David Jackson — Planset de copil

virtual-project.eu 


= 
T 
= 
Tk 
= 
pa 


k p p 
lag 
i 
b; | 
E 
e pá 
I. Lă 


i PM 


l, 
è si ` 
$ 


„ PLÂNSET DE COPIL 


DAVID JACKSON 


PLÂNSET DE COPIL 


Original: Cry Baby (2014) 


Traducere de: | 
MARIANA PIROTEALA 


virtual-project.eu 


VP - 


Marti, 4 ianuarie 


Ora 22:21 


Se trezește, pentru că așa îi poruncește vocea din mintea ei. 

Trezește-te, Erin. Haide. E timpul să te trezesti. 

Mijește ochii și clipește de câteva ori. Parcă ar încerca să vadă 
printr-un văl. 

Lumină. E lumină aici. Ziuă? Nu - e o lumină insipidă, 
artificială. 

Își dă seama că se uită în tavan, deși parcă ar fi la kilometri 
distanţă de ea. Camera ei pare să se întindă în spaţiu. E camera 
ei? Întoarce ușor capul, dar trebuie să facă un efort. De parcă 
șira spinării i s-ar fi pietrificat și, dacă ar mișca gâtul, s-ar putea 
rupe. Vede obiecte de mobilier - o măsuță de toaletă, un dulap, 
o noptieră. Marginile lor sunt înceţoșate și parcă ar tremura, dar 
i se par cunoscute. 

De ce se mișcă așa? Ce mi s-a întâmplat? 

Erin! Eşti trează? 

Vocea aceea. De unde vine? Oare nu sunt trează? Oare visez? 

Apoi se simte ca și când ar fi înghițită de o gaură neagră. 
Ceva i se deschide în capul pieptului și simte că tot corpul îi este 
absorbit înăuntru. Camera se învârte cu ea. Craniul începe să-i 
bubuie. Îi vine să vomite și să ţipe în același timp. 

Pentru că își amintește. 

O lovește ca detunătura unui obuz. Îi răspândește o undă de 
șoc prin corp, care pare s-o ridice în aer și s-o arunce din nou pe 
pat. 

Adrenalina îi invadează corpul, smulgând-o din amorțeală. 
Întoarce capul să cerceteze și celălalt capăt al încăperii. Ştie ce 
vrea să vadă, dar e îngrozită că nu va fi așa. 

Georgia. Comoara mea, Georgia. 

Pătuțul îi este împrejmuit cu un grilaj din lemn, dar, fir-ar să 
fie, aici lumina este prea slabă, și nu ajunge dincolo de el cu 
vederea ei înceţoșată. Nu se aud nici sunete, dar se poate ca 
Georgia să doarmă, dă, Doamne, să doarmă. Erin își aruncă 
picioarele peste marginea patului și le așază pe podea. La 


VP-3 


început este uimită să vadă că are pantofi în picioare, că este 
chiar complet îmbrăcată, dar amintirile groaznice îi dezvăluie 
motivul, și-i mai spun să se aștepte la ce e mai râu, iar acum 
începe să plângă chiar înainte să se uite în pătuţ, pentru că știe, 
știe ce va găsi. Se dă jos din pat proptindu-se în brațe, pe care 
le simte ca de bumbac, iar când se ridică în picioare, podeaua 
pare să se clatine, întâi spre stânga, apoi spre dreapta, de parcă 
ar fi pe un vapor prins în plină furtună. Dar trebuie să ajungă 
până la pătuţ, trebuie să verifice dacă fetița ei dragă este bine, 
iar în timp ce străbate camera poticnindu-se, clipește cu 
disperare, încearcă să scape de lacrimile și de ceața care îi 
întunecă vederea și, în cele din urmă, ajunge la pătuţ, se prinde 
de margine ca să-și menţină echilibrul, se uită în jos, întinde 
mâna și atinge... 

„NIMIC. 

Așternuturile sunt neatinse. Sfâșietor de impecabile și 
neșifonate. 

— GEORGIA! 

Strigă numele, de parcă s-ar aștepta ca fetița ei să vină într- 
un suflet, sau cel puţin să răspundă, deși are doar șase luni. Dar 
acum, mintea lui Erin este lipsită de orice logică. Ceaţa se 
risipește, dar este înlocuită de o panică totală. 

Erin! Ascultă-mă! 

larăși vocea. Nu își dă seama de unde vine, dar acum nici că-i 
pasă. Îi pasă de un singur lucru, de un singur om. Nimic altceva 
nu contează. Nimic pe lume nu este mai important. 

Scâncind, se răsucește pe loc, studiază camera, străduindu-se 
să născocească explicaţii. Incearcă să se convingă pe sine că 
fiica ei a ieșit cumva din pătuţț și se ascunde pe undeva, prin 
apropiere, deși Erin știe că este imposibil, știe ce i s-a întâmplat 
copilului ei, dar nu vrea să accepte. 

Pentru că asta e, nu? Știu ce i s-a întâmplat. Știu, știu, știu. 
Dar te rog, dă, Doamne, să nu fie adevărat. Te rog! 

Așa că deschide vijelios ușa și dă buzna în living, caută cu 
disperare din priviri și vede căruciorul lângă ușa apartamentului, 
pornește împleticindu-se spre el, picioarele i se înmoaie, 
lacrimile îi curg pe obraji, pentru că știe, și de data aceasta, ce 
va găsi. Și, în timp ce întoarce căruciorul cu faţa spre ea și se 
uită la locul acela pustiu dinăuntru, un țipăt de durere îi scapă 
printre buze. 


VP -4 


Erin! Încetează. Ascultă-mă! 

Țipă furioasă ca să acopere vocea, apoi fuge în bucătărie. 
Este un spaţiu mic și vede imediat că e gol. Apoi încearcă în 
baie. Trage violent într-o parte perdeaua de la duș doar să se 
asigure, pentru că nu se știe niciodată. După toate câte s-au 
întâmplat, nu se știe niciodată. 

Înapoi în living. Mai are de căutat într-o cameră. Al doilea 
dormitor. Unde ţine toate lucrurile copilului, fiindcă în dormitorul 
ei nu este loc. Aici sunt jucăriile de pluș, scutecele și un coș 
igienic pentru scutece, o saltea pentru schimbat scutece și 
haine, o mulţime de haine și tot felul de loțiuni și siropuri, pudre 
și medicamente... 

„„„dar nu și Georgia. 

Nu este aici. Nu este în acest apartament. Ceea ce Erin a 
bănuit de la bun început. Nue unvis. E realitatea, întreaga lume 
i s-a prăbușit și nu știe ce să facă. Cum găsești un copil? Unde 
dracu’ începi să-ţi cauţi copilul? g 

Picioarele îi cedează și cade pe podea. In al doilea dormitor, 
înconjurată de toate lucrurile copilului, cade pe covor și-și varsă 
toată durerea și furia în vaietele prelungi. 

Erin! Mă auzi? 

Blestemata aia de voce. De ce o mai aud? Ce-mi faci? 

Erin își acoperă urechile cu mâinile. 

Și atunci o simte. 

Casca. In urechea dreaptă. Dacă nu ar fi fost cuprinsă de 
panică, dacă nu ar fi încercat să-și revină din starea indusă de 
medicamente, ar fi realizat de la bun început că era acolo. 

O scoate. Se uită la ea. Incearcă să înțeleagă. Cine a pus-o 
acolo? Și de ce? 

Bărbatul care mi-a luat copilul? 

Imagini îi străfulgeră prin minte. Venea acasă de la farmacie 
în seara asta pe la șapte. Luase niște cremă pentru iritaţia 
Georgiei provocată de scutece și o baveţică nouă. Se oprise la 
ușa apartamentului, scotocise prin geantă după chei. In cele din 
urmă le-a găsit, a descuiat ușa și a deschis-o larg. Apoi a împins 
căruciorul în apartament. 

Nu a auzit nimic. Bărbatul a atacat-o pe la spate. S-a năpustit 
asupra ei într-o secundă. A ajuns imediat la ea. Probabil stătuse 
ascuns în întunericul de pe hol, o așteptase. Da, acum își 
amintește. Mirosul. Mirosul chimic al cârpei pe care i-o ţinuse 


VP-5 


strâns peste gură și nas. Așa de tare, încât credea că o să se 
sufoce. Trebuia să respire, nu s-a putut abţine. Trebuia să 
inspire adânc, să tragă oxigen în piept. Și, odată cu el, și 
substanţele acelea. Simţise cum îi ard gâtlejul și își amintește că 
își pierduse cunoștința, prelunga cădere în beznă. 

Când fusese asta, cu mai mult de două ore în urmă? Două ore 
în care atacatorul putea lua orice. Bani, televizorul, orice. 

Dar a ales să-mi ia copilul. De ce a trebuit să-mi ia copilul? 

Se uită la cască. Ştie că trebuie s-o pună la loc. Poate fi 
singura șansă a Georgiei. 

O duce ușor, șovăielnic la ureche. Aude o voce slabă când o 
apropie. Când o poziţionează cum trebuie, vocea capătă volum 
și note joase, și surprinde sfârșitul unei propoziţii: 

— ... în apartament. 

Deschide gura, vrea să vorbească, dar își dă seama ce ridicol 
ar fi. 

Mai spune o dată, se gândește ea. Te rog, spune-mi ceva 
despre Georgia. 

— Erin, ai auzit ce am zis adineauri? 

Buzele i se depărtează din nou. De ce îmi pune întrebări? Cum 
ar trebui să comunic cu el? 

— E în regulă, Erin. Poti să vorbesti. O să te aud. 

— Pp... oftim? spune ea. Alo! 

— Bună, Erin. 

Erin își aruncă ochii în toate părțile. Cum de mă aude? 

— Unde ești? 

— Nu contează unde sunt eu, Erin. Trebuie să te liniștești și să 
mă asculti. 

— Mi-ai... mi-ai pus microfoane în apartament. 

— Nu. Numai ție, Erin. 

Nu înțelege. N-are niciun sens. De ce se joacă cu mintea mea? 

— Ce vrei să spui? 

— Ridică-te, Erin. Întoarce-te în living și așază-te. Trebuie să 
te calmezi. Trebuie să te aduni. 

Să se ridice? Să se ducă în living? De unde știe că nu stau în 
picioare? De unde știe în ce cameră sunt acum? 

— Mă vezi? Mă privești? 

— Tu fă ce ti-am spus, Erin. În living. la loc pe canapeaua aia 
comodă din piele. 


VP-6 


Faţa i se schimonosește. Îi vine iar să plângă. Ştie așa de 
multe. Se simte invadată, murdărită. Ce mai vrea de la ea? 

— Copilul meu. Tu mi-ai luat copilul? 

— Toate la timpul lor, Erin. Toate la timpul lor. Tu fă ce ti-am 
spus și totul o să fie bine. A 

Se ridică cu greu în picioare. Incă e amețţită și îi e greață, dar 
face întocmai ce i-a cerut. Se întoarce în living și se oprește în 
faţa canapelei. 

— Așază-te pe ea, Erin. Haide. Nu e o capcană. Vreau doar să- 
ti explic ceva. 

lisuse. Și aici mă vede. 

Se răsucește pe călcâie și studiază pereţii în căutarea 
camerelor de filmat. Unde sunt? 

— Erin, vrei să stai jos? Te rog. 

Se lasă pe canapea. 

— Bine, m-am așezat. 

— Da, Știu, 

— De unde știi? Cum de mă auzi și mă vezi? 

— Te aud, dar nu te văd. Văd doar ce vezi tu. 

— Poftim? Nu înţeleg. 

— Uită-te în jos, Erin. La haină. 

Face exact ce i se spune. Se uită în jos. Poartă haina ei scurtă 
de lână, peste o fustă lungă, neagră și cizme maro. Haina este 
încheiată la nasturi, exact așa cum era când a ajuns acasă. 

Dar ceva s-a schimbat. Vede imediat. 

O broșă mare. Un obiect elaborat din aur cu o piatră albastră 
în mijloc. O răsucește spre ea să se uite mai bine. 

— Bună, Erin. 

Salutul o nedumerește. 

= Ce... 

— Ce față tristă ai. Ti se scurge machiajul pe obraji. 

Atunci își dă seama. Ințelege. 

— Nu. Nu... 

— Ba da, Erin. Broșa. Conţine o cameră miniaturală și un 
microfon. Aşa te aud. Așa văd ce faci tu. Destă-ţi haina. 

Pentru o clipă, nu se poate mișca. Să fie adevărat? E posibil 
așa ceva? 

— Haide. Desfă-ți nasturii de la haină. 


VP -7 


Ușor, descheie fiecare nasture. Desface haina. Vede firul care 
iese din spatele broșei, prin materialul hainei și până în 
buzunarul interior. 

— Ce vezi, Erin? 

— Un... un fir. 

— Uită-te în buzunar. Vezi unde duce firul. _ 

Bagă mâna în buzunar. Degetele ei ating ceva dur. Il apucă și 
îl scoate. E o cutiuță neagră din plastic, conectată la celălalt 
capăt al firului. 

— Ce e cutia asta? 

— Un transmițător radio și un acumulator. Acum pune-l la loc 
în buzunar, Erin. 

Erin se uită la ingeniosul dispozitiv. Ce se întâmplă? De ce s- 
ar deranja cineva așa de tare? 

— Erin, ai auzit ce-am spus? 

— Da. Adică... Nu. Nu vreau. Nu vreau să mă spionezi. De ce 
aș... 

— Vrei să-ți recuperezi copilul, nu? 

Georgia. Recunoaște ce-a făcut. El a luat-o pe Georgia. 

— Tu ai răpit-o. 

— Da. Eu am răpit-o. E drăguță, îi apar gropite când 
Zzâmbește. Exact ca mamei ei. 

Faţa lui Erin se schimonosește din nou. Nu plânge. Păstrează- 
ți cumpătul. Află ce vrea. 

— De ce? De ce mi-ai furat-o? Are numai șase luni. Are nevoie 
de mine. 

— E bine. Am lapte praf. Am scutece. Tot ce-i trebuie. În plus, 
n-am de gând s-o tin prea mult. 

Groaza pulsează prin corpul lui Erin. 

— Ce vrei să spui? Ce-ai de gând să faci cu ea? 

— Calmează-te. O să ţi-o dau înapoi. Asta vrei, nu? Vrei s-o 
recuperezi pe Georgia, nu-i așa? 

— Da. Da. Te rog. Adu-mi-o înapoi. Îţi dau orice vrei. 

— Orice? 

— Da, orice. Dacă am, îţi dau. Spune doar ce vrei. 

Aude un chicot slab. Poartă ecoul unor gânduri infame. Dar 
Erin nu regretă ce a spus. Chiar este dispusă să-i ofere orice. 
Corpul ei, dacă trebuie. 

— Nu vreau nimic de-al tău, Erin. Vreau doar să-mi faci o 
favoare. 


VP-8 


Va fi ceva sordid. Ceva degradant. Dar nu-i pasă. 

— Accept. Dacă îmi promiţi că-mi dai copilul înapoi. Poţi să 
mă urmărești cu ajutorul camerei. O să fac ce vrei. 

— Încă n-ai auzit ce-ţi cer. 

— Atunci spune-mi. Fac orice. Spune-mi ce vrei. 

Urmează o pauză. Probabil durează doar câteva secunde, dar 
anunţă ce va urma cu o forţă rău-prevestitoare. 

— Vreau să omori pe cineva. 


Ora 22:23 


Tronează peste toate ca un senior, ca un stăpân. Așa vede 
Marcus Wilson lucrurile. Deși mic, acesta este domeniul său. El 
deține puterea. 

Biroul lui masiv din lemn este mare și înălţat deasupra 
restului încăperii. Laturile biroului sunt închise complet cu 
panouri de lemn. Și-ar putea închipui cu ușurință că este un 
căpitan, aflat pe puntea unei vechi corăbii, care scrutează 
orizontul, în timp ce oamenii lui trudesc să mâne mai departe 
această corabie pe marea furioasă. 

Și acele mări pot deveni năprasnice, nu glumă. Pot să 
freamăte, să spumege și să se dezlănţuie. Dar Wilson nu se lasă 
descumpănit. El e la timonă. Ştie exact cum să scoată cu bine 
această corabie la liman, din orice furtună. Căci el e căpitanul. 

Ei bine, în realitate e sergent. Dar e de ajuns. Aceste grade de 
pe braţ și poziţia din spatele biroului enorm sugerează că el e la 
conducerea acestui departament din Secţia a Opta, nu încape 
îndoială. Și mai e și o treabă importantă. Vitală. El acţionează ca 
prim punct de contact cu publicul, așa că felul în care se ocupă 
el de acei oameni le poate îndrepta relaţiile cu poliţia într-o 
direcție bună sau într-o direcţie proastă. Uneori asta presupune 
să fie milos. Alteori, să fie neînduplecat. Alteori, dat dracului. 
Fiecare situație e diferită, iar într-un oraș ca ăsta, nu se știe 
niciodată ce o să mai intre pe ușă. De fiecare dată când își 
spune că le-a văzut pe toate, chiar în faţa biroului său se 
desfășoară un nou și surprinzător scenariu. Este unul dintre 
motivele pentru care lui Marcus Wilson îi place slujba asta. 

De exemplu, seara asta. Cu numai o oră în urmă, un 
vagabond a intrat să întrebe dacă poate să se aciueze și să 


VP-9 


doarmă chiar lângă birou, pentru că era singurul loc în care se 
simţea în siguranţă. Apoi a intrat o femeie care a cerut o patrulă 
permanentă de poliţie care să-i supravegheze clădirea, pentru 
că în fiecare noapte cineva prindea un fel de dispozitiv de 
aspirație pe peretele apartamentului ei și începea să tragă tot 
aerul din el. După care, cu numai cinci minute în urmă, venise o 
femeie care voia să se intereseze dacă poliţia îi putea aresta 
pisica pentru că nu respectase ora stingerii pe care i-o 
impusese. 

Wilson se ocupa de toate. Cu calm și profesionalism, 
răspundea solicitărilor lor astfel încât rămâneau cu impresia 
permanentă că, într-adevăr, băieților și fetelor în uniformă le 
pasă cu adevărat. Nu suntem toţi cum ne prezintă stereotipul, 
se gândește Wilson. Nu toţi mâncăm gogoși și bem cafea, nu 
toți lovim oameni cu bastonul și împușcăm civilii neînarmaţi, nu 
toţi luăm mită și mestecăm gumă. Unii dintre noi cred cu 
adevărat în cele trei cuvinte scrise pe portierele mașinilor de 
patrulă. Politeţe, profesionalism, respect. Despre asta e vorba. 

Și exact aceste principii le va aplica atunci când se va ocupa 
de proaspătul sosit la secţia de poliţie. 

Bărbatul e scund. Din punctul înalt de observaţie al lui Wilson, 
toţi ceilalţi din încăpere par scunzi, dar tipul acesta pare a fi în 
situaţia nefericită de a avea sub un metru șaptezeci. Wilson i-ar 
da bărbatului vreo treizeci și cinci de ani, aproximativ. E palid și 
clipește mult - de parcă l-ar deranja lumina puternică. Poartă un 
hanorac gri, cu fermoarul închis până la gât și blugi prespălaţi. 
În mod curios, șireturile adidașilor verzi nu sunt băgate prin 
găuri, ci înfășurate în jurul încălţărilor, trecute de câteva ori pe 
sub talpă, și apoi înnodate strâns deasupra. In timp ce se 
apropie de birou, își tot duce fulgerător mâna după ureche și se 
freacă insistent, cum se scarpină un iepure sau o pisică cu laba 
din spate. 

lar începem, se gândește Wilson. Încă un ciudat. La ce 
personaje văd eu pe aici, aș putea să scriu o carte. 

Bărbatul pornește direct spre birou, dar ţine privirea în 
pământ. Numai o dată sau de două ori și-o lasă să urce, ca să-l 
privească pe Wilson. 

— Of, Doamne, spune bărbatul, și apoi face stânga-mprejur. 
Merge până în partea opusă a încăperii, apoi pe lângă perete, 
mormăind și scărpinându-se după ureche. 


VP - 10 


E de înțeles, se gândește Wilson. Sunt o prezenţă 
impunătoare. Unii m-ar putea considera înspăimântător. 

Wilson e un bărbat voinic, cu un cap mare. El crede că 
seamănă cu un Yaphet Kotto gigantic. Când e serios, poate 
părea destul de înfiorător. Dar știe, de asemenea, că atunci 
când afișează zâmbetul potrivit, poate semăna cu un ursuleţ 
mare și catifelat. Copiii îl adoră când zâmbește așa. Poate e 
momentul să îl afișeze. 

Bărbatul se întoarce, tot mormăind. Cu privirea în podea. 

— Of, Doamne. Domnicule. E nasol, e nasol, e nasol. Nu pot. 

Bărbatul se îndepărtează. O ia din loc, târșâind picioarele. 

Wilson oftează. 

— Domnule! Mă scuzați. DOMNULE! 

Bărbatul se oprește, cu spatele la Wilson. 

— Am dat de necaz. Necaz mare. Da, frate. Necaz mare cu 
sergentul ăsta cât casa. Fir-aș al naibii. 

Wilson observă că și-au făcut apariţia câţiva polițiști, stau 
sprijiniți de un avizier și privesc spectacolul. 

Bun, se gândește. Păstrează-ţi calmul. Arată-le cum se 
procedează. 

— Domnule, spune Wilson pe tonul cel mai liniștitor. Puteţi, vă 
rog, să vă întoarceţi? 

Bărbatul nu face nimic timp de câteva secunde. Wilson dă să 
repete solicitarea, dar apoi observă o mișcare discretă: bărbatul 
răsucește ușor un picior spre dreapta. Apoi îl răsucește și pe 
celălalt. Apoi iar primul picior. Treptat și cu dificultate, bărbatul 
continuă să se miște astfel până când se întoarce complet. 

S-ar putea să dureze ceva, se gândește Wilson. Fii drăguţ cu 
omul ăsta. Arată-i cât de prietenoși suntem noi, cei de aici. O 
familie mare și fericită. Bun venit, prietene, în fericea noastră 
secție. Plăcinta cu cireşe e aproape gata, iar până atunci, poţi 
alege dintr-o mulţime de băuturi delicioase. Și acum ia loc, 
prietene, și spune-ne ce ai pe suflet. 

— Bun, spune el. Nu trebuie să vă faceți griji. Domnule? Puteţi 
să vă uitaţi la mine, vă rog? 

Bărbatul înalță capul câţiva milimetri, dar rămâne cu privirea 
ațintită în podea. 

— Așa, spune Wilson. Ridicaţi capul... încă un pic... Bine. Și 
acum, uitați-vă la mine. 


VP -11 


Bărbatul clipește rapid, de parcă ar trebui să facă efortul 
suprem. Aparent după un mare chin, în cele din urmă reușește 
să-și ridice privirea la nivelul feţei lui Wilson. 

Gata, se gândește Wilson. Hai. Bagă zâmbetul ăla. 

Zâmbește. E cel mai mare și mai tâmp rânjet posibil. Cel care 
i-ar face pe copiii lui să se prăpădească de râs. 

— Aaa! strigă bărbatul, afișând o groază teribilă. Se întoarce 
și o zbughește înapoi, la adăpostul peretelui. 

Wilson renunţă la zâmbet. La naiba. Situaţia asta devine 
ridicolă. Auzind râsete zgomotoase, se întoarce spre dreapta, 
unde cei doi polițiști se distrează copios. Le arată privirea lui 
supărată, și brusc cei doi devin monumente de sobrietate. Unul 
dintre ei profită de momentul acesta ca să se facă util și 
pornește agale spre bărbat. 

— Prietene. Ești bine? Hai încoace să-i dăm de capăt. 

Drept răspuns, bărbatul se apropie și mai mult de perete cu 
pași târșâiţi și se lipește cu fruntea de el. Mormăie în continuare. 

— Hei, zice polițistul, mai agresiv de data aceasta. Auzi ce-ţi 
spun? Intinde mâna și o pune pe umărul bărbatului. 

Mare greșeală. 

Bărbatul urlă și se răsucește, îndepărtându-se de perete. Se 
ţine de umăr, unde tocmai l-a atins polițistul. Ai zice că tocmai l- 
a împușcat. 

Speriat, polițistul sare înapoi și duce mâna la arma de la brâu. 
Partenerul lui se repede spre el, și el cu mâna pe patul armei. 

— M-a lovit, strigă bărbatul. M-a lovit. 10-34. Atac în 
desfășurare. 10-34. 

Continuă să ţipe și să urle, pe când cei doi polițiști îl 
înconjoară  precauţi. Wilson le arată palma polițiștilor, 
avertizându-i să-și păstreze calmul. Apoi face un gest, 
sugerându-le să se îndepărteze. Ușor, polițiștii se retrag. 

— Hei, spune Wilson. Auziţi, domnule? Veniţi aici. Nu vă fac 
niciun rău. Vreți să-i dau afară pe cei doi polițiști? 

Bărbatul îl privește pe Wilson, apoi pe polițiști. 

— Mda, spune el, cu mâna încă pe rana imaginară. La 
pârnaie. Bagă-i la pârnaie. 10-34. 

Wilson face un gest scurt din cap, sugerându-le polițiștilor să 
dispară. Aceștia îl privesc întrebător, dar Wilson continuă să-i 
fulgere cu privirea, până când se supun ordinului și se duc în 
arhivă. 


VP - 12 


— Gata, spune Wilson. Vedeţi ce-am făcut pentru 
dumneavoastră? 

— Mda. 

— Am scăpat de ei, nu-i așa? 

— Mda. 

— Acum suntem doar noi doi, da? 

— Mda. Tu și cu mine. Eu și cu tine. Eu și sergentu cât casa. 

Wilson vede că bărbatul devine din ce în ce mai calm și-i face 
semn să vină. 

— Haideţi mai aproape. Haideţi să staţi de vorbă cu mine. 
Spuneţi-mi ce-aveţi pe suflet. 

Bărbatul se apropie sfios și cu pași mici de birou și ridică 
privirea mult mai des decât înainte. Wilson se hotărăște să nu 
mai încerce trucul cu zâmbetul, dar mai are un as în mânecă. 

— Vreti bomboane? Am bomboane. 

la un bol de plastic pe care îl ţine pe birou pentru situaţiile în 
care vin copii mici la secție, deși conţinutul lui este epuizat 
permanent de polițiștii care trec pe acolo, când nu este el atent. 
Îl înclină să-i arate bărbatului ce conţine. 

— Haideţi. Luaţi câteva. 

Bărbatul întinde gâtul și aruncă ocheade în bol. Pare ușor 
interesat, dar apoi trage capul înapoi și-l clatină. 

— Cinci albastre, șapte roșii și treișpe galbene. Toate numere 
prime. Numerele prime sunt ca lumea, dar tu ești un străin. Nu 
lua bomboane de la oameni străini. Nu zice hop până nu sari 
pârleazul. Calul de dar nu se caută la dinți. Nu tot ce strălucește 
e aur. 

Wilson se uită uimit în bol, apoi îl așază la loc pe birou. Nu a 
mai avut niciodată parte de o asemenea reacţie. 

— Și asta din cauză că sunt un străin? Bun, atunci hai s-o 
rezolvăm. Sunt sergentul Marcus Wilson. Ce ziceți de asta? 
Acum suntem prieteni? 

Bărbatul se scarpină iarăși. Apoi ridică o mână și-și atinge 
fiecare deget cu degetul mare, în mod repetat. 

— Unu-trei-șapte-unu, spune el. 

— Poftim? 

— Unu-trei-șapte-unu. 

Wilson aprobă din cap. 

— Mda. Asta e numărul de pe ecusonul meu. Ce-i cu el? 


VP - 13 


— Treișpe-șapte-unu. Treișpe e număr prim. Șapteșunu e 
număr prim. Și șapte e număr prim. Treișpe ori șapte fac 
nouășunu. Dacă pui unu la sfârșit, obţii nouă-unu-unu. Numărul 
pentru urgente e 911. Dezastrul de la World Trade Center a avut 
loc în luna a noua, pe unșpe. Nouă sute unșpe e și el număr 
prim. 

Wilson nu mai ţine minte ce este un număr prim, dar acum dă 
apreciativ din cap. 

— Impresionant. Vă plac numerele, este? 

— Îmi plac numerele. 

— De-asta aţi venit? Are legătură cu numerele? 

— Nu. Nu știu. 

Acum se leagănă. Încă își lipește degetul mare de restul 
degetelor, dar acum se leagănă înainte și înapoi pe călcâie. 

— Bun, deci nu are legătură cu numerele. Știţi ce e aici, nu? 
Știţi unde sunteți? 

— Mda. La secția de poliţie. Nouă-unu-unu. Urgenţe, cu ce vă 
putem ajuta? 

— Exact. E o secţie de poliţie. Aveţi vreo urgenţă? Vreţi să 
reclamaţi vreo infracţiune? 

Legănatul devine mai rapid. Wilson crede că tipul devine mai 
agitat. E din nou gata să se piardă cu firea. 

— Hei, zice el. Staţi liniștit. Suntem aici ca să vă ajutăm. 
Spuneţi-mi ce problemă aveţi și să vedem dacă o putem 
rezolva, da? 

— Mda. Doamne, o, Doamne! E nasol, nasol. 

Neliniștea lui crește. Peste încă vreo câteva secunde, o să se 
repeadă iar spre perete. 

— V-a făcut cineva rău? Asta s-a întâmplat? Sau poate ați 
văzut ceva? Cineva a făcut ceva rău și dumneavoastră ați fost 
martor? 

Bărbatul începe din nou să se scarpine. De data asta cu 
amândouă mâinile, fluturându-și-le frenetic după urechi. 

Wilson nu știe exact ce să facă. Să spună ceva sau să tacă? 
Ce are mai puţine șanse să-l stârnească pe tipul ăsta? 

Dar atunci, bărbatul încetează să-și mai lovească urechile. 
Gâfâie și-și duce o mână la fermoarul hanoracului. O 
îndepărtează din nou, apoi o apropie iar. 

Wilson îl privește, deja ușor îngrijorat. Anii de pregătire și 
experienţă l-au învăţat să aibă grijă cu oamenii care se decid 


VP - 14 


brusc să-și bage mâna pe sub haine. Mai ales cu cei care par 
agitaţi. 

— O, Doamne, spune bărbatul din nou. Inspiră adânc, de 
parcă tocmai a luat o decizie importantă. Apoi apucă fermoarul, 
îl trage până jos și-și desface hanoracul. 

Wilson face ochii mari la ceea ce vede. Asta schimbă situaţia. 
Wilson începuse să creadă că lucrurile nu vor duce la nimic. Incă 
un episod amuzant, dar inofensiv pe care să-l adauge la lista 
acestei seri. Dar asta... asta e deja altceva. Situaţia tocmai a 
luat o turnură serioasă, pe care nu o poate ignora. 

Tricoul bărbatului e plin de sânge. 

— Domnule, spune Wilson. Sunteţi rănit? 

— Nu... nu. O, Doamne. 

— Atunci al cui e sângele? 

Bărbatul dă să zică ceva, apoi se răzgândește și pleoapele i se 
zbat, în timp ce încearcă să-și smulgă cuvintele. 

— E al... E al mmm... mamei mele. 

— AI mamei dumneavoastră? E sângele mamei 
dumneavoastră? 

— Mda. Sângele mamei mele. A murit. Am omorât-o pe 
mama. 


Ora 22:36 


— Poftim? Ce-ai spus? 

— Vreau să omori pe cineva, Erin. 

L-a auzit de prima oară, dar faptul că o repetă nu o face să 
devină mai credibilă. 

— Ce vorbești? E o nebunie. 

Vocea îi rămâne calmă. 

— Eu nu cred că e o nebunie. Cred că e un târg bun. Dacă vrei 
să-ți mai vezi copilul în viață, atunci asta trebuie să faci. 

Erin clatină din cap. Trebuie să fie o glumă. Un test. Îmi 
forțează limitele. Încearcă să afle cât de departe aș fi dispusă să 
merg. De fapt nu se așteaptă să fiu de acord cu așa ceva. 

Erin scoate un hohot de râs trist. Îi sugerează că apreciază 
umorul morbid. 

— Bun, acum putem să vorbim serios? Vreau s-o recuperez pe 
Georgia. 


VP -15 


— Da, știu. Și de aceea iți ofer șansa asta. Vorbesc foarte 
serios. 

Nu. Nu. E o nebunie. Nu se poate să vorbească serios. Niciun 
om în toate minţile nu ar sugera așa ceva. 

— Vrei să omor pe cineva? Chiar îmi sugerezi să omor o ființă 
umană? 

— Doar dacă o vrei pe Georgia atât cât spui. Dacă o iubesti, 
atunci dovedește. Viaţa ei în schimbul vieții altcuiva. E un târg 
chiar așa de greu de acceptat pentru o mamă iubitoare? 

— Da. Da, este. Oricui i-ar fi greu să accepte așa ceva. Ar fi 
greu și dacă îmi răpeai zece copii. Imi ceri să iau viaţa cuiva. 
Înțelegi cât îmi repugnă ideea asta? Ai idee cât de tare mă opun 
unui asemenea lucru? 

— Serios? Mă uimești. Aveam o altă impresie despre tine. 

Asta o descumpănește. Impresie? Ce impresie? Nu a avut la 
dispoziție decât câteva minute, în care m-a ascultat prin 
microfon. 

— Asta e din cauză că nu mă cunoşti. Nu știi nimic despre 
mine. 

— De fapt, știu mult mai multe despre tine decât crezi. Nu te- 
am ales la voia întâmplării, Erin. Ai fost aleasă. Ai fost 
selecționată cu mare grijă. 

Un frison îi străbate corpul. Situaţia în sine era destul de 
complexă, și fără să i se sugereze că ar putea deveni și mai și. 

— Cum adică am fost selecționată? Nu înţeleg. Cum am fost 
selecționată? 

— Nu pot intra în detalii. E de ajuns să spun că ai fost aleasă 
pentru potențialul tău. 

Stai puţin. Ce? Vorbește de parcă aș fi subiectul unui 
experiment. De parcă aș fi fost toată viaţa sub microscop fără să 
o știu. 

— Aleasă de cine? De tine? De ce? Și în ce fel? Vrei să spui că 
m-ai urmărit? 

Așa de multe întrebări. În mintea ei este un vârtej de 
întrebări. Nimic nu are sens. Nimic nu este credibil. Așa ceva nu 
li se întâmplă din senin oamenilor. 

— După cum am spus, Erin, nu pot intra în detalii. Dar sunt 
sigur că ești potrivită. Știu că ai ce-ti trebuie pentru asta. 

— Nu. Ai înţeles greșit. Nu știu ce-ai auzit despre mine. Nu 
știu în ce fel m-ai studiat. Dar nu ai ales pe cine trebuie. Nu 


VP - 16 


contează cu ce mă ameninţi, pe mine sau pe copil, nu pot să fac 
ce-mi ceri. Îmi pare rău. 

Aude un râs gros în cască. 

— Erin, ești nemaipomenită. Ești perfectă pentru rolul ăsta. 
Esti potrivită tocmai pentru că tu crezi că nu poți să faci așa 
ceva. O să-ți prindă bine, crede-mă. Va scoate la iveală forța 
interioară pe care nici nu știi că o ai. Vei descoperi asa de multe 
lucruri noi despre tine. 

E nebun. Trebuie să fie nebun. Pare calm și raţional, dar 
probabil că nu e în toate minţile. E o nebunie prea mare pentru 
a fi exprimată în cuvinte. De ce face așa ceva? Ce motive ar 
putea avea dacă nu este nebun? 

— Nu vreau să descopăr lucruri noi. Sunt mulțumită așa cum 
sunt. Vreau doar să-mi văd de viaţă. Doar eu și copilul meu. Te 
rog, dacă Georgia chiar e la tine, ar trebui să mi-o dai înapoi. N- 
am să spun nimănui. Dă-mi-o înapoi și dăm totul uitării. Bine? 

— Erin, Erin, Erin. Acum vocea este așa de arogantă. O face 
să se simtă ca un copil neastâmpărat care trebuie să-și înveţe 
lecţia. /ncetează. Nu poți să scapi de asta. Așa stau lucrurile. Nu 
schimbi cu nimic situația dacă te plângi şi implori. În plus, e sub 
demnitatea ta. Începe să-mi arăţi curajul ăla de care am vorbit. 

Pe Erin o cuprinde brusc un val de furie. 

— NU! strigă ea. Sare în picioare. Apucă reverul și-și duce 
broșa la gură. NUUU! Dă-mi imediat copilul, nenorocitule! Ai 
auzit, nemernicule? Dă-mi înapoi copilul, că altfel, Dumnezeu 
mi-e martor, vin după tine și te omor. Auzi ce spun, muistule? 

Rămâne pe loc, gâfâind după această tiradă, iar lacrimi 
fierbinţi de furie i se scurg pe față. 

— la te uită. Ce gură spurcată ai când te enervezi. Dar știi 
ceva? Te cred. Cred că ai fi în stare să mă omori chiar în 
momentul ăsta dacă așa ti-ai putea recupera copilul. Vezi? Poti. 
Poti să ucizi pentru copilul tău. Ai făcut deja primul pas esențial. 

— Du-te dracului, spune ea. N-am chef să-ți mai ascult 
aberaţiile. Sun la poliţie. Poţi să te uiţi dacă vrei. Dacă te excită 
așa de tare ce fac eu, atunci uită-te și la asta, boule. 

Se duce la telefon. ÎI ridică din furcă. ÎI ţine în faţa broșei. 

— Vezi? Uite ce fac. 

— Erin, închide telefonul. Vocea a căpătat un ton aspru. Un 
ton dur și aspru care nu prevestește nimic bun. 

— Uită-te. Vezi? Apăs pe nouă. Vezi cum apăs tasta 9? 


VP - 17 


— Esti ridicolă, Erin. Termină cu copilăriile. 

— Și acum pe unu. Vezi? Vezi ce fac? Gata cu joaca, domnule. 
Încetează imediat, altfel o să dai de dracu’. 

— Erin. N-am să repet. E ultima ta șansă. 

— Serios? Ultima șansă să ce? Ce-ai de gând să faci? Acum ți- 
e frică, este? S-a întors roata. Te uiţi? Încă o cifră. Eşti pregătit, 
nenorocit laș ce ești? 

— Erin, dacă dai telefon, o să-ți pară rău tot restul vieții. Erin 
înfige degetul în tastă. O face ostentativ, ca să-i dea de înţeles 
că nu-i e teamă de el. Acum ea deține controlul. 

— Acum nu trebuie decât să apăs pe butonul ăsta. Vezi? Pe 
ăsta de aici? 

Își plimbă degetul arătător pe deasupra butonului, cel cu 
simbolul unui telefon verde. 

Și atunci bărbatul spune ceva care o face să se mai 
gândească. 

— Vrei să-i fac rău copilului? Chiar vrei? 

— Poftim? 

— Pentru că o să-i fac rău. Dacă dai telefonul ăla, o să-i fac 
rău copilului tău. 

Erin se uită la telefon. Are încă degetul aţintit spre tasta de 
apel, dar acum îi tremură. lar cu ajutorul camerei, bărbatul vede 
că i-a strecurat îndoiala în minte. 

— Joci la cacealma. N-ai fi în stare să-i faci rău unui copil. 
Nimeni nu i-ar face rău unui copilaș. 

— Ah, vezi? Aici greșești tu. Poate că acest copil înseamnă 
totul pentru tine, dar pentru mine nu înseamnă nimic. Este un 
mijloc în realizarea unui scop, nimic mai mult. Nu-mi pasă dacă 
trăiește fericit până la adânci bătrâneți sau are parte de o 
moarte foarte dureroasă. 

Erin ezită. Ce să fac? Dacă nu dau telefon, câștigă el. O să știe 
cât de slabă sunt. Nu pot să-l las să creadă că e mai puternic 
decât mine. 

— Ştii ceva? Cred că minţi. Nici măcar nu știu sigur că tu mi-ai 
luat copilul. Ar putea fi moartă deja, ce știu eu. Și chiar dacă e la 
tine, n-o să-i faci rău. Și știi de ce? Pentru că, dacă îi atingi 
măcar un fir de păr din cap, discuţia asta s-a încheiat. Scot 
casca, distrug broșa și s-a terminat cu joaca. Singurul motiv 
pentru care încă mai vorbesc cu tine este ca să-ţi dau șansa 


VP-18 


pentru a îndrepta situaţia. Ai trei secunde. După aceea, sun la 
poliţie. Ce alegi? 

Aude un zgomot scurt, care pare a fi o bătaie din palme. 

— Bravo. Ai încercat și tu marea cu degetul. Ai tupeu, Erin. 
De-aia te-am ales pe tine. 

— Trei, spune ea. 

— Dar nu-ți merge. Nu-ti merge cu mine. E inutil să încerci să 
te împotrivești. 

— Doi. 

— Dar poate că tot răul e spre bine. Trebuie să călcăm cu 
dreptul. Să stabilim regulile de bază. Poate că e o lectie pe care 
trebuie s-o înveți la modul dureros, ca să lucrăm mai bine pe 
viitor. 

— Unu. 

— Bine, Erin. Dacă așa vrei tu. Te las să alegi. Ce să fie? 
Degetele Georgiei? Degețelele de la picioare, mititele ca niște 
năsturași? Poate ochișorii ăia albaștri și strălucitori? Ce părere 
ai? Ce părți din ea vrei să sacrifici? 

Acum lacrimile îi curg pe obraji. Degetul îi tremură 
incontrolabil deasupra telefonului. Nu pot, se gândește ea. Nu 
pot s-o pun pe Georgia în pericol. Dar trebuie s-o fac. E singurul 
mod prin care o pot salva. Trebuie s-o fac. Te rog, te rog, te rog, 
fă să fie decizia corectă. 

Apasă pe tasta de apel. Duce telefonul la ureche. 

— Of, Erin. 

Vocea lui îi răsună în ureche cu o finalitate domoală. Cu 
cealaltă aude soneria. Te rog, răspunde. Răspunde naibii la 
telefon. 

Și atunci aude. 

Țipătul. 

Țipătul ascuţit al copilului ei. 

A auzit-o pe Georgia plângând de mii de ori și știe că ea e - 
nu are nicio îndoială. Dar acest țipăt o sfâșie. Îi ţâșnește prin 
ureche până în creier, îi străpunge inima și măruntaiele, 
sfredelindu-i măruntaiele, în timp ce îi explodează prin corp. Și 
tot ce-i trece prin minte e: Nu, nu, nu, ce-am făcut? Scapă 
telefonul din mână și strigă ceva. Strigă la el să înceteze în timp 
ce bâjbâie după telefon. Îl imploră să nu-i rănească copilul. Uite, 
închid telefonul, vezi? Vezi? Te rog, spune-mi că vezi. Te rog, nu- 


VP -19 


i mai face rău Georgiei. E doar un bebeluș. Te rog, încetează, Te 
rog. Te rog. 

Și apoi se prăvălește la podea, ţipă și plânge și-și dorește să 
se caște pământul sub ea și s-o înghită, să-i curme viaţa pentru 
ce i-a făcut bietului ei copil iubit. 


Ora 23:05 


Detectivul de gradul doi Callum Doyle s-ar duce acum acasă 
dacă ar putea. Dar nu poate. Mai are aproape două ore până 
iese din tură. A început serviciul astăzi după-amiază la ora patru 
și nu termină înainte de ora unu noaptea. 

Programul lui de lucru care nu încurajează socializarea este 
unul dintre dezavantajele meseriei de detectiv în New York. 
Doyle crede că e mare păcat că infractorii din frumosul oraș nu 
au adoptat încă programul de lucru de la nouă la cinci, mai 
acceptabil, la care aderă orice om cu judecată. Poate ar trebui 
să înfiinţeze un sindicat. Să organizeze greve. Cu siguranţă, 
breasla infractorilor nu este tratată așa cum merită în această 
privinţă. 

Acestea fiind spuse, astă-seară s-ar părea că infractorii și-au 
băgat în sfârșit minţile în cap. Fie și-au băgat minţile în cap, fie 
au plecat cu toţii la o conferință pe undeva. A fost o tură deo 
liniște mormântală, într-o zi de o liniște mormântală. Sărbătorile 
de Crăciun și de Revelion s-au terminat de-a binelea. Nu mai 
sunt așa de multe beții. Nu mai sunt atâtea sinucideri. Cele două 
graniţe ale spectrului fericirii au fost înlocuite de terenul neutru 
al revenirii la rutina vieţii de zi cu zi. Dar este doar un moment 
de calm. Scurtul răgaz oferit de sărbători va fi dat curând uitării 
și oamenii își vor relua treburile de unde le-au lăsat. Își vor relua 
dușmăniile, ura, lăcomia, meschinăriile. Conflictele vor fi 
reaprinse. Va fi totul ca înainte. Ca și când mesajul Crăciunului 
ar fi fost scris cu cerneală invizibilă. 

Doyle de-abia așteaptă. 

Ceea ce nu înseamnă că Doyle își iubește semenii mai puţin 
decât noi ceilalţi. Într-o lume ideală, el ar fi primul care ar vota 
pentru eliminarea forţelor polițienești. El ar fi primul care ar 
alege să nu mai existe crime, violuri, jafuri, atacuri și alte forme 
de imoralități. Dar nu trăim într-o lume ideală, nu-i așa? 


VP - 20 


Lucrurile acestea se întâmplă, iar dacă tot trebuie să se 
întâmple, atunci ar face bine să fie pe tura lui Doyle, pentru că 
acum se plictisește de moarte. E sătul de hârțoage, e sătul să 
primească telefoane de la oameni deranjaţi psihic care vor să 
reclame că au extratereștri sub pat, și e sătul să se prefacă 
interesat de lucruri care nu-l interesează. 

Nu este singurul. Când se uită în jur în sala agenţilor de 
poliţie, își vede colegii căscând, întinzându-se și scărpinându-se. 
Nici nu prea pot să urmărească pistele din cazurile în 
desfășurare. La asemenea ore târzii, oamenilor nu le place să 
primească telefoane de la polițiști, care îi întreabă ce au văzut, 
au auzit sau au făcut. Vor să meargă la culcare. Solicitarea unor 
declaraţii la această oră din noapte nu face decât să-i enerveze 
pe oameni și să le taie cheful de a mai coopera. 

Rachel, soţia lui, ar putea fi și ea ușor iritată dacă o sună din 
nou. A vorbit cu ea acum mai puţin de o oră. Și cu o oră înainte 
de asta. Și cu încă o oră înainte de asta. Ea l-a ghicit imediat. A 
spus: „Așa nu-ți scoţi pârleala, știi? Dacă suni de atâtea ori în 
seara asta când nu ai nimic mai bun de făcut nu înseamnă că nu 
mai trebuie să suni și în alte nopţi. Nu merge să faci media în 
felul ăsta. Așa scrie la carte”. 

El a zâmbit auzind asta, dar, deși nu a protestat, de fapt avea 
și alte motive s-o sune, în afară de plictiseală. Asta e problema 
când lucrezi în schimbul de noapte. Pierzi preţiosul timp pe care 
îl puteai petrece cu familia. Cina în familie. S-o ducă pe Amy la 
culcare. Mai devreme, fiica lui i-a spus la telefon că a făcut o 
floare cu noul set pentru lucru manual pe care îl primise de 
Crăciun. Pentru oricine altcineva, ar fi o veste lipsită de 
importanţă, dar pentru Doyle a fost fascinant, l-a ascultat 
captivat vocea piţigăiată și i-a spus cât de deşteaptă este și că 
abia aștepta s-o vadă, după care ea i-a spus că o să i-o lase 
lângă pat ca s-o vadă, iar el și-a dorit să poată fi acolo în acel 
moment, să stea cu ea pe patul ei și să se uite la frumoasa 
floare pe care o crease copilul lui. 

lar uneori, când devine melancolic ca acum, se gândește că 
și-a dezamăgit familia. Se gândește la toate lucrurile 
îngrozitoare pe care le-a făcut. Că a ucis și a schilodit oameni. 
Lucruri pe care nu le poate mărturisi nimănui. Lucruri pe care îi 
e greu să le recunoască și faţă de sine. Știe că lucrurile astea |- 


VP -21 


au schimbat și uneori își face griji că-și va pierde direcția și că-și 
va pierde familia. Și atunci se sperie. 

Rahat! 

Prea mult timp de gândire, asta e problema. Revino-ţi, 
prietene. 

Își drege glasul. Se ridică de la birou. Își rotește umerii și-și 
eliberează tensiunea din brațe. In ultima oră, a redactat 
rapoartele privind investigaţiile în curs - sarcină pe care o 
detestă - și simte că a înţepenit. Se gândește că nu este făcut 
pentru munca de birou. El e clădit să fie activ. Să facă ceva. In 
tinerețe, a practicat boxul. Era bun, dar nu nemaipomenit. Nu 
era destul de bun ca să poată face din asta o carieră. Dar nu a 
încetat niciodată să facă exerciţiile. Incă face jogging, 
abdomene, flotări și se antrenează la sacul de box. Și nu face 
toate astea doar ca să fie mai bine pregătit pentru cerinţele 
muncii de tehnoredactare. 

Doyle ia cana de pe birou. l-a dat-o Rachel, are o imagine cu 
Popeye pe ea. 

— Popeye, îi explicase ea la vremea aceea. Pentru că pe tine 
te cheamă Doyle. „Popeye” Doyle? Filiera franceză? La care el 
răspunsese: 

— Mulţumesc, Olive. Unde mi-e spanacul? 

Merge până la biroul lui Tommy LeBlanc, care își toarnă o 
doză consistentă de cafea tare. Işi pune cana lângă a lui 
LeBlanc. 

— Fă-i plinul, spune el. 

LeBlanc zâmbește. 

— Normală sau premium? 

— Dă-mi cu cea mai mare cifră octanică disponibilă. 

LeBlanc apropie carafa și se oprește. 

— Chiar simţi nevoia? Cu toată agitația de care avem parte 
aici? 

Doyle ridică din umeri. 

— Ce să zic? Imi place să trăiesc periculos. 

Nu cu foarte mult timp în urmă, majoritatea conversaţiilor lui 
Doyle cu LeBlanc nu erau așa de amicale și de relaxate ca 
aceasta. LeBlanc este cel mai tânăr și mai neexperimentat 
membru al brigăzii criminalistice a Secţiei opt de poliţie. Lucrul 
acesta în sine nu presupune că ar fi un poliţist slab sau 
ineficient, iar acum, de fapt, Doyle e de părere că LeBlanc are 


VP - 22 


datele necesare ca să devină un detectiv excelent. Însă acum 
câteva luni îl considera un mucos obsedat de modă, care 
probabil habar n-avea de nimic. Acum, Doyle acceptă că era 
irațional. Ceea ce provocase acest mod de gândire era faptul că 
partenerul obișnuit al lui LeBlanc din brigadă era, și încă este, 
un tip pe nume Schneider, care nu-l înghite pe Doyle. Era un caz 
de învinovăţire prin asociere - un silogism înșelător care 
funcționa cam așa: Schneider îl urăște și el pe Doyle; partenerul 
lui Schneider este LeBlanc; în concluzie: LeBlanc îl urăște și el 
pe Doyle. Și fără dovezi că lucrul acesta avea de fapt vreun 
fundament, Doyle devenise defensiv și îl încadrase pe LeBlanc în 
categoria mentală a „oponențţilor”. 

Lucrurile au ajuns în punctul critic anul trecut în octombrie, 
când Doyle și LeBlanc au fost trimiși pentru prima oară într-o 
misiune împreună. De la început nu au avut un parteneriat 
armonios. Doyle făcuse tot posibilul să nu-l implice pe LeBlanc. 
Nici măcar nu-i împărtășise ce gândea. Faptul că acel caz, care 
implica torturarea și uciderea unei adolescente, îl bulversase 
complet pe Doyle și că cel pe care el îl bănuia că ar fi criminalul 
era hotărât să-i distrugă viaţa nu ajutase cu nimic situaţiei. 
Acum admitea că un partener în care s-ar fi putut încrede și pe 
care s-ar fi putut baza ar fi fost un avantaj enorm. 

Doyle știe toate astea. S-a înșelat. A făcut o greșeală. S-a 
purtat ca un dobitoc. 

Dar din situaţii urâte se pot naște lucruri bune. Și ce s-a 
născut din asta a fost ce a aflat despre LeBlanc, și anume că 
dincolo de costumul elegant, cravata subțire, ochelarii șmecheri 
și părul blond, dat cu gel, se află un tip dintr-o bucată. Un tip cu 
o busolă morală care indică direcţia cea bună, în ciuda influenţei 
rele a celor de teapa lui Schneider. 

Pe scurt, Doyle a început să-l aibă pe LeBlanc la inimă. Ar fi 
privit cu bucurie șansa de a mai fi partenerul lui, de data 
aceasta în condiţii mult mai prielnice. 

— Ai luat jucării frumoase de Crăciun? întreabă Doyle. 

Zâmbetul lui LeBlanc sugerează că nu-l deranjează 
zeflemeaua. Aspectul lui tânăr, proaspăt ascunde faptul că, în 
realitate, este cu numai câţiva ani mai tânăr decât Doyle. 

— Mda. Am luat un trenuleț frumos. Dacă vrei, te las să vii și 
tu să te joci cu el ia un moment dat. Are figurine și tot tacâmul. 


VP - 23 


— Tare. E la fel de frumos ca metroul nostru? Are și hoţ de 
buzunare, vagabond, beţiv și exhibiţionist? 

— Sigur. Are chiar și un omuleț care se aruncă pe șine din 
când în când. E foarte realist. 

Doyle scoate un oftat exagerat. 

— Ah, nu-i așa că-s fermecătoare jucăriile astea tradiţionale? 
Mult mai frumoase decât porcăriile astea moderne. 

la o gură de cafea. incearcă să arunce o ocheadă pe 
ferestrele secţiei de poliție, cu mizeria întărită pe ele. 

— Ce-au oamenii în noaptea asta? Nu știu și ei că pe lumea 
asta există lucruri care merită furate? Oameni pe care merită 
să-i ataci? În ritmul ăsta, rămânem șomeri. 

LeBlanc se duce înapoi spre biroul lui. 

— N-o să dureze mult. Profită la maximum. Dacă se întâmplă 
ceva grav, stai aici toată noaptea. Tu fă-ți raportul de 
investigaţii și așteaptă să ieși din tură. Mâine o să te rogi să ai o 
tură la fel de liniștită ca asta. 

Doyle aprobă din cap. Cuvinte înțelepte pentru o minte așa de 
tânără. Bate fierul cât e cald. Doar că nu e deloc cald, pentru că 
e o noapte oribilă și deprimantă de ianuarie, iar bătutul fierului 
este ultima activitate la care s-ar înhăma într-o sală de întrunire 
plină cu polițiști obosiţi și plictisiţi. 

Oftează din nou, de data asta sincer, și se urnește înapoi spre 
biroul lui. Pune cana cu cafea pe un suport de pahar cu 
Guinness, apoi atinge capul mobil al spiridușului leprechaun pe 
care i l-a cumpărat brigada drept cadou de bun venit. Și asta 
fiindcă era irlandez, să mori de râs și mai multe nu. 

Uneori se întreabă ce i s-ar fi întâmplat dacă rămânea 
irlandez. Dacă n-ar fi fost luat pe sus și dus la New York când 
avea numai opt ani. Mai devenea polițist? Membru al garda? 
Oare era destinul lui să devină un om al legii? 

Și uneori se întreabă dacă mai este un om al legii. Dacă 
graniţa dintre bine și rău este încă la fel de clară cum i se părea 
când era încă un tânăr recrut plin de speranţe din Academia de 
Poliţie. Acum graniţa aceasta pare mult mai incertă. Unele 
lucruri pe care le-a făcut... 

Sună telefonul. Smulge receptorul și apasă pe butonul aprins 
care indică intrarea unui apel, ca să-l priveze de acţiune pe 
vreun alt ticălos. 


1 Garda Siochâna, forțele de poliţie irlandeze. (N. t.). 
VP - 24 


— Cal? Sunt Marcus, de jos. 

Marcus Wilson. Sergentul de serviciu. Lui Doyle îi este 
simpatic Wilson. Și-i este simpatic și LeBlanc. La naiba, lui Doyle 
i se pare că în momentul ăsta îi este simpatică toată lumea, mai 
puţin infractorii, care astă-seară nu sunt vrednici de numele pe 
care îl poartă. 

— Salut, Marcus. Cum merge treaba? 

— Ah, ca de obicei. Știi cum e. Nu ne vedem capul de treburi. 
Nu? 

Doyle se încruntă. Cum se face că Marcus are așa de multe de 
făcut, iar noi stăm aici și frecăm menta? E corect așa? 

— Mda, zice el. Până peste cap. Ce-mi oferi? 

— Una bună. Te bagi? 

Dacă mă bag? La toată agitația de care avem parte, n-avem 
timp nici să murim, și el mă întreabă dacă sunt interesat? 

— S-auzim, zice Doyle. 


Ora 23:11 


— Erin, trebuie să încetezi imediat. Trebuie să te calmezi. 

Erin e pe podeaua băii, iar în ultimele cincisprezece minute a 
stat cu capul în vasul de toaletă. Nu mai are nimic în stomac în 
afară de fiere. Simte încă gustul lichidului îngrozitor, acid în 
gură, care îi macină neobosit dinţii. Și-ar dori să-i ajungă până la 
maxilar și la craniu, să le lichefieze și pe ele. Işi dorește ca 
întreg corpul să i se dizolve pe podea într-o băltoacă 
respingătoare. 

— Erin, mă asculti? 

Nu știe dacă merită să se deranjeze să-i răspundă. Acum totul 
pare un efort prea mare. Din vina ei, copilul i-a fost rănit. 
Niciunei mame nu-i poate fi iertat un asemenea gest. 

— ERIN! 

— CE? strigă la rândul ei. Apoi, mai ușor. Ce? Ce vrei de la 
mine? Ce i-ai făcut Georgiei? Este... este...? 

— Este în viață, dacă asta întrebi. Încă o poti recupera vie. 
Dar trebuie să întelegi că nu mă joc. Vorbesc serios. Când spun 
că fac ceva, chiar fac. Mă crezi, Erin? 

— Da, șoptește ea. 

— Da? 


VP -25 


— DA! Dar... 

— Dar ce, Erin? 

— Trebuie să știu sigur. Ce-ai făcut. Ai rănit-o? Grav, vreau să 
zic? 

— Trăiește. E tot ce trebuie să știi. Puteam să-i fac mult mai 
rău, iar data viitoare n-am să ezit. Dar nu va mai exista o 
asemenea ocazie, nu-i așa? Acum știi că trebuie să faci ce spun. 
Nu-i așa? 

— Da, dar... 

— lar începi cu obiecțiile, Erin? Mai ai și altele? Ești sigură că 
vrei să mă iei întruna la întrebări? 

Vocea lui e tăioasă ca o lamă ascuţită. O voce care te 
străpunge. O voce care îi va tăia copilul în bucățele. De când a 
auzit ţipătul de durere al Georgiei, în minte i-au năvălit tot felul 
de imagini, imagini cu ce i-ar fi putut face. Imagini cu răni și 
dezmembrări pe care nicio mamă nu ar trebui să-și imagineze 
că i s-ar putea întâmpla copilului ei. Când se va termina totul, 
aceste imagini îi vor pricinui coşmaruri. Le va avea chiar dacă o 
poate recupera pe Georgia vie și nevătămată. 

Dar nu pot exista obiecţii în privinţa aceasta. Este esenţial să 
o protejeze pe Georgia. O va recupera. Chiar dacă asta 
înseamnă... 

O viaţă. Viaţa unui om. Bărbatul vrea ca ea să ia o viață în 
schimbul vieții copilului ei. 

Ştie deja lucrul ăsta. Nu e o noutate. Dar are nevoie să și-o 
repete. Trebuie să devină ceva real în mintea ei. Pentru că Încă i 
se pare atât de absurd că cineva ar putea cere așa ceva. 

— Problema e că... nu știu dacă... spune ea. Buza de jos 
începe să-i tremure, în timp ce încearcă să accepte ce i se cere 
să facă. Fizic, vreau să spun. Nu știu dacă sunt capabilă fizic să 
ucid pe cineva. Aș putea să accept acum, și apoi... mai târziu, 
când sunt în situaţia respectivă, cu altcineva, cu cel pe care vrei 
să-l ucid, nu sunt sigură că voi putea. Mă înţelegi? Asta nu 
înseamnă că refuz, da? Dar... dar... chiar dacă accept acum, 
asta nu înseamnă că voi avea puterea să... știi... când vine 
momentul. 

— Erin. Nu uita ce ti-am spus mai devreme. Ai fost aleasă. Te- 
am ales pentru că știu... - știu, da? - că ești pe deplin capabilă. 
Esti mai puternică decât crezi. Poți. 


VP - 26 


Erin clatină din cap nedumerită. Ce știe el? Ce știe el despre 
mine ce nu știu nici măcar eu? De unde i-a venit lui ideea că 
sunt capabilă de crimă? 

Pentru că asta este. Crimă. Nu poate fi prezentată drept 
altceva. Nu o să pot pretinde că nu am vrut s-o fac. Este 
plănuită în avans, chiar acum. Va fi o crimă premeditată, comisă 
cu sânge rece. Și doar pentru că sunt forțată s-o fac, oare voi fi 
mai puţin vinovată? Oare un argument de genul ăsta va fi 
acceptat de un judecător și de juraţi? Wu făceam decât să 
respect ordinele. Mda, vezi să nu. Am mai auzit-o pe asta. Chiar 
vrei să fii asociată cu genul de oameni care au încercat să 
apeleze la scuza asta? 

— Dacă mă prind? spune ea. Dacă o fac și mă prind, o să 
înfund pușcăria. Or să-mi ia copilul. Chiar dacă fac ce spui tu, aș 
putea-o pierde pe Georgia. 

— Nu-ţi face griji. Știu cât de deșteaptă și de ingenioasă ești. 
Nu te vor prinde. O să fim alături de tine până la capăt. O să-ți 
spun eu ce să faci. 

După tabloul pe care îl zugrăvește el, pare simplu. Ca și cum 
ai prepara o mâncare sau ai învăța să șofezi. Te ridici, ieși, 
omori pe cineva, vii acasă. Ce-ai făcut azi, dragă? Ah, știi tu, ca 
de obicei. Am reușit să-mi fac timp și de-o crimă la ora 
prânzului. Nimic deosebit. 

Încă nu e sigură că poate face lucrul ăsta, dar are de ales? Nu 
trebuie măcar să încerce? Nu trebuie, cel puţin, să obţină câteva 
detalii? Să încerce să se familiarizeze cu situaţia? Poate că 
odată ce află mai multe informaţii, poate nu i se va mai părea 
așa de intimidant. Poate că bărbatul deja are ceva pregătit 
pentru victima lui și nu are nevoie decât de cineva care să 
apese pe buton, sau ceva de genul ăsta. Nu ar putea fi așa? 
Oare se pripește și face, poate, din ţânţar armăsar? 

— Spune-mi ce vrei să fac. 

— Așa te vreau. În primul rând, trebuie să te ridici de pe 
podea. Du-te la oglindă. 

Erin se ridică în picioare. Merge împleticindu-se până la 
chiuvetă și se privește în oglinda de deasupra. Ce dezastru. 
Părul ei brunet arată de parcă tocmai ar fi trecut printr-o mică 
explozie, iar o parte din el este plin de vomă. Lacrimile i-au 
trasat dungi negre de rimei pe față, rujul îi este întins pe un 


VP - 27 


obraz, iar o dâră lucitoare de muci îi curge din nas pe bărbie. În 
momentul ăsta, ar fi un clovn malefic foarte reușit. 

— Drăguţ. 

Erin aprobă din cap. 

— Am avut și zile mai bune. După ce fac duș și dorm cum 
trebuie, o să arăt mai bine. Mâine-dimineaţă o să fiu iar în 
regulă. Și atunci putem vorbi mai multe despre ceea ce vrei să 
fac. 

— Hm, nu, Erin. 

Erin se uită în oglindă la broșa pe care o are prinsă de rever. 
Încearcă să-și imagineze faţa unui bărbat în spatele ei. O faţă pe 
potriva acestei voci profund malefice. 

— Poftim? Cum adică nu? 

— Vreau să spun că nu se poate mâine. Nu poate suferi 
amânare. Trebuie să se întâmple acum. 

Erin simte că pulsul i se accelerează din nou. Oare corpul ei 
mai poate suporta mult timp stresul ăsta? 

— Acum? Nu. Nu pot. Nu sunt pregătită. 

— Erin, nu poti să dormi fără copilul tău. Încerci doar să amâni 
inevitabilul. Și cu cât amâni, cu atât ești mai mult timp 
despărțită de Georgia. Fie se întâmplă acum, fie nu se mai 
întâmplă deloc. lar dacă nu se întâmplă deloc, atunci Georgia nu 
se mai întoarce. M-ai înțeles? 

Erin dă din cap în oglindă. Se minţea singură. Ar fi putut să-și 
dea seama că va trebui să se întâmple acum, cât timp o are la 
degetul mic. Pur și simplu nu a vrut să accepte. 

— Trebuie... trebuie să mă spăl. 

— Asta se poate. Poţi să te speli, să-ți aranjezi machiajul. Apoi 
mergem, Erin. Bine? 

— Bine. Dar... dar nu știu nimic. Nu mi-ai dat detalii. Nici 
măcar nu știu pe cine vrei să omor. Cine e? Un om important? 
Un dușman al tău? Cine? 

Urmează o pauză lungă. Durează așa de mult, încât crede că 
s-a întrerupt legătura. Erin se uită întrebătoare la broșă. 

Și atunci începe. Un zgomot surd, amuzat, care crește 
constant în volum și ascuțime, până când devine un hohot de 
râs în urechea ei. 

— Cine? | se taie răsuflarea printre hohote. Vrei să știi pe cine 
vreau să omori? Excelent, Erin. Minunat. 

Și bărbatul continuă să râdă. 


VP - 28 


lar ea nu înţelege de ce. 
Ora 23:23 


— Bun, spune Doyle. Ce-ar fi să începem cu niște nume? Cred 
că ar fi bine, nu? 

Lui Doyle nu-i este clar dacă bărbatul așezat de cealaltă parte 
a biroului său a auzit întrebarea. Pare cu gândul aiurea, privirea 
îi alunecă de colo-colo prin sala agenţilor. Doyle știe că n-o să 
fie simplu. Poliţiștii care îl aduseseră sus își dăduseră ochii peste 
cap, ceea ce-i sugerase că nu avea să fie un caz ușor. 

Atunci așa să fie, se gândește Doyle. Măcar îmi mai omor 
timpul dacă nu rezolv nimic. 

— Ce părere ai? îl îndeamnă el. Ne prezentăm și noi? 

Bărbatul își plimba privirea peste faţa lui Doyle, dar apoi trece 
mai departe. 

— Eu mă numesc Doyle. Callum Doyle. Sunt detectiv. Ştii ce e 
un detectiv? 

— Mda, spune bărbatul, și este primul cuvânt pe care l-a auzit 
Doyle din gura lui. Un fel de poliţist. 

— Mă rog, spune Doyle. Nu doar un fel de poliţist. Chiar sunt 
polițist. Anchetez crime. 

— Crime, mda. Eu am comis o crimă. Of, Doamne, Doamne, 
Domnicule. E nasol. M-omori? 

Doyle are o tresărire de uimire. 

— Poftim? Să te omor? Nu. De ce te-aș... Nu. Nu te-omoară 
nimeni. 

— Ai vreun scaun pe aici? 

— Un scaun? Da, avem scaune. Și tu stai tot pe un scaun. 

Reacţia este neașteptată. Bărbatul sare în picioare, apoi se 
răsucește să se uite la scaunul pe care tocmai l-a eliberat. Se 
prinde cu mâinile de păr de o parte și de alta a capului și 
privește îngrozit. Doyle sare și el în picioare, gata să-l placheze 
pe tip dacă gesturile îi devin extreme. 

— Asta e? strigă bărbatul. Asta e scaunul? 

— Ce scaun? întreabă Doyle. Ce vrei să spui? 

— Scaunul. Scaunul electric. Bzzzz. Mă prăjiţi? Ca pe şuncă? 
Ca pe cârnaţi? 


VP - 29 


— Nu. Uite, e un scaun obișnuit. Ca al meu. Doyle face un 
gest spre amândouă scaunele, apoi îl ridică pe cel al vizitatorului 
său și-i arată partea de dedesubt, simțindu-se ușor ridicol că 
trebuie să facă acest lucru. Nu are fire. Vezi? Nu e electric. Și 
acum, vrei să-mi faci o favoare și să te așezi, te rog? 

Încă o privire scurtă. 

— Nu e electric? 

— Nu. 

— Nu sfârâie? 

— Nici vorbă. 

Ușor, bărbatul se apropie de scaun. Dă să se așeze, apoi se 
răzgândește și se ridică iar. Mai face o inspecţie vizuală ca să fie 
sigur, apoi se apleacă cu grijă. 

Doyle se uită în spatele lui. Vede că a atras un public 
numeros, inclusiv pe LeBlanc, care afișează acum un rânjet 
uriaș. Doyle își dă seama că tocmai a devenit membrul unui duo 
comic. 

Se întoarce din nou spre bărbat. 

— Hai s-o luăm de la capăt, da? Vreau doar să-ți pun câteva 
întrebări. N-o să-ți facă nimeni niciun rău. 

— Nu mă prăjeşte nimeni? 

— Nu. 

— Dar injecția letală? Ori gazul? Ori plutonul de execuție? 
Ori... 

— Nu! Nimic. Doar întrebări. Întrebări simple. Asta e treaba 
mea. Eu aflu lucruri. Ajut oamenii. 

— Ai zis că ești polițist. 

— Da, sunt. 

— Deci ajuţi criminalii? 

— Mă rog... 

— Eu sunt criminal. Pe mine n-o să mă ajuţi. Probabil o să mă 
împuști. Văd tot timpul la televizor. Poliţiștii împușcă criminali. 
Sau îi bagă la răcoare. Asta o să-mi faci. 

lisuse, se gândește Doyle. N-o scoatem la capăt. 

— Din aproape în aproape, da? Nici măcar nu știu încă dacă 
ești criminal. Știu doar ce i-ai spus sergentului de jos. Mai ţii 
minte că ai vorbit cu el? Cu sergentul Wilson? 

— Unu-trei-șapte-unu. 

— Poftim? 


VP - 30 


— Sergentul Marcus Wilson. Nouă-unu-unu. Multe numere 
prime. Are bomboane. Bomboane și numere prime. 

— Hm, mada, zice Doyle, confuz. 

Bărbatul face un gest brusc spre el. 

— Tu n-ai număr. 

— Număr? Nu cred că... 

— Dar tu ai nasu strâmb. 

Doyle dă să ducă mâna la faţă. E adevărat, are nasul un pic 
strâmb, moștenire din vremurile în care boxa. Dar nu multe 
persoane au obrăznicia de a-i spune lucrul ăsta. 

— Bun, deci știi că am nasul strâmb, știi cum mă cheamă și 
cu ce mă ocup. Ce-ar fi să echilibrăm niţel balanţa? Hai să 
începem cu numele tău. 

Bărbatul reîncepe să studieze sala agenţilor la voia 
întâmplării. Picioarele încep să-i tremure și începe să-și atingă 
vârfurile degetelor. 

Doyle încearcă să prevină o altă izbucnire: 

— Nu vrei să-mi spui cum te cheamă? De ce? Suntem 
prieteni, nu? Prietenii își spun unii altora cum se numesc. 

Asta nu ajută cu nimic. Bărbatul nici măcar nu întoarce capul 
spre Doyle. 

— De ce nu-mi spui cum te cheamă? 

Doyle decide să aștepte până îi trece. Stă și-l privește, dar 
bărbatul nu spune nimic. 

— Uite ce e, zice Doyle pe un ton puţin cam tăios, pentru că 
simte că îl cuprinde iritarea. Dacă vrei să te ajut... 

— O să mă bagi la închisoare, izbucnește bărbatul. Dacă îţi 
spun cine sunt sau unde stau, atunci o să afli și o să vezi ce am 
făcut și o să mă bagi la răcoare. 

— Dar nu de-aia ai venit aici? Să ne spui ce-ai făcut? Atunci 
de ce ai mai venit dacă nu vrei sa-mi dai și alte detalii? 

— Mama. 

— Mama ta. Ce e cu mama ta? 

— A zis că ar trebui să spun întotdeauna când am făcut ceva 
rău. M-a pus să promit. Eu îmi ţin mereu promisiunile. 

Doyle se lasă pe speteaza scaunului și-l urmărește cu privirea 
pe bărbatul care cercetează sala agenţilor, ca un porumbel în 
căutare de firimituri. 

Excelent, se gândește. Un tip recunoaște că a comis o crimă, 
dar nu vrea să-mi spună cine este sau unde locuiește. 


VP - 31 


Minunat. 
Ora 23:48 


Nu i-a dat voie să facă duș. 

Asta ar fi însemnat să scoată broșa și echipamentul de 
supraveghere, iar el nu ar permite așa ceva. In schimb, 

Erin a trebuit să se spele în chiuvetă, chinuindu-se să-și 
curețe voma din păr și apoi să se machieze din nou. 

— Foarte bine, Erin. Foarte drăguţ. 

Vocea lui o îngreţoșează. Nu vrea să-i spună cineva cum 
arată. Nu monstrul ăsta. Nu se simte atrăgătoare. | se pare că 
încă arată ca dracu”. 

— Și acum ce urmează? întreabă ea. 

— Acum? Acum ieșim. 

— Unde? Încă nu știu unde vrei să mă duc. Acasă la cineva? 

Încă un chicot. 

— Posibil. 

— Nu înţeleg. De unde să știu unde să mă duc dacă nu-mi 
spui? 

— Vrei să spui că încă nu ţi-ai dat seama? 

De ce să-mi dau seama? De ce ar trebui să-mi dau seama? 
Vrea să omor pe cineva și nu-mi spune pe cine. Ce ar trebui să 
deduc din asta? 

— Nu. Spune-mi tu. 

— E foarte simplu, Erin. Te las pe tine. 

— Ce mă lași pe mine? 

Bărbatul râde. 

— Să alegi, prostuțo. Să alegi victima. 

Rămâne nemișcată, șocată, se uită la propria imagine, cu 
gura căscată. De câte ori are s-o mai surprindă bărbatul ăsta? 

— P... poftim? 

— M-ai auzit, Erin. Poti să decizi tu. Ar trebui să fie mai simplu 
așa. 

Mai simplu? Cum poate fi mai simplu? Dacă îmi spune pe cine 
să ucid, mă duc și-o fac. Dar așa? Să decid eu cine moare de 
mâna mea? 


VP - 32 


— Nu. Te rog. Nu-mi cere să fac așa ceva. Nu pot alege cine 
să moară. Și așa o să fie greu să ucid pe cineva, darămite să 
mai și decid cine. Trebuie să fie alegerea ta. 

— Care-i problema? Așa poți alege pe cineva pe care îl urăști. 
Un om care ai vrut dintotdeauna să dispară din viata ta. Poate 
un șef care ţi-a făcut viața amară. Un iubit care te-a înșelat. Un 
bătăuș de la școală. Trebuie să existe o mulțime de oameni pe 
care nu te-ar deranja să te răzbuni un pic. 

— NU! Nu e ca și când i-ai turna cuiva laxativ în băutură, 
pentru numele lui Dumnezeu. Vorbim despre crimă. Nu vreau să 
moară nimeni. Nu mi-a făcut nimeni atât de mult rău încât să 
vreau să-l văd mort. 

— Atunci va trebui să alegi pe cineva la întâmplare. Sincer, 
Elin, mă doare-n cot. Alege pe cine vrei. Atâta timp cât ucizi pe 
cineva, restul nu contează. 

— De ce? Cu ce te alegi tu dacă privez omenirea de o singură 
persoană? Pentru că la asta se reduce totul. Aș putea înțelege 
dacă ai vrea să-ți omor cel mai mare dușman sau ai vrea să 
transmiţi un mesaj eliminând un politician sau un lider religios, 
dar nici măcar nu e vorba de asta. Și atunci, care e motivul? De 
dragul aventurii? Doar ca să simţi puterea de a controla complet 
un alt om? Doar asta vrei? 

Când vine, răspunsul nu o lămurește deloc: 

— Pierzi timpul, Erin. Trebuie să ne punem în mișcare. Copilul 
tău are nevoie de tine. 

Revine la Georgia. Întotdeauna îi amintește de ea și, în același 
timp, își reînnoiește ameninţarea voalată la adresa ei. Nu că ar 
trebui să i se reamintească. Georgia înseamnă totul pentru ea - 
se află mereu în centrul preocupărilor ei. El știe lucrul ăsta și va 
continua să-l folosească împotriva ei. 

Dar acum Erin are din nou îndoieli. Cum Dumnezeului pot să 
aleg o victimă? Ce-mi dă mie dreptul să fac așa ceva? Pe cine să 
aleg? Unde să găsesc pe cineva la ora asta târzie? 

— Erin. Mișcă-te. Hai să mergem. i 

Vocea o pune în mișcare cu o tresărire. lese din baie. Inapoi în 
living. Nu știe ce o să facă sau cum o să procedeze. Ştie doar că 
nu-l mai poate sfida pe acest bărbat. Va trebui să improvizeze. 
Să-i respecte planurile cât timp poate, în speranţa că se va 
întâmpla ceva, că ceva va merge și cum vrea ea măcar o dată, 
pentru că, Dumnezeu îi e martor, până acum totul a mers 


VP - 33 


anapoda. Apropo de victime - mda, uite una aici, cea mai mare 
victimă dintre toate, iar mie când mama dracului îmi daţi o 
mână de ajutor? Vă rog, să mă ajute și pe mine cineva. 

