Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1940_049_0037

PROPRIETAR: 
SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, BREZOIANU 23 


DIRECTOR ȘI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU 


Inscrisă sub No. 163 Trib. Ilfov 








NIVIDS 








ABONAMENTE: 





autorităţi şi instituţii 1900 lei 
de onoare 500 „ 
particulari 250 « 


MIL 


REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA 
BUCUREȘTI i Str. Brezoianul 23-25 
TELEFON 3.30.10 


DOE POD PE Pa IT, OR TR ŞAIZECI A CEE EEE 





APARE SĂPTÂMÂNAL 
PREŢUL 5 LEI 


= 


Noi nu suntem  Cânduri pentru renașterea noastră 








INFRÂNŢI 


PA Degt ut Pate 1412000190000 otet 






de VICTOR POPESCU 


Noi nu suntem înfrânți. Chiar dacă soar- 
ta a voit neapărat să ne lovească, noi nu 
vom uita că nici-o logică nu poate înțe- 
lege o cât de mică ruptură din Ardeal. 
Fiindcă pentru românism Ardealul nu este 
o provincie, dar este o spiritualitate. Ar- 
dealul nu este o hucată de pământ, ci este 
trup din trupul neamului nostru. Putem fi 
copleșiți, şi capul să ni se plece cum de 
atâtea ori în decursul istoriei am fost ne- 
voiţi să o facem, apărând civilizatia și pre- 
cum astăzi ni se cere aceiaș lucru, — de-ar 
pricepe lumea tragedia noastră! — dar noi 
nu uităm cine suntem. Și dacă în vremuri, 
desbinati, am privit neputinciosi cum Apu- 
sul ne-a lăsat singuri să-i apărăm de pă- 
gâni, cum un papă, din puterea și mărirea 
iui a trimis doar niste elogii mândrului Ște- 
fan cel Mare, astăzi suntem cunoscători ai 
unirii și puterii noastre si vom ști să ară- 
tăm lumii nu numai dreptatea noastră, dar 
datoria drepţății ei, care nu este doar, și de 
astă dată, a ne trimite elogii. Va trebui să 
facem, oricum, să răzbată dreptul nostru, 
fiindcă alt scop nu ne mai poate călăuzi. 
Dacă ne-am jertfit încă odată pentru civi- 
lizatie, noi nu mai voim să fim doar admi- 
aţi, ci să se recunoască ce este al nostru, 

Noi nu suntem înfrânți. Şi va trebui să 
_dovedim că nimic nu ne poate înfrânge. 
Nici îndelungata stăpânire sirăină din tre- 
cut nu ne-a îngenunchiat și orice încercare 
tie a înfrânge idealurile noastre, de ori uncie 
ar mai veni, nu va sfărâma în noi sentimen» 
tul şi credinta lor. Va trebui să arătăm tutu- 
ror că poporui român se întinde și în Mara- 
mureș, și în Năsăud, și în Bihor, și în Someș, 
şi peste tot unde unii au crezut că nu suntem, 
Şi va trebui să ne dăm întreaga suflare 
pentru acest ideai. iar dacă nici atunci nu 
mi se va recunoaște dreptui 'a viată, va 
trebui să reîncepem, si vom reîncepe lupta 
şi va trebui să isbândim, Fiindcă noi, nu 
suntem înfrânți. 





Un precursor al 
simbolismului la noi 


de N. DAVIDESCU 


Nimeni poate nu mai bănuia în persoana gravă, 
bună sufletește până la emoţionante detalii, preocu- 
pută siinultan de probleme sociale, economice, isto- 
nice şi teosoțice, pe poetul îndrăzneț şi nou care îşi 
uscunsese odinivură numele sub pseudonimul de Âle- 
vandru Petrofţ, şi care a incetat diu viață Marţi 20 
August. Câţivu prieteni doar cărora le recomanda 
uiscreție absolută în această privință mai știau că, 
totuşi, Alexandru Petroif poetul, de care nu ma? vor- 
bea decât arare-ori, şi numai acestora, nu decedase 
nici pe depurte în persoana lui Dumitru Theodorescu 
şi că o seamă de poesii, în manuscris, o parte la sub- 
semnatul altele lu el, și un roman poate gata astăzi, 
formau visul unei publicări apropiate. Moartea, în 
urma unei dureros de lungi suferințe, a curmat acea- 
stă dorință rămasă acum la voia cine ştia căror ha- 
zurduri ulterioare, 

Dumitru Theodorescu s'a născut la 13 Octombrie 
'983 în Bucureşti. A călătorit încă de timpuriu prin 
Grecia, de unde a rămas cu tii amintiri încă până în 
ultimele sale zile, şi convorbirile lui nu odată evocau 
Heliconul văzut lu hotarul dintre Phocido și Beotia, 
iutre limpedele lac Copars şi ameţitor de albastrul 
solf al Corintului. Vorbea cu căldură despre răcori- 
toarele şi numeroasele izvoare din coastele acestui 
munte sacru al Muzelor, despre antreul său Hieron, 
plin de amintirea atâtora statui, altare și întreceri 
poetice, sau despre apropiata natrie a lui Hesiod, As- 
«20, iar ochii lui atunci scânteiau de o senină și înte- 
teaptă jlacăre lăuntrică. Dimitrie Theodorescu reu- 
şise, astfel, cu ajutorul călătoriilor şi acela al studii- 
or întreprinse de el pentru desăvârșirea personală a 
cunoștințelor scoase dintre licența în litere şi în filo- 
soți2, să işi conceapă un suflet de înțelept atenian, 
stoie pentru hucuriile din afară, dar plin de  entu- 
siasm faţă de cele izvorite din adânrul propriilor sule 
yănduri sau simțăminte, din orânduiala față de sine 
şi de ai săi, din dragostea faţă da prieteni. 

La vârsta de 13 ani, anume în vacanța ce a urmat 
întâei clase de liceu, a scris, sub pseudonimul de D 
Castilli, poesii în „Foaia interesantă“ scousă de lon 
Adam, şi trecută lui Gh. Coșhuc; a scria sub numele 
de D. Tudori câte ceva în „Semănătorul“ primilor ari, 
și apar sub numele de AL. Petroţi, mai temeinic, în 
„Revista literară“ a lui Th. Stoenescu, şi „Literato- 
rul“ lui Al. Macedonski. A făcut, după aceia, ca până 
în ultimul timp, sub uumele adevărat, filosofie so- 
ciulă în reviste de doctrină, ca de pildă „Democraţia“, 
istorie in reviste de speciulitate sau în „Convorbiri 
nterure“. şi în Sfârşit um utut prilejul să vedem în 
„Veamnul Românesc” din 3 Iunie 12930, ui articol ul 
iu imtituiat „Vuebort”, [n unul 1903 u scos, împreună 
cu prietenul său şi ut nostru, N, Argeş (N. Pupesru- 
Duţu) o revistă de scurtă durată „„Hertnes“ la care uu 
colaborat Alexandru Macedonski, Mirceu Demetriad, 
D. Karr, 1, Petrouici, Ştefan Petică, Victor Anestin; 





(Urmare în pag. 5-a) 


In semnificaţia totală a cuvântului Renastere se pre 
supun cuprinse atributele unei resureciii și în sens misuic, 
prin care să se dea mișcării spirituale corespunzătoare, 
amploarea. adâncimea şi înălțarea unui adevărat crez de 
viaţă nouă, 

Miscarea de idei cunoscută în Isteria modernă a lumii 
sub denumirea de Renaștere. întâmplată în alia acum 
cinci sure de ani. a însemnat o resurectție a idealurilor 
Antichității. dar, mai mult, a însemnai o reintronare ă 
Omului în centrul vieţii active. De aceea Renasterea si-a 
legat începuturile de Umanism. lar dacă este să se înje- 
leuză această incgulută mişcare și drept o restabilire, pe 
alte fundamente de ierarhizare. a valorilor, cu snpremaiia 
celei esteiire asupra valorilor inielectuale sau a valorilor 
morale, Renaşterea u însemnat o splendidă reînilorire a 
vieții pe pământ, sub cele mai nobile auspicii. Lără a fi 
desființat în realitate orice legătură cv JDivinimtea, aur 
stă Renastere a reabilitat Omul faţă de sine, dând posi 
bilitune uricărui: muritor să străbată întinsul lumii cu cla- 
nul şi forţa personalităţii sale, pentru ca humea să reiră- 
iască prin oricare, clipele de temeritaic unică ale închi- 
puirii danteşti. Aşa Sa pornii l-conardo întru cucerirea 
Naturii. Cristofor Columb a unor alte lumi gcografice, 
san Gaiileu întru cucerirea spaţiilor planeiare. 


Renasterea a exulrat asa dar individualitatea : însă a 


Victoria 


“ Şii 
4 


JALEA 


VL 














de prof. ALEXANDRU MARCU 


cuprins-o. în afara oricărei constrângeri de ardin reti- 
gios sau moral. sub semnul unui mare ideal colectiv. 
In acest ideal, Homaniiatea și revenirea la ca. a însemnai 
un pretext, drept este. unul din cele mai valabile pre- 
texie. La aceasta se reduce însă asa zisa imilare a Anii 
chităţii prin Renaşiere şi asa zisul Păgânis al ei. În lia 
lia. practicarea contactului cu lumea rormuană. desconsi- 
derată „rin Creştinism. nu încetase în tot timpul Evului 
Mediu, ba însăși Biserica Sfântului Petru îl asigurase 
mai mult. prin limba de cure se foluseu. prin formele cul- 
tului ci, prin păstrarea ierarhiilor și a nuperialismului 
roman, prin însăși rămânerea ci la Homa, Locul u. siai 
însă în conştiinţa ori nu a Romanilăţii păgâuc. Odată 
această comstiință refăcută la Pulienii secolului NY. 
lorile sau orâuduit după alte criterii, idealurile Sau re 
făcut, 


Vu 


Consecințele Renasterii în Culuura. în Filozofia. în ase 
zarea practică și chiar lizică a lumi. au fost imcalcula- 
bile. De aici vastitatea orizontului pe care la cuprins 
miscarea: de aici duraia seculară a ei. în toate loturile 
elobrlui pămâniese. până în preziua Revoluţiei Franceze 
si a Romantismului ce i-a umaat. 


Sub semnele acesiuia. Furopa u cunoscur o nouă e 
nuşiere — în ltalia i se spune Risorgimento — muli mai 
limitată şi mai simplă ca program: Renasterea politică. pe 
temeiul princibiului Xaţionalităţilor. al aităţii politice 
şi al Independenjei fiecărui popor. lu ce ne priveste. a 
coasta a lost singura Renastere de care neam bucurai. 
[De cealaltă, de marca. dle totala Penusiere a spiritatuli- 
taţii umane. ne-au ţinut departe stările acestor părti de 
lume. în care neam alui, balia 
ile matcă — sta luat în schimb grija de-a preaimţi 
stă Henastere a Lutinilur dela Dunăre. prin suiinia si me 
luitia Umuaistilor ei. Dar aceasia a Însernunar nui un 
reflex întâmplător, străbătut în lume cărtararilor ro 
mâni abia prin (A ron: ari si prin îsloritii laiinistu, CU (roi 
veacuri mai târziu. 


- drept țară a noasiră 


E Libiei îi 


lu miscarea umanistă si de Re» 
nastere atunci. odată cu Franţa. cu Spania. cu Anglia, 
cu Gennania. dur şi cu Ungaria san Polonia. a însem 
nat pe deoparte o retragere ui noastră cin murea În: 
tre 


Neparticiparea noastră 


irecere a noii Nomanităi si încă reva: viţa noastră 
cuiă. manifestările colectisităţii rumănesti au fast lipsite, 
din proprie iniţiativă. de forma stilistică bine definită. 
pe care o dă în primul rând practicarea C lasicismulut. 

Conţinulul vieţii nuusire ca popor este impresionant th 
bogat, în ce priveste proveniența şi experiențele făcuie 
In ce forme se încadrează însă un asemenea conținut? 

După ce am trecuil cu bine examenul lormulei „lurma 
fară fond”, astăzi se supune atenţiei noastre preocupiur 
rea gasirii unui echilibru între „conpinut” si „lorimă” 

Viaţa românească, în pragul noii sale Renasteri, cană 
o expresie uelinitivă. în precizarea sulistică a căreia. sub 
raportul înieleciual. etic si esteiic, stă regăsirea de mâine 
a noului prestigiu fată de conștiința noastră însine, 





(Urmare în paa 6-a) 


lt LS Al DRU 





să marile idealuri sociale 


Lia niciun post nu se împletesc ma: |. Ghica, 
strâns, mai  piegnant evenimentele 
noastre naţionale cu vieața lui ca la 
Alecsandri. La niciunul nu se oglindesc 
în opera lui marile ideaturi şi frămân- 
tări sociale ca la el. La niciunul nu 
se aplică mai bine teoria lui Taine că 
mediu! social dă substanţă posziei, cu 
rectificarea însă că Alecsandri a fost 
și un creator al condiţiilor sociale, un 


Tatăl lui 


intitulată 
povestește cu umor şi voioșie vieaţa din 
pensionul lui Cuenim. Aci a stat 6 ani. 
Vasile Alecsandi, 
stare, dorea să facă din fiul său 
doctor sau un inginer. 
dădea szama de necesitatea învăţăturii. 
E! ajunsese la mari ranguri 
spătar, vornic, prin priceperea şi 


de prai. C. GEROTA 
„Vasile Porojan” sanari găsi romantismul în floare. Un 
ideaism social, o sete de dreptate z0- 


cială, o dragoite de prpor şi o neîn- 
frântă pasiune pentru idcea libertăţii 
popoarelor. Dela Coite a învăţat uma- 


boier cu 


un i a 

Tatăl său îşi Nismul clasic necesar trecerii exame- 
nului, din atmosfera Parisului a sor- 

boiereşti, bit romantismul francez. pe care l-a 


păstrat toată vieaţa lui. 


cin- E E ERE ERA 
După un an de pregătire serinasă la 





promotor al marilor mişcări naţionale. 

S'a născut la 1819 în Bacău, nu în 
821, cum din cochetărie femenină o 
spunea adesca. Primele învățături le-a 
luat dela călugărul Gherman Vida din 
Ardeal, care învăța acasă pe copiii 
oamenilor bogaţi, în Iași, unde se mu- 
tase familia boeruiui Vasile Alecsandri, 
tatăl. Dela Gherman Vida va ti sădit 
in suilet dragostea de ţară, suferinţ 
celor de peste hotare şi mândria nea- 
mului pe care i-o va fi strecurat în su- 
tut, cel care păstra în traista lui 
cu cărţi Cronica lui Sincai. După cea 
căpătat noţiunile elementare cu Gher- 
man Vida, a intra în şcoala tranceză a 
lui Cuenim de lângă Iași, împreună cu 
alţi fii de boeri, între care cra şi Mihail 
Kogălniceanu. In scrisoarea lui către 


A 
Pe 


stea lui. Ocupase funcțiuni estul de 
inalte, ca sames de visterie sau direc- 
torul Arhivelor Statului. ca şi cum ar 
ii fost om cu mare învăţătură. De 
aceea, dorea ca fiul său să înveţe la 
marile școli din streinătate, Prilejul se 
oferi. Un boier grec din Iaşi, Filip 
Furnaraki, care ajunsese la Paris, se- 
cretarul unui mare elenist Corai, un 
elenist remarcat chiar de marele Na- 
poieun, venise pentru câteva luni la 
laşi, chemat de tamilia lui. La întoar- 
cere ia şi pe tânărul - Vasile Aleczan- 
dri la Paris in anu! 1534, în vârstă dec! 
ce 15 eni. Furnataki a ţinut seama de 
recomandările bătrânului Alecsandri, 
ca băiatul să fie preparat serios pentru 
a trece bacalaureatul francez şi l-a 
recomandat unui profesor Cotte, un 
foarte hun umanist. La Paris, Alec- 


Cotte, reuşi la examenul de bacalau- 
seat, deci la 1835. Se înscrise la medi- 
cină, dorind să se focă med:c. Dar sălile 
de disecţie si mai ales munca sistema- 
tică ain laboratorul de chimie al prof. 
Gaultier de Claubry nu se potrivea cu 


firea lui de poet, impresionantă şi 
mobilă. 
Când în 1836, spătarul Alecsandri 


veni pe la Paris, cu celalt băiat Iancu, 
ca să vadă pe Vasile, acesta-i spuse că 
părăseşte medicina şi se înscrie la 
Drept, ca şi fraţii Docan din laşi. Bă- 
trânul acceptă. dar Vasile Alecsandri 
părăseste şi Dreptul spre a se înerie 
la inginerie ca Ion Ghica, Prezantân- 
du-se la examenul de bacalaursal ştiin- 
țific, fu respins. Atunci sw întoarce la 





(Urmare in pag. 2-a) 


ANUL XLlIXe Nr. 
SAMBATA 7 Septembrie 1940 


Redactor responsabil : MIHAI NICULESCU 











AP 


37 





Foamea noastră 
românească 


de CONSTANTIN NOICA 


Te uiţi împrejur şi-i numeri: 
sunt mulţi, sunt cutremurălor de 
mulți cei cari cred că nu se putea 
altfel. Sunt oare smintiţi? Nu, sunt 
mai mult decât atât: suut înţelepţi. 
lucep să-ţi vorbească despre Frun- 
ţa, despre Polonia, despre Cehy- 
stovucia şi chiar despre Abisinia. 
Aşa sunt înţelepţii, — fac  întot- 
deauna judecăţi de relație. Truyo- 
dia. e, pentru ei, o judecată de ra- 
lație, 

Nu-i mai asculți. N'ar fi trebuit 
niciodată să-i asculţi. Dar înţelegi 
dintr'odată de ce nuu putut ei să 
creadă într'un mesianism romăân2sc. 
Cune poate ji încercat de gândurile 
mesianismului cel cure nu stăpâ- 
neşte gândul unicităţii, în ce pri- 
veşte ncumul stiu? Și fe întrebi, cât 
poate înţelege un om ca acesta din 
Dostoiewski, din răscolitoarea afir- 
mație a unuia din „Posedaţii” lui 
Dostoiewski, cum că numai POpoa- 
rele cari simt că Dumnezru e ul 
lor sunt popoare mari! Cine na 
ieșit Qin sine, odată cu eroii lui 


Dostoiemwski, nu va simţi niciodată 

că România putea să fie alta. 
Nu-mi par vii — chiar morţi să 

fie — decât cei cari uu crezut și 


suu lăsat înfometați de un mosia- 
nism romanesc. Foamea nousird ro- 
mâncască aceasta a fost. Cine a lost 
imfometut numai de geografie, 
piarză-se acum sub cleştele gougra- 
fiei. Dar n'uu trăit la tensiunea a- 
devăratelor încercări istorice decât 
mâna de vumeni cari cu putut cre- 
du în unicitatea neaniului lor înu- 
untrul istoriei. Căci numai lu a- 
ceştia foamea de a cuceri sa afir- 
mat, pe deusupra fricei de-u nu pu- 
tea păstra, 

Intre foame și frică se  potrece 
vieuța neamurilor. A spus-o tot un 


rus, sau unul copleșit de sâng? ru- 
sesc: aventurierul acesta în qie 
gândului, cure e Koysertiug. Ce 


extraordinar de remeiulor. pentru 
vieața svirituulă a lumii de uzi, bu 
până şi pentru no? înșine. turim NI 
speriații bumii de ași, este recursul 
său la o Frică uriginură şi o Pyuni 
originară! E parcă, scrisă cu unti- 
c?paţie, cronica de dei a războiului 
din 29146. 

