Universul literar|BCUCLUJ_FP_486684_1939_048_0019

UNIVERSUL IIIIPAP 


PROPRIETAR: 


SOC. AN. „UNIVERSUL" BUCUREŞTI, BREZOIANU 23 
DIRECTOR ȘI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU 
Inscrisă “ub No. 163 Trib. Îifov 


ABONAMENTE : 


Lei 220 pe 1 an 
; 120 pe 6 luni 


Autorităţi şi instituţii — Lei 500 





REDACȚIA ŞI ADMINISTRAȚIA: 
BUCURESTI 1 Sir, Brezoianu 23:2$ 
TELEFON 3.30.10 





APARE SĂPTĂMÂNAL 
PREȚUL 5 LEI 





ANUL XLVIlle Nr. 19 


Redactor responsabi) : 


SAMBATA 13 MAI 


1939 


MIHAI NICULESCU 








Gânduri 

f, %) 
In astă seară doamnă, la prinţ, venind la bal 
Ca și odinioară, tot tineri vom dansa. 


Cu fericirea 'n braţe, vom traversa saloane 
Şi-mi voi lipi tristeţea de tinereţea ta. 


Sburdalnice cadriluri, vom învârti în jocuri 

Și muzica, asemeni ne va 'nvârti cântând, 
Domniţele 'mbrăcate 'n mătăsuri ca argintul 
Și'n haine negre domnii, ne vor dansa în gând, 


Și 'n timp ce noi juca-vom, cei nobili stând la sfat 
Cei tineri, prezicându-și destinul lângă vin 

lar cei bătrâni vorbindu- -și de Platon și de Cer 
Despre scolastici poate, sau sfântul Augustin, 


Noi doi, tăcuți și singuri, lăsând deoparte dansul, 
Ne vom retrage * n fundul salonului, la ceai 

Si vă voi scrie doamnă, în amintirea serii 

Un trist sonet de toamnă pe albul evantai. 


(Trad. de VIRGIL CARIANOPOL și A. BALOTA) 





Genialitate și sfinţenie 


! Intre genialitate și sfinţenie se fac unele apropieri, ce 
ne obligă la un popas în jurul acestei teme. Nu incape nici 
o îndoială că amândouă reprezintă mărimi ce depăşesc cu 
mult mijlocia vieţii omeneşti. Dacă botezăm această mii- 
locie cm numele de normal al vieţii,-—ceea ce din punct de 
vedere creştin nu este exact, — atunci, atât geniul cât şi 
sfântul ne apar în dimensiuni spirituale anormale, Nici un 
om cu minea sănătoasă însă nu va îi ispitit să creadă că 
anormalitatea geniului say a sfântului insemnează ceva 
sub nivelul comun. Ele sunt, dimpotrivă mărimi peste mă- 
sură 'ale neamului omenesc, 

S'ar putea obiecta totuşi că și monstruositatea e un 
fenomen amormal, precum întradevăr este. Dar rnonstruo- 
zitatea nu e tot una nici cu geniul, nici cu sfinţenia, ci opu- 
sul lor. Monstruositatea e hipertrofia unor defecte de na- 
tură fizică sau de natură sufletească. Monstruos în sensul 
fizic e bunăoară un macrocefal; monstrucs în Sens moral 
e un riminal, care îngrozeşte printr'o serie de fapte uci- 
gaşe. Cu toată aparența unei mărimi neobișnuite, mons- 
truositatea e un fenomen subnormal, fiindcă esenţa ei e 
o deficiență, un defect crescut din cale-afară. Mărimea «i 
stă într'o disproporţie, într'o diformitate. Ea e o contradic- 
ție penibilă, a, simțului nostru de armonie naturală sau de 
armonie spirituală, Ea are totdeauna un înţeles peiorativ, 
fiindcă e încarnarea cea mai desfigurată a unui rău fizic 
sau a unui rău moral, Aparițiile ei ne cutremură de groază 
ca niște erupții ale puterilor infernale, ce violentează na- 
tura omenească. 

Genialitatea și sfințenia n'au nimic aface cu monstruo- 
sitatea. Ele sunt apariţii anormale prin faptul că sunt su- 
pranormale. Esenţa ior nu stă în vreun defect faţă de co- 
munul vieţii, ci într'un exces de puteri spirituale. Ele mu 
însemnează disproporție raportate la, simțul comun de ar- 
monie, ci supraproporţia unei noi şi sublime armonii. Ele nu 
însemnează destigurare, ci transfigurare. Ele nu sunt de- 
ficiențţe, ci plinătăţi maxime sau desăvârșiri ale frumuse- 
ţii şi ale bunurilor morale. Rămânând profund omenești 
în esența lor „geniul e mărimea maximă a vieţii naturale, 
sfântul e mărimea maximă a vieții spirituale. Istoria lu- 
mii capătă un înţeles nu atât prin frământările anonime 
şi mearticulate ale masselor din adâncime cât prin eristali- 
zările din înnălțime ale personalităţilor întrupate în genii 
și în sfinţi. Istoria popoarelor n'ar însemna nimic fără ge- 
niile ridicate din mijlocul tor. Iar istoria Bisericii m'ar în- 
semna mare lucru, fără sfinţii cari să-i încarneze doctrina 
și 5'0 adeverească în formele sublime ale vieţii realizate. 
Sensurile supreme ale acestei lumi stau în genialiţate şi în 
sfințenie. 

Dar sunt aceste două mărimi de aceeași esență ca să 
ne îngăduie să le confundăm împreună? 

Intrebarea noastră își are rostul mai cu seamă dacă 
amintim că sunt filosofi cari, în numele ideii creștine chiar, 
confundă genialitatea cu stinţțenia şi pledează pentru o e- 
galitate a lor. S'o spunem dela început: strădania aceasta 
ni se pare fără temeiu şi arbitrară, iar pe deasupra capa- 
bilă, de rătăcire, prin confuzia pe care o conţine. Căci, pe 
plan istoric considerând lucrurile, dacă socotim sfințenia 
un fenomen specific creştin,— și nu putem altfel de vreme 
ce sfințenia e o lucrare a harului supranatural,— atunci 
genialitatea ne apare ca un fenomen ce nu aparţine cu ex- 
clusivitate sferei creștine. Genialitatea a existat și înainte 
de creștinism, şi în afară de creştinism precum există și 
în creștinism și dincolo de marginile (lui, Gemialitatea 
apare în aria universal omenească, inclusiv cea creștină; 
sfințenia, dimpotrivă, are o arie istorică mult anai restrânsă 
fiindcă e numai aria creştină A confunda din acest punct 
de vedere, genialitatea cu sfințenia „insemnează a contopi 
creștinismul cu lumea păgână într'o primejdioasă indis- 
tincţie, care ar anula însuși rostul venirii Mântuitorului 
pe pământ. Dacă sfântul stă pe picior de egalitate cu geniul 
atunci Homer e tot una cu Ioan Damaschin, iar Grigore de 
Nazianz tot una cu Calidasa, dramaturgul hindus, ideea 
de har supranatural dispărând cu totul în această imensă 
confuzie. 

Filosotul, cre în numele ideii creștine, comite o ase- 
menea, confuzie e Nicolae Berdiaiew. Şi aceasta e una din 
numeroasele erori ale doctrinei lui, cu atât mai primej- 
dioase cu cât sunt debitate în numele gândirii creștine, cu 
o remarcabilă putere de convingere şi de stii literar. 

Berdiaiew pornește de la observația că astăzi crești- 
nismul nu mai e o apariţie tânără, fragedă şi entusiastă; 
în curând el va atinge vârsta venerabilă de două mii de 
ani. Ceeace a fost altă dată prospătenie și elan creator a 
devenit pentru noi o tradiţie „de autoritate externă, în- 
cremenită şi ositicată“. Ce-a fost odinioară viața dinamică 
s'a transformat în formulă moartă. „Noul Testament se 
preschimbă într'o religiune a cărturarilor și a fariseilor“ !). 
Astfel, noi creștinii actuali nu avem vârsta individuală, ci 
fiecare suntem bătrâni de două mii de ani, purtând în 
spate ca pe un balast această tradiţie osificatţă. Chiar dacă 
mai apar în vremea noastră sfinţi ca Serfim de Sarow în 
Rusia ei sunt oarecum anacronici pentru mentalitatea 
modernă şi nu mai deşteaptă ecoul de altă dată. Calea stin- 
țeniei bătută atâtea veacuri e în chip vădit epuizată. Prin 
urmare, o altă cale spre Dumnezeu trebuie descoperită și 
aceasta nu 'e alta decât aceea a genialităţii creatoare, Prin 
creaţia genială se va mântui omu] modern, 

Nicolai Berdiajew: Der Sinn Qes Schaffens, p. 174. 


(Urmare în pag. 7-a) 





Gabriel Popescu 





Plimbare cu Huysmans 


Când monsicur Oursel — moş Ţăcălie — 
cum îl numeau tovarăşi: mei de popas — 
hotăriîse ceasul să ne arate ceicbra Char- 
treuse de Champmol, ia o palmă de loc de 
gara Dijonului, s'a rupt din zările ducale 
o ploaie nendurată. In lungul apei verzui 
şi de o fadă 'ncetineală a râului Ouche, 
stropii m'au ajuns la piele. 

Pe aici, în șiepuriie coșcovite, fără cu» 
loare, sub găteala unor frânghii de rufe 
caracieristice desigur tuturor canalelor în 
turbure somn din occident, descopeream 
poate o melancoiie nouă, oarecum diferită 
de cea bacoviană. 

Desigur numai eu găsisem că e momen- 
tul să invidiez calmul de subt umbrelă al 
uncheșelului bibliotecar care vorbea atât 
de frumos și documentat ştiind să 'ncerce 
numai cu gestul unui deget trăinicia în veac 
a navelor principale din bisericile burgun- 
de. Ceilalţi, studenţii în litere din grup 
așteptau cu inima în pumni să pipăie cu 
ea, să vadă instârșit rămăşița ain Calvarul 
sculptat de Claus Sluter (sec. XV), care 
formează piedestalul numit „Puţul lui 
Moise“ și în acelaș timp subiectul de re- 


(Cântec de primăvară 


E-un Argeş larg amiaza, în câmpuri — ape mari. 
Sclipesc araci de soare, în via cât o oaste — 

Cu ramurile 'n brazdă, cerbi — plugurile 'n coaste, 
Boi breji, solemni, departe, în zare, munţii mari. 
Stau muguri, gloanţe, gata! Şi-un pui de rândulean 
Ca schija de zvârlavă, își cată ursitoarea — 

Și barza de-aluminiu, cât un aeroplan 

Şi-a așezat pe tâmpla de trestii, tocătoarea. 
Departe, pe-o miriște, zăbunul pabei Doici — 
Sylvan, rumân, prin sălcii, cu mirosul ca miara, 
Așteaptă doar să iasă din gârlă, primăvara : 
Codană cu sâni aprigi și ochii negri, scoici, 

Că se deschide, seara, o lună ca o ladă 
De-argint. Și vișini sacri, lumină din lumină — 
Şi, dimineața, în clete şi iie de zăpadă, 

Ce tânără e țara, țărancă şi regină... 

Mă 'nneacă acioaia acestor seri și zvonul Ă 
Albinelor de aur, ce-mi vin ca nişte rime — ' 
Spre Sfântu Gheorghe, caii vieţii rup priponul 
Şi'n ceruri, din iubire, se şterg mai multe crime. 
Din turma ei de piatră, “animă lin cetatea 
Când, Bucur, astrul zilei, cu turma lui de miei — 
Şi la nămiaza mare a nopţii, pe alei, 

Prin curţi, își sparge luna, crunt, electricitatea. 
Căniţi, pe ziduri albe, își scoate frunza banii 
Caiși, eterni, în floare, gătiți ca niște grofi — 


Statuile acestor poeţi și filosofi 


Cum ies, întotdeauna, din iarnă, ca ţiganii ! 
In primăvara care-a zbucnit ca un război, 
Jos metafizicaua și-atâtea celelalte ! 


de SIMION STOLNICU 


zistenţă, adesea, la examenele de istoria 
artei. 

Acum știau prietenii că domnul Oursel le 
va fi într'adevăr de folos și erau mai dis- 
puşi decât ori când să acorde toată vene= 
rația, bietului om în ale cărui rafinate a- 
nalize de până ieri, descoperiseră o simplă 
bălmăjeală. 

În ceiace mă privea, încă dela primele 
cuvinte, la catedrala din Fontenay, ori în 
subsolurile cu arcade vechi stângace ca 
stupii primitivi și sarcofage în forma ouă- 
lor de furnică, simțisem că domnul Oursel 
este un fel de moșneguț vrăjitor pentru 
evul mijlociu. D- Dupront, regizând 
excursia, alesese în aşa fel încât să fim 
dați pe mâna unui erudit neîmbâesit 
câluși de puţin de colbul oratoric al ghizi- 
or. - 
Imbrăcat umil ca un seminarist, prică- 
jitul  bibleotecar purta mai sus de cioc 
prestanța unor rămurișuri de vine gotice 
în tâmplele de marmură. Lucrarea sa „No- 
tre-Dame de Dijon“ lăcașul unde se as- 
cunde o capodoperă a lui Dubois, „Mado- 
na' în apoteoză, sculptată în piatră cu nori 
cu tot, atestă cele de mai sus. 


Aceste fete brune şi vii — ghiulele 'nnalte, 


Să cânţi, să'njuri, să tremuri şi 'ncet să le desfoi. p. 


Cezanne 
N, CREVEDIA 


Știut este că acel care tra- 
duce o lucrare face, de Obiceiu, 
aceasta, din spirit pur comer- 
cial, când bineînțeles, mu în- 
tervine înteresul de aceiași 
natură, al editorului. In acest 
caz primează gustul celui din 
urmă, care impune traducăto- 
rului o anumită carte, ori un 
anumit gen de literatură, mai 
ales când traducătorul nu 
este e] însuși scriitor, 

Rari sunt scriitorii cu Tepu. 
tație, care să fi tradus o carte 
fără să adere suflateşte la Li- 
teratura autorului respectiv. 
Iată un fapt asupra căruia îs- 
toria noastră literară m'a în- 
sistat până acum, aşa cum 
sar fi cuvenit; căci dacă 
e adevărat, că traducătorul u- 
nei opere dramatice, să zicem, 
transpune această operă, une- 
ori numai pentru succesul ei 
repurtat pe scenele străine, 
apoi nu este mai puţin ade- 
vărat, că de cele mai multe 
ori, tâlmăcitorul pune, în 0- 
pera tradusă, ceva din pro- 
pria-i personalitate, Cu atât 
m&i mult când acesta se nu- 
mește I. L. Caragiale, în vre- 
mea căruia majoritatea ope- 
relor dramatice străine se lo- 
calizau, se adaptau, cu alte 
cuvinte, spiritului autochton. 
Astfel, sau jucat de către 
„Socistatea dramatică“, 14 
noi, până (și după) 1877, când 
această societate s'a „Oficia- 
liaat“, piese și vodeviluri 10- 
calizate, Cele mai multe din 
franțuzește (vezi colecția ti- 
părită de „Librairies Michel 
Levy Freres“). Și pentrucă a- 


Portret  ceste piese se localizau, cei 





Dar tocmai acum, după ce convertisem 
pe câțiva studioşi din ceată să se creadă 
pigmei în preajma omului acestuia, tre- 
buia să mă desparte cu sufletul de umbra 
lui... 

Hotărit, nu puteam merge spre „Puţul 
lui Moise“ decât la braţ cu altcineva în- 
zestrat tot cu un pic de țăcălie, cu Huys- 
mans. Nu fiinâcă dânsul, mai creștin în 
sânge decât în minte, precum eroul său 
Durtal, ar fi ţinut cont că sunt o fărâmă 
de publicist și m'ar fi luat sub a lui um- 
breiă. Asemenea considerente egoiste nu-şi 
au locul când ai hatîrul să fii condus pe 
sub potop spre un... puț dacă puțul se în- 
tâmplă a fi al lui Moise. Insă duhul scrii- 
torului iubit încă dela Bucureşti, îmi ieşise 
cu plin dinspre faimosul puț, în pagini Qin 
„POblat“ și pentru întâia dată în pribegie, 
cedam unei slăbiciuni livrești pentru a mă 
lepădă o clipă de incantaţiile ourseliene, 

latță-ne în parcul care strejuește vesti- 
giile minunilor dela Champmol, lucrate 
după comanda lui Filip Indrăsnețul. După 
ogivele cu trefle se află astăzi un azil de 
alienați şi copacii plâng ai zice sub tăiosui 
presentiment al toamnei cu crengile la 
pământ. Nu, sunt copaci cari au particu:a- 
ritațea de a sărula peluza, cu oarecare si- 
metrie în această voluptate a coroanei. 





Îi 


(Urmare în pag. ultimă) 





O traducere necunoscută a 
lui |. L. Caragiale 


de TEGDOR SCARLAT 


care le localizau găseau de cu- 
piință să dea întâietate nume. 
lui lor pe afiș, iar câte odată 
să escludă, pur şi simplu, pe 
autorul adevărat al piesei. In 
felul acesta „Societatea dra- 
matică“ a jucat piesele 10ca- 
iizate ale unor autori străini, 
nici până azi cunoscuți la noi. 

Nu ştim în ce măsură, atât 
traducătorii din vremea aceea, 
cât și „Societatea dramatică 
se gândeau că teatrul este o 
artă, ci nu un Simplu Qmu- 
zamenit recreativ; dar bănuim 
că un spectacol teatral era 
mai repede o nevinovată de- 
lectare burgheză, decât un 
prilej de mamifestație 'artis- 
tică; iar cei care adaptau 
piese străine, pentru scena 7o- 
mânească, se gândeau, desi- 
gur, numai la gustul publicu- 
lui care — ca și azi, dealtfei 
— decidea de soarta unui 
spectacol. 

In asemenea imprejurări, 
era și natural ca atât tradu. 
cătorii, cât şi „Societatea dra- 
matică“, să țină seamă, în 
primul rând și de felul cum 
erau primite, pe scenele fran- 
ceze, anumite piese; căci all- 
fel alegerea celor destinate 
scenei noastre ar fi fost și 
grea și hazardată. 

Atent ia peisagiul teatral al 
timpului său și mânat, proba. 
bil și de dorința de a verifica 
în ce măsură traducerile sale 
găsesc (mai mult sau nai pPu- 
țin decât opera-i originală) 
răsunet în societatea de a. 
tunci, 1. L. Caragiale a înce. 
put, ba rându-i, să localizeze. 
Cunoaștem astfel, dintre pie- 
sele traduse de Caragiale, 
„Roma învinsă“ a lui Al. Pa- 
rodi şi încă una, Ol Că- 
rei manuscris a fost descope. 
Tit (de acela care semnează 
articolul de fați) printre ple- 
sele și manuscrisele rămase 
dela regretatul Nottara și tre- 
cute în patrimoniul Teatrului 
Naţional din București. Piesa 
este întitulată „Hatmanul“ și 
d fost jucată atât la Bucureşti 
cât și la Iași „Sub titluri dife- 
rite: „Cazacii și Polonii“ la 
București şi „Hatmanul Caza_ 
cilor“, la Iaşi. (Informația 0 
deținem dela d. Ioan Massoff, 
care crede a ști, după înifor- 
mațiile orale ale maestrului 
Paul Gusti, că „Le Hatmmane' 
jucată la teatrul „Odton“, a 
fost jucată la București în 
traducerea lui Caragiale). 

„Hatmanul' este opera unui 
scriitor şi om politic francez, 
Paul  Deroulede, născut 1a 
1846 și mort Ja 1914, autor al 
unei piese care a avut succes, 
cândva : ,„„Chants du soldat“. 

Cum ne-am gândit că acti- 
vitatea de traducător a lui 1. 
L. Caragiale sar putea să nu 
se mărginească numai ba „RO- 
ma învinsă“ şi „Hatmanul“, 
dm început o migăloasă cer- 
cetare a bibliotecii Teatrului 





(Urmare în pag. ultimă) 





Natură moartă 





Teodor Scarlat: 





SCRIITORI 


CRONICA LITERARĂ 


de CONSTANTIN FÂNTANERU 


Floarea Reginei 


versuri, Colecția. „Universul Literar“ 


Zicem că poezia este simplă, 
fiindcă ea nu-şi trădează „obiec- 
tul“, nu ne dă putinţa să o anali- 
zăm, arătându-ne părţile din care 
întregul ei se alcătueşte. Ea este 
un întreg fără părţi, este unici- 
tate, natura ei stă în „a îi“, în e- 
senţă, Și dacă nu avem o meto- 
dă s'o descriem pentrucă obiectul 
ei nu se descoperă ci rămâne în- 


suși misterul, nici nu vom price- 
pe vreodată cum „se iace“ o poe- 
zie, cum se alătură unul de altul, 
cuvintele în versuri, Cum sav 
așezat, prin ce întâmplare a în- 
chegat poetul cuvânt cu cuvânt 
şi ne-a dat; 


'Trecut-au anii ca nouri lungi pe 
şesuri 
Şi niciodată n'or să vie iară... 
sau 
Niciodată toamna nu fu mai tru- 


moasă 

Sutletului nostru doritar de 
moarte... 

sau 

Ar trebui un cântec  încăpător 
precum 
Yoşnirea mătăsoasă a mărilor cu 
sare. 


Să ne fie îngăduit să luăm ori- 
când „simplitatea“ unor aseme- 
nea versuri ca principiu, și să în- 
cercăm. să ne folosim de ea chiar 
în examinări ca aceasta, a volu- 
mului „Floarea Reginei“ de d. 
Teodor Scarlat, Cu ajutorul ei 
vom stabili o metodă ă rebours. 
Vom şti de ce trebue să se ferea- 
svă poezia şi ce nu este ea. Iată 
o poemă întreagă, de o incontes- 
tabilă frumuseţe, bucată de anto- 
logie: 


Ingrid. de lespedea ta ruginită 
Toamna își sună arama dogită 
şi pe numele tău tăcut în 
uitare — 
arde o frunză ca o lumânare 
de veghe. Dar deşi tăcerea îşi 
răstoarnă 
pustiul — ca un plânset de 
goarnă — 
peste piatra tocită, tot cântă 
numele tău şi își frământă 
sonoritatea ca un clinchet de ape.. 
Ingrid, de câtă vreme-au început 
să sape, 
în trupul de melodice ninsori — 
rădăcinile în căutare de comori? 
Că vântul, când prinde să bată, 
se-adună împrejurul tău grădina 
toată. 


Poema „Ingrid“ ajunge ca să 
vedem în d, Teodor Scarlat un 
poet adevărat, un „talent“. Dar 
tot din ea, cu toată rotunjimea ei 





de bijuterie, cu toată străvezi- 
mea țesutului în care pluteşte 
emoția, 'zărim pe ici pe colo urme 
de degete, parcă ghicim prone- 
deul îmbinării, aflăm cheia meş- 
teșugului. Şi atunci emoția vine 
din afară, ea pâlpâce deasupra 
mormântului fetei „Ingrid“, unde 
au venit toamna şi poetul să me- 
diteze; ou nu este un mister cu- 
prins numai în poemă, care, dacă 
s'ar sparge, ar stinge orice incan- 
tație. Poema nu cuprinde  emo- 
tivitatea ci doar o anunţă, a 
strigă. Ca şi când ar spune: „du- 
ceţi-vă în cimitir, pe lespedea fe- 
tei Ingrid „și veți auzi cum tă- 
cerea cântă numele moartei, cum 
vântul adună împrejur grădina. 
Se petrece acolo un miracol prin- 
tre copacii toamnei“. De astfel 
de trimiteri e plin volumul d-lui 
Teodor Scarlat, Poetul „denun- 
ță“* cadre de melancolie, locuri 
bântbuite de tristeţi, natura este 
o vastă tânguire, o orchestrație 
continuă de necuprindere și de- 
zolare. 

Darul de a şti precis unde 
peisagiul, spre a spune astiel, su- 
feră, unde lucrurile sunt bolnave 
de dor, de jinduri spre absolut, 
de temeri de moarte, simțul cu- 
'orilor, al adicrilor şi ruanțelor 





Teodor Scarlat 


îl face pe d. Teodor Scarlat poet. 
El dă de veste la timp și corect 
despre orice îmbogățește cuprin- 
sul simţirii. Numai că nu trebue 
să ne vestească prin semne con- 
venționale. De aceasta ne e 
teamă.  Convenţionalul se stre- 
coară perfid în imagini, în mu- 
zicalizări, în lexic, etc. Iată ver- 
suri de care sfătuim să se ierea- 
scă poetul cu toată aparenta lor 
încântare. 





Inserarea a prins grădina în pă- 
ienjenișuri de abanos 

și prin arbori fug landouri de 
nuntă, regale... 
Vântul asmute o horă de flaute 
și de ichimbale. 
Nu ne vom opri totuși să re- 
producem încă o poemă frumoa- 
să, care întărește talentul d-lui 

Scarlat: 


Din nou aici, sub învechite zări— 
mă caut și mă chem fără să ştiu. 
Ca vânturile rătăcite 'n mări, 


UNIVERSUL LITERAR 





CARI 


Când nu se mai cunosc în valul 

viu. 

Mi-e stemă inima pe vechi ru- 

gini, 

pândind tăcute 'n gând, ca apele 

când își înfig în mlaștini rădăcini 
să își ascuţă ?n tihnă sapele. 

şi nu mai văd că n ulița cu praf, 

pune piciorul gol, pecete sură. 

O, suflete, bătrân și trist zarafl... 

La ce-ţi mai suni monctele de 

sgură? 

(Intoarcere, pag. 39). , 


R. Han: Cartea Dimineţii, 
poezii „Cartea Românească“ 


O colaboratoare a „Gândirei“, 
d-na R. Han, a strâns în volumul 
„Cartea Dimineţii“, poeziile pu- 
blicate, timp de mulţi ani, cele 
mai multe în paginile cu chenar 
de îngeri, voievozi și căprioare 
ale stilizării d-lui Demian. In mo- 
mentul de față, ca unitate a liris- 
mului autohton, poezia tradițio- 
nalistă a biruit și meritele revis- 
tei d-lui Nichifor Crainic se văd a 
fi din ce în ce mai decisive. Cre- 
dem că dacă sar încerca o des- 
criere a esențelor, în creaţia liri- 
că contemporană, exemplele cele 
mai numeroase le-ar oferi tradi- 
ționalismul ; Lucian Blaga, N. 
Crainic, 1. Pillat, V, Voiculescu. 