Erin se îndreaptă spre ușa apartamentului. Dă s-o deschidă. 

— Aăă, Erin. Ai de gând să te folosesti doar de mâini? 

Erin se oprește, perplexă. Cum altfel să deschidă nenorocita 
aia de ușă? 

— Alo! Ca să ucizi, Erin? Ai de gând să-l strângi de gât sau 
crezi că poate ar trebui să iei vreo armă? 

O armă. Nu-i trecuse prin cap. În general, nu-i trece niciodată 
prin cap ideea de a folosi arme. De ce i-ar trece? Acum, viaţa ei 
acest lucru cu instrumentele cauzatoare de durere și moarte? 

Desigur, asta dacă nu cumva copilul îţi este smuls cu violenţă 
de lângă tine și rănit. Rănit așa de tare, încât ţipă după ajutorul 
tău. 

Ah, da, se gândește ea. Lăsaţi-mă într-o cameră cu tipul ăla și 
daţi-mi o armă. De fapt, nu e nevoie de armă. 

Îl fac bucăţi cu mâinile goale. Îi scot ochii și-i smulg urechile 
cu dinţii, îmi înfig călcâiele în... 

— ERIN! Vezi-ţi de plan. Esti pregătită sau nu? 

— Da. Da. O armă. Mmm... Se uită deznădăjduită împrejur. 

— In bucătărie, spune el disperat. Poate ceva ascuțit? 

Se duce unde i se spune. Scoate un cuţit uriaș de bucătărie 
din suportul din lemn de pe blat. 

— Da, ăsta e un cuțit dat dracului. Dar nu e foarte practic, nu 
crezi? Ce o să faci, o să umbli prin oraș, ca mama lui Norman 
Bates?? 

Erin pune cuțitul înapoi în suport. la unul mai mic. Cu mâner 
negru de plastic, lamă de treisprezece centimetri, ascuţită, 
serată. 

— E bine. Nu-ţi face griji, e mai mult decât apt să facă treaba. 
Acum bagă-l în buzunar și hai să plecăm. 

Și de data asta, durează ceva până ca Erin să reacționeze. Se 
uită la cuţit. Ultima oară când l-a ţinut în mână tăia roșii. Îi vine 
greu să se imagineze pe sine înfigându-l în cineva. Și e mai bine 
să-l înfigă sau să taie? Sau să sfârtece? De câtă forţă e nevoie 
pentru un asemenea gest? Trebuie să fii puternic? Sau despică 
cu ușurință carnea, ca atunci când tai o piersică moale? Tii 


2 Personaj din filmul american de groază Psycho, în regia lui Alfred Hitchcock. (N. t.). 
VP - 34 


cuțitul în felul obișnuit, cu tăișul în sus sau invers, gata să-l înfigi 
în jos în victimă, tot ca mama lui Norman Bates? 

— ERIN! 

Erin tresare. 

— Bine, bine. Nu e nici pe departe pregătită. Nu știe cum să 
ucidă, nu are nicio înclinaţie spre crimă. 

Porneşte în grabă spre ușă. Se grăbeşte, pentru că simte că l- 
a împins la limita răbdării pe răpitorul copilului ei, nu pentru că 
ar fi dornică să ducă la îndeplinire ordinul. 

Işi strecoară cuțitul în buzunar. Deschide ușa apartamentului. 

Când îl vede pe hol pe bărbatul care o privește, icnește. 


VP - 35 


Miercuri, 5 ianuarie 


Ora 00:05 


— Ai mâncat de curând? întreabă Doyle. Vrei să mănânci? 
Poate să bei ceva? Un suc? 

— Ai Seven-Up? întreabă bărbatul. 

— Hmm, nu știu exact. Pot să mă duc să mă uit dacă vrei. 

— Îmi place Seven-Up. Mai ales de la magazinul Seven- 
Eleven’. Șapte e număr prim. Unșpe e și el număr prim. 

— Serios? spune Doyle, încercând să-i reţină atenţia 
bărbatului prefăcându-se interesat de un subiect despre care nu 
știe o iotă. 

— Mda. Șapte mai este și un număr norocos. Treișpe e cu 
ghinion, dar e tot prim. Treișpe e format din patru plus nouă, 
amândouă numere cu ghinion în Japonia. In japoneză, cuvântul 
„patru” seamănă cu „moarte”, iar cuvântul „nouă” seamănă cu 
„durere”. Foarte ghinionist, îs-numere foarte nasoale. 

— Și dă-mi voie să ghicesc, spune Doyle cu un entuziasm 
simulat. Patru și nouă sunt amândouă numere prime, este? 

Doyle crede că a nimerit-o când bărbatul chiar își oprește 
privirea asupra lui mai mult de o secundă. In sfârșit, se gândește 
el, am stabilit o legătură. 

Dar bărbatul întoarce capul într-o parte, de parcă i s-ar adresa 
unui tovarăș de alături. Arată cu degetul mare spre Doyle și-i 
spune prietenului imaginar: g 

— Ai auzit? Cică patru și nouă sunt numere prime. Iți vine să 
crezi așa ceva? Hm! 

Doyle se simte imediat ridiculizat. lisuse, cum de-l las pe tipul 
ăsta să mă facă să mă simt ca un rahat? 

— Deci... nu sunt prime? întreabă el. 

— Hm! Nu sunt prime, auzi. Sigur că nu. Sunt pătrate. Niciun 
număr nu poate fi și pătratul unui număr și prim în același timp, 
dar poate fi pătratul unui număr prim. Patru și nouă sunt 
pătratele unor numere prime. 


3 În engleză, seven înseamnă „șapte”, iar eleven, „unsprezece”. (N. t.). 
VP - 36 


Deja, lui Doyle îi vâjâie capul, și începe să aibă senzaţia că se 
îndepărtează mult de la subiect. Plus că îl face să se simtă ca 
repetentul clasei. 

— Uite ce zic eu, propune el. Hai să facem o înţelegere. Tu îmi 
spui cum te cheamă, iar eu mă duc să-ţi aduc un Seven-Up. Ce 
zici? 

Însă el nu zice nimic, iar iritarea lui Doyle crește și mai mult. 

— Trebuie să-ţi zic cumva, explică el. Dacă nu-mi spui numele 
tău adevărat, va trebui să-ţi găsesc o poreclă. Te deranjează? 

Bărbatul nu este interesat. Nu pare să asculte. Pare să fie cu 
mintea în altă parte. 

— Ce zici de Rainman?? 

Sugestia îi aparţine lui Schneider, care lâncezește la biroul lui, 
dincolo de sala agenţilor. Este un bărbat mare, pătrăţos, cu un 
cap la fel de pătrăţos și un păr de un cenușiu oțelit, tuns scurt. 
Schneider pare genul de polițist care mai întâi îi rupe oasele 
unui suspect și apoi îi pune întrebări. Nici lui Doyle nu-i iartă 
nimic, și nu face un secret din asta. Animozitatea a existat încă 
de când Doyle a intrat în Secţia a Opta, iar Doyle și-a pierdut de 
mult speranţa să mai aplaneze conflictul. 

Schneider nu se lasă: 

— Ar trebui să-l duci în Atlantic City. Să-l pui să numere cărțile 
de joc în cazinouri. La cât se pricepe el la numere și cu norocul 
tău de a ieși basma curată, îi usuci p-ăia. 

Nu e nicio noutate pentru Doyle, Schneider nu e genul care să 
rateze o ocazie de a arunca o umbră asupra trecutului său. Dar 
Doyle speră că, deși Schneider nu se satură niciodată, se vor 
sătura alţii și, până la urmă, cineva o să-i spună să-și ţină dracu' 
gura. Intre timp, Doyle nu trebuie decât să se ferească de 
necazuri - lucru care, din nefericire, nu-i reușește prea bine. 

Ştie însă ce a descoperit că dă rezultate mai bune când vine 
vorba de Schneider, și anume să-i ignore înţepăturile. Pe de altă 
parte, suspectul lui Doyle și-a format deja o părere și e mai 
puţin dispus să o ţină secretă. Se apleacă spre Doyle și-i spune 
pe un ton conspirativ: 

— Nu-mi place de el. E rău. Și seamănă cu Spongebob 
Pantaloni Pătrați. 


+ Aluzie la filmul cu același nume, al cărui protagonist este un bărbat autist. (N. t.). 
VP - 37 


Doyle nu-și poate reține un hohot zgomotos și se uită la 
Schneider, care pare să-și dea seama că este ţinta unei glume și 
mormăie ceva furios ca pentru sine. 

Doyle își îndreaptă din nou atenţia spre străinul așezat de 
cealaltă parte a biroului. Incepe să-i placă tipul. 

Dar probabil nu așa trebuie să se poarte cu cineva care e 
posibil să-și fi spintecat propria mamă. 


Ora 00:06 


Nu se aștepta să întâlnească pe cineva pe hol la ora asta din 
noapte. Și cu siguranță, nu se aștepta să găsească pe cineva 
chiar în faţa ușii apartamentului ei. Ca și când se pregătea să 
bată. 

Sau ca și când ar fi ascultat. 

Se întreabă de cât timp stă acolo. Cât a auzit. 

— Cine naiba e ăsta? 

Vocea se aude așa de tare la ureche, încât Erin se întreabă 
dacă o aude și vizitatorul ei. Işi trece mâna prin păr ca să 
ascundă casca. 

— Domnule Wiseman! exclamă ea surprinsă, răspunzând în 
același timp la întrebare. 

Domnul Wiseman are vreo șaizeci de ani. Scund, slab și ușor 
cocârjat. Parcă în semn de scuze pentru absenţa părului din cap, 
sprâncenele lui au înflorit, formând un soi de streașină stufoasă, 
lucioasă și cenușie. Locuiește în apartamentul învecinat, pare-se 
cu fiul lui, Leonard, deși Erin nu l-a văzut și nu l-a auzit niciodată 
pe cel din urmă. Din cât spune domnul Wiseman senior - și nu 
este foarte sigură de acest detaliu, pentru că niciodată nu-i 
ascultă poveștile așa cum trebuie -, acum vreo douăzeci de ani 
fiul lui a fost călcat de o mașină, ceea ce i-a fracturat coloana 
vertebrală. Condamnat să trăiască de atunci într-un scaun cu 
rotile, refuză să iasă din apartament, bazându-se pe tatăl lui în 
toate privințele. 

Când Erin s-a mutat aici cu numai vreo lună în urmă, domnul 
Wiseman a fost primul care i-a bătut la ușă s-o salute. De atunci, 
a stat de vorbă cu el de mai multe ori pe hol. In general lucruri 
obișnuite, dar în ciuda propriilor lui greutăţi în familie, 
întotdeauna a părut ciudat de preocupat de binele ei. 


VP - 38 


— Îmi pare rău, spune el. Nu am vrut să te sperii. Dar... am 
auzit zgomote. 

Are o voce blândă și îngrijorată, ceea ce nu trece neobservat, 
căci la microfon se aude: 

— Super. Un samaritean. Spune-i nemernicului ăstuia de 
evreu să dispară. i 

li vine să-l ia la rost. li vine să-și apropie broșa de față și să 
urle la ea. O oprește doar conștiința faptului că ar părea 
nebună. 

— Zgomote? întreabă ea, pentru că nu are pregătit un 
răspuns mai bun. Işi frământă mintea după o explicaţie câtuși 
de puţin convingătoare. 

Wiseman lungește gâtul să se uite pe lângă ea în apartament. 
Erin încearcă să se poarte firesc în timp ce pășește spre el și 
aproape că închide ușa în urma ei. 

— Da, spune Wiseman. Zgomote. Plânsete. Și țipete. 

— Spune-i băgăciosului ăstuia să nu-și mai bage cârma în 
treburile tale. 

— Poate o fi fost televizorul? E adevărat că l-am dat puţin cam 
tare în seara asta. Imi pare rău dacă... 

— Nu. Nu era televizorul. Era vocea ta, Erin. Tipai și erai 
foarte supărată. Voiam doar să verific dacă e totul în regulă. 

— Sigur, Samuel. E totul în regulă. Nu sunt probleme. 

— Samuel? Te tutuiești cu jidanul ăsta? lisuse. După cum 
spuneam, Erin, trebuie să-i spui jidovului să plimbe ursu’. 

Veninul rasistului o îngrețoșează. Îl urăște chiar mai mult 
decât înainte, dacă este posibil. Bănuiește că trebuie să fie și 
homofob. Probabil că e anti orice. Se îndoiește că a mai existat 
vreodată pe lumea asta o fiinţă mai detestabilă. 

Wiseman continuă să o privească în așteptarea unor 
răspunsuri. 

— Deci... ce era cu ţipetele? 

Se chinuie să găsească un răspuns. Vocea din urechea ei face 
să-i fie și mai greu să se concentreze. 

— Tocmai mi-a venit o idee, Erin. Exact! Tipul ăsta! Poate fi el 
victima ta. 

— Poftim? 

Șocul cauzat de sugestie o forțează să rostească acest 
cuvânt. Wiseman clipește nedumerit la ea și e clar că se 
întreabă cum e posibil să nu-i fi auzit întrebarea. Apoi mijește 


VP - 39 


ochii, care aproape că-i dispar când sprâncenele stufoase i se 
înghesuie una într-alta. 

— Ai păţit ceva, Erin? E cineva... Dă din cap spre ușa din 
spatele ei, apoi coboară glasul: Ai dat de vreun necaz? 

Necaz? Am dat de necaz? In afară de faptul că mi-a fost răpit 
copilul și că sunt pe cale să comit o crimă, ce alte greutăţi aș 
mai putea avea? 

— S-a prins, Erin, că e ceva la mijloc. Scapă de el. Nici măcar 
nu trebuie să ieși din clădire. Ai putea termina aici și acum. 

Erin încearcă să râdă. Încearcă să ia în râs aceste scenarii pe 
care i le lansează din toate direcţiile. Dar tot ce îi scapă printre 
buze este un hămăit lipsit de haz. 

— Nu, spune ea. Nici vorbă. Uite, dacă ţii neapărat să știi, m- 
am certat cu fostul. La telefon. Discuţia s-a... aprins puţin. 

Wiseman o privește, iar privirea lui este încărcată de 
suspiciune. 

— Nu te crede, Erin. Ce mai aștepți? Omoară-l pe evreul ăsta 
nenorocit. 

— S-a aprins? spune Wiseman. Mai degrabă aș spune că s-a 
dezlănțuit iadul. 

Erin ridică ușor din umeri și schițează un zâmbet. 

— Ce pot să spun? N-am ales bărbatul potrivit. 

Wiseman aprobă din cap cu înțelepciune. 

— Se mai întâmplă. Eu am fost norocos. Esther a mea mi-a 
fost alături patruzeci de ani înainte să moară. Pot să te ajut cu 
ceva? 

— Mda. Pregătește-te să te duci în iad după căteaua aia 
moartă de nevastă-ta, Samuel. ` 

Ține-ţi gura, se gândește Erin. Inchide dracului gura, jeg 
dezgustător ce ești. 

— Nu. Mulţumesc, dar am nevoie de puţină liniște, înţelegi? 

Wiseman aprobă din cap, dar Erin își dă seama că nu este pe 
deplin convins. Nu s-a clintit din loc, așteaptă următoarea ei 
mutare. lar Erin nu-și dă seama care ar trebui să fie aceea. 

— leşi pe undeva? întreabă el. 

— Dacă ies? spune ea, dar cum ar putea nega? lese din 
apartament cu haina pe ea, pentru numele lui Dumnezeu. Aă, 
da. Un pic. 

— E prea băgăcios, Erin. Fă-i felul imediat. 


VP - 40 


— La ora asta? spuse Wiseman. Încearcă să se uite din nou 
peste umărul ei. Ești sigură... 

Erin duce mâna la spate și pune mâna pe clanţă. Trage ușa 
bine și o închide în urma ei. Wiseman se uită iar la ea, parcă 
zicând din priviri: Zi-mi adevărul, Erin. Dacă ai necazuri, pot să 
te ajut. 

Dar nu mă poți ajuta, Samuel. Nimeni nu mă poate ajuta. Nu 
pot să evit ce mă pregătesc să fac. 

Erin își bagă mâinile în buzunare. Tresare ușor când degetele 
mâinii drepte ating cuțitul. 

— Da, spune ea. Mă întâlnesc cu niște prieteni. Tocmai au 
sosit în oraș. 

— Erin, tu știi cât e ceasul? E trecut de miezul nopții. 

Erin ridică iarăși din umeri. Parcă ar spune: Ce mare lucru? De 
ce n-ar trebui să iasă o femeie după miezul nopții? 

— Trebuia să mă întâlnesc cu ei mai devreme. Să luăm cina. 
Dar apoi... mă rog, atunci a început povestea cu fostul. Așa că... 
așa că mă duc după ei la un club. 

— Un club, repetă el, dar pe un ton mult mai neutru. O 
privește din cap până în picioare, și Erin știe că se gândește că 
nu e îmbrăcată tocmai adecvat pentru o petrecere. 

— N-am avut mult timp să mă pregătesc, explică ea. lar dacă 
nu plec acum, nu-i mai văd mult timp de aici înainte. Așa că 
scuză-mă... 

Dă să treacă pe lângă Wiseman, în drum spre scări. 

— Erin, spune Wiseman. Nu uiţi nimic? 

Erin se oprește. De ce mă tot întreabă lumea dacă nu uit 
nimic? Ce naiba ar mai putea fi de data asta? 

Se întoarce spre Wiseman. Îi aruncă o privire întrebătoare. 

— Copilul? spune el. Acum glasul i-a devenit serios. 

— Eeeh. Ti-am spus Erin. Jidanul nu se lasă cu una, cu două. 
Urmează-mi sfatul spre binele tău. Spre binele Georgiei. De ce 
să-ți complici existența și mai mult de atât? 

Erin încearcă să nu-l asculte, dar constată că degetele i se 
strâng în jurul plăselelor cuțitului. 

— Poftim? face ea. Ah! Râde. Nu, e în regulă. E cu o bonă. 

Wiseman se apropie cu un pas. Erin strânge mai tare cuțitul. 
Oare ar fi chiar așa de greu? N-aș putea să scot cuțitul ăsta și 
să-l înfig în el? Toate întrebările astea, toată suspiciunea lui. Le- 


VP - 41 


aș putea pune capăt cu o mișcare rapidă. Aș putea-o recupera 
pe Georgia. 

Wiseman arată spre ușă. 

— O bonă? În apartamentul tău? 

Erin încearcă să se gândească. De fiecare dată când ea dă un 
răspuns, Wiseman mai găsește și altceva de întrebat. Minciunile 
se înmulțesc. O să mă prindă. O să spun ceva ce nu se 
potrivește cu ce am zis înainte și atunci o să-și dea seama. Te 
rog, nu face asta, Samuel. Te rog, nu mă obliga să te omor. 

— Dă-i, dă-i, dă-i! 

Parcă ar ști la ce mă gândesc. Nu numai că vede și aude ce 
văd și aud eu, dar îmi și citește gândurile. Știe că mă afund. 

— Aă, nu, spune ea. O altă prietenă. Are grijă de Georgia la ea 
acasă. 

— Stă cu ea? Peste noapte? 

Erin își dă seama că nu-i vine să creadă. Și de ce nu s-ar 
mira? Georgia are șase luni. Cine naiba își lasă copilul de șase 
luni să doarmă peste noapte la altcineva? Ce poveste cretină 
inventezi tu aici, Erin? 

— Știu, spune ea. Pare o nebunie, nu? Dar Lois mi-e prietenă 
foarte apropiată și are și ea copii mici. Georgia n-o să păţească 
nimic. In mod normal nu aș face așa ceva, dar după cum am 
spus, e singura mea șansă să-mi văd prietenii. li vine încă o idee 
- un mod de a mai lega ițele acestei povești. Sigur, fostul meu 
nu e de aceeași părere. De-aia ne-am certat. După părerea lui, 
ar trebui să-mi petrec douăzeci și patru de ore pe zi, șapte zile 
pe săptămână cu Georgia, deși el a ieșit definitiv din viaţa ei, 
nesimţitul. 

E mulțumită. Este în mod special mândră de felul în care a 
introdus un substrat care avertizează: Numai un mare ticălos m- 
ar acuza că sunt o mamă rea. 

Dar pe Wiseman pare să-l preocupe altceva. Se apropie și mai 
mult de Erin. Este periculos de aproape. La o lungime de mai 
puţin de un braţ. La o împunsătură de pumnal. 

— Cine este Lois? N-ai pomenit niciodată nimic de ea. De fapt, 
parcă ai spus că nici nu ai prieteni adevăraţi în New York. 

Te rog, Samuel. Nu face asta. Nu îmi forța mâna. Nu-mi oferi 
un pretext. 


VP - 42 


Simte cum mușchii brațului i se încordează. E gata să scoată 
cuțitul. Gata să meargă până la capăt. O împunsătură scurtă. De 
atât ar fi nevoie ca s-o recupereze pe Georgia. 

— Haide! 

— Ăăă... așa am spus? Ah, da. Mă refeream la Manhattan. 
Lois locuiește în Staten Island. Asta am vrut să spun. 

Atunci, totul pare să încremenească. Wiseman și Erin se 
privesc unul pe altul, fără să se miște, abia respirând. 

Știe, se gândește Erin. Simte că e ceva putred aici. O să ia 
măsuri. Are de gând să se întoarcă în apartamentul lui și să 
sune la poliţie. Nu-l pot lăsa să facă așa ceva. Nu-l pot lăsa să 
pună în pericol viața Georgiei. 

Bratul ei drept începe să se miște, parcă din proprie voinţă. 
Erin nu se poate opune. Bratul i se îndoaie din cot. Mâna îi iese 
din buzunar, strângând cuțitul. Cuţitul cu lama de treisprezece 
centimetri și cu tăișul serat. Cuţitul care face diferenţa dintre a o 
avea pe Georgia și a nu o avea. Vine, vine... 

— Acum, Erin! Acum! 

Și apoi se oprește. Se oprește, pentru că Wiseman a prins-o 
de braț. Nu în încercarea de a se apăra - nu are idee ce pericol 
iminent îl pândește -, ci cu bunăvoință și căldură. Este o 
atingere prietenească. 

— Ştii, spune el, că poţi conta oricând pe mine, nu? Dacă vrei 
vreodată să am grijă de Georgia câteva ore. Mă descurc destul 
de bine cu copiii. 

— Ha! Sunt convinsă, pervers bătrân. 

Erin coboară privirea în podea. Nu-l mai poate privi pe 
Wiseman în ochi. Of, Dumnezeule mare, se gândește ea. Ce fac? 
Chiar aveam de gând să-i iau viața acestui om nevinovat și 
altruist? A 

Erin vrea să răspundă. Vrea să-i spună totul lui Wiseman. li 
vine să plângă și să-i spună de ce necaz a dat și să-l implore s-o 
ajute. 

Și singura cale de a se abţine să facă acest lucru e să plece 
naibii de aici. 

— Trebuie să plec, mormăie ea, cu ochii încă în podea. 

Se întoarce și se retrage. Fuge spre scări și coboară cât de 
repede poate, fără să se uite o clipă în urmă. Nu vrea să vadă 
expresia de pe chipul lui Wiseman. Nu are atâta curaj încât să 


VP - 43 


privească în ochii vecinului mărinimos care era gata să devină 
mielul ei de sacrificiu. 
Dacă aș fi în stare să-i fac asta lui Samuel, se gândește ea, 
dacă m-aș putea gândi să fac rău unui suflet blând ca el... 
„„atunci ce aș fi în stare să-i fac unui necunoscut? 


Ora 00:12 


Ei privesc de la distanţă. 

Doyle e la biroul lui LeBlanc. Aplecat, vorbește cu LeBlanc pe 
un ton scăzut. Au amândoi privirile aţintite asupra bărbatului 
care a mărturisit o crimă și nimic mai mult. Suspectul anonim 
stă lângă dozatorul de apă, se uită pieziș în paharul din carton și 
mormăie. 

— Și tu ce crezi? întreabă LeBlanc. 

Doyle forează adânc prin cunoștințele și experienţa lui într-ale 
comportamentului uman și conchide: 

— Cred că este un pic... special. 

LeBlanc încuviințează din cap. 

— Special în sensul bun sau în sensul rău? Crezi că poate fi un 
criminal? 

— Cine știe? spune Doyle, în timp ce-l studiază pe bărbat cum 
își scufundă degetul arătător în paharul cu apă și apoi îl rotește. 
In felul ăsta, nu. Dar nu am forţat nota. Ori de câte ori se 
apropie de limită, simt că trebuie să bat în retragere. Nu știu de 
ce e în stare dacă apăs într-adevăr butonul de ţicneală și nu 
sunt convins că vreau să aflu. 

— L-ai identificat deja? 

— Nt. Tipul nu zice nimic, doar că i-a făcut felul maică-sii. Nu 
am nici victimă, nici loc al crimei, nici martori. Nici măcar nu-mi 
spune cum sau de ce s-a întâmplat. Ce naiba ar trebui să fac în 
cazul ăsta? 

— Ai putea să încerci metoda telepatică vulcaniană. 

Doyle întoarce privirea spre LeBlanc. 

— Poftim? 

— Ştii tu. Ca Spock. Îi pui degetele pe tărtăcuță și-i asculţi 
gândurile. 


5 Personaj din prima serie a serialului SF Star Trek. (N. t.). 
VP - 44 


— Mersi, Tommy. Îmi ești de mare ajutor. Acum înţeleg cum ai 
ajuns detectiv. În afară de asta, nu sunt sigur că vreau să fac o 
plimbare prin creierul tipului ăstuia. Se poate să nu mai găsesc 
ieșirea. 

LeBlanc se uită la ceas. 

— Se apropie finalul turei. Ce planuri ai? 

Lângă dozatorul de apă, bărbatul stă acum în genunchi și 
încearcă să se uite prin duza aparatului. Doyle nu-și poate reține 
un zâmbet. Simte că îi despart un milion de kilometri, dar, cu 
timpul, ar putea construi un pod peste această prăpastie. Ar 
putea stabili o legătură. A mai fost odată un tip: nu avea 
aceleași probleme psihice, dar era și el o provocare, în felul lui 
neobișnuit. Un tip pe nume Gonzo... 

Doyle datină din cap. 

— Va trebui să arunc pisica moartă în curtea altcuiva. A cuiva 
care știe cum să discute cu asemenea oameni. 

— Cine? Serviciul de psihiatrie? Nu-i scoţi pe ăia din casă la 
ora asta. 

— Știu, spune Doyle. 

Are sentimentul unui eșec când pleacă de lângă biroul lui 
LeBlanc și pornește spre dozator, unde criminalul declarat 
meșterește la robinet. Lui Doyle i se pare așa de inofensiv, ca un 
copil. E greu să ţi-l închipui făcând moarte de om dintr-o pornire 
criminală. Dar Doyle știe prea bine că aparențele pot fi 
înșelătoare. 

— Salut! spune el. Cum merge treaba? 

Bărbatul se ridică de pe podea și întinde paharul de carton. 

— Bei chestia asta? Are un gust ciudat. 

— Haide, spune Doyle. 

Dă din cap spre hol, apoi pornește în direcția aceea. Bărbatul 
lasă paharul și îl urmează. 

— Unde mergem? 

— Jos. Te las acolo până găsim pe cineva care să stea de 
vorbă cu tine. 

— De ce nu pot să vorbesc cu tine? 

— Am vorbit. Nu vrei să-mi spui nimic. Încă nu știu nici măcar 
cum te cheamă. 

Încep să coboare scările, unul lângă altul. Doyle observă 
expresia de îngrijorare de pe faţa bărbatului. Vede că începe să 


VP - 45 


aibă spasme musculare și să-și lovească degetele unele de 
altele. Lui Doyle îi pare rău pentru el, dar are de ales? 

Ajung la baza scărilor. Bărbatul se oprește șovăielnic la ultima 
treaptă. 

— Haide, spune Doyle. Nu mai avem mult. 

— Albert, spune bărbatul. 

— Poftim? 

— Albert. Poţi să-mi spui Albert. 

Doyle se luminează la față. Gata? A dat lovitura? 

— Te cheamă Albert? 

— Nu. 

Rahat. 

— Și... de ce ai ales numele ăsta? 

— Einstein. Îmi place Albert Einstein. Se pricepea la numere. 

Doyle oftează. Nu este lovitura la care spera. E un nume, ce-i 
drept, dar nu e numele tipului. Nu-i de ajuns. 

— Hai să mergem, Albert. 

Îl conduce la recepţie. Întrucât a început tura de noapte a 
polițiștilor, Marcus Wilson a plecat acasă și a fost înlocuit de un 
sergent masiv, rotofei la față, pe nume Costello. In multe 
privinţe, seamănă cu tizul lui, actorul de comedie Lou Costello, 
dar, din nefericire, asemănarea aceasta nu vizează și simţul 
umorului. Acest Costello este la fel de amuzant ca o criză de 
hemoroizi. 

— Cu ce te lauzi, Doyle? 

— Tipul zice c-a omorât-o pe maică-sa. 

Costello îl măsoară pe Albert din cap până în picioare, apoi își 
îndreaptă din nou atenţia către Doyle. 

— Și așa e? 

— Nu știu. Nu mai scot nimic altceva de la el. 

Costello îl scrutează cu privirea pe Doyle într-un fel care 
sugerează că nu-i tocmai impresionat de abilităţile lui de 
interogator. 

— Și vrei să-l pui la păstrare sau nu? 

Doyle clatină din cap. 

— Nu încă. Am nevoie de ajutor. De cineva care poate să 
stabilească o legătură cu el. O să fac un raport și o să cer să 
vină un expert mâine la prima oră. Între timp, va trebui să-l 
punem la gheaţă. Vrei să te ocupi tu de asta, sergent? 


VP - 46 


Costello rânjește. De parcă ar crede că se cere foarte mult de 
la el. 

Bărbatul autointitulat Albert se apleacă spre Doyle și 
șoptește. 

— Ela stricat bomboanele. 

— Poftim? întreabă Doyle. 

— Bomboanele. A mâncat câteva. Una albastră, una roșie și 
una galbenă. S-a zis cu numerele prime. 

— Poftim? intervine Costello. 

— Nimic, sergent, spune Doyle. 

Costello privește dispreţuitor. Se scurg câteva secunde până 
binevoiește a întoarce capul și a striga peste umăr: 

— Presley. Treci încoa! 

Albert i se adresează iarăși lui Doyle: 

— Elvis Presley. Jailhouse Rock. 

Doyle schițează un zâmbet, dar Costello îl mai săgetează 
odată cu privirea. Doyle îi întoarce o privire inocentă, dar se 
simte cam ca un școlar ștrengar. 

Un poliţist apare din biroul din spate, cu o firimitură pe bărbie. 

— Mai avem un musafir în noaptea asta, spune Costello. Du-l 
în apartamentul prezidențial. Și nu uita să-i prinzi cearșaful sub 
saltea și să-i pui o bomboană de ciocolată pe pernă. 

Presley îi face semn lui Albert. 

— Bun. Hai, prietene. 

Albert rămâne pe loc. 

— Of, Doamne, spune el. 

— Ce aștepți? Hai s-o luăm din loc, spune Presley. 

— Of, Doamne, spune Albert din nou. 

Doyle se uită la bărbatul de lângă el. Vede cum îl cuprinde din 
nou agitația. N-o să iasă bine. 

In mod evident, Presley nu e genul răbdător. Renunţă 
numaidecât la invitaţia călduroasă și se apropie de Albert. Albert 
se ghemuiește, încercând să devină o ţintă cât de mică posibil. 

— Nouă-unu-unu. One for the money. I'm all shook up. Whole 
Lotta Shakin’ Goin'On.' E nasol, e nasol. 


ê Versuri din melodii celebre ale lui Elvis. (N. t.). 
7 Whole Lotta Shakin’ Goin'On, titlul unei alte melodii celebre interpretate, printre 
alţii, și de către Jerry Lee Lewis. 

VP - 47 


Înainte ca Presley să transforme această situaţie într-o 
confruntare, ceea ce nu trebuia să se întâmple, Doyle întinde 
palma, oprind înaintarea polițistului. 

— Lasă. Il duc eu. Bine? 

Presley îi cere din priviri un sfat sergentului, care, la rândul 
lui, ridică indiferent din umeri. Presley se dă la o parte și face un 
gest amplu cu braţele, vrând parcă să spună: „Chiar te rog”. 

— Haide, Albert, spune Doyle. E în regulă. N-ai de ce să-ţi faci 
griji aici. Vin cu tine, bine? 

Albert își lovește iar degetele unele de altele. Privirea îi 
țâșnește prin încăpere, de parcă ar fi un animal speriat căutând 
disperat o cale de scăpare. 

— E în regulă, spune Doyle. Haide. Vino cu mine. 

II prinde pe Albert de cot. Il conduce ușor spre o scară ce duce 
în măruntaiele clădirii. 

Albert merge șovăielnic, târșâind picioarele, iar Doyle simte 
că pe Presley începe să-l irite mersul lui ca de melc. Dar nu va 
permite ca Albert să fie intimidat și să-și piardă astfel din nou 
echilibrul fragil. 

Incep să coboare treptele de piatră. Neliniștea lui Albert este 
palpabilă. 

— Green Mile, spune el. Dead Man Walking.9 

— Nu, spune Doyle. Nici vorbă de așa ceva. Îți găsim doar un 
loc peste noapte. Un loc în care să fii în siguranţă. Mâine te 
scoatem iar și aducem pe cineva să stea de vorbă cu tine. 

Ajung la baza scărilor. Un coridor se întinde înaintea lor, 
vopsit într-o nuanţă posomorâtă de gri. Lumina este 
fluorescentă, iar unul dintre neoanele din tavan tot filează. De o 
parte și de alta a coridorului se găsesc fioroasele bare ale 
celulelor. Deși Doyle a avut o noapte liniștită, aici este un 
veritabil club monden. Cineva cântă Danny Boy, un altul îi spune 
să-și ţină dracu’ pliscu'; un altul râgâie, un beţiv îi explică oricui 
are urechi să audă că odată a întâlnit-o pe regina Angliei în 
Times Square. 

Și miroase aici. A vomă, alcool, urină. Și, dincolo de toate 
acestea, miroase a degradare, a suferință umană și a umezeală. 


8 Film american din 1999, regizat de Frank Darabant, cu Tom Hanks în rolul principal. 
Green Mile a fost tradus în română drept Culoarul morții. (N. t.). 

? Film american din 1995, regizat de Tim Robbins, cu Susan Sarandon și Sean Penn în 
rolurile principale, tradus în română tot prin Culoarul morții. (N. t). 


VP - 48 


Nu este un loc agreabil. Este vechi și a văzut prea multe. Nici 
detergentul și nici măcar un alt strat de vopsea gri-cuirasat nu 
pot însenina atmosfera de aici. 

Albert nu vrea să meargă mai departe, iar Doyle nu-l poate 
condamna. Însă Presley nu pare să încerce asemenea 
sentimente de compasiune. 

— Hai, prietene, că n-am toată noaptea la dispoziţie. 

Albert tremură vizibil. Se uită în josul coridorului, deschide și 
închide gura, clatină din cap și, de frică, are ochii cât cepele. 

Doyle încearcă să-și spună că așa e cel mai bine. Este un 
suspect, ce naiba. Zice că și-a omorât propria mamă. Ar trebui 
să-ţi fie milă de unul ca ăsta? Ar trebui să-l tratezi ca pe un caz 
special, doar pentru că lui îi funcţionează puţin diferit creierul? 
Mulţi criminali au câte un contact prost. De ce ar fi tipul ăsta un 
caz caritabil? Bagă-l la zdup, Doyle. Bagă-l la zdup, fă raportul și 
lasă-i pe cei din tura de dimineaţă să-și bată capul cu el. 

Presley pare să gândească la fel. Numai că el este mai dornic 
să-și pună gândurile în practică. Îl apucă pe Albert de braţ. 

Și acela este punctul de aprindere. 

Asta îl face pe Albert să se răsucească asemenea unui derviș, 
țipând și plesnindu-l pe Presley. Atacul lui turbat îl face pe 
poliţist să se dea înapoi. Il face să cadă la podea, după care 
Albert aterizează peste el, țipând și lovind încă. 

Doyle se repede la Albert. Îl cuprinde cu braţele din spate și-l 
smulge de pe Presley. Doyle se dezechilibrează și cade și el la 
podea, trăgându-l și pe Albert după el. Câţiva metri mai încolo, 
Presley se ridică, cu o privire ucigătoare. A 

— Nenorocitu’ dracu’, spune el. Se apropie de Albert. li trage 
un șut zdravăn în stomac și-și duce mâna la centură. Spray cu 
piper. 

— Nu! strigă Doyle. Îi dă drumul lui Albert și sare în picioare, 
apoi se năpustește spre Presley, obligând-l să se dea înapoi, 
până când se lovește de perete. 

— Ce dracu’ faci, Doyle? E nebun. Uită-te și tu la zănaticu' 
asta. 

Doyle urmărește privirea lui Presley. Dar el nu vede ce vede 
Presley. El nu vede un nebun dezlănţuit, plin de ură și violență, 
dornic să distrugă. 


VP - 49 


El vede un om care s-a făcut mic de frică, un om speriat, 
ghemuit, care se ţine strâns cu mâinile de cap, care suspină, 
tremură, se leagănă și mormăie în surdină. 

Doyle se duce la el. Ingenunchează. Pune ușor mâna pe 
umărul lui Albert. 

— Liniștește-te, spune el. Nu s-a întâmplat nimic. Nu te 
băgăm în celulă, bine? 

Continuă să vorbească. Spune cuvinte liniștitoare, 
mângâietoare, care speră că-și vor croi drum spre acest om care 
face toi posibilul să se izoleze de lume. Un om care, în 
momentele lui cele mai bune, se chinuie să se împace cu lumea 
aceasta deconcertantă. 

Și acum ce e de făcut? se gândește Doyle. 

Acum ce mă fac cu el? 


Ora 00:40 


Erin nu se simte în siguranţă. 

A venit aici din Brookville, Pennsylvania, unde a lucrat ca 
director de salarizare la o fabrică de cherestea. Acolo l-a 
cunoscut pe Clark Vogel, care lucra la departamentul de export 
al firmei. S-a îndrăgostit pe loc de el. A încercat s-o facă pe 
inabordabila, pentru că așa fusese educată, dar dorinţa o 
învinsese. A cedat tentaţiei, iar în șase luni erau căsătoriți. 

Copilul nu a venit așa de repede. 

Au încercat doi ani și jumătate. Și-au spus că încercarea în 
sine era plăcută, iar la început așa a și fost. La început, credeau 
că este normal să aștepte răbdători miracolul concepţiei. Dar 
perioada s-a prelungit, însă nu și credinţa lor. Plăcerea a început 
să fie înlăturată de temeri, de îndoieli și de stres. Pentru Erin, cel 
puţin, a devenit o corvoadă să facă dragoste. A devenit mijlocul 
pentru atingerea unui scop - o procedură esenţială, dar aproape 
plictisitoare, pe care trebuia s-o îndure de dragul a ceea ce-și 
dorea cu adevărat. Desigur, Clark simțea acest lucru. Oricât s-ar 
fi străduit ea să producă toate sunetele și gesturile adecvate, lui 
Erin îi era clar că el îi simţea detașarea și disconfortul. Încet dar 
sigur, a simţit cum el își pierdea interesul, de parcă un buton ar 
fi redus treptat intensitatea, până când nu a mai rămas decât un 
amurg rece de iarnă. 


VP - 50 


Erin nu putea accepta așa ceva. Dorinţa ei de a avea un copil 
a devenit o nevoie și apoi o misiune. Trebuia să recurgă la 
fiecare truc din manual - dintre care unele i s-ar fi părut de 
neconceput cu ceva timp în urmă - ca să-l păstreze în 
permanenţă dornic și la dispoziţia ei. Acum știe cât de egoistă a 
fost, dar la vremea aceea nu te puteai înţelege cu ea. Copilul 
era totul, iar faptul că acesta părea tot mai departe făcea din el 
un Scop și mai dezirabil. 

Atitudinea ei era aproape contraproductivă. Clark nu a rămas 
imun la suferința de a fi căpătat un statut secundar. Când nu 
făceau sex, se certau cu furie sau nu vorbeau deloc. Dăduse în 
patima băuturii și, sincer, Erin se bucura, pentru că așa era mai 
simplu să profite de el în pat. Dar fisurile din căsnicia lor se 
adânceau, iar temelia se prăbușea. Ştia că la orizont se profila 
finalul scurtei vieţi a mariajului lor, iar tristețea acestei 
constatări era nemărginită. 

Și atunci a sosit copilul. 

Georgia. 

Și-a calculat la perfecţie momentul apariţiei sale în pântecele 
mamei. Nicicând nu s-a scris o scenă de suspans mai reușită. Cu 
mâinile ei micuţe, abia formate, a prins strâns relaţia aceea și a 
tras-o din prăpastie. 

Erin s-a transformat. Frica și irascibilitatea ei au dispărut. l-a 
cerut iertare lui Clark. l-a explicat că, în purtarea ei iraţională, își 
pierduse controlul. L-a implorat să o ia de la capăt și a încercat 
din răsputeri să redevină soţia iubitoare de odinioară. Totul a 
revenit la normal. 

Pentru o vreme. 

Când a sosit pe lume Georgia, Erin a găsit un nou punct focal 
al iubirii ei. Era cea mai bună mamă. Clark, pe de altă parte, a 
fost din nou dat uitării. A devenit o prezenţă inconsistentă pe 
fundal. Când își amintește din nou de vremurile acelea, Erin își 
dă seama cât de urât s-a purtat cu el. lar când căsnicia a 
sucombat în cele din urmă în faţa putregaiului care se infiltrase 
perfid în structura ei și s-a prăbușit împrejurul lor, Erin nu s-a 
mirat. Nici măcar nu s-a întristat prea mult. Avea copilul, și asta 
era de ajuns. 

Mutarea la New York trebuia să fie un nou început. Nu știa 
prea multe despre oraș, decât că era foarte diferit de stilul ei de 


VP -51 


viață actual, și exact asta îi trebuia. Ceva diferit. Ceva nou. O 
cale de scăpare. 

Dar acum îi este frică, și nu numai pentru ce s-a întâmplat cu 
Georgia. A auzit de nenumărate ori că New York-ul este acum 
unul dintre cele mai sigure orașe din ţară. Că până și această 
zonă din East Village - mai demult unul dintre cartierele cele 
mai violente și mai pline de droguri din oraș - a fost supusă. 

Dar... 

Asta adaugă toţi. Un „dar” cât casa de mare. 

Dar ai grijă ce faci, unde te duci și la ce oră, se spune. Nu lăsa 
senzaţia că ești o ţintă ușoară, te sfătuiesc. Priveşte cu atenţie 
de jur-împrejur, te avertizează lumea. 

O fată nu se simte prea în siguranţă astfel. 

Erin trece pe lângă un grup de trei bărbaţi hispanici care ies 
dintr-un bar de pe Avenue C - pe care ei, probabil, îl numesc 
Losaida Avenue, numele fiind o adaptare latino de la „Lower 
East Side”. Bărbaţii rânjesc la ea, îi fac semne și aluzii 
indecente. Dar ea își menţine privirea fixată asupra clădirilor 
înalte care se prefigurează înainte, cu bărbia ridicată, cu o 
atitudine semeaţă, curajoasă, de om care cunoaște viața de 
cartier. 

Când vocile cherchelite se pierd în depărtare, scoate un oftat 
de ușurare. Și apoi râde. 

Râde, pentru că tocmai și-a dat seama de unde pândește 
pericolul pe aceste străzi. De aici, dinăuntrul ei. Ea e cea 
înarmată. Ea e cea care caută o victimă. Ea e cea care promite 
moartea oricui îi apare în faţă. Și numai când devine conștientă 
de acest lucru, simte că e momentul să părăsească acest 
bulevard lat, întins, cu luminile, mașinile și oamenii care îl 
populează. Este timpul să devină invizibilă, o umbră printre 
umbre. 

Face la stânga pe lângă următorul bloc, o ia pe o stradă 
laterală, la doar câteva blocuri distanţă de proiectele 
Stuyvesant. Aici nu sunt baruri. Nici cluburi de noapte. Cei mai 
mulţi oameni nu au niciun motiv să se aventureze până aici. 
Este mult mai întuneric, iar acea absenţă a luminii face locul să 
pară mai rece. Gerurile aspre nu s-au abătut încă asupra 
orașului, dar, când privește spre tunelul de întuneric de 
dinaintea ei, se cutremură. 


VP - 52 


Dar merge mai departe. Inspiră adânc aerul rece și pornește 
la drum. 

Poate, se gândește ea, cineva o să încerce să mă atace. O să 
se năpustească asupra mea din pragul unei uși sau din spatele 
unui tomberon. O să sară la mine, o să încerce să mă atingă și 
așa îmi va oferi o scuză. O să-mi dea un motiv să-l ucid - ceva 
de care să mă pot folosi ca să-mi spun mie însămi că a fosto 
acţiune justificată. M-a atacat, l-am ucis în legitimă apărare și cu 
asta, basta. Dacă s-ar întâmpla așa, aș putea să mă suport pe 
mine însămi. Nu m-aș simţi vinovată de fiecare dată când mă 
voi uita în ochii copilului meu. 

— Bună alegere, Erin, îi spune vocea. E întuneric aici. Pustiu. 
Nu o să vadă nimeni ce faci. Ai stofă de mare ucigaș. 

Nu vrea să audă asta. Nu vrea să i se spună în ce vânător 
lipsit de sentimente se transformă. Fac lucrul ăsta pentru că 
trebuie, se gândește, nu pentru că vreau. E o diferenţă. O 
diferență uriașă. 

Și atunci devine conștientă de o prezenţă. Vizavi. Un zăngănit 
metalic, urmat de glasul unui bărbat care cântă în falset. Se 
oprește și se căznește să vadă în întuneric. 

Din umbra unui copac, apare. E un vagabond. Pare masiv și 
solid, cu nenumăratele straturi de haine pe care le poartă. 
Impinge înainte un cărucior de cumpărături încărcat cu tot felul 
de prostii. 

Erin se uită în susul și-n josul străzii după martori. Nu e nimeni 
care să vadă. Coboară de pe bordură. Pornește spre el. Bărbatul 
continuă să meargă târșâit, cu un picior mai țeapăn decât 
celălalt. In timp ce se apropie, Erin își dă seama că bărbatul 
cântă Camptown Races: 

„Pun rămășag pe un căluț cu coada retezată, cineva să 
parieze pe sur!%. 

Bărbatul o remarcă doar când urcă pe trotuar. Nu mai merge 
și nu mai cântă. Se uită doar cu ochii larg deschiși la această 
siluetă care se apropie de el din beznă. 

Când ajunge la câţiva metri de bărbat, reușește să-l vadă mai 
bine. Este de culoare și are vreo șaizeci de ani. Are tenul ridat și 
granulat, ca pielea veche. Are un smoc de păr alb pe bărbie și 


10 Cântec din secolul al XIX-lea Intitulat Camptown Races, în realitate, în cântec nu 
este grey, „sur”, ci bay, „murg”. (N. t.). 


VP-53 


poartă șapcă. Haina lui voluminoasă este legată cu un cablu TV, 
iar capetele tocite lasă la vedere interiorul metalic. 

— Așa da, spune vocea. Așa-mi placi. Perfect, Erin. E de-a 
dreptul perfect. 

Erin stă în continuare și se uită la bărbat, care îi întoarce, la 
rândul lui, privirea. 

— Ce-ar putea fi mai bine de atât? Nimeni nu îi va simti lipsa. 
Pe lângă asta, mai scapi străzile de un vagabond. Exceptional, 
Erin. Îți admir judecata. 

Erin nu rostește niciun cuvânt. Îi vine să spună nu, nu el, și 
apoi să treacă mai departe. Dar nu poate. Nu poate, pentru că o 
parte din ea spune da. Dacă trebuie să ucid pe cineva, dacă nu 
am de ales în privinţa asta, atunci nu ar trebui să aleg un om 
care nu are pe nimeni? Pe cineva care nu contribuie cu nimic la 
societate? Pe cineva care este, de fapt, o pacoste și un parazit 
pentru acest oraș? Aș putea merge mai departe. Aș putea 
merge toată noaptea, fără să găsesc un candidat mai nimerit. 
Nu-i la mintea cocoșului? 

Bărbatul deschide gura. 

— Pun rămășag pe un căluț cu coada retezată, îi cântă el, dar 
cu un glas mai scăzut acum. Cineva să parieze pe sur. 

— Camptown Races, spune ea. 

Bărbatul mijește ochii. 

— Unii îi zic Camptown Ladies. 

— Da? 

Bărbatul încuviinţează. 

— După versul: „Doamnele din Camptown cântă acest 
cântec”. 

— Doo-dah. Doo-dah! 

Bărbatul dă din nou din cap. 

— Ştii cântecul? 

— ÎI știu. 

Erin se gândește: De ce fac așa ceva? De ce stau de vorbă cu 
tipul ăsta? 

Dar știe de ce. Știe ce acţiune pornește și ce final va avea, cu 
siguranţă, aceasta. 

— Cine ești? o întreabă bărbatul. 

— O străină aflată în trecere, răspunde ea. 

— Atât că nu treci, ci stai aici, la mine-n prag. 

— La tine-n prag? 


VP - 54 


Bărbatul schiţează un gest amplu spre spaţiul dimprejurul lui. 

— E singura casă pe care o am. 

Erin ridică mâna și apasă pe o sonerie imaginară. 

— Târ-țâr! 

Bărbatul dă capul pe spate uimit, apoi, treptat, își relaxează 
iar mușchii gâtului. 

— Ce faci aici, fetițo? 

Erin ridică din umeri. 

— Mă plimb. Mă gândesc. Visez. 

— La ce visezi? 

— Să-mi recapăt familia. 

Ştie că e un răspuns surprinzător, și îl privește pe bărbat în 
timp ce cade puţin pe gânduri. 

— E un scop frumos. Familia-i importantă. Cre' că e lucrul cel 
mai important din lumea asta. 

— Tu ai familie? 

Bărbatul mai face o pauză, apoi își îndreaptă privirea spre cer. 
Când coboară iar ochii, Erin ar jura că îi strălucesc. 

— Demult. Acu' mult timp. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Erin, ce naiba faci? Fă-i felu' boschetarului ăstuia mizerabil 
și hai s-o ștergem dracu’ de aici. 

— Am uitat, spune vagabondul, dar este limpede că nu a 
uitat. Își reia rapid întrebările. Ce faci, fetiţo? 

— Aveam... aveam nevoie de cineva, răspunde ea. Și atunci ai 
apărut tu. 

— Eu? Nu pot să te ajut. Nu pot s-ajut pe nimeni. Mai bine ai 
pleca. Lasă-mă cu ale mele. 

— Dar dacă eu cred că poţi? Dacă îţi spun că tu ai putea fi 
singurul om din lume care mă poate ajuta? 

Bărbatul o privește lung, atent. 

— Fetițo, nu știu ce te necăjește. Da’ știu că sunt ceea ce sunt 
pentru că nu-s bun de nimic. N-am fost bun cu familia mea și 
nici ţie nu pot să-ţi fac niciun bine. Și acu du-te acasă până nu 
mă enervez. 

Bărbatul pleacă mai departe, cărându-și mulţimea de lucruri 
importante doar pentru el. 

— ÎI ratezi, Erin. Uite cum irosești şansa de a o revedea pe 
Georgia. Poate singura ta șansă pe ziua de azi. 


VP-55 


— Stai puţin! strigă Erin. Aleargă după bărbat, apoi pune 
mâna pe căruciorul de cumpărături ca să-l oprească. Bărbatul se 
oprește și se uită îngrijorat la mâna ei. Erin și-o retrage. 

— Vreau să-ţi arăt ceva, spune ea. Aproape că i s-a tăiat 
răsuflarea și nu din pricină că a alergat. Ci din pricina deciziei pe 
care a luat-o. 

— Ce să-mi arăţi? 

— Îți arăt cum mă poţi ajuta. 

— Ti-am zis. Nu pot s-ajut pe nimeni. 

— Ba da. Ba da, poţi. Doar două minute îţi cer, nimic mai 
mult. 

Bărbatul o studiază, și lui Erin i se pare că în jurul lor s-a creat 
o bulă. Acum nu mai sunt decât ei doi pe lume, dezbătând 
mișcări aducătoare de viaţă sau de moarte. 

— Eşti ciudată rău, spune el. 

— În ce fel? 

— Că-mi ceri mie ajutorul. În mod normal, e invers. Eu le cer 
oamenilor diverse. Bani, mâncare, ceva de băut. Ceva ce pot să 
vând. 

— Probabil că ţi-e greu. 

— E singura viață pe care o cunosc. Dar n-am mai găsit 
oameni care să-mi ceară mie ceva. Mă simt... 

— Cum? 

— Deosebit. 

Nu, se gândește ea. Nu spune asta. Nu face din povestea asta 
ceva ce nu este. Nu mă face să mă simt vinovată. 

— Atunci poate c-ar trebui să mă ajuţi. Poate că e o ocazie pe 
care n-ar trebui s-o irosești. 

— Minunat, Erin. Bună mișcare. 

Bărbatul se trage de șomoiogul de barbă albă. 

— Două minute? spune el. Cre' că găsesc două minute în 
programul meu aglomerat. Ce-ai pe suflet, fetițo? 

— Nu aici, spune ea. Acolo. 

Face un semn cu capul spre clădirea din dreapta ei. Este un 
bloc uriaș din cărămidă cafenie. Are numai vreo zece etaje, dar 
ocupă o suprafață mare. Parterul este mai retras, iar etajele 
superioare se sprijină pe niște coloane mari din cărămidă. 
Gangurile din spatele acelor coloane sunt învăluite în beznă. 

Bărbatul întoarce ușor capul, urmându-i privirea. 

— Vrei să merg acolo cu tine? De ce? 


VP - 56 


— Acolo este. Ce vreau să-ţi arăt. 

— Așa, Erin. Genial. 

Lui Erin, vocea lui i se pare inoportună. Nu o interesează 
remarcile lui idioate. Vrea doar să termine odată. 

Se întreabă dacă vagabondul o s-o refuze. In cazul ăsta, nu 
știe ce va face în continuare. Deși strada este pustie în acest 
moment, se simte prea expusă aici, pe trotuar, ca să poată face 
ce are de făcut. 

Dar bărbatul cedează. 

— Arată-mi, spune el, pur și simplu. Și în timp ce începe să-și 
împingă căruciorul spre clădire, lui Erin aproape că-i vine să-i 
spună că ia cea mai proastă decizie din viaţa lui. E gata să-i 
spună că e un prost pentru că are încredere în ea. Da, pare o 
tânără inofensivă, dar el nu știe că aparențele pot fi înșelătoare? 
Trăiește de atâta timp pe străzi și nu a învăţat cum să-și apere 
viața? 

Dar poate că i s-a luat. Poate că nu-i mai pasă. Poate că a 
avut parte de toată mizeria pe care i-o poate oferi viaţa și ce 
mai contează încă un morman cu rahat, la cât a îndurat deja? 
Poate că pur și simplu nu-i mai pasă câtuși de puţin dacă 
trăiește sau moare. 

Asta își spune Erin. Asta este argumentaţia ei. Asta îi 
ușurează sarcina. Merge alături de el. Îl călăuzește prin beznă în 
spatele uneia dintre coloanele de cărămidă. Se simte un miros 
slab de urină. Undeva, în depărtare, un câine latră, și zgomotele 
unei dispute se furișează pe una dintre ferestrele deschise de 
deasupra lor. 

— E întuneric aici, spune bărbatul. 

— Da, îi dă ea dreptate. Și frig. 

— lo nu mai simt frigu'. M-am obișnuit cu el. Într-o noapte o 
să mă răpună în somn și nici n-o să-l mai simt. 

— E speranţa sau temerea ta? 

— Așa mă aștept să fie. Oamenii ca mine nu trăiesc mult în 
astfel de condiţii. 

— Vrei să se termine? 

— Uneori. 

Erin simte că îi dau lacrimile. Răspunde corect. Dar atât de 
greșit. Fără să-și dea seama, doboară toate barierele. Aproape 
că o invită. 

— Și atunci de ce continui? Ce te face să mergi mai departe? 


VP - 57 


Bărbatul se gândește o clipă. 

— Lașitatea, spune. Merg mai departe pentru că mi-e prea 
frică să-i pun capăt. Mi-e prea frică să mă gândesc la lucrurile 
astea. Merg mai departe. Așa am făcut dintotdeauna. Așa fac 
eu. Așa sunt eu. 

— Vrei să se termine? 

Erin îi vede albul ochilor. Vede în ochii aceia obosiţi că 
înțelege. 

— Dar tu? întreabă el. Tu ce vrei? 

Erin se apropie de el. Deși e atât de aproape, nu-l distinge 
prea bine. Îi aude răsuflarea greoaie, ca a unui animal. 

— Eu îmi vreau copilul înapoi. Mă ajuţi să-mi iau copilul 
înapoi? 

— Nu... nu știu. Pot eu să fac așa ceva? Am puterea asta? 

— Da, spune ea. 

Acum lacrimile i se revarsă. Sfârșitul e atât de aproape. 

— Pot... Pot să te iau în braţe? spune ea. 

Bărbatul își mișcă falca. Îl aude înghițind în sec și apoi cum 
scoate un murmur Slab din gât. Bănuiește că l-a atins. O 
atingere mai intimă decât i-a mai rezervat viaţa de mult timp 
încoace. Crede că se poate să plângă și el. Dar nu vrea să știe. 

Se apropie de el. Se lipește de acest bărbat cât un munte. |și 
pune capul pe pieptul lui și aude pulsaţia unei emoţii pure. Un 
cântec de durere, de regret și de șanse irosite. 

lar în minte aude vocea. Țipă la ea să treacă la fapte. O 
îndeamnă aproape apoplectic să facă gestul final. 

Erin ignoră cuvintele. Nu o face pentru el. Nu o face ca să 
domolească setea izvorâtă dintr-o minte bolnavă. O face pentru 
Georgia. Doar pentru Georgia. 

să mă ierte Dumnezeu. 

Mișcarea este rapidă, simplă și brutală. Aproape că nu 
conștientizează ceea ce face. E ca și când o mașinărie ar fi pus 
stăpânire pe ea, ducând la îndeplinire fără nicio emoție ceea ce 
ea a început. O singură împunsătură puternică. 

Aude un geamăt și face un pas mic înapoi, cu mâna încă pe 
mânerul cuţitului. Bărbatul o privește în ochi, se uită la cuțitul 
adânc împlântat în pântecul lui, apoi ridică iar privirea. Nu 
trădează furie, frică sau uimire, iar când vorbește, glasul îi este 
domol și calm. 

— Mă omori, fetițo? Asta e? Mă omori? 


VP -58 


— Îmi pare rău, spune ea. E pentru copilul meu. Îmi salvezi 
copilul. 

— Da? Gura i se mișcă, schițând un zâmbet. Probabil că de 
zece ani nu a mai avut vreun motiv să zâmbească. Atunci e 
bine. E un lucru bun. 

Ridică braţele de pe lângă corp. O prinde de mână cu mâinile 
lui uriașe, ca labele unui urs. l-o strânge și, pentru o clipă, Erin 
se teme să nu-i strivească toate degetele, îi împinge mâna și 
geme din nou când cuțitul îi alunecă din abdomen. O ţine așa o 
clipă, iar acum Erin nu știe ce să facă. Să încerce să fugă? Să 
încerce să-l înjunghie din nou? lar în timp ce gândurile îi roiesc 
prin minte, vocea continuă să tipe la ea, să-i dea ordine, s-o 
amenințe, să-i facă promisiuni. În acel scurt răstimp, nimic nu 
pare real. Este într-o lume închipuită, unde se luptă cu un urs, în 
timp ce demoni nevăzuţi ţipă și se tânguiesc. 

— Zi-mi numele, spune bărbatul. 

— Al cui? 

— Al copilului. Numele copilului. 

— Georgia. O cheamă Georgia. 

lar acum faţa i se destinde într-un zâmbet adevărat, un 
zâmbet inconfundabil, care reflectă amintiri dragi. 

— Am cunoscut și eu o fată pe nume Georgia. Acum mult 
timp. Și ea a avut nevoie de mine. Am dezamăgit-o. Pe copila ta 
n-am s-o dezamăgesc. 

Și zicând acestea, îi forțează mâna să urce. O apropie din nou 
de el, iar vârful cuţitului îi apasă pe piept, chiar în stânga 
sternului. 

— Aici, fetițo. Aici. 

Erin plânge. Nu vede. Doar simte. Este surdă la voce, oarbă la 
ce face. Vrea să se termine imediat. 

Când se întâmplă, nu știe cât este gestul ei și cât al 
bărbatului. Știe doar că lama își caută ţinta, își ia premiul. 

Incă un geamăt. Mișcare. Bărbatul alunecă ușor în jos, pe 
coloana din cărămidă din spatele lui, în timp ce picioarele îi 
cedează. Incă o ţine strâns, și o trage în jos cu el, făcând-o să se 
prăbușească în genunchi. Işi apropie mai mult capul de al lui, 
aude cum respirația îi devine șuierătoare. 

— Cântă-mi, fetițo, spune el. Cântă-mi cântecul ăla pe care mi 
l-ai cântat mereu. 


VP -59 


Și Erin se supune. Cum ar putea să refuze? Îi cântă despre 
doamnele din Camptown, despre cursa de opt kilometri și cum a 
pus rămășag pe un căluț cu coada retezată și cum... 

Gata, s-a stins. 

Simte cum se duce și îi dă și ei drumul. O eliberează atunci 
când slăbește strânsoarea. O eliberează, așa cum mai demult a 
încercat să se elibereze pe sine. 

Erin speră că, în ultimele clipe, și-a găsit întrucâtva liniștea. 

— Îţi mulţumesc, îi șoptește ea. Îţi mulțumesc că mi-ai dat-o 
pe Georgia înapoi. 

Mai plânge puţin. Stă acolo, în mirosul de urină, sânge și 
moarte, și plânge. 

Începe să perceapă sunetele. O ușă trântită, pași care aleargă 
în depărtare. Sirene la distanță. Zgomotele nocturne ale 
orașului. Lumea ei redevine dureros de reală și de 
înspăimântătoare. 

— Erin! Ridică-te! Trebuie să pleci de acolo. 

Are dreptate. Erin știe că are dreptate. Ar fi o bătaie de joc să 
treacă prin toate astea și tot să nu o recupereze pe Georgia. 
Acum trebuie să asculte de vocea aceea, chiar dacă îi stârnește 
atâta ură. Furia pricinuită de fapta abia comisă se îndreaptă cu 
totul spre vocea aceea. 

Se ridică în picioare. Se uită în jos la muntele de cârpe carea 
fost o făptură omenească. Ne-ai salvat, se gândește ea. Ti-ai 
sacrificat viața pentru noi. 

— Erin, mă asculti? 

Se căznește să asculte, deși simte o pornire aproape 
irezistibilă să scoată casca și să calce pe ea. 

— Ce? spune ea. Ce vrei de la mine? 

— Trebuie să plecăm, dar mai întâi, trebuie să mai faci ceva. 

Erin este nedumerită. Nu a făcut destul? Ce altceva ar mai 
putea face aici? 

— Ce vrei să spui? întreabă ea. Ş 

Și vocea îi spune. Îi șoptește cuvintele groaznice. Îi dă o 
sarcină care depășește puterea ei de înţelegere. Trebuie că sunt 
chiar cuvintele diavolului. 


Ora 01:18 


VP - 60 


Doyle trântește receptorul. 

— Cum se face că noi suntem singurii dispuși să lucreze 
noaptea? întreabă el. Suntem cumva idioţi? 

LeBlanc pune și el receptorul în furcă. 

— Noi suntem băieţii în albastru. Fără noi, ei n-ar putea să 
doarmă liniștiți în paturile lor. Dar așa e, suntem și idioţi. 

— Ştii ce mă enervează cel mai tare? Când lumea spune că te 
sună și nu te mai sună. Care-i treaba? De ce promiţi ceva dacă 
n-ai de gând să respecţi? De ce nu ești cinstit? De ce nu spui: 
„Am multe de făcut în următoarele două săptămâni, apelează la 
altcineva”? 

— Ai prefera așa? 

— Sigur că aș prefera așa. Cel puţin atunci aș ști cum stau 
lucrurile. Așa, habar n-am dacă oamenii ăștia au de gând să 
sune vreodată. 

Doyle este furios, dar cel mai tare îl înfurie faptul că, în mare 
măsură, vina îi aparține. Ar fi trebuit să respecte procedurile. Ar 
fi trebuit să-l predea pe Albert polițiștilor de jos și apoi să plece. 
Să se ocupe ei. Să-l bage ei la zdup și să-l supravegheze. Dacă îi 
vine să urle și să facă scandal, n-are decât să urle și să facă 
scandal. Ar trebui să fiu în drum spre casă acum, ca toți 
detectivii cu capul pe umeri din unitate, în loc să-mi irosesc 
timpul cu telefoane idioate la care nimeni nu vrea să răspundă. 

— Și acum ce urmează? întreabă LeBlanc. 

Doyle oftează, expirând prin colţul gurii. A încercat la fiecare 
număr care i-a trecut prin cap ca să ceară ajutor, inclusiv la 
serviciile sociale, la spitalele și la organizaţiile caritabile pentru 
bolnavii mintal. La cele mai multe apeluri nu i-a răspuns nimeni, 
deoarece era o oră îngrozitoare la care să telefonezi, indiferent 
ce problemă ai fi avut. Când se putea, Doyle lăsa un mesaj. 
Dintre cei care răspunseseră, unii spuseseră că nu pot face 
nimic acum, dar că puteau încerca să-i trimită pe cineva de 
dimineaţă. Cuvântul care nu-i plăcea lui Doyle era „încerca”; îi 
sugera că nu avea nicio garanţie. Și mai erau și cei care 
răspundeau și aruncau tare mingea înapoi în terenul lui Doyle, 
sugerându-i să-l bage pe tip într-o celulă peste noapte. Ceea ce-l 
irita pe Doyle și mai tare, fiindcă era deja pe deplin conștient că 
exact asta ar fi trebuit să facă. 

— Am rămas în pană de idei, spune el. 


VP-61 


Își plimbă privirea prin sala agenţilor în căutarea inspiraţiei. 
Nu primește prea mult ajutor din partea lui Albert, care stă din 
nou lângă dozatorul de apă și încearcă să deslușească modul de 
funcționare al distribuitorului de pahare de plastic. Singurul 
prezent mai este LeBlanc, care a rămas să-l ajute pe Doyle să 
dea telefoane. Toţi ceilalţi s-au dus acasă, la apartamentele lor 
călduroase, să se culce în paturile lor calde, lângă partenerii sau 
partenerele lor de viaţă cu trupuri calde. La opt, vor sosi cei din 
tura de dimineaţă, vor prelua rapoartele și vor decide în care 
merită să-și investească talentele de anchetatori. Până atunci - 
excluzând un incident major, precum o omucidere - nu se 
impune prezența membrilor Unităţii Criminalistice din Secţia a 
Opta. Sub nicio formă n-ar trebui s-o facă pe dădacele, irosindu- 
și astfel preţiosul timp rezervat somnului. 

— Ar trebui să te duci acasă, Tommy, spune Doyle. 

LeBlanc ridică din umeri. 

— Și adică să pierd toată acţiunea? Cum să dorm când știu că 
tu te distrezi așa de bine aici? 

Doyle își dă seama că știe foarte puţine despre viaţa 
personală a lui LeBlanc. 

— Nu te așteaptă nimeni? Cineva care tânjește după prezența 
ta în budoar? 

— Pe mine? Nu. 

— Serios? Credeam că ești genul care are o blondă dosită pe 
undeva. O ţărăncuţă din lowa sau de pe unde oi fi tu. Cu cizme 
până la coapse și pălărie de cowboy. 

— Stai puţin, Cal. Tu chiar crezi asta despre viața mea 
personală sau e vreo fantezie de-a ta? 

— Sunt bărbat însurat, Tommy. Nu mă gândesc la nicio altă 
femeie în afară de iubita mea soţie, știi prea bine. 

LeBlanc zâmbește. 

— Atunci, dacă cineva trebuie să se ducă acasă, tu ești acela. 
Trebuie să iei o decizie în legătură cu Albert. 

Doyle se uită iar la Albert. Acum smulge paharele, rând pe 
rând, și le pune unul peste celălalt pe pervaz. 

— Mda, știu, spune Doyle. 

— Rămâne încă în picioare oferta aia de la spital. 

Doyle clatină din cap. Deja a analizat acea opţiune și a 
respins-o. Oferta era să-l interneze pe Albert peste noapte într-o 
unitate securizată destinată indivizilor cu boli psihice. Doyle a 


VP - 62 


văzut locurile acelea și știe că Albert nu ar rezista nici cinci 
minute acolo. Nu e nebun. Are doar... ceva probleme. 

Uite, Doyle, iar începi. Îți pare rău pentru tip. Dacă nici când 
intri într-o secţie de poliţie plin tot de sângele maică-tii, după ce 
ai tăiat-o și ai făcut-o bucățele, nu se consideră că ești nebun, 
atunci nu știu când naiba. 

— O să găsesc eu ceva, spune el. Auzi, dacă la tine nu e 
nimeni, poate... 

LeBlanc sare de pe scaun de parcă tocmai i-ar fi ţâșnit un arc 
prin șezut. 

— Mă bucur că te-am cunoscut, Cal. Cred că e timpul să mă 
duc la culcare. 

LeBlanc își înșfacă haina și ocolește biroul, rânjind la Doyle. 
Dă să iasă, dar se oprește când ajunge în dreptul lui Albert. 
Arată spre teancul de pahare. 

— Numere prime? 

— Șapteșpe, spune Albert. Prim. 

LeBlanc se întoarce înapoi spre Doyle. 

— Vezi, Cal? Totul e să știi cum să comunici. Și acum, dacă... 

Telefonul de pe biroul lui Doyle sună. 

— Poate că uneori răspund și ei la telefon, spune LeBlanc. 

Doyle smulge receptorul din furcă. Ascultă. Pune mâna pe 
carnețelul de însemnări și pe pix și ia niște notițe. Pune capăt 
convorbirii. 

Se uită la LeBlanc. 

— Te mai duci acasă? 

Se uită cum LeBlanc încearcă să-i citească expresia. 

— Mda. Așa cred. N-ar trebui? De ce întrebi? 

— Tocmai am prins o omucidere. Te interesează? 

Doyle nu trebuie să aștepte prea mult răspunsul. 

Amândoi sunt obosiţi, dar amândoi au avut una dintre cele 
mai plictisitoare zile din câte își amintesc. Lucrurile au devenit 
acum mult mai interesante. 

— Contează pe mine, spune LeBlanc. Doar că... 

— Ce? 

LeBlanc dă din cap spre Albert. 

— Ce-i cu el? 

Întorc privirea spre Albert. Acesta nu ridică ochii, dar pare să 
simtă că este privit. 


VP - 63 


— Unde mergem, băieţi? Putem să punem girofarul? Sirena, 
nu. Prea mult zgomot. Prea mult zgomot. Și nu prea repede. Că- 
mi curge sânge din nas. 


Ora 01:22 


Ajunge acasă și se prăbușește. 

Imediat ce închide ușa, punând o barieră între ea și lumea 
exterioară, se sprijină de un perete și-și dă frâu liber 
sentimentelor. Alunecă pe perete și plânge în hohote. 

S-a terminat, în atât de multe privinţe. S-a terminat pentru ea, 
s-a terminat pentru Georgia, s-a terminat pentru bietul 
vagabond, al cărui nume nici măcar nu-l știe. 

Tocmai a comis o crimă. O crimă în faţa legii, dar, de 
asemenea, o crimă împotriva tuturor principiilor ei. Nu, nu e 
doar o crimă. E o mârșăvie. Ce-a făcut ea e monstruos. Nu știe 
dacă și-o va putea ierta vreodată. Cu siguranță nu va uita 
niciodată ce s-a întâmplat în această noapte mizerabilă de 
ianuarie. Tot ce speră este că Georgia va îndrepta lucrurile. 
Georgia îi va domoli imensa durere și sentimentul de vinovăţie. 
Erin se va uita în ochii copilului ei și va spune: Pentru tine am 
făcut-o. Pentru tine. Tu mai trăiești doar pentru că am renunţat 
ia tot ce reprezint eu, pentru tine. Şi va veni o vreme când va 
putea înceta să repete acest lucru. Amintirile vor începe să se 
estompeze, ca niște cicatrice, cum și sunt de fapt. Mereu 
prezente, provocând încă o tresărire, totuși ceva din trecutul 
cețos și îndepărtat. Amintirea unor evenimente așa de 
incredibile și de grotești, încât într-o bună zi s-ar putea convinge 
pe sine că le-a citit undeva sau poate că le-a visat. 

Asta speră. 

— Dumnezeule, Erin. A fost bestial. Ai reușit. Am zis eu că poti 
și ai putut. Eu te-am ales, Erin. Am crezut în tine și am avut 
dreptate de la bun început. 

— Bravo ţie, șoptește ea, iar vocea îi mustește de sarcasm. 
Aplaudă-te singur. Acum spune-mi unde o găsesc pe Georgia. 

— Zău, Erin. Nu mai fi așa. Te-ai descurcat bine. Ai găsit forta 
necesară. Nu credeai că poți să omori pe cineva și ti-ai depășit 
îndoielile. Eu te-am ajutat. Ar trebui să mă feliciti. 


VP - 64 


— Eşti o comoară, serios. Un diamant strălucitor. O să-ţi fiu 
veșnic recunoscătoare. Și acum spune unde mi-e copilul. 

— Sigur, victima în sine nu a fost tocmai un trofeu. Adică un 
neică nimeni bătrân ca el... Nu ai țintit prea sus, Erin. 

— Era un om, la naiba! O fiinţă umană. Umbla, vorbea și 
simţea. Şi, cel mai important, avea sânge în vene, până i l-am 
vărsat eu peste tot. 

Când își aude propriile cuvinte, ceva îi trece prin minte. Ridică 
mâinile și le privește. Vede sângele închis la culoare, închegat. 

— Doamne, spune ea. 

Se ridică în picioare. Se repede în baie. Deschide robinetul de 
la chiuvetă, toarnă picături mari de săpun lichid în palme, apoi și 
le freacă înnebunită sub jetul fierbinte. Se uită cum dispare apa 
trandafirie și freacă și spală în continuare, până când de pe 
mâini i-a dispărut și ultima picătură de sânge, și apa curge din 
nou curată ca lacrima. 

Când termină, își sprijină mâinile de marginile chiuvetei și se 
privește în oglindă. Este istovită, rușinată, îngreţoșată, și crede 
că pe faţa ei se citesc toate aceste lucruri. | se pare că arată ca 
o drogată, ca o târfă sau ca o beţivă jalnică. Poate chiar ca un 
om care ar recurge de bunăvoie la crimă. 

Are nevoie de antidot. A 

Se uită direct la imaginea reflectată de broșă. li aruncă cea 
mai aspră privire bărbatului care se uită la ea prin micul 
obiectiv. 

— UNDE ESTE GEORGIA? 

— Vezi tu, Erin, un boschetar bețivan e una. Dar ai fi fost în 
stare să-i faci față unui om normal? Adică unuia care are pentru 
ce trăi? Tu ce crezi? Adică, dacă ar fi apărut bărbatul potrivit în 
seara asta. Poate chiar o femeie. Nu trebuie să pe bărbat, nu? 

Erin lovește chiuveta cu mâinile. 

— Du-te dracu’! Incetează cu joaca. M-am săturat. Gata. ŢIi- 
am dat ce-ai vrut, acum e rândul tău. Dă-mi copilul! 

— Lucrul cel mai important, totuși, este că ai trecut cu bine de 
botezul focului. Te-ai lansat la apă cu un... 

— Tu auzi ce zic, boule? Am zis... 

— ... vagabond. Data viitoare ar trebui să fie o nimica toată. 

— ... să-mi dai... Poftim? Ce-ai spus? 

— Am spus că ar trebui să fie... 

— Nu. 


VP - 65 


— Care-i problema, Erin? De-aici încolo e o nimica toată, nu? 
Nu poti s-o faci pe neprihănita după ce s-a întâmplat mai 
devreme. E doar o chestiune de... 

— Nu. Tu glumești, nu? Te joci cu mine. 

Bărbatul amuțește. Erin se gândește: într-o clipă, o să 
izbucnească în râs. O să spună: Sigur că-mi bat joc de tine, Erin. 
Dar m-ai crezut, este? 

Liniștea se prelungește însă, și frica ei se amplifică. Nu, nu se 
poate să vorbească serios. Nu se poate să mai aștepte și altceva 
de la mine. 

— Am avut o înţelegere, spune ea. O viaţă în schimbul 
copilului meu. Așa am convenit. 

— Oare, Erin? O viață? Așa am spus? Am spus eu vreodată că 
o singură moarte e de ajuns? 

Erin se studiază în oglindă. Pare atât de nesigură, atât de 
slugarnică. Cum se așteaptă să-l înfrângă pe acest bărbat dacă 
se poartă așa? 