Popoarele la care fondu. vrigt- 
Rar, stratul cel moi de jos, e domut- 
nat, în unee ceasuși istorice, de 
Prică, vor sta sub semnul n2niiş- 
cării. Ele vor vorbi despre justiție, 
despre nenoin stabilității tmternu- 
tionale, echiiivru și pac prin tra 
tate. iar în fața lor —- spuntu, tuă 
de ucum muiți ani, Ketsrriiug -— 
se vor ridica popiurele insulițe 


de Foariea  originură,  Însujleţite 
pur și simplu, pentrucă înjom- 
tate. lar ele vor cred> in valorile 


văsturnarza arin: 
DIA ae 


dinamice, în 
ezistente şi în creiarea 
lei nouă. Și același fond de viaţă, 
îulr'o parte şi într'alta, Q2 vreme 
ce Foamea și Frica țin de fondul 
vostru originar. Dar o altă ajirna- 
ție de vieaţă, — în măsura în cure 
precumpănese, în istoria nenmuri- 
lor, unele ori altele dintre trăst- 
turile !or ariginare. 

Dar de ce să înturziem asupra 
neamurilor din 1940? Xeamul nos- 
iru, povestea unică —- da, RUSC2p- 
tibilă de-a fi unică — a ncamutui 
nostru, ea ne stă po inimă. Sie 


uluitor să vezi ce potrivită este 
deosebirea  cugetitoruiui  nceluiu, 


si 


între jondul de jrică şi londu! 
foame sub stăpânirea cărora a siat, 

Foamea noastră românească n'a 
putut înringe Frica românenscă.— 
iată drama. Nu e dat tuturor să Îi» 
încercaţi de foame. Și le e ruşme 
“o spună: le e frică sn spună. Ei 
nu-şi dau seama că „elementar“ în 
foame nu e decât impulsul; obiec- 
tul ei nu e elementar intota 
câc: poți |i infometat şi de putere 
înaltă, de împlinire d> sprit, de 
spirit pur şi simplu, lar prnă ca 
ncamul nostru întrey să simtă u- 
ceasta, Frica a învins. 


Dauni 


Fvyica aceea obiectivă (există şi 
alții. — fii prudent!'), Frica para- 
:zatoare, luşă, marcu Prică de uri, 
s'a abătut şi u învins. Tristu Frică 
justițiură : cu noi este dreptatii. 

Dar cu no; este Dumnezeu, ni 
dreptatea ! Dreptatea ţi-o drimuere 
alții, şi ţi-o fac sau nu ţi-o tac al- 
ţii, Care e tribunalul istorici care 
să judece cu ud?văruiz  Dreptuica 
se afirniu prin Foadmeu cure te în 
sufiețeşie. 





(Urmare în pag. 5-a) 





Voina să înfălișim pe Vasile 
Alecsandri, cum ne apare d.n 
„Studiile și documentele literare“ 
ale d-lui prof. 1. E. Torouţiu, am 
dori ca lectorul să aibă înaintea 
ochilor cele aproximativ 3600 
(trei mii șase sute de pagini), 
cât numără şase tomuri aparute 
până acum, în răstimp de 7 ani 
(1932—1939), inchinate de autorui 
cercetător pdunumli”. Impozanta 
tipărire corespunde  parecum, 
prin munca şi sacriticiiie presu- 
puse, însemnătăţii „Junimii“ în 
tânâra noastră literatură. Fiind 
vorba insă de „documente lite- 
rare'* prezentate în mii de pa- 
gini, cititorul va simţi firesc o 
teamă de a nu se putea descurca 
Uşor în intocmirea lor tăcută 
după metodele istoriei literare, 
şi îşi va zice că ele se adresează 
de tapt tot cercetăorului de spe- 
cialiate, Judecand  asttal, are 
depinâ drepiate în ce pr.veşte 
caracterul şiunțpiic al tipărirulor 
d-u 1 ki, Loruuţiu, dar e nu 
trebue să se înșele asupra con- 
ținutuLui literar propriu zis, care 
prezintă elemente de un .ntercs 
egal pentru orișieine, fe e.evul 
de liceu, tie cineva cu raporturi 
întâmp.âtoare cu kieratura, Vrem 
că spuncm că tomurile cuprind, 
sub recea lor realizare ştiunțulică, 
materialul viu în legâtură cu 
poezia, cu viața și epoca scrii- 
torilor, şi că acest material cu.es 
din scrisori, din mărturii de fa- 
milie şi, de ae prietenilor, având 
Căriatea SPOnanualațu ŞI a au- 
tenticităţii, poate fi adunat într'o 
Cam de sA4eza—cu Paz mut 
restrânse, dar în stare să circue 
şi să îie de folos publicului nu- 
meros. O asemenea lucrare scrisă 
pe baza dorumentelor d-lui To- 
TUUy.li, dupa s50ov-nya noasuiă, 
va tenta pe vreunul din criticii 
mai tineri, și nu târziu va îi dată 
Ja iveală, 

Comemorarea lui Alexandri 
ne-a prilejuit și nouă un astfel 
de exerciţiu al exp-oatării isto- 
Tice, mărturisim, pun de sedu ţii. 
ki coastă în a căuta atent, 
informaţii și interpretări risipite 
la mari distanţe, dar care odată 
adunate pe aceeaş pagină. sub 
ochi, dau lui Alecsandri un chip 
nou, colorat și atrăgător. Intare- 
sul mozaicului care incheagă fi- 
gura poetului, constă desigur, în 
diversitatea foţelor sae. Oferite 
de întâmplarea producerii lor, 
documentele ating deodată toate 
aspectele  boyualei personalități. 
Ceeace se accentuiază în primul 
plan al figuri, pare a îi enormul 
prestigiu de care s'a bucurat în 
iața contemporanilor. Rareori un 
poet u fost înconjurat în ţara 
lui, în timpul vieţii, cu atâta 
respect. Dacă pornim dela con- 
ştiinţa de sine a poetului, pe care 
v putem socoti fie cauză fie con- 
secință a reputației, gradul zin- 
stirei îl aflăm în desconsidoraţia 
absolută cu care întâmpmă orice 
încercare a detronării sale. In 
scrisoarea trimeasă d-lui N. Pe- 
trașou, a 23 August 1889, de la 
Mirceşti, iscăleşte pare-se un de- 
cret de ocrotire a regalității sale: 
„La insinuările malițioase sau ca- 
lomniatoare ce se atingă de per- 
soana mea, — scrie  septuage- 
marul, — am obiceiu a răspunda 
prin dispreț, nesimțind nici mă- 
car curiozitatea de a cunoaşte ce 





ChRON 


mutră sau chiar numele calom- 
niatorului.  Latre in toată voia 
cui place să latre, că nu-l ono- 
rez nici cu un ţibă haită“, (mars 
câine, nota d-lui 'Torouţiu; 
vol. VI, pag. 226). Totala nepă- 
sare faţă de cine ar fi cutezut 
să exprime îndoială usupra va- 
dorii lui, subliniază, firește, ca- 
racterul pozitiv al siguranţei de 
poet încoronat, Faima no îm- 
părțea cu nici un contemporan, 
și nu se oprea la nici o margine 
a cunoaşterii publice. 

Despre răsfrângerea personzili- 
tăţii lui în conştiinţa cea maitâ- 
nără a şcolarilor, informează d. 
N. Petrașcu în studiul „Biogra- 
tia mea“ (up. cut, pag. CXXI): 
;„Sosirea lui Alecsandri în 1877 
ca să ţie o conferinţă în folosul 
răniților războiului nostru de a- 
tunci, fu pentru min un cata“ 
clism. Cu o zi înainte, autorită- 
ție şi mai alos dascăiii liceului 


* făcuseră pregătiri pentru primi- 


rea lui ca și când ar fi venit 
Domnul Țării.  Intr'adevăr, în 
mintea tuturor Alecsandri era 
domnul poeziei româneşti“. Spre 
a nu se crede că este vorba des- 
pra impresia deformantă a unui 
liceian, cităm vu relatare a d-lui 
Petrașcu, despre altă sosire a 
barduiui, la care a as:stat cu muj, 
mai târziu, în casa lui Titu Maio- 
rescu: „Pe la orele 9 apăru A- 
lecsandri... Toaţă adunarea se 
scuiă în picioare: intra cu ada- 
vărat primul poet a: țării și pe 
fețele tuturor se arăta o impre- 
sie de admirare şi de mândrie, 

D-na Maiorescu îi ieşi înainte; 
d-ra Liviu îi prinse la butonicră 
un buchet de violete de Parma. 
Maiorescu îi prezentă pe cei ne- 
cunoscuţi şi Alevsandri se așeză 
dângă masa din mijloc, rugând 
să se continue lectura începută... 
Mi-aduc aminte şi acum de im- 
presia extraordinură ce mi-a tă- 
cui. Alecsandri. Vocea biândă, 
venind parcă da departe, surâ- 
sul lui, mişcările cumpătate, 
vorba simplă, toate păreau ale 
unui nobil, cum eu nu mâi vă- 
zusem altu“, (op. cit. pagina 
CXXXIII). Cum se explică pre- 
stig:ul excepţional ce i s'a acor- 
dat „ui Aiecsand:: de către epocă”? 
Intrebarea nu e mediocră, iar 
răspunsul, deşi poate lesne do 
găsit, obligă la reflecţii asupra 
dui. Contemporanii nu erau lip- 
siți de spiritul critic ş: ei ne 
furnizează din belşug judecăți 
aspra asupra vâlorii oporei de- 
notând libertatea admirăţiei lor. 
Vom spune că duhul istorie al 
epocii îngăduia și chiar impu- 
neu formarea unei astfel de repu- 
taţii. Cine ar obiecta că sa 
acordat altcuiva ceca ce se cu- 
venea lui Eminescu, sar amăzi 
singur, deoarece n'ar ține seama 
de puţinul răstimp de când au- 
torul Luceafăruiui sa făcut cu- 
noscut şi până la moartea sa. 
Tot ce sa dăruit lui Aecsandri, 
i sa cuvenit pentru cei 50 de 
ani de notorietate, în toate direc- 
țiile vieţii ţării, lu începutul ei 

titic şi cultural. Era un înce= 
put grav, în care se lua în sa- 
rios tat ce se producea. Or, râvna 


ICA 


postului a fost, din toate pri- 
vințele , foarte serioasă, plină de 
încredere în destinul statuuiui şi 
ncamuui său latin. Acost carac- 
ter solemn.  bizuit în adânc pe 
demnititea necesară întemeielo- 
rilor, l-a marcal însuşi Regee 
Carol 1, printrun fapt împărtă- 
şit tot da d. N. Petrașcu, la pug. 
CLXXXII a volumului vitat. In 
1986, sa dut un festiva: de ga.ă 
la Ateneu, în amintirea lui A- 
tecsandri. căruia i se inaugura 
bustul. D. N. Petrașcu îşi amn- 
tește: „Cu ocazia aceea mi-a 
apărut şi mai bine persoana sim- 
bolică a Regelui nostru, mi sa 
clarificat şi mai muit felu demn 
cum €l înlăţişa Ţara, poporul 
român, istoria şi aspiraţi.le nea- 
mului nostru. In momentul când 
sa încoronat bustul lui A.ecsan- 
dri, care timp de o jumătate de 
veac fususe cântăreţul vieţii şi 
istoriei Românici, Regele Carol 
1, atât de cumpătat şi de măsu= 
rat în vorbele şi mişcărie lui, 
sa sculat un moment în picioare, 
aducând parcă prin aceasta, ca 
o recunoaştere, 0 închinare a 
țării însăşi, bardului maţionar”. 
Să se observe că măsuratul 0= 
magiu regesc se săvârşeşte la 
câțiva ani de la moartea poetu- 
lui, şi postumitatea lui nu este o 
corectare ci o consacrare a unui 
trecut. de domnie prin spirit. 
Numeroase sunt şi contribuţiile 
lui Maiorescu la recunoaşterea 
domniei lui Alecsandri. Se ştie 
autoritatea deplină a criticului. 
Un simplu cuvânt spus de 
el. un crâmpti de frază, p.cetlu-a 
o consacrare, Cu prilejul strân= 
gcrii unui fond de ajutor în 
timpul bolii lui  Emonescu, el 
spune într'o scrisoare  trim-asă 
din Bucureşti, sorei sale: „S2 va 
ține aici o conferință cu intrare, 
în folosul lui. Cred că ce! mai 
potrivit să vorbească ar [i Aec- 
sandri. Da îndată ce sa înapoiat 
din Sinaia, voi stărui pe sânză 
dânsul“. (Vol. VI. pag. 42). D. To- 
rouțiu precizează în notă că nu 
a fost ținută conferinţa. Noavând 
amănunte asupra faptului, ne 
mărgin:m a remarca oportunita- 
tea subiiniată de Maiorescu prin 
acest „voi stărui“, — de a vorbi 
Alecsandri, Se căuta cineva care 
să convingă publicul şi să adune 
o cât mai numeroasă contribuţie! 
Se ştie însă activitatea de doctri- 
nar poiitic a lui Eminescu, în pre- 
sa conservatoare. E do presupus 
că o conferinţă a lui Alecsanări 
ar fi fost mai nimerită tocmai din 
mot.vul că el, tâcând parte, în 
viața politică, din generaţia libe- 
rală, ar fi neutralizat eventuiilela 
rezistenţe ale unui public condus 
după principii şi unde trebue şi 
unde nu trebue. Evident, nu ve- 
dem în indicaţia lui Maiorescu 
numai o abilitate adhoc, ci, pre- 
cum am Spus mai Sus, mai degra. 
bă o recunoaștera a calităţii şi 
prestigiului lui Alecsandri de a fi 
deasupra partidelor. Un docum?nt 
mai vechi, din 1879, siluiază foar- 
te limpede felul cum priviau con- 
servatorii junimişti, politica ad- 
versă tăcută da Alecsandri. In 
preajma unor alcgeri, Iacob Na 


UNIVERSUL LITERAR 


gruzzi ununţă pe Maiorescu că 
poetul contracânididează ; 

„Carp ţi-a scris că Cogâlnicea- 
nu împreună cu Beiferii au pus 
cand:datura lui Alecsandri în 
coleg. I. la Adunare, contra tă. 
De îndată am expediat la Mir- 
ceşti pe Mitică  Rosotti, «a să 
roage pa Alecsandri să-şi retragă 
candidatura şi la urmă Să-i Cx- 
plice că noi suntem angajați, şi 
că, cu toată părerea de rău, nu-l 
putem vota. Aiecsandri a rătpuns 
că-i pare rău, că na ştiut de 
candidatura ta, dar că „în faţa 
chestiunii evreilor primeşte man- 
G-.ul. de deputat, or: dun ce parte 
i-ar veni. Prin urmare, te vom 
alege contra lui Alecsandri. Socot. 
însă că, dacă Carp isbuteşte la 
Vas.ui, în col. | de Adunare, am 
putea pune noi pe Alecsandri în 
al Il-iea de Senat și să vedem 
atunci dacă dă mâna  Bolferi.or 
să nu-l voteze”. (Vol. III, p. 195). 
Se observă deferența cu care 
vorbeşte despre Alecsandri, chiar 
în situația specială de contra- 
candidat polit:c al lui Ma:orescu. 
Deasemeni, ideia că poetul ar pu- 
tea fi smu:s belferilor siliţi să-l 
voteze pe o listă conservatoare. 
indică, desigur, în ce măsură el 
era independent. In legă.ură cu 
expiucapa de la Mircezii că „in 
fața chestiunii evreiior pr.meşie 
mandatul de deputat ori dn ce 
parte i-ar veni”, cităm o inter- 
pretare a d-lui I[. E. Torouţiu, 
dată părerii calomnioase pusa în 
curcuiaţie, că poetu ar îi de aori- 
gine semută. koarte just observă 
d. 'Torouţiu că este vorba numai 
de un rapt spiritual, că anume 
evreii, profitând de uncle nesi- 
gurante din genemogia  boeruiui 
moldovean, au crezut că pot poz 
cui în apă turbure, Sirucu- 
rând bănuiala unei spiţe se- 
mite. Ce interes au avut? 
Nu altul decât să-și asume 
meritele unei personalități de 
primul rang. Încercarea aces- 
tuj furt spiritual, ne măguxște, 
reflectează ironic d. Torouț.u: 
„pentru Alecsandri tentaţia ve- 
nea din partea  compatrioţiior 
noștri evrei, — simţul nostru 
naţional trebue să tie măzuiit, 
firește, — ştiinţa însă rămâne 
obligată să înlăture  echivocul 
caleuiat şi confuzia voită şi să 
facă o severă distincție între rea- 
Utate şi ficţiune... (voi. IV, In- 
troducere, pag. LXXXIV). Calcu= 
lul evreiesc despre care e vorba, 
ar fi aşa dar, un indiciu îngenios 
al prestigiului aceluia la a; că- 
rui bust se ridica un moment în 
picioare Regele Carol I. Despre 
această importanţă a lui Alocsan- 
dri, se cere să avem însă o opinie 
exactă, fără a lăsa să piuteas-ă 
nici o umbră deformatoare. În 
demnitatea lui nu se amestecau 
ascenza cărturărească, morga ata. 
demică sau prestanța boeriei şi 
a gloriei cucerite. Cu alte cu- 
vinte, ea nu se păstra cu griji 
exterioare, în urma obținerii ei 
prin circumsanţe exploatate, ci 
se producea spontan şi conv.ngca 
tocmai fiindcă această demnitate 
era văzută în clipa ei de produ- 











LITERARĂ 


Vasile Alecsandri, văzut in „Studiile 
şi Documentele“ d-lui I. E. Torouţiu 


cere. Următoarea demarcație pe 
care o face Duiliu Zamfirescu 
între lon Ghica şi contemporanii 
ui, elucideuză rangul moral! al 
poetului: „Am văzut pe Ghika 
om politic şi literut. Impresia 
mea este că, deşi cuminte şi mui 
cult decât mai toţi contimporanii 
îui, va rămâne o figură de pia- 
nul al 2-lea, tocmai fiindcă nu 
avea entuziasmul gencraţiei aice” 
lei de nebuni subiimi, cari au 
fost (printr'o figură cam brutală), 
microbii virulenţi ai fermentuiui 
patriotic. Pe Bălcescu, enluzias- 
mul l-a făcut să scrie admirab.- 
lale pagini ae lui Mihai; pe 
Alecsandri, Dumbrava Roşu, 
Peneş Curcunul. cite. ș... pe Kozăi- 
niceanu să scapsre de spirit ru- 
mânesc şi de căldură, în discur- 
suri, să scrie L.top:seţele, ete... 
(scrisoare către N, Potraș:u, vo.. 
VI, pag. 183). Duiiiu Zamfirescu, 
care structural aparținea cumin- 
țeniei lui Ghica, dar care jinduia 
după nebunia sublimă a celor din 
planul 1, are fără îndoiaiă, com- 
petența de a-l defini pe Aec- 
sânâri, Ce să înțeiegem din ne- 
bunia. sublimă, ne ajulă dm 
nou d. Torouţiu într'un comen- 
tar privitor la organizarea şi pro” 
grumul serbârii de la Putna, din 
1871. Tinerii, se ştie, au fost re- 
prezentaţi de Eminescu; la maza 
de 1600 de persoane au servit siu- 
denți și sa închinat deopotrivă 
pentru împăratul austriac şi pin- 
tnu „prosperitatea poporului ro- 
mân“, In sufietul său de buco- 
vinean, d. LI. E. Torouţiu vede 
a:eve măreţul spectacol orândui: 
de fapt spre a sec manifesta uni- 
tatea şi solidaritatea prin trecut 
şi destin, a Româniior de preiu- 
tindeni: „Un film istorie de o 
grandioasă strălucire, cu m?lo- 
dia lui A.Fiechtenmacher  into- 
nând în surdină apoteozarea ero- 
uiui prin proleticele versuri a le 
lui Aecsandri : 

In timpul vitejilor, 

Cuprins de un sacru dor, 

Visai unirea Daciei, 

Cu-o turmă și-un păstor, 

O, mare umbră eroică, 
Priveşte visul tău! 