Bucăţile cari ni se par foarte 
bune din volumul d-nei R. Han, 
aparțin structural curentului și 
poartă aroma celor mai însorite 
pagini din revista cu fecioare și 
călugări în vignete, alături de 
textele unei metafizici originale. 
Integrată astfel deplin și identi- 
ficată stilistic, sinceritatea poetei 
R. Han nu numai că nu poate fi 
pusă la îndoială, dar ea ne şi cu- 
cerește, smulgându-ne prețuirea 
pentru manifestările ci diverse. 
Ă Cum n'am preţui noi o poezie 
in care autoarea, neuitând nisi 
pe Francis Jammes, mai vorbeşie 
astăzi, cu naivitatea cerută de 
canoane estetice, despre floarea 
de soc, fânul cosit, floare de pier- 
Sic și cea albăstrue de in, despre 
mireasma de salcâm, despre cea- 
ră, miere şi busuioc? Apoi seme- 
(ia și calmul ideii că pământul 
cunoşcut și venerat aduce liniști- 
rea omenească; 


Inaltă şi subțire în rochia de in 
Cum stau în iarba 'n floare 
și aştept 
Ca soarele pe cap să-mi steie 
drept, 
Sunt toată aur din lumină și 
senin 


(Mă văd în câmp, p. 20) 


Caracteristice pentru nivelul 
volumului sunt poezii ca „In- 
ceput“: 

In crângul la drum oprit ca o 

căprioară, 

Ghioceii pe frunze de odinioară 


Puncau ca de ziua Morților 
semn de lumânare 
(pag. 9) 
sau ca „Grădina“ : 


Prunii scuturau floare sub 
curcubee 


Albine roiau fără ștubee. 
Urziciie nu mai aveau de ce 
înţepa,-— 


La subsuoară purtau flori, 
Frunzele lor erau de catifea. 
Omizi schimbau haine de 
catitea 
și se înveleau în leagăne moi. 
(pag. 20) 
sau ca „Vacă spre sat“: 


O vacă neagră, caldă ca țărâ- 
na 'n vară, 
Cokoară dâmbul ameninţat 
de seară; 
Couboară în seară singură spre 
A sai 
Şi pică laptele din ugerul 
umfiat 
Peste bănuţii ierbii sunături. 
(pag. 21). 


Volumul „Cântarea Dimineţii”“ 
strânge frumos la un loc produc- 
tia risipită de mulţi ani a autoa- 
rei gândiriste. Dacă la întocmirea 
lui a veghiat, cum e natural să 
vănuim, un principiu de selecție, 
credem că ar fi fost bine ca unele 
bucăţi să se fi omis. 

Ele nau intensitatea celor ci- 
tate și, cu toată prețuirea tradi- 
ționalismului ni se par depăşi: 
„Nimburi“, „Toamna sură, 
„Cântecamar“, Acest neajuns 
se evidenţiază mai ales în unele 
versuri nesupraveghiate, în rime 
silite (...nour fioros, pag. 31), 
sau în sforțări ale limbii litera- 
re: „Boratecul se cântă rar“, „Şi- 
amețesc în moara culorilor“. Dar 
aceste risipite neatenţii nu scad 
valoarea volumului. în care alti- 
tudinea se păstrează, ca în rupa 
d-nei R, Han: 


Dă-mi cale de lună, mister, 
Safirul înaltului cer. 

Dă-mi gândul cel rece şi clar 
Și sete de moarte 'n pahar. 


Aurel Ghirescu: 


13 Mai 1939 —= 





Finister, poeme 


Premiul scriitorilor tineri al „Fundațiilor Regale“ 


D. Aurel Chirescu a prezentat 
comisiei „Fundațiilor regale“, 
un volum unitar, destul de per- 
senal ca timbru liric şi a ob- 
ținut. premiul de poezie al scrii- 
torilor tineri pe anul acesta, sin- 
gurul dintre concurenți. 

Severitatea comisiei, din care 
fac parte critici ca d-nii Tudor 
Vianu, Vladimir Streinu și Şer- 
ban Cioculescu, recomandă  ne- 
greşit, meritele versurilor laurea- 
tului. Urmează de acum ca d. 
Aurel Chirescu să-şi poarte cu 
destoinicie învestitura de „poet“, 
conferită de autoritatea „.Funda- 
iei pentru literatură şi artă dra- 
matică „Regele Carol II“, 

In şirul laureaţilor de până a- 
cum, autorul „Finister“-ului se 
apropie în deosebi de d. Ştefan 
Stănescu, cu care dealtlel este 
şi camarad de vârstă şi de serie 
şcolară. În „Arca lui Noe“ ni se 
construia o artă poetică din sim- 
holul plutirii deasupra apelor, al 
inălțării peste patimi, pe o poziţie 
unde suferințele puteau fi con- 
template. Mai deriva şi ideia de 
puritate, gândirea poetică găsea 
răsplata în sine, cum lui Noe i se 
dăruise arca spre mântuire. 

„Finister“ înseamnă aceaş de- 
taşare de lume, construită însă 
nu în interioritate, ci în spaţiul 
exterior al singurătăţii omului. 
E vorba despre conștiința mar- 
ginulă a existenţii. Despre ceeace 
poetul metafizician Lucian Blaga 
numeşte „orizontul misteric“. Și 





Aurel Chirescu 


d. Aurel Chirescu vorbește de- 
spre o plutire, dar nu senină ca 
o vânătoare în azur a „Arcei lui 
Noe“, ci despre turburata pluti- 
re a minţii  întrebătoare spre 
moarte, spre dincolo, spre greaua 
enigmă. „Acolo“ ne vom duce o- 
dată și odată. lar „arca“ este în- 
săşi moartea: 


E o corabie-fantomă care ne 
poartă 
Pe o apă fără melodii și lumini... 


Apare surprinzător de puterni- 
că, la tânărul poet, intuiţia acestei 
rostogoliri în mister. Ea umple 


> 


conștiința, o dilată, o înspăimân- 
tă. Așezarea pe ultima creastă a 
pământului (finis terrae), adică 
a viului, a sufletescului, și adân- 
cirea gândului în hăul neființei îi 
dă fiorul abisului, al crispărilor 
tragice. Dar versurile care  ex- 
primă această suspendare deasu- 
pra prăpastiei lui „a nu mai fi“, 
închid 'un calm totuși, o elegiacă 
împăcare nu lipsită de frumu- 
seţe: 


Plecaţi să desprindem de pe ape 
văzduhul, 

Rămâne-vom pururi plecaţii 
năieri 

Sfârșește pământul și începe 
doar duhul 

De-acuma pe marea întinsei 
tăceri. 


Pe țărmu! de unde ne luarăm 
avântul, 
caută'n 
larg; 

Pământul o 'nalţă, o flutură 
vântul: 

Batistă de-adio privind spre 
catarg. 


Doar umbra rămasă mai 


Culeasă de-odată cu visul, acum 
Durerea mea parcă mai este și 
nu e 

Și parcă nu-i apă sub navă ci 
fum 

Și nu mai pluteşte corabia. Sue. 
Mă uit înapoi: entuneric şi vânt.. 
Departe spre lume, batistă de- 
adio 

Mai flutură, poate, și-acuma pă- 
mânt... 

Mă uit înainte: în cer este ziuă... 


Claritatea poeziei se înfățişea- 
ză ca o calitate intrinsecă, cuce- 
ritoare. Lirismul Jocueşte discret 
în cuvinte, păzindu-le de ceeace 
ar putea fi un pericol la d. Chi- 
rescu:  schematismul tematicei, 
retorica problemelor „tratate“. 

Deocamdată, în „Finister'“ pri- 
mejdia nu se arată, mai ales că 
poetul se dovedeşte destul de di- 
vers, ca în „Umbre de baladă“, 
unde, cu toată influenţa „Canti- 
lenei““ d-lui Dan Botta, frumuse- 
tea versurilor este evidentă: 


Pe sub cerul târzior 
Trecea, mări, trecea 
Inoptatui călător. 

ia ceasul fumului, 

La crucea drumului, — 
Din somn mai de vale, — 
Ji ieşii în cale 

Să-l întreb ca gând 

io mai îi durând 

Ce dor nou ivit 

1-a ademenit 
Pe-ascunsul meu frate 
Să-mi umble cu toate 
Luminile stinse, 

Prin linişti, prin vise, 


a a pa a a a a a N a a a a a a a a RP a a n a a a a a a a ae a o e 


Frumuseţea poporului 
român văzută de streini 


(Urmare din numărul trecut) 


Vorbind insfârșit de obice- 
iul purtării măzțișorului ie- 
gat cu fire albe și rosii, acest 
autor utirmă că astiel se „in- 
sufletese chipurile sânditoa- 
re cu ochi negri și adânci, în 
cari se reflectă pădurile Car- 
paților și apele cenușii ale 
Dunării.“ 

Să cităm înstârșit şi unul 
sau doi din seriitorii, cari 
ne-au vizitat țara după fău- 
zirea României întregite. 

G. Peytavi de Fuugeres îşi 
strânge impresiile în ROoumd= 
mie, terre latine dia 1929. Lă- 


sând la o parțe corsideraţiu- 
nile pirvitoare la politica noa- 
stră internă și ia relaţiile 
noastre cu alte popoare, au- 
torui cesta consacră un bun 
număr de pagiiii așa numi- 
tului de el „iarmeac  româ- 
nesc“, La Craiova, cărcia îi 
dă numirea, de „craş alb“ au- 
torul este imprez:onat de în- 
fățișarea  țărancslor „svelte 
şi ușoare, cu picioarele ade- 
seori goale“ cari te fac să te 
oprești pe io: şi al căror chip 
îţi rămâne viu în minte. „Cor- 
purile lor miădioase ondulea- 


ză în lumina puternică vi- 
brante) şi ni:mi2 nu e mai 
grațios decât siiueta lor, când, 
purtând pe cap ulcioare mari 
de Sibiu pe car. le menţin în 
echilibru şi ie restabilesc cu 
o mișcare din şolduri, merg 
cu sprintenea:ă pe străzi...“ 
Pe valea Jiului, „femei lân- 
să fântâni sâu plecate deasu- 
pra puţuri:sr rustice, ale că- 
Tor cumpeae le mișcau, îru- 
moase, 2va. a ca nişte zeițe, 
umpleau ulcigarele lor şi, iîn- 
cet, porneau la drum având 
pe cap azsas'ă povară, care 
şedea în echilibru ; altele, a- 
şezate jos și visând, torceau 
lână. Și eu mă gândeam că 
unui Pavis de Chavannes i-ar 
îi plăcut această ambianța 
plăcută, liniştitoare, înfăţişa- 
rea gânditoare (recuzilli) a 
acestor fiinţe, pe cari nu le 


chinvesc delcs vuugarele și 
meschinele noastre griji“. 
Multe chbservaţiuni serioa- 
se, unele, aşi zice, profunde, 
asupra sufletului românesc 
se găsesc în lucrarea lui Lu- 


Cien Romier, Le Carrefour 
des empires morts din 1931. 
In treacăt pomerește şi acest 
autor despre buna primire pe 
care a găsit-o la Bucureșii, 
precum şi de „frumusețea le- 
gendară, dar reală, a femei- 
lor“ din capitală. In Bucovi- 
na, constată că, cu toată nă- 
vala, streină, sistematic susţi- 
nută de vechea împărăție au- 
striacă „vechiul tip al Moldo- 
venilor la nord subsistă încă 
foarte viu. El este foarte îru- 
mos la femei, cași la bărbaţi. 
Și costumul de sărbătoare 
pune și mai bine în lumină 
demnitatea inăscută a țăra- 
nilor, 


Iată acum şi un autor, care 
stăruie mai ales asupra îru- 
museţei  părbăteşti, privită 
mai ales din punctul de ve- 
dere al succeselor sentimen- 


tale. Acesta este Paul Morană. 


în lucrarea sa Bucarest din 
1935. El prezintă o istorie pre- 
scurtată a poporului român 
în legătură cu Bucureştii, 
precum și o de.criere a Capi- 
talei noastre. 

Lăsând la c parte ceeace 
este adevâr istoric şi obser- 
vaţie adeseori justă în ceeace 
spune el, este totuşi de sem- 
nalat că Românii cari 
căiăuzit i-au dat, dintr'un fel 
de snobism prostesc, o ima- 
gine uneori falșă despre po- 
portul nostru. 

Paul Morand citează por- 
tretul Moldo-Valahilor, veniţi 
ia Paris în prima jumătate a 
secolului ţrecut, aşa cum îi 


prezintă Belianger : „frumoşi, 
inteligenţi, îndemânateci, ie- 
neși, beţivi şi afemeiaţi.'“ 

Stabiliţi în Paris căutau să 
ia ochii lumii cu luxul lor, a- 
veau ,câteo Parisiană în fie- 
care zi“, curând însă, che]- 
tuindu-şi toți banii, ajungeau 
să trăiască în cele mai mari 
lipsuri, 

Acum aproape o jumătate 
de secol Pierre Veber scria ? 
„Orice femeie are în viaţa ei 
un moldo-valah.* Caracterul 
cosmopolit al acestui privile- 
giu sa alterat evident puţin: 


l-au călătoriiie sunt scumpe ; vine 


apoi şi concurența sud-ameri- 
canilor, Totuși  specimenul 
român păstrează 0 desăvâr- 
şire, o înfăţişare autențică, o 
îndemânare nepăsătoare, un 
stii întrun cuvânt, care-l fac 
neînvins ; el are acea natura- 
iețe perfectă şi chiar naivă 


pe care n'o dobândește cineva 
aiurea decât cu timpul şi cu 
greutate ; la el aceasta este 
un dâr al cerului.“ 

Dar a venit timpul să sfâr- 
şim. Din toate citatele de 
până aici cititorul sa convins, 
cred, de aprecierile favorabi- 
le, uneori peste mâsură de fa- 
vorabile ale atâtor străini a- 
supra frumuseţei rasei noa- 
stre. In afară de măgulirea 
ce simte oricine știe că pI.-e- 
dă o astfei de însușire, soco- 
tese că frumuseţea fizică are 
o deosebită însemnătate pen- 
tru felul cum se alcătuește și 
se desvoltă sufletul, cași — 
iucru de o tot așa de mare 
însemnătate — pentru rostul 
lui istoric. Dar în tratarea a- 
cestei afirmaţii, care poate 
părea paradoxală, nu putem 
intra acum. 

ION P. BURICESCU 


13 Mai 


1939 


— 






Plecaseră preoții, 
plecaseră fetele, por- 
nise și tăcerea înapoi 
so caute pe Ivona. 
Par'că şi arborii și pă- 
sările şi stelele se în- 
torseseră — pe furiș 
să pătrundă în odaia 
în care trăise Ivona, 
să-i vadă amintirea, 
să-i fure copilăria — s'o ducă zărilor, s'o risipeas- 
că între vânturi. Dar lEmgă mormântul Ivonei, ră- 
măseseră să vegheze doar ei doi. Erau singurii, 
cărora nu le era teamă nici de turburarea ge- 
rii, nici de duhul neliniștit al Ivonei. Plângeau cu 
capetele plecate peste florile proaspete, se gândeau 
întristaţi, încovoiaţi, la apusa frumusețe a Ivonei. 
Pentrucă amândoi o iubiseră, amândoi trăiseră puri 
numai prin viața ei. Acolo, în adânc, înire răcorile 
și beznele pământului, Ivona însemna o taină. Câţi 
- ani avusese? Şaptesprezece, opisprezece, poate 
douăzeci | Tânără ca steaua care-i poposise pe bra- 
țe, după ce-a închis ochii. Și murise fără să spună 
nimic, fără să lăcrămeze, fără să ţipe. Acum, ce gal- 
benă trebue să fi fost și cum să se fi înfricoşat de tă- 
cerea sicriului | 


Plângeau amândoi, se rugau, frământau ţărâna 
umedă între degete. El, cel care cunoscuse surâsul 
Ivonei, ca pe-o spiritualizare, care o iubise așa cum 
iubești primăverile ce-ţi răscolesc sângele şi-ţi tur 
bură ochii. Pentru ea fusese singurul cer legitim, sin- 
gura bucurie spontană şi naturală; ea îi iubise mâi- 
nile ca pe niște păsări albe, bune şi amicale, care 
trezesc în tine lăcomia dimineţilor cristaline. 

Au plecat prieteni, pentrucă aveau acelaș drum: 
sufletul Ivonei. Simţeau necesitatea unei destinderi, 
care să depăşească întâmplarea de azi. Golul care 
se iscase în ei trebuia completat, cu o viaţă dublă, 
care să reamintească mai tare şi mai omenește pe 
Ivona. Nu știau ce e în jurul lor, nu puteau să tălmă- 
cească geamătul strivit între gingii şi nici chemarea 
surdă a pământului (pământul care iubea acum tru- 
pul virgina! al Ivonei). El nu mai avea suflet. Ea nu 
mai avea suflet, Parcă pluteau, parcă nu erau oa- 
meni, poate un svon lin de rugăciune, un Miraj o. 
tinereţii Ivonei. 

S'a oprit în loc, i-a strâns brațul, vorbind nu nu- 
mai pentru el ci şi pentru liniştea celeilalte: 

— Cred că de-acum, am să trăesc nurnai prin 
sufletul Iyonei | 

Și Anton îi dădu dreptate. Parcă erau cuvintele 
lui, c&ci peste tot, peste case, peste pământuri -- 
părea că trece (înspăimântat și etem )duhul Ivonei. 
In clipa aceea se simțeau o singură zodie, un ace- 
laş destin fixat de existența pretutindenea ireală a 
moartei. Oraşul li se părea străin, oamenii asprii- 
necunoscuți, zidurile ascundeau parcă toate o altă 
lvonă decedată. 

Nici nu ştia cum o cheamă. La început avu impre- 
sia că-i uneşte numai o pierdere, un prieten comun, 
aar apoi (simiindu-i căldura șoldului urcând până 
la simţurile lui) o văzu altfel. Cum ar fi putut-o che- 
ma? l-a spus în urmă, când au ajuns în fața bise- 
ricii catolice : 

— Sorana | 

Se'ntoarse de-odată şi-o privi, s&i bănuiască 
zămbstui răsărit ca o briză între buze. Căci zâmbea, 
caşicum numele ei ar fi însemnat o altă dimensiu- 
ne, o altă ogiindă a frumuseţii celeilalte. li era ciudă. 
Ar îi dorit s'o cheme tot Ivona sau poate mai bine 
aici să se numească în vreun fel. 

— Ivona 

- - Sorana | 

Le strigase pe amândouă în adânc. Pentru prima 
ecoul călătorea. încă, nou, prim&verin. Pentru cealal- 
i adâncul se întunecase. Le chemase pe amândouă 
cu aceeași patimă. Presimţi golul care se iscase în- 
te ele şi-ar fi vrut să-i strige brutal, cuvintele, s'o 
iovească şi s'o sângereze: 

— Nu observi deosebirea ? Nu te-a mirat, de ce 
şi moartă, Ivona părea o lumină, o constelație nouă? 
Tu ești vie, te mişti zâmbești, dar numele tău are 
rezonanțe stridente, talse. 

Nu vorbi. Mergea tăcut lângă tăcerea ei. Privind-o 
unsă) şi observându-i mai atent tâmplele, gura, băr- 
bia — îşi dădu seama că femeea de lâmgă el în- 
chide în ea o magie a singurătăţii. Posedată ca de-o 
vrajă inedită, învăluită întrun mister al umcmităţii 
ai interioare — Sorana trecea peste limitele fireşti ale 
omenescului. Sensibiliiata chinuită a ochilor dădea 
laţii o coloare palidă, fluidă, care nu pornea dela o- 
braji, dela tâmple -- ci dincolo de ei. Buzele sub-> 
țuiri-liniare, nările prea dilatatie contrastând cu dese- 
nul brun al pleoapelor, întreaga ei înfățișare părând 
diluată, iar când pupiiele se deschideau mirate, în- 


ălmăşite, capul însemna o teroare a trupului, o 
viscolire a sângelui ascuns. , 
Ivona —— cântecul aurorelor, pe care-l aduc pes- 
carii intorşi din largul mării ! 
Sorana ? 


Trăia, clipă de clipă, simultan cu trăirea ei. [i in- 
rase în gând, în artere, sub carne, nu mai părea o 
izmee oarecare, ci tăiș de săbii, apă vânzolită de 
iurtună. 

Sorana ! 

— Da, Antoane. 

— Vroiam să-ți spun... | 

— Te gândești la mine, ştiu, spune! 

— Mi se pare ciudat, prea ciudat numele tău pen- 
uu disperările pe care cred că le trăeşti. 

— Ai dreptate. Am suferit mult. Nu te ma: gândi 
a mine. 

-— Sorana | 

—- De ce nu taci ? 

- — Dar tu, în — cu tine ce se petrece ? 

-— Mă gândiam la mâiniie lvonei, la viața stinsă 
din... 

— Sorana | 

— Nu, Antoane, ascultă-mă... 

— Suferi Sorana, văd, simt. 

— Mi-ai vorbit de disperări ca de-o altă femee 
îin mime. î 








Cina cea 


(nuvelă inedită ) 


— Şi nu-i adevărat ? 

— Da. Dar pentru mine nu mai sunt disperări. Ne- 
cesități, Antoane, m'auzi ? 

-— Neceşităţi ? 

— Da, ţi se pare curios. Așa cum aș dormi, așa 
cum aș ceti, așa cum aș iubi. Tristețile cresc în mine 
natural, simplu, omeneşte. Nici nu mă mai pot des- 
părți de ele. 

— Și totuși te-am văzut zâmbind, poate râzi, co- 
chetezi. 

— Râsul meu e barbar, iar zâmbetul n'are nici-o 
coloare. 

„„- Viaţa ia aci se opreşte ? 

— Viaţa mea! Mai este ceva, ceva mai dureros. 

= Distracţiile tale. 

— De-avalma, Antoome. Râd, fumez, beau. Nu 
sunt o femee stricată. Dar cu mine s'a petrecut cevu 
de mult, acum nu știu: câţi ani. De-atunci cred că 
mine a murit omul. Tata spune că mi-a evadat în- 
derul. Deaceea trăesc intens, îmi bat joc de toate, 
Ştiu că mă mint, ştiu c'am să albesc în curând. Ce 
vrei?! Câţi ani am ? Nu ştii. Douăzeci şi doi, Antoa- 


ne și de douăzeci şi doi de ani sunt o epavă sau 


mai bine zis sunt un iaht adorabil, frumos, elegani, 
rătăcind mereu pe ape cu toți marinarii naufrogiați. 

-—— Taci, Sorana | 

— Douăzeci și doi de ani am căutat un om, m'am 
căutat pe mine. Tu ești un străin. Ne leagă Ivona, 
ne leagă un mort — auzi, Antoane ? — între mine 
şi tine... Dar de ce-ţi spun toate astea? 

Lui Anton îi fu teamă că va fugi, că va rămâne 
singur. Nu știa ce să mai spună, ce so mai întrebe. 
Era sigur însă că purta cu el pe străzile orașului a- 
dormit — o dramă din acelea care se desfășoară 
fără schimă, fără groază. Dar el nu era tot una din 
aceste anonime renunțări? Peniru el, lumea nu era 
tot goală, mucedă ? De ce nu-i vorbise despre viaţa 
lui ? 

— Sorana |! 

Ii cântase numele, ea parcă n' auzise, 

— Vezi, până şi numele meu e străin de ceeace 
se cheamă feminitate. Un bătrân mi-a spus că So- 
rona înseamnă vânt care întunecă aurorele, care bi- 
ciue sângele. 


li dădu apoi mâinile, să se despartă. Nu îi era 
somn. Șovăia să intre în casă. 

— Mi-e frică. 

Era o noapte rece, brună. 

— Mă îngrozeşte prima noapte fără Ivona. Aș 


vrea mai bine să hoinăresc. 

Anton tresări. Ivona? ]şi dădu seama că ea îi 
predomina, din miezul pământului ea îi despărțea. 
Ş, pe el îl îngrozea, nu pentrucă lipsea Ivona, nu 
pentrucă nu mai putea so strige. Se îngrozea pen- 
tirucă Sorana era încă lângă el, o vedea, o simţea 
alături și nu putea so înlocuiască, so lase, nu pu- 
tea să fugă. Sorana creștea în el tot mai cuonplă, mari 
tutelară. 

— Hai Sorana | 

Şi-au pornit mână'n mână, tăcuţi. In ei se rupsese 
ceva sau fiecăruia i se adăogase câteceva din ome- 
nescul acestei aventuri bizare. Căci era. caraghios 
(ei își dădeau seama), era necreştinește ceeace fă- 
ceau, li vedeau oamenii, sfinții, stelele, îi vedea 
Ivona. Ei o iubiseră, ei o îngropaseră, ei o uitau. Ce 
mai putea să-i vorbească ? Nici ea nu găsea cuvin- 
tele. Au colindat pe toate străzile, cu întunecirnea 
pe brațe, pe frunți, pe buze. Li se'nfierbântase sân- 
gele și nu ţipau. li dureau degetele de atâta strân- 
soare, dar nu le dădeau libertate. 

Oameni. Case. Felinare. Femei. O cârciumă. Au 
intrat. O cârciumă murdară cu un chelner chior şi 
trei lămpi agonizând. Alcool. „Tutun. Două pahare, 

— Bea Sorana | 

— Beau. 

— Alcool prost, Sorana. Iţi place peisajul ? 

— Ce-ai să faci mâine, poimâine — vorbi ea gân- 
dindu-se în altă parte. 

— Nu ştiu. Cred c'am să plec. 

--- Departe ? 

-.- Aș vrea să pornesc într'o călătorie lungă, fără 
itnerar, fără program. Liber! Liber! 

— Visezi libertate, Antoame ? 

— Libertatea e un alcool tare, Sorana, 
Mi-a plăcut mult să vagabondez. Ţie nu ? 

— Ba da. Sunt oameni care pleacă să se distreze, 
ciții să uite trecutul, alții, să moară. Din ce categorie 
ici parie ? 

— Din niciuna. Dacă plec, plec să depășesc viața. 

- - Te-ai îmbătat, Antoane |! 

— Nu, Sorana, sunt lucid. Ingerul tău a evadat, 
tu eşti ușoară de-acum, poți ajunge până la Dum- 
nezeu, ai scăpat de o povară. Dar eu? Eu de zece 
ani port în mine un hoit, propriul meu hoit. Toţi oa- 
menii duc în ei câte un cadavru și sunt mulțumiți. 
Eu am scrâășnit, am lovit, cm scuipat peste obrazul 
sfinților. Aici mă înăbuş, mă strânge viaţa de aât. 
A fi liber nu'nseamnă a învinge o disciplină, nun- 
seamnă a trece peste viață ? M'asculţi Sorana ? 

