Alex Marwood — Micile ticaloase

7 a 


(__ 
NN A 


ALEX MARWOOD 


MICILE TICĂLOASE 


Original: The Wicked Girls (2012) 


Traducere din limba engleză de: 
GABRIELA GHIRCOIAȘ 


A 


virtual-project.eu 


2020 


VP - 


PROLOG 


1986 


Vede o pătură, însă, după mirosul care vine dintre pliurile 
sale, bănuiește că n-a fost spălată niciodată. Celulele sunt 
încinse peste măsură și, în ciuda faptului că atunci când a fost 
adusă prima oară aici Jade a mototolit-o și a aruncat-o în colțul 
încăperii, duhoarea de pișat stătut și piele nespălată e greu de 
ignorat. Ofițerul Magill o ridică și i-o întinde, așa cum e. 

— Va trebui să te acoperi cu asta, spune ea. Pe cap. După 
câte se pare, n-au voie să te vadă la față. 

Nici nu prea e nevoie. Cu câteva luni în urmă, mutra lui Jade a 
fost deja expusă în toate ziarele și mâine o să apară din nou. Se 
uită scârbită la pătură. Magill mijește ochii. 

— Stii ce, Jade? zice ea. N-ai decât să ieși descoperită, dacă 
asta vrei. Abia așteaptă lumea să dea ochii cu tine, crede-mă! 
Mă lasă rece. _ 

„M-au văzut deja”, se gândește Jade. „De atâtea ori. In ziare, 
la știri. De-aia ne pun să ne strângem an de an, cică să ne facă 
poze pentru școală. Că doar nu pentru familiile noastre, ci ca să 
aibă mereu o poză de vândut ziarelor. Ca să aibă ce să pună sub 
titlul articolului. ÎNTREAGA LUME SE ROAGĂ. GASIȚI-NE 
ÎNGERUL. Sau, în cazul meu, ÎNTRUCHIPAREA ANGELICĂ A 
RĂULUI”. 

Prin ușa deschisă, o aude pe Bel cum ţipă. Încă ţipă. S-a pus 
pe zbierat când a sosit verdictul și de-atunci au trecut câteva 
ore. Jane auzea doar liniștea prin zidurile groase ale celulei. Un 
sunet nu pătrunde, nici strigătele multimii, nici pașii grăbiti care 
gonesc în caznele pregătirilor. Din când în când, se mai aude 
Zzăngănitul metalic al vizorului dat la o parte sau ecoul răsunător 
al unei uși grele, pe care o trântește cineva, altfel e o liniște 
mormântală și nu-și aude decât respirația și bătăile accelerate 
ale inimii. Când a deschis politista ușa, zgomotul era asurzitor, 
Chiar și aici, în subsol: vocile nemiloase ale străinilor care cereau 
Dreptate. Gloata o voia. Pe ea și pe Bel. Mai mult nu știa. 

Magill îi întinde din nou pătura. De data asta, Jade o ia. Vrea, 


VP-3 


nu vrea, o conving ei cumva să se acopere. Li se ating mâinile și 
Magill îşi smulge mâna de parcă pielea copilei ar fi otrăvită. 

Bel zbiară și mârâie ca o sălbăticiune. „Si-ar mânca brațul, 
dacă asta ar ajuta-o să scape”, se gândește Jade. „Pentru ea e 
mai rău decât pentru mine. Ea n-a trăit în mizerie, ca mine”. 

Polițista Magill așteaptă, cu colțurile gurii îndreptate în jos. 

— Cum te simti, Jade? 

Pret de o clipă, Jade are impresia că o întreabă îngrijorată de 
soarta ei, dar când se uită la ea, își dă seama că nu-i deloc așa. 
Jade o privește cu ochii mari. „Ce mică mă simt!” își spune. „Mă 
simt mică, Și singură, și speriată, și nedumerită. Știu că numele 
meu îl strigă lumea, dar nu înțeleg de ce mă urăsc atât de tare. 
Doar n-am făcut-o cu intenție. Nu am vrut să se întâmple așa 
ceva”. 

— Nu prea bine, nu? continuă Magill în cele din urmă, fără să 
vrea vreun răspuns. Nu-i deloc minunat, așa-i? 

Aude vocea lui Bel, care se zbate pe coridor: 

— Nununununu! Vă rog! Vă rog! Nu pot! Vreau la mama! 
Mamiiii! Nu pot! Nu mă duceti acolo! Nunununu nuuuuuuuuuu! 

Jade se uită spre polițistă. Magill arată ca o mască de 
Halloween, cu riduri descendente, negre și roșii. Se uită urât, 
semn că-și dă consimțământul în privința vocilor dezgustate ale 
gloatei de-afară. Jade e vinovată. De-acum, nimeni nu mai 
trebuie să se poarte ca și cum ar presupune contrariul. 

„Asta e, astea suntem noi: nu <suspectele», nu «copiii 
retinuti». Suntem Fetele care au ucis-o pe Chloe. Acum suntem 
Satana”. 

Magill se uită peste umăr, ca să vadă dacă superiorii ei sunt 
atenți, apoi coboară glasul. 

— Așa-ți trebuie, nenorocită mică ce ești! șuieră ea. Dacă ar fi 
după mine, aș reintroduce pedeapsa capitală. 


VP -4 


2011 


Martin se uită la ceas. E aproape zece seara. Curând ea o să 
plece la muncă. În parcul de distracţii Funnland, luminile de 
neon ale roller coasterului s-au stins, iar cele cu halogen 
luminează parcul după terminarea programului, ca să gonească 
vagabonzii și, totodată, ca să ajute personalul de la curățenie să 
vadă mai bine guma de mestecat aruncată pe jos, sucurile 
lipicioase vărsate pe asfalt și petele de ketchup scurs peste tot. 
Probabil a ajuns deja în vestiar. Asemenea multora dintre cei 
care sunt plătiţi cu ora, și ea se grăbeşte să sosească, dar nu și 
să înceapă munca. Probabil că acum își scoate hainele de stradă 
și-și pune pantalonii de trening și salopeta. 

Il cuprinde obișnuita furie din cauza felului în care a tăiat-o cu 
el femeia asta. Nu-i mai răspunde, nu-l mai caută. Trec zilele și 
ea nu zice nimic. Oare măcar se gândește la el? L-a lăsat din 
mână trei ore, dar nu mai suportă așteptarea. Ridică telefonul 
mut și trist și-i găsește numărul. Scrie un mesaj: „te rog 
răspunde-mi. nu mă ignora”. Se uită la ecran în timp ce pleacă 
mesajul. 

Din stradă se aude un grup de burlăcițe. Ştie că sunt 
burlăciţe, fiindcă zbiară cât le ţin plămânii „Going to the Chapel” 
sau „Nice Day for a White Wedding”, doar refrenul, la nesfârșit, 
ori „Here Comes The Bride, Short Fat and Wide”. Există milioane 
de cântece, dar femeile astea nu mai știu nimic altceva în afară 
de această selecţie săracă. 

Un țipăt, apoi toată gaşca se strică de râs. A căzut una din 
ele. Martin face un efort să se ridice de pe pat și se duce la 
fereastră. Dă perdeaua puţin la o parte și se uită în stradă, unde 
vede opt tinere în diverse stadii de ebrietate. Mireasa, pitică, cu 
voal și plăcuţă de începători, s-a lăţit pe jos, doborâtă de 
tocurile de cincisprezece centimetri și de fundul corpolent. Se 
zbate pe trotuar în fusta ei mini și strâmtă, faldurile burţii îi cad 


1 În original learner-plate, plăcuţă de înmatriculare pentru șoferi începători, folosită ca 
accesoriu la petrecerile burlăciţelor. 


VP-5 


peste talia fustei și țâţele i se revarsă din decolteu, în vreme ce 
două dintre prietenele ei trag de braţul ei alb, gras și cu gropiţe. 
Celelalte femei sunt care încotro pe trotuar, ba arătă cu degetul, 
ba se împleticesc, în timp ce horcăie de râs. Una dintre ele, cu 
pantaloni foarte scurți, cercei rotunzi gigantici și o bluză în dungi 
orizontale care-i acoperă doar pieptul, ca un sutien, agasează 
bărbaţii care trec pe lângă mireasa turmentată, ca să-i dea un 
foc. 

Bluza-sutien dă lovitura. Un grup de burlaci - orașul e plin de 
ăștia, în fiecare weekend, genul de burlaci care nu-și permit sau 
care n-au pașaport sau permis de eliberare condiţionată să 
vomite sangria pe asfaltul cald al Spaniei - se opresc, o ridică și 
încep să vorbească cu ele. Mă rog, să strige unii la alţii. Sub 
fereastra lui Martin nimeni nu comunică altfel decât prin răgete 
și duduieli care-ţi distrug timpanul. Oamenii sunt distruși de 
alcool, ecstasy și cocaină care, mai nou, par să coste mai puţin 
decât un pachet de ţigări. Și nici măcar nu trebuie să ieși din 
casă ca să le iei. 

Până la urmă, mireasa se ridică de jos. Șchioapătă sau cel 
puţin se preface și se ţine de umărul unuia dintre burlaci. Martin 
se uită la mâna tipului care coboară peste fusta strâmtă și 
încearcă să intre sub ea din spate. Mireasa chicotește, îl 
plesnește într-o doară și dă din gene încurajator. Mâna se 
întoarce la loc. O iau în susul străzii și se îndreaptă spre zona 
cluburilor de noapte. 

Bluza-sutien rămâne în urmă, se sprijină de o vitrină și 
vorbește cu tipul care i-a oferit bricheta. Se leagănă dintr-o 
parte în alta, nu pare să observe că prietenele ei au dat colțul. 
Își trage bluza ca să-și ridice pieptul căzut și strivit și-și dă părul 
lucios din ochi. Îi zâmbește cochet bărbatului și-l împunge ușor 
în partea superioară a braţului. Trece la treabă conform cuceririi 
moderne. Acum nici nu mai trebuie să-i cumperi de băut unei 
fete, îi împrumuţi bricheta și faci ce vrei cu ea. 

Martin dă drumul perdelei și se târăște în bezna camerei, din 
ce în ce mai deprimat. Nu înțelege cum funcţionează lumea. 
Uneori i se pare că oamenii vin în faţa ferestrei lui doar ca să-l 
tachineze. Ca să-i aducă aminte că el nu se distrează, că toate 
creaturile astea cu paiete ar trece pe partea cealaltă dacă ar da 
să li se alăture. Whitmouth îl dezamăgește. După ce a murit 
mama lui și a fost capabil să-și aleagă destinul, a crezut că 


VP-6 


lumea va fi a lui, că lucrurile vor fi în sfârșit cum vrea el, dar uite 
că nu face decât să se uite la alţii cum se distrează, ca la 
televizor. 

„Credeam că e Tărâmul Basmelor”, își zice el, în timp ce 
aprinde becul din tavan. „Când eram mic. Când veneam aici din 
Bromwich. Pe-atunci erau familii care veneau aici ca să-și ia 
gustarea și helter-skelterul? de pe ponton era cea mai înaltă 
clădire. De-asta m-am întors aici, pentru vremurile bune de 
demult, pentru amintirile alea și pentru speranța pe care o 
aveam. Acum, abia mai îndrăznesc să arunc o privire în 
magazinele pe lângă care trec, de frică să nu o găsesc pe Linzi- 
Down cu picioarele-n sus și pe Keifer cu pantalonii în vine, în 
timp ce eu rămân exclus, nedorit nicicând, mereu uitându-mă 
pe furiș cum și-o trag alţii”. 

Tot n-a răspuns. | se face pielea găină în timp ce se uită la 
ecranul gol. Cine se crede tipa asta? Martin își aruncă telefonul 
pe pat, deschide televizorul și se uită la știrile nefaste de la BBC. 
„Ce naiba, Jackie, n-ai niciun drept să te porţi așa cum mine! 
Dacă știai că ești ca toate celelalte, de ce te-ai mai prefăcut că 
ești altfel?” 

Alt țipăt în stradă. Martin ia telecomanda și dă volumul la 
maximum. Furia respingerii i se strecoară sub piele, invizibilă, 
fără să lase urme. Nu trebuie decât să-i răspundă la mesaj și 
gata. Nu vrea să-i ceară întâlnire, dar dacă ea refuză să 
reacționeze, Martin nu va avea de ales. Așa cum îl tot asigura 
maică-sa, stăruința e cea mai importantă calitate în viață, iar el 
știe că mai perseverent decât el nu există. 


? Într-un parc de distracţii, un helter-skelter e un turn înalt cu tobogan care coboară în 
spirală. 
VP -7 


2 


O dată pe săptămână, Amber Gordon scoate lucrurile din 
dulapul cu obiecte pierdute. E sarcina ei preferată. li place că nu 
presupune mizerie, că poate pune totul în ordine, chiar dacă 
asta înseamnă să decidă că, dacă cineva nu a mai venit după 
nouă luni, nici nu se va mai întoarce vreodată după ele. O 
distrează curiozitatea, senzaţia că trage cu ochiul în vieţile 
altora, în timp ce se uită și se minunează de danturile, cerceii de 
diamant ori jurnalele pe care oamenii habar n-au că le-au 
pierdut sau nu au considerat că merită să se întoarcă după ele. 
Dar cel mai mult îi place că poate face cadouri. Pentru echipa de 
curățenie de la Funnland, duminică seara vine ca un Crăciun 
timpuriu. 

În seara asta e marfă bună. Printre umbrele uitate, pungi de 
plastic cu pietre semiprețioase și brelocuri pe care scrie „Cadou 
de la Whitmouth” se află și lucruri de preţ: o brățară aurie și 
vulgară, din cele care poartă noroc, inimioare și cupidoni rătăciți 
printre cioburi de pietre semiprețioase, un MP3 player ieftin, nu 
din cele cu touch-screen care piuie și zăngăne, dar funcţional și 
plin cu muzică, o pungă mare cu jeleuri Haribo și o cartelă 
pentru apeluri internaţionale, în folie, neactivată încă. Amber 
zâmbește când vede astfel de lucruri. Știe exact cine s-ar 
bucura să poată suna acasă, fără să grăbească interlocutorul. 

„Mersi, străinule care-ai venit la distracţii, oricine ai fi!” 
mulțumește ea în gând. „E adevărat că nu știi, dar, în seara 
asta, un sfânt Lucian se va bucura foarte mult”. 

Se uită la ceas și vede că mai are un pic și întârzie la pauza 
de ceai. Încuie dulapul, pune darurile în geanta de umăr și 
traversează în grabă foaierul luminat, spre cafenea. 


Moses iar fumează. E un fel de sport pentru el. El știe că ea 
știe - acum, că nu mai fumează nimeni, un singur fum de ţigară 
în interior se remarcă precum rujul pe guler - și că ea știe că el 
e cel care fumează înăuntru. Și totuși îi place să facă teste, să 
încalce regulile și să vadă ce se întâmplă. Au ajuns la un 
armistițiu negrăit în privința asta. Amber consideră că unele 


VP-8 


războaie merită purtate, dar că altele sunt o pierdere de timp, 
iar situaţia asta aici se încadrează. 

Și oricum, de muncit muncește. Până ajunge personalul 
cafenelei dimineaţă, spaţiul va sclipi de curăţenie și se va simți 
aroma de lămâie a soluţiilor de dezinfectare. 

Cum deschide ușa, îl vede cum tresare și aruncă chiștocul 
într-o cutie deschisă de cola. Ea se abţine să zâmbească, iar el 
face pe nevinovatul și pe rănitul și, în același timp, se preface că 
n-a văzut-o. Amber insistă asupra contactului vizual, dar, în 
timpul ăsta, îi zâmbește cu înțeles, ca de obicei. Viaţa e plină de 
mici complicităţi, iar ea a aflat că a fi șef înseamnă să faci ceva 
mai mult decât ai făcut până atunci. 

Lui Amber nu-i prea scapă nimic din ce se petrece la 
Funnland. E plin de oameni cu probleme pentru care nu vrea să 
se agite. Jackie Jacobs, de exemplu, căreia de câte ori îi sună 
telefonul, nu mai muncește nimeni, dar care, totodată, le ridică 
moralul cu tot soiul de aluzii pe care le debitează din când în 
când. Apoi e Blessed Ongom, prima care vine și ultima care 
pleacă în fiecare noapte, dar care muncește pe jumătate cât 
colegii ei, în același timp petrecut acolo. Și Moses, normal, care 
are stomac de robot și pe care te poţi baza să strângă mizeriile 
clienţilor, care, pe cei mai slabi de înger, i-ar face să plângă. 

Cantina e plină. Pauza lor e un ritual la care n-ar renunța 
niciunul dintre acești muncitori de noapte, nici măcar cei nou- 
veniţi, nici cei a căror engleză e așa de slabă, încât comunică 
prin zâmbete și semne. E foarte obositor să petreci noaptea 
strângând după distracţia altora și Amber știe asta, iar dacă un 
moment de tihnă și o mână de gogoși vechi de ieri fac totul mai 
suportabil, nu vede de ce-ar pune biciul pe ei. Atâta vreme cât 
treaba e terminată până la sfârșitul turei, adică la șase 
dimineaţa, nu o interesează în cât timp își face personalul ei 
treaba. Nu-i ca și cum o să apară Suzanne Oddie sau restul din 
conducere cu cronometrul și cu dosarul, în loc să zacă foarte 
bine în așternuturile lor din bumbac egiptean de înaltă calitate. 
Ăsta e avantajul orelor incomode, atât timp cât se face treaba, 
nu-i pasă nimănui cine sau cum o face. 

Lui Moses îi pică faţa și ochii lui negri dau semne de 
îngrijorare când o vede pe Amber schimbând direcţia și 
îndreptându-se spre masa lui. Ea își dă seama că el crede că de 
data asta o să-l admonesteze. 


VP-9 


„Chiar dacă ne cunoaștem de ani de zile, faptul că am fost 
promovată îl face - și nu doar pe el, ci pe toţi - să mă privească 
cu o oarecare suspiciune”. 

Zâmbește și îl vede și mai îngrijorat. Face un efort să râdă, cu 
toate că o doare puţin reacţia lui. 

— E OK, Moses! îl liniștește ea. Am ceva pentru tine. 

Ajunge la masa lui, scoate cartela din geantă și i-o întinde. 

— E seara obiectelor pierdute, îi zice. Cred că are vreo 
douăzeci de lire pe ea. M-am gândit că vrei s-o suni pe bunică- 
ta. 

Suspiciunea dispare și o bucurie amicală, profundă îi ia locul. 
Bunica lui Moses, care locuiește în Castries, a fost bolnavă în 
ultimul timp și probabil urmează să moară curând. Amber știe 
că el nu va avea bani să ia avionul când va fi înmormântarea, 
dar cel puţin un ultim telefon îl poate ajuta să suporte mai ușor 
pierderea. 

— Mulţumesc, Amber! îi spune și afișează un zâmbet larg cu 
toţi dinţii. Mersi. Apreciez. 

Amber îl ciufulește și țâțâie. 

— Pentru nimic. Nicio problemă, zice și pleacă mai departe. 

Știe, ca toată lumea de altfel, că nu e adevărat. Predecesorul 
ei păstra tot ce găsea, dar ea nu ar putea face asta. Nu a 
câștigat în viaţa ei atât de mult și s-ar simţi prost să păstreze 
toate astea, în loc să le dea unor oameni care trăiesc din salariul 
minim pe economie. Aștia nu-s doar angajaţii ei, ci și vecinii și 
prietenii ei și dacă ar păstra distanţa la serviciu, ei ar ocoli-o pe 
stradă. Îi dă brăţara lui Julie Kirklees, o slăbănoagă de 
optsprezece ani, al cărei machiaj goth, bănuiește ea, ascunde 
niște ochi învinetțiţi și se duce la tejghea. 

Își toarnă o cană de ceai din termos și pune două plicuri de 
zahăr. Se uită la dulapul frigorific și la mormanul de farfurii de 
pe el. Jobul ăsta are puţine avantaje preţioase, dar unul dintre 
ele e mâncarea rămasă. Amber bănuiește că o parte din 
personalul ei nu mănâncă mai mult de niște chifle de hamburger 
râncede, crenvurști călduţi, cârnăciori și cartofi prăjiţi reci. Supa 
de roșii la conservă și ștrudelul de mere reprezintă singurul 
aport vegetal. 

Nu-i e foame, pe bune. Vrea doar să lungească intervalul 
dintre contabilitate și singura îndatorire pe care vrea s-o facă 
singură, fiindcă nu are încredere în nimeni altcineva. Trece cu 


VP - 10 


privirea peste farfuriile cu biscuiţi și fursecuri imense cu 
ciocolată topită. Blessed perorează în spatele ei, cu un ton care 
sugerează dezgustul omului rafinat. 

— Nu știu ce-i în capul lor, zice. Și prietenii lor... oamenii 
ăștia-s animale? 

Amber alege un sandviș cu șuncă și salată, expirat de ieri. 
Sigur e terci la mijloc și are coaja ca de carton, dar oferta nu e 
generoasă și nu are chef de dulce. 

— Ce-ai zis, Blessed? întreabă, în timp ce se întoarce la masa 
lor. 

Jackie dă cafeaua pe gât. 

— Blessed a mai găsit un rahat, anunţă ea. 

— Ce? 

Amber se așază și începe să-și desfacă sandvișul. 

— În waltzer?? 

Blessed încuviinţează și se strâmbă. 

— Chiar în mijlocul banchetei. Nu înţeleg cum reușesc. Adică 
trebuie să-și scoată pantalonii ca să se așeze pe vine. 

Jackie are o expresie gânditoare. 

— Mă întreb dacă o fac în timp ce merge instalaţia. 

— Imi pare rău, Blessed! spune Amber. Poţi să te ocupi de 
asta? Vrei să mă ocup eu...? 

— Nu, răspunde Blessed. Din fericire, s-a ocupat Moses deja. 
Dar, mersi, apreciez. 

— Noroc cu Moses, recunoaște Jackie. 

Lângă cotul ei, telefonul se trezește la viaţă și vibrează pe 
masă. 

— Of, Doamne! face Tadeusz, tresărind brusc din reveria care 
îl cuprinde la aceste ore mici. Nu pot să cred. La două jumate 
dimineața? Cine primește telefoane la ora asta? Femeie, nu te 
mai saturi! 

Jackie șuieră printre dinţi. 

— Ai vrea tu, îi răspunde. 

Răspunde la telefon și se încruntă. 

— Aoleu, băga-mi-aș picioarele! 

Amber mușcă din sandviș. Cald, înmuiat, oarecum bun. 

— Ce-i? 

Jackie împinge telefonul spre ea. Tadeusz citește mesajul 
peste umăr: „Unde ești? Nu ai niciun drept să-mi faci asta. Sună- 


3 Instalaţie cu fotolii care se rotesc. 
VP -11 


mă!” 

— Cineva e nerăbdător, zice. 

— Mai degrabă dus cu capul, îl corectează Jackie. 

Tadeusz se uită lung la ea, dintr-odată mult mai respectuos. 

— Te hărțuiește careva? 

Ea ridică privirea brusc din ecran. 

— Asta mă face mai valoroasă pe piață, Tad? 

Tadeusz ridică din umeri. Aspectul lui sfrijit, ușor rapace, l-a 
obișnuit cu cuceriri ușoare și despărţiri anevoioase. Blessed se 
uită cu îngrijorare. 

— Cine-i tipul ăsta? 

— Un... cretin. M-am văzut de două ori cu el. 

„Și cu restul”, își spune Amber în gând, lipsită de mărinimie. 
Dar nu comentează, ci împinge telefonul la loc peste masă. A 
învățat de mult să nu judece. Cel puţin nu cu voce tare. 

— Sper că nu-i răspunzi, nu? întreabă Blessed. Nu ar trebui 
să-i răspunzi, Jackie! 

Jackie scutură din cap. 

— Nu-i mai răspund, nu. Am fost proastă și i-am făcut pe plac 
la început, dar nu, acum, nu. Labagiu netrebnic! A doua oară m- 
am văzut cu el doar pentru că mi-era milă că nu i se sculase 
prima oară. 

— Jackie! protestează Blessed. 

Nu-i plac discuţiile astea și totuși se așază doar la masa lui 
Jackie. 

— Fiindcă nici n-ar trebui să-i răspunzi. Trebuie să ai grijă. Ştii 
că e unul pe-aici care omoară femei. Doar știi asta. Trebuie să ai 
grijă. 

— Mă rog, face Jackie. Nu-i tocmai ucigaș în serie, nenorocitul. 
E un labagiu vai de capul lui. 

— N-ar trebui să glumești pe tema asta, zice Blessed. Anul 
ăsta au fost omorâte două fete în Whitmouth, nu departe de 
zona centrală. lar tu nu știi nimic sau mai nimic despre tipul 
asta. 

— Nu glumeam, Blessed! Îmi pare rău. 

Blessed clatină din cap. 

— Păi, să nu glumești! Nu înțeleg cum de nu vă afectează 
asta. 

— Pentru că nu erau de pe-aici, zice Tadeusz. De-aia. 

— E oribil dacă așa gândești, protestează Blessed. 


VP - 12 


— Dar așa e, insistă Tadeusz. Nu le cunoștea nimeni pe fetele 
alea, așa că nu se pune. 

— Dar tot oameni sunt, continuă Blessed. 

— Așa-i, spune Jackie, dar nu de-ai noștri. Dacă erau de-ai 
noștri, ne era frică să mai scoatem capul din casă. Slavă 
Domnului că-s străine, io așa zic! 

Blessed dă din cap cu jale. 

— Ce rece ești, Jackie! 

— Realistă, o corectează Jackie. 

— Și de când durează chestia asta? mai întreabă Blessed. 
Tipul ăsta... 

Jackie suspină și pune telefonul jos. 

— Aoleu! De-o veșnicie! Cât, Amber? Șase luni? 

— Habar n-am, răspunde Amber. De unde să știu eu? 

E sigură că o vede pe Jackie îmbufnată. 

— Păi, e prietenul tău. 

Asta nu știa. 

— Poftim? 

— Martin. Bagshawe. 

Numele îi e vag familiar, dar nu-l poate asocia vreunei figuri. 
Clatină din cap și simte că se încruntă. 

— Cine? 

— De la ziua lui Vic. 

— Ziua lui Vic? Asta a fost acum câteva luni. 

— Eeexact! 

Amber clatină iar din cap. Mare lucru nu-și amintește de la 
ziua lui Vic, mai ales ce-au făcut alții. 

— Știu. Ti-am zis, spune Jackie. Nu pot să scap de libidinosul 
ăla. Unde naiba s-a împrietenit Vic cu un asemenea dubios? 

Amber încearcă să-și aducă aminte. Sâmbătă seara, la Cross 
Keys. N-a fost atât petrecere, cât un loc în care să se 
întâlnească cu prietenii. Vic era în formă, a ţinut-o pe după umăr 
toată noaptea, a băut Jack cu cola și n-a comentat deloc când ea 
și-a turnat al treilea pahar de vin alb. A fost o seară ca lumea, s- 
au distrat. Și vag, în adâncul memoriei, parcă o vede pe Jackie, 
târziu, căţărată pe un tip oarecare, pipernicit și, din câte-și 
amintește, care purta hanorac. Hanorac, sâmbătă seara... 
Probabil că Jackie evalua totul prin filtrul Heineken de-a înghiţit 
așa ceva. 

— Nu-i vina lui Vic, Jacks! În Cross Keys nu poţi cere nimănui 


VP - 13 


să se care, nu? A venit pur și simplu. 

— Nu, o contrazice Jackie. A zis că Vic era... 

Amber nu se poate abţine și rânjește compătimitor. 

— Și nu ţi-a dat prin cap să-l întrebi pe Vic? 

— Păi, dacă mă avertiza cineva... 

— Dacă întrebai, aveai o șansă să fii avertizată. Bănuiesc că 
Vic nu știe nici cum îl cheamă. E pur și simplu genul de dubios 
din cârciumă, de care nu mai scapi. 

— Vezi? face Blessed. De-asta zic. Trebuie să ai grijă. Nu poți 
pur și simplu să agăţi oameni în cârciumă. 

Jackie îi aruncă o privire tăioasă. 

— A, da, păi, la biserică nu prea mă duc, Blessed! Dar mersi. 
Asta e. Mama naibii, și-atunci am vorbit cu el doar pentru că mi- 
era milă de el. 

— Eşti o sufletistă, Jackie! spune Tadeusz. 

— Mda, păi n-are toată lumea bafta lui Amber, zice Jackie. N- 
avem toţi un Vic drag și iubitor la care să ne întoarcem seara 
acasă. 

— Ar trebui să anunţi poliţia, o sfătuiește Blessed. Serios. 
Dacă te hărțuiește. 

Jackie râde. 

— Da, pe bune. 

— Nu, chiar ar trebui. Dacă te îngrijorează, ar trebui să ceri 
ajutor. 

Amber se tot miră că, din toată lumea asta, singura care are 
încredere deplină în autorităţi să fie tocmai o femeie care și-a 
petrecut două treimi din viață în Uganda. Blessed a ieșit din 
iadul subsaharian cu o ţinută morală care-i face pe vecinii ei să 
plece capul de rușine. Își aduce aminte de ultimul cadou pe care 
îl are și bagă mâna în geantă după el. Se apleacă spre Blessed 
și, coborând glasul, în timp ce restul continuă discuţia, îi spune: 

— Am găsit asta la obiecte pierdute. 

Îi întinde reverenţios MP3 playerul. 

— Ce-i aia? întreabă Blessed. Sigur nu l-am pierdut eu. 

— E un MP3 player, îi explică Amber. Mă gândeam că poate-i 
place lui Benedick. Îmi pare rău că nu-i iPod, dar face același 
lucru. 

— Serios? 

Blessed se uită șocată. 

— Dar asta sigur costă o avere, zic. 


VP - 14 


Din nou, Amber ridică din umeri în completarea gestului ei 
generos. Ştie cât de greu îi e lui Blessed ca mamă singură, știe 
și că fiul ei n-are dispozitivele de care beneficiază toată lumea 
din jurul lui, fără să le aprecieze. 

— Probabil că nu. Nu știu. Dar are deja muzică, să te uiţi. Cel 
puţin pentru început. 

Blessed ridică ochii plini de lacrimi. 

— Nu știu ce să zic. 

— Atunci nu zice nimic, ia-l și gata. 

— De ce nu-ţi schimbi telefonul? 

Tadeusz ia telefonul lui Jackie și începe să caute prin meniu. 

— Ei na, face Jackie. Că nu-mi permit, tu de ce crezi? 

— A! răspunde el. 

Asta e o chestie pe care o înțeleg toți. Doar nu muncești 
noaptea făcând curat după alţii dacă ai de ales. El apasă pe 
Reply şi începe să scrie un mesaj. 

— Ce faci? 

Alarma din glasul lui Blessed ţiuie. 

— Tadeusz! Nu! 

Tadeusz nu se oprește. 

— Am zis să nu răspunzi, că altfel îi dai speranţa că vor avea o 
relaţie. Trebuie să-l ignore. E singura soluție. 

— Stai calm. 

Tadeusz ridică privirea și le zâmbește. 

— Dă-mi-l înapoi, Tadeusz! exclamă Jackie. 

El trimite mesajul și îi dă telefonul înapoi. 

— Căcat! zice Jackie. Ce-ai făcut? 

Apasă disperată butoanele, ca să ajungă la mesajul trimis, îl 
deschide și începe să râdă. 

— Ce-i? Ce-a scris? întreabă Blessed. 

— „Mesajul dumneavoastră nu a fost trimis, pentru că 
numărul a fost dezactivat”. Genial. Ești un geniu. 

Tadeusz se ridică de la masă și, mulţumit, își încrucișează 
brațele. Telefonul vibrează din nou. Jackie citește mesajul cu 
voce tare. 

— „Test”. 

Începe să scrie. 

Amber se uită la ceas. E aproape trei și mai sunt multe de 
făcut până în zori. 

— Haideţi, oameni buni! îi îndeamnă ea. 


VP -15 


Se ridică în picioare, ca să le arate că vorbește serios. 

— Trece timpul. Trebuie să ne apucăm de treabă, că altfel 
stăm aici toată noaptea. 

De jur-împrejur, tot personalul pricepe și se pune în mișcare. 
La geam, Moses își rulează ostentativ o ţigară pe care s-o 
fumeze afară. Se ridică toţi. Tadeusz se ocupă de cafenea azi. la 
cănile celorlalţi și se îndreaptă spre coșul de gunoi din 
bucătărie. 

— Mda, spune Jackie. Cei răi nu vor avea odihnă. 


VP - 16 


3 


Fata e moartă. Nu trebuie să se ducă lângă ea ca să constate 
asta. E ca o păpușă de cârpă, oarbă și searbădă. Poartă un 
maiou cu dungi și o fustă strâmtă, ambele adunate în jurul taliei, 
sânilor proaspăt mijiţi și pulpelor albe care se reflectă la 
nesfârșit în oglinzi, spre infinit. 

Amber nu se uită direct la cadavru. De fapt, nici măcar nu stă 
aproape de el. A șters de multe ori oglinda din labirint și știe 
fiecare cotitură în parte, la fel cum cineva care se află la celălalt 
capăt al clădirii poate să pară atunci când intri că stă chiar în 
faţa ta. 

Sau - în cazul fetei moarte - întinsă pe jumătate, cu capul și 
cu umerii sprijiniți de perete. 

Amber se apucă de cadrul ușii și face eforturi să respire. 

„Băga-mi-aş picioarele!” se gândește. „De ce-a trebuit s-o 
găsesc tocmai eu?” 

Nu pare să aibă mai mult de șaptesprezece ani. Faţa lividă - 
gura întredeschisă, ca și cum încearcă să respire pentru ultima 
oară - încă arată nedezvoltată în zona maxilarului, ca de copil. 
Are părul blond, tapat și ridicat în sus, cercei rotunzi gigantici, 
ochii măriţi cu ajutorul unei cantităţi generoase de fard de 
pleoape albastru metalic, sclipici pe decolteul gol, bocanci cu 
platformă, ireali în unghiurile pe care le formează cu oglinda din 
podea. 

„A fost la Stardust”, își zice Amber. „E sâmbătă. La Stardust e 
noaptea muzicii din anii '70”. 

| se face greață. Se uită în spate și prin ușa deschisă vede că 
nu e nimeni pe culoar, ca și cum toți colegii ei au dispărut de pe 
fața pământului. 

Intră și închide ușa ca să nu mai pătrundă lumina. Nu vrea să 
vadă nimeni. Nu încă. Cel puţin până nu-și recuperează masca 
senină, smulsă de șoc. 

„Slavă Domnului că port mănuși de cauciuc”, își spune 
prostește. 

În ultimii trei ani, a făcut curat aici noapte de noapte și, 
oricâtă grijă are, amprentele ei tot se vor găsi peste tot, ca să 


VP - 17 


nu mai vorbim de amprentele vizitatorilor care au trecut numai 
de ieri încoace. Încearcă să reducă apariţia urmelor oferind la 
intrare mănuși de unică folosință, dar nu poţi obliga pe nimeni 
să le poarte, că nu faci poliţie nonstop. 

Innfinnityland e singura atracţie unde Amber face singură 
curat de când a fost promovată. Locul ăsta îi neliniștește pe toţi, 
de parcă se tem că oglinzile sunt posedate de fantome. Treaba 
asta, care trebuie să fie extrem de minuțioasă, este de foarte 
multe ori făcută în treacăt sau deloc și mereu rămân pete, iar 
într-un loc ca ăsta, o singură pată se vede de o infinitate de ori. 
E aproape imposibil să te prinzi unde e pata de fapt, dacă nu 
ești meticulos, amprentă cu amprentă, oglindă cu oglindă. A 
decis mai demult că cel mai simplu era să se ocupe ea de asta, 
dar acum își dorește foarte mult să nu fi făcut-o. 

Fata are ochi verzi, ca și Amber. Geanta e din imitație de piele 
de crocodil și zace deschisă, iar obiectele împrăștiate sugerează 
planuri făcute și speranțe preţuite. Un ruj, o sticlă de parfum JLo, 
un telefon roz cu șnur și breloc metalic în formă de toc de pantof 
stiletto, forme de expresie cool, devenite stridente, sub privirea 
sticloasă a posesoarei lor. 

Sânge nu-i, doar urmele albe ale degetelor care au strâns-o 
de gât. 

„E a treia oară anul ăsta”, se gândește Amber. „Nu poate fi o 
coincidenţă. Două, da, e coincidenţă, dar trei... of, copil 
amărât!” _ 

Amber e îngheţată bocnă, deși e afară cald. Inaintează 
încetișor, ca un bătrân căruia îi tremură mâna cu care se sprijină 
de oglindă. În timp ce se deplasează, îi sar în ochi alte reflexii: 
un milion de cadavre prăvălite în sala infinită. 

Apoi, brusc, ea însăși. Cu fața albă, ochii măriţi, gura o linie 
dreaptă, stă deasupra cadavrului precum Lady Macbeth. 

„Ce-aveai de gând? S-o atingi?” 

Simplul gând o face să încremenească. Nu i-a trecut prin cap. 
Șocul a transformat-o într-o creatură dominată de instinct, într- 
un robot. A făcut-o să uite. 

„Ce faci? Nu te bagi. N-ai voie. Anonimă. Trebuie să rămâi 
anonimă. Dacă te bagi, o să se prindă cine ești și odată ce află 
cine ești...” 

Începe să o cuprindă panica. O gâdilă ușor, începe s-o 
mănânce de-i vine să vomite. Cunoaște senzaţia, n-a dispărut 


VP-18 


niciodată. Trebuie să ia o hotărâre rapid. 

„Nu pot fi aia care-o găsește”. 

Începe să dea înapoi. Pipăie drumul spre ieșire. Fata moartă 
se uită spre infinit. 

„Mama dracului”, se gândește Amber, brusc înfuriată. „De ce- 
a trebuit să te lași ucisă aici? De fapt, ce cauţi aici? E închis de 
nu știu câte ore. Parcul e închis de ore întregi”. 

Își aude gândurile și râde ironic. 

— Băga-mi-aş picioarele! spuse cu voce tare. Dumnezeule, ce 
naiba fac? 

„Du-te și cere ajutor. Fă ce ar face oricine altcineva în locul 
tău, Amber! leși și arată ce simţi: șoc și groază. N-o să te întrebe 
nimeni nimic. Cineva omoară fete în orașul ăsta, dar asta nu 
înseamnă că te vor recunoaște. i 

Dar îţi vor face fotografii, doar știi cum e presa. Aștia fac orice 
ca să-și umple paginile. Detaliile compensează pentru lipsa 
faptelor. O să apari în toate ziarele ca femeia care a găsit 
cadavrul. 

Nu pot”. 

Cineva dă să intre și se aude brusc clanţa apăsată în zadar. 
Tresare. Îi aude pe Jackie și pe Moses, ea vorbește întruna și 
flirtează, el reacționează monosilabic, dar îi simte zâmbetul în 
voce. 

— Întotdeauna e aici, zice Jackie, după pauză. Amber? Ești 
înăuntru? E încuiat! 

Amber își ţine respirația și se teme să și expire ca să nu 
atragă atenţia. 

„O, Doamne, ce mă fac? Trebuie să ies de-aici”. 

— Hai! zice Jackie. Să încercăm prin spate. Poate face pauză. 

— Sigur, spune Moses. 

„Aia e, nu mai am scăpare”. 

Le aude pașii îndepărtându-se pe trepte, în timp ce se duc 
spre aleea de serviciu. În cel mult două minute vor ajunge la ea. 
N-are scăpare, n-are cum să nu fie ea cea care a făcut 
descoperirea. 

Se îndreaptă de spate, calcă peste picioarele de marionetă 
ale fetei și se duce degrabă spre ieșirea de urgenţă, ascunsă în 
spatele perdelei negre. Mai bine s-o găsească afară, pe trepte, 
la aer, în timp ce vomită. 


VP -19 


Ora 9 dimineața 


Ușa dormitorului părinților e deschisă și duhoarea de brânză 
stricată a pielii și a așternuturilor nespălate plutește asemenea 
gazului metan deasupra unei mlaștini. Mama ei nu s-a trezit 
încă, îi vede corpul lipsit de formă ghemuit sub păturile cenușii. 
Rămâne în ușă și îngaimă: 

— Mamă? 

Mama nu răspunde, dar bratul ei grăsan se mișcă vag peste 
pătură, așa că e trează. 

— Mamă? 

Lorraine Walker mormăie și se întoarce pe spate, împotmolită 
ca o țestoasă pe carapace. Intoarce o mutră inexpresivă și 
învinsă spre fiica ei: 

— Ce vrei? 

Are o voce de betiv, istovită și nedeslușită: încă nu și-a pus 
dinții. Azi e torid, cu toate că nu-i nici ora zece și cele o sută 
șaizeci de kilograme ale lui Lorraine o vor sufoca sub pături. 
Jade vede că poartă cămașa de noapte specială: până la 
genunchi, de nailon scămoșat, cu imprimeu înflorat, suficient de 
mare cât să acopere un fotoliu. Are pielea albă prin contrast și 
coatele-i ies în evidență din mormanul de grăsime. 

— N-avem nimic de mâncare. 

— Ei, ce să-ți povestesc... 

Doamna Walker face un efort să se ridice în șezut și Jade îi 
privește fața fluidă. Nu-i pasă destul cât să simtă dezgust. 

— Spune-i lu’ tac tu. 

„Maa, pe bune, că o să și aibă vreun efect...” 

Jade se întoarce, coboară scara și face slalom pe coridorul de 
la parter. De când se știe, în casa asta a trebuit să se uite foarte 
atent pe unde calcă. Taică-su se crede negustor de metal vechi, 
când, de fapt, tot ce face e să colecționeze compulsiv tot soiul 
de rahaturi pe care alții le aruncă și multe dintre ele au ajuns în 
casa asta pentru că îi e frică să nu pună careva ochii pe marea 
lui colecție de capace de roți, balamale, rugină și cauciuc. 

În bucătărie, încearcă fără chef să găsească ceva cu care să-și 
astâmpere foamea, dar pe rafturi nu-i nimic. Șase cutii de 
cereale goale, o pungă în care a fost o pâine feliată şi o sticlă de 


VP - 20 


lapte stricat. 

O să se facă seară până să se prindă cineva și tot n-o să facă 
nimeni nimic în sensul ăsta. Maică-sa, aşa masivă cum e, pare 
capabilă să nu bage nimic în gură o zi întreagă. Amândoi părinții 
sunt la cură de slăbire cu Nescafe și Old Holborn’ sau, dacă 
funcționează capcanele, mai bagă și câte-un iepure. „Cred că 
poate trăi din rezervele de grăsime o vreme”, își spune Jade. Mai 
departe de-atât nu se aventurează s-o judece. 

Il aude pe bătrân înjurâna și bătând cu ciocanul în curte. „Nu 
mă apropii de el când e în starea asta. Imi sparge buza și tot cu 
foamea rămân”. 

Vede haina tatălui atârnată pe spătarul scaunului. Vara e 
toridă rău dacă nu o poartă. Nu l-a văzut niciodată fără ea. De 
multe ori știe că e pe-aproape fără să-l audă, doar după mirosul 
de tutun, combinat cu cel de sudoare și de rahat de porc 
impregnat în fibrele alea. Aruncă o privire în curte ca să se 
asigure că e departe, se duce tiptil la jachetă și bagă mâna în 
buzunar. Cutia cu tutun, niște bucăți de metal amorfe, un 
briceag. Și, da! Degetele ating cu bucurie și cu certitudine o 
monedă de douăzeci de pence. Douăzeci de pence. Probabil că 
nici n-o să-și aducă aminte că o avea. li ajunge cel putin de un 
Kit Kat, ba chiar de-un Mars. Nu-i mult, dar dacă mănâncă încet, 
ar trebui să-i ajungă toată ziua. 


4 Tutun de rulat. 
VP -21 


4 


— Pentru că așa am zis eu! se aude vocea lui Jim. 

„Chestia asta nu mai ţine mult”, se gândește Kirsty. „În 
paisprezece luni o să fie oficial adolescentă”. 

— Pentru că așa am zis eu? Pe bune? Mai bine de-atât nu 
poţi? 

Sophie îl ia peste picior. Pâinea sare din prăjitor. Kirsty mai 
pune două felii la prăjit și întinde margarină cu ulei de măsline 
pe cele făcute. 

„Ce bine era dacă aveam prăjitor cu patru staturi!” își zice. 
„Cu totul, cred că mi-am petrecut trei săptămâni din căsnicia 
asta așteptând să se prăjească pâinea”. 

Jim lasă ziarul Tribune din mână și își ridică ochelarii pe cap. 
De curând a acceptat faptul că linia părului nu va reveni printr-o 
minune unde era și a adoptat o tunsoare extrem de scurtă. Lui 
Kirsty îi place. 

„E puţin metrosexual și îi scoate pomeţii în evidenţă, îl face să 
pară mai slab și mai intens. Mă bucur că încă-mi mai place soțul 
meu după treisprezece ani”, își spune ea și zâmbește singură, în 
timp ce aduce pâinea prăjită la masă. „Din păcate, va trebui să-l 
lase să crească dacă vrea să se mai ducă la al doilea interviu, 
pentru că în lumea finanţelor nu poartă nimeni părul așa”. 

— Fiindcă arată oribil, explică Jim, de-aia. Copiii cu urechi 
găurite arată oribil și nu te las să te duci la școală cu cercei. 

— Dar de ce? scâncește ea, înainte să adauge: nu mai sunt 
mică. 

— De-aia! exclamă Jim. 

— Dar mama are găuri în urechi de când era bebeluș! 
protestează Sophie. 

Jim îi aruncă o privire lui Kirsty. Prea multe informaţii, adică. 
„De ce-a trebuit să-i spui asta?” 

— Mama ta e o femeie minunată, zice el. Dar crede-mă, e cine 
e în ciuda educaţiei primite în copilărie, nu mulțumită ei. Vrei să 
ajungi și tu instituționalizată? 

Prăjitorul anunţă din nou că e gata. Kirsty se întoarce cu 
spatele. 


VP - 22 


„Da, fix din cauza cerceilor, asta era cauza”, își spune ea. 

Luke își dezlipește ochii de Nintendo. Ridică ochii din ecran 
numai când are ocazia unei răutăți. 

— Noi suntem snobi? întreabă el. 

— Nu, răspunde Jim ferm. De ce? 

— Păi... 

Se scarpină în cap. 

„Aoleu, iar are păduchi?” se întreabă Kirsty. „Va trebui să-l 
rad în cap, ca pe taică-su”. 

— Din mai multe motive. 

— Cum ar fi? 

Luke împunge pâinea prăjită cu degetul. 

— Mâncăm pâine cu chestii, zice. 

— Ca toată populaţia Europei de Est, răspunde Jim. 

— Și nu mergem niciodată la McDonald's, continuă el cu 
reproș. 

— Fiindcă nu vreau să faci diabet sau să te doară oasele. Și, 
oricum, încercăm să facem economii. Folosește cuțitul, Luke! Nu 
roade numai pe margini. 

Sophie își studiază reflexia în fundul unei linguri și își dă părul 
pe spate. Adolescenţa e aproape. 

— Mănâncă-ţi pâinea, Sophie! spuse Kirsty. Ce vrei? Melasă 
sau marmeladă? 

— Nutella. 

Privirile lui Kirsty și Jim se întâlnesc peste capetele copiilor. 

— Știu, mormăie Sophie, facem economie. Și cât mai facem 
economie? 

După un moment de liniște, Jim răspunde: 

— Până găsesc de lucru. Hai, oameni buni, e timpul să 


plecăm! 
Primește obișnuitul răspuns: 
— Hai mă, tată... 


Jim se ridică. 

— Vreţi să vă duc sau nu? Pe bune. Nu am chef de prostii azi. 
Am o grămadă de treabă. 

— Prostii? Pe vremea când ne-am cunoscut ai fi zis „rahaturi”, 
se gândește Kirsty. De când suntem părinţi ne-am înmuiat. 

— N-am terminat, protestează Sophie. 

Jim se oprește o clipă: 

— Păi, poţi termina de mâncat în mașină sau în mers. Cum 


VP - 23 


vrei. 

— Nu înţeleg de ce trebuie să merg în tabăra aia nenorocită, 
mârâie Sophie. Vacanţa trebuie să fie vacanţă, nu? 

— Da, spune Jim. Dar, din păcate, lumea trebuie să-și vadă de 
mersul ei și când nu ești tu la școală. 

— Ne-am gândit că o să te distrezi mai bine decât dacă stai 
toată ziua în camera ta, îl ajută Kirsty. 

— Mama stătea cu noi în vacanţă, spune Sophie. Nu văd tu de 
ce nu poţi. Nu-i ca și cum ai... 

Surprinde privirea mamei, depistează avertismentul și se 
oprește în mijlocul propoziției. Se ridică de la masă și se duce 
supărată spre teniși, în șosetele bleumarin prin care degetele 
mari i se văd proeminente. 

„Șosete”, își zice Kirsty. „Cresc încontinuu copiii ăștia. Trebuie 
să mă opresc la Primark. Poate-i mai bine dacă nu-i place în 
tabără, că dacă nu se schimbă situaţia în bine, va fi ultima în 
care mai merge. O s-o trimitem să muncească în fabrică la 
anul”. 

Îi aruncă o privire lui Jim și vede, spre ușurarea ei, că Jim nu s- 
a lăsat afectat de lipsa de tact a Sophiei. In perioada asta nimic 
nu e sigur. Uneori, un singur cuvânt la întâmplare, presupunerea 
că e disponibil, că nu are nimic mai bun de făcut îl poate devia 
spre lipsă de încredere în sine, lucru care poate întârzia cu alte 
câteva zile căutarea unei slujbe. 

„Se descurcă de minune”, își spune ea, „dar e greu pentru noi 
toţi și el uită asta uneori. Mă sperie de moarte faptul că sunt 
singura care aduce bani în casă și nu pot discuta despre asta cu 
el. De câte ori o fac, sună ca un reproș”. 

Jim bagă dosarul în servietă și vine să o sărute. Pentru el, 
căutatul unei slujbe e o slujbă în sine, din fericire. Când n-o să 
mai iasă din pijama, atunci o să se îngrijoreze. 

— Scuze, îi zice, făcând semn spre masa necurăţată. Mă ocup 
la întoarcere. 

Atitudinea asta umilă o face să se cutremure. Niciunul dintre 
ei nu se simte bine de când a preluat el treburile domestice, 
chiar dacă așa e normal. 

— Nu-i nimic, răspunde ea. Oricum nu trebuie să plec până la 
unsprezece. 

El își pune geanta pe umăr. 

— Ce-aveam azi pe listă? 


VP - 24 


— Conferinţă de presă. O mișcare politică nouă. Ceva legat de 
UKIP? și totalitarismul lui sau ceva așa. 

— Pare amuzant. 

— Floare la ureche, spune ea. 

Jim râde. 

— Când ai dubii, dă-o pe glumă, corect? 

— Prima lege a jurnalismului. 

Incă o pauză scurtă și penibilă. Nu vrea să-l întrebe ce planuri 
are azi. De când nu mai lucrează, faptul că în fiecare zi urmează 
aceeași rutină, de a căuta anunţuri, de a bea cafea și de a face 
treburi gospodărești, e un subiect care-i amărăște pe amândoi. 
Kirsty știe cum s-ar simţi ea dacă ar fi în locul lui. li place să 
muncească, prin asta se definește. Numai gândul că nu ar mai 
putea face asta o umple de o melancolie cumplită. 

— Cum se cheamă? 

— Armata Noii Morale. 

El râde. Işi ia ceaiul și îl dă pe gât. 

— Mare ţi-e grădina... Haideţi, copii! 

— Cred că o să fie zi scurtă azi, adaugă ea. Nu va fi nevoie să 
apelez la glume. Doar să scriu discursul. 

— Nici n-am auzit de ei. 

— Nu. Sunt noi. Tipul ăla, Dara Gibson, intră pe fir. 

— Ce? Ala cu caritatea? 

Kirsty încuviinţează. Dara Gibson, devenit miliardar prin 
propriile mijloace, a atras atenţia în ultimul timp cu o serie de 
contribuţii uriașe pentru cancer, animale, ecologie și copii 
necăjiţi. Toate cauzele care stârnesc emoţii, nicio donaţie 
anonimă. 

— Hmm! murmură el. Trebuia să mă gândesc că pune ceva la 
cale. 

— Toată lumea face asta într-un fel sau altul. 


5 United Kingdom Independence Party (Partidul pentru Independenţa Regatului Unit), 
partid conservator din Marea Britanie, adept al retragerii ţării din Uniunea Europeană. 


VP -25 


5 


Un polițist tânăr și amabil o duce pe Amber cu mașina poliţiei 
acasă, unde o lasă puţin înainte de ora unsprezece. Se simte 
extenuată, murdară și însetată, dar când își vede ușa casei îi 
crește moralul, ca de obicei. Ușa în sine o face fericită, doar 
uitându-se la ea. A fost primul lucru pe care l-au cumpărat după 
ce au devenit proprietari: o ușă ca lumea, din lemn solid, care a 
luat locul celei cu sârmă împletită de la căminul social. Ușa asta 
reprezintă foarte multe pentru ea: trăinicie, independenţă, 
evoluţia ei treptată în lume. În fiecare zi, chiar și într-o zi ca 
astăzi, înainte să bage cheia în broască, se trezește că mângâie 
cu afecţiune vopseaua albastră, lucioasă. 

Amber speră că Vic e încă treaz, drept care e dezamăgită să 
vadă că e liniște când deschide ușa și inspiră aroma de 
poptourri de pe masa din hol. Aruncă o privire spre living și îl 
examinează automat. Liniște, întuneric, ordine: canapeaua la 
locul ei, măsuţa de cafea din ratan cu sticlă e goală, cu excepţia 
suporturilor pentru pahare care sunt acolo la locul lor, hârtiile 
sunt ordonate pe suportul pentru reviste, covorul e aspirat, 
tablourile îndreptate și televizorul de pe perete e stins, nu doar 
în stand-by. Totul e la locul lui. Doar Vic lipsește. 

— Hei! strigă ea. 

Din spatele casei se aude un cor scheunat. Câinii sunt încă în 
grădină. lar or fi stat toată noaptea afară. Nu că o face 
intenţionat, dar câinii nu intră în cadrul lui emoţional. Sunt câinii 
ei, nu ai lui, și Vic are talentul de a scoate din peisaj lucrurile 
care nu au de-a face cu el. 

Pe Amber o dor toate de oboseală. Pune geanta pe jos și se 
duce în bucătărie: dulapuri IKEA, pentru care a economisit din 
greu, o vază cu flori pe masa extensibilă, pereţi galbeni care 
simulează lumina soarelui când e înnorat. Deschide ușa din 
spate. 

E deja cald afară, dar Mary-Kate și Ashley tremură printre 
mușcate, ca niște prințese cu pedigree ce sunt. Se apleacă și le 
ridică în braţe, încă o dată mirată, ca de fiecare dată când face 
asta, că nu par să cântărească mai mult decât fluturii după care 


VP - 26 


e numită rasa lor. Au un nas delicat, curios și blana moale ca 
puful de scai. Le strânge la piept, iar ele, ca recompensă, se 
agită vesel și drăgăstos. 

Le dă mâncare, face o cană cu ceai și se duce cu ea la Vic. 
Are nevoie de el. Trebuie să știe că lumea nu s-a schimbat. 

Nu s-a trezit încă. Ziua lui de lucru la Funnland începe la trei și 
se termină la unsprezece și de multe ori după muncă se duce să 
se relaxeze, ca orice muncitor, numai că șase ore mai târziu. 
Vieţile lor sunt cu susul în jos față de restul lumii și unul faţă de 
altul. Se mai văd uneori când începe ea tura, dar de multe ori 
ajung să vorbească doar la telefon sau când ajunge ea în pat. E 
preţul pe care îl plătesc pentru viaţa pe care au ales-o. 

„E o viață bună”, își spune ea ca să se liniștească. „Nici nu 
îndrăzneam să cred că voi avea o astfel de viață”. 

Mary-Kate și Ashley nu se dezlipesc de lângă picioarele ei 
când înaintează pe covor și adulmecă hainele aruncate de Vic în 
lumina slabă care trece prin perdelele subţiri. Amber stă la 
piciorul patului o clipă, încălzindu-și mâinile pe cană și studiază 
trăsăturile cunoscute. Se întreabă din nou ce caută un bărbat ca 
el cu o femeie ca ea. La patruzeci și trei de ani e încă frumos, n- 
a chelit deloc și părul e la fel de negru, iar ridurile fine care 
încep să-i apară pe tenul bronzat îl fac doar să pară mai înţelept, 
nu mai obosit, cum se întâmplă la ea. 

„Nu s-ar zice că sunt șapte ani diferenţă între noi”, își spune 
ea. „Ce caută cu mine, când poate avea pe cine vrea?” 

Pune cana pe noptiera lui. Își scoate pantofii de muncă și-și 
pune hainele pe scaun. Își miroase subraţul. O lovește brusc 
oboseala și își aduce aminte de faţa lividă a fetei, de capilarele 
sparte, și îi vine să plângă. 

Vic se mișcă în pat și deschide ochii. Durează o clipă să 
focalizeze și să o vadă. 

— Hei! zice. Cât e ceasul? 

Ea se uită la ceas. 

— 11.10. 

— Aha! 

Își scoate din așternuturi braţul tonifiat - braţul de care s-a 
îndrăgostit la început, braţul care o făcea să se simtă 
vulnerabilă când o cuprindea - și își trece degetele prin păr. 
Gata, și-a făcut freza. Așa e Vic: cu un singur gest e gata să iasă 
în lume. 


VP - 27 


— Ai venit târziu, spune el, cu o nuanţă de reproș. 

— Ți-am adus ceai. 

Îi arată cu mâna, se așază pe pat și îşi masează picioarele 
obosite. 

— N-ai primit mesajele mele? 

— Ce mesaje? 

— Ti-am scris toată noaptea. Te-am și sunat. 

— Da? A! 

Își ia telefonul de pe noptieră și-l întinde ca să vadă și ea că 
ecranul e gol. 

— Scuze. L-am închis. Eram obosit. 

E ușor indignată, dar se abţine. El nu bănuiește că s-a 
întâmplat ceva. Nu-i vina lui. 

— Aoleu, miroși cam urât! exclamă el. 

— Îmi pare rău. 

Izbucnește în plâns și Vic se întinde și îi prinde ceafa între 
palmă și degetul mare, ca un maseur. 

— Hei, hei, ziceam și eu așa, Amber, nu-i nimic! Nu contează. 

Ea termină de plâns la fel de brusc cum a început. Știe că așa 
se manifestă emoţiile la ea și că, în ciuda faptului că le poate 
controla, lacrimile nu-s niciodată departe de suprafaţă. 

Ea se dă la o parte, se ridică și își scoate pantalonii, apoi își 
masează punctul în care fusese mai devreme mâna lui. Se simte 
vinovată. 

„Încetează. Încetează, Amber. Nu e vina lui. Fii și tu drăguță”. 

Deodată simte că nu are chef să-i mai spună. Nu vrea să-i 
spună, fiindcă nu știe cum vrea ca el să reacționeze. Nu știe 
dacă ar suporta compătimirea, nu știe dacă ar suporta să nu 
aibă parte de ea. Ultima oară când a văzut un om ucis au urmat 
zile în care s-a prefăcut, în care a ţinut totul pentru ea și s-a 
ascuns. O mică parte din ea vrea să încerce din nou cu Vic: doar 
ca să vadă dacă rezultatul va fi diferit de data asta. Ce idee 
tâmpită! La Funnland e plin de poliţie și parcul e închis. Poate 
păstra secretul doar până ajunge el la muncă. 

— S-a întâmplat ceva, îi spune cu o voce echilibrată, 
controlată, de parcă îi spune că a venit factura la lumină cu o 
surpriză. 

Stă cu spatele întors, nu are încredere în expresia pe care o 
afișează. Vic se apleacă în faţă. 

— Ce? 


VP - 28 


Amber își împăturește pantalonii și îi pune pe scaun. 

— La muncă. In seara asta. O, Doamne, Vic, a mai fost ucisă o 
fată! La muncă. 

— Ce? Unde? exclamă el. 

— La Innfinnity. 

— Innfinnity? 

II aude pronunţând cuvântul și se gândește la implicaţii. 
Amber e singura care se duce în sala oglinzilor noaptea. O să 
înţeleagă el foarte repede că ea e cea care a găsit-o. 

— lubito, o, iubito, ce frică ţi-o fi fost! Trebuia să mă fi sunat. 
Trebuia să-mi fi spus. 

E supărată. Se întoarce și se uită urât la el. 

— Te-am sunat. Te-am sunat și ţi-am scris. Ți-am spus deja. 
Toată noaptea. Deschide telefonul. O să vezi. 

Nu au fix, doar telefoane mobile cu cartelă. El își ia telefonul 
și îl deschide. 

— Amber, îmi pare tare rău! 

Ea se așază pe marginea patului în timp ce intră mesajele. Își 
masează gâtul din nou. Vic se așază în genunchi în spatele ei și 
îi dă mâna la o parte. Incepe să-i maseze mușchii cu putere, 
strânge și apasă cu mâinile lui de muncitor, cu degetele 
puternice îi atinge falca fină. Ea își aduce brusc aminte de fața 
umflată, buzele sparte prin care i se vedeau dinţii albi ai tinerei. 
Se cutremură și închide ochii. El apasă cu podul palmei pe 
coloana ei și o trage de umăr. Ea simte mușchiul relaxându-se în 
profunzime și suspină ușurată. 

„Când eram tânără, nu mă ajuta nimeni. Credeam că durerea 
de spate e normală la orice om. Noroc cu Vic. Ce bine că-l am pe 
el!” 

— Cum a fost? întreabă el. Cine era? 

— O biată fată. N-avea mai mult de douăzeci de ani. 
Împopoţonată de distracţii. Of, Vic, a fost oribil! 

— Dar cum? Ce s-a întâmplat? 

Amber suspină. 

— Nu știu. Dacă știam, eram fie medium, fie poliţist, nu? 

Mâinile lui rămân nemișcate. 

— Știi la ce mă refer, Amber! spune el ofensat. 

— Scuze! răspunde ea repede. N-am vrut să fiu grosolană, 
doar că a fost o noapte lungă. 

El o iartă, din fericire, și începe să o maseze din nou. A trecut 


VP - 29 


o zi de la ultima lor ceartă și nu îi mai trebuie una. Vic are multe 
calităţi, dar poate ţine supărarea săptămâni întregi și răceala lui 
ține casa într-o liniște mormântală. Toată tura s-a temut că după 
cearta asta urmează alt episod, până a uitat, din cauza 
descoperirii. 

„Probabil de-aia și-a închis telefonul”, își explică ea, „dar n-am 
de gând să insist să aflu, nu când e atât de amabil”. 

— Deci cum a fost? o întreabă din nou, deodată. Bănuiesc că 
n-ai mai văzut așa ceva, nu? 

Ea se întoarce și se uită la el. Nu știe la ce se aștepta, dar 
privirea lui entuziasmată o surprinde. Brusc, se preface 
îngrijorat, dar deja a văzut ce simte și nu-i place deloc. 

„Pentru tine nu e ceva real”, își spune ea în gând. „Nici fata 
de sub ponton, nici cea pe care au găsit-o printre tomberoanele 
din Strada Mare, nici asta. De fapt, acum sunt trei victime și 
numai un prost nu-și pune problema că e același individ care 
face asta, iar tu te simţi ceva mai entuziasmat că te gândești că 
apare Whitmouth pe hartă. Tocmai chestia asta îi face pe 
oameni să citească ziarele zilnic: dacă nu e vorba de familia ta 
sau de prietenii tăi, o crimă nu-i cu mult mai interesantă decât o 
ieșire la film, ci un subiect pe care-l discuţi vesel, în bar”. 

Vede din nou fața fetei într-un crâmpei, cu ochii ieșiți din 
orbite și limba înnegrită, cu reţeaua de vene pe faţa lividă. 
Moartea asta aberantă, dar atât de familiară, șocul, pustietatea 
cavernoasă din spatele ochilor înroșiţi. Așa arată mereu. Nimeni 
nu moare pregătit, cu o mutră prezentabilă, ca și cum s-ar fi 
așteptat. 

— A fost... 

Trebuie să-și aleagă cuvintele. Se chinuie să-și amintească ce- 
a simţit, să separe reacţia ei la fața locului de panica pe care 
doar ea o putea resimti. 

— Nu știu. E ciudat. Parcă eram într-o bulă. Mă uitam la mine. 
Într-un mod ciudat, parcă nici nu eram pe bune acolo. 

Vic se lasă pe spate și deschide sertarul noptierei. Scoate 
inhalatorul de astm și trage un puf. 

— Pun pariu că te-ai speriat, totuși, spune el, cu glasul 
piţigăiat din cauză că-și ţine respiraţia. A fost vreun moment în 
care te-ai gândit că te vor crede vinovată? 

— Vic! E scandalizată. Dumnezeule! 

— Scuze! spune el și expiră. 


VP - 30 


VP - 31 


Ora 7 după-amiaza 


— Nu putem merge așa acasă. 

Stau față-n fată pe câmp, cufundate până la brâu în tufele de 
hasmațuchi. Soarele stă să apună, dar încă strălucește și acum, 
că se află în câmp deschis, arată ca niște siluete ametite și 
prăfuite. Bel își privește mâinile și vede că are unghiile crăpate 
și negre de cât a săpat. Ridică ochii la Jade. E muraară rău. De 
țărână, de licheni, de frunze și crenguțe prinse de ea, zgâriată 
de spini și de scoarță de copac pe brațe și pe picioare. 

— O să mă omoare mama, zice Jade. 

— Nu-i nimic, răspunde Bel. Le pui pe toate direct în mașina 
de spălat. O să pună alte rufe peste ele și nici n-o să observe. 

Jade e șocată. În casa familiei Walker nu există mașină de 
spălat. Credea că lucrurile astea se găsesc doar la spălătorii. 
Faptul că Bel presupune că ar avea așa ceva arată diferența 
uriașă dintre ele. Mama lui Jade spală rufele de mână, după ce 
le pune în cadă la înmuiat luni seara, apoi freacă și stoarce, în 
timp ce respiră hăârâit, înainte să le agate martea la uscat pe 
sforile întinse în curte. Asta-i alt lucru care o face pe Jade să iasă 
în evidență la școală: toate hainele ei, moștenire de la frații mai 
mari, sunt cenușii și tocite pe lângă ale colegilor. Toată lumea 
știe că familia Walker e murdară și că nu au pic de respect de 
sine. Cineva îi spune asta zilnic, ca nu cumva să uite. 

— Nu pot... 

Nici măcar acum, în fața acestei fete, cu accent sofisticat și 
blugi Levi's, nu e dispusă să recunoască adevărul. Nu are 
prieteni, dar știe instinctiv că fata asta nouă și sclipitoare va 
dispărea din viata ei în secunda doi dacă ar descoperi care-i 
sunt originile. Nici măcar nu-și dă seama că scurta lor prietenie 
s-a terminat deja. 

— O să mă omoare, încheie ea cu glasul stins. Uită-te la mine! 

— Hai, face Bel, trebuie să ne spălăm! 

Se întorc la pârâu pe cărarea oilor. Câmpia străluceşte 
datorită păpădiilor și florilor de cruciulită galbene. Tac acum, nu 
îndrăznesc să se privească. Sarcina lor scârboasă le-a răpit 
cheful de vorbă pe care-l aveau de dimineață. Singurele cuvinte 
pe care le găsesc sunt practice, laconice. Se duc la mal. Apa 


VP - 32 


părea mai adâncă atunci când se chinuiau să se țină la 
suprafață și să-și țină echilibrul, dar e destul de adâncă încât să 
le ajungă la coapse și e curată. Noroiul pe care l-au stârnit s-a 
așezat la loc. Niciuna nu spune nimic, dar fiecare se uită pe furiș 
după sângele lui Chloe și alte urme ale celor petrecute acolo. 

— Haide! o îndeamnă Bel. 

Îşi scoate bluza, îşi scoate blugii și le aruncă în apă. Jade 
rămâne în urmă. 

— Haide, Jade! insistă ea. 

— O să fie ude, spuse Jade nesigură. 

— O să le stoarcem. E cald afară. Se usucă imediat. Și oricum, 
putem să zicem că am căzut în râu. N-o să știe nimeni unde am 
fost toată ziua. Haide! 

Jade își scoate bluza și fusta. Are genunchii verzi de când s-a 
sprijinit pe ei în pădure. Intră șovăitoare în apă și rămâne acolo, 
tremurând cu hainele strânse la piept, cu toate că e cald încă. 
Bel îi smulge hainele și le aruncă în apă. 

— Freacă-le! îi ordonă. Haide! Apucă-te odată! 

Bel se lasă în genunchi, cu apa până la piept și freacă cu 
putere pielea de pe brațe și de pe umeri și curăță sudoarea de 
la subrat. Își cufundă capul şi iese cu părul șiroind, în timp ce se 
spală de țărână pe fată. Îi face semn lui Jade să facă la fel. 

„Nu pot”, își spune Jade. „Acolo unde... fata ei...” 

— Nu ştiu să înot, spuse ea. 

— N-ai nevoie. Haide! 

Bel se aruncă brusc spre ea și o apucă de brat. Se uită drept 
în ochii ei. 

— Jade! Nu te lăsa acum! Dacă nu faci asta, dacă te duci așa 
acasă... 

Intentionat nu termină propoziția. Nici nu trebuie. Stie că Jade 
a înțeles deja la ce se referă. EI vor ști. și vor da seama. Deja se 
distanțează de fapta comisă. Incearcă să separe actiunile pe 
care le fac acum de motivul pentru care trebuie să le facă. 

Jade îngenunchează și se bagă sub apă ca la botez. 


Deschide ochii sub apă și vede că mâlul e răscolit din nou. Ce 
întuneric e! Liniste. „Asta a văzut și ea”, își mai spune în gând. 
„Așa au fost ultimele ei clipe”. 

Fata lui Chloe îi apare din beznă. Se sperie și dă din picioare, 
se chinuie să se ridice din apă și iese la aer. Se luptă cu apa 


VP - 33 


până ajunge la mal, unde urcă pe jumătate târâș, pe jumătate în 
fugă și rămâne acolo tremurând în chiloti. 


Ajung la poartă. Sunt ude leoarcă, cu hainele la fel de ude pe 
ele. 

— Aici ne despărțim, spuse Bel. 

„E mult mai calmă decât mine”, consideră Jade. „Pare să știe 
ce are de făcut. Eu aș fi făcut o grămadă de greșeli până acum. 
Deja ar ști toată lumea că eu sunt autoarea”. 

— Mă întorc acasă la mine prin sat, spune Bel. Nu trebuie să 
afle că am fost împreună. Întelegi? 

Jade înghite în sec și încuviințează. 

— Da. 

— Nu trebuie să afle niciodată că am fost împreună, spune 
Bel. Stii asta, da? Nu ne mai putem vedea niciodată, iar dacă ne 
mai întâlnim, trebuie să te prefaci că nu ne cunoaștem. OK? 

— Da, zice Jade. 

— Înțelegi? întreabă Bel din nou. Niciodată. Înțelegi? 

Jade dă din cap. 

— Da, înțeleg. 

— Bun, încheie Bel. 

Se întoarce și traversează câmpia către capătul vestic al 
satului. Soarele începe să apună și îi lungește umbră. 


VP - 34 


6 


Stan și-a rulat o ţigară în timp ce lua sfârșit conferința de 
presă și, cum ajung în parcare, și-o aprinde. 

— O, Doamne! exclamă el. Cât de cretin să fii să stabilești o 
conferință de presă la ora prânzului fără să oferi și tu măcar 
niște amărâte de sandvișuri? Trebuie să dai sandvișuri dacă vrei 
un articol favorabil. Toată lumea știe că jurnaliștii au nevoie de 
sandvișuri. Puteam foarte bine să stau în cârciumă. 

Stan e de modă veche. Foarte veche. Lucrează de pe vremea 
când jurnalismul se desfășura mai mult în baruri și cumva își 
duce viața mai departe ca și cum vremea aia mai există. 
Conform standardelor moderne ale jurnalismului britanic, este 
un dinozaur care-și face treaba la telefon și prin prezenţă fizică, 
nu pe Google sau cu ajutorul fluxului de știri, dar, când îl vezi, te 
trage după el și îţi amintește ce te-a atras la meseria asta iniţial. 

Se așază pe vine și se sprijină de un perete în care au crescut 
smocuri de brebenel, mucuri de ţigară și cutii de suc. Kirsty 
rânjește și se ghemuiește lângă el. 

— Mda. Asta a cam fost pierdere de timp, nu? 

El scoate un mârâit cu damf de Guiness. 

— Totuși, m-a ţinut departe de Sleaford. 

— Ai fost la Sleaford? 

— Da. Până și numele sună a ceva ce ţi se lipește de pantof, 
nus? A trebuit să mă ofer voluntar să scriu despre asta, ca să 
scap de-acolo. Ce nu înțeleg e de ce nu omoară și ei oameni în 
locuri în care chiar să vrei să mergi. Pe bune. Cum ar fi la mare, 
de exemplu? lo zic că-s niște egoiști nenorociţi. 

— Copilul F și Copilul M? 

Stan încuviințează. Altă săptămână, alt act violent între elevi: 
doi puști de doisprezece ani care l-au terorizat pe altul, până 
când cel din urmă a sărit în fața trenului. Toată chestia a fost 
înregistrată de camerele de supraveghere, așa că nu există 
niciun dubiu asupra identităţii celor vinovați. 

— Normal, zice Stan, dacă nu s-ar fi descotorosit de 
personalul din gara aia, nu ar mai fi avut nevoie de camere și 


ê De la sleazy, murdar, soios. 
VP - 35 


cineva poate ar fi intervenit. Căcat. În ce lume trăim... Preţul 
oricărui lucru, valoarea nici unuia’. Bine că sunt fonduri 
interminabile pentru de-alde Wheelie-bin Nazif, dar Doamne 
fereşte să vrei să aperi niște copii de două jeguri hărțuitoare! 

Îi sare inima din loc. Credea că Stan e liberal de fel, cel puţin 
pentru un reporter de investigaţii criminalistice. 

— Serios? Jeguri hărțuitoare? îi reproșează ea. 

Stan suspină. 

— Da, știu. Dar asta-i problema, vezi tu? Amărâţii ăia n-au 
avut nicio șansă să ajungă altceva. Clasic: părinţi inutili, taţi 
absenţi, a treia generaţie care trăiește din ajutor de șomaj. M- 
am dus acasă la mama Copilului F. Nicio surpriză. Era în pat la 
ora unu, în vreme ce copiii se dădeau cu bicicleta afară, printre 
frigidere aruncate. Știi ce-a zis? 

Kirsty clatină din cap. Stan imită un accent nordic universal. 

— „N-ari asta triabă cu mini. Ala-i di necontrolat”. 

— Da, dar... începe ea timid. 

Nu prea știe cum să abordeze subiectul ăsta. 

— Da, știu, suspină Stan din nou. Dar ar fi drăguţ dacă, măcar 
din când în când, am încerca să nu ne mai conformăm 
stereotipurilor în care ne încadrăm. Și măcar mama lui F a fost 
cinstită. Ştii ce-a zis ailaltă? 

Cu vocea piţigăiată și energică, o imită pe mama Copilului M: 
„Îmi iubesc copiii. Nu-mi pasă ce-a făcut, îl iubesc oricum”. 

Kirsty își aduce aminte de propria mamă, pe care a zărit-o o 
clipă la televizor, înainte să-l stingă cineva în grabă: purta o 
bluză lăbărţată de poliester, înflorată, proaspăt cumpărată 
pentru proces, și niște pantaloni peste care îi cădeau burțile, cu 
părul slinos dat pe spate și o mutră sfidătoare. La fel, aceleași 
cuvinte chiar, după care n-a mai zis nimic, niciodată. Nicio vizită, 
nicio felicitare de ziua ei. Dragostea și prezenţa nu-s același 
lucru, cel puţin asta a observat Kirsty. 

— Dacă și-ar fi iubit copilul, spune el, ar fi făcut ceva să-l 
înveţe ce e bine și ce-i rău. 

Ușa cu geam a hotelului se deschide și ies câțiva reprezentaţi 
ai mișcării Armata Noii Morale, purtând la subrat pancartele care 


7 Citat din Portretul lui Dorian Gray, de Oscar Wilde: „Cinicul știe preţul oricărui lucru, 
dar nu știe valoarea nici unuia”. 

5 Bin nazi - nume generic dat unei persoane a cărei preocupare pentru colectarea 
selectivă a deșeurilor este considerată a fi exagerată (bin = pubelă; nazi, similar cu 
extremist, intolerant). 


VP - 36 


decoraseră sala de conferință. Kirsty rânjește. 

— Vorbești de parcă urmează să te înscrii la ăștia. 

Stan râde. 

— Nu-i așa? Mă rog. Câte cuvinte ai de scris despre scursurile 
astea? 

— Vreo șase sute. Un simplu articol. Tu? 

— La fel. Dar e editorial. 

— Norocosule! 

La editorial ai mai mult spaţiu de mișcare, când vine vorba să 
lași jurnaliștii să-și exprime părerea, să facă analogii, să descrie 
similarități între povestea de față și cele din trecut. Lucru care, 
în cazul unei astfel de povești, poate fi o binecuvântare. A 
condus o oră ca să participe la cincisprezece minute de discurs 
intelectual, cameronesc?, urmat de o sesiune de întrebări și 
răspunsuri evazive. O să trebuiască să debiteze câteva sute de 
cuvinte citabile, înregistrate cu reportofonul, iar notesul ei e plin 
cu aberaţii exasperate, descriptive de decor. 

— Ți-e mai clar decât la început ce susțin ăștia? 

Stan clatină din cap. 

— Că lumea se duce dracului și Trebuie Făcut Ceva? Cam așa 
ceva. 

— Înî, spune Kirsty. Așa mă gândeam și eu. Și ce Ceva? 

— Pe mine mă-ntrebi? Tipul ăsta, Gibson, a făcut bani din 
marfa de tip „Ce-ar face lisus?”, nu? Brelocuri și șlapi parcă. 

— Da. 

— Păi, aș zice că ar trebui să facă ce-ar face și lisus, atunci, 
nu? 

— Corect. 

— Deși cred că lisus ar fi început prin a oferi sandvișuri. Ce 
mai ai pe lista de săptămâna asta? 