Uniţi suntem în cugete, 

Uniţi şi în Dumnezeu. 

Sau ultima strofă din imnul re- 
lig:os al aceuiaș Flechtenmscher, 
cu ruga lui Alecsandri: 

Etern atotputernic, o Creator 
sublime, 

Tu care ţi-i la dreapta-ţi pe 
Stejan erou sfânt, 

Fă 'n lumi să străluce, iubita-i 

Românime, 

Glorie ţien ceruri, glorie pe 
pe pământ“ 

Apoi Ciprian Porumbescu, fer- 
mecând mulţimea cu fermecă- 
torul său arcuş  unind-o întro 
simbocă horă, şi trubadunul 
Grigori Vinadireu,  înmuind :ni- 
meie cele mai împietrite şi trans- 
portând fiinţele omeneşti în sfere 
sublime, până la eterizare... (vol. 
IV pag, 284). 

Promițând Jectarului că îi vom 
oferi un portret mozaical al lui 
Alecsandri, am trecut ds jumă- 
tatea spaţiului îngăduit cronicii, 
fără a fi cpuizat matenialui unei 





singure fețe, ce ni-l pun la înde- 
mână documentele. Dealtminteri, 
renunțăm să ne împlinim inten- 
ţia înti”o singură cronică, mulţu-, 
mindu-ne a dovedi vuiabilitatea 
unui punct de piecare. Astfel, în 
ce priveşte prestigiul socotit (ră- 
sălura eseni:ală a poetului mai 
cităm un text înscmnat pentru 
Jatura sa morală. Ni-l procură 
o scrisoare a dlui Iacob Na- 
gruzzi către Al. D. Xenopol şi 
esto vorba în el despre demisa 
d=la Academie a mai multor ju- 
nimişti. ca protest împotriva u- 
nei mentalități pseudo-ştiinţifice 
și pscudo-mora:e. Nouă ni se pare, 
mai ales din perspectiva actuală, 
a fi o încercare de a rezosva ab- 
rupt, conflictul dintre fond şi 
formă, gloria doctrinară a „du- 
nimei“, După demisia lui Maio- 
rescu, Iacob Negruzzi anunţă lui 
Xenopol şi pe a poetului: „Alec- 
sanări, cu desăvârşire d'sgustat, 
îşi dă acum o demisiune moti- 
vată; așa încât, nu mai rămâne 
nici un om de litere în Acade- 
mic, afară de câţiva filologi în- 
ţepeniți și care nici au sens pen- 
iru altceva decât pentru lucrediu 
sau Llucrezu. Condiţia lor este 
insă în bugetul statuiui și în ca- 
pitalul Academiei, de care se 
folosesc şi mai ales D. Elizd Ră- 
dulescu — horibile dictu! De de- 
parte nu-ţi poţi face o justă 
ideie despre meschinăria lor, de 
aproape să înspă'mânte un om 
de treabă de şarlatania şi ghibă- 
cia cu care ascund scopurile cele 
mai meschine, sub vălul naţio= 
nalităţii şi a patriotismului. Și 
în fine, n'ar fi pericuoşi, dacă 
nu ar conrupe tineretul — aici 
e buba socială, pe care trebue 
s'o îndreptăm pe cât stă în pu- 
terile noastre. Combaterea se- 
rioasă a acestui partid politico- 
literar, voru lua-o Maiorescu şi 
Carp; cu am luat partea comi- 
că socotind că această armă lo- 
veşte mui bine“... (Vol. III, pag. 
391). Iacob  Nogruzzi  desvăluie 
gensza  naturalistă a „Copiilor“ 
sale, precizând că în vreme ce 
Maiorescu şi Carp îşi propuneau 
să combată partea serioasă a 
conflictului dintre fond şi for- 
mă, el îşi rezerva partea comi- 
că, Lui Alecsandri, îi revenea, 
spre a spune asifol, partea mo- 
rală, gestul demisie sale stâr- 
nind o lrezire u conștiinței pu- 
blice şi probabil și a venerabilei 
instituții învechite atât de re- 
pede, cu toată recenta ei înfiin- 
țare. S2 ascunde un impondera- 
bil în gestul lui Alecsandri, la fail 
cu cal care îl făcea să pri- 
mească „mandatul de deputat ori 
din ce parte ar fi venil“. Ni se 
pare câ d. I. E. Torouţiu intu- 
eşte şi cxprimă limpede însuşi 
acest imponderabil, când anali- 
zează evoluţia mentalității româ- 
nești după independenţa din 
1878, până azi: „Numai politica 
instinctului naţional, — scrie d. 
Torouţiu, dealungul istoriei nă- 
dăjduia şi numai Dumnezeu ne-a 
dat ce era al nostru“. Mai de- 
parte, interpretul acelor „nebuni 
sublmi“  pomoniţi de  Duiiiu 
Zamfirescu, araţă cum în pătura 


7 Septembrie 1940 





XDA 





țărănească trebue căutat „in- 
stinctul naţional“, garanţie a in- 
dependenţei noastre totale, poli- 
tice și economice: „De la măi- 
rile centre orășenești, putrede 
moralicește şi cosmopolite, îm- 
părțite veșnic în tabere cu inte- 
rose opuse, gata totdeauna să se 
incaere pentru idei importate 
cu dinadinsul, spre a se produ- 
ce desorientare, idei care nau 
fost şi nu pot deveni apanajul 
poporu.ui nostru, de acolo nu e 
speranță de mântuire“. În ce le= 
gături a stat Alecsandri cu po- 
porul la care e speranţa de 
mântuire ? Cititorul cunoaşte, de- 
sigur, articolul lui  Ma:oresou 
d-spre vo.umul „Poeziiliur  pceu- 
lare“ culese de Alecsandri. Gă- 
sim acest articol asimilat ne= 
casităţilor spirituale de azi, în 
tungul studiu al d-lui Torouţ.u, 
de la începutul volumului VI. 
După ce observă că Maiorescu a 
atras atenţia din 1868 asupra 
„copleșitoarei însemnătăţi“ a a- 
celor cântece româneşti, — d. 
Torouțiu citează următoarele 
rânduri, din articoiul apărut în 
„Convorbiri Literare“, în 1909, 
sub  iscălitura lui Maiorescu: 
„Vasile Alecsandri esta entu- 
ziasmat de partea frumoasă, 0- 
meneşte frumoasă a poeziilor 
noastre populare, simte un fel de 
mândrie patriotică de a le arăta 
în această frumuseţe oarecum 
generală a lor, nu numai Fram- 
cezilor, ci și Germanilor şi En- 
glezilor“ (op. cit. pag. LI). Aie- 
gem, la încheiere, un ultim ci- 
tat, pentru luminarea legăturii 
cu poporul. Sunt următoarele cu- 
vinte, de la sfârşitul unei secri- 
sori a lui D. A Laurian, către d. 
N. Pcetraşcu: „pătrunderea gra- 
iui:ui popular în formele lui fîi- 
gurate, cu gust literar, a acela 
ce ne-a dat pe Alcesandri şi pe 
Eminescu“, (vol. VI, pag. 261). 
Ne oprim  regretând de a nu fi 
împlinit portretul cu multipieia 
fețe promise. In planul nostru 
urma să mai vorbim despre li» 
bertatea admirafţiei contempora- 
ilor, citând numeroase cazuri 
de critică severă a  produuției 
bardului. Am fi adăstat la dife- 
rite informaţii privitoare la pre- 
mierea „Gintoi latine“, apoi la 
viața poetului la Mircești, la pă- 
reriie sale despre evrei, despre 
moravurile vremii, — şi deopo- 
trivă am fi informat asupra con- 
tribuţiei sale în probleme de 
specialitate, cum era ortogrufia 
şi chestiunea adaptarea neoiogis_ 
melor la spiritul Embii noastre, 
Şi ceea ce ni sar fi părut d:mn 
de reținut, deși în aparenţă ne- 
concludent, ar fi fost materialul 
direct despre omul viu, dosprina 
in deosebi din serisorile trimise 
de la Mirceşti. Sperăm totuşi a 
fi dovedit posibilă v sinteză, 
despovorată de aparatul ştinţi- 
îi, dar având la temelie sigu- 
ranţa lui. Această sinteză se 
poate face pornind de la prinri= 
piul portretului  mozaical, sau 
urmărind evoluția anumitor îdei 
formative ale României moder- 
ne, aşa cum a făcut în introdu- 
cerile-studiu, d. 'Torouţiu. De 
fapt, nici noi n'am prezentat de 
cât toi o ideie: aceia a presti- 
giului lui Alecsandri, ca mani- 
festare a spiritului românesc în 
secolul trecut. 


CONSTANTIN FANTANERU 


Ei O a a ia a e a d a d a Ri at anca 


Viaţa lui V. 


Alecsandri 


(Urmare din pag. l-a) 


literatură, pe care o adânceşte și mai 
mult. In casa lui Cotte era o atmosferă 
literară, de cald umanism. Iși face 1e- 
gături cu mulţi români dela Paris, în- 
tre care cu C. Negri, pe care-l întâl- 
nise la un bal. După cinci ani la Paris, 
se întoarce în țară în 1839, în vârstă de 
20 de ani. La întoarcere în țară, vi- 
zitează Italia, de unde sa inspirat în 
poeziile La Lido, Veneţia, etc. 

Prin stăruința tatălui său este numit 
„şef de masă“ la serviciul scutelnicilor 
şi al pensiilor. Imbrăcați europenește, 
toți aceşti tineri cu idei înaintate erau 
priviţi cu multă rezervă de boierii ori- 
entalizaţi şi conservatori. Consideraţi ca 
revoluționari, duelgii, ei nu aveau ade- 
renți în clasa boerilor, cât a micii bur- 
ghezii și a țăranilor. Fiecare din ei însă 
era un soldat în slujba unui gând mân- 
tuitor: Unirea şi libertatea. 


Când în 1840 Kogălniceanu, care 


venise şi el din Germania, publică ve- 
stita „Dacie Literară“, Alecsandri, este 
un colaborator de seamă. In această 
revistă publică el „Buchetiera din Flo- 
rența“ și în coloanele revistei se reali- 
zează în mod simbolic unirea tuturor 
Românilor sub flamura vechei Dacii. 
In aceiași an 1840, Kogălniceanu, C. 
Negruzzi și V. Alecsandri sunt direc- 
torii Teatrului Naţional din laşi, care 
decăzuse sub conducerea lui G. Asachv. 
Teatrul era francez şi românesc. Cel 
francez dădea cam vreo 75 reprezentații 
pe stagiune și cra subvenționat cu 600 
galbeni anual, cel românesc dădea 12 
reprezentații pe stagiune şi era subven- 
ționat cu 200 galbeni pe an. Ei caută să 
mărească numărul reprezentaţiilor ro- 
mânești, angajând pe Costache Cara- 
giale, dar prin lipsa deactori. de piese, 
teatrul mergea greu. Din ce motive 
nu ştim, dar peste doi ani, direcţia 


teatrului trecu în mâna “ui Alexandru 
Sturdza, la 1842. 

Natura cu pitorescul ei, țăranul ro- 
mân cu firea lui deschisă, cu obiceiu- 
rile lui, cu poezia lui l-a atras pe Alec- 
sandri, care începe să colinde ţara. In 
acest an de colindare descopere poezia 
populară, pe care timp de 10 ani n 
adună cu migală și pasiune, redând-o 
poporului mai înflorată. mai impudo- 
bită. „Dacia Literară“ n'a trăit decât un 
an. Alecsandri mai publică câteva poezii 
în „Albina“ lui Asache. Revistele însă 
erau citite. Lipsa lor se simţea. Probă 
că se citeau, este faptul că „Dacia Lite- 
rară“ se reeditează ca orice carte cu 
câțiva ani mai târziu, Atunci Alecsan- 
ri, care avea patiunea scrisului, tipă- 
reşte la 1844 revista „Propăşirea“, al 
cărui titlu tu tăiat de Ruși, ca subver- 
siv şi revista apăru cu subtitlul „Foaie 
ştiinţifică şi literară“. Alecsandri pu- 
blică aci proza lui, între vare bucăţi, 
mai însemnate cităm „Istoria unui gal- 
ben“ şi „O preumblare prin munţi“, 
„Călugărul și Pistolul“, ete. Kogălni- 
ceanu publică : „Cuvânt pentru deschi- 


derea cursului de istorie naţională ro- 
stit la Academia Mihăileană“ şi altele. 

In coloanele revistei, ca şi în ale 
„Daciei Literare“ se întâlnesc Mun- 
tenii Ion Ghica, Bălcescu, Gr. Alexan- 
drescu, cu „Umbra lui Mircea la Co- 
zia“ cum și Andrei Mureșanu din Ar- 
deal. Este unirea ideologică, unirea su- 
îletească, care condiţionează și pe cea 
materială. In coioanele „Propăşirii“, 
care de altfel a durat numai 10 luni, a 
publicat Alecsandri poeziile lui „Doi- 
ncle“, de sigur nu toate, dar cele pu- 
blicate, aduceau în acel timp o arrno- 
nie nouă, o simţire lvagedă şi o gingă- 
şie sufletească neîntâlnită. Tot în acest 
an are cu „lorgu dela Sadagura“ un 
succes teatral neașteptat. In fața Dom- 
nitorului Sturza, piesa sa ţucat cu în: 
demânare şi avânt, încât poetul îm- 
brăţișat de toţi, scrie „mă întorc acasă 
bolnav de emoție“. 

In „lorgu dela Sadagura“ ca şi în mai 
toate piesele lui până în epoca maturi- 
tăţii şi chiar a bătrâneţii, teatrul lui 
este un mijloc de îndreptare a mora- 
vurilor sociale. Concepând scena tea- 


pi 


trului ca un mijloc eficace de propa- 
gandă, ținând seama de defectele so- 
cietății în care trăia, el a dorit să în- 
drepte aceste cusururi, coborind meni- 
rea teatrului la o simplă școală de mo- 
ravuri. Ura împotriva streinului *), îm= 
potriva înstreinaţilor 2), împotriva de- 
magogului fără scrupule *), a ciocoiului 
hrăpăreţ *) şi venal, dragostea de ţă- 
ran *), de tradiţia lui), de moşia lui, 
își găsește locul în teatrul lui Alec- 
sandri. A dorit să fie un pedagog social 
întâi şi apoi un mare poet. De aceea, 
își sacrifică deocamdată aureola poetică 
pentru rezultate practice morale. Iată 
isvorul teatrului din prima perioadă: 
Prieten cu C. Negri, pe care-l cunoștea 
dela Paris, îl vizita des la Manjina, 
unde cunoaşte pe Elena Negri, pentru 
cart serie poeziile de dragoste dintre 
1845-—A47. Călătorește prin Orient şi ne 
vedă poezia „Pescarul Bosforului“. 
C. GEROTA 


l) lâpitorile satului ; 2) Iorgu dciu Sada- 
zură ; 3) Clevetici; 4) Bocrii şi ciocoii; 4) 
Nunta țărănească ; 6) Boerii şi ciocoii, 


(Urmare în numărul viitor), 








=——= 7 Septembrie 





Vasile Alecsandri 


Pastelurile, în număr de 40, aparțin celei de-a 
treia perioade a vieţei poetului. 

La vremea când au apărut întâi (1868—1869) în 
„Convorbiri Literare“, Pastelurile erau, până la 
un punct, o inovaţie în poesia noastră. Nu doar că 
poezia descriptivă ar fi fost absentă din literatura 
românească: ea se văzuse în mod sporadic în ope- 
rele tuturor poeților noştri anteriori — Asachi. 
Heliade, Grigore Alexandrescu, Constantin Ne- 
gruzzi, Bolintineanu. lar în ce priveşte pe Alec- 
sandri dinainte de 1868, un suflu viu al naturei 
străbate de la început poezia sa. 

Incă dela apariţia „Doinelor“ versuri aşa de 
sugestive, ca, d. e.: 

Când bate vânt de seară 
Prin ogorul de secară..,, 
puteau prevesti pe autorul Pastelurilor. 

Cu Paşstelurile însă, întâia oară în literatura 
noastră noezia descriptivă page a deveni un Scop 
în sine; liniile, colorile lucrurilor, vieața lor nă- 
vălesc în poezie, pretinzând a-i umplea compiet 
cadru). 

Ce se întâmplase? _ 

Pentru a doua oară în vieaţa sa, poetul căutase 
in pacea vieții de la țară un refugiu — de data a- 
ceasta, in contra sierilei agitaţii a vicţei de oraș 
şi a chinuitoarelur preocupări politice —, iar con. 
tactul cu pământul, cu orizontul larg, cu sufletul 
țării îi inviorase ochii, sufletul şi în curând și 
opera. 

„Cunoști fericirea fără margini de a privi mer- 
sul triumfal al unui cârd de gâște? La acest soiu 
de spectucol asist de când mam aşezat la Mir- 
cești... In contemplarea lor găsesc un farmec mult 
mai puternic decăt ucela ce eram silit să-l îndur în 
vremea strâiucirii nuustre, când șetieam pe banca 
_1ninisterulă şi eram expuși la elocventele impro- 
vizații ale lui B..., Q..., P..., etc.“ 
serie el, ia 30 lunie 1860, mai în glumă mai în se. 
rios, cu un rest de amărăciune, lui lon Ghica, tos- 
tul său coleg de minister. 

Ca întrun miraculos izvor de întinerire se va 
scufunda de acum poetul în vieața patriarhală ce-o 
oferă Mirceştii. 

Gândul lui nu «e nicidecum să descrie natura, 
să-şi caute subiecte de inspirație într'insa. 

Linişte pentru nervii îstoviţi de indelunga în- 
cordare, de sâcâielile opoziţiei, de vorbăria din 
Cameră, răgaz pentru lucrările dramatice ce pro- 
iectează şi în care va să verse toată amărăciunea 
ve adunase: iată la ce se gândește deocamdată, Nici 
nu se asează delinitiv la ţară de pe acum. (Acea- 
sta o face abia prin 1865; primii doi ani după re- 
tragerea din viața politică îi va petrece la Paris). 

Dar, cum era firesc, poetul se impregna pe ne- 
simţite de pvezia vieţii de la ţară, pe care ochiul, 
sufletul lui era făcut să o simtă. După o lungă 
gestație, nenumăratele sensaţii şi impresiile acu- 
mulate vor izbucni de odaţă în opera poetului cu 
intensitatea unei revelații. 

Evenimentul care sar părea că prilejuise, ba 
chiar provocase această izbucnire fu apariţia „.Con- 
vorbirilor Literare“, 

După o lungă absenţă din ţară, poetul cu sur- 
prindere plină de bucurie găsește (August 1867), 
pe masa lui, numerele (vreo 10) apărute până a- 
tuntci din noua revistă. Promite îndată colaborarea 
şi trimete chiar atunci ceea ce avea la îndemână. 
mai ales „Cântecele comice“. 

Dar zelul stimulat trezește noua, bogata vână 
de poezie ce se formase pe neştiute din impresiile 
adunate an cu an. 

