David Park — Comisarul adevarului

j 


în fumusetea scriiturii sale, în măiestria rostirii sale. 


GLENN PATTERSON 


DAVID PARK 


COMISARUL 
ADEVĂRULUI 


Traducere din limba engleză 
BOGDAN NICOLAE MARCHIDANU 


Pentru Alberta, James și Sophie 


„Se afla în lerusalim, lângă piaţa de oi, un bazin numit 
în limba ebraică Bethesda, având cinci verande. 
În acestea zăceau o mare mulţime de oameni neputincioşi, 
orbi, șchiopi, uscați, așteptând mișcarea apei. 

Căci un înger se pogora la o anumită vreme în bazin și 
tulbura apa: iar acela care primul după tulburarea apei pășea 
în ea era vindecat de orișice boală ar fi avut.” 

Sf. loan 5, 2-4 


Începuturi 


N-a fost niciodată altundeva decât acolo unde mai fusese. În 
afară de clipele când Fenton l-a luat să vadă marea și alte 
câteva locuri de care abia își mai amintește, a fost doar unde a 
mai fost și înainte. Familiar este pentru el ce știe și de care nu 
se desparte niciodată de bunăvoie, așa că întreaga lui viaţă a 
însemnat un târâș lent prin siguranţa propriei sale zone, unde 
graniţele sunt bine fixate și încadrate într-o reţea îngustă de 
străzi și câteva drumuri mai largi pe care el doar rareori le-a 
parcurs până în centrul orașului. Când pică ceva nu e niciodată 
vorba de ceva spectaculos - mărunţiș uitat pe prispa unei 
bucătării sau bănuți de plată a vreunei facturi lăsaţi pe o poliţă 
în spatele vreunui ornament, ba odată chiar o veche lampă cu 
petrol pe care o păstrase până ce petrolul se consumase, după 
care o arsese. Nimic spectaculos, dar suficient cât să-i întrețină 
și chiar alimenteze o ambiţie mai mare. Dorinţa de a fi cineva. 
Asta e tot ce-și dorește el cu adevărat. 

Ca atare, resimte călătoria în care a fost acum luat ca pe un 
drum până la capătul lumii, și este înspăimântat că ar putea 
cădea dincolo de marginea necunoscută și neîncercată a 
acesteia. În mașină, înghesuit bine între oasele tari ale umerilor 
și picioarelor celor doi bărbaţi, încearcă mai întâi să privească 
pe geam, socotind că trebuie să memoreze totul, ca să se poată 
întoarce cu prima ocazie pe care o prinde, dar pe măsură ce 
minutele devin ore, renunţă și își dă seama că nu are cum să 
descâlcească îngrozitorul labirint de drumuri până la originea 
lor. E mai înfricoșat de distanţa pe care o străbate decât de cei 
trei bărbaţi din mașină, chiar dacă știe că ei înţeleg la ce iau 
parte. Se simte ca și cum s-ar scurge lent afară din lumea căreia 
îi aparţine și se gândește la un astronaut pe care l-a văzut odată 
la televizor efectuând niște reparaţii în afara vehiculului spaţial, 
în vreme ce era atașat de acesta cu un cablu. Ce se întâmplă 
dacă se rupe cablul? lar în acea mașină el se simte brusc 
imponderabil, dus departe de casă și de siguranţa cuibului de 
curenţi cărora nu li se poate opune și pe care nici măcar nu 
poate să-i vadă. Îl apucă brusc tremuratul și unul din bărbaţi se 
îndepărtează de el, ca și cum ar fi fost speriat să nu ia cine știe 
ce boală contagioasă. 

Culeg de pe drum un al patrulea bărbat, care se așază pe 


scaunul din faţă și se uită lung la el, după care îi întoarce 
spatele. E o privire pe care el a mai văzut-o. Ştie ce spune ea, 
dar de această dată nu răspunde cu o privire sfidătoare, ci își 
pleacă ochii în jos. Dacă ar fi vorbit cineva din mașină poate că 
și-ar fi dat seama la ce se gândesc ei și ce avea să i se întâmple 
lui, dar singura voce îi aparţine bărbatului care stă pe scaunul 
din faţă și care dă indicaţii de drum șoferului, fără a da din cap 
sau a face vreun gest, așa că nici măcar nu e sigur că acele 
vorbe aparțin individului. Când bărbatul din dreapta lui scoate 
un pachet de ţigări și le oferă ţigări celorlalţi, doar șoferul, cel 
mai tânăr dintre cei patru, cere una, care îi este aprinsă și 
trecută în faţă. Şi el ar vrea una, și chiar întoarce capul în lateral 
ca să se uite la posesorul ţigărilor, dar i se răspunde suflându-i- 
se fum drept în faţă. 

Vrea să se ducă acasă, dar acum e prea speriat ca să mai 
rostească ceva. Incearcă să se gândească la asta. Dacă o spune, 
va părea un copil și ei nu vor mai avea niciun fel de respect 
pentru el, dar poate că tocmai un copil ar trebui să fie acum. 
Poate că asta e cel mai bine pentru el, ca și cum dacă ar fi 
suficient de mic ei l-ar duce la casa de care aparţine, l-ar livra 
înapoi pe strada lui ca pe un colet poștal. Fumul de la cele două 
ţigări plutește leneș dincolo de el; acum chiar are mare poftă de 
una. Se gândește să ceară, dar n-o face deoarece puștii nu 
fumează. Tăcerea începe să îl apese și el simte că plutește în 
derivă în imensitatea spaţiului, ca și cum ar fi fost separat de 
nava-mamă. Trebuie să găsească repede ceva de care să se 
agate, așa că, în vreme ce frica i se insinuează lipicioasă pe gât 
și îi pițigăiază glasul, el spune: 

— Vreau să merg acasă. 

Omul de pe scaunul din faţă se întoarce pe jumătate și arată 
cu degetul spre el. 

— Nu vorbi, zice el. Nu scoate o vorbă până ce nu ţi se va 
cere. 

Vrea instinctiv să-i replice, să rostească ceva, dar individul din 
stânga lui îi înfige cotul în coaste, nu ca să-l rănească, ci ca să-l 
avertizeze, și, simțind frica în acea atingere, frica altcuiva, tace. 

Acum sunt la ţară și câmpiile de pe o parte și cealaltă a 
mașinii se rostogolesc ca niște valuri verzi. Se întunecă și nu se 
văd felinare. Este cel mai groaznic loc în care a fost vreodată; 
mașina începe să salte de-a lungul unei alei înguste, unde 


copacii se apleacă în față și aproape că ating portierele cu 
crengile lor. După ce opresc în faţa unei case i se face semn să 
iasă - deja își dă seama că nimeni nu vrea să-l atingă -, iar când 
se dă jos privește cerul și resimte groaza negrului ca de smoală 
și a mulţimii de stele. Aproape că se bucură că ajunge în 
interiorul casei, după care se trezește într-o cameră, înconjurat 
de priveliștea confortabilă a mobilei vechi și, chiar în vreme ce 
privirea lui o inspectează profesional înainte de a o abandona 
dispreţuitoare ca oferind prea puţine obiecte de șterpelit, încep 
întrebările. 

— De ce ai făcut-o? 

— Nu știu, răspunde el. Jur pe Dumnezeu, nu știu. 

Primul lui răspuns îi aduce un dos de palmă peste faţă și el 
simte picătura de sânge care i se scurge încet din nas și cade 
fierbinte peste buza superioară, dar durerea în sine este 
aproape cauterizată de șoc. Curând după aceea urmează o 
lovitură în lateralul capului, care îi prinde și colţul ochiului și îi 
provoacă un junghi ascuţit de durere. Acum deja plânge. 

— Încetează cu smiorcăiala înainte de a primi ceva pentru 
care să plângi cu adevărat, spune individul, iar el face ce i se 
spune, deoarece acest bărbat care stă în faţa lui îl înspăimântă 
mai mult decât oricine altcineva cunoscut de el vreodată. 

lar groaza provine nu de la izbiturile bruște și imprevizibile ale 
pumnilor lui, o chestie pe care el o înţelege, ci de la faptul că 
ochii individului îi spun că e o chestie personală, iar el nu 
pricepe cum se poate așa ceva, de vreme ce nu s-au mai văzut 
niciodată până atunci. 

— Când ai fost abordat pentru prima dată? Ce ţi-au spus? Cu 
cât ai fost plătit? Ce le-ai spus? 

Sunt aceleași întrebări, reluate iar și iar. 

— Au spus că mă vor omori. Că îmi cunoșteau familia și că o 
va omori și pe aceasta, spune el, prefăcându-se că plânge. Nu 
le-am zis nimic - nu știam nimic. Am inventat niște chestii 
pentru că eram speriat. Jur pe Dumnezeu că nu știam nimic 
despre absolut nimic. Cum aș fi putut să știu ceva? 

Întrebările par să curgă la nesfârșit și el le răspunde la toate 
cu ceea ce ei știu deja și cu ce crede el că ar vrea ei să audă. Le 
oferă toate motivele existente și vorbește cu sinceritate 
exersată îndelung, ca ei să îl creadă. Dar îi minte, deoarece el 
știe că nu e răspunsul corect și cum ar putea să dezvăluie, 


pentru sine sau pentru ei, adevărul că a comis fapta deoarece 
pentru o vreme asta l-a transformat în cineva? Că i-au plăcut 
întâlnirile cu Fenton, că din nimic și de nicăieri a descoperit o 
importanţă de sine pe care a savurat-o așa cum a savurat tot ce 
i s-a întâmplat vreodată. Se gândește la ziua în care Fenton i-a 
spus că îl lasă să plece, că nu mai era de niciun folos, că 
devenise o pierdere de timp și de bani. Amintirea încă îi lasă un 
gust amar. Dar el n-a făcut-o pentru bani. Asta putea să jure cu 
mâna pe inimă, n-a făcut-o niciodată pentru bani. 

Uneori are impresia că n-a făcut niciodată nimic pentru bani. 
Nici măcar în cazul spargerilor de locuinţe sau al furturilor. Mai 
precis, nu a făcut-o chiar pentru bani. li plăcea ceva anume 
când se găsea în casele altor oameni, când pătrundea în 
universul altcuiva, când le atingea lucrurile, când vedea ce au 
ei, cum trăiau ei. Uneori luarea de lucruri însemna doar modul 
lui de a-și justifica sieși ceea ce făcea și riscurile pe care și le 
asuma. Uneori, de asemenea, lua lucruri care n-aveau nicio 
valoare și nu puteau fi vândute; le lua pur și simplu pentru că îi 
plăceau și voia să le aibă și el o vreme, înainte de a le arunca. 

Trebuie să mărturisească totul în faţa casetofonului care 
înregistrează și uneori greșește și ei trebuie să o ia de la capăt, 
astfel că totul durează mult. După ce crede că totul s-a 
terminat, el întreabă: 

— Acum pot să merg acasă? 

Dar nu primește niciun răspuns și e lăsat singur în încăpere 
până ce o persoană care nu fusese în mașină vine și se uită la 
el. Bărbatul nu scoate nicio vorbă, dar își duce vârful degetului 
sub bărbie și își înclină capul, ca și cum l-a cerceta cu privirea. 
Apoi se aud strigăte de afară, voci certându-se, dar deși el știe 
că totul e legat de el, nu poate desluși cuvintele prin ușa 
încuiată. Liniștea care urmează îl înspăimântă mai tare decât 
strigătele. Își atinge blând orbita ochiului cu buricele degetelor - 
simte pielea umflată și ușor deformată, ca un rest de balon 
explodat, iar când împinge cu degetul, pielea se deplasează și 
se întinde. 

Când își apasă cu delicateţe nasul cu dosul palmei, pe piele 
cad picături întunecate de sânge uscat de culoarea ruginii, și el 
le scutură aruncându-le pe podea. Încearcă să privească prin 
gaura cheii de la ușă, dar cheia înfiptă în cealaltă parte a 
broaștei îi blochează privirea. Ducându-se la fereastră, deschide 


draperiile și încearcă să se zgâiască afară, dar nu zărește decât 
propria reflexie în geam și, deși știe că ar putea stinge lumina, 
frica lui de întuneric îl împiedică să o facă. Este o fereastră 
mare, solidă, dar deasupra are două fante minuscule, nu mai 
mari decât o cutie de pantofi. Nu prea pare posibil, dar 
amintirea vocilor furioase și liniștea de după aceea îl motivează 
să acţioneze, așa că apucă scaunul pe care stă și îl poziţionează 
lângă geam. Are nevoie de câteva secunde ca să priceapă cum 
să-și îndoaie capul, dar după ce își dă seama știe că poate reuși. 
Ezită, brusc mai înfricoșat de ce îl așteaptă afară decât de ceea 
ce se află în casă, după care, tremurând ca un înotător care 
tocmai iese din apele reci ale mării, își strecoară capul în lateral 
prin spaţiul îngust; în vreme ce picioarele lui zgârie geamul, își 
contractă umerii și se strecoară prin deschizătură. E prea mică, 
prea îngustă, dar el își contorsionează trupul ca un ţipar și 
centimetru după centimetru se târăște prin acel spaţiu, până ce 
capul și partea superioară a trunchiului ajung afară, iar după ce 
își coboară mâinile ca să ajungă la pervaz, picioarele i se 
eliberează în sfârșit; fără sprijinul lor, se rostogolește la pământ. 

Lumea e ciudată, mai ciudată decât știuse el vreodată, și asta 
îl face să rămână fără răsuflare. Işi aude propriul scâncet de 
uimire când se uită în sus la luna albă și plină, iar aerul este 
încărcat cu miresme pe care nu le recunoaște. Se aude ţipătul 
îndepărtat al unui animal și el își lipește spatele de masivitatea 
reconfortantă a zidăriei, dar n-are parte de odihnă, deoarece 
aproape imediat aude o voce strigând în încăperea din spatele 
lui și își dă seama că n-are încotro decât să se ridice în picioare 
și să pornească în necunoscut. Inconjoară casa în fugă și 
traversează curtea - și încremenește brusc, căci nu e deloc sigur 
încotro să o ia. Se vede umbra cenușie a unor bucăţi de metal 
dar groaza că acolo s-ar putea ascunde animale îl împinge de la 
spate ca să o ia prin partea laterală a casei și să iasă pe un 
câmp plin de copaci. Ştie că nu e o pădure - copacii sunt aliniaţi 
în șiruri drepte -, dar habar n-are cum se numește chestia aia. 
În vreme ce fuge aude vocile urlând și zgomote de uși trântite. 
Vocile sunt furioase și asta îl face să fugă mai tare, să se 
repeadă la adăpostul crengilor, uneori împiedicându-se peste 
terenul denivelat, iar picioarele lui dau peste obiecte dure care 
par a fi pietre îngropate în iarbă. 

Nu mai poate fugi - n-a fost niciodată un bun alergător -, iar 


pieptul i se umple de foc, așa că taie rândurile și se furișează în 
spatele unui copac. Simte un miros pe care crede că îl 
recunoaște - seamănă cu dulceaţa maronie a sticlelor goale de 
bere stivuite în spatele clubului -, iar când caută febrile prin 
iarbă mâinile lui dau peste un măr, dar care are carnea umflată 
și putrezită, așa că el îl aruncă dezgustat. Urmăritorii au torţe, 
iar capetele lor cețoase și gălbui de lumină se învârt încoace și 
încolo, dar una dintre ele începe să își croiască drum constant 
înspre el. 

— Vreau să mă duc acasă, rostește el, în vreme ce palma lui 
cuprinde scoarța copacului, care îi conferă o senzaţie cum nu 
mai trăise până atunci. 

Este inegală, mătăsoasă și încreţită, și pare atât de vie în 
mâna lui, încât el își dorește brusc senzaţia de cărămidă moartă, 
de beton, de strada căreia îi aparţine, așa că rostește iarăși: 

— Vreau să mă duc acasă. 

Niciodată nu și-a dorit ceva mai tare. Se uită la lumina care se 
apropie în arcuri legănate și închide ochii preţ de o secundă, ca 
și cum asta ar fi putut face lumina să dispară, dar când îi 
redeschide vede tipsia albă a lunii așezată printre șirurile reci de 
stele și forma umbroasă a urmăritorului apropiindu-se încet în 
penumbră. 


Henry Stanfield 


Dacă ea ar fi fost să îl roage personal și să stea atât de 
aproape încât el să poată sorbi din profunzimile căprui ale 
ochilor ei, chiar și acum el ar fi putut spune da. Insă ea este deja 
echipată cu costumul tic scafandru și stă rigidă cu ceilalţi în 
cealaltă parte a vasului, ca o figurină de Antony Gormley! 
îmbrăcată în metal negru. Chiar și într-o profesie care continuă 
să se agaţe cu îndărătnicie de vestimentația unei epoci 
revolute, acești tineri bărbaţi și aceste tinere femei par curios de 
separați de orice reflexie descifrabilă a sinelui lor și, cu toate că 
el se uită fix la ea, ochii căprui-închis pe care îi îndrăgește atât 
de mult sunt adumbriți de lumina care cade pe ochelarii ei de 
scafandru ridicol de mari. In gura lui adastă un gust bolnăvicios 
și, cu fiecare clipă care trece, Henry Stanfield simte tot mai mult 
cum demnitatea lui se face încet țăndări. Din fericire, a găsit un 
loc ferit ca să-și golească conţinutul stomacului când vasul a 
pătruns pe un canal încercat de vânt, imediat după ce 
traversaseră False Bay. Se așteptase mir-o anumită măsură ca 
Oceanul Indian să fie neted ca sticla și pariul nat cu mistere, dar 
până acum albastrul incredibil al apei a fost încontinuu tulburat 
de valuri albe șuierătoare și cu creste înspumate muri. În plus, 
la senzația tot mai intensă de absurd hilar, dacă nu chiar de 
vulgaritate, a expediției, se adaugă nevoia deloc bine-venită de 
a sta cu picioarele desfăcute și de a voma, ca beţivii. A te 
deplasa undeva seamănă cu provocarea de a urca pe o scară 
abruptă și asta simte el încercând să pășească peste resturile 
de pe vas care umplu puntea cu o harababură de găleți, 
frânghii, fragmente de mașinării nedefinite și haine. 

La capătul unei călătorii practice de trei săptămâni în Africa 
de Sud, pentru a vedea ce lecţii se pot trage din experienţa unui 
proces pentru Adevăr și Reconciliere?, nu acesta este punctul 
culminant perfect prevăzut de el. II anticipase cu mare dorinţă și 
chiar începuse să aranjeze o cină de sfârșit de călătorie într-unul 


1 Sculptor britanic contemporan născut în 1950. (n.tr.) 
2 Comisia pentru Adevăr și Reconciliere a fost înființată în Africa de 
Sud după abolirea apartheid-ului. Victimele abuzurilor au fost 
invitate în cadrul unor audieri să depună mărturie asupra 
suferințelor îndurate, iar unele dintre ele au fost selectate ca martori 
în procese de condamnare a acestor abuzuri. (n.tr.) 


dintre cele mai faimoase restaurante de pe coasta de est din 
Cape Town, unde s-ar fi așezat la marginea a ceea ce el anterior 
presupusese a fi un ocean neobișnuit de elegant, ca să mănânce 
fructe de mare exotice și unde el să spună povești pline de 
umor despre mecanismele legii. În fruntea unei mese lungi, cu 
trabucul și paharul de vin în mână, distrând nou-formata echipă 
de secretariat cu o noapte finală a celor mai bune din vechile lui 
poante favorite, un repertoriu testat și adevărat, garantat 
pentru stârnirea râsetelor. Ţinând instanţa la degetul mic - asta 
își imaginase el, nu ţinându-se de marginea unui vas vechi 
condus de cineva care arată ca și cum s-ar fi modelat singur 
după personajul Quint al lui Robert Shaw. Bătrânul pezevenghi 
și-a ridicat deja un crac al pantalonilor ca să dea la iveală o 
cicatrice albită, în formă de seceră, despre care pretinde că i-a 
fost provocată de un rechin. Mai degrabă a fost vorba de o 
cădere de beţiv noaptea târziu de pe o motocicletă sau de vreo 
împiedicare în echipamentele de pescuit pe vreun doc oarecare, 
dar uluitor a fost că atunci când individul i-a invitat să-i atingă 
cicatricea, să urmărească cu degetele presupusele urme de 
colţi, Laura fusese prima care acceptase oferta, ca un soi de 
discipol ros de îndoieli care întinde nervos mâna ca să simtă 
stigmatul. Apoi, unul câte unul s-au conformat invitaţiei, în 
vreme ce acest căpitan Ahab strălucea de mândrie și de 
bravada care îi marcau fiecare dintre ordinele sale lătrate și 
fiecare pas din mersul legănat cu care se plimbă de la un capăt 
la altul al bărcii, ca un crab plin de răni ale trecutului și încercat 
de viață. 

Singura plăcere pe care o descoperise în întreaga poveste 
nenorocită fusese aceea a ștergerii rânjetului de încrezut de pe 
faţa bătrânului lup de mare atunci când se prezentase la el cu 
documentele lui de exonerare, care se presupuneau că îl 
absolvă de orice responsabilitate în cazul în care vreun membru 
al expediției era mâncat de un rechin. 

— Mulţumesc, căpitane, anunţase el, dar consider că e corect 
să le informez că acest echipaj pe care tu îţi propui să îl scoţi la 
plimbare pe ocean este, de fapt, o adunare de avocaţi, făcând 
parte dintre cele mai luminate minţi ale dreptului. Așadar, ne 
poţi oferi câteva secunde ca să parcurgem acest document? 

In sufletul lui se bucurase de chicotele înfundate ale echipei 
lui, de expresia bruscă de neplăcere de pe faţa marinarului, și 


resimţise o plăcere aparte în râsetul care încreţise ochii ei. 

— Așa că organizatorii nu acceptă niciun fel de 
responsabilitate pentru vătămări individuale, pierderi de 
membre sau de proprietate personală, vătămări accidentale ale 
corpului în urma contactului intim cu vreo creatură prădătoare a 
oceanului, în special cu vreun rechin. 

După aceea citiseră lunga listă de prevederi legale într-o 
parodie de exerciţiu de studiere a legii, fiecare dintre ei găsind o 
propoziție pe care să o scoată în evidenţă spre amuzamentul 
general, până ce epuizaseră totul și conveniseră ca atunci când 
se vor întoarce acasă să înrămeze unul din documentele 
originale și să îl atârne în birourile lor. 

In orice caz, amuzamentul acelui moment pare acum o 
compensație extrem de săracă pentru realitatea experienţei 
care se desfășoară sub ochii lui. Hotărâseră limpede ca excursia 
să ia sfârșit 
o n Cape Town, unde ultimele trei zile aveau să reprezinte timp 
liber, iar adevărul era că propunerea fusese iniţiată chiar de el. 
După trei săptămâni de întâlniri sufocante și nesfârșite cu 
înfumuraţii și condescendenţii de la Congresul Naţional African 
și cu sprijinitorii lor aleși pe sprânceană; după studierea în 
detaliu a documentaţiei legale și întocmirea de lungi rapoarte; 
după drumuri lungi și inutile pe drumuri prăfuite către diverse 
așezări ca să vorbească cu cei care participaseră la procesul 
pentru Adevăr și Reconciliere și interminabilele discursuri 
despre nevoia de ubantu, filosofia africană a umanismului - 
după toate astea perspectiva de a încheia totul cu aerul mai 
răcoros al coastei oceanice și cu o relaxare cu greu câștigată 
păruse extrem de plăcută. Fuseseră zile când se gândea la 
posibilitatea existenţei unor oportunităţi, a unor posibilități de 
dezvoltare și chiar, în cele mai optimiste și intime vise cu ochii 
larg deschiși, a consumării unor acte pasionale. Însă lucrurile 
luaseră o turnură proastă aproape din prima zi în care, în vreme 
ce nori umflaţi și cu burţi albe acopereau albastrul profund al 
cerului și ascundeau vârfurile muntelui, el descoperise că nu 
mai conduce o echipă compusă din oameni anterior studioși și 
sobri, ci o gașcă de tineri exuberanţi lăsaţi liberi în prima zi de 
vacanţă de vară, moment în care, brusc și cu amărăciune, el se 
trezise confruntat cu realitatea diferenţei lor de vârstă și a 
prăpastiei față de ceea ce considera el că reprezintă conceptul 


timpului petrecut bine. 

Lucrurile o luaseră din loc suficient de amuzant, cu o 
competiţie prin magazinele de la marginea oceanului pentru 
cumpărarea celui mai tare suvenir legat de rechini, competiţie 
la care și el participase, achiziţionând un desfăcător de sticle în 
formă de fălci de rechin, după care, în apropiere de plajă, se 
adunaseră la un băruleţ cu verandă, sub o copertină artizanală 
din pânză, ca să-și compare achiziţiile. În cele din urmă 
concursul luase sfârșit când Simon scosese un mic vas de WE 
din plastic, din care apărea botul unui rechin la tragerea apei. 
Băuseră bere din sticle și el se simţise suficient de confortabil, 
încă bucurându-se de perspectiva de a putea modela restul 
timpului disponibil. Începuse să-și închipuie că va urma dans 
după cină, începuse să se gândească la senzaţia ei în braţele lui, 
dar plăcerea intensă resimţită fusese curmată brutal când de ei 
se apropiaseră doi puști albi care distribuiau pliante și vindeau 
excursii de scufundare în cușcă. Dacă cei doi ar fi vândut cea 
mai fină cocaină sau sex la liber, Stanfield nu și-ar fi putut 
imagina vreo altă vânzare inducând o reacţie mai puternică în 
grup și, în ciuda tentativei lui de a refuza ideea, prin ceea ce în 
aparenţă doar el considera o serie de replici șarmante despre 
faptul că întâlnise destui rechini prin tribunale de-a lungul anilor, 
în câteva secunde întregul grup cumpărase expediţia. Apoi, 
dintr-odată, rolurile se inversaseră și pentru prima dată el se 
găsise la capătul dinspre recepţie al loviturilor lor colective. Ca 
atare, în vreme ce asculta cu atenţie, cu zâmbetul tot mai 
subţire de la o clipă la alta, îi auzise spunându-i că va fi 
„experienţa vieţii”, că era „cel mai bun lucru și ultimul răcnet”, 
că nu prezenta absolut niciun pericol și că „n-avea să se teamă 
de nimic”. Această aluzie la teamă îi șterge ultimul rest de 
zâmbet de pe buze și îl obligă să emită o tiradă grea și 
stânjenitor de patetică despre responsabilitatea lui pentru 
siguranţa colectivă, ca și o serie de întrebări retorice despre 
cum ar arăta situaţia dacă el ar ajunge să piardă vreun coleg în 
favoarea colţilor unui rechin. În vreme ce vorbele lui se 
rostogolesc bolovănoase pe gură, știe prea bine că seamănă cu 
părintele unui copil neascultător sau cu un profesor care 
admonestează abaterile de comportament, așa că, în disperare 
de cauză, încearcă să salveze ce mai era de salvat recurgând la 
titluri mari de o șchioapă din ziare, despre rechini care vânează 


și mănâncă alţi rechini, dar nu reușește să găsească argumentul 
suprem pe care îl caută, și ca atare, în plină retragere, ridică 
mâinile în aer și se predă. 

Sunt astfel de momente când trista realitate a faptului că el 
aparii ne unei alte generaţii îi trezește ca un pumnal ascuţit 
conștiința, amintindu-i că, de fapt, el este suficient de bătrân ca 
să fie tatăl celor mai mulţi dintre ei. lar lucrul ăsta se vădește nu 
doar prin hainele lor și în special prin predispoziția lor de a purta 
pantaloni cu multe buzunare și cu mai multe fermoare și nasturi 
decât o salopetă de fochist; nu numai prin plăcerea lor de a 
trimite texte pe telefoane mobile, care sunt în mod constant 
ridicate în aer ca niște medalii de onoare pentru a face cine știe 
ce poze; nici măcar prin laptopurile și iPod-urile lor și 
îmbrăţișarea cu inocenţă curioasă de către ei a tehnologiei, ca 
niște copii care au dat peste seturi de trenuri de jucărie Hornby 
sub pomul de Crăciun. Resimte totul cel mai puternic în folosirea 
limbii de către ei, în modul prin care, atunci când se simt 
emoționaţi de ceva, revin la un vocabular minimalist care se 
învârte în jurul câtorva abia conștientizate trivialităţi şi 
îngrijorător de sordide exemple jargon colocvial, în modul prin 
care ei niciodată nu rostesc propoziţii complete, ci folosesc un 
soi de  scurtături care par să-i servească admirabil în 
transmiterea eficientă atât a faptelor, cât și a emoţiilor. Fiecare 
vorbă rostită pare o prescurtare, pare văduvită de plăcere sau 
stil, iar el presupune că de aceea ei preferă să pătrundă în cușca 
de oţel și să fie coborâţi în ocean ca să vadă îndeaproape un 
rechin care se angajează în arta mai civilizată și mai 
pretențioasă a conversaţiei la masă. Resimte un sentiment de 
simpatie superioară pentru ei gândindu-se la nevoia lor 
insaţiabilă de fiori, mai exact de fiori de cea mai joasă și mai 
vulgară speţă, care dezvăluie doar absenţa inteligenţei umane 
și a aprecierii vieţii. Este generaţia bungee jumping, a celor care 
saltă plini de fervoare în sus și în jos legaţi de o coardă care își 
diminuează întinderea, generația tabletelor de ecstasy, 
generația exceselor de tot felul. Dacă ar fi fost cu adevărat 
profesorul lor, i-ar fi strâns în jurul lui încercând să le explice că 
în fiecare zi a existenței el cunoscuse fiorul, să le arate cum să 
descopere plăcere în căldura strugurelui copt de soare care 
transformă vinul în viață - explozia lentă și dulce a ciorchinelui 
pe limbă; muzica, recviemul care te duce până la marginea 


propriei mortalităţi; și mai presus de toate, mult dincolo de orice 
altceva, fiorul dat de trupul unei femei pe care îl atingi pentru 
prima oară. Nimic nu se compară cu acel prim moment, așa că 
se simte plin de regrete că în relaţia lui cu Laura această 
plăcere reprezintă, chiar și la nivel superficial, prerogativa 
altcuiva. Ea poartă inelul lui de logodnă pe deget și, de fiecare 
dată când scânteiază în lumină, acesta trimite o săgeată spre 
inima lui, o amintire a faptului că ea s-a dăruit unui bufon din 
domeniul imobiliar, jucător de rugby, care știe cât costă orice 
dar habar n-are de valoare, cineva care își cheltuiește banii pe 
snobisme, una mai vulgară decât cealaltă, și care pare să își 
irosească atât de mult timp pe terenul de sport sau de golf încât 
el se întreabă cât timp îi mai rămâne ca să-și arate adoraţia față 
de femeia pe care în mod cert nu o merită. Stanfield se întreabă 
dacă tipul a văzut vreodată frumuseţea ochilor ei cu aceeași 
limpezime care pe el unul îl transfigurează de fiecare dată când 
îi întâlnește privirea. 

Mai e timp să se răzgândească și să intre într-un costum dintr- 
acelea, ignorând faptul că asta îi va scoate burta în evidenţă, că 
el se va simţi redus la nivelul celorlalţi, dar dacă ea și-ar face 
drum înspre el și l-ar lua de mână, atunci fără îndoială că el ar 
urma-o. Oricum, știe că e deja prea târziu - și nu e deloc sigur 
dacă asta îi va salva onoarea sau i-o va pierde -, deoarece ea 
stă cu spatele la el, una dintre fetișcanele de smoală care se 
contopesc fără încetare și ale căror preocupări agitate 
acţionează ca o barieră de interzicere a accesului oricărui intrus. 
Motoarele navei sunt reduse la tăcere și vasul saltă lin pe 
braţele schimbătoare ale valurilor, dar, uneori, ca și cum s-ar 
alia la capătul unui braţ mai puternic, nava se afundă mai tare 
în apă înainte de a se ridica din nou. Presupune că sunt ancoraţi 
pe rău famata Alee a Rechinilor și că în curând va veni vremea 
începerii spectacolului. Doi membri ai echipajului lui Ahab duc 
un bidon mare de combustibil și varsă conţinutul lui peste bord. 
Stomacul lui se strânge din nou văzând un amestec stacojiu de 
măruntaie de pește și sânge curgând în mare, lăsând o pată 
imensă pe luciul apei. Fără să își dea seama de motiv, se 
gândește la mâinile însângerate ale lui Macbeth și la vorbele lui 
despre înroșirea oceanului. Simte că scena pe care o urmărește 
are ceva puternic primitiv, ceva care amintește de amfiteatre 
antice și jocuri barbare. Cel puţin vânătoarea modernă se 


îmbracă cu ceva ritualuri estetice plăcute, iar Stanfield simte un 
soi de ură împotriva ei pentru că vrea să participe la grozăvie, 
pentru o clipă îi dorește ca întâlnirea ei cu monstrul să fie prea 
intimă, ca să fie confruntată cu nesăbuinţa întregii povești. Să 
fie îngrozită. Să simtă că are nevoie de ceva solid pe care să se 
sprijine. Să simtă umilinţa de a recunoaște că el a avut dreptate, 
după care să-i ridice ochii plini de lacrimi spre el, ca să-i 
dăruiască liniștirea pe care el va ști să i-o ofere. 

Dar reveria lui este zguduită din temelii de ţipetele de emoție 
când zăresc pentru prima dată monștrii. Arată cu degetul, guiţă, 
ţin camerele de luat vederi întinse ca pe niște flori cu petale 
argintii împrăștiind lumina, așa că, în ciuda propriei voințe, 
traversează punica către locul de vizionare, frecându-și dosul 
palmei de gură în încercarea de a șterge gustul amar de pe 
limbă. Sunt doi rechini: de culoare albastră-cenușie galvanizată, 
cu pielea netedă și întinsă ca plasticul ud, mai mari decât 
anticipase el și înaintând cu lejeritate în apă, ca și cum s-ar fi 
deplasat urmându-și propria aroganță tăcută. Unul se apropie, o 
umbră brusc amenințătoare, cam la un metru sub suprafaţa 
apei. Pentru o fracțiune de secundă monstrul se ivește lucitor în 
lumină. Celălalt are botul plin cu măruntaie de pește, iar cu 
coada agită sângele din apă ca pe o pată de vopsea care 
explodează, în vreme ce fălcile zdrobesc prada așa cum un 
terier ar zdrobi un șobolan. Își simte propria inimă bătând un pic 
mai repede și se muștruluiește pe sine pentru asta înainte de a 
striga o remarcă șugubeaţă câtre grupul de spectatori, glumă 
care se pierde în valul de isterie de pe punte. Apoi, în vreme ce 
tancurile de aer sunt potrivite pe spinări și cușca de oţel este 
potrivită pe locul ei, se trezește că le stă în cale, așa că își 
croiește nesigur pe el drum către un nou loc de vizionare. 

După aceea este șocat cel mai tare de felul în care sărăcia 
limbajului folosit de ei îi lasă fără mijloace de a transmite ceea 
ce văd. Cuvintele se rostogolesc în fragmente sparte, lipsite de 
coerenţă, până ce ajung să fie reduse la simple înșiruiri de litere 
și aerul freamătă precum o coardă atinsă la nesfârșit de ţipete 
de „incredibil”, „uau”, „marfă” și, poate cel mai popular termen, 
„naşpa”. Sunt multe îmbrăţișări și palme lovite în semn de salut, 
la care el nu ia parte, iar după ce Laura s-a schimbat și vine în 
fugă ca să-i spună cum a fost, el evită să o privească în ochi și 
ascultă cu indiferenţă, o indiferenţă pe care emoția ei nu o va 


detecta. După ce ea termină, el încuviințează și zâmbește, o 
întreabă dacă îi place să danseze, dar în tot acel vacarm ea nu-i 
aude întrebarea și își întoarce capul înainte ca el să o poată 
repeta. Apoi ea îl bate ușor pe antebraţ și el încă o dată trebuie 
să îndure săgeata luminoasă care se reflectă din inelul ei. O 
urmărește cum se întoarce la colegii ei care se bat pe spate șia 
căror prietenie, acum întărită de o experienţă împărtășită, ridică 
deja o zonă de excluziune în jurul lor, așa că, resimţind mai acut 
ca niciodată noua lui izolare, se duce la pupa navei și se așază 
pe o cutie răsturnată. Vântul în intensificare îi înmoaie faţa cu 
picături de apă sărată; după ce motoarele navei se trezesc la 
viaţă, urmărește cum marea începe să fiarbă și se îneacă cu 
norii de spumă albă. Se întreabă cum se simt rechinii după ce 
au avut o întâlnire de aproape cu reprezentanţii umani ai legii, 
ai adevărului și reconcilierii. Oare acum își împărtășesc emoţiile 
și le descriu ca „nașpa” sau „marfă”? Oare măcar posedă 
blestemul amintirilor? încearcă să-și menţină sub control furia în 
creștere spunându-și că, prin folosirea unui pic de imaginaţie și 
creativitate, totul va putea fi remodelat într-o istorisire bună, din 
care el va reuși să scoată hohote mari de râs. Deja construiește 
iii minte un portret comic al căpitanului Ahab și caută o poantă 
prin care să transforme istorisirea în folclor. Evident că va trebui 
să reinventeze propriul său rol, să șteargă părţile neconvenabile 
care nu se potrivesc cu filonul principal al isprăvii, dar asta fac 
toţi artiștii, iar el e mai presus de toate un artist. Ţipetele și 
râsetele echipei lui se înalţă încontinuu în aer: el se strâmbă 
gândindu-se cât de des va trebui să îndure reluarea întregii 
scene pe drumul înapoi spre casă, dar apoi, în vreme ce vasul 
virează încet spre mal, se liniștește cu gândul plăcut că poate va 
reuși să manevreze astfel ca pe timpul zborului înapoi ea să 
stea lângă el. În acea clipă amărăciunea sărată a aerului din jur 
este îndulcită puţin de imaginea închipuită cu ea odihnindu-și 
capul pe umărul lui, iar pe măsură ce ea adoarme, el își 
imaginează căldura respirației ei pe obrazul lui, felul în care 
gura ei se va întredeschide și se va ridica spre el, ca a unui 
copil. 

Mai presus de orice ei sunt copii, cu ochii strălucind de 
idealism i de convingerea că raportul pe care îl vor prezenta 
peste o lună va lumina calea înainte, că ei vor fi jucat un rol 
important în construirea drumului de ieșire din marasm, în 


zidirea unui nou pod către vindecare și iertare. Deci cum s-ar 
mai simți dacă el le-ar dezvălui acum că totul a fost un joc de 
imagine, că tot ceea ce se va întâmpla și modul cum se va 
întâmpla au fost deja stabilite, trasate, și rigiditatea graniţelor 
principale a fost deja fixată, așa cum se întâmplă pe orice 
continent după un război devastator? Există câteva mici zone 
disputate care ar putea fi lăsate în stare de neutralitate sau 
plasate sub administrare mixtă, dar în ansamblu treaba e ca și 
încheiată. Așa că poate nu a fost o chestie rea că ei și-au luat 
deja porția de distracţie compensatorie, că și-au consumat ziua 
lor de relaxare la soare, ba chiar că au efectuat ritualul 
obligatoriu al vizitei pe Insula Robben’, unde au avut parte de 
un tur ghidat de un fost prizonier. După aceea au făcut o poză 
de grup la intrarea în închisoare, sub semnul pe care scrie: 
„Servim cu mândrie”. 

Un nor alb de pescăruși zboară în jurul navei, păsările 
încremenind ca îngheţate brusc în aerul stratificat înainte de a 
cădea în picaj. El urmărește și invidiază graţia lejeră a zborului 
păsărilor, elocința gesturilor, apoi privirea lui surprinde ceva în 
depărtare. Prea mare ca să fie altceva. La început nu vrea să 
recunoască, apoi începe să râdă. Se uită în jur căutând pe 
cineva cu care să împărtășească gluma, dar nimeni nu e 
suficient de aproape ca să-i audă vocea; ca atare, când 
vorbește, cuvintele și le adresează sieși: 


— Te aibă-n pază Dumnezeu, 
Bătrânule Matroz! 

Dar ce privești? - Cu arcul meu 
Am tras în Albatros. 


Nu poate fi altceva. Nimic nu are o deschidere așa de mare a 
aripilor. Gluma e delicioasă și el simte râsul voluptuos 
mângâindu-i gâtul și încălzindu-l ca o arsură dulce de whisky. E 
un albatros - incredibil, e un albatros! Il apucă brusc tremuratul. 
Cine e el? Bătrânul Marinar? Un Poseidon războinic, cu oasele 
albite de vreme? Samson, cu lanţurile lui zăngănind? Savurează 
ironia de sine și fiecare ironie îi fixează amărăciunea zâmbetului 


> Mică insulă în largul Capului Vestic, folosită de autorităţile din 
Africa de Sud ca închisoare pentru condamnaţii de culoare în timpul 
regimului de apartheid. (n.tr.) 


mai adânc pe masca îngheţată a feţei. Un albatros! Își înalță 
chipul către cerul alburiu și un râs nebun ţâșnește din 
adâncurile lui; strigă cuvântul „Nașpa!” către stolurile de păsări 
în picaj care umplu aerul sărat. 


Dacă e să fie sincer cu sine însuși, și sunt ocazii când 
recunoaște beneficiile dureroase ale unor asemenea clipe, 
atunci trebuie să admită că titulatura slujbei a fost prima care l- 
a îndemnat să accepte. „Comisarul Adevărului” are o aură 
frumoasă atașată, iar salariul primit este aproape la fel de 
generos ca și titlul. Tot în astfel de momente de sinceritate 
recunoaște că în ultimii ani cariera lui s-a cam împotmolit, a 
deviat către măruntaiele plicticoase ca spălatul de vase și mult 
prea tehnice ale anchetelor legate de dezastrele pe calea ferată, 
sau ale nesfârșitelor revizuiri ale stufoasei legislații antiterorism. 
După ce se mutase de la ceea ce socotea că reprezintă o 
activitate tot mai muribundă și mai lipsită de farmec în cadrul 
Baroului la munca în cadrul Tribunalului Internaţional și la 
încercarea plăcerilor oferite de un oraș european culturalizat, 
continuase să trăiască pe deplin confortabil de pe urma celor 
două cărţi publicate de el pe tema drepturilor omului și a 
jurisprudenţei. Câţiva ani de cursuri se dovediseră mai degrabă 
periculoși - toate femeile acelea tinere și frumoase căutând cu 
disperare perlele scânteietoare ale vorbelor lui -, dar, ca un 
alcoolic care muncește într-un magazin de băuturi, el își dăduse 
seama că acela nu este locul cel mai potrivit ca să își petreacă 
restul zilelor, așa că, atunci când se ivise ocazia să fie implicat 
în investigaţii legate de abuzuri contra drepturilor omului în 
diverse părți ale lumii, o înșfăcase cu ambele mâini. Afacerea 
din Balcani îi asigurase reputaţia internaţională și fără îndoială îl 
plasase pe lista scurtă pentru oferte de slujbe similare. În orice 
caz, fusese cu adevărat surprins să fie invitat personal de către 
primul-ministru în postul actual, unul dintre cele șase oferite, și, 
în ciuda cinismului său, se trezise neașteptat de flatat de acel 
telefon. Moștenirea de la mama lui irlandeză catolică și tatăl lui 
englez protestant îi permite să se descurce în ambele tabere 
religioase și, în ciuda faptului că și-a petrecut primii doisprezece 
ani de viaţă într-o suburbie pretențioasă a Belfastului, el 
personal nu deţine schelete religioase sau politice care să fie 
exploatate de vreuna din părţi. Nu deţine nici măcar amintiri 


semnificative sau dureroase care să-l îndemne a poseda ceva 
atât de puternic precum o prejudecată. 

Titlul slujbei oferite are o aură magistrală atașată dar și o 
nuanţă mai degrabă totalitară și industrială, iar lui îi place 
această juxtapunere de idei. Dar cel mai mult îi place să se 
gândească la cartea care cu siguranţă va ieși din întreaga 
poveste și deja are loc în sinea lui o dezbatere de idei privind 
titlul - /ntregu/ adevăr... Doar adevărul... poate chiar Libertatea 
adevărului. Le respinge pe toate ca prea evidente și vulgare, ca 
pe pistele prea facile respinse de Perry Mason”. Până acum nu s- 
a decis asupra genului cărţii și e posibil să includă acolo și 
materiale autobiografice, să ofere relatări despre unele dintre 
etapele carierei sale, inclusiv despre părţile cele mai dramatice 
ale muncii lui din domeniul drepturilor omului. Se joacă cu ideea 
evitării unei lucrări aride academice și a scrierii unei cărți pentru 
o piață mai populară, în mintea lui ivindu-se deja imagini cu 
lecturi oferite la festivaluri literare din orașele somnoroase 
englezești, în marchize încadrate de ghirlande suave de lumină. 

Evident, există și un alt motiv care i-a motivat acceptarea, dar 
există o limită privind recunoașterea adevărului, limită pe care 
el nu este îndeajuns de pregătit ca s-o admită, nici măcar pentru 
sine, anume acela că a avea o fată care trăiește în Nord poate fi 
un factor semnificativ de decizie. O fată pe nume Emma și pe 
care n-a mai văzut-o de cinci ani. O coincidenţă bizară, preferă 
să își spună el, genul de coincidenţă pe care viaţa întotdeauna o 
scoate la iveală. Asta-i tot. 

Lucrul pe care îl știe însă bine este acela că, oricare ar fi 
recompensele rezultate din acceptarea lui, el le va fi meritat, fie 
măcar și pentru faptul că își va petrece următorii doi ani trăind 
într-un oraș pe care îl consideră aproape la fel cum ar considera 
o bucată de noroi lipită de pantof și de care ar vrea să se 
scuture. E adevărat că i s-a dat un apartament mai degrabă 
luxos cu priveliște la râu și că s-au depus eforturi ca să i se 
îndeplinească toate cererile posibile, și tot atât de adevărat este 
că se găsește la doar o oră de zbor de casa lui din Londra și de 
Hampstead Heath, dar gândul la slujba curentă înăbușă orice 
fior de plăcere. Cu toate astea, mai există echipa de tineri 
adunată pentru a deservi procesul și, bineînţeles și nu în cele 


4 Avocat celebru din romanele polițiste ale lui Erle Stanley 
Gardner. (n.tr.) 


din urmă, minunata Laura cu ochi căprui, al cărui interviu de 
angajare plin de ezitări a necesitat o mână largă de ajutor 
înainte ca slujba să fie a ei. Și totuși, prin comparaţie cu 
pretenţiile unora dintre colegii lui din slujbe similare, preţul 
plătit de ei a fost mic. Se gândește cu dispreţ la însărcinatul 
finlandez, femeia aia micuță și grasă ca un butoi, cu picioarele 
ca niște butuci, cu echipele ei de căţeluși cărora li s-a permis să 
treacă peste legea carantinei; la obligatoriul judecător sud- 
african care pare să fi ţesut o adevărată reţea de relaţii în cadrul 
unei reședințe de cea mai bună calitate din Hillsborough. 

Și-ar dori ca acum în faţa lui să stea Laura, și nu Beckett, care 
așteaptă politicos la trei metri depărtare, individul care n-are 
nimic de spus, Beckett roșcovanul care a fost numit de PSNI ca 
ofițerul lui de protecţie și șofer. Beckett cu costumul lui gri 
Marks and Spencer și cu pantofii lucitori, care tace ca un 
călugăr. Aerul de dimineaţă este răcoros și marcat de un vânt 
șfichiuitor care răscolește obrajii și îngustează ochii. Întotdeauna 
e bine să demonstrezi disponibilitate, dar acum el se întreabă de 
ce prezenţa lui a fost socotită ca necesară - fără îndoială ceva 
legat de cuvântul mereu pomenit și adictiv „transparenţă”. E 
imposibil să te adresezi autorităţilor fără să auzi cuvântul 
picurând de pe limbile lor precum mierea, de obicei cuplat cu o 
declaraţie pompoasă oarecare despre „integritatea procesului”. 
Transparenţă și integritate - cuvinte care fără îndoială ajută 
utilizatorul lor să se simtă înnobilat și elevat pe un plan situat 
mai sus decât ascultătorii lui. 

Așadar, la ceea ce este el martor acum se presupune a fi 
implementarea practică a acestor concepte; în vreme ce primele 
dube de securitate și vehicule ale poliţiei prind să-și croiască 
drum prin domeniul portuar, el își ridică gulerul fulgarinului. 
Elliot, Simon și Matteo stau la ușa bătrânului și demult 
defunctului birou de proiectare al șantierului, gata să primească 
prima livrare, cu insignele de identificare de la gulere și agrafele 
metalice de pe tăbliţele din mâini licărind slab în lumina de iarnă 
reflectată. În spatele lor stă o armată tic asistenţi administrativi 
și membri ai firmei private de securitate care a câștigat licitaţia 
publică pentru lucrare. El a avut deja parte tic un tur de 
inspectare a gradului de renovare și restaurare al clădiri i, a 
inspectat sistemul high-tech de securitate - în mod clar diferii 
de cel utilizat de Northern Bank -, cu scanerele în infraroșu și 


codurile de bare, dispozitivele de identificare prin amprentă 
palmară, senzorii de control al căldurii și umidității, terminalele 
de calculator și camerele de securitate internă și externă. A 
văzut certificatul de la compania de control al igienei în care se 
declara că până și ultimul rozător fusese exterminat în mod 
irevocabil din acele locuri. Așa că aici, unde într-o eră 
anterioară, sub tavanul arcuit, erau desenate planurile de 
construcţie ale marilor nave transoceanice White Star, se întind 
șiruri de mese metalice, partiţionate și numărate, iar deasupra 
și în jurul lor se aude zumzetul monoton al electricităţii și al 
pregătirii de acţiune. 

Pe cont propriu el a făcut deja un tur al zonei și a descoperit 
că e înfricoșător de atrăgătoare, oarecum ca o vizită într-o 
tundră măturată de vânt a istoriei, unde fiecare an mai roade 
din ceea ce a fost odinioară, lăsând în urma lui doar docurile 
uscate și acoperite de depuneri, și bucăţi de beton crăpat din 
care ţâșnesc toate florile sălbatice posibile. Lăsând, mai presus 
de orice, sentimentul dezolant de spaţiu pustiit de ceea ce îl 
umpluse cu viaţă. Câteva dintre florile la care se uitase nu 
semănau cu cele pe care le știa el, ca și cum ar fi fost niște 
mutații fantomatice ale metalului brut, trezit la viaţă de cine știe 
ce instrument de lucru al unui sudor demult mort, niște 
filamente ca de fier, cu pistile ca zgura de oţel. Când sosise 
acolo nu se vedea lumina soarelui, iar apele Golfului Belfast și 
cerul se întâlniseră într-o întindere nesfârșită cenușie. Acum râul 
era mai mic și cerul se ridică un pic mai sus și încearcă să 
imprime suprafaţa apei cu un nou model, dar aceasta rezistă și 
pare să-și îmbrăţișeze propria răceală. Galbenul palid al 
macaralelor enorme pare o tentativă de sfidare, dar ele par mici 
pe lângă gardurile gigantice care așteaptă vreun Finn McCool ca 
să sară peste ele. 

Şi deja ei vorbesc de restaurarea acestui loc conform pasiunii 
favorite a orașului pentru mitologia autoconsolatoare. Va fi, fără 
îndoială, un uriaș parc tematic unde vor construi o machetă a 
marii nave, hoteluri și expoziţii, sperând să aducă turiști din 
Japonia, din America, de pretutindeni, pentru o experienţă 
virtuală  exclusivistă. Pe Stanfield îl mâhnește gândul la 
vulgaritatea care se va declanșa, la felul cum își închipuie că va 
deveni acest loc, ca echivalentul vreunui oraș al cazinourilor din 
Deșertul Nevada. Işi amintește brusc de ceva din copilărie, 


anume că se află în mașina tatălui său, de cealaltă parte a 
râului, mergând în spatele unui car deschis cu grâne și cu 
porumbei odihnindu-se pe el. Mirosul dulce-acrișor al grâului. 
Traversarea râului și alte păsări. Mari umbrele mișcătoare din 
stoluri de ciori, făcând cerul de un negru ca tăciunele. Probabil 
că totul se petrecea la sfârșitul după-amiezii, căci brusc podul 
însuși se face negru din pricina muncitorilor de la șantier 
plecând acasă, cu sufertașele de prânz în mâini, pocnind din 
călcâie, cu vocile agitate ca ale puștilor care vând ziare pe la 
colţurile străzilor. 

Blestemul memoriei. Cicatrice pe suflet. Chiar dacă cea mai 
mare parte a vieţii lui e la trecut, el se gândește doar la viitor, la 
ce mai poate fi savurat din viaţă. La experienţele care încă îl 
așteaptă. Privește dincolo de apă și zâmbește. Nimic nu îl 
amuză atât de tare precum tentativele stângace ale orașului de 
a se reinventa ca un loc cosmopolit, nimic nu îl face să 
zâmbească mai tare decât să vadă noul machiaj urban. Așa că, 
de cealaltă parte a râului, în faţa deșertului de depozite de cărți, 
magazii de cauciucuri și antrepozite comerciale, la marginea 
apei, se înalţă unele dintre clădirile mai recente ale orașului, 
împodobite cu caracteristici care reflectă palatele venețiene, dar 
arătând ca și cum ar fi fost construite din piese ale vreunui joc 
de construcţii pentru copii. În spatele lui, Beckett tușește și el își 
amintește, întorcându-și privirea, că șoferul nu dispune de 
beneficiul unui fulgarin. Faţa lui Beckett s-a înroșit în bătaia 
vântului, ca și cum pielea i-ar fi fost jupuită, iar părul lui pare 
aprins în întregime, ca și cum în cenușiul dimineţii s-ar fi aprins 
un chibrit. 

— E rece, spune Stanfield, ne întoarcem și ne uităm la sosiri. 

Beckett nu răspunde, ci dă simplu din cap și îi deschide 
portiera ca să se urce pe bancheta din spate a mașinii. Stanfield 
observă verigheta lată de pe degetul șoferului, dar odată ajuns 
în mașină omul nu poate fi deranjat cu o conversaţie. 

Sosirile curg de-acum; dosarele și hârtiile sunt cărate în 
clădirea unde vor fi catalogate și ștampilate cu data sosirii. 
Linele vin în cutii, dar cele mai multe sosesc în mape sau dosare 
verzi legate cu sfoară. Câteva au fost în mod clar rearanjate 
între coperte noi, dar cele mai multe poartă amprenta vechimii 
lor și sunt marcate de neglijenţe - cercuri de funduri de căni, 
scrijelituri de pix, amprente de degete grase sau transpirate ale 


celor care le-au răsfoit. Unele dintre ele dau pe dinafară și 
colțuri de hărtii ies ca niște limbi afară din guri. Unele sunt duse 
în saci de plastic - de genul celor folosite pentru preluarea 
probelor de la locul unei crime. Îl încearcă un sentiment de 
hazard deprimant în legătură cu tot, o senzaţie de fragmentare 
care face rău celor însărcinaţi cu adunarea documentelor 
laolaltă, celor a căror misiune se presupune a fi aceea de a le da 
un sens acelor documente. 

Unul dintre polițiști se împiedică și un fișier este răsturnat pe 
jos. Se aude un icnet general, ca și cum ar fi fost cu toţii martori 
la răsturnarea cenușii dintr-o urnă funerară, și, în vreme ce 
primele pagini flutură în aer, diverse mâini se grăbesc să se 
întindă după hârtiile scăpate. Una evadează de lăcomia 
degetelor și parcă în ciudă se ridică pe moment mai presus de 
înălţimea capetelor înainte de a pluti încet înapoi spre sol și spre 
capturare. 

— Domnilor, cu atenţie vă rog! 

Vocea autoritară a lui Matteo iese în evidenţă în vreme ce 
omul face un pas înainte cu braţele întinse, călăuzind aducerea 
obiectelor spre ușă. Stanfield îl felicită în sinea lui - e 
întotdeauna bine să vezi pe cineva exercitându-și autoritatea, și 
el e convins că asta diferenţiază pe cei conduși de conducător. 
Sunt mereu oameni care, în ciuda aptitudinilor lor, nu dispun de 
ceea ce ar fi nevoie în momente de testare, cei care, în 
vocabularul misterios al tinerilor, nu au „sânge în instalaţie”. Se 
felicită singur pentru leadership-ul pe care l-a demonstrat deja 
prin cererea, după un întreg circ de ameninţare cu demisia, ca 
toate fișierele și documentele să fie luate din diversele lor locaţii 
pentru a fi depozitate într-un sediu central, sub protecţia 
independentă a Comisiei. După ce, în mod misterios și fără 
îndoială convenabil pentru cei însărcinați cu protecția 
documentelor, un al treilea dosar a dispărut, a devenit evident 
pentru toată lumea că e nevoie de acţiune imediată. Confruntat 
cu zidul de ezitări și obstrucţii ridicat de birocraţii locali, 
Stanfield a dus întreaga echipă de însărcinaţi la ușa prim- 
ministrului, unde, sub perspectiva declanșării unui scandal 
internaţional, cererea lui a fost într-un final îndeplinită. 

Așa că acum, într-o dimineaţă cenușie în Belfast, documentele 
sunt toate strânse, adunate în acest loc cu un convoi păzit după 
o întâlnire secretă aranjată dinainte. Sunt toate acolo, datând de 


peste trei decenii, inclusiv cele referitoare la persoane ale căror 
familii au refuzat să ia parte la proces. Mai bine de un sfert din 
cazuri cad în această categorie, unii deoarece au îngropat deja 
trecutul și au ales să nu îl învie, alţii deoarece preferă să nu facă 
publice aspecte ale cazului lor particular, și, inevitabil, alţii, 
aflaţi în ambele tabere, care denunţă acţiunea ca o reglare de 
conturi, o conspirație. Stanfield s-a întâlnit chiar și cu câţiva 
indivizi care deja au ajuns dependenţi emoţional de durerea lor, 
care și-au alcătuit un soi de viaţă strâmbă și de 
autocompătimire din asta și care nu doresc să riște să li se ia 
nici măcar așa ceva, în schimbul unei zile cu adevărat însorite. 
Să le fie de bine, își zice el, deoarece nu are nicio dorinţă să-și 
extindă eforturile mai mult decât e necesar. 

Se uită la chipurile celor care stau în afara biroului de 
proiectare. Vântul le-a biciuit fețele, astfel încât ei arată ca și 
cum ar purta însemne tribale subţiri pe carnea lor. Și, la urma 
urmei, ce a fost toiul în realitate în afară de un soi de război 
tribal patetic și primitiv, în cadrul căruia doar înlocuirea armelor 
tradiționale cu Semtex’ și alte asemenea mijloace a dus la 
atragerea atenţiei asupra lui pe o scară internaţională mai 
largă? Acum lumii nu-i mai pasă de asta, deoarece sunt războaie 
mai mari și terori mai intense, și tot ce rămâne în urmă este 
această curăţenie finală, chestia asta trasând o graniţă, chestia 
ailaltă dată uitării - eufemismele pe care el a trebuit să le 
suporte sunt virtual nesfârșite -, dar în vreme ce aruncă o 
ultimă privire către cerul posomorât, după care îi spune lui 
Beckett să îl ducă la birou, în mintea lui rămâne întipărită o 
singură imagine, aceea a unui câine bătrân, bolnav și plin de 
purici, care se întoarce să-și cerceteze propria vomă. 


— Merge totul bine? îl întreabă Laura în vreme ce el își dă jos 
haina. 

— A mers totul bine, cu excepţia faptului că unul dintre 
dosare a fost scăpat și aproape pierdut în golf. 

Ea nu e deloc sigură dacă se cuvine să râdă, până ce îl vede 
pe el zâmbind. 

— Matteo ţine bine lucrurile sub control. Încă o oră și ceva și 
toate ar trebui să se găsească la locul lor. Am vreo șansă să 
primesc o cafea? A fost foarte frig acolo. 


5 Exploziv puternic. (n.tr.) 


— Desigur, răspunde ea. 

— Și, Laura, ia una și pentru tine, după care o să trecem 
peste întâlnirile de astăzi. 

O urmărește cum pleacă din cameră. E îmbrăcată cu un 
costum albastru cu pantaloni, cu o haină scurtă tip bolero și o 
eșarfa roz de mătase la gât. Se întreabă dacă logodnicul ei 
neanderthalian a mușcat. Pentru prima dată observă ușoara 
umflare a șoldurilor ei. Șolduri care vor adăposti copii ca 
păstăile de fasole. Îşi privește iarăși mobilul dar, ca întotdeauna, 
nu are niciun apel de la Emma și e puţin iritat pe sine pentru că 
în continuare fură pentru asta resurse valoroase de energie 
emoţională de la propriile sale nevoi, că merge mai departe cu 
această șaradă a uitărilor legate de zilele de naștere și zilele de 
Crăciun. Dacă ea nu vrea să fie fiica lui, atunci el ar trebui să 
accepte asta, să-i respecte decizia. Işi spune singur că viaţa 
merge mai departe, că poate pe termen lung e mai bine să 
trăiască fără obligaţii, că parcurgerea traseului fără bagaje îi 
conferă libertatea de care are nevoie. 

Ar prefera ca Laura să găsească o ceașcă și o farfurie ca să-i 
servească licoarea, în loc de cana aia cu sloganul ridicol de pe 
ea, dar acceptă politicos. Ea se așază de cealaltă parte a 
biroului și când ia prima gură de lichid lasă o dâră subţire de ruj 
pe marginea cănii ei. Deja ceva din ea începe să-l 
dezamăgească puţin. 

— Deci cine e primul? întreabă el, știind deja răspunsul. 

— Mama și sora lui Connor Walshe. 

— Bine, și tu o să iei notițe? 

— Da. Vrei ceai și biscuiţi? 

— Nu, cred că putem trece peste asta, avem multe de parcurs 
astăzi. Doar nu vrem ca cineva să stea mai mult decât este 
nevoie, ca să nu ne trezim cu o coadă afară. 

O urmărește cum încuviinţează și îi studiază faţa pe care ea o 
ridică. Este puţin prea mult machiată și asta se vede cel mai 
bine pe obraji, dar ochii îi sunt luminoși și... nu-i vine în minte alt 
cuvânt decât scânteietori. Scânteietori precum inelul de pe 
degetul ei. Dar el rămâne mereu un optimist și nu a renunţat 
complet încă la toate speranţele. Cine știe ce poate aduce lucrul 
împreună în circumstanţe de emoţii intense? 

— Deci ai citit dosarul? o întreabă el. 

— Da, și cred că a fost decizia corectă ca primii să fie trataţi 


dispăruţii. Au fost obligaţi să aștepte atâta vreme răspunsurile. 

— Da, sunt convins de asta, spune el, savurând aprobarea ei. 
Foarte bine, foarte bine. Insă este clar că nu dispunem de 
absolut nicio garanţie că aceste răspunsuri necesare vor veni de 
la sine. 

— Ce mai poate fi câștigat acum prin ascunderea adevărului? 

Pentru o clipă el se gândește la încercarea de a-i explica 
faptul că adevărul rareori reprezintă o chestiune de câștig, și 
mai des o chestiune de ce anume s-ar putea pierde, dar sună 
telefonul și o secretară îl anunţă că a sosit familia Walshe. 

— Au venit mai devreme, dar nu contează. Vrei să-i întâmpini 
tu și să-i aduci în încăpere? 

O urmărește plecând înainte de a-și îndrepta privirea asupra 
dosarului de pe birou. Conţinutul dosarului îl irită deoarece 
posibilităţile sunt atât de evidente și survin atât de devreme în 
cursul procesului încât au potenţialul de a fi caracterizate drept 
un succes sau un eșec simbolic, fapt care va arunca o umbră de 
lungă durată asupra credibilităţii Comisiei. El are nevoie de un 
cadavru. Pur și simplu. Alte genuri de cazuri pot fi răsucite pe 
toate părţile, înceţoșate, dar ăsta, la fel ca toate cazurile de 
dispăruţi, cere un rezultat perfect tangibil, iar el nu e deloc 
convins că poate reuși așa ceva. Cu toate acestea, dacă 
repurtează un succes, va fi din nou înconjurat de aură și îi va 
împiedica pe toţi ceilalţi însărcinaţi să fure startul. Este un risc 
pe care el nu poate decât să și-l asume. 

Cu dosarul sub braţ străbate coridorul lung al clădirii din 
centrul orașului care odinioară a fost în proprietatea Bisericii, 
trecând de ferestrele plumbuite și intrând în încăperea mare 
care în capătul ei include două ferestre mari. Reprezentările din 
vitralii ale lui Hristos mergând pe marea răvășită de furtună 
către discipolii îngroziţi și vindecând omul orb sunt suficient de 
abstracte ca să fie mai degrabă considerate artă decât 
prozelitism religios. Cele două imagini au fost protejate de un 
ordin de conservare, așa că au rămas acolo, însă restul încăperii 
a fost neutralizat cu pereţi și tavane false vopsite în culori 
deschise și alb; în plus, a fost introdus un nou sistem de 
iluminat. Birourile și scaunele executate pe comandă sunt 
confecţionate dintr-o cenușă specială de culoare deschisă, iar 
încăperea este dotată cu un nou sistem de sunet și facilităţi 
pentru traducere simultană în irlandeză și scoțiană vorbită în 


Ulster dacă ar fi fost nevoie de așa ceva. 

la loc la una dintre mesele laterale mai mici și deschide 
dosarul. Murdăria de pe el contrastează cu curăţenia din jur. O 
parte din el simte repulsie la gândul a ceea ce trebuie să atingă 
cu mâinile, îngrijorată de virușii și sporii care ar putea exista 
între paginile învechite. Se întreabă, cel puțin pentru sine, dacă 
nu ar fi bine să poarte mănuși. Işi spune că totul ar putea fi 
privit asemănător respectului pe care cărturarii îl afișează atunci 
când studiază manuscrise venerabile și valoroase din muzee, 
dar, în vreme ce meditează la acest lucru, ușa se deschide și 
Laura intră cu două femei în încăpere. În mod clar sunt mamă și 
fiică, mama ţinându-se nervoasă de cotul femeii mai tinere. Lui 
îi place nervozitatea, căci o găsește mult mai abordabilă decât 
furia sau agresiunea. Dimensiunile încăperii sunt de natură a le 
intimida pe cele două. Se ridică în picioare ca să le salute și 
imediat se lansează în protocolul convenit înainte, îngăduindu-și 
totuși să își manifeste disprețul pentru șabloane prin 
îmbogățirea celui convenit cu stilul său personal. 

— Sunt foarte încântat să vă cunosc, spune el. E foarte bine 
că aţi venit. Vă rog să luaţi loc. 

Femeia mai vârstnică îi răspunde dând din cap, dar tânăra se 
așază impasibilă, uitându-se fix la faţa lui. El sesizează ceva în 
privirea ei aţintită, ceva care îi creează un ușor disconfort, dar 
ea nu spune nimic când el se lansează în explicarea procesului, 
după care evidenţiază martorii care vor fi chemaţi și cum vor fi 
interogaţi, le spune că au dreptul la consiliere juridică gratuită, 
le consiliază în legătură cu decizia de a admite presa la proces 
sau a o respinge. Cât vorbește, Stanfield se uită la tânără, pe 
care el deja o bănuiește ca fiind persoana dominantă dintre cele 
două femei, și încearcă să o cântărească din priviri. Are cam 
patruzeci de ani, nu e complet neatrăgătoare în felul său comun, 
are ochi albaștri îngustaţi și aţintiţi fix asupra lui, și părul des și 
negru prins prea strâns la spate cu o clamă. Aruncă din când în 
când câte o privire și spre mamă, ca un soi de ușurare, dar când 
se uită înapoi întâlnește iarăși privirea necilintită a tinerei; 
treptat vorbele lui slăbesc ca intensitate, până ce între ei se lasă 
o tăcere stânjenitoare. E ca și cum ea l-ar cunoaște de undeva, 
ca și cum l-ar mai fi întâlnit. El se uită la Laura și ea îi zâmbește 
încurajator, dar înainte de a continua, doamna Walshe deschide 
gura: 


— Îl vrem doar pe Connor înapoi ca să-l putem înmormânta 
cum se cuvine, rostește ea, cu o voce ca o șoaptă mai tare. Işi 
strânge fiica de mână și nu se uită la el în vreme ce continuă: îl 
vrem acasă ca să-i oferim odihna de care are nevoie. Asta-i tot 
ce vrem. Nu vrem niciun fel de necaz; îl vrem doar acasă, unde 
îi e locul. 

— Bineînţeles, bineînţeles, zice el. A fost o experienţă 
îngrozitoare pentru dumneavoastră. 

— Ne-au spus că e plecat, că locuiește la Dublin sau în Anglia, 
ilar noi nu credem asta. Connor habar n-avea cum să trăiască 
altundeva în afară de aici, și dacă ar fi trăit ar fi luat legătura cu 
noi. Un telefon sau o scrisoare - ne-ar fi trimis ceva. 

— Şi n-aţi auzit nimic de el în tot acest timp? 

— Nimic - nici măcar un cuvânt. 

Ea își șterge ochii cu o batistă de hârtie, după care se uită la 
propriile mâini. Au degete subţiate și venele albastre deja 
împing prin pielea întinsă și pergamentoasă. Mâini îmbătrânite 
prematur. Inelele de pe ele arată ca și cum ar fi de căpătat. 
Femeia arată mult mai bătrână decât vârsta ei reală. El își spune 
că poate ceaiul ar fi constituit o diversiune utilă, o 
contrabalansare la izbucnirea stânjenitoare de durere. 

— Și sunteţi mulţumite cu lista de martori citați? întreabă el, 
studiind lista cu nume alcătuită de secretariat. 

— Nu, nu suntem. 

Vocea e puternică, sigură pe ea, iar când el își ridică privirea, 
ea se uită sfidătoare. A dat drumul mâinii mamei și stă țeapănă 
pe scaun. 

— Nu sunteţi mulţumită, domnișoară... 

Caută numele ei în hârtii. 

— Doamna Harper, intervine Laura. 

— Te rog, Maria - nu vrem necazuri. Îl vrem doar pe Connor 
înapoi, nu căutăm necazurile. Apoi, întorcându-se spre el, mama 
continuă: Restul familiei nu vrea ca noi să trecem prin toate 
astea - mai ales băieţii mai mari. Ei spun că așa doar atragem 
necazurile asupra noastră. 

— De ce atrageţi necazurile? se miră el. 

— Din pricina a ceea ce au spus despre Connor. Nu vor ca 
subiectul să devină iarăși public. 

— Cel mai bine ar fi ca întreaga familie să se comporte unitar 
în chestiunea asta. Așa ne demonstrează experienţa căpătată în 


alte părți. Dar dumneavoastră vreţi să mergeţi înainte? 

— Cum altfel am putea obţine adevărul? Cum altfel l-am 
putea căpăta înapoi? Dar nu vreau niciun necaz. 

— Mamă, asta e singura cale de a-l căpăta înapoi. Ti-am 
explicat totul înainte. Am mai discutat despre asta de zeci de 
ori. 

Vocea ei este încărcată de frustrare; când se uită la ea, 
Stanfield vede că ochii ei albaștri sunt aprinși cu o intensitate 
care îl irită. E ceva ce el a văzut altcândva în ochii femeilor și 
care niciodată nu a vestit ceva bun pentru el. Este focul care 
arde atunci când ele își iau zborul ca niște refugiaţi într-o altă 
ţară, un teritoriu ale cărui graniţe sunt constituite în cea mai 
mare parte de furie amarnică și ură atunci când ele își dau 
seama că ceea ce au decis în sinea lor reprezintă adevărul 
despre el. In această lume haotică el știe că ele au călătorit 
dincolo de orice atingere posibilă, că au întrevăzut deja viitorul 
pe care li l-ar fi putut oferi el. Văzuse asta în ochii lui Martine la 
câteva clipe după primirea diagnosticului final, în prezenţa 
manifestării insuportabile de simpatie a tânărului doctor. După 
aceea, în mașină, în vreme ce ea se afundase într-o tăcere de 
mormânt, el simţise că ea îl ura cel mai mult pe el și nu pe boala 
fatală. Din ce cauză? Pentru că el continua să trăiască în vreme 
ce ea avea să moară, pentru că ea merita viața mai mult ca el? 
Că în ciuda infidelităţilor lui, a păcatelor egoiste ale cărnii, ea 
avea să fie cea pedepsită? Acela trebuie să fi fost momentul în 
care căzuse sămânţa, ca și după aceea, când ea și Emma îi 
trântiseră ușa în nas ca să își plângă singure de durere, 
momentul când fiica lor ajunsese să creadă că păcatele lui 
avuseseră cumva forţa miraculoasă să dea naștere și să crească 
o tumoare malignă insaţiabilă. 

— Așadar, doamnă... 

— Doamna Harper, îi reamintește Laura. 

— Așadar, doamnă Harper, nu sunteţi mulţumită cu lista de 
martori chemaţi? 

— Maria, te rog, intervine doamna Walshe. 

— Nu există altă cale - ţi-am explicat asta. Ştii că nu există 
altă cale. 

— Noi doar îl vrem înapoi. Nu vrem niciun necaz. 

— O cunosc pe fata dumneavoastră, domnule Stanfield, 
rostește ca brusc, fără să se uite la maică-sa. 


Stanfield o privește, dar chipul nu-i trădează defel faptul că a 
auzit vorbele. Îi cercetează expresia de neclintire de pe faţă, dar 
dincolo de intensitatea privirii este incapabil să deslușească ce 
anume speră ea să dobândească, asta dacă speră ceva. Dacă e 
o ameninţare sau un soi de răzbunare? Să fie un indiciu că a 
aflat de la fata lui ce gen de persoană pretinde ea că e el? 

— Emma? rostește el, nesigur în privinţa direcţiei convorbirii. 

— Lucrez în aceeași școală. 

— Sunteţi profesoară? 

— Sunt asistenta ei de la clasă. 

— Așa... 

— Dar după cum știți acum ea lipsește - e în concediu de 
maternitate. 

El nu știe nimic, dar se comportă ca și cum ar ști, uitându-se 
la hârtiile din faţa lui, încercând să-și menţină concentrarea și să 
nu trădeze nimic din confuzia care l-a învăluit brusc. 

— E un lucru îngrozitor să-ţi pierzi copilul, spune doamna 
Walshe, și vorbele ei îl fac să tresară. Nimeni nu cunoaște o 
astfel de durere în afară de cei care au trecut prin ea. 

El se uită la fata ei, dar nu vede nicio schimbare în expresia ei 
și niciun semn de legătură cu vorbele rostite. 

— Trebuie să fie foarte dureros, zice el, îndreptându-și 
privirea către spatele încăperii. Uitaţi ce e, ce-ar fi să vă duceţi 
acasă și să discutaţi cu familia, să vă gândiţi bine și să hotărâți 
dacă vreţi să mergeţi mai departe? 

— Vrem să mergem mai departe. Vrem adevărul, răspunde 
fiica, deschizându-și poșeta și scoțând de acolo o scrisoare. 

— Bine atunci, dacă asta e ceea ce vreţi. Dar aţi spus că nu 
sunteţi mulţumite cu lista de martori chemaţi... 

— Am scris totul, am explicat aici. Numele e aici. 

Însă femeia nu face niciun gest de a înmâna scrisoarea, al 
cărei plic alb contrastează puternic cu negrul hainei. 

— Ești sigură, Maria? întreabă mama ei, iar ca răspuns mut 
femeia mai tânără întinde spre el mâna, oferindu-i scrisoarea. 

Când o ia, pentru o fracțiune de secundă, obiectul pare 
scrisoarea de la fiica lui pe care cinci ani de separare nu i l-au 
adus niciodată, și în mâna lui plicul pare brusc fragil. II pune 
peste dosar, ţinându-l de capete cu ambele mâini. Numele lui 
este scris deasupra. Nu mai ţine minte cum arată scrisul de 
mână al fiicei lui. 


— Nu vă vom mai răpi timpul, declară fata, ridicându-se și 
făcându-i semn mamei. Vreau să citiţi scrisoarea. Tot ce avem 
de spus este scris acolo. 

— Vom relua legătura foarte repede, anunţă el, dar șezând pe 
locul lui. Laura, le conduci tu pe doamna Walshe și pe doamna 
Harper? 

Le urmărește îndreptându-se spre ușă, cu sunetul pașilor 
trezind ecouri în liniștea de biserică a încăperii, apoi se uită 
curios la plic. Oare ce i-ar plăcea să spună? Că ea nu-l urăște, că 
înţelege că a iubit-o pe Martine în felul lui, în felul lui imperfect, 
în care n-a vrut niciodată să o rănească sau s-o umilească 
dinadins? Că ea își dorește ca lucrurile să fi stat altfel? încearcă 
din nou să-și aducă aminte cum arată scrisul ei de mână, dar 
amintirea este o pată ceţoasă. Oare o va putea el convinge 
vreodată că a iubi multe femei - și încearcă să se convingă și pe 
sine că a simţit întotdeauna iubire - nu înseamnă că a nutrit mai 
puţină dragoste pentru ele două? E foarte important pentru el să 
știe că e vorba de iubire, deoarece altfel totul a însemnat doar o 
satisfacere sordidă a sinelui, și el nu poate crede așa ceva. 
Adevărat, a existat întotdeauna dorinţa, tresăririle cărnii, dar el 
își spune că originile acestora au existat întotdeauna în creierul 
lui, în capacitatea lui de a adora și adula frumuseţea. 

Fata lui va avea un copil al ei. II încearcă o confuzie atipică 
legată de sentimentul care îl încearcă. Ţinând plicul nedeschis în 
mâini, la început simte plăcerea perversă că într-o bună zi și ea 
va simţi cum e să fii judecat și găsit vinovat de dorinţă. Este 
prerogativa tuturor copiilor să arunce răceala privirii lor critice 
asupra slăbiciunilor părinţilor. Işi spune sieși că nimeni nu scapă 
de așa ceva. In câteva clipe însă, plăcerea de moment este 
înlocuită de o senzaţie a distanţei enorme la care ea s-a 
îndepărtat de el. Un copil o va duce într-un alt loc, poate o va 
purta în mod irevocabil dincolo de orice posibilitate ca el s-o 
ajungă sau dincolo de orice nevoie viitoare de el. Și mai e și un 
copil pe care el s-ar putea să nu-l vadă niciodată. Nu știe ce să 
simtă față de copilul nenăscut, dar când Laura revine în 
încăpere nu-și mai întoarce privirea spre ea, deoarece este 
brusc înspăimântat ca ea să nu descopere că este privită de un 
bătrân. 

— Interesant, spune ea, postându-se de cealaltă parte a 
biroului. N-ai deschis scrisoarea încă? 


— Nu, răspunde el. Nu încă. 

— Felicitări. 

— Felicitări? 

— O să fii bunic. 

El își ridică privirea și pentru prima dată nu resimte plăcere 
văzându-i zâmbetul, după care deschide plicul cu mișcări încete. 


Nu e sigur deloc dacă să-i dezvălui ceva lui Beckett sau nu. 
Nu e treaba lui și lui Stanfield nu-i lasă impresia unui om care i- 
ar mulţumi pentru că-i împărtășește chestiuni personale, așa că 
la început doar îi dă adresa și îi cere să-l conducă acolo. Este la 
o distanță de aproape douăzeci și cinci de minute în afara 
Belfastului, într-un orășel ordonat, unde populaţia rurală 
autohtonă și navetiștii de clasă mijlocie conlocuiesc în bună 
pace. Când Beckett îl întreabă dacă știe mai exact unde e 
adresa, el trebuie să mărturisească că nu știe, așa că trebuie să 
oprească și să ceară indicaţii la un atelier auto din partea 
locului. Este un drum de cinci minute cu mașina de la strada 
principală a așezării. Simte o stare de nervozitate apucându-l, 
așa că încearcă să uite de asta inițiind o conversaţie. 

— Ai copii? întreabă el. 

— Doi, răspunde Beckett. Două fete. 

— Câţi ani au? 

— Cea mare are nouă, cealaltă șase. 

Stanfield are senzaţia că anchetează un inculpat hotărât să 
nu dezvăluie nimic. De cealaltă parte a drumului se văd schelete 
de case noi, toate deprimant de asemănătoare. 

— Și cum le cheamă? 

— Flora și Fiona. Mama lor e scoțiană. 

Inspectează cu privirea casele din Close, căutând indicii după 
care să ghicească locuinţa fetei lui, dar își dă seama că habar n- 
are ce anume caută și starea de nervozitate începe din nou să-i 
scurme stomacul. Ce groaznic e să fii înspăimântat că îţi vezi 
propriul copil. Ar fi pentru prima dată în cinci ani, cinci ani în 
care ea a pus mâna pe un soţ pe care el nu l-a cunoscut, și-a 
luat o slujbă în învăţământ despre care el nu știe nimic și acum 
e pe cale să nască un copil. Mereu copila încăpățânată, iar 
absenţele lui frecvente din timpul adolescenţei ei au contribuit 
la distanţarea de orice intimitate care se presupune că ar trebui 
să existe între tată și fiică, dar și la întărirea legăturii dintre ea și 


mamă. 

Beckett îi aruncă o privire în oglinda retrovizoare ca să vadă 
unde ar vrea el să oprească. E greu să vezi plăcuţele cu numere 
în întuneric. Oare ea o să vrea să-l primească, să-i dea voie 
înăuntru? Zărește un număr și apoi își dă seama că se întinde pe 
lungimea a două case. 

— Aici, rostește el, ca și cum ar fi știut dintotdeauna. 

Este o căsuţă gen bungalow mică și separată, cu ziduri albe și 
o pajiște minusculă deschisă spre șosea. Pe aleea de intrare se 
odihnește un Volkswagen Golf gri - a uitat cum își dădea seama 
cât de veche e o mașină după numărul de înmatriculare. Lumina 
din camera din faţă este aprinsă, dar draperiile sunt trase, așa 
că poate vedea puţin din holul de intrare prin glasvandul din 
cealaltă parte a ușii. Nu are chef să se dea jos din mașină. Holul 
este zugrăvit în crem și se pare că pe jos are parchet normal 
sau laminat, care duce până în bucătărie. Casa este îngrozitor 
de banală, lipsită de orice trăsătură sau element arhitectural 
care să-i permită să întrezărească ceva din viaţa trăită înăuntru. 
Beckett îl privește din nou în oglinda retrovizoare și, chiar atunci 
când își dă seama că trebuie să se dea jos și să deschidă 
portiera pentru celălalt, Stanfield se apleacă în faţă și îl oprește 
bătându-l ușor pe umăr. 

— Îmi pare rău, spune el. Tocmai mi-am amintit ceva 
important. Trebuie să mă întorc la apartament. 

Se lasă la loc pe spatele canapelei și evită să-l privească pe 
Beckett în ochi în oglindă, în vreme ce mașina este întoarsă pe 
drumul către oraș. 

Când ajung aproape de apartament, simte că ezită să se 
întoarcă la pustietatea locuinţei și aproape că e pe punctul de a- 
| întreba pe Beckett dacă nu vrea să meargă undeva să bea 
ceva, dar știe că demersul lui e lipsit de speranţă și că e 
nepotrivit să ceri asta cuiva care e la datorie și mai și șofează pe 
deasupra. După ce mașina se oprește în fața blocului, Beckett 
se dă jos și deschide portiera. 

— Îmi cer scuze pentru drumul irosit, rostește Stanfield, 
conștient că pentru Beckett ar fi fost mult mai simplu dacă 
recunoştinţa pentru serviciul prestat ar fi fost demonstrată 
printr-o recompensă bănească discretă. 

Stă și se uită după mașina care dispare lăsând în urmă o dâră 
de lumină ce se micșorează încetul cu încetul. Se întreabă dacă 


Beckett își va vedea cele două fete când ajunge acasă sau dacă 
ele vor fi adormit deja. Poate va avea noroc și le va prinde 
înainte să treacă în lumea viselor, și atunci se va așeza pe 
marginea patului și le va întreba cum le-a fost ziua. Introduce 
numărul de acces în panoul de lângă ușă, apoi ia liftul până la 
ultimul etaj, încercând să-și aducă aminte de momente 
asemănătoare petrecute cu propria lui fiică dar, deși e convins 
că ele au existat, amintirile sunt vagi și înceţoșate de trecerea 
timpului. Se uită fix la el însuși în oglinda din lift. Oare a iubit-o 
vreodată așa cum s-ar fi presupus că trebuia? Chipul i se ascute, 
ridurile sunt mai pronunţate pe la colţurile ochilor și pe frunte. 
Are nevoie de o băutură ca să liniștească tremurai interior, o 
băutură care să-i anihileze acest acces neobișnuit și nedorit de 
sentimentalism. Un copil înseamnă o responsabilitate. lar 
responsabilitatea se poate transforma ușor în povară. Acum, că 
ea a ales să-l elibereze de așa ceva, de ce ar mai trebui să 
resimtă vreo vină? Mai bine să se bucure de eliberare, mai bine 
să-și întindă aripile. Clipește, ca și cum gestul reflex i-ar îngădui 
să socotească mai limpede totul, dar în oglindă se concentrează 
asupra părului care începe treptat să-i cadă de pe cap. A început 
să arate așa cum arăta tatăl lui în acele poze de familie alb- 
negru. 

Când intră în apartament nu aprinde luminile mari. Fără să-și 
dea haina jos, își toarnă ceva de băut și se duce la fotoliul de 
lângă fereastră. Undeva jos, pete tremurătoare de lumină 
scânteiază pe fundalul negru al râului. Masa întunecată de apă 
pare atât de neagră și de groasă încât el are sentimentul că ar 
putea întinde să o cuprindă în palmă fără să verse vreo picătură. 
Vinul pare acru și el știe că oricât de mult ar bea, licoarea nu-i 
va disipa senzaţia tot mai intensă de solitudine pe care i-o 
conferă apartamentul. Undeva jos, spre dreapta lui, se vede 
ceața albicioasă a terenurilor de tenis iluminate și ale clubului 
privat la care şi el a primit un carnet de membru. Încearcă să-și 
mai revină gândindu-se la o partidă de tenis cu Laura, după care 
ea vine în apartamentul lui situat la o distanţă convenabilă ca să 
bea ceva și... în fine, un lucru duce la un alt lucru, numai că 
fantezia lui adolescentină pare deznădăjduită și disperată. 
Oricum, scânteia trezită prin conștientizarea ei în mintea lui îi 
confirmă ceea ce el știe deja, anume că există o singură salvare 
din calea singurătăţii din inima lui, și aceea nu se regăsește într- 


o sticlă de băutură. 

Ezită și încearcă un ultim pahar de vin, dar știe că e degeaba, 
așa că se duce la baie și își împroașcă apă pe faţă, apoi se 
șterge cu delicateţe cu un prosop alb, ca și cum i-ar oferi feţei o 
alinare blândă contra șocului apei reci. Se uită la sticluţele cu 
parfum, își plimbă arătătorul peste ele ca un om care e pe cale 
să aleagă o carte dintr-un raft și se oprește la Guerlain. li place 
cuvântul la fel de mult ca și esenţa - citrice, lapsang, seminţe de 
hibiscus și floare de patchouli. Işi dă puţin pe obraji și pe gât și 
simte un fior de vigoare înnoită, și atunci blesteamă haznaua de 
țară în care s-a trezit temporar cu domiciliul din pricina 
dizgraţiei lui de moment. Își spune sieși că e greu să îţi înalţi 
capul într-un ţinut uitat de Dumnezeu, unde o navă care s-a 
scufundat și un fotbalist alcoolic sunt consideraţi icoane sfinte. 

Işi îndreaptă cravata și își trece o mână prin păr, convins că 
vor mai trece zece ani până ce rărirea părului se va transforma 
într-o chelie parţială, plină de demnitate. Numărul se găsește 
exact acolo unde își amintește el că l-a notat; zâmbește când îl 
vede listat în agenda lui de adrese la rubrica „Urgenţe”. li fusese 
furnizat de un fost membru al personalului civil care îi botezase 
misiunea din Nord cu sintagma „exilul din Gulag” și îi 
recomandase locaţia ca fiind de mare clasă și discretă din toate 
punctele de vedere; își blochează propriul număr și formează 
celălalt număr. li răspunde o voce de femeie, politicoasă, cu ton 
de om de afaceri, fără extremisme de accent și, din fericire, 
lipsită de prefăcătorii, pricepută în astfel de treburi intime. Da, 
va plăti bucuros cu bani gheaţă. Preferinţe personale? Nu-i 
poate spune că un bun cunoscător nu are favorite anume sau că 
parțial plăcerea se regăsește în surpriză, în unicitatea fascinantă 
a fiecărei femei, așa că alege la întâmplare din meniul pe care 
ea i-l oferă. li plac adjectivele folosite de ea, cuvintele extrem de 
politicoase și de o plăcută modă veche precum „elegantă” și 
„educată”, dar se strâmbă pupii la „cu inima fierbinte”. Nu are 
nevoie să i se amintească faptul că este vorba de o pură 
operaţiune comercială, dar nici nu are nevoie să considere că e 
vreun act de caritate. Nu, nu acasă la el - o va întâlni într-un 
hotel din centrul orașului și e bucuros să accepte recomandarea 
ei. Da, ea poate face aranjamente și poate plăti camera înainte 
- pur și simplu va adăuga costul suplimentar la plata fetei. 
Femeia are nevoie de un nume, nu contează ce nume, iar 


pentru o secundă, confruntat cu dificultatea unei asemenea 
alegeri, el are probleme. Femeia a mai trecut prin așa ceva, și îi 
propune nume care în urechile lui răsună ca ale unor foști 
fotbaliști sau ale unor comis-voiajori; cercetând cu privirea stiva 
de CD-uri din apropierea telefonului, el îi spune în sfârșit că se 
va numi John Tavener. 

Se simte un pic nervos când ia loc pe bancheta din spate a 
taxiului. Nu este vorba de o experienţă nouă, dar nici de una 
deosebit de cunoscută. Zile de disperare. Împlinirea nevoilor. 
Incearcă să-și amintească chestiunile formale, parcurge în minte 
o listă de verificări, confirmându-și pentru sine că și-a lăsat 
portofelul în apartament, că dispune de banii gheaţă necesari, 
că nu are documente personale asupra lui. Are un card de credit 
ascuns cu atenţie pentru urgenţe neprevăzute. 

Orașul pare necunoscut, golit de trăsăturile lui diurne și 
îmbrăcat acum într-o haină de neon puternic, care îl face la fel 
de anonim precum toate orașele noaptea. Cu toate astea, pe 
măsură ce se apropie de centru, Stanfield remarcă o anumită 
nuanţă de ieftin și vulgar, același stigmat al clasei muncitoare 
purtat de orașe precum Glasgow și Liverpool, prea puţin 
înfrumusețat de construcţii noi și de luciul sticlei și al luminii; 
apoi sesizează ceva primitiv care pândește chiar sub acel aspect 
de suprafaţă. Să fie pură imaginaţie, faptul că el are bani în 
buzunar sau pur și simplu faptul că e un străin într-un oraș 
noaptea generează senzaţia de ameninţare? Privirea lui 
urmărește un grup de fete sumar îmbrăcate, care se ţin de braţ, 
părând imune la frig, purtându-și doar sexualitatea lor înnăscută 
ca pe o haină în vreme ce tocurile lor înalte țăcăne pe asfalt ca 
un cor de sunete. O ceată amorfa, negrupată, de tineri cu 
cămăși descheiate la gât se apropie de fete cu un scop 
nedefinit. Unul dintre tineri ridică o halbă de bere în aer ca un 
salut la adresa femeilor care trec prin apropiere. Pe grilajele 
primăriei stau adunaţi mai mulţi rockeri zdrenţăroși, negri 
precum niște corbi. E la fel ca peste tot și ca nicăieri anume, dar 
el își spune că dacă ar cobori geamul portierei ar simţi izul de 
sulf care umple aerul, ca și cum tocmai ar fi fost aprins un 
chibrit, parte a senzaţiei latente de frecare, limita dură a vieţii 
care poate lovi pe oricine în mod neașteptat și neprevăzut în 
acest oraș. 

Privirea lascivă a șoferului de taxi se prelinge peste fiecare 


grup de tinere femei pe lângă care trec, și când depistează o 
fată ceva mai dezbrăcată scoate pe gură un mic șuierat, pe care 
Stanfield nu e sigur dacă să-l interpreteze ca fiind de plăcere 
sau de dezgust plin de excitare. 

— Câteva sunt bucățele rare, rostește șoferul de taxi. Mai 
mult goale decât îmbrăcate. 

— Cam rece pentru asta, comentează Stanfield. 

— Unele dintre gâștele astea au pielea ca de găină. Uită-te la 
ele! Cum își imaginează că arată? Te fac să vrei să te-ntorci 
când e vremea de ieșit pe-afară. Nu v-ar veni să credeţi ce 
vedeţi. Dacă ar fi fost fata mea... 

Stanfield nu are chef să audă mai departe, așa că îl întrerupe 
întrebând dacă au ajuns la destinaţie, dar întrebarea nu 
primește răspuns, căci mașina se oprește în faţa ușilor de acces 
în hotel. Stanfield plătește, în același timp refuzând propunerea 
de a-și rezerva o călătorie înapoi, după care se grăbește să fugă 
din frig. A mai fost odată acolo, când a vorbit la o conferinţă, și 
chiar dacă foaierul pare renovat, el știe aranjamentul și se 
îndreaptă imediat spre bar. Își ia ceva de băut, apoi se duce cu 
paharul spre una dintre canapelele de piele care umplu parterul. 
A ajuns un pic mai devreme, așa că se lasă pe spătar și-i 
observă pe clienţii hotelului. Nu sunt mulţi, și cu toţii par 
preocupaţi de propriile lor conversații. Un grup de patru oameni 
de afaceri privesc fix la un laptop, turnându-și reciproc ceai și 
mâncând sendvișuri. Au accente englezești, și între ceai și 
sendvișuri sunt ocupați să răspundă la sunetele de apel ale 
telefoanelor mobile. Stanfield încearcă să-și aducă aminte ce 
făceau oamenii înainte de apariţia acestor jucării tehnologice ca 
să pară importanţi, ca să-și anunţe public apartenenţa la cine 
știe ce club exclusivist. Presupune că totul se reducea la haine și 
accent, așa că simte satisfacţie să le studieze pantofii cumpăraţi 
dintr-un lanţ de magazine, funcţionalitatea de prost-gust a 
genţilor lor diplomat și a bagajelor de mână, accentele lor 
marinărești. 

Dincolo de ei stau două cupluri, poate părinţii cu fiul sau fiica 
lor căsătorită. Se întreabă cine încearcă mai mult să 
impresioneze, apoi își amintește că nu l-a cunoscut niciodată pe 
bărbatul cu care s-a măritat Emma. Oare ce le-a spus ea 
părinţilor lui în privinţa motivului absenței lui de la nuntă? Oare 
l-a convins pe proaspătul ei soţ de culpabilitatea tatălui ei, de 


corupţia adâncă în care se presupunea că se afundase? Oare 
cine îi condusese fata la altar sau poate că avuseseră parte de o 
ceremonie civilă care să sfideze toate tradiţiile bisericești 
depășite? Poate că, de fapt, el o dăduse deja altcuiva cu multă 
vreme înainte. Soarbe din whisky - în seara asta simte nevoia 
de ceva mai tare ca vinul, ceva care să aprindă focul acolo unde 
doar fumegă un pat gri de cenușă. A venit intenţionat mai 
devreme, deoarece anticiparea face parte din plăcere și îi 
permite să-și închipuie fiecare femeie pe care o vede căzând 
pradă braţelor învăluitoare ale dorinţei lui. Așa că pentru câteva 
secunde ar putea fi femeia cu păr lung, negru, și cu ochi la fel 
de negri, sau tânăra în haină roșie al cărei păr mai scurt îi 
accentuează pomeţii obrajilor și îi conferă chipului un aer 
atrăgător de inocenţă. Dar fiecare dintre ele trec pe lângă el, 
fără să ia în considerare sau indiferente la privirile lui 
admirative. Pentru o fracțiune de secundă una îi răspunde la 
privire, dar înainte ca el să-i replice cu un zâmbet, femeia cade 
în braţele tipului care o aștepta. lar atunci, chiar în clipa în care 
el își pleacă privirea către ceasul de la mână, ca din senin vede 
o femeie stând în faţa lui. 

— Bună, John. 

Accentul și chipul ei îi spun că e probabil de origine est- 
europeană, iar când se ridică pentru a o întâmpina cum se 
cuvine își dă seama că e cu câţiva centimetri mai înaltă decât 
el. După ce ia loc în faţa lui, el cheamă un chelner ridicând 
mâna și o întreabă dacă vrea să bea ceva. Ea comandă vodcă și 
o Cola, și îi zâmbește. El se bucură că ea e de undeva departe. ÎI 
bucură tot ce vede - albastrul ochilor, albeaţa pielii, urma 
ușoară de ruj roz și blondul părului lung până la umeri, care se 
vede că a fost coafat la un salon scump. Are aproape treizeci de 
ani, poate un pic mai mult, iar când se uită la ea se gândește la 
zăpadă - zăpada rece și frumoasă lipsită de urme de pași, ce 
pare nerăvășită și pură. 

— Bună, răspunde el. Apoi, după secunda de tăcere care 
urmează: Arăţi bine. 

— Mulţumesc, replică ea, dând ușor din cap, dar de o manieră 
care pare să-i pună părul în mișcare. 

— E frig în seara asta, continuă el, încă gândindu-se la 
zăpadă, apoi stingherit de banalitatea cuvintelor rostite. 

Ea dă din cap dar nu spune nimic. Chelnerul sosește cu 


băutura iar el e dezamăgit să o vadă mulţumindu-i cu același 
zâmbet pe care i-l oferise și lui cu câteva clipe înainte, dar își 
spune că e vorba de moneda folosită de ea și că în schimbul 
acestui lucru îi va oferi lui drepturi comerciale exclusive. Înainte 
ca ea să ia o gură din licoare, îi sună telefonul. Se scuză înainte 
de a răspunde, iar conversaţia nu durează decât atât cât ea să 
rostească „da” și „totul e-n regulă”. El se uită la hainele ei și 
chiar și acestea îl mulţumesc. Nimic vulgar sau strident, doar un 
costum bine croit care îi scoate în evidenţă pielea și părul. La 
gât are un singur șir de perle - unul dintre puţinele lucruri a 
căror evaluare el nu a reușit să o deprindă niciodată. Femeia 
închide telefonul și își cere iarăși scuze, spunând: 

— Doar verificam că e totul în regulă. Gata cu întreruperile. 

— Şi e totul în regulă? întreabă el. 

— Cred că da, zice ea, zâmbindu-i și mișcându-și din nou 
părul. 

Pare o mică explozie de zăpadă. Totul la ea emană calm și 
încredere, iar când bea din pahar nu își ia deloc privirea din ochii 
lui, iar el știe că femeia asta nu-și va dezvălui niciodată 
dezamăgirea sau indiferența pe care le-ar putea simţi. 

— Și cum să îţi spun? 

Işi dă imediat seama că este genul de întrebare care invită la 
răspunsul standard „Cum vrei tu”, dar ea își cere din nou scuze 
și întinde mâna spunându-i că o cheamă Kristal. Mâna ei pare 
ușoară și rece la atingere, cu unghiile vopsite în aceeași culoare 
ca și buzele. Ar vrea să o ducă la buze, dar după ce o ţine un pic 
mai mult decât ar fi normal pentru o simplă strângere, îi dă 
drumul. Mâna alunecă încet, iar degetele ei se preling pe lângă 
ale lui. Vrea să o întrebe de unde vine, parcurge în minte origini 
posibile, dar știe că ar fi o impoliteţe și că răspunsul nu ar avea 
de ce să fie mai adevărat decât numele ei. Este sigur însă că ea 
se află ilegal în ţară, parte a diasporei economice care a început 
să-i bată pe irlandezi la propriul lor joc vechi de când lumea. 
Acum unii îi spun necesitate economică - „ei fac treburile pe 
care nimeni nu le vrea” -, așa că iată acum această tânără 
femeie de undeva departe, care plutește printre senzațiile 
încercate de el ca prima zăpadă a iernii. Speră că vor avea grijă 
de ea, că o vortrata bine, că ea își va face repede suma de bani 
și va pleca. lar în vreme ce absoarbe frumuseţea aceea rece, își 
spune că nu e vorba de o necesitate economică, ci de una 


spirituală. Că el o va trata bine. Că el o va plăti bine. Şi că va 
avea grijă să fie bine pentru amândoi. _ 

Unul dintre oamenii de afaceri se uită la ea, apoi la el. Incepe 
să resimtă disconfortul. Locul acela e prea expus. Ea aruncă o 
privire în direcţia privirii lui și îi citește imediat gândurile. 

— Ar trebui să mergem, spune ea. Eu plec prima. Apoi 
împinge un pătrăţel de hârtie spre el, pe care scrie numărul 
camerei. Lasă-mă zece minute. Etajul trei. la numărul cu tine. 
Uneori câte cineva îl uită și își petrece întreaga noapte căutând 
camera corectă. 

O urmărește plecând, apoi încearcă să revină cu lejeritate la 
băutura lui. E primul lucru pe care ea l-a făcut sau l-a spus greșit 
amintindu-i lui că au existat și alţii. Mai bine i-ar fi îngăduit să se 
consoleze cu iluzia că el este singurul. 

Își termină băutura cu o nonşalanţă pe care o consideră 
potrivită, apoi aruncă o privire spre ceas. Grupul de oameni de 
afaceri este iarăși concentrat asupra ecranului de calculator - 
unul dintre ei arată diverse lucruri celorlalţi cu vârful pixului -, 
așa că se ridică încet și își încheie haina. Poate că de vină e 
băutura, poate că de vină e aerul din clădire, dar a început să se 
simtă prea încălzit, așa că își descheie la loc nasturii, își scoate 
haina și o pune lejer peste braţ. Se trezește din nou într-un lift, 
dar de această dată se bucură că nu vede nicio oglindă. Situaţia 
îi scapă de sub control. Ceva s-a pierdut. Inţelege acum că a 
comis o eroare acceptând slujba și venind în acest oraș. Nu 
crede în fantome, dar e ceva de spectru în gândurile care au 
început să-l bântuie. Încearcă să-și aducă aminte cât de albaștri 
erau ochii ei, dar conștientizarea tot mai intensă a unei disperări 
tot mai profunde începe să-i tempereze dorinţa. Cum ar arăta 
dacă ar putea să se vadă acum? Cum a arătat în ochii ei? 
Zâmbește când își amintește cenușiul luminos al rechinilor, apoi 
se înfioară puţin. Oare ea vede, dincolo de banii și de costumul 
lui scump, ceva de prădător în el? Pentru o secundă alunecă în 
autocompătimirea pe care o disprețuiește atât de mult, apoi își 
aduce aminte de pustietatea din apartament care ameninţa să-l 
prindă în capcană, luciul negru al apei dedesubt, iar când ușile 
liftului se deschid, pășește pe coridor cu convingerea înnoită a 
nevoii sale și cu convingerea că are dreptul să și-o satisfacă. 

Ea îi deschide ușa aproape imediat, îi ia haina de pe braţ și o 
atârnă de cuierul de după ușă. El vede cum palma ei mătură 


instinctiv o scamă de pe guler - fără îndoială că e o femeie 
pentru care detaliile sunt importante. A făcut lumina mai mică, 
iar pe o măsuţă de lângă pat se odihnesc două pahare cu 
băutură. Totul este pregătit. Dar el are nevoie să vorbească și 
vrea să o audă pe ea vorbind, vrea să-i arate ceva mai mult 
decât se așteaptă. Ştie că e vanitate, dar speră să o facă să 
înţeleagă că el e diferit de ceea ce a existat înainte și că în 
ciuda schimbului de bani pe care ea i-a strecurat rapid și discret 
în poșetă, în ciuda anonimităţii camerei, el dispune de 
capacitatea de a dărui la fel de mult pe cât primește. Ca atare, 
când ea se așază pe marginea patului și începe să-și scoată 
haina de la costum, el o oprește și îi ia mâna rece și albă, pe 
care o apasă pe obrazul lui. Mai mult ca orice vrea să-i ofere 
gingășie, ca să capete același lucru de la ea. Dacă ar putea avea 
parte doar de așa ceva, ar fi în stare să plătească toţi banii din 
lume. Ceva se rupe în el; cade în genunchi la picioarele ei și își 
pune capul în poala ei. Nu-i pasă de demnitate, nu-i pasă de 
nimic, iar pentru o secundă nu se petrece nimic, apoi simte 
mâna ei mângâindu-i cu blândeţe părul și o aude spunându-i că 
totul este în regulă. 

