Thomas Enger — [Henning Juul] 01 Ars

ARS 


SIRE 


hom 


THOMAS ENGER 


Seria: Henning Juul 
Volumul 1 


ARS 


Original: Skinndad [Burned] (2011) 


Traducere din limba engleză de: 
PETRU IAMANDI 


y 


virtual-project.eu 


b 


LITERA? 


2013 


VP - 


2 


„Viaţa mea, îţi promit din toată 
inima să-ți aparțin până când 
moartea îmi va stinge pasiunea 
mistuitoare pentru tine și pentru 
bucurie”. 


Halldis Moren Vesaas, Vietii, 
1930 


VP-3 


PROLOG 


Septembrie 2007 


| se pare că-i înconjurat de întuneric, dar nu poate fi sigur. Nu 
poate să deschidă ochii. Pământul e rece? Sau umed? 

| se pare că plouă. Ceva i-atinge fața. Primii fulgi? Prima 
zăpadă? 

Lui Jonas îi place mult zăpada. 

Jonas. 

Morcovi zbârciţi, înfipţi în feţele oamenilor de zăpadă, bucăţi 
de iarbă și de pământ. Nu, nu acum. Gerilă!, tu ești? Sau nu? 

Incearcă să-și ridice brațul drept, dar nu poate. Mâinile. Le 
mai are? Degetul mare îi zvâcnește. 

Sau cel puţin așa i se pare. 

Iși simte pielea proaspătă și delicată, precum fulgii de zăpadă. 
Flăcări peste tot. E atât de cald. Faţa îi alunecă precum aluatul 
într-o tigaie care sfârâie. 

Lui Jonas îi plac mult clătitele. 

Jonas. 

Pământul se cutremură. Voci. Tăcere. O tăcere minunată. 
Apără-mă, te rog. Tu, cel care mă priveşti. 

Liniştește-te. Nu te teme. Am eu grijă de tine. 

Râsetul dispare încet. Simte că nu mai poate respira. Ţine-mă 
de mână, strânge-mă de mână. 

Dar unde ești? 

Aaa. lată-te. Eram amândoi aici. Tu și eu. 

Lui Jonas îi place mult că există un „tu și eu”. 

Jonas. 

Orizonturi. Ploaie torențială pe o suprafață albastră 
necuprinsă. Suprafaţa e tulburată de un zgomot, undiţa și 
momeala se afundă. 

Lemn rece sub picioare. Ochii îi sunt tot lipiți. 

Liniştește-te. Nu te teme. Am eu grijă de tine. 

Simte balconul sub picioare. Se ţine bine. 

Sau așa i se pare. 


1 Aluzie la cântecelul american Frosty, the Snourman, în care un om de zăpadă se 
trezește la viață când un copil îi pune pe cap o pălărie fermecată. (n.tr.). 


VP -4 


Mâinile goale. Unde ești!? Dă înapoi filmul, te rog - te rog, dă 
înapoi filmul! 

Un zid de întuneric. Totul se reduce la întuneric. Sunetul 
sirenei se aude tot mai aproape. 

Reușește să deschidă un ochi. Nu e zăpadă. Nu e ploaie. E 
doar întuneric. 

N-a mai văzut întuneric până acum. Niciodată nu la văzut cu 
adevărat, niciodată n-a văzut ce poate ascunde întunericul. 

Dar îl vede acum. 

Jonas se temea de întuneric. 

Ține mult la Jonas. 

Jonas. 


1. 


Iunie 2009 


Buclele ei blonde sunt îmbibate de sânge. 

Pământul s-a căscat și a încercat s-o înghită. Numai capul și 
trunchiul i se mai văd. Corpul ei rigid stă proptit în pământul 
umed; arată ca un trandafir roșu, solitar, cu tulpina lungă. 
Sângele i s-a prelins pe spate în fire subţiri, alungite, ca niște 
lacrimi pe un obraz melancolic. Spatele ei gol seamănă cu o 
pictură abstractă. 

Intră în cort, cu pași șovăitori, privind în stânga și-n dreapta. 
„Întoarce-te, își spune el. Asta n-are nicio legătură cu tine. 
Întoarce-te, ieși din cort, du-te acasă și uită ce-ai văzut”. Dar nu 
poate. Cum să poată? 

— Bună... bună ziua. 

Îi răspunde doar foșnetul crengilor. Mai face câţiva pași. Aerul 
e înăbușitor și parcă se lipește de el. Mirosul îi amintește de 
ceva. Dar de ce anume? 

leri, cortul nu era aici. Pentru unul ca el, care-și plimbă zilnic 
câinele pe terenul Ekeberg, apariţia unui cort mare, alb era o 
tentaţie irezistibilă. Ce amplasare ciudată! Trebuia să vadă ce e 
înăuntru. 

O, de-ar fi avut puterea să reziste! 


VP-5 


Mâna nu e atașată de corp. Stă retezată, lângă braţ, de parcă 
s-ar fi desprins din încheietură. Capul îi atârnă pe umăr. Se uită 
la ele din nou, la buclele blonde. Petele roșii din părul încâlcit îl 
fac să semene cu o perucă. 

Se apropie de tânără cu precauţie, dar se oprește brusc, cu 
răsuflarea întretăiată, până când simte că nu mai are aer. 
Stomacul i se strânge, gata să dea afară cafeaua și banana de la 
micul dejun, dar reușește să-și înăbușe reacţia. Se dă înapoi, cu 
grijă, clipind des, și o mai privește o dată. 

Un ochi îi atârnă din orbită. Are nasul zdrobit, turtit, pare că i- 
a dispărut în craniu. Maxilarul e crestat și acoperit de vânătăi și 
de tăieturi. Dintr-o gaură din frunte i-a ţâșnit un sânge gros, 
negru, care i-a intrat în ochi și s-a scurs apoi pe ceea ce i-a mai 
rămas din nas. Un dinte atârnă de un fir de sânge coagulat, sub 
buza de jos. Alţi câţiva dinţi s-au împrăștiat pe iarbă, în fața 
femeii, care a avut cândva un chip. 

Acum nu mai are. 

Ultimul lucru pe care și-l mai amintește Thorbjørn Skagestad, 
înainte să iasă clătinându-se din cort, este oja de pe unghiile ei. 
Roșu sângeriu. 

Exact ca pietrele grele din jurul ei. 

e 

Henning Juul nu știe de ce stă aici. În acest loc. Locul 
improvizat, pe coasta dealului, e tare. Aspru, denivelat. Dureros. 
Și totuși, el întotdeauna se așază acolo. Exact în același loc, 
năpădit de mătrăgune, care se întind în sus, spre Clubul 
Dælenenga. Bondarii băzâie de zor în jurul boabelor otrăvitoare. 
Scândurile sunt umede. Simte umezeala prin pantaloni. Poate că 
ar trebui să-și schimbe pantalonii când ajunge acasă, dar știe că 
nu se va osteni s-o facă. 

Henning venea aici să fumeze. Acum nu mai fumează. Nicio 
legătură cu sănătatea sau cu simţul practic. Mama lui e 
suspectă de cancer la plămâni, dar nu asta îl oprește. Ar da 
orice să poată fuma. Prietenele albe, zvelte, mereu fericite să te 
vadă, deși niciodată nu rămân cu tine prea mult timp, din 
păcate. Dar nu poate, pur și simplu nu poate. 

Mai sunt oameni în jur, dar nimeni nu se așază lângă el. 
Mama unui puști care joacă fotbal în vale, pe gazonul artificial, 
ridică privirea spre el. Apoi se uită repede în altă parte. S-a 
obișnuit ca oamenii să-l privească pe furiș. Știe că lumea se 


VP-6 


întreabă cine e, ce i s-a întâmplat și de ce stă acolo. Dar nimeni 
nu-l întreabă. Nimeni nu are curajul. 

Nu le găsește nicio vină. 

e 

Se ridică în picioare când soarele începe să coboare. Își trage 
piciorul. Medicii i-au spus să încerce să meargă cât mai firesc, 
dar nu poate. Îl doare prea tare. Sau poate că nu-l doare 
suficient. 

Știe ce e durerea. 

Se îndreaptă cu pași târșăiţi spre parcul Birkelunden, pe lângă 
pavilionul renovat de curând, cu acoperiș nou. Aude un țipăt de 
pescăruș. Sunt mulţi pescăruși în parcul Birkelunden. Urăște 
pescărușii. Dar îi place parcul. 

Șchiopătând în continuare, trece pe lângă îndrăgostiţii la 
orizontală, cu buricul gol, pe lângă cutiile de bere din care a mai 
rămas doar spuma, și pe lângă focurile care fumegă încă sub 
grătarele încinse. Un bătrân se încruntă, cu o expresie de 
concentrare, apoi aruncă o bilă de metal spre alte bile de pe 
aleea acoperită de pietriș unde, minune, copiii au lăsat în pace 
statuia ecvestră din bronz. Bătrânul nu nimerește. Puțin a lipsit. 

„Tu și eu, gândește Henning, avem multe în comun”. 

Prima picătură de ploaie cade tocmai când intră pe 
Seilduksgate. Câţiva pași mai încolo, lasă în urmă forfota din 
Grunerlakka. Nu-i place zgomotul. Nu-i place nici clubul Chelsea 
și nici de agenţii de circulaţie, dar nu are ce face. Sunt o 
grămadă de agenți de circulaţie pe Seilduksgate. Nu știe dacă 
vreunul dintre ei ţine cu Chelsea. Dar Seilduksgate e strada lui. 

Îi place Seilduksgate. 

În timp ce ploaia îi scuipă în cap se îndreaptă către vest, spre 
soarele ce apune peste vechiul atelier de vele, care dă și 
numele străzii. Nu se sinchisește de stropii de ploaie și mijește 
ochii ca să-și dea seama ce-i cu obiectul din faţa lui. O macara 
galbenă, uriașă, se înalță spre cer. Parcă ar fi acolo 
dintotdeauna. Norii din spatele lui sunt tot cenușii. 

Henning se apropie de intersecția unde Markvei are prioritate 
de dreapta și se gândește că, mâine, situaţia s-ar putea 
schimba. Nu știe dacă e un gând de-al lui sau dacă nu cumva i l- 
a vârât cineva în cap. S-ar putea să nu se schimbe nimic. Poate 
că numai vocile și sunetele vor fi altfel. Cineva ar putea striga. 
Cineva ar putea șopti. 


VP -7 


Poate că totul va fi altfel. Sau nu va fi nimic. Și în acea 
tensiune se află o lume întoarsă cu susul în jos. „Mai fac parte 
din ea? se întreabă el. E loc pentru mine? Sunt îndeajuns de 
puternic ca să aduc la suprafață cuvintele, amintirile și gândurile 
despre care știu că sunt îngropate adânc în mine?” 

Nu știe. 

Sunt multe lucruri pe care nu le știe. 

e 

Intră în apartament după ce urcă trei etaje care parcă nu se 
mai sfârșesc, pe unde praful plutește deasupra murdăriei 
impregnate în lemn. O tranziţie potrivită spre casa lui. Locuiește 
ca vai de el. Așa vrea. Nu crede că merită un hol spaţios, 
șifoniere cât centrele comerciale, o bucătărie cu dulapuri și 
sertare cât un patinoar ultramodern, electrocasnice cu funcţie 
de autocurăţare, podele delicate care te invită la un dans 
sentimental, pereţi înţesați de romane clasice și lucrări 
științifice, și nici vreun ceas de comandă, vreun candelabru Lilia 
de la Georg Jensen sau vreo cuvertură din prepuţț de colibri. El 
se mulțumește cu o saltea simplă, un frigider și ceva pe care să 
stea când întunericul se furișează înăuntru. Fiindcă întunericul 
așa face, inevitabil. 

De fiecare dată când închide ușa după el, are senzaţia că nu-i 
ceva în regulă. Respiră din ce în ce mai repede, îl apucă 
fierbinţeala și palmele îi asudă. În dreapta e o scară mobilă, 
chiar la intrare. la scara, se urcă pe ea și pune mâna pe 
geamantanul Clas Ohlson de pe etajera verde, veche, pe care își 
pune pălăria. Scoate o cutie cu baterii, umblă la detectorul de 
fum, scoate bateria veche și o înlocuiește cu una nouă. 

O testează să vadă dacă funcţionează. 

După ce își recapătă răsuflarea, coboară de pe scară. S-a 
obișnuit să-i placă detectoarele de fum. li plac atât de mult încât 
acum are opt. 


2. 


Când aude ceasul deșteptător se întoarce pe partea cealaltă, 
bombănind dezamăgit. Este în toiul unui vis care se evaporă 
când ochii i se deschid încet și zorii se strecoară în cameră. In 


VP-8 


vis îi apărea o femeie. Nu-și amintește cum arăta, dar știe că era 
Femeia Visurilor lui. 

Henning înjură, apoi se ridică în capul oaselor și privește în 
stânga și-n dreapta. Ochii i se opresc asupra sticluțelor cu 
medicamente și a cutiei de chibrituri care îl întâmpină în fiecare 
dimineaţă. Oftează, își lasă picioarele pe podea și se gândește 
că azi, azi este ziua în care o va face. 

Răsuflă adânc, se freacă pe față și începe cu ce e mai simplu. 
Pilulele sunt alburii și amenințătoare. Ca de obicei, le înghite 
fără apă, fiindcă e mai greu așa. Se forţează să le înghită și le 
așteaptă să dispară pe tractul digestiv ca să-și facă treaba 
despre care doctorul Helge susține cu atâta entuziasm că este 
spre binele lui Henning. 

Trântește sticluta pe noptieră mai tare decât e nevoie, de 
parcă ar vrea să se trezească mai bine. la repede cutia de 
chibrituri. O deschide încet și se uită înăuntru. Douăzeci de 
soldaţi de lemn sosiți direct din iad. Scoate unul, studiază 
gămălia de sulf, un capișon roșu, răul în concentraţie maximă. 
Chibrituri de siguranță scrie pe etichetă. 

O contradicţie în termeni. 

Apasă chibritul subţire pe marginea cutiei și este cât pe ce să- 
| aprindă, când simte că-i înțepenesc mâinile. Se concentrează, 
adunându-și toată puterea din braţe, din degete, dar așchia de 
lemn, încăpăţânată, refuză să se clintească, nu se supune și 
rămâne impasibilă. Henning începe să asude, simte o gheară în 
piept, încearcă să respire, dar fără folos. Mai face o încercare, 
scoate o altă minusculă sabie a răului și o repede asupra cutiei, 
dar curând își dă seama că de data aceasta nu mai are același 
aplomb, și-a pierdut mult din voinţă, drept care renunţă să-și 
mai pună gândul în aplicare. Și-aduce aminte că trebuie să 
respire și își înfrânge pornirea de a tipa. 

E încă foarte devreme. Ceea ce-i explică reacţia. Arne, care 
locuiește sus, poate că doarme încă, în ciuda obiceiului pe care 
îl are de a recita zi și noapte din poeziile lui Halldis Moren 
Vesaas. 

Henning oftează și așază cu grijă cutia de chibrituri exact în 
același loc, pe noptieră. Își trece ușor mâinile peste faţă. Atinge 
locurile unde pielea este altfel, mai moale, dar nu la fel de 
netedă. „Cicatricele exterioare nu sunt nimic în comparaţie cu 
cele interioare”, se gândește el, apoi se ridică în picioare. 


VP-9 


În orașul care doarme. Acolo vrea el să fie. Și iată-l aici. În 
cartierul Grünerløkka din Oslo, dis-de-dimineaţă, înainte ca 
orașul să intre în acţiune, înainte ca scaunele cafenelelor de pe 
trotuare să fie toate ocupate, înainte ca mămica și tăticul să 
plece la serviciu, copiii să fie duși la creșă, iar bicicliștii să treacă 
pe roșu de câte ori pot, în timp ce se năpustesc pe Toftesgate. 
Doar câţiva oameni s-au trezit și se foiesc de colo-colo, precum 
porumbeii care își caută hrana. 

Trece pe lângă fântâna arteziană din piața Olaf Ryes și 
ascultă zgomotul apei. Se pricepe să asculte. Și se pricepe să 
recunoască zgomotele. Își închipuie că nu aude nimic altceva 
decât apa care se scurge și vrea să creadă că e ziua în care se 
sfârșește lumea. Dacă se concentrează, aude sunetul precaut al 
mai multor corzi, apoi un violoncel sumbru care intervine încet, 
înainte să renunțe și să lase locul timpanelor, anunțând 
nenorocirea ce va să vină. 

Azi însă nu are timp să se lase copleșit de muzica dimineţii. 
Merge la lucru. Gândul în sine îi înmoaie genunchii. Nu știe dacă 
Henning Juul mai există, acel Juul care primea patru oferte de 
angajare pe an, care îi făcea pe muţi să cânte, care făcea ca 
zilele să înceapă mai devreme - doar pentru el - fiindcă își 
urmărea prada și avea nevoie de lumină. 

Știe cine era. 

„Oare Halldis are vreo poezie pentru unul ca mine?” se 
întreabă el. Probabil. 

Halldis are câte o poezie pentru fiecare. 

e 

Se opreşte când vede colosul din cărămidă galbenă din 
capătul străzii Urtegata. Lumea crede că uriașul logo Securitas, 
de pe perete, înseamnă că firma de protecție și pază ocupă tot 
blocul, dar aici își au sediul și câteva firme private și instituţii 
publice. Precum www.123nyheter.no unde lucrează Henning, un 
ziar online, al cărui slogan publicitar este „1-2-3 Știri - ușor ca 1- 
2-3!” 

El, unul, nu crede că e un slogan foarte inspirat - nu că i-ar 
păsa. Cei de-acolo au fost înțelegători cu el, i-au lăsat timp să-și 
revină, să-și limpezească mintea. 

Un gard înalt de trei metri, cu ţepușe din metal negru, dă ocol 
clădirii. Poarta, care este parte integrantă din gard, culisează 


VP - 10 


încet ca să facă loc unei furgonete Loomis. Henning trece pe 
lângă o gheretă de pază, mică, goală, și încearcă să deschidă 
ușa de sticlă de la intrare. Nu se deschide. Se uită prin ea. Nue 
nimeni. Apasă pe un buton de otel, lustruit bine, deasupra 
căruia stă o plăcuță pe care scrie RECEPȚIE. O voce repezită, de 
femeie, spune „Da”. 

— Bună dimineaţa, zice el, dregându-și glasul. Sunteţi 
amabilă să mă lăsaţi să intru? 

— La cine mergeţi? 

— Lucrez aici. 

Tăcere. 

— V-aţi uitat cardul? 

Henning se încruntă. Care card? 

— Nu, n-am așa ceva. 

— Toată lumea are card. 

— Eu n-am. 

Din nou, tăcere. Henning așteaptă o continuare care nu mai 
vine. 

— Sunteţi amabilă să mă lăsaţi să intru? 

Un bâzâit ascuţit îl face să tresară. Ușa huruie. Stângaci, 
Henning trage de ea, o deschide, intră și verifică tavanul. Ochii 
lui identifică repede un detector de fum. Așteaptă până când se 
aprinde scurt lumina verde. 

Podeaua de gresie cenușie e nouă. Privind în jur, își dă seama 
că s-au schimbat multe. Pe podea sunt plante mari în ghivece și 
mai mari, pereţii sunt zugrăviți în alb și cu tot felul de 
decorațiuni. Nu înţelege. Au și o cantină acum, observă el, în 
stânga, dincolo de o ușă de sticlă. In fața ei este recepţia, tot 
dincolo de o ușă de sticlă. O deschide și intră. Pe tavan este un 
detector de fum. Excelent! 

În dosul ghișeului, femeia cu părul roșu, prins în coadă de cal, 
pare supărată. Bate de zor în tastatura unui computer. Lumina 
monitorului îi reflectă faţa îmbufnată. În spatele ei sunt sertare 
care dau pe dinafară de hârtii, prospecte, pachete și pachetele. 
Un ecran TV, conectat la un computer, este fixat pe perete. 
Prima pagină a ziarului îi atrage imediat atenţia cu un titlu de-o 
șchioapă: 


FEMEIE GĂSITĂ MOARTĂ 


VP -11 


Apoi citește subtitlul: 


Femeie găsită moartă într-un cort de pe terenul Ekeberg. 
Poliția bănuiește că ar fi vorba de o crimă. 


Henning știe sigur că secția de știri nu are încă nimic concret, 
fiindcă și titlul, și subtitlul conţin aceeași informaţie. lar la faţa 
locului n-a fost niciun reporter. Anunţul este însoţit de o 
fotografie de arhivă, în care un loc cu totul diferit este izolat de 
poliție. 

Inteligent. 

Henning așteaptă ca recepţionera să-l bage în seamă. N-o 
face. Vine mai aproape și o salută. În sfârșit, femeia ridică ochii. 
Mai întâi îl privește lung, de parcă i-ar fi tras o palmă. Apoi, 
reacţia inevitabilă. Rămâne cu gura căscată, ochii ei îl iscodesc: 
faţa, arsurile, cicatricele. Nu sunt mari, nu deranjant de mari, 
dar îndeajuns de mari ca lumea să se uite prea lung la ele. 

— Se pare că am nevoie de un card, spune el, cu toată 
politețea de care e în stare. 

Femeia nu-și poate dezlipi privirea de la el, dar se silește să 
iasă din balonul de săpun în care s-a refugiat. Începe să 
scotocească prin niște hârtii. 

— A, da. Cum... vă numiţi? 

— Henning Juul. 

Femeia înţepenește, apoi ridică din nou privirea, de data 
aceasta încet. Trece o eternitate până spune: 

— A, dumneavoastră sunteți. 

Henning înclină din cap, stingher. Femeia deschide un sertar, 
caută prin alte hârtii, până găsește o folie de plastic și un card. 

— Va trebui să vă mulțumiți cu un permis temporar. Durează 
ceva timp până să vă facă unul nou, trebuie înregistrat la 
ghereta de afară ca să deschideţi singur poarta etc. Codul este 
1221. E ușor de ţinut minte. 

Îi înmânează cardul. 

— Și trebuie să vă fac o fotografie. 

Henning o privește lung. 

— O fotografie? 

— Da. Pentru card. Și pentru articolele din ziar. Ca să 
împușcăm doi iepuri dintr-o lovitură, nu? Ha, ha! 

Femeia încearcă un zâmbet, dar buzele îi tremură ușor. 


VP - 12 


— Am urmat un curs de fotografie, zice ea, ca să 
preîntâmpine orice protest. Nu trebuie decât să staţi acolo, de 
restul mă ocup eu. 

Din spatele ghișeului apare un aparat de fotografiat. E montat 
pe un trepied. Femeia îl reglează. Henning nu știe încotro să 
privească, drept care se uită în depărtare. 

— Foarte bine. Încercaţi să zâmbiţi! 

Să zâmbească. Nu-și mai aduce aminte când a zâmbit ultima 
oară. Femeia face trei fotografii, repede. 

— Excelent! Salvi mă cheamă, spune ea și îi întinde mâna 
peste ghișeu. 

Henning dă mâna cu ea. O piele moale, minunată. Nu-și mai 
aduce aminte când a simţit ultima oară o piele moale, minunată, 
lipită de a lui. Femeia îi strânge mâna, nici prea tare, nici prea 
ușor, exact cum trebuie. Henning o privește și își retrage mâna. 

La plecare se întreabă dacă femeia a observat zâmbetul abia 
schiţat de pe buzele lui. 


3. 


Henning și-a folosit cardul nou și lucios de nu mai puţin de trei 
ori, de la recepţie până la etajul doi. Deși biroul e tot acolo, 
nimic nu-i mai amintește de locul de care se legase atât de mult 
cu aproape doi ani în urmă. Totul este nou, până și covorul. Sunt 
suprafețe gri și albe, o chicinetă, și ar pune pariu pe orice că 
paharele și cănile din dulapuri sunt curate lună. Peste tot numai 
ecrane plate, pe mese și pe pereţi. 

Verifică bine încăperea. Ca să vadă dacă sunt detectoare de 
fum. Două extinctoare cu spumă, poate mai multe. Foarte bine! 
Sau, oricum, destul de bine. 

E o încăpere spațioasă, în formă de L. Computere lângă 
ferestre, mese și scaune în dosul paravanelor de sticlă colorată. 
Sunt și mici separeuri pentru cazurile în care vrei să iei un 
interviu fără zgomote de fond și fără a avea pe cineva în 
preajmă. Sunt și toalete, și pentru persoanele cu dizabilităţi, 
chiar dacă nu vede pe nimeni cu o infirmitate cât de mică. Işi 
imaginează că sunt reguli în privinţa aceasta. Întotdeauna au 
avut un filtru de cafea, acum însă au unul ultramodern, care îţi 


VP - 13 


prepară o cafea neagră, tare, în numai 29 de secunde. Nu patru 
cafele, ca ăla vechi. 

Lui Henning îi place mult cafeaua. Nu ești reporter adevărat 
dacă nu-ţi place cafeaua. 

Recunoaște imediat zumzetul. Canale TV străine, toate 
repetând aceleași știri la nesfârșit. Totul este știre de ultimă oră. 
Informaţii despre bursă se succed pe crol. Un colaj de ecrane TV 
arată ce scriu NRK și TV2 în paginile lor de teletext, demodate, 
dar încă viabile. Canalul de știri își prezintă subiectele în spirală. 
Și el are un ruptor care condensează știrea într-o singură frază. 
Aude sunetul specific al unei staţii de poliţie, de parcă R2D2 din 
seria Războiul stelelor ar stabili un contact intermitent cu o 
galaxie îndepărtată. NRK News 24 se aude și el încet, de 
undeva, de la un radio. 

Reporteri cu ochi cârpiţi de somn bat de zor tastele, 
telefoanele zbârnăie, se discută știrile, se propun interpretări. 
Intr-un colț, lângă biroul șefului de secţie, unde fiecare articol 
este cântărit, măsurat, respins, aplaudat, periat sau corectat la 
greu, se înalță un munte de ziare - noi și vechi - pe care le 
înșfacă reporterii nou-veniţi, în timp ce își sorb prima cafea a 
zilei. 

Este obișnuitul haos controlat. Chiar și așa, totul îi pare străin. 
Dezinvoltura pe care o avea după atâţia ani de bătut străzile, de 
teren, de prezențe la locul faptei, simțindu-se în elementul lui, i- 
a dispărut complet. Totul ţine de altă viaţă, de altă eră. 

Se simte din nou ca un reporter aflat la început de drum. Sau 
ca și cum ar juca într-o piesă rolul Victimei, sărmanul de care 
trebuie să se îngrijească toţi, ca să-l repună pe picioare. Și chiar 
dacă nu a schimbat nicio vorbă cu nimeni, în afară de Sølvi, 
intuiţia îi spune că nimeni nu crede că va reuși. Henning Juul nu 
va mai fi niciodată același. 

Face câțiva pași șovăielnici și privește în jur, să vadă dacă 
recunoaște pe cineva. Numai feţe și fragmente dintr-un trecut 
îndepărtat, ca un episod din This is your life. Apoi îl zărește pe 
Kåre. 

Kâre Hjeltland privește peste umărul unui reporter de la biroul 
de știri. Kåre este redactor la 123news. Un tip mărunt, uscățiv, 
cu părul vâlvoi. După părerea lui Henning, nimeni nu-și iubește 
meseria mai mult ca el. Kåre este iepurașul Duracell care nu 


VP - 14 


obosește niciodată, mereu cu o sută de subiecte în cap și cu un 
întreg arsenal de interpretări. 

Tocmai de aceea este redactor de știri. Dacă i-ar fi stat în 
putere, Kåre ar fi răspuns de toate secţiile și ar fi fost și cap 
limpede, tot timpul. Suferă de sindromul Tourette, o boală greu 
de ţinut în frâu, mai ales atunci când te ocupi de știri și vrei să 
te și bucuri de viaţă. 

Dar, în pofida ticurilor și a altor simptome, Kåre reușește să se 
descurce. Henning nu știe cum, dar Kåre chiar reușește să se 
descurce. 

Kåre l-a zărit și el. Îi face cu mâna și ridică arătătorul. Henning 
încuviințează din cap și așteaptă răbdător, în timp ce Kåre îi dă 
instrucţiuni unui reporter. 

— Și subliniază asta în introducere. Prinde la public. Pe cine 
interesează că nu știu ce cort e alb sau că a fost cumpărat de la 
Maxbo în luna martie? Ai priceput? 

— Maxbo nu vinde corturi. 

— N-are a face. Ştii ce vreau să spun. Și să spui cât mai 
repede că a fost găsită goală-pușcă. E important. Creează o 
imagine sexy în mintea oamenilor. Le pune imaginaţia la treabă. 

Reporterul aprobă din cap. Kåre îl bate pe spate și pornește în 
pas săltat spre Henning. E cât pe ce să se împiedice de un cablu 
care traversează podeaua, dar își continuă drumul, 
imperturbabil. Chiar dacă acum se află la doar câţiva metri de 
el, strigă din toate puterile. 

— Henning! Ce bine-mi pare să te revăd! Bine-ai venit! 

Kăre întinde mâna, dar nu mai așteaptă ca Henning să facă la 
fel. Pur și simplu îl înșfacă de mână și o strânge cu putere. 
Henning simte cum fruntea i se acoperă de broboane de 
sudoare. 

— Ei... care-i treaba? Ești gata să te lansezi într-o cursă pe 
net? 

Henning se gândește că niște antifoane n-ar fi o investiţie rea. 

— Păi, sunt aici, e un început. 

— Super! Fantastic! Avem nevoie de oameni ca tine, oameni 
care să știe ce vrea publicul. Excelent! Sexul se vinde, contul se- 
aprinde! Ţâţe și buci, banii vin de la matracuci! 

Kăre izbucnește în râs. Faţa începe să i se contracte, dar nici 
că-i pasă. Kåre a inventat o mulţime de sloganuri cu rimă. Kåre 
e înnebunit după rime. 


VP -15 


— Așa. Cred că lucrul cel mai bun ar fi să treci acolo, lângă 
ceilalţi. 

Kăre îl ia de braţ și îl conduce pe lângă un paravan din sticlă 
roșie. Şase computere, câte trei de o parte și de cealaltă a unei 
mese pătrate, spate în spate. Dincolo de ea, un munte de ziare 
pe o măsuţă rotundă. 

— Ai observat, poate, că unele lucruri s-au schimbat, dar de 
computerul tău nu m-am atins. Este exact cum l-ai lăsat. După 
toate câte s-au întâmplat am crezut că... mda... ai să hotărăști 
singur dacă vrei să renunțţi la ceva. 

— Să renunţ? 

— Da. Sau să te reorganizezi. Sau să... știi tu. 

Henning privește în jur. 

— Unde sunt ceilalţi? 

— Cine? 

— Restul echipei? 

— Al naibii să fiu dacă știu, puturoșii. A, da, Heidi e aici. Heidi 
Kjus. E pe-aici, pe undeva. Acum răspunde de știrile de interes 
naţional. 

Henning simte cum i se pune un nod în gât. Heidi Kjus. 

Heidi a fost printre primii studenţi de la Facultatea de 
Jurnalism din Oslo pe care îi angajase provizoriu, acum o mie de 
ani. Jurnaliștii de-abia ieșiţi de pe băncile școlii sunt atât de plini 
de teorie încât uită care sunt cu adevărat atributele unui bun 
reporter: manierele și simțul practic. Dacă ești curios de la 
natură și nu te lași păcălit de primul lucru care ţi se spune, 
ajungi departe. Dar, dacă vrei să devii o celebritate, renunţă la 
precauţie, adună-ţi tot curajul ca să mergi până în pânzele albe, 
ca să înfrunţi toate obstacolele, și nu te da bătut atunci când 
simţi că ai dat de un subiect trăsnet. 

Heidi Kjus le-a avut pe toate. Din prima zi. Mai mult de-atât, 
avea o ambiţie cum Henning nu mai văzuse la altcineva. De la 
bun început, niciun subiect nu a fost prea neînsemnat sau prea 
important pentru ea și, foarte curând, și-a asigurat sursele și 
contactele și a acumulat experiența de care avea nevoie. Pe 
măsură ce a înțeles cât e de bună, a adăugat un strat consistent 
de aroganță la machiajul strident pe care și-l aplica în fiecare 
dimineață. 

Unii reporteri au o anumită aură, o atitudine care îţi sare 
imediat în ochi: „Meseria mea e cea mai importantă din lume, 


VP - 16 


iar eu sunt mai bun decât oricare dintre voi!” Heidi îi admira pe 
cei care știau să dea din coate și, foarte curând, a învățat să 
facă la fel. A urcat încet, dar sigur, chiar și cât a fost angajată 
provizoriu. A emis pretenții. 

Henning lucra pentru Nettavisen când Heidi a terminat 
facultatea. Era reporter de investigaţii criminale, dar se ocupa și 
de instruirea noilor reporteri și a studenţilor angajaţi provizoriu. 
Îi învăța secretele meseriei, îi aducea cu picioarele pe pământ și 
îi lămurea asupra scopului suprem: transformarea lor în cai de 
povară, pe care nu trebuie să-i duci de căpăstru ca să culeagă 
știri de interes maxim, menite să atragă atenţia internauţilor 24 
de ore din 24. 

Lui Henning îi plăcea munca asta. lar Nettavisen era tocmai 
ce le trebuia tinerilor jurnaliști, chiar dacă cei mai mulţi dintre ei 
habar nu aveau că se află la volanul unei mașini de Formula 1 
pe niște străzi din ce în ce mai aglomerate, într-un circ mediatic 
ale cărui dimensiuni creșteau de la o zi la alta. Mulţi nu erau 
potriviţi pentru o astfel de viaţă, pentru un asemenea mod de a 
gândi și de a lucra. Problema era că, în clipa în care găsea un 
reporter online de perspectivă, acesta își lua zborul. Primea o 
ofertă mai bună, pentru un loc de muncă mai bine plătit, sau un 
contract pe termen nedeterminat. 

Heidi a plecat după numai patru luni. Primise o ofertă de 
nerefuzat de la Dagbladet. l-a dat dreptate. La urma urmei, era 
vorba de Dagbladet. Alt statut. Mai mulţi bani. Heidi voia totul, 
pe loc. Și obținea. 

„lar acum e noua mea șefă, se gândește el. La naiba! Asta 
sigur se va lăsa cu lacrimi”. 

— E bine că te pui din nou pe treabă, Henning, se 
entuziasmează Kāre. 

— Mm. 

— Şedinţa matinală începe în zece minute. Vii și tu, da? 

— Mm. 

— Excelent! Excelent! Trebuie s-o șterg acum. Mai am o 
ședință. 

Kâre zâmbește, îi face semn că totul e în regulă și pleacă, în 
trecere mai bate pe cineva pe umăr și dispare după colț. 
Henning clatină din cap. Apoi se așază pe un scaun care scârţăie 
și se leagănă ca o barcă. Lângă tastatură se află un carnet roșu, 
nou, încă în ambalaj. Patru pixuri. Bănuiește că toate sunt 


VP - 17 


stricate. Un teanc de hărtii vechi. Le recunoaște, sunt informaţii 
despre subiecte la care lucra. Un telefon mobil, vechi de când 
lumea, ocupă un spaţiu prea mare; lângă el, observă o cutie cu 
cărți de vizită. Cărţile /u; de vizită. 

Ochii i se opresc asupra unei fotografii înrămate, aplecată 
ușor, pe masă. În ea sunt două persoane, o femeie și un băiat. 

Nora și Jonas. 

Îi priveşte lung, fără să-i vadă clar. Nu zâmbiţi. Vă rog, nu-mi 
zâmbiţi. 

Liniştește-te. Nu te teme. Am eu grijă de tine. 

Întinde mâna spre fotografie, o ridică, apoi o pune la loc. 

Cu faţa în jos. 


4. 


Şedinţele matinale. Motorul fiecărui ziar, în care se definesc 
planurile de producţie ale zilei, se distribuie sarcinile, se 
stabilesc priorităţile, pornind de la subiect, importanţă și - în 
cazul 123news - de la potenţialii cititori. 

Fiecare departament de știri își începe activitatea zilnică prin 
ședința matinală. Sport, afaceri, arte și știri naţionale și 
internaţionale. Se fac liste cu subiecte posibile. În acest stadiu, o 
ședință matinală poate oferi multe idei. Adesea, prin discuţii, un 
subiect bun își dezvăluie întreaga complexitate, în timp ce alte 
subiecte sunt abandonate - de comun acord - fiindcă sunt 
banale sau fiindcă într-un alt ziar s-a scris ceva similar cu două 
săptămâni în urmă. La sfârșit, șefii de departamente se 
întâlnesc, se pun de acord și îl informează pe responsabilul de 
număr asupra subiectelor care vor fi abordate de-a lungul zilei. 

Singurul lucru care nu i-a lipsit lui Henning au fost ședințele. 
Ştie chiar înainte de a începe că această ședință va fi o pierdere 
de timp. El trebuie să scrie despre infracţiuni; crime, mizerie, 
răutate. Atunci de ce trebuie să știe că un mare sportiv se 
reapucă de antrenamente? Sau că Bruce Springsteen 
divorțează? Poate citi despre asta în ziar - mai târziu -, dacă 
vrea și dacă reporterul respectiv scrie ceva care să merite 
osteneala. De cele mai multe ori, șeful departamentului 
financiar sau sportiv habar n-are despre arte, și invers, ceea ce 


VP-18 


face nule șansele unei ședințe productive. Și, în al doilea rând, 
fiecare șef de departament este prea preocupat de propria zonă 
de interes ca să ofere celorlalți idei și sugestii valoroase. Dar 
conducerea ziarului insistă asupra acestor ședințe, motiv pentru 
care Henning intră acum în sala de ședințe unde tronează o 
masă ce lucește ca o oglindă proaspăt lustruită. Mai multe 
pahare de plastic și o carafă cu apă sunt așezate în mijloc. Ar 
pune pariu că apa e stătută. 

Se așază pe un scaun ce nu e conceput pentru discuţii lungi și 
evită contactul vizual cu cei care iau loc în jurul mesei. Nu-i 
place trăncăneala; mai ales atunci când crede că, oricum, toată 
lumea știe cine este și nu se simte foarte bine în prezenţa lui. 

De ce e aici? 

Nu e șef de departament? 

Am auzit că a avut o cădere nervoasă. 

Kăre Hjeltland sosește ultimul și închide ușa. 

— OK, să trecem la treabă, strigă el și se așază în capătul 
mesei. 

Privește în jur. 

— Mai așteptăm pe cineva? 

Nu răspunde nimeni. 

— Perfect, să începem cu știrile externe. Knut. Ce ne-ai 
pregătit pentru azi? 

Knut Hammerstad, șeful departamentului de știri externe, 
tușește și pune jos paharul cu cafea. 

— In Suedia se apropie alegerile. Alcătuim  profilurile 
candidaţilor la postul de prim-ministru, cine sunt ei, ce 
reprezintă. Un avion prăbușit în Indonezia. Se bănuiește că ar fi 
vorba de un atac terorist. Anchetatorii caută cutia neagră. Patru 
suspecți de terorism au fost arestaţi la Londra. Intenţionau să 
arunce în aer Parlamentul, din câte am auzit. 

— Un subiect extraordinar! urlă Kāre. La naiba cu alegerile din 
Suedia. Nu pierde prea mult timp cu avionul prăbușit. 
Interesează numai dacă a murit vreun norvegian în el. 

— Verificăm și asta, evident. 

— Foarte bine. Insistă pe ce s-a petrecut la Londra. Află 
detaliile, planul, cum trebuia dus la îndeplinire, potenţiale 
victime etc. 

— La asta lucrăm. 

— Perfect. Ce urmează? 


VP -19 


Rikke Ringheim stă lângă Knut Hammerstad. Rikke se ocupă 
de rubricile de sex și de bârfe. Cel mai important departament 
al publicaţiei. 

Kåre îi dă înainte. 

— Rikke, azi ce ai pentru noi? 

— Discutăm cu Carrie Olson. 

Rikke zâmbește, mândră nevoie mare. Henning o privește și 
se întreabă dacă ea își dă seama că faţa lui arată ca un mare 
semn de întrebare. 

— Cine naiba e Carrie Olson? se interesează Kăre. 

— Autoarea cărţii Cum să ai zece orgasme pe z. Un bestseller 
american, în topul vânzărilor din Germania și din Franţa. Acum, 
Carrie Olson tocmai face o vizită în Norvegia. 

Kåre bate din palme. Zgomotul reverberează în toată sala. 

— Excepţional! 

Rikke zâmbește, plină de îngâmfare. 

— Și se trage din norvegieni. 

— Cum nu se poate mai bine, nu?! Altceva! 

— Am început un sondaj de opinie: „Cât de des faceți sex?” 
Avem deja o mulţime de respondenţi. 

— Alt magnet. Vine cititorul ca musca la miere. Ca la aia rea 
de muscă. Hi, hi. 

— Și mai avem un subiect tare: un sexolog spune că sexul 
trebuie să fie prioritar în relaţiile interumane. S-ar putea să-l 
postăm puţin mai târziu. 

Kåre aprobă din cap. 

— Bravo, Rikke. 

Kåre continuă, cu aplomb. 

— Heidi? 

Henning de-abia acum o vede pe Heidi Kjus. E tot uscăţivă, 
are obrajii supţi, machiajul din jurul ochilor adânciţi în orbite 
este mult prea strident, iar rujul îi amintește de artificiile și de 
șampania ieftină din ajunul Anului Nou. Heidi se apleacă în faţă 
și își drege glasul. 

— Prea multe dubii în privinţa celui mai tare subiect de azi nu 
sunt: Crima de pe terenul Ekeberg. Am fost informată că ar fi 
vorba despre o crimă. Una foarte brutală. Poliţia organizează o 
conferință de presă mai târziu. Iver se duce direct acolo și se va 
ocupa de caz până la sfârșitul zilei. Am vorbit deja cu el. 


VP - 20 


— Excelent! Henning probabil că va merge și el la conferinţa 
de presă. Nu-i așa, Henning? 

Henning tresare la auzul numelui său. 

— Hm? face el mirat, pe un ton din ce în ce mai înalt. Ca un 
bătrân de nouăzeci de ani care are nevoie de un aparat auditiv. 

— Crima de pe terenul Ekeberg. Conferinţa de presă de mai 
încolo. Ar fi un bun început pentru tine, nu crezi? 

De la nouăzeci de ani la statutul de nou-venit în doar patru 
secunde. Își drege glasul. 

— Da, sigur. 

Aude o voce, dar nu-și dă seama că e a lui. 

— Super! Bănuiesc că îl știți cu toţii pe Henning Juul. Nu are 
nevoie de nicio prezentare. Știți prin ce-a trecut, în consecinţă 
vă rog să-l primiţi cu toată căldura. Nimeni nu o merită mai mult 
decât el. 

Tăcere. Simte cum obrajii îi iau foc. Numărul celor din sală 
pare să se fi dublat în ultimele zece secunde și toți îl privesc cu 
atenţie. Îi vine s-o ia la fugă. Dar nu poate. Drept care ridică 
ochii și se concentrează asupra unui punct de pe perete, 
deasupra tuturor, sperând că toţi ceilalţi vor crede că se uită la 
altcineva. 

— Timpul n-așteaptă! Mai am o ședință. Mai vrei să știi ceva 
înainte să numeri clicurile? 

Kåre se adresează responsabilului de număr, un ins cu 
ochelari fumurii, pe care Henning nu l-a mai văzut până acum. 
Insul dă să spună ceva, dar Kåre a și sărit de pe scaun. 

— Atunci, asta e tot. 

Apoi pleacă. 

— Ole și Anders, sunteți buni să-mi trimiteţi listele? întreabă 
responsabilul de număr cu o voce umilă. 

Nu-i răspunde nimeni. Henning e încântat că ședința s-a 
sfârșit, până când scaunele sunt împinse înapoi și ceilalţi se 
îmbulzesc spre ușă. Le simte răsuflarea în ceafă, se lovesc de el 
din întâmplare, respiră tot mai sacadat, simte că se înăbușă, dar 
nu se pierde cu firea, nu împinge pe nimeni, nu intră în panică. 

Răsuflă ușurat când ajunge afară. Fruntea îi arde. 

O crimă atât de curând. Henning spera într-o revenire mai 
lină, ca să aibă timp să se pună pe picioare, să se documenteze, 
să vadă ce s-a mai întâmplat, să reia legătura cu vechile lui 
surse, să se reacomodeze cu computerul, cu programul, să afle 


VP -21 


unde se ţine fiecare lucru, să schimbe o vorbă cu noii colegi, să 
se adapteze treptat, să se obișnuiască din nou să întoarcă un 
subiect pe toate feţele. Acum nu mai e timp de așa ceva. 


5. 


Întorcându-se la biroul lui, Henning se așteaptă la tot ce e mai 
rău. Heidi Kjus pare să nu-l fi observat, dar, în clipa în care 
ajunge acolo, se întoarce cu scaunul spre el. Se ridică în 
picioare, îi adresează un zâmbet strălucitor ca în reclamele la 
Colgate și îi întinde mâna. 

— Salut, Henning. 

Profesional. Politicos. Zâmbete false. Henning se hotărăște să 
intre în joc. Îi strânge mâna. 

— Salut, Heidi. 

— Mă bucur că te-ai întors. 

— Mă bucur că m-am întors. 

— Asta... asta e bine. 

Henning o privește cu atenţie. Ca întotdeauna, ochii ei emană 
seriozitate. Este ambițioasă, în privinţa ei și a celorlalţi. Henning 
se pregătește să-i audă discursul pe care sigur l-a repetat de 
câteva ori: „Henning, cândva ai fost șeful meu. Timpurile s-au 
schimbat. Acum eu sunt ṣefa ta. Și mă aştept să bla bla bla”. 

Henning rămâne surprins când discursul nu se materializează. 
lar Heidi îl ia din nou pe nepregătite. 

— Mi-a părut rău când am auzit... când am auzit ce s-a 
întâmplat. Vreau doar să-ți spun că, dacă ai nevoie de ceva, 
dacă ai nevoie de mai mult timp, se rezolvă. OK? 

Vocea ei este caldă ca suprafaţa unei stânci într-o după- 
amiază însorită. Îi mulțumește pentru grija pe care i-o poartă, 
dar, pentru prima oară după mult timp, simte că trebuie să se 
apuce de treabă. 

— Așadar, Iver se duce la conferinţa de presă? întreabă el. 

— Da, a lucrat până noaptea târziu, de asta se duce direct 
acolo. 

— Cine e Iver? 

Heidi îl privește de parcă Henning tocmai ar fi spus că 
pământul chiar este plat. 


VP - 22 


— Glumești? 

Henning clatină din cap. 

— Iver Gundersen? Nu știi cine e Iver Gundersen? 

— Nu. 

Heidi își înfrânge pornirea de a izbucni într-un hohot de râs. 
Se controlează, ca și cum tocmai și-ar fi dat seama că se 
adresează unui copil. 

— L-am angajat pe Iver de la VG Nett vara trecută. 

— Aha. 

— Le-a dat niște subiecte grase celor de acolo, ceea ce face și 
pentru noi. Știu că TV2 vrea neapărat să pună mâna pe el, dar, 
până în prezent, Iver ne-a rămas loial. 

— Înţeleg. Fiindcă îl plătiţi gras. 

Heidi se uită la el de parcă tocmai ar fi înjurat în biserică. 

— Mda, nu mă ocup eu de asta, însă... 

Henning încuviinţează din cap și se preface interesat de 
argumentele care urmează. Le-a mai auzit. Loialitate. Un 
concept care s-a uzat în jurnalism. Cu toată generozitatea, n-ar 
putea numi mai mult de doi reporteri despre care ar spune că 
sunt loiali. Restul sunt niște carieriști, gata să sară în altă barcă 
de fiecare dată când li se oferă mai mulţi bani sau atât de slabi 
încât n-ar putea găsi de lucru în altă parte. Când un reporter 
relativ necunoscut de la VG Nett este furat de o publicaţie on- 
line rivală, iar mai apoi refuză o ofertă de la TV2, sigur e vorba 
de bani. Întotdeauna e vorba de bani. 

O aude pe Heidi cum își exprimă speranța că el și Iver vor 
reuși să se înţeleagă. Henning aprobă din cap și spune: 

— Mm. 

Se pricepe să spună „Mm”. 

— Vă întâlniți la conferința de presă și apoi hotărâți cum vă 
împărţiţi atribuţiile. E vorba de o crimă oribilă. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Sursa mea mi-a spus că victima a fost găsită într-un cort, 
pe jumătate îngropată și lapidată. Bănuiesc că poliţia are tot 
felul de teorii. Este evident că trebuie avute în vedere și alte 
culturi. 

Henning încuviinţează din cap, dar nu-i plac ideile evidente. 

— Ţine-mă la curent cu tot ce faci, da? 

Henning dă iar din cap și se uită la carnetul de pe birou, în 
învelitoarea lui. Brusc, rupe învelitoarea și probează unul dintre 


VP - 23 


cele patru pixuri de lângă carnet. Nu scrie. Le încearcă pe 
celelalte trei. 
La naiba! 


6. 


Nu-i mult de mers de la Urtegata la secția de poliţie Grønland, 
unde se ţine conferința de presă. Henning nu se grăbeşte, 
traversează agale zona pe care Sture Schipsrud, redactorul-șef, 
a descris-o ca pe „o Mecca a presei”, când 123news și-a mutat 
sediul aici. Lui Henning analogia i s-a părut foarte potrivită. 
Nettavisen se află aici, Dagens Næringsliv are o clădire de 
birouri  ultramodernă în apropiere, iar Mecca apare în 
majoritatea apartamentelor din cartier. Dacă faci abstracţie de 
asfalt și de temperatură, ai zice că ești în Mogadishu. Aroma 
diferitelor mirodenii îl întâmpină la fiecare colț de stradă. 

Henning își aduce aminte cum a fost ultima oară când a mers 
în aceeași direcție. Un ins pe care îl intervievase se hotărâse să 
se sinucidă câteva ore mai târziu și atât poliţia cât și rudele 
insului doriseră să știe dacă nu cumva Henning spusese ceva 
sau deschisese niște răni mai vechi care să-l împingă spre un 
astfel de gest. 

Henning și-l amintește bine. Paul Erik Holmen, trecut de 
patruzeci de ani. Două milioane de coroane dispăruseră de la o 
companie pentru care lucra Holmen, iar Henning făcuse mai 
mult decât să sugereze că vacanţa extravagantă pe care 
Holmen tocmai și-o luase, combinată cu renovarea casei de 
vacanţă a familiei, din Eggedal, ar putea explica unde s-au dus 
banii. Sursele lui erau, evident, demne de încredere. Conștiinţa 
încărcată și teama de a nu fi închis îl copleșiseră pe Holmen, 
motiv pentru care Henning fusese nevoit să viziteze una dintre 
sălile de interogatoriu de la secţia de poliţie. 

Vizita nu durase mult, dar câţiva reporteri invidioși crezuseră 
de cuviință că evenimentul merita consemnat într-un paragraf 
sau două. Spre meritul lui, Henning considerase și el că, într-o 
oarecare măsură, așa ceva nu trebuia trecut cu vederea, chiar 
dacă Holmen oricum și-ar fi făcut felul, dar astfel de speculații 
sunt greu de combătut. 


VP - 24 


Memoria omului este, în cel mai bun caz, selectivă și, în cel 
mai rău caz, eronată. Când se nasc suspiciuni - sau sunt create 
intenţionat -, speculaţiei nu-i trebuie mult ca să devină fapt, la 
fel cum nici suspiciunii nu-i trebuie mult ca să devină verdict. 
Henning a scris despre multe cazuri de crimă în care suspectul 
este adus la secţie (a se citi arestat) pentru a fi interogat, de 
obicei dintre apropiații victimei (a se citi soţul), toate probele 
incriminându-l fără drept de apel. Ulterior, poliţia îl găsește pe 
adevăratul ucigaș. Între timp, circul mediatic a făcut tot posibilul 
să scormonească prin trecutul soțului pentru a da la iveală orice 
mic amănunt care l-ar putea pune într-o lumină proastă. judecat 
de mass-media. 

Pe termen scurt, adevărul este un prieten de nădejde, 
îndoiala însă nu dispare niciodată. Mai ales printre cei pe care 
nu-i cunoști. Oamenii își amintesc ce vor ei să-și amintească. 
Henning bănuiește că nu toată lumea a uitat rolul jucat de el în 
ultimul act al vieții lui Paul Erik Holmen, dar nu-i pasă. N-are 
nicio mustrare de conștiință, chiar dacă poliţia îl beștelise bine 
de tot fiindcă încercase să i se substituie. 

E obișnuit cu așa ceva. 

Sau, cel puţin, era. 


7. 


| se pare ciudat să fie din nou în clădirea cenușie de pe 
Grønlandsleiret nr. 44. Cândva, secţia de poliţie era practic a 
doua lui casă; până și femeile de serviciu îl salutau. Acum 
încearcă să treacă, pe cât posibil, neobservat, dar îl împiedică 
arsurile de pe faţă. E conștient că ceilalți reporteri îl privesc cu 
luare-aminte, dar se face că nu-i vede. Și-a propus doar să 
asiste, să asculte ce are de spus poliţia și apoi să se întoarcă la 
birou și să scrie - dacă, într-adevăr, este ceva de scris. 

În clipa în care intră în sala de ședințe înlemnește. La orice se 
putea aștepta numai nu la întâlnirea cu femeia aceea. O vede 
cum se apleacă acum spre un ins care face tot ce-i stă în putinţă 
ca să arate că e reporter. Sacou din material reiat de culoare 
închisă, atitudine arogantă pe măsură, expresia tipică „aţi- 
văzut-ce-articol-trăsnet-am-scris-ieri?” Are barba nerasă de-o zi, 


VP -25 


cum se poartă acum, ceea ce îl face să arate și mai pământiu la 
faţă. Părul, destul de rar, este dat cu gel și pieptănat pe spate. 
Dar femeia e cea care l-a făcut să stea pe loc. Henning nu și-ar 
fi închipuit niciodată că va da de ea aici, în chiar prima zi. 

Nora Klemetsen. Fosta soţie a lui Henning. Mama lui Jonas. 

Nu a mai vorbit cu ea de când l-a vizitat la Centrul de 
Recuperare Sunnaas. Nu-și aduce aminte când se întâmplase 
asta. Poate că a vrut să uite. Dar figura nu i-o va uita niciodată. 
Pur și simplu n-a suportat să-l privească. Nu că i-ar fi găsit vreo 
vină pentru asta. Avea tot dreptul. Trebuia să aibă grijă de Jonas 
și nu reușise să-l salveze. 

Fiul lor. 

Fiul lor minunat. i 

La vremea aceea erau deja despărțiți. II vizita la spital doar ca 
să finalizeze divorțul, ca să-i obțină semnătura. A obținut-o. Fără 
justificări, fără întrebări, fără condiții. Într-un fel, a răsuflat 
ușurat. N-ar mai fi putut să trăiască alături de ea - ar fi fost un 
memento constant al defectelor lui. Fiecare privire, fiecare 
conversație ar fi pornit de acolo. 

Nu-și spuseseră prea multe. Era disperat să-i povestească 
totul, să-i spună ce reușise să facă și ce nu, ce-și amintea 
despre noaptea aceea, dar, de fiecare dată când trăgea aer în 
piept și se pregătea să vorbească, simţea că i se usucă gura și 
că nu poate rosti nici măcar un cuvânt. Mai târziu, când visa cu 
ochii deschiși, vorbea de nu se mai oprea; Nora dădea aprobator 
din cap, îl înțelegea și foarte curând venea lângă el și îl lăsa să 
plângă în poala ei în timp ce-i trecea degetele prin păr. 

De câtva timp se gândea să încerce din nou, cu proxima 
ocazie când avea s-o întâlnească, acum însă, evident, nu este 
momentul potrivit. E în exerciţiul funcţiunii. Și ea la fel. Stă 
foarte aproape de un reporter... și râde. 

La naiba! 

Henning a întâlnit-o pe Nora Klemetsen pe când lucra pentru 
Kapital, iar ea tocmai își începuse cariera de jurnalist la 
Aftenposten, departamentul financiar. La o conferinţă de presă. 
Era ceva obișnuit, nimic dramatic, doar bilanţul anual al unei 
companii, interesant cât să umple, a doua zi, un paragraf în 
Dagens Næringsliv şi o coloană în dreapta, pe pagina 17, din 
Finansavisen. S-a aşezat din întâmplare chiar lângă Nora. 
Henning venise ca să scrie despre unul dintre directori, care 


VP - 26 


urma să se pensioneze cât de curând. Au căscat amândoi pe 
toată durata prezentării, au chicotit pe seama propriilor 
încercări din ce în ce mai inutile de a-și masca plictiseala și au 
hotărât să bea un pahar împreună după aceea, ca să-și revină. 

Nu era niciunul singur; ea trăia - mai mult sau mai puţin 
serios - cu un agent de bursă, în timp ce el se vedea sporadic cu 
o avocată cu nasul pe sus, care apăra interesele unei mari 
corporaţii. Dar acea primă seară a fost atât de plăcută, atât de 
lipsită de inhibiţii încât, la următorul eveniment la care au 
participat, au mai băut un pahar împreună. Henning avusese 
multe amice, dar nu mai cunoscuse o femeie în compania căreia 
să se simtă atât de bine. Faptul că gusturile lor se potriveau în 
atât de multe privinţe chiar îl speria puţin. 

Preferau amândoi muștarul de Dijon la cârnăciori, și nu pasta 
atât de fadă. Niciunul nu se dădea în vânt după roșii, dar le 
placea la nebunie ketchupul. Vedeau același gen de filme și 
niciodată nu stăteau prea mult pe gânduri ce casetă să cumpere 
sau ce să vadă la cinema. Nici unuia nu-i plăcea să-și petreacă 
vara în locuri toride din străinătate, când Norvegia oferea din 
plin stânci abrupte și creveţi proaspeţi. Vinerea se mânca Taco. 
Să mănânci altceva într-o zi de vineri era pur și simplu de 
neconceput. 

Și așa, treptat, și-au dat seama că nu pot trăi unul fără altul. 

Peste trei ani și jumătate erau căsătoriţi, exact după nouă luni 
se năștea Jonas și amândoi erau fericiţi, atât cât pot fi doi 
oameni dedicați carierei, aproape de treizeci de ani, și în urmă 
cu somnul, când viața e ca o scândură plină de așchii. Somn pe 
apucate, prea puţine clipe de relaxare, o înţelegere aproape 
nulă a nevoilor fiecăruia - atât acasă, cât și la serviciu -, din ce 
în ce mai multe certuri, din ce în ce mai puţin timp și mai puţină 
energie pentru a fi împreună. În cele din urmă, niciunul nu a mai 
putut suporta. 

Părinţi. Cel mai bun sau cel mai rău lucru în care se pot 
transforma oamenii. 

Și acum stă braț la braţ cu un alt bărbat. Lipsă de 
profesionalism, consideră el, să flirtezi la o conferinţă de presă. 
Nora îl zărește și ea, în toiul unui hohot de râs. Se oprește brusc, 
de parcă i s-ar fi pus un nod în gât. Se privesc o clipă ce pare o 
eternitate. 


VP - 27 


Henning clipește primul. Vidar Larsen, care lucrează pentru 
NTB, îl atinge pe umăr și îi spune: 

— Salutare, Henning. Din nou la datorie? 

Henning încuviințează din cap și se hotărăște să-l urmeze pe 
Vidar; nu spune nimic, dar are grijă să se ţină cât mai departe 
de Nora, fără să privească pe cineva în ochi, luându-se după 
picioarele și pașii celorlalţi, o ușă după alta, pe un drum pe care 
l-ar găsi și legat la ochi. Se așază pe un scaun în fundul sălii de 
conferinţe, de unde preferă să vadă el ceafa altora, și nu invers. 
Sala se umple rapid. Îi vede pe Nora și pe Sacou-din-reiat 
intrând împreună. Se așază unul lângă altul, mult mai în față. 

Vasăzică, Nora, iată că ne întâlnim din nou. 

Și, din nou, la o conferinţă de presă. 


8. 


Intră trei polițiști în uniformă, doi bărbaţi și o femeie. Henning 
îi recunoaște imediat pe cei doi bărbaţi: inspectorul-șef Arild 
Gjerstad și inspectorul Bjarne Brogeland. 

Bjarne și Henning au fost colegi de școală, în Kløfta. N-au fost 
chiar prieteni la toartă, deși erau de-o seamă. Pe atunci, asta ar 
fi fost suficient pentru a lega o prietenie. Dar e nevoie de mai 
mult. Simpatie reciprocă și compatibilitate, de exemplu. 

Ulterior, Henning a descoperit că Bjarne era un Romeo care 
ținea cu tot dinadinsul să se culce cu cât mai multe fete și, când 
a început să treacă din ce în ce mai des pe la familia Juul, nu i-a 
fost prea greu să-i ghicească intenţiile. Din fericire, sora lui 
Henning, Trine, și-a dat seama numaidecât ce-i poate pielea, iar 
Henning n-a mai fost nevoit să joace rolul fratelui mai mare, 
hiperprotector. Și-a păstrat însă antipatia faţă de Bjarne de-a 
lungul întregii adolescente. 

Și acum, Bjarne e poliţist. 

Nu că asta ar fi o mare noutate pentru Henning. Amândoi au 
vrut să urmeze Academia de Poliţie în anii 1990. Bjarne a fost 
acceptat, Henning nu. A fost respins cu mult înainte de 
examenul de admitere pe motiv că avea absolut toate tipurile 
de alergie, iar în copilărie suferise de astm. Bjarne însă era 


VP - 28 


genul foarte robust. Vedere perfectă și o vitalitate de invidiat. 
Făcea mult sport încă de mic și obținuse rezultate notabile în 
probele de heptatlon. Henning parcă își amintește că Bjarne a 
sărit 4,50 metri cu prăjina. 

Ceea ce nu știa Henning era că Bjarne începuse să lucreze în 
cadrul Brigăzii de Infracţiuni Sexuale și cu Violenţă. Credea că 
Bjarne era detectiv sub acoperire, dar fiecare are, din când în 
când, nevoie de o schimbare. Acum Bjarne se află sus, pe 
podium, și își trece privirea peste cei din sală. Are o expresie 
gravă, profesională, și arată impozant în uniforma strâmtă pe 
corp. Henning recunoaște că se ţine bine de tot. Păr negru, tuns 
scurt, ușor sur deasupra urechilor, bărbie despicată, dinţi albi. 
Bronzat și proaspăt ras. 

„Orgoliosul Bjarne”, gândește Henning. 

Și o potenţială sursă. 

Celălalt poliţist, inspectorul-șef Gjerstad, este înalt și zvelt. 
Are o mustață îngrijită, pe care o mângâie mereu. Gjerstad lucra 
la Brigada Omucideri când Henning începuse la secţia de 
investigaţii criminalistice, și pare să fi rămas acolo. „Gjerstad îi 
disprețuiește pe reporterii care se cred mai deștepţi decât 
poliţia și, ca să fiu sincer, gândește Henning, probabil că și eu 
sunt unul dintre ei”. 

Femeia din mijloc, comisarul adjunct Pia Nøkleby, verifică 
dacă merge microfonul, apoi își drege glasul. Reporterii ridică 
pixurile, gata de atac. Henning așteaptă. Ştie că primele minute 
nu oferă nimic, doar prezentări și reiterarea informaţiilor deja 
puse la dispoziţie, dar vrea să asculte cu toată atenţia. 

Apoi ceva îl ia prin surprindere. Dorinţa de a afla. Pentru el, 
care a simţit numai furie, dezgust și milă faţă de propria 
persoană în ultimii doi ani, acest sentiment, această emoție 
provocată de profesiunea lui, este un lucru pe care doctorul 
Helge sigur l-ar considera un mare progres. 

Ascultă vocea subţire a femeii: 

— Bună dimineaţa și vă mulţumesc că aţi venit. Conferinţa de 
presă de astăzi are drept subiect descoperirea unui cadavru pe 
terenul Ekeberg, în această dimineaţă. Sunt comisarul adjunct 
Pia Nøkleby și alături de mine se află inspectorul-șef Arild 
Gjerstad, care conduce ancheta, și inspectorul Bjarne Brogeland. 

Gjerstad și Brogeland înclină scurt din cap către reporteri. 
Nøkleby își duce mâna la gură și tușește, apoi continuă: 


VP - 29 


— După cum știți cu toţii, într-un cort de pe terenul Ekeberg a 
fost găsit cadavrul unei femei. Am primit un telefon la ora 6.09. 
Cadavrul a fost descoperit de un bătrân care își plimba câinele. 
Victima are douăzeci și trei de ani, este din Slemdal și se 
numește Henriette Hagerup. 

Se aude cum pixurile zgârie hârtia. Nakleby îi face semn din 
cap lui Gjerstad, care se apropie de masă și de microfon. 
Tușește. 

— Considerăm că este vorba despre o crimă. Până acum, 
nimeni n-a fost arestat. În acest moment al anchetei nu prea 
sunt multe de spus despre ce s-a găsit la locul faptei sau despre 
pistele care ar putea fi urmate, dar putem afirma că această 
crimă a fost una neobișnuit de brutală. 

Henning își notează cuvântul „brutală”. În limbaj media sau 
polițienesc, „brutal” înseamnă că există informaţii pe care presa 
nu trebuie să le facă publice. Pentru ca cititorii să nu afle de ce 
sunt capabili nebunii care umblă de capul lor. Un lucru, la urma 
urmei, corect: de ce să vadă rudele toate detaliile despre cum 
au fost omorâţi copilul, fratele, sora sau părinţii lor, pe prima 
pagină a ziarelor, la îndemâna tuturor? Ceea ce nu înseamnă că 
presa nu poate fi informată. 

Cam asta-i tot ce s-a spus la conferința de presă. Nu că 
Henning s-ar fi așteptat la mai mult. Nu există suspecți atâta 
timp cât nu se cunoaște mobilul crimei, iar poliția caută încă 
probe la locul faptei. Ancheta este într-o fază prea incipientă ca 
să declari că probele sunt destul de concludente pentru a indica 
o anumită direcție de acțiune. 

Și bla, bla, bla. 

Informarea inspectorului-șef Gjerstad, dacă poate fi numită 
așa, se încheie în zece minute. Ca de obicei, la sfârșit se pun 
întrebări și, tot ca de obicei, reporterii se întrec în a întreba 
primii. Henning clatină din cap de câte ori vede așa ceva. Prima 
întrebare este o sursă constantă de priviri invidioase și bătăi pe 
spate în redacţiile de pretutindeni. Reporterul se consideră, și 
este considerat, un tip dat naibii dacă reușește să fie primul 
care își face auzită vocea. 

Henning nu a înțeles niciodată rostul acestei reacţii și o pune 
pe seama complexului castrării. De data aceasta câștigă Guri 
Palme de la TV2. Nu e posesoare de penis, dar e o blondă 
drăguță care a reușit să-și exploateze în beneficiul ei toate 


VP - 30 


dezavantajele care decurg, de obicei, din asta. l-a surprins pe 
toți cu ambiția și cu deșteptăciunea ei și urcă impetuos în 
ierarhia jurnalistică. 

— Ce ne puteți spune despre împrejurările în care s-a comis 
crima? În introducerea dumneavoastră, domnule inspector-șef 
Gjerstad, aţi menţionat că această crimă a fost neobișnuit de 
brutală. Puteți detalia? 

Pe locuri, fiți gata... 

— La momentul acesta, nu pot face niciun fel de comentariu 
și nici n-aș vrea să fac, răspunde Gjerstad. 

— Ne puteți spune mai multe despre victimă? 

— Știm că victima era studentă la Facultatea de Științe ale 
Comunicării din cadrul Colegiului Westerdal. Mai avea puţin și 
termina anul doi. Lumea o considera foarte talentată. 

— Ce studia? 

— Film și televiziune. Voia să ajungă scenaristă. 

Doar trei întrebări reușește să pună Guri Palme, apoi NRK 
preia inițiativa. Henning intuiește dezamăgirea din ochii 
jurnalistului, îl doare că e al doilea, deși nu-l vede decât din 
spate. Dar Jarn Bendiksen de la NRK îi ia pe toţi prin surprindere. 

— Se zvonește că ar fi o crimă de onoare? 

jurnaliștii. Mereu pe buze cu o afirmaţie care sună a întrebare. 
Comisarul adjunct Nakleby clatină din cap. 

— Fără comentarii. 

— Puteți confirma că victima a fost biciuită? 

Nøkleby se uită la Bendiksen înainte de a-i arunca o privire lui 
Gjerstad. Henning zâmbește în sinea lui. „Pe careva l-a mâncat 
limba, conchide el. Și poliţia știe asta”. Dar Nakleby rămâne 
imperturbabilă. 

— Fără comentarii. 

Fără comentarii. 

Auzi asta de cel puţin zece ori în timpul unei conferinţe de 
presă organizate de poliţie, mai ales în primele etape ale 
anchetei. Așa-zisele „consideraţii tactice”. Strategia este să oferi 
tuturor, inclusiv ucigașului, cât mai puţine informaţii despre 
pistele urmate de poliţie sau despre probele găsite, pentru a 
avea timp să aduni toate dovezile necesare unei acuzări solide. 

Nøkleby și Gjerstad știu că au intrat într-un joc. NRK a ales 
două piese importante din Marele Mozaic: crima de onoare și 
biciuirea. Bendiksen nu ar fi făcut niciodată asemenea alegaţii în 


VP - 31 


cadrul unei conferinţe de presă fără să știe că sunt adevărate 
sau aproape adevărate. Nakleby își îndreaptă ochelarii pe nas. 
Gjerstad pare acum mai stingher. Brogeland, care până acum n- 
a rostit nici măcar un cuvânt, se foiește pe scaun ca să-și 
găsească o poziţie mai confortabilă. 

Așa se întâmplă mereu. Reporterii știu mai mult, mult mai 
mult decât i-ar conveni poliției să știe și, în multe cazuri, 
încetinesc ancheta. Este un dans complex în doi; fiecare 
partener depinde de celălalt. În plus, de partea jurnaliștilor se 
află rivalitatea, concurenţa acerbă cu care fiecare se ocupă de 
același caz. Ziarele online își publică materialele cu o viteză care 
le limitează durata de viaţă, totul depinde de descoperirea unui 
nou subiect de senzaţie. Asta crește presiunea asupra poliţiei și 
o silește să petreacă mai mult timp cu presa decât cu ceea ce 
trebuie să facă. 

Nakleby încheie conferinţa de presă după ce P4, VG și 
Aftenposten se declară mulţumite, dar încă nu se poate întoarce 
la treabă. Posturile de radio și de televiziune trebuie să ia și ele 
interviuri, ca să le ofere ascultătorilor și privitorilor iluzia 
exclusivităţii; întrebările se repetă, iar Nøkleby are din nou 
ocazia să spună... 

Exact. 

Același spectacol de fiecare dată. Toată lumea știe că munca 
propriu-zisă a jurnalistului începe după conferinţa de presă. 

Henning se hotărăște să-l găsească pe Iver Gundersen și să 
se pună de acord asupra modului în care vor aborda subiectul. 

La urma urmei, se presupune că s-a întors deja la muncă. 

lar ideea în sine i se pare foarte bizară. 


9. 


Reporterii încearcă să strecoare și alte întrebări, dar sunt 
expediaţi brusc de trioul în uniformă și ies unul câte unul din 
sală. Henning se trezește înghesuit printre oameni pe care nu i- 
ar dori în preajmă, cineva îl împinge din spate, se lovește de o 
femeie din faţă, mormăie o scuză și își dorește cu disperare mai 
mult spațiu, distanțe mai mari. 


VP - 32 


Reporterii se revarsă în sala de așteptare, iar el îl caută pe 
Iver Gundersen. l-ar fi mai ușor dacă ar ști cum arată 
Gundersen; în jurul lui sunt cel puţin cincizeci de jurnaliști. 
Henning se hotărăște să-l găsească pe Vidar de la NTB, ca să-l 
întrebe despre Gundersen, dar nu mai are timp fiindcă Nora 
intră în raza lui vizuală. lar el intră în raza ei vizuală. 

Henning se oprește. Acum nu se mai pot evita. 

Henning face un pas șovăitor spre ea, Nora îl imită. Se opresc 
la câţiva metri unul de celălalt. Privirile li se întâlnesc. Un chip, 
atâta vede el, pe care se citesc o mulţime de întrebări ce nu au 
fost rostite niciodată. 

— Salut, Henning. 

Vocea ei sună ca o rafală de vânt îngheţat. „Salut” urcă, iar 
„Henning” coboară. Henning își dă seama că Nora se adresează 
unei fiinţe care i-a făcut o mare nedreptate, dar cu care trebuie 
să interacţioneze. 

— Salut, spune și el. 

Nora nu s-a schimbat, dar îi ghicește durerea ascunsă 
îndărătul pleoapelor, de unde ar putea erupe oricând. 

Nora este mai scundă decât majoritatea femeilor și încearcă 
să compenseze acest lucru purtând tocuri înalte. Are părul scurt. 
Nu băiețește, nu este foarte scurt la ceafă, dar bretonul i se 
oprește chiar unde începe fruntea. Cândva purta părul lung, dar 
stilul scurt o prinde mai bine. Ultima oară când o văzuse, era 
cenușie la faţă. Acum, pielea și faţa îi strălucesc. Probabil 
datorită Sacoului-din-reiat. Strălucirea o prinde de minune. 

Dumnezeule, cât de bine o prinde! 

Nora are multe expresii faciale. Când e înfricoșată, deschide 
gura, i se văd dinţii și închide ochii ușor. Când e furioasă, înalţă 
din sprâncene și își subțiază buzele. lar când zâmbește, întreaga 
față îi explodează, se lăţește, și trebuie să zâmbești odată cu 
ea. „Schimbarea este stranie”, gândește el. Cândva nici nu-și 
putea imagina viaţa fără ea. Acum i-ar fi greu să trăiască alături 
de ea. 

— Ești aici? întreabă el, nereușind să-și ascundă tremurul care 
îl îneacă. 

— Da, răspunde Nora, simplu. 

— Te-ai săturat de finanțe și afaceri? 

Nora întoarse ușor capul spre stânga, apoi spre dreapta. 

— Aveam nevoie de o schimbare după... 


VP - 33 


Se întrerupe. Henning răsuflă ușurat că Nora nu-și termină 
fraza. Simte o pornire copleșitoare să se apropie de ea, s-o 
îmbrățișeze, dar materializarea acestui gând iese din discuție. 
Între ei se află un zid invizibil, și numai Nora îl poate dobori. 

— Așadar... așadar te-ai întors? întreabă ea. 

— Azi e prima zi, răspunde el și încearcă să zâmbească. 

Nora îi studiază faţa. Henning are senzaţia că femeia se 
concentrează pe porțiunile cele mai afectate de flăcări, dar nu 
consideră că ar fi îndeajuns de rău. Îl vede pe Sacou-din-reiat în 
spatele ei. Îi privește. „Sper că ești gelos, labagiule”. 

— Ce mai faci, Nora? întreabă Henning, deși nu vrea să știe. 

Nu vrea să audă că e iar fericită, că - în sfârșit - poate privi 
viitorul cu speranţă. Ştie că n-o poate recuceri și că Cea-la-care- 
nu-se-gândește va pleca. Și totuși, nu vrea s-o piardă pentru 
totdeauna. 

— Bine. 

— Stai tot în Sagene? 

Nora șovăie. Apoi spune: 

— Da. 

Henning dă din cap aprobator, simțind că Nora încearcă să-l 
apere de ceva. Nu vrea să știe despre ce e vorba, deși cam 
bănuiește. Și apoi află. 

— Poate că-i mai bine să afli acum, chiar de la mine, începe 
ea. 

Henning trage adânc aer în piept, ridică o barieră de oţel, care 
se topește pe loc în clipa în care Nora spune: 

— Am pe altcineva. 

Henning o privește și dă din cap. Crede că vestea n-ar trebui 
să-l atingă în niciun fel, dar simte cum i se întoarce stomacul pe 
dos. 

— De vreo șase luni. 

— Mm. 

Nora îl privește din nou. Pentru prima oară, după mult timp, 
ochii ei sunt plini de căldură. Dar nu așa cum ar vrea el. E 
căldura compătimirii. 

— Vrem să ne mutăm împreună. 

— Mm... păi sper că ţi-e bine. ă 

Nora nu răspunde, dă doar din cap, precaută. li face bine s-o 
vadă zâmbind, dar își dă seama că nu mai suportă, drept care 


VP - 34 


se folosește de singurul mecanism de apărare pe care îl are și 
schimbă subiectul. 

— ÎI cunoşti cumva pe Iver Gundersen? Nu l-am întâlnit până 
acum, dar cred că vom lucra împreună. 

Nora întoarce privirea. 

Ar fi trebuit să ghicească din clipa în care a văzut cât de greu 
i-a fost să-i spună că are pe altcineva. Dar de ce s-o facă? Nora 
a mers mai departe, a trântit capacul peste trecutul lor comun. 
Viitorul e acolo unde se întâmplă. Nora oftează, și Henning își dă 
seama de ce, când se întoarce spre Sacoul-din-reiat. 

— Iver Gundersen e noul meu prieten. 


10. 


Se uită urât la Sacou-din-reiat, a cărui privire hoinărește 
absentă prin sală, în timpul unei conversații cu un alt reporter. 
Henning parcă vede cum degetele Norei trec prin părul rebel al 
Sacoului-din-reiat, cum îi mângâie ușor barba de o zi, cum își 
lipește buzele de buzele lui. 

Și-aduce aminte cum se cuibărea lângă el noaptea, după ce 
stingeau lumina, cum îl îmbrăţișa, gata să facă dragoste. lar 
acum Sacou-din-reiat e cel care se bucură de mâinile ei mici, 
iubitoare. 

— Am înţeles, spune Henning și în aceeași clipă aude cât de 
distrus pare. 

Acum ar fi trebuit să se înfurie, să-i vorbească urât, s-o lase 
cu sentimentul că i-a călcat inima în picioare, i-a frânt-o, i-a 
mestecat-o și i-a scuipat-o afară. „Ar fi trebuit să-i spui că eo 
nenorocită fără suflet, o nesimţită, întruchiparea egoismului, dar 
n-ai făcut-o. N-ai spus decât: 

— Am înțeles. 

Jalnic. De-a dreptul jalnic”. 

N-o poate privi. lar acum trebuie să colaboreze cu Iver. 

„Un capriciu al sorții crude”, îi trece prin minte. 

Se apropie de Gundersen. O aude pe Nora spunându-i: 

— Te rog să nu... 


VP - 35 


Dar o ignoră. Se oprește la un metru de Gundersen și îl 
privește. Gundersen tocmai spune ceva, dar se oprește brusc și 
se întoarce. 

„Ştie cine sunt, se gândește Henning. Îi citesc în ochi. Și îmi 
dau seama că e agitat”. 

— Salut, zice Gundersen. 

Henning întinde mâna. 

— Henning Juul. 

Gundersen dă mâna fără tragere de inimă. Henning i-o 
strânge cu putere. 

— lver G... 

— Am înţeles că ne ocupăm amândoi de chestia asta. Cum 
crezi că ar trebui să procedăm? 

Știe că l-a pus în încurcătură, dar nu-i pasă. 

— Nu sunt foarte sigur. 

Gundersen înghite în sec, apoi își revine. 

— Propun să reactualizăm știrea pe care am publicat-o deja 
cu citate de la conferința de presă, începe el și privește peste 
umărul lui Henning, spre Nora, care urmărește cu atenţie prima 
lor întâlnire. Cred că ar trebui să ne agăţțăm de teoria asta cu 
crima de onoare. Să vedem dacă iese ceva. Caz în care lista de 
suspecți va fi destul de scurtă și nu va trece mult până când 
poliţia va aresta pe cineva. 

Henning încuviințează din cap. 

— A vorbit cineva cu prietenii ei? 