Foarte curând, în Martie 1868, trimete spre pu- 
blicare redactorului ,„Convorbirilor” nu mai puţin 
de 9 pasteluri de odată. Producțiile de acest fel 
par a ţinea pasul cu desfăşurarea vieţii din jurul 
său, căci, în Aprilie, după „iernaticele“ trimese în 
Martie, Alecsandri mai dărueşte revistei atte 9 
poezii de acestea „de circonstance'“, cum le zice el, 
şi printre care figurau Paştele, Plugurile, Semă- 
nătorii, Rodica... 

In toamnă, după ce mai trimite alte 6, scuzân- 
du-se, în glumă, de asemenea năvăliri de poezii. 
adăvga : 

„Le aceea promit să vă mai slăbesc cu versurile 
până mai încolo în vară, pe timpul secerişului“. 

Atât de mult se identificase cu vieața de la țară. 
în cât acum avea un îel de calendar bucolic: 

„Nu cred că voiu putea să mă țin la drum îna- 
inte de sosirea cocostârcilor...“ 


Atunci se văzu efectul întineritor ce-l avusese 
pentru mlădiosul, receptivul său talent contactul 
intim cu larga, primitoarea natură. Precum în pro- 
pria sa vieaţă, aşa şi în poezia sa un val de aerviu 
năvăleşte, lărgind orizontul, luminând zările, adu- 
când o surprinzătoare înviorare. 

Ceea ce a încântat de la început, ceea ce în- 
cântă și astăzi în aceste poezii simple, „ușoare“, 
cum le numea poetul, în modestia lui, este — pe 
lângă fina calitate a artei şi înalta armonie a lim- 
bei — desăvârşita sinceritate a sentimentului. Pa- 
stelurile nu sânt poezii eşite min imaginaţia poe- 
tului, făurite în izolarea camerei de lucru; ele ră- 
sar în mod firesc din vieața ce o duce poetul: sânt 
ca o înflorire pe plan artistic a vieţei trăite de e! 
şi în jurul său. 

„Orașele se ocuplă] de. politică, iar noi ţăranii 
am început munca de primăvară, Plugarii brăz- 
duesc, sămănătorii arunc[ă] sămânța în pământ, 


194 II UNIVERSUL LITERAR 





Vechea casă boerească dela Mircești 


Puulina Alecsandri, soţia poetului 


PASTELURILE LUI ALEGSANDRI 





și natura întinerește văzând-o cu ochii. În conse- 
cinţă îți trimet o nouă baniţă de versuri, adică ur- 
marea Pastelurilor, ca poesii de circonstance'. 


seria el redactorului „Convorbirilor“ la 18 Apri- 
lie 1868. 

Aceste lucrări ale câmpului se făcuseră de sute, 
de mii de ani prin locurile acestea; a trebuit să vie 
un poet cu sufletul deschis la frumuseţile vieţii, ca 
să simtă caracterul sacru, grava poezie a acestor 
milenare îndeletniciri, de o măreție în adevăr 
vecinică în simplitatea lor. 

Ce se proiectează din vieaţa, din impresiile lu 
Alecsandri în aceste Pasteluri din care 35 înfăţi- 
sează privelişti din aer liber, iar 30 sânt consa- 
crate Mirceştilor? 

Pe de o parte, „orizonturile întinse. atât de ne- 
cesare privirei'”' poetului: 

— cerul ţării sate, cu 
„Cârdurile de eocoare înșirându-se 'n lung sbor... 
cu acei nori „albii. uşori mănunţi“, 
„Ce lunecă sub soare clădind un lant de munti.., 
— văzauhul, din care 

„cumplita iarnă cerne norii de zăpudă... 
— nopţile de iarnă, când 

Stelele par înghețate, cerul pare oțelit, 


cer, pe care uneori postul, în avântul lui, îl îm- 


brățișează în toată nemărginita sa întindere: 

Pe cerul nalt luceşte un râu albiu de stele, 

Ce curge spre Moldova din tainicul noîan...; 
—  zările nesfârşite ale stepei: 

Zadarnic ochi-i sboară din zare 'm altă zare!,.. 
-- pământul cel întins pe care-l evocă, aci, căp- 
tuşit cu omăt, ca 
„un lan de diamanturi ce scârțăe sub picioare, 
aci, în prospeţimea lui, ia ivirea timpului blajin: 

Pe lanul iung și verde cu grâul răsărit 
O umbră călătoare se 'ntinde 'ncet și trece. 
aci, subt adierea vântului de primăvară: 

Câmpia scoute aburi; pe umedul pământ 

Sentind cărări uscate de-al primăverii vânt, 
sau, pe urma plugurilor: 

Treptat câmpul se umbreşte sub a brazdetor 
[desime..., 

ori, după cosit! 

Câmpul ras rămâne verde ca o apă luminoasă... 

In sfârşit, poetul evocă întinderea mărei, cu a- 
cea „punte argintie“ 

Pe care se îndreaptă vaporul legănat, 
Ce calcă orizontul cu stele semănat. 
(Pe coastele Calabrei) 

Pe de altă parte, ca vo coborire spre infinitul 
mic, Alecsandri ne întăţişează amănunte din na- 
tură viu coforate 

„0 șopârlă de smarald 
Cată ţintă, lung, lu mine, părăsind nisipul cald..., 
(Malul Siretului) 
ori pline de o graţie minusculă, ca acel 
fir de iarbă verde 
Pe care'ncet se urcă un galben gândăcel 
Și sub a lui povară îl pleacă'mcetinel... 
(Stârşitul iernii) 

Intre aceste două extreme, atâtea colțuri de 
natură prinse cu agerime de ochiul impresionabi! 
al poetului și cu iubire caldă înfăţişate de e! în- 
trun rând-două : 

De Paști, în satul vesel căsuțele'nălbite 

Lucesc sub a lor malduri de trestii aurite... 
adesea 'n două-trei vorbe : 

Balta'n aburi se ascunde! 

Ie câte ori n'a schiţat astfel un tablou vrednic 

de alegerea unui pictor : 
Mieii sprinteni pe colnice fug grămadă'n 
repegiune... 
sau 
Și o blândă copiliţă, torcând lână din fuior, 
Paște bobocei de aur lângă” un limpede izvor. 
(Dimineaţa) 

Nu era întâia oară când cuprinzătorul lui gând 
îl presimţea asttel pe Grigorescu (în vremea a- 
ceea, încă la Paris, pentru studii), 

Tot astfel, într'un vers din „Vânătorul“, care 
inchide o privelişte de o simplitate plină de gra- 
ţie : 

Pe enlnic, în zarea luncii, un plop mare se ridică 
Cu-a lui frunză argintie făcând umbră... 

Şi toată această bogăţie de privelişti, de contu- 
ruri şi de colari nu formează toată natura şi nu ar 
ajunge să explice tot farmecul Pastelurilor. lui A- 
lecsandri. Ceea ce pare a-l fi interesat pe poet în 
primu! rând e vieaţa din natură în necontenita ei 
curgere: aceasta face că priveliștea desinată de A- 
lecsandri nu are nimic static, ci e în continuă de- 
venire. Sar putea zice că Alecsandri nu înfăti- 
şează natura, ci vieața înscrisă în aparențele ei 
mereu primenite. Dimineaţa de xemplu, la el nu 
vste, ci se face; nu îmseamnă un singur moment, 
ci o succesiune de momente. De aceea, poate, atât 
de multe Pasteluri purtând ca titlu cuvinte care 
înseamnă un fragment de timp sau o îndeletnicire 
omenească ce se inșiră pe cursu! vremii: Noaptea, 
Dimineaţa, Sfârşit de toamnă, Cositul, Seceri- 
șul etc. 


de ELENA RADULESCU-POGONEANU 


Tunetul de exemplu, e prezintat ca o dramă cu 
momentele ei caracteristice : în strofa 1. expozi- 
unea : 

Pe lanul lung și verde cu grâul răsărit, 
O umbră trecătoare se'ntindencet și trece. 

Intr'a qoua, norii ce 

„Din. în miezul zilei c'un surd şi tainic sunet 

Şi, ca semnal de vieață, aprind în cer un. tunet. 

Intr'a treia. punctul culminant (catastrofa): 

Văzduhul bubueşte... Pământul desmorţit... 

In sfârşit, în strola a patra desnodământul, sub 

forma unei graţioase viziuni : 
mult vesela fanfară 

Ce buciumă prin nouri frumoasa primăvară... 

Ca să ne înfățişeze această bogată şi variată 
simionie a naturei în repedea ei scurgere, Alec- 
sandri are arta de a ne reda prin cuvinte sensa- 
viile de toi felul ce primeşte de odată: nu numai 
ce vede, şi aude, ci ceea ce înregistrează cu toate 
simțurile sale: 

Ceru'm are se roșeste; mii de urăbii deșteptate 

Ciripese și se alungă pe girezi netreerate... 

Aerul e piu şi proaspăt 1... el trezeşte şi învie 

Pieptul, inima, şi ochii peste care lin adie... 

Printr'o astfel de înregistrare a sensaţiilor dife- 
rite și printr'o orchestrare a lor în mişcarea în 
care sânt prinse, a reuşit Alecsandri să ne redea 
în Viscolul poezia aspră a iernei în şesurile Mol- 
dovei : 

Crivăţul din Miază-noapte vâjâie prin vijelie 

Spulberând zăpada'n ceruri... 

Viscolul frământă lumea. !... 

Turmele tremură ; corbii sbor vârtej, răpiți de 

vânt, 

Și răchiţile se'ndoaie lovindu-se de pământ. 
Dinamismul poetului este aşa de accentuat, că în- 
suşi gerul, care imprimă naturei acea înţepenire 
înfrățită cu moartea, el îl însutieţeşte, făcând din 
întreaga poezie un mit Ge o frumuseţe şi simpli- 
tate antică: 

Gerul aspru și sălbatec strângemn brațe cu jălire 
Neagra luncă de pe vale, care zace'n umorţire. 
HI, ca pe-o mireasă moartă, o'ncunună despre zori 
C'un văl alb de promoroarcă... 

Și mai departe; 

Gerul face cu-o suflare pod de ghiață între maluri... 
Gerul dă aripi de vultur cailor în speumegare... 

De aceea se poate zice că Alecsandri nu ne o- 
teră simple icoane din natură, ci ne dă iluzia unei 
cufundări directe 'n vieața multiplă şi diversă u 
lucrurilor. 

lar ceea ce înlesneşie această iluzie e extraor- 
dinara facilitate a lui Alecsandri de a reda prin 
cuvinte nu numai cele mai subtile impresii vi- 
zuale, ca imaginea în mişcare : 

„Corbii sbor vârtej, răpiți de vânt, 
sau 

Pe câmpia 'nrourată pasul lasă urmă verde... 

Umbra ei pe jața apei de pe pod alin plutește, 
sau acel clar-obscur al nopților ae vară: 

Sub'o pânză de lumină bhuinca pure adormită... 
dar încă sensații mai greu de sugerat, ca aceea ce 
rezultă din învăluirea fiinţei noastre şi a întregei 
naturi în aerul proaspăt al dimineţii : 

Valuri limpede de aer, ca o mare nevăzută, 

Trec alin pe Ţata lumii și din treacăt o sărută. 

Pentru asemenea fine notări Alecsanări era ad- 
mirabil organizat de natură: sensibilițatea lui de 
copil vibrase la cele mai uşoare impresii vizuale, 
iar extraordinara memorie le scosese înaintea o0- 
mului matur, atunci când acesta cercă întâia oară 
(in 1862) să-şi rechieme în minte copilăria sa. 

Ce trebuia să aducă anii în factura sufletească 
a lui Alecsandri era acea artă de ă surprinde fru- 
museţea, măreţia quasi-religioasă a ocupaţiilor 
câmpenești. Şi mai ales într'aceasta avea să fie 
original şi novator 

O rază de poezie a lui a atins și pe: 
Muncitorii pe-a lor prispe dreg uneltele de muncă... 

Dar ceea ce a simţit mai adânc a fost poezia 
acelor lucrări câmpeneşti care se fac în largul 
cadru a] naturei, de unul sau de mai mulţi, în 
mişcări cadențate, cu figura întipărită de o gra- 
vitate aproape religioasă şi care fac să te gân- 
deşti la o procesiune sau la un dans sacru: Plu- 
garii, semănătorii, cosaşii, secerătorii, pe care-i 
urmăreşte îndelung cu privirea. ca pe-o armată 
constructivă - 

Noroc bun! Pe câmpul neted es Românii 

cu-a lor pluguri: 

Sămănătorii harnici cu sacul sub suoară 

Pășesc în lungul brazdei pe fragedul pământ... 

lată vin cosaşii veseli...... Sub a lor coasă 

Câmpul ras rămâne verde ca o apă luminoasă. 

Unde gustul poetului se arată impecabil, sigur 
de sine, e în obiectivitatea și sobrietatea cu care-i 
înfățișează. 

Scriitorul nu intervine personal (afară de v sin- 
gură dată, în ultimele două versuri din Plugarii), 
cu expresia admirâției sau simpatiei sale. 

A simţit că scena, în nuditatea ei, are într'insa 
o nobleță simplă care se impune oricui. 

„O mie! zice unul, menind cu veselie... 





Mama, sora, tatăl şi trateie poetului 


„Din zori şi până 'n noapte tot grâul să râsară ; 

In el să se ascundă porumbii osteniţi, 

Şi, când flăcăi şi fete vor secera la vară, 

In valuri mari de aur sănnoate rătăciți !' 

Precum s'a zis de poezia populară, că Alecsan- 
dri ne-a deschis auzul pentru simţirea şi prețui- 
rea acestui glas al poporului, tot astfel se poate 
sgune că el ne-a educa ochiul pentru prinderea 
și simţirea poeziei câmpiilor noastre, şi ne-a des- 
chis sufletul pentru bucuriile ce pvate da cutun- 
darea noastră în sânul naturei. 

Le aducea încă nou ciclul pastelurilor era un 
progres în arta poetului. 

Este în Pasteluri o siguranţă în alegerea note- 
lor, în distribuirea materialului, în proporţiile ce 
a dat subiectului, în corespondenţa dintre fond și 
formă, care tac din poet un clasic. 

Q dovadă de această stăpânire a materiei poe- 
tice, a propriilor sale sentimente este divina sim- 
plitate cu care încep atâtea dintre Pasteluri: 
Noaptea-i dulce 'm primăvară, liniştită, răcoroasă... 


(Noaptea) 
Vânătorul. pleacă grabnic la a zorilor îvire... 
(Vânătorul) 
Aerul e viu şi proaspât?.. el trezeşte şi învie 
Peptul, inima și ochii... (Balta) 


simplitate prin care se străvede totdeauna adân- 
cul sentiment ai poetului, — şi care uncori, pă- 
trunsă de gravitatea dispoziţiei sufleteşti a lui, 
are ceva solemn : 

In fund, pe cer albastru, în zarea depărtată... 

(Oaspeţii primăverii) 

Pe cerul nalt luceşte un râu albiu de stele... 

(Calea robiiur) 

Tot atât de semnificativă, dar în alt sens, e în- 
cheierea acestor poezii : în ea e adesea ceva care, 
fără a îi căutat, totuşi surprinde : uneori 0 gra- 
țioasă, strălucitoare imagine de amănunt, ca v 
semnătură originală întrun colţ al tabloului, alte- 
ori un zâmbet al poetului... 

Aci, în pacea Mirceştilor, par'că subt ocroti- 
rea forţalor echilibrate şi a ritmului liniştitor al 
daturei, Alecsandri găsește justa măsură ce avea 
să adopte pentru proporțiile acestor poezii fără a 
eşi decât rare ori din ele. Patru strofe de câte 
patru versuri, iată cadrul căruia i se supun 32 
dintre Pasteluri. 

In acest spațiu restrâns, rar loc pentru o re- 
flexie sau pentru o notă subiectivă. Poetul a sim- 
țit că în fiecare pastel adânca poezie din lucruri 
e de ajuns spre a deschide drumul la înţelegerea 
şi emoția cititorului, aşa cum primăvara 

Dediţei și viorele, brebenei şi toporaşi 
„„Tăzbat prin fruzi-uscate şi S'arată 
privirei noastre. 

Cât pentru alegerea cuvintelor, nu se poate în 
de ajuns admira justeţea, norocul cu care sânt 
uăsite unele epitate care au devenit clasice, unele 
verbe de o expresivitate unică pentru ceea ce 
erau menite să traducă, fără a mai vorbi de com- 
paraţii, din care unele sau citat mai sus. 

In totul, conținut bogat şi sincer, formă ori- 
ginală, colorată, justă şi sobră: este în Pasteluri 
v desăvârşire, care răspundea în totul așteptări- 
lor ce trezise în publicul românesc exprimarea 
cerinţelor artei adevărate pe care le lormulase 
Maiorescu, De aceea de acolo, din paginile „Con- 
vorbirilor“ îi veni poetului întâia deplină recu- 
noaştere. 


Ei 
'Yraduceri. 
Există două traduceri în versuri ale Pastelu- 
rilor: 


Una in limba tranceză făcută de G. Bengescu: 
un volum de 117 pagine format mic, cu v intro- 
ducere, apărut în 1902 (P. Lacombiez, Bruxelles : 
H. Le Soudier, Paris). 

A doua în limba germană, ce profesorul Kon- 
rad Richter, o broșură de 40 pagine, tipărită la 
București („Vasile  Alecsandri's Passtele“, F. 
Găbl, 1904). 

Tulul. 

Numele ciclului vine dela cuvântul francez pas- 
tel (italieneşte pastello), care se dă de obiceiu la 
tablourile (portrete sau peisagii) executate cu 
creioanele colorate numite pastele. 

Tehnica aceasta, care, creiată prin secolul a! 
XVl-lea, a fost practicată cu mare succes în se- 
colul a] XVIII-lea în Italia şi în Franţa mai ales, 
de artiști mari (M. Quentin de la Tour, Boucher, 
eic.), a început a fi întrebuințată în secolul al 
XIX-lea de câțiva pasteliști italieni (Francesco 
Paolo Michetti, Giusepppe Casciaro, Giuseppe de 
Nittis) la peisagii. Alecsandri a putut vedea la 
Paris unde expuneau de prin 1869 cei doi din 
urmă, pasteluri care dau impresia unei viziuni 
vesele şi luminoase a naturii şi care atrăgeau prin 
„grafia lor aeriană şi rafinată“, 

Aplicat la poeziile sale descriptive, titlul se po- 
triveşte acestor schițe de interior, de privelişti, 
şi la cele câteva portrete. evocate adesea în câ- 
eva strofe prin unele cuvinte simple, care dau 
sensaţia imediată a lucrurilor şi care păstrează 
ceva din transparenţa aerului şi din prospețimea 


vieţii, 
(Fragment din vol. 1], „Alecsandri, Poezii, în 
colecția „Clasicii români comentaţi! — cure va 


apărea în curând. 













































Era un duh care rătă 
cea din vremuri imemoriale 
prin cer, invârtindu-se și el 
încolo şi încoace, după 
mersul sorilor, după vân- 
turile care se împiedecau 
de el, după vre-o fr'ântură 
de cântec care răbuinea de 
undeva, din cântece cân- 
tate cu milioane de ani în 
urmă, 

Și tot învârtindu-se așa, 
leneş şi împăcat cu sine, 
se întâmplă că la o anu- 
mită clipă a veșniciei, în- 
cepu dintrodată să alune- 
ce pe nesimţite dintr'o zo- 
nă într'alta, spre locurile 
din adânc unde se învâr- 
tea pământul, până când 
îi apărură, ca dintr'o ceaţă 
luminoasă, munţii cu ză- 
pszi veșnice, apoi mările 
ralme ca niște oglinzi; alu- 
necarea lui nu se opri însă 
aici ci, deodată cu seara 
bietul duh se trezi strecu- 
rându-se ca o zdreanță de 


nor alburie prin codrii întunecoşi necălcaţi.de picior de om, unde 
numai jivinele, la trecerea lui, se ridicau din somn gemând și o 
luau la goană, în turme năucite, spre grote, iar copacii îşi apropiau 
frunțile unele de altele fremălând ca în preajma furiunilor. 