După aceea ea vorbește puţin, dar e mereu atentă cu ea 
însăși. E poloneză și speră să câștige suficienţi bani ca să-și 
plătească studiile universitare. El zâmbește involuntar când 
aude că vrea să devină avocat. Incearcă să întrebe dacă poate 
lua legătura cu ea independent de angajatorii ei, dar ea clatină 
din cap, continuând să spună că nu este posibil chiar și atunci 
când el încearcă să o convingă și este forțat să folosească 
vulgaritatea termenului „aranjament”. Părul ei este răsfirat pe 
albeața pernei și albastrul ochilor constituie singura pată de 
culoare, iar când aceștia se închid în somn el știe că a pierdut-o. 
A plătit pentru întreaga noapte, dar în vreme ce stă întins și 
perfect nemișcat lângă ea, ascultându-i respiraţia, știe de 
asemenea că vrea s-o părăsească neapărat acum, și nu în 
lumina dură și stânjenitoare a dimineţii, așa că se dă tăcut jos 
din pat și se duce la baie, închizând ușa după el. Face un duș cât 
de repede poate, dar nu-și îngăduie să se privească în oglindă, 
apoi, întorcându-se în încăpere, se îmbracă, uitându-se tot 
timpul la ea. Camera este luminată doar de neoanele orașului, și 
el se duce la fereastră și se uită fix la străzile de dedesubt. 
Bineînţeles că afară ar fi trebuit să fie zăpadă, însă de acolo se 


aude doar plânsetul în descreștere al unei sirene îndepărtate și 
niște voci care ţâșnesc în sus fragmentate. O privește pentru 
ultima dată, apoi pleacă. 

Afară, în vreme ce așteaptă taxiul, își ridică gulerul hainei ca 
protecţie față de frigul mușcător al nopţii. Frigul și umezeala îl 
pătrund până în măduva oaselor. Se imaginează pe sine ca fiind 
acel dosar căzut pe jos, cu paginile lui secrete prinse și 
împrăștiate de vânt, apoi se înfioară gândindu-se iarăși la 
zăpadă și cum toamna tăcută acoperă deja peisajul pe care el 
încearcă să și-l închipuie, și îl apucă tristețea la gândul că până 
dimineaţă toate acestea vor fi dispărut fără urmă. 


Matteo este neclintit. Dosarul a fost falsificat. Chipul lui este 
animat și pentru o clipă îi amintește lui Stanfield de un ogar care 
trage de lesă, disperat să adulmece fugarul. 

— E o treabă de amatori. O nenorocită de treabă de amatori! 
spune el, și este limpede că furia lui este întretăiată de emoție. 

Lasă teatral dosarul să cadă pe biroul lui Stanfield, apoi își 
trece mâna prin păr așteptând aprobarea maestrului pentru 
spiritul lui de observaţie. Stanfield se uită la Laura, care se 
ridicase în picioare și se apropia de birou privind dosarul 
încontinuu, ca pe o ființă extraterestră. Devine brusc conștient 
de faptul că amândoi știu că el a parcurs dosarul fără ca aparent 
să detecteze ceea ce se presupunea a fi o treabă de amatori. 
Connor Walshe. Se întreabă de ce dosarul nu conţine o 
fotografie a băiatului. 

— Toată chestiunea este o harababură, rostește el neutru. E 
ca o gură de scurgere în care ei au turnat totul. 

— E vorba de ceea ce au scos, îl aude pe Matteo spunând, și e 
conștient că Laura se uită la Matteo, și nu la el. 

Ea își pune degetele pe dosar. 

— Poate că i s-a vărsat conţinutul ca dosarului de alaltăieri, 
spune el, încercând o glumă. 

Ea are degete mici și subţiri. Inelul se vede vulgar de 
ostentativ și e disproporționat faţă de dimensiunea mâinii. Când 
Matteo ridică brusc dosarul, ea își trage mâna ca și cum ar fi fost 
șocată de mișcarea energică. 

— Indexul a fost alterat și unele pagini au fost adăugate după 
aceea. Nu e nici măcar aceeași nenorocită de hârtie. Ce cred ei 
că suntem noi - niște idioţi? 


Împrăștie paginile pe birou, apoi își înfige degetul în locurile 
relevante. 

— Vedeţi? întreabă el, și Laura încuviinţează. Vedeţi? întreabă 
el din nou, uitându-se la Stanfield. 

Dar Stanfield a văzut și a înţeles deja. Se gândește la plicul pe 
care i l-a dat Maria Harper, dar alege să nu spună nimic despre 
conţinutul acestuia deoarece conștientizează deja faptul că se 
găsesc la marginea nisipurilor mișcătoare, o mlaștină 
înșelătoare dintr-un peisaj unde un pas greșit poate însemna 
absorbţia în neant. Trebuie să fie atent, poate trebuie să se 
protejeze mai bine decât oricând altcândva, căci întrezărește la 
orizont un păienjeniș de rău augur care abia așteaptă prada. Ca 
atare, ca să gândească ce are de făcut, își blochează auzul față 
de tirada de idealist moralist a lui Matteo și faţă de sprijinul din 
simpatie al Laurei, și se uită fix la dosarul murdar, cu 
amprentele lui de degete și cu zgârieturile de pix din locurile în 
care cineva pare să fi încercat să vadă cum scrie pasta. Se 
întreabă ce alte hârtii din acest dosar pătat și închis la culoare 
sunt mânjite și marcate invizibil. Dar gândurile lui revin la scena 
din fața ochilor când zărește izbucnirea de furie din ochii lui 
Matteo și când îl aude întrebând: 

— Deci ce facem în legătură cu asta? 

Cu timpul, își spune Stanfield, când va sta de cealaltă parte a 
biroului, așa cum fără îndoială se va întâmpla, Matteo va ajunge 
să priceapă inutilitatea unei asemenea întrebări, căci, ca să 
ajungă unde acum stă el, va înţelege că doar tinerii cred că 
managementul se referă la a face lucruri și că la maturitate cel 
mai mare talent dintre toate este abilitatea de a nu face nimic. 
Așa că, într-un mare spectacol de convingere de care este 
capabil, el declară solemn: 

— Aceasta este o tentativă gravă și condamnabilă de a 
zădărnici activitatea Comisiei și are în mod limpede intenţia de 
a submina credibilitatea procesului. Bănuiesc că nu va fi ultimul 
exemplu de acest gen cu care ne vom confrunta, așa că trebuie 
să adoptăm o poziţie de forță. Vreau ca amândoi să pregătiţi o 
analiză detaliată despre locurile unde credeţi voi că dosarul a 
fost manipulat - consultaţi experţi independenţi dacă va fi 
nevoie -, iar după ce faceţi asta am să-i contactez pe toţi ceilalţi 
însărcinaţi. Voi merge până la cea mai înaltă instanţă cu chestia 
asta dacă nu obţinem răspunsurile corecte. 


Este recompensat de credinţa și respectul întipărite pe feţele 
lor, iar până la sfârșitul discuţiei le vede încântarea, sentimentul 
de luare de poziţie într-un scop corect. Pentru o vreme se 
cufundă în atmosfera caldă și luminoasă, apoi, în vreme ce Îi 
urmărește ieșind din încăpere cu pasul și inima ușoare, simte 
pentru o fracțiune de secundă un fior de simpatie pentru ei și 
pentru ceea ce lumea va avea să-i mai înveţe. 

In acea noapte participă la una din aparent interminabilele 
ceremonii menite să sărbătorească noul proces de pace și să 
onoreze însărcinațţii cu acest proces; chiar dacă acest eveniment 
în ţinută de gală de la castelul Hillsborough este cel mai 
prestigios de până atunci, Stanfield descoperă că nivelul general 
de plictiseală este pe măsura experienţelor sale anterioare. Se 
stă în picioare din plin și se schimbă cuvinte de conjunctură, în 
vreme ce chelnerițe în rochii negre servesc canape-uri ridicole, 
apoi vin inevitabilele discursuri. Descoperă faptul că ceilalţi 
însărcinaţi sunt cu toţii cam insipizi; cu toţii sunt ușor mai 
bătrâni decât el și au morga și patina de superioritate a celor 
recent pensionaţi. Il evită mai ales pe judecătorul sud-african 
care pălăvrăgește la nesfârșit despre experienţele lor comune și 
persistă în evidenţierea acelui proces ca pentru a sublinia 
înapoierea imitaţiei actuale. Doar două lucruri îl împiedică pe 
Stanfield să plece discret de acolo, deoarece se gândește deja la 
Kristal, iar perfecțiunea albă a pielii ei pare și mai perfectă când 
este proiectată peste această mare de cenușiu pompos și de 
chipuri îmbujorate de vin - curiozitatea de a auzi unul dintre 
primele discursuri publice ale noului prim-ministru şi 
atractivitatea chelnerițelor. 

Însă, în vreme ce atractivitatea femeilor continuă să-l 
mulțumească, discursul devine o sursă de imensă dezamăgire, 
și atunci el își ironizează propriul sentiment naiv de anticipare, 
dându-și seama, blazat, că este posibil ca gura care scoate 
cuvinte să se fi schimbat, dar cei care au scris discursul au 
rămas aceiași. Este un discurs moale și greţos care îi dă lui 
Stanfield sentimentul că a mâncat prea mult zahăr, în vreme ce 
suportă cu stoicism referirile necontenite la vindecare și 
închiderea rănilor. Aude cuvântul vindecare atât de des încât ar 
vrea să se ridice și să strige că poate ar fi fost mai bine să 
angajeze niște doctori în loc de reprezentanţi ai legii. Din 
fericire, discursul nu include nicio tentativă de figuri măreţe de 


stil, cum ar fi intervenţia mâinii istoriei, ci doar o amărâtă de 
relatare cu referințe  tautologice la momente istorice 
remarcabile și imagini mai degrabă obosite despre construirea 
viitorului. Aplauzele de după aceea sunt politicoase, dar 
reţinute. Stanfield se uită la ceas și se strecoară afară înainte ca 
următorii vorbitori să aibă ocazia de a urca pe podium și de a-i 
strica și mai mult seara. 

Ea ajunge la o jumătate de oră după ce Beckett îl lasă acasă. 
A decis că, indiferent de consecinţe, preferă să o cheme în 
apartament decât să se mai întâlnească cu ea în vreun hotel din 
oraș, încercând să se convingă pe sine însuși că e mai prudent 
să evite astfel de spaţii publice, dar știind prea bine că o vrea 
acolo în speranţa că astfel va exorciza pustietatea din locuinţa 
lui temporară. Înainte ca ea să ajungă, se schimbă în haine 
confortabile și face repede curăţenie în toate camerele, 
îndepărtând orice l-ar putea identifica sau care ar dezvălui prea 
multe despre el, însă în realitate are puţine de făcut, întrucât 
reședința nu a fost niciodată înzestrată decât cu ceea ce e 
necesar unei funcționalități austere. 

E mulţumit de punctualitatea ei - îi permite să viseze că e 
dornică să-l vadă, o fantezie conservată de zâmbetul cu care ea 
îl întâmpină și de sărutul aparent pasional pe obraz. O duce în 
livingul mare, păstrând o mică distanţă astfel încât să o poată 
inspecta cu privirea mai ușor și admiră din nou eleganta alegere 
a hainelor - de această dată poartă o haină de stradă trei 
sferturi, din lână, cu o eșarfă de mătase verde pal la gât, iar 
când se postează în spatele ei ca s-o ajute să-și dea jos haina 
închide ochii pentru o secundă și îi adulmecă mirosul, lăsându-și 
buzele să îi atingă ușor părul. Sub haina de stradă e îmbrăcată 
cu un pulover de cașmir, pantaloni închiși la culoare și același 
șirag de perle ca prima dată. li oferă ceva de băut și privește 
cum ea se plimbă prin încăpere, absorbind totul cu privirea, 
uneori atingând ușor lucruri cu vârfurile degetelor. Ca un copil 
într-un magazin de jucării, își zice el, apoi, din cine știe ce motiv 
nedorit, își amintește dimineaţa de sâmbătă când, mânat de un 
imbold temporar de vinovăţie pentru compensarea unei 
perioade de neglijenţă, și-a dus fiica la Hamley's. Cât de mult a 
durat clipa alegerii la confruntarea cu multiplele posibilităţi, cum 
și ea atinsese lucruri cu vârfurile degetelor, ca și cum acea 
atingere ușoară ar fi putut intensifica în mod intim potenţialul de 


desirabilitate al acelor obiecte. 

— Foarte drăguţ, spune ea, măturând încet cu braţul o 
jumătate de cerc prin aer. 

— E-n regulă, dar e doar temporar - nu este domiciliul meu 
principal, răspunde el, stânjenit de dorinţa lui de a transmite cât 
de bogat e. 

Ea se duce la fereastră și se uită afară, spre râu. El se 
postează în spatele ei, ca și cum ar vrea să împărtășească 
priveliștea. 

— Drăguţă priveliște, rostește ea. 

— Da, dar nu ăsta e cel mai frumos râu din lume. 

Brusc simte impulsul să o ia de acolo, să o ducă la Paris și să 
se plimbe de-a lungul Senei, iar gândul îl întinerește și îl excită 
ca o șampanie sfârâind abia desfăcută. Simte ușurătatea 
delicioasă din nesăbuinţa acelui gând, se îmbată cu ea cât poate 
de mult înainte de a-l lăsa să fie ucis lent de sordidul de plumb 
al realităţii. Își așază mâna ușor pe umărul ei și ea își pune mâna 
pe umărul lui fără să se întoarcă. Este un simplu gest, dar, 
oricâţi bani ar costa ea, el își spune că și i-a meritat pe toţi prin 
acel moment. 

O parte a lui nu vrea să se culce cu ea deoarece o parte din el 
vrea să discute cu ea și să o audă discutând cu el în schimb. Se 
așază în faţa ei și se bucură de părul ei, de albastrul ochilor ei, 
de tonul curat al vocii ei. Se uită la modul în care mâinile ei ţin 
paharul, la ușoara clătinare a capului când bea. Se uită la 
albeaţa gâtului când ea își dă jos eșarfa. Vrea ca ea să se simtă 
așa cum se simte un model care se oferă unui mare artist, așa 
că evită cu disperare orice aluzie brutală la necesitatea fizică 
sau la egoismul lăcomiei. Dar poate că așteaptă prea mult, căci 
odată ce se așază ca să asculte ceva din muzica lui preferată, o 
surprinde privindu-și ceasul și gestul pulverizează orice iluzie 
reconfortantă ţesută de mintea lui. Așa că, într-un gest instinctiv 
de apărare, el adoptă o atitudine de detașare, un aer mai formal 
de tranzacţie de afaceri. Ea știe că el e dezamăgit de ceva și 
încearcă puţin prea evident să compenseze, dar după o vreme 
el e fericit să se lase scos din starea de îmbufnare. 

Dimineaţa, în vreme ce ea încă doarme, el pune de cafea în 
bucătărie și, îmbrăcat doar cu halatul, se duce la fereastră. Pe 
râu trece o barcă cu echipaj la vâsle, iar ritmul vâslelor face ca 
barca să pară că taie nemișcarea apei cenușii și împrăștie în sus 


mici nori albi. Pe celălalt mal, un alergător de dimineaţă se 
mișcă mult mai puţin elegant, cu la fel de multe mișcări în sus și 
în jos precum cele de înaintare. Stanfield întredeschide ușa 
glisantă de la balcon și lasă aerul tare să-i biciuie faţa. Aude 
deja zgomotele mingilor de tenis lovite de rachete pe terenurile 
învecinate. Neluminată de soare, apa de dedesubt pare rece și 
îmbrăcată într-o ceaţă lipicioasă. 

Ştie ca întotdeauna că, dacă partida de sex nu a fost 
satisfăcătoare, este doar o chestiune de diminuare a poftei și că, 
după avântul iniţial de pasiune, vidul care se cască rapid trebuie 
neapărat umplut cu idei despre alte nevoi încă nesatisfăcute. 
Stanfield consideră asta drept una dintre cele mai amarnice 
cruzimi ale vieţii, dar hotărăște că poate acesta este trucul care 
îi aduce pe dezamăgiţi mereu înapoi la petrecere. A mai fost 
ceva acolo, ceva imprevizibil și inevitabil de urât în mintea lui, 
care ar fi trebuit să fie plină doar de senzaţia eliberării, anume o 
imagine a zăpezii, dar a unei zăpezi mânjite și pătate de 
amprentele lui. Închide geamul acum şi se uită la ea cum 
doarme. Tine un braţ aruncat peste pernă, deasupra capului. La 
fel ca și prima dată când a privit-o astfel, este șocat de albeaţa 
pielii ei, aproape identică cu albeaţa pernei. Se simte obosit, nu 
din punct de vedere fizic, ci din pricina predictibilităţii sordide a 
zilei care îl așteaptă, așa că se întoarce în pat și, încercând să 
nu o deranjeze pe ea, se strecoară la adăpostul căldurii trupului 
ei. Alunecă într-un somn lin și confortabil, dar puţin mai târziu 
este trezit de un soi de alarmă, apoi conștientizează treptat că 
mai e cineva în apartament, cineva care îi vorbește. Pentru o 
clipă crede că e Kristal, dar când aruncă o privire într-acolo ea 
se întoarce pe o parte și își trage pătura peste umeri; oricum, în 
vreme ce clipește și mijește ochii spre lumina tot mai puternică 
din apartament, el știe că nu e vocea ei. Apoi brusc înţelege că 
e fata lui, vorbindu-i din cealaltă cameră, dar, în vreme ce se dă 
jos și se împiedică precum un miop ca să ajungă la voce, își dă 
seama că nu e totul chiar în regulă, așa că, trântindu-se cu 
greutate la loc în pat, pricepe că e vorba de robotul telefonic. 

— Ce e? întreabă Kristal, scoţțându-și umerii albi deasupra 
marginii de zăpadă a păturii. 

Însă acum el n-o mai bagă în seamă și îi cere brutal să tacă 
din gură, încercând să discearnă ultimele cuvinte ale fiicei lui. 
Se așază în capul oaselor cu spatele drept și întins, chinuindu-se 


să priceapă semnificaţia spaţiilor dintre cuvinte, încercând în 
van să-și dea seama de expresia de pe chipul ei. Simte palma lui 
Kristal pe ceafa, dar asta nu mai înseamnă nimic, în vreme ce 
mesajul se termină. 

— Ce e? întreabă ea din nou. 

Dar el nu răspunde imediat, deoarece șirul îngust al 
gândurilor nu-i îngăduie să înregistreze altceva în afara propriei 
confuzii și a senzaţiei crescânde de teamă pe care o simte 
revărsându-se din capul pieptului. Este genul de teamă care îl 
îngheaţă în pat, conștiința faptului că lucrurile se mișcă într-un 
soi de balans iar el nu dispune de mijloace pentru a ști în ce fel 
se vor opri. Ea stă în spatele lui acum și el îi simte căldura 
respirației pe ceafa în vreme ce ea își apasă palmele pe umerii 
lui. 

— E un mesaj important, spune el, încă nemișcat și uitându-se 
fix la ușa deschisă. 

— Veşti proaste? 

— Nu știu. 

Din cine știe ce motiv, lui i se perindă prin minte toate acele 
luni când Emma era copil mic, când trecea prin faza cu sculatul- 
în-toiul-nopţii-și-venitul-în-camera-lor și cumva reușea să-și sape 
un tunel printre părinţii ei adormiţi, un spaţiu care devenea tot 
mai mare, după care adormea în acel spaţiu neutru, ca un 
teritoriu al nimănui în războiul rece dintre două armate 
împotmolite pe loc. 

Fără să fie nevoit să-i spună clar, ea știe că trebuie să plece și 
se strecoară pe lângă el ca o stafie palidă. El e bucuros pentru 
că știe că nu poate asculta mesajul câtă vreme ea e încă în 
apartament, nu poate lăsa indiscreţia lui și pe fiica lui în aceeași 
încăpere, și înainte de a asculta mesajul încearcă să pună cap la 
cap ce-și mai amintește, în disperarea lui de a desluși semnele 
ca să se poată pregăti sufletește cum se cuvine. Se duce la 
bucătărie și toarnă două cești de cafea, în tot acest timp 
aruncând priviri furișe spre lumina roșie a robotului telefonic. 
Când ea revine, are părul ud, lipit de ţeastă într-un mod care îi 
face chipul mai slab. Nu poartă machiaj și faţa ei e curată ca o 
pagină albă de hârtie, așteptând ca pe ea să fie scrisă povestea 
acelei zile. 

— Imi pare rău, zice el, fără a ști exact pentru ce să-i pară rău 
și tocmai de aceea confuz când ea îl întreabă motivul. Nu știu. 


Pentru că te zoresc, pentru că nu am pregătit un mic dejun cum 
se cuvine. 

— E-n regulă, răspunde ea, folosindu-se de palmele ambelor 
mâini ca să-și împingă șuviţele de păr în spatele urechilor. El își 
dă seama că ea sesizează că lucrurile nu sunt chiar în regulă. Te 
voi mai vedea? 

— Sper că da, răspunde el neutru, apoi se oferă să cheme un 
taxi, dar ea îi spune că se va plimba puţin, ca să facă mișcare, 
după care o să-și cheme unul. 

El se așază la barul din bucătărie cât ea își îmbracă haina și își 
înnoadă lejer eșarfa de mătase la gât, dar în tot acest timp 
privirea lui fuge către lumina roșie. Ea se întoarce să plece, dar 
se oprește și se uită la el. 

— Nu te-am mulțumit? 

— M-ai mulțumit enorm. 

Ea continuă să se uite fix la el, nesigură ce să creadă și 
nesigură dacă el vrea doar s-o liniștească sau s-o gonească mai 
rapid, așa că el se ridică și vine să o sărute ușor pe ambii obraji. 
Simte o fracțiune de secundă părul ei ud pe pielea lui și nu își 
poate spune în sinea lui dacă o va mai revedea. Conform legii 
minimizării pierderilor, vine mereu un moment de reducere a 
acestora, un moment de a merge mai departe, și, indiferent 
dacă motivul consta în șederea ei sau în vocea fiicei lui la 
telefon, el simte că apartamentul este mai mic acum, că nu mai 
rezonează atât de tare cu pustietatea lui anterioară. 

După plecarea ei, nu se duce imediat la telefon, ci se așază 
pe fotoliul din faţa acestuia și golește ultimele picături de cafea 
caldă din ceașcă. Undeva în interiorul acelui labirint de circuite 
și cabluri se odihnește vocea fetei lui, o voce pe care el nu era 
deloc sigur că avea s-o mai audă. Lumina roșie pare să se 
intensifice constant, până ce el simte că se va arde dacă va 
întinde mâna spre ea. Se duce la fereastră și privește în jos spre 
râu, dar nu vede niciun răspuns reflectat în cenușiul apei, așa că 
nu are altă alternativă decât să se întoarcă pe călcâie și să se 
îndrepte spre telefon. 


Beckett îl lasă în faţa cafenelei. Îi spune șoferului că îl va suna 
când va avea nevoie să fie dus înapoi. Își dă seama că șoferul e 
curios în privinţa motivului pentru care a ales un astfel de loc ca 
să mănânce, atât de diferit de locurile lui obișnuite. Ca un soi de 


explicaţie, spune: 

— O întâlnire cu un vechi prieten. Dorinţa lui. 

In vreme ce îl urmărește pe Beckett îndreptându-se cu mașina 
mai sus pe strada principală pentru a găsi un loc de parcare, se 
întreabă de ce ea a ales un astfel de loc și nu propria casă, care 
e doar la cinci minute distanţă. Din pricina nervozităţii a ajuns 
mai devreme, așa că nu știe dacă să intre sau să aștepte afară. 
Este un local mic de ţară, mai jos de un restaurant și mai sus de 
o cafenea. Doar uitându-se la exteriorul localului își poate da 
seama că este un loc frecventat, unde meniul nu se abate de la 
preparatele coapte sau gătite în casă care constituie tradiţia 
atât de îndrăgită în astfel de așezăminte provinciale. Ştie deja 
că va da acolo peste supă de legume și pâine de casă și, cao 
oarecare recunoaștere a existenţei lumii exterioare, poate 
lasagna sau clătite cu diverse. 

Nu se vede nici urmă din ea, și el știe prea bine că există 
posibilitatea ca ea să se fi răzgândit și să nu mai apară, dar 
decide să aștepte înăuntru și să încerce să descopere un subiect 
pe marginea căruia vor putea să converseze. li este complet 
neclar despre ce anume vor vorbi și, deși pregătește diverse 
scenarii în minte, niciunul nu i se pare convingător. Înăuntru 
totul e conform așteptărilor, ba chiar mai mult decât atât, și, cu 
umbra unui zâmbet pe buze, se gândește la restaurantele 
londoneze pe care el le frecventează. După ce se așază la una 
dintre mesele cu față de masă albă și cu scaune țărănești, își 
zice că e cel mai prost loc posibil pentru această întâlnire, 
încearcă să priceapă de ce ar trebui fata lui să aleagă traiul în 
această parte uitată de lume, de care ea e legată doar printr- 
una din bunicile ei moarte, de ce ar trebui ea să arunce la gunoi 
startul exclusivist care i s-a oferit în viaţă ca să predea într-o 
școală oarecare de care el n-a auzit niciodată și să locuiască 
într-un orășel cu o singură stradă, unde la tejghelele acoperite 
cu geam ale brutăriilor se vând checuri coapte la tavă și pâine 
făcută în casă. 

li comandă chelneriței o cafea și îi spune că așteaptă pe 
cineva, apoi reia în minte mesajul telefonic pe care de-acum ÎI 
cunoaște pe dinafară. „Sunt Emma”, începea mesajul, iar el știe 
prea bine că indiferent de câte ori l-ar relua nu va auzi niciodată 
cuvântul tată sau vreo variantă afectuoasă a acestuia. Şi 
indiferent de câte ori încearcă să analizeze mesajul nu poate 


descoperi alt ton în vorbele ei decât acela al unei neutralităţi 
indiferente și al nevoii ei de a-l vedea. Încearcă să dezbrace 
vorbele ei de stângăciile și deformările implicate întotdeauna 
atunci când cineva se trezește că se adresează unui robot, 
brusca expresie de stupoare care inevitabil afectează vorbitorul, 
dar tot nu reușește să construiască vreun alt înţeles decât cel 
propriu. Ea are nevoie să-l întâlnească - cuvântul „nevoie” sună, 
oricum, gol de orice rezonanţă emoţională, fiind în schimb 
marcat de un accent ca al unei cereri profesionale -, sunt câteva 
lucruri despre care trebuie să discute, dar fără vreun indiciu 
legat de natura acestor lucruri și fără nicio referire personală la 
el, fără „sper că ești bine” sau „abia aștept să te văd”. Pentru o 
clipă se întreabă dacă nu e vorba de bani, dar renunţă imediat 
la acest gând, motivul fiind improbabil, nu doar pentru că 
testamentul maică-sii îi conferă confort financiar, ci și pentru că 
fiica lui, cândva pe parcursul vieţii ei, a devenit aproape complet 
indiferentă faţă de bani. 

Conștientizându-se pe sine în acel loc, își dă seama de 
privirile curioase ale celorlalţi clienţi, pe care îi bănuiește a fi 
obișnuiți ai locului, și sesizează interesul lor jalnic faţă de drama 
de mic oraș a unui străin care bea o ceașcă de cafea și așteaptă 
pe cineva. Încearcă să nu se uite în ochii lor și decorul impropriu 
pentru o astfel de întâlnire începe să îl irite. Își spune că totul e 
o confirmare a convingerii lui că întotdeauna a existat ceva în 
fiica lui care i s-a pus de-a curmezișul, o desconsiderare voită a 
regulilor etichetei, și resimte brusc un soi de ură pentru faptul 
că a ajuns în asemenea hal, să stea și să aștepte într-o 
cămăruţă sărăcăcioasă care îi dă tot mai mult senzaţia că a luat 
loc într-o căsuță de păpuși. Pentru o secundă își dorește să se 
gândească la Kristal, dar alungă imaginile pe care ea e gata săi 
le ofere, deoarece pare lipsit de gust să o situeze pe Kristal în 
apropierea fiicei lui, iar el își dorește, de fapt, ca ea să nu se fi 
aflat în patul lui atunci când în apartament a răsunat vocea 
Emmei. Se întreabă dacă o voce, chiar și una imaterială, deţine 
cumva forţa viziunii intuitive și se mai întreabă cum de își dau 
femeile întotdeauna seama de lipsa de fidelitate. In ciuda 
tuturor eforturilor lui, în ciuda discreţiei și fără ca ea să-i spună 
ceva în ultimii ani de viaţă, el întotdeauna înţelesese că Martine 
știa. Cum proceda ea oare? Ruj de buze pe guler? Un clișeu crud 
care masca abilitatea de a ghici intangibilul prin resorturile 


intime ale inimii ei, oricât de adânc ar fi crezut el că e îngropată 
infidelitatea comisă. 

Ea întârzie deja de cinci minute și el își simte inima bătând cu 
putere de fiecare dată când se deschide ușa și se aude 
clopoţelul de la intrare. Se forțează să recunoască faptul că nu 
se întâlnesc acasă la ea deoarece ea nu-și dorește ca el să 
pătrundă în universul ei, care lui îi este încă închis așa cum îi 
este închisă întreaga ei viaţă. Așa că se sfătuiește singur, 
cerându-și să-și modereze așteptările, să se menţină echilibrat, 
dar cafeaua are un gust mai amar - are nevoie de ceva mult mai 
tare. Afară a început să plouă brusc și nou-sosiţii se folosesc de 
ocazie ca să se victimizeze clătinând din umeri și umflându-și 
obrajii. Ceilalţi oameni din local clatină din cap într-un gest tăcut 
de simpatie și își amână plecările cu câteva minute. Ea nu vine, 
el știe că ea nu vine, dar în vreme ce încearcă să prindă privirea 
chelneriţei ca să achite nota de plată, se deschide ușa și în local 
intră o tânără cu capul plecat din pricina ploii, iar el știe că e 
fata lui. Ea ridică privirea și își șterge picăturile de apă de pe 
partea laterală a părului cu degetele, și atunci dispare 
nesiguranța care îl măcinase pe el, gândindu-se că decizia ei de 
a ieși complet din viaţa lui avea cumva să o schimbe și fizic. Se 
ridică în picioare și ridică și mâna, iar pentru o scurtă fracțiune 
de secundă crede că trebuie să arate ca și cum s-ar afla în 
instanţă, promițând să spună doar adevărul; lasă mâna jos 
imediat ce ea îl zărește. Dar ea nu mai e la fel. Nu e doar 
umflătura unei noi vieți care îi încinge mijlocul, ci sunt schimbări 
fine pe chip care o îmbătrânesc și o fac, de o manieră suficient 
de indescifrabilă, să nu mai semene cu cea pe care el și-o 
amintește. lar în acel moment pe el îl străpunge un junghi de 
tristețe când își dă seama că e măritată acum și a adoptat o altă 
familie, așa că poate ceea ce i se pare neobișnuit lui este tocmai 
uzanţa care însoțește îmbrăţișarea strânsă a acelora pe care ea 
îi iubește de dată mai recentă. 

Între ei se află o masă și el nu știe cum e cel mai bine săo 
întâmpine, dincolo de convingerea că nu va încerca să impună 
nimic, dar problema este aproape imediat rezolvată de ea cu o 
simplă expresie de „Bună” și cu un gest iute de ocupare a 
locului. Până în acel moment ea nu l-a privit, ci se ocupă de 
sine, deschizând nasturii hainei și netezindu-și părul care încă 
este acoperit de o ceaţă fină de umezeală. 


— A început să plouă, spune ea, privind în jurul ei. Toarnă 
destul de tare. 

— Poate că n-ar fi trebuit să ieși pe ploaie, răspunde el, 
apucând ceașca goală cu ambele mâini. 

Rostește vorbele ca pe o exprimare a grijii. 

— De ce, ce crezi că se poate întâmpla? 

Ea vorbește repede și cu un ton tăios. 

— Nimic, dă el înapoi. În ce lună ești? 

Și simte fiecare vorbă care îi iese pe gură ca fiind în stare să-l 
trădeze prin îndreptarea discuţiei în sens opus celui dorit de el. 
Ştie că întrebarea lui pare brutală, prea personală și prea 
repede venită. 

— A opta, răspunde ea, privind doar meniul pe care l-a ridicat 
de pe masă. Ai comandat deja? 

— Doar o cafea - te așteptam pe tine. 

Totul începuse prost, și din nou el blestemă împrejurimile, dar 
apoi înţelege că ea le-a ales intenţionat, le-a ales ca să-l așeze 
pe teren nefavorabil, să evite posibilitatea unui discurs 
dramatic. Așa că el e nevoit să încerce să-i vorbească unicului 
său copil între acele deznădăjduit de înguste constrângeri ale 
banalului. Ca și cum ea l-ar fi băgat într-o cămașă de forţă, 
îndreptând totul împotriva lui. 

— Bună, Emma, cum te descurci? întreabă o femeie care e 
evident proprietăreasa localului, și pe el îl doare să vadă 
zâmbetul firesc, instinctiv, cu care fiica lui o salută pe o femeie 
complet străină. 

— Destul de bine, mersi. Picioarele sunt un pic îngreunate, 
asta-i tot. 

— Lasă-l pe Alan să facă toate treburile - tu ţine-ţi picioarele 
în sus, fato, spune femeia, care apoi se uită la el, dar Emma nu 
schiţează niciun gest de a face prezentările și el se vede obligat 
să schițeze un simplu zâmbet. Vreţi să comandaţi? 

— Doar un castron cu supă, spune Emma, după care se uită la 
el pentru comanda lui. 

— Voi lua la fel. Apoi, după plecarea femeii: Te-ar fi durut așa 
de tare să-i spui că sunt tatăl tău? 

Nu se poate abţine, nu poate juca acest joc în care se 
presupune că tot ce se petrece e firesc. 

— Te rog să nu începi, replică ea cu voce șoptită și uitându-se 
pentru prima dată cum trebuie la el, în vreme ce se apleacă 


peste masă. Nu vreau necazuri. 

— Îmi cer scuze. 

Dar el simte că vorbele ei sunt cele ale cuiva care încearcă să 
blocheze un atacator. Oare crede despre el că e cineva care ar 
vrea să-i facă necazuri? 

— Nu acesta este locul, insistă ea. 

— Atunci de ce am venit aici? 

— Pentru că îmi place aici și pentru că slujește bine scopului. 

El știe că trebuie să fie mai prudent, altfel ea va pleca. Vede 
deja indicii ale faptului că ea are remușcări atunci când privirea 
ei se furișează pe la celelalte mese și mâinile apucă mai bine 
vesela de pe masă. El se simte ca un alpinist care trebuie să se 
caţăre pe cea mai îngustă creastă, unde o secundă de neatenţie 
îl poate arunca în vârtejul dezastrului, așa că întreabă: 

— Ce mai faci? 

— Bine. 

— Bine, răspunde el ca un ecou, observând pentru prima dată 
în viaţă că ea are ochii mamei ei. 

— Şi tu? întreabă ea. 

De firele ei de păr atârnă încă mici picături tremurânde de 
apă. 

— Nu foarte rău. 

Pentru o secundă prin capul lui trece ideea nebunească de a 
inventa o boală serioasă în speranţa generării unei posibilităţi 
de simpatie, dar se mulțumește să o întrebe despre sarcină, iar 
ea îi răspunde că a decurs bine, și chiar atunci când, pentru o 
fărâmă de clipă, ei doi par să aibă o conversaţie, sosește 
chelnerița cu supele iar ea revine la tăcere. 

— Deci o să fii mamă? insistă el, în aceeași clipă dându-și 
seama că ar da orice ca să o audă spunând „Și tu o să fii bunic”, 
însă ea preferă să se uite la castronul cu supă de legume, după 
care agită ușor lichidul cu lingura. Și Alan, el ce face? 

E pentru prima dată că rostește numele soţului ei, iar 
cuvântul sună inexplicabil de străin. Ea îi răspunde că bine și 
suflă ușor peste lingura plină cu supă. El rupe chifla proaspătă 
pe farfuriuţa de lângă castron și câteva firimituri se răspândesc 
pe faţa de masă albă. 

— Cu ce se ocupă? 

— E profesor. 

— La aceeași școală? 


— Da. Predă geografia. 

Geografie. El se gândește la cartografi, la hărţi, încearcă să 
vadă pe ce drum să apuce acum. Supa e peste măsură de caldă 
și prea plină de orz. Se uită din nou lung la ea. Să fie imaginaţia 
lui, sau anii lungi de absenţă au făcut-o să semene așa de mult 
cu mama ei, o asemănare pe care el, în mod obtuz, nu a reușit 
să o recunoască în trecut? Se uită lung și la verigheta ei - un 
disc subţire și neted de aur. Un inel simplu, fără decoraţiuni și 
fără pretenţia de a spune mai mult despre posesoarea lui decât 
e nevoie. 

— Mi-ar plăcea să-l cunosc. 

Ea nu răspunde, și atunci el simte nevoia imperioasă de a 
întinde mâna peste masă ca să atingă părul ei, ca să-și exprime 
impulsul de afecţiune pe care nu se așteptase să îl simtă. Insă 
din acest punct de vedere nu există nicio hartă și atunci el 
bâjbâie pierdut și orb pe un teren necunoscut, pe care până și 
stelele strălucitoare ale instinctului sunt ascunse vederii. 

— Presupun că el are impresia că am două coame și coadă. 

— Ştie despre tine, dacă la asta te referi, replică ea cu răceală 
și fără nicio stinghereală. 

Cuvintele îl fac să se strâmbe în sinea lui, ca și cum ar fi 
primit o palmă care ar fi descoperit vederii ceea ce politeţea lor 
circumspectă ar fi acoperit cu discreţie, și durerea de a ști că nu 
se schimbase nimic se ciocnește în sufletul lui cu durerea de a 
afla, poate pentru prima dată, cât de mult înseamnă ea pentru 
el. 

— Emma, spune el, lăsând lingura jos și punându-și ambele 
palme pe masă. 

— Nu, tată, nu vreau să vorbesc despre asta. Nu de asta te- 
am rugat să vii aici. 

l-a spus „tată” pentru prima dată și asta îl emoţionează. 

— Te rog, Emma, sunt lucruri pe care vreau să le spun. Cred 
că trebuie să mă lași să le spun, dacă nu aici, atunci în altă 
parte. 

— Şi a-ţi cere scuze face parte dintre acele lucruri pe care 
vrei să le spui? 

— Da, să-mi cer iertare face parte dintre lucrurile pe care 
trebuie să le spun; iertare și multe altele. 

— Există o singură problemă: persoana faţă de care trebuie 
să-ţi ceri iertare cel mai mult nu mai este aici ca să o audă. 


Deci asta e, își zice Stanfield. Va fi mereu socotit responsabil, 
fără posibilitatea de grațiere, deoarece morţii nu pot ierta. La fel 
ca Sisif, este condamnat să-și poarte povara fără încetare în anii 
care i-au mai rămas, iar la sfârșit să nu se afle mai aproape de 
iertare decât la început. Se revoltă împotriva nedreptăţii și a 
rigidității morale a acestei tinere femei care s-a erijat în 
judecătorul lui. 

— Să știi că mila nu cunoaște bariere, zice el, fără să-i pese 
dacă sună preţios sau nu. 

— Nu vreau să te jupoi de viu. 

— Dar ce vrei, Emma? întreabă el, epuizat din pricina 
precarităţii tot mai periculoase a situaţiei pe care o resimte și 
dorindu-și mai degrabă să plonjeze cu capul înainte în vârtej 
decât să continue să pășească pe această lamă de cuţit. 

Mai bine să își cunoască soarta, să primească sentinţa și să 
încerce să-și continue viaţa așa cum va alege să o facă. 

— Vreau ajutorul tău, spune ea, îndreptându-și spatele și 
uitându-se drept în ochii lui. 

Apoi își mută iarăși privirea și o roagă pe chelneriţă să-i aducă 
un pahar cu apă. 

— Eşti bine? întreabă el. Nu ar trebui să te superi în starea în 
care te afli. 

— Deci acum ai ajuns expert în sarcini? în vorbele ei însă nu 
se simte nicio răutate și atunci el e capabil să răspundă cu un 
zâmbet și o clătinare a capului. Şi nu sunt supărată. 

Când chelneriţă aduce paharul cu apă, el cere încă o cafea, 
dornic să extindă șederea lor la masă. Ea vrea ajutorul lui și asta 
îl încurajează, deși știe prea bine că nu va fi vorba de ceva 
simplu și frumos cum ar fi banii. În plus, cunoaște atât de puţine 
lucruri despre circumstanţele vieţii ei curente încât nici măcar 
nu poate anticipa rugămintea ei. Ce știe, însă, este că o cerere 
de ajutor deschide oportunităţi care înainte păreau închise, așa 
că se apleacă spre ea. 

— Orice, spune el. Trebuie doar să ceri. 

Poate că e ceva în legătură cu copilul care vine - poate că ea 
are nevoie ca el să îndeplinească vreun rol în privinţa asta, sau 
poate că se gândește chiar să se mute înapoi în Londra. Prin 
minte îi trece o viziune a vieților lor încrucișându-se din nou într- 
un loc mai bun ca acela, a posibilităţilor infinite deschise de un 
viitor nou descoperit, însă speranţele i se spulberă imediat ce o 


aude spunând: 

— Nu e vorba de mine; e vorba de Maria Harper. 

De ce nu văzuse lovitura venind? De ce nu avusese 
inteligenţa de a pricepe ce se ascunde în spatele apelului ei? Se 
simte ca un idiot care este manipulat și gustă, în vreme ce se 
uită la ea cum bea din pahar, din amărăciunea dezamăgirii și 
apoi din cea a furiei pe propria naivitate. 

— Maria Harper? spune el cu răceală, ca și cum numele nu 
înseamnă nimic. 

— Da, ai cunoscut-o cu o săptămână în urmă. Maria e 
asistenta mea de la clasă și mi-e prietenă. Fratele ei e Connor 
Walshe. 

— Connor Walshe? 

Ăsta e deja un nume pe care nu vrea să-l audă. 

— Ţi-a scris o scrisoare, în care ţi-a explicat ce s-a întâmplat 
cu el. 

— Emma, nu pot discuta afacerile particulare ale Comisiei. 
Regretă imediat cuvântul „afaceri”, dar se refugiază într-un 
șuvoi de vorbe. Sunt convins că înţelegi cât de delicate sunt 
chestiunile acestea și că noi suntem legaţi de un cod foarte 
strict al confidenţei. Nu pot sta aici, într-o... lasă descrierea 
neterminată dar face un mic gest cu mâna... ca să discut 
chestiuni care sunt sub incidenţa protocoalelor Comisiei. 

— Nu-ţi cer să discuţi așa ceva, insistă ea, lăsând paharul jos 
pe masă prea multă forţă, astfel încât apa se varsă peste buză. 
Îţi cer să o ajuţi. 

El trebuie să reziste tentaţiei imediate de a o pedepsi prin 
afișarea unei indiferenţe reci mascate sub forma respectării unui 
set de reguli, dar știe că e poate ultima lui ocazie de a stabili o 
punte de legătură, așa că spune: 

— Bineînţeles că o voi ajuta. 

— Ţi-a scris o scrisoare, nu-i așa, în care ţi-a spus tot ce s-a 
întâmplat? M-a rugat să o citesc și să o ajut la scris. 

— E foarte bine scrisă, trage el de timp. 

— Și vei putea să o ajuţi? 

— Evident că da. E sarcina mea să o ajut. 

— Şi vei asculta ce are ea de spus, vei asculta ceea ce spune 
ea că s-a întâmplat în realitate? 

— Emma, o să fac tot ce pot ca să-i ofer adevărul despre 
fratele ei, spune el, uitându-se în ochii ei verzi. 


Pentru o fracțiune de secundă recunoaște ceva, ceva mai 
presus decât o asemănare fizică cu mama ei. Expresia ei 
reproduce ridurile striate ale  suspiciunii care apăreau 
întotdeauna, indiferent cu ce pretexte venea el. Nu exista 
niciodată gelozie în ochii lui Martine, deoarece așa ceva ar fi 
însemnat posibilitatea existenței iubirii, ci doar răceala 
adumbrită a oricărei emoţii care luase locul iubirii. 

— Îţi promit, rostește el. 

— Bine, răspunde ea, și ceva din duritatea tonului ei dispare, 
iar când vorbește din nou ezitările sunt înlocuite de șiruri de 
vorbe mai rapide. Au îndurat multe mizerii în toţi acești ani. Să 
nu știi niciodată cu siguranţă, iar atunci când afli, să nu știi unde 
e trupul sau cum să îl primești înapoi. lar Maria a pornit de la 
zero și cumva în ciuda a toate a reușit să ajungă cineva. Dar 
există ceva ca o gaură sau un spaţiu gol pe care nu-l pot umple 
până ce nu au un cadavru de îngropat. A fost bună cu mine și 
merită adevărul - întreaga ei familie merită asta. Ce a mai 
rămas din ea. De-a lungul anilor s-au îndepărtat unii de alţii, ca 
și cum separarea ar putea face amintirile mai puţin dureroase. 

— E îngrozitor și foarte trist, replică el, dar ceea ce ar vrea să- 
i spună în realitate e că adevărul nu poate fi meritat, că, dacă el 
există, există mai presus de constrângerile nevoii sau dorinţei 
personale. 

Că adevărul rareori face lucrurile mai bune și cel mai adesea 
le înrăutățește. 

— Trebuie să-și vadă mai departe de viaţa lor. Și nu pot face 
asta până ce nu îl aduc acasă. 

De această dată, când ea îl privește, în ochii ei se vede doar 
intensitate pasională, ceea ce îl face pe el gelos, invidios pe 
faptul că tot ceea ce ea nu-i poate oferi lui este atât de 
disponibil unor străini. 

— Înţeleg, răspunde el, însă fără să priceapă deloc cum de s-a 
ajuns în acel loc și la acel moment, când stă împreună cu fata 
lui, iar ea îi oferă mărturia iubirii altcuiva. 

Ce înţelege însă e faptul că acum de la el se așteaptă ca să 
încerce să recâștige ceva din pierderea suferită printr-un act de 
servire, că ea i-a spus Mariei Harper că va discuta cu tatăl ei și 
el o va ajuta. Pare ceva ce ar face o fetiță, parţial dintr-o 
indignare dreaptă faţă de nedreptatea din lume, parţial dintr-o 
mândrie secretă față de capacitatea tatălui ei de a îndrepta o 


greșeală. 

După aceea ea îi mulțumește, dar își reia o anumită detaşare 
în vreme ce el achită nota de plată și amândoi pășesc afară, așa 
că, atunci când se oferă să o conducă acasă pe jos sau cu 
mașina, ea refuză politicos dar ferm, iar el nu mai încearcă să o 
convingă. Salutul ei de despărţire este neutru și, după o 
secundă de mulţumiri bolborosite, ea se răsucește pe călcâie și 
pornește pe strada principală. El îl zărește pe Beckett urmărind 
scena din mașină și îi face semn că și-a terminat treaba acolo. 
De sus începe să plouă mai ușor și mai fin, și el își urmărește 
fiica cu privirea cum se îndepărtează rapid, fără ca sarcina să i 
se mai vadă din spate. Il cuprinde un fior de tristeţe la gândul 
posibilului lor viitor, și clipește din ochi ca să se protejeze de 
ploaie. 

In acea noapte, în apartament, stă pe fotoliul de la fereastră 
și se uită în jos spre râu, pe a cărui suprafaţă lucesc tremurător 
reflexii ale neoanelor în nuanţe de roșu și auriu. Măsuţa lângă 
care stă este luminată doar de o mică veioză, iar paharul de vin 
sună a gol când mâna lui îl mută departe de scrisoare. Ridică 
plicul și îl cântărește în palmă - atât de greu și totuși atât de 
ușor. Apoi îl deschide cu grijă și își lasă privirea să alerge peste 
rândurile negre tipărite. Nu vrea să o recitească - există ceva 
profund deranjant în legătură cu nevoia emoţională care a 
determinat scrierea acelor rânduri, ceva ce încearcă să se agaţe 
de cititor ca să nu-i mai dea drumul până ce nu se întipărește, 
ca un parazit, în circumvoluţiunile creierului. Cum ar putea fi el 
legat acum de un băiat a cărui fotografie nu a văzut-o niciodată? 
Cum poate fi amestecată dorinţa lui de a-și vedea unicul copil 
cu un băiat demult mort pe o stradă dosnică din Belfast? 
Farurile unei mașini mătură scurt suprafaţa apei cu fascicule 
luminoase. Pentru o secundă, uită că are paharul gol și îl duce la 
buze, apoi îl pune încet la loc pe măsuţă. Simte sticla rece în 
palmă. Apoi ea îl cheamă din pat și el își întoarce capul și îi 
zâmbește. Faţa ei e palidă ca gheaţa și umerii albi ca zăpada. 
Ca și cum în patul lui s-ar odihni o fantomă. Ea îl cheamă din 
nou cu gingășie și el se întreabă de ce îl cheamă cu un alt 
nume, apoi își aduce aminte. E o fantomă care nu merită 
adevărul și nu cere să afle adevărul, așa că peste puţină vreme 
se va duce la ea, dar mai întâi are ceva de făcut, așa că ia 
scrisoarea și plicul, le rupe cu grijă în bucățele mici, după care le 


lasă să cadă încet la podea, până ce acestea se împrăștie în 
jurul picioarelor lui ca o primă ninsoare a iernii. 


Francis Gilroy 


E convins că există doar obiceiuri bune și obiceiuri rele, iar 
obiceiurile bune pot dispărea ușor. În zilele bune din trecut 
obiceiurile rele te omorau, iar cel mai prost obicei dintre toate 
era acela de a fi la locul potrivit, în momentul potrivit, lăsându- 
te descoperit și încremenind, ca o poză perfectă care imploră să 
fie împușcată. Se putea întâmpla în multe feluri - să dormi prea 
mult în același pat și în aceeași casă, să îţi duci copilul la școală 
pe aceeași rută, să îţi satisfaci setea la aceleași ore și în aceleași 
locuri, ba chiar să te duci ca să îţi mărturisești păcatele într-un 
mod prea predictibil, astfel că întâlnirea faţă în față cu 
Dumnezeu devenea asigurată. 

E ceva ce nu uită niciodată și despre care încearcă să-i facă 
pe tineri să înţeleagă - nevoia de vigilență, nevoia constantă de 
prudenţă, încearcă și eșuează. Așa că, dându-se jos din pat și 
ducându-se să privească zorii zilei, Francis Gilroy, nou-numitul 
Ministru pentru Copii și Cultură, nu desface larg draperiile, ci se 
postează într-o parte și ridică ușor materialul greu, îndepărtând 
de pervaz și perdeaua pe care nevastă-sa o consideră de o 
eleganţă sofisticată. Strada e pustie din punctul de vedere al 
prezenţei oamenilor, dar e plină de o ceaţă de culoarea 
metalului care coboară dinspre munte și învăluie tot ce e moale 
și neted. Se întoarce ca să se uite la nevasta lui, care încă 
doarme agitată, strângând perna sub cap ca și cum somnul 
neodihnitor ar fi stors-o de orice vlagă, și pentru o clipă este 
tentat să amâne începutul zilei și să se cuibărească și el la loc în 
pat. Să se alăture soţiei în patul nou-cumpărat, acoperit cu 
baldachin, și cu cele patru picioare din fier forjat, care îi face rău 
doar când se uită la el și îl determină să spere că nu acela va fi 
locul unde va muri, înconjurat de un public stingherit. În loc de 
asta, se duce în cealaltă parte a ferestrei și se uită în celălalt 
sens al străzii. Doar mașini cunoscute, toate transformate în 
sloiuri lipsite de viaţă de perdeaua cenușie a ceţii și fosilizate în 
niște amintiri îngheţate ale vehiculelor care au fost. 

Poate că motivele de îngrijorare sunt mai mici, dar prudenţa 
nu strică niciodată, mai ales în cazul lui, o creatură modelată din 
obiceiuri întipărite de o viaţă de luptă, așa că lasă-i pe tineri să 
strâmbe din nas, păcăliţi de propria bravadă și de propriile guri 
prea mari. Pe el prudenta îl definește ca supravieţuitor. Asta și 


norocul. Şi chiar dacă motivele de îngrijorare sunt mai mici, 
există întotdeauna posibilitatea unei lovituri: de la vreun rebel, 
poate un alt Michael Stone, ridicat ca un zmeu pe structura 
propriului ego; de la vreunul dintre dizidenţi - fanaticii cu priviri 
rănite care stau în spatele întrunirilor și strigă la el despre 
vânzări și trădări; de la vreo rudă necunoscută a unei victime 
uitate, care însă n-a uitat niciodată, cu amintirile măcinându-i 
viaţa ca un cancer, până ce răzbunarea ajunge să stingă 
durerea. 

Marie trage pătura peste umeri, ca și cum ar îmbrăca o haină 
de iarnă, iar el simte iarăși tentaţia de a se furișa la căldură în 
spatele ei, dar știe că are treburi de făcut, așa că se așază pe 
marginea patului și caută papucii cu picioarele goale. Trei 
drumuri la toaletă ca să urineze în timpul nopţii. Are senzaţia că 
vezica lui e pe punctul de a ceda. O pungă cu o gaură. Poate să 
bea orice - chiar și o ceașcă de ceai - în orele dinaintea 
somnului și vezica vrea din nou afară, scâncind ca un căţeluș în 
lanţuri până ce rugămintea ei nu mai poate fi ignorată. lar când 
se ridică în picioare, simte un junghi brusc la baza coloanei, ca și 
cum și aceasta s-ar plânge de ceva. De vină nu poate fi 
greutatea, pentru că el nu cântărește acum mai mult decât cu 
zece ani în urmă. Uneori întregul lui trup pare că se îmbufnează 
pentru greșelile din trecut și anii de presupusă neglijare. Işi 
masează zona dureroasă cu degetele și încearcă să se îndrepte 
de spate, apoi își strecoară picioarele în papuci și își îmbracă 
halatul de casă. Poate că are nevoie de un test de mobilitate și 
se întreabă dacă asigurarea medicală este un drept pe care i-l 
conferă slujba. Nu o consultare privată, bineînţeles, doar cineva 
care să vină la el și să-l consulte peste tot, cu discreţie. Doar n- 
are de gând să se ducă din nou la McCann, de la Centrul de 
Sănătate; ultima oară a fost nevoit să stea jos și să asculte toate 
plângerile doctorului despre sub finanţare și listele de așteptare 
din spitale. Asta e necazul cu oamenii - cu toţii încep să creadă 
că el ţine cheile raiului în buzunar. lar celălalt lucru e că dacă 
lumea îl vede așteptând la ușa unui doctor, atunci înainte ca 
ziua să se sfârșească încep să umble zvonurile că a ajuns în 
anticamera morţii și bătrâne pline de înţelepciune se apropie de 
el pe stradă și îi spun că se vor ruga la Fecioară pentru el sau îi 
vor strecura cine știe ce amuletă în palmă. 

Coboară scara, deschide ușa de securitate și oprește sistemul 


de alarmă. Se oprește ca să ia teancul de hârtii și servieta de pe 
masa din hol, apoi se duce în bucătărie și umple ceainicul. 
Ceasul tocmai arată ora șase și asta înseamnă că mai are o oră 
pentru a reciti hârtiile și a încerca să absoarbă cât mai multe 
informaţii din ele. Este o schiţă a unui set de propuneri pentru 
reglementări noi privind protecţia copilului în cazul grupurilor 
comunitare și de voluntari. Patruzeci și șase de pagini, și la 
fiecare două propoziţii Crockett a adăugat note de mână sau a 
subliniat cu cerneală albastră potenţialele chestiuni delicate. 
Aproape la fel de multe cuvinte ca și în textul propriu-zis, și 
toate scrise cu același scris ordonat. Se gândește la stiloul pe 
care îl folosește Crockett, cu peniţa lui de aur și cu corpul lucios 
albastru perlat, și își spune că ultima dată când a văzut pe 
cineva folosind un stilou a fost în jurul anului 1960, când tatăl lui 
ședea la masa din bucătărie și scria o cerere de angajare. Apa 
din ceainic începe să fiarbă și șuieră furioasă, ca și cum ar vrea 
să se ia la bătaie cu cineva înainte ca focul să fie oprit. 

Trebuie să fie pregătit, să le demonstreze tuturor că își 
cunoaște meseria. lar nemernicul de Crockett caută mereu o 
ocazie de a-i expune ignoranţa, abia așteptându-l pe el să pice 
în capcană. Chiar și cuvântul „ministru” ieșit de pe buzele lui 
lasă impresia că omul simte un gust neplăcut în gură. Mai e și 
un băiat ascuţit la minte - atât de ascuţit, că într-o zi se va tăia 
singur -, iar Gilroy speră că va fi de faţă ca să vadă asta. Pe 
dinafară nu afișează niciodată altceva decât o politeţe atent 
întreţinută. Chiar și aceasta reprezintă o obrăznicie, deoarece 
nu servește decât la a împiedica orice formă de comunicare 
personală și indică faptul că individul va da ce i se va cere prin 
cerinţele slujbei de funcţionar superior, dar nicio iotă mai mult. 
Dacă ar fi să se întâlnească pe stradă în afara teritoriului normal 
de muncă - iar Gilroy nu e deloc sigur că acest Crockett a ieșit 
vreodată pe vreo stradă din proprie dorinţă -, probabil că 
individul ar trece pe lângă el cu o înclinare aproape 
imperceptibilă din cap, asta dacă ar manifesta vreo formă de 
recunoaștere. Se duce la dulap, apoi pune un plic de ceai în 
cană și toarnă apă din ceainic. Poate că ar trebui să-i invite pe el 
și pe nevastă-sa la ceai - asta i-ar mai șterge înfumurarea de pe 
chip. Să le spună că ar fi cel mai bine dacă ar veni cu un taxi 
negru, să-și lase Mercedesul acasă. O călătorie în inima 
întunericului. O vizită în Lumea a Treia. Să vadă ce scuză poate 


fi născocită pentru a scăpa de cel mai mare coșmar al lui. 

Citește documentul din nou. E bine să fie în alertă. Niciodată 
nu poţi fi prea prudent. Nenorociţii de pedofili sunt peste tot. Işi 
croiesc drum ca niște viermi. Așteaptă în umbră ca vulturii. lar 
când va sosi momentul potrivit și lucrarea lui va fi completată, 
vede cu ochii minţii o lansare de proporţii, poate un spectacol cu 
copii la Salonul Waterfront, reportaje cu duiumul în mass-media, 
copii care sunt îngrijiţi. De care alţii au grijă. Copii și Cultură - 
putea fi mai rău, chiar dacă șmecherii au început să-i spună 
Omul Limonadă, după C&C, compania locală. Mai bine să fie 
Omul Limonadă decât să poarte pe cap coroana de spini a 
Sănătăţii. Slavă Domnului că au însărcinat un unionist cu chestia 
asta în ultima întrupare a Adunării și a corurilor ei muzicale de 
miniștri. Liste de așteptare, raționalizarea serviciilor de care e 
acută nevoie, pacienţi pe targă - ce coșmar! lar dacă el s-ar afla 
cu adevărat în anticamera morţii, n-ar mai putea să se ducă la 
consultaţie la McCann. 

Soarbe din ceai și încearcă să își dea seama ce zace în mintea 
lui Crockett după unele din comentariile acestuia, încearcă să 
anticipeze câteva din întrebările care i se vor arunca în cârcă, 
apoi găsește alinare în avantajele de care dispune el personal. 
Cel puţin el înţelege ce este o comunitate și, spre deosebire de 
Crockett, experienţa lui nu se rezumă doar la un club de golf sau 
la câteva case de vacanţă în Toscana sau în Provence. Cu toate 
acestea, are nevoie de Crockett și de cunoștințele lui despre 
chestiuni legale, despre modalitatea cea mai bună de a 
structura legislaţia și de a o modela într-un tot coerent, 
deoarece dacă va exista o singură scăpare sau un singur punct 
slab pot fi siguri că lupii din Adunare își vor înfige colții și vor 
începe să sfâșie până ce totul se va prăbuși în ridicol. Lucrul 
bun, bineînţeles, este acela că partitura opoziţiei va fi greu de 
interpretat când nimeni nu este dispus să pară că se opune la 
protejarea copiilor. El unul va juca pe cartea asta până la capăt. 

Ceaiul este fierbinte și tare, așa cum îi place lui, și stă într-o 
cană de dimensiuni respectabile, nu într-una din ceșcuţele alea 
din porțelan de la Stormont, în care abia dacă încape un scuipat 
și parcă îţi crapă în palmă de fragile ce sunt. Lasă cana jos, cu 
grijă ca să nu atingă hârtiile, apoi scoate o carte din partea 
frontală a genţii. E un volum de poezii de Larkin. Ministru pentru 
Cultură. Trebuie să citească măcar câteva cărți. Cu discreţie. Să 


le descifreze. Să înţeleagă despre ce e vorba. Este o slăbiciune 
și, ca în cazul tuturor slăbiciunilor, el o conștientizează și e decis 
să întreprindă ceva în acest sens, doar că nu știe de unde să 
înceapă, iar asta i se pare mai deranjant ca orice. E chiar și mai 
periculos, căci nu poate întreba pe nimeni și nu există nimeni 
căruia să-i dezvăluie slăbiciunea. A început să-l citească pe 
Joyce, dar a renunţat după trei pagini. Un limbaj secret, o 
societate secretă ca a masonilor, iar el nu are pe nimeni ca să-l 
iniţieze sau care să-i prezinte ritualurile. N-a fost mai bine nici 
cu Yeats, în afară de „Un aviator irlandez își prevede moartea”. 
Dă vina pe idioţii ăia de la școală care nu l-au învăţat nimic și l- 
au făcut să iasă pe ușă la șaisprezece ani. Sau minunata 
educaţie catolică - minunată poate pentru puștii din clasa 
mijlocie cu mame și taţi virtuoși. Dar, dacă e să fie corect, 
trebuie să admită că n-a fost niciodată printre cei mai buni elevi 
și aproape că se strâmbă amintindu-și de înapoierea lui. Din 
pricina școlii a încercat să-l citească pe Heaney - și-a amintit de 
poemul ăla „Clismele timpurii” și de referirile de acolo la 
„căcărezele dure”, și cum erau ei aproape să cadă pe jos din 
bănci auzind asta din gura părintelui Doman, deși încercarea nu 
avusese prea mari sorți de izbândă. După primele poeme, totul 
se estompase în mintea lui, precum ceața care se prelinge acum 
pe lângă fereastra bucătăriei, mânjind geamul cu umezeala 
respirației lui. Privirea i se furișează la camerele de securitate și 
la imaginile lor cenușii, clipitoare și schimbătoare. O dimineaţă 
bună de ieșit de sub umbrela acoperirii perfecte pentru a face 
ceea ce trebuie făcut. Brusc îl apucă un fior, așa că strânge cana 
cu ambele mâini, apoi deschide volumul de Larkin. Versul 
despre cărțile care sunt niște porcării i-a atras atenţia - încă îl 
face să zâmbească. Se simte însă ca și cum a trecut cu mult 
dincolo de asta acum, iar dacă nu a ajuns încă să înţeleagă pe 
deplin unele poeme, crede că se îndreaptă cu pași mari într- 
acolo, și n-are de gând să renunţe. Asta este capul de pod; de 
aici încolo nu mai există cale de retragere. Uneori are impresia 
că e vorba de una dintre acele cărţi care conţin iluzii optice, 
poze secrete care se dezvăluie doar atunci când te holbezi la ele 
ore în șir. Te holbezi și te holbezi, și brusc totul devine limpede. 
Sunt momente când simte că înţelesul va reieși în întregime și 
perfect, dar apoi acest înţeles se pierde la loc și totul este 
înceţoșat și dezlânat, precum ceața de afară. Însă chiar și atunci 


versurile sau frazele îi rămân întipărite în minte și pe parcursul 
zilei le răsucește pe toate părţile în gândurile lui, ca pe niște 
pietricele culese de pe plajă. 

— Mai bine ai lua un mic dejun ca lumea și ai lăsa cărţile 
pentru mai târziu, rostește Marie, strecurându-se în bucătărie 
aproape fără să fie auzită din pricina papucilor ei uzaţi. 

El aruncă volumul în geantă ca și cum ar fi fost prins citind 
ceva pornografic. 

— E vorba de ceva ce trebuie să studiez pentru lucru. Nu era 
nevoie să te scoli din pat. 

— Nu pleci de aici fără să bagi ceva ca lumea de mâncare la 
stomac, insistă ea, aplecându-se ca să ia tigaia de prăjit dintr-un 
dulap. 

— Mă gândeam, Marie, că poate ar trebui să-mi supraveghez 
starea de sănătate - să reduc prăjelile, chestii dintr-astea, 
replică el nervos, nesigur pe reacţia ei. 

— Deci ceea ce gătesc eu nu mai e bun pentru tine? răspunde 
ea. Până acum pari să te fi descurcat foarte bine. 

— Nu, nu spun asta. Doar că ajung la o vârstă când trebuie să 
fiu atent. Asta-i tot. 

E recunoscător că măcar nu l-a făcut „domnul care le știe pe 
toate”, așa cum a procedat de două ori până acum, când s-a 
simţit enervată de el, sau i-a spus că îl cunoaște de când făcea 
pe el în pantaloni. 

— Ascultă, Francis, dacă ai ști cu adevărat ceva, ai cunoaște 
că experţii spun că micul dejun este cea mai importantă masă a 
zilei, așa că ia hârtiile alea de pe masă. 

Nimeni nu îi vorbește ca ea. Treizeci și cinci de ani de 
căsnicie, și are încă o duritate care s-a mai îmblânzit dar 
niciodată nu a dispărut. Se uită la chipul ei, care fără masca lui 
normală de machiaj pare boţit și buhăit. Şunca sfârâie și sâsâie 
când e pusă în farfurie, precum o pisică încolţită. 

— Dacă te-ai fi deranjat să te uiţi până acum ai fi văzut că 
folosesc ulei de măsline la gătit. Adus tocmai din Italia. Fără 
untură. 

— L-a binecuvântat Papa? 

— Ești tare amuzant. Nu mai erai deloc amuzant când făceai 
ture pe la baie azi-noapte. Ce ai păţit? 

— Poate că am răcit. Nu sunt sigur. Sper că nu m-a luat din 
nou prostata. 


— Poate că ar trebui să te cauţi. Ştii cum se fac analizele? 

— Da, știu, și n-am de gând să-l las pe bătrânul McCann să-mi 
facă una ca asta - încearcă de ani de zile să mi-o facă. Un 
nenorocit de votant al socialiștilor toată viaţa lui. l-ar plăcea la 
nebunie să prindă ocazia. 

Işi strânge cu grijă hârtiile și le strecoară în geantă. O dungă 
de lumină ezitantă începe să destrame ceața, dând treptat lumii 
înapoi colţurile ei ascuţite. Bucătăria se umple de miros de 
cârnaţi și de șuncă. Ea mai pregătește și ouă și pâine. Slavă 
Domnului că nu a făcut duș și nu s-a îmbrăcat încă, altfel ar fi 
ieșit din casă mirosind ca o omletă unsuroasă. În vreme ce ea îi 
pune în faţă farfuria plină, se aude soneria de la ușa din față. Se 
opresc amândoi și se uită la camera de supraveghere. Văzând 
că e Sweeney, ea spune: 

— Încă nu m-am machiat. 

După care pleacă sus, în vreme ce el pornește spre ușă. O 
regulă personală - nimeni în afara lui nu o vede pe ea fără 
machiaj, iar uneori nici lui nu îi este îngăduit asta. 

— Cam ceaţă, rostește Sweeney, închizând ușa și urmându-l 
pe celălalt în bucătărie. 

Când îl vede pe Gilroy luând loc la masă, se postează în 
capătul acesteia și zice: 

— Cultural, foarte cultural. 

E gluma lui curentă favorită. Lui Gilroy începe să i se pară o 
prostie, dar nu-i răspunde nimic și se mulțumește să îi facă 
semn cu furculiţa ca să ia loc. 

— Cine conduce? întreabă el. 

— Micky, răspunde Sweeney, uitându-se la farfurie. 

— Marty unde e? 

— O duce pe maică-sa la spital pentru niște analize. 

— A pus mașina undeva în siguranţă pe timpul nopţii? 

Sweeney dă din cap și își toarnă o cană de ceai. 

— Şi i-ai spus despre haine? Data trecută semăna cu un 
nenorocit de gangster. A, încă un lucru - conduce prea repede. 

— Nu-ţi face griji, o să discut cu el. Privirea lui Sweeney se 
oprește asupra farfuriei. Franky, crezi că un asemenea început 
de zi face bine colesterolului tău? îți îmbâcsește arterele tale 
bătrâne. 

Inainte să poată răspunde, Marie revine și îi oferă lui Sweeney 
un mic dejun. 


— N-aș spune nu, Marie, răspunde acesta, deschizându-se la 
haină. 

— Deci tu nu-ţi faci griji în privinţa colesterolului? întreabă 
Gilroy. 

— Nu-l lua în seamă, Ricky, începe să semene cu o babă, zice 
Marie. 

— Un mic dejun bun nu strică nimănui, declară Sweeney, 
făcându-i cu ochiul lui Gilroy. Când îţi vine rândul, îţi vine rândul 
- asta spun eu. N-are sens să nu te simţi bine. 

— Cum rămâne cu șoferul? întreabă ea. Sunt sigură că ar 
avea și el nevoie de ceva în stomac. Strigă-l, Ricky. 

— Cine o să supravegheze mașina? întreabă Gilroy, deși deja 
simte că lucrurile merg împotriva lui. 

— Poţi vedea pe cameră, răspunde ea. O să fie în regulă. 
Băiatul ăla probabil că o să-și petreacă restul zilei frângându-și 
degetele pe jumătate mort de foame. 

Când Sweeney se duce să-l cheme, Gilroy strigă: 

— Dacă tot te duci, ce-ar fi inviţi și restul Belfastului de Vest? 
Spune-le că dăm drumul la un club al micului dejun! 

Pentru o secundă, în vreme ce ascultă cum se deschide ușa, 
își închipuie ceața inundând casa și furișându-se prin camere 
până ce înghite toată clădirea. 

— ...dimineața, spune Micky, oprindu-se în ușa bucătăriei și 
frecându-și mâinile de stinghereală că a ajuns atât de departe în 
interiorul casei. 

E îmbrăcat în costum cu tunică și cămașă neagră. Gilroy îl 
inspectează cu privirea și decide că băiatul trece examenul, cu 
excepţia cercelului de aur din urechea dreaptă. Marie îi spune să 
ia loc și îl întreabă de familie, amintindu-și că are o soție și un 
copil mic. 

— Sunt foarte bine, răspunde el, uitându-se la mâncarea de 
pe masă. l-am văzut săptămâna trecută. 

— Mi-am zis că ţi-ar prinde bine un mic dejun, spune Marie, 
ocupându-se iarăși de tigaie. 

— Şİ aruncă o privire asupra mașinii cât mănânci, adaugă 
Gilroy, ștergându-și farfuria cu o ultimă bucăţică de pâine. 

— Ca să fiu sincer, nu cred că ar fi cineva interesat să o fure, 
zice Micky, privind la ecranul camerei de supraveghere. E un 
hârb. Nu mai are niciun pic de accelerație. Vorbeam cu Marty 
despre asta și el spune la fel. Ar fi o problemă dacă ar trebui să 


îi dăm bice ca să scăpăm de ceva. Își ridică privirea în chip de 
scuze, ca și cum ar fi rostit ceva inadecvat. Înţelegeţi la ce mă 
refer? 

— Înţelegem prea bine, zice Sweeney, uitându-se urât la el. 

— Marty îl cunoaște pe un tip care se ocupă cu importuri de 
mașini bune la mâna a doua. Am putea arunca o privire dacă 
doriţi. Poate găsim ceva cu geamuri blindate și chiar tracțiune 
pe patru roți. 

— Era nisip peste tot ultima dată când am fost în ea, se 
plânge Gilroy. După cum arăta, înăuntru se găsea jumate din 
nenorocita de plajă Buncrana. Dacă cineva nu s-ar osteni să o 
distrugă în fiecare weekend și s-ar osteni să o mai și curețe din 
când în când, probabil că fierătania ar merge de două ori mai 
repede. Care e programul, Ricky? 

Sweeney își lasă jos cuțitul și furculița și scoate un carneţel 
negru și un reportofon din buzunarul hainei. 

— Mai întâi ai întâlniri timp de o oră cu votantii - nu știu de ce 
ţi-ai fixat asta. Tu ai insistat asupra orei. Apoi, la unsprezece, la 
Stormont pentru ședința despre noua legislaţie, iar la prânz te 
întâlnești cu delegaţia de tineri muncitori olandezi. După prânz - 
lucru la chestiunea cu protecţia copiilor, de această dată vor fi 
reprezentate niște grupuri de voluntari, precum Childline și 
NSPCC; la ora trei, douăzeci de minute cu un american pe nume 
Jack Donaghy, care vrea să discute despre realizarea unui 
portret - o serie de politicieni pe care îi face el. Marie pufnește și 
își dă ochii peste cap. lar la cinci și jumătate o probă pentru 
nuntă. 

— Ăsta e cel mai important punct pe ziua de azi, spune Marie, 
îndreptând cuțitul spre el, așa că să nu întărzii. 

— N-o să întărzii. Tipul ăsta, Donaghy - e ca lumea? 

— Nu prea știu multe despre el, răspunde Sweeney, făcându- 
și o însemnare în carnet. 

— Află pe cine a mai făcut. Care e reputaţia lui. Care e stilul 
lui. | facă o să decidem să o facem, nu vreau să ies ca și cum aș 
avea două capete sau o cocoașă. 

— Ca un rahat de câine, intervine Micky, primind farfuria cu 
mâncare. Mulţumesc, doamnă Gilroy. 

Gilroy și Sweeney se uită fix la el în vreme ce individul se 
apucă de mâncat, apoi Gilroy se uită la Sweeney, dar acesta 
abia ridică din umeri ca răspuns. Gilroy se ridică în picioare și își 


strânge halatul de casă pe lângă corp. 

— Mă duc să mă schimb, spune el, oprindu-se în spatele lui 
Micky și apoi întrebând: Te mai uiţi la mașina aia? 

— Nu mi-am luat ochii de pe ea, șefii”. 

— Nu-mi spune „șefii'”. 

— Atunci cum să vă spun? întreabă tânărul, în vreme ce 
Sweeney zâmbește în spatele ceștii de ceai ridicate în aer. 

— Francis e foarte bine, replică el. 

Dar când ajunge la jumătatea drumului până sus aude 
cuvintele Omul Limonadă și trei voci râzând - cea a Mariei mai 
puternică decât celelalte două. 

Stă sub duș și așteaptă ca apa să devină caldă. | se pare că 
durează tot mai mult cu fiecare dimineaţă. Se ferește din calea 
apei reci și simte un junghi ascuţit în partea de jos a coloanei, 
ceea ce îl face să înjure. Parcă ar primi acum răsplata pentru 
toate acele nopţi de fugar, de dormit pe dușumele, în mansarde 
înghesuite și umede, pe bancheta din spate a unei mașini sau în 
vreun alt adăpost temporar. Se gândește, de asemenea, la 
scârțâitul bocancilor bine lustruiţi, cu întărituri, ai trupeţilor care 
îl loveau cu năduf, în vreme ce lucrul sincronizat al picioarelor 
era împănat cu tot felul de înjurături rostite în accente care 
păreau străine pentru urechile lui - brummi;e, scoţian, geordie - 
iar vocile se contopeau în geografia năucitoare a durerii. 

Încearcă foarte prudent să-și îndrepte coloana și să stea drept 
sub apă, dar nu mai poate avea încredere deplină în propriul 
trup. Îşi cuprinde cu blândeţe testiculele și încearcă să găsească 
un pic de odihnă în căldura apei. Insă înainte de a se putea opri, 
se gândește la Ricky și la el însuși stând pe pătură într-o celulă 
mânjită cu rahat, și la momentul în care gardienii au folosit 
furtunurile ca să-i spele, închide ochii ca și cum ar vrea să 
alunge amintirea și lasă apa să-i lovească cu putere creștetul 
capului, ținând palma ca o streașină deasupra ochilor. Ferește- 
te de apă, ferește-te de ceea ce nu vrei să-ți amintești. Se 
gândește la ziua care îl așteaptă și i se pare prea organizată și 
împărțită, golită de orice senzaţie de așteptare sau de bucurie, 
întâlnire după întâlnire, șuvoaie de discuţii canalizate prin albiile 
rigide ale procedurilor și agendelor de lucru. De ce nu maie 
posibil să stai pur și simplu jos și să ai o conversaţie, să duci 
lucrurile la capăt la un pahar de ceva băut pe îndelete? Se 
gândește la ceștile de porțelan, la farfuriuţe și la senavișurile 


micuţe care se topesc dintr-o mușcătură. Uneori singurii oameni 
din încăpere pe care îi recunoaște drept oameni sunt femeile 
care servesc ceai și uneori ar vrea să încerce să vorbească cu 
ele, să le spună că locuiește într-o casă foarte asemănătoare cu 
cele ale lor, că știe cum e să crești copii fără prea mulţi bani. 
Uneori ar vrea să flirteze cu ele, să le spună că sunt mai 
adevărate, mai frumoase și mai importante pentru el decât 
oricare dintre costumele la patru ace cu care se întâlnește, dar 
chiar și ele au coduri stricte de conduită și, deoarece provin de 
pe proprietăţile protestante din susul drumului, știe că probabil 
ele îl socotesc Anticristul. 

In mintea lui umblă o frază a lui Larkin pe care el încearcă să 
o reformuleze, ca un refren pe jumătate uitat. Ceva despre 
pustietatea care zace sub tot ce facem. lese din duș, lăsând o 
dâră de urme umede, își spune că trebuie neapărat să monteze 
un ventilator când privește înapoi la petele închise care mânjesc 
dalele de gresie, apoi se bărbierește cu atenţie cu un aparat 
electric. Se postează gol în fața oglinzii și constată șocat că 
trupul lui începe să se transforme într-unul al unei femei, cu 
începuturile de sâni și cu începutul de burtă ţuguiată. În jurul 
sfârcurilor se văd inele de păr sur, pe care încearcă să le radă, 
cu mare prudenţă ca să nu se taie. Işi lipește degetul de pomeţii 
obrajilor, unde mici păianjeni de capilare sparte încep să-și 
extindă plasa. Apoi, când termină cu bărbieritul, aplică loțiunea 
de înmuiere a pielii pe care Marie i-a cumpărat-o și insistă să o 
folosească. 

Uitase de proba de costum. Dacă ar fi putut să uite atât de 
lesne și de nuntă. Christine, ultimul dintre cei patru copii și 
singura lui fiică, pe care ei vor ca el să o încredinţeze altuia. 
Presupune că ar putea exista o șansă pentru a discuta cu Justin, 
un lucru care nu prea i-a reușit, ca să îl cunoască ceva mai bine. 
Să încerce mai mult să îl placă. Se duce la garderobă și se uită 
la cele trei costume, alegându-l pe cel de un gri un pic mai 
închis decât celelalte, pe care îl așază pe pat. Armâni? Armâni 
pe dracu'. l-ar plăcea să-l întâlnească pe cel care a pregătit 
chestia asta. Sună bine la ureche - foști teroriști în costume 
Armâni -, dar dacă li se vor încrucișa vreodată cărările îi va 
spune individului că singurele costume pe care le-a deţinut el 
vreodată au provenit din cataloage de duzină. Și, oricum, dacă 
ar fi vrut să poarte un costum scump, nu are și el dreptul ca 


oricine altcineva? Să însemne asta că și-a trădat principiile sau 
că a uitat pentru ce s-a dus bătălia? Titlul poemului în acel 
Larkin al lui este despre o nuntă, dar e una dintre cele mai lungi 
poezii, și el încă nu a citit-o. Oare i-ar oferi răspunsuri pentru 
felul în care se simte, i-ar spune cum să îndure arsura pierderii 
care îi răscolește inima? Douăzeci și cinci de ani și abia ieșită de 
pe băncile facultăţii nu înseamnă prea tânără? lar dacă el s-a 
însurat la optsprezece ani a fost pentru că ei trăiau într-o lume 
mai îngustă, care nu dispunea de niciuna dintre ferestrele de 
oportunitate deschise ei, așa că de ce nu mai așteaptă, de ce nu 
mai privește împrejur? Acest Justin, despre care ei abia de 
cunosc vreo câteva lucruri, dacă o iubește cu adevărat va mai 
aștepta puţin, îi va oferi răgazul de a absorbi posibilităţile vieţii. 
Ea a fost mereu favorita lui - poate că așa ceva era inevitabil 
după trei fii -, iar acum el se simte ca și cum cineva ar fi apărut 
din bezna nopţii și l-ar fi jefuit de cel mai drag lucru. Se simte 
brusc imposibil de trist, atât de dezechilibrat pe moment încât 
se așază pe pat și își acoperă ochii cu mâna. 

Ceva se petrece cu el. Poate că de vină e menopauza, pentru 
că a citit că și bărbaţii păţesc așa ceva. Se simte tot mai 
sentimental față de lucruri, de o asemenea manieră încât uneori 
are senzaţia de vulnerabilitate și prostie. O amintire cu tatăl lui 
venind acasă după încă o căutare inutilă a unui loc de muncă și 
prăbușindu-se la masa din bucătărie cu rușinea eșecului 
fierbându-i în privire. Poemul lui Yeats despre aviatorul irlandez 
căruia nu-i pasă dacă trăiește sau moare. Un cântec vechi al 
formaţiei Beatles ascultat la radio. Incearcă să se scuture de 
senzaţii, uitându-se fix la urmele umede ale pașilor săi, și se 
întreabă pentru ce s-a întâmplat totul. Pentru popor? Pentru 
Irlanda? E un gând ciudat, dar de mai multe ori în ultimele luni a 
fost afectat de ideea că Irlanda nu există. Așa cum Dumnezeu 
este poate doar un concept care nu are sens în afara celui 
construit de fiecare în propria sa minte. Se simte rușinat de 
gândurile lui, cu șarpele trădător al îndoielii strecurându-se prin 
întreaga lui viață de devotament, încercând să submineze tot 
ceea e a dobândit el. Pentru o secundă găsește ușurare în furia 
faţă de sine însuși, apoi, după ce trece primul val, se gândește 
cât de repede va trebui să străbată nava bisericii și să dea din 
mână ce are el mai preţios. Intreaga lui viaţă a dat părţi din el 
însuși - ani care ar fi trebuit petrecuţi cu copiii, cu nașterea lui 


Rory chiar; dreptul de a-și duce familia în centru sau în orice loc 
public; dreptul de a duce o viaţă banală și de a nu fi niciodată 
nevoit să te uiţi în spate. Așadar, de ce totul pare atât de 
nedrept? 

— Ce s-a întâmplat, Francis? întreabă Marie. 

Nu i-a auzit nici măcar pașii pe scară. Pentru o fracțiune de 
secundă aproape că îi mărturisește că se simte trist, însă se 
mulțumește să-i spună că e un pic ameţit. Ea îi ia temperatura 
cu dosul palmei. Când vede îngrijorarea din ochii ei, el se simte 
rușinat de slăbiciunea lui și îi spune că e bine. Ea se așază 
alături de el pe pat și brusc el devine conștient de goliciunea lui. 

— Ai dreptate, mă transform într-o babă. 

— Ce e cu tine? 

Tonul vocii ei e moale, ca și cum i s-ar adresa unui copil. Işi 
pune o mână pe ceafa lui și îi strânge ușor pielea. 

— Nu știu. 

— O să sun la Chirurgie și o să programez o întâlnire - nu 
trebuie să fie neapărat cu McCann. Acum sunt acolo câteva 
tinere strălucite. Te-ar putea vedea una dintre ele. Fă-ţi analiza 
de prostată dacă vrei. 

— Câtă vreme își scot inelele mai întâi. 

— Ești obosit - asta-i tot. Ce-ar fi să plecăm într-un weekend 
undeva, după nuntă? Poate să mergem la Dublin sau undeva. 

— Crezi că ea face ce trebuie? Nu crezi că se grăbește? 

— Doar timpul va răspunde la asta, dar dacă asta vrea să 
facă, nu putem decât să o ajutăm să treacă mai bine peste 
moment. 

— Nu aștept deloc cu nerăbdare nunta asta - mi se par 
deplasate multe chestii de acolo. E un pic prea spectaculoasă. 
Prea sclipitoare. Ca a nenorocitelor de Posh și Becks. 

— Ascultă, Francis, ţi-ai cheltuit jumătate din viață 
îngrijorându-te că oamenii se vor gândi că te-ai schimbat sau că 
ai ajuns mai sus decât meriţi. Dacă lucrurile ar fi fost cum vrei 
tu, ea s-ar fi măritat în casa parohială, cu un scripcar orb 
cântând într-un colț. Ce-ar fi să închizi ochii și să treci peste 
toate astea? Dacă asta vrea ea, atunci să fie ca ea și la naiba cu 
ce cred alții. 

El încuviinţează fără tragere de inimă și se uită împrejur după 
ciorapi. 

— Vrei să te ajut să te îmbraci? întreabă ea, dar el știe că 


trebuie să își revină, căci altfel nu va reuși să treacă peste acea 
Zi, așa că răspunde printr-o clătinare a capului. Ea se duce la 
ușă și se oprește acolo, privește înapoi spre el și zâmbește. Ce 
bine că pictorul ăla nu te poate vedea acum - ar face un portret 
pe cinste. 

— Probabil că da, replică el. Cum zicea idiotul ăla de Micky? 
Rahat de câine. 

Ea râde, apoi spune: 

— Arăţi bine, dar grăbește-te și îmbracă-te înainte ca ăia doi 
să mănânce tot ce avem prin casă. 

Când el ajunge jos, Micky se șterge la gură cu dosul palmei. 
Farfuria lui goală strălucește. 

— Nu mi-am luat o clipă ochii de pe mașină, Francis, spune 
tânărul. 

— Şi atunci cum ţi-ai dus mâncarea la gură? 

— Instinct natural, dar n-a reușit să ducă totul, răspunde 
Sweeney, ștergându-l pe Micky la colţul gurii cu un șerveţel. 

— Voi doi, lăsaţi-l pe băiat în pace, intervine Marie. Și, Ricky, 
sub niciun pretext să nu-i îngădui să lipsească de la proba aia de 
costum. 

— Jur pe viaţa mea. 

Gilroy îi urmează pe cei doi bărbaţi în hol, dar apoi se întoarce 
ca să-și sărute ușor nevasta pe obraz. Ea dă din cap și îl bate 
ușor pe spate, ca și cum și-ar trimite unul dintre copii la școală. 
În vreme ce merge să li se alăture celorlalți doi în mașină, Gilroy 
observă că în fine ceața a dispărut, lăsând în urmă doar o 
umezeală a aerului, pe care o resimte ca pe o respiraţie rece a 
cuiva în ceafa. la loc pe bancheta din spate, alături de Sweeney, 
pentru drumul scurt până la noile birouri ale partidului, și 
Sweeney îi spune din nou că nu au timp de așa ceva, darel nu 
răspunde, fiind prea ocupat să se întrebe dacă Marie are 
dreptate afirmând că totul e doar oboseală pentru a-i mai spune 
asistentului său că ziua în care oamenii vor ajunge să creadă că 
el n-are timp pentru ei va fi ziua în care el va muri. Fără vreun 
ţel în cadrul propriului tur de forţă și mânat de la spate doar de 
propriul ego. Trec pe lângă opera murală a lui Bobby Sands. E 
plină de graffitti proaspăt. 

— Nenorociţii de copii, spune Sweeney. 

— Nu mai există respect, îi ţine isonul Gilroy. Pentru nimic. 

Sala de așteptare e pe jumătate plină și el salută pe toată 


lumea cu bună dispoziţie, glumind pe seama ceţii și inventând o 
povestioară despre un individ care se întoarce după o noapte și 
nu-și mai poate găsi ușa de la propria casă. Sweeney preia 
conducerea, verificând aparatul de faxuri și e-mailurile, vorbind 
cu toţi muncitorii, aruncându-și privirea peste plicurile verificate 
de cei de la securitate, dar lăsându-le să zacă nedesfăcute. O 
noapte liniștită în oraș - câteva jafuri din casele unor bătrâni, un 
atac rasist împotriva unui emigrant portughez, ceva inundaţii 
minore în josul străzii Ormeau. Verifică numele oamenilor care 
așteaptă și stabilește ordinea, îl cheamă înăuntru pe primul și 
apoi se așază în partea laterală a biroului lui Gilroy și ia notițe. 
Probleme cu cererile de locuinţe și beneficii, o dispută școlară 
implicând O posibilă suspendare, plângeri despre 
comportamentul antisocial al tinerilor, probleme legate de 
zgomotul făcut noaptea de vecini. Gilroy le-a auzit pe toate și 
înainte, știe ce să spună, cum să dea asigurări, pe cine să vadă 
și ce poate fi făcut. Sweeney notează totul și în mintea lui 
decide deja cine trebuie să urmărească lucrurile și cine trebuie 
să-și asume responsabilităţile necesare. Votanţii sunt la început 
nervoși, apoi mulţumiţi de modul în care sunt trataţi și pleacă 
simțindu-se onoraţi că au avut parte de o audienţă personală. 

Intră două femei, o bunică și fiica ei, două gemene separate 
doar de forma despărţitoare a timpului. Scunde, blonde, cercei 
ca niște inele, degete cu inele, blugi și teniși ieftini. Bunica e cea 
care vorbește, în vreme ce fiica abia dacă își ridică privirea din 
biroul aflat în faţa ei. 

— E vorba de Gerard, Francis, spune femeia. Are 
cincisprezece ani și a luat-o un pic razna în ultima vreme, de 
când a plecat tatăl lui - nimic serios, doar necazurile obișnuite. 
Suntem cu adevărat îngrijorate în privinţa lui. Nu e un băiat rău, 
dar a început să stea pe lângă niște nemernici și noi credem că 
ar putea fi vorba de droguri. 

— Nu știi sigur asta, intervine mama, abia înălțându-și 
privirea. 

— Păi, Kathleen, tu mi-ai zis că asta crezi. 

— Da, dar nu știu sigur. 

Și continuă așa, din când în când mai lent din pricina 
diferenţelor de opinie, dar Gilroy nu își lasă nerăbdarea să se 
arate, dând din cap într-un fel prin care spune că înţelege. 

— Şi vezi tu, Francis, a intrat într-un soi de hâră săptămâna 


trecută cu niște vecini și aceștia au zis că o să-i zdrobească 
genunchii, iar el e un băiat sensibil și noi suntem îngrijorate că 
s-ar putea să-și facă singur rău. A fost prieten cu băiatul ăla, 
McAney, cel care și-a luat viața - Dumnezeu să-i odihnească 
sufletul. lar familia n-a reușit să treacă niciodată peste asta. Ne 
e teamă, Francis, teamă ca Gerard să n-o apuce pe același 
drum. Te rog, te rog, ar putea discuta cineva cu el, să încerce 
să-l ajute până nu e prea târziu? 

— Inţeleg ce spuneţi și aţi procedat foarte bine venind aici. Şi 
ţineţi minte, doar Dumnezeu știe cât de greu e să crești copii, 
iar eu știu asta la fel de bine ca oricare. O să fac tot ce pot ca să 
vă ajut cu Gerard și credeţi-mă că nimănui n-o să i se 
zdrobească genunchii și nimeni nu o să fie bătut. Sunt o 
mulțime de puști ca Gerard și noi trebuie să găsim căi mai bune 
de a-i ajuta, de a-i aduce înapoi în matcă, de a-i determina să 
facă ceva util cu vieţile lor. 

Gilroy le linişteşte, le promite diverse, le calmează, iar 
Sweeney își ia notițe. Le povestește despre serviciile de 
consiliere care le vor ajuta, despre oameni cu experienţă pe 
care îi cunoaște. După ce termină, se ridică în picioare în spatele 
biroului și, când bunica vine spre el, crede că ea îi va strânge 
mâna, așa că i-o întinde, însă ea o ia, o sărută și se roagă ca 
Dumnezeu să îl binecuvânteze. Mama se oprește la un 
„mulţumesc” îngăimat și folosește o bucată de cârpă murdară 
ca să se șteargă la ochi. 

După plecarea lor, Gilroy se așază din nou și îi spune lui 
Sweeney: 

— Dă-i cazul lui Theo, pune-l să îl vadă pe băiat și să aibă grijă 
de el. Spune-i să încerce să rezolve cum poate el mai bine. 
Clatină din cap. Ştii ce cred eu? Cred că jumătate din mizeria pe 
care o vedem se datorează destrămării familiei. Prea multe 
familii  monoparentale, prea mulţi tineri fugind de 
responsabilităţile lor. Uită-te la tipul ăla, Micky - deși în cazul lui 
probabil că familia o duce mai bine fără el. 

Sweeney zâmbește și aduce înăuntru ultima persoană din sala 
de așteptare. Este un bărbat în vârstă, îmbrăcat cu un pardesiu, 
care duce o lesă de câine în mâini. Omul ia loc pe scaun, dar nu 
vorbește, iar ochii lui dau rotocol camerei, ca niște insecte 
agitate, fără să se oprească asupra vreunui lucru mai mult de 
câteva secunde înainte de a privi altundeva. Gilroy se uită la 


lista de nume de pe birou. 

— Deci cu ce te putem ajuta, John? 

— Mi-am pierdut câinele, spune omul. 

— Ţi-ai pierdut câinele? 

— Nu chiar. 

— Nu? se miră Gilroy, aruncând o privire înspre Sweeney. 

— A fost furat. Nu era în curte de dimineaţă și poarta din 
spate era deschisă. L-a luat cineva. 

— Şi ce rasă de câine e? 

— Ciobănesc. Se numește Lassie. 

Gilroy se agită puţin pe scaun și evită să se uite la Sweeney, 
care și-a plecat capul, ca și cum s-ar fi concentrat intens pe 
luarea de notițe. 

— Deci Lassie lipsește? Ai sunat la consiliul local? 

— N-are sens - a fost furat. 

— Şi n-ai nici cea mai vagă idee cine l-ar fi putut lua? 

— Nu. Dar e un câine prietenos, așa că ar merge cu oricine îi 
place. 

— Şi îl ai de multă vreme? 

— De când era căţeluș. 

— Are zgardă? 

— Cu numele lui pe ea. 

— Și ai cumva o fotografie cu Lassie pe acasă? 

— Da. 

— Păi atunci uite ce facem, John. Adu fotografia aici, la birou, 
noi o scanăm, o băgăm în sistemul computerizat și facem 
postere cu mesajul „Dispărut”. După aia le poţi lipi pe unde vrei. 
Există posibilitatea să vadă cineva anunţul și să te caute. Ce 
zici, John? 

— Bine, domnule Gilroy, rostește bărbatul, apoi, fără vreo altă 
vorbă, se ridică în picioare și părăsește încăperea, ținând lesa 
de câine în spate, ca pe o coadă de metal. 

După plecarea lui, Sweeney închide ușa și chicotește. 

— Lassie s-a pierdut, rostește el. Cred că zănatecul ăsta latră 
de unul singur. Lassie s-a pierdut. Ce crede el că e aici - 101 
dalmațieni? Ascultă, trebuie să mergem mai departe, avem 
drumuri de făcut. O să-l sun pe Micky să aducă mașina. Se 
oprește la ușa biroului. Ascultă, Franky, știu cine ne poate spune 
unde e Lassie. 

— Cine? 


— Câinii de pe stradă, zice el, după care iese. 

Gilroy îi vede umerii tresăltând de râs la auzul propriei glume. 

Sweeney spune gluma iarăși în mașină, în timp ce traversează 
orașul, dar Gilroy se concentrează pe cititul hârtiilor lui, uneori 
mijind ochii la literele tipărite. 

— Trebuie să-mi testez vederea, îi spune el lui Sweeney. Cred 
că a venit vremea ochelarilor. 

— Ochelarii ar fi marfa, zice Sweeney. Nu-i așa, Micky? 

— Te-ar face să arăţi ca o capacitate, răspunde Micky. 

— Ar trebui să-ţi iei și tu o pereche, replică Gilroy în vreme ce 
trec de aeroportul orașului. Verifici oglinda retrovizoare ca să 
vezi dacă nu ne urmărește nimeni? 

— Da, Francis. 

Fac o curbă largă către Upper Newtownards Road, apoi trec 
printre porţile ornate, de metal negru, de la Stormont, pe lângă 
statuia agresivă și sfidătoare a lui Carson, cu braţul lui întins, 
care îl face mereu pe Gilroy să spună că acel simbol unionist îi 
arată degetul, apoi intră pe aleea lungă, flancată de pajiști. 

— Altă zi, același lucru, rostește Gilroy în vreme ce sunt 
îndemnați să treacă de controlul de securitate mai repede. 

Insă nonșalanţa vorbelor lui este menită să ascundă fiorul de 
anxietate care îl încearcă de fiecare dată exact în aceleași 
momente, iar odată cu asta să conștientizeze cât de departe au 
ajuns ei și măreţia lucrurilor deja dobândite. Odată aflat 
înăuntru, pașii săi răsună pe podeaua de marmură, anunţându-i 
sosirea, iar el își ridică semeţ capul. Este o clădire proiectată să 
te facă să te simţi mic, o clădire arcuită care pune prea mult 
spaţiu deasupra capului tău, o clădire care îţi poate face vocea 
minusculă din pricina lambriurilor masive de lemn și a marmurei 
albe, dar el nu se va lăsa îngenuncheat sau intimidat de această 
afişare ostentativă a istoriei. Însă este mai greu să nu imprime 
pașilor săi o atitudine de mândrie. Mândrie pentru el însuși, fiul 
unui pictor de reclame, mândrie pentru poporul său - cetăţeni 
de mâna a doua -, care acum, prin intermediul lui, stă în fruntea 
mesei. Ca să se scuture de greutatea unor astfel de gânduri, 
face o glumă despre Davy Crockett și despre Alamo, în vreme 
ce dau un colţ ca să se întâlnească brusc cu Crockett stând în 
picioare cu un dosar sub braţ. 


€ Edward Henry Carson (1854-1935) - Avocat și om politic irlandez, 
adept al menţinerii uniunii cu Marea Britanie. (n.tr.) 


— Bună dimineaţa, spune Crockett. 

— Bună dimineaţa, replică el, întrebându-se dacă nu cumva 
au fost auziţi. Pe chipul lui Crockett nu se citește nimic. Ne 
așteaptă o zi încărcată. 

— Chiar așa, răspunde Crockett, aruncând o privire la ceasul 
de la mâna lui. Ne vedem în sala de ședințe peste o jumătate de 
oră. 

— Corect, zice Gilroy, după care se îndreaptă spre biroul lui. 
După ce ușa e închisă în spatele lor, îi spune lui Sweeney: Tipul 
ăla parcă împrăștie răceală de fiecare dată când deschide gura. 
Se uită la tine de parcă ești o gânganie care trebuie strivită sub 
talpa pantofului său. 

— Dacă ar fi fost acadea, s-ar fi lins singur. 

— Încearcă să afli mai multe despre el. Întreabă în jur. 
Vorbește cu Montgomery de la biroul de presă. Şi suntem siguri 
că biroul ăsta e curat? 

— A fost verificat de două ori până acum, răspunde Sweeney, 
privind prin încăpere. 

— Pune să fie verificat regulat. Trece-l prin cel mai fin 
pieptene. Şi nimeni nu va folosi telefoanele pentru ceva 
important, nici ca să sune, nici ca să primească. Acum vorbește 
cu secretara și vezi ce a mai venit în dimineaţa asta și dacă e 
ceva cu adevărat important pentru mine de văzut. Altfel, vreau 
să petrec jumătatea de oră ca să citesc din nou chestiile astea. 
Spune-i că în tot acest timp nu sunt disponibil. 

După ce Sweeney închide ușa, Gilroy se trântește la loc pe 
fotoliu și răsfoiește hârtiile din faţa lui. Deja îl dor ochii și ziua e 
abia la început - va trebui să se îngrijească de ochelari. Poate că 
adaugă ceva morgă la imaginea ta. Poate că te fac să pari 
bătrân. Încearcă să se concentreze asupra documentului, dar 
prin faţa ochilor dansează imaginea lui ducându-și fata de mână 
la altar. Negrul costumului, albul rochiei ei de mireasă. Piese de 
șah pe o tablă. De mic copil ea a încercat să îl manipuleze, să îi 
exploateze slăbiciunea pentru ea, iar în panoplia ei își 
achiziționase niște arme viclene prin care demonstra o lipsă 
totală de milă până ce nu obținea ce voia. Ca atare, putea 
exploata vinovăția lui pentru multele și frecventele absente, 
stresul constant al traiului cu frica în sân, faptul că e doar o 
copilă stând în pijama în capul scărilor în vreme ce briţii” băteau 


7 Denumire peiorativă pentru englezi. (n.tr.) 


cu picioarele în ușă, având, în imaginaţia ei copilărească, feţele 
înnegrite ca niște coșuri de fum. 

Relaţia lor fusese o luptă continuă. De multă vreme el 
renunţase să încerce să o mai controleze, și mai presus de orice 
o iubește tocmai pentru independenţa spiritului ei. Zâmbește 
când își amintește de revolta de la școală pe care ea a condus-o 
împotriva rigidităţii meschine a maicilor, la slujba ei de vacanţă 
ca dădacă la o familie care, după o săptămână, au trimis-o 
acasă. lar acest Justin o merită oare? Justin, care lucrează la 
Londra în publicitate, care poartă ochelari pătraţi de marcă și se 
uită la meciurile de cricket. Justin care îi spune Franky când 
nimeni din rândul celor care n-au luptat umăr la umăr cu el timp 
de douăzeci de ani nu-i spune așa. Justin, ai cărui părinţi șocați 
vor veni cu avionul cu o noapte înainte de nuntă și vor pleca a 
doua zi de dimineaţă. Își simte gura uscată la gândul acelui 
drum pe coridorul de la biserică. Şi ce va spune el în discurs? Ce 
cuvinte va născoci pentru invitaţi? își amintește de volumul de 
Larkin din geantă. Îl scoate și începe să citească titlul poemului, 
„Nunţile din Whitsun”. Este despre cupluri diferite, proaspăt 
căsătorite, care se urcă în același tren și se îndreaptă spre 
Londra, călătorind spre viitor. Se întreabă dacă ea va fi fericită 
sau dacă nu cumva și ea va ieși treptat din viaţa lui în pântecele 
imens al Londrei. Habar n-are dacă poemul e vesel sau trist. Nu 
pricepe finalul și îl citește încet, cuvânt cu cuvânt, ca și cum ar 
urca o scară abruptă unde fiecare slovă e o treaptă, iar în acel 
moment intră Sweeney. 

— Am o idee, rostește Sweeney, zâmbind. Despre Lassie. 

— Care e aia? întreabă el, strecurând cartea înapoi în geantă. 

— Am putea împrumuta unul dintre câinii adulmecători ai 
armatei - oricum nu prea au ce face pe vremea asta. Să-l 
punem să ia urma lui Lassie. Ce zici? 

— Foarte amuzant, răspunde el sec, ridicându-se și netezindu- 
și haina de la costum. Cât o să fiu în ședința asta urmărește 
cum se uită unii la alţii când vorbesc eu. Urmărește ce spun cu 
privirile. 

Sweeney dă din cap și scoate imediat carnetul și un ciot de 
creion, lucrurile care îl fac uneori să arate ca un șobolan de 
bibliotecă. 