Kirsty ridică din umeri jenată. Nu e cea mai bună perioadă din 
lume să fii jurnalist independent, într-o lume care se hrănește 
din reciclarea ştirilor. Mai ales dacă ai și un soț șomer, iar 
jumătate din cei care scriu pentru News International sunt 
numai liber-profesioniști. 

— Nu mare lucru. Tot încerc să mai scap de deplasări, dar nu-i 
pot păcăli. 

— Da, știu ce zici. Am ajuns să acopăr o zonă așa de mare, că 
o să-mi cumpăr o dubă, să dorm în ea. Nu prea mai ajung pe- 


? Aluzie la David Cameron, fost prim-ministru al Regatului Unit. 
VP - 37 


acasă în ultimul timp. 

Se uită la tinerii adepţi ai lui Dara Gibson. Poartă costume 
negre și sunt tunși impecabil. Arată ca niște oameni de afaceri. 

— Ne trebuie neapărat un criminal în serie pe cinste, spune 
Stan. Sau un dezastru industrial. Ceva care să ne ajute să 
trecem peste depresia de după sărbători. 

— Înî, confirmă Kirsty, dar nu prea savuros, ca să nu-i trimită 
pe londonezi să ne fure jobul. 

Tocmai trece o jurnalistă londoneză pe lângă ei, Sigourney 
Mallory, de la /ndependent, care îi ignoră în timp ce vorbește la 
telefon. Cei doi ziariști se uită suspicios la ea. 

— Ce caută aici? întreabă Kirsty. 

— Habar n-am, zice Stan. O arde cam nașpa. N-a mai ieșit de 
ani de zile din centrul Londrei. 

A fost neobișnuit de multă lume la o conferinţă pentru un 
eveniment atât de lipsit de importanţă. Se lansează grupuri de 
presiune politică zilnic. Și dacă și-ar fi făcut prezentarea ăia de 
la NMA”? odată cu întoarcerea parlamentului și reînceperea 
ştirilor, ar fi primit cel mult un minut la „Știrile pe scurt” și asta, 
dacă ar fi avut noroc. 

— Or fi scientologi? întreabă Stan. Că arată ca și cum ar fi 
scientologi. 

Kirsty clatină din cap. 

— Vorbesc prea mult despre lisus și nu suficient despre teoria 
conspirației. Nu. E doar proiectul vanitos al unui bogătaș, nu? 
Nu-i nimic interesant aici. Mai departe. 

— Corect, confirmă Stan. Am văzut o cârciumă pe centură, 
care părea să aibă mâncare. Vii? 

Kirsty sare de pe zidul scund și își saltă geanta pe umăr. E 
deja ora două și la cinci trebuie să predea materialul. 

— Nu, răspunde ea. Trebuie să mă duc acasă să scriu. 

— Aoleu, scrie și trimite-l din cârciumă ca orice om normal! 
propune Stan. 

Ei îi sună telefonul în buzunar. Îl scoate și se uită la ecran. Nu 
răspunde. Probabil o sună de la Tribune sau de la bancă, ori 
una, ori alta. Unii îi oferă bani, alţii îi cer. 

„Puțin probabil să fie de la muncă”, se gândește ea. „Doar 
știu că am termen-limită și oricum nu e momentul ăla al zilei 
când primești de lucru”. 


1 News Media Association. 
VP - 38 


O s-o înnebunească. Valurile de cotidiene împing editorii spre 
telefoane ca să împartă sarcinile între conferinţa de dimineaţă și 
prima ediţie. 

„Sigur e de la bancă. N-are cum altfel. Mama naibii, nu pot 
vorbi cu ei, nu când trebuie să mă adun!” 

II lasă să sune, îl bagă în buzunar și simte telefonul vibrând 
câteva secunde mai târziu. Are un mesaj. 

— Haide, se roagă Stan de ea, bem un pahar și mâncăm un 
cârnat cu cartofi prăjiţi, să vezi ce bine te simți! Hai că-ți dau 
adaptorul meu! 

— Cum știi tu să convingi o fată, Stan! spune ea. Nu, uite, 
cum termin de scris, trebuie să le dau de mâncare copiilor. Nu 
pot să beau bere cu tine toată ziua. 

Stan pufnește. 

— Știu și io... Nici jurnaliștii nu mai sunt ce erau, nu? 

li sună și lui telefonul în buzunarul hanoracului vechi și 
mucegăit. II scoate, nici nu se uită cine e și răspunde. 

— Stanley Marshall. 

Pune geanta laptopului pe jos, ascultă cu atenţie. 

— Să-mi bag picioarele, unde ai zis? În sala oglinzilor? Cineva 
are simţul umorului. 

Kirsty se uită prin parcare, în timp ce așteaptă ca el să 
termine convorbirea, își vede toți colegii vorbind la telefon, dând 
din cap energic și notând chestii pe dosul palmei. 

„Aoleu, de la muncă mă sunau, nu? A apărut ceva interesant 
și eu n-am răspuns”, își reproșează ea în gând. 

— Da, zice Stan. Da, sigur. Oricum sunt în Kent. Da, cu 
mașina. Nicio grijă. Rahaţii de la Noua Morală? Da, normal. 
Probabil că ajung în două ore. Bine. Da. Sun de la faţa locului. 

Deja și-a luat geanta în timp ce închide telefonul și scoate un 
pachet de tutun Drum din haină. Se uită la Kirsty în timp ce își 
bagă telefonul în buzunar. 

— Dacă era de la Tribune, eu zic să-i suni urgent, o sfătuiește. 
Nu vrei să pierzi povestea asta. 

— Ce s-a întâmplat? întreabă ea cu inima cât un purice, dar și 
interesată. 

— Păi, se pare că ăştia nu mai sunt subiectul ştirilor, asta-i 
clar. O crimă. In Whitmouth. A treia anul ăsta și se pare că au 
mai fost două cu același modus operandi anul trecut. 

— Mamă, Doamne! zice Kirtsy. 


VP - 39 


— Cam da, chicotește vesel Stan. Se pare că am primit ce-mi 
doream. Plecăm la mare! 


VP - 40 


7 


— Și visul devine realitate, spune Jackie și își desface cutia de 
suc. 

— Eşti ușor de mulţumit. 

Amber îi aruncă un rânjet. 

— Nu, pe bune, spune Jackie, cine-ar vrea să fie oricine 
altcineva în momentul ăsta? 

— Jackie! exclamă Blessed tăios. 

Jackie se încruntă la ea, apoi aruncă o privire spre Amber și își 
aduce aminte. 

— Of, scuze! Nu la asta mă refeream. Voiam să zic că - știi tu. 
Whitmouth. Într-o zi cu soare. 

Amber zâmbește fără să vrea, în timp ce se uită la plajă. O 
fâșie de aproape un kilometru de pietre maronii, umbrite de un 
roller coaster tăcut, un ponton dărăpănat, câteva zeci de tonete 
colorate de fast-food pe margine, paravane de pânză umflate de 
vântul Canalului!!, un prosop și o ladă de plastic de răcit berea. 

— Ai dreptate, răspunde ea. 

— De-asta locuiesc aici, îi explică Jackie. 

— Și eu, confirmă Amber. 

Pentru mare venise iniţial aici, dar nu mai este singurul motiv 
pentru care rămâne în continuare. Există și alte zone maritime, 
știe, alte orașe mai bune și probabil vecini mai buni decât grupul 
ăsta al ei care s-a adunat aici, dar Whitmouth, lipsit de orice 
farmec și cu disprețul său față de orice aspirație, cu mulțimile 
sale veșnic schimbătoare și lipsite de griji, o face să se simtă în 
siguranţă. Când a venit aici, a simţit că poate prinde rădăcini, 
dar tot mai simte câte un fior de mirare de câte ori își dă seama 
că a reușit într-adevăr. 

— Cum te mai simţi, Amber? o întreabă Jackie, cu vocea 
siropoasă și neobișnuită să ofere compasiune. Te descurci? 

„Ştii ce?” îi răspunde Amber în gând. „Foarte nasol, 
multumesc de întrebare. Am găsit un cadavru acum treizeci și 
șase de ore și îl tot revăd în mintea mea, de câte ori încerc să 
dorm”. 


11 Canalul Mânecii. 
VP - 41 


— Cred că te prefer când ești o vită nesuferită, Jackie! spune 
în schimb. Cel puţin atunci ești sinceră. 

Jackie hohotește. 

— Dar așa e, zice Blessed, care şade pe o pernă pe care și-a 
adus-o de-acasă special. 

Tricotează un pulover care să-i protejeze preţțiosul fiu de 
vânturile crunte ale iernii. 

— Nu prea se cade, nu? Să profităm de situaţie în halul ăsta. 

— Aoleu, Blessed, protestează Jackie, da' ce vrei să facem? 
Niciunul dintre noi n-a omorât-o pe fata aia și nimeni n-o 
cunoștea. Nu-i vina noastră că nu putem merge la serviciu, nu? 

Blessed ia o gură de bere cu ghimbir, apucă cleștele și 
împunge cărbunele pe grătar. 

— Cred că-i gata, anunță ea. Nu, știu ce zici, Jackie, dar să dai 
petrecere? Oare e cea mai potrivită reacţie? 

Maria Murphy se dă cu cremă de soare de parcă ar fi la plajă 
pe Costa Brava și se uită la fiii ei care aleargă pe pietriș. 

— Hai că nu-i petrecere, Blessed! mai degrabă cei care 
locuiesc aici vin la plajă ca să mai schimbe decorul, nu? Nu-i ca 
și cum a pus cineva asta la cale. Doamne, o să azvârle mingea 
aia în mare, mă jur! 

Se uită toţi în direcția privirii ei. Bărbaţii joacă o miuţă, râd și 
se încaieră, alunecă pe pietre și folosesc digurile ca porți. 
Coloana vertebrală a Funnlandului, într-o vacanță neașteptată, 
ţipă ca niște elevi care se bat cu bulgări de zăpadă. Iniţial a fost 
ideea lui Jackie, cu toate că Vic a fost cel care i-a sugerat lui 
Amber și care a convins-o că nu o s-o învie pe moartă doar 
pentru că se încuie în casă și nici implicarea ei n-o să dispară. 
Faptul e consumat, de văzut, a văzut-o, dar viața trebuie să 
meargă mai departe. Nu petrece suficient timp cu colegii ei în 
afara programului și, de când e șefă, uneori pare că a căzut o 
barieră de sticlă între ei. 

— Așa-i, spune Amber. Nu rezolv nimic dacă mă închid în 
casă, nu? Nu-i ca și cum nu am găsit-o deja dacă stau și plâng 
într-o cameră întunecată. 

— Așa te vreau! spune Maria. Mi-ar plăcea să am și eu parte 
de drogul care te ţine așa. 

— O rază de soare, asta sunt, radiază Amber. 

Maria se ridică brusc în șezut și se uită urât la fiul ei cel mare. 

— Jordan! strigă ea. Dacă dai mingea în mare, te duci după 


VP - 42 


ea! 

Jordan Murphy se uită peste umăr, cu obrăznicia caracteristică 
vârstei de paisprezece ani. Fraţii lui - cu look similar, tunși 
periuţă și cu cercel cu diamant în urechea stângă - își fac de cap 
în apă cu ceilalţi băieți din zonă, luptându-se pe o cameră veche 
a unei roţi de camion. 

Jackie mijește ochii. 

— Ha! Cine vrea să se uite la slăbănogul ăla? Eu mă păstrez 
pentru Moses sau Vic. 

Își golește cutia cu suc și o aruncă cu un gest firesc pe plajă, 
în timp ce spune: 

— De fapt, dacă știam că Vic al tău o să-și scoată tricoul, mă 
băgăm și eu să joc. 

— Ușurel, spune Amber. 

— Ei, haide, preia Blessed, până și eu m-aș bucura să-ţi văd 
soţul intrând în apă! Trebuie să recunoști că arată foarte bine. 

Amber râde, dar nu e râsul ei. Ştie că fac comentarii 
nevinovate, dar cele care o tot bârâie la cap cu frumuseţea lui 
Vic și care invocă mariajul lor neoficial o fac să se simtă pe 
marginea prăpastiei. 

„Știu că mă iubește”, își spune ea. „Nu-mi trebuie o bucată de 
hârtie să-mi spună asta. Și știu că-s doar paranoică. Vic îmi e cât 
se poate de fidel, dar aș vrea ca femeile să înceteze să-mi 
reamintească de fiecare dată câte ar sta la coadă să-l aibă dacă 
ar avea ocazia”. 

— Știi că aspectul nu-i singura lui calitate, spune. Mai are și 
altele. 

— Da, dar frumos e, insistă Jackie. Mamă-mamă, ce postură! 

— Posterior? întreabă Maria. Jacks, chiar ai vorbit despre 
fundul iubitului lui Amber? Da’ chiar nu știi când să te oprești? 

— Postură, protestează Jackie, am zis postură! 

— Da, sigur, face Maria. Haide! Trebuie să ne apucăm de gătit 
dacă vrem să mâncăm. 

Amber se ridică, iar câinii, care stau pe un colţ de preș, 
ciulesc urechile. Îi potolește și saltă capacul cutiei frigorifice. A 
fost la Lidl, fiindcă e singura care are mașină. Și-apoi, vrea să 
facă ceva pentru toţi. Pierderea venitului îi va dobori în câteva 
zile și se simte bizar de responsabilă pentru asta, de parcă nu 
doar a găsit fata, ci a și plantat-o acolo. 

— Bun, burgeri, pui și cârnăciori. Blessed, sunt niște chifle în 


VP - 43 


punga de plastic de-acolo! 

— Amber Gordon, te iubesc! Ce ne-am face fără tine? spune 
Jackie. 

— Ai găsi pe altcineva să învârți pe degete, răspunde Amber. 

Cu toate astea, e mulțumită, se simte bine, se bucură că a 
făcut efortul ăsta. Separă burgerii și îi întinde pe grătarul cel mai 
apropiat. Sunt grași și un nor de fum de carne ieftină se ridică 
din cărbuni. 

Maria vântură fumul din faţă și își aprinde o ţigară. 

— la te uită, zice, uitându-se la plajă, înspre ponton, ai 
companie, Jacks! 

Se întorc toţi și se uită la Martin Bagshawe, care îi privește de 
lângă un coș de gunoi. 

— Vai de capul meu, nu-și schimbă niciodată hanoracul ăla? 

Maria se încruntă la el și observă că el îi surprinde privirea și 
apoi se uită în altă parte. 

— Din câte știu eu, nu, îi răspunde Jackie. Nu l-am văzut 
niciodată fără el. 

„Nici măcar când v-aţi tras-o în parcarea din Cross Keys?” se 
întreabă Amber, dar își mușcă limba. 

— Încă te sună? întreabă ea. 

Jackie încuviințează. 

— Dap. Cretin dubios. Aș vrea să... dispară. 

— Putem să-i rugăm pe băieţi să vorbească cu el, dacă vrei, 
propune Maria. 

— Nu vă faceți griji, spune Jackie. Se pare că privirea ta de 
oțel l-a convins. 

Martin se întoarce și se târăște spre zona întunecată și mizeră 
de sub ponton. De cealaltă parte sunt niște trepte care urcă 
spre promenadă și o ieșire spre Cornișă. i 

„Nu vrea să treacă pe lângă noi”, își spune Amber. „li e teamă 
c-o să zicem ceva și probabil că are dreptate”. 

În spatele lor, Moses îl deposedează pe Vic prin alunecare și 
împroașcă pietre în toate părțile. Femeile se ridică toate în 
genunchi. 

— Ooo! strigă Jackie. 

— Mamă, Doamne! strigă Maria. 

Amber sare în picioare. 

— Eşti ok? lubitule? 

Cei doi bărbaţi se ridică în șezut, se uită miraţi la femei, se 


VP - 44 


ridică unul pe altul și se întorc spre poarta din cealaltă parte. 

— Ben, nu vrei să joci? 

Amber se întoarce spre fiul de paisprezece ani al lui Blessed, 
care se sprijină tăcut de dig și citește un manual de biologie. 
Benedick ridică privirea spre ea, scutură din cap și dă pagina. E 
un copil serios și ușor durduliu. Amber bănuiește că povara 
speranțelor pe care le are maică-sa pentru el îi atârnă greu pe 
umeri. Are căștile de la MP3 player în urechi și, fără să și le 
scoată ca să o audă, ridică din umeri și își vede mai departe de 
citit. 

„Sper să-i meargă bine. Sper să ajungă un om fericit”, se 
gândește Amber. 

— Cum îi merge la școală? o întreabă pe mama lui, în timp ce 
întoarce burgerii. 

— Bine, răspunde Blessed. E printre cei mai buni din clasă, 
adaugă cu mândrie. 

— Asta-i bine. E deștept. 

— O să fie doctor într-o zi, mai spune Blessed vehement. 

— Nu mă îndoiesc. 

— Și se pricepe și la computere. 

— Da? 

Nu se miră. Benedick e genul de copil solitar și te aștepți în 
cazul ăsta să-și petreacă timpul liber în casă. 

— Îi place pe internet? 

— Da. Zic că-i bine că nu avem acasă, că altfel nu l-aș mai 
vedea la față. 

— Nu aveţi internet? Credeam că așa își fac temele acum. 

— Se duce la bibliotecă pentru asta. Acolo au computere. 

— Voi nu aveţi computer? 

Blessed clatină din cap. 

— A avut unul, dar i-a crăpat o chestie care se cheamă placă 
de bază. Așa au zis. Oricum, ceva ce nu se poate repara și asta, 
la o săptămână după ce a expirat garanţia. 

— Of, Blessed, zice Amber, ce nasol! 

— Acum fac economii să iau una nouă. Poate de Crăciun. Sunt 
foarte scumpe. 

— Uau, nu știam! De ce nu mi-ai zis? 

Blessed saltă din umeri și se apucă din nou de tricotat. 

— Ei, măcar nu mai stă pe site-urile porno o vreme, intervine 
Maria. Jordan al meu numai la asta se uită. Seara nu pot intra la 


VP - 45 


el în cameră, că mi-e teamă de ce-o să văd. 

În spatele ei, Jason Murphy face un punct și mingea zboară 
spre poartă. E o mișcare dificilă și nebunească. Femeile se uită 
la arcul descris larg peste plajă de mingea care aterizează în 
apă. 

— Aaa! exclamă Jackie, în timp ce desface o cutie cu suc. 
Începe spectacolul. 


VP - 46 


8 


Kirsty se uită la reţeaua de stâlpi și piloni ruginiţi care sprijină 
pasarela, de la turnichetul de pe faleză, până la capătul 
pontonului. E întuneric, umed și urât mirositor, nu doar din 
cauza putorii de pește și apă de mare cu alge putrezite, ci și de 
la aerul îmbâăcsit de generaţii întregi de săraci, mâncare 
neterminată și aruncată și diverse lichide băltite printre pietre. 

Nu e cel mai ca lumea oraș în care a fost, dar având în vedere 
motivul pentru care a fost trimisă acolo, nu-i rău. Treaba ei e să 
găsească o mie cinci sute de cuvinte pentru articolul de 
duminică, prin care să-i facă pe cititori să aibă o părere mai 
bună despre viața lor. Trebuie să sară peste atracţii, îngheţată, 
baloane colorate în formă de animale, plăcerea deosebită a 
cartofilor prăjiţi fierbinţi și săraţi pe care-i mănânci din punga de 
carton în briza rece a mării, șocul plăcut al apei pe piele și să 
arate în schimb cum e viaţa printre kilometri de prefabricate 
postbelice, cenușii, presărate prin mlaștina din jurul estuarului și 
să descrie vitrinele de plastic ale chioșcurilor de fast-food, vieţile 
stresante ale unei populaţii mai mult ambulante, cu slujbe 
sezoniere și fațadele georgiene care se mai zăresc printre 
plastic și neon. Practic, trebuie să-i facă să creadă că Balham” e 
minunat prin comparaţie. Un oraș în care se află un criminal în 
libertate nu are voie să fie frumos, asta e o lege nescrisă. Dacă 
s-ar întâmpla astfel de lucruri în orașe frumoase, acolo unde 
oamenii își cumpără ziarul de duminică și-l mai și citesc, atunci 
cine s-ar mai simţi în siguranţă? _ 

Și totuși, n-are cum să nu-i placă. In ciuda magazinelor 
dărăpănate și sărăcăcioase, în ciuda palorii localnicilor care ar 
trebui să fie bronzaţi, că de-aia locuiesc la mare, și a faptului că 
pe Cornișă nu se vede pată de culoare din natură, în ciuda 
lacrimilor prietenelor mahmure ale Hannei Hardy, când au 
descoperit motivul pentru care fata nu a mai ajuns la casa lor 
mobilă aseară, chiar dacă aici oricine are cincisprezece ani arată 
de patruzeci mai degrabă, în Whitmouth există totuși o 
splendoare vulgară, tupeistă, pe care o consideră uimitor de 


12 Cartier în sudul Londrei. 
VP - 47 


fermecătoare. O parte din ea, în ciuda naturii sumbre a muncii 
care a adus-o în locul ăsta, simte că e în vacanţă. li place 
Whitmouth și i se pare că-i plac și oamenii. 

De exemplu, la cincisprezece metri de ea se află un grup 
mare, de genul petrecăreţilor din clasa muncitoare, în care 
femeile stau între ele și bărbaţii joacă un meci de fotbal dur, se 
ciufulesc și fac pauze frecvente ca să bea bere la cutie și să 
împartă un joint. 

„Genul de grup”, reflectează ea, „în care, pe vremuri, mi-ar fi 
plăcut să mă integrez. Poate de-aia îmi place aici. In altă viață, 
aș fi zis că e raiul pe pământ”. 

Și totuși, stă exact în locul în care a fost găsită Nicole 
Ponsonby, prima victimă din vara asta. Nicole zăcea, destul de 
împăcată, cu faţa în sus și cu un braţ dat pe spate spre ceafă. Ar 
fi arătat ca orice altă adolescentă iubitoare de soare, dacă n-ar 
fi fost întinsă pe un morman de cârpe și sticle la umbra digului, 
cu faţa vânătă. 

Asta a fost pe 13 iunie. Nicole era în Whitmouth de patru zile 
în momentul în care a fost ucisă. Ultima oară fusese văzută când 
a ieșit clătinându-se din barul Sticky Wicket, plină de piercinguri 
și cu o vânătaie pe gât, ca să caute ceva de mâncare. Era din 
Lancashire. Avea nouăsprezece ani și, cu un an în urmă, 
terminase cu rezultate excelente școala de catering și afaceri. In 
ultimele trei luni, lucrase ca recepţioneră la Jurys Inn, în 
Manchester. Venise la Whitmouth inclusiv ca să vadă dacă poate 
avansa un pic în lanţul trofic la unul dintre hotelurile de pe 
coasta din Kent. Nu avea iubit și nici nu avusese unul din clasa a 
șasea. 

Venise aici în copilărie de două-trei ori, cu părinţii ei, Susan și 
Grahame, și cei doi fraţi, Jake și Mark. Era o fată bună, curată și 
respectabilă în mare parte din timp și de obicei nu pierdea 
controlul, dar își mai făcea de cap cu colegii, cum fac 
adolescenţii în general. Nu o observase nimeni după ce plecase 
din bar și până în momentul în care a apărut strangulată, 
douăsprezece ore mai târziu. Evident că nu, ea nu era 
remarcabilă, iar străzile erau pline de oameni. 

În timp ce Kirsty stă și se gândește la fată și la circumstanţele 
morţii ei, un bărbat în hanorac se oprește lângă ea. 

„Arată ca o hermelină sau ca un dihor”, își spune ea, „cu dinţii 
ăia ascuţiţi și cu ochii mici ca niște mărgele”. 


VP - 48 


— Pot să te ajut cu ceva? întreabă el, cu o voce nazală și 
lipsită de nuanță. 

— Nu. Mulţumesc, spune ea, încercând să pară amabilă și 
prietenoasă, dar să nu lase loc de întors. Ba da, de fapt, dacă tot 
întrebi. Ești din zonă? 

— Da, răspunde el ușor enervat, de parcă e atât de evident, 
încât și un copil și-ar da seama. 

— Bine, că tot încerc să dau de cineva care nu-i turist și nu 
reușesc. 

Asta e o minciună. Adevărul e că localnicii cu care a vorbit au 
dat dovadă de o loialitate admirabilă faţă de orașul lor, iar ea nu 
prea mai are pe cine să citeze că „mi-e frică să mai ies din casă” 
sau „tremur în pat”, ca să-i facă pe cititori să se simtă 
recunoscători pentru banii pe care îi plătesc pe proprietăţile lor 
din Cheltenham. Dacă nu i le oferă nimeni curând, va trebui să 
inventeze „citatele” astea. 

— Te superi dacă te întreb ce părere ai despre toate astea? 
Despre crime? Ca localnic? 

Tipul devine și mai suspicios. 

— De ce vrei să știi? 

Kirsty se adaptează la conversaţie și dă mai tare volumul de 
amabilitate. 

— Da, scuze, ar fi trebuit să mă prezint. 

Îi întinde mâna, cu toate că nu-i face nicio plăcere să-i atingă 
pielea cenușie. 

— Kirsty Lindsay. De la Sunday Tribune. Scriu un articol 
despre... 

— Știu despre ce scrii, zice el și pufnește cu mândrie. 

Uneori se întâmplă și asta. Chiar dacă majoritatea oamenilor 
se emoţionează în faţa ziariştilor, de teamă să nu ofere prea 
multe informaţii despre ei înșiși, nesiguri unde va duce o 
întrebare, întotdeauna există un ciudat care consideră 
abordarea ca o dovadă că e important și că jurnalistul și-a dat 
seama de asta, spre deosebire de vecinii lui. 

— Sigur. OK, da, normal că știi, îl încurajează ea. Așa că mă 
întrebam... 

— Îţi zic eu ce cred. Cred că ar trebui să vă căraţi toți de-aici. 
Nu vă vrea nimeni aici. 

— Hei, stai așa, protestează Kirsty, trebuie să transmitem ce 
se petrece! 


VP - 49 


— Da, dacă asta crezi că faci, zice el. Știu eu ce-o să faci de 
fapt. Nu o să întrebi pe nimeni care chiar știe. Nu asta vrei, nu? 
Vrei doar să faci pe deșteaptă, venită de la Londra în provincie. 
Ne-ar fi mult mai bine dacă v-aţi căra și ne-aţi lăsa în pace. 

— Dar... 

Kirsty se uită la obrajii lui bărbieriţi neglijent, la buzele 
crispate a încăpățânare, la scârba instinctivă și iraţională pe 
care o afișează și știe care-i răspunsul. N-o să obţină nimic util 
de la tipul ăsta, care dă vina pe presă și nu pe criminal, doar ca 
să nu fie de acord. 

— Bine, îi spune, mersi oricum. 

— N-ai voie să mă citezi, spuse el. Nu ţi-am dat permisiunea 
să o faci. 

— Nici nu știu cum te cheamă. _ 

Se îndepărtează, ca tipul să n-o mai poată lungi. li simte 
totuși privirea lipită de ceafă în timp ce schimbă direcţia pe 
plajă. Trece printre grătar și gardul din jurul parcului de 
distracţii, unde banda galbenă a poliţiei delimitează gaura din 
gardul de sârmă din spatele tonetei cu găletușe și lopăţele de 
plastic. De-aici, fortificațiile de beton ale parcului de distracţii îl 
fac să arate ca un lagăr. Peretele frontal, care dă spre drumul 
bătut de vânt, pe care lumea-l numește în glumă „Cornișa”, e 
luminat mulțumită panourilor de afișaj și becurilor colorate. 

În afară de grupul mare, mai sunt câteva grupuleţe de tineri 
care vorbesc, moţăie mahmuri sau joacă Frisbee în tricou și șort. 
Printre ei trece o echipă de filmare care le ia interviuri. Kirsty se 
întreabă cum de sunt mai degrabă atrași de ideea de a apărea 
la televizor, decât îngroziţi că o fac fără machiaj sau orice fel de 
pregătire pentru asta. 

— Da, normal că mi-e frică, spune o tânără care trece pe 
lângă ei, dar ce să fac? Am o singură săptămână de vacanţă. 
Trebuie să mă distrez și eu, nu? 

— O să mai veniţi la Whitmouth? întreabă reporterul. 

— Probabil că nu, răspunde ea. E o prostie, de fapt. Băutura e 
al naibii de scumpă și știaţi că parcul de distracţii e închis de 
când am ajuns aici? În toiul sezonului! 

În timp ce vorbește, face semn spre zidul masiv al parcului 
Funnland, dincolo de care poliţia continuă să caute dovezi, 
pentru a doua zi consecutiv, parcurând centimetru cu 
centimetru cu periuţele lor din păr de cămilă. 


VP - 50 


Se duce la Antalya Kebab House, toneta lângă care a fost 
văzută pentru ultima oară a doua victimă, Keisha Brown. 
Proprietarul e turc, volubil dar ostil. 

— Da’ ce te interesează așa, deodată? întreabă el. Ştii ce? 
Chestia asta s-a mai întâmplat de două ori anul trecut. Anul 
trecut au fost două fete la fel de moarte și puţin v-a pasat. 
Atunci n-a venit niciun reporter, niciun ziar în afară de 
Whitmouth Guardian, nimeni de la televiziune. Erau invizibile 
atunci. Parcă nici n-ar fi existat. Și-acum... acum e fenomenal. ÎI 
căutați toţi pe Hannibal Lecter și acum e important, nu? 

— Corect, zice ea. 

In Marea Britanie au loc două crime pe zi. Doar o treime din 
ele ajung să ocupe mai mult de câteva rânduri în josul paginii de 
ziar. Dacă vrei ca acea crimă despre care scrii să treacă de 
redactorii de știri, trebuie să ai parte de detalii care să sară în 
ochi sau de o familie vehementă. 

— Dar am venit acum. Măcar e o șansă să îndreptăm lucrurile, 
nu? 

— Ai de gând să cumperi ceva? întreabă el țâfnos, săgetând-o 
cu ochii lui negri. 

— Ce-aveţi bun? 

— Totul e bun. 

— Vreau un kebab și o cola, vă rog. 

— Cartofi prăjiţi? latră el. 

„Nu”, dă să zică, apoi se răzgândește repede. Nu are sens să 
o dea în bară pentru costul cartofilor. 

— Și bonul, vă rog. 

Stă câteva clipe cât se întoarce el spre friteuză și cufundă 
coșul în ulei. 

— Deci o ţineţi minte? 

El stă cu spatele întors. Îi vede părul negru reflectat în perete 
din spatele grătarului, printre șervete mâăzgălite și meniuri lipite 
cu scoci. Are cincizeci și ceva de ani, dar pare mai în vârstă. Aici 
toată lumea pare mai în vârstă. 

„Încetează. Ai devenit o snoabă burgheză cum nu s-a mai 
pomenit. Doar pentru că scrii pentru marele public nu înseamnă 
că trebuie să le împărtășești opiniile”. 

El ridică din umeri. 

— Nu neapărat. Da, mă rog. Dar numai pentru că s-a 


VP -51 


întâmplat ce s-a-ntâmplat. Nu aș fi ţinut minte nimic despre ea, 
în afară de faptul că am găsit-o moartă printre tomberoanele 
mele. Așa o ţin minte. E un fel de-a spune. 

— Mai era cu cineva? Era singură? 

— Nu știu. De multe ori e greu de spus, mai ales sâmbăta. 
Uneori vin singuri, dar pleacă însoţiţi. Sunt ca animalele 
sâmbătă noaptea. Ai zice că, fiind în vacanţă, sâmbăta nu ar 
trebui să însemne mare lucru, dar ai fi surprinsă. Tot se 
împopoţonează, tot se îmbată și stau până târziu în oraș. Nu știu 
să stea la coadă și să aștepte. Cred că erau douăzeci, treizeci 
care frecau menta și scăpau chestii pe jos. Cartofi, cartofi și iar 
cartofi. Beau de sting și au impresia că le trece beţia dacă 
mănâncă niște cartofi. Am camere de supraveghere. In fiecare 
sâmbătă se întâmplă ceva. Camerele mă scutesc de ore întregi 
de declaraţii la poliţie. 

— Apare și ea? 

El încuviinţează. 

— Da. Așa cum ziceam, nimic remarcabil. Intră, ia cartofi, 
vorbește cu niște băieţi cât așteaptă. li plăcea oţetul, cred că și- 
a turnat jumătate de sticlă. Fanta. A băut Fanta. 

— Și băieţii? 

— Nu știu. Întreabă poliţia. Dar cred că ţi-au spus deja. Nu ei 
au omorât-o. Majoritatea erau prea beţi să stea în picioare, 
darmite să stranguleze pe cineva. Poate din greșeală. Așa că-și 
ia cartofii, pleacă, iar eu îmi văd de ale mele. Ţin deschis până la 
patru sâmbăta. Dacă merge bine, când e sezonul în toi, pot să 
fac două sute de kilograme de cartofi pe noapte. Numai eu am 
deschis când se închid cluburile și majoritatea și-ar da și mama 
pe o pungă de cartofi prăjiți. 

— Și pe urmă? insistă Kirsty. 

— La patru și jumătate scot gunoiul și aștept să se răcească 
uleiul, ca să scurg friteuza și... 

lar ridică din umeri. Un necrolog banal. 

— Cred că a fost oribil, spune ea compătimitor. 

— Da... 

Îi împachetează kebabul în hârtie. 

— Doar nu vezi zilnic așa ceva. Vrei chilii? 

— Mersi. 

— Mersi, da, sau mersi, nu? 

— Mersi, da. Mersi. 


VP - 52 


— Deschis sau închis? 

— Închis, vă rog! 

Urmează să-l arunce în primul coș de gunoi după ce pleacă. El 
trântește kebabul pe tejghea. 

— 12.50. 

— 12.50? scâncește ea. 

— 12.50, insistă el ferm. Și bonul. 

Kirsty se abţine să nu-și dea ochii peste cap și plătește. 
jurnaliștii nu sunt singurii oameni pentru care crima în serie 
reprezintă o oportunitate în afaceri. 


Nu se poate duce la Funnland. La intrarea personalului, unde 
s-au strâns câţiva jurnaliști și fotografi neimpresionaţi, printre 
mormane de garoafe în ţiplă, e un anunţ care zice că parcul se 
va redeschide a doua zi. A mai lucrat cu unul dintre fotografi 
înainte, așa că se duce la el. 

— Ai găsit ceva? L-ai văzut pe Stan Marshall? întreabă ea. 

El clatină din cap. 

— Cred că e în cârciumă. Mai nimic pe-aici. Directoarea, acea 
Suzanne Oddie, și niște polițiști. 

— Au zis ceva? 

— Bla, bla, fără precedent, bla, bla, condoleanţe familiei, bla, 
bla, cooperare deplină cu poliţia, bla, bla, liniștim clienţii. S-a dat 
o declaraţie de presă. 

Jeremy de la Express îi arată. Nu-i mare lucru. Parcul se 
redeschide cât de curând, Innfinnityland închis, probabil va fi 
demolat. Condoleanţe din inimă. Face o fotografie cu telefonul 
ca să citească mai târziu. 

— Ce faci aici, de fapt? Credeam că de la Trib vine Dave Park. 

— Păi, da! El e cu știrile de primă pagină. Eu doar descriu 
faptele. Orașul panicat. Țineţi-vă fetele acasă. Preţul berii. Doar 
știi. 

— A, chestii de duminică, zice un jurnalist de la Mirror. Nimic 
nou, doar mai mult. 

— Totuși, spune fotograful, bravo dacă obţii ceva. 

— Cineva trebuie să pună toate astea în cuvinte, spune Kirsty. 
Ca să aveţi și voi de ce să râdeţi. Deci ce știm? Vreo informaţie 
nouă despre victimă? 

In sinea ei o apucă tremuratul când spune asta. Victima - o 
viaţă redusă la frivolitate. 


VP-53 


— Nimic nou. Mama și tatăl fac un apel în după-amiaza, asta 
la primărie. 

— Acolo s-a dus toată lumea? 

Tipul de la Mirror ţăţâăie. 

— Nu fi fraieră! Abia la 4 începe. Sunt la White Horse acum, 
pe Dock Street. 

— Strâng informaţii, spune fotograful și face cu ochiul. 


VP - 54 


9 


Amber e în bucătărie, unde vorbește la telefon ca să cumpere 
un computer pentru Benedick, când cineva sună la ușă. Cu 
disperare și insistenţă, iar și iar, fără să aștepte un răspuns între 
timp. Oricine ar fi vrea să intre, acum. 

— Cine-o fi? 

Întrerupe convorbirea, iar Vic ridică ochii din ziarul Sun. 

— O fi vreun căţel rătăcit sau vagabond. Vagabond probabil, 
după cum sună. Aia pierduţi nu sună așa tare. 

— Ha! face ea și fuge spre ușă. 

Cu spatele la ea e o siluetă cu un hanorac Adidas și cu gluga 
pe cap, geanta sport pe umăr, și se uită la mașini și la stâlpii de 
beton de la Tennyson Way, de parcă se așteaptă să vadă pe 
cineva. 

— Pot să vă ajut cu ceva? întreabă Amber. _ 

Silueta se întoarce. E Jackie Jacobs și arată îngrozitor. In afară 
de hanorac, poartă ceea ce pare a fi un pantalon de pijama și o 
pereche de șlapi cum purta Romina. Fără machiaj, faţa îi e 
ridată și cenușie, cu șanțuri profunde pe buza superioară. 

— Nu știam unde să mă duc, spune ea. Îmi pare rău. 

— O, Dumnezeule! Intră. 

Se dă la o parte ca să intre Jackie și o urmează. Vic o vede și 
se ridică brusc de pe scaunul pe care stătea în bucătărie. 

— Care-i treaba, Jackie? 

Jackie își scoate gluga. Are părul unsuros și nepieptănat. Lui 
Amber nu-i vine să creadă că se află în faţa tipei exuberante cu 
care a fost ieri la plajă. 

— Stă în faţa apartamentului meu și nu vrea să plece, zice ea 
și izbucnește în plâns. 

Amber știe despre cine e vorba. 

— Doamne... 

— Stă acolo tot timpul. Pur și simplu stă. Sau... na, știi tu. Ca 
ieri. Pe plajă. Sau la supermarket. Oriunde mă duc. Simt că o să 
înnebunesc. 

— Ba nu înnebunești. 

Amber ia geanta și o aruncă pe scară. E clar că au un musafir. 


VP-55 


Căminul Amber Gordon pentru Femei Depravate, îi zice Vic, și 
asta, când e amabil. Uneori, în funcţie de oaspete, îi zice 
Sanctuarul câinilor din Whitmouth. 

— Inţeleg de ce simţi asta, dar nu e cazul. Sper că n-ai vorbit 
cu el, da? E 

— Nu, spune Vic. Aștia trebuie ignoraţi. 

— Am încercat, spune Jackie. Dar ce să fac? Dacă stă acolo zi 
de zi, când te duci la magazin, când ești la muncă, sună la ușă, 
lasă mesaje, lasă... margarete în prag... încearcă tu să-l ignori. 

— Aoleu, Jackie! Mereu îţi arde de glumă și nu mi-am dat 
seama cât de serioasă e treaba. _ 

Se duc după Vic în bucătărie. El umple cana electrică. |n 
Whitmouth, soluţia oricărei probleme e o cană cu ceai și un 
biscuit. Și Dumnezeu e martor că se rezolvă multe așa. 

— Știu. Da, zice Jackie. Nici eu. Credeam că se prinde. Că se 
plictisește. Dar de când ai... Cadavrul. Biata fată! Acum trăiește, 
acum vine unu și... Poate că m-a afectat mai mult decât 
credeam. Dar acum e mai rău. Nu pot să... nu mai pot sta acolo, 
Amber! Nu se mișcă din loc, indiferent ce fac. Habar n-am unde 
doarme, că pare că mă urmărește 24 din 24. 

— E OK, zice Amber. Stai aici. Cât vrei. Până găsim altă 
soluţie. 

Se uită la Vic. El stă lângă chiuvetă, inexpresiv. În cazul în 
care are vreo părere, o ţine pentru el. 

Jackie se emoţionează și scoate un pachet de ţigări Camel din 
buzunar. Caută o brichetă. Vic își drege glasul. 

— Imi pare rău, Jackie, zice el, te superi dacă fumezi afară? 

Ea se miră, ca și cum e prima oară când i se sugerează asta, 
dar își ia pachetul și dă să se ridice de la masă. 

— Îți aduc eu scrumieră, adaugă Vic. 

Ea pare surprinzător de recunoscătoare. 

— Mersi. 

Amber iese după ea în curte, cu Mary-Kate și Ashley lipăind 
încetișor la picior. E mândră de peticul ei de grădină. Țărâna 
salină a estuarului nu lasă să crească mare lucru, dar a umplut-o 
cu ghivece și coșuri de mușcate și verbine, iar curtea e 
luminoasă și primitoare. Scaunele sunt înclinate să nu le plouă și 
pernele la adăpost. Le scoate, scutură apa de pe scaune și își 
cere scuze. 

— Ce? Nu, nu fi fraieră. E casa voastră. 


VP - 56 


Vic apare cu scrumiera, o pune pe masă, zâmbește și se 
retrage. Jackie își aprinde ţigara. Amber recunoaște plăcerea 
nicotinei pe faţa ei, își aduce aminte senzația. S-a lăsat pentru 
Vic, dar îi lipsește zilnic fumatul. 

— la te uită, ai și scrumieră! Nimeni nu prea are, dar toată 
lumea se uită urât la mucurile de ţigară de parcă ar fi nucleare, 
chiar și când ajung în gunoi, lângă cojile de cartofi. 

— N-am face asta, spune Amber. 

— Nu, Vic are maniere de preot. 

— N-aș merge până-ntr-acolo, spune Amber, dar în sinea ei e 
de acord, probabil cam așa vede lumea relaţia lor: politicoasă. 

Vic are super maniere. Când l-a cunoscut, parcă a intrat într-o 
cadă mare cu apă caldă: îi ţinea ușa, îi arăta apreciere, știa că o 
farfurie folosită va fi imediat spălată. După atâţia ani în care se 
temuse de bărbați, de impulsurile și încăpăţânarea lor, și îi 
crezuse niște tirani egoiști. 

Apoi a apărut Vic. Avea mereu mâinile curate, chiar dacă 
făcea reparaţii mașinilor din parcul de distracţii, ca parte din 
slujba pe care o avea acolo. Spunea „mulțumesc” și „te rog” și o 
proteja cu un braţ când treceau prin mulţime. Işi aduce aminte 
când l-a observat cum ajuta clienţii să urce și să coboare din 
instalaţii, cum mereu zâmbea sau râdea dacă cineva avea 
nevoie de asta, cum potolea orice mitocan care căuta gâlceavă. 
Relaţiile din Whitmouth nu durează în general, dar sunt 
împreună de șase ani deja și în cazul în care longevitatea se 
plătește cu politeţe, atunci slavă Domnului pentru bunele 
maniere! A trăit ani și ani în care a tânjit să ajungă într-un 
moment calm al vieţii și încă îi vine greu să creadă că se 
întâmplă. 

— Tu nu-ţi dai seama cât noroc ai. Aș da orice pentru un astfel 
de tip, spune Jackie și iar îi dau lacrimile. 

Amber întinde mâna și o mângâie pe antebraţ, cu toate că 
gestul îi dă o senzaţie aiurea. N-a știut niciodată să se arate 
sensibilă cu alţii. Nici nu a considerat-o pe Jackie ca fiind 
apropiată. 

— Nu plânge, Jackie! E OK, o să treacă. 

Jackie își privește ţigara și se vede că o muncesc gândurile. 
Mary-Kate vine și se așeză pe picioarele din spate și se sprijină 
cu cele din faţă pe piciorul lui Amber. Automat, ea își ia mâna de 
pe brațul lui Jackie și îl scarpină după ureche. 


VP - 57 


— Nu-i corect, izbucnește Jackie. Pur și simplu nu-i corect. Un 
pic de noroc să am și eu. 

Vic apare în ușă, calm ca de obicei, cu geanta lui Jackie. 

— Jackie, o să pun asta în camera de oaspeţi! îi spune. OK? 

Amber știe că face gestul ăsta nu din ospitalitate, ci pentru că 
nu-i place dezordinea. Pentru el, fiecare lucru trebuie să stea la 
locul lui. Geanta l-a stresat de când a apărut cu ea Jackie, care 
are altă interpretare și consideră că gestul e unul de 
ospitalitate. lar îi dau lacrimile. 

— Haideţi, oameni buni... nu știu ce m-aș face... zău. Jur, 
jumătate din orașul ăsta s-ar fi dus naibii fără voi! 

— Ei, haide, Jackie! face Amber stânjenită. 

— Are dreptate, să știi, spune Vic din ușă. Bunătatea 
întruchipată Amber a noastră. Ştii ce-a făcut toată dimineaţa? 

— Nu, răspunde Jackie, fără prea mult entuziasm. 

N-o interesează alți oameni, mai ales în toiul vreunei drame 
personale. 

— A sunat pe toată lumea din zonă, ca să întrebe dacă are 
cineva un computer în plus pentru Benedick Ongom. Toată 
dimineața a stat pe telefon, nu, draga mea? A trebuit să-mi fac 
singur sandvișul cu bacon. 

Moderează reproșul cu un zâmbet larg, cuceritor, dar lui 
Amber nu-i scapă. 

— Da, continuă el. E uluitoare, pe bune. Uneori mă întreb 
dacă nu cumva are conștiința încărcată. Dacă nu cumva 
compensează pentru vreo faptă rea dintr-o viaţă anterioară. 

Jackie râde. Amber se înroșește și schimbă repede subiectul. 

— Zi-mi ce s-a întâmplat. Nu știu dacă am înţeles. 

— Păi... nu știu de ce face asta. Știi? Nu pricep. 

— Nu, păi n-ai cum. În mod evident nu-i cu ţiglele pe casă, 
nu? Oricum, am crezut că l-a deraiat Tadeusz cu mesajul ăla. 

Jackie clatină din cap. 

— Cred că l-a înrăit și mai tare. Acum e furios. Îi simt furia. 
Pare să mă urmărească nonstop. Și o să fie și mai rău când mă 
întorc la muncă și o să plec singură noaptea. 

— Lasă că te duc eu cu mașina, spune Amber, ocazie cu care 
mai adaugă încă un lucru de făcut pe listă. 

E loc în mașină. Acum o duce doar pe Blessed. 

— Dar nu-i doar asta. Nici nu dorm deloc. Tot mi se pare că o 
să mă trezesc cu el peste mine. Serios. Nu pleacă niciodată. 


VP -58 


Cred că o să-mi pierd minţile. 


Vic se uită la ele pe fereastra bucătăriei: cele două capete 
blonde, aplecate unul spre celălalt și fumul ţigării lui Jackie. Au 
uitat complet de el. 

„Ochii care nu se văd se uită”, își spune el. „Femeile. Cum nu 
vorbești cu ele, cum uită că exiști”. 

Le studiază în tăcere, inexpresiv. E rupt de oboseală, în timpul 
sezonului avea zile întregi de exuberanţă, dar cu fiecare an ce 
trece, entuziasmul ăsta se diluează. De-a lungul timpului a 
lucrat în opt staţiuni diferite, dar Whitmouth pare că a devenit 
obositor în ultimul timp. 

_ „Din cauza vârstei, mă ajunge din urmă”, își spune el. 
„Imbătrânesc și nu mai pot. Trebuie să găsesc un stil de viaţă 
mai ușor. Nu mai am multă energie, începe să se vadă”. 

Jackie și-a lăsat cana de ceai pe masă, cu resturi de tanin pe 
porțelan. la cana și o duce la chiuvetă. O spală meticulos, în 
timp ce ascultă murmurul femeilor. Șterge chiuveta, lustruiește 
cromul și pune cana la uscat pe un prosop împăturit. 


În grădină se aude telefonul lui Jackie. 

— Nu răspunde, o sfătuiește Amber. Lasă.-l. 

Jackie se uită la telefon ca la un rahat găsit în geantă. 

— Nici n-aveam de gând. 

Sună în continuare. Jackie își mai aprinde o ţigară și Amber 
face tot posibilul să nu-și dea ochii peste cap. 

— Mă duc să-l rog pe Vic să-ţi facă patul, îi spune lui Jackie. 

— Vai, e minunat omul ăsta! Cum l-ai găsit? 

Îi sună din nou telefonul. 


VP -59 


10 


„Ce nevastă lamentabilă sunt... E ofticat rău pe mine și nu mă 
mir. Doamne, abia aștept să se termine seara asta! Ce naiba m- 
o fi apucat? Nici măcar n-aveam voie să conduc în starea aia 
când m-am urcat în mașină după-amiază”. 

Kirsty profită de faptul că a ajuns în bucătărie, ca să dea pe 
gât un pahar cu apă și trei pastile de ibuprofen. Se simte 
mizerabil și mai are și conștiința încărcată. Ce nebunie... își 
spune. Nu băutul în sine, ci compania jurnaliștilor. Când se 
adună zece - doisprezece ziariști într-o seară, e clar că se pun 
toți în cap, de nu mai stă unul în picioare. De fiecare dată. 

Golește paharul și îl umple la loc. Deschide frigiderul și scoate 
somonul afumat și pungile cu salată. E genul de mâncare pe 
care nu și l-au permis în ultimele luni, dar exigenţa a împins-o 
pe culoarele magazinului Waitrose, ca pe o nevastă de fotbalist 
de la Manchester United, înarmată cu un cec gras. O să 
mănânce toţi fasole și orez toată săptămâna ca să poată plăti 
cina asta, lucru pe care n-o să-l știe niciunul dintre cei aflați 
acum în sufragerie. Succesul e singurul lucru care naște succes, 
iar ca Jim să primească de lucru, bogătanii ăștia trebuie convinși 
că n-are nevoie de asta. Farfuriile bune sunt întinse pe blat, 
după ce au fost verificate să nu fie ciobite și tot ce are de făcut 
e să le umple decorativ, în timp ce oaspeţii lor beau Semillon- 
Chardonnay din banii de încălțăminte ai lui Sophie. 

Îi vine să verse, dar înghite în sec. 

„Shot-uri în flăcări. La vârsta ta. La orice vârstă. Ce naiba o fi 
fost în capul tău? 

Pentru că m-am distrat. Pentru că-mi place compania 
jurnaliștilor. Pentru că-mi place inteligența lor naturală, 
competitivă, părerile lor partizane de mori hodorogite, felul în 
care se bat să reducă totul la un titlu de cinci cuvinte, 
vânătoarea lor cinică după peiorative perfecte. Pentru că m-am 
săturat să fiu bună și răbdătoare, pentru că trăiesc ca o 
sărăntoacă de luni de zile și aveam nevoie să fiu nesăbuită o 
seară și pentru că m-au prins imediat și m-au dus la White Horse 
și am vrut să merite banii. Pentru că n-ai cum să descrii un oraș 


VP - 60 


în care oamenii vin să se facă praf, dacă nu faci și tu același 
lucru o dată. Pentru că, în ciuda scutului de oţel pe care-l cărăm 
cu toţii, o zi în care sapi și scoţi la suprafață detalii despre 
crimele a cinci fete te deprimă destul cât să te apuci de băut. Și 
pentru că pur și simplu am uitat de cina asta nenorocită”. 

Ușa se lovește de perete și Jim intră cu un zâmbet social care- 
i piere în clipa în care trece pragul. Lasă ușa să se închidă 
înainte să zică orice. 

— Futu-i mama ei de viaţă, Kirsty! murmură el. Ce naiba faci? 

Simte că are carne vie pe față sub stratul gros de fard pe care 
l-a aplicat ca să-și ascundă paloarea. 

— Scuze, zice. A trebuit să iau ceva de cap. 

Jim încleștează maxilarul în timp ce smulge pungile de salată. 

— Băga-mi-aş picioarele! înjură el. Lasă că mă ocup eu. Tu 
desfă somonul. 

Se întoarce cu spatele și rupe pachetele cu lăstari de mazăre, 
măcriș și rucola, combinaţia de vis a oricărui bucătar de la 
televizor. Lângă bolul de salată e un vas de ceramică în care se 
află sosul pe care l-a făcut azi. Pune frunzele în el și le 
amestecă. Kirsty, complet nefericită, găsește foarfecă și începe 
să desfacă somonul din pachet. Se vede că-i tremură mâinile. 

— Îmi pare rău, Jim! spune ea, pentru a optsprezecea oară, în 
timp ce așază feliile de pește cât poate de frumos pe platouri. 
Îmi pare tare rău. N-am vrut. 

În timp ce pune salată lângă pește, e atât de furios încât nici 
nu se poate uita la ea. 

— Nu prea cred că-mi ajung scuzele în momentul ăsta. Știai 
cât de importantă era seara asta. Ești pur și simplu... egoistă. 
Alt cuvânt nu-mi vine în minte. Al naibii de egoistă. 

— Da, știu, spune spăsită. Așa e, ai dreptate. Și chiar îmi pare 
foarte rău. 

Distrusă, taie un plic cu sos de muștar primit la pachet cu 
somonul și îl stoarce peste o porție de pește. 

— NU! 

O apucă de mână. Sigur l-au auzit de dincolo, căci murmurul 
vocilor încetează. Cineva chicotește. 

— Ce-am făcut? 

— Nu pune din pachet, idioato! Am făcut eu sos. 

Îi vântură în faţă un vas cu sos galben identic, pe care îl ia de 
lângă chiuvetă. 


VP - 61 


— Aoleu, scuze! 

El clatină iar din cap, abţinându-se cu greu. 

— Uite care-i treaba, dă-te la o parte. Mă ocup eu. Nu pot să 
cred că-mi faci una ca asta. Aștia-s oameni care mănâncă numai 
la restaurant. Crezi că nu se prind că e sos de la pachet? 

— Scuze, repetă ea automat. 

li e așa de rău, că nu știe cum de mai stă în picioare. Nu vrea 
decât să se ghemuiască în faţa televizorului și să moţăie. 

„Nu mai beau în viaţa mea”, își zice pentru a 763-a oară în 
viaţă. 

Jim toarnă sosul, se întoarce și îi dă două farfurii. 

_ — la. Du-le pe-astea. Tu-l mănânci pe ăla cu sosul cumpărat. 
Il aduc eu la sfârșit. Și, pentru numele lui Dumnezeu, adună-te! 
Kirsty înghite în sec și se întorc împreună la oaspeți. 


— Hai la mai mare! exclamă Lionel Baker și ea tresare. 

Chiar și în starea asta fragilă, unele expresii îi displac profund. 

— Noroc! răspunde și ridică paharul neatins. 

Îl duce la gură, dar nu soarbe. În parte pentru că îi e teamă că 
o să-i explodeze ficatul dacă mai pune picătură de alcool în 
gură, dar mai mult din cauza ochilor sfredelitori ai lui Jim care o 
ard ca laserul de câte ori duce mâna spre pahar. 

Sue Baker chicotește și ciocnește. 

— Ce expresie simpatică! zice. 

Sue e femeie adevărată, o femeie care a ales să se așeze la 
casa ei în clipa în care a pus mâna pe un agent de bursă și 
ultima idee originală pe care a avut-o a fost la nunta ei, când a 
decis să pună varză ornamentală în centrul meselor. 

„Trebuie să fiu amabilă”, își spune Kirsty. „Ca să primească 
un job la ei, oamenii ăştia trebuie să ţină minte ce gazde bune 
suntem”. 

Lionel e cu zece ani mai mare decât Jim, zece centimetri în 
plus la talie și de zece ori mai mulţumit de sine. Însă e și 
partener la Marshall & Straum de ani de zile și toată lumea știe 
că face recrutări din nou, acum că s-a terminat criza. Jim și 
Gerard Lucas-jones, celălalt soț de la masă, au fost în echipa lui 
când a fost promovat. Toată lumea se preface că sunt prieteni 
vechi. 

Sue pune paharul pe masă și ridică cuțitul și furculița. 

— Incântător, spune ea cu un ton de superioritate. N-am mai 


VP - 62 


mâncat somon afumat de ani de zile. Tu l-ai afumat? 

„Evident că n-ai mâncat”, își spune Kirsty enervată. „Somonul 
afumat nu mai e la modă din 1980, dragă! Îmi pare rău că nu 
am mai găsit sashimi din cod negru când am ajuns la Waitrose”. 

— Mi-e teamă că nu, spune Jim. Kirsty a fost plecată cu 
munca. Dar sosul e făcut de mine. 

Ea zâmbește tăcută. Jim e mândru că „se ocupă de casă”, 
mereu a fost așa, dar își aduce aminte că nu e cea mai bună 
imagine pentru Stăpânul Universului. 

— E unul dintre cele mai mișto lucruri când lucrezi de-acasă, 
adaugă repede. Câștigi două ore pierdute cu naveta pe zi. 

— Și le petreci gătind, glumește Kirsty experimental. 

— Păi, răspunde Jim cu răutate, mai bine decât să beau până 
cad în cap, nu? 

Râd toţi, dar nu s-a prins nimeni de înțepătură. 

— Norocosule! exclamă Lionel Baker, care sună exact ca soţia 
lui. Sigur că-mi doresc să petrec mai mult timp acasă, dar 
spune-mi... 

Se întoarce spre Kirsty și e clar că ceea ce a auzit nu 
beneficiază de aprobarea lui. Lionel e un dinozaur. Nevestele 
care muncesc nu sunt pe placul lui. 

— Plecată cu munca? Superb... Călătorești mult? 

— Nu se cheamă tocmai călătorit, răspunde ea. 

Se străduiește să găsească o modalitate de a minimiza 
importanța slujbei care le pune mâncarea pe masă, ca să pară 
numai toleranța unui soţ indulgent faţă de un hobby al nevesticii 
lui. 

— Dar na, trebuie să mai rămân câte o noapte pe ici, pe colo. 

Își dă seama că o vede ca pe o vânzătoare din ușă în ușă. N- 
ar deranja-o în mod special, doar că vânzările nu sunt tocmai 
jobul ideal pentru o nevestică. Jim intervine. 

— Kirsty e cronicar la Tribune. 

— Ce-i aia? întreabă Penny Lucas-Jjones, care predă franceză 
și italiană la o școală de fete lângă Salisbury, treabă care i se 
potrivește de minune, fiindcă nu o împiedică în îngrijirea 
copilului. 

— Jurnalist, îi explică Jim. Se ocupă de o anumită zonă din 
sud-est ca să nu trebuiască să plece personalul din Londra. 

— Gazetar! exclamă Lionel. Măi, măi! Te duci și stai la ușa 
celebrităților? Le interceptezi telefoanele? 


VP - 63 


— Nu, zice Jim. Au specialiști pentru asta. 

— Scriu mai mult despre infracţiuni, spune Kirsty. Și despre 
londonezi care se duc în provincie. 

Gluma e răsuflată. 

„O ia literal, evident. A fost aproape imposibil să-l scoatem din 
Belgravia” și-acum o dau în bară”. 

Îi vine iar să vomite și se abţine. 

„Pun pariu că-s verde la față. Măcar nu se mai vede că-s 
lividă, cu ficatul praf”. 

— Extraordinar! spune Gerard Lucas-jones. Culmea e că noi 
citim Tribune. Mă rog, cel puţin Penny. Eu sunt mai degrabă 
genul Financial Times. 

— Nu ţi-am văzut numele, spune Sue. Cât de des ţi se publică 
articolele? 

— Săptămâna asta a avut chiar două, intervine Jim. Azi, o 
pagină întreagă, iar duminică, două. 

— Fată deşteaptă! își dă Lionel cu părerea, condescendent. 

Sue are decenţa să pară ușor jenată. 

— Pe ce subiect? întreabă ea. 

— A, niște ţicniţi dintr-o mișcare religioasă și spirituală, care s- 
au lansat azi. Mai degrabă un pamflet, sinceră să fiu. lar celălalt 
e despre Whitmouth. Crimele din Whitmouth. Încă scriu la asta. 

— A, da, zice Lionel. Parcă erau prostituate, nu? 

„Nu trebuie să mă cert”, se gândește. „Suntem aici de dragul 
carierei lui Jim. Și sincer, nici n-am energie pentru asta. Mi-am 
vărsat toată bila azi-noapte”. 

— Nu, răspunde, erau niște fete în vacanță, atâta tot. Nişte 
adolescente care se distrau. 

Mintea-i aduce în faţă o imagine cu sora lui Nicole Ponsonby, 
pe treptele secţiei de poliție din Whitmouth, plângând în spatele 
unui buchet de microfoane, implorând ca cineva, undeva să 
ofere informaţii despre vinovat. Familiile întotdeauna cred că 
durerea trece dacă e prins ucigașul. Că se împacă într-un fel cu 
ideea. Asemenea marinarilor care se îneacă, se agaţă de un fir 
de pai, orice le-ar putea sugera că nu vor avea parte veșnic de 
suferinţa asta. Kirsty i-a tot văzut de-atâtea ori cum se chinuie 
să scoată două cuvinte, cum se sprijină unul pe altul și le 
tremură picioarele, încât știe că plânsul nu se termină niciodată. 

— O latrină Whitmouth ăsta, nu? întreabă Lionel și își îndeasă 


13 Zonă elegantă a Londrei. 
VP - 64 


jumătate din apetitiv în gură. 

— Cam da, depinde de ce-ţi place. Eu zic că are... nu știu, un 
farmec ponosit. 

— Am fost în Southend o dată, zice el. A venit cineva cu ideea 
ironică să petrecem un weekend de burlaci acolo. Acolo să vezi 
latrină. E la fel de rău? 

Ea se gândește. A tot fost prin Southend. E o staţiune rodnică 
dacă urmărești infracțiuni. 

— Da, zice, dar pietrele sunt ca în Bognor!*. 

— O, Bognor! exclamă el, ca și cum mai mult n-are nevoie să 
zică. 

Conversaţia se poticnește. Kirsty se uită în farfurie și se 
chinuie să schimbe subiectul. Și să nu vomite. Simte că Jim abia 
așteaptă să deschidă subiectul slujbelor disponibile, dar e prea 
devreme. Trebuie să aștepte până ajunge desertul pe masă. Nu 
poţi discuta afaceri până nu mănânci creme brûlée. Simte că se 
încinge numai atingând vinul cu buzele. E posibil să o apuce 
transpirațiile. 


Sună ceasul cuptorului. E timpul să scoată carnea și să pună 
desertul mange-tout. Se scuză și se duce în bucătărie. Scoate 
carnea de vită din cuptor, o pune pe farfurie, apoi se duce la 
frigider și scoate un pachet de mazăre pe care și-l lipește de 
cap. Are mai mult spre patruzeci decât spre treizeci de ani, dar 
petrecerile formale tot i se par un chin. Și asta fără prezenţa 
doamnei de profesie, Sue Baker, la masă. Kirsty a văzut-o cum 
se uită în toate părţile prin casă după nereguli și urme de 
murdărie. 

„Hai, Kirsty, ai treabă! Ce trebuia să fac?” 

Își lipește punga rece de ceafă și se uită în bucătărie dacă e 
ceva nelalocul lui. Sue e genul de om care o să insiste să ajute 
cu farfuriile, ca să mai poată trage cu ochiul. Bileţele, liste, poze 
lipite de ușa frigiderului cu magneţi de la Capela Sixtină. Un 
panou de plută pentru orarul copiilor: Sophie, pian marţi, 5; 
Luke, fotbal, miercuri, 6; înot, sâmbătă, 9. Sophie a aranjat 
restul piunezelor în formă de inimă, imaginea ei preferată, în 
afară de cea a lui Justin Bieber. Au ascuns cutiile cu cereale 
pentru micul dejun și ghiozdanele de pe blat și acum mai e o 
sticlă de vin excelent, Claret (care face cât două uniforme 


14 Bognor Reigs, staţiune în West Sussex pe coasta sudică a Angliei. 
VP - 65 


școlare la Tesco), care răsuflă deschisă sub suportul de 
condimente proaspăt lustruit, în timp ce mașina de spălat vase 
zumzăie dedesubt. 

„O bucătărie normală pentru clasa de mijloc”, își spune ea, 
„îimpopoţonată ca să impresioneze familiile Lucas-jones. Mama 
ar zice că sunt o snoabă, fiindcă nu am găini sub masă”. 

Își aduce aminte ce mai are de făcut. Umple o oală cu apă 
fiartă din cana electrică și o pune pe aragaz. 

„Dumnezeu știe ce-ar zice despre mine dacă ar vedea că 
servesc mange-tout”. 


În salon, conversaţia continuă cu alt subiect și Lionel spune: 

— Chiar nu înţeleg de ce să aibă parte de anonimitate. Asta e 
vina societăţii, nu? Totul în favoarea infractorului și niciun gând 
pentru victimă. Ai scris despre asta? 

Se întoarce spre Kirsty, care se așază la masă. 

— Scuze, răspunde ea, despre ce vorbeam? 

— Copilul F și Copilul M. 

— A! Nu. Mi-e teamă că Sleaford nu intră în zona mea de 
acoperire. Am un prieten care se ocupă de asta și i se pare 
foarte deprimant. 

— Păi după cum ziceam. E dezgustător. 

— Da... spune ea vag. Infiorător. Bietul copil! 

— Nu, nu doar asta, ci felul în care s-au gândit ei să-i 
protejeze pe... 

Se oprește. În mod evident vrea să spună „rahaţi”. 

— ... nătărăii ăia. 

— Totul e „sub judice”!5, spune Jim. Doar vrem să aibă parte 
de o judecată corectă, nu? 

Lionel pufnește. 

— Judecată corectă? E înregistrat pe film, ce naiba? 

Kirsty simte cum se încinge la faţă. Tipul ăsta de conversaţie i 
se pare întotdeauna dificil, fiindcă se simte expusă și în pericol. 
O mică parte paranoică din ea se întreabă dacă s-a deschis 
subiectul pentru că cineva știe mai multe despre ea decât lasă 
să se vadă. 

— Au fraţi, protestează. Doar nu vrei ca ceilalţi copii să fie 
linșaţi pentru ce-au făcut fraţii lor. 

Lionel pufnește din nou. 


15 În proces de judecare. 
VP - 66 


— Sentimentalismul liberal incert e cel care duce la astfel de 
situații. 

Vede că incert-liberalul Jim se înfurie. 

„Nu, te rog eu. Nu te poţi certa acum. Nu-l poţi oftica, lasă-l să 
creadă că-i admiri fiecare perlă pe care-o scoate pe gură. Nu 
după toate eforturile pe care le-am făcut”. 

— Mai vrea cineva vin? întreabă ea repede. 

Cele două femei răspund volubil, laudă alegerea făcută și 
umplu paharele soţilor. S-au prins și ele că începe cearta și se 
alătură forțelor de ordine. Lionel nu se potolește. Kirsty se 
întreabă dacă se amuză, dacă știe oare de ce se află aici și 
profită pe deplin de neputinţa lor de a-l contrazice. 

— Chestia e că pentru binele întregii societăţi ar trebui să îi 
identificăm pe micii monștri criminali și să-i băgăm în închisoare 
și să facem asta înainte să mai omoare alt copil. Parcă nu ne 
mai pasă de victime. Criminalul are prioritate. Bietul criminăluț, 
hai să-i găsim scuze! Și da, de fapt, publicul trebuie protejat de 
ei și de fraţii lor sălbatici. 

Cuvintele-i ies pe gură înainte să le mai poată opri și simte că 
o să-i sară inima din piept. 

— Dar au doisprezece ani! 

— Exact! răspunde el. Asta dovedește ce spun. O iau de mici. 
Nu poţi să zici „Vai, sărăcuţii copii”, pentru că a murit un biet 
copil care avea niște părinţi. 

— Dar fraţii și surorile lor nu au făcut nimic! 

— Încă, spune în timp ce o fixează cu privirea. Încă! repetă el. 

Se lasă liniștea. 

„Trebuie să-mi ţin gura, altfel explodez”, își spune ea. 

Sue are aceleași gânduri și ia repede ultima gură de somon. 

— Păi, trebuie să recunosc că a fost delicios! spune veselă. Să 
nu uit să iau și eu dintr-ăsta. 

— la, spune Jim posomorât, în timp ce se ridică în picioare, dă- 
mi mie farfuria. 


Îl urmează în bucătărie cu restul vaselor. El varsă desertul în 
apa fiartă. Îi ţiuie capul cu o durere sfredelitoare. Mai golește un 
pahar cu apă cu speranţa că o mai lasă. 

„Nu mai pun gura pe alcool”, își mai promite o dată. 

— Cu ce pot să te-ajut? întreabă. 

— Să nu-ţi mai dai în cap ca să nu mai fi bună de nimic a doua 


VP - 67 


zi, murmură el. 

— Aoleu, Jim, mi-am cerut scuze! Îmi pare rău, fac tot ce pot. 

— Da, mă rog, zice el, nu e prima dată, nu? 

— Nu-i drept. E foarte nedrept, Jim! 

— Nu și dacă ești în locul meu. 

— Te rog, hai să nu facem asta acum! 

Apa i-a dat stomacul peste cap și îi vine să vomite. 

„Mama naibii!” își zice. „Jur că nu mai beau niciodată. 
Niciodată. Jur”. 

— Trebuie să discutăm despre faptul că bei, spune el. 

— Haide, parcă tu n-ai fost mahmur niciodată! 

Jim trântește desertul în sită. 

— Ştiai cât de important era să dăm bine astă seară. Chiar 
încerci să mă sabotezi?? 

| se ridică stomacul în gât și își pune palma la gură înainte să 
fugă din bucătărie, timp în care îl aude murmurând: 

— Of, Doamne! 


Ajunge la baia de la parter în ultima clipă. Vomită în vasul de 
toaletă și se lasă în genunchi în timp ce din ea explodează un 
amestec de alcool învechit, apă, cârnatul din sandvișul de 
dimineaţă și apetitivul din seara asta. Probabil că, la un moment 
dat, de dimineaţă, digestia s-a oprit. După ce varsă se simte mai 
bine. Din fericire a învățat să vomite fără zgomot după ce a 
început să lucreze la Mercury, lucru care i-a prins bine. 

Se sprijină puţin de vas și așteaptă să se oprească din 
transpirat. E slăbită și obosită, dar ameţeala începe să-i treacă. 

„Aoleu, ce nevastă lamentabilă sunt! Și are dreptate. Trebuie 
să mă potolesc cu băutura. E un mod infantil de a scăpa de 
stres”. 

Se ridică și se uită în oglindă. I s-a întins ușor fardul la ochi, 
dar îi revine culoarea la faţă. Se spală cu apa de gură de după 
perdea și răsuflă aromă de frezie. Își dă cu ruj și plesnește din 
buze. 

„Așa. E mai bine. Pot ieși în lume acum”. 

Se întoarce în bucătărie și vede că nu mai e nimic, carnea a 
dispărut, iar legumele au fost pregătite, așteaptă doar să fie 
duse. Le ia și intră în salon zâmbind luminos. 


— Kirsty, spune Penny, după ce e toată lumea servită și la 


VP - 68 


locul ei, mă întrebam dacă pot să-ţi cer o favoare! 

— la zi. Probabil că favorurile pe care le face ea ar trebui să-i 
ofere un avantaj lui Jim. Cu ce te pot ajuta? 

— Păi, ne place să chemăm oameni care să ţină discursuri 
despre cariere la școală. Ce părere ai? Ai vrea să vii să vorbești 
despre jurnalism la un moment dat? 

— Dar... 

Nu prea vrea. Nu-i place pe scenă, în fața publicului. 

— Știu că ești ocupată, spune Penny, dar te-aș anunţa din 
timp. Acum trebuie să anunți orice din timp, că durează luni de 
zile să fie verificat la serviciul de cazier. 

Se înroșește brusc și începe să se bâlbâie. E eliberată 
condiţionat. Un formular cu informaţii de interes public n-o s-o 
dea de gol, dar se va vedea că are cazier. Jim nu știe nimic, nici 
despre trecutul ei, nici despre realitatea prezentului ei. 

Penny zâmbește. 

— Știu. E ridicol, nu? Mulţi se simt ofensaţi, dar sincer e doar o 
chestiune de birocraţie. 

— Altă șmecherie care creează locuri de muncă, spune Jim. 

Lionel ia o gură de vin. 

— Exact asta zic. Acum totul e cu susul în jos. Guvernul 
risipește milioane de lire din banii noștri ca să facă oameni 
nevinovaţi ca tine să pară suspecți, când știm cu toţii unde e 
problema de fapt. 

— Mă rog, nu știi sigur, glumește Jim. Soția mea ar putea avea 
un istoric infracțional. 

Lionel îl privește cu îngăduința omului lipsit de umor. 

— Zic și eu, spune încet, că așchia nu sare departe de trunchi. 

Kirsty prinde ideea din zbor și profită de șansa de a schimba 
subiectul cu școala. 

— Serios? V-aţi debarasa de ei? 

— Păi, să fim serioşi, îti cam poţi da seama ce copii devin 
violenţi numai dacă te uiţi la părinţii lor. 

— Uau... Uau... 

— Pe bune, continuă el. N-ai cum să negi. Fac pariu că și la 
școala voastră aveţi parte de apartheid. Nu zice că nu. 

— Dar... 

— Nu-i ca și cum e un fenomen nou. Sunt generaţii întregi 
așa. Dacă ai o mamă șleampătă și obeză care își hrănește copiii 
cu McDonald's și ţipă la personalul școlii, garantat există o 


VP - 69 


bunică șleampătă și obeză, care bea cidru și se ceartă cu 
vecinii. 

— Doamne... exclamă Kirsty din nou. 

Își aduce aminte de căsuţa ordonată a bunicii ei din partea 
mamei: balerine de ceramică aliniate pe pervaz, pic de praf 
nicăieri. Probabil crede - credea? Habar n-are nici măcar ce 
membri ai familiei mai sunt în viaţă - că problema era că fiica ei 
se înhăitase cu o „cioară”. Cu siguranţă nu ar fi observat vreo 
legătură între rigiditatea ei de enoriaș respectabil și copiii 
nespălaţi și hoţi care viermuiau la ferma de porci a lui Ben 
Walker. 

— Vrei să spui că e genetic? 

— Nu poţi să negi că se transmite. 

Kirsty își aduce brusc aminte că e muștar în bucătărie, se 
scuză și se duce să-l aducă. În momentul ăsta nu mai suportă să 
audă nimic. 


VP - 70 


Ora 11 dimineața 


— Nu! Afară! ` 

Bel ridică privirea, crezând că a intrat un câine în magazin. In 
prag stă o fată de vârsta ei, mai scundă decât ea, trasă la față și 
cu o mutră indignată. 

Doamna Stroud iese de după tejghea şi vine spre ea, 
vânturând mâna spre tavan. 

— Afară! latră ea. 

— Haide, spune fata, nu voiam decât un Kit Kat! 

— Da, sigur că da. Afară! strigă doamna Stroud. 

Fata e durdulie, cu toate că pare nehrănită. Poartă o fustă 
roșie, decolorată, cu buline și volane, cu franjuri deasupra 
genunchilor și o bluză în dungi, cu bretele legate după gât. De 
urechi îi atârnă o pereche de cercei rotunzi din aur de calitate 
slabă. Are părul șaten, ușor unsuros, tăiat grosolan cu foarfecă 
de bucătărie în dreptul bărbiei. Bel își tot alege bomboane de 
diverse feluri în timp ce se desfășoară scena de față. Incearcă 
să mascheze faptul că se uită, dar nu-i iese prea bine. 

— Nu, uite! 

Fata deschide palma și îi arată o monedă de douăzeci de 
pence. Îi ajunge de un Kit Kat și, probabil, câteva bomboane cu 
aromă de fructe. 

— Am bani. 

— A, da? 

Femeia a ajuns la ușă și o ţine deschisă. 

— P-aia de unde-ai mai furat-o? 

Fata e lividă. 

— Haide, afară! Ştii că-n magazinul ăsta n-are voie niciun 
Walker. 

Aha, acum înţelege Bel. E din familia Walker. Nu a mai văzut 
până acum niciunul de aproape, în afară de grăsana enormă de 
mamă deșănţată, care, din când în când, împinge un cărucior 
gol spre staţia de autobuz, dar tot satul știe cine sunt Walkerii. 

— Haide... mai încearcă fata. 

— Nu! Afară! 

Fata se întoarce pe călcâi și iese din magazin abătută. 
Doamna Stroud trântește ușa după ea tare, destul cât să sune 


VP -71 


clopoțelul trei secunde. Apoi se strecoară cu greu în spatele 
tejghelei, se cocoaţă pe scăunel și începe să răsfoiască un 
exemplar din „True Life Stories” care nu a fost încă luat de 
abonat. 

— Ce fac mama și tata? întreabă deodată. 

— Tata vitreg, o corectează Bel. 

— Mă rog! face doamna Stroud. 

E o scorpie de femeie și fără să fie de faţă cea care a enervat- 
o mai devreme. Zice despre locul ăsta că e „inima satului”. 
Adică de-aici se adună și se diseminează răutăţile și zvonurile 
locale și, ca proprietar al singurului magazin din sat, știe că are 
un public care trebuie să îi ţină partea și să-i tolereze prețurile 
mari și limba ascuţită, pentru a fi convenabil. 

— În Malaysia, zice Bel. 

— Malaysia, hm? Adică? În vacanţă? 

Bel mormăie. 

— Păi, și? Au luat-o și pe sor-ta? 

Bel suspină. 

— Da, răspunde. Sora vitregă, adaugă. 

— Mă mir că nu te-au luat și pe tine, ce să zic? 

O întrebare răutăcioasă, tăioasă. Ce-i mai place să se ia de 
copii... Bel e iritată. 

— Mă rog! spune ea. Nu cred că intenționau să vă facă 
dumneavoastră vreo favoare. 

Doamna Stroud e ofensată. Ofensa e poziţia ei de bază. 

— Ei! Nu-i nevoie să vorbești așa! 

Bel nu zice nimic. Doamna Stroud își linge un deget și dă 
paginile zgomotos. 

— Pot să-ţi interzic și ţie să mai vii aici, ca și familiei Walker, 
izbucnește. Să nu crezi că dacă vii de la conac mă impresionezi. 

Cu spatele întors, Bel își dă ochii peste cap. Se întoarce cu 
fața spre magazin și îi zâmbește larg zgripţuroaicei. 

— Îmi pare rău, doamnă Stroud! gângurește ea, numai lapte 
și miere. 

— Ei, așa da! spune doamna Stroud. Nu cred că i-ar plăcea lu' 
taică-tu să te-audă vorbind așa cu un adult. 

— Vitreg, insistă Bel. 

— Mă rog! face doamna Stroud și își sprijină falca în mână, 
încruntându-se la revistă. 