Această vizită nepământeană îi speria foarte, — la rândul lui 
duhul își urmărea alunecarea înspăimântat având senzația tot mai 
puternică a unei mari catastrofe intervenite pe neașteptate în cosmi- 
ca lui pace. 

Apăreau acum pajiștile domoale văruite de lună, jos în fundul 
văilor luminile orașelor sirăluceau cu niște jerbe de lori de foc, Era 
un cer cald acolo jos spre care duhul aluneca vertiginos ca gonit din 
urmă de o haită întreagă de demoni — şi iată, le ora când cântau 
cocoșii vestind că întâile stele se sting şi carul de foc al soarelui go- 
neşte spre orizont, duhul nostru se prăvăli ca un bolid pe coșul unei 
case dela marginea orașului, în vatra cu focul stins. 

Ceeace văzu acolo îl miră foarle. O femes zăcea pe o laviţă ur- 
lând și svârcolindu-se cu din gură de sarpe. Chipul tânăr, în flacăra 
lumânărilor exprima o nemărginită suferință, Alte femei o înconiu- 
rau mișcându-se încolo şi încoace griiulii și vorbind în şoaptă. Când 
în răstimpuri, gemetele se mai potoleau, se auzeau de afară cocoșii 
cântând ca de sărbătoare. 

Acest neprevăzut spectacol îl emoţionă pe duhul nostru foarte, 
dar cum simţea că nu-i stă in putere să iese pe unde a venit şisăse 
întoarcă în pacea lui de mai înainte, iu obligat să asiste și el la sce- 
na îngrozitoare spre care voise săl ducă destinul. Așa că, rămase 
să privească intrigat și speriat la tot ce se petrecea în faţa lui. 

In clipa când vaacarmul devenise de nesuferit, duhul își pierdu 
dintr'odală cunoştinţa, în momentul următor se trezi, spre marea lui 
mirare, într'un corp omenesc mic și vânăt și dureros la orice atinge: 
re, auzi lângă el o voce care spunea „e îetiță”, apoi își pierdu cu: 
noştința din nou. 


* 
Pe istiță o chiema Agatha. Tatăl ei era un fel de magician, știa 
să dirijeze creşterea florilor şi iaptele animalelor, după cât se pre- 
tindea, chiar pe ale oamenilor ar îi părut să şi le supună, dar oamenii 





Cronici germane bi. 





Adolf Meschendorfer -.::: 











Meschendărter 
Brașov revista 55 : D- n 
în care a adunat întrun mă- Orfer, trece uneori un aer plin literare, din care au fost tăimă- măm că n'am întâhnit prea de- 


simbolic, atâţi mari de Srație și de candoare. Apoi, în cite în româneșe numai două-trei seori o carte în care să regăsim „Violeta Persephonă ridică, în 


UNIVERSUL LITERAR 





— poveste fantastică de dragoste şi moarte — 


rul preocupau. În afară de asta, i se punea pe socoteală anumite 
aiaceri cu duhuri nevăzute, așa de pildă fusese zării înainte de naș 
terea fetiţei lângă fântâna părăsită, desbrăcat, sub lună plină făzând 
cercuri mari în jurul fântânii în care se oglindea luna, cu o baghetă 
ce clipea ca un fulger verzui, Precis, însă, n'ar îi putut spune nimeni 
nimic. Spunea doar, gura lumii, că magicianul chiemase astfei un 
suflet din moarte, un suflet mai ales decât altele, să i-l dea copilului 
ce avea să i se nască, 

Inalt, deşirat, ca o sperietoare din grâu, cu capul mic și nasul ma: 
re lungit din vârt parcă îi lar fi tras cineva, doctorul Flinck — după 
cum îl botezaseră copiii — purta o pălărie cât o roată de car țuguiată 
în vâri ca ale clownilor şi o redingotă roșie ale cărei cozi îi fluturau 
ritmic în mers, Acest personagiu apărea mai ales de când scăpăta 
soarele şi se'ntindeau umbrele peste oraș, din dosul vreunui zid, ca 
c pasăre ciudală de noapte. Mamele își speriau fetiţele cu el când 
nu se purtau bine, băeţii încă nu-l mai temeau fiindcă ei din clipa 
când nu mai purtau plete pe umeri și rochițe cu guleraș de dantelă, 
se socoteau bărbaţi. 

Abea când începu să crească Agatha, fetiţele din oraș își putură 
da seama cât de blândă era privirea albastră a doctorului Flinck — 
din vremea aceea ciudatul magician deveni cel mai bun prieten a! 
copiilor. 

Agatha, la rândul ei, se făcea o fată din ce în ce mai îrumoasă. 
Subţire ca o trestie, cu ochii albaștri ca ai doctorului Flink, dacă te 
uitai bine la ea nu știui dece e atâi de frumoasă, avea fața prea pre- 
lungă, pielița prea străvezie și părul ei prea semăna cu mătasa po- 
rumbului tânăr. Agatha însă avea acea foarte ciudată însușire care 
se numește „feminitate“ și care se pare că se naște deodată cu fe- 
meea, așa că se simte chiar la fetiţele cara o au, Era numai mân- 
găere, cântec şi catifelare, 

De mică, Agatha fu învățată să facă versuri despre toate ano- 
timpurile și despre toate orele zilei, să cânte despre plecări și despre 
întâlniri, să picteze case şi grădini şi să danseze dansul fericirii de a 
băi. În toate, fata stârnea admiraiia lumii. Abea împlinea cincispre- 
zece ani când mai mulţi juni din oraș fiind descoperiţi de către pă- 
rinţii lor că prea se plimbă des spre Mahalaua Lunii — unde își avea 
caza dociorul Flinck — fură trimiși la carte în alt oraș, ca să se îm. 
piedece o mezalianță. 

Nu era cea mai frumoasă tată din oraș Agatha: văduva Erna cea 
brună o întrecea, dar lângă ea Ema părea, cu tot mersul ei unduiat 
şi ochii galeși, mai bărbătoasă decât bărbaţii, 

Agatha era ca serile de primăvară şi ca marea, Era căldură, li- 
niște, melancolie, pasivitate, amintiri, trecut... 

Bărbaţii, cu timpul, începură să se neliniștească în fața ei. Aga- 
tha nu-i respingea cu cochetărie, ca fetele de vârsta ei, era dimpo- 
irivă prietenoasă și bună. Dar părea că nu ştie să iubească şi nu va 
şti niciodată ce e dragostea. 

Agatha, având ca singură busolă instinctul ei, nu găsea omul ca: 
re s'o poală săpâni. Blondu! Hans, cel mai disputat băiat din oraș, 
intrigat de pasivitatea Ăgathei, încercă să-i vorbeaşcă într'o zi des- 
pre dragoste, 

„Nu ştiu ce înseamnă dragostea, îi răspunse iata magicianului, 
știu doar că într'o zi voi merge spre cineva cum sun! chiemate apele 
de lună. Nu știu ce inseamnă să suferi din dragceste, fiindcă nu în: 
țeleg ce înseamnă dragostea. Ştiu însă că atunci când îmi voi găsi 
stăpânul nu voi suferi pentrucă nici apele nu suferă când sunt ridi- 
cate şi coborite ritmic de magnetismul lunii. 

Il voi vedea într'o zi trecând pe stradă și îmi voi spune: omul 
acesta mă chiamă. Chiar dacă voi vedea în ochii lui că mă dure 
spre moarte, voi merge spre el, Și, desigur, spre moarte mă va duce, 
pentrucă de aceea mă va chiema atât de puternic. Numai spre 
moarte se poate merge cu atâta bucurie, cu atâta abandonare de 
sine“, 

„Vozbeşti irumos, Agatha” răspunse Hans, dar tu nu ştii ce-i dra- 
gostea. Dragostea e suferință. Gândeştete, dacă iubeşti fără să îii 
iubit. 

„Nu se poate, așa e dragostea voastră. Eu știu că atunci când 
cineva mă va chiema, mă va chiema fiindcă așa a vrut Dumnezeu, 
să mă stăpânească și să mă iubească stăpânindu-mă“, 

x 

, Agatha implinise optsprezece ani. Devenea din zi în zi mai gra- 
vă și căuta singurătatea. Cu această evoluţie, spre marea disperare a 
doctorului Flinck, fata lui nu se mai îndeletnicea cu alcătuirea măes- 
irită a versurilor, cu paleta și cu cântecul. O singură dată magicia: 
nul o descoperi schițând un dans nou, la lăsatul serii, în fundul gră- 
dinii printre flori, Surprinsă, Agatha îi mărturisi: „Dansez dansul bu: 
curiei de a muri. L-am inventat în seara asta, dar m'a preocupat de 
multă vreme“. Florile, în jurul Agathei, se întunecau din ce în ce, pe 
cer apăreau una câte una stelele. Un fior trecea prin grădină, fă- 
când-o să freamăte deși nu bătea nici un vânt. Într'un salt, nemișcate, 
ca sculptate în piatră, doctorul Flinck își văzu animalele, o turmă 
grotescă din care numai ochii clipeau perechi ca niște stele verzui. 
La glasul magicianului, tresăriră ca trezite dintr'un somn lung și ple- 
cară una câte una, cu pași melancolici și gravi. Tatăl lu& mâna fiicei, 
gânditor. „Să mergem, Agatha. Moartea plutește pe aproape”, 

Neliniștită, izolându-se mereu, Agatha părea că poartă în ea un 
mare secret al ei care o preocupa peste măsură. Intrebată, răspun- 
dea confuz : „Port, par'că în mine, amintirea unor ceruri liniștite și 
indepărtate pe unde trece Dumnezeu. Mi-e imens de dor de moarte. 
Mi-e uneori atât de dor, încât îmi vine să plâng. Mi-e peste măsură 
de dor de ceva de dincolo ce mă chiamă”, 






| 


7 Septembrie 1940 


de ANIŞOARA ODEANU 


In nopţile ce urmară, doctorul Flinck se retrase singur în camera 
magică, flacăra lumânării răzbătuse toată noaptea prin perdele în 
grădină punând o pată alburie pe care soața domniei sale, trează și 
ingrijorată, o urmări până la ivirea zorilor. Aceste nopți nedormite îi 
dezvăluiră magicianului marele secret al Agathei;: fata purta în- 
trînsa sufletul întâiului om ce s'a ucis pe sine, cu câteva sute de 
milioanele de ani în urmă, din dragoste de moarte. Era sufletul cel 
mai îndrăgostit de moarte din toată veșnicia. 


Ulrich apăru în vremea aceea. Avea o fermă la poalele munţi: 
lor şi venise să-l chieme pe doctorul Flinck săi vindece un armăsar 
bolnav. Apăru de dimineaţă, călare pe un cal roşu, cu vesimintele 
umede de rouă. Ulrich era un băia! voinic și voios, purta în ochi 
adâncimea albastră și calmă a lacurilor de munte, trupul lui puter. 
nic era făcut să stăpânească, îmblinzindu-i ca mieii, caii cei mai nă- 
răvaşi, de viteiiile lui în acest domeniu i se dusese vestea în toată 
împrejurimea. Nu era peste măsură de deştep! nici iscusit în vorbe, 
dar Agatha, care purta trusa doctorului Flinck în drum spre poartă, 
recunoscu în el bărbatul aşteptat, Ulrich însuşi, rămase cu ochii în 
ochii ei turburat i se păru că o cunoaşte de totdeauna și îi zâmbi cu 
voe bună. 

Lu miezul nopții, se întoarse, conducânduwl pe doctorul Flinck. 
După ce îşi luă rămas bun dela ei, așteplă în liniște până când pași 
ușori se auziră pe caldarâm, era Agatha, după cum se așteptase. 
„Urcă-te” îi spuse și Agatha se urcă pe calul pe care venise tatăl ei 
şi plecă în liniște lângă Ulrich, afundându-se amândoi în noapte. 

Orașul rămase în urmă ca un buchet de flori de foc. In față, 
departe se protilau negri pe albastrul cerului înstelat, munții. Un f:ea- 
măt uşor trecu peste câmp și cocoșii începură să cânte vestind că 
luna coboară înspre orizont și intâile stele se sting la o margine 
de cer. = 

Agatha își duse mâna la frunie, amețită, căutând să prindă un 
gând. Se petrecea în ea o ciudată iluminare, par'că își aducea a- 
minte de ceva foarte indepărtat şi totuși foarte legat de sufletul ei. 
Nu se putea limpezi, însă, deşi amintirea persista, tresărind în răs- 
timpuri ca o luminiță ce clipea undeva în noapte. Ulrich era lângă 
ea, caii mergeau la pas, cuminţi, se auzeau numai copitele lor în 
pietrişul drumului. Agatha își privi cu mândrie tovarășul, era puter- 
nic şi drept, avea măreția munţilor din zare. Plutea în atmosferă, în 
liniştea în care numai copitele cailor îşi sunau cadenţa și iarba foș- 
nea ca mătasa grea, ceva de început și sfârşit, ceva ce semănci 
foarte mult cu ceeace Agalha dorea în singurătățile ei şi nu știa da- 
că e dragostea, moartea sau Dumnezeu, sau toate intruna. 

Curând, panglica albă a drumului se oprea în înitunerecul unei 
grădini, acolo era ferma, Ulrich o cobori pe brațe, ca pe o uşoară 
povară, Agaliha se simţi ea însăși fără nici o greulate ca și când 
s'ar fi prefăcut în abur. Nu mai exista decât Ulrich, noaptea și un: 
deva aproape, înfiorător de aproape, marea moarte, 

sk 

Prin storurile ridicate pe jumătate, zorile apărură ca o noapte 
puţin decolorală de un albastru leșietic, Agatha se sculă ușor de pe 
braţul lui Ulrich întins sub ea şi se duse să-și lipească fruntea de 
geam, De pe platou, se vedeau luminile oraşului care mai clipeau 
încă departe. Ultimele stele se stingeau, câmpul plutea într'o ceață 
alburie, soarele era aproape de orizont. Era ora marilor călătorii, ora 
când plecau toate sulletele care rătăceau dealungul nopții pe aproa: 
pe de oameni, dând câmpurilor acel freamăt ciudat de izvoare în- 
depărtate pe care îl aud toată noaptea călătorii solitari. Era cel ma: 
singuratec minut al naturii, în care duhurile au plecat și oamenii nu 
s'au trezit încă. Ulrich era mun om care dormea, fiindcă peste puțină 
vreme începea o nouă zi de muncă. 

Cu iruntea lipită de geam, Agatha se simțea calmă ca un ins 
care şi-a împlinit destinul. Miracolul se săvârșise, prin dragoste 
Agatha se coborise în lăuntrurile ei descoperind moartea. Desprinsă 
de forma ei vie, se simţise un duh liber rătăcind din vremuri imemo- 
rabile prin spaţii interplanetare, minat încolo și încoace de vânturi 
chiemat de acorduri rătăcite şi ele din întiile cintece ce s'au cînta! 
cândva în spaţii. 

Dragostea nu era decit o poartă spre moarte, un prilej de a muri 
pentru o clipă. Cum mai puteau oamenii să continue să trăiască după 
ce cunoșteau dragostea ? 

Se întoarce spre Ulrich. Dormea, cu fața limpede, frumos ca în- 
suşi chipul morții. Ingenunchie sărutându-i mâna căzută peste mar: 
ginea patului. Apoi. desprinzând un stilet din panoplie al cărui mâ 
ner de argint se deschidea în două aripi de vultur, ieși uşor din casă. 

Nu răsărise încă soarele, dar simți că nu mai are mult timp de 
pierdut, Merse cu paşi mari urcând spre pădure, acolo unde umbra 
nopții era încă deașă. Zâmbind, privi cum se sting luminile oraşu- 
lui, dimineața începea. Agatha se simţi atât de iericită de toată în- 
tămplarea vieții ei şi a întoarcerii în marea revelație a morții, încât 
ingenunchie şi sărută pământul, Iși potrivi apoi stiletul în dreptul ini 
mii, apăsându-l încet, cu privirea aţintită spre orizontul în care no- 
rii începură să se coloreze în roz. 

Im clipa următoare, soarele izbucni biruitor peste oras, aprinzând 
acoperișurile ca pe niște oglinzi incandescente. 


Un duh singuratec se înălța le ce în ce mai sus, dintr'o zonă 
în altă zonă, lăzând în urmă harta pământului cu munţi şi mări, în- 
tr'o ceață alburie luminoasă. 

Duhul n'avea nicio amintire, plutea încolo şi încoace dus de vân- 
turi și se urca mereu spre mai înalt în spațiul fără sfârșit, 


n an a m a dr ana a O aa E RO RAP, ra te a i it a a a a a a a a d at a a a ef ap tenta 


din anul 1908, cest Eduard Schuilerus un cântă- toată opera sa. Credem că mu a operei, nu vom întra în amă- „Valea aceasta zace ca un cuib în 


a redactat 1a reţ nu prea de frunte, însă în mai e nevoie să remarcăm va- nuntele obicinuite ale cronice: li- 


[braţe calde. 


„Die Karpathen“ poesiile lui, editaie de Meschen- niaţia şi bogăţia acestei activităţi terare, mulţumindu-ne să afii- „Timpul stă pe loc. In odăi ră- 


I[coroase se coc roadele. 


[semn de adio, 


Dincolo de hotarele unei pro- 
vincii, literatura saşilor din Ar- 


deal a trecut de muită vreme și în 
Reh, lucru pe care l-am evi- 
denţiat într'unul din întâ:ele noa- 
stre articole, din cadrul acestei 
cronici, Intre toţi aceşti soriitori, 
Adoit Meschendorfer deţine tocul 
de frunte, nu numai printa'9 ac- 
tivitate literară de mai bine de 
trei decenii, ci mai ales prin fap- 
tul că în opera sa trăeşte toată 
burghezia săseuscă a oraşului ar- 
delean, cărțile sale alcătuind o 
frescă din cee mai pitorești. Ceea 
ce va trebui să remarcăm aci 
din capul locului, este specificul 
transilvan, acest fenomen care, în. 


tr'o măsură oarecare, ne priveşte 
și pe noi Românii. Acest specific 


de ŞTEFAN BACIU 


transilvan a făcut în mare parte 
ca Adolf Meschenâărier să fie 


atât de prețuit și de recunoscut, 
în toate  ţănile în care cultura 
germană este apreciată și cunos- 
cută şi toț această trăsătură a 
dat viaţă unui curent întreg, pe 
care nu este locul să-i discutăm 
aici. 

Meschendărfer e un seriilor, 
dublat de-un animator. In afară 
de opera sa literară, cărţi tipă- 
rite, ne întâlnim cu o trudă risi- 
pită în toate domeniile culturii. 
Profesor și conferențiar, organi- 
zator şi luptător politic, Meschen- 
dârfer n'a încetat însă nici o cli- 
pă Ge a fi poetul și romancierul 
care a închis în paginile sale un 
fragment viu a! vieţii saşilor din 


creatori ai limbii şi culturii ger- 
mane, Efortul său dim această e- 
pocă, avea să niveleze drumurile 
pe care le bat astăzi mai toţi scri:- 
torii saşi, cani chiar dacă nu sau 
afirmat a revista aceasta, au gă- 
Siţ în fața lor un teren fără pie- 
dici şi fără asperități. „Die Kar- 
pathen” a fost întâzul semn al 
unei culturi rotunjite, înțâtul 
stindard care fâitâia la Braşov, 
aducând nume noui, tipare şi lo- 
zinci aşijderea. 