— Nu crezi că ar trebui să adopţi ceva mai high-tech? îl 
întreabă Gilroy. Un laptop sau, cel puţin, una dintre chestiile 


alea de se ţin în mână. 

— Ăștia nu iubesc nimic mai mult decât calculatoarele. Le 
înţeleg și știu cum să intre în ele - totul. Ar fi mai simplu să îţi 
scrii totul pe faţă. Un calculator e ca o carte deschisă, oricât te- 
ai credea de deștept. Şi, oricum, cine să priceapă vreodată ce 
scriu eu? replică Sweeney, ridicând o pagină cu un scris 
hieroglific. 

— Ca o grămadă de viermi înșiraţi pe pagină, spune Gilroy, 
îngustându-și ochii pentru a descifra ce e scris. Dar să nu-l lași 
pe Crockett să vadă asta. Și-acum, arăt bine? întreabă el, 
îndreptându-se de spate pentru inspecţie. 

— Ca un rahat de câine. 

— Bine, atunci să mergem și ţine minte ce ţi-am spus. 

O zi care trece greu. Furtună de hârtii, agende și schiţe. 
Hârtie albă, rece la privire și la atingere. Parcurge ca orbul restul 
zilei, încercând mereu din greu să descopere repere familiare 
care să-i ghideze drumul, care să-l aducă înapoi la căldura unui 
cămin prietenos. Dar uneori mintea lui începe să rătăcească, 
indiferent cât de tare ar încerca să se concentreze, așa că se 
trezește gândindu-se la o scăpare plină de adrenalină, ca 
evadarea din acea zi de la Kesht. Coasta de vest a Irlandei, 
poate, unde singurele sunete care ajung în urechi sunt 
bubuiturile maselor de apă sparte de țărm și singura pată albă 
se regăsește în colții zimţaţi ai valurilor și în penele pescărușilor 
plutind lipsite de greutate pe curenţii săraţi de aer. Alţii 
plănuiesc așa ceva, alţii au pus deoparte bani pentru zile negre, 
așa că el de ce să nu o facă? Marie are dreptate - poate că a 
petrecut prea mult timp cu părul tuns scurt, poate că a vrut 
prea tare să evite orice acuzaţie de grijă față de propriul cuib 
sau de interes prea mare pentru sine. Situaţia lui financiară e ca 
o carte deschisă pentru oricine vrea să o cerceteze, iar 
Dumnezeu și funcţionarul bancar știu prea bine că o asemenea 
cercetare nici n-ar dura prea mult. După ce va termina de plătit 
pentru nuntă, va rămâne aproape falit. 

Crockett conduce ședința, cu stiloul său deplasat cu mișcări 
elegante, ca un dirijor care îndrumă privitorii spre prezentarea 
lui în PowerPoint, spre planșele lui de la retroproiector, spre 
analizele lui statistice. lar vocea lui se singularizează cu acele 
„Poate că domnul ministru vrea să ia în considerare...” sau „Ar 


e Închisoare din Irlanda de Nord. (n.tr.) 


constitui un avantaj să evidenţiem...”, dar în cadrul acestui joc 
anume toate avantajele se regăsesc într-o singură pereche de 
mâini, iar pe măsură ce urmărește stiloul schimbându-și ritmul 
și mișcându-se ca un metronom, Gilroy se simte ca și cum ar fi 
în pericol să fie hipnotizat, așa că trebuie să clipească tot mai 
des din ochi pentru a alunga transa. 

Dacă va fi să facă ceva bani va trebui să procedeze prin 
propriile eforturi transparente, mai pure decât neaua proaspăt 
așternută. Când iau o pauză de ceai, Gilroy se întreabă dacă ar 
putea scrie o carte, povestea propriei vieţi, dar știe că ar fi 
condamnat pentru adevărurile de acolo și condamnat 
deopotrivă pentru ceea ce a lăsat nescris. Incearcă să poarte o 
discuţie fără sens despre vreme cu doamna care servește ceai, 
dar femeia simulează un zâmbet și se mulțumește să îl 
servească cu o politeţe exagerată. Nu e vorba de ce ar vrea el 
de la ea. Femeia are părul scurt, vopsit blond ca al bunicii și al 
mamei cu care a discutat mai devreme, iar ochii ei sunt de un 
albastru-deschis gingaș. Este singura pată de culoare de pe un 
chip pe sub a cărui suprafaţă se ghicește tristeţea, mascată de 
ridurile obosite ale slujbei. El vrea să audă cuvinte ieșite de pe 
buzele ei subţiri care să îl recunoască pe el ca persoană, care 
să-i permită lui să o întrebe de familie, care să-i îngăduie să-i 
povestească despre cumplita veste că în curând el își va da 
unica fiică pe mâna unui bărbat pe care abia dacă îl cunoaște și 
pe care nu îl place. Dar când el îi dă înapoi ceașca goală și 
farfuria, ea aproape că îl evită luând repede obiectele și 
refuzând să îl privească în ochi. 

Crockett și echipa lui încă nu s-au întors. Sweeney studiază un 
portret în ulei al unui obscur funcţionar al statului ca un 
cumpărător potenţial de la o licitație de artă. Poate că există 
posibilitatea accesului la un club de lectură. Zâmbește pentru 
sine când în minte îi vine brusc bizara idee a unui parteneriat cu 
șeful pensionat al RUC?. Să străbată America împreună, ca 
polițistul bun și polițistul rău, cele două feţe ale monedei. Un 
simbol al reconcilierii. Probabil că ăștia pun pastile de nebunie în 
ceai. Așa ceva nu s-ar petrece în realitate nici în cele mai 
nebunești vise. Se plimbă prin încăpere și își slăbește nodul 
cravatei - e mereu prea cald în clădire. Oprindu-se în faţa locului 


° Royal Ulster Constabulary - Denumirea forțelor de poliție din 
Irlanda de Nord între 1922 și 2000. (n.tr.) 


lui Crockett de la masă, ridică stiloul acestuia și îl cântărește în 
palmă. Mai ușor decât se aștepta. Ilnexplicabil de frumos. Pentru 
o clipă alunecă într-un vis în care e altundeva, într-un loc perfect 
prin el însuși, în spatele unui soi de văl. Mâna lui vrea să rupă 
vălul, ca să ajungă în întregime în acest loc în care n-a mai fost 
niciodată, dar pe care acum îl crede a fi real, un secret a cărui 
revelaţie lui i-a fost negată. Se aud pași pe coridor și el tresare, 
dă drumul stiloului și își reia locul, aplecându-și capul ca și cum 
ar studia documentele din fața lui. Când își ridică privirea, 
funcţionarii civili își zâmbesc reciproc. Poate că au împărtășit o 
poveste porcoasă la toaleta domnilor sau vreo bârfa suculentă 
de birou peste pisoarele sclipitor de albe, pe care nu le poţi 
folosi fără să te gândești la oamenii care au stat în același loc. 

Ziua se târăște lent spre o concluzie într-o nesfârșită secvenţă 
de argumente și contraargumente, de oameni care dezbat 
cazuri, cu vocile ridicate din pricina convingerilor personale de 
corectitudine. El resimte ghearele ascuţite ale orgoliilor tuturor 
invadându-i conștiința, înfigându-se tot mai adânc în fiinţa lui tot 
mai obosită. Se gândește la conversaţia lui cu pictorul american 
care în cele douăzeci de minute acordate i-a vorbit despre Che 
Guevara și sandiniști, despre 11 Septembrie și iconologie 
politică. La modul în care el lucrează după fotografii, ca să nu 
irosească timpul subiectului când îl pozează. Acum el se 
întreabă ce are de pierdut. Dar o să-l lase pe Sweeney să-l 
verifice pe individ și abia apoi o să ia o decizie. Privește în jur la 
pereții lambrisaţi, cu portretele de pe ele și își zice că într-o zi și 
portretul lui ar putea spânzura acolo. Privirea lui alunecă spre 
ferestre, dar afară ziua se amestecă deja cu noaptea și cu 
strălucirea luminilor electrice. În curând va veni clipa să plece 
acasă. Gândul îi conferă o ultimă izbucnire de energie și de 
concentrare deplină. Observă cum până și Crockett pare un pic 
obosit, chipul lui devenind tot mai cenușiu odată cu scăderea 
luminii de afară, cearcănele vineţii alungindu-se sub pungile 
ochilor. Se simte ca și cum s-ar afla din nou la școală și s-ar uita 
pe furiș la ceas ca să vadă cât mai e până la ultimul clopoțel. 
Stomacul îi face figuri de foame și atunci își apasă palma 
deasupra lui ca să estompeze sunetele. Ar vrea să-și bea ceaiul, 
dar știe că mai are mult până atunci și că mai întâi trebuie să 
îndure chinul probei costumului de nuntă. 

Când sosește în fine clipa finală și el ajunge din nou pe 


bancheta din spate a mașinii, amurgul pare să se lase brusc 
peste oraș și aerul nopţii îl pișcă de obraz. Micky a lăsat 
geamurile portierelor jos și el se întreabă de ce, până când 
simte mirosul inconfundabil de fast-food. 

— La naiba, zice el. Miroase de parcă aici ar fi un local unde 
se vând burgeri. Ai fost iarăși la McDonald's? 

— Scuze, Francis, mi s-a făcut un pic foame, răspunde Micky, 
încercând să dea cu palma mai repede mirosul afară prin 
geamul deschis. Am luat un cheeseburger cu șuncă. Cu tot 
tacâmul. Am umplut maţul. 

— Vreau să ne duci înapoi acolo și vreau să-mi iei și mie unul. 

— Foarte stilat, zice Sweeney. 

— Deci tu nu vrei așa ceva, replică el. Și lasă gluma aia la o 
parte, te rog. S-a cam veștejit. 

— Cum rămâne cu colesterolul? Artere înfundate chestia aia 
îţi va face, zice Sweeney. lar dacă suntem blocaţi în trafic 
întârziem la probă. 

— Va dura doar zece minute și Micky ne va acoperi. Dacă nu 
luăm ceva de mâncare acum, vom mânca abia după ora șapte. 
Nu pot aștepta atât. Stomacul meu îmi dă de veste că nu e 
dejoacă. 

Când mașina pornește la drum, luminile din Stormont par să 
ardă și mai puternic în întuneric. Undeva jos, drumul pare două 
șiruri paralele de boabe chihlimbarii. Vor intra în traficul de la 
ora de vârf și trebuie să aștepte puţin ca să găsească un spaţiu 
gol. El își simte capul ameţit și respirația devenind tot mai 
scurtă, așa că se lasă pe spate și își umbrește ochii cu mâna. 

— Vrei să-ţi aranjez o consultaţie la un oftalmolog? întreabă 
Sweeney. 

— Nu știu, răspunde el. Poate o să mai aștept, să văd cum 
merge. 


— Doar nu o să-ţi spună nimeni Specky sau ceva de genul 
ăsta, intervine Micky aruncând o privire peste umăr. 

— Taci, Micky. Condu mașina, îl repede Sweeney, cu o voce 
brusc tăioasă. Și dă drumul la știri. 

Apoi, în șoaptă, îl întreabă pe Gilroy dacă se simte bine. 

— Sunt doar un pic obosit, zice acesta. Cine s-ar fi gândit că 
te poate termina în halul ăsta să stai în fund toată ziua și să 
asculți oameni? 


— Poate că ai nevoie de odihnă - să fugi de toate astea o 
săptămână sau mai mult. Lasă-i pe tineri să preia ștafeta o 
vreme. 

— Încerci să mă trimiţi la pensie? întreabă el, umbrindu-și 
iarăși chipul, de această dată ca să blocheze privirea cam fixă a 
unui motociclist care stătea lângă ei în traficul lent. O să creadă 
că nu mai sunt în stare, că simt prea bătrân. Sunt ca niște 
vulturi care abia așteaptă primul semn de slăbiciune. Ce naiba a 
făcut vreunul dintre ei în bătălie? Nimic care să le murdărească 
mâinile. Prea ocupați cu studiile universitare și cu toate titlurile 
lor la modă. Unii dintre ei nu ieșiseră din scutece când noi 
aranjam totul. 

— Știu, spune Sweeney. Nu mai există respect pentru trecut 
din partea nimănui. lar dacă tu cazi, o să mă trimită și pe mine 
la păscut iarbă. Dar poate că ai nevoie de odihnă, poate că te 
ajută. 

Se opresc și ascultă la radio o relatare despre sesiunea din 
acea zi a noii Comisii pentru Adevăr și Reconciliere. Asasinarea 
în zona rurală a unui soldat UDR! aflat în afara serviciului. Se 
uită unul la altul, dar nu recunoaște niciunul numele sau 
povestea. Se relatează despre declaraţia voluntarului care l-a 
omorât pe soldat. Ambii bărbaţi repetă cuvintele rostite de 
vocea de la radio: 

— „Eram un soldat luptând într-un război. La acea vreme 
credeam că victima reprezintă o ţintă legitimă în acel război. 
Regret profund durerea și suferinţa creată familiei lui...” 

— Ar putea să născocească niște variaţi uni, fie doar și pentru 
a părea o chestie spontană, zice Gilroy. Asta a fost mereu o idee 
tâmpită. 

— Nu știu de ce ne-am băgat în chestia asta, replică Sweeney. 

— Pentru că trebuia. Pentru că am ţipat atât de tare despre 
faptul că deținem adevărul despre ceea ce au făcut ei încât am 
picat ca orbeţii în plasă și a fost prea târziu să mai ieşim din ea 
când ei au întors roata și au cerut să afle adevărurile noastre. 
Poate că e vremea să lăsăm morţii cu morţii, să mergem mai 
departe în loc să răscolim morminte în fiecare zi. Ca și cum ai 
avea permanent o fantomă lipită de umărul tău. Ai auzit de 
Hamlet, nu? Sweeney încuviinţează. Ei bine, se pare că e ceva în 


1 Ulster Defence Regiment - Regiment de infanterie al armatei 
britanice, cu rol operativ în Irlanda de Nord. (n.tr.) 


chestia asta cu a fi aruncat în aer de propria ta bombă - să fii 
vânat de propriul tău... ceva. La ce se uită tipul ăla? 

— Care tip? 

— Ala care conduce Renault-ul. 

— Doar te-a recunoscut, asta-i tot. Se duce acasă de la 
muncă, nu-ţi face griji. Eşti sigur cu burgerul ăla? 

Dă din cap, deși ideea deja i se pare proastă, dar simte tot 
mai acut nevoia de a se răzbuna cumva pe acea zi și îl mai 
încearcă și o senzaţie nebunească de frustrare din pricina 
faptului că i se impun atât de multe limite tocmai în clipa în care 
ar fi trebuit să profite la maxim de libertatea lui. Ajung la localul 
McDonald's de vizavi de spital și mașina virează în parcarea 
aglomerată. Se văd oameni pretutindeni, familii, adolescenţi în 
tricouri de fotbal. 

— Cred că trebuie să ne grăbim, zice Sweeney. 

— Nicio treabă, răspunde Micky, cotind mașina pe aleea cu 
ghișeul de drive-through. 

— Unde dracu’ te duci? ţipă Sweeney, ţâșnind în faţă pe locul 
lui. 

— La drive-through e cel mai rapid, replică Micky, uitându-se 
când la drum, când în oglinda retrovizoare. 

— Nu fi idiot! strigă Sweeney, punându-și ambele palme pe 
spătarul scaunului șoferului. leși de aici! 

Dar e prea târziu, căci o mașină deja a intrat în spatele lor și 
ei n-au cum să meargă înainte sau înapoi. La început Gilroy nu 
spune nimic, dar apoi se face mic pe banchetă și rostește: 

— Ce drăguţ să fii omorât pentru un burger. Mai ales că nu ai 
apucat să-l mănânci. 

Junghiurile dureroase din spatele ochilor sunt tot mai ascuţite 
și mai profunde. 

— Cel puţin nu avem mult de mers până la spital, zice Micky, 
bătând darabana cu degetele în volan, în vreme ce mașina din 
faţă stă nemișcată. 

— Micky, fă-mi o favoare, spune Sweeney. Lasă pe altul care 
are ceva creier să facă glume. Apoi, aruncând o privire spre 
Gilroy, adaugă: De mâine poate începe să caute câini furaţi. 

— A fost vina mea, răspunde Gilroy. Nu te răzbuna pe el. Ţine 
ochii deschiși, Micky, și imediat ce drumul e liber scoate-ne de 
aici. Lasă burgerul. Apasă pedala până la capăt. 

Un braţ se întinde prin fereastra de servire și îi dă șoferului o 


pungă. Mașina înaintează încet și ei urmează cardul din faţă 
până ce ajung în parcarea de mașini, după care mașina ţâșnește 
pe drumul principal. 

— Micky, dă radioul mai tare, ordonă Sweeney, iar când 
volumul a devenit suficient de puternic, întreabă încet: Francis, 
ţi-e bine? 

— Nu știu, răspunde Gilroy, apăsându-și degetul mare și 
arătătorul de ochi. Poate doar un pic de oboseală. 

— Ai nevoie de un consult la doctor. lţi aranjez eu dacă vrei. 
Dăm noi peste persoana potrivită. 

— Te anunţ eu. Ceva de mâncare și un somn bun la noapte o 
să mă pună iarăși pe picioare. 

Douăzeci de minute mai târziu ajung în centrul orașului. 
Radioul a fost închis, lăsând în urmă o tăcere încordată, care îi 
separă și îi face să urască ideea de a distruge fragilitatea 
momentului. Ochii lor goi privesc orașul aproape intoxicat de 
prezent, care își vede ultimele rămășițe ale trecutului cufundate 
într-o tristeţe apăsătoare. Orașul se înalţă prin lumina amurgului 
și reflectă capetele nemișcate ale celor care se duc acasă în 
autobuze galbene; plutește lipsit de ţel în ceața estompată a 
neoanelor care fac trotuarele și străzile să lucească și care 
dezvăluie chipurile palide ale celor a căror oboseală grăbită nu 
lasă să se ghicească altceva decât profunzimea dorului lor de 
casă. Girloy încearcă să privească mai presus de reţeaua de 
neoane, dincolo de birourile unde fantome luminate de lună 
stau încă încremenite la calculatoare, și vrea să vadă cerul, dar 
clădirile sunt prea apropiate, prea împopoţonate cu propriile 
lumini, la fel ca tinerele femei care în doar câteva ore se vor lua 
de braţ și vor pune stăpânire pe aceleași străzi. 

Ajung în fața magazinului de nunţi și imediat ce se dă jos din 
mașină Gilroy ridică privirea și lasă aerul rece al nopţii să i se 
izbească de faţă. Rămâne nemișcat, uitându-se la lumina albă 
îngheţată din vitrină și la șirul de rochii de culoarea fildeșului. 
Strălucirea îi face rău la ochi, așa că își întoarce privirea spre 
cer, unde găsește alinare în ultimele nuanţe de purpuriu și în 
pata năvălitoare de întuneric, ce pare suficient de puternică 
pentru a învălui acel alb orbitor și a-l lua în stăpânire în bezna 
propriei îmbrăţișări. Nu vrea să intre, dar mâna lui Sweeney 
lipită de mijlocul lui îl împinge cu blândeţe de la spate. 

— Cu cât terminăm mai repede, cu atât mâncăm mai repede, 


spune el. 

Gilroy încuviinţează, dar îl lasă pe Sweeney să o ia înainte. 
Ușa le e ţinută deschisă de către unul din ajutoarele 
magazinului. Înăuntru îi așteaptă deja un grup de persoane. 
Gilroy îi vede pe Rory și pe Michael, dar nu și pe fiul cel mic, 
Peter. Justin stă lângă cineva pe care el nu-l recunoaște și râde 
la cine știe ce glumă făcută de însoţitorul lui. 

— Unde e Peter? o întreabă el pe Marie imediat ce ea vine 
spre el. 

— Ai întârziat - credeam că nu mai ajungi, spune ea, 
înclinându-și capul și uitându-se fix la el, cu chipul încordat de 
acuzaţii nerostite. Peter a fost chemat și a trebuit să se întoarcă 
la spital, dar nu contează, căci Michael e la fel de înalt și are 
aceeași statură, așa că ne putem ghida după el. 

— Bună, Franky, rostește Justin, întinzând mâna. Ce mai faci? 
El e Edmund, cavalerul meu de onoare. 

Le strânge mâinile amândurora și rezistă impulsului de a le 
scoate braţele din umeri. Edmund seamănă leit la statură cu 
Justin, până la nivelul ochelarilor pe care îi poartă. Gilroy își 
spune că ei doi stau și îi zâmbesc așa cum ar zâmbi unui animal 
de la grădina zoologică. 

— Şi cum mai e pe la Londra? întreabă el, slăbindu-și nodul de 
la cravată. 

— Aglomeraţi, aglomeraţie - avem multe contracte noi, 
răspunde Justin. Clienţi importanţi, așa că suntem sub presiune 
ca să producem. 

— Asta e bine, zice Gilroy, neștiind exact ce anume e bine. 
Pentru prima dată în Belfast, Edmund? 

— Da, domnule, răspunde Edmund, și Gilroy se uită la el ca să 
vadă dacă nu e luat peste picior, dar nu zărește decât o 
nervozitate politicoasă pe faţa lui. 

Edmund continuă să dea ușor din cap în semn de întărire 
tăcută a răspunsului său. 

— Şi tu lucrezi în publicitate? întreabă Gilroy. 

— Nu, în imobiliare - n-am fost suficient de isteț pentru 
publicitate. 

— Ești constructor? insistă el, și peste umărul lui Justin îi vede 
pe Rory și pe Michael zâmbind și chicotind un pic. 

— Nu, eu investesc, dezvolt, chestii dintr-astea. 

— Foarte bine. Şi de câtă vreme îl cunoști pe Justin? 


— Aceeași școală, aceeași universitate. De multă vreme. Așa 
e, Justin? 

— De prea multă vreme. Ştie toate secretele întunecate, 
replică Justin. 

Vrea să pună o nouă întrebare, dar Marie îl împinge de la 
spate și îl trage de guler. 

— Trebuie să ne vedem de treabă, spune ea. Interogatoriul 
poate urma mai târziu. Apoi, întorcându-se spre viitorul ginere și 
spre prietenul lui, spune: De când și-a luat în primire slujba 
crede că toată lumea îi datorează un răspuns. 

— Ministru pentru Copii și Cultură, zice Justin. Foarte 
impresionant. 

— Mă ţine ocupat. 

— Ştii ce a zis Goebbels despre cultură? 

Gilroy pare șocat și se răsucește spre Sweeney, dar nu citește 
niciun răspuns pe faţa acestuia. 

— Păi amintește-mi, ce a spus Goebbels despre cultură? 
întreabă el, dar înainte ca Justin să poată răspunde, Rory face 
un pas înainte și își pune un braţ pe umărul lui. 

— A spus că de câte ori aude pe cineva vorbind despre 
cultură simte nevoia să pună mâna pe pistol. Și acum să 
încercăm costumele astea și să terminăm cu toată povestea. 

Ca la un semn, șeful magazinului și ajutorul lui scot la iveală 
costumele și încep să-i direcționeze către cabinele de probă. 
Când primește costumul lui, Gilroy se uită la el, apoi se uită la 
Sweeney și își dă ochii peste cap. 

— Nu-i chiar așa de rău, spune Sweeney. 

Dar când pornește spre cabina de probă, Gilroy îl trage de 
mânecă. 

— Ce a vrut să spună? Mă făcea nazist? 

— Nu, Franky, nu te făcea nazist - făcea o glumă despre 
cultură. Și nu-l face pe tipul ăsta, Edmund, mai nervos decât e 
deja dacă nu vrei să își dea drumul în pantaloni. 

Gilroy se răsucește pe călcâie și o vede pe Marie dând 
încurajator din cap la adresa lui și făcându-i semn cu mâna. 
Ajuns în cabina de probă, trage bine de draperii, se așază pe 
scaunul din colţ și încearcă să nu se privească în oglindă. Se aud 
zgomote de fermoare și pantofi scoși din picioare în celelalte 
cabine. Când se apleacă pentru a-și dezlega șireturile simte un 
junghi în spate care îl face să se strâmbe de durere. Prinde cu 


coada ochiului strâmbătura propriului chip în oglindă și încearcă 
să se îndrepte apăsându-și palma de sticlă. Când o ia de acolo, 
pe sticlă rămâne câteva clipe o amprentă ca o pictură rupestră, 
după care dispare. Îşi scoate haina și îşi lasă pantalonii să cadă, 
fără să se mai deranjeze să-i așeze pe cuier, ci dându-i cu 
piciorul într-un colţ, apoi își îmbracă costumul. 

— E-n regulă, tată? întreabă tare Rory. 

— Nicio problemă, răspunde el. Cine a ales ţinuta asta? 

— Tu cine crezi? răspunde Michael. 

— Presupun că ar trebui să fim recunoscători că nu purtăm 
kilturi!:, spune Gilroy, încălțându-și pantofii fără să mai lege 
șireturile. 

— E totul bine, domnilor? se aude vocea șefului de magazin, 
vorbele lui amestecându-se cu mirosul puternic de after-shave. 

— Totul e bine, răspunde el, simțindu-se însă ca un idiot în 
vreme ce se privește. 

În timp ce se îndreaptă de spate, are impresia că a renunţat 
la orice demnitate personală. Se așază din nou pe scaun și își 
lasă capul să se sprijine cu partea laterală de sticla oglinzii. Iţi 
dai singura fată pe mâna altuia și o faci îmbrăcat ca un clovn. |ţi 
dai fata din mână unuia despre care nu știi nimic. 

— Ce stai atât, Francis? se aude Marie. Toată lumea te 
așteaptă. 

— Vin, strigă el, ridicându-se. 

Să fie doar imaginaţia lui sau chiar e un pic ameţit? îi e prea 
cald, iar în mintea lui răsar imagini cu apele Atlanticului, cu 
prospetimea aerului sărat de ocean spălându-i faţa. Când iese 
din cabină nu o vede pe Marie, ci pe Christine, iar fata stă și îi 
zâmbește, mulțumită de costum și bucurându-se de disconfortul 
lui. 

— Tu de unde ai apărut? întreabă el. Credeam că n-ai voie să 
vezi toate astea până în ziua nunţii. 

— Mirele nu trebuie să vadă rochia mea. Doar nu credeai că 
am să te las în voia ta? Costumul arată bine; îmi place la 
nebunie vesta. Dar ar arăta și mai bine dacă te-ai forța să 
zâmbești un pic. 

— Să zâmbească? se miră Marie, apropiindu-se de fata ei. 
Zilele astea un zâmbet i-ar strâmba faţa. Probabil că face parte 


u Fustă pentru bărbaţi, parte a costumului tradițional scoţian. 
(n.tr.) 


din imaginea lui. 

În spatele ei, cele două ajutoare verifică lungimea mânecilor 
și nasturii, cu mâinile lor mișcându-se iute și tăcute, ca niște 
dealeri de cărţi la niște mese lăcuite. 

— Şİ o să ai parte de un buchet minunat care să se 
potrivească firește cu costumul. Am ales florile ceva mai 
devreme astăzi, spune Christine, apropiindu-se de el și 
atingându-i vesta ușor cu vârfurile degetelor. 

Privirea lui se odihnește pe mâinile ei mici, pe sclipirea 
ostentativă a inelului de logodnă. 

— Presupun că florile costă cât un braţ și un picior, spune el, 
în vreme ce ea îi netezește vesta. lar ăla e stomacul meu. Nu 
pot face nimic în privinţa lui. 

— Ai putea urma o dietă până la marea zi. 

— Nu, intervine Marie. A slăbit deja suficient de mult în ultima 
vreme. Dacă o ţine așa va ajunge piele și os înainte de a se 
termina toată povestea asta. 

— Şi nu mai vorbi despre bani, se face auzit Michael. Oricât ar 
costa, tot e nimic pe lângă faptul că scapi de ea. 

Mâinile ei sunt mici, cu unghii roz, perfecte - mâinile unui 
copil -, și ele îl împung în ceafa sau îl trag de mânecă. Mereu 
insistente, niciodată acceptând vreun refuz în chip de răspuns. 
Îndrumându-l pe el oriunde ar vrea ea să meargă. Mâini micuţe, 
de șefa, niciodată acceptând mila sau scuza, disperate să-i arate 
lui cel mai nou ascunziș sau vizuină. Intotdeauna construind 
vizuine sau cămăruţe - sub masa de bucătărie, sub scară sau în 
colţul curţii, acoperite cu un cearșaf sau cu o faţă de masă. lar 
ei i-a plăcut întotdeauna să le mobileze, să le echipeze cu tot 
confortul necesar. Niciodată ceva lăsat de izbeliște sau cu vreo 
lipsă ori alta. Aruncă o privire spre Justin, care se studiază într- 
una dintre oglinzile mari și își netezește un rever al hainei. Va 
trebui să câștigi o grămadă de bani, Justin, ca să-i oferi stilul de 
viață pe care ea îl așteaptă. Va trebui să știi cum să o menţii 
fericită când un vânt nevăzut va începe să-i bată prin minte și să 
o facă neliniștită. 

— O să arăţi minunat în film, spune Christine, după care se 
duce să discute cu Justin. 

— Film? Ce film? o întreabă Gilroy pe nevastă-sa. 

— Toate nunțile au parte de film, Francis, răspunde ea, 
strâmbându-se în direcţia lui. 


— Nimeni nu mi-a spus nimic despre vreun film, protestează 
el. 

— Tocmai tu te plângi, care ţi-ai petrecut jumătate de viaţă în 
faţa unei camere de luat vederi, insistă ea, luând o scamă de pe 
haina lui. 

— Şi ce altceva nu mai știu? întreabă el. 

— Ei bine, Francis, e foarte drăguţ că întrebi asta, pentru că 
până acum implicarea ta în această nuntă s-a limitat la niște 
comentarii nu foarte încurajatoare. Crezi că te-ai putea înveseli 
un pic, să încerci să pari mulţumit pentru ea? Deja a început să 
mă întrebe ce ai păţit. Eu ce-ar trebui să-i răspund? 

Gilroy simte arsura rușinii, o senzaţie de egoism, și nu 
încearcă să stăvilească șuvoiul vorbelor ei. 

— Şi încă ceva - dacă ea va dori să plece de la nuntă într-un 
balon cu aer cald, eu n-am nimic împotrivă. De fapt, din punctul 
meu de vedere, ea poate avea tot ce va vrea în ceea ce se 
presupune că este cea mai specială zi din viaţa ei. 

Ceilalţi revin ca să se schimbe în hainele lor obișnuite. Rory și 
Michael glumesc cu Edmund despre ceva ce el nu aude. Gilroy 
crede că gluma e despre el. 

— Dar nu vrea un balon cu aer cald, nu-i așa? 

— Nu, nu vrea, cel puţin nu încă, dar dacă va dori asta, va 
primi unul indiferent că va trebui să cerșim, să furăm sau să 
împrumutăm așa ceva. Îi datorăm asta, Francis. l-o datorăm 
enorm! Ca recompensă pentru toate acele dăţi când n-am putut 
să o ducem undeva sau măcar să mergem ca să vedem ce mai 
face. Pentru toate ocaziile când tu nu ai fost aici. 

— Ştiu, replică el, simțindu-se brusc atât de obosit că vrea să 
stea jos, să se așeze undeva unde să nu se confrunte cu propria 
imagine. 

Ca întotdeauna, ea îi citește gândurile. 

— Acum schimbă-te. Vrei să te ajut? 

Da, vrea ajutorul ei, dar clatină din cap, nevrând să-și 
dezvăluie nevoia în fața celorlalţi. 

— Am putea să mergem toţi undeva la o masă după chestia 
asta? Cu toţii, cu Edmund, toată lumea. 

— Au aranjat ei deja ceva. Michael și Rory îi duc undeva. Nu 
au chef de bătrânei ca noi să le stea în cale. Oricum, cred că 
trebuie să te duc acasă. Ai mâncat ceva până acum? 

— Nu încă, răspunde el, începând să-și deschidă nasturii 


vestei cu degete greoaie și neîndemânatice. 

— Christine, zice el brusc, după ce constat că nunta asta mă 
costă un braţ și un picior, ar fi bine să-i dai bătrânului tău tată o 
îmbrăţișare ca recompensă. 

Ea vine spre el și își pune braţele strâns în jurul lui. Peste 
umărul ei, ea schimbă un zâmbet cu Marie. 

— Mi s-a plătit cu dobândă, spune Gilroy. 

Când Christine îi dă drumul, el vrea să-i spună ceva, dar simte 
vorbele prea adânc ancorate în interiorul lui, prea departe ca el 
să le ajungă, așa că se răsucește pe călcâie și se întoarce încet 
la cabina de probă. 

— Tată, nu mi-ai spus că ţi se va face portretul. 

Ea are o voce ușoară, ironică, pusă pe glume. 

— Deci nu mai există secrete pe aici. Și voi toți veţi râde bine 
de mine, sunt sigur. 

— Poţi pune pariu, îi replică ea. 

El dă din cap și trage draperia bine după ce intră în cabină. 
Pentru doar o secundă se simte mai ușor, apoi însă, uitându-se 
la reflexia lui din oglindă, îi revine vechea oboseală și se 
prăbușește pe scaun. Din stomacul lui se aude un soi de revoltă 
surdă. Își aude din nou propria autoacuzare de egoism și în 
mintea lui începe să construiască o apărare în faţa acestei 
acuzări, dar în realitate nu reușește să descopere niciun fel de 
cuvinte convingătoare care să respingă acuzarea, așa că 
recurge la sentimente, lăsându-le libere să-i năpădească mintea 
în speranţa că acestea vor reduce la tăcere vocile interioare. Işi 
scoate cu grijă costumul și îl atârnă de umeraș, asigurându-se 
că dunga de la pantaloni rămâne intactă. Va trebui să arate cel 
mai bine în marea zi. Pe film, păstrat pentru totdeauna - gândul 
îl agită puţin în vreme ce își îmbracă cealaltă haină. Ceva 
strălucitor din buzunar îi atrage atenţia. Scoate un pix. Un stilou. 
Stiloul lui Crockett. Se răsucește pe călcâie auzind pași trecând 
pe lângă cabină. Răsuflarea i se iuțește brusc, și i se potolește 
doar printr-un șuvoi de înjurături care îi ies de pe buze. Cum a 
putut să fie atât de idiot? La ce se gândea? Să ia unealta de 
scris a unui om, un stilou despre care acel om va ști acum că 
lipsește și despre care va crede că i-a fost furat de cineva. Ce 
încerca să facă - să-i spună lui Crockett că lucrează pentru cine 
știe ce găligan de stradă care e în stare să-ţi înfunde ochii în 
orbite cu un pumn? Să-i spună lui Crockett că tot ce a crezut 


vreodată despre el e adevărat? 

— Grăbește-te, tată, se aude vocea Christinei. Mergem 
undeva. 

— Vin, vin. 

Bagă stiloul la loc în buzunar. Va încerca să îl pună înapoi. 
Poate să îl scape în încăperea pe care au folosit-o, când nimeni 
nu se va uita la el. Să îl scape pe jos undeva unde în mod sigur 
cineva va vedea obiectul și îl va înapoia posesorului de drept. Își 
spune că e doar un nenorocit de stilou. Probabil că a făcut asta 
confuz fiind și a uitat de poveste. Probabil Crockett are un sertar 
plin de stilouri în biroul lui - poate că nici n-a observat dispariţia 
lui. 

lese ultimul. Rory și Michael au plecat să caute un taxi. Justin 
stă cu braţul în jurul Christinei. Gilroy se holbează la acel braţ 
care se odihnește în jurul umerilor fiicei lui. În acel gest citește 
diverse lucruri - afecţiune, protecţie, dar și ceva de proprietar, o 
conștientizare a unei noi achiziţii. Apăsă cu mâna buzunarul 
unde știe că se află stiloul. 

— Ai stat atât de mult încât am crezut că ai început să-ţi scrii 
memoriile, spune Christine. 

— Poate că nu e o idee rea, răspunde el, dar cine ar vrea să 
citească lucrurile pe care le am eu de spus? 

— Știu câţiva agenţi din Londra care au multe contacte în 
industria cărţii, intervine Edmund. Dacă vreţi, pot lua legătura 
cu ei în numele dumneavoastră. 

— Mersi, fiule, dar încă nu sunt pregătit să scriu cu pixul pe 
hârtie. Poate după ce mă voi retrage. 

— Multe dintre aceste cărţi sunt scrise de alţii, tot ce trebuie 
să faceţi e să vorbiţi, spune Edmund. 

— Crezi că nu sunt în stare să scriu? întreabă el, cu un ton 
puţin prea tăios, pe care încearcă să îl înmoaie cu un zâmbet. 

— Nu, bineînţeles că nu crede asta, zice Marie. 

— Mă gândeam doar că poate nu dispuneţi de timp, replică 
Edmund. 

— Tată, trebuie să plecăm, am rezervat o masă, spune 
Christine, uitându-se fix la el câteva secunde, apoi ciupindu-l de 
obraz. 

Gilroy se uită la ea cum îi urmează pe ceilalţi în stradă. Speră 
ca ea să se întoarcă și să-i dea voie lui să-i adreseze un zâmbet, 
însă Justin ţine deschisă ușa magazinului și ea se furișează pe 


sub mâna lui ca un copil care se joacă, după care dispare în 
noapte. 


Ziua nunţii este plumburie și străbătută de rafale de vânt 
izbucnind brusc, ca și cum ar fi fost iritate de propria lor 
mișcare. Gilroy stă la masa din bucătărie în costumul lui închiriat 
și se uită la însemnările pe care le-a scris pentru discurs, în 
vreme ce Marie îi prinde mărturiile de rever. Părul ei e aproape 
de faţa lui și pare strălucitor și țeapăn din pricina fixativului. De 
sus se aud chiţăituri de râs și telefoanele mobile par să sune în 
fiecare colţișor al casei. În capul lui ele sună ca niște clopote de 
biserică. Se simte nervos, parcă mai nervos ca niciodată. 

— Ajungem la vreme? întreabă el, în vreme ce Marie se dă 
înapoi ca să-și admire opera. 

— Stăm bine, răspunde ea, îndreptând ușor buchetul și 
înclinându-și capul pentru a se asigura că l-a prins cum trebuie. 
Sper să înceteze vântul ăsta, altfel ea se va trezi cu rochia dată 
peste cap. Închide ochii. 

— Ce? 

— Închide ochii când îţi cer. O să îţi dau părul cu fixativ ca să 
nu mai arăţi de parcă ai fost târât printr-o curte cu gunoaie. 

Înainte ca el să poată spune ceva, ea îi acoperă ochii cu 
palma și imediat se aude șuieratul spray-ului. 

— Credeam că știi discursul ăla pe dinafară, după cât te-ai 
uitat la el, zice ea. Doar nu ești emoţionat, după toate 
discursurile pe care le-ai rostit la viața ta? 

— N-am mai ţinut până acum un discurs la nunta fiicei mele, 
răspunde el. Nu vreau să stric totul. 

Brusc ea se apleacă în faţă și îl sărută ușor pe frunte. 

— Nu te-am văzut niciodată stricând ceva, așa că nu cred că 
ai să începi acum. Dar o s-o încurci rău de tot cu adevărat dacă 
nu-mi spui că arăt bine. 

— Arăţi minunat, spune el, dar nu pari suficient de bătrână ca 
să fii soacra mică. 

— Dar suficient de bătrână pentru o bunică? întreabă ea. 

— Bunică? O să fie tot timpul la dispoziţie după ce ea își va 
asigura o carieră stabilă. 

— O să lase cariera la o parte pentru o vreme, spune ea, fără 
să se uite la el. 

— Cum adică? 


— E gravidă, Francis. În șase săptămâni. 

— Gravidă? Nu se poate, ripostează el, înfigându-și mâna în 
păr și găsindu-l îmbâăcsit și scorţos. De ce nu ne-a spus până 
acum? E sigură? 

— Mie mi-a spus cu ceva vreme în urmă, dar pur și simplu nu 
am găsit momentul potrivit ca să te anunţ și pe tine. 

— De ce nu mi-a spus chiar ea? întreabă el, uitându-se la 
nevastă-sa ca și cum s-ar fi simţit trădat. 

Se simte trădat, dar încă are probleme să înţeleagă de către 
cine și în ce mod. 

Sus se aud pași, huruitul unui uscător de păr și bolboroseală 
de voci. Gilroy se ridică, apoi se așază la loc. 

— Şi tu crezi că ăsta e momentul potrivit, în dimineaţa nunţii 
ei, cu cinci minute înainte să o conduc la altar? 

— Chestiile astea nu mai contează prea mult. Ei fac ce trebuie 
acum căsătorindu-se. 

— Nu crezi că se mărită doar din pricina copilului? în mintea 
lui se instaurează o panică răvășitoare. Nu e nevoie să se mărite 
- o putem ajuta să aibă grijă de copil. Nu trebuie să se mărite, 
Marie. 

— Taci, Francis, spune ea, punându-și mâna pe umărul lui. 
Totul e în regulă; ea vrea să se mărite. Totul e bine. 

— Eşti sigură? Eşti cu adevărat sigură? 

Ea își ia mâna și îi spune că este sigură, sigură. El încearcă să 
se controleze și duce mâna ei la obraz. 

— Nu se vede, spune Gilroy. 

— E încă devreme. 

Marie ia capul lui și îl lipește de trupul ei. 

— Cine știe? 

— Doar noi patru și părinţii lui, nimeni altcineva. 

— Nu vreau să știe altcineva. Nu până ce va veni vremea. 

Ea se desface din îmbrăţișare și îi spune că nu e capătul lumii, 
că așa ceva se întâmplă zilnic, că nimeni nu are remușcări, dar 
treptat vorbele ei încep să plutească pe lângă Gilroy și el aude 
doar vocile din cap care îi spun că e de vină pentru că nu a avut 
grijă de ea cum trebuie, că nu a fost acolo când ea a avut 
nevoie. Apoi se simte mânios pe ea. De ce oare măcar o singură 
dată nu poate și ea să aibă răbdare, să facă lucrurile așa cum se 
cuvine, în ordinea corectă, ca toată lumea? De ce nu se 
gândește la alţii în loc să urmeze primul impuls care trece prin 


mintea ei egoistă? 

Se uită la cele câteva foi de hârtie din mână și brusc 
propoziţiile pe care le-a alcătuit i se par lipsite de sens. Ce mai 
contează pentru ea acum binecuvântarea lui de tată, dacă nu-și 
poate aminti nici măcar o singură dată când ea ar fi venit la el 
ca să caute cu adevărat aprobarea sau permisiunea lui? Cum 
poate ea să poarte un copil când este ea însăși încă un copil? 
împăturind hârtiile, le pune în buzunarul lateral al hainei și se 
întreabă cum o va privi pe Christine din acel moment. O 
urmărește pe Marie cu privirea cum aceasta își prinde părul, 
care lui nu i se pare a fi altceva decât câteva șuviţe subţiri, și se 
întreabă cum de este ea capabilă să își asume responsabilitatea 
pentru atâtea lucruri importante când el a devenit, fără să-și fi 
dat seama în ce mod, o persoană care poate fi lesne 
destabilizată de cel mai simplu lucru. Se întreabă dacă nu 
cumva chiar este bolnav, în primele stadii ale vreunei maladii 
serioase, când este afectat de schimbări chimice nevăzute, de 
anticorpi și viruși invadându-i sistemul nervos și aducând haosul 
în circuitele lui interne. Clatină din cap ca pentru a se 
descotorosi de confuzia și ceața deasă care i-a cuprins simţurile, 
îl clatină din nou ca pentru a-și recăpăta concentrarea vederii. 
Marie lucrează la pălăria ei cu ambele mâini, cu acele ţinute 
strâns între buzele lipite, scoțând câte un ac pe rând, până ce le 
folosește pe toate. Simte o durere bruscă, așa ca și cum ar fi 
înghiţit ceva ascuţit, care i s-a plimbat prin vene până ce a ajuns 
să se cuibărească în inimă. 

— De ce nu se gândește niciodată la noi? întreabă el. 

— Pentru că e prea ocupată ca să se gândească la sine și 
pentru că așa e viaţa, Francis. Te rog, Doamne, să nu plouă. 
Cum e afară acum? 

E| se ridică și se duce la fereastra din bucătărie. 

— Nu plouă, dar e greu să-mi dau seama cum va fi mai încolo. 

Își toarnă apă într-un pahar și o bea încet, ca pe un vin 
scump. Poate că dacă ar fi citit mai multe cărți, dacă ar fi înţeles 
mai multe lucruri dinăuntrul lor, atunci ar fi știut acum ce să 
spună sau să facă, ar fi știut acum ce simte. Brusc încăperea 
este inundată de oameni, și primele mașini sosesc ca să le ia pe 
domnișoarele de onoare și pe Marie. Apoi vine clipa când își face 
apariţia Christine, și ea coboară scara încet, cu florile în mână și 
ţinându-și rochia ca și cum ar fi gata să meargă pe apă. Este 


momentul în care el ar trebui să fie copleșit de frumuseţea ei și 
de mândria de tată, dar cumva chestia asta nu se întâmplă, iar 
el se uită fix la chipul ei înainte de a mormăi frazele cuvenite. In 
jurul lui e haos, cu oameni agitându-se în jurul ei și în jurul 
altora, iar capul lui stă să explodeze din pricina vocilor lor 
piţigăiate. Gilroy se dă încet în spate spre bucătărie și se așază 
din nou la masă. Marie îi vorbește, dar el nu înregistrează 
cuvintele. Când ridică privirea la chipul ei animat își spune că ea 
s-a machiat prea strident. Tot ce e legat de acea zi începe săi 
se pară nefiresc, artificial, prea spectacular, iar el nu a fost 
niciodată un om de spectacol, orice ar spune alţii. Își spune că 
așa sunt așteptările, că nu e nimic rău în asta, dar gândurile îi 
sunt întrerupte de vocea insistentă a lui Marie care îi 
reamintește să „nu o gonească spre altar”, să aibă răbdare și să 
lase pe toată lumea să o admire. El dă din cap și se forțează să 
zâmbească, deși știe că nu o va convinge așa, dar ea nu are 
timp să mai spună nimic, căci o strigă cineva să plece, și brusc 
casa se golește și devine tăcută, toată agitația dispare și rămân 
acolo doar Christine și o fată pe care el nu o cunoaște și care 
încă îi aranjează părul cu un pieptene de oţel. O rafală bruscă de 
ploaie se izbește de fereastra bucătăriei și picăturile de apă 
sclipesc în lumina de afară. 

— Cel puţin nu vor fi nevoiţi să măture tot acel confeti după 
aceea, spune el. 

— Va trebui să intrăm în mașină cât de repede putem, spune 
Christine, înainte să mă fac fleașcă. Să mă ţii strâns până la 
altar, tată. 

Asta e ceea ce trebuie un tată să facă, își zice el, să-i ofere 
copilului său propria tărie, să o protejeze pe fiică de vânturile 
care suflă cu putere. Gândul îl galvanizează și pentru o clipă 
extrem de intensă se scutură de nesiguranţă și incertitudini, 
intră în acţiune. Scoate un pix din buzunar - stiloul lui Crockett - 
și scrie câteva gânduri suplimentare la sfârșitul discursului său. 

— Încă nu l-ai scris? întreabă ea cu exasperare prefăcută. 

— Nu sunt obișnuit să mi le scriu singur, glumește el. De 
obicei o face câte un deștept. Eu doar rostesc cuvintele sau 
citesc monitorul. 

— Doar să nu îl faci prea lung - nu e un discurs politic. 

— Ar fi fost mai simplu așa. 

Fata care îi aranjează părul a terminat în sfârșit și îi urează 


baftă lui Christine înainte de a se uita pe fereastră și a-i anunţa 
că le-a sosit mașina. Apoi dispare sus ca să privească de la 
fereastra dormitorului. 

— Gata, tată? întreabă Christine în vreme ce se uită dacă ţine 
buchetul de flori corect. 

— Sunt gata. Doar ţine bine de rochia aia. 

O urmează pe coridor, cu privirea lipită de albeaţa rochiei, 
care pentru el emană răceală. Mâna ei apucă clanţa ușii. 

— Christine, doar nu-ți vei crește copilul ca să vorbească cu 
accent englezesc, nu? rostește el încet. 

Ea se oprește și se răsucește spre el. Nu spune nimic, dar își 
aruncă braţele în jurul lui. 

— Cu grijă, draga mea, vei zdrobi florile alea. Dar ea îl ţine 
strâns și el îi spune că e totul în regulă, că e totul în regulă, și 
totuși ea nu-i dă drumul până ce el nu se desface cu blândeţe 
din îmbrăţișare. Pentru numele Domnului, nu plânge orice s-ar 
întâmpla, căci altfel o să cadă vina pe mine că ţi-ai distrus 
machiajul. Totul e în regulă. O să încerc din greu să fiu un bunic 
măreț. 

Ea dă din cap și își șterge colţurile ochilor cu mâna liberă. 
Gilroy știe că trebuie să spună ce se cuvine acum dacă vrea ca 
ea să-și revină. 

— Probabil că o să mă dea la o parte în câţiva ani, iar acum 
nu dau doi bani pe chestia asta, deoarece va însemna că o să 
am timp de petrecut cu tine și cu nepotul meu. 

— Cine spune că va fi băiat? 

— Ar fi mai bine să fie așa. 

— De ce? 

— Deoarece băieţii te fac să te doară mai puţin și pentru că 
Justin va putea să-l înveţe totul despre cricket. 

Ea vrea să mai adauge ceva, dar el deschide ușa, îi spune că 
toată lumea o așteaptă pe ea și că arată splendid. Apoi ea se 
întoarce și își ridică fruntea în acel gest de sfidare și încredere 
de sine pe care el îl cunoaște atât de bine, iar în această 
dimineaţă el înţelege că ar trebui să se mândrească cu asta. 
Chiar dacă vântul suflă tare, ea nu-și pleacă fruntea, iar de afară 
se aude un ropot spontan și năvalnic de aplauze de la vecinii 
strânși ciopor pe trotuar. Gilroy merge aproape în spatele ei, 
recunoscător că rochia nu are trenă lungă pentru care să își facă 
griji, și le zâmbește privitorilor. 


— Nu mi-ai spus că mașina e albă, rostește el, uitându-se la 
limuzina mare și albă, cu o panglică roz prinsă pe capotă. 

Dar ea nu răspunde, preferând să se concentreze pe apărarea 
de vântul care îi flutură poalele rochiei și îi ondulează părul. Se 
ţine bine și reușește să se strecoare în mașină. 

Abia dacă vorbesc în limuzină, ca și cum ar fi ușor stingheriţi 
sau chiar jenaţi de ciudăţenia locului în care se află și de cele 
întâmplate între ei. Christine se concentrează pe netezirea 
creţurilor rochiei, în vreme ce el privește peisajul familiar care 
brusc i se pare ciudat văzut fiind din acel loc ciudat. Uneori 
mașinile în trecere sună din claxoane în chip de salut, iar când 
se opresc la semafoare oamenii de pe trotuar se zgâiesc la ei și 
le fac cu mâna. Prima oară le face și el înapoi cu mâna, dar asta 
îl face să se simtă ca un demnitar aflat în vizită într-o ţară 
săracă, așa că din acel moment încolo se mulțumește doar să 
dea din cap sau se preface că nu vede pe nimeni. Din fericire, 
drumul e scurt, dar când limuzina trage în faţa bisericii, spre 
surprinderea lui, alți oameni așteaptă la intrare. De această dată 
el îi salută cu un gest larg și un zâmbet, în vreme ce o conduce 
pe Christine în sus pe trepte și către ușile bisericii, unde îi 
așteaptă deja Michael. Acesta își tachinează sora pentru că a 
ajuns la timp, când tradiţia spune că ar fi trebuit să întârzie. 

— Niciodată să nu faci ce așteaptă alţii de la tine, replică ea. 
Ar fi trebuit să știi asta deja despre mine. 

Dincolo de uși se opresc câteva secunde ca să se aranjeze și 
să-și aștepte rândul. Biserica este arhiplină și capetele deja se 
întorc ca să zărească mireasa. Gilroy se simte emoţionat așa 
cum nu s-a mai simţit până atunci și asta îl surprinde dacă se 
gândește la camerele în care a intrat, la mâinile pe care le-a 
strâns. Lumina este încărcată cu firișoare de praf iar pe coridorul 
spre altar este colorată de reflexiile vitraliilor. Este bucata de 
drum pe care el nu a vrut să o parcurgă, cea pe care imaginaţia 
lui a închipuit-o de atâtea ori, dar acum totul se estompează, cu 
excepţia concentrării pe ceea ce are de făcut și brusc îi 
năpădește senzaţia că trebuie să meargă pe o sârmă subţire 
fără să se împiedice sau să privească în jos. Dacă ar fi să se uite 
în jos sau să întoarcă privirea într-o parte sau alta cu siguranţă 
că ar cădea, s-ar prăbuși în întunericul de dedesubt. Braţul ei se 
agită în braţul lui, fac împreună primul pas, iar el trebuie să își 
târâie piciorul ca să se sincronizeze cu ea, apoi intră amândoi în 


ritm și muzica începe să cânte. Nu prea repede, ţine pasul lent - 
nu o grăbi, cum îi spusese Marie -, așa că el încearcă să-și 
măsoare pasul conform muzicii. 

| se pare că ea îl conduce, că o ia înainte așa cum a procedat 
întotdeauna când voia ca el să vină și să admire ceva de care ea 
era mândră, iar el se întreabă de ce întotdeauna a existat acea 
nerăbdare, acel imbold al palmei ei pe ceafa lui sau acea 
tragere de mâneca hainei. Apoi vine clipa când el trebuie să o 
dea mai departe, iar el ezită o secundă, iar când braţul ei 
alunecă de sub al lui, are senzaţia dezlegării unui nod și atunci 
el știe că ea a plecat, ca o mică ambarcaţiune care își dezleagă 
parâma și pornește pe mare. Încearcă să se vadă ca un port, dar 
nu poate păstra confortul momentan provocat de imagine, 
deoarece știe că el n-a fost niciodată furnizor de siguranţă, ci 
mai degrabă persoana care a pus-o în primejdie, tatăl care a pus 
mereu nevoile ei pe plan secund faţă de ceea ce el a socotit ca 
fiind nevoile mai mari ale cauzei. Se pedepsește singur cu 
afirmaţia că Justin, chiar și Justin a merită mai mult ca el, așa că 
nu e cazul să ezite acum, sau să fie încruntat în gestul lui de 
oferire, iar după ce își ia locul pe bancă își promite în tăcere să 
își răscumpere vina trecutului prin iubire și timpul pe care îl va 
oferi copilului ei. 

După ce părintele Hagan începe ceremonialul, el își spune că 
va face tot ce au făcut și ceilalţi, și că se va retrage undeva în 
vestul Irlandei, poate chiar în Gaeltacht, iar Christine și copilul 
vor veni acolo în fiecare vară și vor petrece timp îndelungat 
împreună cu el. Așa că, în vreme ce părintele Hagan cântă cu o 
voce care pare mai îmbufnată decât ar fi normal, el își lasă 
mintea să fie năpădită de imagini cu valuri albe, unde marea 
îmbrățișează braţele întinse ale țărmului și unde sunt castele de 
nisip de construit și zmeie de urcat la cer. Dacă va fi nevoie, va 
ajunge chiar să joace cricket, înainte ca acea crosă de lovit să 
fie treptat înlocuită de cine știe ce alt băț. Marie îi șoptește că 
părintele Hagan e iritat deoarece Christine și-a impus propria 
ordine a ceremonialului și a insistat ca totul să decurgă conform 
ideilor ei. Așa că acum, după ce una dintre prietenele ei termină 
de citit un pasaj din Cântarea lui Solomon, Hagan face o referire 
la frumuseţea lui, dar îi informează pe toţi că Solomon a avut 
șapte sute de soţii și trei sute de concubine. Cineva pufnește în 
râs, dar în faţa privirii fixe a preotului râsetul este rapid redus la 


tăcere. Gilroy se concentrează din nou asupra unui copil 
jucându-se pe o plajă, de această dată la oarecare distanţă de 
el, profilat ca o umbră pe fundalul mării, apoi el strigă și copilul 
vine în fugă, cu piciorușele ridicând mici norișori de nisip. Ca 
atare, în vreme ce părintele Hagan îi dă mai departe cu 
sanctitatea căsătoriei și enumeră responsabilităţile implicate, ca 
și cum ar vrea să descurajeze pe oricine altcineva s-ar mai 
gândi la asta, pe chipul lui Gilroy înflorește un zâmbet cald, ca și 
cum el ar învia scântei din cenușa unui foc prin care reușește să 
transpună imaginile în viaţă. 

Ceremonia s-a sfârșit. Acum un alt bărbat o conduce de la 
altar. O ia departe de ei, așa că ei trebuie să-și plece capetele 
ca să-i urmeze și toate privirile sunt pe tânărul cuplu și pentru 
prima dată nimeni nu se uită la el. Marie îi mângâie mâna și își 
șterge ochii cu un șerveţel de hârtie, iar el e puţin șocat să vadă 
că ea aproape izbucnește în plâns, când e genul de femeie care 
nu lasă pe nimeni să o vadă fără masca ei pe chip. O bate ușor 
de două ori pe umăr și imediat simte cât de inadecvat a fost 
gestul. Îl socotește ca pe o ofertă meschină adresată unei femei 
care l-a sprijinit cu tot ce are, fără ca vreodată să-l învinuiască, 
așa că o atinge pe ceafă, dar ea bagă șerveţelul în poșetă și îi 
spune să aibă grijă de pălăria ei. El își lasă din nou mâna să 
cadă, apoi se ridică amândoi și își croiesc drum pe coridor, iar 
oamenii de la capetele rândurilor de bănci se întind ca să-i 
strângă lui mâna sau ca să-l bată pe spate. El începe să 
mediteze la discurs, dar când își atinge buzunarul simte doar gol 
și își dă seama că a uitat discursul pe masa din bucătărie, iar 
faptul nu îl panichează deloc. Ar fi timp să îl sune pe Sweeney 
ca să i-l aducă înainte de a-l rosti, dar decide să îl lase acolo 
unde e. Oricum nu era bun de nimic, nu era ceea ce ar fi vrut el 
să spună: plin de platitudini și clișee, ca făcut de altcineva. lar în 
această zi el ar trebui să glăsuiască cu vocea proprie și din 
inimă, ca să fie altceva decât în toate acele momente când se 
ridică pentru a ţine un discurs. Mai bine să vorbească simplu și 
sincer, mai bine să vorbească adevărat, fără artificii sau trucuri, 
mai bine să nu fie obligat să rostească niște vorbe doar de 
dragul de a nu spune altceva decât s-a mai spus înainte. Așa că 
fără coduri și fraze prestabilite, fără refrene cunoscute care sunt 
cântate din obișnuinţă. Astăzi va ţine un discurs care va merge 
la inimile tuturor celor care îl aud și va fi un lucru delicat, ce se 


va înălța pe cele mai delicate aripi posibile, precum zmeul 
copilului de pe plajă, după care va pluti deasupra fiicei lui 
oriunde se va duce ea în lume, iar ea va putea să-l ţină minte 
întotdeauna. Așa că, în vreme ce pășește în lumina brusc 
îngheţată și puternică de la intrarea în biserică, el clipește mai 
întâi, apoi își scoate orice gând despre discurs din minte, 
deoarece știe că atunci când va avea nevoie de el, acesta îi va 
veni în cap la fel de complet și de proaspăt precum aerul sărat 
de mare. 

Valurile de confeti aruncate sunt luate de vânt și în cea mai 
mare parte a lor aterizează pe cei care le-au aruncat. O parte 
din bucăţelele de hârtie flutură în sus, deasupra tuturor 
capetelor, după care revin pe sol. Cuplul de miri este prins în 
îmbrăţișarea mâinilor întinse care se înalță pentru a arunca 
hârtiuţele ca o zăpadă colorată în calea lor și de râsetele care 
ţâșnesc libere după solemnitatea slujbei. Penele de pe pălăria 
lui Marie se zbat și ameninţă să-și ia zborul, moment în care ea 
le ţine pe loc cu mâna. Apoi nuntașii urcă în mașini și pleacă la 
petrecere, care urmează să se ţină într-un hotel de la periferia 
orașului. Când Gilroy se așază lângă Marie, ea îi culege confeti 
de pe haină, apoi își verifică machiajul într-o oglinjoară pe care o 
poartă în poșetă. 

Când ajung la hotel el constată mulţumit că oamenii lui sunt 
deja acolo, mulţumit, de asemenea, că Sweeney a reușit să-i 
amestece în mulțime și să-i facă să nu iasă în evidenţă. Nici 
măcar într-o asemenea zi nimic nu poate fi luat de sigur sau 
lăsat la voia sorții. Marty e postat la ușa din faţă a hotelului, și 
chiar și Micky, care stă lângă umărul lui Marty, pare potrivit de 
treaz și de alert. 

— Totul e în regulă? întreabă Gilroy. 

— Nicio problemă, răspunde Marty, deschizându-le ușa 
hotelului. Totul pare în regulă. 

— Vino și la discotecă mai târziu, spune Marie. Acolo se va 
servi și o cină târzie, așa că vă puteţi și voi ospăta. 

— Discotecă? se miră Gilroy. 

— Discotecă, replică ea. După ce se termină masa, toți 
prietenii de vârsta lor se duc acolo - ăsta e programul. Putem 
trece și noi pe acolo pentru un timp, după care vom dispărea în 
noapte. Deși cred că ar fi trebuit să rezerv o cameră la hotel - ar 
fi fost mai logic. 


— Prea multe probleme de securitate, ripostează el, bucuros 
că va dormi în propriul pat după ce totul se va termina. 

Îndură nesfârșitele permutări de fotografii care par să amâne 
masa la infinit. Când în sfârșit sunt chemaţi la masă, părintele 
Hagan pare hotărât să își exercite autoritatea și îi tratează pe 
toţi ca și cum ar fi complet neștiutori în privinţa proceselor și 
ritualurilor necesare. Își îndulcește însă tonul și când se ridică 
pentru a binecuvânta începerea mesei, face chiar o glumă 
despre un cowboy și noua lui soţie, glumă care se învârte în 
jurul unor incidente în cursul cărora cowboy-ul este provocat în 
diverse moduri, iar acesta răspunde de fiecare dată spunând 
„Te-am avertizat o dată, te-am avertizat de două ori”, după care 
îl împușcă pe cel care a lansat provocarea. Gluma culminează 
cu nevasta care scapă mai multe farfurii și aceeași replică a 
cowboy-ului lăsată în suspensie. Toată lumea râde, dar Gilroy 
strâmbă din nas și socotește gluma ca total nepotrivită. Se 
strâmbă din nou în cursul discursului cavalerului de onoare, 
rostit cu un accent care îi zgârie timpanele și vede cum 
discursul stârnește zâmbete stingherite în sânul nuntașilor. Se 
preface că râde la relatările despre dezastrele din cariera 
ginerelui său și escapadele acestuia din tinereţe, după care 
înțepenește pe scaun anticipând potenţiale lucruri mai puţin 
plăcute când tatăl lui Justin se ridică să vorbească. Insă omul stă 
în picioare doar câteva minute și pare sincer în ceea ce spune. 
Aplauzele sunt generoase, iar când acestea se sting, Gilroy știe 
că a venit și clipa lui, așa că face o pauză scurtă înainte de a se 
ridica. 

Salută pe toată lumea în irlandeză, apoi trece pe engleză, 
încercând să adopte o postură care să sugereze relaxare și 
încredere, dar mâna lui strânge deja nervoasă buzunarul hainei 
ca o confirmare finală a absenței discursului. Este conștient și 
de camera video îndreptată spre el, așa că se îndreaptă de 
spate și își înalță capul sus. Să se încreadă în propria voce, asta 
trebuie el să facă acum, dar se simte ca și cum ar sta la 
marginea unui abis de apă, iar când privește în adâncurile 
ascunse devine complet nesigur dacă se va îneca sau va reuși 
să înoate. Însă când privește încăperea plină de feţe răsucite 
spre el, își dă seama că nu mai poate avea ezitări, așa că sare în 
apă ca să înoate spre celălalt mal și încearcă să facă asta cu 
mișcări îndrăzneţe, care îl vor duce singure spre ceea ce vrea el 


să rostească acum. 

— Aș vrea să vă urez bun venit aici tuturor. Mă bucur să văd 
atâtea chipuri cunoscute, niciunul dintre ele nedevenind bătrân 
mai repede decât propriul meu chip. Mă bucur, de asemenea, să 
văd prieteni noi și aș vrea în mod special să le urez bun venit 
mamei și tatălui lui Justin, Kyle și Elizabeth. Aș vrea să-i 
mulţumesc lui Kyle pentru primirea generoasă în familia lui 
acordată fiicei mele, Christine. Aș vrea, de asemenea, să-i 
mulţumesc lui Justin pentru că în sfârșit a luat-o pe fata asta din 
spinarea mea, salut curajul lui și știu că va avea grijă de ea când 
își vor fauri o viaţă nouă la Londra. Când Christine mi-a spus 
prima oară că se vede cu cineva din domeniul publicităţii, primul 
meu gând a fost acela că ea s-a legat romantic de cineva care 
afișează acele postere imense pe care le vedeţi prin tot orașul. 
Insă am apucat să îl cunosc pe Justin un pic mai bine - el îmi 
spune mereu Franky, ca și cum m-ar cunoaște de o viaţă, și 
încearcă să mă convingă că sportul cel mai frumos din lume e 
cricket-ul. Acum, Justin, să știi că poţi spune multe lucruri 
despre cricket, dar nu cred că vei reuși să mă convertești 
vreodată; de fapt, cineva a spus la un moment dat - am citit 
asta undeva - că acest joc a fost inventat ca să le confere 
englezilor, care în esenţa lor sunt un popor nereligios, un 
sentiment al eternității. Cu siguranţă că e un joc care durează 
mult, dar care cu greu va prinde în Irlanda dacă nu poate fi jucat 
atunci când afară plouă. 

Face o pauză și ia o gură de apă. Totul pare să decurgă bine. 
S-a râs politicos la glumele lui, iar vibraţiile transmise de Marie, 
lângă el, sunt pozitive. 

— În acest moment ar trebui să spun ceva despre Christine, 
dar de unde să încep? După cum știți, Christine este cel mai mic 
copil al nostru. Poate că a fost răsfăţată din pricina acestui fapt, 
sau poate că noi eram prea epuizați ca să avem grijă de ea cum 
se cuvine, dar oricare ar fi fost motivul, pot spune cu mâna pe 
inimă că ea a devenit complet unică. Voi lăsa pe alţii să judece 
dacă ăsta a fost un fapt bun sau rău. Şi aici voi face doaro mică 
pauză, ca să-l rog pe părintele Hagan să primească toate 
scuzele familiei pentru toate durerile de cap pe care Christine 
le-a provocat Surorilor de la școală, mai ales în cazul acelei 
nefericite trebi cu uniforma. 

Așteaptă ca râsetele să se estompeze. 


— Ea a avut mereu un pic de inimă de rebel - habar n-am de 
unde a moștenit-o. Dar lăsând toate astea deoparte, Christine a 
fost binecuvântată cu cea mai bună dintre inimi deoarece a 
supravieţuit tuturor încercărilor la care a supus-o lumea, și-a 
ținut capul sus și nu a pierdut niciodată din vedere ce contează 
cu adevărat în viaţă. A fost întotdeauna cinstită cu ea însăși și 
cu convingerile ei, și a fost mereu o campioană a fairplay-ului, s- 
a ridicat mereu împotriva nedreptăţii. Așa că astăzi vreau să îţi 
spun, Christine, că tatăl și mama ta sunt foarte mândri de tine și 
știu că orice ai alege să faci în viaţă vei reuși. Mai vreau să îmi 
cer sincer iertare pentru toate acele vremuri când nu am putut fi 
lângă tine ca să te ajut. Sper, cu timpul, că vei putea să înţelegi 
că asta nu s-a datorat unei alegeri proprii, ci unei necesităţi, și 
vei ajunge să crezi că sacrificiile pe care le-am făcut cu toţii vor 
fi în cele din urmă din plin răsplătite. 

Vrea să spună că ea va fi o mamă extraordinară, dar știe că 
nu o poate face, iar gândul la copilul care urmează să se nască îl 
face să se poticnească ușor, așa că maschează clipa de 
stinghereală bând din nou puţină apă. 

— Nu sunt omul care să se interpună între oameni și 
distracție, așa că mai vreau să spun doar câteva lucruri, deci mă 
veţi mai suporta doar câteva clipe în plus. Căsătoria a ajuns să 
fie considerată un lucru de modă veche în unele locuri, dar eu 
cred că ea este cea mai bună și mai importantă instituţie a 
societăţii, și se află la temelia naţiunii irlandeze. lar dacă noi 
vrem să fim o mare naţiune în viitor, va trebui să regăsim o 
nouă formă de respect pentru jurămintele de nuntă. Prea mulți 
oameni își rostesc jurămintele, după care, atunci când apar 
primele probleme, uită că s-au luat unul pe celălalt la bine și la 
rău. Pentru o căsnicie reușită e nevoie de muncă și ar fi necinstit 
din partea mea dacă nu i-aș mulţumi din inimă lui Marie, care 
mi-a stat cu loialitate alături la bine și la rău, și care a fost 
neclintită în ajutorul ei. Niciun bărbat nu și-ar putea dori o soţie 
mai bună și speranţa mea de astăzi pentru Christine și Justin 
este aceea că și ei vor regăsi în căsnicia lor ceva din fericirea 
găsită de mine în căsnicia mea. 

Aruncă o privire spre Marie, care nu-i înapoiază privirea, ci se 
uită fix la faţa de masă. În spatele salonului, chelneriţele încep 
să se agite. Lumina sclipește brusc în sticla unui pahar înălţat. 

— Noi construim un viitor nou pentru copiii noștri și poate că 


această căsătorie care leagă două naţiuni este un simbol al 
acestui înţeles nou. Așa că, să ridicăm paharele pentru mireasă 
și pentru mire, și să închinăm un toast pentru ei și pentru viitor. 

Paharele ţâșnesc în sus ca niște buchete de trandafiri albi și 
vocile se alătură toastului. Gilroy aproape că a ieșit la țărm, dar 
mai vrea să spună ceva, ceva ce nu înţelege pe deplin, dar 
despre care simte că duce cu sine cerinţele și greutatea 
profunzimii. E ceva legat de frumuseţe, ceva legat de ceea ce 
zărește în propria lui fiinţă, dar nu o poate exprima deplin. Ştie 
că nu poate lăsa momentul să treacă, știe că trebuie să încerce. 

— Așa cum fără îndoială știți, acum sunt în slujba voastră ca 
Ministru al Copiilor și Culturii. La fel, așa cum fără îndoială știți, 
am fost etichetat drept „Omul Limonadă” de către glumeţii de 
pe aici. 

Vorbele lui stârnesc un râs cu poftă, care pentru o clipă 
ameninţă să îl dezechilibreze. 

— Nu știu nimic despre limonadă, dar asta a însemnat că am 
prins ocazia de a citi mai multe cărţi decât am putut să o fac 
înainte. lar recent am citit un pic de poezie. Face o pauză ca să 
audă, suspicios, alte râsete, dar nu se aude niciunul, așa că 
încearcă să meargă mai departe. Nicio ţară nu are poeţi mai 
buni decât Irlanda, dar eu am citit un poet englez pe nume 
Philip Larkin, iar Larkin a scris o poezie intitulată „Nunţile din 
Whitsun”, despre toate aceste căsătorii care au loc în aceeași zi, 
iar din întâmplare, toţi însurăţeii sunt în același tren care se 
îndreaptă spre Londra. Acum, în afară de cazul că s-a construit 
un tunel despre care eu n-am habar, Christine și Justin nu vor 
lua trenul spre Londra, dar ei într-acolo se îndreaptă, așa că 
poezia pare să-i includă și pe ei. 

Doamne, și-a ieșit din matcă, habar n-are încotro se 
îndreaptă, și în vreme ce începe să o scalde se admonestează 
singur că nu s-a oprit când avea situaţia la degetul mic. Cum să 
se aștepte să le mai comunice ceva acestor oameni care 
ascultă, când el însuși habar n-are despre ce e vorba. 

— Larkin numește o „coincidenţă de călătorie” faptul că toate 
aceste cupluri proaspăt căsătorite se află în același tren și se 
îndreaptă cu toţii către o viaţă nouă împreună. 

Insă el însuși nu mai știe încotro se îndreaptă sau cum are să 
iasă din toată tărășenia asta, așa că face o pauză ca să bea 
nervos din apă, cu paharul tremurându-i în mână, după care își 


amintește ceva de la finalul poemului, ceva despre „toată 
puterea care, schimbată fiind, poate dărui”, și, când primul 
freamăt de nerăbdare se simte dinspre audienţă, simte un fior 
brusc de ușurare, căci, într-o străfulgerare de limpezime de o 
fracțiune de secundă, întrezărește ce trebuie să mai spună 
acum. 


James Fenton 


James Fenton stă în parcarea de mașini de la picioarele 
muntelui Slieve Donard și așteaptă să vină fostul lui coleg. Se 
simte din ce în ce mai impacientat - dacă ar fi fost să facă 
urcușul de unul singur, ar fi plecat deja. Chiar dacă este cel mai 
înalt munte din Nord, urcuș pare un cuvânt nepotrivit, căci a 
ajunge în vârf nu înseamnă altceva decât o plimbare într-un ritm 
mai alert. În ultima vreme, a început să facă plimbări - mai 
exact după retragerea din forţele armate -, și preferă să se 
plimbe singur, descoperind plăcerea în singurătate după o viaţă 
de muncă alături de alţii. Îi plac munţii pentru limpezimea 
aerului care îi umple plămânii; par mai puri ca orice altceva 
cunoscut de el după treizeci de ani de stat în birouri și camere 
de interogatoriu impregnate cu izul dulceag al sudorii și fricii, 
sau în mașini fără însemne speciale, îmbrăcat cu haine prea 
mult purtate și în gură cu gustul de stătut al acelor ore când cea 
mai mare parte a orașului doarme. Prea multă vreme petrecută 
în birouri încărcate de electricitate umană și înăcrite de resturi 
de mâncare și de cești cu cafea proastă. Işi mai spune și că 
munţii înseamnă sinceritate - ei n-au vreo pretenţie de 
frumuseţe, ci doar de goliciune brutală, iar lui îi place 
indiferența lor faţă de cine sau ce este el. 

Se uită din nou la ceas, sperând că Alan va veni curând. 
Priveşte cerul, care e cenușiu și impregnat de nori fugăriţi din 
spate de vânt, ca niște zdrenţe de steag rămase de acum un an. 
Prognoza meteo promitea câteva reprize de senin, iar dacă vor 
avea noroc s-ar putea să fie senin suficient de multă vreme ca 
să fie recompensaţi cu o priveliște de pe culme. Cu ocazia 
precedentei sale excursii, de Boxing Day'?, nu s-a putut vedea 
nimic, căci crestele de pe Donard erau îmbrăcate cu un șal de 
nori albi, iar vântul mușca rece, cu colţi ascuţiţi. Pe drumul până 
sus se întâlnise doar cu o singură persoană - o femeie tânără, 
care se oprise și îi dăduse bună dimineaţa, ambele lor respiraţii 
învăluindu-i ca un fum. Chipul femeii era îmbujorat de efortul 
urcușului și de plăcerea pură de a fi acolo. Dar el își amintește 
de acea dimineaţă dintr-un alt motiv - a fost ziua în care a căzut 


12 Prima zi după Crăciun, sărbătoare în ţările Commonwealth-ului 
britanic. (n.tr.) 


și a avut suficient noroc ca să nu se rănească. Se întâmplase la 
coborâre când, neglijând ameninţarea gheții înșelătoare care îl 
însoţise permanent pe drum, decisese să își continue coborârea 
mergând pe lespezile mari de granit care formau albia pârâului 
năvalnic și înspumat cu alb ce curgea peste rocile muntelui. Insă 
lespezile respective erau acoperite cu gheaţă, aproape 
invizibilă, și aproape imediat ce pășise pe prima dintre ele 
picioarele îi alunecaseră și el căzuse pe spate, lovindu-se cu 
capul de piatră. După primul moment de șoc, rămăsese perfect 
nemișcat, ascultând mugetul apei care părea acum să curgă 
direct peste el, până ce, cu mișcări ezitante și foarte lente, își 
deplasase diverse părţi ale trupului, verificând posibilele 
probleme. Ca prin miracol, în afară de o durere surdă la baza 
coloanei și o ușoară umflătură la ceafa, nu păţise nimic altceva. 
Continuase însă să rămână întins acolo, curios de calm, iar în 
mintea lui apăruse o imagine care avea să se repete de multe 
ori după aceea. Era o imagine cu el trecând în stare de 
inconștienţă și apoi alunecând lent de pe lespedea netedă în 
șuvoiul îngust de apă, unde era purtat și săltat de pragurile de 
marginile de piatră ale lespezilor de granit cenușiu până ce 
trupul lui ajungea în apele mării. Atunci, ca și acum, imaginea 
nu îi provoacă nicio teamă, ci doar o senzaţie de calm, o 
acceptare a incapacității lui de a se opune sau de a opri 
curgerea. 

După aceea, în timp ce se scălda în apa sărată din cada de 
baie, Miriam îl luase la rost pentru presupusa lui nesăbuinţă, 
pentru egoismul de a se duce singur când s-ar fi putut bucura 
de siguranţa și compania altora. Când zărise vânătaia deja 
îngălbenită, ea se plânsese: 

— N-am supravieţuit timp de treizeci de ani ca soţie de poliţist 
ca să fiu făcută văduvă de un munte. 

— Gândește-te la pensie și la poliţele de asigurări, încercase 
el o glumă, și cu siguranţă că poţi ieși pe afară ca să-ţi găsești 
un soț mai tânăr. 

Însă ea nu răspunsese la umorul lui, așa că nici el nu îi 
spusese că încercase să urce pe munte împreună cu ceilalţi 
ofițeri recent pensionaţi, dar nu-i plăcuse. Era ceva prea forţat 
în nostalgia întâlnirii, în schimburile constante de ironii care, 
lipsite de context acum, păreau, cel puţin pentru el, să fie lipsite 
de sens, iar râsul puternic al celorlalţi în imensitatea de 


catedrală a munţilor răsuna în urechile lui precum un hohot 
sfidător în biserică. Nutrea afecţiune și respect pentru ei, dar 
trecutul e trecut și el simte nevoia de a păși singur în această 
nouă etapă a vieţii lui. Acum se uită din nou la munte. Cu 
înălţimea lui de 2 796 de picioare”, cu greu poate fi asemuit cu 
Everestul, dar el unul se întreabă cum se va descurca Alee cu 
acest munte, și se mai întreabă de ce Alee l-a sunat pe 
neașteptate și l-a întrebat dacă nu pot face o plimbare 
împreună. Ştie deja că apelul telefonic nu a venit doar din 
politețe socială. Zâmbește când se gândește cum îl va face pe 
acest tânăr, care a ajuns să ocupe fostul lui post cu doar o mică 
parte din experienţa pe care el o acumulase, să se caţăre pe 
munte înainte de a-i da ocazia să-și dezvăluie motivul prezenţei 
acolo. Constată însă, în vreme ce își înnoadă cu grijă șireturile, 
că nu nutrește cine știe ce curiozitate în legătură cu motivul - 
probabil că e vorba de vreun sfat privind cine știe ce aspect al 
slujbei, ceva dezvăluiri sau informaţii interne despre un caz 
nerezolvat, pe care cineva îl socotește suficient de important din 
punct de vedere politic pentru a-l redeschide. Lui Fenton nu-i 
place eticheta de „caz nerezolvat”, deoarece în anii lui de 
muncă au existat foarte puţine cazuri rămase nerezolvate cu 
adevărat, mai degrabă fiind vorba de cazuri fără dovezi sau fără 
martori pregătiţi să spună public ceea ce îi spuseseră lui în 
particular. Oricare ar fi fost motivul, el nu privește cu ochi buni 
amestecarea vieţii lui trecute în noua lui viaţă. 

Precum toţi cei din generaţia lui, a acceptat pensia și plăţile 
suplimentare, prea generoase pentru a fi refuzate, chiar dacă i-a 
rămas în gât faptul că a fost obligat să conștientizeze că era 
considerat parte a unei jene corporatiste, parte a unui trecut 
care trebuia înlocuit cu discreţie. Uneori resimte asta ca pe o 
amărăciune de a avea slujba care i-a fost dată, tot ce a fost 
sacrificat și înlăturat cu un mulțumesc rapid și un cec bancar, 
însă ar fi putut supravieţui cu așa ceva dacă ar fi fost capabil, 
așa cum credea că poate, să lase totul în urma sa. Numai că 
încercarea fusese un eșec, deoarece în ciuda a toate cele 
întâmplate, în ciuda zilelor lui de activitate, în ciuda implicării în 
activitatea bisericii lui și a orfelinatului românesc, are senzaţia 
că nu s-a descotorosit de nimic, că nu a scăpat de nicio povară 
din spate. Totul se află acolo, în visele lui, în frânturile de 


3 Aproximativ 900 de metri. (n.tr.) 


conversaţie care se derulează constant în mintea lui ca într-o 
buclă nesfârșită, în gustul brusc amar din gură, și toate acestea 
par să-i cuprindă conștiința după voia lor și să stoarcă de viaţă 
prezentul, ucigând orice viziune despre viitor. Uneori blamează 
absenţa copiilor în căsătoria sa și crede că asta îi diminuează 
capacitatea de a merge mai departe cu viaţa. După treizeci și 
cinci de ani de căsnicie cu Miriam, au ajuns amândoi pe un soi 
de palier unde continuă să ţină unul la celălalt, dar își duc un soi 
de vieţi proprii, întotdeauna aglomerate - poate ca o diversiune 
pentru acea absenţă care lasă în urma ei un soi de sentiment 
nerezolvat și instinctiv aprobat, de neexprimat, al unei imense 
pierderi. 

Ea îi spusese că va veni cu el la următorul drum cu mașina 
plină de produse înspre un mic orfelinat din nord-vestul 
României, dar el știe acum că așa ceva e improbabil și nu-i pasă. 
De curând, ea își petrece o bună parte din timp având grijă de 
tatăl ei în vârstă, a cărui stare de sănătate se șubrezește și care 
a devenit tot mai dependent de ea. Ea a dat totul în îngrijirea 
bătrânului, fiind generoasă cu timpul acordat și cu propriile 
eforturi, iar el știe, de asemenea, că drumul până la orfelinat 
este epuizant și nu reprezintă genul de efort pe care ea să îl 
considere facil. In orice caz, el va fi mai fericit pe cont propriu, 
cu toate acele mii de kilometri impersonali și anonimi 
deschizându-se în fața camionetei lui. A început, de asemenea, 
să conceapă un plan ca anul viitor să plece într-o călătorie 
particulară, să se ducă undeva, de unde să se întoarcă proaspăt 
și întreg, gata să meargă mai departe. Uneori se simte ca o 
ambarcaţiune veche, cu chila zdrenţuită și acoperită cu 
deșeurile mării. În casă are ascunse în locuri secrete broșuri - 
una dintre ele este pentru o vacanţă pedestră în Himalaya. Ar fi 
călătoria vieţii lui, dar el e un om prudent cu banii și cu toate 
celelalte, iar o parte din el consideră un egoism cras cheltuirea 
atâtor bani cu propria persoană. Cu toate astea, să inspire aer 
curat, să-și umple plămânii cu el și să inspire adânc, adânc, să 
se uite la munţii din depărtare și să vadă albeaţa piscurilor 
înzăpezite întinzându-se cât vezi cu ochii... Ce preţ are așa 
ceva? 

Se dă jos din mașină și își ridică rucsacul și bocancii pe care i- 
a uns cu unsoare noaptea trecută. Se simte mirosul de piele 
când își verifică rucsacul pentru a se asigura că are înăuntru tot 


ce ar fi necesar. Deși îi place să meargă de unul singur, nu e 
nesăbuit și se ţine aproape de potecile umblate, cărând mereu 
cu el lucruri importante, inclusiv provizii pentru situaţii de 
urgenţă. Două femei în vârstă trec pe lângă el. Feţele lor bătute 
de vânt și echipamentul potrivit de munte stau mărturie pentru 
experienţa lor în ascensiuni montane. Doar căţelușul care li se 
plimbă printre picioare pare un lux inutil faţă de austeritatea 
manifestată de ele ca la carte. Își pune bocancii cu grijă în 
picioare, verificând ca ciorapii să fie moi și netezi pentru a nu-i 
produce vreo bășică, apoi leagă bine curelele rucsacului. 

În parcare pătrunde un BMW roșu. Fără să-l vadă pe șofer, 
știe că e Alee. În ciuda nerăbdării, trebuie să recunoască faptul 
că acesta a întârziat doar câteva minute. Il urmărește pe Alee 
cum parchează mașina, apoi se duce spre el. Alee s-a mai 
îngrăşat, a mai pierdut din păr, dar își păstrează încă acea față 
de neuitat de băieţaș, care are capacitatea de a părea 
întotdeauna luminată de umor și de deschidere spre alţii. 
Această trăsătură dezarmantă i-a îndemnat pe mulţi, nu și pe el, 
să-l îmbrăţișeze pe Alee cu ușurință, în orbirea lor nevăzând că 
omul este mânat de o ambiţie de fier și de o dorinţă nemăsurată 
de succes și de răsplata adusă de acest succes. A fost și 
suficient de norocos ca să se găsească la locul potrivit și la 
momentul potrivit, candidatul perfect cu o calificare bună, tânăr 
și, cel mai important dintre toate, fără niciun bagaj în spate. 
Dintre toţi oamenii pe care Alee îi studiase în tăcere, Fenton știa 
că el fusese cel mai observat, iar în spatele acelei fațade de 
nevinovăție se găsea o minte care agonisea absolut orice putea 
fi de folos în viitor. Însă Fenton nu este ranchiunos, așa că 
întinde mâna cu un gest sincer spre omul care se apropie 
zâmbind de el. 

— Mă bucur să te văd, James, spune Alee, dând din cap cu 
entuziasm. Se pare că pensia îţi priește. 

— Îmi fac de lucru permanent, răspunde el, folosindu-se de 
expresia standard când i se pomenește de așa ceva. 

— Toată lumea întreabă de tine și îţi trimite cele mai bune 
urări, în special Briggsy. Ofițerii pensionaţi au pus de o mare 
chestie socială - plimbări, discuţii, evenimente speciale, tot ce-ţi 
poate trece prin cap. Știu că le-ar plăcea mult să apari și tu la 
un moment dat. 

— Ce mai fac băieţii? întreabă el, observând ridurile fine care 


se răspândesc pe la colţurile ochilor celuilalt. 

Este obiceiul lui de o viaţă, să observe chipuri. Ridurile de pe 
pielea lui palidă sunt ca dunele de nisip spălate de apă. 

— Charlie și-a găsit o slujbă de consilier pe probleme de 
securitate la o bancă - după chestia cu Northern a închis ușa de 
la grajd. Michael și-a luat o slujbă la un lanţ de magazine, iar 
Andy a fost la Palat ca să-și primească tinicheaua. Mă crezi sau 
nu, dar Minty Morris e în Irak și instruiește trupele locale de 
poliţie. Ca și cum nu ar fi avut destule probleme de-ale lor. Şi 
ascultă aici, nu știu dacă ai aflat, dar Norman și-a luat o slujbă 
de livrări la domiciliu în Islanda. Spune că e cea mai bună slujbă 
pe care a avut-o vreodată, dar eu cred că e vorba de toate 
gospodinele alea singure cărora le livrează mărfuri. 

— S-ar putea dovedi mai periculoasă decât munca de poliţie. 

— A, și dacă te vei gândi vreodată să te duci în Florida, ia 
legătura cu Montgomery - și-a cumpărat niște proprietăţi în 
Clearwater. Îţi va închiria una la un preţ bun. 

II privește pe Alee cum se întoarce și își scoate echipamentul 
din portbagajul mașinii. Totul arată ca și cum ar fi stat într-un 
magazin cu cinci minute în urmă. Alee își îmbracă o helancă cu 
fermoar, pe care îl trage până la gât. 

— Deci chiar mergem până acolo sus? întreabă el. 

— N-ai mai fost pe vârful Donard până acum? Alee clatină din 
cap. Ei bine, mergem până în vârf - o să-ţi placă. Il vede pe Alee 
scoțând un plic din buzunar și dându-i-l lui. Ce-i asta? întreabă 
el. 

— Un cec. Ca să nu uit. Băieţii de la lucru au făcut un soi de 
chetă și a mai fost și un meci de golf care a mai adus niște bani. 
Sunt pentru orfelinat. 

Fenton se uită la cec și mulțumește, îi spune lui Alee că banii 
vor prinde bine. E un cec de o mie de lire sterline, pe care el nu-l 
așteptase, dar pe care îl bagă cu grijă într-un buzunar cu 
fermoar. Oricum, gestul nu îl determină să lase garda jos. Alee 
pune întrebări previzibile, dar Fenton simte o superficialitate în 
schimbul lor de cuvinte, iar curând după ce pornesc la drum se 
lasă tăcerea. Fenton verifică cerul și își spune că zărește deja o 
margine de albastru care încearcă să străpungă cenușiul, așa că 
zâmbește pentru sine gândindu-se la preţul enorm pe care 
picioarele tovarăşului său de drum îl vor plăti dacă, așa cum par 
să stea lucrurile, bocancii sunt nou-nouțţi. 


Râul Glen nu se vede la început din pricina copacilor și a 
tufișurilor, dar gâlgâiala apei curgătoare nu face decât să scoată 
în evidenţă tăcerea lor. Inevitabil, Alee încearcă să spargă 
această tăcere cu întrebări despre Miriam sau anunțând vești pe 
care el le crede interesante. Trec prin pădurea de pini, brazi și 
molizi, iar nevoia de a merge în șir indian anulează o vreme 
orice posibilitate de discuţie. Poteca pe care o urmează ei este o 
cărare abruptă și stâncoasă, de unde se văd uneori rostogolirile 
albe de apă, până ce ajung să traverseze câteva podeţe, după 
care, pe malul opus al râului, merg de-a lungul unei porţiuni de 
drum săpate printre șicane înguste de lespezi mari de granit. 
Trec de locul exact unde Fenton a căzut, dar el nu spune nimic 
și pentru prima dată se bucură că aude respiraţia sacadată a 
mai tânărului său însoțitor. 

Incă nu se poate vedea vârful muntelui, nici măcar atunci 
când trec prin spaţiile deschise ale văii, umbrite într-o parte de 
pădure. Poteca albă este sfărâmicioasă și golașă, iar ocazional 
se întâlnesc cu oameni care vin din direcție opusă. Fenton îl 
vede pe Alee oferindu-i unui străin zâmbetul care formează 
farmecul său personal și își amintește de tânăra femeie al cărei 
chip se proiecta pe albeaţa zăpezii, felul în care respiraţia ei 
ieșea ca un fum din gură, și își dorește brusc ca pe munţi să fie 
mereu zăpadă. După o vreme fac o pauză și el scoate un bidon 
din rucsac și îi oferă lui Alee ceva rece de băut, îl urmărește cum 
acesta bea lacom, apoi pornesc înspre cărarea din stâncă solidă 
care îi va duce în sus pe pantă către șaua superbă care leagă 
Donard de muntele vecin, Slieve Commedagh. Când își încep 
urcușul, priveliștea de sub ei începe să se deschidă. Fenton știe 
că, odată cu fiecare pas în sus, munții te fac să te simţi mai mic, 
mai puţin important, și se întreabă oare ce trece prin mintea 
tovarăşului său. Trec peste peticele golașe de pământ 
despărțite de prundișuri stâncoase și se îndreaptă spre zidul de 
piatră care formează conturul munţilor Mourne. Alee se 
împiedică și caută în mod clar un pic de odihnă, în vreme ce 
respiraţia lui e tot mai sacadată. 

— Cum au adus pietrele astea până aici? întreabă el, 
plimbându-și palma peste bolovanii din zid. 

— O treabă bine făcută. Şi uite ce abrupt e acolo sus. 

Alee își întoarce privirea înspre porţiunea de zid care duce 
chiar spre vârf. 


— Şi acolo mergem noi? întreabă el. 

— Te simţi în stare? 

— Câteva minute de odihnă și o să fiu ca nou, răspunde el, 
trăgând mai sus gulerul hainei din pricina faptului că simte cum 
aerul mai rece începe să-i dea târcoale. 

— Trebuie să îţi supraveghezi sănătatea, Alee. E greu să 
rămâi sănătos - prea mult mers cu mașina toată ziua sau stat în 
birouri supraîncălzite, cu lumina de la calculatoare și de la 
lămpile fluorescente bombardându-te. Prea multe mese pe fugă. 

— Poate că ar trebui să mă înscriu la unitatea de biciclişti - ai 
auzit de ei? Câţiva tipi patrulează prin centrul orașului pe 
biciclete - se pare că s-au oferit voluntari. Nici nu-mi pot 
imagina câte glume se fac pe seama lor. 

— Vom merge în vârf după ce vom mânca ceva. Nu ne va lua 
mai mult de încă o jumătate de oră. Ai ceva în rucsacul ăla? 

— Un baton de Marș, un pachet de biscuiţi săraţi și o sticlă de 
Fanta. 

— Foarte bine atunci că am eu în plus, spune Fenton, turnând 
două cești de ceai fierbinte și deschizând o cutie de plastic cu 
sendvișuri cu brânză. 

Se înghesuie strâns lângă zid, căutând cu spatele orice nișă 
ca să stea mai bine, și își trag rucsacurile ca niște pături peste 
genunchi. Fenton știe că aproape a sosit clipa ca el și muntele 
să afle motivul pentru care Alee a venit tocmai până acolo. Se 
simte mai în siguranţă ca să afle aici, sperând că oricare ar fi 
subiectul, acesta se va speria și se va face fărâme în 
confruntarea cu măreţia indiferentă a muntelui, că orice ar fi, va 
părea meschin și neimportant, bun de risipit în bătaia vântului 
care se întețește. 

— Așadar, Alee, de ce ești aici? N-ai venit doar ca să admiri 
peisajul. 

— E așa de evident? întreabă Alee, cuprinzând ceașca de ceai 
cu ambele mâini ca să se încălzească. 

— M-am pensionat, dar n-am ajuns senil. 

— Ştiu. Dar nu mi-e ușor. 

— Deci e de rău? întreabă Fenton. 

— Nu e de bine, nu e de bine. 

— Ei bine, ai experiență în livrarea veștilor proaste către 
oameni. Face parte din meserie, nu? 

— Chestia asta e personală. Nu pot să las transmiterea veștii 


pe mâinile unui străin - ar fi mult mai greu. 

Fenton își ridică privirea spre norul masiv, descendent, despre 
care știe că le va fura posibilitatea de a admira priveliștea din 
vârf, apoi se uită la un corb care își ascute aripile în bătaia aspră 
a vântului. 

— Spune-mi, zice el încet și decisiv. 

— Peste vreo două săptămâni vei fi chemat să apari în faţa 
Comisiei pentru Adevăr și Reconciliere. Va fi vorba de cazul 
Connor Walshe - al cărui trup n-a fost găsit niciodată. 

— Şi de ce mă cheamă pe mine? se miră Fenton. Ce le pot 
spune eu? 

— Familia vrea să cunoască circumstanţele dispariţiei lui. Vor 
să afle cât mai multe despre ceea ce a dus la apariţia acestor 
circumstanţe și ce s-a întâmplat cu el. Vor un soi de închidere a 
cazului. 

— Știm cu toţii ce s-a întâmplat cu el, spune Fenton, furios. 
Cei din IRA!“ au spus că era un informator și că l-au împușcat 
apoi s-au debarasat de cadavru undeva. Cum îi va ajuta chestia 
asta ca să închidă cazul? Și cum rămâne cu închiderea cazului 
meu? Când mi se va permite să plec și să las totul în urmă? 

Fenton se ridică în picioare și se sprijină de zid, împingând 
pietricelele de pe jos cu piciorul. 

— Stai jos, James. Trebuie să vorbesc cu tine. 

— Mai e și altceva? 

— Da, mai e, spune Alee, dar tace imediat, căci câţiva 
plimbăreţi trec pe lângă ei. De această dată nu-și ridică privirea 
și nici nu stabilește contact vizual cu Fenton. E o chestie foarte 
dificilă, care n-o să-ţi placă, dar mi s-a cerut de către oameni 
importanţi să discut cu tine. 

— De către cine? 

— Oameni pe care nu-i cunosc și nici nu vreau să-i cunosc. 
Oameni în costume, divizia grea... nu știu. 

— Şi ce vor acești oameni să îmi spui? 

Însoţitorul lui Fenton ezită. 

— Nu vor să fie menţionat numele lui Gilroy. Îl vor scos 
complet din ecuație. 

— Scos din ecuaţie? Dar Gilroy l-a ucis pe băiat. Poate că n-a 
apăsat el pe trăgaci, dar el a dat ordinul, e cel care a aranjat 
totul. 


14 Armata Republicană Irlandeză. (n.tr.) 


În primul moment nu primește niciun răspuns. Îl vede pe 
celălalt culegând niște pietricele albe și aruncându-le aiurea. 

— Presupun că n-ar arăta prea bine, chiar și în ţara asta 
nebună, dacă Ministrul pentru Copii ar avea sângele unui copil 
pe mâini, continuă Fenton. Poate că unii oameni ar crede că 
asta n-ar fi tocmai drept. 

— Presupun că da. 

— Lasă-mă să înţeleg bine, insistă Fenton, dându-și drumul la 
furie, astfel încât vorbele îi ies de pe buze ca niște bolovani 
ucigași. Mi-au luat insigna, mi-au luat numele, mi-au luat orice 
fel de respect care mi se datora, iar acum vor să ia adevărul și 
să-l răsucească în orice formă le convine lor cel mai mult? 

— E greu de acceptat, spune Alee. Nu pretind că înţeleg pe 
deplin, dar e vorba de protejarea instituţiilor și asigurarea 
viitorului. Are de-a face cu aducerea de oameni în interiorul 
sistemului și asigurarea menţinerii lor acolo. Cu încercarea de a 
construi ceva mai bun decât am avut noi parte în trecut. 

— Tu crezi asta? 

— Nu știu ce cred eu dar ascultă, James, ăștia sunt oameni 
importanţi și chestia asta contează pentru ei. Ar putea face 
lucrurile extrem de dificile. 

Fenton se ridică din nou, cu faţa palidă în bătaia vântului. 

— Tu să asculţi: toată viaţa mea am fost ameninţat de 
bandiți, m-am uitat pe sub mașină în fiecare zi, așa că nu mă 
sperie o mână de băieţi de la școala publică. Cine sunt? M15? 
MI6? 1> 

— Nu știu cine sunt, dar te-ar putea ajuta și pe tine. Ştiu ce 
faci tu pentru orfelinat. 

— Ti-au zis să-mi transmiți asta? 

— Nu spun nimic pe șleau - cuvintele li se strecoară printre 
buze și rămân suspendate în aer. Te las pe tine să pui cap la cap 
totul, să îți dai seama care e sensul lor. 

Fenton se îndepărtează de zid cu fața în sus și lasă vântul să 
i-o șfichiuie. Privirea lui surprinde corbul care plutește și cade 
liber într-un arc larg. Aruncă restul de ceai din ceașcă, apoi se 
întoarce în locul unde însoţitorul lui s-a ridicat în picioare. 

— Nu te-am rugat niciodată nimic, Alee, spune el, dar au fost 
momente când te-am ajutat, așa că te rog acum - vreau să afli 
dacă există vreo cale de a nu apărea în faţa Comisiei, fă ce poţi 


15 Servicii britanice de informaţii. (n.tr.) 


pentru asta. O vei face? 

— Bineînţeles că da, o să fac tot ce pot. Îţi promit. 

Fenton își ridică rucsacul. Acum are de gând să plece spre 
vârf. Simţul responsabilităţii e prea puternic la el ca să-i spună 
însoțitorului său să-și croiască singur drum până jos, așa că nu 
poate decât să spere că acesta va aștepta unde e întoarcerea 
lui, dar Alee întreabă dacă poate încheia și el ascensiunea. 

— Dacă vrei, răspunde el, fixându-și rucsacul în spinare. Dar 
să știi că nu vom avea parte de nicio priveliște. 

— Deci n-ai de gând să mă arunci din vârf? întreabă Alee, 
grăbindu-se după celălalt. 

Insă nu primește răspuns de la Fenton, care își coboară capul 
între umeri și abordează cu hotărâre panta abruptă până în vârf. 
Fenton se ţine pe pietrele mari de lângă zid și curând, fără să se 
mai uite înapoi, știe că l-a lăsat pe tânăr în urmă. Din când în 
când trebuie să ia o pauză, dar doar pentru câteva secunde 
înainte de a porni mai departe. Câteva picături de ploaie îi ating 
faţa când în sfârșit ajunge în vârf, acolo de unde, într-o zi 
senină, se pot vedea munţii Wicklow dincolo de Dublin și 
colinele Galloway din Scoţia. Apoi, fără să-și dea jos rucsacul și 
fără să ia o pauză de odihnă, se plimbă pe creastă în căutarea 
unui loc cu priveliște, dar peste tot ceața și norii blochează 
vederea, iar în orice direcţie s-ar uita el, vede doar chipul unui 
băiat, chipul înspăimântat al unui băiat. 


Duba este plină până la refuz. Niciun centimetru pătrat de 
spațiu nu a fost irosit. Vehiculul în sine este donat și întreţinut în 
mod regulat de către un membru al congregaţiei care deţine un 
garaj, iar conţinutul a fost furnizat de oameni de afaceri locali 
sau cumpărat din fonduri strânse de către congregaţie. Stivuite 
până sus se găsesc acolo pături și haine noi, oale, tigăi și 
ustensile de gătit, materiale pentru curăţenie și substanţe 
antibacteriene, șampoane și săpunuri, cutii de conserve, caiete 
de scris, pixuri și creioane colorate, jucării pentru copii, pachete 
cu pamperși și articole medicale de bază. Ultimele lucruri de 
încărcat, puse cu delicateţe în orice spaţiu rămas liber printre 
celelalte lucruri, sunt cutiile de pantofi - câte una pentru fiecare 
dintre cei optzeci de copii ai orfelinatului - oferite de copii de la 
școala primară locală și umplute cu cadouri personale. 

Aceasta este prima oară când efectuează lunga călătorie pe 


cont propriu - în cele trei ocazii anterioare a condus pe rând 
împreună cu un alt membru al congregaţiei parohiale -, dar, 
dacă e să fie sincer, preferă o astfel de perspectivă aceleia de a 
împărți stingherit intimitatea spaţiului îngust cu altcineva și de a 
fi în mod constant nevoit să întreţină conversații de-a lungul 
miilor de kilometri de șosea. Și-a planificat cu mare atenţie 
itinerarul, optând să combine locurile de odihnă aranjate 
dinainte prin intermediul contactelor polițienești, cu dormitul în 
dubă. Este înzestrat cu un sac de dormit de bună calitate, care 
deja e întins pe partea de sus a unui paiet cu haine. E imposibil 
să știe cu precizie cât va dura călătoria, iar în unele porţiuni ale 
drumului înaintarea lui va fi determinată de toanele aparent 
aleatorii ale vameșilor și polițiștilor de frontieră. Cu ocazia unei 
călătorii anterioare, au petrecut opt ore stând la vama maghiară 
înainte de a fi se da drumul mai departe. Orfelinatul se găsește 
la doar câteva sute de kilometri în interiorul României, îngropat 
într-o regiune izolată și dens împădurită. Primele legături cu 
orfelinatul fuseseră stabilite în epoca post-Ceaușescu, când 
mass-media se întrecuse pe sine căutând să dezvăluie lumii 
condiţiile de viaţă de acolo. 