— Da Antoane. Se face ziuă ! 

Era un zori de zi cenușiu. Felinarele rămăseseră 
tot aprinse. Mută, înfricoşată îl privea șuerâna vinul 
pe gât. El bea, nu pentrucă simțea nevoia, ci ca să 
treacă timpul. Soroma de-abia acum își dădu seama 
că omu! de alăiturea, ca și Ivona, ca şi Alexandru, 
Diana, ca şi doctorul — ascundea o taină, și nu o 
taină banală. Un cancer a ros în el cu uşurinţă, îm- 
bătrânindu-l, ratându-l, înebunindu-l înainte de vre- 
me. i 
> — Unde e tinerețea mea? Unde e tinerețea lui? 


ucigător. 





Ympliniri a 


Dumnezeu a scos Arhanghelii din cer 

Să are depărtările și zarea. 

In vuete lungi de cântec și mister — 
Sub brazda-albastră, seamănă chemarea. 


Vor creşte Ecouri înalte și adânci, 

Din vastele bolți în jos spre pământ. 

S'or pierde pe nouri, pe vârfuri de stânci, — 
Prin murmur de ape și foșnet de vânt. 


* 


UNIVERSUL LITERAR 


de taină 


Anton bea acum rutinat și vulgar, cu sticla. li puse 
mâna pe umăr, îi întoarse capul spre ea și apro- 
piindu-se de obrajii lui tot mai mult, îl întrebă calmă, 
cu glas moale, resemnat : 

— Ai iubito mult? 

-—— Pe cine? 

—— Pe Ivona ? 

—— Care Ivona ? 

Triumfă. El îi văzu ochii licărind și acelaș zâmbei 
incins de patimă. 

— Cum e când te 'mbeţi? 

-—— Biinel 

Vinul tot prost. Gusiă și Sorana. Goli paharul 
şincă unul-altul. li smulse şi ţigara dintre buze, fu- 
mând, înroşindu-se, tremurând, zâmbind. 

— Crezi că numai iubirea ne rămâne, Sorana ? 

— Şi foamea. 

_— Dar ineditul, aventura, marea aventură, al trei- 
iea sentiment primar ? i 

-— Să te sinucizi. 

Luminile se 'nvălmăşiră. Zori de zi cenușiu. Oa- 
menii căpătau chipurile de animale. Anton se mul- 
tiplica, se chinuia, se lungea. 

- - De ce mă priveşti ? 

— Hai acasă, Sorana ! 

— Hai, 

IÎncepuse să plouă măruni. Răcoare, aer pur, di- 
mineaţă. Mergeau închiși, încovoiați, împietriți de 
acea tăcere din adânc, limpezindu-se apoi încet, 
gândind unul despre altul în acelaș timp. Ce va fi 
între noi ? Ce se va întâmpla ? Hazardul. Nu vroiau 
să precipite nimic. Destin. 

— Suntem deuă jumătăți de om. Va trebui să ne 
anim. | 

— Da, ai dreptate. La sfârşitul drumului nostru e 
o singură stea. 

Se afla în camera ei stingher, umilit. Se implinea 
cu ceva zodia lui, prin Sorana ? Gândea despre ea 
ca despre un fapt comun și totuși ? Totuși  Sorema 
continua să se nască în e! cu alte linii, cu alt su- 
fiet. Prezenţa lui nu schimba însă nimic aici, ci din 
contră devenise obscură, inoportună. Ei îi era somn. 
O spusese cu beţia pe buze, cu lenea pe braţe. Va 
trebui s'o desbrace. Nu desbrăcase niciodată o fe- 
mee. li tremurau degetele. Privirile  alunecară pe 
şold, urcară spre sâni, coborâră înapoi. Gura la- 
comă. Tâmplele sparte de-aiâta lumină. 

— Mă desbrăca adesea Ivona. 

De ce vorbise tocmai acum de Ivona? Dar cine 
a fost Ivona ? li scoase pantofii, ciorapii. 

-— Șezi acolo. Acolo sta întotdeauna Ivona. 

Ivona ?! — cântecul aurorelor, pe care-l aduc pes- 
carii întorși din largul mării. Unde să stea? Unde 


“să-și ascundă ochii? Unde e magia trupului Soranei? 


Ochii o urmăreau, ca și cum ar îi făcui parte din 
întruparea, din umbra ei. Ochii poposiră pe ceată 
şi sărutară cârlionții, se agăţară de cercei și mușcară 
iobii urechilor, ochii îi dsspletiră propriii ei ochi ca 
pe nişte cețuri, făcându-i să plângă sau să se'niri- 
coșeze. 

— Antoane | 

Gemăt. Viscol. Ai cui erau ochii? 

Ai lui Anton ? Âi vântului care-l chema spre ţările 
de diamant ? Ai Ivonei? 

Ai cui erau ochii ? 

Anton era aci. Şi Sorana. Şi Ivona. Adunați ca la 
cina cea de taină, fără să cânte, fără să se mişte, 
fără să lăcrămeze. Ivona— o negură care plutea 
peşte portrete, peste mese, peste bibzlouri. Nu făcea 
sdomot, nu zămbea. Se chinuia, se svârcolea. Ne- 
gură. Sorana — goală, halucinantă între perini. 

Sorana -- vânt care întunecă aurorele, care bi 
ciue sângele ! 

Anton văzuse lacr&ma negurii. Anton. văzuse tru- 
pul roz. Peritru negura plutitoare — nici un îndemn. 
Acolo, peste irupul gol se adunau toți ochii, toți paşii. 

Părul Soranei era ruginiu ca amurgurile. Umerii 
atbi ca zăpezile. Sânii blânzi ca v&ntul. 

Și deodată se făcu întuneric. Un întuneric care 
sgărie pereții, suagrumă arumazurile, arde şi sfâșie 
ochii. Intre panoplia lucitoare şi fereastră --.- apă- 
ruse Ivona (albă, cu aceleaşi mâini de desc&ântec, 
cu aceeași lacrimă între gene). Ivona copleșise 
schisma dintre ei, Ivona îi predomina. Din fundul 
pământului — se iscase ca o rugăciune sau ca o 
tortură. Sorana văzuse. Anton vedea. 

- Nu pot să te iubesc, Sorana. Nu pot. 


Groaza a deschis toate uşile.. Fugise înspăimân- 
tai. Il dureau tâămpiele, mâinile. Auzise în urmă ră- 
sul cuiva. Al cui ? 

Paşii lui Anton răşunau pe asfalt ca lanţurile unei 
osânde, pe care n'o aştepta. 

o 

Păsările se rugau pentru turburarea omului depe 
străzi. Steaua se deschidea pentru rănile lui. 

Alcool. Tutun. Felinare. Femei. Bezne. Ivona. So- 
rana. Cârciumi. Maidan. Libertate. Dumnezeu. Viaţa. 
Don Quichoie. Ivona. Sorana. Vin. Rachiu. 


Pentru cine mai sosesc dimineţile? Pentru cine 
mai cântă viorile ? In casa asta nu mai locueşte ni- 
meni. Nimeni. Au fugit şi amintirile, s'au decolorat 
portretele, ds-ar vorbi: cineva cuvintele ar răsuna 
goale şi fără înțeles. 


Se întorsese după săptămâni, siăbit, murdar, îs- 
tovit, La ce să rnai urce? Acolo pe scaune, peste o- 
glinzi, peste cărţi, o va găsi pe Ivona. Şi se îngrozea. 
Pași împleticiţi, ochi turmentaţi, mâini întunecate și 
aspre. Dar Sorana ? 

-- Noi suntem două jumătăţi de om. Va trebui să 
ne unim. 





fbastre 


In nopţile verii, nespus le-or doini 

Ciobanii — din îluer — la stânile lor. 

Din iarbă şi cer — încet — vor muguri 

Lumină de vise şi lacrămi de dor. 

Dar mai aproape : în noi, — în mine-acum — 
Cuprinzător, simt fremătul rodirii; 

Cum se ridică, lin — nesfârşit — un drum — 
Şi urc cu munți în spate — spre zorii mântuirii. 


ION A. BUCUR 


















— Da, ai dreptate. 
La sfârşitul drumului 
nostru e o singură 
stea. 

Scrisoarea, furişată 
pe sub ușă, insemna 
o victorie a gândului 
nespus. Când iubeşti 
o femee, urăști și mor- 
ţii şi prietenii şi ceru.. 
Sorana vibrase pe ur- 
mele paşilor lui, cuibărindu-se drăcește în gânduriie 
şi viaţa lui, Răsuci scrisoarea: miros de fată nenun- 
iit&. Caligrafie de mână care suferă și plânge. Fie- 
care cuvânt era o coloare pentru plasticizarea dia- 
flană a Soranei. Se înălța dintre rânduri ca un abur. 
Inundase albastră visul şi prăbușirea lui : 

„Te-am aşteptat flămândă, obosită. Ai plecat, An- 
toane, ca vântul care duce cu el toate cântecele de 
pe stepă. Aici n'a rămas decât duhul tău. Am înce- 
put să-l iubesc, ca pe pământul pe unde-ai mers și-ai 
odihnit. Intoarce-te, Antoane ! Vino de-ţi ia duhul și 


„du-ten lumea ta”. 


A găsit-o pe scările casei, cu genunchii strânşi, cu 
gura umedă, adulmecând ca o lupoaică zările. 

— Te-ai întors Antoane ? 

—- Da Sorana | 

Luase trupul pe braţe ca pe-un miraco.. Urca sus, 
săruiându-i părul, umerii, sânii, urca sus, trist, ca'n- 
tr'un paradis cu toți îngerii îmbătrâniţi. 

9 

Zadarnic. Nu mai bate ceasul, paşii oamenilor 
s'au oprit, viața s'a ascuns în pământ. Serile cădeau 
cu ploi subțiri şi stele cari licăreau umede pe un cer 
îndepărtat. In ce să mai creadă ? De ce să se mai 
închine ? Zările sau închis. Zadarnic. Ultimul tren 
a plecat tot fără el. De când o iubea pe Sorana? O 
iubea ? Nu, nu, fusese pentru el doar un capriciu, 
o femee nouă, un trup inedit. | se îngălbeniseră 
pleoapele și obrajii, mâinile tremurau  neliniștite, 
Sura se uscase. 

— Dacă plec, plec să depăşesc viaţa. 

Dar viaţa len: otrăvise în el umanitatea, bucuria, 
inăițarea la cer. 

-- A fi liber nu'nseamnă a învinge o discipiină, 
nu'nseamnă a trece peste viaţă ? 

Sccase atlasu: adin sertare. Hărțile stăteau acolo 
mucede şi reci. Ţările, mările, colorate violent, se 
căscaseră — prăpăstii pentru călătoria lui. La ce-i 
folosise dragostea Soranei ? La ce-i ajutaseră orele 
petrecuie lângă trupul ei. Astăzi, ar fi fost departe: 
peste păduri, peste ape, peste ceruri. Ar îi copleşit 
oamenii, ar fi căicat în picioare civilizaţia. Anii, 
anii? — nau avut niciodată vre-o însemnătate. Se 
uită în oglindă şi nu se miră. Schilod, retuns, neras, 
galben, astenic. 

— Ai îmbătrânit, Antoane ? 

— Nu, băete, te-a obosit nesiguranța, ambiția. 

— Ba da, ba da, — uite ridurile, uite fruntea 'n- 
cărunțită. 

— De ce nu te sinucizi ? 

— Ai dreptate. E groasnic să gândeşti, să reac- 
ționezi, la douăzeci şi cinci de ani să vorbeşti cu 
an om bătrân. 

Omul din oglinzi vorbea cu omul din odae. 

— Sunt oameni care pleacă să se distreze, alţii 
să uite trecutul, alții să moară. 

-—. Si moartea e o libertate. Moartea 
vieţi suprapuse, depășite deci. 

Călătoria lui va însemna moarte. Plecarea lui fără 
itinerar, fără program. În drum spre inima Soranei ? 
Da când no văzuse? Ce-i va spune? 

-— Bună dimineața, Sorana | 

Era în prag. Pe Sorana dragostea o întrumusețass, 
îi dăruise o realitate pură, celestă. 

— Antoane, ce e cu tine? De unde vii, ce sa n- 
tâmplat ? 

— Sorana ? 

-- Da, Antoane. 

— Cu noi nu sa petrecut nici-o dramă. 

— Da, Antoane, 

— Nu te-am înlocuit cu nimeni, n'ai fugit de mine. 
De când ne cunoaștem, fiecare si-a dus traiul lui 
propriu, fără disperări, fără minuni, cu bucurii şi 
trisieți banale, anonime. 

— De ce vorbeşti așa, Antoane ? 

-- Astăzi suntem doi străini. Nu mai pot să-i aă- 
ui nimic. Numai poți să-mi dărui nimic. Ți-am spus 
odată că... 

--- Pleci Antoane ? 

—-? 

Sorana nu mai auzea. Mersese până la fereasiră, 
dăduse perdelele în lături. 

— A venit primăvara, Antoane ! 

— Da, Sorana, 

Se'ntoarse brusc, îi luă braţul, îi duse până'n fala 
unui tablou mare, pictat direct pe perete. Impresio- 
nantă, grăitoare — „Cina cea de taină” veghea de 
acoio tăcerile şi agoniile. 

— Vezi sfinţii, îl vezi pe Isus, vezi îngerii de din- 
colo ? 

— Văd, îi văd Sorana! 

—— Nu-i vezi Antoone. Ești un laş. N'ai ochi. Eşii 
orb. 

— Sorana | 

-— Cu noi nu sa petrecut nici-o dramă. Dar Ivona? 

— Ivona ? 

-— Da, tu ai omorât-o, eu am 6morât-o. A fosi sor- 
tii să nes'ntâlnim, să ne'mpreunăm şi Ivona a trebuit 
să moară ca să ne uşureze nouă zodia. Nu te'nspăn- 
mântă asta ? De ce tugi, când duhul Ivonei va r&- 
mâne spânzurat pe străzi, căutându-te, chemându-te? 

Ochii sunt de plumb, mâinile de plumb, trupul de- 
șert ca o fântână fără suflet. 

Gol. Vânt. Muget. Plâns. Gol. 

— Antoane | 

Aceiași pași sunau pe asialt ca lanţurile unei o- 
sânde care s'a 'mplinii. 

Păsările se rugau pentru turburarea omului depe 
străzi. Steaua se'nzhidea pentru somnul lui. 

Sorana nu ştia că omul care plecase, peste o clipă 
-— peste două — va fi lângă raiul prea senin şi prea 
tânăr al Ivonsi. 


inseamnă 





CRONICA j 


—ideilor 


4 





de MIRCEA MATEESCU 
VALOARE ŞI MORALĂ 


In lucrarea sa „Morale theorique et 
science des moeurs*“ (Alcan, Paris, 153, 
George Gurvitch cxpune sintatic tecriile 
moderne asupra noțiunii de vaioare — 
raportându-le la problema eticei. 


Până să ajungem la definirea structu- 
ii experientei morale — deci prealabil 
chestiunci de a se şti ce este ea:perienţa 
morală — upare necesar să ne între- 
băm ce este realitatea morală însăşi. 
Pentru a face censideraţiuni practice asu- 
pra cxperienţei morale, să rezolvăm maâi 
înainte, în mod teoretic, valoarea noţiunii 
de morală, identificându-i pe cât posibil, 
caracterul specific şi ireductibil. 

Ce valoare au normele morale? Și dacă 
noțiunea de morală are gu adevărat un 
caracter normativ, atunci de unde provi- 
n€, cu necesitate, această exigenţă? Oarc 
atribuim un „pret“ moralei dintr'o nevoie 
sentimentală, sau în virtutea unui raţio- 
nament logic, sau sub imperiul altor cri- 
terii, mai complexe și: mai cuprinzătcare? 

Acestea, la rândul lor, trebuesc anali- 
zate. Prcocupările cu privire la valoarea 
normelor etice, ale unui Nietzsche, Lotze, 
Frenz Brentano, sunț cunoscute. Urmând 
p> Gurvitch, vom. aminti teoriile mai nouă 
despre valugre, ruportându-le, desigur, la 
problema moralei. Autorul nostru distinge 
intre tevriile psihologice, teoriile socialo- 
gice şi acelea filosoțice. Pentru o bună 
înțelegere a problemei, le vom prezenta 
în ordinza în cae le-am enunțat. 

Alezius Iieinong, Breibig, M. Ehren- 
Jels, Kiboi, sunt autorii școalei psihologi- 
ciste. Toţi afirmă, că valorile pe care le 
atribuim subiceleior sau  obiaztelor nu 
reprezintă de cât proiecţiunea sentimen- 
telor noastre asupra acestora. Valoarea 
variază deci după dispoziţiile aiective ale 
subiecteior. Est interesant de menţionat 
că Meinong recunoaște totuşi că ar îi 
„obiective“ aceie valori care degaje un 
raționament aderăret. Simte deci nevoia 
unui criteriu în stare să corifere o vălidi- 
tate obiectivă noțiunii de valoare. ŞI 
atunci, face apel ia concept, la raţionu= 
lism, postulează necesitatea „raţionamen- 
tului veridic“ î). 


O asemenea teorie calificată de Gur- 
vitch drept ..o combinare artiiicială de 


emoționalism şi  intelectualism” — nu 
poate răspunde întrebării fundamentale: 
dar care esta, cum se recunoaşte acc] 
„raţionament veridic“, de natură să iden- 
tifice valorile obiective, ubsolui2? 
Kreibig şi Ehrenjels afirmă un subiec- 
tivism radical. Peniru primul, %alorile 
sunt „semnilicaţii sentimentals”, ind=pen- 
dente de orice raționament. Csi de al 
doilca, ridicându-se contra oricărui roi 
neccsar al „conceptului“ în enunţarea va- 
lorilor, le defineşi= drept „dorinţe“, indi- 
ferent dacă sunt individuale sau colective. 
Dorintsle” nu surt produsul voinţei, 
dar al stărilor emoţionale (vol ..Sysiem 
der Wertthecrie”, 1897, p. 3%, urm.) 
Inslărșit, T. Ritot, în lucrarea sa toarte 
sentiments“ (1920, 
Paris ed. 4), crede că „stările de conștiință 


citată, „logiuue des 


denumite talori, sut desigur subiecline, 
pentrucă sunt czpresia directă 1 individu = 
alitătii noastre și nu poate exista evalu- 
are țâră în subiect care să evulueze“ 
(p. 40), 

Făcând acum lagăture între teoria psi- 
nologică a vaioriiur şi problema moralei, 
urmând aulwii amintiţi, suntem obligaţi 
să punera următoarea concluzie, destul de 
tristă, cu privire la etică: probiema va- 
iorilor este o problemă de laple. deaceea 
etica este o disciplină empirică, (Meinong, 
cp. cit. p. 89-86, CI. Gurviteh, p. 93). 

Deocamiiată nu vom face obiccțiuni 
proprii. iiste totuşi necesar, pentru a jus- 
tilica preocupările altor autori în acest, 
sens — despre care vom scrie în conti- 
nuare — să arătăm, că toate teoriile psi- 
holosice despre valoare, ne apar ca lip- 
site de protunzime. 

Susținerea lui Ribot — „nu poate exista 
evaluare fără un subiect care să evalu= 
eze — e adetrărată, însă aceasta nu răs-= 


punde in niciun fel întrebării: care este 


criteriul capabil să legitimeze 
noțiunea de valuare, pontrucă 
produs al sentimentalităţii 


obiectţiv 
ni orice 
noastre se 
poate nuini valoaze, sau: are aceiaşi va- 
loare 

Pe dealiă parte, nici unul din aceşti 
autori psihologiciști nu ar consimţi să se 
coniunde aprecicrra noţiunii de valoare 
cu plăcutul şi neplăcutul și, a fortiori: 
cit agreabila sau desagreavilui (CE. Gur- 
vitch op. cit. p. 9 şi urm.). 

Dar în afară de această obiecţiune noi 
credem că a deduce caracterul subiectiv 
ai valorilor, din faptul că sențimentalis= 
mui individual esie acela care „le evalu- 
ează“, însemnează a privi lucrurile mulţ 
prea simplu 

Insuşi acest „subiect care evalyiază“ se 
resimte existenţial de spiritul obiactiv. EL 
nu este nicodată deplin liber, Cercetările 
metafizice mai nouă, ale lui Hoidesger, 
U. Freyer, etic. sunt concludente în acest 
sens. 

Dcasemenca, nu admitem, asa cum a 
ost înteles, termenul de „subis:t colec- 
liv:. „Subiectii“ social în niciun caz nu 
poate produce  devâţ ubicctive, 
esențe calitative impunând exigcate nor- 
malive, structurate ireduciibil în timp şi 
dn timp. 


valori 


Va fi ncvoie să prezentăm teoriile s0-! 


cintogice despre valoare, nentrucu să a- 
junsem apoi la înțelegerea fiiosofică a 


acestei noţiuni, raportată ia etică. 


Ya  „Psyenologisch-Etische Unţer= 
suchurngen zur Wertihcorie:, 1894, 


pe a It MR RC 


iai 


E E E i E OC i tr E A E, PE, PT A a E, 











SS 


ai: 
SS 
—_ 


e 
p=> A 


Pr / 
(ZA, 


+ 







UNIVERSUL LITERAR 






- 


» 
ina 


Cartea stră 





FRANCOIS MAURIAC: Journal” 


Cititorul familiarizat cu scrisul d-lui 
Mauriac, din lectura romanelor acestui 
scriitor, va fi surprins să întâlnească în 
paginile Jurnalului, din care au apărut 
până acum două volume, un accent mai 
puţin intim şi o notă mai obiectivă de 
cât sar fi aşteptat. Intr'adevăr, mai 
mult decât paginile scrierii de care e 
vorba, romanele d-lui Mauriac au carac- 
terul turburător al destăinuirilor, ele 
stăruind în amintire cu puterea unei 
obsesii. 

Față cu literatura de imaginaţie, 
Jurnalul nu însemnează pentru autorul 
lui putinţa unei exprimări mai intime 
şi într'un grad sporit de adecuare,a 
miezului arzător de preocupări din care 
se hrăneşte cu predilecție scrisul celui 
care-l semnează. Altfel spus, Jurnalul 
nu ne aduce o revelație mai adâncită 
despre substratul de experiență perso- 
nală care stă la temelia literaturii scrii- 
torului, decât se află cuprins în mărtu- 
ria însăşi a romanelor d-lui Mauriac. 

Se întiripă din lectura acestor pagini 
de jurnal, imaginea unui artist, care-și 
allă în exercițiul literaturii de creaţie 
expresia lui desăvârşită, echilibrată şi 
întreagă, tără prisos meliniștitor.  De- 
aceea și prețuirea supremă acordată li- 
teraturii ; „Mai mult decât istoria, li- 
teratura e o reînviere. Căci istoria nu 
face să retrăiască partea intimă a omu- 
lui nici viața tăinuită a inimilor, sau nu 
o tace decât întâmplător“. 

Nu înseamnă însă, pentru motivele 
arătate, că „Jurnalul“ e lipsit de interes. 
Dimpotrivă, paginile străbătute de fio- 
rul unor grave meditaţiuni şi inspirate 
din muzică sau lecturi, din subiectele 
predilecte scriitorului sau din evenimen- 
tele politice ale ţărilor străine — sunt 
numeroase şi ele vor prilejui cititorului 
scrutarea unor probleme de conștiință şi 
confruntarea cu punctul de vedere ori- 
ginal și întotdeauna interesant al unei 
subtile inteligenţe artistice. 


GERARD WALTER: „BRUTUS ET 
LA FIN DE LA REPUBLIQUE“ 


Brutus și sfârşitul Republicii este ul- 
tima operă pe care d. Gerard Walter a 
publicat-o, nu de mult, în „Biblioteca 
istorică“ a cunoscutei edituri parisiene 
Payot. 

D-sa este un istoriograf notoriu al 
marilor epoci și figuri revoluţionare, 
despre care a făcut să apară studii şi 
monografii importante, cum sunt acelea 
consacrate lui Marat, Robespierre, Ba- 
boeuf, o Istorie a Teroarei şi un studiu 
critic, Masacrele din Septembrie, ex- 
punere impresionantă şi nepărtinitoare 
a tragicelor zile din 1792. 

Tot aci amintim şi documentatia ope- 
ră despre Originile iudaice, creştine, 
grecești şi latine ale comunismului, a- 
părută acum câţiva ani, în aceeași edi- 
tură, şi în care se dă o privire de an- 
samblu asupra formării doctrinei comu- 


ae ee eend 


€ 


niste şi a încercărilor schiţate spre a-i 
asigura o realizare practică. 

D. Gerard Walter este cel dintâi is- 
toric care a consacrat lui Brutus o carte 
întreagă şi un studiu complet în același 
timp, punând la contribuţie, după ce 
le-a supus în prealabil unei atente ana- 
lize critice, toate informaţiile celor ve- 
chi despre eroul său, — adeseori confuze 
şi contradictorii. 

De aproape dovă mii de ani numele 
lui Brutus a devenit simbolul libertăţii 
şi al rezistenţei împotriva regimurilor 
autoritare, fiind invocat de republicanii 
de pretutindeni şi din toate timpurile. 

Din puţinele ştiri rămase despre el, 
biograful a ştiui să aleagă, cu o dreaptă 
pătrundere şi să actualizeze, cu o vi- 
goare dramatică uneori, existenţa fră- 
mântată a acestui om, cel mai modern 
dintre cei vechi, care avea în el ştoia 
unui Hamlet și a unui Robespierre, şi 
care a murit singur, decepţionat, vă- 
zându-și spulberate toate încercările și 
visele lui de reformă socială, strigân- 
du-şi disprețul și revolta faţă de socie- 
tatea timpului său mucezitoare într'o 
josnică servitute. 

Destinul lui Brutus oferă materialui 
celei mai emoționante tragedii, o trage- 
die desfășurată în cadrul omenesc al u- 
nei realităţi cotidiane, aspră şi necru- 
țătoare, stârnind conflicte dureroase, 
pe care d. G. Walter le descrie ca ob- 
servator desinteresat şi atent. In acelaș 
timp, d-sa a redat acelei epoci frămân- 
tate, în preajma căreia sa petrecut a- 
gonia regimului republican, la Roma, 
aspectul ei udevărat, surprinzător prin 
realismul brutal. 