După această publicaţie, cultu- 
ra germană din Ardezl a cunos- 
cut şi altele, poate mai „lustrui- 
te”, însă meritu: de frunte îl are 
pubicaţia din Braşov. Mergând 
pe aceeaşi linie în amaiza (recu- 
noaştem, sumară) operei lui Adoit 
Meschenderier, vam aminti edi- 
ț.a postumă 'a operelor lui Bduara 
Schullerus, ed'ţie pe care a îngri- 
jit-o şi-a prefaţat-o cu o rară 
puozitate, poetul nostru. A fost a- 


anul 1930 Meschendorfer a îngri- 
jit tipărirea  nunui volum festiv, 
care cuprindea, antologice, frân- 
turi din opera tuturor artiștilor 
brașoveni : poeți, dramaturgi, 
pictori, sculptori. muzicanți şi ar- 
hitecţi. Gustul ei grija cu care e 
întocmită tipăritura aceasta, măr- 
turisea din pin despre o inimă 
de autentic poet. 

Opera propriu zisă a hui Mes- 
chendărter se compune însă din 
+omanele: „Die Stadt im Osten” 
(„Oraşul în răsărit”) şi „Der Biif- 
felbrunen” („Fântâna bivoiutui”), 
apoi in dramee: „Der Abt von 
Kerz” („Abatele din Cârța”), „Mi- 
chael Weiss”, „Vogel Phânix” 
(„Pasărea Phânix), precum şi 
dinir'un volum de „Poesii”, apă- 
rut în ed-ție restrânsă în Gu 
mania. In afară de aceste opere, 
câteva bbiioteci de popularizare 
au tipărit volumașe antologice în- 
sumând cele mai reprezentative 
pagini Ge proză şi versuri din 


possii şi romanul „Lenore“, mitat de-atâtea ori viaţa de castă şi de 


şi necunoscut. Ceeace este însă de 
preț şi mai durabi] în cărțile lui, 
se cuprinde în cele două roma” 
ne: „Die Stadt im Osten” şi „Der 
Biiffebruanen”, în oare autorul a 
ştiut să închigă, ca nici un altul, 
ciudata şi întortochiata viaţă «a 
unui oraş ardelean.  Burguitle 
germane din Ardea), care par 
etâț de stramii tuturor cebor 
străini, i-au afiat cântăreţul care 
să le disece, iubindu-le, cunoscân- 
du-le, Qar oriticându-le în aceaşi 
timp. N'am cetit o carte mai în- 
treagă şi mai patetică în acest 
sens decât „Die Stadt :m Osten”. 
pe care am dorit-o cât Mai cu- 
vând apărută şi la not. Faima lui 
Meschendârier se datorește în 
special ei ; iam medata „Goelhe”. 
care echivalează cu Premiul Na- 
țonal dela noi „a încununat după 
apariția cărţii acestea, o operă 
şi o muncă dârză şi rodnică. Ros- 
tul  însemnăriii de faţă nefiind 
snaliza unui singur volum, ci Pre- 
zenturea schematică a omului și 


tradiție a şasi.or, o carte amară 
și luminoasă în acelaşi timp. 

Ei bine, romanele lui Meschen. 
dărter (şi pentru noi personal, în 
deosebi „Die Stadt im Osten”) 
sunt în această privinţă un mo- 
del, dar şi ceeace se cheamă 9 
realizare. Artist al formei şi poet 
al stilului, Adolf Meschendorfer 
scrie o limbă germană pe care 
am întâlnit-o mu la prea mulţi 
scriitori. Proza și versurile lui, în 
dura lor armorie, par de multe 
ori nişte statuete pe care le-a lu- 
crat o mână de mare meștesuyar. 
Din destul de puţinele poesii a'e 
li Meschendărfer, noi vom da 
aici una, în tălmăcire. Ea se cheaz 


PER 


mă „Poesie de toamnă”: 


„După acele dealuri se rostogolese 
(falnicele fluvii, 
„Foşnesc marile oraşe. ca arborii 
[seculari 
„Și steagurile de doliu, obosite, 
lale furnalelor 
„Fâltâie peste țara răvăşită. 


„Creştetul palid, beată de somn. 
„Sopotitoarele păduri, flutură din 
batiste aurii”. 

Atâta tulburătoare frumuseţe e 
în aceste versuri, încât le putem 
asemăna unui cânt al lui Novalis 
sau Trakl. Tristeţea transilvană 
se sbate însă în cuvinte, ca un 
râu necunascuţ. 

Printre noi trăeşte un viguros 
scriitor, un nume de frunte al 
literelor germane şi abia dacă 
sunt câţiva care-a cunosc opetu. 
Să sperăm însă că în curând vom 
putea saluta în limba noastră 
câteva tipărituni şi traduceri din 
cărțile lui. Până atunci însă, 
omul acesta viu ca argintul, mă- 
runt, dar glocotind de viaţă, va 
trece pe ulițele Braşovuiui, răs- 
punzând săuturilor de pe celălalt 
trotuar şi însemnând în durabile 
pagini cron:ca plină de artă şi de 
miez a oraşuui, pe care-l con- 
templă dintr'un vâri de grădină. 
Și de fapt, aşa îi şade bine unui 
bono şi poet. 





== 7 Septembrie 1940 


Noua orientare 


Metamorfoze evreeşti in timp 


II de NICODIM ION MATEI 


Mai înainte de a încerca o înțelegere a sentimentului an- 
tisemit, este util să ne oprim la determinanta lui: evreul. Pare 
greu de dumirit cum s'a ajuns ca această rasă să preocupe în- 
treaga Europă. Mai ales drumul pe care evreul la parcurs, în as- 
censiunea sa, nu a fost nici odată suficient de clar explicat. Pri- 
vind prin prisma unei singure generaţii, nu s'a pului percepe 
înteg pericolul semit. De aici nepăsarea. De aici o ireaptă în 
plus care a fost urcaiă definitiv, de israeliți. De aici delăsarea 
care avea să încheie încă un inel la lanţul de subyugare tacită 
a rassei ariene. 

Fuihrer-ul Adolf Hitler a reușit însă, cu o admirabilă intuiție, să 
redea întreaga transiormare a acestor paraziți și, rupându-le 
masca ipocriziei, să denunțe o activitate care se desvolta crimi- 
ual, speculând bumătatea creştină. 

Pentru urmărirea mai perfectă a desvoltării iudaismului în 
Europa, lin fiecare țară s'a întrebuințat același mijloc !), vom pre- 
ciza prin litere — asemeni formei întrebuințate de Fiihrer; — îie- 
care stadiu mai principal de metamorfoză. 

a) Odată cu dezvoltarea primelor orașe își face apariția şi 
evreul, ca negustor. Deparie de a căuia să-și acopere caracterul 
semit, de oareca contrastul față de indigen este prea puternic, 
invocă prietenia și ospitalitatea pe care creștinul o datorează fie- 
cărui sirăin, Nici-un mijloc nu esie cruțat pentru a provoca mila: 
se lingușeşte, se tângue, face orice, până când lumea sfârșește 
prin a-l lăsa în pace. 

b) Pe nesimţite, intră în comerţ: nu ca producător ci ca înter- 
mediarl Începe să împrumute bani (desigur cu o dobândă destul 
de mare!), iar poporul sărac nu numai că nu se împotrivește, 
dar priveşte chiar, la începul, cu simpatie „ajutorul“ care li se 
oferă. 

c) Evreul a început să fie capitalist: cumpără locuinţe, mono- 
polizează economia, în sfârșii, formează în oraș un mic stat în 
stat. 

d) Anii se scurg. Odată cu ei generație după generație. 
Evreul fiind d> acum avul, raporiurile cu cei din iur devin 
cu totul altele. Dela evreul milog s'a ajuns la cel bogat, Popo- 
rul începe să-şi dea seama că a iost spoliat. Câştigurile imense 
realizale de acest străin prin dobânzi uriașe sau „afaceri” ne- 
cunoscute, trezeac ura. Revoita este din ce în ce mai mare şi ea 
tinde să ia proporții decisive. 

e) Dar incă nu este totul pierdut. Dacă, uneori, trebue să 
înapoieze averea acumulată, revine imediat şi începe iar activi- 
tatea, de data aceasta ca „un bătrân” în asemenea lucruri. In 
cele mai mulie cazuri însă, intervenția bănească, darurile şi mi- 
tuirile făcute guvernanţilor, îl pun la adăpost de orice pericol: 
autoritatea și legile trebuesc doar respectate de toții 

f Dar evreul încă nu se simte în siguranță numai la adăpos- 
tul legilor, care se po! oricând schimba în detrimeniul său. De 
aceea, caută să devină necesar principilor conducători ai du- 
catelor germane: le împrumută bani şi cere în schimb „decrete“ 
sau „privilegii“ care să-l pună cât mai aproape de umbra ocro- 
titoare a lor, Prin „mici atențiuni” și perseverență, această do- 
fință îi este şi ea satisfăcută. 

g) Pe nesimţite, principele german, devenit asociat direct 
al evreului, încetează să mai reprezinte poporul. De acum, inte- 
rezele sale îi cer să fie alături de cel cara finanţează. Odată 
cu aceasta, o prăpastie sufletească face ca supușii săi să gân- 
dească la înlocuirea lui. „Astiel are fiecare Curte „evreul de 
„Curts" al său, — cum se numesc monşirii cari chinuesc bietul 
„Popor până la disperare şi pregătesc principilor plăcerea veş- 
nică”. 1) 

Totuși, fiul lui Israel se teme! EI își dă seama de viielia pe 
care rădăcinile neamului o pregătesc, precum și de situaţia tot 
mai incertă a principelui. Cere deci tramsformarea sa, — nu im- 
portă dacă pentru aceasta trebue să suporte câteva picături de 
apă botezându--se, sau să aibe o cheliuialiă suplimentară. 

h) Asttlel începe „emanciparea din ghetto“. 

Evreul, pâmă la Friedrich cel Mare sau Goethe, era consi- 
derat un străin: „Incă pe timpul :ui Friedrich cel Mare nu se 
„Jândea nimeni să vadă în evreu altsova decât un popor 
„Sirăin şi chiar Gosthes este îngrozit la oândul că, în viitor, nu 
„Gr mai fi interzisă prin lege căsătoria dintre creștini și evrei”. 2) 

De aceea, evreul cere acum „drepturi cetățenești”. Au tre- 
cut doar, multe sute ds ani de când s'a „împământenit”. Deo- 
sebirile de limbă nu se mai fac deosebite, ir incertitudinea 
principelui german îi grăbeşte insistența obținerii calităţii salva- 
toare: de caiarean. Ca și cum odată cu posibilitatea de a exprima 
corect o limbă, s'ar fi petrecu! şi un purgatoriu necesar al sân- 
gelui: 

i) „Așa se desvoită încet, din evreu: de Curte, evreul popular, 
„adică fireşte: evreul r&mâne mai departe, ca înainte, în preaj- 
„ma înalţilor Domni; desigur, caută mai departe să se văâre și 
„mai muit în cercul lor, însă în același timp; o altă parte a 
„răsssi saie şa îndreaptă cutezătoare spre bietul popor”. 3) 

Singura grije pe care o are esie de a deveni simpatic ma- 
selor. Incearcă, prin binefaceri să fie popular. Prin donaţiuni, 
îndeamnă pe taţi să uiie trecutul. Și, cum nu se mui consideră 
străin şi îşi dă seama că şi-ar puiea utiliza „concetățenii” în fo- 
losul lui, începe să şi facă din umbră reclamă, prin cele două arme 
pe care le mânuește în mare maestru: francmasoneria şi presa, 
Alături de ele își alege cea mai liberală formă de guvernare: 
democraţia. La adăpostul acestor aliaţi începe să se desintereseze 
de soarta principelui german, cu care încetează de a se mai 
sol:idariza în declin. 

j) Evreul se întreabă acum pentru ce n'ar fi el conducător, In- 
dustrializarea economiei naționale îi oferă un ajutor nezperut: 
muncitorii. Oameni trudiți, ale căror nevoi de viață pot fi ușor 
interprelaie anarhic, pentru a-și forma numărul de luptători, ne- 
cezar unei victorii: politice, Se inventează deci doctrna marxistă: 
„De acum, muncitorul cre îndotorirea să lupte pentru viitorul 
„poporului evreu. Fără să ştie, se pune în serviciul şi forța pe 
„care crede că o combate. Este lăsat, în aparență, să alerge 
„impotriva capitalului şi poate fi asife. cu aiât mai ușor făcut să 
„lupte, pentru azestu. Se strigă mereu împotriva capitalului in- 
„ternațional şi ss înţelege în reaiitate economia națională. A- 
„csasta trebue dărâmată, pentru ca pe cadavrul ei să triumie 
„bursa internațională”, 4) | 

Nimic mai adevărai. Pe măsură ce marii capitaliști germani 
sunt înlocuiţi cu acțiuni, evreul poate vocifera, în corul neștiutor al 
muncitorilor, împotriva capitalului. De fapt, îl posedă şi îl diri- 
gueşte : în locul suiletului și dragostei pe care o are marele in- 
dustriaș pentru economia națională, al obține — în schimbul 
unei aparente lupie pentru revendicări economice— inerția inac- 
tivității sau activitatea dirijată de el, de acţiunile care lucrează 
tot atât de mişelește și pe furiș ca și stăpânul lor. Predica însă 
prinde, Marxismul devine temuli. In inconatiența lor, muncitorii 
luptă și cad răpuși peniru triumful „înţelepților” şi consacrarea 
la conducere a „neamului ales“, Autorităţile încep concesiile, 
premergătoare aservitrii forței iudaice, 

k) Peniru ca să distragă atenția masselor asupra rassei care 
tinde să devină stăpână, se începe un nou proces de înșelăciune. 
Evreii se împart în două tabere, în fond de periaci acord: prima 
care lucrează din ascunziș, pentru obținerea conducerii, iar cea 
de a doua sionistă, care cere vehement să fie trimisă la Pales- 
tina, pentru a forma un singur Popor, deoarece evreii s'au săturat 
de „maltratări“, De fapt, este numai un joc ticălos, pentru a se 
ușura calea primei grupe: nişi odată evreii nu vor dori sincer să 
aibă un ștat al lor, 

Prima elică însă, se leapădă de acești jidani, şi își duce mai 
departe lupia. Politic, democrația este înlăturată. Evreul simte 
accente imperialiste și înființează așa zisa dictatură a proletaria- 











„Sfântă 
tinerețe 
legionară“ 


„In trudă ne-am sbătut“, 

Am fost loviți în numele 
unor principii asasine. Cari nu 
se mai văd. Cari nu se mai aud, 

Ni s'a pus greu pumn în gură. 
Arhamghelii cu burtă sau mo- 
naclu ai unei țiranii ne-au pus 
la zid când me-am urlat dure- 
rile. Durerile noastre. Durerile 
Neamului nostru. 

Aw fost omoriţi cei mai buni 
dintre noi, pentruca în ceasul 
supremelor chinuri ale Neamu- 
lui — acum — la Constanţa, ia 
Braşov, Da București și în alte 
părţi ale "Ţării — tineretul acesta 
legionar, tineretul acesta aprig 
în crefdințele lui, să se ridice 
zid întru promovarea cinsti, a 
onoarei româneşti, a dreptăţii 
îndelung schingiuită, 





CAPITANUL 


Tineretul Țării este Neamul, 
Este viitorul neamului, Şi tira- 
mii iudaizați . ai unei nefireşti 
stăpâniri au prigonit acest ti- 
neret, acest viitor. 

Un om poate greşi politiceşte. 

Un neam, niciodată. 

Jată ce nu au înţeles ghittuiţii 
epocii căreia i s'a pus ieri 
capăt, ghiftuiţii cari imediat vor 
(i traşi la grea răspundere pen- 
tru mârgavele lor fapte. 

„Vom birui din fundul închi- 
sorilor şi de vom fi asasinați 
vom coniuce destinele Neamului 
din mornmânt“. Așa a spus Câpi- 
ţanul — sfântul şi marela nostru 
Căpitan — şi aşa este. 

Tată-l !.., 

Iată.! pe acest om e onoare 
și crez care este generalul An- 
tonescu. 

Din fund de închisoare a bi- 
ruit, 

Iată destinul de trei ani — 
crumiaul şi mnemeritatul destin al 
Neamului acesta înroşit de va- 
lurile de sânge curs din trupul 
fior lui cei mai aprigi, cei mai 
buni — iată acest destin așa 
cum l-a prevăzut E), Căpitanul. 

Dar acum, că am biruit, — 0 
piruinţă in cane noi am xrezut 
chiar când ne-au fluerat nemer- 
nice glounţe pela urechi — la 
muncă î.,. 

La aprigă şi crâncenă mum- 


Waţa ? , 

Este a noastră şi a Neamului 
nostru. Ă 

Să ne trăeşti Generale ! 


LADMISS ANDREESCU 


UNIVERSUL LITERAR 











5 





Un precursor al simbolismului la noi 


(Urmare din pag. I-a) 


în acelaşi timp a tipărit o broșură : „Poesii“' — colec- 
ia Gorgonei. Poesiile lui au stârnit încă de la înce- 
put interes şi, mai ales, polemice al cărora ecou îl 
găsim în prefața acestei broşuri: 

„Că mi-aţi adus imjuriile voastre, eu am tăcut. Nu 
„am Tăspuns cronicarului de publicaţie efemeră, cum 
„mici profesorului universitar cu laticlavă sau poetu- 
lui îmbătrânit. 

„Rămânând acelaşi, am vorbit prietenilor mei, cei 
„mai puţini ; prietenelor mele, dacă acestea au ajuns 
„etatea celor trei-zeci. 

„Aș fi dorit ca versurile mele să le fi scris cu semne 
oculte“. 

Și în realitate, prin nepublicarea mai departe a lor, 
așa du și rămas: scrise numai pentru cei iniţiaţi în 
calda prietenie a autorului lor. A mai tipărit apoi în 
1926 o libelă intitulată „Fragmente de popularizare“, 
cuprinzând fragmente din conferințe ţinute pe la că- 
teva societăţi filosofice şi teosofice. 

Nu putem, probabil, califica în persoana lui Dimi- 


trie Theodorescu un poet mare, în sensul liber al cu- 
vântului, dar incontestabil putem găsi în el un 
precursor al celei mai bune poesii noi româneşti, un 
eseist de mâna întâia a eliberărei versului de orice 


formalism și de orice condiție umană generalizantă, 
pentru a fi redus la expresia pur personală, aproape 
esoterică, a experiențelor restrictive ale  individua- 
lităţei : 


E luna smulsă din cadrul eternităţei... 
E ora morței: 
Adoarme flacăra gândurilor, 


Ritmul meu e fanfară a oceanului şi urletul Cer- 
berului, 

Sufletul meu fără fund e patrie profundă a deşertului; 

E lira ruinată şi Galera pe coarde tremură. 

Plângeţi : este regina nocturnelor genesiace. 


Ritmul meu este fanfara funerară a oceanului şi ur- 
letul! Cerberului : 

Tenebre negre cutremură, 

Și-un geamăt 

Străpunge magia elegiilor lor. 


Plângeţi. 