Se străduiește să-și îndrepte spatele. Pieptul înainte, falca 
încordată, privirea tăioasă. Nu se simte puternică, dar cel puţin 
poate încerca să pară. 

— Da, da. Las-o baltă. Ai spus că trebuie să omor pe cineva. 
La singular. Așa ai spus. 

— Dar n-am spus că apoi se termină, nu? În orice caz, n-am 
de gând să despic firul în patru cu tine, Erin. Nu ești în măsură 
să te contrazici. Dacă vrei să-ți recapeți copilul, atunci faci cum 
ZIC eu. 

— Nu. În niciun caz. Ti-am dat tot ce am avut. N-am s-o fac. 
Nu pot s-o fac. 

— Nu ai de ales. S-a decis. Trebuie să accepti. 

— Nu. Să te ia dracu’. Dă-mi-o pe Georgia. Imediat! 

Liniște. Erin se întreabă la ce se gândește. Se roagă ca 
bărbatul să înţeleagă de vorbă bună. Se roagă ca acesta să 
înţeleagă că nu mai poate scoate nimic de la ea, că fizic și 
mental este incapabilă să-i ofere ce-și dorește. 

— Oh, Erin, de-ai putea s-o vezi acum. Pe Georgia, vreau să 
spun. E drăguță foc. Fețișoara aia catifelată. Degețelele strânse 
în pumn. Ar trebui să vezi... Ah, am uitat. Tu n-o vezi, nu-i așa? 
Păcat. Va trebui să recurgi la imaginație. Știu că nu e tocmai 
același lucru. Nu e ca și când ai tine-o în brațe, ai mirosi-o, ai 
ascultă-o și ai vorbi cu ea. Trebuie să fie foarte greu să nu poți... 


VP - 66 


— ÎNCETEAZĂ! strigă ea. Te rog, spune apoi mai încet. Nu-mi 
face asta. Nu mă răni așa. Te implor. 

Atunci se zărește din nou în oglindă. Vede că stă din nou 
cocârjată, ochii îi sunt rugători, buzele îi tremură și întinde 
degetele în faţă, ca un vagabond înfometat. Uită-te și tu la tine, 
se gândește. Asta ești de fapt. Fără putere, fără voinţă și, prin 
urmare, fără speranță. Nu ai scăpare. A câștigat. Cât timp 
copilul tău e la el, va câștiga mereu. 

— Nu vreau să-ți fac rău, Erin. Vreau să te ajut. Vreau să-ți 
dau copilul înapoi, sincer. Dar mai întâi trebuie să te dovedești 
demnă. Crede-mă, te vei simti mult mai bine când terminăm. 

— Când? Când terminăm? Mi-ai putea face așa la infinit. Câţi 
oameni trebuie să mai moară? Unu? Cinci? Douăzeci? Cât timp 
ai de gând să mă obligi să omor pentru tine? 

— Depinde. Câte vieți crezi că valorează copilul tău? 

Nu vrea să răspundă la această întrebare. Ar ucide o sută de 
oameni pentru copilul ei. O mie. Ar ucide până când ar muri și 
ea. Atât de mult își iubește copilul. Fără margini. Dar nu-i poate 
spune lui acest lucru. 

— Gata cu joaca, spune ea. Trebuie să știu când se va 
termina. Fără aproximări. Fără să reţii informaţii. Spune-mi 
exact ce vrei de la mine. 

Urmează o liniște și mai lungă. Nu se poate să improvizeze 
din mers, nu? Trebuie să aibă în minte un scop pentru mine. 
Trebuie să fi decis deja. lar asta înseamnă că încearcă doar să 
mă facă să sufăr. 

— Miezul nopții, spune într-un târziu. Se termină la miezul 
nopții. 

Erin întoarce cuvintele pe toate părțile, în minte, le caută 
chichiţele. 

— Care noapte? Asta? 

— Da, Erin. Se termină la miezul nopții, în noaptea asta. 

Mai sunt aproape douăzeci și patru de ore. O zi întreagă și 
agonizantă fără copilul meu. 

— Am avut o învoială, spune ea, dar pronunţă cuvintele cu 
sfială. Le spune aproape bosumflată. 

— Asta e învoiala. La miezul nopții, în noaptea asta. Asta 
presupunând că faci ce trebuie. 

— Mai exact, ce? 

O face iar să aștepte. Apoi: 


VP - 67 


— Încă cinci vieţi. Ai să mai ucizi până la miezul noptii încă 
cinci oameni. 

Erin scutură din cap, încercând să caute un alt înţeles în 
cuvintele pe care tocmai le-a auzit. 

Cinci? 

CINCI? 

Se aștepta la unu, doi, și nici măcar atunci nu era sigură că se 
simte în stare. Dar cinci? Într-o zi? Este sigură că nici cel mai 
prolific ucigaș în serie nu ar face victime în ritmul ăsta. Mai 
degrabă - cum se numesc? - criminali care ucid în masă dintr-un 
impuls de moment. Puștiul care merge la liceu cu o armă. Tipul 
cu o macetă în mall. Oamenii care își pierd controlul și care, de 
regulă, până la urmă își pierd și ei viaţa, pentru că fie se sinucid, 
fie îi omoară polițiștii. 

— E o aiureală, spune ea. Vrei să omor șase oameni în total? 
Într-o zi? Nu. Nici vorbă. 

— Care e problema, Erin? După cum am spus, nu e prima 
oară. S-a dus unu, mai ai cinci. Mai ucide unu, și deja ai o 
treime. 

— Nu-mi veni cu discursuri de agenţi de vânzări. Un dolar pe 
zi tot înseamnă foarte mult în decurs de un an. Vorbim despre 
oameni. Nu am puterea să ucid atât de mulţi. 

— Ba da, Erin. Asta încerc să-ți dovedesc. 

— Nu vreau să dovedești nimic. Nu vreau să fiu diferită. Vreau 
doar să-mi recapăt copilul. Te rog. Dă-mi-o înapoi. 

— Ți-o dau. La miezul nopții. După ce îti îndeplinești misiunea. 
Îţi promit. Fără trucuri. Fără nicio obligație. Încă cinci morti până 
la miezul nopții, și o iei pe Georgia. Vie și nevătămată. 

li analizează din nou cuvintele. Par așa de clare, de lipsite de 
ambiguităţi. Nu găsește nicio chichiţă. Dar asta nu-i ușurează 
câtuși de puţin misiunea. 

— O să mă prindă. Cum pot să omor șase oameni într-o zi și 
să scap nepedepsită? 

Vocea lui este liniștitoare. 

— O să te ajut eu. Nu va fi nicio legătură între victime. Și nicio 
legătură cu tine. lar la miezul noptii o să se termine la fel de 
brusc cum a început. O să te întorci la viața ta de dinainte. O să- 
ți recapeți copilul. Poti să-ți reiei cursul normal. 


VP - 68 


— Normal? Cum aș mai putea fi eu normală după așa ceva? 
Deja îmi pierd minţile după ce l-am ucis pe omul ăla fără 
adăpost. Cum o să mă simt după următorul și după următorul? 

— Asta e învoiala, Erin. Vrei să accepti, bine, nu vrei, iarăși 
bine. Desigur, știi ce se întâmplă dacă renunti. 

Erin se uită în continuare în oglindă. Își ia privirea de la broșă 
și se priveşte în ochi. Încearcă să vadă prin ei în propria-i minte. 

Mai devreme și-a spus că ar ucide oricâţi oameni de dragul 
copilului ei. 

Acum Își cercetează sufletul să vadă cât este de adevărat. 

Acum încearcă să-și dea seama dacă este capabilă să 
continue acest șir de crime. 


Ora 01:43 


Zvonurile se răspândesc mai repede când este vorba despre o 
omucidere. Oamenii renunţă la somn, renunţă la sex, renunţă la 
mașini - totul pentru a avea șansa de a zări un cadavru. Lume, 
lume - hai să te minunezi de fascinantul spectacol al unui 
bărbat fără suflare și fără puls. Niciun om viu de pe acest 
pământ nu-l poate imita pe acest bărbat. Pregătiţi-vă să vă 
minunați. 

Femeia voinică purtând un palton strâns cu o curea și în 
papuci nu ușurează nici ea situaţia. Patrulează pe lângă banda 
galbenă și pare să facă tot ce-i stă în putință să agite mulțimea 
din ce în ce mai mare, în ciuda încercărilor unei polițiste de ao 
reduce la tăcere. 

— Noi l-am găsit, le spune femeia spectatorilor. Eu și fiu-miu. 
E mort. Tipu' d-acolo e mort. Sânge peste tot. Și cum se uita la 
mine? Doamne, n-am văz't în viaţa mea om să se uite așa. Asta 
e lucrarea diavolului. Satana și-a vârât coada. 

Doyle și LeBlanc o abordează pe polițistă. 

— Care e situaţia? 

Ofițerul arată spre tehnicienii de la locul crimei care roiesc în 
jurul cadavrului. 

— Victima găsită decedată este un vagabond. Lumea de pe 
aici îl cunoaște drept Vern, dar nu știu dacă ăsta e numele lui 
adevărat. Se pare că în noaptea asta nu și-a ales cel mai potrivit 
loc de dormit. 


VP - 69 


Doyle mormăie indiferent. Arată cu bărbia spre femeia care 
încă își împărtășește experienţa oricui este dispus s-o asculte. 

— Ea cine e? 

Poliţista își țuguie dispreţuitoare buzele. 

— Locuiește în clădire. Fiul ei a venit acasă la puţin timp după 
ora unu și a trezit-o. l-a spus că e un mort afară. A venit să vadă 
și acum crede că e de datoria ei să trâmbiţeze chestia asta în 
cele patru zări. 

Lui Doyle i se pare enervantă atitudinea poliţistei, așa că 
atunci când dă din cap, mai degrabă o expediază decât să-i 
mulțumească. Se îndreaptă spre femeia cu papucii pufoși, apoi îi 
pune insigna aurie în faţă. 

— Doamnă, suntem detectivi de la Secţia a Opta. Putem să 
discutăm puţin? 

— Puțin? Și mai mult dacă vreţi. Colo e un tip mort. Lângă 
clădirea mea. Unde stau eu. L-am văzut cu ochii mei. Sângele. 
Tot sângele. E lucrarea diavolului. 

— Bun. Am auzit că fiul dumneavoastră a găsit cadavrul. E 
adevărat? _ 

— Exact. Da' el e copil. Are numai șapteșpe ani. Incerc să-l 
cresc ca lumea. Încerc să-i dau o șansă. Cum pot io să fac 
treaba asta dacă dau de oameni hăcuiţi la ușă? Ce lume mai e și 
asta? Nu mă-nţelegeți greșit. Îmi iubesc ţara. Da treaba asta nu 
e normală. Guvernul ar trebui să facă ceva. 

Doyle se întreabă de ce oare scumpul ei fiu de șaptesprezece 
ani umblă pe străzi la unu noaptea, dar ţine gândul acesta 
pentru sine. 

— Unde e acum fiul dumneavoastră? 

— Sus, în casă. Îi zisei să stea acolo. l-ajunge că a văzut așa 
ceva o dată. 

— Va trebui să stăm de vorbă cu el mai târziu, dacă nu vă 
deranjează. Ce v-a spus când a intrat în apartament? 

— A zis că-i un mort afară. Ce altceva era să zică? A zis că e 
vagabondu' și că e ferfeniţă. 

— Așa că aţi ieșit să verificaţi? 

— Cum de nu? Băiatul meu nu mă minte. Dacă zice ceva, 
atunci așa e. Am luat lanterna și am venit colea. Acu îmi pare 
rău c-am văzut. Și c-a văzut și băiatu' meu. Cum se holba la 
mine... Tot sângele. Doamne, o să-l visez câte zile oi avea. 


VP - 70 


— Bine. Mi-aţi fost de mare ajutor. Aţi putea să-i daţi datele 
dumneavoastră doamnei poliţist? Vă mai căutăm. 

Doyle îi face poliţistei semn să vină și o vede cum dă ochii 
peste cap ca să-și arate lipsa de entuziasm. 

Doyle scade tonul când vorbește cu poliţista, dar îi imprimă o 
anume asprime. 

— De acum înainte, ești prietena ei. la-i numărul de la 
apartament și ascultă ce are de zis. Și, lucrul cel mai important, 
încetează cu atitudinea asta. E gălăgioasă pentru că e speriată. 
Incearcă să ne ajute și ar trebui să-i fim recunoscători. 

Poliţista se îndreaptă respectuoasă și aprobă din cap. Şi 
pentru că primește această reacție din partea ei, Doyle o 
răsplătește cu un zâmbet. 

Se apleacă pe sub bandă și se avântă în agitația stârnită din 
jurul cadavrului. LeBlanc merge alături de el. 

— Se poate să avem de furcă, spune LeBlanc. 

— Cum adică? 

— Să găsim făptașul. Un tip ca ăsta e o prada ușoară. Probabil 

nici n-a existat un mobil adevărat al crimei. Poate au fost câţiva 
drogaţi. Nişte tipi dintr-o bandă care au vrut să-și formeze puţin 
mâna. Dau peste un vagabond betiv și gata. 
__ Doyle nu spune nimic. Știe că LeBlanc are probabil dreptate. 
In orașul ăsta sunt tot felul de beţivi, drogaţi și smintiţi care 
hoinăresc noaptea pe străzi. Se iau la harţă din motive care 
pentru un om treaz sau sănătos la minte sunt de neînțeles. Se 
iau la bătaie fără ca măcar să-și dea seama. Uneori, pur și 
simplu au ghinion. Spun ce nu trebuie sau se uită cum nu 
trebuie la cineva și brusc apare o lamă de cuţit sau o sticlă 
spartă. Și atunci s-a terminat. Și pentru că victima este ceea ce 
este, nu-i prea pasă nimănui. 

Partea tristă e că probabil nici poliţiei n-o să-i pese cine știe 
ce. Bărbatul ăsta nu le va trezi nicio urmă de interes 
politicienilor; niciun grangure de la primărie nu va face presiuni 
ca acest caz să fie rezolvat. Probabil că nu vor exista nici rude 
sau prieteni care să vrea să elucideze crima. Nimeni nu-i va 
simţi lipsa. Nimănui nu-i va păsa dacă ucigașul este prins sau 
nu. Poliția va lua măsurile care se impun la început și, cu puţin 
noroc, s-ar putea să aibă succes. Dacă nu, ei bine, scuze, Vern, 
ai devenit un număr dintr-o statistică. 


VP -71 


Anchetatorii de la locul crimei au instalat lumini în jurul 
cadavrului. Acum este lumină ca ziua. Ai putea încropi un 
spectacol de umbre. Ai putea să te aștepți că doamna cea grasă 
o să vină și o să cânte. 

Te-ai putea holba la mort. 

Lumeee, lumeee...! 

Doyle și LeBlanc intră în zona luminată și-și cântăresc munca 
pentru noaptea aceea. Nu sunt multe de văzut - și cu siguranță 
nimic nu sugerează că a fost lucrarea vreunei creaturi 
nepământene, după cum trâmbiţa femeia. O mogâldeaţă 
ghemuită în poziţie fetală, la baza unei coloane din cărămidă. O 
haină ponosită gri, pantaloni maro de catifea, bocanci tociţi din 
piele. O bucată de cablu folosită pe post de curea. Pe pieptul 
hainei sunt pete mari și închise la culoare, probabil sângele 
victimei. Doyle vede clar găurile care au fost făcute în haină și în 
carnea de dedesubt. Faţa bărbatului se ascunde în spatele unei 
șepci, care fie a alunecat, fie a fost trasă în jos. Doyle vrea să-i 
vadă faţa. Vrea să știe... 

Stai puţin. 

Doyle se îndepărtează de locul respectiv. Reface drumul. 

— Unde te duci, Cal? spune LeBlanc. 

Doyle nu răspunde. O vede pe polițistă. Are carnetțelul de 
însemnări în mână și vorbește cu femeia voinică cu care Doyle a 
discutat mai devreme. 

— Mă scuzatți, spune. Doamnă! 

Femeia voinică întoarce spre el o privire temătoare. 

— Mă scuzați, spune. Vreau doar să verific ce-aţi spus mai 
devreme. Bărbatul de acolo, vagabondul... ați spus că se uita la 
dumneavoastră. Așa e? 

— Înî. Doamne, n-o să uit niciodată ochii ăia. Tot sângele ăla. 

Deodată, lui Doyle i se ridică părul pe ceafă. 

— Deci, dumneavoastră i-aţi tras șapca pe față? 

— Da, io am fost. Nu puteam să-i închid ochii. Nu suportam să 
mă apropii de el. Șapca a fost cea mai bună soluţie. Lumea n-ar 
trebui să se uite la... 

Dar Doyle nu o mai ascultă. Se duce sprinten înapoi spre locul 
în care zace cadavrul. LeBlanc se uită întrebător la el. 

— Cal? 

Doyle nu-i oferă nicio explicaţie, pentru că deocamdată nu are 
niciuna. Femeia aceea a văzut ceva ce nu a mai văzut niciunul 


VP- 72 


dintre cei adunaţi aici. Ea a numit-o lucrarea diavolului. Ceva 
care a băgat-o în sperieți. 

Se întoarce spre anchetatorii de la locul crimei. 

— Aţi terminat aici? Putem să aruncăm și noi o privire? Unul 
dintre tehnicieni se apropie de cadavru și întinde o mână 
înmănușată. Apucă șapca de cozoroc. O ridică prudent de pe 
faţa lui Vern. 

— lisuse, exclamă LeBlanc. 

Se uită cu toţii, cu ochii căscați. Un fotograf criminalist se 
apropie să facă un prim-plan. 

Pe fruntea bărbatului, scrijelit adânc, văd: 


— 


Doyle este sigur că se gândește exact la ce se gândesc și 
ceilalţi: 
Rahat, criminalul nostru se crede Zorro. 


Ora 02:25 


A lăsat-o până la două și jumătate. 

Erin i-a spus că trebuie să se odihnească, să se recupereze. 
Să-și adune forțele pentru ceea ce urmează. De atunci, nu a 
făcut decât să stea întinsă pe pat și să fixeze tavanul cu 
privirea. Și să se întrebe ce naiba poate face ca să scape de 
infernul ăsta. 

Întrebările îi roiau necontenit prin minte. De ce eu? De ce, 
dintre toţi oamenii, m-a ales tocmai pe mine? Multă lume are 
copii. Putea alege pe oricine altcineva. Și trebuia să fie un 
bebeluș? De ce nu un copil mai mare, o soţie, un soț? La naiba, 
unii ar ucide doar ca să-și recupereze bunuri materiale. Alţii ar 
face-o pentru bani. Alţii ar face-o, probabil, doar de dragul 
adrenalinei. 

Așa că, de ce eu? 

Și de ce șase oameni? Șase victime. Nu cinci sau șapte, șase. 
Oare numărul ăsta are vreo semnificaţie? Ar mai avea o noimă 
dacă ar alege anumite ţinte - cei șase oameni din viaţa lui care 


VP-73 


l-au iritat cel mai tare, de exemplu -, dar nu. Lasă la alegerea ei. 
Nu o conduce în niciun fel spre acei oameni. 

Și mai este și cea mai mare întrebare dintre toate: cine e tipul 
ăsta? 

De fiecare dată când îi aude vocea, încearcă să-i asocieze o 
față. In mare parte din ora care a trecut, a pus în fața 
microfonului oameni pe care îi cunoaște sau pe care i-a întâlnit, 
făcându-i să pronunțe cuvintele acelea. Niciunul dintre ei nu 
pare să se potrivească. 

Oare l-a cunoscut în carne și oase? Cum de știe așa de multe 
despre ea? De unde își ia informaţiile? 

Un roi de întrebări. 

Se întreabă în legătură cu echipamentul pe care a obligat-o 
să-l poarte. Cât de departe poate transmite un echipament ca 
acesta sunetul și imaginile? Imposibil să fie vorba de mulți 
kilometri, nu? Oare bărbatul stă lângă apartament? Poate parcat 
într-o furgoneta de pe strada ei? Ar putea fi așa de aproape? 

Gândul acesta o face să tremure. Să tremure de teamă că 
acest monstru ar putea fi atât de aproape, dar și pentru că își dă 
seama ca poate, poate, aceasta ar putea fi prima rază de 
speranţă. Dacă bărbatul este acolo, afară... Dacă poate să-l 
zărească, poate chiar să găsească ocazia de a... 

— Gata, Erin. 

Erin se uită la ceas. Două și jumătate noaptea. A trecut așa de 
repede. 

Simte că inima îi bate din nou mai tare. Se ridică în capul 
oaselor și-și aruncă picioarele peste marginea patului. Acum e în 
picioare, dar ridicarea bruscă îi dă o senzaţie de greață. 

— Oare nu... dă ea să spună. 

— Ce? 

— N-ai vrea să te mai gândești? Nu îţi dai seama cât de inutil 
este? 

— Este necesar, Erin. Vei înțelege mai târziu. 

Ce să înțeleg? Ce ar trebui să mă înveţe situaţia asta altceva 
decât cum să devin o criminală? 

iși bagă mâinile în buzunare. Găseşte cuțitul. ÎI scoate și vede 
că este încă murdar de sângele bătrânului. 

— Stai, spune ea. 

Se duce iar în baie. Spală cuțitul în chiuvetă, apoi îl șterge cu 
un prosop. Intre timp, privirea îi cade pe toate lucrurile copilului. 


VP - 74 


Spuma de baie, răţuștele din cauciuc, pudra de talc, bărcuţa 
muzicală de plastic. Simte o usturime în ochi. Ar da orice să-și 
poată îmbăia din nou fetița. S-o audă chicotind. S-o privească 
cum dă din picioare și lovește apa cu spumă. 

Apoi privirea i se întoarce la cuțit. 

Contrastul o lovește puternic. Primele etape ale preţioasei 
vieţi, pe de o parte, și primele semne ale morții premature, pe 
de alta. Gândul la ceea ce se pregătește să facă pare și mai 
urât, și mai lipsit de scuze. 

Atunci am să ajung în iad. Dacă de asta e nevoie ca s-o salvez 
pe Georgia, atunci așa să fie. Am să accept blestemul etern. 
Poate mă prinde poliţia. Poate o să mă bage la închisoare pentru 
tot restul zilelor. Indiferent ce-mi spune tipul ăsta la ureche, că 
va avea grijă de mine, nu-mi poate garanta nimic. Ceva ar putea 
merge prost. Odată ce poliţia își va da seama cu ce se 
confruntă, o să-și concentreze toate eforturile pe arestarea mea. 
Cum aș putea spera să rămân în libertate când fiecare poliţist 
din oraș va fi pe urmele mele? Când vor folosi toate mijloacele 
tehnice de care dispun ca să mă găsească? 

Dar nu-i nimic dacă mă găsesc. Atâta timp cât se întâmplă 
după ce Georgia va fi în afara oricărui pericol. Apoi nu-mi mai 
pasă. Pot să-mi facă ce vor atunci. 

Dar poate nu se va ajunge la asta. Trebuie să mă agăţ de 
speranţa că va face o greșeală. Că se va arăta sau că, 
neintenționat, va dezvălui ceva despre sine. 

O să aștept acel moment. O să ascult cu atenţie. O să-i 
urmăresc pe toţi cei care mă înconjoară. O să calci strâmb, 
nemernicule. 

Și atunci, al meu ești. 

— Cred că l-ai șters destul, Erin. Vrei să te apuci de treabă? Ai 
de omorât niște oameni. 

Erin își vâră cuțitul înapoi în buzunar, apoi iese din baie. 
Ajunsă la ușa apartamentului, trage adânc aer în piept și apoi 
iese. 

Imediat ce ajunge pe hol, i se pare că aude un zgomot slab. 
De parcă cineva ar fi tras ușor un zăvor. Se uită la ușa domnului 
Wiseman și vede o dâră de lumină dedesubt. 

Așteaptă. Ascultă. Nu se mai aude niciun zgomot, în afară de 
propriul ei sânge care-i pulsează prin vene. În clădire este o 
liniște mormântală. 


VP-75 


Solemn, Erin coboară scările în căutarea unei victime. 
Ora 03:10 


Nimeni nu a văzut nimic, nimeni nu știe nimic, nimeni nu are 
nimic util de spus. Nu-i ceva ieșit din comun. Însă, de data 
aceasta, probabil că e și adevărat. Criminalul sau criminalii sunt 
deja, probabil, la kilometri distantă. 

Doyle și LeBlanc trec pe la fiecare apartament din clădire. 
Este singurul lucru pe care îl pot face acum. Nici măcar nu știu 
cine este victima. Alţi detectivi de la secție au fost smulși din 
paturile lor calde ca să-i ajute la interogatorii, dar știu că ar 
putea dura ore întregi până să discute cu toată lumea dintr-un 
bloc atât de mare, mai ales că jumătate din locatari nu par 
dispuși sa deschidă ușa. Pentru că - nu-i așa? - cu toţii 
deschidem ușa când bate cineva la ora trei noaptea. Mda, poate 
cu o pușcă în mână, ne-am mai gândi. 

Poliţiștii speră că cineva din bloc a auzit poate ceva din ce s-a 
întâmplat afară. Sau poate că cineva a venit târziu acasă și a 
văzut ceva neobișnuit. Sau ar putea avea mai multe informaţii 
despre Vern. Sau poate că cineva a văzut indivizi suspecți care 
dădeau târcoale clădirii. Sau... 

Mda, sunt multe posibilităţi. Și dacă tot veni vorba, cea mai 
interesantă posibilitate, aceea ca ucigașul însuși să deschidă 
una dintre acele uși. Să stea acolo, plin de sânge și cu o sclipire 
bolnavă în ochi. Ar putea chiar să mărturisească pe loc. „Aţi 
făcut o treabă remarcabilă, domnilor detectivi”, va spune el. 
„Sunt uluit cât de repede mi-aţi dat de urmă în modesta mea 
locuință. Ținând seama de capacităţile voastre uluitoare și de 
netăgăduit, ar fi o greșeală din partea mea să fac orice altceva 
decât să mă predau pe loc”. 

Sau s-ar putea să nu se întâmple așa. 

Scenariul cel mai plauzibil este că nu se va găsi nicio 
informaţie de preț în blocul ăsta. Atunci, vor extinde aria 
cercetărilor, încât să cuprindă și alte clădiri din vecinătate. Vor 
lua legătura cu cantinele săracilor, cu angajaţii instituţiilor 
caritabile, vor merge în locurile în care își fac veacul cei fără 
adăpost. Mass-media vor fi solicitate să invite cetățenii 


VP - 76 


îngrijoraţi să ia legătura cu poliţia dacă deţin informaţii de orice 
fel. 

Și totul va fi în zadar. 

Totul va fi în zadar pentru că, și nu vrea să fie prea cinic în 
această privinţă, puţini vor fi cei care vor vărsa o lacrimă la 
moartea unui alt abonat la resursele orașului, mai ales că 
situaţia economică este așa cum este. Nimeni nu va da 
importanţă acestei știri și niciunul dintre cei care vor da din 
întâmplare peste ea nu-i va acorda atenţia cuvenită. 

Probabil că așa o să se întâmple. 

Dar... 

Există o șansă ca polițiștii să aibă noroc. De data aceasta 
ceva este de partea lor, pentru că cel care l-a ucis pe Vern nu s- 
a mulțumit să-l ucidă. Ucigașul putea să-și fi înjunghiat victima 
de câteva ori și apoi să se facă nevăzut în noapte - o lovitură de 
fulger, fără ca apoi să stea măcar să-și dea seama dacă rănile 
au fost fatale. El - sau ea, pentru că, să recunoaștem, Doyle, 
trăim vremuri moderne, în care primează egalitatea de șanse - 
putea să dispară pe tărâmuri îndepărtate fără să fi lăsat nicio 
urmă. 

Dar nu și acest ucigaș. Ucigașul acesta a ales să transmită un 
mesaj. A ales să lase un semn. 

Pentru cineva, undeva, semnul acesta înseamnă ceva. Poate 
că ucigașul nostru chiar se crede Zorro. Poate este simbolul 
vreunei găști. Poate este semnătura unui pasionat de graffiti. 
Indiferent de situaţie, nu a fost ales la întâmplare. Are o 
semnificaţie. lar Doyle speră că semnificaţia lui nu este 
cunoscută numai de ucigaș, ci și de cei din jurul lui. Și acest 
lucru face ca ţinta lui Doyle să fie mai mare și mai ușor de lovit. 

Agăţându-se de această speranță, Doyle continuă să bată pe 
la uși. 


Ora 03:27 


— Nu te străduiești prea tare, Erin. 

Erin se îndreaptă spre centru, pe First Avenue. Este cam a 
cincea oară când traversează acest cvartal. 

— Ba mă străduiesc. 


VP - 77 


— Atunci  străduiește-te mai tare, pentru numele lui 
Dumnezeu. Vrei să-ți recuperezi copilul sau nu? 

— Ce vrei să fac? Să mă dezbrac ca să ademenesc pe cineva? 
Ce ar trebui să fac? 

— Cel puțin așa ai dovedi că ai inițiativă. Ai ratat deja mai 
multe șanse. 

— Nu erau... nu erau potriviți. 

— Nu-ţi permiti să faci mofturi, Erin. Trece timpul. Tic-tac, tic- 
tac! 

— Gura. Ține-ţi gura, da? Nu pot să mă concentrez. 

Se simte stupid că vorbește așa, de una singură. De 
asemenea, se simte ca o târfă care bate străzile în lung și-n lat, 
parcă în căutare de clienţi. Mai devreme, s-a întâlnit cu o femeie 
despre care credea că se poate să fi fost prostituată. In ciuda 
frigului, fata purta o fustă care cu greu îi acoperea fesele, iar 
ochii ei goi au cântărit-o pe Erin în timp ce trecea pe lângă ea, 
pe la colțul străzii. Erin a avut impresia că fata o măsura din 
priviri, considerând-o o posibilă concurentă - probabil o 
persoană gata să-i subtilizeze banii de care avea nevoie pentru 
dependenţa ei de cocaină. Dar când distanța dintre ele s-a 
micșorat, fata n-a făcut decât să rânjească batțjocoritor, de 
parcă ar fi apreciat că Erin nu-i ameninţa nicicum subzistența. 

Erin s-a gândit s-o omoare pe ea. 

Nu a făcut-o, pentru că nu o ura îndeajuns. După experiența 
cu vagabondul, a decis că următorul nu poate fi așa. Nu poate fi 
cineva care nu i-a făcut rău - cineva faţă de care nu simte 
dușmănie. Un rânjet batjocoritor nu contează. Nu merită să 
platești cu viața pentru asta. 

Același lucru se aplică și în cazul altor posibile victime pe care 
le-a întâlnit în drumurile ei de acum. Încă un vagabond betiv, 
dormea pe o bancă, să-și revină din beţie, sub niște cutii de 
carton turtite. Ar fi fost așa de simplu cu el. Nu era nevoie să-l 
trezească. Mergea la el, înfigea cuțitul și pleca. Și cu asta, basta. 
Mai tăia unul de pe listă. 

Dar nu. Nu a reușit să-și facă curaj nici măcar să se oprească 
din drum când l-a văzut. Istoria s-ar fi repetat în toată tristeţea 
ei nemărginită. 

Și a mai fost și tipul beat care venise spre ea împleticindu-se 
pe trotuar. Işi dorea cu ardoare s-o facă să-l urască. S-a oprit 
când bărbatul a ajuns în dreptul ei. L-a îndemnat în minte să-i 


VP - 78 


spună cuvinte vulgare, să încerce s-o pipăie. Un pretext, s-a 
gândit ea. Dă-mi un pretext, în mama mă-sii. Te rog. 

Dar n-a fost să fie nici de data asta. Tânărul i-a zâmbit 
prostește și i-a spus: 

— Sunt îndrăgostit. Lumea e așa de frumoasă. Și tu ești 
frumoasă. 

Și apoi și-a văzut de drum. 

Ce-ar fi trebuit să facă? Cum să merite un cuțit inima aceea 
plină de iubire? 

Are o bănuială neliniștitoare că ar putea să dureze ceva timp. 
Poate că bărbatul are dreptate. Poate că nu mă străduiesc 
îndeajuns. Poate că nu pot s-o mai fac o dată. Unde sunt toţi 
oamenii periculoși când ai nevoie de ei? Unde sunt prădătorii, 
parazitii, lipitorile? De ce în noaptea asta nu pândesc demonii în 
umbre? 

— Domnișoară! 

Tresare, speriată de o voce neașteptată din apropiere. Se 
întoarce. Vede mașina care a oprit lângă ea. Vede faţa care o 
privește de la fereastra deschisă dinspre scaunul pasagerului. 

Poliţiști. 

Se temuse de acest lucru, dar simțea că trebuia să se 
întâmple. O femeie singură care rătăcește pe străzi la trei 
dimineața. Nu are geantă, nu are prieteni și, pare-se, nicio ţintă. 
De ce să n-o oprească și să-i pună întrebări? 

— Ah. Bună dimineaţa, domnule poliţist. 

Le adresează un zâmbet larg. De parcă ar fi ceva obișnuit. De 
ce n-aș fi aici? Ce mare lucru? 

Dar pe dinăuntru tremură. Are mâinile înfundate în buzunare, 
una dintre ele ţine cuțitul, și e speriată de moarte. Îi e teamă că 
vor deveni suspicioși și că vor vrea s-o percheziţioneze, și atunci 
vor găsi cuțitul și totul se va sfârși. Adio, Georgia. 

— Rahat. Nu o da în bară, Erin. Păstrează-ți calmul. Ușurel și 
cu calm. 

Pentru prima oară, simte frică în vocea bărbatului. O 
surprinde, dar în același timp o alină. Nu e așa de stăpân pe el 
cum vrea s-o facă să creadă. Nu e cel mai tare. 

— Sunteţi bine? o întreabă polițistul. 

Erin observă cum o măsoară din cap până în picioare, în timp 
ce-i adresează întrebarea. O studiază. 


VP - 79 


— Bine, spune ea, indiferentă încă. Dar se face cam frig, nu? 
Ridică din umeri ostentativ. Totodată, îi dă poliţistului de înţeles 
că din acest motiv are mâinile în buzunare. Nu are nimic de-a 
face cu vreo armă. Nici vorbă de așa ceva. 

— Vă duceţi undeva? 

— Ai grijă, Erin. Vezi ce spui. Copilul e aici, nu uita. 

Încearcă s-o sperie, dar nu dă rezultat, pentru că, măcar de 
data aceasta, ea deţine controlul. Bărbatul face pe el de frică, și 
amândoi știu acest lucru. 

— La plimbare. Așa fac în cele mai multe nopţi. Am insomnii. 
Vede privirea nedumerită și adaugă în grabă: Nu dorm prea 
bine. Uneori, o plimbare mă ajută să mă relaxez. Vorbește clar și 
cu încredere. Le sugerează că nu e beată și nici drogată. 

— Dacă vreţi să vă dau un sfat, spune polițistul, ar trebui să 
vă limitați la plimbările prin jurul apartamentului 
dumneavoastră. Nu vreau să vă sperii, dar nu-i o idee prea bună 
să staţi pe străzi la ora asta. 

Mda, se gândește ea. Aș putea fi atacată. Cineva ar putea să 
scoată un cuţit din buzunar și să mă înjunghie. 

— Mulţumesc, domnule poliţist. Sunt sigură că aveţi dreptate. 
Oricum, acum mă îndreptam spre casă. 

Polițistul o mai studiază puţin, apoi spune: 

— Bine. Aveţi grijă. 

Erin aprobă din cap. Pleacă mai departe. Aude motorul 
mașinii de poliție accelerând, apoi se uită la vehiculul care 
alunecă pe lângă ea. Polițistul nici măcar nu-i mai aruncă vreo 
privire. 

— Te-ai descurcat bine, Erin. Știam eu că te descurci. Așa o să 
fiți în siguranță și tu și Georgia. Asta îți garantează că vei ieși cu 
bine din povestea asta. g 

Ticălos arogant. Încearcă să disimuleze. Încearcă să dea 
impresia că știe ce face. Dar Erin știe. l-a simțit frica. Și asta îi 
dă speranță. 

La capătul străzii face la dreapta. Intră pe East Tenth Street. 
Vizavi este o pictură murală mare pe zid. După aceea, vitrinele 
câtorva magazine cu obloanele trase. Apoi, în general, blocuri și 
trotuare pustii, cufundate în întuneric. . 

— Unde dracu’ te duci, Erin? Nu e nimic acolo. Incă nu ti-ai 
dat seama? Trebuie să găsești oameni. 


VP - 80 


— Ce-mi trebuie mie e să-ţi ţii dracului gura. Fac tot ce pot, 
da? Dacă polițiștii ăia mă văd iar, o să intre la bănuieli. Asta 
vrei? Chiar vrei să... 

Se oprește, pentru că a auzit ceva. O mașină se apropie din 
spate și încetinește până când abia se mai urnește. Erin nu se 
întoarce, dar încetinește pasul. Dă, Doamne, să nu fie iar 
polițiștii! 

— Erin, trebuie să te miști mai repede. Trebuie să... 

— Gura. 

— Poftim? Ce-ai... 

— Gura. Vine cineva. 

Mașina ajunge în dreptul ei. Erin îndrăznește să arunce o 
privire în stânga. E un sedan mare, închis la culoare, dar nu se 
pricepe la mărci. Nu vede înăuntru. Se uită drept înainte și 
merge mai departe. 

Mașina trece ușor pe lângă ea. Câţiva metri mai încolo, 
oprește lângă trotuar. Fereastra din dreptul pasagerului se 
cască. 

— Ah. Așa mai merge. Du-te să vezi, Erin. 

Mda, sigur. Pentru că așa facem cu toţii, nu? Mergem să ne 
uităm la mașini suspecte în toiul nopții. 

Erin merge mai departe, dar acum inima îi bate cu furie - cel 
puţin o duzină de bătăi la fiecare ţăcănit de tocuri. Cine e în 
mașină? Cineva cu o armă? O gașcă de tineri gata să ţâșnească 
afară, s-o trântească la pământ și s-o violeze? La ce îi va mai 
servi atunci cuţitașul ei ridicol? La ce-i va mai servi Georgiei 
dacă ajunge la spital sau chiar la morgă? 

Îi vine să se întoarcă și să o rupă la fugă. Toate instinctele îi 
spun să se întoarcă la lumina de pe bulevard. Să oprească un 
taxi sau orice nenorocită de mașină și să implore s-o ia de acolo. 

Dar nu o face, pentru copilul ei. 

Ajunge la mașină. Se poartă de parcă n-ar fi conștientă că 
ocupanţii ei o așteaptă. 

— Auzi? Vrei să te duc undeva? 

Erin se lasă puţin în jos. Se uită înăuntru. Se pare că e doarun 
tip. Camașă deschisă la culoare, descheiată la guler. Un lanţ de 
aur. Un început de chelie. E greu de spus de aici, dar pielea îi 
pare ciupită de vărsat. Și gura lui are o formă ciudată - de parcă 
mai demult ar fi avut buză de iepure și i-a rezolvat-o un chirurg 
amator, pe douăzeci de dolari. 


VP - 81 


— Ce frumusețe de bărbat, Erin. Nu lăsa inima să-ți 
stăpânească judecata. 

Erin aude un râs în ureche. Așa, se gândește ea. Râzi cât mai 
poţi. Râzi până o să am ocazia să te spintec ca pe un pește. 

— Poate, îi spune ea șoferului. Mergi unde am eu treabă? 

— lubito, merg oriunde ai tu treabă. Hai în mașină. 

Erin ezită. Degetele i se strâng mai tare pe mânerul cuţitului. 

— Ti-a făcut invitația, Erin. Ce mai aștepți? 

Erin se uită în susul și-n josul străzii. Nu vrea să urce în 
mașina bărbatului acestuia, unde el poate încerca să-i facă te 
miri ce. Vrea să meargă acasă. Vrea să-și vadă copilul. Nu are 
ce căuta aici într-o noapte atât de rece, față în faţă cu moartea 
și cu mutilarea. 

Deschide portiera. Urcă. Se simte un damf de alcool 
amestecat cu un miros stătut de fum. Bărbatul îi zâmbește, 
dezvelindu-și dinţii pătaţi de nicotină. 

— Încotro? 

Nu are de gând să-i zică unde locuiește și habar n-are unde 
să-i spună să meargă. Arată doar înainte și spune: 

— Încolo. 

Bărbatului pare să-i placă răspunsul ei. Dă din cap și 
pornește. 

— Și ce zici că faci pe aici? 

— Îmi omor timpul, spune ea. Nu prea dorm. 

— Îhî. Și ce faci ca să omori timpul? 

— Spune-i că omori oameni, Erin. 

— Mă plimb. Uneori găsesc oameni cu care stau de vorbă. 

— Da? Doar atât? Doar staţi de vorba? 

— Sigur. Ce altceva? 

— Mă rog, poate că nimic. E în regulă și vorbitul. Și de câtă 
activitate a avut parte gura ta în noaptea asta? 

— Nu prea multă. A fost liniște. Tu ești primul. 

— Primul, zici? Se uită la ea. Știi, nu prea pari o... 

— Vorbăreaţă tipică? 

— Mda. Exact. 

— Poate că nu sunt. Poate că nu sunt ca altele pe care le-ai 
cunoscut până acum. Poate că mie îmi place doar... o discuţie 
ca la carte. 

— Ar fi altceva. De fapt, foarte neobișnuit. Știi că ăia care se 
pricep la vorbit pot să câștige mulţi bani, nu? 


VP - 82 


Erin scutură din cap. 

— Nu mă interesează banii. Mă interesează doar să dăruiesc 
lumii spirit și replici efervescente. 

— De care replici? 

— Efervescente. E un cuvânt din franceză. 

— Ah, deci le ai și pe franţuzește. 

— Le am cu multe. Sunt polivalentă. 

— Chiar ești, Erin. Bună treabă. L-ai cucerit. 

Şoferul râde. Are un râs vulgar, lasciv. Ştie la ce se gândește 
el și știe că îl încurajează. Dar tot de el depinde, își spune Erin. 
Încă poate să scape dacă va dori. 

Bărbatul își duce mâna în buzunar. Scoate o sticlă de whisky. 

— Vrei? Să-ţi uzi niţel gâtlejul? Ca să te mai relaxezi un pic? 

— Sunt destul de relaxată deja, spune ea. lar gâtlejul meu nu 
poate fi mai ud de atât. 

lisuse, Erin, se gândește ea. De unde îţi vin ideile astea? Unde 
ai învăţat să te porţi așa? 

Erin îl urmărește cum ia amândouă mâinile de pe volan, 
deșurubează capacul sticlei și ia o gură din lichidul chihlimbariu. 
Plescăie din buzele pocite, ca de cauciuc, și spune: 

— Ah, ce bine e. Sigur nu vrei? 

Erin clatină din cap și se întreabă ce să spună în continuare. 
Dar atunci își dă seama că bărbatul oprește mașina. Neliniștea 
revine. Se gândește că, până la urmă, poate ar fi fost mai bine 
să fi băut totuși niște whisky. De fapt, să fi dat pe gât toată 
sticla, doar ca să scape de panica asta. Gata, se gândește ea. 
Ăsta e momentul în care tipul decide dacă trăiește sau moare. 

— De ce ne oprim? 

E o întrebare stupidă, dar trebuie s-o pună. Trebuie să-i dea 
șansa să dea înapoi. 

Bărbatul mai gâlgâie niște whisky, apoi pune din nou capacul 
și-și strecoară sticla în buzunar. 

— Așa e mai simplu să vorbeşti. Ai spus că-ţi place să 
vorbești, este? 

Lui Erin i se usucă gura. Îi vine greu să mai zică ceva în clipa 
asta. 

— Da, așa am spus. Despre ce vrei să vorbești? 

— Despre tine. Cum te cheamă? 

— Erin. 

— Salut, Erin. Pe mine mă cheamă Ed. Îmi placi, Erin. 


VP - 83 


— Serios? 

— Mda. Mult. Aș vrea să-ţi arăt cât de mult îmi placi, Erin. Te 
deranjează? Dacă îţi arăt, vreau să zic? Ai vrea să vezi, nu-i așa? 

Nu răspunde. Se simte ca într-un montagnes-russes infernal și 
vrea să se dea jos. Dar e prea târziu. Deja s-a pus în mișcare. Au 
ajuns în vârf și au început coborârea aproape verticală. Erin 
vede golul de dedesubt și știe că sunt gata să se prăvălească 
într-acolo. Nu mai există cale de întoarcere. Bărbatul a decis că 
vrea să meargă mai departe și o târăște și pe ea după el. 

— Uite, Erin. Ești pregătită? 

Acum se descheie la fermoar. Caută cu mâna înăuntru și-și 
scoate mădularul. Îi arată cât de excitat este. 

— Hm! la te uită ce avem aici! 

Doamne, nu, se gândește ea și simte un gol în stomac, iar 
montagnes-russes-ul prinde viteză și acum se repede vijelios în 
jos pe șine. 

— Cred... spune Erin. Cred că ar fi bine să plec. Scoate mâna 
din buzunar, buzunarul în care are cuțitul, și caută mânerul 
mașinii necunoscute, genul de mașină în care nu a mai urcat 
niciodată și nu are idee cum se deschide. Își plimbă mâna pe 
suprafața portierei, în căutarea mânerului sau butonului potrivit, 
ca să scape naibii de aici, stând în tot acest timp cu ochii pe 
bărbat, temându-se de ce ar putea face în continuare. lar când 
decide că nu are de ales și trebuie să-și desprindă privirea ca să 
scape, realizează ce greșeală cumplită tocmai a făcut. Pentru că 
atunci bărbatul răcnește „Nu!”, o apucă de păr cu amândouă 
mâinile și-i smucește capul în jos, spre poală, spre așa-zisa lui 
bărbăţie, strigând la ea să vorbească cu el, dă din gură și 
vorbește cu mine, în pizda mă-tii de curvă nenorocită. Și mâna 
ei bâjbâie din nou, de data asta nu după mânerul portierei, ci 
după buzunar, care nu mai pare să fie la locul lui, unde naiba 
este, unde mi-e nenorocitul ăla de buzunar, unde mi-e cuțitul? 
Şi-i simte căldura, sudoarea, duhoarea pe faţa ei, în timp ce 
degetele îi caută frenetic. Și în sfârșit, da, în sfârșit, lăudat fie 
Domnul, l-a găsit, a găsit buzunarul, degetele i se afundă în 
căldura lui, îi ating darul, conţinutul secret. Îl ia, îl apucă 
ușurată, nu s-a mai simţit niciodată așa de ușurată, și-l scoate, 
iar acum nu mai ezită, începe să înjunghie, să împingă, să înfigă, 
să distrugă. Și aude cum gemetele lui de plăcere se transformă 
în ţipete de durere, și chiar și după ce bărbatul îi dă drumul la 


VP - 84 


păr, Erin continuă să-l înjunghie, lovindu-l din ce în ce mai sus, 
în stomac, în piept și în gât, da, în gât, unde îl despică de lao 
ureche la alta, iar nu sperma e cea pe care o simte, ci sângele 
fierbinte care îi stropește faţa și Erin îi vede uimirea de pe chip, 
șocul, în timp ce viaţa i se scurge din corp și bărbatul moare în 
faţa ei, chiar acolo, în mașina lui, cu limba scoasă, cu mădularul 
atârnat, iar vocea asasinei lui îi răsună în ureche, cerând 
vărsare de sânge. Și treptat, cursa infernală încetinește, se 
oprește și s-a terminat. S-a terminat. 

— Du-te dracului! îi ţipă ea în față șoferului mort, stropindu-l 
cu saliva. Dracu’ să te ia! 

— Ai făcut o treabă bună, Erin. Ai lucrat murdar, dar bine. 

— Și tu să te duci dracului. 

Simte că ceva i se prelinge pe faţă și nu știe dacă sunt lacrimi 
sau sânge. S-ar putea să plângă, da, pentru că e așa de 
furioasă, așa de zăpăcită și al dracului de zguduită. Toate 
sentimentele pe care le încearcă par să răbufnească din ea în 
același timp, inclusiv dragostea. Dragostea față de copilul ei, 
pentru că despre asta este vorba, nu-i așa? De-aia fac lucrul 
ăsta. De-aia a trebuit să moară gunoiul ăsta și, de fapt, știi ceva, 
nici nu-mi pare prea rău. Nici nu se compară cu bietul 
vagabond. Asta e o mizerie. Asta a meritat-o. _ 

Se oprește un moment. Incearcă să se calmeze. Incearcă să 
intre în contact cu latura ei raţională. Trebuie să plece de aici. 

Deschide torpedoul. E plin de gunoaie. Ochelari de soare, 
pixuri, cărţi de vizită, ambalaje de dulciuri. Dar și un pachețel cu 
șerveţele. Il desface vijelios. Se șterge cât de bine poate de 
sânge pe faţă și pe mâini. 

— Nu te curăța prea bine, Erin. Încă. 

Știe ce înseamnă asta. Încă nu și-a terminat treaba aici. 

Se uită încă o dată la șofer. Are ochii căscațţi și aţintiţi înainte, 
de parcă ar privi îngrozit un camion care se apropie, gata să se 
izbească de mașina lui și să-l strivească. Sângele încă i se 
revarsă din tăietura uriașă de pe gât. E alb la faţă, ca o fantomă. 

la din nou cuțitul, îi studiază tăișul letal și vârful ascuţit. Ştie 
ce urmează și, în mod straniu, de data asta nu mai este 
dezgustată. Crede că, în parte, e din cauză că nu e prima oară, 
dar în principal e pentru ceea ce reprezintă acest bărbat. Este 
un prădător. Caută femei vulnerabile și încearcă să le supună 
voinţei lui malefice. 


VP - 85 


Nu i-am dat eu o șansă? Nu i-am spus că vreau să ies din 
mașină? Putea să fie drăguţ cu mine. M-ar fi putut lăsa pe 
undeva și apoi să plece. De ce a trebuit să fie așa de 
dezgustător și de violent? De ce a trebuit să aleagă calea asta? 

Ei bine, ai făcut-o. Și de fapt, îţi sunt recunoscătoare, pentru 
că tu nu meriţi să trăieşti, dar fiica mea da. E un schimb 
echitabil, pentru că viaţa ei valorează mult mai mult decât a ta. 

— Sunt gata, spune ea. 

Când îi dă instrucțiunile, abia dacă ezită. Câteva mișcări 
rapide și a terminat. | se pare chiar că de data asta o face cu 
mai multă plăcere. Poate că taie puţin mai adânc - chiar 
ajungând să-i zgârie craniul. 

Se curăţă cu șervețelele rămase. Şterge cuțitul și-l bagă din 
nou în buzunar. Se uită pe stradă. Este pustie, liniștită, 
întunecoasă. De parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Dorm cu toţii în 
paturile lor, fără să știe de atacul sexual, de dezlănţuirea 
violentă, de crimă, de mutilarea care a avut loc la numai câţiva 
metri de adăposturile lor tihnite. 

lese din mașină și cercetează împrejurimile, asigurându-se că 
nu o vede nimeni. Își dă seama că este încă pe East Tenth 
Street, la numai câteva cvartale de casa ei. Lucru util, dat fiind 
că trebuie să parcurgă distanța, plină de sângele bărbatului. 

Lasă capul în pământ și pornește. Speră să n-o observe 
nimeni, să nu vadă nimeni în ce hal este. 

Se îndepărtează numai cu câţiva metri de mașină când 
zgomotul se declanșează în spatele ei, speriind-o de moarte. 

Claxonul mașinii. 

Pentru scurt timp, și-l imaginează pe șofer acolo, apăsând cu 
disperare pe claxon, făcând tot ce poate ca să ceară ajutor, să 
vină cineva să-l ducă la spital. Stă acolo, geme, se chinuie să 
respire și apasă pe claxon, făcându-l să-și trimită ţipătul 
tânguitor în noapte, ca să-l salveze. 

Și atunci Erin clatină din cap. E mort. Știu că e mort. Probabil 
a căzut în faţă, atâta tot. Nu e nimic mai mult. 

Dar tot aleargă spre casă, fără să se uite măcar o dată înapoi. 


Ora 04:07 


— Mai spune-mi o dată de ce n-ai iubită. 


VP - 86 


A vorbit Doyle. Stă în sedanul poliţiei lângă LeBlanc, 
renunțând pentru o vreme să mai încerce să găsească pe cineva 
care să știe ceva despre moartea lui Vern. E mult mai distractiv 
să-l tachineze pe LeBlanc. 

— Nu ţi-am spus nici prima oară. 

— Acum ai marea ocazie. Ai... știi tu... probleme? 

LeBlanc se uită la el, iar lui Doyle îi vine greu să rămână 
serios. 

— Nu, nu am probleme. Cum adică probleme? Ce fel de 
probleme? 

— Nu știu. De orice fel. De natură intimă. 

LeBlanc se uită la el în continuare. 

— Nu, n-am probleme intime. lar dacă aș avea, ai fi ultimul 
om căruia i le-aș mărturisi. 

— Și atunci, ce e? Ce te reţine? 

— Nu mă reţine nimic. Crezi că un tip trebuie să aibă mereu o 
iubită? Tu n-ai stat niciodată fără? Sau a trecut prea mult de 
atunci să mai ţii minte? 

Doyle zâmbește. Nu este cu mult mai în vârstă decât LeBlanc, 
dar nu are de gând să lase discuţia să devieze spre el. 

— Îmi amintesc, și nu, n-am stat niciodată fără o iubită. 
Uneori aveam chiar mai multe odată. Tu, pe de altă parte, pari 
dubios de indiferent la femei. 

— Dubios? Ce e așa dubios în asta? De ce te deranjează atât 
de tare? 

Vocea lui LeBlanc devine comic de piţigăiată, iar acum lui 
Doyle îi e foarte greu să nu râdă. 

— Nu mă deranjează deloc, spune Doyle. 

— Păi, foarte bine. 

— Dar nu pot să vorbesc în numele altora. Toate zvonurile 
alea... 

— Zvonuri? Despre ce zvonuri vorbești? 

— Zvonuri. Ştii cum sunt alţi polițiști, nu? Cum vorbesc? 
Cineva zice ceva, altcineva crede și brusc se întinde ca un 
incendiu. Toată lumea ajunge să creadă ceva ce nu are de fapt 
niciun temei. Mereu mă uimește cum se întâmplă lucrurile 
astea. 

LeBlanc stă drept, cu urechile ciulite. 

— Stai puţin. Cine a zis așa ceva? Ce zvonuri? 


VP - 87 


Lui Doyle îi stă pe limbă să-i mărturisească faptul că tocmai a 
inventat povestea asta. E gata să spună, când altceva îi reține 
atenția. Este staţia radio, care tot bălmăjește ceva pe fundal de 
când stau ei aici. Polițiștii experimentați își dezvoltă un radar 
interior, capabil să filtreze zgomotul și în același timp 
subconștientul li se menţine atent la lucrurile importante. lar 
radarul lui Doyle bâzâie categoric. 

— Sectorul A 8 câtre centrală, terminat. 

— Te ascult, sector A 8. 

— Centrala, confirm informaţia că în mașina de pe East Tenth 
Street se află o victimă. 

— Recepţionat, sector A. Rămâneţi pe loc, oprim apelurile. 

Doyle se uită la LeBlanc. 

— E doar la câteva cvartale distanţă. la staţia și cere mai 
multe detalii. Și ceea ce aude îi dă fiori pe șira spinării. 

— Centrala, spune el, ne ocupăm noi. Terminat. 

În timp ce pornește motorul, LeBlanc îi spune: 

— Doar nu crezi... și lasă fraza neterminată, pentru că exact 
asta cred amândoi. 

Ajung la locul crimei în câteva minute. Primul lucru pe care îI 
aud când coboară din mașină este sunetul neîntrerupt și 
tânguitor al unui claxon. S-au adunat câţiva oameni - nu la fel 
de mulţi ca la Vern -, dar numai pentru că nu s-a dus încă 
vestea că este locul unei crime. Oricine altcineva s-a trezit crede 
probabil că e doar o alarmă auto defectă. 

Un poliţist se apropie de detectivi, îi salută, apoi îi conduce 
spre Fordul sedan. 

— Claxonul urla când ai ajuns aici? întreabă Doyle. Trebuie să 
ridice tonul ca să se facă auzit prin zgomotul acela. 

— Da, spune polițistul. De-asta a fost găsită victima. Arată cu 
degetul mare spre un bărbat voinic, cu un început de chelie care 
stă pe trotuar. Tipul de colo e administratorul clădirii ăleia de 
locuinţe. Stă la parter, în faţă. L-a trezit zgomotul. Când a văzut 
că nu se mai oprește, a ieșit să-i spună șoferului să termine 
dracu' odată. Atunci a găsit cadavrul. 

Doyle și LeBlanc încearcă să se uite în interiorul întunecos al 
vehiculului. 

— Uite, spune polițistul, dându-i lui Doyle o lanternă. 

Doyle luminează prin fereastră. Vede o siluetă prăvălită peste 
volan și mult sânge, dar cam atât. 


VP - 88 


— A mutat cineva cadavrul? 

— Nu. Administratorul zice că a deschis portiera, dar a închis- 
o imediat când a văzut ce e înăuntru. Când am ajuns noi, i-am 
verificat semnele vitale victimei, dar asta-i tot. 

— Bine. Hai să-i aşteptăm pe anchetatorii criminaliști. Lasă-i 
să facă poze și să verifice înainte să-l mișcăm. 

Îi dă lanterna înapoi poliţistului, apoi el și LeBlanc se 
îndreaptă spre bărbatul care a anunţat incidentul. 

Administratorul clădirii poartă un trenci gros peste pantalonii 
de pijama și adidași. Işi freacă barba neliniștit în timp ce se 
apropie detectivii. 

— Domnul...? spune Doyle. 

— Stavropoulos. 

— Domnule Stavropoulos, suntem detectivi la Secția a Opta. 
Ne puteți spune ce s-a întâmplat aici în noaptea asta? 

— Zgomotul. Nu puteţi să opriţi zgomotul? Am urechile 
sensibile. Zgomotele de felul ăsta mă scot din minţi, mă- 
nțelegeți? i 

— O să-l oprim imediat ce se poate. Ințeleg că ați fost primul 
care a găsit victima. Am dreptate? 

— Da, aveţi dreptate. De la zgomot a fost, înțelegeți? Nu pot 
să dorm cu astfel de zgomote. E un oraş zgomotos, sunt obişnuit 
cu ele. Dar ăsta, chiar la fereastra mea? Nimeni n-ar putea să 
doarmă în asemenea condiții. Dumneavoastră credeți că ați 
putea să dormiți așa? 

— Nu, spune Doyle. Sunt sigur că n-aş putea. Și de-asta ați 
ieșit, nu? 

— Da. M-am uitat pe fereastră. Am aprins lumina ca să vadă 
că mă uit pe fereastră, dar tot nu se oprea. Nu înțelegeam de ce 
face una ca asta. Așa că am ieșit. Nu mi-e frică. Pot să mă 
descurc cu golanii. Dar tot nu termina cu claxonul ăla. 

— Așa că v-aţi dus la mașină. 

— Da. Deși zgomotul îmi nenorocea urechile, m-am dus acolo. 
Am ciocănit la fereastra mașinii, dar bărbatul nici măcar nu s-a 
uitat la mine. Mi-am zis, ăsta e beat. E beat, drogat, a făcut un 
atac de cord sau ceva de genul ăsta. Nu m-am gândit 
niciodată... mă rog, nu m-am gândit niciodată că o să găsesc 
așa ceva. Tot sângele ăla și nu numai. Oribil. N-am mai văzut 
niciodată așa ceva. 

LeBlanc pune următoarea întrebare: 


VP - 89 


— Domnule Stavropoulos. Cât era ceasul când v-aţi trezit? 

Stavropoulos se uită la LeBlanc cu o expresie ușor mirată, de 
parcă tocmai ar fi băgat de seamă că era și el acolo. 

— Și dumneavoastră sunteți detectiv? 

— Da, domnule, sunt detectiv, spune LeBlanc. 

— Păreţi prea tânăr să fiţi detectiv. Vă lasă să lucraţi la 
asemenea cazuri importante? 

— Da. Deci, la ce oră v-a trezit? 

Stavropoulos se gândește o clipă. 

— Pe la vreo patru fără un sfert. Așa ceva e de neimaginat, 
nu? Nimeni n-ar trebui trezit la o asemenea oră. Dar zgomotul, 
înțelegeţi? 

— Înţeleg. Și apoi v-aţi uitat pe fereastră, nu? Aţi văzut pe 
cineva pe stradă? 

— Nici ţipenie. 

— Dar când aţi ieșit? Aţi văzut pe cineva atunci? 

Stavropoulos scutură din cap. 

— Pe nimeni. Cine a făcut asta a dispărut pur și simplu. Cao 
fantomă. 

Sigur, se gândește Doyle. O fantomă. Atât că tipul ăsta n-a 
fost speriat de moarte. Cineva în carne și oase i-a făcut felul. 

Îi mulţumesc lui Stavropoulos, apoi stau de vorbă cu încă vreo 
câţiva gură-cască, în timp ce detectivii din unitatea de 
investigaţii criminalistice sosesc și se apucă de treabă. În cele 
din urmă, primesc undă verde să studieze mai de aproape 
cadavrul. 

— Facem prinsoare? spune LeBlanc în timp ce se apropie iar 
de mașină. Că e iar tipul ăla care se crede Zorro? 

— Tommy, nu-mi miroase a bine, spune Doyle. Ceva îmi 
spune că ne așteaptă o noapte lungă. 

La mașină, un chinez așezat pe vine se ridică din locul în care 
examina interiorul, apoi își întoarce ochii, protejaţi de ochelari, 
spre detectivi. 

— Salut, Norm, spune Doyle. Cum merge treaba? 

Norman Chin, unul dintre experţii medico-legali de frunte din 
oraș, face un gest deznădăjduit spre urechea stângă. 

— Poftim? 

Doyle ridică tonul: 

— Ce-avem aici? 

— Ce zici? întreabă Chin. Vorbește mai tare. 


VP - 90 


Doyle se încruntă, apoi ridică și mai tare vocea. 

— Poţi să muţi cadavrul? Să oprești zgomotul? 

Chin se uită la cadavru după care înapoi la Doyle. 

— Știi ceva? Cred că ar trebui să dau cadavrul pe spate și să 
opresc zgomotul. 

Doyle dă din cap. 

— O idee super, Norm. 

— Poftim? 

— Am spus că mi se pare... îţi baţi joc de mine? 

Un rânjet drăcesc se lățește pe faţa expertului. 

— Cine, eu? 

Chin ridică un deget dându-i de înțeles să aștepte un 
moment. Se apleacă din nou în mașină și-l trage ușor pe șofer 
pe scaun. Claxonul se oprește, iar din spatele lui Doyle se aude 
Stavropoulos, care-i mulțumește lui Dumnezeu că supliciul lui s- 
a încheiat. 

Ochii lui Doyle rămân fixaţi asupra victimei, își ţine răsuflarea 
când cadavrul este ridicat. Cineva îndreaptă o lanternă drept 
spre faţa însângerată a șoferului. 

— lisuse, exclamă LeBlanc. 

Doyle mai face un pas, nu foarte sigur că vede bine. Dar nu s- 
a înșelat. Da, chiar sunt tăieturi. Exact în mijlocul frunţii 
bărbatului. Dar nu este ce se aștepta Doyle. Este mult, mult mai 
rău: 


— Vezi ce văd și eu? întreabă Doyle. 

— Mada, șoptește LeBlanc. Mda, văd. 

— Ne-am înșelat. În legătură cu vagabondul. Nu era un Z. Era 
un 2. 

Cei doi detectivi își iau ochii de la victimă și se uită unul la 
altul. 

— Deci, spune LeBlanc. Dacă Vern a fost numărul doi și tipul 
ăsta e numărul trei... 

— Atunci cine dracu’ e numărul unu? îi termină Doyle 
propoziţia. 


VP-91 


Ora 04:25 


Amorţeală. 

Asta simte. Detașare, într-un fel. De parcă n-ar fi cu adevărat 
aici. Privește în exterior prin ochii altcuiva, așa cum bărbatul 
privește lumea prin broșa prinsă de haina ei. 

Stă aici pe un scaun de când a ajuns acasă. Pe un scaun de 
lemn, nu pe canapea, pentru că încă e plină de sânge și nu vrea 
să-și strice mobila. Nu vrea s-o mânjească cu sângele pe care 
tocmai l-a vărsat. 

Și a vărsat râuri întregi. Încă îl mai simte revărsându-se din 
gâtul bărbatului. O stropește pe faţă, fierbinte, ud și, cumva, 
viu. 

Știe că ar trebui să se spele, dar pare un gest aproape inutil. 
Ca și când ar rătăci printre ruinele unei case care a fost distrusă 
de un uragan și ar așeza bine un scaun răsturnat, de parcă 
gestul ar restabili ordinea. 

Nu e sigură nici măcar că poate scăpa vreodată de acest 
sânge. Nu pe deplin. Chiar dacă s-ar putea spăla de o sută de 
ori, tot îl va simţi. De parcă i s-ar fi prelins înăuntru prin piele și 
ar fi devenit permanent ca un tatuaj - un lucru care îi va aminti 
veșnic de fapta ei. 

Și totuși, nu a fost așa de supărată ca după vagabond. Omul 
ăsta era un gunoi. O mizerie. Merita să moară. 

Oare? Oare merita? Merită cineva să moară? 

lisuse, Erin. Hai să nu devenim filosofici. Nu știi ce ar fi făcut 
gunoiul ăla. Nu știi nici ce le-a făcut altor femei. Poate te-ar fi 
violat și apoi te-ar fi ucis. Ai făcut ce trebuia că să te protejezi și 
să scapi de acolo. 

Da, dar eu am intrat în mașina lui. Oare asta nu mă face să fiu 
măcar un pic vinovată? 

De ce? Vrei să spui că fetele n-ar trebui să poarte fuste scurte 
sau să le zâmbească necunoscuțţilor? Apoi o să spui că nu 
trebuie să-și afișeze nici gleznele. Cât de departe vrei să duci o 
asemenea discuţie, Erin? Nu înseamnă nu, și cu asta basta. 

Da, dar... 

Futu-i. 

Uită-te la mine. Tin o dezbatere în mintea mea. De parcă n-ar 
fi deja destulă aglomeraţie acolo din cauza ăstuia care 
trăncănește întruna. 

VP - 92 


— Esti bine, Erin? 

La ţanc. La ţanc, în mama mă-sii. Hai și tu la petrecere, de ce 
nu, în definitiv? Dă-ţi și tu cu părerea. Nu că ai avea nevoie de 
invitaţie. De când te împiedici tu de asemenea detalii? Când te- 
ai gândit vreodată că mintea unei femei e ultimul loc în care ar 
trebui să dai buzna? 

Sunt câte unii al dracu' de prost crescuți. 

— Erin? M-ai auzit? 

— Te-am auzit, bine? Am de ales dacă să te aud sau nu? Nu 
pot să te las baltă pur și simplu, în caz că nu ţi-ai dat seama. 
Poate că așa au făcut nevastă-ta, maică-ta, prietenii și rudele. 
Poate de-aia faci chestia asta, pentru că e singurul mod în care 
poţi găsi pe cineva care să-ţi asculte vocea cretină și plicticoasă. 
Și poate de-aia nici nu te arăţi, pentru că ești urât, slab, 
înfricoșat și toată lumea te urăște. Așa e, javră? Pentru că ești 
un nimeni, un nimic și doar așa poţi avea și tu sentimentul că 
domini. Pun pariu că asta e. Pun pariu că dacă ai intra chiar 
acum pe ușa mea, aș putea până și eu să te fac arșice. Așa de 
jalnic ești. 

— Măi, măi, Erin. Esti supărată pe mine? 

— Eu? Da' de unde? De ce aș fi supărată pe tine? N-ai făcut 
decât să mă droghezi, să-mi furi copilul și să mă pui să omor 
oameni. De ce nu te-aș placea? 

— Ti-am spus. Am un motiv. E spre binele tău. 

— Așa e. Am uitat. Vrei să mă luminezi. Aleluia, frate. Slăvit 
fie Domnul, și acum dă-mi arma, să mai șterg un nemernic de 
pe fața pământului. Mersi. Acum mă simt așa de virtuoasă. 

— N-ar trebui să te simti vinovată că l-ai omorât pe ultimul. 
Merita. 

— Dacă vrei să știi, tocmai am discutat cu mine pe tema asta. 
Mersi, dar mă lipsesc de opiniile tale. 

— Ti-a făcut rău? 

— Nici să nu te gândești, da? Cum ar veni, pe tine te 
preocupă binele meu. De parcă ai avea tu grijă de mine. Nu-ţi 
mai face și iluzia asta despre tine, pe lângă celelalte, bine? 

— Dar eu am grijă de tine, Erin. O să vezi. După ce se termină 
ziua asta, o să întelegi. 

— Mda, sigur. 

Erin decide că discuţia s-a încheiat și se ridică de pe scaun. 

— Unde te duci? 


VP - 93 


— Să mă spăl. Vrei să vii cu mine? Dacă vrei, poţi să refuzi. 

Erin se duce la baie și aprinde lumina, apoi se privește în 
oglinda de deasupra chiuvetei. 

lisuse. E mai rău decât credea. Șerveţelele acelea nu au 
schimbat prea mult situaţia. E plină. Are sânge pe faţă, în păr, 
iar haina îi este îmbibată. Seamănă cu Carrie, din filmul cu 
același nume. 

Erin dă să-și desfacă nasturii de la haină. 

— Alo, Erin! Ce naiba faci acolo? 

Erin îl ignoră. Continuă să-și desfacă nasturii. Dă să-și arunce 
haina. 

— Termină. Nu fi proastă. Stii ce se va întâmpla. 

Erin se oprește, cu haina coborâtă de pe umeri, dar cu braţele 
încă în mâneci. 

— Trebuie să mă curătț. 

— Nt. Renunță. Ti-am spus. Trebuie să porti tot timpul 
echipamentul de supraveghere. Nu-l dai jos, nici măcar o clipă. 

Erin își trage haina la loc, dar nu o închide. 

— Tu ai înnebunit? Uită-te la mine. Crezi că pot să mai ies în 
halul ăsta? Sunt plină de sângele bărbatului ăluia. Dacă mă 
oprește iar poliţia, sunt terminată. Chiar dacă n-aș fi murdară de 
sânge, tot ar trebui să mă schimb, pentru că polițiștii de mai 
devreme vor începe să mă caute imediat ce găsește cineva 
cadavrul ăla în mașină. În loc să mă trimiţi așa, mai bine suni 
chiar tu la poliţie. Nu fac nici cinci metri fără să mă aresteze. 

Urmează o pauză lungă, în timp ce bărbatul meditează la 
argumentul ei. Ha! La asta nu te-ai gândit, istețule, nu? Nu ești 
infailibil. 

— Bine, Erin. Ce sugerezi? 

— Sugerez să fac un duș, asta sugerez. 

— De unde știu că doar asta faci? 

— Nu știi. Evident, nu pot să intru în duș cu tot echipamentul 
după mine, așa că va trebui să ai încredere în mine. 

— Nici vorbă, Erin. Nu sunt genul care are încredere. Nu așa 
merg lucrurile. 

Mare surpriză, se gândește ea. Nu are încredere în mine. 

— Atunci găsește tu o soluție. Eu trebuie să mă spăl. Spune- 
mi tu cum pot să fac lucrul ăsta și în același timp să-ţi respect 
regulile. 

Urmează încă o pauză lungă. Apoi: 


VP - 94 


— Du-te să iei un umeraș din dulapul din dormitorul tău. 
Atârnă haina de ușa băii, cu broșa spre exterior. Poţi să scoti 
casca din ureche când ești gata să intri în duș. 

Atunci Erin ezită, brusc, spiritul ei de luptătoare șovăind din 
nou: 

— 0... O să mă vezi. Dacă fac așa, o să mă vezi cum mă 
dezbrac. 

— Dacă vrei, bine, dacă nu, nu, Erin. Eu am lăsat de la mine. 
Trebuie să faci și tu la fel. 

Ai lăsat pe dracu’. Mai corect spus, îţi faci cadou o mică 
erectie, în timp ce asiști la un spectacol de striptease. 

Futu-i. 

Dar știe că trebuie să facă ce-i cere. Nu mai suportă să aibă 
pe ea sângele înnegrit și lipicios al cuiva. 

Aduce umerașul, pune haina pe el, apoi îl atârnă în poziţie de 
ușa băii. Se dă înapoi și se uită la broșă. | se pare ciudat că nu o 
mai are prinsă de ea și îndreptată spre exterior. Acum este la 
distanţă, o fixează cu ochișorul ei ca o mărgică. E ca și când ar fi 
un străin cu ea în baie - cineva care se pregătește că tragă cu 
ochiul pe gaura cheii, s-o vadă cum se dezbracă. 

Erin se întoarce cu spatele la spectator când începe să se 
dezbrace. În timp ce își scoate hainele, ascultă cu atenţie orice 
sunet din cască - orice semn că devine puţin cam prea interesat 
de acest spectacol. Ticălos mizerabil. Probabil că... 

Și atunci îi vine o idee. 

Poate reușește să se folosească de acest lucru. Nu credea că 
are la dispoziţie vreo armă în lupta cu acest om, dar poate că 
are. Corpul ei. Sexualitatea ei. Poate că nu se excită doar când 
vede că e ucis un om. Dacă este vreun pic interesat de femei... 

Da. Ar putea fi asta soluţia? Aș putea s-o fac? 

O cuprinde un fior. 

Nu trebuie să fie evident. Nu prea rapid sau prea artificial. 
Trebuie s-o iau pe îndelete. Treptat. Să încep prin a-l provoca 
puţin. Să-i trezesc interesul. Să-l fac să se gândească altfel la 
mine. Nu ca la un pion care îi duce la îndeplinire ordinele de 
execuţie, ci ca la un obiect al dorinței. Cineva care i-ar putea 
stârni fanteziile. Cineva la care se gândește așa de mult, încât 
nu se va mai putea controla. Va trebui să vadă bine, de aproape 
și cu ochii lui. Nu printr-un obiectiv mic, de rahat. Va trebui să 
miroasă, să îmbrăţișeze și să mângâie. Și pentru asta, va trebui 


VP - 95 


să fie mai aproape. Mult mai aproape. Destul de aproape încât 
să fie ucis. 

Da! 

Iniţial, intenţia ei fusese să se ascundă cât de mult posibil. Să 
țină departe de ea ochii acestui pervers. Avea de gând să treacă 
în spatele perdelei de la duș înainte să-și scoată și ultimele 
haine și să ţină un halat la îndemână pentru când ieșea. Așa nu 
ar fi văzut nimic. 

Dar acum are alt plan. 

A rămas în lenjerie. Sutien albastru, slip alb, colanţi groși de 
iarnă. Nu sunt cele mai sexy haine, dar nu avea în programul de 
azi să-l seducă pe cel care i-a răpit copilul. 

Își scoate colanţii. Apoi inspiră adânc. Își suge burta și-și 
scoate pieptul înainte. Nașterea nu a rămas fără urmări, dar în 
lunile care au urmat, s-a străduit foarte mult să revină la silueta 
de dinainte. Insă lucrul pe care îl aprecia ea de când devenise 
mamă era că avea sânii mai mari: cât timp fusese însărcinată, 
cupa îi crescuse cu două mărimi și, deocamdată, sânii ei nu dau 
semne că s-ar micșora, în ciuda faptului că a renunţat la 
alăptare, considerând-o o cauză pierdută. 

Aruncă pieziș o privire în oglindă. Nu e rău. Mai puţin sângele 
ăla de pe faţă. Asta îţi cam dejoacă planurile, Erin. Nu ești prea 
discretă la capitolul machiaj. 

Totuși, calul de dar nu se caută la dinţi. Dacă merge, poate nu 
ridică privirea așa de sus. 

Se întoarce. 

Incearcă să lase impresia unui gest obișnuit. Cu alte cuvinte, 
„acum trebuie să mă duc până acolo”, tu „delectează-te cu 
frumuseţile astea”. 

Nu știe la ce speră - poate nu tocmai la o exclamaţie de genul 
„mamă, ce bucăţică!”, dar cel puţin la un comentariu obscen 
sau chiar la un mic geamăt de excitație -, dar nu primește 
nimic. 

Insistă, se gândește ea. E posibil chiar să fi tăiat microfonul, 
ca să nu i se audă gemetele în timp ce se masturbează. 

_ Poate ai vrea să vii încoace și să faci o labă mică, perversule. 
Iti promit că nu o să-ţi retez doar gemetele. 

Se întinde dincolo de perdeaua de duș, apoi se apleacă să 

pornească apa, oferindu-i o imagine și mai amplă asupra 


VP - 96 


decolteului ei. În timp ce răsucește de robinet, una dintre 
bretelele sutienului îi cade de pe umăr. O lasă acolo. 

Hai, prietene. Zi ceva. Orice. Arată-mi că ești interesat. Arată- 
mi că nu te exciţi numai când vezi oameni spintecați. 

Se îndreaptă, apoi se apropie mai mult de haina de pe ușă. Se 
uită direct la broșă. Acum mă vede foarte bine, se gândește. De 
aproape și aproape dezbrăcată. Un sutien care poate fi pe 
punctul de a dezvălui mai mult decât ar trebui. Câţiva stropi de 
sânge care poate m-ar face și mai atractivă în ochii ţicnitului 
astuia. Nu vrei să zici nimic? Bine, dar dacă acum te fac eu să 
vorbești? 

— Pot să-mi scot acum casca? 