M. DUTHEIL : „LA POPULATION 
ALLEMANDE“ 


Autorul acestei lucrări asupra Popu- 
lației germane, consideră fenomenul 
demografic în Europa zilelor noastre, 
dintr'un punct de vedere nou, care co- 
rectează ceea ce d-sa numeşte „eroarea 
demografică“ a celor cari, până de cu- 
rând, raționau pe date statistice rela- 
tiv recente, conchizând la o iremedia- 
bilă îmbătrânire a poporului german. 

Creşterea populației europene, care în 
mai puţin de o sută de ani sa triplat, 
n'a avut ca efect numai un spor can- 
titativ dar şi un fenomen complex şi 
surprinzător, de întinerire a colectivi- 
tăţilor omenești, astfel că pesimismul 
unui savant ca d-rul Burgdorfer, direc- 
torul statisticii Reichului, care cu câți- 
va ani în urmă publicase un senzaţional 
studiu intitulat „Popor fără tinereţe“ — 
este desminţit de datele concrete ale 
problemei demografice în Germania zi- 
lelor noastre, ţara cea mai bogată în 
tineret. 

Nu însă pretutindeni în Europa, na- 
talitatea a sporit în aceleași proporții. 

Dimpotrivă, în timp ce prolificitatea 





poporului german părea să nu cunoască 
sleire, în Franţa, procentul nașterilor 
scădea necontenit, în timp ce se con- 
stata o progresivă îmbătrânire. Faţă de 
cele două popoare, german şi francez, 
care înfățișează extremităţile opuse ale 
fenomenului demografic, acest feno- 
men prezintă, în fiecare din ţările eu- 
rogene, un aspect deosebit, condiţionat 
de împrejurări biologice, fizice, etc., — 
locale. 

Deci, din acest punct de vedere, nu 
poate ii vorba de un fenomen european 
ci de desfășurarea paralelă a unor fe- 
nomene separate și, în cazurile speciale 
ale Germaniei şi Franţei, de sensuri 
contrarii. 


Claritatea metodică a expunerii și 
faptul autorului de a se fi folosit de da- 
tele statistice numai în măsura în care 
ele erau necesare pentru documentarea 
unei atirmaţiuni sau la justificarea con- 
cluziilor, recomandă lectura studiului 
d-sale, făcându-l accesibil şi profitabil 


chiar cititorului profan. 


ORTEGA Y GASSET: „LA REVOLTE 
DES MASSES“ 


Revolta masselor, opera marelui scrii- 
tor și esseist spaniol Ortega Y Gasset, 
apărută şi în traducere franceză, în- 
cearcă e explicaţie dintre cele mai pă- 
trunzătoare a timpului nostru, spriji- 
nindu-se pe o bază psihologică sigură și 
pe o întinsă cunoaștere a problemelor 
sociale. 

Ajungerea la putere a masselor este 
un fenomen universal și semnul carac- 
teristic al epocii moderne, D. Ortega Y 
Gasset îi analizează cu atenţie simpto- 
mele şi îi urmăreşte consecinţele cele 
mai evoluate și mai îndepărtate, cari 
depășesc cu mult politica, întinzându- 
se peste toate domeniile de manifestare 
ale vieţii omenești. „Omul-massă“ cum 
îl numește sugestiv autorul, nu se în- 
tâlneşte doar printre cei lipsiţi de cul- 
tură ci pretutindeni în clasele sociale; 
mediocritatea lui, slăbiciunea intelec- 
tuală, fetișismul, liniştita-i neobrăzare, 
imperialismul lui care amenință să co- 
pleşească elita, sunt descrise cu tot a- 
tâta vervă cât și simţ sociologic. 

Primejdia e gravă întrucât această 
criză a civilizaţiei se dovedeşte a fi e- 
senţialmente o criză a insului omenesc. 
Reflecțiuni despre noțiunea de putere, 
despre contrastul între viața nobilă și 
viața mediocră, despre starea actuală şi 
despre viitorul Europei, şi acea falsă 
concepţie a unei lupte între două mo- 
rale şi două civilizaţii, — întredeschid 
minţii cugetătoare noui orizonturi. 

O prefaţă sclipitoare de vervă şi lu- 
ciditate întovărășește ediţia franceză a 
acestei opere de actualitate durabilă, 
care aduce un material bogat de medi- 
taţie. 

i MIHAI NICULESCU 





POEMUL FIRII 


Poem al dragostei si-al morții, 
al legămintului cu lutul 


»  STRIGATUL PAMANTULUI 


Poem adinc — vis ne'nceput în vieața 


întunerecului din rădăcini 


pornite la drum cu viermii spre dimineata 


de-a-pururi neaflatei lumini, 
legată'n descint negurat 
de sufletul ierbii uscate, 
ds rîsul sobolilor morți 

în prag de avinturi strigate 
cu glasul de soare 'nsetat, 
din peștera veşnicei nopți. 


sădit în noi de vechi păcate, 


de ne-avintăm din umbra nopții 


cu sufletul flămînd de începutul 


urzirii noastre'ndepărtate, — 

ne regăsim mai goi şi mai pierduţi 
din cerul năzuințelor înalte. 

Poem care ne crești în suflet munți 
de slavă și porniri curate, 

misterul tău de nu-l vom înţelege, 
las'să ne'nghită negurile toate, 
pămîntului de-a-pururi să ne lege. 


Poem rătăcit în viltoarea pădurii 


cînd paseri luate de vint şi furtună 


cobor să aprindă pe rugul murii 


cîntecul jertiă, — să-l închine 
ceasului cînd se urcă'n ramuri seva, 


si mugurii înfioraţi se-aud 


cum cresc şi'n frunze se cunună. 


Poem șoptit de bulgării din brazde 
cind — aburiţi cărbuni — se-adună 
pe proaspete răzoare'ntunecațe, 

să cinte boabelor de griu balade 


cu spicen aur vesmiîntate, 
și dansul ielelor cimpiei 

prin apa holdelor de lună, 
în miîini cu secere de raze 


şi floarea de lumină-a poeziei 
ogoarelor de-amurg împurpurate. 


Poem al toamnelor întirziate 


pe răni de frunze priveghere, 


al svonului de aripi ude 
din sboruri triste și brumate 


cind zarea'n ceață se ascunde, 


şi plinge'mn limpede tăcere 
chemarea duhului :cemorii 
neaprinzse șin adinc uitate, 


ECOU IN CER 


Poem stelar — nelămurit în nici o melodie 


cupriâsă'n drumul gindului spre cer, 


născut din svonul sborului de îngeri 


peste dumbrăvi unde'niloresc luceferi 


în arbori de argint în cari-adie 


cu glas vrăjit în miez de noapte 
cîntarea'nsinguratului n&ier, 


cînd razele — năvod — și le'mpletește 


să pescuiască stelele din ape. 


Poem înalt — nemărginit în Fire, 
cîntat de-arhaongheli — rugăciune 
de laudă şi-eternă preamărire 
stăpânitoarei armonii divine, 
neînţeleasă nici de îngerești lumine 


de gind și sfântă'nțelepciune. 


Poem necuvintat de umbrele din lume, 
descopere-ți privirea isvoarelor de vieaţă, 
și dă-ne înțelesul cuvîntului dintii 

să ne aprindă cîntul pe-altar de dimineaţă, 
cînd stele'njunghiate de zori aduni din văi 
și peșteri de azur, — s'aduci jertiă măririi 
celui selar și'nalt Stăpânitor al Firii. | 


GEORGE IONAȘCU 


Do O i aid 








Sa E E A d tat E d i i a a i IA, a AP mt n i tt tt E A E E Ca e, a Ra e A a a aaa ae 





— muzicală 


13 Mai 1939 


de ROMEO ALEXANDRESCU 
PREMIERA DELA „OPERA ROMÂNA“ 


Cu două reînoiri spectaculare, ul- 
tima după mai mulți ani de întreru- 
pere, „Invitaţia la vals“ de Weber şi 
„Gianni Schicchi“, de Puccini, alătu- 
rate unei veritabile premiere, acea a 
baletului „Nunta în Carpaţi“ de Paul 
Constantinescu, Opera Română a ar- 
ticulat o reprezentaţie composită, de 
bună vecinătate, 

Balteul „Nunta în Carpaţi“ a fost 
o îndoită noutate: prin fond şi prih 
prilejul de primă prezentare conclu- 
dentă a rezultatelor de educare nouă 
a corpului de balet pe care d-na Flo- 
ria Capsali, cunoscuta maestră a co- 
reografiei românești, a luat-o asu- 
pra-și, începând cu iaceastă stagiune. 
Faptul că, abia către sfârșitul cam- 
paniei de lucru, sa produs  aiceasta, 
dovedește odată cu condițiile artistice 
înfățișate, seriozitatea, atenţia, amă- 
nunțimea cu care s'au făcut pregăti- 
rile coreografice, cu toate călăuzirile 
de tehnică şi stil pe care le comportă 
o întocmire nouă a unui corp de 
balet. 

Nouă prin faptul însuși al schimbă- 
rii de maestru, dar nou :mai ales, prin 
năzuințele către un caracter corev- 
grafic românesc, către formele imeni- 
te să capteze în linie, mișcare și ex- 
presie, icoanele vii ale unui specific 
național. 

„Nunta în Carpaţi“ a ilustrat opera 
de explorare artistică 'a acestui do- 
meniu nou, de plăsmuire a unui com- 
plex de elemente imaginate în acest 


“sens, oferind d-nei Capsali sugestiile 


unei 'muziti 
idealuri. 


insiprată de aceleași 





Floria Capsaţi 


Colorată cu viu simţ al valorilor 
proprii muzicei populare, brăzăată de 
sugestive ecouri, de grai muzical au- 
tohton, cu prospețimi, vioiviune şi e- 
vocări ce alcătuesc o atmosferă bo- 
gată în vibraţie populară românea- 
scă, „Nunta în Carpaţi“ este o com- 
poziție de talent, cu deosebită savoa- 
re şi originalitate, 

Ritualul nunţii la țară, a tost sti- 
lizat cu clipe de foarte frumoasă reu- 
şită de d-na Capsali. D-sa a creat tot 
odată rolul miresei, cu melodioasă 
măestrie, 

D-rele  Livezeanu, Dona, Mary 
Georgescu, şi d-nii Danosky, M. Du- 
mitrescu şi Carol Apostolescu, încon- 
juraţi de pâlcuri dese şi priceput ros- 
tuite de interpreți ai nunţașilor, nun- 
tașelor şi lăutarilor, au țesut o atmos- 
feră neîntâlnită încă în baletul tea- 
tral românesc, pentru care, inițiatoa- 
rea și executanţii sunt de felicitat. 

D. George Georgescu, bine venit la 
pupitru, d. Mac, Constantinescu, că- 
ruia s'au datorat izbutitele şi ântregi- 
toarele de impresie decoruri şi Cos- 
tume, au contribuit larg la succes, 

Cu „Invitaţia la vals“ de Weber, sa 
putut arăta că nici principiile coreo- 
grafice clasice n'au fost lăsate deo- 
parte. 

Sub conducerea muzicală a apre- 
ciatului muzician Constantin Silve- 
stri, evoluţiile s'au desfășurat cu deo- 
sebită grație. 

Creația d-nei Elena Penescu Liciu, 
dăruita primă balerină a operei, sa 
distins. D-nii Iacobescu și B. Ballog 
au reale calităţi și vor putea de sigur 
ti interesant folosiţi în felurite ocazii 
viitoare. 





G. Niculescu-Basu 


Genul liric n'a rămas neinvitat la... 
spectacol. A putut chiar străluci cu 
opera bufă întrun act, de Puccini, 
Gianni Schichi. Verva malițioasă și 
svăpăiată a partiţiunei, încredinţată 
în mâinile sigure și agere ale d-lui Io- 
mel Perlea, s'a repercutat cu duh și 
mult brio în scenă, centralizându-se 
în interpretarea de mare clasă a d-lui 
Niculescu Basu, artist excepţional. 

D-nul Mircea Lazăr, în special, 
d-nele Blejanu, Nella Dumitriu, Da- 
videanu, Elefterescu, d-nii Secăreanu, 
Teofănescu, Dumitrescu, Nanu, Ma- 
nolescu, Teodorian, au compus, în 
deosebi din punct de vedere scenic, 
un bun ansamblu. 

Direcția de scenă a d-lui Constan- 
tin Pavel, n'a fost străină de succes. 


——..—— 


a N N N E a a A O O a N N i O O O a a a O E a OI 


m 
PPOIRE Et 


13 Mai 1939 











UNIVERSUL LITERAR 








Da se 


VINUL, PRIETENUL NOSTRU 


Gore Gavrilovici are două patimi. Plorile 
şi vinul. Vorbește florilor cum ar vorbi oa- 
menilor şi le desmiardă ca pe o dragoste. 

Vinul... Vinul e prietenul nostru, spune 
Gore Gavrilovici şi când spune Gore Gavri- 
lovici :că vinul este prietenul nostru, simți 
cum îți lasă gura apă. 

Din primăvară până toamna târziu, pe pe- 
tecul de pământ din faţa casei, singuratec, 
înlăturat de larma vgrăzii celei mari, şira- 
guri de culori bat în ferestrele larg deschise 
apele unui viu covor basarabean. 

Prietenului meu nu-i plac florile rare — 
floare boerească, spune dânsul cu suavă mMo- 
destie. 

— „Sunt prea mândre, prea di tăt scumpe... 
Nici nu le-ar sila bine lângă chilia asta a mea 
spoită cu var și cu coteţ de hulubi deasupra. 
Eu îngrijesc mai mult buruieni, după cum 
prea bine vezi mata. Nu-i vorbă, o floare dau 
şi ele. Se zice atunci că ai miros de floare 
în ogradă şi frumuseţă de floare... Şi eu ce 
să fac?... Dacă atât este, mă bucur și de atât... 
Puţintel busuioc ici, niţeluş rosmarin dincolo. 
Am, primăvara, liliac de nu-şi ma: găsește 





loe pe unde să înflorească. Intră, că-i tare 
fără obraz, până şi în cuhne, pe fereastră. 
Nu-l ţin de rău, eu, dar e Veronica amarnic 
de rea, o ştii, să nu-i murdărească; când se 
scutură floarea, podeaua cuhnei... Şi toamna, 
tufănica!.. Dumnezeu o udă, Dumnezeu 0 
crește, Dumnezeu o face să înflorească... Aşa, 
singură“.., > 
Când am sosit eu, în caleaşca mânăstirea- 


scă, cu-un singur căluț şi cu Volodea „veze- 
teul“, veche, bosumflată şi taciturnă cunoș- 
tință, sus pe dealul Răchiniei, la răzăşia lui 
Gore Gavrilovici, soarele aduna numai alb, 
tremurând, ca deasupra unei ape, zările. 

Inăuntru, hărnicic de stup. Insufleţirea cu- 
prinsese şi cârdul de orătănii, lângă fântâna 
cu cumpăna scârțâitoare, Cineva, în pridva- 
rul din spatele casei învolburat verde de ie- 
deră „şi în fund de chenarul dealurilor cu vii, 
sirângea o picătură parcă molodioasă cu altă 
picătură melodioasă în cântec de ghitară. 

In pragul ușii, Gore Gavrilovici. I-am 
strâns mâna cald şi cald inima lui de aur 
s'a aplecat deasupra obrazului meu  săru- 
tându-mi-l; deprindere din tinerețe și semn, 
întotdeauna, că-i bucuros de oaspeţi. 

Drumul spre aici îl cunoşteam ae mult, din 
iernile trecute, când prietenul lua la Chişi- 
nău, pentru călătoria noastră, precauțiuni de 
expediţie polară. Imi lămurise cu voioşia lui 
din totdeauna dar plină de tărie şi de savu- 
ros accenț basarabean, că până la Răchinta 
sa drumu-i dung, nămietu "nalt şi gerul cum 
nu so pomenit di mult pi aici, câtu-i de câi- 
COS şi Ge hain amult!.. 

Imi arătase o mie de griji. 

— Eşti regățean, spunea râzând cu ncbi- 
ruită poftă, regățean și tare slăbuţ şi tare fri- 
guros .Friguros. ziceţi voi, ca o domnişoară 
ori cum îi de plăpângă numai Liubovi a mea. 

Am încercat atunci să mă împotrivesc prie- 
tenului meu mai mare, să-i arăt că nu-s a- 
tăi de nevoinic nici la frig nici la drum lung 
şi un pic, numai de vrea să ia dumnealui a- 
minte, nici la suferinţă. Intr'un cuvânt, Gore 
Gavriloviti, eşti nedrept asemuindu-mă întru 
tul chiar suavei d-tale Liubovi... Prea ne- 
drept, ai să vezi dumneata !.. 

Până la urmă prietenul meu nu a văzut 
nimic. Își urma zâmbind și întocmai planul 


de mai înainte, se vede, chibzuit : un maldăr 
de chilimuri, două şube ruseşti, o căciulă ţur- 
cănată, mănuși siberiene, cisme de pâslă 
trase deasupra subţirelor mele ghete acajou, 
la un loc, toate, mi-au înăbuşit pe dată, ocro- 
titor şi cald, revolta. Din felul cum m'âm ală- 
turat strâns de el, părinteşte, dar în acelaș 
timp autoritar, acoperindu-mi cu altă pătură 
din nou: genunchii şi strângând încă într'o 
îimpletitură tare a fularului cu fir lemnos, 
mai mult cânepă, vârful nusului meu şi așa, 
vorba dumisale, destul de subţire și destul 
de degerat — l-am bănuit râzând cu poftă. 

Afară din oraş ne-a întâmpinat viforul. 
Caii, cutremuraţi, şi-au înălțat capetele şi 
atunci clopoţelul, ca o jucărie de mic, prins 
cochet de o panglicuţă albastră în coama roi- 
bului din partea stângă a răsunâţ nefiresc 
de clar şi de puternic, coborind deasupra 
nesfârşitului alb o liniște mare. 

— Siberia ! mormăi geros în barba numai 
chiciură şi sloi, Gore Gavrilovici. 

Și pe cât am putut înţelege, clipind ochiu! 
rămas doar pe sfert afară din căciula nă- 
ruită cât o diesețină până sub bărbie, îmi 
făcu semn, şi cu colul, caşicum m'ar îi in- 
vitat : 

— Poftim... Siberia?., 

Cuvintele postului ar fi cuprins de data 
aceasta, cum nu se poate mai întreg şi mai 
deplin, mirajul locului: — a fost ca o intrare 
în vis! 

De atâta alb întâlnit pe drum, după ce am 
ajuns acasă ne-au durut ochii pe amândoi, 
toată după-amiaza. 

Străbăteam un ţinut frumos de dealuri cu 
drumeaguri unduind printre colnice şi muchii 
împădurite. Cunoşteam bine şi-l îndrăgisem 
din vară, când îl înmieresmau fânețe coapte 
și sulfină. Caii strănutau, încetinindu-și mer- 
sul iar Gore Gavrilovici oftând fără pricină 
și fără tristeţe, găsca de cuviinţă că-i destul 
de nimerit un popas scurt sub pâlcul steja- 
riior unde puteam zări, mică doar un cuib, 
căsuţa răzăşiei sale. Alteori, noaptea, por- 
neam la drum cu luna plină şi în gând cu 
Liubovi, 

Peisagiul, acum, era de nerecunoscut. Nu 
rămăseseră din cele ştiute de mine, decât si- 
luetele copacilor, sgribulite, tremurătoare, 
mai mult umbră ori fum, ca în stampele ja- 
poneze. Peste adâncul văilor zăpada întin- 
dea punți de trecere albă. Netezise totul, as- 
cunsese totul. De câteva ori numai, la op ră- 
bufnitură chiuindă a viforului, se rupsese 
un ochi din țesutul zăpezii cu vântul şi ca 
printr'o străfulgerare de alb-mat a tremu- 
rat, suspendată ca o aţă, muchea colinelor, 
pe cerul îmbâcsit, gri cu mult negrmu. 

Nu-i minciună dacă scriu aci că barba 
prietenului meu are miros de levănţică. şi 
nici de mirare, Infățișarea sa întreagă este, 
după cum re-am învățat noi să spunem, a 
câmpurilor; cuprinzătoare, putemică, bună, 
calmă, odihnitoare, mult prietenească, cu mi- 
rosul crud de iarbă şi de proaspăt, de pă- 
mân. şi de ape. Când râde prietenul meu, mai 
întâiu hohotesc văile; el face ochii mici, ochi 
de viorea; ochi de cer, ori cum l-am întrebat 
cdaiă la un pahar cu vin — ochi de domni- 
şoară, Gore Gavrilovici !.. Po urmă stolul po- 
rumbeilor din cuibul ca o vilă etveţiană în 
miniatură, înălțat pe o ramură a nucului, stol 
cu fâşiit de mătasă albă îşi îa sborul nu spe- 
riat — gângurind „In acelaş timp, urmând, 
cum se și cuvine de altfel, îndemnul stăpâ- 
nului. bucătăreasa, Vorinica, nume prea de 
tot tandru pentru rotunjimea gros împlinită 
a celor peste nouăzeci de kilograme cât le 
cântărește, din ţinutul ei de tingiri, linguri 
şi oale, răspunde ca un ecou, hohotind. 

Spune prietenul meu basarabean că vinul 
ca tot ce e bun și frumos pe lumea asta de 
atâtea ori urâtă, iși are toanele lui, răsfățul, 
mai vârtos poruncile lui din care nu-l poţi 
abate, Doamne fecește. Altminteri, vinul nu 
mai e vin — borș ori cvasi. 

Gore Gavrilovici mi-a lămurit deseori ce 
înseamnă să-i duci grija, să-l ocroteşti, să fii 
în orice clipă robul! robilor lui. 

„Nimeni nu ţi-ar f; putut arăta mai lămu- 
rit şi fără putință de împotrivire felul cum 
irebue să bei un vin, clipa cea mai prielnic 
aleasă în care să ştii să-l bei. 

— Eu toată viața asta a mea, cum mi-a 
fost dat s'o am destul de netrebnică... 

A z:s, dar numaidecât, atunci, ceeace nu se 
intâmplase, s'a întâmplat atunci: m'am ridicat 
cu scaun cu tot şi nesfârşit cum sunt, i-am 
retezat vorba scurt: 

— Gore Gavrilovici !.. 


Un „Gore Gavrilovici!“ tare mustrător, nu 
lipsit de tristeţe şi ciudos. 

— Gore Gavrilovici ! 

Uimit, o clipă, s'a uitat lung la mine. Târ- 
zi, ma mângâiat, vorbind: 

— Nu te potrivi!. Aşa ni-este viața noastră, 
nimernică, Nu altfel... Vream să-ţi spun că 
pe lumea asta un singur lucru am învăţat 
să fac: să îngrijesc via. Atât. Ș: s'o iubesc, 
Eu am luat aminte la moșu-meu, ţie-l Dum- 
nczeu în pace acolo pe unde-o fi .Şi la bietul 
taică-meu... Podgoreni cu rost la treburi, Cu- 
noşteau via cum și-ar cunoaște cineva inima 
din el. Poate chiar mai bine. Imbătrâniseră 
la umbra ei. Inchid ochii şi-i văd pe amân- 
doi, Şi mi se umezesc ochii „Mata să mă ienți 
dacă mi se umezesc ochii. Dela ei ştiu că 
pentru vin îţi trebue credinţă. Ți-ar ti spus 
amândoi, din primăvară -— după vreme, după 
cârcei, după frunză, mai ştiu eu după ce ştiau 
dânșii, că rodu-i aşa şi nu altfel, că vinul are 
să fie aşa şi nu altfel. Şi așa era. Sfânt... 
Bătrânelui meu!.. Uite, mi-apăs mâinile pe 
pleoape și soseşte blândul de el... Coliliu, ci- 
călitor, adus de spate, nu mult, potrivit, po- 
trivit doar bătrânețelor lui... Eh! vajnică bă- 


trâneţe și verde... Pâș-pâş— pâș-pâș! — de: 


la cuhne la prisacă, dela prisacă la coteţ. 
Peste tot, gura-meliţă.. Vorbea niţeluş fâr- 
nâit şi la mânie repede, repede, de i se în- 
curcau cuvintele în mustaţa haiducească, 
albă, cum vezi mata în ogradă aripă de po- 
rumbel de albă... Pentru Dunea, chelărița, 
avea moșşu-meu o vorbă urâtă, urâtă foc... 
Nu se cuvine să ţi-o spun mata... li urâtă 
foc!.. Și Năstase vezeteul, Dumnezeu să-l 
ierte, săracu, cum îi mai croia Moșu-meu <io- 
magul pe spinare câteodată, Doamne, Doamne! 

Sofraseria albă şi scundă, cu toate grinzile 
ei lustruite din lemn de nuc, prinzând sus 
fel de fel de ulcele şi străchini colorate, cu 
toate ferestrele cele trei spre răsărit, mari 
cât nişte uși, prin care strălucitorul musafir 
al grădinii, lumina, călca înăuntru cu bă- 
nuţii ei toţi de aur iar în colţul din stânga, 
pe argint, bate orbitor luciri de piatră scumpă 
icoanei Sfântului Nicolae făcătorul de mi- 
nun:; cu toate scoarțele de mare preţ şi de 
mare artă basarabeană; lăicere şi lavițe dan- 
telate în sidef încrustat, samovarul rotund 
cât un cuptor de aur masiv şi un policandru 
aproape împărătesc, plătit cu bani grei, de 
vremuri bune, la Kiev, perdele de catifea 
vişinie; portretul în ulei al coanei Zenavia, 
ce pare că strânge matern în rama micuță de 
alături aceeaş candidă fmunuseţe: o fotogra- 
fie dela Julieta a Domnișoarei Liubovi, stu- 
dentă în litere la Bucureşti; două colivii de 
canari, vopsite în roz, cu funtă din atlas îm- 





pletită la zăbrele, galbenă ca și ei, 

Cu toate astea și încă nenumărate alte lu- 
cruri care se află aci, legate în amintire de 
sufletul şi viața lui Gore Gavrilovici, nici 
unul din cele n'a putut trece până acum un 
singur pas înaintea demnităţii masive, ran- 
gului dintâi şi respectului de care se bucură 
în întreaga casă, raftul, raftul cu sticle. 
Cinci despărțituri încăpătoare zăvorese te- 
meinic şi în acelaş timp foarte elegant în 
transparența geamurilor, pe fâşii de postav 
verde dedesupt, ca pe nişte bijuterii, sticle 
subţiri cu rodul viei prietenului meu. 

Şi-mi dă dumnealui mai întâi pildă, prin 
cuvinte şi numaidecât după asta pildă prin 
pahar, vin limpede ca lumina, cu aroma ne- 
prețuit de dulce din strugurele „Ceaus“, sort 
scump de poamă rară cu boaba în culoarea 
ierbei şi coaja străvezie de ţiplă. 