Își verifică din nou cu mare atenţie documentul de trecere 
intitulat „Autorizaţie”1$ și teancul gros de hârtii cerute, toate 
acele documente care par să nu se mai termine. Verifică să aibă 
certificatele necesare pentru îmbrăcăminte, hrană și 
echipamentele medicale și de igienă, apoi pune totul într-un 
biblioraft care va sta în apropierea lui pe tot parcursul călătoriei. 
După ce se va opri în sudul Londrei la un vechi cunoscut al său 
din poliţia metropolitană, va intra în Europa continentală pe la 
Calais și va porni repede la drum. Se simte confortabil să plece 
la volan departe de locurile unde e cunoscut și simte o senzaţie 
neobișnuită de seninătate, așa cum va fi, departe de toate 
contactele umane. Va trece prin Franţa, Belgia și apoi prin 
Germania, cu toate taxele de autostradă și duritatea 
neiertătoare a Autobahn-urilor de acolo. O mie de kilometri, și 
singura conexiune cu restul lumii va exista doar prin priviri 
trecătoare acordate de alţi șoferi ca și el, sau prin contactul cu 
ochii negri ai unor copii cu părul negru, ale căror feţe sunt 
presate de geamurile din spate ale unor vechi Volkswagen-uri 
de familie, care duc în ele familii de imigranţi turci și care par 


16 În limba română în original. (n.tr.) 


încărcate cu toate posesiunile de pe lume ale familiei 
respective. Uneori unul dintre copii va ridica mâna, dar el nu va 
răspunde. Va trece pe la periferiile orașelor, împrăștiate ca niște 
panglici umflate de vânt. Va surprinde imagini cu suburbii abia 
atinse de lumina rece a zorilor zilei și va trece prin orașe și sate 
mici și pustii înmuiate de lumina amurgului, acolo unde 
singurele semne de viață umană sunt o scânteiere de moment 
într-o fereastră sau tăciunii aprinși din ochii vreunui câine. Apoi 
va merge înspre sud prin zone cu păduri mari și dese către 
Viena și apoi din nou spre sud, către Ungaria. 


Băiatul își odihnește capul pe perna braţului îndoit, ca și cum 
greutatea este prea mare, așa că doar partea laterală a feţei i 
se vede. 

— Stai drept, fiule, și fii bărbat, îi cere el, dar băiatul nu se 
mișcă. 

Asta îi permite să observe dunga albă a unei cicatrice mici de 
pe o porțiune de scalp fără păr, ca un nod în albul unui lemn 
tânăr. 

— Vreau să mă duc acasă, spune băiatul, încă nemișcat. 

— Ei bine, stai drept acum și vom încerca să găsim o cale ca 
să poți face asta. 

— Nu mă puteţi ţine aici - n-am făcut nimica. 

— Poate că ai chef de o palmă, băiete, intervine Briggs, stând 
în spatele băiatului și săltându-i capul de păr. 

— Dă drumul, nemernicule! ţipă băiatul, dând cu braţul vag în 
direcţia lui Briggs, cu gestul acela favorit de agresivitate pe care 
Fenton îl cunoaște ca fiind folosit pentru a ascunde frica. 

— Stai drept, Connor, și lămurim totul, spune el, bătându-l 
ușor pe băiat pe umăr, deși acesta se ferește la atingere. 

Băiatul ridică pentru prima dată capul. Pe obraz i-a rămas o 
urmă roșie, acolo unde faţa i-a stat lipită de braţ. Are chipul 
palid, cu oase subţiri și pistruiat ca al unui ogar. In jurul gurii are 
pete roșii, emblema unui aurolac. Dacă ar fi să se ridice în 
picioare și să-și dea jos cămașa, Fenton crede că i s-ar vedea 
toate coastele. 

— N-am făcut nimica, repetă el, ţinându-se de ambele margini 
ale biroului, ca și cum acesta ar fi gata să-și ia zborul. 

Briggs își coboară faţa brusc la nivelul feţei băiatului și îi 
urmărește acestuia ochii cum clipesc ca într-un cod morse al 


fricii. 

— A, dar ai făcut, și va trebui să încetezi cu minciunile astea, 
vagabond mic. 

— Ai spart căsuţa bătrânei ăleia și i-ai furat banii de pensie, 
spune Fenton. Ai mai și ameninţat-o cu un cuțit. 

— Nu e prea frumos ce ai făcut, zice și Briggs, stând lângă 
umărul băiatului, unde nu poate fi văzut. Și ai mai făcut și alte 
lucruri rele, cum ar fi să furi mașini și să-i jefuiești pe ai tăi. 

Walshe se prăbușește la loc pe scaun, dând drumul biroului. 
Trupul lui pare dintr-odată dezosificat, ca al unui pește, putând 
în orice clipă să alunece pe podea. Băiatul se întoarce spre 
Briggs. 

— Știu unde locuiești. Te spui eu lu' Ra. Să văz că mai ești 
mare și tare atunci. 

— Deci îi cunoști pe Ra? întreabă Briggs. Păi atunci trebuie să 
fii mare mahăr. Le spui celor din Ra despre mine? Fac pe mine 
de frică. Tocmai trebuie să mă mut în altă casă și mi-am pus 
tapet nou. 

— Te crezi șmecher, rostește Walshe, cu o voce plină de 
sfidare, dar clipind iarăși din ochi. 

Fenton ar dori ca mai tânărul Briggs să se abţină de la 
obscenităţi. Consideră așa ceva o lipsă de respect la adresa 
poliţiei și crede că astfel totul și toţi sunt reduși la același nivel, 
însă tace, știind prea bine că ofiţerii tineri văd unele lucruri 
altfel. 

— Ei bine, gândește-te la asta, Connor, curajos mic ce ești, 
spune Briggs, îndoindu-și genunchii cu zgomot și coborându-și 
faţa iarăși la nivelul feţei băiatului. Poate că le spunem noi celor 
din Ra despre tine. Le spunem cum ai intrat prin forță în casa 
bătrânei și ai atacat-o. Le spunem cum ai ţinut un cuţit la gâtul 
unei bătrâne de optzeci de ani și i-ai furat pensia și inelele, l-ai 
furat bătrânei verigheta de nuntă. Briggs se îndreaptă de spate 
și face un cerc în jurul mesei. Ştii ce se va întâmpla atunci, nu, 
fiule? îți vor zdrobi genunchii - nu, stai așa, poate că nu vor 
decide să irosească gloanţele și vor folosi o bâtă de baseball. 
Gloanţele sunt întotdeauna mai curate și nu lasă așa multe 
bucăţi de os în urmă. Şi, fără îndoială pentru că ești așa un 
expert, sunt sigur că ai aflat că au început să folosească bâte cu 
cuie. Măcelul e imens, așa cum îţi imaginezi și singur. 

Băiatul își pune din nou braţele pe masă, apoi își lasă din nou 


capul pe ele. De această dată, faţa îi e complet ascunsă, așa că 
doar tremuratul umerilor dezvăluie faptul că el plânge. Briggs 
vrea să mai spună ceva, dar Fenton îl reduce la tăcere ridicând 
mâna și vorbindu-i încet băiatului. 

— Poate că mai e o cale, Connor. Poate că mai e o cale de 
ieșire din povestea asta. 


Drumul pare că se îngustează tot mai tare pe măsură ce 
șerpuiește printre munţi, și fiecare margine este străjuită de 
perdele dese de copaci care ajung chiar până la marginea 
asfaltului. O ceaţă subţire care pare să plutească dinspre copaci 
estompează drumul din faţă. El reduce viteza când ajunge în 
porțiuni unde ceața se îngroașă brusc. Dând drumul la farurile 
de ceaţă și la ștergătoare, se apleacă mai bine peste volan, cu 
faţa aproape de parbriz, căci are din ce în ce mai acut senzaţia 
că pătrunde în mijlocul respirației unei creaturi ciudate. Aruncă 
o privire la masa imensă de pini din jur, atât de denși încât 
crengile lor par să se bată pentru spaţiu vital, și își spune că în 
mijlocul pădurii trebuie să fie îngrozitor de întuneric. Pentru o 
secundă îl cuprinde o stare de confuzie și se întreabă dacă 
merge pe drumul cel bun. 


O ieșire. Asta îi oferă el băiatului. O ieșire din nenorocire. 
Când Walshe își ridică faţa spre el, o studiază cu atenţie, 
observând și memorând fiecare detaliu. Vede imediat că băiatul 
nu plânge cu adevărat, că, la fel ca în cazul celorlalte emoţii cu 
caracter demonstrativ - furia, agresiunea -, lacrimile au fost mai 
degrabă mimate. Acel chip slab, de animal de pradă, se uită la 
el acum cu o ușoară curiozitate. Ochii albaștri sunt singura pată 
de culoare, dar chiar și privirea lor este vagă și lipsită de 
concentrare. Ceva din expresia lor, ca și din discursul băiatului, 
dezvăluie limitele destul de înguste ale inteligenţei lui. 

— Vrei să bei ceva sau o ţigară? întreabă Fenton, dar băiatul 
clatină din cap cu îmbuibare, apoi clipește lent, ca și cum ar 
vrea să-și limpezească ochii. 


Treptat ceața își subţiază pielea ei cenușie și alunecă undeva, 
departe printre copaci. Trece de luminișuri unde copaci căzuţi se 
sprijină unul de celălalt ca niște creioane imense aruncate de un 
copil furios. La graniţă așteaptă la o coadă care are nevoie de 


patru ore ca să se termine. În cele din urmă hârtiile lui sunt 
socotite în regulă și ștampilate, așa că el se află acum la doar 
câteva ore de condus faţă de destinaţie, și are un avans de 
jumătate de zi față de plan, dar deja se simte nervos, copleșit, 
chiar dacă nu știe motivul exact. 

Nutrește deja senzaţia de întoarcere în timp când zărește 
prima mașină Dacia și trece pe lângă o căruţă cu cal, iar biciul 
omului de pe capră șfichuie aerul ca o undiţță de pescuit. 
Depășește sate golașe și ferme cu acoperișuri din ţiglă 
portocalie, și brusc se simte obosit și dornic cu toată fiinţa să 
doarmă. Coborând geamul, lasă aerul rece al nopţii să îl inunde, 
dar știe prea bine că trebuie să ia o pauză. Conștient ca 
întotdeauna de nevoia de a proteja preţioasa lui marfa de hoţi, 
așteaptă până ce se vede departe de orice casă sau indiciu de 
viață, alege un drum îngust de pământ care șerpuiește în 
spatele unei liziere de copaci și parchează mașina. Incuie cu 
mare grijă portierele dubiţei înainte de a se băga în sacul de 
dormit de pe paietul cu haine, care îi oferă doar câteva zeci de 
centimetri cubi de spaţiu liber între el și tavanul metalic, dar 
spaţiul pare suficient de sigur. 

De dimineaţă se simte mai puternic, bucuros că a ales să se 
odihnească, și își spune că e mai bine să ajungă la destinaţie 
dimineaţa decât în toiul nopţii. Coboară din mașină odată cu 
prima geană de lumină a zilei și se gândește la Miriam, care 
doarme singură într-o casă aflată la mii de kilometri depărtare 
de acel loc. Se întreabă la ce visează ea, înainte ca gândurile să 
i se abată la chipul plin de viaţă al tinerei de pe munte. Brusc își 
amintește de vremea când pe faţa lui Miriam se citea aceeași 
poftă de viaţă, vremuri când iubirea era extrem de intensă. Bea 
încet dintr-o sticlă cu apă și simte primele seminţe de tristeţe în 
sufletul lui. În depărtare, peste câmpurile pustii, vede conturul 
umbros, ademenitor al munţilor, al căror nume nu-l cunoaște, 
apoi, când un tânăr cu o motoretă trece pe drum, se duce în 
spatele dubei, unde nu poate fi văzut și se uită până ce lumina 
roșie a farului din spate dispare în zare. Își toarnă apă în căușul 
palmelor și și-o împrăștie peste faţă. Are nevoie de un duș și de 
un bărbierit ca lumea. Se simte murdar. 


Sub unghiile mușcate și crăpate ale băiatului se vede mizerie, 
iar pe partea exterioară a încheieturii mâinii se vede urma unui 


tatuaj autoadministrat, dar abandonat. Pentru cincisprezece ani, 
băiatul este prea mic, probabil ultimul dintr-un lung șir de 
nașteri, toate ale aceleiași mame. Părul îi este aproape tuns la 
zero, lăsând să se vadă limpede cicatricea albă. Lanţul auriu pe 
care îl poartă pare să tremure pe albeaţa gâtului, dar Fenton se 
uită fix acum la ochii lui. Sunt de un albastru-deschis, delicat, 
singura pată de moliciune pe chip, cu genele atât de slab 
definite încât sunt aproape invizibile. Acei ochi îl privesc acum 
pe el, cum promite diverse lucruri, cum le oferă o cale de 
scăpare din nenorocire, iar când vorbește cu băiatul, Fenton își 
menţine privirea lipită de acei ochi, știind că într-acolo trebuie 
să-și direcţioneze cuvintele. 


În dubă, ia un prosop care miroase a acasă și își șterge faţa, 
apoi își împroașcă iar faţa cu apă și repetă procesul. Știe că 
munca lui e de vină, își spune că e imposibil să petreci treizeci 
de ani scormonind mizeria și să nu fii murdărit de ea la rândul 
tău. Precum degetele unui fumător pătate de nicotină. Fusese 
martor la acest lucru de-a lungul anilor în cazurile colegilor lui, 
în cazurile în care experienţele acumulate ajung treptat să 
deformeze și să strice caractere. Aude totul în limbajul lor, o 
vede în prea multele băuturi consumate, în felul în care ei ajung 
să nu-și mai respecte soțiile, apoi să le înșele. incearcă să 
demonstreze mai degrabă prin propriul exemplu de viaţă decât 
prin cuvinte că au nevoie de un cod mai elevat de viaţă, altfel 
lucrurile devin cețoase și e din ce în ce mai greu de recunoscut 
graniţa dintre bine și rău. Mai știe și că pentru unii dintre ei 
diferenţa s-a îngustat atât de mult, încât abia se mai distinge, și 
e înlocuită de lucruri cu care ei se pot descurca și lucruri pe care 
nu le pot face. 

Işi spală dinţii, folosind ce a mai rămas din apă și dorindu-și să 
ñ fost mai rece. Dorindu-și să fi făcut un duș înainte de a ajunge 
la orfelinat. Dar dacă guvernul a avut dreptate la urma urmei? 
Poate că prea mulţi dintre ei ajunseseră prea stricaţi ca să mai 
fie parte a unui viitor presupus a fi mai curat. Un viitor în care 
nu ar mai fi fost parte a „forţei militare”, ci ar fi îndeplinit un 
serviciu, ca și cum ei nu serviseră și înainte binele public, iar pe 
măsură ce se gândește la asta începe să nu-și mai poată 
controla  bine-cunoscuta mânie, sentimentul propriei rușini 
pentru că acceptase banii și fugise de acolo cu chipiul în mână. 


Scuipă furios pe geamul portierei, apoi își privește imaginea din 
oglinda retrovizoare. Arată ca un sălbatic, cu ochii încercănaţi și 
înroșiţi, cu pielea ca și cum ar avea nevoie urgentă de adierea 
proaspătă a munţilor, cu părul încărunţit de la tâmple care se 
întinde și înghite culoarea naturală și care pare să fi infiltrat 
chiar și straturile de piele de dedesubt. Pe obraji i-a apărut un 
ciorchine mic de puncte roșii, iar când își cercetează gura vede 
că doi incisivi din părţi opuse ale gurii încep să se îngălbenească 
aproape simultan. Clipește din ochi, apoi se privește din nou, ca 
și cum ar spera să vadă altceva în oglindă, dar nimic nu s-a 
schimbat. Scoţând la iveală aparatul de ras cu baterii, încearcă 
să scape de o parte din cenușiul crescut pe piele, apoi își 
schimbă hainele de pe el și pornește în ultima etapă a drumului. 

Trece de un tractor care trage o remorcă plină cu bușteni, cu 
un topor înfipt pe unul dintre ei. În scurtă vreme vede siluete 
îndepărtate lucrând pe câmp și arătând ca niște bețe proiectate 
pe fundalul dimineţii. Un bătrân care taie cu mișcări ample și 
lente un petic de iarbă cu secera își înalță scurt capul în semn 
de salut, după care revine la munca lui ritmică. In câteva ore 
trece prin cel mai apropiat oraș de destinaţie, dar nu poate 
sesiza nicio schimbare remarcabilă față de vizita lui anterioară. 
După aceea începe să coboare în valea împădurită unde se 
găsește orfelinatul, la confluenţa a două râuri. Drumul îl poartă 
peste podeţe înguste, unde nu e loc pentru două mașini să 
treacă simultan, apoi descinde în serpentine tot mai strânse, 
care îi cer lui să rămână într-o treaptă inferioară de viteză și cu 
piciorul aproape în permanenţă pe pedala de frână. Uneori 
zărește undeva jos un petic de apă curgând peste albia plină de 
pietriș, ca părul alb sculat de pe capul unui om și apoi pieptănat 
de un pieptene gigantic. În cele din urmă ajunge în fundul văii, 
unde drumul se îngustează și curge paralel cu râul și cu sălciile 
care stau aplecate și plâng peste cursul apei. Un loc ciudat și 
ascuns. 


La fel ca locurile în care se întâlnea cu băiatul. Departe de 
ochi iscoditori. Uneori la marginea orașului, uneori într-o parcare 
din imensele spaţii pustii ale complexelor comerciale închise. 
Uneori într-un locaș de înfrumusețare sau un loc unde se 
întâlnesc amorezii. Din când în când dispunea ca băiatul să fie 
luat într-o mașină fără numere de înmatriculare oficiale, de 


obicei târziu după școală sau după ce băiatul se deplasase într-o 
zonă neutră. Prima oară l-au dus în parcul natural de la 
Crawfordsbum, unde s-au plimbat cu el pe malul mării, în vreme 
ce ochii lui deschiși priveau cu teamă marea. Au procedat cu 
delicateţe la început, nu mai mult decât niște discuţii despre 
nimicuri, după care i-au strecurat primii bani în buzunar și l-au 
dus acasă. lar acceptarea acelor primi bani este marele cârlig 
de care băiatul va atârna ca un pește prins în undiță. Uneori îl 
duce pe băiat în locuri unde se poate mânca ceva, după care stă 
acolo la o cafea și îl urmărește cum devorează tot ce are pe 
farfurie, nevoia imperioasă de a mânca fiindu-i facilitată de 
strângerea cu forță a cuţitului și furculiței. li dă băiatului un 
număr de telefon de contact unde poate da de el ziua și 
noaptea, și astfel băiatul devine parte a reţelei electrice care 
împânzește un oraș în care moneda forte e informaţia. 
Microfoanele și celelalte dispozitive, camerele, jucăriile cu 
infraroșii, înregistrările secrete - el personal nu are încredere în 
nici unele. Își pune toată încrederea în contactul uman - ochi și 
urechi, limbi dezlegate de bani sau, și mai bine și mai ieftin, de 
ură și dușmănie personală. Uneori e vorba de indivizi lipsiţi de 
importanţă, precum băiatul, pentru sarcini mici, alteori de 
oameni importanţi din interior și, cu cât aceștia sunt mai 
importanţi, cu atât e mai puţin probabil ca el să afle de 
existența lor, de manipulatorii lor invizibili și fără nume, căci 
nimeni altcineva nu trebuie să afle despre toate astea cu 
excepţia lor înșiși. Dar băiatul e al lui, un mic reper plantat pe 
chipul unui viitor incert. 


Este sâmbătă dimineaţă. Când trece printre stâlpii de lemn 
care marchează intrarea în orfelinat este zărit mai întâi de două 
fete pe care le recunoaște, deși par mai mari decât le știa. 
Fetele se uită la el năuce, apoi devin brusc animate amintindu-și 
cine este și încep să sară în sus și în jos, apoi să alerge după 
dubă, fluturând din mâini și ţipând de bucurie. Este primul lui 
contact uman după zile întregi de singurătate și asta Îi 
șochează. Se privește iarăși pe sine în oglindă. Atrași de 
zgomotul dubei și al ţipetelor, alți copii încep să iasă în fugă din 
clădirea centrală și din dormitoare. Fenton încetinește brusc, 
îngrijorat să nu lovească pe cineva, în vreme ce copiii îl 
înconjoară din toate părţile. In cele din urmă se oprește în fața 


clădirii principale din piatră, cu jaluzelele ei de lemn încă sparte. 
larba din faţa clădirii este întreruptă din loc în loc de petice 
golașe de pământ gălbui. Inspirând adânc, se dă jos din vehicul 
și încuie portiera, în vreme ce copiii se strâng lângă el, 
strigându-l pe nume și trăgându-l de cămașă. Abia se mai poate 
mișca în toată acea strânsoare umană. Atinge cât de mulţi copii 
poate pe cap și se folosește de toate numele pe care și le 
amintește, dar îi e aproape imposibil să facă mai mult de câţiva 
pași la rând, iar când vede o fetiţă în pericol de a fi călcată în 
picioare o scoate din mulţime și o ia în braţe. Când își ridică 
privirea o vede pe Estina stând în capul scărilor, și pe Natalia 
lângă umărul ei. În spatele lor se vede o tânără cu păr castaniu 
și lung aproape până la mijloc, ale cărei haine sugerează că e de 
prin alte părţi. Le dă de știre că le-a conștientizat prezenţa 
ridicându-și mâna, după care înalță din umeri în chip de scuze 
pentru că nu poate ajunge mai rapid la ele ca să le salute. 
Estina îi zâmbește și bate din palme tare, strigă puţin, până ce, 
treptat, copiii se dau în spate și îi permit lui să ajungă la trepte. 

— Bun venit, James, bun venit înapoi. Te așteptam, spune 
Estina, oferindu-i obrajii ca să fie sărutaţi. 

El o sărută pe jumătate conștient de sine, apoi repetă gestul 
cu Natalia. Când îl văd uitându-se la tânăra din spatele lor, cele 
două i-o prezintă ca fiind Melissa. Mai târziu ea avea să-i spună 
totul despre sine și despre faptul că absolvise studiile de 
psihologie infantilă la un colegiu american și petrece acum un 
an făcând muncă de voluntariat înainte de a se întoarce pentru 
a-și lua masteratul, însă acum și ea îl întâmpină ca și cum ar fi 
cu adevărat bucuroasă ca să-l vadă. 

— Trebuie să fii tare obosit, spune Estina. Te rog să intri. 

— Nu foarte tare, răspunde el, brusc stingherit de atenţia care 
i se acordă. Da, drumul e lung, dar mă simt bine să fiu aici din 
nou. 

ÎI conduc în clădirea principală și se așază la o masă lungă, în 
apropiere de bucătăria deschisă. Estina îi prepară o ceașcă de 
cafea care miroase și are un gust mai bun decât orice a 
consumat el de zile întregi, după care îl întreabă de călătoria 
până acolo. La început există o anumită stânjeneală și el ezită 
să dezvăluie prea repede ce conţine duba, ca și cum ar fi o 
nepoliteţe să prezinte obiectele de caritate pe care le aduce, dar 
știe că toată lumea se gândește la asta și încearcă să găsească 


o cale de a rezolva situaţia care să nu pară dramatică și care să 
indice clar că el nu se așteaptă la manifestări de mulţumire. Așa 
că, la început, le spune despre cutiile de pantofi, verifică 
numărul de cutii și numărul copiilor prezenţi, pentru a se asigura 
că nimeni nu va rămâne pe dinafară. Are grijă să paseze către 
Estina responsabilitatea momentului în care copiii vor primi 
cadourile, iar după ce se sfătuiește cu Natalia, ea decide să 
rezolve totul în acea seară, după concertul care a fost pregătit 
în onoarea lui. 

In vreme ce ei discută, copiii privesc din ușă, aruncând priviri 
furișe către ei din hol, sau trecând pe lângă ferestre ca și cum ar 
avea cine știe ce afacere de rezolvat. Estina îl pune pe Fenton la 
curent cu îmbunătățirile recente care au fost efectuate la 
dormitoarele principale și îi povestește despre schimbările din 
schemele de finanţare guvernamentală, pe care ea nu le 
pricepe pe deplin, dar el dă din cap și, după ce ea termină, îi 
prezintă o listă detaliată cu ceea ce a adus. Le urmărește pe 
cele două femei cum parcurg lacome lista cu privirea, cu 
capetele apropiate și vorbind repede în limba lor natală. Işi dă 
seama că uneori se ajută reciproc în privinţa traducerii, iar în 
timp ce urmărește scena observă că Melissa se uită la el și, 
pentru o secundă, atunci când el îi răspunde la privire, simte că 
ei doi sunt legaţi prin separarea lor voită de preocupările pline 
de animaţie ale celor două femei. 


Băiatul nu vrea să vorbească deloc cu Briggs, abia de își înalță 
capul ca să se uite la el, așa că atunci când se întâlnesc, Briggs 
trebuie să dispară, uneori dându-se jos din mașină ca să se 
posteze în dreptul unei uși sau printre copaci, singurul indiciu al 
prezenţei lui fiind arcul roșiatic al capătului aprins al ţigării. 
Uneori, ca o formă tăcută de protest împotriva frigului sau a 
propriilor sentimente rănite, Briggs se încăpăţânează să stea în 
mașină, și atunci se dau ei jos și se plimbă. Nervozitatea 
băiatului s-a diminuat treptat și el vorbește mai liber acum, dar 
prea puţin din ceea ce spune are cât de cât valoare. A devenit 
cam plin de sine, dându-și singur importanţă și supraestimându- 
se. Din când în când le dă telefon atunci când nu are nimic de 
comunicat, și în astfel de momente Fenton conștientizează cât 
de mult mai are de lucru pentru a îmbogăţi ceea ce oferă 
băiatul. O dată sau de două ori băiatul se uită la bani cu o 


privire semănând a dispreţ, ca și cum recompensa pentru ceea 
ce oferă el e mică, dar nu spune nimic și întotdeauna bagă banii 
repede în buzunar, ca și cum între ei nu ar fi avut loc niciun alt 
schimb în afara unor cuvinte lipsite de importanţă. Mai presus 
de toate însă, Fenton are răbdare - timpul și banii reprezintă o 
investiţie, iar el nu-l lasă niciodată pe băiat să observe vreun 
semn de frustrare sau de iritare, înţelege că băiatului îi place 
câteodată să vorbească, să aibă pe cineva care să-l asculte, așa 
că începe să laude și să-i arunce băiatului în faţă posibilitatea 
unui viitor mai bun. Îi spune că ei vor avea grijă de el, că se vor 
ocupa de el. 


Câţiva dintre copiii mai mici au fost plasați în familii adoptive; 
unii au fost solicitaţi de către părinţii lor naturali. 

— Avem un copil nou - un băiat pe nume Florian, spune 
Estina. Are paisprezece ani și a fost îngrijit de bunica lui după ce 
părinţii s-au mutat în oraș ca să își caute de lucru. Când bunica 
a murit, autorităţile nu i-au putut găsi părinţii, așa că l-au adus 
aici. 

— Și cum e? întreabă el. 

— E un băiat ciudat, răspunde ea, încruntându-se. Nu se 
înțelege cu ceilalți copii și vrea întotdeauna să stea singur. Nu 
vorbește niciodată despre mama sau tatăl lui și nici nu arată că 
l-ar interesa unde sunt ei. Când s-a îmbolnăvit bunica lui, a 
trebuit să aibă el grijă de ea și să încerce să ţină gospodăria în 
picioare. 

— Sună ca și cum ar fi fost greu încercat de viaţă. 

— O mulţime de copii sunt greu încercaţi de viaţă, spune ea, 
terminându-și de băut cafeaua din ceașcă. 

După ce duba e golită, Fenton îl vede pe băiat stând la liziera 
pădurii, în lateralul clădirii principale. Are o constituţie solidă, 
deși este destul de înalt pentru vârsta lui, părul negru în 
dezordine și un chip mobil cu doi ochi care par permanent să 
cântărească lucrurile. Băiatul îl urmărește pe Fenton cum se 
apropie de el, uitându-se la fiecare pas al lui, apoi se strecoară 
în spatele unui copac. 

— Salut, Florian, eu mă numesc James, spune el, știind că 
băiatul vorbește bine engleza. 

Copilul se ivește încet de după copac, cu ambele mâini 
băgate până la coate în buzunarele pantalonilor și cu privirea 


aparent concentrată pe ceva în spatele lui Fenton. 

— Nu ne-am mai întâlnit, așa că s-ar cuveni să ne strângem 
mâinile. Florian se uită la mâna întinsă câteva secunde înainte 
de a decide, ezitând, să o strângă. Vrei niște gumă de 
mestecat? 

Băiatul ezită din nou și Fenton trebuie să-l încurajeze scoțând 
și întinzând pachetul. Băiatul îl ia repede și îl bagă în buzunar, 
mulțumind cu o simplă încuviinţare din cap. 

— Am auzit că vorbești bine engleza, așa e? 

Băiatul ridică indiferent din umeri, dar e clar că a înţeles 
întrebarea. 

— Unde ai învăţat? La școală? 

— M-a învăţat tata. 

— Tatăl tău? Și el de unde o știe? 

— De la tatăl lui, răspunde băiatul, fără a dezvolta subiectul. 

În vocea lui se simte sfidarea, ca și cum ar gândi că Fenton nu 
îl crede. 

— Asta-i bine, răspunde Fenton. Mi-aș fi dorit să vorbesc mai 
multe limbi. Acum sunt un pic prea bătrân ca să învăţ. 

— Nu ești prea bătrân, afirmă răspicat băiatul, lăsându-și una 
din mâini să se plimbe pe coaja unui mesteacăn. Pielea lui 
uscată pare mai închisă la culoare pe fondul albului ca de hârtie 
al copacului. 


Fenton își schimbă poziţia și stă lângă băiat, uitându-se în 
aceeași direcţie ca și el. Vântul suflă cu putere dinspre golf și îi 
învăluie cu mirosul amar-sărat al mării și cu izul sulfuros al 
gropilor de gunoi. Un stol de pescăruși, ca o coroană întrețesută 
și albă, se învârte deasupra buldozerului, după care se sparge 
când păsările se împrăștie după hrană. Ţipetele lor sunt ca niște 
ace care înţeapă nemișcarea dimineţii. 

— Aia e ce producem în acest oraș, Connor - moloz, munţi de 
gunoaie. Nişte munţi minunati. 

— Fratele meu a avut odată o slujbă de gunoier, spune 
băiatul. Spunea că e bine. Uneori aducea chestii acasă. Nu 
porcării sau alte alea, ci chestii nou-nouţe. 

— Te-ai gândit vreodată ce slujbă ţi-ar plăcea ţie să ai? 

— Nu știu. Nu m-ar deranja să lucrez cu mașinile. Îmi plac 
mașinile, mărturisește băiatul, privind în jurul lui, nesigur ca 
întotdeauna asupra locului unde se află, și ferindu-și braţele și 


obrajii de frig, precum o pasăre în bătaia vântului. 

— Ai nevoie de calificare ca să obţii o slujbă. Cum o să obţii 
așa ceva, dacă jumătate din timp ești pe străzi? 

— Nu-mi place școala, replică băiatul, clipind din ochi și 
îndepărtându-și capul de Fenton. 

Fenton se bucură că sunt în aer liber și afară suflă vântul. 
Urmăresc mișcările lente ale buldozerului de pe celălalt mal. 
Bucăţele de hârtie și pungi de plastic umflate de vânt se înalţă 
bezmetice în aer înainte de a se prăbuși ca bete înapoi pe sol. 
Băiatul începe să miroasă. Fenton nu e sigur dacă e adevărat 
sau e doar produsul imaginaţiei sale. Nu e vorba de izul obișnuit 
de sudoare, sau de mirosul de haine neschimbate, și nici măcar 
de miasma picioarelor încălțate prea multă vreme de aceleași 
încălțări, ci de altceva, ceva care pare să emane prin porii pielii 
și să infecteze aerul din jurul lui. El unul a obosit deja, l-a obosit 
autocompătimirea plângăcioasă a băiatului, l-a obosit mimarea 
vicleniei, l-a obosit sărăcia informaţiilor pe care le obţine. Un 
remorcher își croiește lent drum prin apele adânci ale golfului. 
Poate că a sosit momentul să meargă mai departe, să reducă 
din pierderi. N-are sens să mai arunce cu bani fără rost. 

— Va trebui să îţi dăm drumul, Connor, spune el dintr-un 
impuls, în vreme ce își ridică gulerul hainei. 

— Pentru că trag chiulul de la școală? întreabă băiatul. 

Panica și rafalele de vânt i-au albit faţa și i-au îngustat ochii 
de nedumerire. 

— Nu, nu din cauza școlii, răspunde Fenton, continuând să 
privească peste apă. Ci din pricină că informaţiile oferite de tine 
nu ne ajută. N-are sens să ne spui lucruri pe care noi le știm 
deja - e pierdere de vreme. Dacă ar fi fost după Briggs, ai fi fost 
de capul tău deja de multă vreme. 

Walshe se întoarce și privește fix mașina în care, pe scaunul 
șoferului, Briggs își ţine capul ascuns în spatele unui ziar. Pentru 
o secundă vântul pare să fi pătruns în hainele băiatului, 
umflându-l ca pe o minge, dar când el vorbește, o face cu voce 
subţire, iar cuvintele abia șoptite par atât de ușoare, încât ar 
putea fi luate de vânt. 

— Voi face mai multe pentru tine, spune el. Voi face bine 
pentru tine, îţi aduc ce vrei, o jur! 

— Ştii ce vrem, numele care ne interesează, casele, mașinile, 
rostește Fenton, simțind cum vântul îi înfioară pielea capului. 


Brusc în imaginaţia lui își zice că vântul e contaminat și 
poartă spori maligni de la adunătura de deșeuri produse de 
oameni și care sunt acum treptat răspândite de-a lungul 
țărmului. 

— Trebuie să plec, anunţă el, înfigându-și adânc mâinile în 
buzunare și știind că va fi pentru prima dată când îl va părăsi pe 
băiat fără să-i dea vreun ban. 

— O să aduc marfa, jur pe Dumnezeu că aduc, promite 
Walshe, cu mâna dreaptă desenând melodramatic aerul într-un 
gest menit să-i întărească vorbele, dar în vreme ce Fenton se 
întoarce la mașină, el nu mai aude decât ţipătul pescărușilor. 


O bucată de scoarță albă de mesteacăn se desprinde de pe 
copac sub apăsarea mâinii băiatului. 

— lţi place aici, printre copaci? Băiatul încuviinţează, dar nu 
răspunde. Acasă la mine îmi place să mă plimb prin pădure și pe 
munte. Urmează câteva clipe de tăcere, în timpul cărora băiatul 
fărâmiţează bucata de scoarță. In seara asta, Florian, vreau să 
mă ajuţi. O să mă ajuţi? 

Apoi, fără să mai aștepte răspunsul, îi explică băiatului că 
vrea ajutorul lui la oferirea cutiilor de pantofi și la o mică scenă 
de teatru pe care el a pregătit-o pentru copii. Incearcă să-i 
explice cât mai detaliat băiatului, dar sensul vorbelor lui se 
pierde. 

— lţi arăt eu mai târziu ce e de făcut. Deci mă ajuţi? 

— Te ajut, dar nu pricep, răspunde Florian înainte de a rupe și 
mai multă scoarță de pe copac, după care se răsucește pe 
călcâie și se afundă mai adânc în pădure. 

Fenton rămâne să îl privească din spate, până ce băiatul 
dispare în cele din urmă, ca înghiţit de copaci. 

In acea seară, copiii își execută propriul concert. Chiar dacă 
recunoaște formatul și o parte din conţinut din vizitele lui 
anterioare, Fenton se bucură să audă cum cântă ei și le 
urmărește dansurile populare. Ultimul dintre acestea înseamnă 
o schemă prelungă care implică șiruri lungi umane în care cele 
opt fete tes modele tot mai complicate de pași pe un fond de 
muzică tradiţională emis de un casetofon, iar când banda este 
oprită, una din fete vine la el și îl ia de mână ca să danseze și el. 
Se preface că protestează, dar se duce alături de ele și se 
străduiește din răsputeri să le copieze mișcările, iar imediat ce 


se împiedică din pricina modelului complicat de pași, copiii 
izbucnesc în râs și aplaudă încântați. El joacă un pic de teatru, 
lovindu-și călcâiele, apoi plesnindu-se cu palma peste frunte 
într-un gest de exasperare exagerată față de complexitatea 
dansului. La sfârșit face o plecăciune elaborată, iar copiii bat din 
picioare și chicotesc. 

Această parte a distracţiei serii se încheie cu două cântece. 
Primul este executat fără acompaniament de o fată de vreo 
zece sau unsprezece ani, iar când fata începe să cânte, ceilalţi 
copii tac. Fata își fixează privirea în spatele încăperii, iar când 
începe să cânte sunetele umplu încăperea, urcând și coborând 
într-un soi de ritm al tristeţii care pare să lege fiecare copil de 
cântec. O molie mare și albicioasă tremură deasupra capului ei 
și adaugă un element nou la momentul plin de încărcătură 
emoţională, iar Fenton simte că se umflă ceva în el, amenințând 
să rupă zăgazurile atitudinii lui în mod normal rezervate, așa că 
se agită pe scaun și încearcă să clipească din ochi pentru a-i 
limpezi. Vocea fetei se înalţă curată și, deși cuvintele rămân 
neînţelese, Fenton simte că poate să prindă ceva din mesajul 
lor. 

Apoi Melissa schimbă dispoziţia tuturor cântând la chitară și 
conducându-i pe copii să interpreteze câteva cântece în 
engleză. Copiii pronunţă apăsat cuvintele, astfel încât totul sună 
de parcă ar fi cântat cu cel mai mare patos. Ea le zâmbește 
încurajator și dând din cap la începutul fiecărui vers, ca și cum 
ar fi îngrijorată ca ei să nu uite brusc textul. Când ea termină, 
Estina îi așază pe copii la locurile lor, apoi Fenton pricepe că ea 
le spune că mai urmează ceva, și el devine nervos, temându-se 
să nu se facă de râs, dar își spune că, dacă se concentrează, 
poate reuși. Ca atare, în vreme ce copiii privesc nedumeriţi, el 
iese în faţă și, cu ajutorul lui Florian, pune un cearșaf alb peste o 
sfoară, aranjează o masă în spatele cearșafului și poziţionează 
lumina. Apoi, ducându-se în spatele scenei improvizate, își pune 
un halat alb și un stetoscop în jurul gâtului. Când totul e 
pregătit, Florian pășește încet în scenă, ținându-se de stomac 
într-un gest dramatic de durere. Fenton se apucă să-l 
examineze pe băiat, verificându-i pulsul, luându-i temperatura, 
apoi scoate o lanternă mică din buzunar, luminează urechea 
băiatului, face gura mare de uimire și pare să scoată încet un 
șirag lung de batiste din acea ureche. Copiii râd și bat din 


palme, așa că, din ce în ce mai încrezător pe el, Fenton 
procedează la fel cu cealaltă ureche, mimând din nou uimirea 
faţă de lungimea șirului de batiste. Apoi îl pune pe Florian să 
deschidă larg gura și scoate un ou fiert de acolo, ţinându-l 
ridicat înspre public între degetul mare și arătător, astfel ca toţi 
să vadă că oul e adevărat. Florian continuă să se ţină de stomac 
și să se frece pe burtă, așa că Fenton ascultă cu atenţie 
stomacul băiatului cu stetoscopul, clătinând din cap pentru a 
accentua gravitatea problemei. 

— Va trebui să-l operez imediat, anunţă el, așteptând ca 
Estina să traducă. 

După care aprinde lumina care luminează cearșaful, face 
semn ca lumina din încăpere să fie stinsă, și trece în spatele 
cearșafului, unde Florian s-a întins deja pe masă. Cu mișcări 
exagerat de lente scoate un ciocan de jucărie și pretinde că își 
leșină pacientul lovindu-l de două ori în cap. Publicul care 
urmărește scena sub formă de umbre proiectate pe cearșaf râde 
și bate zgomotos din palme, gemând de groază simulată când 
Fenton scoate un fierăstrău și pare să taie stomacul băiatului, în 
tot acest timp acompaniindu-și acţiunile cu efecte sonore 
adecvate. Apoi, din presupusul stomac deschis al băiatului 
scoate încet cauzele durerii băiatului, așa că mai întâi este 
vorba de un șir de cârnaţi de plastic pe care el îi aruncă peste 
umăr, apoi un bocanc, un ceainic, un ursuleţ de pluș, un mic 
zmeu cu coadă lungă și, în cele din urmă, o mică păpușă. Florian 
este în final readus la starea de conștienţă și ajutat să se dea jos 
de pe masă, după care, venind din direcţii opuse, cei doi se 
întâlnesc în faţa cearșafului și se înclină în faţa publicului. Când 
aplauzele sunt pe punctul de a se încheia, Florian îl bate pe 
Fenton pe umăr și, exact așa cum i s-a arătat înainte, pare să 
scoată un ou din ureche. Copiii bat din nou din palme și Florian 
zâmbește. Fenton îl prinde pe băiat de umeri în chip de felicitări, 
apoi cei doi se mai înclină o dată. 

Inainte de cină, copiilor li se oferă cutiile de pantofi, iar 
curând după aceea Fenton se strecoară afară, în răceala serii, 
din dorinţa de a le lăsa copiilor momentul în întregime și dintr-o 
ușoară îngrijorare ca nu cumva unii să fie dezamăgiţi de 
conţinutul cutiilor. Se plimbă până la liziera pădurii și stă acolo 
privind în jos spre ferestrele luminate, întrebându-se cum ar fi 
să aibă un copil al lui, să fie tată. Își amintește de tânăra de pe 


panta acoperită cu zăpadă a muntelui, care putea fi foarte bine 
fiica lui, putea fi fata lui urcând spre vârf împreună cu el în loc 
de a se întâlni cu un străin cu care să schimbe câteva vorbe 
înainte de a porni mai departe în direcţie opusă. La început el a 
crezut în secret că ar putea adopta unul dintre acei copii, dar 
știe că sunt prea mari ca să fie luați în considerare, iar acum nici 
măcar nu mai e voie să încerce așa ceva, așadar nici măcar un 
asemenea vis nu mai este posibil. 

Pădurea pare nemișcată, de o tăcere intensă: Fenton se 
întreabă până unde se întind copacii și cât de departe se 
aventurează copiii în mijlocul lor. Singurele sunete care se aud 
sunt vocile ocazionale ale copiilor care strigă pe câte cineva, iar 
undeva, dincolo de clădire, foșnetul ușor al râului. Stelele de pe 
cer sunt șocant de strălucitoare. Își amintește de ziua în care a 
căzut și de iureșul apei care părea să curgă peste el, râul care l- 
ar fi putut purta până la mare. Însă acum, în râsetele copiilor, în 
vocea copilei care cânta, în bunătatea pe care o primește în 
acest loc, în toate astea poate că există ceva care l-ar putea 
smulge din ghearele torentului implacabil. Poate că, la urma 
urmei, nu va fi nevoie să plece în cine știe ce călătorie 
îndepărtată, poate că acest loc lui îi este suficient ca să se 
descotorosească de ceea ce i s-a lipit de suflet, așa că o parte 
din el nu vrea să se mai întoarcă și să mai revină la obișnuitul 
vieţii lui. Fenton e mulţumit cum i-a ieșit spectacolul, știe că va 
trebui să înveţe trucuri noi dacă va fi să revină, și își amintește 
cât de bine s-a descurcat Florian - un băiat inteligent, care a 
absorbit tot ce i s-a arătat în cel mai scurt timp cu putinţă. 


Aerul nopţii devine tot mai rece. Dinspre șosea, farurile unei 
mașini luminează copacii. Briggs e nervos în seara asta. Se agită 
pe scaunul lui și privește peste umăr în mod constant. 

— Nu-mi place chestia asta, spune el. De unde știm că nu ne- 
a tras clapa? 

— Nu ne-a tras clapa. Vrea să vorbească, răspunde Fenton. 

— El vrea mereu să vorbească - ăsta e de fapt necazul, nu-i 
așa? Să vorbească și iar să vorbească. Să nu spună nimic 
important. Nu-mi place aici - stăm de prea mult timp. 

— Învață să ai puţină răbdare, omule. Uneori trebuie să 
aștepți. 

O lună palidă se ivește bosumflată peste întunericul 


câmpurilor de joc. 

— Ar trebui să ţin motorul pornit, zice Briggs, scoțându-și 
tăcut arma din toc și punând-o în poală. 

— Ascunde chestia aia, ripostează Fenton. N-am chef să-l 
sperii. 

— Nu vine, insistă Briggs, lipindu-și faţa de geam și 
inspectând în jur cu privirea. 

Când se răsucește ca să se uite pe după umăr, scârţâie tot 
scaunul sub el. 

— Nu vine și noi am stat prea mult aici. N-a fost bun de nimic 
de la început - ar fi trebuit să-l închidem pentru spargere și jaf 
armat. Încă putem să o facem. Am știut de cum l-am văzut că 
nu e bun de nimic. 

— O să vină, rostește încet Fenton, privindu-și însă ceasul. 

Atunci îl zărește traversând câmpul, cu chipul lui palid 
devenind tot mai alb pe măsură ce se apropie. Faţa lui e de un 
alb intens, ca a unei bufniţe care se ivește din beznă. 

— Să nu-l aduci în mașină, te rog! spune Briggs, vârându-și 
arma la loc în toc și lăsându-se în jos pe locul lui. 

Fenton se dă jos și se duce spre băiat. Briggs îi urmărește 
vorbind, vede mișcările agitate ale băiatului, nemișcarea lui 
Fenton, care ascultă. Coboară geamul portierei ca să încerce să 
audă ceva din ce se spune acolo, dar cei doi sunt prea departe. 
După câteva minute, Fenton se întoarce și vine spre mașină, cu 
băiatul în dreptul umărului său. Înainte de a porni motorul, îl 
aude pe Walshe spunând: 

— Am făcut bine, nu? 

Apoi Fenton se urcă pe locul pasagerului din dreapta, coboară 
geamul din partea lui și răspunde: 

— Da, ai făcut bine. 

Mașina pleacă încet înainte iar Briggs ocolește cu prudenţă 
gropile umplute de ploaie, pe când apa din ele tremură în 
lumina rece a lunii. 


Poate sta acolo cel mult două zile, deoarece a sta mai mult ar 
însemna să devină el însuși o povară prea mare pentru 
resursele lor limitate și să intervină ca un obstacol în activitatea 
cotidiană a centrului de copii. Vorbește cu Estina și o întreabă 
despre nevoile lor cele mai presante în viitor, după care face o 
listă, dar cei doi nu discută deloc despre cât de mult s-a 


îmbunătăţit viaţa la orfelinat după primul lor contact. Unele 
îmbunătăţiri au venit ca urmare a creșterii finanţării 
guvernamentale și a schimbărilor din sistemul administrativ, dar 
multe dintre îmbunătățirile cele mai izbitoare și practice sunt 
rezultatul intervențiilor externe, mai ales ale celor de la 
începuturi, când o echipă de constructori irlandezi a stat trei 
săptămâni acolo ca să refacă interiorul clădirilor. Fenton știe că 
Estinei nu-i place să vorbească despre acele vremuri - 
presupune că pentru ea e stânjenitor sau chiar dureros să i se 
aducă aminte de modul în care funcționau lucrurile, iar ea eo 
femeie mândră, independenţa și orgoliul ei natural făcând 
situaţia și mai grea pentru ea. 

Stau jos și discută pe o bancă lungă, cioplită din lemnul unui 
copac căzut. Lemnul pare lipicios sub degetele lui și o aromă 
dulce de rășină continuă să se simtă în aer, deși lemnul pare 
uscat și ars de soare. 

— Nu mai ești polițist? întreabă ea. 

— Nu. Sunt prea bătrân pentru asta, răspunde el, zâmbind. 

— Nu ești prea bătrân, protestează ea, în felul ușor aspru care 
uneori îi caracterizează vorbele. Când bunicul meu a făcut 
optzeci, continua să muncească pământul. 

— Am încă multe lucruri de făcut - nu stau în casă pe un 
fotoliu. 

— Toată lumea trebuie să aibă un ţel, replică ea, urmărind cu 
privirea copiii care se joacă. 

Lumina care cade pe părul ei dezvăluie fire albe ascunse în 
coama bogată de negru. Il întreabă despre viaţa lui de acasă, 
despre modul de funcţionare a sistemului de educaţie, despre 
cât de mult costă lucrurile și despre modul în care se plătesc 
diverse slujbe. Unul dintre băieţii mai mici cade și scoate un 
geamăt când vede că are genunchiul tăiat. Prietenii lui se strâng 
în jur și încearcă să îl liniștească. Fenton dă să se scoale, dar își 
zice că nu se cuvine și aruncă o privire spre Estina, care șade 
nemișcată, uitându-se fix la copii. 

— A păţit ceva? întreabă Fenton. 

— N-are nimic, răspunde ea, în vreme ce copiii îndreaptă 
victima în direcţia ei. Mereu cade câte cineva, mereu cineva are 
nevoie de ajutor. 

Când copilul rănit ajunge în faţa ei, Estina se apleacă și 
inspectează tăietura, apoi le spune ceva copiilor și aceștia îl 


împing pe copilul care continuă să plângă înspre clădirea 
principală. Fenton se răsucește și o vede pe Melissa apărând în 
cadrul ușii și luând copilul de mână. Vocile copiilor și mici ţipete 
de durere continuă să se răsfrângă dinspre interiorul umbros. 

— Cum se descurcă Melissa? întreabă el. Vă e de ajutor? 

Urmează o scurtă pauză, apoi Estina își trage picioarele pe 
solul golaș și nisipos. 

— Câteodată, răspunde ea, dar lasă cuvântul suspendat în aer 
și restul gândurilor comprimate și neexplicate. 

— Cum adică? 

Estina se răsucește și se uită spre el, cu ochii negri precum 
părul. Își dă o șuviţă peste ureche și răspunde: 

— E doar o fată, dar crede deja că le știe pe toate. 

— Asta e ceea ce un pic de educaţie le poate oferi uneori 
oamenilor, replică el. 

Poate din pricină că sesizează încurajare în vorbele lui, Estina 
merge mai departe, continuând să fixeze cu privirea obrazul lui. 

— Nu știe nimic. Nu înţelege cum stau lucrurile și ce e sau nu 
e posibil. 

Fenton nu răspunde, nevrând să se întoarcă cu faţa înspre o 
emoție atât de intens exprimată. 

— Aici nu e America, spune Estina mai departe, cu 
amărăciune în voce. Nu suntem noi de vină pentru ceea ce nu 
avem. 

Rămân tăcuţi câteva minute. Fenton își zice că e mai bine să 
nu spună nimic decât să rostească vreo prostie. După o vreme, 
el revine: 

— Nu e ușor. 

Însă Estina nu replică. Privirea ei este acum îndreptată 
undeva în depărtare. Fenton își lasă degetele să se plimbe pe 
nervura copacului din care e confecţionată banca. Estina 
gonește o insectă de pe faţă. 

— Ai un prieten acum, spune ea, arătând spre liziera pădurii 
cu degetele goale de la picioare, pe care și le-a eliberat din 
sandale. Pe Florian. 

El îngustează ochii și se zgâiește printre copaci, dar durează 
un timp înainte de a-l descoperi pe băiat stând nemișcat sub 
crengile unui copac care pare să fi crescut într-un unghi 
imposibil. 

— Uneori am impresia că trăiește în codru, continuă ea. Are 


un loc acolo unde doarme. 

— E un băiat bun, rostește Fenton. 

— Un băiat care are nevoie de un tată. A stat prea multă 
vreme cu femei - cu bunica lui, cu noi. Aici nu e bine pentru el. 

— Nu există nicio șansă ca să fie adoptat sau plasat la vreo 
familie? 

— Singura lui șansă e să vină cineva care să îl creadă 
suficient de puternic și de sănătos ca să facă muncile de la 
fermă. Dar Florian e un băiat prea inteligent ca să muncească la 
câmp. Ar trebui să studieze, să meargă la universitate. 

— Poate că l-am putea ajuta cu bani, să îl sponsorizăm, 
propune Fenton, dar ea ridică lipsită de entuziasm din umeri. 

— Nu e întotdeauna vorba de bani, răspunde Estina, făcându-l 
pe Fenton să se simtă stângaci și neîndemânatic. Te place pe 
tine. Poate că reușești să petreci ceva timp cu el înainte de a 
pleca. Femeia se ridică în picioare și își bagă piciorul înapoi în 
sanda. Acum trebuie să plec. Însă, după câţiva paşi, se întoarce 
și spune: Mulţumesc, James, pentru tot ce ai adus. 

El ridică mâna într-un gest vag care spune „nu ai pentru ce”, 
după care o urmărește pe Estina cum se îndepărtează. 

Imediat după plecarea ei, Florian se apropie de el, apoi se 
oprește la zece pași depărtare și privește în jurul lui, ca și cum 
ar fi ajuns acolo din întâmplare. Băiatul nu se uită direct la el, iar 
Fenton își dă seama că, de fapt, băiatul nu s-a uitat niciodată în 
ochii lui. 

— Așadar, Florian, ce mai faci? 

— Vreau să-ţi arăt ceva, rostește băiatul, uitându-se fix la 
propriile picioare. Vino cu mine, dar e un secret. 

— Mă pricep să păstrez secrete, replică Fenton, ridicându-se 
și scuturându-și turul pantalonilor. 

Il urmează pe băiat înspre copaci, neștiind dacă să meargă 
alături de el sau în urma lui, dar Florian nu se uită în jur și nici 
nu îi vorbește. Trec de lizieră și la început o iau pe poteci bine 
bătătorite, până ce se îndepărtează și băiatul pătrunde în zone 
nemarcate. O adiere ușoară de vânt înfioară vârfurile copacilor 
și uneori coboară, iar crengile tremură ca și cum ar fi cuprinse 
de frig. Băiatul înaintează cu pași neauziţi, iar pe drum trec 
peste trunchiuri de copaci căzuţi, aproape înecate în mușchi și 
plante asemănătoare ferigilor. Uneori trec pe sub crengi arcuite, 
iar deasupra lor lumina devine tot mai slabă și cerul se vede 


doar în petice mici. Frunzele izbesc faţa lui Fenton, iar în nări îi 
pătrunde aroma puternică de rășină de brad. Dă o creangă lao 
parte din calea lui și simte ceva lipicios pe degete. 

Băiatul se deplasează lejer, dar hotărât, cu un ritm fluent, 
pătrunzând tot mai adânc în inima pădurii. Când Fenton 
întreabă dacă mai au mult de mers, vorbele lui răsună prea tare 
în liniștea pădurii. Florian nu răspunde, dar îi face semn de 
înainte cu mâna. Aproape imediat după aceea ies într-un luminiș 
de formă circulară. La început Fenton nu-l vede decât pe băiat 
care se întoarce spre el ca să-i zâmbească, apoi zărește și 
restul. Se vede un copac înalt, verde și acoperit de mușchi peste 
tot, dar golit de substanţă în centru, cu trei etaje în interiorul lui 
create prin nivele de crengi tăiate și legate împreună cu 
frânghie. Scări improvizate leagă nivelele între ele, iar înăuntru 
se văd diverse obiecte de mobilier - scaune, o masă mică, iar la 
nivelul cel mai de sus pare a fi ceva asemănător unui pat. 

Fenton vine mai aproape, trecând printre crengile însorite 
care produc o țesătură de raze în luminiș, și se oprește cu 
mâinile în șolduri ca să admire construcţia. Apoi izbucnește în 
aplauze și se întoarce pentru a-l vedea pe Florian zâmbind cu 
toată gura. 

— Pot să intru? întreabă el, iar Florian încuviinţează și îi face 
un semn ca o invitație. 

Fenton se ridică cu grijă la primul nivel, dar acesta pare solid 
și el observă că au fost folosite frânghii și cuie pentru a se crea 
o bază solidă. 

— Cât ţi-a luat ca să faci asta? întreabă el, examinând totul 
îndeaproape. 

Îl vede pe Florian ridicând patru degete și atunci întreabă: 

— Patru luni? 

Dar băiatul zâmbește și îi spune că au fost patru săptămâni. 
Fenton clatină din cap mimând neîncrederea, gest care îl face 
pe băiat să râdă și să dea repede din cap ca întărire a afirmației 
lui. 

— Ar trebui să fii arhitect când te faci mare, spune Fenton, 
lăsându-se ușor pe un scaun, dar băiatul nu înţelege termenul, 
așa că trebuie să i-l explice. 

— Vreau să fiu un inginer, replică Florian. Vreau să 
construiesc poduri. Poduri mari. 

Și își desface larg braţele ca să indice dimensiunile. 


Fenton vede pasiunea bruscă din ochii băiatului și începe deja 
să se gândească la ce va putea să aducă dăţile viitoare când va 
veni - cărţi de desen, creioane, pixuri, orice trusă modernă de 
construcţii pentru copii echivalentă celor vechi ar găsi pe piaţă. 
Poate un album cu fotografii de poduri. Imaginea lui Florian 
stând în casa lui din copac și studiind o carte care îi e adusă în 
dar îi provoacă plăcere și îi oferă un motiv bun de a reveni 
acolo. În ciuda celor spuse de Estina, poate că există o cale prin 
care el să creeze un plan de sponsorizare pentru băiat, să-l ajute 
să primească o educaţie bună, astfel încât să nu fie nevoit ca tot 
restul vieţii lui să muncească pământul. 

— Cum ai învăţat magia? întreabă băiatul. 

— Știu doar câteva trucuri, doar ce ai văzut. Le-am învăţat 
singur dintr-o carte. Vrei să afli un secret? N-am mai făcut asta 
niciodată în faţa unui public. Eram tare nervos și speriat să nu 
mă fac de râs. 

— Ai făcut bine, spune Florian, ţinând cu mâna una dintre 
crengile mai mari ale copacului și sprijinindu-se de ea la un 
unghi de patruzeci de grade. 

— Ştii ce mi-ar plăcea cu adevărat să fac, Florian? 

Băiatul se îndreaptă și ascultă cu atenţie. 

— Mi-ar plăcea să pot face acel truc prin care faci pe cineva 
să dispară. Intră într-o cutie sau într-un dulap, faci ceva, și ei 
dispar. 

— Trucul ăla e bun, rostește Florian încurajator. 

Brusc Fenton vrea să-l întrebe pe băiat despre părinţii lui, 
dacă se mai gândește la ei, dacă speră ca într-o zi aceștia să 
vină după el, dar zărește fericirea de moment din ochii băiatului, 
și nu vrea să-i răpească așa ceva, așa că întreabă dacă există 
cineva pe care băiatul l-ar face dispărut în caz că ar putea. Pune 
întrebarea ca pe o glumă, dar vede imediat că băiatul devine 
serios și cântărește răspunsul. 

— M-aș face pe mine să dispar, spune el încet. 

— De ce, Florian? 

Dar băiatul nu răspunde și preferă să se uite în interiorul 
copacului, ca și cum ar căuta ceva. 

— Eşti nefericit aici? 

Băiatul abia dacă ridică din umeri și privește fix spre pădure 
înainte de a rupe tăcerea mărturisind că uneori, vara, își petrece 
nopţile acolo. 


— Și nu ţi-e frică? se miră Fenton. Nu ţi-e frică să fii complet 
singur aici? 

Pentru prima dată băiatul îl privește în ochi, simplu și direct, și 
spune: 

— Nu mi-e frică. 

— Asta-i bine, asta-i bine, replică Fenton. 

Mai târziu, în vreme ce se întorc, Fenton se gândește la lipsa 
fricii mărturisită de băiat și nu se poate împiedica să nu-și 
amintească de toate acele clipe când el însuși a fost cuprins de 
frică. În vreme ce crengile copacilor îl izbesc, el are senzaţia că 
poartă urmele fricii pe piele ca pe un tatuaj. Intrând în bar după 
un atentat. Auzind vestea că un coleg a fost împușcat. Uneori 
doar răsucind cheia în contactul mașinii. Mereu după aceea, 
când își spunea că încă trăiește, că altcineva nu supravieţuise, 
nu resimțea nicio ușurare, ci doar fragilitate, un sentiment al 
lucrurilor care atârnă de un fir de păr. Acum, când privește în jur 
la întinderea nesfârșită de copaci, își întoarce privirea la băiatul 
pe care îl urmează și își spune că e un lucru minunat să 
descopere un loc unde nu există frică. 

Când în sfârșit, iese din pădure, lumina îl orbește temporar și 
el își acoperă ochii cu palma, apoi se întoarce ca să vorbească 
iar cu Florian, care trecuse în urma lui din momentul în care 
ajunseseră la cărările bătătorite, dar băiatul a dispărut, s-a 
evaporat în tăcere, probabil ca să se întoarcă la casa lui din 
copac. Se gândește brusc la chipul alb al lui Walshe ivindu-se 
din umbra câmpului de joc, apoi încearcă să se descotorosească 
de imagine iuţind pasul către clădirea principală. In vreme ce se 
apropie, copiii încep să alerge spre el sau să vină alături de el 
arătându-i diverse obiecte pe care le-au primit în cutiile lor de 
pantofi. Plăcerea lor pentru aceste lucruri îi amintește lui Fenton 
de puţinătatea celor oferite și de faptul că banii echivalenți 
costului pantofilor care au fost iniţial în acele cutii ar putea să-i 
susțină pe toţi acei copii multe luni. Din acea clipă nimic nu i se 
mai pare îndeajuns, nimic nu mai pare rezolvat sau complet. Ca 
și cum el ar fi încercat din răsputeri și ar fi făcut cea mai bună 
ofertă, dar care nu e îndeajuns. Ar vrea să fie singur ca să nu 
mai ia parte în ceea ce brusc pare o fraudă, dar copiii par să fie 
pretutindeni, ţopăind și hârjonindu-se în întreceri de vânătoare, 
inundând spaţiul din jurul lui și transmiţându-i prin gesturi că ar 
vrea ca el să mai execute niște trucuri magice, dar el nu mai are 


ce să le arate. Melissa e cea care îl salvează, gonindu-i pe copii 
de acolo. 

— Sunt așa de emoţionaţi! spune ea. 

— E puţin cam trist că se emoţionează pentru atât de puţin, 
răspunde el, în vreme ce ea îi face semn către băncile cioplite 
din trunchiuri de copac și care au devenit galbene din pricina 
soarelui. Pentru câtă vreme ești aici? întreabă el. 

— Plec acasă luna viitoare. 

— Abia aștepți? 

— Abia aștept, abia aștept să-mi văd familia și prietenii, să 
mănânc ca lumea, să dorm într-un pat confortabil. Toate 
chestiile astea. 

— Dar ţi-a plăcut aici? întreabă el, urmărind-o cum își dă părul 
de pe faţă cu o ușoară clătinare a capului. 

— Parţial, răspunde ea, răsucindu-se pe loc ca să se uite la el. 

Pare ușor mai tânără decât vârsta ei, cu ochii căprui luminaţi 
de viaţă și chipul drăguţ și aparent deschis, ca și cum ea n-ar 
avea secrete. Scoţând la iveală o panglică, fata își prinde părul 
la spate în coadă, folosindu-se de ambele mâini ca să îl 
netezească. 

— Nu-mi vor lipsi păduchii, continuă ea, scuturându-și umerii. 
Să te verifici de așa ceva când ajungi acasă. 

— La mine nu prea au unde să se ascundă, replică el, deja 
imaginându-și că simte o mâncărime. 

— Mai sunt și alte lucruri care nu-mi vor lipsi, spune ea, 
uitându-se mai hotărât la el. 

Fenton își dă seama că, dacă o încurajează, ea îi va spune 
totul, dar nu e deloc sigur că vrea să afle, așa că la început se 
mulțumește să privească înainte în gol. 

— Lucruri despre care ar trebui să știi, insistă ea, moment în 
care el își dă seama că ea îi va spune, indiferent că vrea sau nu. 
Privește în spate, dar constată că sunt singuri. Nu-ţi face griji, nu 
ne poate auzi nimeni și oricum nu contează, îl asigură ea. Ai 
dreptul să știi. 

— Dreptul să știu ce anume? 

— Despre unele lucruri care nu sunt deloc corecte aici. 

— Şi care ar fi aceste lucruri, Melissa? 

— Să o luăm pe Estina pentru început. Nu cred că este o 
persoană potrivită ca să conducă un astfel de loc. Nu cred că 
are educaţia necesară - odată am încercat să discut despre 


calificarea ei și a pretins că nu pricepe. Nu cred că are vreo 
instruire în pedagogie sau psihologie infantilă sau orice e legat 
de copii. 

El e surprins de brusca izbucnire de mânie pe care o aude în 
vocea ei și care i se vede pe chip. 

— Dar ei pare să-i pese de copii, pare să conducă acest loc 
cât de bine poate. 

— Uneori e dură cu copiii, uneori ţipă la ei - la copii nu ar 
trebui să ţipi niciodată, James, mai ales la cei care sunt 
vulnerabili emoţional, iar aici sunt copii care în mod evident au 
nevoi speciale, care trebuie evaluațţi, dar care sunt trataţi la fel 
ca toți ceilalţi. 

Îngrijorarea lui la auzul vorbelor ei este temperată la început 
de tonul vocii fetei și de impresia pe care i-o lasă ea de 
împărțţitor al înţelepciunii pentru cei care au nevoie de așa ceva. 
O ascultă vorbind și șuvoiul de cuvinte este aproape evanghelic, 
atât de plin de siguranţă încât el nu poate fi decât șocat de 
discrepanţa dintre vârsta și vastele ei cunoștințe. Poate că 
Estina are dreptate în privinţa ei, poate că e o tânără a cărei 
instruire i-a conferit un sentiment exagerat al propriei 
importanţe, așa că Fenton tace, dar tăcerea lui pare doar să 
slujească pentru a o face pe ea să-și intensifice eforturile de 
convingere. 

— Uneori, în weekend, vin aici familia și prietenii ei ca să bea, 
să facă mese mari și să se îmbete. 

— Ai văzut tu asta? 

— Da, bineînţeles. 

— Şi nu ai spus nimic? 

— Nu direct, pentru că ori de câte ori încerc să spun ceva 
despre felul în care merg lucrurile, ea se înfurie și situația 
devine încărcată. Uneori îmi zic că ar fi trebuit să plec mai 
devreme. Își atinge crucea de argint de la gât și apoi o lipește 
de buze. Nu toate lucrurile pe care le trimite biserica ta ajung la 
copii. Există o cameră la subsol unde ea ţine lucruri și cred că 
vinde o parte din ele în oraș. E 

Fenton se ridică în picioare și pufnește iritat. Işi freacă gâtul 
cu mâna, simțind pâlcurile de fire de păr ivite după o săptămână 
de bărbierit în grabă și în condiţii improprii. Privește spre liziera 
pădurii și se întreabă dacă Florian se află în locul lui secret în 
acea clipă. În mintea lui răsare amintirea unui moment ivit la 


scurt timp după ce el se apucase de plimbări, când urma o 
potecă în sus pe valea Annalong, mărginită într-o parte de o 
pădure, în cealaltă de o coastă de munte, și când cerul se 
umpluse brusc de vălătuci groși și cenușii de ceaţă. Işi 
continuase drumul, simțind ceața cum i se lipește de față ca o 
pânză de păianjen, spunându-și că aceasta se va ridica, dar cu 
fiecare pas vizibilitatea se redusese, până ce el se oprise și se 
lăsase cuprins de ea. Nu simţise niciun impuls de a intra în 
panică, deoarece se găsea pe o cărare intens circulată, la doar 
un kilometru distanţă de locul unde își lăsase mașina, și nu 
ajunsese încă la panta de urcat pe munte. Nu trebuia decât să 
aștepte și să nu-și piardă căldura trupului, sau să pipăie 
marginea pădurii din copac în copac și să se întoarcă. Acum, în 
vreme ce vorbește Melissa, se gândește doar la senzaţia de a fi 
ușor legănat, ferit de muchiile tăioase ale lumii și ţinut în braţele 
celui mai dulce mod de a uita de toate. 

— Mi-am zis că ai dreptul să știi, spune ea. 

El se întoarce și o privește. Acum faţa ei nu mai pare 
deschisă, ci încordată și marcată de ridurile unor secrete pe 
care el nu le mai poate evalua sau calcula. 

— Unde e această cameră? întreabă el. 

— Îţi arăt, răspunde ea, ridicându-se, aproape excitată. 

— Nu, doar spune-mi unde se află. 

— E ultima încăpere de pe coridorul cu bucătăria. 

În acea secundă, ea îi apare lui Fenton ca o copilă, dornică să- 
| convingă, dornică să-l impresioneze. Se uită fix în ochii ei, dar 
nu vede decât acei vălătuci cenușii de ceaţă care îl separă pe el 
de o lume în care trebuie să ia decizii, unde trebuie să aleagă un 
drum. lar acum nu există hărţi sau repere, nu există altă cale de 
a alege un drum în afara instinctului. Ea începe să-și ceară 
scuze că a fost obligată să-i spună toate acele lucruri, dar el știe 
că ea se bucură și că o parte din motivaţia ei are legătură cu 
dorința de a-l vedea pe el spunând și făcând lucruri pe care ea 
se simte incapabilă să le facă. 

— Ce vei face? întreabă ea. 

— Nu știu, răspunde Fenton, deși o parte a lui îi spune că nu 
va întreprinde nimic, că se va urca în dubă de dimineaţă și va 
pleca, iar ideea anonimităţii călătoriei, a nesfârșitei defilări de 
peisaje în schimbare, îi aduce o oarecare ușurare. 

Așa că se scuză, spunându-i că trebuie să verifice duba 


înainte de a se întuneca, și o lasă șezând pe bancă și jucându-se 
cu părul strâns în coadă. 

Urcându-se în dubă, încuie portiera și prinde strâns volanul cu 
ambele mâini, dar se luptă puternic cu impulsul de a porni 
motorul și de a pleca. Incearcă să revină în universul unde 
acţiunile au consecinţe și unde totul trebuie echilibrat prin 
coloane trecute în registre, dar la început aceste gânduri zboară 
haotic precum niște păsări bezmetice și nimic nu poate opri 
zbaterea lor din aripi generatoare de confuzie. Răsucindu-se pe 
loc, se uită fix la cutiile de carton și la ambalajele care îl vor 
însoți pe drumul înapoi, la paleţii goi și la păturile care 
protejează obiecte fragile, și brusc se simte obosit, știe că 
trebuie să-și refacă forţele înainte de a porni în lungul drum 
înapoi către casă. Este tentat să doarmă, dar știe că trebuie să 
amâne asta și mai știe că fără senzaţia de nemișcare și 
împăcare somnul ar fi imposibil, așa că începe cu ce cunoaște 
sigur. Condiţiile și facilităţile din orfelinat s-au îmbunătăţit 
semnificativ faţă de momentul în care lumea a luat pentru prima 
dată contact cu acel loc. Estina și Natalia, cele două angajate 
permanente, au fost numite acolo după ce au fost rezolvate cele 
mai multe din problemele groaznice din trecut și, sub îngrijirea 
lor și a echipei lor de ajutoare, copiii par bine și, din câte își dă 
el seama, rezonabil de fericiți. Fenton nu mai observă nimic care 
să stea mărturie despre fosta neglijenţă fizică abjectă sau 
despre paralizia catatonică a celor abandonaţi emoţional, cei 
care ofereau cele mai îngrozitoare imagini. Chiar dacă o parte 
din ceea ce pretindea Melissa era adevărat și chiar dacă uneori 
o mică parte din ajutoare erau subtilizate pentru uz personal, 
poate că ăsta era un mic preţ de plătit pentru toate acele 
îmbunătăţiri. lar dacă el ar fi să-i spună ceva Estinei, cum ar 
putea ea să răspundă în afară de a nega totul, iar Fenton se 
gândește la daunele pe care așa ceva le-ar produce celor care 
au contribuit cu credinţă și sinceritate la ceea ce ei credeau a 
genera o diferenţă în viețile acestor copii. 

In acea noapte somnul de care el are atâta nevoie refuză să i 
se lipească de gene. Fenton își schimbă constant poziția pe 
patul îngust, în efortul de a găsi una care să-i îngăduie să 
alunece în lumea viselor, dar cu cât se chinuie mai tare, cu atât 
rezultatul e mai departe. Luna trimite raze de argint prin 
perdeaua subţire, iar noaptea este plină de sunete. Insecte se 


lovesc de geam, iar din când în când pocnetul unei uși de 
dormitor sau plânsul unui copil străpung liniștea relativă. 
Câteodată, în timp ce ascultă, el crede că aude mugetul râului, 
dar apoi și spune că apa e prea departe și ceea ce aude el 
trebuie să fie zumzăitul transformatorului electric. Se gândește 
la casa lui Florian din pădure și pentru câteva clipe este tentat 
să încerce și să găsească drumul până acolo, ca să doarmă pe 
patul liniștitor de frunze. Ridicându-se în picioare, se duce la 
fereastră și se zgâiește la peisajul albit de lună, împănat cu 
umbre, unde duba așteaptă ca o ambarcaţiune trasă pe uscat și 
spălată de jur-împrejur de valuri de lumină opacă. 

Se îmbracă, dar se așază pe marginea patului, nesigur pe ce 
ar trebui să facă. După aceea deschide ușa, stă în pragul ei 
ascultând, apoi, când aude doar liniște, pornește pe coridor 
către scară. Aprinde lanterna pe care a adus-o din dubă și 
aceasta aruncă limbi înguste de alb peste coaja verde de 
vopsea care acoperă balustrada scării. Merge cu pași ușori, 
camuflaţi de răceala podelei lipsite de covoare sau mochetă. 
Uneori câte o molie țâșnește și dansează în lumina tremurândă 
a lanternei. Pe măsură ce coboară scara încet, se oprește din loc 
în loc ca să asculte cu atenţie, dar întreaga clădire pare să fi 
alunecat într-un soi de somn neliniștit, întrerupt doar de câte o 
tuse sau de câte un scâncet, probabil stârnit de cine știe ce vis. 

Işi croiește drum prin încăperile centrale, la fiecare pas 
întrebându-se dacă ar fi mai bine să continue sau să se întoarcă 
în camera lui. Leagă cumva lipsa unui răspuns cert în mintea lui 
de viitorul lui Florian, iar simpla plecare de acolo îi dă senzația 
că l-ar condamna pe băiat la un viitor mai prost decât cel pe 
care îl merită. Se aud brusc piciorușe tropăind și doi copii, mână 
în mână, vin alergând pe coridor în cămășile lor de noapte, după 
care dispar într-o altă încăpere. Fenton aprinde iarăși lanterna și 
trece de zona bucătăriei. Raza luminoasă se reflectă intens 
câteva clipe în oale și cratițe. Apoi Fenton intră pe coridorul care 
se termină cu încăperea pe care o caută. Pare mai mic decât 
celelalte coridoare, iar podeaua este din ciment simplu, rece la 
atingere și privit. Când ajunge la ultima încăpere își odihnește 
mâna pe clanţă și ezită pentru ultima dată, dar când încearcă să 
o răsucească descoperă că broasca este încuiată, iar această 
descoperire nu îl determină să resimtă eșecul, ci mai degrabă 
un soi de ușurare. Insă înainte de a se bucura de asta, o lumină 


care îi rănește ochii inundă brusc coridorul. 

— Ce faci, James? întreabă Estina, cu faţa toată o expresie de 
mânie, uitându-se la el cu o privire fixă, care nu cedează nici 
măcar în faţa clipitului lui din ochi. 

— Voiam să mă uit în magazia voastră. Să văd ce aveţi și ce 
nu aveți. 

— În toiul nopţii? 

— Nu puteam să dorm, răspunde el, simțindu-se ca un idiot, 
neobișnuit și stingherit să se trezească în postura de acuzat. 

— Așadar ai vorbit cu Melissa? rostește ea, venind spre el. 

Acum nu mai are sens să dea înapoi. Simte privirea ei 
neclintită și ochii ei sunt cenușii precum cremenea în lumina 
electrică dură. 

— Mi-a spus unele chestii, răspunde el, apelând încă la 
generalităţi, și am vrut să mă conving singur. 

— Dă-mi voie să ghicesc. Ţi-a spus că suntem toate niște 
hoaţe care furăm totul, care lăsăm copiii să flămânzească în 
vreme ce noi ne îngrășăm. Asta ţi-a spus? 

— Nu, n-a spus așa ceva, Estina. 

— Şi vrei să vezi ce e acolo? întreabă ea, scoțând o legătură 
de chei din buzunarul pantalonilor. Uite, James, asta e cheia. 

Nu mai are scăpare din fața umilinţei. Se uită fix la mâna ei 
întinsă. 

— Nu cred că ar trebui, îngaimă el, disperat să găsească o 
cale de ieșire din situație. 

— la-o! 

De această dată se supune ordinului ei și răsucește cheia în 
broască. Ea împinge ușa cu un gest de dispreţ și aprinde lumina. 
Trebuie să se aplece peste el ca să ajungă la întreruptor, și el îi 
simte respiraţia pe obraz. Nu are chef să meargă mai departe, 
dar nu are de ales, căci ea îl împinge cu mâna de la spate. 

— Te rog să te uiţi cât vrei de mult, spune Estina, postându-se 
în cadrul ușii cu mâinile înfipte în șolduri. 

Acum însă Fenton știe că nu se mai poate salva prin tot felul 
de scuze încropite și că ar fi mai bine să meargă până la capăt, 
așa că îi mulțumește și se descotorosește de orice ezitare sau 
stinghereală. 

Încăperea conţine cutii stivuite până în tavan de-a lungul a 
trei pereţi. Cele mai multe sunt închise, unele sunt deja 
deschise, iar o examinare rapidă arată că majoritatea conţin 


conserve de alimente, în altele se găsesc consumabile pentru 
baie și bucătărie. Singura dată când Fenton se răsucește ca să 
se uite la ea este atunci când descoperă câteva cutii cu jucării 
de copii, dar ea îi răspunde privindu-l cu sfidare. Fenton nu vede 
nimic care să confirme sau să nege spusele Melissei, dar știe că 
eforturile lui au reușit să dăuneze situaţiei. Dă scurt din cap ca 
să-i spună că a terminat, iar după ce părăsește încăperea, ea 
încuie ușa la loc. Fenton nu știe ce să mai spună, așa că se 
întorc amândoi pe coridor tăcuţi. 

— Cred că ar trebui să discutăm, spune Estina, îndemnându-l 
spre bucătărie cu mâna întinsă. 

Îi face semn să ia loc la masă și se apucă să caute într-un 
dulap înalt după o sticlă de vin deja deschisă, apoi pune două 
pahare mici pe masă și toarnă vin în fiecare dintre ele. Estina și-l 
lasă pe al ei neatins, în vreme ce Fenton ia prudent o gură, 
încercând să nu se strâmbe când simte acreala. 

— Depozităm ceea ce nu folosim și ceea ce va fi nevoie în 
viitor. 

— Jucăriile copiilor? 

— Le păstrăm pentru atunci când vom avea nevoie de ele - 
zile de naștere, sărbători. Trebuie să dispunem de aceste lucruri 
în diferite momente. Înţelegi? 

— Înţeleg. Fenton mai ia o gură de vin, apoi întreabă: Și n-aţi 
vândut niciodată din lucrurile care v-au fost date? 

— Niciodată, insistă ea. Dar uneori dacă avem prea mult 
dintr-un lucru și nu suficient din altceva, atunci... 

Caută cuvântul corect, strâmbându-și faţa din pricina 
frustrării. 

— Faceţi schimb? sugerează el. 

— Da, facem schimb. Dăm ceva, primim ceva. Pricepi? 

El încuviințează și își pune mâinile pe masă ca un pianist pe 
cale de a începe reprezentaţia, apoi întreabă: 

— De ce crezi că a spus Melissa toate acele lucruri? 

Cuvintele rămân suspendate în aer. Răspunsul întârzie câteva 
secunde, apoi ea ridică din umeri și își desface larg braţele. 

— Fata aia vede ce vrea să vadă. Uneori cred că e puțin 
bolnavă la cap, spune ea, lovindu-și tâmpla cu vârful degetului. 
Ţi-a spus că își cheltuie jumătate din timp spunându-le copiilor 
că trebuie să-l iubească pe Isus? Sau că îi duce în pădure și îi 
pune să se roage? 


Fenton clatină din cap și își îngustează ochii, forțându-se să 
mai bea din vin. 

— O să plec de dimineaţă, anunţă el, spunându-i femeii ceea 
ce ea știe deja. 

— O să le spui oamenilor tăi ceea ce a zis ea? 

— Nu, n-o voi face, Estina. 

— Şi vei veni înapoi? 

— Da, voi veni. Mulţumesc pentru vin, zice el, ridicându-se. Ar 
trebui să mă culc puţin acum. 

— Dar nu ai terminat de băut încă, protestează ea, zâmbind 
pentru prima oară. 

— Nu prea sunt un băutor de vin. Dar mulțumesc oricum. 

Când el pleacă de acolo, ea ridică paharul în semn de salut. 
Pe măsură ce urcă încet scara către camera lui, Fenton simte 
amărăciunea vinului pe buze, apoi simte patul în care se urcă 
rece și solitar. 

De dimineaţă, toată lumea s-a adunat ca să-l vadă plecând, 
iar când își ia rămas-bun de la Estina și Natalia amândouă îi 
strâng mâna cu un gest scurt, dar nu îi oferă obrajii ca să fie 
sărutate. Melissa stă ceva mai departe și face semn cu mâna, în 
vreme ce copiii ţopăie emoţionaţi în jurul dubei, ca niște 
geamanduri pe o mare agitată. Fenton privește în jur după 
Florian, dar nu se vede nici urmă din el, așa că presupune că 
băiatul e cățărat undeva într-un copac. Unul dintre copii îi oferă 
un mic buchet de flori de câmp învelite în hârtie argintie, iar el 
ia buchetul și îl înfige în bord înainte de a porni motorul. Când 
pleacă de pe loc, atent și încet, copiii se înșiră pe ambele laturi 
ale dubei, ţipând și făcându-i cu mâna. Treptat, Fenton se 
îndepărtează și ajunge pe drumul care îl va purta pe serpentine 
afară din vale. Virajele în ac de păr i se par ca o reluare a 
ultimelor câteva zile, iar în dubă există o nemișcare pe care el la 
început o binecuvântează, dar care treptat îl încarcă cu un 
neașteptat sentiment de singurătate. 

Tot ce vede prin parbriz devine apăsător - siluetele diferite de 
copaci de la marginea drumului; panglica cenușie și șerpuitoare 
a râului, pigmentată de stânci de culoare neagră; depărtarea și 
senzaţia de stranietate a cerului, care pare să arunce o 
indiferenţă arcuită peste călătoria lui. Însă Fenton își spune că 
într-o bună zi se va întoarce și când o va face va aduce cărţi și 
materiale pentru Florian, care îl vor ajuta pe băiat să își 


împlinească ambiția. 

Trece prin aceleași sate mici și prin orașul unde nu pare să se 
întâmple nimic și totul pare îngropat sub un strat de praf și 
letargie, iar gândul la ceea ce ar putea face el pentru băiat ţine 
oarecum la distanță imensul sentiment de pustietate care 
ameninţă să-l copleșească acum. l|și spune că Alee va trage 
sforile pentru el, că este ocazia omului mai tânăr să-și plătească 
datoriile și că mai sunt și alţii care îi sunt datori, iar toţi aceștia 
nu-l vor lăsa să fie schingiuit de viu. Respectul este prea mare 
ca așa ceva să fie lăsat să se petreacă. Işi spune că după ce va 
ajunge acasă își va planifica marea călătorie. Nu este momentul 
să treacă la asta acum - știe că are nevoie de o lungă perioadă 
de odihnă după ce acest drum se va încheia -, dar cel puţin ar 
putea începe să facă planuri și să ia decizii pentru viitor, între 
timp, va dobândi curaj și experienţă, va petrece în munţi cât de 
mult timp va putea, și mai e și o drumeţie pe Ben Nevis în 
scopuri de caritate pentru bolnavii de cancer, în octombrie, la 
care ar putea participa. 

Drumul înapoi pare ca o derulare de bandă, căci uneori trece 
pe lângă locuri și chiar oameni care par încremeniţi pe loc de la 
drumul de venire. Din când în când, mintea îi joacă feste și 
atunci își proiectează greșit secvenţa de întoarcere, dar există 
un singur drum până la graniţă, așa că simte doar rareori nevoia 
de a consulta harta, fapt care îi permite să șofeze pe pilot 
automat. Poate că de asta i-a luat așa de multă vreme ca să-și 
dea seama, sau i-a trebuit mult ca să admită ceea ce a știut în 
sinea lui chiar de la pornirea mașinii? Conștientizarea izvorăște 
mai puţin din dovezi de mișcare sau din sunet de respiraţie, cât 
mai degrabă din sesizarea instinctivă a faptului că altcineva 
împarte cu el acest spaţiu, care înainte fusese exclusiv al lui pe 
parcursul atâtor mii de kilometri. Însă el continuă să șofeze, 
trecând situația în revistă în minte, încercând cu disperare să 
găsească o soluție finală și doar ocazional aruncând o privire în 
oglinda retrovizoare căreia el i-a modificat poziţia cu mare 
băgare de seamă. Fără a-l vedea, știe că e vorba de Florian și se 
simte confuz, ca și cum el însuși ar fi aranjat ca băiatul să se 
ascundă acolo, însă de-abia acum recunoaște, ezitând, care e 
adevărul. De mai multe ori vrea să-l strige pe nume, dar își 
înăbușă cuvintele, deoarece nu prea știe ce vorbe anume să 
folosească. Ştie că băiatul trebuie dus înapoi, o știe, o știe, dar 


aude și altceva în mintea lui, iar acest altceva îi spune că băiatul 
e fiul pe care el nu l-a avut niciodată, copilul care va da sens 
vieţii lui și a lui Miriam, care va strânge laolaltă toate firele 
existenţei lor destrămate. Mintea lui gândește cu febrilitate, 
inundată cu imagini pe care doar cei lipsiţi de copii le 
înmagazinează, iar cu fiecare imagine inima lui bate mai 
repede. Se gândește la destinul corect al băiatului, un destin și 
un viitor înăbușit și furat dacă el va continua să zacă întemnițat 
într-o lume cu orizont îngust și plină de înșelăciune. Enumeră 
deja în minte toate lucrurile pe care ei doi le-ar putea face ca să 
deschidă acea viaţă tânără către ceva infinit mai bun, așa că 
apelul la altruism este doar parţial subminat de motivele egoiste 
pe care el e forțat să le conștientizeze. 

Vrea iarăși să vorbească, dar știe că fie și un singur cuvânt ar 
însemna complicitate cu prezenţa băiatului. Prin minte îi trec 
diferite opţiuni, fiecare dintre ele plină de pasiune și de 
strălucire, ca niște meteori care ard cu putere înainte de a se 
prăbuși pe pământ. Grănicerii vor dovedi, probabil, un interes 
minim pentru o dubă care se întoarce goală de conţinut - așa că 
există o șansă ca să treacă fără probleme. Insă odată cu fiecare 
moment de optimism apare un set subsidiar de întrebări la care 
el nu are răspuns. În vreme ce conduce, abia dacă înregistrează 
universul din afara lui - lumea însăși pare să se fi contractat în 
interiorul dubei, al acestui drum, iar dacă voinţa singură i-ar 
putea îndeplini dorinţa, atunci aceasta se va împlini indiferent 
de ceea ce i s-ar putea opune. 

Traficul de pe șosea se înteţește și fiecare vehicul care trece 
pe lângă el pare orb la secretul lui, hotărât doar să satisfacă 
dorinţele omului de la volanul propriu. De ce i-ar păsa cu 
adevărat lumii, chiar dacă ar ști? Cine ar putea susţine că a fost 
o greșeală? în faţa lui traficul începe să încetinească. Peste 
puţin timp va ajunge la șirul de clădiri cu un singur etaj care 
marchează graniţa și în scurtă vreme el se va uita fix la feţele 
rigide ale unor tineri în uniforme cenușii, ai căror ochi vor 
manifesta doar o indiferenţă îmbufnată, chiar în timp ce vor 
îndeplini mecanic ritualurile care le justifică propria existenţă. 
Şirul de mașini se oprește. Fuiorul de gaz de eșapament care 
iese pe ţeava camionului din faţa lui izbucnește brusc într-un 
nor de fum albăstrui. Fenton închide bine geamul portierei, dar 
chiar și așa se aude sunet de muzică dintr-un taxi aflat în 


apropiere - un soi de plânsei ascuţit de voci și viori. Pare a fi o 
muzică la care se dansează îndrăcit, poate în etapele ulterioare 
ale unei nunţi, când pasiunile se dezlănţuie, dansuri în cadrul 
cărora braţe nerăbdătoare strâng parteneri în ritmuri frenetice, 
iar tocurile pantofilor ţăcăne ca niște castaniete pe podelele de 
lemn. El n-a dansat niciodată în viaţa lui. N-a fost niciodată 
invitat la un ospăț de nuntă. Încearcă să-și astupe urechile 
pentru a nu mai auzi muzica, se uită la buchetul de flori înfipt în 
bord, vrea să atingă petalele, dar mâna îi tremură când o 
întinde, așa că și-o retrage și strânge cu ea volanul. 

lar într-o noapte, când el stă singur într-un birou luminat doar 
de ecrane de calculatoare și de becurile exterioare cu sodiu, 
care încearcă să înlăture bezna din jurul perimetrului, sună un 
telefon. Telefonul lui Walshe. Dar când se adresează băiatului, 
cuvintele lui cad într-o tăcere care se deschide precum un abis, 
apoi nu mai urmează nimic. Se privește acum în oglinda 
retrovizoare și se gândește la un băiat cu o față albă ca de 
bufniţă venind spre el din întuneric, și atunci întoarce încet duba 
și o ia înapoi pe drumul care l-a purtat până acolo. 


Danny 


Valul de pe lac trece prin bordura de trestie și papură cu 
măciulii îmblănite care formează zona de penumbră interioară a 
malului și se sparge de pontonul mic din lemn. Işi aprinde prima 
țigară din acea zi. Este prima dintre cele doar cinci ţigări la care 
și-a redus singur raţia, așa că fiecare secundă trebuie savurată - 
chiar și frecarea băţului de chibrit și aroma dulceagă a sulfului. 
Cea mai bună parte a zilei. Abia s-a făcut ora șase și primele 
lumini ale zilei deja devin un pic mai dure și mai reci. Este acea 
răcoare pe care el o îndrăgește cel mai mult, acele momente 
înainte ca soarele să înceapă să usuce totul și să distrugă sucul 
vieţii din zi. Ramona îi spune că va răci, dar el nu simte altceva 
decât ușurare că a mai trecut o noapte, așa că găsește plăcere 
în tot ce face și vede, așa cum stă în capătul docului și privește 
fix spre lac. 

O ambarcaţiune mică a ieșit deja pe apă. Poate că e Amie, 
dornic să prindă pești înainte ca aceștia să aibă ocazia de a-și 
alunga somnul din ochi, atunci când stupoarea îi îndeamnă să se 
servească cu ceea ce li se pare un mic dejun gratuit. Mijește 
ochii pentru a recunoaște ambarcaţiunea, dar aceasta este încă 
greu vizibilă din pricina luminii slabe. Într-o bună zi, va accepta 
invitația lui Amie și va ieși cu el, chiar dacă habar n-are de 
pescuit, și singurele chestii pe care le-a prins vreodată au fost 
niște mormoloci într-un vas pe vremea când era mic. Trage 
încet din ţigară, simte cum fumul îl echilibrează și îi limpezește 
mintea. Doar cinci pe zi de-acum, iar cea de acum e cea mai 
bună, așa că nu poate fi grăbită sau irosită sub nicio formă. Deja 
i-a promis Ramonei că se va lăsa complet de fumat când se va 
naște copilul, iar când își amintește de promisiune intră puţin în 
panică și se întreabă cum va reuși așa ceva, dar tot el își spune 
că asta nu va însemna decât un preţ mic pe care îl va avea de 
plătit. 

Pe celălalt mal, acolo unde sunt casele celor cu bani, încep să 
apară primele lumini, cu menajerele și bucătăresele trezind 
lucrurile la viaţă și punându-le în ordine. Unii spun că o parte din 
proprietari vin din nord doar câteva luni pe an și circulă mereu 
tot felul de povești despre identitatea lor, așa că uneori e vorba 
de mari oameni de afaceri sau de vedete de film, iar uneori 
umblă zvonuri, mai în șoaptă, despre indivizi cu bani negri. Cel 


mai îndeaproape poţi vedea casele de pe lac; el a făcut turul 
lacului la scurt timp după ce a sosit acolo și încă își amintește 
cât de tare s-a minunat de dimensiunile acestor case. Niște 
palate aristocratice mari, cu turle și tot felul de extravaganţe 
imitând stilurile Tudor sau gotic - încă își mai amintește câteva 
dintre cuvintele descriptive folosite de ghid -, și toate cu 
pontoanele proprii și adăposturile pentru bărci, toate cu piscine 
acoperite și peluze perfecte întinzându-se cu eleganţă până la 
marginea apei. 

Lasă fumul să se ridice încet printre buze. Nu are de ce să se 
grăbească - mai are timp la dispoziţie înainte de a se întoarce în 
casă și de a pune de cafea. Inainte de a o ajuta pe Ramona să 
se trezească. Câteodată ea întinde braţele spre el, îl invită să i 
se alăture în acea lume crepusculară dintre somn și starea de 
trezie, iar atunci el se strecoară în cuibul îmbrăţișării ei, iar ea 
spune că el e atât de rece și îl strânge mai tare, până ce el își 
înfige fața în perna neagră a părului ei împrăștiat și se îngroapă 
și mai adânc în căldura ei conservată de somn. Apoi, după o 
lungă tăcere, ea sparge liniștea întrebând: 

— Ce trebuie să facă o fată ca să primească o ceașcă de 
cafea? 

lar el se extrage ezitând din locul unde se ascunde și se uită 
în ochii ei căprui ca să vadă dacă a visat că așa ceva se petrece 
sau este o iluzie ţesută de somn. 

Probabil că e vorba de un soi de ceas biologic, ale cărui limbi 
nu pot fi oprite, căci se trezește în fiecare dimineaţă la aceeași 
oră. Vreo moștenire din alt loc și alt timp, vreo rămășiță de care 
nu se poate descotorosi. Iniţial se forțase să adoarmă la loc, dar 
de fiecare dată în acele momente se porniseră visele, așa că 
acum, imediat ce se trezește, se scoală și iese afară până la lac, 
lacul unde în fiecare dimineaţă el urmărește lumina cum 
întărește și modelează ziua care vine. Pe măsură ce apa se 
sparge în mici explozii de alb care înconjoară stâlpii de lemn ai 
pontonului, el are senzaţia că o poate ridica de acolo ca săo 
ţină în căușul palmelor. Deoarece este încă devreme, apa nu e 
colorată sau marcată de culorile cerului, iar așa cum se 
strecoară și plescăie printre ierburi și trestii îi stârnește 
simţurile, îi aduce aminte unde se află. În blocul situat de 
cealaltă parte a clădirii unde au închiriat ei apartamentul, lumini 
gălbui fac să se trezească la viaţă ochii dreptunghiulari ai 


ferestrelor. Aproape toţi locuitorii din bloc sunt vârstnici, 
pensionari căutând să dea o viață nouă sau mai lungă 
membrelor lor obosite. Poate că ceasurile lor biologice sunt încă 
blocate pe orele de muncă, deoarece, atunci când el însuși 
pleacă la lucru, unii dintre ei își încep deja alergările de 
dimineaţă, în treningurile lor călcate și pantofii albi și nou-nouţi 
de sport, cu șepcile verzi umbrindu-le ochii dar nereușind să le 
ascundă concentrarea de pe feţe. Unii ridică o mână în chip de 
salut tăcut atunci când trec pe lângă el, ca și cum n-ar mai avea 
energie să rostească ceva, iar el le spune „Bună dimineaţa” pe 
măsură ce trec de el cu pașii lor ciudaţi, oarecum târșâiţi, pe 
care toţi par să-i aibă. 

Treptat, lumina începe să dea strălucire apei, fărâmiţând 
suprafaţa liniștită în vălurele tremurânde. Tigara e aproape 
terminată, iar dinspre șosea se aude tot mai tare zgomot de 
mașini. Deja i se pare că ziua a început să pretindă ceea ce îi 
aparţine ei de drept, așa că trage o ultimă dată cu sete din 
ţigară, apoi aruncă restul în apa care clipocește printre plante. 
Se ridică și se întinde, inspiră adânc din răcoarea curată a 
lacului și privește pentru ultima oară la întinderea tremurătoare 
de lumină. In fiecare dimineaţă modelul e diferit, imposibil de 
prezis, iar un astfel de gând este îndeajuns acum ca să-l 
deranjeze, ca să-și înceapă ziua cu un fior brusc, iar când își 
spune singur că e doar răcoarea de vină, știe foarte bine că e o 
minciună de prost gust. Incearcă să regăsească o scânteie din 
căldura reconfortantă spunându-și că, cu cât lucrurile durează 
mai mult, cu atât sunt mai mici șansele să-i fie luat ceea ce 
acum socotește că îi aparţine. Copilul crește. Are slujba la care 
se duce zilnic. E lacul însuși, care în curând va încremeni sub un 
cer senin și lipsit de nori. Din cine știe ce motiv, își ridică mâna. 
Poate că e un gest de salut către Amie, aflat departe în barca 
lui, un salut către casele care se trezesc pe malul opus. E felul 
lui de a spune că el aparţine acelui loc. Valul mic de apă trece 
iar printre ierburi și trestii. O promisiune de mărturisire a 
adevărului? Scuipă amarul brusc din gură în apă și întoarce 
spatele panglicii tremurânde de lumină care începe să coasă 
cerul de apă. 

In vreme ce urcă peluza înapoi către clădirea zugrăvită în alb, 
propria respiraţie îi iese din gură ca un fum leneș, iar cerul se 
dezvăluie privirii în nuanţe ademenitoare de albastru. Deja se 


gândește la Ramona, cu ochii ei încă molatici de somn, și la 
posibilitatea ca braţele ei să se întindă spre el în chip de 
invitaţie. Gândul îi iuţește pasul și aruncă fiorul de dinainte în 
abisurile memoriei. Se gândește la aroma trupului ei pe 
jumătate treaz, la căldura pielii ei, cea care îl va îmbrăţișa și va 
șterge de îndată orice ar fi în sufletul lui și care trebuie îngropat. 
Anticiparea momentului îl încălzește și atunci el resimte mica lui 
izbucnire cotidiană de recunoștință pentru locul în care viaţa l-a 
adus prin ridicarea reconfortantă și regulată a drapelului, prin 
sinceritatea gestului personal de salutare a acestuia. Simte din 
nou că există ceva în ţara asta care face ca fiecare dimineaţă să 
aducă o noutate, o oportunitate pentru ceva mai mult decât 
făcutul banilor. Işi spune că trebuie să fie ceva legat de lumină, 
de certitudinea încălzirii treptate, sau poate e doar conștiința 
faptului că vecinul tău se află deja la birou sau a alergat primul 
kilometru dintre cei mulţi pe care îi aleargă zilnic. 

Ajuns în bucătărie, dă drumul la filtrul de cafea, începe să 
pregătească un mic dejun și încearcă să îndepărteze cu palmele 
mirosul de fum de pe trupul lui înainte de a se duce în dormitor. 
Cearșaful alb este aruncat pe jos ca un plic rupt și boţit, iar patul 
e pustiu. Il apucă acea secundă de panică pe care o 
experimentează întotdeauna când cineva sau ceva nu este 
acolo unde ar trebui să fie, dar o aude pe ea vomând în baie. 
Ciocănește la ușă, chiar dacă aceasta e deschisă, și intră ca s-o 
descopere în genunchi pe podea, ţinând cu ambele mâini strâns 
vasul de toaletă. 

— E rău? întreabă el. 

Când ea nu-i răspunde, îngenunchează în spatele ei și îi 
mângâie coama lungă de păr, care i se pare dintotdeauna că 
seamănă cu un șuvoi imens de viaţă electrică. Ea arată înspre 
pachetul de șerveţele de hârtie, și el rupe câteva foi, pe care ea 
le folosește ca să se șteargă la gură, apoi scuipă de câteva ori, 
iar el o ajută să se ridice. Atunci ea trage iute apa la toaletă, ca 
și cum nu vrea ca el să vadă ce este acolo, apoi se duce la 
chiuvetă și își dă cu apă rece peste faţă. Timp de câteva 
secunde el se postează în spatele ei, ţinând în mână coama ei 
lungă de păr, pe care ea și-l scutură apoi din mâinile lui. 

— Bărbaţii au parte de ce e ușor, spune ea. O clipă de 
plăcere, după care pleacă. Femeia e cea care face toată treaba. 

Işi apropie faţa de oglindă și se uită la el cu ochii pe moment 


măriţi. Are chipul mai palid decât l-a văzut el vreodată, ca 
suprafaţa lacului înainte de atingerea primei raze de lumină. Pe 
obrajii ei se văd picături de apă ca niște lacrimi mici, dar și pe 
buza superioară și în întunecimea tremurândă a sprâncenelor. 

— Îmi pare rău, spune el. 

Ca și cum și-ar cere scuze pentru întreaga spiţă masculină, 
pentru toţi bărbaţii despre care el știe că au tratat-o rău în 
trecut. Pentru tatăl ei, care a ridicat mâna ca să-și demonstreze 
iubirea, pentru Vicente, fostul soţ, care a abuzat de ea și a 
umilit-o și a înșelat-o de fiecare dată când a avut ocazia. 

Ea schițează un zâmbet. 

— Presupun că nu e vina ta și presupun că ai făcut doar ce ți- 
am cerut eu. 

El o urmărește cum își șterge ușor obrazul cu prosopul, 
apăsând ușor pe piele și ţinându-l acolo câteva secunde. Işi 
odihnește mâna cu blândeţe pe spatele ei, simte căldura 
trupului prin cămașa subţire de noapte. 

— Era mai bine dacă îi aducea o barză, rostește el, în vreme 
ce ea lasă prosopul deoparte și clipește din ochi. 

— Arăt ca naiba, spune ea, întinzându-și pielea de sub ochiul 
stâng cu buricele degetelor. 

— Arăţi minunat, răspunde el, strecurându-și ambele mâini în 
jurul umflăturii încă mici a pântecului ei. 

Ea se agită puţin, apoi se sprijină cu spatele de el și amândoi 
se privesc în oglindă. Capetele șuvițelor ei de păr îi mătură 
obrajii. El inspiră aroma ei, se bucură de căldura care pare să 
emane din miezul fiinţei ei. Stau amândoi ca și cum ar aștepta 
ca oglinda să conserve acel moment într-o fotografie. 

— Ești un mincinos, șoptește ea, înclinându-și capul pe 
obrazul lui și apăsându-i lui pielea cu coama mătăsoasă a 
părului. 

— Te-aș minţi eu vreodată? se miră el, mimând inocenţa cu 
ochii larg deschiși. 

— Nu știu, Danny, m-ai minţi vreodată? îl tachinează ea, după 
care, când vede cum lui îi cade faţa, se strânge mai bine în el și 
plesnește în joacă braţele care o învăluie. 

— Vino înapoi în pat, propune el, stânjenit să întâlnească 
privirea ei în oglindă. Mai avem timp. 

— Cred că mi se face iar rău dacă mă întind. Am nevoie de 
niște aer proaspăt, de ceva rece să beau. 


— Deci nu vrei să-ţi pregătesc micul dejun? 

— Nu, mersi, doar niște suc de portocale și poate un pic de 
pâine prăjită. Ea se desprinde cu blândeţe din strânsoarea 
braţelor lui și se întinde după periuţa de dinţi. Ei, mai era lacul 
acolo? Nu s-a evaporat în cursul nopţii sau ceva de genul ăsta? 

— E încă acolo, răspunde el, ezitând să o părăsească pentru 
restul zilei și urmărind-o cum își prinde părul într-o coadă de cal 
temporară cu o singură mână. 