Bărbatul ezită înainte să răspundă. 

— Da, Erin. Pune-o pe etajera de deasupra chiuvetei, la 
vedere. 

Răspunsul lui nici că putea fi mai dezamăgitor. Pare mai 
interesat de nenorocita aia de cască decât de ea. Vocea lui este 
monotonă, neutră. De parcă i s-ar părea plictisitor. Chiar 
dezagreabil. 

Mda, îţi împărtășesc sentimentele, amice. Crezi că mă 
dezbrac în fața ta de plăcere? Mai gândește-te. 

De fapt, nu. Nu te mai gândi. Nu te gândi deloc. Lasăcţi 
hormonii să lucreze. Lasă-i să-ţi invadeze organele și să te facă 
să vii într-o fugă încoace, armăsarule. Hai să-mi dovedești că 
ești un primitiv cu sânge fierbinte. Și când vii, o să-ţi arăt eu cât 
de fierbinte ţi-e de fapt sângele. Te las să-l vezi și să-l atingi. 

N-o să meargă. 

Nu e interesat de mine. Nu-l interesez câtuși de puţin. 

Nu renunța, Erin. Nu renunța cu atâta ușurință la singurul plan 
pe care îl ai. 

Se duce iar ia chiuvetă și între timp își scoate casca. Este din 
nou cu spatele la cameră, își duce mâinile la spate și-și descheie 
sutienul, apoi îl lasă să cadă pe podea. Încearcă să-și spună în 
sinea ei că el se află la numai câţiva centimetri de monitor, 
încercând cu disperare să arunce o privire la sânii ei. Se 
străduiește să-și imagineze că are respiraţia grea, că aproape 
geme. Poate că nu este adevărat. Poate că imaginea unei femei 
goale i se pare dezgustătoare. Dar dacă există o șansă, cât de 
mică... 


VP - 97 


Își scoate chiloţii, atentă să nu se aplece prea mult. Nue un 
film din acela ridicol cu scene de sex. Nu dă o probă pentru un 
film porno. Doar îl stârnește puţin. Îi pune rotiţele în mișcare. ÎI 
face să vrea mai mult. 

Dacă mai vrei, dragule, va trebui să ceri. Deocamdată, atât 
primești. 

Intră în duș. O ușoară răsucire ca să dezvăluie arcuirea unui 
sân și apoi iese din cadru. 

Simte apa caldă pe spate și totuși observă că îi tremură 
mâinile, iar respiraţia îi este agitată. Ce faci, Erin? 

Ești nebună? Chiar crezi că e o idee bună să-l atragi pe 
nebunul ăsta în casa ta? Chiar vrei să-i trezești dorinţa cu corpul 
tău? 

Se întoarce și-și bagă capul sub jetul de apă, dorind să-și 
înece îndoielile. Nu am nimic altceva la dispoziţie, se gândește 
ea. Nicio altă rază de speranţă. Trebuie să încerc măcar să fac 
ceva. 

Și apoi începe iar să plângă. Plânge în tăcere, iar umerii îi 
tremură. La început nu știe care este cauza, dar apoi înţelege că 
este sentimentul de libertate. Este brusca realizare a faptului că, 
pe durata acestor câteva minute, el nu o poate atinge. Nu 
trebuie să-l asculte, nu trebuie să se supună ordinelor lui 
satanice și remarcilor lui dușmănoase. S-a dezbărat de acel al 
treilea ochi misterios pe care a fost obligată să-l poarte. 
Bărbatul nu se mai poate uita unde se uită ea, nu mai poate 
vedea ce vede ea. L-a alungat din corpul ei. 

A fost exorcizată. 

Și Doamne, ce bine e. A 

Vrea să nu mai plece de aici niciodată. In timp ce se spală 
insistent cu gel de duș și șampon, până când o ustură ochii și 
are urechile pline cu spumă, își dorește să nu trebuiască să se 
mai întoarcă niciodată la coșmarul ei. Vrea să frece întruna, 
până nu mai rămâne nimic din ea însăși. Se va prelinge prin 
gaura de scurgere și va lăsa în urmă această lume cu voci și 
ochi fără trup. Nu vrea să-și lase din nou corpul pradă 
demonilor, să le dea puterea pe care i-o cer. Fără ea, ei nu 
înseamnă nimic. Au nevoie de corpul ei ca să capete viață, 
abilitatea de a se mișca și de a se face auziţi. Nu ar vrea nimic 
mai mult decât să le refuze toate acestea pentru totdeauna. 

Dar știe că nu poate. 


VP - 98 


Georgia este acolo. Demonii o ţin prizonieră. Și singura care o 
poate salva este mama ei. Binele trebuie să învingă răul - așa 
spun toate poveștile. Erin știe că trebuie să găsească curajul 
necesar pentru a păși din nou în infern. 

Unde ești acum, Doamne? Nu mi-ar prinde rău puţin ajutor. 

Oprește dușul. Nu o mai poate lungi. Trebuie să se conecteze 
din nou, pentru că e singura cale spre copilul ei. Este cordonul ei 
ombilical. 

Se întinde după un prosop de pe calorifer. Se șterge cât de 
bine poate stând în picioare în cadă. Apoi își ia halatul și-l 
îmbracă. Gata cu jocurile sexuale. Gata cu ispita. Era în regulă 
cât timp era murdară, dezgustătoare și plină de sânge închegat. 
Mizeria și curvăsăria mergeau bine împreună. Dar acum este 
curată. Scoasă ca din cutie. Nu vrea să se gândească la lucruri 
sordide, mizerabile. 

lese din cadă. Mai ia un prosop și și-l înfășoară în jurul părului. 
Inspiră adânc și-i place mirosul aerului. Miroase a vară, a flori, a 
proaspăt. Lucruri frumoase. Lucruri pure. 

Apoi ochii îi surprind umerașul cu haina de pe ușă, iar 
imaginile din mintea ei încep să se descompună și să fie 
dominate de sânge și violenţă. Vede imaginea neclară a unui 
bărbat aplecat deasupra unui ecran, o privește. O așteaptă să 
se întoarcă în stăpânirea lui, după cum știe și ea că trebuie. 

la casca de pe etajeră și se uită la ea un timp. Este dureros de 
conștientă de faptul că, dacă o pune la loc, va ajunge din nou în 
mâinile lui, dar de asemenea știe că este o cale pe care nu 
poate refuza să pornească. 

Pune difuzorul micut înapoi în ureche. Lumea i se clatină. 

— Bine te-am regăsit, Erin. Te simţi mai bine? Trebuie să 
recunosc că pari destul de revigorată. 

Erin nu spune nimic. Se uită doar cu răceală la broșă. 

— Hai să iei echipamentul, Erin. Prinde-ți broșa de halat și 
pune acumulatorul în buzunar. 

li urmează instrucțiunile în liniște. Vede sângele de pe haină 
când scoate broșa și schițează o grimasă, încercând să nu se 
mânjească iar pe degete. În cele din urmă o prinde pe rever și 
aruncă cutia neagră de plastic în buzunar. 

— Bine, Erin. Cred că ar trebui să te pregătești din nou, nu? 
Usucă-ti părul, mai machiază-te un pic, fa treburile alea de fete. 

— Nu încă. 


VP - 99 


— Cum adică nu încă? Sigur, deja ai făcut multe, dar încă mai 
ai mult de lucru. Încă patru, ai uitat? 

— Nu, izbucnește ea. Știu. Știu exact. Nu trebuie să-mi spui 
întruna. p 

— Erin. Nu mai fi așa. Incerc doar să... 

— Ce face Georgia? 

— Poftim? 

— Georgia. Ce face? Vreau să știu ce face copilul meu. 

— Doarme. Buștean. Intotdeauna e așa de cuminte noaptea? 

— Uneori. Nu întotdeauna. Este... pare fericită? 

— Fericită? Da, așa aș spune. Visează frumos, aș zice eu. 

Erin dă din cap, deși el nu o vede. 

— Bine. Vreau să fie fericită. Vreau să știu că... că... 

— Erin, e bine. Și o să fie bine și în continuare. Încă vreo 
câteva ore. Încă vreo câţiva... oameni. 

— Mda. Mda. Dar mai târziu, da? Trebuie să mă odihnesc. 
Sunt așa de obosită... 

— Nu cred că e o... 

— Te rog. Doar vreo două ore. 

Liniște pentru un răstimp. Apoi: 

— E alegerea ta, Erin. Tu știi ce trebuie să faci și știi cât timp 
ai la dispoziție. Tu alegi. 

Și așa face. lese din baie și merge în dormitorul ei. Aprinde 
veioza de pe noptieră și stinge lumina din tavan. Apoi se întinde 
pe pat. 

— Dă-mi pace o clipă, da? Lasă-mă să dorm. 

— Bine, Erin. Dar lasă veioza aprinsă, bine? 

Erin nu răspunde nici de data aceasta și așteaptă ca vuietul 
gândurilor să i se domolească, așa încât somnul să se poată 
furișa și să pună stăpânire pe ea. 


Ora 05:16 


Totul s-a schimbat. 

Două crime comise la interval de câteva ore una de alta, de 
către același ucigaș, este un lucru destul de grav. Dar 
posibilitatea unei a treia victime? Una pe care nici măcar nu au 
găsit-o, darămite s-o mai și identifice? Ei bine, acest lucru a tras 
toate semnalele de alarmă. Și mai grav de atât, sunt toate 


VP - 100 


șansele ca acesta să fie doar începutul. Unde este un unu, un 
doi și un trei, ar putea urma și un patru, un cinci și un șase. Nu 
pot permite să se întâmple așa ceva. 

Așa că Doyle se întoarce grăbit în sala agenţilor, urmat de 
LeBlanc. Au mult de lucru. 

Ultimul lucru de care are nevoie acum este să se ocupe de 
Albert. 

Acesta vine în urma unei polițiste pe nume Sheridan. Femeia 
pare supărată. 

— Așteaptă aici, îi ordonă ea lui Albert, cu un deget ridicat. 
Când cel aflat în grija ei se supune, iar Doyle aproape că se 
așteaptă ca ea să-l bată ușurel pe cap și să-i dea un biscuit. 
Amuzamentul lui Doyle se topește când femeia se întoarce spre 
el și vede că expresia ei s-a întunecat puternic. 

Spre cinstea ei, își menţine tonul scăzut: 

— Unde naiba ai fost, Cal? Stau de ore întregi cu smintitul 
ăsta pe cap. 

Doyle încearcă să pară îndurerat. A apelat la ea să aibă grijă 
de Albert cât timp mergea el să dea curs primului apel. A recurs 
la farmecul lui de băieţandru irlandez și i-a spus că îi va fi etern 
recunoscător pentru ajutor. 

— Scuze, Frankie. Am prins încă o omucidere imediat după 
prima. S-ar putea lăsa rău. 

— Mda, am auzit, dar nu se poate spune că asta schimbă 
situaţia, Cal. Ar trebui să fiu și eu pe stradă, să încerc să-l prind 
de făptaș, nu să-l dădăcesc pe orfanul pe care l-ai luat tu de 
suflet. La sfârșitul turei dau de dracu' dacă nu arăt c-am făcut 
ceva. 

Doyle întinde mâinile ca s-o îmbuneze. 

— Bine. Lasă-mă să discut eu cu sergentul tău. Îi explic eu, 
bine? 

Nu-i surâde ideea de a încerca să-i explice ceva lui Costello, 
dar știe că e vina lui. 

Dă din cap spre Albert. 

— Ai scos ceva de la el? 

— Sigur, spune Sheridan. A fost fascinant. Aproape că am fost 
tentată să-mi scot bețele de chibrituri dintre pleoape. Acum știu 
totul despre Einstein și o teorie de-a ăstuia despre rudele lui.!! 


11 Joc de cuvinte intraductibil: în original relatives, „rude”, dar și aluzie la „Teoria 
relativităţii” a lui Albert Einstein. (N. t.). 


VP - 101 


Doyle e tentat să zâmbească, dar nu vrea s-o încurce și mai 
tare cu Sheridan. 

— Și de maică-sa? 

— N-a zis nimic anume despre maică-sa. Doar despre rudele 
lui în general. 

— Nu. Despre mama lui Albert. Căreia zice că i-a făcut felul. 

Sheridan ridică din umeri, deloc deranjată de gafa ei. 

— Să fiu sinceră, am renunţat să mai insist pe chestia asta. 
Ori de câte ori am dus discuţia în direcţia aia, s-a purtat ciudat. 
Se scărpina în cap și-și mormăia în barbă. Mă întreba dacă am 
de gând să-l împușc. 

Doyle se uită peste umărul lui Sheridan la Albert, care numără 
ceva pe degete. Oftează. 

— Bine. Mersi, Frankie. Îţi rămân dator. 

— Îmi rămâi dator vândut. Dacă îţi cer să te culci cu mine, nu 
poţi să mă refuzi, așa de îndatorat îmi ești. 

— Și o să-mi ceri chestia asta? 

— Se poate, dacă ajung vreodată așa de disperată. Salut. 

— Mda, spune Doyle, în timp ce o privește cum se 
îndepărtează. Se uită la LeBlanc și ridică mâna să-i arate că 
lipsește cinci minute, apoi pornește spre Albert. 

— Cum îţi merge treaba, Albert? 

Albert se uită în jos la pantalonii lui, de parcă și-ar vedea 
treaba mergând pe acolo. 

— Adică ești bine? îl întreabă Doyle. E totul în regulă? 

Albert îi oferă o privire rapidă. 

— Ai fost plecat mult timp. Ore întregi. 

— Mda, ce să zic, am avut treabă. Nu ești singura mea grijă în 
noaptea asta, oricât de greu ar părea de crezut. Dar doamna 
poliţist Sheridan a fost de treabă, nu? 

— Da, dar... 

— Dar ce? 

— E... fată. 

— Și ce, te deranjează chestia asta, Albert? 

Brusc, Albert face gestul ăla al lui disperat, își duce mâna 
după ureche și se scarpină. Doyle e tentat să se dea înapoi, în 
caz că zboară ceva spre el. Dar se întreabă dacă nu cumva a dat 
de un fir. 

— Ți-e jenă de ea? Asta e problema? 


VP - 102 


— Mda. Jenă, da. Nu e comodă. E ca salteaua mea. Nici ea nu 
e comodă. E plină de cocoloașe. Și ea e plină de cocoloașe. 

Doyle se întreabă cum ar reacţiona Sheridan dacă i s-ar spune 
că e plină de cocoloașe. Se întreabă și dacă Albert îi sugerează 
că i-ar plăcea să se întindă pe ea ca s-o compare cu salteaua lui. 

— Și te-a deranjat lucrul ăsta, Albert? Femeile te împing să 
faci răutăți? 

Atunci Albert începe să-și plimbe ochii de colo-colo, dar Doyle 
insistă: 

— Poliţista Sheridan îţi amintește cumva de mama ta? 

Deodată, privirea lui Albert se agaţă de cea a lui Doyle, iar 
acesta se pregătește. Se încordează în așteptarea unei reacţii 
bruște și poate violente. 

Dar nu se întâmplă așa. 

— Da' de unde? Mama e deșteaptă. Ea are cunoștințe. Știe 
ce-s alea numere prime. Doamna poliţist Sheridan crede că 
Isaac Newton e cântăreţ. Când i-am spus că e tipul cu mărul, m- 
a întrebat dacă vorbesc despre iTunes. 

Doyle scoate un hohot de râs, în parte din cauza a ceea ce 
tocmai a spus Albert despre Sheridan, în parte de ușurare. Nu 
voia să sape mai adânc într-o posibilă relaţie bolnăvicioasă pe 
care Albert ar fi putut-o avea cu mama lui. El nu e Sigmund 
Freud. De fapt, i se pare un pic neliniștitor gândul de a scotoci 
prin mintea oamenilor. 

Doyle face un gest spre scaunul de lângă dozatorul de apă. 

— la loc, Albert. 

Albert se lasă pe scaun. Se așază picior peste picior și-și 
împreunează degetele de la mâini. Incepe să se legene ușor, în 
timp ce se uită drept înainte, fără o ţintă anume. 

— Ascultă-mă, spune Doyle. Dintr-odată noaptea asta s-a 
aglomerat foarte tare. Toată lumea din secţie e ocupată. Nu ne 
permitem să te lăsăm permanent în grija unui poliţist. Ai venit 
să ceri ajutor, nu? Atunci lasa-ne să te ajutam. Dă-mi informații. 
Ceva, 

— Aăă... 

— Zi. 

— Ăăă... Am primit niște blocuri de construit Edifix. De ziua 
mea. Am făcut un robot din ele. Apoi o casă. Apoi un elicopter. 
Apoi încă un robot. Apoi un... 


VP - 103 


— Nu, Albert. Ceva util, da? Ceva legat de motivul pentru care 
ai venit aici în noaptea asta. Ne-ai spus că ai omorât-o pe mama 
ta. Era adevărat? 

— Da. Adevărat. Eu mereu spun adevărul. Jur să spun 
adevărul și numai adevărul. Nu-mi spune secrete, nu-mi spune 
minciuni. 

Începe să se legene mai puternic acum. Mai rapid, de parcă ar 
fi călare pe un cal de curse. 

— Cum? 

— Ce cum? 

— Cum ai omorât-o? Cu un cuţit? Cu o armă? O piatră? Cum ai 
făcut-o? 

— Of, Doamne. Domnicule. E nasol. Foarte nasol. 

— Haide, Albert. Dacă ai ucis-o, atunci ar trebui să poţi să-mi 
spui cum. Deci ce ai făcut? Ai înjunghiat-o în inimă? l-ai tăiat 
gâtul? Ce anume? 

— Of, Domnicule. Nu po' să zic, nu po' să zic. E prea nasol. O 
să mă spânzuri. Mă prăjești pe scaun. 

Doyle ridică faţa spre tavan. Ce pierdere de timp, iar acum 
timpul este foarte preţios. 

— Ştii ceva, Albert? Eu nu cred că ţi-ai omorât mama. Cred că 
e o minciună gogonată ca să atragi atenţia. 

— Nu. Ti-am zis. Eu nu mint. Oamenilor care mint li se 
întâmplă lucruri rele. Așa mi-a spus mama. 

— Ţi-a spus că li se întâmplă lucruri rele și oamenilor care 
ascund adevărul? Oamenilor care știu că s-a întâmplat ceva rău 
și nu vor să spună la poliţie? Să știi că și asta e o infracțiune. 

Acum Albert se leagănă frenetic. Incepe să se tragă de păr. Il 
apucă chiar de deasupra urechilor și și-l răsucește așa de tare, 
încât ai zice că e gata să și-l smulgă. 

— Ba ţi-am spus. l-am spus sergentului unu-trei-șapte-unu și 
ţi-am spus și ţie. Eu spun întotdeauna. Spun chiar și când e 
foarte nasol. De-aia i-am spus mamei despre Louie. 

Hopa, se gândește Doyle. La dracu'. 

— Louie? 

— Da. Louie. L-am omorât și pe el. 

Acum simte că niște degete îl străbat ca de gheaţă pe șira 
spinării. Încă o crimă? Serios? Și spui chestia asta într-o doară, 
în timp ce discutăm? 

— L-ai omorât pe Louie? 


VP - 104 


— Mda. Nu voiam să-i spun lu’ mama, dar a trebuit. Ar fi aflat 
oricum. 

— Ce să afle, Albert? Ce s-a întâmplat cu Louie? 

— Trebuia să am grijă de el. Când l-am lăsat era cald, dar 
când m-am întors era rece. N-am avut grijă de el cum trebuie. 
Am fost rău. 

— Albert, cine era Louie? Era un membru al familiei tale? 

— Mda. Familie. Mda. Trebuia să am grijă de el, da’ n-am 
avut. A trebuit să scăpăm de el. 

— Să scăpați de cadavru? Cum, Albert? Cum aţi făcut lucrul 
ăsta? 

— L-am... l-am aruncat în W.C. 

Deodată, lui Doyle îi vine să se prăbușească grămadă pe 
podea, pradă disperării. 

— Albert. Louie era... era un pește? 

— Mda. L-am avut un an întreg. Apoi am uitat să-i bag în priză 
încălzitorul. Trebuia să-mi încarc jocul Nintendo și am uitat să-i 
mai bag încălzitorul la loc. | s-a făcut frig și a murit. A fost vina 
mea. Eu l-am omorât. 

Doyle închide ochii și lasă capul în jos pentru câteva secunde. 
Oboseala i se lasă în craniu. Vă rog frumos, să vină cineva cu o 
pătură, să mi-o pună pe umeri și să mă lase aici până se 
termină. Vreau să mă trezesc și să aflu că Albert a dispărut și că 
ucigașul în serie cu numerele a fost prins. 

Se uită din nou la Albert. Se uită la fragila ființă umană veșnic 
pe punctul de a se sparge într-un milion de cioburi minuscule. Il 
privește cum se leagănă, se foiește și se trage deznădăjduit de 
păr, pentru că nu știe cum să facă față acestei lumi ostile și de 
neînțeles. 

— Bine, Albert, spune pe tonul cel mai blând de care este 
capabil. Bine. 

În timp ce încearcă să-l readucă pe Albert la relativa lui 
normalitate, Doyle se întreabă care e pedeapsa în statul ăsta 
pentru uciderea unui pește prin neglijenţă. 


Ora 05:57 


Dacă a adormit, ea nu-și dă seama. Poate câteva minute, nu 
mai mult. Se simte de parcă ar avea prea multă adrenalină în 


VP - 105 


corp. De parcă un punct de drenare blocat ar fi pe undeva și 
hormonul nu ar avea pe unde să iasă. Rămâne pur și simplu în 
fluxul ei sangvin, circulând, împinge și-i îndeamnă organele 
obosite să se menţină treze exact când sunt pe punctul de a 
adormi. In special creierul. Toate gândurile acelea circulă cu o 
indiferenţă nesăbuită. Aruncă scântei când se izbesc, se 
combină și se transformă în imagini, sugestii și frici ireale. Simte 
o durere în piept și o pune și pe ea pe seama adrenalinei. 
Anxietatea i-a încordat toţi mușchii, până când simte că i-ar 
putea plesni coastele din cauza presiunii. li e groază să se 
gândească la chinul la care e supusă inima ei. Și ea etotun 
mușchi, nu? De ce ar trebui să rămână neafectată? E oare pe 
cale să cedeze? E oare gata să-i explodeze în piept, așa cum 
sângele bărbatului aceluia păruse să explodeze, ţâșnindu-i din 
gât precum arma biologică a vreunei creaturi extraterestre? 

O luăm de la capăt. Ne întoarcem la episodul din mașină. La 
imaginea în reluare, cu încetinitorul, în care înfige în mod 
repetat lama din oțel inoxidabil în carne. Simte fiecare 
înțepătură cum îi străbate mâna și-i urcă pe braț. li aude 
țipetele, care încearcă să concureze cu îndemnurile la vărsare 
de sânge care vin din cască, dar nu le aude cu adevărat. E doar 
zgomot de fond, sunt doar interferenţe puternice care-i parvin în 
timp ce-și face treaba. Și apoi privirea lui - aerul acela 
nedumerit, groaza, când privirea ei o întâlnește în sfârșit pe a 
lui. Întrebarea și rugămintea arzătoare din ochii lui când Erin îi 
arată obiectul ascuţit din mâna ei, chiar înainte să i-l alunece 
fulgerător de-a lungul gâtului și să se dezlănţuie fântâna aia 
arteziană, s-o elibereze într-un jet tehnicolor minunat - și toată 
lumea face ooo, aaa, oameni buni, nu vedeţi prea des asemenea 
spectacole. 

Chiar am făcut eu așa ceva? 

A făcut. Știe că așa e. Dar se poate să fi fost un vis. Se poate 
să fi fost o altă existenţă. Se poate să-i fi povestit cineva toate 
astea. Ar putea crede această variantă. Dacă ar fi pe canapeaua 
unui psiholog și acesta i-ar spune că este rodul închipuirii ei 
debordante, l-ar crede. Ea nu ar putea face niciodată asemenea 
lucruri în realitate. Ea nu e genul acela de fată. Cum adică, să 
intru în mașina unui necunoscut? Ferească Dumnezeu! Să flirtez 
cu el? Să-l provoc? Și apoi - ce zici? - să-l înjunghii mortal cu un 
cuțit de bucătărie? Nu, nu, nu. V-aţi greșit omul. Eu nu am fost 


VP - 106 


crescută așa. Trebuie să căutați în altă parte dacă vreţi ucigașe 
mizerabile și provocatoare. 

Și apropo de provocare. 

Nici pe aia n-am făcut-o eu. Eu nu fac așa ceva. Eunu mă 
dezbrac în pielea goală în faţa unei camere. N-am făcut așa 
ceva nici măcar pentru soțul meu, darămite pentru un nebun 
care fură copii. Eu nu mă dau așa în spectacol, pentru că dacă 
aș încerca, aș fi stângace, jenată și aș părea o amatoare 
neîndemânatică și nesigură, care nici măcar nu arată așa de 
bine încât să compenseze. 

Se face mică. Da, bine, eu am fost. Eu am făcut-o. Am 
încercat să-l excit pe bărbatul ăla, deși probabil n-am reușit 
decât să-l fac să se scape pe el de râs. Mă scuzaţi, domnu’ 
Sculă, mă aplec și eu de la mijloc în felul cel mai nenatural 
posibil să-mi iau o pereche de chiloţi de dantelă, pe care tocmai 
mi i-am scos fără niciun motiv și i-am scăpat într-un fel care 
sugerează că nu-mi mai pot coordona mișcările. Așa trebuie să i 
se fi părut lui. Absurd și comic mai curând decât ademenitor. 

Bun, deci exagerez. Nu se poate să fi fost așa de rău, nu? 
Oare a fost chiar așa de evident? Poate că nu. Dar o fi arătat el 
oare vreo fărâmă de interes? Nu. Nicio vorbă, nicio șoaptă. Nu i 
s-a sculat nicio idee, iertat să-mi fie jocul de cuvinte. 

Dar să presupunem... 

Să presupunem că a dat roade. Acum ce fac? Dacă trupul 
meu pe jumătate gol i s-a întipărit permanent în minte, care e 
următorul meu pas? Cum profit de asta și cum continui? 

Nu are idee. Nici măcar nu e sigură că poate să creeze un 
plan clar în această fază. Poate va trebui să se adapteze din 
mers. Să încerce să-l tragă de limbă. Să arunce o remarcă ici- 
colo. „Sper că nu m-ai filmat în baie”. Sau: „Sper că nu ai de 
gând să mă mai vezi goală”. Ceva de soiul ăsta. lar apoi elo să 
spună ceva de genul: „Dar dacă ţi-aș spune că exact asta am de 
gând să fac?”. Și atunci ea își va da seama. Își va da seama că a 
mușcat din momeală și nu va trebui decât să-l atragă la ea. 
Sigur, așa va fi. 

După acest discurs interior încurajator, brusc Erin se simte 
mai încrezătoare în strategia ei. Trebuie doar s-o iau ușor, se 
gândește ea. Să menţin tensiunea sexuală. Un petic de piele ici, 
o aluzie colo. Nimic prea fățiș. Nimic de genu’ să-mi desfac 
halatul și să spun: „Vino să mă iei”. 


VP - 107 


Nu că el ar vedea-o, desigur. Camera este la locul ei. Vede 
doar ce văd și eu, iar acum tot ce văd eu este un tavan cu o 
crăpătură mare în el. Pentru că, deși aspir să fiu un fel de Mata 
Hari, încă nu am reușit să-mi montez o oglindă pe tavan. Așa că 
va trebui să te mulțumești cu atât, amice. E singura crăpătură 
pe care o s-o vezi în seara asta, prietene. Va trebui să... 

Și atunci își dă seama. 

El nu mă vede! 

Sigur că nu. Vede în jurul meu. Acum, probabil că nici măcar 
asta. Probabil trage și el un pui de somn, citește o revistă sau 
ceva de genul ăsta. De ce ar vrea să-și piardă două ore 
holbându-se în tavan? 

Și atunci, dacă... 

lisuse! 

Dacă... 

Își trage sufletul, temându-se să se miște cu un centimetru 
măcar sau să scoată cel mai mic zgomot, orice ar putea-o trăda 
că este trează. 

Se întreabă cât timp are. La un moment dat, îi va trece prin 
cap să o trezească, amintindu-i că trebuie să facă victime. Dar 
poate că nu încă. A lăsat mingea în terenul ei. Erin i-a spus că 
simte o nevoie disperată de somn și că își va relua crimele când 
va fi pregătită. De atunci a fost tăcut. Nu a încercat să-i 
întrerupă odihna și poate că nici n-o s-o facă încă vreo oră de 
aici înainte. 

Deci... 

Doamne, pot să fac lucrul ăsta? Să risc? 

Dar mâna i se mișcă deja. Se furișează pe corpul ei nemișcat 
de parcă nu ar avea nicio legătură cu el. Degetele ei ating 
halatul moale, apoi alunecă până la buzunar. Simt conturul 
întins al materialului pe cutia tare care se află acolo. Merg mai 
departe spre deschizătura buzunarului, apoi se afundă ușor 
înăuntru. Se afundă încet - Doamne, ce adânc pare buzunarul 
ăsta - până când ating obiectul dur și străin de acolo. Apucă 
cutia - o strânge tare, de teamă să n-o scape - apoi începe ușor 
s-o scoată. Urcă, urcă întruna. Ar trebui să fie un lucru așa de 
simplu, și totuși pare cel mai greu din lume. Işi menţine privirea 
aţintită asupra tavanului, dorindu-și să nu facă vreo mișcare 
bruscă, temându-se să nu dezvăluie faptul că este trează. Trage 
cutia de-a lungul halatului, neștiind dacă a depășit capătul de 


VP - 108 


sus al buzunarului, dar simte nevoia să se asigure. O duce până 
la șold și numai atunci o deplasează într-o parte și apoi pe pat. 

Gata. Faza întâi s-a încheiat. 

Simte nevoia să tragă guri uriașe de aer în plămâni, dar se 
abţine. Inima îi bubuie ca un ciocan în piept, încearcă să 
împingă prin organism puţinul oxigen pe care îl poate inspira. Se 
simte amețită și își simte stomacul strâns ca un pumn. 

Și acum vine partea dificilă. 

Degetele i se mișcă din nou. Înapoi pe halat. Sus, sus, sus. Le 
ține jos, să nu existe pericolul de a fi văzute. Ating umflătura 
sânului stâng, apoi firul ca un șarpe. Il urmează. Cu grijă, cu 
grijă. 

Nu poate risca să lase asta în seama orbecăielii. Ridică ușor 
capul de pe pernă. Doar câţiva centimetri. Destul cât să se uite 
în jos și să vadă ce face. Mâna ei aproape a ajuns. Încă puţin... 

Atinge broșa. La început ușor. Apoi își plimbă încet două 
degete în jurul marginii exterioare și o apucă strâns. O ţine cât 
de bine poate. Nu trebuie să existe nicio mișcare bruscă. 

Acul broșei trece direct prin reverul halatului, dar nu a vrut s- 
o închidă la spate, pentru că știa că va rămâne doar temporar 
acolo. Acum îi mulțumește lui Dumnezeu că a luat această 
decizie mai devreme. 

Ușor, cu mare grijă, începe să tragă de broșă în sus, spre faţă. 
O trage de-a lungul ţesăturii, ca să nu tremure. Durează cel 
puţin un minut pentru fiecare milimetru. Pentru ea este aproape 
imperceptibil, deci probabil că așa este și pe ecranul lui, nu? 

Pierde orice noţiune a timpului. De fapt, nu vrea să știe cât 
durează. Nu se poate grăbi. Trebuie să se miște încet. 

Dar, lisuse, pare să-i ia o veșnicie să scoată acul! 

Poate că a ieșit deja, dar nu vede. Încă vreo câţiva milimetri, 
ca să fie sigură. 

Îl împinge. Așa. Degetele încep s-o doară deja, începe să 
simtă crampe în mușchii gâtului. Dar acum a ieșit. Trebuie. 
Probabil că acum a ieșit. 

Își afundă din nou capul în pernă. Odihnește-te o clipă. 
Aproape am terminat. 

Dar el o să vorbească în curând. O să încerce să mă 
trezească. Dacă facem chestia asta, trebuie s-o facem acum. 

Ridică iar capul. Are ochii aţintiţi asupra broșei în timp ce o 
ridică ușor în aer. Nu mult - cât s-o îndepărteze de corp. 


VP - 109 


Gata. E de ajuns. 

Cu mâna dreaptă liberă, apucă marginea patului, începe să se 
târască pe așternuturi. Alunecă în timp ce ţine broșa pe loc, cu 
cotul stâng înfipt în pat să nu facă mișcări bruște. Speră că și 
inamicului ei i se pare la fel de lin cum i se pare ei. Speră ca el 
să nu vadă o imagine agitată, ca să se întrebe ce dracului pune 
la cale. Dacă tavanul ar fi lipsit de orice detaliu semnificativ, s-ar 
putea ca nici măcar să nu remarce, dar e nenorocita aia de 
crăpătură. 

Continuă să se miște, și fiecare centimetru este un chin. 
Durează iarăși o veșnicie, dar în cele din urmă, ajunge la 
margine. Încă nu aude niciun țipăt în ureche. 

Își linge buzele. Are gura uscată. Gâtul ei, ridicat încă, îi urlă 
să renunţe la poziţia aceea nenaturală. 

Dar nu-și poate lua ochii de la broșă. Nu acum, când a ajuns 
așa de departe. Ştie că imediat ce o scapă din ochi, mâna ei va 
profita de ocazie să facă ce vrea ea, ca un școlar neastâmpărat, 
scăpat de sub supravegherea profesorului. Trebuie să se uite 
atent la mâna aceea. S-o ţină sub control. 

Bun, următorul pas... 

Începe să coboare mâna. Ușor, ușor. Ține broșa dreaptă, cu 
fața în sus. Îi ţine ochișorul ca o mărgică aţintit asupra crăpăturii 
din tavan. În jos, în jos, ușurel, în jos. 

Și a ajuns pe pat. Dumnezeule, a ajuns. 

Încearcă să slăbească strânsoarea, dar degetele i s-au blocat 
în poziţia aceea. Te rog, nu scoate niciun trosnet, se gândește 
ea. Nu așa de aproape de microfon. La el s-ar auzi ca un foc de 
armă. 

Dar le desface și-și trage braţul. 

Sunt liberă! Chiar am reușit să mă eliberez. Am reușit! 

Inima îi bate furios acum. Efectiv îi ricoșează prin cutia 
toracică. Ai fi zis că tocmai a alergat la maraton, nu că s-a 
mișcat câţiva centimetri pe un pat. 

E chiar pe marginea patului. Se mai mișcă puţin. E mai simplu 
acum că are amândouă mâinile libere. Işi răsucește corpul, lasă 
un picior în gol și simte atingerea covorului moale. Apoi piciorul 
celălalt. Apoi corpul. Coboară sub nivelul patului ca o creatură 
prădătoare care se poziţionează sub apă ca să înșface următorul 
trecător. În cele din urmă coboară capul, are ochii încă larg 
deschiși și nu clipește, până ce se întinde pe podea. 


VP - 110 


Încă are casca. O apasă cu degetul, înfigând-o în canalul 
auditiv. Nu se aude nicio voce. Niciun zgomot. Bărbatul nu a 
văzut. 

Nu a văzut! 

Inspiră adânc. Simte mirosul covorului și al prafului, îi vine să 
tușească și trebuie să-și ducă mâna la gură să-și rețină tușea. 
Nu știe cât de sensibil este microfonul din broșă, dar nu vrea să 
riște. Un mic zgomot ar putea fi de ajuns să strice totul. 

Se uită la ușa dormitorului. E deschisă - probabil de ajuns cât 
să se strecoare pe ea fără să o deschidă mai mult. Lucrurile 
merg așa cum vrea ea, măcar o dată. Dacă ar fi închis ușa, se 
îndoiește că acest lucru ar fi fost posibil. 

Se gândește să se târască pe covor pe burtă, ca un soldat 
care încearcă să se menţină sub focul inamicului, dar îi e teamă 
să nu facă prea mult zgomot. În schimb, se așază în genunchi și- 
și sprijină partea din faţă pe antebraţe. Se poate mișca mult mai 
discret așa, dar... 

Oare o va vedea? 

Ridică capul deasupra parapetului format de saltea. Broșa 
este acolo, privește, urmărește, așteaptă. Erin nu știe care îi 
este raza de acţiune, dar nu se poate să detecteze ceva așezat 
așa de jos, nu? 

Tavanul, da. Sigur vede tavanul. Poate chiar și unii pereți. Dar 
partea de aici de jos, nu. La naiba, se gândește ea, probabil că 
aș putea să mă ridic și să ies, iar el nu și-ar da seama. 

Dar nu are de gând să facă asta. Nu are de gând să pună în 
pericol planul acum, după tot acest efort. 

Așa că rămâne în genunchi. Se mișcă ușor, sigur și, mai 
presus de toate, în liniște. Un vânător ciudat, stângaci, cu ochii 
ațintiţi asupra prăzii. Ușa. De-ar putea ajunge până la ușă... 

Ar putea merge prost o mie de lucruri. Un milion. Un zgomot 
neașteptat, poate. Sirene de afară sau bolborositul unui calorifer 
- încălzirea în clădirea asta veche scoate uneori zgomote 
ciudate. Ar putea călca pe o scândură din parchet care scârțâie 
- până acum nu a mai observat ca podeaua să scârţâie, dar ar 
putea fi aceasta singura dată când o face. Sau poate halatul i se 
va desface, cordonul va agăța un pantof de sub pat și îl va lovi 
de piciorul patului. Sau poate... 

Incetează, Erin! Cordonul halatului e la locul lui. Podeaua e în 
regulă. Nimic nu va da greș. Trebuie să crezi asta. 


VP - 111 


Dar el ar putea să decidă că a trecut destul timp. Trebuie să i 
se fi făcut poftă, o poftă nebună, de încă vreo câteva crime. 
Demonul va trebui hrănit. Va trebui să-și cheme slujitoarea să 
pună capăt postului în singurul fel pe care îl cunoaște. 

Și atunci ce fac? Dacă îmi vorbește, ce fac? 

Nu o să vorbească, Erin. Ai destul timp. Și chiar dacă este așa, 
nu spui nimic. Prefă-te că dormi dusă. Nu se poate îndoi de asta. 
Știe că ești epuizată. Și acum mișcă-te dracului odată! 

Ajunge la ușă. O să fie complicat. O să fie îngust. Doar un 
ghiont și ușa se va mișca. Și, spre deosebire de podea, asta 
probabil că va scârţâi, pentru că ușile scârțâie întotdeauna. Și 
chiar dacă nu, se va schimba intensitatea luminii. Sunt lumini 
aprinse în living - mai puternice decât veioza de aici. Dacă ușa 
se mișcă, se vor deplasa și umbrele în cameră. Se vor răspândi 
pe tavan, și el își va da seama. 

Își lipește coatele cât de mult posibil de corp, totuși cât să se 
poată mișca. Își trece umerii prin crăpătură. Până acum, e bine. 
Dar acum vin șoldurile. Șoldurile mele uriașe, pe care le-am urât 
dintotdeauna și care acum se vor răzbuna pentru că le-am 
neglijat. 

Promit. Daţi-mi voie să trec și o să ţin cură, o să fac 
gimnastică. O să fac din voi cele mai aspectuoase șolduri care 
au existat vreodată. Vă rog, faceţi-mi doar această mică 
favoare. 

Se mișcă, iar chinul așteptării i se citește pe față. Se așteaptă 
ca balamalele ușii să-i trădeze prezenţa, scârțâind și dând-o de 
gol. Așteaptă bubuitul vocii lui în ureche - ca urletul directorului 
școlii care o întreabă ce naiba face acolo. 

Dar apoi trece. Se uită înapoi să se asigure. Ușa nu s-a 
mișcat. Bărbatul nu știe că a ieșit din dormitor. 

Ai reușit, Erin! Ai reușit, în mama mă-sii, nebuno! 

Se răsucește într-o parte, îndepărtându-se de ușă și se 
sprijină de perete - să încerce numai să vadă prin perete, 
nemernicul naibii! Doar acum își permite să respire puţin mai 
adânc. 

Nu deveni prea încrezătoare. Nu te relaxa. Nu o da în bară. 

Dar respiră. Cel puţin asta poate să facă. Poate inspira 
oxigenul libertăţii, cum își imaginează că ar face un prizonier de 
război când reușește să scape printr-un tunel. 


VP - 112 


Dar nu poţi pierde timpul, Erin. Timpul nu este nelimitat. 
Trebuie să acţionezi, imediat. 

Și aproape că-i vine să izbucnească în râs. Un râs smintit, 
lipsit de orice veselie. 

Să acţionez? Trebuie să acţionez? Bun, atunci spune-mi ce 
dracu' ar trebui să fac. 

Ha! lisuse Hristoase! Nu te-ai gândit prea bine, nu, Erin? Erai 
așa de disperată să scapi de tehnologia care te încătușa, încât 
nu te-ai gândit absolut deloc ce ai putea face cu această 
libertate abia căpătată. 

Undeva, în minte, avusese o vagă intenţie să ajungă la telefon 
și să sune la poliţie, să le spună povestea pe un ton șoptit, dar 
imperios. Dar acum că emite ideea asta în lumina galbenă a 
veiozei, defectele și cusururile ei sunt extrem de evidente. Să 
suni la poliție? Serios? Vrei să știe cu ce te-ai ocupat în ultimele 
câteva ore? Da, doamnă, povestea cu răpirea copilului este 
foarte interesantă, dar vă deranjează dacă revenim la crimele 
de care ati pomenit? 

Și atunci, dacă nu la poliţie, atunci la cine? Tic-tac, Erin. În 
curând o să strige. A fost în zadar? O să te întorci în pat fără să 
faci absolut nimic? 

Se ridică în picioare. Începe să o cuprindă panica. Are nevoie 
de ajutor și nu cunoaște absolut pe nimeni în afurisitul ăsta de 
oraș. E aici de aproape o lună și nu cunoaște pe nimeni cu 
adevărat. 

Dar de fapt e vina ta, nu crezi? Nu te-ai străduit prea tare să-ţi 
faci prieteni, nu-i așa? Numai la tine și la Georgia te-ai gândit. 
Te-ai mulțumit cu micul tău univers. Ei bine, acum universul 
ăsta a explodat, Erin. Cineva ţi l-a aruncat în aer, iar tu ești 
vulnerabilă și singură. 

Pune-ţi mintea la contribuţie, Erin! 

Atunci, picioarele ei încep să se miște. O duc spre ușa 
apartamentului. Trebuie să vorbească cu cineva, repede. Și 
singurul om care îi vine în minte, care este destul de aproape și 
de înțelegător încât să fie abordat, este bunul și bătrânul domn 
Wiseman. Nu știe ce poate face el, nu știe dacă va înţelege 
măcar ce îi spune, dar are de ales? Nu mai are timp, la naiba, și 
nu mai gândește limpede, dar trebuie să vorbească cu cineva, 
trebuie să-i spună cuiva prin ce trece. Nu mai rezistă singură. 
Cineva trebuie s-o ajute. Vă rog, domnule Wiseman, vă rog să 


VP-113 


înţelegeţi, vă rog să mă credeți, vă rog să știți ce ar trebui să 
fac. 

Deschide ușa apartamentului cât de ușor poate, spunându-le 
degetelor ei să nu bâjbâie pe la încuietoare, să nu provoace 
vreun clanţănit sau vreun zăngănit metalic. Deschide ușa - nu 
prea larg, pentru că încă mai crede că toate ușile au tendința 
perversă de a scârţâi când îţi e lumea mai dragă - și se 
strecoară pe hol. 

E frig aici și pare și mai frig din cauza singurului bec golaș, 
care aruncă o lumină mormântală. Strângându-și mai bine 
halatul în jurul ei, Erin merge tiptil spre ușa lui Wiseman. Inspiră 
adânc și apasă pe sonerie. Aude sunetul discordant și presant 
din apartament. 

Haide, haide. Trezește-te. Deschide ușa. Nu am mult timp. 

Îi vine să bată în ușă. Să strige la Wiseman să-și miște fundul 
ăla puturos din pat și să deschidă dracului ușa, el nu știe că o 
fată are necazuri, nu își dă seama că este singurul din lume care 
o poate ajuta? 

Dar bătrânul nu se zărește. Nu se aude nici cel mai mic 
zgomot din interior. Așa că ridică iar mâna. Înaltă degetul mare, 
gata să se odihnească pe sonerie. Se pregătește pentru sunetul 
din apartament, alarma insistentă care este singura ei voce 
acum. Plânsul ei... 

Plânsul ei. 

Plânsul Georgiei. 

Asta aude. In cască. Georgia plânge. Țipă. 

Este un șoc înspăimântător care ameninţă s-o arunce în aer. 
Și într-o secundă, cât durează ca planurile ei perfide să se 
prăbușească în întunericul infinit care tocmai i s-a căscat sub 
picioare, implicaţiile paralizante o lovesc în inimă. 

Bărbatul a văzut sau a auzit ceva. 

Știe. 

Știe! 


Ora 06:32 


Așadar acum îl interesează, se gândește Doyle. 
Pe locotenentul lui. Cesario. 


VP - 114 


Intră în sala agenţilor cu un pas devenit brusc sprinten. Unde 
era sprinteneala asta când Vern era în centrul atenţiei? Cine 
apăsa atunci pe butonul de panică? 

Știe cum ar răspunde Cesario. Ar spune tot ce ar spune și 
ceilalți superiori ai lui: Nu contează cine erau victimele sau ce 
au făcut. În ceea ce ne privește, au parte de același tratament. 
Contează numerele. Faptul că acum avem două omucideri, 
poate mai multe, legate între ele. 

Mda. Cu toţii suntem egali în faţa legii. Un beţiv de culoare 
fără adăpost și un om de afaceri alb, aparent respectabil, care 
are mașină și poartă costum. Amândoi sunt la fel. Mda. Doar 
numerele l-au făcut pe Cesario să sară din pat și să dea fuga 
aici. 

Dar tot a avut timp să se îmbrace la patru ace. Cesario nu a 
aruncat pe el ce a găsit la îndemână, nu. Este imaculat ca 
întotdeauna și miroase a roze. Nu se zărește nicio cută, niciun fir 
de păr rebel. Nu poate fi confundat cu vreunul dintre vagabonzii 
neîngrijiți și nebărbieriţi din subordinea lui, dintre care unii par 
că n-au mai văzut un pat de o săptămână. 

Dar poate sunt prea dur cu el, se gândește Doyle. Poate ar 
trebui să-i acord prezumția de nevinovăție. Ar trebui să-mi 
înfrânez cinismul, cel puţin până când mai face și altceva să-l 
merite. 

Cesario abia dacă se oprește din drum când latră ordinul: 

— Toată lumea. În biroul meu. Imediat. 

Foarte drăguţ. Un minunat mod de a le mulţumi detectivilor 
lui loiali pentru orele dificile pe care le-au dedicat deja până 
acum acestui caz. 

Este momentul să redevină cinic. 


Ora 06:34 


Așa că acum renunţă la toate. Gândurile ei de salvare, de a 
căuta ajutor, de a vorbi cu Wiseman, s-au risipit toate, au fost 
abandonate într-o clipită. Acum nu se mai gândește decât să-și 
salveze copilul, pe Georgia ei, Doamne, ce am făcut, în ce 
pericol am pus-o? 

Și apoi fuge. Intră înapoi în apartament și închide rapid ușa în 
urma ei. Traversează în fugă livingul și intră în dormitor. Se 


VP - 115 


aruncă în pat și ia broșa. Și-o duce la faţă. Îi arată că e aici, este 
aici unde trebuie să fie și nu creează niciun fel de necazuri, nu 
sună la poliţie, nu face nimic care i-ar putea pune în pericol 
copilul, pentru că ar fi o prostie, nu-i așa? Și de ce aș face eu 
așa ceva? 

— Termină! strigă ea. Nu-i face rău. Te rog. Nu-i face rău. 
Sunt aici. N-am vrut să fac nimic. N-am vorbit cu nimeni. Te rog. 
Trebuia doar... Aveam doar nevoie de puţină libertate, da? De 
puţină intimitate. Te rog. 

— Erin? Ce... 

— E bine? Te rog, spune-mi că e bine. 

— Erin. Ai încălcat regulile, Erin. Știi ce se întâmplă când 
încâlci regulile. 

incă aude vaietul Georgiei pe fundal. Îi rupe inima. Nu ştie ce-i 
face copilului ei, dar sunetul acesta o ucide. 

— Nu! Te rog, nu. N-am să mai fac. Promit. N-o mai răni. 
Termină! 

— Unde ai fost, Erin? Ai dat telefon, nu? 

— Nu. Jur. M-am gândit, dar n-am făcut-o. Nu puteam implica 
poliţia în povestea asta. Ar afla despre oamenii pe care i-am 
ucis. Nu am sunat și nici nu am vorbit cu nimeni. 

— Nu te cred, Erin. 

Din nou, Erin nu știe ce face bărbatul apoi, dar ţipetele 
Georgiei se intensifică brusc. Cum poate face așa ceva? 

— NUUU! Te implor! Termină! Pentru numele lui Dumnezeu, 
încetează. E doar un copil. Jur că n-am făcut nimic. Am scos 
broșa, atât. Atât am făcut. 

Atunci se pierde cu firea. Deși a tot plâns în ultimele câteva 
ore, acum reușește să plângă și mai tare. Plânge așa de tare, 
încât simte că i-ar putea exploda pieptul. Parcă un pumn uriaș îi 
apucă inima și stoarce din ea până la ultima emoție. 

— Erin, spune vocea. Ascultă-mă. Nu-i fac rău. Nu-i fac nimic 
Georgiei. Ar trebui, pentru felul în care te-ai purtat, dar nu o fac. 
li e foame, nimic mai mult. Și cred că trebuie să-i schimb 
scutecul, judecând după duhoarea de aici. 

Durează un timp, dar în cele din urmă cuvintele pătrund în 
partea raţională a minții lui Erin. 

— Poftim? Nu-i... N-a pățit nimic? 

— Nu. Dar nu mulțumită ție, Erin. Tu ai pus-o în pericol. Poate 
ar trebui să fac ceva în privința asta. 


VP - 116 


— Nu. Te rog. O să fiu cuminte. 

— O să fii cuminte? N-o să mai încerci nimic? 

— Nu. Jur. E bine? Chiar e bine? 

— O să fie când o să-i dau de mâncare și o s-o schimb. Ce-a 
fost în mintea ta, Erin? 

Ce-a fost în mintea mea? Nu știu. Nimic. Mintea mi-a dat un 
rateu. Habar n-aveam ce fac. Dar și mai important de atât, nici 
el nu știe. Habar n-are. Faptul că Georgia a plâns a fost doar o 
coincidenţă. E bine. Nu i-a făcut nimic. Slavă Domnului! 

Aproape că îi vine să râdă de ușurare. De la durerea cea mai 
profundă la râsul cel mai nebunesc, cât ai bate din palme. Așa 
de bine o controlează. Atâta putere are asupra ei. Acum Erin 
știe. Nu are scăpare. 

— Nu știu. A fost o prostie. Voiam doar să fug de toate. 

— Dacă fugi, atunci fugi de Georgia. Înțelegi asta, nu? 

— Da... Da, înţeleg. Îmi pare rău. i 

Vorbește serios. N-o spune doar să-l îmbuneze. li pare sincer 
rău, se simte recunoscătoare, așa cum a sperat și și-a promis că 
nu o să mai simtă niciodată nimic faţă de acest bărbat. 

— Bine, Erin. De data asta nu te pedepsesc. Dar trebuie să... 

ÎI întrerupe o sonerie. De la ușa apartamentului lui 

Erin. 

— Ce e asta? 

Doamne, nu. Doar nu e domnul Wiseman. Te rog, nu strica 
totul după ce tocmai am dres-o. 

— E... e cineva la ușă. 

— Cine? Cine e la ușă, în mama mă-sii, Erin? 

Erin simte cum crește furia bărbatului, că îi revine 
neîncrederea în ea. Nu se poate. De dragul Georgiei, trebuie să 
împiedice acest lucru. 

— Probabil este domnul Wiseman. Vecinul meu. 

— De ce? De ce a venit? 

— Ăăă... 

— Erin. Acum este aspru. Ameninţător. Prin simplul ton cu 
care îi rostește numele promite că-i va răni fiica. 

— Am sunat la ușa lui. Cât am ieșit din dormitor. 

— Ce-ai făcut? 

— Stai liniștit. N-a răspuns. M-am răzgândit. M-am întors 
imediat. 


VP - 117 


— Of, Erin. Nu aveai de gând să-mi spui, nu? Ce altceva nu 
mi-ai mai spus? Pentru că jur, Erin. Dacă... 

— Nimic. Nimic altceva. N-am pomenit nimic de domnul 
Wiseman pentru că nu mi s-a părut important. N-a răspuns la 
ușă când am sunat. Asta e adevărul. 

Soneria se aude din nou. Mai insistent, se pare. 

— Bine. Răspunde la ușă. Scapă de moșul ăla evreu. Dar mai 
întâi, prinde-ţi brosa înapoi. Gata cu joaca, Erin. S-a terminat cu 
libertatea. 

Erin pune dispozitivul cel ingenios înapoi în buzunar și prinde 
din nou broșa. Își șterge ultimele lacrimi de pe faţă cu mâneca, 
coboară din pat și se duce la ușa apartamentului. 

Soneria se aude din nou. Se întrerupe când prinde lanţul la loc 
cu zgomot. Nu vrea ca vecinul să dea buzna înăuntru. Dacă el 
crede cu adevărat că Erin are necazuri, ar putea să dea năvală 
și să caute prin apartament. Ar da de hainele mânijite de sânge 
și asta nu ar însemna oare că are de dat explicaţii? 

Deschide ușa câţiva centimetri, cât îi permite lanţul, într- 
adevăr, e Wiseman și are aerul agitat al unui om căruia nu-i mai 
trebuie mult ca să sune la toate serviciile de urgenţă din oraș. 

Erin îi zâmbește. Afișează zâmbetul cel mai liniștitor de care 
este capabilă în aceste împrejurări. 

— Bună, Samuel! E foarte târziu. S-a întâmplat ceva? 

Asta îl descumpănește. Probabil că și el avea de gând să 
întrebe exact același lucru. 

— Dacă s-a întâmplat ceva? Nu, eu sunt bine. Dar tu? Mi s-a 
părut că aud... 

— Ce? 

— Am... Cineva tocmai a sunat la mine. N-ai fost tu? 

— Eu? Să sun la dumneavoastră? Nu. De ce să vă caut la ora 
asta? 

Uită-te la mine, se gândește ea. Ignoră-mi ochii roșii și obosiţi 
și vezi, în schimb, inocenţa absolută care se revarsă din ei. Cum 
ar putea minţi cineva ca mine? 

Bărbatul pare buimăcit. Încearcă să privească pe lângă ea, în 
apartament, dar nu are decât câţiva centimetri de spaţiu prin 
care să-și arunce privirea, iar ea blochează mare parte din 
acesta. 

— Cineva a sunat, spune el. Și apoi s-a trântit o ușă. Mi s-a 
părut că la tine a fost. Și apoi ţi-am auzit vocea. Păreai că plângi 


VP - 118 


din nou - nu, nu plângeai doar. Mi s-a părut că implori. Tu ai 
fost, Erin? 

Tu ai fost, Erin? Spune aceste cuvinte cu o asemenea 
blândeţe în glas, cu o asemenea bunătate. Pot să te ajut? Ai 
nevoie de mine? Mai are puţin și buza o să înceapă să-i tremure, 
pieptul o să i se umfle și o să răbufnească. O să reverse toată 
durerea și suferința din interior. Să vadă și el ce fiinţă distrusă 
are înaintea lui. 

Dar nu o face. Își păstrează zâmbetul fals și spune: 

— Știţi ceva? Am auzit și eu un bubuit. Pe hol. M-a trezit și am 
strigat ceva. Asta trebuie să fi auzit. Uneori nu știu ce naiba se 
întâmplă în clădirea asta. Credeţi că a fost iar Grace? 

— Grace? 

— Domnișoara Frodely. De jos. Știţi cum face din cauză că are 
Alzheimer. Umblă mereu noaptea prin clădire, bate pe la uși și 
așa mai departe. 

Wiseman oftează și scutură din cap. 

— Nu, nu cred că a fost domnișoara Frodely. Și nu mi s-a 
părut că strigi la cineva să facă liniște. Mi s-a părut că erai 
supărată. Poate chiar puţin... speriată. 

Of, Doamne, sunteţi așa de înțelept, domnule Wiseman”. 
Puțin cam prea perspicace, dacă ăsta e cuvântul. De ce nu 
puteți fi ca toţi ceilalţi - retras și indiferent la treburile vecinilor? 
De ce trebuie să fiţi așa de drăguţ cu mine? Așa de drăguţ, încât 
să mă faceţi să plâng? 

— Speriată? Serios? Așa vi s-a părut? Nu, deloc. Doar că... 
sinceră să fiu, în ultima vreme trec prin momente dificile. Clark - 
fostul meu soț, cel despre care vă povesteam? - mi-a spus 
anumite lucruri. Lucruri dureroase. Crede că sunt o mamă rea și 
că poate ar fi mai bine să obţină el custodia Georgiei. 

— Ah, face Wiseman. Trebuie să fie foarte greu. Îmi pare rău. 

— Mda, e greu. Mă înnebunește, dacă vreţi să știți. Sunt gata 
să explodez tot timpul, nu dorm cum trebuie... Cel mai 
neînsemnat lucru mă face să plâng și să-mi pierd cumpătul. 

Wiseman dă din cap ca o bufniţă bătrână și înţeleaptă. 

— Dacă vrei să-ţi dau un sfat. Ar trebui să te duci la doctor. El 
poate să-ți dea pastile pentru asemenea lucruri, în zilele 
noastre, au pastile pentru orice problemă de pe lumea asta. 


12 Wiseman, în traducere „om înţelept”. (N. t.). 
VP - 119 


Mai puţin pentru asta, domnule W. Of, dacă ar exista o pastilă 
pentru problema mea. O pastiluţă care să mă scape de toate 
grozăviile astea. Ce leac miraculos ar fi... 

— Așa o să fac, spune ea. Vă mulţumesc. Mă simt mult mai 
bine acum că am vorbit cu dumneavoastră. 

— Oricând, spune el, dar continuă să o studieze. 

Erin știe la ce se gândește. Se gândește că femeia asta nu 
este doar ușor tulburată; se poartă foarte ciudat. A scăpat 
frâiele. Comportamentul domnișoarei Frodely este o joacă de 
copii pe lângă al ei. Aleargă de colo până colo pe hol, sună la 
uși, trezește oamenii, trântește uși, strigă și plânge, iese 
noaptea la ore nepotrivite. Două tablete cu un pahar de apă n-o 
vor ajuta. Biata fiinţă ar trebui să ajungă într-un ospiciu. 

Lasă-l să creadă așa. Mai bine așa decât să bănuiască 
adevărul. Acum câteva minute, da, i-ar fi spus totul. Dar nu 
acum. Puntea aceea a fost dărâmată definitiv. Acum nu mă 
poate ajuta. Nimeni nu poate. 

— Cred... cred că mă duc să-mi fac un ceai, spune Erin. Nu 
cred că mai pot să adorm acum. Reușește să schițeze încă un 
zâmbet slab - vedeţi, totul e cât se poate de bine. 

Asta ar trebui să fie o frază de încheiere, dacă a existat 
vreodată așa ceva, dar Wiseman încă nu renunţă. 

— Şi prietenii tăi? Ei știu ce se petrece în viaţa ta? 

— Aăă, mă rog, nu prea am... Se oprește brusc, căci își dă 
seama că a căzut singură într-o capcană întinsă chiar de ea. Ah, 
vă referiţi la cei cu care am ieșit să mă întâlnesc noaptea? 
Scoate un râs care până și ei i se pare fals și neconvingător. Ah, 
nu, n-aș putea să-i împovărez pe ei cu problemele mele 
mărunte. În plus, ei sunt toţi așa de realizaţi și fericiţi. N-aș vrea 
să știe că viaţa mea e atât de jalnică în comparaţie cu a lor, 
înțelegeţi? 

Nu e sigură că a salvat situaţia, dar brusc nu pare să mai 
conteze, pentru că Wiseman dă impresia că nu mai ascultă. 
Privirea i-a coborât de la faţa ei în zona pieptului. Pentru un 
scurt moment de stânjeneală, se întreabă dacă nu cumva i s-a 
desfăcut halatul și i se expune bătrânului. Dar apoi își dă seama 
că este mai rău de atât. 

Broșa. Vede broșa. Cine naiba prinde o broșă de un halat de 
baie? Mai mult de atât, ce fel de broșă e aceea din care pleacă 
un fir negru, subţire - un fir care apoi dispare într-un buzunar? 


VP - 120 


Rahat. 

Se trage în spatele ușii. Nu va ști ce este, își spune. E bătrân. 
O să creadă că e un model nou de player pentru muzică sau 
ceva de genul ăsta. 

— Auziţi? spune ea. Trebuie să mă retrag. Vă mulțumesc 
pentru grijă. Sunteţi foarte drăguţ. 

Nu așteaptă ca bărbatul să protesteze sau să mai pună o altă 
întrebare. Închide pur și simplu ușa, apoi se sprijină de ea și 
răsuflă ușurată. 

— Ti-am mai spus. Ar trebui să-i faci felul bătrânului. Nu-ţi 
aduce decât necazuri. 

Sigur, se gândește Erin. Să-l omor pe Samuel. Apoi ar trebui 
să-l omoare și pe fiul lui, înainte să dea alarma pentru că a 
dispărut tatăl lui. Și apoi, de ce să n-o omoare și pe domnișoara 
Frodely? Mai pune-l și pe administratorul clădirii și s-a ales cu 
cei șase. E treabă de vreo oră și o să aibă din nou copilul în 
braţe. 

Sigur. Pentru că polițiștii nu și-ar da niciodată seama, nu? Nici 
prin gând nu le-ar trece s-o interogheze dacă toată lumea din 
clădire e hăcuită. 

Se gândește că deja în situaţia actuală va fi greu să se 
ferească de polițiști, fără să-i mai și aducă direct la ușa ei. 

Se întreabă ce șir de indicii urmăresc în momentul ăsta. 


Ora 06:49 


— Ştie cineva ce naiba se întâmplă aici? întreabă Cesario. 

Un mic grup de detectivi s-a strâns în biroul lui Cesario. În 
ciuda splendorii vestimentare a locotenentului, acesta pare 
excesiv de agitat. Doyle bănuiește că deja l-a luat la trei păzeşte 
detectivul-șef, pentru că nu pune capăt presupusei serii de 
crime înainte să continue. 

Privirea i se oprește la Doyle. Ceea ce este corect, dat fiind că 
el a preluat acest caz, totuși presiunea este destul de mare. 

— Avem două victime posibil legate una de alta, din câte știm 
noi. Se poate să fie mai multe. 

— Stai, intervine Cesario. Stai puţin. Posibil legate? Au 
amândouă numere crestate pe frunte și tu spui posibi/ legate? 


VP - 121 


Bun, se gândește Doyle, am început bine. Scot două propoziţii 
și deja caută nod în papură. 

— Vreau să spun că se poate să fie mâna aceluiași criminal. 
Încă nu știm. 

— E ceva care să sugereze că nu e același făptaș? 

Nu, se gândește Doyle. Nimic concret. Dar așa merge treaba, 
iar tu știi asta la fel de bine ca oricine altcineva din încăpere. Nu 
facem supoziţii nefondate. Lucrăm cu ce avem la dispoziție. 
Altfel, închidem căi care ar trebui să rămână deschise. 

— Aparent, există similarități. Cifrele de pe cap - asta e cea 
mai evidentă. Ambele victime au fost ucise cu un cuţit. Erau la 
câteva cvartale una de alta... 

— Dar? 

Doyle își caută cu grijă cuvintele, în încercarea de a 
preîntâmpina un nou atac la versiunea lui asupra faptelor. 

— Pe mine mă sâcâie metoda. Atacul asupra vagabondului a 
fost scurt și blând. Două plăgi înjunghiate, în stomac și în piept - 
nimic mai mult. Cu a doua victimă a fost măcel. Cel puţin o 
duzină de răni de cuţit. Una i-a căscat gâtul de la o ureche la 
alta. A fost o treabă mult mai murdară decât prima. 

— Și asta ce-ţi sugerează? 

— Nu știu ce-mi sugerează. Dar ridică niște întrebări. De ce nu 
a fost o crimă rapidă precum cea de dinainte? De ce ar alege un 
tip dintr-o mașină, în loc de unul care pur și simplu umblă pe 
stradă? Și de ce apare elementul sexual de data asta? 

Cesario își încreţește fruntea. E un lucru nou pentru el. 

— Elementul sexual? 

— Mda. Şoferul avea cucul afară când l-am găsit. 

Pe faţa lui Cesario se vede surprinderea. 

— Crezi că se poate să fi fost o femeie? Poate o prostituată? 

Doyle ridică din umeri. 

— Nu putem elimina posibilitatea asta. Dar eu tot nu înţeleg 
diferenţa. De ce să aștepți ca lucrurile să meargă așa de 
departe? De ce să nu-l termini imediat ce deschide fereastra sau 
portiera? 

Din fundul încăperii, Schneider - detectivul care de obicei este 
partenerul lui LeBlanc și care nu simte decât dispreț faţă de 
Doyle - strigă: 

— Poate că umblă mereu cu organul pe afară. Eu, unul, așa 
fac. 


VP - 122 


Jay Holden, un detectiv de culoare ras în cap, cu o cicatrice 
urâtă deasupra unei urechi, intervine: 

— Da, dar tu scapi ieftin, pentru că nimeni nu observă 
niciodată. 

— Hei, spune Schneider, arătând spre zona inghinală. Chestia 
asta e așa de vizibilă, încât pot să fac semnale cu ea. Și nu știu 
de ce vorbeşti tu. Nici măcar vrăbiuţele nu sunt interesate de 
viermișorul tău pricăjit. 

— Bun, spune Cesario. Putem înceta cu răfuiala asta infantilă 
de vestiar, vă rog? apoi i se adresează din nou lui Doyle: Ai ceva 
de la legiști sau de la experții judiciari? 

— Încă nu. Sunt o mulţime de amprente prin mașină, dar e 
prea devreme să spunem cui i-ar putea aparține. 

Cesario se uită la detectivii obosiţi, cu fete posomorâte. 

— Ce știm despre victime? 

Răspunde LeBlanc. 

— Nu prea multe despre vagabond. | se spune Vern, dar atât. 
Nu-i știm numele complet, nici adresa, iar până acum, pe nimeni 
care să-l fi cunoscut cu adevărat. Era un singuratic. Căutăm pe 
la adăposturi, biserici, toate locurile obișnuite. Tipul celălalt se 
numește Edwin Steppler. A lucrat ca vânzător de aparatură 
electrocasnică. E divorțat, locuiește singur în apropiere de 
Washington Square Park. Am vorbit cu fosta lui soţie. Nu a părut 
prea îndurerată de moartea lui. Spune că nu s-ar mira să afle că 
umbla noaptea pe străzi în căutare de distracţie. 

— Mai e ceva care să facă legătura dintre cele două victime? 

LeBlanc clatină din cap. 

— Nimic. Sunt ca ziua și noaptea. 

Cesario oftează. 

— Bun, acum marea întrebare. Astea sunt victimele numărul 
doi și trei. Unde e numărul unu? 

In sala agenţilor se lasă liniștea. Nimeni nu vrea să răspundă 
la această întrebare. Doyle simte că sarcina cade iar în seama 
lui. 

— Scenariul cel mai plauzibil e că încă nu am găsit cadavrul. 
Ar putea apărea în următoarele cinci minute sau s-ar putea să 
nu apară cu săptămânile. Doar pentru că sunt uciși în ordine nu 
înseamnă că trebuie să-i găsim în ordine. Cealaltă variantă ar fi 
că am găsit deja prima victimă. 


VP - 123 


Toate privirile se întorc din nou asupra lui Doyle, majoritatea 
uimite. Cesario e cel care rostește întrebarea. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Cifra unu e doar o linie verticală. Ar putea fi luată cu 
ușurință drept o rană la cap, mai ales dacă sunt și alte tăieturi 
pe corp. Vreau să spun că poate deja am găsit o victimă care se 
potrivește descrierii, dar pur și simplu nu am presupus că este 
numerotată. 

Cesario aprobă ușor din cap. E o idee înţeleaptă, iar Cesario 
știe asta. Vezi? se gândește Doyle, nu sunt doar frumușel. Lucru 
pe care, apropo domnu' locotenent, l-am dovedit deja. 

— Bine. Verifică dosarele, mai ales rapoartele de la autopsie. 
Vezi dacă vreo secţie a găsit o victimă cu o rană la cap care ar 
putea fi interpretată drept un unu. 

Face o pauză. 

— Acum întrebarea și mai importantă. Cum îl prindem pe 
nebunul ăsta înainte să existe și un număr patru? 

Doyle dă să răspundă, dar LeBlanc îl scutește de această 
sarcină. 

— Am dat alertă la toate patrulele. Toată lumea îl caută pe 
ucigașul ăsta. „Opriţi și percheziţionaţi” este ordinul zilei. Dacă 
nu vrem să alertăm opinia publică să fie mai atentă, nu putem 
face mare lucru. 

Cesario clatină din cap. 

— Ultimul lucru pe care ni-l dorim e să stârnim panica. Dar 
dacă situaţia continuă, va trebui să dăm un comunicat de presă. 
Îndreaptă un deget către detectivi, în semn de avertisment. Dar 
nu vreau să transpire chestia cu numerele. Mass-media știe deja 
de semnele pe care le prezintă vagabondul, dar nu vreau să se 
afle mai mult. Nu vă apucaţi să spuneţi în stânga și-n dreapta că 
e un sistem de numerotare a victimelor. E o diferenţă între a 
alerta oamenii și a-i speria de moarte. Rahat, mă ia cu fiori 
numai când mă gândesc. Ridică mâna, vrând parcă să și-o 
treacă prin păr, apoi pare că se răzgândește, ca să nu și-l 
ciufulească. Bun, duceţi-vă să-l prindeți pe nebunul ăsta înainte 
să considere cineva că e nevoie să-l trezească pe primar. 

În timp ce iese, Doyle meditează la sarcina de a-l prinde pe 
ucigaș. Are un sentiment neliniștitor că toată munca 
poliţienească din lume nu ar fi de prea mare ajutor aici. Dacă va 
rezolva ceva în cazul ăsta, va fi probabil dintr-un noroc chior sau 


VP - 124 


printr-o coincidenţă, mai degrabă decât printr-o muncă de 
detectiv strălucită. 

Dar dacă norocul nu le întinde și el o mână, o să mai moară 
cineva. 


Ora 7:45 


— Erin, dă-o-n mă-sa, nu-ți cer să te pregătești pentru o 
prezentare de modă. Alege naibii o haină! 

Erin este în dormitor, își scoate hainele din dulap, le studiază 
și le pune la loc. 

— Nu e ușor, izbucnește ea. Nu sunt ca hainele bărbătești. 
Majoritatea hainelor mele nu au buzunare interioare. Scoate o 
geacă albastră căptușită. Desface fermoarul și se uită în interior. 
Bine! 

— Asta ar trebui să meargă, spune ea. 

— În sfârșit! Bun, acum du-te la oglindă și prinde-ti broșa. Va 
trebui să faci o gaură în geacă, să treci firul prin ea, ceea ce 
înseamnă... 

— Vrei să fac o gaură în geacă? 

— Da, Erin. O gaură. Nu e cea mai periculoasă gaură pe care 
ai făcut-o în ultima vreme, așa că nu te mai plânge. Prinde broșa 
exact așa cum era și pe haina cealaltă. Va trebui să scoti iar firul 
din cutie ca să-l treci prin ea, ceea ce inseamnă că o să rămân 
fără imagine și sunet, așa că-ti dau exact cinci secunde să 
restabileşti legătura. Întelegi, Erin? Cinci secunde. O secundă în 
plus și o s-o auzi pe micuța Georgia țipând ca din gură de șarpe. 

— Da. Înţeleg. 

Se duce la oglinda din dormitor. E îmbrăcată cu un pulover 
gri, mulat și pantaloni negri, are broșa prinsă la piept, partea 
stângă, iar transmiţătorul îi umflă buzunarul. A fost o întreagă 
aventură să se îmbrace. Bărbatul a insistat să vadă imaginea 
completă tot timpul. A trebuit să sprijine broșa de o veioză. A 
ținut halatul de baie pe ea cât timp s-a îmbrăcat de la brâu în 
jos, apoi a stat cu spatele la cameră până a scos halatul și și-a 
luat sutienul și puloverul. În tot acest timp, nu a încercat nicio 
clipă să fie sexy. Era prea zguduită de ceea ce se alesese de 
mașinaţia ei de dinainte ca să mai facă planuri șirete de viitor. 


VP-125 


Deschide un sertar de la comodă și scoate o foarfecă de 
unghii. Înfige vârful ascuţit în materialul lucios al gecii și-l 
răsucește în timp ce îl străpunge. N-ar fi minunat, se gândește 
ea, ca ăsta să fie gâtul lui? Să-i răsucească și să-i înfigă o 
foarfecă ascuţită în jugulară. Nu ar fi atât de plăcut, de 
distractiv? Sau, și mai bine, în ochii lui. Da. În ochi. Aș putea. L- 
aș orbi cu mare plăcere. Ar fi o pedeapsă așa de potrivită pentru 
cât s-a holbat la mine. Și apoi în alte zone moi. Da! 

— Bine, Erin. Acum firul. Cinci secunde, n-ai uitat, nu? 

N-am uitat, labagiule. Îmi amintesc tot ce ai spus și ai făcut. O 
să-mi rămână în minte mult timp după ce te omor. 

Scoate firul din cutie, îl trece rapid prin gaura din geacă, 
șoptește: „Ce o să-mi placă să te văd cum mori” spre broșa 
deconectată, apoi conectează din nou cablul. 

— Ce fată cuminte. Acum ia geaca pe tine și suntem gata de 
treabă. 

Erin bagă cutia în buzunarul interior și prinde broșa la locul ei. 
Apoi ia geaca pe ea și se privește în oglindă. 

A revenit la normalitate. Este curată, aranjată, îmbrăcată. Nu 
e plină de sânge închegat. Cine ar ghici ce atrocități a comis în 
timpul nopţii? Cine ar bănui că se pregătește s-o facă din nou? 

— Cuțitul, Erin. Du-te să iei cuțitul. 

Se desprinde cu greu de imaginea ei din oglindă, apoi se duce 
în baie. Cuţitul este pe marginea chiuvetei. Îl apucă cu vârful 
degetelor. Nu e convinsă că este curăţat perfect. Uite - asta nu 
e o pată roșie? 

— Erin! Care e problema? 

Erin ridică privirea. Se vede din nou, de data aceasta în 
oglinda din baie. Numai că acum are un cuţit în mână. Asta 
alungă aerul de normalitate pe care îl căpătase. De la Jekyll la 
Hyde, cât durează să iei un cuţit. 

— Nu pot, spune ea. Nu mai pot trece prin asta încă o dată. 

— Erin, am mai discutat. Ti-am spus... 

— Nu. Nu-i vorba doar de crimă. Ci de sânge. Data trecută s-a 
întins peste tot. Eram plină. Am avut noroc că nu m-a văzut 
nimeni. Dar acum e agitaţie. Nu pot să umblu scăldată în sânge. 
Nu apuc să fac nici cinci metri. 

— Atunci, data viitoare nu mai lucra așa de murdar. La naiba, 
aproape că l-ai decapitat pe individ. Fă cum ai făcut cu bețivul. 
O împunsătură curată în inimă e de ajuns. 


VP - 126 


— Tot o să curgă sânge. 

— Da, cel mai probabil, tot o să existe o vărsare de sânge. La 
dracu’, Erin, ce vrei să zic? Dacă nu-ţi perfecționezi în 
următoarele cinci minute arta aruncării cuțitului, nu ai alte 
optiuni. 

Erin se privește în continuare. Imaginea ei este în continuare 
înlocuită de una anterioară. Când era plină de sânge. Când 
sângele se agăța de ea, o împresura. 

— Îmi... îmi trebuie altă armă. 

— Poftim? Ce fel de armă? Ah, da, uitasem. Lansatorul ăla de 
rachete pe care îl tii în comoda cu lenjerie intimă. Să fim seriosi, 
Erin. 

— Nu mă mai lua peste picior. Vorbesc serios. Trebuie să 
procedez altfel. 

Urmează o pauză. Un oftat. Apoi: 

— Bine. Ce zici de ciocanul tău? 

Erin se gândește. Se întreabă de ce a zis: „Ciocanul tău”. Nu 
un ciocan. Nu „du-te și cumpără un ciocan”. De unde știe că are 
un ciocan în casă? Nu are ea multe unelte, dar un ciocan are. Il- 
a împrumutat domnul Wiseman când a avut nevoie să fixeze o 
scândură desprinsă din podea. 

Un ciocan? Da, poate. Poate ar fi bun. Sigur o să fie mai puţin 
sânge în felul ăsta. 