Gore Gavrilovici cunoaște tăria fiecăruia, 
slăbiciunile, balsamul. Pentru fiecare are o 
vorbă bună lângă alta de blândă dojană. 

— Eh! Ccaus aista... mofturos ca o fimeie... 
Soarele prea puternic, chiar o singură zi, îl 
opărește, ploaia rece îl ţine din copt, vântul! 
trebue să-l mângâie  căldicel, pe o singură 
faţă, dinspre apus... Aşa e bine!... Ştia Gore 
Gavrilovici pe de rost boaba, sortul, anii, cu- 
loarea, trecutul, praful de pe orice sticlă. 

Ajungcai până la urmă.  ascultându-l, să 
crezi într'o viaţă, viaţă adevărată, a vinului. 

La prânz, masa mare gin mijlocul sofrage- 
riei întinsă ca pentru doisprezece musafiri ne 
aştepta sclipitoare și albă. Prietenul mou, cu 
un gest ce cuprinse parcă întreaga încăpere 
mă poiti, regesc, să mă aâșez la locul de mare 
cinste, pe scaunul înalt ca un tron, căptușit 
în catifea vişinie. Se așează târziu în urma 
mea după ce mai întâi murmură spre icoană 
câteva cuvinte de rugăciune şi făcu deasupra 
mesci, ca o binecuvântare, semnul răspicat al 
sfintei cruci. 

Mă bătea, pe fereastra deschisă, soarele în 
plin, mă îmbia curăţenia de cleştar şi de 
olandă, mă fermeca vorba ca un susur, ca un 
cântec, dulce moldovenească molcom basara- 
beană a lui Gore Gavrilovici. 


Prietenul meu este 0 carte frumoasă. Cea 
mai frumoasă şi cea mai înțeleaptă. O carte 
cu podgorii, cu vin şi cu toamnă. Prin cu- 
vinteie sale toumna era totdeauna de aut. 
Imbelșugată, O vreme, simţeam toamna. 
Soare mânzâios, dumina ei bună, rodul plin. 
Și vorba lui plină. Vorbind. Gore Gavriloviri 
imi înfățişa o lume aevea, vicțuind lânsă noi 
incăodată, neschimbat, Trăiam, eu şi el, tot 
ce povestea. Amintirile lui erau și ale male. 
Im: trecea prin fața ochilor omul. în carne 
şi oase, omul din întâmplare spusă de Gore 
Gavrilovici. In încăperea noastră, ascultân- 
du-i, vedcam alte lucruri umplând ungherele. 
Lucruriie de atunci.  Alleori, vorba-i era 
numai învăţătură, foarte înalță și foarta 
grea. Eu nu mai pot ţine minte nici una din 
acele citate latinești. paragrafe întregi din 
cărţi mult vestite, acei chinuitor: termeni 
technici, nu sunt vrednic să însemn aici ni- 
mic din iscusința minţii prietenului meu ba- 
sarabean. 

La vin povestea se schimbă, spune tot 
dumnealui Gore Gavrilovici. O poveste care 
își are tâlcul și învăţămintele ei; de bună 
seamă pentru cine vrea să le asculte şi mai 
ales să creadă. Căci şi-a adâncit privirile ca 
niciodată limpezi şi mai aibastre în ochii mei 
și cu glasul tremurător al clipelor hotărâtoare 
din viaţa unui om, prietenul meu rosți mărcţ: 

— Pentru vin îţi trebue credinţă ! 

Spuse şi făptura-i de uriaș umplu încăpe- 
rea. Avea. cât un poloboc, pumnul drept ri- 
dicat deasupra capului. Parba în răspăr, vi- 
jelios căruntă. Prietenul meu — oficia. 

— Noroc, Gore Gavrilovici ! 

— Noroc şi bine-ai venit la noi! 

'Ținem amândoi paharele în mâini, pahare 
fără picior, drept, de sticlă groasă, înflorate 
pe margini, mai mult stacane ruseşti. El 
zâmbind, așteptând. Eu — emoţionat. Am 
ciomit Gore Gavrilovici nu l-a băut îndată 
L-a întins mai întâi în lumina cea mai mare, 
L-a apropiat de ochi, l-a mirosit en nesaț. Pe 
urmă l-a băut. L-a băut dintr'odată. Vinul 
rubiniu scapără în pahare. Și avea vinul 
miros de coarnă și culoare de sânge. Și bu- 
catele !,, O, IJoamne, de-aş avea putuiea să 
je cânt odată cu poetul !... 

Veronica era umbră: umbră cu tăvi, Dela 
un timp, ţin minte, aveam în minte, mintea 
mea de atunui, pe :ângă vinul băut, numai 
o singură întrebare: cum este cu putinţă ca 
muntele acesta de femeie, cu aproape suta ei 
de kilograme, Veronica, nu face când intră 
nici cel mai mic sgomot, cum calcă, cum 
strânge tacâmurile... Ştiu numai că Sa între- 
cut pe sine Veronica în ziua aceia. Prapeliţe 
împănate cu castane, nu fripte. coapte: înce- 
tinei în hârtie subțire pe jar potolit, cu foarte 
puțină grăsime şi cu gust de mirodenii; 
clapon cu stafide și stafidele în sos de vin 
negre; caise cu piept de curcan. Aici a po- 
runciţ vinul alb „Ali-goute“ şi prescripția 
prietenulu: meu: — vinul sorbit rar, în pă- 
hărele subţiri. 

— Subţirele... așa... Așa... să facă zzzâng! 
cum ai să auzi mată că şi face. 

Lovi cu degetul arătător, nu prea tare, mar- 
ginea paharului — zzzâng ! 

Au mai fost pe urmă întreaga după amiază 
poate înaintea felurilor dintâi, poate în urma 


de GEORGE DORUL DUMITRESCU 


lor, au mai sosit fumegânde, aromitoarc, pol- 
titoare, nenumărate sosuri dulc:, în mintea 
mea de atunci socotite, de bună seamă, peste 
putinţă, la cincizeci, şi sosuri acre pregătite 
în zeamă de aguridă; ciorba noustră de pu- 
troace şi blâni ruseşti; zacuscă cum se pro- 
gătea pe vremuri la Kuzun şi mămăliguță 
caldă pripită, la pastramă de capră; purum- 
bol cu masline şi pui la frigare cu mujdai de 
usturoi. 

Am dat, întro clipă solemnă, să felicit din 
toată inima, în picioare, pe Veronica; dar pi- 
cioareie nu mai mau ţinut. Fram greu ca 0 
camară şi greu ca o pivniţă, la un loc. 

Vinui —- nu am stropit cu e! Liccare felde 
mâncare. ci, nu mint deloc, a curs vinul pâ- 
vâu ia fiecare iel do mâacaie 


Gore Gaviiiovici dădea semnul şi poruntă: 
— Aici — Ali-goute : 
Şi Ali-goute era. 





— Dincoace Poumu-bdătută să ne dai, Vero- 
nica față !... 

Nu păcătui cumva cu Greceasca roză după 
hlâni... Aşa... toarnă usor... uşor cum îi este 
lui dat şi la băut să Lie... Nu-i dichisul vinu= 
lui pe lume să-l torni în pahare şi închizâna 
ochii. orb, să-l dai pe gât duşcă. 

— Nu-i! am răspuns cu cu mare hotirăre, 
deodată, neîntrebut de n.meni. Nu-i, Gore Ga- 
vrilovici ! Aşa-i ? 

Goare Gavrilovic: a zămbit blujin, cu mari 
bunătate şi adâncă înțelegere ; 

— Doară aşa spun. şi eu: nu-i! Şi aloacă 
poate am prins şi cu, cum se zice, moşteşugul. 
Nu prea mult, o leacă... 

Cabernet-ul sângeriu l-am băut amândoi. 
după chitong de nalbă şi nogat de fisticuri; 
încetişor, în răstimpuri lungi, strop cu strop 
aproape. 

Ma: departe hotărârile au fost nesdrunci- 
nate. Hotărările lui Gore Gavriloviei, binain- 
țeles. Mi-aduc aminte că le-am urmat cu c- 
viavie şi am purces întocmai ca și dânsul. 

Veronica a trebuit să schimbe paharele. In 
niște cupe mari, pocaluri grele ca la un vaspâţ 
străvechi: „Busuioaca'“ noastră albă împru- 
muta stiolei luciri de metal. Și u fost băută 
busuioaca noastră albă —- nu fie deloc cu 
mirare, pentrucă uvea gustul niţel zaharos, 
de mintă și de busuioc -—-a fost băută după 
ciorba răcoritoare de potroace. 

Și s'a încins atunci în mine o lumină mare, 
o lhamină mare. Și căldură mare. Intrezărcam 
chipul prietenului sub aureoii și ziua de u- 
fară începuse, pentru minc, să sc întunece. 
Ungherele erau albăstrii, ca stânjenelul şi 
sufletul din mine roz, mai roz decât îlourea 
de piersic. Aveam poftă de cântec. 

Gore Gavrilovici ma ocrotit părintește, 
sprij:nindu-mi cupul pe umărul său, ca pe o 
pernă. Ne-am ridicat imândoi. Dumnealui, ca 
întotdeauna, pute:nic, drept, neşovăind. Eu, 
cu pirpiriu, bătut de toate vânturile, somno- 
ros, dar cu o straşnică poftă de vorbă. 

Când am dat să spun ceva, cuvintele au în- 
ceput să cânte, în şir nointrerupt, otova, pe 
nas, 

— Nu ti ăbăsi, m'a mânegâiat Gore Gavri- 
jovici. Şi nu ti teme, Vinul, săracu, vinu-i 
prietenul nostru. 

I-am cuprins capul în mâini și l-am săru- 
tat, calaă recunoştinţă, pe frunte: îmi ghicise 
gândul, gândul pe care mă trudeam să-l spun, 
şi nu puteam, nu nemeream de un ceas să-l 
spun ! 

— Vinul e prietenul nostru ! 





SETEA 


A vorbi despre mit în vremea 
noastră se pare a fi 'ceva tot atât 
de inactual și demodat ca şi o 
idilă rousseauistă sau o aventură 
romantică plină de frenezii bol- 
năvicioase sau de melancolie nea- 
ură, 

Timpul marilor evadări în spa- 
țiul nelimitat al fanteziei s'a sfâr- 
șit de mult și omul de azi, ultra- 
rodren, hipercivilizat, scăpărând 
de inteligență și luciditate, nu 
mai arc răgazul risipelor fastuoa- 
se de reverie care constituiau glo- 
ria și voluptatea oamenilor de 
altădată. Viaţa mecanică din ju- 
rul nostru, exactă și promptă ca 
u plăsmuire a celei mai diabolice 
imaginaţii, ne oferă atâtea posibi- 
lilăți de fericire efemeră şi super- 
ficială, încât natura noastră, com- 
plexă și misterioasă a devenit ea 
însăşi simplă şi netedă ca o mași- 
nă de mare precizie. Incepi să 
simţi o mică surmenare spiritua- 
lă — iei niumaidecât avionul sau 
aerodinamicul şi te refugiezi în 
confortul semptuos al hotelurilor 
din staţiunile de recreaţie ; ai o 
mică piictiseală sentimentală — 
te arunci numaidecât în valurile 
muiţimilor de pe bulevarde, sau 


DE MIT 


de PERICLE MARTINESCU 


te îngropi în obscuritatea unei 
săli de cinematograf, unde pove- 
stea banală de pe ecran „îţi des- 
chide ochii“ şi „te readuce la rea- 
litate““, cicatrizându-ţi începutul 
de rană din care sar îi putut 
poate, naște o frumoasă amintire 
pentru mai târziu. Cu exaspera- 
rea și inconștiența unui minutar 
care trăeşte numai pentru tic- 
ta c-ul fiecărei clipe, facem tot 
ce ne stă în putinţă să fim feri- 
ciţi și şă spulberăm din jurul no- 
stru orice umbră de melancolie, 
orice atmosferă ce ne-ar putea ri- 
dica deasupra realităţii, orice ex- 
periență mai adâncă ce-ar încer= 
ca să lege mica și fragila noastră 
maşinărie sențimentală cu imen- 
sul şi atât de calmul arsenal uni- 
versal, 

Se pare că niciodată omul n'a 
disprețuit mai mult şi n'a avut 
9 fobie mai accentuată pentru su- 
ferință ca acum. Fără suferință 
însă viața-i un neant. Şi din acest 
motiv, se pare că nu există viață 
mai tristă, mai goală, mai lipsită 
de sens, mai îmbâcsită de con- 
venționalism, de minciună și fri- 
că, decât viața oamenilor actuali. 


Totul din viața acestor oameni se 
desfășoară și se consumă în şi 
pentru clipa pe care o au în faţă. 
Acceptă orice înșelare, se refu- 
giază în umbra celei mai puerile 
iluzii, sorb efemeritatea cu o pof= 
tă nesăţioasă, spre a depărta din 
fața ochilor imaginea eternității 
şi infinitului pe treptele cărora 
se desfășoară comedia absurdă a 
vieţii moderne. Grandioasă și la- 
mentabilă dramă a lucidității ! 
Cu toate acestea, poate na 
existat vreme în care omul să 
simtă o necesitate mai adâncă de 
mit, decât acum, Fiecare dintre 
noi alergăm după fericirile vane 
ale clipelor şi căutăm cu mare 
grijă să avem în fiecare  dimi- 
neață mina cea mai bună spre a 
atrage simpatia celor din jurul 
nostru, dar în suflete purtăm 
un imens vid pe care nimic 
din tot ce alunecă în jurul 
nostru nu l-ar putea umplea. 
Căutăm să fugim mereu de acest 
vid, dar cu cât fugim mai tare, 
cu atât ni-l adâncim mai mult. 
Ne e frică să rămânem singuri, să 
ne confruntăm cu noi înșine ; da- 
că oamenii moderni ar avea acest 
curaj, mințile lumii sar clătina 
din țâțâni, E atâta gol în aparen- 
ta noastră fericire, încât dacă 
ne-am opri să-l privim o clipă, 
ne-am cutremura și ne-am pră- 
buși ca niște palate de ceaţă. 
Purtăm cu toţii nostalgia mitu- 
rilor, dar facem tot ce ne stă în 
putinţă să fugim de ele, Mitul 


presupune o experiență profundă, 
o excitare a tuturor facultăţilor 
noastre capabile să exalte viaţa. 
A trăi o experienţă atât de mare 
încât să se poată apropia de mit, 
înseamnă a uita contingenţele 
prezentului și ale imediatului şi a 
trăi în regiunea unei singurătăţi 
orgolioase, unde pasiunea pentru 
ceva înlocuește totul și suferința 
produsă de această pasiune devi- 
ne mai tragică şi ma. grandioasă 
decât tot sbuciumul lumii. Omul 
modern însă nu mai are curajul 
unui asemenea risc. Cine ar mai 
avea astăzi curaju! de a înfrunta 
realismul vieţii moderne, reedi- 
tând, în mic cel puţin, drama 
mistuitoare'a lui Tristan și Isol- 
da, sau aventura cavalerească a 
unui Byron de pildă, care şi-a sa- 
crificat viața pentru o cauză cu 
toțul străină de interesele lui? 
Au dispărut, oare, din lume oa- 
menii cu personalități atât de pu- 
termice, care să aibă curajul de 
a-și sfida Gestinele proprii şi de a 
se lupta mereu cu ele? Desigur 
că nu. Şi credem aceasta, fiindcă 
suntem convinși că în omul de 
astăzi există mai puternică de cât 
oricând setea de mit. Această se- 
te nu se mai realizează însă in- 
dividual, ci colectiv, în masă. Mi- 
turile epocii noastre — mai gro- 
solane și mai brutale poate — 
sunt miturile realizate de aspira- 
țiile mulțimilor care se lasă atât 
de ușor fascinate de o personali- 
tate puternică ridicată dintre ele, 


sau se aruncă atât de fanatic în 
braţele unei acțiuni unde erois- 
mul şi nebunia îşi dispută deopo- 
trivă victoria pe socoteala bieţi- 
lor muritori, deveniți robii unui 
destin sarcastic și nepăsător. 
Mitul înseamnă desfăşurarea 
unei inteligențe și a unei voințe 
mai presus de puterea destinului. 
Omul modern — să nu se pară 
paradoxală această afirmaţie ! — 
e un sclav umil și temător al des- 
tinului. In ultimul timp a fost 
ioarte mult discutată problema 
destinului, mai ales în rândurile 
tineretului european care socotea 
că toate marile transformări şi 
toate figurile cu prestigiu ridica- 
te deasupra lui sunt opere ale 
destinului. În realitate, atribuind 
destinului toate victoriile și bucu- 
riile lui iluzionare, acest tineret, 
dimpreună cu întreaga lume mo- 
dernă, nu făcea altceva decât să 
renunţe la acea independenţă in- 
terioară a omului, creatoare de 
mituri, şi să se complacă într'o 
existență superficială și nesemni- 
ficativă, lăsată la voia întâmplă- 
rii şi a capriciilor hazardului; 
Viaţa modernă e lipsită de mi- 
turi veritabile, dar omul nu e lip- 


Greșala enormă, adusă în lume,;, 
de puterea diabolică a tehnicsi, 

este că se caută mitul acolo unde 
nu se descoperă în fond decât. o 
vibraţie măruntă și artificială de 
viaţă : în cinematograf, în voia- 
juri confortabile, în entuziasme 


ci a a a a a a a a E a a a ap, a a a a a 


. 
politice violente, dar sterile și în 
toată această confuză suferință 
unanimă la care am ajuns în goa- 
na noastră după bucurie şi vo- 
luptate efemeră, Mitul nu poate 
fi rcalizat, sau nu poate îi visat 
cu adevărat, decât în singurătate. 
Prin însăşi natura lui mitul e o 
singularizare şi în fiecare din noi 
există tendinţa de singularizare, 
dar niciunul n'avem curajul să ne 
desprindem de platitudinea exis- 
tenței din juru-ne. Deaceea epo- 
ca noastră ce plină de mituri hi- 
bride, schiloade sau decapilate. 
Dacă omul modern nu mai poate 
fi erou] unui mit, el își mai poate 
însă potoli setea de mit numai 
prin ajutorul literaturii, al cultu- 
rii. E datoria scriitorilor și a ar- 
tiștilor să creoze în opera lor mi- 
turi capabile să satisfacă setea 
pentru ele, rămasă neatinsă în 
fiecare om. Dar tocmai cceace-i 
lipsește culturii contimporane, 
sunt aceste opere mari care să 
întruchipeze în imaginea lor, rea- 
litatea fictivă a unui mit. Artiştii 
de astăzi, furaţi ei înşişi de su- 
pertficialitățile vieţii, nu mai au 
răgazul „creaţiilor vasle și dificile 


sit de nostalgia acestor mituri... şi» în felu! acesta prestigiul lite- 
img . raturii scade — în profitul arte- 


lor minore şi artificiale produse 
de ămericani: — şi în măsura în 


:care :setea;sla mit creşte toi mai 
„mult, ccuneputință de a fi polo- 


Jită, în fiecare cetățean al globu- 
lui, 2 


Li 





4 











să 


VON KLEISIT 


UNIVERSUL LITERAR 





patriotul. poetul. mucenicul 


Intr'o modestă casă din Frank- 
furt-ul pe Oder, cuib de aspră și 
nobilă tradiție prusacă, un copil 
extrem de nervos şi aproape bol- 
năvicios de sentimental ascultă cu 
infrigurare pe un tânăr Candidat 
în Theologie. După toate aparen- 
țele acesta ar fi preceptorul său 
deoarece îi vorbește în șir, aouă trei 
ceasuri despre Leibniţz, despre cele 
trei perpendiculare, despre senti- 
mentul dreptului și al onoarei, 

Filosofia îi 'comvime de minune, 
dar pasagiile citite cu glas tare din 
cântecul Nibelumgilor îi nimplu su- 
Metul de o bucurie neînțeleasă: a- 
colo clocotesc grele vintuţile germa- 
ne, de alcolo pornese aburii de tram- 
dafir ai romantismnului atât de 
scump lui. D. Candidat e uneori 
aspru cu nostalgia fără limite a €- 
leului, dar asta nu-l împiedică s'o 
Sfătuiască, pe d-na Kieist să-l jase 
să se scalde în apele celei mai al- 
bastre reverii. La cincisprezece ani. 
zice el, numai un poet poate fi atât 
de irascibil şi tânărul Heinrich sa- 
prinde peste măsură când îi citesc 
nunta lui Krimhiit, 

Era, firav, prea inteligent, prea 
visător, Heinrich crește între dra- 
gostea mamei sale văduve şi a Ulri- 
ki. Surioara ui, deși vitregă, îl iu- 
bește atât de muit încât el capătă 
impresia că-i puţin răsfăţată, ceea 
ce-l stingherește. Atmosfera mie- 
roasă și feminină din casa bătrânu- 
lui ofițer Von Kleist nu-l mai sa- 
tisface. Adolescența coboară în su- 
fetal său năzuinți atât qe largi în- 
cât îl fac să sufere, Ce vrea nici el 
n'o poate spune. Ar cere un sfat 
preceptorului dar se sfiește. Provi- 
dența însă intervine în limpezirea 
apelor sufletești a acestui copil mi- 
nunat. Dommul Candida în They- 
logie va face pentru Heinrich o lec- 
ție de istorie. Inspirat, cum nu mai 
fusese niciodată, își încălzește gla- 
sul şi inima la sângele lui Hans 
Kohlhasse, mort cândva pentru se- 
tea de dreptate. Kleist, ascultă cum 
numai el știe s'o facă. Ochii i se 
deschid mari, inima stă să-i spareă 
pieptul. Preceptorul transportat, ră- 
acoleşte cu patos viaţa eroului și el 
însuși simte cum îi ard obrajit de 
căldura entuziasmulul, 

„Hans Kohlhasse era trecut în 
breas!a negustorilor de slănină și de 
hering!, El locuia pe Kohlhassen 
Bmwck și pentru interesele iui fă- 
cea deseori arumul până la Dresda. 
Cinstit, gospodar şi cu frica de Dum- 
nezeu, nimic nu iubea omul acesta 
mâi mult decât dreptatea, Von Zas- 
chwitz însă, călca atât de murdar 
peste ea încât Hans nu se sfii s'o 
răzbune și so apere cu sângele lui. 
Se lipsi de tot ce-i era scump și sin- 
gur declară războiu guvernatorului 
Saxoniei, incendiimă Wittembergul 
din trei părți. El nu mai lupta acum 
pentru dânsul, lupta pentru însuși 
principiul dreptăţii și al răzbunării“. 

Sufletul lui Heinrich se adună în- 
tr'ânsul de pe toate meleagurile nă- 
zuinţelor și capătă limite. Acum știe 
ce vrea: să nimeze drumul început 
de Kohihasse. Umbra eroului tot 
mia gigantică îl învălue orizontul. 
Sa trezeşte îngăimând fără de'voe 
in faţa preceptorului: Hans Kohil- 
hasse, Hans Kohlhasse!, Heinrich 
von Kleist va lupta şi va muri ca 
și tine pentnu răzbumarea nedrep- 
tății. Imi trebuie însă o sabie și un 
comideiu. Le voiu avea pe amân- 
două, i 

Chiar a doua zi ii împărtășește 
mame-sei planul de a se înrola în 
armată. Ultike se aprinde: nici nu 
vrea, s'audă, Domni Candidat se re- 
semnează și-i Gă binecuvântarea. La 
asediul Mayenţei în 1193, Heinrich 


von Kleist, în uniformă de soldat al 
regelui, trage pentiu prima, dată sa- 
bia împotiiva a ceea ce însemna 
pentru el şi patria lui o nedreptate. 


IN CAUTAREA ABSOLUTULUI 


In toamma, ammuhui 1799, un tânăr 
se întoarse din gamizoana Potstda- 
mullui în Frankfur-tul pe Oder, Cei 
cari-l cunoșteau nu se sfiau să-l în- 
trebe: ce-ai făcut Heinnich cu mi- 
lităria? întrebare la care Kleist răs- 
pundea. cu privirile pierdute în zare: 
altoeva frate, caut altceva. Nu pot 
de fel împăca soldatul cu omul din 
mine. Ultima lui convingere era că 
trebuie cu orice preţ să se cultive. 
Deaceea, acasă ii repeta mereu Uiri- 
kei : sunt prea stângariu ca să 0b- 
ţin o slujbă, dar pot și vreau să în- 
chid în capul meu toată cultura 
omenirii. 

La universitatea, din Frankfurt se 
studia pe atunci cu temeiu fizica: şi 
filosafia. Heinrich se înscrise pen- 
tru amândouă. Intr'o bună zi însă 
se întoarse aăsă dezolat, Ulrike şi 
eşi ca totdeauna în prag, binevoi- 
toare: Ce-i cu tine? FI făcu un gest 
cu mâna și răspunse plictisit: ai- 
mosfera, asta mă sufocă, trebuie să 
plec, lăsaţi-mă să, plec! Ochii îi ar- 
deau 'de o pomire nouă și putermică. 
Privindu-l, femeia simţea că omului 
acesta nu 1 se putea împotrivi nici 
într'un fel. IN aprobă numai din cap 
și-i aminti cu mută timiditate: bine 
Heinrich. bine, dar logodnica, dar 
slujba pentru care am intervenit și 
pentru care ai toate șansele? In cele 
din urmă bunătatea el cedă și tre- 
bui să se îngrijească de banii mece- 
sari călătoriei fără ţintă a Jui Hein- 
rieh. Acesta. îi primi nu fără oare- 
care strângere de inimă, promiţân- 
du-i că-i va îniapola,. cât de curând 
tiimăcă ceeace vrea să facă e! îi va 
produce mai mult decât câteva mii 
de mărci, îl va aduce gloria, 

Când diligența; pentru Dresda mai 
avea numai două ceasuri până la 
plecarea, Kleist, își aminti că, trebuie 
să-şi vadă logodnica, ceeace-l puse 
în oarecare încurcătună fiimdcă știa, 
că hotărirea aceasta bruscă îi va 
pricinui durere, iar el nu putea re- 
nunţa, în niciun caz, la cele ce-și 
pusese în cap. Se așeză dar la ma- 
să și-i scrise cu mult calm, în felul 
acesta: 

„Draga mea, 

Am crezut că adevărul poate fi 
singura; avere demnă de râvnit, că 
singura noastră ţintă în viață tre- 
buie să fie numai cultura. Dar ce 
este cultura şi adevărul? Kant îmi 
spune că dacă toţi oamenii ar avea 
în jocul ochilor niște ochelari verzi 
ei nu sar putea pronunţa niciodată 
dacă obiectele pe care 1e văd sunt 
alșa cum sunt, La fel este și cu min- 
tea, omenească, Nimeni nu poate ju- 
Geca dacă ceeace numeşte el ade- 
văr înseamnă, toemai adevărul. Gân- 
dul acesta, îmi sfâșie inima. Idealul 
meu, singurul meu ideal, s'a prăbu- 
şit, Altul nu mai am. 