— Şi o să fii un tată bun pentru acest copil? întreabă ea, 
concentrându-se ca să pună pastă pe periuţa de dinţi. 

lar el nu știe dacă ea îl tachinează sau e serioasă, așa că ezită 
înainte de a răspunde, căutând indicii pe chipul ei, dar tot ce 
vede în oglindă este vârful capului ei când se apleacă peste 
chiuvetă. Ramona dă din umeri în vreme ce se spală, iar 
zgomotul apei care curge devine brusc puternic în urechile lui, 
iar el îi spune că da, va fi un tată bun. Intotdeauna. lar acest 
adevăr face ca forța deplină a viitorului să strălucească în 
mintea lui. Mereu adevărul sclipitor în zilele transfigurate care îl 
așteaptă. De-asta poate fi sigur, de-asta pot fi siguri amândoi. 

O lasă ca să pregătească micul dejun și aranjează locurile 
pentru amândoi. 

— Vrei să ne întâlnim la prânz? strigă ea din baie. 

— Am zi de baschet, din păcate, răspunde el. lartă-mă. Ştii 
cum sunt tipii ăia. 

— Da, da, iar echipa nu se descurcă fără Danny, Michael 
Jordan-ul irlandez. Danny - ești prea scund pentru un jucător de 
baschet, spune ea, postându-se în cadrul ușii. 

— Eu sunt conducătorul de joc, tipul care trage toate sforile. 
Conducătorii de joc nu trebuie să fie mari. Și oricum ai văzut și 
tu; unii dintre tipii care joacă abia dacă își văd propriile picioare. 
Lonnegan, tipul cu irigaţiile, este atât de gras că e nevoie cam 
de o zi ca să-i dai roată. 

Ea zâmbește și își apasă din nou faţa cu prosopul. 

— Odată a fost fluierat pentru pași - propria lui echipă a 
strigat de bucurie, au spus că e un miracol să îl vadă 
deplasându-se de pe loc. 

La asta se pricepe el cel mai bine. Să o facă să râdă. Să îi facă 
ochii căprui să scânteieze de zâmbet. Ea aruncă prosopul spre 
el, apoi dispare în dormitor. Până se îmbracă, el a aranjat deja 
masa. Ramona poartă bluza albă cu mâneci scurte care îi place 


lui, și o pereche de pantaloni negri. Albul îi scoate în evidenţă 
maroniul pielii, negrul intens al părului. Totul la ea îl uimește 
prin intensitate și prospeţime, felul în care ea pare capabilă să 
stea întreaga zi, iar pentru o clipă invidiază aerul condiţionat de 
care ea are parte la biblioteca colegiului, răcoarea de sub 
arcade și liniștea de pe lângă lungile șiruri de cărţi și de rafturi 
de lemn. 

— Deci preferi să joci baschet decât să iei prânzul cu mama 
copilului tău? îl tachinează ea. 

— jucăm cu echipa de tehnicieni ai deșeurilor - cea mai 
murdară echipă din cadrul ligii, replică el, iar când ea zâmbește: 
Nu, nu glumesc, chiar așa e. De ce nu vii și tu ca să vezi meciul? 

— Şi ce-o să faci - o să ceri time-out din cinci în cinci minute 
ca să muști din sendvișurile mele? Cred că o să zic pas. 

— S-ar putea să zici pas la cel mai tare meci al sezonului, 
spune el, dar oricum o să trec pe acolo câteva minute, la pauza 
de mijlocul după-amiezii, ca să mă răcoresc. Te simţi mai bine? 

Ea încuviinţează și bea din sucul de portocale. 

— Când ne căsătorim, Danny? întreabă Ramona, punând 
paharul pe masă. 

— Curând. Curând. 

— Vrei să te însori? Vrei să te implor? 

— Vreau să mă însor, spune el, privind spre locul de pe pahar 
atins de buzele ei. Nu există altcineva cu care să vreau să mă 
însor. Mai întâi însă trebuie să rezolv niște chestii. 

— Ce sunt chestiile astea despre care tot pomenești? 

— Chestii de familie, doar niște mărunţișuri pe care trebuie să 
le pun în ordine. 

— Nu ai deja o nevastă prin Irlanda? întreabă ea, aproape 
zâmbind. 

— Nu, nu am. Ştii că nu am nimic în Irlanda care să fie 
important pentru mine. _ 

— Vreau să o facem curând, Danny. Inainte de a se vedea și 
să nu mai pot purta nimic altceva decât salopetă. Ne lasă să 
folosim capela colegiului, iar părintele Mulryne va oficia slujba. 
Ţi-ai putea aduce mama aici. Mi-ar plăcea să o cunosc. 

— Abia se obișnuiește cu ideea, nu cred că e în stare de 
călătorie, răspunde el, aruncând o privire la ceas. 

— Ei bine, în acest caz, după ce ne căsătorim, putem merge 
noi la Belfast ca să luăm binecuvântarea tuturor rudelor tale. 


— Ai aranjat totul, spune el, cu voce neutră și înceată. 

— Cred că cineva trebuie să preia conducerea, căci dacă 
aştept după tine se pare că nu o să se întâmple niciodată nimic. 

Din apartamentul de deasupra se aude un radio. El încearcă 
să se gândească la calmul lacului, la modul în care poate să 
plece la muncă fără să lase în urma lui cenușa unei discuţii în 
contradictoriu care are darul de a fumega tot restul zilei ca să se 
aprindă în cele din urmă în flăcări de nefericire pentru amândoi. 

— Ramona, tu ai fost cea care a insistat mereu să o luăm 
încet. Ca tot ce facem să facem fără grabă. Spuneai mereu că 
nu mai vrei să repeţi greșelile de dinainte. Că trebuie să fii 
sigură în mintea ta. 

— Dar tocmai asta e, Danny, tocmai asta încercam să-ţi spun. 
Sunt sigură, sunt sigură. Sigură că am parte de cineva care n-o 
să mă trateze niciodată rău, sau care să ridice mâna, sau care 
să facă vreo altă porcărie. 

El întinde mâna peste masă și apucă mâna ei. 

— Vreau să mă însor cu tine, vreau să mă însor curând. Și o 
vom face. O să discut cu părintele Mulryne, ca să vedem cum 
procedăm, îi mângâie mâna și dă din cap în direcţia ei, își pune 
mâinile pe umerii ei și o sărută pe vârful capului, buzele lui 
întârziind lipite de părul ei îmbietor. |ţi promit că vorbesc cu el 
diseară. Acum trebuie să plec la muncă, să fac un dolar pentru 
copilul care vine. Tu o să fii bine? 

Ea nu spune nimic, dar îl bate ușor pe dosul mâinii drepte cu 
palma, iar el îi spune că o să o vadă în cursul pauzei de după- 
amiază, după care, ridicându-și termosul rece și șapca, deschide 
ușa și iese pe verandă. Ezită un pic și se gândește să se 
întoarcă, dar se uită la drapelul american pe care Ramona l-a 
prins de catarg după 11 Septembrie, se uită la lumina tot mai 
puternică, și știe că nu mai are nimic de spus. Termosul argintiu 
îi dă o senzaţie de rece pe piele, și pentru câteva clipe îl ţine 
lipit de obraz, ca și cum acel obiect ar fi putut să-l scape deo 
parte din stresul care începe să-i ardă pieptul. 

Ca de obicei, se duce pe jos până la colegiu de-a lungul aleii 
de pe marginea lacului. Deja aleea e plină de alergători, unii 
vârstnici din blocul de apartamente, alții membri ai corpului 
didactic, dar și câţiva care caută obţinerea de performanţe fizice 
serioase. În această dimineaţă decide să nu privească pe nimeni 
în ochi și răspunde la orice salut dând scurt din cap. Pe 


terenurile de tenis, echipa feminină ţine un antrenament 
matinal, iar ţăcănitul regulat al mingilor este întrerupt doar de 
instrucţiunile date cu voce tare de antrenoarea în costum de 
sport alb, cea care arată ceva cu o rachetă care nu pare 
niciodată să atingă vreo minge. Uneori, femeia execută cu 
încetinitorul o anume mișcare, în timp ce folosește celălalt braţ 
al ei ca să ilustreze unghiul capătului rachetei sau ca să indice 
poziția picioarelor. Prin plasa de sârmă a gardului, femeia pare 
să execute un soi de Tai Chi, căci uneori celelalte jucătoare 
copiază ritualurile mișcărilor ei. Pe o bancă, un student fumează 
o ţigară și frunzărește o carte. Danny simte mirosul de tutun ars 
și simte tentaţia crescând în el. Încă una mică, înainte de a veni 
sorocul, ca să mai scadă din grijile tot mai mari, dar se gândește 
la ziua grea care îl așteaptă și se luptă cu tentaţia, și oricum nu 
vrea să întârzie. Timp de nouă ani n-a întârziat niciodată și nici 
n-a lipsit vreodată, așa că a ajuns să fie mândru de asta, prins 
de convingerea că e un record personal care merită conservat. 
Trece pe lângă bănci pe care studenţii zac tăcuți și somnoroși, 
ca și cum ora matinală i-ar fi ameţit de tot, holbându-se 
nefericiţi la lumina dimineţii, cu cărţile stivuite alături în 
mormane gata să se răstoarne. În faţa cantinei o fată pe role 
distribuie pliante dintr-un sac galben atârnat de umăr. Fata 
poartă pantaloni scurţi de culoare kaki, iar picioarele ei bronzate 
și lungi se învârt în cerc, precum braţele unei busole. Grupuri de 
studenţi, în cea mai mare parte băieţi, își croiesc deja drum spre 
cantină, dar nu se aude nicio remarcă de spirit sau vreo poantă 
din cele care marchează de obicei asemenea momente. Cu toţii 
poartă un soi de uniformă, o combinaţie de nedescris de blugi, 
pantofi de sport, cămăși deschise la guler peste tricouri și șepci 
de baseball adesea purtate invers - un camuflaj construit cu 
atenţie pentru a ascunde toate indiciile legate de averea familiei 
și privilegii, cele care le permit lor să studieze în acest loc 
scump și exclusivist, unde doar taxele anuale înseamnă mai 
mult decât ce câștigă el într-un an. Se uită la ei fără 
resentimente, deoarece aceasta este o lume unde invidia nu 
este îngăduită iar el a renunţat demult la piatra de moară 
negativă a invidiei. Trece pe lângă faţada uneia dintre clădirile 
rezidenţiale unde, contrar regulilor campusului, prosoape viu 
colorate sunt atârnate de ferestrele deschise la uscat. Ca 
întotdeauna, privirea lui se oprește asupra mașinilor parcate în 


faţa clădirii. În această zonă, cel puţin, afișarea ostentativă este 
aprobată, iar mașinile sport japoneze se cuibăresc lângă 
vehicule cu tracţiune integrală și geamuri fumurii. Taie din drum 
pe lângă Centrul de Sănătate și pe lângă Marsden Graduate 
School, după care o ia pe cărarea îngustă care înconjoară 
spatele clădirii administraţiei. Lângă intrarea de serviciu, o 
secretară învăluită într-o ceaţă fină albastră fumează pe furiș, 
iar pentru o clipă el se gândește să i se alăture, dar își amintește 
ceea ce a zis Ramona despre sarcina ușoară a bărbaţilor, despre 
starea ei de rău, și descoperă o hotărâre în plus de a se ţine de 
raţia de cinci ţigări. Însă nici asta nu-i îndeajuns ca să-i 
liniștească puseul brusc de vinovăţie, așa că decide că va 
renunța complet mult înainte de sosirea copilului, își va curăța 
complet plămânii înainte să o ţină în braţe, asta deoarece în 
imaginaţia lui copilul este întotdeauna fată. 

În zona de adunare din spatele clădirii tehnice, majoritatea 
oamenilor au început să se strângă. Cu toţii poartă aceleași 
salopete verzi, dar ei se adună în echipe, conform profesiei. Ca 
atare, sub palmierii nou-plantaţi stau dulgherii, instalatorii și 
electricienii, uniţi de convingerea lor că ei fac parte din elita 
celor talentaţi, în vreme ce aproape de zid stau grupuri de 
mecanici și specialiști în irigaţii. În dreapta lor sunt grupaţi 
paznicii, zugravii, iar puţin mai în spate colegii lui îngrijitori. 
Când trece pe lângă grupul de tehnicieni în deșeuri, unul dintre 
ei îl bate ușor pe spate. 

— Ești gata să dai bir cu fugiţii azi, Danny băiete? 

— Continuă să visezi, Eamon, răspunde el. Doar în visele tale, 
amice. 

— Noi suntem gata, zice Eamon, uitându-se în jur la colegii lui 
pentru confirmare. Nu-i așa, băieţi? 

— Vă avem la degetul mic, Danny, răspunde unul. Măi băieţi, 
ar trebui să aruncaţi prosopul de pe acum ca să vă salvaţi 
obrazul. 

— Continuaţi să  vorbiţi, băieţi, replică el, zâmbind și 
îndreptându-se către grupul care îl așteaptă și care se desface 
ca să îl primească. 

El îi salută pe toți din cap, iar ei îi răspund fiecare în modul lui 
propriu. 

— Încearcă să te scoată din minţi, omule, spune Râul. Asta 
arată că sunt îngrijoraţi - asta-i tot. 


— Dacă nu-i putem bate pe amărâţii ăștia nu merităm să fim 
o echipă, intervine Lester. Ultima dată când l-am văzut pe 
Eamon jucând abia își mai putea căra burdihanul pe teren. 

Toată lumea sare cu câte o părere, toată lumea cu excepţia 
lui Edward, cel mai bun jucător din echipă. Mai tânăr decât 
ceilalţi, un tip care a renunţat la facultate și unul dintre puţinii 
afro-americani de la muncă, Edward stă, ca de obicei, puţin mai 
departe și închis în sine. La început, Danny presupusese că 
atitudinea acestuia provenea din aroganță, dar după o vreme 
ajunsese să își dea seama că motivul îl constituia timiditatea lui 
Edward. 

— Tu ce crezi, Edward? întreabă el. 

— N-au cum să ne oprească, omule, răspunde Edward, după 
care privește în altă parte, ca și cum ar fi vorbit mai mult decât 
ar fi trebuit. 

Josh Thornton, directorul secției de servicii tehnice, își face 
apariţia flancat, ca întotdeauna, de adjunctul administratorului, 
care îi înmânează lui Thornton o copie după programul zilnic de 
sarcini. 

— Bine, oameni buni, ascultați aici! rostește el tare, cu vocea 
lui ca de taur. 

Ca la o comandă, grupurile disparate se strâng către el. După 
aceea, omul citește cu voce tare programările pe acea zi, face 
câteva anunţuri legate de evenimente de caritate care au 
nevoie de voluntari, după care, cu obișnuitul lui îndemn de „La 
treabă, băieţi!”, dă liber fiecăruia pentru sarcina atribuită. 

Primele câteva ore ale dimineţii, Danny le petrece împreună 
cu Râul și Edward, pieptănând zonele de picnic din jurai lacului 
după deșeuri și resturi menajere, aranjând tufișurile care dau să 
pătrundă pe alei și culegând mizeria rezultată prin gardurile de 
sârmă în urma spălării terenurilor sportive. Chiar dacă Danny 
are treizeci și cinci de ani, asta e prima slujbă adevărată din 
viaţa lui și, deși uneori îl doare tot corpul, lui îi place ceea ce 
face și îi place cum se simte. 

La mijlocul dimineții pornesc înapoi spre clădirea 
administrativă și Danny își cumpără o cafea de la cantină, o 
duce afară și se postează la umbra unui copac ca să-și fumeze 
cea de-a doua ţigară, în astfel de momente îi place să fie singur, 
nederanjat de la savurarea ţigării de zgomotul conversaţiilor. 
Deasupra lui, copacul mare miroase a proaspăt și a verde, 


indiferent la fuiorul subţire de fum pe care el îl suflă în sus. În 
lumina tot mai puternică frunzele tremură mângâiate și încălzite 
de soare. Afară e tot mai cald, dar o ușoară briză mai înmoaie 
din ameninţarea căldurii. Urmărește cu privirea două fete care 
trec pe biciclete în apropiere și le ascultă vocile pline de râsete. 
Brusc are senzaţia că trăiește într-un loc mare, că în capul lui 
există suficient spaţiu pentru a construi acolo orice ar vrea să 
însemne viitorul propriu. Asta îi dă o senzaţie de seninătate, așa 
că își înalţă privirea spre baldachinul frunzelor de deasupra, prin 
umbra cărora razele de soare încearcă să pătrundă. Frunzele 
sunt îndulcite și șlefuite de lumina soarelui, iar el se gândește 
din nou la pielea Ramonei și la aroma trupului ei din momentele 
de la granița dintre somn și trezie. lubirea ei i se pare o 
binecuvântare mai mare decât ar fi crezut posibil, așa că, din 
recunoștință, trage un ultim fum din ţigara neterminată și o 
stinge în praful de pe jos cu talpa piciorului. 

După pauză i se cere să o ajute pe Jolie Peters în grădina de 
trandafiri, care a fost săpată sub ferestrele biroului președintei. 
Munca nu presupune cine știe ce gândire, în afară de a executa 
cu exactitate ceea ce experta îi cere, în vreme ce ea se agită în 
jurul trandafirilor, mișcându-se cu graţie printre ei cu spray-urile 
și foarfecă ei. O urmărește cum ridică florile grele și deschise 
pentru a le inspecta cu severitate, ca o mamă care cercetează 
cât de sănătoși sunt copiii ei, și pentru o secundă imaginea îl 
face să se gândească la propria lui mamă, dar amintirea nu-i 
provoacă cine știe ce nostalgie și nici nu are cine știe ce 
însemnătate. Uneori Jolie îl trimite la magazie după un alt spray 
sau după un anumit îngrășământ. Danny încearcă să discute cu 
ea, ca să-și arate admiraţia pentru talentul ei și să-i spună că 
trandafirii arată minunat. 

Femeia își înalță capul și aruncă o privire spre el. 

— Nu știi nimic despre trandafiri, Danny - asta-i sigur. Altfel ai 
ști că nemernicii ăștia mici sunt în rahat rău de tot. 

— Scuze, rostește el. 

— Nu-ţi face griji. Ai copii, Danny? 

O secundă se gândește dacă să-i spună despre copil. 
Mărturisirea îi stă chiar pe vârful limbii, dar în cele din urmă își 
înghite vorbele, înfricoșat de faptul că menţionarea unui 
asemenea eveniment prea devreme ar putea aduce ghinion, așa 
că se mulțumește să clatine din cap și să se sprijine de coada 


săpăligii pe care a fost instruit cum s-o folosească cu delicateţe 
în jurul paturilor de flori. 

— Ei bine, trandafirii ăștia de aici sunt ca un copil bolnav și 
dacă vei avea vreodată un copil bolnav vei înţelege ce spun. 
Dacă vântul bate un pic prea tare, răcesc. Dacă le uzi capetele, 
capătă pneumonie. 

El îi urmărește mâinile cu pete maronii de vârstă prinzând 
cupa striată cu negru și pistruiată a unui trandafir, apoi dând la 
o parte o șuviţă de păr cărunt care îi căzuse peste faţă. 

— Niciodată vreun copil bolnav nu m-a îndurerat mai tare ca 
ăștia. Fungi, pete - tot ce vrei, au de toate. Dacă ar fi după 
mine, i-aș scoate pe toţi din pământ. Mai sunt și niște copii 
răutăcioși, nu te lasă niciodată să îi atingi fără să te înțepe cu un 
ghimpe. 

— Și-atunci de ce nu vă descotorosiţi de ei? Ca să nu mai 
simţiţi durerea. 

— Sunt preferaţii ei, răspunde ea, arătând cu foarfecă înspre 
fereastra președintei. Se pare că nimic nu-i place mai mult 
decât să se uite la trandafirii ei de la fereastră. Ei bine, să vină 
ea și să-i îngrijească. Atunci ar schimba melodia. 

— Așa, așa, spune el, neștiind dacă e bine să zâmbească. 

Mai târziu, când termină de ajutat și pleacă mai departe, ea îl 
strigă din spate: 

— Danny, să n-ai parte niciodată de un copil care te 
îndurerează. 

El își ridică săpăliga în chip de înţelegere și o salută de la 
revedere, dar pe măsură ce se îndepărtează în mintea lui 
încearcă să se formeze o imagine confuză și dezlânată cu roţi 
care se învârt și degete pătate, cu somnuri chinuite și 
înșelătoare, cu turnuri înalte înecate în buruieni, așa că trebuie 
să fluiere ca să se descotorosească de ea. 

La ora prânzului se îndreaptă spre Field House unde, în 
vestiare, membrii echipei deja se schimbă și glumesc între ei. În 
fiecare vineri au voie să folosească terenul principal timp de o 
oră. În anul precedent au fost nevoiţi să joace pe unul din 
terenurile exterioare, așa că acum sunt cu toţii recunoscători că 
nu mai au parte de soarele torid de după-amiază. Se lovesc 
palme una de alta și se dau palme pe spate - uneori el are 
senzaţia că ritualurile sunt la fel de importante precum jocul în 
sine. Ca și cum astfel de gesturi i-ar ajuta să se autoprotejeze 


faţă de modul caraghios în care joacă pe teren. Așa că au loc 
multe întinderi de braţe și îndoiri de genunchi și bandaj are a 
vechilor locuri slabe cu bandaje. Râul își face cota lui obișnuită 
de zece flotări urmate de rutina rotirii braţelor care ameninţă să 
decapiteze orice coleg aflat prea aproape, în vreme ce Cedric 
folosește oglinda ca să-și poziţioneze bandana pe locul exact de 
pe capul lui chel și lucitor. Kenny soarbe dintr-o băutură 
energizantă de culoarea lămâilor verzi și din când în când își 
umflă obrajii. Doar Edward stă jos tăcut și nemișcat. Cineva îi 
pasează mingea și el o așază pe coapsă câteva secunde înainte 
de a o rostogoli încet în sus și în jos pe picior, folosindu-se de 
palma mâinii. 

Lester, probabil cel mai slab jucător dintre ei toţi, este 
animatorul echipei și îi cheamă să facă roata. Nimeni nu se mai 
joacă, și fiecare face un lanţ al braţelor și se apleacă spre 
centrul cercului, ascultând vorbele rostite pe tonul serios al unei 
predici. 

— Marcaţi-vă omul îndeaproape, staţi cu el - dacă iese de pe 
teren ca să facă pipi, duceţi-vă cu el. Să simtă nemernicul 
răsuflarea voastră fierbinte în ceafă. Să fiți în faţa lui 
permanent. Dar, Râul, fără greșeli personale și fără aruncări 
libere. Păstrează-ţi calmul, omule! Și aveţi grijă la Eamon 
O'Sullivan - nemernicul ăla e tot doar coate și vânt. Jucaţi calm, 
faceţi-vă jocul și n-avem cum să pierdem. Danny, lasă mingea 
să alerge, spune el în vreme ce mâinile lui imită un joc rapid de 
pase, deși pentru o fracțiune de secundă ele arată mai degrabă 
a ștergătoare de parbriz. Şi daţi-i mingea lui Edward - așa e, 
fiule? Edward dă din cap și schițează un zâmbet. În coș, Edward, 
de fiecare dată. În nenorocitul ăla de tomberon de pâine. 

Când ajung pe teren, echipa adversă e deja acolo și 
exersează pasele. Sunt câteva pâlcuri de spectatori - câţiva 
studenţi singuratici căutând un loc răcoros unde să stea 
neobservaţi și câţiva membri ai echipei de baschet a colegiului 
care se antrenează pe terenul alăturat. Lui Danny nu-i place să-i 
vadă acolo, căci în imaginaţia lui aude deja râsetele lor și 
exclamaţiile de mirare simulată la greșelile lor copilărești, 
încurajările lor ironice atunci când înscrie cineva un coș. Apoi 
privirea lui o surprinde pe Ramona șezând în apropiere de linia 
de centru, cu punga care conţine masa de prânz în poală. Danny 
se duce imediat într-acolo, iar ea îi spune că nu poate să 


rămână tot meciul. 

— Doar atât cât să vezi cum mă fac de râs, spune el. Ea nu 
răspunde, ci se uită pe după umărul lui. El vrea să o 
mulţumească. O să discut cu părintele Mulryne sâmbătă 
dimineaţă. l-am promis că îl ajut o oră la antrenamentul de 
fotbal al puștilor. După aceea vorbesc cu el. 

— Mult noroc, replică ea, astfel încât el nu mai știe dacă se 
referă la joc sau la presupusa discuţie cu preotul. 

Meciul pare însoţit de o coloană sonoră proprie. Se aud pe 
fundal gemete și respiraţii întretăiate, nume strigate cu voci 
ascuţite și insistente, iar peste toate astea se înregistrează 
păcănitul constant al mingii și plescăiturile și scârțâielile 
ascuţite ale tălpilor pantofilor de sport frecate de dușumeaua 
sălii. Doar din când în când se mai aude și fâșâitul moale al 
mingii trecute prin plasă. Așa cum era de așteptat, se aud și 
râsetele jucătorilor din echipa colegiului, dar și exploziile lor 
exagerate de aplauze ironice atunci când jucătorii de pe teren 
dau accidental dovadă de talent în joc. Doar Edward este imun 
la răutăţile lor și se mișcă pe teren ca o fantomă zveltă și agilă a 
unui jucător profesionist, evadând din încercările de clenci ale 
adversarilor ca și cum ar fi un spectru, alcătuit doar din bucățele 
de reflexe și talent instinctiv. 

Conștient de prezenţa Ramonei, la început Danny încearcă să- 
și facă propriul joc, să adauge mișcărilor lui o anumită eleganţă 
decorativă, dar știe că nu poate menţine o astfel de atitudine 
prea mult, așa că revine rapid la ceea ce i s-a cerut să facă și îi 
pasează mingea cât poate de devreme și de des lui Edward. In 
jocul acestuia se vede frumuseţea - e limpede că ar fi putut face 
parte dintr-o echipă de colegiu, iar în cadrul acestui meci el intră 
treptat în elementul propriu, mișcându-se după o muzică 
proprie, uitând pentru o vreme că face parte dintr-o categorie 
inferioară a populaţiei și îngăduindu-și să plutească pe teren, să 
se predea amintirilor unor alte meciuri din alte locuri. Echipa 
adversă nu are ripostă, dar după primul time-out jocul lor devine 
mai dur, iar când primește mingea într-un colţ al terenului, 
Edward este izbit cu atâta violenţă în spate de către O'Sullivan, 
încât aproape că se prăbușește peste primul rând de scaune. 
O'Sullivan își ridică braţele într-o simulare a unui gest de scuze, 
infirmat de rânjetul de pe chip. Membrii echipei colegiului îl 
huiduie și el le arată degetul mijlociu ridicat în sus. 


— A căzut! strigă el, fără vreo ţintă anume. Trebuie doar să te 
uiţi la el și cade din picioare. 

— Las-o mai ușor, omule! îi răspund voci din jurul terenului. 

Alţii îl ajută pe Edward să se ridice. Când jocul se reia, Edward 
cere mingea, se apropie intenţionat de O'Sullivan, scoate 
umărul în afară, fentează, după care trece pe lângă adversar cu 
o mișcare fluidă și rapidă. O'Sullivan se împiedică, prins pe 
picior greșit și se face roșu ca racul, după care îngenunchează, 
chipurile pentru a-și lega șireturile de la încălțăminte. 

Jocul devine din ce în ce mai dur, mai brutal decât a văzut 
vreodată Danny, demonstrând o latură care pentru el e nouă și 
urâtă. Coatele și genunchii sunt ridicaţi sus, fiecare minge este 
aprig disputată, iar jocul se transformă într-o serie de întreruperi 
și reluări, o cacofonie de greșeli personale și strigăte. Când 
Edward se întinde ca să primească o pasă scurtă în centrul 
zonei, O'Sullivan îl trântește la podea, apoi se postează 
deasupra lui, strigându-i să se ridice în picioare. În primele clipe 
Edward zace acolo, fără să se miște sau să răspundă, după care 
sare în picioare și lovește mingea cu forţă în burta lui O'Sullivan, 
făcându-l pe acesta să icnească de durere, după care se lasă cu 
pumni și ghionturi generalizate, cu jucătorii venind în fugă de 
peste tot, fără ca cineva să mai fie sigur dacă insurgenții vin ca 
să facă pace sau ca să participe la război. În vreme ce se luptă 
ca să-și recapete răsuflarea, O'Sullivan încearcă să-și croiască 
drum înspre Edward, dar Danny reușește să se interpună între 
cei doi. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Eamon, e doar un joc! Lasă-l 
pe puști în pace. 

— Dă-te din calea mea, Danny, înainte de a te bate. 

— Nimeni nu bate pe nimeni. Calmează-te, pentru numele lui 
Dumnezeu! 

— Este un nemernic care vrea doar să se dea mare! Hai să 
vedem cât este de bărbat! ţipă O'Sullivan, încercând să-l dea pe 
Danny deoparte ca să ajungă la prada lui. 

Fără a se mai gândi, Danny îl lovește pe O'Sullivan tare în 
obraz cu pumnul, după care, în secundele care urmează și în 
care O'Sullivan este încetinit de pumnul primit, mai multe braţe 
ale propriilor colegi îl trag pe Danny în spate, iar fluierul 
arbitrului se aude ca un scrâșnet continuu care anunţă 
terminarea meciului. Brusc, Danny își aduce aminte de Ramona 


și, când se uită disperat înspre scaunele spectatorilor, o vede 
plecând. O strigă, dar fie ea nu aude, fie a ales să-l ignore, căci 
se grăbește spre ieșire fără să mai privească înapoi. Acum se 
aude iarăși vocea lui O'Sullivan: 

— Să nu dai niciodată într-unul dintre ai tăi. Să ţii minte asta. 

— Ce dracu’ vrei să spui, Eamon? Edward e de-al meu - în caz 
că n-ai observat jucăm în aceeași echipă. Te-ai uitat la Bandele 
din New York sau ceva de genul ăsta? Revino la realitate! 

În furia lui are vrea să spună mai multe, dar se gândește la 
Ramona, așa că o ia la fugă spre vestiar, amintindu-și la fiecare 
pas vorbele ei despre un bărbat care nu ridică niciodată mâna, 
care știe cum s-o trateze frumos, așa că se strâmbă amintindu- 
și ce a făcut. Ar trebui să se ducă după ea acum și să-i explice? 
Treptat însă, gândul la o încercare de discuţie în cadrul restrictiv 
al bibliotecii, la încercarea de a rosti lucruri importante în șoaptă 
îl determină să ezite, până ce ajunge să își spună singur că ar fi 
mai bine să amâne totul până seara. 

În vestiar, echipa susţine că a învins, făcând totul să sune ca 
o bătălie câștigată și retrăind momentele-cheie ale meciului prin 
lentilele distorsionate ale imaginaţiei aprinse a fiecăruia. |! 
întâmpină toţi ca pe un erou, adunându-se în jurul lui, cu braţele 
fluturând spre el, apoi cu palmele construind un soi de piramidă 
a gratulării reciproce. Danny se uită dincolo de ei, acolo unde 
Edward se schimbă rapid și intră la duș înaintea tuturor. Mai 
târziu dă de el pe coridor, unde Edward își ia o Cola de la aparat. 
În vreme ce Danny se caută prin buzunare după monede, 
Edward bea încet din cutie, apoi o îndreaptă spre el. 

— N-am nevoie de cineva care să se bată pentru mine, 
rostește el încet. Mă descurc și singur. 

Înainte ca Danny să se gândească la o replică, Edward își 
aruncă geanta peste umăr și pleacă. Când Danny își introduce 
monedele în aparat, acesta i le înghite dar nu-i oferă nimic în 
schimb, așa că, de frustrare, el se apucă să lovească bucata de 
metal cu pumnul. 

— Încă te mai baţi, Danny băiete? întreabă Cedric venind spre 
el pe coridor. 

— Mi-a luat banii și nu mi-a dat nimic înapoi. 

— Probabil că e femeie, spune Cedric înainte de a retrage 
monedele apăsând un buton. Lasă-mă pe mine să încerc. 

Se aude pocnetul moale al cutiei care cade și Cedric 


zâmbește când îi dă cutia lui Danny, apoi îl bate ușurel pe spate. 

Însă el vrea o ţigară. O ţigară mai mult ca orice altceva. Dacă 
ar fi să fumeze una acum, însă, și-ar încălca propriul program, 
așa că soarbe din Cola și încearcă să-și spună că atâta e 
suficient. 

După-amiaza se târăște lent într-o secvenţă de treburi sordide 
care îl frustrează și îl fac nerăbdător să o vadă pe Ramona. 
Încearcă să exerseze și să perfecţioneze ce vrea să-i spună, dar 
vorbele i se amestecă în minte, așa că decide că ar fi mai bine 
să evalueze corect situaţia înainte de a se fixa asupra unei 
abordări. Lucrează cu Râul și Edward, dar nu se face nicio 
referire la ceea ce s-a spus în acel coridor, iar el e prea 
preocupat cu propriile griji ca să mai construiască poduri de 
legătură, și, în plus, e puţin mânios că individul a socotit cu 
atâta dispreţ eforturile lui de a fi de ajutor, o intervenţie care lui 
personal i-a provocat numai neajunsuri. Căldura s-a întețit 
puternic între timp și totul pare încadrat de o lumina care pare 
să-i facă tâmplele să pulseze. 

Când ajunge acasă, temperatura de afară s-a mai domolit, iar 
Ramona șade deja pe veranda mică, cu pantofii daţi jos din 
picioare, și bea dintr-o cană de ceai la gheaţă. In vreme ce el se 
apropie, chipul ei este umbrit, expresia de pe faţă e incertă și 
Danny are senzaţia că intră orbește în câmpul de forţă al 
dispoziţiei ei nesigure. 

— Bună, rostește ea neutru când el ajunge la baza scării. 

— Bună, răspunde Danny, uitându-se la fața ei după un 
răspuns. 

Apoi, în tăcerea stingheritoare care urmează, chiar înainte de 
a avea timp să se gândească la asta, cuvintele îi ţâșnesc de pe 
buze: 

— Îmi pare rău, Ramona, chiar îmi pare rău. Lucrurile s-au 
încins puţin. 

— Am văzut, replică ea, petrecându-și mâna prin coama 
neagră a părului. 

— A fost doar o chestie între bărbaţi. Un moment încins. 

Tace și rămâne să o urmărească cum își bea ceaiul. 

— Chestii de bărbaţi? Mie mi s-a părut că l-ai lovit destul de 
tare. 

El stă la baza scării ca un băieţel și nu știe ce să mai spună. 

— Fă-ţi dușul, zice ea, cina e aproape gata. 


Ajuns sub duș, Danny își sprijină palmele de faianţă și își 
apleacă trupul înainte ca apa să i se scurgă pe spate. Frustrarea 
acumulată în el îl face să împingă tare în zid, ca și cum ar 
încerca să îl dărâme. Se gândește la lac, la cum ar fi să înoate în 
el. Apa e întotdeauna rece, spune Amie, chiar și în cele mai 
fierbinţi zile. Poate că într-o zi va accepta oferta lui de a merge 
la pescuit. Brusc îi place ideea de a fi undeva, departe, în zorii 
zilei, când ceţurile te ascund de realităţile dure ale zilei care 
urmează, și singurele sunete care se aud sunt cele ale valurilor 
care clipocesc sparte de prora bărcii. Işi vâră capul sub apă și o 
lasă să-i curgă peste scalp. Insă în vreme ce apa spală sudoarea 
acumulată în cursul zilei, el resimte și eroziunea siguranţei cu 
care începuse acea zi. Acum totul pare fragil, construit pe 
nisipuri mișcătoare, iar pe el îl înfricoșează cât de repede a 
dispărut viziunea lui despre un viitor asigurat. Se gândește la 
fundaţii, la câte a încercat pentru a-și construi o viaţă, iar ca 
întotdeauna când gândește așa, prin el trece un fior de neliniște. 
Apa începe să se răcească, dar el rămâne pe loc și simte din nou 
că e urmărit, că în fiecare clipă ochi răi și nevăzuţi își fixează 
privirea asupra lui. Gândul este însoţit de arsura atroce a fricii, 
așa că, în vreme ce oprește apa, picăturile de pe trup cad în 
cadă cu o senzaţie și mai intensă de tortură de sine. 

Cum de a putut să fie atât de idiot încât să ridice mâna în 
prezenţa ei? Amintirea dureroasă îndepărtează orice alt gând, și 
Danny își apasă ochii cu prosopul, ca și cum gestul ar putea 
bloca durerea. Se gândește la nopţile în care a auzit-o scâncind 
în somn, își amintește de primul moment în care a înţeles ceea 
ce ea nu a mărturisit niciodată, când a întins mâna ca să ia o aţă 
din părul ei și a văzut-o cum se strâmbă și cum se îndepărtează. 
In acea clipă a înţeles totul, iar după aceea, când ea a plâns, el 
a implorat-o să-i povestească, dar chiar și atunci Ramona a 
dezvăluit foarte puţine, ca și cum amintirea ar fi însemnat să 
retrăiască durerea și rușinea. Trei ani a stat ea cu fostul ei 
partener, iar acum Danny e din nou furios, spunându-și că doar 
dacă o iubește suficient de mult o va putea face să uite cu 
timpul, că viitorul lor va șterge amintirile care o determină să 
scâncească în somn. Şi mai e furios că e în stare să facă ceva 
atât de stupid care să o determine pe ea să-și amintească încă o 
dată. 

Işi spun puţine în cursul mesei, dar în acele puţine lucruri se 


spune, de fapt, totul. El ezită să pomenească din nou de 
părintele Mulryne, deoarece jocul lui ar fi prea evident, dorinţa 
lui de a-și pune cenușă în cap prea transparentă. Ca atare, când 
vorbește, nu se referă decât la chestiunile banale din acea zi. 
Mai târziu, ea îl anunţă că e obosită și vrea să se culce devreme, 
dar nu-l invită ca s-o urmeze, așa că el se așază pe verandă cu o 
bere și își amintește de acea zi, încercând să o abordeze din 
unghiuri diferite, astfel încât să redescopere locul perfect unde 
ar vrea să se găsească. Insă călătoria mentală îl poartă mai 
departe decât vrea el să meargă, așa că se trezește hălăduind 
din nou într-un labirint de străzi înguste, în reședințe bântuite de 
vânt care împestrițează coasta muntelui și se ridică precum 
niște glugi peste marginea orașului de dedesubt. incearcă să 
alunge viziunea cu un gât zdravăn de bere, dar aceasta are un 
gust amar, așa că își spune că se va duce la culcare acum, se va 
furișa lângă căldura Ramonei, își va strecura mâna în jurul 
pântecului ei bombat și va spera ca ea să nu-i respingă mâna, 
să îl lase să îmbrăţișeze un ţinut nou și mai bun. 


Așa cum promisese, sâmbătă de dimineaţă îl ajută pe 
părintele Mulryne cu școala lui de fotbal pentru copii de pe 
terenurile colegiului. Ca întotdeauna, i se pare bizar să-l vadă pe 
preot fără hainele lui negre obișnuite, într-un trening albastru, 
cu părul cărunt în dezordine căzându-i pe faţă când trupul lui 
masiv se lansează în câte o cursă care, pe măsură ce viteza 
crește, pare să dea impresia că preotul e pe cale să se 
prăbușească în faţă, ca un soi de copac gigantic doborât în 
pădure. Mulryne compensează lipsa lui de cunoștințe despre joc 
cu entuziasmul pe care îl generează când flutură din braţe în 
chip de salutare a celor mai mărunte izbânzi acumulate, iar 
haosul potenţial al sesiunii de antrenament este punctat și adus 
la ordine de sunetele autoritare ale fluierului său. Copiii - băieți 
și fete - răspund printr-o concentrare serioasă și prin efort. Lui 
Danny îi place Mulryne, socotește că a fost mereu amabil cu el 
de-a lungul anilor, a dovedit interes faţă de el, dar nu l-a agasat 
niciodată cu prea multe întrebări, ghicindu-i, corect, ezitarea în 
a mărturisi despre familia sau trecutul lui. 

ÎI ajută pe preot cu antrenamentul, organizând exerciţiile de 
pase și arbitrând câteva din joculeţele de practică. Ca 
întotdeauna, sesiunea se încheie cu un meci în toată regula, cu 


Mulryne la conducere, iar faţa lui ridată devine și mai brăzdată 
din pricina strădaniei de a menţine ritmul jocului. Jucătorii 
vânează mingea la grămadă, ajungând repede să uite poziţiile 
alocate, în vreme ce dinspre tribune o mână de părinţi își 
încurajează progeniturile. Mingea ricoșează de la un picior la 
altul ca într-un joc de pinball. După ce meciul se va sfârși, va 
discuta cu părintele Mulryne ca să vadă ce poate fi întreprins 
pentru nuntă. Poate un eveniment mic, privat, cu o mână de 
prieteni alături. Fără dat în bărci, fără fotografii. Totul ar putea 
ieși bine. 

După ce se aude fluierul final, Danny ajută la strângerea 
mingilor de la copii și pune mingile într-o plasă. Işi spune că 
Mulryne va înţelege de ce anume este nevoie. Se uită la preot 
cum bea apă dintr-o sticlă, apoi se șterge la gură cu dosul lat al 
palmei. Însă tocmai când vrea să se îndrepte spre el, se aude 
zgomot de voci ridicate și mânioase, și doi copii apar din 
lateralul tribunelor certându-se într-o dispută care devine tot 
mai animată. 

— Hei, hei! strigă Mulryne la ei. În vreme ce se grăbește spre 
cei doi băieţi, apa i se scurge din sticla ţinută în mână. Ce 
Dumnezeu se petrece aici? 

— Mi-a luat jambierele, izbucnește băiatul mai scund dintre 
cei doi. 

— Sunt ale mele, insistă celălalt băiat. 

— Nu, nu sunt - mi le-a cumpărat tata săptămâna trecută. 

— Mă faci mincinos? se miră băiatul mai mare, întorcându-se 
brusc spre acuzatorul lui și adoptând o postură agresivă a 
corpului său subţire. 

— Staţi așa, băieţi, staţi așa, spune Mulryne, intrând între ei. 
Nimeni nu face pe nimeni în vreun fel, Marvin. Dacă veţi înceta 
să mai ţipaţi, o rezolvăm. Acum, Roddy, spune-mi ce se petrece. 

— Mă face mincinos, zice Marvin din nou, ca și cum acum asta 
era chestiunea principală. 

— Lasă-l pe Roddy să vorbească, Marvin - o să ai și tu imediat 
ocazia. 

Marvin se îndepărtează de acuzatorul lui ca să-și demonstreze 
indiferența faţă de orice ar avea de spus celălalt băiat, și se 
concentrează să preseze iarba cu piciorul, ca și cum ar fi vrut să 
omoare vreo insectă nesuferită. 

— După meci, îmi strângeam lucrurile și nu mi-am găsit 


jambierele. Apoi l-am văzut pe Martin băgându-le în geanta lui, 
spune Roddy. 

Băiatul mai mic joacă tare, clamându-și dreptul asupra 
posesiunilor lui, dar în mod clar e supărat, aproape de izbucnit 
în plâns. 

— Ce fel de jambiere sunt, Roddy? întreabă Mulryne. 

— Nike, de culoare alb cu negru. 

— Arată-mi jambierele, Marvin. 

Pentru o secundă, celălalt băiat ezită, apoi își ia privirea din 
pământ și și-o îndreaptă undeva departe, părând că se gândește 
să o ia la fugă. Inmânează jambierele cu un gest exersat de 
dispreţ tăcut, în continuare fără să se uite la cineva. 

— Astea arată ca jambierele tale, Roddy? întreabă Mulryne, 
ţinând obiectele în aer, în fața băiatului, în vreme ce acesta dă 
din cap. Ești sigur? 

— Și eu am jambiere Nike, rostește brusc Marvin. Am 
jambiere Nike, mi le-a luat fratele meu. Îl puteţi întreba pe el. 

— E o pată de iarbă în capătul uneia dintre ele, unde am făcut 
o deposedare prin alunecare, spune Roddy. 

— Așa arată? întreabă Mulryne, iar când băiatul răspunde 
afirmativ, îi dă jambierele, apoi îi face semn să plece cu un gest 
al capului. 

— La naiba, omule! izbucnește Marvin, aruncându-și teatral 
geanta la pământ. Am o pereche exact ca aia, așa că dacă nu e 
a mea, atunci cineva mi-a furat-o. 

— la-o mai ușor, fiule, spune Mulryne. E o greșeală ușor de 
făcut - arată toate la fel. La următorul antrenament am să 
întreb dacă nu ţi le-a văzut careva pe ale tale. 

li oferă băiatului să bea din sticla de apă, dar e refuzat fără 
cuvinte. Apoi Mulryne înconjoară umerii băiatului cu braţul și 
pleacă împreună de-a lungul terenului. Danny îi urmărește 
mergând, cu preotul copleșindu-l pe băiat prin statură, și decide 
că se va duce la casa parohială mai târziu în cursul săptămânii 
următoare și va ridica problema nunții în intimitatea acelui loc. 
Acum nu era momentul să discute așa ceva. E mai bine așa, 
oricum, pentru că are mai mult timp la dispoziţie ca să se 
gândească la ce anume să spună și să priceapă cum să pună 
problema fără să-l invite pe preot să pună întrebări la care el nu 
știe cum să răspundă. Apoi, înainte de a pleca, se răsucește pe 
călcâie și se uită fix câteva clipe în capătul îndepărtat al 


terenului, unde preotul stă cu băiatul la umbra copacilor. 

— Cum a mers cu părintele Mulryne? întreabă Ramona când 
el ajunge acasă. 

Zărind așteptarea din ochii ei, Danny răspunde: 

— Nicio problemă, nicio problemă. 

— Ce a spus, Danny? Ce a spus? 

— E fericit să o facă. N-am avut ocazia să discut despre dată, 
deoarece a intervenit ceva - o urgenţă sau ceva asemănător - și 
el a trebuit să plece. Dar o s-o facă, nicio problemă. 

— Și putem folosi capela colegiului? 

— Da, putem. 

— Dar n-ai avut ocazia să fixezi o dată? 

— Nu, dar o să mă întorc ca să mă văd cu el când e mai liber 
și atunci fixez. 

— O să vrea să vorbească cu noi amândoi, nu? 

— Categoric, dar mai întâi trebuie să aranjez eu câteva detalii 
cu el. 

— Nu putem aștepta prea mult, spune ea, bătându-se ușor 
peste burtă. Vreau să mai încap într-o rochie. l-ai spus de copil? 

Nu, am crezut că e mai bine să nu spun nimic. 

— De ce, ţi-era rușine? întreabă ea, zâmbindu-i. 

Drept replică el o îmbrățișează, ţinând-o strâns dar fără 
apăsare, deoarece e tot mai conștient de copilul care crește în 
ea. Copilul lui. Ar vrea să-i spună că totul o să fie bine, că nu are 
de ce să se teamă, dar în vreme ce inspiră aroma ei și simte 
mângâierea părului ei pe obraz, știe că mai degrabă el are 
nevoie să audă astfel de cuvinte, așa că se mulțumește să o 
sărute pe păr și se afundă în ciudăţenia ei minunată. Este 
ciudăţenia pe care el crede că n-o să o poată socoti niciodată ca 
fiind de drept a lui dacă va fi să-și petreacă tot restul vieţii 
alături de ea. Nu este vorba doar de frumuseţea corpului ei gol 
care îl fascinează, ci de tot ceea ce alcătuiește fiinţa ei și care e 
atât de diferită de el. Se regăsește în patina pielii ei, în atracţia 
profundă a ochilor ei căprui care par să deţină invitaţia de a 
pătrunde într-un univers mai bogat, în timbrul vocii ei, în 
micimea mâinilor ei, în felul cum răsună numele ei rostit de el și 
care exercită asupra lui un magnetism constant. 

— Ce-ar fi să mergem la plajă mâine? propune ea. Mergem cu 
mașina până la plajă - n-am mai fost acolo de nu știu când. Și 
vom putea discuta - avem multe de plănuit în legătură cu 


nunta. 

— Nu crezi că ar trebui să așteptăm până ce vorbesc cu 
părintele Mulryne ca să aranjez totul? 

— Nu, ai spus că nu e nicio problemă și sunt atâtea lucruri la 
care trebuie să ne gândim. Nu cred că ai nici cea mai mică idee 
ce înseamnă o nuntă, Danny. 

El îi dă drumul din îmbrăţișare și încearcă să-i netezească 
firele sârmoase ale părului, încearcă să o liniștească. 

— La plajă ar fi frumos, spune el, apoi ezită. Ascultă, Ramona, 
îmi doresc o nuntă drăguță, dar nu cred că ar trebui să dăm pe 
dinafară. Trebuie să economisim pentru o locuință mai mare și 
vor fi o groază de cheltuieli cu copilul. 

— Vrei să-mi oferi o nuntă de doi bani, Danny? întreabă ea, 
dar cu o voce liniștită. 

— Vreau să fie drăguță, cu adevărat drăguță, dar liniștită, fără 
nicio extravaganţă. 

— Nu crezi că merit să mă vadă lumea? 

Dar el vede zâmbetul din ochii ei și știe că îl tachinează, așa 
că intră în joc. 

— Nu, ești așa de urâtă că poate ar fi mai bine să porți văl sau 
mască. 

Ea îl împunge în coaste cu cotul, iar el se simte în acea clipă 
fericit cum nu s-a mai simţit vreodată. 

— Deci ai de gând să mă jupoi acum, nu? spune el, mângâind 
șoldul ei. Ar fi bine ca acest copil să fie chipeș ca tatăl lui sau ai 
dat de belea. 

— Cum să-i spunem, Danny? Dacă e băiat ce zici de Ruben? 

— Şi dacă e fată? 

— Cred că e băiat - simt că e băiat. Nu vrei un nume irlandez? 

— Nu, nu avem nevoie de un nume irlandez. Ruben mi se 
pare foarte bun. 

O ia de mână și ies afară, unde se așază la umbra verandei. 
Dincolo de peluză, vecinul lor George își spală mașina cu 
tracţiune integrală. Radioul mașinii e pornit și muzica plutește 
alene peste iarbă în fragmente vag cunoscute, înmuiate de 
distanță. Danny nu dă drumul mâinii ei nici când ea se așază pe 
fotoliul de răchită, cu picioarele îndoite sub ea. George îi vede și 
flutură buretele plin de săpun în aer. Mâna lui strânge accidental 
buretele și scoate mici bule de săpun care sunt atinse brusc de 
o rază de lumină. 


— Aţi luat o pauză? strigă el, iar ei dau din cap în chip de 
răspuns. Ce bine de voi, mai ţipă George, după care se întoarce 
la spălatul și curățatul lui. 

Metalul mașinii pare o oglindă solidă a cerului. 

Duminică fac drumul de o oră până la plaja Cocoa și își aruncă 
pantofii din picioare imediat ce pășesc de pe asfalt pe nisipul 
fierbinte și argintiu care li se strecoară între degete. Valurile 
molatice cu creste albe lasă impresia de răcoare, iar în aer adie 
o briză blândă care mai temperează din stresul căldurii. Danny 
își dă brusc seama că e iarnă și, fără a putea să oprească 
gândul, se întreabă cum trebuie să fie acolo, în vechiul loc - 
perdeaua cenușie de ploaie, vântul aspru și rece care bântuie 
prin labirintul străzilor înguste -, și îl apucă un fior. 

— Ţi-ai văzut moartea cu ochii? întreabă ea. 

El încearcă să zâmbească și întinde carpeta pe nisip. Ea 
deschide răcitorul, îi dă lui o Cola, iar el își apasă cutia 
nedesfăcută și rece pe buze. La mică distanţă în faţa lor șade o 
familie cu doi copii mici. Tatăl a săpat o gaură mare în nisip cu o 
lopăţică de plastic, iar copiii fug repede până la apă ca să-și 
umple găleţile, apoi varsă apa în gaură, scâncind de frustrare 
când aceasta dispare aproape imediat absorbită de nisip. 
Ramona se uită fix la ei, iar el știe la ce se gândește ea, 
deoarece și prin mintea lui trec aceleași gânduri. 

— Ar fi bine să te uiţi cu atenţie, spune ea, ca să înveţi cum se 
construiesc castele de nisip. 

— O să construiesc cele mai bune castele de nisip pe care le 
vei vedea vreodată, cu turnuri și turle, iar pe toate turnurile vor 
fi steguleţe. Și vor avea șanț cu apă și un pod peste șanț. O să-l 
construiesc mai aproape de mare, ca fluxul să umple șanțul. 

— Așadar ești expert în castele de nisip? 

— Toţi băieţii sunt experţi în castele de nisip. 

— Ai avut parte de vacanțe la mare când ai fost copil? 

— O singură dată - m-au dus în sud într-o tabără comunală de 
vară. Nu prea aveam vacante. 

— Mama ta va dori să vină la nuntă, nu? O aducem cu avionul 
- sunt multe lucruri despre care vreau să o întreb; nu prea știu 
nimic despre familia ta. 

— Nu sunt sigur, Ramona, răspunde el, uitându-se fix la 
eticheta de pe cutia cu suc, ca și cum ar fi citit-o. Are viaţa ei, 
nu s-a simţit prea bine în ultima vreme. Cred că asta ar însemna 


prea mult pentru ea. 

— Ei bine, indiferent dacă vine sau nu, trebuie să o invităm - 
o lăsăm pe ea să decidă. Şi dacă nu va reuși, atunci, așa cum 
am mai spus, putem merge să luăm binecuvântarea în Irlanda, 
iar eu voi avea ocazia de a vedea unde ai crescut și de a-ţi 
cunoaște toate rudele. 

— Desigur, răspunde el, trecându-și degetele prin nisip. Ti-e 
foame? 

— Mi-e foame mereu. 

— Vrei să mergem ca să luăm ceva de mâncare? 

— In curând. Avem atâtea de pregătit pentru nunta asta. 

— Ar trebui să ocupăm o masă înainte de a începe iureșul, 
spune el, ridicând un pumn de nisip și lăsându-l să cadă ușor 
peste piciorul ei. 

Apoi se ridică și întinde mâna ca s-o ajute și pe ea să se 
ridice. Merg de-a lungul malului, iar Ramona ţipă de fiecare dată 
când un val ajunge la picioarele ei și când fac amândoi pași mari 
ca să scape de năvala apei. Danny simte soarele cald pe faţă, 
dar nu excesiv de cald. In vreme ce merg, uneori picioarele lor 
se scufundă în nisipul ud și moale, iar asta îl face pe Danny să 
se simtă brusc mai greu decât este în realitate. Trăirea clipei 
este ceea ce îl va scoate la liman, și nu obligaţia de a se 
întoarce în trecut. Se uită peste umăr, unde aproape imediat 
valurile le acoperă pașii, și se simte ușor și în siguranţă în 
dulcea îmbrăţișare a iubirii. 

Restaurantele și barurile de pe diguri sunt deja aglomerate. 
Se aude muzică live și zgomot de oameni care se răcoresc după 
o săptămână de muncă. Se așază la o masă de afară și 
comandă fructe de mare, după care urmăresc cu privirile 
bătrâni aplecaţi peste balustrada digului cum își cercetează 
instrumentele de pescuit. Uneori, bătrânii aruncă momeală în 
aer și pescărușii o înșfacă din zbor, după care se îndepărtează 
fără efort. După-amiaza se târăște leneșă înainte, iar timpul lasă 
impresia că nu mai are nicio forţă, cu rigiditatea normală a 
limbilor de la ceas redusă la niște gesturi vagi de indiferenţă. 
Doar zgomotele respirației mării și vocile ascuţite ale înotătorilor 
șocați brusc de un curent rece de apă marchează trecerea zilei. 
Când pleacă acasă la lăsarea serii, Ramona adoarme după 
câţiva kilometri, iar Danny se aranjează mai bine în scaun 
pentru plăcerea de a conduce. 


Șoseaua trece pe lângă șiruri aparent fără legătură de case și 
enclave de magazine și restaurante. Singura legătură este dată 
de logourile de neon ale restaurantelor fast-food, altfel totul 
fiind un șir nesfârșit de garaje și magazine de prezentare mașini, 
cu părţile frontale inundate de steguleţe și drapele; magazine 
de amenajări exterioare și furnizori de echipamente de grădină 
cu vase ceramice colorate în culori vii stivuite la porți; instalatori 
de piscine; magazine generale și mai multe pivnițe cu articole la 
reduceri. Un birou de avocatură cu aspect dărăpănat face 
reclamă pe ferestre la preţul divorțurilor. Lui Danny îi place 
ruperea de ritm, natura arbitrară a tot ceea ce vede, felul în 
care niciun lucru nu stă în coasta vecinului, felul în care există 
spaţii de respirat între limite de proprietate și nimeni nu este 
obligat să trăiască la marginea paranoiei altuia. Aici nu există 
interferenţe, ci doar întinderi cu margini difuze, iar dacă bogaţii 
au vilele lor de pe lacuri și comunităţile lor păzite, cu nume 
reflectând promisiunea unui stil de viaţă perfect, atunci e nevoie 
doar de bani pentru a trece prin portalul care face diferenţa. 

Dă drumul încet la radio și coboară geamul portierei ca să 
lase aerul nopţii să-i răcorească fața. Mai târziu în cursul serii se 
va duce la părintele Mulryne ca să fixeze o dată. Cu cât mai 
devreme cu atât mai bine, mai puţin timp ca lucrurile să se 
complice. lar în mintea lui mai e ceva, ceva care tot încearcă să- 
i vorbească, dar el nu e sigur, și trebuie să fie sigur, căci e vorba 
de ceva important. Ramona își rotește capul pe perna pe carea 
presat-o de geam și încreţește din nas, ca și cum ar vrea să 
strănute. A trecut foarte multă vreme, poate douăzeci de ani pe 
puţin, iar până acum Danny nu a simţit nevoia de așa ceva,nua 
trecut niciodată pragul unei biserici, cu excepţia înmormântării 
fetei lui Eamon O'Sullivan. Dar o parte din el îi spune că poate e 
lucrul cel mai bun de făcut, deoarece o nuntă reprezintă cel mai 
mare început nou în viață, iar o confesiune l-ar putea trece 
peste acel prag curăţat și gata să construiască viitorul. Simte 
transpiraţie pe mâini și își mușcă buza. Dacă ar putea fi sigur că 
asta trebuie să facă. Şi care se va simţi mai curat, mai merituos 
de iubirea ei, va avea mai mult dreptul de a fi tatăl copilului lor? 
Simte nevoia disperată de o ţigară, iar de frustrare suflă aerul 
cu putere în parbriz. 

— Ce e, Danny? întreabă ea. Ai obosit conducând? Vrei să trec 
eu la volan? 


— Nu, n-am nimic, răspunde el, uitându-se cum ea se freacă 
la ochi. 

— Când ajungem acasă ne culcăm devreme. Și eu sunt 
obosită; probabil că de vină a fost aerul ăla curat. 

Când ajung acasă lumina de afară e pe moarte și cele mai 
multe ferestre din blocul de apartamente sunt luminate. Când 
trec de intrare văd un paznic ajutând o femeie în vârstă să 
coboare dintr-un taxi cu bagajele, în vreme ce încearcă să ţină și 
lesa căţelului femeii. Mașina lui George e încă acolo unde a fost 
mai devreme, doar că acum e o pată fantomatică în întuneric. În 
mai puţin de jumătate de oră Ramona e în pat și doarme 
profund. Danny se uită la ea multă vreme din cadrul ușii, apoi se 
duce până la lac și își aprinde o ţigară. Fumul se îndreaptă spre 
ceața cenușie care iese din apă, iar el aruncă o privire în 
străfundul sufletului, încearcă să vadă ce trebuie să facă, dar 
toate ideile care îi vin în minte sunt amorfe, iar când vreuna 
promite să devină o certitudine se risipește imediat. Constant 
rămâne doar sunetul apei clipocind izbită de ponton și de 
ierburi. In mod normal, sunetul îl linişteşte, dar în noaptea asta îi 
zgândăre nervii în asemenea hal încât nici fumurile lente trase 
din ultima lui ţigară nu îi aduc liniștea. 

Vântul se înteţește și îndoaie tulpinile de papură, trecând prin 
ele și agitându-le capetele greoaie. Nu e prea târziu, se va duce 
la părintele Mulryne și va încerca să fixeze o dată, iar când va 
ajunge acolo va lua o decizie și în privinţa confesiunii, va încerca 
să deslușească cum e mai bine în limpezimea acelui moment. 
Dar după ce parcurge cele câteva străzi până la casa parohială, 
un preot tânăr îi deschide ușa și îi comunică faptul că părintele 
Mulryne nu este acolo. Tânărul nu deschide ușa larg și nici nu-i 
adresează invitaţia de a mai rămâne. După ce preotul închide 
ușa, Danny se aude rostind: 

— Nicio problemă, nicio problemă. 

lar întorsul acasă îi este iuţit de gândul că se va strecura în 
pat lângă Ramona. Pe afară nu mai e nimeni, cu excepţia unui 
cuplu de tineri jucând baschet unu la unu în curtea clădirii lor, 
cu un coș ruginit și rupt atârnând de deasupra ușii garajului și a 
unor molii cu aripi ca de hârtie luptându-se cu lumina de pe 
stradă. Zgomotul mingii izbite de sol acompaniază pașii lui în 
vreme ce el se grăbește, atras de căldura moale care știe că-l 
așteaptă. 


Săptămâna următoare vremea se răcește și campusul se 
umple de plângerile studenţilor care trebuie să scoată la iveală 
bluze groase și pantaloni groși. Dar e o vreme bună de muncă, 
iar colegii lui de lucru se simt excelent. Pentru weekend sunt 
planificate un barbecue și un meci de softball. Profită de aerul 
răcoros ca să mai planteze câte ceva în jurul noii aripi a 
bibliotecii. Mașinile aduc palmieri și alţi copaci la maturitate, cu 
rădăcinile cuibărite în ghivece uriașe din plasă și pământ, pe 
care îi coboară încet în găurile săpate înainte. Paturile vegetale 
sunt acoperite cu membrană care suprimă buruienile și peste 
ele sunt puse coji de nuci de cocos și scoarță de copac. Când 
treaba ia sfârșit toţi au sentimentul că au realizat ceva, iar 
mirosul de ciocolată de la nuci le rămâne pe mâini și pe haine 
mult timp după ce totul e gata. Chiar și Edward glumește puțin, 
insistând că unul din copaci nu a fost plantat drept și ţinând 
săpăliga paralelă cu el, cu un ochi închis, ca un jucător de golf 
care își aliniază crosa. 

— Îţi spun eu, omule, e deplasat. Oricine care are ochi poate 
vedea asta, insistă el, zâmbind ca de o glumă bună atunci când 
ceilalţi protestează. 

În cele din urmă, Cedric se duce și găsește un dulgher, de la 
care împrumută o nivelă, dar încep să se certe în privinţa 
modului de măsurare, iar până ce ajung să decidă că planta stă 
drept, Edward râde de el însuși, apoi toată lumea râde auzind 
sunetele care din gura lui par atât de neobișnuite. Un grup de 
studente trece pe lângă ei, curioase pe moment să vadă de ce 
râd ei. 

— Scuzaţi-mă, doamnelor, spune Râul, scoţându-și șapca și 
înclinându-se ușor, dar ne puteţi ajuta câteva secunde? Avem 
nevoie de un ochi limpede și tânăr ca să ne spună dacă acest 
copac este drept sau nu. Ce credeţi? 

Fetele chicotesc și își agită cărţile sub braţe. Una dintre ele 
face un pas înainte și spune: 

— Mie mi se pare drept. 

— Mulţumesc, doa'nă, replică Râul. Vă apreciem ajutorul. lar 
când studentele vor să plece mai departe: Pot să vă întreb, de 
curiozitate, ce studiați? 

— Ştiinţa Mediului, răspunde fata, râzând și alăturându-se 
prietenelor ei. 

— Ştiinţa Mediului? se miră Râul, întorcându-se către ei. Nu 


poţi ajunge expert mai mare de-atât. 

— Asta n-ar ști ce înseamnă drept nici dacă l-ar vedea în 
noaptea nunţii, rostește Scott, la care ceilalţi își scot șepcile și le 
flutură înspre el, ca și cum ar vrea să scape de un miros 
dezgustător. 

— E una din chestiile nasoale ale slujbei, spune Râul, să 
muncești pe lângă atâtea puicuţe superbe. 

— Chestia asta e nenorocită rău, să te uiţi dar să nu atingi, 
intervine Scott. Ca scena aia din Coo/ Hand Luke, în care băieţii 
în lanţuri sapă la drum și o văd pe tipa aia spălând și ștergând o 
mașină și ăia stau acolo cu limbile atârnând afară de-un cot. Da, 
dom'le, e chiar nasoală rău de tot. Tu ce zici, Danny băiatule? 

— Sunt prea ocupat cu munca, fraţilor, răspunde el. 

— Danny are ochi pentru o singură gagică - nu-i așa? spune 
Cedric, aruncând în glumă câteva coji de cocos spre el. Când ai 
de gând să faci o femeie onorabilă din ea? 

— Poate mai curând decât crezi, replică Danny, neștiind dacă 
a făcut bine să spună asta, în vreme ce băieţii chiuie și aruncă 
coji în el. 

— Așa mai merge, Danny băiatule. Şi nu-ţi face griji, că îţi 
dăm noi un start în chestia asta de o să-l ţii minte toată viața. 
Vom seca de băutură toate barurile irlandeze de aici și până la 
Miami. 

— Că ai pomenit de băutură, mi-e sete rău, spune Râul. Ce-ar 
fi să radem una iute după lucru? Putem merge la Pat's Bar, ca 
să ne începem antrenamentul. 

Însă Danny nu dispune de timpul sau de banii necesari ca să 
se prostească, iar pe drumul înspre casă de la muncă se oprește 
din nou la casa preotului. Îi răspunde același preot ca și înainte, 
dar care de această dată deschide ușa mai larg. Omul e 
îmbrăcat cu un tricou gros verde, iar dinăuntrul casei se simte 
miros de mâncare gătită și se aude muzică. 

— Îmi pare rău, părintele Mulryne nu este aici deocamdată, 
rostește omul, frecându-și mâinile de tricou ca și cum și le-ar 
șterge. 

— Ştiţi când se întoarce? 

— Nu suntem siguri - poate că în weekend. Vă pot ajuta cu 
ceva? 

— Nu, mulţumesc, e o treabă destul de personală. 

— Cu asta ne ocupăm - cu treburi personale, rostește preotul, 


zâmbind. 

— Mda, dar cred că am nevoie să discut cu părintele Mulryne. 

— Înţeleg. Poate că vreţi să lăsaţi un mesaj? 

Danny ezită, caută în aer cuvintele, apoi clatină din cap și dă 
să se răsucească pe călcâie. 

— Cine e, John? se aude o voce de undeva din interiorul casei. 

Cuvintele sunt mai puternice decât muzica, iar Danny nu 
poate fi sigur, dar are impresia că aparţin lui Mulryne. În orice 
caz, în vreme ce el se întoarce, ușa este închisă rapid, lăsându-l 
pe Danny să se holbeze la ea câteva secunde și să își spună că 
poate s-a înșelat. În capătul aleii se oprește și se uită fix la casă, 
dar ferestrele acoperite cu draperii sunt  nemișcate, 
imperturbabile și indiferente la întrebările lui. 

Nu are chef să se ducă direct acasă ca să-i relateze cea de-a 
doua încercare eșuată Ramonei, așa că străbate cu mașina 
scurta distanţă până la mallul care stă cuibărit între autostradă 
și spital. Este un loc crepuscular, un centru comercial muribund, 
cu cea mai mare parte a parcării pustie și unde probabil că 
majoritatea mașinilor existente aparţine celor care încă lucrează 
acolo. Uneori, când Danny vrea să gândească sau să devină 
invizibil, vine aici și conduce pe lângă indicatoarele de închidere 
a magazinelor, pe lângă magazinele deja închise, încă pline cu 
moloz abandonat, și indicatoarele „De închiriat” afișate pe ele, 
pe lângă magazinele încă deschise, unde proprietarii triști stau 
în pragurile ușilor așteptând un miracol. Danny habar n-are de 
ce un asemenea loc a ajuns în declin și un altul prosperă - poate 
că de vină e locaţia sau toanele arbitrare ale modei, chimia 
particulară a investitorilor -, dar a mai văzut așa ceva și înainte, 
iar atunci când începe declinul lucrurile nu par a mai avea 
revers, ci reprezintă doar o lentă hemoragie de vise dărâmate. 
Unele magazine și-au extins mărfurile afară, pe tarabe, ca și 
cum ar insista să-și facă remarcată prezenţa și determinarea de 
a nu renunţa niciodată la luptă, dar în cele din urmă și ele vor 
trebui să abandoneze totul. 

Se duce la librăria cu cărţi la mâna a doua și se plimbă printre 
rafturi, luând de acolo cărți la întâmplare, atras fiind de culorile 
de pe cotorul lor, sau de ilustrațiile de pe copertă. li atrage 
atenţia o carte despre amenajarea grădinilor, și el se apucă să-i 
răsfoiască încet paginile, studiind pozele. In ultimul an a discutat 
de câteva ori cu Cedric despre posibilitatea de a deschide 


cândva o afacere a lor de întreţinere a grădinilor, poate chiar un 
serviciu de amenajare a peisajelor. Au fost doar discuţii, dar 
uneori li se pare minunat să se încălzească la flacăra visurilor 
lor; în plus, deoarece totul rămâne în regatul vorbelor, nu există 
sentimentul riscurilor sau al pericolelor. Însă el își spune că 
lucrurile sunt încă posibile, și deja au efectuat împreună câteva 
chestii interesante pentru colegiu. Costurile de pornire nu ar fi 
extraordinar de mari - o camionetă, ceva echipament de bază -, 
dar Cedric spune că ar putea fi dificil să-i fenteze pe cubanezi, 
care și-au însușit deja o mare parte din piaţă. O treabă 
efectuată bine și ieftin, bani în mână la negru, fără întrebări - 
greu să concurezi cu așa ceva. Pentru câteva secunde însă, 
Danny se gândește la deținerea unei afaceri și la munca în 
grădinile reședinţelor mari din jurul lacului, transformând totul 
într-un succes pentru Ramona și pentru copilul lor. Poate că într- 
o bună zi ar ajunge să deţină una din acele reședințe. Cumpără 
cartea și se întoarce agale la mașină. Ca întotdeauna, chiar și 
după atâta vreme, este surprins de cât de multă căldură 
iradiază ziua de afară. 

Când ajunge acasă, Ramona se dovedește extrem de pusă pe 
vorbă despre alegerea spitalului pentru naștere și despre planuri 
de asigurări de sănătate. A primit sfaturi de la colegele ei de 
lucru care au născut recent, și acum are vocea entuziastă a 
cuiva care tocmai a fost primit într-un club exclusivist. Unele 
dintre ele i-au oferit diverse lucruri necesare, și, deși le-a 
acceptat fericită, Ramona crede că ar trebui ca ei să cumpere 
singuri pătuţul. li arată lui Danny poze într-un catalog, fiecare 
model mai complicat decât precedentul. 

— Ar fi bine să fac eu unul, propune el. 

— Să faci unul? Din ce? Dintr-o ladă de portocale? Probabil că 
glumești. 

— Nu arată așa de complicat. 

— Danny, devii cam visător. Există reguli de siguranţă și tot 
restul. Niciun copil de-al meu nu va dormi într-o cutie făcută în 
casă. 

— Scuze, spune el timid. Era doar o idee. 

— Dacă îţi mai vin astfel de idei, ţine-le pentru tine. Ce zici de 
ăsta? întreabă ea, arătându-i altă poză. E preferatul meu. Îl poţi 
legăna cât de tare vrei. 

— Chiar drăguţ, replică el, uitându-se la baldachin și la 


formele de animale sculptate în lemn. 

Ştie prea bine că nu e cazul să întrebe de preţ, dar își zice că 
ar trebui să găsească ceva de lucru suplimentar. Poate că ar 
reuși să împartă niște pliante publicitare, să le împrăștie prin 
campus în zonele unde ar putea fi văzute de corpul profesoral. 
Dacă ar reuși să-și construiască o clientelă constantă, alături de 
Cedric ar putea încropi ceva aducător de bani frumoși, iar el și 
cu Ramona o să aibă nevoie de cât de mulţi bani posibil dacă 
vor să-i ofere copilului lor tot ce acesta își dorește. Se întreabă 
cine se ocupă de casa parohială și de terenurile bisericii, dar 
ideea îi readuce în minte nesiguranța anterioară. În vreme ce o 
urmărește pe Ramona dând paginile catalogului, în minte îi 
răsare brusc ideea de a face până la urmă confesiunea. Mulryne 
a fost mereu bun cu el, generos, și știe de Irlanda - de cea 
adevărată, nu de aia de prin localurile vopsite în verde și cu 
desene de spiriduși pe pereţi. El personal ar prefera să bea ceva 
în camerele din spate ale celor mai ieftine spelunci decât să 
adaste în acea lume falsă a nostalgiilor sentimentale după ceva 
ce nu există. De câteva ori, când prea multa băutură consumată 
l-a întristat, a fost cât pe-aci să se ridice în picioare și să le 
spună adevărul. Dacă îl poate înţelege cineva, acela e Mulryne. 
Ştie că riscă, dar o face pentru Ramona, pentru copil, și va face 
orice penitență va fi nevoie care să-i aducă iertarea. Ca să 
înceapă din nou cu farfuria curată. 

Când vine weekendul, se întoarce la părintele Mulryne. Când 
intră pe stradă îl zărește pe preotul mai tânăr trecând în fugă pe 
o bicicletă de munte. Pe măsură ce se apropie de ușă 
cercetează terenurile din jur, tufișurile de buruieni care trebuie 
smulse din rădăcină, degetele lungi și subţiri ale iederii care 
începe să înăbușe locul. Când ciocănește în ușă aude zgomot de 
televizor aprins, dar nu vine nimeni să-i deschidă. Ceva îl 
îndeamnă să continue cu ciocănitul. Cu colţul ochiului surprinde 
tresărirea unei draperii și atunci ciocăne din nou, mai insistent 
de această dată. Se aude zgomot de yală desferecată, apoi 
Danny vede ochii lui Mulryne uitându-se fix la el prin 
întredeschizătura uşii. Ochii preotului sunt injectaţi și 
încercănațţi. Individul nu s-a bărbierit, iar pe faţa lui a răsărit o 
barbă albă și deasă. 

— Ce vrei, Danny? întreabă el. 

— Trebuie să vorbesc cu dumneavoastră. 


— Nu e un moment potrivit. E important? 

— Cam da. Da, destul de important. 

Mulryne ezită, apoi deschide larg ușa și, fără să-l invite pe 
Danny înăuntru, o ia prin hol către bucătărie. Este îmbrăcat cu o 
vestă albă și pantaloni de casă lălăi și prinși cu elastic în talie. 
Pe masa din bucătărie se odihnesc o sticlă de whisky Jack 
Daniel's și un singur pahar. Într-o altă încăpere, undeva, un 
televizor este pornit. 

— Arătaţi un pic cam răvășit, rostește Danny, după care își 
zice că nu e chiar genul de propoziţie pe care să i-o spui unui 
preot. 

— Răvășit ca un cur de urs, replică Mulryne, prăbușindu-se pe 
un scaun de la masă, cu paharul gol chiar în faţa lui. Vrei să bei? 

Când Danny clatină din cap, el continuă: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, bea ceva, Danny. 

Așa că Danny se așază la masă și se uită cum Mulryne îi 
umple un pahar. Braţele goale ale preotului sunt musculoase, cu 
păr alb și cu venele albastre de la încheieturi ieșite în relief și 
profilându-se aproape negre pe albeaţa pielii. Beau amândoi din 
pahare de calitate, suflând ușor în conţinut în vreme ce le duc la 
gură. 

— Nu vă simţiţi bine? întreabă Danny, simțind cum băutura îi 
aprinde gâtul. 

— Nu, nu mă simt prea bine, răspunde Mulryne, dându-și ușor 
capul pe spate ca să golească paharul mai repede, apoi 
umplându-l la loc. Am avut o perioadă mai grea. 

— Uneori un pic de băutură nu face rău, spune Danny, 
încercând să-și dea seama care sunt cele mai potrivite cuvinte 
pe care să le rostească. 

— Corect, fiule, face ca răul să dispară din sistemul tău. Doar 
că de data asta nu funcţionează prea bine. Preotul își freacă 
obrajii păroși, ca și cum i-ar bărbieri cu palmele mâinilor. Am 
avut un tată căruia îi plăcea să bea. Era blând și sfios în cursul 
săptămânii, apoi în fiecare sâmbătă seara se făcea turtă și 
atunci era în stare să se ia de gât cu dracul. Ne ascundeam când 
îl vedeam venind. Odată ne-am săturat cu toţii și după ce a 
lovit-o pe mama noastră ne-am aruncat pe el, l-am călcat în 
picioare și l-am legat de un scaun. Șuiera și țipa ce o să ne facă 
tuturor când avea să se elibereze, dar nu i-am dat nicio atenţie. 
lar dimineaţă, Danny, după ce a dormit toată noaptea legat de 


scaun, se scoală, se spală și se schimbă de haine și pleacă 
devreme la slujbă. Când se întoarce ne prepară tuturor micul 
dejun și frige felii de șuncă în tigaie. Se lasă un moment de 
tăcere în vreme ce preotul este răscolit de amintiri, apoi acesta 
reia: Groaznic lucru mai e băutura. 

Poate din respect pentru comentariul lui, preotul bea din 
pahar mai încet, ridicându-l în lumină ca și cum ar fi fost un 
pahar de vin de colecție. 

— Mă gândesc să fac o călătorie înapoi în Irlanda, continuă 
preotul. Am încă o soră în Dublin și câţiva veri în Donegal. Ea 
mi-a spus că cu greu mai pot fi locurile recunoscute. Multe 
schimbări importante peste tot și se pare că nu-ţi mai poţi 
permite să cumperi nicio casă. Orice lucru a ajuns să coste o 
avere. Imi surâde ideea Donegal-ului - ai fost vreodată acolo, 
Danny? M-am dus odată când eram tânăr. Aveam un soi de 
iubită - înainte de a ajunge preot, evident. Sau cel puţin așa o 
socoteam eu, zice el, izbucnind brusc într-un râs sacadat care 
pare să-i zgâlțâie tot trupul. Frumos loc, Danny. Plaje frumoase, 
plaje frumoase și pustii. Se freacă la ochi cu vârfurile degetelor. 
Te gândești vreodată să te întorci? 

— Nu, niciodată. 

— Nu te mai așteaptă nimic acolo, Danny? 

— Nu, nu mai e nimic acolo. Pentru mine, acum totul e aici, 
răspunde Danny, multumind în gând pentru faptul că acesta 
este poate momentul în care să-și anunţe scopul vizitei. 

Insă înainte de a putea vorbi, Mulryne se ridică, dă drumul la 
apă la chiuvetă și își aruncă cu apă pe faţă. Se uită în jur ca să 
vadă ceva cu care să se șteargă, dar nevăzând nimic își scoate 
vesta și o folosește pe aceasta, apoi se așază din nou la masă, 
părând să nu ia în seamă petele de apă lăsate în urma lui. Pe 
obrajii lui încă se mai văd picături sclipind. 

— Mai ia un pahar, fiule, spune Mulryne, și, înainte ca Danny 
să refuze, îi toarnă acestuia în pahar. Ești cam misterios, Danny 
- de unde vine el, încotro se duce, nimeni nu știe. Nu mă întreba 
secrete și n-o să-ţi spun minciuni - nu-i așa, Danny? 

Işi atinge nara nasului cu degetul. 

Danny decide că ar fi mai bine să plece, dar când să 
vorbească, Mulryne îţi duce degetul la buze. 

— Șșt, fiule, şşt. Eşti un băiat bun pentru că nu vorbești vrute 
și nevrute ca alţii. Te ţii de ale tale și așa artrebui să facă orice 


bărbat. Ascultă, auzi asta? Singurul sunet care se aude vine de 
la televizor. Ştii ce e asta, Danny? E sunetul nimicului, doar o 
sporovăială nesfârșită care nu înseamnă nimic în lumea asta și 
doar umple capetele oamenilor cu mizerii ca aceștia să nu mai 
poată gândi. 

Una din picăturile de apă curge pe obrazul lui, astfel că pentru 
o secundă preotul lasă impresia că plânge. 

— Ce-ar fi să pun de o cafea? propune Danny și Mulryne dă 
vag din mână într-un gest de indiferenţă. 

Insă Danny trece oricum la treabă și prepară niște cafea 
neagră și tare, pe care i-o dă preotului. 

— Crezi că asta mă va face să mă simt mai bine, Danny? 

— Nu știu, dar nu vă poate face mai rău. 

— Cunoști cântecul ăla de Simon și Garfunkel? „Sunetul 
tăcerii” se cheamă. Bun cântec, Danny; îl știi, fiule? lar când 
Danny încuviinţează: Asta aș vrea să aud eu mai mult ca orice - 
sunetul tăcerii. Uneori, când biserica e goală, intru în 
confesional și încerc să aud tăcerea. Ştii la ce mă refer, fiule? 

Danny dă iar din cap și bea niște cafea în speranţa că preotul 
îi va urma exemplul. 

— Fă ceva pentru mine, Danny, rostește brusc Mulryne, 
întinzând mâna peste masă către el. Du-te și închide chestia aia 
nenorocită. 

Așa că Danny se duce în camera alăturată și execută ce i-a 
cerut preotul, iar când se întoarce îl găsește pe acesta sorbind 
din ceașca de cafea. La un moment dat, Mulryne face o pauză 
ca să-și treacă o mână prin claia de păr care i-a căzut peste 
ochi, dar după aceea alunecă iar în tăcere, uitându-se fix la 
conținutul ceștii. 

— Ce s-a întâmplat, părinte? întreabă Danny. 

Preotul nu-și ia privirea din ceașcă, și pentru o secundă Danny 
are impresia că celălalt nu a auzit întrebarea. Apoi ceva îl 
îndeamnă să spună: 

— Poate că nu e treaba mea, îmi cer scuze. 

— N-ai de ce să îţi ceri scuze, răspunde Mulryne, privindu-l ca 
și cum și-ar fi amintit brusc acum că el e încă acolo. N-ai de ce 
să îți ceri scuze pentru nimic - eu sunt cel care își cere scuze. 

— Vreţi să vorbiţi despre asta? 

— Ce e de zis aici, Danny, în afară de faptul că sunt făcut 
praf? Făcut praf de la mare înălțime. 


— Ce s-a întâmplat? 

Preotul se uită la faţa lui, apoi apucă încet ceașca de cafea cu 
ambele mâini. 

— Tu știi să asculţi, Danny, nu-i așa? Ştii să asculţi și să uiţi ce 
ai auzit. lar când Danny încuviinţează, preotul reia: Sigur că da, 
fiule, sigur că da. Apoi pentru câteva secunde se aude doar 
respiraţia lui Mulryne și o picătură de apă căzând din ţeava de la 
chiuvetă. Un copil a depus o plângere împotriva mea. 

Insă după asta preotul își pleacă iar privirea și recade în 
tăcere. 

— Ce fel de plângere? 

— Că i-am atins... - apoi pe o voce ca și cum ar fi citat cu 
sarcasm din acuzaţie - ... în mod nepotrivit - i-am atins 
nepotrivit. Preotul își ridică iar paharul de Jack Daniel's și îl 
golește. După ce termină se linge pe buze, face o pauză, apoi 
spune: Tu ești un tip prea politicos ca să întrebi, așa că eu am 
să-ţi spun acum, ca tu să știi, Danny. Nu l-am atins niciodată pe 
copilul ăla în vreun fel nepotrivit. Niciodată. Jur pe Sfânta Biblie 
că n-am făcut-o. 

— Vă cred, replică Danny instinctiv. 

— Mă crezi? 

— Vă cred. 

— Asta-i bine, fiule. Și de ce mă crezi? 

— Pentru că v-am văzut în preajma copiilor. Am văzut cum îi 
trataţi. 

— Am stat toată viaţa pe lângă copii și niciodată despre mine 
nu s-a spus ceva, măcar în șoaptă. Acum e prima și ultima dată. 

— Şi alţii vă vor crede. 

— Nu contează cu adevărat cine mă crede, eu sunt terminat. 
Făcut praf. 

— Cum adică sunteţi terminat? 

— Pentru că s-a formulat o acuzaţie, și chiar dacă se știe că e 
o tâmpenie, o înscenare pentru a se obţine niște bani, Biserica 
va plăti și eu o să fiu mutat la un birou, undeva departe de 
vederea oamenilor. N-o să mă mai apropii niciodată de copii. 

— Aș putea să depun eu mărturie pentru dumneavoastră, 
propune Danny. Poate că mă vor asculta. 

— Nu înţelegi, Danny. S-a deschis sezonul la vânătoarea de 
preoţi. Sunt deja mort. Nu contează nici măcar dacă vorbește 
arhanghelul Gabriel în favoarea mea. Acuzaţia a fost formulată - 


e cuvântul unui copil contra cuvântul meu -, iar eu o să plătesc 
pentru toate clipele în care nu i-am crezut pe copii și am ascuns 
gunoiul sub preș. 

— Cine a formulat acuzaţia? 

— Nemernicul ăla mic, Marvin. Este o mică viperă otrăvitoare. 

— Puștiul care a furat jambierele. A spus ce s-a întâmplat în 
Ziua aceea? 

— Da, puştiul care a furat jambierele. A venit vremea 
răsplăţii. Ei susţin că s-a întâmplat acum un an, într-o noapte 
când am stat undeva în drum spre Tampa, unde aveam turneu. 

— Şi a așteptat până acum ca să formuleze acuzaţia? încă 
mai vine voluntar în fiecare săptămână la antrenament? 

Mulryne dă din cap și aproape că zâmbește, apoi toarnă ce a 
mai rămas în sticlă în cele două pahare. 

— Săptămâna viitoare va trebui să dăm o raită prin vinul de 
comuniune, spune el, dând la o parte sticla goală. Tu lucrezi 
împreună cu fratele lui. 

— Fratele lui? 

— Mda, Edward. Era jucător - ar fi putut să joace baschet de 
liga întâi la colegiu. L-aș fi sprijinit cu bani. Nu știu de ce s-a 
lăsat. 

— Marvin e fratele lui Edward? 

— Da. 

— Mie mi se pare un tip decent. Poate că reușesc să discut cu 
el, să rezolv chestia asta. 

— N-are sens, Danny - e pierdere de vreme. Au mirosit că e 
rost de bani. Ca niște rechini în ocean, au prins mirosul banilor 
murdari și acum dau târcoale prăzii, răspunde Mulryne, după 
care se duce la chiuvetă și se dă iarăși cu apă pe faţă, de 
această dată luând niște apă în căușul palmelor și turnând-o pe 
cap. Fără să se întoarcă, adaugă: îmi pare rău că m-ai văzut în 
asemenea hal. M-a lovit rău. Dar sticla nu mă ajută - ar fi trebuit 
să știu asta. Clatină din cap și din umeri, ca un câine care se 
scutură de apa de pe blană. M-ai prins într-un moment prost. 
După care se întoarce cu faţa spre el. Cred că acum aș vrea să 
mă culc, Danny, ca să încerc să dorm puţin. 

— Veţi fi bine? întreabă Danny. 

— Sigur, Danny. Voi fi bine. Îmi voi scoate răul din sistem. 

— Sunteţi sigur? 

— Sunt sigur, iar dacă e să se întâmple ce e mai rău, cel puţin 


voi avea ocazia să mă duc până la Donegal ca să înot în mare. 
Dar tu de ce ai vrut să mă vezi? 

Danny ezită, privește în jur prin bucătărie, apoi spune: 

— Mă gândesc să încep o mică afacere de amenajare a 
peisajului și mă întrebam dacă dumneavoastră sau biserica nu 
are nevoie de așa ceva. 

— O să întreb. Pe dinafară locul ăsta ar avea nevoie de 
îngrijire, asta e cert. O să fac tot ce pot. Te superi dacă nu te 
conduc, Danny? Trebuie să mă întind. Imi simt capul atât de 
greu încât am senzaţia că mi-ar putea cădea oricând de pe 
umeri. 

— Nicio problemă, răspunde Danny. 

Chiar înainte de a se întoarce ca să plece, preotul își face cuib 
din braţe pe masă și își coboară încet capul pe el, astfel încât 
imaginea cu care Danny iese în noapte este aceea a umerilor 
încovoiaţi ai lui Mulryne, profilându-se sub vestă, și a șuviţelor 
gri de păr căzând peste masă și acoperindu-i faţa. 

După ce au ieșit odată în oraș și a fost dus acasă cu mașina 
lui Scott, pe drum l-au lăsat pe Edward, așa că Danny știe că 
acesta locuiește undeva în mica enclavă care se cuibărește în 
spatele zonelor Fairfields și Alona Avenue. Este predominant 
locuită de negri, mai săracă decât cartierele din jur și oarecum 
ascunsă vederii. Sunt acolo în jur de o sută de case, poate mai 
puţine. În vreme ce conduce, Danny se întreabă de ce merge 
într-acolo. Pentru că îl place pe Mulryne? Pentru că vrea ca 
Mulryne să îl ajute cu nunta? în colţul bulevardului Alona se 
vede o biserică, iar când Danny oprește în faţa ei la culoarea 
roșie a semaforului, porţile bisericii se deschid și dinăuntru se 
ivește un șir de femei de culoare în rochii albe. Femeile coboară 
treptele, discutând între ele. Scena seamănă cu o ninsoare 
bruscă, ca și cum toţi mugurii de magnolie din oraș s-ar fi 
deschis simultan. Noaptea pare iluminată, învârtindu-se în 
ciorchini nesfârșiţi de lumină, iar Danny privește scena fascinat, 
până ce un claxon furios din spate îi spune că s-a schimbat 
culoarea semaforului. Îşi continuă drumul, dar imaginea pare să 
i se fi imprimat în simţuri și el nu poate scăpa de intensitatea ei. 

Coboară geamul portierei și încearcă să-și amintească unde 
locuiește Edward, parcurgând străzile încet și uitându-se la 
chipurile care îl privesc fix înapoi. Încetinește și mai mult ca să 
evite niște puști pe biciclete care ţâșnesc dintre mașini ca niște 


pești mici într-un bazin întunecat. Începe să se simtă neliniștit, 
nesigur asupra motivului venirii sale sau asupra cuvintelor pe 
care le va rosti. Tocmai când e pe punctul de a se opri și dea 
cere îndrumare cuiva, îl vede pe Edward stând pe un gard 
împreună cu alți doi tineri. Aceștia îl cercetează cu privirea în 
timp ce el parchează mașina și se dă jos, dar la început Edward 
nu dă niciun semn că l-ar recunoaște. În vreme ce se îndreaptă 
spre ei, Danny încearcă să adopte o postură de relaxare, pe 
care nu o simte în interiorul lui, și își ridică ușor capul în semn 
de salut. 

— Ce e, Danny băiatule? Te-ai rătăcit? întreabă Edward. 

— Cam așa ceva. Speram să discut ceva cu tine. 

Danny ezită. Celelalte trei chipuri se uită la el impasibile. 

— O să vin la muncă mâine - la fel ca întotdeauna. Edward nu 
face niciun gest de a se da jos de pe gard. Poate că ai venit ca 
să înveţi niște mișcări tari. 

Ceilalți doi tineri zâmbesc când Edward se preface că aruncă 
la coș cu mingea. 

— Eu sunt doar omul care cară apa, răspunde Danny, 
zâmbind. E prea târziu pentru mine ca să încerc mișcări tari. 

— Poate că ar trebui să te apuci de box, frate - ai mâini iuți. 
Edward se dă jos de pe gard și, punându-și palmele deschise în 
faţa chipului, face câteva eschive. Danny de faţă a făcut un pic 
de box la ultimul nostru meci. Un adevărat Muhammad Ali - nu-i 
așa, Danny? 

— Sigur, răspunde Danny. Puteam fi campion. 

— Ce vrei, Danny? 

— Câteva vorbe cu tine. Putem merge undeva? 

Edward pleacă fără să răspundă și Danny îl urmează. Se 
întoarce să se uite la mașina lui și Edward îl vede. 

— Stai calm, Danny - nimeni care mai are un pic de mândrie 
în el nu arvrea să fie văzut la volanul unui gunoi ca ăla. Râde de 
propria glumă și strigă spre cei doi prieteni ai lui: Păziţi 
frumuseţea de mașină - Danny crede că îi umple pe fraţi de 
invidie și îi tentează să o fure. 

Apoi Edward cotește pe o cărare de pământ care trece printre 
două case și care îi duce la un teren în parte cultivat, în parte 
lăsat în paragină. De-a lungul unui gard de sârmă cineva a 
început să sădească legume și un rând de floarea soarelui ofilite 
își ridică pălăriile obosite către răcoarea vântului nocturn. În 


dreptul a ceea ce pare o cisternă de apă veche Edward se 
oprește și se sprijină de marginea mâncată de rugină. 

— N-ar fi trebuit să vii aici, rostește el. Toată lumea are 
dreptul la intimitate, la spaţiul propriu. Eu nu apar neinvitat la 
ușa ta. 

— Îmi cer scuze, răspunde Danny. N-am vrut să fiu 
nepoliticos. Doar că e vorba de ceva ce trebuie să discut cu tine. 

— Știu de ce ai venit. 

— Ştii? 

— Sigur că știu. Voi irlandezii ţineţi unii cu alții. 

— Nu cred că părintele Mulryne a făcut ceea ce s-a afirmat că 
a făcut, Edward. 

— Şi de unde știi tu așa ceva, Danny? Ai fost acolo sau ceva 
de genul ăsta? 

— Nu, n-am fost acolo, dar stau pe lângă el de destulă vreme 
- uneori îl ajut cu fotbalul - și n-am văzut niciodată nimic care să 
mă facă să cred că e în stare de o porcărie ca asta. 

— El te-a trimis aici? 

— Nu, nu știe că sunt aici. 

— Pe dracu’! Ştie că lucrezi cu mine - de-asta ţi-a spus. lar a 
sta pe lângă el multă vreme nu înseamnă nimic. Crezi că face 
ceea ce face când te uiţi tu pe după umărul lui? A făcut ce a zis 
Marvin că a făcut și nimeni n-o să mă convingă de altceva. 
Edward se sprijină de cisterna de apă și își scoate capul în afară. 
Noi îndeplinim o misiune publică aici, ne facem datoria de 
cetăţeni pentru că dacă el a făcut asta unui puști și a scăpat 
nepedepsit, atunci va proceda la fel și cu altul. Asta voiai, 
Danny? 

— Dacă a făcut-o poate putrezi în iad - merită tot ce e mai 
rău. Eu doar nu cred că a făcut-o. 

— Nu crezi că a făcut-o pentru că e preot și pentru că e 
irlandez, spune Edward, lovindu-se cu capul de cisternă și 
scoțând un sunet de gol cu ecou în noaptea nemișcată. 
Presupun că tu crezi că nici ceilalţi care își au mutrele în ziare 
nu au făcut-o. 

Începe să meargă încet către gard. 

— Ba știu că au făcut-o. Aici nu e o chestie religioasă - n-am 
mai fost într-o biserică de copil. 

Danny nu mai știe ce să spună și se mulțumește să o ia pe 
același drum de întoarcere. Ajuns la gard, Edward se strecoară 


printr-o gaură aproape invizibilă, apoi se întoarce din nou spre 
Danny, cu chipul aproape de gard, cu ambele braţe ridicate 
deasupra capului și ţinând strâns sârmele. 

— Ştii de ce l-a ales pe Marvin în locul unuia din băieţii ăia de 
albi bogaţi? Pentru că era un copil negru și și-a spus că poate 
scăpa nevătămat. Că nimeni n-are să facă plângere sau scandal. 
Acum întoarce-te la psihopatul ăla și spune-i că o să-i prăjim 
curul. 

Nu mai e nimic de spus. Urmărește cum Edward se furișează 
în întuneric printre două clădiri, apoi o ia înapoi pe urma 
propriilor pași. În dreptul cisternei de apă se oprește și atinge 
metalul rece. Își lasă degetele să urmărească contururile unei 
pete de rugină, apoi, când se uită la ele, vede că simt pătate ca 
de nicotină. Simte nevoia de o ţigară. În loc de asta, se 
gândește la grupul de femei, cu rochiile lor albe fluturând ca 
niște drapele nedesfăcute pe fundalul beznei nopţii. 

Când ajunge la mașină îi vede pe cei doi tineri continuând să 
stea pe gard. 

— E încă aici, campionule, spune unul din ei, dar am fost 
nevoiți să ne luptăm cu o armată ca să o păstrăm întreagă. 

Danny nu răspunde, ci se urcă la volan și răsucește cheia în 
contact. Motorul nu pornește din prima, iar el îi vede pe cei doi 
spectatori rânjind și clătinând din capete. Brusc se simte furios, 
umilit, și vrea să coboare geamul și să le spună ceva urât, ceva 
care să le arate celor doi că el e bărbat și nu se teme, dar în 
acea clipă motorul se trezește la viață, așa că se mulțumește să 
plece repede de acolo. Încetinind ca să ia virajul la colţ, îl 
zărește pe Marvin stând în picioare cu o minge de fotbal în 
mână. Băiatul se uită fix la el, mândru, indiferent, iar când 
privirile li se întâlnesc, ia mingea și se apucă să o învârtă pe un 
deget. 

În vreme ce conduce, nu vorbele, ci imaginile îi umplu mintea 
- femeile de pe treptele bisericii sunt încă vii, ca un bliţ de 
aparat foto; petele de rugină care curg pe cisterna de apă; 
sfidarea din privirea lui Edward; capul lui Mulryne îngropat în 
căușul braţelor, cu părul cărunt ud de la apă și lipit de ţeastă. In 
tot acest haos însă, o altă imagine începe să se fixeze, o 
imagine care le împinge pe toate celelalte la marginea 
conștiinței, anume aceea a preotului aflat în celălalt capăt al 
terenului și stând cu braţul în jurul umerilor băiatului, la umbra 


copacului. Imaginea pare tipărită și lipită pe șoseaua pe care 
Danny înaintează, și nu poate fi ștearsă de acolo, deși el 
încearcă. În același timp, aude cuvintele „Deoarece era un puşti 
negru și și-a zis că poate să scape”. Brusc nu mai e deloc sigur 
pe el și, deși încearcă să se autoconvingă încă o dată de 
corectitudinea convingerii anterioare, știe că aceasta a dispărut 
și a fost înlocuită de un conflict generator de confuzie al unor 
voci autoritare care insistă asupra adevărului afirmațiilor proprii. 
Știe sigur doar că nu vrea să ducă acasă toate acele afirmaţii și 
contra afirmaţii discordante ale vocilor din creierul lui. Işi spune 
că a încercat tot ce se putea, dar apoi este nesigur dacă a 
procedat chiar în cel mai bun mod cu putință. Dă drumul la radio 
și încearcă să alunge vocile. 

Este seara în care Ramona muncește până târziu, așa că 
decide să o aștepte, să o ducă cu mașina până acasă, deși 
distanța e mică. Se duce la micul centru comercial unde în 
parcare se văd doar vreo treizeci de mașini. Lipsa de 
aglomeraţie de acolo îi permite să parcheze aproape de ușa de 
intrare. Singurul paznic se sprijină de un zid interior, cu 
uniforma strivită de zid emanând plictiseală, și cu șapca dată pe 
spate dezvăluindu-i tinereţea chipului. Indiferenţa lui manifestă 
demonstrează convingerea omului că ar fi trebuit să se afle 
altundeva, cum ar fi să meargă într-o mașină alături de o fată 
drăguță sau să fumeze o ţigară cu marijuana în vreo parcare 
prost luminată. Cu siguranţă nu ar fi trebuit să se afle aici, unde 
nu apar nici măcar evenimente minore precum vreun hoţ 
mărunt sau vreun copil pierdut, care să-i anime timpul cheltuit 
acolo sau să-i confere uniformei sale o importanţă temporară. 
Nicio mulţumire pe nerăsuflate de la vreo mamă tânără cu ochii 
în lacrimi sau vreo șansă de a sălta vreun vagabond drogat. 
Doar trecerea lentă a timpului, ca și cum ar supraveghea o rudă 
în vârstă care moare prea încet, care se zbate și se luptă cu 
trecerea inevitabilă în nimicnicie. 

De fiecare dată când vine aici, Danny are senzaţia că 
magazinele rămase s-au retras cumva în ele însele, s-au așezat 
în cerc ca niște căruţe ale unei șatre care se protejează contra 
dezastrului care le ameninţă. „Totul trebuie să dispară”, 
„Vânzări de lichidare” - acestea sunt mesajele de vestire ale 
unor noi plecări. Danny se așază în faţa librăriei și se uită la un 
bătrân care spală gresia cu mopul. Picioarele lui greoaie scot un 


sunet în ritm cu fâșâitul și scârțâitul mopului pe gresie. Când 
omul ajunge la câte un coș de gunoi, se uită în fiecare cu 
speranţă, după care pe chipul lui se vede dezamăgirea, iar apoi 
omul golește cu mișcări rapide conţinutul coșului în tomberonul 
pentru gunoaie pe care îl trage după el. Danny îl urmărește 
târând tomberonul către următorul coș de gunoi, cu mopul în 
față ca o trompă adulmecătoare a unui pui de elefant. Două 
treburi efectuate simultan prin zgomotul ritmic și repetat al 
picioarelor lui. Sunetele se înalță și se înfig în tavanul boltit, cu 
frescele lui pictate de cer albastru și nori ca niște fuioare. Pentru 
prima dată Danny observă că acolo sunt pictate mici figuri cu 
cârlionţi blonzi și obraji umflaţi, care suflă în nori, după care 
privirea lui se mută la etajul doi, aproape pustiu, unde un 
magazin de obiecte de Crăciun, deschis tot anul, a împodobit 
balustrada cu luminiţe de sărbători și ghirlande. Magazinul are 
copaci argintii din plastic la intrare și un model uriaș de Moș cu 
un sac plin de cadouri în spinare. 

Cum de a putut fi atât de cretin încât să se gândească să i se 
confeseze lui Mulryne? La ce se gândea? După atâta vreme să 
redeschidă cutia închisă a trecutului ca să încerce să 
despacheteze ceea ce fusese cu atâta grijă ascuns acolo. Ştie 
doar că n-a fost vorba de un impuls religios, pentru într-o parte 
a minţit orice credinţă a încetat deja să mai existe. Confesiunea 
era pentru Ramona, pentru copil - ca el cumva să capete 
dreptul de a-i merita mai mult. Ca să înceapă din nou proaspăt, 
ca să pășească în viitor curat și având dreptul la fericirea pe 
care acest viitor i-o promite. De Crăciun va decora partea din 
față a casei cu luminiţe albe, pe care le va aprinde ca pe un tort 
de sărbătoare. O va face când ea e la plimbare cu copilul, astfel 
încât ea va veni acasă fără să bănuiască nimic și va vedea 
întreaga casă luminată ca un zâmbet imens. Așadar cum s-a 
putut el gândi, fie și doar pentru o clipă, să dea drumul sporilor 
de venin ai trecutului, să-i încredinţeze vântului sorții fără să 
aibă vreo posibilitate de a prezice sau controla unde vor ajunge 
ei să aterizeze? 

Se gândește acum la panica legată de antrax, la plicurile 
încărcate cu pudră albă. La contaminare. La lagăre de izolare și 
bărbaţi în costume albe, ca niște cosmonauţi, care se plimbă 
prudenţi pe suprafaţa unor planete necunoscute și posibil ostile 
ca niște radiesteziști cu vergile lor întinse înainte. Un tânăr îi dă 


un pliant în care se face reclamă la un nou serviciu de închiriere 
mașină cu șofer. In vreme ce o afacere moare, o alta se naște - 
este o altă parte a unui ciclu nesfârșit de optimism uman. Ca 
atare, de ce trebuie el ca, fie și într-un asemenea loc, să lase 
aceste seminţe ale răului să-i explodeze în minte și să infecteze 
viitorul? A fost un prost că s-a lăsat implicat alături de Mulryne 
încercând să-l ajute pe acesta, fără a se gândi vreo clipă serios 
la povestea în care se amestecă. Povestea n-avea nimic de-a 
face cu el, așa că a fost de-a dreptul nebun ca să se lase atras 
aproape de flăcările unui scandal public care s-ar fi putut 
extinde în toate direcţiile, pe care el nu le putea anticipa. 
Trebuie doar să se îndepărteze, să lase oamenii să-și 
reglementeze singuri problemele, fiecare în felul lui. Să nu-și 
asume niciodată riscuri, să nu ridice niciodată capul prea sus, să 
nu atragă niciodată vreo atenţie nedorită asupra propriei 
persoane - pentru o secundă uitase de înţelepciunea regulilor 
stabilite chiar de el. Să-și menţină privirea doar asupra viitorului. 
Așa că, în vreme ce acordurile cântecului „I'm Dreaming of a 
White Christmas” se furișează lent, ca inelele unui șarpe, prin 
centrul comercial adormit, Danny se gândește la afacerea pe 
care ar putea să o încropească, la reședințele de pe malul 
lacului cu piscine acoperite și peluze perfecte, la contracte și 
francize. 