— Bine, spune ea. Se duce în bucătărie. Deschide dulapul de 
sub chiuvetă. lată-l, stă nevinovat pe o cutie cu detergent 
pulbere. Așteaptă să fie solicitat să facă ceva util. Ca, de 
exemplu, să bată cuie. Sau să spargă ţeste. i 

Lasă cuțitul pe blat, apoi se apleacă să ia ciocanul. Il 
cântărește în mână. E greu. Are două gheare înfiorătoare care 
pleacă din capul dur, de parcă ar fi fost creat pentru impulsul 
maxim. Dacă încape pe mâinile nepotrivite - iar mâinile ei nu 
pot fi mai nepotrivite de atât -, ar putea face foarte mult rău. 

— Acum ești mulțumită? Sigur nu trebuie să te duci în Central 
Park să iei câțiva bolovani? 

— Nu-mi... nu-mi încape în buzunar. 

— Atunci ia dracului o poșetă! Dumnezeule, chiar trebuie să 
gândesc eu în locul tău? Bagă-l în poșetă împreună cu 
batistutele, rujul și toate celelalte rahaturi pe care le cărați voi, 
femeile, peste tot. 


VP - 127 


Erin închide dulapul. Se întoarce ca să o ia din nou spre 
dormitor. 

— Ah, Erin... la și cuțitul. Tot o să ai nevoie de el. Pentru 
treaba aia de la urmă, întelegi? 


Ora 8:31 


— DOYLE! 

Rahat, se gândește Doyle. Ce-am mai făcut? Ridică privirea și- 
| vede pe Cesario că-l cheamă în biroul lui. S-a terminat cu 
invitaţiile politicoase? N-ar strica puţină veselie: „Locotenentul 
Cesario s-ar bucura dacă ai putea să vii la o mică reuniune; adu 
prăjituri”, ceva de genul ăsta. 

Doyle se ridică de la birou și pornește spre bârlogul șefului. 
Cesario nu e în meseria asta de prea mult timp, și Doyle simte 
că încă nu și-a dat seama ce soi de om este. Uneori pare de 
treabă; alteori e un mare dobitoc. Mai demult l-a lăsat pe Doyle 
în pace când lucrurile nu mergeau bine, dar i-a și aruncat în cap 
greutăţi din acelea de o tonă ca în desenele animate, când a 
decis că Doyle a împins lucrurile prea departe. Lucru spre care 
Doyle recunoaște că are o anume înclinaţie. 

Așa că hai să gândim pozitiv. Poate că ăsta e unul dintre 
momentele în care mă lasă în pace. 

— Tocmai am avut o discuţie interesantă cu un tip lângă 
dozatorul de apă, spune Cesario. 

Sau poate că nu. 

— Îhî, face Doyle. 

Pentru că o mică șuetă cu Albert ar putea viza un miliard de 
lucruri alese la întâmplare. 

— În mare parte despre numere. Dar și despre motivele 
pentru care biscuiţii Oreo nu au forma corespunzătoare. Vrei să- 
mi vorbești despre el? 

— Aăă, mada. E suspect. 

— De ce? 

— Omucidere. 

— Omucidere. 

— Mda. 

— Și pe cine credem că a omorât? 

— Pe maică-sa. 


VP - 128 


— Pe maică-sa. Bun. Și așa e? 

— Asta e șpilul. Nu știm. El așa zice, dar mai multe nu spune. 
Nu vrea să ne dea adresa. Nici măcar nu ne spune cum îl 
cheamă. Eu îi zic Albert, pentru că e un admirator al lui Albert 
Einstein. Știi, savantul? 

— Da, Doyle. Am auzit de Einstein. Oricât ar fi de greu de 
crezut, unii dintre șefii din poliţia newyorkeză chiar au carte. Și 
cum de a ajuns la răcoare? 

— A intrat pur și simplu în secţie. S-a predat. Avea tricoul plin 
de sânge. 

— Şi acum care e situația lui? 

— Nelămurită, cred. Incerc că aduc pe cineva de la Serviciul 
Psihiatric să stea de vorbă cu el. De asemenea, încerc să aflu 
unde stă, dar, mă rog... în momentul de faţă nu e prioritatea 
zero. 

Cesario dă din cap. Se lasă pe speteaza scaunului. Acu e acu, 
se gândește Doyle. 

— Bun, spune Cesario. Până acum, toate bune și frumoase. O 
singură chestie mă sâcâie pe mine. Ce naiba caută la dozatorul 
de apă? 

Doyle ridică din umeri și răspunde: 

— II fascinează. Şi-i place să se joace cu paharele. 

— E suspect de crimă, Doyle. Tocmai mi-ai spus. De când 
lăsăm noi suspecţii de crimă să stea lângă dozatorul de apă? 

— Doar n-o s-o otrăvească, Lou. N-am unde să-l las în altă 
parte. 

Cesario face o faţă de parcă ar crede că Doyle e prostul 
satului. 

— De cât timp ești detectiv, domnu’ detectiv? Se prea poate 
ca tipul ăsta să-i fi venit de hac maică-sii, și tu crezi că ar trebui 
lăsat să umble creanga prin secţia de poliţie? La naiba, nici 
măcar nu e încătușat. Ce-a fost în capul tău? Știi regulile. Află 
despre el destule cât să-l pui sub acuzare, apoi du-l la centrul de 
detenție temporară. Până atunci, bagă-l la zdup, cum facem cu 
toți suspecţii. La câte se întâmplă acum, nu avem timp să 
alergăm după oameni cărora le arde de joacă. Hai, scoate-l de 
aici. Nu vreau să mai umble prin sala agenţilor. S-a-nţeles? 

Doyle încuviințează din cap. 

— S-a-nţeles. Se întoarce, apoi se oprește în prag. Că veni 
vorba, care e problema cu forma biscuiţilor Oreo? 


VP - 129 


Îl vede pe Cesario ridicând un deget în semn de avertisment, 
apoi decide să nu aștepte un răspuns. 

Se duce și-l găsește pe Albert, care se pare că s-a săturat să 
studieze paharele de plastic, iar acum stă aplecat și se uită fix în 
jos la încălţările lui - tenișii cu șireturile legate de jur-împrejur. 

— Albert? 

Albert nu ridică ochii. Capul îi zvâcnește când își mută brusc 
privirea de la un picior la altul și apoi o ia de la capăt. 

— Ce cauţi, Albert? 

— Verific. 

— Verifici? Ce verifici? 

— Echilibrul. 

— Echilibrul? 

— Mada. Trebuie să fie la fel, altfel echilibrul meu o ia razna. 

— Eu n-aș vrea ca echilibrul tău s-o ia razna. De-aia ţi-ai legat 
șireturile așa, în jurul tenișilor? Ca să te ajute la echilibru? 

— Nu, ar fi o prostie. Doar că ţin mai bine. Indrăznește să 
arunce o privire spre pantofii lui Doyle. Ar trebui să încerci și tu. 
Ai tăi nu par deloc siguri. Cum alergi după infractori cu pantofii 
ăștia așa lălâi? Și mai sunt și murdari. 

Doyle se uită la propriile încălțări. 

— Aici m-ai prins, Albert. Ar trebui să fac ceva cu încălţările 
astea lălăi. Auzi, te deranjează dacă vii cu mine? 

— Da. 

— Da, adică te deranjează sau nu te deranjează? 

— Nu. 

Neștiind ce i s-a răspuns, Doyle simplifică lucrurile: 

— Haide, Albert. Hai pe aici cu mine. 

— Hai pe aici, cântă Albert. De la Run DMC”. Desigur, ei nu se 
legau deloc la șireturi. Deloc. E o prostie. Ar putea să păţească 
ceva. 

— Nişte inconștienţi, îi dă Doyle dreptate. Ce fel de modele 
sunt ei, eh? Hai, Albert. 

Merge alături de el pe un hol și apoi intră într-o sală de 
interogatoriu. Cea în care se află ceea ce detectivii numesc 
„Cușca” - de fapt, o zonă din fundul încăperii, separată de restul 
printr-o plasă de oțel. În centrul camerei se află o masă cu 


13 Walk this way („Hai pe aici”) melodie din anii 1990 interpretată de formaţia RUN- 
DMC, alături de Aerosmith. In videoclip se văd adidașii fără șireturi ai membrilor 
formaţiei. (N. t.). 


VP - 130 


scaune, iar pe unul dintre pereţi, o oglindă mare de 
supraveghere. 

— la un pic loc, spune Doyle. 

Albert se lasă precaut pe unul dintre scaunele de plastic, dar 
tot întoarce capul spre cușcă. 

— Bun, Albert, uite cum facem. Poţi să-mi spui unde locuiești 
și ce s-a întâmplat exact, ca să facem ordine în haosul ăsta. 
Sau, dacă nu - ascultă-mă, Albert -, va trebui să te închid. Ce 
alegi? _ 

— Dozatorul de apă. Imi place la dozatorul de apă. Scoate 
sunete ciudate. g 

— Nu, Albert. Nu mai ai opțiunea asta. Imi spui unde locuiești 
ca să vedem ce s-a întâmplat cu mama ta? 

Albert își pironește privirea în încălțări. 

— Cred că trebuie să-mi leg iar șireturile. Mă simt un pic 
razna. 

Doyle oftează. 

— Bine, Albert. Ridică-te în picioare. 

— Of, Domnicule. Nu vreau să merg, nu vreau să merg. 

— Albert, stai liniștit. Calm. Nu te duc iar jos. În celulă. Știu că 
nu-ţi place acolo și nu ţi-aș face așa ceva. Dar uite cum stă 
treaba. Șeful meu zice că trebuie să te pun la adăpost, iar asta 
înseamnă în cămăruţa aia de acolo. O vezi? 

Doyle arată spre cușcă, iar Albert îndrăznește să mai arunce o 
privire spre ea. 

— Acolo? E pentru oameni? Nu e pentru câini sau iepuri? 

— Nu, nu e pentru animale, deși nu știu ce să zic despre unii 
dintre ocupanţii ei precedenţi. Ce zici? Nu e tocmai ca la Waldorf 
Astoria, dar vrei să stai acolo, dacă te rog eu? O să mai trec pe 
la tine. Mai târziu îţi aduc ceva de mâncare, poate și un suc. Ce 
zici? _ 

— Seven-Up. Imi place Seven-Up. 

— Atunci aşa rămâne. Eşti de acord? 

— Nu sunt câini? 

— Nu sunt câini. 

— Dar un iepure nu m-ar deranja. Îmi plac iepurii. 

— Să văd ce pot să fac. Hai, Albert, du-te. Vezi cum e. 

Albert se ridică de pe scaun. Intră în cușcă, târșâind 
picioarele, și se uită la noul spațiu dimprejur. 


VP - 131 


Ușor, să nu-și alarmeze prizonierul, Doyle închide și încuie 
ușa. 

— Toate bune, Albert? Mă întorc imediat. Fă-te comod pe 
banca aia de acolo. 

Albert se așază pe capătul băncii din lemn care este fixată de 
podea. 

— Maimute, spune el. Locul ăsta ar fi bun pentru maimuțe. 


Ora 10:15 


Treaba aceasta se dovedește mult mai dificilă decât credea 
ea. 

Nu avea cum să fie simplu niciodată, dar acum străzile erau 
mai aglomerate. Mult mai aglomerate. Era și mai rău la orele de 
vârf, dar și acum e destul de rău. : 

Rătăceşte pe străzi de peste două ore. Încearcă să se 
gândească cum să procedeze. 

În primul rând, o să fie un om pe care nu-l place. De preferat, 
pe care îl urăște cu patimă. A fost mult mai simplu cu gunoiul 
ăla din mașină decât cu Vern. A fost aproape o plăcere să-l 
trimită pe lumea cealaltă. Nu, nu o plăcere. Să nu ne lăsăm luaţi 
de val. Cu greu ai putea vorbi de plăcere când sfârteci un om în 
felul ăla. Dar să spunem că nu a fost prea greu - nu și după cea 
încercat să-i facă. Era bolnav. O palmă pe obrazul umanităţii. 
Cine se credea de mă trata în felul ăla? De ce a avut el impresia 
că... 

Bun, Erin. Calmează-te. A trecut, acum trebuie să ne gândim 
la viitor. Să mergem mai departe. 

Așadar, să revenim la ale noastre. Și anume că este foarte 
supărată pentru povestea cu Vern și nici pe departe așa de 
tristă pentru moartea perversului. Concluzie - ar trebui să-i 
aleagă pe oamenii pe care nu ar fi tentată să urineze dacă ar lua 
foc. 

Problema este: unde găsești asemenea oameni? Dacă abia ai 
sosit într-un oraș și nu cunoști niciun om chiar așa de bine încât 
să-l placi sau să nu-l placi, de unde naiba începi? Noaptea era 
altfel - atunci ies la iveală toţi gândacii bolnavi. Dar acum? E 
doar o mare de oameni. Oameni normali. Oamenii care se duc la 
cumpărături, la masă, la coafor, să parieze sau să se întâlnească 


VP - 132 


cu prietenii. Oameni care nici măcar nu mă observă și nu au 
nicio părere despre mine. Oameni cărora, în special, nu le trece 
prin cap să mă pipăie sau să mă facă să mă înec cu organele lor 
genitale. 

A încercat să compună în minte o listă de candidaţi ideali. A 
încropit în gând un titlu: „Oameni pe care i-aș putea omori de 
bunăvoie”. Apoi, pixul ei imaginar a coborât pe pagină și... 

„„„Și mai jos de atât nu a ajuns. A cochetat cu ideea de ao 
trece pe femeia care lucrează la farmacie, dar să fii mai ţâfnos 
cu clienţii nu se poate considera o crimă capitală. Mai era și tipul 
care-i arunca priviri lascive pe fereastră când ea era în lenjerie. 
Mă rog, poate că nu lascive. Da, avea motive să fie acolo, dat 
fiind că spăla geamurile. Și, sincer, era destul de drăguţ... Bun, 
dar vânzătorul de cafea care a făcut-o „ciufută”? Sigur, dar se 
poate să fi spus avută, pentru că a uitat să-și ia restul. Avea o 
pronunție mai ciudată. 

Vedeţi? Înţelegeţi ce problemă am? Nu e simplu să găsești 
oameni pe care să-i urâști chiar dacă asta ţi-e misiunea. Sunt 
atâţia oameni, și niciunul nu are semnul de victimă atârnat 
deasupra capului. 

Atâţia oameni. Ceea ce este, desigur, o altă problemă. 
Trebuie să se afle printre oameni ca să culeagă merele stricate, 
dar trebuie să fie departe de oameni ca să facă ceea ce are de 
făcut. E o situaţie fără scăpare. Cum naiba se poate duce la 
cineva să-i dea cu un ciocan în cap și să se aștepte să scape 
basma curată? 

Începe să creadă că ar fi trebuit să termine treaba cât era 
întuneric. Un iureș nebun prin East Village, în care să decimeze 
populaţia de indezirabili și netrebnici. Unii cetățeni ar acorda și 
medalii pentru un asemenea spirit comunitar. Ar putea fi 
următoarea luptătoare cu mantie din Gotham. 

Uită-te cum încerc să bagatelizez situația. Ce-i în capul meu? 
Am un ciocan și un cuțit în geantă. Sunt moartea cu coasa. Se 
poate ceva mai grav de atât? Cineva - poate tu sau tu, sau tu - 
e pe cale să-mi cadă victimă. Cum pot fi așa de superficială? 

Pentru că așa trebuie. Tocmai pentru că este așa de al 
dracului de grav ce se petrece, nu pot să-i acord atenţia 
cuvenită. Dacă aș face-o, n-aș mai fi aici. N-aș fi în stare nici să 
ies din clădire. Aș sta în dormitor, aș claca și mi-aș pierde 
copilul. 


VP - 133 


Când își dă seama de acest lucru, i se pare că oamenii din 
jurul ei capătă o nouă dimensiune. Se transformă dintr-un roi de 
nevinovaţi într-o masă clocotitoare de fiinţe neîncrezătoare și 
cinice. li simt teama și spiritul de prădător. Sunt ca o turmă de 
gnu, atenţi la această leoaică de pe teritoriul lor, pe care o 
așteaptă cu încordare să sară. Ei știu, sunt pregătiţi și se vor 
lupta până la ultimul strop de energie ca să se apere. Și undeva 
acolo, undeva în mijlocul lor, este... 

— Erin, mă plictisesc. 

Mda, el. E pe acolo, pe undeva. Poate că nu foarte departe. 
Un kilometru? câțiva metri? Centimetri? 

Tu. Mda, tu. Tipul cu căștile. Chiar asculţi muzică? Și iPod-ul 
ăla, sau ce-oi avea în mână, captează imagini de la prostia asta 
pe care o am eu prinsă de haină? Ce i-ai făcut Georgiei? Unde ai 
lăsat-o? 

Ahhh! E nebunie curată! Îmi pierd minţile. Chinul ăsta îmi face 
praf creierul și în curând n-o să mai fiu bună de nimic. 

— M-ai auzit? Am zis că mă plictisesc. 

O verifică la fiecare câteva minute. Doar ca să-i dea de știre 
că nu a plecat. li amintește doar discret că este alături de ea la 
fiecare pas. Ca o durere de măsea care o tot străfulgeră. 

Erin își acoperă gura cu mâna când vorbește. Ca nu cumva 
lumea să creadă că suferă de vreo tulburare psihică. N-ar trebui 
să creadă așa ceva. Ea e doar o criminală în serie. 

— Și ce te aștepți să fac? Du-te și dă drumul la televizor, 
spală-ţi șosetele, sau ceva de genul. Nu mă pot pripi. 

— Ziceam și eu, atâta tot. Te credeam mai hotărâtă. 

— Ei bine, asta demonstrează că de fapt nu mă cunoști deloc. 

— Ah, ba eu cred că te cunosc destul de bine, Erin. In unele 
privințe, chiar mai bine decât tine. 

Nu se lasă. Pretinde iar că, în mod miraculos, are acces la ce 
se petrece în creierul meu. Hai să te vedem, Svengali!*. Vezi și 
imaginea aia din mintea mea în care îţi arăt degetul mijlociu? Pe 
asta o vezi, cretinule? 

Erin mai merge puţin. S-a săturat de atâta mers, ba chiar 
simte că i-e foame. Nu credea că va fi în stare să mănânce ceva 
astăzi, dar acum îi chiorăie maţele. Zărește o cafenea mică mai 
în faţă și pornește într-acolo. 


14 Personaj manipulator și dominator din romanul Trilby (1895) al lui George du 
Maurier. (N. t.). 


VP - 134 


Când ajunge în dreptul ei, își dă seama că localul e 
neîncăpător. Trei mese la fereastră, fiecare cu câte două 
scaune, și o tejghea de-a lungul peretelui îndepărtat. Dar fiecare 
scaun este ocupat, lumea stă la coadă, iar personalul e 
zâmbitor. E acceptabil. Intră și-și așteaptă rândul. 

— Erin, ce faci? 

Nu poate răspunde aici. Așa că-i mai trimite câteva mesaje 
telepatice. De exemplu: du-te învârtindu-te. 

— Pierzi timp, Erin. Pierzi timp pretios. 

Scotocește prin geantă. Scoate telefonul mobil pe care abia 
dacă l-a folosit de când a venit la New York. Scrie un mesaj, apoi 
îl ridică în fața broșei. Scrie: „Mi-e foame. Scutește-mă”. 

Lasă telefonul deoparte, apoi se uită prin geam la brioșe și 
fursecuri. Aude bolborositul și gâlgâitul aburului, iar mirosul de 
cafea din aer este puternic. Dar apoi urechea ei mai surprinde 
un zgomot. Nu-l mai observă nimeni altcineva, doar Erin. 

Un gângurit. Și nu de la vreuna din cafetiere, ci de la un copil. 

Întinde gâtul și se uită înainte. O vede pe femeia din față, ţine 
strâns la piept un copil, într-un portbebe. E micut, aproape 
înghiţit de toate rândurile de haine pe care le poartă. Are faţa 
boțită și ochii strâns închiși. 

Dorul o înjunghie pe Erin în inimă. Eu ar trebui să fiu aia, se 
gândește. Să fac diferite lucruri cu copilul meu. Lucruri 
obișnuite, de exemplu să intru în cafenele și, poate mai târziu, 
să mă duc să cumpăr haine de bebeluși. Să privesc feţele 
oamenilor cum gânguresc aplecaţi deasupra fetiţei și mă 
întreabă de ea. Doarme bine? Cum o cheamă? De unde ai 
cumpărat pălăriuţa aia adorabilă? 

Eu ar trebui să fiu aia. Și chiar am fost. 

El a stricat totul. Mi-a distrus viaţa. Ne-a smuls una de lângă 
cealaltă. 

Apoi îl vede pe bărbat. E mare, brunet și are un aer fioros. 
Poartă o geacă de piele, blugi și o pereche de bocanci negri. 
Vine de pe stradă și se bagă direct în faţă la coadă. Nu-și cere 
scuze, nu dă explicaţii. Pur și simplu se bagă în faţă. 

— Auzi? spune, dar nici nu dă personalului timp să răspundă 
și adaugă: Hei! 

Din spatele tejghelei, o fată hispanică se întoarce și se uită la 
el. 

— Domnule, îmi pare rău, dar va trebui să staţi la coadă. 


VP-135 


— Nu, spune el tare, ca să-l audă toată lumea din cafenea. 
Am stat deja. Stai prost cu memoria? Acum vreun minut. 

Apare încă o angajată hispanică. 

— Eu am fost, domnule. Eu v-am servit. E vreo problemă? 

Bărbatul se uită la ea, parcă vrând să spună: Cum îndrăznești 
să semeni cu fata cealaltă? V-aţi propus să vă băgați în ceață 
clienții? 

— Vreo problemă? Da, e o problemă. Ridică paharul de carton 
pe care îl are în mână. Asta e un latte, iar eu am cerut un 
cappuccino. 

— De fapt, sunt destul de sigură că aţi cerut un latte, spune 
fata. 

— „Destul de sigură” nu e totuna cu „foarte sigură”, nu? Ai 
greșit, surioară. Știu ce-am comandat. Am cerut un cappuccino. 
Dar nu asta mi-ai dat. Inţelegi ce spun? 

Rostește rar ultima propoziţie, sugerând fie că fata e proastă, 
fie că nu înțelege bine engleza. De asemenea, vorbește tare, 
pentru că, evident, este genul de om căruia îi place să aibă 
spectatori. , 

— Da, domnule, spune fata. Ințeleg perfect. Vreți să vi-l 
schimb cu un cappuccino? 

— Da. Aș vrea un cappuccino. Cum am cerut de prima oară. 
Dar acum că ai recunoscut că ai greșit, cred că ar trebui să-mi 
dai și banii înapoi. 

Femeia clatină din cap. 

— Imi pare rău, domnule. Nu se poate. Pot să vă dau un 
cappuccino sau să vă returnez banii, dar nu pot să le fac pe 
amândouă. Nu cred că ar fi corect. 

Erin se uită de jur-împrejur. Toată lumea din cafenea a 
încremenit într-o tăcere neliniștită. Așteaptă să vadă ce se 
întâmplă. Speră că totul se va aranja amiabil, că bărbatul își va 
lua cafeaua și-i va lăsa în pace. Speră că lucrurile nu se vor 
înrăutăţi și mai mult. 

— Corect? Cum adică? Ai dat-o în bară, surioară. Nu-ţi cer 
decât să mă despăgubești pentru greșeala ta. Să-mi dai o 
compensație măruntă. Mie așa mi s-ar părea corect. lţi cer prea 
mult? 

— Domnule, vreţi să vă fac un cappuccino? Asta vreţi? 

Bărbatul oftează. O expresie profund exagerată a nefericirii 
lui. 


VP - 136 


— De ce ţi-e așa de greu să înţelegi? Vorbesc cumva în 
swahili? Se răsucește pe călcâie și-i mătură cu privirea lui dură 
pe ceilalţi clienţi, fără ca vreunul dintre ei să fie în stare să se 
uite la el. | se mai pare cuiva că e greu de înțeles? 

Se întoarce înapoi spre fată, care încearcă să se menţină pe 
poziție, dar pare că mai are tot mai puţin până s-o ia la fugă 
plângând. 

— Incă o dată. O să vorbesc ușurel, rar, ca să mă înţelegi tu. 
Dă-mi dracu’ banii înapoi, adu-mi un cappuccino, bagă-cţi 
paharul ăsta cu latte în curu’ tău gras și toată lumea va fi 
fericită. Ce zici? 

— Domnule, îmi pare rău... 

— NU! 

Izbitura palmei lui pe tejghea este ca zgomotul unor artificii. 
Fata face un pas mare înapoi. Erin observă că și copilul tresare 
la zgomot, apoi deschide gura să ţipe. 

— Nu, repetă bărbatul. Nu accept scuze. Deja te-am luat la 
ochi pentru că mi-ai stricat ziua, așa că nu o da și mai rău în 
bară, da? 

Atunci mama decide să intervină. Era deja o situaţie destul de 
stânjenitoare, dar acum copilul ei s-a speriat, ceea ce înseamnă 
că lucrurile au mers prea departe. A depășit limita. 

— Auzi, spune ea, n-ai vrea să te liniștești puţin? Îmi sperii 
copilul. 

Bărbatul o ia în colimator, fulgerând-o din priviri. 

— În primu’ rând că nu vorbeam cu tine. În al doilea rând, de 
ce mama dracu' aduci copilu' la cafenea dacă vrei liniște? Du-l 
dracu' la biserică sau la bibliotecă. 

— Uhu, face comentatorul lui Erin. La ce școală de bune 
maniere a învățat clovnu' ăsta? 

Ca răspuns parcă la atacul verbal, copilul plânge și mai tare. 
Femeia începe să-l mângâie pe spate și să-l legene ușor, în timp 
ce încearcă să-i spună cuvinte liniștitoare. Erin simte cum o 
cuprinde și pe ea durerea. Copilul este mai mic decât Georgia, 
cu toate acestea și-o imaginează pe propria ei fetiță ţipând. Este 
ca și când ar agresa-o pe ea și pe copilul ei, și se simte 
implacabil atrasă în acest conflict. 

— Ţi-a zis fata ce poate să facă, spune femeia. Ţi-a făcut o 
ofertă acceptabilă. Nici măcar nu era obligată. E doar un pahar 
de cafea, pentru numele lui Dumnezeu. Ce mare scofală? 


VP - 137 


Acum bărbatul o ia pe ea la rost. Se îndreaptă și-i arată cât de 
înalt, de lat în umeri și de neclintit este el. Demonstrează ce 
exemplar masculin reușit și plin de testosteron este el. 

— Gura, târfă! Nu e treaba ta. Și mai ai și-un plod pocit. Nu-ţi 
mai băga cârma aia unde nu-ţi fierbe oala. 

Copilul ţipă mai tare. Sunetul îi sfredelește craniul lui Erin și-i 
încinge creierul. Printre flăcări, vede imagini cu Georgia. O vede 
stând întinsă pe spate, cu pumnii strânși și cu obrajii aprinși, 
cum își dă până la ultima fărâmă de putere ca să implore 
ajutorul mamei ei. 

— Te gândești la ce mă gândesc și eu, Erin? 

Erin iese din rând. De parcă ar spune: „Eu sunt Spartacus”t:. 

— Auzi! Ce e cu tine? Ai o nemulțumire, bine. Dar nu trebuie 
să fii și nesimţit. 

Acum bărbatul își întoarce privirea spre ea. La început pare 
uluit, apoi își regăsește vocea. 

— Ce naiba e aici? Convenţia lesbienelor? O supăr cumva pe 
căpetenia lesbienelor? 

— Hm! E haios tipul. A tras ceva pe nas? 

Era o vreme când Erin ar fi tăcut. O vreme când, dacă se 
confrunta cu o asemenea agresiune, s-ar fi strecurat într-un colţ 
și s-ar fi făcut mică. Insă, de data asta, ceva o face să refuze să 
bată în retragere. 

— Ce e cu tine? De ce trebuie să te porţi așa? De ce nu poţi să 
fii amabil? 

Bărbatul face câţiva pași spre ea. Erin ridică mâna și o așază 
pe deschizătura genţii ocru din piele, atârnată pe umăr. Haide, 
se gândește. Pune-mă la încercare, cretinule. Hai să vedem ce 
mai au de zis mușchii ăia ai tăi dacă îţi trag un ciocan în moaca 
aia nasoală. 

— Amabil? spune el. Amabil? Dumnezeule! Și lumea se 
întreabă de ce se duce ţara asta de râpă. Arată spre fata din 
spatele tejghelei. Asta a dat-o în bară. Pur și simplu îi spun, cu 
cuvinte poate pă-nţelesu ei. Dacă ești amabil, nu rezolvi ni'ca. 

— În primul rând, spune Erin, poate că te-am înțelege cu toţii 
mai bine dacă ai vorbi engleză cum trebuie. În al doilea rând, eu 


1 Replică din filmul Spartacus din anul 1960, care îl are ca protagonist pe Kirk 
Douglas. În scena respectivă, sclavii erau eliberaţi dacă Spartacus se preda. Când 
acesta se ridică să-și decline identitatea, alături de el se ridică și ceilalți sclavi. (N. t.). 


VP - 138 


o cred pe fată când spune că a fost greșeala ta. Și în al treilea 
rând... ești un dobitoc. Și asta înseamnă că nu meriti nimic. 

— Excelent discurs, Erin. Foarte la obiect. Ai fost cumva în 
echipa de dezbateri a școlii? 

Erin vede cum trăsăturile bărbatului se înăspresc. Asta îi 
sugerează că violenţa și intimidarea nu-i sunt străine. Sunt arme 
la care va apela cu ușurința cu care alţii apelează la discuţiile 
raționale. Când se apropie și mai mult de ea, Erin își afundă 
degetele în geantă. 

— Ce-ai zis? întreabă el. 

Copilul plânge în continuare. Toată lumea se ascunde în 
spatele plânsului acestuia. Nimeni nu emite nicio opinie și nici 
nu-i sare în ajutor. 

Dar ea tot nu bate în retragere. Undeva, găsește curajul 
necesar pentru a-i folosi propriile cuvinte împotriva lui. 

— Acum cine nu înţelege? Vrei să-ți repet încă o dată, încet și 
rar, cum ai făcut tu cu fata? 

— Haide, Erin. Cred că în cazul ăsta avantajul tău e mărimea. 

— Dacă mai scoţi un cuvânt, târfă, o să am grijă să nu mai 
scoţi niciodată vreun sunet. 

— Asta se pregătește de bătaie. El știe cu cine stă de vorbă? 
Poate trebuie să-i faci cunoștință cu ciocanul. 

— Ihî, face ea. Te exciţi când lovești femei, este? Povestea 
asta are vreo legătură cu cafeaua sau doar îţi satisfaci o nevoie 
jalnică de a demonstra că poţi să fii mai dur decât o femeie? 
Asta e, de fapt? Poate mărimea penisului e problema? 

Atunci bărbatul se repede la ea. E prea iute ca Erin să aibă 
timp să reacționeze. Mâna lui uriașă o prinde de gât și o împinge 
în vitrina din sticlă în care sunt toate brioșele și fursecurile, și s- 
a lipit cu corpul de ea așa de strâns, încât Erin nu-și poate mișca 
braţul drept, nu-l poate vâri în geantă să apuce ciocanul, nu-l 
poate respinge și, Doamne, ce-am făcut, de ce am crezut că pot 
să fac față situaţiei ăsteia, de ce nu mi-am ţinut gura mea mare 
și proastă? 

Bărbatul se apropie cu faţa de a ei. Când vorbește, simte cum 
îi zboară saliva din gură. 

— Nu care cumva să-mi mai vorbești vreodată așa. Înţelegi? 
Înțelegi, târfă? spune el. 

Erin încearcă să se întoarcă, să se răsucească, să-și elibereze 
braţul, să ajungă cu degetele la mânerul de lemn din geantă. 


VP - 139 


Acu, în jurul ei domnește consternarea. Femeia cu copilul ţipă la 
el să-i dea drumul lui Erin. Fata de la tejghea anunţă că sună la 
poliţie. Copilul încă ţipă ca din gură de șarpe, ţipă, ţipă ca 
Georgia. 

Apoi, brusc bărbatul îi dă drumul și se îndepărtează. Se uită la 
toată lumea din spaţiul mic, înghesuit, cu un profund dispreţ 
întipărit pe faţă. 

— Ce bombă jegoasă, spune el. N-ai decât să-ți bagi în cur 
cafeaua aia. 

Își duce la spate mâna cu care încă ţine cafeaua și aruncă 
paharul spre fata din spatele tejghelei. Fata se ferește, paharul 
se lovește de perete, iar conţinutul lui se împrăștie prin cafenea. 
Erin simte pe gât câteva picături din lichidul fierbinte. Mâna ei îi 
găsește în sfârșit ciocanul. ÎI strânge tare și se gândește: Vino 
înapoi. Mai încearcă o dată, acum că sunt pregătită. 

Dar bărbatul nu se întoarce. Pornește spre ușă, o deschide 
așa de vijelios încât se lovește de speteaza unui scaun pe care 
stă o doamnă în vârstă, apoi pleacă. 

Erin face un pas înainte, se simte confuză și are privirea 
ațintită afară, asupra străzii. Oamenii vorbesc cu ea, 
bolborosesc. Surprinde frânturi din conversaţie. O întreabă dacă 
a păţit ceva. Spun ce nemernic era tipul. Fata hispanică îi 
mulțumește și-i oferă tot ce vrea ea, din partea casei. Dar peste 
toate celelalte se înalță o voce. 

— Ce mai aștepți, Erin? 

Și are dreptate. Era gata să-i taie gâtul tipului. Ar fi făcut-o 
dacă ar fi reușit să ajungă la armă. Nu asta a căutat toată 
dimineața? Nu-i așa, Erin? 

Pleacă. Ignoră șuvoiul de îngrijorare din jurul ei și revolta 
tardivă, și părăsește localul. 

Pornește în susul străzii, în direcţia în care a luat-o bărbatul, 
dar nu-l vede pe nicăieri. luţește pasul, se uită înainte pe stradă, 
în căutarea prăzii. Unde este, fir-ar să fie? 

Ajunge la pizzeria de la capătul cvartalului. Semaforul nu este 
de partea ei. Oare bărbatul a trecut de el? A ajuns deja la 
cvartalul următor, mărind și mai mult distanta dintre ei? 

Apoi îl vede. Nu înainte, ci în dreapta. A luat-o pe după colț și 
acum se îndreaptă spre centru. Erin se retrage din grupul de 
oameni care așteaptă să traverseze și pornește degrabă pe 
urmele sale. 


VP - 140 


ÎI mai urmărește preţ de încă un cvartal. Se uită-n sus, la 
plăcuţă, să vadă pe ce stradă se află. Sunt pe Pitt Street. In față 
se zărește partea de început joasă și înclinată a podului 
Manhattan. Aici sunt mai puţini oameni pe trotuare, pentru că 
nu e nimic de văzut. Nu sunt magazine și nici restaurante; doar 
clădiri de locuințe maronii, înalte. Deodată îi trece prin cap că, 
dacă se întoarce, bărbatul o va zări imediat. Işi bagă din mers 
mâna în geantă și scoate căciula de lână și fularul. I le-a împletit 
bunica lui Clark. Își pune căciula. Și-o trage pe frunte, apoi își 
înfășoară fularul în jurul gâtului și peste faţă, așa că acum nui 
se mai văd decât ochii. Nu e chiar așa de frig, dar este cea mai 
bună deghizare pe care o are la dispoziţie. Indiferent ce detalii 
își amintește nebunul despre ea, faptul că purta lucruri tricotate 
roșu-aprins nu se va număra printre ele. 

Bărbatul face la stânga. O ia pe o alee îngustă și intră într-una 
dintre clădiri. Erin aproape că o ia la fugă. Dacă părăsește holul 
blocului înainte să ajungă ea acolo, nu-l va mai găsi niciodată în 
acest monolit uriaș. 

Intră pe ușă, răsuflă ușurată prin fular când vede că e încă 
acolo, așteaptă să sosească liftul. Lângă el este o femeie de 
culoare, lată în umeri, își odihnește corpul masiv pe un cadru de 
mers din aluminiu. Holul este slab luminat și miroase a lichid de 
curățat industrial. Unul dintre tuburile fluorescente pâlpâie, de 
parcă ar transmite mesaje în codul Morse. 

Erin se concentrează asupra bărbatului. Observă că acum are 
căști, iar firele albe îi coboară în buzunarul lateral. Bate 
darabana cu degetele de la mâna dreaptă pe coapsă, iar Erin se 
întreabă ce ascultă. Pune pariu că nu e la fel de interesant 
precum ceea ce aude ea în cască. 

— Ce-ar fi să-i termini pe amândoi? 

lar intervine la tanc. Cum mă gândesc la el, apare. E de 
domeniul fantasticului. 

— Haide, Erin. Aici nu te vede nimeni. Așa ajungi la patru 
dintr-un foc. Ce mai stai pe gânduri? 

Erin se uită la bătrână. Încearcă să-și imagineze cum o atacă 
pe la spate și îi sparge craniul. Nu. Nu e o imagine pe placul ei. 
Nu ar putea să facă așa ceva. 

Dar tipul ăsta... E cu totul altceva. 


VP - 141 


Atinge iar mânerul ciocanului. Ar putea să-l atace chiar acum. 
Să se apropie pur și simplu de el, și poc! Bătrâna nu o va putea 
împiedica. Nici nu și-ar da seama ce naiba s-a întâmplat. 

Dar nu încă. Așteaptă. Răbdare. Alege cu grijă momentul. 

Sosește liftul și ușa se deschide șovăielnic. Toţi trei intră 
târșâindu-și picioarele. Erin se uită la faţa bărbatului în timp ce 
el o mătură cu privirea și nu trădează niciun interes. Bine. 
Deocamdată nu e cazul să se iște o confruntare. 

Erin se sprijină de balustrada din spate și așteaptă să aleagă 
ceilalți la ce etaj merg. Sunt douăzeci în total. Bărbatul apasă pe 
17, dar nu catadicsește să întrebe pe cineva unde merge. Stă 
doar cu faţa spre hol și-și bagă mâinile în buzunare. Femeia 
scoate un plescăit când reperează lent butonul pentru etajul al 
cincilea. Apoi se uită la Erin. 

— Ai ales etajul sau doar te plimbi? 

După ce spune aceste cuvinte, râde. Un chicot gâfâit care se 
transformă într-un acces de tuse cu flegmă. 

Erin se întinde și apasă pe butonul de sus exact când ușa se 
închide cu un zgomot ascuțit. 

— La capăt, ai? spune femeia. E o priveliște foarte frumoasă 
de sus. 

Erin dă doar din cap și-i zâmbește din priviri, căci restul feţei îi 
este încă ascuns în spatele fularului. 

Liftul urcă anevoie prin clădire, uruind și tremurând din toate 
încheieturile. Erin așteaptă în tăcere, uitându-se la ceafa 
bărbatului. Aude vag ritmul muzicii. Gangsta rap, bănuiește. | s- 
ar potrivi. Despre uciderea polițiștilor, abuzarea femeilor și 
consumul de droguri. Da, îl reprezintă. 

Liftul încetinește, de parcă ar fi posibil să meargă și mai încet 
de atât, apoi se oprește cu un scrâșnet. Ușa se chinuie să se 
deschidă. Bărbatul nu face prea mult efort să se dea la o parte 
când bătrâna își strecoară cadrul de mers pe lângă el și-i aruncă 
o privire dezgustată când aceasta se atinge de braţul lui. Abia a 
ieșit pe ușă, că și apasă furios pe buton s-o închidă din nou, iar 
când bătrâna pleacă, el clatină din cap revoltat de insolenţa 
acesteia. 

Apoi pornesc din nou. Singuri. Doar el și ea. Bărbatul dă din 
cap, bate darabana și ascultă porcării despre ce poţi să le faci 
femeilor, pentru că sunt oricum niște secături, iar Erin apucă din 
nou mânerul, se gândește la ce i-a făcut, la ce i-a spus, la 


VP - 142 


disprețul autentic pe care i l-a arătat, iar când alte gânduri 
încearcă să-și facă loc - gânduri de îndoială, de slăbiciune, cum 
că poate a avut o zi proastă, poate că și-a pierdut slujba sau 
poate că i-a murit cineva din familie și, de fapt, nu e vina lui că 
se poartă așa - și le suprimă, deoarece chiar este vina lui, 
comportamentul lui nu are nicio scuză și oricum cineva trebuie 
să moară, așadar, de ce n-ar fi el acela? 

Cineva trebuie să moară? Te-am auzit bine? Chiar ai gândit 
lucrul ăsta, Erin? Tipul ăsta trebuie să moară? 

Du-te dracu'. Da, trebuie să moară. Uite, am mai zis-o odată. 
Ce-ai să faci? 

Acum se uită la panoul care indică etajele, vede că au ajuns la 
etajul al doisprezecelea și, în ciuda vitezei ca de melc a liftului, 
curând vor ajunge la destinaţie, și ar putea fi prea târziu. 
Bărbatul va ieși, iar Erin va trebui să-l urmeze, el va deveni 
bănuitor și poate vor mai fi și alţii la etajul acela, iar ea va rata 
șansa, așa că e acum ori niciodată, Erin. Acum? Ori niciodată? 

— Ce mai aștepți? 

Și-o imaginează încă o dată. Scena din cafenea. Își încleștează 
mâna în jurul gâtului ei, în timp ce o scuipă în faţă, îi spune că e 
o târfă și încearcă s-o facă să se simtă ca ultimul om; în acel 
moment ar fi scos ciocanul cu dragă inimă dacă ar fi putut, i l-ar 
fi înfipt în moaca aia urâtă și plină de ură. Și dă roade, pentru că 
acum a scos ciocanul din geantă, este la vedere, iar în faţa ei e 
ceafa bărbatului, așteaptă lovitura de zici că-i o nucă de cocos - 
două atracţii de la bâlci într-una singură: îți măsori forța și 
spargi și nuca de cocos. Haide, Erin, câștigă dracului nuca și 
pleacă acasă cu premiul... 

— Nu sunt târfă, spune ea. 

Dar bărbatul nu aude din cauza muzicii. Nu e interesat de 
nimic altceva în afară de propriile lui plăceri. 

— Am zis că nu sunt târfă, repetă ea, mai tare de data asta. Ai 
auzit, cretinule? Dă un semn că ai auzit. 

lar el se supune. Sau cel puţin așa i se pare ei. O smucitură 
din cap spre stânga și o sprânceană ușor ridicată de uimire, de 
parcă ar încerca să înțeleagă o frază care nu prea se potrivește 
cu celelalte versuri despre târfe și curve. 

E de ajuns. la-ţi adio, scârbă. 

Dar nu se întâmplă cum s-a așteptat ea. În ciuda dorinţei de 
independenţă care a împins-o să se mute în acest oraș, nu se 


VP - 143 


pricepe prea bine să mânuiască un ciocan, singura ei experienţă 
în acest sens fiind fixarea unei scânduri în podea, ceea ce nu 
presupunea prea mare efort. Și gândurile ei recente despre 
rezistența craniului - subiect care de obicei nu-i domină 
gândirea - aveau legătură cu Georgia și cu nevoia de a-i proteja 
creștetul moale, în formare. Amândoi sunt factori care fac ca 
Erin să nu aibă, din nefericire, forța necesară când lovește cu 
capul armei capul victimei ei. 

Ce-i drept, scoate un sunet destul de plăcut. Un fel de pocnet 
care sugerează că s-a întâmplat ceva destul de rău. Dar cade 
secerat la podea? Nu. Nici măcar nu se deranjează să se întindă 
pe jos. Doar ţipă, își duce mâna la cap și se îndoaie de la brâu. 
Nu e prea bine, nu? Nu se poate spune că ar coopera. 

— Mai dă o dată, Erin! Incă o dată! Lovește-l pe nenorocitu 
dracu’! 

Așa că îl lovește încă o dată. De data asta mai tare. lar acum 
pocnetul este însoţit de un sunet mai ascuţit, care sugerează 
fără doar și poate că ceva se crapă. Este ca sunetul amplificat al 
cojii de ou când îl spargi. Și, de data asta, cade. Mormăie și 
cade, dar nu e mort, pentru că acum scoate tot felul de sunete 
ciudate, care nici măcar nu par omenești, și, mai rău de atât, 
întinde o mână spre Erin - o împinge de-a lungul podelei 
mizerabile și prăfoase a liftului spre gleznele ei, dar ea nu poate 
permite așa ceva, nu-i poate permite s-o atingă cu mâinile alea 
dezgustătoare de misogin, pentru că ar echivala cu un viol, ar fi 
exact ce spun versurile care bubuie în craniul lui gros și crăpat, 
ar însemna că transformă femeile în niște obiecte inutile și face 
copiii să plângă și e un rahat plin de ură care merită să... 

— MOARA! 

Poc! 

Ciocanul cade. Și intră. Da, chiar intră. De data asta l-a lansat 
așa de tare, încât chiar i-a pătruns în creier. Și-a croit drum 
străpungând armura din oase și i-a ajuns la creierul buretos, 
încărcat de ură. Așa că acum bărbatul se zbate pe podea, cao 
pasăre rănită, iar lui Erin îi vine să vomite și să fugă de lângă el, 
dar ciocanul s-a înţepenit, i-a rămas înfipt în cap, ca și când 
creierul i l-ar fi înșfăcat și nu ar mai vrea să-i dea drumul, în caz 
că Erin mai lovește o dată, iar în timp ce se desfășoară această 
luptă cu odgonul, ce s-ar putea întâmpla altceva decât ca ușa 
liftului să înceapă să se deschidă, pentru că au ajuns la etajul 


7 


VP - 144 


șaptesprezece, unde locuiește tipul ăsta, bun venit acasă. ȘI 
grija ei este că ar putea fi și alţi oameni de partea cealaltă a 
ușii, că stau pe hol, așteptând să urce în această capsulă a 
morţii. Când ușa asta, care, slavă Domnului abia reușește să-și 
urnească mecanismul îmbătrânit, se deschide în cele din urmă 
și-și dezvăluie acest spectacol înfiorător, oare nu vor bănui că 
lucrurile nu stau tocmai cum ar trebui? 

Cuprinsă de panică, se străduiește din răsputeri să scoată 
ciocanul, și acesta iese cu un scârţâit dezgustător și cu o mică 
ploaie de fragmente de os care ţâșnesc prin scalpul ondulat al 
bărbatului. Avântul o face să se dea înapoi cu viteză, se lovește 
de peretele liftului și zgâlţăitul cutiei pare să dea ușii impulsul 
de care are nevoie ca să se pună în mișcare. Se deschide. Erin 
gâfâie, se uită, așteaptă și încearcă să decidă ce ar trebui să 
facă în continuare. 

Nu e nimeni. 

Se uită la un hol pustiu. Abia dacă se aude vreun zgomot. O 
boare de aer mai cald poartă până la ea un miros de varză 
răsfiartă și de mâncare expirată. Erin respiră zgomotos ca să 
elibereze tensiunea și să alunge mirosul greţos, iar răsuflarea ei 
devine un hohot de râs când își dă seama că ascunde ciocanul 
la spate. Ce ridicol! Ce aveam de gând să fac - să spun că era 
așa când am intrat eu? Să spun că a dat muzica atât de tare 
încât i-au plesnit creierii? Ah, și eu ce am în mână? Îl port mereu 
la mine, în caz că trebuie să repar ceva, înțelegeți? 

Orice urmă de voioșie îi dispare. La picioare, bărbatul se 
zvârcolește, ceea ce o face să ridice iar ciocanul, panicată. 
Probabil că e în chinurile morţii. Nu? Nu se poate să mai 
trăiască. Nu și după ce i-am făcut. Și uită-te ce-am făcut. Uită-te 
la gaura din capul lui care nu are ce căuta acolo. Uită-te la 
chestia aia roșie vâscoasă și scârboasă din gaură. De ce mi-am 
închipuit că o să fie ca la spital, curat și îngrijit? 

— Bravo, Erin! Aşa Îşi mai limpezește și el creierii, nu crezi? 

Atunci vocea râde. De parcă ar fi distractiv. De parcă s-ar uita 
la o emisiune de televiziune. Și poate că el așa vede lucrurile. E 
doar un spectacol, organizat spre amuzamentul lui. 

Ușa începe să se închidă și pe Erin o cuprinde iar panica. Oare 
întotdeauna se închide după un timp sau cineva a chemat liftul? 
Urmează să băgăm în sperieţi vreo doamnă în vârstă de la unul 
dintre etajele de mai jos? 


VP - 145 


Întinde fulgerător mâna și apucă marginea interioară a ușii. 
Aceasta o împinge în continuare și, pentru o clipă de neliniște, 
își face griji că o să-i strivească degetele. 

Dar atunci pare să-i ia în seamă opoziţia și se retrage 
îndărătnică. 

Bun. Până acum e bine. Dar acum ce e de făcut? 

— Târăște-l afară, Erin. Lasă-l pe hol, apoi ia liftul din nou și 
coboară. 

Erin meditează. 

— Eu voiam să-l las aici și s-o iau pe scări. 

— Serios? Imediat cum ieși tu din lift, altcineva s-ar putea să-l 
cheme. Crezi că poti să cobori șapteșpe etaje inainte să 
găsească cineva cadavrul? 

Are dreptate. l-a fost și el de ajutor o dată. 

Erin șterge capul ciocanului de pantalonii bărbatului, lăsând 
acolo o dâră lichidă, roșie, apoi bagă ciocanul înapoi în geantă. 
lese pe hol și se apleacă să-l apuce pe bărbat de glezne, după 
care începe să tragă. E mai greu decât credea ea, sau poate ea 
e mai slabă decât a crezut, și cadavrul nu se mișcă cu ușurință. 
Parcă din ce în ce mai nerăbdătoare, ușa încearcă să se închidă 
de câteva ori, dar de fiecare dată decide că nu e în stare să 
treacă de masa de carne și oase din calea ei. 

Erin începe să transpire în timp ce trage cadavrul afară. Acum 
muzica rap i se pare că se aude și mai tare, de parcă s-ar 
revărsa prin gaura din craniul lui. Într-un final, îl scoate din lift și 
dă să intre înapoi. 

— Stai, Erin. N-ai uitat nimic? 

Rahat. Și de data asta? 

Dar știe că nu are de ales. 

Scoate iar ciocanul. Îl pune în ușă, ca să nu se închidă. Apoi 
scoate cuțitul de bucătărie. Işi reprimă dezgustul și face ce are 
de făcut. 

Coboară cu liftul care tremură din toate încheieturile și nu 
întâlnește pe nimeni. Și abia când s-a îndepărtat mult de clădire, 
își permite să și-l imagineze pe nefericitul care găsește cadavrul 
înfiorător de la capătul holului. 


Ora 12:07 


VP - 146 


Șaptesprezece etaje înseamnă multe trepte. 

Sunt două lifturi în clădirea asta, dar unul nu funcţionează 
pentru că e mereu pe butuci, iar celălalt nu funcţionează pentru 
că acum este locul unei crime și a fost oprit la etajul al 
șaptesprezecelea. Asta înseamnă că oricine vrea să ajungă 
oriunde în clădirea asta trebuie să o ia pe jos. Și lucrul ăsta e 
valabil și pentru detectivii speciali Doyle și LeBlanc, care nu 
primesc nici ei vreo derogare. Deși sunt în formă, răsuflă greu 
când ajung aproape de destinaţie. 

— Tu nu ești mai tânăr decât mine? întreabă Doyle și se uită 
în jos pe scări, la partenerul lui rămas în urmă. De ce nu zburzi 
până sus? 

LeBlanc se oprește cu mâinile în șolduri, în timp ce încearcă 
să-și umple plămânii. 

— Rămân mai în spate, tataie, gâfâie el. Vreau să te las să te 
simţi și tu bine. 

— Serios? Dacă vrei să știi, deja mă simt destul de bine. Cel 
puţin pot să urc câteva trepte. 

— Câteva? Sunt cel puţin un milion. Dacă fac un atac de cord, 
îi dau în judecată. 

— Dacă faci un atac de cord, e din cauză că nu ești în formă. 
Nu e de mirare că niciodată nu pui mâna pe nicio fată. 

— Ah, iar începi. Ar fi trebuit să-mi dau seama că n-ai 
terminat. 

— Mă gândesc doar la tine, Tommy. Fiind un tânăr burlac, ar 
trebui să roiască pe lângă tine tipele dornice să le ia la ţintă 
scula lui Tommy. 

LeBlanc râde până i se taie răsuflarea. 

— Scula...? Ține-ţi gura, Cal. Doar fiindcă ești bătrân, însurat 
și fără niciun viitor, asta nu înseamnă că trebuie să încerci să-ţi 
trăieşti viaţa prin intermediul partenerului tău mai tânăr și mai 
chipeș. 

Doyle se întoarce și urcă mai departe treptele. Acum că nu 
mai este cu faţa spre LeBlanc, își îngăduie un zâmbet. 

— Ziceam și eu, Tommy. Nu trebuie să sari de fund în sus. 

— Sar de fund în sus? Cine zice că sar de fund în sus? 

— Mi se pare că protestezi un pic cam mult, amice. Nu-i nimic. 
Suntem în secolul 21. Poţi să fii ce vrei tu. 

— Poftim? spune LeBlanc, iar vocea îi devine mai ascuţită. Ce 
naiba spui acolo? 


VP - 147 


Doyle nu răspunde. Acum are un rânjet larg pe faţă, care 
amenință să se preschimbe într-un hohot de râs, dar încă nu 
vrea să termine cu jocul ăsta. 

În sfârşit trec de ușile de la etajul al șaptesprezecelea, și cei 
doi detectivi trebuie să se sprijine de perete ca să-și recapete 
răsuflarea. 

Holul îngust este destul de aglomerat. Tehnicienii de la 
criminalistică, detectivi de la secţia de poliţie, cei de la 
omucideri, fotografi, polițiști și experți medico-legali se chinuie 
să-și facă loc. Chiar dacă polițiștii se asigură că în zonă nu sunt 
rezidenţi curioși și că posibilii martori de la acest etaj rămân în 
apartamentele lor până când detectivii trebuie să stea de vorbă 
cu ei, activitatea tot este frenetică. Nu ajută nici faptul că deja s- 
a răspândit vorba printre polițiști că e posibil să fie cea mai 
recentă victimă din șirul de „victime numerotate”, ceea ce 
înseamnă că toată lumea vrea să se implice într-un caz care ar 
putea fi de răsunet. 

Norman Chin se desprinde de grupul de oameni care roiesc în 
jurul cadavrului și se duce spre Doyle și LeBlanc. Atipic pentru 
el, un zâmbet îi flutură pe buze. 

— Haideţi și voi la chef, băieţi, spune, cu accentul lui puternic 
de Brooklyn. Ce, au fost cam multe trepte pentru voi? Când 
eram de vârsta voastră, alergam până aici fluierând. 

— Să nu te aud, mormăie LeBlanc. 

Chin se uită la Doyle și arată cu degetul spre LeBlanc. De ce e 
așa de înțepat? 

— Foarte bună întrebare, răspunde Doyle. Cum simte că-l 
arde privirea partenerului său, schimbă subiectul. Ce-ai pe față, 
Norm? 

Chin își duce o mână la obraz. 

— Ce? 

— Scuze. M-am înșelat. Mi s-a părut că aduce un pic cu un 
zâmbet. 

— Ha! Băieți! Mereu vă ţineţi de glume. 

Doyle mijește ochii. 

— Te simţi bine, Norm? Sigur nu ai luat vreun soi de virus din 
ăsta de iarnă? 

— Mă simt bine. Cât se poate de bine. Ceea ce nu pot spune 
și despre voi. 


VP - 148 


— De ce? întreabă LeBlanc. Noi ce-avem? Știu că ești medic, 
dar ăsta e cel mai rapid diagnostic de care am auzit vreodată. 

— Ha! exclamă Chin din nou. Vreau să spun că mă preocupă 
sănătatea voastră mintală. 

LeBlanc profită de ocazie să se răzbune un pic pe Doyle. 

— Mă rog, despre Cal știam deja că are dificultăţi la capitolul 
asta. 

Doyle se uită la el, apoi își mută privirea uimită înapoi spre 
Chin. 

— Norm, ce naiba spui acolo? 

— Mă refeream la epuizarea psihică. Poate nu acum, când o 
să-l vedeți pe tipul ăsta. Sper că vă plac ghicitorile. 

— Ghicitorile? Nu, nu pot să le sufăr. Îmi plac cazurile clare. 
Dacă există un cadavru, vreau să văd pe cineva deasupra lui, cu 
un pistol cu ţeava fumegândă. Se uită spre grupul de oameni 
înșiraţi de-a lungul holului. E ucigașul nostru cu numerele sau 
nu? 

Chin râde din nou. 

— Voi sa-mi spuneți. Voi sunteți detectivii. Ce-ar fi să veniţi și 
să aruncaţi o privire? 

Îi conduce spre locul cu pricina, chicotind încă. Doyle și 
LeBlanc fac schimb de priviri uimite și își pun mănușile de latex. 

— Faceţi loc! Faceți loc! se adresează Chin șirului de spinări 
din calea lui. Magnificii de la Secţia a Opta ne-au onorat în 
sfârșit cu prezența. Lăsaţi-i să vadă și să pronunţe sentința. 

Doyle observă cum LeBlanc roșește puţin la acest nou motiv 
de stânjeneală. Chin a avut dintotdeauna talentul de a-i face pe 
polițiștii din jurul lui să se simtă de doi bani. 

Doyle se uită la cadavru. Sex masculin. Haină de piele și 
blugi. Căști în urechi. O gaură în cap. 

— Cea fost? O armă de foc? 

Chin scutură din cap, zâmbind încă. 

— Traumatism provocat de un corp contondent. Cineva l-a 
lovit cu un obiect greu. 

— Și asta a fost singura cauză a morţii? 

— Din câte-mi dau seama, da. 

Pe Doyle îl cuprinde neliniștea. Dacă este încă o victimă din 
același șir, schimbarea modului de operare este neobișnuită. 
Chiar îngrijorătoare. 

— Dar ăsta este următorul din șir, nu? E numărul patru? 


VP - 149 


larăși chicote. larăși clătinări din cap. Și acum Doyle începe să 
se enerveze. 

— Norm, te-am întrebat acolo dacă e omul nostru. De ce 
naiba nu mi-ai spus direct? 

Chin ridică un deget. Așteaptă. Și învaţă. 

— Asta a fost o altă întrebare, spune el. Acum mă întrebi dacă 
e numărul patru. 

Chin se apleacă, apucă zdravăn cadavrul și îl întoarce, 
suficient cât privitorii să vadă numărul scrijelit pe frunte: 


— După cum spuneam, sper că vă plac ghicitorile. 
Ora 12:27 


Își dorește să fi fost și Clark aici, cu ea. Și se detestă fiindcă 
gândește așa. 

A venit aici să înceapă o viață nouă. Să fie o altă femeie, 
independentă. Să-și crească singură copilul. Să-și facă noi 
prieteni. Poate chiar să-și ia o slujbă nouă. Se gândise să facă un 
curs. De contabilitate, poate - se pricepe la numere. Sau de 
informatică. Să înveţe lucruri noi. 

Și acum decide că este atât de jalnică. Pentru că se gândește 
la Clark. Pentru că ar vrea să fie și el aici, să-i spună că totul o 
să fie bine. Și apoi el se va avânta în luptă pe armăsarul lui alb, 
va înfrânge dragonul și viaţa va reintra în normal. Exact ca-n 
cărţile de povești. Și vor trăi fericiţi până la adânci bătrâneți. 

Dar el nu este aici. Va trebui să rezolve singură problema. lar 
acum, aceasta pare o misiune imposibilă. 

— Eşti mândră de tine, Erin? 

Mândră? Nu e tocmai cuvântul la care mă gândesc eu. 
Încearcă „înspăimântată”, „rușinată”, „slabă” sau un milion de 
alte descrieri care nu se apropie nicicum de „mândră”. 

— Ar trebui. Ai ajuns la jumătate, Erin. La jumătate și încă mai 
ai o jumătate de zi. Stai destul de bine cu programul. 


VP - 150 


Program. Zici că e șofer de autobuz sau ceva asemănător. la 
pasagerii, lasă-i, mergi mai departe. Niște acţiuni așa de 
mecanice și lipsite de orice efort, încât nici nu trebuie să te 
gândești la ce faci. _ 

Dar ea nu se poate gândi la nimic altceva. In minte i se 
îngrămădesc imagini cu sânge, răni, trupuri în agonie, 
muribunde. Bănuiește că a văzut mai multe într-o jumătate de zi 
decât mare parte dintre soldaţi în toată cariera lor. Cel mai 
probabil, experienţa asta își va lăsa permanent amprenta 
asupra ei, va fi traumatizată psihic și bombardată de coșmaruri 
tot restul zilelor. Ce impact va avea asupra relaţiei cu Georgia? 
Oare își va recupera fetița și apoi va descoperi că nu mai este 
capabilă să aibă grijă de ea așa cum trebuie? Merită oare? 

— Tu ai putea? întreabă ea. 

— Ce, Erin? 

— Să omori oameni. De aproape. Ai putea? Ai făcut-o 
vreodată? 

Pauză. 

— Nu contează ce-am făcut eu sau ce-aș putea face. 
Contează ce-ti dovedești ție. Uită-te și tu cum l-ai înfruntat pe 
tipul ăla în cafenea. Crezi că ai fi fost în stare de așa ceva până 
azi? 

Erin știe că n-ar fi fost. Acum o zi nu ar fi avut curajul să 
scoată măcar un sunet dacă cineva se purta așa, mai ales dacă 
era atât de agresiv și aparent capabil să facă faţă unei 
confruntări fizice. Dar i-a arătat ea, nu? l-a dovedit nemernicului 
ce... 
NU! 

Ce fac? Nu despre asta e vorba. Nu-l lăsa să se joace cu 
mintea ta în felul ăsta. 

— Așa te vezi tu? Ca pe un fel de guru al autoeducării? Ce 
gândire strâmbă. Sau poate așa încerci să-ți justifici față de tine 
propriile gesturi? Pretinzi că faci un bine, că mă ajuţi pe mine, 
când de fapt, îţi faci doar ţie o plăcere. Zici că o să mă luminezi, 
dar ce-ar fi să privești și tu o dată adevărul în față? Eşti un 
pervers, atât și nimic mai mult. Tu ai nevoie de ajutor, nu eu. 
Ești bolnav, dar îţi faci iluzii că ai fi un izbăvitor. Am dreptate, 
nu? Știi foarte bine că am dreptate. 

O tratează din nou cu indiferență. Când face așa, Erin nu știe 
niciodată dacă stă și încearcă să-și alunge durerea pricinuită de 


VP - 151 


cuvintele ei sau dacă se plictisește și oprește sonorul cât se 
răcorește ea. Indiferent de situaţie, când revine într-un târziu, 
calmul lui este enervant. 

— Încă nu ai terminat treaba, Erin. Mai ai trei. Judecă-mă 
atunci, când se va termina totul. 

— Nu. Te judec acum. Nu ai nicio scuză pentru faptele tale. 
Niciuna. Chiar dacă printr-un miracol duc treaba la bun sfârșit și 
Georgia ajunge din nou în brațele mele, chiar dacă descopăr în 
mine forțe pe care înainte nu știam că le am, nu-mi vei căpăta 
stima. Ce faci tu e monstruos. N-am mai gândit așa despre nicio 
ființă până acum, dar tu meriţi să arzi în focul iadului. 

— Serios, Erin? Serios? Ei bine, dacă te încăpățânezi să faci pe 
sfânta, atunci gândește-te la următorul lucru. Cine e mai rău, 
omul care ia un copil, dar are grijă de el și-l dă inapoi, sau cel 
care omoară trei oameni nevinovați cu sânge rece? Care dintre 
cei doi merită să ardă, aud? 

— Nici să nu îndrăznești. Nu există doar alb și negru, iar tu știi 
asta. Ești la fel de vinovat de acele crime ca și mine. Da, am 
făcut un lucru îngrozitor și o să plătesc pentru el într-o zi. Dar 
vei plăti și tu. Tu ai avut de ales, eu nu. 

— Și tu ai de ales, Erin. 

— Ce? Să renunţ la viaţa copilului meu? Asta numești tu 
alegere? Tu înţelegi vreun pic de ce nu este câtuși de puţin o 
alegere posibilă? Chiar nu ai niciun pic de umanitate? 

Incă un moment de tăcere impenetrabilă. Și-ar dori ca el să 
urle la ea. Hai, ţipă la mine. Pierde-te cu firea. 

Arata-mi că te afectează. Arată-mi că nu reacţionezi numai 
când vezi oameni măcelăriți. 

Dar se teme că așa stau, de fapt, lucrurile. Omul ăsta este 
mort pe dinăuntru. Singurul lucru care îl ţine în priză este 
torturarea și suferința altora. Posibilitatea de a se juca de-a 
Dumnezeu. Nu asta vrea întotdeauna cel mai mult diavolul? 

Și când în sfârșit pătrunde din nou în gândurile ei, nu încearcă 
să-i scoată din cap această părere. 

— N-ai apucat să bei cafeaua și să mănânci brioșa, nu, Erin? 
Acum ar trebui să mănânci. Te așteaptă o după-amiază agitată. 


Ora 13:38 


VP - 152 


— Mă ia durerea de cap, zice locotenentul Cesario. 

Și nu e singurul căruia amănuntele acestui caz îi dau dureri de 
cap. Mai mulţi polițiști stau în faţa lui, în birou, și toţi se 
străduiesc să-i dea de capăt. 

— Toată lumea vrea să știe ce naiba facem în privinţa asta. Și 
când zic toată lumea, mă refer la căpitan, la detectivul-șef, la 
comisar și chiar și la primar. Și pentru că ei îmi trag mie o 
săpuneală, trebuie să vă trag și eu vouă una, băieţi. Crimele 
astea au avut loc în sectorul nostru, așa că e problema noastră 
și vreau să-i dau de capăt înainte s-o rezolve cei de la Unitatea 
Criminalistică de Sud sau o alta, iar noi să cădem de proști. Așa 
că spuneţi-mi cum stăm, în propoziţii simple ca să priceapă și 
creierul meu suferind. 

Un timp, nu vorbește nimeni. Câţiva se foiesc, tușesc nervos, 
dar cam atât. Locotenentul vrea simplitate; dar răspunsul simplu 
și adevărat în legătură cu felul în care stau ei acum este 
„Nicicum”. Detectivii de la Secția a Opta de poliţie nu sunt nici 
pe departe gata să-l prindă pe cel care a înfăptuit acest șir de 
crime. 

Doyle decide că un răspuns negativ, oricât ar fi el de exact, 
probabil nu este cel pe care vrea să-l audă șeful lui. 

Așa că încearcă că pară optimist în rezumatul pe care îl face. 

— Bun, avem trei victime de sex masculin, fiecare cu un 
număr diferit pe frunte. Însă nu ne dăm seama de ce numerele 
sunt în ordinea aia. Un doi, apoi un trei și apoi un unu. Azi de 
dimineaţă am presupus că făptașul numără în ordine 
crescătoare și că încă nu am văzut noi numărul unu. Acum nu 
mai pare așa. 

Cesario oftează, și Doyle presupune că acesta vede ce-i oferă 
el de fapt: un mare nimic. 

— Ce zice expertul medico-legal în legătură cu ordinea? 

— Mada, ne-am gândit și noi la asta. Dar Norm zice că al treilea 
tip nu a fost omorât în altă parte și lăsat acolo. Categoric a fost 
omorât după ceilalți doi. Ordinea este doi, trei, unu - nu încape 
nicio îndoială. 

— Doi, trei, unu. Ce naiba înseamnă asta? De ce e tocmai 
ordinea asta? 

Nu răspunde nimeni. Apoi intervine Jay Holden în discuţie. 


VP - 153 


— O idee. Dacă ce-am găsit pe tipul ăsta nu e un unu? Dacă 
ucigașul a început să deseneze un patru, dar a fost întrerupt și a 
trebuit să fugă? 

Se lasă liniștea în încăpere, în timp ce toată lumea meditează 
la acest lucru. Toţi polițiștii schițează în minte un patru. Ca să 
faci un patru, ai putea să trasezi mai întâi liniuţa verticală, apoi 
o adaugi pe cea diagonală și pe cea orizontală. lar dacă ai ajuns 
numai până la cea verticală... 

Poliţiștii se uită unii la alţii, așteaptă să dărâme cineva teoria. 

— Se poate, spune Cesario. Și ca să fiu sincer, prefer 
explicaţia asta. Pot să accept o simplă numărătoare, însă de un 
mesaj codat din partea lui mă lipsesc cu dragă inimă. 

— Eu nu cred, spune Doyle și sesizează o ușoară ostilitate 
când dă glas obiecţiei. Poliţiștilor le place simplitatea; detestă 
complicațiile. Și Doyle vrea ca lucrurile să fie clare. Dar nu are 
un sentiment prea plăcut în privinţa asta. 

— Făptașul a făcut mari eforturi să ne transmită semnalele 
astea, spune el. Nu cred că ar permite ca lucrurile să meargă 
așa de prost de data asta. E o mare diferenţă între un unu și un 
patru. Nu cred că ucigașul ar lăsa să se strecoare o asemenea 
confuzie. 

— Dar Holden spune că nu era în plan, spune Cesario. Ceva l- 
a speriat pe ucigaș și a șters-o de la locul crimei înainte să 
apuce să termine de scris. 

— Ucigașul ăsta nu se sperie cu una, cu două, spune Doyle. 
Din câte am reușit să înțelegem, cadavrul a fost descoperit la 
cel puţin douăzeci de minute după săvârșirea faptei. Avea timp 
din belșug să facă un patru dacă voia. Trei tăieturi, nu? Cât 
durează? Nu cu mult mai mult decât să faci o singură tăietură. 
Eu dacă aș începe să fac un patru, l-aș termina. 

Acum izbucnesc și alte glasuri în încăpere. Toată lumea 
discută ce ar fi putut să se întâmple și care sunt posibilele 
intenţii ale criminalului. 

— Liniște! strigă Cesario, și zarva se potolește. Astea sunt 
speculaţii. In orice caz, avem o problemă. Dacă s-a vrut a fi un 
patru, atunci încă nu l-am găsit pe numărul unu. Dacă s-a vrut a 
fi un unu, atunci nu știu cu ce naiba avem de-a face. 

Cesario își duce degetele arătătoare la tâmplele care îi 
zvâcnesc. 


VP - 154 


— Haideţi să presupunem că trebuia să fie un unu pe fruntea 
tipului. Au cele trei victime ceva care ar face ca șirul ăsta de 
numere să aibă sens? Ceva cât de mic? 

LeBlanc își consultă carnetul de notițe din mână. 

— Ultima victimă este William Fischer. Fără ocupaţie. A locuit 
cu iubita până când respectiva s-a mutat, săptămâna trecută. 
Vecinii spun că e un cretin. Dă muzica prea tare, se ia la harță, 
lucruri de genul ăsta. 

— Bun, deci dacă îi punem în ordinea numerelor, mai întâi e 
Fischer, apoi Vern, vagabondul, apoi Steppler, vânzătorul de 
aparatură electrocasnică. Ce ne spune lucrul ăsta? 

Liniște. 

— Vede cineva vreun fel de tipar? 

Liniștea se menţine. 

— Rahat, spune Cesario. Nici eu. Poate să-mi dea cineva vești 
bune? Ceva bun în haosul ăsta? 

— Mda, spune Doyle. Doamna Darby. 

— Cine naiba e doamna Darby? 

— Bătrâna de la etajul cinci. A luat liftul de la parter cu 
Fischer, împreună. Spune că a mai urcat o femeie cu ei. 

— O femeie? Ai reușit să dai de ea? 

— Nt. Nu avem nicio descriere prea cuprinzătoare. Purta o 
căciulă și un fular roșu în jurul feţei. Dar când doamna Darby a 
ieșit din lift, femeia a rămas cu Fischer. 

Cesario meditează la spusele lui. 

— Steppler și-a scos cucul în mașină la cineva. Oare asta să 
fie? Criminalul nostru în serie e o femeie? 

Doyle ridică din umeri. 

— S-ar putea. Norm zice că Fischer a fost ucis în lift, după 
care a fost târât pe hol. judecând după ora aproximativă pe care 
o avem, ar putea fi cea pe care a văzut-o doamna Darby. 

— Gaăsiţi-o pe femeia asta, se adresează Cesario grupului 
strâns acolo. Verificaţi fiecare apartament din clădire. Daţi 
alarma să fie căutată o femeie care poartă o căciulă și un fular 
roșii - nu mă interesează dacă asta înseamnă să opriţi zece mii. 
Și aflaţi ce făcea Fischer înainte să intre în clădire. Poate l-a 
urmărit până acolo. Dacă este așa, vreau să știu exact de unde 
l-a urmărit. Se oprește, devine iar gânditor. Mai e ceva ce nu 
înţeleg. Schimbarea modului de operare. O înjunghiere rapidă în 


VP - 155 


primul caz, un atac furibund în al doilea, apoi o armă complet 
diferită în al treilea. Nu se leagă. 

Nici de data asta nu primește vreun răspuns - prin aer plutesc 
doar, tăcute, alte milioane de întrebări. De ce face femeia asta 
așa ceva? E pur și simplu nebună sau există vreun proces 
mental raţional? Cum își alege victimele? La întâmplare sau cu 
precizie? 

Și cine urmează? 


Ora 13:57 


— Nu mănânci. 

— Am mâncat niște pâine prăjită. 

— Ai mâncat un triunghi mic de pâine prăjită. Nu e de ajuns. 
Ai nevoie de energie. 

— Nu mi-e foame. 

— Ar trebui să mănânci. 

— Dacă mănânc, o să vomit. Nu vreau. 

Erin are un sentiment de dâjă-vu. Din vremea când era 
adolescentă și se certase cu prietenul ei - un cretin pe nume 
Brian -, iar mama ei încerca s-o convingă să mănânce, deși ea 
credea sincer că nu va mai putea mânca niciodată, pentru că 
lumea ei se sfârșise. 

Oh, ce probleme mărunte... Doar o ceartă cu un băiat. O 
nimica toată în comparaţie cu asta. De asta ce mai zici, 
versiunea mea adolescentă? Incearcă să faci faţă unei crime 
multiple și răpirii unui copil, pe care se poate să nu-l mai vezi 
niciodată. Acum nu mai e chiar o catastrofă, nu? 

A făcut pâine prăjită și omletă. S-a gândit că îi va veni ușor să 
le mănânce, dar mirosul ouălor i-a făcut greață. Chiar și cafeaua 
pare stătută, amară și otrăvitoare. 

— Încearcă ceva dulce. Ai vreun baton de ciocolată? 
Ciocolată? 

Mda, pentru că ciocolata vindecă totul, nu? E tot ce-i trebuie 
unei femei când are mâinile mânjite de sângele unui om. Câteva 
pătrăţele de ciocolată te scapă de nefericire, de vină și de 
deznădejdea profundă. 

— Ştii ce vreau? întreabă ea. 

— Ce, Erin? 


VP - 156 


— Vreau să-mi aud copilul. 

— Poftim? 

— Am zis că vreau s-o aud pe Georgia. Nu plângând. Nu 
suferind. Vreau s-o aud cum este în cea mai mare parte din 
timp, când e cu mine. Vreau s-o aud râzând. 

— De ce? 

— Cum adică, de ce? E chiar așa de ciudat să vreau să-mi aud 
copilul că-i fericit? 

O lasă să aștepte, și Erin crede că o să-i refuze cererea. Dar 
apoi: 

— Bine, Erin. Dacă te ajută. Stai putin... 

Se aude un fâșâit, ca acela al unui microfon care se atinge de 
ceva. Și apoi... 

Gângurit. Răsuflări delicate și explozive. Și apoi - asta e! - un 
cuvânt. Nu un cuvânt adevărat. Nimic inteligibil. Dar ceva ce ar 
putea fi un cuvânt într-o limbă străină. 

— Fă-o să râdă, spune Erin. 

— Cum? 

— Gâdil-o pe burtică. Ușor. Nu-i face rău. 

Se mai aud și alte foșnete. Erin așteaptă și se roagă. Va ști 
dacă nu e Georgia. Îi cunoaște râsul. L-ar putea recunoaște într- 
o cameră plină cu bebeluşi. 

Și apoi se aude. Un chicot ascuţit, obraznic. Precaut la 
început, apoi crește în intensitate. Se aude tare și clar în cască, 
ciupește coardele minţii ei și le face să cânte. Erin închide ochii 
și întinde braţele ca și când și-ar ţine copilul în braţe și și-o 
imaginează, o vede pe Georgia a ei în brațe, chicotește la 
urechea mamei ceva numai de ea știut. Și vrea să n-o mai lase, 
să nu-i mai dea niciodată drumul din braţe, să n-o scape din 
priviri, pentru că Georgia e Erin și Erin e Georgia. Nu ar trebui 
despărțite niciodată, pentru că sunt o singură fiinţă și dacă o iei 
pe Georgia, e ca și când ai tăia-o pe Erin în două. 

Timp de un minut, un minut întreg - cel mai emotionant 
moment pe care l-a trăit vreodată - Erin ascultă cel mai sublim 
dintre sunete și își lasă lacrimile să-i curgă șiroaie. 


Ora 14:10 


VP - 157 


În sala de interogatoriu, Doyle dă drumul pe masă unui teanc 
de rapoarte și unei pungi maro, apoi se duce la cușcă. Așezat 
încă pe bancă, aparent exact în același loc în care era când l-a 
lăsat Doyle, Albert ridică ușor capul și îi aruncă o privire 
detectivului care se apropie. 

— Ai adus iepurele? 

— Aă, nu, spune Doyle. Dar ţi-am adus ceva. Descuie ușa șio 
deschide larg. leşi, Albert. Întinde-ţi picioarele. 