„Deaceea scumpa mea nu mai pot 
tucra fără rost. Călătoria îmi va prii 
mai bine decât cufundarea; în gân- 
duri. iți inchipui dar, că în dispoziția 
sufletească în care mă găsesc, stu- 
diul înseamnă pentru mine o impo- 
sibilitate. La ce-as mai rămâne dar? 
Cât despre iubire tu știi că ţi-a adus 
puține bucurii, ba, riimpotrivă ai su- 
ferit mult. Și ai fi meritat, fără, în- 
doială, o soartă mai bună. Pentru 
ce oare ai avut nenorocui să-ţi legi 
destinul de un tânăr pe care sufle- 
tul său ciudat îi ţine într'o veșnică 
încordare? 

„Indată ce voiu întâlni o conso- 
tare, îndată ce voiu fi descoperit în 
mine destulă putere pentru a-mi a- 





Crizanteme 


Crizanteme, 
Flori tăcute, 


Adunate într'o glastră 
Şi rămase la fereastră, 
Unde vântul toamnei geme. 


Crizanteme, 


Flori de nea şi de rugină, 


Sub lumină 


Furişată printre nori, 

In pustia înserare 

Voi priviţi întrebătoare 
Cum Octombrie străinul 
Plânge singur prin grădină 
Şi 'ntorcând spre încăpere 
Frunţi de nea și de rugină, 
Voi zăriţi pe canapeaua 
Invelită 'n umbră fină 
De mătase cenușie, 

Cum o îată cu ochi negri 
Șterge-o lacrimă şi scrie... 


MARIANA SIMIONESCU 


junge scopul pe care mi l-am pro- 
pus, mă voiu întoarce, ţi-o jur. 

„Al tău numai în măsura în care 
pot fi al altuia 

Heinrich 

P. S. Iţi îas și unul gin puţineie 
mele portrete. Dacă te interesează, 
păstrează-le. Ulrike a fost atât de 
drăguță să-l pună în ramă, 

H.v.E 

Puțin după ce isprăvi scrisoarea, 
goarna poștalionului care venea de 
la Stettin pentru Dresda, răsună în 
faţa casti. Iohann vizitul intră vije- 
lios pe poartă și strigă: bagajele 
d-lui von Kleist! Heinrich părea 
foarte multumit; îşi luă rămas bun 
dela soră-sa, aruncă pelerina pe u- 
meri și eși tără să se mai uite îna- 
poi. 


DUȘMANUL LUI NAPOLEON 


Iată, zise Heinrich, ce-ţi poate a- 
răta Parisul, acest oraș destrânat și 
enorm. Sunt sătulde ei, ca de o mân- 
care proastă, Totuși trebue să spun 
că Louvrul m'a entuziasmat. Mai 
mult chiar, dragă Zsehokke, m'a fă- 
cut să văd lucrurile în esența, lor. 

D. Zschokke, contrate cu Kleist în 
literatură, dar ceva imai norocos și 
imeomparabil mediocru, strânse din 
umeri lăsând să înțeleagă că nu 
pricepe nimic. Celălalţ isbueni iarăş. 
Vorbea cu atâta căldură încât ochii 
îi dăcrămau: vreau să mă fac ţăran 
dragă Zaschokke, în ințelegul cel mai 
adevărat 21 cuvântului. Acesta, este 
felul meu propriu de a mă simţi fe- 
ricit, Să nu ridici un cuvânt împo- 
trivă. Renunţ la tot ce mi-ar putea 
oferi civilizația voastră, Vreau să 
trăiesc în templul măreț al lui Dum- 
nezeu, ai cărui stâlpi sunt Alpii, a 
cărui boltă e cerul şi ale cărui can- 
delabre sunt stelele, 

Nici o îndoială, nu putea. fi, gândea 
Zschokke, că von, Kieist este hotărît 
să se facă ţăran sadea, chiar de ar 
avea cerul împotrivă, 1 întrebă dar 
unde ar vrea să se stabilească şi de 
unde va procura bani pentru cum- 
părarea pământului. Heinrich îi răs- 
punse că în Cantonul Berna i se pare 
cel mai potrivit și că suma: necesară 
o va găsi fără îndoială la Ulrike, 
surioara lui din Frankfurt, 

Yulgerător, așa can toate acţiunile 
sale, Kleist împreună cu Zschokke, 
părăsi a doua, zi Parisul pentru El 
veţia, după ce avu grija, să-i serie 
Ulrikei o scrisoare foarte sentimen- 
tală unde printre alvele, insista des- 
nădăjduit: dacă vrei să-mi faci un 
bine de natură, să-mi salveze viaţa, 
dă-mi banii ce-mi lipsesc, să-mi pot 
cumpăra '0 moșioară în ţinutul Ber- 
nei, 

Bietul Heinrich, gândi Zschokke, 
ce desechilibrat, ce  desechilibrat! 
Totuşi dac'aș putea, face ceva pen- 
tru el n'aș sta mul pe gânduri. Pri- 
lejul pentru ceeace dorea se ivi mu- 
maidecât deoarece Kleist, necunos- 
când Elveţia, îl rugă pe el să-: caute 
o mică fermă, potrivită pentru suma. 
de care dispunea. Zschokke îl servi 
prietenește și Kleist se grăbi chiar 
să-i serie logodnicei lui, care-l rupa 


"să se întoarcă în patrie, câteva rân- 


duri de adio. 

„In țară nu mă voiu întozree niri- 
odată. Femeia din tine nu cunoaște 
cuvântul ambiţie, care, știi prea bine, 
există atât de categaric în limba ger- 
mană. în nebunia mea am ațâțat 
lumea, cu promisiuni .lăudăroase. 
Deci,ca să mai pot revedea Germa- 
nia, trebuie să mă infăţișez înaintea 
ei încununat cu glorie. Ori asta-i 
atât de puţin probabil! Așa dar nu 
îmi mai serie niciodată, uită-mă cu 
desăvârșire, uită-mă”.., 


Totul ar fi mers minunat dacă a- . 


micul Zschokke nu sar fi gândit în- 
tr'o zi să-l întrebe cum s'ar împăca 
cu gândul de a deveni cetățeam 
frainicez, deoarece o imvazie a lui Na- 
poleon în Elveția e mai mult decât 
probabilă. Kleist avu o crispare de 
iurie și îndată duse mâna la inimă: 
asta nu se poate! Impotriva tiraniei 
Corsicanului am spada şi sufletul 
meu de german. Indată se vâzu iar 
adolescent cu închipuireg, aprinsă de 
cântecele  Niebelungilor, ascultând 
minunata poveste a răzbunării lui 
Koihasse, din gura d-lui Candidat 
în teologie: „și asifel căzu Wittem- 
bergul pradă dreptei și asprei răzbu- 
nări a. negustorului de heringi. Sa- 
xonia întreagă nu putea plăti caii 
lui Hans Kolhasse, pentrucă acești 
cai reprezentau acum toată cinstea 
şi toată dreptatea, lui, căleată în pi- 
cioare de cavalerul von Zasechwitz”. 

Zschokke, Zschokke, isbueni Hein- 
rich, nu-i timp de pierdut, pămân- 
tul Germaniei va fi cutropit şi 
Goethe nu va face desigur altceva 
decât să discute filosofie cu tiranul, 
la Weimar. Tată dar pentru mine 
un Loc de poet și unui de soldaţ. In- 
cordarsa. prea mare însă îl îmbol- 
năvi și-l reținu în Berna încă două 
luni, până când sora sa Uirike veni 
singură să-l ia în patrie, distrus, q2- 
moralizat, aprins de trigurile răzbu- 


de AUREL CĂLINESCU 


nării şi ale creaţiei, ros de îndoială 
și de neputinţă fizică. 


PRETENDENT LA GLORIA 
WEIMARULUI 


(Casa, lui Wisland la Weimar. Kleist, 
Wieland și Gessner, gimerele sănu), 

Wieland: Și așa. vrasăzică, d. von 
Kieist, poet romantice într'o oază cla- 
sică! Atitudinea d-tale de condotțier 
nu-mi displace, Voiu vorbi cu Goethe 
despre d-ta, 

Kleist (mişcare de silă). Știu ma- 
estre că locul meu ar fi la Dresda, 
dar eu sunt făcut pentru toată Ger- 
mania, pentru toată... De aici aş 
putea -o stăpâni mai bine. Numai 
de-aş fi în stare, de-a fi eu într'a- 
devăr cel chemat, 

Wieland: la vârsta. dale îndoiala 
nu mai servește la. nimic. Totul e să 
lucrezi cu cât mai multă comvingere 
că îaki ceva durabil şi pentru toată 
Germania, cum spui d-ta. Dar nu în- 
țaleg de ce atâta încăpățânare im- 
potriva spiritului clasic. 

Kieist (cu convingere); Pentrucă 
nu este german; în literatura noa- 
stră trebue să predomine sentimen- 
tul elementar al celor ce au compus 
Niebelungenlied; da, asta, este strict, 
german și în deosebi un scriitor 
trebuie să țină neapărat seamă de el 
dacă vrea să stăpânească, poporul. 
Dealtfel toată istoria noastră este, 
cum să vă spun... Cumoașteţi cazul 
dai Hans Kohlhasse, negustorul a- 
cela de herimgi din Konhlhassen 
Brick? , 

Wieland: O, desigur, dar cele ce 
vrei să-mi amintești d-ta s'au în- 
tâmpla pare-mi-se, eu vre-o trei- 
zaci de ani după 1500, ori noi sun- 
tem acum în 1803. 

Kleist (cu amărăciune): Ce păcat 
că un popor se poate schimba pâ- 
nă într'atât încât după ce l-a dat 
pe Kohlhasse să tremure în faţa, lui 
Bonaparte. 

Wieland (cedând): Firește, poate 
că ai dreptate. In definitiv d-ta, cu 
spiritul pe care-l arăţi, trebuie să fi 
scris lucruri interesante, 

Kleist (modest): O, prea puţin, 
maestra, prea puţin. Imi lipsește li- 
niștea, și încrederea ca să pot face 
ceva, durabil. Până acum n'am putart 
termina decât o tragedie: Familia 
Sehroffemstein pe care însă o repu- 
diez. Acum lucrez la Robert Guis- 
kard, Poate va îi ceva (ii întinde 
manuscrisul) , . 

Wielana (îl ia, citește fragmente 
surprims, din ce în ce mai mult, îl 
cuprinda entuziasmul): O, Kleist, 
iartă-+mă că țte tutuiese, dar aici e 
geniu, în toată puterea cuvântului. 
Trebue să-l termin pe Guiskard 
chiar dacă te-ar apăsa Caucazul, 

Kleist (transporbat, cau ochii îm ta- 
crimi, cade în genunchi și-i sărută, 
mâinile): Adevărat? adevărat? O, 
binetăcătorul meu, astăzi mai făcut 
cel mai fericit dintre muritori. 

Wieland: Depinde de d-ta ca să 
duci până la capăt ceeace ai înce- 
put. Atunci, fără îndoială, nimeni 
în toaţe ţările germane nu va putea 
şrece paste numele de Kleist cu im- 
diferenţă, 

Kleist (gânditor): Se poate să a- 
veţi dreptate, dar pentru asta, îmi 
trebuie răgaz, altfel nu fac nimit, 
altfal mor, da mor... Fără glorie nu 
pot trăi. 

Wieland: Trebuie să fii stăpân pe 
d-ta. 

Kleist (absent): Și dacă până la 
urmă nu voiu reuși, 'toț îmi rămâne 
ceva, de făsut. (Zărește pe masă po” 
za lui Napoleon). Voiu scăpa lumea 
de Corsicanul acesta. 

Wieland (ului): Kleist, 
rumale lui Dumnezeu, 

Gessner (care până atunci citise 
a gazetă): Lasă tată nu te speria. 
Heinrich e astăzi în toate rele. Il ne- 
căjeşte faptul că n'a putut rămâne 
în Elveţia, 

Kieist (visător): Da, da, Elveţia! 
Ce vis frumos și ce sarcini grele îmi 
apasă acum mmerii! De unde să iau 
atâta putere ca să le duc pe toate 
la, bun sfârșit? (deodată dârz, hbo- 
tăriţ). Dar însfârşit sunt prea, ne- 
trebnic dacă mă plâng de asta. Nu-i 
așa maestre Wieland? 

Wieland: Dala mine vel avea tot 
sprijinul. La, nevoe voiu vorbi și cu 
Gostne; va face fără îndoială ceva 
pentru d-ta, 

Kleist: O nu, asta nu! Voiu face 
eu singur totul. In curând veţi auzi 
de mine. (Iși ia manuscrisul, îl bagă 
în buzunar şi se retrage. Wieland și 
Gessner îl petrec). 

Wieland: Unde pleci? 

Kleist: Nu ştiu. Probabil pe lumea 
cealaltă. (Wieland și Gessner rămân 
o clipă constemnaţi, apoi se privesc 
multă vreme întrebător, unul pe 
altul). 


pentru 


DRUMURI CU POPAS 
IN NEMURIRE 


Aprilie 1803, 
Părăsesc Weimarul fără nădejdea 
de a-l mai cuceri vreodată, Destinul 














1 3 Mai 1939 


Von Kieisţ 


meu se apropie catastrofal de ariză, 
Octombrie 1803. ; 

Pentmu a: doua oară la Geneva! 
Trebuie să-i scriu Ulrikei să pără- 
sească orice speranță de a mă ve- 
dea, vreodată încununat cu glorie. 
Dacă mici acum nm pot spune că o- 
pera mea e gata, înseamnă că isto- 
ia literaturii germane şi-a: închis 
pentru totieauma porţile în fața o- 
ropsitului von Kleist. Mie iadul mi-a 
dat numai jumătăţi de talente, mai 
bine sar fi îndurat cerul să nu-ini 
dea, niciunul. 

Decembrie 1805. 

Insfârşit a trebuit să capitulez. 
Toată ambiția mea nebunească, toi 
dorul meu nestins de libertate, l-am 
înfundat într'o siujbă pe care larga 
bunănoință a Majestății Sale Rege- 
lui a bimevoit să mi-o încredințeze. 
Ce fericire pe biata Ulrike, ce neno- 
rocire pe mine. Cel puţin de mi sar 
da atât răgaz să mă pot ocupa de 
Penthesilea mea şi de Amphitrion, 
Poate acestea îmi vor reda, cândva 
libertatea. Altfe] prefer să mor de 
foame decât sclavia unei slujbe. 
Iunie 1807. 

Iată-mă de șase luni aproape, pri- 
zonierul Francezilor în Chalons Sur- 
Marne și de nicăieri vre-o speranță 
de scăpare. Când mă gândesc la ce- 
eace trebuia să fac și la cegace am 
ajums, mi-i scânbă și mi-i silă de 
mine. N'am fost eu cel chemat să 
suprim tirania lui Bonaparte, dar 
măcar să-mi îi ars braţele ca Scae- 
vola.. Mi-e rușine că Germania îmi va 
mai da totuși să mănânce o pâine 
în câmpiile Prusiei, ori îmi va mai 
oferi un adăpost în minunatele văi 
ale Bavariei. 

Ianuarie 1808, 

Ulrike, în bunătatea, ei, intrece 
toate aşteptările. Mi-a împrumutat 
ban: să, scot o revistă. Dresda, se pare 
că-mi poartă noroc. Primul număr 
din Phobus cu b parte din Penthe- 
silea mea i l-am trimis lui Guloethe. 
Şi asta-i o capitulare, dar n'am în- 
cotuo. Oh, de-ar auzi Wieland! Dar 
i-așa, de greu să reziști d-lui Consi- 
lier dela Weimar! 

Octombrie 1810. 

Am scos pentru ultima rămășiță 
de demnitate gemmană ziarul Berli- 
ner Abendblătter, Nu ţin să mi se 
aprecieze sacrificiile pe care le-am 
făcut dar de pe piatra pe care se 
va, clădi iar strălucitoare gloria po- 
porului meu, numele de Kleist ni- 
meni nu-l va putea șterge fără să-şi 
păteze inima, de trădare. 

Septembrie 1811. 

Dumnezeule, cine mă mul poate 
salva de astăzi înaimte! Sunt un ora 
de prisos. Am cunoscut-o din pri- 
virile stinse de dragoste ale Ulrikei, 
când m'am dus să-i cer pentru ulti- 
mia oară banii trebuincioși echipa- 
mentului, după ce obţinusem îar 
grația Majestății Sale şi aprobarea 
ce a reintra în armată. A fost așa, 
de asbră cu mine, tocmai ea, iubita 
mea soră: nu-ţi dau nimic, nu mai 
ești fratele meu. 

Ulrile, scumpa mea, îți cer ertare 
din toată inima şi îţi jur cu toată 
sinceritatea sufletului meu chinuit 
de plamuri nebunești, că renunţ 
pentru totdeauna Ia ideia de a în- 
cepe iar o carieră soldățească şi să 
nu te mai supăr niciodată... 


DESLEGAREA CEA MARE 


Berlinul dormea încă sub ceața 
grea, şi rece a lui Noembrie. Printre 
zidurile negre imbrăcate pe ici colo 
în zădrenţe de iederă, afumată de pâ- 
clă, von Kleist, cu braţul încleştat 
după talia unei femei ascunsă într'o 
pelerină anormă, se străduia să gă- 
sească șoseaua Potsdamului. Din 
când în când se oprea să-și imbrăţi- 


şeze tovarăşa șoptinitu-i sub bucla 
de păr care-i astupa urechea: scum- 
pa mea Henriette, sufletul tău sboa- 
ră ca un vultur spre nemurire, 

Amândoi veghiaseră toată noap- 
tea. Femeia era obosită și tremura, 
de frig dar la braul bărbatului nu 
simțea decât iînfrigurarea, dulce a 
dragostei. Mergea fără să gândească 
la nimic altceva decât la vorbele pe 
care Heinnich i le sufla cu paiimă, 
Zorile înghețate şi moarte, cu stinse 
străluciri de oţel îi găsiră în mar- 
ginea, orașului, 

Drumul Potsdamului era pustiu. 
Uneori numai, foarte arare, câte o 
căruţă c'un negustor somnoros pe 
jiiţ, măcina tăcerea cu grindina, pot- 
coavelor vre-unui cal prea zorit să 
ajungă la popas. Kleist şi cu Hen- 
riette se despărţeau puţin unul de 
altul și așteptau să-i recuprimadă Li- 
niștea. Apoi iar își incleștau braţele 
şi pomeau tăcuţi mai departe. Paţa 
bărbatului părea; iluminată de o 
bucumie stranie și solemnă. N'avea 
omenesc în ea decât cearcânele vi- 
nete dimprejurul ochilor. Nu râmâ- 
ne îndoială că cei câţiva trecători 
cari-i văzuseră își făcură cruce gân- 
dind că poate ar fi întâlnit două 
umbre scăpate din cime știe ce regat 
al satanei. 

Pe o colină deasupra lacului 
Wansee, nu departe de şosea, Kleigt 
se opri și o rugă pe Henriette să şa- 
dă jos. Ceva mai la oparte, pe pâ- 
mântul mece și umed, se așeză și el. 
Ceaţa, se rărlse puţin făcând loc u- 
nei burnițe dese şi mărunte, în care 
lumina acelei dimineţi de sfârșit de 
Noembrie, cu greu încerca să pă- 
trundă. Imprejurul lor tăcerea era 
atât de curată încât se auzea pe 
mătasa apei foșnetul negurii. Hein- 
rich prinse mâna, Henriettei și toar- 
te liniștit îi spuse: iubita mea, cea 
mai minunată dintre muritoare, cea 
mai sfântă, singură tu ai înțeles su- 
îlotul lui Kleist, singură tu al des- 
lușit sensul existenței mele. Cum 
să-ți mulțumesc chiar după ce îţi 
vei fi îndeplinit datoria cea mare? 
femeia, nu răspunse nimic. Un zâm- 
bet îi întlori obrazul și mută întiruse 
gura, câtre Heinrich, Acesta o sărută 
de trei ori în şir apoi scoase din bu- 
zunarul hainei un revciver și i-l pu- 
se în mână. Dumnezeul lui Siegfried 
ne va ierta. El ştie cum trebue să 
moară o femeie ca Henriciia Vogel 
și un bărbat ca von Kleist. Iși des- 
făcu dela pât lavaliera albă și zise 
stins: ha; iubita, mea, incearcă! Ina- 
inte îmsă de a vedea indreptându- 
se spre el țeava, revolverului, desluşi 
o rugăminte caldă: Heinrich, Dum- 
nezeul meu, mai sărută-mă odată. 
Deahbia, îi simţi atingerea, fierbinte a 
buzelor și se prăbuși străpuns de 
giontele pe care îl dorise atâta. Hen- 
riette se ridică în picioare, acoperi 
cu pelerina, trupul răvășit de viaţă 
al Hui Kleist și trecându-și degetele 
prin păr îşi pipăi tâmpla albă pe 
care sprijinise armh. Apăsarea pe 
trăgaciu fu aproape fără voia el. O 
șuviţă de sânge izbucni ca un Îsvor 
de purpură, caldă, încondeindu-t a 
brazul. Alături de Heinrich, ochi! 
morţi ai femeii stărulau încă să ră- 
mână deschişi. Prin pânza de ceaţă 
care le acoperea luminile, încercau 
par'că o rugăciune sălbatecă: Dum- 
nezeu al lui Siegfried, iartă-ne! Tu 
știi cum trebue să moară o femeie 
ca; Henriette Vogel și un bărbat ca 
von Kleist. 

Peste trupurile lor vântul dinspre 
Potsdam aduse ploaie. Ziua care răz- 
bise abia acum să străbată mourii 
se arăta urâtă şi rea. De pe colină 
apele spălau și adunau picătură cu 
picătură sângele celor doi trimiţân: 
du-l în Wansee, cât mai în fund, 
cât mai aproape de inima pămân- 
tului german, 


13 Mai 


1939 





Aurel Rogalski 
I. 1. Lon 


TEATRUL „MUNCA ȘI VOE 
BUNA“ : "VOLPONE“, COME. 
DIE AMARĂ DE ȘTEFAN 
ZWEIG, DUPA BEN JONSON. 


A vorbi acum despre Volpo- 
ne, piesa dela teatrul „Muncă 
și voe bună“, piesa. cu atât suc- 
ces şi care a stârmit atâta vâl- 
vă în publicul doritor de spec- 
tacole interesante şi inedite, 
este aproape fără folos. Rein- 
toarsă din turneu, dupe succe- 
se repetate comedia lui Zweig 
continuă să se menţină pe a- 
fiș, după un număr de spec- 
tacole puţin obişnuit, 

Numai această imprejurare a- 
tenuiază întrucâtva culpa noa- 
stră de a nu fi dat destulă a- 
tenţie unei mișcări teatrale in 
care numele d-lui Victor Ion 
Popa constitue o garanţie de 
seriozitate şi incredere in viitor, 

Deaceea, în cele câteva rân- 
duri ce urmează, preferăm, în 
tocul unei obișnuite gări de sea- 
mă, să subliniem meritul tea- 
trului „Muncă și voe bună“ de 
a pune în scenă spectacole de 
inaltă valoare, valoarea inițiati- 
vei acestor reprezentații. și va- 
loarea spectacolelor. Insemnăm 
acum, în special nivelul antistic 
ridicat al comediei Volpone, și 
clanul cu care tinerii actori 
interpretează piesa. 

Volpone, cu ritmul său antre- 
nant și stilul puţin obișnws în 
care tratează probleme sociale 
de mult interes, alcătuește de- 
sigur un spectacol de calitate 
deosebită. 

Prin urmare, pentru moment. 
vom releva, meritul ei, la sfâr- 
situl unei serii de reprezentații, 
amteptând cu nerăbdare noile 
creaţii ale acestui teatru. in 
faţa cărora ne vom exprimă, 
mai pe larg. 


TEATRUL COMOEDIA : „NU 
EXISTĂ SURPRIZE“, COME. 
DIE DE ANDRE SOLULUI. 


Teatrul Comoedia ne-a anun- 
tat de curând că-şi va în:epe 
stagiunea de vară cu piesa : Nu 
există surprize. Și  într'adevăr, 
comedia, a. cărei premieră a a- 
vuţ, loc zilele trecute, se situea- 
ză în cadrul  reprezentiaţi.lor 
hazlii. fără prea mult fond nici 
“preocupări de aleasă ţinută, 
și cari fac deliciul populaţiei 
bucureştene, în  călduroasele 
nopți estivale. 

Am putea, prin urmare, apre- 
cia mai cu severitate noua pre- 
mieră, subliniind muttele sale 
defecte, sau deplângând s:tua- 
ţia decadentă a teatrului. 





Mişu Fotino 


Insă ansamblul interpretărei 
nu ne va permite această iro- 
nică incursiune prin cuprinsul 
comediei, ci dimpotrivă ne va 
oferi destule elemente spre a 
releva un spectacol fără prea 
mult miez, totuşi isbutit şi me- 
ritând atenţia. 

Nu există surprze: Iată 0 
expresie pe care, desigur, numai 
un burghez cu mintea îngustă, 
cum sste eroul principal din 


PO N Ca iai 


Materialui pentru „Pagina 
Transilvaniei“, sosindu-ne 
prea târziu, ne-am văzut si- 
liţi să amânăm publicarea pa- 
ginei pentru numărul viitor. 





REVEDERE 





— Am impresia că ne-am mai cunoscut pe 
pământ, şi încă tot la băi, 


I. Gheorghiu Marcel Enescu 








Rovinţescu 


UNIVERSUL LITERAR 


Cronica dramatică 





Ion Manta Cernea 


Mania Antonova 


piesă o poate spune și afirma, 
chiar împotriva celor mai evi- 
dente desminţiri. 