Gundersen clatină din cap. 

— Atunci, eu am să trec pe la facultate și am să scriu ceva 
despre viaţa ei, ce fel de om era și așa mai departe. 

— Ce interesează de obicei. 

— Mm. 

Henning îl privește în ochi, iar Gundersen înclină din cap. 

— În regulă. Eu aș putea încerca să dau de cel care a găsit 
victima, deși am auzit că nu vrea să discute cu presa. Așa că..., 
spune Gundersen și ridică din umeri. 

Henning aprobă din cap, vede că Gundersen se simte tot 
stingher și parcă ar vrea să spună ceva. Gundersen trage aer în 
piept, dar Henning i-o ia înainte: 

— Perfect, spune el și pleacă. 

Merge cât de repede îl ţin picioarele lui vătămate, trecând 
direct pe lângă Nora, fără s-o privească. 


VP - 36 


„Bravo, Henning, își spune el. Te-ai făcut de rahat în runda 
întâi, dar ţi-ai revenit în runda a doua și ai câștigat-o”. Asta-i 
problema cu boxul. Câștigarea unei runde nu înseamnă nimic, 
trebuie s-o câștigi și pe următoarea. Și încă una. Și încă una. Și, 
cel mai important, pe ultima. 

„Bătălia a fost deja pierdutăl, se gândește Henning. Arbitrii 
au decis deja. Dar cel puţin poate încerca să se autodepășească. 

Poate evita să fie făcut din nou knock-out. 


11. 


Îi trebuie câteva minute bune să-i revină pulsul la normal. 
Traversează Borggata, încercând să uite ce a văzut și ce a auzit, 
dar este obsedat de ochii Norei, de răsuflarea ei de gheață. Işi 
imaginează conversaţia dintre Nora și Iver după plecarea lui: 

„Iver. Maa, a mers bine. 

Nora: Te așteptai la altceva? 

Iver. Nu știu. Sărmanul. 

Nora: Nu-i deloc ușor pentru el, Iver. Te rog să nu-i îngreunezi 
și mai mult situația. 

Iver. Cum adică? 

Nora: Exact cum am spus. Crezi că i-a fost ușor să mă vadă 
aici? Să mă vadă cu tine? Cred că i-a trebuit mult curaj ca să te 
abordeze așa cum a făcut-o. 

Încetează, Henning. Știi că nu asta a spus. Mai degrabă 
conversaţia s-a desfășurat cam așa: 

Nora: Nu-l băga în seamă, Iver. Așa e el. Întotdeauna a făcut 
cum l-a tăiat capul. Dă-l naibii. Mor de foame. Hai să mâncăm 
ceva. 

Mda, asta-i. Mult mai aproape de adevăr”. 

Se hotărăște să-și limpezească gândurile. Să uite de Nora și 
să se concentreze pe ce are de făcut. In timp ce așteaptă să se 
facă verde la semaforul din intersecţia cu Tøyengata, își dă 
seama că are nevoie de aparatul de fotografiat. 

Se duce să-l ia de acasă. 

e 

Inspectorul Brogeland încetinește. Mașina, un Passat nou 

dintre multele mașini de acest tip achiziţionate de poliţie, se 


VP - 37 


oprește lin pe Oslogate, la nr. 37. Scoate din viteză și își privește 
colega, sergent Ella Sandland. 

„Dumnezeule, ce bună e”, se gândește el, studiind uniforma 
masculină și tot ce ascunde ea. Visează la ea mereu, și-o 
imaginează fără haina de piele, fără cămașa bleu-deschis, fără 
cravată, goală-pușcă, doar cu cătușele. De nenumărate ori și-a 
imaginat-o nerușinată, lascivă, abandonându-i-se total. 

Femeile cred că bărbaţii în uniformă sunt sexy. E un fapt bine 
cunoscut. Brogeland însă crede că nimic nu se compară cu 
femeile în uniformă: femei în haine care impun autoritate. 

„Fir-ar să fie, ce bună e!” 

Ella Sandland are 1,75 metri. E într-o formă fizică excelentă, 
are stomacul perfect plat, când merge, pantalonii i se mulează 
perfect pe fund; e ușor deficitară la capitolul sâni, un pic cam 
bărbătoasă, în genul „ești bi sau hetero?”, dar pe el îl excită, nu 
glumă. Îi privește părul. Bretonul îi atinge ușor sprâncenele. 
Pielea îi stă întinsă sub bărbie, pe pometți, e netedă, fără pete 
sau semne de tot felul, și nici măcar un fir de păr - slavă 
Domnului! Se mișcă grațios, cu spatele mereu drept - Brogeland 
n-a mai văzut așa ceva; își împinge pieptul în faţă, chiar și când 
stă jos, ca femeile care vor să dea impresia că au sânii mai mari 
decât în realitate. Dar Sandland e atât de sexy când o face. 

La naiba, e atât de sexy! 

Și vine din vestul Norvegiei! Din Ulsteinvik, parcă, deși și-a 
pierdut accentul. 

Încearcă să alunge imaginile care de câteva zile i se 
învălmășesc în minte. Sunt în faţa casei lui Mahmoud Marhoni, 
prietenul lui Henriette Hagerup. 

Este o vizită obișnuită. În 2007, autorii a 30 din 32 de crime 
erau cunoscuţi de victime sau aveau relaţii cu acestea. 
Statistica spune că ucigașul trebuie să fie cineva apropiat. Un 
soţ respins, o rudă. Sau un iubit. Acest lucru face ca vizita pe 
care Brogeland și Sandland sunt pe cale să o facă să fie deo 
importanţă capitală. 

— Gata? întreabă el. 

Sandland aprobă din cap. Deschid portierele simultan și 
coboară. 

Dumnezeule, uite-o cum coboară! 

Brogeland a mai fost pe Oslogate. S-a mai intersectat cu 
Mahmoud Marhoni într-un caz la care lucra pe vremea când era 


VP - 38 


detectiv sub acoperire. La momentul acela se constatase că 
Marhoni nu era implicat în nicio afacere ilegală. 

Brogeland este poliţist de prea mult timp ca să nu știe că asta 
nu înseamnă nimic. Tocmai de aceea simte cum sângele îi 
zvâcnește când se îndreaptă spre nr. 37, găsesc soneria și 
numele prietenului lui Henriette Hagerup în stânga. 

Sandland apasă pe buton, dar nu se aude nimic. În clipa 
următoare, o adolescentă cu capul acoperit de un văl deschide 
ușa care dă spre curtea din spate. Îi privește; nu se arată 
surprinsă, cum s-ar fi așteptat Brogeland, ci le ţine ușa deschisă. 
Sandland îi mulțumește și îi zâmbește. Brogeland dă scurt din 
cap în semn de mulțumire. Are grijă să intre ultimul, ca să se 
desfete cu priveliștea oferită de spatele colegei lui. 

„Pun pariu că știe, gândește Brogeland. Ştie că bărbaţii o 
privesc cu lăcomie. lar uniforma îi dublează fascinația. Pare de 
neatins fiindcă e polițistă și, știind că este atât de apetisantă, 
poate alege pe oricine îi place - și dintr-o tabără, și din cealaltă, 
probabil. Ea controlează totul. Ceea ce o face și mai irezistibilă 
și te excită la culme”. 

Ajung în curtea din spate, lăsată cu totul în paragină. Printre 
lespezile de piatră se ițesc buruienile, tufișurile au fost lăsate să 
crească la întâmplare. Răzoarele de flori, dacă mai pot fi numite 
așa, sunt o junglă de pământ bătătorit și de rădăcini prăfuite. 
Vopseaua neagră de pe suportul de biciclete se cojește, iar cele 
câteva biciclete au lanţurile ruginite și pneurile sparte. 

Trebuie să aleagă între trei scări. Brogeland știe că Marhoni 
locuiește la scara B. Sandland o ia înainte, găsește butonul în 
cutia pătrată de pe perete și apasă pe el. Niciun sunet. 

Brogeland se străduiește să-și desprindă privirea de pe fundul 
lui Sandland și privește cerul. Norii se adună peste Gamlebyen. 
Va ploua cât de curând. O rândunică ciripește, zburând de pe un 
acoperiș pe altul. Aude cum trece un avion cu reacţie, dar nu-l 
poate vedea din cauza norilor. 

Marhoni locuiește în apartamentul de la parter, dar fereastra 
este prea sus ca Brogeland să poată privi înăuntru. Sandland 
apasă din nou pe buton. De data aceasta, primește un răspuns. 

— Da? 

— Bună ziua. Suntem de la poliţie. Vă rog să deschideţi ușa. 

Brogeland este încântat de accentul lui Sandland. 

— Poliţia? 


VP - 39 


Brogeland sesizează o undă de repulsie și de teamă în vocea 
pe care o aude prin interfon. „Nu-i Marhoni, se gândește el, 
Marhoni e un tip dur”. 

— Da, poliţia. 

Vocea sexy a lui Sandland a căpătat acum un ton mai 
autoritar. 

— De... de ce? 

— Poliţia? Nu-i lăsa să intre! 

Vocea din fundal e îndeajuns de puternică, Brogeland și 
Sandland o aud deslușit. 

— Deschide! 

Sandland ridică vocea. Brogeland se trezește din visare și 
apasă mânerul. Observase că broasca a fost distrusă, drept care 
năvălește în casă cu Sandland după el. Urcă treptele în fugă 
până la apartamentul lui Marhoni. Brogeland aude cum cineva 
umblă la broască, dar i-o ia înainte, forma lui fizică excelentă își 
arată roadele și, dintr-un brânci, sparge ușa. 

Un bărbat - imediat ghicește că este fratele lui Marhoni - îi 
aruncă o privire speriată; Brogeland îl ignoră, gândindu-se că 
dintr-o clipă într-alta s-ar putea trezi cu un pistol în faţă. Se 
mișcă iute și fără zgomot, verifică apartamentul, se simte un 
miros de ierburi, de canabis, deschide o ușă, e bucătăria, goală, 
continuă, un dormitor, nu, nici acolo nu-i nimeni, acum e în 
camera de zi și atunci îl vede, șemineul, cineva a aprins focul, 
dar nu flăcările îl descumpănesc, ci ceea ce ard ele cu atâta 
lăcomie încât se oprește brusc, e un computer, un laptop, strigă 
la Sandland să-l recupereze, el fuge după Marhoni, își aude 
vocea plină de forță, de experienţă, știință, curaj, autoritate, tot 
ceea ce-ţi trebuie ca să iei decizii pe moment. Sandland 
reacţionează tocmai când Brogeland vede cum Marhoni încearcă 
să scape pe fereastra dintr-una dintre încăperile în care ajungi 
prin camera de zi, Marhoni se pregătește, apoi sare. Brogeland 
ajunge și el la fereastră, privește în jos, apoi se urcă pe pervaz, 
își dă seama că solul este la mai puţin de doi metri, sare, 
aterizează ușor și privește în jur, îl zărește pe Marhoni și se ia 
după el. „O să-ţi pară rău pentru asta, se gândește el, boule, să 
fugi din casă chiar în ziua în care amica ta a fost găsită moartă, 
cum crezi că o să dea asta, tâmpitul naibii?” 

Brogeland știe că nu va fi o cursă ușoară. Marhoni se tot uită 
peste umăr și, de fiecare dată, polițistul se mai apropie cu câţiva 


VP - 40 


metri. Marhoni traversează intersecţia dintre Bispegata și 
Oslovei fără să mai aștepte culoarea verde. O mașină frânează 
chiar în faţa lui și claxonează. Brogeland continuă urmărirea. În 
fundal aude tramvaiul, dring-dring; strada e plină de mașini, 
oamenii din spatele geamurilor privesc urmărirea cu interes, 
întrebându-se probabil ce naiba se întâmplă, e vorba de-o 
filmare sau o fi pe bune? Marhoni privește în urmă, apoi o ia la 
fugă drept înainte. Brogeland crede că Marhoni vrea să-l vadă 
lumea, altfel ar fi trebuit să o ia spre biserica Aker. Acum se află 
la doar zece metri în spatele lui Marhoni, și distanţa dintre ei se 
micșorează văzând cu ochii. Îl ajunge și se aruncă asupra lui. 
Aterizează amândoi pe trotuarul din faţa unei cafenele, Ruinen 
Bar & Cafe. 

Marhoni îi atenuează căderea, iar Brogeland e teafăr și 
nevătămat. În faţa localului stă un ins care fumează. Se uită 
cum Brogeland se așază pe spatele lui Marhoni, îl prinde de 
brațe și solicită ajutor. 

— 19, aici Fox 43 Bravo, terminat. 

Încearcă să respire regulat, în timp ce așteaptă un răspuns. 

— Recepție 19, terminat. 

— Aici Fox 43 Bravo, sunt în Piaţa St. Hallvard, am arestat un 
suspect și am nevoie de ajutoare. Terminat. 

Răsuflă ușurat și se uită la Marhoni, care pare că se înăbușă. 
Brogeland clatină din cap. 

— Idiotul naibii, mormăie el ca pentru sine. 


12. 


Facultatea de Științe ale Comunicării este pe Fredensborgvei, 
aproape de St. Hanshaugen. Ca întotdeauna, când trece prin 
această zonă a orașului Oslo, are impresia că cineva a făcut un 
talmeș-balmeș din sistematizarea urbană: clădiri cu 
apartamente de închiriat, din anii '50, vopsite într-o nuanţă de 
gri care în cel mai bun caz poate fi luată drept beton, și căsuțe 
încântătoare, în culori vii, aproape lipite una de alta. Așa cum e 
înclinată, Damstredet îi amintește de stradelele din Bergen, în 
timp ce clădirile așezate de-a lungul drumului care duce spre 
centrul orașului aparţin, evident, administraţiei locale. Pe străzi 


VP - 41 


e un zgomot continuu, iar deasupra puţinelor grădini se înalță 
un nor de praf și de poluare. 

Acum însă lui Henning nici că-i pasă. 

Sub copacul uriaș de la intrarea în colegiu s-a strâns lume 
multă. Prieteni care vorbesc în șoaptă, îmbrățișându-se. Mulţi 
plâng. Și suspină. Henning vine mai aproape, vede alţi inși aflaţi 
acolo pentru aceeași treabă ca și el, dar îi ignoră. Ştie ce va 
apărea în ziarele de mâine. Fotografii cu rudele îndoliate, multe 
fotografii, și foarte puţin text. Acum e momentul să le oferi 
cititorilor suferință, emoții, să-i faci să simtă răul și tragedia cu 
toată fiinţa lor; să cunoască victima și pe prietenii ei. 

Prezentarea clasică a cazului. Aproape sigur ar fi putut scrie 
articolul înainte de a veni aici, dar a trecut ceva timp de când n- 
a mai scris nimic, de aceea se hotărăște s-o ia de la zero și să se 
gândească la niște întrebări care să facă prezentarea mai puţin 
previzibilă. 

Optează pentru o abordare atentă, gradată, privind cu luare- 
aminte în jur înainte de a identifica persoana potrivită pentru un 
interviu. Are ochiul format. Curând se vede prins într-un efluviu 
de lacrimi și se trezește copleșit de o reacţie neașteptată: furie. 
Furie, fiindcă doar câţiva oameni de aici știu cu adevărat ce 
înseamnă durerea, știu cât de dureros este să pierzi o persoană 
apropiată, la care ai ţinut mult, pe care ai iubit-o, pentru care te- 
ai fi aruncat în faţa autobuzului. Observă că mulţi dintre cei din 
jur nu suferă cu adevărat, exagerează, pozează, folosindu-se de 
acest prilej ca să demonstreze cât de sensibili sunt. Totul e fals. 

Incearcă să-și înăbușe furia. Scoate aparatul de fotografiat și 
face câteva fotografii, se mișcă de colo-colo, concentrându-se 
asupra fețelor, a ochilor. li plac ochii. Se spune că sunt oglinda 
sufletului, dar lui Henning îi plac ochii fiindcă dezvăluie 
adevărul. 

Se oprește asupra altarului improvizat de prietenii victimei 
sub copacul uriaș din dreapta intrării. Trei trunchiuri groase s-au 
împletit și au dat naștere unei coroane în formă de broccoli. 
Crengile se îndoaie sub greutatea frunzelor. Rădăcinile 
copacului sunt înconjurate de un mic zid de piatră. 

O fotografie înrămată a lui Henriette Hagerup stă sprijinită de 
unul dintre cele trei trunchiuri. Fotografia este încadrată de flori, 
mesaje de mână și cărţi poștale. Lumânările pâlpâie în adierea 
vântului care s-a strecurat până aici. Sunt și fotografii în care 


VP - 42 


victima apare lângă colegi, prieteni, la petreceri, la facultate, în 
spatele unui aparat de fotografiat. Durere. Durere comprimată, 
dar tot falsă e. Un exemplu clasic, fără nicio îndoială. 

Lasă aparatul de fotografiat și conchide că Henriette Hagerup 
a fost o femeie foarte atrăgătoare. Sau poate doar un copil. 
Avea ceva inocent în ea: părul cârlionţat, blond, nu prea lung, 
un zâmbet larg, extraordinar, și pielea albă. Henning vede 
farmecul întruchipat. Și ceva mai important, mai bun. 
Inteligență. Își dă seama că Henriette Hagerup a fost o tânără 
inteligentă. 

Cine te-a urât atât de mult? 

Citește câteva dintre mesaje: 


Nu te vom uita niciodată, Henriette 
Dumnezeu să te odihnească 
Johanne, Turid și Susanne. 

Mi-e dor de tine, Henry 

Nici nu știi cât de mult îmi lipsești 
Tore 


Sunt undeva între zece și douăzeci de mesaje despre durere 
și dor, și toate conţin cam aceleași cuvinte. Își trece privirea 
peste ele absent, în timp ce mobilul începe să-i vibreze în 
buzunar. Îl scoate, dar nu recunoaște numărul apelantului. E la 
treabă, n-ar trebui să răspundă, dar se hotărăște s-o facă. 

— Alo? 

Se îndepărtează de mulţime. 

— Salut, Henning, sunt Iver. Iver Gundersen. 

Până să apuce să spună ceva, un val de gelozie îl izbește 
direct în plexul solar. Domnul Sacou-din-reiat, Marele Cuceritor! 

— Salut, reușește el să îngaime nervos. 

— Unde ești? 

Henning își drege glasul. 

— La colegiul victimei. 

— OK. Te-am sunat ca să-ţi spun că poliţia a arestat deja pe 
cineva. 

Preţ de o clipă, Henning uită că stă de vorbă cu iubitul fostei 
lui soții. Și își dă seama că e chiar curios. 

— S-au mișcat repede! Cine e? 


VP - 43 


— Potrivit surselor mele, e iubitul ei. Încă nu i-am aflat 
numele. Poate le întrebi tu pe fetele cu care era prietenă? 

Henning îl aude perfect pe Iver, dar abia dacă înţelege ce-i 
spune. În grămada de mesaje, lumânări și ochi roșii descoperă 
un mesaj care face notă discordantă. 

— Mai ești acolo? 

— A, da. Prietenele ei. Perfect. 

— Cazul e ca și rezolvat, aproape sigur. 

— Poliţia are probe suficiente? 

— Cred că da. Eu m-apuc să scriu articolul și îl extind mai 
târziu, pe măsură ce primesc alte informaţii. 

— OK. 

Gundersen închide. Henning își vâră mobilul în buzunarul de 
la haină, fără să-și ia ochii de la mesaj. Ridică aparatul de 
fotografiat și îl fixează pe text: 


Am să-ți duc munca mai departe 
Ne vedem în eternitate 
Anette 


Lasă jos aparatul, care acum îi atârnă de gât. Recitește 
cuvintele, apoi privește în jur, la studenți. 

„Cine ești tu, Anette? se întreabă el. Și care e munca pe care 
vrei s-o duci mai departe?” 


13. 


Inspectorul Brogeland își scoate haina și o agaţă într-un cuier 
din biroul lui. lese pe coridor și bate la ușa sergentului Sandland. 
Sperând să o surprindă într-o fantezie erotică despre el, nu 
așteaptă invitaţia și deschide ușa. Din păcate, până acum, 
femeia nu a răspuns avansurilor lui insistente nici măcar cu o 
privire. „Poate că am fost prea direct. Sau poate fiindcă sunt 
însurat”, gândește Brogeland și intră. 

Sandland stă la calculator, scrie ceva. Nu ridică privirea la 
apariţia lui Brogeland. 

— Ești gata? o întreabă el. 


VP - 44 


Femeia îi face semn că mai durează un minut, apoi își reia 
cursa pe tastatură, cu o viteză care ar impresiona până și o 
maseuză thailandeză. 

Brogeland privește în jur. Un birou tipic feminin, i se pare lui. 
Curat și ordonat, documentele grupate, un suport de creioane, 
cu două pixuri albastre și unul roșu, un capsator și un 
perforator, post-it-uri, o agendă deschisă la ziua de azi, dar fără 
nicio însemnare, clasoare cu inele - toate negre - pe rafturile din 
spatele mesei, publicaţii ale poliţiei și cărți documentare pe un 
singur raft. Pe podea e un palmier pitic, verde. Trandafirii din 
glastra de pe masă au tulpinile lungi și proaspete, într-un bol de 
lemn sunt mere și pere - perfect coapte, desigur - lângă un 
cactus, fără un fir de praf. 

„Eşti ţâfnoasă, Sandland, se gândește Brogeland, în timp ce-i 
privește figura concentrată”. Eşti mereu țâfnoasă, dar asta te 
face și mai ispititoare. Încearcă să-i inhaleze mirosul fără ca ea 
să bage de seamă. Nu se dă cu parfum. Sau poate că se dă, caz 
în care e unul foarte discret. 

Multe dintre femeile cu care s-a culcat aveau un miros atât de 
dulceag, atât de scârbos, încât după aceea trebuise să stea ore 
în șir sub duș. Dorinţa lui de a le regula din nou se evaporă în 
clipa în care își amintește de parfumul lor. 

Cu Sandland sigur n-ar fi la fel. O, nu! Și-o imaginează întinsă 
alături, transpirată, iar el epuizat, dar fericit, după o partidă 
prelungită de sex dur și senzual. Nici urmă de starea de 
stânjeneală postcoitum și de nerăbdarea cu care așteaptă ca 
taxiul să-l ia de-acolo. 

„Probabil că e lesbiană, conchide el, dacă nu vrea să și-o pună 
cu mine”. 

Sandland apasă pe enter puţin mai tare decât ar fi nevoie și 
din imprimantă încep să țâșnească mai multe foi de hârtie. Se 
ridică, se apropie de imprimantă și adună foile. 

— Gata, spune ea, fără să zâmbească. 

La naiba! 

Brogeland îi deschide ușa. Sandland iese și amândoi se 
îndreaptă spre sala de interogatoriu, unde îi așteaptă Mahmoud 
Marhoni și avocatul lui. 

e 

Prea mult chebap şi prea puțină mişcare, aceasta e prima 

impresie a lui Brogeland când îl privește mai bine pe Mahmoud 


VP - 45 


Marhoni. A mai pus ceva pe el de când l-a văzut ultima oară, 
ceea ce nu-l împiedică să poarte un tricou strâmt. In jurul taliei 
are un colăcel de grăsime de care s-ar putea lipsi. „Dacă aș vrea 
vreodată să pun femeile pe fugă, gândește Brogeland, exact așa 
aș face și eu”. 

Marhoni are faţa rotundă. Brogeland estimează că are barba 
cam de o săptămână, Marhoni însă s-a ras sub bărbie în unghi 
ascuţit. Are pielea cafenie. Nu depășește 1,70 metri, dar 
întreaga lui atitudine arată că nu-i pasă nici că e scund, nici că 
are kilograme în plus. 

Marhoni pare afectat și afișează acel aer de „la ce te uiţi, mă 
porcule”. Brogeland a mai văzut această atitudine de multe ori. 
Știe deja ce fel de interviu are să urmeze. 

Avocatul lui Marhoni, Lars Indrehaug, este un ticălos care 
toată viaţa a apărat drojdia societăţii. Procurorilor le e greață de 
el și îl consideră un șacal care se folosește de toate lacunele 
legii ca să trimită din nou pe stradă violatori, traficanţi de 
droguri și alte scursori. E slab și deșirat. Părul îi cade în ochi. ȘI-I 
dă la o parte cu degetele. 

Brogeland și Sandland se așază în faţa lui Indrehaug și a 
clientului acestuia. Brogeland vorbește primul, trece prin 
formalităţile de rigoare și își fixează privirea pe Marhoni. 

— De ce-aţi fugit când am venit să vorbim cu dumneavoastră? 

Marhoni ridică din umeri. „Dă-i înainte tot așa și-ai să vezi tu”, 
se gândește Brogeland și continuă: 

— De ce v-aţi aruncat laptopul în foc? 

Aceeași reacţie. 

— Ce-aveaţi pe el? 

Tot niciun răspuns. 

— Știţi doar că, mai curând sau mai târziu, tot vom afla. Vă 
puteţi ușura situaţia dacă ne spuneți. 

Marhoni îi aruncă lui Brogeland o privire plină de dispreţ. 
Brogeland oftează. 

— Ce ne puteţi spune despre relaţia dumneavoastră cu 
Henriette Hagerup? 

Marhoni de-abia dacă ridică ochii. Indrehaug se apleacă spre 
el, șoptește ceva în așa fel încât să nu-l audă nici Brogeland, nici 
Sandland, și își îndreaptă din nou spinarea. 

— A fost prietena mea, răspunde Marhoni într-o norvegiană 
stricată. 


VP - 46 


— Cât timp aţi fost împreună? 

— Cam un an. 

— Cum aţi făcut cunoștință? 

— La un concert. 

— Ce fel de concert? 

— Nu sunt foarte sigur că natura concertului e relevantă 
pentru anchetă, intervine Indrehaug. 

Brogeland se încruntă la Indrehaug, care se arată indignat în 
numele clientului său. 

— Încercăm să stabilim ce fel de relaţie a avut clientul 
dumneavoastră cu victima, intervine Sandland tăios. _ 

De data aceasta, Brogeland se hotărăște să nu se uite la ea. Il 
străpunge pe Indrehaug cu privirea, dar Indrehaug nu se arată 
deloc impresionat. 

— Ce fel de concert a fost? repetă Brogeland. 

— Noori. 

— Noori? 

— La Festivalul Mela. 

— Noori e o trupă rock pakistaneză, destul de cunoscută, 
spune Sandland. 

Acum Brogeland se uită la ea, dar încearcă să-și ascundă 
surprinderea, fiindcă e și deranjat de intervenţia ei. 

— E alcătuită din doi fraţi din... 

— Da, am înţeles. 

Pentru prima dată în cursul interogatoriului se citește și 
altceva decât dispreţ în ochii lui Marhoni. O privește pe 
Sandland, parcă mai vigilent. Brogeland sesizează schimbarea și 
îi semnalează lui Sandland să preia iniţiativa. Sandland se 
apropie de masă. 

— Când aţi văzut-o ultima oară pe Henriette? 

Marhoni se gândește. 

— leri după-amiază. 

— Puteți spune mai precis? 

— A stat la mine până s-a terminat Hotel Caesar. 

— V-aţi uitat la Hotel Caesar? 

— Chiar trebuie... 

Obrajii lui Indrehaug sunt sângerii, trădându-i preferința 
pentru vinul roșu. Sandland ridică mâinile în semn de scuză. 

— Despre ce-aţi vorbit? 

— Despre tot felul de nimicuri. 


VP - 47 


— Cum ar fi? 

Din nou, Indrehaug se apleacă spre Marhoni. 

— Nu e treaba dumneavoastră. 

Sandland zâmbește. Se apleacă spre Brogeland, imitându-l pe 
Indrehaug, dar Brogeland nu mai ascultă din clipa în care își dă 
seama că Sandland spune altceva decât „Vino acasă la mine 
când se termină interogatoriul ăsta absurd” - cuvinte pe care 
visează de-atâta vreme să le audă din gura ei. 

— Unde voia să se ducă după ce s-a terminat Hotel Caesar? 

— Nu știu. 

— Nu știți? N-aţi întrebat? 

— Nu. 

— Rămânea vreodată la dumneavoastră peste noapte? 

— Da, uneori. 

— Și ieri n-aţi întrebat-o de ce n-a rămas? 

— Nu. 

Sandland oftează. Masca de dur a lui Marhoni rămâne intactă. 

— Aţi auzit de terenul Ekeberg? întreabă ea. 

— Nu. 

— Aţi fost vreodată acolo? 

— Nu-mi amintesc. 

— N-aţi fost acolo la Cupa Norvegiei? 

— Nu-mi place fotbalul. 

— N-aveţi fraţi sau nepoți care să joace fotbal? N-aţi fost ca 
să-i susțineți când joacă acolo? 

Marhoni clatină din cap și o privește arogant. 

— Aţi jucat vreodată crichet acolo? 

Marhoni vrea să spună „nu” pe bandă, dar ezită cu o jumătate 
de secundă prea mult. Brogeland notează: „A fost pe Ekeberg, 
dar minte”. Sandland citește și continuă: 

— Domnule Marhoni, aveţi un pistol Taser? 

Reacţia lui sugerează că femeia i-a pus cea mai stupidă 
întrebare din lume. 

— Un ce? 

— Nu mă luaţi cu de-astea. Știţi ce e un pistol Taser. Nu 
mergeţi la cinema? Nu vă uitaţi la filme polițiste? 

Marhoni clatină iar din cap și adaugă un zâmbet superior. 

— Nu-mi plac polițiștii. 

— Domnule inspector, ce rost au întrebările acestea? 


VP - 48 


— Ajungem imediat și la fondul problemei, domnule 
Indrehaug, spune Brogeland silindu-se să-și controleze glasul. 

Sandland se pregătește de atac. Scoate o fotografie. 

— Pe gâtul victimei s-au găsit niște urme suspecte. Se 
potrivesc cu cele provocate de un pistol Taser. Cunoscut și sub 
numele de armă cu electroșocuri, dacă știți ce înseamnă asta. 

Sandland pune fotografia pe masă și o întoarce așa ca săo 
poată vedea și ceilalţi. În ea apare gâtul victimei. Două arsuri 
ruginii, neregulate, foarte clare. Indrehaug ia fotografia și o 
studiază. 

— Sunt mai multe modele. Pistolul Taser este folosit atunci 
când vrei mai degrabă să-ţi paralizezi victima decât s-o rănești. 
Ca să nu mai poată face nimic. Ca s-o arunci într-o groapă și s-o 
astupi cu pământ. 

Sandland îl privește pe Marhoni, dar acesta rămâne impasibil, 
câtuși de puţin deranjat de întrebările ei. 

— Pentru un om a cărui prietenă tocmai a fost ucisă în mod 
brutal nu păreţi foarte trist sau afectat, continuă ea. 

E mai degrabă o întrebare decât o afirmaţie. Marhoni ridică iar 
din umeri. 

— Aţi ţinut la ea? 

Un mușchi zvâcnește pe faţa lui Marhoni. 

— N-aţi iubit-o? 

Marhoni se înroșește abia vizibil. 

— A venit ieri la dumneavoastră ca să pună capăt relaţiei? De- 
aia aţi omorât-o? 

Marhoni se înfurie. 

— Avea pe altcineva? Voia să vă dea papucii? 

Marhoni dă să se ridice în picioare. Indrehaug îl apucă de braţ. 

— Domnișoară sergent... 

— De-aia aţi omorât-o? repetă Sandland. 

Marhoni o privește lung pe Sandland, de parcă ar vrea s-o 
rupă în bucăți. 

— Așa v-aţi uitat și la Henriette când ați luat piatra și i-aţi 
zdrobit capul? 

— Domnișoară sergent, mergeţi prea departe! 

— Spuneţi-i clientului dumneavoastră să răspundă la 
întrebare! 


VP - 49 


Brogeland tușește și îi face semn lui Sandland să se calmeze. 
În sală se face liniște. Brogeland vede cum zvâcnește pulsul pe 
gâtul lui Marhoni. Se hotărăște și el să bată fierul cât e cald. 

— Domnule Marhoni, cercetările preliminare efectuate la locul 
faptei și asupra victimei arată că a fost agresată sexual nu cu 
mult timp înainte de a fi ucisă. Știţi ceva despre asta? Ne puteţi 
lămuri în vreun fel? 

Marhoni se uită urât la Sandland, străfulgerând-o din priviri, 
apoi se întoarce încet spre Brogeland. Nu spune nimic. 

— Chiar dacă nu vă uitaţi la filme polițiste, știți probabil că 
sperma este una dintre cele mai interesante dovezi pe care le 
poate lăsa în urmă un ucigaș. Pentru poliţie, bineînţeles. ADN. 
Aţi auzit de-așa ceva? 

Aceeași tăcere. „Își ţine firea, nemernicul”, se gândește 
Brogeland. 

— Aseară, la ora 21:17, aţi primit un SMS de la Henriette 
Hagerup. 

Pupilele lui Marhoni se contractă ușor. Brogeland sesizează 
reacția. 

— Vă amintiţi cum suna? 

Brogeland vede că Marhoni se gândește. Brogeland se uită la 
foaia de hârtie pe care i-o arată Sandland. Duce pumnul la gură 
și tușește din nou. 

Îmi pare rău. Nu înseamnă nimic. EL nu înseamnă nimic. Pe 
tine te iubesc. Putem discuta despre asta? Te rog. 

Brogeland se uită la Marhoni, apoi la Indrehaug. Se gândește 
la implicaţiile mesajului, apoi continuă. 

— Vreţi să vă citesc SMS-ul următor pe care vi l-a trimis? 

Marhoni se uită la avocat. Pentru prima dată de când a 
început interogatoriul, masca tare ca piatra începe să se crape. 

— Se pare că Henriette a fost ucisă undeva între miezul nopţii 
și ora două dimineaţa, adică la doar câteva ore după ce v-a 
trimis trei SMS-uri. Eu, unul, aș începe să vorbesc despre ce s-a 
întâmplat noaptea trecută. 

Marhoni nu dă niciun semn că ar vrea să vorbească. 
Brogeland oftează și privește din nou foaia de hârtie. 

Promit să mă revanșez față de tine. Mai dă-mi o șansă, te rog. 

Marhoni scutură acum din cap. 

— Domnule inspector, cred că... 


VP - 50 


— l-aţi telefonat după al doilea SMS, dar n-aţi primit niciun 
răspuns. E corect? 

Ticălosul ăsta mut din fața lui începe să-l enerveze pe 
Brogeland. 

— „Răspunde-mi, te rog. Te rog. N-am să mai fac asta 
niciodată. Promit!” Acesta a fost al treilea SMS, trimis zece 
minute mai târziu. 

Marhoni privește în podea. 

— Ce v-a promis să nu mai facă niciodată, domnule Marhoni? 
Ce făcuse atât de rău încât acum nu puteţi să mă priviţi în ochi 
și să-mi răspundeți la întrebări? 

Nicio schimbare. 

— Cine este „el”? 

Marhoni ridică ochii, dar nu spre Brogeland. 

— Cine este „el”, care nu înseamnă nimic pentru ea? 

Marhoni își ţuguie buzele. Brogeland oftează. 

— OK. Nu depinde de mine, dar vă garantez că veţi apărea în 
fața unui judecător și că veţi rămâne în arest. Dacă aș fi 
avocatul dumneavoastră, aș începe să vă pregătesc pentru o 
ședere de cincisprezece, douăzeci de ani în dosul gratiilor. 

— N-am omorât-o eu. 

Marhoni are vocea pierită, dar Brogeland s-a ridicat deja de 
pe scaun. Se apleacă peste masă și apasă pe un buton. 

— Interogatoriu terminat la 15:21. 


14. 


Începe să burniţeze. Lui Henning îi place ploaia. Îi place să se 
ude când e afară, îi place să se uite la cer, să închidă ochii și să 
simtă stropii de ploaie pe faţă. Prea mulţi oameni strică o ploaie 
bună deschizându-și umbrelele. 

O mică ploaie e bine-venită acum. Privitorilor le oferă șansa 
extraordinară de a demonstra că nu le pasă de confortul 
personal în aceste clipe de durere; ar putea fi prinși în cadru de 
o cameră de luat vederi, mai mult de-atât, ar putea apărea la 
știri, drept care se ţin aproape unii de alţii. Ploaia seamănă cu 
niște lacrimi venite de sus, ca și cum Dumnezeu însuși ar plânge 
pierderea unuia dintre copiii lui. 


VP -51 


Henning își folosește aparatul din plin. Canonul lui face trei 
fotografii pe secundă. Își imaginează un fotomontaj în ziar, mai 
târziu. Dar nu caută oameni care plâng. Caută pe cineva care să 
stea calm, singur, gânditor. 

Se apropie de un tânăr cu păr scurt, căruia încă nu i-a dat 
barba, cu un logo Björn Borg pe bata chiloţilor care răsar 
deasupra pantalonilor. Este intervievat de Petter Stanghelle de 
la VG. VG se dă în vânt după subiecte lacrimogene. 

Băiatul înlăcrimat vorbește despre Henriette Hagerup: cât de 
deșteaptă era, ce pierdere imensă este dispariţia ei pentru 
industria filmului norvegian etc. Henning trece mai departe, 
având grijă să nu intre în raza vizuală a operatorului, în timp ce 
privește cu luare-aminte la isteria din jur. 

Și atunci o vede. Rapid, o fotografiază. Stă în faţa copacului, 
acum câteva minute nu era acolo; ba citește mesajele, ba 
privește în pământ, clătinând din cap imperceptibil înainte de a 
ridica din nou privirea. Alte fotografii. Deși Henning se îndoiește 
că va folosi vreuna dintre ele. 

Tânăra are părul lung până la umeri. N-o mai pozează. Fata 
are o expresie pe care Henning nu prea poate s-o descifreze. 
Stă pur și simplu acolo, într-o lume a ei. Dar ochii ei parcă spun 
ceva. Se apropie tot mai mult, până când ajunge chiar lângă ea. 
Se preface că citește mesajele sentimentale. 

— Trist, spune el, îndeajuns de tare încât să se facă auzit. 

Ar putea fi deopotrivă o afirmaţie sau o invitaţie la 
conversaţie. Tânăra nu răspunde. Fără ca ea să bage de seamă, 
Henning se mai apropie cu un pas. Rămâne acolo mult timp. Işi 
simte părul umed. Își protejează aparatul de ploaie. 

— Ai cunoscut-o bine? întreabă Henning, adresându-i-se direct 
pentru prima dată. 

Tânăra încuviinţează scurt din cap. 

— Aţi urmat același curs? 

În sfârșit, tânăra îl privește. Henning se așteaptă să tresară 
când îi vede fața, dar fata nu reacţionează în niciun fel. li spune 
cu un glas pierdut: 

— Da. 

Henning face o pauză. Își dă seama că tânăra nu e pregătită 
să vorbească, dar nici nu plânge. 

— Ești Anette? întreabă el într-un târziu. 

Tânăra tresare. 


VP - 52 


— Vă cunosc de undeva? 

— Nu. 

Henning nu insistă, îi lasă timp să se relaxeze. Nu vrea s-o 
sperie, vrea doar să-i stârnească interesul. Vede că tânăra Îl 
privește cu atenţie și își face curaj, de parcă s-ar pregăti pentru 
ceea ce ar avea el de spus. 

— Cum de-mi știți numele? întreabă ea, cu neliniște în glas. 

Henning se întoarce spre ea. Pentru prima oară, tânăra îi vede 
toată faţa, cicatricele, și restul. Și totuși, pare că nu-l vede cu 
adevărat. Henning se hotărăște să dea cărțile pe faţă înainte ca 
teama să pună stăpânire pe ea. 

— Mă numesc Henning Juul. 

Expresia ei rămâne neschimbată. 

— Lucrez pentru 123news. 

Faţa ei deschisă se înăsprește imediat. 

— iți pot pune câteva întrebări? Nu deplasate, indiscrete, 
obraznice, ci doar câteva întrebări simple despre Henriette. 

Apatia din ochii ei, atunci când privea lumânările, a dispărut. 

— Cum de-mi știți numele? repetă ea, încrucișându-și mâinile 
la piept, într-un mod defensiv. 

— L-am ghicit. 

Tânăra îl privește lung, din ce în ce mai impacientată. 

— Sunt o sută de oameni aici, și dumneavoastră aţi ghicit că 
numele meu e Anette? 

— Da. 

Tânăra pufnește dispreţuitor. 

— N-am ce să vă spun. 

— Doar câteva întrebări și te las în pace. 

— Voi, reporterii, mereu aveți doar câteva întrebări și până la 
urmă puneţi o sută. 

— Atunci, numai una. Te las în pace dacă-mi răspunzi la o 
singură întrebare. OK? 

O privește îndelung. Tânăra îl lasă să stea acolo în tăcere, 
apoi își încordează și își relaxează umerii. Henning schiţează un 
zâmbet, dar își dă seama că șarmul lui, care are efect asupra 
celor mai mulţi intervievaţi, o lasă rece. Tânăra dă din cap și 
oftează. Henning îi ia gestul drept o aprobare și întreabă: 

— În ce anume consta munca începută de Henriette, pe care 
vrei s-o duci mai departe? 

Tânăra îl scrutează cu privirea. 


VP-53 


— Asta e întrebarea dumneavoastră? 

— Da. 

— Nu „Cum îţi vei aminti de Henriette?” sau „Îmi poţi spune 
ceva despre Henriette care să-mi facă cititorii să suspine?”, sau 
alte prostii de genul ăsta? 

Vocea ei sună precum cea a unui copil obraznic. Henning 
clatină din cap. Din nou, tânăra pufnește dispreţuitor. ÍI 
sfredelește cu privirea. 

Apoi dă iar din cap, se întoarce și pleacă. 

„Bravo, Henning, își reproșează el. Te-ai descurcat de 
minune!” 

Și se gândește că singura persoană interesantă din acest 
peisaj îndoliat tocmai a plecat. Nu e o mare frumuseţe. Mai mult 
ca sigur nu se așază în primul rând din amfiteatru și nici nu se 
omoară să apară în fotografii. Și-o imaginează privindu-se în 
oglindă și oftând, resemnată; o vede abandonându-se tipilor cu 
privirea încețoșată de băutură, târziu în noapte, și întorcându-se 
acasă înainte de ivirea zorilor. 

„Și totuși, Anette, își spune el, ești interesantă”. Îi vine să 
strige după ea. g 

Apoi își dă seama ce-a văzut în ochii ei. Işi verifică aparatul de 
fotografiat în timp ce tânăra dispare după clădire. Dă înapoi la 
una dintre primele fotografii pe care i le-a făcut și o privește în 
ochi. Și știe că a avut dreptate. 

Evrika!  Recunoaște senzaţia aceea când înţelegi sau 
descoperi ceva important. In timp ce mărește fotografia și o 
studiază din nou, se întreabă de ce se teme Anette. 


15. 


— Se vede și din avion că e vinovat. 

Inspectorul Brogeland nu-și dezvoltă afirmaţia. Se uită la 
inspectorul-șef Gjerstad, conducătorul anchetei, care stă în faţa 
lui în sala de ședințe și frunzărește transcrierea interogatoriului. 
Sergentul Sandland stă în capătul mesei. Se apleacă și se 
sprijină cu coatele de masă, cu mâinile puse una peste cealaltă. 

Ceilalţi doi ofițeri, Fredrik Stang și Emil Hagen, sunt și ei 
prezenţi, pe lângă comisarul adjunct Nøkleby. Oficial, ea 


VP - 54 


răspunde de anchetă, dar întotdeauna colaborează strâns cu 
Gjerstad. Toate privirile se întorc spre Gjerstad, așteptând să 
spună ceva. Ca întotdeauna, atunci când gândește intens, 
Gjerstad își trece degetul mare și arătătorul peste mustață. 

— Fără îndoială că nu poate explica situaţia, mormăie 
Gjerstad cu o voce gravă, de bas. Și totuși... 

Gjerstad lasă jos transcrierea. Işi scoate ochelarii, îi pune pe 
masă și se freacă pe faţă. Apoi își fixează privirea asupra lui 
Brogeland. 

— Ar fi trebuit să continui interogatoriul când, în sfârșit, a 
spus că n-a omorât-o el. 

— Dar... 

— Știu de ce te-ai oprit în momentul ăla. Ai vrut să-l pui pe 
gânduri. Dar, după cum interpretez eu, tocmai începea să 
vorbească. Ar fi putut să ne spună mult mai multe dacă ai fi fost 
pregătit să-i acorzi un răgaz. 

— N-avem de unde ști, răspunde Brogeland. 

— Te grăbeai? 

— Dacă mă grăbeam? 

Brogeland simte cum îi ard obrajii. Gjerstad continuă să-l 
fixeze cu privirea. 

— La următorul interogatoriu, încearcă să-i acorzi mai mult 
timp. 

Brogeland se foiește pe scaun. Vrea să se apere, dar nu în 
fața întregii echipe; nu vrea să fie și mai umilit de-atăt. 

Gjerstad întoarce privirea spre dreapta, de parcă ar fi văzut 
ceva pe perete. 

— Există probe indirecte care îl incriminează pe Marhoni și e 
tentant să tratăm această crimă ca pe una de onoare. Dacă 
prietena lui i-a fost necredincioasă, e posibil s-o fi ucis ca să-și 
restabilească onoarea. 

Sandland își drege glasul. 

— De fapt, există prea puţine indicii care să sugereze că ar fi 
vorba de o crimă de onoare. 

Gjerstad se întoarce spre ea. 

— In câteva ţări, infidelitatea se plătește cu condamnarea la 
moarte. In Sudan, de exemplu, în 2007... 

— Marhoni e din Pakistan. 


VP-55 


— Știu, dar și în Pakistan se recurge la lapidare. Cât despre 
teoria crimei de onoare, sunt câteva elemente care lipsesc, 
continuă Sandland. 

Gjerstad se uită la ea și îi face semn să continue. Nøkleby își 
împinge ochelarii pe nas și se apropie și mai mult de masă. 
Bretonul negru îi cade în ochi, dar nu cât să o scoată din sărite. 

— Crimele de onoare sunt adesea comise după ce păcatul a 
devenit cunoscut de toată lumea, spune Sandland. Din câte am 
aflat noi, despre Hagerup și Marhoni nu se știa decât că erau 
împreună. În al doilea rând, crimele de onoare sunt de cele mai 
multe ori plănuite în cele mai mici amănunte. De obicei, decizia 
e luată de familie. După știrea mea, în afară de fratele lui, care 
stă cu el, Marhoni nu are alte rude în Norvegia. Și, nu îl ultimul 
rând: îți asumi ce-ai făcut. Marhoni a negat că ar fi ucis-o. 

Gjerstad digeră scurta peroraţie și aprobă din cap. 

— Ce știm despre lapidare? întreabă Emil Hagen. 

Hagen e un ins mic de statură, care tocmai a absolvit 
Academia de Poliţie. Brogeland știe cu cine are de-a face: 
debordează de entuziasm, este nerăbdător să treacă la treabă și 
animat de dorinţa de a schimba societatea în bine, aducând 
ticăloșii în faţa legii, unul câte unul. „Ține-o tot așa, cugetă 
Brogeland. Foarte curând ai să revii cu picioarele pe pământ, ca 
toţi ceilalți”. Emil are parul blond și este versiunea adultă a 
personajului omonim al lui Astrid Lindgren?. Are chiar și 
strungăreaţă. 

— În ziua de azi numai lranul folosește lapidarea în mod 
oficial, explică Sandland. Dar lapidarea se aplică și în alte ţări, 
ca o formă a oprobriului public. În principal adulterul, indecența 
și blasfemia sunt pedepsite prin lapidare. In 2007, Jafar Keyani a 
suferit o moarte prin lapidare în lran. Pentru prima oară din 
2002, Iranul a recunoscut oficial că a folosit această formă de 
pedeapsă. 

— De ce se făcea vinovat acest Jafar Keyani? întreabă 
Nakleby. 

— Adică această Jafar Keyani. 

Nakleby înclină din cap, pusă în încurcătură de propria 
ignoranță. 

— Avea o relație extraconjugală. 


? Astrid Anna Emilia Lindgren (1907-2002), scriitoare și scenaristă suedeză, autoare 
de cărți pentru copii. (n.tr.). 


VP - 56 


Toţi ceilalţi se uită la Sandland. Fredrik Stang lasă jos paharul 
cu apă. 

— Nu înţeleg, n-am arestat deja pe cineva? spune el. 

Stang are părul negru, tuns aproape periuţă, și o față care 
emană seriozitate. Îi plac hainele mulate, pentru ca toţi ceilalţi 
să vadă că și-a petrecut o mare parte din tinereţe în sala de 
fitness. 

— Am arestat, dar individul neagă crima și e încă prea 
devreme ca să abandonăm alte piste. În plus, încercăm să 
găsim mobilul crimei, subliniază Nakleby. 

— Hagerup l-a înșelat, protestează Stang. Asta sugerează 
SMS-urile trimise de ea. lar Marhoni e musulman, nu? Mie, unul, 
vinovăția lui mi-e clară ca bună ziua. 

Sandland duce o sticluță de Cola dietetică la gură și ia o 
înghiţitură. 

— Sigur, sunt de acord că se poate interpreta și așa. Dar tot 
cred că trebuie să ignorăm teoria crimei de onoare. E mult mai 
bine să vedem ce spune sharia. 

— Sharia? repetă Gjerstad și se încruntă. 

— Da. Știţi ce e aia, nu? 

Se uită în jur. Cei mai mulți încuviințează din cap, dar nu 
foarte convingător. Emil Hagen se foiește pe scaun. 

— Reguli extreme care îţi dictează cum să trăiești? 

Sandland schiţează un zâmbet. 

— E un fel de-a spune. Majoritatea celor care au auzit de 
sharia se gândesc imediat: „Preoţi musulmani și fundamentaliști 
săriţi de pe fix”. Sharia însă e un concept complex. Cei care 
chiar știu ce înseamnă sharia i-au studiat principiile juridice ani 
în șir. Studiază Coranul, faptele și zicerile profetului Mahomed, 
istoria musulmanilor, cum interpretează legea diferitele școli de 
gândire etc. Astăzi, în ţările musulmane, sharia se invocă mai 
ales în cazurile de drept familial, cum ar fi divorțul și 
moștenirea. 

— Dar ce legătură are asta cu uciderea lui Henriette Hagerup? 
întreabă Gjerstad, nerăbdător. 

— Ajung și acolo. Nu există o singură lege islamică, și numai 
câteva ţări folosesc un cod penal bazat pe legea islamică. Țările 
care o fac au niște pedepse numite hudud. 

— Hu-cum? întreabă Hagen. 


VP - 57 


— Pedepse hudud. Este un cod penal din Coran. Recomandă 
pedepse specifice pentru anumite fărădelegi. Biciuirea, de 
exemplu. Sau tăierea mâinii. 

Brogeland aprobă încet din cap. A înţeles imediat implicaţiile 
informaţiilor date de Sandland. 

— Ce infracţiuni atrag aceste pedepse? întreabă Nøkleby, 
încrucișându-și mâinile la piept. 

Sandland o privește în timp ce explică. 

— Adulterul, de exemplu. Poţi lua o sută de bice pentru așa 
ceva. Dacă ești prins furând, îţi poţi pierde o mână. Dar modul în 
care pedepsele hudud sunt aplicate diferă de la o ţară la alta și, 
în unele cazuri, oamenii își fac singuri dreptate, justificându-și 
violența prin apelul la legea lui Allah. Valoarea simbolică a 
acestor pedepse este probabil mult mai importantă fiindcă prin 
ele dovedești că respecţi edictele Coranului și legea islamică. 

— Chiar dacă acest lucru e valabil numai în teorie? întreabă 
Nakleby. 

— Chiar dacă acest lucru e valabil numai în teorie, răspunde 
Sandland, încuviinţând din cap. În unele ţări însă, pedepsele 
sunt oficiale. În noiembrie 2008, o somaleză în vârstă de 
treisprezece ani a fost lapidată pentru că încercase să reclame 
un viol. A fost dusă pe un stadion de fotbal și îngropată până la 
gât. Apoi cincizeci de oameni au început să arunce cu pietre în 
ea. Alţi o mie au privit cum e omorâtă. 

— Ei, drăcie, exclamă Hagen. 

Brogeland se uită visător la Sandland. „Poţi să-mi ţii prelegeri 
din astea oricând, se gândește el. Cu un baston și cătușe la 
îndemână, pentru când dau răspunsuri greșite.” 

Stang clatină din cap. 

— Cum de știi toate astea? 

— Am făcut un curs de studii religioase. 

— Informaţii interesante, dar tot nu ne-am apropiat de mobilul 
crimei, intervine Gjerstad. 

— Nu, și nici de autorul ei. 

— Nu crezi că Marhoni a ucis-o? întreabă Nøkleby. 

— Încă nu știu ce să cred. Dar, sincer vorbind, Marhoni nu mi- 
a făcut impresia unui musulman fanatic sau a unei persoane 
care e la curent cu pedepsele hudud. Și cred că e important să 
nu uităm că acesta nu e comportamentul unui musulman 
normal. Crima a fost comisă, probabil, de un individ cu vederi 


VP -58 


extremiste - cu adevărat extremiste - și cu o minte bolnavă. Și 
nu cred că această descriere i se potrivește lui Marhoni. 

— Nu trebuie să fii musulman ca să primeşti o astfel de 
pedeapsă? întreabă Brogeland. 

— Ba da. 

— Dar Hagerup e albă, nu? 

— Da. De aceea spun că sunt multe lucruri care nu se 
potrivesc. 

— E oare posibil ca Hagerup să se fi convertit? sugerează 
Hagen. 

Sandland schițează o grimasă. 

— Dar pentru că era albă și norvegiană, cazul s-ar putea să n- 
aibă nicio legătură cu sharia sau cu hudud, obiectează Gjerstad. 

— Nu, e... 

— Poate că pur și simplu cineva a simţit nevoia s-o lapideze. 
Al naibii mod de a omori o persoană. Cred că și durează o 
veșnicie, mai ales dacă pietrele sunt mici. 

— Da, dar cred că noi trebuie să căutăm pe cineva care are 
habar de pedepsele hudud. 

— Ar putea fi oricine, nu? 

— E-adevărat, oricine ar putea citi despre asta, fie el 
norvegian sau musulman. Dar crima aceasta e foarte ritualică. 
Biciuirea, lapidarea, tăierea unei mâini - toate înseamnă ceva. 

— Așa se pare, remarcă Nøkleby. 

— Hagerup a fost infidelă? întreabă Hagen. Sau a furat ceva? 

Sandland ridică din umeri. 

— Habar n-am. Ar putea fi și una, și alta. Sau niciuna, nici 
alta. Încă nu știm. 

— OK, spune Gjerstad, pe un ton care anunţă sfârșitul 
ședinței, și se ridică. Trebuie să aflăm cât mai multe despre 
Marhoni și Hagerup, să vedem cine au fost ei, ce-a făcut sau n-a 
făcut ea, ce știa, ce-a studiat, să vorbim cu toate cunoștințele ei, 
cu prietenii, să aflăm care era situaţia ei familială etc. În al 
doilea rând, trebuie să vorbim cu comunităţile de musulmani, să 
aflăm dacă sunt în favoarea biciuirii și a celorlalte tipuri de 
pedepse și să vedem dacă au vreo legătură cu Hagerup sau 
Marhoni. Emil, tu ești expertul în IT. Verifică forumurile, site- 
urile, blogurile și toate celelalte, caută tot ce poţi despre sharia 
și hudud și raportează imediat dacă dai de vreun nume care ţi 
se pare suspect. 


VP -59 


Emil încuviințează din cap. 

— Și încă ceva, spune Gjerstad și se uită la Nakleby, apoi 
continuă. Poate n-ar trebui să vă mai spun, dar cei de la NRK s- 
au dovedit extrem de bine informaţi la conferinţa de presă de 
azi. Ancheta asta are atâtea implicaţii încât ne facem viaţa și 
mai grea dacă presa află despre pistele pe care le urmăm. Tot 
ce s-a spus aici rămâne între noi. S-a înţeles? 

Nimeni nu spune nimic. Dar toată lumea aprobă din cap. 


16. 


Nu-i trebuie mult ca să termine treaba la Westerdal. 
Intervievează câteva persoane, obţine informaţiile pe care știe 
că ziarul le vrea de la el, mai face câteva fotografii și se 
îndreaptă spre casă. Mobilul îi sună când ajunge la Sushi Bar, al 
lui Jimmy, în Fredensborgvei. 

— Henning, răspunde el. 

— Salut, Heidi la telefon. 

Henning se strâmbă și aruncă un „Salut”, fără nicio urmă de 
entuziasm. 

— Unde ești? 

— În drum spre casă, să scriu articolul. Ti-I trimit diseară pe e- 
mail. 

— Dagbladet a publicat deja un articol despre studenții 
îndureraţi de la facultate. Noi de ce n-am face-o? Cât timp îţi 
mai trebuie? 

— Cât timp îmi mai trebuie? 

— De ce n-ai trimis ce ai? 

— Dar nu trebuie să scriu articolul înainte de a-l trimite? 

— Patru rânduri despre starea de spirit, două vorbe de-ale 
unui tânăr înnebunit de durere și încropeam noi un articol. După 
aceea mai adăugăm câteva fotografii și mai cităm niște foști 
colegi. Acum e mult prea târziu! 

Henning e tentat să spună că „suntem în întârziere” ar fi mai 
potrivit decât „acum e mult prea târziu”, dar se abţine. Heidi 
oftează adânc. 


VP - 60 


— Ce interes ar mai avea cineva să ne citească articolul 
despre reacţia oamenilor când au citit deja despre asta în altă 
parte? 

— Fiindcă articolul meu va fi mai bun. 

— Ha! Sper. lar data viitoare să-l trimiţi imediat. 

Henning nu are timp să mai răspundă fiindcă Heidi pune 
punct discuţiei. Se strâmbă la mobil. Și nu se grăbește să ajungă 
acasă. 

Schimbă bateriile detectoarelor de fum din apartament și se 
așază pe canapea, cu laptopul în braţe. Pe drum s-a gândit la 
câteva abordări posibile. N-ar trebui să-i ia prea mult să scrie 
articolul. Ar putea chiar găsi timp pentru o plimbare la 
Dælenenga ca să se uite la antrenamente, înainte să se 
întunece. 

Cel mai mult îi iau încărcarea și editarea fotografiilor, înainte 
să le trimită la birou. Nu vrea să le strice cei de-acolo. 

Cu șase, șapte ani în urmă, nu-și aduce aminte precis, o 
femeie a fost ucisă cu bestialitate în Grorud. Cadavrul ei a fost 
găsit într-un tomberon. Henning făcuse zeci de fotografii și le 
trimisese la birou, exact cum erau, fiindcă Aftenposten, Bătrâna 
Doamnă, se tipărește devreme. A explicat în amănunt care 
fotografii trebuiau folosite și care nu, cel puţin nu înainte de a se 
obţine acordul rudelor, câteva dintre ele fiind prezente la locul 
faptei. De asemenea, a insistat ca și cei din redacţie să ia 
legătura cu el înainte de a trimite materialul spre tipărire. 

Dar în seara aceea nu l-a sunat nimeni de acolo și nici el nu s- 
a interesat. A doua zi dimineaţă, articolul a apărut nu numai cu 
fotografiile greșite, ci și cu legendele greșite. Au urmat 
umilințele de rigoare. A încercat să se scuze în fața rudelor 
victimei, dar acestea au refuzat să discute cu el. „Da, sigur, dați 
vina pe cei de la ziar”, i-au spus acestea cu sarcasm. 

Însă jurnalismul e ca orice altă profesie. Înveţi din greșeli. 
Unul dintre primele lucruri pe care le-a aflat un amic de-al lui 
când a intrat la Medicină a fost că nu devii un medic foarte bun 
decât după ce ai umplut un cimitir. Înveţi din mers, câştigi 
experiență, stăpânești noua tehnologie, te adaptezi, îţi cunoști 
colegii, le afli punctele forte și înveţi să colaborezi cu ei. Este un 
proces continuu. 

Deschide Photoshopul și încarcă fotografiile. Durere, durere 
falsă și iar durere falsă. Apoi Anette. Dă dublu clic pe fotografii, 


VP-61 


ca să le mărească. Chiar și pe ecranul lui de 15,6 inchi, fiecare 
detaliu este vizibil. Când vede fotografiile în succesiune rapidă, i 
se pare și mai evident. Anette privește în jur, de parcă s-ar ști 
urmărită, apoi își amintește de Henriette. E o chestiune de 
câteva secunde, dar el a surprins-o pe aparat. 

„Anette, cugetă el din nou. De ce te temi?” 

e 

Articolul și expedierea lui îi iau mai mult decât a crezut inițial. 
Cuvintele nu-i vin atât de ușor pe cât spera. Dar hotărăște că 
întotdeauna mai ai câte ceva de învăţat. Și speră că Heidi este 
acasă, făcând spume fiindcă a lăsat-o să aștepte. 

Se uită la ceas. 20:30. Prea târziu ca să mai meargă la 
Dælenenga. 

Oftează și se lasă pe spătarul canapelei. „Ar fi trebuit să merg 
la mama, se gândește el. N-am mai fost la ea de-atâtea zile. 
Suferă, probabil”. Gândindu-se mai bine, nu-și aduce aminte cât 
a trecut de când mama lui n-a mai avut o zi în care să nu-și 
plângă de milă. 

Christine Juul locuiește într-un apartament simplu, cu două 
camere, din Helgesensgate. Acolo trăiește de patru ani; într-una 
dintre clădirile acelea noi, unde te costă o avere ca să te muţi și 
care apoi, treptat, își pierd din valoare. Așa ceva vezi și în 
Grunerlakka. 

Înainte de Helgesensgate, a locuit în Kløfta, unde a crescut 
Henning, dar era prea departe de el și de Trine. Voia să fie mai 
aproape de copiii ei, doar ca să poată avea grijă de ea. Și-a 
cheltuit aproape toţi banii pe un apartament lipsit de orice 
personalitate; nu are nimic pe pereţi, doar suprafeţe goale, albe 
cândva, decolorate de tot fumul cu care umple camerele în 
fiecare zi. Dar Henning nu crede că acesta e motivul pentru care 
mama lui suferă. 

Henning crede că mama lui, Christine Juul, a fost cât se poate 
de mulțumită de soarta ei cât i-a trăit soțul. A avut un serviciu 
bun, ca asistent social, o căsnicie aparent fericită, copii aparent 
fericiţi și prosperi; fără prea mulţi prieteni, dar i-a prețuit pe cei 
pe care i-a avut, a făcut parte din corul local și din clubul de 
degustători de vinuri, dar, la moartea subită a lui Jakob Juul, a 
clacat nervos. Peste noapte. 

Chiar dacă Henning și Trine erau la vârsta adolescenţei când 
s-a întâmplat, au descoperit foarte curând că trebuie să se 


VP - 62 


descurce singuri. Să facă piaţa, să gătească, să tundă iarba și 
gardul viu, să spele rufele, să ţină casa curată, să meargă 
singuri la antrenamentele și la meciurile echipei de fotbal, la 
școală și la căsuţa lor de vacanţă de lângă mare. Dacă nu 
înțelegeau ceva la școală, trebuiau să-și întrebe vecinii. Sau să 
lase întrebările fără răspuns. 

Și toate astea fiindcă mama lor, Christine Juul, avea un nou 
prieten de suflet. 

St. Hallvard este un lichior dulce, din cartofi, care conţine 
suficient alcool ca să amorţțească o fire anxioasă. Acum nu trece 
o săptămână fără ca Henning să n-o viziteze pe mama lui ca să-i 
refacă rezerva. Cel puţin două sticle. Mama lui se îmbufnează 
dacă primește numai una. 

Henning s-a gândit mult și a ajuns la concluzia că, dacă mama 
lui vrea să bea până moare, el n-are de gând s-o oprească. S-a 
arătat foarte puţin interesată de căsătoria lui, iar la botezul lui 
Jonas a stat mai puţin de o oră. Nici măcar n-a plâns când a 
murit Jonas, deși a venit la înmormântare. A sosit printre ultimii 
și n-a stat în față, cu restul familiei; a rămas în picioare, în 
spate, și a părăsit biserica de îndată ce s-a încheiat slujba. Nici 
măcar atunci când era internat la spitalul Haukeland, la secția 
de arși, nu a venit să-l vadă și nici n-a telefonat ca să întrebe 
cum se mai simte. Când a fost transferat la centrul de 
recuperare Sunnaas, l-a vizitat numai de două ori și n-a stat mai 
mult de treizeci de minute. De-abia dacă s-a uitat la el, de-abia 
dacă i-a adresat un cuvânt. 

Lichior, Marlboro Lights și reviste de scandal. 

Simte că nu-i poate refuza aceste plăceri, singurele trei care i- 
au rămas, la vârsta de șaizeci și doi de ani. De-abia dacă se 
atinge de mâncare, deși Henning îi umple frigiderul la intervale 
regulate. Incearcă să-i ofere o dietă variată, s-o facă să 
consume proteine, calciu, nutrienți esenţiali, dar mama lui nu 
are poftă de mâncare. 

Din când în când îi și gătește și stă la masa mică din bucătărie 
când iau cina împreună. Nu vorbesc. Mănâncă doar și ascultă 
radioul. Lui Henning îi place să asculte radioul. Mai ales atunci 
când e cu mama lui. 

Nu știe de ce e atât de furioasă pe el, probabil fiindcă n-a 
ajuns cine știe ce, spre deosebire de sora lui - Trine Juul- 
Osmundsen, care este ministrul de justiţie al Norvegiei. Sora lui 


VP - 63 


știe să răzbească în viață. Este simpatizată chiar și de poliţie. 
Dar el a aflat asta doar fiindcă i-a spus mama lui. 

Nu ţine legătura cu sora lui. Așa vrea ea. Henning a încetat de 
mult timp să mai încerce. Nu e sigur că știe cum s-a ajuns aici, 
dar, la un moment dat, Trine n-a mai vorbit cu el. A plecat de- 
acasă când a împlinit optsprezece ani și nu s-a mai întors de 
atunci, nici măcar de Crăciun. Dar a scris; mamei, însă niciodată 
lui. Nici măcar n-a fost invitat la nunta ei. 

Familia Juul. O familie nu tocmai fericită. Dar singura pe care 
o are. 


17. 


Se uită la pian. E lipit de perete. Pe vremuri îi plăcea mult să 
cânte, acum însă nu știe dacă mai poate. N-are nimic de-a face 
cu mâinile lui. Degetele îi funcţionează foarte bine, în ciuda 
cicatricelor. 

Și-aduce aminte de seara în care Nora i-a spus că e gravidă. 
La scurt timp după nuntă, își doreau un copil, dar auziseră că 
multe cupluri încercau ani de zile fără succes. Nora însă 
rămăsese gravidă din prima încercare. Punct ochit, punct lovit! 

Lucra la un articol când Nora a intrat în biroul lui. Și-a dat 
seama de când a văzut-o că se întâmplase ceva. Era agitată, dar 
nu emoţionată. Copleșită de teamă și de uimire față de ceea ce 
porniseră amândoi, față de responsabilitatea pe care și-o 
asumau. 

„Sunt gravidă, Henning”. 

Și-aduce aminte vocea ei. Precaută, tremurândă. Zâmbetul 
care i-a iluminat imediat faţa, înainte de a face loc unei 
incertitudini, n-avea cum să nu-i placă la nebunie. S-a ridicat în 
picioare, a îmbrăţișat-o, a sărutat-o. 

Dumnezeule, cum a mai sărutat-o! 

În seara aceea, Nora era gravidă în șapte săptămâni și ceva. 
Își amintește că s-a culcat devreme fiindcă Nora avea greţuri. A 
stat mult timp singur, gândindu-se, ascultând liniștea din 
apartament. Apoi s-a așezat la pian. La vremea aceea lucra de 
dimineaţă până seara și nu mai cântase de o veșnicie. Dar 


VP - 64 


întotdeauna se întâmplă la fel când se așază la claviatură după 
o pauză lungă. Tot ce cântă sună bine. 

În seara aceea a compus poate cel mai frumos cântec din 
viaţa lui. A trezit-o pe Nora și a făcut-o să se dea jos din pat ca 
să i-l cânte. Chiar dacă îi era rău, a stat în spatele lui, magnifică, 
în timp ce degetele lui mângâiau clapele albe și negre. Cântecul 
era sentimental și melancolic. 

Nora și-a pus mâinile pe umerii lui, s-a aplecat și l-a strâns la 
piept. Henning și-a intitulat cântecul Micu/ nostru prieten. După 
ce s-a născut Jonas, i l-a cântat de multe ori. Lui Jonas îi plăcea 
să-l audă seara, înainte de culcare. Henning a scris și niște 
versuri, dar la asta nu se prea pricepea, așa că mai mult îl 
fredona. 

Ar fi trebuit să cânte Micul nostru prieten la înmormântare, 
dar era în căruciorul cu rotile, acoperit de ghips și de bandaje. 
Sigur, l-ar fi putut cânta și un prieten de familie, dar n-ar fi fost 
același lucru. El ar fi trebuit să-l cânte. 

Henning l-a fredonat în timp ce preotul își ţinea slujba. De 
atunci n-a mai fredonat niciodată. 

e 

Ceva l-a sâcâit toată ziua. Toți reporterii de investigații 
criminalistice au sursele lor. Henning are o sursă 
nemaipomenită. Sau avea. Această sursă a apărut în viaţa lui 
Henning când, într-o seară, căuta site-uri porno cu copii, 
încercând să se documenteze pentru un articol. Voia să 
descopere cât de uşor e să dai de pornografia infantilă pe 
internet, câte clicuri trebuie să faci, și în scurt timp a găsit un 
site. Din fericire, poliţia știa deja de existența site-ului. Dar, 
accesându-l, poliția a aflat și că Henning a trecut pe-acolo. 
Henning anticipase că s-ar putea întâmpla așa ceva, dar totul 
făcea parte din plan. Află cât de informată e poliţia și până unde 
poți merge înainte de a fi prins. Nu-și mai amintea cum îi venise 
ideea, dar bănuia că după ce aflase că va fi tată. Poate 
încercase să preîntâmpine o complicaţie? 

După ce a accesat mai multe site-uri de pornografie infantilă 
s-a împrietenit online cu o femeie care își spunea Chicketita. 
Femeia i-a promis să-i dea câteva DVD-uri în domeniu dacă se 
întâlneau în parcul Vaterlands la ora 23 chiar în acea noapte. Nu 
s-a dus. 


VP - 65 


A doua zi a fost chemat la poliţie, i s-a confiscat laptopul, 
acesta a fost trimis secției de criminalistică pentru a se constata 
dacă Henning a mai accesat și alte site-uri de pornografie 
infantilă. Lucru pe care evident că nu-l făcuse. A fost eliberat de 
îndată ce și-a motivat acțiunile în faţa celor de la Brigada de 
infracţiuni Sexuale. Chicketita, care s-a dovedit a fi o polițistă 
numită Elisa, s-a arătat înţelegătoare. Henning a primit 
permisiunea de a-și continua proiectul. Elisa a fost de acord ca 
presa să se ocupe de această chestiune. 

Câteva zile mai târziu a fost contactat de 6t/iermes7. La 
început a crezut că e vorba de un alt poliţist care vânează 
pedofili, dar, în cele din urmă, și-a zis că trebuie să încerce. 
6tiermes7 avea o agendă complet diferită. 

Nu știa dacă 6tiermes7 aflase despre povestea lui cu 
pornografia infantilă, dar bănuia că respectivul sau respectiva îi 
urmărea accesările de câtva timp sau cel puţin îl verificase 
pentru a vedea dacă totul e în regulă. La vremea aceea, 
Henning lucra adesea sub acoperire; provocase câteva 
scandaluri care făcuseră ca poliţia să pornească noi investigații 
sau să rezolve cazuri lăsate în așteptare. Contactul cu 6tiermes7 
a dat roade. 6tiermes7 era dispus să-l ajute, cu condiţia absolut 
obligatorie ca să nu-și divulge sursa. 

Prin intermediul unui cont de e-mail, prin care nu se putea 
ajunge la numele real al lui 6tiermes7, Henning a primit un 
program numit FireCracker 2.0, pe care trebuia să-l instaleze. 
Ulterior, Henning a căutat programul pe internet, dar n-a găsit 
nimic care să-i spună că ar fi de vânzare pe undeva. A ajuns la 
concluzia că 6tiermes7 l-a conceput, dar nu a întrebat niciodată. 
Programul, odată deschis, se conecta la un server care le facilita 
conversaţia în condiţii de siguranţă. Sau de relativă siguranţă. 

Foloseau un algoritm criptat, datorită căruia orice atingere de 
tastatură devenea incomprehensibilă pentru cei care nu aveau 
cheia. Această măsură de siguranţă era evident valabilă doar 
dacă atingerile tastaturii nu erau înregistrate înainte de a fi 
codificate. La urma urmei, poţi să monitorizezi o tastatură. 
6tiermes7 își risca viața, Henning însă nu dorea deloc să pună 
sub semnul întrebării principiile morale sau dilemele etice cu 
care se confrunta sursa lui. 

6tiermes7 s-a dovedit curând a fi cea mai bună sursă pe care 
o avusese vreodată. În jurnalism, totul depinde de contacte. Să 


VP - 66 


ai o sursă demnă de încredere, care îţi aduce subiecte, nu 
invers, cineva care îţi oferă informaţii în mod constant, utile în 
interviuri, informaţii din interior, care poate pe moment par să 
nu-ți folosească, dar care până la urmă își dovedesc valoarea. 
Presiunile care se exercită, de exemplu. Sau ultimele noutăți 
dintr-o anchetă, ce-a mai descoperit poliția, ce piste urmează, 
numele celor aduși la interogatoriu - informaţii de genul acesta. 

6tiermes7 astfel de informaţii îi oferea. Era Deep Throat’, cel 
mai adânc gâtlej. În cei trei ani dinainte de Cea-la-care-nu-se- 
gândește, Henning publicase mai multe articole ca rezultat al 
parteneriatului cu 6tiermes7. 6tiermes7 l-a ajutat, Henning, la 
rândul lui, a ajutat poliţia prin detalii care au îndreptat 
anchetele, mai vechi sau mai noi, în direcţii neașteptate și, 
împreună, au obţinut rezultate. Quid pro quo, cum ar fi spus 
Hannibal Lecter. 

Dar 6tiermes7 nu i-a spus niciodată de ce sau cum face asta. 
lar Henning niciodată n-a încercat să descopere identitatea lui 
6tiermes7. Și nici nu intenţionează. Unele lucruri este bine să le 
lași în pace. 

Înainte de a reveni la serviciu, nu se mai gândise la 6tiermes7 
de aproape doi ani. Habar n-avea dacă 6tiermes7 încă mai era 
disponibil ca sursă, dacă începuse să lucreze cu alții sau dacă 
dispăruse pur și simplu în spaţiul cibernetic. 

Acum însă va afla. 


18. 


Aburul se ridică și se condensează sub acoperiș. Un pistol 
pentru spălat mașini este trecut în mod sistematic peste un Audi 
A8 roșu-închis, cu jante lucioase, din crom, de 48 cm. Găinaţ 
întărit, praf și pietricele sunt îndepărtate repede de pe vopsea. 
Mașina este spălată temeinic în câteva secunde. 

Yasser Șah lasă jos pistolul de spălat și le face semn celor doi 
să se apuce de treabă. Un al treilea deschide portierele și începe 
să dea cu aspiratorul în interior. Bureţi plini de săpun scârțâie pe 


3 Joc de cuvinte care pornește de la Deep Throat (Gâtlej-adânc), numele de cod al lui 
W. Mark Felt, cel care a furnizat informaţii capitale în cadrul scandalului Watergate. 
Termen folosit generic pentru orice informator secret. (n.tr.). 


VP - 67 


mașina de lux. Cei patru acţionează repede și eficient. Preșurile 
sunt scoase și spălate cu furtunul. Portbagajul este curăţat de 
așchii, iarbă și gunoaie. Părţile metalice sunt șterse și foarte 
curând interiorul, volanul, bordul, cutia de viteze, sistemul 
stereo și geamurile strălucesc de curățenie. Totul în mai puțin 
de zece minute. 

Și totul pentru 150 de coroane. 

Proprietarul mașinii, un ins îmbrăcat într-un costum gri, cu 
cravată de aceeași culoare, așteaptă afară. Din când în când 
mai aruncă o privire înăuntru ca să vadă cum merg lucrurile. 
Zaheerullah Hassan Mintroza stă în biroul lui de sticlă, conștient 
de scepticismul proprietarului. „Probabil fiindcă suntem 
pakistanezi, se gândeşte el. Dar nu lucrăm ieftin, de-aia tipul e 
gata să-și asume riscurile”. 

„Labagiule! Dac-ai ști tu cine-ţi spală mașina!” 

Hassan îi lasă pe cei patru să termine, apoi apasă pe un buton 
care deschide ușa. Proprietarul nu e sigur că trebuie să intre. 
Hassan se ridică, iese din birou și le face semn celor patru să 
termine lucrul până nu se întunecă. Yasser Șah se urcă în 
mașină, o pornește, mașina vuiește agresiv în spaţiul cu o 
acustică perfectă și dă înapoi. Ceilalţi o șterg cu cârpe din piele 
de căprioară. 

Hassan se apropie de proprietar și ia banii. 

— Arată foarte bine, remarcă proprietarul. 

Hassan aprobă din cap, numără cele opt bancnote de câte 20 
de coroane și omite să spună că a primit cu 10 coroane mai 
mult. „Mi se pare corect, se gândește el, din moment ce a fost 
servit imediat”. 

Șah coboară din mașină și îi dă cheile proprietarului. Ceilalţi 
trei șterg și ultimele urme de apă de pe capota mașinii, de pe 
portiere și jante. 

— Mulţumesc foarte mult, spune proprietarul și urcă în 
mașină. 

Se îndepărtează încet. Hassan se uită la ceilalți și le face 
semn să intre. Cei patru se supun comenzii și intră în cușca de 
sticlă a lui Hassan. Care e cât un dormitor de mare. Înăuntru 
sunt trei scaune și un televizor, într-un colţ, dat pe Al-Jazeera, 
fără sonor. Pe masa lui Hassan se află o cană de cafea, un 
computer și un teanc de documente și de ziare. O reproducere 
veche a unui nud de Nereida Gallardo Alvarez atârnă pe 


VP - 68 


peretele din spatele scaunului, care scârțâie când Hassan se 
așază pe el. 

— Inchide ușa, îi ordonă Hassan lui Yasser Șah. 

Hassan apasă pe un buton. In faţa spălătoriei se aprinde o 
lumină roșie. 

Ceilalţi așteaptă. Hassan îi privește. Are părul destul de lung, 
dat cu gel și pieptănat pe spate. Nu și-l strânge în coadă de cal, 
deși ar fi destul de lung pentru așa ceva. In jurul gurii și pe 
obraji și-a lăsat niște fâșii de barbă, pieptănate cu grijă. Poartă 
un lanţ de aur gros în jurul gâtului și cercei pe măsură. Jeanși 
prespălaţi și o vestă albă care îi strânge burta și pieptul. Hassan 
e slab, dar nu filiform. Are brațe musculoase. Pe unul dintre ele 
e tatuată o broască verde, pe celălalt, un scorpion negru. 

— Avem o problemă, spune el, privindu-i grav pe ceilalţi. Am 
mai vorbit despre asta, ce trebuie să facem într-o situaţie de 
genul ăsta și, mai ales, în această situație. 

Ceilalţi încuviințează din cap, tăcuți. Yasser Șah vrea să 
intervină. Hassan observă. 

— Yasser... îţi dau imediat cuvântul, spune el tăios. 

Yasser dă să spună ceva, dar Hassan nu-l lasă. 

— Trebuie să-i transmitem un mesaj. Asta-i șansa noastră să 
dovedim că ești cu noi, că prezenţa ta aici înseamnă mult 
pentru tine. 