Bel se uită la ea pieziș, se întoarce cu spatele și duce geanta 


VP- 72 


spre raft ca să-și mascheze mișcările mâinii. la un Curly Wurly și 
îl pune peste grămada de bomboane de la automat. Apoi, 
repede și pe furiș, înșfacă un Kit Kat și îl îndeasă în fundul genții. 

— Cât costă farfuriile zburătoare? întreabă calm. 

— Doi pence, spune doamna Stroud, fără să ridice ochii. 

Doi pence? Costă un singur penny la Great Barrow. Vai de 
mine, se pare că doamna Stroud chiar se pricepe să jefuiască 
tinerii care nu au permis de conducere încă! Bel alege câte una 
din fiecare culoare și le pune în găleată, apoi se duce la casă să 
plătească. Are emoţii din cauza Kit Kat-ului din geantă. Are bani 
să-l plătească, dar nu asta e ideea. 

Afară, în satul tăcut - pentru tineri e prea devreme, adulţii 
sunt la muncă sau deretică obsesiv prin case - o găsește pe fata 
Walker care stă pe bancă și își bălăngănește picioarele în aer. 
Se așază lângă ea. 

— Salut! îi zice. 

Fata o ignoră. Bel bagă mâna în geantă - în afară de portofel 
și o revistă nu are mare lucru - și apucă ciocolata furată. O 
scoate și i-o oferă. 

— Ce-i asta? întreabă fata. Se uită suspicios și se încruntă la 
Bel. Pentru? 

— Nimic. Vrei sau nu? 

— Cât costă? întreabă șovăitor. 

— Nu fi fraieră. 

— Am bani, spune agresiv. N-am nevoie de caritate, ce naiba! 

— Mda, spune Bel, doar că, vezi tu, n-am plătit-o. 

Fata se miră, apoi se uită admirativ la ea, apoi curioasă. 

— Vită proastă, zice Bel. 

Fata râde și repetă după ea. 

— Da, o vită proastă. 

la ciocolata, caută șanțul sub ambalaj și își trece degetul 
mare pe dedesubt, apoi rupe o bucată. 

— Vrei? întreabă lipsită de entuziasm. 

Nu-i vine ușor să ofere ceva altcuiva. Nu prea are ocazia să 
exerseze chestia asta. 

— Nu, mersi, spune Bel eteric și îi arată punga cu dulciuri. Am 
de toate. 

Fata se simte ușurată, dar nu mărturisește. Cele două stau 
liniștite o vreme în soarele puternic și savurează zahărul, 
placere la fel de mare ca cea a vacanței. 


VP-73 


— Eu sunt Jade, spune fata în cele din urmă. 
— Eu sunt Bel. 


VP - 74 


11 


Martin o sună din nou pe Jackie. A sunat toată ziua și toată 
seara, de când a dispărut cu taxiul. Ştie că o să răspundă până 
la urmă. lar dacă nu, se duce înapoi și o așteaptă până se 
întoarce acasă. 

Işi mai umple câteva ore căutând-o pe Kirsty Lindsay pe 
Google, jurnalista care a încercat să vorbească cu el pe plajă. O 
parte din el se așteptase să afle că doar se prefăcuse că e 
jurnalistă, că nu mai auzise de ea și i se păruse destul de lipsită 
de profesionalism, cum venise ea așa să vorbească cu el, fără să 
se legitimeze, numai că, spre mirarea lui, află că există într- 
adevăr și că, de fapt, are destul de multe articole publicate și 
însoțite de fotografia ei. 

Accesează toate linkurile ca să afle cu ce fel de monstru are 
de-a face, în timp ce așteaptă să răspundă Jackie la telefon. Ştie 
că-i merge telefonul, pentru că a format numărul o dată când o 
urmărea pe strada Fore și i-a auzit telefonul sunând în buzunar. 
Ea a scos atunci telefonul și s-a uitat la ecran. 

„E doar o chestiune de timp până răspunde”, își spune el. 

Toate femeile își doresc un bărbat fidel, doar asta pretind tot 
timpul. Păi, dacă vrea fidel, îi arată el fidel. Oricât durează. 
Telefonul sună întruna. Se întreabă dacă ea știe că are căsuţa 
vocală dezactivată. 

Işi pune tot soiul de întrebări despre ziariști în timp ce citește, 
despre intruziunile și presupunerile lor, despre felul în care 
damnează de-a dreptul categorii întregi printr-o singură 
propoziţie. Scandalul telefoanelor interceptate a fost doar vârful 
icebergului. Lindsay nu pare mult mai rea sau mult mai bună 
decât restul. Nu pare să aibă cunoștințele vreunui specialist ori 
să scrie despre vreun subiect anume, în afară de faptul că în cea 
mai mare parte scrie despre ce se întâmplă în sud-est. Dar, cu 
siguranţă, are părerile ei și alea nu-s puţine. 

O sună pe Jackie. A rămas pe loc după ce a urcat ea în taxi, 
până s-a întunecat, până când s-au aprins toate luminile în 
blocul ei și s-au închis toate ușile, după care a plecat. Nu 
renunță el așa ușor, dar nici prost nu e. Nu se întoarce în 


VP-75 


noaptea asta. Oare și-a găsit pe altul? L-a înlocuit pur și simplu, 
fără nicio scrupul? Nu. N-are cum. Îi știe obiceiurile deja și e clar 
că nu se duce la întâlniri, cel puţin în ultimul timp. 

Stă jos, cu telefonul între genunchi, și se uită la ceasul-radio: 
10:45, știrile s-au terminat și „Question Time”!€ e în toi. O mai 
sună o dată și, dacă nu răspunde, se uită la emisiune până la 
sfârșit, apoi încearcă încă o dată. Până la urmă răspunde ea. 

In timp ce emisiunea se desfășoară în fundal, continuă să 
citească articolele lui Lindsay. Observă că pe alocuri se pricepe. 
Uneori pare capabilă să-și facă treaba și să prezinte știrile, dar 
de multe ori o vezi cum se dă de gol cu părerile ei partizane, ba 
chiar și cu glume. Și, mai observă el, tocmai acele articole vin 
însoţite de poza ei. 

— Neprofesional, murmură în timp ce dă clic cu mouse-ul. 

„Felul în care sapă, expune și crede că e în regulă să nu-ţi 
respecţi subiectul articolelor. Poate ar trebui să mă apuc de 
jurnalism. Poate ar trebui să încep cu un articol în care s-o 
expun pe ea”. 

Jackie tot nu răspunde. Pune telefonul pe speaker și formare 
automată și continuă cercetările. Kirsty Lindsay nu are pagină 
Wikipedia, înainte de 1999 nici nu pare să fi existat, a terminat 
Open University în 1998. Mai apar apoi niște articole semnate 
de ea într-un ziar local din Midlands. Se apucă să caute în urmă: 
Facebook, Myspace, Friends Reunited, Genes Reunited, dar nu o 
găsește pe niciuna dintre aceste platforme sociale. Numele ei 
nu e legat de nicio școală, nicio reuniune, nicio rudă. Nu a 
câștigat niciun premiu, nu a ieșit în niciun fel în evidenţă și nu e 
căutată de nimeni. 

Deodată își dă seama că se aude o voce în receptor. A 
răspuns. Inșfacă telefonul și îl duce la ureche: 

— Alo? 

Aude vocea unei femei, rece și dură. Cam suspicios. 

— Cine e? 

— TU cine ești? întreabă el. 

— Cu cine vrei să vorbești? 

— Cu Jackie. Jackie Jacobs, răspunde el. Am format greșit? 

Pauză foarte scurtă. 

— Cine o caută? 

— Martin, spune el. 


16 Emisiune politică cu public. 
VP - 76 


— Care Martin? 

— Martin Bagshawe. 

Îi aude respiraţia femeii și vocea îi pare oarecum cunoscută. O 
cunoaște sigur, a cunoscut-o. Nu bine, dar în realitate nu prea 
cunoaște bine pe nimeni. 

— Bine, Martin, spune femeia, fii atent, vreau să mă asculți cu 
foarte mare atenţie. 

Un val de adrenalină îl amețește. A murit. A păţit ceva. 

— A păţit ceva? întreabă el. Care e problema? 

— N-a păţit nimic, spune ea tăios. Și, Martin, ca să-ţi răspund 
la întrebare, TU ești problema. 

Femeia schimbă tonul, ca și cum citește o predică pregătită 
dinainte de pe o bucată de hârtie. 

— Auzi, Martin, trebuie să înţelegi! Jackie nu e iubita ta. Nici 
prietenă nu-ţi e. De fapt, ea consideră comportamentul tău 
agresiv și înfricoșător. 

— Dar... 

Dă să protesteze, însă ea continuă vehement, ignorându-l. 

— Martin, vreau să ciulești bine urechile! Jackie nu vrea să 
aibă de-a face cu tine. Ceea ce faci tu, faptul că o urmărești 
constant, se numește hărțuire. Nu e o dovadă de devotament și 
nu o vei convinge să se răzgândească. Trebuie să încetezi. 
Acum. 

„Cine e femeia asta?” 

li cunoaște vocea, e înnebunitor de familiară. Acum își aude 
propria respiraţie și începe să gâfâăie. 

— Nu știu cine ești... dă să zică. 

— Nu contează cine sunt. Tot ce trebuie să știi e că Jackie e la 
adăpost și vrea s-o lași în pace. 

— Adăpost... Ce tot...? 

— M-ai auzit bine, Martin! Și ai face bine să iei seama la ce îţi 
spun. Trebuie s-o lași pe Jackie în pace. Trebuie să încetezi. 

— Dacă Jackie vrea asta, se răstește el, brusc înfuriat, să-mi 
spună ea. Tu cine ești? Cine ești tu să-i spui ce să facă? 

— Nu, nu o să vorbească cu tine, îi răspunde femeia. Acum o 
să închid, Martin, iar tu nu o să mai suni niciodată la numărul 
ăsta! Nu vei mai suna, nu vei mai trimite niciun mesaj la 
numărul ăsta. Nu te vei mai apropia de casa ei, nu te vei mai 
duce după ea la serviciu, nu o vei mai urmări pe stradă. 
Înțelegi? Fiindcă altfel o să chemăm poliţia. Pricepi? 


VP - 77 


Nu mai e în stare să bălmăjească nimic. Are buzele reci și 
amorţite și i s-a strâns gâtul. 

— Da, murmură. 

Femeia asta, oricine ar fi ea, nu va asculta glasul raţiunii. l-a 
sucit minţile lui Jackie și o să distrugă tot, o să spună vrute și 
nevrute până nu mai înţelege nimeni nimic. Nu are chef să se 
certe cu ea. Oamenii ăștia nu merită niciun efort. 

Convorbirea se întrerupe. Formează din nou. Răspunde 
robotul cu o voce caldă de femeie care îl anunță: „Căsuţa 
poștală a fost dezactivată”. 

Îi tremură mâinile. 


VP - 78 


12 


Mersul țanţoș, curbura prețioasă a gurii și felul în care poartă 
șapca, ușor descentrată, ca și cum are ceva de demonstrat, o 
face pe Kirsty să-și dea seama că e un prostovan înfumurat. Mai 
și patrulează cu bastonul fosforescent la vedere și-l plesnește în 
palmă, ritmic, în timp ce se holbează la femei cu o expresie 
libidinoasă, dar și dispreţuitoare. In fiecare oraș există dintr- 
ăștia. Parcă e fratele ei, Darren, cu aerul lui de prădător sexual. 
E un tinerel nesuferit, dar s-ar putea dovedi util până la urmă. 

Abia așteaptă să termine de scris articolul ăsta. Vrea să se 
ducă acasă și să rezolve problemele cu Jim. Incă se resimte 
după două zile de mahmureală și nu-și dorește decât să se 
întoarcă în Farnham, la masa din sufragerie care îi ţine loc și de 
birou, cu o ceașcă de cafea ca lumea, laptopul deschis și soţul 
împăcat. Mai e puţin. Trebuie doar să se împrietenească, la fel 
ca restul haitei de jurnaliști, cu primii turiști care se întorc în 
Funnland și pe urmă poate să plece. Are de trimis o mie cinci 
sute de cuvinte până mâine la prânz, așa că trebuie să se pună 
pe scris. 

Coada înaintează lent. Se amuză că o parte dintre colegii ei se 
dau civili printre civili în speranța că pot obţine niște citate 
picante și utile, fără să ceară permisiunea, timp în care se 
ignoră unii pe alţii cu mare atenţie, cu toate că în câteva ore își 
vor cumpăra de băut unii altora. Stan apare ameţit, la fel de 
mahmur ca ea. In condiţiile astea probabil că proprietarul de la 
White Horse își va putea lua liber până la sfârșitul verii. Puţini 
clienţi cheltuiesc la fel de mult cum o fac ziariștii pe banii 
redacției. 

Trece pe lângă coada întortocheată și vine drept la ea. 

— Scuze, spune el tare, de dragul celor din spate. Mi-a luat 
foarte mult timp să găsesc loc de parcare. 

Se bagă lângă ea la coadă și coboară tonul. 

— Evident că nu coada, ci compania contează. 

— Așa știi tu să faci pe escrocul? îl întreabă. 

Stan își coboară ochelarii pe nas și clipește peste ei. 

— N-aș ști cum să fac asta. 


VP - 79 


Îi oferă o bomboană de mentă și înaintează împreună. 

— Ai ajuns cu bine în cameră alaltăieri noapte? îl întreabă. 

— Eu ar trebui să te întreb pe tine asta. Erai așa de ţăndări, c- 
am crezut că o să-ţi mătur cioburile din tot orașul. Cum ţi s-a 
părut camera, dacă tot ai scăpat de Spintecător pe drum? 

— Apreciez, domnu' larbă! A fost foarte tare. Am avut și 
chiuvetă în colț, ca să vomit. Faza e că am cam dat de dracu’ 
acasă și sunt pe muchie de cuţit. Am uitat complet că trebuia să 
vină niște maimuţoi de la oraș la cină, ca să ne dăm bine pe 
lângă ei și să-i dea un job lui Jim. 

— Vai! 

— Am fost așa de mahmură, că am vomat. 

— Sper că nu pe masă, spune Stan. 

Ea râde. 

— Fata mea, las’ că te facem profi! 

— Mă rog, schimbă ea subiectul, nu cred că-l poţi numi 
Spintecător, nu? Poate Strangulator. 

El pare să contempleze porecla. 

— Strangulatorul din Whitmouth. Parcă nu e prea sonor, nu? 

— Strangulatorul de la mare? 

— Frumos. Îmi place. Eu am găsit un fel de muci uscați pe 
cearșaf, ceea ce nu prea m-a lăsat să dorm bine. 

— Acuma știi și tu că sunt din ce în ce mai multe ploșnițe, la 
nivel global. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, îmi iau duba aia! Oricum nu 
prea mai ajung acasă. 

— Așa ai putea să te duci în fiecare zi la mare, spune ea. 

— A, ce frumos ar fi... Trebuie să recunosc, îmi cam place 
șederea asta. 

— Și mie, confirmă ea. Parcă sunt în vacanţă. Te dai cu roller 
coasterul? 

— N-aș rata ocazia. Tu? 

— Încă mi-e un pic rău. Mi-e teamă că trebuie să zic pas. 

— Amatoare... râde Stan și clatină din cap. Merge articolul? 

Kirsty ridică din umeri. 

— Ei, știi și tu! Găsești ce vrea redactorul să găsești, și Jack 
vrea numai chestii demne de al treilea cerc din iad”. Așa că 
asta-i dau. 

— De-asta am intrat în presă, mărturisește Stan. Pentru 


17 Aluzie la /nfernul lui Dante. 
VP - 80 


neobosita aventură în căutarea echilibrului. Lui Jack îi cam place 
să râdă de proletari, nu? 

— Exagerezi. Nu vezi ce zice Guardian în ultimul timp? 

— Da, dar e Guardian. Ori asta, ori vor trebui să găsească un 
motiv pentru care Israelul e de vină. Zi, cum a fost conferinţa de 
presă? 

— Aoleu, nu m-am dus! Mă așteptam să te duci tu. 

— Aha! Păi, tot o să aflăm de la Associated Press. Te duci 
acasă azi? 

Ea încuviințează. 

— Dacă n-a schimbat yala. Mă urc în mașină cum termin aici. 
Abia aştept. 

Surprinde privirea femeii din spatele ei, genul care o 
bănuiește de snobism britanic și se corectează, ridicând tonul: 

— Urăsc să nu dorm acasă, îi spune lui Stan, în timp ce se uită 
în ochii femeii. Oriunde aș fi. Mi-e dor de familia mea, înţelegi? 

Stan încuviinţează. 

— Da. Mi-amintesc când aveam și eu o familie de care să-mi 
fie dor. 


Jim o sună exact în clipa în care se deschid porţile la 
Funnland. 

— Hei, ce faci? întreabă ea. 

— Zi mai bine ce faci tu? întreabă el. Nu ţi-ai luat la revedere 
la plecare. 

— Mmm, murmură ea, nu eram prea sigură dacă vrei să mă 
vezi. 

— Mda. Eşti o nesimţită, să știi. 

Ea se simte ușurată. Dacă începe iar să o insulte pe faţă, 
înseamnă că au trecut hopul. 

— Înțeles și acceptat, spune ea. 

— Asta s-o spui în fața instanţei. Mai vii acasă azi? 

— Crede-mă, n-am băut decât o sticlă și jumătate de 
Chardonnay. Pot să conduc și legată la ochi. 

Râd amândoi. Coada se apropie de porţi și ea își prinde 
telefonul sub bărbie ca să poată scoate portofelul. Paznicul 
tânăr și nesuferit a ajuns lângă chioșc și rânjește disprețuitor la 
cei care trec pe lângă el, ca și cum știe câte un secret obscen 
despre fiecare în parte. 

— OK, ne vedem mai încolo. Și, Kirsty? 


VP - 81 


— Ce? 

— Mi-ai lipsit azi-dimineaţă. Data viitoare să nu mai pleci fără 
să-ţi iei rămas-bun, bine? 

Cuvintele lui o îmbrățișează ca o pătură călduroasă. 

— Bine, răspunde. O să ţin minte să nu mai repet greșeala. 


De ce-ar vrea cineva să se dea cu mașinuțele electrice la zece 
jumătate dimineaţa? Ba mai e și coadă, deși probabil că asta se 
întâmplă din cauză că jumătate dintre atracțiile parcului și 
chioșcurilor nu sunt deschise încă, nu fiindcă își dorește cineva 
să fie hâțânat. Tipul care lucrează aici arată uluitor de bine: 
brunet, grațios ca o panteră, curat, fără piercinguri, fără tatuaje 
la vedere cum te-ai aștepta să vezi pe brațele unui individ care 
își face veacul într-un astfel de loc. Kirsty se întreabă într-o 
doară cum de a ajuns cineva așa de arătos să muncească aici și 
nu ca manechin, de exemplu, după care trece mai departe. 

Majoritatea ziariștilor se duc ţintă spre zona administraţiei, în 
speranţa că o vor găsi pe Suzanne Oddie. Kirsty rămâne în 
urmă, în timp ce Stan se îndreaptă spre cafenea, unde îl vede că 
se așază și se uită fix la una dintre mesele de-afară. Nu știi 
niciodată că lucrează, dar el e cel care află ce-i mai interesant. 
Profită de faptul că cei tineri au impresia că bărbaţii devin niște 
copii nevinovaţi imediat ce albesc și face chelneriţele să 
bârfească într-un fel în care ea nu ar reuși. 

Un alt paznic de securitate a primit sarcina de a sta la intrarea 
în Innfinnityland, unde a fost găsit cadavrul. Se ceartă cu un 
ziarist de la Star, cu braţele ferm încrucișate la piept, și dă din 
cap dintr-o parte în alta, încet, dar vehement. Normal. Acolo e 
închis „din respect”. Echipa de legiști a plecat, dar nu intră 
nimeni acolo unde a avut loc crima, oricât ar plăti. 

În afară de Kirsty. 


ÎI găsește pe paznicul țanțoş de la poartă. Bea o cutie de 
Fanta în spatele Ceștilor-de-Ceai. Ei bine, ăsta are tatuaje. Nu 
tocmai „LOVE” și „HATE” pe articulațiile degetelor, dar din 
spatele gulerului albastru scrobit se vede o parte dintr-o pânză 
de păianjen. 

Se oprește lângă el. 

— Bună! îl salută. 

Lasă cutia mai jos și se uită la ea. Seamănă cu un ogar, numai 


VP - 82 


că niciun ogar nu are ochișorii albaștri și umezi așa de răi ca el. 

— Fac pariu că te bucuri că te-ai întors la muncă, îi zice. 

El o mai măsoară o dată din cap până-n picioare și se prinde. 

— A, da, ești ziaristă, e concluzia lui. 

— Da. 

Întinde mâna și se prezintă. 

— Kirsty Lindsay. 

Îi strânge mâna fără putere, cum se aștepta. 

— Cum te cheamă? 

— Jason, răspunde el nesigur. 

— Încântată de cunoștință, Jason, spune ea în timp ce scoate 
portofelul. Fac pariu că ai toate cheile de pe-aici, nu? 

* 


Se întâlnesc în spatele cafenelei, pentru că omul nu vrea să 
riște să fie văzut alături de ea prin parc. Lângă buda pentru 
persoanele cu handicap e o ușă care duce la magazie. Aleea 
până acolo trece printre gardul parcului și spatele unor tarabe și 
corturi cu tot soiul de jocuri: inele hoop-la de modă veche, 
poligon de trageri, „Locul de joacă al doctorului Malefic”, 
„Aventuri cu NASA”, „Casa Groazei” și Innfinnityland. 

La prima vedere, aleea pare plină de cadavre. Corpuri goale și 
moarte. Kirsty se cutremură de groază, până își dă seama că 
sunt doar rebuturi de ceară, aruncate aiurea și lăsate să se 
degradeze la lumina soarelui. 

Jason apare dintre poligonul de trageri și trenul fantomelor. 
Pare duplicitar și mulțumit de sine în aceeași măsură. Pentru el, 
să-și prostească șefii, crede ea, e la fel de important ca 
bancnota de douăzeci de lire care-l arde acum în buzunar. li 
face semn cu capul și se îndreaptă spre partea din spate a sălii 
oglinzilor. Ea se grăbește să-l prindă din urmă. Aflată aici, unde 
nu s-a obosit nimeni să vopsească sau să decoreze, observă că 
atracțiile se află de fapt în niște cabine portabile ponosite și, în 
partea dinspre gard, se vede izolaţia acolo unde se desprind 
plăcile, iar din cutia de racord curg noduri groase de cabluri 
negre. 

— Cinci minute, zice, atât ai. 

— Nu-mi trebuie mai mult, răspunde ea. 

Vrea să facă niște fotografii, să absoarbă puţin atmosfera, 
atâta tot. Nu durează. Ce nu ţine minte, poate inventa. În fond, 
n-o să vină nimeni s-o corecteze. 


VP - 83 


— Și n-am nicio legătură cu asta. Vin să te iau, dar dacă apare 
careva, am venit să te zbor, clar? 

— Normal. Mulţumesc. 

El mormăie și se oprește la piciorul scării de metal. 

— Bine, aici e, sus. 

Trece pe lângă el și pune mâna pe balustrada tubulară. Jason 
se îndepărtează repede. E la jumătatea treptelor în clipa în care 
se deschide ușa de sus. Încremenește. Nu are unde se duce. E 
prinsă asupra faptului. Din clădire iese o femeie înaltă, cu părul 
vopsit blond, tuns scurt, practic, pielea nu foarte îngrijită, cu 
mănuși de cauciuc și cu o găleată plină de materiale de 
curățenie, agăţată de braț. Are o aluniţă mare și neagră acolo 
unde i se termină zâmbetul. Se oprește nedumerită și întreabă: 

— Pot să vă ajut cu ceva? 

— Tocmai... 

Kirsty caută o scuză. Mama naibii! A pierdut douăzeci de lire. 

— E închis, spune femeia. Ce căutaţi aici? Nu aveţi ce căuta 
aici. 

Kirsty se bâlbâie din nou, apoi se gândește: „Ce naiba, tot 
sunt aici. Ce-o să facă? Să mă aresteze?” 

la o mutră extrem de convingătoare, prietenoasă și 
conspirativă. 

— Voiam să arunc o privire înăuntru, îi spune. Aș putea 
oare...? Doar o clipă... 

Femeia o privește ca pe un gândac. 

„O ştiu de undeva”, își spune Kirsty. „De unde?” 

Îi zâmbește cu toată gura, în timp ce se întreabă dacă nu 
cumva mai are douăzeci de lire în portofel. 

— Haideţi, doar un minut! se roagă. 

Femeia se încruntă și strigă spre alee la paznicul care vine 
degrabă. 

— Jason! S-a rătăcit cineva! 

Kirsty îl vede pe Jason venind șovăitor spre ele. Are doar 
câteva clipe la dispoziţie ca s-o convingă. 

— Haide, fii amabilă. Ce rău pot să fac... 

— Dumnezeule, sunteţi dezgustători. Pe bune! Chiar nu vă 
daţi seama? A murit o fată aici, nu o marionetă într-un film! O 
fată! O adolescentă scumpă, care respira și râdea! Era în viață și 
acum e moartă și există oameni distruși din cauza asta... 

Se oprește înainte să termine și Kirsty aude un icnet, ca și 


VP - 84 


cum tocmai a izbit-o cineva în plex. Ridică privirea spre ea și o 
vede palidă, cu ochii ieșiţi din orbite, gura deschisă de i se văd 
dinţii strâmbi. 

— Ce-i? întreabă. 

— Nu, răspunde femeia. Nu, nu, nu! Futu-i, nu, nu, n-ai ce 
căuta aici! Pleacă! Futu-i, trebuie să pleci! 

Se prinde de balustradă, de parcă au lăsat-o picioarele. 

— Doamne, Dumnezeule! continuă ea, aproape plângând. 
Doamne, Dumnezeule, te rog, nu! Jade, pleacă! Trebuie să pleci 
acum! 


VP - 85 


13 


Abia acum înțelege Amber ce înseamnă să ţi se urce sângele 
la cap. Simte o presiune în craniu și se teme că o să i se spargă 
țeasta ca o coajă de ou. Inima îi bubuie bum-bum-bum, o lasă 
puterile, vede negru în faţa ochilor. Nu se poate așa ceva. Sunt 
șaizeci de milioane de oameni în ţara asta, care erau șansele să 
fie... ea, aici?? 

Jade, acum că a auzit-o pe Amber pronunţându-i numele, pare 
să treacă prin același travaliu. Se leagănă pe scară, albă la față. 
O fixează cu privirea pe Amber, de parcă a văzut o stafie. Intr-un 
fel, asta a și văzut. De zeci de ani sunt amândouă moarte și 
îngropate. Annabel Oldacre și Jade Walker au încetat să existe, 
din toate punctele de vedere, în clipa în care au dispărut în 
sistem. Nu era sănătos să își păstreze numele în detenţie, chiar 
atunci când s-a presupus că erau nevinovate. N-or fi primit ele 
vizite, dar golanii de-acolo primeau și se făceau bani buni și 
atunci dacă vindeai povești interne celor de la News of the 
Screws!5, mai ales povești despre „Fetele Ticăloase și faptele lor 
îngrozitoare”. 

Jason Murphy, micul șacal și soț al Mariei, se apropie încet, 
șovăitor. 

— Bel! spune Jade. 

Amber se cutremură. Nu i s-a mai adresat cineva așa de zeci 
de ani. Nu mai e fata aia. Nu mai e nimic la fel. Doar 
continuitatea te ţine la fel, iar ea e Amber Gordon aproape de 
când se știe. 

— Te rog, spune din nou Amber, trebuie să pleci! 

„Arată cu zece ani mai tânără decât mine!” 

Simte deodată un dispreț cumplit faţă de femeia asta. Are 
părul tuns frumos, deloc ostentativ, ci mai degrabă așa cade 
singur, cu șuvițe foarte subtile și strălucitoare. Nu are riduri 
deloc, hainele nu-i sunt în mod evident scumpe, dar sigur nu și 
le ia din piaţă. Bocancii negri de piele sunt stilaţi totuși și nu iei 
de la Primark genul ăla de piele fermă, dar moale. 

„Se pare că ţie ţi-a priit închisoarea”. 


18 Poreclă dată tabloidului News of the World. 
VP - 86 


Ridică privirea. Jason Murphy e aproape și stă ca un vulpoi 
bătrân acolo. Oare s-a prins că e ceva în neregulă? Că nu la asta 
se aștepta? Intotdeauna a avut impresia că indiferența asta 
studiată a lui Jason față de lume ascunde de fapt un ochi de 
vultur, cel puţin atât timp cât are ceva de câștigat din asta. 

Se adună și spune sever: 

— Nu e voie în zona asta. Chiar dacă situaţia ar fi diferită, tot 
nu aţi avea voie în spate. E intrarea personalului. 

Jade nu și-a regăsit vocea încă. Amber se uită spre alee și 
încuviinţează spre Jason. 

— Nu știu cum a ajuns aici și nici n-o să întreb, îi spune ea, 
dar ia-o de-aici! 

Jason vine și o apucă pe Jade de braț. Ea tresare, de parcă e 
luată prin surprindere și își smulge braţul din strânsoarea lui. 

— Hai, n-are sens să ne certăm! spune Jason. 

Ea se întoarce și se uită cu ochii cât cepele la Amber. 

— Bel! repetă. 

Amber se preface că o ignoră. De fiecare dată când aude 
numele tresare. 

„Încetează! Încetează! Vrei să afle toată lumea? Asta vrei? 
Vrei lume la ușa ta și mizerii prin cutia poștală?” 

Se întoarce cu spatele și se retrage înăuntru. 


Odată ce se află la adăpost, lui Amber i se taie picioarele. Se 
prăbușește în peretele cu oglinzi, alunecă la podea și își privește 
părul grizonant în reflexie. Are mâinile și picioarele reci. 


— Ce să vezi! zice Jason, care îi dă drumul lui Kirsty în clipa în 
care știe că nu se uită nimeni la ei. Ghinion! 

E pregătit să se certe cu ea dacă-și vrea banii înapoi, dar 
femeia pare foarte distrasă și vine după el ca un zombi. Nu prea 
înțelege el la ce a fost martor, dar știe că nu e în starea asta 
doar pentru că a fost prinsă. Sigur a detectat ceva între cele 
două femei, poate chiar faptul că s-au recunoscut. Poate se 
înșală. Tipa asta e scundă și firavă, n-are nicio șansă cu Amber 
Gordon. Poate doar s-a speriat când a văzut-o. 

Mulţi s-ar speria, crede el și chicotește în sinea lui. Femeia 
avea o mutră așa de fioroasă adineauri, încât putea juca în 
„Stăpânul inelelor” fără machiaj, chiar dacă nu ar avea gogoloiul 
ăla pe buza de sus. Naiba știe ce vede Vic Cantrell la ea. Poate 


VP - 87 


că seamănă cu maică-sa, că sigur, sigur nu pentru sex stă cu ea. 
Doar știe după atâtea nopți în care el și Vic au bătut cluburile de 
noapte de pe faleză, trăgându-și-o cu turistele destrăbălate. 

„Trebuie să-l întreb într-o zi”, își spune el, „dacă ea știe ce 
face el când ea lucrează. Poate că-l lasă. Poate își zice că e 
singura cale să-l ţină lângă ea”. 

Tăcerea jurnalistei îl neliniștește. S-a făcut pământie la faţă și 
se ține de bareta gențţii ei ca de o bară de protecţie. 

— Stai calmă! încearcă el s-o liniștească în timp ce ajung în 
parc. N-o să spună nimănui. Nici n-o să știe de la ce ziar ești. 

Ea înghite în sec. Se uită cu ochii cât cepele la el, de parcă 
tocmai l-a observat și pornește spre cafenea, nesigură pe 
picioare. 

El observă că Vic îi urmărește din spatele unei mașinuțe 
electrice, de care se ţine relaxat cu o singură mână. l-a văzut 
ieșind de pe alee și pare amuzat. Jason rânjește la el și, în urma 
ei, face gestul universal cum că i-ar trage-o pe la spate. Vic râde 
și îl încurajează cu un gest. Sare ca un acrobat în spatele altei 
mașinuţe și le dă fiori fetelor. 


Vrea cafea tare. Îi tremură mâinile și, în ciuda spuselor 
obsedaţilor de sănătate, cofeina o calmează. Dar, evident, 
cafeaua de la Funnland n-a văzut boabă de cafea în ultimele 
optsprezece procese de fabricare. Pune frișcă și trei plicuri de 
zahăr și se duce spre o bancă. Se uită la ceas și se miră că n-au 
trecut decât cincisprezece minute de când a vorbit cu Jim. 

Parcul s-a umplut. Merg și instalaţiile pentru copii acum și, 
lângă ea, pe masa de lemn, cineva schimbă un scutec. Își dă 
seama că încă tremură. Scoate capacul cafelei, soarbe și se 
opărește. Uitase cât de fierbinte e cafeaua instant faţă de aia 
adevărată. Işi aduce aminte de schimbările care au avut loc în 
viaţa ei de când a văzut-o ultima oară pe Bel Oldacre: face parte 
din clasa consumatoare de oţet balsamic, care bea espresso și 
mănâncă pesto. Acasă, pe vremea care pentru ea e „inainte”, o 
masă însemna ceai cu pâine albă prăjită și gem, cartofi și 
macaroane și, din când în când, ceva carne de porc, când se 
ducea tatăl ei cu pușca la cocinile din barăcile prefabricate din 
fier ruginit, care ţineau loc de cocină. Un loc ca ăsta ar fi fost 
raiul pe pământ pentru ea, ceva ce vezi la televizor și doar îţi 
dorești să vizitezi. 


VP - 88 


„Chiar să fi fost Bel? Pe bune? Cum să fie posibil așa ceva? Cu 
pielea aia ridată, părul sârmos, tuns militărește, și salopeta de 
poliester pătată? Aoleu, arată cum trebuia să arăt și eu!” 

Kirsty nu crede că ar fi recunoscut-o, dacă nu ar fi fost ea 
însăși recunoscută, cu toate că nu se miră că nu s-a gândit 
nimeni să elimine cusurul ăla atât de recognoscibil și de criticat 
de pe fața lui Bel, când o pregăteau de schimbarea identității. 
Probabil că, fără să-și dea seama, și pe propria ei faţă, cu sau 
fără aluniţă, se pot regăsi trăsăturile copilului care a fost, iar 
gândul ăsta o înfioară. Bel, până acum, a rămas un copil de 
unsprezece ani în mintea ei. Sincer, abia dacă-și aduce aminte 
de ea. Mai familiare îi sunt trăsăturile ei din fotografiile alea 
nenorocite de la școală, cele pe care cineva le scoate din arhivă 
de câte ori e vreo aniversare, de câte ori mai câștigă un copil 
calificativul „înfiorător”. S-au cunoscut o singură zi. lar apoi s-au 
văzut doar când au mai stat una lângă alta, tăcute, în boxa 
acuzaților, fără să se privească, mai puţin atunci când una 
dintre ele depunea mărturie. Nu-i ca și cum au fost cele mai 
bune prietene. Nici măcar prietene obișnuite. 

Dar, iată-le aici și, în minţile oamenilor, numele lor sunt legate 
inextricabil între ele. Legea le-a interzis să se mai vadă 
vreodată, cât or trăi. Venables și Thomson; Mary Bell; Walker și 
Oldacre. Pe vremea când Protecţia Copilului nu ascundea 
publicului numele copiilor criminali, acestea erau la fel de 
cunoscute, uneori chiar mai cunoscute decât cele ale victimelor. 
Dacă ar cita numele lor la cină, majoritatea musafirilor ar 
confirma atotștiutori. Chloe Francis? Probabil ar fi trebuit să li se 
sufle din culise. 

Are gura uscată rău. Ridică ochii și mai ia o gură de lichid 
opărit, pe care-l ţine pe limbă, în timp ce trage aer în gură, ca 
să-l răcească. 

„E o condiţie a eliberării tale, Kirsty”, își spune ea. „Nu știe 
nimeni că există un asemenea ordin pe numele tău, dar el 
există. Cât vei trăi. Nu aveţi voie să vă vedeți, să vă vorbiți și 
niciun alt fel de contact vreodată. De parcă ţi-ai și dori asta...” 

„Of, dar vreau!” strigă o voce slabă, dar furioasă în ea. 
„Vreau! mai mult decât orice. Mai mult decât orice pe lumea 
asta. E singura care știe. Singura care știe cum e. Singura pe 
lumea asta ca mine. Am ţinut asta în mine douăzeci și cinci de 
ani, am trăit cu vina asta și am ajuns să stăpânesc arta 


VP - 89 


disimulării. Douăzeci și cinci de ani fără familie, în care mi-am 
minţit prietenii, l-am minţit pe Jim, pe copii. Cum s-ar uita la 
mine dacă ar ști? El e un tip iertător, dar m-ar mai putea iubi 
dacă ar ști că s-a căsătorit cu cel mai detestat copil din Marea 
Britanie?” 

Bel Oldacre. Kirtsy nici nu-i știe măcar noul nume. 


Până când își face Amber curaj să plece de la muncă, deja 
plouă. Stă ascunsă de câteva ore. Mai întâi în labirintul pustiu de 
oglinzi, apoi în biroul ei, printre dosare și cutii cu cârpe pentru 
curățenie, până se termină tura de după-amiază. li e frică să 
iasă și să-și arate faţa în parc. Afară, zgomotul roller coasterului 
și ţipetele turiștilor, înăuntru doar urletul mut din capul ei. Apoi, 
în vreme ce se pornește o furtună englezească de vară, 
zgomotele încetează și muzica e oprită la fiecare instalaţie în 
parte. N-are sens să pierzi curent, dacă mulţimea pleacă atunci 
când începe ploaia. Mușteriii care vor să rămână își primesc 
banii înapoi sau intrare liberă în altă zi. Majoritatea nici nu se 
gândesc să întrebe, doar o iau la goană spre arcadele care-i 
adăpostesc pe Cornișă, cu copiii care urlă după ei. 

Îi e frică. Se furișează din birou spre poartă, de parcă se 
așteaptă s-o vadă pe Jade pândind în umbră. Işi strânge jacheta 
pe ea și își pune eșarfa pe cap să-și ascundă faţa. In Whitmouth 
toată lumea are o eșarfă la îndemână, chiar și în arșiţa verii. E o 
nebunie, da: chiar dacă Jade s-ar fi învârtit pe-aici, ar fi fost 
obligată să iasă odată cu restul clienţilor, dar îi e frică. 

Cu picioarele pe masă, Jason Murphy se adăpostește în 
ghereta lui, unde mănâncă un pateu cu brânză și ceapă. Se uită 
la ea cu obrăznicie, în timp ce ea își trece cardul pe cititor și 
înregistrează ora plecării. E îmbrăcat cu puloverul lui bleumarin 
și și-a dat șapca pe spate. 

— Toate bune? întreabă el. 

Simte că o cuprinde furia. Ştie foarte bine cum a reușit Jade 
Walker să ajungă la sala oglinzilor, iar faptul că el și-a dat 
seama că mai e ceva la mijloc îi dă o stupidă senzaţie de putere. 
Rânjește la ea. 

— Nu, răspunde ea în timp ce se întoarce spre el. Nu-s toate 
bune, Jason! 

Privirea aia a lui, sentimentul oribil că i se cuvine totul, nu 
înţelege că „respectul” trebuie să fie reciproc. Jason vrea mereu 


VP - 90 


să fie respectat, l-a tot văzut provocând vecini, copii, oameni 
aiurea pe stradă ca să ceară respect, dar nu-l vede niciodată 
făcând ceva ca să-l câștige. 

— Dacă mai faci vreodată așa ceva, îi spune ea, am să te 
raportez. 

Nu e şefa lui directă, dar face parte din conducere și are o 
oarece autoritate asupra celorlalţi. Și să fie a naibii dacă o să-l 
lase să uite asta. 

— Ce să fac? chiţăie el, cu toate că știe foarte bine despre ce 
e vorba. 

— Ştii foarte bine ce, se răstește ea. Eşti aici ca paznic, nu ca 
să iei mită de bere de la oricine e dispus să-ți ofere. Aici sunt 
computere, Jason, și bani, și e treaba ta să nu fie furate! 

— A trecut pe lângă mine, răspunde el posomorât. 

Ea mai stă două clipe săgetându-l cu privirea. 

— Fără vrăjeală, îi spune. Dacă te mai prind vreodată că te 
dedai la așa ceva, te raportez, ţi-e clar? 

El încearcă să se uite urât la ea, dar nu reușește. Amber a 
învăţat la centrul de detenţie Blackdown Hills cum să câștige un 
concurs de priviri străpungătoare. Atunci era o chestie de 
supravieţuire și nu și-a permis să piardă această capacitate. 

— Şi ia-ţi picioarele de pe masă! _ 

Incet și supărat, el coboară un picior, apoi pe celălalt. Işi 
încrucișează degetele deasupra șlițului vulnerabil. Amber nu mai 
zice nimic, iese în stradă și închide poarta după ea. 

— Târfă proastă! murmură Jason, în timp ce își ridică din nou 
picioarele pe masă și își ia pateul în mână. Târfă proastă! repetă 
și mușcă furios. 


Pe Cornișă plouă orizontal și nu se vede picior de om. Amber 
face dreapta și gonește spre stația de autobuz. Aude o voce 
care o strigă pe nume. Pe numele vechi. Incremenește. 

— Bel! aude din nou. 

Jade Walker iese de la The Best Fish and Chips on the South 
Coast și vine spre ea. A așteptat-o să iasă. 

„Fir-ar să fie!” 

Amber mărește pasul, se face că nu aude. Jade strigă mai 
tare: 

— Bel! Te rog! 

Se întoarce și ploaia o lovește în faţă. Pentru o clipă, nu mai 


VP - 91 


vede nimic, iar când i se ajustează privirea, Jade stă în faţa ei, 
clipind, cu părul lipit de obrajii rozalii. 

Amber trebuie să o oprească. S-o facă să-și ţină gura. Femeia 
asta și-a pierdut minţile, nu mai gândește. Trebuie s-o bage în 
stare de șoc ca să înţeleagă. Gonește spre ea furioasă și o vede 
cum se face mică. Foarte bine. Jade e mai scundă decât ea și 
știe că o poate dobori cu un singur pumn. O apucă de braţ și o 
strânge ca o menghină, înfigându-și ghearele în ea, ca să doară 
mai tare. 

— Pleacă! șuieră. Auzi? Să nu mai aud numele ăla! Nu mă 
urmări! Cară-te dracu'! Nu avem ce discuta! 

— Bel... _ 

Amber scutură din cap ca un câine turbat. Incepe să zbiere ca 
să acopere vântul. 

— Nu! Nu cunosc numele ăsta! Nu așa mă cheamă! Taci! 
Taci! Știi că nu avem voie să ne vedem! Ştii asta! Eşti nebună? 
Cară-te! 

Azvârle braţul femeii de pe ea, ca pe un os de pui și o 
împinge, ca să priceapă. Jade se clatină și se uită la ea cu 
disperare. Bun. Așa-i trebuie. 

Încearcă să-și controleze vocea, fiindcă nu-și permite genul 
ăsta de agitație. Chiar și aici, pe bulevardul ăsta gol, le poate 
vedea cineva și nu poate permite asta. Și în fața serviciului, 
pentru numele lui Dumnezeu! Ce-o fi în mintea ei? 

— Nu sunt Bel! repetă. Nu sunt Bel de ani de zile și știi asta. 
Nici tu nu ești cine erai. Ce-i în capul tău? 

— N-am vrut... începe Jade. Dacă aș fi știut, aș fi... 

— Și? Acum ce-i în capul tău? Trebuia să fi plecat. Ce crezi că 
o să se întâmple dacă...? Băga-mi-aș picioarele! Pleacă! Nu mă 
urmări! Cară-te naibii înapoi de unde ai venit! 

Se întoarce pe călcâi și se duce spre staţie. Trebuie să vină un 
autobuz în trei minute și să fie a naibii dacă are de gând să-l 
piardă. 

Până ajunge la adăpostul staţiei deja tremură de furie, de 
frică, de șoc. Toate s-au transformat în adrenalină. Are glasul 
răgușit și trebuie să se așeze pe banca cu graffiti. Din fericire 
nu-i nimeni aici. Oricum n-o cunoaște nimeni, în afară de doi 
copii mânaţi de poftele adolescenței, într-un colţ, care ridică 
ochii o secundă, apoi, indiferenți, revin la mâna lui în jacheta ei. 

Amber răsuflă și întinde mâinile, cu palmele în jos, uitându-se 


VP - 92 


cum îi tremură. 

„Nu pot”, își spune. „E prea mult. Nu pot renunţa la viaţa 
asta, nu din cauza unei coincidenţe stupide. N-o să creadă 
nimeni că ne-am întâlnit întâmplător. Ar fi imposibil. Futu-i 
mama mă-sii! lar trebuie să o iau de la capăt? Ce caută aici de 
fapt? Ce naiba caută aici?” 

Vede autobuzul apropiindu-se, se ridică și iese să-i facă semn. 
Autobuzul oprește în staţie și e aglomerat. Mirosul de păr ud și 
de Persil dă năvală când se deschid ușile. 

Cineva o apucă de braţ. 

— Nu vreau... spune Jade, nu-s... Uite... 

Îi pune ceva în mână. Amber se uită. E un pachet vechi de 
țigări, cu un număr de telefon scris cu pix negru. 

— Vreau doar... 

Jade se uită în ochii ei. 

Amber se scutură de atingere și urcă în autobuz. 


VP - 93 


14 


Treabă, treabă și iar treabă. Asta face mereu când vrea să-și 
evite gândurile, găsește ceva de făcut în schimb. De-asta, dintre 
toate, casa sare în ochi între vecini, fiindcă este o oază de 
curățenie și ordine, într-o lume în care mașinile de spălat 
stricate ajung să decoreze grădinile. Geamurile sunt spălate, 
plasele albe imaculate, pervazurile și lemnăria proaspăt vopsită 
și coșuri colorate pe care le atârnă de primăvara până iarna. Vic 
zice că atrage atenţia, că a ieși în evidenţă într-un astfel de loc 
nu e un lucru bun, dar nu se poate abţine. În zilele în care nu 
poate dormi, muncește. lese și freacă aleea și treapta de la 
intrare, trage mobila și aspiră pe dedesubt, se duce de jur- 
împrejurul casei cu mănușile de cauciuc și cu un sac de gunoi și 
adună ambalaje de pateu cu cârnat. 

Mai sunt câteva pe care le plimbă vântul pe trotuar, în faţa 
porții. Amber stă în ploaie și se luptă cu impulsul de a le strânge 
și pe astea. Până la urmă cedează, scoate sacul de plastic pe 
care îl poartă de obicei în geantă și se apucă să le strângă, în 
timp ce ploaia o biciuiește pe spate și are părul lipit de faţă. 

Se deschide ușa vecinilor și Shaunagh Betts iese cu micuța 
Tiffany, ancorată bine în căruț. 

— O, Amber, spune Shaunagh, iar ne umilești pe toți! 

Amber se îndreaptă de spate și zâmbește forţat. 

— Ei, trebuie s-o facă cineva, spune ea. 

Işi dă seama că Shaunagh s-a supărat, luând comentariul ca 
pe o critică, nicidecum auto-justificare. 

— Mă rog, pufnește Shaunagh, îmi pare rău că nu avem toţi 
timp pentru asta. 

— Nu, nu... 

Amber dă să se scuze, dar mama și copilul au plecat deja. 
Amber suspină și intră la adăpostul casei sale. 


Ușa din spate e deschisă și Jackie stă ghemuită în grădină. 
Amber are un moment de panică absurdă când îi zărește silueta. 
Uitase că are un oaspete în casă. Mary-Kate și Ashley au intrat 
în casă și s-au așezat una lângă alta pe canapeaua din 


VP - 94 


sufragerie. Când o văd că intră, câinii ridică privirea vinovată la 
ea. 

„Bine că am ajuns acasă înaintea lui Vic”, își zice ea, gonindu- 
i spre coșul lor. „Și-așa nu prea suportă că are un intrus în casă, 
dar dacă mai vede și câinii pe canapea...” 

Din fericire, Jackie nu e un bun observator și nu-și dă seama 
de starea încordată a lui Amber, așa că ridică mâna s-o salute. 

— Te-ai udat. 

— Și tu, spune Amber. Hai în bucătărie, ce naiba... 

— Nu, șezi blând, zice Jackie, mai stau să termin asta. 

— Haide, o încurajează Amber, Vic nu vine în următoarele 
câteva ore. 

— Da? OK. 

Recunoscătoare, intră și rămâne udă leoarcă pe preș, cu 
ţigara în mână. Pe spătarul scaunul e un prosop umed. E clar că 
a tot intrat și ieșit toată dimineaţa. Amber îi dă prosopul și ea își 
șterge părul fără chef. Bucătăria începe să miroasă a tutun și 
păr nespălat. 

— Cum ţi-a fost dimineaţa? întreabă Amber. 

Jackie saltă din umeri. 

— OK. M-am cam plictisit. M-am uitat la Trisha și la Jeremy 
Kyle. 

— Mai bine stăteai la geam și făceai economie la curent. 

Jackie râde. 

— Deci începem munca astă seară? 

Amber încuviințează. 

— Ce bine! se bucură Jackie. E nasol oricum că nu mă pot 
duce acasă, dar să mai fiu și falită... 

— Mda, îmi imaginez, zice Amber, care a plătit fiecare masă a 
lui Jackie de când stă la ea, în afară de punga de chips pe carea 
cumpărat-o ieri și pe care a lăsat-o pe masa din bucătărie, 
desfăcută și neterminată. 


La ora ceaiului, ia cheile lui Jackie și scoate câinii la plimbare 
până la apartamentul ei, ca să-i ia niște haine de schimb. De 
două zile poartă treningul în care a sosit, iar acum, că mai e și 
ud, nu mai poate ignora problema. Oricum îi prinde bine să facă 
o plimbare. Ai mereu ce vedea și face pe Wordsworth, stradă 
generoasă cu stimuli externi care-i ţin gândurile departe. 

Literele stacojii de plastic ce fac blocul lui Jackie să sară în 


VP - 95 


ochi printre structurile cenușii identice care o înconjoară s-au 
descompletat de mult. 1 3 - 19 - - OLE-IDGE - ESCEN - scrie. O 
saltea veche, pătată cu aer salin și mii de incidente nocturne, se 
sprijină de zid lângă tomberoane. Toată lumea știe că și dacă nu 
plătești uriașa taxă pentru deșeuri, tot vine consiliul și le ia până 
la urmă. După o așteptare de șase luni, la fiecare jumătate de 
an, trotuarele orașului sunt pline de paturi fără picioare, 
canapele fără arcuri și măsuţe arse. Tinerii se adună în jurul lor 
la fel cum făceau în Long Barrow. 

Liftul nu merge, așa că urcă pe jos cele trei etaje până la 
apartamentul 191. Miroase a rânced, cu toate că Jackie e 
plecată de-acasă de numai trei zile. Tutun, mâncare stricată și 
același miros slab de putregai care se simte și în părul ei când e 
cald, amestecat cu aroma sintetică din sticluta băgată în priză 
pe hol. La ușă e un sac de plastic desfăcut, cu rufe murdare, 
care așteaptă să fie dus la spălătorie. Amber leagă sacul la vârf. 
Ar putea foarte bine să coboare cu el, că tot trece pe lângă 
spălătorie în drum spre casă. Se duce în sufragerie. O scrumieră 
uriașă dă pe dinafară în mijlocul unei măsuțe din MDF. Alături, 
câteva farfurii, cu urme de ketchup și grăsime, plus un pahar, în 
care sigur a fost bere, după urmele de spumă uscată pe interior. 

In bucătărie sunt câteva tigăi în chiuvetă și o cutie de carton 
veche de mâncare gata preparată pe blatul galben. Nu e Jackie 
cine ştie ce gospodină, dar nici foarte murdară nu e. În plus, nu 
poți judeca oamenii după felul în care își întreţin casa în 
momente de criză. Amber a văzut destule case în viaţa pe care 
a dus-o în căminele de nefamiliști, după ce au scăpat de la 
Blackdown, ca să știe că Jackie are multe trepte de coborât pe 
scara trufiei. Strivește cartonul și spală repede oalele și 
farfuriile, pe care le lasă la uscat. 

In dormitor nu prea e lumină, doar un bec de patruzeci de 
wați, prea slab ca să vezi ceva. Amber dă perdelele la o parte. 
Se uită în stradă și tresare în clipa în care observă silueta în 
haină de ploaie a lui Martin Bagshawe, care stă vizavi, lângă 
tufele de forsiţia. Probabil că a apărut după ce a intrat ea, că 
sigur nu l-a văzut la venire. O fi văzut-o când venea și s-a 
ascuns? 

„Nu, nu fi paranoică. Nu știe că tu erai la telefon”. 

Privirile li se întâlnesc o clipă și ea se retrage repede. 

„Ba da, acum știe”. 


VP - 96 


Se uită în jur, la lucrurile lui Jackie, cu un sentiment de vină, 
ca și cum ar fura sau i-ar citi jurnalul. Haine de dormit aruncate 
în dezordine, un pahar cu apă plin pe jumătate, o revistă, o 
veioză stil Tiffany, nu prea multă mobilă: doar patul, o noptieră 
și un dulap în perete. Se uită la hainele de pe umerașe și se 
miră că Jackie are șase rochii drăguțe, de bumbac, cu bretele 
subțiri și fuste largi. De obicei o vede doar îmbrăcată de serviciu 
sau cu veșnica fustă de blugi mini, dar nu credea că mai poartă 
și altceva. Pune câteva în valiza roșie pe care o scoate de sub 
pat, două perechi de blugi din teancul de sub calorifer, două 
perechi de pantaloni cu elastic și niște tricouri. li ia apoi 
cosmeticele și cremele de pe raftul din baie și vede că periuţa 
de dinţi e în cana ei. O ia fără să se întrebe cum s-a spălat Jackie 
pe dinţi de când stă la ea. 

„Poate nu s-a spălat deloc”, își spune repede. „Aoleu, sper că 
nu s-a spălat!” 


Tot acolo stă, în burniţă. Îi evită privirea cu grijă, trece repede 
pe lângă el de parcă nu l-a văzut nicio clipă. li simte ochii 
sfredelindu-i spatele, în timp ce se îndreaptă cu pași mari spre 
spălătorie, cu sacul de plastic în mână și târând valiza în urma 
ei, cu lesele câinilor prinse peste braț. Martin nu o abordează. 


VP - 97 


Ora 5 după-amiaza 


— Ce facem? Ce facem? 

— Taci! Taci! Stai să mă gândesc! 

Se holbează la cadavru. 

— Nu mai sângerează. 

— Știu. 

— Asta-i bine, nu? Nu sângerează. Poate... 

— Nu, spune Bel. Nu prea cred. 

Jade îşi privește mâinile de parcă le vede pentru prima oară, 
ca și cum sunt atașate de ea printr-o magie. Se șterge de noroi, 
sânge și alge pe fustă și işi dă seama că n-a făcut bine. 

— Futu-i! exclamă. 

Corpul arată ca o sperietoare de ciori smulsă din mijlocul 
câmpului și azvârlită la marginea râului: flasc, murdar, răvășit. 

— Chloe? încearcă Bel cu timiditate, cu toate că știe cât de 
inutil e. 

O împunge cu vârful degetului de la picior. 

— Futu-i! Am dat de dracu”! se plânge Jade. 

Bel saltă brusc capul. 

— Taci! Taci odată! Cui îi pasă de tine? Cui? Uită-te la ea! 

Jade se uită din nou, apoi se apleacă și ridică un brat moale, 
pe care-l apucă de încheietură și-l lasă să cadă în noroi, moale 
ca de cocă. 

— Chloe? 

Numele răsună ca un ecou în urma lui Bel, ca o incantație 
care va readuce viața în trup dacă îl pronunță suficient de des. 
Are o gaură mare în scalp. Nici n-a prea sângerat. 

„Nu, nu, nu. Oamenii nu mor așa. Doar n-am făcut mai nimic. 
Bunicii i-a luat șase luni să moară în camera ei de sus, de unde 
i-am auzit fiecare pas spre moarte. Cum să moară așa repede?” 

— Chloe? spune cu voce tare. 

Nu se mai vede urmă de furie pe fața lui Bel, e pământie pe 
sub bronzul tenului. Jade se uită la cei câțiva pistrui de pe nasul 
ei și la negul ăla oribil, care arată ca o pată de cerneală. Vrea să 
miște mâna inertă din nou. Bel o apucă de încheietură. 

— Nu face asta. 

— Trebuie să vedem, spune Jade. Doar n-o putem lăsa așa. 


VP - 98 


Chloe zace ca o marionetă de cârpă cu picioarele în apă. Lui 
Bel îi lasă impresia că se bălăcește. Aude vocea lui Jade de 
departe, ca prin zgomotul valurilor. Se uită din nou la corpul 
micut, cu fata lipită de mal, în locul unde au întors-o cu 
disperare, în speranța că s-a scurs apa din ea. 

— Hai s-o întoarcem! propune ea. 

E și mai rău când îi văd fața. Acum le e clar că e moartă. 
Noroiul i-a pătruns în ochii deschiși, care nu clipesc, ci se uită 
drept în soare, printr-un film de mâl. Pe față are un mozaic de 
noroi, pietriș, frunze și petale micute, iar în păr i s-a prins lintița, 
ca o funie împletită cu buruieni. 

„Doamne, ce ochi are! Asta n-o să uit niciodată. N-o să uit cât 
oi trăi cum arată ochii ei acum”, își spune Jade. 


VP - 99 


15 


Buimac de indignare, îi fierbe creierul și se clatină pe picioare. 
Scrâșnește din dinţi de nervi, în timp ce lungește pașii, plecând 
din Wordsworth spre centru, pe London Road. Nu prea vede pe 
unde merge din cauza adrenalinei, așa că se împleticește pe 
trotuar de două ori, de simte cum își atinge mâneca de nailon 
de vitrinele magazinelor somnolente. 

„Amber Gordon. Vita aia nenorocită de Amber Gordon! Cine 
se crede? Și se mai și face că nu mă cunoaște!” 

Acum îi e clar ca bună-ziua. Amber Gordon este motivul 
pentru care Jackie nu se mai vede cu el. E șefa lui Jackie, asta își 
aduce aminte. Și e combinată cu Vic Cantrell, neclar în ce fel de 
relaţie, fiindcă târfa aia neîndurătoare în niciun caz n-are cum să 
prostească pe cineva că un bărbat ca Vic o vrea pentru altceva 
decât ce obţine de la ea. Numai dacă te uiţi la ea, când stă 
lângă el - vopsită ieftin, cu o geacă de piele veche de douăzeci 
de ani, cu rahatul ăla de neg în mijlocul feței - e evident că nu 
se potrivesc. 

lar Jackie? Acum chiar că pricepe, cel puţin parţial. Jackie e 
slabă, lacomă, o lașă. Puterea tronului o deţine vaca aia de 
Amber Gordon. 

l-a îngheţat sângele în vine. Dă din coate ca să treacă printre 
cei care stau la coadă la DanceAttack, de nici nu aude strigătele 
de protest în urma lui. 

„O urăsc”, își spune. „Nu merită. Habar n-am de ce am crezut 
că merită”. _ 

Fetele au ieșit masiv la dans în seara asta. Incă o noapte de 
petrecere în Whitmouth. Blonde, brunete sau roșcate, au părul 
ba prins în vârful capului, ba întins cu placa, ba umflat, ba cu 
extensii. Când trece pe lângă ele, îl lovesc în faţă cu cosiţele lor 
de plastic, își lipesc poșetele de doi lei de buricul străpuns de 
strasuri și își strecoară cardurile de credit în sutienele căptușite, 
ca să nu le piardă. Ca de obicei, el e invizibil. Toate fetele astea 
caută distracţii și totuși niciuna nu-i aruncă măcar o privire. 

„Cine e? Cine pizda mă-sii e? Cine pizda mă-sii se crede?” 

Acum știe sigur că o disprețuiește. Nu ea e șansa lui de 


VP - 100 


izbăvire. E o scursură mediocră și lacomă. 

„Nu știu de ce mi s-a părut că ar fi diferită. Trebuie să mă 
caut la cap. Trebuie să plătească”, își mai spune el. 

Nu prea știe însă la care din ele două se referă. 

„Trebuie s-o fac să plătească pentru asta”. 


E atât de înverșunat și așa de tare îl dor mușchii de la 
adrenalină, încât vrea să ajungă acasă, să se închidă între 
pereţii ăia sufocanţi și să se fâțâie de colo colo prin dezordinea 
lucrurilor aruncate pe jos, în vreme ce petrecerea continuă în 
oraș. Dacă într-o noapte normală se simte destul de izolat, într-o 
astfel de seară simte că o să-și piardă minţile. E conștient și 
stânjenit, fiindcă furia i-a declanșat o erecție bleagă, îndoielnică, 
care i se lovește penibil de șliţul pantalonilor în mers, dar pe 
care o ascunde cu mâinile băgate în buzunarul frontal de la 
hanorac de oamenii care îl ignoră oricum: se uită tot atât la el, 
pe cât se întreabă ce-ar zice mamele lor dacă i-ar vedea în clipa 
asta. Îi pulsează tâmplele de frustrare, de neacceptare și de 
furie. Nu se poate duce acasă. O să se sufoce între pereţii ăia. 

Se caută în buzunar și găsește cincisprezece lire și o mână de 
mărunţiș. Nu-i ajung banii de club, oricare ar fi acela. Până și la 
Stardust trebuie să plătești douăsprezece lire intrarea, iar un 
pahar cu Cola costă trei lire. 

„Îmi iau niște chips și mă duc la memorialul războiului. E 
liniște pe Strada Mare la ora asta. Poate dacă stau destul acolo, 
se mai domolește zgomotul până mă întorc acasă. Și dacă mai e 
și Tanqueray Tina la locul ei, aș putea să obţin ceva de cele zece 
lire”. 

La toneta Death Burger cumpără un babic - care pare să-și 
bată joc de sfrijitura din pantalonii lui - pe care să-l mănânce cu 
chips, înșfacă o furculiță din lemn cu doi dinţi, furca dracului în 
miniatură, și o mână de șerveţele și se duce repede spre 
Cornișă. 


Așa cum se aștepta, Strada Mare e liniștită și zgomotele 
mulțimii din spatele lui rămân în urmă rapid, până se dizolvă la 
un nivel de fundal sonor de film. Centrul orașului e doar pentru 
pietoni acum și strada nu duce nicăieri anume, așa că nu dă 
nimeni pe-aici după ce se închid magazinele. Își continuă drumul 
alene, atent la căldura care emană din cutia de polistiren cu 


VP - 101 


mâncare și dă colțul spre strada Fore, tânjind brusc după gustul 
de carbohidrați cu sare al cartofilor prăjiţi. Se oprește lângă 
vechea adăpătoare și desface un colț al pungii cu chips. Nu vrea 
s-o deschidă de tot, că nu-i plac oamenii care mănâncă pe 
stradă. Vrea s-o desfacă numai cât să ia unul doi. 

În faţa lui tușește cineva. Tina stă în penumbră la intrarea pe 
alee, îmbrăcată cu o fustă mini, o geacă de blugi cu strasuri și 
franjuri, pantofi albi cu toc gros și fără ciorapi. Are o poșetă 
neagră gigantică, genul de geantă pe care l-ar purta o mamă. 
De ce ai căra așa ceva, dacă nu ai înăuntru o tonă de șervețele 
umede și biscuiţi mâncaţi pe jumătate? Dar iată, îi atârnă pe 
umăr bunicii alcoolice care vrea să facă un troc. 

— Bună, drăgălașule! îi zice ea. Nu te-am mai văzut în ultimul 
timp. 

Martin simte cum i se urcă sângele la cap auzind cât de 
familiar i se adresează. Nu contează că a mai apelat și altă dată 
la serviciile ei, e ofensat că-l tratează ca pe un client obișnuit. 
Palmează furculița și se duce la ea. 

— Aaa, mi-ai adus chips! 

El nu răspunde. Strânge punga mai tare la piept. 

— Ai ieșit să te distrezi? continuă femeia. 

Martin se uită la ea. Părul roșcat i s-a rărit, se vede chiar și 
strâns în coada de cal, iar ochii ridaţi și inflamaţi de la tiroidă îi 
ies din cap. Îi adulmecă aburii ginului și de la un metru. Și totuși. 
Erecţia îi pulsează insistent în pantaloni și se teme că nu se 
liniștește până nu scapă de ea. 

Vine spre el, întinde mâna și-i atinge umflătura. 

— Ooo! exclamă. Așa se pare. Hai, dă-mi un cartof! Mor de 
foame. 

— Nu-i deschid încă, răspunde el. 

— Mă rog! Deci ce vrei, Mart? 

„De unde știe cum mă cheama? Nu i-am zis niciodată. Sunt 
absolut sigur de asta”. 

Simte că-l cuprinde din nou furia și că-l roade. O întreagă 
rețea de vrăjitoare care știu totul. 

Clatină din cap și dă să plece, dar ea îl strânge mai tare, într- 
un fel care îl și enervează, dar îl și excită. 

— Hai, drăguță, ce sens are să nu profiţi? Te ajut eu, repejor. 

Fir-ar să fie! Degetele ei cu unghii roșii cojite, lungi și ascuţite 
ca de luptă sunt înspăimântătoare, dar îl înnebunește gândul că- 


VP - 102 


i vor masa penisul în sus și-n jos, îl vor strânge și trage și-l vor 
răsuci cu o mână de profesionistă. 

— Nu prea am bani, îi răspunde. 

li dă drumul și face un pas înapoi. 

— Cât ai? 

— Treișpe lire. 

— Treișpe lire?? 

El încuviințează febril. Știe că până și pentru cineva care a 
ajuns să se dedea la astfel de chestii, treisprezece lire e un preţ 
jalnic. 

— Lasă! îi spune. 

Pleacă mai departe, deși pare că penisul lui a prins viaţă 
proprie. La memorial sigur nu e nimeni. Dacă trebuie, se 
eliberează singur repede și se șterge cu șervetelele. 

Face cinci pași pe trotuar și o aude: 

— Hei! 

Se oprește, se întoarce și vede că și-a pus mâna în șold și 
geanta mai sus pe umăr, ca cineva care vrea să negocieze. 

— Treișpe lire și chips, zice ea, da nu primești nicio limbă. 

Martin o urmează pe alee. 

II duce în adâncurile beznei - mai departe decât consideră el 
că e necesar ca să se ascundă de potenţiali privitori - și se bagă 
după un tomberon. Zâmbește și pune cartofii pe capac, face un 
pas în faţă ca o hienă și pune o mână - în care încă ţine furculița 
- pe peretele din spatele ei. 

— Haide! îl îndeamnă ea și trage de nasturi. 

Martin nu vrea să o privească, n-are chef să-i vadă mutra 
sulemenită și părul nevopsit la rădăcină pe capul aplecat spre 
el. Ridică ochii și se uită la peticul de cer cenușiu printre 
acoperișuri, în timp ce-i simte mâna în pantaloni, cum îi atinge 
pielea sensibilă. 

„Da...” 

Femeia îi scoate membrul în răcoarea noptii, scuipă în palmă 
și începe să-l manevreze. 

„Treișpe lire bine cheltuite. Nu am nevoie de Jackie Jacobs. De 
ce-oi fi crezut c-o vreau pe ea și...?” 

Işi aduce aminte. O parcare, Jackie care trage de el la fel cum 
face femeia asta acum, în timp ce-i scapă o înjurătură abţiguită, 
de frustrare. Îi moare. 

— Ce-i? întreabă femeia. Hai, iubire, că nu stau toată 


VP - 103 


noaptea! 

Martin simte că încep să-i ardă obrajii iar. S-a terminat. Nu 
mai simte nimic acolo. Femeia apucă de organul leșinat ca de 
ugerul vacii, trage mai tare, îi plesnește capul și renunţă. 
Izbucnește în râs. 

— Poate ai mai mult noroc data viitoare. N-am mai câștigat 
treișpe lire așa repede până acum. 

El se înfurie. 

— Ce? 

— Doar nu stau toată noaptea aici, îi răspunde femeia. 

— Doar nu crezi că te plătesc pentru asta? 

S-a încins de furie și dorință dusă. E umilit. Se întoarce și-și 
bagă apendicele insignifiant în pantalonii umezi. 

— Da normal! Ridică vocea. Am făcut ce-ai vrut. Nu-i vina 
mea că nu ţi-o poţi ţine sculată. 

— Evident că n-am putut, mormăie el. 

Nu-și mai simte degetele în timp ce încearcă să se încheie la 
nasturi și furculita din mână îi zădărnicește eforturile. lar s-a 
înfuriat. E dezamăgit. Avusese nevoie să ejaculeze repede și 
pervers și acum e livid de frustrare. 

— Te-am vazut la faţă, da? 

Se întoarce și pornește spre strada Fore. 

— Hei! strigă ea din nou. 

— Du-te-n mă-ta! îi zice el peste umăr. Ți-am dat cartofii, da? 

După o clipă de liniște, femeia zbiară din nou furioasă: 

— Bă! 

În spatele lui se aud niște pași grăbiţi și nesiguri. Martin se 
răsucește s-o înfrunte și ridică pumnul cu furculita minusculă de 
lemn în faţa ei. Ea se oprește brusc, se uită speriată la el, apoi 
observă arma cu care o ameninţă și izbucnește în râs. 

— Aoleu, vai de curu' tău... 

| se scoală din nou și simte adrenalina gonindu-i în sânge. 

— Să nu râzi de mine! o avertizează. Te ia mama dracului 
dacă mai râzi de mine... 

— Că ce-o să faci...? 

Face ochii mari, amuzată și arată spre pumnul lui. 

— O să mă înjunghii cu furculita asta? 

Martin se uită la mâna ridicată asupra ei și vede arma de 
lemn. Se gândește puţin, ca și cum ideea îi vine de departe, 
neclar. 


VP - 104 


Da, ce pizda mă-si.... 

Brusc, i-o înfige în gât. Face un pas înapoi, șocat de propria 
putere și se încordează în anticiparea luptei, fiindcă își 
imaginează că asta urmează. 

Femeia își dă cu mâna peste gât de parcă tocmai a înţepat-o 
o viespe și simte bucăţica de lemn care-i iese din carne. Se uită 
șocată, apoi înfuriată și, în cele din urmă, turbată. 

— Căcăciosule! Băi, căcat nenorocit ce ești! 

Pipăie în jurul obiectului, îl prinde între degetul mare și 
arătător și îl smulge. Il vântură spre el, în timp ce își arată colții 
îngălbeniţi. 

— Căcatule! zbiară din nou. 

Apoi vede sângele care-i ţâșnește pe asfalt, stropește 
peretele și înțelege ce se întâmplă. 

— Să-mi fut una... 

Işi acoperă rana cu mâna. E o amărâtă de rană, două 
punctulețe, dar pielea e smulsă și carotida ruptă, îi alunecă 
mâna în sângele negru, care îi ţâșnește repede printre degete, i 
se prelinge pe gât și îi îmbibă geaca pe umăr. 

— Ce-ai făcut? 

Martin stă și se uită. Nu se aștepta la asta, dar acum că se 
întâmplă, simte un fior de plăcere surprinzătoare, un sentiment 
de putere cum n-a mai simţit niciodată. 

„Uită-te la ea! Uite târfa proastă, plină toată de sânge! Eu am 
făcut asta! Eu i-am făcut asta!” 

— Aoleu, ajută-mă! strigă ea și ridică cealaltă mână. 

Se uită rugător la el, dar înţelege că nu va primi ajutor. 

— Doamne, o, Doamne! 

Face un pas spre el, iar el o privește cum începe să se clatine. 

„Doar nu sângerează de moarte”, își spune el. „De la panică 
face așa. E speriată. Da, da. Vita asta nenorocită e speriată. Eu 
am făcut asta. Eu! Eu am speriat-o cu ce am făcut”. 

— Trebuie să chemi salvarea, îl roagă. Sunt rănită rău. 

Nu simte nimic în afară de erecţia magnifică și triumfătoare. 
Ridică din umeri, indiferent. 

— N-am telefon, zice el, în timp ce se îndepărtează. 


VP - 105 


16 


Nu s-a dezbărat niciodată de obiceiul de a spera. De când se 
știe, Amber se trezește cu același gând: azi va fi bine. A învățat 
să facă asta când locuia în casa tatălui ei vitreg, iar la 
Blackdown s-a ţinut cu dinţii de el. Chestia asta i-a marcat viața 
cu repere de fericire - câinii, Vic, casa și retușurile pe care i le 
tot face, petrecerile aniversare, micile gesturi de prietenie - și 
refuză să se agaţe de orice e negativ. 

Stă pe spate, cu braţele întinse pe patul gol și se uită la 
lumina zilei, care pătrunde printre perdele și se întinde pe 
tavanul dormitorului. Încep să se întoarcă acasă cei care 
muncesc ziua. Se aud motoarele mașinilor și portierele, 
saluturile în strada mare. Patul e încins, camera înăbușitoare. 
Azvărle cearșaful de pe ea și se răcorește, nemișcată. Evident, 
cât a dormit ea, a ieșit soarele. 

„lar am mai pierdut o zi de vară, dar mulțumesc, mulțumesc 
că am parte de vară! O să fie bine, simt eu asta. Îmi fac prea 
multe griji, asta e problema. N-are ce să se întâmple, am ajuns 
prea departe”. 

Amber se ridică, face un duș și își spală părul care miroase a 
munca de noaptea trecută. Apa călduţă o trezește puţin. Aude 
niște sunete la parter. Vic nu a plecat încă, o fi ziua lui liberă, 
dar cum nu aude voci, presupune că Jackie a ieșit deja. 

Își șterge părul cu un prosop și se uită la ceasul de pe 
noptieră. Cinci după-amiaza. Mai are câteva ore până pleacă la 
serviciu. De data asta nu-i nicio problemă dacă își pune niște 
haine de casă. Caută în dulap și scoate o rochie cu un imprimeu 
vesel cu păsări și cu frunze tropicale. Și-o trage peste cap și se 
bucură de senzaţia de a purta ceva drăguţ, apoi coboară la 
partenerul ei. 

El stă la masa din bucătărie. Toate geamurile și ușa din spate 
sunt deschise larg. În faţa lui se află geanta ei, deschisă. Ține 
ceva în mână. Îl salută bucuroasă. El abia ridică ochii la ea, fără 
să zică nimic. Lui Amber îi piere zâmbetul. Ziua se înnorează. 

— Ce-i? întreabă ea. 

El deschide mâna și îi arată. 


VP - 106 


— Cu ce m-ai mai minţit? o întreabă el cu răceală, reptilian. 

Ea se albește. S-a întors Celălalt Vic. 

Ține în mână pachetul de ţigări pe care i l-a dat Jade cu forța, 
ieri. L-a băgat în geantă și a uitat de el. Se uită la pachet 
asemenea unui iepure prins în lumina farurilor. 

— Nu, Vic... nu-s ale mele! se bâlbâie ea. 

El ridică din sprâncene, apoi își coboară privirea. 

— Mincinoaso! o acuză. Ce ţi-am zis să nu mă minţi? Ti-am 
zis, Amber! Întotdeauna o să te prind! 

— Vic... 

Urăște minciuna cu toată fiinţa lui și mereu susține că asta e 
cea mai mare trădare dintre toate. 

— Vic, nu te mint! 

— Atunci? Crezi că-s prost? Nu mă subestima, Amber! 

— Nu... 

— Casa asta pute a fum de ţigară. Crezi că nu-mi dau seama? 

— Din cauza lui Jackie. Haide, că știi că fumează ca un turc! 
Îmi pare rău. Ploua și am lăsat-o să fumeze în bucătărie. 

— Da, cum să nu... 

— Nu, protestează ea, cu toate că știe că o face degeaba. 

Odată pornit, nu se mai oprește. O să-i răstălmăcească 
vorbele până când orice spune va suna a minciună. O face cam 
o dată pe lună și o lasă mască, tremurând. Și totuși, de câte ori 
o face, ei tot îi vine să se împotrivească, să încerce să-l asigure 
că se înșală, tot speră că într-o zi va obţine un alt rezultat, așa 
cum făcea în copilărie. E un soi de dans ritualic pe care trebuie 
să-l repete odată cu lăsarea serii. Pe urmă el își cere scuze, 
imploră iertare, dar urmează niște zile distante, otrăvitoarele 
priviri acuzatoare, în timp ce o trage la răspundere, fără să-i 
adreseze un cuvânt. 

— Nu, ai înţeles greșit. Jur, Vic! 

— Dacă mi-ai spune adevărul, ar fi altceva, spune el, 
ignorând-o. Tocmai asta nu pot să înțeleg. De ce trebuie să mă 
minţi, când știi ce înseamnă asta pentru mine? 

E conștientă că el însuși minte de rupe. 

„Haide, că nu crezi ce spui! Dacă aș veni la tine și ţi-aș zice 
«Hei, Vic, am hotărât să nu-ţi mai fac hatârul ăsta și să mă apuc 
iar de fumat», nu e ca și cum ai spune «A, bine, iubito, nu-i 
nimic atât timp cât mi-ai zis». Știi foarte bine că m-am lăsat 
doar pentru că așa ai vrut tu. Din cauza mutrelor tale și a 


VP - 107 


remarcilor tăioase că miros urât și pentru că nu mai voiai să mă 
săruţi, de-asta am cedat. Și cel mai tâmpit lucru e că știu, în 
sinea mea, că de fapt nici nu-ţi pasă. Că motivul pentru care te 
deranja fumatul nu avea legătură cu toate astea, ci cu controlul. 
Nu vrei decât să te impui și să vezi cum câştigi”. 

— Nu mint! repetă. 

li înșfacă pachetul din mână și îl întoarce, ca să-i arate 
numărul de telefon al lui Jade. 

— Uite! De-asta îl am. Vezi? 

Işi dă imediat seama de greșeala pe care tocmai a făcut-o. Se 
întreabă dacă o să înveţe vreodată din greșeli. A prins-o la 
mijloc și poate trece direct la acuzații. 

EI îi smulge pachetul. 

— Ce-i asta? 

— Un număr de telefon, îi explică șovăitor, dorindu-și să-și 
poată retrage cuvintele. Știi că oamenii lasă numere de telefon 
pe pachete de ţigări. 

— Oamenii? 

Incepe să rânjească disprețuitor în colţul gurii. 

— Care oameni, Amber? Nu mi-ai zis nimic de niciun „om”. 