Totul în faţa acestui om se 
petrece potrivit unor planuri 
prestabilite, socotite până la ul- 
timul amănunt, 

Eroul nostru este farmacist. 
Dar iată că soarta, (teribil soar- 
ta asta, își bate adesea joc de 
cei mai nevinovaţi oameni) 
soarta nemiloasă își bagă in 





Leny CaJer 


mod foarte spiritual, codiţa, im 
viața acestui farmacist chibzu- 
it, vocmai în momentele feri- 
cite ale nopţii lui de nuntă. 


un imel de preț, adresată soţiei, 
scrisoare din care reeșea... în- 
sfârşit, rseșeau multe, 

O perdea, cade între cei doi 
fericiţi îndrăgostiţi, pe cari după, 
trei acte şi şase tablouri de pe- 
ripeţii emoţionante, dând mai 
tragice, când — şi în special, 
acesta e cazul, — mai distrac- 
tive, o va, ridica tot soarta, în- 
run mod neprevăzut, lăsând 
pe toată lumea mulțumită. 

Astfel ar fi, schițat în mod 
sumar, mersul piesei. Acţiunea 
n'are nici-o importanță, morala 
e inexistentă. Intro privinţă, 
chiar, cu atât mai bine. 

Imsă dacă mar îi jucată cum 
este jucată, comedia Nu există 
surprize, ar îi un trist specta- 
col de situaţii ridicole și inepţii. 
O dovadă în plus a rolului i- 
mens ce-l joacă, factorul prin 
personalitatea lui, în crearea 
şi susţinerea pieselor, 

D-l Timică, îşi face o intrare 
(reintrare), triumfală pe scena 
teatrului d-lui Sică Alexanăre- 
scu. Ca întotdeauna, acest sub- 
til intenpret comice isbuteşte în 
chipul cel mai firesc şi fără 
să-și fi epuizat toate posibili- 
tățile, să ridice entusiasmul pu- 
blicului la paroxism. Este o do- 
vadă, vie a nesecatelor calităţi 
dramatice ce posedă, calităţi is- 
vorite din studierea și compazi- 
ţia migăloasă a rolului, și nu 


Pa] 


SS 


AS N A 
a 


Joujou Pavelescu Comănescu 
Dimitria (,,Volpone“) 


şi pe altele ratându-ie, s'a, men- 
ținut la un nivel de spectacol 
puternic, întruchipâna cu gra- 
ție şi frăgezime imaginea unei 
fete tinere, cu sufletul limpe- 
de şi sincer, 

D-iMișu Fotino, cu toate că 
n'a, apărut, decât foarte puţin în 
scenă, a secondat cu. multă abi- 
litate, nu mai puţin. reuşita, cre- 
ație a d-nei Silvia Dumitrescu, 
tot atât de rară. Aceşti doi co- 
mici de mare clasă, au dovedit 
încă, odată imensele resurse ce 
posedă în creaţia unui humor 
autoehton. 

Silvia Fulda corectă, iar V, Ma- 
ximilian, încă odată întrun rol 
ce i se potriveşte,  contribue 
activ la succesul piesei. 

Ar trebui să înșirăm incă o 
mulțime de nume, având în ve- 
dere lunga distribuţie a piesei. 
Ne vom mulțumi să mai amin- 
tim rolurile de oarecare impor. 
tanţă, deţinute de d-nii Mircea 
Şeptilici și V. Ronea. In special 
acesta din urmă s'a dovedit un 
comic interesant, D-l Şeptilici, 
prea, corect pentru hazul come- 
diei. 

Despre ceilalți interpreţi, nu- 
mai cuvinte bune, ca şi despre 
dxcoţirile d-lui W. Siegfried, 
atât de somptuoase şi de bine 
închegate, incât nu sar fi pă 
rut câtuşi de puţin sortite să, 
îmbrace exteriorul unei come- 











? 


Cronica universitară 


Săptămânaa trecută, Universi- 
tatea din București a primiţ pe 
d. Franz Koch; decanul Facultă- 
ţii de Litere din Berlin, un cunos- 
cut cercetător al clasicismului 
și idealismului german. D-sa a 
ținut o conferinţă, în care ne-a 
prezentat literatura germană con- 
temporană. Ii suntem recunoscă- 
tori pentru aceasta, astăzi, când 
germaniştii noștri, dacă au tre- 
cut, în sfârşit, de Niebelungi, au 
rămas încă la Goethe şi Schiller. 
Pentru d. Koch „în poezia unui 
popor se întipărește caracterul 
iui, după cum, la rândul ei poe- 
zia modelează soarta unui popor“. 
De aceea, înfățişându-ne evoluţia 
poeziei gemmane, eram chemaţi 
să înțelegem ceva „din aspectul 
poporului german şi din ccea ce 
el acționează“. Poezia germană, 
părăsind culmile inaccesibile ce- 
lor mulţi, ale unui individualism 
ermetic (Rainer Maria Rilke), a 
devenit „ca pretenţie estetică mo- 
destă, dar în contact cu cele ma: 
îndepărtate straturi ale poporului 
şi dă expresie organismului din 
ceeace este legat de patric“. In 
baladă se reiau teme istorice. 
Poezia esc, fanfară, în stradă 
pentru marșul formațiuniior po- 
liţice, îs 

In roman se dă v replică ope- 
relor de tipul cărţi: „Nimic nou 
pe frontu: de vest“, Alături de 
politicieni, scriitorii creiază ima- 
ginea unui război nu destrămă- 
tor şi uvigător de sufiete, ci ca 
pe o împrejurare fericită de a sui 
crestele eroismului, 

Tot aţât de cultivată este și a- 


din pura fantezie de moment, 

Bineînţeles neprevăzutul sfar- 
mă toate planurile de viitor al 
tânărului menaj. O scrisoare cu 





D-ra Leny Calier, care dela o 
vreme este cât se poate de :ne- 
gală creând unele roluri mari, 


dii bufe de vară. ai e 
cea aşa numită ,.He:mat 


VICTOR POPESCU tung“. 





GENIALITATE ŞI SFINȚENIE 


(Urmare din pag. I-a) 


Această concluzie a lui Berdiaiew se întemeiază pe un 
punct de plecare, pe care îl găseşte comun ascezei creştine 
și creaţiei geniale. Si anume tăgăduirea „lumii“ actuale, 
care e lumea imperfecţiunii şi a păcatului. Filosoful rus 
dă într'adevăr o interpretare creştină a noțiunii de „lume“ 
ca efect al păcatului în opoziţie cu cosmosul divin. Cosmo- 
sul nu e tot una cu „lumea“ devastată de spiritul rău, şi 
tragedia omului stă în conştiinţa acestei diferenţe. Voința 
eroic încordată năzuiește la eliberarea din robia sau din 
necesitatea acestei „lumi“ prin refacerea cosmosului ideal. 
Biruirea lumii acesteia și năzuinţa spre cosmos e comună 
sţântului şi geniului. „Lumea trebuie înfrântă prin asceză 
şi prin creaţie. Dar „numai“ prin asceză şi numai prin 
pocăință, lumea nu pcate fi biruită, păcatul şi întunericul 
nu pot fi mistuite în flacără, fără urmă“. Dacă odinioară 
asceza unui issac Sirul era un act revoluționar de eroism 
dinamic, supr3omenesc, opus naturii, astăzi, în fața noului 
chin al omului, ea nu pare altceva decâto „,slăbire a 
vieții“. Astfei, sfinţenia trebuie întregită cu genialitatea 
în năzuința comună de a birui lumea. „Voința de geniali_ 
tate, zice Berdiaiew, e cu putinţă, fiindcă genialitatea e 
înnainte de toate voinţă, pasionată voinţă spre o altă exis- 
tenţă“. Şi cum sfințenia se caracterizează prin aceeași 
năzuinţă, nu e oare genialitatea o altă sfințenie decât cea 
canonică? Berdiaiew n'are nicio îndoială asupra acestui 
lucru. Extazul creator e, pentru el, tot aşa de religios ca și 
extazul mistic şi „cultul genialităţii“ trebuie să stea pe 
picior de egalitate cu cel al sfințeniei. Dar în cugetarea 


filosofului, sfinţenia e ceva care aparține trecutului, pe 
când genialitatea reprezintă transiţia către „epoca de 
creaţie“. Din acest punct de vedere, geniul e mai mare 


chiar decât sfântul. „Eu crea că darul gnostice al lui Jakob 
Boehmce era mai puternic decât al sfântului Francisc 
G'Assisi şi darul poetic al lui Puşkin mult mai mare decât 
acea al sfântului Serafim de Sarow“ :). Berdiaiew e un 
gânditor de temperament. Fraza lui e afirmativă sau ne- 
gativă. Intre aceste două extreme, nu cunoaște nuanţe. 
Odată rostită o negaţie, după ea vine valul unei negaţii şi 
mai puternice. Odată rostită o afirmaţie, ea trage după 
sine o alta mai inflăcărată. El scrie apodictic și m'are ne- 
voie de demonstraţii întemeiate. O asemănare devine 
adesea o identitate, precum o deosebire nu rareori se 
cască într'o prăpastie anfinomică. Temperamentul rasei 
apare la el exagerat de elementul arbitrar al individuali_ 
tăţii proprii. Consideraţiile sale despre genialitate și sfin- 
ţenie trebuiau să culmineze neapârat într'o afirmaţie mai 
uluitoare decât cele pomenite până acum. Privind inada- 
rența la lume a geniului, el o declară imediat renuntare şi 
se grăbește s'o identifice cu renunțarea creştină. Geniul, 
în concluzie, nu e nici mai mult, nici mai puţin decât un 
alt monah. Precum monahismul e o viaţă retrasă din lume 
„viața genială e o viaţă monahală în lume“, :) decretează 
tilosoful rus. 


Aprecierile sale sunt cu o octavă mai sus decât glasul 


Nicolai Berdiaiew, op. cit, pag. 186. 


TOATE DESTINELE SE IMPLINESC 


Wine sea. 





— Și, închipueşte-ţi, domnule, că de câte 
ori spuneam pe pământ că sunt pui de găi- 
nă, imbecilii mă băgau la bălamuc! 








cu care geniul e cântat deobiceiu. Cu mult înaintea lui 
Berdiaiew şi incomparabil mai frumos decât el, Schopen- 
hauer a preamărit genialitatea în pagini, cari au rămas 
clasice, Dar va cătat să facă din ea o altă sfinţenie, pre- 
cum n'a făcut din geniu un monah. Pe când Berdiaiew 
vede în genialitate voinţa pasionată spre o altă existenţă, 
Schopenhauer vede. dimpotrivă, o covârșitoare prepon- 
derenţă a intelectului asupra voinţei, care, aceasta din 
urmă „e caracteristica omului comun. Voința, după filo- 
soful german, e sâmburele egoismului individual, e pute- 
rea ce ţine pe om în lume. Lipsa voinței în personalitatea 
genială e tot una cu desinteresarea faţă de lucrurile lumii, 
sau lipsa de egoism. Aceasta face din geniu un inadaptabil 
şi un nefericit. Dar inadaptabilitatea lui, nefiind o ches. 
tiune de voinţă, nu e o renunțare la lume şi deci nueo 
virtute. Ea iace parte, ca să zicem aşa, din structura fi- 
rească a geniului. Inadaptarea la viața practică, în sens 
mărunt, e compensată de aderenţa intelectului la lumea 
superioară a ideilor eterne. Geniul e mare prin desinte- 
resarea și obiectivitatea spiritului. Fă e un vizionar. Nu 
voinţa către altă lume îl caracterizează ci viziunea inte- 
lectuală a unei alte lumi. Şi fără îndoială, Schopenhauer 
are mai multă dreptate. Voința e proprie omului de ac_ 
țiune. Intelectul pur sau viziunea intelectuală e proprie 
omului de contemplaţie. 

Geniul e vizionar, contemplativ, deci nu voinţa îl apro- 
pie de sfânt ci contemplația. 

Făcând parte din această lume, vizionarul de geniu nu 
aderă la ea fiindcă e absorbit în lumina superioară a unei 
frumuseți pe care vrea so realizeze în imagine artistică, 
frumuseţe care nu e de pe pământ, deşi poartă în ea ele- 
mente pământești .Viziunea lui depășește adesea puterea 
de înţelegere a contimporanilor şi prin aceasta geniul e 
altceva decât talentul. Talentul nu depășește epoca. Ta- 
lentul e o virtuositate tehnică, ce dă formă frumoasă ori 
agreabilă unui conţinut comun. El e totdeauna în gustul 
contimporan, pe câtă vreme contimporanii în spirit al ge- 
niului aparţin viitorului. O sublimă viziune originală, 
îmbrăcată într'o formă necesa* adecvată e însușirea ge- 
niului; un fond comun într'o formă frumoasă e însuşirea 
talentului. Berdaiew și eu el mulţi esteticieni socotesc ta- 
lentul ca putere de expresie a viziunii geniale, ceeace nu e 
adevărat. Talentul există separat de geniu şi e mult mai 
frecven: decât acesta. El acceptă lumea cum este, iar 
lumea, la rându!) ei, îl acceptă la fel. Nu se poate svune că 
e concesiv faţă de ea, fiindcă mare de unde cobori şi n'are 
13, ce renunţa pentru a face concesii. Dimpotrivă, talentul 
e adesea mai prejos de gustul și mentalitatea societăţii, 
ale cărei îneclinări pătimaşe le speculează în vederea suc- 
cesului. Nu e nevoie să repetăm ceeace am spuscu alt 
prilej; că moralitatea în artă e o chestiune ce priveşte 
talentul, iar nu geniul. Geniul war îi e! însuș, fără viziu- 
nea unei lumi de ideală perfecţiune in comparație cu 
aceea în care trăieşte şi la care nu aderă. 


NICHIFOR CRAENIC 
(Urmarea în nr. viitor). 


Pui 


RECOMPENSA 


— Şi dacă iai notă bună la germană, te 
duc să vezi pe Faust în cazanul cu smoală. 


dirh- 


„GRAND GUIGNOL*“ IN IAD 





Scenă de teroare, 


Istoria, dragostea de pământ şi 
neam, iată din ce își trage Lite- 
ratura germană de astăzi seva in- 
spiraţiei. Istorismul şi naţionalis- 
mul, poetul profet și conducător 
de masse, sunt tot atâtea elemen- 
te, care reintră pe arena largă 
a literaturii. Se ridică de aici o 
serie întreagă de probleme și e 
regretabil că a fost atât de re- 
dus numărul _ascuitătorilor pro- 
fesorului Koch, mai aies astăz: 
când poezia românească, rătăcită 
de vântul atâtor influenţe deose- 
bite, îș; caută limanul însorit la 
care să ancoreze. 

] 

Lectura lucrării d-lui Mihail 
Apostolescu : „G. Iibrăileanu cri- 
tic și ideolog literar“ s'a preiun- 
git în mai multe şedinţe ale Se- 
minarului de literatură română 
modernă. Posedând o bogată in- 
formaţie, d. Apostolescu a dai un 
studiu interesant asupra oparei 
regrealului profesor ieşean.  A- 
dânciri viitoare îl vor duce, de- 
sigur, :a v monogratie pe cât de 
necesară, pe atâţ de valoroasă. 
Spaţiul nu ne permite să ae o0- 
prim decât asupra unui singur 
capitol, acela privitor la popora- 
mism. Despre poporanism avem 
preţiosul studiu a! d-lui G. C. Ni- 
colasscu (în „Colecţia Institutului 
do Literatură şi Folklor, Buc. 
1937). 

Ceea ce aduce nou d. M. Apos- 
io:escu subiinierea laptului 
că Ibrăileanu, în toată activitatea 
n'a fost călăuzit de 
de şcoală lite- 
că teoret:- 

nu cerea 


este 


lui critică, 
un spirit striml 
rară. Recunoscând 

cianul poporanismuiui 
scriitorilor un anume fel de 0ps- 
Te, ci numa: constata, d. G.C. 
Nicolescu se întreba în studiul 
amintit: „poale fi adevărat, în 
aefinitiv, că Ibrăueanu nu cerea 
nimic şi constata, dar când ești 
şeful unzi şcoale literare ŞI Con- 


staţi necontenit, conform unu: 
anumit principiu sau ideal, nu 
înscamnă că indirect pretinzi 
scriitoriior care  colabarcază la 
revista, pe care ov conduci, să 
creeze în sensul constatărilor 
care aduc consacrarea operei ?” 


(„Ideologia poporanistă“, p. 90). 
D. M. Apostolescu răspunde, a- 


rătând că această consacrare a 
operei, Ibrăileanu, nu o făcea 
după cantitatea de sentiment po- 
poranist, ci după talentul conden- 
sat în ca“. Recenzii ca avclca fă- 


cute cărților poporaniste „Datorii 
uitate“ (de Jean Bart) şi „Moş 
Gheorghe la cxpoziţie* (de Sp. 
Popescu) nici nu le trece în vo- 
lume, în timp acestea sânt 
pline Ge critici unor cărţi 
nepoporaniste, Atitudinca aceasta 
o preciza într'un articol din 1905 
astiei: „dacă scriitorul are ta- 
lent, oricare ar fi atitudinca iu, 
opera sa va avea valoare artis- 
tică, dar cerința noastră ca po- 
poraniști nu va fi satisfăcută, de- 
cât de scriiloru! cu atitudine po- 
porană, adică de acel scriitor 
caro prin opera sa va răspândi 
în iumea cultă simpatie pentru 


ce 


ale 


țărani”, (G. Ibrăileanu: „Popo- 
ran:smul'”!, Curentul nou, 1905, 
>. 157). 


D. Apostolescu aduce şi alle 
mărturii în sprijinul tezei sai'e, 
D-sa urmărește mai departe di- 
feriteie laturi ale activităţii cri- 
ticului studiat, aducând explica- 
ţii pentru acele atitudini ale a- 
ceestu:a, socotile de uni: cerce- 
iători ca ŞI, ncon- 
secvențe, 


oscilațiun: 

SE 
din  ceie 
cercur! de studii dela Facuitutea 
de Filosofie şi Litere este acela 
al sludenților în socioogie, de 
sub preşedinţia d-lui Coriolan 
(Gbeţ:e, In şedinţele, care au loc 
in fiere Joi dsia 6—7, se pre- 
zintă şi se uritică o carle de ac- 
tuaiitate din domeniul sociologiei 
şi se discută probiemele ia o! 
dinea ziisi. 

D. profesor Hoerscni a 
alcătuit, cu membrii cercului, um 
chestionar privitor la starea ma- 
universitar. 


Unu: ma active 


Traian 


terială u tineretului 

Problema este de o importanți 
deosebită şi de aceea așteptăm 
cu interes rezuitatui anchetei. 


Săp'âmânu trecută, d, Stelian 
„Mateeszu a tăcut o succintă dare 


de scamă asupra cărţii „Le s0- 
cialisme  allemand“ a lui W. 
Sombari. 


ION ROMAN 





Posta redacţiei 


Comilleus. — Sunteţi rugat să 
recețh pe la redacție. 
Ion Țolescu-Văleni— Trimiteţi 


wrgemt adresa unde vă aflaţi spre 
a primi comunicări, 


]. Ch. — 
Prin inimă-mi cotrobăiau nebune 
jdoruri 
Să urc mi Sus, st rup din Cer 
[o roză 


Să strig, să plâng, să râd, să Zbor 
fcu dalbe stoluri 
să'merustez pe boltă, iubitei 
[mele-o poză... 
Incrustaţi poza dar nu rupeţi 
roza. Şi cât despre râs nu veţi [i 
singurul... 


şi 


Ionel Gh. Cârstina. -- Fiţi mai 
optimist şi controlaţi-vă cu ser:0- 
sitate scrisul. Rezultateie bune nu 
var întârzia. 


1. Ionescu-Broșteni. Poszia 
G-voastră are numeroase calităţi. 
Porseveraţi, 

Vludian Steiescu. — Titiul po= 
oziei d-voastră  „Așteptare'” este 
tocmai sfatul cel mai bun ce vi 
se poate da deocamdată. 


Gbservaţiile 
justa. var ti 


G. Diaconu 
d-voastră, în pari 
luate în seamă. 


pNANIN 










apare peste câteva zile în 


INSEMNARI TURISTICE 
de 
RADU D. ROSETTI 


Colecţia UNIVERSUL LITERAR 


Octavan Gruia. — Trimiteţi şi 
spiritele dela epigrame. 


N. Predescu-Ni. — T'imiteţi ș 
altceva derâţ pasteluri. 


Gh. Cipac. — Am apretiai în: 
modă deosebil întlorturile cari în- 
soțeau versurile d-voastră, Cred 
ză aveţi iu.en la desen, 


N. Bălrescu, —— Aveţi: un nume 
care trebue să vă îndemne la 
multă prudenţă. 

Declaraţi că cele 123 de vasul 
in „Publius Veaiulus” vau tost 
inspirate de volumul d-lui: N. Da- 
videscu „Primejdia iudaică”. So- 
cot că e singurul cusut a] avos- 
tei cărţi, 


Antoaheta A, Alcanu. — Preo- 
cupurea d-voastră ce lăudubili 
atâta vreme cât nu aspirații lu 
publicitate. 


Hoiia  Amărăscu-Prunau. 
Exercitați-vă pana trimițându-ne 
cin cănd în când asemenea  în- 
cercări şi va veni momeniu! cânui 
semnălura d-tale va figura şi în 
altă parte decât la Poşta hRedar- 
ţiei. 

1. O. Sucevenii, — Am primit 
pooziile. Vă mulțumim. 


r. st. 












VIAŢA CONJUGALĂ IN IAD 





EA: — Dacă înzi aflu ca ieri, că ai SCOS 
pe Cleopatra din frigare şi ai condus-o la 


toaletă, totul s'a sfârşit intre noi, 


8 


Literatura. arta. idei... 








REVISTA „PONTICE” 


Rege, scriitor ŞI carte”, numărul ei pe luna Aprilie 


La sărbătoarea cărții dela 5 
Mai, din Pavilionul culturei, 
scriitorii L-au auzit vorbind, 
în mijlocul lor pe M. S. Re- 
gele. A vorbit cât mai Gpro- 
piat cu putință, după ce d as- 
cultat pe alții citindu-și diS- 
curswrile din program și după 
ce Și-a însemnat cu creionul 
pe un catalog al expoziţiei de 
cărți, reflecțiile ivite treptat- 
treptat. Astfel, scriitorii L-au 
văzut alături de ei, pe M. S. 
Regele Carol 11 însemnând 
gânduri despre soarta lor. A- 
poi, când a început să vor- 
bească, au înțeles din glasul 
cald, din privirile aruncate cu 
oblăduire peste cei adunati, 
din însăși articulația priete- 
POasă a frazelor, că au în au- 
gustul cuvântător, un sprijin 
al vieții scriitoriceşti. De aici, 
fiecare a putut pleca acasă, 
cu o mare siguranță în suflet. 
Biografiile nu le va mai um- 
ple întâmplarea, şi la sfârşit 
nu se va mui așezt, ca o fata. 
litate, o pecete tragică. Lite. 
raiți români și 'operele or 
sunt întegrați acum  într'o 
politică a culturii inițială și 
condusă de Insuși Regele ță- 
rii, Fundaţia pentru litera- 
tură şi artă „Regele Carol 
II“ se îngrijește de soarta 
manuscriselor, de scriitorii 
clasici ca și de cei tineri și 
surpă hotarul anevoios dintre 
autor și cititor. Editura regală 
tipărește în cele mai bune 
condiţii tehnice, cu cel mat 
ieftin preț posibil. După e- 
zemplul editurii regale se vor 
îndemna şi celelalte edituri 
cari vor participa Wa marea 
politică de cultură a acestei 
epoci de aur. Iar ca răsplată 
spirituală este cinstirea dată 
bătrânetelor, prin acea Casă 
a scriitorilor, unde se va găsi 


Șezătoarea 
tineri la 


Duminică, 14 c. la ora 
11 dim., va fi în sala festi- 
vă a Colegiului Naţional 
„Carol li! din Craiova, o 
șezătoare a scriitorilor ti- 
neri, organizată de revista 
șsUniversul literari: cu 
concursul ,Societăţii scrii- 
torilor olteni“, 

Șezătoarea va fi deschi- 
să prin conferința d-lui 








7 
N 


tihna agoniselii dar și Liniș- 
tea încoronării. Căci a fi pri. 
mit în Casa scriitorilor va fi 
0 încoronare! Din toate a- 
ceste asigurări de împăcare 
şi odihnă, pe care ni le toarnă 
în sânge vorbele directe ale 
M. S. Regelui, trebue să se 


NASCĂ robusta dorință de mun- 
că și creaţie! Dacă scriitorii 
sunt ocrotiți de M. S. Regele, 
nu se cuvine ca ei să merite 
dugusta grijă? Dacă începem 
O epocă măreață a unui Brân- 
coveanu al culturii nu trebue 


M. S. Regele Carol HI 


să fim vrednici de eu? Prin 
urmare 0 cunragioasă voinţă 
de creație, aceasta este forta 
stârnită în sufletul de scriitor, 
este rodul mânei prietenoase 
întinse spre ocrotire de un 
Suveran creiator El Insuși de 
înaltă istorie. Și de acum, Cu 


pacea în înimi, la lucru, 
c. f. 


scriitorilor 
Craiova 


lon Biberi: ,,Provincie și 
cultură, 

Vor citi apoi din operele 
ilor scriitorii: Victor Pope- 
scu, N. Crevedia, Virgil 
Carianopol, Ștefan Baciu, 
Traian Lalescu, Nicolae ai 
Lupului, George Dorul Du- 
mitrescu, Radu A. Steres- 
cu, Matei Alexandrescu și 
Constantin Fântâneru. 

Intrarea îiberă. 


O traducere necunoscută a 
lui |. L. Caragiale 


(Urmare din pag. 1 


Naţional, în speranta că vom 
putea descoperi, printre ma- 
nuscrisele îngălvenite de vre- 
me, o nouă traducere de 1. L. 
Caragiale, o traducere cure să 
divă şi oarecare afinitate cu 
spiritul traducătorului, afini. 
tate ce n'o găsisem nici în 
„Roma învinsă“ aq Hui Parodi şi 
nici în „Hatmanul“ lui Derou- 
lede. Cercetările noastre au 
dat rezultate neașteptate: am 
descoperit manuscrisul com- 
plet al piesei „La camarade- 
rie“ de... Eugene Scribe, în 
traducerea lui Caragiale. Pie. 
sa are cinci acte și este scrisă 
în întregime de Caragiale, pe 
175 pagini de caet „dictando“, 
cartonat. „La camaraderie“ 
este tradusă sub titlul „Cama- 
raderia“ și, în subtitlu, tradu- 
cătorul a scris, în paranteză : 
„Cărdăşia“, titlu mult mai a- 
dequat textului. 