Ramona se bucură să îl vadă, spunându-i că este cam obosită 
și că o dor gleznele. Danny își imaginează zâmbetul de pe faţa 
ei la vederea casei împodobite în luminiţe albe, apoi se întreabă 
de ce ar trebui să aștepte până la Crăciun și decide că o va face 
în ziua în care ea va sosi cu copilul lor de la spital. 

— Vrei mâncare chinezească? întreabă ea, în vreme ce își 
masează gleznele. 

— Sigur, ne scutește de timp cheltuit și de deranj, răspunde el 
și se îndreaptă cu mașina spre restaurantul lor favorit, aflat în 
apropiere. 

Șeful de restaurant îl întâmpină spunându-i pe nume și 
strângându-i mâna. Danny comandă mâncarea lor obișnuită de 
luat acasă, iar în vreme ce așteaptă comanda frunzărește 
paginile unei reviste de imobiliare, absorbind poezia imaginilor 
cu case de la marginea lacurilor, dotate cu piscine. Asta e 
singura lui preocupare acum - să facă suficienți bani ca să fie în 
stare să pătrundă în universul afișat în acele poze. Se uită la 


poza Barbarei Bloemstein - „Muncește de zece ori mai inteligent 
ca să furnizeze visul american” - și citește descrierile ei despre 
„peisaje luxuriante”, despre sisteme de securitate, despre 
„Vecinătăţi mici, cu proprietăţi unice” așezate printre „centuri 
verzi de copaci maturi”. Intră într-o comunitate păzită și închide 
restul lumii pe dinafară. Simte-te în siguranţă - e tot ce și-a dorit 
vreodată -, iar el își spune că așa ceva poate fi atins dacă 
muncește suficient de mult, dacă își face bine planurile, este 
îndrăzneţ și suficient de curajos ca să le transpună în realitate. 

Când șeful restaurantului îi dă comanda, îi spune să revină 
acolo și îi ţine ușa deschisă la plecare îndreptându-se către 
mașină, Danny resimte căldura ca un iubit gelos care refuză să 
lase ziua să-i scape din îmbrăţișare. Luminile de neon strălucitor 
ale celorlalte vitrine de magazin aprind amurgul cu promisiuni 
colorate de plăcere și emit invitaţii păcătoase care aprind 
simţurile. Danny își simte pașii ușori, simte o nouă convingere în 
el, așa cum simte și marea de lumină întinzându-se ca un 
evantai în drumul lui. Construiește ziduri înalte, fă porți 
puternice și totul va fi bine. insă atunci când Danny apasă clanţa 
de la portiera mașinii descoperă că portiera e încuiată și trebuie 
să bată în geam ca Ramona să i-o deschidă. Intrând, îi dă 
Ramonei punga cu mâncare, dar atunci când ea o ia, își întoarce 
privirea și și-o fixează undeva în noapte. 

— Ce s-a întâmplat? întreabă el, dar nu primește răspuns, așa 
că întreabă din nou. 

— L-am văzut, spune ea în șoaptă, motiv pentru care el se 
vede obligat să se aplece înspre ea ca să audă cuvintele. 

Danny își dă seama că ceva nu e bine. 

— Pe cine ai văzut, Ramona? 

— Vicente. L-am văzut pe Vicente. 

— Unde? A încercat ceva? 

— El nu m-a zărit. Intra în bar. Porneşte mașina, Danny, du- 
mă acasă. 

Izul acru al fricii mânjește aroma dulce a mâncării. 

— Totul e în regulă, spune el, întinzând mâna dreaptă spre ea 
în vreme ce conduce cu stânga. Totul e în regulă. Ajungem 
imediat acasă. 

Ea nu-i răspunde, dar când Danny aruncă o privire într-acolo, 
Ramona pare mai mică, pare să se fi cufundat în sine, și pentru 
o clipă el dă drumul mâniei și frustrării care încep să fiarbă în 


interiorul lui. O parte a lui vrea să întoarcă mașina și să-l 
găsească pe celălalt, să îl facă să simtă pe propria piele ce 
înseamnă frica, dar știe prea bine că un asemenea gest ar 
însemna multe doar pentru el însuși, nu și pentru Ramona, așa 
că îi repetă ei că totul va fi bine. Când ajung acasă, Ramona nu 
își deschide portiera din dreptul ei, ci rămâne înăuntru, 
holbându-se înainte. 

— Am avut un coșmar cu ceva vreme în urmă, rostește ea. 

El se întinde și o înconjoară cu braţul, îi mângâie părul, dar ea 
pare lipsită de viaţă, ca și cum ar fi fost jefuită de toate 
elementele care îi compun fiinţa. Pentru câteva clipe el își spune 
că Ramona nu va mai rosti nimic. 

— Am visat că el apare și lovește copilul. 

Brusc ea izbucnește în plâns, așa cum el nu a mai văzut-o, și 
se smulge din îmbrăţișarea lui ca să își ducă ambele palme la 
faţă, poate ca să încerce să zăgăzuiască șuvoiul de lacrimi, 
poate ca să se ascundă de rușine. 

— Nimeni n-o să facă rău copilului, iubito. Nimeni n-o să facă 
rău copilului nostru sau ţie vreodată. Totul o să fie bine. 

Danny încearcă să o ia din nou în braţe. 

— Mie poate să-mi facă ce vrea, dar nu și copilului, scâncește 
ea, cu cuvinte care se revarsă ca niște icnete dureroase. 

— Taci, taci, șoptește el. N-o să facă nimic nimănui. Acum ești 
în siguranţă, totul o să fie bine. 

Se gândește să-i povestească despre pozele cu case pe care 
le-a văzut la restaurant, să-i povestească despre casa pe care o 
s-o cumpere când le va veni și lor rândul, dar nu găsește 
cuvintele necesare, așa că se mulțumește să o ţină strâns și să 
o legene încet, până ce lacrimile se opresc și sunt înlocuite de 
respiraţii profunde, ca ale cuiva care a fost tras la mal după ce 
se îneca în apele mării. 

Se dau jos din mașină și ea se sprijină de el până ce intră în 
casă, apoi se duce la baie și închide ușa. El nu prea știe cum să 
procedeze cu mâncarea, așa că lasă punga nedesfăcută pe 
masa din bucătărie, dar când iese din baie, ea îl întreabă de ce 
nu este gata masa, așa că el zâmbește și se repede după 
farfurii. Când o întreabă dacă se simte bine, ea dă din cap și 
zâmbește. 

— Hormonii sunt de vină, răspunde Ramona cu un gest de 
indiferență. Sunt peste tot. Acum mi-e bine. 


Numai că abia dacă gustă din mâncare, împingând-o încoace 
și încolo cu furculița, iar peste puţin timp spune că se simte 
obosită și ar vrea să se ducă la culcare. El are nevoie de o ţigară 
și vrea să se ducă până la lac, dar știe că nu o poate părăsi, așa 
că face curăţenie și i se alătură în pat. Ea stă în vârful patului 
deoarece îi e prea cald, iar el se întinde alături, proptindu-și o 
pernă sub cap. Danny știe că ea nu vrea să discute despre cele 
petrecute, așa că nu spune nimic. 

— O știi pe Justine de la bibliotecă? rostește ea. Soţul ei 
lucrează la Canaveral” și ea mi-a zis că ne poate obţine permise 
pentru data viitoare când mai e o lansare. Spune că scena 
merită văzută. Putem să mergem? 

— Desigur. 

— Uneori lansările sunt noaptea și trebuie să ajungi acolo 
devreme. Se spune că e un spectacol superb. 

— Mi-ar plăcea să-l văd. Ceva de povestit copiilor noștri. O 
urmărește cum își freacă încet stomacul cu palma mâinii. Erau 
odată doi astronauți de pe lună care au intrat într-un bar, dar au 
plecat după câteva minute - știi de ce? Ea clatină din cap. 
Pentru că nu era nicio atmosferă. 

Ramona își înfige cotul în coapsa lui, și puţin mai târziu se 
întoarce pe o parte și adoarme. Danny se gândește iarăși să 
iasă până la lac, dar vrea să fie acolo în caz că ea se trezește, 
așa că se cuibărește pe după spatele ei și adoarme gândindu-se 
la cozile lungi de flăcări ale rachetelor care ţâșnesc spre cer și 
își îndreaptă capetele către imensitatea întunecată a spaţiului. 

În săptămâna care urmează nu se vede nici urmă din Mulryne, 
iar Danny nu îl caută în mod special pe preot. Altcineva preia 
pregătirile pentru fotbal - doi antrenori tineri, un băiat și o fată, 
cu insigne pe treninguri și tricouri pe care scrie „Fotbalul e doar 
o lovitură în iarbă”. La muncă, Edward roiește în jurul lui ca și 
cum s-ar găsi din nou pe teren în preajma unui adversar de 
evitat, și îl tratează cu tăcere. Ca și în cazul lui Mulryne, Danny îl 
lasă în pace și se ţine strâns de programul lui de a nu ridica 
ţeasta mai sus de parapetul autoimpus, de a nu se implica în 
treburile altora. Își spune că totul se rezumă până la urmă la a-ţi 
face treaba, ca apoi să te duci acasă și să îţi vezi de ale tale. 
Copilul vine repede, Ramona pare să se mărească de la o zi la 


” Cape Canaveral - Bază de lansare a rachetelor spaţiale 
americane. (n.tr.) 


alta și a început să construiască un soi de cuib, căci aruncă 
lucrurile inutile din dulapuri și pune în loc tot felul de obiecte, în 
același timp spunându-i lui Danny unde anume e nevoie de niște 
reparaţii sau de un pic de vopsea, pregătind lucrurile cu o 
intensitate a scopului care îl galvanizează și pe el. 

Intr-o după-amiază el își ia liber câteva ore de la lucru ca să 
meargă cu ea la spital pentru o verificare. Acolo li se spune că 
totul decurge bine și li se dă o copie a imaginilor de la ecograf, 
iar el se holbează la ceea ce pare o hartă a vremii din satelit și 
ascultă emoția din glasul ei când Ramona îi arată continentul 
ceţos care e copilul lor ivindu-se încet dintre nori. Ramona a 
primit liber pentru restul zilei, așa că el o lasă acasă și o așază 
confortabil pe pat, după care apucă pe aleea de lângă lac înapoi 
la muncă. Trece de blocul de apartamente și de terenurile pustii 
de tenis. Vede un jogger și două femei în pantaloni scurți, 
mergând în ritm de marș, cu braţele fluturând într-un efort de 
sincronizare, ca niște metronoame, cu capetele înălțate în aer în 
vreme ce discută. Doi bărbaţi stau pe o bancă și își ţin capetele 
îndoite spre el. Oare caută pe cineva? Așteaptă pe cineva? 
Danny e șocat de albeaţa braţelor unuia dintre cei doi și de 
modul ușor nepotrivit în care cad hainele pe trupul lui, ca și cum 
trupul încă nu s-ar fi obișnuit cu acele haine și ca și cum braţele 
încă nu s-ar fi adaptat soarelui. Probabil un nou-venit. Poate în 
vacanţă. Danny dă din cap când trece pe lângă ei. 

— Salut, Michael, rostește bărbatul cu braţele albe. 

Danny nu răspunde, ci continuă să meargă. Simte însă cum 
inima i-o ia razna în piept. O voce din Irlanda de Nord. Pentru o 
clipă se gândește să o ia la fugă, dar se forţează să rămână 
calm. 

— E-n regulă, Michael. 

Se oprește și se întoarce. Bărbatul cu braţe albe s-a ridicat de 
pe bancă și acum se uită la el. E un om de peste cincizeci de 
ani, tras la faţă, ciolănos, ce îl fixează cu ochi îngustaţi. 

— Numele meu e Danny. 

— Corect, Danny, iar al meu este Gerry Lynch. Sunt din 
Belfast. Sunt prieten, Danny, așa că nu ai de ce să te temi. Îți 
pot spune Danny dacă vrei sau Michael Madden. Nu contează. 
Ce-ar fi să stai jos? 

Danny îi vede pe celălalt întinzând mâna către bancă, dar nu 
urmează invitaţia. 


— Stai jos, Danny. El e Sean Manley - tot un prieten. Trebuie 
să vorbim. 

— Nu aici, răspunde el, uitându-se înapoi spre casă. 

Fără să mai adauge ceva, se răsucește pe călcâie și îi lasă pe 
cei doi bărbaţi să îl urmeze. Când trec de câte cineva pe alee, el 
își pleacă privirea și încearcă să se distanțeze de oamenii din 
spate. li conduce la o masă de picnic așezată în mijlocul unui 
mic pâlc de copaci, aproape de marginea apei. 

— Nu știu cum suporţi căldura, Danny, spune Lynch, 
ștergându-și sprâncenele ca și cum scurta plimbare l-ar fi 
secătuit de puteri. 

In obrajii lui scobiţi lucesc picături de sudoare, ca niște pete 
pe fundul unei cești goale. 

— Te-ai obișnuit cu ea, nu-i așa, Danny? spune Manley. Omul 
vorbește cu accent de american irlandez. Se face și mult mai 
cald decât atât. 

— Cine sunteţi și ce vreţi? întreabă el, încercând să-și 
păstreze vocea puternică și calmă. 

— Va trebui să fac rost de o șapcă sau altfel mă întorc acasă 
cu ţeasta de culoarea focului, zice Lynch, trecându-și mâna prin 
șuviţele rare de păr deschis la culoare care i-au rămas pe cap. 

Individul scoate la iveală o ţigară și îi oferă una și lui Danny, 
dar acesta clatină din cap. Pe apele lacului, o șalupă de viteză 
taie apa și face un val mare în faţa prorei. Lynch își aprinde 
ţigara și inhalează încet. 

— Sunt de la Consiliul Armatei - am scrisori de autorizare 
dacă vrei să le vezi -, iar Sean lucrează pentru mișcarea de aici, 
din America. Sunt aici pentru că mi s-a ordonat să îţi aduc ceva. 

Omul pune un plic maro pe masă și se întoarce cu fața spre 
lac. 

Danny nu vrea să atingă plicul. Simte că în momentul în care 
îl va atinge totul va exploda în faţa lui. Plicul îi este adresat lui 
Michael Madden și are pe el ultima lui adresă cunoscută din 
Belfast. A pune mâna pe el ar însemna să-și reia numele, să 
deschidă portalul către o altă viaţă, un alt timp, așa că se 
holbează la bucata de hârtie. 

— E-n regulă, Danny, spune Lynch. Deschide.-l. 

— E despre maică-mea? întreabă el. 

— Nu, maică-ta e bine. 

— De ce aţi venit aici? Ce vreţi de la mine? 


— Totul e în regulă, Danny. Nimeni nu vrea ceva rău pentru 
tine, dar trebuie să citești scrisoarea, spune Manley, împingând 
plicul peste masă. 

El încă nu-l atinge. Cineva și-a sculptat inițialele numelui în 
lemnul unui copac. Materialul din care e confecţionată masa s-a 
uscat și a fost lustruit de razele soarelui. Pe o latură se vede o 
pată neagră, acolo unde ceva a ars o porţiune din masă. 
Degetele lui Lynch sunt pătate de nicotină, de aceeași culoare 
ca a plicului. Șalupa de pe apă vuiește când trece aproape de 
țărm, iar când cei doi bărbaţi care stau vizavi de el întorc 
privirea spre ambarcaţiune, Danny ridică scrisoarea, se uită 
pentru ultima dată la nume și adresă, în speranța că va 
descoperi vreo greșeală și vreun alt destinatar, apoi o deschide. 
O parcurge rapid cu privirea, citind totul mai rapid decât poate 
absorbi. Comisia pentru Adevăr și Reconciliere are nevoie de 
prezenţa dumneavoastră... cazul numărul 107, cazul lui Connor 
Walshe... Are senzaţia că se prăbușește de pe o culme de deal 
și încearcă să oprească acea cădere liberă agăţându-se de 
cuvinte și încercând să reţină în minte înţelesul lor. Comisia 
deţine puterea de a forța participarea... Acolo unde va fi nevoie, 
se poate furniza reprezentare legală... Toate partidele politice, 
bisericile și grupurile de comunităţi au convenit... o parte 
necesară a procesului de pace și de vindecare comună... 
închiderea... Toţi participanţii primesc îndemnizaţii și sunt 
absolviţi de orice repercusiuni legale sau civile rezultând din 
mărturia lor... Date și zile, mai multe detalii decât poate el 
înghiţi. 

La început nu scoate nicio vorbă, deoarece nu știe cum va 
suna vocea lui, sau dacă cuvintele i se vor forma pe limbă sau îl 
vor tăia ca niște cioburi de sticlă. Șalupa lasă în urma ei o dâră 
albă de spumă. Danny simte că îl ia greaţa de la stomac. 
Încearcă să respire profund, iar pe sub masă se apucă strâns de 
marginea mesei. 

— Nu cunosc pe niciun Connor Walshe, rostește el, moale. 

— E-n regulă, Danny, spune Lynch, oferindu-i pentru a doua 
oară o ţigară. 

De această dată acceptă și încearcă să nu-și lase mâna să 
tremure în vreme ce apucă ţigara și bricheta. 

— Suntem niște prieteni și mișcarea are întotdeauna grijă de 
membrii ei. Știm exact ceea ce știi și tu și ce nu știi. La bine sau 


la greu am semnat această chestie cu Adevărul și Reconcilierea 
- dacă mă întrebi pe mine, aș spune că mai degrabă la rău, dar 
asta e doar o părere personală și oameni mai deștepţi ca mine 
spun că trebuie să o facem. Așa că trebuie executată. 

— Eu nu mă întorc, spune el. 

— N-ai de ales, Danny, intervine Manley. Cum zice și Gerry, 
ne-am înrolat la asta. 

— Ba am de ales și eu nu mă întorc. Acum viaţa mea e aici și 
nu mă întorc niciodată acolo. 

— Nu, Danny, Sean are dreptate - nu ai de ales. Întoarce-o 
cum vrei tu, dar esenţa e că e vorba de un ordin și doar un idiot 
nesocotește un ordin. 

— Eu nu mai primesc ordine - pentru mine s-a terminat, 
protestează el. 

— Nu se termină decât atunci când ţi se spune asta, 
ripostează Lynch. Ştii asta la fel de bine ca și mine. Ascultă, e 
doar un ritual, o apariţie scurtă, și nu vei fi pe cont propriu, 
avem oameni care te vor instrui, îţi vor spune ce să zici, cum să 
zici. Totul se va termina înainte de a-ţi da seama - ușor și fără 
dureri. Te duci și pleci. 

— Fără dureri? Ca să mărturisesc ce am făcut. 

— Ascultă-mă, Michael, spune Lynch, strivind furios chiștocul 
ţigării de lemnul copacului. Nu începe să vorbești prostii și să te 
bagi singur în belea. Ne luptam în război. Cu toţii ne luptam și 
cu toţii am făcut lucruri care trebuie făcute într-un război. Genul 
de lucruri pe care și ei ni le-au făcut nouă, ba chiar mai rău. Așa 
că să nu începi să gândești așa nici măcar pentru o clipă. Erai 
soldat și luptai într-un război, și încă ești soldat, dar când se va 
termina și chestia asta va înceta și bătălia. Va înceta definitiv. 
Armata îți dă drumul să pleci, apoi armata se destructurează pe 
sine, dispare în paginile de istorie. 

— Nu pricepi, rostește el. Mă aflu ilegal aici. O să mă dea 
afară și n-o să mă lase să mă mai întorc. 

Se gândește să le povestească de Ramona, dar nu va păta 
numele ei folosindu-l în faţa lor. 

— Ascultă-mă, Danny, zice Manley, aplecându-și braţul peste 
masă. O să avem grijă de tine. Avem prieteni pretutindeni, 
prieteni importanţi, chiar până la ușa Biroului Oval. 
Administraţia a jucat un rol în aranjarea chestiei ăsteia, așa că 
nu o să permitem să fii dat afară. Trebuie să ai încredere în noi 


că îţi vrem binele. Gerry ţi-a spus deja - avem grijă de ai noștri. 
Trebuie să crezi asta. 

El nu mai știe ce să creadă, așa că spune: 

— Eu nu mă întorc. 

— Nu pricepi, Michael, așa că o să-ţi vorbesc ca unui copil, 
replică Lynch. 

Broboane de sudoare i se formează pe buza superioară și pe 
sprâncene. Pe ţeastă i-au apărut pete maronii, ca și cum și-ar fi 
trecut mâna prin păr și mici resturi de nicotină s-ar fi desprins 
de pe ea. 

— Vrem să te întorci din proprie inițiativă. Fă asta și te ajutăm 
cu toate, ne îngrijim de tot, absolut de tot. Nu coopera și atunci 
ești pe cont propriu, expus la orice. Dacă nu apari la proces, vor 
cere autorităţilor de aici să te deporteze. Și să știi că poți fi 
închis și aici. 

— Dar nu știu că mă aflu aici, spune el, făcându-l pe Lynch să 
zâmbească. 

— E nevoie doar de un telefon, nu-i așa? 

— Aţi face asta? întreabă el, știind deja răspunsul. 

— Ai chef să încerci să-ţi trăieşti restul vieţii știind că un 
simplu telefon i-ar pune capac definitiv? intervine Manley. 

Vocile lor sunt ca niște baroase pe creierul lui și fiecare vorbă 
trezește frica de viitor. Habar n-are încotro să se mai întoarcă 
pentru scăpare. 

— Ai fi plecat pentru două săptămâni, poate chiar mai puţin, 
spune Lynch. O să te întorci cu mult înainte ca Ramona să nască 
copilul ăla. Avem oameni care vor avea grijă de ea. Vom avea 
grijă și de slujba ta. Nu există altă cale de ieșire din chestia asta, 
crede-mă, Michael. 

Ei știu despre Ramona, știu despre toate. Singurul lucru pe 
care nu-l știu, deoarece nu au de unde să-l știe, este modul în 
care el va trebui să-i povestească totul Ramonei. Nu mai aude 
ce zic ei deoarece în mintea lui caută cu disperare acel mod, 
respingând pe rând fiecare frântură de idee care se ivește. Nu 
există artificii, nu există nicio poveste care să ascundă faptul că 
el e doar un alt bărbat care a înșelat-o, și a înșelat-o de o 
manieră cum nici măcar ea nu a mai experimentat înainte. 
Încearcă să-și spună că în sinea lui el a fost sincer cu ea. Că un 
nume, în sine, nu schimbă cine e el ca ființă sau ce înseamnă ei 
unul pentru celălalt. Se gândește la copiii de pe plajă cu tatăl 


lor, turnând apă în șanțul unui castel pe care abia l-au construit. 
Se gândește la nisip, la case, iar în urechi aude mugetul aspru al 
mării care năvălește și distruge totul în cale. Cei doi încă 
vorbesc cu el, iar Danny dă din cap, dar tot ce mai aude acum 
este zgomot de ziduri care crapă și se prăbușesc. Zgomot de 
lucruri care sunt măturate cu forţă. Se uită după cei doi care se 
îndepărtează, cu Manley ridicând mâna în chip de salut de 
despărţire, iar mersul lor este hotărât, e mersul unor oameni 
care și-au îndeplinit misiunea. Danny stă pe loc până ce ei 
dispar, după care se duce la malul apei și vomită printre ierburi. 


Lacul e nemișcat. Valurile sunt mici și abia pătrund printre 
plante. În depărtare, cerul și apa par de nedespărţit, ca niște 
prieteni de o viață. O adiere de vânt se joacă încet cu fumul 
ţigării lui muribunde. Se întreabă dacă Amie e undeva pe acolo, 
în barca lui, aruncând undiţele în apă. Așteptând cu răbdare să 
prindă ceva. Cerul pare atât de jos încât el are impresia că îl 
atinge dacă întinde mâna. Își aprinde o altă ţigară - oricum nu 
pare să mai aibă vreun rost. Amie spune că apa e întotdeauna 
rece, chiar și în arșiţa zilei. Curând va veni vremea. În somnul lui 
agitat și întrerupt cuvintele i s-au strecurat ca niște ţipari prin 
minte, dar de dimineaţă, când a încercat să le prindă în capcană 
ca să știe ce să-i spună și cum să-i spună ei, cuvintele au fugit în 
beznă. O pasăre zgârie suprafaţa apei, o săgeată neagră în 
lumina care încet se ivește la orizont. Se gândește la minciuni 
tot mai complicate, dar apoi le alungă printre buze odată cu 
fumul ţigării. Încearcă să-și spună că va simţi eliberare odată cu 
adevărul, că după atâta amar de vreme greutatea trădării îi va fi 
ridicată de pe umeri. Se duce până la capătul pontonului și 
aruncă ţigara departe. E aproape vremea. Ingustează ochii și se 
uită fix înspre inima adormită a lacului. Pentru încă o oră și 
ceva, lacul își va păstra propriul chip și nu va avea insistența 
luminoasă a cerului apăsată fără milă deasupra lui. Apoi Danny 
se apleacă, ia apă în căușul palmei și și-o împroașcă peste faţă. 

Drumul înapoi spre casă e marcat de cuvintele prost aranjate 
din mintea lui, precum florile pe care le-a cumpărat pentru ziua 
ei de naștere și pe care ca un prost a încercat să le aranjeze sub 
forma unei vaze. Oare cât din viaţa lor va fi distrus de ceea ce 
va trebui să-i spună? Se gândește la nemișcarea din centrul 
lacului și încearcă să se convingă singur că iubirea poate 


suporta multe. Chiar și așa ceva. Însă nu mai e deloc sigur de 
nimic din ceea ce încearcă să-și spună sieși. Din ceea ce poate 
crede și din ceea ce este doar o altă înșelătorie menită să-i 
netezească lui calea, așa că se simte ca și cum nu ar ști absolut 
nimic și ca și cum tot ceea ce ar vrea să strângă în braţe i se 
strecoară printre degete precum apa. 

La ușă ezită, apoi intră. Poate că ea va întinde braţele spre el. 
Poate că-i va spune că are trupul rece și îl va îmbrăţișa în 
căldura ei intensificată de somn. Apoi, după o vreme, Ramona 
va spune „Ce trebuie să facă o fată ca să primească o ceașcă de 
cafea?”, iar el se va furișa ezitând de lângă ea. 

Ramona se uită la el cum stă în ușa dormitorului și o privește. 

— Ei, Danny, mai e lacul acolo? 

El nu răspunde și atunci ea se ridică în capul oaselor, 
îndepărtându-și șuvițele negre de păr de pe faţă. 

— Ce s-a întâmplat, Danny? 

El o privește în ochi și face un singur pas înăuntrul camerei. 

— Numele meu nu este Danny. 

Ea îl privește și începe să zâmbească, dar imediat se oprește. 
Nu există altă cale. Este preţul care trebuie plătit. Apa este rece 
ca gheaţa pe pielea lui. Pășește mai departe în încăpere și 
fiecare pas pe care îl face este îngreunat de frică. O frică mai 
mare decât a simţit vreodată. Ştie că nu mai există cuvinte. 


Stanfield prezidează obosit peste întreaga încăpere și privește 
constant și pe furiș la ceas, simțind cum treptat se îneacă în 
vorbe. Zi de zi, ca și cum s-a fisurat un baraj și prin fisură curge 
un șuvoi de durere tot mai intensă, conservată în cursul lungilor 
ierni de plâns. Oamenii vin în încăpere ca să lase în sfârșit 
șuvoiul de lacrimi liber, iar valul imens ameninţă să-l scufunde 
pe el. Își înalță capul şi încearcă să inspire adânc, deoarece are 
mereu impresia că nu e aer suficient în acea cameră, așa că 
măcar e recunoscător pentru concizia cazului în dezbatere. S-au 
admis responsabilităţile, s-au cerut scuze și s-a efectuat chiar un 
mic apel, aparent sincer, la iertare. Lui nu-i rămâne decât să-i 
ceară doamnei Latimer, sau reprezentantului ei, dacă ar vrea să 
sintetizeze sentimentele ei legate de soţul care, într-o seară de 
vară cu douăzeci de ani înainte, i-a deschis ușa de la intrare 
ucigașului. E bucuros că ajung la o concluzie, deoarece are 
senzaţia că se cufundă în golul după-amiezii în care timpul pare 
oprit în loc și transformat într-un somn letargic. 

Aruncă o privire la femeia în vârstă care până atunci nu a 
scos nicio vorbă. Pare fragilă, veștejită, ca o frunză uscată care 
se va desprinde de ramura copacului la următoarea adiere de 
vânt, dar mai e ceva în ființa femeii care îl tulbură. Să fie 
fixitatea privirii? Refuzul ei de a se uita la bărbatul care i-a 
omorât soţul? Modul în care mâinile ei subţiri și noduroase 
strâng Biblia pe care ea o ţine atât de strâns în poală? 

— Doamnă Latimer, vreţi dumneavoastră sau reprezentantul 
dumneavoastră să rostiţi pledoaria finală? întreabă el cu 
blândeţe, sperând ca aceasta să fie scurtă, apoi dând 
încurajator din cap în vreme ce femeia se ridică și își croiește 
drum spre microfon. 

Femeia merge brusc mai repede, dar nu către microfon. Apoi, 
în vreme ce Stanfield clipește nevenindu-i să-și creadă ochilor 
iar timpul pare suspendat în loc, sau desfășurându-se în 
secvenţe imprevizibile ca într-un vis, ea ţine un cuţit în mână - 
Stanfield nu poate fi sigur, dar își zice că a fost scos din Biblie - 
și se aruncă asupra ucigașului soţului ei. Schimbarea fizică de 
atitudine este cea care îl nedumerește și îi taie orice respiraţie. 
Ceea ce părea veștejit s-a transformat în duritate, membrele 
femeii s-au întărit ca niște pari, ca și cum o sperietoare de ciori 
s-a trezit brusc la viaţă. Oamenii ţipă, scaunele sunt răsturnate, 
în vreme ce victima femeii încearcă să ridice un braţ ca să se 


protejeze, dar cuțitul alunecă peste braţ și se înfige în claviculă. 
Stanfield sare în picioare, dar pentru o secundă e paralizat, apoi 
trece la acţiune și apasă butonul de alarmă de pe birou, după 
care aproape imediat sosește poliţia. 

Femeia stă perfect nemișcată, în vreme ce cuțitul a căzut pe 
podea. Fără să opună rezistenţă, părând a fi intrat în stare 
catatonică, fără să vadă sau să audă ceva, femeia e dusă afară. 
Medici în uniforme verzi îngenunchează deasupra victimei, apoi 
se aud sirene și staţii radio care intră în acţiune. Stanfield se 
prăbușește pe moment pe scaunul lui, după care se ridică din 
nou și strigă tare: 

— Eliberaţi încăperea, eliberaţi încăperea! 

A doua zi, Stanfield privește în jurul mesei la echipa lui și 
deslușește deziluzia de pe fiecare chip, pe care o mai aude și în 
vocile tuturor. l-ar plăcea să fie în stare să simtă plăcerea 
perversă de a se bucura de situaţie, dar nu e capabil de așa 
ceva, întrucât își face griji că, dacă procesul continuă în felul 
acela, atunci mai devreme sau mai târziu o parte din noroiul 
lipicios al eșecului se va lipi și de el, și poate îi va dăuna 
intereselor lui de viitor. A început deja să-și compună cererea de 
demisie, dar trebuie să descopere un punct principial de care să 
se agate înainte ca întreg edificiul să se prăbușească precum un 
castel de cărţi de joc. 

Acum echipa lui stă tăcută și se uită la el pentru inspiraţie. 
Privirea lui trece peste chipurile lor, adăstând ușor în dreptul 
Laurei înainte de a trece mai departe. Ştie că e momentul în 
care ar trebui să rostească un apel înălţător la bătălie, când, 
asemenea unui general roman, ar trebui să atace alături de 
soldaţii lui cu sabia ridicată. Însă la început nu poate îngăima 
nimic altceva decât niște observaţii neconvingătoare. 

— Ceea ce s-a petrecut ieri a fost groaznic și șocant. Din 
fericire se pare că rana nu e mortală, dar dacă era nevoie de 
ceva care să ne demonstreze importanţa a ceea ce încercăm noi 
să facem aici, se pare că ieri a fost momentul oportun. Vor fi 
oameni care vor căuta să speculeze acel moment în interes 
propriu, dar noi trebuie să mergem mai departe. Am avut parte 
de eșecuri, am avut parte de retrageri, dar într-un proces plin de 
riscuri precum acesta, astfel de lucruri sunt inevitabile. Ştiam că 
n-are să fie ușor. Trebuie să fim pregătiți pentru înscenări și 
atacuri cinice asupra integrităţii procesului, dar trebuie să ne 


amintim că încercăm să facem în această ţară ceva ce nu s-a 
mai făcut niciodată. Face o pauză. Poate că, până la urmă, se va 
ridica la înălţimea așteptărilor. Totodată, trebuie să ţinem minte 
că lucrăm în cadrul unei societăţi profund divizate de mii de ani. 
Acesta este probabil cel mai provocator lucru care s-a cerut 
vreodată cuiva și uneori situaţia se va deprecia și va deveni 
înfricoșătoare, dar dacă putem duce totul la bun sfârșit, atunci 
acesta este cel mai important pas pe care această comunitate ÎI 
poate efectua către o vindecare durabilă. Nu-i vine să creadă că 
a folosit cuvântul „vindecare”. Insă în mod clar s-a subestimat 
pe sine: capetele lor încuviinţează. Oare să fie de vină soarele 
care s-a furișat în încăpere sau ochii Laurei chiar s-au mărit? 
Chiar și Matteo și-a schimbat poziţia și a renunţat la încovoiala 
lui ca să stea cu spatele drept și alert. 

— Și nu cumva să uite cineva pentru vreo secundă că am 
fost, de asemenea, martori la lucruri remarcabile, la unirea între 
foști inamici într-o manieră pe care, probabil, doar ne-am putut- 
o imagina vreodată. Așa că acum nu e cazul să ezităm în 
convingerile noastre din pricină că ne-am confruntat cu 
dificultăţi. 

Continuă pe calea asta până ce vorbele lui aprind noi hotărâri 
pline de pasiune și până ce începe să se audă murmur de voci 
care îi oferă un răspuns plin de colegialitate și de optimism 
contagios. 

După plecarea lor, se duce la fereastră și privește de cealaltă 
parte a străzii, unde se vede un bar ce în fiecare dimineaţă are 
pe asfaltul din față trei mese mici cu scaune de metal, într-un 
soi de credinţă incredibil de optimistă că trecătorii s-ar putea 
încumeta să înfrunte vântul tăios și să se așeze acolo. Mai 
încolo, o agenţie de turism încearcă cu disperare să lupte contra 
internetului și a anunţurilor de tipul „Fă-o chiar tu” din diverse 
vitrine cu oferte speciale scrise greșit gramatical și un cabinet 
minimal de optician, dar care pare să nu conţină nimic înăuntru. 
Cât ar mai da să se afle într-un avion îndreptându-se în altă 
parte. Indiferent de destinaţie, își imaginează că este 
întotdeauna însoţit de Kristal, iar el e mereu acolo ca să observe 
plăcerea ei vizavi de ceea ce el îi poate arăta și o poate învăţa. 

Lucrurile s-au desfășurat cu adevărat mai prost decât ar fi 
putut el anticipa. După un atac anterior, au instalat un ecran de 
sticlă protectoare în jurul boxei martorilor, iar acum vor trebui 


să instaleze un detector de metale la intrarea în clădire. În afară 
de cele două instanţe de violenţă fizică, au existat în mod 
constant exemple de abuzuri verbale și ameninţări strigate cu o 
intensitate nemaiauzită înainte. Acum poliţia este prezentă 
permanent, iar el poate apela la ea apăsând un buton, dar în 
unele zile se simte de parcă ar sta într-un abator, înconjurat de 
carcase de suferință umană brută, ale căror cărnuri sunt 
desprinse de pe oase și tranșate în bucăţi, în vreme ce picurul 
constant al urii umane se coagulează pe podeaua încăperii. 

Familiile victimelor au început să își reclame morţii și 
persoanele iubite și uitate, și dat fiind acest scurt moment de 
restaurație publică, mărșăluiesc în încăpere ducând portrete ale 
rudelor ucise și lumânări aprinse care apoi tremură în vântul de 
pe stradă. Cele mai tulburătoare sunt portretele de copii, căci 
acestea forțează pe cel care le vede să încerce să-și închipuie 
cum ar arăta ei acum, iar imaginaţia le construiește o viaţă pe 
care ei nu au cunoscut-o niciodată. Însă în cadrul ritualurilor tot 
mai elaborate create de durere nu există niciun soi de elegie, ci 
doar o agitare parțială și anemică a apei la care oamenii se 
înghesuie să ajungă cu speranţa disperată a vindecării. El unul a 
prezidat peste unele adevăruri, dar prea puţin peste o 
adevărată reconciliere, iar cu fiecare zi care trece devine tot mai 
evident că ceea ce petiţionarii vor este adevărul și dreptatea de 
care ei simt că au fost privaţi. Stanfield a ajuns să o recunoască 
în ochii lor, în nevoia lor de a rosti o afirmaţie finală cu 
încărcătură de imperativ moral care va arunca inculpatul direct 
în braţele justiţiei divine. In loc de așa ceva, ei primesc un 
răspuns formalizat, preparat dinainte, în care se exprimă 
regretul vag pentru durerea îndurată, după care se prezintă 
cardul de exonerare de condamnare care asigură evitarea unei 
vine personale sau a unei culpe morale prin afirmaţia universal 
valabilă a convingerii că toată lumea a luptat într-un război. De 
fiecare dată, la sfârșit, Stanfield vede vidul care se cască în 
sinea celor îndureraţi când aceștia înţeleg că nu vor mai primi 
nimic altceva și când își dau seama că nu e îndeajuns ce au 
primit. Adesea, la finalul proceselor, ei trebuie ajutaţi să iasă din 
încăpere, ca și cum nu și-ar fi dat seama că totul s-a sfârșit, că 
timpul lor a fost epuizat, iar apoi își târșâie picioarele către 
ieșire, cu chipurile confuze și albe întoarse peste umeri înspre 
sala pe care o părăsesc. 


În orice caz, la fel de adevărat e că există zile când se petrece 
altceva și povestea cuiva se înalţă în sală ca o arie tristă care, în 
ciuda lipsei de exprimare artistică, a lipsei de structură și a 
limbajului simplu, are o muzică proprie ce umple încăperea. 
Unele povești - iar el nu le poate prezice sau întrevedea 
niciodată - au în ele forţa misterioasă de a trece dincolo de 
lumea externă și de a atinge sufletul tuturor celor care o 
ascultă. Sunt chiar momente când se generează un soi de 
sinergie și o fuziune de ușurare, sau un soi de nevoie mult timp 
reprimată îi împinge pe protagoniștii scenei jucând în roluri 
antagonice unul către celălalt, ca un soi de Priam care 
îngenunchează ca să sărute mâna lui Ahile, înainte de a se 
despărți din nou, după ce conștientizează brusc acţiunea lor. 

Își spune însă în sinea lui că un asemenea proces este prea 
timpuriu. Trebuie să găsească o cale de ieșire - a greșit când a 
refuzat propunerea de a ţine turneul de cursuri. Poate că 
ajungea chiar profesor-invitat la o universitate de pe Coasta de 
Vest. În fiecare zi, stând în sală, simte cum se îmbibă tot mai 
mult cu toxinele care emană din emoţiile corozive și 
carcinogene adânc îngropate în oameni, și cărora li s-a permis 
să iasă la suprafaţă. Uneori simte o durere în piept, are impresia 
că respiră neregulat și își face griji pentru sănătatea lui. Poate 
că ar trebui să accepte să joace tenis. Poate că dacă ar reuși să 
cumpere drepturile asupra ei, ar găsi o cale de a o elibera pe 
Kristal ca să se mute la el. 

Ucigașii și copărtașii lor nu arată bine, indiferent din ce parte 
ar proveni. Chiar și îmbrăcaţi în costume ieftine și declarând că 
au slujbe de toată mila, timpul nu a fost blând cu ei. Adesea se 
prezintă cu o litanie, bine concepută dinainte, de condamnări 
pentru infracţiuni mărunte care le umplu CV-ul și care pare să le 
fi distrus orice pretenţie de idealism pe care ai au nutrit-o 
vreodată, iar lipsa lor de vorbire articulată îl face pe Stanfield să 
se strâmbe de jenă. Deasupra documentelor prezentate de ei 
atârnă permanent întrebarea nerostită explicit legată de motivul 
pentru care unor asemenea forme inferioare de viaţă li s-a dat 
dreptul de a lua viaţa altcuiva. Uneori indivizii vin în sală cu 
suporteri strânși în jurul lor, ca o falangă armată, braţele 
protectoare ale celorlalţi de pe umerii lor împingându-i înăuntru, 
iar ei arată ca niște bătăuși beţi care sunt duși în ringul de 
bătălie de către antrenorii lor. După aceea, camerele de 


supraveghere îi arată cum își aprind ţigări, cu capetele strânse 
laolaltă pentru a forma o pavăză contra vântului, sau cum dispar 
ca siluete singuratice grăbindu-se spre ieșire cu glugile trase 
peste cap. 

După fiecare caz el are un ritual propriu. Ritualul s-a dezvoltat 
treptat și servește la descotorosirea de ceea ce pare să se agaţe 
de el ca o pânză murdară de păianjen. Face sesiunea de punere 
la curent a părţilor cât de scurtă posibil, neluând în considerare 
cât de multe chestiuni nerezolvate se poate și părând să 
răspundă întrebărilor pertinente ale lui Matteo, în același timp 
aruncând mental aceleași întrebări la gunoi. Apoi efectuează 
plimbarea de cinci minute până la un restaurant din apropiere, 
unde în fiecare seară este rezervată aceeași masă pentru el și 
unde se servește mâncare decentă și unde ospătarii nu spun 
„Noroc” când primesc bacșiș, după care se duce la apartament, 
unde face duș și își schimbă hainele înainte de a se așeza cu un 
pahar de vin la fereastra cu privire spre râu. La al doilea pahar, 
însoţit de muzica adecvată, începe să se descotorosească de o 
parte din firele pânzei de păianjen care îl strâng cu putere. Are 
nevoie de muzică pentru a-și reconstrui echilibrul vieţii 
interioare, pentru a se asigura că a fost până în lumea 
subpământeană și s-a întors de acolo în siguranţă. Ca atare, 
deși nu este mânat de niciun impuls religios, ascultă muzică 
corală de Tavener și uneori opera lui Vaughan Williams, „The 
Lark Ascending”, deși singura pasăre pe care râul pare să i-o 
poată furniza drept decor vizual este câte un pescăruș 
ocazional. 

Ştie, în orice caz, că nu va fi niciodată în stare să-și ducă la 
bun sfârșit îndelungata misiune, că dacă e să rămână acolo, 
într-o zi va sta pe același scaun în apartament și nici măcar 
muzica nu-l va mai elibera de spirala depresiei; că încetul cu 
încetul valul de cuvinte și feţele urâte de brute pe care trebuie 
să le îndure zilnic vor ajunge să ocupe hoţește un loc permanent 
în mintea lui. Bineînţeles că mai e și Emma, dar în ciuda 
întâlnirii lor, el a început să-și spună că trebuie să fie pregătit să 
o lase în pace, că trebuie să se descotorosească odată de 
urmele trecutului. Intensitatea sentimentelor pe care le-a 
încercat odată cu revederea ei a început să se estompeze și nu 
a primit niciun răspuns la cartea poștală pe care i-a trimis-o cu 
mesajul simplu, deliberat neutru și complet neameninţător că s- 


a simţit minunat să o revadă și că speră să poată repeta 
evenimentul. Nu-i vine să creadă că a cheltuit atâta timp ca să 
compună atât de puţine cuvinte. llustrația cărţii poștale 
reproducea pictura lui Da Vinci Fecioara cu Pruncul și Sfânta 
Ana, iar frumuseţea gingașă a imaginii i-a amintit de cât de mult 
timp a trecut de când el n-a mai simţit plăcerea de a admira 
tablouri. Preţ de o secundă, în vreme ce soarbe din vin, se 
imaginează alături de Kristal în Luvru sau în Ermitaj și cât de 
minunat ar arăta ea pe fundalul zăpezii și al turlelor aurii din 
Sankt Petersburg. Când va completa primul ciclu de două luni de 
ședințe, va avea o lună de concediu înainte de a începe al doilea 
ciclu - poate că va reuși să aranjeze o călătorie de 
reîmprospătare în străinătate. 

Dar îl va vedea el vreodată pe copilul fetei lui? îl va lăsa ea 
vreodată să fie bunic sau măcar tată din nou? Presupune că fără 
acordarea ajutorului cerut de ea șansele lui sunt infime. 
Stanfield zâmbește amar când conștientizează forţa răzbunării 
lui Martine. Intimitatea stabilită de ea cu fiica lor împiedică orice 
tentativă din partea lui de a o discredita pe ea, sau fie și în 
modul cel mai blând cu putinţă de a scoate în evidenţă câteva 
din lipsurile ei și de a sugera că poate nu a fost genul de femeie 
alături de care este ușor să trăieşti. Dar oare asta și-a dorit 
Martine cu adevărat? Oare asta a avut ea în vedere drept 
pedeapsă pentru el? Nu-i vine să creadă că până în ultimele 
clipe de viaţă ea l-a urât atât de tare încât să fi dorit așa ceva. 

Este bucata lui corală favorită - „Love Bade Me Welcome” -, și 
există ceva extrem de liniștitor în puritatea eterică a vocilor, dar 
și ceva care aprinde un sentiment plăcut de tristeţe. Poate că de 
vină e muzica, poate vinul, poate chiar pustietatea 
apartamentului care se arcuiește iarăși peste capul lui, dar ceva 
îl face să-și aducă aminte de ceea ce a simţit prima dată când 
fata lui s-a așezat în faţa lui cu părul plin de picături de apă și cu 
o nouă viaţă dospind în pântece, și atunci știe că încă nu vrea 
să-i dea drumul. 

De dimineaţă are un alt interviu de dat. Au sosit ziariști din 
toată lumea și și-au luat reședințe temporare acolo - lui i s-a 
spus că în oraș nu se mai găsesc camere de hotel. Echipe de 
reporteri par să fi venit din toate colţurile globului, iar la scurt 
timp după primul val, un al doilea val și-a făcut apariţia, un val 
de ciudaţi atrași acolo nu prea se știe exact de ce anume. Ca 


atare, în fiecare dimineaţă, în faţa clădirii unde se află sala, te 
poţi întâlni cu un grup de indieni navajo care execută un soi de 
dans despre care se spune că evocă spiritul morţilor, sau cu un 
călugăr budist care încearcă să le dea flori celor care intră în 
clădire, sau cu vreun cântăreţ la vioară supravieţuitor din 
Kosovo. In atari circumstanţe, devine chiar ușor reconfortant 
pentru Stanfield să-l vadă acolo și pe acel evanghelist băștinaș 
din Ulster care se luptă pentru spaţiu cu o placardă tip sendviș 
pe care e un text care întreabă pe toată lumea unde își va 
petrece eternitatea. 

Oferă discursul său bine exersat dinainte unei tinere 
reporterițe japoneze și echipei ei de filmare. După aceea, din 
cine știe ce motiv, tânăra spune că îi place formaţia U2 și că 
vrea să vadă Giant's Causeway. El zâmbește și dă încurajator 
din cap, apoi se face nevăzut cât de repede poate. După-amiază 
prezidează o sesiune pe care o găsește sufocant de plictisitoare, 
și trebuie să se forțeze să se concentreze ca să nu alunece într- 
o letargie indiferentă. A mers mai departe, a lăsat cazul în urma 
lui, iar în imaginaţie deja prezidează cazul lui Connor Walshe și 
știe că atunci când se va uita în jos va vedea chipul Mariei 
Harper, iar în spatele ei, chiar dacă nu în persoană, chipul fiicei 
lui. 

Chipurile acestor oameni, vocile lor guturale, s-au contopit 
toate demult într-un soi de dramă ieftină care îl face pe el 
disperat să ajungă la final. Privește prin încăpere numărând 
ziariștii; participanţii constanţi de pe locurile publicului care în 
imaginaţia lui seamănă tot mai mult cu niște caricaturi grotești 
de care Dickens ar fi fost mândru și care ar fi stat la coadă să-i 
devină lui personaje; oficiali și grefieri; personalul medical, 
consilieri și preoţi. Se simte tot mai imun la suferința care îi e 
servită spre inspecţie - de-acum este o chestie moartă, care 
rareori oferă diferenţe prin modul de prezentare sau prin 
evenimentele prezentate. Uneori trebuie să-și înăbușe un 
căscat, iar întrebările puse de el frecvent, legate de nevoia 
cuiva de a lua o scurtă pauză sunt motivate strict de interesul 
lui egoist. 

In acea noapte, după ce se încheie totul, își face scurta 
plimbare până la restaurant. Nu sunt mai mult de două sute de 
metri, dar el aproape că e nerăbdător. Noaptea rece îl slujește 
ca să îl ţină treaz după orele petrecute în acea încăpere 


aglomerată și supraîncălzită, unde indiferent cât de jos s-ar 
încerca stabilirea temperaturii de încălzire în aer se simt mereu 
tensiuni încărcate de energie. În plus, acolo nu e aer - ca și cum 
cei care apar în fața Comisiei consumă tot aerul prin respiraţiile 
lor întretăiate și prin nevoia lor dureroasă, în vreme ce ei se 
îneacă în propria suferinţă. Acum e ora când orașul face 
schimbarea la faţă și cei care muncesc în el lasă loc celor care ÎI 
folosesc pentru plăcere. Sunt prea mulţi oameni în jur ca să se 
simtă ameninţat, însă îi rămâne acea vagă nervozitate a 
bogatului care umblă printr-un oraș unde sunt mulţi săraci, așa 
că își întărește fiecare pas cu încredere în sine și cu o autoritate 
tăcută pentru a îndepărta pe oricine ar putea însemna un pericol 
potenţial. lar acolo sunt întotdeauna femei drăguţe care îi atrag 
privirea - a fost obligat să admită, nu fără bombăneli, că orașul 
are parte din plin de așa ceva. Uneori, dacă vreuna se uită la el, 
își imaginează că o oprește pe femeie și o convinge să îl 
însoţească într-un restaurant mai scump decât cele cu care este 
ea probabil obișnuită, unde să-i dea sfaturi despre meniu și 
explicaţii despre vinuri. Dar oricare ar fi plăcerea pe care el și-o 
închipuie pe moment pentru sine, aceasta dispare în scurt timp 
din pricina trezirii la realitate și a perspectivei unei mese luate 
de unul singur, iar după aceea nu există nici măcar perspectiva 
lui Kristal care să-l consoleze. La ultimele lui două apeluri 
telefonice a primit ca răspuns afirmaţia politicoasă că nu e 
disponibilă, iar întrebările lui ulterioare nu au avut parte de alt 
răspuns mai detaliat în afară de acela că ea era plecată 
deocamdată. Și nu, nu vrea pe altcineva. Cu siguranţă că s-ar fi 
așteptat ca ea să-l anunţe cumva că pleacă, dacă nu din alt 
motiv, măcar din curtoazie profesională. Stanfield învârte 
posibilitățile în minte, dar întotdeauna apare câte una 
necunoscută pe care el n-o poate asimila. Oricât ar părea de 
nepotrivit și de naiv, este obligat să admită că s-a atașat 
emoțional de ea și se consolează cu gândul că poate absenţa ei 
va fi de scurtă durată. 

lritarea i se intensifică atunci când intră în restaurant și vede 
doi bărbaţi așezați la masa lui. Indivizii poartă costume închise 
la culoare, iar unul dintre ei răsfoiește lista de vinuri. Stanfield 
privește prin restaurant și vede alte mese goale care îi puteau 
găzdui pe cei doi consumatori. Șeful de sală răspunde imediat 
întrebării lui nerostite cerându-și scuze cu o ușoară ridicare 


perplexă din umeri. Însă când șeful de sală îl conduce spre o 
masă, o face către masa lui obișnuită, aceeași la care stau acum 
alţi doi oameni. 

Inainte ca Stanfield să poată rosti ceva, cel mai în vârstă 
dintre cei doi bărbaţi se ridică în picioare și îl întâmpină cu mâna 
întinsă. 

— Bună seara, Henry, rostește el, cu o voce pe care Stanfield 
o asociază imediat cu un anumit gen de educaţie, care prin 
amploare se identifică cu școlile publice și serviciile publice. Îmi 
pare extrem de rău că vin peste tine așa, neanunţat în prealabil, 
dar mi s-a părut o oportunitate bună să ne revedem. 

— Ne-am cunoscut până acum? se miră Stanfield, uitându-se 
la fața omului. 

Cu colţul ochiului detectează un început de rânjet pe buzele 
bărbatului mai tânăr, a cărui tunsoare pare curios de nepotrivită 
cu croiala scumpă a costumului. 

— Cred că da. Cu ceva timp în urmă. Lucram pentru Foreign 
Office la momentul necazului din Balcani. A fost doar pentru 
scurt timp - nu mă aştept să-ţi amintești, mi-e greu și mie să o 
fac. O treabă urâtă. la loc, te rog - mi s-a spus că mâncarea e 
bună aici. 

— Nu-i rea deloc, spune Stanfield, brusc conștient că i se 
întâmplă ceva, dar fără să știe ce anume, și conștient totodată 
că sesizează un soi de voinţă aflată oarecum în afara controlului 
său. Și dumneata ești? 

— Scuze, evident. Eu sunt Michael Walters iar el este William. 

Pentru prima oară se uită la tânăr, care îi replică cu același 
rânjet și intensitate a privirii ce îl irită pe Stanfield suficient de 
tare ca să întrebe: 

— Şi are cumva William și un al doilea nume? 

— Cred că deocamdată William e suficient, răspunde Walters. 

Când sosește chelnerul ca să ia comanda de băuturi, Stanfield 
se gândește la cărţile lui Richmal Crompton și la festinuri de la 
miezul nopţii în dormitor. Pentru o clipă, are impresia că Walters 
ar putea comanda o bere de ghimbir, dar zărește ceva devenind 
mai întunecat în ochii tânărului. Se uită atunci la mâinile lui 
Walters, cu degetele lungi și efeminate, cu unghiile perfect 
îngrijite și cu cele două inele de pe ele. Walters comandă gin și 
tonic, și o bere pentru prietenul lui, care încă nu a rostit vreo 
vorbă. Fără să întrebe, mai comandă pentru Stanfield o sticlă 


din vinul lui obișnuit. 

— Deci cine sunteţi? întreabă Stanfield din nou. Și ce vreţi? 

Deja începe să aibă gânduri neplăcute în legătură cu situaţia. 

— Cred că ne-am prezentat, spune Walters, schițând un 
zâmbet. Şi doar vrem să lămurim câteva lucruri. 

— Lucraţi pentru Foreign Office? întreabă Stanfield. 

— Nu chiar, dar sub aceeași umbrelă, dacă mă înţelegi. 

— Cred că aș vrea să văd niște legitimaţii și să mi se ofere 
niște explicaţii în legătură cu motivul pentru care suntem aici și 
vorbim unii cu alții. 

— Ar fi mai bine să păstrăm chestia asta ca pe o întâlnire 
amicală, nu crezi? Nu e nevoie să-ţi faci griji despre protocol. 
Dar dacă vrei să vorbești cu mine, mă poţi contacta la acest 
număr. 

Walters îi dă lui Stanfield ceva care seamănă cu o carte de 
vizită simplă, pe care scrie doar numele și numărul de telefon. 

— Ascultă, nu știu despre ce e vorba, dar dacă nu vă supăraţi, 
acum eu o să plec și îmi voi suna șoferul poliţist, care va veni 
aici în câteva minute. 

Stanfield se scoală de la masă, ca și cum ar vrea să plece, și 
se apucă să își caute telefonul prin buzunare, dar imediat 
bărbatul mai tânăr se apleacă peste masă și spune cu o voce 
joasă care sună a ameninţare: 

— Stai jos, Henry, și nu face pe deșteptul. 

— William, intervine Walters pe un ton care seamănă cu o 
admonestare blândă a unui școlar obraznic, nu-i nevoie de 
bădărănii. Apoi omul se ridică în picioare și îi face semn lui 
Stanfield să ia loc. Te rog, Henry, nu cred că Beckett va fi 
deranjat să mai stea un timp în mașină, nu crezi? 

Stanfield se prăbușește înapoi pe scaun, exact în momentul în 
care sosește chelnerul cu băuturile. Bărbatul mai tânăr refuză 
paharul și duce sticla direct la gură. Walters se uită la Stanfield 
și își dă ochii peste cap. Insă Stanfield știe deja că, în ciuda 
disprețului prefăcut, bărbatul mai în vârstă îl privește pe cel mai 
tânăr cu un soi de sentiment apropiat de afecţiune. Apare un alt 
chelner ca să le ia comanda de mâncare, dar Walters îl bate pe 
însoțţitorul lui pe braţ și spune: 

— Ce-ar fi să iei loc la bar, William? Te chemăm noi dacă 
avem nevoie de tine. 

Pe chipul lui William se vede o expresie momentană de 


îndurerare, dar el se uită urât doar la Stanfield, înainte de a se 
ridica încet de pe scaun și de a se duce la bar, unde își aprinde 
imediat o ţigară. 

— N-are sens să irosim lucruri bune pe William. Mă tem că el 
nu dispune de un simţ prea cultivat al lucrurilor fine din viaţă, 
spune Walters. 

Așadar ei știu cine e el, știu de Beckett, dar cine anume sunt 
ei și care e scopul lor rămâne o necunoscută pentru Stanfield. 
Nu-și amintește deloc să se fi întâlnit vreodată cu Walters, însă 
acum acesta se apucă să discute meniul cu chelnerul și îi oferă 
sugestii lui Stanfield ca și cum ar fi niște prieteni vechi care sunt 
pe punctul de a împărţi o masă la un club. Walters comandă 
doar un aperitiv, pretinzând că nu vrea să ocupe din seara lui 
Stanfield mai mult decât este strict necesar. Stanfield comandă 
repede, iar după ce termină se uită înspre bar, unde în oglinda 
mare de acolo zărește privirea urâtă a tânărului. Pentru o clipă îi 
întoarce privirea și atunci vede cum mâna lui William se 
îndreaptă încet spre el în oglindă. Este un gest de ameninţare și 
Stanfield are impresia că gestul e intenţionat. Pentru o secundă, 
se simte insultat de un asemenea gest, ca un clișeu ieftin de 
ameninţare nerostită. lar insulta îl înfurie. 

— In ce grădină zoologică l-ai descoperit? îl întreabă el pe 
Walters, arătând spre William cu paharul de vin. 

— Te rog să nu-l iei în seamă pe William, răspunde Walters. 
Entuziasmul îl face câteodată puţin prea tupeist. Nu e chiar 
genul potrivit, dar în aceste vremuri tulburi mă tem că este 
uneori de folos. Te rog să ierţi orice bădărănie - sunt sigur că nu 
e intenţionată. 

— Am fost numit personal de către prim-ministru, rostește 
Stanfield, regretând imediat că s-a simţit obligat să-și afirme 
statutul atât de direct. 

Trebuie să intre în acord cu sine și cu tonul aparent calm al lui 
Walters, nu să-și trădeze atât de simplu nervozitatea în creștere. 

— Așa e, și a fost o numire binemeritată. Ai reușit să-ţi 
construiești un CV impresionant mergând în unele dintre locurile 
cele mai problematice din lume. Deci spune-mi, cum ţi se pare 
că lucrează Comisia? 

Stanfield resimte ușurare. Poate că scopul întâlnirii este pur și 
simplu acela al culegerii de informaţii despre felul cum judecă el 
procesul, al obţinerii unor opinii neoficiale despre felul cum vor 


merge lucrurile mai departe, dar când aruncă din nou o privire 
spre bar, unde un nor de fum învăluie capul tânărului, și se 
gândește la circumstanţele acestei întâlniri, senzaţia de ușurare 
îi dispare. Suspiciunile lui sunt întărite de faptul că își dă seama 
că Walters nu îl ascultă, de fapt, ci este mai interesat să 
exploreze creația artistică realizată pe farfuria lui albă, de formă 
pătrată. Când se oprește pentru câteva secunde, îl aude pe 
Walters spunând: 

— Foarte bine, și a ta? 

— Ce vrei, de fapt? întreabă Stanfield, punând cu hotărâre 
cuțitul și furculita pe masă. 

— Ce păcat că afacerile intervin mereu la sfârșit, replică 
Walters, imitând acţiunea lui Stanfield. Ar fi fost drăguţ să ne 
bucurăm de o masă civilizată - n-am avut această plăcere în 
ultima vreme. Nu e chiar capitala culinară a Europei, nu-i așa? 

— Nu-i capitala Europei în nicio privinţă, răspunde Stanfield. 

— Poate doar prin generarea de mici belele urâte și apoi prin 
așteptarea ca alţii să facă curăţenie - e foarte bună la așa ceva. 
Cred că suntem cu toţii un pic obosiţi de chestia asta: e vremea 
să mergem mai departe. Exceptând faptul că problema pe care 
eu o descopăr aici este că ei sunt în stare să renunţe la orice - 
neveste, bani, stimă de sine - înainte de a renunţa la trecut. lar 
asta face dificilă construirea viitorului, după cum îţi poţi 
imagina. Înţelegi, Henry? 

— Ce vrei de la mine? 

Walters face o pauză ca și cum un elev din clasă l-ar fi 
întrebat ceva greu și el are nevoie de timp ca să se gândească 
la răspuns. 

— Ei bine, Henry, pe scurt presupun că avem nevoie de tine 
ca să ne ajuţi la construirea acelui viitor. 

— Comisia este un organism independent, afirmă Stanfield. 
Nu e influenţată de opinii politice și presiuni din partea nimănui. 
Această independenţă este crucială pentru proces. Nu sunt 
deloc sigur că ar trebui să avem această conversaţie sau unde 
duce ea mai exact. 

Walters aproape că își transformă zâmbetul într-un rânjet, dar 
ridică o mână într-un gest împăciuitor. 

— Bineînţeles, Henry, bineînţeles. Eu pricep foarte bine. Dar, 
uneori în viaţă trebuie să vezi tabloul general. Nu este un atribut 
pe care să îl avem în vedere la toată lumea, dar tu ești un om 


inteligent și cultivat. Face o pauză. Un om care ar putea ajunge 
să facă lucruri cu adevărat foarte mari. 

Apoi se uită la Stanfield și dă încet din cap. 

— Nu pot fi cumpărat, replică Stanfield. 

Imediat se gândește că replica l-a făcut să sune ca un actor 
dintr-un film construit pe un schelet banal de dilemă morală. 
Bănuiește, de asemenea, că în ciuda retoricii, știu amândoi că 
lucrurile nu stau deloc așa. 

— Mare păcat, Henry - chiar mare păcat -, deoarece m-am 
gândit mereu la tine ca la un om care ar putea fi convins să 
vadă imaginea de ansamblu, care ar putea ajuta la dobândirea a 
ceea ce în mod clar este în interesul tuturor. 

— Şi care este această imagine de ansamblu? 

— Păi asta depinde, nu-i așa? Vezi tu, e destul de susceptibilă 
de schimbare din când în când, ba chiar de la o zi la alta, în 
feluri la care poate nu ne așteptăm. Un singur lucru e sigur și 
acela e că noi plecăm. Nu azi și poate nici mâine, dar într-un 
viitor previzibil și, vezi tu, Henry, problema e că nu ne putem 
sălta pălăriile în chip de salut de despărţire până ce cărămizile 
nu sunt toate la locul lor ca să ţină casa întreagă. Așadar, așa 
cum poate vei aprecia, avem nevoie ca oamenii ca tine să 
înțeleagă din când în când această imagine de ansamblu, să 
aibă viziunea necesară. 

Stanfield schiţează un zâmbet - aproape că îl amuză folosirea 
cuvântului „viziune” de către Walters, când amândoi știu că 
sensul exact al cuvântului este acela al oamenilor care știu să 
închidă ochii la momentul oportun, dar și pentru că acum știe ce 
vor indivizii de la el. În vreme ce Walters îi dă mai departe cu 
șaradele lui, Stanfield simte că se îndepărtează de acel loc. Se 
gândește la Maria Harper, se gândește la Emma și vede din nou 
sinceritatea naivă de pe feţele lor. Ce să știe ele despre 
realităţile lumii? Cum pot ele să ghicească ce anume zace 
ascuns dincolo de sinceritatea lor simplă? 

— lar asta este o părere oficială sau personală, cea pe care 
mi-o oferi? întreabă Stanfield. 

— Cine să știe astfel de lucruri? Rotiţe în interiorul rotiţelor - 
genul ăsta de lucruri. N-are sens să-ţi faci griji în privinţa originii 
ideilor. Singurul lucru sigur este că dacă totul iese bine, imediat 
un politician oarecare va pretinde că e meritul lui. 

— Și cum ar fi să plec chiar acum și să sun politicienii sau 


presa ca să le relatez această discuţie? întreabă Stanfield, 
simțind primul fior de teamă. 

— Ar fi un gest complet lipsit de înţelepciune și sunt sigur că 
după ce vei reflecta îţi vei da seama de neghiobia ideii. Dar nu 
vreau să bat câmpii toată seara și să te distrag de la masă, așa 
că o să-l las pe William să-ţi lămurească unele amănunte. 

Individul se șterge delicat cu șervetul la colțurile gurii, apoi se 
ridică și își netezește partea din față a hainei înainte de a-și 
înălța mâna într-un gest de rămas-bun. 

Stanfield urmărește mersul apăsat al omului prin restaurant, 
apoi se uită la spatele însoţitorului său, încă aplecat peste bar. 
Privirile li se întâlnesc din nou în oglindă, dar de această dată 
Stanfield nu vede nimic în afară, poate, de o expresie, lipsită de 
culoare, de oboseală. Stanfield nu prea știe ce să facă mai 
departe, dar după câteva minute îl vede pe celălalt strivind 
chiștocul ţigării în scrumieră cu o răsucire curioasă a încheieturii 
mâinii, apoi ridicându-se și venind spre el. Acum a ajuns 
suficient de aproape ca Stanfield să-i zărească ușorul licăr de 
dispreţ din ochi, și pentru o secundă se gândește la corpul 
lucitor și zvelt al rechinului apropiindu-se de ambarcaţiune, iar 
asta îl face să tremure ușor. Când omul se așază, pe buzele lui a 
înflorit un rânjet subţire. 

— E-n regulă, Henry? întreabă el. Bătrânu' e cam vorbă lungă, 
nu-i așa? Şi-a cam mâncat mălaiul, dacă înţelegi ce vreau să 
spun. Stanfield dă din cap și ridică paharul cu vin în încercarea 
de a părea nonșalant. Îţi place vinul ăla, nu, Henry? De fapt îţi 
plac o groază de chestii scumpe. Iți admir gustul. 

— Mulţumesc, răspunde Henry. Mă bucur că întrunește 
aprecierea ta. 

— O, da, Henry. Îmi place bărbatul care are gusturi bune. 
Uneori, în munca mea, am de-a face cu oameni care au gusturi 
foarte proaste și cu oameni care n-au deloc gust. 

— Şi care e munca ta? întreabă Stanfield. 

— Păi unii ar spune că eu sunt maimuta și domnul Walters e 
organistul, dar dacă mi-ar spune mie asta în față m-aș supăra - 
înţelegi ce vreau să spun? Stanfield dă din nou din cap - are 
sentimentul că e mai bine să-i spună cât mai puţine acestui 
individ. Acum ai aflat ce avea de spus domnul Walters, Henry, 
iar el e unul din cei mai deștepţi oameni pe care i-am cunoscut 
vreodată, chiar dacă uneori vorbește mult, așa că sfatul meu 


este să-i acorzi mare atenţie. 

— Şi dacă nu? 

Stanfield rostește vorbele înainte de a avea ocazia să 
hotărască dacă e bine să le spună sau nu. lar în primele clipe nu 
vine nicio replică. Individul se lasă pe spătarul scaunului și 
inspiră teatral. Apoi își bagă încet mâna în buzunarul hainei și 
preţ de o secundă Stanfield crede că o să fie împușcat, dar 
individul scoate de acolo un plic maro, pe care apoi îl lasă cu un 
gest indiferent pe masă. 

— Atunci se întâmplă asta, Henry. Ești terminat. La greu. 

Stanfield ia plicul, încercând cu greu să nu-și lase mâna să 
tremure. Înăuntru sunt fotografii. Sunt făcute în camera de hotel 
de la prima întâlnire cu Kristal. Pe măsură ce își dă seama de 
importanţa faptului, Stanfield încearcă să-și menţină un chip 
impasibil și parcurge imaginile afișând indiferența. 

— Frumoasă fată, Kristal. Marfa de calitate. Te-ai descurcat 
bine acolo, fiule. Apoi, întinzându-se peste masă, individul îi 
indică una și spune: Asta e favorita mea. 

Stanfield simte cum i se face rău de la stomac, dar încearcă 
să se ţină bine. Are senzaţia că e iarăși pe ambarcaţiunea aceea 
și individul din faţa lui este căpitanul, care îl poartă către marea 
întunecată și tot mai adâncă. Vrea să i se facă rău, vrea să se 
întoarcă și să își înfigă picioarele în pământ solid. Dar acum tot 
ce poate să facă e să strecoare fotografiile înapoi în plic și, fără 
nicio vorbă, să i le arunce individului înapoi pe masă. 

— Nu, Henry, păstrează-le. Te ajută să ţii minte și poate să 
mai ai un fior în vreo noapte întunecată de singurătate. 

— Ce vreţi să fac eu? întreabă el, dar chiar în vreme ce 
strecoară plicul repede în buzunarul hainei își dă seama că știe 
răspunsul. 


Gilroy nu e deloc sigur dacă resimte oboseala în cap sau în 
corp, dar după nuntă se simte pustiu, golit de tot ceea ce îl 
menținea în picioare de la o zi la alta. A fost abandonat de ceva 
socotit de el că-i aparţine atât de tare încât nici nu-i găsește 
vreun nume. În fiecare discurs pe care îl ţine, la fiecare interviu 
pentru radio sau televiziune, vorbește doar despre viitor, însă 
din ce în ce mai mult ar vrea să se întindă la umbra confortului 
din trecut; însă nu trecutul lui propriu, ci un trecut modelat și 
întreţinut de imaginaţia lui, unde viaţa lui este scutită de toate 
complicațiile și responsabilităţile. lar în acel trecut, el este un 
familist înconjurat în siguranţă de toţi copiii. lar aceștia stau la 
masa din bucătărie și discută despre ziua lor, iar glumele și 
râsetele sunt trecute de la unii la alții împreună cu farfuriile cu 
mâncare, și împreună plănuiesc vacanțe. Gilroy nu mai e un om 
religios, dar în visul lui fiecare masă începe întotdeauna cu el 
rostind o rugăciune, iar după ce termină copiii spun în cor 
„Amin”, iar Marie își înalță capul și îi zâmbește. 

Uneori, în momentele de mare deprimare, încearcă să se 
roage, dar nu găsește niciun rost cuvintelor în afara limitelor 
restrânse ale propriilor nevoi, iar uneori cuvintele sunt 
amestecate cu versuri și expresii poetice. Se întreabă dacă o 
poezie poate fi o rugăciune. După discursul de la nuntă, Ricky a 
început să-i spună „Poetul Laureat”. Simte un soi de stânjeneală 
nervoasă aducându-și aminte de acel moment - oare s-a făcut 
de râs? Sau a rostit lucrurile astfel încât să reflecte doar aluziv și 
vag ceea ce a vrut să spună? Nu va ști niciodată, deoarece 
printre felicitări și bătăile pe spate de după aceea, nu a 
descoperit niciun martor de netăgăduit al adevărului pe vreun 
chip. Își amintește cum un vechi tovarăș i-a spus ce bine s-a 
simţit să mai audă pe cineva citând din Larkin, înainte ca Gilroy 
să-și dea încet seama că omul credea că vorbele fuseseră luate 
de la James Larkin, liderul laburiștilor. 

Gilroy nu și-a simţit niciodată până atunci viaţa atât de plină 
de vorbe goale și atât de golită de cuvinte cu sens. In unele zile 
are impresia că poartă o cămașă de forță sau că are creierul 
prins într-un clește. Își dorește un nou mod de a vorbi; vrea ca 
ceea ce îl așteaptă în viitor să fie trăit altfel. Stând în fotoliu și 
uitându-se la o emisiune-concurs la televizor, simte cum alunecă 
treptat în moţăială. La început, când își revine brusc, încearcă să 
se lupte cu starea, dar știe că rezistenţa este inutilă, așa că se 


predă. 

Când se trezește, pentru câteva secunde nu-și dă seama unde 
e și vocile pe care le conștientizează treptat par să provină de 
undeva dinăuntrul creierului său. Are gura uscată ca iasca, iar 
ochii îi clipesc nesiguri, în vreme ce el încearcă să-și 
limpezească mintea de ceea ce i se para fi niște paraziți radio. 
Vocile sunt coborâte, iar el treptat înţelege că pe lângă cele 
provenind de la ecranul televizorului se aud vocile lui Marie și a 
lui Sweeney. Vrea să strige, dar își înăbușă impulsul când 
cuvintele lor capătă o formă din ce în ce mai clară. 

— Îmi fac griji pentru el, Ricky. Nu l-am văzut niciodată așa. 
Cred că e deprimat. 

— Poate că trebuie să-l ducem la un doctor. Am putea să 
mergem undeva în secret - găsim pe cineva care simpatizează 
partidul și care știe să fie discret. Dacă e deprimat, poate că 
trebuie să i se prescrie niște pilule de fericire. 

— Nu cred că va merge. 

— De ce acum? Asta nu pricep eu. De ce acum, când el stă la 
masa de onoare, când am ajuns în sfârșit în vârful muntelui? Ar 
trebui să cânte și să danseze. 

— Nu cunosc motivele mai bine decât tine. E ca și cum ar fi 
mers cu găleata la fântână și într-o zi fântâna a secat. lar nunta 
- aia a părut să-l scoată cu adevărat din minţi. Nu înţeleg, 
pentru că am crezut că îl va scoate dintr-ale lui, dar mai mult i-a 
făcut rău. 

Gilroy clipește din ochi și se holbează la ecran, unde bucătari 
renumiţi se întrec în pregătirea unor feluri exotice din 
ingrediente banale și ieftine. 

— Nunta? se miră Sweeney. Cireașa de pe tort, cum s-ar 
spune, însă ascultă, Marie, cred că primul lucru pe care am 
trebui să-l încercăm înainte de a băga pastile în el este o 
vacanţă - câteodată o rupere zdravănă de toate poate face 
minuni. O curăţenie printre pânzele de păianjen așternute. Un 
pic de cerneală proaspătă în călimară. 

— Deci unde plecăm? întreabă Gilroy, stând în ușa bucătăriei. 

Marie se înroșește, iar Sweeney se apucă să-și scarpine ceafa. 

— Aţi putea să mă duceţi direct la azilul de bătrâni și să 
terminaţi cu toate. 

— Ne facem griji pentru tine, Francis, spune Marie, iar el îi 
vede îngrijorarea modelându-i chipul într-o expresie care îl 


determină să se simtă rușinat pentru că a stârnit așa ceva. 

— N-am nimic, sunt doar un pic obosit, asta-i tot. O să-mi 
revin de îndată. 

— Am putea să plecăm undeva, fie și pentru un weekend? 
întreabă Marie. 

El ezită, înduioșat de dovada ei de iubire, incapabil și 
nedorind să se elibereze în vreun fel de laţul vorbelor ei. 

— Avem vreun loc gol în jurnal? îl întreabă el pe Sweeney. 

— Găsesc eu unul, răspunde acesta. Găsesc eu unul. 

— Atunci asta e. Am vreo șansă să primesc o ceașcă de ceai? 
Mi-e gura uscată ca fundul unei colivii de păsări. 

— Foarte poetic, replică Sweeney, în vreme ce Marie 
zâmbește, punând ceainicul pe foc. 

— Dar nu mă urc în avion și nu mă duc la Bundoran - e ca și 
cum ai fi tot în Belfastul de Vest. 

— Găsim noi undeva, spune Marie. Undeva drăguţ și nu prea 
departe. Știu ce îţi place ţie. Lasă în grija mea. 

După care ea începe să caute prin cutii după un biscuit sau un 
baton de ciocolată. 

Marie găsește un weekend la un hotel din Donegal care e pe 
cale să se închidă din pricina venirii iernii. Hotelul se deschide 
către un golf adiacent unei limbi de pământ lungi și acoperite de 
dune de nisip, și se află la circa cinci minute de mers cu mașina 
în sat. Au mai fost acolo odată și lui Gilroy îi convine de minune 
că sunt puţini oaspeţi iar atmosfera este liniștită și pașnică. Se 
simte ca într-o casă în care proprietarii își împachetează 
lucrurile pentru o lungă călătorie, iar când ei doi stau în hol, în 
faţa unui foc de lemne, cu o băutură de la bar, prea puţine îi 
deranjează de la privitul îndelung înspre mare. Cei mai mulţi 
angajaţi tineri s-au întors la universităţi sau colegii, și deja 
pretutindeni se simte un soi de amorţeală a odihnei de după 
sezon, care se așază peste tot precum praful. Sunt 
recunoscători că bucătarul-șef nu a plecat și el, și deși li se cere 
să servească masa de seară în bar, mâncarea e bună și 
proprietarii plini de solicitudine. Nimeni nu se bagă în sufletul 
lor, nimeni nu vine să-i strângă lui mâna și să-l informeze despre 
lunga tradiție de familie republicană în cadrul căreia, în mod 
inevitabil, vreo rudă îndepărtată s-a aflat pe baricade în 1916. 
Nimeni nu strigă sau nu iese dintr-o încăpere în care intră el, 
deși cele mai multe mașini din parcare au numere de 


înmatriculare din Nord. 

— Au apărut multe case noi de la ultima oară când am fost 
noi aici, îi spune el lui Marie, când una din perioadele de tăcere 
devine un pic prea îndelungată. 

— A trecut mult timp de când am fost noi aici. 

— Ăștia din Nord, continuă el, vin și cumpără toate casele de 
pe piaţă sau construiesc pe toate peticele de pământ care sunt 
scoase la vânzare. Tipul de la bar spune că preţurile au urcat la 
cer în ultimii cinci ani - localnicii nu-și mai permit să trăiască 
aici. 

— Poate că ar fi trebuit să încercăm să cumpărăm ceva când 
lucrurile erau mai ieftine - ceva pentru bătrâneţe, ca să avem 
unde ne retrage. 

— Ai dreptate, dar noi niciodată n-am avut bani și ce am avut 
s-a dus pentru copii, replică el, fără niciun resentiment. E greu 
să te lupţi mereu cu focul adevărat. Dacă nu din alt motiv, 
măcar din pricina mirosului. 

— Poate că încă o putem face, zice ea. Dacă strângem 
împreună niște bani. 

— Poate, dar până ce strângem noi banii, preţurile o să fie și 
mai proaste. 

— N-ai putea să-i rogi pe băieţii care s-au ocupat de Northern 
Bank să-ţi dea un împrumut? sugerează ea, apoi zâmbește de 
propria glumă. 

— Nu le-aș cere nenorociţilor ălora nici pielea de pe ei. Ce 
ciudaţi mai sunt și băieţii ăștia - s-ar bate până la moarte ca să 
evite o Irlandă unită, dar sunt îţi stare să-ţi ia gâtul pentru o 
casă de vacanţă acolo. 

Când nu plouă, se plimb de-a lungul limbii de pământ și se 
strâng unul în celălalt ca niște amorezi contra vântului rece, în 
rafale, care o obligă pe Marie să își ţină părul cu o mână ca 
acesta să nu fie răvășit peste măsură. Și marea e furioasă, iar 
valurile vin cu creste albe și aruncă șuvoaie înspumate care 
uneori ajung brusc până la picioarele lor și îi fac să fugă repede 
în susul plajei. Odată, spre uimirea lor, văd un surfer pe mare, o 
siluetă neagră ghemuită, cu braţele ţepene desfăcute, în vreme 
ce planșa lui trece prin apă ca un ac care coase culmea 
valurilor. 

Însă în pat nu mai sunt amanți. El încearcă de două ori, dar de 
fiecare dată dorinţa i se estompează ca lumina după-amiezii, 


scufundându-se în nimic, și chiar dacă el refuză să accepte că 
așa ceva se petrece și încearcă să-și stimuleze singur pasiunea, 
rezultatul nu este altul decât o respiraţie gâfâită. 

— Îmi pare rău, spune el, șoptind cuvintele odată cu 
răsuflarea întretăiată la urechea ei. 

— Șșt, şşt, îl linişteşte ea, trecându-și mâna prin părul lui și 
spunându-i că nu contează. 

Însă pentru el contează, iar după a doua încercare se 
postează la fereastră și privește afară spre fundalul dens și 
cenușiu. În parcare se vede o mașină cu farurile și radioul 
pornite, și o femeie tânără pe care el o recunoaște drept una 
dintre chelneriţe se apleacă peste portiera deschisă și apoi el o 
vede sărutându-și prietenul înainte ca acesta să pornească cu 
mașina de pe loc. Gilroy își imaginează că mai târziu bărbatul se 
va întoarce după ea și se gândește la cei doi mergând undeva, 
într-un loc discret de-a lungul coastei, parcând mașina și, în 
vreme ce o ceaţă subțire de stropi de apă suflă dinspre mare, 
contopindu-se cu ușurință unul în braţele celuilalt. Însă nu 
resimte invidie sau amărăciune, ci doar tristeţe la gândul că 
lumea nu îi mai aparţine lui, ci acelui cuplu de tineri și tuturor 
celorlalţi ca ei, care se chinuie să își croiască un drum propriu și 
caută o iubire care să-i susţină în tot acel efort. Se gândește la 
Christine și își face griji pentru fericirea ei, pentru faptul că 
Londra e un oraș prea mare, pentru faptul că el unul o va pierde 
în acel vârtej uman imens. 

— Vino în pat, Francis, îi șoptește Marie, dar el continuă să 
privească cerul care se întunecă. Patul e rece fără tine. 

— E rece cu mine, răspunde el. 

— Nu contează - ești obosit, asta e tot. Nimeni nu ar fi putut 
trece prin toate câte ai trecut tu fără să obosească. O să fie 
bine. Totul o să fie bine. 

— Mi-ar plăcea să trăiesc aici, Marie. Ti-ar plăcea și ţie? 

— Da, cred că da. Pentru prima dată în viaţa noastră suntem 
departe de toate. Francis, poate că e timpul să te gândești să îi 
lași pe cei mai tineri să poarte bătălia. Tu ţi-ai dăruit întreaga 
viaţă pentru asta. Și-acum vino înapoi în pat. 

— Îți fac o ceașcă de ceai, spune el, ca un soi de 
compensație. 

— Nu vreau o ceașcă de ceai; vreau să vii în pat și să mă ţii în 
braţe. Crezi că poţi face așa ceva? 


El se întoarce de la fereastră și se împiedică de pantofi, apoi 
se cațără stângace în pat și se prăbușește, tăcut și 
recunoscător, în braţele întinse ale îmbrăţișării ei strânse. 

După întoarcerea în oraș, el își spune că duce în plămâni 
prospeţțimea aerului de mare, își promite sieși că viaţa lui 
curentă va avea un sfârșit și că, dacă va găsi momentul potrivit, 
se va lansa într-o direcţie nouă. Nu e niciodată prea târziu, 
nimeni n-ar avea dreptul să-l critice, dar pe măsură ce își 
amintește de toate câte le-a îndurat și ce a obţinut, știe că nu-i 
va fi ușor să renunţe. Şi de ce ar trebui să renunţe la aceste 
prime fructe ale victoriei și să-și cedeze locul de la masă cuiva 
care n-a făcut nimic din sacrificiile lui? Are nevoie să rămână, 
chiar și ca un simbol, în cursul acestei perioade de tranziţie și își 
spune că atunci când lucrurile se vor fi așezat definitiv, poate va 
apărea și momentul oportun. Mai sunt încă lucruri importante de 
făcut înainte de a se retrage singur din prim-plan. 

Ca atare, după ce se întoarce și se întâlnește cu Sweeney, îl 
salută pe acesta ca un om care a dat peste o nouă sursă de 
determinare și un nou scop în viaţă. 

— Deci pauza ţi-a priit? întreabă Sweeney, stând în ușa 
biroului lui Gilroy. 

— Ce s-a întâmplat? întreabă Gilroy așezându-și geanta 
diplomat pe masă, uitându-se la faţa colegului său și apoi la 
teancul de hârtii de pe birou. 

Viaţa lui a fost atât de îndelung și de intim legată de cea a lui 
Sweeney încât e în stare să detecteze și cele mai fine schimbări. 
A fost o vreme când, în izolarea din celule, își vorbeau doar prin 
mesaje bătute în ţevi, iar acum, indiferent de timbrul glumeţ din 
vocea celuilalt, Gilroy aude ceva care îl îngrijorează. 

— Crezi că ar fi trebuit să stau plecat mai multă vreme? 

Schiţează un zâmbet, dar se uită întrebător la Sweeney, care 
îl privește tăcut, după care închide ușa biroului. 

— N-ar trebui să vorbim aici. 

Vocea lui Sweeney este lipsită de expresie, aproape 
monotonă. 

Când se uită la el, Gilroy îi vede expresia de stinghereală de 
pe chip. 

— Vreun microfon? întreabă el, plimbându-și privirea prin 
încăpere, după care, preţ de câteva secunde, se lansează într-o 
vorbire fără cuvinte, punând întrebări prin expresia feţei și 


făcând gesturi cu mâna. 

— Probabil nu altele decât cele obișnuite. Dar e mai bine să 
mergem altundeva - undeva unde să vorbim fără să fim 
întrerupțţi. 

— Nu-mi place cum sună, spune Gilroy, aruncând din nou o 
privire asupra biroului său, ca și cum ar fi putut găsi răspunsul 
acolo. 

— O să-i spun lui Marty să aducă mașina la ușa din faţă. După 
ce ieșim din încăperea asta o să spunem doar că a intervenit 
ceva. Dacă e nevoie de noi pentru ceva important, o să le 
spunem că ne pot suna pe mobil. 

Gilroy încuviinţează și simte un nou fior de neliniște. Sweeney 
nu este genul de om predispus la gesturi teatrale, așa că rezistă 
tentației de a pune întrebări suplimentare, și face ce i s-a spus. 
Când ajung în mașină, Sweeney îi cere șoferului să îi ducă la 
mănăstirea Clonard, iar Gilroy se lasă pe spătarul banchetei. 

— Vremea confesiunilor? întreabă el. 

— Nu chiar, răspunde Sweeney, după care se lasă tăcerea pe 
parcursul scurtei călătorii. 

Când ajung la destinaţie, Sweeney îi spune lui Marty să se 
întoarcă la birourile lor, deoarece o să-l sune el când va avea 
nevoie de transport înapoi. 

— Ne întâlnim cu cineva? întreabă Gilroy. 

— Nu, vom fi doar noi doi. Trebuie să vorbim. lar ăsta e un loc 
bun pentru așa ceva. 

— Ne ascultă doar Dumnezeu, spune Gilroy în vreme ce ei 
trec de porţile exterioare și ușile interioare ca să intre în naosul 
mare și arcuit al bisericii. 

Ca întotdeauna, pe Gilroy îl încearcă un sentiment deloc bine- 
venit de intimidare când este confruntat cu interiorul gotic al 
clădirii, cu capelele sale laterale și coloanele din granit roșu, cu 
altarul înalt și impozant, și cu răceala marmurei. Nu i-a plăcut 
niciodată locul acesta; se simte doborât de el, simte că locul 
așteaptă ca el să își plece capul și să îngenuncheze fără 
crâcnire. 

— Nu putem face asta în altă parte? E întotdeauna îngrozitor 
de frig aici. Și se pare că vor începe repetițiile corului. 

— Asta-i bine, replică Sweeney, furișându-se într-una din 
stranele din spate. Lasă-i să cânte cât pot de tare. E un concert 
aici în weekend. Cu cât zgomotul e mai mare, cu atât mai bine. 


Nu știu dacă ai habar, dar odinioară am fost băiat de altar aici. 

— Asta ai ţinut-o secretă, răspunde Gilroy, furișându-se alături 
de Sweeney. Nici nu-mi pot imagina. 

— M-au dat afară după o lună - m-am cam luat la bătaie cu 
vreo doi dintre ceilalți băieţi. 

— Deci mai ai secrete pe care vrei să le dezvălui? Pe clopotele 
iadului, Ricky, doar nu ai de gând să-mi spui că ai lucrat pentru 
britanici în ultimii douăzeci de ani? întreabă Gilroy cu ochii 
măriţi, dar cu amuzament în voce. 

— Nu, probabil că sunt singurul care n-a făcut-o. Deși am 
auzit că schema de pensionare e tare bună și ai parte de un 
bilet dus către o ţară la alegerea ta. Poate că mi-am ratat șansa. 

In partea din faţă a bisericii, coriștii se strecoară la locurile lor 
- se pare că există o oarecare confuzie vizavi de locul fiecăreia 
și se aude cum oamenii tușesc și își dreg glasurile. Dirijorul le 
vorbește, dar cuvintele lui nu au destulă forță ca să ajungă până 
în spatele bisericii. 

— Deci ce vrei să îmi spui, Ricky? 

— Poate că n-a fost o idee bună să venim aici. Poate că ar 
trebui să ascultăm muzica o vreme. 

Lui Gilroy îi vine să înjure, dar își înăbușă impulsul. Corul 
începe să cânte, iar vocile oamenilor se înalță brusc și tremură 
în acel imens arc al liniștii care pare șocat de intruziune. 

— Scuipă odată ce ai de spus, pentru numele lui Dumnezeu! 

— Iţi aduci aminte de Connor Walshe? 

Gilroy nu răspunde, însă întinde ușor mâna și și-o pune pe 
strana din faţă. 

— Cazul lui va urma la Comisia pentru Adevăr și Reconciliere. 
Au trimis scrisori. Cheamă oamenii să depună mărturie. 

— Sunt și eu chemat? 

— Nu, tu n-ai fost chemat. 

— De când știi de povestea asta? întreabă Gilroy, uitându-se 
înspre tavanul bisericii ca și cum ar putea vedea notele muzicale 
care umplu aerul înghesuindu-se în spaţiile ascunse de 
deasupra lor. 

— De ceva vreme, de ceva vreme. N-am vrut să spun nimic 
până acum. N-ai fost un om bun, Franky. N-am vrut să-ţi dau și 
eu niște griji pe cap. 

— Marie știe? 

— Nu. 


— Şi ar trebui să-mi fac griji? 

Își întoarce privirea spre Sweeney și îl vede ridicând din 
umeri. 

— Nu știu. Sper că nu. Avem oameni care lucrează la chestia 
asta, dar s-ar putea să iasă cu bucluc. 

— Pentru cine, Ricky? 

— Pentru tine, pentru partid. Pentru noi toţi. 

Dirijorul oprește muzica, dar câteva voci răzlețe continuă preţ 
de câteva secunde, până ce sunt și ele reduse la tăcere. Gilroy 
aruncă o privire spre vitralii, iar lumina care trece prin ele pare 
să coloreze particulele de praf care plutesc prin aer. 

— Connor Walshe. După atâta vreme. Cine s-ar fi gândit? 

— Îţi amintești de el, Francis? 

— Bineînţeles, răspunde Gilroy, plimbându-și un deget pe 
buza inferioară. Connor Walshe. Îmi amintesc de el. Își întoarce 
capul de la Sweeney pentru o secundă și se uită în partea 
îndepărtată a bisericii. Încă mai practici, nu-i așa, Ricky? 

— Foarte rar. Pentru maică-mea, de dragul vremurilor de 
demult. Ştii cum e. 

— Te duci în confesional și mărturisești? 

— Când mă apucă melancolia. Când simt că ceasornicul meu 
bătrân ar putea să cedeze sau când cred că am fost bun. Dacă 
aș fi fost un ipohondru ca tine, probabil că n-aș mai fi ieșit de 
acolo. 

Gilroy zâmbește, dar se lasă mai jos în strană. Corul reia 
cântecul. 

— Eu n-am mai făcut-o de dinainte de a mă alătura cauzei. 

— Probabil că s-a strâns o coadă imensă până acum. Ca și 
cum nu ţi-ai fi golit niciodată căsuţa poștală, far mizeriile se 
strâng de la o zi la alta. 

— E bine să poţi apăsa pe un buton de ștergere. 

— Te gândești să te apuci acum? întreabă Sweeney. 

— Nu, am terminat cu asta. Și, oricum, dacă vrei să 
mărturisești ceva, de ce să n-o faci direct, să elimini 
intermediarul? 

— Vorbești ca un nenorocit de proa!*, Franky. 

Se lasă amândoi pe spate și ascultă muzica. Aceasta vine ca 
un val dinspre partea din faţă a bisericii și îi învăluie încet în 


18 Termen peiorativ folosit în Irlanda de Nord pentru membrii 
comunităţii de protestanți. (n.tr.) 


forţa ei tot mai mare și mai plină de armonie. 

— E frumos, spune Gilroy, făcând un gest lent înspre aerul 
pustiu. 

Își lasă mâna să atârne acolo timp de câteva secunde, la fel 
cum un copil ar ridica o mână înspre zăpada care cade în 
încercarea de a prinde în palmă ceva din perfecțiunea acesteia. 

— Ce anume e? întreabă el. 

— Nu-i vorba de Wolfe Tones sau de Christy Moore - asta știu, 
dar dincolo de asta nu te pot ajuta. 

— Familia lui Walshe încă locuiește prin partea locului? A 
vorbit cineva cu ei? 

— S-a vorbit cu ei - cu respect, fără nimic brutal -, iar fraţii nu 
vor nimic, nu vor să știe. Niciunul dintre ei nu vrea ca porcăria 
asta să fie scoasă la suprafaţă. Dar nu ei sunt la cârmă - ci sora 
lor, Maria. 

— Cu ea a vorbit cineva? întreabă Gilroy, încercând să asculte 
muzica și cuvintele lui Sweeney în același timp. 

— S-a mutat. Acum situaţia e prea delicată ca să mai riscăm. 
Nu ne putem asuma riscuri cu chestia asta ca să nu ne 
explodeze în faţă. 

Gilroy își acoperă ochii pentru o secundă, iar în acea secundă 
vede chipul fiicei lui și chipul pe care și-l imaginează că-l va 
avea copilul ei nenăscut. Însă apoi un alt chip intervine în peisaj 
și atunci el deschide ochii. i 

— N-am nevoie de chestia asta, Ricky. Işi răsucește capul și 
se uită drept la celălalt. N-am nevoie de asta. Trebuie făcut 
orice va fi nevoie. Ințelegi ce-ţi spun? 

— Înţeleg, Francis, crede-mă. Sunt mai mulţi oameni care 
lucrează în sensul ăsta, care scot toate opreliștile din cale, dar 
cel mai bine ar fi să nu discutăm despre așa ceva. Acum trebuie 
să avem încredere în ei. 

— Şi cine a fost chemat? 

— L-au găsit pe Michael Madden - trăiește în America. Vine 
acasă. 

— Şİ el era doar un puști. Nu poate fi prea dornic să se 
întoarcă aici după atâta vreme. 

— Nu cred că a fost, dar i s-a explicat cum stau lucrurile. Până 
la urmă n-a avut de ales. Doar el a rămas acum. Cineva trebuie 
să vină la bară și să spună ceva. O să ne asigurăm că se va 
spune ceea ce trebuie. Acum, că ţi-am spus, trebuie să lași toate 


astea cât mai departe de tine. Trebuie să știi cât mai puţine 
posibil și n-avem nevoie să mai discutăm pe tema asta - n-ar 
trebui să mai discutăm niciodată. 

O bătrână merge încet de-a lungul coridorului dintre strane și 
se uită spre ei, dar privirile lor rămân fixate asupra altarului. 
Apar doi bărbaţi în salopete, cărând cu ei o scară și foi mari 
mânjite de vopsea. Muzica încetează. 

— Ești bine? întreabă Sweeney în vreme ce privirea lui îi 
urmărește pe cei doi bărbaţi cu scara. 

— Vreau să știu cum s-a numit muzica asta, răspunde Gilroy. 

— Muzica? 

— Da, cum se numește bucata muzicală pe care am auzit-o? 
Întreabă-i, Ricky. 

— Vorbești serios? întreabă Sweeney, agitându-se pe locul lui 
și uitându-se fix la Gilroy. 

Când își dă seama că celălalt e serios, se ridică cu greutate de 
pe strană și pornește pe coridor, uitându-se din când în când 
înapoi ca să verifice că Gilroy e încă acolo, după care se scuză și 
o întreabă pe una din tinerele din cor, care își bagă partitura 
muzicală într-o mapă. 

Gilroy îi urmărește întoarcerea. | se pare că Sweeney vorbește 
de unul singur, căci buzele lui repetă titlul piesei, astfel încât să 
nu-l uite. 

— „Icos funerar”, spune el, ajuns în capătul stranelor. Poate 
că ar fi bine să plecăm înainte ca mulţimea să înceapă să o ia 
din loc. 

Gilroy încuviințează, dar continuă să stea pe locul lui câteva 
secunde înainte de a se folosi de braţ ca să se ridice, după care 
îl urmează pe Sweeney spre intrare. Ajunși afară, clipesc 
amândoi din ochi, ca niște înotători, când dau de strălucirea 
rece a luminii după-amiezii. Sweeney își ridică gulerul în vreme 
ce se apucă să caute telefonul mobil în buzunar. Stând pe 
treaptă în spatele lui, Gilroy observă cât de mult a încărunțit 
celălalt. II ascultă cum îl cheamă pe șofer și simte cum vântul 
rece îi lipește buzele de dinţi. Încearcă să convoace în minte 
plaja din Donegal și sunetul valurilor izbindu-se furioase de 
țărm, dar deja amintirile s-au estompat într-un soi de miraj vag 
și tremurător. În loc de asta, își aminteşte doar de amărăciunea 
eșecurilor lui. 

— Ești bine? întreabă Sweeney. 


— Da, răspunde el, întorcându-și capul ca să-i vadă pe coriști 
cum coboară treptele de la intrare râzând și bârfind pe 
grupuleţe. 

Sună unul dintre telefoanele femeilor și conversaţia ei lipsită 
de importanţă este împărtășită de toţi vecinii ei. Unul dintre 
bărbaţi își aprinde o ţigară și trage adânc din ea, așa cum Gilroy 
a văzut bărbaţi și femei procedând adesea după slujbă. Gestul i 
se pare întotdeauna ca un soi de recunoaștere publică 
indecentă a faptului că hrana spirituală nu este aproape 
niciodată suficientă ca să satisfacă nevoile cărnii. In vreme ce 
coriștii se îndreaptă spre mașinile lor, Sweeney se întoarce către 
el, apoi face un pas înapoi ca să se afle la același nivel. 

— Franky, mai ţii minte toată povestea aia despre încrederea 
în ei, uită că am spus asta. 

— Cum adică? 

— Adică nu știu în cine să mai avem încredere. Umblă niște 
zvonuri... 

— Dă afară, Ricky și nu mai vorbi în șarade. 

— Tocmai am auzit câteva lucruri și nu știu de unde au pornit, 
asta-i tot. Bârfe nenorocite, asta-i tot. 

— Pe șleau, Ricky; fără perdea. 

— Unii spun că dacă lucrurile te ating atunci stânjeneala ar fi 
prea mare și, în esenţă, tu ar trebui să... 

Vocea i se estompează și el începe să se joace cu gulerul 
hainei. 

— „Dat la o parte” este expresia pe care o cauţi. 

Câteva claxoane de mașini se aud în semn de despărţire. 
Gilroy coboară câteva trepte. 

— Mai întârzie mult Marty? 

— E pe drum. Cu cât ne adăpostim mai repede de frigul ăsta, 
cu atât mai bine. Sunt doar bârfe de la oameni care n-au curajul 
să-și spună deschis opinia. 

— Stânjeneală? Dă-i dracu'. Când o să treacă și ei prin ce am 
trecut noi, atunci vor avea dreptul să mă judece. Cine sunt 
oamenii ăștia? 

— Probabil doar niște puști care nu știu nimic. 

— In afară de a vorbi cum se cuvine și de a arăta bine în faţa 
camerelor de luat vederi. Care au obţinut titluri ce le ies pe 
urechi. Care n-au dormit prost o singură noapte în viaţa lor și n- 
au fost obligaţi să-și mânjească mâinile, dar care știu cum să 


scrie politici și să facă șmecherii cu calculatoarele. 

— Cam așa ceva, spune Sweeney, uitându-se nerăbdător la 
ceas. 

— Eu o să fiu cel care decide când a venit timpul să plec, nu 
ei, și n-o să mă las doborât de chestia asta, Ricky, nu de așa 
ceva. Și oamenii îmi datorează multe mie, îți datorează ţie, le 
datorează tuturor celor ca noi, cei care am făcut ce trebuia să 
facem. Așa că lasă-i să bârfească pentru că niciunul dintre ei nu 
are ce-i trebuie sau iniţiativa care trebuie. 

— N-o să avem încredere în nimeni, Franky. Haide, să plecăm 
de aici - locul ăsta începe să-mi dea fiori, spune Sweeney, 
punându-se în mișcare. 

— N-o să avem încredere în nimeni, strigă Gilroy după el, 
frecându-și mâinile una de alta, ca și cum astfel ar fi încercat să 
genereze un pic de căldură. 

După care pornește după Sweeney, cu tocurile pantofilor 
sunând discordant pe treptele bisericii. 


Când Fenton parchează duba pe alee, afară se apropie zorii 
zilei și toate luminile din casă sunt stinse. Se dă jos încet, cu 
senzaţia că șofatul automat, aproape ca de somnambul, și 
interiorul dubei au fost absorbite în însăși fiinţa lui, iar când își 
îndreaptă spatele simte un junghi de durere și știe că încă nu s- 
a îndreptat de tot. Simte încă în palme strânsoarea volanului, ca 
pe un membru suplimentar și fantomatic care i-a intrat în 
conștiință. Luminile de alarmă s-au aprins automat la sosirea lui 
și ele conferă casei o lumină ca de clinică medicală, neînmuiată 
de iederă și alte plante agăţătoare care cu fiecare an se urcă 
mai sus pe ziduri. Aerul nopţii este blând și cerul extraordinar de 
curat este împestrițat cu stele intens strălucitoare. Luna plină 
atârnă jos la orizont, înconjurată de o aură albastră și vineţie. 
Fenton își ridică privirea și își masează ceafa - poate că peste 
câteva zile va trebui să se ducă la fizioterapeut, să își facă un 
consult și să ia câteva ședințe de masaj bun care să-i mai aline 
din rigiditatea noduroasă a șirei spinării. Atât de mulţi kilometri 
parcurși, atâtea drumuri deschizându-se nesfârșite în faţa lui, iar 
acum, că acele drumuri l-au adus acasă, se luptă să descopere 
senzațiile despre care crede că ar trebui să fie asociate cu acest 
eveniment. 