„Of, Doamne, acum chiar trebuie să mint!” 

Ştie că pare la fel de vinovată pe cât o face el să se simtă, în 
timp ce își caută cuvintele. Vic tot întoarce pachetul în mâini, în 
timp ce o ascultă. 

— ... 0 gagică pe care o știam mai demult. 

Se bâlbâie în timp ce el o privește atent ca să-i poată 
interpreta expresia. 

— ... adică... demult de tot. 

— Gagică... repetă el. 

„Nu. Nu-l lăsa să facă asta. Ştii că de câte ori face asta, 
interpretează orice scuză, orice explicaţie și oricum ajunge la 
concluzia că prea te împotrivești”. 

— Da, o gagică, insistă ea, încercând să pară mai fermă, în 
timp ce se aude apărându-se. O tipă din Liverpool. Stătea la 
două case de mine. 

El tace. 

— A venit la Funnland, continuă, și ne-am întâlnit întâmplător. 
Vic... 

El clatină din cap lent, ca să-i arate că nu o crede. 

— Sigur că da... 


VP - 108 


— Ce?? 

— Bine. Deci te întâlnești întâmplător cu o gagică și nu-mi zici 
nimic? 

— Aoleu, doar tu nu-mi spui fiecare lucru pe care-l faci, nu? 

— Ţi-aș zice dacă s-ar întâmpla așa ceva. 

— Îmi pare rău, minte ea. Am uitat. Nu-i mare lucru, cum faci 
tu să pară. 

Evident că n-a uitat. Nu șocul de a fi dat peste Jade, nici 
neplăcerea de a încerca să scape de ea, ci de bucata de carton 
din fundul genţii pline a uitat. Da. Poate că uitatul are ceva 
freudian și e un mod inconștient de a evita să se gândească la 
întâlnire, dar e clar că uitase până când a văzut pachetul în 
mâna lui Vic. 

— Bine, zice el. Și cum o cheamă atunci? Pe gagica asta? 

Amber intră în panică. Nu-i poate da numele ei real. Probabil 
că, în ultimii douăzeci și cinci de ani, în afară de Jade însăși, l-a 
pronunţat cu voce tare mai puţin decât oricine din generaţia ei. 
În sinea ei se zbate să găsească o alternativă, dar parcă toate 
numele de femei pe care le-a auzit vreodată au dispărut din 
mintea ei. 

— Jade, răspunde. 

Gura lui, prinsă într-un zâmbet inert, tresare. O reacție 
puternică reprimată, ca ea să n-o poată interpreta. Amber 
observă că numele îi sună cunoscut, dar nu poate să-și dea 
seama de ce. 

— Mda, cam greu, Amber! Ţi-a luat cam mult să inventezi 
numele ăsta. 

— Nu, se împotrivește din nou. Jade. Nu-mi aminteam numele 
de familie. Locuia mai încolo, știi...? Nici măcar nu-mi dau 
seama dacă i-am știut vreodată numele de familie. Îți jur, Vic, 
spun adevărul! 

— Mă rog! spune el, în timp ce ia telefonul în mână. Numai 
așa putem afla. 

Formează numărul. În bucătărie s-a lăsat liniștea. Vic îi 
zâmbește cu răceală, în timp ce telefonul sună la celălalt capăt. 
Apasă pe difuzor și așteaptă, privind-o ca o panteră la pândă. 

„Ce naiba caut aici? Oare îmi place omul ăsta, de fapt? Uneori 
am impresia că nici nu-l cunosc”. 

La celălalt capăt răspunde un bărbat. 

— Alo? 


VP - 109 


Vic tresare, gest subtil, dat extrem de semnificativ. 

— Cine e? întreabă. 

— Jim, spune celălalt. 

— Jim! repetă Vic și ridică cinic din sprânceană la ea. 

— Cu cine vorbesc? întreabă Jim. 

— Vic. Scuze, Jim, o căutam pe Jade! 

Bărbatul de la celălalt capăt al telefonului e calm, relaxat, 
neimpresionat. 

„Nici tipul ei nu știe”, își spune Amber. „Viaţa ei e o minciună 
la fel de mare ca a mea”. 

— Imi pare rău, amice, cred că ai alt număr! Nu-i nicio Jade 
aici. 

— A! face Vic. Bine, mersi, Jim! 

Pronunţă apăsat silaba, cu înţeles. 

— Nu-i nimic, spune Jim și închide. 

Vic închide telefonul și îl pune pe masă. 

— Jim, repetă el. 

* 

Mai stă zece minute și urcă după el. S-a încuiat în baie. Aude 
apa curgând. Bate în ușă și ascultă. Nu răspunde. 

— Vic? strigă timid. 

Aude apa dată mai tare. 

In dormitor vede o cămașă pe pat. Una dintre cămășile lui de 
ieșit în oraș. | se strânge inima. Mereu face asta când se supără. 
Pleacă fără un cuvânt și, de multe ori, nu se întoarce toată 
noaptea. De zile întregi își amplifică starea asta. Prezenţa lui 
Jackie, cu prosoapele ei aruncate, cănile de ceai nespălate și 
scrumiera plină în grădină l-au tot iritat. Regretă că a invitat-o 
să stea la ei. Nu ajută deloc faptul că Jackie, mereu prezentă cât 
a stat la ei, s-a dovedit a fi unul dintre oamenii ăia cărora nu le 
pasă decât de sine, care nu se uită deloc în jur. Vorbește 
nonstop, spune imediat ce-i trece prin cap fără să treacă prin 
filtrul gândirii, enumeră sursa și costul fiecărui lucru cumpărat, 
numără cu voce tare calorii - pe ale ei și pe ale altora - și repetă 
fiecare detaliu în parte al fiecărui răhăţel care i se întâmplă în 
viaţă. 

„A găsit o scuză și profită de asta. Serios, se răzbună pe mine 
fiindcă am adus un musafir pe capul lui fără să-l consult și 
pentru că nu am tupeu să-i cer să plece. Dar ca să rezolvăm 
problema asta, ar trebui să și vorbim, iar Vic face orice ca să 


VP - 110 


evite asta. Preferă întotdeauna să argumenteze prin absenţă”. 

Aude ușa de la baie deschizându-se, se întoarce și îl vede 
ieșind fără cămașă, cu mușchii pocnind pe el deasupra blugilor. 
S-a ras și s-a dat cu gel. Se șterge pe ceafă cu prosopul. Cu un 
prosop curat, observă ea. L-a scos special din dulap. Trece pe 
lângă ea și intră în dormitor. Aruncă prosopul explicit într-un 
colţ. 

— Vic... 

O ignoră. Se duce la pat și își ia cămașa. 

— leși în oraș? 

El își desface bufonii sidefați pe rând, refuzând să se uite la 
ea. 

„EU am călcat nenorocita aia de cămașă”. 

— Da. 

— Vic... 

Nu știe ce să zică. Vrea să-l convingă să se răzgândească, dar 
știe că n-are sens. El stă cu spatele la ea, se îmbracă și se 
încheie la nasturi. După cum își ţine umerii încordaţi e clar că e 
nervos și-i mai și place asta. 

„Ce-i mai rău?” se întreabă. „Un tip ca Vic, care-și exprimă 
furia în tăcere și izolare sau unul care, asemenea bărbaţilor de 
pe-aici, o fac vocal, uneori fizic”. Se mai întreabă câteodată, în 
timp ce se învârte în jurul lui pe vârfuri, ca să nu-l deranjeze, cu 
nervii la pământ, neștiind unde se duce când pleacă de-acasă, 
dacă nu cumva ar prinde bine o mică criză de furie, scurtă și la 
obiect. 

— Te rog, hai să vorbim! 

Se întoarce cu profilul spre ea, cu colţurile gurii coborâte. 

— N-avem ce discuta, îi spune. Nu vreau să mai aud minciuni. 
Nu te mai ascult. 

— Dar nu mint! protestează pentru a mia oară. Vic! De ce nu 
mă crezi? 

El se răsucește și atacă precum cobra. Ea se face mică și 
încearcă să scape, dar o apucă de braț ca o menghină și își 
împinge faţa într-a ei. A mijit ochii care-i lucesc ca diamantele. li 
simte aroma de mentă din gură, de la pasta de dinți. 

„Și-a pus în cap să agaţe în seara asta. Să se răzbune pe 
mine. Crede că nu știu? Sau din contră? O face ca să vadă cât 
mai rezist înainte să cedez?” 

— Să nu îndrăznești să-mi vorbești! șuieră la ea. Te știu eu pe 


VP - 111 


tine, Amber! Mincinoaso! Mincinoasă nenorocită și jegoasă! 
Toată viaţa m-ai minţit, nu? Te știu eu pe tine! Eşti ca toate și vă 
știu eu pe voi! Credeam că ești altfel, dar nu, nu-i așa? Ești o 
târfă nenorocită, ca celelalte - îi dă drumul la braţ și se 
îndepărtează -, ca toate celelalte. O târfă mincinoasă! continuă, 
în timp ce se încheie la nasturi și cuvintele îi ies cu calm și 
firesc. 

O împinge spre coridor. Ea se sprijină, șocată, de balustradă. 
Vic trece pe lângă ea hotărât, cu faţa împietrită. Câteva clipe 
mai târziu aude ușa trântindu-se. 


VP - 112 


Ora 11.30 dimineața 


— Ai vreo cicatrice? întreabă Jade. 

Caruselul încetinește și nu știe dacă să se obosească să sară 
din el și să-l mai împingă puțin. E ciudat cât de plictisitor devine 
un carusel. În leagăne nu se plictiseste niciodată. 

— Cicatrice? Da. 

— Și eu, spune Jade. 

Îşi ridică bluza si îi arată o linie imprecisă de puncte care-i 
traversa toracele. 

— Sârmă ghimpată, îi explică lui Bel. De când aveam trei ani. 

— Tare! Cum? întreabă Bel. 

— Am căzut. 

— Ai avut copci? 

Jade scutură din cap. 

— Tata a zis că a fost vina mea c-am fost proastă. 

— Îhâm! murmură Bel, ca și cum înțelege logica. 

— N-o să mă-nvăț niciodată minte dacă nu mă gândesc la 
consecințe, spune Jade. Haide! Arată-mi! 

Bel se gândește și își suflecă mâneca, scoțând la vedere 
cicatricea de pe interiorul brațului superior. 

— De la operație, mi-am rupt mâna. Am un șurub metalic 
înăuntru. Se declanșează detectoarele de bombe dacă mă duc 
la aeroport. Mi-a ieșit osul și toate alea prin piele. 

— Mișto! Și cum ai reușit? se minunează Jade. 

Caruselul se oprește de tot. Bel se gândește cum să spună 
povestea. 

— Am căzut pe scări, când aveam patru ani, spune cu calm, 
fără să adauge detalii. 

Sunt lucruri pe care nu le spui oricui, a învățat asta demult. 
Jade își scoate o sanda ca să-i arate o tăietură între degetul 
mare și cel de lângă el, care pătrunde un centimetru în laba 
piciorului cu o cicatrice roșie pe margini. 

— Pfuai de mine, cum ai făcut asta? exclamă Bel, 
impresionată. 

Jade tâtâie. 

— Eu și Shane ne jucam cu cuțitul lui Darren, ca să vedem 
care-i mai smecher și nu m-am dat la o parte. Tata zice că nu-s 


VP-113 


normală. 

— Păi și te-ai dus la spital? 

— Pe bune? Ar chema imediat SS dacă ar vedea un membru 
al familiei Walker cu o rană de cuțit. 

— Ce-i SS? întreabă Bel. 

— Serviciile sociale. Sunt unii care vin și iau copiii de la 
părinți, îi explică Jade. Nu îngăduie oameni ca noi. Numele meu 
e în registrul „cu risc”, adaugă cu mândrie. Din cauza lui Shane. 
Că a căzut de pe acoperișul garajului când nu era mama atentă 
și de-aia e cum e. 

— Pe bune? 

Bel e încântată. 

— O prostie, se putea întâmpla oricui. Mai ai și altele? 
întreabă Jade. 

— Nu am unghie la un deget, spune Bel și îşi aruncă pantoful 
din picior. 

Jade se uită atent și admirativ la degetul mare. 

— Uau... 

Bel pare mândră. Era prea mică atunci când a pierdut-o și nu- 
și aduce aminte cum s-a întâmplat, iar lipsa ei o agită când se 
află în mulțime, de teamă că o pot călca oamenii din greșeală, 
însă faptul că impresionează un Walker e mare lucru. Se 
întreabă dacă să-i arate cicatricea de pe scalp, dar decide că nu 
vrea. Stie și ea deja că nu e bine să dai prea multe informații ṣi- 
apoi nici pentru asta nu s-a dus la spital. 

— Vrei să ne dăm în leagăne? 

— Normal. 

Sar amândouă din carusel și traversează peticul de iarbă. 

— Sunt cam de rahat leagănele acum, spune Jade. S-au 
apucat și au pus limitatoare ca să nu ajungi prea sus. Steph zice 
că înainte te puteai da peste cap. 

— Cine-i Steph? 

Jade își dă ochii peste cap de parcă e cea mai stupidă 
întrebare din lume. 

— Sora mea. Locuiește în Carterton acum. 

— Unde-i Carterton? 

Jade dă din cap din nou. Fata asta pune întrebări tâmpite. 

— Departe, zice, dar are un Ford Cortina. Numai că prietenul 
ei n-o lasă să conducă fără el, așa că trebuie să aștepte până să 
vină aici. Zice că leagănele erau pe inele și dacă îţi făceai vânt 


VP - 114 


ca lumea, puteai să te tot dai peste cap. 

— Uau, cred că era mișto, minte Bel. 

— Da, și se întreceau ca să vadă care putea sări mai departe 
după ce-și dădeau drumul din leagăn în vârf. Zicea că ajungea 
până la groapa cu nisip. Numai că Debbie Francis a căzut pe 
balansoar și și-a spart dinţii în el ṣi pe urmă a venit primăria și a 
făcut în așa fel încât să nu mai poți urca mai sus de jumate. 

Se oprește în timp ce iși alege leagănul și se urcă pe cel 
galben. 

— Debbie Francis a stricat distractia pentru toată lumea, 
declară ea. y 

Bel alege leagănul roșu și se așază. Iși face vânt şi începe să 
se înalțe în aer. 

— Și câți frați și surori ai? întreabă. 

— Șase, anunță Jade dându-și importanță. Shane, Eddie, 
Tamara, Steph, Darren și Gary. 

— Sunteţi catolici? 

— Nu, spune Jade cu suspiciune, ca și cum întrebarea era 
menită s-o prindă în plasă. Suntem creștini. N-ai cum să zici că 
nu suntem, că mergem la biserică de fiecare Crăciun. 

— Nu, nu, Zice Bel. N-am vrut să zic asta... ziceam că... lasă. 

— Eu sunt cea mai mică, spune Jade cu mândrie. Mama zice 
că nu-s preferata ei. 

Bel îşi face vânt mai tare. De sus, vede peste gardul viu și 
observă un grup de adolescenţi care se îndreaptă spre ei, pe 
alee. După ei se ține un pici, la care tot ţipă că nu ține pasul cu 
ei. 

— Ei bine, eu sunt copil din flori, declară ea. 

Jade se îincruntă cu reproș. 

— Cine zice asta? 

Bel ridică din umeri. 

— Toată lumea. Așa e. 

— N-ar trebui să lași lumea să zică chestii d-astea despre tine, 
spune Jade. Tata zice că dacă vrea cineva să se poarte urât cu 
tine, să faci și tu la fel, ca să vadă și el cum e. 

— Nu, spune Bel. Chiar sunt din flori, pe bune. Mama m-a 
făcut când era nemăritată. 

Jade e scandalizată. 

— Cred că glumești! Stii ce înseamnă asta? Tocmai ai făcut-o 
târfă pe maică-ta. 


VP - 115 


— Ba nu, zice Bel. 

— O, ba da. Aoleu! Asta ai zis. 

— Avea nouășpe ani și a făcut o greșeală. 

Bel repetă ca un papagal ce a auzit toată viata. 

— Și sora aia a ta? Tot din flori? 

— Soră vitregă, o corectează Bel. Nu. Ea e o fiică adevărată. 

— Și tatăl tău nu e tatăl tău? 

— Normal că nu. Tatăl meu așa-zis adevărat ține un bar în 
Thailanda. Am două surori din flori, dar cu asta se pare că n-are 
nimeni nicio problemă. 

— Le-ai cunoscut? 

— Nu fi proastă! Nici pe el nu l-am cunoscut. Lucinda le zice 
Nong și Pong. 

— Cine e Lucinda? 

— Mama. 

— Uau, spune Jade, mama m-ar pocni de nu m-aș vedea dacă 
j-aș Zice Lorraine! 

— Lucinda m-ar omori dacă i-as zice mami, spune Bel. Zice că 
oricum o fac să se simtă bătrână. 

Adolescentii ajung la poartă. Sunt șapte cu totul, și băieți, și 
fete, toți îmbrăcați în uniformă, cu părul lung și machiați cu 
dermatograf, dați cu roșu în obraji, cu bentite pe frunte și creion 
corector care le acoperă craterele de pe ten. Băieții poartă 
cămăși fără guler, băgate în blugii atât de strâmţi, încât probabil 
că le amenință viitorul fertilității, iar fetele și-au pus pe ele tot 
dulapul, strat peste strat, ca Madonna. „Le pun invers, de fapt, 
cu sutienul peste maioul care e pus peste tricou”, își spune Bel. 

— Băga-mi-aș picioarele, e Darren! exclamă Jade. 

Bel ridică privirea curioasă. Până și ea a auzit de Darren 
Walker. Are șaisprezece ani și este celebru în sat. Și nu în sensul 
bun. De când a fost exmatriculat de la Chippin Norton 
Comprehensive la cincisprezece ani, cu șase luni înainte să 
poată părăsi legal școala de capul lui, se plimbă între bancă, 
monumentul războiului și terenul de joacă, cu mici pauze - după 
cum umblă vorba - pentru a da câte o spargere în casele de pe 
drum, ca să facă rost de bani de țigări și băutură. Așa cum se 
zice în sat, e echivalentul unui gangster și, prin nu se știe ce 
mister, câștigător la loteria genetică, fiind binecuvântat cu 
aspectul bărbatului puternic, dar tăcut, care face fetele să se 
bată pentru el în toaleta şcolii din sat. În ciuda reputației pe care 


VP - 116 


o are familia lui când vine vorba de mirosuri și păduchi, Darren 
s-a încurcat cu jumătate dintre colegele lui de an și cu jumătate 
din anul mai mare. 

Bel îi studiază structura osoasă, similară cu cea a lui Adam 
Ant”, o claie de păr castaniu, trupul lung, slab și musculos și se 
întreabă cum de este zeitatea asta înrudită cu fata cu mutră de 
mops de lângă ea. Nefiind printre norocoșii care devin populari, 
Bel îşi face deja calculele că Jade ar putea deveni Cea Mai Bună 
Prietenă a ei. Dar chiar și așa, trebuie să recunoască faptul că 
fata pare modelată din slănină. Darren o ține lejer, pe după 
umeri, pe Debbie Francis, fata care a intrat cu capul în 
balansoar, și Bel devine geloasă. Apoi, băiatul rânjește și 
fantezia ei temporară se dizolvă. 

— Marș! exclamă el. 

Jade se prinde de lantul leagănului și se uită urât la el. 

— Du-te-n mă-ta, Darren! 

— Ooo! fac acoliţii lui. 

— Am venit s-o dăm pe Chloe în leagăn, spune Debbie. 

Jade ridică din umeri. 

— Sunt destule leagăne. 

— Da, dar noi pe ăla îl vrem, insistă Darren posesiv. 

Și abia atunci pare că o vede pe Bel. iși întoarce privirea 
mieroasă spre ea și o măsoară din cap până-n picioare. Fata se 
înroșește de furie și își fixează ochii de turla bisericii din 
depărtare. 

— Cine-i prietena ta? 

— N-ai tu treabă, Darren Walker! strigă Jade. 

— Las’ c-o știu eu... 

Un băiat cu cercei de pirat ca George Michael înaintează și se 
uită lung la ea, cu brațele încrucișate. Bel îl recunoaște pe Tony 
Dullona, fiul proprietarului garajului, care și-a lăsat barba să-i 
crească, rară și moale. Tatăl ei vitreg se ceartă de doi ani prin 
tribunale cu tatăl lui din cauza unei cereri de planificare. Acum 
trebuie să se ducă în Chippy după benzină. 

— E Annabel Scaramanga. 

— Ba nu, protestează ea. Nu mă cheamă Scaramanga, ci 
Oldacre. Annabel Oldacre. 

— Uuu! fac băieții din nou. 

Soarele dispare după un nor. Fetița a rămas în urmă şi se uită 


19 Cântăreț englez. 
VP - 117 


mirată la Bel, de parcă vorbește limbi străine. 

— Ete na! exclamă Debbie. la zi „s-in”. 

— S-in, repetă Bel cu suspiciune. 

— Zi „gâm”! strigă Tony. 

Leagănul încetinește sub ea. Nu poate să-și facă vânt în timp 
ce încearcă să se prindă ce se întâmplă. 

— „Gâm”, repetă ea. 

— Zi „fată“! mai strigă cineva. 

Cuvântul iese imediat, dar simte că i se strepezesc dinții. 

— Acum zi-le deodată, spune Darren, în timp ce se apropie. 

— Nu, protestează Bel. 

— Foarte bine. Jos din leagăn. 

— Nu, intervine Jade. Du-te dracului, Darren! 

EI țâșnește, apucă leagănul lui Jade și îl oprește brusc, violent. 
Jade nu se mai poate ține de lanturi și cade pe spate, cu 
picioarele în aer, în țărână. Rămâne blocată și se chinuie să 
tragă aer în piept. 

— Doar ti-am zis, spune Darren. 

— Du-te dracului, Darren! înjură din nou. 

Se îneacă și inima stă să-i sară din piept. 

— In locul tău m-aș ridica, dacă nu vrei să te lovești la cap 
cum te-ai lovit la fund. Hai, Chloe! 

Se întoarce spre fetița de cinci ani, căreia i se vede mutrița 
prin gluga hanoracului roz de nailon pe care a strâns-o bine la 
gât, cu toate că e foarte cald afară. E imbujorată de căldură şi în 
spatele lui Debbie uitându-se fix și curios la Jade. 

— Hai! ordonă Debbie. 

— Nu vreau, spune Chloe. 

— Las-o, insistă Darren, ea face cum îi zic eu. 

O împunge pe Jade cu piciorul. 

— Haide! Nu vezi c-o sperii? 

Jade se ridică în fund și se uită fulgerător la copil, în timp ce 
își masează brațul pe care și l-a lovit într-o piatră. Chloe înțelege 
semnificația privirii și se ascunde și mai mult în spatele surorii 
ei. 

— Nu te mai da mare, Darren! spune Jade. Nu impresionezi pe 
nimeni. 

— Haide, Jade! spune Bel. Hai să plecăm! 

— Uuu! răspund copiii mai mari în cor la vocea ei. 

Ea îi ignoră cu un dispreț imperial. Jade fierbe de furie și 


VP - 118 


umilință, dar nu e proasta satului. 

— Hai, Chloe! insistă Darren din nou. 

Fetița vine șovăitor spre el, mânată din spate de sora ei. 
Debbie poartă un maiou strâmt, cu dungi, un sarafan pe 
deasupra, iar pe brațe și-a tras crăcii unei perechi de colanti 
tăiați. Pe umeri îi atârnă stângaci o geacă de piele cu ținte. Și-a 
strâns părul în coadă de cal și și-a lipit gene false de cele blonde 
și boante ale ei, iar acum le flutură la Darren. De urechi îi atârnă 
niște cercei cu crucifix. 

— Nu fi egoistă, îi spune pios lui Jade. E mai mică decât tine. 

O ridică pe Chloe în brate și o așază pe leagănul încălzit de 
Jade, pe care începe să-l împingă. 

— Mi-e foame, spune Chloe. 

— Aoleu, m-ai înnebunit! Te-am adus la leagăne, da? se 
răstește Debbie. 


VP - 119 


17 


— Îmi pare rău, amice, cred că ai alt număr! Nu-i nicio Jade 
aici, spune Jim. 

Lui Kirsty îi alunecă mâinile pe volan și mașina apucă să 
vireze un pic spre stânga, înainte să preia controlul. 

— Mami! protestează Sophie în spate. 

A vărsat sucul de portocale peste echipamentul de tenis. 

— Nu-i nimic. 

Jim încheie convorbirea și închide. 

— Scuze, scuze, nu știu ce s-a întâmplat, am derapat. 

— Sunt udă toată, se plânge Sophie. 

— N-are nimic, spune Jim. Până luni se usucă. 

„Calm. Trebuie să-mi păstrez calmul”. 

— Cine era? întreabă Kirsty. 

Se apropie de un giratoriu și bagă într-a treia. 

— Greșeală, spune Jim. Voia să vorbească cu Jade. 

— A... 

— Ce-avem la gustare? întreabă Sophie. 

— Nu știu, răspunde ea vag. Crochete de pește? 

„Jade. Un tip care voia să vorbească cu Jade. Nu era ea, nu 
era Bel, ci un bărbat. Doamne! E cineva pe urmele mele? O fi 
fost o coincidenţă? Fir-ar să fie! M-au prins ăștia de la Mail on 
Sunday până la urmă?” 

— Crochete de pește? Dar e sâmbătă! protestează Sophie. 

— Și ce? 

— Alţii comandă mâncare sâmbăta!  Chinezească, de 
exemplu. 

— Da, spune Jim, alţii nu primesc lecţii de tenis și de pian. Ai 
de ales, Sophie! Nu suntem bogaţi. Oamenii în situația noastră 
nu primesc și una, și alta. 

Sophie mârâie. 

— Mâine fac friptură, o încurajează Kirsty. Pui și toate alea. Nu 
mai da cu piciorul în scaun, Sophie! 

— Dar sunt vegetariană! ţipă ea. 

— Pe bune? 

Jim se întoarce la ea. 


VP - 120 


— De când? 

— Niciodată nu mă ascultați! 

— Ba sigur că da, Sophie! o tachinează el. Fiecare cuvinţel în 
parte. Nu mă mir că nu vrei crochete de pește. Ce părere ai, 
draga mea? 

Se întoarce spre Kirsty. 

— Să-i facem o salată? 

— Normal, răspunde Kirsty. Avem o grămadă de salată verde 
în grădină, numai bună de mâncat. Îmi pare rău, Sophie, dacă 
știam, îţi culegeam zilnic! 

Sophie mormăie. 

— Nu-s genul ăla de vegetarian. Nu d-ăla care mănâncă 
salată. 

Jim se uita la Kirsty. 

— A, tu ești de-aia care mănâncă ciocolată. 

Sophie se uită urât pe geam. 

— Nu-mi plac crochetele de pește. 

„Dacă ajungem acasă și sunt fotografi la ușă? Ce mă fac? O 
să-i termine, nu doar revelaţia, ci minciuna în sine. El o să afle 
că-n toţi anii ăștia a trăit cu o străină. O să creadă că dacă i-am 
tras o minciună atât de mare, probabil că mint în orice privinţă. 
O să se întrebe dacă l-am iubit vreodată”. 

— Nicio problemă, draga mea! răspunde Kirsty. Ce zici de un 
sandviș cu salată verde? 

— Asta nu-i cină! protestează copila. 

— O să mănânci o grămadă de salată dacă vrei să fii 
vegetariană, ai face bine să te obișnuiești cu asta. 

— Și fasole, adaugă Jim. Nu uita de fasole. 

Luke stă în faţa clubului de rugby când ajung ei, cu ghetele 
agăţate de șireturi după gât. 

— Ce mi-ar plăcea să nu mai facă asta, zice Jim. Schimbă 
șireturile săptămânal. 

Întinde mâna și claxonează. Luke tresare, se întoarce și face 
cu mâna. Vine în fugă, rânjind, și sare în mașină. 

— Cum a fost? întreabă Kirsty. 

— Super tare! răspunde el. Am înscris un eseu și domnul 
Jones zice că s-ar putea ca la anul să mă selecteze pentru prima 
echipă. 

— Fantastic! Luke! Stai pe sacul de plastic, că murdărești 
totul de noroi. 


VP - 121 


— Scuze! spune băiatul și se așază pe locul lui. 

Sophie se uită la el cum se uită orice fetiţă la fratele ei plin de 
noroi. 

— Ce-avem la gustare? întreabă el. 

— Păi, urma să mâncăm crochete de pește, dar sora ta vrea 
salată, spune Jim. A devenit vegetariană. 

Luke strigă dezgustat. 

— Glumești! Nu mănânc salată. Am jucat rugby! 

Jim saltă din umeri. 

— Nu depinde de mine. Poate negociezi tu. 

Kirsty bagă în viteză și iese în stradă. Luke se încruntă la 
Sophie. 

— Bine, spune ea, mănânc pește, da? O să fiu peștariană, 
dacă asta vă face fericiți. 

— Pescatariană, o corectează Jim. 

— Nu contează, spune fata supărată, cu braţele la piept. 

„Bel o fi sunat. Oare are vocea așa răgușită, de-a crezut că e 
un tip? Nu părea. Dar... nu știu... Te rog, Doamne, sper să fi fost 
Bel! Să nu fie altcineva, care cine știe ce are de gând!” 

— Dar nu mănânc pui de-ăla împuţit, continuă Sophie. 

— N-ai decât, spune Jim, dar asta nu înseamnă că primești 
porţie dublă de cartofi copţi. 


VP - 122 


18 


Blessed adoră Whitmouth în zorii zilei, pe de-o parte fiindcă e 
răcoare și aerul e curat, dar cel mai mult pentru că zorii vin cu 
sfârșitul turei de noapte și cu momentul în care își poate întinde 
oasele obosite în patul ei cald, preț de câteva ore. În noaptea 
asta a frecat și a lustruit fiecare scaun din roller coaster, a 
măturat ceea ce încă numește „staţia” sa și a dezinfectat 
fiecare suprafață, consumând o sticlă întreagă de soluție 
antibacteriană și șase cârpe. A curăţat geamurile prin care 
clienţii de la coadă văd ce se petrece în restul parcului, în timp 
ce urcă scările cu încetinitorul. A șters gelul și spuma de păr 
care ajung pe fiecare stâlp la înălțimea capului. 

Acum se află în zona de sub șine, unde publicul nu are acces 
și adună ambalajele, monedele, prezervativele și alte mici 
comori pierdute din buzunare, în vreme ce trenul se dă peste 
cap. Totul e lipicios aici, căci, în ciuda avertismentelor, un 
număr surprinzător de oameni încă iau cu ei cutii de suc când se 
urcă în instalaţii. Mai târziu te prinzi care sunt aceia, când îi vezi 
prin parc, pentru că au părul lipicios și mutre jenate. La sfârșitul 
sezonului, zona de sub șine trebuie spălată cu furtunul sub 
presiune, dar acum nu prea are sens, fiindcă doar personalul de 
la curăţenie ajunge aici. Blessed lasă mereu treaba asta la 
urmă, ca să vadă ce-i acolo la lumina palidă a zilei. Asta nu-i 
treabă de colo, o primește angajatul senior și ea a primit-o de la 
Amber, când a fost promovată, pentru că e uimitor cum oamenii 
nu observă ce pierd decât după ce pleacă din parc. Din când în 
când, mai găsește câte o bancnotă de zece lire, ochelari de 
soare sau de vedere și bijuterii mici, dulciuri și chei (care ajung 
mereu la „Obiecte pierdute”) și uneori și câte un portofel. 
Proprietarii au impresia că au fost jefuiţi, motiv pentru care nu 
se întorc să le ceară înapoi. Ca o bună creștină, Blessed își făcea 
procese de conștiință de câte ori scotea banii din portofele 
înainte să le predea, dar știe că dacă nu profită de ocazie, o să 
profite Jason Murphy sau alt paznic și ei dau banii pe băutură, pe 
droguri sau cine știe ce prostii. Ea recurge la lipsă de onoare 
pentru a alimenta fondul de școlarizare al lui Benedick și își 


VP - 123 


consideră victimele binefăcători. 

Noaptea asta n-a adus cine știe ce roade. leri a fost înnorat, 
așa că ochelarii - pe care îi poate vinde cu cincizeci de pence 
perechea la second-hand pe strada Fore - n-au ieșit din 
rucsacuri, iar gecile au acoperit cele mai generoase buzunare. În 
schimb a găsit un rest de 3,60, adică jumătate de oră de muncă 
la salariul minim pe economie, și trei pachete de gumă care o 
să-i placă lui Ben, o coadă de cal sintetică, blondă, de treizeci de 
centimetri, care se atașează cu agrafă. E gata s-o arunce în 
punga de plastic, minunându-se de neatenţia oamenilor, când 
se răzgândește. Poate i-o dă lui Jackie, dacă o vrea. Prea 
aruncăm multe pe lumea asta. 

Işi întinde spatele și se uită la ceas. 5.20, mai are un pic și 
gata. O să stea până la 5.30 când i se termină programul și pe 
urmă pontează. Nu primește nimeni niciun premiu doar pentru 
că-și face treaba ca lumea la Funnland. Sunt plătiţi cu ora și cu 
asta basta. Și-apoi, îi place s-o ducă Amber cu mașina dacă 
poate, iar Amber pleacă mereu ultima. Se hotărăște să se ducă 
după Jackie. lIși ia sacul de plastic și se îndreaptă spre 
tomberoane. 


Jackie vorbește la telefon. E cinci și jumătate dimineaţa și tot 
a găsit cu cine să vorbească la ora asta. A terminat de făcut 
curățenie la „vânătoarea nucilor de cocos”, nu că are mare lucru 
de făcut în afară de a verifica să fie nucile întregi, ca să nu se 
vadă că sunt pline de ciment înăuntru și să șteargă de praf 
premiile, ca să nu se vadă cât de rar sunt câștigate. Poartă 
mănușile de cauciuc și manşete cu volănașe de dantelă și stă cu 
spatele la parc, așa că nu vede când vine Blessed. 

— Exact, iubitule, până doare! spune ea la telefon. 

Blessed ezită. Pare să fie o discuţie intimă, nu că ar păstra 
Jackie prea multe gânduri personale. 

— Și când crezi că nu mai poți, îmi sug degetul și... 

Blessed tușește repede. Jackie tresare și se uită vinovată 
peste umăr. Rânjește când o vede pe Blessed și ridică degetul 
despre care vorbea, învelit în cauciuc. 

— Trebuie să închid, iubitule! Ne vedem mai târziu. Te aștept! 

Închide telefonul. 

— Hei! 

— Bună! o salută Blessed. Ce faci? 


VP - 124 


— Mult mai bine având în vedere că plecăm acasă, spune 
Jackie. Amber e gata? 

— Nu știu. Sigur vine ea după noi. Uite ce ţi-am adus! 

Scoate coada de cal din sacul de plastic. 

— A pierdut-o cineva. M-am gândit că ţi se potrivește. 

Jackie deschide poarta, vine să se uite și se încruntă. 

— Păr la mâna a doua? 

Blessed se înroșește. Știe că iar a interpretat greșit gesturile 
culturale din cauza cărora a pierdut multe potenţiale prietenii de 
când a venit aici. Nu că se omoară după prietenia cu Jackie, mai 
degrabă l-ar ţine pe Benedick departe de ea, acum că devine 
adolescent. 

— Nu pare folosită, se bâlbâie ea. Cred că fata care a pierdut- 
o n-a purtat-o decât ieri. 

Jackie nici nu vrea să se atingă de ea și din privirea ei critică, 
Blessed își dă seama că nu-i mare lucru. Pentru cineva obișnuit 
cu luxul sărăciei într-o ţară bogată, părul la mâna a doua e 
aproape la fel de dezgustător ca o periuţă de dinţi folosită. 

— Da, n-are nimic, Blessed, mersi oricum! spune Jackie. 

__ Blessed bagă meșa în sacul de plastic și își maschează jena. 
In locul lui Jackie, ar fi luat darul și s-ar fi prefăcut bucuroasă, 
chiar dacă avea de gând să-l arunce în primul coș de gunoi pe 
urmă. O încearcă nostalgia faţă de manierele cu care a fost 
învățată. 

— Deci ești gata de plecare? întreabă ea. 

Jackie dă din cap că da. 

— Așa zic. Sunt sleită. 

— Și eu. A fost o noapte lungă. 

Pornesc spre tomberoane și sacii de gunoi li se lovesc de 
picior. 

— Ce planuri ai azi? 

— Să dorm cât pot, spune Jackie, apoi mă duc la Morrisons, 
cred. N-am nimic de mâncare în casă. 

— Deci te-ai întors acasă? 

Jackie încuviințează. 

— Da. De azi. 

— Foarte bine, spune Blessed. Mă bucur să aud asta. 

— Devenise dubios. 

— Imi imaginez. Nimănui nu-i place să-și prelungească 
vizitele. 


VP-125 


— Nu-mi place să trăiesc după regulile altora, spune Jackie. Să 
se tot bage în treburile mele. 

Blessed ridică din sprânceană. O parte din ea se bucură să-și 
aducă aminte că Jackie nu știe să fie recunoscătoare pentru 
nimic, că nu doar de darurile ei nu e mulţumită. 

— Și crezi că... a trecut problema? întreabă ea, ușor ironic. 

Amber i-a povestit aseară despre discuţia ei cu Martin 
Bagshawe și vrea să știe cine primește credit pentru asta. 

— Mda, spune Jackie. Cred că a înţeles mesajul. Până la urmă 
trebuie să fii ferm, nu? Să te aperi. 

Blessed nu se poate abţine și rânjește ușor, dar întoarce 
capul, ca să n-o vadă Jackie. 


Amber le așteaptă în vestiar, unde învârte brelocul pe degetul 
arătător ca pe o jucărie. Pare obosită și palidă, cu ochii injectaţi, 
dar cine arată spectaculos la ora asta? 

— Gata? întreabă ea. 

Vocea pare să se audă dintr-o cavernă. Blessed se miră 
întotdeauna cât de diferit sună vocile dimineața, ca și cum, cu 
cât e ora mai matinală, cu atât sunt oamenii mai lipsiți de viaţă. 
Și în spitale se moare mai mult la orele astea, crede ea. 

„Probabil că în zori suntem doar pe jumătate în corpul nostru. 
Spaţiul e plin de fantome mute, care, cu patru ore în urmă, erau 
sufletul petrecerii în cantină”. 

Cele trei femei își strâng lucrurile din dulapuri și ies pe faleză. 

Azi o să fie frumos. Jackie ridică ochii spre cerul senin, în timp 
ce trec prin fața parcului și rânjește. 

— Păi, cred că mă duc la plajă în condiţiile astea, spune ea. 
Ce sens are să mă duc acasă, când pot să dorm și la soare? 

— Serios? întreabă Amber. 

— Neeeh, glumeam! 

Amber clatină din cap. 

— Ştii că nu e cazul să faci glume la ora asta, Jackie! 

Jackie scutură pachetul să scoată o ţigară și o aprinde. 

— Mada... 

— Cum poți să fumezi? întreabă Blessed. Nu ţi se face rău? 

— Poate, dacă tocmai m-aș fi trezit, spune Jackie, în timp ce 
suflă fumul în aerul perfect curat, dar având în vedere că acum 
plec de la muncă, e ca și cum ar fi cinci după-amiaza la mine. Ce 
minuni pui la cale azi, Blessed? 


VP - 126 


— Ca de obicei, răspunde ea. 

Il trezește pe Benedick, verifică să aibă temele făcute, îi dă să 
mănânce și îl trimite la școală. Abia de un an și ceva nu-l mai 
duce ea la școală, ritual care a stârnit discordie între ei pe 
măsură ce a devenit adolescent. Apoi doarme câteva ore, se 
scoală, face duș și se duce la Londis, unde începe tura de după- 
amiază. E numai o tură de patru ore, care-i permite să-și 
petreacă seara cu fiul ei, înainte ca Amber să o ia la zece fără 
un sfert. 

Jackie trage din ţigară. 

— Nu știu cum poţi lucra atât. Nu te distrezi niciodată? 

— Problema cu ţara asta, spune Blessed, e că nimeni nu știe 
să muncească. 

— Problema cu lumea a treia, spune Jackie, e că sunteţi niște 
fraieri toți. 

— Mulţumesc, Jackie! spune Blessed. O să încerc să ţin minte. 
Dar suntem doi și doar unul poate munci, în câţiva ani, Benedick 
va fi doctor și atunci mă va întreţine el pe mine. 

Amber se oprește brusc și se plesnește peste frunte. 

— Hai, să-mi bag! 

— Ce-i? 

— Scuze, Blessed, am uitat! Am vrut să ţi-l dau după-amiază. 
E în biroul meu. Mi-aș uita și capul dacă n-ar fi înșurubat pe 
umeri. 

— la-o mai ușurel că nu știu ce zici, răspunde Blessed. 

— Computerul. Am reușit să fac rost de un computer pentru 
Ben. De la Maria Murphy, dacă-ţi vine să crezi. l-au luat un Wii 
lui Jared și nu mai are nevoie de laptopul vechi. 

Blessed se luminează. 

— Zău? Ai făcut tu asta pentru mine? 

— Ți-am spus că o să încerc. 

Amber zâmbește cu mândrie. 

„Chiar pare foarte obosită”, socotește Blessed. „Parcă n-a 
dormit deloc, dar slavă Cerului, m-am rugat pentru un miracol și 
Amber Gordon ni l-a adus!” 

— Ești un înger! spune ea. 

Viaţa i-a luat toate lacrimile și i-a dat răbdare, dar simte că îi 
vine să plângă. 

— Mă jur, o să fie recunoscător, știu asta! Dar nu mai 
recunoscător decât mine. 


VP - 127 


Amber clatină din cap. 

— N-are nimic, nu e mare lucru. Am dat câteva telefoane. 
Uite! Mă duc să-l aduc și i-l dai când se trezește. 

Scoate cheile din buzunar și i le aruncă lui Jackie. 

— Intraţi în mașină, le sfătuiește. Vin imediat. 

* 

Îşi continuă drumul tăcute, Blessed cu un sentiment de 
bogăție, Jackie bosumflată de sărăcie. Poziția de manager a lui 
Amber nu îi oferă și un loc în parcarea personalului, astfel că 
lasă mereu mașina la Koh-Z-Nook, ceainăria anglo-thailandeză 
din cealaltă parte a pontonului. Au deschis doar de la micul 
dejun până la șase, așa că aici e întotdeauna loc și mașina e mai 
în siguranţă decât pe strada cluburilor. E o plimbare 
plictisitoare, nu vezi decât asfalt și obloane, dar după ce trec de 
porţile înalte și încuiate ale pontonului, se vede marea. 

— Frumos, spune Jackie. 

— Foarte frumos, confirmă Blessed. 

— Pentru mine de ce nu face nimeni asta? se plânge Jackie. 
Nici eu nu am computer. 

„Fiindcă nu ai ști să-l folosești”, se gândește Blessed. 

— Ce-ar fi să te rogi la lisus? îi sugerează ea. 

Jackie pufnește. 

— Îi cer de ani de zile să câștig la loterie. Poate că nu-s eu aia 
căreia să-i răspundă la rugăciuni. 

— Nu așa funcţionează. Trebuie să-i ceri o soluție. Să te ajute 
să te ajuţi. M-am rugat în fiecare zi și mi-a trimis-o pe Amber. Nu 
știi niciodată cum o să arate soluția ta, dar sigur nu o să ia 
forma unui bilet de loterie câștigător. 

Jackie se uită sfredelitor la ea. Blessed se face că nu observă. 
S-a obișnuit cu ranchiuna nemântuiţilor, iar în dimineaţa asta nu 
va lăsa pe nimeni să-i strice buna dispoziţie. Chestiunea 
computerului a cam stresat-o în ultimul timp și e un miracol să 
nu-i mai simtă povara. 

Inspiră adânc aerul dimineţii și zâmbește cerului. Aici, strada 
e liniștită și marea spală placid pietrele din spatele pontonului. 
Se aude o privighetoare în grădina botanică. Orașul e foarte 
tăcut și trilul răsună limpede și devotat, lunecând pe ceafa ei și 
vibrându-i pe obraji. Se oprește s-o asculte. Jackie face câţiva 
pași și se oprește să se uite nerăbdătoare la ea. 

— Ce-i? 


VP - 128 


— Ascultă! 

Jackie se încruntă și lungește gâtul. Blessed își dă seama că 
nu aude nimic și hotărăște că asta e liniștea pe care își dorea s- 
o audă. 

— Da... foarte frumos! spune Jackie, înainte să plece cu pași 
apăsați. 

Blessed rămâne în urmă și mai ascultă o clipă, bucuroasă că 
poate face asta neîntreruptă. Pasărea își cântă bucuria verii din 
suflet. 

„Mulţumesc, Doamne, că m-ai adus în Whitmouth! Nu asta 
mi-am imaginat când mi-am început călătoria, dar mă bucur că 
am ales locul ăsta”. 

O vede pe Jackie care dă colţul și intră în parcarea de la Koh- 
Z-Nook, aude un zgomot și apoi pe Jackie care înjură. Se 
trezește din reverie și pornește după ea, pe cât de repede îi 
permit șlapii cu care e încălțată. 

Jackie a căzut și își masează genunchiul. Se uită urât la un 
pantof răzleţ. E deschis în față, de culoarea lămâii verzi și cu 
bareta ruptă. 

— Futu-i mama mă-sii! înjură din nou. 

— Ai păţit ceva? Ce s-a întâmplat? 

Își priveşte palma și se curăţă de pietriș. 

— M-am împiedicat de rahatul ăla de pantof și m-am prăvălit 
în pizda mă-sii. 

— Aoleu! Te-ai lovit? 

— Da, se răstește ea, apoi continuă: nu tare. Ce cretin o fi 
aruncat ăla aici? Băga-mi-aș picioarele! De ce naiba nu-și strâng 
mizeriile? 

Blessed îi întinde mâna. Jackie se ridică și își masează cotul, 
murmurând: 

— Cred și io că te împiedici de rahaturile astea! Să vezi ce le 
fac dacă-i prind! 

— Hopa sus, hai să mergem la mașină! 

Îi oferă braţul colegei, care șchioapătă teatral în timp ce 
traversează parcarea. Mașina de poliţie stă cuminte într-un colț, 
la umbra unui gard viu și netuns. Abia când ajung în spatele 
mașinii observă că proprietara pantofului stă la fel de cuminte 
acolo, cu picioarele goale sub portiera șoferului și faţa tumefiată 
privind în gol dintre tufele de salcâm galben și laptele cucului. 


VP - 129 


19 


Amber coboară treptele secţiei de poliţie și găsește afară un 
grup de gură-cască. În Whitmouth, veștile circulă repede. 
Mașina e izolată de banda galbenă a poliţiei în parcarea de la 
Koh-Z-Nook, reţinută în calitate de corp delict. Blessed și Jackie, 
cele care au descoperit de fapt cadavrul, vor mai rămâne o 
vreme la secţie. Va trebui să se ducă acasă cu autobuzul, așa că 
pornește spre staţia de la Funnland. 

E aproape ora zece și pe Cornișă e plin de cărucioare și de 
scootere electrice: populaţia matinală. Amber își face loc printre 
ei și nu-și aude numele până nu ajunge aproape de intersecţia 
Klondike. Se uită nedumerită în jur, apoi îl vede pe Vic, cu 
braţele bronzate și în formă, îmbrăcat cu un tricou alb, sprijinit 
de un taxi parcat în refugiul auto, la cincizeci de metri mai 
departe, îi face cu mâna, iar ea se emoțţionează. Traversează și 
se duce la el. 

— Ce cauţi aici? 

El o cuprinde cu braţul de gât și o sărută pe obraz. 

— Am auzit. 

— Ai auzit? 

— M-a sunat Jackie. Am venit să văd ce faci. 

— Slavă Domnului! Mi-era groază să merg cu autobuzul. 

— Hai! 

Deschide portiera. 

— Te duc acasă. 


Se afundă pe bancheta din spate și închide ochii. Nu-l 
recunoaște pe șofer și e ușor surprinsă, fiindcă îi cam știe pe toţi 
din zonă. Vic urcă lângă ea și închide ușa. 

— Amice, înapoi în Tennyson, te rog! 

Ea simte vibrația motorului care pornește și mașina înaintând. 
Ştie că se uită la ea și deschide ochii să se uite. El zâmbește. 

— Cum te simţi? 

— Doar știi, suspină ea. 

— Nu tocmai, răspunde el. De-asta întreb. 

Amber închide ochii din nou și-și sprijină capul de tetieră. 


VP - 130 


— Probabil ai început să crezi că ţi-o coace careva, spune el. 

Ea deschide brusc ochii. 

— Vic! lisuse Hristoase! Cum poți să zici așa ceva? 

El ridică din umeri și își afișează ochii albaștri în toată 
inocenta lor. 

— Zic și eu, Amber, nu se poate să nu te fi gândit la asta! 

Şoferul o privește în oglinda retrovizoare, ușor amuzat. Amber 
se închide în ea și întoarce capul. Vic își strecoară mâna pe 
ceafa ei și îi mângâie părul. Îi respinge gestul și se uită pe 
geam. 

— Hai, iubito, nu fi... Doar am venit să te iau, nu? 


În clipa în care se deschide ușa, Mary-Kate și Ashley dau 
năvală afară, iar faptul că el a lăsat câinii înăuntru îi sugerează 
în ce stare era el când a ajuns acasă, mai mult decât tot ce 
spune el. Căţeii tot dau roată și se uită la ea cu bucuria 
fermecătoare a inocenței. Amber îi ia în braţe și îi acoperă cu 
pupicuri pe cap. Nu a simţit niciodată o afecţiune atât de pură și 
de simplă ca pentru fiinţele astea adorabile. Ce bine ar fi dacă și 
relațiile dintre oameni ar fi așa! 

Primul lucru pe care-l face e să-i hrănească și vede că e 
pornită mașina de spălat, care se apropie de finalul ciclului. 
Scrupulos, ca de obicei, își spune ea. In casa asta, nimic nu stă 
prea mult în coșul de rufe. 

— Vrei o cană de ceai? o întreabă el. 

Ea clatină din cap. 

— Sunt ruptă, Vic! Fac un duș și mă culc. 

— Bine. O să pun astea la uscat, e soare afară. 


Se spală pe dinţi când intră el și se așază în spatele ei, 
privind-o în oglindă. ÎI privește și ea, ușurată că, orice s-ar fi 
întâmplat, cearta s-a terminat. Apoi el o atinge pe șale și își dă 
seama că Celălalt Vic e tot acolo. 

Vic o cuprinde cu braţul și o strânge tare, împingându-și 
pelvisul în bazinul ei. 

„Băga-mi-aș picioarele!” își spune ea. „Tot supărat e”. 

Asta nu-i Vic al ei, ci individul cu rânjet vesel de maniac și 
gesturi fizice bruște. Uneori mai ajunge în starea asta acasă, dar 
nu reușește să-l tolereze așa. Și el nu-i dă drumul. Nici măcar nu 
se simte îmbrăţișată, ci ţintuită. 


VP - 131 


— Hei, Amber! îi spune el încet. 

Îi simte răsuflarea pe ceafă și corpul lipit de al ei. O sărută pe 
gât, deasupra claviculei, și trebuie să se abţină să nu-l împingă 
cât colo. leri era furios. Ar trebui să fie recunoscătoare că i-a 
trecut așa repede. Face tot posibilul să se relaxeze, să ridice o 
mână ca să-i mângâie faţa. Simte că Vic începe să se excite. 

„Băga-mi-aș picioarele!” 

Se întreabă de ce își tot spune asta. Au trecut câteva 
săptămâni de când nu a mai atins-o așa și numai ea știe cât și-a 
dorit asta. Ar trebui să fie recunoscătoare. Ar trebui să se 
bucure. 

— Cum ţi-a fost seara? îl întreabă, încercând să-l distragă. Am 
uitat să te întreb, scuze. 

— lubito! murmură el, în timp ce o întoarce spre el. 

| s-a sculat de tot în pantaloni și se freacă de ea. Parcă o 
excită, dar nu-i place ce simte. 

— A fost OK. Am fost într-un bar. Am băut câteva pahare. M- 
am calmat. Îmi pare rău. Pe bune, îmi pare rău. Doar știi că nu 
vreau să-mi supăr iubita. 

— Mă crezi, deci? îl întreabă. 

Vic își dă capul pe spate, se uită în ochii ei cu o bună- 
dispoziţie bizară, detașată. Începe să o împingă spre dormitor. 
Ea cedează, deși nu vrea, mai mult pentru a evita certurile 
decât pentru că ar avea chef de el. 

— Nu contează dacă te cred sau nu. 

— Vic, dacă nu ai încredere în mine, ce sens are? 

— Nu e vorba de încredere, protestează el, ci dacă te iert sau 
nu. Și te iert. A 

Își bagă un picior între coapsele ei și o împinge în perete. Îi 
cuprinde o fesă cu mâna și începe să se împingă în ea ca un 
animal. 

„N-am chef. Vreau să vorbim. Nu înţeleg bărbaţii. Felul în care 
ignoră totul când sunt controlaţi de hormoni. Pur și simplu, nu 
pot...” 

Îi simte mâinile trăgându-i de pantaloni. 

— Vic! A fost o noapte oribilă. Sunt transpirată toată și 
extenuată. 

Nici nu se mai uită la ea. Și-a înfipt falca în gâtul ei. 

— Te rezolv eu, spune el. Te fac să transpiri și mai mult până 
terminăm. 


VP - 132 


— Dar... 

l-a tras pantalonii până deasupra coapselor. 

„Futu-i, vrea să mi-o tragă oricum! Fie că-mi place, fie că nu”. 

O strânge în braţe cu putere, o ia pe sus și o duce în dormitor. 

— Așa... Așa... 

„Băga-mi-aș picioarele, taci din gură! Lasă-l să termine și 
poate pe urmă poţi vorbi cu el! Noroc că nu mai vine Jackie pe- 
aici”. Bine că n-are cum să intre peste ei. „Cine știe ce-ar zice 
după dimineaţa asta...” 

Ajunși la pat, el pune un picior în spatele gleznelor ei și o 
împinge sub el pe pat. Îi smulge pantalonii și o apucă de pubis 
ca și cum i-ar aparţine. 

— Da, continuă el. Așa. Știi c-o vrei. 

Cu cealaltă mână își desface nasturii de la blugi și își scoate 
penisul gros, umflat, vânăt. Se urcă peste ea și începe să 
împingă. 


VP - 133 


20 


O cheamă Stacey Plummer și e asistentă medicală veterinară. 
A fost. La douăzeci și cinci de ani e mai în vârstă decât celelalte 
victime și examinarea post-mortem arată că, în plus, era și 
perfect trează. Sâmbătă, la miezul nopţii, s-a săturat de 
compania prietenilor ei care urmau să-și bea minţile la „Hope 
and Anchor”, înainte să meargă în club, și a pornit spre 
pensiunea la care erau cazaţi. Cadavrul ei a fost găsit șase ore 
mai târziu, în parcarea unei cafenele de pe faleză, de către altă 
femeie de serviciu de la Funnland, care tocmai își terminase 
tura de noapte. Femeile astea sigur au început să-și urască 
slujbele. 

Identificarea ei durează aproape două zile, mai mult din cauza 
faptului că prietenii ei erau atât de mahmuri, încât nu au ieșit 
din camera lor decât ca să-și ia micul dejun englezesc și au 
presupus că se supărase și plecase acasă. Și apoi, pentru că 
ucigașul ei crescuse miza. Chipul lui Stacey era lovit atât de rău, 
încât trăsăturile ei băieţești fuseseră distruse aproape în 
întregime. 

Cealaltă victimă este un cu totul alt tip de persoană, cu toate 
că sincronia celor două crime a stârnit frică și speculaţii. Tina 
Bentham, patruzeci și cinci de ani, bunică a patru nepoti, 
alcoolică și prostituată de ocazie, a fost găsită de măturătorii de 
la primărie luni după-amiază, într-o baltă de sânge, dosită pe-o 
alee lângă strada Fore, fără urme de maltratare pe corp, cu 
excepţia unor vânătăi mai vechi și probabil fără nicio legătură 
cu rana de la gât, cele două perforaţii care i-au rupt artera 
carotidă și din cauza cărora a sângerat până a murit. Victimele 
și felul în care au murit sunt atât de diferite, încât poliția și, mai 
mult, presa încep să se întrebe, pe bună dreptate, dacă nu 
cumva sunt mai mulți ucigași. 


Kirsty sosește marţi după-amiază, înainte ca numele lui 
Stacey să apară în presă. Nu vrea să se apropie de Bel, dar 
Dave Park s-a dus la Sleaford, unde Copilul F și Copilul M trebuie 
să apară în faţa magistraţilor și munca parcă nu se mai termină. 


VP - 134 


„O să merg pe burtă. Nu-i așa de mic orașul ăsta. Probabil că 
nici n-o să mai dau peste ea, mai ales dacă nu mă mai duc la 
parcul de distracţii”. 

li pare rău că i-a dat numărul. Ce naiba o fi apucat-o? 

Orășelul freamătă, în ciuda imaginilor care se zăresc la 
gheretele cu ziare. Barurile și cafenelele sunt pline de ziariști 
care se îngrămădesc să își împărtășească știrile printre 
anunţurile ritualice. Marea se azvârle pe pietrele de pe plajă, 
luând cu ea, la plecare, dovezile și lăsând înotătorii. Banda 
galbenă a poliţiei se face franjuri și zboară pe promenadă, gata 
să se lipească de cei neatenţi. Străzile sunt pline de ofiţeri 
responsabili cu sănătatea și securitatea, care împart pliante 
educative, grupuri feministe și politicieni oportuniști, ofiţeri de 
legătură de la poliţie și biserică, precum și de la primărie, care 
încearcă să liniștească turiștii. Rulotele cu burgeri opresc pe 
linia dublă la faleză pe principiul „cu cât mai mulţi, cu atât mai 
bine”. Camerele de hotel sunt pline și cafenelele rămân fără 
sandvișuri cu bacon. În atmosfera aburită din sala de jocuri, 
turiștii veniţi la plajă se strâng frustrati în jurul mașinilor în care 
se scurg monedele cu viteza de o liră pe minut. Funnland, la 
adăpostul zidurilor sale înalte, produce bani pe bandă rulantă. 
Se pare că numai un criminal în serie poate să determine 
înflorirea turismului astfel. 

Kirsty nu găsește parcare nicăieri în faţă și ajunge să lase 
mașina la „Voyagers Rest” (fără apostrof... ce bine ar fi dacă ar 
fi mai puţin sensibilă la astfel de lucruri?0). Și-a tras o eșarfă pe 
față și înaintează prin labirintul de străzi pietonale care duc spre 
mare. 

In faţă la Funnland e coadă ca în orice altă zi. Se uită la cei 
care așteaptă să intre și se întreabă dacă e și Bel acolo. 


Amber se uită cu atenţie la pielea Suzannei Oddie. Bronzată, 
întinsă, sclipește și nu indică deloc vârsta. Și totuși, cumva se 
vede fiecare an trăit. Asta-i faza cu chirurgia plastică și toate 
lucrurile pe care își cheltuiesc femeile bogate banii. Nu sunt 
menite să te facă să arăţi mai tânăr, ci mai bogat. 

Suzanne se uită la registrul de contabilitate și se încruntă 
peste ochelarii ei de firmă, cu rame din carapace de țestoasă. 
Poartă un costum pe care Amber îl recunoaște ca fiind Chanel. 


20 Forma corectă este Voyagers’ Rest. 
VP - 135 


Sub birou, un pantof cu talpă roz și toc cui se leagănă înainte și 
înapoi. Pe mâna stângă are trei inele - unul de logodnă, 
verigheta și unul care simbolizează dragoste veșnică, cu pietrele 
cât boabele de porumb -, iar pe dreapta o turmalină gigantică. 
Amber se simte săracă și demodată în faţa ei. Sigur, azi e 
normal. Astăzi, Suzanne s-a îmbrăcat de atac, pentru a-i arăta 
cine e șeful. 

— Optsprezece dispozitive pentru tampoane? Serios? 

— E nevoie de unul în fiecare cabină de toaletă, răspunde 
Amber. 

— Nu putem să le punem în sala chiuvetelor? Și să lăsăm 
pungi de plastic pe rezervoare? 

Amber ridică din umeri. 

— Cum vrei. Dar eu zic că nu așa facem economie, având în 
vedere că se înfundă ţevile și oamenii de serviciu își dau 
demisia. Cred că supraestimezi bunul-simţ și responsabilitatea 
omului obișnuit. 

— Mmm! mormăie Suzanne, suspicioasă că o femeie de 
serviciu știe asemenea cuvinte lungi. Bate cu unghiile în 
suprafaţa biroului, apoi ridică brusc privirea. Nu știu, dar trebuie 
să facem economie cumva, Amber! 

„De ce?” îi vine să ţipe. „De ce? Mulțumită crimei și atitudinii 
pe care o au cei din Whitmouth, avem parte de cel mai bun 
sezon de când ne știm. Sunt cozi de treizeci de minute doar la 
poartă”. 

— Serios? întreabă timid. 

— Da. E recesiune, doar știi. 

A, da, recesiunea! 

— Dar ne descurcăm bine aici, protestează ea, conștientă că o 
face degeaba. Numai dacă ne uităm la cât gunoi scoatem de- 
aici, avem mult mai mulţi clienţi decât de obicei. 

Suzanne nici nu se uită la ea. 

„Oare întotdeauna îmi evită privirea?” se întreabă. „Așa de 
disperată sunt să fac oamenilor pe plac, încât nu mi-am dat 
seama?” 

Suzanne dă paginile în timp ce vorbește. 

— Da, dar crimele astea reprezintă vârfuri izolate într-un 
curent general descendent. Nu ne putem baza pe ele mereu. 

Amber e șocată. Nu se gândise la crime din perspectiva 
profitului. 


VP - 136 


— Nu, clar nu, răspunde. 

— Mai ales că Innfinnityland e închis, continuă Suzanne. Mare 
pierdere. Va trebui să investim capital pentru a găsi alt scop 
spaţiului. 

„Da. Egoist mai e Strangulatorul ăla...” 

Așteaptă să termine Suzanne de păcănit din vârful unghiilor, 
întrebându-se ce urmează. 

— Douăzeci și șase de oameni de serviciu, spune în cele din 
urmă. E mult. 

— Majoritatea lucrează pe salariu minim, subliniază Amber. 

— Tot înseamnă... întoarce calculatorul și  butonează: 
douăzeci și trei de mii pe lună. Costă cam mult curăţenia. 

— E mult de curăţat, răspunde Amber. Cola și îngheţata nu se 
curăţă așa ușor. 

— Totuși, insistă Suzanne. De unde atâţia bani? 

Se joacă cu perlele de la gât și se uită cu superioritate la 
Amber. 

— Începi să descoperi dezavantajele șefiei, mi-e teamă. 
Uneori trebuie să iei decizii dure. De-asta te plătim. 

„Nu suficient”, își spune Amber. 

— Pot să întreb ce anume vrei de la mine, Suzanne? 

Ea zâmbește cu buzele strânse. 

— A... să zicem 20%? 

Amber simte că-i stă inima în loc. 

— 20%? Din salariu? 

— A, nu! spune ea cu inima ușoară. De oriunde vrei să-i scoţi. 

Incearcă să găsească răspunsul. 

— Adică din tot bugetul? 

Suzanne Oddie o privește cu răceală. 

— Da, Amber! La asta mă refer. 

„Dumnezeule, vrea să economisesc o sută de mii de lire dintr- 
un buget care oricum nu ne ajunge! Deja folosesc cele mai 
ieftine produse. Nu am de unde să cumpăr soluții mai ieftine, 
decât dacă mă duc singură în China și mă întorc cu ele pe jos”. 

— Suzanne... dă să înceapă. 

Acel zâmbet... 

— Da? 

— Îmi ceri foarte mult, așa, din senin. 

— Nu-i nimic, răspunde Suzanne. Nu-ţi cer să o rezolvi până 
mâine. Vorbim de tot anul. 


VP - 137 


— Da, dar 20%? 

Suzanne se uită pe carnetțelul ei. 

— Pe tine cât te plătim? 

Se înroșește. Nu și-a pus salariul la socoteală. 
— 22.500. 

— Hmm... 

Suzanne notează ceva. 


Martin se simte puternic, încrezător, în plină forță. Se simte 
exact așa cum crede că ar trebui să se simtă. E ca și cum 
sâmbătă noaptea a primit o doză de încredere în sine drept în 
venă. Înainte de ora prânzului nu prea iese din casă, dar azi se 
plimbă pe străzile orașului de la nouă dimineaţă, trăgând cu 
urechea în mulțimile ambulante, ascultând ce se spune pe 
stradă și scăldându-se în glorie. 

„Acum exist”, își spune. „Chiar exist. Toată lumea se întreabă 
cine sunt”. 

Se plimbă pe Strada Mare și trece pe lângă scena triumfului 
său, umflându-se în pene când vede cum flutură în vânt banda 
reflectorizantă. Se cufundă o clipă în amintirea senzuală, în care 
curva se legăna dintr-o parte în alta, ţinându-se de rana 
sângerândă. A fost nevoit să sară din calea ei de câteva ori ca 
să nu sară sângele pe tenișii lui cei noi. 

„Trebuie să am mai multă grijă. Nu așa se procedează, mai 
ales dacă nu vreau să mă prindă. Trebuie să învăţ câte ceva de 
la celălalt. Data viitoare trebuie să fac ceva mai puţină mizerie”. 

Însă nu consideră că e nevoie o vreme să se repete povestea 
asta. Nu s-a simţit niciodată mai bine de-atât. 

„Doamne! În ultimele ore nici măcar nu m-am gândit la Jackie 
Jacobs. În momentul ăsta nu mai reprezintă nimic pentru mine. 
Nu mă merită. Mai ales acum, când sunt Cineva. Merit mai mult 
de-atât. Decât ea și temnicera ei, Amber Gordon. Nu mă mai 
trag ele la fund”. 

În timp ce se gândește la asta, cineva îl atinge în trecere, își 
cere scuze și pleacă în grabă. Ridică ochii să vadă cine e. 
Jurnalista cu care a vorbit pe plajă. Kirsty Lindsay îi zâmbește și 
pleacă mai departe. 

„Uau! Am fost așa de prins în glorie, că am uitat să mă uit ce- 
a scris duminică”. 

Își face o notă mentală să nu uite să verifice website-ul 


VP - 138 


ziarului Tribune când ajunge acasă, dar, până atunci, se 
hotărăşte să o urmărească o vreme. De data asta n-o să se mai 
poată debarasa de el. Când o să-l vadă, o să știe că acum șiele 
Cineva. 

Poartă blugi și impermeabil, dar se vede că are un corp 
frumos pe sub hainele alea. Nu e spectaculoasă, nu sare în ochi 
ca frumuseţile efemere care trec pe lângă el bălăngănindu-se pe 
faleză noaptea, dar arată bine, puternică și feminină, dovada că 
se respectă și că un Cineva o poate dori. Vorbește la telefon. De 
umăr îi atârnă o geantă de computer imensă, pe care o ţine 
lipită de corp cu cealaltă mână și pare mai tânără decât își 
aducea aminte după scurta lor întâlnire. Așteaptă să mai facă 
câţiva pași și pornește pe urmele ei. 

Interlocutorul ei nu pare deloc fericit. 

— Știu, dragul meu, și ţi-am spus că-mi pare rău! spune ea. 
Nu-i ca și cum am venit să mă distrez. Sunt o grămadă de alte 
locuri în care aș prefera să fiu. 

Kirsty se oprește brusc și aproape că intră în ea. Imediat se 
întoarce spre ghereta cu ziare și se preface că citea mica 
publicitate. Nici măcar nu trebuie să facă vreun efort, având în 
vedere că ea e mult prea preocupată de convorbire ca să 
observe ce se petrece în jurul ei. 

„Poate ar trebui să-i atrag atenţia. Să se uite în jur. Oamenii 
sunt jefuiţi fiindcă nu-s atenţi pe unde merg. Poate profit de 
ocazie să și vorbesc cu ea. O să-mi fie recunoscătoare”. 

— Da, da, Jim, știu! Nu mai are vocea la fel de sofisticată ca 
prima oară. Cam ciudat. Și încă o dată, îmi pare rău. Ce? Da, 
știu. Mama naibii! Nu-i ca și cum femeile nu se plâng de secole 
întregi de asta. 

Nu prea-i place tonul vocii ei când izbucnește în râs. 

— Ți-am spus să nu mă suni când sunt la muncă! adăugă ea. 
Da, da, așa, bate-mă la cap, soacră ce ești! Eu muncesc aici de- 
mi sar capacele ca să te ţin pe tine în puf, așa cum te-ai 
obișnuit, și tu nu știi decât să te plângi. Nici măcar de 
gospodărie nu te ocupi. 

Martin nu prea înţelege ce se petrece. Nu pare să fie vorba de 
o căsnicie fericită. 

„Mie nu mi-ar vorbi niciodată așa. Într-o relaţie, trebuie să fii 
respectuos, altfel nu funcţionează”. 

Ea râde din nou. 


VP - 139 


— Sigur, nicio șansă. Aș vrea eu, dar nu are sens. Mâine ar 
trebui să fiu tot aici și azi după-amiază trebuie să trimit 
editorialul. Ce? Da. Plouă și e vânt d-ăla de-ţi smulge și chiloţii 
de pe tine. lhî. Da, da, perversule! Voyagers Rest. Aștia de la 
Trib ştiu cum să ia o fată, nu? Mă rog. Nu. Nu încă. Mâine, 
probabil. Da. Te sun mai tărziu. Da. Promit. Promit! Da. 

Inchide telefonul și îl aruncă în geantă. Merge mai departe, 
apoi intră brusc pe strada Londis. O urmărește și vede cum își 
cumpără un sandviș cu ou și o sticlă cu apă gazoasă. 


Amber simte că-i plesnește capul. Întâlnirile cu Suzanne o 
lasă mereu cu senzaţia că e prinsă pe picior greșit, că e 
needucată și lipsită de importanţă, dar discuţia de azi a îngrozit- 
o de-a dreptul. 

„Mă vor urî. Toţi. Cei pe care îi voi concedia și cei care vor 
trebui să muncească mai mult fără să fie și plătiţi mai mult. Și, 
mă rog, pe cine o să concediez? Pe cine? N-am cum să 
reformulez așa ceva, n-am cum să obţin nimic bun din asta”. 

O voce timidă din mintea ei pronunţă numele lui Jackie, dar o 
alungă. Nu trebuie să-și piardă slujba doar pentru că e un 
oaspete egoist. 

„Băga-mi-aș picioarele să-mi bag!” 

Il vede pe Vic la „waltzer”. Câteva tinere de la coadă l-au 
observat și ele și își dau coate, comentând ca fetele. Simte un 
junghi în șale și își dă seama brusc de vânătăile de pe coapse, 
de parcă i s-a declanșat durerea numai când a dat ochii cu el. 

„Sper ca Vic al meu să se întoarcă repede. Nu vreau să mă 
mai iubească Celălalt”. 


Vic o vede și îi zâmbește. lar simte că deţine controlul. l-a 
revenit adrenalina în sânge și simte că de data asta o să-l țină 
câteva zile, ca pe vremuri. 

„Da”, își spune, cu gândul la spatele care se îndepărtează, 
„dar diseară oricum mă întorc acasă, nu? Când o să am eu 
chef”. 

Observă fetele care stau la coadă și le complimentează cu o 
privire scânteietoare. Le vede cum se privesc între ele și încep 
să chicotească. 

„Ce ușor e, nu-i așa?” se întreabă el. „Al dracului de ușor. 
Femeile astea... îți stau pur și simplu la dispoziţie. Le arăţi 


VP - 140 


mușchii, le dai un Bacardi cu Cola și faci ce vrei cu ele. De-asta 
și stau cu ea. Asta nu-i ușor de sedus. O femeie cu puţin respect 
de sine, asta-mi place mie. Mă rog, nu doar asta”. 

„leri n-a prea dat dovadă de respect de sine, însă”, își mai 
spune el. 

Fetele mai dau o tură. Se prefac că nu se uită la el, zâmbind 
prostește una la alta. Ştie rutina pe dinafară, încă trei ture și îi 
cad toate la picioare. 

Face un pas mare spre cea mai apropiată gondolă, o pune în 
mișcare și le face pe tutele din ea să ţipe de plăcere amestecată 
cu frică. Zdrelitura de pe articulațiile degetelor începe să prindă 
coajă, care se rupe ușor când apucă spătarul. Îi place senzaţia. 
Simte că așa trăiește. Răsucește din nou gondola și le ascultă 
tipetele. 


Amber nu vrea să rămână în parc. Cu toate că mai sunt la 
datorie doar doi oameni de serviciu care golesc coșurile de 
gunoi și dau fuga la instalații când se anunță la difuzor că e 
nevoie de curățenie urgentă, are impresia că toată lumea știe ce 
a spus Suzanne în întâlnirea lor. Se întoarce în biroul ei și își ia 
geanta și haina, dar lasă umbrela. N-are sens s-o ia într-o zi ca 
asta. l-o întoarce vântul pe dos una-două. 

Nu e nimeni pe Cornișă, cu toate că se simte aroma delicioasă 
a cepei prăjite din tonetele cu burgeri. Amber se îndreaptă spre 
stația de autobuz foarte amărâtă. O dor toate, ba de la 
oboseală, ba din cauza lui Vic, ba pentru că, după cum a 
observat, veștile proaste le simte prima oară în tensiunea 
umerilor. 

Își vede de drum și se uită la un grup de oameni adunaţi 
lângă primărie și care lansează tot soiul de întrebări cu glasul 
ridicat. Bănuiește că sunt ziariști. În mijlocul lor recunoaște 
câţiva consilieri locali, cu freze perfecte și costume de oameni 
de afaceri, pentru ocazii speciale. O trece un fior când își dă 
seama că unul dintre jurnaliști - la marginea mulțimii, lângă 
Martin Bagshawe care pare să-i soarbă fiecare cuvinţel - este 
Jade Walker. 

„Doamne Dumnezeule, trebuie s-o șterg de-aici!” își spune ea 
și mărește pasul. 


Kirsty și-a scos reportofonul. 


VP - 141 


— Așadar, ce spuneţi dumneavoastră e că și-au cerut-o? 

Consilierul municipal din Whitmouth îi aruncă o privire 
responsabilului cu relaţiile publice și intră pe mod automat de 
negare. 

— În niciun caz n-aș sugera așa ceva. Îmi puneţi cuvinte în 
gură, răspunde el. 

Martin Bagshawe se străduiește să audă ce se spune, dare 
destul de complicat să audă din cauza zgomotului de pe faleză. 
O aude spunând „și-au cerut-o” și se gândește: „Doamne, e 
netemătoare!” își aduce aminte cum îl tachina Tina și își zice: 
„Da, dar nu se înșală, nu?” 

— Deloc, spune ea. 

— Spuneam doar că trebuie să existe și un element de 
responsabilitate personală, spune consilierul. Nu e deloc același 
lucru. 

— Responsabilitate personală să nu te lași ucis la întâmplare? 

Zâmbește stânjenit și își dorește să nu se fi băgat niciodată în 
colțul ăsta. 

— Doar nu aţi merge în picioarele goale pe un teren minat, 
nu? 

— Dacă aș ști că există undeva o singură mină pe un teren de 
mii de kilometri, iar eu trebuie să ajung acasă, probabil că aș 
încerca să fac ceva în sensul ăsta, spune ea. Așadar vreţi să 
spuneţi că bărbaţii sunt victime neajutorate ale propriilor 
impulsuri? 

— Nu, bineînțeles că nu. Dar adevărul e că în orașul ăsta 
există UN bărbat care pare să creadă asta, este în libertate și, 
fie că ne place, fie că nu, tinerele noastre - turistele noastre - 
trebuie să ia asta în considerare. Avem într-adevăr o problemă 
cu o minoritate a turiștilor care se scaldă în alcool, iar alcoolul le 
dă oamenilor o stare de nepăsare. Nu vrem decât să le 
implorăm pe aceste tinere femei să aibă grijă de ele, atâta tot. 
Nu ne mai dorim alte morţi în mica și adorabila noastră staţiune 
familială. 

Kirsty e vag conștientă că cineva trage cu urechea la ei, saltă 
capul și vede un bărbat scund și jerpelit, îmbrăcat în hanorac, 
care se preface că citește. Pare cunoscut, dar durează o clipă 
până când își dă seama cine e. 

„A, da, e tipul de pe plajă. Unul dintre dubioșii ăia care răsar 
oriunde e o caravană de știri, cască gura și se ridică pe vârfuri 


VP - 142 


ca să apară la televizor”. 

El îi zâmbește scârbos, într-un fel care-i sugerează că nu prea 
știe să facă asta. 

— E timpul ca cineva să le spună că nu e chiar așa, 
vociferează dubiosul. Sunt mii de oameni decenţi în orașul ăsta, 
dar nu-i știe nimeni din cauza felului în care ne prezintă ziariștii. 

Face o pauză, i se pare că a spus ceva greșit și se corectează: 

— Majoritatea. Majoritatea ziariştilor. Nu toți. 

Consilierul profită de ocazie să se retragă dintr-o conversaţie 
bizară și îl salută pe pipernicit ca pe un demnitar venit în vizită. 
Kirsty se întreabă dacă mai are sens să insiste. In douăzeci de 
minute are loc o conferinţă de presă la secţia de poliţie și 
trebuie să plece într-acolo, în caz că a mai apărut vreo noutate. 

Aruncă o privire peste stradă și, pe trotuarul de peste drum, o 
vede pe Bel, care pleacă în grabă. 

„Aoleu, asta-mi mai trebuia! Sper că nu m-a văzut!” 

— ... îmbrăcate ca niște curve și urlă la geamul meu, spune 
individul, după care îi aruncă o privire plină de jind, care o face 
pe Kirsty să se crispeze. 

Consilierul își așază calculat mâna pe braţul lui, chiar 
deasupra cotului, așa cum ar face un preot. 

— Și vrem să știți că ne interesează grijile dumneavoastră, 
spune el. 

Kirsty profită de ocazie și se întoarce în timpul gestului 
consilierului. Numai să înceapă o nouă discuţie cu tipul de pe 
plajă nu vrea. E foarte încordată. Bel pare că se îndreaptă spre 
malul mării. 

„Mă duc în cealaltă parte. Fac un ocol până la poliţie”. 

Își aruncă reportofonul în geantă, îi rânjește Șobolanului și îi 
face împăciuitor cu mâna, apoi traversează strada. 