Șah lasă ochii în pământ. E scund și solid. În jurul gurii are un 
pătrat de barbă deasă, iar tenul e neted și încadrat de favoriți. 
Are nasul strâmb, de la un pumn primit în Gujarat, în 1994. Din 
aceeași bătaie s-a ales cu buza ruptă, de aceea are o cicatrice 
pe buza de sus, în stânga. Cercelul din urechea stângă arată ca 
un diamant. 

— Vrei să mergi la închisoare? 

Șah ridică privirea. 

— Nu, mormăie el. 

— Vrei să mergem toţi la închisoare? 

— Nu. 

De data aceasta, vocea lui e mai hotărâtă. 

— Modul ăsta de viaţă cere să ne sacrificăm unii pentru alţii, 
continuă Hassan. Nu putem risca. 

Ceilalţi se uită la Hassan, apoi la Șah. Hassan așteaptă mult 
timp înainte să tragă un sertar și să scoată o cutie neagră. O 
deschide, scoate un pistol și un amortizor și i le dă lui Șah. 


VP - 69 


— Scurt și la obiect. Fără greșeli. 

Șah încuviinţează din cap fără tragere de inimă. 

— Voi, ceilalți, de îndată ce scriu ziarele despre asta, aveţi 
grijă să fiţi cât mai aproape de camerele de luat vederi ale CCTV 
și să aveţi o grămadă de martori care să garanteze pentru voi. 
Nu știu dacă va trece poliţia pe aici, dar, dacă va trece, o va 
face doar ca să întrebe unde aţi fost la ora aia. 

Toţi, mai puţin Yasser Șah, dau aprobator din cap. Yasser Șah 
stă cu ochii în podea. 


19. 


Henning deschide din nou laptopul și localizează FireCracker* 
2.0 în meniu. Ezită câteva secunde înainte de a da dublu clic pe 
iconița unei pocnitori în miniatură. Poate că 6t/iermes7 folosește 
o altă versiune acum, una mai recentă, poate că au fost 
adăugate noi aplicaţii care necesită reactualizare, el însă face 
clic pe iconiță. Merită să încerce. 

Programului îi ia o veșnicie să se încarce. „Trebuie să-mi iau 
un computer nou”, gândește Henning, în timp ce ventilatorul 
începe să huruie. Când mașinăria se pune în mișcare, caută 
pagina de start a 123news ca să vadă dacă i-a apărut articolul. 

l-a apărut. O privire scurtă îi spune că redactorul a făcut 
puţine modificări. Este articolul de fond. Cel semnat de Iver 
Gundersen despre arestarea unui suspect este accesibil printr- 
un link menţionat lângă subtitlu. Îl cuprinde greaţa numai când 
se uită la cuvintele lui Gundersen. 

De aceea se concentrează pe titlul propriului articol: „Nu te 
vom uita niciodată”. În fotografia care însoțește articolul apar 
altarul și mesajele pentru Henriette Hagerup. O prezentare 
standard. Dar una bună, un început bun. Nu e chiar o știre 
propriu-zisă, dar e un început bun. 

Cineva tropăie în susul și în josul scării. Henning încearcă să 
ignore zgomotul și verifică dacă FireCracker 2.0 funcţionează. 
Funcționează. Dar 6tiermes7 nu este acolo. Lasă totul așa cum e 
pentru câteva minute. Între timp se forțează să citească 
articolul lui Iver Gundersen, spunându-și că poate conţine vreo 


4 Firecracker - „pocnitoare”, în limba engleză. (n.tr.). 
VP - 70 


informaţie utilă. Și-aduce aminte că iubitul Norei i-a zis să afle 
numele prietenului lui Hagerup, un lucru pe care l-a uitat cu 
desăvârșire. 

Își înjură celulele cenușii inutile, dă clic pe articol și începe să 
citească. 


LAPIDARE: SUSPECT ARESTAT 


Un bărbat cu vârsta între 20 și 25 de ani a fost 
arestat ca suspect în uciderea cu bestialitate a lui 
Henriette Hagerup. 


Este și o fotografie de la locul faptei - de data asta, cea 
indicată de el - chiar lângă subtitlu. Vede cortul mare, alb, în 
fundal. Câţiva privitori stau în spatele cordonului. Citește mai 
departe. 


Bărbatul a fost arestat în urma unei descinderi de 
rutină a poliției în apartamentul lui. Bărbatul a încercat 
să fugă când polițiștii i-au bătut la ușă, dar a fost prins 
repede. 

123news a aflat că în apartamentul suspectului s-au 
găsit mai multe probe incriminatoare. Suspectul va fi 
adus în fața unui judecător în cursul zilei de azi și, 
până la aflarea deciziei acestuia, va rămâne în arestul 
poliției. Lars Indrehaug, avocatul suspectului, sustine 
nevinovăția clientului său. 


Apoi Gundersen rezumă cazul, arată în detaliu ce s-a 
întâmplat, când s-a întâmplat și ce noutăţi au apărut în cursul 
zilei. Include și câteva cuvinte ale inspectorului-șef Gjerstad, pe 
care Henning își amintește că le-a auzit la conferința de presă. 

Dinspre scară se aude același zgomot. Verifică din nou 
FireCracker 2.0. E tot singurul utilizator conectat. Se hotărăște 
să rămână așa, în caz că 6tiermes7 se conectează și el în cursul 
serii sau al nopţii. Dar are senzaţia, deloc plăcută, că nu se va 
întâmpla asta. 

Oftează și privește absent peretele. În sfârșit, prima lui zi de 
muncă s-a încheiat. Se gândește la cei pe care i-a întâlnit: Kåre, 
Heidi, Nora, Iver, Anette. După numai o zi de muncă a aflat niște 


VP -71 


lucruri și a cunoscut niște oameni de care s-ar fi putut lipsi cu 
dragă inimă. Amintirile se întorc, amintiri care, sperase el, vor 
rămâne în întuneric. 

Se gândește la Nora, la ce face ea acum, dacă e cu 
Gundersen. Bineînțeles că e cu el. Cel mai tare Sacou-din-reiat, 
Marele Cuceritor. Probabil că iau cina chiar acum. Într-un 
restaurant. Povestindu-și ce-au făcut peste zi, ce vor face când 
ajung acasă, sub pătură sau deasupra ei, poate. 

Se hotărăște să nu se mai gândească la asta și speră că seara 
și noaptea vor veni repede. 

a 

Tropăitul tot n-a încetat. Henning se ridică, să vadă despre ce 
e vorba. Când scoate capul pe ușă, vede un bătrân care urcă 
treptele. Omul respiră greu. E îmbrăcat numai într-o pereche de 
pantaloni scurți, în rest nimic. În ciuda vârstei - Henning 
apreciază că e trecut bine de șaptezeci de ani -, mușchii încă nu 
i-au luat-o la vale. Cei doi se privesc. Omul dă să urce mai 
departe, dar se oprește și se mai uită o dată la Henning. 

— Tocmai v-aţi mutat? întreabă el. 

— Nu. Locuiesc aici de șase luni. 

— Zău? Eu stau chiar dedesubt. 

— Am înţeles. 

Bătrânul coboară la Henning și îi întinde mâna. 

— Gunnar Goma. Am avut o operaţie de bypass. Patru artere. 

Arată spre o cicatrice uriașă de pe piept. Henning 
încuviințează din cap și dă mâna cu el. 

— De-asta respir greu. Dar îmi revin eu. Ca să le satisfac pe 
domnișoare, he, he. 

— Henning Juul. 

— Și nu port chiloți. 

— Mulţumesc pentru informaţie. 

— Poate bem o cafea zilele astea. 

Henning înclină iar din cap. Îi place cafeaua, dar nu crede că 
va bea vreo ceașcă în compania lui Gunnar Goma. Deși, dacă 
stă bine să se gândească, invitaţia nu e chiar de lepădat. 

e 

Când intră, aude un ping dinspre laptop. Şi-aduce aminte 
acest ping. Ding-dong, ca un clopoțel la ușă. Inseamnă că i-a 
trimis cineva un mesaj prin FireCracker. 

6tiermes 7. El trebuie să fie. 


VP- 72 


Se așază repede, mișcă mouse-ul și trezește ecranul la viaţă. 
Închide toate celelalte ferestre, ca să rămână deschis numai 
FireCracker. Privește ecranul. A apărut o fereastră mică, pătrată. 
Înăuntru scrie: 


6tiermes7.: 
Judecător. 


Ca să fie absolut sigur că nu mai folosește și altcineva 
programul, au căzut de acord asupra mai multor serii de cuvinte 
codificate. Cel care inițiază conversaţia scrie prima parte. Dacă 
cel care răspunde dă continuarea corectă, totul e în regulă. 


MakkaPakka: 
Diavol. 


Este recompensat cu un smiley face. 

6tiermes7 și Henning au vorbit despre multe lucruri, pe lângă 
probele și cazurile aflate în atenţia poliţiei. A primit numele de 
MakkaPakka fiindcă 6tiermes7 știe că Henning face alergie la 
show-ul În grădina noptii, o emisiune de jumătate de oră pentru 
copii, pe care NRK o difuzează în fiecare după-amiază înainte de 
emisiunile pentru copiii mai mari. Personajele din emisiune nu 
vorbesc foarte mult, se rezumă să scoată sunete care corespund 
numelor pe care le poartă. Iggle Piggle, Upsy Daisy, Makka 
Pakka, Tombliboo și Ninky Nonk. 

Henning e convins că lui 6tiermes7 îi place să-l tachineze ori 
de câte ori stau de vorbă, indiferent de motiv. 


MakkaPakka: 
Nu eram sigur că mai existi. 


6tiermes7: 
La fel și aici. Ti-am simţit lipsa. 


MakkaPakka: 
Multumesc. 


6tiermes7: 


VP-73 


Deci te-ai întors. Am auzit că ai fost la conferința de 
presă de azi. 


MakkaPakka: 
Cine ti-a spus? 


6tiermes7: 
Prim-ministrul. Drept cine mă iei? 


Smiley face din partea lui Henning. 


6tiermes7.: 
Care-i problema? 


MakkaPakka: 
Henriette Hagerup. Drept cine mă iei? 


Alte zâmbete. 


6tiermes7: 
De ce ai nevoie? 


MakkaPakka: 
De tot ce știi - sau nu știi. 


6tiermes7: 
Dar știu că nu pierzi timpul. 


MakkaPakka: 
N-am timp de pierdut. Poliția are ceva care să 
merite atenția despre... cum îl cheamă? 


Nu primește un răspuns imediat. „Poate că m-am pripit, poate 
că am fost prea insistent”, se gândește Henning. Trece un 
minut. Apoi altul. Se întristează. Intr-un târziu, apare un mesaj. 


6tiermes7: 
Scuze. Pauză de tufiș. 


Alte zâmbete. 


VP - 74 


6tiermes7: 

Numele lui e Mahmoud Marhoni. Prietenul ei. A luat- 
o la fugă în momentul în care sergentul Sandland și 
inspectorul Brogeland au apărut la ușa lui. Și-a dat foc 
la laptop. Se pare că s-a certat cu HH în seara în care a 
fost ucisă. Există SMS-uri compromițătoare de la ea 
către el. 


MakkaPakka: 
Ati reușit să recuperati laptopul? 


6tiermes7: 
Incă nu știu. 


MakkaPakka: 
OK. Hagerup a fost lapidată? 


6tiermes7: 
Lapidată, biciuită și i s-a tăiat o mână. Avea urme de 
pistol Taser pe gât. 


MakkaPakka: 
Pistol Taser? Cum sunt însemnate vitele? 


6tiermes7: 
Da. 


„Asta nu sună deloc a crimă de onoare, se gândește Henning. 
Mai degrabă sună a sharia și hudud. Ceva nu se potrivește”. 


MakkaPakka: 
MM are cazier? 


6tiermes7: 
Nu. 


MakkaPakka: 
Gjerstad ce părere are? 


VP -75 


6tiermes7: 
Incă nu și-a format o părere. Cred că se bucură dacă 
ancheta înaintează cât de cât. 


MakkaPakka: 
MM are familie? 


6tiermes7: 
Un frate. Tarig. Stau în același apartament. 


MakkaPakka: 
_ Ai spus ceva despre niște SMS-uri compromițătoare. 
In ce fel sunt compromițătoare? 


6tiermes7: 
Cred că femeia a fost infidelă. 


MakkaPakka: 
Și de asta a fost ucisă? De asta luați în calcul o 
crimă de onoare? 


6tiermes7: 
Nu știu. 


„Pun pariu că Iver Gundersen habar n-are de asta”, se 
gândește Henning și dă din cap de câteva ori. În minte începe 
să-i încolţească un plan. îi plac planurile. Dar nu-i plac 
scurtăturile. 

Și are senzaţia că poliţia tocmai a luat-o pe scurtătură. 


20. 


Vise. Henning tare ar vrea să existe un buton pe care să 
apese ca să-și împiedice accesul la subconștient noaptea. 
Tocmai s-a trezit, ochii i se obișnuiesc cu întunericul, în timp ce 
simte că nu mai are aer. Are febră. Încă nu s-a crăpat de ziuă, 
dar s-a trezit de-a binelea. Și a visat din nou. 


VP - 76 


A visat că s-au dus pe terenul de joacă din parcul Sofienberg, 
el și Jonas. Era iarnă, era frig. A curăţat o bancă de zăpadă și de 
gheață, s-a așezat și a început să-și soarbă cafeaua fierbinte din 
paharul de plastic, în timp ce privea faţa zâmbitoare a lui Jonas, 
obrajii îmbujoraţi și aburul care-i ieșea din gură, sub căciulița de 
lână de un albastru-deschis, pe care i-o trăsese prea mult pe 
cap; ochii lui îi căutau mereu pe cei ai lui Henning. Și l-a văzut 
cum se urcă în punctul cel mai de sus al cadrului de metal. Jonas 
nu și-a luat ochii de la tatăl lui, nu s-a uitat pe unde calcă, i-a 
fugit piciorul, s-a desprins de cadru și a căzut cu fața în jos, 
izbindu-se cu gura de unul dintre suporţi. Henning a sărit de pe 
bancă, a dat fuga la el, l-a întors ca să vadă cât de grav este, 
dar n-a văzut decât o faţă neagră, ca acoperită cu funingine. 
Jonas nu mai avea gură. Și nici dinţi. 

Singurul lucru care nu era negru erau ochii, care ardeau ca 
niște tăciuni aprinși. 

Se trezește suflând, suflând disperat în ochii lui Jonas, ca să 
stingă flăcările. Dar flăcările nu vor să se stingă. Ochii lui Jonas 
seamănă cu lumânările acelea care se reaprind singure; poţi să 
încerci, dar niciodată n-ai să reușești să le stingi. 

Visul îl întoarce pe dos de fiecare dată. Când se trezește, 
inima îi bate nebunește; închide ochii ca să blocheze imaginea 
care îi face atâta rău. Vizualizează oceanul. Doctorul Helge l-a 
învățat asta, să se concentreze pe un loc sau pe o activitate 
preferată, ori de câte ori îi revin amintirile. 

Lui Henning îi place marea. Are amintiri fericite despre apa 
sărată. Marea îl ajută să-și deschidă iar ochii. Se întoarce pe o 
parte, se uită la ceasul de la mobil și vede că a dormit aproape 
trei ore. Nu-i rău, pentru el. Și hotărăște că e de-ajuns. 

Cel puţin pentru noaptea asta. 

Nu prea are ce face în miez de noapte. Ignoră chibriturile și se 
dă jos din pat. Se duce în camera de zi, se uită la pian, dar 
merge mai departe. Îl doare șoldul, dar este prea devreme ca 
să-și ia pilulele. 

Se așază pe un scaun din bucătărie. Ascultă frigiderul. 
Zumzăie și huruie din ce în ce mai tare. „N-o mai duce mult, se 
gândește el. Ca și proprietarul”. 

N-a mai fost acolo de foarte mulţi ani, dar gemetele 
frigiderului îi amintesc de căsuţa de vacanţă a familiei. Chiar la 
intrarea în Stavern, lângă campingul Anvikstranda. Este simplă, 


VP - 77 


modestă și micuță: nu are mai mult de treizeci de metri pătrați. 
Cu vedere la mare, fantastică. Și zeci de vipere. 

Bunicul lui a ridicat căsuţa cu minimum de cheltuieli, chiar 
după război, și, din câte știe Henning, frigiderul de acolo e chiar 
cel cumpărat de el. Geme și merge aproape la fel ca frigiderul 
din apartamentul lui. 

N-a mai fost acolo de când era copil. Bănuiește că Trine mai 
trece pe acolo, dar nu știe sigur. Poate că frigiderul e la locul lui. 
Era unul mic, mereu îi dădeau câte un picior după ce-l 
închideau. Altfel, ușa s-ar fi deschis din nou. Clapa de la 
congelator lipsea. Compartimentele de pe ușă jucau și erau 
crăpate, ceea ce însemna că obiectele grele, cum ar fi cutiile cu 
lapte sau sticlele, trebuiau ţinute în corpul principal al 
frigiderului, culcate. 

Dar frigiderul funcţiona. Își amintește și acum cât de rece era 
laptele. Și hotărăște că e bine să îmbătrânești, atâta timp cât 
reușești să funcţionezi. Niciodată n-a gustat un lapte mai rece, 
rece de-l lua cu dureri de cap, ca în căsuţa aceea, în vacanțele 
de vară. Dar cât de mult îi plăcea. Ce liniște era. Prindeau crabi, 
jucau fotbal pe câmpul de lângă camping, făceau ascensiuni pe 
stânci, înotau în mare, iar seara frigeau cârnaţi pe plajă. 

Vârsta inocenţei. Oare de ce nu putea să rămână așa? 

Se întreabă dacă Trine își amintește verile acelea. 

e 

Se gândește din nou la sharia. Allah-u-akbar. Şi își aduce 
aminte ce-a spus la Oslo, în 2004, Zahid Mukhtar, şeful 
Consiliului Islamic: „Ca musulmani, vă supuneți legii islamice, iar 
pentru musulmani sharia are întâietate față de toate celelalte 
legi. Nicio altă interpretare a Islamului nu poate fi posibilă”. 

La scurt timp după aceea, Henning a intervievat un 
antropolog social de la Institutul Creștin Michaelsen, care i-a 
explicat că majoritatea occidentalilor au o imagine deformată 
despre sharia. Deși sunt tradiţii de o mie de ani, iar în privinţa 
interpretării legilor lui Allah există un anumit consens, sharia nu 
este un set unic și absolut de legi scrise. Specialiștii în religie, 
care interpretează Coranul și textele Hadith, sunt cei care decid 
ce e bine și ce e rău, interpretarea lor fiind influenţată de 
cultura din care fac parte. In Norvegia, majoritatea oamenilor 
asociază sharia cu pedeapsa cu moartea din ţările musulmane. 
lar această ignoranță este exploatată în mod deliberat. 


VP - 78 


Antropologul social, al cărui nume l-a uitat, i-a arătat un site 
în norvegiană care comenta legile shariei și pedepsele pe care 
le atrăgea încălcarea lor. „E un mod foarte simplist de a vedea 
lucrurile”, a spus el arătând spre ecran. „Foarte puţini oameni 
înțeleg de aici, cu adevărat ce este sharia. Numai cei care nu 
sunt în materie pot posta o pagină ca asta. Folosesc un concept 
fluid ca să obţină putere și influenţă. Cei mai mulţi nu-și dau 
seama că pedepsele hudud ocupă un loc periferic în Coran. 
Câţiva specialiști chiar cred că ar trebui ignorate total”. 

Interviul l-a impresionat pe Henning fiindcă i-a pus sub 
semnul întrebării propriile prejudecăţi despre musulmani, în 
general, și despre sharia, în special. lar acum, când se gândește 
la pedepsele hudud și le leagă de uciderea lui Henriette 
Hagerup, mai multe lucruri par să nu se potrivească. Tânăra nu 
era musulmană. Nici nu era măritată cu un musulman și nici nu 
furase nimic; cu toate acestea, îi fusese tăiată o mână. 

Clatină din cap. În urmă cu câţiva ani, ar fi putut găsi o 
explicaţie credibilă, acum însă este din ce în ce mai convins că 
logica îi scapă. Şi tocmai asta e problema. Crimele își au 
întotdeauna logica lor. Trebuie să o aibă. lar el trebuie doar să 
găsească numitorul comun. 


21. 


Apartamentul în care stă îi aduce aminte de un talcioc. Nu-i 
plac talciocurile. Nu știe de ce, dar îl fac să se gândească la 
mașini, la motoare care merg în gol, la portiere închise, la 
vânzători de ocazie care își laudă marfa. 

În Kløfta, în garajul familiei Juul, erau pneuri care ar fi trebuit 
aruncate de mult, biciclete vechi, ce nu mai puteau fi folosite, 
unelte de grădinărit ruginite, furtunuri sparte, pungi cu șindrilă, 
schiuri de care nu se atingea nimeni, cutii cu vopsea, pensule, 
stive de bușteni lipite de perete. Deși tatăl lui Henning nu 
meșterea niciodată la mașinile lui, casa mirosea mereu a garaj. 
Mirosea a ulei. 

Mirosul de ulei îi va aminti mereu de tatăl lui. Nu-și aduce 
aminte prea multe despre el, dar de ulei sigur își amintește. 
Henning avea cincisprezece ani când tatăl lui a murit subit. Intr- 


VP - 79 


o dimineaţă pur și simplu nu s-a mai trezit. Henning se trezise 
devreme, avea lucrare la engleză. Intenţia lui era să mai treacă 
o dată prin materie înainte ca restul familiei să înceapă să se 
foiască prin casă. Trine însă era deja trează. Stătea jos, în baie, 
cu genunchii lipiţi de piept. 

A murit. 

Apoi a arătat spre perete, peretele dormitorului părinţilor. Nu 
plângea, spunea întruna: 

A murit. 

Și-aduce aminte că a bătut la ușă, chiar dacă era 
întredeschisă. Ușa de la dormitorul părinţilor era mereu închisă. 
Acum era deschisă. Tatăl lui zăcea acolo, cu mâinile pe pătură. 
Avea ochii închiși. Arăta liniștit. Mama lui dormea încă. Henning 
s-a apropiat de tatăl lui și l-a privit. Părea că doarme. L-a 
scuturat, dar nu s-a mișcat. Apoi din nou, mai tare. 

Mama lui s-a trezit. La început s-a arătat surprinsă, 
întrebându-se ce naiba făcea Henning acolo. Apoi s-a uitat la 
soţul ei - și a ţipat. 

Henning nu-și amintește prea mult din ce s-a mai întâmplat. 
Și-aduce aminte doar de mirosul de ulei. Chiar și mort, Jakob 
Juul mirosea a ulei. 

După micul dejun alcătuit din două cești de cafea cu trei 
cubuleţe de zahăr, Henning se hotărăște să meargă la serviciu. 
E de-abia 5:30, dar crede că n-are niciun rost să mai piardă 
vremea în casă. 

Vizualizează marea, în timp ce intră pe Urtegata. Ar trebui să 
se simtă obosit, dar cafeaua l-a trezit de-a binelea. Sølvi încă nu 
e acolo, dar o vizualizează și pe ea când folosește cardul. 

Mai este o singură persoană în birou. Redactorul de noapte 
stă gârbovit asupra tastaturii, sorbind dintr-o ceașcă de cafea. 
Henning înclină scurt din cap când privirile li se întâlnesc, apoi 
redactorul se întoarce spre monitor. 

Henning se lasă să cadă pe scaunul care scârțâie. Se 
surprinde întrebându-se când vine Iver Gundersen, dacă este în 
faza postcoitum și radiază de fericire, dacă e clar pentru toată 
lumea că Nora i-a asigurat un start bun. 

Când iese din fantezia lui masochistă, Henning ar putea jura 
că a simţit parfumul Norei. Nucă de cocos pe pielea caldă. Nu-și 
amintește numele loțiunii, cea care îi plăcea ei atât de mult, iar 
lui îi plăcea atât de mult fiindcă o folosea ea. Dar simte mirosul 


VP - 80 


de nucă de cocos în jurul lui. Se întoarce, se ridică pe jumătate 
de pe scaun și se uită de jur-împrejur. Numai el și redactorul de 
serviciu sunt acolo. Și totuși, simte mirosul de nucă de cocos. 
Adulmecă. Adulmecă. De și-ar aminti numele loțiunii! 

Mirosul dispare la fel de repede cum a apărut. Henning se 
lasă să cadă înapoi, pe scaun. „Marea, Henning, își spune el. 
Concentrează-te asupra mării”. 


22. 


Cercetare este un cuvânt frumos. E chiar o profesie. 
Cercetător. Fiecare serial TV are câte unul. Fiecare redacție de 
știri TV are unul, câteodată chiar mai mulți. 

Henning face o cercetare mică în timp ce restul redacţiei de- 
abia se trezește. Cercetarea, poate cea mai importantă sarcină 
a jurnalistului atunci când n-are altceva de făcut. Săpături, 
săpături, săpături. Cele mai stranii și, în ultimă instanţă, cele 
mai semnificative informaţii pot fi găsite în cele mai ciudate 
texte sau arhive. 

Și-amintește un caz la care a lucrat cu ani în urmă. La vremea 
aceea nu prea avea experienţă, nu investigase mai mult de zece 
crime, când un vicar pe nume Olav Jørstad a dispărut pe mare, 
în largul coastei Sørland. Toată lumea știa cât de mult îi plăcea 
lui Jarstad să pescuiască, dar vicarul cunoștea bine marea și nu 
ieșea niciodată dacă se anunţa vreme potrivnică. 

In cele din urmă i-a fost găsită barca, răsturnată. Jarstad însă 
n-a fost găsit, toate probele indicând un accident tragic. 
Curentul probabil că dusese cadavrul departe, în largul mării 
albastre. 

Henning a investigat cazul pentru Aftenposten. A pregătit 
materialul standard, adică a intervievat familia, vecinii, prietenii, 
congregația lui Jørstad, practic toată zona protestantă. După ce 
a discutat cazul cu redactorul, Henning s-a hotărât să continue, 
bănuind că lipsea ceva din tabloul lui Jørstad, la care fiecare 
adăuga câte o tușă. In ochii enoriașilor, Jørstad era un vicar 
remarcabil, un strălucit lider spiritual, înzestrat cu darul 
elocinţei; unii chiar pretindeau că i-ar fi vindecat de diverse boli, 


VP - 81 


Henning însă nu însera asemenea lucruri în articolele lui, 
considerând că unii dintre ei nu voiau decât publicitate. 

Printre altele, rolul de maestru de cor și dirijor al lui Jørstad nu 
se bucura de prea mare atenţie. Fiecare biserică are corul ei. 
Vicarii sunt instruiți în arta corală. Reverendul Jørstad era un om 
căruia îi plăcea disciplina și, în consecinţă, avea un cor bun. La 
câteva zile după dispariţia lui Jarstad, după ce ecoul acesteia în 
mass-media s-a mai estompat, Henning a discutat cu Lukas, fiul 
lui Jørstad. Când s-a ajuns la cor, Henning l-a întrebat dacă 
făcuse și el parte. Lukas a spus că nu. 

Câteva săptămâni mai târziu, Henning a încercat să dea de un 
membru al corului, o femeie pe nume Susanne Opseth, pare-se 
una dintre ultimele persoane care îl văzuseră pe Jarstad în viaţă. 
În urma cercetărilor, Henning a găsit mai multe articole de ziar 
în care apărea și ea. Într-unul dintre ele, de la începutul anilor 
1990, înainte de internet, femeia apărea într-o fotografie, 
cântând în corul condus de Jarstad. Ceea ce n-a văzut Henning 
de prima dată, dar a descoperit după ce a examinat fotografia în 
detaliu, a fost că Lukas se afla și el acolo, în ultimul rând din cor. 

Așadar, Lukas minţise când îi spusese lui Henning că nu 
cântase în cor. De ce să mintă într-o chestiune atât de banală? 
Răspunsul era evident. Era ceva legat de cor, un lucru pe care 
Henning nu trebuia să-l afle. 

Dar Henning s-a apucat să sape, a intervievat tot corul și nu i- 
a trebuit mult timp ca să descopere că Lukas părăsise corul ca 
un gest de revoltă împotriva tatălui său, ca să-l umilească în 
public. Membrii corului nu erau singurii cărora Jørstad le 
impunea o disciplină de fier. Jarstad avea reguli stricte, recitarea 
unor versete din Biblie, o educație severă, lipsită de afecţiune. 
Și distrusese relaţia care se înfiripase între Lukas și Agnes, o 
fată de vârsta lui. Lui Jarstad, fata îi era antipatică și tocmai de 
aceea nu era de acord ca Lukas să-și piardă timpul cu ea. 

Potrivit interogatoriilor de mai târziu ale poliţiei, Lukas a dat 
frâu liber acelor ani lungi, plini de frustrări și de persecuții, într-o 
noapte în care tatăl lui l-a luat la pescuit. L-a lovit în cap cu o 
vâslă, iar Jarstad a căzut în apă. Apoi Lukas a răsturnat barca și 
a înotat până la țărm. 

Înotător imbatabil, Lukas era dispus să suporte consecinţele 
faptelor sale. Orice, numai să scape de tirania tatălui. Dar a avut 
un noroc neașteptat: cadavrul nu a fost găsit. 


VP - 82 


Colaborând cu poliția, Henning a reușit să-și publice articolul 
chiar în ziua în care Lukas a fost arestat. Nu a verificat, dar, din 
câte știe, Lukas e tot în închisoare. Și totul din cauza unei 
singure fotografii apărute într-un ziar local, cu mulţi, mulţi ani în 
urmă. 

Cercetare. Până și cea mai firavă adiere de vânt poate 
dărâma un castel din cărți de joc. 

Lui Henning îi place să cerceteze, îi place să găsească 
informaţii despre oameni. Mai ales dacă acești oameni îl 
interesează sau au făcut ceva ieșit din comun. Internetul este 
ideal pentru cercetare. La început nu i-a plăcut, de fapt chiar 
avea un dinte împotriva lui, acum însă nu-și mai poate imagina 
viața fără el. După ce-ai condus un Mercedes, nu te mai întorci 
la bicicletă. 

Cercetarea pe care o face acum îi sugerează cum își va 
petrece restul zilei. Incă nu are un plan când îi vede intrând 
împreună pe Heidi Kjus și Iver Gundersen. Henning nu aude ce 
vorbesc, dar stă cu urechile ciulite. Gundersen zâmbește și 
afișează un aer mulțumit - „de el”, se gândește Henning -, Heidi 
însă e serioasă ca întotdeauna. Are atitudinea ei bine cunoscută: 
„Hai să ne punem pe treabă”. 

Heidi rareori își permite să zâmbească; din punctul ei de 
vedere, acesta este un semn de slăbiciune. Când a început să 
lucreze la Nettavisen, ieșea și ea la o bere cu ei, vinerea. Era 
vorbăreaţă și sociabilă, dar nu se îmbăta niciodată, cel puţin nu 
ca să se vadă. Astăzi însă, Henning nu și-o poate imagina într-un 
bar. Acum ea e Șefa. Șefii trebuie să fie întotdeauna spirt. Dacă 
e obosită, n-o arată. Işi reprimă râsul dacă spune cineva o 
glumă. Nu se cade să te lași corupt de umor în timpul 
programului, îți afectează concentrarea. 

Heidi se uită la Henning în timp ce vorbește cu Gundersen. 
Ceva o încântă, drept care gesticulează cu entuziasm. 
Gundersen aprobă din cap. Henning observă că Gundersen se 
schimbă la faţă când îl vede pe Henning deja la biroul lui. Ca și 
cum cosmopolitul fercheș, arogant și sigur de el descoperă 
brusc că are acnee și se întoarce în timp cu cincisprezece ani. 

— Atât de matinal? îl întreabă Gundersen. 

Henning încuviinţează din cap, dar nu răspunde și se uită la 
Heidi care se așază fără să spună nimic. 

— Cum a mers ieri? întreabă Gundersen. 


VP - 83 


Henning îl privește încruntat. „Labagiule, se gândește el. Nu 
mi-ai citit articolul?” 

— Bine. 

— Oamenii s-au arătat dispuși să vorbească? 

Gundersen se așază la birou și își deschide calculatorul. 

— Suficient. 

Gundersen zâmbește strâmb și privește spre Heidi. Henning 
știe că ea ascultă, deși ai zice că nici vorbă de așa ceva. Se 
concentrează asupra monitorului. 

„Valuri sărate, Henning. 

O, ce distracţie va fi”. 

(J 

Puțin mai târziu, Heidi spune, cu vocea ei de Șefă, că e cazul 
să țină o ședință. Gundersen și Henning nu spun nimic, dar se 
ridică și o urmează fără tragere de inimă. Gundersen o ia înainte 
și așteaptă 29 de secunde ca să-și ia o cafea. Pauza îi lasă 
singuri pe Henning și pe Şefa lui. Henning se pregătește pentru 
o nouă papară, dar Heidi spune: 

— Ai scris un articol bun, Henning. 

Henning știa asta. Dar nu știa că Heidi va fi îndeajuns de 
înțeleaptă ca să recunoască. li vine să spună că data viitoare va 
fi mai prompt, dar tace. Heidi s-ar putea comporta ca unul dintre 
Devoratorii Morţii care apar în Harry Potter. S-ar putea ca mâine 
să n-o mai recunoască sau să se schimbe când e lună plină, cine 
știe. Pentru numele lui Dumnezeu - ultima oară când a avut o 
ședință cu Heidi, e/ era cel care îi evalua articolele! Și nu invers. 
Ți-l imaginezi pe Cristiano Ronaldo învăţându-l pe un puști de 
opt ani cum să joace fotbal și apoi cum același băiat, câţiva ani 
mai târziu, îl bate pe spate pentru că a dat o pasă bună? 

OK, metaforă neinspirată, dar chiar și așa! E sigur că Heidi îi 
citește gândurile, dar Gundersen îi vine în ajutor, intrând chiar 
atunci în sala de ședințe. 

— Numai noi trei? întreabă el. 

— Da. 

— Dar Jargen și Rita? 

— Jørgen e de serviciu azi, iar Rita e la noapte. 

Gundersen încuviințează din cap. Heidi se așază în capul 
mesei și scoate o foaie de hârtie. Trece în revistă subiectele de 
azi. Și o face rapid. Henning știe explicaţia: departamentul care 
monitorizează știrile și publică articolele non-stop poate 


VP - 84 


gestiona aproape toate problemele. Heidi are și un motiv 
ascuns: vrea să demonstreze că ea e Şefa, că ea controlează 
totul. 

Apoi ajung la motivul real. 

— Unde suntem cu lapidarea? Avem ceva completări pentru 
azi? 

Henning se uită la Gundersen. Gundersen se uită la Henning. 
Henning își reia rolul de nou-venit și așteaptă ca Gundersen să- 
și primească papara. Gundersen soarbe din pahar și se apleacă 
înainte. 

— Poliţia pare a fi sigură că Marhoni a comis crima. Am o 
sursă demnă de încredere în secţie, care ar putea să-mi ofere 
unele informaţii de la interogatoriile la care este supus. 

Heidi aprobă din cap și își notează ceva pe foaia de hârtie. 

— Altceva? 

— Deocamdată, nimic. Am să iau legătura cu sursele mele ca 
să văd dacă a mai apărut ceva. 

Heidi aprobă iar din cap. Apoi se uită la Henning. 

— Henning, ce planuri ai pentru azi? 

Heidi stă cu pixul pregătit. Henning nu e obișnuit să dea 
seama unui superior, drept care ezită un moment, apoi își drege 
glasul. 

— Incă nu sunt sigur. 

Heidi dă să scrie ceva, dar se oprește. 

— Încă nu ești sigur? 

— Da. Am câteva idei, dar nu știu dacă duc la ceva. 

Adevărul e că nu știe dacă îi poate găsi pe cei cu care vrea să 
vorbească sau dacă aceștia îi vor spune ceva util, și nici nu vrea 
să promită ceva și să nu se poată ţine de cuvânt. Mai bine să nu 
spună nimic. 

— Ce fel de idei, Henning? insistă ea. 

Henning simte îndoiala din vocea ei. Și o vede cum îi aruncă 
pe furiș o privire lui Gundersen. 

— Vreau să vorbesc cu câteva persoane de la facultate - dacă 
le găsesc azi acolo. 

— Am scris despre reacţia emoţională. 

— Aici nu e vorba de reacția emoţională. Aici e vorba de 
altceva. 

— Ce anume? 


VP - 85 


Henning ezită din nou, vrea să-i spună despre ochii lui Anette, 
despre cum pedepsele hudud i se par ilogice, dar nu are 
încredere nici în Heidi, nici în Gundersen. Cel puţin, pe moment. 
Ştie că sunt colegii lui și că trebuie să colaboreze cu ei, dar 
colegii mai întâi trebuie să-i câștige încrederea. Nu are nicio 
legătură cu rivalitatea profesională sau cu orgoliul. 

— Cred că trebuie sa mai aflăm unele lucruri despre viaţa și 
anturajul lui Hagerup ca să ne lămurim asupra cazului, spune el. 
Sper ca oamenii de la facultate să mă facă să înțeleg cine era 
Hagerup și de ce criminalul a ales s-o paralizeze cu un pistol 
Taser și să-i arunce cu pietre în cap până a lăsat-o fără suflare. 

E mulțumit de răspuns până își dă seama ce-a spus. 

— Un pistol Taser? 

Gundersen îl privește lung. Henning se înjură în sinea lui. 

— Poftim? face el. 

O încercare jalnică de a câștiga timp. 

— Nu-mi aduc aminte să fi citit ceva de vreun pistol Taser. 

Henning nu spune nimic, doar simte două perechi de ochi 
înfigându-se în el ca niște ace. Se înroșește la faţă. 

— Cine ţi-a spus asta, Henning? întreabă Heidi. 

— Cred că am auzit undeva că s-a folosit un pistol Taser, 
răspunde el, dându-și imediat seama cât de firavă sună 
explicaţia lui. 

Vede după feţele lor că nu-l cred. Dar cei doi nu spun nimic. 
Doar îl fixează cu privirea. 

„Valurile sărate, înspumate nu te mai ajută acum, Henning”. 
Se aude respirând anevoie. Apoi spune: 

— Am terminat? 

Nu se uită la ei, se ridică în picioare și evită să le întâlnească 
privirea în timp ce se îndreaptă spre ușă, aproape așteptând să 
audă vocea ascuţită a lui Heidi ordonându-i să se întoarcă, 
Henning Labradorul, șezi, dar pune mâna pe clanţă, nu se 
întâmplă nimic, o apasă, deschide ușa cu putere și iese. 

Tăcerea pe care o lasă în urmă e ca un avion care i se 
prăbușește în cap. Işi închipuie prea bine ce spun despre el 
Gundersen și Heidi, în absenţa lui. Nu că i-ar păsa. 

E pur și simplu recunoscător că a scăpat de acolo. 


VP - 86 


23. 


Henning ajunge pe străzile Granlandului înainte ca Heidi și 
Gundersen să-și încheie ședința. Temperatura a crescut cu 
câteva grade de când a venit la ziar, iar aerul e umed. Privește 
în sus. Norii, albi și cenușii, se întrec pe cer. E aproape ora nouă. 
Tariq Marhoni probabil că nici nu s-a trezit. 

Henning a găsit puţine lucruri interesante despre el pe 
internet: Tariq a sosit în Norvegia de la Islamabad la mijlocul 
anilor 1990, fratele lui a venit cu câţiva ani mai devreme, și au 
stat la trei adrese. În timp ce pe Mahmoud nu l-a găsit în niciun 
articol de ziar sau forum, pe nicio pagină web sau în niciun 
registru fiscal, Tariq a apărut într-un sondaj de opinie iniţiat de 
VG, acum câţiva ani, unde era întrebat dacă e pentru sau 
împotriva Uniunii Europene. 

Tariq s-a plasat în categoria „nu știu”. Atât a aflat Henning. 
Cu alte cuvinte, fraţii Marhoni au dus o viaţă discretă; Henning 
însă e uns cu toate alifiile, știe el bine că asta nu înseamnă 
nimic. Tariq este totuși cel mai în măsură să-i spună ceva 
despre Mahmoud, singurul suspect al poliţiei, deja considerat a 
fi vinovat. Tocmai de aceea Henning vrea să afle cât mai multe 
despre el. 

Deși e trecut abia cu puţin de ora nouă, se hotărăște să-i facă 
o vizită lui Tariq. Dacă nu răspunde fiindcă doarme sau e plecat, 
Henning poate intra într-o cafenea din apropiere ca să mănânce 
și el ceva. Numai Dumnezeu știe cât îi e de foame. 

În drum spre Oslogate, trece pe lângă secţia de poliţie unde 
un ins într-o vestă reflectorizantă taie iarba de zor. Mașinile trec 
în viteză. Henning se îndreaptă spre Middelalderparken. Zona și- 
a schimbat înfățișarea în ultimii ani, fațadele au fost revopsite, 
noile clădiri rezidenţiale au fost terminate, cartierul devenind și 
mai atrăgător. Faleza Bjarvika este la doar câteva sute de metri. 
Poţi ajunge pe jos la noua Operă în doar zece minute, fără să 
gâfâi. 

Înainte să urce la numărul 37, își pune mobilul pe mut. Prea 
multe interviuri sunt stricate sau își pierd din avânt din cauza 
unui semnal supărător venit dintr-un laptop sau dintr-un 
buzunar al hainei. 


VP - 87 


Ușa care dă spre curtea din spate e deschisă, drept pentru 
care Henning intră fără probleme. Coridorul este întunecat și 
pustiu. De la una dintre ferestre se aude o muzică orientală. 
Două persoane strigă una la alta în același apartament. Miroase 
a ceva dulce. 

Se îndreaptă spre scara B, unde locuiesc fraţii Marhoni. Când 
dă să apese pe butonul pe care scrie „Marhoni”, ușa din faţa lui 
se deschide. De după ea apare un ins cu o barbă roșcată. Nu-l 
bagă în seamă pe Henning și nici nu închide ușa după el, astfel 
că Henning prinde clanţa înainte ca ușa să se închidă. 

Pe scară plutește un miros greu de mirodenii. Șoldul lui 
protestează în timp ce urcă treptele. Se blestemă în gând că în 
dimineaţa asta nu și-a luat pastilele, dar uită de durere când 
vede numele MARHONI pe plăcuța unei uși de la mezanin. Se 
oprește ca să-și recapete suflul. Prima lui vizită la domiciliu. „leri 
ai fost cam ruginit, Henning. Azi poate că s-a mai dus din 
rugină”. 

Apasă pe sonerie. Așteaptă și ascultă. Soneria pare a fi 
defectă. Se hotărăște să bată la ușă. Își încleștează pumnul și 
bate tare și repede, de trei ori. Simte că-l dor încheieturile 
degetelor. 

A auzit ceva înăuntru? Așa i s-a părut. Cineva care s-a întors 
pe partea cealaltă, în pat? Bate din nou. Aude pași pe podea. Se 
dă înapoi. Ușa se deschide. Un Tariq Marhoni cu ochii cârpiţi de 
somn se oprește în prag. Arată de parcă doarme de-a-n 
picioarele. Işi mijește ochii și se clatină. E doar în chiloţi și cu o 
vestă jegoasă. E tras la față, sub ochi are niște pungi uriașe, iar 
părul de pe față arată că stăpânul încearcă cu disperare să-și 
lase barbă. Tariq e bucălat și are păr stufos, cârlionțat. Arată de 
parcă n-ar mai fi făcut duș de zile întregi. 

Tariq se sprijină de perete. 

— Salut, sunt Henning Juul. 

Tariq nu spune nimic. 

— Lucrez pentru 123news și... 

Tariq face un pas înapoi și îi trântește ușa în nas. Și întoarce 
de două ori cheia în broască. 

Excelent, Henning. Bine jucat! 

— Doar de două minute am nevoie, Tariq! 

Zgomot de pași care se îndepărtează. Henning fierbe de furie, 
dar bate din nou la ușă. Işi joacă ultima carte. 


VP - 88 


— Cred că fratele tău e nevinovat, de-asta sunt aici! 

Strigă puţin mai tare decât ar fi vrut. Sunetul reverberează. 
Așteaptă. Și așteaptă. Niciun zgomot dinăuntru. Se blestemă în 
gând. 

Cu asta nu dădea niciodată greș! 

Lasă să treacă un minut, poate două, apoi se hotărăște să 
plece. Se îndreaptă spre ieșire, dar aude un scârţâit. Se 
întoarce. Ușa se deschide. Tariq se uită la el. Orice urmă de 
apatie i-a dispărut din priviri. Henning profită de șansă și ridică 
mâinile. 

— Intenţia mea nu e să-l împroșc cu noroi pe fratele tău. 

Are vocea moale, plină de compasiune. Tariq pare să-l creadă. 

— Crezi că e nevinovat? 

Vorbește într-o norvegiană stricată, cu glas subţire. Henning 
încuviinţează din cap. Tariq șovăie, nu știe ce să facă. Burta îi 
umflă vesta. 

— Dacă scrii vreun rahat despre fratele meu... 

Încearcă să pară fioros, dar nu-și termină ameninţarea. 
Henning ridică iar mâinile. Ochii lui singuri ar trebui să-l 
convingă pe Tariq că nu glumește. Tariq se retrage, dar lasă ușa 
deschisă. Henning îl urmează. 

„Bravo, Henning. Recuperezi repede”. 

Henning închide ușa după el și verifică tavanul. Și găsește ce 
caută. 

— Trebuie să mă îmbrac, strigă Tariq. 

Henning se uită în jur și rămâne surprins când vede doar 
ordine și curăţenie. În dreapta holului unde, lângă perete, se 
înșiruie mai multe perechi de pantofi, sunt două uși. În stânga 
lui este o ușă deschisă. Aruncă o privire. Colacul toaletei e 
ridicat. Un miros ușor de Cif cu lămâie ajunge până în hol. 

Trece pe lângă bucătărie. În chiuvetă zac o farfurie plată, cu 
câteva coji de pâine, și un pahar cu urme de lapte. Se îndreaptă 
spre camera de zi, se așază pe un scaun atât de moale încât se 
întreabă dacă nu cumva mai are puţin și atinge podeaua cu 
spatele. Vede holul, dincolo de șirul de pantofi, până la ușa de la 
intrare. Totul e curat. 

Privește atent, așa cum face ori de câte ori e în vizită la 
cineva. Detalii, spunea Jarle Hagseth, bătrânul lui mentor. Primul 
lucru care îl surprinde este numărul mare de plante și de flori 
într-un apartament în care locuiesc doi fraţi. O mușcată enormă, 


VP - 89 


impresionantă, cu flori roz, stă pe pervaz. Orhidee în vaza de pe 
o masuţă din colț. Trandafiri roz. E clar că celor doi fraţi le place 
rozul. Două suporturi cu lumânări albe. Un televizor mare, cu 
diagonala de cel puţin 45 de inchi, apreciază el, stă lipit de 
perete. Home cinema - desigur -, marca Pioneer, cu câte două 
boxe înalte în față și în spate. Henning se uită după difuzorul 
pentru frecvențe joase și bănuiește că e ascuns sub canapeaua 
de un cafeniu-închis. 

Măsuţa pentru cafea e joasă, în stil oriental, pătrată și cu 
picioare curbate. A fost neagră cândva, acum e vopsită în alb. O 
scrumieră de sticlă, curată, stă chiar în mijloc. Alte flori. Alt 
suport de lumânări. O fotografie cu o familie pakistaneză 
numeroasă, familia din Islamabad, probabil, atârnă pe peretele 
de culoarea vaniliei. Într-un colţ se află o mică mașină de gătit 
ovală, vopsită în alb. 

Dar nicio fotografie a lui Henriette Hagerup. 

Apartamentul începe să-l deprime. Și-a imaginat o cocină, 
lucruri claie peste grămadă, praf cât casa. Apartamentul ăsta 
este însă mai ordonat decât al lui în ultimele șase luni, dacă nu 
și mai mult. 

Ştie că are prejudecăţi. Dar îi plac prejudecățile, îi place să-și 
revizuiască sau să-și schimbe opiniile când află ceva despre un 
subiect care-i dă peste cap o idee preconcepută. Informaţia pe 
care a extras-o văzând apartamentul fraţilor Marhoni e ca una 
dintre dulceţurile alea fierte, care nu arată foarte apetisant, dar 
au un gust delicios. 

Zâmbește când Tariq apare pe hol. Și-a pus o pereche de 
jeanși negri și un tricou negru, de in. Intră în bucătărie. Henning 
îl aude cum deschide și închide repede frigiderul, apoi deschide 
un dulap și ia un pahar. 

— Vrei un pahar cu lapte? strigă el. 

— A, nu, mulţumesc. 

„Lapte, se gândește Henning. Am făcut multe vizite la 
domiciliu, dar până acum nimeni nu mi-a oferit lapte”. Aude cum 
Tariq trântește paharul de masa din bucătărie și scoate un 
geamăt de mulţumire. Tariq vine apoi în camera de zi și se 
așază în faţa lui, pe un scăunel de lemn. Scoate un pachet de 
țigări și îi oferă una lui Henning. Henning refuză, mormăind ceva 
cum că s-a lăsat. 

— Ce-ai păţit la față? 


VP - 90 


Întrebarea neașteptată îl ia prin surprindere. Răspunde fără 
să se gândească. 

— Apartamentul mi-a ars în urmă cu doi ani. Fiul meu a murit 
în incendiu. 

Nu știe dacă adevărul crud sau tonul deloc sentimental în 
care i-a spus îl face pe Tariq să se simtă stingher. Dă să spună 
ceva, dar se oprește. Işi face de lucru cu ţigara, o aprinde și 
aruncă bricheta pe măsuţă. Henning urmărește cu privirea 
instrumentul dreptunghiular venit din iad, îl vede cum se 
oprește lângă scrumieră. 

Tariq se uită la el. Mult. Henning nu spune nimic, știe că i-a 
stârnit curiozitatea, dar nu vrea să-l bombardeze cu întrebări. 
Încă nu. 

— Vasăzică, nu crezi că fratele meu a omorât-o? întreabă 
Tariq și trage cu sete din ţigară. 

Se strâmbă de parcă ar avea gust de picioare nespălate. 

— Nu. 

— De ce? 

— Nu știu, îi răspunde Henning cu sinceritate. 

Tariq pufnește disprețuitor. 

— Dar nu crezi că el a făcut-o? 

— Exact. 

Se privesc. Henning nu capitulează; nu se teme de ce-ar 
putea trăda ochii lui. 

— Și ce vrei să știi? 

— Te deranjează dacă folosesc ăsta? 

Scoate reportofonul și îl așază pe masă, între ei. Tariq ridică 
din umeri. 

Mult prea puţini reporteri folosesc reportofonul. La început 
scria ca un maniac în timp ce asculta ce spuneau interlocutorii 
lui și se gândea la următoarea întrebare. Inutil să mai adauge că 
era un mod jalnic de a lua un interviu. Nu prinzi tot ce se spune, 
iar întrebările care urmează nu sunt logice fiindcă te concentrezi 
pe cel puţin două lucruri în același timp. Reportofoanele sunt o 
mare găselniţă. 

Apasă pe butonul de înregistrare și se lasă pe spătarul 
scaunului. Își pune carnetul pe genunchi. Cu pixul pregătit. 
Reportofonul nu trebuie să înlocuiască pixul și hârtia. Dacă 
înregistrarea nu iese, zici mersi că ai apucat să iei câteva notițe, 
că ţi-ai păstrat câteva idei de care să te agăţi. 


VP - 91 


ÎI privește pe Tariq și își dă seama că e îngrijorat de arestarea 
fratelui. Suspect de crimă. Se întreabă, probabil, cum să dea 
vestea familiei de acasă. Ce vor spune prietenii? 

— Ce-mi poţi spune despre fratele tău? 

Tariq se încruntă la el. 

— Fratele meu e un om cumsecade. Întotdeauna a avut grijă 
de mine. El m-a adus aici, departe de Islamabad, departe de 
mahalalele și de fărădelegile de acolo. A spus că se trăiește bine 
în Norvegia. El mi-a plătit drumul, el m-a găzduit. 

— Cu ce se ocupă? 

Tariq se uită la el, dar nu răspunde. „Prea repede, se 
gândește Henning. Lasă-l să vorbească”. 

— A fost greu la început. Nu vorbeam limba. Singurii noștri 
prieteni erau alţi pakistanezi. Dar fratele meu m-a înscris la 
cursul de norvegiană. Acolo am întâlnit oameni din alte ţări. 
Norvegience... 

Rostește ultimul cuvânt pe un ton melodios și zâmbește. 
Zâmbetul însă îi dispare imediat. Henning nu spune nimic. 

— Fratele meu n-a omorât pe nimeni. E un tip de treabă. Și a 
iubit-o. 

— Pe Henriette? 

Tariq încuviințează din cap. 

— Erau de mult timp împreună? 

— Nu. De un an, atât. 

— Cum se înțelegeau? 

— Bine, cred. Multă acţiune. 

— Adică făceau mult sex? 

Tariq zâmbește. Henning își dă seama că bărbatului îi vine în 
minte o imagine, poate chiar mai multe. Inclină din cap. 

— Erau fideli unul altuia? 

— De ce întrebi? 

— Crezi că poliţia nu i-a pus deja întrebarea asta fratelui tău? 

Tariq nu răspunde, însă Henning vede că stă în cumpănă ce 
să spună. 

— Era când așa, când așa. 

— Cum adică? 

— Cred că s-au despărţit de multe ori, dar de tot atâtea ori 
sau și împăcat. Și cum se certau ieri după-amiază... hm, n-am 
mai văzut așa ceva. 

— Deci se... 


VP - 92 


Tariq aprobă din cap. 

— Henriette ţipa cel mai tare. Așa făcea mereu, dar ieri parcă 
întrecuse măsura. 

Zâmbetul îi piere. N-a fumat de un minut întreg, acum însă 
trage cu poftă din picioarele nespălate, apoi strivește mucul în 
scrumieră. 

— S-au întâlnit la Festivalul Mela. Nu s-a întâmplat nimic 
acolo, dar mai târziu au dat nas în nas la un casting pentru un 
film. Pe urmă... 

Mobilul lui Tariq se aude sunând din ceea ce Henning crede că 
ar fi unul dintre dormitoare. A mai auzit soneria asta, dar nu-și 
dă seama unde. Tariq e puţin derutat, dar ignoră telefonul. Se 
întinde după brichetă, o ia și o privește atent. 

— Mare păcat, spune el, fără să ridice privirea. 

— Ai idee cine ar fi putut face asta? 

Tariq clatină din cap. 

— Henriette și fratele tău aveau prieteni cu câte se întâlneau 
mai des? 

Tariq apasă tare pe brichetă. Din ea ţâșnește o flacără 
puternică. Henning simte cum i se strânge inima. 

— Suntem din Pakistan. Avem o mulţime de prieteni. 

— Prieteni norvegieni? 

— Mulţi. 

— Unii dintre ei căsătoriţi? 

— Casătoriţi? 

— Da. Clopote de nuntă, verighete? 

— Nu înţeleg întrebarea. 

— Au fost la biserică și... 

— Hei, știu ce-i aia o căsătorie, dar nu înțeleg de ce întrebi. 

Tariq se joacă în continuare cu bricheta în timp ce se uită la 
Henning. Henning nu prea știe cum să formuleze următoarea 
întrebare fără să dezvăluie prea mult sau fără să spună ceva 
care să sune a insultă. 

— A fost vreunul dintre ei necredincios celuilalt? 

Tariq ezită o secundă. Îi susţine privirea lui Henning, apoi își 
ferește ochii și se uită în podea. 

— Nu știu. 

Vocea lui e mai liniștită acum. Henning crede că Tariq îi 
ascunde ceva. Își notează în carnet „ambii infideli?” 

— Cu ce se ocupă fratele tău? 


VP - 93 


Tariq ridică din nou ochii. 

— De ce-i atât de important pentru tine? 

Henning dă din umeri. 

— S-ar putea să n-aibă nicio importanţă. Sau s-ar putea să fie 
cel mai important lucru dintre toate. Nu știu. De asta și întreb, 
ca să înțeleg mai bine cine e fratele tău. Pentru cei mai mulți 
dintre noi, suntem ceea ce facem. Trăim prin munca noastră. 

— Și tu? 

Henning vrea să bată fierul cât e cald, dar întrebarea îl 
descumpănește. Încearcă să găsească un răspuns raţional, dar 
nu poate. 

— Nu. 

Tariq înclină din cap în semn de aprobare. Henning crede că 
citește empatie în ochii lui Tariq, dar nu e sigur. 

— Fratele meu e taximetrist. 

— Independent? 

— Nu. 

— Pentru cine lucrează? 

— Pentru Omar. 

— Cine e Omar? 

— Un prieten. 

— Care e numele lui întreg? 

Tariq oftează. 

— Omar Rabia Rashid. 

— Dar tu cu ce te ocupi? 

Tariq îi aruncă o privire obosită. 

— Sunt fotograf. 

— Liber-profesionist sau angajat? 

— Liber-profesionist. 

Henning încercă să-și îndrepte spatele pe scaunul moale, dar 
se afundă și mai mult în el. 

— leri, fratele tău n-a lăsat poliţia să intre și și-a aruncat 
laptopul în foc. Știi cumva de ce-a făcut asta? n 

Henning observă că acum Tariq pare îngrijorat. Işi mai scoate 
o țigară și o aprinde. Apoi clatină din cap. 

— Nu știi? 

Tariq clatină iar din cap. 

— Fratele meu era singurul care îl folosea. Eu am computerul 
meu. 

— Și n-ai văzut niciodată la ce îl folosea? 


VP - 94 


— Nu, dar probabil că-l folosea pentru treburile obișnuite. 
Navigare. E-mail. Mai ai întrebări? Trebuie să mă întâlnesc cu un 
prieten. 

Henning înclină din cap. 

— Doar câteva, pe urmă plec. 

În clipa aceea, bate cineva la ușă. De trei ori, scurt. Tariq pare 
surprins. 

— Prietenul tău? 

Tariq nu răspunde, dar se ridică în picioare. 

— Dacă e un alt reporter, propun să-i trântești ușa în nas, 
glumește Henning. 

Tariq se apropie de ușă. Henning îl vede de unde stă. Tariq 
deschide ușa cu un gest brusc. 

Henning se apleacă înainte, închide reportofonul și se 
pregătește de plecare. Tocmai strecoară reportofonul în buzunar 
când îl aude pe Tariq spunând: 

— Ce dra... 

Apoi Tariq e lovit în piept de două gloanţe. 


24. 


Împușcăturile nu fac zgomot, dar impactul cu glonţul este 
îndeajuns de puternic ca să-l izbească de perete. Henning vede 
două găuri roșii în pieptul lui Tariq și nu are timp să reacționeze 
înainte ca ţeava pistolului să apară în ușă. Urmată de un bărbat. 
Acesta îl vede pe Tariq căzut lângă perete și îi mai trage un 
glonţ, direct în cap. 

Doamne, Dumnezeule! 

Henning încearcă să se ridice în picioare cât de repede poate, 
dar scaunul este atât de moale încât așa ceva nu e cu putinţă 
fără ca ucigașul să-l observe. Vede cum pistolul se întoarce cu 
90 de grade spre el și reușește să se rostogolească înainte ca în 
spătarul scaunului să apară o gaură cât ochiul lui de mare, exact 
în locul în care cu o secundă în urmă era capul lui. Capitonajul 
plesnește, spuma și țesătura se împrăștie în aer. Henning aude 
pași și crede că ăsta este sfârșitul, la naiba, a sosit clipa, e gata 
chiar înainte de a începe; panicat, se uită în jur, vede ușa 
camerei de zi, o ușă care dă în altă cameră, n-are de ales, 


VP - 95 


trebuie s-o ia pe acolo, se ridică și aleargă cât îl ţin picioarele. 
Simte durerea din șold, picioarele nu vor să-l asculte, dar se 
îndreaptă spre ușă și o trântește de perete. 

Aude alt pocnet, în ușa din spatele lui răsare o gaură, dar 
glonţul nu-l atinge; acum e în altă cameră, mică, o cameră de zi 
cu o fereastră masivă, trage de ea în jos, dar nu e bine, o 
împinge în față și se deschide doar câţiva centimetri, apoi se 
înțepenește. O împinge din nou, mai tare, dar se oprește în 
același loc. Se întoarce; ucigașul încă nu l-a ajuns din urmă. 
Henning cercetează fereastra, descoperă o siguranţă pe care o 
poate desface și deschide geamul dintr-o singură mișcare. Se 
urcă pe pervaz, privește în jos, vede că distanţa e de numai doi 
metri și își amintește de balconul în care stătea cu Jonas, gata 
să sară. În clipa aceea aude cum ucigașul intră în cameră. 
Așteaptă să simtă în spate durerea ascuţită, paralizantă, 
provocată de glonţ, dar, fără să se mai gândească, se trezește 
în aer, nu mai simte nimic sub picioare, flutură din braţe, prea 
speriat ca să privească în jur, și tot ce știe e că pământul se află 
undeva, jos. Aterizează brusc, îndoaie picioarele, face o tumbă, 
își atenuează căderea cu mâinile, se sprijină pe palme, se 
rostogolește și aproape că ajunge în stradă, pe liniile de 
tramvai, dar pericolul de la fereastră este mult mai mare, își 
spune el, ucigașul nu trebuie decât să apese pe trăgaci și totul 
se va sfârși. 

Henning se ridică în picioare, aude o mașină venind spre el și 
se ferește. „Uită de durerea din picioare și din șolduri, își ordonă 
el, fugi, nu te opri”. Nu știe în ce direcţie aleargă, este 
înconjurat de asfalt și de gunoaie, vede o casă, una galbenă. 
Habar n-are unde se află, aleargă înainte. Cotește tocmai când 
două gloanţe lovesc zidul, unul după altul, dar scapă nevătămat. 

Se trezește pe o stradă mică, având sens unic, trebuie să fie 
St. Hallvardsgate, se gândește el, ar fi așa o ironie a sorții să 
moară tocmai aici. Nu vrea să se gândească la mama lui acum, 
tot ce contează este să scape de ucigaș, de aceea alergă mai 
departe. Simte cum îi bubuie inima, cum adrenalina i se 
descarcă direct în sânge. Trece pe lângă mașini parcate, vede 
oameni pe stradă, crâmpeie de culoare, strada face o curbă, 
Henning nu se oprește, fuge cât de repede poate, nu-și mai 
simte picioarele; de parcă picioarele și șoldurile nu mai ţin 
pasul, nu mai știu ce trebuie să facă, lui însă nu-i pasă, știe că 


VP - 96 


trebuie să se îndepărteze cât mai mult de ucigaș, fiindcă și 
ucigașul fuge. 

Henning știe că ar fi bine să cheme poliţia, dar prioritară 
acum e propria lui siguranţă. Trebuie să ajungă într-un loc în 
care să-și vină în fire și să poată vorbi fără să șuiere. Reperează 
un spațiu deschis: PARCUL SPORTIV ȘI DE AGREMENT 
GAMLEBYEN scrie cu litere negre, curbate, pe firma de deasupra 
intrării, și Henning intră acolo, pe lângă un Mitsubishi break 
roșu. 

Nu-i nimeni prin preajmă; saci de gunoi se sprijină de o 
gheretă lăsată în paragină, cu pereţii acoperiţi de graffiti. 
Pantofii lui răsună pe asfaltul neted. Vede o rampă, o placă de 
skateboard și un scaun vechi, din plastic; nu-i un loc prea mare. 
Pe un perete albastru e o firmă pe care stă scris cu litere 
cursive, strâmbe: BUN VENIT TUTUROR. Amestecul dintre 
cuvintele de pe firmă și graffitti îi pare de neînțeles lui Henning. 
Citește: „Avem grijă de noi fiindcă altcineva n-o să aibă” sub 
aceeași firmă. Privește în jur, zona e îngrădită, Dumnezeule, e 
prins ca într-o cușcă! Copaci peste tot, dar vede o spărtură în 
gard, o gaură, se îndreaptă spre ea și se furișează afară. Işi 
prinde haina de ceva, dar trage de ea până o eliberează și aude 
cum pârâie. Se târăște printre copaci și arbuști, deși ca într-o 
junglă, și trece pe lângă un frigider vechi, ruginit. Vede o casă 
pe povârnișul din faţă și înţelege unde se află. 

Se apropie de șinele de cale ferată, privind peste umăr ca să 
vadă dacă e urmărit, dar nu se zărește nici urmă de ucigaș. Se 
ascunde în dosul unui copac mare, se așază și gâfâie. 

„Respiră, Henning. Pentru numele lui Dumnezeu, respiră, 
omule!” 

Își scoate mobilul, formează numărul poliţiei și trage adânc 
aer în piept, așteptând un răspuns. Nu trebuie să aștepte prea 
mult. Se prezintă și spune: 

— Cu inspectorul Bjarne Brogeland. E urgent! 


25. 


Când a împlinit treisprezece ani, Henning a avut voie să 
închirieze Martorul, filmul cu Harrison Ford și Kelly McGillis, în 


VP - 97 


care Danny Glover face un rol de ucigaș extraordinar. După ce l- 
a văzut, Henning n-a mai intrat multă vreme într-o toaletă 
publică. 

Chiar dacă de atunci au trecut douăzeci și doi de ani, 
niciodată n-a uitat scena din toaleta bărbaţilor unde băiatul din 
secta Amish plânge îngrozit, iar Danny Glover deschide ușă 
după ușă ca să vadă dacă a asistat cineva la crimă. Henning 
recunoaște că se gândește la Danny în clipa în care se așază în 
luminișul acela, uitându-se la trenurile care trec în viteză și 
ciulind urechile la tot ce mișcă în apropiere. 

Acum se află într-o sală de așteptare. Ştie de ce i se spune 
așa. Aici trebuie să stai și să aștepți. Și Henning așteaptă. A 
primit un pahar cu apă. Nimic de citit. Asta fiindcă trebuie să 
gândească. Memoria lui va trebui să se organizeze atunci când 
polițiștii care îi vor pune întrebări vor sosi în cele din urmă, să 
fie cât mai exactă și mai detaliată. 

De obicei este foarte precis în exprimare, dar simte că și-a 
pierdut antrenamentul. Se gândește la Iver Gundersen și la 
Heidi Kjus - poate că ar fi trebuit să le telefoneze și lor, dar, 
până să întoarcă problema pe toate părţile, ușa sălii de 
așteptare se deschide. Intră o polițistă înaltă, tunsă scurt. Il 
privește. 

— Sunt sergent Ella Sandland, se prezintă ea și întinde mâna. 

Henning se ridică, dă mâna cu ea și înclină scurt din cap. 
Bjarne Brogeland, care apare din urma ei, o soarbe din priviri 
înainte de a-și vedea fostul coleg de școală și de a-i zâmbi larg. 

— Salutare, Henning! 

Și iat-o din nou, senzaţia pe care o avea mereu când se afla în 
preajma lui Bjarne. Repulsie. Acum însă este puţin probabil să 
aibă vreo legătură cu Trine. Anumite lucruri nu se schimbă 
niciodată. 

Ella Sandland se așază de cealaltă parte a mesei. Brogeland 
se apropie de Henning și îi întinde mâna. „Brogeland trebuie să 
fi interogat sute de suspecți, se gândește Henning, trebuie să fi 
întâlnit tot soiul de oameni, dar, în ciuda experienţei, n-a scăpat 
de ea”, ușoara schimbare a expresiei pe care Henning a sesizat- 
o de-atâtea ori, de obicei mult mai evidentă. Ține doar o 
fracțiune de secundă, apoi Brogeland încearcă s-o controleze, 
încearcă să fie profesionist, Henning însă îi sesizează reținerea 
la vederea cicatricelor lui. 


VP - 98 


Își strâng mâna. Cu putere. 

— Dumnezeule, Henning! spune Brogeland și se așază. De 
când nu ne-am văzut. Câţi ani să fie? 

Tonul lui e jovial, degajat, amical. Au făcut cerere de înscriere 
la Academia de Poliţie în același timp, dar nici atunci nu aveau 
nimic în comun. 

— Păi, să tot fie cincisprezece, douăzeci de ani. 

— Da, pe puţin. 

Tăcere. De obicei lui Henning îi place tăcerea, dar acum 
pereții parcă cer să audă ceva. 

— Îmi pare bine să te revăd, Henning. 

Nu simte același lucru despre Bjarne, dar răspunde: 

— Și mie. 

— Doar că aș vrea să ne fi întâlnit în alte împrejurări. Avem 
atâtea să ne spunem. 

„Zău? se întreabă Henning. S-ar putea”. Dar se uită la 
Brogeland fără să-i răspundă. 

— Putem începe? întreabă Ella Sandland, pe un ton hotărât. 

Brogeland o privește de parcă sergentul ar fi în același timp 
prânzul, cina și gustarea de la miezul nopţii. Sandland trece prin 
toate formalitățile. Henning o ascultă și estimează că femeia 
este din Sunnmare sau de undeva din apropiere. Poate din 
Hareid? 

— L-aţi prins? spune Henning, în clipa în care Sandland se 
pregătește să pună prima întrebare. 

Cei doi polițiști se uită unul la altul. 

— Nu, răspunde Brogeland. 

— Știţi pe unde a fugit? 

— De fapt, noi trebuie să punem întrebările, nu invers, zice 
Sandland. 

— Nu-i nimic, intervine  Brogeland, atingându-i brațul. 
Bineînțeles că vrea să știe. Nu, nu știm unde e ucigașul. Dar 
sperăm că ne poţi ajuta să-l găsim. 

— Ne puteți spune ce s-a întâmplat? întreabă Sandland. 

Henning trage aer în piept și le spune despre interviul pe care 
i l-a luat lui Tariq Marhoni, despre împușcături, despre fuga lui. 
Vorbește calm, echilibrat, chiar dacă în sinea lui e tensionat. | se 
pare straniu să retrăiască întâmplarea, să o descrie într-un mod 
coerent, să-și dea seama că moartea a trecut milimetric pe 
lângă el. 


VP - 99 


— Ce făceaţi acasă la Marhoni? 

— Îi luam un interviu. 

— De ce? 

— De ce nu? Fratele lui e arestat pentru o crimă pe care n-a 
comis-o. Tariq își cunoaște fratele sau îl cunoștea, mai bine zis. 
Mi-aș face griji dacă nu v-aţi gândit și dumneavoastră la asta. 

— Sigur că ne-am gândit, spune Sandland, ofensată. Numai 
că n-am ajuns atât de departe. 

— Serios? 

— Despre ce-aţi discutat? 

— Despre fratele lui. 

— Puteți fi un pic mai precis? 

Henning răsuflă adânc, teatral, în timp ce încearcă să-și 
amintească. Are totul înregistrat pe reportofonul din buzunar, 
dar nu intenţionează să-l predea. 

— L-am rugat să-mi spună ce știe despre fratele lui, cu ce se 
ocupă, cum era relaţia lui cu Henriette Hagerup... genul de 
întrebări pe care le pui ca să afli mai multe despre cineva. 

— Ce v-a spus? 

— Puţine lucruri interesante. N-am ajuns prea departe. 

— Aţi spus că fratele lui este arestat pentru o crimă pe care n- 
a comis-o. Cum adică? De ce credeţi asta? 

— Fiindcă am mari îndoieli că el ar fi ucigașul. 

— De ce? 

— Există puţine lucruri în viaţa lui care să sugereze că ar fi un 
susținător fervent al pedepselor hudud, iar crima, din câte 
înţeleg eu, are legătură cu ele. 

Sandland rămâne neclintită și se uită lung la el înainte să 
schimbe o privire cu Brogeland. 

— De unde știți asta? 

— Știu și eu. 

Sandland și Brogeland se privesc din nou. Henning poate ghici 
ce gândesc. 

Avem o scurgere de informații? 

Sandland își fixează ochii albaștri asupra lui. Henning simte 
nevoia să bea un gin tonic. 

— Se pare că știți destule. 

Sandland rostește fraza pe un ton întrebător. Henning ridică 
din umeri. 


VP - 100 


— Sau știaţi. Kapital, Aftenposten, Nettavisen, 123news. Câte 
articole de prima pagină aţi scris? Câte bombe? Parcă așa le 
numiţi dumneavoastră, jurnaliștii. 

Henning se pregătește să ridice din nou din umeri. 

— Dacă vă e de folos în anchetă, mă pot interesa. 

Sandland zâmbește. E prima oară când îi vede zâmbetul. Dinţi 
perfecţi. O limbă roșie, ispititoare. Bănuiește că Brogeland îi știe 
gustul. 

„Nu, dacă stau bine să mă gândesc, nu. Femeia asta nu-i atât 
de proastă.” 

— Și iată că, din nou, vă aflaţi în mijlocul unei anchete, dar de 
data aceasta în calitate de martor. Cum vi se pare? 

— Cumva vă gândiţi la o nouă carieră în cadrul NRK Sport? 

— Cred că discuţia noastră ar înainta mai bine și mai repede 
dacă am evita sarcasmul, Henning, spune Brogeland și îi aruncă 
o privire amicală. 

Henning înclină din cap și recunoaște că, măcar o dată, are și 
Brogeland dreptate. 

— AȘ spune că este o nouă experienţă, începe el, un pic mai 
politicos acum. Am văzut multe lucruri la viața mea, jafuri, 
lovituri de cuțit, două autogoluri înscrise de același jucător în 
același meci, dar ai o senzaţie ciudată când vezi cum cineva cu 
care tocmai ai vorbit, care tocmai ţi-a oferit un pahar cu lapte, e 
împușcat de două ori în piept și o dată în cap. 

— Lapte? 

— Degresat. 

Brogeland înclină din cap și schițează un zâmbet. 

— Ai reușit să-l vezi cât de cât pe ucigaș? 

Henning ezită. 

— S-a întâmplat atât de repede... 

— Dar chiar și într-o fracțiune de secundă, creierul poate 
înregistra o mare cantitate de informaţii. Mai gândește-te. 
Concentrează-te. 

Henning se concentrează. Și, brusc, carapacea se crapă. Vede 
ceva. O figură. O faţă ovală. O barbă. Care nu acoperă toată 
fața, e doar în jurul gurii, încadrând-o într-un pătrat. Favoriţi 
groși. 

Le spune. Și descrie și altceva: buzele lui. Puțin strâmbe, spre 
stânga. „Brogeland a avut dreptate, se gândește el. La naiba, 
Bjarne Brogeland, labagiul-șef, a avut dreptate!” 


VP - 101 


— Aţi văzut ce fel de armă avea? 

— Nu. 

— Sigur? 

— O armă ușoară. Un pistol? Nu mă prea pricep la arme. 

— Cu amortizor? 

— Da. N-aţi găsit cartușe la locul faptei? 

Sandland îl privește din nou pe Brogeland. „Da, bineînţeles că 
au găsit”, se gândește Henning și apoi simte cum îi vibrează 
mobilul în buzunar. Încearcă să nu-l bage în seamă, dar mobilul 
refuză să se oprească. 

— Mă scuzaţi, mormăie el și arată spre buzunar. 

— Închideţi mobilul, îi ordonă Sandland. 

Henning îl scoate și are timp să vadă că Iver Gundersen 
încearcă să ia legătura cu el. Apasă mai mult decât e nevoie pe 
off și rămâne cu degetul pe buton. 

— Aţi văzut ce purta ucigașul? 

Gândește. Gândește. 

— Pantaloni de culoare închisă. Cred că o haină neagră. Nu, 
nu era neagră. Era bej. 

— Neagră sau bej? 

— Bej. 

— Ce culoare avea părul? 

— Nu-mi amintesc bine, dar cred că era negru. Ca tot ce 
purta. 

Sandland îi aruncă o privire neîncrezătoare. 

— În afară de haina bej, adaugă el repede. 

— Imigrant? întreabă Brogeland. 

— Da, cred că da. 

— Pakistanez? Ca și victima? 

— Da, e posibil. 

Brogeland și Sandland iau notițe. Henning nu vede ce scriu, 
dar știe. 

„Ucigașul cunoștea victima”. 

Se folosește de pauza scurtă care a intervenit. 

— Ce credeţi, nu cumva trebuia să-l arestaţi pe celălalt 
Marhoni? 

Își scoate carnetul. Sandland și Brogeland se privesc din nou. 

— Parcă v-am spus că... 

Brogeland tușește. Mâna lui atinge braţul lui Sandland. 
Femeia se înroșește. 


VP - 102 


— E prea devreme ca să ne exprimăm. 

— Deci, nu excludeţi răzbunarea ca mobil al crimei? 

— Nu excludem nimic. 

— Atunci pe ce teorie vă bazaţi ancheta? Mahmoud e arestat, 
sub suspiciunea de crimă, și, în mai puţin de 24 de ore, fratele 
lui este ucis. 

— Domnule inspector..., obiectează Sandland. 

— Fără comentarii. Și am încheiat discuţia, anunţă Brogeland. 

— L-aţi recunoaște pe ucigaș dacă l-aţi vedea din nou? 
continuă Sandland. 

Henning se gândește, revede cu ochii minţii scena din 
apartamentul lui Marhoni și spune: 

— Nu știu. 

— Aţi putea încerca? 

Henning înțelege unde bate Sandland. 

— Vreţi să mă uit pe câteva fotografii? 

Sandland încuviinţează din cap, grav. 

— De ce nu? 


26. 


— Întotdeauna ești așa? întreabă Brogeland în timp ce se 
așază la o masă și deschide un laptop. 

S-au mutat într-o încăpere mai mică. Henning se așază în 
partea cealaltă a mesei și se uită cum Brogeland dă clic și apasă 
tastele minuscule. 

— Cum? întreabă Henning. 

— Lipsit de respect și arogant? R 

Brogeland întoarce laptopul spre el și zâmbește. Intrebarea îl 
ia prin surprindere pe Henning. Se strâmbă și înclină capul, mai 
întâi la stânga, apoi la dreapta. Dacă speră să-l transforme pe 
polițistul din faţa lui într-o potenţială sursă, atitudinea arogantă 
și lipsită de respect nu este abordarea recomandată în 
Jurnalismul pe înțelesul tuturor. 

— Îmi cer scuze, n-a fost cu intenţie, spune el și ridică mâinile. 
Încă nu mi-am revenit din șoc. Nu asist la o crimă în fiecare zi. 
De obicei nu sunt așa. E probabil un mecanism de autoapărare, 
cine știe. 


VP - 103 


Brogeland dă din cap aprobator. 

— Înţeleg. 

Nu e chiar fix în centru, punct lovit, dar cel puţin n-a ratat 
ținta. Brogeland împinge laptopul mai aproape de Henning. 

— Folosește săgețile pentru înainte și înapoi. Dacă vrei să vezi 
o fotografie mai de aproape, dă clic pe ea. 

— Indivizii ăștia au toţi cazier? 

— Da. l-am ales pe infractorii imigranţi. Am adăugat și alte 
câteva criterii. 

Henning dă aprobator din cap și începe să deruleze 
fotografiile. 

— la zi, Bjarne, ce-ai mai făcut de când ai terminat școala? 
întreabă el în timp ce privește ecranul. 

— Câte puţin din fiecare, ca mai toată lumea. După absolvire 
am intrat în armată, un an am fost plecat în străinătate, în 
Kosovo, pe urmă am studiat timp de trei ani la Colegiul Sportiv. 
Pe urmă am intrat în poliţie. Și de atunci lucrez aici. 

— Familie? 

În clipa aceasta, Henning se disprețuiește. 

— Soţie și copil. 

— Soţia ta... o cunosc sau am auzit de ea? 

— Mă îndoiesc. Am întâlnit-o la Colegiul Sportiv. Anita e din 
Hamar. 

Henning încuviințează din cap fără să-și dezlipească privirea 
de pe ecran. Recunoaște câteva feţe, dar numai fiindcă a mai 
scris despre ele sau le-a văzut prin ziare. 