Albert nu se mișcă. 

— Nu vreau să-mi întind picioarele. Apoi o să fie prea lungi și 
n-o să mai fie bune de mine. Vreau să rămân bine proporționat. 

— E o figură de stil, Albert. Hai încoace, să vezi ce ţi-am adus. 

Albert se ridică, apoi merge spre ușa cuștii, târșâind 
picioarele. Se oprește în prag și se uită împrejur, semănând 
puţin cu un animal care nu e sigur dacă să-și sacrifice mediul 
familiar ca să-și capete libertatea în periculoasa lume a 
sălbăticiei. Doyle se duce spre masă cu spatele și așteaptă 
acolo, ca să nu-l streseze și mai mult pe bărbat. 

În cele din urmă, Albert își face curaj și intră în cameră. 
Pornește șerpuit spre Doyle, făcând un ocol care are rost doar în 
mintea lui. 

— la loc, Albert, spune Doyle. Ți-am adus ceva de mâncare. 
Mă gândeam că deja ţi s-a făcut foame. 

Albert se așază. Privirea îi alunecă spre punga de pe masă. 
Arată spre ea și întreabă: 

— Ce-i acolo? 

— Aă, mâncarea ta. Nu o am în buzunare, Albert. E acolo, în 
pungă. 

— Ah! 

Nu schiţează nicio mișcare ca să ajungă la pungă și ochii 
încep din nou să-i rătăcească. 

— Vrei să vezi ce ţi-am adus? 

Albert se uită la ceva din colțul încăperii și Doyle trebuie să 
facă un efort să nu-i urmeze exemplul. 

— Sigur, spune Albert, lipsit de entuziasm. 

Doyle deschide punga. 

— İn primul rând... Bagă mâna înăuntru și scoate o cutie de 
suc. Tar-am! Seven-Up! Nu ai spus tu că cel mai mult îţi place 
Seven-Up? Și ghici ce ţi-am mai adus. Hai, Albert, ghicește. 


VP - 158 


Dar acum Albert e prea ocupat cu studierea oglinzii uriașe de 
supraveghere de pe perete. 

— De ce aveţi o oglindă așa de mare aici? Vă îmbrăcaţi aici? 
Aici probează uniformele toţi polițiștii? 

— Cam așa ceva. Pocnește din degete de câteva ori. Albert, 
uită-te aici. Ghici ce mai e împreună cu sucul. Lovește masa cu 
palma în semn de încântare, aproape făcându-l pe Albert să 
sară de pe scaun. E de la Seven-Eleven. Magazinul tău preferat, 
nu? Ce zici de treaba asta? 

Dar privirea lui Albert e deja în altă parte. E greu de mulţumit, 
se gândește Doyle. Mă rog, am minţit că am fost la Seven- 
Eleven, dar el nu știe asta, așa că am putea arăta și noi un pic 
de interes, vă rog? 

— Ți-am adus și un pahar, de la dozatorul de apă. Știu că-ți 
plac paharele alea. Și știi ce ţi-am mai adus? Bagă iar mâna în 
pungă. Nu cu mult timp în urmă, în timp ce lucram la un caz, am 
cunoscut un tip. Îmi amintește puţin de tine. Îi plăceau chipsurile 
de porumb, și mai ales astea... 

Doyle scoate o pungă de Doritos. 

— Îți plac, Albert? Pun pariu că-ţi plac. 

Albert se scarpină după ureche. 

— Da, nu-s rele. Deși eu prefer Cheetos. 

— Cheetos zici? Bun, ei bine, poți să le lași dacă vrei. Dar uite 
piesa de rezistenţă. Ești pregătit? 

Doyle scoate ultimul articol din pungă. Un sandviș. În mod 
normal nu ar face atâta caz de un sandviș, dar apelează și el la 
tot ce ar putea da roade în cazul de faţă. 

— Ce e asta? întreabă Albert. 

— E un BSR. Am presupus ce ţi-ar putea plăcea și mi-am zis 
că pari genul căruia i-ar plăcea un BSR. Am dreptate? Îți place 
BSR-ul? 

— Ce e aia BSR? 

— Nu știi ce...? Bacon, salată și roșii. 

— Și atunci de ce nu i se spune sandviș cu bacon, salată și 
roșii? 

— Ba așa i se spune. Într-un fel. Înţelegi, BSR sunt inițialele. B 
de la bacon, S de la salată și R de la roșii. Te tentează? Am ales 
bine? 

— Mda. 

— Mda? Bine. Așa mă... 


VP - 159 


— Mai puţin salata. 

— Salata? 

— Mda. Nu-mi place salata. E rece. Și udă. 

— Bine. Putem să scoatem salata. Dă s-o scot eu... 

— Și roșia. Și ea e rece și udă. Și, practic, e fruct. lar eu nu 
mănânc sandvișuri cu fructe. 

— Nu, spune Doyle. Dacă pui așa problema, chiar că pare un 
pic ciudat. Bun, deci scoatem și roșia. Uite, am trecut de la BSR 
la B și atât. Acum e bine? 

— Mda. 

— Bun, atunci mănâncă. Haide. 

— Mada. 

Preţ de câteva secunde, Albert nu face decât să studieze 
încăperea. Apoi, brusc, se repede la sandviș, mușcă și începe să 
mestece. Și tot mestecă. 

— Îţi place, Albert? 

Albert arată cu degetul spre gură, ca să-i sugereze că nu 
poate să vorbească acum. Doyle așteaptă. Și așteaptă. In 
sfârșit, Albert înghite zgomotos și plescăie din buze. 

— Mama zice că trebuie să mestec bine, că dacă nu, îmi 
rămâne în gât. Și mai zice să nu vorbesc cu gura plină. 

— Bun sfat, Albert. Mi se pare că mama ta chiar voia să fii în 
siguranţă. Probabil că te-a iubit. Și pun pariu că și tu ai iubit-o, 
nu? 

Ochii lui Albert ţâșnesc spre ai lui Doyle, apoi se opresc iar 
asupra sandvișului. Îl ia din nou și mai mușcă o dată, căutând 
parcă un pretext pentru a evita întrebarea. 

Rahat, se gândește Doyle. Nemernicul ăsta e mai isteţ decât 
pare. 

— Am dreptate, nu, Albert? Ti-ai iubit mama, nu? N-ai vrea 
niciodată să-i faci rău unui om care ţi-e așa de apropiat. 

Mestecă. Mai aruncă niște priviri bruște. Dar acum nu prin 
cameră, ci în jos. La masă. 

— Te-ai certat vreodată cu mama ta? Te-ai supărat vreodată 
pe ea? 

Nu e sigur că Albert ascultă măcar. Masa a devenit mult mai 
fascinantă decât întrebările lui Doyle. Halal tehnici de 
interogare, se gândește Doyle. 

Și la ce naiba se uită? 

La chipsurile din porumb? La suc? 


VP - 160 


Nu, nu la ele. Mai departe. Mai degrabă spre partea mea de 
masă. 

Doyle coboară privirea. Singurele lucruri de aici sunt 
rapoartele pe care le-a tot cărat după el. De ce s-ar uita 
Albert...? 

Atunci înţelege. Își dă seama ce i-a atras atenţia lui Albert. 

Când Doyle a intrat în cameră, a aruncat indiferent hârtiile pe 
masă. Raportul de sus a ieșit puţin din teanc, lăsându-l la 
vedere pe cel de dedesubt. Și acest al doilea raport conţine 
reproducerea făcută de un artist după numerele de pe frunţile 
victimelor. Acum doar două dintre simboluri sunt vizibile, al 
treilea este încă ascuns sub documentul de deasupra: 


Lal 


— Ce e, Albert? Numerele? Ți se par interesante? 

Mestecă. 

Doyle aşteaptă să termine, apoi întreabă din nou: 

— E ceva interesant la numerele astea? 

— Mda, spune Albert. Doi e număr prim. Trei e număr prim. 
Doi plus trei fac cinci, un număr prim. Douăștrei e prim. 

Doyle dă din cap: 

— lar numerele prime, nu? Ție chiar îţi plac, este? 

Albert mestecă iar. Își antrenează din greu maxilarele. 

Doyle se uită la desene. Încearcă să le vadă așa cum le-ar 
vedea un om precum Albert. E ceva aici? Vreo proprietate 
matematică ce nu le-a sărit încă în ochi? Poate vreo semnificaţie 
religioasă sau mistică? Greu de spus având doar două cifre. 

Așteaptă să audă clar că a înghiţit, apoi ridică un deget. 

— Stai puţin, Albert. Știu că-ți e foame, dar ai vrea să iei o 
scurtă pauză? Trebuie să te întreb ceva. 

Albert rămâne cu sandvișul în aer, aparent neștiind ce să 
facă. Apoi ia din nou o decizie bruscă, cum îi e felul, și efectiv 
aruncă sandvișul înapoi pe masă. Pleoapele îi tremură într-un fel 
care sugerează că e puţin tulburat de această întrerupere. 

— Stai liniștit, spune Doyle. Nu ai dat de necaz. Doar că am 
nevoie de ajutorul tău. 


VP - 161 


la maldărul de hârtii, apoi mută raportul de deasupra la 
spatele teancului. Le împinge pe toate spre Albert, care se uită 
deja uimit, din nou, la oglindă. 

Doyle lovește hârtiile cu palma. 

— Albert. Uită-te aici. La numere. 

Albert aruncă o privire piezișă la masă. Este așa de rapidă, 
încât Doyle se întreabă dacă a văzut șirul de trei simboluri, care 
acum este perfect vizibil: 


i 


— Albert. Le-ai văzut? Ai văzut numerele? 

— Mda. 

— Și? 

— Și ce? 

— Ce părere ai? 

— Despre ce? 

Dumnezeule! Se simte de parcă ar smulge măsele. 

— Bun. Hai s-o luăm cu pași mici. Doi e un număr prim, nu? Și 
trei - tot prim. Dar unu? Unu e număr prim? 

O scurtă privire dispreţuitoare. 

— Nu. 

Doyle începe să se simtă cam prost. | se pare că ar trebui să 
știe aceste lucruri, doar că le-a uitat cu mult timp înainte să 
ajungă poliţist. 

— Amintește-mi tu, spune el. Oricare era definiţia numărului 
prim? 

— Un număr prim este orice număr divizibil numai cu unu și 
cu el însuși. Știi, nu e un vestiar cine știe ce, deși are oglindă. In 
primul rând, nu sunt cuiere. 

— Nu. Ai dreptate. Dar revenind la numerele astea prime. 
Numărul unu nu se încadrează în descrierea pe care tocmai mi- 
ai făcut-o? 

Încă o privire devastatoare. 

— Nu se pune. Dacă l-ai adăuga și pe unu, ai încălca teorema 
factorizării unice. 

— Sigur, spune Doyle. Așa-i. Habar n-are care este teorema 
factorizării unice, dar nu vrea să fie considerat și mai prost 


VP - 162 


pentru că cere o explicaţie. Unu nu este număr prim, fraiere. 
Împacă-te cu gândul ăsta și vezi-ţi de treabă. 

— Dar dacă punem alături cele trei cifre? Două sute treizeci și 
unu. Mă gândesc că și ăsta poate fi prim, nu? 

Are șanse de cincizeci la sută. Doyle știe că ar trebui să poată 
să-și dea seama și singur, dar preferă să riște umilinţa. 

— Ha! face Albert. Ceea ce-i spune lui Doyle tot ce trebuie să 
știe despre vorba aruncată la plesneală. 

— Nu e prim? 

— Sigur că nu. Se împarte la trei și la șapteșapte. Se împarte 
la unșpe și la douășunu. Se împarte la... 

— Bine, bine, Albert. Am înțeles. Nu e prim. 

Așa, nu te lăsa, fă-mă de rușine. 

Doyle oftează. Se întreabă dacă nu cumva e o mare pierdere 
de timp. Dar încă nu renunţă. 

— Bun. Încă ceva. Să presupunem că o privim ca pe o 
secvenţă. Doi, trei, unu. Ti-ar spune ceva? 

Albert nu zice nimic. Dar tăcerea lui este plină de înțeles. E 
ceva în felul hotărât în care alege tăcerea. _ 

— Albert? Doi, trei, unu. Seria asta de cifre. iți spune ceva, 
nu? : 

Se scarpină iar după ureche. Incepe să se legene ușor înainte 
și înapoi. 

— Ştii ce urmează? Da? Ştii care e următorul număr? 

Acum se leagănă și mai tare. Își împreunează degetele și bate 
neîntrerupt cu mâinile în masă. 

— Albert, e important. Ar putea salva viaţa unui om. Te rog, 
ajută-mă dacă poţi. Ce înseamnă șirul ăsta? Care e următorul 
număr? 

Acum zumzăie. Din ce în ce mai tare. Vrea să acopere toate 
zgomotele din exterior. 

— Albert, vorbește-mi despre șir. Vorbește! 

Atunci Albert se mișcă. Doyle se dă un pas înapoi, neștiind la 
ce să se aștepte. Violență? Țipete? 

Dar nu e niciuna, nici alta. Albert înșfacă ce i-a rămas din 
sandviș. Și-l îndeasă pe tot în gură și începe să mestece. 

E felul său de a se închide în sine, de a se abţine să-i spună lui 
Doyle ce vrea să audă. Doyle știe acest lucru. 

Ceea ce înseamnă că e ceva. Numerele astea au ceva anume. 
Au o semnificaţie și, dacă o înţelege, l-ar putea prinde pe ucigaș. 


VP - 163 


Dar, deocamdată, cheia codului este bine ferecată. 
In mintea altui ucigaș. 


Ora 15:31 


Aici are de unde alege și se întreabă de ce nu s-a gândit mai 
înainte. 

Tompkins Square Park sau TSP, cum e cunoscut localnicilor. 
Un mic petic verde, presărat cu ulmi și dotat cu un teren de 
baschet, terenuri de joacă, un loc de alergare pentru câini și, pe 
lângă toate astea, alei șerpuite, mărginite de bănci. Descris 
astfel, pe scurt, locul pare o oază idilică. Un refugiu din calea 
agitaţiei din Alphabet City, aici, în East Side. 

Erin îi cunoaște istoria recentă. Știe că în ultimii ani ai 
secolului 20, TSP întruchipa tot ce era mai rău în New York. 
Droguri, prostituție, crime violente, oameni fără adăpost, în 
general drojdia societăţii, totul era reprezentat în concentrații 
copleșitoare în acest mic dreptunghi. 

Insă acum s-a curăţat. Este un loc sigur. Asta i s-a spus lui 
Erin când s-a mutat în acest oraș. Du-te să vezi cu ochii tăi. Uită- 
te cum se joacă copiii aici. Vezi un spectacol live sau ascultă una 
dintre numeroasele trupe care cântă gratis. Uite cum zburdă 
căţeii. Mergi la un picnic și leagă o conversaţie cu concetățenii 
tăi. 

Dar... 

Și aici e problema. Există întotdeauna un „dar”. Oamenii care 
erau plini de laude la adresa parcului local nu uitau niciodată să 
adauge acest cuvânt scurt, dar atât de încărcat de semnificaţie. 
Asta ar fi trebuit să-i dea de gândit lui Erin. 

Într-un fel ciudat, îi amintește de filmul Gremlinii. Primeşti un 
animal de companie drăguţ și blănos. Este o dulceaţă de animal. 
Zâmbește, ciripește, cântă și dă peste cap ochii mari și umezi, 
ba din când în când mai și repetă câte un cuvânt. Adorabil. Poţi 
să-l păstrezi, să ai grijă de el, e al tău. Dar... 

Ei bine, știm cu toții ce s-a întâmplat apoi. 

Parcul e sigur. Dar... 


VP - 164 


Mda. Cum spune și cântecul ăla, / /ike big butts!€. Îmi place 
când lumea adaugă un „dar”. Unul uriaș, deloc de ignorat. 

E ciudat. Aici sunt oameni normali. Cel puţin lui Erin i se par 
destul de normali. Unii dintre ei par chiar destul de fericiţi. Dar 
nu dau senzația că ar vedea ce se întâmplă în jurul lor. Cine știe 
cum, au devenit orbi la degenerarea, nebunia și chiar la 
bizareria celorlalţi locuitori ai acestui loc. 

Erin însă vede și se întreabă cum de ea observă ceea ce alţii 
ignoră. Oare e din cauză că încă se consideră o străină? Oare cu 
timpul va deveni și ea ca ei și va accepta inacceptabilul? 

Îl vede pe vagabondul cu barba mare albă, care își bagă mâna 
în pantaloni fără nicio rușine și apoi urinează lângă un copac, în 
timp ce la nici patruzeci de metri copiii joacă leapșa. Vede trei 
tineri care râd și aruncă cu chibrituri aprinse într-un vagabond 
întins pe iarba umedă. Îl vede pe bărbatul cu conul de 
semnalizare pe cap, care pare că poartă o conversaţie cu 
pantofii săi. O vede pe femeia grasă, între două vârste, purtând 
o fustă dezgustător de scurtă și de mulată, care îi cântă câinelui 
ei atârnat într-un fel de portbebe la piept. Și vede siluetele 
subţiri, bolnăvicioase din umbre, care își dau una alteia niște 
lucruri pe furiș, cu strângeri de mână scurte. 

Niciunul din aceste lucruri nu-i scapă în scurta ei plimbare 
prin parc și o uimesc toate. În Brookville nu vedeai așa ceva. Da, 
mai vedeai câte un bețiv care dormea pe o bancă în parc să se 
trezească din beţie. Dar curând venea poliţia la el și trebuia s-o 
ia din loc. Aici unde-s polițiștii? De ce nu io chema nimeni? 
Oamenilor acestora le pasă măcar de mediul lor și de efectul pe 
care îl are asupra copiilor? De ce nu face cineva ceva, pentru 
numele Domnului? 

Aș putea face eu. Aș începe cu dragă inimă să curăţ parcul. 
Să-l curăţ ca lumea, nu să mă prefac doar. Să-l dezinfectez. 

l-aș putea aplica tratamentul pe bază de ciocan fiecărui ratat 
și indezirabil. Aș putea zburda de la un craniu gol la altul, ca o 
albină din floare în floare. Poc, poc, poc, de la unul la altul. Să-i 
las laţi în urma mea. Și apoi poate unii dintre oamenii 
responsabili de aici ar înţelege în sfârșit că nu trebuie să fie așa. 
Că lucrurile se pot schimba. Poate chiar vor începe să aclame și 


16 De fapt, în melodia la care se face referire este butt care înseamnă „dos”, nu „dar”, 
însă autorul face un joc de cuvinte plecând de la omofonia cuvintelor butt și but. (N. 
t.). 


VP - 165 


să aplaude. Poate chiar mi se vor alătura și vor transforma acest 
parc într-un loc al liniștii, frumuseții și bucuriei, cum ar trebui să 
fie. ` 

Dar nu o face. Nu scoate ciocanul. Nu încă. In schimb, se 
așază pe o bancă și așteaptă să vină ei. Pentru că vor veni cu 
siguranţă. Este o străină, care nu acceptă modul de viață al 
acestor fiare sălbatice. O vor adulmeca și o vor privi cu 
suspiciune și teamă. Nu-i e frică să le întâlnească privirea și 
mulți se vor da în lături de la provocarea cea mai primitivă. Dar 
unii, cei mai înfometați, nu vor putea rezista. Și întrucât se 
întunecă așa de devreme în această zi de la jumătatea iernii, 
vor deveni mai îndrăzneţi. Și atunci vor veni. 

Primul e un pervers. 

E chel, poartă ochelari și o haină groasă, dar pantalonii lui bej 
din bumbac sunt subțiri și bufanţi. Și când își desface haina în 
fața lui Erin, este evident prin materialul subțire că îi arată 
penisul în erecţie. 

— Erin, spune vocea de la urechea ei. Se pare că ti-ai făcut 
rost de un nou iubit. 

Erin nu fuge. Nu ţipă. Nici măcar nu tresare. Nu îi oferă 
niciuna dintre reacţiile cu care este obișnuit probabil. 

Se uită doar o clipă la prohabul bărbatului, apoi ridică privirea, 
impasibilă. 

— Bun. Și acum ce aștepți de la mine? 

Pare neliniștit. Este evident că nu s-a confruntat niciodată cu 
această situaţie. De ce nu se sperie? Unde sunt dezgustul, ura? 

Bărbatul își trece limba peste buze. 

— P-poţi s-să-l atingi dacă v-vrei. 

— Cea mai tare ofertă pe ziua de azi, Erin. Cum să-l refuzi? 

Lipsită încă de orice reacție, Erin bagă mâna în geantă. 

— Da, spune ea. Aș putea. L-aș putea atinge cu ăsta... A 

Îi arată cuțitul. E de ajuns o privire și bărbatul a dispărut. Își 
ține haina bine strânsă în jurul corpului și merge cât de repede îl 
țin picioarele ciolănoase și înghețate. 

L-ar putea urmări. S-ar putea ridica de pe bancă chiar acum și 
să-l urmărească pe ciudatul ăla. Să aștepte până când dispare 
într-un pâlc de copaci, la toaletele publice sau pe unde o umbla 
el între manifestările publice de afecțiune. Și apoi... 

Nu. Nu încă. Urmează ceva și mai bun. E sigură. 

Și are dreptate. 


VP - 166 


Este vorba de un bărbat care pare să aibă peste douăzeci de 
ani. La început pare că vrea să treacă drept pe lângă Erin, dar 
ea îi surprinde privirile piezișe. Vede că îi trezește interesul. Nu 
o miră când cotește spre ea. 

Poartă o geacă verde, lungă până la coapse, închisă cu 
fermoar până la bărbie și-și ţine mâinile adânc afundate în 
buzunare. Are blugii decoloraţi și pătaţi, și par nespălaţi de 
săptămâni bune. Părul lung până la umeri este slinos, iar pe 
buza de sus i se scurg muci din nasul ca un cioc de pasăre. Are 
tenul presărat cu coșuri, și când afișează o tentativă de zâmbet, 
îi vede dinţii strâmbi, pătaţi de nicotină. 

Bărbatul visurilor mele, se gândește Erin. Unde ai fost toată 
viaţa mea? 

— Salut, zice el. Cauţi ceva? 

Mda. Caut un motiv să-ți crăp capul. Vrei să mi-l dai? 

— Poate, spune ea. Cu ce te lauzi? 

Trece direct la subiect: 

— Poate niște iarbă. Vrei să te relaxezi? Poţi să-ți fac rost de 
cea mai tare iarbă. 

Erin întoarce capul într-o parte și se uită în depărtare, 
prefăcându-se neinteresată. 

— Doar atât poţi să-mi oferi? 

Bărbatul scoate un hohot de râs, apoi își trage mucii prelinși. 

— Doar atât? Atât? Cum adică doar atât? 

— Putină iarbă? De asta fac rost de oriunde. Ce naiba, pot să 
găsesc în orice bar din Village. 

Nu știe dacă este adevărat. La drept vorbind, nu știe de unde 
să facă rost de marijuana sau de orice alt fel de drog. Nu e un 
subiect care s-o fi interesat vreodată. 

— Și atunci? Să înţeleg că vrei ceva mai tare? 

Erin îi privește iar fața. 

— Poate. Să înțeleg că poţi să mă ajuţi? 

Bărbatul o privește un timp, apoi se uită împrejur. Se șterge la 
nas cu dosul mâinii, se uită la mâna plină de mizerie și și-o vâră 
din nou în buzunar. Lui Erin îi vine să vomite. 

— Eşti polițistă? întreabă el. 

Erin aprobă din cap. 

— Mda. Și pudelul ăla de jucărie e partenerul meu. Ai grijă, 
pentru că sub blană are o pușcă. 

— Nu pari consumatoare, spune el. 


VP - 167 


— Și tu nu pari că ai avea habar de unde să faci rost de ce-mi 
trebuie, așa că ce-ar fi s-o ștergi? 

Dar bărbatul nu se clintește. Se mai uită puţin împrejur și apoi 
ia o decizie. 

— Hai bine. Să presupunem că pot să-ți fac rost. Ai bani? 

— Nu-ţi ofer favoruri sexuale, dacă asta întrebi. Da, am bani. 

— Trebuie să mergem undeva. 

— Unde? 

— Un loc de-l știu eu. Nu e departe. O să-ţi fac rost de ce-ţi 
trebuie. 

Brusc, pe Erin o cuprinde teama. Își dă seama că până acum a 
fost curajoasă pentru că era într-o zonă publică, în ciuda 
preponderenţei de oameni de joasă speță din zonă, șansele să i 
se întâmple ceva erau mici. A putut să se relaxeze, să fie critică, 
să se simtă și să se poarte cu superioritate. Însă acum că exista 
posibilitatea să-și dea la schimb poziţia sigură pe o ameninţare 
necunoscută, începe să simtă cum i se risipește încrederea. 

— Hai, Erin. Aproape că te imploră să-i faci felul. Du-te cu el. 

— De unde știu eu că nu încerci să mă jecmănești? întreabă și 
apoi regretă, pentru că acum își arată slăbiciunea. 

Tipul ridică din umeri. 

— Faci cum vrei, păpușă. Poţi să vii cu mine sau poţi să stai 
aici și să te uiţi cum se miros la cur căţeii. 

Acum avantajul e de partea lui, și el o știe. Dar, se gândește 
ea, probabil că ăsta e un lucru bun. Ar trebui să simtă că deţine 
controlul. Ar trebui să simtă că poate pune capăt acestui 
parteneriat în orice moment. Până în clipa în care o să îi pună ea 
capăt zilelor. 

— Bine, spune ea ridicându-se de pe bancă. Hai să mergem. 

Pare surprins și, pentru o secundă, Erin se întreabă dacă nu 
cumva îi trezește îndoieli prin faptul că-i ușurează prea mult 
sarcina. 

— Dar te avertizez, adaugă ea. La prima mișcare greșită, am 
plecat. 

După zâmbetul lui, își dădea seama că acum e mai mulţumit, 
apoi bărbatul se întoarce și se îndreaptă spre ieșirea din parc cu 
pași târșăiţi. Erin îl urmează la o distanţă discretă. 

— Nu te credeam o prădătoare, Erin. Ce te-a cucerit, 
aftershave-ul lui? 

— Gura, spune încet. 


VP - 168 


În faţă, tipul se uită înapoi peste umăr, iar Erin încearcă să 
dea impresia că nu a prins-o vorbind singură. N-aș vrea să mă 
creadă nebună. N-aș vrea să înceapă să creadă că el e ăla în 
pericol. 

Merg timp de câteva minute. Ajunși la East Sixth Street, 
bărbatul se oprește și așteaptă în faţa unei porţi fixate într-un 
gard de plasă care împrejmuiește un loc viran. Când Erin ajunge 
în dreptul lui, bărbatul mai așteaptă puţin și cercetează strada, 
până când pare că nu-i mai vede nimeni. Apoi desface o bucată 
de sfoară care ţine poarta lipită de gard și o deschide. 

— Ce, aici vrei să intru? întreabă Erin. 

— Vrei marfa ori ba? Intră, să nu ne vadă cineva. 

Intră, și bărbatul o urmează. O conduce până în capătul 
terenului, apoi se apleacă și se strecoară printr-o gaură din zidul 
de cărămidă. 

Erin ezită. Aici, în locul ăsta, ar putea încă s-o vadă cineva de 
pe stradă dacă trece prin apropiere. Ar putea să strige după 
ajutor și cineva ar putea s-o vadă. Sacrifică speranţa aceasta 
imediat ce dispare după zid. 

Pe de altă parte, trebuie să se asigure că nu o vede nimeni 
când îl strivește pe viermele ăsta. 

Se apleacă și trece cu greu prin gaură. 

Este într-o curte din spate, după o clădire abandonată. Fusese 
construită pentru lucruri mai măreţe, fără îndoială, dar acum se 
află într-un moment de suspensie, care probabil a permis 
tuturor scursurilor să o invadeze. 

Bărbatul merge grijuliu printre mormane de gunoi, apoi urcă o 
pantă ușoară. Apucă o bucată ondulată de metal din faţa intrării 
și o trage într-o parte, dezvăluind un triunghi întunecos din 
interior. 

— Aici, spune tipul. 

Erin ezită din nou. Acolo? În clădirea întunecoasă, părăginită 
unde m-ar putea ataca, m-ar putea viola și ucide? De ce ar intra 
pe ușa asta o femeie sănătoasă la cap, cu un asemenea ticălos? 

— Ce-ar fi să aștept aici? Du-te tu înăuntru, ia marfa și adu- 
mi-o. 

Bărbatul clatină din cap. 

— Nu merge așa, păpușă. Trebuie să cumpăr marfa de la 
altcineva și respectivul vrea să te verifice mai întâi. 


VP - 169 


Erin se uită în sus la clădire. Mai sunt și alţii acolo? La naiba. 
Asta ar putea complica lucrurile. 

Pleacă de aici, Erin. E prea periculos. Zi că te-ai răzgândit și 
pleacă. 

— Joacă la cacealma, Erin. Nu mai e nimeni acolo. Vrea doar 
să fie singur cu tine. Pregătește-te. Du-te cu el și apoi fă ce ai de 
făcut. 

— Vii odată? 

— Ăă... 

— Gândește-te la Georgia, Erin. Trece timpul. Ai ajuns doar la 
jumătate. Nu rata ocazia asta. Cine știe când îl găsești pe 
următorul? 

— Bine, spune ea, răspunzându-le amândurora. 

Dar nu e bine. Nu se simte deloc bine. În timp ce urcă treptele 
spre clădire, partea precaută a creierului ei o avertizează că 
este unul dintre lucrurile cel mai puţin sigure pe care le-a făcut 
în viaţa ei. 

Când ajunge la treapta de sus, se gândește să atace. Dar tipul 
o urmărește cu grijă. Nu este sigură că poate încă să-l ia prin 
surprindere. 

Bun, atunci hai să intrăm. Fă-o imediat ce intrăm, când e cu 
garda jos. Gata, Erin? Gata? 

Se apleacă și intră în clădire. 

Este mai întuneric aici decât își imaginase și apoi își dă seama 
că toate ferestrele sunt acoperite cu scânduri. Singura lumină 
este cea care pătrunde pe ușă și aceasta durează doar o 
secundă, până când tipul intră în urma ei și pune bariera la loc. 

Acum nu mai vede nimic. Celelalte simţuri îi intră în alertă, iar 
duhoarea de aici o împresoară. Urină, fecale și mirosul 
inconfundabil al marijuanei. _ 

Erin ascultă pașii bărbatului, dar nu știe exact unde se află. Işi 
duce mâna la geantă. Apucă ciocanul strâns. Inima îi bubuie în 
timp ce clipește rapid și încearcă să-și adapteze ochii la 
întuneric. Ce face? Unde dracu' e? 

O șoaptă la ureche o face să tresară: 

— Așteaptă. 

Aude scârțâit de scânduri, apoi un foșnet. lisuse, ce are de 
gând să facă? Ce naiba a...? 

Un scrâșnet o face să tresară din nou. Şi apoi un băț de chibrit 
prinde viaţă. Bărbatul stă deasupra unei lăzi de transport, pe 


VP - 170 


care sunt niște lumânări. Aprinde două dintre ele, apoi stinge 
chibritul între degete și-l aruncă pe podea. 

— Așa mai merge, spune el cu un rânjet. Un pic de lumină 
romantică. 

„Romantic” nu e tocmai cuvântul care îi vine în minte lui Erin. 
Se află pe un hol îngust. Nu este mobilat și nu e nici covor pe 
jos. Lumina pâlpâitoare a lumânărilor lasă să se întrevadă câte o 
moviliţă de cârpe, gunoi și alte lucruri de pe podea pe care nici 
nu vrea să le identifice. În stânga, o scară urcă spre întunericul 
de la etaj. In față este antreul clădirii. Pe peretele din dreapta 
sunt niște uși de apartament deschise, împodobite cu desene 
graffiti, dar nu tocmai primitoare. 

Bărbatul o conduce mai spre interiorul clădirii, la baza scării. 
Pare mai neliniștit acum și Erin știe că are un plan. Știe sigur, 
după felul în care se poartă. O să facă ceva, în curând și o să fie 
neplăcut. 

— Ai bani? întreabă el. 

— Da, răspunde ea. Da, am bani. 

— Arată-mi. 

Bărbatul se linge pe buze. Îi tremură degetele. Aproape că-i 
curg balele. 

— De ce? 

— Pentru că trebuie să le spun tipilor de sus că am văzut 
mălaiu'. Hai, arată-mi biștarii. 

Intinde mâna. Pocnește din degete în semn de nerăbdare. 
Arată-mi. 

Erin se uită în sus pe scări. Se îndoiește că este cineva acolo 
sus. Tipul vrea doar să știe câți bani poate să facă. Pur și simplu 
s-a aprins, nerăbdător să vadă cât de bine o să se aranjeze când 
o atacă, o jefuiește și-i face tot felul de lucruri inimaginabile în 
locul ăsta uitat de lume, în care n-ar îndrăzni nimeni să calce 
nici într-un milion de ani, asta dacă e în toate minţile. Așa 
înțelege el ideea de preludiu. 

Așa că bagă mâna în geantă. Nu are nevoie de nicio scuză 
pentru gestul ei, pentru că el i-a cerut. El a invitat-o. Arată-mi. 
Dă-mi. Hai să-i vedem, păpușă. 

Uite. Servește-te. 

Bărbatul se mișcă mai rapid decât sperase ea. Trage capul 
înapoi când braţul lui Erin se năpustește spre el. Ciocanul îl 
lovește ușor peste obraz, bărbatul ţipă și se dă înapoi 


VP - 171 


clătinându-se, cade pe scară, iar Erin trebuie să se repeadă la 
el, ca să nu-i dea ocazia să-și revină și să riposteze. O arăta el 
ca dracu', dar e tânăr, musculos și probabil foarte puternic, iar 
ea trebuie să-i dea prima loviturile, trebuie să termine rapid 
treaba. Așa că se repede, dar atacul îi este contracarat din nou 
când bărbatul ridică brațul și-i parează lovitura - Doamne, de ce 
trebuie să-mi tot pună beţe-n roate? De ce nu acceptă pur și 
simplu ce-l așteaptă, ce a căutat cu lumânarea de când a 
abordat-o în parc? De ce nu poate să pună capul pe tăietor și să 
aștepte lovitura fatală? 

Dar Erin nu se lasă. Nu domolește atacul. Îl potopește cu 
lovituri. Îi anihilează toate tentativele neconvingătoare de 
apărare - mori, nenorocit încăpățânat ce ești, mori! - până când 
toate loviturile ei își ating ţinta, îi strivesc obrajii, falca, orbitele 
și oasele craniului, crapă, despică, bufnește. Lasă-mă să te scap 
de coșuri, amice, uite așa, așa și așa. Stai să-ţi mai micșorez 
cârma aia cu vreo două numere. Lasă-mă să-ți îndrept dinţii ăia 
strâmbi - poc, poc, poc, până când, deodată, faţa lui devine mai 
maleabilă și mai puţin ascuţită sub carnea umflată și vineţie, iar 
bărbatul încetează să mai ţipe, să se mai împotrivească, să mai 
gândească, să mai respire. 

Erin se oprește în sfârșit, și nu știe de cât timp își lovește 
prada. Nu știe de câte ori s-a ridicat și a căzut ciocanul. Brusc își 
dă seama că abia dacă a respirat cât timp a făcut acest efort și 
acum inspiră adânc pentru a compensa. Își privește opera și 
aproape că nu înțelege ce s-a întâmplat. Eu am făcut asta? 
Chiar s-a întâmplat așa ceva? 

Dar acum tot ce-și dorește e să plece de aici. Clădirea asta 
părăsită este profund neliniștitoare, de parcă ar fi bântuită de 
fantomele tuturor foștilor locatari și ar sta cu toţii s-o privească. 
Trebuie să fugă. 

— Bravo, fato. Minunat spectacol. Unul dintre cele mai bune 
de până acum. 

— Mai taci dracu’ din gură, spune ea. 

Lasă ciocanul și ia cuțitul. Işi lasă amprenta artistică asupra 
victimei. E timpul să plece. leşi, Erin. leşi imediat. Locul ăsta nu 
e chiar normal. Trebuie să... 

Atunci aude sunetul. E slab, dar real. În spatele ei. 

Se răsucește. 


VP - 172 


În pragul ușii unuia dintre apartamente e un bărbat. E tânăr, 
ca și cel care zace acum mort pe scări. Poartă o geacă neagră 
de motociclist și blugi. Are părul blond și o privire goală. Se 
sprijină de cadrul ușii și pare că din clipă în clipă ar putea 
aluneca pe podea. Evident, își revine dintr-o doză de droguri. 

— Uau, exclamă el. Ce tare a fost. 

— La fix. Fă-i cunoștință cu ciocanul, Erin. 

Erin știe că are dreptate. Tipul a văzut. A fost martor. Nu-i 
poate permite să le spună altora ce a făcut ea. Și e un drogat. 
Asta face din el un ratat. Îndeplinește toate criteriile. 

Așa că se îndreaptă spre el, cu cuțitul încă în mână. Mizează 
pe faptul că e prea drogat să-și dea seama de pericolul în care 
se află. 

Dar se înșală. 

Realizează acest lucru când îl vede ridicând braţul și 
îndreptând pistolul spre ea. 


Ora 16:23 


Doyle se uită din nou la numere. 

Doi, trei, unu. 

Ce-ar putea să însemne? Și cum se face că Albert poate să le 
dea un sens în vreme ce Doyle, deși este un detectiv 
superinteligent, nu vede decât niște numere? 

Mă rog, „superinteligent” e o mică exagerare. N-ai știut ce e 
ăla un număr prim, este? N-ai fi știut toţi factorii ăia ai lui 231 
cum a știut Albert, fără vreo pauză de gândire. 

Uite! Factori! Îmi amintesc de factori de la școală. Îmi 
amintesc ce sunt. 

Nu te ajută, amice. Nu e de ajuns. Recunoaște: matematica - 
chiar și aritmetica de bază - nu a fost niciodată punctul tău 
forte. Singurele ecuaţii de care erai interesat la școală erau de 
tipul: Tu+Fată atrăgătoare = Distracţie. 

Dar poate că îi dau prea mare importanţă. Poate că ceea ce 
vede Albert la numerele astea nu are nicio legătură cu ceea ce 
trebuie să văd eu. De ce ar trebui să existe o legătură între cele 
două? După mine, 231 ar putea reprezenta de câte ori și-a legat 
Albert șireturile azi. Așa funcționează mintea lui. El nu gândește 
ca mine. El nu trebuie să prindă un ucigaș în serie. 


VP - 173 


Eu, în schimb, da. Și asta înseamnă că încă trebuie să înțeleg 
numerele astea. 

Așa că hai s-o luăm de la început. Ignoră-l pe Albert. Scoate-l 
din ecuaţie (vedeţi ce a ieșit din discuţia aia despre 
matematică?) și să vedem ce avem la dispoziţie. 

Ucigașa noastră omoară trei tipi. Ea - pentru că da, deși ar 
putea părea greu de crezut, toate semnele indică faptul că este 
mâna unei femei - le scrijelește numere pe frunte. De ce face 
asta? Două posibilităţi. Prima e că e dusă cu capul. Scrie primul 
număr care îi vine în creierul ăla tulburat sau dă cu zarul. Mă 
rog, dacă ăsta e motivul, atunci nu are sens să mă mai uit la 
cifrele astea. N-o să-mi spună nimic despre motivul pentru care 
omoară sau cine o să fie următorul. 

Dar pare puţin probabil. Ucigașii care își lasă semnătura de 
obicei au mai multă logică și lucrul ăsta e cu atât mai adevărat 
când au creierul varză. Dacă, să zicem, ar fi desenat o cruce 
răsturnată pe fiecare victimă, sau chiar ceea ce noi iniţial am 
interpretat drept semnul lui Zorro, ar fi avut mai mult sens. S-ar 
fi potrivit mai bine cu ceea ce se știe despre ucigașii în serie 
psihopaţi. 

Așa că ajungem la a doua posibilitate. Încearcă să ne 
transmită un mesaj. Incearcă să ne spună ceva. 

Probabil ordinea. De ce altceva să scrijelești primele trei 
numere pe trei victime, dar nu în ordinea obișnuită? 

Probabil că ordinea asta are o semnificaţie. Nu ceva 
matematic, cum se gândește probabil Albert, ci ceva mai intim 
despre victime. 

Dar ce anume? 

Doi, trei, unu. Vern, apoi Edwin Steppler, apoi William Fischer. 

Dacă îi punem în ordinea numerelor, avem Fischer, apoi Vern, 
apoi Steppler. 

Ajută? Ne spune asta ceva? 

Rahat, nu pot să sufăr ghicitorile. 

— Detectivul Doyle? 

Ridică privirea și vede o femeie la biroul lui. Atrăgătoare. 
Seamănă puţin cu Whitney Huston. Poartă costum și ţine în 
mână o servietă. Speră că a apărut ca răspuns la reveriile lui. Va 
agita o baghetă peste numerele din faţa lui și secretul lor va fi 
dezvăluit, iar apoi se va face nevăzută într-un nor de fum. 

— Mmm, mda, spune el, ridicându-se și întinzându-i mâna. 


VP - 174 


Are o strângere de mână fermă, profesională. 

— Vanessa Maynard, de la Serviciul Psihiatric. 

— Ah, face el. Ah, da. Te rog, ia loc. Pot să-ţi ofer o cafea sau 
altceva? 

— Nu, mersi. Am auzit că ai dori să stau de vorbă cu cineva. 

— Mada. Cu Albert. 

Deschide servieta și scoate un caiet și un pix. 

— Vorbește-mi despre el. 

Și îi spune. În timp ce vorbește, este cât se poate de conștient 
de ce impresie lasă. Are o problemă cu psihiatrii. Are 
întotdeauna sentimentul că, indiferent ce sau cum spune, este 
analizat și judecat. Le-ar putea spune ceva complet inofensiv, 
de exemplu culoarea lui preferată, iar aceștia vor trage tot felul 
de concluzii de aici. Plecând de la o informaţie simplă, vor săpa 
adânc în psihicul lui și vor descoperi tot felul de elemente 
savuroase ascunse, care zac acolo din copilărie. Nu-i place ideea 
să știe cineva ceva despre el ce el nu știe. 

Așa că își alege cu grijă cuvintele. Face tot posibilul să 
relateze faptele, nu să-și exprime opiniile, să nu riște nimic care 
i-ar putea oferi ei o perspectivă asupra gândirii și sentimentelor 
lui. În mod special, evită să menţioneze cât e de enervat că a 
durat atât până când Serviciul Psihiatric să trimită pe cineva 
aici, de teamă să nu-i dea motiv să se lanseze într-o discuţie 
despre sănătatea lui mintală. Este, probabil, discuția cea mai 
stânjenitoare pe care a purtat-o vreodată la biroul ăsta de când 
a sosit la secţie. 

Dar nici ea nu-l lasă cu una, cu două. 

— Ce părere ai? întreabă ea. Crezi că și-a omorât mama? 

Doyle deschide gura, dar nu iese niciun cuvânt timp de 
câteva secunde. Și-a omorât mama? Ar putea oare exista o 
întrebare mai încărcată de conotaţii psihologice decât aceasta? 
Și apoi o să mă întrebe despre relaţia mea cu mama? Oare 
răspunsul meu, oricare ar fi el, o va face să-și formeze o părere 
despre sănătatea vieţii mele sexuale? 

Vino-ţi în fire, Doyle. 

Riscă și spune: 

— Sincer să fiu, nu știu. Eu sper că nu. Dacă vrei să știi, mie 
îmi place tipul. 

Gata. Am zis-o. Trage ce concluzie vrei de aici. Deschide 
servieta și scoate cămașa de forță, dacă zici tu că e nevoie. 


VP - 175 


Însă ea îi zâmbește. În joacă, se întinde și atinge spiridușul cu 
capul mobil de pe biroul lui. 

— Atunci hai să vedem dacă ai dreptate, nu? spune ea. 

În timp ce Doyle se uită la jucăria agitată, i se pare că există o 
mulţime de lucruri pe care le-ar putea deduce dintr-un 
asemenea gest. 

Decide că cel mai bine e să nu se gândească la asta. 


Ora 16:37 


Acum Erin este în apartamentul lui. 

Nu în cel din clădirea părăginită - în care dormise tipul după 
ce-și luase doza. E apartamentul în care locuiește el. A mers 
două cvartale împreună cu bărbatul și abia dacă a scos un 
sunet, deși a trecut pe lângă mai multe persoane pe stradă. Dar 
ce era să facă, din moment ce el îi înfigea un pistol în coaste? 
Chiar dacă nu ar fi crezut că o va împușca, nu era dornică să 
atragă atenţia asupra ei, după ceea ce făcuse. 

Așa că a venit cu el. Până la acest apartament micut. 

Și chiar că e micuţ. Doar două camere: o baie și o cameră în 
care se află restul. Într-un spaţiu minuscul ca acesta trebuie să 
fie ordine, și nu e. Canapeaua extensibilă este încă întinsă, iar 
cearșafurile înfiorătoare, pământii acoperă doar pe jumătate 
salteaua cu pete galbene de dedesubt. Blatul aflat de-a lungul 
unui capăt al camerei este plin cu farfurii nespălate, cutii de 
conserve desfăcute și cești pe jumătate pline cu cafea rece. 

Chiuveta e plină de oale și cratițe cu resturi de mâncare vechi 
de câteva zile. Aragazul e murdar de grăsime și de mâncare 
lipită. 

— Ce faci? întreabă ea. De ce m-ai adus aici? 

— Gura, zice el. Intoarce-te. 

Erin îi urmează instrucţiunile, iar când este cu spatele la el, îi 
smulge geanta de pe umăr și o aruncă pe podea. Apoi îi apucă 
haina și i-o smulge de pe ea. O vede cum zboară pe lângă ea și 
se lovește de perete, după care aterizează pe podea, și observă 
că broșa este cu faţa spre ea, martoră la tot ce se întâmplă aici. 

— Nu-ţi face griji. Încă văd și aud. Te scot eu din bucluc. 


VP - 176 


Aude cuvintele în cască, dar nu o liniștesc. Nu are încredere în 
niciunul dintre bărbaţii care o ţintuiesc cu privirea în acest 
moment. 

Ceva o apasă în ceafă. 

— Nu te mișca, spune drogatul, că-ţi zbor căpăţâna. 

Mâna cealaltă începe să i se plimbe pe talie și Erin tresare. 

— Am zis să nu te mişti. Te percheziţionez. Mă asigur că n-ai 
nimic. 

Mâna i se strecoară în buzunarul stâng de la pantaloni, apoi o 
scoate și îl verifică și pe cel din dreapta. 

Erin închide ochii, se pregătește să-și rețină dezgustul când 
bărbatul îi va percheziționa și restul corpului. Dar nu se întâmplă 
așa. În schimb, îi duce buzele la ureche și spune: 

— Cum ai pantaloni și pulover strânse pe corp, nu cred că 
trebuie să te caut de pistol. Sigur, s-ar putea să mă răzgândesc 
dacă faci vreo șmecherie. M-ai înțeles? 

Erin aprobă din cap și bărbatul trage pistolul. 

— Poţi să te întorci. _ 

Ușor, Erin se întoarce cu fața spre el. Incă are pistolul în 
mână, îl ţine la nivelul taliei. Nu avea nevoie de avertismentul 
lui. Nu are de gând să facă vreo mișcare bruscă cu ţeava unui 
pistol îndreptată spre ea. 

O studiază fără să spună nimic. 

— Ce e? întreabă ea. 

Clatină din cap dintr-o parte în alta și pe faţa lui copilărească 
se lăţește un zâmbet. 

— La dracu’. Nici nu-mi vine să cred. Ce-ai făcut în clădirea 
aia. Dileală curată, frate. Ce te-a apucat? 

— Spune-i că nu-ți plac idiotii ratati și drogati. 

Erin îi ignoră sugestia. Ridică din umeri. 

— A meritat-o. A încercat să-mi vândă droguri. 

Bărbatul face ochii mari. 

— Ha! Și tu ai pornit vreo campanie de purificare pe cont 
propriu? Nţ, e ceva mai mult de atât. Aia a fost o dileală totală, 
frăţică. 

Lui Erin nu-i place să-și audă acțiunile descrise în termenii 
aceștia. O neliniștește. Și-a făcut treaba și cu asta basta. 

— Nu-mi plăcea faţa lui, spune ea. 

Bărbatul râde. 


VP - 177 


— Pe bune? Și eu care credeam că ești topită după el. Hai, zi 
care e treaba. E fostul tău sau ceva de genu'? 

Erin se uită la el dezgustată. 

— Nu l-aș fi atins nici dacă era ultimul bărbat de pe lume. 

— Mda, dar l-ai atins. L-ai atins cu un ciocan, frate. Și apoi i-ai 
desenat ceva pe cap. L-ai lucrat ca lumea pe tipu' ăla. Trebuie 
să fi avut tu un motiv. 

— Voia să-mi facă ceva. Nu m-a adus până acolo doar ca să- 
mi vândă droguri. Avea el un plan în minte. 

— Un plan? Uhu! Ei da, acum se explică totu’. Toată țăcăneala 
aia. Un plan? Așa ceva e de neiertat. Ce era în capu' lui? Nu se 
putea să aibă un plan. Cineva cu un plan în minte trebuie lăsat 
fără boașe. 

Erin îi aude sarcasmul usturător și descoperă că nu se poate 
abţine să nu spună ceva. 

— Râzi de mine. 

— Mda, așa e. Dar nu mă distrez la fel de mişto cum te-ai 
distrat tu în clădirea aia. Erai trup și suflet, frate. 

Erin își încrucișează mâinile pe piept. Deodată, i se face frig și 
o cuprind fiorii. 

— Nu. Te înșeli. Nu... nu mi-a plăcut. Era... necesar. Eu doar... 
mă protejam. 

Îi e greu să-și găsească cuvintele. O îngrijorează că nu par să 
iasă cum trebuie. 

— Ce să zic? Nu erai spectatoare, dacă mă înţelegi. Știu ce- 
am văzut. Îţi plăcea, frăţică. Erai dusă... 

Nu, se gândește ea. Se înșală. Nu a fost așa. 

— Te protejai? Pe dracu'. Încă îi mai cărai mult timp după ce 
murise... 

— Nu... te rog, nu. 

— Și apoi chestia aia cu cuţitu'? Să-i desenezi omului pe cap 
așa. N-am mai văzut... 

— GURA! 

Țipătul ei ricoșează prin apartament, iar reacţia răpitorului ei 
este să ridice braţul cu arma, îndreptând-o spre faţa ei speriată 
și confuză. 

Se uită la ţeavă, iar buza de jos îi tremură. Așa m-a văzut el? 
Se poate să fi fost așa? De parcă n-ar fi avut legătură cu 
Georgia? De parcă mi-ar fi... plăcut? 

| se face rău și vede pe faţa bărbatului că a epuizat subiectul. 


VP - 178 


Coboară iar pistolul. 

— Cum te cheamă? 

— Erin. 

— Bun, Erin. Poţi să-mi zici Bruce, da? Nu mă cheamă așa de 
fapt, da-mi place Bruce Willis. Îţi plac filmele din seria Greu de 
ucis? 

Erin clatină ușor din cap. 

— Nu... nu prea le-am urmărit. 

— Păi ar trebui să încerci. Cele mai tari filme din toate 
timpurile. luhuhu!” și așa mai departe. 

Erin nu știe despre ce vorbește, așa că îi aruncă doar un 
zâmbet vag. E speriată, dar ceea ce o ajută să se menţină calmă 
este că, indiferent de motiv, bărbatul vrea să o menţină în viaţă. 
Altfel putea cu ușurință să o omoare în clădirea goală. 

— De ce m-ai adus aici? întreabă. 

— Bună întrebare, Erin. Chiar mă întrebam când ajungi și la 
asta. 

Bărbatul care își spune Bruce - deși nu arată nici pe departe 
ca Bruce Willis sau, de fapt, ca oricare alt Bruce - își frământă 
buzele și o studiază, de parcă ar medita cât ar trebui să-i 
dezvăluie prizonierei din marele lui plan. 

— Pot să te vând, spune el. 

Îi vine să râdă, dar se teme prea tare să nu-l înfurie pe tipul 
ăsta și nu e sigură că e amuzant. Despre ce vorbește? Despre 
trafic de persoane? Chiar vorbește serios? 

— Cui să mă vinzi? întreabă ea. 

— La poliţai. Pentru ei valorezi ceva. Pun pariu. 

Erin clatină din cap. 

— Poftim? De ce aș valora ceva pentru poliţai? Ei nici măcar 
nu știu ce s-a întâmplat. Ce te face să crezi... 

— Câţi? o întrerupe el. 

Erin se uită la el cu gura căscată. 

— Câţi... Câţi ce? 

— Câţi oameni ai omorât? 

Încearcă marea cu degetul. Sigur. Nu se poate să știe ce am 
făcut. 

— Nu înţeleg. Doar pe el. Un singur tip. Am... 


17 În original yippee Ki-yay, expresie folosită de personajul John MacClane în filmele 
din seria Greu de ucis. (N. t.). 


VP - 179 


— MINCINOASO! strigă bărbatul și se apropie de ea cu arma 
ridicată. Am auzit la radio. De vagabondul ăla. L-au găsit mort 
cu un semn ca de Zorro pe cap. Tu ai fost, nu? Nu? 

— Da, eu am fost, bine? Are brațele ridicate și mâinile îi 
tremură în aer. Privirea îi fuge de la negreala ţevii la ochii 
impenetrabili ai bărbatului care ar putea fi gata să tragă un 
glonț în direcţia ei. 

Stau înțepeniţi așa un timp. Un dans fără mișcare, dar care 
vibrează de energie. 

Și apoi un zâmbet îi înflorește în colțul gurii. 

— Futu-i, spune el. Știam eu. Știam eu că tu ești. Ce șanse 
erau ca doi ţicniţi diferiți să umble de colo-colo și să înjunghie 
oamenii... 

— Nu sunt nebună, spune ea. 

— Nu? Și el a meritat-o, este? Deci doi. Câţi mai sunt? 

— Nu-i spune. Lasă doi. Nu trebuie să știe mai mult de atât. 

Dar se întreabă ce sens are să-i ascundă informaţia asta. 
Două victime sau patru - ce contează pentru el? A auzit de Vern 
la radio. Poate a auzit și de ceilalţi. 

— În total sunt patru. 

Face ochii mari și îi cade falca. 

— Patru? Faci mişto de mine, nu? Patru? Dumnezeule, fato, ce 
te-a apucat? Ce ţi-au făcut oamenii ăștia? 

Erin nu știe cum să răspundă. Erau disponibili, nimic mai mult. 
Erau la locul potrivit în momentul potrivit. Cel puţin pentru Erin. 
Dar îi poate spune lui asta? Sigur că nu. Ar părea o sminteală. 

Dar adevărul ar părea și mai smintit. 

— Ştii că poliţaii or să te caute, nu? spune Bruce. Adică așa, 
ca lumea, frate. Patru oameni au dat colţu' din cauza ta? Cred 
că gaborii au dat în benga. Asta face din tine inamicul public 
număru' unu, fato. Și asta înseamnă că valorezi ceva. 

Aproape că-i vede simbolul dolarului în ochi. Planul prinde 
contur în neuronii încă rămași nedistruși de droguri. Vede sume 
mari de bani. De ajuns cât să cumpere o tonă de droguri și să fie 
varză permanent. 

— Să-mi bag, spune el visător, cu privirea agitată. Nu pot să 
cred. 

— Trebuie să fii gata să actionezi, Erin. 

Avertismentul o sperie. Să acţioneze? Cum ar trebui să 
acţioneze împotriva unui drogat înarmat? Vorbește serios? 


VP - 180 


Bruce revine la realitate. Începe să se uite împrejur. 

Erin mijește ochii. Ce caută? 

— Curând, Erin. Până nu e prea târziu. Fii gata la semnalul 
meu. 

Semnal? Despre ce semnal vorbește? Ce-are de gând să facă? 
Să-mi declanșeze un pistol de start la ureche? 

— Intoarce-te, spune Bruce. 

— Poftim? De ce? 

Bruce o fulgeră cu privirea. 

— Pentru că așa am zis eu, de-aia. Și acum întoarce-te dracu”. 

Se întoarce, așa că acum stă cu faţa spre patul dezgustător. 
Din spate se aude zgomot de sertare care sunt deschise și 
închise. 

— Îl văd, Erin. O să fiu ochii tăi. Esti pregătită? 

Întoarce ușor capul spre stânga. Își vede haina cu coada 
ochiului și încearcă să adopte un aer întrebător. Pregătită pentru 
ce? 

Nu știe dacă bărbatul îi înțelege întrebarea, dar îi dă un 
răspuns: 

— Trebuie să ataci puternic și rapid când nu e atent. Mă auzi, 
Erin? Esti gata? 

Nu. Nu sunt gata. Nu pot să fac așa ceva. Ce tot spui acolo? 

Dar apoi nu mai este timp pentru analize, pentru că vine 
ordinul, autoritar și limpede. 

— ACUM, ERIN! HAI, HAI, HAI! 

Parcă nu ar fi stăpână pe propriul ei corp. Cuvintele din 
urechea ei sunt ca niște sugestii hipnotice. Nu le poate ignora. 
Nu știe ce formă va lua atacul ei, dar deodată se întoarce, gata 
de atac, gata să sară în spatele nenorocitului și să-i sară la 
beregată, gata să... 

Dar este imposibil. Pentru că Bruce nu e cu spatele la ea. Nu 
scotocește prin sertare. A găsit ce voia și e deja cu faţa. ȘI 
înainte ca Erin să facă un singur pas înainte, bărbatul ridică iar 
mâna cu pistolul și pe buze îi înflorește un rânjet, ochii îi capătă 
o strălucire criminală și e gata să tragă, să ucidă... 

— Ce mama dracu’? ţipă el cu un glas ascuțit, speriat și furios. 
Ce dracu' faci? Ți-am zis. Ți-am zis, în pizda mă-sii! 

Se apropie de ea. li lipește ţeava rece de tâmplă. l-o apasă 
tare pe craniu. Dacă ar gândi logic, ar sta ca o stană de piatră, 
s-ar ruga, l-ar implora și ar spera la milă. 


VP - 181 


Dar nu gândește logic. Se prăbușește pe dinăuntru. Plesnește. 
Nu din cauza lui Bruce. Acum Bruce este secundar. Bruce este 
irelevant. 

Nici măcar nu își dă seama de prezenţa lui Bruce când se 
îndepărtează de el, se întoarce spre haina de pe podea și-și dă 
frâu liber furiei. 

— Ce dracu' a fost chestia asta? Încerci să mă omori? Încerci 
să mă ţii departe de copilul meu? De ce ai făcut asta? 

Așteaptă măcar o scuză. Poate o recunoaștere a vinei. Dar are 
parte de râsete. Râde zgomotos la urechea ei. Asta i se pare lui 
amuzant. Situaţiile bolnave, smintite de genul ăsta îi plac lui. | 
se pare ilar. 

— NUU! ţipă ea. TERMINĂ! TERMINĂ! 

Și râsul încetează. Într-o clipă. Nu se oprește treptat, 
încetează brusc, de parcă și-ar fi oprit microfonul. 

Erin se uită la haină, la broșă. Gâfâie zgomotos, ca o leoaică 
care tocmai a vânat o gazelă. Și, asemenea unei leoaice, ar fi în 
stare să sfâșie pe cineva bucată cu bucată. 

Apoi își amintește că nu este singură. 

Se întoarce să se uite la Bruce și vede pe faţa lui exact ce s-ar 
aștepta din partea cuiva care tocmai a văzut o femeie ţipând la 
un tovarăș invizibil - o femeie care nu cu foarte mult timp în 
urmă îl nimicea pe un bărbat cu un ciocan, strivindu-i capul. 
Vede în ochii lui Bruce incertitudinea pe care ar simţi-o oricine 
asistă la manifestarea nebuniei pure. 

Mult timp, Bruce nu spune nimic. Ai zice că nu știe cum să se 
comporte. Nu știe cum a ajuns în situaţia asta. N-a mai trăit 
niciodată un asemenea lucru, care-i depășește puterea de 
înţelegere. Işi dă seama că-i e frică, iar frica izvorăște din 
certitudinea că nu are de-a face cu o ființă raţională. 

— Trebuie să te întorci, îi spune el. Vocea lui nu este 
puternică, ci domoală și tremurătoare. Cu toate acestea, Erin 
știe că trebuie să se supună, pentru că acum este mult mai 
probabil ca Bruce să o ucidă. li e teamă de ceea ce nu înțelege, 
și va trage cu dragă inimă un glonţ în fiinţa asta de neîmblânzit 
decât să riște să devină victima ei. 

Așa că face ce i se spune, iar când îi ordonă să se întindă pe 
pat, se supune fără ezitare. Și când îi spune să se întindă ca o 
stea de mare ca să-i poată lega membrele de colțurile patului cu 
sfoara pe care tocmai a găsit-o în unul dintre sertare, o face și 


VP - 182 


pe asta. Și când îi îndeasă o cârpă în gură și o leagă cu o alta, 
Erin nu încearcă să i se împotrivească. 

lar când Bruce pleacă din apartament, o lasă singură cu faţa 
afundată în perna lui pătată de grăsime, Erin încearcă să 
accepte certitudinea că nu-și va mai vedea niciodată copilul. 


Ora 17:22 


Doyle bate darabana pe birou și se uită la spiridușul cu capul 
mobil. Îl deranjează că cineva s-a jucat cu el așa de curând și 
într-un mod așa de intim. ÎI deranjează și mai mult că îl 
deranjează un lucru așa de neînsemnat. E mai bine să nu-i 
spună Vanessei, se gândește. S-ar distra de minune dacă i-ar 
face această mărturisire. Vorbește-mi despre copilăria ta, ar 
spune. Spune-mi cu ce alte lucrușoare flexibile ale tale s-a mai 
jucat cineva. 

E pricepută, se gândește el. Vanessa, psihologa. Se pricepe să 
pună întrebări, are tehnică. Pare foarte stăpână pe sine, cu o 
răbdare de sfânt. De fiecare dată când Doyle s-a dus să se uite 
prin oglinda de supraveghere, a fost impresionat de 
profesionalismul pe care îl dovedește, de stăpânirea ei de sine. 
Se bucură că nu stă de partea cealaltă a mesei, că nu este 
obiectul atenţiei ei. Simte că ar ceda în câteva secunde, i-ar 
spune tot ce vrea să știe, fie că întreabă direct, fie că nu. 

Dar Albert este mai bun. 

Albert este întruchiparea discreţiei. Ar fi un spion excelent, 
capabil să reziste la tehnicile de interogatoriu cele mai eficiente. 
Nu trădează nimic despre sine, în afară de dragostea lui pentru 
numere, seturile de construcții Edifix și dozatoarele de apă. Și 
partea amuzantă este că Doyle e de partea lui Albert. Oricât de 
anormal ar părea, dat fiind că în toată povestea aceasta ar 
putea exista un cadavru, Doyle aproape că ar chiui dacă Albert 
ar reuși să facă faţă tertipurilor psihologice ale scormonitoarei 
de creiere de vizavi de el. 

Doyle crede că nu-i va împărtăși nici Vanessei acele gânduri. 

Telefonul lui Doyle sună și acesta răspunde. 

— Cal? Sunt Marcus. 

Sergentul Marcus Wilson de jos de la recepţie. Brusc, Doyle 
realizează că a intrat deja în următoarea tură, de la patru la opt, 


VP - 183 


și în clipa aceea îl cuprinde o oboseală fără margini. N-a mai fost 
acasă de peste douăzeci și patru de ore și este nedormit de și 
mai mult timp. Vrea să doarmă, vrea să fie în patul lui, vrea la 
familia lui. 

— Salut, Marcus. Care e treaba? 

— Am la telefon un tip care zice că vrea să vorbească cu cel 
care se ocupă de cazul de crimă. 

Doyle oftează în sinea lui. Ori de câte ori ajunge la știri o 
crimă, ploșnițele se reped cu nemiluita. Cu toţii știu câte ceva. 
Cu toţii au ceva de povestit. Cu toţii au o teorie. 

— A zis la ce caz de crimă se referă? 

— Nt. Dar a zis că are informaţii incendiare. Vrei să preiei 
apelul? 

Am de ales? se gândește Doyle. 

— Bine, Marcus. Fă-mi legătura, te rog. 

Doyle așteaptă să-i facă legătura. 

— Sunt detectivul Doyle. Vă pot fi de folos? 

— D... da. Cred că da. Am înţeles că dumneavoastră vă 
ocupați de cazul de crimă. Așa e? 

— Depinde. Despre ce crimă vorbim? 

Nu le spune nimic, asta e regula. Nu dă de bunăvoie 
informaţii, pentru că ar putea fi un reporter de la ziar sau ceva 
de genul. Să-și arate ei primii mâna. 

— Crime, la plural, spune apelantul. Mai exact patru. 

Și brusc Doyle uită de oboseală. Acum stă drept, cu pixul în 
mână să ia notițe. Ar putea fi o simplă presupunere, dar ceva îi 
spune lui Doyle că nu e așa. 

— Patru crime? Vreţi să dați mai multe detalii? 

— Știţi despre ce vorbesc. De fapt nu, poate că nu. Probabil e 
prea devreme. Poate știți doar de trei. Am dreptate, domnule 
detectiv? Știţi de trei crime, toate comise de același criminal? 

Doyle știe că trebuie să-i facă jocul. E posibil să sondeze doar 
terenul. E posibil să fie doar un reporter care bănuiește că există 
un criminal în serie în libertate, dar nu știe exact numărul 
victimelor. Pentru început încearcă cu patru. Dacă nu merge, 
încearcă alt număr. Insistă până când o nimerește. 

— Mă scuzaţi, domnule, zice el, dar aţi vrea să-mi spuneţi de 
ce aţi sunat? Aveţi informaţii pe care ați vrea să mi le 
transmiteţi? 

Bărbatul scoate un hohot de râs, apoi spune: 


VP - 184 


— Da, am informaţii. Frate, am informaţii pe care chiar merită 
să dai banii. 

Deci asta e, se gândește Doyle. Tipul caută să facă ceva bani. 
Hai să vedem cu ce se laudă. 

— Domnule, dacă știți ceva despre vreun caz la care lucrăm... 

— Hai să lăsăm aburelile, domnu' detectiv, da? Știm amândoi 
despre ce vorbim. O grămadă de oameni care au pierit de mâna 
unei nebune și toți au ciudăţenia aia scrijelită pe cap. Îţi sună 
cunoscut ce zic eu aici, detective Doyle? 

Foarte cunoscut. Mda, chiar foarte cunoscut. Și acum Doyle se 
răsucește pe scaun și agită frenetic din mâini spre Tommy 
LeBlanc, care este prea absorbit de rapoartele lui ca să-l 
observe, asta până când Doyle ia spiridușul și-l aruncă spre el. 

Doyle face un gest spre LeBlanc să ridice receptorul și să se 
conecteze la aceeași linie. 

— Poate, spune Doyle în receptor. Aţi vrea să-mi spuneţi de 
unde aţi auzit de povestea asta? 

— Direct de la sursă. De la femeie. 

Doyle sesizează mândria din glasul bărbatului. Aroganța celui 
care crede că este cu mult înaintea polițiștilor în cel mai 
important caz din oraș. lar Doyle începe să creadă că ar putea fi 
adevărat. 

— Staţi puţin. Femeia asta, indiferent cine ar fi ea, v-a spus că 
a comis niște crime? De ce ar face așa ceva? 

— Nu contează. Intri în horă sau ba? 

— Imi place să știu cu cine intru în horă. Cine sunteți? 

— E de ajuns dacă-ţi spun că mă cheamă Bruce. Ca să nu 
pierzi timp preţios încercând să dai de mine, nu așa mă cheamă 
de fapt. 

Doyle se uită la LeBlanc, care ridică din sprâncene. A auzit 
doar o mică parte din discuţie și nu știe ce naiba se întâmplă. 

— Bine, Bruce. Dar trebuie să înţelegi că primim multe apeluri 
de felul ăsta. De la oameni care pretind că știu mult mai multe 
decât știu în realitate și vin la noi, că poate le pică ceva. 

— Nu-mi pasă ce primiţi voi. Ce-ţi ofer eu e pe bune. Știu cine 
comite crimele astea. 

— Aş vrea să te cred, Bruce, dar trebuie să mă asigur. Va 
trebui să-mi dai ceva mai mult. Până acum ai spus doarcă eo 
femeie, ceea ce deja începe să pară un pic exagerat, dacă mă 
înţelegi. 


VP - 185 


— Ei, tu n-ai cunoscut-o pe bolnava aia. N-ai văzut de ce e în 
stare. 

Se lasă liniștea un moment. Doyle face schimb de priviri cu 
LeBlanc. Cred amândoi că aceasta poate fi șansa la care sperau. 

— Bine, vrei o dovadă? spune Bruce. Pe East Sixth Street e un 
teren părăsit, vizavi de un atelier care vinde piese de schimb 
auto. Chiar lângă teren, e o casă goală, atât că acum nu maie 
chiar așa de goală, dacă mă înţelegi. Verifică. Uită-te ce a făcut 
cucoana asta simpatică. Nu mai știe nimeni altcineva de chestia 
asta, nici măcar voi, este? Du-te să vezi și poate atunci stăm de 
vorbă. Ne auzim mai încolo, domnule detectiv. 

— Stai, spune Doyle, dar e prea târziu, linia a amuţit. Doyle 
pune receptorul în furcă și se uită la LeBlanc. LeBlanc lasă și el 
receptorul și îl privește la rândul lui. 

Apoi trec rapid la acţiune. 


Ora 17:45 


— De-o mână, Erin. De atât e nevoie. De-o mână. 

Erin încearcă să ţipe, dar prin cârpa din gură nu reușește 
decât să scoată un sunet înăbușit, neinteligibil. Dar în acel sunet 
încearcă să pună tot veninul de care e capabilă. 

De când a părăsit Bruce apartamentul, încearcă cu disperare 
să-și elibereze mâinile din sforile cu care e legată de barele 
patului. Este pe deplin conștientă - numai Dumnezeu știe de 
câte ori a auzit acest lucru în casca ei - că tot ce trebuie să facă 
este să-și elibereze o mână și apoi poate dezlega legăturile care 
îi imobilizează celelalte membre. Dar nu merge. O dor 
încheieturile, le are umflate, lucru care înrăutățește situaţia. 

— Haide, Erin. O să se întoarcă în curând. O să... 

Încă un țipăt înăbușit. 

— Gura! Taci dracu' din gură! Asta încearcă să-i spună. Vrea 
să știe de ce naiba ar trebui să-i mai asculte sfaturile, mai ales 
după șmecheria de mai devreme. Încă i se pare incredibil că a 
fost în stare să facă așa ceva. Bruce putea să-i zboare creierii. 
Stătea pur și simplu cu arma îndreptată spre ea și putea s-o 
omoare. De ce naiba a ajuns în situaţia aia? 

Și lucrul care e cel mai rău? Felul în care a râs el. Cum i s-a 
părut foarte amuzant că ea era gata să moară din cauza lui. De 


VP - 186 


parcă viaţa ei n-ar însemna nimic pentru el, cum a spus că viața 
Georgiei nu înseamnă nici ea nimic pentru el. Acum începe să 
creadă. Nu are niciun fel de sentimente faţă de ceilalţi, niciun fel 
de empatie. Este un psihopat cu acte în regulă, care nu înțelege 
câtuși de puţin suferința jucăriilor lui. Ca un copil care smulge 
aripile muștelor. Îl interesează, îl fascinează, dar nu-i pasă deloc 
de durerea sau nefericirea pe care ar putea-o simţi victimele lui. 

Și asta înseamnă că e pe cont propriu. Nu se poate baza pe 
nimic din ce i-ar putea spune bărbatul. Toată vorbăria aia că o 
va proteja, că o va ajuta să scape, că face din ea un om mai 
puternic era o abureală. Până acum nu a făcut nimic s-o ajute, 
dimpotrivă chiar. O va omori dacă așa îi vine lui la socoteală, 
dacă îl distrează, și-i va face același lucru și Georgiei. 

Conștiinţa acestui fapt o trezește la realitate și o înspăimântă. 
Deși oricum nu a avut niciodată prea multă încredere în bărbat, 
a crezut întotdeauna că, cel puţin, va face tot posibilul să o ţină 
în viaţă până la finalul acestui joc nebunesc. 

Dar în același timp o uimește. 

Nu jocul este motivul principal? Fie că are vreun pic de 
compasiune faţă de ea și de Georgia, fie că nu, cel puţin nu vrea 
să vadă această piesă de teatru până la capăt? Șase cadavre, 
așa a spus. A fost foarte explicit. lar până acum are doar patru. 

Și atunci de ce își pune în pericol planul? De ce își pune într- 
un pericol imediat singurul mijloc de a și-l duce la îndeplinire? 

E ilogic. 

Dar nimic din toate astea nu are logică. Și acum nu mai 
contează, pentru că oricum jocul s-a terminat. Bruce o s-o dea 
pe mâna polițiștilor pentru oricât de mulţi bani de droguri pe 
care-i va putea obţine. Și asta înseamnă că nu-și va putea duce 
la îndeplinire misiunea. Nu o poate salva pe Georgia. 

— NUUU! Încearcă să ţipe, dar nici măcar asta nu poate să 
facă. De ciudă, trage din nou cu furie de sfori. Smucește mâna 
în toate direcţiile, simte cum sfoara îi intră în carne, simte 
usturimea când îi ia stratul superior al pielii. Mușcă din cârpă, 
lacrimile i se scurg pe obraji și apoi pe perna murdară care 
miroase a transpiraţie, a unsoare și a fum de țigară. 

— Curaj, Erin. Hai. Curaj. 

Dar ea a renunţat deja. Este epuizată și sfâșiată de durere, de 
vină și de mizeria întregii povești. S-a terminat. S-a terminat. 


VP - 187 


Când îl aude pe Bruce intrând pe ușă, aproape că-i e greu și 
să întoarcă capul să-l privească. Are un zâmbet nătâng pe faţă. 

— Nu mai durează mult, spune el. Le-am dat poliţailor o 
informaţie. l-am trimis să vadă ce-ai făcut. Imediat ce văd, mă 
vor lua mai în serios. Nu mai durează mult, fato. 

Nu, se gândește ea. Nu mai durează mult. Nu mai e mult până 
îmi omori fetița. N-ai idee ce faci. 

Nici cea mai vagă idee. 


Ora 18:08 


Intră cu grijă. 

Un asemenea apel ar putea fi o capcană. Ademenesc polițiști 
într-un loc în care o armă sau mai multe sunt îndreptate spre ei. 

Unii oameni sunt destul de ciudaţi încât să facă așa ceva. 

Dar Doyle simte că e reală treaba. Stă în urma tuturor 
polițiștilor din trupele ESU cu vestele antiglonț și armele 
puternice care intră în clădire și îl încearcă sentimentul că vor 
găsi un singur lucru. 

Un cadavru. 

Și iată-l. 

E căzut pe scări. Ghemuit, de parcă tocmai ar fi adormit. 
Fasciculele lanternelor se plimbă pe el, în timp ce polițiștii se 
răspândesc ca să cerceteze și restul clădirii. 

Dar asta e tot, se gândește Doyle. E tot ce vom găsi. Tot ce 
trebuie să găsim. Ucigașul e precaut și lucrează cu precizie. Un 
cadavru, cu un număr scrijelit pe frunte - și acum e rândul 
vostru, domnilor detectivi. Descălciţi ițele. 

Doar că... 

De data asta criminala (la feminin? lui Doyle încă îi e greu să 
accepte acest lucru) nu a fost chiar așa de precaută. A văzut-o 
cineva. Bruce. El o cunoaște. Ne poate duce drept la ușa ei. 

Doyle simte cum i se accelerează pulsul. Emoţia unei urmăriri 
care s-ar putea apropia de punctul culminant. 

Lucrează calm. Ca la carte. Nu o da în bară tocmai acum. 

Se duce la cadavru. Pe podea, la baza scărilor, e ceva care 
strălucește. Se apleacă să se uite mai bine. Un cuţit. Are vârful 
mânjit de sânge. 


VP - 188 


Încă ceva diferit. Până acum nu a mai lăsat nicio armă în 
urmă. Ce s-a schimbat de data asta? Ce a făcut-o să arunce 
cuțitul? L-a văzut pe Bruce privind-o? A cuprins-o panica și a 
fugit? 

Doyle mută fasciculul lanternei pe faţa cadavrului. Este o 
masă însângerată, dar cifra care a fost scrijelită pe pielea 
subţire de deasupra ochilor e destul de clară. 

LeBlanc vine și el târșâind picioarele. 

— Numărul patru? 

— Mda, spune Doyle. Numărul patru. 


Ora 18:52 


— Cât mai durează? întreabă Erin. 

Se uită la Bruce, care stă călare pe scaunul de lemn și se 
sprijină cu bărbia pe brațele așezate pe spetează. l-a scos cârpa 
din gură ca să-i dea voie să vorbească. 

— Le mai dau câteva minute. Poliţiştii sunt înceți. Nu-s așa de 
deștepţi ca la televizor. 

— Bun, deci le mai dai câteva minute. Și apoi? 

Erin observă cum fruntea i se încrețește a nedumerire. Nu e 
chiar așa de deștept și acum acesta este singurul lucru pe care 
îl are Erin de partea ei. 

— Cum adică? Îi sun. Negociem un pic. Facem tranzacţia. Și 
gata. 