Amber se refugiază la umbră, între toneta cu melci și cea cu 
găletușe de plastic și se uită în ce parte o ia Jade. O vede cum 
se zgribulește și își saltă gulerul ca să se ferească de ploaia 
orizontală. Se întoarce pe alee lângă Cross Keys și se duce spre 
strada Fore. 

„Cam aiurea. Ce naiba fac, mă ascund? Asta e casa mea. 
Orașul meu”. 

Se întreabă totuși... s-a gândit zi de zi la femeia asta, chiar și 
doar în trecere. S-au cunoscut o singură zi și de-atunci s-au 


VP - 143 


însoţit în permanență, cu toate că au ajuns în locuri diferite. 

„Jade pare să fi înflorit, de parcă reabilitarea i-a prins la fel de 
bine pe cât mie de rău”. 

Simte un gust amar în gură. Simte că viaţa n-a fost tocmai 
dreaptă, știe că a fost nedreaptă. Cumva, Jade a fost 
recompensată acolo unde ea a fost pedepsită. 

„Uite-te la ea cum merge, ziua în amiaza mare, cu capul sus, 
în timp ce eu mă pitesc în umbră! Oare se gândește la mine? 
Așa cum mă gândesc eu la ea? Și cu dragoste, și cu furie, 
prietena pe care nu am reușit s-o am, sursa tuturor relelor din 
viaţa mea?” 

Își dă seama că îi curg lacrimile, care se amestecă cu ploaia. 
Se oprește pe loc și își apucă bareta genţii, cuprinsă de un val 
de durere care o copleșește. 

„Eram doar un copil. Și totul - totul - mi-a fost luat într-o 
singură zi mârșavă”. 

Își trece dosul palmei peste ochi și se întoarce pe Cornișă. 

„Ea e intrusa, nu eu. Și dacă are de gând să-mi invadeze 
teritoriul, poate foarte bine să răspundă la câteva întrebări”. 


Martin încearcă să pară neimpresionat, cu toate că nu mai 
poate de rușine. 

„Nu pot să cred că am zis asta despre ziariști. Acum o să 
creadă că eu cred că e și ea ca toți ceilalţi, deși am încercat să 
mă explic. Am dat-o în bară și nici măcar n-am reușit să vorbesc 
cu ea ca lumea. Va trebui să mai încerc. După ce se prinde cine 
sunt, o să vrea să-mi dea ascultare”. 

Se desprinde de mâna insistentă a consilierului și se duce 
spre oraș, fără să se obosească să își ia la revedere. 


Kirsty pornește spre centru în timp ce se uită la ceas. Trei fără 
zece. Conferinţa începe în zece minute. Trebuie să ajungă acolo 
unde începe să se strângă lumea, să treacă de baraj cu 
legitimaţia ei și să-și găsească un loc din care să poată 
înregistra ce se spune. N-o să fie ușor pe vremea asta și e ca 
dracu’ să iei notițe în ploaie. Abia atunci îţi pui creierul la 
încercare. 

Se oprește la un magazin care vinde jucării colorate de plastic 
pentru plajă și se uită la moriștile fluorescente care se rotesc în 
briză. Poate ar trebui să-i cumpere una lui Sophie. 


VP - 144 


„Sigur, fiindcă ce lipsește din viaţa Sophiei e o morișcă pe băț. 
Hai, Kirsty, revino-ți! Ai venit cu treabă. Trebuie să te 
concentrezi. Știi foarte bine că nu ești de neînlocuit. Nu 
contează de când faci meseria asta. O singură treabă de 
mântuială și gata, așa funcţionează lumea liber-profesioniștilor, 
mai ales când jumătate din personalul de la News of the World 
își caută de lucru bântuind străzile. Te va evita la fel de mult cât 
o eviți și tu. Miza e la fel de mare pentru amândouă”. 

Cineva o atinge pe umăr. Se întoarce. Bel face un pas înapoi 
și se uită la ea cu aceleași senzaţii de teamă, curiozitate și 
dezgust pe care le simte și ea. 

— Amber, spune Bel. Așa mă cheamă. Asta sunt. Amber 
Gordon. 

Kirsty își găsește glasul abia după o clipă și se miră că nu se 
bâlbâie. 

— Kirsty. Eu sunt Kirsty. 


VP - 145 


Ora prânzului 


Jade o imită pe Madonna. Vara asta, toată lumea o face, cu 
toate că fetele mai mari consideră că dantela și mănușile fără 
degete sunt mai convingătoare. Jade a trebuit să se 
mulțumească cu o eșarfă de bumbac pe care au găsit-o, udă și 
murdară, legată de poarta bisericii și pe care și-o prinde în jurul 
capului. Iși salt volanele fustei să se vadă mai mult din pulpe 
și, de pe zidul bisericii, se învârte și îşi vântură mâinile deasupra 
capului, apoi le strânge ca să-și flexeze mușchii pieptului. 

— „Like a virgin - uuu!” icnește ea, fiindcă dansul cere 
energie, iar ea e hrănită doar cu cartofi. 

Işi plimbă mâinile sugestiv în susul și în josul corpului. 

— „Fucked for the very first time...” 

— „Touched”, o corectează Bel. E „touchea”. 

— Doar nu crezi asta, nu? dezaprobă Jade. „Like a vur-ur-ur- 
ur-gin, when yuh heartbeat's neeee necks to mine”. 

Se clatină, dar dă din braţe până se reechilibrează, împinge 
întâi un șold, apoi pe celălalt, ca într-un dans burlesc. 

— 0-0-00000000! cântă mai departe. 

Bel se gândește o clipă, apoi se catără lângă ea și se așază în 
poziție de dans. 

— Nu, nu, protestează Jade, nu așa. Tre’ să dai ca lumea din 
șolduri. Ca și cum ai fi într-o gondolă. 

Bel n-are voie să se uite la „Top of the Pops”?! așa că nu a 
văzut videoclipul. De fapt, știe cântecul doar de la radioul cu 
tranzistori pe care-l tine lipit de ureche pe volum minim, ca să 
asculte emisiunea de la Radio Luxembourg, duminică seara, 
când ar trebui să doarmă. Işi imaginează însă cum ar fi într-o 
barcă ce se leagănă pe un canal italian și îşi împinge șoldurile, 
ca și cum ar încerca să-și țină echilibrul. 

— Așa! pufnește Jade și chicotesc amândouă. 

Ușa bisericii se deschide zgomotos și una dintre Bunele Femei 
ale Comitetului Florilor?, cum le numește Michael, tatăl vitreg al 
lui Bel, iese cu două glastre de sticlă verde. Poartă o geacă cu 


21 Emisiune muzicală britanică. 
22 Comitetul Florilor, format din trei persoane, aranjează florile potrivite pentru slujbe, 
livrează și donează flori enoriașilor spitalizaţi sau care nu se pot deplasa la biserică. 


VP - 146 


puf și pantaloni în carouri și are părul prins sub o basma de 
mătase imprimată cu belciuge și pinteni de cai. Varsă resturile 
din vaze în canalul bisericii, se îndreaptă de spate și strigă la 
Jade și la Bel: 

— Ce tot faceți acolo, fetelor? 

— Ni'ica! 

E răspunsul invariabil al lui Jade. 

— Mie nu mi se pare că nu faceți nimic. 

Vorbește de parcă vrea să disciplineze niște căţei și zbiară de 
se zguduie cimitirul. 

— Ce căutați pe zidul ăla? Sper că nu-l stricati! 

— Nu, nu-l stricăm, răspunde Bel cu cel mai dezirabil ton. 
Dansăm și noi. 

— la duceți-vă și dansati în altă parte! Dacă pică zidul ăla, 
părinții voștri trebuie să plătească. 

Jade se uită la pietrele antice de sub picioarele ei. 

— Ne asumăm riscul, îi spune ea. Nu cred eu că pică. 

— Nu fi obraznică! o ceartă femeia. Știu cine ești, Jade 
Walker! Tot satul e cu ochii pe tine, să știi! 

— Da, să trăiţi, nu, să trăiţi, cum ziceti 'mneavoastră! o 
ironizează Jade, iar Bel chicotește. 

În lumea în care trăiește ea, fetele nu le vorbesc așa adulților, 
iar dacă o fac, sunt pedepsite și trimise în camera lor. In cazul 
ei, în pivniță. 

Femeia tâtâie ofuscată și se întoarce pe verandă. 

— Am foarte multă treabă, că altfel mă ocupam eu de tine, 
domnişoară! spune ea. Oricum, termin cu florile astea și până 
mă întorc, să nu vă mai prind aici! 

— Că ce? Îl chemati pe preot? întreabă Jade. 

— Da-da! face femeia și trântește ușa bisericii. 

— Vită proastă! declară Jade. 

Îşi încrucişează brațele deasupra capului și apoi îşi cuprinde 
sugestiv soldurile. 

— „Yuh so fine and yuh mine”. 

Bel o imită și începe să cânte în contralto. „l'Il be yours till the 
end of time”... 

— He-he! se aude vocea unui băiat. Comitetul ala-bala- 
pitiponceala. 

Bel tresare, se clatină și se prinde de bratul lui Jade ca să nu 
cadă. Se tin în echilibru câteva clipe, apoi sar în curtea 


VP - 147 


cimitirului. În cădere, Bel se julește la coapsă într-o piatră 
funerară înclinată. 

— Au! 

Se uită cum începe să-i curgă sângele prin pantalonii scurți 
roz. Jade se ridică în picioare cu greu și, cu mâinile în șolduri, se 
urcă pe un cavou plin de licheni. 

— Marş de-aici, Shane! exclamă ea. 

Bel ridică privirea. Cel mai mare dintre frații Walker stă pe 
trotuar, ca o vedetă de mâna a doua, îmbrăcat cu o geacă de 
piele, cu părul dat pe spate și rânjind inexpresiv. 

— Cine-i prietena ta, Jade? întreabă el. 

— Marş de-aici, Shane! repetă ea. 

Bel îl fixează cu o privire tăioasă. Până acum nu a avut ocazia 
să se uite la el cu atenție. In general, când apare el, politica în 
sat e s-o iei la sănătoasa și să nu-i arunci nici măcar o privire. La 
nouăsprezece ani, Shane are o sumedenie de condamnări 
pentru jaf și furt de mașini. Nu-i la fel de șmecher și de bun 
șofer precum fratele lui, Darren, așa că îl tot prinde poliția. Până 
acum a reușit să scape de închisoare doar mulțumită celebrului 
său coeficient de inteligență foarte scăzut, însă toată lumea se 
așteaptă să ajungă după gratii mai devreme sau mai târziu. 

— Te crezi în Human League”? întreabă el. 

Falca pare să-i atârne de craniu, ca și cum nu ar avea 
articulațiile prinse bine, astfel că are buzele ude și blegi. Jade se 
apleacă și smulge un smoc de iarbă cu tărână, pe care-l aruncă 
în el. 

— Am zis să te cari, Shane! 

— Oricum mă duc la bancă. Auzi, Jade? 

— Ce? 

— lar ai ciordit? Că te caută tata. 

— Futu-i! înjură Jade și se lasă cu toată greutatea în iarbă. 

Bel n-a mai cunoscut pe nimeni care să înjure așa de relaxat, 
de parcă cuvintele sunt niște simple adjective. O şi 
impresionează, dar o și sperie în același timp. Dacă ar îndrăzni 
cu debiteze asemenea cuvinte pe care Jade le folosește ca și 
cum nici nu-și dă seama, ar tine-o închisă-n beci zile întregi. Se 
uită admirativ la ea, în timp ce se ține încă de picior. 

— Urăsc satul ăsta nenorocit. 

— Și eu, aprobă Bel. 


23 Formaţie englezească electro-pop. 
VP - 148 


— Doare? întreabă Jade. 

— Un pic. 

— Dă să văd! 

Bel ridică mâna de pe rană, ca să-i arate. Are o julitură cât 
pumnul pe coapsă și deja se învineţește. Din rană ies picături 
minuscule de sânge care se coagulează ca să o închidă. 

— Să-mi bag! exclamă Jade admirativ. 

— Nu doare. Adică nu prea doare, spune Bel cu mândrie. 

Jade se uită sfredelitor la spatele lui Shane care se 
îndepărtează. 

— Cretinul, spune ea. Ar trebui să te speli. 

— Las că se oprește! spune Bel. 

— Erau doar douăzeci de pence, spune Jade. Cum și-a dat 
seama că lipsește o monedă atât de mică? 

— Așa-s oamenii mari, observă tot, îi explică Bel autoritar. 

„Mă rog, observă când șutesc eu bani, că dacă face Miranda 
asta, nu știe nimeni. lar dacă se prind, tot pe mine dau vina 
cumva”, se gândește ea. 

Bel se ridică în picioare şi se duce șchiopătând spre zid. 

— Ce-o să-ți facă taică-tu? vrea să știe. 

Jade ridică din umeri. 

— Naiba știe, dar ar fi bine să nu mă apropii o vreme de el. 

— Doar nu te caftește, nu? 

Jade pare scandalizată, așa cum a fost instruită. 

— Evident că nu! Ce crezi că suntem? 

„Da, mai bine nu vorbim despre asta”, se gândește Bel „Cel 
puțin până ne cunoaștem mai bine”. 

— O să mă bălăcărească, spune Jade. Mai bine nu mă duc 
acasă o vreme. Poate reușesc să pun moneda la loc, ca să 
creadă că s-a înșelat. 

— Da, e un plan bun, spune Bel. 

Jade suspină. 

— Porcăria aia de Kit Kat n-o să-mi ajungă până la gustare, se 
plânge ea. 

— Nu-i nimic, o liniștește Bel. Poţi să mănânci la mine. 

Jade ridică din sprâncene, neobișnuită cu invitațiile. Ea n-a 
făcut în viața ei o invitație, nici dacă ar fi avut cui. 

— Păi și mama și tatăl tău nu se supără? 

— Tatăl vitreg. Sunt în vacanță, explică Bel afectată, cu 
indiferență. În Malaysia. 


VP - 149 


— Păi și pe tine nu te-au luat? 

— Nu. Au luat-o pe Miranda. Eu n-am fost cuminte și de-aia nu 
m-au luat. 

— Si te-au lăsat singură? 

Bel clatină din cap. 

— Nu fi toantă! Cu Romina. Dar ea face ce-i zic eu. 


VP - 150 


21 


E întuneric în cafenea, dar într-o clipă își adaptează ochii și o 
depistează pe Amber, care stă pe o canapea într-un colț, în 
spate, cu fața ascunsă parţial de niște ochelari de soare 
gigantici, pe care îi poartă și aici. Nu prea știe ce să facă, acum 
că o vede, în sfârșit. Ce faci într-o astfel de situaţie? Zâmbești și 
faci cu mâna? 

Pe măsură ce se apropie, trăsăturile celeilalte femei se 
clarifică și observă că figura lui Amber e solemnă, ușor 
sfidătoare, puţin speriată. În timp ce Kirsty își face loc prin 
mulțime, ea oscilează între a se uita urât la ea sau a-și arunca 
privirea în oricare altă parte. 

„O încearcă aceleași senzaţii ca și pe mine. Nu știe ce să facă 
sau de ce se află aici, cum nici eu nu știu”, își spune Kirsty. 

Ajunge la ea și se simte stingherită în fața lui Amber, stă pe 
bancheta ei tapițată, de parcă a bătut-o cineva în cuie. 

— Salut! spune. Ce urmează? Ne strângem mâinile? Ne 
pupăm? _ 

Nu se întâmplă niciuna, nici alta. Işi așază geanta pe măsuţă 
și se strecoară în capătul gol al canapelei pe care stă Amber. E 
un Chesterfield din piele veche, cu zonele uzate acoperite de 
covoare țesute cu modele indoneziene. In faţa lor, pe masă, se 
află un sfeșnic cu cinci brațe, din fier forjat complex, cu ceara 
scursă pe lumânările neaprinse. 

Se uită una la alta. Kirsty e șocată de îmbătrânirea prematură 
a lui Amber. Pare epuizată. Stă și se joacă cu pachetul de ţigări 
pe care a notat Kirsty numărul de telefon, întorcându-l continuu 
între degete și uitându-se la el inexpresiv. 

„Ce i-aș scoate ochelarii ăia nenorociţi!” își spune Kirsty. 

— Mă duc să iau cafea. Vrei ceva? o întreabă. 

Amber întoarce faţa spre tejghea. 

— Am comandat ceai. 

Kirsty nu insistă. 

— OK. 

Neștiind ce să spună, amândouă hotărăsc să se uite în altă 
parte. Kirsty se uită în jur. E genul de bar boem de care credea 


VP - 151 


că a scăpat când a părăsit Londra, un loc care nu s-ar deosebi 
cu nimic în Brighton: pereţi goi, de cărămidă, podele vopsite, 
draperii de catifea, ceasuri în formă de stea, oglinzi marocane, 
sfeșnice aurii pe pereți. Cu totul, sunt vreo douăzeci de mese, 
fiecare în mijlocul unor canapele de mâna a doua și fotolii 
antice, căni, cești, farfurii desperecheate, în stilul șic al unui 
magazin de vechituri, un zumzet de oameni relaxaţi pe care nu 
l-a mai găsit niciunde în orașul ăsta în care a căuta următoarea 
distracție e la ordinea zilei. Whitmouth a început să fie colonizat 
de artiști. După câte se pare, Whitstable?* a devenit prea scump, 
în câţiva ani, cu câteva baruri de homosexuali, orașul ăsta o să 
ajungă la fel de cunoscut în toată lumea, ca celelalte de pe 
coastă. 

Lângă geamul aburit îl vede pe ziaristul care colaborează cu 
Mirror, care a uitat de cafeaua și ciabatta cu mozzarella și ardei 
copt pe care le are lângă cot și scrie în neștire la laptop. Și ea 
are termen până la șapte, dar habar n-are cum o să apuce să-l 
respecte. Mai că nu-și amintește nimic din ce s-a spus la 
conferinţa de presă. El nu o vede și speră să nu se schimbe 
nimic în privinţa asta. 

Amber o studiază în tăcere, cu colțurile gurii coborâte. 

— Nu ar trebui să facem asta, spune ea. 

Kirsty se întoarce și se uită la ea. 

— Nu. E stupid. Suntem proaste. 

— Dacă ne prind... 

Kirsty știe la ce se referă. Amândouă încalcă termenii 
eliberării, deliberat și incontestabil. Dacă le vede cineva în 
momentul ăsta, totul e compromis. Au întrecut orice măsură și 
nu au nicio șansă să pretindă că e o coincidență. 

— O dată. O singură dată, Amber! După asta am terminat-o. 
Nu află nimeni. Nu-i ca și cum am avea brățări electronice. 

— Cât de des trebuie să dai raportul acum? întreabă Amber. 

— O dată pe lună. Sau dacă-mi schimb adresa, ceea ce nu fac 
niciodată. Dacă plec în vacanţă. În străinătate. Știi și tu. 

— Și cum reușești? Cum te descurci cu... 

Face semn spre laptop, agendă și mobilul de pe masă. 

— Sunt liber-profesionistă. Pot spune că sunt oriunde, oricând, 
și nu știe nimeni dacă mint sau nu. 

— Util, spune Amber. 


24 Stațiune la mare în sud-estul Angliei. 
VP - 152 


— Ihî. 

Nu știe cum să reacționeze. 

— Tu? 

Amber ridică din umeri. 

— Lucrez în tura de noapte. 

— Înî, mormăie Kirsty din nou și întinde gâtul după chelneriţă. 

— Nici n-aș ști cum să-mi fac pașaport, spune Amber. 

— Nu-i așa complicat, începe Kirsty. Îţi trebuie certificatul de 
naștere și documentul de schimbare a numelui. 

Își dă seama că fusese retorică afirmaţia și se face mică. 
Părinte fiind, s-a obișnuit foarte tare să fie cea care oferă 
informaţii și sfaturi, încât mai uită că nu i se cer întotdeauna. 
Amber și-a ţuguiat buzele și iar se uită în altă parte, peste 
umărul lui Kirsty. 

— Scuze, spune ea. 

— Nu-i nimic. 

Se lasă din nou tăcerea, timp în care se studiază una pe 
cealaltă. Încearcă să recunoască ceva din copiii care erau 
atunci. 

— Arăţi de parcă viaţa a fost bună cu tine, spune Amber tăios. 

„La asta ce zici? Ce răspunzi cuiva care a păţit contrariul? Da. 
Nu mă pot plânge?” 

— Da, răspunde spășită. 

Buza superioară a lui Amber are riduri verticale, ca și cum își 
ține buzele ţuguiate destul de des. Alte două șanțuri verticale îi 
despart sprâncenele. Kirsty are riduri la colţurile gurii și riduri 
orizontale pe frunte, o oarecare laba gâștei la ochi, toate riduri 
de expresie, sau de la zâmbit, și nu sunt la fel de profunde și de 
ferme ca ale lui Amber. Părul blond al lui Amber se usucă pe 
scalp ca iarba-de-mare, nu poartă bijuterii nici pe degete, nici la 
încheieturi, nici la gât sau la urechi, cu excepţia unui ceas 
practic cu curea rezistentă la apă. Kirsty se simte incomod cu 
toate ornamentele ei, conștientă că inelul de logodnă costă, 
conform tradiţiei, salariul pe o lună a lui Jim. Colierul și cerceii 
nu doar că se asortează, ci sunt parte din setul de smaralde 
veritabile, oricât de mici ar fi. 

Amber are unghiile tăiate scurt, pielițele uscate și neregulate, 
toată pielea asprită de muncă. Kirsty, chiar dacă petrece prea 
mult timp la tastatură ca să-și poată îngriji manichiura, îi dă 
totuși o formă și o protejează cu lac de unghii. Are pielea 


VP - 153 


hidratată fiindcă ţine mereu în geantă tubul cu cremă de mâini. 
Își dă seama că asta spune foarte multe despre contrastul dintre 
viețile pe care le duc. 

— Eşti ziaristă, așadar? 

— Da. 

— Nici nu știai să citești când te-am cunoscut. 

Kirsty se înroșește de jenă. | se face din nou rușine când își 
aduce aminte de sofisticata Bel Oldacre, pe care a cunoscut-o 
într-o zi de vară. 

— Păi, am avut noroc la Exmouth... n-am avut voie să mă 
ascund în spatele clasei și să satisfac așteptările altora. 

Amber păleşte și se reazemă. Pare scandalizată. Furioasă. 

„Uau, am atins o coardă sensibilă!” își spune Kirsty. 

— Exmouth? Te-au trimis la Exmouth? 

În instituţiile pentru combaterea delincvenţei juvenile, toată 
lumea știe despre toată lumea. Cel puţin cei mari. Se vorbește 
despre ei, constant, cu teamă, cu invidie, în timp ce deţinuţii vin 
și pleacă, sunt transferați și eliberaţi condiţionat. Kirsty știe că a 
avut noroc să fie trimisă la Exmouth. În fiecare zi e conștientă 
de asta și își aduce aminte de fiecare dată când trebuie să scrie 
un articol cu subiectul ăsta. 

— Mmm... da... murmură atentă, jenată. 

— Ştii unde m-au trimis pe mine? întreabă Amber. 

Întrebarea sună mai mult a reproș și nu așteaptă un răspuns. 

— Nu, evident că nu știu, Amber! Știi foarte bine că nu am de 
unde să știu. 

— La Blackdown Hills. 

— Doamne, Dumnezeule! 

S-a blocat din nou. I se face rău. 

— Să înțeleg că ai auzit de ei? 

Amber se uită tăios în timp ce vorbește cu tonul acuzator de 
mai devreme. 

— L-au închis între timp, bineînţeles. 

— Da, normal, răspunde ea. Am și scris despre asta. 

— Mda, spune Amber cu amărăciune. Și eu am auzit de 
Exmouth. 

Kirsty clatină din cap și, în mod bizar, îi vine să-și ceară scuze, 
de parcă faptul că ea a scăpat de lumea șocantă a detenţiei și 
izolării este sursa nefericirii lui Amber. Dar Blackdown Hills... La 
Exmouth foloseau numele acestei instituţii ca ameninţare. Acolo 


VP - 154 


te trimiteau dacă nu te îndreptai. 

— Da. Of, Doamne! Am avut noroc, ce să zic, încearcă ea să 
se scuze. 

— Da, „ce să zic”, repetă Amber. 

Amber se uită la Kirsty și simte un junghi în inimă. 

„Și eu care credeam că ai primit aceeași pedeapsă ca și 
mine”, își spune ea. „Normal că asta am crezut. Și acum... uite- 
te la noi. Suntem diametral opuse faţă de orice ar fi prezis 
oricine despre noi, dacă ne vedea cineva în ziua aia când 
stăteam pe bancă. Mă simt ca un șoarece de laborator, într-un 
rahat de experiment psihologic”. 

Kirsty coboară privirea și o ridică în altă parte. S-a înroșit. 
Pare rușinată, ca și cum este responsabilă pentru soarta lui 
Amber. Niciuna nu mai știe ce să zică și se cufundă pentru o 
clipă în amintiri. 

— Și? Ai copii? 

Amber schimbă brusc subiectul. Nu știe de ce e prima 
întrebare care-i vine în mine, dar asta e. 

— Da, răspunde Kirsty. Doi. Luke și Sophie. Ea are 
unsprezece, iar el, opt ani. 

instinctiv bagă mâna în geantă și dă să scoată pozele din 
portofel, dar se răzgândește și își pune mâinile pe masă. 

— Bravo ţie! spune Amber lipsită de entuziasm. 

— Tu? întreabă Kirsty cu timiditate. 

„Sper să nu mă facă iar să mă simt prost. Nu știu dacă mai 
suport vina asta”. 

Amber clatină din cap. 

— Nu. Nimic de felul ăsta. 

Kirsty se întreabă, ca de fiecare dată când se întâmplă asta, 
cum ar trebui să reacționeze. Să-i plângă de milă? Să treacă 
peste? Să debiteze paliative de genul „ce norocoasă ești”, așa 
cum se simt obligaţi să facă de multe ori părinţii, când toată 
lumea știe că nu-i adevărat? 

— Ai fi vrut? întreabă în schimb. Să ai copii? 

— Normal, răspunde Amber, în timp ce o privește. Dar na, 
ăsta mi-e norocul, nu? 

— Îmi pare rău, spune Kirsty și iar se ruşinează. 

— Avem doi câini, adaugă Amber. Mă rog, eu am. Lui Îi e 
indiferent. Mary-Kate și Ashley. Rasa papillon. 

Kirsty râde. 


VP - 155 


— Mișto nume”. 

— Știu. E o răutate, dar... 

Se îmblânzește puțin și i se luminează faţa. Pare drăguță o 
clipă. Mai tânără. Sufletistă. 

— Nu-i același lucru, evident, dar... îi iubesc. Destul de mult. 

— Animalele sunt minunate, spune Kirsty, fără să urmeze 
nicio logică. 

— Tu ai? 

— O pisică. Cea mai proastă din lume. Nu face nimic toată 
ziua. 

— Cum o cheamă? 

— Barney. 

— Aha! 

Kirsty nu-și dă seama dacă Amber a tras vreo concluzie 
auzind numele, dar oricum nu știe ce să înțeleagă din ea. 

„În afară de furia de mai devreme, nu știu ce să cred despre 
ea. Un om normal ar da tot din el. Eu așa aș face”. 

Vine chelnerița cu ceaiul care se află într-o ceașcă de lut de 
dimensiunea unui castron. 

— Poftim, cald și bun! spune ea. 

Amber îl ia, mulțumindu-i vag. 

— Îmi aduceţi și mie un latte? cere Kirsty. 

— Sigur. 

— Mersi! 

Primul ei latte în Whitmouth. O ușurare. 

— Vin imediat! spune chelneriţa. 

Kirsty se întoarce spre Amber și vede că se amuză și își dă 
ochii peste cap. 

— Mda, avem latte în Whitmouth, spune ea tăios. 

Rupe patru plicuri de zahăr și le varsă în cana ei. 

Kirsty râde ușor, ușor trist. 

— Așa m-am obișnuit. Tot atâta energie e și într-un biscuit și e 
gratis. 

Se uită la Kirsty în timp ce amestecă în ceai. 

— Bănuiesc că locuiești în Londra. 

Kirsty râde ușor. 

— Nu. De ce ai crede asta? 

— Ei, așa, că bei latte. 


25 Aluzie la gemenele Mary-Kate și Ashley Olsen, actriţe în copilărie, celebre pentru 
serialul american „Full House”. 


VP - 156 


Kirsty își aude râsul fals din nou și ar vrea să nu mai facă asta 
de câte ori se emoţionează. 

— Nu. Farnham. 

— În Surrey? Mișto. 

— Mda, spune Kirsty și tresare ușor supărată. 

„Încearcă să mă eticheteze. Știe că am avut noroc atunci și 
de-acum, indiferent ce aș fi făcut, e clar că am obţinut din 
noroc”. 

— Am muncit până am căzut în nas ca să ajungem acolo, dar 
da. 

— Nu mă îndoiesc, spune Amber, cu tonul acela neplăcut. Și 
el, soţul tău, cu ce se ocupă? 

Kirsty nu s-a gândit niciodată că situaţia dezastruoasă în care 
e Jim ar putea să o valideze pe ea în vreun fel. Decide să profite 
oricum de ocazie și se laudă cu asta în faţa fostei ei prietene. 

— Nu lucrează în momentul ăsta. Ne-a afectat și pe noi criza. 
De un an n-are de lucru. Nici nu știu unde a zburat timpul. 
Facem... mă rog, eu fac tot ce pot. 

Amber se mai îmblânzește. 

— A! Îmi pare rău. Nu-i ușor. 

„Da”, își spune Kirsty, „nu-i deloc ușor. Mă sperie și mă irită 
că trebuie să mă descurc cu datoriile, să iau de la unul ca să dau 
la altul, să sacrific totul ca să nu afle banca de la care a fost 
concediat că, în consecință, nu avem cum să plătim ipoteca pe 
care o avem la ea. Dar, da, așa se întâmplă cu clasa 
muncitoare. Știu asta. Nu ne plânge nimeni de milă”. 

Ştie că trebuie să-i pună niște întrebări, poate asta e singura 
ei ocazie s-o facă. Nici măcar nu știe cu ce să înceapă. 

— Tu? Ziceai că ești cu cineva. 

— Da, spune Amber. Soţul tău, bănuiesc, a vorbit cu el 
alaltăieri. Vic. Locuim împreună. De șase ani deja. 

— Bun... bun... zice în mod penibil, conștientă în timpul ăsta 
cât de condescendent sună comentariul. Cum v-aţi cunoscut? 

— La muncă. Lucrăm împreună. Mă rog, nu împreună, dar și el 
lucrează la Funnland. Voi? 

— A, nimic neobișnuit. Prin prieteni comuni. Am... na... am 
vorbit de câteva ori la petreceri și... asta a fost. 

„Petreceri”, se gândește Amber. „Nici de asta n-am avut 
parte. Cel puţin genul de petreceri despre care vorbești tu, unde 
oamenii se strâng în jurul unei salate și se invită unii pe alții la 


VP - 157 


dans. Oare de ce am senzaţia că se dă mare cu asta?” 

— Și știe? întreabă. Soţul tău. Despre tine. 

— Jim? 

Kirsty simte că i se ridică părul în cap numai când se 
gândește. 

— Doamne ferește, nu! Nimic. N-am putut să-i spun. Nici n-aș 
ști cum... 

Amber întreabă cu un ton dur, interogativ: 

— Păi și ce-i spui? Ce poveste știe? 

— Părinţi nașpa. Am intrat în sistem. Nu vreau să vorbesc 
despre asta. Știi și tu. 

— Și acceptă? 

— La început cred că avea o fantezie că ne poate aduce pe 
toți împreună, ca prin miracol. Dar a renunţat de mult la ideea 
asta. Acum cred că pur și simplu acceptă și gata. Se gândește 
că asta face parte din mine, că nu vreau să mi se aducă aminte 
de povestea asta. 

— Nu mă îndoiesc, spune Amber. 

Kirsty înghite în sec. 

„Nu merge prea bine”. 

Nici nu se aștepta să meargă extraordinar. 

— Și Vic al tău? Știe? 

— Nu pune întrebări, spune Amber. Poate de-asta sunt cu el. 
Nu întreabă niciodată nimic. Despre nimic, de fapt. E persoana 
cea mai fără de curiozitate din câte cunosc. 

Kirsty strâmbă din nas. 

„Lipsită de curiozitate”, o corectează ziarista din Kirsty în 
gând. „Îl pune la punct, dar, Doamne, ce relaţie fadă!” 

Amber îi citește bine reacţia. 

— Lasă, nu-mi plânge de milă! se răstește ea. N-am nevoie de 
mila ta. Așa-mi place, crede-mă! 

Kirsty se înroșește și își pleacă privirea. Chelneriţa vine cu 
cafeaua. 

— Am pus și ciocolată, îi spune. Sper că e în regulă. 

— Mersi! spune Kirsty, care preferă scorțișoara. 

Amestecă în cafea și trage cu ochiul la Amber. 

— Îmi pare rău, Amber! 

— Îţi pare rău? Și de ce, mă rog? protestează Amber 
încruntată, suspicioasă și defensivă. 

— Nu, se bâlbâie Kirsty. Nu asta am vrut să spun. Pe bune. 


VP - 158 


Încercam să-mi cer scuze dacă te-am supărat. Și pentru că... nu 
am știut de Blackdown Hills. Habar n-am avut că acolo ai ajuns. 

— Da? Și dacă ai fi știut, ce ai fi făcut? Ai fi venit călare pe-un 
cal alb să mă salvezi? 

— Of, Doamne, n-am știut, atâta tot! Și îmi pare rău. 

Amber își menţine expresia defensivă. 

„Nu știu să mă port în situaţia asta”, își spune Kirsty. „Jim s-ar 
descurca mai bine decât mine. El ar ști cum să vorbească cu ea. 
Aș vrea să-l pot întreba”. 

Amber scutură din cap încontinuu. 

— Da, mă rog... nu-s un dezastru, așa cum îţi imaginezi, Jade! 
Întâmplător. Nu locuiesc în Farnham... dar nici rău nu-mi e. Și ca 
să știi, am și cumpărat casa în care stăm. Nu-s un caz caritabil. 
N-am nevoie de mila ta, mersi! 

Kirsty se simte prost, nesigură pe ea. Îi displace tonul. 

„E supărată pe mine? Nu am făcut eu asta. Nu eu am trimis-o 
la Blackdown”. 

— Da! Îmi pare rău. Doamne, nu fac nimic bine! Știu asta. N- 
am vrut... 

Nu mai știe ce să zică. Amestecă iar în cafea, nefericită, în 
timp ce Amber se uită la tapet din spatele ochelarilor ălora 
cretini. Kirsty observă o siluetă în geam: Șobolanul, tipul de mai 
devreme. Se sprijină cu braţul de geam, ca să se poată uita 
înăuntru. Ciudat omuleț. 

„Fac pariu că e o pacoste locală”. 

Se întoarce cu privirea spre Amber. 

— Ştii ce cred eu? spune Amber. 

Kirsty nu prea vrea să știe, dar îi e datoare s-o asculte. 

— Nu, răspunde. 

— Cred că tu ai avut parte de Exmouth, de terapie și educație 
fiindcă erai copilul rătăcit fără vina lui, îi spune, provocând-o să 
o contrazică. Până la urmă, despre asta a fost vorba. 

— Amber, am muncit pe brânci pentru asta! Nu mi-au făcut 
cadou studiile universitare, singură m-am ocupat de asta. 

Amber mijește ochii când o întrerupe: 

— Da, dar știm cu toţii de ce ai avut șansa asta, nu? 

— De ce? întreabă Kirsty nefericită. 

Amber se joacă cu linguriţa și se uită urât la ea. g 

— Fiindcă eu eram malefică, iar tu, o oaie rătăcită. In fond, a 
fost exact cum au scris ziarele. Nimic nu face un copil mai 


VP - 159 


antipatic decât un accent sofisticat, nu? 

Cuvintele îi ies repede pe gură, apoi tace brusc de parcă nu 
mai are aer. 

— Doamne, Bel! spune Kirsty. 

Nu vrea să creadă asta. Un copil e un copil, nu? Orice-ar fi. 

— Îmi pare rău, îmi pare rău. Sunt sigură că a fost doaro 
chestiune de noroc. N-are cum să fi fost altfel. 

Amber se uită în altă parte cu o expresie indescifrabilă în 
spatele ochelarilor de soare. 

— Mă rog... Să nu crezi că vii aici și eu te iert. Nu a venit 
vremea iertării păcatelor, Jade! Asta ca să știi. Nu cred că e 
normal ca tu să fi primit ajutor, iar eu să fi fost pedepsită. Orice 
ar crede restul lumii. Nu am fost mai responsabilă decât tine 
pentru ce am făcut împreună. lar acum știu sigur că o parte din 
mine te va uri până la moarte. 


VP - 160 


22 


Amber nu mai are nicio șansă să doarmă înainte să înceapă 
tura, așa că vine devreme la muncă. E neliniștită, nesigură și 
vrea să fie printre oameni, fiindcă oamenii sunt soluţia cea mai 
bună pentru a nu te mai gândi la nimic. Amber nu vine niciodată 
la Funnland ca vizitator, dar brusc simte nevoia să vadă cum e 
să-i pompeze muzica în sânge, să audă râsetele străinilor, să își 
țină respiraţia în mijlocul luminilor și mișcării, fără să se 
gândească la toate panourile de comandă, la pistoanele, 
pârghiile și macaralele, la fumul și oglinzile care trezesc parcul 
la viața. 

Intră pe poarta din spate. Observă că Jason Murphy nu e 
acolo, dar în locul lui e un bărbat slab, de culoare, serios, pe 
care nu-l recunoaște și care o urmărește cu privirea în timp ce 
folosește cardul ca să intre și să-și deschidă vestiarul. Dă din 
cap spre el în semn de salut și primește un salut neutru, nici 
prietenos, nici neprietenos, nici curios, nici plictisit. Își lasă 
geanta din mână, dar își păstrează geaca. Işi pune cheile și banii 
în buzunarul cu nasture de la piept. 

De la waltzer se aude „We Are Family”, de la Terror Zone 
„Blue Suede Shoes” și „Echo Beach” de la Splash Zone. Auzul i-a 
fost de atâtea ori atacat, încât aude fiecare melodie individual. 
Ştie că fiecare în parte va fi urmată de „| Fell for You”, „Rock 
Around the Clock” și „Once in a Lifetime”. Știe că acolo, undeva, 
Vic și amicul lui, Dave, își fac dansul pe Sister Sledge, partea lor 
de spectacol, în care își sprijină umerii unul de altul și își flutură 
mâinile bărbătește, la care clienţii se amuză și au impresia că au 
fost martorii unui moment unic de improvizație. Improvizaţie 
care, dacă ar aștepta destul timp în același loc, ar observa că 
are loc din oră în oră, la unsprezece minute după fix. In 
șaptesprezece minute, studenţii care stau la coadă la roller 
coaster vor deveni „spontan” Take That, se vor bate cu pumnii 
în piept și vor arăta toţi deodată cu degetul între picioare. 

Automat duce ochii la cardurile de pontare de pe raftul lor. La 
Funnland au un sistem special de pontare, precum și carduri 
electronice, pentru ca Suzanne Oddie să-și poată da seama în 


VP - 161 


cazul în care vreun membru al personalului s-a dus să se 
distreze fără să plătească. Încă n-au fost multe carduri pontate, 
a venit doar echipa care dă roată parcului la lăsarea serii, ca să 
golească coșurile de gunoi și să adune gunoiul cu cleștii cu 
mâner lung. Amber s-a agitat mult ca să obţină cleștii ăia. 
Înainte de asta, era cumplit de greu să te apleci, să te ridici, să 
te apleci, să te ridici și, evident, absenteismul era o problemă 
serioasă. Vede că Jackie a pontat deja și se întreabă cum de a 
apucat-o euforia pe colega ei cea leneșă. Incepe să se 
îngrijoreze din nou în privinţa bugetului, cu care nu știe cum se 
va descurca. 

„Băga-mi-aş picioarele, n-o să am pace! Ori mă gândesc la ce 
s-a întâmplat azi după-amiază, ori la ce fac cu bugetul. Nu știu 
cum o să mă descurc. Oare pot să le tai din ore tuturor, ca să nu 
concediez pe nimeni? Doamne! Dacă fac asta, e nedrept față de 
toată lumea”. 

Își dă seama că stă acolo de un minut și se uită la ușa 
vestiarului, ca într-o stare de amnezie și că paznicul se uită fix la 
ea, de data asta, curios. 

„Adună-te, Amber! Haide!” 

Scutură din cap nerăbdătoare și se îndreaptă spre parc. 


Ploaia a stat și parcul miroase a umezeală și a gogoși. Dincolo 
de babilonie și de urletele din roller coaster, Amber aude vag 
valurile mării. Merge, se oprește, numai pe jumătate conștientă 
de mulţimea care dă năvală și își cântărește opţiunile. De ani de 
zile locuiește în orașul ăsta, dar nu s-a dat niciodată în celebrul 
roller coaster. A fost prea săracă să-și permită intrarea când a 
ajuns prima oară aici și, în ultimul timp, familiaritatea a făcut-o 
imună la existenţa lui, dincolo de a-i curăța fiecare suprafaţă de 
guma de mestecat. 

Clatină din cap, ca un cal care se apără de muscă. N-a început 
tura încă. Nu vrea să se gândească la muncă până nu începe 
tura. Deja i s-a stricat ziua și oricine ar fi de acord că a fost o zi 
proastă. A fost o greșeală s-o înfrunte pe Jade, să creadă că va 
rezolva ceva. Știe asta. Pornește spre coadă. 

Personalul de la roller coaster e mereu format din adolescenți 
și tineri de douăzeci și ceva de ani, oameni angajaţi strict pe 
criterii fizice. Fiind cea mai remarcabilă atracţie de la Funnlană, 
politica internă spune că piesa de rezistenţă trebuie prezentată 


VP - 162 


de un personal pe măsură. De fapt, se și îmbracă altfel decât 
restul personalului din parc, cu șorturi galben-fosforescente și 
tricouri roșii mulate pe care scrie „EXXPLODE!!” Evident că-i 
cunoaște pe toţi. Sunt doi copii ai angajaţilor ei și o fată pe 
nume Helen, care stă tot pe strada Tennyson, la patru case mai 
încolo de ea, și care în toamnă pleacă la Universitatea 
Manchester și în lumea largă. 

Helen e la poartă acum, așa că deschide, ca să treacă Amber. 

— Bună ziua, doamnă Gordon, ce mai faceţi? 

— Bine, mulţumesc! minte Amber. 

— S-a întâmplat ceva? întreabă Helen, îngrijorată și politicos. 

Amber se amuză de fiecare dată când o aude pe fata asta 
vorbind cu adulții de parcă s-ar adresa profesorilor, într-o epocă 
în care nici măcar profesorilor nu li se mai vorbește așa. 

— Trebuie să oprim cursa? 

— Nu, nu, spune Amber. Nici vorbă. Doar că mi-am dat seama 
că sunt de șase ani aici și nu m-am dat niciodată în chestia asta. 

— Ooo! râde Helen. Ooo, ce amuzant! Eu m-am dat cam de 
șase ori pe zi numai în prima săptămână de lucru aici. 

— Da, normal. Eu, în general, nu sunt aici când funcţionează. 

— Da, așa e, confirmă Helen. În fine, haideţi să rezolvăm 
această problemă! 

Face cu mâna spre poarta de îmbarcare unde patru oameni - 
care au câștigat locurile fără să stea la coadă - așteaptă 
următorul tren. 

— Mergeţi la primul vagon și vă puteţi urca la următoarea 
cursă. 

Amber se cutremură ușor la gândul de a fi în faţă. Zona ei 
naturală de confort ar fi mai plăcută dacă ar avea câteva 
vagoane în faţă, în loc de neant, dar știe că i se face o favoare și 
se supune. Își ocupă locul sub privirile săgetătoare pe care 
britanicii care stau la coadă le oferă privilegiaţilor. 

Trenul oprește și cei de la coadă strâng rândurile, de parcă se 
așteaptă să le-o ia înainte. Amber stă pe loc, ca să nu-i 
enerveze, se întoarce și se uită spre parc. 

În cealaltă parte a parcului, se deschide poarta personalului și 
apare un grup de oameni. Printre ei o recunoaște pe Suzanne 
Oddie și observă că e înconjurată de niște bărbaţi în uniforme 
bleumarin, care nu pot fi decât polițiști, și altele galbene, de la 
sănătate și siguranţă. Nu-și bate capul. De când cu crima e 


VP - 163 


mereu poliție în parc și pe lângă parc și în fiecare zi mai apare 
unul, chiar și când e liniște și pace. Inaintează spre poartă, în 
vreme ce un nou val de oameni primește trecere liberă și vede 
mutrele lor dezamăgite când o observă. Nu prea găsești un 
singur loc liber pe rând. Oamenilor le place să facă asta în doi: 
curaj în masă. 

„Ce-o fi făcând Jade? Oare întâlnirea noastră a tulburat-o la fel 
ca pe mine? Incredibil! Habar n-am avut. În tot timpul ăsta am 
crezut că e ca mine, cuprinsă de frică, strivită de rușine, 
mergând în umbră, cu capul plecat. Și acum aflu că pentru ea 
totul a fost altfel, lucru pe care n-o să-l uit în viața mea. Am 
eliberat duhul, nu mai intră la loc. Nu e drept. Nu e deloc drept, 
mama mă-sii de treabă!” 

Trenul gonește deasupra ei și schimbarea presiunii îi gâdilă 
pielea. Așa a fost menit, ca ţipetele de sus să-ţi ridice nivelul de 
adrenalină. Cu trei trenuri pe circuit, auzi asta de două ori la 
coadă și, orice ţi-ar spune raţiunea, creierul reptilian primează, 
iar până coboară bara de protecţie, ai să crezi că ai de înfruntat 
ditamai pericolul. Pentru Amber, care e obișnuită să aștepte în 
beznă, în timp ce ciulește urechile la pașii care se apropie și să 
se chinuie să nu atragă atenţia, sunetul o tulbură. Vrea să se 
întoarcă și să fugă, dar cursa ei a sosit și pasagerii din spatele ei 
se înghesuie să urce în tren și știe că e prea târziu. Intre timp, 
pasagerii anteriori coboară pe celălalt peron, ea urcă, cu 
picioarele tremurânde, și se așază. 

„Ce mama mă-sii fac?” se întreabă. „E o nebunie, o prostie. E 
mai mult o pedeapsă decât o plăcere, dar poate exact de-asta o 
și fac. Mă simt prost și atunci mă pedepsesc singură. Fac ce am 
învăţat să fac. În fond, într-un loc ca Blackdown Hills, tot ce 
voiau de la noi era să ne recunoaștem vina și să învăţăm să 
primim pedepsele”. 

Bara de siguranţă se închide zgomotos. E ţintuită. Oamenii de 
lângă ea respiră, râd și își aruncă priviri entuziasmate. Amber se 
prinde de barele cu protecţii pentru umeri și închide ochii. 
Înghite în sec. 

„Urăsc lucrurile astea. De-asta nu m-am dat niciodată în ele. 
Orice alt motiv e o scuză. Toată viaţa mea am simţit că pierd 
controlul, iar și iar. În niciun caz nu m-aș oferi voluntar să mă 
distrez cu senzaţia asta”. 

— Țineţi-vă bine, pornim! rage vocea automată de la difuzor. 


VP - 164 


Roţile se blochează pe șine. 

„Băga-mi-aș picioarele, acum nu mai pot să-l opresc 

Își aduce aminte de prima ei noapte la Blackdown Hills. 
Tocmai fusese dată sentinţa și ea încă tipa. Răgușise deja, dar 
nu se lăsa. Apoi dușul, pe jumătate rece, usturimea provocată 
de săpunul medicinal și bezna pustie care se lăsa. 

„Mama”. 

Nici măcar n-a venit la proces. 

„Mă urăsc cu toţii. l-am făcut de rușine”. 

Își aduce aminte de noaptea neagră care se întrezărea printre 
gratiile ferestrei, de liniștea care s-a lăsat treptat când a intrat 
pentru prima oară, udă și înfricoșată, în sala de mese, de 
privirile dure și suspicioase care se întorceau să se uite la nou- 
venita notorie și de doamna temnicer Hills, care o împingea de 
braţ, fără pic de milă. 

Ajung pe prima culme. N-o desparte nimic de șina din faţă, e 
doar neantul și căderea în gol. Trenul înaintează încet, apoi 
prinde viteză și se oprește brusc, împingând-o înainte. Atârnă cu 
fața în jos, la treizeci de metri de sol. li vine stomacul în gât. 
Femeia de lângă ea începe să râdă nervos. 

Zăcea trează. La Blackdown Hills a învăţat să nu doarmă. 
După ce se dădea stingerea, era jale. Fetele mergeau în găști pe 
coridoare, iar neadaptaţii plângeau de frică. Bel Oldacre, trează 
în beznă, era pregătită să treacă și prin pereţi dacă era nevoie, 
în timp ce, noapte de noapte, ciulea urechile la zgomotele 
metalice pe care le auzea la zăvorul ușii ei baricadate. Uneori, 
din întuneric se mai auzea un plânset înăbușit sau o goană. Toţi 
o știau. Normal că o cunoșteau. Câte fete de doisprezece ani 
care vorbeau ca însăși regina se aflau în instituţiile ţării? 

„Nu mă pot întoarce acolo. M-ar ucide”. 

Trenul o ia la vale. Simte că i se desprinde coloana vertebrală, 
iar femeia de lângă ea zbiară și de plăcere, și de groază. Burnița 
care stă să cadă o simte ca pe o armată de albine. Işi dă seama 
că și-a încleștat dinţii de frică. Șina dispare din faţa ochilor ei și 
nu mai vede nimic în afară de milioanele de pietre de pe plajă, 
imposibil de departe. 

Amber ţipă. 


|”? 


Până se oprește trenul, s-a făcut verde la faţă și e sleită de 
puteri. Mâinile și picioarele îi sunt ca de gumă. Ceilalţi râd, 


VP - 165 


endorfinele lor sunt la apogeu și strigă unii la alţii chestii de 
genul: „Super mega tare”, „Să fiu al dracului, hai să ne mai dăm 
o dată!” Ea nu simte decât că îi vine să vomite și că abia se ţine 
pe picioare. Dacă i-ar zice cineva că trebuie să se mai dea o 
tură, ar muri acolo, pe loc, e sigură de asta. 

Se întreabă din nou ce-o face Jade. Trebuia să predea un 
articol, asta știe, dar vine asfinţitul acum și probabil l-a predat 
deja, dacă a reușit să-l scrie. 

„Oare se gândește la mine? Sau a uitat deja? M-a tăiat de pe 
listă și s-a întors la viaţa ei ordonată?” 

Îi tremură mâinile. Încet-încet, sunetele își găsesc drumul pe 
lângă presiunea din urechile ei și începe să audă primele 
acorduri ale piesei „Could It Be Magic”. Probabil că e deja opt și 
jumătate. 

„Dacă mă așez și beau o cafea, poate găsesc pe cineva cu 
care să vorbesc, să mă regăsesc în familiar. Cel puţin nu o să 
mă mai simt așa, că-mi tremură picioarele”. 

Nu mai e nimeni pe peron acum, a rămas singură. Se ţine de 
perete până ajunge la trepte și coboară nesigură, ţinându-se 
bine de balustradă. 


În drum spre cafenea, trece pe lângă poligon, pe lângă „trenul 
groazei”, și carusel - încă ocupate, deși e târziu -, și mașinuțele 
electrice. Cumva se așteaptă să-l vadă pe Vic acolo, apoi își 
aduce aminte că el și Dave s-au mutat la „waltzer” în seara 
asta. În schimb, se întâlnește cu Suzanne Oddie, care se 
străduiește să se încrunte prin botox, în timp ce caută pe cineva 
cu privirea. În spatele ei se află trei polițiști și un altul, pe care 
uniforma îl dezvăluie ca superior. 

— A! spune Suzanne, când o vede pe Amber. Tu știi sigur. 

Amber îl recunoaște pe superior. E cel care s-a dus cu ea și cu 
Jackie - le-a însoţit, își spune ea în termeni polițienești și 
zâmbește pentru prima oară pe ziua de azi - la secţie în noaptea 
în care a găsit-o pe Hannah Hardy. El zâmbește și o salută pe 
nume. Suzanne se miră, devine suspicioasă, apoi deschide gura. 

— Domnișoara Gordon cunoaște pe toată lumea, spune ea. 

— Da, confirmă el, am observat. 

— Căutaţi pe cineva anume? întreabă Amber. 

— Da, spune Suzanne. Pe Victor Cantrell. Ar trebui să lucreze 
la mașinuțe. L-ai recunoaște? 


VP - 166 


Amber simte din nou că e în cădere liberă. 


VP - 167 


Ora 3.30 după-amiaza 


Jade se strecoară prin gaura din gardul viu și aterizează drept 
în urzici. Înjură cu glas tare, fiindcă știe că fetita se va rostogoli 
în ele, oricât ar încerca ea să le calce în picioare. Începe s-o 
urască din ce în ce mai tare pe copila asta. Atrage numai 
nenorociri. Și, de fiecare dată când cade, începe iar să plângă cu 
zgomotul ăla enervant și asurzitor precum sirena poliției, care îi 
răsună în creier ca freza dentistului. Acum o să plângă din cauza 
urzicilor. 

— Ti-am zis că trebuia s-o luăm pe drum, mârâie ea. 

— Ba n-ai zis! se răstește Bel. Tu ai zis că ajungem mai 
repede pe-aici. Și eu te-am întrebat dacă nu e și o alee. 

E arșiță și pământul s-a întărit. Toate trei sunt pline de 
vânătăi și julituri, fiindcă s-au tot cățărat și au căzut printre rugi, 
iar acum Jade are mâinile și picioarele albite în urma iritației 
provocate de urzicile prin care s-a târât. Are gura uscată, simte 
că i se usucă și gâtul și că are nisip în ochi. Se enervează și ea, 
ca și Bel. Le fierbe creierul de căldură și de supărare. 

— Haide! se răstește și ea. Ai grijă! Sunt urzici. 

Bel o împinge pe Chloe înainte. În ultima oră au învătat că ea 
trebuie să stea intre ele, orice ar face. E prea mică și prea 
proastă ca să meargă ea prima, iar dacă o iau ele înainte, ea 
rămâne în urmă până când cineva trebuie să se cațăre sau să se 
târască inapoi după ea. 

„N-o să fac copii niciodată”, se gândește Bel. „Mai ales dacă 
există vreo șansă să ajungă așa, ca asta”. 

Se uită la mutra vânătă a fetiţei, cu lacrimi pe obraji și pe 
bărbie, plină de dispreț. Copilul îi amintește de Miranda, Miranaa 
cea răsfăţată, inutilă şi favorizată, iar disprețul se transformă în 
furie oarbă. 

„Întotdeauna dau vina pe mine. De fiecare dată când se 
întâmplă ceva, pe mine mă consideră vinovată. Nu e corect 

— Hai, nu mai fi aşa penibilă! spune ea. Mergi mai departe! 

Chloe și-a pierdut un pantofior undeva în noroi, la iaz, și 
șosetele ei albe s-au murdărit. Se așază pe vine și se uită la 
gaura din gard, după care începe să scheaune din nou. Se pune 
apoi în patru labe ṣi începe să înainteze lent. 


VP - 168 


„Doamne, ce fund de elefant are! Cum poate un copil aşa mic 
să aibă un fund așa mare?” se întreabă Bel. 

Ca să se distreze, îi trage un șut în fund. Chloe cade de partea 
cealaltă ca un dop de șampanie, drept pe burtă, cu fata în jos, 
pe stratul de urzici. E liniște un moment, până evaluează 
situația, după care începe să urle: Oaaaaaaaaaaaaaaaa! 

Jade îşi pune mâinile la urechi. 

„Nu suport așa ceva. Cum de nu-i pune nimeni căluș?” 

— Taci, taci, taci! i 

Fata, mâinile și coapsele lui Chloe sunt umflate. Iși privește 
palmele și începe să tipe. Cu siguranță o aude și satul vecin. 
Jade simte că o dor urechile. O apucă pe fetiță de brat și o ridică 
în picioare. 

— Taci, ţipă la ea, că-ți dau eu motiv să plângi altfel! 

Jade e cea mai mică din familia ei. A petrecut foarte multe ore 
în grija fraților mai mari care o urau, dar niciodată nu a avut 
grijă de unul mai mic. Acum face exact ce au făcut Tamara, 
Steph și Gary cu ea, de atâtea ori, ca să înceteze crizele: o 
plesnește peste față. 

Chloe tace și se uită cu atenție. 

— Ii pun căluș dacă mai începi! o amenință Jade. 

Nu înțelege de ce are starea asta. Nu înțelege efectele 
deshidratării, supra-încălzirii ṣi glicemiei scăzute. Stie doar că 
fetița e o povară pe care n-a cerut-o și pe care nu o vrea. 

— Găsim niște frunze de măcriș și îti trece, spune ea. 

— Vreau să mă duc acasă! urlă Chloe. Vreau la mami! Bel iese 
din gardul viu și se ridică în picioare. După-amiaza asta parcă nu 
se mai termină. 


VP - 169 


23 


Kirsty a învățat cu ani în urmă că munca e marea ei 
mângâiere. De fapt, Chris, psihologul ei de la Exmouth, a fost 
cel care i-a recomandat-o, ca refugiu. Timp de un an, parcă avea 
cuib de viespi în loc de cap: gândurile repetitive le blocau pe 
toate celelalte. Au aflat repede că nici nu prea știa să citească și 
că puţinul timp petrecut pe băncile școlii fusese și acela pierdut, 
date fiind așteptările minime pe care le aveau profesorii de la 
ea. La unsprezece ani încă nu se putea concentra. De câte ori 
încerca, vedea numai imagini cu Chloe: imagini cu mama ei, cu 
fraţii ei, cu mulţimea din faţa tribunalului și atunci se înfuria și 
plângea deznădăjduită. 

Apoi, într-o zi, a stat o oră întreagă cu Chris și au citit - dintre 
toate metodele ne-profesorale și nebunești - un capitol din 
„Șobolanii”, de James Herbert. Preţ de o oră, se concentrase 
asupra primejdiei în care se afla altcineva. Voia să citească mai 
mult, ca să afle ce se întâmpla mai departe, așa că, prin 
intermediul descrierilor plastice ale celor care erau mâncaţi de 
vii, a învățat mângâierea studiului, a scrisului și apoi a 
întrebărilor pe care le punea și răspunsurilor pe care le primea și 
din care trebuia să înţeleagă ceva. Intr-o zi a descoperit că ea 
însăși devenise o poveste de succes: copilul care era salvat. Nu 
a uitat asta niciodată. 

După ce a lăsat-o pe Bel în cafenea, îi mai rămăseseră două 
ore ca să-și predea articolul și, ca întotdeauna, graba predării, 
drogul care o ţine pe picioare, a fost aprigă. De fiecare dată e la 
fel: la ora unsprezece convorbirea telefonică de după conferinţă, 
momentul de panică în care își dă seama ce presupune sarcina 
pe care trebuie s-o ducă la capăt, efortul de a afla pe cât posibil 
mai multe lucruri pe care să le traducă într-o poveste bine 
gândită și expusă cu măiestrie, adrenalina - „Cât de tare sunt!” 
- care o ia prin surprindere ori de câte ori trimite e-mailul cu 
articolul care zboară prin eter și ajunge pe masa străinilor aflați 
la micul dejun. Nu are timp să se gândească la nimic altceva. 

În seara asta predă articolul la timp, ca de obicei. Azi trimite 
editorialul pentru prima pagină a cotidianului, mâine și poimâine 


VP - 170 


cam la fel; apoi articolul pentru suplimentul de duminică. 
Oamenilor le plac detaliile picante, îi spune redactorul, iar 
vânzările ziarului subliniază asta. 

La trei minute după ce trimite articolul și sună ca să anunţe 
că l-a trimis, deschide o sticlă de un sfert de Soave, pe care a 
găsit-o în minibar și începe să plângă. Se prăbușește pe 
cuvertura portocalie brodată și plânge cu gura deschisă, de 
parcă vrea să își prindă lacrimile care-i curg pe obraji. Ar vrea să 
nu se fi întâlnit cu Amber, fiindcă până acum a reușit să o scoată 
la capăt cu trecutul ei, ţinându-l deoparte. Puteau să treacă zile 
întregi, uneori chiar săptămâni, fără să se gândească la 
întâmplările de odinioară. Trăiește în prezent și face planuri de 
viitor, lucru care o făcuse să creadă că era împăcată cu trecutul. 

Ar vrea să fi avut mai mult timp să se pregătească sufletește 
pentru asta. Îi trec prin minte mii de întrebări, acum că nu se 
mai află în prezenţa celei căreia să i le pună. In multe feluri, ziua 
aia pare mai degrabă un film pe care l-a văzut la un moment 
dat, nu o dramă în care a avutun rol activ. Pare departe și fără 
nicio legătură cu cine e ea acum și, cu toate că deseori și-l 
derulează în minte, arată ireal, ca o peliculă veche a unor 
evenimente pe care le-a văzut cândva pe ecranul unui 
cinematograf. 

Se întreabă dacă și Amber simte la fel sau dacă tot infernul 
ăla vine grămadă și o năucește la fel ca pe ea, când e cu garda 
jos, și panica o smulge din somn. Vrea să știe cum se descurcă 
Amber cu minciunile pe care trebuie să le spună zilnic celor 
dragi. Cel mai mult vrea să știe dacă îi e și ei la fel de frică și, 
dacă da, ce frică o cuprinde cel mai mult: violenţa străinilor sau 
distrugerea celor dragi? 

Gândul la Jim și la copii o face să plângă și mai tare. Jim e bun 
și, atunci când are de-a face cu o înșelătorie sau cu o răutate, e 
nedumerit, iar lucrul ăsta e, în același timp, și punctul lui forte, 
și marea lui slăbiciune. Gândul că el și copiii lor nu ar mai 
înțelege nimic dacă ar afla că au iubit o persoană inexistentă o 
lasă fără suflare. El crede că Kirsty e un om bun, pe care l-a 
doborât viaţă. Ea știe în sinea ei că e - sigur e - putredă până-n 
măduva oaselor și că singurul lucru pe care trebuie să-l facă e 
să-i protejeze de cruntul adevăr. 

Plânge până la extenuare, până o dor umerii și are ochii 
injectaţi, iar după ce se mai calmează, când consideră că a 


VP - 171 


trecut pericolul de a spune adevărul într-o încercare distructivă 
de absolvire a păcatelor, își sună soţul. 

— Hei! răspunde el. Unde ţinem bateriile de rezervă? 

— In sertarul din stânga, sus, în garaj, spune ea. Pentru ce? 

— Cineva nu și-a oprit mașinuța, iar a uitat. 

E obosită și rece, dar o consolează faptul că viaţa își vede de- 
ale ei. 

— Păi, trebuie să înveţe s-o oprească. 

— Mda, spune Jim. N-o să se întâmple, nu? N-are niciun 
interes. 

— Ce părere ai? 

— II punem să-și plătească singur bateriile? 

— Din banii lui de buzunar? 

— De-asta îi are. 

— Îhî. 

După ce se mai gândește, adaugă: 

— Nu primește suficienți bani de buzunar cât să-și poată 
cumpăra baterii. _ 

— Nasol, spune Jim. Imi pare rău, dar cum altfel să înveţe? 

Ce bine e să vorbești despre lucruri normale! Chiar și faptul 
că evită inevitabilul - cum se duc încet-încet și înspăimântător 
toate economiile lor - o liniștește într-un fel. 

Are nasul înfundat și respiră pe gură. Nu vrea să-și sufle nasul 
și să se dea de gol, dar își tot trage nasul, așa că el se prinde 
până la urmă. 

— Ești OK? o întreabă el. 

— Da, doar obosită. Și mi-e dor de tine. 

— O, draga mea! 

Il și vede pe canapeaua lor mare de colţ, cu picioarele 
sprijinite de spătar, acum că ea nu-i acolo să protesteze. E târziu 
și la ora asta sigur și-a scos ochelarii și parcă-i vede ochii mari și 
vulnerabili. 

— Nu-mi place când pleci de-acasă. 

Acum că s-a prins, nu are sens să-și mai ascundă lacrimile, 
așa că își suflă nasul tare în hârtie igienică. 

— Bleh, îl aude spunând, câtă amabilitate... 

Chicotește, așa supărată cum e. Cum poate un singur om să 
te facă să te simţi mai bine? Pui ditamai povara pe umerii 
celuilalt atunci când îi transferi responsabilitatea asta. 

— Cum e camera? o întreabă. Vreau să mi te imaginez acolo. 


VP - 172 


— Nu-i cam devreme pentru asta? îl tachinează ea. 

Parcă-i aude zâmbetul la celălalt capăt. 

— Dă-mi o imagine cu care să mă scald în cadă. ` 

Ea se uită în jur și încearcă să facă o oarece descriere. |și 
petrece destul timp în hotelurile astea ieftine ca să știe că sunt 
toate la fel. 

— Păi, în seara asta am pat cu baldachin, cu femei goale pe 
stâlpi. 

E un joc vechi, pe care îl joacă de când s-au cunoscut. 

— Cum îmi place mie, spune el solemn. Are draperii? 

— Bineînţeles. De catifea roșie, cu franjuri aurii. 

— Sofisticat, adaugă Jim. 

— Sexy, spune ea, apăsând pe „x”. Și podeaua e aurie. Cred 
că e chiar de aur. 

— Sigur ţine rece. 

— Are încălzire în pardoseală. A! Și am găleată de gheaţă din 
platină. 

— Stilat. Ai și room-service? 

— Nu, spune ea, dare un bistrou în apropiere. 

— Un bistrou? 

Îl aude cum se ridică în fund. 

— lubita mea, las copiii și vin acum! De ce n-ai zis că e un 
bistrou acolo? 

— E deschis de la prânz până la 9 dimineaţa, citește ea pe 
pliant. Și au numai bunătăţi și gustări ușoare. După câte se 
pare, specialitatea lor e lasagna. 

— Fir-ar să fie! Mi-ar fi plăcut să-mi spui... 

— N-am știut, Jim! Îi știi pe ăștia de la Tribune. Mereu ne fac 
surprize. 

— Și? Ai reușit să predai articolul? 

— Da, l-am trimis. 

— Și ce se mai aude? 

— Nimic în afară de ce o să vezi în seara asta la știri. O 
prostituată trecută și săracă, iar fata tot nu a fost identificată. 
Nu s-au găsit nici geanta, nici telefonul, nici portofelul, nici 
prieteni care să fi observat că a dispărut. 

El nu spune nimic, doar procesează informațiile. 

— Am înţeles, spune apoi, cu blândete. 

Ea e îngrozită de ideea de a muri fără să știe nimeni. 

— Oribil, îmi pare rău, Kirsty. Cred că uneori urăști slujba asta. 


VP - 173 


— Nu-i nimic, spune ea cu jale. Riscurile meseriei, nu? 

— Cam așa. Să știi că mi-e dor de tine. 

— Și mie. 

— Tot poimâine vii acasă? 

— Așa sper. Voi ce faceți? Copiii au mâncat? 

— Da. 

— Ce? 

— Pâine și terci de ovăz. Ce-ar fi să te sui în mașină și să vii 
acasă? 

Kirsty suspină. Sună foarte bine: casa ei, o baie caldă și un 
masaj. 

— Nu pot, spune, îmi pare rău, dragul meu! Se face miezul 
nopţii până ajung și mâine la opt e conferință de presă. 

Conferinţă de presă. Mai degrabă câțiva polițiști care stau pe 
treptele secţiei și citesc mecanic o declaraţie, după care 
răspund la orice întrebare: „Mi-e teamă că nu putem comenta 
deocamdată”. 

— Dacă nu ies astă seară să mai aflu câte ceva, va trebui să 
fac asta înainte de plecare. Mă revanșez, spune ea. În weekend. 

— Hmm, face el, să trimit pușlamalele să doarmă pe la 
prieteni? 

— De ce nu? Ori asta, ori îi încuiem în pivniţă până terminăm. 

Sticluţa de Soave s-a terminat, dar habar n-are când a băut-o. 
Asta nu-i băutură de profesioniști, ci pentru fete. Se dă jos din 
pat și se uită în frigider. O sticlă la jumătate de Beaujolais și 
câteva de vodcă. Se uită la prețuri și vede că vinul e 11,25 lire. 
Mama dracului! Trebuia să fi luat ceva când a trecut pe strada 
Londis, dar își făcuse promisiunea că în seara asta nu bea, 
având în vedere cum s-a simţit alaltăieri. Evident că nu plănuise 
să-și petreacă după-amiaza cu cineva cu care a comis o crimă 
pe vremuri. Ridică din umeri, scoate dopul și își toarnă jumătate 
din sticlă în cana pentru periuța de dinți. 

„Văd mâine ce fac cu alcoolismul meu. Nu se supără nimeni 
dacă beau un pahar-două astă-seară”. 

— Hei, zice Jim, mă întrebam... 

— Așa? 

Vinul e acru și slab. Nu i-a plăcut niciodată Beaujolais. Ca să-l 
poată bea, trebuie să și-o dorească cu disperare. Mai ia o gură și 
se strâmbă. 

„Știu ce-ar zice dacă ar fi aici. Uneori distanţa dintre noi e o 


VP - 174 


binecuvântare”. 

— Mă întrebam dacă n-ar trebui să mă reprofilez. Nu știu cât 
mă mai pot păcăli că pot face ce făceam pe vremuri. Și nu o 
putem ţine așa la infinit. 

Ea se gândește. 

— Ar fi o idee. Nici azi n-ai avut noroc? 

— Nu. Nimic. 

Tac o clipă, înainte ca el să spună: 

— Mi-e silă. Mi-e silă să atârn degeaba. Nici prin cap nu mi-a 
trecut că o să trăim din rezerve la patruzeci și doi de ani. Nu 
ăsta era planul. 

— Jim, nu-i adevărat! Nimic din ce zici nu e adevărat. Nu știu 
ce m-aș face fără tine, doar știi asta, nu? 

Îl aude cum suspină. 

— O să trecem și peste asta, îl asigură ea și își umple din nou 
paharul. Nu o să fie mereu așa. Îţi promit că nu ni s-a terminat 
viaţa. 

Primește un mesaj. Își ia telefonul de la ureche și vede un 
număr necunoscut. 

— Cred că mă caută de la serviciu, îi spune. Ar trebui să 
închid. 

— Bine. Mă suni mai târziu? 

— Încerc, dragul meu! vorbim despre asta când ajung acasă, 
bine? 

— Bine, spune el încet. 

— Te iubesc, spune ea automat. 

— Și eu te iubesc, răspunde el automat. 

Au ajuns să-și spună asta fără să se mai gândească ce 
înseamnă. Ea închide și răspunde la celălalt apel. 

— Kirsty Lindsay. 

— La ce oră te culci? întreabă Stan. 

Ea nici nu clipește la cât au ajuns de familiari. Știe că el se 
referă la termenul-limită pentru prima ediţie a ziarului ei. 

— Prima ediţie e în jur de 11.30, spune ea. De ce? 

— Dacă vrei să știi, o cheamă Stacey Plummer. Pe fată. Și 
polițaii au săltat un tip și îl interoghează. 

— Pentru ce? 

Se dezmeticește, gata să muncească. Vinul i se scurge 
instantaneu din creier, de parcă a scos dopul. 

— Ai idee? Ce-ai auzit? 


VP - 175 


— Ceva legat de amprentele din sala oglinzilor. Unele care n- 
ar trebui să fie acolo. Un angajat la Funnland, după câte se pare, 
care nu are ce căuta acolo. 

— Futu-i! 

Se calmează. 

— Sigur sunt sute de amprente în sala aia, ce naiba, doar e 
spaţiu public. 

— După câte se pare, nu, spune Stan. Cică stă cineva la ușă și 
oferă mănuși de plastic. Evident. Nu mi-a trecut prin cap. Dacă 
n-ar face asta, toată lumea și-ar lăsa amprentele peste tot. Așa 
că nu, acolo sunt mai puţine amprente decât în sala de operaţii. 
Poate doar muci la înălţimea taliei pe unde se lovesc copiii de 
oglinzi. Și conform sursei mele, șefa personalului de curăţenie e 
maniacă și doar ea curăţă sala aia. Nu e niciodată nicio pată 
acolo. 

— Sursa ta? 

— Paznicul. Jason Murphy. Bea la Cross Keys. 

— Bine, mersi. 

— Apropo, mă duc acum acolo. E chiar lângă Funnland. Să 
văd dacă mai aflu ceva. Ne vedem acolo? 

— Da, sigur, spune ea. Dau câteva telefoane mai întâi. Stacey 
Plummer? 

— Da. Cu doi de „m”. 

— Mersi, îţi rămân datoare, spune ea. 

— Îmi iei de băut. 

Închide și sună la ziar, ca să le ceară să întârzie publicarea 
articolului ei. 


VP - 176 


24 


Interogatoriu. Ce înseamnă că l-au luat la interogatoriu? 
Înseamnă că e suspect? E totuna cu a „ajuta poliţia cu 
investigația” sau e ceva mai clar, ceva care vine ca o 
consecință? Amber își bate capul să afle ce s-a spus despre ea și 
Jade în toţi anii ăia și își dă seama că, izolate în secția de poliţie 
din Banbury, habar n-au avut ce se întâmpla afară. In spatele 
zidurilor, înainte ca mulţimea să vadă buletinul de la ora șase și 
să înceapă să se strângă - în treninguri, cu pancarte și cărămizi 
în mâini, așa cum numai bunii oameni din Oxfordshire își puteau 
arăta solidaritatea cu familia Francis -, erau doar ele, polițiștii 
impasibili și oneștii asistenţi sociali, mama lui Jade care urla pe 
coridor (mama ei fusese găsită și adusă înapoi după trei zile, 
fiindcă era în drum spre staţiunea din Orientul îndepărtat) și 
Romina care se fâțâia și fuma supărată. Mai târziu au venit și 
avocaţii. Abia când avocatul ei a oprit-o brusc și a sfătuit-o să 
aibă grijă ce spune și-a dat seama că nu mai aveau să scape de- 
acolo, că nu era o acţiune de rutină și că poliţia știuse de la bun 
început că ele erau de vină și doar așteptau ca versiunile lor să 
nu mai coincidă. _ 

Se plimbă prin casă ca un animal în cușcă. li e frică să iasă, 
să-și arate fața, în caz că au ajuns ziariștii în zonă, ceea ce sigur 
se va întâmpla. Trebuie să anunţe tot ce fac, în cele mai mici 
detalii. Bineînțeles că asta și încearcă. Cinci femei moarte și 
până acum nu par să fi făcut altceva decât conferințe de presă. 
Nu ajunge să faci ceva. Mai trebuie să fii văzut făcând ceva. 
Fiorul crimei se întoarce cu ferocitate împotriva poliţiei, dacă le 
ia prea mult ca să găsească un suspect. 

„Cum adică la interogatoriu? Au aflat ceva ce eu nu știu? 
Despre Vic? Am fost oarbă până acum?” 

Mary-Kate și Ashley se ţin peste tot după ea. E plecat de 
șaisprezece ore deja. Șaisprezece ore! Destul de mult, nu? Asta 
nu-i o discuţie la un ceai. 

„Doamne, ce n-aș da pentru o ţigară! M-am lăsat de cinci ani 
și tot jinduiesc”. 

Se întreabă dacă nu cumva o fi uitat Jackie vreuna pe undeva 


VP - 177 


și se trezește că scoate sertarul din bucătărie ca să caute un 
pachet, cu toate că știe că el l-ar fi găsit cu mult înaintea ei și l- 
ar fi aruncat dacă era. 

„Doamne, Vic, mi-am pierdut somnul de tot! Ce naiba mi-ai 
făcut?” 

Nu-i el de vină. 

„Amber, ce-i cu tine? Sunt o sumedenie de motive pentru care 
i-ar găsi amprentele acolo. Doar lucrează în parc, ca și tine, ce 
naiba... Poate o fi venit să te caute pe tine. Poate o fi intrat să 
se adăpostească de ploaie. Poate sunt acolo de ani de zile și 
poate că nu cureţi așa de bine cum îţi imaginezi. 

N-are cum să fie el. Nu Vic. O chestie ca asta nu ți se întâmplă 
de două ori în viață, decât dacă faci ceva ca să le atragi”. 

Totuși, știe că e posibil să se întâmple. Un criminal are exact 
aceeași șansă să câștige la loterie ca orice alt participant. Poţi la 
fel de bine să fii lovit de fulger sau împușcat de teroriști sau să 
mori de gripă porcină. Faptul că e improbabil nu înseamnă că nu 
se poate întâmpla din nou. S-a uitat destul la „Jeremy Kyle” și 
„Trisha” ca să știe cum e cu stima de sine, ca să știe că oamenii 
care nu se respectă invită necazurile în viaţa lor, fără ca măcar 
să-și dea seama că fac asta. 

„Nu”, își spune, „eu nu-s așa. Nu se poate. Există altă 
explicaţie. Trebuie să existe. Da, dar... Amber, nu știi nimic 
despre el de fapt! Aţi trăit atâţia ani împreună și pe bune dacă 
știi despre el mai mult decât știe el despre tine. Nici măcar ce 
face când ești tu la muncă. Poate face orice. Având în vedere 
cât vorbiţi între voi, ar putea foarte bine să-și facă doctoratul în 
astrofizică”. 

Dimineaţa a trecut pe nesimţite. A stat, s-a fâţâit, s-a întins, a 
ascultat zgomotele de afară, de la strigăte și portiere trântite la 
lătratul câinilor care se bat, la zgomotul motoarelor pornite, la 
țipetele beţivilor târziu, în noapte, și cele ale copiilor care se duc 
la școală. Uneori vorbește cu câinii doar ca să se asigure că 
există. Ei saltă capetele, dau din coadă și asta o mai calmează. 


Amber e întinsă pe pat, moţăind de oboseală când aude cheia 
în ușă. Se ridică în șezut și își coboară picioarele din pat, dar 
amețește și trebuie să se oprească. Se apucă de cuvertură și 
închide ochii până trece, apoi strigă: 

— Vic? 


VP - 178 


Nimic. Îl aude în bucătărie, cum deschide și închide ușile 
dulapurilor și umple fierbătorul. 