— Îţi place meseria de poliţist? întreabă el lingușitor și îi vine 
să vomite. 

— Foarte mult, deși e dură. N-apuc să-mi văd fiica prea des. 
Orele de lucru sunt pur și simplu antisociale. Mereu e câte o 
anchetă în desfășurare. 

— Câţi ani are fiica ta? 

— Trei. Trei și jumătate, adaugă Brogeland repede. 

— Minunată vârstă, spune Henning și regretă imediat că a 
luat-o în direcția asta. 

Sperând ca Brogeland să nu-i pună întrebarea care urmează 
de obicei, i-o ia înainte: 

— Cum o cheamă? 

— Alisha. 

— Frumos nume. 


VP - 104 


Henning simte cum i se amărăște gura de la cafeaua de ieri. 

— Soţia mea a vrut să-i dea un nume internaţional. Pentru ca 
fiica noastră să poată sta în străinătate fără să explice tot timpul 
cum se scrie numele ei. 

Bjarne râde scurt. Henning încearcă să râdă și el, dar își dă 
seama că sună forţat, motiv pentru care se oprește și continuă 
să privească ecranul. Feţe, fețe, alte feţe. Pe care stă scris 
„infractor”. Ochi furioși, guri strâmbe. Dar nici urmă de ucigaș. 

Trebuie să fi trecut în jur de cincisprezece minute, când 
Brogeland spune: 

— Crezi că ucigașul te-a văzut la față? 

Henning își ia ochii de la ecran și se uită la inspector. „Ciudat 
că nu m-am gândit și eu la asta”, își spune el. 

— Nu știu, răspunde el și își vizualizează fuga. 

Ucigașul sigur i-a văzut spatele, dar a existat un moment în 
care ochii lor s-au întâlnit. Și nu e deloc ușor să uiţi figura lui 
Henning. 

„Da, m-a văzut, conchide el. Trebuie să mă fi văzut”. 

Se uită la Brogeland și știe ce gândește polițistul. Dacă 
oamenii de la criminalistică nu găsesc nicio probă care să 
dovedească prezența ucigașului la locul faptei, atunci numai; 
Henning îl poate plasa acolo. La proces, mărturia lui Henning va 
fi ca un penalti cu poarta goală. 

Un singur lucru e necesar. 

Ca Henning să rămână în viaţă. 


27. 


Patruzeci și cinci de minute mai târziu lovește bucuros 
ecranul cu degetul arătător. Brogeland se ridică și vine mai 
aproape. 

— Ești sigur? 

Henning privește buza strâmbă, de sus, a individului. 

— Da. 

Brogeland se luminează la față. la laptopul, îl întoarce spre el, 
se așază, tastează și dă clic. 

— Cine e? întreabă Henning. 

Brogeland se uită la ecran, mijind ușor ochii. 


VP - 105 


— ÎI cheamă Yasser Șah, răspunde el fără tragere de inimă. 
Dar să nu care cumva să scrii asta în ziarul tău. 

Henning ridică mâinile într-un gest defensiv. 

— Ce-a făcut? 

— Nimic deosebit. Are câteva condamnări pentru posesie de 
droguri. Infracţiuni minore, nu ceva grav. 

— Deci, a trecut de la statutul de mărunt traficant de droguri 
la cel de ucigaș plătit? 

— Așa se pare. 

— Hm. 

— Face parte dintr-o bandă care își spune BBB - Bad Boys 
Burning». 

Henning strâmbă din nas. 

— Ce fel de bandă e asta? N-am auzit de ea. 

— Una care ne-a atras atenţia anul trecut. E implicată în tot 
felul de activități  infracţionale.  Contrabandă, droguri, 
recuperatori, pumni, arme cum ar fi... mda... arme. Colegii care 
răspund de crima organizată ar trebui să știe destule despre ei. 

— Fraţii Marhoni au avut de-a face cu BBB? 

Brogeland dă să răspundă, dar se oprește și îl privește lung 
pe Henning. lar Henning din nou știe exact ce gândește 
Brogeland. 

„Henning, bănuiesc că ești un tip cumsecade, dar încă nu te 
cunosc destul de bine”. 

— Ai făcut o treabă bună, preferă să spună Brogeland. 
Mulţumesc foarte mult. Ne-ai fost de un real ajutor. 

Se ridică. Brogeland întinde mâna. Din nou, își strâng mâinile 
cu putere. Henning părăsește secţia de poliţie cu senzaţia că 
persoana pe care a ajutat-o cel mai mult e, probabil, chiar el. 

Ajuns pe stradă, găsește titlul. Ultimele cuvinte ale lui Tariq. 
„Va fi un articol extraordinar, se gândește el. Tourette Kăre 
sigur va percuta”. 

Își deschide mobilul în timp ce intră pe Grønlandsleiret. 
Treizeci de secunde mai târziu, SMS-urile încep să curgă. Câteva 
persoane au lăsat mesaje în căsuţa vocală. Printre ele și Iver 
Gundersen. Henning știe de ce-l caută, bineînțeles că știe, dar 
nu are destulă energie ca să răspundă și tocmai se pregătește 
să șteargă mesajele când vede că Gundersen îl caută din nou. 
Henning oftează și răspunde cu un scurt „Salut”. 


5 Băieţii Răi care ard. (n.tr.). 
VP - 106 


— Unde ești? 

— La secția de poliţie. 

— De ce n-ai telefonat? E o știre nemaipomenită și am fi dat-o 
primii! 

— Am fost puţin ocupat cu salvarea propriei vieţi. Ce-a mai 
rămas din ea. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, încerc să dau de tine de trei 
ore și jumătate. 

— Trei ore și jumătate? 

— Da! 

— Ai cronometrat? 

Gundersen  oftează atât de adânc încât Henning își 
îndepărtează telefonul de la ureche. 

— E total inacceptabil ca NRK să dea știrea cum că un 
reporter de la 123news a fost martor la o crimă și s-a tras 
asupra lui. 

— Tot Jarn Bendiksen? 

— Da! 

— Sursele lui trebuie să fie foarte bune. 

Henning o spune într-un fel care nu poate fi interpretat greșit. 
Știe că Gundersen o va lua ca pe o insultă la adresa lui. 

— Printre multe altele, trebuie neaparat să-ţi iau un interviu 
ca să-mi spui ce s-a întâmplat. N-am citat NRK-ul, ca să dăm 
impresia cititorilor noștri că am discutat cu tine, dar în 
momentul ăsta simt că mi se întoarce stomacul pe dos. 
Relatarea ta ar îndrepta o mulţime de lucruri. 

— Sper că nu mi-ai pus cuvinte în gură. 

— Nu, nu. Poţi să vezi și singur când ajungi sau pe mobil. Vrei 
să vorbim la birou sau la telefon? 

— Nu. 

— Cum adică, nu? 

— Nu, nu, spune Henning, imitând vocea lui Gundersen. Nu 
dau niciun interviu. 

Tăcere totală. 

— E o glumă? 

— Nu, nu. 

— De ce naiba nu vrei? 

— Fiindcă mai multe gloanţe mi-au trecut pe la ureche cu 
vreo trei ore și jumătate în urmă. Nu vreau ca ucigașul să mă 
găsească mai ușor decât trebuie, în caz că se gândește să mai 


VP - 107 


încerce o dată. Ştie că l-am văzut. Sau, dacă nu știe, va afla 
curând. 

Gundersen scoate un oftat. 

— Acum mă duc acasă, vreau să scriu interviul cu Tariq. După 
ce termin, ies din cadru pentru câteva zile, continuă Henning. 

De-abia reușește să-și termine fraza, când Gundersen îi 
închide telefonul în nas. Henning exultă. 

Dă să se oprească la Meny Supermarket, când mobilul îi sună 
din nou. Nu recunoaște numărul. Să fie Gundersen, care vrea să- 
i vândă un abonament? Își închide mobilul și visează la una, 
poate două, trei sau patru plăcinte calde, cu pește. 

Mmmm. 


28. 


Rezerva lui de baterii e pe sfârșite, dar mai are destule cât să 
le înlocuiască pe cele vechi din detectoarele de fum când ajunge 
acasă. Intră în camera de zi. Nu-l așteaptă niciun ucigaș. Nu că 
s-ar fi gândit la asta, dar nu se știe niciodată. 

Face un duș în timp ce computerul abia se încarcă. 
Cincisprezece minute mai târziu e mai curat decât un bebeluș 
din reclamele Johnson & Johnson și încarcă programul 
FireCracker 2.0. Are o întrebare pentru 6t/ermes7. De data 
aceasta, Deep Throat e deja conectat: 


MakkaPakka: 
Turbo. 


6tiermes7: 
Negro. 
Nu-i așa că nu ti-a trebuit mult ca să devii o tint? 


MakkaPakka: 
In privința asta să știi că nu mi-am ieșit din mână. 


6tiermes7: 
Tot teafăr și nevătămat? 


VP - 108 


MakkaPakka: 
O, da. Mă simt atât de bine încât nici nu cred că am 
să dorm la noapte. 


Gtiermes7: 
Numără oi. Masturbează-te. 


MakkaPakka: 
E prea mare efortul. 


Gtiermes7: 
© 


MakkaPakka: 
Mă gândesc să-mi iau câteva zile libere, dar mă 
interesează ceva. 


Gtiermes7: 
Zile libere! Tu! 


MakkaPakka: 
Frații Marhoni au vreo legătură cu BBB? Sunt 
membri? 


Gtiermes7: 
Nu. Ne străduim să găsim legătura. 


MakkaPakka: 
Dar există o legătură! 


Gtiermes7: 
Tu nu crezi? 


MakkaPakka: 

Nu știu. Poate că s-au mai văzut doar în anumite 
cercuri. 

Gtiermes7: 

Mda, poate. 


VP - 109 


MakkaPakka: 
Le faceți o vizită cât de curând? 


Gtiermes7: 
Incă nu știu. Dar cred că mai întâi vor trece pe la 
Yasser Șah. 


MakkaPakka: 
Care probabil că s-a dat la fund. 


Gtiermes7: 
Nu crezi că va încerca din nou să te omoare? 


MakkaPakka: 
Tu ai face-o? Când toti ochii sunt atintiti asupra ta? 


6tiermes7: 
Nu. Ti s-a oferit protecţie? 


MakkaPakka: 
Da. 


6Gtiermes7: 
Foarte bine. Dar, cine știe, e posibil ca altcineva să 
vrea să termine treaba. 


MakkaPakka: 
Am refuzat. 


Gtiermes7: 
A, zãu? 


MakkaPakka: 
Ai haz. 


Gtiermes7: 
Deci ce vrei să faci? 


MakkaPakka: 
Mă gândesc să stau la cutie vreo două zile. 


VP - 110 


Gtiermes7: 
Cel puțin. 


MakkaPakka: A 
OK. Aș putea să lucrez de acasă. In funcţie de ce se 
mai întâmplă. 


Gtiermes7: 
OK. 


MakkaPakka: 
Ceva noutăți în privința anchetei? 


6Gtiermes7: 
Câteva. Se caută peste tot legături și indicii. Multe 
interogatorii. 


MakkaPakka: 
Ai ceva informații detaliate pentru mine? 


6tiermes7: 
Mda, au renunțat la teoria crimei de onoare. 


MakkaPakka: 
Alte amănunte de senzație? 


Gtiermes7: 

Nu sunt prea sigur. Nu știu dacă are vreo 
importanță, dar o casă de filme a cumpărat, pe o 
perioadă limitată, drepturile de ecranizare asupra unui 
scenariu scris de Hagerup. 


MakkaPakka: 
Cât de recent? 


Gtiermes7: 
Cred că nu foarte recent. 


MakkaPakka: 


VP - 111 


Să fie vorba de o rivalitate între studenți? 


6tiermes7: 
Habar n-am. Dar poliția discută cu toți prietenii și 
profesorii ei. 


MakkaPakka: 
Hagerup a avut un profesor îndrumător? 


Gtiermes7: 
Da. Un tip pe nume Yngve Folavik. 


MakkaPakka: 
Numele mi-e cunoscut. 


6Gtiermes7: 
Mie nu-mi spune Nimic. 


MakkaPakka: 
Stii ceva despre cortul de pe terenul Ekeberg? 


Gtiermes7: 
Colegiul l-a ridicat acolo. Tocmai se filma ceva. 


MakkaPakka: 
Bănuiești că e vorba de unul dintre studenți? 


Gtiermes7: 

Pe moment, nu. Cred că, pentru poliție, Mahmoud 
Marhoni e suspectul numărul unu. Sunt probe care îl 
incriminează. 


MakkaPakka: 
A fost interogat după uciderea fratelui său? 


6tiermes7: 
Nu. Avocatul lui s-a folosit de influența pe care o 
are. 


MakkaPakka: 


VP - 112 


OK. Multumesc. Mai vorbim. 


Gtiermes7: 
Ai grijă de sănătate. 


Ai grijă de sănătate. 

E din filmul Obsesia, cu Robert de Niro și Al Pacino. John 
Voight e în mașină cu De Niro, amândoi pun la cale o spargere 
și, când De Niro coboară, Voight îi spune să aibă grijă de 
sănătate. 

Lui 6tiermes7 îi place filmul. Și Voight are dreptate. E 
important să ai grijă de sănătate. Și e bine să știi că se gândește 
cineva la tine, chiar dacă Henning nu știe cine este acel cineva. 


29. 


6tiermes7 a avut dreptate. Nu-i va fi ușor să stea la cutie. 
Prea multe întrebări îi dau târcoale și, cu cât se gândește mai 
mult la cazul ăsta, cu atât devine mai convins că facultatea la 
care învăţa Henriette Hagerup și studenții ei dețin multe dintre 
răspunsuri. 

Intră pe site-ul colegiului Westerdal și își deschide mobilul. Și, 
la fel ca ultima dată, mesajele vin unul după altul. Și, tot ca 
ultima dată, le șterge fără să le citească. Dă clic pe secţiunea de 
film a colegiului, găsește lista membrilor și îl localizează pe 
Yngve Foldvik după alte câteva clicuri. Apare imediat o 
fotografie, însoţită de un CV și de detaliile de contact. Henning 
privește fotografia cu atenţie. 

Oare de unde-l știe? Păr negru, cu cărare pe stânga. Nas 
subţire. Palid, nu brunet, piele care se bronzează ușor. Barbă 
țepoasă, cu câteva fire cărunte. Pare aproape de cincizeci de 
ani, dar e încă un bărbat chipeș. Henning bănuiește că unele 
studente îl iubesc în secret. 

Se uită la ceas. 17:30. Ultimele cuvinte ale lui Tariq vor trebui 
să aștepte. Îl sună pe Foldvik. După trei apeluri îi surâde 
norocul. Henning se prezintă. Foldvik spune „Salut” pe un ton pe 
care Henning îl traduce imediat prin „La naiba”. 

— Nu prea am ce să vă spun, începe Foldvik, ridicând vocea. 


VP-113 


— Nici nu vreau să-mi spuneţi prea multe, i-o întoarce 
Henning. 

Se lasă tăcerea. Henning știe că Foldvik nu a prea înţeles ce-a 
vrut să spună. Dar tocmai asta e ideea. Il lasă să aștepte până 
când devine suficient de curios ca să întrebe: 

— Cum adică? 

— Dacă ne-am putea întâlni mâine-dimineaţă, când doriţi 
dumneavoastră, v-aș putea explica despre ce vreau să 
discutăm. Dar aș minți dacă v-aș spune că nu are nicio legătură 
cu studenta dumneavoastră care a fost ucisă. 

— Nu știu dacă am... 

— Nu va dura mai mult de câteva minute. 

— Cum v-am spus... 

— Vreau ca oamenii care citesc despre Henriette să-și facă o 
imagine cât mai corectă despre ea. Eu, unul, cred că 
dumneavoastră aţi putea fi persoana cea mai indicată pentru 
așa ceva. Aţi cunoscut-o altfel decât pe colegii ei care - să fim 
sinceri - au tendința să declare unele lucruri mai mult decât 
ciudate. 

Din nou, tăcere. Îl aude pe Foldvik cum se frământă. Și asta e 
doar o parte din tehnică. Gâdilă egoul celor pe care vrei să-i 
intervievezi până când le vine din ce în ce mai greu să refuze. 

— OK, două minute. Mâine la ora zece e bine? 

Un zâmbet larg înflorește pe buzele lui Henning. 

— La ora zece e perfect. 

e 

E uşor să scrii un interviu când ai totul înregistrat. Pentru 
început se hotărăşte să folosească tot ce-a spus Tariq, din 
moment ce au fost ultimele lui cuvinte, dar renunță la idee de 
îndată ce interviul prinde formă pe computer. Prea multe 
informații irelevante. Și nu vrea ca lumea să știe tot ce-a spus 
Tariq despre fratele lui. La urma urmei, Mahmoud se află încă în 
arestul poliției, iar ancheta este departe de a se încheia. 

Îi ia o oră să scrie tot ce-a spus Tariq Marhoni. Începe să 
redacteze textul și se hotărăște să se concentreze pe descrierea 
pe care i-a făcut-o Tariq fratelui său. 

Fratele meu e un om cumsecade. 

Cam anost, dar e un început. Continuă să tasteze: 

Tariq Marhoni și-a petrecut ultimele clipe de viață lăudându-și 
fratele, care e suspect de crimă. Aici puteti citi interviul exclusiv. 


VP - 114 


Știe că oamenii vor citi acest articol, chiar dacă nu e foarte 
incitant. Ultimele cuvinte ale unei persoane au întotdeauna ceva 
deosebit. Atrag, indiferent de ce-a spus omul. lar când interviul 
este absolut exclusiv, așa cum este acesta, oricine, chiar și vag 
interesat de caz, va da clic pe el. Mass-media va cita din el cât 
va putea. Adică: „... a declarat Tariq Marhoni ziarului 123news, 
cu doar câteva minute înainte de a muri”. 

Citate. Pe lângă veniturile provenite din publicitate, să fii citat 
de publicațiile rivale contează mult pentru majoritatea ziarelor. 
In același timp, este poate și cea mai mare sursă de iritare, mai 
ales printre publicaţiile mai mici, atunci când peștele mare 
citează ceva din articolul altora fără să specifice autorul. 

Ceea ce se întâmplă în fiecare zi. Peștele mare se teme atât 
de mult că peștele mic va crește și el mare, încât sacrifică și 
bunele maniere, și deontologia profesională. Dacă nu e un caz 
de furt pe faţă, adesea contactează sursa și obţine aceleași 
declaraţii care-i permit să insiste - adeseori cu multă indignare - 
că „întâmplător am avut aceeași idee”. NRK, de exemplu, are o 
politică standard potrivit căreia, dacă o informaţie apare în cel 
puţin două locuri, nu există niciun motiv pentru a menţiona 
sursa. 

Henning nu știe dacă această politică s-a schimbat în ultimii 
doi ani, cât a stat el pe bară, dar e imposibil să nu se citeze din 
articolul despre Tariq. Bănuiește că, în primul rând, Heidi Kjus se 
va arăta foarte încântată de asta. Poate și Iver Gundersen. 

„Nu, se răzgândește el, nu. În niciun caz Gundersen”. 

e 

Se gândește la BBB. Bad Boys Burning. Ce nume și-au ales! 
Unele bande simt nevoia acută să transmită avertismente. 
Bandidos. Îngerii Decăzuţi. Și totuși, Henning simte cum BBB îl 
face din ce în ce mai curios. Caută pe Google și găsește mii de 
intrări, multe dintre ele irelevante și inexacte. Cronici ale 
filmului Băieții răi, articole despre un interpret suedez care a 
avut un succes extraordinar cu un cântec numit Burning în urmă 
cu câţiva ani, oameni despre care se spune că sunt „băieţi răi” 
și o bandă din zona Furuset a orașului Oslo care își spune tot 
așa. Nimic edificator. 

Găsește, totuși, un articol din Aftenposten de acum șase luni, 
despre o confruntare între bande, coincidenţă, tot în Furuset. 


VP - 115 


A > 


Textul de pe Google nu menționează BBB, Henning însă îl 
accesează. 

Simte că se înăbușă. Nora a scris articolul. Ea s-a aventurat 
pe un teritoriu periculos. De obicei, bandele sunt asociate cu 
drogurile și colectarea datoriilor. Membrii lor sunt potenţiali 
infractori, oameni care își caută identitatea. Acesta este unul 
dintre motivele pentru care intră într-o bandă. Ca să aparţină de 
ceva. 

Titlul Norei este „Confruntare brutală între două bande din 
Furuset”. Henning își aruncă ochii peste articol. Nicio fotografie 
de la locul faptei. Doar o fotografie de arhivă în care apare un 
topor lângă o bâtă de baseball. Bănuiește că Nora a lucrat în 
schimbul de noapte și Aftenposten n-a vrut să achiziţioneze o 
fotografie de la Scanpix. Sau că și Scanpix a trebuit să se uite la 
bani. 

Oricum, își dă seama că Nora a făcut o treabă bună. L-a 
intervievat pe ofițerul de poliţie care a răspuns de anchetă, șeful 
Brigăzii Crimă Organizată din Oslo, a găsit doi martori oculari, a 
vorbit cu un fost membru proeminent al unei bande, familiarizat 
cu astfel de confruntări, și a scris cincizeci de rânduri despre un 
subiect care în mod normal este doar menţionat în majoritatea 
ziarelor. 

De obicei, oamenilor nu le pasă de conflictele dintre bande. ȘI 
gândesc: „Excelent, lasă-i să se omoare între ei, mai puţini idioţi 
pe stradă”. Henning nu știe de ce, dar se hotărăște să-i 
telefoneze. Poate că Nora are informaţii proaspete despre 
imbecilii ăștia, deși bănuiește că ar mai fi un motiv. 

Vrea să știe unde e. 

Ştie că-i o prostie, n-are sens, dar nu se poate abține. Vrea să 
știe dacă este cu Gundersen, dacă vocea ei este fericită sau 
tristă, dacă are vreo urmă de regret când îl aude vorbind. N-au 
mai vorbit la telefon din ziua în care a murit Jonas. Nora l-a 
sunat ca să-l întrebe dacă îl poate lua pe Jonas de la creșă și 
dacă poate să aibă grijă de el până a doua zi dimineaţă, chiar 
dacă în săptămâna aceea era rândul ei să stea cu el. Nu se 
simţea prea bine. Henning a răspuns: „Da, cum să nu, nicio 
problemă”. 

Ştie că nu incendiul sau moartea lui Jonas o frământă pe Nora. 
Nu-și va ierta niciodată că s-a îmbolnăvit în ziua aceea și l-a 


VP - 116 


rugat să facă schimb cu el. Dacă s-ar fi simţit bine, Jonas n-ar 
mai fi fost cu Henning. lar fiul lor ar trăi și acum. 

Henning este convins că, ori de câte ori simte un junghi pe 
undeva sau că gripa îi dă târcoale, Nora nici nu se sinchisește. 
Se va face bine. Mă simt bine, mă duc la serviciu. Și de fiecare 
dată, același gând o bântuie: de ce-am fost atât de slabă și nu 
m-am dus să-l iau eu? Cât de bolnavă am fost cu adevărat? 

Gânduri ca acesta te pot aduce în pragul nebuniei. In ce-l 
privește, Henning se gândește la cele trei pahare mari de tărie 
pe care le-a băut după ce Jonas adormise în noaptea aceea. 
Poate că l-ar fi salvat dacă ar fi băut numai două? Sau doar unul 
singur? Dacă s-ar fi culcat mai devreme cu o noapte înainte, n- 
ar mai fi fost atât de obosit, n-ar mai fi aţipit în faţa televizorului 
înainte de incendiu. 

Dacă. 


30. 


Lasă telefonul să sune mult. Poate Nora vede pe ecran 
numele lui? Sau poate are un mobil nou și nu și-a transferat 
numerele de pe cel vechi? Sau poate pur și simplu l-a șters pe al 
lui? Sau e ocupată? Cu viaţa, de exemplu. 

Rămâne surprins când Nora îi răspunde. Henning ar fi putut, și 
probabil ar fi trebuit, să închidă după al zecelea apel, dara tot 
sperat. Vocea ei e trează când spune: 

— Salut, Henning. 

— Salut, Nora. 

Dumnezeule, cât de mult îl doare să-i pronunţe numele! 

— Cum te simţi? întreabă ea. Am auzit ce s-a întâmplat. 

— Mă simt bine. 

— Trebuie să fi tras o spaimă, nu glumă. 

— Mai degrabă am fost furios. 

Ceea ce e adevărat. Nu vrea s-o facă pe eroul. Chiar s-a 
înfuriat, mai ales fiindcă nu voia ca viaţa să i se sfârșească așa, 
într-un crescendo, în mijlocul unei probleme încă nerezolvate. 

Tac. Cândva se pricepeau să tacă, amândoi, acum însă pur și 
simplu se simt stingheri. Nora nu mai pune întrebări. Henning 
începe o conversaţie înainte de a nu fi prea târziu. și închipuie 


VP - 117 


că Nora nu vrea să pară prea îngrijorată de starea lui, dacă 
Gundersen este în aceeași cameră cu ea. 

— Uite ce-i, tocmai scriam ceva când am dat de un articol de- 
al tău despre o bandă, BBB, apărut cu vreo șase luni în urmă. 
Mai ţii minte? 

Urmează câteva clipe de tăcere. 

— Da. S-a bătut cu altă bandă, dacă-mi aduc bine aminte. 
Hemo Raiders sau cam așa ceva. 

„Pare amabilă gașca asta, chiar prietenoasă”, se gândește el. 

— Exact. 

— Vreo patru, cinci au ajuns la spital. Răni de cuţit și oase 
rupte. 

— Exact. 

— De ce scrii despre ele? 

Henning stă la îndoială dacă să-i spună sau nu, dar își aduce 
aminte că lucrează pentru publicaţii rivale și că încrederea este 
un capitol încheiat în cartea lor de amintiri comune. Sau măcar 
parţial închis. 

— Nu scriu despre ele. Mai bine zis, nu cred că am să scriu. 

— Cu BBB nu-i de glumit, Henning. 

— Eu nu glumesc niciodată. 

— Vorbesc serios. Unii dintre băieţii ăia sunt psihopati. Nu ţin 
cont de nimic. Crezi că au vreo legătură cu asasinarea lui Tariq 
Marhoni? 

Ah, Nora. Cât de bine-l cunoaște. 

— Nu știu. E prea devreme ca să-mi fac o părere. 

— Ai mare grijă, Henning, dacă te hotărăști să-i cunoşti mai 
bine. OK? Nu sunt chiar niște mielușei. 

— Nu cred că am să păţesc ceva, spune el, gândindu-se ce 
ciudat e să discute din nou cu Nora despre articole și surse. 

Inevitabil, jurnaliștii sfârșesc prin a vorbi de-ale lor. lar când 
trăiesc împreună, vorbesc și mai mult de-ale lor. Până când totul 
se nărulie. 

O vreme, Henning a muncit prea mult. Când, în sfârșit, venea 
acasă, Nora era atât de obosită încât nu mai voia să audă de 
ziare. Era prea mult. Și era vina lui, evident. Pe lângă celelalte. 
„E un laitmotiv al vieţii mele. Reușesc să distrug până și cele 
mai frumoase lucruri”, se gândește el. 

Îi mulțumește pentru ajutor și închide telefonul. Rămâne pe 
canapea, privind telefonul, de parcă Nora ar fi în continuare la 


VP - 118 


celălalt capăt al firului. Își lipește mobilul de ureche, din nou. 
Doar tăcere. 

Și-aduce aminte de dublul asasinat din Bodø, de care s-a 
ocupat acum câţiva ani. Înainte ca Nora să meargă la culcare, 
într-una dintre primele nopţi în care au dormit separat, a sunat- 
o. Au vorbit o jumătate de oră, poate mai mult. Când a auzit-o 
căscând, i-a spus să pună receptorul pe pernă, dar să nu 
închidă. Voia s-o audă dormind. Henning stătea în camera de 
hotel și îi asculta respiraţia, rapidă la început. Apoi din ce în ce 
mai profundă. Pe urmă s-a întins și el în pat. Nu-și amintește 
dacă a pus receptorul în furcă. Dar își amintește cât de bine a 
dormit în noaptea aceea. 


31. 


Zaheerullah Hassan Mintroza se apleacă pe scaunul lui care 
scârțâie mereu, în cușca de sticlă. Numără banii. Peşin. La 
spălătoria lui se lucrează numai cu bani peșin. Are o casă de 
marcat, e în priză, dar n-o folosește niciodată. 

Banul în mână e sfânt. 

Până acum se declară mulţumit de încasările de peste zi. 12 
automobile x 150 de coroane bucata = 1 800 de coroane. Plus 2 
lustruiri a 800 de coroane. Și 36 de taxiuri x 100 de coroane 
bucata. În total 7 000. Nu-i rău deloc. Și mai sunt două ore până 
trage obloanele. 

A făcut o mișcare inteligentă când a oferit o reducere 
taximetriștilor. 

Dă să iasă în întâmpinarea unui nou client, când alte două 
mașini opresc în spatele Mercedesului murdar, parcat afară. 
Două mașini ale poliţiei. 

„La naiba”, se gândește Hassan. Poliţiştii, trei la număr, 
coboară. Hassan le iese în întâmpinare. Pe unul dintre ei l-a mai 
văzut. 

— Dumneata ești proprietarul spălătoriei? întreabă inspectorul 
Brogeland, ridicând vocea ca să acopere zgomotul din jur. 

Hassan încuviinţează din cap. 

— Ai un angajat pe nume Yasser Șah? 

„La naiba”, se gândește Hassan din nou. 


VP - 119 


— Da. 

— Unde e? Am vrea să discutăm cu el. 

— De ce? 

— E aici? 

— Nu. 

— Ştii unde e? 

Hassan clatină din cap. 

— Nu trebuia să fie la muncă azi? 

— Nu. 

— Ai ceva împotrivă dacă aruncăm o privire prin spălătorie? 

Hassan ridică din umeri și rămâne afară în timp ce polițiștii 
intră în spălătorie. Mercedesul murdar dispare. 

Hassan se gândește la Yasser. Amatorul dracului. Nu i-a spus 
„fără greșeli”? 

Activitatea din spălătorie încetează. Un taxi Avensis e 
aproape gata. Poliţiştii discută cu oamenii, dar Hassan nu aude 
ce spun. Îl vede pe Mohammed clătinând din cap. Și pe Omar. 

Poliţiștii trec prin fiecare încăpere, se uită prin cușca de sticlă, 
verifică în faţa și în spatele spălătoriei. Brogeland le spune ceva 
celorlalţi doi înainte de a se apropia din nou de Hassan. 

— Trebuie să vorbim urgent cu Yasser Șah. Dacă-l vezi, 
spune-i să ia legătura cu mine sau cu poliția cât mai curând 
posibil. 

Brogeland îi dă cartea lui de vizită. Hassan o ia fără tragere 
de inimă, dar nu se uită la ea. „S-o crezi tu, bulangiule”. 

— Noi știm ce faci aici, Hassan. 

Hassan încearcă să nu dea semne de nervozitate, dar simte 
că-i iau foc obrajii. Așteaptă amenințarea care nu vine și își dă 
seama de ce: a primit-o deja. 

Brogeland nu mai spune nimic. Hassan înțelege că poliția va 
ține spălătoria sub observaţie, ca să pună mâna pe Yasser Șah 
și sa-i monitorizeze celelalte activităţi. 

Se uită urât la Brogeland și la ceilalți polițiști, în timp ce 
aceștia urcă în mașină. „Poate că ar trebui să ofer o reducere și 
poliției, se gândeşte Hassan și îi urmărește cum se 
îndepărtează. O spălare gratuită în schimbul cadavrelor lor pe 
fundul fiordului Oslo”. 

Se întoarce și le face semn celorlalţi să se apropie. Se adună 
cu toţii în cușca de sticlă. Hassan nu ia loc. Își plimbă privirea de 
la unul la altul. 


VP - 120 


— Poliţia știe că Yasser a făcut-o, spune el. 

— De unde până unde? întreabă Mohammed. 

— Ești tâmpit? Yasser ne-a spus că era un tip acolo. Probabil 
că l-a văzut pe Yasser și l-a identificat la poliţie. Asta ne poate 
distruge pe toți. 

— Cine? Yasser? 

Hassan oftează și clatină din cap. 

— Martorul, boule. 

Mohammed se face mic. 

— Nu mă interesează cum, dar vreau să-l găsiţi. 

Hassan îi privește din nou, pe fiecare în parte. 

— Aflaţi tot ce puteți din ziare, vorbiţi cu oamenii pe care-i 
cunoașteţi, s-ar putea ca vreunul dintre ei să-l știe pe martor. 
Yasser mi-a spus că tipul are fața plină de cicatrice. E ars pe 
față. Asta ar trebui să vă facă misiunea mai ușoară. Dacă poliția 
nu are nicio dovadă că Yasser a fost în apartament, martorul 
ăsta e singura persoană care ne poate pune gâtul în laţ la toți. 
Anunţaţi-mă când îl găsiți. 

— De ce? Ce-ai de gând să faci? întreabă unul dintre ei. 

Hassan trage adânc aer în piept. 

— Ce am de gând să fac? Tu ce naiba crezi? 

(J 

Henning termină de scris interviul cu Tariq și îl trimite la birou 
prin e-mail. Scrie - cu litere mari - că numele și fotografia sa nu 
trebuie să apară sub niciun motiv odată cu articolul. Nu se 
gândește să se dea la fund, dar nici nu vrea să-și facă singur 
publicitate. 

Se uită la ceas. Ei, drăcie! Magazinul de băuturi alcoolice s-a 
închis. Și nu vrea să meargă la mama lui fără St. Hallvard. Mai 
bine iese la o plimbare. „Poate se joacă vreun amical, se 
gândește el, mă uit și eu ca să mă mai destind un pic”. 

Când iese, soarele de deasupra Atelierului de Vele îl lovește în 
spate. In faţa restaurantului domnului Tang au fost scoase o 
masă și două scaune. Câinele de sub masă închide ochii. 
Henning ar spune că e un setter irlandez. 

li plăceau câinii când era mic. Și câinii îl plăceau pe el. Bunicii 
lui aveau o cățea, Bianca. Bianca pur și simplu îl venera. Chiar și 
mai mult după ce a devenit alergic la ea. 

Un Opel Corsa galben trece în mare viteză pe Markvei, tocmai 
când Henning dă să traverseze. Mașinile galbene întotdeauna îi 


VP - 121 


amintesc de Jonas. Odată, când și-a luat fiul de la creșă, Jonas a 
arătat spre fiecare mașină galbenă pe care a văzut-o în drum 
spre casă. Cine le vedea primul câștiga. Au continuat jocul a 
doua zi. Şi în ziua următoare. Toată vara, de fapt. Acum nu trece 
o zi fără ca Henning să nu se uite după mașini galbene. Și de 
fiecare dată își aude vocea: „O mașină galbenă!” lar Jonas 
protestează: „Eu am văzut-o primul. Și nu era chiar galbenă. 
Oricum nu contează, încă n-am început jocul”. 

Copiii. Transformă totul într-un joc. 

Tribuna improvizată este aproape plină. Fotbaliști, părinţi, 
mingi, cărucioare. Se așază pe locul lui preferat, printre 
mătrăgune. Priveşte cum se antrenează jucătorii, cum joacă; 
recunoaște majoritatea copiilor de pe teren. Băieţii se adună la 
un loc. Unul dintre ei are o pungă de chipsuri. Un băiat blond, cu 
mănuși de portar, încearcă să stea în cap. Vocea antrenorului 
sună autoritar, le spune băieţilor să se pregătească, meciul va 
începe dintr-o clipă într-alta. 

Băieţii poartă tricouri purpurii, mult prea largi pentru ei. Jonas 
întotdeauna arăta bine în tricourile alea mari. Șorturi albe și 
jambiere albe. Henning închide ochii și încearcă să și-l închipuie 
pe Jonas, cu doi ani mai mare. Poate că ar avea părul mai lung. 
Poate ar arăta mai matur, primele semne ale adolescenţei. 
Poate că ar fi început să se uite după fete, fapt pe care l-ar fi 
negat vehement. 

Poate. 

Dacă. 

Deschide ochii. Cartofii au dispărut. Sătul, băiatul aruncă 
punga și ia o gură de Cola. 


32. 


În noaptea aceea visează pistoale. Pistoale uriaşe care scuipă 
gloanțe. Gloanțele se abat asupra lui, dar el se trezește de 
fiecare dată, cu o clipă înainte de a fi lovit. 

Cât de mult urăște somnul. 

Nu suportă să stea în apartament, drept care a doua zi, dis- 
de-dimineaţă, se duce pe terenul Ekeberg. Merge cu scuterul, 


VP - 122 


Vespa lui ruginită, de un albastru-deschis, trecând cu toată 
viteza printr-un oraș care nu s-a trezit încă. 

Cândva era un lucru pe care îl făcea în mod obișnuit, se 
întorcea la locul crimei pe care o investiga. Jarle Hagseth, 
bătrânul lui mentor, îi spusese să procedeze așa. Să ia pulsul 
locului cel mai bine, imediat după comiterea crimei. Acolo putea 
culege informaţii pe care nu le putea obţine din interviuri, din 
rapoartele poliţiei sau din declaraţiile martorilor. 

Jarle Høgseth era un om deștept. Mai puţin când venea vorba 
de fumat. 

Henning parchează lângă aleea de asfalt care traversează 
terenul, chiar pe lângă școala Ekeberg. Cortul este tot acolo, 
izolat de cordonul poliţiei. E abia trecut de 6 dimineaţa. 

Privește în jur. Un cal solitar paște lângă ferma Ekeberg. O 
femeie cu păr blond prins la spate face jogging. Vede un câine 
care aleargă de colo colo prin iarba unde mestecenii uriași par 
să se fi unit într-un singur copac. Câinele ţine un băț în gură. 

Henning se îndreaptă spre cort și încearcă să vizualizeze ce s- 
a întâmplat. Henriette Hagerup în groapă, paralizată cu un pistol 
Taser. Un bărbat aruncă în ea cu pietre, o biciuiește, îi taie o 
mână. Poate că tânăra a început să ţipe abia când era prea 
târziu. Nimeni n-a văzut-o, nimeni n-a auzit-o. 

Trebuie să fi fost ucisă în toiul nopţii sau spre dimineaţă. Și 
trebuie să fi venit aici de bunăvoie. Nimeni n-ar fi putut căra o 
persoană inconștientă atâta drum fără să atragă privirea cuiva. 
Nici măcar noaptea. Tot s-ar fi circulat pe acolo. Asta îl face să 
creadă că tânăra s-a întâlnit cu cineva cunoscut. Oare filmările 
să aibă vreo legătură cu crima? 

Gândurile îi sunt întrerupte de câinele care sare la el. 
Reușește să ridice mâinile ca să se apere tocmai când câinele îl 
înșfacă de braț. Henning scutură braţul și îl lovește cu piciorul. 
Nu tare, dar câinele mârâie la el. Stăpânul lui se apropie repede. 

— Șezi! 

Vocea bărbatului e aspră. Câinele îi dă ocol lui Henning, apoi 
se întoarce la stăpânul lui, în silă. 

— Îmi cer scuze, spune bărbatul mai în vârstă. Nu vrea decât 
să se joace. E foarte zburdalnic. Totul e-n regulă? Sper că nu v-a 
mușcat. 

Pe Henning nu-l deranjează câinii zburdalnici, dar nu tolerează 
tentativa de crimă. Îi vine să strige la idiotul ăsta care dă drumul 


VP - 123 


unei arme letale în spaţiul public. Dar n-o face. Fiindcă își aduce 
aminte ce-a declarat la conferinţa de presă comisarul adjunct 
Nakleby: 

Cadavrul a fost descoperit de un bătrân care își plimba 
câinele. Bătrânul a chemat poliția la ora 06:09. 

Se uită la ceas. E aproape șase și zece. Inspiră adânc și se 
uită la stăpânul câinelui. 

— N-am păţit nimic, spune el scuturându-se de firele de păr 
lăsate de câine. 

Cu norocul lui proverbial, o parte din fire i-au intrat în nas, și 
câteva zile de-acum încolo se va distra de minune, strănutând în 
stânga și-n dreapta. 

— E vioi, n-am ce zice, spune el, silindu-se să zâmbească. 

— Da, plesnește de energie. Il cheamă Kama Sutra. 

Henning se uită lung la omul din fața lui. 

— Kama Sutra? 

Omul aprobă mândru din cap. Henning se hotărăște să sară 
peste întrebarea evidentă. 

— Sunteţi matinal. 

— Suntem  matinali în fiecare zi. Mă scol devreme, ca 
întotdeauna. Lui Kama Sutra îi place să-și înceapă ziua aici. Mie 
la fel. Când e liniște în jur și aerul e proaspăt. 

— Da, vă înţeleg prea bine, spune Henning și privește iar în 
jur. 

— Thorbjørn Skagestad, se prezintă omul, înainte ca Henning 
să mai spună ceva. 

Întinde mâna. Henning îl imită. 

— Henning Juul. 

Skagestad poartă un chipiu al armatei norvegiene, deși e 
vară. Chipiul îi stă strâmb pe cap. Ghetele sunt tot militărești, 
kaki. Pantalonii de uniformă au buzunare aplicate în față, în 
spate și pe picioare, și apărători de piele la genunchi. Haina face 
parte tot din uniformă, în ton cu pantalonii. Skagestad ar arăta 
foarte bine pe coperta unei reviste de vânătoare și pescuit. Are 
pielea ridată, iar dinţii îi trădează pasiunea pentru cafea și 
tutun. Și totuși, are o faţă prietenoasă. Pare că e gata oricând să 
zâmbească. 

— Sunteţi de la poliție? întreabă el și aruncă băţul cât mai 
departe. 


VP - 124 


Kama Sutra ţâșnește după el. Henning vede cum lăbuţele 
abia îi ating iarba moale. 

— Sunt reporter. Lucrez la ziarul online 123news. 

— 123news? 

— Da. 

— Ce nume mai e și ăsta? 

Henning ridică mâinile. 

— Nu mă-ntrebaţi pe mine. Nu l-am ales eu. 

— Dar ce căutaţi aici la ora asta? Nu e nimeni pe-aici. 

— Sunteţi dumneavoastră. Cel care a găsit-o, nu-i așa? 

Skagestad devine precaut. Ca mulți alţii în clipa în care își dau 
seama că vor fi intervievaţi. Skagestad însă nu are de ales, 
trebuie să răspundă la toate întrebările lui Henning. La urma 
urmei, câinele lui tocmai l-a atacat, motiv pentru care Henning 
nu simte nicio reţinere în a-l presa pe Skagestad. 

— Nu vreau să-mi văd numele în ziar. 

— Nu e neapărată nevoie. 

Kama Sutra se întoarce cu băţul în gură. Skagestad apucă de 
un capăt și trage de el cât poate de tare. Câinele mărâie din 
nou, nu vrea să-i dea drumul nici în ruptul capului, dar până la 
urmă Skagestad îl dovedește. Câinele gâfâie, cu limba de un 
cot. Apoi se așază pe labele din spate, fremătând de nerăbdare. 
Skagestad aruncă din nou băţul. 

— N-am mai văzut așa ceva. 

Henning îl crede pe cuvânt. 

— Ce se-ntâmplă cu ţara asta? continuă Skagestad. O 
lapidare în Norvegia? 

Clatină din cap. 

— Pun pariu că nemernicii ăștia de imigranţi sunt de vină. 

Henning dă să spună ceva, dar se oprește. Așa cum spunea 
Jarle Høgseth: „Când oamenii vor să-și ia o piatră de pe suflet, îi 
lași să vorbească. Îi lași să vorbească până la capăt. Chiar dacă 
nu-ţi place ce spun”. 

— Sunt mult prea mulți aici. 

Skagestad clatină iar din cap. 

— N-am nimic împotriva celor care au trăit ca vai de ei în 
țările lor, dar dacă vor să stea aici, trebuie să se supună legilor 
norvegiene, să ne respecte cultura și modul de viaţă, să facă 
lucrurile așa cum le facem noi dintotdeauna. 

— Nu putem fi siguri că un imigrant a făcut asta. 


VP-125 


— Zău? Până acum n-am mai avut o lapidare în Norvegia. 

E prea devreme ca să discute în contradictoriu despre 
imigrație, motiv pentru care Henning întreabă: 

— De ce-aţi intrat în cort? 

— Tocmai asta e. Nu prea sunt sigur. Dar cortul nu era acolo 
cu o zi înainte, eu vin aici în fiecare zi, înţelegi dumneata? Și 
eram curios. 

— Aţi văzut pe cineva? 

— De obicei mai văd pe câte cineva, dar lângă cort n-am 
văzut pe nimeni. Nimic care să-mi atragă atenţia cât am urcat 
până aici. Eu locuiesc în Samvirkevei. 

— Puteţi descrie locul faptei? 

— Locul faptei? 

— Da. Ce-aţi văzut în cort, aţi observat ceva? 

Skagestad trage adânc aer în piept. 

— Am povestit deja poliţiei despre asta. 

— Da, dar poate că nu v-aţi amintit toate amănuntele. 
Creierul omenesc este extraordinar. Rareori ne amintim fiecare 
detaliu al unei experienţe traumatizante la momentul respectiv. 
Mai târziu însă ies la suprafață o mulţime de lucruri, lucruri pe 
care nu le-ai considerat importante, dar care contează. 

„Vorbesc ca un poliţist”, se gândește Henning. Dar are efect. 
Vede cum Skagestad scotocește prin amintiri. 

— Orice. Un sunet, un miros, o culoare, continuă Henning. 

Kama Sutra revine. Skagestad îl ignoră. 

— L-am simţit când am intrat în cort, pe urmă am uitat cu 
totul de el. 

— Ce anume? 

— Mirosul, spune Skagestad aducându-și aminte. Mirosea a 
stătut, așa cum miroase de obicei într-un cort. Dar mai era ceva. 

Apoi izbucnește în râs. Henning rămâne descumpănit. 

— Mi-e cam rușine să spun. 

Henning se simte mai mult decât tentat să-i tragă una 
bătrânului. 

— Ce anume? întreabă el, răbdător. 

Skagestad clatină din cap, zâmbind în continuare. Apoi îl 
privește drept în ochi. 

— Mirosea a deodorant. 

— Deodorant? 

— Da. 


VP - 126 


— Nu a parfum? 

— Nu. Deodorant pentru bărbaţi. 

— Sunteţi absolut sigur? 

Bătrânul aprobă din cap. 

— De ce? 

Skagestad zâmbește din nou. 

— De asta mi-e cam rușine, spune el, dar nu intră în 
amănunte. 

Henning crede că omul ar fi un torţionar excelent la 
Guantanamo. 

— Romance, spune Skagestad. 

Henning e complet dezorientat. 

— De la Ralph Lauren, continuă Skagestad. 

— Cum de...? 

— Fiindcă și eu îl folosesc. L-am primit cadou de la nepotul 
meu. De-aia l-am recunoscut. 

— Era un miros puternic? 

— Nu. Foarte ușor. Dar eu am simţul mirosului foarte 
dezvoltat. Și, cum vă spuneam, îl mai folosesc și eu când ies... 
hm... cu cineva. 

Kama Sutra mârâie din nou. Skagestad aruncă băţul. Câinele 
aleargă, salivează, mestecă, aleargă. 

— Și cred că doamnelor le place. 

Bătrânul schiţează un zâmbet. De data aceasta, Henning 
chiar nu vrea ca Skagestad să intre în amănunte. Bătrânul 
devine serios. 

— Sărmana fată. 

— Aţi mai observat ceva în cort? 

— Nu credeţi că e suficient? 

— Ba da, ba da. Dar orice amănunt ar putea fi important. 

— E-adevărat. Nu, nu cred că a mai fost ceva. 

Rămân tăcuți. 

— Sper că nu vei scrie despre asta în ziarul dumitale - cum 
spuneai că se numește? 

— 123news. Nu, nu voi scrie. 

Skagestad înclină din cap și îi mulțumește. Apoi dă să plece. 

— Mi-a făcut plăcere să discut cu dumneata. E cazul să plec 
acasă, să beau o cafeluţă, să fumez o ţigară, spune el. 


VP - 127 


Henning îi face cu mâna și se gândește că, stânjenit sau nu, 
Thorbjarn Skagestad poate că tocmai a adăugat o piesă 
importantă la acest puzzle. 

Probabil că Jarle Høgseth zâmbește în mormânt acum. 


33, 


Mai sunt câteva ore până la întâlnirea cu Yngve Foldvik, motiv 
pentru care se duce la ziar. O face cu senzaţia că a început ziua 
bine. E o senzaţie rară. 

A spus că nu se va arăta la faţă mai multe zile, dar acum n- 
are niciun rost să meargă acasă. Redactorul de serviciu stă 
obosit la biroul lui, când sosește Henning. Mai e și o tânără care 
stă cu spatele la el. Redactorul de serviciu îl vede și se 
îndreaptă de spate, dar nu spune nimic. Henning crede că i s-a 
spus ce s-a întâmplat în ultimele 24 de ore. Și probabil este 
surprins să-l vadă la muncă atât de curând. 

Și Henning e surprins. Surprins că nu simte nevoia unei 
pauze. Probabil fiindcă așa își poate ţine mintea ocupată, are cu 
ce să-și umple zilele, are ceva care îi abatele gândurile de la 
Cea-la-care-nu-se-gândește. Și așa e mereu când prinde ceva. 
Nu se lasă până nu duce lucrul la bun sfârșit. 

„Dr. Helge probabil că ar fi îngrijorată dacă m-ar vedea acum, 
se gândește el”. 

Nu te ambala prea mult, Henning, ia-o ușor în primele 
săptămâni. 

„la-o ușor, asta-i bună. Acum chiar că o iau ușor”. 

e 

Apasă pe buton ca să-și ia o cafea, așteaptă 29 de secunde, 
lasă mașinăria să-și termine treaba și se duce la biroul lui. 
Deschide computerul. E liniște. Singurele sunete sporadice sunt 
cele produse de tastatură și de vocile de la un televizor de lângă 
redactorul de serviciu. Pare a fi CNN. O mulţime de știri. 

Un minut mai târziu intră pe internet. Nu-i ia mult ca să-și dea 
seama că peste noapte nu s-a întâmplat cine știe ce. Articolul lui 
despre Tariq Marhoni este încă principalul punct de interes al 
123news. Coloana din dreapta de pe prima pagină îi spune că 
articolul lui este cel mai citit din ultimele 24 de ore. 


VP - 128 


Verifică dacă totul este așa cum ar trebui să fie. Abia a luat 
prima gură de cafea și e cât pe-aici s-o scuipe. Privește lung 
ecranul. Articolul este însoțit de numele și de fotografia lui! lar 
în mijlocul textului apare o altă fotografie cu el! 

Sare în picioare și se îndreaptă cu pași mari spre redactorul 
de serviciu, care tresare când îl vede. Redactorul nu spune 
nimic, doar își îndreaptă spatele. 

— Tu ai postat articolul meu? tună Henning. 

— Care articol? 

— Cel despre Tariq Marhoni! 

— Când l-ai trimis? 

— Aseară, târziu! 

— Eu am început treaba la miezul nopţii, deci nu l-am postat 
eu. 

Henning clatină din cap și înjură încet. 

— E ceva greșit? 

— Ba bine că nu! Nu trebuia să apară nici numele, nici 
fotografia mea! 

Redactorul tace. Tânăra care stă vizavi de el continuă să 
tasteze de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Henning pufnește. 

— Pot să aflu cine a postat articolul? 

— Da, o clipă. 

Redactorul dă clic. Henning se foiește de colo-colo, apoi se 
oprește în spatele lui. Fișierul Escenic Content Studio e deschis. 
Redactorul caută articolul și își drege glasul. 

— A fost postat de Jørgen aseară la ora 20:03, redactat de 
Jargen între 20:06 și 20:08, apoi deschis de Heidi între 21:39 și 
21:42. 

— Heidi Kjus? 

— Da. 

Henning simte cum îi iau foc obrajii. Revine la biroul lui fără 
să mulțumească. Heidi ar trebui să mulţumească Cerului că în 
clipa asta nu e aici. 

e 

Heidi sosește peste o oră. Merge întins la biroul lui Henning. 
Pare furioasă. „Aici ne potrivim”, se gândește Henning clocotind 
de furie. 

— De ce nu răspunzi când te sun? întreabă ea, trântindu-și 
poșeta pe biroul lui. 

Henning rămâne consternat. 


VP - 129 


— Păi... 

— Când te sun, răspunzi. Indiferent la ce oră. E clar? 

— Nu. 

— Ce-ai spus? 

Heidi își pune mâinile în șolduri. 

— Am spus nu. Când nu sunt de serviciu, nu sunt de serviciu. 
Nu trebuie să răspund. Și de ce naiba mi-ai inserat fotografia, 
când am insistat că nu vreau ca numele meu să apară cu 
articolul despre Tariq? 

Acum e rândul lui Heidi să rămână surprinsă. 

— Păi... 

— Nu-ţi dai seama cât de ușor îi va fi ucigașului să mă 
găsească acum? 

Femeia încearcă să-i proceseze reacția. 

— La ziarul ăsta, cel care scrie un articol îl și semnează, 
începe ea precaut, apoi își dă drumul. Dacă nu avem curajul să 
ne susţinem punctul de vedere inserând numele și fotografiile 
noastre, atunci mai bine nu mai publicăm nimic. 

Henning nu e foarte sigur că a înţeles bine, de aceea scoate 
un „Hm” și se uită la ea. 

— In plus, numele și fotografia ta apar în toate ziarele de azi, 
ar părea ciudat dacă nu le-am insera și noi. 

Henning se uită la ea, dar nu știe ce să spună. Fiindcă femeia 
are dreptate. „La naiba, se gândește el, chiar are dreptate!” 

Heidi se așază și își începe ritualul de dimineaţă. Deschide 
computerul, scoate mobilul din poșetă, deschide agenda. A 
câștigat. Căţeaua a avut dreptate! 

Și tocmai când credea că a început ziua bine! 


34. 


Heidi se plimbă încolo și-ncoace, fără să spună nimic, în timp 
ce Henning își bea cafeaua în tăcere. Probabil că are mai multe 
ședințe importante azi, își închipuie el. De fiecare dată când se 
așază, femeia îi aruncă o privire, apoi devine la fel de 
preocupată. 

Ceasul bate ora opt fără ca domnul Sacou-din-reiat să 
binevoiască a-și face apariţia. Probabil că a lucrat până târziu 


VP - 130 


azi-noapte. Poate că lucrează și acum? Sau a și trimis un articol? 
Henning se hotărăște să-l sune, chiar dacă ultima lor 
conversație nu a fost foarte amicală. Uneori trebuie să fii primul 
care întinde mâna, să înghiţi gălușca și să mergi mai departe. 
Ceea ce, pentru Henning, rareori a fost punctul forte. 

Gundersen răspunde repede, dar cu o voce somnoroasă. 

— Salut, Henning la telefon. 

— Bună dimineaţa. 

Fără zgomote de fond. Excelent! 

— Unde ești? întreabă Henning, chiar dacă nu vrea să știe. 

— Acasă. Vin și eu puţin mai târziu. Am vorbit deja cu Heidi. 

— Nu de-asta te-am sunat. 

— Nu? 

Gundersen e un pic mai treaz acum, dar face o pauză, și 
Henning are senzaţia că amândoi vor să spună ceva, dar 
niciunul nu vrea s-o spună primul. Ca doi adolescenţi stângaci. 

— Ești ocupat? întreabă Henning într-un târziu. Ai ceva planuri 
pe ziua de azi? 

Aude cum Gundersen se ridică în capul oaselor. Vocea lui 
parcă vine de foarte departe. Își aprinde o ţigară și suflă fumul 
tare în receptor. 

— Am avut o mică discuţie cu Emil Hagen, spune el trăgând 
adânc din ţigară. 

— Cine e ăsta? 

— Un ofițer de poliţie implicat în anchetă. Pare destul de nou 
în branșă. S-a ofuscat puţin când am adus vorba de pistolul 
Taser. 

Henning simte un nod în gât. 

— Ce-a spus? 

— N-a vrut să comenteze. Mahmoud neagă în continuare 
acuzaţiile, dar nici nu și-a dovedit nevinovăția în vreun fel, motiv 
pentru care poliţia e destul de derutată. Mahmoud nu are un 
alibi pentru seara respectivă. Tu ai întâlnit singura persoană 
care i-ar fi putut oferi unul, ieri. 

— Crezi că de-asta a fost ucis Tariq? 

Henning întreabă din instinct. Dar, dacă tot i-a scăpat, 
hotărăște că e o întrebare cu miez. 

— E greu de spus. Posibil. 


VP - 131 


Henning încuviinţează din cap. Foarte posibil. Caz în care 
cineva are un interes ca Mahmoud Marhoni să rămână unde 
este. Dar Marhoni de ce nu spune nimic? 

— Dar tu? Eşti la treabă? 

Henning se uită la Heidi. 

— Da, sunt la redacţie. 

— Credeam că vrei s-o lași mai moale câteva zile. 

— Și eu credeam la fel. 

N-are chef să discute cu Gundersen despre sănătatea lui 
mintală, drept care continuă: 

— Emil Hagen a pomenit ceva despre căutările pentru 
prinderea lui Yasser Șah? 

— Yasser și mai cum? 

— Cel care a tras în mine ieri. L-am găsit în banca de date a 
poliţiei. 

— L-am întrebat cât de aproape sunt de ucigaș, dar Hagen n-a 
știut ce să-mi spună. Hagen ăsta nu mi s-a părut că dă pe 
dinafară de inteligenţă. 

Henning aprobă din cap și se întreabă dacă oamenii de la 
Crimă Organizată răspund acum de capturarea lui Șah, după ce 
s-a aflat că este membru al BBB. 

— Azi mă întâlnesc cu profesorul îndrumător al primei victime. 
Nu știu dacă are vreo informație care să ne fie de ajutor, dar, 
oricum, voi încerca să vorbesc cu mai mulți prieteni de-ai lui 
Henriette Hagerup. Ceva nu-i în regulă la colegiul ăla. 

— Foarte bine. Poate ne vedem mai târziu, spune Gundersen 
pe un ton interogativ. 

Henning habar n-are ce se va întâmpla după întâlnirea cu 
Foldvik, dar spune, totuși: 

— Mda, poate. 

Apoi închide. Rămâne cu senzația că aceasta este, probabil, 
prima lor conversaţie civilizată. Sau prima lor conversaţie în 
care au schimbat mai mult de două propoziţii. 

— Nu uita că avem o ședință de redacţie azi, la ora două. 

Vocea lui Heidi e ca un sloi de gheaţă. Femeia nici măcar nu 
se uită la el. 

— Ședinţă de redacţie? 

— Da. Sture ne va prezenta situaţia la zi. Stăm prost din punct 
de vedere economic. 

Ca întotdeauna, nu? 


VP - 132 


— Ți-am spus fiindcă am auzit că trebuie să te întâlneşti cu 
cineva azi. Prezenţa la ședință este obligatorie. 

Henning se gândește „Eram sigur”, dar se abţine să o spună 
cu voce tare. 

Sture Schipsrud. Fondatorul și redactorul-șef al 123news. 
Sture și Henning au lucrat câţiva ani împreună la Kapital. 
Avantajul de a lucra la o publicaţie de specialitate, care nu 
apare zilnic, este că ai timp să te documentezi pe îndelete. Să 
intervievezi câteva surse, să-ți formezi o opinie corespunzătoare 
și echilibrată asupra subiectului. Articolele bune se nasc într-o 
astfel de atmosferă. Articolele care au nevoie de timp. 

Sture a fost un mare jurnalist de investigaţii. A primit și 
premiul pentru merite deosebite, SKUP, la începutul anilor 1990, 
pentru dezvăluirile legate de activitățile Ministerului Comerțului, 
în urma cărora ministrul și-a dat demisia. Evenimentul l-a făcut 
celebru, Sture folosindu-se de statutul de superstar ca să obţină 
contracte mai bune; a lucrat o vreme pentru Dagens Næringsliv, 
a scris câteva cărți despre geniile financiare, s-a angajat la TV2, 
după care a pus bazele publicaţiei 123news, la sfârșitul anilor 
1990. Mulţi s-au întrebat de ce un om care și-a făcut un nume în 
jurnalismul de investigaţie s-a apucat brusc să promoveze exact 
opusul acestuia. 

Henning însă întotdeauna a crezut în cea mai simplă 
explicaţie: Sture voia o reacţie. Lucrurile nu se întâmplau 
suficient de repede pentru el. Voia rezultate. De preferat 1-2-3. 

— Am plecat, spune Henning. 

Trebuie să mănânce ceva înainte de a vorbi cu Yngve Foldvik. 

— Nu vii la ședința de dimineaţă? 

— Ştii deja ce fac azi. 

— Da, dar... 

— Am să încerc să ajung la ședința de redacţie. 

— Trebuie. 

— Am să-mi aduc aminte când mă voi trezi cu un pistol lipit 
de tâmplă. 

De acord, replica asta a fost un pic melodramatică, dar și-a 
făcut efectul. Heidi nu spune nimic și îl lasă în pace. 

„1-1”, gândește el. 


VP - 133 


35. 


Se oprește la Deli de Luca pe Thorvald Meyersgate și cumpără 
o calzone pesto cu carne de pui. la și câteva tabloide și o cafea, 
apoi se aşază pe o bancă vizavi de Biblioteca Publică 
Deichmanske. Ora de vârf a dimineții e pe sfârșite, dar mai sunt 
încă destule mașini, tramvaie și oameni care au întârziat la 
serviciu. Soarbe cu grijă din pahar și începe să citească VG. 
Articolul care ţine prima pagină, menit să te bage în sperieţi, 
este despre o nouă bacterie letală care terorizează Danemarca 
și despre care Institutul Sănătăţii Publice din Norvegia se teme 
că, până în toamnă, va ajunge în ţară. E și o mică fotografie a lui 
în colţul din dreapta sus, sub care scrie: „Jurnalist, victima unei 
încercări de asasinat”. 

Înjură încet, supărat de două ori: nu numai fiindcă i-a apărut 
fotografia, ci și fiindcă Heidi Kjus a avut dreptate. Găsește 
articolul despre el pe pagina patru. E semnat de Petter 
Stanghelle. Henning își trece ochii peste text și se oprește la o 
declaraţie: 


„Juul a avut mare noroc să scape nevătămat. Pe lângă cele 
trei gloanțe care l-au ucis pe Tariq Marhoni, au fost trase încă 
patru. Niciunul dintre ele nu l-a lovit pe reporter”, ne-a declarat 
inspectorul șef Arild Gjerstad, care conduce ancheta. 


„Patru gloanţe”, se gândește Henning. Nu-și amintește să fi 
fost patru. Citește mai departe: 


VG nu l-a putut contacta pe Henning Juul, dar ṣefa lui Juul, 
Heidi Kjus, a făcut următorul comentariu asupra acestei situații 
dramatice: „Evident, am răsuflat cu toții ușurați că Henning n-a 
pătit nimic. Mi-e groază să mă gândesc ce s-ar fi putut 
întâmpla”. 


Henning zâmbește în sinea lui. 

Pe Heidi te poţi bizui oricând. 

Mai departe, Stanghelle se întreabă dacă există o legătură 
între uciderea lui Marhoni și uciderea lui Henriette Hagerup, dar 
nimeni de la poliție nu vrea să comenteze acest subiect. 


VP - 134 


Ce surpriză! 

În Dagbladet capul de afiș îl ţine tot uciderea lui Tariq 
Marhoni, dar Henning nu e pomenit nicăieri. Opinia ziarului e că 
a fost vorba de o execuţie, nimic altceva, probabil dusă la 
îndeplinire de un profesionist. Henning însă a scăpat. 

Dă să se ridice și să plece, când un taxi, un Mercedes argintiu, 
încetinește în timp ce trece pe lângă Deli de Luca. Mașina se 
oprește la semafor. Înăuntru sunt doi inși, amândoi stau în faţă. 
Privirea lui Henning este atrasă spre ei fiindcă amândoi se uită 
la el. Și continuă să se uite, chiar dacă lumina e verde acum. 

Tramvaiul din spatele taxiului claxonează și Mercedesul 
accelerează ușor. Ochii lui Henning urmăresc taxiul care face 
dreapta pe Nordregate și dispare în spatele bibliotecii. „Sigur, s- 
ar putea să nu fie nimic, se gândește el. Dar s-ar putea și să fie 
ceva”. Soarbe dintr-o înghiţitură restul de cafea, aruncă paharul 
într-un coș de gunoi care deja dă pe dinafară și se îndreaptă 
spre intersecție. Caută Mercedesul, care a făcut stânga, pe 
Toftesgate, dar nu reușește să-i ia numărul de înmatriculare sau 
numărul permisului de conducere prins deasupra. 

Henning încearcă să uite întâmplarea, dar nu-i atât de ușor. 
De-abia a avut timp să vadă că cei doi semănau între ei. 
Amândoi bruneţi, cu păr negru, cu barbă neagră. Poate fraţi? Și 
sigur erau imigranţi. 

Coincidență? 

Poate că ar trebui să plece de acolo înainte ca Mercedesul 
argintiu să revină. Vrea să coboare panta înclinată dintre 
Markvei și Fredensborgvei, unde râul Aker curge somnoros pe 
sub pod, dar în ultima clipă se hotărăște să treacă pe la 
magazinul de băuturi alcoolice. De data asta, fără nicio legătură 
cu mama lui. 

Ajuns în magazin, se oprește lângă fereastră, ascunzându-se 
pe după clienţi și răsfoind o broșură în timp ce cercetează 
strada. Multe Mercedesuri, și multe dintre ele argintii, dar 
niciunul cu doi inși bruneţi la bord. 

După o vreme iese în stradă, se uită în stânga și-n dreapta, 
apoi se îndreaptă în pas săltat spre Facultatea de Științe ale 
Comunicării Westerdal. Respiră mai repede decât ar trebui. Și se 
uită mereu peste umăr. 

Când, în sfârșit, lasă traficul în urmă și intră în colegiu, își 
recapătă suflul. Se gândește că, în cazul în care cei doi din taxi îl 


VP-135 


țineau sub supraveghere, nu prea îi duce mintea la așa ceva, 
din moment ce a reușit să scape de ei atât de ușor. Sau sunt 
mult prea pricepuţi, din moment ce nu-i mai zărește pe nicăieri. 
Poate au încetinit doar ca să-l vadă mai bine. Se hotărăște să 
uite întâmplarea. E aproape ora zece. A sosit momentul să 
schimbe o vorbă cu profesorul îndrumător al lui Henriette 
Hagerup. 


36. 


Zona din jurul colegiului s-a schimbat în ultimele două zile. 
Camerele de luat vederi au dispărut și, odată cu ele, și bocitorii. 
Altarul improvizat este tot acolo, dar nu mai arde nicio 
lumânare. Henning observă că numărul mesajelor a crescut, mai 
multe buchete de flori, trandafiri mai ales, s-au ofilit deja, dar în 
fața fotografiei ei nu mai e niciun student care s-o jelească. Cele 
câteva persoane de afară discută amical, fără nicio urmă de 
tristețe în ochi. Doi studenți, un băiat și o fată, fumează la 
intrarea în colegiu. 

„Poate se apropie sfârșitul semestrului, se gândește Henning, 
poate își dau ultimele examene? Sau poate că deja au plecat 
acasă?” Ceea ce i-ar îngreuna documentarea sau, cine știe, ar 
ușura-o. 

Simte că cei doi îl privesc lung când intră în clădirea 
principală. De îndată ce ajunge înăuntru, vede recepţia în 
stânga, cu un ghișeu semicircular la care stau un băiat și o fată. 
Îmbrăţișaţi, sărutându-se. Henning tușește ușor și se sprijină de 
ghișeu. 

Cei doi tresar, chicotesc și se uită la el. Henning le citește în 
ochi dorința: „Ce-ar fi să luăm o cameră?” „O, de-aș avea din 
nou douăzeci de ani”, cugetă Henning. 

— Trebuie să mă întâlnesc cu Yngve Foldvik, spune el. 

Tânărul, cu părul lung, în codițe rasta, și o barbă lăsată în voia 
ei, arată spre trepte. 

— Urcaţi la primul etaj, faceţi la dreapta și din nou la dreapta. 
Acolo e biroul lui. 

Henning îi mulțumește pentru amabilitate. Dă să plece, dar își 
amintește ceva. 


VP - 136 


— O cunoști cumva pe Anette? 

— Anette? 

„Imbecilule, se apostrofează Henning, aici trebuie să fie cel 
puţin cincisprezece Anette.” 

— Nu-i știu decât numele mic. Era prietenă cu Henriette 
Hagerup. Frecventau același curs. 

— A, despre ea e vorba. Da, Anette Skoppum. 

— Ai văzut-o cumva azi? 

— Nu, nu cred. Tu ai văzut-o? își întreabă Rasta prietena, care 
tot butonează la mobil. 

Fata clatină din cap și nu ridică privirea. 

— Îmi pare rău, spune Rasta. 

— N-are a face, zice Henning și pleacă. 

Brusc, se vede înconjurat de studenţi. Trece pe lângă ei și în 
timp ce urcă treptele. E ca și cum ar fi dat ceasul înapoi, cu 
doisprezece, treisprezece ani. Și-aduce aminte de anii lui de 
studenţie, la Blindern, o vreme fără prea multe responsabilităţi, 
cu petreceri, stresul în sesiuni, pauze de cafea, ochi atenţi în 
sala de lectură. li plăceau ochii din sala de lectură, îi plăcea să 
fie student, îi plăcea să absoarbă cât mai multă știință. 

Biroul lui Foldvik e ușor de găsit. Henning bate la ușă. Niciun 
răspuns. Bate din nou și se uită la ceas. Este zece fără un minut. 
Bate a treia oară și apasă pe clanţă. Ușa e încuiată. 

Privește în jur. Locul e pustiu acum. Uși de o parte și de 
cealaltă. Un întreg coridor plin de ele. Pe majoritatea scrie 
„Redacţie” sau „Sală de repetiţie”. Observă un avizier negru de 
care e prins afișul filmului Elisei. 

Zgomotul de pași în urcare îl face să se întoarcă. De după colț 
apare un bărbat care se îndreaptă spre el. Yngve Foldvik arată 
exact ca în fotografie, cu părul pieptănat la fel, pe o parte. Din 
nou Henning are senzaţia că îl cunoaște, dar nu-și dă seama de 
unde. 

Abandonează gândul și îi iese în întâmpinare lui Foldvik. 
Foldvik întinde mâna. 

— Sunteţi Henning Juul, nu? 

Henning încuviințează din cap. 

— Yngve Foldvik. Încântat de cunoștință. 

Henning încuviinţează din nou din cap. Uneori, când cunoaște 
oameni noi, e frapat de felul în care vorbesc, de cuvintele pe 
care tind să le folosească. Numele mic și numele de familie, 


VP - 137 


urmate de sintagma „Încântat de cunoștință”, de exemplu. 
Nimic neobișnuit. Dar ce rost are să spui că ești încântat de 
cunoștință când pe omul din fața ta îl vezi pentru prima oară în 
viață? Simpla lui existenţă nu te poate încânta automat. 

Nora spunea „Salut, Nora la telefon” ori de câte ori îl suna. 
Formula asta îl irita de fiecare dată, dar nu i-a spus niciodată. 
Era clar ca bună ziua că era la telefon, din moment ce vorbea cu 
ea. 

„Tot felul de formule, gândește el. Ne înconjurăm de formule, 
fără să ne gândim ce sugerează ele, cât de inutile sunt și cât de 
puţină însemnătate au”. Desigur, speră ca întrevederea cu 
Yngve Foldvik să fie cât mai plăcută, dar, la drept vorbind, nu 
acesta este motivul pentru care a venit aici. 

— Sper că nu v-am lăsat să așteptați, spune Foldvik amabil. 

— De-abia am sosit, replică Henning și îl urmează în birou. 

E un birou mic. Un monitor imens pe o masă, două ecrane TV 
montate pe perete, două scaune și mai multe afișe de film. 
Rafturile sunt pline de cărţi documentare și biografii despre care 
observă imediat că sunt legate de cinematografie. Observă și că 
Foldvik are scenariul filmului Pu/p Fiction sub formă de carte. 
Foldvik ia loc și îi face semn să se așeze pe celălalt scaun. 
Foldvik își împinge scaunul spre fereastră și o deschide. 

— Pfiuu! Ce aer închis, spune el. 

De unde stă, Henning vede parcarea. Ochii i se opresc asupra 
unei mașini care așteaptă schimbarea semaforului la intersecţia 
dintre  Fredensborgvei și Rostedsgate. Este un Mercedes 
argintiu. Un taxi. De data asta, reușește să vadă numărul 
permisului de conducere de pe capota mașinii: A2052. 

Se hotărăște să verifice numărul cu prima ocazie. 

— Așadar, cu ce vă pot fi de folos? întreabă Foldvik. 

Henning scoate reportofonul și i-l arată lui Foldvik, care înclină 
din cap, în semn de aprobare. 

— Henriette Hagerup, spune Henning. 

— Da, m-am gândit eu că despre asta e vorba. 

Foldvik zâmbește. Totul e încă în stadiul amabilităţilor. 

— Ce-mi puteți spune despre ea? 

Foldvik inspiră adânc și scotocește printre amintiri. Se 
întristează și clatină din cap. 

— E... 

Clatină din nou din cap. Henning nu intervine. 


VP - 138 


— Henriette era un mare talent. Era extrem de inteligentă și 
scria excepţional. Am avut destui studenți până acum, dar 
sincer nu-mi amintesc că vreunul să fi avut un potenţial mai 
mare decât alei. 

— În ce fel? 

— Era absolut temerară. Voia să provoace și provoca, dar 
provocările ei aveau substanţă, dacă înțelegeţi ce vreau să 
spun. 

Henning aprobă din cap. 

— Se bucura de simpatie printre ceilalți studenți? 

— Henriette? O, da. De foarte multă simpatie. 

— Era sociabilă, extrovertită? 

— Absolut. Nu cred să fi refuzat vreo petrecere. 

— Cum e atmosfera la colegiu? 

— Bună. Foarte bună, aș putea spune. Anul lui Henriette a 
fost chiar foarte unit. E parte din filosofia noastră ca totul să fie 
permis în procesul de creație. Să-ţi dai frâu liber, să renunti la 
inhibiţii, să te dăruiești plenar. Dacă te temi că vei fi judecat de 
cei din jur, n-ai cum să fii creativ. Asta-i alpha și omega, dacă 
vrei să creezi ceva. La început, trebuie să-ţi învingi timiditatea. 

Pe Henning mai că-l tentează să se înscrie și el la colegiul 
acesta, dar renunţă și revine la realitate. 

— Cu alte cuvinte, nici urmă de invidie? 

— Nu, din câte știu eu. Deși profesorii nu știu chiar totul, 
spune Foldvik și râde. 

Apoi își dă seama de implicaţiile întrebării lui Henning. 

— Credeţi că de aceea a fost ucisă? întreabă Foldvik. Din 
invidie? 

— Deocamdată nu cred nimic. 

„Vorbesc ca un poliţist, se gândește Henning. Din nou”. 

— Parcă l-au arestat deja pe prietenul ei. 

— E doar suspect. 

— Da, dar cine altul să fi comis crima? 

Lui Henning îi vine să întrebe „De ce crezi că sunt aici?”, dar 
renunţă. Vrea ca discuţia să se desfășoare în termeni amicali cât 
mai mult posibil. Dar simte că Foldvik a devenit precaut. 

— Nu neg că există fricţiuni între studenţi, dar acesta nu-i un 
lucru ieșit din comun printre persoanele creative, cu viziuni 
diferite asupra acelorași proiecte. 

— Ce ziceţi, unii studenți dau mai mult din coate decât alţii? 


VP - 139 


— Nu, n-aş spune. 

— Nu vreţi să spuneți sau nu știți? 

— Nu știu. Și nu sunt sigur că v-aș spune chiar dacă aș ști. 

Henning zâmbește în sinea lui. Nu e deranjat de faptul că în 
ultimele minute atmosfera a devenit mai puţin relaxată. 

— O casă de filme a cumpărat drepturile de ecranizare a unui 
scenariu scris de ea, e-adevărat? 

— Da, e-adevărat. 

— Cum se numește? 

— Casa de producţie Spot the Differencef. O companie bună. 
Serioasă. 

Henning își notează numele. 

— E un fapt obișnuit ca studenţii să vândă proiecte unor 
companii serioase înainte de a absolvi? 

— Se mai întâmplă. Sunt mulţi producători disperaţi, care 
caută voci noi, incitante. Dar, ca să fiu sincer, multe dintre 
scenarii sunt slăbuţe. 

— Vreţi să spuneţi că unii dintre studenţii dumneavoastră 
învaţă meseria și în același timp o și practică? 

— Întocmai. Și aș minţi dacă nu v-aș spune că o seamă dintre 
ei sunt foarte convinși că locul lor nu e aici, ci în lumea reală, în 
care să facă filme, să producă și să scrie filme. 

— Adică sunt niște oameni foarte plini de ei? 

— Ca mai toţi oamenii ambiţioși. E ciudat, dar cei mai 
talentaţi sunt, de obicei, și foarte plini de ei. 

Henning încuviinţează din cap. Urmează o pauză. Atenţia lui 
Henning este atrasă de un articol de ziar înrămat și atârnat pe 
perete. Este un articol din Dagsavisen. Și fotografia unui băiat. 
„Fiul lui Foldvik, probabil”, se gândește el. Aceeași gură, același 
nas. Băiatul pare a fi la vârsta adolescenţei. Da Vince Code Lite 
e titlul. Articolul anunţă că Stefan Foldvik tocmai a câștigat un 
concurs de scenarii. 

— Văd că interesul faţă de filme e o caracteristică a familiei, 
spune Henning, arătând spre articol. 

Face asta des în timpul unui interviu, introduce un subiect 
care n-are nicio legătură cu fondul problemei, de preferat ceva 
personal, se agaţă de un obiect pe care îl vede, de exemplu, ca 
să obţină mai repede ce vrea de la interlocutor. E greu să faci 
un interviu bun dacă vorbești numai despre subiectul propriu- 


6 „Sesizează diferenţa” (n. red.). 
VP - 140 


zis. Sigur, se poate și așa, dar este mai ușor dacă învingi 
temerile oamenilor, dacă găsești ceva despre care se poate 
discuta liber, de preferat un lucru pe care-l cunoști și tu. Și 
întotdeauna este o idee bună să oferi informaţii din propria 
experienţă de viaţă, astfel interviul seamănă mai mult cu o 
șuetă. Secretul este ca persoana să uite că e intervievată. 
Adesea, informaţiile cele mai preţioase vin în mod spontan. 

Și asta speră Henning că se va întâmpla cu Foldvik. Acesta se 
uită la articol și zâmbește. 

— Da, așa e de cele mai multe ori. Stefan a câștigat concursul 
la șaisprezece ani. 

— Ce vorbiţi! 

— Da, nu s-ar putea spune că e lipsit de talent. 

— Ca și Henriette Hagerup? 

Foldvik se gândește. 

— Nu, Henriette era mai talentată. Cel puţin așa se pare. 

— Cum adică? 

Foldvik pare stingher. 

— Stefan nu mai pare la fel de interesat de scris. Știţi cum 
sunt tinerii. 

— Fete, bere, viaţă de student. 

— Exact. In ultima vreme de-abia ne mai vedem. Aveţi copii? 

Intrebarea îl ia pe nepregătite. Fiindcă are și nu are. Și nu și-a 
pregătit un răspuns mulţumitor, niciodată nu s-a gândit la așa 
ceva, chiar dacă știa că, mai curând sau mai târziu, întrebarea îi 
va fi pusă. 

Dă cel mai simplu răspuns posibil. 

— Nu. 

Dar îl doare inima. 