Erin râde disprețuitoare. 

— Mda, vezi să nu. Apoi întoarce capul. 

Așteaptă, se gândește ea. Așteaptă să înghită momeala. 
Așteaptă ca îndoiala din vocea mea să i se strecoare în creierul 
care de-abia îi funcţionează și să trezească la viaţă câţiva dintre 
neuronii ăia adormiţi de mult. 

— Ce, tu crezi că e complicat? Nu e complicat. E o afacere 
banală. Îmi dau banii, iar eu te predau. Simplu ca bună ziua. 

Erin se întoarce iar cu fata la el. 


VP - 189 


— Sigur. Ai dreptate. O să fie simplu. 

Bărbatul își mușcă buzele. E îngrijorat. 

— De ce adică să nu fie simplu? Poliţia vrea să pună mâna pe 
tine. Rău de tot. De ce să nu plătească? 

— Gândește-te un pic, Bruce. Ai cunoscut vreodată un polițist 
în care să ai încredere și care să-și ţină învoiala? 

Ştie care va fi răspunsul lui. Bărbatul ăsta e un gunoi a cărui 
relație cu poliţia nu poate fi o amintire prea plăcută. 

— Poliţia plătește tot timpul pentru informaţii. Acum vocea lui 
e aproape plângăcioasă. E ca un puști care încearcă să justifice 
de ce ar trebui să stea și el până târziu ca fraţii lui mai mari. 

— Sigur, informaţii. Câţiva dolari pentru o bârfă care i-a ajuns 
cuiva la urechi într-un bar sau pe undeva. Dar noi ne aflăm într- 
o altă situaţie, nu crezi, Bruce? De fapt lucrurile stau cu totul 
altfel. Ascunzi informaţii legate de locul în care se află o 
criminală în serie. Asta e infracțiune, Bruce. Ai putea face 
pușcărie pentru chestia asta. Și mai e și partea cu răpirea... 

— Răpire? 

— Ce ţi se pare că faci tu aici? M-ai adus sub ameninţarea 
pistolului, m-ai intimidat, m-ai legat de pat. Asta se numește 
răpire și sechestrare de persoane. E faptă penală. Și arma, 
Bruce? Ai permis pentru ea? Mă gândeam eu. Și celelalte 
infracțiuni? Există pe numele tău mandate nepuse în aplicare, 
de care n-ai pomenit? Poate ceva legat de droguri? Ah, și ce zici 
de faptul că ai stat și te-ai uitat în timp ce eu l-am omorât pe 
individul ăla în clădire? Aveai pistol. Puteai să mă oprești. Dar n- 
ai făcut-o. Ai stat cu mâinile în sân. Cum se numește chestia 
asta - complicitate la crimă? _ 

Bruce s-a ridicat de pe scaun. Incepe să se plimbe de colo- 

colo, în timp ce cântărește rafala de idei pe care i le lansează 
ea. 
Erin profită de avantajul pe care și l-a creat. 
— De ce ţi-ar da bani? Când ai atâtea bube, de ce să-ţi dea 
bani, când te-ar putea ameninţa doar că o să înfunzi pușcăria? 
Ştii care e lucrul cel mai bun la care poţi spera? Să-ţi treacă cu 
vederea câteva dintre infracțiunile mai mărunte. Te lasă să 
scapi ieftin că te-ai luat la harță cât erai sub influenţa drogurilor 
sau ceva de genul ăsta. Poate așa stai mai puțin în închisoare. 

Pe faţa lui Bruce se citește furia și frica. Dă din mână spre ea. 

— Nt, n-ai nimerit-o. Nu merge așa. Valorezi prea mult. 


VP - 190 


— Asta e problema, Bruce. Sunt la mare căutare. lar când 
povestea asta capătă amploare, o să fii și tu la mare căutare. O 
să se intereseze de tine oameni de tot felul. Poliţiştii știu chestia 
asta. Știu că trebuie să lucreze ca la carte. Nu pot să-i dea pur și 
simplu bani unui infractor ca tine și să-l lase liber. 

Se plimbă fără astâmpăr. 

— Și ce vrei să zici? Ai vreo sugestie? 

Asta e, Erin. 

— Da. Dă-mi drumul. 

Bruce râde batjocoritor. 

— Ce? 

— Dă-mi drumul, Bruce. Dezleagă-mă, lasă-mă să plec. N-o să 
afle nimeni. Nu-mi pot permite să mă duc la poliţie, nu crezi? 
Dacă nu, dacă încerci să-ți duci planul până la capăt, o să iasă 
prost. Nu poţi să faci chestia asta, Bruce. E drept, poliţaii sunt 
proști, dar sunt șmecheri. O să-ţi promită câte-n lună și-n stele, 
dar nu-ţi vor da nimic. De fapt, o să te lase în fundul gol. Am 
putea ajunge colegi de celulă. Doar noi doi și o mulţime de 
promisiuni încălcate. Nu vrei așa ceva. Nu trebuie să-ţi asumi 
riscul ăsta. Lasă-mă să plec și o să fii la adăpost. 

Asta e, se gândește Erin. Mi-am încheiat discursul. Mai mult 
de atât nu pot. Ce părere ai, Bruce? Mă lași în pace? Arăţi un pic 
de camaraderie față de criminala asta nebună? 

Bruce se uită la ea un timp. Își vâră degetele în păr, se 
scarpină pe gât, își trece mâna pe buzele uscate și cojite. 

Și apoi se apropie de ea. Se apleacă ameninţător deasupra ei, 
pare că-și dorește să n-o fi cunoscut niciodată pe nebuna asta și 
s-o arunce din apartament, prefăcându-se că nu s-a întâmplat 
nimic din toate astea. 

Privirea îi cade pe încheietura ei julită. Întinde mâna spre ea. 

Este, se gândește ea. Imi dă drumul. A mers! 

Apucă sfoara... 

Hai! 

„Şi o strânge mai bine. l-o afundă mai mult în carnea 
dureroasă și umflată. 

— Ce deșteaptă ești tu, spune el. Deși ești dusă cu pluta, 
recunosc că te pricepi la vorbe. Nu e de mirare că ești așa de 
periculoasă. 

lar când îi bagă cârpa înapoi în gură și o leagă, ea știe că a 
pierdut totul. 


VP-191 


Ora 19:16 


Sunt doar trei în sala agenţilor: Doyle, LeBlanc și Cesario. Toţi 
ceilalți sunt pe teren. Aleargă ca niște găini fără cap, vânând un 
criminal care deocamdată nu are nume, chip și niciun tipar 
comportamental previzibil. Cum prinzi pe cineva de felul ăsta? 
Când nu știi unde și când o să atace în continuare, ce altceva 
poți face decât să umpli străzile cu polițiști și să speri să ai 
noroc? 

Poate că asta e soluţia. Te așezi, stai cu ochii pe telefon, te 
rogi să sune și speri că apelantul e un bărbat pe nume Bruce 
care zice: „Pe criminala asta o vreţi? Uitaţi-o, băieți”. 

Ar fi bine. Ar fi perfect. Asta ar încheia ziua de lucru într-un 
mod satisfăcător. 

Zi de lucru? Cât durează una? Timpul nu-i mai spune mare 
lucru lui Doyle. Se simte de parcă ar fi la serviciu de un an. 
Creierul începe să i se transforme într-un terci. Și LeBlanc pare 
că ar fi în stare să închidă ochii și să adoarmă într-o clipită. 

În sala agenţilor e o liniște mormântală. Nicio păcăneală pe 
tastaturi. Nicio înjurătură, nici râsete, nici glume. Nu se aude 
niciun sunet. 

Atunci sună telefonul de pe biroul lui Doyle. 

Cesario îi face semn cu degetul lui LeBlanc, semnalul că 
trebuie să ridice și el receptorul și să-i dea instrucţiuni tipului de 
la Unitatea de Asistenţă Tehnică și Intervenţii să depisteze 
apelul recepționat. Apoi Doyle și Cesario ridică simultan 
receptoarele, iar Doyle apasă pe buton ca să preia apelul. 

— Detectivul Doyle la telefon, spune el. 

— Bună ziua, domnule detectiv. Sunteţi ocupat? 

Doyle este nedumerit. E vocea unei femei. Ucigașa? 

Ar putea fi ea? 

Vede aerul întrebător al lui Cesario și clatină din cap. 

— Aăâă... Scuzaţi-mă, dar cine sunteţi...? 

— Deja m-aţi uitat, domnule detectiv? Sunt Vanessa Maynard. 
De la Serviciul psihiatric? 

Doyle simte că tensiunea i se scurge din nou din corp. 
Răspunsul este da, a uitat complet de ea. A uitat și de Albert, 
care încă este închis în sala de interogatoriu. 

— Ah! Ah, da! auziţi, vă deranjează dacă vă sun eu mai 
târziu? Sunt prins cu... 


VP - 192 


— Da, puteţi să mă sunaţi mai târziu. Asta e vestea bună. 
Vestea proastă ar fi că nu pot să vă spun nimic despre Albert. In 
orice caz, nimic util legat de crima pe care a mărturisit-o. In 
privinţa asta nu scoate un sunet. Am stat ore întregi cu el, dar n- 
am ajuns la niciun rezultat. Și-a creat niște bariere foarte 
puternice, domnule detectiv. Va fi nevoie de mai mult de o 
sesiune ca să i le dărâm din nou. 

Doyle realizează că Cesario își trece degetul peste gât ca pe 
un cuţit, îndemnându-l să elibereze linia. 

— Bine, mulțumesc. Dar credeţi că merită să revin cu un 
telefon? 

Afirmația lui avea o motivaţie strict profesională legată de 
Albert, așa că îl surprinde când răspunsul susurat, pisicit este: 

— Da, domnule detectiv. Putem discuta ce efect psihologic a 
avut faptul că m-am jucat cu spiridușul dumitale. 

Doyle aproape că înghite cu zgomot. Nu se aștepta la un 
răspuns ca ăsta. Și cu siguranţă nu se aștepta să-l primească în 
timp ce alţi doi tipi ascultă discuţia. 

— Bine. Acum trebuie să închid. Vă sun. 

Închide imediat alungând instantaneu din minte promisiunea 
de a o suna. Mai greu este să treacă peste rușinea pe care o 
simte când vede expresia celorlalți bărbaţi din încăpere. 
LeBlanc, în mod special, pare să se distreze grozav. 

— Să se joace cu spiridușul tău? 

— Aă, mda... Se referă la... Mă rog, nu contează. 

Cesario nu renunţă la subiect, dar din alte motive. 

— Nu-mi spune că încă mai e pe aici tipul de la dozatorul de 
apă... cum îi zice? 

— Albert. 

— Așa, Albert. Ce-ai făcut cu el? 

— Aă, e în cușcă. 

— Și? 

— Şi ce? 

— A comis vreo crimă sau ba? 

Lui Doyle îi vine să se foiască pe scaun. 

— Încă nu știu. Femeia aia de la telefon - Vanessa? - a stat cu 
el vreo două ore și nu știe nici ea. 

— Atâta lucru am înţeles și eu. Și care e următoarea mișcare? 

Doyle ridică din umeri. 


VP - 193 


— Încercăm să aflăm unde locuiește. Am trimis poza lui. 
Problema e că toată lumea e așa de ocupată cu victimele, încât 
nimeni n-are timp să bată pe la uși să-i caute pe cei care îl 
recunosc. 

— Nu poţi să-l ţii veșnic aici, Doyle. Are drepturi, fie că știe, fie 
că nu. 

— Nu l-am adus eu cu forţa. Ela venit la noi. 

— Atunci profită mai mult de faptul că e cooperant. Află ce 
naiba știe. Dacă nu poţi, va trebui să-l eliberezi. Indiferent de 
situaţie, nu vreau să-mi mai ocupe prea mult timp sala de 
interogatoriu. Ar trebui dus jos. 

Doyle tace, considerându-se mustrat. Albert nu ar trebui dus 
jos, se gândește el. Albert e altfel - în mai multe privinţe. 
Povestea lui este mai complexă decât ne spune el - ceea ce, 
recunosc, nu e prea mult. Problema e să-i dea de capăt. Ce-ai 
făcut, Albert? Ce se petrece în capul ăla al tău? 

Ah, și apropo, ce știi de numerele astea? 

Doi. Trei. Unu. Patru. 

Răspunzând parcă la o numărătoare inversă excentrică, 
telefonul de pe biroul lui Doyle se trezește la viaţă. 


Ora 19:23 


Trebuie să mă comport mai mult ca Bruce, se gândește el. 

Bruce. Ce nume de tocilar. Dar nu încape îndoială că Bruce 
Willis e cel mai tare tip din lume. Bruce Lee a fost și el destul de 
tare. Și Bruce Wayne. 

Dacă mă gândesc mai bine, de ce are o reputaţie așa de 
proastă numele de Bruce? 

Ar trebui să gândesc și să acționez ca Bruce. luhu, pramatie. 
Bruce ar ști exact ce să facă în cazul ăsta. Ar face tot ce trebuie, 
ar spune tot ce trebuie. Ar deţine în orice moment controlul. 

În momentul de față, Lemmy Bilinski nu simte că deţine 
controlul. Se simte ca un iepure înconjurat de o haită de lupi. O 
mișcare greșită și îl fac bucăţi. Marea forță a Departamentului 
de Poliție din New York este la celălalt capat al firului și tot ce 
are el de partea lui e propria-i inteligenţă. 

Tre' să ai grijă, Lemmy. 


VP - 194 


Îi pare rău că a ascultat-o pe târfa aia ucigașă și nebună. l-a 
strecurat îndoiala în minte. Înainte de asta, știa ce are de făcut. 
Avea totul plănuit. 

Hm, de fapt, nu e întru totul adevărat. Avea plănuită o parte. 
Asemenea multor scriitori, avea în cap un început și un sfârșit și 
spera ca unul să ducă lin spre celălalt. Spera să-i reușească la 
plesneală. 

Dar acum târfa l-a făcut să pună totul sub lupă și să 
examineze atent fiecare detaliu, și nu mai e sigur că poate trece 
cu vederea golurile din povestea lui. Nu e sigur că o poate 
scoate la capăt. 

Rahat! 

— Secţia a Opta. Detectivul Doyle la telefon. 

Prea târziu, Lemmy. Nu mai poţi să scapi, băiete. Semaforul s- 
a făcut verde și trebuie să apeși pedala. 

— Sal'tare, dom detectiv. Eu sunt. Bruce. Mă mai ţii minte? 

| se pare o replică bună. Pare încrezător. E cel mai tare. 

— Îmi aduc aminte de tine, Bruce. 

Cum să nu, Doyle? Ai nevoie de mine, frăţioare. O să te fac 
celebru. O să-ţi predau un ucigaș în serie și orașul o să fie mai 
sigur datorită mie. Pentru că voi, polițai fără minte, nu sunteți în 
stare fără ajutorul meu. De-aia o să meargă treaba asta, pentru 
că aveţi nevoie de mine. 

— Aţi verificat informaţia mea, este? spune el. Știţi că e pe 
bune, nu? 

— Știm. De unde ai auzit povestea asta? 

Lemmy s-a pregătit pentru această întrebare. Știe cum 
acționează polițiștii. Nu e doar un poliţist la telefon, de unul 
singur. Îl ascultă o echipă întreagă de polițiști. Câţiva tipi de la 
tehnic apasă pe butoane ca să-l repereze în rețeaua telefonică. 
Lemmy a văzut destule filme încât să știe că polițistul ăsta o să 
încerce să tragă de timp până când o să-l poată înhăţa. 

— Nu încerca să mă atragi în discuţii lungi, detective. Știu 
cum lucraţi voi, așa că nu stau prea mult. Aveţi de gând să 
plătiţi pentru târfă ori ba? 

Răspunsul nu vine imediat. Lemmy profită de cele câteva 
secunde ca să se uite bine împrejur. Vorbește de la un telefon 
public din colțul cvartalului, chiar din faţa unui magazin 
alimentar și are vizibilitate bună spre pietonii și mașinile care se 
apropie. E un alt telefon decât cel de la care a sunat ultima 


VP-195 


oară, în jurul căruia, probabil, acum roiesc polițiștii. Asta e un alt 
lucru pe care l-a învăţat din filme. Mișcă-te întruna, schimbă-ţi 
permanent obiceiurile. Și pentru nimic în lume să nu folosești un 
telefon mobil. Sateliții ăia pot să dea de ţine de la mii de 
kilometri înălțime, indiferent unde ai fi. 

— Mai ești acolo, poliţaiule? Nu te pune cu mine, frate, că 
altfel am șters-o. 

— Sunt aici, Bruce. Nu închide. Îţi dăm bani, da? Dacă 
informaţiile tale duc la o arestare, îţi dăm bani. 

Cuvintele magice. Îi dăm bani. Fir-aș al dracu’. Ce simplu a 
fost! 

Lemmy începe să se gândească la sume de bani. Cât de 
departe poate să meargă? Cinci mii de dolari? Zece mii? Nt, 
trebuie mai mult. Femeia asta e o ameninţare la adresa 
orașului. Este mai abilă decât polițiștii. Să înceapă de la 
douăzeci? Mai bine să ţintească sus și de acolo să scadă decât 
să plece acasă plin de regrete că nu a cerut mai mult. Mai 
bine... 

Stai puţin. La loc comanda. 

Ce-a spus polițaiul? 

— Cum adică „dacă duc la o arestare”? 

— Exact ce-am spus, Bruce. Dacă ce-mi dai este serios și, prin 
urmare, o putem aresta, atunci primești banii. 

Lui Lemmy nu-i place povestea asta. Nu se potrivește deloc 
cu planurile lui. Ce are el e foarte serios. E beton. El își poate 
respecta cu vârf și îndesat partea lui din înțelegere. Dar ce-l 
deranjează acum este scrisul dintre paranteze. Termenii și 
condiţiile. Asta îl îngrijorează. 

— Ihî. Nu-mi place partea aia cu „dacă”. Trebuie să plătești în 
avans, frate. Îmi dai banii și eu îţi predau criminala. 

— Imi pare rău, Bruce. Nu merge așa. Este evident că știi mai 
mult decât majoritatea despre cazul ăsta, dar nimic mai mult. 
Însă n-ar trebui să fie nicio problemă, nu? Noi suntem oamenii 
legii, Bruce. N-o să te tragem pe sfoară. 

Pe Lemmy experienţa l-a învăţat că oricine spune că n-o să te 
tragă pe sfoară exact asta o să facă. Poliţiştii, în special, nu 
ocupă un loc fruntaș pe lista lui cu oameni de încredere. 

— Nu-mi pasă cum procedaţi de obicei. De data asta e altfel. 
De data asta eu vă spun cum să-mi aduceţi banii, iar când ajung 


VP - 196 


în mâinile mele și știu că sunt în siguranţă, vă spun unde e 
țăcănita. 

Reacţia este imediată. Nici măcar o secundă de gândire. 

— Las-o baltă, Bruce. Nu putem să procedăm așa. De ce-ţi 
faci griji? Informaţiile tale sunt corecte, nu? 

— Informațiile mele sunt beton, izbucnește el. 

Ceea ce îngreunează și mai mult lucrurile. Lemmy știe pe ce 
comoară a pus mâna. Ştie că îi poate aduce mai mulţi bani 
decât a avut vreodată. Planul lui era să pună mâna pe bani, să 
le spună polițiștilor unde se află și să plece din oraș. la banii, 
sari în autobuz și șterge-o. 

Dar dacă polițiștii află cine este și unde locuiește înainte să 
intre în posesia banilor? Dacă își dau seama cu ce fel de om au 
de-a face? Vor mai fi dispuși să-și respecte înţelegerea? 

Răpire și sechestrare, a zis târfa. Posesie ilegală de arme de 
foc, a spus. Infracţiuni legate de droguri, a mai zis. Și mai este și 
ce nu știe ea. Faptul că este eliberat condiţionat. Un pic numai 
să calce strâmb, și înfundă iar pușcăria. 

Având așa ceva la mână, de ce ar negocia cu el poliţaii? 

Povestea asta începe să nu miroasă a bine. Toţi banii ăia îl 
așteaptă, dar nu poate pune mâna pe ei. Așa de aproape și 
totuși așa de departe. 

— Dar dacă, spune el, informaţiile le-am obţinut prin mijloace 
un pic cam dubioase? 

Pauză. Lemmy parcă și-l și imaginează pe poliţist zâmbind ca 
pentru sine și gândindu-se că balanţa se înclină rapid în 
favoarea lui. 

— Cât de dubioase, Bruce? 

— In urma unui delict, poate. 

— Putem să discutăm aspectul ăsta. Să vedem ce spaţiu de 
manevră avem. Nimic nu e imposibil. Important e să încheiem 
înțelegerea. 

Lemmy vede cum banii i se scurg printre degete și lucrul ăsta 
îl sfâșie. Polițistul este evaziv, încearcă să bagatelizeze o 
chestiune serioasă, mai exact libertatea lui Lemmy. Poliţiștii nu 
vor ca el să se gândească la asta. Vor să se concentreze asupra 
banilor, să se imagineze înconjurat de grămezi de verzișori 
minunaţi. Și și-ar dori să poată face așa, dar se duce totul de 
râpă. Se destramă. 

Târfa avea dreptate. 


VP - 197 


Își dă și mai bine seama de asta când aude sirena. 

În oraș, nu e neobișnuit să auzi zgomotul sirenelor. Dar 
acesta, acest anume Lemmy, știe că ceva e putred. E genul 
care-ţi zice să te dai dracu’ din drum și vine de după colțul 
cvartalului următor. lar când mașina de poliţie cotește în sfârșit, 
nu mai scoate niciun sunet. Și asta pentru că ocupanţii ei speră 
să se apropie tiptil de Lemmy. El știe. Vede cum polițaii ăia 
proști încearcă să se strecoare cu mașina prin trafic fără să-i 
reţină atenţia și știe că el este ţinta. 

— Muistule! strigă în receptor. Te-ai lins pe bot de înţelegere! 

— Bruce... 

Dar Lemmy nu mai ascultă. A luat-o deja la fugă pe stradă, în 
drum spre casă, fuge mâncând pământul de nenorociţii ăia de 
polițiști și-și dorește să semene mai mult cu Bruce Willis. Evită 
mașinile, evită oamenii și aproape că-i vine să jelească după 
banii pe care nu i-a avut niciodată, dar care simte că tocmai i-au 
fost luaţi. Banii pe care a avut voie să-i adulmece, dar nu să-i și 
atingă. Ce oameni cruzi! 

Se oprește din fugă doar când ajunge la clădirea în care 
locuiește, și când se oprește să-și tragă sufletul pe hol, încearcă 
să decidă ce ar trebui să facă în continuare, încearcă să se 
convingă pe sine că nu e totul pierdut. Târfa e încă la mâna lui, 
iar polițaii vor în continuare s-o prindă. Trebuie să existe o cale 
prin care s-o poată vinde. 

Dar îndoielile îi sporesc cu fiecare pas pe care îl face pe scări. 
Dacă nu a avut încredere în polițiști înainte, acum are încă și 
mai puţină. L-au ţinut la telefon. Au tot vorbit cu el până când l- 
au depistat cu echipamentele alea fistichii. Și apoi au trimis 
copoii după el. Nu aveau de gând să facă nicio înţelegere. Târfa 
avea dreptate. Polițaii vor să pună mâna și pe ea, ṣi pe el. 

Și atunci ce e de făcut? lisuse Hristoase, am o ucigașă nebună 
legată de pat. Poţi să crezi așa ceva? Nu te întâlnești zilnic cu o 
asemenea răsturnare de situaţie. Auziţi, fraților, am o tipă bună 
în patul meu. Vreți să vă serviţi? Mda, mă rog, dar aveţi nevoie 
de protecţie. Nu, nu mă refer la prezervativ, ci la ceva să nu vă 
strivească capul. 

Nu poate să-i dea drumul. 

A decis deja. Dacă o prind poliţaii, lucru care se va întâmpla 
până la urmă, atunci o să-l toarne. De ce nu? Și dacă mai 
omoară și alţi oameni înainte s-o prindă, asta nu înseamnă că e 


VP - 198 


și el complice la crimă? Chiar dacă nu mai omoară pe nimeni 
altcineva - chiar dacă o lasă pe undeva și sună la poliţie -, tot o 
să-l toarne și polițaii tot îl aruncă iar în pușcărie. 

Nu are de gând să se întoarcă acolo. Nt. 

Și atunci ce variante are? 

Nu prea multe. N-ai prea multe opţiuni, prietene. 

Hristoase, ce dezastru. Ce dezastru de rahat. 

Va trebui să scap de ea. 

N-am de ales. Acum reprezintă un handicap. Ca un pescăruș 
care-mi dă târcoale, în mama mă-sii. Nu, nu un pescăruș. Ailaltă 
pasăre de apă. În fine. Trebuie să plece. 

Trebuie să dispară din viața mea până nu-mi strică și mai rău 
ploile. 

Rahat. 

Așa că intră. În apartamentul lui. Își frământă mintea cum să 
abordeze chestiunea. Cum s-o omoare, să scape de ea și să 
pună iar ordine într-o situaţie în care n-ar fi trebuit să se bage 
de la bun început. Intră și-și aruncă direct privirea spre patul pe 
care zace Erin, târfa aia criminală, nebună și dusă cu pluta, care 
așteaptă și speră că nu i-a adus vești proaste. 

Doar că nu e. 

Pe pat. 

Este, ajută-mă, Doamne! de cealaltă parte a ușii. Cu un ciocan 
în mână. Lovind cu ciocanul. Dându-l pe spate într-un arc amplu 
ca să mi-l poată înfige în cap. Acolo e. 

Rahat! 

Așa ceva nu i s-ar fi întâmplat niciodată lui Bruce Willis. 


Ora 20:28 


Norocul polițiștilor vine mult prea târziu pentru Lemmy. 

Vine sub forma unor amprente găsite într-unul din 
apartamentele de la etajul întâi al clădirii abandonate. 
Amprentele sunt pe o sticlă de bere de lângă accesoriile pentru 
droguri recent folosite de pe podeaua prăfuită. Unitatea de 
Amprentare Digitală Latentă le-a identificat ca aparţinându-i 
unui anume Lemmy Bilinski, în momentul de faţă eliberat 
condiționat după ce făcuse închisoare în Rikers pentru spargere, 


VP - 199 


care acum locuiește pe East Sixth Street, la o aruncătură de băț 
de clădirea părăginită. 

Așadar, polițiștii se reped într-acolo în masă și intră în 
apartamentul lui Lemmy fără să aibă bunul-simţ să bată la ușă, 
zău așa, unii oameni n-au niciun fel de maniere, și ce găsesc 
acolo? Cadavrul lui Lemmy Bilinski însuși, cu o parte a capului 
spartă și cu un număr mare și frumos scrijelit pe frunte: 


— Rahat! exclamă Doyle în timp ce lovește cu mâna în 
perete. lar am ajuns prea târziu, în pizda mă-sii. De ce dracu' 
suntem mereu cu un pas în urmă? 

E obosit. Foarte, foarte obosit. Fiecare crimă i-a mai secat 
puţin din energie și nu vede sfârșitul acestui carnagiu. Nu are 
nicio pistă. Nu există nicio logică în toate astea, aparent nu e 
niciun tipar. Mă rog, mai puţin numerele. 

Nenorocitele alea de numere! 

Cinci victime, de la unu la cinci, dar nu într-o ordine exactă. 
De ce nu în ordine? Ce naiba înseamnă chestia asta? 

Numără. Sigur numără. Dar cine naiba numără așa? Toată 
lumea de pe planeta asta numără: unu, doi, trei, patru, cinci. 
Nimeni nu-l pune pe unu după trei și pe celelalte le lasă la locul 
lor. De ce să faci așa ceva? 

Apelează la ajutorul lui LeBlanc. 

— Tu înţelegi? Înţelegi ce naiba se întâmplă aici? 

Dar LeBlanc clatină din cap. 

— Eu sunt un băiat simplu de la ţară. Pentru mine e mult prea 
complicat. 

Doyle se uită la cadavru. E complicat? Sau poate complicăm 
noi? Ar putea fi oare mult mai simplu decât pare? 

Dacă reușeau să-l înșface pe Lemmy la telefonul public... Sau 
cel puţin să se apropie destul de mult încât să-l poată identifica. 
Rahat! 

Doyle își face griji că e posibil să nu fi gestionat cum trebuie 
conversaţia telefonică. Poate ar fi trebuit să-i ofere puţin mai 
mult lui Lemmy, și atunci poate că Lemmy le-ar fi oferit și el mai 


VP - 200 


mult. Poate că atunci Lemmy ar mai fi fost în viaţă, iar criminala 
în custodie. 
Doamne, sunt așa de obosit! 


Ora 20:45 


— Până aici, spune ea. Am terminat. 

— Haide, Erin. Nu te poți lăsa păgubașă. Uite cât de aproape 
ești. Ai omorât cinci și mai ai doar unu. Unu. Hai că poți. 

— Nu, nu pot. 

— Ba poți. Ai dovedit ce ingenioasă ești. Gândește-te la ce ai 
făcut adineauri. Erai legată, nu aveai nicio șansă de scăpare și 
totuși ai reușit. Ai scăpat. Uite ce fel de om ești, Erin. Esti mai 
tare decât orice altă femeie am cunoscut eu vreodată. 

Erin nu se simte puternică. Se simte terminată. Se simte ca o 
cârpă șifonată, vlăguită și inutilă. Ce s-a întâmplat acolo nu a 
avut nimic de-a face cu forța ei; a fost noroc, nimic mai mult. 
Noroc chior. 

Își amintește disperarea, furia cu care s-a războit cu legăturile 
acelea. A tras, a răsucit, a smuls, fără să se gândească prea 
bine la ce face. Spera doar că ceva va ceda, că ceva se va rupe 
și o va elibera. Îşi aminteşte cum o ustura pielea din cauza sforii, 
scârțâielile nemulțumite ale saltelei cu hopuri, zăngănitul 
barelor metalice ieftine. 

Ah, da, zăngănitul. 

Nici acum nu-și dă seama ce a făcut-o să se concentreze 
asupra zăngănitului. Îşi amintește că a ridicat ochii, că a lăsat 
capul pe spate cât de mult a putut ca să vadă scheletul patului 
în timp ce trăgea de el. Zang, zang, zang. Și, peste partea 
superioară a barelor verticale, o bară neagră orizontală fixată de 
celelalte cu un bumb de alamă. 

lar bumbul de alamă se mișca. 

Nu era bine strâns. 

Se luptase în tot acel timp cu sforile și, de fapt, patul era 
veriga slabă. 

Nu fusese simplu să ajungă cu mâna în capătul de sus al 
barelor. Nu credea că o să reușească. Simţea că îi iese brațul 
din umăr în timp ce îl împingea în sus cât de mult putea de-a 
lungul stâlpului. Și apoi a continuat să se întindă - degetele îi 


VP - 201 


urcau ușor pe metal în căutarea bumbului de alamă. Apoi a 
urmat o perioadă agonizant de lungă, în care a deșurubat 
bumbul care parcă nu se mai termina, timp în care corpul ei îi 
cerea îndurare până când, în cele din urmă, bumbul s-a desprins 
cu o smucitură și tot patul s-a descompus, eliberându-i mâna și 
permițându-i să dezlege celelalte noduri care o imobilizau. A 
reușit exact la timp, cu câteva secunde înainte ca Bruce să bage 
cheia în broască. Timp suficient cât să apuce ciocanul din 
geantă și să traverseze camera ca să-i crape capul 
nemernicului. Și apoi? Totul a decurs ca de obicei, doar că de 
data asta cu cuțitul lui Bruce, din bucătăria lui dezgustătoare. 

Nimic din ce a făcut acolo nu a fost inteligent, curajos sau 
puternic. A avut noroc. De când dura povestea asta, de mai 
multe ori a fost cât pe ce să fie prinsă, rănită sau ucisă și 
norocul a fost cel care a salvat-o. Dar norocul nu poate dura la 
infinit. 

— Ideea era că mă ajuţi, spune ea. Mi-ai spus că o să ai grijă 
de mine. 

— Eşti aici, nu? În apartamentul tău. Teafără și nevătămată. 

— Nu datorită ţie. De ce ai făcut chestia aia în apartamentul 
lui Bruce? De ce m-ai făcut să-l atac în momentul ăla? Când era 
atent? 

— Era un test. 

— Un test? Ce fel de test? 

— ÎI testam pe el, să văd de ce e în stare și te testam și pe 
tine, să văd cât de multă încredere ai în mine. 

— Înî. Înţeleg. Nu contează că putea să mă omoare. Știi ceva? 
Acum tragi ponoasele, băiete. Pentru că nu mai am câtuși de 
puţin încredere în tine. Nu am încredere că ai grijă de mine, că 
ai grijă de copilul meu și nici că mi-o dai înapoi pe Georgia când 
se termină totul. Ce zici de asta? Asta ţi-a fost intenţia? 

— Faci din țânțar armăsar, Erin. Eşti vie, nu? Ai scăpat de 
drogatul ăla nebun. 

— Era să mor. ȘI ţie ţi s-a părut amuzant. Ți s-a părut cel mai 
amuzant lucru din lume. 

— Ar fi trebuit să vezi de aici. A fost destul de amuzant. Cum 
te-ai repezit la Bruce. Și el nu știa dacă să tragă sau să se scape 
pe el. Parcă era un film de comedie. 


VP - 202 


— Da? Mă bucur că te-a amuzat. Mă bucur așa de tare că te-ai 
distrat. Profită la maximum, pentru că nu mai vezi tu așa ceva. 
Spectacolul s-a terminat, boule. 

— Nu-mi Strica plăcerea, Erin. N-a fost chiar așa de rău. 

Erin nu-i răspunde. Vrea să-i dea de înţeles că a judecat foarte 
prost lucrurile. Asta nu înseamnă că el va deduce neapărat 
acest lucru. El nu gândește ca alți oameni. Mintea lui 
funcționează altfel. 

Și de aceea a renunţat să-l mai critice. Este prea ciudat, prea 
imprevizibil. Reacţiile lui sunt de-a dreptul bizare. 

În seara asta a fost periculos. Putea să moară. N-a mai fost 
niciodată amenințată cu arma și speră nici să nu mai fie 
vreodată. Dar frica aceea pălește în comparaţie cu adevărul pe 
care-l știe acum. 

Nu o va recăpăta pe Georgia. 

Promisiunile bărbatului sunt egale cu zero. Asigurările lui sunt 
egale cu zero. Se folosește de ea, de copilul ei, să se distreze. 
După aceea... ei bine, după aceea, s-a terminat. 

Mai devreme, în apartamentul lui Bruce, se întreba de ce 
dușmanul ei ar fi în stare să-și pună în pericol planul, ucigând-o 
înainte să-și îndeplinească misiunea. Acum înțelege. 

Nu există nicio misiune. 

Cel puţin nu în sensul uciderii a șase oameni înainte de miezul 
nopţii. A fost o mare minciună. Șase a fost un număr ales la 
întâmplare. Putea să spună cinci, șapte sau cincizeci. De 
asemenea, miezul nopţii era un moment ales aleatoriu. Alesese 
termenii aceia pentru că se gândise că era maximul pe care îl 
putea obţine. Considera că este limita superioară a victimei lui. 
Prea multe cadavre pe o perioadă prea lungă de timp ar fi fost 
un lucru imposibil, iar de planul lui se alegea praful. 

Tot ce vrea el este să se distreze. 

Cu sexul nu reușește. Nu îl interesează corpul ei. El vrea să 
trăiască prin intermediul unui criminal - să vadă, să audă și să 
simtă cum e să ucidă fără s-o facă el, cu mâna lui. 

Și vrea să facă lucrul acesta cât de mult posibil. 

Singurul motiv pentru care i-a spus să-l atace pe Bruce a fost 
plictiseala. Nu era un test, cum pretinde el. Cum fusese prinsă, 
ritmul jocului încetinise, așa că trebuia să-l condimenteze un pic. 

Și de aceea știe că atunci când se va termina, după ce va 
ucide a șasea persoană, își va pierde interesul. Jocul se va sfârși. 


VP - 203 


Va scăpa de Georgia, pentru că nu-i va mai fi de folos, o va lăsa 
pe Erin în seama sorții care o așteaptă și va trece mai departe - 
probabil la o nouă victimă pe care o va atrage într-un alt joc 
bolnav. 

Dar dacă nu face și a șasea victimă? Atunci rezultatul este 
același, nu? 

Ești condamnată și dacă o faci, Erin, și dacă nu o faci. 

Așa că ai putea măcar să te lupţi până la capăt. L-ai putea 
lăsa fără răsplată. Și o poţi face într-un singur fel. 

Mișcarea este rapidă, înainte ca el să apuce să spună ceva 
care s-o poată opri. Cu un gest rapid, își smulge casca din 
ureche. 

O ţine în faţa camerei prinse încă pe haina ei. 

— Știu că vezi, spune ea. Știu că, probabil, acum îmi arunci 
tot felul de ameninţări. Dar nu te mai aud. Și mai important de 
atât, nu o aud nici pe Georgia. Știu că o să-i faci rău, dar cred că 
oricum asta ţi-a fost intenţia. E doar o chestiune de timp. Așa că 
ai putea la fel de bine s-o rănești acum. Hai, ucide-o. Nu te pot 
opri. Nu te-am putut opri niciodată. Dar trebuie să știi un lucru. 
Eu am învins. Eu am câștigat jocul ăsta. Ai vrut șase victime, dar 
nu ai să primești ce vrei. Refuz. Și asta înseamnă că eu am 
câștigat. Tu ai pierdut. Și o să pierzi întotdeauna. Poate te 
întrebi cum de este posibil să fac așa ceva, cum aș putea să-ți 
ofer scuza perfectă să-i faci rău copilului meu sau să-l ucizi. 
Răspunsul este că ai făcut-o tu în locul meu. În timp ce tu te 
distrai trăind prin mine, eu mă schimbam. Deveneam ceea ce tu 
nu ai curajul să fii: un ucigaș cu sânge rece. Bruce a remarcat 
lucrul ăsta înainte să realizez eu însămi. El a văzut cât de 
absorbită eram de uciderea amicului lui drogat. Am fost șocată 
când mi-a spus. Nu l-am crezut. Dar acum știu că avea dreptate. 
Nu poate face nimeni ce am făcut eu fără să se schimbe într-un 
fel, fără să devină indiferent la actul uciderii. Mi-ai tot ţinut 
predici despre lecţia pe care o s-o învăţ din toată povestea asta. 
Cred că spuneai prostii. Habar n-aveai ce o să mi se întâmple și 
nici nu-ţi păsa. Dar ironia este că am devenit mai puternică. Nu 
mai contează nimic pentru mine. Nu mă poți răni. Așa că mai 
am să-ţi spun un singur lucru. Adio! 


Ora 21:38 


VP - 204 


— Cum adică nu mai e cazul meu? 

Doyle se străduiește să pară jignit, dar se aștepta la acest 
lucru. Cazul acesta a căpătat prea mare greutate, prea multă 
importanţă. Cineva a omorât cinci oameni într-o singură zi și nu 
sunt semne că nebunia asta s-ar apropia de final. Nemaiputând 
face faţă presiunii, grangurii din poliţie au recunoscut în sfârșit 
în mod public și au confirmat ceea ce sugerau deja reporterii, și 
anume că aceste omucideri inexplicabile din East Side erau 
legate între ele și, în realitate, se bănuiește că ar fi opera 
aceluiași criminal. Opinia publică a fost sfătuită să fie extrem de 
precaută până când făptașul este arestat. În rest, toate cele 
bune. 

In mod normal, Doyle nu s-ar întoarce în sala agenţilor așa de 
curând după vizita la locul unei crime. Ar fi pe teren. Ar sta de 
vorbă cu martorii. Ar alerga după prieteni și rude. Dar a fost 
târât până aici împreună cu LeBlanc. | s-a ordonat să se întoarcă 
la bază și să-i lase pe alţii să lucreze la caz. Știe ce-l așteaptă. 

— Acum este cazul forţei operative, spune Cesario. Fără 
supărare, Cal, dar nu pot lăsa sub nicio formă un detectiv de la 
secție să se ocupe de caz. Nu contează cât de bun e polițistul 
ăla, lumea se așteaptă să vadă o reacţie pe măsură. În plus, voi 
sunteți gata să cădeţi din picioare. Amândoi. 

Doyle se uită la LeBlanc. Vede că nu mai există putere, nicio 
pornire să lupte. 

Se întoarce iar spre Cesario. 

— Și ce vrei să spui? Ştie că este o întrebare inutilă, dar acum 
nu e în stare să vorbească altfel decât pe șleau. 

Cesario oftează. Pare și el obosit, iar a stat treaz doar o 
jumătate din timpul cât a lucrat Doyle. 

— Asta înseamnă că vă ducețţi acasă. Vă odihniţi. Nu-mi 
sunteți de niciun folos în halul ăsta. Cu puţin noroc, îl prindem 
pe nebunul ăsta până se crapă de ziuă. Dacă nu, veniţi de 
dimineaţă și daţi o mână de ajutor. N-o mai fi el cazul vostru, 
dar încă puteţi lucra la el. 

Doyle aprobă din cap. Se gândește că ar trebui să spună 
ceva, dar mintea și corpul nu-i dau voie. Vrem să dormim, la 
naiba! spun ele. 

In plus, o mică parte din el se bucură că i-a fost luat cazul. Să 
se mai simtă și altcineva dezamăgit că nu poate prinde făptașul. 
Asta e imposibil. Nu are nicio logică, niciun sens, niciun... 


VP - 205 


Mda, n-am mai trecut prin asta? Nu-mi tot spun eu că nu 
există niciun tipar, că n-am nimic concret de care să mă agăţ? 
Nu că m-aș agăța eu de lucruri concrete. Și nici nu prea mă agâţ 
eu de felul meu, dar în orice caz... 

Uite, despre asta vorbesc. Uite cât de obosit sunt. Bat câmpii. 
Delirez. Trebuie să uit câteva ore de muncă. Să uit de nebuni, 
nebunie și groază. 

Bine, Lou. Ai câștigat. Mă duc acasă. Sună-mă când se 
termină și lumea revine la normal. 

Doyle se străduiește să rămână în picioare, deși ar adormi cu 
dragă inimă pe scaunul lui tare și incomod. Îi face semn lui 
LeBlanc, care îl urmează la ușă. 

— Ah, înainte să te duci acasă, mai ai câte ceva de pus la 
punct, spune Cesario. 

Doyle își ridică pleoapele ca să se mai uite o dată la șeful lui. 

— De pus la punct? 

— Alfred. Albert. Cum naiba îl cheamă. Vreau să dispară de la 
etajul ăsta. 

Rahat, se gândește Doyle. lar a uitat de Albert. 

— Și ce-ar trebui să fac cu el? 

— Mă doare-n în cot, spune Cesario. Du-l acasă. Lasă-l în fața 
casei cuiva cu un bilet să aibă grijă de el. Mi-e indiferent, dar ia-l 
de aici. 

Doyle simte în piept pornirea de a se împotrivi, dar acesta 
eșuează lamentabil să-i ajungă pe buze. Cesario are dreptate. 
Nu au nimic concret împotriva lui Albert. Zice că și-a ucis mama, 
dar mulţi oameni le spun o mulțime de lucruri polițiștilor, din 
care foarte mare parte sunt neadevărate. Au trecut prin această 
secţie de poliţie oameni care au insistat că au comis toate 
infracțiunile din Codul penal, de la tentativa de ucidere a lui 
Donald Duck și până la sexul cu un bizam minor. 

Lui Doyle i-ar plăcea să creadă că Albert nu l-ar minți cu 
nerușinare, dar în același timp i-ar plăcea ca afirmaţiile lui să fi 
fost rodul imaginaţiei sale de nepătruns. Indiferent care ar fi 
adevărul, Doyle recunoaște că nu a reușit să-i verifice 
declaraţiile așa cum ar fi putut. Dar, serios acum, a fost destulă 
agitație pe-aici. 

Deci este Albert ucigaș sau nu? Doyle nu știe. Însă știe ce i-a 
spus Cesario înainte. Omul are drepturi. Nu-l pot ţine aici la 


VP - 206 


infinit. Dacă ar fi avut un avocat care să lupte pentru cauza lui, 
ar fi ieșit de ore bune. 

Doyle dă obosit din cap. Nu a reușit să prindă un ucigaș în 
serie și nu a reușit nici să-i acorde lui Albert atenţia pe care o 
merită. A fost o zi a eșecurilor. 

O rușine! 


Ora 21:42 


A murit. Georgia. A murit. 

Elin simte asta în oase. A trecut aproape o oră de când și-a 
scos casca. A stat și s-a uitat la ea pe noptieră și a fost 
permanent tentată să cedeze, s-o pună la loc și să-și ceară umil 
scuze pentru revoltătoarea ei sfidare, iartă-mă, iartă-mă, iartă- 
mă, n-am vorbit serios, te rog, nu-i face rău fiicei mele, te rog. 

Dar nu a cedat. Se agățase de armele ei, deși erau îndreptate 
spre propriul ei copil. Într-un fel, ea a fost și cea care a apăsat 
pe trăgaci. 

Ai auzit, Erin? Înțelegi ce ai făcut? Ţi-ai condamnat propriul 
copil la moarte. 

Da, da. Știu. Înţeleg pe deplin. S-a terminat. Gata. 

Se întreabă dacă se va sinucide și se gândește că probabil 
așa va face. De ce nu? Pentru ce să mai trăiască? 

A procedat corect. Așa era just. A avut tot timpul intenţia de a 
o ucide pe Georgia și avea să se delecteze și mai mult cu 
conștiința faptului că îi înfrânsese voinţa mamei copilului. 

Ei bine, acum s-a dus totul pe apa sâmbetei, nu-i așa? 

Tu ai pierdut. 

Eu am câștigat. 

Și cred că acum e momentul să mă duc. E vremea să 
părăsesc lumea asta. 

Erin se ridică. Cu ochii aţintiţi încă asupra căștii, șoptește: La 
revedere, Georgia. lartă-mă. 

Apoi își smulge privirea și începe să se gândească la alte 
lucruri. Cum să procedeze. Cum să pună capăt. Cum să facă 
durerea să dispară. 

Soneria de la ușă pare ireală. Un bâzâit îndepărtat, fără 
legătură cu locul sau timpul în care se află ea. Așa că o ignoră. 
Nu are niciun sens. 


VP - 207 


Dar sunetul nu dispare. Revine iar și iar, fiecare bâzâit îi 
solicită atenţia mai imperios decât cel de dinainte. În cele din 
urmă pătrunde în bula ei. Se face perceput de partea aceea 
vlăguită a conștienţei ei care se agaţă de lumea reală, mustind 
de orori. Cere să-i fie acordată atenție, înainte să i se îngăduie 
să se cufunde pe deplin în confortabila ei încremenire. 

Decide că va fi rapid. Bună ziua și la revedere, la cât mai mică 
distantă una de cealaltă. Acum trebuie să plec, dacă nu vă 
deranjează; trebuie să-mi tai venele. 

La ușă e domnul Wiseman. Putea să bănuiască. Nimeni 
altcineva nu sună la ea, ceea ce spune totul despre succesul 
noii ei vieți în acest oraș. 

Are în mână o cutie de plastic. Înăuntru se agită un lichid 
vâscos, deschis la culoare. 

— Supă de pui, spune el. Am făcut mai multă. M-am gândit că 
poate vrei și tu. 

lreal, se gândește ea. Sfârșitul vieții mi-e marcat de o porție 
de supă de pui. 

Dă să ia cutia, dar se răzgândește. Se poate să nu și-o mai 
recupereze niciodată. Când vor veni autorităţile să strângă după 
ea, nu le va trece prin cap să-l caute pe proprietarul de drept al 
cutiei. 

Un lucru așa de banal și totuși pare atât de important. 

— Sunteţi foarte amabil, spune ea. Dar nu prea mi-e foame. 

— Când ai mâncat ultima oară? o întreabă el, de parcă ar fi 
cât se poate de evident că aportul ei nutriţional pe ziua de azi 
este inexistent. Dar vocea lui nu este inchizitorială, ci pătrunsă 
de grijă. Și de aceea îi este greu să reacționeze. Îi este greu să-l 
jignească refuzându-l cu asprime. 

— Ar trebui să mănânci ceva, insistă el. Ar trebui să ai grijă de 
tine. Nu... nu pari prea veselă. 

Ce să răspundă? Sunt într-al nouălea cer? Sunt în culmea 
fericirii? El știe că nu este adevărat. Dar ce naiba mai contează 
ce știe el? S-a terminat. la supa și închide ușa. Lasă-i cutia de 
plastic prin testament, dacă asta te preocupă. 

— Mă simt bine, spune ea. N-a fost o zi prea bună, dar mă 
descurc. Mâine va fi mai bine. 

Doar că ziua de mâine nu mai există. Nu mai există și alte 
zile. Asta e ultima mea conversaţie și subiectul este supa de pui. 
Amuzant. Să te prăpădești de râs. 


VP - 208 


Wiseman se uită peste umărul ei, cum a făcut și ultima oară 
când a venit. 

— Ai... ai adus copilul înapoi acasă? 

Trebuia să întrebe, nu? Trebuia să înceapă să întrebe de 
Georgia. Dar când Erin îi cercetează expresia feței, înţelege de 
ce o întreabă. Ştie că ceva nu este în regulă. Rahat, nu trebuie 
să fii un geniu ca să-ţi dai seama că ceva nu este deloc în 
regulă. 

— Da, minte ea. Doarme. Doarme profund. Cel mai profund 
somn dintre toate. 

Vede în ochii lui că nu o crede. Dar la naiba! Nu mai contează. 
Poţi să mă crezi sau nu. Nu-mi pasă. 

— Erin, spune el. lartă-mă dacă sunt băgăcios, dar... Cred că 
ai nevoie de ajutor. Cred că trebuie să stai de vorbă cu cineva. 

Ajutor? Acum nu mă mai poate ajuta nimeni, dar mulţumesc 
pentru interesul acordat. 

— Da, spune ea. Poate că așa o să fac. 

Erin nu-i spune că a vorbit cu cineva, sau cel puţin a ascultat, 
aproape fără pauză în ultimele douăzeci și patru de ore. 
Tovarășul ei permanent, mereu prezent, dar niciodată văzut. ȘI 
uite cât ajutor i-a oferit. Sigur, uite ce a făcut pentru mine. 

— Are legătură cu... copilul? întreabă Wiseman. 

Erin face ochii mari când domnul Wiseman pomenește de 
Georgia. Când vede că cineva arată interes față de copilul ei, 
devine brusc defensivă. Ca un animal feroce care își apără puii, 
îi vine să-și dezvelească colții și să sâsâie. 

De ce? Deja a renunţat la copil. Georgia nu mai poate fi 
rănită, nu mai are nevoie de ocrotirea mama ei. 

— De ce spuneţi asta? întreabă ea. 

— Unele mame, spune el, nu fac prea bine față. Mai ales cu 
cei mici. Te rog, să nu crezi că sunt lipsit de respect. Așa a păţit 
și soția mea. Cu Leonard, vreau să spun. Nu a reușit să 
înțeleagă niciodată de ce a trebuit să ni se întâmple nouă. Unde 
am greșit? Ce păcate am avut de ne-a pedepsit Dumnezeu în 
felul ăsta? Nu cred că s-a împăcat vreodată cu situația. Nu cred 
că ar fi murit așa de tânără dacă ar fi învăţat să accepte că 
uneori așa e viaţa. Are și bune, și rele. 

— Ce-a păţit soţia dumneavoastră? 

— A avut un atac cerebral. Când avea doar cincizeci și doi de 
ani. Era prea stresată, prea neliniștită. Avea tensiunea arterială 


VP - 209 


cât casa. Fuma ţigară de la ţigară. Totul indica faptul că era în 
pericol, dar ea a refuzat să vadă. Era de parcă ar fi trecut pe 
roșu la toate semafoarele, cu o sută treizeci de kilometri la oră. 
Nu poți s-o faci de prea multe ori fără să te izbești de ceva. 

Erin nu știa toate lucrurile acestea. A vorbit de atâtea ori cu 
Wiseman, dar e prima oară când aude de soţia lui. Sau poate că 
nu. Poate că i-a mai spus, de multe ori, dar a fost prea 
preocupată de propriile ei probleme ca să asculte. 

— Deci în toţi anii ăștia aţi avut singur grijă de Leonard? 

— Da, cam așa. În orice caz, am făcut tot ce am putut. Dar 
asta facem noi, nu? Părinţii, vreau să spun. Facem tot ce putem. 
Nu reuşim întotdeauna, dar încercăm. Le oferim totul copiilor 
noștri, pentru că sunt cei mai importanți din viaţa noastră. Sunt 
motivul pentru care noi existăm, ca să le dăm viaţă altora, iar ei 
să poată duce mai departe ceea ce am început noi. Uneori, 
lucrurile nu ies cum am sperat, cum e cazul lui Leonard. Dar 
asta nu-l face mai puţin valoros în ochii mei. El este o parte din 
mine, iar eu o parte din el, în pofida problemelor lui. Dar nu este 
întotdeauna simplu. Multe zile am plâns din cauza situaţiei lui 
Leonard și pentru că nu știu ce se va alege de el când nu voi 
mai fi. Dar merg mai departe. Fac ce pot pentru el. Și sper că îl 
vor ajuta alții când nu voi mai fi eu. 

Ochii lui bătrâni sunt deodată mai umezi, fața mai suptă, sub 
povara anilor în care a îndurat greutăți. 

— Cred că ce vreau să spun de fapt, Erin, este că nu-i nimic 
dacă ceri ajutor. Nu-i nimic dacă recunoaștem că nu ne 
descurcăm singuri. Meseria de părinte este cea mai grea din 
lume și uneori e prea mult. Dar nu ceda. Nu scăpa din vedere ce 
este important. 

Erin bănuiește că în parte vorbește cu sine, dar asta nu-i 
afectează mesajul. Are dreptate, desigur. Atât de mult, fir-ar să 
fie, încât doare. Adevărul dureros îi străpunge inima. Trăim 
pentru copiii noștri. Ei sunt pe primul loc. Georgia este pe primul 
loc, întotdeauna. lar dacă există o șansă, oricât cât de mică, să-i 
fie cruţată viaţa, ar trebui să profite de ea. 

Nu contează dacă mor, se gândește. Nu contează dacă 
trebuie să-mi petrec restul vieții în închisoare. Și, mai presus de 
toate, nu contează dacă cel care a răpit-o pe Georgia câștigă 
meciul ăsta cretin. Un meci, pentru numele lui Dumnezeu! Ce-o 
fi fost în capul meu? De ce mi s-a părut important să-i refuz 


VP - 210 


premiul? Da, probabil că o va ucide când se va termina totul, 
dar aici cuvântul cheie este probabi/. Nu este o certitudine. Nu 
este bătut în cuie. Încă mai am o șansă s-o salvez. 

Oare? 

Se apropie brusc de fața lui Wiseman. Spre surprinderea lui, îl 
sărută pe obraz. 

— Îți mulţumesc, Samuel, spune ea. Se poate să fie lucrul cel 
mai important pe care mi l-a spus cineva vreodată. Mulţumesc. 
Apoi îi închide ușa zâmbindu-i încurajator, ca pentru a-i spune că 
totul se va rezolva. lar el pare mirat, dar fericit că îi este de 
ajutor. lar când ușa se închide cu un clic, Erin fuge în dormitor. 
la casca, o flutură ostentativ în faţa broșei și și-o bagă înapoi în 
ureche. 

— M-am întors, spune ea, iar cuvintele i se revarsă ca un 
șuvoi. Am greșit. Dar m-am întors. Uită ce-am spus mai 
devreme. Eram stresată. M-am pierdut cu firea. Dar acum mi- 
am revenit. Sunt pusă pe treabă. 

Nimic. Liniște. Duce un deget la cască și o împinge cât de 
mult intră. Se căznește să audă un sunet cât de mic. Dar nu-i 
decât tăcerea pustie și sfâșietoare. 

— Da? zice ea. Ai auzit ce-am spus? 

Niciun răspuns. Acum panica i se intensifică. Oare a renunțat 
la joc? S-a hotărât oare să-și caute distracţia în altă parte, cu 
Georgia? 

Nu, nu. Dă, Doamne, să nu fie așa. 

— A fost o greșeală, da? Asta vrei să spun? Zi-mi ce trebuie 
să-ţi spun. Zi-mi ce trebuie să fac. 

Nicio răsuflare. Niciun murmur. Nicio șoaptă. Doar pulsul care 
îi zvâcnește puternic în cap. 

— ZI CEVA, TICĂLOSULE! 

Dar începe să înțeleagă că greșeala ei a fost fatală. Și-a oferit 
fiica, și aceasta i-a fost luată. Ce poate fi mai simplu de atât? De 
ce ar trebui să presupună măcar că el nu și-ar pune în practică 
amenințarea? 

— TE ROOOGI! 

Și apoi: 

— Bine ai revenit, Erin. 

Vocea lui. Bine venită acum pe cât a fost înainte de detestată. 
Trebuie să facă un efort ca să nu izbucnească în văicăreli 
recunoscătoare și servile. 


VP - 211 


— Am greșit, repetă ea. Încearcă să pară lipsită de emoţii. O 
defecțiune în sistem. Nimic irecuperabil, așa că hai să reluăm de 
unde am rămas. 

— O greșeală? Nu prea cred, Erin. Când vorbim de viata fiicei 
tale? Nimeni nu face o greșeală de asemenea proporții când e 
atât de mult în joc. 

— Sunt... sunt obosită. Sunt moartă de grijă și de frică. Nu 
știam ce fac. Dar acum e bine. Vreau să fac ce e bine pentru 
Georgia. 

— Înţeleg. Cauza principală este binele ei. Așa că atunci când 
al spus că pot s-o omor... 

— Nu vorbeam serios. Credeam că oricum ai de gând s-o 
ucizi, așa că m-am gândit... Te-am judecat greșit, da? Credeam 
că nu ai de gând să-ţi respecţi înţelegerea, că nu o să mi-o dai 
înapoi pe Georgia nici dacă fac ce-mi ceri. 

— Dar acum brusc întelegi că vorbesc serios? Spune, Erin, 
cărui fapt îi datorez revelația asta miraculoasă? 

— M-ai văzut stând de vorbă cu domnul Wiseman. Ai auzit ce 
am vorbit. M-a făcut să realizez ceva. În legătură cu lucrurile cu 
adevărat importante. Cu motivele pentru care ne continuăm 
viaţa. 

— Felicitări domnului Wiseman. Omul ăla e un sfânt. Bun, 
Erin, așa că acum știi că sunt un om serios, nu? 

Nu aș spune tocmai asta, se gândește ea. Dar... 

— Da. 

— Deci întelegi că, dacă spun că fac un lucru, am să-l fac? 

Exact cum m-ai protejat când mi-ai promis, se gândește ea. 
Dar... 

— Da. 

— Și ce-am zis eu că fac dacă mă mai Sfidezi o dată, Erin? 

Nu. Te rog. Nu. 

— Doar nu... nu ai... 

— Ce-am zis eu, Erin? 

— Nu... nu știu... 

— Ba aa, știi. Îți amintesti exact ce am spus. 

Simte presiunea pe care o pune asupra ei. Este o formă de 
viață nevertebrată, iar el stă deasupra ei, strivind-o și reducând- 
o la o masă de protoplasmă. 

— Trăiește? Georgia trăiește? 


VP - 212 


— Ai spus că am pierdut, Erin. Ai spus că o să pierd 
întotdeauna. 

— Eram furioasă. Eram confuză. Nu am vorbit serios. Te rog. 
Spune-mi. Georgia e bine? 

— Ti-am spus foarte clar cum o să te pedepsesc, nu? 

— Da, dar... 

— Da sau nu? 

— Da. Da, ai spus. Ce-ai făcut? Ai omorât-o? Te rog, spune-mi 
că nu mi-ai omorât copilul. 

Pauză. Tăcerea aceea îndelungată pe care știe când s-o 
introducă pentru un impact maxim. Câteva secunde de chin 
groaznic. 

— Nu. N-am omorât-o. 

O spune într-un fel anume. 

— Atunci... ce i-ai făcut? Ce i-ai făcut? E doar un copilaș. 

— Ti-am spus că o să te pedepsesc, Erin. 

— Ce-ai făcut? 

— Hai să spunem că acum Georgia cântărește mult mai puțin 
decât înainte. 

Oh. Oh, Doamne. Oh, Doamne, nu se poate. 

Tot soiul de imagini se perindă prin faţa ochilor lui Erin. 
Închipuiri de groază, cu membre sfârtecate și cu un copil care 
nu înțelege de ce lumea e așa de chinuitoare și de crudă. 

Erin dă să zică ceva, dar cuvintele nu ies. Sunt înlocuite de 
sunete primitive, spasmodice de infinită durere, groază și 
neîncredere. 

— Ascultă la mine, spune vocea, copilul ăsta se pricepe de 
minune să umple scutecele. 

La început comentariul pare așa de lipsit de logică, încât 
rămâne la marginea percepţiei lui Erin și nu reușește să treacă 
de bariera pe care și-a ridicat-o pentru ca mintea ei fragilă să 
nu-i fie demolată și mai mult. Dar treptat devine mai conștientă 
de acest lucru, îi sesizează importanţa. 

— Poftim? 

— Cred că e o tonă cel puțin. Asta spuneam. Că acum 
cântărește mult mai puțin. 

Întoarce informaţia pe toate părţile în minte, o analizează în 
detaliu ca să sesizeze capcana. Ce spune? Că a glumit? Că 
Georgia este încă întreagă, perfectă și nevătămată? 

— Nu i-ai... nu i-ai făcut rău? E bine? 


VP - 213 


— E bine, Erin. Nu i-am făcut rău. 

— De ce? Vreau să spun, mulțumesc. Dar de ce? 

— Pentru că știam că o să te întorci. Nu mai ai nevoie de 
amenințările mele. Știi ce trebuie să faci și acum ești prea 
aproape ca să cedezi. Încă o crimă si gata. Si apoi tu şi Georgia 
puteți fi iar împreună. 

Deci a fost o glumă. O farsă bolnavă din cauza căreia ar trebui 
să se înfurie. Ar trebui să fie în culmea furiei și să tragă niște 
înjurături care l-ar face și pe un birjar să roșească. Dar nu o 
face. Este recunoscătoare, atât de recunoscătoare. Putea să-i 
facă atât de mult rău Georgiei. Avea scuza perfectă, dar a ales 
să nu profite de ea. În mod straniu, simte că-i este datoare. 
Chiar și după câte i-a făcut, simte că, într-un fel, acum îi 
aparține. 

— Vrei să-ți auzi copilul? spune el. Scoate niște sunete foarte 
drăgălașe. 

Este prima oară când se oferă să facă așa ceva. Prima oară 
când a fost... amabil. Diferenţa față de comportamentul lui de 
dinainte este așa de mare, încât îi dau lacrimile. Ar trebui să-și 
spună să înceteze. N-ar trebui să cadă în capcana emoţională pe 
care i-a întins-o. Dar nici măcar nu se poate gândi să se opună. 
Nu mai are voinţă. Va face tot ce-i cere el. 

— Da, te rog, spune ea. 

Și în timp ce-și ascultă copilul încă o dată, își spune că nu va fi 
pentru ultima oară. Nu poate fi ultima. Se vor regăsi curând. 

Încă o moarte. 

De atât e nevoie. 


Ora 21:55 


Alege varianta sigură, un burger cu cartofi prăjiţi. Un burger 
simplu. Fără maioneză, castraveți muraţi, roșii, salată, brânză, 
nimic. Doar un burger. Cu cartofi prăjiți. 

Spre ușurarea lui Doyle, Albert pare mulțumit de alegere. la o 
mușcătură mare din burger, apoi bagă degetul în cutia cu cartofi 
prăjiţi și îi amestecă. 

— Ce cauţi? întreabă Doyle. 

— Ketchup. 

Doyle caută câteva pliculeţe în punga de hârtie. 


VP - 214 


— Vrei ketchup? Am. 

— Nu. Mă uit să nu fie ketchup. Nu-mi place ketchupul. 
Ketchupul e făcut din roșii, care teoretic sunt fructe. De ce să 
pui fructe pe cartofi? 

Mda, se gândește Doyle. Ce prost sunt. Ketchupul se pune în 
salatele de fructe, nu? 

Îl lasă pe Albert să mănânce un timp, apoi întreabă: 

— Care e mâncarea ta preferată, Albert? 

— Lasagna. Îmi place lasagna. 

— Da? O cumperi de la supermagazin sau o face mama ta? 

— O face mama. Nimeni n-o face mai bună ca mama. 

— Pun pariu. E o bucătăreasă bună, nu? 

— Cea mai bună. Ştie să facă și prăjituri, și plăcinte. ȘI 
îngheţată. Și pâine prăjită. 

— Pâine prăjită? Ce tare. Ce mai face pentru tine? 

— Îmi spală rufele. Mă ajută să citesc. Multe lucruri. 

— Pare o femeie minunată. Mama perfectă. 

— Așa e. Și ziua ei e în a șapteșpea zi din luna a unșpea. 
Amândouă sunt numere prime. 

— Și mai bine. Nu cred că sunt multe mame care pot să facă 
toate lucrurile astea. 

— Nu. Ea e deosebită. 

Doyle zâmbește și dă din cap. Îmi pare rău, Albert, dar trebuie 
s-o fac... 

— Și atunci de ce ai vrea s-o omori? 

Albert se oprește din mestecat. Lasă ce i-a rămas din burger 
pe hârtia plastifiată. Apoi își bagă mâna în gură și scoate sfera 
de mâncare parţial mestecată și o pune și pe ea pe hârtie. Pare 
că brusc și-a pierdut apetitul, de parcă simplul gând la mâncare 
e de ajuns să-l facă să se oprească. 

Doyle știa ce face. Este o tehnică standard de interogare. 
Condu suspectul într-o zonă confortabilă, abordând un subiect 
despre care îi place să vorbească. Fă-l să povestească cursiv. 
Apoi ia-l pe nepregătite, spunând ceva așa de dur și de rapid, 
încât nu are timp să facă adaptările mentale necesare să-i facă 
față. Atunci calcă strâmb. 

El îl dusese pe Albert în zona aceea. Bietul de el nici nu 
văzuse dincolo de timpul prezent pe care Doyle îl folosea cu 
insistenţă. În ce-l privea pe el, mama lui era încă pe lumea 
aceasta, încă se ocupa de el, încă îl iubea. 


VP - 215 


Și apoi lovitura. Îi amintea violent că ea nu mai este. Că, de 
fapt, absenţa acesteia i se datorează. Că e numai vina lui, și ce 
are de spus în privinţa asta? 

Doyle vede cum l-a afectat șocul pe Albert și se detestă 
fiindcă profită astfel de el. Dar este o ultimă încercare. Sunt 
măsuri de urgenţă. Uneori trebuie să fii crud ca să poţi fi bun. 

Și insistă: 

— Spune-mi, Albert. Te rog, explică-mi. Nu mi-ai spus nimic 
rău despre mama ta. După tot ce ai spus despre ea, pare o 
sfântă. A făcut totul pentru tine. Ţi-a gătit, a făcut curat, te-a 
ajutat să înveți. De ce ai vrea să-i faci rău unui asemenea om? 
Ce motiv ai putea avea? 

Atunci începe. Privirea îi rătăcește, bate darabana, se 
scarpină după urechi. Doyle simte cum se enervează. Știe că ar 
trebui să împiedice acest lucru. Albert nu se poate abţine. Și 
totuși acțiunile lui încep să amintească de cele ale unui țânc 
enervant care își bagă degetele în urechi și cântă cât îl ţin 
plămânii ca să nu trebuiască să comunice. 

— Chiar ţi-ai omorât mama, Albert? Serios? Eu nu cred. Nu 
cred că ai făcut așa ceva. Nu cred că-mi spui totul. 

Albert zumzăie acum. Bolborosește. Bâţâie din picioare. 

— De ce nu vrei să terminăm chiar acum? Spune-mi cum te 
cheamă de fapt. Spune-mi unde locuiești. Spune-mi ce i s-a 
întâmplat de fapt mamei tale. 

— Ți-am... ţi-am spus ce s-a întâmplat. 

— Nu. Nu mi-ai spus. Nu în detaliu. Poate că nu e chiar așa de 
rău cum crezi tu. Dar dacă mama ta e rănită, nu crezi că ar 
trebui să mergem la ea? Nu crezi că ar trebui să ne spui unde 
este, ca s-o putem ajuta? 

Albert începe să se plesnească peste cap. 

— E de rău, e de rău. E moartă. Nu poţi s-o ajuţi. Nimeni nu 
poate s-o ajute. Am omorât-o. 

— Cum, Albert? Cum ai omorât-o? Ce-ai făcut? 

— Am... am... am... am... spune, prins parcă într-o buclă 
temporală. Și apoi a-ul devine mai prelung și mai slab. Albert 
începe să scâncească și apoi să plângă de durere. În interiorul 
lui clocotește ceva ce ameninţă să explodeze. 

De ajuns. Doyle se resemnează cu gândul că n-o să 
reușească. A fost ultima lui încercare și nu a mers. Ziua de azi 
se încheie cu un ultim eșec dintr-un lung șir. 


VP - 216 


Ce zi de rahat. 

— Bine, Albert. Am terminat. Nu te mai întreb nimic. Nu te pot 
obliga să-mi spui un lucru despre care tu refuzi să vorbești. Am 
terminat. Bine? 

Ușor-ușor, Albert se liniștește. Ticurile i se potolesc. Găsește 
puţină liniște în mintea lui chinuită. Doyle vede cum se 
domolesc aceste ape tulburi și i se pare și lui ciudat de liniștitor. 
Este epuizat și, când vede cum agitația extremă îl părăsește pe 
Albert, tânjește după ușurarea pe care i-o oferă somnul. 

Doyle se ridică. Își ia hârtiile. Mai are un raport DD5 de 
terminat. LeBlanc se oferise să-l redacteze, dar Doyle i-a spus să 
se ducă acasă. Totuși, nu durează mult. Și apoi, la culcare. Ce 
bine! 

Atunci îi vine o idee. 

Ce naiba, merită o încercare. Ce poate să strice? 

Deschide dosarul din carton. Scoate o foaie de hărtie. 

— Incă ceva, Albert. Inainte să plec. Te superi dacă te întreb 
ceva? 

Obține un mărâit de la Albert, care ar putea însemna orice. 
Da, nu, du-te dracu', orice. Dar Doyle nu este dornic să-i clarifice 
semnificaţia. O să întrebe oricum. Nu are nimic de pierdut. Nu e 
ca și cum ar risca să distrugă o relaţie bazată pe încredere. 

Așază foaia în faţa lui Albert. 


708% < lee 


— Ştii ce înseamnă numerele astea, Albert? 

Nu se așteaptă la cine știe ce răspuns. Nu a obținut mare 
lucru data trecută și probabil că așa va fi și acum. Doar un nu, 
probabil, sau o clătinare din cap. Poate o privire rapidă la foaie 
și apoi un comentariu fără nicio legătură cu subiectul. Nimic util. 

Așa că îl surprinde când Albert începe să se legene, începe să 
se scarpine și să zumzăie din nou. 

— Albert? Ce se întâmplă? Iți spun ceva numerele astea? 

Neliniștea crește. Albert își încrucișează și-și desface brațele. 

— Îți spun ceva, nu? Ce înseamnă, Albert? Te rog. Nu mi-ar 
prinde rău puţin ajutor. 


VP - 217 


Niciun răspuns. În orice caz, nu prin cuvinte. Dar limbajul 
trupului spune totul. Albert vede ceva în această înșiruire de 
cifre. Ceva ce nu a mai văzut nimeni altcineva. 

— Albert. Ce e? Ce e cu...? 

— Ai minţit! 

Albert îi aruncă acuzaţia lui Doyle, apoi își fereşte iar faţa. 
Doyle încearcă să înțeleagă. Ce a făcut de l-a supărat pe tip? 

— Cu ce am minţit, Albert? Ce-am spus? 

— Ai spus... Ai spus că nu mă mai întrebi despre ce s-a 
întâmplat. Dar acum încerci să mă păcălești. Incerci să mă 
prinzi. Așa că ești un mincinos, și cu asta basta. Minţi de- 
ngheaţă apele. 

Doyle își derulează în minte discuţia lor. Ce îmi scapă? Sunt 
două lucruri separate. Albert și ucigașul în serie nu au nicio 
legătură unul cu altul. E imposibil. Și atunci, ce legătură au 
numerele astea cu întrebările despre ce i s-a întâmplat mamei 
lui Albert? Ce legătură poate exista? 

Trebuie să tratez subiectul cu grijă. 

— Îmi pare rău, Albert. Trebuia să întreb, înţelegi? Mă 
preocupa povestea cu numerele astea. Stând de vorbă cu tine, 
mi-am amintit iar de ele, așa că trebuia să întreb. Numerele 
astea sunt peste tot, nu? Nu putem scăpa de ele. 

Vede că Albert începe din nou să se relaxeze, dar lasă foaia 
de hârtie pe birou, la vedere. 

Haide, Albert. Întinde și tu o mână de ajutor. Scoate-mă din 
nisipurile astea mișcătoare în care mă zbat. 

— Nu știam că o să te supere așa de tare. Mă refer la numere. 
Ar fi trebuit să mă gândesc mai bine. Ar fi trebuit să fiu mai 
atent. Sigur că aveau să te supere. Numerele astea... mama 
ta... 

Haide, Albert, apucă firul. Arată-mi unde duce. 

— Ar fi trebuit să fac legătura. Tu ţi-ai dat seama imediat, nu? 
Sigur că da. Chiar și când aveam doar trei numere, tu ţi-ai dat 
seama ce este. Trebuie să mă ierți. Sunt un poliţist prost. Mie 
nu-mi era clar. 

Râzi de mine, Albert. Ai permisiunea mea. Dă-mi dreptate că 
sunt prost, dar apoi spune-mi unde am greșit, întreabă-mă cum 
de n-am văzut mesajul în numerele astea tâmpite. Dar măcar 
spune-mi care dracu’ e mesajul! 

— Unde e celălalt? întreabă Albert. 


VP - 218 


Doyle se uită la el. 

— Poftim? Care? 

— Celălalt. Aici sunt numai cinci. Ar trebui să fie șase. 

E genul acela de moment în care ţi se ridică părul pe mâini și 
pe ceafă și te mănâncă pielea pe tot capul. 

— Șase, Albert? Șase numere? De ce? De ce ar trebui să fie 
șase? 

Dar Albert a terminat de vorbit. Îi aruncă lui Doyle o privire 
care pare aproape compătimitoare. De parcă i-ar părea rău 
pentru bietul poliţist idiot care nici măcar nu-și dă seama de ce 
trebuie să fie șase simboluri, darămite să-și mai și dea seama ce 
înseamnă. 

Și apoi Albert se ridică și-și târșâie picioarele spre cușcă, iar 
polițistul rămâne mut privindu-l lung, și se întreabă nu numai 
care este a șasea victimă, ci și ce se va întâmpla după aceea. 


Ora 22:20 


A ales un bar aflat aproape de casă. De fapt, este la numai 
câteva minute. Sunt prea mulți polițiști pe stradă ca să se 
aventureze mai departe. Sunt ca viespile dintr-un viespar agitat, 
bâzâie furibund în timp ce caută motivul tulburărilor. Nu știe 
câte informaţii au, dar bănuiește că cel puţin și-au dat seama că 
cea pe care o caută este o femeie singură care umblă pe străzi 
cu o armă mortală în geantă. 

Așadar, iată-l. Se numește Wunder Bar. Este un loc frecventat 
de bărbaţii care caută femei și invers. De aceea e locul perfect. 
Nu-și permite să irosească puţinul timp care i-a mai rămas. Mai 
are puţin peste o oră și jumătate să termine. Nu e prea mult. Cu 
siguranţă va fi dificil într-un timp așa de scurt să găsească pe 
cineva la fel de demn de dispreţ ca ultimele câteva victime. 

Din fericire, nu va proceda așa. 

Și-a schimbat criteriile. Nu mai alege. A decis să se așeze aici, 
pe un scaun de bar, să pară singură și dornică de o partidă de 
sex, până apare el. Oricare ar fi el. Nu-i pasă. A omorât cinci 
oameni până acum. Cinci oameni, pe degete! Nu minţea când i- 
a spus răpitorului Georgiei că s-a transformat într-o ucigașă 
dură. Acum e simplu. Ar putea ucide chiar și un preot sau un tip 
cu dizabilităţi - așa de indiferentă a devenit. 


VP - 219 


Dar ar fi mai bine dacă ar avea măcar ceva condamnabil. 

S-ar mulţumi s-o trateze ca pe o bucată de carne. Să-și 
imagineze că poate să vină aici și să presupună pur și simplu - 
da, să presupună - că ea e la dispoziţia lui, că ea e acolo ca să-l 
servească și să-i satisfacă dorințele carnale dezgustătoare, un 
simplu mijloc prin care să-și elibereze tensiunile sexuale. Un fel 
de priză - conectează-te și eliberează totul, de ce nu? Pentru că 
atât sunt eu pentru tine, nu? Doar o jucărie, un dispozitiv, un 
obiect. 

— E liniște în seara asta. 

lată-l. Nu a durat mult. În alte circumstanţe, probabil aș fi 
încântată că pot să atrag atenţia unui bărbat așa de repede. Dar 
nu și aici. Aici mă simt ieftină. Ca o prostituată. Ai auzit, băiete? 
Știi ce-mi faci? 