— Vic? A 

Nu-i răspunde. Se ridică din pat și coboară la parter. In 
bucătărie îl vede cu spatele la ușă, uitându-se la cana de ceai, 
ca în transă. 

— Ai ajuns! Slavă Domnului! exclamă ea. 

El nu zice nimic o vreme. 

— Vrei o cană? o întreabă în cele din urmă. 

Se abţine să nu facă o criză. 

„Fir-ar mama ei de cană!” 

— Nu, nu vreau. Vreau să știu ce s-a întâmplat. 

Vic ridică din umeri și mușchii i se umilă sub tricou. Ea se 
duce spre el, dar nu prea știe ce să facă. Să-l ia în braţe? Să-l 
atingă pe umăr? El îi respinge gestul, când vede că vrea să-l 
atingă. 

— Nu, miros urât, spune el. N-am făcut duș de ieri. 

Ea își trage brusc mâna și rămâne fără rost în mijlocul 
bucătăriei. El are spatele inert, dar Amber observă că bate din 
picior neliniștit, în timp ce așteaptă să fiarbă apa. 

„E încordat. Ştie că trebuie să vorbim despre asta. Chiar cu 
mine, femeia care nu pune niciodată întrebări”. 

— Ai mâncat? întreabă ea. 

— Da. Au comandat de la Antalya. Ți-aduc ce vrei. Nu știam 
asta. Știai? 

— Nu, spune ea. Oricât de ciudat pare, nu știam. 

Începe să turuie cu o intensitate și un neastâmpăr care 
sugerează că e pe cocaină. 

— Ei bine, da, de-acolo comandă. Că au mâncare halal, așa că 
nu trebuie să își facă griji în privinţa asta. Nu știu ce fac dacă 
mănânci kosher. Probabil că nu le pasă. Mă rog, știi care-i 
diferenţa de fapt? Între kosher și halal? Mă rog! Am mâncat un 
burger de miel. A fost OK. Și un mic dejun englezesc complet”. 

Pe ăsta îl comandă de la Koh-Z-Nook. Dacă nu știai, ăia pun 
ardei iute pe ouă. 

— Vic! îl întrerupe ea. 


2 Legi ale regimului alimentar islamic (halal) și evreiesc (kosher), oarecum 
asemănătoare. 
2 Fry-up (în original) conţine doi cârnăciori, două felii de bacon, ouă ochiuri, ciuperci, 
pâine prăjită, fasole și roșii. 

VP - 179 


El se întoarce, în sfârșit. Îi sclipesc ochii, parcă a petrecut 
toată noaptea și încă nu și-a revenit. Zici că a câștigat lozul cel 
mare. 

— Ce? 

— Ce s-a întâmplat? 

Așteaptă de la el ceva, o reacţie, de disconfort, jenă, rușine, 
nevoie de a-i da explicaţii. În schimb îi vede dinţii albi, buza 
superioară ridicată ca într-un mârâit care simulează un zâmbet 
și ochii complet goi. E rânjetul rechinului. 

— Ştii ce s-a întâmplat, Amber! spune el calm. De ce mai 
întrebi? 

Ea nici nu suflă și nu vrea să întrebe. El presupune că ea știe 
răspunsul. 

— N-ai dormit deloc? 

Se uită intens la ea în timp ce o măsoară din cap până-n 
picioare. 

— Nu. 

— Și la ce te-ai gândit? 

— La ce crezi că m-am gândit? 

Vic se întoarce spre cana electrică. 

— Nu știu niciodată ce-i în capul tău, Amber! Pentru că nu-mi 
spui niciodată. Doar ești deținătoarea de secrete numărul unu, 
nu-i așa? Ar fi trebuit să te înrolezi în MI5. 

„Nu, nu, nu scapă el așa ușor. N-o să... Există un motiv pentru 
care l-au reţinut și vreau să știu care-i ăla”. 

— Imi datorezi o explicaţie, spune ea. Spune-mi! N-am dormit 
deloc toată noaptea. O să-mi pierd minţile! 

El se întoarce și râde batjocoritor. Se sprijină de blat, cu cana 
în mână, și își încrucișează gleznele. 

— Cum poţi să fii așa...? 

Vrea să continue, dar nu e în stare. 

— De ce te porți așa? 

— Arăţi ca dracu'! spune Vic. Nu mă mir, de fapt. 

— Nu te miri? 

Işi aude panica din glas. 

— Vic, ce-ai făcut? 

El trântește cana de blat și ceaiul fierbinte sare în toate 
părţile. Amber tresare, apoi își dă seama că ceea ce face nu se 
potrivește cu ce exprimă. 

„Se joacă cu mine”, își spune ea. „Se preface supărat. Nu 


VP - 180 


simte absolut nimic”. 

— Sigur vrei să știi? Dacă-ţi spun, asta e, Amber! Odată ce 
afli, vei rămâne cu informaţia asta pe veci. 

— Da, vreau! Pentru numele lui Dumnezeu! 

El face o pauză teatrală și se uită zglobiu la ea. 

— Tu chiar crezi asta. Crezi că le-am omorât pe fetele alea, 
nu? 

Parcă i-a tras un pumn în burtă. Nu mai poate respira și își 
aude dinţii scrâșnind. Numai la asta s-a gândit toată noaptea și 
toată ziua de când l-au reținut. Evident, cum altfel? Numai un 
dement ar refuza să se gândească la asta, având în vedere 
circumstanţele. 

— Nu știu, răspunde ea cu atenţie. Ţi s-ar părea aiurea? 

El râde amar și trist. 

— Dragoste adevărată, nu, Amber? 

— Tu ce-ai crede? Dacă ai fi în locul meu? 

El rânjește triumfător, gata de atac. 

— Deci vrei să știi? întreabă din nou. 

— Da, vreau. 

— Bine, hai, întreabă-mă! 

Ea se zbate în sine ca să recapete controlul, fiindcă lui îi place 
jocul ăsta. 

„Nu știu de ce, dar îl adoră”. 

Își face curaj și întreabă: 

— De ce te-a arestat poliţia? 

lar rânjește. 

— Nu m-au arestat. 

Inspiră adânc și numără încet până la cinci. 

— Bine. De ce a vrut să te interogheze poliţia? 

Vic își ia ceaiul care se răcește și soarbe încet din el, fără să-și 
ia ochii de la ea. 

— De ce crezi că au vrut să mă interogheze? 

— Pentru că ţi-au găsit amprentele pe oglinzi. 

— Exact. Și dacă știai asta, de ce mai întrebi? 

— Căcat! îi scapă. Nu fi așa, am dreptul să știu! adaugă ea. 

Vic râde. Tensiunea e insuportabilă. Are senzaţia că o să-i 
plesnească tendoanele gâtului, așa că trage aer în piept și 
numără din nou. Vic pare drogat. Poate adrenalina îl face așa. O 
ia de la capăt. 

— Bine, îi spune. Am înțeles. Pot să te întreb de ce ţi-au dat 


VP - 181 


drumul atunci? 

— Fiindcă le-am zis de ce mă duceam acolo, spune el. 

— Mă căutai pe mine? întreabă ea sarcastic. 

— Ha! Nu, dar căutam ceva, latră el în timp ce râde. 

— Mai dă-o-n mă-sa de treabă, Vic, lasă glumele! 

— Stai jos mai bine, o sfătuiește el. 

— De ce? 

Nu-ţi spune nimeni să stai jos când vrea să-ţi dea o veste 
bună. 


Se sprijină cu cotul de masă și-și privește lacrimile care-i cad 
pe blat. 

— De ce? îl întreabă deznădăjduită. De ce, Vic? Nici măcar nu- 
ţi place de ea. 

Nu și-a dat niciodată seama că ar putea fi atât de crud. Ce-o 
să zică acum toţi oamenii ăia care îi spun de obicei că ele un 
domn, că e o norocoasă că a pus mâna pe el? Oare Jackie s-ar 
mai întinde pe oglinzile alea cu poatele-n brâu, dacă l-ar vedea 
acum, rezemat de aragaz, zâmbind în timp ce ea plânge, de 
parcă a ieșit victorios din luptă? 

— Ce-i cu tine? strigă ea. Ești psihopat? 

Vic ridică din umeri. Zâmbește în continuare. 

— De ce? Chiar nu înțeleg! 

— Pe bune că nu știu, răspunde el. Pentru că era la 
îndemână? Nu, îţi zic eu de ce. Pentru că era altcineva decât 
tine. De-aia! Pentru că era altcineva și nu tu. 

Își aude bocetul ca dintr-un capăt îndepărtat al unui tunel, ca 
de pe fundul apei. Căţeii se agită în pragul ușii, neștiind dacă să 
se ducă la ea sau să fugă. 

— Dar nici măcar nu-ţi place de ea, repetă Amber. 

— Nu trebuie să-ţi placă o femeie ca s-o fuţi, spune el cu 
cruzime. Bănuiesc că ai învăţat asta până la vârsta ta. 

— Vic! protestează ea. 

Ridică iar din umeri. 

— Ti-am spus că nu vreau să stea aici. 

— Dar nu aici i-ai tras-o. 

Liniște. Ridică privirea. El nici măcar nu are decenţa să pară 
jenat. 

— Aoleu, nu în patul meu! Spune-mi că nu ai făcut-o... în patul 
meu! 


VP - 182 


— Nu, răspunde el. Nu în patul tău. Până și ei i s-a părut 
aiurea. 

„De ce plâng? De ce dracu’ plâng? Ar trebui să urlu, să tip, să 
sparg, nu să mă port ca o frunză în vânt”. 

Trage aer în piept și se cutremură toată. 

— Deci, spune el, acum știi. Ti-am zis că n-o vreau aici. 

— De când? 

El clatină din cap. 

— Nu contează. 

— Pentru mine contează. 

— Nu contează, Amber. 

— Băga-mi-aş picioarele! strigă ea, în timp ce îi înșfacă din 
mână cana și-i azvârle ceaiul în faţă. 


Lacrimile încetează să mai curgă din clipa în care se închide 
ușa. E șocată de viteza cu care i se usucă. Se uită după el pe 
alee și trage perdelele. Nu vrea ca lumea să se uite în casă. 

Se prăbușește pe canapea, se întinde cu totul și își ridică 
picioarele, cu pantofi cu tot, pe brațul canapelei. Lui nu-i place 
chestia asta, i se pare insuportabilă. Așa, și cui dracu’ îi pasă? Își 
trage păturica albastră de pe spătar, se învelește cu ea și 
rămâne cu ochii în tavan, extenuată și fără să mai verse o 
lacrimă. 

În mintea ei rulează un film de care nu se poate debarasa. 
Jackie Jacobs în sala oglinzilor, ţintuită de perete de partenerul 
de viaţă al lui Amber. Cumva, în mintea ei, a îmbrăcat-o în 
rochia aia pe care o purta Marilyn Monroe, doar că roșie și cu 
picățele. Are unghiile roșii și se ţine de gâtul lui puternic și 
familiar. Se strâmbă în timp ce se împinge în el, într-o infinitate 
de orgasme și o infinitate de funduri în mișcare. 

Futu-i! 

Inchide ochii și-și lipește palmele de ei. 

Incetează! Nu așa era. 

N-a prea văzut-o pe Jackie altfel decât în trening și tricou. În 
seara în care au ieșit în oraș de ziua lui Vic purta o fustă scurtă 
și strâmtă de blugi. Trebuia să fie albă, dar era mai degrabă 
cenușie. Nu avea o viață dublă de super gagică, o identitate 
secretă care să-l fi sedus pe neașteptate. 

Futu-i! 

O vede cu ochii minţii, cu fusta aia ridicată peste șolduri. Nici 


VP - 183 


măcar nu și-a scos chiloţii de tot, doar și-a scos tocul cui al 
pantofului roz dintr-un crac, ca să intre mai ușor și acum face a- 
a-a-a-a-a-a-a-a în timp ce el i-o trage. 

Incetează! Nu te mai tortura! De ce sunt femeile așa? De ce 
nu ne desprindem de chestiile astea, când faptele sunt 
suficiente și fără detalii? 

Nu are nevoie de imaginile alea pe care le invocă din creier și 
care n-o lasă să gândească și să ia decizii. 

Ce mă fac? Măcar îmi pasă? Dacă dau deoparte umilința, 
furia, dezgustul că un om bun ca mine a putut fi abuzat în felul 
ăsta, Ími mai pasă? 

E șocată câtă indiferență simte în realitate, în sinea ei. O 
parte din ea se privește fascinată ca un om de știință care 
studiază o insectă: șase ani pierduţi. O altă parte din ea știe 
foarte bine că lacrimile pe care le-a vărsat mai devreme nu 
aveau de-a face cu durerea, ci cu faptul că asta ar fi trebuit să 
facă. 

Futu-i! 

Mary-Kate vine și se așază lângă canapea. O adulmecă. 

— Hei, drăguță! 

Căţeaua se ridică pe picioarele din spate și se chinuie să urce 
lângă ea. Amber se întinde, o apucă de burtica rotundă și o 
pune pe pieptul ei. Mary-Kate dă din coadă și rânjește de 
bucurie. Amber o mută după o vreme, fiindcă îi apasă cu laba pe 
vânătăile făcute de Vic alaltăieri, în timpul partidei de sex- 
viteză. 

„il urăsc. Serios? Sau asta îţi spui fiindcă așa ar trebui să 
gândești? Pe bune, îţi pasă cât să-l urăști? Poate ai rămas aici 
doar de dragul de-a sta locului o vreme. Doamne! Poate are 
dreptate. Poate nu spune asta ca să se justifice. Poate chiar mi- 
am cerut-o”. 

Apoi aude o voce din trecut, a mamei sale, care spune: „La ce 
te-aștepţi, Annabel? Câte am făcut pentru tine și uite cum ne 
răsplătești! Copil rău și nerecunoscător ce ești!” 

Amber închide ochii și scarpină câinele după urechi. 

— Cel puţin acum pot s-o dau afară fără să mă simt de rahat 
pentru asta, nu, Mary-Kate? 

Căţeaua vine repede spre ea și o linge pe față. 

— Căţea nenorocită! spune Amber, cu toate că nu știe la cine 
se referă. 


VP - 184 


25 


Cu toate că i se pare că se pricepe destul de bine la asta, 
Martin hotărăște să nu urmeze cariera de detectiv privat, fiindcă 
descoperă foarte curând că e destul de costisitor să urmărești 
oameni pe stradă. Meseria a avut oricum de pierdut brusc după 
scandalul Milly Dowler?. 

Kirsty Lindsay este o femeie foarte ocupată. De când a 
localizat-o la conferința de presă din fața sediului poliţiei, a 
urmărit-o prin tot orașul și a constatat ce înseamnă să irosești 
bugetul pentru o săptămână pe intrări în diverse locuri și pe 
cheltuieli aferente. S-a ţinut după ea în parcul de distracţii, s-a 
dat cu trenulețul pe ponton, așezat la trei vagoane în spatele ei, 
a cumpărat cinci căni de ceai, două pahare cu cola, un sandviș 
cu bacon, un burger de pui, fise pentru jocuri mecanice în 
valoare de trei lire, două ziare și patru bilete de autobuz și deja, 
după ce a fost la bancomat, a cheltuit cincisprezece lire ca să 
intre la Danceattack. Încă nu și-a făcut curaj să vorbească cu ea, 
și spre surprinderea lui, ea parcă nici nu l-a observat. 

Acum stă lângă ringul de dans și se uită la ea. Se detașează 
ca o călugăriță într-o berărie în mulţimea asta, în care vârsta 
medie abia dacă atinge limita legală. Dă din cap mulţumit că și- 
a cumpărat de la bar o apă gazoasă. Orice om mai slab decât ea 
sau decât el ar avea nevoie să se pună-n cap ca să suporte 
bubuitul muzicii, mirosul de transpiraţie care se ridică spre 
tavanul foarte scund, luminile intermitente, cerceii lungi, sticlele 
albastre cu alcopop”, ochii mici cât gămălia de ac, pelvisurile 
agitate și vaga senzaţie de ameninţare ce caracterizează clubul 
ăsta ori clonele sale din ţară. Zgomotul și izolarea în mulțime l- 
ar duce în mod normal la disperare, dar în seara asta nu e 
singur. 

Cu toate că ea este. Colegii ei au lăsat-o singură. Au trecut 
patru zile de la ultima crimă și acum, că Vic Cantrell - Vic 
Cantrell, cine ar fi zis? - a fost eliberat, națiunea își întoarce 


28 Răpirea și uciderea lui Milly Dowler a generat un scandal legat de accesarea 
clandestină a voicemailului fetei de către jurnaliști, în urma căruia agenţia de presă 
News of the World s-a închis. 

29 Băutură care conţine suc cu arome și alcool. 


VP - 185 


atenția din nou spre Britney și Katie, la reducerea abuzivă a 
bugetelor și la jafurile din centrele orașelor. Mai e un sfert de 
oră până la miezul nopţii, iar ea stă la marginea ringului, vizavi 
de el, și se uită la ceas. Se pare că în curând urmează să se 
alăture colegilor ei. Trebuie să ia măsuri acum, altfel riscă să o 
piardă. 

Traversează ringul de dans spre ea, vede că l-a observat - îl 
recunoaște, presupune. El nu întoarce privirea cum ar face un 
străin, îi susține privirea până când un grup de adolescente îi 
taie calea și o pierde din vedere. Când dă cu ochii de ea, tocmai 
îi curge apa pe jos și doi puștani nesimţiţi se clatină lângă ea, 
încălțaţi cu niște teniși prea mari pentru picioarele lor, ţinându- 
se unul de celălalt și dând din mâini. Kirsty gesticulează, le 
sugerează că scuzele sunt acceptate, ridică din umeri și îi 
trimite la plimbare. Amabil, plăcut. E mult mai binevoitoare 
decât ar fi reușit el. 

Acum e ocazia de care trebuie să profite, să facă pe cavalerul 
salvator. Se aruncă spre ea, în timp ce Kirsty scoate un șerveţel 
din geantă și încearcă să se șteargă. Se așază atât de aproape 
în faţa ei, încât, atunci când se îndreaptă de spate, să-l vadă 
doar pe el. Când saltă capul, Kirsty se sperie și face un pas mic 
în spate. Îl vede zâmbind, se calmează și se uită serios la el. 

— Bună, Kirsty! strigă el. 

Kirsty face un pas în spate și el, după ea. Nu-i răspunde 
imediat. Nu-i e frică, e ușor distantă, totuși politicoasă. 

— Salut! spune ea precaut. 

— Dă-mi voie să-ţi mai iau o apă, spune el cât poate de suav. 

— Nu, mersi! Oricum beam din... politeţe. 

Așteaptă să spună și el ceva. Se privesc în timp ce muzica 
tehno face aerul să vibreze. 

— Cu ce te pot ajuta? îl întreabă în cele din urmă. 

E calmă, sigură pe ea. Se așteptase totuși să fie mai 
bucuroasă că-l vede, așa că nu-și poate ascunde mirarea. 

— Nu mă mai știi? o întreabă. 

E de neconceput ca întâlnirea lor de pe plajă să nu fi avut 
niciun impact asupra ei, având în vedere cum a insistat să 
comunice cu el. Un licăr, nu-și dă seama exact. Dacă n-ar ști mai 
bine, ar zice că femeia nu știe despre ce vorbește. 

— Ne-am mai văzut... dă să spună ea. 

— Pe plajă, o ajută el, cu un substrat care o face brusc să-și 


VP - 186 


amintească. 

— A, da! spune ea. 

Se uită peste umăr, de parcă așteaptă pe cineva, apoi se uită 
din nou la el, aparent indiferentă. Işi joacă bine mâna. E și 
normal. 

— Mi-aduc aminte. Erai și la primărie mai devreme. 

El e în sfârșit mulțumit. Știa el că-și va aminti. 

— Exact. Eu sunt. 


Kirsty se simte din ce în ce mai vulnerabilă. Nu se întâmplă 
prea des să te întâlnești față în faţă cu un green-inker*%, mai 
ales unul care pare să te fi urmărit. 

— Înî, murmură ea în timp ce mai face un pas în spate. 

Se uită din nou peste umăr, în speranţa că cineva vede prin 
ce trece, dar, pierduţi în mulţime, ea și conlocutorul ei nedorit 
nu ies în evidenţă. Gorilele s-au dus în cealaltă parte a ringului și 
stau cu braţele încrucișate lângă niște tipi care par că vor să 
sară la bătaie. Barmanii, transpiraţi, nici nu ridică ochii din 
robinetul de bere, mai puţin atunci când vor să verifice dacă nu 
cumva clientul din faţa lor are de gând să fugă fără să 
plătească. 

Se întoarce spre el și observă că are ochii lui Simon Cowell și 
gură de castor. 

— Mmmbine... păi, mă bucur că te-am revăzut. 

— Dă-mi voie să-ţi cumpăr ceva de băut. Avem multe de 
povestit, se roagă el și face un gest expansiv pe care-l vezi doar 
în serialele proaste, ceea ce e o greșeală în mulţimea asta, 
fiindcă ce i-a mai rămas din băutura maronie ajunge pe spatele 
gol al unei tinere și, astfel, urmează ţipătul de rigoare. Se 
întoarce și se uită amuzat la ea, apoi se întoarce din nou spre 
Kirsty, aplecându-se spre faţa ei scârbită. O târfă proastă, spune 
el. 

Preţ de o clipă, crede că la ea se referă, apoi își dă seama că 
se așteaptă ca ea să-i împărtășească insulta. E clar că tipul nu 
face diferenţa între un comentariu în ziar și viața reală. Se 
adună și forțează un zâmbet. 

— Mersi, dar nu-mi trebuie, nu beau în seara asta. Oricum 
plec într-un minut. Termen de predare, știi cum e. 


3% Corespondent excentric, pedant, care trimite scrisori de plângere presei sau 
celebrităților. 


VP - 187 


— A! 

Pare ofensat. Kirsty zâmbește cu toată gura acum. 

— Dar, mulţumesc, apreciez. 

Merge bine treaba. Ea încearcă din nou să facă un pas în 
spate și dă peste niște oameni. El se încruntă, nedumerit. 

— Dar trebuia să stăm de vorbă, îi spune el. 

Ea se miră: 

— Da? 

— Trebuia să-ţi arăt împrejurimile. 

Tot are impresia că nu face decât să-i reamintească lucrurile 
astea, ca și cum ar trebui să știe bine la ce se referă. 

— A! spune ea și încearcă să pară convingătoare în sinea ei, 
ca să poată minţi mai bine. Știu. Dar am un termen-limită. Poate 
altă dată. Dacă-ţi dau numărul de la birou... N-o să fiu acolo, 
adaugă, lucrez de-acasă. 

Acum știe clar că vrea să scape de el. 

— Nu, protestează. Acum. Am așteptat toată ziua să vorbesc 
cu tine. 

„Futu-i! Deci chiar m-a urmărit. Sper că nu m-a văzut cu Bel. 
N-are cum să se prindă care-i faza cu noi. Nu?” 

— Nu poţi pleca la Londra încă. 

— Farnham, îl corectează ea. Nu stăm toţi în Londra. 
jurnaliștii. N-avem toţi mansarde la doc. 

— Mă rog, la Farnham, spune el, cu alt ton. Credeam că ești 
altfel. 

— Dar... 

— Sunteţi toţi la fel. Puțin vă pasă ce credem noi, restul, nu? 

— E doar o slujbă, îi explică ea. Așa ne câștigăm existenţa. 

— Te crezi celebră pentru că apari în ziare! 

— Nu, îl corectează din nou. Îi fac pe alţii celebri scriind 
despre ei în ziare. 

Ştie că a făcut o mare greșeală când vede cum dă capul pe 
spate, ofensat. 

„Doamne, Kirsty, ar trebui să știi deja să nu faci pe deșteaptă 
cu clienţii când nu ai sprijinul colegilor! Uită-te la el! E praf! Un 
pitic dubios care n-are de gând să se care”. 

— Aaa! rage el ca să acopere muzica. Deci chiar te crezi 
importantă! 

— Uite care-i treaba, spune ea cu indiferenţă, îmi pare rău. N- 
am vrut să te insult și dacă am făcut-o, îmi cer scuze. Atâta pot 


VP - 188 


să spun. 

El scoate un teanc de hârtie mototolită din buzunar și i-o 
vântură în faţă. Are o bășică plină cu sânge sub unghia 
degetului mare, probabil și l-a prins în ușă. Se uită la titlul 
articolului ei din weekendul trecut: DOUASPREZECE STICLE DE 
ALCOPOP, UN KEBAB ȘI O CRIMĂ: O SEARĂ OBIȘNUITĂ ÎN 
ZONELE RĂU-FAMATE DIN WHITMOUTH. Tipul l-a luat de pe 
internet și l-a scos la imprimantă. E conștientă că e un titlu de 
doi lei, dar nu ea scrie titlurile și nici nu alege fotografiile. 

— Asta e casa mea! ţipă el, cu precipitaţii care ajung pe faţa 
ei. Cum îndrăznești? Dacă n-ai de gând să vorbești cu oameni 
adevăraţi, care locuiesc aici, nu ai niciun drept să judeci! 

| se face rău. Ştie că are dreptate într-un fel. Dintre toți, Jade 
Walker, ticăloasa, copilul lipsit de conștiință, ar fi de acord cu el. 
Dar Kirsty are același mod de gândire duplicitar, ca orice alt 
ziarist: își aduce aminte doar de articolele de calitate, le neagă 
pe cele proaste, ia banii, evită responsabilitatea. Ca oricine 
altcineva, de la orice redacție. 

— Nu e vina mea! 

— Ba e vina ta și știi asta! strigă el. Locul ăsta trebuie 
reabilitat. Am crezut că ai înţeles asta. Așa părea, cel puţin. Din 
ce-ai scris aici. Dar nu ai priceput nimic, nu? Nu faci decât să te 
piși pe... 

Din spatele lui Martin se aude o voce profundă și 
încrezătoare, care o face brusc să se simtă ușurată: 

— Te supără tipul ăsta? 


Martin se uită peste umăr și i se taie picioarele. Victor 
Cantrell. Gagiul lui Amber Gordon. E o glumă, îl cunoaște pe 
Victor Cantrell? De unde îl știe ea pe Vic Cantrell? 

Se întoarce din nou spre ea și o vede studiindu-i trăsăturile 
cizelate, părul negru și dens, cămașa de Elvis, barba tunsă 
frumos, și pare să-i fie recunoscătoare pentru prezenţă. 

— Cred că trebuie s-o lași în pace pe doamna, Martin! spune 
Vic. 

„Nu se poate. Cum e posibil? Asta e conspirație. E un complot 
prin care vor să mă facă cu nervii”. 

— Ce cauţi aici? 

— Nu contează ce fac eu aici, spune Vic calm. Ce contează e 
că-ţi spun să o lași pe doamna în pace. 


VP - 189 


— Marș de-aici! spune Martin. Nu știi nimic. 

— Știu destule, Martin! Nu mai fi așa o pacoste. 

— Fac ce vreau! R 

Vic face un gest care-l sperie. Il trage ușor de cot în spate, în 
timp ce face un pas în faţă. Gestul e prea subtil ca să atragă 
gorilele, dar intenţia e destul de evidentă. Martin sare înapoi, 
speriat și frustrat. 

— Dar o cunosc! strigă el. 

Chiar simte că o cunoaște după ce a urmărit-o în ultimele 
două zile, după ce a citit tot ce a scris ea vreodată, o știe la fel 
de bine ca toată lumea. 

— Ba n-o cunoști, spune Vic. Doar o necăjești. 

„Băga-mi-aș picioarele, Vic o cunoaște, sigur o cunoaște, că 
altfel nu ar zice asta!” 

Mintea lui Martin zboară la ziua de ieri, când se uita prin 
vitrina barului Kaz, ca să vadă ce face. Are impresia că pricepe 
când își dă seama cu cine era, deși nu se vedea foarte bine în 
bezna aia, doar la lumina lumânărilor și cu ochelarii de soare 
după care se ascundea. Amber Gordon. 

„O, Doamne! Se cunosc. Sunt implicaţi cu toţii în chestia 
asta”. 

— Uite care-i treaba, spune Vic, te-am mai scos o dată afară. 
Nu vreau s-o mai fac o dată. Ești o pacoste și trebuie să te 
potolești. 

Deodată, lui Martin îi dau lacrimile. Se întoarce și se șterge cu 
mâneca. Nu e drept. Toată lumea se coalizează împotriva lui, îi 
înscenează tot soiul de chestii și îl fac cu capul. Orașul ăsta e de 
vină. Oamenii care locuiesc aici. Sunt toţi bolnavi. Conspiră cu 
toţii să-l izoleze, să-l pună la pământ, să refuze să-i recunoască 
importanţa. lar ea a făcut mereu parte dintre ei, de la bun 
început. 

Se întoarce și strigă neputincios la Kirsty Lindsay. Ea s-a 
retras și probabil că nu prea mai are cum să-l audă, cu muzica 
atât de tare, dar și-a pierdut controlul. 

— Vită nenorocită! Pun eu mâna pe tine! O să vezi! Las că 
vezi tu, nenorocito! 

Victor Cantrell repetă gestul cu cotul și râde în nasul lui Martin 
care se sperie. Martin se retrage în mulţime. Știe că n-are rost 
să se lupte, dar cineva o să plătească pentru asta. Cineva. Işi 
simte sudoarea pe frunte și tremură. Vrea să apuce un pahar și 


VP - 190 


să-l izbească într-una dintre mutrele care râd în jurul lui. 
Se abţine deocamdată și se îndreaptă spre ieșire, nu înainte 
de a da câteva coate în stânga și-n dreapta. Deocamdată. 


Se uită la tipul care pleacă și își dă seama că tremură. Ridică 
ochii la salvatorul ei. 

— Multumesc, îi spune. 

— Nu-i nimic, răspunde el. E o pacoste. Hărțuitor profesionist. 

— Da, mersi. Mi s-a părut și mie că am dat de bucluc. 

Omul ridică din umeri. 

— N-ar trebui să fii aici, îi spune el. 

Kirsty suspină. 

— Da, știu. Cred că tocmai am încheiat seara asta. 

— Nu arăţi ca și cum ai fi vreo boarfă. Dar na, de ce altceva ai 
fi aici? Eşti boarfă? În ziua de azi nici nu mai știi. Poate că ești. 

E șocată. Vede un soi de rânjet de hienă, care nu-i place. Nu 
mai suportă locul ăsta și vrea să se care de tot din Whitmouth. 
Se înroșește și se îndepărtează de el fără să-i mai adreseze 
niciun cuvânt. 


VP-191 


26 


„O să-mi placă s-o fac. Chiar o să-mi placă”. 

Amber stă în biroul ei și se fardează încet și cu grijă. S-a 
încuiat acolo de când a început tura. S-a arătat la față foarte 
puţin, stând la umbră în zona principală în timp ce-i soseau 
angajaţii, apoi a luat-o la picior spre clădirea administraţiei, ca 
să se izoleze de restul lumii. 

Acum se machiază, așa cum face zi de zi. Fond de ten, roșu în 
obraji și creion dermatograf, prin care anulează ridurile și 
umbrele, la fel cum închipuirile îi șterg trecutul. Nu-și vor da 
seama. Nu-i mai tremură mâinile și nici ochii, pe care i-a 
acoperit ore întregi cu plicuri de ceai, nu trădează faptul că au 
fost umflaţi de plâns. 

E aproape ora două și se apropie ritualul ceaiului. Amber 
termină cu dermatograful și așteaptă momentul răzbunării. 


Cantina e plină când ajunge ea. Abur, miros de mâncare și 
alte chestii care ţin de lumea înconjurătoare, cea obositoare. O 
noapte ca oricare alta. 

Dar nu. In seara asta e Noua Amber: gata cu aiurelile, nu mai 
profită nimeni de ea. Oamenii de serviciu au impresia că pot 
face ce vor cu ea, că e șefa înțelegătoare care trece cu vederea 
orice abuz ca să-și vadă liniștită de viaţă. Ei bine, până aici! 
Toată viaţa ei de adult a fost cea care s-a supus, s-a dat peste 
cap și s-a lăsat călcată în picioare, dar nu mai acceptă așa ceva. 
Vic, personalul de la Blackdown Hills, Suzanne Oddie, mama și 
tatăl ei vitreg, fiecare bărbat de rahat pe care l-a urmat până s-a 
săturat de ea, fiecare proprietar, fiecare angajator, fiecare 
femeie care i-a făcut favoarea să-i fie prietenă... niciunul dintre 
ei nu a ajutat-o să evolueze. Mai degrabă i-au stat în cale. 
Doamne! De nu i-ar fi ascultat orbește pe Deborah Francis și pe 
Darren Walker într-o zi de vară cu douăzeci și cinci de ani în 
urmă, nu s-ar fi întâmplat nimic din toate astea. Până aici! După 
ziua de azi, a terminat cu toate astea! 

— Moses! strigă ea. 

El ridică ochii rânjind, așteptând să fie certat cu aceeași 


VP - 192 


timiditate cu care s-a obișnuit, și îi pică faţa când îi vede 
expresia. 

— A? 

— Nu se fumează aici. 

— Da’ nu... 

Dă să protesteze, însă se pierde când vede că ea vorbește al 
naibii de serios. 

— Îmi pare rău, murmură el. 

Amber își încrucișează braţele. Numără până la trei. 

— E momentul să încetezi. Puțin îmi pasă ce faci cu plămânii 
tăi, dar înăuntru e interzis de lege. Nu mai ai voie să fumezi. Ai 
un parc întreg la dispoziție. Fumezi afară sau îţi dau avertisment 
în scris. Pricepi? 

El îi aruncă o privire tăioasă de sub sprâncenele groase. Apoi, 
fără să spună nimic, se ridică în picioare și își ia afectat pachetul 
cu tutun și paharul de carton plin și iese din cafenea. 

Își dă seama că s-a lăsat liniștea la mesele din jur. Oamenii 
insistă să nu se uite la ea. 

„Foarte bine!” își spune. „Deci așa e să fii șef. Nu te plac. Ce 
să zic... Oricum nu te plăcea nimeni nici înainte. Nu în sensul 
sincer, în care își aduc aminte de tine după ce ai ieșit pe ușă. Nu 
în sensul în care te sună să vadă dacă ești OK când ai dat de 
dracu', ca ieri. Prea ai făcut tuturor pe plac toată viaţa în 
speranţa că te vor plăcea și rezultatul e că te dispreţuiesc. Au 
impresia că pot profita de tine și de ospitalitatea ta...” 

Înaintează cu mapa strânsă la piept ca un scut. Aude în spate 
cum încep să șușotească brusc și zâmbește neîndurător. 

„Stai să vezi! Dacă nu vă place asta, staţi să vedeţi ce 
urmează!” 

Jackie e la masa ei obișnuită și pălăvrăgește cu Blessed. Uite 
cum stă cu geaca ei de piele și pantalonii roz de trening - cei 
care par să-i scoată fundul stafidit în evidență -, imitaţiile de 
Nike, cerceii de aur rotunzi și un lanţ cu un J cu strasuri între 
sâni. 

— ... și Tania a vorbit cu el și l-a întrebat ce fel de tipe îi plac 
și el a zis că alea slabe cu ten măsliniu, așa că m-am gândit că 
am și eu o șansă... 

Amber simte că-i plesnește o venă și se miră că există ceva 
asemenea unui buton pe care-l apeși și mila se transformă în 
dispreț. Își păstrează o expresie constantă, neutră, dar serioasă. 


VP - 193 


Nu are de gând să-și lase emoţiile să-i strice răzbunarea. 
Plăcerea va fi mult mai mare dacă vestea vine din senin. 

— ... s-a dovedit că avea penisul cât un braţ de bebeluș, 
încheie Jackie. 

Blessed se ridică de la masă de parcă Jackie i-a azvârlit o 
găleată cu gheaţă în față. 

— Jacqueline! Te rog! protestează ea. Nu vreau să aud așa 
ceva. 

Jackie face pe nevinovata și rânjește la ea. 

— Ce? 

Blessed își dă ochii peste cap, apoi coboară privirea și își 
tuguiază buzele. Jackie continuă, plină de dispreț: 

— Așa că l-am luat la mine și drept să-ţi spun parcă era pe 
pilot automat. Toată noaptea, de nici dimineaţa n-am putut să 
scap de el. Am vânătăi peste vânătăi... 3 

Amber s-a săturat și nu vrea să mai audă. Işi drege glasul. 
Jackie ridică privirea. Mutra ei afişează un soi de bun-venit. 
Acum că Amber ştie, disimularea e evidentă. Are o urmă 
imperceptibilă de triumf pe buze și în felul în care clipește. 
Jackie e genul de femeie pentru care sexul constă la fel de mult 
în acumularea punctelor, cât și în plăcere pură. Amber trebuia 
să fi bănuit că n-o să fie imună. 

— Bună! spune Jackie. 

— Vrei niște cheesecake? îi oferă Blessed. 

— Nu, mulțumesc! răspunde. De fapt voiam să vorbesc cu 
Jackie dacă se poate. 

Aceeași privire și Jackie știe că știe. 

— Sigur. 

— Între patru ochi, poate? 

— Nu, e OK, spune Jackie. 

O întărâtă. 

„Amber Gordon, știi foarte bine că nu o să te faci de râs în 
public! Haide, te provoc!” 

— Sunt sigură că orice ai de zis, poţi să zici și aici. 

Amber nu ezită. Se așază imediat și pune mapa pe masă, cu 
fața în jos. Fişa lui Jackie e prinsă dedesubt, dar nu vrea s-o 
vadă încă. 

— Foarte bine. Mi-e teamă că am vești proaste. 

Jackie se încordează. 

— Ce? 


VP - 194 


Blessed se apleacă peste masă. 

— Păi... 

A tot repetat în birou, singură, privindu-se în oglindă să nu-i 
scape vreo expresie greșită. 

— Am avut o ședință cu Suzanne Oddie acum câteva zile. 

Jackie se uită cu suspiciune la ea. 

— Și o să-ţi spun verde-n faţă. Șefii sunt îngrijoraţi în privinţa 
costurilor. 

— Mda... 

Jackie tresare, fiindcă știe despre ce e vorba. 

— Ştii că e criză, continuă Amber. 

Ridică tonul că să audă toată lumea. 

— Mă rog, n-are sens să ne învârtim în jurul cozii. Mi-e teamă 
că vrea să fac economie și încă mare. Am făcut toate calculele 
posibile și imposibile și nu am de ales. 

Jackie tace. Blessed se foiește. Amber observă cu plăcere că 
în jurul lor s-a lăsat liniștea și că toată lumea e atentă. Ştie că o 
parte dintre ei sunt speriaţi de moarte. 

„Dă-i dracului! Nu-s prietenii mei. Acum știu asta”. 

Işi continuă discursul, conform planului de comunicare pe 
care l-a găsit pe internet. 

— Mi-e teamă că nu am de ales decât să economisesc prin 
concedieri, spune ea. 

Așteaptă câteva clipe să priceapă toată lumea. Așteaptă 
reacţiile de rigoare, întoarce mapa și se uită pe listă. 

— Jacqueline, mi-e teamă că trebuie să te dau afară! 

Se bucură de senzaţia pe care i-o provoacă spusele ei. 

— Ce?? 

Amber ridică ochii și zâmbește, o expresie pe care doar Jackie 
o poate înţelege. 

— Imi pare rău, am încercat să găsesc alte soluţii, dar e 
imposibil. 

— De ce eu? întreabă Jackie. 

S-a înroșit toată. Amber zâmbește în continuare, întinde mâna 
și, cu un gest de îmbărbătare, atinge mâna care se joacă pe 
masă cu telefonul Nokia negru și vechi. Jackie își trage mâna, de 
parcă îi e frică să nu ia râie. 

— |lmi pare rău, spune Amber. 

Toată lumea e conștientă că în faţa lor are loc o dramă. Tac, 
ba chiar își ţin respiraţia. 


VP-195 


— Nu-i nimic personal. Am formularul tău P45 și până la 
sfârșitul săptămânii o să-ţi primești banii. 

— Nu poţi face asta, protestează Jackie. 

Amber se face că nu pricepe. ` 

— Păi sigur că dacă nu vrei, nu trebuie să te plătim. In fond, 
faci parte din personalul provizoriu. Nu ai chiar nicio calificare, 
dar nu vreau să rămâi fără niciun ban. 

Nici cel mai gros strat de fard nu poate masca faptul că Jackie 
a pălit de tot. Începe să tremure. 

— De ce eu? întreabă din nou. 

— Vrei să discutăm asta aici? În fața tuturor? 

— Da, asta vreau! 

Amber ridică din umeri. 

— Bine, atunci. Cum vrei. Te-am ales pe tine pentru că ești 
singura care nu face chiar niciun efort. Am văzut ce face toată 
lumea și tu prestezi cel mai puțin în orele pentru care ești 
plătită. Și ești prima, Jackie, dar mi-e teamă că nu și singura! 

Îi apucă pe toţi tremuratul de data asta. 

„Așa! Fac pariu că n-o să mai frecaţi menta așa mult în 
următoarele săptămâni”. 

— Credeam că suntem prietene! spune Jackie. 

Aproape că izbucnește în râs. Aproape că-i vine să zică: „Ce 
mai prietenă, Jackie Jacobs!” în schimb clipește și o imită pe 
Suzanne Oddie: 

— Îmi pare rău, dar emoţiile nu au ce căuta în afaceri. 

Scoate formularul P45, plicul cu bani și le împinge pe masă. 

— Sigur, o să înţeleg dacă nu vrei să-ţi termini tura. 

„Doamne”, își spune în gând, „ce ușor e să fii al dracului! Mi-a 
luat ani de zile ca să aflu asta”. 

Jackie, ca și cum îi aude gândurile, își împinge scaunul de sub 
ea și spune încet: 

— Nenorocito! 

Amber ridică din umeri. 

— Înţeleg că ești supărată, îi răspunde, cu stilul de la resurse 
umane pe care l-a repetat toată ziua în birou. 

A fost de multe ori concediată în viaţa asta, dar nu a observat 
niciodată că discursul ăsta specific e calculat să producă 
supărare. 

— E neplăcut pentru toată lumea. 

— Nenorocita naibii! ridică Jackie glasul. 


VP - 196 


Brusc, toate șușotelile din încăpere încetează și toți ochii sunt 
aţintiţi asupra lor. 

— Amândouă știm de ce faci asta. 

„Pe bune? Chiar are de gând s-o spună de faţă cu toată 
lumea?” 

— Te descotorosești de mine pentru că mi-am tras-o cu iubitul 
tău, declară Jackie. 

In spatele ei, colegii își ţin respiraţia. Tadeusz și Blessed 
încremenesc. Amber clipește. Nu zice nimic, nu reacţionează în 
niciun fel. 

— Nu te preface că nu știai! continuă Jackie. 

Amber se distrează și o imită dușmănos: 

— Dar, Jackie, credeam că suntem prietene! 

Nu se aude nici musca. 

— Ai aflat și acum te răzbuni pe mine! spune Jackie. 

„Și ce te-așteptai? Să primești flori?” 

— Crede-mă, Jackie, spune ea cu o doză de umor care ar 
înfuria și un sfânt, dacă, așa cum îi zici tu, i-ai tras-o prietenului 
meu, nu înseamnă decât că nu ești doar leneșă! Ești o curvă 
leneșă. 

Jackie parcă a primit o palmă. Amber e tentată să întindă 
mâna și să-i închidă gura. În schimb, ia formularul și plicul și le 
aruncă pe masă. 

— Oricum, ești concediată! 


VP - 197 


Ora 12.30 după-amiaza 


— Mamă, Doamne, câtă distincţie pe tine! spune Jade. 

Bel nu s-a gândit deloc la alee, la casă sau la efectul pe care-l 
vor avea toate astea asupra lui Jade. În fond, nu sunt ale ei, ci 
ale lui Michael, iar viața ei depinde dintotdeauna de alegerile pe 
care le fac Michael și Lucinda. 

— Ba nu, răspunde ea. Ce te face să zici asta? 

Jade râde tare și disprețuitor. 

— Ai înnebunit? 

Se uită la fagii bătrâni de două sute de ani, care, plantați în 
linie perfectă, la aceeași distanță unul de altul, de-a lungul aleii, 
ascund casa de la capătul lor. Și casa ei e ascunsă de privirile 
mașinilor care trec, doar că la capătul drumului înnămolit și 
înecat de tufe spinoase de porumbar, mure și soc. Pentru ea, 
distincție înseamnă să ai un cap de duș la capătul furtunului din 
baie în loc de cana cu care te clătești pe păr, să mănânci chestii 
pe care să le și recunosti din reclamele de la televizor, să-ți duci 
mașina la fier vechi când nu mai e viabilă, în loc să o folosești ca 
seră pentru bălării. Pentru Jade, copiii de cealaltă parte a 
satului, din zona modernă, sunt distinși. Pentru Jade, asta e o 
insultă, pe când familia lui Bel își exprimă aspirația în felul ăsta. 

— Și ai piscină? întreabă ea. 

— Nu. 

— Ponei? 

— Miranda are un ponei. Michael spune că n-are rost să-mi ia 
și mie, că dacă nu începi să călărești de la vârsta Mirandei, e 
degeaba. 

Până și Jade consideră că asta e o scuză ca să fie nedrept cu 
ea. Mijește ochii la Bel, care e impasibilă. „la uite ce distinsă e!”, 
își spune ea. Numai oamenii distinși pot să aibă mutra aia care 
nu trădează niciodată nimic. Găseşte un băț în pietrișul de pe 
alee și încep să sară în buruienile de pe margine. 

— Mor de foame, spune. 

— Aproape am ajuns, o încurajează Bel. 

— Până la urmă, cine e Miranda? 

— Sora mea vitregă. Are șase ani. E a lui Michael, îi explică 
Bel. 


VP - 198 


Nu observă buzele țuguiate cu care sunt primite cuvintele ei. 
Fiecare familie are un cod etic și părinții multipli reprezintă 
violarea codului familiei lui Jade. O fi tatăl ei bătăuș, dar n-a 
călcat în străchini niciodată. Nici nu s-a gândit vreodată cine ar 
vrea să calce în străchini cu un porcar care își leagă halatul cu 
sfoară. 

Intră pe poarta din zidul înalt, pe sub privirile încruntate ale 
leilor de piatră și apare casa. 

— Câţi stati aici? întreabă Jade. 

— Patru. Și Romina. Ea stă în apartament, îi explică Bel și 
arată spre grajdurile din dreapta, unde se află o casă din 
cărămidă roșie, care o imită întru totul pe cea mare, cu tot cu 
hornuri înalte canelate și nefuncţionale. I se face jenă în timp ce 
vorbește și speră ca Jade să n-o judece pentru excesele 
nerușinate ale tatălui ei vitreg. Se bucură că mașinile sunt în 
garaj, fiindcă deduce că Jade nu are nici Range Rover, nici 
Porsche și niciun Golf GTI aliniate pe aleea pietruită din fata 
casei. 

— Distins, spune Jade și pornește spre ușă. 

— Pe-aici. 

Bel ocolește casa. 

— Nu intri prin față? 

— La tară nu intră nimeni prin fată spune Bel grandios, 
imitând adulții, după care se înroșește. N-nu. Eu intru mereu 
prin spate. 

Jade ridică din umeri și se tine după ea. Oricum nu-i place 
fatada. Obloanele sunt trase toate și ochii morti ai casei se uită 
în curtea goală fără să vadă nimic. Ajung pe o alee rece și după 
o vreme în care trec prin frunziș și umezeală, dau de intrarea 
servitorilor. 

Bel pune mâna pe clanța mare de alamă și împinge, dar ușa 
nu se deschide. 

— Fir-ar să fie! 

— Ce-i? 

— E încuiată. 

— Noi nu ne încuiem ușile, o anunţă Jade. 

Nici n-ar avea nimeni ce fura și oricum câinii ar goni orice 
intrus care s-ar apropia de casă, iar dacă nu, lătratul lor tot l-ar 
alerta pe Ben Walker și pe cei doisprezece porci ai lui, înainte să 
ajungă la frânghiile de rufe. 


VP - 199 


Bel mai încearcă o dată să deschidă ușa, apoi pornește spre 
grajduri. Jade o urmează cuminte. 

— Cine-i Romina? 

— Bona Mirandei. Trebuie să stea cu ochii pe mine. Haide! 
Probabil că e în apartamentul ei. 

O ia din nou înaintea ei pe alee și pe sub arcada grandioasă, 
până ajung la grajduri, unde e liniște și umbră și de unde apar 
două capete curioase și inteligente, doi murgi, din care unul cu 
coamă neagră, și le urmăresc cu privirea. Bel îi salută și ei 
nechează prietenos. 

— Trigger și Missy, îi prezintă ea. 

Jade se duce și întinde mâna spre botul lor. Le simte gura 
catifelată, umedă și caldă pe degete. 

— Ea e Trigger, spune Bel. 

— Salut, Trigger! spune Jade și mângâie botul calului, în timp 
ce se uită în jur. 

E un grajd mare, care inițial a fost construit pentru trăsuri. O 
ușă elegantă, arcuită, care seamănă cu arcada turnului pentru 
clopote pe sub care tocmai au trecut, duce spre șopron. 

„Ciudat”, îşi spune ea. „Întotdeauna am crezut că e o casă 
veche, dar pare nou-noută. Totul e la locul lui aici”. 

Fiecare ușă, în afară de cele de la boxele cailor, e închisă și 
are zăvorul tras. Îi sare în ochi o alarmă în grajdul turcoaz, pe 
peretele cu harnașamente. 

„Foarte bizar, adică mă așteptam să văd o roabă sau plasele 
pentru fân sau unelte de grădinărit. Dar locul ăsta pare 
dezinfectat, ca și cum aici nu are ce să se întâmple și să strice 
ordinea. Parcă a venit cineva cu o sticlă de Domestos și l-a 
frecat cu periuta de dinti”. 

Trigger, văzând că Jade nu-i dă nimic de ronțăit, îi molfăie 
degetele. Ea își trage mâna și îi împinge ușor botul cu pumnul 
strâns. 

— Care e al Mirandei? întreabă ea, deși amândoi caii par să 
aibă cam un metru șaizeci înălțime. 

— Niciunul. Trigger e al lui Michael și Missy a Lucindei. Tocmai 
au fost aduși ca să fie pregătiți pentru vânătoare. Poneiul 
Mirandei e pe câmp. 

— Aha! face Jade. Ar face bine să nu intre pe terenul tatei, că 
nu știu ce vă face. 

— Nu cred că vrea cineva să vâneze pe terenul lui taică-tu, 


VP - 200 


spune Bel. iți pierzi simtul mirosului prin cocina aia. 

Se uită pieziș la Jade în timp ce spune asta, ca să vadă ce 
reacţie are. Testează terenul, ca să vadă cât de departe poate 
merge cu tachinatul. Jade râde. 

— Asta așa e, spune ea, și cre’ că nici sârma ghimpată nu-i 
prea pe gustul nimănui. Deci unde e apartamentul? 

— Vite-acolo! 

Bel o ia înainte, către o ușă cu Îmbinare nut-feder, frumos 
vopsită în alb și cu ornamente din fier forjat negru, identice cu 
restul care decorează ușile și ferestrele complexului. 

— Nu-i văd mașina, spune ea. Nu ar fi parcat în hambar. Nu o 
bagă înăuntru când Michael și Lucinda sunt plecați. 

Sună la ușă și așteaptă, în timp ce ascultă ecoul la etaj. Nu se 
aude nimic altceva. Undeva, pe câmpul cu porumb, se trezește 
o ciocârlie, care își ia zborul ciripind, spre cerul foarte senin. 

— Nasol, spune Bel. 

— Ce? E plecată? 

— Nu stiu. Așa se pare. 

— Mor de foame, ce naiba! se plânge Jade. 

— Da, îmi pare rău. Și eu. 

— Nu mai e nicio cheie nicăieri? 

Bel se uită la ea. 

— Hai că nu mă întorc să te jefuiesc! 

— Trebuie să promiți! spune Bel. 

— Stii ceva? Mă duc acasă dacă vrei. 

— Nu, spune Bel repede. Nu face asta. Nu am vrut... doar că 
dacă află cineva, intru în... cachi. 

— Cachi? Cachi? râde Jade. 

— Taci din gură! spune Bel. Haide! Dar dacă se întâmplă 
ceva, te spun! Nu-mi pasă dacă intru în bucluc. 

Bel intră în hambar și o conduce. In întuneric, Jade vede 
aceeași ordine perfectă și aici: o colectie de mașini frumoase, 
cromate și curate care sclipesc, fără o pată pe ele, aranjate la 
milimetru una de alta. Peretii ṣi grinzile sunt vopsite în alb ṣi 
fără urmă de pânză de păianjen. Niciun pic de ulei sau urmă de 
cauciuc pe pavajul auriu impecabil. 

— Mama naibii! exclamă Jade. Câte mașini are? 

— Zece. Michael e colectionar. 

— Si merg toate? întreabă Jade, cu gândul la colectia tatălui 
ei. 


VP - 201 


— Așa cred. Nu le conduce. Merge cu ele doar la expoziții. Le 
duce să le expună, dar le transportă cu platforma. Range 
Roverul e la aeroport. Și da, mașina Rominei nu e aici. Locul ei e 
acolo. 

Face semn spre un colț întunecat. 

— Doamne, cred că muncește de rupe! 

— De ce? 

— Ca să țină toată curătenia asta. 

— Nu fi proastă, spune Bel. Romina e bona. Ramon și 
Delicious se ocupă de casă. 

— Delicious? 

Jade începe să râdă. Delicious? Ce nume e ăsta? 

— Filipinez, răspunde Bel cu trufie. Pe-acolo numai nume 
dintr-astea au. 

— Unde e Filipinul? 

— Filipine. Lângă Hongkong. De-acolo i-a adus Michael. Din 
Hong Kong. Acolo locuia înainte. Acolo și-a făcut banii. 

Jade ridică din umeri. Hong Kong, Franța sunt totuna pentru 
ea: ambele, țări îndepărtate, știe asta, doar că ea mai departe 
de Oxford nu a fost, dar acolo a ajuns de două ori. Până și 
Londra e străină și necunoscută - și la fel de neinteresantă - 
pentru ea ca oricare dintre țările astea pe care le-a numit Bel. 

— Așa, și de ce nu-i suni ca să-ți deschidă? 

— Au plecat acasă la ei, că e vacanță și casa e goală. 

— Dar nu e! 

— Stii ce vreau să spun, îi explică Bel și se îndreaptă spre 
colțul în care se află un morman ordonat de cauciucuri curate și 
nemarcate, de parcă nu au văzut drum până acum. 

— Și cine are grijă de cai? 

— Suzi Booker, spune ea. 

— Și ea nu ne poate da drumul? 

Bel tâtâie. 

— Face parte din personalul care nu intră în casă. Nici 
grădinarii nu au chei. 

Duce mâna la anvelopa din vârf și pipăie pe margine. 

— Dacă spui cuiva, jur că mă răzbun! o avertizează. 

— Nu spun nimănui, o asigură Jade. 

li chiorăie matele și se simte slăbită. Nu se poate gândi decât 
la mâncarea de lux pe care și-o imaginează în frigider. 

„Cred că au şuncă adevărată, pe os”, își spune în gând. „Și 


VP - 202 


Coca-Cola, nu imitație”. 

Bel răscolește și se uită mirată. Are în mână o bucată de 
hârtie. 

— Hm... 

Desface biletul și citește mesajul Rominei. 

— Nuuu... 

— Ce mai e? întreabă Jade. 

Bel impinge biletul spre ea, dar Jade îl respinge. 

— Nu ştiu să citesc, spune ea. 

— De ce nu? 

Bel se uită o clipă la ea, apoi se prinde și, cu o expresie care 
sugerează că nu-i în regulă, întreabă: 

— Nu ştii să citești? 

— Ba normal că știu, se înroșește Jade. Dar nu știu să citesc 
scrisul ăla de mână. Citește tu! 

Bel se uită la literele de tipar de pe pagină. Nici Romina nu 
scrie bine, mai ales într-o limbă străină. 

— „Tu zis că întorci unșpe”, citește cu voce tare, „și nu întors. 
Eu duc Bicester. Luat cheie. Ştii că nu voie în casă fără mine. Tu 
copil rău. Acum aștepți eu întorc. Ca să vede cum e”. 

— Mama naibii! 


VP - 203 


27 


Nivelul zgomotului s-a înjumătăţit până ajunge la colţul 
străzilor Mare cu Fore, unde pare deja că s-a sfârșit lumea și că 
ea e singura supraviețuitoare. E în zona pietonală, cu magazine 
de firmă, amanet și farmacii care oferă reduceri, toate închise 
de la ora șase. Mai sunt și birourile de la etajele superioare, dar 
altfel e un deșert bine împărțit, creat de idealiști, într-o epocă 
îndrăgostită de motorul cu combustie internă și de suburbiile cu 
grădini. 

Nicio lumină la nicio fereastră. Vitrinele sunt protejate de 
obloane și grilaje, de parcă așteaptă protestul împotriva 
globalizării. Whitmouth a scăpat ușor cu revoltele, mai mult din 
cauză că nu e genul de oraș care să-și permită să aibă un 
magazin ca Foot Locker. Niște corpuri de iluminat cu sodiu sunt 
singurele surse ale luminii care pătrunde slab prin frunzișul 
puieților năpădiţi de buruieni și opriţi din creștere de aerul sărat. 
Se uită la ceas. E trecut de douăsprezece și e destul de frig încât 
să fie toamnă. 

O ia la picior, neliniștită că e singură și dornică să ajungă cât 
mai repede la mașină. Întâlnirile din seara asta la Danceattack 
au înspăimântat-o și acum tresare și la umbra ei. A trecut ceva 
timp de cât n-a mai atras o astfel de dușmănie la întâmplare și 
amintirea o tulbură la fel de mult precum experienţa. | se aud 
pașii pe piatra cubică și ecoul se lovește de fațadele goale. De 
câteva ori ecoul o face să creadă că mai e cineva în preajmă, 
așa că se oprește de două ori și se uită peste umăr, ca să se 
asigure că nu e cazul. 

„Ce proastă sunt! Cum să mergi singură noaptea în orașul 
Strangulatorului de la mare? Trebuia să aștept în staţia de taxi 
la coadă. Am destul timp. Nu-i ca și cum trebuie să ajung la oră 
fixă acasă. Nu erau decât douăzeci de oameni în fața mea, ce 
naiba!” 

Aude valurile mării lovind pietrele în partea cealaltă a 
orașului, dar nu aude nicio voce de trei minute încoace. Cum e 
posibil? Într-un oraș atât de plin încât îţi ia zece minute să faci o 
sută de metri, unde locurile de parcare sunt la fel de rare ca 


VP - 204 


diamantele, cum să dispară mulțimile așa? 

Tot așa cum au dispărut și femeile alea. Toată lumea 
speculează când vine vorba de etică, și de prostie, și de felul în 
care omul ăsta, oricine ar fi, poate fi atât de obișnuit, încât 
fetele astea să ajungă singure cu el, când până la urmă eo 
chestiune de organizare. lei un orășel vechi, îi îngrămădești pe 
toţi în centru, îl împărţi pe regiuni, îl controlezi, îl faci pietonal, 
muţi oamenii dintr-o parte în alta și brusc, când se lasă seara, 
ești pe platoul de filmare de la Legenda vie™. Cum să te simţi în 
siguranţă când nu e nimeni în jur să-ţi audă ţipetele? 

Mai are de mers aproape un kilometru și, în timp ce grăbește 
pasul, bagă mâna în geantă și caută cheia și portofelul. Le bagă 
în sutien ca, în caz că se întâmplă ceva, să se poată urca în 
mașină, să cumpere benzină și să se ducă acasă. E un vechi 
obicei de când era mai tânără și locuia anonim în Stockwell Park 
Estate, completa cereri de locuință la consiliul local Lambeth 
ziua și se ducea la Open University la cursurile de noapte. Pe 
vremea aia nu prea ieșea noaptea, dar dacă o făcea, se asigura 
că ea și nu vreun drogat putea să intre în casă. 

Se întreabă ce-i cu piticania dubioasă. Aștia atrag mereu 
atenţia poliţiei. Supără vecinii, stau în umbră, pândesc și 
necăjesc femeile, se joacă cu pistoale de jucărie și acum mai au 
și „comunități” cu care împărtășesc micile lor fantezii pe 
internet. Nu își pun ei fanteziile astea în acţiune, dar te fac să te 
simţi aiurea și asta e suficient. Nu poţi schimba natura umană. 
Străinii au mereu probleme din cauza lor. Deranjează oamenii, 
pur și simplu. 

Găsește portofelul la locul lui, în buzunarul cu fermoar din 
interior. Cheia a reușit să se piardă undeva în geantă. Devine 
din ce în ce mai frustrată pe măsură ce sapă după ea, bao 
atinge, ba o scapă, ba o prinde, ba o pierde din nou. 

„Cine e? Ce voia? Aș fi aflat dacă nu se băga celălalt? 
Bănuiesc că nici el nu știe. E unul dintre ţicniţii singuratici care 
caută să îţi spună ceva. Futu-i! Sper că nu mă urmărește din 
nou”. 

La jumătatea străzii Fore ajunge la piaţă. Poate s-o ia pe 
scurtătură, să urce dealul, încă un kilometru de pustietate până 
la capăt. Ar putea să facă la stânga, pe Tailor's Lane, și să 
meargă la lumină printre oamenii de pe Brighton Road. E mai 


31 / Am Legend, film post-apocaliptic. 
VP - 205 


lung drumul, un ocol destul de nasol, dar măcar sunt oameni 
acolo și exact de asta are nevoie în momentul ăsta. 

Se uită pe furiș în bezna din Tailor's Lane și încearcă să-și 
amintească ce impresie i-a lăsat strada în timpul zilei. Nu e 
tocmai o stradă, ci mai degrabă o alee dezvoltată: îngustă, cu 
un cot în mijloc. O sută de metri până la colț, apoi altă sută de 
metri până la drumul principal. În spatele ei e liniște și strada 
însăși pare să ciulească urechile. 

Nu vrea să se ducă acolo. Nu-i place ideea de a se afunda în 
întuneric. Câteva mici garaje - dacă așa se pot numi depozitele 
de gunoi pentru magazinele din jur - în stânga și în dreapta: 
depozite dubioase, luminate doar când sunt deschise 
magazinele. Mulțumită pereţilor principali goi și containerelor de 
gunoi, drumul e luminat superficial. Vede felinarul din colț și 
raza de lumină a celui din mijloc, dar sunt corpuri de iluminat 
vechi, victoriene, care arată ca atunci când au fost convertite 
prima oară la electricitate. Între ele e o beznă adâncă și urât 
mirositoare. 

„Poate fi orice și oricine acolo, Kirsty! 

Da, dar... cel puţin știi ce e la celălalt capăt. Strada Fore e un 
kilometru de necunoscut, nu ai unde te duce dacă intri pe ea. 
Ori înainte, ori înapoi, și oricum, ai mult de alergat. Două sute 
de metri, Kirsty! O plimbare de două minute. Du-te cu 
încredere! Nu te uiţi nici în stânga, nici în dreapta, nu arunci un 
ochi în beznă. Să nu te gândești ce e pe aleile lăturalnice. Mergi 
și fii sigură pe tine. De ce s-ar ascunde cineva pe un drum pe 
care nu merge nimeni? Două minute și ajungi la oameni”. 

Începe să meargă. Asfaltul e prost, deteriorat de camioanele 
care ridică gunoiul și neglijat fiindcă nu e suficient de circulat. 
Până să ajungă la garaje, de două ori e gata să-și sucească 
glezna. Tot nu reușește să pună mâna pe cheie și devine 
neatentă la drum. Lanţul s-a înfășurat pe cine știe ce și cheia îi 
tot scapă printre degete când trage de ea. Urăște să înainteze în 
beznă fără confortul acestui obiect metalic între degete. 

— Futu-i! spune cu voce tare. 

Se oprește. Undeva, în bezna din spatele ei, se aude un singur 
pas. Frica se târăște ca un șarpe rece pe ceafa ei. E încordată, 
își simte fiecare mușchi în parte și s-a lipit cu spatele de zid 
înainte să-și dea seama că s-a clintit. E rigidă, cu ochii cât 
cepele și urechile ciulite. Se chinuie să vadă drumul parcurs. 


VP - 206 


Nimic. 

În lumina stradală, tomberoanele se conturează asemenea 
unor dragoni ghemuiţi. Habar n-are ce zace în beznă. Ştie doar 
că trebuie să meargă mai departe. Să se afunde în întuneric. 

Porneşte hotărât, forțat, constant, cu toate că o lasă 
picioarele și îi tremură mâinile. Își strecoară cheia între degetele 
și strânge palma în jurul inelului care ţine cheia de breloc. O 
armă inutilă, dar poate fi suficientă pentru șoc și lasă urme pe 
față. În felul ăsta, păstrează ADN-ul între șanțurile metalice. 

„Aoleu, încetează! Nu-ţi mai face planuri cum o să ajuţi tu 
poliţia de dincolo de mormânt”. 

Sunetele exterioare sunt blocate de vuietul sângelui în vene și 
de șuierul respirației. Inima îi bate ca unui animal feroce înfuriat 
și pare că o să-i spargă plexul. 

„Respiră. Respiră și mergi”. 

Își numără pașii, ba chiar se concentrează să îi măsoare, să se 
echilibreze, să proiecteze calm și control. Dacă el nu știe că ea a 
auzit pașii, ar câștiga teren. 

„Respiră. Respiră. Un pas, încă unul”. 

Lumina din colț dansează în faţa ochilor ei, într-o beznă totală. 
În spatele ei, cineva lovește o cutie de tinichea, care zboară pe 
asfalt, mai aproape decât și-ar fi imaginat că e posibil. 

Kirsty o rupe la fugă. Aude un sunet - ca un geamăt, ca un 
țipăt - care-i iese chiar ei din gâtlej. Calcă într-o groapă, se 
clatină, se lovește cu umărul de perete, dar 

nu se oprește. Aude niște pași grei, care nu numai că nu se 
mai ascund, ci năvălesc de-a dreptul spre ea, apoi zgomotul 
apei în clipa în care urmăritorul calcă într-o baltă și lipăitul jilav 
după ce iese din apă. 

Pe măsură ce se apropie de ea, în mintea ei se înalță. Se 
transformă dintr-un șobolan pitic într-un căpcăun de doi metri și 
jumătate, care, în loc de dinţi, are lame. Geanta o trage în jos și 
i se tot lovește de fund. Îi dă prin cap s-o abandoneze, dar 
hotărăște că poate va fi primul lucru de care se va agăța el, 
primul la care poate ajunge, lucru care îi va da timp, poate 
câștiga cel puţin o secundă prețioasă. 

„Ajutor!” își imploră creierul. „Ajută-mă!” 

Inerția o duce dincolo de colţ și se lovește de peretele din față 
când dă să schimbe direcţia. Bărbatul din spate câștigă teren în 
timpul ăsta. Deja îi aude respiraţia grea, dar lipsită de efort, nu 


VP - 207 


chinuită, ca a ei. Alte obstacole aici, gunoaie, mormane de cutii 
de carton, paleţi de lemn, iar luminile din strada Brighton sunt 
foarte departe. 

„Dacă mă prinde aci, nu mă vede nimeni din stradă”. 

Niște degete îi ating geanta, ca o promisiune că urmează să o 
prindă. Kirsty icnește și mai găsește un pic de energie să 
gonească și să se arunce înainte. 

„Doamne, Dumnezeule, ajută-mă! Să ţip? Să strig după 
ajutor?” 

Aude zgomotul infernal din strada Brighton - urlete, râsete și 
cotcodăcit - și știe că de-acum se face auzită. 

— FUTU-I MAMA MĂ-SII! ţipă ea fără să vrea. 

In clipa aceea simte niște degete care îi agaţă bareta genții. 
Mâna se încordează și o smucește cu totul înapoi. În consecință, 
are o reacţie de pură mânie. Îi e frică, da, dar mai mult de-atât 
are o furie animalică în ea. Zbiară cât o ţin plămânii, se 
răsucește cu brațul întins complet și lovește cu cheia, care 
atinge un scalp și simte părul aspru sub degete. Aude un 
geamăt și cealaltă mână a lui dă s-o apuce de cap. 

Kirsty dă drumul baretei de pe umăr și își scutură părul ca un 
cal. E prima oară când e recunoscătoare pentru tunsoarea ei 
pragmatică. El nu o poate prinde ca lumea de păr. Degetele lui 
puternice încearcă să i se înfigă în podoaba capilară, dar 
alunecă, se agaţă într-un nod și îi smulg câteva fire din 
rădăcină, apoi îi scapă în cele din urmă. Ea îi împinge geanta în 
față și fuge. Șchioapătă pe drum, vede asfaltul înainte și, încet- 
încet, lumina își face loc în întuneric. 

In plin galop, cu toate că știe deja că nu mai e în spatele ei și 
că faza cu geanta a fost ultimul lui efort, aleargă în continuare, 
sare peste o groapă cât roata de camion și se minunează cum 
aterizează ca o felină dincolo de ea. Nu încetinește până nu 
ajunge la lumină, în mijlocul unui grup de burlaci petrecăreţi. 


VP - 208 


28 


Amber e șocată să vadă cât de simplu e să facă schimbarea, 
acum că a început. Până în acel moment s-a temut de furia ei, 
de incapacitatea de a o controla dacă îi dă frâu liber și acum e 
uimită cât de reţinută poate fi, odată ce o lasă să-și facă de cap. 

În loc să umple saci de gunoi cu lucrurile lui, în loc să-i arunce 
hainele pe geam și să le dea foc, asemenea oricărui om slab 
care se lasă pradă orgoliului, s-a dus cuminte acasă și l-a 
așteptat pe Vic să se trezească, ca să-i spună să se care. Fără 
țipete, fără urlete și lacrimi, pur și simplu i-a prezentat faptele 
calm. Ipoteca e pe numele ei și, măcar de data asta, în loc să 
fugă când se încurcă treaba, a rămas pe loc și a acţionat. Nu l-a 
aruncat în stradă cu o valiză, nu a schimbat yala - cu toate că 
probabil o va face după ce își ia lucrurile - și nici nu a golit 
conturile bancare. l-a spus doar că trebuie să își găsească alt loc 
și că trebuie să plece imediat ce se întâmplă asta, după care, 
destul de relaxată, s-a dus la culcare. 


E ora prânzului când se trezește. Nu a dormit decât câteva 
ore, dar a avut parte de un somn profund, fără vise, care a 
făcut-o să-și revină, așa cum nu s-a mai întâmplat nici nu mai 
știe de când. În casă e liniște. Mary-Kate și Ashley s-au ghemuit 
una în jurul alteia pe cuvertură, cu botul pe labe, și se uită. In 
clipa în care se ridică ea, se mișcă o coadă și căţeii sar din pat, 
ca să coboare odată cu ea. 

ÎI găsește acolo unde l-a lăsat, la masa din bucătărie, uitându- 
se în gol, inexpresiv, ca și cum își reiniţializează programele, cu 
palmele întinse pe masă. Amber are ciudata senzaţie că el a 
rămas aici, și-a oprit creierul și așteaptă un stimul. N-o vede 
când intră, și, din câte își dă ea seama, nici măcar nu clipește în 
timp ce ea traversează încăperea să pună de ceai. Câinii îl 
ocolesc de departe, cu ochii pe umerii lui rigizi, ca și cum se 
așteaptă să atace ca o felină mare. Ea deschide ușa din spate ca 
să-i lase afară și se duce la frigider să ia laptele. 

El sare în picioare, de parcă o mână invizibilă i-a apăsat 
butonul de trezire. 


VP - 209 


— Dă-mi mie voie! spune el. 

— Nu, lasă! răspunde ea și încearcă să se așeze între el și 
frigider. 

El însă nu se oprește și îi smulge laptele din mână. Ea îi dă 
drumul ca să evite mizeria pe care ar trebui să o curețe după 
aceea și el duce laptele pe blat, după care deschide dulapul și 
scoate cănile. 

— Earl Grey? 

În spatele lui, ea ridică din umeri. 

— Earl Grey, răspunde. 

PG nu i-a plăcut niciodată. 

— Mersi! adaugă. 

N-are rost să nu fie politicoasă în continuare, când oricum, 
mai devreme sau mai târziu, toate astea se vor termina. 

Vic pune plicurile în căni și toarnă apă. 

— Vrei ceva de mâncare? Sigur ţi-e foame. 

— Nu, mersi! Îmi fac singură ceva imediat. 

El pune lapte și amestecă zahărul. 

— Haide, pot să-ţi fac un sandviș cu bacon! 

Ea clatină din cap. 

— Nu, mersi! 

— Amber, ar trebui să mănânci! spune, cu vocea lui 
rezonabilă. 

Se răstește fără să vrea. 

— Nu, Vic, am zis nu! 

El ridică din umeri, în modul ăla enervant care sugerează că 
femeile sunt nebune. Își ia ceaiul și se așază la masă. 

— Cum ai dormit? 

Dispoziţia ei se deteriorează rapid. Mârâie și se duce cu ceaiul 
la ușă, ca să se uite la căţelușele care adulmecă și dau din 
coadă în jurul gropii de sub poartă. 

„Trebuie să le scot la plimbare”, își spune ea. „Bietele de ele 
nu fac destulă mișcare”. 

— Mă gândeam, spune el, să construiesc un grătar ca lumea. 
Știi tu, cu cărămizi și una-alta. Ca să putem invita oameni la noi 
și să nu trebuiască să ieșim mereu în oraș. 

„Futu-i! Se preface că nu s-a întâmplat nimic”. 

— Ce părere ai? o întreabă. Mi se pare că nu prea dăm 
petreceri. Nu ţi-ar placea? 

Amber suspină și se întoarce în cameră. 


VP - 210 


— Nu, Vic, nu mi-ar plăcea! Nu vreau să mai faci nimic de 
genul ăsta, nici să-mi faci de mâncare, nici să încerci să fii 
amabil. Mulţumesc, dar nu are rost! 

Vic ridică din sprâncene. 

— Uau! 

— Am spus ce aveam de spus, continuă ea. Nu vreau să crezi 
că sunt nesigură în privința asta. 

— Și nu am dreptul la replică? 

Ea își varsă ceaiul în chiuvetă. Nu mai are chef. 

— Nu. Ai renunţat la dreptul ăsta când i-ai tras-o prietenei 
mele. 

— O singură greșeală, se scuză el. 

Îi vine să urle. Îi pare rău că a aruncat ceaiul, fiindcă ar fi avut 
o satisfacție mai mare dacă i-l arunca, așa fierbinte, în ochi. În 
schimb, pune cana în chiuvetă cu un gest violent și înșfacă 
lesele câinilor de la ușă. 

— Mă duc la plimbare. 

lese și se ghemuiește lângă câini. Îi e greu să le prindă lesele 
pentru că îi tremură mâinile, iar câinii se agită de nerăbdare. |! 
simte în spatele ei, în prag, cum o privește. Amber o smucește 
pe Mary-Kate de zgardă ca s-o potolească. 

— Aoleu, dar ce ranchiunoasă ești! comentează el. 

— N-am de gând să vorbesc despre asta, chiar n-am! 

— Măcar atât îmi datorezi, insistă el. 

Se ridică violent și țâșnește spre poartă. 

— Ba nu-ţi datorez nimic, mărâie la el. 

Se agită să scoată zăvorul. Nu prea e folosit, pentru că de 
obicei intră și ies prin față, dar n-are chef să treacă pe lângă el, 
să se afle cu el între cei patru pereţi, până nu își recapătă 
controlul. 

— Stai să te ajut! se oferă el. 

— Nu! Lasă-mă-n pana mea în pace! 

Nici nu-și da seama că ţipă. 

— Amber! 

Are un ton calculat, rezonabil, menit s-o scoată din minţi. 

— Hai, draga mea, calmează-te! 

Zăvorul cedează în sfârșit, brusc, și o rănește la degetul mare. 

— Futu-i mama mă-sii! zbiară ea. Băga-mi-aș picioarele! 

— Aoleu, dă să văd ce-ai pățit! 

Face un pas în faţă, foarte îngrijorat în glas, dar foarte 


VP - 211 


bucuros prin expresie. Ea nu înţelege ce-i în capul lui. Tot ce știe 
e că nu-l vrea lângă ea. Smulge poarta și iese cu spatele în 
drum, ţipându-i în față. 

— Stai dracului departe de mine! Scutește-mă în puii mei! Să 
nu te-atingi de mine! 

Se întoarce pe călcâi și o vede pe vecina Shaunagh pe 
marginea drumului, cu căruțul și cu hoașca de Janelle Boxer, de 
la numărul 10, cu ochii ei sfredelitori. Par foarte încântate 
amândouă. Puțin îi pasă. 

— Vreau să te cari din casa asta, Victor Cantrell! strigă ea. 
Cară-te din casa mea! 

Se întoarce spre cele două femei. 

— La ce vă uitaţi? mârâie la ele. 


VP - 212 


29 


— Luke, te rog! Oprește sunetul! 

— Dar am nevoie de sunet! protestează copilul. Dacă n-am 
sunet, de unde să știu când apare trollul? 

— Ai jucat jocul ăsta de cel puţin o mie de ori, spune Kirsty. 
Sunt sigură că-ţi aduci aminte. 

Zgomotul o scoate din minţi. Țiuitul și bipăitul îi torturează 
urechile ca niște săgeți minuscule în flăcări. Mai e și bâzâitul 
care vine din căștile lui Sophie, Jim își drege glasul, iar ea simte 
că e asaltată din toate părțile. Are umărul înțepenit de când s-a 
smuls și vânătaia de pe coapsă o obligă să stea incomod pe 
scaun, iar mișcarea o supăra și mai tare, fără a mai pune la 
socoteală că era presată de un termenul-limită și că uitase să 
plătească asigurarea pentru mașină. 

Luke nici nu-și ridică ochii din ecran. 

— Stai să termin asta... spune el, înainte să își arunce brațele 
în aer, supărat că a apărut un pitic de după stâlp și a dat în el cu 
otravă. 

— Hai, mă, mamă, uite ce-ai făcut! se plânge el. 

— Du-te și joacă-te sus! îi ordonă ea. 

E a nu știu câta oară când își dorește să fi fost genul de 
părinte care să își pună copiii să împartă o singură cameră, ca 
să aibă și ea loc de birou. E ca o adolescentă care-și face 
temele, n-ai zice că e principala sursă de venituri a familiei. 

„Sunt singura de-aici care nu are un loc al ei. Până și Jim are 
garajul, fir-ar mama ei de treabă!” 

— Imediat, spune Luke. 

— Acum! Am treabă. 