— Uneori, copiii îţi dau multe bătăi de cap. 

— Mm. 

Privirea lui Henning se oprește asupra unei fotografii de 4x6, 
înrămată și ea, de pe biroul lui Foldvik. E fotografia unei femei. 
Cu părul negru, lung, care a început să încărunţească. Nu 
zâmbește. Trebuie să aibă în jur de patruzeci și cinci de ani. 
Soţia lui Foldvik. 

Și, în clipa aceasta, Henning își aduce aminte când l-a văzut 
prima oară pe Yngve Foldvik. 

Soția lui Yngve Foldvik se numește Ingvild. Henning își 
amintește totul acum. Ingvild Foldvik a fost bătută și violată nu 


VP - 141 


departe de Cuba Bro, în urmă cu câţiva ani. Știe asta fiindcă a 
fost la proces, a scris despre caz. Yngve Foldvik a stat tot timpul 
în sala de judecată, ascultând fiecare detaliu grotesc al violului. 

Henning și-o amintește pe Ingvild Foldvik în postura de 
martor, cum tremura, traumatizată de cel care o zvântase în 
bătaie și apoi o violase. Dacă n-ar fi apărut un bărbat foarte 
puternic și curajos, care își plimba câinele în seara aceea, 
probabil că ar fi fost omorâtă. A fost mutilată în mod oribil, cu un 
cuţit. Pe tot corpul. Violatorul a fost condamnat la cinci ani. 
Ingvild a fost condamnată pe viaţă. Și, după cum observă 
Henning acum, rănile nu s-au închis încă. Coșmarurile. Și poate 
tipetele. 

Încearcă să alunge amintirea, după satisfacția, trecătoare, de 
a fi stabilit legătura dintre cei doi. 

— Ce scria Henriette? 

— În general, scurtmetraje. 

— Despre ce anume? Ați spus că-i plăcea să provoace. 

— Henriette a reuşit să facă două scurtmetraje cât a fost... 
cât a fost aici. Unul se numea Când diavolul bate la ușă - despre 
incest, celălalt se numea A/bă-ca-Zăpada, despre o fată care 
devine dependentă de cocaină. Filme destul de deștepte. 
Tocmai era pe punctul de a mai face unul. 

— Pe terenul Ekeberg? 

— Da. 

— Dar de ce acum? Atât de aproape de vacanța de vară? 

— Cred că acţiunea are loc la începutul verii. E important ca 
detaliile să fie cât mai autentice, încât filmul să aibă 
credibilitate. 

— Despre ce e filmul? 

— Filmul pe care urma să-l facă? 

— Da. 

— Nu cunosc detaliile, am discutat foarte puţin despre el. 

— Dar ce vă amintiţi? 

Foldvik oftează adânc. 

— Cred că voia să facă ceva despre sharia. 

Henning rămâne interzis. 

— Sharia? 

— Da. 


VP - 142 


Henning își drege glasul, încearcă să-și organizeze gândurile 
care îl bombardează. Primul care devine clar este mesajul pe 
care Anette i l-a scris lui Henriette. 

— Anette Skoppum lucra împreună cu Henriette Hagerup la 
filmul acesta? 

Foldvik încuviințează din cap. 

— Henriette a scris scenariul, iar Anette urma să facă regia. 
Dar, cunoscând-o pe Anette, probabil că a contribuit și ea la 
elaborarea scenariului. 

„Anette, se gândește Henning. Trebuie să te găsesc”. Și dacă 
e sută-n sută sigur de ceva e faptul că filmul pe care voiau să-l 
facă are legătură cu crima. 

— Știţi cumva dacă mai e aici sau dacă a plecat acasă, în 
vacanţă? 

— Cred că e încă aici. Am văzut-o ieri. Și, dacă-mi aduc bine 
aminte, trebuie să mă întâlnesc cu ea peste câteva zile, de 
aceea cred că n-a plecat. 

— Aveţi din întâmplare un număr de telefon la care o pot 
găsi? 

— Da, dar n-am voie să vi-l dau. Și nu sunt sigur că vreau să- 
mi bateţi studenţii la cap. Cu toţii suntem foarte supăraţi. 

„Da, ştiu”, se gândește Henning. Dar lasă de la el. 

— Scenariul pentru filmul de scurtmetraj, aveţi din întâmplare 
vreo copie? 

Foldvik oftează. 

— Cum vă spuneam, am discutat cu Henriette doar în treacăt 
despre el. Mi-a spus că mi-l trimite prin e-mail când îl termină, 
dar nu mi l-a trimis. 

— Ce se întâmplă cu filmul acum? 

— Încă nu ne-am hotărât. Mai aveţi vreo întrebare? Mai am o 
întrevedere cu cineva. 

Foldvik se ridică. 

— Nu, nu cred, răspunde Henning. 


37. 


Rasta e tot pe aparate când Henning revine la parter. 
„Dumnezeule, se gândeşte el, tipul încearcă s-o resusciteze pe 


VP - 143 


sărmana fată”. Henning își drege glasul. Rasta ridică privirea. 
Sfiala tinerilor, pe care a lăudat-o Yngve Foldvik, s-a dus pe apa 
sâmbetei. 

— Mulţumesc foarte mult pentru ajutor, începe Henning. Am 
găsit imediat biroul lui Foldvik. 

— Pentru puțin. 

Rasta își linge buzele. 

— Pot să-ţi mai cer o favoare? Sunt reporter, lucrez la un 
articol despre Henriette Hagerup și despre cum reușesc 
studenţii din anul ei să-și revină după teribila întâmplare. Nu va 
fi un articol care să intre în intimitatea lor, ci unul mai abstract, 
bazat pe tăcerea de după, despre cum o traumă ca aceasta 
poate afecta un grup de studenţi. 

Dacă există un premiu pentru exagerare, nominalizarea lui 
Henning intră în calcul fără doar și poate. Rasta îl privește 
înțelegător. 

— Cu ce vă pot ajuta? 

— Aș vrea o listă cu colegii ei. N-o ai cumva în computer? 

— Cred că da. O clipă, spune Rasta și apucă mouse-ul. 

Dă un clic și apasă pe câteva taste. Lumina ecranului i se 
reflectă în ochi. 

— O vreţi listată? 

Henning zâmbește. 

— Te rog. Am mare nevoie de ea. 

Clic, tastă. Lângă ei începe să se încălzească o imprimantă. O 
foaie de hârtie alunecă din ea. Rasta o ia și i-o înmânează lui 
Henning, cu un zâmbet satisfăcut. 

— Super! Mulţumesc foarte mult, spune Henning și ia foaia de 
hârtie. 

Se uită repede peste nume, sunt douăzeci și două cu totul. 
Una dintre cărțile de vizită pe care le-a citit în prima zi îi vine 
imediat în minte. Mi-e dor de tine, Henry. Nici nu știi cât de mult 
îmi lipsesti, Tore. 

Tore Benjaminsen. 

— Nu te supăra, i se adresează el bunului samaritean din 
dosul ghișeului. 

Rasta tocmai se pregătea să devoreze în continuare ce-a mai 
rămas din amica lui, dar se întoarce când aude vocea lu 
Henning. 

— Da? 


VP - 144 


— ÎI cunoşti pe Tore Benjaminsen? 

— Pe Tore? Da. Bineînţeles. Toată lumea îl cunoaște pe Tore, 
he, he. 

— E aici? L-ai văzut? 

— L-am văzut undeva, pe-afară. 

Henning se întoarce spre ieșire. 

— Cum arată? 

— Cu păr scurt, mic, slăbănog. Cred că poartă o haină 
bleumarin. Ca de obicei. 

— Mulţumesc mult pentru ajutor! spune Henning și zâmbește. 

Rasta ridică mâna și înclină ușor din cap. Henning iese și 
privește în jur. Îi ia doar o secundă ca să-l localizeze pe Tore 
Benjaminsen. Fumează; este unul dintre fumătorii pe care i-a 
văzut acum aproape o oră. 

Tore și tânăra, care fumează și ea, îl observă înainte să 
ajungă în dreptul lor. Işi dau seama că vrea ceva și se opresc din 
vorbă. 

— Dumneata ești Tore? întreabă Henning. 

Tore Benjaminsen  încuviințează din cap. Henning îl 
recunoaşte acum. Tore a fost intervievat de Petter Stanghelle 
acum două zile, în burniţa de afară. Henning n-a citit ce-a spus 
Tore despre prietena lui moartă, dar își amintește de chiloţii 
Björn Borg. 

— Sunt Henning Juul. Lucrez pentru 123news. Putem schimba 
câteva cuvinte? 

Tore se uită la fată. 

— Ne vedem mai încolo, anunță el emfatic. 

Nu-i va fi greu să gâdile egoul lui Tore. 

„Tore are o mână de copil”, se gândește Henning când i-o 
strânge. Se așază amândoi pe o bancă din apropiere. Tore își 
scoate pachetul de țigări, ia una pentru el și îi oferă una lui 
Henning. Henning refuză politicos, dar ochii îi rămân pe vechea 
lui cunoștință. 

— Credeam că Henriette e de domeniul trecutului pentru 
ziariști. 

— Într-un fel, da. Într-alt fel, nu. 

— Mda, așa-i cu crimele, spune Tore și își aprinde ţigara. 

— Da. 

Tore vâră bricheta în buzunarul hainei și trage adânc fumul în 
piept. Henning îl privește. 


VP - 145 


— Henry a fost o fată extraordinară. În multe privinţe. Foarte 
atașată de ceilalţi. Poate un pic prea atașată. 

— Cum adică? întreabă Henning, chiar când își aduce aminte 
că ar fi trebuit să pornească reportofonul. 

Acum e prea târziu. 

— Era extrem de extrovertită și... cum să spun... aproape 
excesiv de atașată de oameni, dacă înțelegeţi ce vreau să spun. 

Tore trage din nou din ţigară, apoi privește în jur. Se salută 
din priviri cu o fată care trece pe lângă ei. 

— Adică îi plăcea să cocheteze? 

Tore încuviințează din cap. 

— Nu cred că a existat cineva aici, cu ceva între picioare, 
care, într-un moment sau altul, să nu fi... 

Se oprește și clatină din cap. 

— Mare păcat, reia el. Că a murit. 

Henning încuviințează din cap. 

— L-ai întâlnit vreodată pe prietenul ei? 

— Pe Mahmoud Marhoni? 

Tore îi scuipă numele și accentuează „h”-ul. 

— Da. 

— Habar n-am ce-a găsit Henry la căcănarul ăla. 

— Era căcănar? 

— Era un mare căcănar. Conducea un BMW cât casa și-o 
făcea pe mahărul. Nu mai zic câți bani arunca în stânga și-n 
dreapta. 

— Deci nu se uita la bani? 

— Nu se uita, cheltuia în neștire. Își lăsa cardul de credit la 
bar și le spunea amicilor lui Henry să bea în contul lui. De parcă 
ar fi încercat cu disperare să arate cât de tare e. Nu m-ar 
surprinde dacă... 

Tore se întrerupe din nou. 

— Ce nu te-ar surprinde? 

— Voiam să spun că nu m-ar surprinde dacă s-ar afla că era 
traficant de droguri, dar știu că asta sună a xenofobie. 

— Poate, dar dacă e adevărat? 

— Nu știu nimic despre asta. Și, doar fiindcă am spus-o, nu 
înseamnă că sunt xenofob. 

— Nu cred că ești. 

— Dar n-o merita pe Henry. Era un nemernic și jumătate. 


VP - 146 


Tore și-a terminat ţigara și aruncă mucul pe jos, fără să-l 
strivească. Micul prieten alb stă acolo, fumegând albastru- 
cenușiu, chiar lângă o băltoacă. 

— Cum era relaţia lor? 

— Furtunoasă, cred că e termenul cel mai potrivit. 

— În ce sens? 

— Când se certau, când se împăcau. lar Mahmoud era gelos. 
Deși, ţinând cont de cum se purta Henry, era de înțeles. 

Henning se gândește din nou la sharia. 

— L-a înșelat vreodată? _ 

— Nu știu, dar nu m-ar surprinde. li plăcea să epateze, să fie 
în centrul atenției pe ringul de dans, ca să dau numai un singur 
exemplu. Se îmbrăca provocator. 

Tore privește în altă parte, cu o expresie tristă în ochi. 

— Era vreun bărbat cu care cocheta mai mult decât cu alții? 

— Erau mulți. Mulţi de tot. 

— Îţi plăcea și ţie? 

Henning își ridică privirea din carnețel și se uită în ochii lui 
Tore. Tore zâmbește și privește în jos. Oftează. 

— La masa lui Henriette nu era niciodată un loc liber. Practic, 
toţi cei care urmau cursul voiau să lucreze cu ea. M-am 
împrietenit cu ea încă de la început. Ne-am simţit extraordinar 
împreună. Flirtam mereu. Tocmai o rupsesem cu cineva când 
ne-am cunoscut și am discutat mult despre asta. Era foarte 
săritoare, plină de compasiune și de căldură. Era una dintre 
acele persoane care știu să asculte. Și, ori de câte ori îmi 
deschideam sufletul în faţa ei, mă îmbrăţișa și îmi spunea că e 
alături de mine. Mă îmbrăţișa strâns, cu tot dragul. De-aia mi- 
am și deschis sufletul atât de mult în cele șase luni, spune el și 
izbucnește în râs. 

Henning își imaginează scena, și-o imaginează pe Henriette. 
Frumoasă, blândă, sociabilă, cochetă. Cine n-ar vrea să stea în 
preajma unei raze de soare? 

— Era ușor să-i iei entuziasmul drept altceva, drept o invitaţie, 
motiv pentru care într-una dintre zile am mers prea departe. Am 
încercat s-o sărut și... 

Clatină iar din cap. 

— Ei bine, se pare că am interpretat greșit semnalele. La 
început am fost furios, credeam că se jucase cu mine, că mă 
prinsese în plasă doar ca să mă respingă. Credeam că ăsta era 


VP - 147 


jocul ei. Șoarecele și pisica, te excită și te lasă baltă. Câteva 
săptămâni am fost furios pe ea, dar, până la urmă, mi-a trecut. 
Într-o seară, când am ieșit în oraș cu mai mulţi din grupul 
nostru, am discutat despre asta. Henriette voia să fim prieteni, a 
spus ea, nimic mai mult. Am preferat să fim prieteni decât să 
cheltuiesc o grămadă de energie gândindu-mă că am fost 
respins și, din clipa aceea, ne-am înţeles foarte bine. 

— Ţi-a părut rău când s-a cuplat cu Mahmoud? 

— Nu, nu chiar. Știam că eu n-o atrag. Dar... nicio lege nu 
interzice gelozia, nu? 

Henning dă din cap aprobator. Tore trage adânc, lacom, din 
următoarea țigară. 

— Ai idee cine ar fi putut s-o ucidă? 

Tore îl privește lung. 

— Nu credeţi că Mahmoud a ucis-o? 

Henning se oprește o clipă, neștiind cât de sincer poate fi; 
ceva îi spune că Tore nu prea are lacăt la gură. De aceea spune: 

— Mda, a fost arestat, dar nu se știe niciodată. 

— Dacă n-a ucis-o Mahmoud, nu știu cine ar fi putut s-o facă. 

— Ştii dacă, pe lângă Mahmoud, mai avea și alţi prieteni 
musulmani? 

— O grămadă. Henriette era prietenă cu toţi. Și toţi voiau să 
fie prieteni cu ea. 

— Dar Anette Skoppum? 

— Ce-i cu ea? 

— Colabora cu Henriette din când în când... cel puţin așa mi s- 
a spus. 

Tore dă din cap aprobator. 

— O cunoști bine? 

— Nu, aproape deloc. E exact opusul lui Henriette. Vorbește 
puţin. Am auzit că suferă de epilepsie, dar n-am văzut-o 
niciodată în criză. Nu e prea sociabilă. Cel puţin atunci când e 
trează. Dar când e beată... 

— Își dă drumul? 

— Mda, e un fel de-a spune. Știi ce spune de fiecare dată 
când e supărată? 

— Ce? 

— Ce rost are să fii un geniu dacă nu știe nimeni? Tore îi imită 
vocea și zâmbește. Dacă a avut cineva vreodată motive 
întemeiate să stea prost cu încrederea în sine, Anette Skoppum 


VP - 148 


e persoana. Nu e foarte talentată. Și cunosc cel puţin trei inși 
care s-au culcat cu ea când era beată. Eu, unul, cred că e 
lesbiană. 

— De ce crezi asta? 

— S-ar putea să greşesc. E doar o senzaţie de-a mea. Nu vi s- 
a întâmplat niciodată? Să simţiţi, intuitiv, că știți niște lucruri 
despre anumite persoane? 

— Mi se întâmplă tot timpul, răspunde Henning și zâmbește 
scurt. 

— Cu siguranţă o simpatiza mult pe Henriette, asta se vedea 
de la o poștă. Ca toată lumea, de altfel. Ce păcat, spune Tore și 
clatină iar din cap. 

— Aș vrea să discut și cu Anette. Ai cumva numărul ei de 
mobil? 

Tore își scoate mobilul. Un Sony Ericsson albastru-închis, 
lucitor. 

— Cred că da. 

Apasă pe câteva butoane și-i dă mobilul lui Henning, care 
citește opt cifre și le trece în carnet. 

— Mulţumesc, spune Henning. Alte întrebări nu mai am. Vrei 
să mai adaugi ceva? 

Tore se ridică de pe bancă. 

— Nu. Dar sper că poliţia a arestat pe cine trebuie. Aș vrea 
să... 
Se oprește. 

— Ai vrea să ce? 

— Nimic. Și așa e prea târziu. 

Tore Benjaminsen ridică o mână spre Henning și pornește 
spre intrare. 

— Mulţumesc pentru discuţie. 

— Și eu. 

Henning rămâne pe bancă și se uită după el. Tore încearcă să 
pară dur în pantalonii lui cu turul lăsat. Chiloţii Björn Borg sunt la 
locul lor. 


VP - 149 


38. 


După plecarea lui Tore, mai rămâne o vreme pe bancă. Zilele 
astea a cam mers cu încetinitorul, a încălzit băncile. Ceea ce e 
bine. Foarte bine. Nici urmă de mătrăgună pe aici. N-o vede pe 
Anette. Oameni care vin și pleacă. De fiecare dată, ochii lui 
Henning caută treptele roșii de la intrare. Și tot de fiecare dată 
rămâne dezamăgit. 

Se hotărăşte s-o sune. Înainte de a forma numărul, se uită la 
ceas, e deja 13:30. Se întreabă ce represalii l-ar putea aştepta 
dacă nu se prezintă la extraordinar de importanta ședință de 
redacție, dar poate pune pariu că Sture, în contul trecutului lor 
comun, îi va face un rezumat mai târziu. În plus, Henning cam 
are idee despre ce-o să spună șeful lui: „Din cauza fluctuațiilor 
neprevăzute de pe piața publicității, ne vedem siliți să reducem 
costurile. Pe termen scurt, măsurile nu vor avea un impact 
asupra personalului, dar s-ar putea să aibă pe termen lung, dacă 
nu scoatem mai multe pagini. Cu cât se citesc mai multe pagini, 
cu atât mai repede putem revinde spațiul noilor clienți. Dar, 
întrucât am vândut tot spațiul publicitar avut la dispoziție, 
trebuie să creăm mai multe pagini. Ceea ce înseamnă că trebuie 
să luăm decizii în privința articolelor pe care le scriem. Trebuie 
să fim mai atenți cu selecția materialelor. Și bla, bla, bla...” Unii 
se simt obligați să fie foarte sonori când vine vorba de 
integritate și de „importanţă sau relevanță”, iar Henning știe că 
Sture va declara că, în mare, este de acord cu asta, dar că e 
nevoie de mai multă ordine și disciplină. lar mai multă ordine și 
disciplină pentru ziarele online care vor să supravieţuiască 
înseamnă mai mult sex, mai multe ţâțe și mai multă 
pornografie. Asta vor oamenii. Chiar și cei care spun că nu vor, 
tot dau clic pe astfel de subiecte când au câteva minute libere, 
ca să se uite mai bine la ţâțele și la fundul folosite ca momeală. 
Ziarele online știu asta, au cifrele și statisticile care dovedesc că 
astfel de articole atrag accesări și, pornind de la acest criteriu, 
opțiunea este simplă. 

„Asta probabil că o va irita pe Heidi”, se gândește Henning, 
dar Heidi este cadru de conducere de rang secund și n-are 
încotro, trebuie să execute ordinele. Și niciodată nu va spune 


VP - 150 


ceva negativ despre conducere sau despre deciziile absurde ale 
acesteia. Și-a însușit prea bine cursurile de management. 

Henning îi telefonează lui Anette și așteaptă să-i răspundă. 
Mobilul ei sună de unsprezece ori. 

— Alo? 

Vocea lui Anette e șovăielnică și precaută. 

— Anette, numele meu e Henning Juul. Lucrez pentru 
123news. Am schimbat câteva vorbe lunea trecută. 

— N-am ce să vă spun. 

— Așteaptă, nu închide... 

A închis. Henning înjură în gând, se uită de colo-colo. Vede un 
ins în salopetă, cu o găleată în mână. 

„Trebuie s-o fac, își spune Henning. O sun din nou, chiar dacă 
e o strategie de mare risc. Probabil că așa va deveni și mai 
reticentă. Când te ţii de capul cuiva, nu prea te alegi cu multe, 
dar de la Anette încă n-am scos nimic”. 

La început aude cum sună normal, apoi, după câteva 
secunde, sună ocupat. „La naiba, îmi respinge apelul”, se 
gândește el, și mai vede un ins în salopetă. Se hotărăște să-i 
trimită un mesaj: 


Știu că nu vrei să vorbești cu mine, dar nu e vorba 
de un interviu. Cred că Henriette a fost ucisă din cauza 
filmului pe care voiați să-l faceți. Despre asta aș vrea 
să discutăm. Ne putem întâlni undeva? 


Apasă pe „trimite” și așteaptă. Așteaptă. Și iar așteaptă. 
Niciun răspuns. Injură din nou. Ce să facă acum? 
„Nu, se gândește el. Exclus”. li scrie un alt mesaj: 


Știu că ești speriată, Anette. Îmi dau seama. Dar 
cred că te pot ajuta. Lasă-mă să te ajut, te rog. 


„Trimite” din nou. Știe că mesajul sună disperat, dar nu e 
departe de adevăr. Tresare când, peste câteva secunde, mobilul 
anunţă sosirea unui mesaj. Il deschide. 


Nimeni nu mă poate ajuta. 


VP - 151 


Simte cum adrenalina începe să crească. Lucrurile devin din 
ce în ce mai serioase și mai interesante. Răspunde: 


Asta nu poti ști, Anette. Dacă mă lași să citesc 
scenariul, poate începem discuţia de acolo. Promit să 
fiu discret. Dacă nu vrei să ne întâlnim - poate mi-l 
trimiti prin e-mail. Adresa mea e hjuulQ123news.no. 


Trimite. 

Eternitatea comprimată în câteva secunde. Le aude cum trec. 

„Nu, se gândește el. N-are rost. Anette este o cauză pierdută. 
Nu vrea, nu vrea să fie o sursă, nici măcar una confidențială”. 
Henning se consolează oarecum că a făcut o încercare serioasă. 
Dar acest gen de consolare nu-i ţine de cald. Se ridică și dă să 
plece. 

Mobilul anunţă un nou mesaj. Patru bipuri rapide. 


Café Gode. Peste o oră. 


39. 


Bjarne Brogeland oftează. Citeşte un document pe ecran, dar, 
fiindcă își încordează privirea de-atâta timp, simte că îl ia 
durerea de cap. „Am nevoie de o pauză, își spune el. Una lungă. 
Poate că ar trebui s-o întreb pe Sandland dacă nu i-ar surâde să 
luăm prânzul undeva, să discutăm de-ale noastre, despre caz, 
puţin sex. A naibii femeie, te-ațâță și te lasă cu ochii în soare. Va 
trebui să-mi iau gândul de la ea dacă nu reușesc să...” 

Gândurile lui Brogeland sunt întrerupte de apariţia unei 
ferestre pe monitor. Figura criminalistei Ann-Mari Sara umple 
ecranul prin intermediul unei camere web. Brogeland se apleacă 
și dă volumul mai tare. 

— Am făcut ceva progrese cu laptopul, spune ea. 

— Laptopul lui Marhoni? 

— Nu, al lui Mahatma Gandhi. Al cui crezi? 

— Aţi găsit ceva? 

— A, cred că putem fi siguri de asta. 

— OK. Așteaptă puţin. Vreau s-o chem pe Sandland. 


VP - 152 


— Nu-i nevoie. Am să-ţi trimit totul prin e-mail. Voiam doar să 
văd dacă ești pe-aici. 

— OK. 

Brogeland se ridică și iese pe coridor. Orice pretext de a bate 
la ușa lui Sandland trebuie exploatat. Deschide ușa. Sandland 
vorbește la telefon. Chiar și așa, Brogeland șoptește cu o dicție 
exagerată: 

— Laptopul lui Marhoni. 

Arată spre biroul lui, chiar dacă nu e nevoie. Sandland va 
primi materialul prin e-mail. Femeia îi face semn că vine 
imediat. 

„O, cât de mult vreau să vii”, se gândește Brogeland în timp 
ce închide ușa după el. Se întoarce în birou și se lasă să cadă pe 
scaun. Deschide poșta și vede că a sosit mesajul de la Ann-Mari 
Sara. Dă clic pe el și descarcă atașamentul. 

In clipa aceea, Sandland apare pe ușă. 

— La tanc, spune Brogeland. 

Sandland se oprește în spatele lui și i se apleacă peste umăr. 
Brogeland de-abia se mai poate abţine. Niciodată n-a fost atât 
de aproape de el. li simte... 

„Nu! Nici măcar să nu te gândești la așa ceva!” 

Citește cu glas tare mesajul de la Ann-Mari Sara: 


Hard diskul a fost afectat în mare măsură, dar sunt 
destule informații pe care le putem recupera. Cred că 
avem deja ce era mai important. Deschide 
atașamentul și-ai să vezi la ce mă refer. 


Brogeland dă clic pe atașament și urmărește ecranul plin de 
nerăbdare. Când apare imaginea, se întoarce și ridică privirea 
spre Sandland. Zâmbesc amândoi. Brogeland își îndreaptă din 
nou atenţia spre computer, dă clic pe „răspunde” și scrie: 


Bravo, AMS. Dar continuaţi cu hard drive-ul. Poate 
mai găsiți și alte informații de care avem nevoie. 


Brogeland își freacă mâinile și se gândește la turul final. 
Turul de onoare. 


VP - 153 


40. 


De obicei, cafeaua își face efectul, dar nu și atunci când e 
tensionat. Nu și atunci când așteaptă pe cineva. Nu și atunci 
când ora propusă de Anette a trecut de mult. 

La Cafe Gode, a ales o masă de lângă fereastră, de unde 
poate vedea traficul și oamenii care trec pe trotuar, la doar un 
metru de el. Un alt motiv pentru care stă aici e că se află 
aproape de ieșire. Pentru orice eventualitate. 

De ce întârzii, Anette? Se frământă, se gândește că, dacă 
toate astea s-ar petrece într-un film, Anette nu ar mai apărea. 
Cineva ar da de ea, ar lua ceea ce-l interesează pe Henning și ar 
face în așa fel încât cadavrul ei să nu fie descoperit. Sau poate 
că nici nu s-ar deranja să-l ascundă? 

Scutură din cap, dar se simte tentat să accepte astfel de 
gânduri, dat fiind că au trecut deja mai bine de treizeci de 
minute. Încearcă să-și imagineze ce s-a întâmplat. Poate a 
primit o vizită neașteptată, poate a sunat-o mama ei, poate 
așteaptă să se oprească mașina de spălat sau poate a 
comandat o pizza de la Peppe, iar Peppe a livrat-o cu clasica 
întârziere de o jumătate de oră? 

Nu. Puțin probabil la ora asta. Poate că pur și simplu nu te 
poţi baza pe ea? Sunt oameni de genul ăsta, dar Anette nu i-a 
dat impresia că ar fi unul dintre ei. Ea face parte din categoria 
celor care încearcă; încearcă să-și exploateze potenţialul, să 
realizeze ceva în viață, să-și împlinească ambițiile. 

Poate se pripește să tragă asemenea concluzii după numai o 
scurtă întâlnire, dar se pricepe la oameni; care e ţâfnos, care e 
sensibil, care e sincer, autentic, care își bate soția, care e tentat 
să bea un pahar în plus ori de câte ori are ocazia, care e genul 
„lasă-mă-să-te-las” și care încearcă. Și este cât se poate de 
sigur că Anette încearcă, de mult timp. Tocmai de aceea își face 
griji acum. 

Dar, în cele din urmă, ușa cafenelei se deschide. Tresare când 
își dă seama că e Anette. Arată altfel decât acum două zile. 
Teama e tot acolo, în ochii ei, dar acum tânăra pare mai închisă 
în ea. Și-a tras gluga pe cap. Nu s-a machiat și pare șleampătă. 
E puţin aplecată de spate. Are un rucsac. Un rucsac mic, gri, 
fără etichetă, dar cu multe abţibilduri. 


VP - 154 


Îl zărește, privește în jur și se îndreaptă spre el. În nouă cazuri 
din zece s-ar fi ales cu o beșteleală zdravănă. Jurnaliștii naibii, 
care nu lasă-n pace oamenii cumsecade, care n-au nicio rușine. 
A mai auzit asta. Și a înțeles rostul, dar nu acum. 

Anette se oprește în dreptul mesei. Nu se așază. Îl privește în 
timp ce-și dă jos rucsacul. judecând după abţibilduri, a călătorit 
mult. Vede numele unor orașe exotice din ţări îndepărtate. 
Assab (Eritreea), Nzerekore (Guineea), Osh (Kîrgîzstan), Blantyre 
(Malawi). Trântește rucsacul pe scaun. 

— Vrei să bei ceva? 

— Nu rămân. 

Scoate un teanc de hârtii din rucsac, i-l aruncă în faţă și 
închide repede rucsacul. Și-l pune în spate, se răsucește pe 
călcâie și dă să plece. 

— Anette, așteaptă! 

O spune pe un ton mai autoritar decât și-ar fi dorit. Oamenii îi 
privesc lung. Anette se oprește și se întoarce. „Sper că simte cât 
de important este totul, se gândește Henning, sper că-mi citește 
în ochi bunătatea, sinceritatea”. 

— Te rog, bea o cafea cu mine. 

Anette nu schițează niciun gest, doar se uită la el. 

— OK, fără cafea, are gust de leșie, ce-ai zice de un latte? Un 
ceai? Einz, zwei, ceai? 

Anette face un pas spre el. 

— Avem umor, nu glumă. 

Henning se simte ca un puști de doisprezece ani care tocmai 
a fost prins copiind. 

— Ți-am mai spus: n-am ce vorbi cu dumneata. 

— Atunci de ce-mi dai asta? întreabă el, arătând spre teancul 
de hârtii din fața lui. 

Pe prima pagină stă scris: 


O castă sharia 
Scenariul de Henriette Hagerup 
Regia de Anette Skoppum 


Henning încearcă să se controleze. Simte nevoia să citească 
materialul pe loc. 

— Ca să înţelegi. 

— Dar... 


VP - 155 


— Te rog... nu încerca să mă ajuţi. 

— Dar, Anette... 

Tânăra a făcut deja câţiva pași. Henning vrea să se ridice, dar 
își dă seama de inutilitatea și de disperarea unui asemenea 
gest. Preferă să strige după ea: 

— De cine te temi, Anette? 

Tânăra apasă pe clanţă fără să-l privească, fără să-i răspundă. 
Pur și simplu, pleacă. Henning privește spre ea și o lasă, 
închipuindu-și-o mergând singură, cu rucsacul în spinare. Se 
întreabă, surprins, dacă mai are ceva în el. Niște schimburi? Un 
film, o carte? 

Sau poate un pistol Taser? 

Gândul îi apare de nicăieri. Dar îl cântărește, dacă tot i-a 
venit. E un gând destul de interesant. La urma urmei, cine știe 
scenariul mai bine decât Anette? 

„Nu, își spune el. Dacă Anette ar avea vreo legătură cu 
uciderea prietenei ei, de ce m-ar lăsa să citesc scenariul? De ce 
m-ar ajuta să înţeleg?” Își alungă ideea din minte. „O prostie. 
Trebuie să citesc scenariul, să văd dacă-mi dă vreun indiciu. 
Trebuie să găsesc ceva”. 


41. 


Avocatul Lars Indrehaug își trece degetele prin păr și-l dă 
peste tâmple. „Labagiu, se gândește Brogeland. Ce ţi-aș mai 
face într-o încăpere izolată fonic, cu camerele de luat vederi 
oprite”. 

Vise și realitate. Două concepte total diferite, din păcate. 
Gândul devine și mai frustrant fiindcă sergentul Sandland stă 
chiar lângă el. Brogeland se uită la hârtiile de pe masă, apasă 
un comutator, apoi altul. Au pregătit interogatoriul cu atenţie, 
au cântărit probele și au căzut de acord asupra modului de 
prezentare. Chiar dacă Sandland se îndoiește încă de vinovăția 
lui  Marhoni, acesta trebuie să dea niște răspunsuri 
convingătoare la întrebările pe care le vor pune. 

Lui Brogeland îi place la nebunie să discute de-ale meseriei cu 
Sandland, se excită la vederea buzelor ei atunci când e serioasă, 
înverșunată, indignată la culme în numele societăţii. De-abia 


VP - 156 


așteaptă să-i vadă satisfacția când trece de linia de sosire. O, de 
l-ar copleși cu toată satisfacția ei! 

Comutator greșit, Brogeland. 

Mahmoud Marhoni stă lângă Indrehaug. Marhoni e supărat, 
crede Brogeland. Îndurerat de moartea fratelui, zdruncinat de 
faptul că va rămâne în arestul poliţiei. E clar că în carapacea lui 
atât de dură au apărut mai multe fisuri. Marhoni arată și mai 
neîngrijit. Câteva zile fără bărbierit au acest efect asupra unei 
fețe obișnuite cu prosoape călduţe în fiecare seară. 

„Nu numai cu asta va trebui să te obișnuiești, Mahmoud”, se 
gândește Brogeland. Îi face semn lui Sandland să se ocupe de 
preambulul interogatoriului: prezentarea celor de față și a 
motivelor pentru care se află acolo. Apoi Sandland se uită la 
Marhoni. 

— Condoleante, spune ea cu o voce catifelată. 

Marhoni îi aruncă avocatului o privire derutată. 

— Îmi pare rău pentru fratele tău, adăugă ea. 

Marhoni încuviințează din cap. 

— Facem tot ce ne stă în putință ca să aflăm cine e făptașul. 
Dar poate că tu știi deja? 

Marhoni o privește lung. 

— Habar n-am despre ce vorbiţi. 

— Faci parte din BBB, Mahmoud? 

— Nu. 

— ÎI cunoşti pe Yasser Șah? 

Marhoni clatină din cap. 

— Răspunde la întrebare. 

— Nu. 

— Fratele tău l-a cunoscut pe vreunul dintre membrii bandei? 

— Dacă habar n-am cine sunt... de unde să știu dacă fratele 
meu a avut vreo legătură cu ei? 

„Bravo, Marhoni, se gândește Brogeland. Ai evitat capcana”. 

— Am reușit să salvăm informaţiile de pe laptopul tău, 
continuă Brogeland și așteaptă un răspuns. 

Marhoni încearcă să pară nepăsător, dar Brogeland îl simte că 
fierbe pe dinăuntru. Deși nu avem încă toate informaţiile, își 
amintește Brogeland. Pe moment. 

Marhoni însă nu știe asta. 

— Eşti sigur că nu vrei să schimbi răspunsurile pe care i le-ai 
dat colegei mele? întreabă Brogeland. 


VP - 157 


— De ce-aș face-o? 

— Ca să nu minți. 

— Eu nu mint niciodată. 

— Zău? face Brogeland sarcastic. 

— N-ar fi mai bine să-i adresaţi niște întrebări directe 
clientului meu decât să-l luaţi prin învăluire? întreabă Indrehaug. 

Brogeland îi aruncă o privire înveninată, înainte de a i se 
adresa din nou lui Marhoni. 

— Câte persoane, în afară de tine, mai folosesc laptopul tău, 
Mahmoud? 


— Niciuna. 

— Nu l-ai împrumutat nimănui? 
— Nu. 

— Fără ca tu să fii prin preajmă? 
— Nu. 

— Eşti absolut sigur? 

— Da. 


— Domnule inspector... 

Indrehaug ridică mâinile și oftează adânc. Brogeland 
zâmbește și înclină din cap, ca pentru el. 

— Ce-ai căutat în contul de e-mail al lui Henriette Hegerup în 
ziua în care a fost ucisă? 

Marhoni ridică privirea. 

— Poftim? 

— De ce-ai citit mesajele prietenei tale? 

Brogeland vede că Marhoni este realmente surprins. 

— Ca să vezi asta? 

Brogeland împinge spre el o foaie de hârtie. Este o fotografie 
a lui Henriette Hagerup îmbrăţișându-se cu un bărbat. Faţa 
bărbatului nu se vede, numai ceafa. Are părul negru și rar. 
Marhoni se uită la fotografie. 

— Cine e tipul, Mahmoud? 

Mahmoud nu răspunde. 

— Această fotografie a fost găsită în contul de e-mail al 
prietenei tale și a fost accesată de pe laptopul tău chiar în ziua 
în care a fost ucisă. Ai ceva de spus? 

Marhoni se uită din nou la fotografie. 

— Cine a trimis e-mailul? întreabă el. 

— Asta e treaba noastră. Te întreb din nou, îl cunoști pe 
individul din fotografie? 


VP - 158 


Marhoni clatină din cap. 

— Mahmoud, înţelegi că asta nu te ajută cu nimic? 

Marhoni tot nu are ce să le spună. Brogeland oftează. 
Indrehaug își privește clientul. Marhoni își freacă degetul mare 
de palma cealaltă. O vreme, nici Sandland, nici Brogeland nu 
spun nimic, îl așteaptă să cedeze. 

— N-am făcut-o eu, șoptește el brusc. 

— Ce-ai spus? 

— Nu eu i-am verificat e-mailurile. 

Brogeland își dă ochii peste cap de parcă ar fi suferit cea mai 
mare nedreptate din lume. 

— De-abia ai spus că ești singurul care folosește laptopul. Te- 
ai răzgândit? 

Marhoni clatină din cap. 

— E imposibil. 

— Deci, altcineva ţi-a folosit laptopul - fără știrea ta - ca să se 
uite la fotografia prietenei tale în braţele altuia? Asta vrei să ne 
spui? 

Marhoni încuviințează din cap, precaut. 

— Cine să-l fi deschis? Fratele tău? Henriette? 

— Nu știu. 

— De-asta au murit amândoi, Mahmoud? 

— Nu știu. 

— Nu, nu știi. 

Brogeland oftează și se uită la Sandland. Femeia caută pe 
faţa lui Marhoni un indiciu, o expresie care să-l dea de gol. 

— Ce părere ai despre sharia? continuă Brogeland. 

— Sharia? 

— Da. Trupa pakistaneză. A concertat la Festivalul Mela acum 
un an. 

— Domnule inspector... 

— O glumă proastă, știu. Dar, răspunde-mi la întrebare, ce 
crezi despre sharia! Legile shariei. Mahmoud, ești de acord cu 
legile shariei care se referă la femei? 

— Nu. 

— Nu crezi că lapidarea unei femei - de exemplu - este o 
pedeapsă potrivită pentru infidelitate? Sau tăierea unei mâini 
pentru furt? 

Brogeland nu așteaptă răspunsul. Marhoni pare nedumerit. 

— Mahmoud, cu cine era încurcată Henriette? 


VP - 159 


— Dacă ești nevinovat și vrei să scapi de-aici, îţi recomand cu 
tărie să începi să vorbești. 

— Cine e bărbatul din fotografie? 

Brogeland și Sandland întreabă în același timp. Marhoni 
oftează. 

— Cu cât tragi mai mult de timp, cu-atât îţi îngreunezi 
situaţia. 

— Cu cine era încurcată? 

— De-asta ai ucis-o? 

— Pe cine vrei să protejezi? 

Marhoni ridică o mână. 

— Nu înţelegeți nimic! 

Privește în jos, clătinând din cap. 

— Atunci ajută-ne să înţelegem! spune Brogeland. 

Se uită la Marhoni, așteptându-l să le dea o explicație. 

— Henriette nu m-a înșelat niciodată, zice Marhoni, după ce s- 
a gândit o vreme. 

— Ce-ai spus? 

— Henriette nu m-a înșelat niciodată. 

— Atunci cum explici mesajele astea? îmi pare rău. Nu 
înseamnă nimic. EL nu înseamnă nimic. Pe tine te iubesc. Putem 
discuta despre asta? Te rog. 

Brogeland îl fixează cu privirea pe Marhoni. 

— Şi-mi spui mie că nu te-a înșelat niciodată? 

— Da... sau... nu știu. 

— Nu, nu știi. Dacă nu găsești un răspuns mai bun ca ăsta, 
atunci... 

— Nu mi-a pomenit de nimeni. 

— Deci conţinutul mesajelor ţi se pare de neînțeles? 

— Da. 

— N-aţi discutat niciodată despre asta? 

— Nu. 

— Îmi pare rău, dar îţi va fi foarte greu să convingi completul 
de juraţi. lar dumneavoastră, domnule Indrehaug, știți asta 
foarte bine. 

Brogeland îl privește lung pe avocat. Indrehaug înghite în sec. 
Apoi își trece încă o dată degetele prin păr. 


VP - 160 


42. 


Înainte de a începe să-l citească, Henning se uită câteva clipe 
la prima pagină a scenariului. Simte un fel de teamă. Și este 
puţin agitat când se gândește la el, deși nu găsește o explicaţie. 
Poate fiindcă are în faţa lui răspunsurile la întrebările de ce și 
cum a fost ucisă Henriette Hagerup? Trage adânc aer în piept și 
începe: 


1. INT - UN CORT PE TERENUL EKEBERG - SEARA: 

O femeie, MERETE WIIK (21 de ani), stă în picioare cu spatele la 
camera de luat vederi. Lumina se reflectă din hârletul pe care îl 
ține în mână. Gâfâie, este epuizată. Își şterge transpirația de pe 
frunte. Apoi înfige hârlețul în pământ. 


2. EXT - ÎN AFARA CORTULUI DE PE TERENUL EKEBERG-SEARA: 
O mașină ajunge lângă cort. Soferul oprește motorul. Vedem 
portbagajul deschis. MONA KALVIG (23 de ani) coboară din 
mașină. Se apropie de portbagaj. 


3. INT - UN CORT PE TERENUL EKEBERG - SEARA: 
MONA KALVIG intră în cort. Duce în mână un geamantan greu. 
Se oprește lângă o groapă. 


MONA: 
Ai săpat, nu glumă! 


Merete se șterge de sudoare și zâmbește. 


MERETE: 
Face bine la sănătate. 


MONA: 
Ai făcut proba? 


MERETE: 
Nu, e groapa ta, m-am gândit că tu trebuie să faci onorurile. 


4. INT - UN CORT PE TERENUL EKEBERG - SEARA: 
VP - 161 


Prim-plan cu groapa. Mona sare în ea și verifică. Îi ajunge până 
la brâu. 


MONA: 
E perfectă. 


MERETE: 
Excelent. Ai adus mobilul? 


MONA: 
Da. 


MERETE: 
E momentul să-l trimiţi pe primul? 


Mona iese din groapă și se scutură de nisipul umed. Scoate un 
telefon mobil din buzunar și se uită la ceas. Apoi îi aruncă lui 
Mere te un zâmbet conspirativ. 


5. INT - UN APARTAMENT DIN GALGENBERG: 

Un bărbat, YASHID IQBAL (28 de ani), urmărește Hotel Caesar pe 
TV2. Se aude un semnal sonor de la mobil. Îl ia și verifică 
mesajele. Se iîncruntă când citește. Expeditorul este „Mona 
mobil”. Vedem ce scrie: 


„Îmi pare rău. Nu înseamnă nimic. EL nu înseamnă nimic. Pe 
tine te iubesc. Putem discuta despre asta? Te rog”. 


6. INT - UN CORT PE TERENUL EKEBERG - SPRE SEARĂ: 
Femeile stau una lângă alta. Beau pe rând dintr-o cană cu ceai. 
Din cană ies aburi. 


MERETE: 
Ţi-a plăcut? 


Mona soarbe zgomotos ceaiul fierbinte. 


MONA: 
Mmm. 


VP - 162 


MERETE: 
Nu mă refer la ceai. 


MONA: 
Atunci la ce... 


Mona îşi dă seama la ce se referea Merete. Zâmbește. 


MONA: ) 
Azi mi-a plăcut foarte mult. Imi place când e dur. 


MERETE: 
Poate că ţi-a plăcut atât de mult fiindcă știai că e ultima dată. 


MONA: 
Poate. 


MERETE: 
O să-ți lipsească? 


Mona ridică din umeri. Íi dă cana lui Merete. Rămân tăcute o 
vreme. 


MERETE: 
Crezi că e momentul să-l trimitem pe următorul? 


MONA: 
Mai așteptăm. Să-i mai dăm puţin timp. 


MERETE: 
OK. 


Sfârșit al secvenței și logo. 


„Până acum seamănă cu introducerea unui film snuff”, se 
gândește Henning. Citește mai departe: 


7 Film în care o persoană este torturată și ucisă, fără niciun fel de efecte speciale, 
totul fiind cât se poate de real. Ulterior, filmul este vândut pe piața neagră. Existenţa 
filmelor snuff nu a putut fi demonstrată până acum, acestea fiind considerate mai 
degrabă o legendă urbană. (n.red.). 


VP - 163 


7. INT - UN APARTAMENT DIN GALGENBERG - SEARA: 

Yashid Iqbal este în bucătărie. Deschide frigiderul și scoate o 
cutie de lapte degresat. Dă să ia un pahar din dulap când 
mobilul îi bipăie din nou. Îl scoate din buzunar. Un alt mesaj de 
la „Mona mobil”. ÎI citește: 


„Promit să mă revanșez fată de tine. Mai dă-mi o șansă, te 
rog”. 


Yashid Iqbal clatină din cap, mormăie „Ce naiba vrea?”, apoi 
apasă tasta de apel. Se plimbă de colo colo prin bucătărie, iritat. 
Dar expeditorul nu răspunde. Yashid Iqbal aruncă mobilul, 
furios. 


8. INT - UN CORT PE TERENUL EKEBERG - SEARA: 
Mona și Merete sunt tot lângă groapă. 


MERETE: 
Crezi că o să meargă? 


MONA: 
Trebuie. 


Mobilul Monei vibrează. Pe ecran apare numele lui YASHID. 


MERETE: 
El sună. 


MERETE: 
Nu răspunzi? 


MONA: 
Nu. 


Merete se uită la Mona. E clar că Mona e sefa. 


9. INT - UN APARTAMENT ÎN ST. HANSHAUGEN - SEARA: 
Familia GAARDER ia cina. Atmosfera este tensionată. Fiul, 
GUSTAV, este posac și de-abia se atinge de mâncare. Soția, 


VP - 164 


CAROLINE, se uită la soț, HARALD. Acesta mănâncă, dar se vede 
că nu e în apele lui. 


GUSTAV: 
Pot să mă ridic de la masă? 


CAROLINE: 
Dar n-ai mâncat mai nimic! 


GUSTAV: 
Nu mi-e foame. Pot să plec? 


Caroline oftează, încuviințează din cap către fiul ei și se uită 
cum acesta părăsește încăperea. Apoi privește spre soțul ei. 


CAROLINE: 
II îndepărtăm de noi. Tu îl îndepărtezi de noi! 


Harald ridică ochii din farfurie. 


HARALD: 
Eu? 


CAROLINE: 
Da, cine altcineva? 


Harald oftează. 


HARALD: 
lar începi? Credeam că am terminat cu asta. 


CAROLINE: 
Ți-e ușor să vorbești. O, ţie ţi-e atât de ușor să „termini cu 
asta”. 


Caroline îl imită. Harald se înfurie. 


HARALD: 
Nu știu ce vrei să mai fac! Ti-am spus că n-am să mă mai 
întâlnesc cu ea. Ce altceva mai vrei? 


VP - 165 


CAROLINE: 
Să termini o dată pentru totdeauna. Să nu te mai gândești la 
ea zi și noapte, cum faci acum. 


Harald întoarce privirea, își dă seama că nu se poate preface. 


HARALD: 
Nu pot. 


CAROLINE: 
(își imită soțul) 
„Nu pot”. 


Caroline oftează. Harald nu spune nimic. Urmează o pauză 
lungă. 


CAROLINE: 
Cred că ar fi mai bine să divorțăm. 


HARALD: 
Poftim?! 


CAROLINE: 
De ce nu? Ce, asta-i viață pe care-o trăim împreună? 


HARALD: 
Sper că nu vorbești serios, Caroline. Nu te gândești la Gustav? 


CAROLINE: 

Acum, așa, dintr-odată, ai grija lui! Nu-ţi păsa de el când... 

Caroline nu reușește să-și termine fraza. Nu se mai poate 
abtine și izbucnește în plâns. Harald lasă jos cuțitul și furculita, 
resemnat. 


10. INT - UN CORT PE TERENUL EKEBERG - SEARA: 

Prim-plan cu ecranul mobilului Monei. Vedem mesajul. 
„Răspunde-mi, te rog. Te rog. N-am să mai fac asta niciodată. 
Promit!” Mona apasă pe „trimite”. 


VP - 166 


11. INT - UN APARTAMENT DIN GALGENBERG - SEARA: 

Yashid se foiește prin apartament. Vorbește cu fratele lui, 
FAROUK IQBAL, care bea un pahar cu lapte în camera de zi. 
Vorbesc într-o norvegiană stricată. 


YASHID: 
Curva. 


FAROUK: 
Am încercat să-ţi spun. 


YASHID: 
Curva dracului! 


Mobilul lui Yashid bipăie din nou. Frații se uită unul la altul. 


FAROUK: 
Ea e? 


YASHID: g 
Nu ştiu, dobitocule. Incă nu m-am uitat. 


FAROUK: 
Atunci uită-te, dobitocule. 


Yashid se uită urât la fratele lui. Apoi citește mesajul. Aruncă 
mobilul pe canapea. 


YASHID: 
Curva dracului! 


„Pare tentant să crezi că, de fapt, scenariul are la bază 
personaje reale, se gândește Henning. Dar, în același timp, 
parcă prea bate la ochi”. 

Simte din nou că trebuie să bea o cafea. Comandă una de la 
barmanul care pare destul de impacientat că, de când e aici, 
Henning n-a luat decât o cafea. În cafenea mai sunt doar două 
persoane, care își mănâncă salatele în tăcere. 

Cafeaua sosește tocmai în clipa în care se apucă din nou de 
citit. 


VP - 167 


12. INT - UN CORT PE TERENUL EKEBERG - SEARA TÂRZIU: 
Prim-plan cu groapa. Mona a sărit din nou în ea. Merete umple 
groapa cu pământ. 


MERETE: 
Ai reușit să-i aranjezi computerul? 


MONA: 
A, sigur. A fost ușor. A făcut un duș după partida de sex, deci 
nicio problemă. 


MERETE: 
N-am uitat nimic? 


MONA: 
Nu cred. O clipă... să-mi scot braţele. 


MERETE: 
OK. 


Mona îşi scoate brațele din pământul nisipos. 


MONA: 
Așa. Dă-i înainte. 


Merete continuă să umple groapa. Curând, nisipul ajunge 
până la subsuorii Monei. Merete lasă jos hârletul, gâfâie din 
pricina efortului. 


MERETE: 
Vrei să spui ceva înainte să începem? 


Mona cugetă adânc. Își drege glasul. 
MONA: 
(pe un ton solemn): 


Asta e pentru toate femeile din lume. Dar mai ales pentru noi, 
femeile din Norvegia. 


VP - 168 


Merete zâmbește. Camera se mută încet de la fața lui Merete 
la groapa din spatele ei. Vedem hârlețul. vedem geamantanul 
pe care l-a adus Mona. E deschis. Lângă ele o piatră mare, grea. 


„E cu neputinţă ca Henriette să se fi supus singură acestui 
chin, se gândește Henning și ridică privirea. E cu neputinţă să-și 
fi jucat rolul până la capăt, să-și fi folosit propriul scenariu, să se 
fi lăsat lapidată doar ca să transmită un mesaj politic!?” 

„E doar un film, Henning”. Aude vocea mamei lui și își 
amintește cum i se urca în poală când detectivul Derrick îi 
dibuia pe criminali, în fiecare seară de vineri. Cineva trebuie să 
fi folosit scenariul împotriva ei. Ca să-și bată joc de ea? Ca să 
scoată un ţap ispăşitor? 

Citește mai departe: 


Legendă pe fond negru: Două săptămâni mai târziu 


13. INT - O SALĂ DE INTEROGATORIU LA SECȚIA DE POLIȚIE - 
SPRE PRÂNZ: 

Yashid Iqbal stă la o masă. Ofițerii de poliție stau în fața lui, 
arborând o mină gravă. 


OFIȚERUL 1: 
Ce-ai făcut după ce-ai primit mesajele, Yashid? Te-ai dus ca să 
ai o discuţie cu ea? 


Yashid nu răspunde. 


OFIȚERUL 2: 
Știm că ai încercat să-i telefonezi. Știm și că ai părăsit 
apartamentul puţin după ora opt în seara aceea. 


OFIȚERUL 1: 
Probele dovedesc o agresiune sexuală foarte brutală, Yashid. 


OFIȚERUL 2: 
Avem și laptopul tău. l-ai verificat poșta electronică în după- 
amiaza aceea. De ce? 


OFIȚERUL 1: 


VP - 169 


Am înţeles, Yashid. Te-ai înfuriat. E și firesc. Și-o trăgea cu 
alţii, te-ai înfuriat și i-ai dat o lecţie. 


OFIȚERUL 2: 
Să știi că, dacă vorbeşti, îţi ușurezi situaţia, Yashid. Hai, 
spune-ne ce s-a întâmplat. Ai să te simţi mai bine. 


Yashid nu spune nimic. 


OFIȚERUL 1: 

După ce-ai citit mesajele, te-ai dus acolo unde filma ea. Ai 
violat-o și ai aruncat-o într-o groapă. După aceea ai luat niște 
pietre mari și ai aruncat în ea până a murit. Asta e pedeapsa 
cuvenită, nu? Pentru că ţi-a fost necredincioasă. 


Yashid se uită la ofițerii de poliție. Avocatul lui Yashid se 
apleacă spre el și ii șoptește ceva la ureche. Yashid se apleacă 
înainte. 


YASHID: 
O iubesc pe Mona. Sunt nevinovat. 


Ofițerii de poliție se uită unul la altul și oftează. 
Legendă pe fundal negru: Cinci luni mai târziu 


14. INT - TRIBUNALUL DIN OSLO - LA AMIAZĂ: 

Yashid stă lângă avocatul lui. Harald Gaarder se află câteva 
rânduri mai în spate. Arată deprimat, posomorât. Farouk Iqbal e 
și el aici. Pare nervos. Intră judecătorul. Toată lumea se ridică în 
picioare. 


JUDECĂTORUL 
Luaţi loc, vă rog. 


Toată lumea se așază. Judecătorul privește spre completul de 
jurati. 


JUDECĂTORUL 
Completul de juraţi a căzut de acord asupra unui verdict? 


VP - 170 


PRIMUL JURAT: Da. 


15. INT - TRIBUNALUL DIN OSLO - LA AMIAZĂ: 
Prim-plan cu Yashid. Priveste în jos. Este foarte agitat. Camera 
de luat vederi trece mai departe. Merete stă pe ultimul rând. 
Camera se apropie din ce în ce mai mult de ea. Rămâne fixată 
pe ea în timp ce primul jurat anunță verdictul. 


PRIMUL JURAT: 
In procesul intentat numitului Yashid Iqbal, noi, completul de 
juraţi, îl declarăm pe inculpat vinovat de toate acuzaţiile. 


Toti cei prezenti jubilează. Merete se uită la Harald Gaarder. Íi 
Zâmbește. Gaarder îşi întoarce privirea și pleacă. Merete își 
scoate mobilul. Scrie un mesaj. Vedem ce scrie. 


„Unul la mână. Urmează mulți alții”. 


Merete caută în agenda telefonului, ajunge la Mona și apasă 
pe „trimite”. 


SFÂRȘIT 


Henning lasă scenariul din mână, ușor dezamăgit, și se freacă 
la ochi. Deși trailerul promitea un thriller sângeros, s-a ales doar 
cu o dramă mediocră. Scenariul trebuia să fie Cutia Pandorei, 
dar în el nu apar nici pistoale Taser, nici biciuiri și nici mâini 
tăiate. Incepe să se întrebe dacă nu cumva există și alte 
versiuni, mai brutale, ale scenariului. 

Premisa iniţială era foarte bună: două femei pun la cale o 
„crimă” şi fac în așa fel încât prietenul uneia dintre ele să fie 
arestat și condamnat pentru crima respectivă, chiar dacă e 
nevinovat. „E doar un zbor al imaginaţiei, se gândește Henning, 
ficțiune care s-ar dori realitate. Tradus în viața reală, Mona și 
Merete ar fi Henriette și Anette, în timp ce Mahmoud Marhoni 
este Yashid Iqbal. lar Tariq este Farouk”. 

Până aici, totul e bine. Și, tot până aici, cea mai mare parte 
corespunde teoriilor lui Henning. Mahmoud Marhoni este 
nevinovat, iar cineva încearcă să pună crima în cârca lui. 


VP - 171 


Mesaje, aluzii la infidelitate, un ultim contact sexual dur, 
aproape de viol. Nu-i ușor ca suspectul să se distanţeze de 
astfel de probe, mai ales dacă tace în timpul interogatoriului. 

Dar cine este Harald Gaarder? Familia și situaţia acesteia se 
bucură de atâta spațiu în scenariu, încât trebuie să fie vorba de 
cineva important. Dar este el important și în viaţa reală? După 
cum îi spunea mama lui când era mic, e doar un film. Nu absolut 
totul trebuie să oglindească realitatea. 

Oricum, se gândește și la această posibilitate. Harald Gaarder 
avea o legătură cu Mona - cu cine altcineva? -, iar infidelitatea 
este pedepsită prin lapidare. Dar de ce se privesc Gaarder și 
Merete la sfârșit? De ce zâmbește Merete? 

Gaarder cel adevărat probabil că o cunoaște pe Anette. 
Bărbatul care a avut o legătură cu Henriette probabil că este 
cunoscut de ambele femei. Singurul bărbat la care se poate 
gândi Henning, pornind de la cei pe care i-a întâlnit până acum, 
e Yngve Foldvik. Dar Foldvik n-a citit scenariul, deci nu poate fi 
el. Doar dacă Foldvik minte. Dar de ce să mintă? Trebuie să știe 
că această alegație este ușor de verificat dacă poliţia ţine 
neapărat să o facă. Probele din computerul lui, cópii ale 
scenariului existente în biroul lui, acasă. Dacă e prins cu o 
minciună atât de simplă, îl așteaptă cătușele și bun-venit la 
penitenciarul Ullersmo. „Trebuie să existe alţi adulți, se 
gândește el, altă familie. A lui Anette, poate? Sau a lui 
Henriette?” 

Se gândește la Henriette. Frumoasa, blânda, extravertita 
Henriette. „Ce fel de om ai fost în realitate? Foldvik a spus că 
scrierile tale erau «provocări cu substanţă»”. Henning înțelege 
acum la ce s-a referit Foldvik, chiar dacă problema shariei este 
abordată într-o manieră foarte îngustă, simplistă. Mesajul pare a 
fi acela că idioţii care susţin sharia trebuie înlăturați, iar noi - 
pentru binele nostru - nu trebuie să respingem niciun mijloc în 
lupta pe care o ducem pentru a ne proteja atât cultura, cât și pe 
noi înșine, femei din toate ţările, uniţi-vă și n-o toleraţi! 

Dar unde e praful de pușcă? Și când are loc exp/ozia? Unde 
sunt rândurile incriminatorii, muniţia care au împins pe cineva 
să pună în practică o fantezie? Hagerup nu e chiar Theo van 
Gogh, regizorul olandez care a făcut filme critice la adresa 
Islamului și a fost ucis cu opt focuri de pistol la Amsterdam, în 
2004. Ucigaşul nu s-a mulțumit cu atât, i-a tăiat gâtul, i-a înfipt 


VP - 172 


două cuțite în piept, de care a prins o scrisoare lungă și 
amenințătoare. Din câte știe Henning, Hagerup nu era 
islamofobă. lar prietenul ei era musulman. 

Cu cât se gândește mai mult la asta, cu atât este mai convins 
că un apropiat al lui Anette și al lui Henriette se află în spatele 
acestui caz. „Trebuie să aflu cine a fost implicat în producţia 
filmului, se gândește el, cine a avut acces la scenariu și dacă l-a 
mai citit și altcineva. Ucigașul, sau ucigașii, printre ei trebuie să 
fie”. 


43. 


Încearcă să-și reprime pornirea de a o suna pe Anette. E prea 
curând. Tânăra i-a spus clar să nu încerce s-o ajute și, în plus, 
vrea să afle mai multe înainte de a lua din nou legătura cu ea. 

Îl sună, în schimb, pe Bjarne Brogeland. Henning i-a luat 
numărul de mobil după întrevederea de la secția de poliţie. 
Brogeland răspunde aproape imediat. 

— Salut, Bjarne, Henning la telefon. 

— Salut, Henning! Ce mai faci? 

— Bine, în general. Ascultă, putem să ne întâlnim? 

— Acum? 

— Da. Imediat, dacă se poate, de preferat într-un loc neutru. 
Trebuie să vorbim despre ceva. 

— În calitate de jurnalist? 

— De asta nu sunt prea sigur. 

— Are vreo legătură cu Tariq Marhoni? 

— Nu. Cu fratele lui. Și cu Henriette Hagerup. Din perspectiva 
asta ar putea avea legătură și cu Tariq. Dar, cum am mai spus, 
nu sunt sigur. 

— Nu ești sigur? 

— Nu. Dar îţi garantez că te va interesa ce vreau să-ţi spun și 
ce-am găsit. Doar că nu vreau să discutăm la telefon. 

Urmează o pauză de gândire. 

— OK. Unde vrei să ne întâlnim? 

— La Lompa. 

— În regulă. Într-un sfert de oră cred că ajung. 

— Perfect. Ne vedem acolo. 


VP - 173 


Henning se hotărăște să ia un taxi din faţa cafenelei, 
indiferent cât de riscant ar fi. Așteaptă pe Fredensborgvei până 
vede primul taxi liber care nu e argintiu. Și care nu e fabricat în 
Germania sau are numărul A2052 deasupra. Șoferul e un ins 
mai în vârstă, cu păr cărunt. Poartă ochelari cu rame de oțel și 
miroase a Old Spice. Nu vorbește prea mult în timpul călătoriei. 

Ceea ce-i convine lui Henning. Așa poate gândi în liniște, în 
timp ce trec pe lângă clădiri, oameni și mașini. Întotdeauna 
încearcă o senzaţie de calm când se află în drum spre o 
destinaţie, și responsabilitatea transportului îi aparţine altuia. E 
ca și cum a-i apăsa pe „pauză” în timp ce lumea își vede în 
continuare de treabă. 

Se întreabă ce i-o fi trecut prin minte lui Henriette Hagerup 
când și-a dat seama că scenariul ei va deveni realitate, iar ea va 
juca rolul principal. „Poate n-ai știut că se va întâmpla așa, se 
gândește el. Poate n-a avut timp să reacționeze înainte de a fi 
paralizată, iar lapidarea a început înainte ca ea să-și recapete 
cunoștința”. 

Așa speră Henning. Și mai speră ca Anette să stea la cutie. 
Dacă Henriette a fost ucisă din cauza scenariului, este foarte 
probabil ca Anette să fie următoarea victimă. 


44. 


Lompa, sau restaurantul Olympen, ca să-i dăm numele 
adevărat, a fost închis la începutul lui octombrie 2006, pentru 
renovare, și redeschis în anul următor. Henning era un client 
obișnuit al localului înainte de Cea-la-care-nu-se-gândește. Era 
tocmai locul potrivit pentru o masă și o bere pe fugă; clientelă 
fără pretenţii și chelneri amabili. 

De cum intră, își dă seama că atmosfera s-a schimbat. 
Lipsește ingredientul magic care creează zumzetul inegalabil, 
haosul fermecător, ce-i face pe oameni să se simtă în largul lor. 
Dacă îndepărtezi acel ingredient din reţetă, sosul nu va mai fi 
niciodată la fel. Locul arată foarte bine după renovare, dar nu 
mai e același. 


VP - 174 


ÎI găsește pe Brogeland la bar. Nu e în uniformă. Paharul 
lucios de lângă el e plin de bule. Işi dau mâna. 

— Ai ceva împotrivă dacă stăm jos? întreabă Henning. De 
preferinţă lângă ieșire? 

Nu vrea să explice de ce, așa că inventează o scuză: 

— Mă doare spatele când stau în picioare. 

— Atunci hai să stăm jos. 

Se apropie de o masă de lângă fereastră. De acolo se vede 
Grønlandsleiret. Mașinile trec în viteză. Toate par a fi argintii. O 
femeie expansivă, în uniformă de ospătăriță, vine la ei. 

— Doriţi să vedeţi meniul? 

— Nu, mulțumesc. Doar o cafea, vă rog. 

Brogeland arată că băutura efervescentă îi este de-ajuns. O 
urmărește cu privirea până dispare în dosul barului. Când se 
întoarce spre Henning, are o altă expresie în ochi. Nu spune 
nimic, doar îl îndeamnă din priviri să-i „dea drumul”. Henning 
înţelege că pe Brogeland nu-l interesează să facă schimb de 
povești despre ce s-a întâmplat în vidul dintre anii de școală și 
cei ai maturității. 

Scoate scenariul și îl trântește pe masă. 

— SMS-urile pe care Henriette Hagerup i le-a trimis lui 
Mahmoud Marhoni în noaptea în care a fost ucisă... nu seamănă 
cumva cu astea? 

Îi arată pagina cu primul SMS și urmărește reacţia lui 
Brogeland. Nu-i foarte greu. Brogeland face ochii mari. 

— Ce naiba... 

— Acest scenariu a fost scris de Henriette Hagerup și de una 
dintre colegele ei. 

Henning îi arată următoarele două SMS-uri. Brogeland își 
trece ochii peste ele. 

— Dar sunt cuvânt cu cuvânt! De unde-l ai? 

— De la Anette Skoppum, răspunde Henning, arătând spre 
numele de pe copertă. 

Brogeland se apleacă înainte. Henning continuă: 

— Scenariul spune povestea unei femei care este bătută cu 
pietre până moare, într-o groapă dintr-un cort de pe terenul 
Ekeberg. La sfârșit, un bărbat nevinovat este închis pentru 
uciderea ei. 

— Marhoni, șoptește Brogeland. 


VP - 175 


Henning dă din cap aprobator. Se hotărăște să-i 
împărtășească aproape toate gândurile și descoperirile sale din 
ultimele zile. Ţine un monolog de aproape cinci minute. Este o 
strategie deliberată. Mai întâi, întotdeauna este bine să-ţi discuţi 
ideile cu cineva. Gândurile și opiniile tale se pot schimba când le 
dai glas. Cu scrisul e la fel: o frază poate arăta foarte bine pe 
hârtie, dar știi că într-adevăr sună bine de-abia atunci când o 
citești cu voce tare. 

În al doilea rând, vrea ca Brogeland să-i rămână dator. Acum, 
când este absolut sigur că Brogeland nu știa de scenariu, 
Henning merită cel puţin un contraserviciu. Este cea mai bună 
metodă de a cultiva relația cu o sursă. 

— Unde e Anette acum? întreabă Brogeland după ce Henning 
termină ce are de zis. 

— Nu știu. 

— Trebuie s-o găsim. 

— Nu cred că va fi prea ușor. 

— Cum adică? 

— Știe că Henriette a fost ucisă din cauza scenariului. Dac-aș 
fi în locul lui Anette, m-ar îngrozi gândul că aș putea fi și eu 
aruncat în groapa aia. 

— Crezi că se ascunde undeva? 

— Tu n-ai face asta? 

Brogeland nu răspunde, dar Henning își dă seama că e de 
acord cu el. 

— Trebuie să iau scenariul cu mine. 

Lui Henning nu-i convine, dar știe că astfel ar obstrucţiona o 
anchetă aflată în desfășurare. Ceea ce constituie un delict. 

Preferă să rămână fără cazier. 

— Ar fi excelent dacă mi-ai face o copie, spune el. 

— Am Să-ţi fac. La naiba, Henning! Asta e o... 

Clatină din cap. 

— Știu. Pun pariu că Gjerstad va face ochii cât cepele când ai 
să scoţi scenariul la următoarea ședință. 

Brogeland zâmbește. Majoritatea oamenilor au o repulsie faţă 
de șefii lor. Poate fiindcă nu le place cum miros ei, cum se 
îmbracă, cum vorbesc, cum mănâncă - lucruri banale sau, pur și 
simplu, nu le place cum își fac treaba. Lumea e plină de 
conducători ineficienţi. 


VP - 176 


Și o glumă pe seama șefului lui Brogeland este o armă 
eficientă pentru unul ca Henning, care încearcă să consolideze o 
relație cu o sursă - asta dacă sursa este îndeajuns de receptivă. 
Sursei i-ar putea fi simpatic șeful sau chiar ar putea fi încurcată 
cu persoana în chestiune. Cu alte cuvinte, tatonează terenul, nu 
te grăbi. Dar Henning are răbdare. Și simte că Brogeland își 
imaginează deja reacţia lui Gjerstad. 

Brogeland soarbe din paharul cu apă minerală și tușește. 

— În ziua în care Henriette a fost ucisă, Marhoni a văzut o 
fotografie ce i-a fost trimisă lui Henriette prin e-mail, spune el și 
pune paharul jos. 

Henning ridică ochii spre el. 

— O fotografie? 

— Da. 

— Cu cine? _ 

— Cu Hagerup și un bărbat neidentificat. Imbrăţișaţi. 

— O îmbrăţișare de genul „Ce bine-mi pare să te văd” sau 
ceva mai compromiţător? 

— Ceva un pic mai compromițător. Henriette pare că se 
aruncă de gâtul lui. 

— Și nu știi cine e bărbatul? 

— Nu. Dar pare matur. Trecut de patruzeci de ani. 

— Și fotografia asta i-a fost trimisă lui Henriette prin e-mail? 

— Da. 

— Cine a trimis-o? 

— Nu știm. Deocamdată. Expeditorul are un cont de e-mail 
anonim. Computerul de la care a fost trimisă are o adresă IP 
care aparține unui internet-cafe din Mozambic. 

Brogeland ridică mâinile într-un gest de resemnare. 

— Marhoni s-a uitat prin corespondenţa lui Henriette și a 
văzut fotografia? 

— Da. Neagă, dar deja a declarat că este singura persoană 
care își folosește computerul. 

— Și numai la asta s-a uitat? 

Brogeland clatină din cap. 

— Și-a verificat poșta electronică și a accesat mai multe site- 
uri. Nimic deosebit sau compromiţător. 

— În scenariu, Merete o întreabă pe Mona dacă i-a „aranjat 
computerul”. Aici, vezi? 

Brogeland se uită. 


VP - 177 


— Yashid a făcut un duș după partida de sex și este clar că, în 
timpul ăsta, Mona a acţionat. l-a aranjat computerul. _ 

Brogeland încuviințează din cap și dă paharul pe gât. Il 
trântește pe masă și, discret, își înăbușă un râgâit. 

— Poate că Henriette a făcut la fel, spune el nerăbdător. Era 
cu Marhoni în ziua în care a fost ucisă. Și s-a văzut pe ea că și-a 
luat răsplata. 

— Știu și eu? ezită Henning. 

— De ce? 

— Asta ar sugera că Henriette face totul în cunoștință de 
cauză. Că se duce întins la Mahmoud, se culcă cu el, îi umblă 
prin computer, iar mai târziu iese pe teren ca să fie lapidată. Nu 
mi se pare logic. 

Brogeland șovăie, apoi înclină din cap. 

— Nimeni nu se lasă lapidat de bunăvoie, indiferent cât de 
întors pe dos ar fi, continuă Henning. Nu pot crede că Henriette 
ar face așa ceva doar ca să transmită un mesaj. Filmul trebuia 
să fie mesajul ei. Poate e doar o coincidenţă faptul că și-a 
verificat poșta chiar în ziua aceea. Acasă la Marhoni. Sau poate 
că cineva a vrut ca ea să facă asta, ca să-l incrimineze pe 
Marhoni. Ce spune lista cu apelurile ei telefonice din ziua 
respectivă? 

— Încă n-am solicitat-o, dar probabil că a vorbit de mai multe 
ori. 

Henning îi spune că în scenariu nu apare nimic despre biciuiri, 
pistoale Taser și mâini tăiate. Brogeland cade pe gânduri. 

— De unde știi toate astea? Informaţiile încă nu au fost 
transmise presei. 

Henning zâmbește. 

— Haida de, Bjarne. 

— Gjerstad e furios că cineva ciripește la urechea NRK-ului. 

— Nu cumva e vorba de tine? 

— Vai de mine! 

— Nu cumva e vorba de blonda aia de la care nu poți să-ți 
dezlipești ochii? 

— Exclus. 

Apoi Brogeland își dă seama ce-a spus Henning. 

— Ce vrei să... 


VP - 178 


— Noi niciodată nu ne deconspirăm sursele. Doar știi asta. Și 
n-am să deconspir nici identitatea ta. De aceea sper ca nici tu să 
nu-mi pomenești numele în toată afacerea asta. 

— Așa ceva nu-ți pot promite! 

— Zău? N-am niciun motiv să-mi irosesc următoarele zile la 
secție, într-o sală de interogatoriu. Dacă vrei să avem o 
colaborare continuă, sunt gata să vorbesc numai cu tine. OK? 

Brogeland stă în cumpănă. Până acum, Henning l-a privit cu 
aceiași ochi bănuitori ca și pe vremea când erau copii. Ceea ce 
s-ar putea schimba. 

— OK. 

— În regulă. Din întâmplare, apare și Tariq în scenariu, 
continuă Henning. Dar joacă un rol minor. 

— Nu e ucis? 

— Nu. 

— Așadar, cineva nu respectă scenariul. 

— Da, sau îl adaptează. Sau are grijă ca toți cei care știu ce s- 
a întâmplat să fie eliminați. 

— Nu sunt foarte sigur. 

— Cum adică? 

— Cred că e vorba de mai mulţi ucigași. 

— De ce? 

— Crezi că Yasser Șah a ucis-o pe Henriette Hagerup și apoi 
pe Tariq Marhoni? Puțin probabil. 

— Poate i-a ucis pe amândoi ca să-i facă rău lui Mahmoud. 

— Posibil, dar nu prea cred. De ce s-o ucidă pe Henriette într- 
un mod atât de complicat, când două gloanţe în piept și unul în 
cap au fost de-ajuns pentru Tariq? 

— Poate că Tariq știa cine e ucigașul? Dacă a fost ucis ca 
parte dintr-o operaţiune de epurare? 

_ — Caz în care Tariq știa mult mai multe decât am crezut noi. 
inseamnă că atât el, cât și fratele lui erau amestecați într-o 
chestie foarte urâtă. 

— Tariq nu mi-a dat impresia că s-ar putea băga în așa ceva. 
Era fotograf. In plus, părea un tip la locul lui. 

— Mda, poate că ai dreptate. La urma urmei, l-ai intervievat 
cu puţin înainte de a fi ucis. 

— Da, și nu-mi aduc aminte să fi spus ceva care să sugereze 
că cineva ar încerca să-l reducă la tăcere. Dar nu prea a vrut să 
spună cu ce se ocupa fratele lui și asta mi s-a părut cam ciudat. 


VP - 179 


— Exact. 

— Și încă nu l-aţi găsit pe Yasser Șah? 

— Nu. Nu-i nici acasă, nici la muncă, nici în locurile prin care- 
și face veacul. În ultimele zile, cardul lui de credit n-a fost 
folosit. Și nici n-a trecut graniţa. 

— Crezi că mai e în viață? 

— Adică se prea poate să-l fi ucis cineva? 

— Da. Nu-i deloc imposibil, ţinând cont că eu l-am identificat, 
iar voi îl căutaţi. Yasser Șah era, dacă ne luăm după cazierul lui, 
unul dintre peștii mici. Avea condamnări numai pentru delicte 
minore. Dispariţia lui sugerează că a fost plătit ca să-l ucidă pe 
Tariq sau că i s-a ordonat să o facă. lar dacă cineva încearcă să- 
și acopere urmele, atunci Șah poate fi o problemă uriașă. Știe 
prea multe. Ar putea ști chiar și motivul pentru care au fost uciși 
Hagerup și Tariq. 

— Da, dar bandele au grijă de membrii lor. Sunt gata să-și 
ascundă oamenii, dacă aceştia dau de bucluc. 

— Poate. Dar crezi că, în cazul ăsta, banda respectivă e gata 
să-și asume un risc atât de mare? Vorbim de crimă aici. 

— Posibil. Nu știu prea multe despre BBB. A intrat în atenţia 
noastră după ce am încetat să mai lucrez sub acoperire, adică 
după ce s-a înființat Brigada Crimă Organizată. 

Henning cugetă la asta câteva clipe. Cu cât intră mai mult în 
miezul problemei, cu atât își dă seama că Brogeland are 
dreptate. Uciderea lui Tariq nu are legătură cu uciderea lui 
Henriette Hagerup. Tariq a fost o victimă colaterală. N-a jucat 
niciun rol în toată povestea. N-a făcut decât fotografii. 

Apoi îi vine o idee. Și, după ea, altele încep să i se bulucească 
în minte: Tariq Marhoni a fost ucis ca mesaj pentru Mahmoud. 
De-asta nu vorbește Mahmoud, de-asta și-a aruncat laptopul în 
foc. În computerul lui se găsește ceva care-i incriminează pe 
alţii. Oameni care sunt gata să ucidă pentru a proteja 
informaţiile respective. lar Henning este sigur că una dintre 
informaţii o constituie o fotografie în care Henriette 
îmbrățișează un bărbat neidentificat. 

Își împărtășește gândurile lui Brogeland, care rămâne tăcut o 
vreme. Când începe să vorbească din nou, este calm. Și foarte 
serios: 

— Dacă tot ce spui e adevărat, trebuie să punem presiune pe 
BBB. Și asta va avea consecinţe pentru tine, Henning, spune el, 


VP - 180 


străpungându-l cu privirea. Va trebui să pășești foarte atent de- 
acum încolo. 

— Cum adică? 

— Dacă tipii ăștia seamănă cât de cât cu celelalte bande care 
acţionează în Oslo, atunci avem de-a face cu niște indivizi fără 
niciun fel de scrupule. Fără conștiință. Dacă ești singura 
persoană care îl poate lega pe Yasser Șah de locul faptei, ești - 
în ochii lor - un om mort. Cum spuneam, au grijă unii de alţii. 
Mai rău de-atât, ai adus în lumina reflectoarelor pe ei și 
activităţile lor, ceea ce le-ar distruge sursa de venit. Sau ar 
diminua-o considerabil. Pe tipii ăștia îi interesează foarte mult 
profitul. Pune toate la un loc și obţii un cocktail letal. 

— Vrei să spui că-mi vor moartea? 

Brogeland îl privește grav. 

— Foarte probabil. 

— Poate, spune Henning și privește pe fereastră. 

Vizavi e un ins care fumează. Henning se uită la el. Insul se 
uită la Henning. Insistent. 