Lung era Cerberul și sinistru urletul... 
Strigătul hiarei: adâncul Tartarului, abisul nemernic 


Cum luna, misteric în peștera mărei sacrifică... 
E nioapte, noapte şi nici o şoaptă în noaptea lui Pluto. 
(Ora Morţei) 
Sau acest ciudat „Dans Vedic“ 


„Phares curtezana 
„Sivah — copil din neguri răsari 
„Sub largi hantali, se sparge luna lung 
„Varuna ! ț 
„lar templu 'nfipt în țărm împinge Indra m solzi 
isterici. 


„Indra — pe mări aprinde flamuri negre : 
„Mă tem de ochii negri ce-alunecă pe undă. 


„Și neagra princiară Qin domul indian 

„Privirile 'ncrustate 
„Pe ochii arşi de vinul din Ellora : 
„Și versul Șters mă 'nţeapă cu şoldul de la Gange“. 


Dinamismul, tropii îndrăznețţi, eliptica bizară și 
totuși susținută şi substanţiala a acestei poesii fac din 
ea precursoarea deplină, nu numai a. poesiei noastre 
simboliste, în notele lui caracteristice de până la răz- 
boi, dar până și a celor mai evoluate diferențieri şi 
încercări actuale, ceeace nu îl împiedică să exploreze 
cu o siguranță egală şi meleagurile poesiei clasice sau 
parnastene : 

Cad frunze pale, ramuri se frâng; 


In spre Beoţia vin azi să plâng. 
Moare un crin, 
Plânge-o fântână. 


Agora tristă, pieţele mute, 
Ascra pustie, ruini pierdute 


Spre voi azi vin; 
Cine mă mână ? 


Stoluri de pasări trec peste ape, 
Umbre ciudate cad pe aproape, 
Vremea uitată 
Pierduţii zei. 
(Salut Beoţiei) 


Văd pe Casandra printre festine 
Și-atunci genunchii îi plec spre tine 
De altă dată, 
Patria ei. 


Sau această „Elegia Il“ de o puritate virgiliană : 


Cum vă-aţi uscat flori ale vieţei, flori de migdal. 
Cum vă-aţi pierdut antice visări, zile pierdute. 
Timpuri pierdute 
Duse de val. 


Era al meu curatul suflet, fiinţa sa, 

Era a mea seara din Rodos, a mea întreagă; 
Azi cine-şi mai leagă 
Vieaţa de-a mea ? 


Cum vă-aţi pierdut frunze pierdute de portocal ; 
Rar mai zăresc ciuta Dianei, urmele sale 
Grăbind pe cale 
Trecând ia deal. 


Evident că asemenea aparente contradicții trebuesc 
căutate şi explicate în însăşi lipsa de precisiune cu 
care se prezintă, când e vorba de o strictă delimitare, 
orice problemă literară. Dimitrie Theodorescu, de 
altfel, ține deopotrivă şi de mişcarea parnasiană, prin 
ideia circumstanţială de noutate, pe care, el, evident, 
0 găsea totuși în altă parte şi în altă direcţie de cât 
contemporanii săi prin coborirea în mitologie, sau în 
antichitatea greacă și latină cel puţin, şi printr'o 
voință dârză de învire a formei. 

Pentru aceastu folosea toate mijloacele contempo- 
rane, de la libertatea ritmului până la aliteraţie sau 
şi mai departe până la metoda instrumentalistă pre- 
conizată pe atunci în Franța de Rene Ghill: 


„Pierd mirţii roz-albe petale pe cale şi plină e luna, 
„Senină e noaptea şi roză și razele 'mprășiie note... ete. 
(Antică). 


Toate acestea sunt, în cazul de față, şi raportate la 
realitate, abstracții pe care le conturează şi le dă 
jiința organică şi fapte de artă personalitatea com- 
pleză a autorului lor. Caracterul contradictoriu din- 
tre poesia simbolistă şi cea parnasiană sau clasică a 
fost observat încă de la începutul celei dintâi. Nu este 
mai puţin adevărat însă că wm cursul umei mişcări li- 
terare usemenea contradicții sunt destul de curente. 
Cazul, în primul rana at acestei întreg. mişcări cure 
la noi se vroia simbolistă“, reprezintată prin Al. Ma- 
cedonski, Mircea Demetriad, Petică, Săvescu, etc., și 
care nu este n jond decât parnasiană, fără să exciudă, 
jireşte, şi note joarie apropiate, sau cniar şi juste, de 
poes:e simvotisiu, este, in această privință  conclu- 
dent, şi tot așa, ma: deparie, in lueratura franceză 


unde simboiismnul pieaca ae la clasicul tauderare, de 
la romanticul Levurd de Nerval, de ta Parnasten:, la 


inceput, MallarmE şi Verlaine, în parte, fireşte, şi pe 
cule de dejormație, nu în sens peiorativ, a modelelor. 
La noi apar, singurii trei scriitori valabili, de după 
generația de ma sus, a precursorilor, în mișcarea 


Sumuovistă de după aceza adica G, Bacovia, lon Minu- 
lescu şi Luuor Arghezi, stau pe aceiaşi lbmie greu de 


demarcat între simbolism şi contingențe felurite. 
Poate ca, de autje!, aceasta este antreuga istorie a li- 


teraturei de totdeauna, şi de pretutindeni. Un ele- 
ment nou introdus pe catea individuautăței, într'o 


jormaţie dată, indiferent de cantitatea adesiunilor cu 
Pa, sfârşeşte prin a deveni un ferment și un factor de 
iransjormare. Şi este, până la un punct, cazul poesii 
lui Dimitrie Theodorescu, care, în cenaclurile literare 
ale vremei, nu era de loc un necunoscut. 


N. DAVIDESCU 





ppm i e a Se 


tului, pentru a se institui în tiran. Concomitent, sunt porsiflate, 
boicotate şi dacă se poate ridiculiza morala, religia, artee şi 
muzica clasică. Permanentul este înlocuit cu efemerul, şeriozita- 
tea cu caraghioslâcul. Economia țării se ailă în mâna lor: „PO- 
„poarele, care opun atacului intern o rezistență prea InVerşu- 
„mată, le înfășură cu o rejea de duşmani, „datorită iniluenjei 
„ui internaţionale, le ațăţă la războiu și plantează în stărșit, 
„dacă este nsvoe, încă pe cămpuriie de luptă, drapelul revoiu- 
„iei. 9) 

|) In cele din urmă evreul își aruncă ultimul văl, descoperin- 
duse, din popular, în tiran însetat de sânge. In câţiva ani. sub- 
jugă şi nimicește pe uitimii reprezentanţi ai inteligenţei și pe a- 
devăraţii conducători ai neamului. Sclavajul devine genercl Na- 
jiunea ajunsă sub conducerea iudaică poate fi socotită pie zau 
tronul pe care l-a dorit și pe care s'a suit strâmb, prin trădări, 
din istorie, Odată cu eu însă, dispare şi această satonă de pe 
minciună, corupție și depravare, pentru « se mislui ca pe jarul 
căii mimi este numai sfârşitul libertăţii popoareior asu- 
„prite de evrei, ci stârșitui însăși al acestui parazit al popoare- 
„lor. După moartea victimei, moare de asemenea, mai de vreme 

i târziu, V irul”, 6) 
SI evăluizea tăcută. cu, o luciditate genială de Adel Hi 
ter, ne cutremură. 

Simţim parcă, deodată, o lumină imensă în gânduri. 

Ne dăm seama câ! adevăr sălășiuește în demascarea aces- 
tei meiamorioze jidoveşti în timp. Și ne înfiorăm, înțelegând cât 
de aproape era ziua în care Europc avea de trăi! acest întricoşat 
apocalips, 

Alarma a fost dată. 

O singură voință îşi croeşte cale, un singur crez înfrățește 
lumea ariană: apărareal 


4 v. Mein Kantpf, pg. 350, 
5) v. Mein Kamggi, pe. 357. 
6) v.' Mein Kampi, pg. 358. 


Foamea noastră 
românească 


(Urmare din pag. I-a) 


Te uiţi împrejurul tău și-i 
numeri: sunt cutremurător de 
mulţi cei cari cred că nu se 
putea altfel. Le-a fost frică de 
altceva. Nu s'au lăsat înfome- 
taţi de altceva. Și astăzi încă, 
astăzi, după ce frica lor conser- 
vatoare s'a dovedi incapabilă 
să păstreze, mai au „obiectivi. 
tatea“, luciditatea și înţelep- 
ciunea să exclame: ce vre, li 
s'a întâmplat şi altora! 

Niciodată n'am înțeles mai 
vine un anumit pret al obscu- 
rantismului, al huliganismului 
şi-al oricărei Jorme joase de 
subiectivitate. Căci deşi forme 
joase, ele ţin totuşi de subiecti- 
vitate. Ţin de Foame, nu de 
Frică. Ştim bine că nu se poate 
rămâne la ele; dar se pcăte 
pleca dela ele, Dela Frică nu se 
pleacă. Acolo stă. Se încreme- 
neşte. 

Cred în foame şi *'n înjome- 
taţi. Cred în viii şi morţii în- 
fometaţi. „Li se apropie stă- 
pânirea, cumplită“. 


CONSTANTIN NOICA 


Scrisori către Români 


Scrisoare YA eamului 


D-lui Profesor HORIA SIMA 


Mă'ntore cu fata către țara mea, 
Către poporul ăsta, drept şi sfânt 
Şi schalodit de amintiri urite, 
Intreb pentru acei ce nu mai sânt. 


Aveadi feciori ca brazii, Neamul meu, 
Cu trupuri 'naite, sănătoase : spic. 
Dece nu i-ai îubit cât le-a fost vremea? 
Când ţi iau luat, dece n'ai zis nimic? 


Aveai pământ, o roată de moşie 

Cu apele de dincolo de leat. 

Dece-ai tăcut, cu fruntea'ndoliată? 
Când te-au lovit, dece nu ne-ai strigat? 


Aveai morminte proaspete în tine 
Și-atdtea doine obosite ai. 

Dece nu te ridici cât mai eşti tânăr 
Și-ți ține codrul loc de evantai ? 


Cresc, lan de aur, oasele străbune 
Şin toate astea, cel dintâi tu ești. 
Dece stai, slugă, la ciocoii vremii 
Și nu te sui pe munţi să stăpânești? 


Când toți aceștia care vin furtună 

Ti-or cere să dai seama pentru azi, 

Ce le vei spune? Unde sânt feciorii, 

Care-au căzut trăsniţi când erau brazi? 

Mă'ntore cu fața către tine, Neam 

Şi plâng setos, cu inima amară... 

Acum sânt mândru că sânt fiul tău, 

Dar prea au trebuit atâţi să moară... 
VIRGIL CARIANOPOL 


Literatură, 


Primim la redacţie 
din partea d-lui Emil Botta: 


Domnule Director, 


Vă rog să acceptați colabora- 
rea mea, deastădată o simplă 
scrisoare fără intențiuni litera- 
re şi al cărei caracter nu e, re- 
cunosc, de natură să intereseze 
lectorii. Este relatarea cpistola- 
ră a unui aș spune „ca? de COnN= 
ştiimță“ şi solicitând un loc în 
revista Domniei-Voastre vă cer, 
desigur, un serviciu amical. Da- 
ți-miâ locul cel mai retras și li- 
tera cea mai mică şi vă voi [i 
adâne îndatorat, Dar am seiiti- 
mentul că rândurile mele, ale 
umui om. cure niciodată n'a cu- 
noscut subtilitățile şi micile fra- 
ude pe care se întemeiază ade- 
sea o carieră, ale unui om sin- 
guratec care fuge de culise, de 
redacții și cufenele, ale unui om 
care dacă nu are alte merite, are 
cel puţin pe acelea ale unei vieți 
curate și clare ca lumina zilei, 
am, repet, sentimentul că spu- 
sele mele zor ajia, din partea 
celor buni, audiența pe care 0 
aoreec. 

Loviturilor Sorţii nu răspund, 
Nici unu sunt vrednic să opun 
Sorţii obstacolul umbrei și ză- 
dărnicie; mele. Loviturite nicle- 
ne ale oamenilor nu at Insă pen» 
tru mine prestigiile Sorţii. Oa- 


meni în care locueşte o substan- 
ță demonică, oameni deposedați 
de sensul creștin, al adevărului 
şi al binelui, au citat numele 
Botta într'o notă de ziar, într'o 
notă a cărei ferocitate politicoa- 
să mă doare și mai mult. Este 
acolo vorba de Dan Bottu, că- 
ruia i se cere, cu o ură cordial, 
să precizeze originea etnică a 
mamei sale. Dan Botta fiind în, 
clipa de față la Cluj, îmi îcu 
libertatea să fac uceastă intâmpi= 
nare, un demers la porțile ab- 
surdulii şi ale heamtului și dela 
care Dan m'ar fi oprit cu aspri- 
me ca dela un act cure mi-ar 
contrazice propria nntură. Cred 
că legile firii şi cele ule societă- 
ţii îmi dom dreptul, în calitatea 
mea de frate, să mă consider so- 
lidar cu el. pentruca luolaltă să 
îndurăm umbra veninoasă a în- 
suliei cure cade asupra-ne. Dacă 
aşi Îi un străin, unul de peste vale 
sau de pesta deri,  cimslea su- 
premă a vieţii mele ar fi să mă 
afiu aproape de Dan Boita, de-a 
dreapta omului plin Qe lumină, 
și daruri şi în cure crește o sfân- 
tă şi uprigă facăre. Nu mi se 
na rețuza, vreau să cred, aceea- 
ce nutura îmi acordă, această 
brumă de cor, umila satisfacţie 
de a mă socoti și eu lovit de a- 








ceiași înjurie! Așa dar” lumea 
hâdă, hidoasa lume inferioară, 
de jos, s'a constituit în tribunal. 
Va trebui să dăm seuma, să ne 
legitimăm în fața unei adună- 
turi. Cum Nietzsche ar spune, de- 
mentul și jecioruţ de slugă se a- 
flă printre judecători. Şi ducă le 
dec'ar că sângele nostru e atât de 
nur încât poate stârni invidia în- 
gerilor, ei răspund că nu văd pu- 
ritatea, că nu au ochi pentru ea. 
Și procesul sfârșește în plină 
confuzie,  juzii  mărturisindu-se 
neluminaţi. (Berkeley, mi se pare, 
susținea acum trei sute de ani 
că lumea culorilor, că universul 
cromatic, este un reflex al pu- 
pielei, al îrisului şi retinei, un re- 
fier al ochiului nostru cure, sin- 
Giur, conține bhmina şi întunericul 
şi tonurile lor varii), 

Ar trebui deci, pentrucu să fim 
absolviţi, pentruca să fim pro- 
movați în. rândul fiilor drepţi şi 
buni gi ţării acesteia, ar trebui 
să mă înfăţigez lor cu mama de 
mână. Ah, dacă vreodată mi-ar 
trăzni prin cap să fac usta — mă 
uşez în plină utopie, — ar fi ca 
să ie strig: In genunchi! și să 
trec mândru mai uepurte. ar îre- 
bui, în apărarea unei mame sfin- 
te și a unei jamilii asupra căreia 
se astârie ultragiul, să se scoale 
din morții Ardealului, tutăl no- 
stru şi fratele său de cruce Pă- 
riutele Vasile Lucaci. 

In  sfâșit, în concluzie, din 
vârful buzelor, surâzâud, se şop: 
ftește și se vântură calomnia. In- 





Gânduri pentru 
renașterea noastra 


(Urmare din pag. I-a) 


Dacă prin apropierea de celelalte Culiuri ale lumii, de 
cea franceză si germană în «deosebi. conținntul vieţii 
noasire inielectuale nu are decât a se îmbogăţi, expresia 


de Care ACN UCVOC SDIC ui 


ne defini însfârșii configu- 


raţia, este de căutat şi de aflat în contactul nostru cu 


mereca Cultură iialiană. 


lata semnilicațţia adevărată a străduinielor celar care 
își fac din promuvarea ei la noi o adevărată normă și un 


adevărat ideal. 


In momentul actual de evoluţie a spiritului publie din 
România, ltalie poate exercita o binefăcătoare înrâurire 
prin ceeace co însăşi are mai de seamă în încercatul ei 


sullei. 


În primul rând, Mussolini; este un mare pedagog al 
Naţiei sale. Dar sensul învăţăturii lui poate da directive 
şi ulior popvure, în căutare de norme de orânduire nouă. 
Sule dă. laba poate fi luată deopotrivă drept model prin 
ceeace este permanent în manifestările ei coleviive, în 


afară de impresionantul învăţămâni al clipei de fată. 
Destul să medităm asupra constatării că italia a ajuus 
să tie astăzi orgolioasă de bogăţia sărăciei ei, în vreme ce 
atâtea ţări nu au decăt sărăcia bogăgiilor pe care le deţin. 


Și apoi exemplarul uman 
dottierilor si a Marilor roi 


în Italia Cezarilar, a Con- 
ai civilizaţiei, este aiâta de 


superb şi de sigur pe sine. încât tocniui acest exemplar 


poate Îi propus ca mod 


Natie cu atâtea urmilințe în 


iel, atunci când este vorba ca 0 


sute: să ridice lruntea cu 


hotărire din pămânrul din care sa sculat, spre a-şi derer- 


mina viitorul. Nexciţi să ne 


pătrundem. în cele mai ne 


însemnate bLipre ale vietii nvastre, ca şi îm cete mai de 
seamă fapie nurionale, de nevoia de a defini precis î0i 
cccace îutrepriuilea, de u nu lăsa din mână derât lucrul 





Do PU o) 


UNIVERSUL LITERAR 





sfârșit, în mijlocul unui neam 
bătut de nenoroc, iată o insulă 
a fericirii, un rai al perversiunii. 
Dar Dan Botta crede cu sălbă- 
ticie în lumină, în virtute, în 
dreptatea de care ii e sete; 
zodia eternității luceşte asupra 
sa. Bu simi însă cum me cu- 
prinde frigul şi întunerecul. A- 
cum, după atât amar de ani, am 
învățat că trebue să lovești, că 
crebue să înlături cu orice praț 
mâinie care au cutezat să te su- 
grume; am învățat pedeapsa du- 
pă cum, odată, am învățat noap= 
tea, luna și pădurea. Și după ce 
acesti discipoli ai păcatului, a 
căror fapt, are strălucirea fosfo- 
vică a putreziciunii, îşi vor fi luat 
răsplata, eu îmi voi spăla mâi- 
nile nepăsător. 
2.X,1940. 
EMIL BOTIA 


RPR a dr OP E a a E a Ei e 
LAUDA 'PĂRANULUI 


In tipăriturile Academiei Ro- 
mâne a apărut în cursul acestei 
veri discursul de recepție ţinut 
de q. Liviu Rebreanu în şed:nța 
solemnă dela 29 Mai a. c. Este 
„Lauda ţăranului român” în care 
regăsești acum, la lectură — mai 
mult poate decâţ în ziua câna îl 
ascu tai sub cupola Academiei — 
acel punct de reazim sufletesc — 
de care fiecare avem nevoe pen- 
tru a nu ne prăbuşi definitiv sub 
apăsarea vremilor, 


E RP Ep Ne a) ceai 


bine dus la capăt — şi noi nu am simţit iotdeauna acca- 
să nevoe — exemplul italian poate fi invocat iarăşi cu 


multă îndreptătire. 