— Nu-i vina mea că nu ţi-ai făcut treaba la timp, protestează 
Luke, în timp ce apasă în mod repetat pe butonul de explozie. 

Sare de pe canapea și lovește cu pumnul în aer. 

— Daaa! 

Kirsty trântește capacul laptopului. 

— Luke! strigă ea. 

— Bine, bine, se supune el și apasă ostentativ pe butonul 
volumului. Nu te mai înfoia așa! 


VP - 213 


Se reazemă din nou și se apleacă peste ecran. Kirsty trage 
aer în piept, numără până la zece și expiră. Deschide 
computerul și se uită la textul jigărit pe care a reușit să-l 
compună de la nouă dimineaţa. Parcă niciodată nu i-a fost atât 
de greu să-și găsească cuvintele ca până acum, dar pe de altă 
parte, nici n-a mai fost nevoită să scrie în asemenea condiţii de 
stres. 

Jim a tăcut și a fost umil toată ziua, a făcut în așa fel încât să 
nu-i stea deloc în cale și îi aduce din oră în oră câte o cafea, dar 
cu toate astea, nu reușește decât s-o enerveze. 

„Nu e cazul să-l dispreţuiesc. Nu e vina lui. Face ce poate, fără 
îndoială, dar nu se poate duce în garajul lui să mă lase și pe 
mine singură un pic? 

Fac atâtea lucruri pentru familia asta și ei habar n-au. Dar de 
ce naiba am rămas acolo? Nu trebuia să mă duc în clubul ăla 
stupid. Am văzut destule la viața mea ca să știu cum e. Puteam 
să vin acasă cu o zi mai devreme și să-mi folosesc imaginaţia, în 
loc să trag o sperietură soră cu moartea pentru niște amărâţi de 
bani”. 

A scăpat ușor din experienţa asta, e perfect conștientă, dar 
nu ajută. Burlacii care petreceau pe strada Brighton năvăliseră 
pe alee, dar atacatorul dispăruse de mult, iar geanta și tot ce 
avea în ea erau împrăștiate pe jos. Așa că și-a recuperat 
telefonul, agendele, reportofonul și restul lucrurilor. Nu poate fi 
sigură în momentul ăsta că scopul tipului nu era jaful. Nu i-a 
spus nimic lui Jim. Nu a spus nimănui. A naibii să fie dacă o să 
depășească termenul-limită, ca în schimb să se ducă la poliţie și 
să stea la coadă ca să raporteze incidentul. 

Recitește ce a scris, se joacă cu cursorul, de parcă ar fi putut 
apărea în mod miraculos cuvintele pe ecran și își dă seama că 
până și pentru standardele de la Tribune e o mizerie. O mizerie 
care se repetă. Fiecare expresie, observaţie și adjectiv în parte 
le-a folosit și săptămâna trecută. Asta e partea de jurnalism pe 
care o detestă: temele obscure care nu se mai termină. Nu mai 
vrea să se gândească la Whitmouth, nu vrea nici să se mai ducă 
vreodată acolo, nici măcar cu gândul. Și totuși, acum, automat, 
din cauza unui coleg care preferă dramele constante din 
Sleaford, ea e expertul și trebuie să debiteze un material de 
rezervă până se mai întâmplă ceva. 

„Urăsc locul ăla. Nu-mi vine să cred că mi-a plăcut prima oară 


VP - 214 


când am ajuns acolo. Și nu e vorba doar de seara trecută, ci de 
tot, începând cu faptul că m-a azvârlit într-un trecut peste care 
credeam că am trecut cu bine - datoria mea de neplătit -, că 
oamenii îmi aduc aminte de familia pe care n-o s-o mai văd 
niciodată sau că simt cum fac fundul mare cu fiecare masă 
greţoasă pe care o iau. Ar mai fi și ploaia care mi-a pătruns în 
piele cu toată sarea mării, faleza pe care aluneci mereu, drumul 
obositor până la capătul pontonului, scaunele de plastic din 
restaurante, duhoarea copleșitoare de ulei de gătit. Ce mai e de 
zis? Tot ce era de spus, am spus săptămâna trecută. Locul ăla 
nu s-a schimbat deloc”. 
Se apucă să recitească: 


În ciuda întâmplărilor, mulțimile încă se revarsă în Whitmouth. 
Utilajele de curătenie ale consiliului municipal ridică zilnic cinci 
tone de gunoi numai din coșurile și tomberoanele de pe faleză: 
8.000 de cutii de suc, 5.000 de caserole de polistiren pentru 
mâncare, 30 de pantofi pierduţi și 220 de scutece folosite. 
Niciun patron nu este dispus să ofere detalii despre venituri, dar 
este evident că afacerile merg bine. Funnland, parcul de 
distracții în care a fost găsit în urmă cu trei săptămâni cadavrul 
Hannei Hardy, presupusă a cincea victimă, este vizitat de 
aproximativ 3.000 de persoane pe zi. Se vând 1250 de bilete 
pentru trenuletul electric care merge până la capătul 
pontonului, din care jumătate doar dus, iar Old-Fashioned Sweet 
Emporium vinde peste zece kilograme de acadele rock candy. 


Bla bla bla. Selectează, șterge, apoi apasă Control+Z, fiindcă 
s-a răzgândit. Sunt 126 cuvinte și are nevoie de 1.500. Nu poate 
pierde nimic. Deschide fișierul intitulat DIVERSE și copiază textul 
în el. Salvează și o ia de la capăt cu un nou text. 


În 2007, cel mai recent an din care avem statistici, 1,37 
milioane de oameni au vizitat Whitmouth și au cheltuit în medie 
46 de lire de persoană pe zi. Dintre aceștia, 236.000 au stat 
peste noapte, un weekend sau o săptămână - în medie, patru 
nopți de persoană - în cele patru campinguri pentru rulote ale 
orașului, 17 hoteluri și 87 de pensiuni. Cu totul, orașul a avut un 
venit de peste 95 de milioane de lire. Turismul este o mare 
afacere în Whitmouth - de altfel, singura industrie semnificativă. 


VP - 215 


Din populația de 67.000 de persoane cu drept de muncă, 
jumătate - majoritatea cu salariul minim pe economie și, în 
general, muncitori sezonieri - lucrează în turism. Astfel încât, 
oamenii s-ar aștepta ca impactul terorii provocate de 
„Strangulatorul de la mare” să afecteze mai mult decât familiile 
devastate, precum și prietenii victimelor. S-ar fi zis că 
Strangulatorul putea amenința însăși viață întregii comunități. 

Ei bine, după câte se pare, nu se întâmplă nimic de felul 
acesta. 


Se foiește pe scaun și simte că și-a mai spart niște vase de 
sânge. Mormăie pe înfundate și numără cuvintele: 160. 

„Ce prostie! De ce mă mai strofoc? Mi-a luat douăzeci de 
minute să schimb tot și asta a fost partea ușoară. Și pentru ce? 
Știu că n-o să-l publice. Știu că se va întâmpla ceva mai 
interesant altundeva în ţară până vineri, când finalizează 
grupajul de știri. In cazul în care Strangulatorul nu mai dă 
lovitura, Whitmouth nu va mai fi de actualitate, de nici la 
ambalat mâncarea proastă n-o să mai fie bun ziarul care scrie 
despre el”. 

— Căcat! spune cu voce tare. 

Jim ridică ochii din revista lui de știri satirice Private Eye. 

— lmi pare rău, spune ea. 

Au o înțelegere să nu vorbească urât în familie. 

— Nu merge? 

Ea îi confirmă. 

— Sunt obosită. Și nu mă ajută faptul că sunt aproape sigură 
că nu îl vor folosi. 

— Mai vrei o cafea? 

— Am băut așa de multă, că-mi iese pe nas. 

— Cu ce pot să te ajut? 

— Scoate-i pe ăștia afară și aruncă-le bățul. 

Și-a pierdut răbdarea și nu mai are tact. Luke pufnește și își 
aruncă Nintendo pe masă. 

— Luke! rage Jim. 

Kirsty își pune mâinile la urechi și se abţine să nu urle și ea. 

— Să nu îndrăznești să te porți așa cu lucrurile tale! Știi cât 
am dat pe ele? 

— Da’ nu e vina mea! ţipă Luke. Din cauza ei! 

— Altul nu mai vezi dacă se strică ăsta. 


VP - 216 


Sophie își scoate căștile și se uită cu o expresie poruncitoare 
la familie. 

— Alo! Am nevoie de liniște! spune ea. 

Kirsty simte că o să-i plesnească o venă în cap. 

„Asta-mi mai trebuie. Să vedem de unde mai faci rost de bani 
pentru Nintendo dacă fac un atac cerebral acum”. 

— Mergem la plimbare, îi spune Jim. 

Sună telefonul. 

„Să ne ferească Dumnezeu de copii! Nu mă mir că unii își iau 
chihuahua în schimb”. 

— Nu pot să răspund, îi spune soţului ei. Dacă e de la muncă, 
spune că sunt în trafic. 

Jim răspunde. 

— Plimbare? întreabă Sophie. Cine a zis că merg la plimbare? 

— Alo? răspunde Jim. 

Lui Kirsty îi bubuie capul. 

— Hei, salut, Lionel! Mersi că m-ai sunat. Nu, nicio problemă. 
E greu să muncești ca lumea în vacanţa de vară. De-asta avem 
birouri, nu? Nu, stai așa, să mă mut mai la liniște. 

lese din cameră. 

— Nu înţeleg de ce trebuie să plec eu din casă, doar pentru că 
nu-ți faci tu treaba la timp, spune Luke și se uită urât la ea. 

Kirsty trântește capacul laptopului și urcă apăsat la etaj, unde 
trântește ușa dormitorului, ca să se facă înțeleasă. Se urcă în 
pat și începe să scrie din nou. 


Ei bine, după câte se pare, nu se întâmplă nimic de felul 
acesta. Triumful straniu al firii umane asupra instinctului de 
supraviețuire face ca orașul Whitmouth să se bucure de un an 
fenomenal, cum nu s-a mai văzut de la inventarea pachetelor de 
vacanță. Este un fenomen care dovedește încă o dată vechea 
Zicală care spune că nu există publicitate proastă. 

Becca Stoker, 23 de ani, venită aici cu un grup de prieteni din 
Coventry, sintetizează: „veneam aici cu mama și cu tata când 
eram mică şi pe vremea aia îmi plăcea. Pe urmă am citit toate 
chestiile astea din ziare, așa că eu și prietenii mei ne-am gândit: 
Ha, ca să vezi! Habar n-aveam că sunt atâtea cluburi de noapte 
și cazarea în camping e atât de ieftină. Așa că ne-am gândit să 
venim într-un weekend să vedem și noi cum e...” 


VP - 217 


„Nu pot”, își spune Kirsty, „nu pot încuraja oamenii să se ducă 

acolo. Sunt ipocrita ipocriţilor. Scriu reprobator despre un 
fenomen pe care îl și cultiv de fapt. Nu e bine. De câte ori 
oamenii citesc astfel de statistici și văd câți oameni se duc în 
locul ăla, în capul lor își fac calculele că sunt în siguranţă acolo. 
Doar că el e în libertare și umblă printre ei și nimeni nu știe cine 
e"; 
Se uită la ceas. Poate să mai încerce să scrie timp vreo oră, 
după care fiecare zece minute înseamnă încă un an pierdut din 
carieră. Apoi se gândește: „Nu-mi iese chestia asta cu 
«echilibrul». Toată lumea e obsedată să găsească un echilibru și 
uită că uneori adevărul e simplu, în alb-negru. Whitmouth e un 
loc oribil. E periculos și vai de el și oamenii ar trebui să știe asta. 
Nu-i pot lăsa să creadă că pot umbla beţi pe-acolo. Eu însămi 
sunt martoră”. 

Apoi aude o voce care zice: „Da, și dacă o spun ca lumea, 
poate n-o resping din motive de veridicitate și câștig spaţiu pe 
pagină. Imi trebuie bani pentru asigurare. Musai. Mai sunt două 
zile și gata, nu mai câștig niciun ban. La dracu’ cu Whitmouth! 
La dracu' cu echilibrul! Aseară m-am speriat de moarte și jur că 
oamenii vor afla asta. lar dacă citește șobolanul ăla despre el și 
nu-i place, atunci poate învaţă ceva din asta”. 

Selectează din nou și taie textul până rămâne pagina goală. O 
ia de la capăt: 


În Whitmouth mor femei. Luni seara, era să fiu una dintre 
ele... 


VP - 218 


30 


Ashok are gura mânjită de maioneză. Vorbește în timp ce 
mănâncă, drept care îi sare o bucată din salata verde din gură. 

— Nu pot să cred că au intrat fără noi! 

— Normal c-au intrat, îi răspunde Tony. Abia așteptau să 
scape de tine, labagiule! 

Rav și Jez râd, în timp ce Ash îi înjură cu un gest. Niciunul 
dintre ei nu se ţine bine pe picioare, iar Rav alunecă de pe 
trotuar în strada Brighton, cât pe ce să dea peste el o mașină 
care îl claxonează și trece mai departe, în timp ce ei urlă și își 
arată pumnii în urma ei. 

— Aoleu, e mort totul pe-aici! se plânge Jez. 

— E două noaptea, spune Tony. Ce-ai vrea? 

Ash  ciugulește ultimele  firimituri de pui din kebab, 
mototolește hârtia și o aruncă pe jos. , 

— Ce să zic, nu ne lasă să intrăm în teniși... Aștia au costat 
mai mult de-o sută de lire. 

— Ce? face Rav. Te-au jecmănit pe față, băi, nene! 

— Dă-te-n mă-ta! înjură Ash și se agaţă cu brațul de gâtul lui. 

Pornesc la drum, clătinându-se. Mai au aproape un kilometru 
până la pensiune. Pe lângă ei trec și alți rătăciţi, care și-au 
cheltuit toți banii și nu-și mai permit un taxi, oameni care nu au 
mai fost primiți în cluburi ori s-au plictisit să stea la coadă, în 
timp ce alții se îndreaptă în direcția opusă, în speranța că vor 
intra în club. Tony își termină falafelul și mototolește hârtia, pe 
care o bagă în buzunar. 

— Asta se face cu gunoiul, îi spune lui Ashok. 

— Căcat! ripostează Ash. Dacă nu scoteau coșurile de gunoi 
de pe stradă, o aruncam și eu. 

— Ha! exclamă Jez. Dacă neamul tău nu slobozea mereu 
chestii în aer, nu le scotea nimeni. 

— Mda... spune Rav în timp ce râgâie cu damf de bere. Cam 
naşpa exploziile de la Diwali*?, nu? 

Presiunea familiară a berii asupra vezicii întrece orice limită. 


32 În 2005, cu două zile înaintea celui mai important festival hindus, Diwali, din Delhi, 
India au avut loc trei explozii care au ucis 62 de oameni, în spatele cărora se 
presupune că s-au aflat grupări teroriste islamiste. 


VP - 219 


Ashok își dorește să fi folosit toaleta aia jegoasă din sala de 
jocuri, dar s-a distrat mai bine cu moneda aia de 10 pence. Se 
uită la Tony și la Jez cu invidie, pentru că educaţia lor le-a 
permis să nu aibă inhibiţii și să se elibereze lângă bancomatul 
gol, puţin mai în spate. Va trebui să se ușureze și el înainte să 
ajungă la cazare. Nu se împacă bine cu berea lager, dar nici nu 
bei vodcă-tonic la petrecerea burlacilor dacă vrei să scapi întreg. 

Trec pe lângă faţada baricadată a unei fierării care a dat 
faliment și își aduce aminte că a observat pe drum, când veneau 
în oraș, că mai încolo, înainte de centrul de angajări, e un teren 
viran. Doar resturi de șantier, copaci de soc și urzici în spatele 
unui gard de sârmă. 

„Merge”, își spune el. „N-au decât să mă aștepte”. 

— Tre’ să mă piş, anunţă el când ajung la gard. 

Se apucă de sârmă și o scutură. E desprinsă de stâlpul de 
beton care o ancora la capăt. Evident, nu e primul chefliu care a 
avut ideea asta în drum spre casă. 

— Țineţi de șase, le zice el. 

— De ce? întreabă Tony care își aprinde un Marlboro. Crezi că 
vine vreun degenerat după tine? 

Fumul de ţigară se ridică. Ashok se apleacă și se strecoară 
prin gaura din gard. Terenul viran e întunecat și pute. E clar că 
funcționează ca veceu public pentru petrecăreţii din Whitmouth 
de ani de zile. 

„Tre' să-mi spăl tenișii când ajung”, își spune el. „Sper doar să 
nu calc în ceva mai solid”. 

Cinci metri mai departe, un arbust mare de soc împiedică 
lumina din stradă să ajungă aici. E foarte bine. Merge cu grijă 
printre cărămizi și sticlă spartă - nu vrea să-și piardă echilibrul 
tocmai în jungla asta infectă - și se așază în spatele copacului. 
Se simte ușurat numai când își desface nasturii blugilor și geme 
de plăcere când jetul care duhnește a bere țâșnește din el în 
aerul nopții. 

— Parcă te pișai, nu făceai laba! strigă Rav. Nu poţi aștepta 
până acasă? 

Pare să dureze o veșnicie. Ashok se clatină și așteaptă să i se 
golească vezica. Acum că a trecut peste stresul iniţial, ar vrea 
să se oprească și să se ţină până ajunge în baia din camera de 
la Seaview. Nu-i place să stea cu spatele spre întuneric așa, tot 
are impresia că nu e singur. Se străduiește să se oprească, dar 


VP - 220 


degeaba. Jetul încetinește, dar nu se oprește și orice-ar face, tot 
durează. 

Dinspre stradă aude gardul mișcându-se și niște pași care 
derapează și hârșâie în molozul peste care tocmai a trecut. 

— Unde ești? se aude vocea lui Tony, tare și ameţită. 

— Aici, răspunde el. 

— Aha! exclamă Tony. 

Ashok îl vede în lumina slabă și vine lângă el. 

— Dă-te mai încolo! îi zice. 

— Nu pot, protestează Ash. 

— N-ai decât! Da să nu te plângi dacă dau pe tine! 

— N-ai făcut adineauri, în stradă? îl întreabă Ashok. 

— Bere, ce vrei? explică Tony. 

Il aude pe Tony cum își desface fermoarul, apoi, deodată, în 
spatele lor, ceva sau cineva se zbate în beznă, în tufișuri, în 
dreptul zidului gol al fierăriei. 

Ashok și Tony se privesc în întuneric și se trezesc brusc din 
beţie, șocați. 

— Ce-a fost asta? întreabă Tony și face ochii mari. 

— N-am idee, răspunde Ashok. 

— O vulpe, ceva, își dă Tony cu părerea. 

— N-am idee, repetă Ashok. Părea mai mare parcă. 

Tony încuviinţează, a uitat de vezica plină. Îi aude pe ceilalţi 
în stradă, râzând și glumind. 

— Haideţi odată! răsună vocea lui Rav prin frunziș. 

— Şşş! șuieră Tony excesiv. 

Se întorc și se uită spre terenul viran. 

— E cineva? strigă Tony timid. 

Liniște. Stau unul lângă altul și ciulesc urechile. 

„Cam ciudat”, se gândește Ashok. „Ca mai devreme, când 
eram singur, parcă e cineva care stă și ne ascultă”. Tony clatină 
din cap. 

— E un bursuc. 

— Bursuc? 

Lui Ashok nu-i vine să creadă. De când sunt bursuci la oraș? 

— Habar n-am, da? spune Tony, apoi se uită la pantaloni și își 
trage fermoarul. Haide! 

Se întoarce și pornește spre gard. 

Ash așteaptă câteva secunde cu urechile ciulite. Nu se mai 
aude nimic în afară de pașii de pe stradă și foșnetul frunzelor 


VP - 221 


lângă el. 

„N-are ce să fie”, își spune. „Sunete ambientale. Chestii care 
se mișcă, se așază, alunecă de pe acoperișuri”. 

Deodată, bezna e cutremurată de un țipăt înspăimântat, 
gâlgâit și întrerupt. Nici vorbă de bursuc. E o fată. Vocea unei 
femei. Acolo, undeva. j 

ÎI aude pe Tony înjurând și pe ceilalți care încep să se agite. În 
tufișuri se zbate ceva, se luptă înainte să cadă. 

— Futu-i pe mă-sa, asta a fost... Aoleu! ţipă Tony. 

Rav și Jez năvălesc prin gard și smulg cu totul plasa din stâlp. 

— Ce-a fost asta? întreabă Jez. 

— Nu... cred că... se bâlbâie Ash. 

Tony aleargă stângaci prin mormanele de cărămizi din 
mijlocul terenului, în fața lor. 

— Hei! strigă el. Unde sunteţi? 

În colţul îndepărtat se aude o luptă și o suflare întreruptă 
brusc. Cei trei mocăiţi pornesc în căutarea prietenului lor, se 
despart și aleargă spre zgomot. 

„Mi-e frică”, își spune Ash. „Nu-s erou. Nu fac eu d-astea”. 

Își prinde un picior în ceva ascuţit, se împiedică și se lovește 
cu umărul de brațul lui Jez. Simte o mână care țâșnește și-l 
ridică. 

Tony urcă povârnișul spre tufișurile dincolo de care vede 
ceva, ceva nefiresc de alb, ceva care nu are ce căuta acolo. 

„Se mișcă! Mama naibii! E un bărbat! E un bărbat acolo!” 

— Aici! strigă el. 

Nu mai gândește, doar acţionează. Dă la o parte crengile, 
timp în care aude pașii celorlalţi venind spre el. Cineva se 
azvârle în el, îl apucă de genunchi și Tony cade. Incepe să tipe 
de șoc, apoi de furie, lovește din picioare și simte un ciob de 
sticlă ascuţit cum îi sfârtecă pielea. Tipul e deasupra lui, dar nu 
are de gând să rămână acolo. Se chinuie să se desprindă de el și 
se folosește de organele genitale ale lui Tony ca tracţiune, în 
timp ce se pregătește să fugă. 

— Morţii mă-tii! urlă Tony. 

Doare. Nenorocitul se sprijină cu genunchiul în șoldul lui și 
alunecă. Tony încearcă să-l apuce de cămașa albă, cade și se 
rostogolește. Ajunge peste celălalt exact în clipa în care ajung 
ceilalţi și reușește să-l ţintuiască. Îi vede părul negru și un cercel 
auriu. Apoi apare Jez, care îl dă la o parte pe individ și îl pune la 


VP - 222 


pământ. 

In spatele tufișurilor, femeia face eforturi să respire. Ash și 
Rav își fac loc să ajungă la ea și Tony le aude vocile agresive de 
frică, dar încercând să sune calm și să o liniștească: 

— E OK, nu-i nimic, te-am gasit, n-o să păţești nimic. 

E palidă, durdulie și vag conștientă. Se face ghem în rochia 
ridicată peste șolduri și duce mâinile la faţă. 

— E OK, spune Ash și încearcă să întindă mâna spre ea. 

Când îi vede mâinile, femeia începe să zbiere răgușit, spart, 
de parcă i-au fost afectate coardele vocale și îi dă peste ele cu 
unghiile rupte. O apucă de încheieturi ca s-o oprească, 
îngenunchează în faţa ei și pune un genunchi între coapsele ei 
goale. Ea urlă ca din gură de șarpe. 

Lumina pală pătrunde în umbră și îi vede figura aproape de a 
lui. E carne vie și sângerează. li curge sânge din nas și are un 
ochi atât de umflat că nu se vede nimic dincolo de pleoapă. 

— Gata, gata, îi spune din nou, mecanic. Eşti în siguranţă. E 
OK. Am ajuns. 

In spatele lui, aude loviturile de picioare pe care prietenii lui i 
le aplică bărbatului căzut la pământ. 


VP - 223 


31 


Martin știe că trebuie să facă ceva, dar nu știe ce. Șocul de 
noaptea trecută a fost prea puternic, descoperirea lanţului de 
conexiuni și complotul înfiorător pe care nu îl înțelege îl lasă fără 
puteri, îl înfurie și îl îneacă în neputinţă. A fost atât de nervos și 
de excitat din cauza asta, că era să se ducă pe Strada Mare ca 
să vadă dacă nu cumva i-a luat cineva locul Tinei, dar instinctul 
de conservare l-a oprit în cele din urmă. Sâmbăta trecută a avut 
noroc, dar nu se poate aștepta să aibă în continuare bafta aia. 
Dacă e să repete experienţa, trebuie să aibă mai multă grijă. 

Așa că se gândește și își face calculele, iar între timp își vede 
de rutina lui, care, duminica dimineaţa, înseamnă un cârnăcior 
în chiflă și o ciocolată pe care le mănâncă în timp ce așteaptă la 
spălătorie. 

Duminica dimineaţa e cel mai bun moment să se ocupe de 
rufe. Turiștii și familiile care au mașinile de spălat stricate nu vin 
duminica dimineaţa aici, așa că prinde imediat una liberă. În 
plus, e o atmosferă intimă și plăcută de la aburul cald. O dată 
chiar a legat o prietenie cu o tânără pe nume Carly, care lucra la 
casieria sălii de jocuri de pe ponton. Au stat de vorbă trei 
duminici la rând, dar tocmai când s-o invite la cină, ei i s-a 
schimbat tura și odată cu ea și orele dedicate spălătoriei. S-a 
dus pe la sala de jocuri de câteva ori, în speranţa că o va găsi la 
lucru, dar nu a mai văzut-o niciodată. 

E o dimineaţă frumoasă. Razele fragile ale soarelui străpung 
norii care părăsesc cerul și roua sclipește în milioane de picuri 
pe balustrada promenadei. E una dintre zilele alea în care orașul 
e curăţat bine de ploaie și strălucește tot. Martin saltă pe umăr 
sacul cu așternuturi și pornește grăbit în aerul tăios. E uimitor 
de multă lume pe stradă. În faţa poliţiei se află un grup de 
oameni care se uită la ușă, de parcă urmează să sară în aer. N- 
are nicio părere despre asta. Secţia de poliţie a avut un efect 
magnetic asupra presei vara asta, de dimineaţa până seara. 
Merge mai departe, intră pe Strada Canalului și ocolește un 
morman de cutii de carton din faţa magazinului de suveniruri de 
pe colț. 


VP - 224 


Spălătoria e goală. Câteva mașini rumegă în mijlocul rândului, 
dar nu e nimeni în jur. Prin ușa cu geam givrat a biroului vede o 
versiune pixelată din românca în salopetă care ţine locul ăsta. 
Vorbește la telefon și o vede cum își dă capul pe spate și râde. 
Martin își alege o mașină în care deschide gura sacului și varsă 
rufele. Nu stă să sorteze, că faci asta doar dacă nu te organizezi 
dinainte. Tot ce are, a ales în mod intenţionat să se încadreze în 
spectrul îngust de bleumarin, gri și negru. Adaugă doza exactă 
de detergent, pe care-l scoate din buzunarul hanoracului, și 
setează timpul la șaizeci de minute. E gata să trântească ușa, 
când simte un damf din hanorac și își dă seama că a trecut un 
an de când l-a cumpărat. Scoate tot din buzunare pe bancă - 
monezi, niște lame de gumă pe care știe că le-a cumpărat 
înainte de prima întâlnire cu Jackie Jacobs și o mini furculiţă din 
lemn, de rezervă, după care aruncă haina peste celelalte. Apoi 
se duce la magazin ca să-și cumpere desertul pentru ziua de azi. 
Ciclul de spălare durează o oră. Martin nu ar cheltui aiurea la 
spălătorie, dar nici n-ar pierde timpul. 

Cum iese pe stradă, e cât pe ce să dea peste cineva care 
gonește: Amber Gordon, dar o alta decât cea pe care o cunoaște 
el. Are o paloare cenușie bizară și e nepieptănată. Merge atât de 
repede, încât aproape că nu se ferește de el. Preţ de o clipă, îi 
trece prin cap că o face din dispreţ, dar apoi își dă seama că nici 
nu l-a văzut la faţă. Se așteaptă la o reacţie și e intrigat că ea nu 
are niciuna. Are ochii roșii și pare că n-a văzut ce-a pus pe ea. 

— Scuze! murmură ea absent și își vede de drum. 

El clatină din cap și pleacă mai departe. Nu-i pasă prin ce 
trece femeia asta, dar se bucură să știe că nu-i merge bine. 

„Sper că ai păţit ceva! Așa meriţi! Să revii cu picioarele pe 
pământ!” 

Chioșcul pare că a rămas fără ziare, ceea ce e neobișnuit 
pentru momentul ăsta al zilei. Mai sunt doar câteva exemplare 
din Mail on Sundays și unul din Tribune. Nu înţelege de ce. Într- 
unul dintre ele, titlul principal vorbește despre imigranţi și 
preţurile caselor, iar în celălalt, ceva mai pe stânga, despre un 
mic scandal legat de partidul Tory. Inșfacă Tribune, exact 
înainte să pună altcineva mâna pe el. Moare de curiozitate să 
vadă ce mai are de zis Kirsty Lindsay săptămâna asta. 

Işi cumpără cârnăciorul în chiflă și o sticlă de Sunny Delight 
pe care o scoate din frigider, apoi stă cinci minute întregi să se 


VP - 225 


hotărască ce ciocolată să-și ia. În cele din urmă optează pentru 
Snickers pentru că primește cu 20% mai multă ciocolată pe care 
n-o plătește, iar asta îi ocupă mai mult timp cât așteaptă să se 
termine de spălat rufele. 

Trebuie să aștepte până se termină tranzacţia din faţa lui. E o 
femeie solidă care-și numără mărunţișul pe care trebuie să-l 
plătească pentru o sticlă de doi litri de Coca Cola, în timp ce 
doamna Todiwallah stă impasibilă la casă. 

— Aţi aflat cine e? întreabă femeia vajnică. 

Găseşte o monedă de cinci pence în colțul portofelului și 
continuă: 

— Și un pachet de tutun Amber Leaf și filtre mentolate, dacă 
tot sunt aici. 

— Nu, răspunde doamna Todiwallah. Se întoarce spre rafturi 
și ia tutunul. Să știți că eu am chioșc de ziare, nu agenție de 
presă. Asta vindem noi. Informațiile sunt la ei. 

— Și filtrele? întreabă femeia. 

Doamna T. se apleacă, scârțâie din ţâţâni în șalvarii ei 
gigantici și ia cutia. 

„De-asta se duc oamenii la supermarket, ca să nu stea la 
taclale”, își spune Martin. „Îţi iei marfa și te cari”. 

— Nu. Se îndreaptă de șale, lent, trântește filtrele pe tejghea. 
La radio n-au zis nimic. Doar că au interogat un bărbat, care 
probabil va fi acuzat azi. 

— Și dintre cei implicaţi nu știe nimeni nimic? 

— lo zic că, dacă ar ști, mai degrabă s-ar duce pe la ziare 
înainte să vină la chioșcul meu. Eu nu plătesc pentru știri, doar 
le vând. 

Martin se întreabă oarecum despre ce vorbesc. Nu e genul 
care să se bage în vorbă. Se bâţâie de pe un picior pe altul și își 
dorește ca vânzătoarea să servească clienţii mai departe, chiar 
dacă are chef de bârfe. 

— Mă rog, tot e o veste bună, spune femeia solidă. 

— Da, asta așa e, spune doamna T. 5,23, vă rog. 

Femeia solidă începe din nou să-și numere banii, monedă cu 
monedă. Martin se uită la ziar și vede în colţul de jos-dreapta, 
un titlu mic, care ar putea explica discuția de mai devreme: 
NOUTĂŢI ÎN CAZUL CRIMELOR DIN STAȚIUNEA DE VACANȚĂ. Știri 
de ultimă oră, 3 a.m. Textul spune: „Poliţia din Whitmouth a 
arestat un suspect în cazul Strangulatorului de la mare. Mai 


VP - 226 


multe detalii la pagina 2”. 

Arde de nerăbdare să citească în clipa asta, dar așteaptă 
cuminte să plătească și să plece. Are destul timp. Articolul nu 
fuge nicăieri dacă așteaptă încă cinci minute. Totuși, începe să 
grăbească pasul pe stradă, dornic să se adâncească în el. 

Se așază pe o bancă, își desface chifla și mușcă din ea. 
Deschide ziarul și vede, spre dezamăgirea lui, că detaliile sunt 
prea puţine. Azi-noapte la ora 1, poliţia a arestat un bărbat 
suspectat că ar fi Strangulatorul de la mare, spune reporterul de 
serviciu. 


Politistii au fost chemati pe terenul viran din Whitmouth, unde 
a avut loc un incident pentru care au arestat un bărbat reținut 
de niște trecători. O tânără femeie a fost dusă la un spital din 
apropiere în stare de șoc, plină de vânătăi și rănită. După ce a 
primit tratament în același spital, bărbatul a fost dus la secția de 
poliție din Whitmouth și acuzat de atac, vătămare corporală 
gravă și comportament periculos și va fi trimis în arest preventiv 
pentru următoarele patruzeci și opt de ore. Niciun nume nu a 
fost făcut public. 


„Asta-i tot? Trebuie să mă duc la secţie să văd ce mai pot 
afla. De-asta erau toţi acolo. Chiar e înăuntru, oricine ar fi el”. 

Recitește știrea, mușcă din chifla cu cârnăcior și o dă pe gât 
cu suc. Cu litere bold, în partea de jos, următoarele cuvinte îi 
atrag atenţia: Noaptea mea de groază pe străzile 
lăturalnice și soioase din Whitmouth, pagina 27. 

„Așa, asta e!” își spune el. Răsfoiește printre articolele cu 
celebrități până ajunge la pagina 27 și simte cum îl cuprinde un 
fior. lat-o, cum rânjește ea în poza de profil de lângă titlu. E și un 
desen care ilustrează ceafa unei femei care privește în lungul 
unei alei, cu geanta strânsă la piept. Nici măcar nu reprezintă 
Whitmouth, sau cel puţin nicio zonă cunoscută de el. Seamănă 
cu aleile alea din nord, pline de gunoaie, începe să citească și se 
înfierbântă tot când se vede pe el - portretul lui, deloc măgulitor 
- înfățișat în desen. 

În Whitmouth mor femei. Luni seara, era să fiu una dintre 
ele... 


VP - 227 


32 


— Mișto articolul de ieri, spune Stan. 

Kirsty se înroșește. 

— Mersi! răspunde. Acum, bineînţeles că sunt în rahat până-n 
gât. 

— Cam da, confirmă el. Nenorocitul ăla nesocotit care s-a 
lăsat prins după ce s-au culcat știriștii. Putea naibii să mai stea 
un pic, ca să nu fie așa evident. Mă rog! Nu pot fi așa ofticaţi, că 
altfel nu mai erai aici. 

— N-aș zice asta. Sunt aici deoarece cotidianul și suplimentul 
de duminică nu fac schimb de informaţii. Dar nu cred că mai 
pup eu spațiu în supliment. lar Dave Park nu lucrează lunea. 
După ziua de azi mă bagă iar la starea vremii. 

Stan își trage bareta genţii pe umăr. 

— Nu-i vina ta, K! In afară de faptul că ai arătat cu degetul 
spre un nevinovat, e bine scris. Dramatic. 

— Mada... 

Ridică din umeri nefericită. 

— Acum par o cretină isterică. 

Stan râde. Înaintează încet, în vreme ce Nick de la Mirror își 
face loc în mulţime și vine lângă ei. 

— Kirsty Lindsay! spune el. Aș fi venit în hanorac dacă știam. 

— Du-te-n mă-ta! mormăie ea. 

„Sinceră să fiu, ne bucurăm de răul altuia între colegi, la fel 
de mult cum ne bucurăm de răul civililor”. 

— Stai calm! o sfătuiește Stan. O mai dăm și-n bară. Doamne! 
Adu-mi aminte să-ţi povestesc într-o zi cum l-am calomniat pe 
șeful poliţiei din Humberside. N-am dormit o vreme dup-aia, îţi 
zic. Trebuie să mai scrii vreo zece articole și uită toată lumea. 

— Sper, zice Kirsty. Fiindcă altfel am dat de dracu’. 

Nick o bate pe umăr. 

— E scris bine, dacă te ajută cu ceva. Mi s-a sculat păru-n cap, 
asta contează. Și poţi să mai speculezi o vreme la partea aia cu 
întrebarea dacă e singur sau are vreun complice, până uită 
toată lumea de povestea asta. 

— Mersi, Nick! 


VP - 228 


— Hai, nu-mi mulţumi acum, zice el, n-am chef să mă 
hărţuiești! 

Ea îl pocnește în braţ. 

— Deci care-i treaba? 

Sunt în faţa sediului poliţiei. Nimeni nu știe de ce de fapt și e 
evident că nu va ieși nimeni prea curând să le zică ceva. Dar 
cârciumile nu se deschid până la prânz, așa că e totuna unde 
stau. 

— Absolut nimic deocamdată, spune Stan. E acuzat pentru 
măgăriile de sâmbătă noaptea, așa că practic pot să ne ţină în 
aer cât au chef. Bănuiesc că până mâine ne bazăm doar pe 
speculaţii și pe zvonuri. 

Un car de televiziune de la BBC oprește pe cealaltă parte a 
drumului. 

— O-o! face Stan. Vin regii. 

— Nu-i lăsaţi pe nenorociţii ăştia să treacă! spune Nick. Dacă 
nu catadicsesc să vină la timp, n-au decât să stea la coadă. 

— Nu le zice nimic, îl sfătuiește Stan. 

— Pe mine oricum nu mă întreabă niciodată, spune Kirsty. Așa 
că, zi, Stan! la zi ce speculații și zvonuri ţi-au ajuns la urechi? 

Stan cunoaște pe toată lumea și cei pe care nu-i cunoaște îi 
cunosc pe cei pe care-i cunoaște el. Dacă e să afle cineva ceva, 
el e ăla. 

Coboară tonul. Nu-și divulgă secretele obținute cu greu în fața 
întregii lumi. Mai ales în fața reporterilor de la BBC. 

— Nu mă citați, dar am auzit că e același tip pe care l-au 
interogat săptămâna trecută. 

— Pe bune? Parcă avea alibi. 

— Mai degrabă explicaţie decât alibi, spune Stan. Doar pentru 
că avea un motiv să se afle acolo altă dată, nu înseamnă că nu 
a fost la momentul ăla. 

— Știu câţiva scriitori politici care ar trebui să ţină minte asta, 
spune Nick. 

— Ha! râde Stan. 

— Și fata? întreabă Kirsty. 

— Tot la terapie intensivă. Bătută bine. Are gâtul umflat și 
vânăt, așa că o ţin pe tub până își revine. Se pare că și-a pierdut 
și un ochi. Parcă devine din ce în ce mai violent, pe măsură ce 
acumulează victime. 

— Dacă poţi merge mai departe de crimă... Biata fată! spune 


VP - 229 


Kirsty. 

— A avut noroc, o corectează Stan. Dacă nu erau puștii ăia 
băuţi, era moartă. 

— Ştii numele salvatorilor? 

El își verifică notițele. 

— Ashok Kumar, douăzeci și trei de ani, Anthony Langrish, 
douăzeci și doi, Ravinder Doal, douăzeci și patru și încă unul. Nu 
i-au lăsat să intre în Stardust pentru că purtau teniși, 
binecuvântaţi fie portarii de pe coasta sudică. 

— Deci... Victor Cantrell, spune Kirsty. Asta era numele lui, 
nu? Al tipului pe care l-au interogat? 

— Da, răspunde Stan, dar nu l-aș menţiona încă. Numai de un 
proces pentru calomnie n-avem nevoie acum. 

— Mai ales tu, spune Nick. 

Ea își dă ochii peste cap. 

— Ușurel. Bine, dar... pot să zic că e angajat la Funnland, că 
locuiește în oraș, că bea la Cross Keys, că e popular, că n-ar fi 
bănuit nimeni, nu? Ai aflat adresa înainte să fie eliberat? 

— Da, spune Stan. Mă întorc acolo mai târziu. Zic că cel mai 
simplu să verificăm e să vedem dacă e acasă. 

— Și cum reacţionează consoarta lui, spune Nick. 

— Deocamdată nu deschide nimănui, spune Stan. Stă cu 
perdelele trase. 

— Biată proastă! spune Kirsty. Mă întreb cum i-o fi azi. 

— Bănuiesc că se simte vinovată, își dă Nick cu părerea. Tu 
cum te-ai simţi? 

— Păi de ce? 

— Ei, hai, sigur a bănuit ea ceva! 

— Cum așa? Nu ești cam aspru? 

Işi aduce aminte privirea nedumerită a mamei ei când a văzut 
mașina de poliţie venind pe aleea lor. Își amintește groaza ei 
când și-a dat seama, s-a întors, s-a uitat la fiica ei și a înțeles de 
ce veniseră. Se gândește la Jim și la copii și i se face rău. 

— Mulţi parteneri nu au nici cea mai vagă idee. 

— Cred și eu că asta ar zice ei... răspunde el. 

— Mulţumim pentru ironie, spune Stan. În orice caz, urmează 
să se distreze. Mă cam îndoiesc că localnicii știu ce-i aia 
empatie. 

Cineva se agită în mulţime și reporterii închid rândurile 
instinctiv, fiindcă nu vor să vină alţii să le fure știrile. Kirsty își 


VP - 230 


lungește gâtul și vede calota unui cap blond, care încearcă să 
înainteze în rândurile din spate. Vede ramele unor ochelari mari 
de soare și își spune: „Doamne, îmi sunt cunoscuţi!” 

— Vine cineva, spune ea. Nu-i de-a noastră. 

— Mda... bălmăjește Stan și dă să-i facă loc. 

Ştie că dacă lumea îl ţine minte ca fiind de ajutor, asta poate 
fi în avantajul lui mai târziu. 

— Hai, oameni buni! strigă el. Faceţi loc doamnei! 

Mulțimea mormăie și se dă la o parte din calea blondei care 
înaintează. Blitzurile câtorva aparate foto se declanșează pentru 
a imortaliza imaginile, în caz că pot fi relevante mai târziu, 
fiindcă în fond, în epoca digitală, nu-ţi mai faci griji că nu-ţi 
ajunge filmul. 

— Hai să-mi bag! spune Stan, care e mai înalt și vede mai 
bine. 

— Ce? 

— La fix, ca întotdeauna, se laudă. E iubita lui Victor Cantrell. 
Fără doar și poate. 

Așa cum bănuiește Kirsty, căreia i se taie picioarele de groază 
înainte ca figura palidă și înlăcrimată să apară complet în 
câmpul ei vizual, iubita lui Victor Cantrell este Amber Gordon. 


VP - 231 


Ora 1.30 după-amiaza 


— Mi-e foame! 

Debbie Francis îi aruncă surorii ei o privire plină de venin. 

— Taci, Chloe! îi ordonă. 

Chloe se ghemuiește ca un pitic pe marginea drumului, cu 
acadeaua în gură. 

— Mama a Zis să ai grijă de mine, spune ea. 

— Aoleu, m-ai înnebunit! spune Debbie și se dă jos din poala 
lui Darren Walker. 

Îşi trage tricoul în jos pe sub geaca de piele. E prea cald ca să 
poarte piele, dar chestia asta neagră și cu ținte e cel mai tare 
articol de îmbrăcăminte pe care l-a avut vreodată și preferă 
disconfortul de dragul stilului vestimentar. Traversează drumul 
pe tocurile ei de zece centimetri și se apleacă asupra surorii ei. 

— Dacă nu taci, te ciupesc! Mama mi te-a lăsat în grijă şi asta 
înseamnă că faci ce zic eu. Ne-am înțeles? 

— Dar... 

Fetița voia să protesteze, dar Debbie întinde două degete și o 
ciupește de cot. Chloe ţipă și începe să plângă. Debbie a pus-o 
să-și scoată hanoracul cu o oră în urmă și s-a pârlit de la soare, 
așa că o ustură suficient cât să-i dea lacrimile. 

— Acum taci! Că altfel vezi tu! 

Aude vocea lui Debbie în toiul torturii. 

— Dar așa a zis! Așa a zis! ripostează fetița. 

Vede degetele care se apropie și simulează atacul și se face 
mică în iarbă. 

— lar eu sunt al naibii de ocupată! se răstește Debbie. Stai 
cuminte și mănâncă-ți acadeaua și când termin ce am de făcut, 
îți dau să mănânci, bine? 

Întoarce spatele copilului care plânge, iar mersul ei tantos 
devine și mai exagerat când il vede pe Romeo al ei, cu 
picioarele desfăcute pe bancă și brațul întins pe lungimea 
spătarului. Are pelvisul împins în fată și îi vede conturul erectiei, 
lucru care îi inflamează orgoliul adolescentin. Nu oricine pune 
mâna pe Darren Walker. O fi el dur, dar și mofturos. Ajunge la 
bancă și îi observă zâmbetul mulțumit, în timp ce îl încalecă. „N- 
ar trebui să-mi placă de el”, își spune fata, „dar îmi place, nu mă 


VP - 232 


pot abtine. Nu știu ce-mi face”. 

Cu Darren nu merge cu subtilități și amabilități. Băieţii pe care 
i-a cunoscut până la el sunt nesiguri, defensivi și timizi. Nu știu 
să se întoarcă pur și simplu în locul în care au fost întrerupți. In 
zece secunde, mâna lui și-a găsit locul sub bluză, în sutien, și 
acum se joacă cu sfârcul ei. E obișnuită ca băieții s-o strângă, s- 
o pipăie, să-i umble cu degetele peste tot. Se topește la 
atingerea lui și se așază mai comod în poala lui, ca să-i simtă 
umflătura. Aude un sunet surprinzător, delicat, în parte suspin, 
dar și geamăt în străfundurile ei, și se întreabă de unde și până 
unde așa senzaţie. Îi vede zâmbetul și privirea triumfătoare, și 
apoi îi simte mâna liberă îngropându-i-se în păr. Miroase a fum 
de țigară și a gumă de mestecat. 

Îşi desface coapsele şi se lipește cu pelvisul de al lui, ca să 
perceapă senzația familiară în profunzime. 

— Mișto, spune Darren Walker. Deci unde eram? 

— Ce faceți? întreabă Chloe și își trage mucii, ca să se facă 
înțeleasă. 

— N-ai tu treabă, spune Darren și se mișcă pe bancă, sub 
Debbie. 

Duce mâna la spate ca să-i desfacă sutienul, dar ea îi dă 
peste mână. 

— Ne vede careva, spune ea. 

Darren râde ca un nesimtit. 

— Cam târziu să-ți faci griji. Si-apoi sunt toți la râu, nu? 

Majoritatea localnicilor profită de balta din Evenlode, lângă 
calea ferată, nu foarte departe, care s-a transformat în piscină 
comunală dacă tot nu-i bun terenul decât pentru oile care pasc. 

— Nu toți, spune Debbie. 

— Maa... murmură el și se uită dezgustat la sora ei. 

Nu mai are motive s-o impresioneze pe Debs și s-o dea pe 
sor-sa în leagăn sau să-i cumpere acadele de doi bani. Fetiţa ṣi- 
a jucat rolul, acum doar îl enervează. 

— Dacă vrei, putem să mergem în hambarul lui Chapman, se 
oferă el. 

Debbie se uită pe furiș în jur, ca să-și mascheze entuziasmul. 
Hambarul lui Chapman este unul dintre cele mai vestite locuri 
printre adolescenții din sat și adulții nu prea ajung acolo. Știe că 
locul ăsta e cel în care îşi duce Darren Walker cuceririle și că 
fetele mai mari și mai experimentate decăt ea au fost țintuite de 


VP - 233 


el pe căpițele de fân prăfuite. Și tocmai fiindcă știe asta, numai 
când aude numele se excită. Stie că va fi un contact sexual 
scurt și animalic, fără pic de afecţiune ori vreun efort din partea 
lui să o satisfacă, dar gândul că Darren Walker o va penetra cu 
penisul lui gros, că o vor zgâria paiele pe fund și că nu va putea 
respira sub greutatea lui o face vulnerabilă și îi deschide pofta 
de el, nerăbdătoare să incerce toate senzațiile astea. Are 
șaisprezece ani, de un an ia anticonceptionale și e timpul să 
înceapă să se bucure de viață. 

EI pare că-i citește gândurile, fiindcă împinge brusc în pelvisul 
ei și o face să scâncească. 

— Ce faceți? 

— Taci! exclamă ei în cor. 

— Băiatul ăla e Darren Walker, o anunță Chloe. Mama a zis să 
nu te apropii de el. 

Se desprind unul de celălalt, se așază furioși unul lângă altul 
pe bancă și se uită urât la ea. 

— N-ai tu treabă, Chloe Francis! spune Debbie. Ține-ti gura că 
o pățești! 

— Du-mă acasă! cere fetița. Mi-e foame. 

Darren mârâie. 

— Mai dă-o-n mă-sa de treabă! exclamă el. Nu poți scăpa de 
ea? 

— Știi că nu. 

— Câţi ani are? 

— Patru, răspunde Chloe. 

— Tu-i pe mă-sa, înjură el. 

— Mi-e sete, spune Chloe. Vreau să mănânc. 

Darren bagă mâna în buzunarul interior al jachetei și scoate o 
singură țigară. O aprinde cu un Zippo și stă și se uită la soare, în 
timp ce se joacă cu capacul brichetei. 

— Mie să nu-mi dai... îi reproșează Debbie. 

— Nu ești destul de mare să fumezi, răspunde el. 

— Ba da, din aprilie-s majoră, protestează ea. 

Darren trage lung din țigară și ține fumul în plămâni, de parcă 
fumează marijuana, și expiră prelung în aer. 

— Șaișpe, nu? Deci nu mai fac pârnaie dacă e. 

Debbie nu știe dacă să râdă sau să mărâie, așa că 
reacționează intermediar. Chloe se uită urât la ei de pe 
marginea drumului, timp în care îşi înfige călcâiele sandalelor în 


VP - 234 


mod repetat în țărână, până face șanțuri. E o fetiță frumușică, 
blondă, cu gropite în obraji, în niște haine roz fără nicio formă, 
dar care acum arată ca un monstruleț nervos, care se încruntă 
din tufiș. 

— Te spun lu’ mama! o ameninţă ea. 

— Ce-o să-i spui? Pe cine o să creadă, ia zi? 

„Doamne, am șaișpe ani şi în două luni încep munca! Ar 
trebui să fie cea mai tare vară pentru mine și în schimb stau să 
fac pe bona, că n-a avut mama chef s-o ia cu autobuzul la 
Chipping Norton. Nu trebuia să mai facă un copil dacă nu poate 
avea grijă de el”. î 

Darren îi răsucește o buclă din spatele urechii pe deget. Incă 
o dată simte că se udă toată. 

— Mi-e sete, se plânge Chloe. Du-mă acasă! 

— Ce-ar fi să te duci acasă și gata? se răstește Darren la ea. 
Hai! Marş! 

Chloe pare încăpățânată. 

— Ce mama dracului, te și plătesc! spune Debbie. 

— N-ai tu bani, suspectează Chloe. 

— Nu, dar io am, se dă mare Darren. 

ÎI doare erecţia şi simte că o să explodeze în curând. 

— Poftim, să-ți iei un Mars! 

— Nu-mi place Mars. 

— Putin îmi pasă, spune el și îi aruncă moneda. Cară-te și 
gata! 

Chloe nu știe dacă să plângă sau să ia banii, așa că face și 
una, și alta. 

— Te spun lu’ mami, o asigură pe sora ei din nou. Ai vorbit 
urât. 

— Ba nu, spune Debbie, el a vorbit urât. De la magazin te duci 
direct acasă, da? 

Chloe își scoate hanoracul de sub tufiș și se îmbracă încet. 

— Haide! face Debbie. Pe bune! Acum încep să arunc cu 
pietre în tine. 

Darren și-a băgat mâna sub fusta ei și îşi strecoară un deget 
în chilotii ei elastici. Chloe pornește hotărâtă la drum. După 
câțiva metri se oprește brusc. 

— Nu ştiu drumul, spune ea. 

— Aoleeeu! 

Debbie îşi dă ochii peste cap de frustrare. 


VP - 235 


— Chloe! Venim pe-aici zilnic! Pleacă odată! 

Fetiței îi dau lacrimile. 

— Nu vreau! Mama a zis să ai grijă de mine! 

— Mama naibii! spune Debbie învinsă. Să dai banii înapoi! 

— Băi, nene! spune Darren în timp ce devine temperamental 
și se ridică brusc să schimbe presiunea. Tre’ să scăpăm de ea. 
N-o luăm cu noi. 

Debbie e devastată. 

— Darren, mă omoară mama dacă pătește ceva! 

— A, da, mămica... spune Darren şi se întoarce cu spatele la 
ea. 

Liniște. Se aude somnolenta satului pe timp de vară. Se aude 
până și mugetul vitelor, tocmai de la fermă. 

— Ești mică oricum, nu știu ce-a fost în capul meu, spune el 
pleoștit. 

Debbie suspină profund. Își urăște sora și mama. Asta trebuia 
să fle vara ei și toată lumea e egoistă. 

Se uită cu disperare pe drum, fiindcă simte că-l scapă printre 
degete. „E cel mai sexy băiat cu care o să fiu vreodată”, își 
spune ea. „Și tâmpită asta de Chloe...” 

Dinspre memorial apar două siluete mici, una mai solidă, 
șatenă, îmbrăcată în roșu, și cealaltă, mlădioasă prin comparație 
și blondă. 

— Auzi, Darren, spune Debbie, aia nu e soră-ta? 


VP - 236 


33 


Plânge înainte să se așeze, cu lacrimi umilitoare, 
dezgustătoare, copleșitoare, care-i curg din ochi, din nas și din 
colţurile gurii căscate și o umplu de rușine. Fiindcă i-au luat 
geanta la intrare, se caută în buzunare, dar nu găsește niciun 
șerveţel. Se întoarce către polițaiul care păzeşte impasibil ușa, 
dar își dă seama că nu are rost să-i ceară nimic. 

l-au spart nasul. E plin de vânătăi îngălbenite, dar tot el e și o 
privește de peste masă, fără să clipească. E neschimbat: 
aceeași structură osoasă nobilă și fină, părul negru și bogat și 
bucla care-i coboară peste fruntea înaltă și inteligentă. Are 
mâini puternice cu degete lungi, de artist. Deodată afișează acel 
zâmbet larg și sarcastic, cu care ţine oamenii la distanţă. 

— Bună, iubito! spune el. Începusem să cred că m-ai uitat de 
tot. 

E atât de șocată încât lacrimile i se usucă brusc. Se uită la el 
cu gura deschisă, și de mirare, dar și fiindcă de treizeci de ore 
nu mai poate respira pe nas. A refuzat să creadă atât timp cât a 
fost în arest preventiv și nu au lăsat-o să vină la el, când încă se 
putea convinge că e o greșeală cumplită, că se va trezi și va 
vedea că n-a fost decât un vis urât. Dar acum, că se află aici, iar 
el e pus sub acuzare - și cică se vor adăuga și alte acuzații - și 
tot ce vede e un zâmbet senin, e clar, totul e adevărat. 

— Poftim? îngăimă ea. 

Același zâmbet, de data asta însoţit de o mână care se 
îndreaptă spre a ei, peste masă. 

— Mi-ai adus cămășile? o întreabă. Cum te-am rugat? 

— Am... 

Se pierde. Zici că a venit să-l viziteze la băile termale. 

— Da, spune în cele din urmă. Sunt afară. Le-am lăsat la 
intrare, că nu le-am putut aduce cu mine. 

— Așa te vreau. Știam eu că mă pot baza pe tine. Mi-ai pus-o 
și pe aia cu Elvis? Aia cu broderie? 

— Da, adaugă ea, sceptică în faţa situaţiei care se pretinde 
normală. Și pe cea verde. Ştii tu, aia cu șiret, de care zici mereu 
că te prinde. 


VP - 237 


— Eşti o bomboană. Bravo! 

„Doamne, nu te cunosc deloc!” își spune în gând. 

— Și? Ce mai faci? o întreabă, ca pe mătușa venită în vizită 
din alt oraș. Ce-ai mai făcut? Cum e la serviciu? 

Îi vine să tipe și să-l pocnească. 

„Ce crezi că am făcut, cretinule? Am dat petreceri? Nu m-am 
mai dus la muncă. Ce-i în capul tău de crezi că m-am dus la 
serviciu? Nu pot nici să ies din casă, dobitocule!” 

— Te-ai mai văzut cu careva? A mai venit cineva în vizită? 

— Ce...? 

Și atunci izbucnește: 

— Nu te cunosc. Habar n-am cine ești. Am crezut că te 
cunosc, dar nici vorbă. 

Vic se sprijină de spătarul scaunului, își pune palmele pe 
masă și ridică din sprâncene. 

— Ce vrei să zic? 

Stă să plângă din nou. Emoţiile o atacă asemenea unui 
uragan distructiv și de neoprit. 

— Tu... Doamne, Vid Ce naiba ai făcut? 

— Nu știu, răspunde el calm. TU ce-ai făcut, Amber? 

Vrea să-l plesnească și să lase urme, cum au făcut cei care l- 
au bătut, dar știe că nu va apuca să facă asta, înainte să 
intervină supraveghetorul. Acum că e în arest, Vic e protejat de 
lege. Amber stă cu perdelele trase în casă, cu telefonul scos din 
priză și mobilul silențios. Trăiește din conserve, fiindcă drumul 
până la mașină, ca să nu mai vorbim de cel până la 
supermarket, îl face speriată, pe furiș, ca să evite fotoreporterii 
și acuzele care i se aruncă în faţă, în condiţiile în care, cel puţin 
teoretic, el e doar suspect în momentul ăsta. 

O studiază cu interesul omului de știință care observă o 
insectă, fascinat de emoţiile pe care le afișează ea, de parcă 
execută un ritual ciudat de împerechere. Zici că o înjunghie cu 
un țurţure și o face cu seninătate. Pare complet neafectat de 
mulțime, de acuzaţii ori de buclucul în care a intrat. 

„Așa arătam și eu?” se întreabă Amber. „Eram încremenită de 
frică. Poate eram la fel ca el. Poate de-asta mă urau atât de 
tare. Dacă aș fi plâns, dacă m-aș fi zbătut sau aș fi fost isterică, 
s-ar fi uitat oare altfel la mine?” 

— Doamne, Vic, bietele femei! 

Vic țâțâie și își dă ochii peste cap, de parcă Amber 


VP - 238 


compătimește niște insecte. 

— Chiar nu simţi nimic? Dumnezeule! Cinci femei. Sau șapte? 
Chiar nu simţi nimic pentru ce le-ai făcut? 

lar își dă ochii peste cap. 

— Hai, mai scutește-mă! Nu pot să cred că pun la socoteală și 
hoașca aia de pe strada Fore. Ce căcat de insultă! M-ai văzut pe 
mine vreodată plin de sânge? Zi! ` 

Amber înghite în sec și trage aer pe gâtlejul paralizat. Iși dă 
seama că e prima oară când inspiră, de când a început el să 
vorbească. 

— Ce obrăznicie pe ei! Aș face eu așa ceva... 

Se uită lung la el o clipă. 

— Cică ar fi trebuit să știu. Nu mai pot să ies din casă. 

— Păi, văd că ești aici, nu? 

Se uită atent la expresia lui distrată și înţelege că această 
hibă a lui, incapacitatea lui de a simţi empatie, de a se pune în 
locul altuia, este de fapt unul dintre lucrurile care au uns roţile 
relaţiei lor: faptul că n-a fost nevoită să se întâlnească cu emoții 
vâscoase, înspăimântătoare și periculoase. Emoţiile au fost 
durere pentru ea, toată viaţa, iar Vic, cu sufletul lui pustiu și 
distant, părea o oază în deșert când l-a cunoscut. 

„Și eu sunt pustie. Mai mult, criminală. Nu mă mir că l-am 
considerat un suflet pereche”, își spune ea. 

— De ce eu? îl întreabă brusc. De ce m-ai ales pe mine? 

Zâmbetul acela nesuferit reapare jucăuș, nevinovat. 

— Hai că știi... 

— Nu știu. Chiar nu știu. 

— Haide, Annabel! insistă el cu reproș. Sigur că știi. 


Preţ de o clipă, are impresia că n-a auzit bine, că stresul și 
asemănarea numelor îi joacă feste. Apoi îi vede zâmbetul larg și 
e clar că știe, că a știut dintotdeauna, că așteaptă să se bucure 
cu acea satisfacţie dușmănoasă de a vedea cum ea se prinde 
încet-încet că minciuna pe care a trăit-o până acum nu e cea 
țesută de ea. Camera începe să se învârtă cu ea. 

— De când știi? 

N-are rost să nege, mai ales când se uită așa la ea. Zâmbetul 
lui se lărgește, acum că a obţinut confesiunea. 

— Mi se părea și înainte că te știam de undeva, povestește el. 
Te tot vedeam și îmi ziceam că mi-ești cunoscută. Mă atrăgeai, 


VP - 239 


cred, dar îţi zic când am știut sigur. A fost atunci când te-am 
văzut cu puștiul. Când te-ai aplecat peste el, atunci mi-a picat 
fisa. 

— Ce puști? 

— Hai, că știi! Puștiul, spune el, în timp ce dă din cap. 


Da, știe la ce se referă. Știe exact, fiindcă a fost prima oară 
când l-a observat pe Vic, mă rog, când i-a sărit în ochi cu 
adevărat, nu doar fizicul lui apetisant. Prima dată când au trăit 
ceva împreună. Acum își dă seama că atunci a interpretat greșit 
ce-a văzut. Era pe vremea când lucra în tura de zi și un puști 
care ignorase restricția de înălţime pentru roller coaster a 
alunecat printre barele de protecţie, a zburat din tren și a 
plonjat cu capul în poligonul de trageri. Ea stătea în apropiere cu 
sacul de plastic plin cu gunoaie, când a auzit pârâitul lemnului și 
țipetele care se intensificau, înainte să vadă ce se întâmplase. 
Copilul avea țeasta ţăndări și era clar că murise sau că urma să 
moară curând. 


— Dumnezeule! exclamă. 

Se uită peste umăr ca să vadă dacă s-a prins și polițistul, dar, 
deși e evident că trage cu urechea, nu dă semne că pricepe o 
iotă din ce se spune și nici nu pare să-l intereseze. De ce l-ar 
interesa? 

— Ai fost extraordinară! spune Vic. Extraordinară! Atât de 
calmă. De parcă nimic pe lumea asta nu te-ar fi putut afecta. 
Atunci mi-a fost clar. 

Cineva a pornit aerul condiţionat la maximum și o cuprinde 
frigul care i se strecoară în oase. 

— A fost ca prima oară, Annabel? o întreabă. Întotdeauna mi- 
am dorit să știu. Am așteptat să vrei să... „împărtășești”, 
adaugă, în timp ce gesticulează ghilimelele. 


Copilul zăcea ca o marionetă aruncată, pe jumătate rezemat 
de un perete spart, ale cărui dungi roșii și verzi erau mânjite de 
sânge, iar maxilarul i se deschidea și i se închidea, ca și cum ar 
fi fost manevrat de niște sfori. Amber lăsase sacul cu gunoi și 
pornise spre el, prin mulţime, cu un vechi sentiment de calm, 
care o mai încercase o dată. Chiar și de-aici și peste ţipetele 
mulţimii din jurul ei, auzea vaietele mamei, a cărei prezenţă era 


VP - 240 


inutilă, care învăţa în sfârșit că uneori regulile au un scop și care 
era încă prinsă sub bara de siguranţă a trenului, obligată să 
termine cursa, în timp ce progenitura ei își vărsa creierii din 
ceea ce fusese un cap. Ochii erau aţintiţi în faţă și părea să fie 
conștient de Amber, care se apropia de el. In mod bizar, părea 
să o recunoască. 

Apoi, începuse să audă alte lucruri. Cineva își vărsa maţele, 
lucru care stârnise o reacție în lanţ. Işi continuase drumul 
neafectată, printre oamenii care vomau, țipau și plângeau, și 
auzea totul în fundal. Singurul lucru pe care îl auzea clar era 
glasul puștiului și silabele care-i ieșeau pe gură, în vreme ce 
creierul lui împrăștiat se străduia să funcţioneze în continuare. 
Se lăsase în genunchi lângă el, unde au rămas într-o oază mută, 
ei doi și privirea lui aţintită asupra ei. 

Purta o jachetă tricotată peste măsura ei, prinsă cu centură, 
care-i ajungea până la genunchi. Incepea sezonul și încă nu se 
încălzise de tot. Se uitase în ochii copilului, din ce în ce mai 
întunecaţi, în timp ce își scosese puloverul. Era ras în cap, avea 
brațele durdulii și obraji plini, ca de hamster. Purta un tricou 
oribil de nailon, albastru cu galben, al echipei Liverpool, cu logo- 
ul Carlsberg. Își amintește pata umedă și neagră care tot câștiga 
teren pe măsură ce-i curgea lichidul cefalorahidian pe gât. 

— la te uită, te-a luat frigul! îi spusese ea, cât putuse de 
blând. 

ÎI învelise cu puloverul - pe care nu l-a mai văzut după cea 
plecat ambulanţa cu el - și îl luase de mână. Copilul avea pulsul 
din ce în ce mai slab și ea știa că era pe moarte. 

— Nu-i nimic, sunt aici, cu tine, îi spusese. 

Băiatul îngăimase un sunet hârșâit. N-avea mai mult de opt 
ani. Ce moarte! Distracții, vată de zahăr și moarte. Se întrebase 
atunci, așa, aiurea, oare ce mâncase copilul la micul dejun. 
Cacao cu lapte la doză, ouă cu pâine prăjită, jumătate de pachet 
de biscuiţi? 

Își luase ochii de la el o clipă și se uitase peste umăr. Erau 
deja sute de gură-cască, genul de indivizi care se opresc să se 
uite la accidente. Cu ochii cât cepele, martorii creau din 
speculaţii o poveste de spus mai departe. Amărâtul. Sânge 
peste tot, ţipete și nimic de făcut. 

— Ambulanţa!  strigase ea  răgușit. A chemat cineva 
ambulanta? 


VP - 241 


Vic izbucnește în râs pe neașteptate. 

— Dumnezeule! o imită el. 

Amber se blochează și i se face silă. 

— N-ai știut! spune el. N-ai știut nimic în tot timpul ăsta. 
Fantastic! Tu chiar credeai că ai un secret față de mine?? 

Amber simte lama tăioasă a panicii. Nu sunt singuri. Nu se 
poate să - nu trebuie să vorbească așa. 

— Încetează, îl roagă. Vic, nu face asta! 

E deosebit de încântat. 

— Nu-ţi face griji, Ambel, spune el, pronunţând intenţionat 
numele greșit, asta rămâne între noi! Doar că - ha! - în tot 
timpul ăsta am crezut că nu discutăm despre asta fiindcă nu e 
nevoie, fiindcă suntem înțeleși, plus toate cadourile pe care ţi le- 
am lăsat... 

— Cadouri? 

— Hai, măi, doar știi la ce mă refer! 

Evident, știe. Ar fi trebuit să-și dea seama până acum. Două 
dintre cadavre le lăsase acolo unde să le găsească ea și a fost o 
pură întâmplare că nu a dat ea peste al doilea. Mai erau și toate 
întrebările lui insistente și libidinoase, cu care o înghiontea și își 
bătea joc de ea: ce simţise, ce văzuse. 

— Nu! exclamă ea. Nu, nu, nu! Nu! 


Vic făcuse un pas în faţă, întruchiparea calmului în condiţii de 
stres. 

— Gata, e pe drum, spusese. 

Puștiul începuse să se zbată în braţele ei și îi atrăsese din nou 
atenţia. Îi curgea sânge din gură. O mânase instinctul de a-i 
păstra demnitatea și îl tampona la gură cu mâneca puloverului. 
Silabele lui erau din ce în ce mai neclare. O femeie plângea 
isteric în mulţime. „A văzut și ea”, se gândise iritată. „Dacă nu 
suporţi, cară-te! Fă ceva util sau cară-te!” Chiar și în astfel de 
situaţii, sunt oameni care cred că despre ei e vorba și își 
etalează supărarea pentru care să fie apreciaţi, demonstrându- 
și marea lor sensibilitate. 

Vic parcă îi citise gândurile. Se întorsese și spusese peste 
umăr: 

— Puteţi s-o luaţi pe femeia asta de-aici? Nu ne ajută cu 
nimic. 


VP - 242 


Un semnal. O undă telepatică. Cineva conducea femeia de 
acolo, iar un grup de privitori i-au urmat în liniște. Vic 
îngenunchease lângă ea. 

— Cum e? 

Amber clătinase din cap, fiindcă nu era nimic de explicat. 
Tinea mâna copilului și simţea cum îi slăbea pulsul. 

Se apropiase atunci și vorbise lângă capul puștiului: „Salut, 
amice! Ai avut un accident. Nicio grijă. Salvarea e pe drum”. 

Apoi se uitase în ochii lui și parcă-i sorbise ultima fărâmă de 
viată. 


— Te-ai gândit la eroul tău? Hai, măi, Amber, aveam o părere 
mai bună despre tine! spune Vic. 

Îi vine să verse. Transpiră. Se teme. 

— Să ştii că am văzut că m-ai observat. În ziua aia. Nu doar 
eu te-am recunoscut pe tine. Și tu m-ai recunoscut. Am văzut 
clar asta. De-acolo a pornit totul, nu? Când m-ai observat. 

Zâmbetul i se întoarce, asemenea unui far care caută în 
noapte. 

— Da... A fost tare, adaugă. Am ajuns ceva mai târziu la 
petrecere, dar tot m-am distrat. 


VP - 243 


34 


Deși coboară spre mare, grădina botanică este aproape 
mereu pustie, în principal din cauza semnelor mari de la poartă, 
care interzic consumul de alcool, grătarele și jocurile cu mingea. 
In afară de Martin, singurii oameni care vin aici sunt pensionari 
cu sandvișuri aduse de-acasă și câte o mamă ciudată care își 
aduce copiii aici, în ciuda faptului că straturile de flori dichisite și 
lipsa leagănelor nu fac grădina prea atrăgătoare pentru ei. Lui îi 
place să vină ca să se gândească și, după ce a citit în ziar, azi 
chiar are la ce să se gândească. 

Se așază pe locul lui obișnuit, pe o bancă cocoţată pe un 
dâmb, care îl ajută să vadă peste gardurile vii din jurul grădinii 
și de unde poate urmări cine vine și cine pleacă, fără să facă un 
efort special pentru asta. 

Și primul lucru pe care-l vede este Kirsty Lindsay, care se 
îndepărtează de centru cu capul plecat. Mai să-i sară inima din 
piept! Ce neobrăzare! Numai pe ea nu se aștepta s-o vadă. N-ar 
trebui să mai calce pe-aici, mai ales după ce i-a făcut lui și 
orașului său. Apoi se gândește: „Dacă o văd eu, mă poate vedea 
și ea”, așa că se face mic, ca să nu-l zărească. Un cuplu de 
vârstnici care trece prin faţa lui ridică ochii, atras de mișcarea 
bruscă, și se îndepărtează de el, de parcă niște pași în plus te 
pot feri de un dement. 

Le zâmbește cu toţi dinţii ca să-i liniștească, dar parcă îi 
sperie și mai tare. Femeia își strânge bărbatul de braț și 
amândoi grăbesc pasul spre cea mai apropiată ieșire. 

După ce trec de el, saltă capul să vadă încotro a luat-o Kirsty. 
Observă uimit că s-a apropiat destul de mult în cele douăzeci de 
secunde de neatenţie și că e aproape de gard. Nu se uită deloc 
în jurul ei și pare cufundată în gânduri. Traversează strada, 
ajunge la gard și face stânga spre intrare. 

„Aoleu, aici vine”, își spune el și iar se face mic, încercând să 
se pituleze în tufișul de hortensii din spate. 

O vede prin filtrul tufișului dens cum intră pe poartă și merge 
pe alee. Încetinește puţin acum, că nu mai e pe stradă, dar tot 
în lumea ei e. Parcă nu-i intră aerul în plămâni, căci gâfâie ca un 


VP - 244 


personaj victorian melodramatic. Intrigat, dă roată tufișului când 
se apropie Kirsty de movila pe care e cocoțat și o urmărește. Dă 
o tură de parc, care nu durează prea mult, e doar ceva mai 
mare decât unul din scuarurile din cartierele londoneze, apoi se 
prăbușește pe o bancă, la capătul puterilor. 

Se poartă cam bizar. Întinde mâinile în faţă și se uită lung la 
ele. Tremură. Se apucă de cap și se leagănă înainte și înapoi, ca 
un copil. 

„O supără ceva”, își spune el. „Foarte bine. Să vadă și ea cum 
e”. 

Coboară de pe movilă ușurel, trece pe cealaltă parte și se 
duce în spatele căsuţei grădinarului, unde se simte protejat de 
rododendronul înalt, așa încât s-o audă dacă zice ceva. 

Deja vorbește la telefon. Are glasul piţigăiat, dar slab, altfel 
decât cum îl știa el. Parcă e în stare de șoc. E cuprinsă de panică 
și degeaba încearcă să se controleze. 

— Bună, Minty! spune ea la telefon. Sunt Kirsty Lindsay. Am 
vreo șansă să fi terminat Jack conferinţa? Fir-ar să fie! Bine. Poţi 
să-l rogi să mă sune urgent? Da, pe mobil. Sunt în Whitmouth. 
Da, bine, mersi! 

Pune telefonul pe bancă și începe din nou să se legene. Își 
cuprinde corpul cu braţele de parcă îi e frig, cu toate că soarele 
strălucește destul de tare încât să lumineze fiecare detaliu de 
pe fiecare fațadă coșcovită. Se ridică și se mută pe altă bancă. 
Martin trebuie să se ţină după ea, cât poate de încet, ca să nu 
se dea de gol, și se pitește la umbra unui fag uriaș. Se sprijină 
de bancă și închide ochii, acoperindu-i cu palmele, ca și cum o 
doare capul. _ 

Telefonul sună și sparge tăcerea. Il înșfacă. 

— Alo? Hei, salut, Jack! Mersi că m-ai sunat. Da, nu încă, dar 
sigur se întâmplă azi. Deocamdată e acuzat doar pentru păţania 
de sâmbătă, dar nouăzeci și nouă la sută îl condamnă pentru 
crime. Numele? Da. Victor Cantrell. Da. Tipul de săptămâna 
trecută. Lucrează la mașinutele electrice din parcul de distracții. 
Nu, nu e încă oficial. Nu vor să spună nimic până nu termină cu 
acuzaţiile. Dar jumătate din oraș pare să știe că el e și tocmai a 
apărut soţia lui în vizită. Așa că da, sunt destul de sigură. Îți 
scriu ca să ai numele, în caz că anunţă mai târziu. Da. Fii atent, 
chestia e că trebuie să plec acasă. Îmi pare rău. Nu cred că 
întârzii cu materialul, dar nu pot rămâne aici. 


VP - 245 


Pauză. „Se răzgândește”, crede el. „Nu asta a vrut să spună”. 

— Trebuie să plec acasă. Trebuie să mă ocup de copii. Da, îmi 
pare rău. Jim lucrează în oraș săptămâna asta și Soph s-a 
îmbolnăvit. Pare să aibă gripă. E foarte bolnavă. Da, m-au sunat 
de la școală. Nu. După cum ziceam, e în oraș. Trebuie să mă 
ocup eu. Îmi pare rău. 

Minte de îngheaţă apele. Își dă seama de asta, fiindcă o vede 
cum își frânge mâinile, cu telefonul prins între umăr și ureche. 

— Da, știu, dar nu e nici prânzul. Nu-mi ia mai mult de o oră 
să trimit materialul după ce ajung acasă. Nu am de ales. Imi 
pare rău. Și oricum, de mâine se ocupă Dave. 

Tace și ascultă. Când vorbește din nou, are un ton și mai 
scăzut. 

— Știu. Da, știu, Jack! Am niște surse la fața locului și mă sună 
sigur dacă apare ceva nou. În câteva secunde o să anunţe 
oricum și „Associated Press”. Știu că nu e ideal, dar e tot ce pot 
face. N-o pot lăsa singură în spital. Și, Jack? Nu cred că o să mă 
mai pot ocupa deloc săptămâna asta. Dacă ai să-mi dai ceva ce 
pot face la telefon... Nu, bine. Înţeleg. Sun la redacţie, sper că 
au ei ceva. Da, știu, dar ai și tu copii, nu? 

Jack vorbește, așa că ea tace. Martin vede că se înroșește și 
că suferă cumplit. 

— Da, înțeleg. Nu mai târziu de 4 și te sun săptămâna viitoare 
când... 

Își ia telefonul de la ureche și se uită la el. Jack i-a închis. 
Deschide geanta să bage telefonul în ea, după care se ridică 
brusc și se uită spre oraș. 

Se uită și Martin. A fost așa de concentrat la Jackie, încât nu a 
observat gloata care se apropie. E deja incontestabil. Voci, 
strigăte și pași cu duiumul. Se întoarce și se uită spre poarta 
principală, de unde aude un nume care se distinge în tot haosul 
și care se tot repetă: 

— Amber! Amber! Aici, Amber! 


Amber intră în parc. Ba merge, ba aleargă, iar în faţa ei sunt 
zece - doisprezece bărbaţi în impermeabile care fug cu spatele, 
se lovesc unii de alţii și o strigă pe nume. Din când în când, unul 
dintre ei se depărtează puţin, se oprește și ridică aparatul foto 
deasupra capului, îndreptat spre gloată. În spate, alt grup de 
urmăritori o strigă: 


VP - 246 


— Amber! Amber! Amber! 

Amber Gordon e palidă și tremură. Își ţine geanta în faţă ca 
un scut. Parcă nici nu vede pe unde merge, așa se clatină. Nu 
zice nimic. Işi vede de drum și își tot mută geanta dintr-o parte 
în alta, într-o încercare futilă de a se ascunde de fotografi. Și ea 
vorbește la telefon, cu toate că Martin nu are cum să audă. 

Grupul se apropie și acum aude câte ceva. 

— Cum te simţi, Amber? 

— Vrei să transmiţi ceva familiilor? 

— Cum ţi s-a părut Victor când l-ai văzut? 

— Ce ţi-a spus? 

— Ce însemnătate au toate astea pentru tine, Amber? 

— Ai știut? 

— Te-a luat prin surprindere? 

— Ce-o să faci acum? 

Așa deci. Vic Cantrell e criminalul. l-a auzit numele de câteva 
ori prin magazine, pe Cornișă, în cafenea, unde își cumpăra 
micul dejun, și acum, de pe buzele lui Lindsay. Dovada supremă 
e că Amber Gordon e urmărită de o gloată. Nu mai poate de 
bucurie. 