De fapt, nu arată rău. L-a văzut cum o privește în timp ce se 
așeza pe scaunul de la bar și s-a întrebat dacă el ar putea fi 
alesul. Ar fi preferat pe cineva mai puţin îngrijit, ceva mai bubos 
și mai mizerabil. Dar va trebui să se mulțumească cu el. Calul de 
dar nu se caută la dinţi. 

— Lumea încă se reface după concediu, spune ea. 

— Și tu? Nu trebuie să te refaci? 

— Eu sunt gata. Am o constituţie solidă. 

Bărbatul zâmbește fermecător. Nu te lăsa păcălită. Dincolo de 
aparenţa asta zace un netrebnic. Nu poate fi altfel dacă îmi face 
avansuri. 

— Se poate? întreabă el și face un gest spre scaunul de bar 
de lângă ea. 

Erin zâmbește și ea. Se gândește că zâmbetului ei i se va 
părea și lui plăcut. Nu-și va da seama că zâmbește pentru că îl 
citește ca pe o carte deschisă. Pentru că vede exact ce vrea, ce 
plan are. 

— Mama m-a avertizat să nu discut niciodată cu necunoscuţii. 
Mai ales cu cei mai păroși și cu mai mult testosteron decât 
mine. 

— Atunci ar trebui să te ferești de mama mea, spune el și 
râde. 

Râde și ea și trebuie să-și spună să nu lase garda jos. Vezi să 
nu înceapă să-ţi placă. Nu-l lăsa pe nemernicul ăsta în călduri să 
te dezarmeze cu stilul lui spiritual și relaxat. El e dușmanul. ȘI 
este și salvatorul Georgiei. Nu ai voie să-l placi. 


VP - 220 


— Ce zici de asta? spune el. Ne spunem numele și atunci n-o 
să mai fim străini. Ce părere ai? 

Erin își agită cuburile de gheaţă în pahar, delectându-se cu 
clinchetul lor. 

— E o idee originală. Unii ar spune chiar îndrăzneață. Cred că 
am putea încerca. Numele meu e Erin. 

— Erin? Erin Brockovich? 

— Erin Vogel. 

Numele ei adevărat, dar ce contează? Nu i-l va putea dezvălui 
nimănui. 

Bărbatul întinde mâna. Este tânăr și arătos și se pregătește să 
stabilească primul contact intim care va duce la cel mai intim 
dintre momente. Moartea lui. 

— Tommy, spune el. Tommy LeBlanc. 


Ora 22:44 


Deci aici trebuie să pună punct. 

Nu este cel mai mulțumitor sfârșit. Un tip intră într-o secţie de 
poliție și mărturisește că a comis o crimă, îi punem câteva 
întrebări, nu scoatem nimic de la el și îl trimitem iar acasă. 

Nu că ar fi un lucru neobișnuit. Tot timpul vine câte cineva să 
ne spună că a comis fapte pe care în mod evident nu le-a comis. 
Unii l-au ucis pe președinte. Alţii au cadavrul lui Elvis în pivniţă. 

Dar în cazul ăsta e altfel. Povestea lui Albert este amorfă: nu 
are contururi exacte, perceptibile și totuși Doyle simte că se 
suprapune unor zone de adevăr în mai multe puncte. Ceva pare 
corect. Și totuși așa de multe lucruri par greșite. 

Îl escortează pe Albert pe scări. Albert nu spune nimic, iar 
Doyle nu-i poate citi gândurile. În cele douăzeci și patru de ore 
de când îl cunoaște pe Albert, Doyle simte că nu a ajuns să 
înţeleagă nici cu un dram mai mult din ceea ce se petrece în 
mintea bărbatului. 

Ajung la parter. Trec pe lângă biroul din hol. Când observă 
trupul uriaș al lui Marcus Wilson în spatele biroului, Albert se 
înseninează puţin. 

— Unu-trei-șapte-unu, spune. 

Wilson zâmbește. 


VP - 221 


— Mda, eu sunt. Poate vrei să știi că am mai pus bomboane. 
Am restabilit numerele prime care îţi plac ţie. De acum înainte, 
așa o să rămână. Într-un fel, așa arată cel mai bine. 

Oricine altcineva ar zâmbi la rândul lui, ar da apreciativ din 
cap, ar avea o reacţie oarecare. Însă Albert stă pur și simplu și 
studiază zona. Privirea lui coboară pe treptele care duc la celule 
și și-o retrage rapid. 

— Haide, Albert, spune Doyle. 

Dar Albert nu se mișcă. 

— Albert. Hai să mergem, omule. 

— Nu vreau... Nu-mi place acolo. Nu... 

— Albert, nu te duc în celulă, da? Asta te îngrijorează? Nu te 
mai duci acolo. 

— Mda. Bine. E bine așa. 

Albert se întoarce și dă să urce iar pe scările pe care tocmai 
le-au coborât. 

— Stai, Albert. Stai pe loc. Nici acolo nu mergem. 

Albert se oprește, nedumerit. Doyle se apropie de el. 

— Te duci acasă, Albert. Te trimit acasă. 

Albert clatină din cap. 

— Nu pot să mă duc acasă. 

— De ce? 

— Ti-am zis, am făcut un lucru rău. Am omorât-o pe mama. E 
rău. Trebuie să spun la poliţie când se întâmplă ceva rău. 

— Păi, ne-ai spus. O să trec totul în raport, da? Ti-ai făcut 
datoria și acum poţi să te duci acasă. 

Ochii lui Albert încep să ţâșnească de colo-colo. Doyle simte 
că pe bărbat îl cuprinde iar neliniștea. Rahat, de ce nimic nu e 
simplu cu tipul ăsta? 

— Nu... nu pot să mă duc acasă. E mama acolo. E moartă. Nu 
pot să mă întorc acasă. 

Doyle e surprins să vadă că, pentru prima oară de când a 
sosit aici, pare că Albert are ochii în lacrimi. 

Nu-mi face așa ceva, Albert. Nu te smiorcăi. Nu pot să sufăr 
când cineva începe să plângă. 

— Albert, nu-mi dai de ales. Am mâinile legate. Nu-mi spui 
unde e mama ta. Dacă mi-ai spune, aș putea verifica. Aș putea 
să-mi dau seama ce s-a întâmplat de fapt. Dar nu-mi spui, iar eu 
nu pot să te ţin aici. 


VP - 222 


— Vreau să stau aici. Cu tine și cu unu-trei-șapte-unu. Îmi 
place aici. Nu m-ai împușcat și nici nu m-ai pus pe scaunul 
electric. Mi-ai dat Seven-Up și mâncare, chiar dacă avea roșii. 
Nu i-ai lăsat să mă ducă jos. Ai avut grijă de mine. 

Doyle oftează. E greu. E ca scena din filmul ăla în care este 
eliberat delfinul sau când ET pleacă în sfârșit acasă. Rahat, 
puștiule! Nu face așa ceva. 

— Noi avem grijă de oricine vine aici, Albert. Nu suntem răi. 
Noi vrem doar să ajutăm oamenii. Vreau să te ajut și pe tine, dar 
nu mă lași. lar când oamenii nu ne lasă să-i ajutăm, nu avem ce 
face. Dacă nu vrei să ne lași, Albert, atunci trebuie să pleci. 

Albert ridică amândouă mâinile și se apucă cu pumnii de păr. 

— Dar... dar... dar... 

Doyle îi face semn. 

— Hai să mergem. 

Albert rămâne pe loc. E ca un copil care a dat de bucluc și nu 
face prea bine față sentimentelor izvorâte din propria-i 
nedumerire. 

— Dar... dar... așa nu mă ajuţi. Ai spus că o să mă ajuţi. Minţi 
de-ngheață apele. Nu m-ai ajutat. 

— Nu ne lași să te ajutăm, Albert. Nu ne spui unde stai, nu ne 
spui cum te cheamă de fapt, nu ne spui ce i s-a întâmplat 
mamei tale... 

Atunci Albert spune ceva ce ar putea deschide o ușă. 

— Numerele. 

Brusc, Doyle se simte din nou perfect treaz. 

— Ce e cu numerele, Albert? Ce legătură au cu povestea 
asta? 

— Ai zis că ai înţeles. Ai zis că știi ce înseamnă numerele. 

Doyle bagă mâna în buzunarul de la haină și scoate foaia 
împăturită de hârtie pe care i-a arătat-o mai devreme lui Albert. 
O despăturește și i-o vâră în faţă. 

— Credeam că înțeleg, Albert, minte el. Chiar credeam că 
înțeleg. Dar tu înţelegi mai bine decât mine, nu-i așa? Tu ești 
deștept, Albert. Mai deștept decât o să fiu eu vreodată. Vreau să 
te ajut. Sincer. Dar mai întâi trebuie să mă ajuţi și tu pe mine. 
Trebuie să-mi spui ce știi despre numerele alea. 

Acum ori niciodată. Doyle vede acest lucru pe faţa lui Albert. 
Fie o să toarne ce știe, fie o să se piardă iar cu firea, exact cum 
a făcut de fiecare dată când i-a pus întrebări. 


VP - 223 


Doyle își ţine răsuflarea și așteaptă. Ține foaia de hârtie cât 
de nemișcată posibil în faţa lui Albert. Își spune: Hai, Albert. Fă-o 
pentru tine. Fă-o pentru mine. Ajută-ne pe amândoi. 

Atunci telefonul de pe biroul lui Wilson prinde viaţă și vraja se 
risipește. Albert ţipă de supărare și începe să se lovească cu 
palma peste cap. Doyle îi ia hârtia din faţă. Se întreabă ce naiba 
trebuie să facă să stabilească o legătură cu tipul ăsta și este și 
el supărat că nu reușește să închege vreun fel de comunicare 
eficientă. E supărat, nu pe Albert, ci pe sine și nu reușește să-și 
stăpânească supărarea când vorbește. 

— Bine, Albert. Ajunge. Sunt obosit și m-am săturat de 
povestea asta. Du-te acasă. Dacă te răzgândești și vrei să-mi 
mărturisești ceva, poţi să te întorci. Dar nu și dacă nu ești 
pregătit să-mi spui tot. 

Albert plânge și continuă să se plesnească. Doyle se uită la 
Wilson după ajutor, dar sergentul vorbește la telefon. Doyle se 
întinde să-l apuce pe Albert de braţ și se gândește că poate va 
trebui să-l dea afară cu forța pe bietul amărât, dar Albert se 
ferește de strânsoarea lui. Pleacă, umblă fără ţintă pe hol și 
mormăie printre lacrimi. 

— Ce? întreabă Doyle, iar iritarea din vocea lui este evidentă. 
Ce naiba spui, Albert? 

Albert ridică vocea. Și se întâmplă următorul lucru: 

— Doi-trei-unu-A-cinci-ceva, spune Albert. Doi-trei-unu-A-cinci- 
ceva. 

Lui Doyle i se face brusc frig. Simte cum i se strânge 
stomacul. 

— Ce? 

— Doi-trei-unu-A-cinci-ceva. 

Ușor, Doyle ridică iar hârtia și se uită la simbolurile de pe ea. 

— Doi-trei-unu-A-cinci-ceva, repetă Albert. 

Un A? Ăla e un A? Ar putea fi, desigur. Dar de ce o literă? De 
ce nu o cifră ca și celelalte? 

— Albert, de ce... 

Dar Albert a trecut la un alt nivel. Scoate niște vaiete 
puternice, își leagănă capul înainte și înapoi în timp ce bate din 
picioare pe hol. Mai apar și alţi polițiști din birourile alăturate să 
vadă ce naiba se întâmplă. 


VP - 224 


— Cal, spune Wilson. Dar Doyle ridică o mână să-l reducă la 
tăcere. Se întâmplă ceva aici și, indiferent ce ar fi, trebuie să-i 
permită să se manifeste. 

Și apoi: 

— Trei-zero-patru-D-doi-C. Trei-zero-patru-D-doi-C... 

Repetă la nesfârșit, iar Doyle este încă perplex. Încă nu poate 
să înţeleagă ce se întâmplă. 

— Cal! 

Se uită la Wilson, care îi întinde receptorul. 

— E unul dintre oamenii mei, spune Wilson. Nu-i pe tură 
acum, dar a vorbit cu un prieten care crede că l-a văzut pe 
Albert prin zonă. 

Doyle ia receptorul. Se uită în continuare la Albert, care își 
execută numărul ciudat, în timp ce vorbește la telefon. 

— Sunt Doyle. Ai vreo informaţie despre Albert? 

Ascultă. Îl lasă pe poliţist să vorbească. Și nu-i vine să creadă 
ce aude. 

— Poftim? Mai spune o dată. 

Îi repetă cuvintele, dar sunt la fel de uluitoare. 

Doyle îi înapoiază receptorul lui Wilson, cu ochii cât cepele. 
Apoi se uită iar la Albert, care încă patrulează prin cameră și 
scoate incantațiile lui mistice, de neînțeles. 

— Dumnezeule! spune Doyle. Hristoase! 


Ora 23:10 


Stai să vezi când o auzi Cal chestia asta, se gândește el. 

Tommy LeBlanc, marele fustangiu. 

Sincer, se aștepta să fie un eșec. Credea că face o greșeală 
venind aici. Ar fi trebuit să se ducă acasă și să se culce. Dar 
cuvintele lui Doyle l-au sâcâit toată ziua. Ori de câte ori se uita 
un alt poliţist la el, LeBlanc se întreba ce păreri își forma sau i se 
confirmau. 

N-ar trebui să-l deranjeze - știe prea bine. Sunt vremuri noi. 
Înclinaţiile sexuale ale unui om sau lipsa lor nu ar trebui să aibă 
vreo importanţă când se pune problema competenţei omului 
respectiv în munca pe care o face. Dar în același timp, știe că nu 
este chiar așa de simplu într-o organizaţie precum poliţia. 


VP - 225 


L-ar deranja mai puţin dacă ar fi cu adevărat homosexual. Dar 
dacă e să-l creadă pe Doyle, acum problema este că lumea are 
o opinie greșită despre el. Este cât se poate de heterosexual. li 
plac fetele și ele îl plac pe el. Problema este că în ultima vreme 
și-a pus toată energia în slujba muncii. Este ambițios. Nu-i nimic 
în neregulă cu asta. 

În orice caz. Face asta să-i dovedească lui Doyle că se înșală. 
Lui și tuturor celorlalți bârfitori care cred că au dreptul să 
împartă oamenii pe categorii imaginare. 

Și ţie, Tommy? 

Poftim? 

Vreau să spun că un pic vrei să-ţi demonstrezi și ţie ceva, nu? 
Să-ţi confirmi ce știi deja - pentru că nu e nicio noutate, desigur 
- că ești un bărbat în adevăratul sens? Că îţi plac sportul, 
mașinile, femeile și că în niciun caz nu te interesează 
musicalurile, deși reprezentaţia Scripcarului pe acoperiș de 
noaptea trecută a fost al naibii de bună? 

Nu, nu e așa. Nu trebuie să-mi demonstrez nimic mie. Mi-e 
bine așa cum sunt, mulțumesc de întrebare. O fac pentru toţi 
cretinii ăia superficiali care nu recunosc că s-au înșelat decât 
atunci când mă văd cu o femeie de braț. 

Nu că ea ar putea ajunge la braţul meu. Sau de fapt în orice 
altă zonă a anatomiei mele (vedeţi băieți ce glumă obscenă de 
mascul am făcut? Și ce ziceţi de meciul lui Knicks?). Cel mult o 
să mă aleg cu un număr de telefon. Poate cu fotografia ei pe 
telefon. Dar asta ar putea duce și la alte lucruri, într-o altă 
noapte. Și cel puţin o să știu - adică băieţii o să știe. Pot să dau 
gata zvonurile astea, chiar dacă poate nu o dau gata și pe fata 
asta (uite, iar fac jocuri de cuvinte dintr-astea tipice masculilor 
feroce). 

E simpatică Erin. Nu e genul de fată pe care te-ai aștepta s-o 
întâlnești într-un asemenea loc. Într-un fel, de aceea mi-a fost 
mai simplu s-o abordez. Dacă vezi o fată care stă singură pe un 
scaun la bar noaptea într-o speluncă, te aștepți să fie 
prostituată. Sau măcar de o moralitate îndoielnică. Te aștepți să 
fie pe cât de dezbrăcată poate, fără să-și ia vreo amendă pe 
chestia asta și să spună obscenităţi ori de câte ori deschide 
gura. 

Lui LeBlanc nu-i place genul ăsta de fată. Să ne înțelegem, 
pot fi un spectacol extraordinar, nu? Cărui tip nu-i plac senzațiile 


VP - 226 


tari de care are parte în timp ce se delectează cu imaginea unei 
femei aproape dezbrăcate? Sigur. Se subințelege, nu-i așa, 
băieţi? 

Poate de vină e educaţia primită de la părinţii cu convingeri 
religioase ferme. | s-a vârât în cap ideea că decenţa este o 
virtute și că fetele care renunţă la ea sunt sortite să ajungă în 
iad - chiar dacă până ajung acolo pare să se distreze de minune. 
Nu a reușit niciodată să se elibereze de această învățătură. 
Întotdeauna l-au neliniștit fetele care fac primul pas. 

Însă Erin e altfel. Este drăguță. Stârneșşte dorinţă fără să 
trebuiască să fie aproape dezbrăcată. De fapt este uimitor cât 
de puţin s-a străduit să fie pe placul clientelei masculine mereu 
în schimbare. Adică, de ce o purta haina asta lălâie. Niciun 
pericol de supraexpunere. 

l-ar putea face avansuri unei asemenea fete. 

Dar, după cum spune o vorbă veche, ce caută o fată drăguță 
ca ea într-un loc ca ăsta? 

Dar și asta e în regulă. Nu e cazul să se îndoiască de intenţiile 
ei. Deja a întrebat-o. Într-un mod subtil, desigur. A venit să se 
întâlnească cu un tip. Nu, atenţie: nu cu un tip oarecare, ci cu 
unul anume. Și nemernicul i-a tras clapa. A venit până aici să 
bea ceva cu un tip care a spus că ar putea să-i ofere o slujbă, 
dar acesta n-a venit. Ce zici de asta? Sunt câte unii... 

Ah, și nu avea idee cum e barul ăsta înainte să ajungă, 
înţelegeţi, e proaspăt sosită în oraș. Habar n-avea că era un loc 
de agăţat notoriu. Totuși, putea să bea ceva înainte să plece iar 
spre casă, singură și abătută. Nu e nimic rău în asta. Oricine ar 
face la fel. 

Da, e simpatică. 

Așa că poate n-ar fi trebuit s-o mintă. 

Problema e că uneori oamenii încep să se poarte ciudat în 
prezenţa polițiștilor. Uneori îi urăsc. Alteori, chiar și când nu au 
nimic de ascuns, se pot simţi stingheri în preajma unui om al 
legii. Nu vrea ca Erin să se simtă stingheră. Așa că, cel puţin în 
seara asta, lucrează la un hotel. 

A ales această slujbă pentru că i s-a părut improbabil ca Erin 
s-o considere interesantă. Nu-și dorea câtuși de puțin o groază 
de întrebări cu privire la vreo meserie despre care el știe foarte 
puţin. Dar de fapt, următoarea întrebare pe care i-a adresat-o 
fata a fost legată de hotelul la care lucrează. Așa că el a zis 


VP - 227 


Waldorf. Și apoi ea a vrut să știe dacă a întâlnit vreo celebritate 
acolo, așa că a trebuit să pretindă că a semnat un angajament 
de confidenţialitate, lucru care părea atât de neconvingător, 
încât l-a făcut să schimbe imediat subiectul, timp în care regreta 
amarnic că minţise de la bun început. 

Dar la naiba. Povestea asta nu va duce nicăieri. Și chiar dacă 
ar duce, o să-și pună cenușă în cap. O să-i explice că era așa de 
fermecat de ea, încât nu voia să pună în pericol posibilitatea 
unei relaţii. Asta o să spună, iar ei o să-i placă la nebunie. O să-i 
aprecieze onestitatea și forța dorinţei faţă de ea, și o să-i spună 
că i se pare un dulce. S-a gândit la toate. 

— Deci... spune el în timp ce o privește cum soarbe delicat 
din băutură. Acum ce planuri ai? 

Bună întrebare, se gândește el. Trimite energic mingea în 
terenul ei. Îi dă posibilitatea să spună ceva de genul: „Depinde 
de tine, iubițelule”. Mă rog, poate nu chiar așa. Poate nu chiar 
așa de prost gust. Dar ceva care sugerează că ar putea rămâne 
împreună până în zorii zilei. 

Fata se uită la ceas. A observat că o face des. De ce se tot 
uită la ceas? Magnetismul meu animalic nu este de ajuns s-o 
facă să piardă noţiunea timpului? 

— În curând ar trebui să mă duc acasă, spune ea. Am avut o 
zi plină. Și mâine mă așteaptă încă una. Fetele trebuie să-și facă 
somnul de frumusețe. 

— Mie mi se pare că ţi l-ai făcut de ajuns, spune el, puțin prea 
repede. Rahat! Că vorbeam de prost gust. Ce soi de vorbă mai e 
și asta, idiot congenital ce ești? 

Fata își ferește privirea, ușor rușinată. Cum e și normal după 
un asemenea comentariu cretin. Și acum, Tommy, ce-ai de gând 
să faci ca să dregi busuiocul? 

— Dacă vrei, pot să te conduc până acasă, spune el. Am 
mașina afară. 

Oare e un pas cam îndrăzneţ? Abia dacă mă cunoaște. De ce 
ar accepta să se suie în mașina unui necunoscut la ora asta, mai 
ales că pare așa de respectabilă? 

— Păi... abia ne-am cunoscut și, știi cum e... 

Vezi? Ti-am zis. O sugestie ridicolă. 

— Nu-i nimic. Nu e nicio problemă. Mă gândeam să mă port 
ca un gentleman. 


VP - 228 


Fata îl măsoară din cap până în picioare, iar pe buze are un 
zâmbet palid. 

— Ştii, de fapt chiar cred că ești un gentleman. E o schimbare 
plăcută. Majoritatea tipilor care abordează o fată singură într-un 
bar... 

— Știu la ce te referi, spune el. Pe de altă parte, adaugă el, 
pentru că i se pare o expresie care sună bine, rafinată, 
majoritatea femeilor care stau singure în baruri... 

Atunci ea râde, într-un fel care sugerează că a încheiat cu el 
un pact secret. Acum sunt amândoi în interiorul cercului, se uită 
afară și asta contează foarte mult. 

ÎI mai privește puţin. 

— Nu-i nimic. Pot să iau un taxi. Probabil că oricum nici nu e 
în drumul tău. 

„Pentru tine aș cutreiera tot pământul” este următorul 
răspuns care îi vine în minte, dar de data asta înhaţă ridicola 
afirmaţie înainte să-i scape. Decide că trebuie să nu se mai uite 
la filme vechi de serie B. 

— De ce, unde locuiești? Așa. O întrebare înțeleaptă, realistă. 
Nu e cazul să fie melodramatic. 

— Nu sunt convinsă că ar trebui să-ţi spun. S-ar putea să-ți 
dau idei. O spune pe un ton ludic, de parcă s-ar juca cu el, și 
Tommy simte o furnicătură în pantaloni. Bun, se gândește el. Nu 
o da în bară. Nu-i spune că de fapt chiar ai idei. O mulţime de 
idei mizerabile, dezgustătoare și depravate. Vedeţi, băieţi? 
Vedeţi că sunt un bărbat adevărat? 

Dar înainte ca el să se poată gândi la un răspuns mai bun, ea 
îl întreabă: 

— Tu unde locuiești? 

— În Greenwich Village, spune el fără ezitare, pentru că nu 
vrea să creadă că are ceva de ascuns. Intre West Thirteen și 
Seventh Avenue. 

Fata clipește. 

— Glumești. 

— Nu. De ce aș glumi? 

— Acolo locuiesc și eu! Mă rog, nu chiar acolo, ci în următorul 
cvartal. Pe West Fourteenth. 

Acum e rândul lui să clipească uimit. Asta e destinul. Nu se 
poate altfel. Cineva încearcă să-i spună ceva, iar el trebuie să 
asculte. Planetele se aliniază. 


VP - 229 


— Serios? Ce ciudat. Suntem aproape vecini. 

— Mda, spune ea. Cam așa ceva. Să trăieşti, vecine. 

— Să trăieşti. Deci... tot nu vrei să te conduc acasă? _ 

— Acum cred că ar fi de-a dreptul nepoliticos, nu? lţi accept 
gestul amabil, vecine. 

Tommy zâmbește. Seara asta merge foarte bine. Bine e puţin 
spus. 

Uită de cele întâmplate înainte. De crimele pe care le 
investighează. Dacă n-ar fi așa de obosit și nu ar avea mintea 
așa de ocupată cu femeia de lângă el, poate că gândurile lui s-ar 
putea îndrepta înapoi spre evenimentele de peste zi și spre 
faptul că un criminal încă este în libertate pe undeva. De fapt, o 
criminală. 

Dar nu o face. Și chiar dacă ar face-o, imaginea pe care și-a 
format-o el despre ucigașă nu s-ar potrivi absolut deloc cu cea a 
lui Erin. 

Erin e pur și simplu prea drăguță. 


Ora 23:17 


Când intră pentru prima oară în apartament, totul pare 
normal. O locuință ca oricare alta. Nu se întrezărește nimic 
ciudat. 

Dar apoi Doyle începe să caute. Se uită prin dormitoare. Se 
uită în baie. Și, puţin câte puțin, începe să aibă senzația că ceva 
este în neregulă aici. Nu e deloc normal. Este un loc al neliniștii, 
al tulburării, al nefericirii extreme. Este un loc în care s-au 
petrecut lucruri rele. Un loc care îţi dă fiori pe șira spinării. 

Doyle nu se grăbește. Caută și tot caută. Incearcă să pună 
piesele laolaltă. Încearcă să înțeleagă. A 

întelege o parte. Dar nu totul. Nu imaginea de ansamblu. Încă 
sunt lucruri care trebuie explicate și există o singură persoană 
care o poate face. 

Când crede că și-a terminat treaba aici, pornește spre ușa 
apartamentului. Trebuie să trimită un mesaj prin staţie, să dea 
câteva telefoane. Deschide ușa, dar se întoarce să mai arunce o 
ultimă privire la apartamentul care are așa de multe de spus. 

Atunci vede. 

Mica gaură a cheii. De pe peretele cu lambriuri din stânga. 


VP - 230 


Se duce până acolo. Ciocăne în perete. Sună a gol, ceea ce 
trădează dulapul de dincolo. 

Îi ia câteva minute să găsească cheia, așezată pe un raft din 
bucătărie. 

Bagă cheia în gaura micuță și o răsucește. Deschide ușa și se 
înfioară când aceasta scoate un scârţăit sinistru. 

Este doar o debara. 

În ea se află un aspirator, produse de curăţat, cutii cu vopsea, 
un covor rulat, niște tablouri înrămate, becuri de schimb, o 
masă de călcat... 

Ah, și un corp. 

Un corp neînsuflețit. 

Eliberat din strânsoare, se împrăștie și cade cu zgomot în 
cameră, îl fixează pe Doyle cu privirea, de parcă i-ar cere 
socoteală pentru că-i tulbură liniștea. Doyle recunoaște faţa. 
Știe exact cine este. Încă o piesă din puzzle se așază la locul ei, 
lăsând totuși multe întrebări fără răspuns. 

— Doamne, Dumnezeule! 

Cuvintele nu-i aparţin lui Doyle. Se întoarce să vadă care este 
sursa lor, aflată în pragul ușii deschise. 

— Cine sunteți? întreabă Doyle. 

Bătrânul nu-și poate lua ochii de la cadavru în timp ce 
vorbește: 

— Mă numesc Samuel Wiseman, spune el. 


Ora 23:34 


— Nu poti să dai înapoi acum, Erin. 

Știe și ea acest lucru, nu trebuie să i se reamintească. E 
aproape miezul nopţii. Nu are destul timp să scape de tipul ăsta 
și să găsească pe altcineva. Nu fără să se pripească și să facă 
greșeli din cauza cărora ar putea fi prinsă. 

Dar... 

Un poliţist, fir-ar să fie! 

De ce trebuia să fie poliţist? 

Nu știa de dinainte. l-a spus că lucrează la un hotel, iar ea nu 
a pus la îndoială cuvântul lui. De ce ar fi făcut-o? Cine spune că 
lucrează la un hotel când, de fapt, nu e așa? 


VP - 231 


Poliţaii, ăștia ar fi în stare. Poliţaii mizerabili și șmecheri care 
încearcă să mă împiedice să-mi salvez copilul de la moarte. 

Acum câteva minute, i-a zis să oprească în fața unei clădiri 
oarecare de pe West Fourteenth, spunând că acolo era 
apartamentul ei. l-a spus că i-ar plăcea să-l invite la o cafea - la 
o cafea, înţelegi, nimic mai mult -, dar mama ei era în vizită. Și 
apoi, ce să vezi, tipul i-a sugerat să se ducă la el acasă, la doar 
câteva blocuri distanţă. Din nou, înţelegi, doar la o cafea, nimic 
mai mult, doar la o cafea. 

Ei bine, spusese ea, cred că aș putea să mă hazardez la o 
cafea, și apoi plecaseră. Aici, în fața acestei clădiri, unde acest 
bărbat pe nume Tommy ezitase înainte să iasă din mașină, 
pentru că avea să-i spună ceva. Să-i facă o mărturisire, dacă 
putea s-o numească astfel. 

Așa că l-a întrebat care era problema, iar el i-a spus. Și anume 
că, ăăă, de fapt minţise când îi spusese că lucrează la un hotel 
și că în realitate era detectiv la NYPD. 

Detectiv. La NYPD, în pizda mă-sii. 

Ahhh! Putea exista o mărturisire mai nepotrivită? 

S-a străduit cât a putut să nu intre în panică. Ah, a spus ea pe 
un ton cât mai calm cu putință, ești poliţist, și de ce nu mi-ai 
spus? lar el a răspuns că nu voia s-o sperie. La care ea ar fi 
putut spune cu ușurință: Să mă sperii? Tocmai m-ai făcut să mă 
scap pe mine, idiotule! Așa tratezi cu o criminală? Dar s-a 
abținut. A spus tot ce se aștepta el să spună, că e un prostuț și 
un dulce, în tot acest timp chicotind cochet, ca un personaj din 
romanele lui Jane Austen. 

S-a gândit să renunţe. Nu poţi să omori un poliţist. Poţi să 
omori vagabonzi, prostituate, traficanţi de droguri și pe toți 
paraziţii societăţii - sunt prăzi sigure. Dar nu polițiști. Atunci 
întreaga mașinărie a statului se întoarce împotriva ta. Nu vor 
avea liniște până când nu te vor găsi, iar când te vor găsi, îţi vor 
arunca în spate tot ce se poate. Atunci s-a zis cu tine. S-a zis cu 
tine, Georgia. 

Dar timpul... 

Erin aruncase o privire la ceasul de pe bord. Văzuse cât de 
târziu era. Era un fel de Cenușăreasă, iar după miezul nopții 
spectacolul se termina. Nu mai avea ocazia să găsească un alt 
Prinţ făr' de Farmec în timpul pe care îl avea la dispoziţie. 


VP - 232 


Așadar iat-o aici. În apartamentul lui. Apartamentul unui 
poliţist. Care, de fapt, nu este un bârlog mizerabil și păcătos, 
așa cum se aștepta ea. Este ordonat, curat și are mobilă 
modernă și scumpă, nu seamănă deloc cu o locuinţă tipică de 
burlac. De asemenea, acum vede de ce a recunoscut cu ce se 
ocupă de fapt: dacă n-ar fi făcut-o, numeroasele fotografii cu el 
în uniformă l-ar fi dat de gol. 

Vezi, Erin, nu e deloc un tip de treabă. Te-a minţit și a 
renunţat la înșelătorie numai când nu a mai avut de ales. Un 
singur lucru își dorește și va face orice ca să-l obţină. De aceea 
era în barul ăla mizerabil. A avut scuza că pentru el a fost doar 
un loc de întâlnire? Nu. Să nu fi știut oare ce hram purta barul 
ăla? Nici vorbă. El știa exact ce face și ce caută. E un prădător și 
merită tot ce i se pregătește. 

Aceste gânduri îi trec prin minte, dar în același timp este 
oarecum conștientă că repetă un proces pe care l-a pus în 
practică de multe ori astăzi. Caută justificare - asta face. Işi 
caută argumente care îi vor ușura sarcina de a face ceea ce 
este necesar. 

Vine. Se va întâmpla curând. Georgia, auzi? Foarte curând, te 
vei întoarce la mine. Ne mai despart doar câteva minute. 
Minute, nimic mai mult. Putem să rezistăm atât. 

Și stă de vorbă cu acest poliţist și acceptă ginul tonic pe care 
i-l oferă, deși nu are de gând să-l bea - pentru că ideea era să 
bea o cafea, și nu ceva care s-o îmbete, făcând-o neajutorată? -, 
și-și odihnește brațul în poală, cu mâneca ridicată ușor ca să 
vadă ceasul, și numără minutele, singurul lucru care o mai 
desparte de copilul ei, și așteaptă momentul în care acest chin 
se sfârșește, așteaptă acel dulce, dulce moment când poate 
declara oficial încheiată această zi, acest coșmar. 

Bărbatul vorbește cu ea ca de obicei. Cel din urechea ei, nu 
polițistul, deși vorbește și el. Spune aceleași lucruri obositoare: 
Omoară-l... Ce mai aștepți? Este ultimul, Erin. Numărul șase... în 
curând îți vei strânge din nou copilul în brațe... etc., etc. Dar 
Erin nu-l ascultă, nici pe el, nici pe poliţist. Nu sunt decât 
zgomot de fond, amândoi. Tot ce o interesează pe ea este să 
găsească o ocazie, o breșă. Are geanta pe podea, lângă picior. 
La îndemână. Ar putea întinde mâna să apuce o armă cu o 
mișcare rapidă. Să se repeadă la tip înainte să-și dea seama ce 
se întâmplă. Dar trebuie să aleagă bine momentul. Da, nu 


VP - 233 


bănuiește nimic și da, reacţiile trebuie să-i fi fost încetinite de 
alcoolul pe care l-a consumat. Totuși, este poliţist. Trebuie să fi 
avut de-a face cu multe confruntări fizice. A fost antrenat să 
facă față unor asemenea situaţii. Dacă dă greș, îi rupe brațul, îi 
ia arma și i-o vâră în fund. 

Decide că de data asta trebuie să folosească cuțitul. Va fi cel 
mai vătămător. Chiar dacă nu-l poate omori de la prima 
înjunghiere, va vedea sângele revărsându-se din el, îl va 
cuprinde panica, și ea va fi în avantaj. Se poate curăța în baie 
înainte să plece. Da, trebuie să apeleze la cuţit. La cuțitul lui 
Bruce, de fapt - cel pe care l-a luat din apartamentul lui, pentru 
că pe al ei a pus-o să-i arunce în clădirea aia părăsită. 

Foarte calculat. Alege arma cea mai potrivită. Este ca un 
asasin profesionist. Ar trebui s-o dezguste, dar nu se întâmplă 
așa. Nu se mai întâmplă așa. Cinci victime sau șase - nu e prea 
mare diferenţă. Este o perioadă de timp așa de condensată 
încât aproape că, oricum, victimele se contopesc într-una 
singură. Au devenit un amalgam: o masă uriașă de carne 
însângerată. Și-a pierdut abilitatea de a-i vedea ca pe niște 
indivizi cu sentimente și gânduri. Nu se va sfii să-l ucidă pe 
acest poliţist chipeș și blond. Nu are nevoie decât de ocazia 
potrivită. 

Crede că o găsește când acesta se ridică și se întoarce cu 
spatele la ea, bălmăjind încă ceva. Dă să caute în geantă, 
fixându-i spatele cu privirea. Sari iute, se gândește ea. Înfige-i 
cuțitul în torace, unde sunt organele vitale. Acum. Hai. 

Dar apoi el își scoate sacoul și Erin îl vede. Pistolul, pe șold. 
Mare și negru ca un tun. Pe lângă el, armele ei sunt ridicole. Prin 
comparaţie, ciocanul ei firav și cuțitul mititel par de jucărie. Nu- 
și poate lua ochii de la arma aceea. 

Bărbatul o privește și pare să-i sesizeze neliniștea. 

— Uneltele meseriei, spune el în chip de scuză. Apoi îl scoate 
de pe curea și-l pune pe o bibliotecă. Care, observă ea, 
adăpostește cărți surprinzătoare. Clasice, nu maculatură. 

Deci e cult. Și ce? Asta nu înseamnă că e un tip de treabă. Și 
lui Hitler îi plăcea opera, nu? 

Răsuflă ușurată când bărbatul se apropie iar de ea. Fără 
armă, acum e la mila ei. Amicul lui mare și pocit este pe 
bibliotecă, departe de el. Acum nu sunt decât ei doi și ce-a mai 
rămas din noaptea asta. Tic-tac. 


VP - 234 


Se oprește când îi sună mobilul. Erin tresare, mai întâi 
alarmată, dar apoi pentru că își dă seama că acesta ar putea fi 
momentul. Ar putea fi ocazia perfectă. 

Îi zâmbește și ridică din umeri - iar își cere scuze - apoi se 
întoarce în locul în care și-a lăsat sacoul pe un scaun. Bagă 
mâna în buzunar, scoate mobilul și răspunde. Erin îl urmărește. 

Și așteaptă. 


Ora 23:47 


Când vede cine îl sună, Tommy LeBlanc se luminează la față. 
E Doyle. La ţanc, Cal. Stai numai să vezi ce noutăți am. Poate 
chiar îi arunc și ei o întrebare întâmplătoare cât vorbesc la 
telefon. Doar să-i auzi vocea. Atunci o să ai toate dovezile de 
care ai nevoie, Cal. Ha! 

— Salut, Cal! spune el. 

Îi aruncă un zâmbet lui Erin în timp ce rostește aceste 
cuvinte, iar ea îi întoarce zâmbetul. Pare ușor neliniștită, dar e 
de înţeles. E în apartamentul unui bărbat. Al unui poliţist. 
Probabil că n-a mai fost niciodată așa de aproape de un poliţist. 
Speră că pistolul nu a speriat-o prea tare. 

— Salut, Tommy, spune Doyle. Nu erai în pat, nu? 

Încă nu, se gândește el. Dar s-ar putea, în curând. Și poate că 
nici singur. 

— Nu. Cum de mai ești treaz? 

— Am avut noroc. Voiam să-ţi spun și ţie. 

— Da? Ei, nici mie nu-mi merge prea rău. 

Îi mai aruncă un zâmbet lui Erin. Îi dă de înţeles cât de 
recunoscător este că a întâlnit-o. li arată ce tip norocos este. 
Asta nu înseamnă că va avea și mai mult noroc în seara asta. Ar 
fi prea mult. Abia dacă se cunosc, iar Erin nu e genul ăla de fată. 
O să bea împreună un pahar sau două și apoi o s-o conducă 
acasă. O s-o întrebe dacă pot să se mai vadă și poate că ea va fi 
de acord. Așa speră. Trebuie doar să aibă grijă să nu se facă de 
pomină între timp. 

— Mă bucur, Tommy. În orice caz, voiam doar să-ţi spun că 
am dat de o pistă. 

LeBlanc își mușcă buza. ÎI irită că Doyle nu a prins aluzia 
discretă. Doyle ar fi trebuit să-l întrebe de ce nu merg rău 


VP - 235 


lucrurile. Ar fi trebuit să citească printre rânduri. Ar fi trebuit să- 
și imagineze că, pe lângă cuvinte, amicul lui dă din cap și îi face 
cu ochiul. 

Și pentru că este iritat, decide că nu vrea să audă de muncă 
acum. Nu vrea să audă ce a reușit Doyle să afle despre Albert. 
Mai sunt și alte lucruri în viaţă, Cal. De exemplu, relațiile. Ai vrea 
să auzi de relaţiile mele? 

— Aăă, nu prea pot să vorbesc acum despre serviciu, spune 
el. 

Așa, Cal. Afirmația asta e plină de implicaţii. Uită de muncă și 
concentrează-te pe ce contează, ce zici? 

— Nu? Credeam... 

Atunci pare să-i pice fisa. Pauza sugerează că Doyle a înţeles, 
în sfârșit. 

— Stai așa, spune Doyle. Ai oaspeţi? 

LeBlanc parcă și vede zâmbetul larg al partenerului său și nu- 
și poate reține și el unul. 

— Aăă, mda, spune. 

— Oaspeți de sex feminin? 

— Mada, zice LeBlanc, pe un ton cam ţâfnos. 

Doyle râde, apoi îl întreabă: 

— Eşti sigur? Ai verificat deja? 

LeBlanc clatină din cap. N-ar fi trebuit să se aștepte la altceva 
de la idiotul ăsta. 

— Trebuie să te las, Cal. Vorbim mâine, da? 

— Nu, stai așa. Te tachinam și eu. Distracţie plăcută. Dacă 
poţi să rămâi treaz, desigur. 

LeBlanc se gândește că ar putea fi foarte greu să rămână 
treaz. În ciuda farmecului musafirei lui, somnul a devenit o 
amintire îndepărtată. Dacă la asta mai adaugi și efectul calmant 
al alcoolului... 

— O să mă descurc, spune el. Dar tu? 

— Sunt rupt de oboseală, spune Doyle. Dar curând mă duc 
acasă. Am rezolvat partea dificilă. Acum îi las pe alţii să se 
ocupe de detalii. 

— Deci ai lămurit-o cu Albert? 

— Poftim? Ah, da, da. Dar eu mă refeream la ucigașa noastră 
cu cifrele. 

Acum Doyle l-a prins. Asta e marea lovitură. Cea despre care 
LeBlanc credea că va mai dura. Poate că se vor opri crimele, 


VP - 236 


poate că nu. Indiferent de situaţie, LeBlanc credea că făptașul 
avea să mai fie în libertate o vreme. Și acum Doyle îi spune că a 
rezolvat cazul? La dracu'! LeBlanc nu poate închide imediat, mai 
ales după o bombă ca asta. 

Și atunci se întoarce cu spatele. La Erin. Femeia care stă pe 
canapea, care pare neliniștită și totuși atât de ispititoare. Se 
întoarce cu spatele la ea, pentru că trebuie să audă povestea 
asta. Trebuie să afle ce s-a întâmplat de când a plecat el din 
sala agenţilor. Trebuie să pună câteva întrebări. Trebuie să afle. 

Se întoarce cu spatele. 

— Ai prins-o? întreabă. În șoaptă, desigur, pentru că nu vrea 
s-o sperie pe Erin și aceasta să plece. A speriat-o destul pistolul. 
Nu-i plăcuse cum arată. Cu siguranţă că nu va vrea să-l audă 
vorbind despre o serie de crime înfiorătoare pe care le 
anchetează. Nu va vrea să afle că și-a petrecut toată ziua 
ocupându-se de cadavre mutilate. Ce impresie ar lăsa? O floare 
delicată ca Erin nu ar face faţă prea bine dacă ar afla acest gen 
de informaţie despre el. Ar fi de parcă i-ar spune că lucrează la 
pompe funebre sau ceva asemănător. Nimeni nu vrea să aibă o 
relaţie cu un om care petrece așa de mult timp printre morți. Cu 
siguranţă, nu o femeie așa de sensibilă ca Erin. ` 

— Mă rog, spune Doyle. Nu tocmai. Dar am identificat-o. li știu 
numele. 

— Da? Cum așa? Cum ai reușit chestia asta, superpolițistule? 

— E o poveste lungă, spune Doyle, tachinându-l puţin. Iți spun 
mâine. Acum întoarce-te la cucerirea ta, armăsarule. 

Dar LeBlanc nu poate să renunțe, mai ales acum. 

— Haide, Cal. Cum ai reușit? Cine e? 

Doyle oftează adânc. lar îl tachinează. Spune: Dacă trebuie 
neapărat să-mi smulgi informația asta... 

— Sigur poate să aștepte fata ta? 

— Sigur. Zi cine e, la naiba! 

— Bine, Tommy. Relaxează-te. Până nu începe să-și facă 
prietena ta griji din cauza ta. Se numește Erin Vogel. 

LeBlanc izbucnește într-un hohot de râs, declanșat de 
surprindere mai degrabă decât de amuzament. Și apoi totul 
devine confuz. Creierul lui învăluit în aburii alcoolului încearcă 
să stabilească noi conexiuni pentru a face faţă acestei informații 
neașteptate. E o farsă? Asta e? Băieţii i-au înscenat întâlnirea în 
glumă? Cum altfel ar... 


VP - 237 


— De unde știi? întreabă. 

— Asta mă pregăteam să-ţi spun. 

— Nu. Mă refer la... la persoana cu care sunt. 

Pauză. Acum confuzia e de ambele părți. 

— Poftim? Tommy, ce vorbești? Eşti beat? Încerc să-ţi spun de 
ucigașă. Erin Vogel. 

Încă e ilogic. Se vorbește despre două persoane diferite în 
aceeași discuţie. Doi oameni între care nu e nicio legătură. 

Doar dacă nu... 

În seara asta mintea îi merge încet. Dacă ar avea timp, ar 
pune-o pe seama oboselii, a alcoolului sau a amândurora. Sau 
poate pe seama faptului că permite poftelor carnale să-i domine 
judecata, în mod normal atât de ascuţită. Dar mintea lui nu 
merge așa de departe, îi spune doar că ar trebui să se întoarcă. 
Că ar trebui să nu-l mai asculte pe Doyle și să înceapă să se uite 
la lucruri care îl privesc îndeaproape. Intoarce-te imediat, 
Tommy. IMEDIAT! 

E un gând bun. Un sfat înțelept. 

Dar vine o fracțiune de secundă prea târziu. 

O vede. Dar nu stă pe canapea, sfioasă, dezirabilă și 
nevinovată. Este deasupra lui, îl atacă. Și are fălcile încordate, 
este hotărâtă și cu o privire sălbatică, și nu mai pare deloc 
atrăgătoare. Patima ei este înspăimântătoare și mai rău de atât 
e faptul că îi provoacă durere. 

Durere? 

Da. În coaste, unde mă lovește. De ce mă lovește? Ce-am 
făcut să merit schimbarea asta de atitudine? Și de ce e atâta 
roșu? Tot... 

Sânge. 

Atunci încearcă să riposteze. Scapă telefonul și se repede la 
această femeie-tornadă care-l rănește și-l secătuiește de sânge. 
Nu e un schimb deloc echitabil, ar decide el dacă ar avea timp, 
dar nu are, pentru că timpul nu mai există. Doar o fluturare de 
braţe, dinţi încleștaţi, durere, sânge, urlete, groază, adrenalină, 
toate contopindu-se într-un singur moment atemporal care 
sfidează înţelegerea omenească. 

Timpul nu mai are nicio noimă. 


Ora 23:51 


VP - 238 


Doyle știa că face o greșeală că dă acel telefon. 

Conducea când l-a sunat pe Tommy. De pe mobil, pe când se 
afla la volan. Este interzis. Poliţist fiind, ar fi trebuit să știe acest 
lucru. 

Dar trebuia să sune. Era așa de mândru de sine pentru că 
rezolvase cazul. Bine, poate că nu fusese o lovitură de maestru. 
Oricine ar fi tras aceeași concluzie. Chiar și un puști și-ar fi dat 
seama. Dar... 

La naiba, Doyle. Recunoaște-ţi meritul. Alţii nu au reușit, nu? 
Tu ţi-ai dat seama. Impăunează-te acum cât mai poţi. Zi cuiva 
înainte ca toată lumea să înceapă să spună cât de evident era și 
să ratezi șansa de a trage foloase de pe urma acestui moment. 

Și cine e mai potrivit decât partenerul tău? 

Care, se gândea el în momentul acela, probabil este în pat, 
doarme dus. 

Totuși. Merita să încerce. 

La asta se gândea când a sunat. 

Și acum? Cum te simţi acum, Doyle? Acum că discuţia ta cu 
LeBlanc a avut acest final neașteptat? Acum că la telefon, din 
câte poţi deduce, îl mai auzi doar pe partenerul tău cum este 
atacat fără milă. Acum că pălăvrăgeala veselă de mai devreme 
a lui LeBlanc a fost înlocuită cu ţipete de groază și de rugăminţi 
ca atacatoarea lui să înceteze? Acum că printre buze i se 
strecoară un singur nume, numele acela fiind Erin? 

Cum te simţi acum? 

Ceea ce simte Doyle este o greață profundă. Simte greață, 
groază și are un singur gând: să-și salveze partenerul. 

Era în drum spre casă. Simţea că-și făcuse datoria. Rezolvase 
cazul ca un maestru al deducției, apoi le lăsase altora resturile 
să le ciugulească. Se simţise bine, și în același timp epuizat, și 
decisese că în sfârșit merita să doarmă. 

Insă acum are o singură destinaţie în minte și este hotărât să 
ajungă acolo cât mai repede cu putinţă. Poate ajunge la LeBlanc 
acasă în numai câteva minute. Știind acest lucru, apasă pedala 
de acceleraţie până la podea, ignorând scârţăielile nemulţumite 
ale motorului mașinii, în timp ce mână vehiculul înainte ca pe un 
cal de curse. Țipă și-l blestemă, stăruie pe lângă el și-l imploră. 

Când ajunge la blocul lui LeBlanc, se prăvălește efectiv din 
mașină și ajunge pe scara de la intrare aproape dintr-o singură 
săritură. Se înfige în interfon și apasă pe toate butoanele, mai 


VP - 239 


puţin pe al lui LeBlanc. Apasă în continuare, până când un suflet 
milostiv îi dă voie să intre. Și apoi urcă iar scările în grabă, câte 
două, până ajunge la etajul lui LeBlanc. Nu așteaptă, nu 
cântărește riscul pe care și-l asumă. Pur și simplu scoate arma, 
se repede spre zidul opus și izbește ușa cu piciorul - o dată, de 
două ori, de trei ori, până când o face să se deschidă vijelios. Și 
ajunge în apartament, cu arma scoasă, îndreptată în faţă. Il 
vede pe LeBlanc prăbușit la podea, cu capul lipit de un calorifer 
gri și plin de sânge, de valuri întregi de sânge. Are cămașa 
îmbibată, încă i se mai revarsă din rana de la cap și pare mort. 
Tot ce-i trece lui Doyle prin minte este: te rog, te rog, dă 
Doamne să nu fie mort. Gândește acest lucru, deși mai sunt și 
altele care îi solicită atenţia, alte chestiuni de care trebuie să se 
ocupe înainte să-i poată veni în ajutor tânărului său partener. 

De exemplu, femeia. Erin. Care stă în picioare și ţine un pistol 
aţintit spre el. 


Ora 23:58 


— Împușcă-l pe nemernic. ACUM! Împușcă-l! Până nu te 
împușcă el. 

Erin vrea să se supună. Se gândește că ar trebui să se 
supună. A făcut tot ce i s-a cerut. Misiunea ei s-a încheiat. Și-a 
îndeplinit-o înainte de termenul de la miezul nopții. Trebuie doar 
să plece de aici. Trebuie să scape de acest ultim obstacol care îi 
blochează calea de scăpare. 

Așa că ridică pistolul acela greu, degetul i se încordează pe 
trăgaci și... 

— Oprește-te, Erin. Lasă arma. 

Numele meu. Îmi știe numele. Cine e? Cum de-mi știe 
numele? Cui i-a mai spus? 

— Gata, Erin. Nu trebuie să mai faci asta. Gata cu crimele. 

— Nu-l asculta. Încearcă să te păcălească. Să te facă să lași 
garda jos. Trebuie să scapi de el. 

Apoi se aude din nou vocea cealaltă: 

— Știu tot, Erin. Am fost la tine acasă. Am vorbit cu domnul 
Wiseman. 

Poftim? La mine acasă? Samuel Wiseman? El a făcut toate 
astea? Știe despre mine? 


VP - 240 


— Erin. Trage. Nu-l lăsa să strice totul. Copilul tău e aici. Pot 
să ţi-l dau. Vino doar și ia-l. 

— Gura! spune ea. Apoi i se adresează bărbatului din cadrul 
ușii: Cine ești? 

— Sunt poliţist, Erin. Detectivul Callum Doyle. Poţi să-mi zici 
Cal dacă vrei. 

— Se joacă cu minţile tale, Erin. Așa fac ei. Nu te încrede în el. 

— Gura, am zis. 

Vede uimirea de pe fața detectivului. Spune: 

— Nu înţelegi. Trebuia s-o fac. Nu aveam... de ales. 

— Bine, Erin. Atunci povestește-mi. Hai să vorbim. Hai să 
lăsăm amândoi armele jos și apoi putem sta de vorbă. 

Erin nu este sigură. Să aibă încredere sau nu în acest bărbat? 
Să-l împuște sau nu? Dar dacă trag eu în el, o să tragă și el în 
mine. 

Și dacă am încredere în el? 

— Bine, spune ea. Bine. 

Începe să coboare arma. Vede că Doyle face la fel. 

Și apoi: 

— La naiba, Erin. Să nu faci așa ceva, ai auzit? Jur că omor 
copilul. Asta vrei? Vrei să-i fac iar rău Georgiei? Vrei s-o auzi 
tipând cum n-a mai tipat niciodată în viata ei? 

— Nu, te rog. Nu-i face rău copilului meu. Nu... nu știu ce să 
fac. 

— Erin, spune Doyle. Ce e? Ce s-a întâmplat? 

— Nu pot să spun. Nu mă lasă el... 

— Cine? Cine nu te lasă? Are legătură cu fiica ta? Are legătură 
cu Georgia? 

Erin îl fixează cu privirea. Ştie. Știe de Georgia. Dumnezeule! 

— Nu pot să explic, spune ea. Nu mă lasă el. 

— Cine? Cine nu te lasă? 

— Ține-ți gura, Erin? 

— Nu... nu pot să spun. O s-o omoare. O s-o omoare pe 
Georgia. 

— Ajunge, Erin! Tine-ti dracu’ gura! 

Polițistul o privește, și în ochii ei deslușește o anume tristețe. 

— Erin, spune el. Copilul tău s-a dus deja. 

Cuvintele lui o lovesc ca un glonţ. Ce știe el? 

— S-a dus? Cum adică s-a dus? Vrei să spui că... a murit? 

Polițistul încuviințează din cap. 


VP - 241 


— Da. Vreau să spun că a murit. Îmi pare rău, Erin. 

Erin scutură din cap. E prea mult. O rănește prea tare. De ce 
face așa ceva? 

— Nu. Mi-a promis. Mi-a spus că dacă-i omor pe oamenii ăia, 
mi-o dă înapoi. De-asta am făcut-o. 

Apucă geaca și-și răsucește broșa spre faţă. 

— Am dreptate, nu-i așa? Georgia trăiește, nu? Ai promis. Al 
PROMIS! 

Dar nu primește niciun răspuns, iar liniștea aceea îi pare o 
recunoaștere a vinovâţiei. 

— Nu, spune ea. Nu. Zi ceva. Zi-mi că e vie. 

— Erin, spune polițistul. Georgia a murit. Trebuie să accepţi. E 
moartă de mult timp. 

Acum lacrimile i se revarsă pe faţă. 

— Te înșeli. Am auzit-o. Azi. De multe ori. Am auzit-o râzând, 
am auzit-o plângând. Era Georgia. Știu. Te înșeli. 

— Erin, spune Doyle, copilul tău e mort de aproape un an. 


VP - 242 


Joi, 6 ianuarie 


Ora 00:01 


Nu este psiholog. Nu știe cum să gestioneze situaţia aceasta. 
Probabil că se înșală. Dar trebuie să se comporte de parcă ar ști 
ce face. Trebuie să controleze situaţia. Dacă nu spune ce 
trebuie, femeia o să ridice arma și atunci totul s-a terminat. 

Dar e greu. E dificil să acţionezi raţional când partenerul tău 
zace într-o baltă de sânge, cu fruntea făcută șuvițe. Lui Doyle i- 
ar fi foarte simplu să o secere pe femeie. O parte din el ar simţi 
că așa e corect, după câte a făcut. 

Dar o parte mai mare știe că ar regreta veșnic. Există o altă 
cale prin care să pună capăt situaţiei. Trebuie doar să 
stabilească o legătură cu ea. 

Vede uluirea de pe fața femeii. Cuvintele lui au avut ecou 
undeva în mintea ei. Dar nu poate ști cum le procesează, așa 
cum nu a reușit să treacă de acea limită nici cu Albert. 

Complicat mai funcţionează mintea omenească. Cât de ușor 
poate să iasă de pe făgaș. Cât de greu e să o pui iar la loc. E ca 
și când ai strivi un cub de zahăr și apoi ai încerca să-l refaci, 
fiecare granulă exact în poziţia iniţială. 

Se întreabă dacă începe să perceapă realitatea. Așa simte 
Doyle că poate progresa. Dacă o face să înţeleagă cruda 
realitate, indiferent cât de dureroasă ar putea părea. 

— Nu, spune ea. Nu. 

— Am văzut certificatul de deces, Erin. L-am găsit în sertar, la 
tine acasă. A murit de meningită când avea șase luni. 

Când spune acest lucru, îi revin în minte imagini din 
apartamentul ei. Majoritatea camerelor erau destul de normale, 
de banale. Dar mai era și camera copilului. Fiecare centimetru 
de perete era acoperit cu fotografiile copilului. Fiecare 
centimetru de podea era plin cu mormane de haine de copil, 
scutece și lapte praf. De parcă Erin ar fi cumpărat numai lucruri 
pentru copil. Nu era camera obișnuită a unui copil. Era un altar. 
Și-a dat seama imediat ce a văzut-o. De asemenea, și-a mai dat 
seama că persoana care făcuse acest lucru era profund 


VP - 243 


tulburată. Găsirea hărtiilor nu a făcut decât să închege imaginea 
tragediei și a declinului mental. 

Îi urmărește acum reacţia. Își ferește privirea. Se uită în tavan 
și apoi în podea, în timp ce-i cântărește cuvintele. Pe fața ei se 
citește durerea, de parcă s-ar strădui să-și readucă în memorie 
amintiri ascuţite ca un briceag, care o sfârtecă pe dinăuntru. 

— Nu, repetă ea. Am auzit-o. Plângea. Trăiește. 

— Știu că asta ţi-ai dori. Erai mama ei. Ai iubit-o. Probabil că 
îți dorești mai mult decât orice pe lume s-o aduci înapoi. Dar s-a 
dus, Erin. Toate crimele astea n-o vor aduce înapoi. 

— A spus... Mi-a zis... 

— Erin, știi că nu e adevărat. În adâncul sufletului tău știi. De 
aceea ai cerut ajutor. O parte din tine voia ca noi să te oprim. 

Fruntea i se încreţește a uimire. 

— Ce vrei să spui? 

— Mesajul pe care ni l-ai transmis, Erin. Ne-a luat ceva timp 
să ne dăm seama. Prea mult, de fapt, pentru un mesaj așa de 
simplu. 

— Nu... nu înțeleg. 

— Doi-trei-unu-A-cinci, spune Doyle. Se uită la partenerul lui 
mutilat, la simbolul scrijelit pe fruntea lui și nu-și poate reține un 
geamăt. Și acum un B. Doi-trei-unu-A-cinci-B. Adresa ta, Erin. 
231 A Avenue, apartamentul 5B. Ne-ai spus de la bun început 
unde să te găsim. Asta îmi spune că o parte din tine înţelege că 
e greșit ce-ai făcut. De aceea încă mai cred că ai o speranţă. 

Erin deschide și închide gura. Se uită nedumerită prin cameră. 
Are încă arma în mână și nu sunt semne că i-ar da drumul 
deocamdată. LeBlanc încă nu s-a mișcat. A murit, se gândește 
Doyle. Nu poţi face nimic. Jelește mai târziu, dar mai întâi 
stabilește o legătură cu femeia asta. 

— Ai nevoie de ajutor, spune el. Lasă arma jos. Dă-mi voie să 
te ajut. 

— Asta a spus și el. Că o să mă ajute. O să mă protejeze. 

— Cine, Erin? Cine ţi-a spus? 

— El... el vorbește cu mine. Mă urmărește oriunde mă duc. 

— Nu, Erin. Nu se poate. Nu te urmărește nimeni. 

Erin ridică mâna și-și dă părul pe spate, lăsând la vedere un 
aparat auditiv din ureche. 


VP - 244 


— Uite. El l-a pus aici. Îmi vorbește prin el, îmi spune ce să 
fac. Și asta... spune și arată spre broșa mare prinsă de geacă. E 
o cameră cu microfon. Vede și aude tot. Și acum te aude. 

lisuse, se gândește Doyle. E varză. 

— Ți-am văzut documentele, Erin. Dosarul medical. Ai început 
să auzi voci acum mult timp. Nu-ti amintești? Ar trebui să iei 
medicamente. Ai renunţat, Erin? Ai încetat să-ţi mai iei 
medicamentele? 

Privirea ei începe să semene cu cea a unei creaturi sălbatice 
speriate. Nu înţelege. A pierdut contactul cu realitatea. Și încă 
flutură Glock-ul încărcat. 

— N-am... n-am nevoie de medicamente. Mă simt bine. Copila 
mea e bine. Am salvat-o. Acum am să mi-o recuperez. 

Rahat, se gândește Doyle. Nu merge. Și pentru că nu merge, 
fluidele corporale ale lui LeBlanc continuă să se răspândească 
pe podea. 

— Erin, mă duc la partenerul meu. Trebuie să văd cum se 
simte. 

Mâna în care ea ţine pistolul se ridică brusc și, pentru o clipă, 
Doyle crede că e pe cale să izbucnească un schimb de focuri. 

— NU! A murit. Trebuia să moară ca să-mi recuperez copilul. 
Lasă-l. 

Doyle se dă înapoi. Crede că femeia are dreptate - că LeBlanc 
a murit. Dar în același timp mai crede că, dacă i-ar dovedi 
contrariul, ar înnebuni. Trebuie să creadă că și-a îndeplinit cu 
succes misiunea. Singura cale de rezolvare este să o convingă 
de faptul că nu a existat nicio misiune - că totul este rodul minţii 
ei tulburate. 

— Te rog, Erin. Gândește-te. Când ţi-ai văzut copilul pentru 
ultima oară? 

— Am auzit-o azi. De mai multe ori. 

— Dar când ai văzut-o? Când i-ai privit ultima oară faţa? Când 
ai ţinut-o ultima oară în braţe? 

— l... ieri. Înainte să înceapă povestea asta. Înainte să-mi fie 
răpită. 

— Serios? Gândește-te. Gândește-te la ce a mâncat. Ai ieșit 
cu ea? Unde ai fost? 

— M-am... ne-am dus... 

— Și vârsta? Ce vârstă părea să aibă, Erin? l-am văzut 
certificatul de naștere. Acum ar trebui să aibă un an și jumătate. 


VP - 245 


Ți se părea că are vârsta asta? Gândește-te la toate fotografiile 
de pe pereţii de acasă. In niciuna nu are mai mult de șase luni, 
nu? 

Erin clatină din cap, dar nu ca răspuns la întrebarea lui Doyle, 
ci încercând parcă să alunge îndoielile care i se strecoară în 
minte. 

— Am ieșit. Am plimbat-o cu căruciorul. 

— Nu o scoţi niciodată, Erin. Vecinul tău, domnul Wiseman, 
mi-a spus totul despre tine. 

Panica i se citește pe chip. 

— Ce? Ce-a spus despre mine? 

— A spus că ai probleme. Nu e doctor, dar își dă seama că nu 
te simţi bine. Spune că n-a văzut niciodată niciun bebeluș de 
când te-ai mutat. Nici n-a auzit. Ori de câte ori te întreabă de 
Georgia, inventezi ceva sau schimbi subiectul. Și spune... spune 
că uneori umbli prin clădire noaptea, strigi și baţi la uși. 

— Nu. Se înșală. Domnișoara Frodely face așa ceva. Ea face 
toate nebuniile astea. 

— Nu există nicio domnişoară Frodely în clădire. Frodely era 
numele tău de fată. De dinainte să te căsătorești cu Clark. 

Numele pare să trezească ceva din adâncul minţii ei. 

— Clark, spune ea. Clark. 

— Da. Clark. Soţul tău. L-ai părăsit, nu-i așa, Erin? 

— A trebuit... a trebuit să fugim. Nu era bun pentru Georgia. 

— Așa că ai fugit. Ai venit la New York. Numai că te-a găsit, 
nu-i așa? A dat de tine și a venit la apartamentul tău. 

Lacrimile i se scurg pe obraji. Își amintește, se gândește 
Doyle. Revine la realitate. 

— A spus anumite lucruri. Lucruri rele. Mi-a spus că Georgia a 
murit. Mi-a spus că sunt bolnavă. Mi-a zis că trebuie să mă duc 
la psihiatru. Dar nu și-a dat seama. Ştiam ce încerca de fapt să 
facă. Încerca să mi-o ia pe Georgia. Încerca s-o ia cu el. Îl citeam 
ca pe o carte deschisă. 

— De-aia l-ai omorât, Erin? 

Așa. Asta e, Erin. Îţi amintești? Îţi amintești de vizita fostului 
tău soţ, care te-a făcut să te pierzi cu firea? Îţi amintești că l-ai 
ucis ca să scapi de suferinţa pe care ţi-o pricinuia? Îţi amintești 
cât de bine te-ai simţit atunci, și cum a părut că, dacă ucizi, ai 
putea afla eliberarea de suferință pe care o căutaseși în tot 
acest timp? iți amintești cum mintea ta tulburată a inventat 


VP - 246 


toata povestea aceea cu răpirea ca să-ţi furnizeze o explicaţie 
plauzibilă pentru absenţa copilului tău și o speranţă că o poți 
recupera? Îţi aminteşti cum fiecare crimă te ajuta să crezi că te 
apropii cu un pas de copilul care îţi fusese smuls cu atâta 
cruzime? 

Și totuși, cât timp se întâmplau toate astea, îţi amintești cum 
te-ai împotrivit? Îţi amintești de micile mustrări de conștiință și 
de vina care te-au împins să lași mesajul prin care le spuneai 
altora cum să te găsească, dacă ar fi știut cum să-l interpreteze? 

Îți amintești de toate astea, Erin? 

Da. Își dă seama că-și amintește. Vede acest lucru în ochii ei. 
Amintirile revin, se târăsc la suprafaţă prin negura haotică a 
gândurilor ei și se chinuie să se facă auzite prin tot acel zgomot 
alb. 

Dar mai este ceva care se agaţă de mintea ei și o deturnează. 
Înclină capul și ascultă. Frica și panica îi schimonosesc fata. 

— Nu, spune ea, dar nu lui Doyle. Te rog, nu. Nu-i mai face 
rău. Am făcut tot ce mi-ai cerut. Am avut o înțelegere. 

Doyle o strigă, disperat s-o păstreze în această lume. 

— Erin! Nu e nimeni acolo. Vocea nu există cu adevărat. Ştii, 
nu? 

— Nu. Îl aud. Clar ca bună ziua. Vorbește... 

— Nu, Erin. E doar un aparat auditiv. Unul obișnuit. A fost al 
lui Clark. Am văzut în fotografiile tale că-l purta. Trebuie să-ți 
amintești. 

Erin se uită la Doyle. Duce mâna la aparatul auditiv. Apoi se 
uită la broșă. Își strecoară mâna ușor sub haină. Doyle stă 
încordat, gata s-o elimine. Dar ea scoate o cutiuță neagră, din 
care iese un fir și merge spre broșă. g 

— E un transmițător, spune ea. Așa vede și aude. li transmite 
tot. Și-mi spune ce să fac. 

— Deschide cutia, Erin. Hai, deschide-o. 

Se uită la el timp de câteva secunde, apoi iar la cutie. Cu 
pistolul încă în mână, reușește să desfacă încuietoarea de 
plastic a cutiei și să ridice capacul. 

E goală. Doar o cutie goală de plastic. 

Rămâne cu gura căscată. Probabil că asta e dovada supremă, 
se gândește Doyle. Asta ar trebui să-i dea palma care s-o 
trezească din lungul ei coșmar. 


VP - 247 


— Lasă pistolul, Erin. Hai să chemăm pe cineva care să te 
ajute. 

Erin își îndreaptă privirea spre pistolul din mâna ei, de parcă 
tocmai atunci ar fi realizat că este acolo. 

Haide, se gândește Doyle. Lasă arma. S-a terminat, Erin. 

Dar nu s-a terminat. i 

Nu s-a terminat, pentru că cineva rupe tensiunea. In cameră 
este un balon umflat până la refuz și în loc să fie lăsat să se 
dezumfle ușor, cineva înfige un ac în el. 

LeBlanc e acela. _ 

Un acces de tuse e de ajuns. Puţină salivă cu sânge la gură. În 
clipa aceea se schimbă totul, Doyle pierde orice control asupra 
femeii pe care încerca s-o salveze și demonii din lumea ei de vis 
o trag înapoi. O aude plângând, o aude cum neagă faptul că 
LeBlanc se agaţă într-adevăr cu ultimele forțe de viaţă, o aude 
strigând că nu se poate, din cauza a ceea ce presupune pentru 
copilul ei. LeBlanc ar trebui să fie mort, decretează ea. Ar fi 
trebuit să moară ca să trăiască copilul ei. 

Și Doyle își aude și propriile strigăte. Strigă la Erin să nu facă 
ce se pregătește să facă, să nu continue cu inevitabilul. Strigă, 
dar știe că e în zadar. Strigă când ea ridică pistolul și-l îndreaptă 
spre LeBlanc. Strigă când ridică și el arma și trage două focuri 
rapide. 

Și apoi o privește cum se răsucește, cade și se lovește de 
podea și urăște faptul că a trebuit să se sfârșească așa de 
devastator. 

Mai întâi se duce la ea, dar numai ca să îndepărteze pistolul 
lui LeBlanc. Și apoi se apropie de LeBlanc, plânge și îi spune 
tânărului său partener că totul o să fie bine, deși totul a mers 
teribil de prost și urlă în telefonul mobil cerând ajutor, spune că 
un polițist este rănit, un poliţist, și i se spune că va veni cineva 
cât de repede posibil, și Doyle simte deja că va fi prea târziu și 
tot ce poate face este să-și îmbrăţișeze partenerul și să aștepte 
să vină ceilalți. 

O nouă zi abia a început și deja mirosul sângelui plutește greu 
în aer. 


Ora 01:32 


VP - 248 


Cât chin poate îndura corpul omenesc? 

Doyle meditează la acest lucru în timp ce se plimbă pe holul 
spitalului. Ştie că medicii se străduiesc din răsputeri și își 
dorește ca ei să reușească, dar un glas sâcâitor din străfundurile 
minţii îl tot întărâtă cu sugestiile lui că este o cauză pierdută. A 
pierdut prea mult sânge, spune el. Are prea multe răni de cuţit, 
spune. Ţi-a luat prea mult să ajungi la el, îl mustră. 

Du-te dracu’, îi răspunde Doyle. 

Și apoi se gândește: Rahat, încep să fiu ca Erin. Mă iau la 
harţă cu mine însumi. 

Dar mai este un sentiment sumbru care nu-i dă pace. 

Încearcă să uite. Dă niște telefoane. Întreabă de Albert. 

Numele lui adevărat este Philip Dorling, dar pentru Doyle este 
în continuare Albert. Detectivii și tehnicienii criminaliști s-au 
deplasat la locuința lui de pe D Avenue, numărul 304, 
apartamentul 2C, adresa pe care i-a dat-o Albert lui Doyle îi 
stilul lui criptic, astfel rezolvând două cazuri dintr-o lovitură. 
Acolo au găsit o scenă de o tristeţe profundă. 

Edifix. 

Jocurile de construcţii pe care Albert le adora. Asta a fost 
cauza. 

Construise o mașină de pompieri din piese. Probabil că era 
foarte mândru de ea. Probabil că petrecuse multe ore 
împingând-o de colo-colo pe covor. 

Se pare că a lăsat-o acolo. Pe podea. Unde a călcat mama lui 
în timp ce avea un cuțit în mână, pe care îl folosise să taie 
castraveți. Când a căzut, lama i-a străpuns inima. 

Așa li se pare polițiștilor și tehnicienilor, iar Doyle acceptă cu 
bucurie această variantă. Acum înțelege de ce se simte Albert 
așa de vinovat. Era jucăria lui. A lăsat-o unde nu trebuia, și de 
aceea mama lui a murit. Dar tot e mai bine așa decât universul 
alternativ în care un Albert malefic, violent înfige cuțitul în 
pieptul propriei mame. Doyle se bucură că este scutit de 
versiunea aceasta. 

Acum se întreabă ce se va alege de Albert, și jură că va vorbi 
cu el personal. Va face tot ce poate să-l convingă pe Albert că e 
nevinovat. N-a fost vina lui. Nu trebuia să aibă mustrări de 
conștiință. 

Dar eu sunt de vină, se gândește. 


VP - 249 


Pentru Tommy, vreau să spun. Eu sunt de vină pentru ce i s-a 
întâmplat. 

Singurul motiv pentru care Tommy zace pe o masă de 
operaţie acum este că a abordat-o pe Erin, și singurul motiv 
pentru care a abordat-o e că l-am tachinat eu fiindcă n-are 
iubită. De-aia acum riscă să moară. Din vina mea. 

Lui Doyle i se înmoaie brusc picioarele și trebuie să se așeze. 
E de la epuizare, decide el. De când n-am mai dormit? 

l-ar plăcea așa de mult să doarmă, dar crede că este o 
promisiune îndepărtată. Mintea îi este prea plină de durere, de 
remușcări și de frică pentru viaţa unui tânăr care este operat 
doar la câţiva metri distanţă. Dincolo de acele uși. Ușile pe care 
acum iese un chirurg între două vârste, pornește spre mine, 
mohorât, cu halatul stropit de sânge. Sângele lui LeBlanc. 

Are vești. 

Te rog, te rog, dă, Doamne, să fie bune. 


Ora 05:40 


Se trezește. 

Nu știe exact cât timp a fost inconștientă. Apropo, cât e 
ceasul? 

Vede camera albă, lumina monitoarelor și tuburile care ies din 
ea. Simte durerea în abdomen. 

Își amintește. i 

Işi amintește ce a făcut. Işi amintește ce a făcut polițistul. 
Polițistul pe nume Doyle. Și își aminteşte bubuitul armei de foc, 
forța gloanţelor care au izbit-o, conștiința faptului că ar putea 
muri în clipa aceea. 

Își dorește să fi murit. Ar fi fost o eliberare milostivă. 

Chinul continuă. Ar fi trebuit să se termine la miezul nopții, 
dar n-a fost așa. 

Doyle i-a spus anumite lucruri. Multe lucruri. Nebunești. Mai 
că l-a crezut. Era destul de plauzibil. Ar explica destul de bine, 
de exemplu, de ce a mers totul așa de prost în apartamentul 
drogatului, când a încercat să se repeadă la el. Nu știa exact ce 
făcea Bruce, pentru că, de fapt, nu avea cine să-l vadă, cine să-i 
spună. 


VP - 250 


Da, aproape că ţi-a ieșit, Doyle. A fost cât pe ce să mă 
păcălești. 

Era priceput. Hipnotic. Nu înţelege cum a reușit, dar de fapt 
chiar a convins-o că nu vede mecanismul din cutia 
transmiţătorului radio. Atât de dusă era în momentul ăla. Doyle 
a profitat de ea. A stricat totul. Dacă n-ar fi ajuns atunci, s-ar fi 
asigurat că polițistul celălalt a murit. Și atunci ar fi fost totul în 
regulă. Și-ar fi recăpătat-o pe Georgia. 

— Ah, dar poti s-o recapeți. 

Vocea o face să tresară și simte ca și când ar fi străpuns-o o 
suliță în coaste. Se luptă cu durerea și răsucește corpul ca să 
depisteze sursa. Deasupra unui buton roșu de pe perete este 
difuzorul unui interfon. 

Isteț. Foarte isteț. Cum reușește să facă lucrurile astea? 

Dar atunci semnificaţia mesajului pătrunde în creierul ei 
înceţoșat de medicamente. 

— Poftim? 

— Da. Știu cât de aproape ai fost de îndeplinirea sarcinii. Ai 
făcut tot ce s-a putut, Erin. Și de aceea am decis să te 
răsplătesc. Am lăsat-o să trăiască. 

— Nu. Mă tachinezi. lar ești crud. 

— Nu glumesc, Erin. Sunt mândru de tine. Ai vrea s-o auzi? 

Este adevărat? Chiar îi oferă asta? 

— Se poate? 

— Sigur. Ascultă. 

Un chicotit și un gângurit slab. Sunete de fericire. Cele mai 
fericite și mai frumoase sunete pe care le-a auzit vreodată. Erin 
ascultă, plânge și se leagănă pe muzica glasului cântat și delicat 
al copilului ei. 

— Ti-o dau, Erin. Mai fă un singur lucru. 

— Orice. Orice. 

— Polițaiul care ti-a stricat planurile. Doyle. Promite-mi că-l 
omori cu prima ocazie. 

— Promit. Merită. Nici măcar n-aș ezita. 

— Bravo. Acum odihnește-te. Mai vorbim când îti vei recăpăta 
forțele. 

Inchide ochii, mulțumită acum, și apoi adoarme. Pentru că așa 
i-a poruncit vocea din mintea ei. 


VP - 251 


| 
4 | 
| 
l 
| 


== = f 


| PLÂNSE T DE OPI 


AS 
virtual-project.eu 


violin 


Q 


VP - 252