Henning se gândește la ce i-a spus Brogeland. Figura lui 
apare în toate ziarele de azi. Nu le va lua mult să afle unde 
lucrează, unde stă sau să ajungă la rudele lui. 

„La naiba, își spune el. 

Mama”. 


45. 


Henning nu-l mai vede pe individul de peste drum. Nici nu l-a 
văzut prea bine, dar a observat că era scund și îndesat. Era și 
chel, nu un norvegian chel, ci, mai curând, un tip mai măsliniu la 
față. Purta pantaloni scurți și o cămașă albă, cu mâneci scurte și 
descheiată la gât, cu un fel de imprimeu, dar i-a fost greu să 
rețină tot, în cele câteva secunde în care s-a uitat la el. lar 
acum, omul a dispărut. 

Henning îi telefonează mamei din mers. Telefonul sună. Sună 
mult. Henning începe să-și facă griji. Işi spune că mama lui se 
poate mișca încă, doar că îi ia ceva timp să se deplaseze dintr- 
un loc într-altul, mai ales dacă o apucă tusea. 


VP - 181 


Lasă telefonul să sune. Poate e supărată și nu răspunde 
fiindcă vrea să-l facă să se simtă prost. O stratagemă care de 
cele mai multe ori îi reușește. Și acum, de altfel. Pentru numele 
lui Dumnezeu, mamă, spune el în sinea lui. Răspunde, te rog! 

Traversează și ajunge în capătul străzii Tøyengata. Priveşte 
caldarâmul, încercând să nu atragă atenţia. Simte cum inima îi 
bate din ce în ce mai tare. „Pentru numele lui Dumnezeu, 
mamă”, se gândește el din nou și mărește pasul. Picioarele lui 
protestează, dar Henning deja s-a hotărât să meargă la ea. Dacă 
nu răspunde la telefon, trebuie să se grăbească. Se uită în jur, 
dar e haos, oameni peste tot, mașini, taxiuri; le vede, dar nu le 
vede. Are senzaţia permanentă că cineva nu-l slăbește din ochi, 
că îl urmărește pas cu pas. Simte un miros pătrunzător, ca de 
mirodenii. Trece pe lângă un magazin cu casete și DVD-uri, 
plasat la intrarea în staţia de metrou Grønland și, tocmai când 
se pregătește să închidă, cineva răspunde. Dar nu spune nimic. 

— Mamă? șoptește el. 

Se îndoiește că vocea lui poate răzbate prin zgomotul din 
staţie, dar îi aude respiraţia sau, mai degrabă, încercarea de a 
respira. 

Nu s-a întâmplat nimic. Oricum, niciun dezastru. O aude cât 
de furioasă e - fără ca ea să spună nimic. Asta-i ciudăţenia ei. Iți 
poate ţine o predică întreagă fără să rostească un singur cuvânt. 
O privire, un oftat, un mormăit sau o mișcare a capului sunt 
suficiente. Christine Juul are un întreg arsenal de sentimente sau 
de opinii cărora nu le dă glas niciodată. Aici seamănă cu 
Streken, personajul din emisiunea TV pentru copii, care își 
schimbă culoarea în funcţie de starea în care se află. 

Dar nimic bun nu i se întâmplă lui Streken. 

— Tu ești la telefon? continuă el. 

Un pufnet disprețuitor. 

Exact. 

— Ce mai faci, mamă? întreabă el, dându-și seama imediat de 
inutilitatea întrebării. 

— De ce suni? mormăie ea. 

— Voiam să... 

— Mi s-a terminat laptele. 

— Păi... 

— Și am nevoie de ţigări. 


VP - 182 


Henning nu știe de ce se așteaptă ca ea să-i spună să treacă 
și pe la magazinul de băuturi, fiindcă mama lui nu-i spune asta 
niciodată, doar își lasă dorința să plutească precum un pod 
invizibil între telefonul lui și al ei, de parcă se așteaptă s-o 
înţeleagă fără să trebuiască să spună nimic. lar el o înţelege. 
Poate tocmai de aceea. 

— OK. Trec pe la tine cât de curând. Nu știu dacă reușesc azi, 
am o mulțime de treburi, dar nu te las să aștepți prea mult. Și 
încă ceva, mamă. Să nu deschizi ușa la necunoscuţi. Ne-am 
înțeles? 

— De ce să deschid ușa? Doar nu-mi trece nimeni pragul. 

— Dar dacă sună cineva la ușă, și nu sunt eu sau Trine, să nu 
deschizi. 

— Aveţi amândoi cheie. 

— Da, dar tu... 

— Și vreau și o revistă. 

— Îți... 

— Și niște zahăr. Mi s-a terminat zahărul. 

— OK. Pe curând. 

Zbang. 


46. 


Zaheerullah Hassan Mintroza ia cina. Azi, ca și ieri, mănâncă 
pui biryanf cu chapattF, dar n-are același gust ca în Karachi. 
Aproape niciodată. Hassan nu știe motivul, fiindcă ingredientele 
sunt la fel, sunt trimise la Oslo cu avionul aproape în fiecare zi, 
iar mâncarea este preparată în Norvegia de pakistanezi. Poate 
din cauza ustensilelor de bucătărie, a temperaturii aerului, a 
umidității, a dragostei cu care e preparată mâncarea... 

Hassan își amintește când, în urmă cu câţiva ani, Julie, cea 
mai faină amantă pe care a avut-o vreodată, i-a făcut surpriza 


8 Specialitate indiană din carne de pui, pește sau legume și orez cu ulei de șofran. 
(n.tr.). 
? Un fel de lipie coaptă la grătar. (n.tr.). 


VP - 183 


de a-i pregăti miel pakistanez cu chutney"? mentolat și naan!! la 
una dintre vizitele lui nocturne. Aflase reţeta de la Wenche 
Andersen, la emisiunea Bună dimineata, Norvegia. Încercase să 
coacă naan-ul chiar fără ingredientele de bază. 

Avea gust bun, dar atât. Naan-ul adevărat se bagă mai adânc 
la cuptor și nu trebuie să stea acolo mai mult de cincisprezece, 
douăzeci de secunde. Mielul avea prea mult coriandru și ghimbir 
și prea puţin ardei iute. 

O lună mai târziu i-a dat papucii. Niciuna dintre celelalte 
amante care au urmat n-a avut voie să-i gătească. Femeile știu 
ce vrea de la ele, cina nefiind motivul pentru care le plătește 
chiria. 

În Pakistan, toţi bucătarii sunt bărbaţi. Femeile nu sunt 
capabile de așa ceva. Asta e situaţia. 

Hassan tocmai urmărește un episod din MacGyver când 
mobilul, care este chiar lângă farfuria lui, începe să vibreze. 
Înghite o bucată mare de pui, poate prea mare, și se forțează s- 
o trimită la vale. la și o gură de Cola înainte să răspundă. Când, 
în sfârșit, o face, spune un „da” răstit, simțind că o parte din pui 
i-a rămas în gât. 

— Mohammed la telefon. L-am găsit. 

Hassan înghite din nou. 

— Foarte bine. Unde e? 

Încă o gură de Cola. 

— Pe stradă. Acum e în Grønlandsleiret. Vrei să-l lichidăm 
imediat? 

Hassan împunge carnea din farfurie cu furculita. 

— Ziua-n amiaza mare? Te-ai tâmpit? Și așa am atras prea 
mult atenţia. 

— OK. 

Hassan mai ia o îmbucătură. 

— Apropo, vreau să schimb o vorbă cu el înainte să moară. 
Vreau să știu de unde are cicatricele alea înfiorătoare, spune el, 
mâncând în continuare. 

Lasă furculița jos și se șterge la gură. 

— OK. 


10 pastă de diferite fructe și mirodenii, cu gust dulce-acrișor-picant, având consistenţa 
gemului. (n.tr.). 
11 Un fel de pâinică plată dospită, făcută la cuptor. (n.tr.). 


VP - 184 


— Vreau să știu unde-și petrece restul zilei. Nu faci nimic 
până nu vorbești cu mine. 

Alt „OK”. 

— Și pune câte o mașină în faţa locului de muncă și a 
apartamentului. 

— Am înţeles, șefu'. 

Hassan închide și își termină cina. Mâine, în niciun caz pui 
biryani. Nu, poate dhaf?, poate un chebap cu creveţi la grătar, 
cu ceapă și ardei roșu. Da. Sigur creveţi. Un festin tocmai bun 
pentru un rege. 


47. 


E aproape patru, dar Henning se hotărăște să treacă pe la 
birou. Nu are de lăsat vreun articol, fiindcă n-a descoperit nimic 
care să merite osteneala, dar mintea lui lucrează. Și nu s-a 
arătat la faţă de dimineaţă. „Ar trebui să vorbesc cu Heidi sau 
cu Tourette Kåre, se gândește el. Poate să schimb o vorbă cu 
Gundersen, dacă e pe acolo”. 

Își asumă riscul și traversează strada pe lângă parcul 
Vaterlands. Pășește greoi, la mică distanță de trecerea de 
pietoni, încercând să evite traficul la o oră de vârf, când zărește 
o mașină lângă semafor. Nu e un Mercedes argintiu, ci un Volvo, 
dar prea departe ca să recunoască modelul. Mașina accelerează 
când semaforul trece de la verde la galben, dar frânează brusc 
când mașina din faţă o blochează. Pneurile scrâșnesc. 
Claxoanele sună. Claxoanele sună în tot orașul. Cât e ziua de 
lungă. 

Volvoul primește o reacţie de la mașina din faţă. Henning 
aproape că se așteaptă la o confruntare, ca șoferul Volvoului să 
coboare și să se repeadă la șoferul mașinii din față, dar nu se 
întâmplă așa. În schimb, insul care stă lângă șofer scoate capul 
pe geam. Henning nu-i deslușește prea bine chipul, vede doar o 
pereche de ochelari de soare cu rame de aur, strălucitoare, 
chiar dacă afară nu e nicio rază de soare. 

Reţine acest amănunt fiindcă imediat are senzația că individul 
pe el îl caută. „Dacă toţi arată ca protagoniștii reclamelor la 


12 Un fel de supă-cremă preparată, în general, din linte. (n.tr.). 
VP - 185 


Ray-Ban, se gândește Henning, poate că n-are de ce se teme 
prea mult”. Dar unii idioţi au pistoale și, dacă-i dai prostului un 
pistol, e în stare de aproape orice. 

Gândul îl face să iuţească pasul și să nu o ia direct spre birou. 
Zona dintre Grønlandsleiret și Urtegata nu pare prea ospitalieră, 
indiferent de oră, de aceea o ia în sus, pe Brugata, intră printre 
cei care așteaptă în staţia de autobuz și, câteva minute mai 
târziu, sare în tramvaiul 17. Merge pe Trondheimsvei și coboară 
la magazinul Rimi, o ia pe Herslebsgate până când în față îi 
apare din nou clădirea masivă, galbenă, din capătul străzii 
Urtegata. Mașinile trec în viteză pe lângă el în ambele direcţii, 
este ora cea mai aglomerată și, dacă cineva vrea să-l omoare 
sau să-l răpească, aici n-are cum s-o facă. Cu un milion de 
martori și fără căi de scăpare, Henning se simte în siguranţă. 
Relativ. 

„Poate că sunt doar paranoic, se gândește el, poate că am 
ieșit din joc de prea mult timp ca să-mi mai dau seama că totul 
este normal, că nu se va întâmpla nimic rău”. Dar ceva în felul 
de a vorbi al lui Brogeland l-a pus pe gânduri. Brogeland era 
îngrijorat. Știe el ce știe despre banda asta. Și cum spunea Nora: 
nu sunt deloc niște mielușei. 

Se surprinde întrebându-se cum se va sfârși cazul acesta. 
Dacă încearcă să-l ucidă - cum a dat de înțeles Brogeland - 
fiindcă poate depune mărturie că Yasser Șah a fost în 
apartamentul lui Tariq Marhoni, nu se vor opri până când nu-și 
vor concretiza intenţia. 


48. 


Henning trebuie să verifice mai multe lucruri. Tocmai se 
gândește la ele când ajunge la birou și practic dă nas în nas cu 
Kâre Hjeltland în fața cafetierei. Surprins, Kåre face un pas 
înapoi. 

— Henning! 

— Salut, Kåre. 

Kåre se uită la el de parcă l-ar vedea pe Elvis în persoană. 

— Ce mai faci? La naiba! Cred c-ai tras o spaimă soră cu 
moartea! 


VP - 186 


Henning recunoaște cu jumătate de gură că da, s-a speriat 
puţin, probabil că da. 

— Ce naiba s-a întâmplat!? 

Henning se îndepărtează puţin și speră ca interlocutorul să 
nu-i observe gestul. În timp ce-i face un rezumat, se uită prin 
sală. Gundersen nu e acolo. Dar o zărește pe Heidi. Și-și dă 
seama că și Heidi l-a zărit. 

— Ascultă, n-am reușit să mă întorc la ședința de redacție. 
Am auzit că Sture voia să spună câteva cuvinte. 

— Da, a avut haz, he, he. Aceeași poveste răsuflată. Bine că 
ai avut un motiv serios să fii departe, departe, CAT MAI 
DEPARTE! 

Kâre râde cu gura până la urechi după ce și-a pus în valoare 
ticul. 

— Ce-a spus? 

— Nimic nou. Timpuri grele, trebuie să produceţi mai multe 
pagini și mai repede dacă nu vreţi să rămâneţi pe dinafară și 
huhuhu! 

Kăre râde din nou și apoi zâmbește - lung. „Lui Heidi cred că 
i-ar surâde să-mi facă bagajul chiar în clipa asta”, se gândește 
Henning. Dar văzând și făcând. 

Se scuză că trebuie să schimbe o vorbă cu Heidi înainte să 
plece acasă. Kăre înţelege și îl altoiește tare pe spinare, de trei 
ori. Apoi dispare. Henning se hotărăște să atace primul. 

— Bună, Heidi, spune el. 

Heidi întoarce capul. 

— De ce naiba... 

— Timpuri grele, piaţa de publicitate trage să moară, trebuie 
să oferim cititorilor noștri mai multe pagini, reduceri de 
personal. 

Se așază fără să o privească. Îi simte ochii aţintiţi asupra lui și 
își aduce aminte de Polul Nord. 

— Despre asta a fost vorba, nu? 

Henning își deschide computerul. Heidi își drege glasul. 

— Unde-ai fost? 

— Am lucrat. Iver e pe-aici? 

Heidi nu răspunde imediat. 

— A, nu. A plecat acasă. 

Îi evită în continuare privirea și încearcă să nu se simtă 
afectat de tăcerea neplăcută care îi învăluie. Heidi nu se mișcă. 


VP - 187 


Dar când, în sfârșit, ridică ochii, Henning este surprins de 
privirea ei. Arată de parcă ar avea o pană de cauciuc, iar pe o 
rază de mai mulţi kilometri un e nici urmă de staţie de autobuz. 

— Mai am puțin și vin cu un articol trăsnet, spune el pe un ton 
mai blând. 

Apoi îi povestește despre întâlnirile pe care le-a avut cu Yngve 
Foldvik și Tore Benjaminsen, și cum poliția îl va scoate pe 
Mahmoud Marhoni de pe lista suspecţilor cât de curând și că, 
de-aici încolo, ancheta se va concentra pe prietenii cei mai 
apropiaţi ai lui Henriette Hagerup. Nu-și dezvăluie sursele, dar 
Heidi se mulțumește să dea din cap aprobator și nu pune 
presiune pe el. 

— Sună foarte bine, zice ea. Va fi un articol exclusiv? 

— Da. 

— Excelent. 

Tonul glacial a dispărut. „Poate că, în sfârșit, am îmblânzit-o, 
se gândește Henning. Poate că am câștigat Marea Bătălie. Sau 
poate că e și ea ca Anette Skoppum. Poate este una dintre acele 
persoane care tot încearcă, doar ca să devină și mai 
nemulțumite atunci când dau greș”. 

Zece minute mai târziu, Heidi pleacă acasă. Mai mult, îi spune 
și „Ai grijă! „Și tu”, îi răspunde el. Apoi gândurile i se întorc la 
cele trei lucruri pentru care a venit aici. Incepe cu casa de 
producţie Spot the Difference. 

Un nume inspirat. Crede că fondatorul companiei era sătul de 
gafele care apar în majoritatea filmelor, angajamentul lui fiind 
să le evite. Henning de-abia așteaptă reacţia ziarelor în clipa în 
care și casa de producţie Spot the Difference va face gafele ei. 
Așa este când te legi la cap fără să te doară. 

Citește tot ce găsește pe internet despre această companie. A 
produs câteva filme, pe care el nu le-a văzut și nici nu-l bate 
gândul să le vadă vreodată. Are un website a că-mi pagină de 
prezentare este un colaj de gafe din diverse producţii 
hollywoodiene. Recunoaște cadre din G/adiatorul, Banda celor 
11, Pirații din Caraibe, Omul-Păianjen, Titanic, Stăpânul inelelor 
și Jurassic Park. Sunt mai multe, dar nu le recunoaște pe toate. 
In josul paginii, cu litere mici, scrie „Arată ceea ce, fără tine, 
poate că nu s-ar fi văzut niciodată”, un citat atribuit lui Robert 
Bresson. 


VP - 188 


Dă clic până găsește pagina cu detaliile de contact. Casa de 
producţie Spot the Difference are doi producători și un regizor. 
Se hotărăşte să telefoneze primei persoane de pe listă, doar 
fiindcă are un nume de botez atât de frumos. Il sună pe Henning 
Enoksen. Acesta îi răspunde după câteva apeluri lungi. 

— Alo, Enok la telefon. 

Vocea e profundă și gravă, dar prietenoasă. 

— Bună ziua, mă numesc Henning Juul. 

— Salut, Henning, spune Enoksen, adresându-i-se ca unui 
vechi prieten. 

— Lucrez pentru ziarul online 123news. Scriu un articol 
despre Henriette Hagerup. 

Urmează un moment de tăcere. 

— Mda. Și cu ce te pot ajuta? 

Henning explică repede că îl interesează scenariul scris de 
Henriette Hagerup pentru care casa de producţie Spot the 
Difference a cumpărat drepturile. 

— Hagerup, da, spune Enoksen și oftează adânc. Ce tragedie! 

— Intocmai, spune Henning și așteaptă ca Enoksen să adauge 
ceva. 

Ceea ce nu se întâmplă. Henning își drege glasul. 

— Ce-mi poţi spune despre scenariu? 

— Vrei să scrii despre asta? 

— Nu, nu cred. 

— Atunci de ce vrei să știi? N-ai spus că ești reporter? 

Capacitatea de deducție a lui Enoksen e pur și simplu 
impresionantă. 

— Ceva îmi spune că scenariul ar putea fi important. 

— De ce? 

Ceva îi spune că Enoksen nu prea s-a împăcat cu școala. 

— Ca să aflu ce s-a întâmplat, ca să aflu cine a ucis-o. 

— Aha. 

— De aceea, ești bun să-mi spui ceva despre scenariu, care 
trebuie să-ţi fi plăcut din moment ce l-ai cumpărat? 

Henning aude cum un mouse face clic de mai multe ori și cum 
degetele lui Enoksen se plimbă pe tastatură. 

— Ca să fiu sincer, Truls, coproducătorul, a ţinut mai mult 
legătura cu ea. 

— Deci, n-ai citit scenariul? 

— Păi, evident că... 


VP - 189 


— Despre ce e vorba în el? 

Alte clicuri. 

— Despre... 

Enoksen se oprește ca să tușească. 

— Despre, mda, nu prea știu despre ce e vorba în el. Cum 
spuneam, Truls e cel care a tratat cu Henriette și Yngve și... 

— Yngve? 

— Da. 

— Yngve Foldvik? 

— Întocmai. Îl cunoști? 

— Yngve Foldvik a avut vreo legătură cu scenariul? 

— Cred că era profesorul ei îndrumător. 

— Da, dar credeam că Henriette a scris scenariul independent 
de școală. Nu pentru cursul de la facultate. 

Enoksen ezită. 

— Nu prea știu multe despre asta. 

Henning hotărăște că trebuie să mai vorbească odată cu 
Yngve Foldvik. 

— Dumneata și Truls cumpăraţi de obicei scenarii pe care nu 
le-aţi discutat? 

— Nu, acesta a fost un caz special. 

— Cum așa? 

— Truls și Yngve au lucrat împreună, Yngve a fost cel care ne- 
a spus despre scenariul lui Hagerup. 

— Înţeleg. 

— Dar, nu uita, l-am cumpărat doar cu titlul de opţiune. 

— Cum adică? 

— Adică, după părerea noastră, scenariul are potenţial, drept 
care vrem să dezvoltăm ideea și să vedem dacă o putem 
transforma într-un film de ţinută. 

— Adică nu sunteți obligaţi să faceți mai mult de-atât? 

— Exact. 

Întrebarea a venit automat, în timp ce creierul lui Henning 
tocmai procesa informaţiile primite de la Enoksen. Yngve Foldvik 
era implicat în proiectul prin care Henriette Hagerup spera să-și 
lanseze cariera. Henning se întreabă dacă interesul lui Foldvik îi 
are în vedere pe toţi studenţii sau dacă entuziasmul lui este 
rezervat tinerelor drăguţe și volubile din fire, cărora le place să 
flirteze. 


VP - 190 


— Crezi că aș putea schimba câteva cuvinte cu Truls? 
întreabă Henning în timp ce se uită pe detaliile de contact ale 
companiei și vede că numele de familie al lui Truls este Leirvâg. 

— Păi, e cam ocupat acum, se grăbește Enoksen să spună. 

— OK. 

Henning așteaptă intenţionat câteva secunde. Dar Enoksen 
nu dă explicații. 

— Atunci am să-i telefonez puţin mai târziu. Ar fi 
nemaipomenit dacă i-ai spune că aș vrea să vorbesc un pic cu 
el. 

— Am să încerc să nu uit. 

— Mulţumesc. 

Henning închide, întrebându-se ce-i stătea pe limbă lui 
Enoksen. 


49. 


O căutare rapidă pe internet îi spune că părinţii lui Henriette 
se numesc Vebjarn și Linda, și că are un frate mai mare, Ole 
Petter. Caută Anette Skoppum. Părinţii ei, Ulf Vidar și Frøydis, au 
amândoi peste șaptezeci de ani, deci Anette e clar un copil făcut 
la bătrâneţe. Are trei surori mai mari, Kristen (treizeci și opt de 
ani), Silje (patruzeci și unu de ani) și Torill (patruzeci și patru de 
ani). În doar câteva minute, Henning a ajuns la concluzia că nici 
familia Hagerup, nici familia Skoppum nu corespund familiei 
Gaarder din scenariu. 

Renunță la idee și accesează un registru public al 
autorizaţiilor. Aici, poţi afla informaţii împărţite pe trei categorii: 
1) Tipul afacerii și deținătorul autorizaţiei; 2) Autorizaţii; 3) 
Cereri pentru trasee interdistrictuale. Pagina este întocmită de 
Ministerul Transporturilor în colaborare cu Consiliul Districtual 
Hordeland, ceea ce ar putea explica limbajul ușor desuet. 

Henning pune cursorul pe căsuţa 2, selectează „Oslo” și 
„Autorizaţii taxi” și tastează numărul 2052. Apoi apasă pe enter. 
Răspunsul apare imediat. Și simte că-i stă inima-n loc. 

Omar Rabia Rashid. 

Henning știe unde a mai auzit numele ăsta. Omar Rabia 
Rashid este cel pentru care lucra Mahmoud Marhoni. Deci n-a 


VP-191 


fost o coincidenţă! Ce altceva să caute taxiul lui Omar chiar 
acolo? Altfel de ce s-ar fi uitat cei doi la el? 

Omar este înregistrat cu trei taxiuri în Oslo. Numărul trei este 
albastru și, când dă clic pe el, apare o pagină intitulată 
Informații despre deținătorul autorizaţiei. „Pare a fi o 
fundătură”, se gândește el, dar e plăcut surprins de textul care 
umple ecranul câteva secunde mai târziu. Le parcurge rapid și 
zâmbește. „Omar, își spune el. Știu unde locuiești”. 

Se hotărăște să meargă acasă. Nevoia de a se așeza, dea 
cugeta și de a stabili ce să facă de-acum încolo este imposibil de 
ignorat. Așteaptă până când două colege ale lui se ridică și le 
urmează. les din clădire. Poarta neagră este deschisă. Lasă un 
spaţiu între el și cele două femei, pășește pe trotuar și privește 
în lungul străzii. Două pietre mari împart Urtegata în două, 
interzicând traficul spre Grønland. 

In spatele pietrelor sunt parcate o Honda și un Ford. Ambele 
mașini sunt goale. În faţa clădirii Armatei Salvării stă un ins cu 
un câine râios la picioare. Henning n-ar fi deloc surprins să-l 
vadă scoțând brusc un Kalașnikov. E înconjurat de spaţii 
deschise, râul Aker curge repede, în voia lui, și ce-ar fi mai ușor 
decât să scoţi pistolul pe geamul unei mașini și să-ncepi să 
tragi? 

Nu. Ajunge! Nu se poate să se uite tot timpul după asasini! S- 
a întors la treabă doar de câteva zile și deja e convins că tot 
felul de infractori încearcă să-i facă felul. „Destul! Nu vreau să 
trăiesc așa”, își spune el. 

Se hotărăște să meargă înainte, degajat, și să se bucure de 
soarele după-amiezii care răzbate printre norii de deasupra 
pieței Oslo. Se apropie de Grünerløkka din ce în mai stăpân pe 
el. Și, când intră în apartament, se hotărăște să nu mai bage în 
seamă detectoarele de fum. Dă să intre în bucătărie, dar se 
oprește brusc. 

„La naiba, se gândește el. N-am cum să le ignor”. 


50. 


„De-abia aștept”, își spune Brogeland, când bate la ușa lui 
Gjerstad. Vocea profundă a lui Gjerstad strigă „Intră!”, iar 


VP - 192 


Brogeland se conformează. Gjerstad stă cu telefonul lipit de 
ureche, dar îi face semn să ia loc pe scaunul din faţa biroului. 
Brogeland se așază. „De-ar fi și Sandland aici”, se gândește el, 
poate că... 

Gjerstad ascultă și din când în când scoate câte un „Hm”. 
Ascultă mult timp și, în cele din urmă, dă din cap aprobator și 
spune: 

— OK. Atunci așa facem. Ţine-mă la curent. 

Închide și se uită la Brogeland. 

— Da, zice el și oftează. 

Vocea îi trădează oboseala, dar lui Brogeland nici că-i pasă. 
Asta-i momentul lui. Pune scenariul lui Hagerup pe birou și 
privește încrezător spre Gjerstad, care îl ia și începe să-l 
rasfoiască. 

În următoarele minute, Brogeland îi face rezumatul. Când 
termină, Gjerstad îl privește cu satisfacţie. Exact reacţia opusă. 

— Și ai primit scenariul ăsta de la Henning Juul? 

— Da. Juul este... 

— Să-ţi spun eu ceva despre Henning Juul, mârâie Gjerstad și 
se ridică în picioare. 

Începe să măsoare încăperea cu pași mari. 

— Acum câţiva ani, un individ omora prostituate în Oslo. Nu 
era vreun Jack Spintecătorul, departe de așa ceva. A omorât 
câteva tinere din Nigeria și a ameninţat că mai omoară și altele 
dacă nu le adunăm de pe stradă. Ne-a contactat direct ca să-și 
anunţe intențiile. 

— Mi-aduc aminte cazul. Dacă... 

— Sigur, n-aveam cum să-i facem pe plac, chiar dacă am fi 
vrut. În primul rând, nu cedăm la ameninţări de genul ăsta și, în 
al doilea rând, fetele se mută de colo-colo, iar peștii le asigură 
protecția. 

Gjerstad își mângâie mustaţa și se oprește chiar în faţa lui 
Brogeland. 

— Henning Juul a aflat că ucigașul luase legătura cu noi și că 
ne amenințase cu alte crime. Când am găsit următoarea 
nigeriană cu patruzeci și șapte de lovituri de cuţit în spate, 
stomac, piept și faţă, Juul a lansat o campanie furibundă. Ne-a 
făcut cu ou și cu oţet, noi eram ţapul ispăşitor fiindcă n-am 
reacționat în forță la amenințările ucigașului. Colac peste 
pupăză, Juul a dat de urmele lui și l-a intervievat - fără să ne 


VP - 193 


anunțe, ca să-l putem aresta. În concluzie, Juul a fost mult mai 
preocupat să ne pună în postura de idioţi decât să ne ajute să-l 
prindem pe ucigaș. Ce-ţi spune asta despre Henning Juul? 

Brogeland își fixează privirea în podea, căutând un răspuns, 
fără să găsească vreunul. 

— De ce crezi că a venit la tine cu ăsta? întreabă Gjerstad 
arătând spre scenariu. Crezi că a făcut-o ca să ajute poliţia sau 
ca să se ajute pe el? 

Brogeland și-aduce aminte că Gjerstad este cunoscut pentru 
retorica lui persuasivă. Și nu găsește nicio replică potrivită. 

— Se prea poate ca Juul să fi dat de ceva important, dar să nu 
crezi cumva că o face spre binele societăţii. Se folosește de tine, 
Bjarne. Eu cred că ceea ce i s-a întâmplat, oricât de tragic ar fi, 
l-a afectat serios. După cât îl cunosc eu pe Henning Juul, aș zice 
că asta l-a făcut mai cinic și mai dornic să-i manipuleze pe 
ceilalţi. 

Brogeland nu știe ce să spună, în consecinţă nu spune nimic. 

— Ai încercat să faci ceva în privinţa asta? întreabă Gjerstad, 
cu referire la scenariu. 

— Am încercat să dau de Anette Skoppum, dar până acum n- 
am reușit. Nu răspunde pe mobil și nici acasă nu e. L-am trimis 
pe Emil să stea de vorbă cu ea, dar, negăsind-o acasă, am lăsat 
o mașină în faţă. 

— Unde locuiește? 

— Bislett. 

— OK. 

— A retras cinci mii de coroane de la un bancomat de pe 
Akersgate, acum câteva ore. 

— Cinci mii? O grămadă de bani. Bine că măcar e în viață. 

— Foarte probabil. Dar asta înseamnă și că o vreme nu mai 
vrea să retragă niciun ban. L-am trimis pe Emil s-o caute la 
Colegiul Westerdal și să stea de vorbă cu prietenii ei, dar până 
acum n-am primit nicio veste de la el. 

Gjerstad încuviinţează din cap și așteaptă, dar Brogeland nu 
mai are nimic pentru el. Se simte gol pe dinăuntru. Mai bine că 
Sandland n-a venit cu el. 

Să fi fost Henning Juul atât de lipsit de scrupule? Să lase un 
criminal de capul lui în schimbul unui articol bun? De ce nu? 
Oare Juul îl va trage și pe el în piept? Dar sunt cunoștințe. Nu 
foarte apropiate, ce-i drept. 


VP - 194 


Brogeland se uită la Gjerstad, care s-a așezat din nou la birou 
și a început să frunzărească mai multe documente. Dacă 
Brogeland a învăţat ceva în cele șaptesprezece luni de când 
lucrează cu Gjerstad e că, din clipa în care șeful lui și-a format o 
părere despre cineva, cu greu și-o mai poate schimba. „Poate 
tocmai de aceea este un poliţist atât de bun, se gândește 
Brogeland. Sau poate tocmai de aceea nu va fi niciodată un 
polițist de excepţie”. 

Brogeland se ridică și așteaptă ca Gjerstad să spună ceva. 
Dar Gjerstad nu spune nimic. Brogeland iese și închide ușa după 
el. 


51. 


Ochii arzători ai lui Jonas îl trezesc brusc din somn. Henning 
înjură, se ridică în capul oaselor, își dă seama că stă pe 
canapea, în fața televizorului, și că a adormit în timpul unui 
episod din That '70s Show. 

Televizorul e pornit. Pe ecran vede un bărbat blond care 
mănâncă brânză, în timp ce o mulţime de femei, de diverse 
culori și forme, și un bărbat fac schimb de locuri. Henning se 
lasă pe spate și își închipuie că face surfing. „Respiră, își spune 
el. Respiră”. _ 

Și-aduce aminte de filmul de desene animate /n căutarea lui 
Nemo, în care tatăl lui Nemo își caută fiul, iar pe drum o 
întâlnește pe Dory, care de-abia își mai amintește cum o 
cheamă, dar căreia îi place la nebunie să cânte. Henning îi aude 
vocea în minte: „Dă-i înainte, înoată, dă-i înainte, înoată”. 

Trebuie să fi văzut În căutarea lui Nemo de cel puţin treizeci 
de ori, mai ales în vara aceea în care au stat pe o insulă daneză 
idilică, pe nume Tunø. A plouat tot timpul. N-au ieșit mai deloc 
din căsuţa lor încântătoare, închiriată pe insula aceea unde 
accesul mașinilor era interzis. Jonas era înnebunit după Nemo. 
Henning se întreabă ce s-ar fi ales de vacanţa lor, fără Nemo. 

Mobilul îi vibrează pe măsuța alăturată. Zgomotul îl face să 
tresară. Se uită la ecran: apelant necunoscut. 

— Henning Juul, spune el și își drege vocea somnoroasă. 


VP - 195 


— Salut, sunt Truls Leirvåg. Am auzit că vrei să vorbeşti cu 
mine. 

Vocea e aspră și profundă. În timp ce se ridică de pe canapea, 
Henning bănuiește că, după dialect, Truls trebuie să fie de 
undeva de pe lângă Bergen. Poate chiar din Bergen. 

— A, salut. Da. Sigur. Mulţumesc pentru telefon. 

Niciun răspuns. 

— Așa. Voiam să te întreb despre un scenariu pe care l-ați 
cumpărat. Scenariul lui Henriette Hagerup. 

Din nou, tăcere. 

— Îmi poţi spune câteva lucruri despre scenariul ei? De ce aţi 
hotărât să-l cumpăraţi? 

— Din același motiv pentru care cumpărăm și alte scenarii. 
Ne-a plăcut. Credeam că putem scoate un film bun din el... până 
la urmă. 

— Despre ce tratează? 

— Se numește Control + Alt + Delete. E despre o tânără care 
ajunge celebră și bogată, dar visează să tasteze Control + Alt + 
Delete și astfel să-și retrăiască viaţa. Nu-i place ceea ce a 
devenit. Și, folosind o tastatură deosebită, are șansa de a-și 
retrăi viaţa. Întrebarea este: „De data aceasta va alege ceea ce 
trebuie sau va face din nou aceleași greșeli?” 

— Am înţeles. 

— Scenariul mai trebuie lucrat, dacă pot spune așa, dar 
subiectul e foarte generos. 

Henning încuviinţează din cap, ca pentru el. 

— Yngve Foldvik v-a adus scenariul? 

Urmează o pauză. 

— Da. 

— E o practică obișnuită? 

— La ce te referi? 

— Ca profesorii să informeze foști colegi despre un scenariu 
scris de un student? 

— Nu știu, dar de ce nu? Nu văd nimic rău în asta. Dacă ţi-ai 
pus în cap să scrii vreo porcărie la ziar despre asta, poţi să... 

— A, nu, nici gând de-așa ceva. Sunt pur și simplu curios. Am 
înţeles că Henning Enoksen, coproducătorul, n-a luat parte la 
discuţiile care au dus la achiziţionarea scenariului. De ce n-a 
luat parte? 


VP - 196 


— Fiindcă fiecare are încredere în judecata celuilalt. Ai idee 
câte scenarii ne sunt trimise, Juul? În fiecare zi. Câte ședințe 
ținem, prin ce birocraţie trebuie să trecem ca să facem filmele 
pe care le vrem, cât de greu... 

— Știu. Ce impresie ţi-a lăsat Hagerup? 

Henning aude cum Leirvâg trage adânc aer în piept. 

— Era o tânără foarte atrăgătoare. Nu-mi vine să cred ce i s-a 
întâmplat. Avea o poftă de viaţă extraordinară. Atât de deschisă 
și de avidă, atât de încrezătoare. Deloc arogantă, deloc 
afectată. 

— Bănuiesc că te-ai întâlnit și cu Foldvik și cu Hagerup 
împreună, din moment ce el ţi-a recomandat-o. 

— Desigur. 

— Cum ţi s-a părut relaţia dintre ei? 

— În ce sens? 

— Relaţia, felul în care se priveau. Ai sesizat vreo tensiune de 
ordin sexual între ei? 

Altă pauză. Lungă. 

— Dacă insinuezi ceea ce cred eu că insinuezi, atunci poţi să 
te duci în mă-ta, spune Leirvâg, ridicând vocea, cu un pronunţat 
accent hârșâit de Bergen. Yngve e un om cumsecade. Unul 
dintre cei mai cumsecade pe care-i cunosc eu. A încercat să-și 
ajute o studentă. Ce-i rău în asta? 


— Nimic. 

— Te uiţi vreodată în vitrine, Juul? 

— Da. 

— Și întotdeauna cumperi lucrurile care-ţi plac? 
— Nu. 


— Nu. Bineînţeles. 

Henning nu e deranjat de iritarea din vocea lui Leirvåg. 

— Ce se va întâmpla cu scenariul acum? 

Leirvåg oftează. 

— Încă nu știu. 

— Dar tranzacţia rămâne valabilă, chiar dacă autorul e mort? 

— Da. Cred că ar fi un lucru trist dacă n-am duce la bun sfârșit 
ceea ce am început. Hagerup sigur ar fi vrut ca filmul să fie 
făcut. 

„Frumos spus, demn de orice PR care se respectă!” se 
gândește Henning. 

— Yngve ce părere are? 


VP - 197 


— Yngve? E de acord cu mine. 

— Deci aţi și discutat problema. 

— Nu, eu, în fine, noi... 

Henning zâmbește în sinea lui și se întreabă dacă asta-i 
stătea pe limbă lui Henning Enoksen. Că Leirvåg era ocupat cu 
turnarea filmului fără Henriette... dar cu Yngve. 

— Mulţumesc fiindcă ai acceptat să vorbești cu mine, Truls. 
Alte întrebări nu mai am. 

— Ascultă, sper că nu ai de gând să scrii despre asta. 

— Despre ce? 

— Despre Yngve, despre film etc. 

— Încă nu știu. 

— OK. Dar dacă scrii, vreau să văd articolul înainte să apară. 
Să vad cum m-ai citat și așa mai departe. 

— Nu știu dacă te voi cita, dar, dacă am s-o fac, te voi 
consulta înainte de a trimite articolul la redacţie. 

— Perfect. 

Leirvåg îi dă adresa de e-mail. Henning se preface că o scrie, 
dar de fapt stă în fața pianului, dorindu-și mai mult ca oricând să 
poată cânta din nou. Leirvâg închide fără să spună nimic. 


52. 


Îl dor picioarele. A mers mult în ultimele două zile, mult mai 
mult decât merge de obicei. „Ar trebui să merg cu Vespa la 
lucru, se gândește el, așa n-aș mai depinde de taxiuri ca să 
ajung dintr-un loc într-altul”. 

E uimit cât de repede a trecut timpul. Înainte de a se întoarce 
la serviciu, era mulțumit și când trecea doar o oră. Acum simte 
că pierde noţiunea timpului. 

Se uită la ceas și se întreabă ce să facă până se întunecă. 
Dacă tot a tras un pui de somn, n-are niciun rost să se culce de- 
a binelea. Mai bine face ceva productiv până la căderea noptii, 
înainte ca ochii lui Jonas să-l sfredelească din nou. 

„Aș putea merge la Dælenenga”, se gândește el, dar știe că 
nu va putea sta acolo până la noapte. Ce să facă? Să caute leul 
în propriul bârlog, să meargă acasă la Omar Rabia Rashid? Sau 


VP - 198 


poate că a sosit momentul să-i mai facă o vizită amabilului 
domn Yngve Foldvik? 

Henning își înăbușă un căscat și-l aude pe Gunnar Goma 
bocânind iar pe trepte. Henning merge tiptil pe parchetul 
murdar și deschide ușa de la intrare. Goma gâfâie la baza scării. 
Alți pași urcă treptele ca un elefant, într-un ritm încet, dar 
constant. Apare de după balustradă și îl vede pe Henning. 

— A, vă salut, spune el și se oprește. 

Simte că nu mai are aer și își reazemă mâinile de genunchi, 
ca să poată respira mai adânc. 

— Vă salut, spune Henning, încercând să-și amintească 
numărul de la Salvare. Să fie 110, 112 sau 113? Mereu uită. 

— Dar știu că m-aţi speriat, spune Goma, răsuflând adânc. 

Și-a lăsat mustață. 

— Îmi cer scuze, n-am vrut, spune Henning și își studiază 
vecinul. 

Goma mai face câţiva pași. La bustul gol, ca întotdeauna. Îi 
simte mirosul înțepător, de transpiraţie, chiar dacă e departe de 
el. Poartă pantalonii scurți obișnuiți, roșii. 

— Voiam să vă întreb ceva, începe Henning. 

Așteaptă ca Goma să se oprească, dar acesta merge înainte. 

— Vorbiţi, spune Goma fără să se oprească. Vă aud. Locul 
ăsta are o acustică a naibii de bună. Dacă mi-aș regula una 
dintre amice, s-ar bucura toţi vecinii, ha, ha. 

Henning nu știe cum să-și formuleze următoarea întrebare 
fără să spună prea mult sau să pară ciudat. Și nu-i deloc ușor să 
se concentreze cu un elefant zburdalnic de șaptezeci și cinci de 
ani, care tot urcă încet, încet. 

Optează pentru abordarea directă. 

— Aveţi un vizor la ușă, nu? 

Știe deja răspunsul, dar tot pune întrebarea. 

— Ba bine că nu, ha, ha. 

Goma se oprește din nou și își trage răsuflarea. 

— Arne de la etajul trei, SALUT, ARNE! strigă Goma. Arne de 
la etajul trei primește tot felul de tipe seara. Uneori le văd prin 
ochean. Ha, ha. 

Arne? Arne Halldis!? 

— De ce vreţi să știți? 


VP - 199 


— În seara asta plec de acasă și s-ar putea să mă caute 
cineva. Dacă tot sunteţi acasă și auziţi ceva, aţi putea să vă 
uitaţi pe vizor ca să vedeţi cine e? 

Henning închide ochii în timp ce așteaptă răspunsul lui Goma; 
parcă ar fi un adolescent care își duce fata visurilor la cinema 
pentru prima oară. E clar că Goma se întreabă dacă Henning e 
în toate minţile. 

— De ce naiba vreţi să știți? Dacă nu sunteţi acasă, cel care 
vă caută mai vine o dată, nu? 

— Da, dar nu sunt foarte sigur dacă-mi va face plăcere vizita 
respectivei persoane. 

Tăcere. Până și scara cu acustică perfectă e tăcută. 

— E vorba de o femeie geloasă, pare-mi-se. 

— Cam așa ceva. 

— Nicio problemă. Voi sta cu ochii-n patru. 

Boc, boc. 

— Mulţumesc. 

„Cu bătrânul ăsta aș realiza un interviu excelent, gândește 
Henning. Singura întrebare este despre ce-am putea să 
discutăm”. Se gândește și că, dintr-un motiv inexplicabil poate, 
interviul ar fi cenzurat la greu de cei din redacţie. Oricum, își 
părăsește apartamentul având certitudinea că scara va fi bine 
păzită până la căderea nopţii. 

Simte că s-ar putea întâmpla ceva. 


53. 


Și-a pus casca, deci va fi greu de recunoscut, mai ales că și-a 
tras viziera pe ochi. Îşi încheie haina până la gât. 

Vespa pornește fără probleme și Henning se simte ca un puști 
de șaisprezece ani în drum spre o întâlnire secretă, în timp ce 
urcă în viteză Steenstrupsgata și trece lejer pe lângă Școala de 
Arte și Colegiul Foss. Marele avantaj al scuterului mic este că 
poate merge cu el oriunde și, dacă l-ar urmări o mașină, oricând 
ar putea s-o ia pe trotuar, pe o cărare sau pe o alee. 

Ajunge curând în piaţa Alexander Kiellands, unde mulţi 
oameni mănâncă la mesele de-afară, și vede fântânile arteziene 
de pe Telthusbakken. Traversează Uelandsgate și vede cum 


VP - 200 


drogați și persoane fără adăpost se înghesuie la Cafe Trappa în 
faţă. Se simte bine pe motor. N-a mai condus de mult. 

Vespa este unul dintre puţinele lucruri pe care le-a păstrat de 
la tatăl lui. Ar fi greșit să spună că a avut mare grijă de scuter. |l 
lasă mereu afară, în curtea din spate, expus intemperiilor, mai 
tot anul, de aceea îl surprinde plăcut că pornește de fiecare 
dată. 

Parchează în fața supermarketului Rema 1000, în capătul de 
jos al Bjerregaardsgate, își agaţă casca de ghidon și privește în 
stânga și-n dreapta înainte de a se hotărî pentru partea dreaptă 
a străzii. Trece pe lângă nr. 20. Yngve Foldvik stă la 24B. 

Se oprește în faţa ușii vopsite în roșu a clădirii lui Foldvik și 
privește soneriile. Pe cea din mijloc stă scris FOLDVIK. Apasă pe 
ea și așteaptă. In timp ce așteaptă, se gândește ce întrebări va 
pune și cum să le formuleze. Incepe să creadă că, până la urmă, 
Yngve Foldvik ar putea fi personajul Harald Gaarder din 
scenariu. Caz în care joacă un rol important, dar nu unul care să 
aibă prea multă logică. Tocmai de aceea vrea Henning să stea 
de vorbă cu el. 

Sună din nou. „Poate că soneria e stricată”, se gândește el. 
Sau poate că nu e nimeni acasă. Apasă iar, dar își dă seama că 
apasă degeaba. Injură, încearcă altă sonerie, pe care scrie 
STEEN, ca să se asigure că nu soneria sau cablurile sunt de vină. 
Curând îi răspunde o voce hodorogită: 

— Da? 

— Bună seara, sunt de la Mester Grønn. Am un pachet pentru 
Foldvik. Nu răspunde nimeni la dumnealui. Mă puteţi lăsa să 
intru? 

Inchide ochii, știind că e pe cale să facă o prostie. Trec câteva 
secunde. Apoi aude un băzâit. Deschide ușa și intră. Nu știe de 
ce. E clar că Yngve Foldvik nu este acasă. „Doar cât să arunc o 
privire, se gândește el, să adulmec puţin, cum îmi spunea 
mereu Jarle Høgseth: Fo/osește-ți simturile, Henning. Foloseste- 
le ca să-ți faci o impresie despre cei pe care urmează să-i 
intervievezi”. 

Se trezește într-o curte destul de mică. Frunze, probabil 
rămase de toamna trecută, se agaţă încă de pământ, ca niște 
abțibilduri încăpăţânate. Ciudat, nu e niciun petic de verdeață. 
In mijloc vede un ghiveci cu o plantă al cărei nume nu-l știe. O 
bicicletă fără lacăt stă rezemată de perete. 


VP - 201 


Sunt două uși, una chiar în faţa lui și una în dreapta. Mai întâi 
o verifică pe cea din dreapta, fiindcă e mai aproape. Nu are 
niciun fel de sonerie cu Foldvik sau Steen. Încearcă cealaltă ușă, 
găsește repede ambele nume și apasă pe soneria pe care scrie 
STEEN. Fără să mai fie nevoie să-și decline identitatea, ușa 
scoate același băzâit, iar el o deschide. 

Scara holului. Prima impresie pe care ţi-o faci despre cum 
trăiesc oamenii de acolo. Un landou blochează o ușă care duce 
probabil la subsol. În dosul landoului e o umbrelă ruptă. O scară 
pătată de vopsea albă și albastră stă sprijinită de perete. Cutiile 
poștale sunt verzi. Miroase a umezeală. E clar că locatarii se 
luptă cu igrasia. 

Sus e o ușă deschisă. Poate că doamna Steen vrea să verifice 
dacă într-adevăr e vorba despre un curier? „La naiba, își spune 
în sinea lui. Acum ce fac?” Ușa se închide cu zgomot. Henning 
rămâne pe loc. Se aud pași care se apropie. Pantofi de femeie. 
Oare să plece? 

In aceeași clipă, se deschide o altă ușă. Henning își învinge 
dorinţa de a ridica privirea. 

— A, bună ziua, aude el de sus. Cobor puţin să cumpăr câte 
ceva, doamnă Steen. 

Henning sesizează o anumită oboseală în acea voce. 
Prietenoasă, dar trădează o lungă suferinţă. 

— Bună ziua. 

Cum naiba să-mi explic prezenţa aici, se întreabă el, dacă 
femeia care coboară acum vrea să știe cine sunt? 

— Doriţi ceva? o întreabă ea pe doamna Steen. 

— Sunteţi bună să-mi luaţi Her og Nå? Am auzit că scrie 
despre Hallvard Flatland azi. Îmi place de el. 

— Cu plăcere. 

— O clipă, să vă dau banii. 

— Lăsaţi, doamnă Steen. Mi-i daţi mai târziu. 

Vocile reverberează ciudat din pereţi. 

— Vă mulțumesc foarte mult. Sunteţi foarte drăguță. 

__ Clic, clac. Pașii ei sună ca un valț în urechile lui Henning. 
Inșfacă scara și începe să urce. Femeia coboară. Henning ţine 
scara în față și stă cu capul în jos. Acum sunt pe același palier. 
Femeia vine spre el, îi vede clar picioarele, tocurile înalte, îi 
mormăie un „Bună ziua” și trece mai departe. Femeia îl salută și 
ea, iar el se simte copleșit de parfumul ei, atât de puternic încât 


VP - 202 


parcă îi taie răsuflarea. Femeia nu se oprește, amândoi își 
continuă drumul. Henning o aude cum deschide ușa de la intrare 
și iese. Ușa se închide la loc, cu zgomot. 

Henning se oprește și trage de câteva ori aer în piept, lăsând 
tăcerea să umple spaţiul din jur. Apoi se întoarce și coboară ușor 
treptele, rugându-se să nu-l audă doamna Steen. Ajuns din nou 
la parter, vede o plăcuţă de lemn pe care scrie FOLDVIK, un 
scris de copil, asimetric, pe o ușă de culoare albastru-închis. 
Literele sunt arse. Henning lasă scara și bate de două ori. Poate 
că totuși soneria e de vină. 

Așteaptă, ciulește urechile, doar-doar o auzi zgomot de pași, 
dar nici pomeneală. Mai bate de două ori. Nu, nu e nimeni 
acasă. 

Dă să plece, când observă că ușa n-a fost închisă cum 
trebuie. „Hm, se gândește el, ciudat”. Privește peste umăr, chiar 
dacă știe că nu e nimeni prin preajmă. Împinge ușor. Ușa se 
deschide. „Chiar vreau să fac asta, se întreabă el, să intru și să 
arunc o privire?” 

Nu. De ce-ar face-o? Nu găsește niciun motiv plauzibil. Cât 
despre textul legii, asta echivalează cu o spargere. Și, dacă 
apare cineva, cum își va explica prezenţa în apartament? Mai 
ales celor care locuiesc acolo? 

„Intoarce-te, Henning. Intoarce-te și du-te acasă înainte de a 
fi prea târziu”. Dar nu poate. Se furișează înăuntru. E întuneric. 
Singura lumină vine dinspre casa scărilor. Nu vrea să lase 
amprente, motiv pentru care ignoră comutatoarele din stânga, 
imediat după ușa de la intrare. „O idee proastă de tot”, își spune 
el. 

Dar nu pleacă. Nu e sigur ce caută. Speră să găsească ceva 
ce l-ar putea incrimina pe Foldvik? Computerul lui? Dar nici nu 
vrea să-l atingă, doar dacă-l găsește deja pornit, cu 
documentele incriminatoare la vedere. 

Este în hol. Pantofi, un pantofar micuţ, haine atârnate în cuier, 
un șifonier și cutia cu siguranţe. Detectoare de fum pe tavan. Au 
detectoare de fum pe tavan, slavă Domnului! Se oprește. 
Luminiţele verzi îl liniștesc. Propriul lui semnal că totul e în 
ordine. 

Miroase a mâncare. Lasagna, probabil. Chiar în faţa lui, mai 
încolo, e o ușă de care stă lipită o inimă din fetru. O ușă din 


VP - 203 


stânga dă în bucătărie. Vede un aragaz alb, murdar. Pe unul 
dintre ochiuri se odihnește o oală cu resturi de spaghete. 

Nu vede nicio cutie fixată în perete care să-i dea de înţeles că 
ar exista vreo alarmă antifurt, drept care merge mai departe. 
Trece pe sub o arcadă și ajunge într-o cameră de zi spațioasă. 
Un televizor în colț, o masă. Scaune cu spătarul înalt și pernuţe 
brodate, moi. Mai încolo vede o măsuță pătrată, în fața unei 
canapele maro, vechi. Pe măsuţă sunt trei suporturi de 
lumânări, cu mucuri albe, cremoase. Draperiile albe, de in din 
spatele canapelei, sunt trase. 

Trase? De ce, când de-abia s-a înserat? 

Un covor cafeniu-închis acoperă podeaua și ascunde o 
zgârietură în parchet. O observă fiindcă este atât de lungă încât 
iese pe partea cealaltă a covorului. Masa e goală. Curată și 
poate ștearsă de curând? 

Familia Foldvik a mâncat spaghete la cină, înainte să iasă în 
oraș. S-au grăbit, probabil, de-asta au uitat să închidă ușa cum 
trebuie. Mai e o ușă deschisă. Care duce în dormitorul mare. E 
întuneric. Și acolo sunt draperiile trase. Lângă perete se află un 
pian digital. Henning e cât pe ce să se împiedice de câteva 
cabluri întinse pe jos. Pe pian este un laptop cu mouse. Camera 
mai are o ușă prin care pătrunde o lumină plăcută. 

O baie. Henning intră. E mică și are podeaua acoperită cu 
gresie albă și, într-un colţ, o cabină de duș. Chiuveta e albă și 
ea. E chiar în faţa lui, cu o oglindă deasupra. Oglinda este fixată 
pe un dulăpior suspendat. Pe ea vede pete de pastă de dinţi; 
mici și albe. Deschide dulăpiorul și se uită înăuntru. Periuţe de 
dinţi, pastă de dinţi, aţă dentară, apă de gură, creme de faţă, 
câteva borcănașe cu pastile, ale căror etichete nu se văd. 
Întoarce unul spre el. Pe etichetă este scris „Vival!” și, alături, 
numele lui Ingvild Foldvik. Borcănașul este aproape gol. Dar nu 
asta îi atrage atenţia. În dulăpior, spre dreapta, vede un 
deodorant bărbătesc. Și, cu toate că eticheta este ușor ștearsă, 
vede că deodorantul se numește Romance. 

Henning simte cum i se pune un nod în gât când își amintește 
de relatările lui Thorbjarn Skagestad de pe terenul Ekeberg, din 
fața cortului, cum a intrat Skagestad în cort și a simţit mirosul 
de mort și de deodorant, același cu care se dădea el la subsuori 
ca să atragă sexul opus. Care erau șansele de a găsi același 
deodorant în dulăpiorul din baia lui Yngve Foldvik? 


VP - 204 


„În general sunt bine informat, se gândește Henning, dar 
cunoștințele mele sunt limitate când vine vorba de deodorante 
și, mai ales, de popularitatea celui numit Romance. Oare Yngve 
Foldvik și-a ucis studenta preferată? Sau poate că deodorantul îi 
aparţine lui Stefan?” 

Închide dulăpiorul și se hotărăște să plece. Se oprește în hol 
când observă ușa din stânga toaletei. Prinsă cu un ac de eaeo 
bucată de hârtie pe care scrie cu majuscule negre STEFAN. Sub 
ea este un autocolant cu un craniu roșu, pe fond negru. Se 
îndreaptă spre ușă. Care, și ea, este întredeschisă. O împinge. Și 
atunci îl vede. 

Stefan. 

Stă sub pătură, cu ochii deschişi. 

Are ochii deschiși pentru că e mort. 


54. 


Bjarne Brogeland este în biroul lui, privește în gol. Cu mâinile 
împreunate la ceafă. Se gândește. Dar, măcar de data asta, nu 
se gândește la Ella Sandland, goală-pușcă și lipsită de inhibiţii. 
Se gândește la Anette Skoppum, dacă este în pericol, cine ar 
încerca să-i facă rău și unde s-ar putea ascunde. Brogeland se 
îndreaptă scurt de spate, apucă receptorul și-l sună pe Emil 
Hagen. 

Hagen răspunde imediat. 

— Unde ești? întreabă Brogeland pe un ton răstit. 

Vocea lui e autoritară. Simte că are tot dreptul să vorbească 
așa cu un subordonat. 

— La Facultatea de Științe ale Comunicării Westerdal. Nimeni 
n-a văzut-o. Mă gândesc să mai stau pe-aici. 

— Mai e cineva acolo? E destul de târziu. 

— Da, sunt destui, nici nu-mi vine să cred. Încearcă să-nveţe 
acum ce n-au învăţat tot semestrul. Mai târziu cred că e și o 
petrecere. Sunt câteva anunţuri la avizier. 

— OK. Rămâi acolo și poate o găsești. 

— La asta m-am gândit și eu. 

Brogeland închide fără să spună la revedere. Se sprijină de 
spătarul scaunului și începe să se gândească la Henning Juul. 


VP - 205 


„Oare să mă fi înșelat în privinţa lui? Eu sunt cel folosit? Să fi 
fost atât de naiv?” 

Nu are timp să se gândească la tinerele nigeriene fiindcă 
mobilul începe să vibreze pe birou. Îl privește. „Vorbești de lup”, 
își spune Brogeland. 

Și ignoră apelul lui Juul. 

e 

Rămâne țintuit locului. A mai văzut cadavre până acum, 
moartea pare să emane liniște. Dar nu și în cazul lui Stefan. 
Stefan are un aer chinuit, de parcă ar fi suferit până în ultima 
clipă. Ochi încercănaţi, pungi mari sub ei, piele palidă; o figură 
istovită. Un braţ e pe pătură, întins spre cap. Stă ghemuit la 
perete ca și cum ar fi vrut să iasă prin zid. 

Pe noptieră se găsește un pahar, cu câţiva stropi de lichid. 
Lângă el e o pilulă, pe o carte cu copertă neagră. „Valium”, se 
gândește Henning. O supradoză. Ştie că nu trebuie să facă asta, 
dar se apropie de noptieră, se apleacă și miroase paharul. Un 
miros pătrunzător. Alcool. Vine mai aproape de pat. Ceva îi 
scârțâie sub picior. Se uită pe talpă și vede un praf alb. Injură 
printre dinţi în timp ce se apleacă și dă la o parte pătura care 
atârnă peste marginea patului. 

A călcat pe o pilulă. Alta, întreagă, e chiar lângă pantoful lui. 
O ridică atent, o studiază și o miroase. Pilula și mirosul ei îi 
amintesc de ceva, dar nu-și dă seama de ce anume. Mai înjură o 
dată și lasă pilula exact acolo unde a găsit-o, apoi se ridică. 
„Pulberea de pe talpa pantofului meu va lăsa o urmă, gândește 
el. Și, dacă nu-mi fierb pantoful, criminaliștii sigur vor deduce că 
am fost aici”. 

Aerul din cameră devine umed și înăbușitor. Henning simte 
nevoia să o ia la fugă, dar reușește să se stăpânească. Ceva de 
pe birou îi atrage atenţia. Este scenariul lui Henriette și al lui 
Anette. O castă sharia e acolo, deschis la pagina 9, scena în 
care familia Gaarder ia cina. Henning bănuiește că nu e ceva în 
regulă. Dar deloc. 

Îl sună pe Brogeland. În timp ce așteaptă ca polițistul să 
răspundă, încearcă să-și amintească dacă a atins ceva. Asta ar 
mai lipsi, ca poliţia să-i găsească amprentele în casa familiei 
Foldvik. 

Dulăpiorul din baie. La naiba! A deschis dulăpiorul din baie. L- 
a închis cu mâna dreaptă. 


VP - 206 


La naiba! 

Lasă telefonul să sune, dar Brogeland nu răspunde. Acum și-a 
găsit să fie ocupat, spumegă Henning. „Mare ageamiu mai ești”, 
își reproșează el. Dar de unde să știe că o să dea peste un 
cadavru într-un apartament în care a intrat mai mult sau mai 
puţin din întâmplare? 

Pleacă, asigurându-se că ușa de la intrare rămâne 
întredeschisă, așa cum a găsit-o, și face același lucru cu ușa 
care dă spre curtea din spate. Ajuns din nou afară, trage cu 
nesaţ în piept aerul proaspăt. Priveşte sus, spre ferestre. Nu e 
nimeni acolo. Lasă telefonul să sune de cel puţin douăzeci de 
ori, apoi renunţă. „La naiba, înjură-n gând el. La naiba, la naiba, 
LA NAIBA! Acum ce să fac? Trebuie să dau de Bjarne. Nu pot să 
telefonez pur și simplu la poliţie, cum ar trebui procedat, și să 
declar ce-am găsit. Dacă aș face asta, ar trebui să aștept, apoi 
să spun ce anume caut aici, ceea ce nu-i bine deloc. N-aș fi în 
stare să ofer o explicaţie plauzibilă, cel puţin nu una care să mă 
disculpe. Mai întâi Tariq, și acum Stefan! 

Nu, își spune el, trebuie să dau de Bjarne”. 

Încearcă să-i telefoneze din nou. Telefonul sună întruna. Ah! 
Henning formează numărul centralei și cere cu Brogeland. O 
voce feminină îi spune „O clipă”. Prea multe secunde trec însă 
până i se face legătura. 

Telefonul sună din nou. Dar numai de două ori. Apoi 
Brogeland ridică receptorul. 


55. 


Bjarne Brogeland n-a avut niciodată probleme cu cadavrele, 
zilele acestea însă de-abia suportă să le mai privească. Mai ales 
când e vorba de adolescenţi și de copii. „Poate fiindcă sunt și eu 
tată acum”, se gândește el. De fiecare dată când sosește la 
locul faptei sau merge într-un loc unde a murit - sau a fost ucis - 
un copil, întotdeauna se gândește la fiica lui, frumoasă, 
drăgălașa Alisha, și la cum ar fi viaţa lui fără ea. 

Yngve și Ingvild Foldvik probabil că sunt distruși. 

Brogeland intră în apartamentul familiei. Atmosfera din 
interior este una de detaşare profesională. Măştile pe care și le 


VP - 207 


pun polițiștii ca să-și facă treaba, vocile joase, privirile rapide, 
care transmit cuvintele pe care niciunul dintre ei nu suportă să 
le rostească. Nimeni nu se mișcă repede. Nimeni nu aruncă 
glumiţe, nimeni n-o face pe deșteptul, ca în serialele polițiste de 
la televizor. 

Brogeland intră în dormitor. Ella Sandland stă aplecată asupra 
cadavrului. A sunat-o pe drum fiindcă locuiește în apropiere. Se 
întoarce spre el. 

— Sinucidere, cel mai probabil, spune ea în șoaptă. 

Brogeland privește în jur, nu suportă să se uite la Stefan. 

— Urme de alcool în pahar, poate votcă. 

Brogeland se apropie de noptieră și miroase paharul. Nu 
încuviințează, nici nu clatină din cap. 

— Vreun bilet de adio? 

— Încă n-am găsit. Deci s-ar putea să nu existe. 

— Poate că a murit din cauze naturale. 

Sandland dă din cap aprobator, dar fără tragere de inimă. 
Brogeland se întoarce și privește întreg dormitorul. Observă 
scenariul despre care i-a spus Henning Juul. Scena 9, exact cum 
i-a spus ticălosul la telefon. Un afiș cu filmul Seven atârnă 
deasupra patului lui Stefan. Carcasa unui CD al trupei daneze 
Mew stă deschisă pe birou. Brogeland bănuiește că CD-ul este în 
aparatul de pe un taburet, lângă pat. Sus, de-o parte și de alta a 
peretelui, în spatele biroului, sunt două boxe. Un skateboard 
uzat stă rezemat de perete, în dosul unui scaun. 

— S-a luat legătura cu părinţii? întreabă el. 

— Da. Sunt în drum spre casă. 

— Unde s-au dus? 

— Nu știu. Fredrik se ocupă de asta. 

Brogeland încuviințează din cap. 

— Sărmanii, îmi pare rău pentru ei, începe Sandland. 

— Da, și mie. 

— Sunt câteva lucruri pe care nu le înțeleg, șoptește 
Sandland. 

Vine mai aproape. 

— Ce-anume? 

— Uită-te la el. 

Brogeland se uită. Nu vede decât un adolescent mort, un 
băiat mort. 

— Ce-anume? 


VP - 208 


— E gol. 

— Gol? 

— Da. 

Sandland se întoarce la pat și ridică ușor pătura. Brogeland se 
uită la Stefan - e gol-goluț. 

— N-am mai auzit să rămână cineva în pielea goală înainte de 
a se sinucide. 

— Da, ai dreptate, așa ceva se întâmplă extrem de rar. 

— Și stă într-o poziţie nefirească. 

— Cum adică? 

— Uită-te la el. E lipit de perete. 

— Și ce-i nefiresc în asta? Tu dormi în mijlocul patului? 

— Nu, dar arată de parcă ar fi încercat să intre în perete. 

— Fiica mea doarme așa. Cei mai mulți copii, cei mai mulţi 
adulţi, de fapt, dorm ghemuiţi. Nu e chiar ceva deosebit. Poate a 
rămas așa din cauza spasmelor morții. 

Sandland mai studiază cadavrul lui Stefan preţ de câteva 
secunde, dar nu spune nimic. Amândoi se mișcă de colo-colo 
prin cameră, încercând să surprindă alte detalii. 

— Trebuie să aflăm dacă suferea de depresie, continuă 
Brogeland. Dacă mergea la psiholog sau la psihiatru. La prima 
vedere pare a fi vorba de sinucidere, dar se prea poate să fi 
avut un anevrism sau un defect congenital al inimii. Oricum, pe 
moment, o vom considera moarte suspectă. Eşti bună să obţii 
un ordin judecătoresc? Trebuie să izolăm locul și să aducem o 
echipă de criminaliști. 

Sandland încuviințează din cap, renunţă la mănușile de plastic 
și își scoate mobilul. 


56. 


În clipa în care intră pe ușa din faţă, își dă seama că cineva a 
fost acolo. Simte după miros. Ceva iute, amestecat cu un iz de 
transpiraţie. Intră cu pași ușori în bucătărie, apoi în camera de 
zi, fără să aprindă lumina. Se oprește, ascultă. Robinetul de la 
baie picură. Afară, o mașină trece printr-o băltoacă. Departe, 
cineva strigă ceva nedeslușit. 


VP - 209 


„Nu, se gândește el. Acum nu-i nimeni aici. Sau dacă este, 
atunci stă complet nemișcat, fără să scoată nici cel mai mic 
zgomot”. Bănuiala că a fost cineva acolo îi este confirmată când 
revine în camera de zi. Se uită la măsuța pe care își ține 
laptopul. 

Nu mai e acolo. 

Se apropie de măsuţă de parcă asta ar face ca, printr-o 
minune, laptopul să reapară. Se gândește repede dacă a avut 
ceva important pe hard disk. Nu. Nimic, doar FireCracker 2.0. 
Toată documentaţia de bază și toate documentele au fost 
printate și îndosariate. Nu are un spreadsheet cu toate sursele 
lui. 

Atunci de ce să-i fure computerul? Rămâne în mijlocul 
camerei clătinând din cap. O zi lungă, plină de evenimente, 
unde mai pui că-i intră și cineva în casă. „OK, băieţi, spune el cu 
voce tare, sunteţi deștepţi. Aţi intrat în apartamentul meu, ați 
ieșit și mi-aţi lăsat un mesaj: putem să ajungem la tine când 
vrem noi și să îţi luăm tot ce ai mai de preț”. 

Încearcă doar să-i sperie. Și le merge. Când aude un ciocănit 
tare în ușă, simte cum i se înmoaie genunchii. Poate e poliţia, 
Brogeland n-a izbutit să-l ţină în șah pe Gjerstad până își 
limpezește Henning mintea, dar nu e nici Brogeland, nici 
Gjerstad, nu sunt nici musafirii lui neinvitaţi. 

E Gunnar Goma. 

— Ușa era deschisă, spune Goma cu voce tare. 

Henning încearcă să respire normal, dar simte cum i se pune 
o gheară în piept și îl furnică mâinile. Goma intră fără să fie 
invitat. Poartă aceiași pantaloni scurți, roșii, dar, de data 
aceasta, are o vestă albă peste bustul gol. 

— Dacă știam că-i vorba de poponari, nu te mai serveam, 
pufnește Goma. 

— Cum adică? 

— Poponari. Ăia de-au venit azi la tine. Arată a poponari, 
amândoi. Dacă de-ăsta-mi ești, nu mai avem ce discuta. 

Henning dă să facă un pas înainte, simțind nevoia urgentă de 
a-și lămuri orientarea sexuală, dar curiozitatea învinge. 

— l-aţi văzut? 

Goma încuviinţează din cap. 

— Câţi erau? 

— Doi. 


VP - 210 


— Îi puteţi descrie? 

— Trebuie? 

— Nu, nu trebuie, dar m-ar ajuta foarte mult. 

Goma oftează. 

— Erau tuciurii, amândoi. Musulmani, cred. Aveau bărbi prea 
bine îngrijite și excentrice. Unul dintre ei... parcă nu avea păr, 
ca oamenii. Părea mai degrabă pictat. Sau desenat. Un model 
foarte complicat. Celălalt era sfrijit de tot, dar mergea ca un 
poponar. 

— Altceva? 

— Primul mergea exact la fel. Dădea din fund și își legăna 
ușor brațul. 

Goma face o grimasă. 

— Aţi reușit să-l vedeți la faţă? 

— Același tip de barbă. Rară, dar uniformă. Restul feţei era 
bărbierit în linii drepte. Era mai plinuţ decât celălalt poponar 
imigrant. Şi avea un deget bandajat. Parcă la mâna stângă. 

— Când au fost pe-aici? 

— Acum o oră. Ai avut noroc, fiindcă tocmai mă hotărâsem să 
trag un pui de somn când am auzit zgomot de pași. 

— Cât timp au stat? 

— La început am crezut că erai deja acasă fiindcă era liniște 
pe scară, pe urmă am auzit iar zgomot de pași, să fi fost vreo 
zece minute mai târziu? Așa că m-am uitat din nou la ei, pe 
vizor. Dacă sunt poponari... 

— Nu sunt. 

Henning nu dă explicaţii. Goma pare să-i accepte scurta 
dezmințire. 

— Mulţumesc foarte mult, spune Henning. Mi-aţi fost de mare 
ajutor. 

Goma mormăie ceva, se întoarce și dă să plece. 

— Apropo, spune el, apucând mânerul ușii. Unul dintre ei 
purta o geacă neagră de piele. Cu flăcări pe spate. 

„BBB. Bad Boys Burning. Ei trebuie să fie”, se gândește 
Henning. Încuviinţează din cap și îi mulțumește din nou lui 
Goma. Se uită la ceas. E aproape 1:15. Nu-i este somn. Prea 
multe s-au întâmplat, iar mintea îi lucrează la turație maximă. 

Goma trântește ușa. Zgomotul face apartamentul să pară 
înfricoșător de pustiu, de parcă Henning s-ar afla într-un vid. 
Aduce un mop și îl fixează sub clanţă. Așa sigur va auzi dacă 


VP - 211 


încearcă să intre cineva. Mopul le va îngreuna intrarea și îi va da 
timp să scape. 

Găseşte frânghia înfășurată sub pat și o leagă în jurul 
suportului TV. Numai televizorul cântărește patruzeci de 
kilograme și, cu DVD-urile, plus suportul, ar fi de-ajuns să-i 
suporte greutatea, estimează el. Ultima oară când s-a cântărit 
avea șaptezeci și unu de kilograme. Acum probabil că e mai 
uşor. 

Se așază pe canapea și se uită în tavan. Încă n-a aprins 
lumina. Dacă îi supraveghează cineva fereastra, nu vrea să se 
afle că s-a întors. 

Chipul palid al lui Stefan îi apare în minte. Te rog, nu-l lăsa să 
mă bântuie și el, se roagă Henning. Oare ce naiba-l face pe un 
băiat de șaptesprezece ani să-și ia viaţa? Dacă e vorba de 
sinucidere. 

Gândul acesta îl face să se ridice. Dar dacă nu s-a sinucis? 
Dacă cineva l-a ucis și a înscenat o sinucidere? 

Nu. Dar cum rămâne cu scenariul? Într-un fel, acesta părea 
aranjat. Ca și cum cineva ar fi vrut să-l vâre în ochii cuiva, să-l 
facă să interpreteze crima după voia lui. Sigur e vorba de o 
sinucidere, încearcă Henning să se convingă singur. Stefan 
probabil că a găsit scenariul și l-a citit. Faptul că a lăsat 
scenariul la vedere sună a mesaj către părinții lui său, mai 
degrabă, către tatăl lui. Uite ce m-ai împins să fac. Sper că ai să 
te poți suporta tot restul vieții. 

Da. Asta trebuie să se fi întâmplat. Henning a mai făcut asta 
și altă dată, și anume să ajungă prin deducţii la o concluzie 
logică, dar tot nu poate scăpa de senzaţia vagă, dar 
amenințătoare, că în stomac i s-a înfipt un cârlig. lar cineva 
trage de cârlig, nu tot timpul, dar din când în când se smucește 
în toate părțile și îl face să strice jocul de puzzle și să aranjeze 
piesele altfel. 

Nu știe de ce. Nimic nu sugerează că n-are dreptate, dar 
senzația aceea de neliniște îi spune că unele dintre piesele din 
jocul de puzzle al lui Stefan nu se potrivesc. Jocul de puzzle al lui 
Stefan s-ar putea să nu fie complet. 


VP - 212 


57. 


Moţăie în primele ore ale dimineţii și este trezit de claxonul 
unei mașini. Stă întins pe canapea și încearcă să-și obișnuiască 
ochii cu lumina. Este 5:30. Işi târșâie picioarele până în 
bucătărie, ia un pahar cu apă, aduce borcănașele cu 
medicamente de pe noptieră și înghite două tablete. Cutia de 
chibrituri este la locul ei, dar azi nu are curajul să-i provoace pe 
războinicii iadului. 

Se simte ca după un chef de o săptămână. Ştie că ar trebui să 
mănânce ceva, dar pâinea mucedă și șunca uscată îl atrag tot 
atât de mult ca și rumegușul. 

Se gândește la indivizii care i-au intrat în apartament. Ce i-ar 
fi făcut dacă l-ar fi găsit acolo? Erau înarmaţi? Ar fi încercat să-l 
omoare? 

Își alungă acel gând. Chestia e că n-a fost acolo, că n-a avut 
loc nicio confruntare. Se hotărăște să uite de micul dejun și să 
meargă direct la serviciu, chiar dacă ziua e abia la început. 

O oră mai târziu îl sună pe Brogeland. Detectivul nu doarme 
niciodată mai mult de câteva ore când ancheta își intensifică 
ritmul, iar Henning de-abia așteaptă să-i mai pună niște 
întrebări. Când, în sfârșit, detectivul răspunde la telefon, vocea 
lui pare obosită. 

— Salut, Bjarne, eu sunt, spune Henning, cât se poate de 
jovial și amical. 

— Salut. 

— Erai treaz? 

— Nu. 

— Dar te-ai sculat? 

— Ba bine că nu. 

— Cum a mers ieri? 

— Vorbim altă dată. 

— Cum adică? 

Brogeland nu răspunde. 

— Vrei să spui că nu s-a sinucis? 

Henning stă pe marginea scaunului. 

— Nu. Nu, n-am spus asta. A mers bine, în sensul că am făcut 
ce trebuia să facem la locul faptei. Despre ce vrei să vorbim? De 
ce mă suni atât de devreme? 


VP - 213 


Henning e descumpănit de agresivitatea lui Brogeland. 

— Păi... 

— Trebuie să plec la o ședință și am o grămadă de treabă. 
Dacă n-ai nimic deosebit să-mi spui... 

— Ba da. 

— OK, dă-i drumul. 

Într-o clipă, Henning își adună gândurile. 

— Vreau să știu ceva. 

— Atâta lucru mi-am imaginat și eu. 

— A existat o corespondenţă prin e-mail între Henriette 
Hagerup și Yngve Foldvik înainte ca tânăra să fie ucisă? 

— De ce întrebi? De ce vrei să știi? 

— Pur și simplu. Bine? Cred că am dreptul să știu. 

— Dreptul?! 

— Da. Te-am ajutat destul de mult cu ancheta. 

— Știu. 

Brogeland oftează adânc. 

— E-mail? Nu știu. Nu-mi amintesc. Sunt prea obosit ca să-mi 
aduc aminte. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Bjarne, e imposibil; fiul unuia 
dintre posibilii suspecți tocmai a murit. Nu înţeleg de ce așa, 
dintr-odată, te porţi ca un nesimţit, după câte am făcut pentru 
tine. Dar nu-i nimic. Oricum nu mai am nevoie să vorbesc cu 
tine. 

Henning dă să închidă, dar îl aude pe Brogeland căscând. 

— OK, îmi cer scuze, sunt dărâmat rău. lar Gjerstad... 

Alt căscat. 

— Ce-i cu Gjerstad? 

— Ei, dă-l naibii. Da, Hagerup i-a trimis câteva mesaje lui 
Yngve, iar acesta i-a răspuns, spune Brogeland și oftează din 
toți rărunchii. 

— Era vreunul dintre ele despre scenariu? 

— Da, unul. Dar nu despre conţinut. Zicea doar că-i va trimite 
scenariul când va fi gata. 

— Ți-aduci aminte când i l-a trimis? 

— Cam de mult. Nu-mi amintesc data exactă. 

— Dar SMS-uri? Ai aflat cine i-a scris lui Henriette în ziua în 
care a fost ucisă? Când era cu Marhoni. ă 

— A primit două sau trei SMS-uri în perioada aceea. Într-unul 
dintre ele se spunea: „Verifică-ţi e-mailul”. 


VP - 214 


— Cine l-a trimis pe ăsta? 

— Nu știm. Dar știm că SMS-ul ăsta, ca și fotografia, a fost 
trimis tot din Mozambic, de la unul dintre site-urile alea 
anonime. 

— Am înţeles. OK. Mulţumesc. 

— Apropo, trebuie să treci pe la noi azi. Gjerstad și-a ieșit din 
pepeni aseară când i-am spus că am vorbit doar la telefon. 

— Când? 

— La ora zece îl interogăm din nou pe Mahmoud Marhoni. 
Vino după zece. Hai la unsprezece, ca să vedem cum stăm. 

— Am să încerc. 

— Trebuie să vii. ` 

— Acum un minut ai spus „locul faptei”. Inseamnă că moartea 
lui Stefan e suspectă? 

Brogeland scoate un geamăt. 

— N-am timp să vorbesc acum. Trebuie să plec. Vorbim mai 
târziu. 

— Deci, moartea lui Stefan este suspectă. 

— N-am spus așa ceva. Și să nu care cumva să speculezi 
despre asta în ziarul tău. 

— Niciodată nu speculez despre o sinucidere. 

— Bine. Vorbim mai încolo. 

Zbang. Henning privește în depărtare. „Poliţia a găsit ceva, se 
gândește el, sau absența vreunui detaliu este suficientă pentru 
ca anchetatorii să intre la idei. Altfel, Brogeland ar fi negat cu 
hotărâre”. 


58. 


La automatul de cafea, Brogeland dă din întâmplare peste Ella 
Sandland. 

— Bună dimineaţa, spune ea fără să se întoarcă. 

Doamne, ce bună e! 

— Bună dimineaţa. 