Jialia esie pentru conşiiința celor mulţi, în primul rând 
țara 'ruiwmosului natural şi a Frumosului ariistie. Țara 
artelor. [ara artiştilor. Noi nu vom contrazice credinţa : 
aceasta. lar îi vom adăuga un corectiv şi o întregire, 
ltalia este jata Artelor plastice: este ţara Artelor literare, 


Dar ioi acolo sau consfințit de muli. încă din Renaștere, 


alte usemeneu „Arle”, Aceen 


a războiului. adică iscusin- 


ţa, dusă până la măesirie de adevărată Artă, în mânuit 
vea armatelor şi a întăririi zidurilor de cetăţi. Italia a 


mai fosi apoi. din aceenş epocă a Renaşterii, Patria Artei 
„de a guvernu”. adică de a ocârmui popoarele, potrivit 
unor norme pe cure un gândiiur politie ca Messer Niceald 
Machiavelli le-a consacrat în atenţia lumii pentru mai 


multe secole. 


lar acum de curând. în aceste decenii. i-a fost dat ace- 
leias |talii să cunsacre în consideraţia universală altă Ar- 


:- 


ii și altă isensinţă: aceea de a orândui un Stat modesn, 


pe baze cu toiul diferite de cele de până ucuni, prin:r'o 
ileală punere în xuloure si ierarhic a tuturor energiilor 
naționale. Benito Mussolini. Duce al Italiei imperiale, este 
creatorul şi cel înai neîntrecut realizator în domeniul a- 


cosiei Arie, 


Iniţierea României în secretele ei, cele anai ascunse, a 
început instincliv, în ultimii ani. Faptul că noi singuri 
um simiii necesitatea aceasta naţională. a lost desigur 
semnificativ. E], în orice cuz. ne distinge drept Latini, în- 


ire popoarele nelatine din preajmă, la care aceeaş necesi- 
late de consonanţă romanică nu Sa făcut simțită până în 
prezent. Perfecţionările ce se aşteaptă nu vor întârzia, 
desieur. Dar ţinând seama de formulele vieţii de Siat 


italiene, se va preciza mai lapidar contizuraţia ce se aș- 
teaptă de pe urma Renașterii, spre care trebue să se în- 
drusmeze România noastră de mâine. 


2” August 1940. 


ALEXANDRU MARCU 











arta, 


Are acest discurs ceva altfel 
decâţ învăţasem că ţrebue să gă- 
sm într'o conferință  obişnută. 
Vreau să spun nu se găseşte nici 
urmă de rigiditate, din pres- 
tanța, poate chiar ușoara preţio- 
zitate, academică; punctele de 
vedere ale d-iui Liviu Rebreanu 
sunt destul de comune, argumen= 
tarea științifică destul de puţin 
definitivă, iar adevărurile pe care 
le descopere destul de vechi. 

i„nsiderând pe ţăranul român, 
omul român, ca singura explica- 
ție a miracolului existenţei noas= 
țre istorice — d. Rebreanu dă 
glas unei convingeri ce stă atât 
de adânc înfiptă în conștiința fie- 
căruia din noi, încâț nu se poate 
să nu fie în preajma adevărului. 
Dar — oare — câţi dintre noi 
n'am simțit nevoia, în momente 
în care priveşti disperat cum cad 
toare ştiinţele, toate documenteie 
— de a afla un adevăr vechi, 
dovedi nu cu metode, ci cu cre- 
dință în el? Aducând în incint? 
Academiei pe „omul: acesta umil 
și năpăstuit — care este ţăranul 
român — d. Rebreanu îndepli- 
nește mai mult decât o îndatorire 
impusă de scrisul său; d-sa măr- 
turisește credința noastră, a tu- 
turor, în „eroul necunoscut“ al 
existenței noastre naționale. Şi nu 
este vorba numai de explicarea 
trecutului, ci mai ales de ch 
nuita viziune a viitorului. Din 
trei colţuri râpite vin orășenii, 
vin înteiectualu noștri; dar râ- 
mân dincolo, înfrățindu-se cu pă- 
mântul veșniciei noastre, ţăranii. 
Ei; permanentizează acolo exis- 
tența neamului românesc, îi a- 
pără — peste tratate şi fruntarii 
efemere — ființa şi ne dau cre- 
dinţa că atunci când ne vom duce 
la ei, nu vom intra în ţară stre- 
ină, ci ne vom întâini din nou cu 
fraţii noştri, cu noi înșine. 

Scrisă înainte de evenimentele 
dramatice care ne-au sfârtecat 
țara, „Lauda ţăranului român“ — 
capătă astăzi o tristă și frâmân- 
ţată actualitate, este semnalul vi- 
guros și impresionant al întoar- 
ceri: noastre la isvoare, la înce- 
putul nostru, Mai mult decâţ o 
pledoarie socială, mai mut decât 
o profesiune de credinţă literară 
— discursul domnului Liviu Re- 
breanu este isbuenirea sub Cu- 
pola Academică a mureiui adevăr 
către care Neamul trebue să-și 
întoarcă fața, Acest adevăr. este 
ţăranul „pretutindeni purtătorul 
efectiv al teritoriului naţional“ 
(p. 5) și „argumentul viu și cel 
mai puternice al autohtoniei noas- 
tre“ (p. 7), 


SEXTIL PUŞCARIU 


Ultimul număr al Revistei Fun- 
daţiilor Regale (August 1940) a- 
duce încă un fragment din lucră- 
rile de autoritate ştiinţifică ale 
d-'ui Ernst G mmils-heg. E ie 
voia de studiul său asupra „Ori- 
ginii Românilor“ şi de contribu- 
țiunea pe care linguistica în ge- 
neral şi opera monumentală a 
d-lui Sextil Puşcariu: Atlasul lin- 
guistic român, o poate aduce cu- 
noașterii acestei origini, Desigur, 
astăzi, nota noastră poate părea 
inactuală; sunt alte considerente 
care trec înaintea 'dreptăţii pe 
care o mărturisesc studiile oame- 
nilor de sperialitate, documentele 
sau realitatea ea însăşi, Este o 
simp'ă „pă:e:e'", peni'rucă inefi- 
ciența de azi a unei atari lucrări 
n'o poate condamna pentru tot- 
deauna; situaţiunile ge orice na- 
tură nu pot ti definitivate decât 
prin adevăr şi pentru documen- 
tarea acestei lumi care se va 
clădi pe adevăr, nimic nu poate 
fi inutil. Pentru toată această 
muncă la care — din pasiunea 
pentru descoperirea adevărului, 





7 Septembrie 1940 —— 


idei... 


oricare ar fi el, ce caracterizează 
pe omul de ştiinţă — s'a hotărit 
să ia parte d, Gammilscheg, el 
merită dragostea şi respectul nos- 
tru. Dar nota noastră vrea să se 
refere nu alât la conducătorul 
Institutului German din Româ- 
via, cât la contribuţia d-lui Sex- 
til Puşcariu care a pus în servi- 
iul cauzei româneşti și material 
şi metode noui. Atlasul linguistie 
român —- pe care se sprijină în 
mare parte afirmaţiunile cerce- 
tătorului german — apare astfel 
în faţa ochilor noştri nu numai 
ca o grandioasă realizare ştiin- 
ţifică, ci şi ca e elocventă măr- 
turie a etnicității noastre, Valoa- 
rea naţională, căci de ea este 
vorba, — cealalţă valoare, cea 
ştiinţifică scăpând discuţiei de 
aici, — a unei aitari activităţi ar 
trebui să consacre odată pentru 
toideauna în mintea inielectua- 
lilor noștri imaginea profesorului 
elujan, primul român care — dela 
Dimitrie Can emir încoace —a 
fosr cinstit prin alegerea ca mezm- 
bru al Academiei din Berlin. 


CONVORBIRI LITERARE 


Nu se stărue îndeajuns, în 
paginile atâtor reviste în care 
îşi găsesc ecou toate evenimen- 
tele dela periferia vieţii literare, 
asupra vieții nouj care se creiuză 
în jurul revistei „Convorbiri Li- 
terare“, Pornind la drum, cu un 
nume care înseamnă o epocă a 
literaturii noastre şi desigur e- 
poca cea mai bogată, d. 1. 5. To- 
rouțiu a ştiut totuși, cu energia 
și dragostea de frumos care-i 
caracierizează orice gest, să nu 
se lase sirivit de un trecut atât 
de luminos. Revista sa a înscris 
astfel în anul acesta câteva re- 
marcubiie volume (despre care 
sa mai amintit în aceste pa- 
gini), în Jruntea cărora stă desi- 
gur volumul omagial Eminescu 
— impresionantă realizare  teh= 
nică şi redacțională. 


nui ci trimisa 


Profi. X. E. Torvuţiu 


Cristalizarea acestei activităţi 
închinate literelor române este 
realizată însă în , Colecţia Con- 
vorbiri Literare“, pe care d. 1. E. 
Torouţiu a  trecut-o dela faza 
programului la aceea a realiză- 
rilor. Cu dorința ades manifes- 
tată de către conducitorul ei,cie 
a ajuta scrisul celor tineri, nu ne 
îndoim că această colecţie va fi 
aicătuită  dintr'o serie  neîntre- 
runtă de valoroase realizări. 


GEOPOLITICA 


Trei dintre cei mai tineri şi mai 
vaioroşi geoaraii şi sociologi ai 
noștri, au avut ingenioasa idee 
de a reuni câteva stugii publicate 
îii revisie, înir'o elegantă broșură 
de 133 pagini, intitulată: Gceopo- 


IN 
JS a 


Pra EA pie 


litica. Volumul poartă pe coper- 
tă numele d-lor Ion Conea, Anton 
Golopenţia şi M. Popa Vereş. 
Experienţa pe care cei trei ti- 
neri autori O fac cu această carte 
este desigur destul de interesan- 
tă, Mai intâi, pentrucă vrând să 
prezinte publicului intelectual că- 
teva din probiemele ce pune a- 
ceas.ă ştiinţă de dată destul de 
recentă, Geopoltica, autorii 
Yenunţă la  expozeurile 
nun cia- 
Sice, in care toate conc.usule suut 
indiscutabile, Pentru ca argumen- 
idila să curgă liniştită, ca o serie 
: E adevărur. care se relevă subit, 
ră contraziceri şi parcă fără 
forturi, Destui de tineri, crea că 
autorii şi-au dat seama că nu cu 
o astfel de atitudine se poale 
impune atenţiei o știință nouă, 
Deaceea probabil sa Și Cvitaţy o 
expunere metodică şi primul con- 
tact al intelectualului nostru — 
eo bine iale vorba de acti, 
e nau luat acest contact în 
alte limbi — cu Geopohtica, este 
în tona contaciul cu toate conro- 
versele, cu toate nesiguranţele, cu 
toate lipsurile şi desigur 1oate 
ambiţie acestei ştiinţe, WiScuyuiie 
incep de ailtel — şi sumt denun- 
țate cu sinceritate şi curaj de 
auiori, în chiar cuvantul ce des- 
chide această carte — dela însăși 
tmiui carţii, care ar fi urmat să 
arate cel puţin credinţa autori- 
lor despre această ştiinţă. Dar, 
dacă unul a crezuv ca Sar pu.ea 
pune tițiul „Geopolitica, ştiinţa 
onentaru în lumea statelor, şi a 
mitului teritorial al napunuor”, 
alt autor ar fi vrut să-i spună: 
„O Şiință a determinari, prin 
pântânt, a evenimentelor politice” 
pentruca al treilea să socotească 
ca ambele titluri stau destui de 
comod alături (pag, I), 


Și controversele,  discuţiunile 
continuă — pline de interes şi 
Sugesiii — în cadrul Probiemelor 
pe care le pune cartea. Este de- 
sigur plină de învăţăminte bună- 
Casă asauulrarea  Scudiuiui d-auă 
Ion Conea: „„Geopolitica, o ştiin- 
jă nouă”, care dă acestei şuunţe 
un pronunţat caracter geogratic, 
cu punctul de vedere socio:ogie 
exprimat de d. An:on Go.open- 
pa în capitolul „Insemnare cu 
privire la detinirea preocupării 
ce poartă numele de Geopolt.ă'. 

Dar dacă aceste capiole, c.re 
caută să stabilească un cadru cer- 
ceLărilor geopolitice, dau intrun 
fel măsura vitalităţii acestei ştiin- 
țe, capitolele următoare, cu ca- 
racter oarecum de aplicare prac- 
tică a principiilor geopolitice în 
viața statului, pot da imaginea 
vasti ăţii preocupărilor ei. E:te 
vorba de capi.oiee „Contriba;ia 
şiiinlelor  soc.a'e ia conducerca 
politicei externe” semnat toi de 
d. Anton Golopenţia şi de „Sche- 
mă, Privind cercetările politice 
sub aspectul  interese:or naţio- 
na'e” a d-iui Popa Vercş. 

O carte de introducere într'o 
ştiinţă pe care n'o prezintă for- 
muliele rigide, ci dimpotrivă — o 
fac interesantă frământările şi 
întrun fel incertitudinile sale; 
esle cred aspeciul dinamic. tine- 
resc, al acestei ştiințe sub care 
auorii înşişi au vru, Să piezinie 
Geopolitica : acestui tineret mai 
ales, ne adresâm noi în paginile 
cari urmează: ca să contribuim la 
introducerea lui în duhul şi pro- 
blemele unei discipiine, care par'- 
că-i o arenă de întreceri sportive: 
așa de v.e şi de iuptâtoare”. (p. 
IV) 


COSTIN 1. MURGESCU 










de TRAIAN LALESCU 


— „lubesc un bărbat care a ascuns în părul lui 


Nimeni mu ştia de unde vine; nimeni nu-i cu- 
noştea numele. Umbla îmbrăcat în zdrenţe şi se 
hrănea cu ierburi ciudate. Se oprea îngândurat 
lângă jocurile capiilor și trecea, nepăsător, pe 
lângă sfatul oameniior mari. 

Bătrânul înţelept, împins de sfatul oamenilor 
ce-și spuneau: cuminţi, l-a chemat la el şi l-a 
întrebat. : 

— „Des unde vii ?* 

Omul pe care nimeni nu-l cunoștea a întins o 
mână slabă și arătând un punct nelămurit., în 
zare, a răspuns: 

— „De acolo“. 

— „Și cum ze numea orașul de unde ai venit? 

— „N'am întrebat pe nimeni. Nu cunosc nu- 
mele lui“. 

Bătrânul înțelept sa minunat și a mai întrebat: 

— „De ce vcolești statul oamenilor cuminţi ? 
De ce te opreşti lângă jocurile copiilor ?* 

Răspunsul l-a pus pe gânduri pe bătrânul în- 
țelept : 

— „Eu nu înţeleg limbu oamenilor cuminţi. In- 
țeleg, în schimb, scrisorile pe care copiii le trimet, 
pe cozi de zmeu, soarelui; iubesc semnele pe cari 
ei le desemnează pe nisip. Aștept ca şi soarele, și 
nisipul să găsească răspuns, întrebărilor mele“, 

— „Și ce întrebări pui tu soarelui și nisipului?” 

— „Intreb soarele din ce zi n'o să mă mai lu- 
mineze ; întreb nisipul când o să mă sărute pentru 
ultima oară“. 

Bătrânul înţelept sa ascuns în peştera 
nimeni nu l-a mai văzut, timp de trei zile. 

Când a eşit din peşteră, bătrânul înțelept s'a 
dus la sfatul! oamenilor ce-şi spuneau: cuminti şi 
a glăsuit : 


lui si 





— „Omul acelu este, sau un înţelept, sau un 
nebun. 

Şi fiindcă oamenii ce-și spuneau: cuminţi nu 
înțelegeau cum un înțelept poate fi tânăr, au 
răspuns : 

— „Omul acela esta un nebun". 

Şi de atunci toţi îi spuneau : Nebunul. 





Uamenii cuminţi îl scuipau şi îl huiduiau. 
Doar copiii îl chemau la jocurile lor. 


na 


Intro zi, n«bunul a găsit v creangă de vişin şi 
şi-a făurit din ea un fluer. Cânta mereu din-el şi 
sunetele fluerului nu păreau deloc a fi pămân- 
tene. 

In port, corabia care trebuia să aducă merinde, 
rămăsese pironită în zare. Nici-un vânt nu-i mai 





săruta pânzele albe. Nici-un val n'o mai mân- 
gâia. 

Oamenii înfomeiaţi plângeau și credeau 
venit sfârşitul pământului. 

Atunci a trecut pe acolo Nebunul, cântând din 
fluerul lui. Era un cântec pe care nimeni nu-l 
mai auzize până atunci. Şi cântecul lui a ademe- 
nit vântul să sărute pânzele albe ; a îndemnat va- 
lul să mângâie corabia. 

Dacă cineva l-ar fi întrebat cum se 
cântecul lui, el ar îi răspuns: 

— „E cântecul ertărei”, 

Nimeni însă, nu l-a întrebat. i 

Toţi i-au spus de atunci : „Nebunul cântăreț“. 

Oamenii cuminţi îl priveau cu teamă şi îl oco- 
leau. 

Doar copiii îl chemau la jocurile lor. 


că a 


numeşte 


* 


„Nebunul cântăreț“ a întâlnit odată, o fată plă- 
pândă ca şi creanga de vişin din care-şi făurise 
fluerul. A zărit în cchii ei mărgăritare mai tru- 
moase decât aceea pe cari le scoteau pescarii goi 
din fundul mărei. 

Şi a întrebat-o pe fată; 
„Ce sunt mărsăritarele din ochii tăi 
Ba a răspuns speriată: 

— „Sunt lacrămi“”. 
„Ce înseamnă cuvântul acesta : lacrămi ?* 

— „Lacrămile se ivesc atunci când omul estu 
trist“. 

— „Ce înseamnă cuvântul acesta: trist ?* 

Şi atunci fata i-a povestit tot cei se întâm- 
plase : 


ue 


toate foşnetele pădurei, şi în ochii căruia se o- 
glindeşte tot seninul cerului. Bărbatul mă iubește 
şi în tiecare zi îmi aduce una din florile tran- 
datirului pe care-l îngrijește pentru mine. După 
ce mi-ar ti adus a treisprezecea floare, bărbatul 
care a ascuns în păr toate foșneteie unei nopți, 
iar în ochi, tot seninul cerului, mar fi sărutat. 
Dar al treisprezecelea boboc nu vrca să se mai 
desfacă. In zadar iubitul meu udă pământul cu 
lacrămile lui“. 

— „Şi unde este iubitul tău ?“* 

Fata l-a dus pe Nebunul cântăreţ într'o gră- 
dină în care un bărbat plângea lângă un boboc de 
trandafir. 

Nebunul cântăreț a dus îluerul la gură şi a 
cântat un cântec pe care nimeni nu l-a mai auzit 
până atunci. 

Şi de-odată, cel mai frumos trandafir a surâs 
lângă îmbrățișarea celor doi îndrăgostiţi. 

Nebunul cântăreţ cânta înnainte din fluer, 

Dacă l-ar fi întrebat cineva ce cântec este acela, 
el ar fi răspuns: 

— „Este cântecul dragostei mele“. 

Nimeni, însă, nu l-a întrebat. 

A doua zi, Nebunul cântăreț, a plecat din oraş.- 

Nimeni n'a ştiut unde ; nimeni n'a știut de ce 
a plecat. 

Doar fata a bănuit, deoarece, cu o zi înnainte, 
zărise prima lacrimă sub pleoapa Nebunului cân- 
tăreţ. 

Curând oamenii l-au uitat, 

Doar copiii își mai aminteau de Nebunul cântă- 
reț, fiindcă nimeni nu ştia mai bine ca el să înnalțe 
zmeele şi să desemneze chipuri ciudate pe nisip. 





TIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, STR. BREZOIANU 23 Taxa poştală plătită în numerar conform aprobării dir. G-le P. T. T. Nr. 24464-938