Incuie duba și nu are deloc senzaţia de completitudine, ci 
doar de tristețe generată de conştientizarea pustietăţii. Căutând 
cheile casei, are senzaţie de amar în gură și este izbit de 
conștientizarea copleșitoare a faptului că este îngrozitor de 
murdar și de plin de sudoare care îi emană prin toţi porii. 
Senzaţia se transformă în respingere fizică și atunci el ezită o 
secundă, nesigur că vrea să ducă totul în casa lui și nevrând să- 
și trezească nevasta sau să se urce în pat așa cum e și cum se 
simte. Apoi, odată cu o ușoară adiere de vânt, prinde miros de 
mare, acea aromă ușor înțepătoare de neconfundat cu alta, așa 
că scoate încet cheia din broască și se întoarce la dubă. In acea 
clipă singulară simte constrângerile din viaţa lui, faptul că prea 
mult din ea a fost trăită conform codurilor pe care el și alţii i le- 
au impus, și atunci gustă din amărăciunea unui asemenea fapt 
și îl încearcă un impuls violent și disperat de a se rupe de toate 
acele lanţuri. Viaţa lui e finită, și poate că nu mai are mult timp 
la dispoziție; chiar și la un asemenea ceas târziu, trebuie să 
plece în altă direcție, să apuce pentru el ceea ce are nevoie. 

În geantă găsește un prosop. Încuie iarăși portiera dubei și 


pornește către partea laterală a casei, unde o altă lumină de 
alertă începe să clipească brusc și cu furie înspre el. Picioarele 
lui simt iarba umedă și moale. Străbate lungimea grădinii din 
spate și se caţără peste gardul de lemn, după care urmează 
cărarea îngustă care duce spre dune. Merge pe șipcile de lemn 
puse acolo ca să conserve și protejeze dunele de prea mulţi 
pași. Dunele sunt niște ridicături spălate de lumina lunii și pline 
de pâlcuri țepoase și unduitoare de iarbă. Ceea ce odinioară era 
familiar pentru el, acum pare ciudat și fantomatic; i se pare că 
pășește pe un peisaj lunar, iar ce vrea el acum este să simtă 
ușurința unei lumi în care nu există strânsoarea mortală a 
gravitaţiei. Ar fi trebuit să-l aducă pe băiat cu el, ar fi trebuit să 
găsească o cale de a-l aduce într-un loc unde ar fi avut parte de 
toate lucrurile pe care le voia și de care avea nevoie. E furios pe 
propria lașitate, pe apelarea lui constantă la o corectitudine care 
nu a însemnat niciodată mai mult decât o dorinţă de siguranţă. 
Uneori, își spune el, regulile trebuie încălcate ca lucrurile bune 
să se întâmple și poate că ezitarea lui de a le încălca nu 
reprezintă o dovadă a loialității sale față de onestitate, ci doar 
niște scrupule nenorocite ale lașului. 

lepurii fug din calea lui, cu vârfurile albe ale cozilor dispărând 
rapid printre adânciturile umbrite dintre dune. Aude deja 
mugetul surd al mării, iar când își înalţă chipul știe că o aude 
într-un fel cum nu a mai auzit-o înainte. Ajunge la deschiderea 
largă care dă spre plajă și forța copleșitoare a apei îl inundă, iar 
simţurile lui percep cu intensitate extremă realitatea vie a mării. 
La început picioarele i se împleticesc și se târâie prin moliciunea 
nisipului, dar el reușește să se îndrepte și merge mai departe 
de-a lungul țărmului curbat și argintiu. Se aud cochiliile de scoici 
cum se sfărâmă sub pașii lui grei. Işi croiește drum înspre locul 
unde nisipul este spălat de apă. Mai aproape de valuri acum, se 
uită la întinderea ca de sticlă neagră a mării, punctată din loc în 
loc de vârtejuri albe și de panglici tremurânde de lumină a lunii. 
Dacă ar fi fost mai deștept și mai bine educat, poate că acum ar 
fi fost capabil să-i explice băiatului despre misterioasa legătură 
dintre lună și valuri, sau poate că l-ar fi lăsat pe băiat să-i 
explice el lui. lar undeva dincolo de limba de pământ și de 
orașul adormit se află munţii care l-au primit pe el la sânul lor și 
i-au permis să fie altfel decât era înainte, iar el știe că munţii îl 
vor accepta și pe băiat, deoarece îi respectă pe ceilalţi. Fenton 


are o carte cu hărți și itinerare montane, iar majoritatea lor este 
încă nouă și neexplorată de către el, așa că îl așteaptă multe 
alte zile de plimbări și expediţii de planificat. 

Poate că nu mai are nevoie de o călătorie la mare depărtare, 
deoarece acum lumea pătrunde în fiinţa lui în moduri ciudate și 
neprevăzute. Nu mai pare diferențiată în bucăţi separate; 
bucăţile mici și pline de ură se unesc acum în ceva mai mic 
decât un întreg, deoarece acum cerul nopţii, marea, ţărmul sunt 
toate unite și indivizibile, iar el face parte din această 
desfășurare infinită și variată a lumii. Așa că își îndreaptă fața 
către briza care e încărcată de viaţă și inspiră adânc, lasă aerul 
să-i umple plămânii și încearcă să simtă  seninătatea 
momentului. Numai că, odată cu asta, conștientizează și 
oboseala, și nevoia de somn, o nevoie mai puternică decât a 
simţit el vreodată, așa că își croiește drum către un mic tunel 
dintre două dune, unde întinde prosopul și îl folosește pe post 
de pernă. larba cu teci ascuţite se întinde deasupra capului său, 
iar el se răsucește pe o parte și își strânge genunchii tare la 
piept, iar când închide ochii are senzaţia că s-a ascuns de cei pe 
care el nu vrea să-i vadă, cei care nu s-ar gândi niciodată să-l 
caute tocmai acolo, și în câteva secunde simte cum alunecă la 
adăpostul somnului. 

Frigul este cel care îl trezește chiar înainte de ivirea zorilor. 
Corpul lui încearcă să facă rost de ceva căldură, dar el trebuie 
să se ridice în capul oaselor și să facă mișcări rapide și ample cu 
braţele. Primele raze de lumină străpung țesătura cenușie a 
cerului și a mării, iar razele sunt impregnate de luciri roz și 
purpurii. Fenton se ridică în picioare, trezit pe deplin. Işi scoate 
hainele de pe el și se duce spre mare. Pătrunde în valuri până ce 
apa îi ajunge la brâu, apoi își spală părul și faţa, aruncând pumni 
întregi de întuneric peste el. Frigul îi taie respiraţia, dar se 
forțează să rămână acolo câteva minute, înainte de a porni 
înapoi spre dune, de a se șterge cu prosopul și de a se îmbrăca 
rapid. O dâră tot mai lată de lumină începe să îndepărteze 
bezna nopţii. Tremurând, pornește înapoi spre casă. De această 
dată o ia la fugă și aleargă până ce inima începe să-i bată 
nebunește și o durere în coaste îl forțează să se oprească, cu 
mâinile pe genunchi, icnind după aer. Cu ambele mâini în lateral 
pleacă mai departe, încercând să-și liniștească respiraţia și să-și 
domolească durerea din coaste. Aerul pare umed și lipicios pe 


pielea lui, așa că acum Fenton își dorește căldura patului și 
căldura soției. 

Ajuns în hol vede teancul de scrisori care îl așteaptă pe masă, 
dar se oprește acolo doar cât să închidă alarma, să o reseteze și 
să lase cheile de la dubă într-un mic vas de porțelan chinezesc 
roșu. După claustrofobia simțită în interiorul dubei, casa i se 
pare mai mare și mai spațioasă decât ţine el minte. Simte un 
miros aparte, dar nu poate identifica elementele care îl compun. 
Ușa de la dormitor e deschisă și imediat ce intră își dă seama că 
dormitorul e pustiu. Pentru o clipă e cuprins de panică, dar pe 
urmă își spune că probabil ea a dormit la tatăl ei, un obicei pe 
care l-a practicat mai des în ultima vreme. Se uită la patul făcut 
și la ordinea imaculată din încăpere și din toate celelalte 
încăperi, refugiul și consolarea celor fără de copii, și se așază pe 
marginea patului și privește în jur. Și-o dorea pe Miriam aici, ar 
fi vrut să intre la căldura patului ei, ar fi vrut să i se spună bun 
venit acasă, dar e bucuros, pe de altă parte, că nu e obligat să 
vorbească și nu știe dacă îi va povesti vreodată lui Miriam 
despre Florian sau nu. Ce sens ar avea? Ce scop ar putea servi 
povestirea în afară de a o amăgi pe ea cu o perspectivă pe care 
ei nu o vor atinge niciodată? 

Se duce la baie și se privește în oglindă. Se bărbierește cu 
aparatul electric de ras și își spală dinţii timp îndelungat. 
Obiectele pe care le ating mâinile lui, lucrurile pe care le văd 
ochii lui intră deja în conştientul cunoscut, treptat distanțându-l 
pe el de lumea lăsată în urmă. Acum tot ce i s-a întâmplat este 
încet depus în cămara memoriei, de unde, de fiecare dată când 
va fi scoasă, amintirea va fi tot mai vagă și imprecisă, până ce 
forța pe care ea a deținut-o odinioară se va netezi și se va 
aplatiza ca o piatră în albia unui râu. Işi scoate hainele de pe el 
și scoate o pijama curată din debara, simte confortul hainelor pe 
piele și se urcă obosit în pat. Numai că, în somn, evenimentele 
ultimelor zile par să lupte contra destinului lor de a fi uitate și îi 
apar în vise în culori strălucitoare care îi deranjează somnul și îl 
fac să se întoarcă pe o parte și pe alta în încercarea de a găsi un 
pic de odihnă. 

Somnul lui agitat se termină câteva ore mai târziu, când 
Fenton aude o mașină afară și apoi ușa de la intrare 
deschizându-se. Aproape imediat și simultan, cu obiceiul format 
de-a lungul întregii vieţi de a-și face griji în privinţa siguranţei, 


își strigă amândoi numele, iar el îi spune că e în dormitor. Cheile 
de la mașina ei aterizează în același vas, după care se aud pașii 
ei urcând scara. Fenton se simte nervos, apoi rușinat pentru că 
se simte așa, dar când intră, Miriam este doar ea însăși și el 
simte doar confortul cald al lucrului cunoscut și iubirea pe care 
brusc știe că o are pentru ea. 

— Arăţi obosit, zice ea, zâmbindu-i și dându-și jos haina de 
stradă. Când te-ai întors? 

— Şi tu arăţi obosită. Pe la cinci azi-dimineaţă. Cât e ceasul 
acum? 

— Aproape nouă. 

— Ai fost la tatăl tău? 

— Da, am rămas acolo. 

— Așadar n-ai ieșit cu un alt bărbat? 

— Din nefericire, nu, iar chestia asta nu are de ce să te facă 
să dormi bine noaptea. 

— Cum se simte? întreabă Fenton, proptindu-și capul pe o 
mână. 

— Cam la fel. Nu prea sunt diferenţe. Deci totul a mers bine? 

— Foarte bine, totul a mers foarte bine. Nicio problemă. 

— A mai rămas ceva căldură în patul ăla, James? 

Ea are vocea ușoară și jucăușă, de o manieră care îl 
mulțumește pe el. Fenton trage pătura ca o invitaţie, dar ea se 
duce să își atârne haina de stradă în garderobă. 

— Te rog, Miriam, lasă totul așa cum e. Inainte ca picul de 
căldură cuibărit aici să se piardă. 

Ea rămâne nemișcată, un pic nedumerită, apoi iese din raza 
lui vizuală și se dezbracă rapid. Apucă o cămașă de noapte și el 
vrea să-i spună să nu și-o mai pună, dar ezită, și înainte de a 
apuca să rostească vreun cuvânt, ea și-a pus-o. In pat Miriam 
tremură și îl tachinează că a minţit atunci când a zis că e cald 
acolo, așa că el se întinde și o ia în braţe, simțind șocul 
îmbrăţișării lor ca pe ceva nou. 

— Patul ăsta e prea mare fără tine, rostește ea, trăgându-se 
ușor înapoi ca să poată vorbi. Dacă ţi se va întâmpla vreodată 
ceva, va trebui să-mi iau un pat de o persoană. 

Se simt amândoi ca niște amorezi. El îi atinge părul, o sărută 
cu delicateţe și fără tatonări, nesigur de răspunsul ei. 

— Deci ţi-a fost dor de mine? întreabă ea, cu vocea senină din 
pricina bucuriei și flatării. Şi cum ţi-a ieșit numărul de magie? 


— Ca un număr de magie, răspunde el, râzând de propria 
glumă. 

— Deci nu te-ai făcut complet de râs? 

— Nu cred. Copiilor le-a plăcut. Va trebui să învăţ trucuri noi. 

— Ţi-a luat destul timp să le înveţi pe astea. Tu nu ești chiar 
Paul Daniels!?. 

El o sărută din nou și ea se relaxează în braţele lui și închide 
ochii, iar el resimte bucuria de a fi cu adevărat acasă și în 
siguranţă prin siguranţa pe care o resimte, dar se simte și 
neghiob pentru toate gândurile lui legate de călătorii și locuri 
îndepărtate. Cu siguranţă că ce are acum îi ajunge. Încearcă să-i 
spună lui Miriam că o iubește, dar cuvintele îi fug de pe buze. În 
schimb o atinge cu delicateţe, ca și cum ea e din nou o 
fetișcană. Niciunul n-a cunoscut pe altcineva și au fost amândoi 
împreună de atâta vreme încât poate n-ar fi trebuit să fie o 
surpriză faptul că au existat perioade când s-au pierdut unul de 
celălalt. Ea gustă sarea de pe pielea lui și el îi spune că trebuie 
să-i fi rămas sare de la traversarea canalului, însă ea nu-l mai 
întreabă nimic. După aceea cad amândoi într-un somn profund, 
care îi eliberează de graniţele timpului sau de cele ale 
responsabilităţilor. 

Când într-un târziu se trezesc, se simt amândoi un pic 
stingheriţi și se dau jos repede din pat, încercând să intre în 
niște ritualuri mai normale, ca și cum ar fi fost un pic deplasaţi, 
dar Fenton știe că Miriam e mulţumită și bucuroasă să îl știe 
acasă. La micul dejun își povestesc amândoi cu amănunte 
evenimentele din zilele precedente, dar el nu-i pomenește nimic 
despre băiat sau despre altceva, în afara lucrurilor simple și ușor 
de înţeles de către amândoi. Ea i-a pregătit un mic dejun cald, 
ceva ce de obicei nu se întâmplă, iar el mănâncă cu plăcere, 
simțind cum siguranţa universului propriu se reîncheagă în jurul 
lui. Poate că a înţeles el greșit și ceea ce simţea drept niște 
chingi nu era în realitate nimic mai mult și nimic mai puţin decât 
o barieră de protecţie care să-l ferească de cei mulţi care îi 
doresc răul. Ca atare, nici măcar atunci când sună telefonul el 
nu tresare și nu intră în alertă, așa cum s-ar fi întâmplat în mod 
normal, ci o urmărește pe Miriam ducându-se în hol ca să 
răspundă. O urmărește cu privirea, văzând semnele de 


1° [luzionist britanic născut în 1938, protagonist al unor spectacole de 
magie la televiziunea britanică. (n.tr.) 


exclamare albe ale călcâielor ei pe sub rochia de noapte. 

Apelul e pentru el. Când Miriam îi dă telefonul, ridică din 
umeri în chip de răspuns la întrebarea lui tăcută. Conform 
obiceiului lui provocat de dorinţa de a separa căminul de 
muncă, se duce mai încolo pe hol, în camera din faţă, unde se 
postează la fereastră și se uită înspre șirurile întunecate ale 
munţilor. La telefon e cineva pe nume Ken Young, de la 
Federaţia Poliţiștilor, care îi oferă tot felul de lucruri, mai multe 
lucruri pe care Fenton să le poată absorbi sau înţelege la 
început, așa că ascultă cum individul vorbește de consiliere 
legală, de ajutor la formularea declaraţiei, de echipe de suport și 
de analize video și piste moarte. Fenton încearcă să întrerupă 
șuvoiul și se uită fix la munţii ale căror creste sunt învăluite în 
ceaţă, astfel încât ajung să semene cu un desen de copil parţial 
șters. Apoi înţelege despre ce e vorba și vorbește peste vocea 
de la celălalt capăt al telefonului: 

— Am fost citat? 

— Da, în cazul Connor Walshe. N-aţi primit o scrisoare? 

— Am fost plecat; încă nu mi-am verificat poșta, răspunde el, 
după care se întoarce în hol și răsfoiește corespondenţa până ce 
găsește plicul. Vă voi suna eu înapoi. 

Lasă telefonul înapoi în furcă și se uită la plic. O aude pe 
Miriam în bucătărie cum încarcă mașina de spălat vase și 
sunetele de sticlă lovită de sticlă. la plicul și se duce la 
fereastră, ca și cum apropierea obiectului de lumină ar fi putut 
dezvălui conţinutul și împiedica finalitatea iremediabilă a 
lucrurilor pe care deschiderea lui le-ar putea aduce. Poate că 
Young a comis o eroare, poate că e vorba de vreo formalitate 
care trebuie îndeplinită și care se va termina rapid. Trebuie să 
creadă că Alee va avea grijă cum se cuvine de el, că va 
recunoaște datoria lui personală și va începe să și-o plătească 
începând cu această poveste. Oare i-a cerut chiar așa de mult? 
lar dacă există lucruri pe care nimeni nu le vrea menţionate, 
atunci cu siguranţă își dau cu toţii seama că e mai bine să-l lase 
pe el cu totul în afara cazului. Brusc se simte furios că acea 
scrisoare a ajuns acasă la el și i-a deranjat intimitatea. Pe 
parcursul întregii sale cariere, el s-a străduit să ţină cele două 
universuri separate, iar acum ei au introdus cu forţa acel lucru 
în chiar inima casei lui, fără niciun fel de respect sau 
considerație pentru ceea ce a făcut el. Inchizând ușa, se așază și 


deschide plicul, cercetând cu privirea conţinutul înainte de a-l da 
cu totul la o parte cu un gest de dispreţ. 

Când dă telefon, nu îl sună pe Young, ci pe Alee. ÎI caută de 
câteva ori la lucru, dar de fiecare dată i se spune că e 
indisponibil, iar când îl sună pe mobil îi răspunde doar căsuţa 
vocală. Revenind în bucătărie, îi spune lui Miriam că trebuie să 
plece, iar când ea îl întreabă dacă s-a întâmplat ceva, el 
zâmbește și zice că trebuie doar să treacă pe la niște vechi 
colegi în legătură cu o idee despre strângerea de fonduri. 

— Nu crezi că ar trebui să te odihnești puţin înainte de a o lua 
de la capăt cu chestia asta? întreabă Miriam. 

— Nu voi sta mult, doar o oră și ceva, replică el, golindu-și 
ceașca de ceai și sărutând-o pe Miriam pe obraz. 

— Dacă pleci iar, spune ea, zâmbind, se va repeta și 
întoarcerea acasă? 

El roșește și se uită la ea cum zâmbește ca o fetișcană, după 
care și Miriam se colorează ușor în obraji și se întoarce la 
chiuvetă. 

— Să conduci cu grijă, strigă ea după el, și nu uita să mergi pe 
partea dreaptă a drumului. 

_ Fenton deschide ușa garajului și scoate mașina în marșarier. 
Inainte de a pleca, aruncă o privire asupra casei. Este al 
patrulea cămin de la începutul căsniciei lor și cel care lui îi place 
cel mai mult, datorită apropierii de mare și de munte. Tine 
minte cât a plâns ea când au fost obligaţi să se mute din prima 
casă după ce au primit biletul de evacuare în douăzeci și patru 
de ore. Douăzeci și patru de ore ca să își împacheteze toate 
speranţele și visele unui prim cămin din pricină că datele lor s- 
au găsit în mâini greșite. Atunci ea a avut senzaţia că o parte 
din ea s-a rupt și s-a fărâmiţat în atomi, și a plâns timp de 
câteva zile în locuinţa de siguranţă în care s-au trezit aruncaţi. 
Atunci a fost pentru prima și singura dată când ea l-a rugat să-și 
găsească o altă slujbă. Ani mai târziu, când o apucau supărarea 
și emoţiile, obișnuia să-i spună lui că impresia ei era că dacă ar 
fi continuat să locuiască în acea primă casă, ei doi ar fi avut un 
copil. Il înfurie din nou acum faptul că ei cred că încă deţin 
controlul asupra lui și că el poate fi chemat la ordine ca un 
infractor ordinar ca să compară în faţa unui tribunal pe care nu-l 
înţelege și din care nu vrea să facă parte. Deci cine va răspunde 
acum pentru trecutul lui, pentru o femeie de vârstă mijlocie care 


plânge pentru că ea cred cumva că și-a pierdut șansa de a avea 
un copil? Cine va răspunde pentru lucrurile pe care el a fost 
obligat să le vadă? 

Se îndreaptă spre Belfast și furia care îi mocnește în suflet îl 
face să apese pedala de acceleraţie. La început simte mașina ca 
pe o jucărie după greutatea manevrării dubei, și odată trebuie 
să frâneze brusc ca să nu intre în mașina din faţă, care a oprit la 
semafor. Se îndreaptă spre sediul poliţiei, unde e recunoscut de 
paznicul de la poartă, dar când se prezintă la recepţie cineva pe 
care el nu-l cunoaște îi indică un scaun și îi cere să aștepte. 
Totul a fost renovat și redecorat, și el încearcă să nu se uite la 
noua emblemă, preferând în schimb să îl urmărească pe cel 
care dă telefon și care apoi îi spune că Alee este indisponibil 
pentru că e într-o ședință. Însă Fenton răspunde că va aștepta și 
repetă răspunsul atunci când vede pe chipul celuilalt privirea 
întrebătoare. Câteva minute mai târziu îi stană telefonul mobil și 
aude vocea lui Alee spunându-i să se întâlnească cu el peste 
zece minute în parcarea unui club de golf din apropiere. Vocea 
lui Alee e neutră, dezbrăcată de haina obișnuită de afabilitate, și 
nu mai spune nimic în plus faţă de locaţie și ora întâlnirii. 

Când ajunge la locul menţionat, Alee încuie mașina și se urcă 
pe locul pasagerului din mașina lui Fenton. Are o atitudine rece 
și eficientă. 

— Ce pot face pentru tine, James? întreabă el. 

— Nu poţi fi văzut cu mine, Alee, de trebuie să ne ascundem 
aici, într-o parcare de mașini? 

— Nu-i așa. 

— Atunci cum e? 

— E altfel faţă de cum știai tu. Totul e altfel acum, James. 

O ploaie ușoară începe să cadă peste parbrizul mașinii și cele 
trei femei care așteptau la prima gaură desfac umbrele, în 
vreme ce una dintre ele începe să scotocească în poșetă după o 
pelerină. 

— Deci ce pot face pentru tine? Cum a fost călătoria? Un 
drum pe cinste. 

— Ce vreau eu să știu este de ce am primit asta, spune 
Fenton, aruncând plicul primit pe bord. Ti-am cerut, Alee, să mă 
ţii departe de chestia asta, să mă lași să uit de toate și să termin 
cu trecutul. N-ai putut face asta pentru mine? 

— Am încercat, James, crede-mă că am încercat, dar povestea 


asta trece peste tine și peste mine. Crede-mă când îţi spun că n- 
am nicio putere. Merge mai sus și mai profund decât 
posibilitățile mele de intervenţie. 

— Şi dacă nu apar? 

— Vei fi acuzat de dispreţuirea instanţei. Ar fi rău să se 
întâmple așa ceva. Ar putea urma repercusiuni neplăcute. Nu 
vrei să se ajungă acolo, James. 

— Şi dacă le trimit un mesaj prietenilor tăi în costum că dacă 
mă fac să merg acolo voi spune adevărul. Indiferent de 
consecințe? 

— Eu nu-ţi spun ce să zici, dar trebuie să cântărești lucrurile 
foarte bine. Cei de la Federație te-au contactat? Dispun de un 
sistem bun de suport - te-ar putea ajuta mult ca să treci prin 
toată povestea. 

— Mă vor ajuta să mint? 

Alee întoarce capul spre fereastră și nu răspunde. Un camion 
cu bere trece prin spatele lor și parchează în spatele clubului. 
Câteva secunde mai târziu se aud zgomote de butoaie de metal 
descărcate. Se uită amândoi la cei doi oameni în salopete și 
mănuși gri care le fac mâinile să pară uriașe. 

— Ascultă, James, fă ce trebuie să faci, dar fa-o ca lumea și 
poţi pleca după aceea. Nu vor mai fi citaţii - îţi garantez asta. 
Nu te transforma în martir. Fă ce trebuie făcut și apoi dispari în 
pensia ta. 

— Și îmi poţi promite că nu voi fi chemat înapoi la fiecare 
cinci minute pentru fiecare caz în care am fost implicat? 

— Asta îţi pot promite. Mi s-a spus că e o chestie unicat, așa 
că fă ce e nevoie și după aia se va lăsa liniștea. Tu îţi vei fi 
îndeplinit rolul. 

Fenton se uită la circuitul de golf prin parbrizul spălat de 
ploaie, iar după câteva secunde pornește ștergătoarele și le 
oprește din nou. 

— Cu excepţia unui lucru, Alee. În clipa în care voi rosti prima 
minciună vor avea ceva contra mea. Așa că de unde să știu că 
nu vor veni după mine ca să caute mai adânc? 

— Pentru că ei vor doar povestea asta și pentru că ei știu că 
nu ești omul care să fie deranjat sau de care să se profite. 
Pentru că doar tu deţii cheia de care ei au nevoie. 

Telefonul mobil al lui Fenton îi vibrează în buzunarul hainei. 
Brusc, Alee îl înșfacă de braţ și se apucă să-i pipăie haina. 


— Ce naiba... ţipă Fenton. 

— Ai microfon? îl întrerupe Alee, cu faţa schimonosită de 
panică. 

— E un telefon mobil, răspunde Fenton, scoțând obiectul din 
buzunar. E doar un telefon mobil. Ce naiba se petrece aici, Alee? 

Alee se lasă pe spătarul scaunului și ridică o mână ca pentru 
a-și acoperi ochii, dar e o tentativă jalnică de a-și masca 
stinghereala. 

— Îmi pare rău, James, zău că îmi pare rău - nu știu ce mi-a 
trecut prin minte. Eu sunt cel urmărit - urmărit până la stele. 
Uneori e greu să știi în cine să mai ai încredere. Sunt oameni 
care ar vrea să mă vadă doborât. Trebuie să îți păzești spatele 
mereu. 

— Cu adevărat timpurile s-au schimbat în rău, replică Fenton. 
În zilele mele, colegii îți păzeau spatele. Nu știu ce se petrece cu 
tine, dar am o senzaţie rea în privinţa asta și poate că ar trebui 
să te gândești la retragere înainte de a-ți exploda totul în față. 

— O să fie bine. Sunt zile dificile, dar o să trecem peste ele. 
Până la urmă o să fie bine. 

Fenton se uită la el și îl crede, deoarece Alee și-a pus deja 
faţa omului deschis și jovial, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, 
ca și cum ei doi ar aștepta în mașină trecerea ploii ca să facă o 
partidă de golf. Şi este limpede că discuţia lor a luat sfârșit, 
deoarece Alee vorbește acum despre fleacuri și încearcă prea 
tare să se dovedească același individ jovial ca pe vremuri. Ca 
atare, când Alee se scuză într-un târziu spunând că trebuie să se 
ducă la o ședință, Fenton nu întreprinde nimic ca să-l întârzie. Il 
lasă să plece primul, apoi își ascultă mesajul vocal de la Miriam 
- nimic altceva decât rugămintea de a lua lapte și pâine pe 
drumul înapoi spre casă, dar vocea ei îl reconfortează prin 
familiaritate și prin lipsa totală de preţiozitate. 

Fenton nu se îndreaptă imediat spre casă, ci se duce spre 
centrul orașului și trece pe lângă clădirea care adăpostește 
Comisia. O ploaie măruntă continuă să curgă din cer, atât de 
fină încât ochiul cu greu o poate distinge. Fenton se uită curios 
la grupurile de familii care se adună în faţa clădirii și se sprijină 
reciproc prin îmbrăţișări. Unii oameni ţin în mâini fotografii, dar 
acestea sunt prea mici ca Fenton să vadă chipurile de pe ele. La 
mică depărtare, trei femei ţin în sus placarde de pe care ploaia 
a șters scrisul, dar Fenton încă poate distinge cuvintele „pact 


murdar”. Când se îndepărtează clipește din ochi deoarece, 
pentru o secundă, doar pentru o fracțiune de secundă, vede 
chipul de bufniţă albă al băiatului apropiindu-se de el din 
întunericul terenurilor de sport. Clipește din nou și atunci vede 
doar traficul intens de pe stradă și ploaia care străpunge petele 
luminoase de neon de pe parbriz. 


Avionul aterizează pe un aeroport pe care el nu crede să-l fi 
știut că există atunci când a plecat din ţară. Călătoria de la 
Londra durează mai puţin de o oră, iar după zborul transatlantic 
el e recunoscător pentru timpul scurt. A îndurat compania lui 
Lynch mai mult decât și-ar fi dorit și, deși încercările lor iniţiale 
de a face conversaţie au fost curând blocate de divertismentul 
bine-venit al filmelor și somnului, el a simţit un permanent 
disconfort fizic din pricina apropierii neplăcute. Bărbatul mai în 
vârstă emană ceva nesănătos prin șuviţele lui rare de păr dat pe 
spate, prin huruitul pieptului când îl apucă tușea de fumător și 
care sună ca o cheie ruginită în ușa unei case părăginite, și prin 
obrajii lui scofâlciţi. Omul mai emană și un soi de iz care pare să 
provină din interiorul fiinţei și care îl învăluie - este mirosul pe 
care el unul îl asociază cu pătrunderea într-o pivniţă închisă și 
plină de igrasie sau cu răsturnarea unei grămezi de frunze udate 
de ploaie. În vreme ce se îndreptau spre avion, și-a zis că Lynch 
seamănă cu un băț veștejit pe care o pală puternică de vânt l-ar 
putea rupe. Simte repulsie mai ales pentru degetele lui pătate 
de nicotină și s-a trezit în timpul zborului aruncând priviri furișe 
către acele degete, în vreme ce Lynch căuta să-și compenseze 
nevoia de a fuma cu alcool sau o carte de Dan Brown. Lui 
Madden i se pare aproape de neînțeles cum poate exercita un 
astfel de om putere asupra lui și în cursul unei singure întâlniri 
să fi putut prelua în asemenea hal controlul asupra vieţii lui. | se 
mai pare de neînțeles și faptul că poate avea o vreo legătură cu 
Lynch, în afara aceleia de doi trecători care se întâlnesc 
întâmplător pe o stradă. Incearcă să-și înăbușe furia și să își 
asume o atitudine de neutralitate taciturnă, căci asta e cea mai 
bună apărare împotriva nesfârșitelor tirade ale lui Lynch și a 
încercărilor de acordare de sfaturi părintești. 

Il aude la nesfârșit pe Lynch repetând cât de diferit va găsi el 
totul, cum nu va mai recunoaște locurile, cum s-a schimbat 
totul. Cu toate acestea, în vreme ce avionul trece peste periferia 


orașului, el are sentimentul că nu călătorește nicăieri altundeva 
decât în trecut, în mod irevocabil și involuntar, și fiecare 
kilometru parcurs îl duce mai departe de Ramona și de copilul 
care crește în ea. Avionul tresaltă și tremură într-o aterizare 
stângace și el resimte încă o dată greaţa când își amintește 
expresia ei de totală neînțelegere și misiunea lui groaznică, 
absolut groaznică, de a încerca să o convingă de adevăr. 
Ramona nu înţelege. El încearcă să explice. Ea nu înţelege. 
Plânge și vorbește în spaniolă, comunicându-și sentimentele 
doar prin cadenţa și timbrul frazelor repetate. El s-a izolat 
deliberat de durerea și șocul ei prin folosirea unei alte limbi și 
tot ce știe, deoarece vede fără greș asta în ochii ei îndureraţi și 
înlăcrimaţi, e că acum a devenit un alt om, care a minţit-o și a 
abuzat de iubirea ei. Ziua următoare ea nu se mai întoarce de la 
lucru, iar când el se duce la bibliotecă, i se spune că nu a fost 
acolo. A dispărut și el nu știe unde să o caute deoarece pentru 
prima dată își dă seama că știe la fel de puţine lucruri despre 
viaţa ei anterioară precum știe ea despre a lui. N-a avut nevoie 
și nici n-a vrut să afle mai mult decât a ales ea să-i dezvăluie 
deoarece și-a dorit întotdeauna ca ei să trăiască doar într-un 
viitor împărtășit de amândoi. 

— Ușurel, fiule, spune Lynch când îl vede că varsă în punga 
de hârtie. 

Simte degetele pătate de nicotină ale lui Lynch bătându-l pe 
umeri. 

— Ăsta e un fel de „bine ai venit”. Așa nu vei mai 
îngenunchea pentru a săruta pista de aterizare. 

Rămân amândoi pe locurile lor în vreme ce pasagerii încep să 
coboare, apoi Lynch adaugă: 

— Haide, băiete, sunt în stare să omor pentru o pipă. Apoi, cu 
o schimbare de ton: O să fie totul bine. Fă ce ai de făcut și te 
punem în avion înainte să ţi se facă dor de soarele ăla. 

— O să mă poţi duce înapoi? întreabă el. 

— Totul e deja aranjat. Și ţine minte că atunci când vei ieși de 
la audierea aia o să fii curat ca un prunc - nimic n-o să mai 
atârne deasupra capului tău. Ti-am spus, avem o groază de 
oameni importanţi care au grijă de tine. 

— Trebuie să mă întorc, spune Madden, după care bea dintr-o 
sticlă de apă. 

— Nicio problemă, răspunde Lynch. Noi întotdeauna avem 


grijă de ai noștri. Să crezi asta, fiule. Şi-acum hai să ne dăm jos 
din cutia asta de tablă, să tragem câteva pipe, să mâncăm ceva 
ca lumea. 

O mașină îi așteaptă, cu șofer și un bărbat pe scaunul 
pasagerului din faţă. 

— În regulă, băieţi, spune Lynch, scoțând la iveală un pachet 
de ţigări. El e Michael. 

Pasagerul din faţă întoarce capul și dă din el, spunând că pe 
el îl cheamă Micky. Gustul neplăcut din gura lui Michael se 
transformă brusc în frică - se află pe bancheta din spate a unei 
mașini și e dus nu se știe unde. Își pune mâna pe portieră. 

— Stai calm, Michael. Te afli pe mâini bune. 

Lynch își aprinde ţigara și inhalează încet și profund, ca un om 
care se îneacă și caută cu disperare aerul. 

— Unde mergem? întreabă Michael. 

— Te ducem undeva în siguranţă, într-un loc retras. Dacă nu 
te deranjează, noi credem că ar trebui să aștepți până ce se 
termină audierea ca să te întâlnești cu familia. Cel mai bine e să 
nu fii tulburat sau să-ţi pierzi concentrarea până ce nu se 
termină treaba. Şi noi avem de lucru, pregătiri pentru ce trebuie 
spus. Nu vrem să te duci acolo nepregătit. Avem oameni buni 
care vor rezolva și asta. Pricepi? 

El dă din cap și privește pe geam. Nu prea știe ce s-a 
schimbat într-atât în jur, așa cum tot spunea Lynch, pentru că 
tot ce vede și tot ce simte legat de acel loc este exact așa cum 
ţinea el minte. Se lasă pe spatele banchetei și încearcă să nu 
inhaleze fumul de la ţigara lui Lynch, apoi, după câteva minute, 
întreabă dacă poate primi și el o ţigară. 

— Credeam că nu fumezi, Michael, spune Lynch, oferindu-i 
pachetul. 

— Tocmai m-am reapucat, replică el, lăsându-se din nou pe 
spate și spunându-și că faţă de ceea ce a făcut el deja, o trădare 
în plus nu mai contează. 

Oriunde se uită totul pare monocolor; șoselele și străzile sunt 
atât de înguste, încât după o vreme lasă impresia că se strâng 
în jurul gâtului lui și îi taie respiraţia. În mașină, din pricina 
fumului și a apropierii lui Lynch, resimte apăsarea înăbușitoare a 
fostei lui lumi, acolo unde, în loc de lumină și cer, există doar o 
întindere neîntreruptă de cenușiu care înlătură cea mai mică 
posibilitate de culoare. Stinge ţigara, deoarece fiecare fum îi 


amintește de promisiuni încălcate, iar dacă ar fi să nutrească fie 
și cea mai slabă speranţă de regăsire a vieţii pierdute, trebuie 
să înceapă cu chestia asta. 

Mașina străbate drumuri pe care el nu vrea să și le 
amintească și uneori i se pare că diferitele vitrine de magazine 
râd de el, așa că în mintea lui îndură rânjetele lor în vreme ce 
ele aruncă spre el mizeriile lor și se întind ca să-l apuce. Ar vrea 
să spună că lucrurile sunt altfel acum, că el a mers mai departe, 
că nu mai aparţine acelui loc, însă nu se simte înconjurat decât 
de o topografie schimbătoare și înveninată care îl absoarbe ca 
niște nisipuri mișcătoare. 

— Deci, Michael, cum e Florida? întreabă Micky. 

— A naibii de fierbinte, răspunde Lynch, cu capul învăluit de o 
ceaţă sulfuroasă de fum. Ca și cum ţi-ai băga ţeasta în cuptor. 

— E bine, răspunde el. 

— Ai fost la Disney și toate celelalte? întreabă Micky, 
întorcându-se pe jumătate pe locul lui. 

— Sigur, dar când trăiești acolo nu te prea interesează locurile 
alea. Sunt mai degrabă pentru turiști. 

— E plin de bătrâni, zice Lynch. Uneori îi vezi conducând 
mașini și probabil că au nouăzeci de ani. 

— Oamenii își fac un loc de retragere în Florida, replică el. 

— Presupun că și tu ţi-ai zis că te-ai retras, ripostează Micky. 
Cam nasol să fii nevoit să te întorci aici, în gaura asta împuţită. 

— Da, răspunde el. 

Este tot mai conștient că accentul lui diferă de al lor și că mai 
mult ca orice are un sentiment de superioritate faţă de toţi și 
faţă de tot ce vede. Il întreabă din nou pe Lynch unde merg și 
de această dată acesta le spune că este un loc la mică distanţă 
de oraș, o casă de siguranţă. In scurt timp orașul nu se mai vede 
decât ca un glob de lumină gălbuie sub ei. Farurile mașinii sunt 
trecute pe faza lungă și el vede acoperișuri și crengi de copaci. 
Cotesc de pe șosea, apoi cotesc din nou și în cele din urmă 
ajung pe o alee lungă și plină de gropi care îi duce la o casă cu 
etaj, cu aspect solid și ale cărei pereţi sunt zugrăviți în maroniu. 
Se vede lumină la toate ferestrele și o farfurie de satelit este 
agăţată de coș. 

— Asta e, spune Lynch. Aici o să te simţi bine. 

— Are și antenă de satelit, zice Micky. Te poţi uita la sport 
american. |ţi place baseballul? 


— Prefer baschetul, răspunde el, uitându-se la casă. 

Încă nu a scăpat complet de ideea că l-au adus aici ca să-l 
omoare, dar nu-i trece prin minte niciun motiv pentru care ar 
vrea să facă așa ceva. lar din partea celor doi oameni din faţa 
mașinii nu simte nicio ameninţare, după cum nu-și poate 
imagina că Lynch s-ar putea ocupa cu asasinatele. 

Micky îl ajută să scoată valiza din portbagaj, apoi îi spune că 
se vor mai vedea. Şoferul nu oprește motorul, iar Lynch nu-și 
scoate propria valiză din portbagaj, ci se duce la ușă și sună la 
sonerie. Aproape imediat deschide o femeie tânără, iar în 
spatele ei Madden zărește un bărbat stând ceva mai încolo pe 
hol. 

— Michael, ei sunt Kirsty și soţul ei, John Downey. O să aibă 
grijă de tine până se termină chestia asta, spune Lynch. Orice ai 
nevoie, ei îţi fac rost. lar Kirsty e cea mai bună bucătăreasă cu 
putinţă. Singurul lucru de care trebuie să te îngrijorezi e să nu 
pui prea multe kile pe tine. Femeia îl întâmpină sfioasă și îi 
strânge mâna, în vreme ce soţul ei se apropie și îi ia valiza. 
Odihnește-te bine și limpezește-ţi mintea. Eu o să fac la fel iar 
mâine, când o să fim cu toţii proaspeţi, o să ieșim să bem 
câteva beri. 

Îi întinde mâna și Michael i-o strânge cât de ușor și de scurt 
poate. În vreme ce soţul ei se duce la ușă ca să-l conducă pe 
Lynch, Kirsty îl invită în bucătărie. 

— Am făcut cafea proaspătă. Sau vrei o bere? spune ea, 
zâmbindu-i într-un fel care pe el îl face să se simtă bine-venit și 
chiar un pic important. 

— O cafea ar fi minunată, răspunde el, ocupând un scaun la 
masa mare. 

În mijlocul mesei se vede un vas mare cu fructe. Interiorul 
casei e mai modern decât sugerează exteriorul și el o 
complimentează pe femeie în vreme ce ea așază în faţa lui o 
ceașcă și un platou cu biscuiţi. 

— Nu e a noastră. Noi doar avem grijă de ea. Mi-aș fi dorit să 
fi fost. 

Femeia se sprijină de chiuvetă, ca și cum dacă ar fi stat la 
masă ar fi comis o impoliteţe. 

— Deci sunteţi îngrijitorii? 

— Presupun că da. Mulţi oameni stau aici și e treaba noastră 
să avem grijă de ei. 


— Tu nu bei o ceașcă? E foarte bună. 

— Nu, mulţumesc. Am băut una ceva mai devreme. 

Femeia se uită în altă parte când în bucătărie intră soţul ei. 

— Bagajul e în camera ta, Michael, spune omul turnându-și o 
ceașcă din filtrul de cafea. Este prima cameră din capul scărilor. 
Individul se așază și se sprijină de spătarul scaunului. E bere în 
frigider - ia-ţi câte vrei dacă ai chef. 

El le mulțumește, apoi îi studiază ca și cuplu. Au amândoi cam 
treizeci de ani și seamănă un pic, fiind amândoi înalţi și bruneţi, 
și, după cum ar fi fost de așteptat, par amândoi un pic 
stingheriţi de prezenţa lui bruscă în bucătărie. 

— Deci aici vin mulţi oameni ca să stea? întreabă el, 
încercând să rupă tăcerea care se lăsase. 

— Din când în când, răspunde Downey, iar Madden îl vede 
cum aruncă o privire spre nevastă-sa. Și cum e America? Am un 
frate care muncește în construcţii în New Jersey. N-am fost 
niciodată. Kirsty, dă drumul la căldură, se cam face frig. 

Femeia dispare momentan într-o cameră de serviciu și se 
aude o bolboroseală puternică atunci când centrala e pornită. 

— E bine. O mulţime de oportunităţi de muncă. 

— Voia să mă duc la el, definitiv, dar mie nu mi-a surâs ideea. 
Nu-mi prea plac americanii - nu vreau să te simţi jignit. 

— Nu mă simt, răspunde Madden, minunându-se de 
stupiditatea afirmației. 

— Sunt prea aroganţi pentru gustul meu. 11 Septembrie a 
fost preţul pe care l-au plătit pentru asta, pentru că au impresia 
că au dreptul să conducă jumătate din lume. 

Madden o urmărește pe Kirsty ocupând poziţie în spatele 
soțului ei. Zărește stânjeneala din ochii ei și de dragul ei îl 
amuză pe soţ cu răspunsuri vagi și prostești, lăsând analiza de 
politică mondială a celuilalt să-l inunde, fără să simtă iritare sau 
dezacord. Apoi, cu prima ocazie, le spune că e somnoros și ar 
dori să se culce. 

— Vechea problemă a fusului orar, Michael? Kirsty o să-ţi 
arate camera și baia. Îţi va spune unde sunt toate. 

Madden mulțumește și îi spune noapte bună, apoi o urmează 
pe Kirsty de-a lungul holului și în sus pe scară. Femeia e mai 
înaltă decât Ramona, dar mai subţire, și are părul mai scurt, iar 
pasul ei e ușor și rapid pe scară. Deschide ușa de la baie şi îi 
spune că apa e fierbinte dacă el vrea să facă o baie, după care îi 


arată cum funcţionează dușul, în caz că el n-a folosit vreunul 
înainte. Apoi îi arată camera, iar când el deschide ușa, vede 
prosoape frumos împăturite la capul patului și un costum negru 
întins peste pat. 

— Dacă nu te deranjează, Michael, poţi încerca costumul ca 
să fac retușurile dacă va fi nevoie de ele? 

— Bine, răspunde el. Deci mi-au luat un costum pentru ziua 
de la tribunal? 

— Presupun că vor să arăţi bine. 

Ei vor ca el să meargă în instanţă și să povestească tot ce s-a 
întâmplat și cred că un costum îl va face să arate mai bine. Însă 
nu mai spune nimic. În schimb, privește prin încăpere, cu 
mobilierul ei modern și patul dublu cu așternuturi crem. Totul se 
simte și miroase ca nou și așa cum își imaginează el că ar arăta 
o cameră de hotel cu multe stele. Se gândește la Ramona și la 
copilul care e pe cale să se nască. 

— Ai copii? întreabă el, dând la o parte draperiile trase. 

— Nu am copii. John și cu mine nici nu suntem căsătoriţi. Cred 
că Garry le spune oamenilor asta pentru că e cam de modă 
veche și are impresia că sună mai bine. Tu ai copii? 

— Nu. 

Pentru o clipă vrea să-i pomenească despre copil, dar se 
oprește deoarece înţelege brusc că nu vrea să o aducă pe 
Ramona în această lume, că nu vrea nici măcar să audă numele 
ei menţionat într-un astfel de loc. 

— Căsătorit? Scuze, spune ea, dând să iasă din încăpere. 

— Nu, necăsătorit. 

— N-am vrut să par băgăcioasă, replică ea. Vino jos după ce 
îmbraci costumul. 

După plecarea ei, deschide ușor draperiile și privește afară, 
dar nu vede decât propriul chip reflectat în beznă. Revine la 
costum. E simplu, dar scump și pare genul de costum de purtat 
la înmormântări. Michael ezită să-l încerce în primă instanţă. 
Pantalonii sunt cu câţiva centimetri prea lungi, așa că îi suflecă 
și coboară la parter. În bucătărie, Downey continuă să șadă la 
masă și să urmărească știrile la un televizor portabil care stă 
cuibărit pe o tăblie de lucru între cuptorul cu microunde și un 
coș de pâine. Omul are o sticlă de bere în mână și, de fiecare 
dată când bea, scoate un zgomot de sorbitură. 

— Pantalonii sunt prea lungi, anunţă Madden, și Downey se 


răsucește cu scaunul ca să vadă. 

— Ești cam scundac, Michael. N-am vrut să te jignesc, amice. 

— Îi însemnez și îi scurtez mâine, spune Kirsty, luând o cutie 
cu ace și aţă dintr-un dulap. 

— Mai bine o faci în seara asta, în cazul în care Gerry vrea să-i 
poarte mâine. 

— Stai acolo, la lumină, îi cere ea, după care îngenunchează 
la picioarele lui și ridică unul din craci. Așa ţi se pare suficient de 
lung, Michael? întreabă ea, ridicându-și capul și măsurând 
lungimea cracului cu privirea. 

Când el îi răspunde afirmativ, ea începe să marcheze noua 
lungime, ţinând acele în gură și scoţându-le pe rând. 

— Bravo ţie, Michael, femeile cad deja la picioarele tale. 

Se aude o nouă sorbitură. Madden se uită cum ea îndoaie 
manșetele. Sub părul negru, gâtul ei e palid, aproape alb, iar pe 
acea albeaţă se odihnește un lanţ subţire de argint. Pentru o 
clipă simte impulsul de a se apleca ca să atingă părul ei, ca să-i 
spună ceva drăguţ, însă se mulțumește să-și întoarcă privirea 
spre televizor. 

— E Comisia, spune Downey. În fiecare seară transmit de 
acolo și de fiecare dată se merge mai mult înapoi în timp și se 
acordă și mai puţin timp. Toată lumea s-a săturat de asta și pare 
că nu se mai termină. Câteva zile încă și va veni rândul tău să 
capeţi cele cincisprezece secunde de glorie. Televiziunea 
americană e o porcărie, nu-i așa, Michael? 

El încuviinţează și Kirsty îi spune că nu are nevoie decât să 
modifice un crac, iar dacă el lasă pantalonii în faţa ușii, îi va 
termina de dimineaţă. Spunând noapte bună pentru a doua 
oară, se întoarce în camera lui, unde, după ce își dă jos 
costumul, pune pantalonii pe un umeraș pe care îl agaţă de 
clanţa exterioară a ușii. Insă nu-și despachetează bagajul, 
deoarece vrea să se convingă singur că șederea lui acolo va fi 
cât se poate de scurtă. După ce folosește baia, iese din nou pe 
coridor și se oprește câteva secunde în capul scărilor ca să 
asculte vocile din bucătărie, dar nu distinge mai nimic, cu 
excepţia faptului că John se plânge de ceva, după care totul se 
pierde pe fondul muzical al televizorului. 

Patul are cearșafuri noi și o parte din el se întreabă cine a mai 
dormit acolo, dar o altă parte ar vrea ca el să nu se mai 
gândească la nimic și să șteargă temporar totul din memorie în 


abisul somnului. Când capul lui atinge perna, Michael 
conștientizează brusc cât este de epuizat, iar somnul care îl 
cotropește pare să provină din însăși fiinţa lui. 

Dimineaţa, când reușește într-un târziu să se scoale, își simte 
capul ameţit, imens, ca și cum ar suferi de mahmureală. Se 
gândește să se culce la loc, dar se uită la ceas și vede că este 
aproape ora unsprezece. Clătinând din cap, încearcă să se 
mobilizeze, să reziste impulsului de a se băga la loc sub pătură, 
iar în timp ce face asta aude afară o mașină plecând. Se așază 
pe marginea patului și își freacă ceafa înainte de a se duce la 
fereastră și de a desface draperiile. Afară se vede doar o 
adunătură înghesuită de câmpuri de mici dimensiuni unite 
laolaltă de tufișuri și pâlcuri de copaci. Nu se vede niciun drum 
și nici mașina care tocmai a plecat. Se duce la baie, unde face 
un duș și se bărbierește, dar în oglindă vede faţa ei, stând în 
faţa lui, cu mana de păr curgându-i pe obraz și cu căldura 
trupului pătrunzând trupul lui. Ei tocmai i-a fost rău, iar fața e 
plină de apă și palidă, ca apa lacului înainte de a fi atinsă de 
prima geană de lumină. Bărbaţilor le e ușor, spune ea, iar el 
spune că îi pare rău. Tine lama de ras încremenită la câțiva 
centimetri de obraz și încearcă să-i spună ei că-i pare rău, îi 
pare atât de rău, că va face totul ca să păstreze dragostea ei, 
dar ea îi răspunde că și-a dăruit dragostea unui alt om decât e 
el, că el nu poate fi doi oameni în același timp, că ea a iubit pe 
cineva care nu a existat. lar apoi totul se prăbușește și totul se 
pierde într-o limbă pe care el n-o înţelege. Cuvintele formează 
un torent, un val de fund imens care o duce pe ea mult departe 
de posibilitatea lui de a o ajunge. Mâna îi tremură un pic în 
vreme ce el încearcă să termine de bărbierit. Numai că el există, 
încearcă să-i spună ei că există, iar bărbatul pe care ea îl 
iubește nu e altul decât el, însă atunci ea e purtată și mai 
departe de cascada învolburată a vorbelor ei, care se 
îngrămădesc printr-un canion creat de gesturile tăioase ale 
mâinilor ei. El încearcă să o calmeze atingând-o, dar ea ÎI 
respinge și brusc el nu mai poate face nimic ca să stăvilească 
șuvoiul, nu mai poate apela la nimic ca să ostoiască durerea ei. 
Acum el se ţine de chiuvetă cu ambele mâini ca să se 
echilibreze, apoi își dă cu apă pe faţă. Apasă prosopul cu putere 
peste obraji și îl ţine acolo, ca și cum, cu cât l-ar ţine mai mult, 
cu atât ar fi mai mare șansa ca atunci când îl ia de acolo să 


constate că ceva s-a schimbat. _ 

Când ajunge jos, pe podeaua holului se vede un plic. II ridică 
și se uită la adresă înainte de a-l duce în bucătărie. Acolo e doar 
Kirsty, stând ca și cum l-ar fi așteptat pe el, în faţa mesei care e 
aranjată pentru micul dejun. Femeia îi spune că John a plecat pe 
la magazine și nu va sta mult. El îi dă plicul, iar ea îl așază pe un 
raft, fără să se uite ce conţine, unde plicul se adaugă unei stive 
de plicuri nedesfăcute. 

— Dar ai dormit ceva, spune ea, începând să se agite pe la 
sertarele dulapurilor. Vrei un mic dejun gătit? E totul pregătit. 

— Cred că eram destul de obosit. Dar, dacă nu te deranjează, 
am să beau doar niște cafea și un pic de pâine prăjită. 

— Ești sigur că nu vrei niște ouă, șuncă și restul meniului 
tradițional? lar când el îi răspunde „nu, mulţumesc”, ea adaugă: 
Costumul tău e gata - îl poţi lua cu tine sus când pleci de aici. 

— Îmi cer scuze că ţi-am creat atâtea probleme, spune el, 
turnându-și niște suc de portocale dintr-o cutie de carton. 

— Mă tem că nu e suc proaspăt stors. lar asta e meseria mea, 
așa că nu trebuie să-ţi faci griji. 

— În regulă, rostește el, salutând-o cu paharul ridicat. 

— Nu pricep niciodată când americanii spun toate chestiile 
alea despre ouă prin filme. Ce înseamnă? 

El îi explică, în vreme ce ea îi toarnă o ceașcă de cafea 
proaspătă. Pentru o femeie înaltă, are mâini mici. Degetele ei 
sunt lipsite de inele, cu unghii un pic boţite și cu pete albe, ca și 
cum le-ar lipsi calciul. În lumina dimineţii, ea pare un pic 
veștejită, cu albastrul ochilor diluat de oboseală. 

— Ce zi e azi? întreabă el, brusc nesigur. 

— Sâmbătă. O să vină să te ia mai târziu în cursul după- 
amiezii. Îţi va prinde bine să ieși și să vezi câteva lucruri. 

— Gerry Lynch? întreabă el. 

— Nu sunt sigură. John spune că ar trebui să fii gata pentru 
ora patru. O să te ia ei. 

El ar vrea să întrebe dacă ea face tot ceea ce îi cere John, dar 
după ce își termină micul dejun îi mulțumește și spune că iese 
ca să ia niște aer și să se plimbe puţin. Imediat își dă seama că 
ideea o neliniștește, iar ea încearcă să-l determine să se 
răzgândească spunându-i că afară bate un vânt rece și s-ar 
putea să plouă. Când el insistă, ea îi spune că îl va însoţi și 
atunci el înţelege că ea n-are voie să-l scape din vedere, dar nu 


spune nimic și așteaptă ca ea să spele vasele de la micul dejun. 
Odată, în vreme ce o ajută să strângă, se ciocnesc unul de altul 
și ea se înroșește și își cere scuze. Apoi ea scoate o haină de 
afară din debara și, după ce încuie cu grijă ușa de la intrare, i se 
alătură lui în lumina puternică a dimineţii. Femeia a avut 
dreptate cu vântul și pe el îl apucă tremuratul când primele 
rafale reci îi izbesc faţa. 

— Ti-am spus, zice ea. E foarte înșelător. 

— La colegiul la care lucrez, copiii se plâng de frigul iernii 
dacă asta înseamnă să poarte o bluză groasă mai mult de două 
zile la rând. 

— Eşti profesor la colegiu? 

— Nu, lucrez la întreţinere - pentru chestii care ţin de peisaj. 
Am grijă de campus. 

— Sună bine. 

— Mă gândesc să încep propria mea afacere de amenajare a 
peisajului, rostește el instinctiv, după care înţelege că visul care 
odinioară părea realizabil s-a dezintegrat împreună cu tot restul 
vieţii lui. 

Conștientizarea acestui fapt îl reduce la tăcere. Merg amândoi 
de-a lungul aleii, pe părți opuse față de gropile din asfalt care 
punctează zona centrală. In dreptul unei porţi se opresc și se 
uită la doi cai stând cap la coadă nu departe, la poalele unui 
deal. Caii se agită și își înalţă capetele, curioși, apoi unul începe 
să coboare încet înspre ei. 

— Cred că am venit ca să le dăm de mâncare, spune ea, 
rupând fire de iarbă care cresc pe margine. 

Când calul își trece capul peste marginea de sus a porţii, ea 
întinde iarba și calul o adulmecă, dezinteresat, după care se 
întoarce. 

— Cum vrei, îi spune ea în urmă, aruncând iarba și ștergându- 
și palmele de haină. 

— E rece, zice el. Hai să ne întoarcem. 

Pornesc din nou de-a lungul aleii, cercetând cu privirea cerul 
încărcat. Tot ce îl înconjoară pe Madden - construcţiile, 
câmpurile, cerul însuși - îi lasă impresia de umezeală și 
decrepitudine. li este dor de căldura soarelui și știe că, dacă va 
fi să-i mai simtă dogoarea, nu se va mai plânge și nici nu o va 
mai lua ca imposibil de pierdut. 

Când ajung înapoi la casă, el întreabă dacă poate ajuta la 


ceva, dar ea îi spune că nu are nimic de făcut, așa că el se duce 
în living și se apucă să parcurgă canalele de televiziune. După o 
vreme se simte iarăși somnoros, dar rezistă tentaţiei de a moţăi. 
Se întoarce și John, care se uită la el și îi oferă iarăși o bere, dar 
din fericire nu stă pe acolo. Michael se uită la un film vechi alb- 
negru dar nu apucă să vadă finalul, căci apare Lynch ca să-l ia 
de acolo. 

— Marty și Micky vin cu noi, anunţă el. Micky e pus mereu pe 
poante. Mergem să mâncăm undeva mai întâi, după care o să 
bem câteva halbe și un pic de rachiu irlandez. 

Madden își ia haina fără entuziasm, imaginându-și genul de 
seară pe care el o asociază cu barurile irlandeze și se teme că 
autenticitatea unei asemenea experienţe o va face doar mai rea 
decât imitaţia americană. Însă masa este la o unitate Pizza 
Express din centrul orașului, după care se duc să bea ceva la un 
bar din centru care are mese de cafea și mobilier îmbrăcat în 
piele, și unde barmanul încearcă să-i îndemne să guste din 
cocteiluri. După aceea, se duc la un club din Belfastul de Vest, 
iar când Lynch îl prezintă unor indivizi, aceștia îi strâng mâna, 
dar nimeni nu îl cunoaște sau nu e interesat de el. Într-un colţ se 
vede un grup de adolescenţi care joacă tot felul de jocuri 
zgomotoase la băutură și Lynch își dă ochii peste cap uitându-se 
fix la ei. Pe un ecran uriaș de televizor se vede un meci de fotbal 
în direct. Când Michael se duce la toaleta bărbaţilor, unul dintre 
adolescenţi se ia după el și se oferă să-i vândă cocaină. 

După aceea le povestește însoţitorilor lui întâmplarea și Lynch 
spune: 

— Tâmpită asta de lume a luat-o toată razna. Nu sunt 
interesați decât să-și facă praf creierii. Nu-i interesează altceva. 

Madden crede că s-a terminat totul pentru ziua aceea, așa că 
e surprins când Lynch răspunde la un apel telefonic, după care ÎI 
anunţă că sunt așteptați înapoi la casă. 

— Avem de lucru acum, Michael. 

Pe drumul de întoarcere se vorbește puţin și Lynch își ţine în 
cea mai mare parte fața înspre geam. Când ajung la casă, 
nimeni nu face nicio mișcare. Îi spun doar că o să se revadă de 
dimineaţă, așa că el coboară din mașină și când face asta vede 
două mașini parcate în curte. Se simte neliniștit, dar când 
ciocăne la ușa de la intrare Kirsty îl întâmpină cu zâmbetul ei 
obișnuit. Îl invită înăuntru ca și cum ar fi prima dată când îl 


vede, apoi îl conduce în living. Michael se uită la cei trei oameni 
care stau acolo, în vreme ce aude ușa închizându-se în urma lui. 
Bărbatul mai în vârstă se ridică de pe scaun și vine spre el cu un 
zâmbet pe faţă și mâna întinsă. 

— Mă bucur să te văd, Michael. Eu sunt Sean Rollins iar ei 
sunt Ricky și Mairead. la loc. Ceilalţi dau din cap și îi zâmbesc, în 
vreme ce Rollins face semn către un scaun care a fost poziţionat 
în mijlocul camerei. Cum te simţi să fii din nou acasă? 

El vrea să le spună că nu socotește unde se află ca „acasă”, 
dar le spune că e dornic să plece înapoi cât se poate de repede. 
Cu o privire circulară încearcă să-i studieze pe cei trei. Rollins e 
cel mai bătrân, dar are umerii largi și un cap puternic, cu păr alb 
care nu pare să se fi retras nici măcar cu un milimetru de pe 
frunte. Este îmbrăcat cu o jachetă de sport frumoasă și 
pantaloni gri. Omul emană clasă, spre deosebire de individul 
care şade alături de el și care, în ciuda costumului, pare 
neîngrijit și neobișnuit cu hainele alese. Gulerul de la cămașă 
este boţit, nodul cravatei slăbit și într-o parte, iar pe umerii 
hainei i s-a așezat un strat fin de mătreaţă. Femeia e cea mai 
tânără - Madden estimează că se apropie de patruzeci de ani - 
și poartă un costum cu pantalon de culoare închisă care emană 
sobrietate și eficienţă serioasă. 

— Înţelegem, Michael, înţelegem că ţi-ai construit o viaţă 
nouă. Şi îţi urăm mult noroc în ea. Vom face tot ce putem ca să 
te ducem înapoi acolo cât de repede va fi posibil, dar sunt unele 
lucruri pe care trebuie să le rezolvăm până luni. 

— Luni? 

— Ești chemat luni. Noi credem întotdeauna că e cel mai bine 
ca lucrurile să se desfășoare așa - repede, așa cum vrei, fără să 
ai timp ca să devii nervos sau îngrijorat despre ceea ce 
urmează. Lasă-ne să te îndrumăm în privinţa asta și totul se va 
termina înainte de a-ţi da seama. În regulă, Michael? El dă din 
cap și se agită neliniștit pe scaun. Dar trebuie să-ţi spunem că 
înţelegem că pentru tine și pentru noi toţi lucrurile au mers mai 
departe însă există unele lucruri care sunt la fel chiar dacă 
uneori sunt botezate altfel. Asta e o nouă fază a bătăliei, 
Michael, și chiar dacă unii oameni ar putea crede că este 
demodată o asemenea denumire, ea este încă o bătălie. 

Se oprește când se aude un ciocănit în ușă. Când își dă 
acordul, în cameră intră Kirsty cu o tavă cu ceai, din care toarnă 


cu atenţie pentru toţi trei. Când îi oferă o ceașcă și lui Michael, 
acesta refuză. 

— Vrei ceva mai tare, Michael? întreabă Rollins, dar el refuză 
și asta. 

Când Kirsty trece pe lângă el ca să plece, îi zâmbește și el dă 
repede din cap. 

— Deci, Michael, unde am rămas? 

— O altă fază a bătăliei, răspunde el. 

— Corect, corect. Suntem cu toţii voluntari în aceeași bătălie 
veche și cu toţii vom fi voluntari până ce vom trăi într-o Irlandă 
liberă în sfârșit. 

Omul ridică ceașca în aer, ca și cum ar ţine un toast pentru o 
asemenea perspectivă a viitorului. Madden își întoarce privirea 
spre omul de lângă el, care se uită fix înspre el și uneori își 
îndoaie gâtul ca și cum ar fi gata să îi facă un portret sau să-l 
măsoare pentru un costum. 

— Nu-i așa, Ricky? 

— Așa e, Sean. Doar o altă fază a unei lungi bătălii. Michael, 
tu ai jucat deja un rol în acea bătălie și îți suntem cu toții 
recunoscători pentru asta și conștienți de cât te-a costat. Acum 
avem nevoie ca tu să faci un ultim lucru, iar după ce îl vei face, 
războiul tău se va fi sfârșit. Se va fi terminat și tu te vei putea 
întoarce la viaţa ta. 

— Mairead ne va părăsi acum, anunţă Rollins. Ea va reveni 
mai târziu și ne va ajuta cu diverse lucruri, cu cuvintele de 
folosit, cu modul de a te prezenta - chestii de genul ăsta. E 
expertă în apariţii în instanţă și justiţie. Va fi cu tine mâine. 

Auzind asta, femeia își lasă ceașca pe tavă și, apucându-și 
geanta diplomat, pleacă din încăpere, iar când trece pe lângă el 
îl bate pe umăr cu un gest de asigurare. Michael așteaptă ca 
ceilalţi doi indivizi să-și termine ceaiul și nimeni nu pare grăbit 
să vorbească. Într-un târziu, Rollins își lasă ceașca jos și se 
șterge la gură cu un șerveţel de hârtie. 

— Bun, Michael, să trecem la treabă, spune Rollins, făcând 
șerveţelul ghemotoc și lăsându-l să cadă pe tavă. Ce vreau eu 
să faci acum e să te gândești cu mare atenţie și să îți amintești 
foarte limpede și pe urmă să ne spui totul despre Connor 
Walshe. Totul, Michael. Să nu lași nimic deoparte deoarece 
chestia asta e foarte importantă, înţelegi? Și orice spui, fii sigur 
că niciun cuvânt de-al tău nu va părăsi încăperea asta. Și acum 


să-i dăm drumul. Chiar de la început, Michael. 

Simte ușurare în povestire. Lucrul care l-a apăsat atât de tare 
pentru atât de multă vreme din pricina imposibilității lui de a 
povesti cuiva este acum eliberat treptat. Bucăţică cu bucăţică. 
Simte totul ca pe un truc de magician, ca pe o bucată nesfârșită 
de sfoară care iese de unde ar fi fost imposibil să fie. Ezită la 
început, se înfundă uneori, dar ei îl privesc cu chipuri deschise și 
încuviințează, iar el știe că nu va mai avea niciodată această 
ocazie, nu va mai putea spune aceste lucruri cuiva care să-i 
asculte cuvintele fără să-l judece. Simte un soi de libertate în el, 
o ușurare violentă că secretul ţinut ascuns atâta vreme a fost în 
sfârșit eliberat. În orice caz, pe măsură ce se apropie de final, 
ezită din nou, deoarece nu-și poate aminti fără să retrăiască 
senzațiile inseparabile asociate evenimentelor, însă știe că ei nu 
vor senzaţii, ci doar fapte, lucrurile care s-au petrecut cu 
adevărat, iar tot ce s-a petrecut este cuibărit adânc în 
crăpăturile și locurile ascunse ale fiinţei lui. Mâinile îi tremură - 
și le strecoară sub coapse. Își aude propriul tremor din voce și 
încearcă să se echilibreze. Ei îl vor dispreţui dacă el se va 
dovedi slab, dacă se arată mai puţin de un soldat, mai puţin om 
decât ei. Așa că le spune totul, varsă totul până ce nu mai 
rămâne nimic cu excepţia șocului propriilor cuvinte și a unui val 
de tăcere care umple treptat încăperea. 

Rollins se scoală și îl bate pe spate. 

— Te-ai descurcat bine, Michael. Foarte bine. S-a descurcat 
bine, Ricky, nu-i așa? 

— S-a descurcat foarte bine, Sean. Nu se putea spune altceva. 

Rollins se duce și se așază la loc. Cei doi bărbaţi se privesc, 
apoi se uită fix la el. Michael așteaptă să se întâmple ceva, dar 
nimeni nu scoate nicio vorbă. Din bucătărie se aude zgomotul 
de fond al televizorului. 

— Numai că, Michael, până la urmă se poate spune și altceva, 
zice Rollins, aplecându-se înspre el pe scaun. lar ce ai spus nu e 
corect, fiule. 

Nu pricepe. Vrea să vorbească, dar are gura uscată și simte 
înlăuntrul lui deschizându-se un vid. Formează niște cuvinte în 
gât, dar nu scoate nimic pe gură. 

— E-n regulă, Michael, spune Rollins. E-n regulă, fiule. 


Stanfield se trezește devreme și, după un mic dejun frugal, își 
duce cafeaua la măsuţa și fotoliul de lângă fereastra care dă 
spre râu. Râul pare un șuvoi lent, aproape nemișcat, de cenușiu 
și totul pare monocrom și imprecis, ca o fotografie mișcată. Pe 
masă se odihnesc două scrisori, ambele ștampilate și sigilate. Le 
va pune la poștă imediat ce se încheie audierile. Una este 
demisia lui, cealaltă o scrisoare către Emma. Cel mai ușor și mai 
rapid de scris a fost demisia, iar în ea a renunţat la orice gând 
de a masca decizia prin pretenţii de apelare la principii morale, 
și și-a explicat gestul prin citarea unor circumstanţe personale și 
implicarea apariţiei unor motive de sănătate. Este posibil ca ei 
să-și dea seama de motivele adevărate, dar e la fel de posibil ca 
acele fotografii să existe într-un soi de univers subteran care nu 
ajunge niciodată la niveluri mai înalte decât atunci când e 
nevoie. În plus, el simte o indiferență morală curioasă faţă de 
fotografii în sine, absenţa oricărei rușini, și s-a uitat la ele o 
singură dată înainte de a le distruge. În ciuda a toate, în ciuda 
tuturor celor întâmplate, a simţit doar o curiozitate puternică 
pentru fată, așa că s-a concentrat asupra ei. Ea trebuie să fi 
știut, să fi fost parte din poveste chiar de la început, și cu toate 
astea, când studiază acei ochi, el își spune sieși că nu vede 
nimic altceva în afară de ce speră să vadă. In vreme ce făcea 
pozele bucăţi, ar fi vrut să se agaţe de acea convingere, așa că 
și-a spus sieși că ei s-au folosit reciproc și nu mai e nimic de 
spus și nici vreo vină de atribuit. Chiar și acum, dacă ar exista o 
cale, ar lua-o cu el când va pleca. 

Și poate că e cu adevărat bolnav, poate că a inhalat prea 
mulţi spori otrăviţi care umplu aerul acestui loc. Insă în curând 
el va fi undeva unde își va umple iarăși plămânii cu aer curat și 
va putea respira din nou. Se gândește la plecarea lui ca la o 
perioadă de convalescenţă, o vreme când își va putea regăsi 
vechea vigoare înainte de a păși într-o nouă etapă a vieţii care 
să-i ofere o hrană spirituală mai bună decât etapa curentă. Nu e 
sigur unde va pleca dar își imaginează un zbor spre Geneva și o 
mașină închiriată spre Alpii francezi - poate undeva precum 
Chamonix și un hotel mic și bun sau un apartament și ceva schi. 
Poate chiar niște soare târziu de toamnă în Maroc și o căsuţă în 
Marrakech, cu o curte și portocali. Încearcă să descopere în 
minte niște imagini confortabile care să-i înveselească ziua care 
îl așteaptă, dar când privește apa de dedesubt nu descoperă 


nicio scânteie de culoare sau felie de lumină a dimineţii care să-i 
aprindă imaginaţia. Și chiar nu se simte bine. Își simte capul 
greu și în stomac începe să i se formeze un nod care începe să 
urce când se gândește la ceea ce-l așteaptă. Din nou trebuie să 
devină stăpânul arenei într-un circ nebunesc, iar azi este 
probabil ziua în care trebuie să interpreteze rolul mai bine decât 
în oricare altă zi. Probabil că este bolnav. Ştie că ceea ce simte, 
dacă poate exista așa ceva, este veștejirea propriei inimi și 
atunci e furios și îndurerat că trebuie să sufere de așa ceva, că 
un astfel de eveniment i se întâmplă lui. Nu crede în pedeapsa 
pentru păcate, pe care o crede doar o scuză convenabilă pentru 
cei prea înfricoșaţi ca să trăiască, dar în această dimineaţă se 
simte mult micșorat și în mod irevocabil o ființă mai mică decât 
știa că e. 

Se văd două lebede pe râu. Plutirea lor pe apă seamănă cu 
două pete strălucitoare în masa de cenușiu. După ce le 
urmărește cu privirea câteva clipe, ia scrisoarea scrisă pentru 
Emma. În ea se găsește minciuna elegant exprimată, conform 
căreia el a făcut tot ce putea ca s-o ajute pe Maria Harper, 
urmată de adevărul că îi urează fetei lui și copilului ei încă 
nenăscut tot binele din lume. Îi spune acolo că demisionează din 
Comisie și că pleacă departe pentru o vreme - este o scrisoare 
de adio, un gest final de desprindere, pe care el a rescris-o de 
multe ori până noaptea târziu ca s-o facă să sune cât mai bine, 
însă nici acum nu e sigur că a vrut să spună exact ce e acolo. 
Uneori adevărul trebuie cu adevărat înfruntat iar el crede că îl 
așteaptă doar durere în viitor dacă nu acceptă faptul că 
sentimentele pe care Martine a ajuns să le nutrească pentru el 
au fost transferate fiicei lor, astfel încât sângele acesteia s-a 
umplut cu ură faţă de el pe care trecerea timpului nu o pot alina 
sau diminua. 

Stanfield se ridică și mai aruncă o ultimă privire afară, după 
care golește ceașca de cafea înainte de a se îndrepta spre 
dormitor pentru a așeza costumul lui închis la culoare pe pat. 


Fenton a dormit prost, intrând și ieșind dintr-un somn 
superficial, plin de vise. Nici măcar braţul protector al lui Miriam 
întins peste el nu a reușit să-l calmeze sau să-i oprească nevoia 
constantă de a găsi o poziţie mai bună. Ca atare, de dimineaţă 
se simte ameţit și greoi în gândire și în mișcări. Miriam i-a luat 


costumul de duminică de la curăţătorie și acum acesta atârnă 
de marginea ușii de la garderobă, încă învelit în sacul de 
polietilenă. Speră că dușul îl va trezi și stă acolo mai mult ca de 
obicei, învârtindu-se încet sub jetul de apă. Când iese, Miriam e 
deja jos și pregătește micul dejun. În noaptea precedentă, când 
l-a întrebat dacă poate veni cu el, Fenton aproape că s-a înfuriat 
că ea a fost în stare fie și doar să sugereze așa ceva, și i-a spus 
că el nu a lăsat niciodată ca slujba să-i afecteze viaţa de acasă 
și că n-are de gând să înceapă acum. Se va duce singur și va 
face tot ce i se va cere, apoi se va întoarce acasă și cu asta 
basta. Însă acum, șezând în faţa micului dejun, îşi dorește să fi 
plecat înspre munţi, acolo unde uneori se poate plimba ore 
întregi fără să vadă vreo altă formă de viaţă, cu excepţia câte 
unui corb sau a unor oi îndepărtate. 

Chiar înainte de a pleca, Miriam îl sărută și îi spune că totul va 
fi bine, dar când el pornește la drum ar vrea doar să vireze 
mașina în direcţie opusă sau să-l urmeze pe Florian de-a lungul 
labirintului de poteci către ascunzișul lui secret din pădure. Ce 
se va întâmpla cu băiatul? Cum de i-a putut da drumul? Se 
pedepsește singur insistând pe ideea că trebuie să existe o cale 
de a-l scoate pe băiat de acolo, dacă el ar avea capacitatea de a 
se gândi la asta. Odată se trezește privind în oglinda 
retrovizoare deoarece pentru o clipă, doar pentru o clipă, are 
impresia că băiatul e în spatele lui în mașină. Un băiat care vrea 
să construiască poduri peste cele mai late râuri, un băiat care 
poate construi ceea ce îi dictează imaginaţia și care învaţă 
repede cum stau lucrurile. Cum poate un asemenea băiat să 
muncească la câmp, să își sape și să își îngroape în brazdă toate 
visele? Fenton simte frustrarea intensificându-se înaintea lui și 
întunecându-i zilele din viitor. Își spune că trebuie să se întoarcă 
acolo, că trebuie să găsească o cale. Atunci privește iarăși în 
oglinda retrovizoare și de această dată nu îl vede pe Florian, ci 
ochii albaștri ai lui Connor Walshe. Ochii sunt mai delicaţi decât 
oricare altă parte a trupului băiatului. O nuanţă ușoară de 
albastru, mai curată și mai senină decât toate celelalte lucruri 
care atârnă greu de făptura lui. Chipul și trupul au oase și 
coaste subţiri. Chiar și în mașină stând, băiatul se înfioară din 
pricina vântului care întotdeauna pare în stare să pătrundă prin 
straturile subţiri ale hainelor cu care el e îmbrăcat, și încă o dată 
se simte mirosul pe care el îl emană lent, ca și cum ar fi urcat o 


scară către existență dintr-un soi de lume subpământeană. 
Amintirea băiatului blesteamă conștientul lui Fenton chiar și 
după ce el privește în oglindă și încearcă să forțeze ieșirea 
prezenţei lui fizice din mașină. Se gândește la acel ultim apel 
telefonic - tăcerea atât de groasă și de tangibilă încât el o mai 
simte și acum prin porii pielii. Undeva, mult dincolo de raza 
vizuală, mult dincolo de atingerea oricărei iubiri, zace chipul 
palid, în formă de lună, al băiatului. Crede că îl aude și acum 
scâncind, așa cum l-a auzit prima dată. Nu poate face nimic - 
acum e prea târziu și nimic nu se mai poate schimba. Nu există 
nicio modalitate de a modifica cursul unei traiectorii care pare o 
stea căzătoare izvorâtă din alt timp și alt univers, pe cale de a 
arde cu totul și de a dispărea în ascunzișurile secrete ale 
memoriei. Îi sună telefonul și inima începe să-i bată nebunește 
în piept, dar nu răspunde la el, încercând în schimb să scape de 
tensiunea acelui moment prin deschiderea radioului. 

Când ajunge la sediul poliției arată permisul care i s-a dat și 
parchează în spaţiul alocat lui, după care, așa cum se aranjase 
dinainte, se întâlneşte cu consilierul Federaţiei și cu 
reprezentantul lui legal, George Anderson. O parte din el 
socotește această întâlnire ca inutilă, iar dacă n-ar fi fost 
promisiunea pe care i-a făcut-o lui Miriam, el unul s-ar dispensa 
de ei, deoarece vrea doar să-și depună mărturia și să plece, să-i 
lase pe cei care l-au luat pe băiat să se confrunte cu lumina 
reflectoarelor și să-și conștientizeze vina. Când cei doi îl salută, 
se arată politicos, dar reţinut, iar după ce parcurg câteva detalii 
de ultimă oră privind procedura, se duc la mașina fără însemne 
de poliţie care îi așteaptă, cu șofer și ofițer de protecţie 
personală alocat lui pe durata audierilor, după care pleacă spre 
centrul orașului. Nimeni nu scoate vreo vorbă și, fără să știe de 
ce, el se simte stânjenit să se afle în acea mașină. Nu-i cunoaște 
pe șofer și pe ofiţerul cu protecţia lui personală, și în ciuda 
respectului lor tăcut, el știe că nu înseamnă nimic pentru ei și că 
n-au nici cel mai mic habar de serviciile efectuate de el sau de 
reputaţia lui. Odată încearcă să facă o glumă, să spună ceva 
prin care să arate că știe cum e să fii înăuntrul sistemului, dar în 
propriile lui urechi vorbele lui sună stânjenitor, așa că se 
cufundă în tăcere tot restul drumului. Când ajung în centrul 
orașului, Young se întoarce spre el și spune: 

— Nu ieși din mașină până ce Ross nu deschide portiera și stai 


aproape de el până la intrare. Nu vorbi cu nimeni pe drum, mai 
ales cu cineva de la presă, dar dacă vor exista fotografi sau vreo 
echipă de filmare, ţine capul sus și privește drept înainte. Nu 
vorbi cu nimeni nici la ieșire - păstrează totul pentru Comisie. 
Traficul s-a mai încetinit pe măsură ce ei se apropie de 
destinaţie. La începutul audierii, George va face o cerere ca 
depoziția ta să fie făcută în privat, însărcinatul se va fi consultat 
deja cu familia și cel mai probabil familia va insista pe audiere 
publică. E o pierdere de timp, dar e important să scoatem în 
evidenţă faptul că ar trebui să avem dreptul la protecţia unei 
audieri private. Nu-i așa, George? 

George își ridică privirea din hărtiile lui, le pune în geanta 
diplomat și dă din cap, apoi spune: 

— Şi, James, încearcă să te ţii de parcursul pe care l-am 
convenit, încearcă să eviţi ieșirea din graniţele stabilite. Cu cât 
se spun mai puţine, cu atât e mai bine de obicei. Calm, direct, 
axat pe fapte. Un pic de afectare face bine, evident. Nu arunca 
cu nume și nu lăsa să fii condus în oferirea de opinii în privinţa 
lucrurilor unde tu n-ai de ce să ai opinii. Trebuie să răspunzi la 
tot, dar uneori răspunsul e că nu știi sau nu deţii acea 
informaţie. 

Omul bate darabana cu degetele pe suprafaţa dură a genţii 
diplomat. Fenton aruncă o privire spre ea și vede că geanta 
dispune de o încuietoare cu cifru, ca și cum ar deţine obiecte 
valoroase înăuntru. 

— Totul se va termina înainte să-ţi dai seama. Cam ca la 
dentist. 

— Am mai depus mărturii în instanţe până acum, replică 
Fenton. 

— Bineînţeles, zise Young. Și asta de acum nu va fi o 
problemă pentru tine. Ca și cum ai cădea de pe un buștean. 

— Doar că asta nu e o instanţă, și chestia asta nu face 
lucrurile mai simple, ci mai dificile, intervine George. Nimeni nu 
trebuie găsit vinovat. Oamenii trebuie să-și recunoască propria 
vină, să rostească adevărul cu propriile cuvinte, iar când ești 
acolo sus, nu dispunem de protecţia normală a legii pe care să 
ne bazăm. Poate fi un loc foarte expus, James. 

— Dar noi suntem aici pentru tine, insistă Young, aruncându-i 
colegului o privire mustrătoare. Umăr la umăr. 

Fenton își îndreaptă privirea în altă parte și se uită la 


mulțimile de pe trotuare. Pentru o clipă invidiază preocupările 
oamenilor legate de drumurile lor zilnice și de ritualurile lor 
triviale, cu care acum el bucuros ar face schimb contra zilei care 
îl așteaptă. 

— Umăr la umăr, repetă Young, ca și cum ar crede că, prin 
repetiţie, cuvintele s-ar putea solidifica brusc în aer și forma un 
scut protector în jurul lor. 


Michael Madden se uită la costumul închis la culoare de pe 
pat. Il face să se gândească la ceremonii funerare și când atinge 
materialul are senzaţia că în acea zi trebuie să îngroape ceva. 
Poate că așa ceva e posibil, dar el știe că vorbele pe care 
trebuie să le folosească vor îngropa și viitorul, așa că nu se 
poate hotărî să îl îmbrace. Trăgându-și mâna de acolo, se duce 
la fereastră și se uită la dimineaţa de afară. Pe câmp, caii se 
mișcă curgător către cel mai îndepărtat adăpost, singurul semn 
de animaţie fiind cozile lor fluturânde. Când ajung acolo, 
animalele încep să pască, apoi unul din cai își lasă capul pe 
gâtul celuilalt. De ce trebuie să facă el chestia asta? De ce 
trebuie să se judece singur? Ei o să-l asculte și o să creadă că a 
fugit, agăţându-se de amnistia primită, însă niciunul nu are de 
unde să cunoască preţul pe care el va plăti în viitor sau sentinţa 
la care va fi condamnat să o ispășească. Se gândește la Connor 
Walshe și la membrii familiei acestuia, care vor fi acolo uitându- 
se fix la el, și aude o voce spunând că ăsta e preţul care trebuie 
plătit și că deoarece au fost nevoiţi să aștepte atât de mult ca 
să afle adevărul, au dreptul la dobândă. Nu vor afla niciodată 
cum e plătită acea dobândă, nu vor primi niciodată chitanţa în 
mâinile lor, dar plata va fi suficient de reală. 

Se uită la ceas și vede că timpul trece, așa că se duce iarăși la 
costum. Simte, de asemenea, că dacă îmbracă acel costum va 
deveni o altă persoană, iar senzaţia este urmată de un impuls 
de autocompătimire care începe cu el spunându-și că nu eo 
persoană rea, că faptele comise de el s-au petrecut în alte 
vremuri și într-o altă lume, de departe o lume în care ela 
pătruns accidental, atras pe orbita ei de forțe mai presus de 
puterile lui de rezistenţă. Dacă ar exista vreo cale ca să schimbe 
cele întâmplate s-ar agăța de ea cu ambele mâini, oricare ar fi 
costurile, dar nu se poate determina singur să accepte că 
lucrurile care acum par să se fi petrecut într-un vis, sau într-un 


ţinut îndepărtat și distant, pot avea capacitatea de a distruge 
ceea ce el și-a clădit pentru sine. Se gândește la universuri 
paralele, la erori de justiție și cazuri de identitate falsă, 
deoarece oricine ar fi fost el în acele vremuri nu are nicio 
legătură cu cine e el acum. Nu a mai rămas nimic, nici măcar 
numele, așa că ei să facă bine și să provoace această traumă 
celui care a fost el atunci, dar să-l lase pe cel care e el acum să 
plece liber. 

Se gândește, de asemenea, la Amie, cel care stă pe lac 
dimineața devreme, aproape ascuns de ceţurile străvezii ale 
zorilor de zi. Se gândește la conacele de pe malurile apei, pe 
măsură ce se trezesc treptat la viaţă și personalul din fiecare 
conac aprinde focul zilei care urmează; la grădinile care coboară 
până la malul mărginit de plante, și de unde pontoanele se 
întind în apa încă adormită. Grădini care au nevoie de oameni 
care să le îngrijească. Ştie că poate face așa ceva cu succes 
doar dacă i se va acorda șansa și că va lucra pe tot parcursul 
zilei ca să își îndeplinească țelul, rupându-și spatele în căldura 
zilei. Însă tot el se gândește și la centrul comercial pe moarte și 
își amintește trista fragilitate a viselor din acel centru, 
pustietatea generatoare de ecou a magazinelor și pasajelor 
pietonale. Poate că el n-a fost niciodată altceva decât un visător 
iar acum a venit vremea ca visele să se estompeze sub lupa 
nemiloasă a realităţii pe care această zi o va aduce. 

E aproape timpul. O să vină în curând după el. Se vor aștepta 
ca el să fie pregătit. Aude jos televizorul din bucătărie și zgomot 
de dulapuri deschise și închise la loc. Se duce la fereastră, dar 
caii au dispărut. Lumina dimineţii a devenit mai strălucitoare și 
pentru prima dată de când a ajuns el acolo se văd urme de 
albastru pe cer. Își pune costumul pe el, apoi se așază pe 
marginea patului și plânge. 


Stanfield își ocupă locul la masa de pe podium și se uită în jos 
la rândurile de oameni care îl privesc la rândul lor. Locurile 
pentru public nu sunt în întregime ocupate, iar băncile pentru 
presă au început să se subțieze, după ce interesul inițial pentru 
proceduri s-a estompat odată cu încheierea furtunii primelor 
reportaje de pagina întâi. Le vede pe Maria Harper și pe mama 
ei, însoţite de avocatul lor, dar, din câte își dă el seama, ceilalţi 
membri ai familiei par să nu se fi amestecat. De partea cealaltă 


a coridorului stă un bărbat despre care el presupune că este 
James Fenton, alături de oameni pe care îi recunoaște ca fiind 
membri ai echipei de polițiști. Matteo și Laura stau alături de alți 
membri ai secretariatului. La suprafaţă totul pare normal și 
Stanfield încearcă să se asigure singur că în acest caz, ultimul 
pe care el îl va mai prezida, totul va merge conform scenariului 
și cazul va putea fi adus la o concluzie rapidă și satisfăcătoare. 
După ce așteaptă să se împlinească ora convenită și după ce le 
face semn din cap grefierilor, ușile sălii sunt închise și el se 
ridică în picioare. 

— În această dimineaţă ne-am adunat aici ca să audiem cazul 
numărul 107, cazul Connor Walshe, și ca la toate audierile 
acestei Comisii voi începe prin a ruga pe toată lumea să se 
ridice pentru a păstra un moment de reculegere pentru toţi cei 
care și-au pierdut viaţa în conflict. Este o ocazie de a demonstra 
respectul comunităţii și de a ne pregăti, în tăcere, pentru ceea 
ce vom auzi. 

In minutul de reculegere se uită la capetele plecate din sală și 
apoi vede unul cum se ridică și se uită fix la el. Este capul Mariei 
Harper, iar el nu poate suporta acea privire, așa că își pleacă la 
rândul lui capul pentru a evita privirea ei. 

— Vă mulţumesc. Vă rog să luaţi loc. De asemenea, la fel ca și 
în celelalte cazuri, voi deschide procedurile prin a vă reaminti, 
foarte pe scurt, de scopul acestor audieri. În primul rând, ne-am 
strâns aici ca să dăm glas victimelor violenţei, să ne amintim de 
cei care au murit sau au avut de suferit și ca să încercăm să-i 
ajutăm pe cei care sunt încă îndureraţi să facă pașii dificili și 
dureroși către vindecare. Fără această vindecare individuală, nu 
poate exista o vindecare socială și fără confruntarea cu trecutul 
nostru în spiritul unei societăţi înțelegătoare și dispuse la 
reconciliere nu vom putea construi niciodată un viitor mai bun. 
În al doilea rând, ne întâlnim ca să încercăm iniţierea unui 
proces de vindecare prin adevăr și deschidere. Adevărul este 
vital dacă această societate vrea să se deschidă către 
posibilitatea armoniei comunitare și să aducă alinare celor ale 
căror suferințe au fost marcate de nesiguranţă și întrebări lipsite 
de răspuns. Stanfield se uită pe furiș la însemnările din faţa lui, 
dar cuvintele îi sunt deja întipărite în memorie. Nu în ultimul 
rând, în cadrul acestei căutări a adevărului noi oferim amnistie 
celor care apar în faţa Comisiei, dar ţin să vă amintesc că 


această amnistie depinde de dezvăluiri complete și de relatarea 
deplină și adevărată a incidentului pentru care se caută 
amnistie. 

Își termină preambulul necesar prin a aminti tuturor de 
solemnitatea și demnitatea cerute de acea ocazie, cere ca toate 
telefoanele mobile să fie închise și informează audiența că orice 
înregistrare audio sau video a oricărei părți din procedură va fi 
socotită drept ofensă, însă, conform dorințelor familiei Walshe, 
nu au fost instituite restricţii privind presa. 

— Declar acum deschisă audierea și, aşa cum se obișnuiește, 
încep prin a invita un membru al familiei Walshe sau pe avocatul 
ales de ei să ne vorbească despre ruda lor. 

Maria Harper se ridică și vine la microfonul din fața instanţei. 
Avocatul ei, o tânără în costum gri cu pantaloni și pantofi negri 
sclipitori, o însoțește și se postează lângă umărul ei. 

— Eu sunt Maria, sora lui Connor, iar în această dimineaţă 
vreau să vă povestesc despre el. 

Fenton se uită fix la ea - nu-și amintește să o mai fi văzut 
vreodată și îi vine greu să facă legătura dintre ea și băiat. 

— Când a dispărut, Connor avea cincisprezece ani, patru luni 
și zece zile. Connor știa mereu exact ce vârstă are. Uneori suna 
ca un deţinut care îţi spune exact cât mai are din sentinţă, dar 
motivul pentru care Connor știa asta era pentru că el abia 
aștepta să termine școala. Nu-i plăcea școala și, dacă e să fiu 
sinceră, nici școala nu-l plăcea prea mult pe el. Nu vedea rostul 
ei și nu dorea decât să plece și să-și ia o slujbă care să-i aducă 
niște bani. Vedeţi dumneavoastră, în familia noastră banii n-au 
dat niciodată pe dinafară. Tatăl nostru a murit imediat după 
nașterea lui Connor și lucrurile n-au fost niciodată ușoare, dar 
mama a făcut tot ce a putut ca să ne vadă pe toţi realizați. 

Femeia face o pauză și se uită la bucata de hârtie din care 
citește. Fenton se agită pe scaunul lui. Mereu se gândește la 
băiat ca la un singuratic, detașat de orice familie sau cadru 
social. Ştia, bineînţeles, că avea o familie dar până în acele 
clipe, aceasta a fost mereu ceva anonim și irelevant, o parte a 
lumii băiatului pe care el nu simţise nicio nevoie să o ia în 
considerare. 

— Connor nu a fost un înger. În anul de dinaintea dispariţiei a 
avut multe probleme în viaţa lui și a luat-o pe arătură destul de 
rău. A făcut unele lucruri rele, s-a amestecat în infracţiuni 


mărunte și a devenit un pic sălbatic. Adesea cred că absenţa 
tatălui a reprezentat un factor imens în chestia asta. Noi am 
încercat cât am putut de bine să îl ţinem pe calea dreaptă, dar 
nu era ușor și poate că dacă ar fi avut un tată care să aibă grijă 
de el, lucrurile ar fi stat altfel. Vocea femeii tremură puţin, așa 
că ea face o pauză, inspirând aer cu putere. Avocata își pune o 
mână pe umărul ei, ca sprijin. Dar Connor era în stare să fie un 
băiat bun - putea fi drăguţ cu maică-sa, putea fi politicos. 
Uneori, când ieșea dintr-ale lui, putea fi amuzant. Și ce vreau eu 
să spun e că oamenii care l-au luat pe Connor i-au luat șansa de 
a găsi poate o cale mai bună în viaţă, o șansă de a deveni 
cineva. Face o nouă pauză și bea niște apă. Când revine, vocea 
îi tremură și pare mai piţigăiată. Orice a făcut, sau ar fi trebuit 
să facă, era doar un băiat, doar un copil, și așa ceva nu ar fi 
trebuit să i se întâmple lui. 

Acum femeia plânge și avocata vorbește încet cu ea. Stanfield 
întreabă dacă are nevoie de o scurtă pauză, dar ea clatină din 
cap și mai ia o gură de apă. Fenton își ridică privirea spre 
ferestrele cu vitralii și simte cum respiraţia îi devine mai 
accelerată. Îşi deschide haina și vede un mic tichet purpuriu 
prins de căptușeală. Fără a atrage atenţia asupra lui, desface cu 
atenţie acul și strecoară ambele obiecte în buzunar. 

— Dacă vreţi să ne povestiţi, doamnă Harper, despre 
evenimentele care au condus la dispariţia lui Connor, spune 
Stanfield. Nu vă grăbiţi, vorbiţi când sunteţi pregătită. 

Ea se întoarce pe jumătate spre el, după care revine cu faţa 
spre audienţă. 

— Connor a dispărut pe zece mai. Era într-o seară de joi. 
leșise cam la o oră după ceai, spunând că se duce la clubul de 
box. Noi glumeam cu el, spunându-i că ar putea fi următorul 
Muhammad Ali, dar niciunul dintre noi nu credea cu adevărat că 
făcea box, pentru că era doar piele și os, iar fraţii lui obișnuiau 
să-l tachineze, să-i spună că îl ia vântul pe sus. După aceea, 
unul dintre oamenii care conduceau clubul ne-a spus că el 
stătea acolo și se uita, îi plăcea să fie prin preajmă, dar, în ciuda 
încercării de a-l convinge să boxeze, el nu era deloc dornic să 
încerce. Întotdeauna venea cu scuze, spunea că n-are șort sau 
că și-a rupt braţul cu ceva vreme înainte și nu avea voie să 
practice boxul până ce nu se vindeca în întregime - chestii dintr- 
astea. Însă s-a dus acolo în seara aia, s-a distrat un pic cu un 


sac de box, s-a maimuţărit, după care i s-a cerut să plece. 
Atunci a fost Connor văzut pentru ultima dată. Nu a mai venit 
acasă. 

— Connor stătea adesea până târziu pe afară și nimeni nu a 
stat să-l aștepte sau nu a acordat prea multă atenţie lipsei lui. 
Uneori alerga pe străzi până târziu, până ce se plictisea sau i se 
făcea prea frig și atunci revenea acasă. Abia de dimineaţă ne- 
am dat seama că el nu a venit înapoi, că nu a dormit în patul lui. 
Insă nu am fost cu adevărat îngrijoraţi, deoarece mai stătuse și 
înainte câte o noapte pe afară și când mama a început să se 
agite, i-am spus să nu-și facă griji, pentru că o să-l vadă de 
îndată ce lui îi vor ghiorăi maţele sau va rămâne fără bani. 

Stanfield o vede aruncând pentru prima dată o privire maică- 
sii și atunci îi urmărește privirea. Chipul maică-sii pare 
transfigurat și marcat de fiecare vorbă pe care o aude. Stanfield 
se uită la ceafa Mariei Harper. Se văd șuviţe subţiri de păr 
cărunt înspicând negrul și cu toate astea ea nu poate fi cu mult 
mai în vârstă decât Emma. Se gândește la scrisoarea pentru 
fiica lui, care stă cuibărită în buzunarul hainei și se întreabă cum 
se va simţi dacă nu o va mai vedea niciodată. 

— Insă el nu s-a întors. A mai trecut o zi, după care am 
început să-l căutăm. Ne-am dus pe străzile și prin locurile pe 
unde s-ar fi putut duce, am întrebat pe toată lumea pe care am 
întâlnit-o dacă nu l-a văzut cineva, dar nimeni nu-l văzuse. Ca și 
cum ar fi dispărut în neant. Apoi am verificat la spital și după ce 
a mai trecut o zi ne-am dus la poliție. Câţiva membri ai familiei 
n-au vrut să amestece poliţia, dar mama mea a insistat și s-a 
dus ea însăși la secția de poliţie. Acolo au luat datele lui și o 
descriere, dar nimeni nu a venit la noi acasă și n-am auzit nimic 
de la ei timp de vreo trei zile. Apoi, într-o miercuri, doi polițiști 
au venit acasă și ne-au spus că ei cred că a fost răpit de IRA. 

Michael Madden stă în spatele sălii și se uită la femeie cum 
face o nouă pauză ca să bea apă. Insoţitoarea lui se joacă cu 
inelele de pe degete, schimbându-le uneori poziţia. Pare 
complet detașată de ceea ce aude, iar el ar vrea să o scuture 
bine și să o scoată din calmul ei studiat, care îl calcă pe nervi și 
își bate joc de starea de greață care a început să îl cuprindă. 
Pentru o secundă, cât timp Maria Harper face iar o pauză ca să 
își revină, se gândește să fugă de acolo, dar e oprit doar pentru 
că știe că ar fi o fugă fără nicio destinaţie și fără finalitate, iar 


așa ceva nu-i face bine, deoarece vrea mai mult decât orice 
altceva să se întoarcă într-un anumit loc, pe care să nu mai fie 
niciodată obligat să îl părăsească sau unde să nu mai fie obligat 
să se uite permanent în spatele lui. 

— Nu avea niciun sens pentru noi. Unul din fraţii mei chiar a 
izbucnit în râs - atât de ridicolă credeam că e posibilitatea -, iar 
polițiștii nu ne-au spus prea multe și nici nu ne-au răspuns la 
întrebări, așa că la plecarea lor eram mai nedumeriţi ca oricând. 
lar apoi ne-am gândit că, dacă era adevărat, Connor trebuia să 
fi făcut ceva rău care îl băgase în bucluc și eram tare îngrijoraţi 
că va încasa o bătaie zdravănă sau, chiar mai grav, că îi vor 
zdrobi genunchii. lar fratele meu mai mare, Brendan, s-a dus la 
niște oameni despre care știa că sunt amestecați în mișcare, dar 
aceștia n-au vrut să-i spună nimic, iar când el s-a întors nu prea 
ne-a spus nimic, dar noi știam că nu e de bine. Și atunci au 
început zvonurile și ne-am trezit cu cuvântul „informator” vopsit 
pe un zid al casei. Fraţii mei au ajuns să se bată pe stradă, iar 
după o vreme n-au mai ieșit din casă, ca și cum s-ar fi rușinat 
să-și arate feţele. Am primit câteva scrisori dezgustătoare, care 
foloseau același cuvânt. Apoi ni s-a transmis, printr-un terţ, că 
fratele nostru devenise informator al poliţiei și că mărturisise 
totul, că totul era înregistrat pe bandă. Ne-am dus la Biserică și 
cei de acolo au intervenit pentru noi. Preotului i s-a spus că, din 
pricină că era mic, Connor n-avea să păţească nimic rău, dar că 
nu i se permitea să vină acasă, cel puţin pentru un timp, însă 
aveam să primim o scrisoare de la el în care să ne informeze că 
e în regulă și cum putem lua legătura cu el. Numai că scrisoarea 
nu a venit niciodată, după care s-a lăsat această cortină a tăcerii 
în jurul întregii chestiuni și indiferent cât am încercat, nu am 
putut face pe nimeni să admită că știe ceva. Mama mea se 
ducea săptămânal la secţia de poliție, iar acolo era tratată ca și 
cum ar fi raportat pierderea unui câine, spunând că n-au alte 
vești, dar că își continuă investigaţiile, și nimeni nu voia să 
spună dacă era adevărat că el lucra pentru poliţie. Cum ar fi 
putut Connor să lucreze pentru poliție? Ce știa el? 

Pentru prima dată cuvintele ei sunt încărcate de mânie și ea 
își ţine capul sus, sfidând întreaga sală. 

— Nu știam cum să folosim presa, nu știam cum să facem rost 
de ajutorul potrivit sau de publicitatea de care se bucurau alţii, 
iar familia s-a spart în bisericuțe separate și lucrurile au devenit 


foarte dificile. Timpul trecea și noi știam, chiar dacă nu o 
spuneam cu glas tare, că el nu avea să se mai întoarcă, dar 
chiar dacă o știam în inimile noastre, exista întotdeauna o parte 
din noi care credea că va auzi ușa din spate deschizându-se, 
după care să-l vadă pe el stând acolo. Însă asta nu s-a întâmplat 
niciodată, și așa au trecut anii și în continuare nimeni nu voia 
sau nu putea să ne spună nimic. Treptat ne-am dat seama că 
trebuia să îl luăm înapoi, să îl înmormântăm cum se cuvine și să 
încercăm să ne vedem mai departe de vieţile noastre, însă nici 
măcar după declararea armistiţiului nimeni nu a pretins că știe 
ceva despre Connor sau despre locul unde e. Aproape ca și cum 
el n-ar fi existat niciodată, numai că el a existat și era fiul 
mamei mele și fratele nostru, iar noi avem dreptul să știm, 
dreptul de a-l avea înapoi acasă. Dreptul de a-l aduce înapoi la 
sânul familiei, acolo unde îi e locul. 

Femeia își împăturește însemnările cu grijă. Avocata o bate 
ușurel pe umăr și atunci femeia se întoarce la locul ei. Stanfield 
vede mândria în mersul ei, dar și suferinţa, dar știe că pentru ea 
calvarul nu s-a încheiat și, în vreme ce o privește reluându-și 
locul și apucând mâna maică-sii, își zice că atunci când totul se 
va termina și ea va privi prin încăpere cu chipul alb ca varul, 
încremenit în frustrarea de a constata că adevărul obţinut a fost 
doar parţial și incomplet. 