Părul ei pare proaspăt spălat. Miroase discret a lavandă. Sau a 
iasomie? Brogeland nu-și amintește ca Sandland să fi mirosit 
vreodată a cremă sau a săpun. Mirosul ăsta i se potrivește, 


VP - 215 


Doamne, cât de mult i se potrivește! Îi vine s-o mănânce, s-o 
savureze, încet, cu lingurita, cu zahăr și frişcă. 

Brogeland își amintește ce-a spus Henning Juul când s-au 
întâlnit la Lompa. „Nu cumva e vorba de blonda aia de la care 
nu poți să-ți dezlipești ochii?” 

Să fie atât de evident? lar dacă Juul s-a prins, nu se prinde și 
Sandland? El, unul, speră că da, dar, în același timp, parcă n-ar 
vrea. Indiferent dacă s-a prins sau nu, femeia îl dezamăgește cu 
atitudinea ei. „Poate că doar așteaptă să fac eu primul pas, se 
gândește el. Poate că e una dintre mironosițele alea”. 

— Ai dormit bine? întreabă ea și își umple o ceașcă. 

— Nu. 

— Nici eu. 

Sandland schiţează un zâmbet și îi oferă o ceașcă. 

— Gjerstad și Nøkleby sunt aici? 

— Nu, vin mai târziu. Gjerstad a spus să începem fără el. Cu 
cât examinăm mai multe ipoteze înainte de venirea lor, cu atât 
mai bine. 

— OK. 

Își iau cafeaua și se duc în sala de ședințe. Emil Hagen și 
Fredrik Stang sunt deja acolo. Hagen frunzărește Aftenposten, în 
timp ce Stang se uită la avizierul cu numele victimelor și ale 
celor care au legătură cu acestea. Pare un talmeș balmeș de 
nume, linii subţiri, ore, săgeți, linii groase și alte săgeți care 
merg încolo și-ncoace. E și o cronologie care începe cu uciderea 
lui Henriette Hagerup. 

Sandland și Brogeland iau loc. 

— Bună dimineaţa, spun ei în același timp. 

Hagen și Stang se îndreaptă de spate. 

— Așadar, cum stăm? întreabă Brogeland. 

Există un acord tacit potrivit căruia Brogeland e șeful în 
absenţa Șefului. 

— Anette Skoppum n-a apărut la petrecerea de ieri, începe 
Hagen și cască. Am stat acolo până după ora unu. 

Brogeland ia un pix și notează ceva. 

— Și-a folosit cardul de credit sau mobilul? 

— Nu. Absolut deloc. Are mobilul închis de ieri după-amiază. 

Brogeland  încuviințează din cap, dar nu-și notează 
amănuntul. 


VP - 216 


— Fredrik, tu ţii legătura cu cei de la Crimă Organizată. Ai 
vreo veste despre BBB? 

— Se știe ce fac liderul și câţiva membri, dar necazul e că 
sunt foarte mulţi. Mai devreme sau mai târziu, ceva s-ar putea 
întâmpla de-a lungul lanţului trofic. 

— Întotdeauna se întâmplă ceva. 

— Da, din nefericire nu au resursele necesare supravegherii 
tuturor membrilor. Chiar și a celor pe care îi știm. Mai sunt și 
alte bande în Oslo pe care trebuie să le ţină sub observaţie. 
Oricum, mă îndoiesc că BBB ar face ceva acum, când știu că 
stăm cu ochii pe ei. Șah? 

— Nu. S-a dat la fund. leri am vorbit cu cineva de la Crimă 
Organizată care mi-a spus că se prea poate ca Yasser să se fi 
întors în Pakistan. 

— Dar Hassan? 

— Se duce la treabă și apoi acasă. Sau mai bine zis la una 
dintre case, fiindcă are mai multe, în funcţie de amanta cu care 
vrea să și-o tragă. 

Stang se uită la Sandland și se înroșește la faţă. Femeia îi 
întoarce privirea fără să dea de înţeles că s-ar simţi deranjată în 
vreun fel. 

— Cam asta e tot. 

Brogeland oftează. Ancheta înaintează cu viteza melcului. Dă 
să le spună despre Stefan Foldvik, dar mobilul lui Sandland 
începe să vibreze. Femeia se scuză. Apoi băzâie mobilul lui 
Brogeland. Mobilul lui Hagen bipăie și el. Stang se uită la ceilalţi. 
Numai mobilul lui stă cuminte. 

— Ce se întâmplă? întreabă el. 

Brogeland deschide mesajul pe care tocmai l-a primit. 
Formează un număr și așteaptă. Apelatul răspunde prompt. 

— Alo, detectiv Brogeland la telefon. 

Se uită la Sandland în timp ce ascultă vocea interlocutorului. 

— Eşti sigur? Aţi verificat peste tot, aţi vorbit cu vecinii, 
prietenii, rudele, cu toată lumea? 

Brogeland ascultă, dă din cap aprobator și închide. 

— La naiba, spune el și sare ca ars de pe scaun. 


VP - 217 


59. 


Iver Gundersen reușește să pară chiar mai obosit decât se 
simte Henning. Henning speră în sinea lui că Gundersen n-a 
dormit din cauza unui scandal monstru cu Nora. Gundersen se 
alătură departamentului de știri naţionale și, când îl salută, în 
aer se simt un iz de usturoi și de alcool. Henning lasă jos ceașca 
de cafea și întreabă: 

— Te-ai culcat târziu? 

— Mai târziu decât îmi propusesem, răspunde Gundersen, 
aplecându-se ca să deschidă computerul. 

Apoi se îndreaptă de spate, se strâmbă și începe să-și maseze 
tâmplele cu vârfurile degetelor. 

— Se gătește al naibii de bine la Delicatessen, spune el. lar 
berile curg una după alta când te distrezi. 

Când te distrezi, fierbe Henning. Ei, drăcie! Avea de gând să-i 
povestească despre ziua de ieri, dar, fiindcă Iver e atât de 
încântat, renunţă la idee. 

— Ce s-a mai întâmplat? întreabă Gundersen și se așază. 

Se clatină pe scaun. Işi trece degetele prin păr. Henning simte 
că Gundersen nici măcar n-a făcut un duș înainte de a veni la 
birou, ceea ce, de fapt, îi întregește imaginea: aceea de diamant 
neșlefuit. 

Ce-o fi găsind Nora la el? 

— Nimic deosebit, răspunde Henning. Tu ai ceva nou? 

— S-ar putea, spune Gundersen mișcând mouse-ul. La prânz 
am o întâlnire cu avocatul lui Mahmoud Marhoni. Poliţia îl ia din 
nou la întrebări pe Marhoni în dimineaţa asta, sper să obțin 
informaţii detaliate despre ultimele evenimente. Am o relaţie 
bună cu Indrehaug. Heidi mi-a spus că, după părerea ta, poliţia 
va renunţa să-l mai considere suspect pe Marhoni. 

Henning înjură în gând în timp ce Gundersen își deschide 
browserul. 

— Da, așa cred. 

— Pe ce te bazezi? 

— Pe fapte și probe, răspunde Henning scurt. 

Evident că e prea devreme pentru o discuţie serioasă. 
Gundersen se pare că nu poate face mai multe lucruri deodată: 
trebuie să citească ziarul, să-și bea cafeaua, apoi să citească 


VP - 218 


celelalte ziare, să mai bea o cafea, să intre încet-încet în 
funcţiune. 

— Adică? întreabă Gundersen, sorbind zgomotos din cafeaua 
fierbinte. 

Henning respiră adânc și se întreabă de unde să înceapă. E 
salvat de bipurile mobilului lui Gundersen. Gundersen citește 
mesajul și se încruntă. 

— Ştii cumva cine e Foldvik? întreabă el. 

— Foldvik? 

— Da. Yngve şi Ingvild Foldvik. 

— Da, ştiu cine sunt, spune Henning de-abia izbutind să-şi 
controleze respirația. Lucrează la colegiul unde era studentă 
Henriette Hagerup. Ce-i cu ei? 

— Am primit un pont. Sunt căutați de poliție. 

— „Căutați de poliție?” Adică au dispărut? 

— Așa se pare. 

— Ești sigur? 

Henning s-a și ridicat de pe scaun. Gundersen pufnește. 

— Îţi citesc ce scrie aici. 

Henning ţâșnește pe lângă el în fugă. 

— Ce s-a-ntâmplat? strigă Gundersen. 

Uimirea din glasul lui este mai mult decât evidentă, dar 
Henning nu-l bagă în seamă. Nu are timp. Se repede afară, sare 
pe Vespa și pornește cu toată viteza spre Facultatea de Științe 
ale Comunicării. 


60. 


„Ar putea fi o explicaţie cât se poate de firească, se gândește 
Henning, în timp ce intră pe Urtegata. Poate că soții Foldvik au 
simţit nevoia să plece, să fie singuri, să-și poarte durerea 
departe de ochii lumii. Să se distanţeze într-un fel de tragedie, 
să mai reducă din zgomot”. 

Apasă pe accelerator până la refuz, intră pe Hausmannsgate 
și traversează intersecţia chiar în clipa în care verdele se 
schimbă în galben. O femeie cu părul negru care împinge un 
landou îi face semn cu pumnul și strigă ceva, dar el nu aude. li 


VP - 219 


vede doar furia în oglinda retrovizoare, în timp ce trece pe lângă 
un Opel Vectra vechi, de culoare cenușie. 

Și mai vede ceva. Un taxi. Deși oglinda retrovizoare e atât de 
mică, reușește să vadă o literă și patru cifre. 

A2052. 

Omar Rabia Rashid - sau cel care e la volan - accelerează. 
Mercedesul argintiu se alege cu același gest furios din partea 
femeii cu părul negru, dar taxiul traversează fără să accidenteze 
pe nimeni. 

Instinctiv, Henning face la stânga pe Calmeysgate, mărește 
viteza și trece pe lângă o furgonetă lăsată cu motorul în 
funcţiune în fața unui supermarket thailandez. Henning ignoră 
indicatorul „cedează trecerea” când se apropie de strada 
următoare, dar nu poate intra pe ea fiindcă e sens unic și atunci 
își spune de ce nu, strada e pustie, drept care intră, face la 
dreapta, cineva de pe trotuar strigă la el, dar nu-i pasă. Dacă din 
întâmplare poliția e prin apropiere și îl vede cum conduce, cu 
viteză și încălcând toate regulile de circulaţie, n-are decât să-l 
tragă pe dreapta. Așa ar putea să arate spre cei care îl 
urmăresc. 

Curând ajunge pe Torggate, unde mașinile merg bară la bară. 
Una dintre ele este galbenă - chiar și în condiţiile astea nu poate 
ignora mașinile galbene. Vede că aleea bicicliștilor e goală și 
atunci trece pe ea, apasă din nou pe accelerator, fiind cât pe ce 
să lovească un pescăruș care se înalţă drept în faţa lui. Se uită 
în oglindă ca să vadă dacă Mercedesul e în spate, dar nu apare 
în raza lui vizuală. Trebuie să frâneze brusc, traversează un 
amărât de pieton, de ce nu se uită pe unde merge, se gândește 
el, oamenii pur și simplu traversează pe unde apucă, vrea să 
claxoneze, dar își dă seama că n-ar avea niciun rost. Apasă pe 
accelerator, dar trebuie să oprească din nou, de data aceasta la 
semafor. 

E tentat să nu ţină cont de semafor, care își schimbă culoarea 
dureros de încet. Se uită în oglindă, nici urmă de Mercedes 
argintiu; ridică privirea, mașinile trec cu toată viteza în ambele 
direcții, apoi încetinesc. Verdele se schimbă în galben, apasă 
pedala de acceleraţie până la capăt, face la stânga și reușește 
să traverseze trecerea de pietoni înainte ca pietonii să ajungă la 
jumătatea drumului. Revenit pe Hausmannsgate se uită iar în 
oglindă, nici urmă de A2052, merge înainte, conștient că mai 


VP - 220 


multe mașini trebuie să încetinească, dar nu vrea să le lase să-l 
depășească. O altă trecere de pietoni, o traversează ca vântul, 
lasă în urmă Colegiul Elvebakken pe dreapta, unde câţiva 
studenţi stau afară și fumează. Curând ajunge în josul străzii 
Rostedsgate, altă lumină roșie, la naiba! Se poziţionează cât mai 
aproape de trecerea de pietoni și se întoarce să vadă unde e 
taxiul. Vede alte taxiuri, dar nu și pe A2052, deocamdată, dar e 
poate o chestiune de secunde înainte ca taxiul să-l ajungă din 
urmă, și atunci ce mă fac? „Aștia știu sigur unde merg, se 
gândește el, știu unde e Westerdal, sunt taximetriști, ce naiba!” 
Intră pe trecerea de pietoni, observă cum un pieton îl privește 
urât, dar nici că-i pasă, se urcă pe trotuar, mărește viteza și 
merge așa până ajunge din nou pe stradă. Când se uită în 
stânga, vede doar clădiri și beton. Taxiul n-are cum să-l vadă 
acum. O, minunată Vespa! 

Accelerează până ajunge pe Fredensborgvei și intră în 
parcarea facultăţii. Vede o staţie electrică și își lasă Vespa în 
spatele ei, ferită de privirile celor care trec pe acolo. Își scoate 
casca și se uită în jur. Nici urmă de A2052. Deși nu poate fi 
departe. Se îndreaptă cu pași mari spre clădirea facultăţii. 

ÎI zărește numaidecât pe Tore Benjaminsen. E tentat să se 
apropie de el, dar sunt prea mulţi oameni în jur. Și ce să spună? 
„L-ai văzut pe Yngve Foldvik? Ştii că a dispărut? Se gândește că 
nu e foarte sigur de ce a venit aici. „Ce-am crezut că voi vedea 
sau voi înțelege aici? se întreabă el. E exclus ca familia Foldvik 
să se ascundă la facultate. Speră oare ca studenţii sau colegii să 
știe unde se duce familia Foldvik când vrea să se retragă câteva 
zile în singurătate? Nici măcar nu-i sigur că cei de aici știu ce s-a 
întâmplat. 

Nechibzuinţa lui îl face să clatine din cap. Apoi se întoarce și 
tresare. Se uită drept în ochii lui Anette Skoppum. 


61. 


Bjarne Brogeland măsoară biroul cu pași mari. Faţa obosită, 
cu trăsături lapone, a lui Ann-Mari Sara, criminalista, tocmai a 
reapărut pe monitor, ca să-l informeze ce a mai descoperit pe 
laptopul lui Marhoni. Acum interogatoriul lui Marhoni va fi și mai 


VP - 221 


interesant. „Dar nu asta aș vrea să fac acum, geme Brogeland. 
Unde naiba au dispărut Yngve și Ingvild Foldvik? De ce nu pot fi 
găsiţi?” 

Brogeland scapă o înjurătură printre dinţi când Sandland îi 
bate la ușă și îl întreabă dacă e gata. „Sunt gata, se gândește 
Brogeland, mai pregătit ca niciodată”. 

(J 

Ca de obicei, Lars Indrehaug se arată indignat în numele 
clientului său în clipa în care Sandland și Brogeland le urează 
bun venit în sala de interogatorii și trec prin formalităţile de 
rigoare. 

— Deci, care e tema zilei de azi? mârâie Indrehaug după ce 
Brogeland termină de vorbit. Culoarea preferată a clientului 
meu? Mașina lui preferată? 

Indrehaug face semn din cap spre Marhoni. Brogeland 
zâmbește. Deși e mort de oboseală, prezența acestui avocat 
arogant îi face sângele să-i fiarbă în vine. Le împinge în față o 
foaie de hârtie, chiar între ei, ca să o poată citi amândoi. 
Marhoni se apleacă și aruncă o privire, apoi își întoarce privirea. 
Clatină ușor din cap. Lui Brogeland nu-i scapă gestul. 

— Ce-i asta? întreabă Indrehaug. 

— Credeam că e clar, răspunde Brogeland. Dar poate că 
domnul Marhoni e îndeajuns de amabil să ne ofere câteva 
explicații. 

Marhoni fixează peretele. 

— OK, am s-o fac eu, spune Brogeland, adresându-i-se lui 
Indrehaug. Mă credeţi sau nu, clientul dumneavoastră are un 
foarte dezvoltat simţ al ordinii. Îi place ca fiecare lucru să fie la 
locul său. Bănuiesc că aţi fost în apartamentul dumnealui. Curat 
și ordonat. Documentul pe care-l aveţi în față este un 
spreadsheet Excel pe care l-am găsit în laptopul clientului 
dumneavoastră și pe care acesta a încercat să-l ardă. Vreţi să 
vedeţi de ce? 

Indrehaug studiază documentul cu atenţie. Vede nume, 
numere de telefon și adrese de e-mail. 

— O verificare sumară, nu trebuie să căutaţi prea mult, vă va 
spune că aceștia sunt niște oameni foarte răi. Răi de tot. 
Oameni care au grijă ca străzile noastre să fie invadate de 
droguri pe care le consumă copiii noștri și care îi transformă în 
oameni la fel de răi. 


VP - 222 


Indrehaug împinge documentul spre Brogeland și pufnește 
dispreţuitor. 

— Asta nu dovedește nimic. Ar putea exista nenumărate 
motive legitime pentru ca domnul Marhoni să stocheze aceste 
informaţii în computerul dumnealui. Doar fiindcă bagi în 
memoria computerului site-ul Rema 1000 nu înseamnă că și 
cumperi de acolo. Numele pe care le-aţi găsit în computerul 
clientului meu nu dovedesc în niciun fel că domnul Marhoni a și 
omorât pe cineva. 

— Nu, aici aveţi dreptate, răspunde Brogeland zâmbind. Dar 
cum explicaţi asta? 

Împinge o altă foaie de hârtie spre Indrehaug și Marhoni. 

— Această fotografie a fost găsită în computerul clientului 
dumneavoastră. De fapt, am găsit mai multe fotografii foarte 
interesante. 

Indrehaug trage foaia spre el. Marhoni nu se uită la fotografia 
în care apare alături de un bărbat într-o geacă neagră de piele. 
Pe spatele gecii sunt mai multe flăcări. Faţa omului se vede clar. 

— Îl avem aici pe clientul dumneavoastră în compania unui 
individ pe nume Abdul Sebrani. Dacă verificaţi lista pe care v-am 
arătat-o adineauri, veţi vedea că apare și numele lui acolo. 
Fotografia a fost făcută chiar când clientul dumneavoastră a 
primit un pachet de cocaină de la BBB, la începutul primăverii. 
La Vippetangen. Vedeţi apa în fundal? 

Indrehaug cercetează fotografia cu luare-aminte. Imaginea e 
clară, fotografia a fost făcută cu o lentilă telefoto, de la o 
distanţă destul de mică. 

— Vă amintiţi unde trebuia să duceți drogurile, domnule 
Marhoni? întreabă Brogeland. 

Niciun răspuns. 

— Mai avem câteva fotografii asemănătoare. Clientul 
dumneavoastră - și aici îmi dau doar cu presupusul - a vrut să 
aibă un fel de asigurare împotriva partenerilor de afaceri, în caz 
că aceștia o fac pe nebunii. Sau poate că deja începuseră să vă 
amenințe, domnule Marhoni? 

Marhoni ignoră privirea insistentă a lui Brogeland. 

— Clientul dumneavoastră a fost precaut. Dar când amica lui 
a fost ucisă, iar noi i-am bătut la ușă, și-a dat seama că laptopul 
l-ar putea incrimina. ȘI BBB. De aceea a încercat să-l ardă, ca să 
distrugă probele. 


VP - 223 


Brogeland se uită la amândoi. Indrehaug îl privește inexpresiv 
și se apleacă spre Marhoni. Șoapte, și iar șoapte. 

„Punct ochit, punct lovit!” se gândește Brogeland. Se uită la 
Sandland, în speranţa că și ea gândește la fel, dar femeia asta e 
atât de greu de descifrat. 

— Fratele tău era fotograf, nu-i așa? spune ea. 

Marhoni se întoarce spre ea, dar nu răspunde. 

— El a făcut fotografiile astea, nu-i așa? El ţi le-a încărcat în 
laptop. 

Marhoni tot nu răspunde, dar nu este nevoie să spună ceva. 

— Unde sunt ceilalți membri ai familiei tale, Mahmoud? 

Marhoni o fixează cu privirea pe Sandland, apoi se uită în altă 
parte și șoptește: 

— În Pakistan. 

— Ce se va întâmpla cu ei? 

— Cum adică? 

— Cine le va mai trimite bani de acum încolo? 

Marhoni lasă privirea în jos. 

— Știm că le trimiţi mulţi bani în fiecare lună. Tatăl tău are o 
tumoare pe creier. Cu banii primiţi, își cumpără medicamentele 
de care are nevoie. Sumele variază ușor, probabil din cauza 
ratei de schimb. Tu trăieşti din ce câștigi cu taximetria, iar banii 
pe care-i primești pentru livrarea drogurilor și transportul 
membrilor bandei de colo-colo ajung în Pakistan. Așa stau 
lucrurile, este? 

Marhoni nu răspunde. 

— Vrei să-ți schimbi declarația, Mahmoud? intervine 
Brogeland. Vrei să te mai întreb o dată dacă-l cunoşti pe 
Zaheerullah Hassan Mintroza? Sau pe Yasser Șah? 

Marhoni nu răspunde. Brogeland îl așteaptă să cedeze. 

— Îi vor ucide, șoptește Marhoni după o pauză lungă. 

— Cine, Mahmoud? 

— Hassan și oamenii lui. 

— Pe cine vor ucide? 

— Pe-ai mei. Dacă ies din bandă. De mult vreau să ies, am tot 
căutat un prilej, dar au început să mă amenințe. 

— Și ai răspuns prin a fotografia tranzacţiile? 

Marhoni încuviințează din cap. 

— Și ei au aflat? 

Marhoni dă de două ori din cap. 


VP - 224 


— Răspunde la întrebare. 

— Da. 

— Deci, uciderea fratelui tău a fost un mesaj? Dacă nu-ți ţii 
gura, îţi omorâm toată familia? 

Marhoni dă de trei ori din cap. 

— Răspunde la întrebare, te rog. 

— Da. 

— De când durează toată treaba asta, domnule Marhoni? 
Când a început? 

Marhoni oftează. 

— La puţin timp după ce mi-am luat autorizaţia de taximetrist. 
Am început să fac curse pentru Omar, ne cunoșteam mai de 
mult, și după o vreme m-a întrebat dacă vreau să mai fac un 
ban. Am zis că da, fiindcă tatăl meu e bolnav. La început a 
trebuit să fac mai multe curse și să livrez câteva pachete. Dar 
Omar a vrut să mă folosească din ce în ce mai mult. Până la 
urmă am vrut să ies din afacere. 

— Dar știai deja prea multe și Omar n-a vrut să riște? 

— Da. 

Brogeland se uită la Indrehaug, care își trece degetele prin 
păr. Încearcă să și-l dea din ochi, dar nu poate. 

— Ce doriţi? întreabă Indrehaug. 

— Ce dorim? Dorim peștii cei mari, dorim să știm cine e 
furnizorul clientului dumneavoastră și cum pătrund drogurile în 
țară. Asta doar pentru început. Sunt sigur că vă puteţi imagina 
restul. 

Indrehaug încuviinţează din cap. 

— Speraţi ca domnul Marhoni să depună mărturie împotriva 
BBB? 

— Desigur. 

— În ciuda situaţiei familiale din Pakistan? 

Brogeland se uită la avocat și oftează. Apoi își fixează privirea 
asupra lui Marhoni. 

— Știm că n-ai ucis-o pe Henriette Hagerup. 

Marhoni ridică ochii spre Brogeland. 

— Ai toate șansele să pleci de aici cât de curând dacă, 
bineînţeles, dorești să colaborezi cu noi. 

Marhoni pare mult mai atent acum. Se întoarce spre 
Indrehaug și apoi spre Brogeland. 

— Vreţi să încheiaţi o înţelegere cu clientul meu? 


VP - 225 


Brogeland se uită la Sandland, zâmbește și revine la 
Indrehaug. 
— Ba bine că nu. 


62. 


Henning este atât de șocat la vederea lui Anette, încât nu-și 
mai găsește cuvintele. Rămâne țintuit în loc, holbându-se la ea. 
Era convins că tânăra se ascunde. Apoi se întreabă dacă nu 
cumva Anette seamănă cu el. Poate că și ea s-a săturat să se tot 
uite peste umăr și preferă să-și înfrunte temerile, decât să mai 
cedeze în faţa lor. 

Anette nu încearcă să-l ocolească. 

— Bună ziua, spune el în cele din urmă. 

— Bună ziua. 

Se privesc, fiecare așteptându-l pe celălalt să spună ceva. 

— Am citit scenariul, spune el, chiar dacă știe că și ea știe. 

Tânăra încuviinţează din cap. 

— L-am arătat celor de la poliţie. 

— Mi-am închipuit. 

— Au vorbit cu tine? 

— Nu. Au încercat, dar n-am răspuns la telefon. 

Henning se încruntă. 

— De ce? 

— N-am chef. 

Anette răspunde fără să se înroșească și, după toate 
aparențele, fără nicio urmă de remușcare. Henning o privește cu 
atenție. 

— Dar mă gândesc s-o fac acum. 

— Aha. De ce? De ce acum? 

— Fiindcă s-ar putea să știu cine a ucis-o pe Henriette. 

Henning abia o aude. Intrigat, face un pas spre ea. 

— Cine? 

Își aude tremurul din glas. Anette privește în jur ca să se 
asigure că sunt singuri. Nu sunt. Dar nimeni nu e îndeajuns de 
aproape ca să audă ce spune. 

— Stefan Foldvik, șoptește ea. 

Henning simte că nu mai are aer. Anette îi urmărește reacţia. 


VP - 226 


— De ce? 

— N-aţi citit scenariul? 

— Și? 

— E mai mult decât evident. 

Tânăra nu oferă alte explicaţii. Henning se gândește. 

— Familia Foldvik e familia Gaarder. În scenariu. 

E pe jumătate o întrebare, pe jumătate o afirmaţie. Anette 
încuviințează din cap. 

— Yngve a avut o idilă cu Henriette? 

Anette se uită repede în jur, apoi dă aprobator din cap. Are o 
privire gravă. 

— Cred că Stefan a aflat. 

— Cum? 

— Nu sunt sigură. Poate a găsit o copie a manuscrisului acasă 
sau în computerul tatălui. Nu știu. 

— Yngve n-a văzut manuscrisul, spune Henning. 

Anette se încruntă. 

— Așa v-a spus? 

— Da, recunoaște el, vinovat, dându-și seama că ceva nu se 
leagă. A mai citit cineva de la facultate scenariul? 

— Nu. 

— Niciun actor sau figurant? 

— Noi eram actorii și de-abia turnaserăm primele scene. Urma 
să turnăm restul filmului în toamnă, deci n-am mai arătat 
scenariul nimănui. 

Henning încuviinţează din cap, gândindu-se că Yngve probabil 
minte. Trebuie să fi citit scenariul. E singura explicaţie logică, 
din moment ce Stefan avea o copie. Poate că Yngve și-a dat 
seama că legătura lor ar putea ieși la iveală și a preferat să 
vorbească mai întâi cu familia? Ulterior Stefan găsește scenariul 
printre lucrurile tatălui lui sau cere să-l vadă. 

Anette ar putea avea dreptate în legătură cu Stefan: a ucis-o 
pe Henriette fiindcă aceasta i-a distrus familia și voia să facă și 
mai mult rău turnând un film despre asta. Dar acum Stefan e 
mort. Fie s-a sinucis, fie a fost omorât. Ceea ce schimbă tot, 
după părerea lui Henning. Dar cine ar beneficia de pe urma 
morţii lui Stefan? „Calmează-te, Henning, ar putea exista și alte 
motive pentru care un tânăr preferă să-și pună capăt zilelor, 
motive care nu au nimic de-a face cu scenariul, cu Henriette sau 


VP - 227 


cu Yngve”. În plus, mai e o posibilitate pe care a respins-o: 
moartea lui Stefan s-ar putea datora unor cauze naturale. 

Simte că îl ia cu amețeală. Ştie că n-ar trebui să discute 
aceste lucruri cu Anette, dar, pe moment, ea e singura persoană 
la care poate apela, ţinând cont de faptul că trebuie să-și 
testeze teoria pe cineva, în timp ce-l asaltează tot felul de idei. 

— Ai vorbit vreodată cu Yngve despre scenariu? 

— Bănuiesc că Henriette a vorbit, dar n-am participat la nicio 
discuţie, dacă la asta vă referiţi. 

— Crezi că au discutat despre prezenţa familiei Gaarder în 
scenariu? 

— Habar n-am. 

— Mi se pare exagerat să-ţi expui iubitul în felul ăsta. 

Din nou, rostește fraza pe jumătate ca o întrebare, pe 
jumătate ca o afirmaţie. Anette pufnește. 

— Vreti să spuneţi că Yngve a ucis-o? 

— Nu, nu neapărat. 

— Nu-l cunoașteţi pe Yngve. E un tip inofensiv. 

— Un tip inofensiv care a ajutat-o pe Henriette să-și vândă 
scenariul. 

Anette zâmbește. E prima oară când Henning o vede 
zâmbind. 

— Da, cred că de asta s-a și culcat Henriette cu el. 

— Deci s-a întâmplat o singură dată? N-a fost o legătură mai 
serioasă? 

Tânăra clatină din cap și abia se abţine să nu râdă. 

— A, nu. 

Anette nu intră în amănunte. Henning nu insistă. Nu scrie 
rubrica de bârfe. 

— Prietenul ei ştia de asta? 

— Mahmoud? Nu cred. 

— Cum crezi că ar fi reacționat la film? N-ar fi bănuit că Mona, 
adică Henriette, l-ar fi putut înșela în viața reală? Dat fiind că 
cea mai mare parte a intrigii oglindește realitatea? 

— Nu știu. Și, oricum, acum nu mai contează. 

— Dar Henriette n-a luat în calcul ăsta când a scris scenariul? 
N-aţi discutat despre asta? 

— Păi, noi... 

Anette se gândește, dar nu-și duce replica până la sfârșit. 


VP - 228 


— Cu alte cuvinte, Henriette n-a avut nicio problemă în a-și 
folosi prietenul într-un scenariu pe post de personaj care devine 
victima unei înscenări? Cum ai reacţiona dacă prietenul tău ţi-ar 
face așa ceva? 

— N-am prieten. 

— Bine, n-ai. Dar înţelegi ce vreau să spun? 

— Desigur. Poate că Henriette a discutat cu Mahmoud despre 
asta, de unde să știu eu? l-o fi spus că folosim asta ca pe o 
metaforă, că nu credem că el ar fi nemernicul care trebuie 
alungat de pe străzile noastre. Habar n-am. 

Tânăra ridică din umeri. 

— Mahmoud aprobă sharia și pedepsele hudud? Ştii ceva 
despre asta? 

— Nu cred. 

— Deci personajul Yashid nu e un musulman fundamentalist, 
fanatic? 

— Nu. 

— Atunci de ce-a fost Mona lapidată? Nu trebuie să fii 
musulman ca să fii lapidat potrivit shariei și pedepselor hudud? 

— Ah, pentru numele lui Dumnezeu, n-aţi înţeles nimic! 

— Atunci explică-mi! la-o de la început! 

Anette oftează. 

— Scopul filmului e să scoată în evidenţă ce se petrece în 
lumea de azi, ceva ce, cândva, ar putea deveni o obișnuinţă în 
Norvegia, dacă principiile islamiste extremiste câștigă teren și 
sunt lăsate să adune din ce în ce mai mulți adepţi. Curând nu va 
mai conta dacă suntem norvegieni sau musulmani. Cum credeţi 
că va arăta Oslo peste treizeci, patruzeci de ani? Probabil că 
vom fi cu toţii musulmani, îndoctrinaţi și bine-crescuţi. De aia, 
Yashid e un musulman obișnuit, iar Mona e norvegiană. Ca să-i 
facem pe oameni să gândească. 

— Corect. 

— Ce-a fost așa greu? 

Anette îl privește de parcă ar fi retardat. 

— N-a fost așa de greu. Dar nu e nimic care să sugereze așa 
ceva, Anette. Foarte puţini oameni consideră că legea 
norvegiană ar trebui înlocuită cu sharia. 

— Și? 

Henning se încruntă. 


VP - 229 


— Și? Premisa filmului e greșită! Nu e bazată pe realitate! 
Doar nu vrei să-mi spui că ai dorinţa bolnavă de a fi împușcată 
cu opt gloanţe? 

Anette ridică ochii spre norii cenușii, aproape negri, 
prevestind furtuna. 

— Sunt sigură că Henriette e acolo sus, cu Theo, în clipa asta. 
Nu știam că sunteți de partea lor. 

Henning oftează adânc. Arată frustrat. 

— Există anumite aspecte ale Islamului și ale shariei care nu 
mă îngrijorează prea mult, dar ceea ce faceţi voi nu duce decât 
la înrăutățirea situației. Cum rămâne cu integrarea, 
multiculturalismul și toate cele? 

— Astea-s bune în discursuri. Și n-au nicio legătură cu Stefan. 

Henning strânge din buze. Vrea să continue discuţia, dar 
acum nu e momentul. Se gândește la Stefan și la Romance. Işi 
aduce aminte, din anii adolescenței lui, cum băieţii se dădeau cu 
cantităţi excesive de deodorant ca să impresioneze fetele. Unii 
se dădeau chiar și pe haine. Mirosea de-ţi muta nasul din loc la 
vestiare, în clasă, chiar și pe terenul de sport. Poate de aceea 
mirosul persista în cort când Thorbjarn Skagestad a descoperit 
cadavrul. 

Simte că Anette se uită la el. Tânăra tușește încordată. 

— Am încercat s-o conving pe Henriette să renunţe la chestia 
cu familia Gaarder. Nu mi s-a părut relevantă pentru mesajul 
filmului. Dar nu m-a ascultat. Mi s-a părut și puţin stranie, toată 
lumea avea să facă legătura. Familia Foldvik a suferit destul. 

— Cum adică? 

— Stefan mi-a povestit despre mama lui. Că a fost violată și... 

— Stefan ţi-a povestit asta? 

— Da. 

— De unde-l știai pe Stefan? 

— A participat la un concurs de scenarii, anul trecut. Am vrut 
să-i folosesc scenariul pentru unul dintre filmele mele. Era o 
poveste bună. 

— N-a luat un premiu? 

— Cum adică? 

— Adică organizatorii concursului n-au promis să facă un film 
după el? Asta e premiul obișnuit pentru astfel de concursuri, nu? 

— Depinde, dar aici n-a fost cazul. Cred că a primit câteva mii 
de coroane și o invitaţie la Zentropa, în Danemarca. Stefan era 


VP - 230 


în al nouălea cer când am vorbit cu el. Stefan e un băiat de 
treabă, un băiat isteț. Dar și periculos. Am avut senzația că are 
probleme mentale. 

— De ce? Ce te-a făcut să simţi asta? 

— Nu prea sunt sigură. E cam greu de explicat. Trebuia să stai 
mai mult de vorbă cu el ca să-ţi dai seama. Uneori era de un 
entuziasm debordant. Râdea din orice, nu stătea o clipă locului, 
era foarte agitat. Alteori abia puteai să scoţi un cuvânt de la el. 
Se închidea complet. 

Henning încuviinţează din cap și se gândește că descrierea se 
potrivește unui băiat care își ia viața după ce a luat-o pe a 
altcuiva. Dacă povara a devenit prea grea, iar amintirile prea 
dureroase? Poate că n-a mai suportat să închidă ochii noaptea 
fără s-o vadă moartă, fără să retrăiască ce făcuse? 

Poate că, la urma urmei, nu e nimic suspect în moartea lui? 
Dar atunci de ce i-au dispărut părinţii? 

In clipa aceea începe să plouă. Cerul parcă se despică în 
două. Henning și Anette se refugiază în hol. Nu sunt singurii 
care se adăpostesc acolo, se creează o busculadă, dar numai 
pentru câteva secunde, apoi toată lumea e înăuntru. 

Tinerii își zâmbesc în timp ce se scutură de apă. Anette își 
trece degetele prin părul ud. Acum sunt lângă recepţie. Rasta 
este de serviciu azi, dar amica lui nu se vede nicăieri. li 
întâlnește privirea lui Henning și se salută din priviri. 

— Azi l-ai văzut pe Yngve? o întreabă Henning pe Anette, cu 
voce joasă. 

Tânăra clatină din cap și spune că „nu”. 
spună ceva. 

— Azi e ziua lui liberă. 

Se întorc și îl privesc pe Rasta. 

— Yngve și soţia lui și-au luat liber azi, spune el și ridică 
mâinile într-un gest defensiv. Îmi cer scuze, v-am auzit. Fără să 
vreau. Yngve a sunat azi-dimineaţă, voia să-i spună ceva 
rectorului, dar acesta nu venise, așa că am preluat mesajul. A 
zis că nu vin la ore nici el, nici soţia lui. 

— Ciudat, spune Anette. Trebuia să mă întâlnesc cu el azi. A 
zis și de ce nu vine? 

Henning e cât pe ce să spună că fiul lor a murit, dar în ultima 
clipă își amintește că moartea lui încă nu a fost făcută publică. 

— A zis ceva despre o excursie, răspunde Rasta. 


Parcă ar vrea să 


VP - 231 


— O excursie? 

— Da. Cu cortul, parcă așa a zis. 

— Cu cortul? 

Henning își dă seama că aproape strigă. 

— Da. 

Henning simte un junghi în stomac. Normal ar fi să spună 
adevărul, că fiul lor a murit și că au nevoie de timp să se adune. 
Toată lumea ar înţelege asta. Dar de ce să spună că pleacă într- 
o excursie cu cortul 

— De ce ţi-a spus asta? 

— Poate ca să știu, în caz că întreabă cineva de el sau de ei. 
Nu-mi dau seama. Mi s-a părut - cum să zic - puţin agitat. Sau 
incoerent, nu sunt sigur. 

— Cum adică? 

— Dacă nu l-aș cunoaște, aș spune că era drogat. Vorbea mai 
repede decât de obicei. 

— A spus unde pleacă? 

— Nu. Doar că pleacă într-o excursie cu cortul. Și mie mi s-a 
părut ciudat, Yngve niciodată nu mi-a făcut impresia unui om 
îndrăgostit de natură. Dar m-am gândit că, de ce nu, o astfel de 
excursie e bine-venită, așa ca... 

Rasta ridică din umeri. 

— Când a sunat? 

— Chiar după ora opt, azi-dimineaţă, cred. Nu pot chiar să bag 
mâna-n foc. Oricum, încă nu băusem prima cafea pe ziua de azi. 

— La naiba, mormăie Henning ca pentru sine, dar Anette îl 
aude. 

— Ce s-a întâmplat? 

Henning clatină din cap și îi șoptește încet de tot ca să nu 
audă Rasta. 

— Sunt căutaţi de poliţie și nimeni nu știe unde sunt. 

— De ce? Credeţi că... 

Henning îi aruncă o privire scurtă. Tânăra înţelege imediat, se 
dă mai aproape și șoptește: 

— Vreţi să spuneţi că știu că Stefan a ucis-o pe Henriette? 

Henning știe ce vrea să spună, dar clatină din cap. 

— Nu știu. 

— Și acum au plecat? Au dispărut? 

— Așa se pare. 


VP - 232 


Rămân așa o vreme, fără să spună nimic. Apoi lui Henning îi 
vine o idee. Se întoarce din nou spre Rasta. 

— Cortul de pe terenul Ekeberg mai e acolo? 

— Cortul pentru filmări? Da. Poliţia a terminat cu el ieri, a 
spus că a făcut toate fotografiile și a strâns toate probele de 
care avea nevoie. A sunat cineva și a spus că putem să-l 
strângem. 

Acolo trebuie să fie. Henning privește pe fereastră. Ploaia o 
să-l ude până la piele. lar despre taxi nici nu se pune problema. 
Işi ia casca. 

— Vreţi să vă duc eu? 

Henning o privește pe Anette, surprins. 

— Ai mașină? 

— Da. De ce n-aș avea? 

„Da, de ce n-ar avea?” se gândește Henning. 

— N-ai niciun curs, niciun seminar? 

— Cum spuneam, azi trebuia să mă întâlnesc cu Yngve, dar, 
cum nu-i aici... 

Tânăra ridică din umeri. 

— lar dacă e în altă parte, iar dumneavoastră știți unde e și 
de ce, sunt dispusă să vă duc până acolo. Nu-i mare lucru. O fac 
cu plăcere. 

Perspectiva e prea tentantă ca să-i reziste. 

— Mașina e aproape? 

— E puţin mai încolo, răspunde ea și arată cu degetul peste 
capul lui. 

— OK. Să mergem. 


63. 


Reușesc să se ude până la piele pe cei câţiva metri dintre hol 
și parcare. Anette deschide mai întâi portiera din dreptul 
șoferului, urcă și descuie cealaltă portieră pentru el. Henning 
urcă în micul automobil Polo, albastru-închis, care pare a fi într-o 
formă bună, chiar dacă trebuie să fie vechi de cel puţin 
cincisprezece ani. Paradoxal, mașina nu miroase a nimic, ţinând 
cont că aparține unei femei, dar ceva îi spune că Anette nu se 
prea dă în vânt după parfumuri. 


VP - 233 


Anette pornește mașina, pune ștergătoarele de parbriz pe 
viteza maximă și dă în marșarier. Când să bage mașina în 
viteză, se oprește și îl privește lung. Zgomotul ștergătoarelor se 
îmbină cu protestele motorului care așteaptă să se încălzească. 

— Ce se întâmplă? întreabă ea. 

Henning oftează adânc. „Nu-i pot spune despre Stefan”, se 
gândește el. Nu-i în măsură să divulge o astfel de informaţie. 

— Trebuie să vorbesc cu familia Foldvik. 

— Cu amândoi? 

— Da. 

— De ce? Are vreo legătură cu Stefan? Sau cu Henriette? 

Henning încuviințează din cap. 

— Dar nu știu ce legătură. Și în ce fel. 

„Cât se poate de enigmatic”, se gândește el. Și, din 
întâmplare, adevărat. Habar n-are ce se întâmplă sau ce să le 
spună, dacă și atunci când îi găsește. Dar instinctul îi spune că 
trebuie să-i găsească, și încă foarte repede. g 

— Anette, te rog, condu și nu mai pune întrebări. OK? lţi 
explic totul mai încolo. Acum însă n-avem timp de discuții. 

Anette îl privește și lasă să treacă mai multe secunde. Apoi 
bagă mașina în viteza întâi și demarează. Henning spune o 
rugăciune în gând. 

Coboară pe Fredensborgvei. „Ar trebui să-l sun pe Brogeland, 
se gândește el, să-i spun ce știu, dar nu pot. Nu acum”. 

Merg în tăcere. Ceea ce-i convine lui Henning, are timp să 
gândească. Anette conduce precaut, nu agitat, cu grijă și fără să 
apese de prea multe ori pe accelerator sau pe frână. Mașina 
urcă pe un drum lung și sinuos, pe lângă vechea Facultate de 
Științe Economice și restaurantul Ekeberg care e cuibărit mai 
sus, pe deal. Henning vede cum fiordul Oslo se întinde între 
insule, feriboturile din port; câteva ambarcaţiuni particulare au 
ieșit în larg, în ciuda vremii îngrozitoare. Trec și pe lângă un 
biciclist amărât, căruia nu-i mai pasă când mașina lui Anette îl 
stropește din cap până-n picioare. 

În timp ce ploaia cade potop, Henning se gândește la Stefan, 
și-l imaginează în cort, cu piatra ridicată deasupra capului, 
pradă furiei, oprindu-se abia atunci când Henriette rămâne fără 
viață, după ce o biciuiește și îi taie o mână. De unde vine atâta 
furie? Și unde își găsesc locul pedepsele hudud? 


VP - 234 


Își amintește de fotografia lui Stefan și de articolul despre el 
din biroul lui Yngve Foldvik. Și, după ce raportează ultimele 
evenimente la informaţiile din articol, se dumirește. 

Ei, drăcia dracului. 

Le ia doar unsprezece, douăsprezece minute ca să ajungă de 
la Westerdal la Ekeberg. Henning vede cortul alb în clipa în care 
ajung pe teren. li spune lui Anette să oprească în staţia de 
autobuz. Tânăra se conformează. 

— Mulţumesc, spune el și deschide portiera. 

— Dar... 

— Asta nu-i un loc pentru tine acum, Anette. Du-te acasă. 
Mulţumesc că m-ai adus. 

Anette dă să spună ceva, dar se răzgândește. 

— Am să citesc despre asta mai târziu, spune ea și schițează 
un zâmbet. 

„Poate”, se gândește el și coboară. Trântește portiera în urma 
lui. Ploaia curge șiroaie. N-are cum să scape de ea. 

Se uită cum Anette se îndepărtează pe aleea de asfalt care 
traversează terenul în direcţia școlii Ekeberg. Nu e nimeni afară, 
în curtea școlii sau pe terenurile de sport. Nu e nicio mașină 
parcată în apropierea cortului. Hm, face el, am greșit oare? 
Poate că nu sunt aici... 

Se furișează spre cort și asta îi dă senzaţia că face un lucru 
ilegal, ca și cum ar fura mere dintr-o livadă. Dă să intre în cort, 
dar înțepenește. Un zgomot. O voce? Nu. Prin răpăitul intens al 
ploii aude un geamăt venind dinăuntru. Ciulește urechile. O 
singură persoană. Nu două. Priveşte peste umăr. Nu, nici ţipenie 
de om. 

„La naiba, Henning, își spune el. Ce faci după ce intri? Salut, 
sunt Henning Juul de la 123news. Aș dori să vă iau un interviu, 
dacă se poate”. 

La naiba! Se întoarce din nou. Terenul e pustiu. Ploaia bate cu 
putere în acoperișul cortului. Se uită la ceas. E trecut de prânz. 
Acum o oră trebuia să fie la secţia de poliţie. L-o fi așteptând 
Brogeland? Nu. Ar fi sunat. Ocupat cu interogatoriul lui Marhoni, 
cu moartea suspectă a lui Stefan și cu dispariţia familiei Foldvik, 
Brogeland probabil că nici n-ar mai avea timp și de el. 

„Intru, își spune el. Mă orientez la faţa locului”. 

Se apleacă, apucă fermoarul și trage de el dintr-o singură 
mișcare rapidă. Privește înăuntru. La început se întreabă dacă 


VP - 235 


vede bine. Încet, privirea i se limpezește. Ingvild Foldvik ţine un 
hârleț în mână. La picioarele ei sunt mai multe pietre, mari și 
mici. Femeia se uită la el cu ochii plini de groază. Henning se 
uită /a ea cu ochii plini de groază. 

Apoi vede groapa. În care e Yngve. Cu un semn roșu pe gât, 
de la un pistol Taser. 


64. 


Henning se silește să-și controleze respiraţia. Întinde mâinile. 
Din păr îi picură stropi de ploaie. Își șterge fața cu o mână și 
intră în cort. Aerul este înăbușitor. Ploaia nemiloasă lovește 
acoperișul care nu poate opri toată apa, o parte din ea 
prelingându-se înăuntru și căzând pe iarbă. Henning privește în 
ochii lui Ingvild Foldvik. Sunt larg deschiși și ficși. Lucesc și par 
din altă lume, o privire pe care Henning a văzut-o numai la 
nebuni. 

— Ușurel, spune el și imediat își dă seama cât de absurd 
sună. 

Femeia ţine în mână un hărleţ, la picioarele ei stă un morman 
de pietre, lui Henning nu-i trebuie prea multă imaginaţie ca să-și 
dea seama care-i sunt intenţiile. 

Ingvild Foldvik este mult mai slabă decât era când a văzut-o 
ultima oară. Era zveltă când a depus mărturie la proces, acum 
însă e aproape un schelet. Hainele atârnă pe ea ca un sac. A 
îmbătrânit cu cel puţin zece ani. Are pielea căzută. „E ca un 
strigoi”, se gândește el. Are dinţii galbeni de-atâta fumat, iar 
părul a început să-i încărunțească. E legat la spate în ceva ce 
aduce a coadă de cal, șuvițe de păr ud îi cad pe faţa palidă, 
suptă, cu pungi mari sub ochi. 

— Ci... cine ești? se bâlbâie ea. 

Henning privește spre Yngve. Are capul căzut pe o parte. Dar 
respiră încă. 

— Mă numesc Henning Juul, răspunde el cu o voce cât se 
poate de stăpânită. 

Își dă seama că numele nu-i spune nimic. 


VP - 236 


— Am scris despre cazul dumneavoastră. Înainte de a mi se 
întâmpla asta, spune el arătând spre faţa lui, cu speranța că 
cicatricele îi vor atrage un strop de compasiune. 

— Ce faci? Ce cauţi aici? 

Vocea ei e mai tăioasă acum. Henning se uită la Yngve. 

— Oprește-te, Ingvild, spune el. Sunt sigur că în sufletul tău 
nu vrei să faci asta. 

— Ba da, vreau! izbucnește ea. Pentru ce să mai trăiesc? Mi-a 
luat totul! TOTUL! Toată viața! E... e... 

Mijește ochii, apoi începe să plângă fără să scoată vreun 
sunet. Lacrimile i se rostogolesc pur și simplu pe obraji. Apoi 
ochii încep să-i lucească din nou și se întorc spre soțul ei, plini 
de dispreț. Apoi femeia îl fixează cu privirea pe Henning. E ca și 
cum faţa i-ar fi fost acoperită cu un văl. 

— Ştii ce l-a obligat pe fiul meu să facă? Știi cine e fiul meu? 

Henning mai face un pas înainte. 

— Stefan, spune el cu blândeţe. Stefan a ucis-o pe Henriette 
Hagerup. 

Femeia scoate un urlet de jale. 

— De... de unde știi? întreabă ea suspinând. 

Henning trage adânc aer în piept și se pregătește. 

— Am citit scenariul lui Henriette Hagerup. 

Femeia suspină și își dă părul din față. Henning se gândește 
ce să spună, cum să găsească o cale spre partea nevătămată a 
creierului ei. Forța brută n-ar ajuta la nimic, n-ar avea sorți de 
izbândă, dacă ar sări asupra ei și ar încerca s-o tragă afară din 
cort. Chiar dacă Ingvild Foldvik e doar un schelet, e un schelet 
care și-a propus ceva. Și, dacă ești îndeajuns de hotărât, poţi 
realiza cam tot ce-ţi propui. În plus, are și un pistol Taser. 

— Dacă ești de acord, Ingvild, aș vrea să vorbim puţin despre 
scenariu, spune el cât mai calm cu putință. 

— Ingvild, spune ea imitându-i vocea. Crezi că știi totul despre 
mine, ai? Jurnalist prăpădit ce ești! 

— Stefan a ucis-o pe Henriette fiindcă soțul tău s-a culcat cu 
ea. Poate că o și iubea. El ţi-a distrus familia. Fa ţi-a distrus 
familia și a scris un scenariu care, pe alocuri, pe alocuri descria 
ce s-a întâmplat. Stefan însă a găsit și altceva în scenariu. 

— Ce anume? 

Henning îi aruncă o privire lui Yngve, care este în continuare 
inconștient. 


VP - 237 


— Stefan era atras de simbolism. Codul Lui Da Vinci light, așa 
i-a numit un ziarist scenariul, nu? Lui Henriette i s-a tăiat o 
mână. Nu era nimic despre asta în scenariul ei. Pedepsele hudud 
din legea sharia prevăd ca hoţilor să li se taie o mână. Henriette 
ţi-a furat soţul. 

Ingvild înfige hărleţul în pământ. Dar nu aruncă nisip și iarbă 
în groapa în care se află soțul ei. Işi acoperă gura cu cealaltă 
mână. 

— Biciuirea la fel. Nici despre biciuire nu era nimic în scenariu. 
Dar filmul v-ar fi ridiculizat, pe tine și familia ta. Femeile n-au 
voie să facă așa ceva. Pedeapsa pentru o astfel de atitudine e 
biciuirea... 

— Oprește-te! strigă ea. 

În cort se lasă o tăcere de moarte. 

— Te rog, oprește-te. Nu mai suport! Te rog, oprește-te. 

Hârlețul cade la pământ. Ingvild își acoperă fața cu mâinile. 
Henning înaintează fără ca femeia să observe. Cămașa verde a 
lui Yngve e îmbibată de sudoare. Ingvild se lasă să cadă. 
Henning nu face niciun gest, se uită doar cum femeia plânge, cu 
fața îngropată în palme. Rămâne așa o vreme, apoi își șterge 
lacrimile și ridică ochii spre el. 

— Spuneai că ai scris despre cazul meu, începe ea cu o voce 
răgușită. 

Își drege glasul și vede că Henning aprobă din cap. 

— Deci știi că nemernicul ăla m-a violat și m-a crestat cu 
cuțitul. Am urmat un curs de autoapărare, am învăţat tot felul 
de lucruri, dar niciodată nu m-am simţit în siguranță. Oriunde 
mergeam îi vedeam umbra, îi simţeam cuțitul lipit de gât, vârful 
cuțitului atingându-mi stomacul, atingându-mi... 

Oftează adânc. 

— Yngve m-a înţeles. Mi-a lăsat timp, n-a făcut presiuni. Dar 
s-a săturat să tot aștepte. Să aștepte... 

Închide ochii și izbucnește din nou în plâns. Henning se 
apropie și mai mult. Acoperișul e la vreo doi metri deasupra 
capului. E un cort mare, douăzeci de oameni ar încăpea în el. 

Femeia deschide iar ochii. Se privesc o vreme, dar Henning 
bănuiește că e singurul care vede ceva cu adevărat. Ochii femeii 
se schimbă, când pierduţi, când strălucitori în clipa în care 
percep culoarea sau mișcarea. Apoi femeia dispare din nou într- 
o lume numai a ei sau într-un loc unde n-o mai poate atinge. 


VP - 238 


— Mi-am luat unul din astea, spune ea și scoate un mobil din 
buzunar. 

Pare un telefon Nokia obișnuit. 

— Așa ceva nu găsești în Norvegia. 

Flutură mobilul în aer. 

— E o combinaţie între un telefon mobil și un pistol Taser. Da, 
chiar se fac lucruri din astea. L-am cumpărat în Statele Unite 
pentru mai puţin de 200 de dolari. In ziua de azi toată lumea are 
mobil, nu? Oamenii umblă mereu la ele. Sună pe cineva, trimit 
un mesaj, vorbesc vrute și nevrute. Nu-l las deloc din mână și 
nimeni nu mă întreabă de ce. Dacă cineva încearcă să mă atace 
din nou, sunt pregătită. Opt sute de mii de volti, direct în corp. 
Zzzzzt. Te-asigur că te pune la pământ. 

Henning se uită la Yngve, deși nu are nevoie ca să se 
convingă. 

— Stefan știa că aveţi așa ceva? A folosit pistolul tău, nu-i 
așa? 

Femeia încuviințează din cap. 

— L-a cerut cu împrumut? 

— Nu. L-a luat într-o seară... adică în seara aceea. Eu mă 
culcasem deja. A doua zi mi-am dat seama că-l folosise, fiindcă 
mobilul nu era acolo unde îl lăsasem. Sunt foarte meticuloasă 
când vine vorba de lucrurile astea. Nu-mi scapă niciun amănunt. 

— Ai avut o discuţie cu el după aceea? 

— Nu imediat. M-am trezit târziu, plecase deja la facultate. 
Dar am vorbit despre asta ieri după-amiază și... și... 

Începe iar să plângă, dar continuă să vorbească. 

— L-am întrebat ce-a făcut cu mobilul meu, de ce l-a luat, dar 
n-a vrut să-mi spună. Apoi a intervenit Yngve și discuţia... 

Clatină din cap. 

— Stefan a dat drumul la tot ce ţinea în el. Voia ca Yngve să 
recunoască tot ce-a făcut, să fie sincer cu el însuși și cu noi. 
Stefan aproape că nu mai știa ce e cu el, a vrut să se bată cu 
Yngve și, sub impulsul momentului, ne-a spus ce-a făcut, de ce 
mi-a luat mobilul și totul a... 

Clatină iar din cap. 

— A fost atât de urât. Atât de... 

Se uită la soțul ei, care stă în continuare cu capul căzut pe o 
parte. 

— A fost rău. ȘI... 


VP - 239 


Închide ochii. 

— Ce s-a întâmplat după ce Stefan și-a mărturisit crima? 
Fiindcă era singur când a murit. 

Ingvild oftează cu amărăciune. 

— Nu-mi amintesc prea bine, cred că am ieșit în fugă din 
apartament, Yngve parcă mă zgâlţâia ca să-mi vin în fire, pe St. 
Hanshaugen. Spunea că mă caută de ore întregi. Cred că am 
mers pe jos până acolo. Sau am alergat, nu știu. Nu-mi 
amintesc. lar când m-am întors... 

Incepe să plângă din nou, în tăcere. Henning o vede cum 
tremură, cu mâna la gură. Apoi ochii i se înceţoșează. Priveşte 
drept în față, spre peretele cortului. Apoi, brusc, își recapătă 
luciditatea. 

— Cum de-ai știut că suntem aici? 

— Am vorbit cu cineva de la recepţia facultăţii în dimineața 
asta. 

— Cu Gorm? 

— Nu știu cum îl cheamă. 

— Cum de-ai...? 

Henning ridică mâinile. 

— A spus că Yngve a sunat ca să-l anunţe pe rector că plecați 
într-o excursie cu cortul. Rectorul nu era acolo, drept care 
tânărul a preluat mesajul. Am pus lucrurile cap la cap și mi-am 
zis că trebuie să fiți aici. A fost o pură întâmplare. Aveam 
sentimentul că totul se leagă de cortul ăsta, de groapa asta, 
spune el, arătând spre pământ. Și, din moment ce toată lumea 
vă căuta și erați de negăsit, m-am gândit că aţi putea fi aici. 
Ținând cont că ați plecat într-o excursie „cu cortul”, cum a spus 
Yngve. 

Ingvild îl privește lung, apoi încuviințează din cap. 

— Nu prea mi-aduc aminte ce s-a întâmplat ieri. Mi se 
terminaseră pastilele, cred că mi le luase Stefan, deci nu 
puteam să adorm. Mă îndoiesc că aș fi putut dormi chiar și cu 
ele. 

Femeia are ochii injectați. 

— De ce-aţi venit aici? 

— Ca să mă răzbun. În felul meu. 

— Cum l-ai convins pe Yngve să vină cu tine? 


VP - 240 


— l-am spus că trebuie să vin aici, să intru în cort, ca să văd 
dacă pot înţelege ce-a făcut fiul meu. N-a fost doar o scuză. 
Chiar trebuia să fiu aici. Ti se pare ciudat? 

Henning clatină din cap. 

— Acum că sunt aici, mi se pare puţin straniu. Dar știu cum s- 
a simţit Stefan. Recunosc ura. Și, ca mamă, asta e o legătură 
pentru care sunt recunoscătoare. 

Henning dă să spună ceva, dar faţa ei se umple de dispreţ și 
de furie. Până să reacționeze în vreun fel, până să o înșface de 
mână, femeia ia o piatră și o aruncă în Yngve. ÎI lovește în umăr, 
Yngve tresare și se trezește; deschide ochii încet, înalţă capul 
ușor, dar groapa e adâncă, nu se poate mișca prea mult. In cele 
din urmă, o vede pe Ingvild, apoi îl vede pe Henning și înţelege 
ce se va întâmpla. Incearcă să ridice braţele ca să se apere, dar 
nu poate. Ingvild mai ia o piatră. 

— Așteaptă! Ingvild, nu... 

Yngve ţipă, Henning pășește spre Ingvild ca s-o oprească, dar 
femeia îl vede, face ochii mari și ridică mobilul spre el, 
fluturându-l în aer, și apăsând pe un buton. Din pistol ţâșnesc 
scântei, iar Henning se oprește și se retrage. 

— Ce dracu' vrei să faci? urlă Yngve. 

— Tu ai omorât-o pe curva aia! șuieră Ingvild. Da, tu, Yngve. 
Dacă te ţineai departe de ea, nimic din toate astea nu s-ar fi 
întâmplat. Tu l-ai omorât și pe Stefan, l-ai împins să-și ia viața... 

— Ingvild, nu... 

— Termină cu văicăreala! Mi se pare corect să vezi și tu cum 
e, aceleași pietre, aici, în același loc, să mori la fel ca amanta ta, 
curva aia... 

— N-a fost... 

— Tacă-ți gura! 

Ingvild a luat altă piatră, face spume la gură și ochii îi scăpară 
de ură. Henning nu știe cum s-o oprească; femeia își flutură 
mobilul ca o apucată, mereu aţintit spre el. „Oare să telefonez 
după ajutor?” se gândește el. N-are niciun rost, n-au cum să 
ajungă aici la timp. Pietrele sunt atât de grele încât una singură, 
bine ţintită, ar putea însemna sfârșitul lui Yngve. Henning 
încearcă s-o convingă într-un fel, dar nu poate găsi cuvintele 
potrivite, nu poate găsi nimic, drept care își mută greutatea de 
pe un picior pe altul în iarba umedă. Apoi vede cum Ingvild 
ridică piatra deasupra capului și ţintește. 


VP - 241 


— Fiindcă i-ai tras-o, nemernicule! Știu că nu ţi-am mai fost 
soţie de mult timp, am fost ca o nălucă după viol, dar ar fi 
trebuit să mă ajuţi, ar fi trebuit să mă ajuţi, om de nimic ce ești, 
n-ar fi trebuit să-mi batjocorești sufletul și, mai mult de-atât, 
mai mult de-atât, n-ar fi trebuit să-l aduci în pragul nebuniei pe 
fiul nostru. Știu, știu cum s-a simţit când a stat aici, ca și mine, 
cu piatra deasupra capului, când a ţintit în curva aia care a 
stricat totul. 

— Dar nu m-am culcat cu Henriette! scâncește Yngve și 
închide ochii. 

Henning ridică braţele, într-un efort inutil de a se apăra de ea, 
chiar dacă femeia stă la câţiva metri de el. Închide și el ochii și 
așteaptă să audă lovitura și țipătul. 

Care nu vin. 

Deschide ochii. Ingvild ţine încă piatra deasupra capului, 
simțind că se înăbușă. 

— Jur că nu m-am culcat cu Henriette! 

Vocea lui Yngve sună jalnic, aproape ca un vaiet. Apoi 
Henning aude o mișcare în spate. 

— Nu. Dar te-ai culcat cu mine. 

Henning se răsucește pe călcâie. Și, pentru a doua oară în 
mai puţin de o oră, se uită direct în ochii lui Anette Skoppum. 


65. 


Dacă există Dumnezeu, atunci acesta tocmai a apăsat pe 
butonul de „pauză”. Henning rămâne cu gura căscată. Anette 
intră și îi privește pe rând. 

— Îmi pare rău, Juul, spune ea. Am fost prea curioasă. 

Henning se uită la ea fără să clipească. 

— Tu... tu cine ești? întreabă Ingvild. 

— Eu sunt femeia cu care s-a culcat soțul tău. 

Tânăra rostește cuvintele direct, fără niciun fel de jenă sau de 
furie, ca pe un fapt divers. lar Henning își dă seama că nu e 
singurul care a rămas consternat. 

— Dar..., spune Ingvild cu o voce pierită. 

— Înţeleg de ce Stefan a crezut că e vorba de Henriette. 
Adică, uită-te la mine, știu că nu arăt nici pe departe ca ea. 


VP - 242 


Credeam că din scenariu reiese destul de clar cu cine s-a culcat 
soțul tău. 

Anette se uită la Yngve. Acesta privește în jos, rușinat. O 
lacrimă i se rostogolește pe obraz. Părul lui, cât mai are, e 
năclăit de sudoare. 

— lar Henriette era o cochetă și jumătate, toată lumea știa 
asta. Dacă-și punea mintea, și papei de la Roma îi sucea minţile. 

Acum toţi se uită la Yngve, care oftează și clatină din cap. 

— Nu ne-a fost deloc ușor, nici unuia dintre noi, după... după 
ce i s-a întâmplat soției mele. Nu fusese prea bine nici înainte, 
dar, după aceea, ei bine, după aceea a fost de-a dreptul 
imposibil să trăim ca soţ și soţie. De fiecare dată când mă 
apropiam de tine, Ingvild, te îndepărtai, te cutremurai când eu, 
soțul tău, mă apropiam de tine. 

Yngve își privește soţia. 

— Contactul fizic era un concept necunoscut. Apoi am întâlnit 
o pe Henriette... 

Yngve clatină iar din cap. 

— Era frumoasă, plină de viaţă, deșteaptă și, da, cochetă, și 
nu neg că mi-a trezit niște sentimente pe care le credeam 
dispărute de mult. Dar n-am vrut să distrug încrederea dintre 
noi. La urma urmei, eram profesorul ei, îndrumătorul ei și nu 
puteam... 

Foldvik se uită la ei pe rând. Ochii i se opresc asupra lui 
Anette. Henning își dă seama că Foldvik e plin de remușcări. 

Anette mai face un pas înainte. Și ea e udă până la piele. 
Henning se întreabă de ce s-a întors. Îi înţelege curiozitate, dar 
de ce să lanseze o asemenea bombă? 

Desigur! Pentru ca Ingvild să aibă o imagine de ansamblu 
asupra situaţiei. Dacă și-ar fi omorât soţul pentru că a avut o 
legătură cu Henriette, adevărul - care s-ar fi aflat mai târziu - ar 
fi distrus-o definitiv. Cum să mai trăiești știind că fiul tău a 
omorât o femeie nevinovată, iar tu ţi-ai omorât soțul fiindcă și-a 
adus fiul în pragul nebuniei? 

Ingvild arată de parcă au lăsat-o puterile. Umerii i se lasă în 
jos, spatele i se încovoaie, ochii par că o să-i iasă din orbite. 
Henning se uită la Anette. E mult mai deșteaptă decât credea. 

— Îmi pare rău, Ingvild, continuă Anette. N-am vrut să se 
întâmple așa ceva. A venit de la sine. Aveam ideea asta de mult 
timp, scrisesem o poveste destul de bună și am vrut să se uite și 


VP - 243 


Yngve peste ea. Știam că o ajutase pe Henriette să-și vândă un 
scenariu casei de producţie Spot the Difference și m-am gândit 
că poate mă ajută și pe mine. A fost de vină și alcoolul, nu neg 
asta, dar am stat de vorbă în biroul lui și... 

— Anette, nu! 

Yngve închide ochii. Anette ridică mâinile. 

— Nu, n-am să spun mai departe. Vreau doar să-mi cer scuze. 
Pentru tot răul pe care l-am făcut. Dacă știam la ce se va 
ajunge, aș fi... 

Vrea să termine fraza, dar se întrerupe. Și ea plânge acum. Se 
apropie de Ingvild, se apleacă și îi pune o mână pe spate. În 
clipa aceea, Ingvild ridică braţul. Henning observă prea târziu. 
Ingvild și-a scos mobilul și îl lipește de gâtul lui Anette. Zzzzzzt! 
Șocul o trântește pe Anette la pământ. Henning dă să sară 
asupra lui Ingvild ca s-o împiedice să-și verse ura asupra lui 
Anette. Aceasta zace inconștientă pe iarbă, cu faţa în jos. Dar 
Ingvild îndreaptă mobilul spre el în timp ce se ridică de jos. Nu 
spune nimic, privește doar înainte, cu acea expresie pierdută, și 
lasă să-i cadă mobilul din mână. Mobilul aterizează chiar lângă 
Anette. 

— Acum poţi chema poliţia, îi spune Ingvild pe un ton calm. 

Privirea din ochii ei e indiferentă, searbădă. Henning se uită la 
ea îndelung, apoi scoate mobilul din haina udă de ploaie, șterge 
ecranul și vede că are semnal. 

II sună pe Bjarne Brogeland. 


66. 


Brogeland ajunge repede la fața locului, împreună cu o echipă 
de polițiști. Henning o recunoaște pe Ella Sandland. Se aștepta 
să apară și figura impunătoare a inspectorului-șef Gjerstad, 
scărpinându-și mustața, dar nici urmă de el. Și nici de comisarul 
adjunct Nakleby. 

Poliţiștii încep să examineze cortul centimetru cu centimetru. 
Sandland o scoate afară pe Ingvild. Alţi polițiști încearcă să-l 
scoată pe Yngve Foldvik din groapă. Doi paramedici se îngrijesc 
de Anette. Brogeland se apropie de Henning ridicând din 
sprâncene. 


VP - 244 


— Trebuie să recunosc că stai bine la capitolul intuiţie, Juul, 
spune el punându-i o mână pe umăr. 

Henning nu e obișnuit cu complimentele și nici nu-i plac 
laudele, dar mormăie un „mulţumesc”. Simte că hainele i se 
lipesc de corp, drept care trage un pic de cămașă și de 
pantaloni. 

— Sper că n-o ștergi din nou, continuă Brogeland zâmbind. 
Trebuie să discutăm pe îndelete, nu să schimbăm două vorbe la 
telefon. 

— Mă găsești afară. 

Nu mai plouă când Henning iese din cort în aerul proaspăt. 
Vântul e rece. De-abia acum își dă seama că obrajii umezi îi ard, 
dar vântul îngheţat îi mai domolește din fierbinţeală. „Sigur mă 
aleg cu o răceală”, se gândește Henning. E ud până la piele. Și 
ce dacă? Ce mai contează? 

Își scoate mobilul și îl sună pe Iver Gundersen. Acesta 
răspunde imediat. 

— Salut, Iver, eu sunt. 

— Salut. 

„Deci, Gundersen încă n-a aflat”, își spune Henning. 

— Eşti la treabă? 

— Da. 

— În faţa computerului? 

— Exact. 

— Ce-ai zice de o știre bombă în exclusivitate? 

Tăcere. 

— O știre bombă? 

— Exact. O știre bombă. Da sau nu. Dacă nu, sun pe 
altcineva. 

Henning îl aude cum mormăie ceva nedeslușit. 

— Nu... adică... da. Sigur că vreau o știre bombă. Unde naiba 
ești, ce se-ntâmplă? 

Henning inspiră adânc vântul rece care bate dinspre nord. 
Excelent! 

— Uite care sunt condiţiile mele. Poţi pune întrebări, dar nu de 
ce vreau așa, și nu altfel. Clar? 

— Henning, eu... 

— Clar? 

— Dumnezeule, Henning, da, clar! 


VP - 245 


Henning rânjește. Acum își permite să-și râdă puţin de 
Gundersen. 

— OK, pregătește-te, spune el. 

Și începe cu titlul. 

e 

Henning se plimbă de colo colo în timp ce vorbeşte cu 
Gundersen și, din când în când, se uită pe furiș la Ingvild și la 
Yngve, în timp ce Brogeland și echipa lui iau declaraţiile 
preliminare în faţa cortului. Ingvild și Yngve Foldvik stau 
înfășuraţi în pături. Nu-i privesc în ochi pe polițiștii care le pun 
întrebări. 

Nu privesc pe nimeni în ochi. 

Când, în sfârșit, Brogeland îi face semn să se apropie, e trecut 
de miezul zilei. Zona s-a aglomerat pe teren, au sosit mașini cu 
ziariști și care TV, s-a strâns și un grup de privitori care se 
întreabă ce tragedie s-a mai întâmplat în cortul acesta. Henning 
le dă dreptate. Probabil că și el ar fi la fel de curios. Vor fi și mai 
șocați când vor citi 123news puţin mai târziu, dacă Gundersen 
are destulă minte să ordoneze faptele cum trebuie. 

— OK, să facem câţiva pași, spune Brogeland. 

Henning se ia după el. 

— Ce crezi despre toate astea? întreabă Brogeland. 

— Cum adică? 

— E sfârșitul civilizaţiei, așa cum o concepem noi? 

— Nu știu. 

— Nici eu. Dumnezeule! exclamă Brogeland clătinând din cap. 
Îţi dai seama ce fel de viitor mai au ăștia doi? 

— Nu. 

— Nici eu. 

— Cum se simte Anette? 

— O să-și revină repede. 

— O duceţi la spital? 

— Nu-i nevoie. 

Continuă să meargă. Deasupra lor norii se mișcă rapid. 
Temperatura scade. Henning simte că hainele nu i se mai lipesc 
de piele. 

— Aţi descoperit de ce-a murit Stefan? 

Acum se întorc la cort. Brogeland clatină din cap. 

— E prea devreme pentru un răspuns ferm, dar probabil că e 
vorba de o supradoză de pastile și alcool. 


VP - 246 


— Deci moartea lui nu mai e suspectă? 

— Se pare că nu. 

— Adică n-aţi solicitat absolut toate analizele? 

— Nu ţine de mine, dar nu cred că asta e-n capul listei. 

— Hm. 

Henning privește în jur. Un operator de la TV2 își pune camera 
pe umăr. Un reporter își verifică notițele înainte de a-și repeta 
prezentarea, cu camera închisă. 

— E destul de ciudat că Stefan era gol-pușcă, nu crezi? 
remarcă Henning după ce reporterul și-a terminat treaba. 

Brogeland se întoarce spre el. 

— Poftim? 

— De ce crezi că Stefan era gol-pușcă? 

— Nu sunt prea sigur. Știu că avea o chestie cu simbolismul. 
Poate a fost modul lui de a spune că s-a încheiat ciclul. 

— Adică te naști gol și mori gol? 

— Cam așa ceva. 

„O interpretare rezonabilă”, se gândește Henning. 

— Dar cum de știa Stefan că Henriette va veni pe teren în 
seara aceea? Și-au telefonat cumva? 

— Parcă nu. Nu cred. 

— Atunci de unde știa? 

Brogeland cugetă câteva clipe. 

— Poate aranjaseră mai de mult? 

— De ce? Stefan n-avea nicio treabă cu filmul. 

— Da, știu. Habar n-am. Oricum, chestia e că știa. N-o să 
aflăm niciodată răspunsul. 

Henning încuviinţează încet din cap. Întrebarea îl sâcâie, 
totuși. Nu-i plac puzzle-urile cu piese lipsă. Întotdeauna 
sfârșește prin a se uita la locurile goale. 

— Ţi-ai făcut o revenire pe cinste, spune Brogeland. 

— Cum adică? 

— Cu cazul ăsta. Ti s-a potrivit ca o mânușă, nu? Văd că-ți 
place să acţionezi de unul singur. 

Henning se uită la Brogeland și se întreabă de unde această 
schimbare de ton. 

— Ce vrei să spui? 

— Gjerstad mi-a spus despre tinerele alea din Nigeria, 
răspunde Brogeland, serios. Și despre articolul pe care l-ai scris, 
interviul cu ucigașul. 


VP - 247 


Henning înclină din cap și zâmbește. O, Gjerstad! 

— Gjerstad ţi-a spus toată povestea? 

Henning așteaptă reacţia lui Brogeland, în zadar. 

— i-a spus că am făcut interviul și i-am oferit tipului 
publicitatea pe care și-a dorit-o cu o anumită condiţie? 

Henning așteaptă ca întrebarea lui să-și facă efectul. 

— Ce condiţie? 

— Să nu mai ucidă nigeriene, de fapt să nu mai ucidă pe 
nimeni. E o mare iluzie să crezi că poliţia poate stopa prostituţia 
în Oslo. E ca și cum le-ai spune copiilor să nu mai mănânce 
dulciuri. Nu degeaba e considerată cea mai veche meserie din 
lume. Gjerstad ţi-a spus câte femei a mai ucis după aceea? 

Brogeland nu răspunde. 

— Nu, bineînțeles. Și nici n-aveam cum să-l dau pe mâna 
poliţiei, fiindcă nu m-am întâlnit niciodată cu el. Am vorbit la 
telefon - de două ori - și de fiecare dată el a fost cel care a 
sunat. N-am încercat să aflu de unde sună fiindcă știam că ar fi 
o pierdere de vreme. În plus, a fost săltat de poliţie câteva luni 
mai târziu. Pentru altceva. 

Henning parcă-l și vede pe Arild Gjerstad, își aduce aminte de 
câteva contre pe care le-a avut cu el, de antipatia fățișă și de 
disprețul din ochii lui. „Oi avea eu prejudecățile mele, dar, pe 
lângă Gjerstad, sunt mic copil”. 

— OK, eu... 

— Las-o baltă. 

— Dar eu... 

— Lui Gjerstad nu-i plac jurnaliștii, Bjarne, iar pe mine mă 
antipatizează cel mai mult. Asta e situaţia. 

— Dar să știi că eu... 

— Las-o baltă. N-are importanţă. 

Brogeland se uită la el. Apoi încuviințează încet din cap, fără 
să spună nimic. 


67. 


Când, o oră mai târziu, sosește la birou, Henning simte 
imediat că s-a schimbat ceva. Da, e vineri și zilele de vineri își 
au starea lor de spirit, dar acum parcă ar fi venit Crăciunul mai 


VP - 248 


devreme. Se vede în zâmbetul celor din jur, se aude în râsul lor 
sănătos, se vede în mișcările relaxate ale unei femei, când 
Henning urcă treptele pe lângă ea. 

Pășește pe coridorul îngust și intră în chicinetă, unde cafetiera 
stă abandonată, stingheră. E puţin trecut de ora 15:00. Mai sunt 
încă destui oameni. Kåre Hieltland stă pe capul unui jurnalist în 
biroul de știri, cum îi este obiceiul. 

— Henning! strigă el când dau cu ochii unul de celălalt. 

Kåre îi dă jurnalistului câteva instrucţiuni și se repede în 
chicinetă. Henning face un pas înapoi, anticipând impactul cu 
Kåre, de teamă să nu-l dea jos. Heidi trece prin spatele lui Kåre. 
li vede, dar nu se oprește. 

— Ai văzut articolul lui Iver? strigă Kåre cât îl ţine gura. 

— Aăă, nu. 

— A rezolvat cazul Hagerup! Lapidarea, tot tacâmul! Cred că 
în cortul de pe terenul Ekeberg s-au lămurit lucrurile, azi- 
dimineaţă! La naiba! Accesările site-ului nostru NU SE MAI 
OPRESC! Bravo, BRAVO! 

Kâre izbucnește în râs și îi trage o palmă peste umăr, cât 
poate de tare. 

— Vii cu noi după ce terminăm aici? Trebuie să sărbătorim! 

Henning ezită. 

— E vineri, pentru numele lui Dumnezeu! 

— Vine și Iver? 

Nu că ar conta, dar preferă să știe. 

— Nu. E invitat la emisiunea 17:30 de la Radio 4. Trebuie să 
fie treaz! Pe urmă are un talk-show la televiziune, nu mai știu 
care, ha, ha. 

În clipa aceea, Gundersen iese de la toaletă. Își șterge mâinile 
umede de jeanșii uzaţi, cam murdari, dar se oprește când îl 
vede pe Henning. Se privesc. Kåre strigă ceva, dar Henning nu-l 
aude. Se uită la Gundersen, care înclină din cap, precaut. În ochi 
i se citește recunoștința, combinată cu un amestec ciudat de 
respect și de uimire. 

— Altă dată, îi spune Henning lui Kåre. Trebuie să mă 
întâlnesc cu cineva. 

— A, nu! exclamă Kåre. Ce păcat! 

Gundersen pornește în direcția lor, dar trece pe lângă ei fără 
să spună nimic. Ochii îi fug în toate părțile în timp ce se scarpină 
în barbă. Henning zâmbește ca pentru sine. 


VP - 249 


— Trebuie să plec, spune el uitându-se la Kåre. 
— OK! Ne vedem luni! 
e 

Afară, după-amiaza e mai rece, mai nemiloasă. Se 
zgribuleşte. Tocmai se îndreaptă spre poarta neagră, 
întrebându-se unde o fi cel mai apropiat magazin de băuturi 
alcoolice, când aude o voce: 

— Juul! 

Se întoarce. E o voce de bărbat. Soarele i se reflectă în 
ochelari. Acum că Ray-Ban e aproape de el, Henning vede ce-a 
văzut și Gunnar Goma când s-a uitat pe vizor. Părul parcă i-ar fi 
fost pictat pe cap. În cercuri concentrice. Un lanţ gros, lucios, îi 
atârnă de gât. Poartă o geacă de piele neagră, care mai mult ca 
sigur are niște flăcări pe spate. 