Nefiind reprezentată, acea. 
stă nouă traducere a lui Ca- 
ragiale este complet necunos- 
cută. Departe de-a se mărgini 
numai la atâta, valoarea aces. 
tui manuscris depășește, prin 
punctele lui de contact cu 0- 
pera lui Caragiale, toate cele. 
lalte traduceri cunoscute; căci 
dacă în acestea căutam za- 
darnic o justificare plauzibilă 
a faptului care a îndemnat pe 
Caragiale să le traducă, apoi 
„La camaraderie“ a lui Scribe 
pare o schiță destul de su. 
gestivă, după „O scrisoare 
pierdută“. [i lipsește însă 
pitorescu acesteia și, bine- 
înțeles, coloarea locală spe- 
Cifică, la care se adaugă u- 


nele elemente tranzitorii, Din Cu Me frf Do0l0r7r Vrntem 


acest punct de vedere, ar fi 
înteresant de aflat dacă 1. L. 
Caragiale a scris „O scrisoare 
pierdută“ înainte, sau după 
ce a cunoscut piesa lui Scribe, 


care își are povestea ei, O po- 
veste pe Care ne îngăduim a 
0 face cunoscută cititorilor: 





Eugene Scribe nu e pretuit as- 
tăzi ca dramaturg. Mai ales 
astăzi. Și-a avut însă epoca 
lui de glorie, a cărei răsfrân- 
gere a ajuns până Wa oi. 
Sub directoratul lui Ion Ghica 
(1880——13881) Teatrul Naţional 
din București reprezintă o pie- 
să de Scribe: „Un pahar de 
apă“ în traducerea lui M. 
Pascaly. Piesa se reia în sta- 
giunea din 1883-—1884, sub di- 
rectoratul lui Gr.  Cantacu- 
2in0, stagiune în care s'a Te- 
prezentai — în premieră — 
și piesa „Hatmanul Baltag“ 
de I. L. Caragiale şi Iacob Ne- 


fot 7 


= 
Coca rr? si falizea gi” 0 GOI 


Pe Pi . 
i 


„Jora, ra gr a 


Dac cer fatemle 


1939, aduce un sumar destul de 
interesant. Sprijinită de entu- 
ziasmul distinsului om de litere, 
Excelența Sa d. Rezident N. Ot- 
tescu, revista este una dintre 
cele mai de frunte publicaţii ale 
provinciei. Din acest ultim nu- 
măr care ne-a sosit, vom subli- 
nia 0 „Poveste de iarnă“ a doam- 
nei Sandra Cotovu, precum şi o 
interesantă tălmăzire din „Tri- 
stia“ a marelui Ovidiu. Stimăm 
așa cum se cuvine fapta intelea- 
tualilor constănţeni, care s'au 
grupat în jurui acestui far care 
este revista, „Pontice” și le tri- 
mitem, de aici, mesagiul simpa- 
t:ei noastre. 


„GANDIREA” 


pe luna Mai a apărut cu un 


cuprins rar şi grăitor, cu care 


domnul profesor Nichifor Crai- 
nic ne-a obicinuit de mult. 
Scriind despre „Gândirea” tre- 
bue intotdeauna, să amintim de 
covârşitorul rol, pe care și-l în- 
depiinește cu fiece număr apă- 
tut. Pentru ,„Gândirea” înseam- 
nă în culțura noastră tot atât de 
mult ca ,„Semănătorul” sau 
„Convorbiri literare“. In ultimul 
număr d. Nichifor Crainic serie 
un bogat și minunat articol des- 
pre „Frumuseţea naturii”, iar 
marele nuvelist care e d. Victor 
Pabilian, ne dă încă odată mă- 
sura talentului său de nebănuite 
proporţii, în nuvela „Emanci- 
pare”, un interesant capitol de 
adolescenţă; sufletească. Poezii 
semnează: Ion Pillaţ, o superbă 
„Elegie”, Donar Munteanu, Ra- 


i au Gyr, Radu Boureanu, Virgil 


Carianopol, George A. Petre, Ion 
Potopiu și Gh. Bumbeşti, Septi- 
m:u Bucur, un prețios studiu. in- 
titulat: „Un aspect al proble- 
maticei literare”. Cronici: Nico- 
lae Roșu, Vladimir Dogaru, Pan. 
M. Vizirescu ete. In rezumat: 
„Gindirea” stărue, mai vie decât 
oricând, pe primul plan al vie- 
ţii noastre literare. Tăcerea sau 
sgomotul detractorilor ei, se do- 
vedesc a fi frunze în vânt! 


DOMNUL THEODOR RAȘŞ- 
CANU 


e un scriitor pe care de mult îl 
prețuim, Iată că în ultimul nu- 
măr al publicației din Chișinău: 
„Din trecutul nostru”, i-am ce- 
ţit câteva pagini de amintiri 
despre „un pretendent la tronul 
„Albaniei”. Totdeauna viu şi in- 
teresant, d. Râșcanu a ştiut să 
ne atragă atenţia prin minuna- 
tele sale evocări ale unei lumi 
ce hu mai e sau care se duce. 
Preţuim in Domnia-Sa pe pove- 
stitorui romanticului trecut, pre- 
cum și pe adâncul cunoscător 
al tainițeLor sufletești și genea- 
logice ale unei Mo!dove care a- 
pune. I-am sugera domnului 
Theodor  Râşcanu alcătuirea 
unui volum, în care să consem- 
neze toate marile şi micile adu- 
ceri aminte pe care le mânueşte 
cu o fermecătoare grație boe- 


UNIVERSUL LITERAR 


e cu ţotul altfel, q. Râşeanu de 
bună seamă că își va afia prin- 
ţre tinerii de azi, mulţi cari să-l 
asculte și să-i admire boerii cu 
nanghilele, caleşti, conace cu în- 
căperi largi şi umbroase. Unul 
dintre acești tineri a însemnat 
gândul său, trimițând poetului 
Theodor Râşcanu omagiul său, 
fiind sigur că şi alţii vor tace 
la fel. 


POEZIE... 


Volumui „La Răscruce” de N. 
Coriolan Chisanu, poate că în- 
chide în el germenii unei oare- 
cari promisiuni. Ceeace autorul 
ne-a dat azi în paginile cărții 
sale, nu constitue decât modeste 
exerciții de versificaţie și de te- 
mă. O insuficientă lectură și un 
Slab auto-control, iată ce a fă- 
cut pe autor să dea la iveală o 
carte mult prea modestă ca ni- 
vel poiitic. Dar, pentru inţtărirea 
spuselor, cităm: 

„Credeam că mă iubeşti, copilă, 
„Un sfert măcar cât tea-am 


pa iubit, - 


„Dar tu râzând şi fără milă 
„Iubirea mea ai năruit” etc. etc. 

Pentru Dumnezeu, Serob, Pe- 
trino şi Bodnărescu au trăit în 
celălalt seca... 


POVEȘTI PENTRU COPII. 


A trăit odată un tânăr, într'o 
tară unde „azi oamenii se bat 
crunt. Tânărul nostru, să-i zi- 


cem Tâ-Lă, era un leneș fără 
pereche, dar știa să desemneze 
bibilici inflorate și păuni, avea, 
Cum sar zice, talent. Dar tână- 
Tului îi plăcea să doarmă şi să 
nu facă nimic. A stat așa, un 
an, doi, patru, zece. Mânca orez 
și bea mirodenii cu vin și într'o 
zi-când a vrut să mai desemneze 
o bibilică, a văzut că mâna ui- 
tase să ţie tibişirul! Plin de tri- 
stețe, Tâ-LĂ se duse la prietenul 
său Ale-Ko, şi acesta il învăţă 
meșteșugul. Tânărul insă avea 
acuma tâmplele ninse și inima 
bătea cu sincope. TÂ-Lâ s'a in- 
tristat şi din ziua aceea a gs- 
semnat vulturi pleşuvi, ca să-şi 
ilustreze singeurătăţile. Poate că 
eroii rândurilor noastre n:ci nau 
existat! 


O MITOLOGIE ROMANEASCA 


este p:anul domnuiui Romulus 
Vulcănescu, profesor la Târgo- 
vigte, care in scopul acesta a în- 
tocmit, un interesant chestionat, 
privitor la problemele variate şi 
interesante care sunt cuprinse 
în vastul plan de muncă al dom- 
niei sa-e. Nu putem decât să su- 
bliniem cu convingere acest 
prim pas într'um domeniu a- 
proape neumblat şi atât de inte- 
resant. Marile creaţiuni și super- 
stiţii poporane, își trag obârşia 
tocmai din aceste isvoare pe care 
truda domnului Romulus Vulcă- 
nescu şi-a propus să le studieze. 
Increzători în steaua acestui po- 
por, ii urăm domnului Romulus 
Vulcănescu, răbdare și spor la 
munca aceasta ingrată şi minu- 


vească. Trăimd înitr'o lume carenată în același trup. 


gruzzi. Aceiași piesă („Un pa- 
har de apă“ pe Care Teatrul 
Naţionali o are astăzi într'o 
nouă versiune, datorită poetu. 
lui Şerban Bascovici) se reia 
în stagiunea următoare (1885- 
1986) sub aceeaşi direcție. 

In stagiunea  1894-—13895, 
Teatrul Naţional prezintă O 
nOuă piesă de Scribe : „Adri- 
anne Lecouvreur“, fără nu- 
mele traducătorului, (Gr. 
Cantacuzino ?) după 45 de 
ani de când această piesă 
fusese reprezentată de Co- 
media Franceză.  „Adrianne 
Lecouvreur'“ q fost scrisă de 
Scribe în Colaborare cu E. 
Legouve. 

Tot cu această piesă Sarah 
Bernard dă câteva spectacole 
la București, cu ocazia unui 
turneu, 


in stagiunea  1895—1896 


De fleisri fmae te efzanta:, te 
5 „Ac „pasul întăr. fa Dreapta 


cele Tre bas incita frentra vdîiny 


IA € 7, 7. dica . 
ȚDennander , Crcar 


SA PORA canto nadă) SOeyunul A Dac are S 
epntrdet. Odamp aipia : 1 „7hata:, Ante cui m ff. 
cul TF lea RA os fite zi Eli 9/4 la i sie 


za 1 3 catibatea dur 


Cca 


id e 7 
ee SU CEAT fa AA (acru, Aoclore 
4 


una. Ehar eri dm 8 Del dna Creat 


n Li futut flyrmzi 


cMrn Puel Ji c/iin Temelia Bă ca mia er e 


acel 4 a 
(Dear aj, 4 Au 


lori toane LA Cele /n2r frane oale. 707 4 


bunătatea , Domn nude ee. 


Facsimil după o pâgină de manuscris Ai A 


TIP. ZIARULUI „UNIVERSUL“, BUCUREŞTI, STR. BREZOIANU, 23 - Ra 


Teatrul Naţional prezintă 
pentru a treia și ultima 0a- 
ră, o piesă de Scribe, în tra- 
ducerea şi sub directoratul 
lui Gr. Cantacuzino, care, din 
motive lesne de înțeles nu-și 
pune numele pe afiș. E vorba 
de piesa „Țarina“, 

In legătură cu gestul lui 
Gr. Cantacuzino, acela de-a 
programa propriile-i  tradu- 
ceri, ne miră cum ÎI. L. Cara- 
giale, fost director cu 7-—8 
ani înainte de el (1888—1889) 
ma procedat la fel, cu pie- 
sa „„Camaraderia'“, admițână, 
bineînțeles, că această piesă 
ar fi fost tradusă pe vremea 
când se afla la conducerea 
teatrului. 

Să revenim însă la Eugene 











SE IMPLINESC 0 SUTA DE 
ANI 


dela nașterea întâiului nostru 
Rege. Carol I Cel Ințelept, a fost 
o mare epocă în istoria poporu- 
lui nostru. Iată dece serbările 
zilelor noastre își află nu numai 
o deplină justificare ci şi un 
simbol luminos. Preamărind-l 
gândul și faptele, nu facem alt- 
ceva decâi să păşim pe calea 
unui mare destin, pe care cu- 
getul Său l-a trasat încă de mul- 
tă vreme. Condeele și minţile cele 





Carol 1 


frunte ale sbuciumate- 
lor dar rarelor noastre zile, Ii 
inchină prinos de laudă şi re- 
cunoştinţă; Fundaţia Regelui 
Colturii, Carol II, Ii dă la ivea- 
lă discursurile, actualizând ast- 
fel toate aspirațiile Lui. 

Trăind în zodia Marelui Său 
Nepot, ne închinăm condeiul 
nostru umil, poposind o clipă în 
faţa unei umbre de mult nemu- 
ritoare. 


mai de 


ION AL. GEORGE 


este numele unui valoros poet, 
care a dispărut cu totul din re- 
vistele şi cărțile vremii. Delia 
„Domus Taciturna“, „Sapho“ şi 
„Aquile“, poetul n'a mai dat la 
iveală aproape nici un vers. Şi 
poatecă sunt douăzeci și ceva de 
ani de atunci. ar noi, care îi 
cunioaștem silueta pe care 0 
plimbă, zilnic cu o aristocratică 
blazare printre oameni, aștep- 
tăm încă sunetul harpei sale. 
Tocmai din această superbă 
indiferență, din acea amar ric- 
tus pe care îl aruncă poetul, co- 
tidianului, am dori să se în- 
chege un nou „carmina, bathica“ 
saa o altă elegie. Noi, cei mai 
tineri, încă îi cunoaștem cân- 
tecele poetului Ion Ai. George și 
un al doilea descălecat în arena 
poemu.ui, ne-ar onora și n-ar 


0 N N N O O N N NI N O N N O O at A ia aaa 


Scribe : în 1837, Al. Dumas 
(tatăl) isbutește să înscrie 
în program, la Comedia Fran- 
ceză, o piesă a lui, întitulată 
„Caligula“. Piesa cade fulge- 
rător (zice.se din cauza unei 
metrese a lui Dumas, Ida 
Ferier, pe care acesta o îm- 
pusese să joace rolul princi- 
pal). Piesa este scoasă de pe 
afiș, lucru ce îndâriește pe 
Dumas cure se ridică împo- 
triva Comediei Franceze, In. 
tro asemenea împrejurare 
este jucată piesa „La cama- 
raderie“' a Iui Scribe (12 Iu- 
nie 1838) care obține, cu 
toată stagiunea înaintată, 
un mare succes pe scena Clo- 
mediei.Framceze, Este posi- 
bil ca 1. L. Caragiale să fi 


bucura. în egală măsură. Severei 
căutături și simbolicei lavaliere 
pe care le arborează, poetul, le 
întindem din aceste coloane, a 
mână francă şi entuziastă de 
prețuitor şi îrate. 


LA SATU MARE 


apare revista „Afirmarea”. vare 
e în al patrulea an al vieţii. Ro- 
stul unei publicaţii de graniţă, 
este a întări spiritul românesc, 
acolo unde e mai mare nevoie 
de aceasta şi „Afirmarea” își 
face datoria. 

Petre Paulescu serie o pagină 
de poezie slabă, inegală, plină de 
influenţe. Cităm:,E şi ea fetiţă, 
mare” („Ci-că e şi e cocoană”) 


: din Crevedia şi Gyr. DI sfătuim 


pe băiatul ăsta de talenţ să-și 
mai controleze „dactelele” și să 
nu: le dea prea repede ia aer de 


4. iume, pentrucă, în acest fel, nu 


va avea decât de pierdut. Pen- 
tru frumoasa apariţie a „Afir- 
mării”, o salutare d-lor Popescu 


şi Ruleanu, împreună cu asigu- 
varea că-l urmărim cu prietenie 
şi interes, 


E USOR A SCRIE VERSURI... 


O carte: „Poezia vieţii“. Auto- 
nul, o autoare: Anşa. In cele 116 
pagini mari, multe, foarte multe 
strofe și poesie — mm prea. Am 
răsfoit volumul cu o ciudată 
strângere de inimă, gândin- 
du-mă, la manuscrisele câtorva 
poeţi tineri, care nu pot vedea 
lumina tiparului. 

Pentru lămurirea cetitorilor 
noştri, vom cita o strofă dim vo- 
um. Şi îi asigurăm că am ales-o 
la intâmplare: 

„Păi mândro, mândruliţă... 

„Cu-albăstrele in cosiţă: 

„Cu ochii de :cicoare 

„Când-i vede neica, moare. 

„Of... of, mândzrulița mea“. 

Punttuația şi ortografia, strict 
originale, inspiraţia nu chiar. 

Coperta şi sehițele din text 
sunt tot opsna autoarei poesii- 
lor, foarte frumoase, ca şi poe- 
sia citată... Conachi, trăia acum 
o sută şi ceva de anil 


DOMNUL PAUL I. DANIEL 


a fost editat la „Cartea Româ- 
nească“, ou volumul său „Repu- 
blica Barbă-Rasă“, carte anun- 
ţată de mult timp. Pornit incă 
din „Biletele de papagal“ — ca 
aproape toţi scriitorii acelei 
vârste, Paul I. Daniel a isbutit 
o carte care place. Din lumea 
de parlagii, dricari, găinari, hin- 
gheri şi frizeri, autorul a ştiut 
să alcătuiască o vie comedie 
umană, Apreciem la Paul I, Da- 
niel acea savuroasă coloare 10- 
cală și acel limbaj de pitorească, 
bogăţie; autorul a scris, ni se 


ştiut de acest succes al lui 
Scribe, care isbutise să înge- 
nunchie pe Al. Dumas, CU 
toată atmosfera neprielnică 
ce i-o făceau scriitorii fran- 
cezi contemporani, afară de 
Victor Hugo. Petit de Julie. 
ville nu s'a dat înlături să 
scrie mai târziu despre Scri- 
be : ,,... homme qui a le mi- 
eux exprime pendant un de- 
mi_si&cle V'6tat d'esprit et les 
sentiments d'une partie con- 
sidrable de ia societe fran- 
caise,  mârite  assurăment 
Testime des historiens ă d6- 
faut de Padmiration des I6t- 
trâs“, i 

Oricare ar fi poziția Lui 
Eugene Scribe în istoria Llite- 
raturii franceze, după 78 de 


13 


Mai 1939 es 





pare, tomai ce a vrut: o carte 
(ca să ne exprimăm în ton 
„parbă rasă“) ă la sme. 
Bazaţi pe această frumoasă 
„republică“, așteptăm pe Paul 1, 
Daniel în realizări mai adânei şi 
de mai largă respirație. Barbă” 
Rasă, Gropile lui: Ouatu și Man- 
dravela iși aşteaptă cronicarul 


„THESIS” 


buletinul de cultură al grupări! 
sibiene, a apărut întrun inţe- 
resant și compact caet, venind 
sa ne dovedească ritmul inte- 
ligent şi viu în care seriu: și gân- 
desc colaboratorii acestui „bu- 
letin”. Cunoaștem încă mai de 
mult râvna, celor strânşi în jurul 
acestui steag și deaceea realiza- 
rea de azi nu poate decât să fie 
confirmarea unei credinți, Ya 
mai trebui să insistăm asupra 
contribuţiilor care ne-au reţinui 
in special: Al. Dima, Mircea A- 
lexiu, 1. Truma, Ionel Neamţu, 
I, Popescu-Sibiu, N. Ciucianu şi 
alţi câţiva. Poezii bume scriu: 
Ion 'Th. Ilea şi George Vaida, 
din care desprindem pentru ce- 
titorii noștri o strotă lineară Și 
clară: 
„Au suit ninsorile spre stele ă 
„Și genunchii munților i-au 
prins 
„lar în cetini, sticle şi inele 
»Vâlvătaia albă şi-au aprins”. 
Talentul din „Calm exterior” 
nu se desminte. Dar am promis 
că asupra buletinului vom mai 
serie; şi ne vom ţine de cuvânt, 
pentrucă suntem încredinţaţi că 
€ de a noastră datorie. 


1. D. PIETRARI 


a tipărit „Poeme cu vin şi hai- 
duci”. Lucruri bune, alături de 
altele slabe. o robusteţe „haidu- 
cească” şi vie caracterizează 
toată poezia lui, străbătută și 
da influenţe explicabile: N, Cre- 
vedia, Virgil Carianopol şi Radu 
Gyr. Avem 'donvingerea că dom- 
nul I.D. Pietrari va. scrie poe- 
me din ce în ce mai autentice 
şi mai bune. 

Poesia domnului 1. D. Pietrari 
ne-a lăsat amintirea unui vin 
aspru, băut sub teii în floare. 
Păcat că uneori versurile erau 
„Ciîticate” de lesturi inutile!” 


ŞTEFAN BACIU 


„EȘTI NEBUN !“, ALBUM DE 
VQINESCU 


In curând va apare în editura 
„Universul Literar“ un album 
de schițe umoristice, datoriţ co- 
laboratorului nostru George Voi. 
nescu, 

Albumul se va intitula: „Eşti 
nebun !“ şi va, cuprinde 60 de 
desene, in parte inedite. 





ani dela moartea lui, şi ori- 
care ar fi soarta celor 1877 
de piese scrise, se crede, cu 
ajutorul „negrilor“, un lucru 
e cert : că piesele sale au re- 
purtat mari succese atât în 
Franța cât şi aiurea. In ce. 
eeace privește piesa „Camiara. 
deria“ tradusă de 1. L. Cara- 
giale, deși nu face parte dân- 
tre piesele cele maj reușite 
ale lui Scribe (cum e „Un 
Chaine“, de exemplu) ea art, 
totuși, pentru noi, românii, 
valoarea unui document care 
nu trebue neglijat de biogra. 
fii şi cercetătorii operei celei 
mai reprezentative figuri a 
dramaturgiei dautochtone: 1, 
L. Caragiale, 
TEODOR SCARLAT 





Plimbare cu Huysmans 


(Urmare din pag. I) 


Excursioniştii de August, așa de plouaţi, 
nu puteau recunoaşie cipreşii observați de 
Huysmans în lungul alei: pe o zi îrumoasă 
cu parfum de rășină și rouă de aur revăr- 
sată da copaci în picături a'bastre peste 
pietricele. Totuși e: aveau să-și dea seama 
la fel că în locul acesta „ospitatieru! Dijon 
este insuportabil“. Cauza ? Acelaş impia- 
cabil portar ce te poartă până )a puțul- 
monument închis în griiaj, deschide, aş- 
teaptă să se termine contemplaţia şi apoi 
te scoate din parc pe drumul cel mai 
scurt. 

Ca în jurul unui pupitru rotativ deasu- 
pra căruia citesc heruvicul dascălii noș- 
tri ortodox:, închipuit în formă hexagona- 
lă, stau streșiniţi cei şase prooroci, în mă- 
rime naturală, P:edestalul acestui pupitru 
în bloc de piatră este destul de înalt ca 
să urci o scăriță până la nive.ul sacreior 
picioare. El şade înfipt într'un bazin în- 
gust care-i udă tulpina, jos, cu aghiesme 
stătute. Te piimbi in voie pe un podium 
împrejurul brâului de iluminaţi, intr'o 
mare colivie de sârmă cu un coperiş ca 0 
umbrelă de căluşei. 

Frumos o fi grăii domnu: Oursei despre 
gravele statui cu excepția aceleia a lui Da- 
vid buhăit, în strânsoarea une: coroane 
prea mici, M:e-mi plăcea să verific oblu, 


că puțin blond și mult cenușiu intrase în 
tonul uniform al acestor prooroci de p:a- 
tră cărora vârsta la stersese culoarea dată 
de Jean Maloue] şi aureala de Herman din 
(Colonia. Acel „bond“ aparține de fapt 
pietrei din Bourgogne, cu aspectul ci de 
iut răscopt sub arşiţă. 

Merşterul Sluter a luat câteva modele 
din ghetto-ui dijonez. Din nazurile acci- 
dentate și mari specifice rasei, pietrarul 
ducelui Filip, a vrut să facă şase orgi de 
tăcere. N'a reuşit cu toate, 

Fiecare ne găsim slăbiciunea între aceste 
efigi: închise în faldur: energice, dn a 
căror materie mâna plămăditorului a 
ştiut să sburiească brutal, nervul expresici, 
viaţa. 

Unuia=i piace Isaia, chel, în somn 
hipnotic, bolnav de prevestire cu centură 
dărimată pe şolduri, sub greutatea mâinii 
şi a diverselor pendantive din geometria 
rituală. Ei zornăie lanțuri care rostesc și 
acum din trecut, vestirea pasiunei lui 
Christ şi totuși doarme jihnit de multă veș- 
nicie fic ca să uite durerea, fie spre a cu 
noaște încă. 

Dela nefericitul încărcat cu ghiulelele 
unei mari responsabilităţi trec la Moise. 
O namilă divină. Enorma barbă îiuspicată 
ar vrea să-l deslipească de bloc, să-l dea 


jos. Cu riduri purtate după osatura mon- 
golică, proorocul n'avea nevoie să fie cu- 
cuiat de dublu! corn sacerdotal ce i l-a 
dăruit sculptorul, pentru a se rupe mas:v 
din muntele Sinai. Filacterul i se deşiră 
din umărul stâng ca o jumătate de plato- 
şă pe lângă un snop de barbă, și brutaii- 
zează prin verticală, cutele transversale 
aie draperiei de pe deșert. Pe el scrie: 
„Norodul fiilor lui Israel, va sdrobi un 
miel la ceas de seară“. 

Mult place lui Huysmans acest Moise 
„Suprauman'“, „cette figure d'oragc“ ală- 
turea de care Moise al lui Michel Angelo, 
cioplit aproape un secol mai târziu, dotat 
tot cu „coarne“ şi cu „un fluviu de bar- 
bă“ nu-i decât „un colos indiferent“. Pro- 
fetul lui Sluter este, după el, mai degrabă 
„înclinat a pedepsi decât a ierta“, Intr'a- 
devăr numai desuetudinea puţului propriu 
zis, urmele de lepră a vremii, moderează 
spaima de copil ce se iscă'm noi lângă a- 
cest popă grandios cu asprimi şi uscăciuni 
de insomnie. EI se înalță prea nobil şi rea- 
list, sub îngerii pupitrului (aşa zis de noi) 
ca să cerşcască somnui pământului, ca ur- 
mașul său speculativ din lirica secolului 
XIX. De cum e înţeles puţin vine spre om 
şi copilăria din om se face ghem. 

Simţi că l-ai mai văzut pe Moise, cam 
la fel sguduind un schit din ţara ta, în 
timpul sfintei slujbe, degajat din scriptu- 
rile care au sfărâmat închizându-se noroa- 
dele de muşte ale lui Creangă. 


SIMION STOLNICU 





Taxa poştală plătită în numerar conform aprobării dir. Ge P.T. T. Nr. 24464-939