Madden stă în capătul unui rând și, în vreme ce femeia se 
întoarce la locul ei, el se apleacă ușor înspre coridor și se uită la 
ea, încearcă să-și amintească faţa ei, dar nu recunoaște nimic și 
se întreabă dacă asta se datorează timpului scurs de atunci, 
moment în care conștientizează faptul că acei oameni au stat 
atâta amar de vreme ca să aștepte ceva ce n-a mai apărut 
niciodată. Privirea lui alunecă spre ferestrele cu vitralii și 
acestea îl fac să se gândească la biserică. Brusc, revede cu ochii 
minţii corul de femei de culoare revărsându-se pe treptele 
bisericii în rochiile lor albe, înflorind în întuneric ca niște 
magnolii. Își dorește căldura acelor nopţi, când arșiţa zilei 
continuă se fie prezentă mult după ce lumina de afară s-a 
estompat. Vrea să simtă arsura soarelui pe spate, să stea 
dimineața pe ţărmul lacului. Pe fereastră e pictată o 
ambarcaţiune, cu valurile învolburate în jurul chilei, iar el știe că 
în curând va veni vremea ca și el să stea în faţă și să înfrunte 
privirile mamei și surorii lui Connor Walshe. Nu știe dacă ar 


trebui să încerce să se uite la ele cât timp vorbește, sau e mai 
bine să privească undeva în faţa lui, în gol. Repetă cuvintele în 
minte, cuvintele care i s-au dat, și încearcă să se calmeze, să se 
concentreze exclusiv pe ceea ce are de spus. 

Când e chemat Fenton, numele dezbrăcat de fostul rang 
militar pare să atârne golaș în aer. Așa cum fusese instruit, el 
rămâne însă pe locul lui. În schimb, Anderson ţâșnește 
instantaneu și se apropie de boxa martorilor, de unde cere ca 
mărturia lui Fenton să fie depusă în privat deoarece există 
posibilitatea ca securitatea statului să fie compromisă, iar 
Fenton merită protecţia instanţei. 

— Așa cum s-a stabilit deja prin autoritatea acestei Comisii, 
rostește greoi Stanfield, doar petiţionarii au dreptul să ceară o 
ședință privată, și familia Walshe și-a exprimat clar dorința ca 
aceste audieri să rămână deschise publicului. In privinţa 
chestiunii legate de securitatea statului, nu au fost prezentate 
niciun fel de certificate de imunitate în interesul public și, ca 
atare, cererea dumneavoastră este refuzată. Vă mulţumesc, 
domnule Anderson. Și acum îl invit pe domnul Fenton să vină în 
boxă. 

Când Fenton trece pe lângă el, Anderson îi zâmbește ca 
încurajare, după care Stanfield începe prin a-i cere să se 
prezinte și să arate care e legătura lui cu cazul. Fenton își spune 
numele și fostul rang în poliţie, unitatea de care a aparţinut, 
descrie în mare îndatoririle și experienţa lui. 

— Şi când l-aţi întâlnit pentru prima dată pe Connor Walshe? 
întreabă Stanfield după ce el termină de vorbit. 

— Prima dată am avut de-a face cu Connor în luna ianuarie a 
acelui an. Nu-mi amintesc data exactă, dar era către sfârșitul lui 
ianuarie. Fenton aruncă fără să vrea o privire către cele două 
femei care îl privesc fix, apoi continuă: Connor era bănuit de a fi 
implicat în unele infracţiuni minore - vandalism, scandaluri, 
chestii de soiul ăsta. Au mai fost și niște spargeri, iar numele lui 
ne-a fost menţionat ca suspect posibil. 

Fenton îi scutește de detalii - una dintre puţinele amabilităţi 
pe care le poate oferi. 

— Un băiat care se potrivea descrierii lui a fost văzut părăsind 
una din locaţiile afectate. Noi l-am cules de pe stradă și l-am 
întrebat ce știe despre toate astea. Connor a negat că ar avea 
habar despre vreo infracţiune și noi i-am dat drumul. Nu existau 


dovezi suficiente ca să-l acuzăm, așa că l-am avertizat și l-am 
lăsat în pace. 

— Când aţi auzit că a dispărut? 

— Pe treisprezece mai. Mama lui l-a raportat ca dispărut la 
secţie. 

— Şi care au fost rezultatele anchetei dumneavoastră? 

— N-a fost depistată nicio urmă de-a lui Connor. Se părea că 
nu există martori pentru cele petrecute sau în privinţa locului 
unde plecase băiatul. Am efectuat peste două sute de interviuri 
și ne-am deplasat din ușă în ușă, dar nu a apărut nimic care să 
ne ajute. La acea vreme era greu să-i faci pe oameni să 
vorbească deschis sau să vină în întâmpinarea eforturilor 
noastre, iar acest fapt fără îndoială că a dăunat anchetei. 

Se uită la Young și la Anderson, iar aceștia dau din cap în 
semn de încurajare. 

— Cândva, mai târziu, anumite surse ne-au furnizat informaţia 
că el fusese răpit de către IRA și dus în altă parte. 

— Şi v-au spus aceste surse ce s-a întâmplat cu el? 

— Nu, nu părea să știe nimeni. Am efectuat cercetări pe plan 
local și pe o arie mai largă, dar fără succes. Şi poliția de pe 
partea sudică a graniţei a efectuat cercetări, dar la fel de lipsite 
de succes. 

— Și cunoașteţi identitatea celor care l-au răpit pe Connor? 

— Pot presupune că a fost opera unităţii locale din Provisional 
IRA”, dar n-aş putea să identific în vreun fel oamenii direct 
implicaţi. Priveşte spre zidul din spate al încăperii. Nu deţineam 
informaţii specifice de vreun fel legate de identitatea acestor 
oameni. 

— Şi ce credeţi că s-a întâmplat cu Connor? 

— Din nou, nu sunt în stare să spun, dar trebuie să fi existat o 
probabilitate mare să fi fost ceva serios. 

— Mulţumesc, domnule Fenton, rostește Stanfield. Dar, când îl 
vede pe Fenton pe punctul de a părăsi boxa, adaugă: Cred că 
avocata doamnei Walshe, domnișoara Clarke, vrea să vă pună 
câteva întrebări. 

Fenton se uită la tânăra femeie care vine spre el și își zice că 
nu prea arată suficient de matură ca să fie avocat. Ea îl privește 
sfidător și el vede în mâna ei un casetofon. Nu înţelege despre 


2 Armata Republicană Irlandeză Provizorie, o aripă tradiționalistă a 
IRA activă din 1969 până în 1997. (n.tr.) 


ce e vorba și se uită la Anderson și la Young, ale căror capete 
aplecate aproape că se ating, iar când cei doi termină să-și 
vorbească în șoaptă, Young ridică din umeri înspre Fenton, după 
care Anderson se ridică în picioare și anunţă că este absolut 
interzis, conform instrucţiunilor Comisiei, să se facă înregistrări 
și că el dorește să obiecteze cu toată puterea față de această 
încălcare a procedurii. 

— Scopul acestui dispozitiv, rostește avocata, nu este acela 
de a înregistra ceva, ceea ce, așa cum foarte corect domnul 
Anderson a subliniat, ar reprezenta o serioasă încălcare a 
procedurii, ci de a derula o casetă care este relevantă pentru 
acest caz. 

— Obiectez, spune Anderson, încă în picioare, părând furios și 
aprins în obraji. Nu am avut dinainte cunoștință despre această 
casetă și nici nu ni s-a oferit ocazia de a asculta conţinutul ei. 

— Vă rog, domnule Anderson și domnișoară Clarke, să veniţi 
în faţă, rostește Stanfield, pe un ton evident obosit. Fenton se 
întoarce pe jumătate ca să asculte spusele lui. Domnule 
Anderson, continuă Stanfield, îmi permiteţi să vă aduc aminte că 
acesta nu este un tribunal și că ar fi în interesul tuturor dacă aţi 
renunţa la atitudinea dușmănoasă și v-aţi concentra să vă oferiţi 
serviciile pentru stabilirea unui adevăr comunitar. Clientul 
dumneavoastră nu este judecat aici. Și, domnișoară Clarke, mă 
puteţi asigura că această casetă reprezintă un element legitim 
în cadrul acestei audieri, relevant pentru scopurile noastre? 

— Vă asigur, domnule Comisar. Cred că reprezintă o parte 
importantă a poveștii lui Connor Walshe. 

Stanfield aruncă o privire către locul în care stau Matteo și 
Laura. Matteo dă din cap, ca și cum Stanfield ar avea nevoie de 
încurajare ca să încuwviinţeze derularea casetei. Se uită la 
domnișoara Clarke, care pare revoltător de tânără, abia de 
vârsta studenţilor de la cursurile lui, și îi spune să continue. 

— Această casetă a fost autentificată de doamna Walshe și de 
sora lui Connor ca având pe ea vocea lui. Avocata îi dă lui 
Stanfield o foaie de hârtie. Totodată, experţi independenţi au 
verificat ca nu cumva caseta să intre în vreun fel în contradicţie 
cu permisiunile Comisiei. 

Tânăra așază casetofonul pe biroul din faţă și Fenton o vede 
cum apasă butonul de redare. Strânge bara boxei un pic mai 
tare și încearcă să se gândească la faptul că e la volanul dubei 


și nenumărați kilometri de șosea fără personalitate se întind în 
faţa lui. Să se gândească la sate și orașe poleite de zorii zilei 
încă adormite. La drumuri urcând peste munţi, unde pâlcuri 
dese de copaci mărginesc laturile zdrenţuite și întortocheate ale 
panglicii de asfalt. Se gândește la somnul de pe cutia cu haine, 
cu faţa apropiată de tavanul dubei, la casa lui Florian din 
pădure. Și chiar atunci, în toiul încercărilor lui inutile de a-și fauri 
o evadare din groaznicul moment în care are senzaţia că stă pe 
un câmp deschis, lipsit de orice adăpost îndărătul căruia s-ar 
putea ascunde, aude vocea lui Connor Walshe. În acea clipă 
este transportat din nou în timp, în ciuda rezistenţei opuse de 
propria voinţă, către toate locurile în care a auzit acea voce, 
vocea care se recunoaște instantaneu, și care rostește aceleași 
rugăminţi, la limita disperării pe care Fenton a auzit-o încă de 
prima dată, numai că acum nu se aude nicio încercare de 
bravadă, de curaj sfidător sau de agresivitate. Vocea umple sala 
cu scâncetele ei, cu șirurile frânte de cuvinte, și curge printre 
șirurile de scaune și îl înconjoară pe Michael Madden așa cum 
înconjoară apa clipocitoare pontonul de pe lac. Madden vrea să 
plece, să se întoarcă la casa lui și să o găsească pe Ramona 
dormind în pat, să o facă să îl privească, după care să îi ofere 
căldura îmbrăţișării ei. In loc de toate astea, nu poate face 
altceva decât să se agite pe scaun, până ce Mairead își așază 
mâna pe braţul lui într-un gest menit să îl calmeze, după care îi 
spune să se ducă afară, în foaier, de unde îl va lua ea când îi va 
veni rândul să depună mărturie. 

Fenton își sprijină antebraţele de bară și își concentrează 
privirea în spatele sălii. 

— Şi ei au zis că vor pune să mă împuște dacă nu ciripesc 
pentru ei. Au zis că mă vor băga într-o mașină și mă vor da jos 
undeva unde mă vor aștepta oameni care să-mi facă ţăndări 
capul. 

Vocea este piţigăiată și într-un crescendo de implorare pe 
nerăsuflate, o explozie de panică în plină desfășurare. Curge din 
casetofon într-o încercare disperată de a găsi un soi de iertare, o 
speranţă de absolvire a păcatelor. 

— Imi dau bani, dar nu-mi dau altceva, și eu n-am făcut-o 
pentru bani, ci pentru că mi-era frică și ei tot spuneau ce aș 
putea păţi dacă nu îi ajut. 

Vocea se reflectă în zidurile încăperii ca o insectă prinsă în 


plasa deznădejdii, căutând să se elibereze. Stanfield privește în 
jos la audienţă și vede privirile oamenilor plecându-se în podea, 
pe măsură ce un soi de rușine colectivă cuprinde sala deoarece 
cu toţii știu că prezenţa lor reprezintă un amestec necuvenit 
chiar și după atâţia ani, și că în locul lor ar fi trebuit să fie un 
preot sau familia băiatului, cineva, oricine, care să își lase o 
mână pe umărul lui și să îi spună că totul va fi bine. Oamenii vor 
ca banda să fie oprită. Nu vor să mai asculte și restul, cum 
Fenton i-a dat băiatului bani în schimbul informaţiilor, sau 
despre locurile unde ei doi s-au întâlnit. Vor ca banda să se 
oprească, ca să se poată elibera din chingile cuvintelor care le 
înăbușă cu forță propria cunoaștere a cine sunt ei, înlocuind-o 
prin neajutorare, cea care suge toată vlaga din ei, așa cum 
refluxul suge tot ce se află la mal. Și apoi se întâmplă. Însă 
tăcerea care se lasă după ultimele vorbe scâncite durează doar 
câteva secunde, apoi se aude iarăși o voce de băiat întrebând: 

— Pot să merg acasă acum? 

Și din nou, când nu primește răspuns: 

— Pot să merg acasă acum? 

In sala de așteptare fumatul este interzis, așa că Madden se 
duce la toaletă și își aprinde o ţigară. Mâna îi tremură și el are 
greutăți să aprindă chibritul. Se sprijină de zidul îmbrăcat în 
faianţă albă și inhalează profund fumul. 

Toată lumea dorea să audă ţăcănitul casetofonului oprit, dar 
tăcerea care urmează este pentru Fenton mai îngrozitoare decât 
cuvintele auzite. Stanfield, pe de altă parte, simte un soi de 
admiraţie pentru punerea în scenă executată de avocată. 
Aceasta face o pauză pentru maximizarea efectului, rezistând 
tentaţiei de a vorbi cât timp vocea încă răsună în toate cele 
patru colțuri ale încăperii. Fenton aruncă o privire spre Young și 
Anderson, dar pentru prima oară ei nu se uită la el, și atunci el 
știe că i-au dat drumul, că nimeni nu mai stă umăr la umăr 
alături de el. 

— Nu-i așa că băiatul lucra pentru dumneavoastră? întreabă 
Clarke după ce trec câteva secunde lungi. Așa cum susţinea el. 

— Eu nu i-am spus nimic din toate astea lui Connor. 

— Cu tot respectul, domnule Fenton, v-am întrebat dacă era 
adevărat că Walshe Connor lucra pentru dumneavoastră, pentru 
poliţie? 

— Nu lucra pentru noi. Nu era angajatul nostru din acest 


punct de vedere. 

— Și atunci din ce punct de vedere l-aţi angajat? 

Fenton se gândește înainte de a răspunde. Nu are capacitatea 
de a minţi și nu deţine vreun talent de a alege cuvinte evazive. 
În plus, își spune că dacă ar încerca așa ceva, ar însemna să 
renunţe la o parte a propriei persoane care e importantă, și care 
ar provoca daune iremediabile micii moșteniri pe care prezenţa 
lui a lăsat-o în urmă, după toţi anii de serviciu. 

— În lupta contra terorismului, o importanţă crucială o avea 
strângerea de informaţii. Aveam nevoie de acele informaţii ca 
să încercăm să protejăm vieţi. Oamenii mureau - trebuia să 
găsim cât de mulţi informatori se putea. 

— Deci l-aţi recrutat pe Connor? 

— Ne întâlneam cu el din când în când, la fel cum ne 
întâlneam cu mulţi alţi oameni. 

— De câte ori v-aţi întâlnit cu el? 

— Nu deţin un jurnal sau un număr exact. 

— De cinci, de șase ori? De o duzină de ori? Cam de câte ori, 
domnule Fenton? 

— Poate că de șase ori. Nu-mi amintesc precis. 

— Şi l-aţi plătit? 

— Mici sume de bani. Nu prea mult. 

— Despre ce vorbim aici? Cinci sau zece lire? Mai mult? 

— Cred că zece lire de cele mai multe ori. 

— De fiecare dată? 

— Nu, nu de fiecare dată. Uneori nu-i dădeam niciun ban. 

— Şi în schimbul banilor, Connor vă oferea informaţii? 

— Nu am primit cine știe ce informaţii. Uneori cred că voia 
doar să vorbească despre orice. 

Avocata face o pauză și atinge casetofonul cu mâna. 

— Connor spunea că era ameninţat, forțat să livreze 
informații. 

— Nimeni nu i-a spus așa ceva. Nimeni nu l-a ameninţat sau i- 
a spus că va fi împușcat. 

— Și atunci de ce credeţi că a spus el așa ceva? 

— Bănuiesc că era înspăimântat, iar în situaţia în care s-a 
trezit ulterior nu prea avea de ales ce să spună. 

Fenton se uită fix la avocată. Femeia pare să aibă douăzeci și 
ceva de ani; cam de aceeași vârstă cu femeia cu care s-a 
întâlnit pe munte în acea dimineaţă, când pantele de pe Donard 


erau acoperite de zăpadă. În acea zi când el a căzut la coborâre. 
Și ce să știe femeia din faţa lui, în afară de cărţi și de examene 
care au loc în scris? Se simte tot mai mânios și vrea să-i spună 
că el unul a trecut zilnic câte un examen prin ceea ce a fost 
nevoit să vadă și să facă, și poate că uneori e al naibii de greu 
să știi care e răspunsul corect. 

— Domnule Fenton, sunteţi conștient de vârsta lui Connor? 

— Da. 

— Deci știaţi că era un copil? 

Acum are sentimentul că se prăbușește, incapabil de a se 
opri, purtat fiind de un val de apă rece ca gheaţa. 

— Da, răspunde el uitându-se la tânără, fără să zărească 
teamă sau ură pe chipul ei, ci doar o hotărâre calmă și o 
duritate ca a unor plăci de granit. 

Însă nu poate îngădui valului să-l ia prizonier, așa că se luptă 
împotriva lui, hotărât să-și oprească prăbușirea. 

— Nu cred că înţelegeţi cu ce ne confruntam... 

— Înţeleg că aveaţi de-a face cu un copil, îl întrerupe ea, cu 
vocea marcată de primele urme ale unei insistenţe 
impacientate. 

— Domnișoară Clarke, vă rog să-l lăsaţi pe domnul Fenton să 
termine ce vrea să spună, intervine Stanfield. 

— Nu puteţi înţelege cum era, în afara cazului că aţi fost acolo 
și aţi trăit totul, reia Fenton. 

Ar vrea să-i spună cum era să intre într-un bar după ce acesta 
fusese pulverizat, despre mirosurile, sunetele și priveliștea de 
acolo. Ar vrea să-i descrie cum arată frica când se cuibărește în 
stomac, despre durerile și sufocarea care însoțeau cele mai 
grele momente, dar nu găsește vorbele necesare. Se uită la 
audiența adunată acolo și încearcă, deși știe că tentativa lui e 
condamnată la eșec. 

— Lucrurile se destrămau, societatea se destrăma. Când te 
prezentai la datorie, nu știai niciodată ce urma să se petreacă, 
cu ce te-ai fi putut confrunta. Oamenii mureau. Bărbaţi, femei... 
- o scurtă pauză - ... și chiar copii. Eram în plin război, iar 
lucrurile se schimbă în război. Se petrec lucruri care n-ar trebui 
să se petreacă. 

Ea îl lasă să termine, iar chipul ei e impasibil, dar când 
vorbește din nou, vocea ei este iarăși calmă și măsurată. 

— lertaţi-mă, domnule Fenton, că v-am întrerupt. Aţi terminat 


acum? 

Nu există sarcasm în vocea ei, nici condescendenţă, nimic 
care să-l ajute pe el s-o urască. Insă mai e un ultim lucru pe care 
el vrea să-l rostească. Pentru prima dată se uită înspre mama și 
sora băiatului. 

— Vreau să spun că regret profund cele întâmplate. Îmi pare 
foarte, foarte rău. 

Însă feţele lor sunt închise pentru el și nu oferă niciun răspuns 
sau recunoaștere pentru cuvintele lui. El se simte tot mai 
înfrigurat și e disperat să revină la locul lui, ca să încerce să-și 
pună o haină protectoare în jurul propriei fiinţe. 

— Vă mulţumesc pentru cuvinte, dar mai am câteva întrebări 
pe care familia ar dori să le pună. 

Fenton o urmărește cum se întoarce la biroul ei și se uită peo 
foaie de hârtie, apoi se întoarce din nou spre el. 

— Am dreptate să afirm că dumneavoastră, un ofițer superior 
din forţa de poliţie, ați ademenit un băiat într-o activitate, o 
relaţie care îl expunea la cele mai mari pericole? 

— Da, răspunde el, cu o voce care i se pare și lui ciudată. 

— Şi că știaţi foarte bine care e soarta așa-numiţilor 
informatori? 

— Da. 

— Dar nu aţi luat în seamă acest fapt. 

— Poate că mi-am zis... 

Nu prea știe ce și-a zis, așa că vorbele rămân în aer. 

— Și, domnule Fenton, în tot acest timp cât a durat 
aranjamentul cu Connor, v-a furnizat el vreo informaţie 
importantă sau care să vă ajute în lupta împotriva terorismului? 

Pentru o clipă el ar vrea să răstoarne întreaga situaţie și ezită, 
se gândește la ultima întâlnire cu băiatul, când chipul palid al 
acestuia s-a ivit ca un spectru din beznă. 

— Nu 

— Așadar un băiat și-a pierdut viaţa pentru că v-a furnizat 
informaţii inutile în schimbul unor bani de buzunar? 

— Da. 

— Familia nu mai are alte întrebări, rostește avocata, după 
care dă să revină la locul ei. 

— Nu eu l-am ucis pe Connor! explodează Fenton când ceva 
se rupe înăuntrul lui. Nu eu sunt persoana care l-a omorât! 

Avocata încremenește pe loc și se uită la el câteva secunde, 


dar nu spune nimic, după care se răsucește pe călcâie și revine 
la locul ei. Fenton rămâne pe loc, încercând să găsească un 
echilibru și dorindu-și să-și ia vorbele înapoi. Rămâne acolo până 
ce Stanfield îi spune că poate pleca, după care străbate 
coridorul, iar când trece pe lângă Anderson și Young, care se 
ridică pentru a-l întâmpina, privește drept înainte și grăbește 
pasul către ușile sălii. În sala de așteptare sunt prea mulţi 
oameni și el se ghidează după indicatoare către toaletă. Se duce 
la o chiuvetă și își dă cu apă caldă pe față, apoi, în vreme ce se 
șterge cu prosoape de hârtie, surprinde chipul lui Madden în 
oglindă. Privirile li se întâlnesc, apoi ambii privesc în altă parte. 
Ușa se deschide și în toaletă intră Young. 

— Mașina trage la intrare, hai să o ștergem de aici, spune 
Young, aruncând o privire lui Madden. 

— Lasă-mă o clipă, răspunde Fenton. Vin imediat. 

— Ești bine? întreabă Young, bătându-l pe spate. S-a terminat 
totul. 

— Lasă-mă o secundă, repetă el. 

După ce îl vede plecat pe celălalt intră într-o cabină ca să 
vomite, și varsă chiar și după ce n-a mai rămas nimic în stomac. 
Când iese de acolo nu mai e nimeni în toaletă, și doar fumul 
care plutește în aer indică o prezenţă a cuiva. Işi dă iarăși cu 
apă peste faţă și știe că ceea ce simte este vechea senzaţie de 
frică. 'Ţinându-se de marginile chiuvetei, se echilibrează, își 
privește cu atenţie reflecția chipului în oglindă, apoi iese repede 
afară. 


Madden stă în boxă și repetă în tăcere ce are de spus. Poate 
că rolul de actor care rostește replicile altcuiva îi va permite să 
creadă că aceste cuvinte nu au nicio legătură reală cu el. Poate 
că le poate grăbi spre o concluzie și poate pleca departe de acel 
loc, așa că începe oarecum încrezător și își aude propria voce 
devenind tot mai tare în vreme ce rostește: „M-am alăturat IRA 
când aveam optsprezece ani. Casa noastră din strada Bombay 
fusese incendiată de loialiști în complicitate cu forțele de 
securitate și am simţit de datoria mea să îmi protejez zona de 
astfel de atacuri. Eram foarte tânăr și lipsit de experienţă, și nu 
mă gândeam la toate consecinţele acelei decizii, dar credeam 
că luptăm într-un război și eu mă băteam pentru drepturi civile 
și pentru eliberarea Irlandei de sub ocupaţie străină. Eram în IRA 


de doar șase luni când am fost implicat în cazul Connor Walshe. 
Nu făcusem niciodată nimic altceva decât să conduc câte o 
mașină în cadrul exerciţiilor de recunoaștere și odată am furat o 
mașină, așa cum mi se ordonase. Chestii de genul ăsta. 
Mărunţișuri. Însă într-o noapte ni s-a spus că Walshe Connor dă 
poliţiei informaţii despre republicani și că trebuie săltat pentru 
interogatoriu. Erau vremuri când oamenii erau săltaţi de Forţele 
Speciale și când asupra lor se comiteau abuzuri la Castlereagh și 
alte centre de deţinere. Erau și vremurile proceselor fără juraţi, 
așa că oricine care ajuta forţele de securitate în descoperirea 
republicanilor era considerat o ameninţare serioasă pentru 
comunitatea din care făcea parte și pentru mișcare în ansamblul 
ei. Ni s-a spus că Walshe Connor fusese văzut împreună cu un 
cunoscut membru al Forţelor Speciale din cadrul RUC, și că se 
apucase să împrăștie cu banii care îi fuseseră daţi, așa că 
trebuia săltat și interogat despre toate astea. Eu am condus 
mașina pentru alţi doi voluntari, care sunt amândoi morţi acum, 
și nu le voi da numele deoarece nu pot veni ca să se apere, dar 
asta e singura informaţie pe care nu intenţionez să o furnizez. 
Din toate celelalte puncte de vedere, vreau să povestesc exact 
așa cum s-a întâmplat. L-am săltat pe Connor după ce a ieșit din 
clubul de box. Eu îl cunoșteam oarecum din vedere și când a 
ieșit l-am întrebat dacă nu îl interesează să facă niște bani 
lesne, iar după ce m-a urmat la mașină a fost prins și legat pe 
bancheta din spate de ceilalți doi voluntari. Am condus o 
distanță scurtă până la o casă din Ardoyne, unde el a fost dus 
înăuntru. Câteva ore mai târziu, mi s-a spus că trebuia mutat de 
acolo deoarece exista riscul unor raiduri ale poliţiei, despre care 
știam că avea să îl caute pe băiat. Am condus mașina în care 
era ţinut la o fermă din South Armagh, în apropiere de graniţă - 
acum știu numele acelui loc, dar pe atunci nu-l știam și am luat 
îndrumări de la un voluntar pe care l-am luat cu noi din Newry. 
Când am ajuns acolo, voluntarii l-au chestionat pe Connor, dar 
nimeni nu i-a făcut rău și nici nu a abuzat de el în vreun fel. Era 
doar un puști și era speriat. Eu am stat în bucătărie în cea mai 
mare parte a întâmplării. Trebuia să le fac tuturor ceva de 
mâncare. Însă el le-a spus totul - orele, locurile, tot ce fusese 
transmis. Şi atunci au înregistrat caseta. După aceea a urmat o 
discuţie legată de ce urma să se petreacă și ne-au parvenit 
ordine ca în câteva zile el să fie dus înapoi în Belfast, unde urma 


să aibă loc o conferinţă de presă, iar Connor avea să descrie 
cum a fost recrutat de RUC. După aceea urma să i se permită să 
revină la familie, dar era sfătuit să plece din zonă pentru propria 
siguranţă. Așa a fost și așa trebuia să se întâmple.” 

Următoarea bucată de mărturie e mai grea. Madden face o 
pauză și își adună gândurile, încercând să-și amintească. „A 
trebuit să îl ţinem la fermă câteva zile până ce au fost făcute 
aranjamentele la Belfast. Trebuia să așteptăm până ce primeam 
un telefon care să ne anunţe că plecăm la drum. Connor voia să 
se ducă acasă în acea noapte și era foarte agitat. Am încercat să 
îl calmăm și să-i spunem că totul va fi bine, că n-are de ce să se 
teamă. Însă el a intrat într-un soi de stare, în care plângea și 
toate alea, spunând că vrea acasă. Am primit misiunea de a 
avea grijă de el în cea mai mare parte a timpului. Însă nici eu nu 
eram cu mult mai mare ca el și nu mi-a fost ușor. l-am făcut 
ceva de mâncare și el ședea în bucătărie când m-a strigat unul 
din ceilalţi oameni din cealaltă cameră, iar în secunda în care n- 
am mai fost atent, Connor s-a furișat pe ușa din spate și a fugit. 
M-am dus după el și aveam o armă cu mine. Eram înspăimântat, 
înfricoșat că o dau în bară în ceea ce era prima mea misiune 
adevărată, înfricoșat că voi fi învinuit că l-am făcut să o ia la 
fugă. Nu-l puteam vedea, dar am ieșit în curte și am pornit spre 
hambare. Am intrat în cel cu ușile deschise - era un soi de 
șopron metalic - și imediat ce am intrat acolo el a sărit pe mine 
și ne-am luat la bătaie. A încercat să-mi smulgă arma din mână 
și atunci s-a întâmplat. Arma s-a descărcat și imediat după aia 
trupul lui Connor a devenit inert și el a dat capul pe spate și s-a 
prăbușit. Au venit și ceilalţi doi, dar era prea târziu - era mort. 
Am intrat în panică și nu am știut ce să facem - lucrurile nu 
trebuia să se petreacă așa. Imi pare sincer rău pentru ceea ce a 
păţit Connor - nu trebuia să se întâmple, nu a fost niciodată 
vorba ca lucrurile să se sfârșească așa. A fost o chestie 
groaznică, un accident îngrozitor, și regret profund tot ce s-a 
întâmplat. Nu eram mult mai în vârstă ca el și nu făcusem rău 
niciodată cuiva în viața mea. Am încercat să-l ajutăm, dar în 
zadar - cred că a murit pe loc. Imi pare cu adevărat rău.” Ş 

Astea sunt cuvintele pe care ar trebui să le rostească. In 
vreme ce stă în boxă, Michael Madden știe că, în vreme ce el va 
pleca de acolo cu o amnistie, vina recunoscută din cuvintele 
sale vor rămâne înregistrate pentru totdeauna și mai știe că 


atunci când va rosti acele cuvinte, ele vor zbura în direcţii pe 
care el nu le va mai putea controla. Se gândește la expresia de 
pe chipul Ramonei când l-a văzut lovindu-l pe Eamon în cursul 
meciului de baschet; își amintește de acea primă dată când ea 
s-a ferit instinctiv de atingerea lui; de felul în care uneori ea 
scâncea în somn. Și știe, atât cât se poate să știi cu adevărat 
ceva, că dacă el rostește acele vorbe e terminat fără speranţă 
de revenire și că orice hârtie de iertare pe care ei i-ar da-o, el își 
va fi distrus definitiv orice viitor ar mai putea avea. Stă tăcut în 
boxă și chipurile așteaptă nerăbdătoare ca el să înceapă. Atunci, 
în toată acea amărăciune a cunoașterii, îl cuprinde un impuls 
brusc de mânie; mânie că l-au adus în acest loc, nu pe cel care e 
acum, ci pe tânărul de optsprezece ani care nu știa nimic despre 
nimic și care poate că ar fi reușit să facă ceva mai bun în viaţa 
lui. E furios că l-au folosit și e furios că încă îl mai folosesc. Se 
uită la mama și la sora lui Connor, le vede privirile triste și 
scrutătoare, și le simte intensitatea acestor priviri. Se gândește 
la timpul scurs pentru ele în așteptarea adevărului. Apoi aruncă 
o privire prin restul încăperii la toate celelalte feţe îndreptate 
spre el și știe că acela este momentul și locul inevitabilului. 

— Numele meu este Michael Madden. M-am alăturat IRA când 
aveam optsprezece ani. M-am alăturat deoarece era un lucru 
bun și deoarece am crezut că este cea mai bună cale să îmi 
protejez zona mea de atacuri. Casa mea de pe strada Bombay a 
fost incendiată și nu ne-a ajutat nimeni, iar acea zi a avut un 
mare impact asupra mea. Așa că m-am alăturat IRA și am crezut 
că asta mă va face cineva, cred că mă tăcea să mă simt 
important. In orice caz, nu am făcut nimic măreț - nu eram 
altceva decât un curier. Mai șofam uneori și de câteva ori am 
luat diverși oameni și pachete. Asta-i tot. Mărunţișuri. Apoi, într- 
o noapte, mi s-a spus că Walshe Connor a ciripit la RUC, că 
fusese văzut cu un om de la Forţele Speciale și lua bani de la ei. 
Ni s-a spus să îl săltăm. Ştiam cine e, dar nu vorbisem niciodată 
cu el. Ni s-a spus că e la clubul de box și când a ieșit de acolo mi 
s-a spus să îl abordez și să îl întreb dacă nu vrea să facă niște 
bani ușor. Am făcut asta și alți doi voluntari l-au prins și l-au 
băgat în mașină. A fost dus la o casă sigură din Ardoyne, dar 
după circa o oră, un membru de rang superior al brigăzii a spus 
că trebuie mutat de acolo deoarece va veni poliţia și vor fi 
raiduri ale armatei în zonă. Așa că l-am dus pe Connor și pe cei 


doi voluntari în Newry, unde un om pe care îl credeam a fi un 
superior IRA a intrat în mașină și, cu el îndrumându-ne, ne-am 
dus la o fermă din South Armagh. Acolo nu mai era nimeni cu 
excepţia noastră, iar după ce Connor a fost dus înăuntru, mie mi 
s-a spus să parchez mașina într-unul din șoproane. Când am 
intrat în casă, Connor plângea și omul pe care l-am cules din 
Newry striga la el, făcându-l turnător și altele pe care n-am 
nevoie să le repet. Când am intrat în încăpere, mi s-a cerut să 
plec de acolo și să mă duc la bucătărie, unde să pregătesc ceva 
de mâncare. Connor stătea pe un scaun și plângea și ţipa. Așa 
că m-am dus la bucătărie și cum totul funcţiona acolo am 
încercat să pregătesc o mâncare caldă și tot ce mi-a trecut prin 
minte să prepar a fost pâine prăjită și brânză, iar în vreme ce 
pregăteam toate astea, auzeam vocile strigând încontinuu în 
cealaltă cameră. Erau multe urlete, apoi s-a făcut liniște. Mi-era 
frică și îmi doream să fiu oriunde altundeva în afară de locul ăla, 
dar era prea târziu. Prea târziu pentru noi toţi. Superiorul a venit 
la bucătărie, și-a luat de mâncare și a băut o ceașcă de ceai. Ca 
și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. După care a fumat o ţigară. 
Abia dacă a băgat de seamă că eram acolo. Mi-era frică de el - 
era ceva în el care te făcea nervos dacă te găseai prin preajma 
lui. Apoi îmi amintesc că s-au dat telefoane și la un moment dat 
mi s-a dat sarcina de a-l păzi pe Connor și mi s-a dat o armă - 
era pentru prima dată când ţineam așa ceva în mână. Connor 
era foarte tăcut, nasul îi sângera și avea vânătăi la tâmple și în 
jurul ochilor. M-a întrebat ce avea să păţească și i-am spus că 
nu știu, și chiar nu știam. Mai târziu, unul dintre voluntari mi-a 
comunicat că o să îl înregistreze pe casetă pe Connor 
recunoscând ce a făcut. lar lui Connor i s-a spus că după ce va 
înregistra caseta o să fie dus înapoi acasă, unde nu mai avea 
altceva de făcut decât să apară într-o conferinţă de presă, după 
care totul se va termina. Eram în încăpere când i s-au spus toate 
astea și credeam că așa se va întâmpla. 

Madden face o pauză și bea din paharul cu apă. Mâna îi 
tremură puţin în vreme ce o duce la buze, iar o picătură de apă 
cade pe costumul lui. Brusc este conștient că vocea lui și 
cuvintele folosite sună extrem de ciudat, ca și cum el ar fi 
revenit la un limbaj vechi, care ruginise de nefolosire și care 
aproape intrase în uitare. Se gândește la rugina care păta 
degetele lui Lynch în ziua când i-a înmânat scrisoarea care l-a 


adus aici. 

— Câteva ore mai târziu, a venit de la Belfast un superior din 
districtul nostru. Când l-a văzut pe Connor acolo s-a luat urât la 
ceartă cu tipul pe care îl culesesem din Newry. Era furios pe 
halul în care ajunsese Connor și pe faptul că nu mai putea 
apărea în faţa presei arătând așa. S-au dus amândoi în camera 
din faţă, de unde s-au auzit multe strigăte, iar lucrul pe tare l- 
am auzit cu certitudine a fost tipul din Newry ţipând că noi, cei 
din Belfast, eram cu toţii niște pămpălăi molateci și prea 
interesaţi să arătăm bine ca să ne murdărim mâinile, că ne 
foloseam de ceilalţi și nu meritam niciun scuipat în vânt. Au 
tinut-o așa o vreme, iar între ei a fost în mod cert un scandal 
mare. Ca rezultat, Connor trebuia ţinut acolo câteva zile până se 
vindeca, după care trebuia dus înapoi pentru a-și face apariţia în 
public. A venit acolo altcineva - o femeie - care ne-a lăsat 
provizii, după care a plecat. Nu prea știam multe despre gătit, 
dar cineva credea că știu, așa că am primit sarcina de a face 
cești de ceai și sendvișuri cu șuncă. Multe cești de ceai și 
sendvișuri. La un moment dat, în jurul miezului nopţii, fără să 
știu nici astăzi cum, Connor a spart o ferestruică și s-a strecurat 
printr-un spaţiu prin care părea imposibil să te strecori. S-a lăsat 
jos în curte, iar când noi am ieșit în goană din casă am constatat 
că dispăruse în întuneric. Pe cer era o lună mare, iar din casă au 
fost aduse torţe. După un timp, ochii noștri au început să vadă 
mai bine. Așa că ne-am despărțit și am încercat să îl găsim. Eu 
am înconjurat hambarul dar n-am văzut nici urmă din el, apoi 
am auzit strigăte din spatele casei, așa că am pornit într-acolo, 
unde se găsea o livadă mare. M-am împiedicat și am căzut, m- 
am tăiat la mână, iar când am ajuns aproape de spatele casei s- 
a auzit un foc de armă. Am văzut torţe și m-am dus spre ele, iar 
cei doi superiori stăteau acolo, și unul din ei ţinea o armă în 
mână, iar lumina de la una din torţe cădea pe Connor, iar el 
zăcea întins pe iarbă, sub un copac, și am văzut imediat că era 
mort. Nu mai văzusem pe cineva mort înainte, dar știam că el 
era mort. Fusese împușcat. 

A spus totul și nu e deloc sigur dacă a făcut-o într-adevăr sau 
doar și-a imaginat cuvintele ieșindu-i din gură, însă nu își mai 
aude propria voce acum, ci aude gemetele de plâns ale mamei 
și ale surorii lui Connor Walshe. Se uită spre locul unde stă 
Mairead și o vede pe aceasta clătinând din cap foarte încet în 


direcţia lui, și atunci el își mută privirea în altă parte. 

— Îmi pare extrem de rău pentru moartea lui Connor și la fel 
de rău pentru rolul pe care l-am jucat. La scurt timp după aceea, 
am fugit și am încercat să-mi fac o viață nouă în America, dar n- 
am uitat niciodată ce s-a întâmplat în acea noapte. A fost un 
lucru groaznic, și regret mai mult decât v-aţi putea închipui 
vreodată că am fost amestecat în el. 

Ridică paharul cu apă, dar mâna îi tremură prea tare, așa că îl 
lasă la loc. Pentru o fracțiune de secundă, lumina care trece prin 
vitralii pare să coloreze apa. 


Francis Gilroy stă în rândurile publicului din micul studio de 
teatru și se uită la spectacolul oferit de copii. Este prezentarea 
unui proiect intercomunitar de artă creativă implicând trei școli 
diferite care s-au alăturat pentru un spectacol de dans, muzică 
și teatru. Aceasta este partea de slujbă care îi place cel mai 
mult - să iasă și să se întâlnească cu oameni și copii în carne și 
oase, să constate cum deciziile de finanţare au fost traduse în 
rezultate creative. Tema spectacolului sunt „Marginalii”, iar el 
stă acolo alături de o parte din echipa profesorală și de 
mulţimea obișnuită de inspectori de la Departamentul Educaţiei, 
reprezentanţi ai Departamentului pentru Cultură și învățământ, 
practicanți ai diverselor ramuri ale artei și consilieri. Mai sunt 
prezenţi părinţi, iar spectacolul decurge bine. Urmărește cu 
mare atenţie cum un grup de copii interpretează o mică dramă 
implicând muncitori imigranţi și prejudecăţi rasiste, apoi un grup 
de adolescenţi execută un dans în care sunt angrenate măști și 
tobe. Își zice că spectacolul este foarte inteligent conceput și 
plin de imaginaţie, iar asta îl face să se simtă mai bine, ca și 
cum ar exista valoare în ceea ce face el, ca și cum toate acele 
ședințe interminabile și toți acei munţi de hârtie consumaţi au 
cumva o legătură cu lumea reală. Copiii sunt plini de energie, 
animați de experienţa reprezentaţiei cu public. Ei se apropie de 
marginea scenei și Gilroy poate vedea mai bine desenele 
artistice de pe măști, în vreme ce în spatele dansatorilor tobele 
bat un ritm infernal. 

Gilroy se agită pe scaun. Poate că spectacolul a durat prea 
muult. Îi vine tot mai greu să rămână concentrat, iar gândurile lui, 
deși încearcă să le oprească, se îndreaptă tot mai mult la 
audierea despre care el știe prea bine că se desfășoară chiar în 


acele clipe. Ricky și ceilalţi l-au ajutat mult. El știe că atunci 
când e nevoie, oamenii au grijă de ai lor. Cu asta se ocupă și la 
asta se pricep. De aceea ei nu s-au separat niciodată, nu s-au 
despărțit niciodată în cursul războiului civil deși numai 
Dumnezeu știe că au existat momente când au fost foarte 
aproape de așa ceva. In ciuda acestui fapt, Gilroy continuă să se 
întrebe ce se petrece în sala de audieri și dacă Michael Madden 
și-a recitat poezia deja. Pe scena din faţa lui, un băiat stă singur 
învăluit de o lumină albă, în vreme ce în spatele lui sunt 
aranjate imagini statice din viaţa lui, din grupuri statuare de 
copii, așa că se vede un tablou de familie, câte ceva de la 
școală, un grup de prieteni ai băiatului, și fiecare imagine este 
luminată pe rând înainte de a încremeni la loc. Este o piesă de 
teatru despre sinuciderea în rândul adolescenților, despre faptul 
că oamenii nu știu niciodată cu adevărat ce se petrece în capul 
altor oameni. Ca atare, oamenii îl cred pe adolescent în regulă, 
cred că se simte de minune, când, în realitate, sufletul lui 
plânge în hohote. 

Și Connor Walshe a plâns mult. A plâns atât de mult, că l-a 
înnebunit pe Rafferty, care ar fi vrut să continue să-l lovească. ÎI 
bătuse deja prea tare și ar fi trebuit să aștepte până ce faţa 
băiatului se vindeca. Rafferty se trezise cu un frate mai mic ucis 
cu șase luni înainte, așa că era îngrozitor de dur, un om cu care 
se lucra greu și cu care se discuta și mai greu. Însă Gilroy a 
continuat să încerce. Nu-l poţi omori pe băiat, deoarece e prea 
tânăr, iar așa ceva ar însemna să ne distrugem propriile 
obiective, să ratăm totul, și cu siguranţă că și tu, Rafferty, îţi 
poţi da seama de asta. Trebuie să vezi imaginea de ansamblu, 
să acţionezi cu cap. Dar nu, nu, așa a fost, „Asta-i tot ce puteţi 
face acum voi, băieţi - să vorbiţi doar rahaturi -, și tu te-ai 
înmuiat, Gilroy, ești prea dornic să te îmbraci cu costum și să 
pleci de pe terenul de luptă”. Şi tot așa, cu Rafferty privindu-l de 
sus deoarece credea că brigada de la graniţă era cea compusă 
din bărbaţi adevăraţi, cei care ţineau steagul lor sus și nu 
făceau compromisuri, nu căutau înţelegeri pe la spate, pentru 
că ei își marcaseră terenul, pretinseseră pământurile înapoi, așa 
că singura modalitate pentru briţi de a se mișca rămăseseră 
doar nenorocitele de elicoptere, iar dacă ei ar putea face rost de 
niște rachete sol-aer, nemernicii de briți n-ar mai putea folosi 
nici calea asta. lar dacă ei l-ar lăsa să plece pe rahatul ăsta mic 


care ciripise și guițase ca un porc, atunci erau terminaţi cu toţii 
pentru că orice jigodie nenorocită ar crede că poate proceda la 
fel și ar putea scăpa de consecinţe, iar fratele lui, cum rămâne 
cu fratele lui? în bătălie au fost oameni care au dat totul și alţii 
au implorat ca niște câini să primească resturi de la masă, iar 
dacă Gilroy nu vrea să-și murdărească mâinile, atunci ar trebui 
să se dea la o parte. Ascultă, Rafferty, replicase el, tu urmezi 
ordine ca noi toţi, dar i s-a răspuns la dracu' cu ordinele de la 
Belfast și ăsta e un război, nu o nenorocită de ieșire la iarbă 
verde. Acum, pe scenă, băiatul intră în fasciculul de lumină albă 
și privește în jurul lui, iar toate grupurile de imagini se trezesc 
încet la viaţă și îi fac din mână ca și cum l-ar chema să li se 
alăture pe scenă, dar băiatul le întoarce spatele și pare a fi într- 
un vis sau într-o transă, iar băiatul întinde mâinile, dar e ca și 
cum ceva îl separă de toţi ceilalţi, cărora le pasă de el, după 
care luminile se micșorează încet. Cer negru de noapte și frig, 
astfel încât, atunci când aleargă, respiraţia li se vălătucește în 
faţa lor, iar Rafferty strigă să fie aduse torţe, apoi despărţire și 
alergare orbește în cercuri, pauze de ascultare, apoi iar 
ascultare, apoi e vocea lui Rafferty, iar el e în livada din spatele 
casei și apoi se aude un foc de armă, te rog, Doamne, nu, dare 
un foc de armă, iar torţa luminează arma din mâna lui. lar 
băiatul e întins pe jos, cu o rană de glonţ în cap, cu ramuri de 
copac și mere putrezite în jurul lui, iar Rafferty stă și se uită în 
jos spre el, și orice îl mâna înainte la acţiune a dispărut și nu 
mai spune nimic, așa că îi dă lui arma fără să rostească vreo 
vorbă sau fără să opună rezistenţă, iar pentru o clipă el vrea să-l 
împuște pe nenorocitul de idiot, dar pe măsură ce sosesc 
ceilalţi, preia controlul și le spune să scoată din șopron plasticul 
negru pe care îl folosesc la împachetarea baloţilor și niște 
sfoară, și să-l împacheteze pe băiat cu ele. Apoi Rafferty se duce 
înapoi la casă și îi lasă să se descurce mai departe, iar torţele 
fac plasticul să lucească precum razele de lună pe un strat gros 
de apă neagră în vreme ce ei învelesc trupul băiatului în el. 
Gilroy tresare când publicul izbucnește în aplauze puternice. 
Icnește după aer și își prinde strâns falca cu mâna. Actorii de pe 
scenă fac plecăciuni și aplauzele devin mai intense. Unii 
spectatori se ridică în picioare, iar când se ridică și el, scaunul 
pe care a stat pocnește cu zgomot în urma lui. Acum e rândul 
lui, iar așa cum a fost aranjat dinainte, el își croiește drum spre 


scenă, unde un microfon a fost montat în grabă. El așteaptă ca 
aplauzele să se mai domolească înainte de a începe discursul. 

— Sunt sigur că veţi fi de acord cu mine că am avut privilegiul 
de a vedea ceva foarte special astăzi. Atât de mult talent, atâta 
creativitate, iar eu cred că toţi tinerii care au participat azi și toţi 
profesorii și artiștii implicaţi în realizarea proiectului merită cele 
mai înalte aprecieri. Să nu-i uităm nici pe părinţi, cei care au 
oferit un sprijin atât de mare copiilor lor și proiectului. Tema 
aleasă, „Marginalii”, a avut o mare relevanţă și ne dă nouă 
tuturor mult de gândit. lar dacă ne uităm la viitor, vrem să 
folosim talentele copiilor noștri ca fundament al unei societăți 
inclusiviste, în care să nu mai existe marginali, și unde toată 
lumea să-și găsească un loc egal și respectat. Așa că, din nou, v- 
aș ruga să vă manifestaţi aprecierea pentru acești tineri 
minunati, cei care ne dau nouă, tuturor, speranţe pentru viitor. 

Când pleacă de pe scenă aplauzele irump din nou zgomotos, 
iar el întinde braţul într-un gest care semnifică faptul că acele 
aplauze sunt destinate copiilor. 


— Domnule Madden, trebuie pusă acum o întrebare 
importantă, rostește Stanfield, iar Madden își întoarce spre el o 
faţă golită de orice urmă de culoare. Sunteţi în stare și doriţi să 
ajutaţi la localizarea trupului lui Connor, ca acesta să fie 
returnat familiei? 

— Da, și am pregătit deja o depoziţie sub jurământ unde dau 
toate amănuntele pe care mi le amintesc despre locaţie. 

Stanfield se uită la avocata familiei Walshe, care dă din cap 
pentru a indica faptul că ea a terminat, așa că îi spune lui 
Madden că se poate întoarce la locul lui, dar când el se 
îndepărtează de boxă, cineva îi strigă numele. Este o voce de 
femeie, iar Maria Harper s-a ridicat în picioare și îi strigă din nou 
numele. 

— Michael, vrei să ne spui acum cine l-a ucis pe Connor? 

Vocea ei este ascuţită și sfâșietoare. Madden se oprește și se 
uită la ea. Aruncă o privire spre Mairead, care tocmai se ridică în 
picioare și vrea să intervină, însă nu de Mairead sau de Maria 
Harper are el nevoie, ci de Ramona, cu pântecele ei bombat cu 
copilul lui. Madden vrea o șansă de a-i avea pe amândoi înapoi, 
iar pentru așa ceva nu mai poate ascunde nimic din întreaga 
poveste despre care a depus mărturie. Totul a stat în el prea 


multă vreme, și el trebuie să scoată la suprafaţă toată acea 
mizerie corozivă care i-a măcinat inima în toţi acești ani. 

— Francis Gilroy. Francis Gilroy l-a ucis pe Connor Walshe. 

Stanfield clipește din ochi și scoate un ușor șuierat pe gură. 
Sala a explodat brusc și jurnaliștii sar deja de pe scaunele lor, cu 
telefoanele în mâini, renunțând la orice pretenţie de demnitate 
când încep să se calce în picioare în graba de a ajunge mai 
repede la ușă. Stanfield face apel la ordine în sală, le amintește 
tuturor că e nevoie de calm. Apoi aproape că zâmbește. 
Schemele cel mai bine întocmite. Acum el nu mai poate face 
nimic, lucrurile au ieșit de sub control, iar Maria Harper continuă 
să stea în picioare, în vreme ce Matteo aproape că a sărit în aer 
de pe locul lui. Șoaptele devin tot mai puternice, așa că el se 
ridică lent în picioare și așteaptă până ce se lasă o tăcere 
deplină, după care, cu o senzaţie curios de ușoară și de plăcută 
de lipsă de scrupule, de zbor înspre soare, rostește cu voce 
clară și tare: 

— Comisia pentru Adevăr și Reconciliere îl cheamă la audiere 
pe Francis Gilroy! 


Telefonul lui Sweeney sună în timp ce ei traversează foaierul 
clădirii, îndreptându-se spre ieșire, dar e un telefon care sună 
mereu și Gilroy merge mai departe spre ușă, fără să-l aștepte pe 
celălalt. Brusc dă peste o mare de oameni - la început nu știe 
cine sunt, dar se aud voci strigându-l și se văd reportofoane 
apropiindu-se de gura lui și aparate foto care îi rănesc ochii cu 
flash-urile, iar vocile care l-au prins în mijlocul lor strigă ceva 
despre Connor Walshe, iar deoarece strigă toate în același timp, 
el nu înţelege ce este întrebat. Apoi, în toată acea larmă, aude 
în sfârșit întrebarea, iar ca răspuns clatină din cap și îl caută pe 
Sweeney. O dubă tocmai virează în curbă și el vede că este o 
echipă de televiziune. Cineva îl trage de mânecă, dar în acea 
clipă aude în sfârșit vocea lui Sweeney ţipând la el să intre în 
mașină și să nu scoată o vorbă, nici măcar una, iar Marty 
deschide portiera și împinge oamenii într-o parte și alta, iar el 
este împins pe bancheta din spate, după care mașina 
demarează de pe loc în trombă, făcând cauciucurile să 
scrâșnească. 

— Încotro? întreabă Marty. 

În prima instanţă, Sweeney îi spune doar să conducă, după 
care îi cere să îi ducă direct acasă la Gilroy. 

— Ce s-a întâmplat? întreabă Gilroy, iar când nu primește 
imediat un răspuns, repetă întrebarea. 

— Madden a declarat că tu ai apăsat pe trăgaci, spune 
Sweeney, răsucindu-se pe scaun ca să vadă dacă simt urmăriţi. 

— Ce dracu' s-a petrecut acolo? Mi-ai spus că totul e în 
regulă. 

— Credeam că așa e. Nu știu ce s-a petrecut. 

— De ce să facă el așa ceva? întreabă Gilroy, uitându-se fix la 
Sweeney, ca și cum ar crede că găsește răspunsul în ridurile 
chipului alb al celuilalt. 

— Nu știu, Franky, chiar nu știu. Tot ce știu e că e o mare 
porcărie. 

— E un dezastru total. Mă așteptam la altceva, spune Gilroy, 
după care se lasă pe spătarul banchetei și se freacă la ochii 
închiși cu degetele de la o mână. Are senzaţia că luminile 
aparatelor foto s-au cuibărit în interiorul ochilor lui. Deschide 
ochii și clipește ritmic. Trebuie să o sun pe Christine și pe băieţi, 
adaugă el, căutând în buzunar telefonul mobil dar amintindu-și 
imediat că l-a uitat acasă. Cel mai bine e ca ei să afle de la 


mine. 

Sweeney îi oferă telefonul lui, dar își dă seama că nu cunoaște 
numerele de telefon. 

— Te ducem repede acasă, îi spune el lui Gilroy. O să dai 
telefon de acolo. 

Te ducem repede acasă. Gilroy are senzaţia că acele vorbe îl 
fac să fie un soi de bătrân umblând haotic pe străzi, sau un soi 
de bolnav care e transportat către locul final de odihnă. Apoi 
înţelege semnificația celor petrecute. 

— Sunt chemat la audiere? întreabă el, cunoscând deja 
răspunsul. 

— Da, răspunde Sweeney, deconectându-și de la reţea 
telefonul mobil. 

— Deci e de rău? 

— Nu e de bine, Franky. 

— Cât de rău? 

— Va trebui să așteptăm și să vedem, răspunde Sweeney, 
întorcându-și capul ca să se uite pe străzile orașului. Cineva 
trebuie să fi ajuns la el. 

— Ai noștri sau ai lor? 

— Nu știu, pur și simplu nu știu. Părea în toate minţile, nu 
aveam de unde să prevedem așa ceva. 

— S-a terminat totul dacă ajungi să nu mai știi sigur dacă ai 
fost aranjat de unul dintre ai tăi sau de briţi, spune Gilroy. După 
care face o scurtă pauză, se apleacă înspre Sweeney și adaugă 
cu voce joasă: Dacă mai folosește la ceva, nu eu l-am ucis pe 
băiat. 

— Am făcut cu toţii ce trebuia să facem. Nu-i nevoie să 
vorbim despre asta. 

— Ricky, vreau să știi că nu l-am ucis pe băiat. Nu l-am 
omorât eu și n-am vrut să fie omorât de altcineva. 

— N-ar trebui să vorbim despre asta acum, Franky. N-ar trebui 
să vorbim despre asta acum. 

— Şi va trebui să compar în fața Comisiei? 

— Nu se poate ocoli chestia asta. Vom lucra la ceea ce trebuie 
spus. Vom spune că e o înscenare a securiștilor, a rămășițelor 
RUC și a celor care se opun procesului în speranţa de a-l ruina, 
vom spune tot ce e nevoie să spunem. Dar e o porcărie, Franky, 
nu încape îndoială. Madden părea sănătos la minte, ne-a dat 
impresia că ne putem baza pe el. Nu pricep. 


Sweeney vorbește mai departe, dar Gilroy își întoarce faţa de 
la șuvoiul de vorbe și privește afară, la străzile care, încet-încet, 
încep să devină străzile pe care el le socotește ca ale lui, numai 
că acestea nu îi generează un sentiment de siguranţă. In loc de 
asta, el trebuie să scape de norii scoși de respiraţia lui gâfâită 
din pricina goanei, căci e doar un băiat cu capul lovit și plin de 
vânătăi, ca un fruct care putrezește, înăbușit de crengi căzute 
peste el și de mere rămase din anul anterior. Orice s-ar întâmpla 
acum, știe că s-a terminat. Ideea cu care odinioară s-a jucat în 
minte l-a ajuns din urmă și lucrurile nu mai depind de ceea ce 
vrea el. Oamenii îi vor sta alături - niciodată nu renunţă la ai lor 
- și el știe asta, dar, orice s-ar întâmpla, el personal este acum 
distrus mai presus de orice posibilitate de reparare. O știe, și o 
știe și restul lumii, iar imediat după ce se va scurge un timp 
decent, de ochii lumii, îl vor scoate pe tușă, îi vor găsi vreo 
slujbă dosnică, sau vor anunţa că starea lui de sănătate i-a 
impus retragerea din viaţa publică. 

Sweeney continuă să vorbească, încercând să-l liniștească pe 
cât se poate de mult, încercând să se absolve de orice vină, dar 
fără să-l învinuiască pe el. Gilroy ar vrea ca el să tacă acum, să 
îl lase să-și termine drumul în liniște. Trec pe lângă o frescă 
pictată cu un soldat britanic și un slogan care spune că a venit 
vremea să plece, iar pentru o fracțiune de secundă Gilroy 
zâmbește. Vremea păcii. Inchide ochii și încearcă să nu mai 
audă vocea lui Sweeney, după care se gândește la apelurile 
telefonice pe care trebuie să le facă. Işi lasă capul în jos și brusc 
mașina se umple cu propria lui liniște. 


Madden iese în fugă din clădire. Ştie că n-are mult timp la 
dispoziţie și are suficient de mult noroc ca să prindă aproape 
imediat un taxi. Are nevoie acum de noroc, dacă vrea să fugă 
din acel loc ca să ajungă unde trebuie să fie. Işi asumă un risc 
întorcându-se, dar, în vreme ce îi dă șoferului de taxi adresa 
care i s-a întipărit în minte, își spune că poate să reușească. Ce 
se va întâmpla cu el dacă rămâne reprezintă un labirint confuz 
de posibilităţi, dar el este sigur doar pe faptul că ăștia sunt 
oameni cărora nu le place să li se tragă clapa, iar Madden nu-și 
pune niciun fel de speranţă în negocieri despre noile vremuri de 
pace și armele care trebuie lăsate să ruginească. Așa că îl 
îndeamnă pe șofer să conducă mai repede, spunându-i că are 
un avion de prins, iar când șoferul încearcă să-l atragă într-o 
conversaţie, îi dă acestuia clar de înţeles că nu este interesat de 
niciun fel de discuţie. 

Ar trebui să se simtă mai ușurat după ce a scăpat de 
greutatea de pe suflet, care l-a apăsat atâta vreme, însă resimte 
doar un soi de rușine pentru faptul că lumea știe acum ceea ce 
el a păstrat secret cu atâta grijă. Când mașina lor trece pe lângă 
pietoni străini de pe trotuare sau pe lângă șoferi în mașinile lor, 
Madden are sentimentul că faptele trecutului s-au întipărit pe 
faţa lui, ca toată lumea să le recunoască. Brusc, îi trece prin 
minte că nu va exista niciun fel de descotorosire de povară, că 
nu va putea lăsa pur și simplu lucrurile în urma lui, și că tot ceea 
ce a mărturisit el îl va însoţi oriunde se duce, iar până la urmă 
tot ce a reușit el a fost să scoată la lumină întreg adevărul, 
rotund și nefisurat. lar când Rafferty vine să se așeze la 
bucătărie ca să-și bea ceaiul, precum un muncitor care ia o 
pauză de la niște reparaţii prin casă, pe încheieturile mâinilor lui 
se vede sânge. Arma se odihnește pe masă, alături de farfuria 
lui, și trebuie să fie de vină imaginaţia lui Madden, dar parcă se 
simte un iz de metal rece emanând din armă, poate chiar de 
petrol, dar oricum e ceva care fumegă și care pare deplasat pe 
acea masă și în acea bucătărie. Când Rafferty ridică acea cană 
mare cu ceai, încheieturile mâinilor care ţin bine de toartă sunt 
roșii și cu pielea jupuită, iar când termină de băut, Rafferty 
fumează încet o ţigară și nu-i spune aproape nimic lui, ca și cum 
ar fi sub demnitatea lui să facă așa ceva, dar fumează ţigara ca 
și cum s-ar bucura de fiecare secundă, motivat de niciun alt 
gând în afara satisfacţiei acelor momente. 


Traficul de pe șosea e prea puţin intens ca să-i încetinească, 
și el și-o amintește pe Ramona, aducând-o acasă de la plajă, se 
gândește la cum s-a simţit să o ducă pe ea acasă și să o vadă 
dormind lângă el și având încredere că o va duce în siguranţă 
acolo. Îl cuprinde dorul de acea panglică nesfârșită de case și 
mici afaceri, de acele locuri nelegate între ele, unde fiecare 
lucru există într-un spaţiu propriu, fără ca nimic să trebuiască să 
se suprapună sau să se amestece în vieţi care altfel se 
împletesc la nesfârșit, până ce ajung să se calce pe picioare. 
Universul pe care îl vede din taxi este mic și amărui, ca un pumn 
de copil strâns bine, iar el vrea să se ducă departe de acel pumn 
și să nu se mai întoarcă niciodată acolo, astfel încât atunci când 
taxiul începe să urce la ieșirea din oraș, el nu privește înapoi. 

Casa arată la fel cum a lăsat-o. Îi spune șoferului de taxi că 
trebuie doar să-și ia bagajul și că va sta înăuntru doar câteva 
minute, dar când sună la sonerie îl apucă frica. Aude voci înainte 
ca ușa să se deschidă, apoi o vede pe Kirsty ţinându-i ușa 
deschisă, și Madden își zice că faţa ei arată la fel cu propriul lui 
chip, sau cel puţin cu imaginea lui despre cum ar trebui să arate 
propriul chip în acele clipe, și atunci îl apucă furia pentru că 
oamenii sunt obligaţi să simtă așa ceva. 

— Ai dat-o rău de tot în bară, Michael, spune Downey. Te-ai 
nenorocit singur. 

Însă el nu răspunde, ci se repede pe lângă individ și urcă în 
fugă scara către camera lui. Bagajul este deja pregătit. Il apucă 
și pornește înapoi pe scară. 

— Stai pe loc, îi cere Downey, trântind ușa de la intrare și 
proțăpindu-se în faţa lui ca un munte. Mi s-a spus că nu ai unde 
să pleci, Michael, fiule. Ei vin încoace și se pare că ai multe 
explicaţii de dat. Kirsty, du-te și spune-i taximetristului să o 
șteargă de aici. Plătește-l și spune-i că nu e nevoie de el acum. 

— Nu face asta, Kirsty, rostește Madden, deoarece plec de 
aici. 

Însă când face un pas înainte este înghiontit în piept. Se uită 
la 

Kirsty și femeia se răsucește de la unul la celălalt. 

— Kirsty, fă ce ţi-am cerut. Acum. 

— Trebuie să iau bani, rostește ea, ducându-se spre 
bucătărie. 

Madden își cântărește șansele, dar încăperea e îngustă, iar 


ușa e blocată de un om solid, care pare bine prins de ea, așa că 
după câteva secunde rostește: 

— Bine, o să aștept. 

Se răsucește pe călcâie și pornește încet spre bucătărie, dar 
când își dă seama că e urmat, se întoarce brusc și îl lovește pe 
Downey cu geanta peste cap. Individul ridică braţul și parează 
parțial lovitura, dar geanta reușește să îl lovească în partea 
laterală a capului, rezultatul fiind că omul este pe moment 
dezechilibrat, dar când Madden încearcă să țâșnească pe lângă, 
Downey întinde un braţ lung și îl prinde de umăr, apoi îl împinge 
înapoi în cameră. Confruntat cu greutatea individului, Madden 
se împleticește în spate și se lovește de tăblia mesei, în vreme 
ce adversarului lui profită de oportunitate ca să îl împingă și mai 
tare, până ce Madden se trezește aplecat peste masă. Este 
țintuit acolo și un rânjet înflorește pe chipul lui Downey în vreme 
ce individul își întărește apăsarea asupra lui Madden și îl prinde 
cu o mână de gât. 

— Nu pleci nicăieri, Michael. Nu pleci până ce nu dansezi pe 
muzica noastră. După aia o să-ţi spunem noi unde te duci. 
Kirsty, nu sta acolo - ia dracului banii și descotorosește-te de 
taxi. 

Cu colțul ochiului, Madden o vede trecând în grabă pe lângă 
ei, după care, în vreme ce simte degetele lui Downey înfigându- 
se tot mai tare în gât, o vede în spatele lor. Pe urmă o zărește 
dincolo de umărul lui Downey și își zice că i-a sunat ceasul. Nu 
Downey, ci ea e cea care îl va termina. Clipește din ochi de frică 
când cuțitul încovoiat se apropie de el, iar când deschide mai 
bine ochii, cuțitul este apăsat tare pe carotida lui Downey, iar 
cealaltă mână a ei trage de păr pe spate capul lui, ca să 
întărească apăsarea lamei pe gât. 

— Dă-i drumul, John, dă-i drumul. 

— Ce dracu”... Ai înnebunit? 

Downey dă ochii peste cap până ce li se vede albul, dar 
rămâne nemișcat pe poziţie. 

— Dă-i drumul chiar acum sau îţi tai gâtul de la o ureche la 
cealaltă, așa să mă ajute Dumnezeu. 

Pentru câteva secunde, Downey nu face nicio mișcare. După 
aceea, Madden simte cum apăsarea pe gâtul lui începe să 
slăbească treptat. Se strecoară de sub trupul celuilalt și, 
ducându-se în spatele lui, își lasă mâna peste mâna ei și preia 


cu grijă cuțitul, fără a-l mișca de pe poziţie. Downey vrea să 
vorbească, dar Madden îi spune să tacă și apasă lama mai tare 
pe pielea individului. Toată furia lui s-a concentrat acum în 
mână, care tremură din pricina intensității sentimentului. 

— În debara, rostește femeia. 

În prima clipă, Madden nu pricepe, însă ea arată cu mâna și 
atunci el îl împinge ușor pe Downey înainte, pas cu pas. Kirsty 
ajunge înaintea lor și Madden aude zgomotul de chei din mâna 
ei, apoi, când Downey încearcă iarăși să vorbească, șoptește: 

— Nu mă tenta. 

Lasă cuțitul să se miște puţin, ca și cum ar căuta locul perfect 
pe gâtul omului. Ajuns la ușă, îl împinge pe Downey în cămăruţa 
îngustă, iar când acesta se împiedică în faţă, Kirsty trântește 
ușa și răsucește cheia în broască. Aproape imediat se aud 
înjurături urmate de lovituri puternice în ușă, după care Madden 
și Kirsty se trezesc uitându-se unul la celălalt, ca și cum niciunul 
din ei nu pot înţelege pe deplin ce au făcut, până ce ea rostește: 

— la-mă cu tine. 

E| ezită și atunci ea adaugă: 

— Oriunde. 

lar atunci el încuviinţează, în vreme ce ușa debaralei vibrează 
și răsună de tentativele lui Downey de a o dărâma. Madden îi 
spune femeii să își ia o geantă și un pașaport, dar să o facă 
rapid. Aude pașii ei grăbiţi pe trepte, zgomot de uși de dulap 
trântite, și stă cu cuțitul în mână, simțind cum îl inundă un șuvoi 
de adrenalină care îi înlătură frica. ă 

Ea revine mai repede decât și-ar fi putut el imagina. In vreme 
ce ușa debaralei începe să se încovoaie încet, ei ies din casă și 
urcă în taxi. În maşină se ţin de mână, iar când ea începe să 
tremure, el îi înconjoară umerii cu brațul și îi spune că va fi totul 
bine. Că va fi totul bine. Și în vreme ce se îndreaptă spre 
aeroport și spre primul zbor care decolează din acel loc, un loc 
unde el știe că nu se va mai întoarce niciodată, Madden închide 
ochii și se gândește la lac, încearcă să-și amintească felul în 
care, în fiecare dimineaţă, zorii de zi încep să modeleze și să 
transforme suprafaţa apei într-un soi de luciu nou al vieţii. 


Când ajunge acasă și parchează mașina, Fenton se bucură că 
nu vede mașina lui Miriam acolo - nu are chef să vorbească, nu 
vrea să retrăiască cele întâmplate, chiar dacă știe că în foarte 
scurt timp vorbele lui vor ajunge în toate mijloacele de 
informare în masă, ca toată lumea să le afle. În gură simte încă 
gustul stării lui de rău. Vrea să bea ceva, dar după ce oprește 
motorul rămâne perfect nemișcat și ţine de volan cu ambele 
mâini. Şi-ar dori să fie pe punctul de a pleca într-o altă călătorie, 
să treacă iarăși în zori de zi prin orașe adormite, să se găsească 
din nou pe autostrăzi învăluit de lumina blândă a amurgului, pe 
drumuri de munte care trec prin inimi dese de codri, și de toate 
locurile unde el e un necunoscut, nu mai vizibil decât un grăunte 
de nisip pe ţărmul universului. Și care ar putea fi cel mai mare 
truc dintre toate, cea mai bună magie pe care să o înveţe dacă 
nu să facă pe cineva să dispară? Va dispărea chiar el; acum e 
momentul. Va pleca, va dispărea și îi va lăsa pe toți ceilalţi să se 
descurce fără el - să ajungă undeva departe tare, unde să nu ÎI 
judece nimeni. 

A ajuns deja o rușine pentru cei aflaţi încă în serviciu, parte a 
trecutului lor de care ei vor să scape ca de o piele moartă. Şi 
cum să știe vreunul dintre ei cum s-ar comporta în locul lui, 
dacă nu ar trece prin ce a trecut el? Oare chiar cred că este 
posibil să stai înconjurat de confort și mulțumire și să judeci un 
om care se confruntă cu iadul, care simte în fiecare zi flăcările 
infernului lingându-i faţa? Fenton a fost folosit și apoi scuipat 
afară, tras pe tușă împreună cu toate celelalte moșteniri 
neplăcute ale trecutului. Însă deși el încearcă, nu mai poate 
chema în ajutor protecţia furiei și ce simte acum este ceva care 
se deschide în interiorul lui, ca și cum toate turnurile de adăpost 
s-ar prăbuși, iar în faţa lui nu se mai deschide nimic altceva în 
afară de o întindere vastă de câmp deschis, unde el este expus 
căldurii tot mai intense a soarelui, și indiferent cât de departe 
merge, nu se vede niciun indicator al ajungerii la destinaţie. 

Se dă jos din mașină și are senzaţia că i se va face iarăși rău, 
dar senzaţia trece. Se trezește în casă și degetele lui formează 
codul de securitate pe tastele unei alarme dintr-o casă care pare 
mai pustie ca niciodată, iar tăcerea dinăuntru este apăsătoare și 
stratificată, ca un strat gros de zăpadă. Se duce la bucătărie și 
ia o gură de apă, o plimbă prin gură, apoi o scuipă afară. 
Telefonul sună, dar îl ignoră, apoi, după ce acesta tace, se duce 


sus, la baie. Pentru câteva clipe se gândește să încerce să 
doarmă, dar știe că telefonul va suna din nou și că oamenii vor 
dori să îi vorbească, unii cu cele mai bune intenţii, alţii cu 
intenţii rele, așa că se duce la garderobă și deschide micul seif 
care se odihnește pe raftul de sus, după care îl ia de acolo. Se 
grăbește să iasă afară la mașină - nu vrea să o întâlnească pe 
Miriam când se întoarce de la tatăl ei. Nu vrea ca ea să-l vadă 
deoarece crede că, dacă îl vede acum, ea va vedea o schimbare 
la el din pricină că el îi va părea diferit, dintr-un motiv pe care 
nici el nu-l înţelege. Și Fenton nu are chef să fie obligat să 
răspundă la întrebările pe care cu siguranţă ea i le va pune. Nu 
mai vrea să răspundă niciodată vreunei întrebări a cuiva. 
Conduce încet spre munţii Mourne, în vreme ce lumina începe 
deja să se estompeze, înceţoșând contururile crestelor tot mai 
mult, până ce munţii abia ajung să se mai deslușească în peisaj, 
în ciuda apropierii de ei. Urmează șoseaua principală care îi 
înconjoară pe la margine, apoi virează direct spre ei de-a lungul 
unor drumuri mai înguste mărginite de creste și păduri, până ce 
ajunge în parcarea pentru mașini de lângă unul din lacurile din 
zonă. Nu se mai vede nicio mașină acolo, iar mesele de picnic 
zac pustii și triste, în vreme ce o ploaie măruntă începe să 
vălurească apa. O cioară, cu aripile desfăcute pentru a-și 
menţine echilibrul, stă pe marginea unui coș de gunoi galben și 
caută resturi de mâncare. Este un loc tăcut. Lumina care scade 
în intensitate pare să apropie munții, cu crestele lor stâncoase 
tot mai greu de deslușit pe fondul cerului cenușiu. Din când în 
când se văd petele albe ale oilor traversând pantele mai joase și 
tot așa stoluri negre de păsări săgetează înaltul tot mai coborât 
al cerului. Fenton dă drumul la ștergătoare ca să menţină 
parbrizul curat - i se pare important să vadă totul, să absoarbă 
cu privirea tot ce nu va mai apuca să vadă -, dar după o vreme 
acestea încep să bată ca o tobă în urechile lui, așa că trebuie să 
le oprească. Se întreabă cum e să doarmă în pădure, să doarmă 
într-un loc secret pe care nimeni altcineva să nu-l descopere. 
Simte arma rece în mâna lui când o scoate din tocul negru de 
piele. N-a tras niciodată cu ea în cei treizeci de ani de când o 
are. În treizeci de ani n-a fost niciodată nevoit să o îndrepte 
asupra cuiva. Totul era secret, totul se găsea în altă parte și el 
ajungea în locuri unde armele fuseseră folosite doar ca să vadă 
rezultatele acțiunii lor, rămășițele umane abandonate și 


acoperite cu pături. Totul se destrăma, totul se făcea bucăţi 
chiar în faţa ochilor lor, iar ei trebuia să facă miracole, să ţină 
șandramaua în picioare când era greu să te mai ţii tu însuţi pe 
picioare. Nu se putea face așa ceva, lucrurile se rupeau și se 
distrugeau. Se ciocneau unele de altele și se contopeau, așa 
cum apa și cerul sunt acum o oglindă cenușie fiecare pentru 
celălalt, doar micile izbucniri de alb trasând graniţa dintre ele. 

Așa stăteau lucrurile atunci când chipul alb al lui Connor 
Walshe s-a ivit din beznă, alergând excitat spre Fenton cu mica 
lui înșiruire de nume, cu informaţii despre ce auzise și ce 
văzuse, aducând, plin de importanţă, totul la cuib ca pe o 
captură prețioasă. Numele lui Gilroy era printre ele. Acum 
Fenton își zice că de-aia nu avea să fie niciodată tată, deoarece 
într-o bună zi ar fi ajuns să ucidă un puști. Nu doar să distrugă 
un copil, ci doi. Doi băieţi care credeau că el avea să aibă grijă 
de ei și care încercau să găsească adăpostul protecţiei lui. Ce 
mai contează faptul că el nu le-a dorit răul? E bine că a venit 
acum în acest loc, care seamănă cu inima dezgolită și lipsită de 
viaţă a întregii lumi. Mâna lui încearcă să mângâie mânerul 
pistolului, dar realitatea metalică a armei îi refuză gestul. Ar 
vrea ca arma să devină parte a corpului său, să se lipească cu 
căldură de pielea lui, fie și pentru o secundă, dar în vreme ce 
desface piedica de siguranţă simte doar duritatea ei. Sticla din 
faţa lui este aburită din pricina respirației, astfel că el nu mai 
vede nimic afară. Fenton ridică arma și o duce la tâmplă. O ţine 
acolo multă vreme, până ce mâna lui devine neclintită, apoi o 
așază pe locul din dreapta lui. In mașină e frig - dă drumul la 
motor și pornește dezaburitorul parbrizului. Apoi, în vreme ce 
ploaia tot mai măruntă continuă să cadă în rafale peste parbriz 
și să agite întinderea de apă din faţa lui, Fenton își apasă 
degetele de tâmplă, acolo unde cu o clipă mai devreme se 
odihnise ţeava armei, și încearcă să își liniștească tresăririle tot 
mai puternice ale fricii interioare. 


În vreme ce intră în blocul de apartamente, Stanfield se simte 
nervos. Aruncă o privire înapoi și îl vede pe Beckett plecând, 
apoi își scutură umerii de brusca izbucnire de neliniște. Ceea ce 
se petrecuse fusese mai presus de orice posibilitate a lui de 
control și cu siguranță nu se regăsise în vreun scenariu de 
posibilități conceput dinainte. Bineînţeles că îl puteau distruge 
cu fotografiile, dar știe că așa ceva ar fi o dovadă de ciudă și că 
este improbabil ca ei să-și irosească puterea pe care cred că o 
deţin asupra lui doar din animozitate personală; în fine, în mod 
sigur nu Walters - e mai puţin sigur pe William. Nu, vor reveni 
cu alte cereri și ca să facă asta au nevoie să păstreze în mânecă 
atuul și nu să-l folosească inutil. Și evident că el le va spune 
tuturor părţilor implicate că a făcut tot ce-i stătea în puteri ca să 
propage oricare versiune a adevărului la care ei ar fi aderat. El 
era lipsit de putere în fața exploziei, era la fel de șocat ca toată 
lumea - nu de pretenţie, ci de faptul că aceasta găsise o voce 
din aceeași parte a baricadei. Singurul lucru pe care nu îl 
cunoaște nimeni încă este acela că el dispune de o evadare 
proprie și, deși nu a pus încă la poștă scrisorile, probabil că o va 
face de dimineaţă, iar atunci, la prima ocazie, va dispărea și va 
ieși de pe scena publică și din viaţa publică pentru o perioadă 
potrivită de timp, apoi, când va decide că a sosit vremea 
revenirii, se va limita la chestii din spatele scenei. Orice va fi 
nevoie ca să ţină lupii departe de ușa lui. Poate că niște cursuri 
îi vor prinde foarte bine, iar el deja a început să creadă că ar 
trebui să-și raționalizeze bunurile peste câţiva ani, să-și vândă 
casa incredibil de valoroasă din Londra și să cumpere o 
proprietate în străinătate. Undeva la soare, undeva unde soarele 
să-i încălzească măduva spinării și să-i încetinească 
îmbătrânirea. Poate că are nevoie de căldura soarelui ca să-și 
trezească la viaţă esenţa fiinţei sale, să-și păstreze vii trupul și 
mintea. 

Își spune că dacă ar fi să mai stea mult în această glumă de 
ţară ar urma doar o moarte lentă deoarece el s-ar stafidi 
complet, privat fiind de toate lucrurile de care are nevoie ca să 
își păstreze viaţa intactă. Așa că intră cu o mai mare 
determinare în apartament, aprinzând ca întotdeauna luminile 
mai slabe, care înmoaie senzaţia de pustietate, și invitând voci 
umane să îi vorbească prin muzică. E una dintre bucăţile lui 
favorite - „Rose Lake” de Tippett -, așa că își toarnă un pahar 


de vin roșu și se duce la fotoliul de unde poate privi râul, în 
vreme ce acordurile muzicii umplu treptat camera cu viaţă. Și 
totul i se pare atunci a suna mai bine, căci el știe că nu va mai 
petrece multe nopţi aici și că pentru a-și aduna lucrurile ca să 
fie gata de plecare nu are nevoie de mai mult de o oră. Nu va 
pleca cu mâna goală, deoarece pe lângă salariul frumușel pe 
care deja l-a încasat a acumulat suficientă experiență ca să-și 
scrie cartea visată dacă va dori asta. lar în coloana de realizări a 
jurnalului vieţii lui se mai adaugă și faptul că a văzut-o pe Emma 
și chiar dacă nu s-a putut absolvi singur de învinuirea ei pentru 
cele întâmplate cu Martine, a reușit măcar să o vadă și să 
stabilească un canal de comunicare cu ea, indiferent cât de 
fragil și de puţin deschis. 

Stă la fereastră și urmărește cum felinarele de culoarea 
chihlimbarului de pe cealaltă parte a drumului își împrăștie 
lumina lor gălbuie în nemișcarea serii. Uneori are impresia că 
acest loc de la marginea Europei are parte doar de fărâme de 
lumină, de resturile de luminozitate ale unor locuri mai 
strălucitoare. Acum el are nevoie de cer albastru și de căldură 
pe care s-o simtă pe piele. Bea din vin și lasă muzica să-l 
inunde, așa că atunci când sună telefonul se simte iritat. Se 
gândește să-l ignore, însă se ridică nu fără ezitări și răspunde, 
continuând să ţină paharul cu cealaltă mână. Nu recunoaște 
vocea, dar apoi își dă seama că este Alan, ginerele cu care n-a 
vorbit niciodată, și care îi spune ceva despre Emma, și atunci 
strânge mai tare paharul, de teamă ca nu cumva acest apel să-i 
aducă vești îngrozitoare despre fiica lui. Nu ascultă deloc ce i se 
spune, ci întreabă direct: 

— Ea e în regulă? 

— E bine. E bine, și copilul e bine. 

— Copilul? 

— S-a născut de dimineaţă, la ora unsprezece. Un băiat. A 
venit mai devreme decât credeam, dar e bine. Totul a decurs 
foarte bine. 

— Și Emma cum e? 

— Obosită, dar în regulă. 

Urmează o pauză, niciunul din ei neștiind ce să mai spună, 
așa că îi spune ginerelui pe care nu l-a întâlnit niciodată că e 
încântat, după care se lasă o nouă tăcere stânjenitoare, iar ca 
să îi pună capăt el întreabă la ce spital e fata lui. Acum își dă 


seama că se gândesc amândoi la același lucru, așa că inspiră 
adânc și întreabă. 

— Cred că o să fie în regulă, i se răspunde. 

— Mulţumesc, zice el. După care, pentru prima dată, folosește 
numele de botez al ginerelui și îi spune: Alan, să știi că apreciez 
gestul. 

— Nicio problemă. 

Apoi convorbirea ia sfârșit și el așază paharul cu vin lângă 
telefon și se gândește câteva momente, încercând să-și dea 
seama dacă cel care l-a sunat era doar prea stingherit ca să 
spună nu sau dacă ea chiar ar fi în stare să-l dorească acolo. Nu 
cunoaște niciunul dintre răspunsuri, dar este vorba de un ultim 
risc pe care este dispus să și-l asume. Il sună pe Beckett și se 
scuză cât poate de bine pentru neplăcerea creată, apoi își aude 
propria voce plină de mândrie cum îi spune lui, îi spune lui 
Beckett, cu care n-a avut niciodată o relație emoţională mai 
îndelungată de câteva secunde, că tocmai a aflat că fiica lui a 
născut și nu este cumva posibil să...? Beckett îl felicită într-un 
mod tipic rezervat și îi spune că vine să îl ia în douăzeci de 
minute. In fundal, Stanfield aude voci de copii și atunci își cere 
din nou scuze. 

Lasă telefonul jos. Deși știe că nu se poate întâmpla asta de la 
un singur pahar de vin, se simte un pic cam vesel, cu mintea 
învăluită de o ceaţă de gânduri care generează confuzie. Este 
bunic, însă imediat Stanfield respinge cuvântul din pricina 
conotaţiilor legate de părul cărunt și senilitatea în cărucior, așa 
că preferă să se gândească la copil și brusc își dă seama că nu-i 
știe numele și nici greutatea la naștere. Insă mama și fiul sunt 
bine și asta e tot ce contează acum, așa că se duce în grabă la 
baie și se împrospătează, după care își schimbă hainele. In mai 
puţin de douăzeci de minute ajunge și Beckett. In vreme ce 
Stanfield se repede la ușă își dă seama că a lăsat muzica 
pornită, dar decide să o lase așa, și chiar în clipa în care iese își 
amintește titlul piesei. Flori! Are nevoie de flori, dar habar n-are 
de unde poate cumpăra așa ceva la o asemenea oră, așa că, 
după ce îi mulțumește lui Beckett pentru deranj, îi spune ce 
vrea, iar pe drumul spre spital se opresc la un garaj. Se 
dezumflă rapid când vede opţiunile care îi stau în faţă, căci totul 
are un colorit strident și artificial, și nicio nuanţă nu seamănă cu 
ceea ce ar trebui să însemne o floare adevărată. Se uită la 


Beckett și ridică din umeri, apoi, din disperare, alege zece 
buchete deja făcute și cu ajutorul șoferului le duce înăuntru, 
unde, neluând în seamă coada care se formează în spatele lui, 
arată înspre florile pe care vrea să le scoată din fiecare buchet 
și îl pune pe vânzător să facă un nou buchet din ceea ce a ales, 
aruncând restul. E mai puţin decât ar fi vrut, dar altceva mai 
bun nu găsește în acele circumstanţe. După ce pornesc din nou 
la drum, încearcă să mai aranjeze puţin buchetul. 

Nici spitalul nu-l mulțumește. Dacă i-ar fi stat în putinţă, el ar 
fi aranjat bucuros ca nașterea să se petreacă la un spital privat, 
care să nu arate ca și cum ar avea nevoie de renovare și care să 
reprezinte un mediu estetic mai plăcut de aducere pe lume a 
copiilor. Străbate coridoarele de culoare crem, cu podelele lor 
uzate și uși batante din plastic, și își șterge pe drum haina de 
picăturile de apă scurse din buchetul de flori. Insă, în ciuda 
tuturor neplăcerilor, în pașii lui se simte mândria, o mândrie 
care îi este de ajutor ca să-și controleze nervozitatea. Dar dacă 
aparenta afabilitate a soţului ei va fi înlocuită de ceva mai rău, 
de refuzul fiicei lui de a-l vedea sau de indiferența ei studiată? 
Nu prea are timp să se gândească la posibilităţi, căci ajunge 
rapid în aripa unde știe că se găsește fiica lui. Se uită din nou 
îngrijorat la flori, spunându-și că acestea încep deja să arate 
deplorabil. Însă fiicei lui nu i-au plăcut niciodată manifestările 
ostentative sau ceea ce ea considera a fi expunerea bogăției, 
așa că, poate ca o ironie, până la urmă el a făcut alegerea 
corectă. Întreabă o asistentă unde o poate găsi pe fiica lui, iar 
femeia îi zâmbește răspunzându-i, după care complimentează 
florile, spunând că va aduce o vază în scurt timp. Stanfield trece 
de primele două saloane, unde vizitatorii stau strânși în jurul 
paturilor, și își zice că din cine știe ce motiv presupusese că fata 
lui va avea o rezervă proprie, apoi oftează când își dă seama că 
totul se va desfășura în aceeași manieră domestică precum s-au 
desfășurat lucrurile cu ocazia ultimei lor întâlniri. Se simte un 
miros care îi amintește de varză sau de plăcintă, își slăbește 
puţin gulerul vârându-și un deget între acesta și gât. Încrederea 
a început să i se estompeze, apoi dispare complet când se 
gândește că Martine ar fi trebuit să vină acum în vizită, că 
Emma și-ar fi dorit-o pe maică-sa, nu pe el. Ezită, se gândește 
să se întoarcă și să plece de acolo, aruncând florile în cel mai 
apropiat coș, însă în faţa lui apare un tânăr și imediat cei doi își 


dau seama cine este fiecare. 

— Alan? 

— Da. Tatăl Emmei? 

— Henry Stanfield. Foarte încântat să te cunosc. 

Își întinde mâna și aceasta îi e strânsă fără ezitare. Tânărul e 
ceva mai tânăr decât și-l imaginase, poate cu câţiva ani mai 
tânăr decât Emma, și e chipeș la modul băiețesc. Spre ușurarea 
lui, Stanfield zărește prea puţine dovezi ale prejudecăţilor lui 
legate de modul în care trebuie să arate un profesor de 
geografie de gimnaziu. 

— Ai făcut foarte bine să mă suni - apreciez enorm gestul. 
Minimizează cu graţie mulțumirile printr-o ridicare din umeri și o 
ușoară clătinare a capului. Cum se simt amândoi? 

— Sunt amândoi bine, se simt excelent, răspunde tânărul, 
făcându-i o invitaţie cu braţul întins. 

Stanfield ar vrea să-i spună că nu e chiar așa de simplu, însă 
ezită din nou și, ca diversiune, își pleacă privirea spre florile 
despre care își dă seama brusc că nu miros și ale căror cupe 
lipsite de viaţă par să se strâmbe la el. 

— Frumoase flori. Mă duc să aduc o vază. 

— N-am găsit altele mai frumoase la o asemenea oră. Nu-i 
nevoie - aduce asistenta una. 

Stanfield simte un fior de panică și știe că are nevoie de 
prezența ginerelui pe care nu l-a cunoscut până în acele 
momente, dar care, din câte își poate el da seama, nu pare să-i 
poarte vreo pică evidentă. 

— Atunci daţi-i drumul. Emma e în primul pat, chiar după colţ. 

Atunci Stanfield se aude rostind ceva incredibil de pompos și 
de prostesc: 

— Crezi că e gata să mă primească? 

Parcă ar fi un soi de peţitor dintr-un roman de Jane Austen, 
ajuns să facă curte uneia din fetele doamnei Bennet. Însă are 
nevoie să afle de la acest tânăr dacă el ar trebui să parcurgă 
pașii următori - nimeni nu ar ști mai bine asta decât el. 

— Cred că e pregătită, răspunde tânărul, apoi, ca și cum ar 
încuraja un copil să facă primii săi pași independenţi, dă din cap. 

— Mulţumesc, Alan. Vii și tu? 

— Peste câteva clipe. Trebuie să discut ceva cu sora 
medicală. Mă întorc în câteva minute. Mergeţi acolo. 

Așadar, nu mai are cale de întors acum. Işi îndreaptă spatele 


și, ţinând florile în faţa lui ca pe un scut, intră în salon, unde o 
vede pe fiica lui în capul oaselor pe pat, ţinându-și fiul în braţe. 
E atât de preocupată de copil încât nu-l vede și pe el, iar 
Stanfield nu își găsește curajul să vorbească deoarece crede că, 
dacă va rosti vreo vorbă, acel moment va fi distrus iremediabil. 
Așa că stă acolo și se uită cum părul ei despletit îi acoperă 
partea laterală a feţei și cum ea mângâie ușor colţul gurii 
bebelușului cu vârful degetelor. O parte a lui îi spune că ar 
trebui să plece acum, să iasă în tăcere din raza ei vizuală și să 
dispară, deoarece e de o mie de ori mai bine să plece și să ţină 
pentru totdeauna minte acea clipă, decât să se amestece și să 
riște ruinarea momentului prin prezenţa lui. Face un singur pas 
înapoi, dar ea își ridică privirea și îl vede, iar el nu e sigur, dar e 
posibil ca ea să-i fi înţeles gestul, așa că încremenește pe loc, 
până ce ea îi zâmbește. Este un zâmbet fugar, abia schițat, dar 
suficient cât să-l invite pe el să înainteze. Stanfield așază florile 
pe pat, fără niciun comentariu, și se apropie ca să vadă mai bine 
bebelușul din braţele ei. 

— E frumos, spune el, cu o voce șoptită și nesigură. 

— Da, răspunde ea. 

Ca și cum ceea ce ar fi spus el fusese o simplă afirmare a unui 
fapt și nu un compliment. Ea își menţine privirea fixată pe faţa 
bebelușului, ca și cum ar fi căutat acolo ceva nedescoperit încă, 
pe care să își concentreze admiraţia. 

— Și tu ești bine, Emma? 

— Mi-e bine, doar un pic obosită și înțepenită. 

In acel moment, Stanfield ar da tot ce are în lume doar ca să 
poată întinde mâna și să atingă obrazul ei, sau să se poată 
apleca pentru a o săruta cu blândeţe pe frunte. Se uită la mâna 
ei și ar vrea să o simtă în mâna lui, dar se controlează și 
încearcă să-și calmeze bătăile inimii printr-o vorbire calculată: 

— Şi v-aţi decis la un nume deja? întreabă el, uitându-se la 
ea, îmbrăcată în cămașa ei de noapte simplă, și spunându-și că 
pentru el seamănă cu fetița care a fost pe vremuri, cu copilul 
rămas pe vecie în amintirea lui, așa cum acel bebeluș va 
rămâne pe vecie în amintirea ei. 

— Nu suntem siguri - ne așteptam la o fată, nu știu de ce. Dar 
ne gândim la ceva simplu, cum ar fi Tom. 

— Thomas? 

— Nu, doar Tom. 


— Foarte bine, aprobă el. 

In aceeași secundă, el știe că e improbabil ca ea să-i îngăduie 
să-i ofere bebelușului lucruri, așa că nici nu se pune problema 
de suportarea taxelor școlare sau de stipendii, și nici de cadouri 
extravagante de Crăciun. Este total incertă posibilitatea ca ea 
să-i îngăduie să ofere până la urmă ceva, orice, iar el nu are 
niciun drept să se aștepte la bunăvoință. 

— L-am cunoscut pe Alan - e foarte simpatic. 

— Deci aprobi? 

— Aprob orice îţi dorești tu. 

Ea își întoarce privirea spre copil, în vreme ce el se întreabă 
dacă nu a spus deja prea multe. 

— Mersi pentru flori. 

— Nu sunt cele mai bune. Mă tem că nu prea am avut de 
unde să aleg. 

— Sunt foarte frumoase. Sora o să le pună în apă mai târziu. 
Apoi, ridicându-și privirea de la bebeluș, ea întreabă: Cum a 
mers azi? 

— Cred că a mers bine - dacă ăsta e cuvântul potrivit. Se pare 
că Maria și familia ei îl vor primi pe Connor înapoi. Foarte 
curând, foarte curând. 

Ce să-i spună? Și cum să-i mărturisească faptul că are în 
buzunar o scrisoare pentru ea? 

— Asta-i bine, chiar foarte bine. Mulţumesc pentru ajutor. 

El schițează simplu un zâmbet și încearcă să nu se gândească 
la modul în care a încercat din răsputeri să nu facă nimic, așa 
cum proceda mereu atunci când se punea problema propriilor 
sale interese. lar acum el e pe punctul de a fi răsplătit pentru un 
serviciu pe care nu l-a prestat, căci ea își ridică fața spre el și 
întreabă: 

— Ti-ar plăcea să îl ţii în brațe? 

— Foarte mult. 

In vreme ce ea îi dă cu mare atenţie copilul, mâinile lor se 
ating pentru foarte scurt timp. Ea a fost ultimul și singurul 
bebeluș pe care el l-a ţinut în braţe, iar acum a ajuns să ţină un 
alt ghemotoc uman, pe fiul ei. Lipește bucata aia de viaţă de 
materialul negru al hainei de stradă. Pare o chestie mai 
frumoasă și mai vie decât orice altceva ţinut de el în braţe. Se 
vede obligat să se așeze pe marginea patului din pricina puterii 
pe care o simte în acea făptură. Apoi își întoarce privirea în altă 


parte, ca ea să nu-l vadă. 

Mai târziu stă tăcut în mașină, dar acele clipe încă rezonează 
în interiorul lui ca și cum ar fi reale, ca și cum bebelușul ar 
continua să se odihnească în braţele lui. Ca întotdeauna, 
Beckett nu spune nimic, conducând cu aceeași precauţie 
constantă și uitându-se permanent în oglinzile retrovizoare. 
Ajung aproape de apartament când sună telefonul lui mobil. 
Stanfield răspunde și se trezește că vorbește cu Matteo, care 
aproape nu mai are suflu, într-o discuţie care se întrerupe 
mereu, așa că din fragmentele de cuvinte rostite el abia 
reușește să înţeleagă faptul că trebuie să vină urgent la sediul 
din port. 

Coloana neagră de fum se vede de la distanţă. Imediat ce 
traversează râul văd cerul devenit purpuriu, ca o cicatrice care 
se extinde încet pe fondul negru, iar aerul răsună de sirene. Se 
dau într-o parte ca să permită trecerea în goană a mașinilor de 
pompieri și de poliție. Porţile de la sediu sunt deschise larg și 
oamenii de la securitate fac gesturi largi de trecere pentru 
mașinile de intervenţie, dar opresc toate vehiculele presei. 
Incearcă să-i oprească și pe ei, dar Beckett le arată autorizaţia și 
atunci primesc permisiunea de a intra. Chiar înainte de a se da 
jos din mașină, Stanfield vede că aproape întreaga clădire e 
spulberată, în vreme ce părți din acoperiș continuă să se 
prăbușească, iar în locul lor apar noi erupții furioase de flăcări 
care ţâșnesc în sus în limbi învolburate de galben și albastru. 
Deasupra unei porţiuni căzute se vede un gol roșu căscat, din 
care erup cu zgomot scântei și cenușă ca o zăpadă neagră. 
Stanfield stă lângă Beckett și recunoaște propria senzaţie 
primitivă de uluială care se manifestă în prezenţa focului 
necontrolat, iar pe faţă simte amprenta căldurii. 

— Slavă Domnului că sunteţi aici, ţipă Matteo, alergând spre 
ei, cu faţa o adevărată oglindă multicoloră. Nu vă găseam. 

— Am închis telefonul la spital, răspunde Stanfield, 
întorcându-și privirea spre incendiu. 

Pentru o secundă, șocul pe care îl resimte este înlocuit de 
cuvintele lui Matteo, pe care acesta le rostește ca și cum ar 
crede că Stanfield ar fi putut aduce cu el cine știe ce capacitate 
miraculoasă de a stinge acel infern. 

— Nu pot salva nimic, spun ei. Nu vor să trimită oameni 
înăuntru - spun că e prea mare riscul de prăbușire a clădirii. 


Trebuie să vorbiţi cu ei. 

După care Matteo îl trage pe Stanfield de mâneca hainei, ca 
un copil care își trage părintele după el. 

— Ascultă, rostește Stanfield,  scoţându-și braţul din 
strânsoarea tânărului. E prea târziu, clădirea s-a dus și nu 
putem risca vieţile oamenilor. S-a dus. 

Ca la un semnal, se vede o limbă groasă de foc ţâșnind de 
deasupra intrării principale. 

— E prea târziu. După o clipă, întreabă: Cum a pornit totul? 

— Nu știm, răspunde Matteo. Nu știm. Cum de s-a întâmplat 
așa ceva? 

Stanfield se apropie de foc și, simțind o compasiune bruscă 
pentru colegul lui mai tânăr, se gândește să îl înconjoare cu 
braţul. În ciuda cunoștințelor lui, cât de puţine știe el despre 
lume, cât de puţin înţelege că uneori îngerul care tulbură apa e 
în stare doar să întunece vârtejurile trecutului. Evident că va 
urma o anchetă, iar pentru tot restul istoriei lor pline de 
amărăciune și de otravă, părţile se vor învinui reciproc, iar în 
fiecare an câte o nouă teorie a conspirației va înflori și va atribui 
vinovății. Securiștii? Walters și echipa lui? Una dintre miile de 
grupări paramilitare tot mai expuse? Un singuratic acţionând 
cumva din interior? Cine să fie sigur? După ce toate aceste 
posibilităţi vor fi epuizate, un act de voinţă divină? Poate chiar 
fuziunea colectivă a atât de multor dureri, într-un soi de 
combustie spontană. Cine să știe? Cine va ști vreodată 
adevărul? 

În vreme ce Matteo se sprijină de partea frontală a mașinii, cu 
o mână acoperindu-și ochii pentru a se proteja de căldură, 
Stanfield se îndepărtează în altă direcţie. Pe apele golfului focul 
dansează și tremură, tachinând și vopsind țesătura neagră a 
apei. Departe de ceilalţi, se oprește și recită cuvintele: 


lar focul morţilor dansa 
În beznă-nvolburat 

Și apa ca vrăjită-ardea 
In verde-albastru-alb 


Se apropie de panglica de apă care lucește, temporar 
înflăcărată de culori vii. Focul generează o diferenţă dintr-un 
punct de vedere - toate dosarele au fost scanate și conţinutul 


lor se odihnește acum în discurile calculatoarelor, undeva în 
cyberspaţiu, mai presus de orice distrugere. Așa ceva ei n-aveau 
de unde să știe. O mantie întunecată și învârtoșată de fum plin 
de scântei aruncă în sus cenușă și învăluie orașul. Stanfield 
simte în buzunar cele două plicuri și le scoate de acolo. Are o 
fiică în acel loc și acum are și un nepot, un bebeluș pe care i s-a 
îngăduit să îl ţină în braţe. O ploaie neagră de cenușă cade 
tăcută peste apă, în acest loc de gestație, de unde au pornit 
lungi călătorii. Apoi Stanfield face bucățele ambele plicuri și 
pornește înapoi spre mașină. Până acolo, pe gulerul hainei i se 
așază un strat fin de cenușă. 


Sfârșituri 


Cerul se întinde cenușiu pe la margini și închis, rezistând încă 
la primele tresăriri molatice ale zorilor de zi care devin tot mai 
insistente dinspre est. O ceaţă subţire, fără vlagă, se așază 
peste reţeaua fără formă de iarbă-neagră, mușchi și iarba- 
caprei. Pâlcuri înghesuite de copaci scheletici, cu crengi osoase, 
se înghesuie unele în altele ca niște mâini artritice strânse una 
într-alta și totul e tăcut, prins în capcana viselor grele ale 
întunericului care apasă peste întinderea îndepărtată a mlaștinii. 
Apa stătută nu reflectă nimic, ci doarme cu desăvârșire 
netulburată sub veghea joasă a cerului. Apoi, treptat, o briză tot 
mai puternică începe să agite firele de bumbăcăriţă și smocurile 
de iarbă. Un mesteacăn se scutură ușor înfiorat și scoate un 
geamăt din articulațiile îmbătrânite de vreme, în vreme ce 
primele sulițe ascuţite de lumină încep să străpungă dimineaţa. 

Peste o oră resturile de ceaţă vor fi dispărut și lumina va 
defini totul altfel. O privire scrutătoare va vedea culori, dacă are 
răbdarea să caute bine - purpuriul ierbii-roșii, vârfurile mov ale 
rogozului,  unduirile întunecate ale  ierbii-negre, capetele 
ciocului-berzei și, pe sub copaci, unde lumina împinge prin 
hățișul de crengi, sclipirea petalelor delicate ale degețelului- 
roșu. Insă acesta nu este un loc unde să vină vreodată fiinţele 
umane. Câteodată, în acest loc, unde nici măcar vitele sau oile 
nu pasc, se aud sunete - gâlgâitul peltic și inexplicabil acolo 
unde niciun picior n-a călcat, bolboroseala lichidă a unei limbi 
invizibile. 

Apoi, pe măsură ce lumina copleșește încet cerul, se aude un 
sunet nou, pe măsură ce zorile își încep lupta cotidiană cu apa 
pentru a crea reflexii bătute de vânt și pentru a agita plutirea 
plaurului. La început totul pare îndepărtat, dar sunetul crește 
constant în intensitate, ca o libelulă gigantică ale cărei aripi bat 
aerul. lar apoi, odată cu prima lumină adevărată a dimineţii, un 
excavator galben gâfâie de-a lungul drumului trasat, iar când 
ajunge la marginea mlaștinii motorul se oprește și mașinăria 
așteaptă. Curând vor veni și alţii, cu echipamentele și dubele 
lor, cu camerele lor termice de luat vederi și cu stâlpii de 
marcaj. Deocamdată însă, șoferul stă singur și așteaptă în 
cabină, și în vreme ce vântul tot mai tare se furișează în jurul 
lui, el tremură din pricina răcorii dimineţii. Lipindu-și palmele ca 


într-o rugăciune, le duce la gură și încearcă să le insufle căldura 
propriei respiraţii.