— Vezi mașina de-acolo? întreabă individul arătând spre 
mașina neagră din fața porţii. Du-te la ea. Dacă ţipi sau încerci 
să faci ceva, o omorâm pe maică-ta. 

Henning primește un ghiont convingător în piept. Pornește 
înainte, se uită într-o parte și-n alta, căutând feţe cunoscute, dar 
nu vede niciuna căreia să-i facă vreun semn pe furiș. Simte cum 
îi pulsează carotida. Merge, dar nu simte pământul sub picioare. 

„Acum ce dracu' fac?” se întreabă el. 

Individul de la volan îl privește lung în timp ce se apropie de 
mașină. Își reazemă braţul stâng de geam. Are un deget 
bandajat. „Gunnar Goma are spirit de observaţie, nu glumă, se 
gândește Henning, deși nimic din atitudinea celor doi nu arată 
că ar fi poponari”. 

— Dă-i drumul, ordonă cel care se așază în spate, lângă 
Henning. 

Mașina accelerează. Henning se lovește cu spatele de 
banchetă. Mașina huruie mulțumită, el însă nu se poate 
concentra asupra ei, a oamenilor sau a împrejurimilor. Din nou 
se gândește că ar trebui să alerteze pe cineva, să arate în vreun 
fel că a fost răpit, dar ce se va întâmpla cu mama lui? Și ce se 
va întâmpla cu el? 

— Am pornit, spune șoferul. 

Vorbește într-un microfon minuscul și are un receptor în 
ureche. 

Ce faci atunci când vezi că nu mai ai viitor? Henning își 
pusese întrebarea asta de multe ori în ultimii doi ani, stând în 


VP - 250 


umbră, simțind că umbra îl va înghiţi. Nu există cuvinte de 
mângâiere ca atunci când era mic și mama lui îl săruta și-i 
spunea că nu-i nimic, că va fi bine, iar el știa că va fi bine; nu-i 
nimic! Liniștește-te, va trece și asta. Frica îl paralizează, precum 
gerul. Nu te mai ajută cu nimic dacă plutești pe marea blândă, 
Henning. Singurul care te poate ajuta ești tu. 

Dar cum? Ce să faci? Ce să spui? 

Nu merg mult și, înainte să-și dea seama unde se află, mașina 
dispare într-o spălătorie. Se întunecă în jur. Mașina s-a oprit, dar 
nimeni nu coboară. În urma lor, ușa se lasă încet în jos. 

Henning simte un pistol în șale. Se aude icnind. 

— Jos. 

Se uită la arma vârâtă într-una dintre coastele lui. 

— Jos, am spus. 

O voce groasă. Henning deschide portiera și coboară pe o 
pardoseală de beton, udă. Miroase așa cum miroase de obicei 
într-o spălătorie. Un amestec de umiditate și de detergent, pe 
care nu-l poate recunoaște. Alte mașini nu mai sunt. lar 
spălătoria nu e automată, ca atunci când îţi conduci singur 
mașina și spălătoria face absolut tot, mai puţin spălatul mașinii 
ca lumea. 

Portiera se trântește și zgomotul reverberează în jur. Oare de 
ce nu i-am spus nimic despre asta lui Bjarne, se întreabă el, de 
ce nu i-am spus că mai am o treabă neterminată cu BBB, că mi- 
au spart apartamentul și mi-au furat computerul, că mă 
urmăresc peste tot? Brogeland îl avertizase că tipii ăștia nu știu 
de glumă. Dumnezeule, chiar și Nora m-a avertizat! 

„Nora, se gândește el. Oare am să te mai văd vreodată?” 

Se deschide o ușă. Henning vede o cușcă de sticlă. Din care 
iese un individ, zâmbind. 

— Henning! spune el de parcă ar întâmpina un prieten vechi. 

Henning nu răspunde. Se uită doar la tipul zâmbitor din faţa 
lui. 

— Am multe nume, dar toată lumea îmi zice Hassan, spune el 
întinzând mâna. 

Henning acceptă strângerea de mână. Puternică. Zâmbetul lui 
Hassan dă la iveală un dinte de aur în partea de sus, în timp ce 
restul dinţilor și gingiile arată impecabil. Poartă o vestă și un 
lanţ de aur la gât. Henning privește tatuajele de pe brațele lui 
Hassan. Pe unul este o broască verde, pe celălalt, un scorpion 


VP - 251 


negru. Broaștele trăiesc pe uscat și în apă. Noaptea preferă să 
stea pe uscat. Acolo vânează nevertebrate. In timpul zilei se 
ascund de animalele de pradă în locuri umbrite și umede. 
Scorpionii apar mai ales noaptea. Și au o înţepătură ucigătoare. 

Hassan își mângâie barba. 

— Așadar, spune el dându-i ocol lui Henning, bănuiești de ce 
ești aici? 

Henning arată spre hainele lui umede. 

— Sper că nu sunt aici ca să fac un duș. 

Hassan izbucnește în râs. Sunetul declanșează un ecou sec în 
jurul lor. Hassan își privește oamenii în timp ce continuă să 
vorbească. 

— Mi-ai dat multă bătaie de cap, spune el fără să se uite la 
Henning. 

Henning stă nemișcat, concentrându-se asupra propriei 
respiraţii. De-abia reușește să se controleze, în orice moment 
poate claca, poate pierde contactul cu pământul, se poate 
prăbuși. Gândurile i-au luat-o razna, încearcă să le ordoneze, dar 
este paralizat de o senzaţie copleșitoare de singurătate. Poate 
că așa i-a fost scris, se gândește el, asta îl așteaptă. Asta 
merită. Nimeni nu e de partea lui când stă pe buza prăpastiei. 

„Nu-ţi arăta frica, își spune. Nu-i lăsa să te vadă în cea mai 
jalnică ipostază, lipsit de onoare și de demnitate. Dacă tot mori, 
fă-o cu capul sus”. 

Gândurile parcă-i dau aripi. Tocmai de aceea, spune: 

— Mi-am dat seama. 

Hassan se oprește. 

— Zău? 

— Da, n-a fost greu. Yasser Șah, unul dintre mardeiașii tăi, e 
căutat de poliţie fiindcă l-a omorât pe Tariq Marhoni. Nu-i ușor 
să fii în pielea ta cu atâta agitaţie în jur. Ai văzut Obsesia, 
Hassan? Cu Al Pacino și Robert De Niro? 

Hassan zâmbește, dar clatină din cap. Începe din nou să-i dea 
ocol. 

— Un film clasic. Chestia e că, dacă vrei să fii un infractor de 
succes, nu trebuie să-ţi umpli viaţa cu ceva la care nu poţi să 
renunti în 30 de secunde, dacă devine prea periculos. lar tu n-ai 
nicio intenţie să renunti, nu-i așa, Hassan? 

Hassan râde scurt, dar nu răspunde. 

— Și atunci avem o problemă. 


VP - 252 


Hassan se uită la Henning. 

— Avem, adică amândoi? 

— Bineînţeles, doar nu ești atât de prost ca să mă omori, doar 
fiindcă Yasser Șah nu și-a făcut treaba ca lumea. 

Pașii lui Hassan se scurtează. Henning se hotărăște să 
vorbească înainte, pentru ca Hassan să vadă care-i sunt 
opțiunile. 

— Yasser Şah se ascunde de poliţie, poliţia îl leagă pe fratele 
lui Tariq Marhoni de tine și nu-ţi trebuie multă imaginaţie ca să- 
ți dai seama că de acum va face presiuni asupra ta. Vezi tu, 
Mahmoud Marhoni e pe punctul de a fi eliberat din arest. 
Inspectorul Brogeland mi-a spus asta acum o oră. Știi ce mi-a 
mai spus? 

Henning nu așteaptă răspunsul. 

— Mi-a spus că Mahmoud știe destule ca să te înfunde. Caz în 
care, ce crezi: e bine sau e rău să omori un jurnalist, chiar dacă 
acesta a asistat la asasinatul comandat de tine? 

— O crimă în plus sau în minus nu mai contează, spune 
Hassan pe un ton răstit și se uită spre ceilalți căutând un semn 
de aprobare. În plus, nu te va găsi nimeni. 

— Poate că nu. Dar dacă tu crezi că asta îţi va face viața mai 
ușoară, te înșeli amarnic. Una e când voi, traficanţii de droguri, 
vă dați în cap unul altuia. Cei mai mulți nici nu se sinchisesc de 
asta. Dar uciderea unui jurnalist - asta e cu totul altceva. Noi, 
jurnaliștii, nu suntem întotdeauna foarte simpatizaţi, nici pe 
departe, și mulţi ţi-ar spune cu dragă inimă că le e greață de 
noi, dar, în sufletul lor, cred că se bucură că existăm. Și, dacă 
cineva omoară un reporter sau îl face să dispară doar fiindcă își 
iubea prea mult meseria, va plăti cu vârf și îndesat, ascultă-mă 
bine. Poliţia știe deja că ești cu ochii pe mine și, dacă tu crezi că 
asta nu-i bine deloc, să vezi ce se va întâmpla de mâine încolo, 
când va începe să mă caute. Brogeland s-a oferit să mă apere 
de tine, dar am refuzat. Știi de ce? Fiindcă n-am nicio intenţie să 
mă ascund sau să mă uit peste umăr tot restul vieţii, dar și 
fiindcă nu cred că ești chiar atât de prost ca să-ţi înrăutăţești 
situaţia omorându-mă. Dar, dacă vrei să mă omori, Hassan, hai 
odată, nu mai sta pe gânduri. Mi-ai face un mare favor. 

Vocea lui sună răgușit între cei patru pereţi. Inima îi bate cu 
putere. Se uită la Hassan care se plimbă ca un leu în cușcă. 


VP - 253 


Pantofii lui pleoscăie ușor pe pardoseala udă. Ceilalţi nu-și scapă 
șeful din priviri. 

— Ce-ai păţit la faţă? întreabă Hassan după o vreme. 

Henning oftează. „Poate e bine că Jonas e aici acum, se 
gândește el. Băiatul meu drag”. Și-amintește de saltul prin 
flăcări, cum a încercat să-i apere faţa cu mâinile și cu braţele, 
cum părul i-a luat foc, arsurile și usturimea, ochii lui Jonas când 
l-a văzut, cum a încercat să stingă flăcările înainte de a-i înghiţi. 

Și-amintește cum stăteau în balcon, cum flăcările lacome îi 
goniseră din camera de zi, și-amintește cum Jonas l-a implorat 
din priviri să-l ajute, cuvintele pe care i le-a spus, cuvinte pe 
care nu le va uita niciodată: Liniștește-te. Nu te teme. Am eu 
grijă de tine, și-amintește cum s-au urcat pe balustradă, cum l-a 
prins de mână pe fiul lui, cum l-a privit în ochi și i-a spus că-i 
doar un salt mic și vor scăpa, dar era atât de frig, ploua de zile 
întregi, balustrada era alunecoasă, și-a dat seama imediat, dar 
s-a gândit că nu mai conta ce i se întâmplă atâta timp cât îl 
salva pe Jonas, trebuie să sar primul ca să-i amortizez căzătura, 
Jonas poate ateriza pe mine, nu contează atâta timp cât 
supraviețuiește și Jonas s-a opus, a ţipat, a zis că nu vrea să 
sară, era prea speriat, dar Henning l-a forţat, a ridicat vocea, i-a 
spus că dacă nu sar, vor muri, i-a promis că vor merge la pescuit 
în weekend, doar ei doi, după ce ajung jos și, în cele din urmă, 
Jonas a încuviinţat din cap, vărsând lacrimi de vitejie, și-a luat 
inima în dinţi, era băiat mare. Pe Henning îl usturau ochii, nu 
mai vedea bine, dar trebuia s-o facă, trebuia să sară primul, să 
facă tot posibilul ca să-și salveze fiul. S-a suit pe balustradă, s-a 
echilibrat, l-a apucat pe Jonas de mâinile tremurânde, l-a ridicat, 
l-a asigurat din nou că totul va fi bine, cuvintele acelea 
blestemate, dar, când a privit în jos, când a încercat să 
privească în jos, l-a apucat ameţeala, totul a început să se 
învârtească, dinăuntru venea un miros de ars sau poate de la 
propria lui faţă, fumul ieșea în valuri pe ușa de la balcon, pe 
care o lăsase deschisă, dar era acum ori niciodată, trebuia să 
sară, a făcut un mic pas ca să se echilibreze și a descoperit că 
n-avea nimic sub picioare, balustrada dispăruse, ca și punctul lui 
de susţinere, ca și copilul din brațele lui, Jonas, unde naiba e 
Jonas, nu vedea nimic, avea ochii lipiţi, și a plutit, a căzut spre 
pământ, a anticipat impactul, l-a simţit chiar înainte de a se 
produce, și l-a acoperit un zid de întuneric și n-a mai văzut 


VP - 254 


nimic, n-a mai simţit nimic, totul era întuneric, întunericul 
umplea totul. 

Nu mai văzuse o asemenea beznă până atunci. Nu mai văzuse 
câte poate ascunde întunericul. 

Dar a văzut atunci. 

Jonas se temea de întuneric. 

O, cât de mult l-a iubit pe Jonas. 

Jonas. 

— Apartamentul meu a ars din temelii, spune el încet. Ai copii, 
Hassan? 

Hassan clatină din cap și pufnește disprețuitor. 

— Și nici nu vreau să am. 

Henning încuviințează din cap. 

— Să terminăm odată, spune el, plin de seninătate. 

E pregătit. Nu mai contează. Să vină eternitatea. Hassan se 
oprește chiar în fața lui. Scoate un pistol. Îl ridică, se asigură că 
Henning îl vede și i-l lipește de frunte. 

Și acum întunericul revine, întunericul pe care l-a așteptat 
atât de mult, unde zorii nu apar niciodată, unde vocile tac, 
visele se opresc și flăcările sunt stinse. Vino. Du-mă pe tărâmul 
morților, dar, te rog, fă să mă aștepte cineva acolo. 

Așteaptă pocnetul sau poate doar un zgomot slab, dacă 
Hassan folosește un amortizor. Henning se întreabă dacă va 
auzi ceva înainte ca sângele și creierii lui să împroaște pereţii 
din jur. Moartea e groaznică, dar cel puţin te scutește de durere. 

Presiunea din tâmplă dispare. Henning deschide ochii și 
privește în ochii lui Hassan. Hassan a lăsat arma jos. 

— OK, spune el, și se apropie și mai mult de Henning. Dar, 
dacă poliţia îl prinde pe Yasser și se ajunge la proces, iar tu ești 
singurul martor al acuzării, venim din nou după tine. Ai înțeles? 
Și s-ar putea să nu te mai plimbăm cu mașina. 

Hassan face un pas înapoi și își trece pistolul peste gât într-un 
gest ameninţător. Henning înghite în sec. Rămân acolo, 
privindu-se. Mult timp. 

— Ai înţeles? 

Henning dă aprobator din cap. 

A înțeles. 

— Deschide ușa, îi comandă Hassan unuia dintre oamenii lui, 
uitându-se în continuare la Henning. 

— Dar... 


VP - 255 


— Executarea. 

Omul merge cu pași târșâiţi pe pardoseala de beton. Apasă pe 
un buton. Ușa scârțâie, dar zgomotul este amplificat de tăcerea 
din jur. Henning se uită la Hassan în timp ce spaţiul se umple 
din nou de lumină. La fel de dur. Henning n-are nici cea mai 
mică urmă de îndoială că ameninţarea lui Hassan e reală. 

Ușa se ridică și se oprește cu un pocnet. 

— Computerul meu, spune Henning. Mi-l dai înapoi? 

Hassan îi face semn din cap unuia dintre oamenii lui, care se 
supune, deși îl dezaprobă din priviri. După câteva secunde se 
întoarce și împinge computerul în brațele lui Henning. 

Când iese și merge din nou pe asfaltul uscat, o Alfa Romeo 
elegantă trece în viteză pe lângă el. Se întoarce și privește spre 
spălătorie. Ușa glisantă coboară încet. Ce priveliște ciudată. BBB 
acolo, laolaltă, urmărindu-l. Par duri. Necruţători. „Ar arăta bine 
pe coperta unui CD, se gândește el, pentru o trupă care își 
lansează albumul final”. Și totul în jur pare liniștit și pustiu când 
ușa se închide de tot, iar el nu-i mai vede. 


68. 


Cineva face sex. Când vâră cheia în broasca ușii de la 
apartamentul mamei lui, Henning își dă seama - spre marea lui 
ușurare - că zgomotul vine de la televizor. Slavă Domnului, e de 
la televizor! Și slavă Domnului că nu vine de la televizorul 
mamei, ci de la cel ai vecinului, Karl. 

Karl este administratorul clădirii. Karl se dă în vânt după 
pornografie. Henning nu i-a spus nimic mamei lui, dar crede că 
administratorul îi cam face ochi dulci. Dacă ea va descoperi asta 
într-o bună zi, ceea ce e puţin probabil, Henning speră că nu-i va 
purta pică fiindcă, la vârsta ei, n-a împins-o în braţele lui Karl. 
Ceva îi spune că un asemenea aranjament ar fi un pic nelalocul 
lui, dar nu vrea să se gândească mai departe. 

Ca de fiecare dată când își vizitează mama, aproape că se 
sufocă din pricina fumului de ţigară. Tapetul ei e îmbâăcsit de 
fum de Marlboro. Dacă s-ar încumeta cineva să-i spele tavanul, 
clăbucii de sapun s-ar face cafenii de nicotină și de gudron. 


VP - 256 


Henning își dă seama cât de bine îi pare că s-a lăsat de fumat. 
Fiindcă apartamentul lui ar fi arătat exact la fel. 

la pungile, pe toate șase, și intră în camera de zi. Aude 
radioul, n-are cum să nu-l audă, e deschis tot timpul. Christine 
Juul e în bucătărie, ca de obicei, și fumează. De-abia dacă își ia 
ochii de pe ziar când își vede fiul. 

— Bună ziua, mamă! strigă el ca să acopere radioul. 

Întoarcerea fiului risipitor. Dar nu-l așteaptă nicio îmbrăţișare 
lacrimogenă. Mama lui se uită la pungi. Henning îi arată 
intenţionat punga maro de la magazinul de băuturi alcoolice. 

— Era și timpul, spune ea răgușit. 

Henning îi ignoră remarca, intră în bucătărie și deschide 
frigiderul. Sticlele scot un clinchet. Ştie că e sunetul ei preferat. 
Golește pungile: lapte, brânză, zahăr, pâine etc., și o privește pe 
furiș. Arată neschimbată. Poartă pantalonii pătaţi de fum, albi 
cândva, o bluză pătată de fum, galbenă cândva, și o haină 
tricotată, fiindcă e frig. Și e frig fiindcă aerisește apartamentul. 
Slavă Domnului, a deschis geamurile! 

— Cum o mai duci? întreabă el. 

— Prost. 

— De ce? S-a întâmplat ceva? 

— Dacă s-a întâmplat ceva? 

Femeia mormăie. „Era mai bine dacă-i vedeam fișa medicală 
înainte de a veni aici”, se gândește el și zâmbește în sinea lui. 

La radio e o dezbatere. Îi ia un minut, cât vâră cumpărăturile 
în frigider, ca să-și dea seama că mama lui ascultă 17:30. N-ar 
trebui să fie surprins când aude vocea lui Iver Gundersen, dar 
simte o oarecare emoție. Ascultă ce spune prezentatorul: 


Așadar, Iver Gundersen, ai rezolvat acest caz azi- 
dimineață. Ce crezi că se va întâmpla? Crezi că, de- 
acum încolo, Norvegia va acorda mai multă atenție 
shariei? 

Nu, Andreas, nu cred. Dar cred că cei mai mulți 
oameni vor înțelege că așa ceva nu va deveni un fapt 
comun în Norvegia, indiferent cât de mulți musulmani 
vor veni aici. S-ar putea ca lumea să înțeleagă mai 
bine ce înseamnă sharia. Cred că acesta va fi 
principalul câștig pentru noi toți. 


VP - 257 


„Bravo”, se gândește Henning. Vrea să-i spună mamei lui să 
dea radioul mai încet, dar știe că n-o să vrea, drept care 
încearcă să facă și el zgomot. Se uită la ea cum încearcă, dar nu 
reușește, să scoată dopul unei sticle de St. Hallvard. li ia sticla 
din mână și îi scoate dopul într-o clipită. Găsește un păhărel într- 
un dulap și i-l pune în faţă. „Poţi să-ţi torni și singură”, se 
gândește el. Și vede cum îi tremură mâna și cum toarnă pe 
alături. Fir-ar să fie cum îi tremură mâna! 

Îl încearcă un amestec de compasiune și de furie. Oftează 
când o vede cum dă paharul pe gât. Femeia închide ochii, 
Henning vede cum lichidul vâscos îi încălzește cerul gurii, apoi 
gâtul, apoi pieptul. Și n-are nicio îndoială că acesta este cel mai 
bun moment al zilei pentru ea, poate chiar al ultimelor zile. 

Prezentatorul emisiunii trece la știrea următoare. 


Ministrul de Justitie, Trine  Juul-Osmunasen, 
stârnește din nou controverse. 


Mama lui dă radioul mai tare. Lui Henning îi vine să ţipe. 


Ministrul de Justiţie vrea să limiteze dreptul automat 
de a face apel în cazurile în care inculpatul a fost 
condamnat la mai mult de doi ani închisoare, invocând 
argumentul eficientei. Propunerea sa a fost 
întâmpinată cu ostilitate de mai mulți membri ai 
opoziției. Alături de noi în studio se află Karianne 
Larsăsen din Venstre, care consideră că... 


Mama lui reduce volumul. „Slavă Domnului”, se gândește el. 

— Jurnaliștii naibii, mormăie ea. 

Henning se oprește brusc, dă să spună ceva, dar se 
răzgândește. Ce rost ar avea? Închide frigiderul cu un gest de 
neputinţă și privește în jur. Firimituri de pâine amestecate cu 
scrum împânzesc podeaua. În toate colţurile. Vede stratul de 
praf de pe televizorul din bucătărie. Camera de zi, în care 
mobilierul este alcătuit dintr-o sofa cafenie de trei locuri, o 
măsuţă cu un taburet și o masă mare de lemn închis la culoare, 
are tapet hessian și pare curată, dar Henning știe prea bine ce e 
sub masă, printre firele covorului roșu, persan, sub canapea și 
sub măsuţa televizorului. 


VP - 258 


Scoate aspiratorul dintr-un dulap de pe hol și îl pornește. 
Aspiră repede holul, baia mică și îngustă, dormitorul, apoi intră 
în camera de zi. Dă să scoată muștiucul aspiratorului și să aspire 
praful din jurul șemineului, când privirea îi este atrasă de un 
obiect de pe polita de marmură. 

Polița e înțesată de fotografii. Le-a văzut de o sută de ori până 
acum. Fotografii cu mama lui, când încă mai era mama lui, cu 
părinţii lui în ziua nunţii, cu Trine, cu Trine și soțul ei, Pål Fredrik, 
la nunta lor, cu Trine și Henning, când erau mici, pe plaja plină 
de pietricele de lângă cabana lor. 

Și vede o fotografie cu Jonas. 

O ia în mână și o privește atent. Jonas zâmbește la fotograf. A 
fost făcută în preajma Crăciunului. Işi dă seama de asta după 
felicitările de sezon de pe peretele din spatele buclelor blonde 
ale lui Jonas, prinse de o panglică de mătase verde. In loc să 
alinieze toate felicitările pe poliţă, le prindeau cu cleme de o 
panglică de mătase și făceau un fel de brăduţț cu toate urările de 
bine. 

Jonas avea trei ani în fotografie. Henning nu-și amintește cu 
ce ocazie a fost făcută fotografia, dar în zâmbetul lui Jonas se 
deslușește nerăbdarea cu care așteaptă Crăciunul. Privește lung 
fotografia, în timp ce aspiratorul huruie lângă el. Nu are putere 
să-l închidă. 

Nu știe de când stă așa acolo, dar își dă seama că a trecut 
ceva vreme. Se trezește din transă când mama lui dă tare 
radioul, demonstrativ, ca să acopere zgomotul scos de aspirator. 
Destul, se gândește el, și pune fotografia la loc. 

Dar nu cu faţa în jos. 


69. 


După vizita de o oră la mama lui, cumpără o cutie cu baterii la 
preţ redus. Când iese din magazin, vede cum parcul Sofienberg 
se umple de oameni fericiţi care se bucură de ziua de vineri. 
Mobilul bipăie. Deschide mesajul și vede, spre marea lui 
surpriză, că e de la Anette. 


Mai trăit? 


VP - 259 


Henning zâmbește în sinea lui și scrie un răspuns. 


De-abia. Sunt tentat să-ți pun aceeași întrebare. Cum te 
simţi? 


Continuă să meargă, cu mobilul în mână, în timp ce se uită 
cum oamenii aștern păturile pe jos, golesc coșurile cu alimente 
și desfac șezlongurile. Anette răspunde repede. Mobilul lui 
vibrează și bipăie în același timp. Patru bipuri scurte. 


Ușor amețită, în rest bine. 


Henning n-a fost niciodată scos din funcţiune cu un pistol 
Taser. Și speră că nici nu va fi. Dar e convins că Anette nu va 
uita experiența asta. 

Trimite un alt mesaj: 


Mie mi-e foame. Nu vrei să mâncăm ceva? 


Apasă pe „trimite” și speră ca Anette să nu-i interpreteze 
greșit mesajul. Pur și simplu simte nevoia să vorbească despre 
ce s-a întâmplat. Și chiar îi este foame, de-abia dacă s-a atins de 
mâncare în ultimele zile. 

Mobilul bipăie din nou. 


Ba da. Eu mor de foame. Fontés în Løkka? Se mănâncă 
bine acolo. 


Îi răspunde imediat. 
Perfect. Ne vedem acolo. 


Închide mobilul și iuţește pasul. „Are dreptate, își spune el. Se 
mănâncă bine acolo”. Și hotărăște că merită și o bere. 
La urma urmei, e vineri. 
e 
Când sosește Anette, Henning e deja la a doua bere. Stă 
lângă șemineul în care un buștean se încinge ca un mic cuptor, 
în ciuda serii de iunie, și se uită la cei care urcă și coboară 


VP - 260 


treptele ce duc la toaletă. Nu prea îi convine apropierea de 
buștean, dar era singura masă liberă. 

Îi face semn. Anette îl zărește imediat și zâmbește în timp ce 
se apropie de el. Henning se ridică. Tânăra îl îmbrățișează. 

A trecut ceva timp de când nu l-a mai îmbrățișat nimeni. 

Se așază amândoi. Chelnerul, un ins înalt, brunet, cu cei mai 
albi dinţi pe care Henning i-a văzut vreodată, apare într-o clipă 
și le ia comanda. 

— Un burger Fontés cu bacon. Și cea mai mare halbă de bere 
pe care o aveţi, spune Anette și zâmbește. 

„Ce înseamnă să răsufli ușurat”, se gândește Henning. 

— Și una pentru mine, spune el. Câte una la fiecare. 

Chelnerul înclină din cap și pleacă. Ce exprimare stângace, își 
reproșează Henning. Se simte stingher. Chiar dacă intenţiile lui 
sunt absolut onorabile, se simte de parcă ar fi la o întâlnire 
amoroasă. Un scenariu destul de incomod. 

— Ei, a ieșit un articol bun? întreabă ea privindu-l cu atenţie. 

— Sigur. Cel puţin așa cred. Nu l-am scris eu. N-am avut 
puterea. 

— Şi l-aţi pus pe un amărât s-o facă? 

— Cam așa ceva. 

— Dar e mult mai incitant să-l scrii singur. 

— Credeam că vrei să ajungi regizor. 

— Da, dar de multe ori cei mai buni regizori sunt și cei mai 
buni scenariști. Quentin Tarantino, de exemplu. Oliver Stone. 
Era să-l amintesc și pe Clint Eastwood, dar nu cred că scrie prea 
mult. Știaţi că Eastwood compune practic și muzica pentru 
filmele lui? 

— Nu. 

— Acum știți. O muzică foarte bună. Ceva spre jazz, cu mult 
pian. 

Lui Henning îi place jazzul. Și pianul. Se privesc fără să spună 
nimic. 

— Ce se va întâmpla cu filmul acum? întreabă el și imediat își 
reproșează că a adus vorba despre asta prea curând. 

— Care dintre ele? 

— Păi, amândouă. 

— Se poate să schimbăm subiectul? Cea mai bună prietenă a 
mea e moartă, a fost ucisă de un nebun pe care regret că l-am 
cunoscut, și ultimul lucru la care vreau să mă gândesc acum e 


VP - 261 


ce se va întâmpla cu filmul. Sau cu filmele. Pe moment nu vreau 
decât să-mi mănânc burgerul. De altceva nu-mi pasă. 

Henning aprobă din cap. Anette se uită după chelner. Da. 
Contact vizual. Chelnerul înclină din cap și ridică mâinile a 
scuză. 

— Bjarne te-a luat la întrebări? 

— Da, m-a scuturat bine. 

— Dar sper că s-a purtat frumos. 

— A, desigur. Cu cele mai fine mănuși. Cred că mă mai 
cheamă, dar n-am nimic împotrivă. Înţeleg că trebuie. 

Chelnerul le aduce mult dorita bere. Anette îi mulțumește, ia 
o înghiţitură zdravănă și își linge spuma care i-a rămas pe buza 
de sus. 

— Ah, ce balsam. 

Henning ia halba lui și o agită bine. Apoi rămâne nemișcat o 
vreme. 

— Eu l-am găsit, spune el brusc. 

Nu știe de unde i-a venit propoziţia asta. Pur și simplu i-a dat 
drumul. 

— Pe Stefan? 

— Da. Nu aveam ce căuta acolo, dar voiam să-i pun câteva 
întrebări lui Yngve. Familia Foldvik nu era acasă, dar am găsit 
ușa de la intrare deschisă și am... 

Privește în jos. 

— Aţi intrat? 

Henning ridică ochii și încuviinţează din cap. 

— l-ai vizitat vreodată? 

Anette mai ia o înghiţitură de bere. 

— O dată. Trebuia să vorbesc cu Stefan... când a fost asta? 
Acum vreo șase luni. Am discutat despre scenariu. 

— Pe care voiai să-l transformi într-un film? 

— Exact. 

— Și atunci a fost singura dată? 

Anette soarbe iar din halbă și dă aprobator din cap. 

— Ne-am trimis mesaje pe e-mail și ne-am mai întâlnit 
ocazional, când am discutat despre film. Care era o chestie de 
viitor. Ca tot ce ţine de industria filmului. La început te întâlnești 
ca să stabilești o întâlnire și, când are loc întâlnirea, stabilești să 
te întâlnești altă dată, când vei stabili o nouă întâlnire. 

Anette dă ochii peste cap. Henning zâmbește. 


VP - 262 


— De ce mă întrebaţi? 

— A, de curiozitate. 

— Pot să vă pun și eu o întrebare? 

— Te rog. 

— Ce vi s-a întâmplat? 

Tânăra arată spre fața lui, spre cicatrice. 

— A, despre asta. 

Henning fixează masa cu privirea. 

— Nu e nevoie să-mi spuneţi, adaugă Anette cu blândeţe. 

— Nu, doar că... 

Henning agită din nou halba. 

— Nu de mult timp, câţiva oameni mi-au pus aceeași 
întrebare. Nu știu ce să spun fără să... 

Se oprește și vizualizează iar balconul, ochii lui Jonas, își simte 
mâinile care brusc nu mai sunt acolo. Ca și cum ar fi într-o 
cameră antifonată, fără lumină. Ridică ochii spre ea. 

— Poate altă dată. 

Anette ridică mâinile într-un gest. 

— Îmi cer scuze, n-am vrut să... 

— Nu, nu. Nu face nimic. 

Anette îl privește îndelung, apoi soarbe din halbă. Beau 
amândoi în tăcere, se uită la cei din jur, la ușă, ori de câte ori se 
deschide, la flăcările din șemineu. 

În sfârșit, Henning dă glas unei întrebări care îl frământă: 

— De ce te-ai întors? De ce-ai intrat în cort? 

Anette înghite și își înăbușă un sughiț. 

— Cum v-am spus, eram curioasă. Mi-am dat seama că 
urmăriţi ceva important. V-a trădat expresia. Ar fi trebuit să vă 
vedeți. Sunt obișnuită să născocesc tot felul de povești și am 
simţit că o poveste foarte palpitantă se desfășoară chiar sub 
nasul meu. Era prea tentant ca să nu mă întorc. 

Henning înclină încet din cap. 

— Îmi cer scuze, n-am vrut să vă spionez. 

— De cât timp erai afară, până să intri? 

— Nu de foarte mult timp. Dar deja am discutat despre asta 
cu polițistul ăla, Brunlanes, sau cum îl cheamă. 

— Brogeland. Scuză-mă, îmi vine greu... 

E rândul lui să ridice mâinile spre cer. 

— Îmi vine greu să mă adun după o zi ca asta. 

Își rotește degetul aproape de tâmplă. 


VP - 263 


— Nicio problemă. Noroc! 

Anette ridică halba. Beau amândoi. 

— Pentru ce bem? întreabă el. 

— Ca să nu se mai piardă nicio viaţă, raspunde ea și soarbe 
cu nesaț. 

— Noroc. 


70. 


Cad de acord să nu mai discute despre familia Foldvik cât 
mănâncă hamburgerii creolezi cu bărcuţe de cartofi umpluţi sau 
cum naiba se mai numesc. Lui Henning îi este atât de foame 
încât înfulecă pe nemestecate. Berea se așază deasupra, ca un 
strat de fermentare. Când, în cele din urmă, se ridică de la masă 
și achită nota de plată, se leagănă puţin. 

Dar, la urma urmei, lui îi place marea. 

— Mulţumesc pentru invitaţie, spune Anette când ies din local 
în seara de iunie. 

A început să plouă din nou, cu stropi mici și repezi. 

— Cu plăcere. 

— Vreţi câteva din astea? întreabă ea. 

Henning dă drumul ușii, care se trântește în spatele lui. 
Anette îi întinde o pungă cu bomboane Knott. 

— Sunt nemaipomenite după câteva beri. 

Tânăra varsă câteva perle albe, cafenii și cenușii în palmă și 
le azvârle în gură. Henning zâmbește și spune: 

— Te rog. 

Întinde mâna și Anette i-o umple cu bomboane. Knott. „O, 
bomboanele copilăriei mele!” A mâncat destule de-a lungul 
anilor, dar nici nu vrea să se gândească de când nu le-a mai 
simţit savoarea. la una cafenie, plescăie din buze și înclină din 
cap spre ea. 

— Trebuie să le mâncaţi pe toate odată. De-asta sunt atât de 
bune! 

Henning privește cele șapte sau opt pastile, dacă le poate 
numi așa, și le duce la gură. Zâmbește. O pastilă scapă și i se 
rostogolește înapoi în palmă. Se uită la bomboana minusculă, 


VP - 264 


rotundă și albă, în timp ce mestecă, ronţăie și plescăie din buze. 
Seamănă cu o pilulă mică. 

O pilulă mică, o pilulă mică, rotundă și albă. 

Mică și albă... 

La naiba! 

Mestecă și înghite, fără să-și ia ochii de la Anette. Tânăra 
scutură punga, își toarnă alte bomboane în palmă și le azvărle și 
pe acestea în gură. Henning se uită la bomboane și își amintește 
ce-i spunea Jarle Hagseth, că diavolul stă în detaliu. E un clișeu 
uriaș, dar acum, stând acolo, privind bomboana albă, e ca și 
cum senzaţia ascunsă care îl urmărește de când a privit în ochii 
lipsiţi de expresie ai lui Stefan, cârligul care i s-a prins de 
stomac, trage brusc și-l sfârtecă. 

— Ce s-a întâmplat? întreabă Anette. 

Henning a rămas fără cuvinte. O privește lung, amintindu-și 
de pudra albă de sub pantof, pilula mică, rotundă și albă de pe 
podeaua din dormitorul lui Stefan, cum forma și mirosul pilulei îi 
aminteau de ceva. Și-aduce aminte de draperiile care erau 
trase, de ușa care nu era închisă cum trebuie. 

— Nu vă plac? întreabă ea, zâmbind în continuare. 

Henning își dă seama că încuviinţează din cap. Încearcă să 
vadă dacă ochii ei trădează ceva. Oglinda sufletului, unde poate 
fi găsit adevărul. Dar Anette nu face decât să-i întoarcă privirea. 
Henning se uită când la bomboane, când la ea. 

— Alo? 

Anette își flutură mâna în fața lui. Henning ţine bomboana 
între degetul mare și cel arătător și o miroase. 

— Ce faceţi? întreabă Anette și chicotește, continuând să 
mestece. 

— Păi... 

Are vocea pierită, de parcă nu i-a mai rămas aer. Tramvaiul 
11 intră în piaţa Olaf Ryes. Roţile scrâșnesc. E ceva între 
guițatul unui porc și zgomotul scos de un joagăr. 

— Tramvaiul meu, spune Anette și dă să plece. 

ÎI privește scrutător. 

— Mulţumesc pentru invitaţie. Trebuie să fug. Pe curând. 

Zâmbește și dispare. Henning rămâne cu ochii după ea. 
Rucsacul îi saltă în spate. O vede cum urcă în tramvaiul alb- 
albastru. Când ușile se închid și tramvaiul pornește spre centrul 
orașului, Anette se așază la geam și se uită înapoi, spre el. 


VP - 265 


Ochii ei îl străpung ca niște colți ascuţiţi. 
e 

Drumul până acasă îi ia o eternitate. De-abia își mișcă 
picioarele, trebuie să le silească să meargă înainte. Nu se poate 
gândi decât la zâmbetul lui Anette când a plecat, rucsacul care-i 
stătea strâmb și care-i sălta în timp ce tânăra alerga spre 
tramvai, abțibildurile cu numele unor locuri îndepărtate, exotice, 
dansând parcă în faţa ochilor lui. 

Retrăiește scena, iar și iar, în timp ce pantofii se târăsc pe 
asfalt, pocnind ca niște talgere. Zgomotul se înalţă, prinde aripi 
și se face una cu ploaia, care a crescut în intensitate, în timp ce 
trece pe lângă coada din fața Vilei Paradiso. Cei dinăuntru 
mănâncă pizza, beau, zâmbesc, râd. lIncearcă să se 
concentreze, își amintește de ochii lui Anette, de ușurarea din 
privirea ei, de satisfacția care i se citește pe chip, la doar câteva 
ore după ce a fost doborâtă la pământ de un pistol Taser. ȘI-I 
aude pe Tore Benjaminsen imitându-i vocea: 

Ce rost are să fii un geniu dacă nu știe nimeni? 

„Anette, gândește el. S-ar putea să fii cea mai isteaţă femeie 
pe care am întâlnit-o vreodată.” Simţind încă în gură gustul 
bomboanelor Knott, intră pe Seilduksgate, cu senzaţia că el și 
toţi ceilalți au fost duși de nas. 


71. 


Senzaţia plăcută pe care a avut cu doar câteva ore în urmă a 
dispărut cu desăvârșire. Era vesel, mulțumit de sine, încântat că 
a făcut rost de o nouă sursă și că i-a aruncat un os lui Iver 
Gundersen. 

Acum pașii parcă îi sunt de plumb. 

Ajunge la blocul lui și se întreabă dacă Anette l-a făcut pe 
Stefan să creadă că se va sinucide și ea. Oare de aceea stătea 
el ghemuit la perete? Fiindcă Anette era întinsă lângă el, în patul 
acela îngust? 

Dar de ce? 

Din nou și-aduce aminte de Tore Benjaminsen care credea că, 
până la urmă, Anette e lesbiană, chiar dacă a avut câteva idile 
scurte cu bărbaţi. Poate că, pur și simplu, asta-i explicaţia, 


VP - 266 


speculează Henning. Henriette a cochetat cu Anette, care și-a 
închipuit că Henriette chiar este atrasă de ea, ca să aibă 
surpriza de a fi respinsă de aceasta. Anette probabil că mai 
fusese părăsită până atunci, asemenea celor mai mulţi dintre 
noi, dar nu și respinsă. Nu de o persoană pe care o iubea. Așa se 
face că, pentru prima oară în viaţă, și-a dat seama cât e de 
dureros. Linia subțire, periculoasă, dintre iubire și ură. 

„O femeie deșteaptă”, se gândește el amintindu-și ce a spus 
în cort: „Credeam că din scenariu reiese destul de clar cu cine s- 
a culcat soțul tău”. Asta îl face să se întrebe dacă nu cumva 
scenariul a fost ideea lui Anette. Poate că eaa fost cea carea 
insistat să introducă și familia Gaarder, pentru ca lumea să 
creadă că Yngve a avut o aventură cu Henriette. Foldvik i-a spus 
lui Henning că scenariul a fost scris de Henriette, dar și că, 
probabil, Anette ar fi avut un cuvânt de spus. 

„Dar când a început totul? se întreabă el. Când a prins planul 
ei contur?” 

Și-aduce aminte ce-a zis Anette după prima ei întâlnire cu 
Stefan, după ce acesta a câștigat concursul de scenarii. Poate 
că roţile s-au pus în mișcare chiar în seara aceea? Poate că s-a 
hotărât să-i regizeze scenariul, să se apropie de el ca să-l poată 
manipula? Ea urma să fie femeia care-i împlinea visul. Și tot ce 
ține de industria filmului ia timp. Sunt întâlniri despre întâlniri 
despre întâlniri. Era relativ ușor să-l îmbrobodești pe Stefan și 
oricum acesta ar fi fost mort înainte de terminarea filmului. 

Ce i-a spus, ce cuvinte a folosit ca să-i stârnească furia? A 
spus că femei ca Henriette transformă bărbaţii în violatori care 
distrug familii? N-ar fi fost prea greu să-l înfurii pe Stefan cu 
acest gen de retorică, dacă ţinem cont prin ce-a trecut mama 
lui. Cu cât se gândește mai mult la asta, cu atât devine mai 
convins că Anette l-a dirijat de la început și până la sfârșit. Ca 
un adevărat regizor. 

Mai e convins și că amândoi - sau poate doar Anette? - au 
încercat să-l implice pe Mahmoud Marhoni trimițându-i SMS-uri 
de pe mobilul lui Henriette, exact ca în scenariu. Referirile la 
infidelitate și fotografia din e-mailul lui Henriette erau greu de 
explicat. Ar fi fost cuvântul lui Marhoni împotriva SMS-urilor unei 
femei moarte. Și nimeni n-ar fi pus la îndoială faptul că 
Henriette l-a înșelat. La urma urmei, era o cochetă notorie. Cea 
pe care o doreau toţi. Inclusiv Anette. 


VP - 267 


Îl vede din nou pe Stefan, mort în pat, lipit de perete. Oare 
Anette i-a promis că-l va urma? Oare s-au înţeles să se sinucidă 
împreună? Cum de-a reușit să-l păcălească? Stefan n-a observat 
că pilulele ei erau altfel? De ce... 

O clipă! Lui Henning îi vine o idee. Și, în aceeași clipă, descuie 
ușa de la intrare repede. Nu se mai sinchisește de 
corespondenţă, urcă treptele cu pași mari, ignorându-și durerea 
din șolduri și din picioare. Intră în apartament și își așază 
laptopul pe masa din bucătărie. Se urcă pe scară cât de iute 
poate și înlocuiește toate bateriile, apoi își scoate haina și 
deschide un sertar din dulap. Caută printre chitanțe, meniuri de 
la restaurante orientale, lumânări, cutii de chibrituri, cutii de 
chibrituri diabolice, cărți de vizită, dar fără folos. Dă de o sticlă 
de rom, Bacardi, bravo, alte meniuri și acolo, sub scorul unei 
vechi partide de hochei pe care nu știe de ce l-a păstrat, 
găsește cartea de vizită. Ştia el că n-o aruncase. O privește 
lung, vede numele dr. Helge Bruunsgaard tipărit pe cartonașul 
alb, lucios. 

Își scoate mobilul, observă că bateria e pe sfârșite, dar speră 
că va ţine cât va dura convorbirea. 

Telefonul sună mult timp înainte ca dr. Bruunsgaard să 
răspundă. Henning simte că nu mai are aer când vocea 
cunoscută, plină de entuziasm și de optimism, spune: 

— Tu ești, Henning? 

— Salut, Helge. 

— Ce mai faci? Cum e din nou la serviciu? 

— A, bine. Ascultă, nu te sun atât de târziu într-o zi de vineri 
ca să vorbesc despre mine. Am nevoie de ajutorul tău, ca medic. 
Pentru un articol la care lucrez. Pot să te rețin câteva minute? 
Bănuiesc că ești în drum spre casă. 

— Da, dar nu e niciun deranj, Henning. Sunt blocată în trafic, 
tocmai a avut loc un accident, așa că putem vorbi pe îndelete. 
Care-i treaba? 

Henning încearcă să-și pună în ordine gândurile. 

— Vreau să te întreb un lucru care ţi se va părea puţin ciudat. 
Dar te asigur că nu e vorba de mine, nu trebuie să-ți faci 
probleme. 

— Hai spune odată, Henning. Despre ce-i vorba? 

Henning nu sesizează îngrijorarea bruscă din vocea lui Helge. 
Trage adânc aer în piept. 


VP - 268 


Și pune întrebarea. 
e 

Computerul se încălzește, deși nu cu prea multă tragere de 
inimă și, ca de obicei, nu se grăbește să se încarce. Henning 
măsoară camera cu pași mari în timp ce așteaptă ca toate 
programele preinstalate să fie pregătite, deși nu le va folosi 
deloc. Ceasul din colţul din dreapta sus al monitorului arată 
21:01 când se așază și face dublu clic pe FireCracker 2.0. Din 
nou trece o eternitate până când programul se pune în mișcare. 
6tiermes7 este online. Henning dă dublu clic pe nume. Fereastra 
se deschide imediat. 


MakkaPakka: 
lubăreț? 


Henning așteaptă răbdător până sosește răspunsul. Nici 
măcar 6tiermes7 nu poate fi în fața tastaturii tot timpul. 


6tiermes7: 

Nătăfleț. 

N-ar trebui să fii în oraș acum, să sărbătorești 
evenimentul? 


MakkaPakka: 
Am și făcut-o. Nicio distracție. 


6Gtiermes7: 
Preferi să stai la taclale cu mine. Te înțeleg perfect. 


MakkaPakka: 
Mă frământă ceva. 


6tiermes7: 
Glumești. Chiar și acum? 


MakkaPakka: 
Acum poate mai mult ca niciodată. 


Gtiermes7: 
Pare a fi ceva serios. Care-i problema? 


VP - 269 


MakkaPakka: 

Unul dintre SMS-urile trimise lui Henriette Hagerup 
în ziua în care a murit venea din Mozambic. Știi cumva 
din ce localitate? 


Gtiermes7: 
O clipă, să verific. 


Degetele lui Henning așteaptă deasupra tastaturii, gata de 
atac. Trec câteva minute. Apoi 6tiermes7 revine. 


Gtiermes7: 
O localitate numită Inhambane. 


O altă piesă mare completează jocul de puzzle. E ca și cum 
spaţiul acela gol la care a privit toată ziua se acoperă cu mare 
zgomot! 


MakkaPakka: 
Cazul nu-i închis. 


Gtiermes7: 
Poftim!? 


MakkaPakka: 
Stefan Foldvik nu s-a sinucis. Anette Skoppum l-a omorât. 


Gtiermes7: 
De ce crezi asta? 


MakkaPakka: 
Din mai multe motive. Prea multe întrebări fără 
răspuns. Am nevoie să-mi mai faci câteva favoruri. 


Gtiermes7: 
Cum ar fi? 


MakkaPakka: 


VP - 270 


Probele pe care le-ati luat din camera lui Stefan... 
Bănuiesc că nu au prioritate maximă acum. 


Gtiermes7: 
Așa e. 


MakkaPakka: 
Asta nu-i bine. 


Gtiermes7: 
Doar nu crezi că am puterea să schimb prioritățile. 


MakkaPakka: 
Știu că n-ai. Iti spun doar ce trebuie făcut pentru 
rezolvarea cazului. 


Gtiermes7: 
Dacă probele sunt cele care vor rezolva cazul, 
factorul timp n-are cum să fie esențial, nu? 


MakkaPakka: 

Nu, doar că, între timp, Anette ar putea să dispară. 
Vacanța de vară stă să înceapă. Dumnezeu știe ce loc 
îndepărtat va mai vizita de data asta. Deja a explorat 
jumătate de glob. Până terminati voi de analizat toate 
probele care ar arunca-o în închisoare, Anette poate 
dispărea oriunde. 


Gtiermes7: 

Înteleg care-i problema, dar nu pot face prea multe 
ca s-o rezolv. Trebuie să vorbești cu Gjerstad sau să 
mergi direct la Nøkleby. Încearcă să-i convingi. După 
aceea te pot ajuta și eu. 


MakkaPakka: 
OK, am înțeles. Dar mai sunt niște lucruri cu care 
sigur mă poti ajuta. 


Gtiermes7: 
Si anume? 


VP - 271 


Henning inspiră adânc înainte să înceapă să tasteze. Asta nu-l 
ajută prea mult să liniștească fiara care i se zbate năvalnic în 


piept. 


72. 


Ziua în care are loc înmormântarea lui Henriette Hagerup 
începe fără nori, senină și frumoasă. E luni. Henning Juul și-a 
periat vechiul costum. Se privește în oglindă. Își aranjează 
cravata neagră, nu-i place să poarte cravată, și își trece 
degetele peste cicatrice. 

A trecut ceva timp de când nu le-a mai privit. Cu atenţie. Dar, 
privindu-le acum, își dă seama că parcă sunt mai puţin vizibile. 
Ca și cum s-ar fi scufundat în el. 

Inspiră adânc în baie, unde aerul e și acum cald și umed după 
dușul făcut în urmă cu o jumătate de oră. Lângă chiuveta plină 
cu fire de păr și cu spumă se odihnesc crema și aparatul de ras. 

Înainte de plecare, verifică dacă și-a luat tot ce trebuie. „Cel 
mai important lucru pe care trebuie să-l iei cu tine este capul”, 
spunea Jarle Høgseth. „Ceea ce ar putea fi adevărat, se 
gândește Henning, dar nu e o idee rea nici dacă ia mai multe 
obiecte ajutătoare”. Trebuie să fie cu ochii în patru, chiar dacă 
în ultima vreme numai asta a făcut. A trecut în revistă toate 
discuţiile și toate întâlnirile pe care le-a avut. Dr. Helge și 
6tiermes7 l-au ajutat extraordinar, oferindu-i noi piese pentru 
completarea puzzle-ului, dar încă nu știe dacă e suficient. 

Speră să afle răspunsul în câteva ore. 

e 

Biserica Ris a fost sfințită în 1932. E o biserică frumoasă, din 
piatră, în stil romano-catolic. Clopotele, trei la număr, bat deja 
când Henning ajunge cu taxiul. Coboară și se alătură celor 
prezenti. 

Intră în biserică și primește programul slujbei, cu numele și 
fața zâmbitoare a lui Henriette Hagerup pe copertă. Henning 
recunoaște fotografia. Era pe altarul improvizat din faţa 
colegiului, săptămâna trecută. Când a văzut-o și-a spus că avea 
o figură inteligentă. Se așază pe ultima bancă și se abţine să se 


VP - 272 


uite la cei din jur. Nu vrea să se uite la nimeni, nu vrea să 
discute cu nimeni. Nu încă. 

Ceremonia e frumoasă, plină de demnitate, calmă și tristă. 
Vocea monotonă a vicarului umple biserica, însoţită de plânsete 
înăbușite. Henning încearcă să nu se gândească la ultima oară 
când a intrat în biserică, ultima oară când oamenii deplângeau 
pierderea unui copil, dar i se pare imposibil să pună stavilă 
gândurilor. Chiar și atunci când vicarul vorbește, Henning aude 
în minte acordurile din Micul nostru prieten. 

După cincisprezece minute se ridică și pleacă. Atmosfera, 
mirosul, sunetele, hainele negre, fețele, totul îl duce în urmă cu 
doi ani, când stătea într-o altă biserică, pe banca din faţă, 
întrebându-se dacă va mai fi întreg vreodată, dacă va mai fi om 
vreodată. 

N-a făcut niciun fel de progres, își dă el seama când iese din 
biserică. Îi este frică să se gândească la ce se va întâmpla, la 
viitorul lui, la ceea ce nu a terminat din prea multă suferinţă. 
Acum însă știe că mintea îi funcţionează din nou, n-o mai poate 
ignora. „Nu mai pot continua așa, se gândește el, trebuie să 
scap de chinul ăsta, de bomba asta cu ceas care ticăie în mine; 
nu voi scăpa de ea niciodată, nu mă va lăsa să fiu înghiţit de 
pământul primitor și să închid ochii cu senzaţia de împlinire. 

Pentru că știu că am dreptate." 

Își desface puţin nodul de la cravată și simte cum aerul 
proaspăt îi mângâie fața. Se îndepărtează de intrare. Vocea 
vicarului ajunge până la el prin ușile deschise. Un grădinar 
curăță un mormânt din apropiere, îl face să arate frumos. 
Henning o ia la întâmplare printre morminte. larba a fost tăiată 
de curând, e verde și deasă, și toți arbuștii sunt tunși cu grijă. 

Se îndreaptă agale spre partea din spate a bisericii, unde 
pietrele funerare stau aliniate ca niște dinţi. Se gândește că a 
trecut ceva vreme de când n-a mai fost la mormântul lui Jonas, 
dar, când o vede, își alungă gândul. 

Anette stă în faţa gropii dreptunghiulare unde va fi 
înmormântată Henriette Hagerup. Chiar și acum, Anette este cu 
rucsacul în spate. Simte cum îl cuprinde neliniștea când se 
hotărăște să se apropie de ea. Nu e nimeni în jur. Tânăra poartă 
o fustă neagră și un blazer negru pe deasupra bluzei, și ea tot 
neagră. 

Anette se întoarce când Henning se apropie din spate. 


VP - 273 


— Deci nici dumneavoastră n-aţi rezistat înăuntru? spune ea 
și îi aruncă un zâmbet. 

— Salut, Anette, răspunde el, se oprește lângă ea și privește 
în groapă. 

— Nu-mi plac înmormântările, începe ea. Cred că e mai bine 
să-ți iei rămas-bun așa, aici, înainte de a începe isteria. 

Henning aprobă din cap. O vreme, rămân tăcuţi amândoi. 

— Nu mă aşteptam să vă văd aici, spune ea, întorcând în 
sfârșit ochii spre el. Nu aveaţi altceva de făcut? 

— Dimpotrivă. Sunt exact unde trebuie să fiu. 

— Cum adică? 

Henning mai face un pas spre groapă și o privește din nou. Și- 
amintește de poezia lui Kolbein Falkeid, pusă pe muzică de 
Vamp: 


Când cade seara mă-mbarc liniștit 
Si barca-i lăsată doi metri mai jos. 


„Douăzeci și trei de ani”, se gândește el. Henriette Hagerup a 
trăit doar douăzeci și trei de ani. Oare a avut timp să simtă că-și 
trăiește viața? 

Își vâră mâna în buzunarul de la haină. 

— Ziceai că ţi-ai amintit tot, spune el întâlnind privirea lui 
Anette. 

Zâmbetul ei precaut se topește într-un spasm de frică în colțul 
gurii. Henning sesizează că vorbele lui au luat-o prin 
surprindere. Foarte bine, asta a și fost intenţia lui. Așteaptă ca 
efectul dramatic să fie complet. 

— Poftim? 

— N-am înțeles de ce ai devenit brusc atât de serviabilă, de 
îndatoritoare. M-ai dus până la terenul Ekeberg, chiar în toiul 
unei furtuni. La momentul acela, moartea lui Stefan nu ajunsese 
la urechile oamenilor. Dar tu știai despre ea. Știai fiindcă ai fost 
ultima persoană care l-a văzut în viaţă. Ştiai fiindcă l-ai convins 
să-și ia viața. 

Anette ridică din sprâncene. 

— Ce dracu”... 

— Nu-i așa că suferi de epilepsie? 

Anette își mută greutatea de pe un picior pe altul. 

— Pot să mă uit în rucsacul tău? 


VP - 274 


— Ce... nu! 

— De obicei, epilepticilor li se prescrie Orfiril. Pun pariu că ai 
Orfiril acolo, spune Henning arătând spre rucsac. Sau poate l-ai 
terminat? 

Tânăra nu răspunde, dar îi aruncă o privire care arată că a 
rănit-o profund. 

— Tabletele de Orfiril arată exact ca acestea, continuă el și 
scoate o pungă de Knott din buzunarul hainei. 

Scoate o pastilă mică, albă, și i-o arată. 

— Pe Stefan îl luase deja gura pe dinainte, vorbise cu părinţii 
lui. Vă așteptau ani grei de închisoare, pe amândoi. Și-atunci ai 
înțeles că exista șansa ca vina să cadă pe Stefan. Sau acesta a 
fost planul tău de la bun început? 

— Ce dracu’ tot spuneți acolo? 

— Când l-am găsit pe Stefan mort în pat, am călcat pe una din 
astea, spune el și îi arată bomboanele. Orfiril amestecat cu 
alcool dă un cocktail letal. Dar singurul care a luat Orfiril a fost 
Stefan. Tu ai înghiţit un pumn de bomboane. Delicios! Oricum 
mâncai din astea tot timpul. Singura problemă cu bomboanele 
Knott e că uneori cad din pungă sau le scapi pe jos atunci când 
încerci să le înghiţi cu pumnul. 

Anette clatină din cap și ridică mâinile spre cer. 

— Nu mai înțeleg nimic. Plec. 

— Știu de ce m-ai dus pe terenul Ekeberg, spune el luându-se 
după ea. 

Tânăra se întoarce și îl privește lung. 

— Erai agitată. Știai că Stefan vorbise mai mult decât trebuia, 
ţi-era teamă că le-ar fi putut spune părinţilor ce s-a întâmplat cu 
adevărat, le-ar fi putut dezvălui numele complicei. Nu l-ai putut 
întreba pe Stefan în după-amiaza aceea - ar fi mirosit că puneai 
ceva la cale, că pactul vostru privind sinuciderea era o 
cacealma, cel puțin în privinţa ta. De-asta te-ai oferit să mă duci 
cu mașina: așa ai găsit un motiv ca să fii acolo, ca să afli câte 
știu părinţii lui. De-asta ai apărut în cort. 

Anette își pune mâinile în șolduri. Dă să spună ceva, dar se 
oprește. 

— Și ce spectacol ai oferit. Ţi-ai dat seama că Ingvild nu știa 
cine ești. Erai în siguranţă. Ştiai și că Ingvild a fost violată, îţi 
spusese Stefan. Știai și că urmase un curs de autoapărare, că 
avea un pistol Taser și mai știai exact cum o să reacționeze 


VP - 275 


dacă era atacată din spate. Așa cum ai făcut în cort. Ce gest plin 
de compasiune, să-i pui mâna pe spate, aproape de gât, ca să-ţi 
manifești bunătatea, tu însă l-ai făcut fiindcă știai cum va 
reacţiona Ingvild, că te va paraliza cu pistolul. Ce altă 
modalitate de a înlătura suspiciunile asupra ta decât aceea de a 
deveni următoarea victimă, chiar dacă supraviețuiești? 

Anette îi evită privirea. Henning își dă seama că tot ce spune 
e adevărat, deși tânăra disimulează foarte bine. E convins că 
Anette a fost în apartamentul familiei Foldvik de mai multe ori. 
De asta a și tras draperiile. Știa că îi putea vedea cineva din 
stradă, din apartamentele de vizavi, știa și că familia Foldvik are 
vecini curioși. De fiecare dată când se deschidea ușa din față, 
perdelele doamnei Steen se mișcau ușor. Tocmai de aceea, ușa 
din față era ușor întredeschisă, nu închisă de tot. Pentru ca 
nimeni să n-o poată vedea sau auzi. 

Anette se scarpină pe obraz și își îndepărtează o șuviţă de păr 
care i-a intrat în ochi. 

— După ce-aţi ucis-o pe Henriette, ai încercat să-i implici 
prietenul, un om care câștigase inima lui Henriette. Ai încercat 
să arunci vina pe el, exact ca în scenariu, ca să scapi tu. Planul 
nu ţi-a reușit pe deplin, dar, odată cu eliminarea lui Stefan, după 
ce-a vorbit cu părinţii lui, nu mai aveai de ce să-ţi faci griji. Ai 
crezut că te-ai gândit la toate, Anette, dar câteva lucruri tot ai 
omis. 

Henning se oprește tot de dragul efectului dramatic, pe care 
însă ea nu pare să-l perceapă. Anette îl privește inexpresiv. 

— Stefan... De unde știa Stefan că în seara aceea Henriette 
va fi în cort? 

Henning așteaptă răspunsul lui Anette, care însă nu vine. 

— Nici în ziua aceea, nici în seara aceea nu s-a trimis vreun 
SMS de pe mobilul lui Stefan pe mobilul lui Henriette. Și nici 
invers. Știu pentru că am verificat. 

Tânăra nu face nicio mișcare, pur și simplu se uită la el. Pe 
față nu i se citește nimic și respiraţia ei este la fel de regulată. 
Henning se îndreaptă de spate. 

— Dar, în după-amiaza în care a murit, ai fost sunată de pe 
telefonul lui. Convorbirea a durat 37 de secunde. Atunci ţi-a 
spus că a vorbit cu părinţii lui? De aceea ai trecut pe acolo? Ca 
să limitezi riscul? 


VP - 276 


Anette tace în continuare. Henning își amintește ce i-a spus 
tânăra, în faţa facultăţii, că Henriette o anunţase că îi va trimite 
O castă sharia lui Foldvik, prin e-mail. 6tiermes7, sau altcineva 
de la poliţie, a verificat mesajele lui Henriette și a constatat că 
scenariul nu fusese expediat. Yngve nu minţea. Stefan nu avea 
cum să găsească scenariul acasă. L-a citit numai dacă i l-a 
arătat sau i l-a dat Anette. 

Henning o privește atent. Armura ei pare la fel de 
impenetrabilă. 

— Te întreb din nou: de unde știa Stefan că în seara aceea 
Henriette va fi în cort? 

De data aceasta nu mai așteaptă răspunsul. 

— De la tine. Deja erai înțeleasă cu Henriette să vă întâlniți 
acolo. Altfel de ce-ar mai fi plecat din apartamentul prietenului 
ei? Trebuia să plece fiindcă era vorba de ceva important, ceva 
aranjat din timp. Mai ales că a doua zi începeau filmările. 

Anette nu reacţionează în niciun fel. 

— Ce i-ai spus lui Stefan în seara aceea? continuă el, 
indiferent la muţenia ei. Că ai s-o sperii puţin? Așa l-ai convins 
să aducă pistolul mamei lui? 

Chiar dacă Anette nu spune nimic, Henning este sigur că 
Henriette a rămas surprinsă când a văzut că Stefan apare în cort 
alături de Anette. Nu așa se înţelesese cu ea. Dar Stefan încă 
mai credea că Henriette era femeia cu care tatăl lui avusese o 
legătură. Ceea ce era perfect pentru Anette. lar groapa fusese 
deja săpată pentru filmările de a doua zi dimineață. 

— Tu ai aruncat prima piatră sau l-ai provocat pe el s-o 
omoare? 

Henning așteaptă ca Anette să recunoască într-un fel sau 
altul, dar tânăra rămâne la fel de impasibilă. 

— Ai plănuit crima foarte bine. Și, ca să-l implici pe Marhoni și 
mai mult, i-ai trimis lui Henriette un e-mail chiar în ziua în care 
voiai s-o ucizi. O fotografie. Henriette îmbrăţișând un bărbat mai 
în vârstă. Pun pariu că bărbatul din fotografie e Yngve. 

— Nu i-am trimis nicio fotografie cu Yngve, izbucnește Anette. 

— Nu. Nu tu. Ai pus pe altcineva s-o facă. 

Henning arată spre rucsac. 

— Inhambane. 


VP - 277 


Tânăra întoarce capul, dar își dă seama că nu poate vedea 
abţibildul spre care arată Henning. Pe un fundal alb înconjurat 
de o inimă roșie stă scris cu negru /nhambane. 

— Inhambane e un oraș din sudul Mozambicului, în golful 
Inhambane. Plaje extraordinare. În ziua în care a fost ucisă, 
Henriette a primit un e-mail dintr-un internet-cafe din 
Inhambane. Din același loc de unde, la puţin timp după aceea, i- 
a fost trimis un SMS în care i se spunea să-și verifice 
corespondenţa. Asta în timp ce Henriette era în compania lui 
Mahmoud Marhoni. 

— Și ce? 

— Și ce? Vrei să spui că e doar o coincidență faptul că ai un 
abțibild cu Inhambane pe rucsacul tău? Ai fost acolo, Anette. 
Probabil că ai și prieteni acolo. Inhambane nu e chiar una dintre 
primele zece destinaţii ale lumii. 

Anette nu spune nimic. 

— Necazul atunci când ai un complice e că niciodată nu poţi fi 
sigur că-și va ţine gura. De asta erai speriată prima dată când 
ne-am întâlnit. Te temeai că Stefan se va da de gol, teva da de 
gol, că nu va fi în stare să suporte ceea ce-aţi făcut împreună. Și 
aveai dreptate. În consecinţă, l-ai convins să-și ia viaţa. 

Pe faţa lui Anette flutură un zâmbet enigmatic, apoi tânăra 
revine la expresia indiferentă. 

— Haideţi să vă spun ceva despre Henriette, începe ea. 
Henriette nu era chiar atât de deșteaptă. De la moartea ei, toată 
lumea se întrece în a spune cât de talentată era, ce minte brici 
avea. 

Vocea i se întunecă. 

— Adevărul e că era o mediocră. Am citit scenariul pe care l-a 
vândut. Nu era chiar atât de bun. Control + Alt + Delete? Ce 
titlu e ăsta? Schimbările ingenioase de situaţie din scenariul ăla 
sunt opera mea. Dar credeți că mi-ar fi recunoscut contribuţia? 

Anette pufnește disprețuitor. 

— De asta ai promis să-i continui munca, după cum ai scris în 
mesajul acela. Credeai că ai anumite drepturi asupra 
scenariului, asupra schimbărilor ingenioase de situaţie. Ai luat 
deja legătura cu Truls Leirvâg? 

Anette râde scurt și apoi încuviințează din cap. 

— Ar trebui să facem un film împreună. Aveţi o imaginaţie 
nemaipomenită. Dar și dumneavoastră aţi uitat ceva, spune ea. 


VP - 278 


Se apropie de el și șoptește: 

— Cele două persoane care pot dovedi ce-aţi spus până 
acum... 

Tânăra face o pauză dramatică. Răceala din ochii ei îl lovește 
ca o palmă de gheaţă peste față. 

— Sunt moarte. 

Anette face un pas înapoi. Apoi zâmbește din nou. Un zâmbet 
scurt, șiret. 

— Și ce dacă găsesc bomboane în camera lui Stefan? 
continuă ea. Ce dovedește asta? Că a avut un musafir căruia îi 
plac dulciurile? Și ce dacă m-a sunat în după-amiaza aceea? 
Urma să-i regizez filmul. Ţineam legătura. Nimic din toate astea 
nu dovedește că eu i-am ucis pe Henriette și pe Stefan. Absolut 
nimic! 

— Ai dreptate. Poliţia poate dovedi doar că ai încercat să-l 
incriminezi pe Mahmoud Marhoni, dar... 

— Ce dovezi aveţi? Un abţibild de pe rucsacul meu? 

— Nu dovedește prea mult, dar, dacă pui mai multe chibrituri 
unul lângă altul și le dai foc, te alegi cu o vâlvătaie destul de 
serioasă. După ce-i dau inspectorului Brogeland tot ce-am 
descoperit, el şi colegii lui vor revedea tot ce-ai spus și-ai făcut 
în ultimii ani. iți vor întoarce viaţa pe toate fețele, îţi vor citi 
toate e-mailurile, SMS-urile, chitanțele și facturile, ca să te poată 
lega de o crimă și de o moarte suspecte. Și, după ce e gata 
raportul toxicologic și poliția află că în cadavrul lui Stefan a fost 
găsit Orfiril, dovezile indirecte vor fi atât de evidente încât nu 
știu ce te va putea salva de la închisoare. O bomboană. După 
cum prea bine ai spus, nu constituie o probă, dar adu-ţi aminte 
de procesul Orderud. Patru persoane au fost condamnate la 
închisoare din cauza unei șosete. 

Anette nu răspunde. Henning o privește și încearcă să-i imite 
zâmbetul de gheaţă. 

— Ce rost are să fii un geniu dacă nu știe nimeni? spune el 
imitându-i acum vocea. 

Tânăra ridică ochii spre el. 

— La un moment dat, toată lumea dorește să i se recunoască 
meritele. Vrem aplauze. Așa sunt oamenii. De asta mi-ai și dat 
scenariul. Voiai să înţeleg. Și înţeleg, înțeleg că tu ai pus la cale 
totul și sunt extraordinar de impresionat. Dar nu vei primi 
aplauze. Nici de la mine, nici de la altcineva. 


VP - 279 


Anette îl privește fix. Henning se întoarce și vede cum 
cortegiul funerar părăsește biserica. 

— Cum spuneai, Anette, isteria e pe cale să înceapă. 

Tânăra izbucnește în râs. 

— Vai de mine, spune ea, ba clătinând, ba încuviințând din 
cap, alternativ. 

Din nou se apropie de el. Îi ia bomboana din mână și și-o 
aruncă în gură. 

— Știţi cine m-a învăţat că au gustul cel mai bun când le 
mănânci pe toate odată? 

Anette suge pastila demonstrativ. 

— La cât de deștept sunteţi, sigur vă daţi seama, spune ea, 
fără să-i mai aștepte răspunsul. 

Tânăra îl privește îndelung. Apoi zâmbește din nou și trece pe 
lângă el, îndreptându-se spre cortegiul funerar. Henning o 
urmărește pe Anette cu privirea în timp ce pășește agale prin 
iarbă, pe lângă cortegiu, se uită la oameni, salută din priviri spre 
câteva cunoștințe, fără să li se alăture. Își continuă drumul, fără 
să se grăbească. De parcă n-ar avea nicio grijă pe lume. 

„Și poate că are dreptate”, se gândește Henning, când Anette 
dispare din raza lui vizuală și cimitirul se umple de oameni în 
haine cernite. Faptul că ea a pus la cale și a îndeplinit planurile 
care au dus la moartea a două persoane chiar ar putea fi 
imposibil de dovedit. Fiindcă Anette nu a recunoscut nimic, nici 
astăzi, nici în cortul de pe terenul Ekeberg, iar probele sunt, în 
cel mai bun caz, indirecte. 

Jarle Høgseth spunea: „Infracţiunile rareori sunt livrate poliţiei 
într-un ambalaj multicolor”. Uneori totul e foarte simplu: Probele 
vorbesc o limbă neechivocă, făptașul își recunoaște vina, fie pe 
loc, fie datorită probelor prezentate de-a lungul interogatoriilor; 
sau, în cadrul procesului, versiunea prezentată de procuror 
contrazice clar explicaţiile date de învinuit. Așa se desfășoară 
lucrurile și așa se vor desfășura mereu. 

Dar important este că a aflat adevărul. L-a văzut în ochii 
înghețaţi ai lui Anette. Și multe se pot întâmpla în cursul unei 
anchete. Pot apărea probe noi, martori care depun mărturii ce 
aruncă o lumină nouă asupra faptelor lui Anette. Tânăra va 
trebui să răspundă la o mulţime de întrebări și e greu să dai 
răspunsuri coerente, iar și iar, unor întrebări complexe, oricât de 
inteligent ai fi. 


VP - 280 


Henning rămâne în cimitir cât ţine înmormântarea. Nu ridică 
privirea, nu ascultă ce se spune; ascultă doar când se cântă: 


Ajută-mă, Doamne, să murmur ăst' cântec 
Pentru ca inima să-mi mai reziste o clipă, o zi. 
Din aproape-n aproape, 

Până s-ajung în împărăția Ta cea bună. 


Scrâșnește din dinţi și alungă amintirile, durerea, chiar dacă îl 
vede pe Jonas tot timpul. Simte că, în sfârșit, poate spune adio. 
N-a fost pregătit până acum. Atunci nu putea fiindcă pur și 
simplu nu putea, nu voia să accepte că niciodată Jonas nu-l va 
mai trezi dimineaţa, la ivirea zorilor, că niciodată nu se va mai 
cuibări lângă el ca să aștepte așa până începea programul TV 
pentru copii. 

„E greu să fiu recunoscător pentru tot ce-am avut, se 
gândește el, e greu să-mi amintesc fiecare zi, fiecare clipă, în 
loc să jelesc ce nu va fi niciodată. Dar, dacă mă pot convinge că 
cei șase ani cât a trăit Jonas au fost cei mai frumoși din viața 
mea, e un început. 

Nu pare mult, dar e un început.” 

Evită să-și exprime condoleanțele după ce barca vieţii lui 
Henriette e lăsată doi metri mai jos. Ştie că nu poate face așa 
ceva, nu are puterea să-i întâlnească părinţii și restul familiei 
fără să se identifice cu ei. Nu vrea să-și înăbușe durerea fiindcă 
trebuie s-o simtă și el. Dar nu aici. Nu acum. 

Va veni și vremea ei. 

O clipă, o zi, din aproape-n aproape. Până când Jonas va 
ajunge-n „împărăţia Ta cea bună”. 


73. 


Când ajunge acasă, aude muzică din apartamentul de sus. Se 
oprește în fața ușii de la intrare. Arne Halldis ascultă operă. 
Henning recunoaște numaidecât aria. „Nessun Dorma” din 
Turandot de Puccini. Aria preferată a lui Henning. Vocea 
inconfundabilă a lui Luciano Pavarotti umple scara: 


VP - 281 


Ma il mio mistero e chiuso in me 
il nome mio nessun saprà! 


„Arne Halldis e un tip polivalent”, se gândeşte Henning. Sau 
poate că e un mare escroc sentimental, care se foloseşte de 
poezie și de operă ca să seducă femeile. Poate tocmai de aceea 
Gunnar Goma îl apreciază atât de mult. 


No, no! Sulla tua bocca la dirò 
quando la luce splenderà! 


Arne Halldis dă volumul mai tare pe măsură ce aria se apropie 
de apogeu: 


AIF alba vincerà! 
vincero, vincerà! 


Muzica se înalță, trece prin pereţi, prin beton, prin lemn și prin 
ghips, și îl izbește pe Henning direct în frunte, pătrunzându-i în 
craniu, invadându-l; se înroșește la faţă și, fără să-și dea seama 
ce se întâmplă, lacrimile încep să-i curgă pe obraji. Le simte 
cum se rostogolesc peste cicatrice și, brusc, începe să plângă. 

De la Cel-la-care-nu-se-gândește numai Cea-la-care-nu-se- 
gândește l-a mai făcut să plângă. „E puţin ciudat să-mi gust 
propria sare”, se gândește el, după atâta timp, știind că muzica 
lui Arne Halldis l-a adus în starea asta. 

Dar nu-l surprinde că muzica l-a făcut să plângă din nou. Și 
simte pornirea de a cânta puţin și el. Dar nu e sigur că are 
curajul. 

Intră în timp ce aplauzele se pierd și se face liniște în jurul lui. 
Înlocuiește bateriile din detectoarele de fum, se așază pe 
canapea și deschide laptopul, care se trezește la viață. După 
câteva secunde găsește semnalul wireless, iar Henning încarcă 
FireCracker 2.0. 6tiermes7 răspunde aproape imediat. 


Gtiermes7: 
Am o mare curiozitate. Cum a mers? 


MakkaPakka: 


VP - 282 


Cum era de așteptat. A negat totul. 


6Gtiermes7: 
Deșteaptă fată. 


MakkaPakka: 
Cea mai deşteaptă din câte-am întâlnit. 


6tiermes7: 
Ai reușit să înregistrezi ceva? Ceva de care să ne 
putem folosi? 


MakkaPakka: 
Incă n-am ascultat înregistrarea, dar mă îndoiesc că 
ar fi ceva. 


Gtiermes7: 
Asta e. Ai făcut tot ce-ai putut. Acum trebuie să ne 
lași pe noi să facem restul. 


MakkaPakka: 
Am să încerc. 


Gtiermes7: 
Sper că nu vrei să începi o altă anchetă? 


Henning cugetă în timp ce cursorul clipește în fereastra lui. 
Ceva s-a întâmplat cu el în ultima săptămână. Deși trei oameni 
au murit și familiile lor sunt distruse pentru totdeauna, lui i-a 
prins bine munca. Anette n-a mărturisit, amenințările lui Hassan 
nu pot fi trecute cu vederea, Henning însă și-a demonstrat că 
încă mai poate. Micile celule cenușii s-au trezit din nou la viaţă. 

Își privește degetele înainte să tasteze cuvintele care 
mocnesc în el de-atâta vreme. Ştie că, scriindu-le, nu mai e cale 
de întoarcere. A apăsat pe trăgaciul pistolului de start. 

„Dr. Helge probabil că-mi va spune să aștept, se gândește el, 
până voi fi absolut sigur că sunt gata. Dar n-am timp să aștept. 
Nimeni nu poate spune dacă Yasser Șah va fi prins sau dacă 
mărturia lui Mahmoud Marhoni va face ca Hassan și banda lui să 
dispară precum Robert De Niro în Obsesia. Nimeni nu-mi poate 


VP - 283 


spune când voi putea merge pe stradă fără să mă uit peste 
umăr sau dacă nopţile mele vor fi mereu pline de zgomote care 
nu mă lasă să dorm”. 

Tocmai de aceea scrie: 


MakkaPakka: 
De fapt, ar fi ceva. 


Simte cum îl ia cu frig. 


6tiermes7: 
Glumești. Ce-anume? 


Trage adânc aer în piept. „Cu aproape doi ani în urmă o 
luasem la vale și m-am oprit, se gândește el. Am tras frâna de 
mână”. Seamănă cu Ingvild Foldvik. De la moartea lui Jonas a 
fost ca un strigoi. Dar uneori trebuie să dai drumul la frână, să 
te rostogolești spre prăpastie, ca să prinzi forță, ca să urci 
înapoi. Nu știe cât de jos a ajuns, dar de data asta nu se va opri 
până nu atinge fundul. Oricât de mult l-ar durea. 

Henning răsuflă ușurat și începe să scrie. 


MakkaPakka: 
Am nevoie de ajutorul tău. 


Privește în tavan. Nu e sigur de ce face asta. Poate încearcă 
să se umple de ceea ce cânta Pavarotti. De putere. De voinţă. 
Privește în sus multă vreme; în minte îi răsună iar vocea lui 
Luciano. 


AIF alba vincerà! 
vincerò, vincerà! 


„În zori voi învinge”. 
Revine la monitor. In clipa aceasta e mai hotărât ca niciodată. 
Scrie cuvintele cu o determinare care îi face pielea de găină: 


MakkaPakka: 
Vreau să mă ajuti să-l găsesc pe cel care mi-a 
incendiat apartamentul. 


VP - 284 


Așa. A scris cuvintele la care doar se gândea. Poliţia a conchis 
că incendiul n-a fost produs de o mână criminală. Drept care 
Henning și-a reținut acele cuvinte aproape doi ani de zile. 

Acum, le-a eliberat. 

Și, dacă tot le-a scris, dacă tot a început să investigheze cel 
mai dureros eveniment din viaţa lui, le poate spune cu voce 
tare. 


MakkaPakka: 
Ajută-mă, te rog, să-l găsesc pe ucigașul fiului meu. 


VP - 285 


virtual-project.eu 


y 


g 


VP - 286