„Se prăbușesc zeii”, își spune el. „Nu trebuie să faci nimic 
pentru asta, nu? Doar să aștepți destul cât să se pice toţi, unul 
câte unul”. 

Aruncă o privire spre Kirsty Lindsay, care a dispărut de pe 
bancă, doar că nu a făcut ce se aștepta el. În loc să se alăture 
degrabă colegilor ei, face ceva foarte straniu. Se caţără grăbită 
și trece prin stratul de flori, prin ţărână, peste rădăcinile fagului, 
ajunge la trunchiul copacului și se sprijină de el. Îl ocolește și se 
ascunde în umbra gardului viu. Martin se încruntă. 

„Ce naiba are de gând?” 

In momentul de faţă, fotografii din primele rânduri aleargă în 
paralel cu el, exaltaţi de goana după Amber. E ca o vânătoare 
de vulpi. Amber e răvășită și pare să mârâie - de furie? de frică? 
- pentru că i se văd dinţii până la molari. Preţ de o clipă, mai că-i 
pare rău pentru ea, dar apoi își aduce aminte cum l-a umilit, 
răceala cu care l-a alungat când a sunat-o pe Jackie, șocul 
descoperirii legăturii ei cu Kirsty Lindsay și nu-i mai e milă. 
Primește ce merită. 

Femeia se oprește brusc și încearcă să apeleze la bunul lor 
simţ. 


VP - 247 


— Vă rog! strigă ea. Vă rog! Lăsaţi-mă în pace! Nu știu nimic! 
Nu am nimic de zis! 

Se face liniște o secundă, înainte ca haosul să se iște din nou. 

— Unde te duci, Amber? 

— Cum ai aflat? 

— Spune-ne ce simţi! 

— Ești alături de el? 

Amber trage aer în piept și ţipă. 

— Lăsaţi-mă-n pace! 

O rupe la fugă, nesigură pe picioare. Pare că mai are o urmă 
de putere în picioare. Cursa continuă și trec pe lângă 
ascunzătoarea lui Martin, pe lângă Kirsty Lindsay care se pitește 
în umbră, pe lângă bănci, și coșuri de gunoi, și straturi de flori. 
Amber ajunge la poarta laterală și își face loc să iasă din parc, 
ajunge în stradă și se îndreaptă spre faleză. 

„Fac pariu că se duce la Funnland. Eu acolo m-aș duce. Măcar 
acolo sunt paznici”, se gândește Martin. 

Kirsty iese de după copac și rămâne o clipă cu privirea aţintită 
asupra colegilor ei însetaţi de sânge. lnexpresivă, cu buzele 
strânse, se întoarce apoi pe călcâie și începe să meargă repede 
spre ieșirea din oraș. Ai zice că vrea să stea departe de Amber, 
că o sperie ceva. 

Se asigură că nu o să se mai uite în spate, apoi iese și el din 
spatele rododendronului și pornește pe urmele ei. 


VP - 248 


35 


Acasă, în sanctuar, la adăpostul zidurilor, bariera care ţine 
lumea departe, locul după care tânjești pe timp de furtună. 
Kirsty stă în salonul tăcut, cu ziarul Sun întins pe masa din faţă. 
Lumina soarelui pătrunde pe geam și cade în dreapta ei. Se 
gândește la Amber și se întreabă dacă o fi ajuns și ea acasă sau 
dacă o fi apelat la vreo cameră de motel anonim, la vreun 
prieten sau la vreo rudă care s-o poată adăposti și pe ea. 

Whitmouth a ajuns pe prima pagină la Sun. O fotografie 
imensă, color, granulată - în absenţa vinovatului însuși - cu 
Amber în parc, semiprotejată de ochelarii de soare, cu 
impermeabilul ei bej, strâns bine în talie. Ține telefonul la 
ureche și își arată colții, ca o primată bătrână și speriată. Dar nu 
asta e interpretarea ziarului, cel puţin, nu asta vrea. Niciun 
redactor de pe lumea asta nu e atât de naiv încât să nu poată 
observa diferenţa, dar asta nu înseamnă că merge careva pe 
mâna adevărului, când au de scandalizat o lume întreagă. 

NICIO GRIJĂ PE LUMEA ASTA, spune titlul. 

Kirsty citește printre rânduri. 

Apriga Amber Gordon se plimbă pe faleză, vorbește și râde la 
telefon, fără să ţină seama de familiile victimelor. 

„Băga-mi-aş picioarele, au transformat-o în «nevasta cea 
ticăloasă»”. 

Citește mai departe: 


leri-dimineață, femeia de serviciu, soția lui Victor Cantrell, 
suspectul principal din cazul Strangulatorului de la mare, s-a dus 
cu bunătăți în vizită la soțul ei, reținut la secția de poliție a 
orașului Whitmouth, unde au petrecut împreună o bucată de 
timp nestingheriți. În mod surprinzător, după aceea s-a plimbat 
prin oraș și s-a dus să se distreze la Funnland, pe plajă. Familiile 
din parcul de distracții ar fi fost șocate să afle ce vedetă aveau 
în mijlocul lor. 


„Acolo lucrează!” își spune Kirsty. „Acolo lucrează, ce naiba! 
Și știți asta! Toţi știți asta. Acum zece zile, când a găsit 
cadavrul, stăteaţi la rând să-i atribuiţi citate...” 

VP - 249 


Cantrell urmează să fie acuzat în cazul seriei de crime care au 
avut loc în oraș. Pentru Gordon, totuși, nu se schimbă nimic. Mai 
multe la pagina 5. 


Kirsty deschide ziarul și găsește restul articolului, însoțit de o 
poză mică și veche cu Amber și Victor pe plajă. 


Shaunagh Bettes, 21 de ani, vecina lor, spune: „E uluitor! Te- 
aștepți să-i fie jenă. Mereu a fost ciudată - o snoabă, care își 
bagă nasul în treburile altora, de parcă e ea mai bună ca noi toti 
-, dar după cum se purta, ziceai că e complet nevinovată”. 
Strângându-și bine în brațe fiica în vârstă de doi ani, Tiffany 
continuă: „In locul ei, veneam în genunchi să le cer scuze 
oamenilor, dar ea, parcă nici n-a făcut nimic greșit. Nu pot să 
cred că mi-am adus copiii lângă niște oameni ca ăștia. Dacă se 
întâmpla ceva? Nu mi-aș fi iertat-o niciodată”. 

O altă vecină, Janelle Boxer, 67 de ani, spune: „Mereu s-a 
purtat urât cu mine. Nu vorbesc niciodată cu nimeni, dar uneori 
o auzi că ţipă la el și îl umilește. Și alaltăieri făcea asta, chiar 
aici, în grădină, unde putea să audă oricine. Greu de crezut că n- 
a știut nimic. Trebuie să fi observat ea ceva. O parte din fetele 
alea s-au luptat și sigur avea urme pe el. Știu că nu vrei să 
recunoști că trăiești cu un monstru, dar sigur mai era ceva la 
mijloc”. 

Cantrell vă apărea mâine în fața magistraților din Whitmouth, 
acuzat de uciderea lui Nicole Ponsonby, Kiesha Brown, Hannah 
Hardy și Stacey Plummer, plus tentativa de omucidere din seara 
de vineri a unei tinere a cărei identitate o protejăm deocamdată. 
Cadavrele femeilor au fost găsite în stațiunea de pe coasta 
sudică, după ce au fost atacate, violate și abandonate fără milă. 
Știri noi despre alte acuzații legate de crime nerezolvate. în 
acest oraș în anii trecuți vom avea la sfârșitul săptămânii. 

Între timp, Gordon (mai sus, în fotografie cu Cantrell, anul 
acesta, la grătarul de pe plajă) nu se căiește. „Nu am făcut 
nimic”, a spus ea reporterului nostru ieri. „Ce-ar fi să mă lăsați 
în pace?” 


Cu litere groase, sub articol, se face trimitere la o altă 
relatare: Nopțile mele în vizuina Strangulatorului: paginile 
din mijloc. 


VP - 250 


Kirsty se uită la fotografie și îl recunoaște pe Victor Cantrell ca 
fiind salvatorul, apoi hărțuitorul din noaptea de la Danceattack. 

„Aoleu, el era?” se întreabă ea. „În Tribune am dat vina pe 
Șobolan, când de fapt am fost urmărită de criminalul adevărat?” 

| se face rău și îi e rușine pentru colegii ei și pentru faptul că 
se folosesc de cuvinte pentru a da orice interpretare vor în 
momentul ăla. Insinuări, aluzii, conexiuni false, așa se manifestă 
ziariștii care nu au fapte. Îi e rușine de ea, pentru că a făcut 
același lucru în articolul de duminică. Nu e prima dată când face 
asta - nu e ceva ce poţi evita, atunci când îi vine o idee 
redactorului și te plătește ca să dovedești că are dreptate - dar 
nu crede s-o mai făcut vreodată din greșeală. 

„E incredibil cât de mincinoși suntem toţi... De-asta mi-am 
ales meseria asta, pentru că sunt cea mai mare mincinoasă din 
lume? Îmi mint zilnic soţul și copiii, și lucrurile se vor înrăutăţi 
de-acum. Chiar și după douăzeci și cinci de ani, eu și Bel avem o 
legătură solidă, iar eu nu pot uita asta, la fel cum nu pot spune 
adevărul”. 

Se uită la ziar și se întreabă ce alte prostii mai are de găsit. 


Blessed apare cu mâncare și un ziar, foarte compătimitoare. 
Amber e cât pe ce să nu-i deschidă ușa, dar bate la ușă și strigă 
atât de insistent, că până la urmă se uită printre perdele și o 
vede în mulţime. Îi deschide ușa, moment în care un fotograf 
bagă piciorul în ușă, în speranţa că va reuși s-o ţină deschisă cât 
să fotografieze interiorul casei. Poate chiar o poză cu Amber 
neglijentă, femeia care a stat atâta timp în capot, că și-a împins 
bărbatul la crimă. 

Are loc o mică luptă și Blessed se apucă să-i ţină predici 
individului, apoi intră, îl împunge cu umbrela în picior și strigă: 

— Pe-aici nu treci! Pe-aici nu treci! 

Mary-Kate și Ashley latră furioase la picioarele ei, în timp ce 
trântește ușa și se întoarce spre Amber, în timp ce se șterge pe 
haine, de parcă tocmai a trecut printr-o furtună de nisip. 

— Așa! spune ea. Mare brânză! 

Amber izbucnește în lacrimi. Blessed așază pungile cu 
cumpărături și o ia în brațe. E prima îmbrăţișare pe care Amber 
o primește în ultimii ani. Vic nu o lua în brațe - acum e clar că 
dacă te prindea, nu-ţi mai dădea drumul până nu te omora. Asta 
o face să plângă și mai tare. 


VP - 251 


— Îmi pare rău! exclamă Blessed. Aș fi venit mai devreme, 
dar nu ai răspuns la telefon și am crezut că ai plecat, până am 
auzit că ai fost la Funnland. 

— Nu, răspunde Amber, nu, am fost aici tot timpul. 

— Ți-am adus de mâncare. N-am știut ce-ţi place, așa că am 
luat câte un pic din mai multe. Să-mi spui ce-ţi trebuie și-ți aduc. 

Amber își trage nasul și își șterge ochii. 

— Poate niște... Am rămas fără mâncare de câini, care 
mănâncă numai ton și pâine prăjită. 

Ar vrea o sticlă de whisky de fapt, dar știe că nu îi poate cere 
acestei femei, care consideră că beţivii ajung în iad. 

— Bine, spune Blessed. 

Se duc cu pungile în bucătărie: fasole, conopidă, banane, 
șuncă, mousse de ciocolată, pâine feliată, unt de alune, brânză 
cheddar, roșii, nuggets de pui - pe care Blessed se grăbește să-i 
bage în congelator - și lapte gras. 

— Eşti foarte generoasă, spune Amber. Pot să-ţi dau niște 
bani? 

Blessed scutură vehement din cap. 

— In niciun caz. E datoria mea. Nu pot lua bani de la cineva 
care a dat de necaz. Trebuie să-mi spui de ce ai nevoie, ca să-ți 
aduc, poate mâine, poate poimâine. Să-ţi fac o cană de ceai? 

— Nu, îmi fac eu, spune Amber. 

Blessed se așază pe scaun și Amber umple cana electrică. 

— Cum e la muncă? Ce zice lumea? 

Blessed țâțâie. 

— Exact ce te aștepți, Amber! 

— Cine vă supraveghează? 

Blessed se simte ușor penibil. 

— Mi-au cerut mie, în lipsa ta. Sper că nu te deranjează. 

Cana electrică anunţă că apa a fiert. 

— Da, normal. Mă gândeam eu că te-ai potrivi. Ai fost mereu 
organizată. 

Blessed zâmbește cu toţi dinţii. 

— Mulţumesc. Increderea ta înseamnă foarte mult pentru 
mine. 

— Lapte și zahăr? 

— Da, te rog! Două, te rog! Amber? 

— Da? 

— Trebuie să-ţi arăt ceva. Nu aveam de gând, dar pe urmă m- 


VP - 252 


am gândit că poate ar trebui să știi. 
lar o lasă picioarele și se sprijină de blat. 
— Bine. Ce e? 


Kirsty se întoarce la masă cu o ceașcă de cafea și se apucă să 
citească paginile din mijloc. O blondă în jur de patruzeci de ani, 
machiată din belșug - fard gros, buze stacojii - și cu o tunsoare 
evident nouă stă pe jos într-un studio, pe o hârtie de fundal 
albă, sprijinită într-o mână, îmbrăcată cu o rochie petrecută și 
încrucișându-și picioarele încălțate în pantofi cu tocuri. 

CEA MAI NOROCOASĂ FEMEIE ÎN VIAȚĂ, spune titlul. Blonda 
povestește bizara viaţă din casa Strangulatorului, anunță 
manșeta. 


O femeie ne-a povestit ieri cum a scăpat ca prin minune din 
mrejele presupusului Strangulator de la mare, Victor Cantrell. 
Atrăgătoarea blondă Jackie Jacobs, 38 de ani, a fost ademenită 
de farmecul afemeiatului și timp de patru luni, la începutul 
anului, s-a întâlnit cu el, în secret. 


„Dacă asta are treiș'opt de ani, eu sunt Kate Moss”, își spune 
Kirsty. „Și vai de capul ei, dacă au scris despre ea că e doar 
«atrăgătoare», înseamnă că stilistul ăla a muncit de-a rupt”. 

Pe scara frumuseţii, în ce privește tabloidele, mai e o singură 
treaptă sub cuvântul „atrăgător” și ăla se referă la culoarea 
părului. Sub machiaj, Jackie Jacobs arată probabil ca un buldog. 


„Sunt şocată”, spunea Jackie ieri. „Nu credeam, atunci când 
m-am încurcat cu el, că Vic se va dovedi a fi un criminal cu 
sânge rece. Era cel mai încântător bărbat pe care-l cunoscusem 
vreodată. Și mai și arăta bine. Normal că îmi plăcea. Chiar știa 
să aibă grijă de el!” 

Jackie l-a cunoscut pe Vic când lucrau împreună la parcul de 
distracții Funnland, pe faleza din Whitmouth - Jackie fiind 
consultant în domeniul igienei, iar Vic, om bun la toate, se 
ocupa de instalații. „Era ceva mai dur decât sunt eu obișnuită”, 
spune Jackie, „de obicei iubiții mei au o profesie, de exemplu, 
ultimul partener era consultant IT, dar avea ceva care mă 
atrăgea la el foarte tare”. 

Jackie știa că Vic locuia cu o femeie pe care, pe vremea 


VP - 253 


aceea, o considera prietena ei - Amber Gordon, femeie de 
serviciu în același parc -, dar nu s-a putut abtine să nu se 
implice. „Nu mă mânaresc cu asta”, spune ea, „dar nu m-am 
putut abtine. Vic era atât de charismatic, încât mă simţeam 
neputincioasă în prezența lui. Și-apoi, mi-am dat seama mai 
târziu că situația era cu totul alta decât crezusem. 

Mă tot gândesc că ar fi trebuit să-mi dau seama atunci. Nu e 
ca și cum nu mi-am dat seama că atmosfera era foarte ciudată 
în casa lor. Oricine ar fi observat asta. Nu prea vorbesc între ei 
și el iese mereu în barurile faimoase din Whitmouth, când e ea 
în tura de noapte. Vic nu era un amant tocmai blând, nu s-ar 
putea zice că era romantic. Uneori venea, mă găsea în parc și 
mă punea să îi fac lucruri sexuale în instalațiile închise pentru 
mentenanţă sau în zona închisă publicului. li plăceau actele 
sexuale. Mă prindea de gât, uneori și acum mă cutremur când 
mă gândesc ce era în capul lui”. 

Totuși, lucrurile au devenit ciudate când concubina lui Cantrell 
a început să-i dea atenție lui Jackie. „Pe vremea aceea, nici nu 
mi-a trecut prin cap”, spune Jackie. „Credeam că era 
prietenoasă. Nu mă gândeam că știa ce se petrece între mine și 
Vic. Dar acum, când mă uit în urmă, ceva - ceva tot era. În orice 
caz, era ciudată. Își băga nasul în treburile oamenilor, îi 
controla, venea mereu la noi la muncă și ne întreba ce mai 
facem, de parcă știa ea ce știa. Mă simțeam aiurea când era de 
față, bineînțeles, pentru că eu credeam că mă culcam cu 
bărbatul ei fără ca ea să știe, dar acum mă întreb dacă nu 
cumva a știut de la bun început. Și nu doar despre noi”. 


Materialul e însoțit și de alte fotografii. Amber și Vic la o masă 
într-un bar, Jackie - mult mai puţin atrăgătoare, observă Kirsty - 
la intrarea unui tobogan helter-skelter, pe ponton. Descrierea e 
un tezaur de aluzii și informaţii răstălmăcite. 


Ciudat: Cantrell și Cordon pe faleză, la un bar; Nevinovată: 
Jackie, pe vremea când se înțelegea bine cu amantul ei, 
Cantrell. Habar nu avea de secretul lui. 


Kirsty nu prea știe de ce a ales ziarul să o prezinte pe Amber 
ca răufăcător. Poate din cauza faptului că nu a dat interviuri, că 
nu a angajat o companie de relaţii publice, înainte să îl viziteze 


VP - 254 


pe Cantrell în arest. Motivaţiile presei, atunci când inventează 
răufăcători și nevinovaţi, sunt un mister pentru ea. Aproape 
sigur, de multe ori, are legătură cu faptul că povestea îi 
amintește redactorului de vreun copil care l-a terorizat în școală 
sau de vreun politician nesimpatizat, în general, te prinzi de 
asta când fac comparații cu alte cazuri celebre sau există și alte 
planuri, cum ar fi încercările lingușitoare pe care le-a făcut Sun, 
ca să convingă orașul Liverpool să renunţe la „fatwa”, la 
douăzeci de ani după dezastrul de la Hillsborough*. Sau, pur și 
simplu, o poveste banală într-o zi în care nu se întâmplă nimic 
senzaţional. Ea știe foarte bine ce înseamnă să fii o celebritate 
malefică. 


La câteva luni după ce a început relația secretă cu Cantrell, 
Jackie a început să aibă probleme în relația cu un bărbat cu care 
se întâlnea oficial la vremea aceea. Cordon totuși a făcut în așa 
fel încât să își bage coada. „Chiar nu era nimic grav. Niște 
prostii. M-aș fi descurcat și singură, dar ea a insistat să 
intervină. A preluat controlul complet”. 

Gordon a insistat până și ca Jackie să se mute în casa lor de 
două camere, ca să poată sta cu ochii pe ea. Pretendentul lui 
Jackie voia să se împace cu ea, dar Gordon nici n-a vrut să audă. 
„Parcă nu voia să am pe nimeni, era foarte ciudat”, relatează 
Jackie. „Acum, dacă mă uit în urmă, chiar mă urmărea peste 
tot”. 

Jackie și-a dat seama curând că n-o lăsa singură nicio clipă, 
nici În casă, nici afară. Gordon o ducea și o aducea de la serviciu 
și chiar insista să o însoțească atunci când ieșea seara în oraș. 
„Cred că nu voia să mă văd cu el”, spune ea. „Mă voia doar 
pentru ea. Sau poate se prinsese că mă văd cu Vic și voia să 
stea cu ochii pe mine”. 

Intre timp, Cantrell se retrăsese și devenise distant. Pe cât 
voia Gordon s-o țină în casă, pe-atât părea el că voia s-o scoată 
afară. „Nu știu ce se întâmpla între ei. Poate că devenea gelos", 
spune Jackie. „Amber se purta foarte ciudat. Cred că voia să-mi 
dea impresia că mă protejează, dar era mai mult de-atât. Voia 


33 Cel mai mare dezastru din istoria sportului britanic, când, pe 15 aprilie 1989, au 
murit 96 de oameni pe stadionul Hillsborough, la un meci de fotbal din semifinalele 
Cupei Angliei. Ziarul Sun a publicat știri false, conform cărora suporterii echipei 
Liverpool au jefuit persoanele decedate, motiv pentru care publicaţia a fost boicotată 
și nu a mai avut permisiunea de a trimite reporteri pe stadion. 


VP - 255 


să mă controleze. Cred că mă plăcea. Din ce-am văzut, sigur nu- 
I plăcea pe prietenul ei”. 


„Asta era, faimoasa acuzaţie de lesbianism. Orice femeie 
malefică devine și mai malefică dacă o faci să pară lesbiană. Mai 
avem mult până să ne potolim cu chestiile astea”, își spune 
Kirsty. 

Jackie a mai trecut prin ceva similar, spune materialul în 
continuare. 


Când era adolescentă, a fost ademenită de un cuplu mai în 
vârstă, pentru o partidă de sex în trei. „Nu știu ce-i cu mine”, 
râde ea, „dar e clar că e ceva. După ce am refuzat-o pe Amber 
și m-am mutat din casa lor, s-a răzbunat rău pe mine. Brusc, 
eram vinovată pentru tot soiul de lucruri la muncă, se certa cu 
mine, mă punea rău cu directoarea. Până la urmă, a trebuit să 
plec. Lucram acolo de ani de zile și din cauza ei am rămas fără 
slujbă”. 

Vestea arestului lui Cantrell a venit ca o surpriză: „A fost un 
șoc îngrozitor”, spune ea. „Mi-amintesc cum tremuram în fața 
chioșcului de ziare. Nu mă puteam opri din tremurat și mă 
gândeam: dacă eram eu? Am fost singură cu el de atâtea ori și a 
avut atâtea ocazii. Nu știu de ce nu m-a omorât pe mine, dar ce 
știu e că sunt cea mai norocoasă fată din lume”. 


Amber nu credea că mai are lacrimi, dar îi șiroiesc în timp ce 
citește. Blessed nu zice nimic, doar o privește cu mâinile 
împreunate pe masă. 

„Nu mă atinge fiindcă știe că nu aș suporta”, își spune Amber. 
„Mă simt jegoasă, trădată și complet singură”. 

Dă să vorbească, dar nu reușește decât să scoată un geamăt 
nefericit. 

— O, Amber! spune Blessed. Îmi pare așa de rău... nici nu 
știam dacă să-ţi arăt sau nu. 

— Nu, nu, oricum aflam. Trebuia să știu, o liniștește Amber. 

— Trebuie să pleci din locul ăsta, o sfătuiește Blessed. 
Oamenii ăia de-afară te vor ucide cu povestea asta. Nu ai unde 
să te duci? 

Ea clatină din cap. Speră cumva ca Blessed să-i deschidă ușa, 


VP - 256 


dar știe că e imposibil. 

„Nu am prieteni. La treizeci și șapte de ani nu am niciun 
prieten adevărat, curajos, căruia să nu-i pese de ce zice lumea. 
Doar câţiva cunoscuţi prietenoși, cum e Blessed, oameni buni 
cărora nu le place să-i vadă pe alţii necăjiţi, dar nici măcar unul 
care să aibă minimum de decenţă oricare să-mi ducă lipsa când 
n-oi mai fi. Nu am prieteni, nu am familie. Sunt singură după toți 
anii ăştia”. 

— Dar poliţia...? Nu se poate să... sigur există... 

Blessed caută termenul potrivit. 

— ... un adăpost. 

Amber clatină din cap și se simte cuprinsă de tristeţe. 

— Au adus un polițist să păzească ușa câteva zile, dar asta 
pentru că nu mai puteau să intre vecinii în casele lor. 

— Şi centrul de asistenţă pentru victime? 

— Ala e pentru victime. Oricum, trebuie să fiu disponibilă. 
Trebuie să stau la dispoziţia lor pentru interogatoriu. 

„Și în plus, sunt obligată de termenii eliberării condiţionate. 
Nu pot pleca nicăieri. Oriunde mă duc, trebuie să anunţ. Și de 
fiecare dată când sun la ei, e aceeași poveste, lună de lună: 
ultimul poliţist cu care am vorbit a plecat, pentru că îi tot mută 
de la o secţie la alta și cel care l-a înlocuit nu știe cine sunt până 
nu vede dosarul. Li se schimbă tonul vocii când își dau seama, 
nu mai știu ce să facă și mă sună mai târziu. Poate în ochii lumii 
sunt în continuare o prioritate, dar în sistem m-am rătăcit de ani 
de zile. Și dacă aș încerca, până săptămâna viitoare pe vremea 
asta nu se întâmplă nimic. Cei ca mine nu se clintesc, pentru că 
nu au de ales. Ofițerii supraveghetori nu te apără dacă dai de 
bucluc, mai degrabă te pedepsesc dacă tu ai provocat buclucul. 
E o concesie pe viață: ei nu sunt acolo ca să te sprijine, ci ca să 
stea cu ochii pe tine”. Blessed pare șocată. 

— Interogatoriu? 

Amber vede cum i se formează gândul în minte și Blessed îl 
debitează: 

— Doar nu te consideră... implicată în chestia asta... 

„lar acum, și tu stai și te întrebi. Până acum erai de partea 
mea, cu toată indignarea de rigoare, dar acum până și tu mă 
suspectezi”. 

O ia cu frig, vechiul ei mecanism de apărare. 

— Nu! Blessed! Nu am nimic de-a face cu asta! 


VP - 257 


Se ridică brusc de la masă, se duce la chiuvetă și începe să 
spele vasele care încep să se adune pe uscător. „Nu știu cum, 
că nu-mi aduc aminte să fi mâncat”. 

— Nu! Nu asta am vrut să spun, nu... se apără Blessed. 

— Nicio grijă, Blessed! spune ea. E normal. În fond, am trăit 
cu el în casă. Poate oi fi și eu vreo criminală în serie. 

— Nu, protestează Blessed, nu mă gândeam la asta. 

— Toată lumea crede asta, spune Amber, în timp ce îi dau din 
nou lacrimile, mai mult de furie decât de tristeţe. 

Îi sună telefonul. Se ţine bine de marginea chiuvetei până se 
adună. Ignoră telefonul. 

— Nu răspunzi? întreabă Blessed. 

Clatină din cap. 

— Sigur e alt ziarist. Numai ăștia sună de sâmbătă încoace. 

— Nu numai ei, o corectează Blessed. 

— Nu. Nu, îmi pare rău. 

— Vrei să răspund eu? 

Amber ridică din umeri și Blessed răspunde. 

* 


Kirsty nu prea ştie ce să spună, doar că trebuie să spună 
ceva. Se aștepta să intre căsuţa vocală, așa că se miră să audă 
o voce de om, cu ton jos și timbru puternic, pronunțat cu grijă 
de o femeie din Africa Centrală. 

— Aţi sunat la Amber Gordon. 

— Da, bună ziua! spune ea, cu teama de a nu se da de gol. 
Pot să vorbesc cu ea? 

— Pot să vă întreb cine sunteţi, vă rog? e întrebată. 

— Aăă... 

E derutată în clipa asta, fiindcă nu știe dacă își va aminti 
numele ei de-acum și dacă e cazul să-l folosească. În cele din 
urmă decide să i-l spună: 

— Kirsty Lindsay. 

— Kirsty Lindsay, repetă femeia și face o pauză, înainte să 
adauge: Și ce doriți? 

— Voiam să ştiu cum se simte, spune ea aproape sincer. 

— E bine, răspunde femeia. Vreți să-i transmit un mesaj? 

— Pot să vorbesc cu ea? 

— Nu. Îmi pare rău, dar nu poate răspunde la telefon. Dacă 
vreți să-i lăsați un mesaj, pot să... 

Se aude un foșnet și receptorul schimbă urechea. Se aude 


VP - 258 


vocea neprietenoasă și defensivă: 

— Ce vrei? Te-ai gândit că îţi ofer material de publicat? 

— Nu! protestează ea. Nu, Amber! i 

— Să știi că te-am văzut, exclamă Amber. In fața secției de 
poliție. Cu prietenii ăia ai tăi. 

— Eram... da... asta mi-e meseria. Nu mă aşteptam să apari 
tu. 

— Tare meserie... Mișto. Și-acum? Vrei exclusivitate? 

E sarcastică, disprețuitoare și cinică. 

— ... nu. Bineînțeles că nu. Am plecat de-acolo. Mi-am strâns 
lucrurile și am plecat acasă. Am plecat imediat ce te-am văzut. 

— Bine, bravo! Ce tare ești! 

— Îmi pare rău, Bel! 

Nici nu-și dă seama ce nume a pronunţat, dar vrea să încheie 
conversaţia. 

— Am făcut o greșeală. Credeam că poate... nu știu... 

— Du-te-n mă-ta! o înjură Amber. Am destui de-ai tăi la ușă 
să-mi ajungă o viaţă. Ce naiba, Jade? Ce dracu' te-a făcut să 
crezi că e mişto să te faci ziaristă? 

Kirsty e șocată să-și audă vechiul nume. 

— Nu ca ziaristă te-am sunat, Amber, nu asta sunt în clipa 
asta, ci... 

Amber o întrerupe sfidător: 

— Prietenă? Asta voiai să spui? Prietenă? 

— D-da. 

Se simte mică și vrednică de dispreț. Amber pufnește în râs. 

— Hai, te rog eu, scutește-mă! spune ea. Nu suntem prietene. 
Ne-am cunoscut pentru o zi, proasta dracului, și uite unde am 
ajuns din cauza asta! 


VP - 259 


Ora 1.45 după-amiaza 


Magazinul e închis, cu obloanele trase. Miercurea închid 
devreme. 

Chloe începe să se vaiete când își dă seama că nu o să 
primească nici dulciuri, nici suc și începe să se frece la ochi. 

— Sss! face Bel. 

Sunetul o enervează cumplit, fiindcă e același ton cu care 
atrage atenția sora ei, Miranda, lucru care de obicei duce la 
pedepsirea lui Bel. 

— N-are sens să plângi, spune Jade, mai pragmatică. Nu-i ca 
și cum schimbă lucrurile cu ceva, nu? 

— Vreau acasă, se lamentează fetița. Vreau la mami! 

— Haide! spune Jade. Te ducem înapoi la sora ta. 

Chloe, roșie ca gluga pe care și-a strâns-o în jurul capului, 
rămâne în urmă, în timp ce ele pornesc tăcute pe drumul pe 
care au venit. 


Amândouă știau într-un fel sau altul că n-o să-i mai găsească 
pe Debbie și pe Darren la întoarcere, dar Jade tot înjură când 
vede banca goală. 

— Futu-i mama ei de viață, nenorocitul de Darren! 

— Unde s-au dus? 

— Habar n-am! se răstește Jade. 

Chloe izbucnește din nou în lacrimi. 

— Taci din gură! strigă Jade la ea. Doar nu e vina mea. 

— Ce ne facem? întreabă Bel. 

Jade se incruntă și se gândește. 

— Păi, n-o putem lăsa aici, nu? 

— Nu ştiu. Doar nu e vina noastră, repetă Bel nădăjduind că 
scapă de copil. 

— Da, dar o să fie vina noastră, nu? 

— Maa, așa cred, confirmă Bel. Să vorbim cu un adult? 

Jade o imită în bătaie de joc. Și ei îi e cald, foame și sete, și s- 
a săturat de prostii. 

— Să vorbim cu un adult? 

Bel se schimbă la fată și tace. Chloe se așază pe jos, cu 


VP - 260 


picioarele în față, ca o păpușă de plastic. 

— N-o putem lăsa aici, spune Jade hotărât. Poate veni oricine. 
N-ai auzit de pericolul pe care-l reprezintă străinii? 

— Păi și ce să facem cu ea? 

— O ducem acasă, ce altceva? propune Jade. 

— Stii unde stă? 

— Da, pe Down Bourne End. 

— Da’ asta-i în celălalt capăt al satului! 

— Ai vreo idee mai bună? 

Bel nu zice nimic. Evident că nu are, doar că ar prefera să nu 
se fi băgat în chestia asta. Jade se ghemuiește lângă copila care 
plânge și încearcă să se uite în ochii ei. 

— Haide, Chloe! Hopa sus! 

Chloe începe să urle și mai tare și o plesnește pe Jade peste 
față, ca să se facă bine înțeleasă. 

— Au! strigă Jade. 

Îşi pierde răbdarea și începe s-o târască pe fetiță de brațe. 

— Te ducem dracului acasă, vită mică ce ești! Haide! Ridică- 
te dracului în picioare! Haide, Bel, ajută-mă odată! 

Reușesc împreună s-o ridice pe Chloe în picioare. Fetita 
atârnă între ele, ținută de subrat, dar refuză să-și pună 
picioarele pe pământ. 

— Aoleu, ce naiba? exclamă Jade exasperată. 

Încep să o târască pe drum. Soarele e aprig, iar fetita se 
încăpățânează și, în consecință, cântărește destul de mult, chiar 
dacă o cară amândouă fetele. Nu sunt nici trei sute de metri 
până la poarta școlii, dar îi parcurg în zece minute și ajung toate 
trei leoarcă de transpiratie. 

— Haide, vacă egoistă! gâfâie Jade. 

Inima îi bubuie în piept și simte că în curând o să iasă aburi 
din ea. 

— Lăsaţi-mă în pace! ţipă Chloe. Lăsaţi-mă jos! 

Jade îşi pierde răbdarea și azvârle copila cât colo pe jos, în 
timp ce strigă la ea: 

— Foarte bine! Exact asta am să fac, la dracu”! 

— Ajutor! Ajutor! ţipă Chloe. 

— Ce faceți acolo? se aude o voce în spatele lor. 

Cele două fete ridică privirea și se miră să vadă că au 
companie. Buna femeie din comitetul de flori a apărut cu un coș 
în brațe și cu mâna pe portiera unei mașini Toyota turcoaz. 


VP - 261 


— Nu e treaba dumitale, spune Jade. 

— Ba sigur că e treaba mea, spune femeia, dacă văd două 
fete mari că necăjesc așa un copil și mă gândesc să vă duc 
imediat la mama ta, îi spune ea lui Bel. 

— Nu se poate, gâfâie Bel. Nu e acasă. 

— O ducem acasă, n-o necăjim, îi explică Jade, doamnă 
Băgăcioasă! 

Apoi îi vine o idee. 

— Nu o recunoasteti pe sora ei? întreabă. 

Știe că sora vitregă a lui Bel e de vârsta lui Chloe, a cărei 
mutră roșie ca racul de furie nu poate fi recunoscută oricum sub 
glugă. 

— E isterică fiindcă s-a închis magazinul. 

Femeia se uită suspicios. 

— Nu e sora mea! ţipă Chloe. 

— Soră vitregă, spune Bel, ca să-i țină isonul lui Jade. Toată 
lumea știe asta. 

— Lăsaţi-mă în pace! 

Jade se întoarce dinspre femeie și se uită urât la Chloe. 

— Atunci mergi dracului, se răstește ea, ca să nu trebuiască 
să te cărăm în spate! 

— De ce nu e niciun adult cu voi? întreabă doamna Parker, 
poreclită Băgăcioasa. 

— Ba e. Romina e la garaj și trebuie să apară, spune Bel. 

— Ce-a pățit la genunchi? se interesează femeia. 

Fetele se uită mirate. Undeva pe drum, Chloe s-a zdrelit la 
genunchi și sângele s-a amestecat cu ulei și cu pete de iarbă. 

— Uite, sângerează! le arată femeia. 

Fetele ridică din umeri și încep să o curete cu mâinile, de 
parcă o pot vindeca prin forță brută. Chloe ţipă și ripostează cu 
pumnii încleștați. Doamna Parker cea băgăcioasă se uită la 
ceas. 

— Trebuie să ajung la Great Barrow în cinci minute, spune ea. 

— Bine, spune Bel. O ducem acasă. 

— Si o spălăm, adaugă Jade. E doar o criză, trece. 

— Păi, nu mă mir, spune doamna Parker cea băgăcioasă. Se 
uită din nou la ceas și se hotărăște să le țină un discurs. 

— Nu puteti să vă purtați așa cu cei mici, le spune ea. Putin 
îmi pasă cine te-a educat așa de prost, Jade Walker! Până și tu 
știi asta. 


VP - 262 


— Da, doamnă Găgăută! spune Jade. 

— O s-o sun pe mama ta în seara asta și o să-i spun ce-ai 
făcut, o amenință pe Bel. E o rușine. De la un Walker nu mă 
aştept la nimic bun, dar tu ar trebui să fii mai deşteaptă. 

— Așa e, doamnă Găgăută! spune Bel. 

Femeia o privește cu suspiciune, dar fata are o expresie de 
respect lingușitor și înclină capul într-o parte asemenea lui 
Shirley Temple. 

— Sigur, spune ea, în timp ce deschide portiera. Mă rog, 
personal, cred că vă trebuie amândurora o mamă bună de 
bătaie, dar na... 

Trântește portiera, pornește motorul și coboară geamul. 

— Dezinfectaţți-i rănile, le ordonă ea. Altfel se infectează. 
Serios. Ar trebui să ai grijă de sora ta mai mică, nu s-o tratezi ca 
pe un animal. 

Bagă în viteză și pleacă. Cele trei fete, din care cea mică se 
uită urât dintre fetele mai mari, o urmăresc cu privirea tăcute. 

— Sugi pixu’, doamnă Găgăuță! spune Jade. 

Îi trage un șut în coapsă lui Chloe. 

— Asta pentru că ne-ai băgat în rahat. Haide! Scoală! Dacă 
mai aud un sunet, aici te lăsăm! 


VP - 263 


36 


Oricine mai citește ziare are un ritual anume pentru asta: 
locul, ora și poziţia pe care le dedică acestei activităţi, că e ora 
prânzului, când faci naveta, când doarme în sfârșit copilul. E un 
ritual mai intim decât orice poate oferi televiziunea. Într-o zi 
obișnuită, Kirsty și Stan, împreună cu colegii lor, trec prin toate 
pe internet, cât timp fierbe apa pentru ceai și în fundal rulează 
știrile nonstop. În timp ce așteaptă să se termine conferinţa și 
să primească temele de lucru, răsfoiesc știrile de la Reuters și 
Associated Press, ca să aibă o idee despre ce urmează să se 
întâmple. Apoi, de cele mai multe ori, se așază undeva cu ziarul 
lor preferat - deși toţi se prefac că favoritul lor e chiar publicaţia 
pentru care lucrează. 


Martin Bagshawe își citește ziarul la bibliotecă în general, dar 
astăzi cumpără o sticlă de cacao cu lapte, un scotch egg*, niște 
cartofi prăjiţi cu brânză și ceapă și ziarul Sun. Îl citește în timp 
ce așteaptă să apară Kirsty Lindsay, ca să-și dea seama care 
dintre cele cinci case la care se uită este a ei. A închiriat o dubă 
albă cu cardul de urgenţă și și-a cumpărat o salopetă bleumarin, 
fiindcă, din experienţa lui, nimeni nu se întreabă ce caută un 
individ îmbrăcat în salopetă într-o dubă care nu mai pleacă. Nu 
are nici cea mai vagă idee cât mai are de așteptat, dar speră să 
poată trage de timp cu sudoku. 


Deborah Prentiss lucrează la Asda, prima tură a zilei, și citește 
ziarul la ora două, când ajunge acasă, înainte să facă puţină 
ordine și să ia copiii de la școală. Are în fiecare zi același ritual: 
vine, pune apa la fiert, urcă să se schimbe de uniforma de 
poliester pe care o urăște, fiindcă e mândră de felul în care 
arată, de când era adolescentă chiar. Nu stă cu uniforma pe ea 
mai mult decât trebuie. Se fardează din nou, își perie părul 
strâns sub plasa pe care trebuie să o poarte la brutărie și, după 
ce își pune o fustă și un pulover decent, coboară și își face 
ceaiul. Apoi se așază la masa din bucătărie, unde petrece o 


34 Ou fiert învelit în carne tocată și pesmet prăjit. 
VP - 264 


jumătate de oră prețioasă, ca să afle despre ce scandal sau 
dezastru mai scrie Mirror. În ciuda faptului că ea însăși a fost 
subiectul speculațiilor unui tabloid pe vremuri, tot îi place. Ce îi 
place de fapt este că ziarul ăsta îi oferă o fereastră prin care 
poate să privească lumea cea urâtă și întunecată, din confortul 
casei ei frumoase și liniștite și crede fiecare cuvânt. Numește 
asta „timp pe care mi-l aloc doar mie”. 


Milioane de oameni cu aceleași expresii goale, care se scaldă 
în vorbe goale și care cred că după ce au făcut asta le știu pe 
toate. Kirsty, care încă digeră conversaţia pe care tocmai a 
avut-o la telefon, se surprinde în oglinda de deasupra policioarei 
și observă că nimic din ce simte nu i se poate citi pe față. 

„Am făcut ce-am putut”, își spune ea. „Sunt nebună, nici asta 
nu trebuia să fac, să ajung așa departe. Trebuie să-mi revin și să 
sun la redacţie înainte să paseze toate temele pe întreaga 
săptămână. Trebuie s-o uit pe Amber Gordon. Face parte din 
trecut și acum nu are voie să însemne nimic pentru mine”. 


Martin o găsește pe Jackie în paginile de mijloc și mârâie puţin 
când îi citește relatarea. Coboară geamul și scuipă pe jos. Nu e 
nimeni pe stradă, nu mișcă nimic în casele astea de suburbie, 
dar pe de altă parte, liber-profesioniștii nu au același program 
ca restul lumii. Kirsty Lindsay vine și pleacă pe nepusă masă, iar 
el trebuie să fie aici în cazul în care își face apariţia. 

Jackie pare bătrână și frivolă sub tot machiajul ăla. Nu-i vine 
să creadă că a fost atras de ea și că a simţit o emoție atât de 
intensă pentru o astfel de femeie. Acum nu simte nimic în afară 
de un oarecare dispreţ și e vag curios să vadă ce are de spus. 
Nu o mai vrea acum și, în timp ce citește și își dă seama ce 
femeie slabă e, așa ușor de influenţat, o vrea și mai puţin, dar 
se bucură că i s-au confirmat toate suspiciunile. Nu a fost 
părăsit din cauza lui, ci din cauza altora. E povestea vieţii lui. 
Mereu i s-au pus piedici și obstacole, de când se știe, iar Amber 
Gordon e doar una dintr-un lung șir de profesori, autorităţi, șefi 
și așa-ziși prieteni care i-au dat de furcă. lar acum, această 
Kirsty Lindsay îl acuză de ceva ce nu a făcut și crede, ca o 
îngâmfată ce e, că poziţia ei o va proteja. În tot timpul ăsta, e 
evident că pe Vic Cantrell l-a protejat, ceea ce înseamnă că o 
protejează și pe Amber Gordon, printr-o înţelegere tacită cu el. 


VP - 265 


După părerea lui, ea se face vinovată de crimele lui, ca și cum 
le-ar fi înfăptuit chiar ea. 

Numai că nu și-a reglat conturile cu Martin. Amber Gordon 
poate aștepta. In momentul ăsta nu are nicio șansă s-o prindă 
singură, dar speră din tot sufletul ca ziariștii ăia să-i facă viața 
amară. E plină lumea de femei stricate. Jackie Jacobs, cu fusta 
ridicată să-și arate picioarele, e doar una. Nu poţi face mai 
multe lucruri deodată. Trebuie să stabilești priorităţile, iar acum 
prioritatea lui e Kirsty Lindsay. A tot acumulat furie din noaptea 
de la Danceattack, când umilinţa lui a redevenit o vietate care-l 
roade pe dinăuntru. A văzut în sfârșit cum e să te relaxezi și 
acum știe cum să profite de asta. 

„Nu mai durează mult. Va trebui să iasă din spatele ușilor 
ălora șmechere și atunci o să știu exact unde stă”. 

Mușcă din ou și se sprijină de spătar, în așa fel încât din 
stradă nu se mai vede decât vârful capului, acoperit de șapca de 
baseball și ochelarii de soare. l-a plăcut foarte mult să se 
pregătească pentru misiunea asta, ca să nu fie recunoscut. Se 
simte ca James Bond, într-o misiune MI5 și adrenalina pompează 
de câte ori apare cineva de după colț. S-ar putea să dureze o 
vreme până identifică ţinta lui printre toate casele astea, dar nu 
se grăbeşte deloc. A ajuns aici cu ajutorul unui tertip 
surprinzător de simplu: a sunat la Tribune și a cerut cu Minty (își 
aducea aminte numele ăsta de când a tras cu urechea la 
conversaţia din parc) și a zis că e de la relații cu publicul și că 
are ceva pentru Kirsty, dar nu are adresa completă. Fata s-a 
mulțumit cu faptul că el știa măcar orașul în care locuiește. 

Își termină oul și netezește pagina. 


Deborah se uită de sus la cei care citesc Sun cu tot disprețul 
unei persoane care se consideră de stânga. Nu știe că Mirror 
dedică la fel de mult spaţiu orașului Whitmouth, ca și rivalul 
tabloid, și cam în aceeași manieră. Speculaţii, înţelepciunile 
vecinilor (aceiași vecini cu gura mare despre care scrie și în Sun, 
de-ar ști ea asta) și informaţii puţine care pot fi scoase la iveală, 
despre personaje anonime precum Strangulatorul de la mare și 
zgripţuroaica lui. Țara asta nu iubește decât un singur lucru mai 
mult decât un criminal în serie pe cinste, și anume pe nevasta 
acestuia. Deborah își afișează expresia încruntată pe care o 
poartă oricare om de bine astăzi, în timp ce se cufundă în 


VP - 266 


detaliile exagerate și în șarlotă. 

În ziarul ei e aceeași fotografie care apare și pe prima pagină 
a ziarului Sun: o blondă spălăcită și plictisitoare, cu ochelari de 
soare și un rânjet lipsit de stil. In asta, totuși, încă nu și-a 
acoperit de tot faţa și pare că face cu mâna. 

„Cine se crede?” își spune Deborah, în timp ce își termină și 
biscuitul. „Vedeta zilei? Cam ciudat”, își spune ea. „Mi se pare 
cunoscută. Parcă o știu de undeva. Nu că am văzut-o în vreo 
poză - deși cine știe ce mizerii mai sunt zilele astea prin ziare -, 
ci în viața reală, îmi spune ceva felul în care stă, nasul, maxilarul 
și aluniţa aia uriașă și grețoasă de pe moacă. Mă întreb dacă ne- 
am cunoscut. Că așa pare. Unde oare? Sigur nu la Whitmouth”. 

Absentă, mai ia un biscuit din pachet și îl bagă în ceai. 

„Știu de ce”, își explică ea. „Din cauza aluniţei ăleia sinistre. 
Îți sare în ochi. Cum văd o femeie cu un neg dintr-ăla, îmi 
displace pe loc. Din cauza lui Annabel Oldacre am rămas cu 
impresia că oricine are gogoloi ca al ei e un criminal în serie. Imi 
aduc aminte cum mă uitam cu orele la negul ăla în timpul 
procesului și la vita aia care mi-a ucis sora și așteptam să-și 
primească pedeapsa. E clar că m-a marcat. Toate sentimentele 
care m-au încercat atunci s-au concentrat asupra unei hibe de 
pe fața ei. Dar seamănă foarte tare”, își mai spune ea, în timp 
ce soarbe ceaiul prin biscuitul înmuiat. „Și chiar îl are în același 
loc ca ea”. 


Martin dă pagina. Gordon ocupă și spaţiul ăsta. Își mușcă 
buza în timp ce o privește cum rânjește, de parcă se duce lao 
petrecere. Preferă să pretindă că nu era acolo când a fost făcută 
poza. 

„Se pare că-i place atenţia”, își spune el în gând. „Profită de 
cele cincisprezece minute de glorie, dar nu e precum Kirsty. Cel 
puţin nu și-a dedicat viaţa scopului de a băga minciunile în 
casele oamenilor”. 


Jim o sună ca să mai uite de emoţiile pe care le are înainte de 
întâlnirea cu Lionel Baker. A citit și el ziarele în tren și Kirsty 
parcă îl și aude cum clatină din cap și ţâțâie la vederea 
materialului despre Whitmouth. 

— Biata femeie! spune el. Au crucificat-o. 

— Știu. E înfiorător, nu? 


VP - 267 


— Eşti singura care a fost cât de cât corectă. 

— Da. Naiba știe cum au luat decizia să publice asta. 

Il aude cum împăturește ziarul. Jim se răzbună întotdeauna pe 
publicaţiile care îl enervează mototolind ziarul și aruncându-l la 
gunoi. Se uită pe geam și vede că vița-de-vie - fir-ar ea să fie - 
pe care a plantat-o vecinul ei cu trei ani în urmă scoate capul 
printr-o gaură în fundaţia șopronului lor. 

„Viaţa e o bandă lungă de alergat împotriva naturii, într-un fel 
sau altul”. 

— Cred că mă las de citit ziare, anunţă el. Pare complet inutil. 
Inventează tot soiul de mizerii. Habar n-au de nici unele și decid 
să transforme femeia asta într-un dușman, doar ca să-și umple 
spaţiul. Mereu vezi chestii dintr-astea. Nu vor să recunoască 
faptul că nu știu mai multe decât noi, ceilalți. 

— Ușurel, spune Kirsty. Dacă nu mai citește nimeni ziarele, eu 
cum îmi mai câștig existența? 


Nimeni nu a reușit să afle mare lucru despre presupusul 
Strangulator. Să fie poate o pagină despre el, dar în sezonul 
mort nu ajunge o pagină. Fotograful de la Mirror a urmărit-o pe 
Amber Gordon până la Funnland și apoi până la casa aia banală 
socială în care stă. l-a făcut o fotografie în timp ce-și plimba 
mini-cățeii ăia, pe care de obicei îi vezi în braţele celor precum 
Liza Minelli. Casa e evident neglijată, are o scândură de lemn 
peste fereastră, iar straturile de flori sunt călcate în picioare și 
pline de noroi. Deborah citește poliloghia de sub poză și se 
minunează. 


Iubita Strangulatorului de la mare, Amber Gordon, îşi plimbă 
căţeii de parcă ar fi o zi normală. Gordon, sefa echipei de 
curățenie, a refuzat să vorbească cu reporterul de la Mirror când 
acesta a abordat-o, imediat după ce s-a dus cu cadouri la iubitul 
ei, aflat în interogatoriu la secția de poliție din Whitmouth. La 
casa lor murdară de la periferia orașului i-a înjurat pe fotografi și 
a cerut să fie lăsată în pace atunci când am încercat să aflăm ce 
știe despre crimele partenerului său: „N-am făcut nimic!” 

Cum devii criminal, pagina 13 


În fotografie se vede că strigă. 
„E cam de vârsta mea”, își spune Deborah. „Poate un pic mai 


VP - 268 


tânără. Mă întreb cum o fi să treci prin ce trece e. Știa? Sigur 
știa. Doar nu trăieşti cu cineva și nu știi ceva de genul ăsta, 
nu?” 
Răsfoiește până ajunge la pagina 13 și începe să citească. 
x 


Martin se uită spre stradă în timp ce caută un post de radio. 
Radio 2, muzică pop, asta-i trebuie. Pop clasic pentru o suburbie 
clasică. 

Se miră că ea a ales să locuiască pe strada asta. Își imaginase 
ceva mai modern, mai minimalist, cam ce apare pe Channel 4. 
Un depozit convertit, cărămidă goală și niște tencuială albă sau 
pereţi de sticlă. Dar nu se aștepta la patru camere sus pe patru 
camere jos, o grădină de dimensiuni medii plină de flori și delfini 
de ciment. O serie de case cu perete comun, de la 1930, un 
garaj, o pergolă, o verandă și detalii arhitecturale în cărămidă 
atestă că proprietarii au fiecare personalitatea lui. 

„Dacă locuiește într-un astfel de loc, probabil are familie. 
Două fete pe care le cheamă ceva de genul Jacintha și Phoebe. 
Poate și un câine rasa Weimaraner”. 

O birmaneză demnă iese pe o alee, se așază pe trotuar și 
supraveghează zona. 

„Da, normal. Sigur are una din pisicile chele, Sfinx, sau un 
dalmaţian. Ceva stupid și inutil, menit să impresioneze victimele 
modei”. 

Se uită în oglinda retrovizoare, vede ușa care se deschide 
câteva case mai în spate și apare Kirsty Lindsay. Se duce spre 
un Renault mic și prăfuit parcat pe alee și descuie. Pare 
nevinovată și adâncită în gânduri, nu se uită nici în stânga, nici 
în dreapta. Martin alunecă în jos, cu toate că nu există nicio 
șansă ca ea să îl recunoască așa cum arată acum, din spate. O 
vede cum caută ceva în torpedou și scoate un dispozitiv cu GPS 
și un cablu. 

„Normal că are GPS. Bună treabă dacă pui mâna pe el”, își 
spune el. „Cam ciudat totuși. E cea mai banală casă de pe 
stradă, acoperită de glicină, iar mașina aia are cel puţin opt ani 
vechime”. 

Era în stare să-și parieze banii pe o săptămână că stă în casa 
cu jaguarul. 


În articolul care vorbește despre cum devii criminal mai sunt 


VP - 269 


și alte poze cu Amber Gordon, lucru care denotă clar că ea a 
avut o contribuţie majoră în povestea asta, chiar dacă l-a 
cunoscut doar șase ani din cei patruzeci și doi ai lui. Se pare că 
nu prea există poze cu Victor Cantrell înainte s-o cunoască pe 
ea, doar câteva făcute în parcul de rulote din Cornwall, unde a 
lucrat înainte să se mute în Whitmouth. Deborah simte din nou 
că o detestă visceral pe femeia asta. Din cauza negului ăluia 
nenorocit, care e chiar identic, e în același loc, are aceeași 
formă și culoare. Care sunt șansele? Câţi oameni pot avea 
mizeria aia acolo? 

Tresare. 

„Și să aibă aceeași vârstă...” 

Deborah își aude aerul șuierând la ieșirea din plămâni. 
Strânge ziarul în pumni și își apropie faţa de imagine. 

„Să-mi trag una!” 

Dincolo de paloare, douăzeci și cinci de ani mai târziu, 
atitudinea sfidătoare, ochelarii de vedetă... are aceeași linie a 
feței, buza superioară la fel de lată ca cea inferioară, 
sprâncenele dense și negre și nepotrivite cu tenul. 

Nu se poate! 

Încremenește. A fost zilnic la proces, cu mama ei: victimele 
deposedate, rămase în viaţă. Se uita la Annabel Oldacre și la 
Jade Walker, care stăteau în boxa acuzaților și depuneau 
mărturie în prima zi. 

„Mi-au furat surioara. Le-am cerut s-o ducă la magazin și au 
răpit-o. Cretinele! Cretinele alea nenorocite!” 

lar mai târziu, când a terminat cu asta, s-a uitat la cefele lor, 
la profilurile care priveau spre avocaţi - între ele nu s-au privit 
nici măcar o dată timp de patru zile. Se uita la fețele lor și voia 
ca ele să o privească în timp ce intrau și ieșeau din sală, ca să 
vadă ce făcuseră. Reţinuse fiecare trăsătură a lui Annabel 
Oldacre, dar nu se aștepta să o mai vadă vreodată, cu toate 
schimbările care veniseră în ultimul sfert de secol pentru a 
ascunde copilul care fusese. 

— Să-mi fut una! spune Deborah și întinde mâna spre telefon. 
Să-mi fut una! 


VP - 270 


37 


Se uită la emisiunea „Question Time”, care bombardează 
politicienii cu întrebări, când deodată îi sună telefonul în geantă. 
Se gândește să nu răspundă. Jim a avut o zi bună. A venit acasă 
plin de speranţă și îmbibat în Chablis grand cru pe care l-a 
consumat la Paternoster Square Corney & Barrow și pentru 
prima oară de zile încoace a bine dispus-o. Nu vrea ca lumea să- 
i strice dispoziţia. Vrea să se prefacă pentru o seară măcar că 
viaţa e dulce și calmă, și plină de speranţă. Dar până la urmă 
răspunde. Întâi se aude un pârâit, apoi niște strigăte. 

— Alo? Alo? 

— Stan? 

— Alo? strigă el din nou și înjură. Stai așa! 

Așteaptă. Acum îl aude mai clar și e mai liniște în jurul lui. 

— Mama lor de căști! mărâie el. Ce faci? 

— Bine. Tu? 

El nu se obosește să răspundă. 

— Unde ești? 

— Acasă. 

— Aș fi zis că ești la Whitmouth. 

— Nu. A preluat Dave Park. Sunt acasă. 

— Băga-mi-aș picioarele! Nenorocitul de Dave Park. 

— N-are nimic, spune ea. Cred că oricum mi s-a tăiat de 
Whitmouth, sinceră să fiu. 

— Mama naibii! spune el. Bănuiesc că n-ai numărul lui de 
telefon, nu? Nu, stai liniștită. Nu contează. 

— Bine. 

Ridică din umeri, neputincioasă. 

— Oricum cu tine voiam să vorbesc, spune el. 

Jim se încruntă și se joacă cu telecomanda. Nu-i place când 
vorbesc oamenii la telefon când se uită el la televizor. Imediat o 
să dea mai tare ca să sugereze asta. Ea se ridică de pe canapea 
și vorbește de pe hol. Se așază pe treapta de jos lângă maldărul 
de rufe și începe să sorteze șosete. 

— Speram să facem schimb de informaţii, continuă Stan. 

— Așa... 


VP - 271 


— Mă duc acum acolo. Pentru Mirror. 

— Mirror? Pe bune? 

— Da, păi în momentul ăsta n-au acolo decât un începător. 
Restul aleargă după fundul celebrităților. Au zis că vor pe cineva 
cu ceva mai multă experiență pentru chestia asta. 

— Care chestie? 

— Aoleu, nu-ţi verifici rapoartele? 

— Nu în ultimele ore, nu lucrez. 

Aude mirarea lui. Stan nu face pauză de lucru. Și dacă ar fi la 
terapie intensivă în spital ar verifica tot. 

— Am înţeles. Ei bine, a apărut ceva, spune el. Mirror a primit 
exclusivitate, în sensul că e prima sursă, pentru că la ei a văzut 
tipa pozele și a făcut legătura, dar de vreo oră și ceva a apărut 
pe PA Media, iar mâine o să scrie în toate ziarele. 

Zi mai repede, Stan! 

— Așa... 

— A sunat cineva și toată povestea asta cu Cantrell a luat 
amploare. Trebuie să... Știi tu. Am nevoie de numărul ei dacă îl 
ai, că tu... 

— Stan, despre ce vorbești? îl întrerupe ea. _ 

— Mă duc acolo, peste Amber Gordon, îi explică el. Iți spun 
dinainte. Mă gândeam că vrei să vii și tu. Ca... știi tu, colegă. 
Liber-profesioniștii trebuie să se ajute unii pe alţii uneori și îţi 
sunt dator. Și pentru că am impresia că am nevoie de o gagică. 
Toţi par să aibă impresia că a te duce la ușa omului ţine de cât 
de mare o ai, dar uneori e nevoie doar de o femeie, nu de un 
bărbat, și... 

— Nu cred că, dacă n-a vrut să vorbească până acum, se 
răzgândește brusc, spune ea. 

— Nu, nu înţelegi. Nu e vorba de gagiul ei. Mă rog, este, că 
altfel nu s-ar fi prins nimeni, dar... 

Ea știe ce urmează în secunda următoare. Frica o cuprinde 
instantaneu ca un val din Arctic. Scapă șosetele din mână și 
strânge telefonul de teamă să nu-l scape și pe el. 

— Se pare că doamna Cantrell e nimeni alta decât Annabel 
Oldacre, spune el. 

Un mare „Nu!” îi scapă din gură, dar cu altă semnificaţie 
decât își imaginează el. 

— Da, îţi vine să crezi? 

— Nu. 


VP - 272 


— A fost identificată, continuă el. De către sora victimei, după 
câte se pare. 

— Dar nici n-o cunoștea, izbucnește ea. S-au cunoscut doar... 

Se oprește brusc înainte să divulge prea multe. Nici ea nu-și 
aduce aminte de Debbie Francis, doar vag, piercingurile și 
geaca de piele cu ţinte mai degrabă decât figura ei. | se face 
pielea găină când se gândește că era cât pe ce să se expună 
chiar ea. Sudoarea i se prelinge pe șira spinării, în vreme ce în 
cealaltă cameră izbucnesc aplauze. 

Stan continuă să vorbească nestingherit. 

— Da, dar se pare că a fost prezentă zilnic la proces. S-o fi 
gândit că se împacă astfel cu ideea, cumva. Dar sigur a avut 
ocazia să le studieze fețele în timp ce era acolo, nu? Oricum, 
care erau șansele? 

— Nu așa mari cum crezi, spune ea. Surprinzător de mici, 
dacă mă întrebi pe mine. Aceleași șanse pentru oricine are 
statutul ei social, iar o contribuţie majoră l-a avut locul în care 
trăiește. Faptul că are un... trecut nu are legătură cu șansele. În 
Whitmouth are loc o crimă violentă în fiecare an, chiar dacă nu e 
înfăptuită de un criminal în serie. Și cam toţi criminalii au 
neveste. 

— Inî, face Stan. Ai dreptate. Mă rog. Ce poveste, nu? Chestia 
e că după ce îţi arată cineva cu degetul e evident. Ai fi zis că și- 
ar fi scos prostia aia de neg de pe faţă când și-a schimbat 
numele, nu? Parcă autorităţile au vrut să fie recunoscută. ȘI 
„Amber”... nu s-au străduit prea mult în privinţa numelui. 

Kirsty dă să zică ceva și își vede reflexia în geamul ușii de la 
intrare. Se privește și caută pe faţa ei trăsăturile copilului care a 
fost. Nu recunoaște mare lucru. A avut mereu o mutră comună, 
genul de față obișnuită, și nici măcar nu are aluniţa lui Bel. 
Genul de față pe care o vezi mereu. Și-apoi era grasă pe vremea 
aceea. 

„Ani și ani de cartofi prăjiţi și ketchup mi-au atenuat 
trăsăturile”. 

— Deci vii? întreabă Stan. 

„Cred că glumești. Trebuie să stau cât mai departe posibil de 
Annabel Oldacre. Ar trebui să plec chiar în clipa asta în 
Australia. Să-i spun lui Jim că am fost concediată, să mă las de 
jurnalism și să vând pizza în Queensland, doar că nicio ţară în 
care merită să trăieşti nu acceptă aplicaţii de reședință din 


VP - 273 


partea celor ca mine și oricum e genul de slujbă pe care se 
așteaptă toată lumea să o am și unde mă caută toate ziarele de 
ani de zile. Cariera, diploma, faptul că sunt o poveste de succes 
a serviciilor sociale au fost cea mai bună deghizare pe care o 
puteam alege. Să mă ascund printre șacalii care mă caută a fost 
cel mai bun camuflaj. Singurul lucru mai bun ar fi fost să găsesc 
o cale să intru în poliţie”. 

— Of, Stan... încearcă să găsească scuze. Nu, îmi pare rău. Nu 
pot. Chiar dacă nu era teritoriul lui Dave Park acum. Mâine 
mergem la mama lui Jim, în Herefordshire. Trebuie să mă apuc 
de făcut bagaje, să pregătesc totul... 

— Doamne Dumnezeule! exclamă Stan. Care îţi sunt 
priorităţile? 

— În momentul ăsta, familia, spune ea, știind cât se va enerva 
să audă asta și în speranţa că va închide telefonul dezgustat. 

Îl aude cum pufnește. 

— Haide, femeie! Ce tot spui? De ani de zile te străduiești să 
obţii o slujbă la News. Dacă o faci să vorbească, îţi apare poza 
lângă articol. Ce naiba, te și angajează dacă reușești să publici 
înainte de Mirror. 

Rămâne tăcută. Se teme că vocea îi va trăda frica, îl aude 
cum își aprinde o ţigară și mai încearcă o dată să o convingă. 

— Hârtie de ambalat, Kirsty! spune el. Asta se va întâmpla cu 
porcăria pe care ai scris-o săptămâna trecută. Vor uita toţi de 
ea. 

Se preface că se gândește. 

— Of, nu, Stan! Mulţumesc. Sunt extrem de recunoscătoare, 
dar îmi pare rău. Îţi dau numărul lui Dave. Dacă vrei, îl sun chiar 
eu. Și oricum, mă va uri pe veci dacă rămâne cu impresia că i- 
am furat gloria. Știi cum e. 

— Mă rog, bine. Să nu zici că nu ţi-am făcut nicio favoare. 

— Nici vorbă. 

Abia mai respiră. Vrea să închidă, ca să se poată gândi. 

— Îmi pare rău, Stan, și sunt super recunoscătoare! Extrem de 
recunoscătoare. Dar nu pot. Trebuie să închid. Imi pare rău. 

— Stai așa... 

Vrea să îi mai spună ceva, dar ea închide. Se face mică pe 
treapta din spatele ei. Sophie a aruncat o bluză de trening 
murdară peste rufele curate. O ridică, își îngroapă faţa în ea și 
inspiră adânc mirosul fiicei ei adolescente. 


VP - 274 


„Doamne, copiii... Ce s-ar întâmpla cu ei?” 

E speriată. O altă frică, diferită de cea pe care a simţit-o în 
noaptea aia în Whitmouth, deși sentimentul acela că urmează 
ceva, că se apropie repede din spate, e similar: o frică 
ancestrală, reprimată multă vreme, care îi pune stăpânire pe 
fiecare celulă în parte și o lasă fără puteri. Nu știi cine se uită, 
cine pândește în umbră. Nu poţi lăsa niciodată garda jos, nu te 
simţi niciodată în siguranţă. Pot trece și trei ani fără să se 
întâmple nimic, apoi, într-o zi, deschizi inboxul și vezi că un om 
pe care l-ai considerat dintotdeauna rezonabil, civilizat și atent a 
trimis un e-mail în masă, în care scrie că urmează să fii eliberat 
condiționat și că nu trebuie să se întâmple asta. Sau cineva se 
duce la ziare și pretinde că a băut cu tine într-un bar de pe 
Costa del Crime sau că a cumpărat o casă de la tine în 
Wythenshawe sau că a fost obiectul prădătorului homosexual 
din tine în cine știe ce închisoare și te cuprinde din nou frica și 
groaza. Aștepţi pe urmă ca soțul tău să se uite atent la pozele 
vechi cu tine încă o dată și de data asta să te privească și să-și 
dea seama. Aștepţi să te trezești într-o dimineaţă cu gloata la 
ușă. 

La Amber deja au ajuns, înarmaţi și gata de acţiune. 

„Dumnezeule, deja a fost aruncată la lei!” 

Pozele cu casa ei... e clar că stau acolo de zile întregi cu 
furcile în mâini și cu făcliile aprinse. O să iasă măcel. 

Aude muzica emisiunii „Question Time” în sufragerie. 
Încearcă să se adune înainte să vină Jim s-o caute. 


VP - 275 


38 


Amber se trezește la zgomotul ferestrei sparte. Nici măcar nu- 
și dăduse seama că adormise. Pe la opt se întinsese să se 
odihnească un pic. Se ridică, îmbrăcată complet, cum stă de 
câteva zile, gata să o ia la fugă. Se întreabă dacă ar fi bine să 
aprindă lumina, dar se răzgândește. Se vor prinde că e acasă și 
asta le convine mai mult decât dacă nu e aici. O parte iraţională 
din ea s-a agăţat de speranţa că dacă merge pe burtă, refuză să 
vorbească, să coopereze, hărţuitorii de-afară vor renunţa și vor 
pleca. Ştia că se minte singură. E a treia fereastră pe care o 
sparg în ultimele douăzeci și patru de ore. 

Se uită la ceas. S-a făcut unsprezece. Nu mai ţine socoteala 
de vreo trei ore. Caută cu mâna piciorul de masă pe care îl cară 
după ea prin casă și își dorește să fi locuit într-o ţară în care 
baseballul să fie sport naţional. Coboară din pat, direct în 
pantofii fără șireturi pe care îi ţine lângă pat pentru urgenţe, ca 
să-i găsească rapid și pe întuneric. 

Înaintează încet spre camera goală. Aude chiar și de la etaj 
mișcare în grădina din faţă, pași și oameni care își dreg glasul. 
Vede perdelele fluturând în briză și o cărămidă printre cioburile 
din pat. S-au întors. Vecinii, beţivii, cei care vor ca ea să le 
cunoască Valorile. Când se închid barurile și după ce pleacă 
jurnaliștii, le place să vină aici și să spună ce au pe suflet. 
Polițistul tânăr, care stă uneori afară, iar a plecat. Nu are cine să 
facă fotografii, așa că nu e nevoie de el. Nu aruncă nimeni cu 
pietre când e poliţia aici. 

Se retrage în dormitor, se sprijină de ușă și deschide 
telefonul. Treizeci și trei de apeluri pierdute și douăsprezece 
mesaje. 

„E din ce în ce mai rău. Mai multe decât ieri. S-a întâmplat 
ceva? A apărut vreo noutate? Sau își pasează numărul de la 
unul la altul și până joi îl are toată ţara?” 

Le ignoră și caută numărul secţiei de poliţie. Nu are sens să 
sune la urgente. Tot la aceeași oameni ajunge apelul. 

Rezemată de ușă, ascultă ţârâitul. Își dă seama că nu vede 
câinii și se miră. De când a fost Vic arestat, nu s-au clintit de 


VP - 276 


lângă ea. Seara se duc sus cu ea la culcare și se ghemuiesc la 
picioarele ei, pe pătură, iar dimineaţa sunt lângă ea, ca s-o 
întâmpine cu mesajul că au mai supravieţuit o noapte, lucru 
care-i dă puterea să meargă mai departe. 

„Probabil că am dormit mai adânc decât credeam”, își spune 
ea, în timp ce numără de câte ori țârâie telefonul. „Am văzut că 
se mai scoală noaptea și își văd de-ale lor”. 

După ce sună de douăsprezece ori, se aude o voce calmă și 
lipsită de griji pentru cineva care trebuie să răspundă noaptea la 
telefon. 

— Poliţia din Whitmouth. 

— Sunt Amber Gordon, spune ea încet, de frică să nu o audă 
cei de dincolo de pereţi. 

Polițistul nu pare să recunoască numele. 

— Victor Cantrell... 

— A, da, bună seara! spune el, nu prea prietenos. 

— E cineva în fața casei mele. Mi-au spart geamul. 

— Bine, spune el, dar nu pare deloc îngrijorat. O clipă. 

Amber se întoarce pe coridor și ascultă. E clar că sunt niște 
oameni în fața casei. Intenţionat nu vorbesc, dar tot aude o 
indicație dată în șoaptă, apoi un șușuit, le simte prezenţa, nu 
sunt doar câţiva oameni, ci o gloată întreagă. Se aude un sunet 
metalic, ca și cum cineva încearcă să deschidă poarta grădinii, 
și se încordează toată, fiindcă nu e sigură dacă va rezista 
Zăvorul, care, oricum, nu o protejează foarte bine. Și poarta, și 
gardul cedează dacă le tragi două șuturi. Nu poate decât să 
spere că au și ei o limită și înțeleg că, dacă trec de ea, protestul 
devine încălcarea proprietăţii. Şi totuși, asta nu-i oprește când e 
vorba de daune. Nu mai durează mult până când cineva decide 
că dacă tot au spart ușa, următorul pas logic e să intre. Nu 
poate rămâne aici. 

— Doamnă Gordon? 

Îi sare inima din loc. Aproape că uitase că aștepta la telefon. 

— Trimitem o mașină la dumneavoastră. Ar trebui să ajungă 
în aproximativ douăzeci de minute. 

„Douăzeci de minute? Poate fi moartă până atunci”. 

— Nu pot ajunge mai repede? Ce s-a întâmplat cu băiatul care 
stătea la ușa mea? 

— Resurse limitate, răspunde el. Dacă vreţi, puteţi face 
plângere la secretarul de stat. Nu știu dacă aţi observat, dar 


VP - 277 


jumătate din forțele de poliţie din țară au fost de serviciu la 
poliţia metropolitană vara asta. 

„Cât să mai suport?” 

| se umplu ochii de lacrimi. 

— Dacă doriţi, vă pot aduce aici, mai spune el. 

— Pentru ce? 

— V-am sunat toată seara. S-ar putea să doriţi arestul pentru 
protecția dumneavoastră. Deocamdată. Cum doriţi. 

Celule, coridoare, zăvoare. Ecoul betonului vopsit, cozile lungi 
la mâncare proastă. Izolare unde nu se aplică drepturile omului. 
Amintirea cruntă a sentimentului de vină și Vic, trei celule mai 
departe. Tresare, ca atunci când visezi că ești în cădere. Celula 
lui și celula ei: parteneri în toate cele. 

— De ce? întreabă ea. Sigur există altă opţiune... Să nu am de 
ales între locul ăsta și o celulă. 

— Cum ziceam. Facem cum doriţi. Dar s-ar putea să fie cel 
mai bine, spune el și adaugă semnificativ: Având în vedere 
circumstanţele. 

— Circumstanţele. 

Ce frumos spus... 

— Nu pot să... alt loc nu există? Doar nu vreţi să... nu mă 
puteţi duce la un hotel? 

— Doamnă Gordon, spune el cu un ton care sună ca o insultă 
pe care ea nu o înțelege, e singura cale prin care vă putem 
garanta siguranţa, având în vedere circumstanțele. V-am tot 
sunat, nu aţi răspuns. Și oricum, mă îndoiesc foarte tare că 
există vreun hotel pregătit să vă primească. 

— Nici ieri nu mi-aţi putut garanta siguranţa, protestează ea. 
De ce sunteţi brusc așa...? 

— A, face el, nu știți! 

O cuprind fiorii. 

— Ce să știu? 

— Au aflat cine sunteți, doamnă Gordon! Ziarele. 

| se usucă gura. 

— Cine sunt...? 

— Annabel Oldacre, spune el, înainte să adauge dispreţuitor: 
dar, desigur, știați asta. 

Amber închide. 

* 


Se târăște în patru labe prin cameră și dă perdeaua ușor la o 


VP - 278 


parte. Se uită pe drumul întunecat și vede cioburile în grădină. 
Tresare, icnește. Sunt în jur de treizeci de oameni acolo care 
stau în picioare, cu mâinile în buzunare și se uită spre casă, 
asemenea unor figuranti dintr-un film cu zombi. 

„Dumnezeule, sunt moartă! Până dimineaţă vor fi sute”. 

Trebuie să accepte oferta poliţistului. În clipa în care apare 
mașina de poliţie, trebuie să iasă urgent din casă și nu mai 
contează ce urmează. Dacă apucă să intre gloata, nu va 
supraviețui. _ 

Se târăște la parter și își trage un hanorac pe ea. Işi strigă 
încet câinii. Trebuie să-i ia cu ea, nu-i poate lăsa aici. Odată ce o 
vede mulțimea, se termină și cu casa, și cu tot ce e în ea. Știe 
că n-o vor lăsa să păstreze câinii în secţie, dar după ce îi aduce, 
vor deveni responsabilitatea altcuiva, că doar nu îi vor lăsa pe 
treptele secţiei ca să se apere singuri. Sigur vor găsi o soluţie 
pentru ei. Asociaţia pentru protecţia animalelor. Orice. Orice e 
mai bine decât să-i lase la mila gloatei. 

Nu răspunde niciunul dintre ei. Nu se aud nici lăbuțele și 
gheruțele pe gresie. Or fi afară. Au ieșit pe ușa pisicii peste 
noapte. Se teme să-i caute afară. Vrea să se ascundă la 
adăpostul ușilor încuiate și al sufrageriei baricadate până vine 
poliția. Dar trebuie să-i găsească acum! Nu va mai avea timp pe 
urmă. După ce răspunde la ușă și mulţimea se asigură că pot 
pune mâna pe ea, va mai avea timp doar să fugă. Trebuie să-i ia 
pe sus, să-și ia geanta pe care o are pregătită pe hol și să fugă 
spre mașina de poliție înainte să fie linșată. 

Înșfacă cheia de la ușa din spate din cuierul de pe hol și se 
duce pe furiș în bucătărie. Liniște și beznă. Obiectele cunoscute 
seamănă cu niște fiare ghemuite în umbră, care abia așteaptă s- 
o atace. Se oprește la mijlocul drumului și se uită în grădină. 
Vrea să se asigure că nu i-a scăpat nimic, înainte să deschidă 
ușa și să se expună. 

Apoi îi vede. 


Sunt mici, atât de mici și lipsiţi de apărare. Nu au făcut niciun 
rău nimănui. 

„Dragele mele...” 

Amber iese în grădină și își dă seama că îi curg lacrimile pe 
faţă. 

„Nu suport, nu suport așa ceva! E dincolo de orice putință a 


VP - 279 


mea. Au venit, i-au luat și au profitat că au încredere în oameni 
și i-au pedepsit ca să mă pedepsească pe mine”. 

Se uită neajutorată la micile cadavre. Au fost strânse de gât. 
Le-au stors viaţa din ele, tot așa cum a făcut și Vic cu fetele 
alea. Le-au agăţat cu zgarda de frânghia de rufe și briza le 
ciufulește blăniţa fină și le tot răsucește în aer. Ochii lor negri și 
rotunzi sunt ieșiți din orbite. Amber scâncește de durere. 

„Mary-Kate și Ashley, prietenele mele! Bietele mele prietene! 
Dragele mele! Nu trebuiau să vă facă asta. N-aţi greșit cu 
nimic”. 

Scapă cheia de șoc și îngenunchează ca să o caute pe pipăite. 
Le privește figurile chinuite și plânge în hohote. 

Poarta se zgâlțâie în ţâţâni. A auzit-o cineva. Amber 
încremenește și se face mică sub cadavrele micuțe, la lumina 
lunii, în timp ce urmărește poarta care se hâţână. Nu se vor 
cățăra pe ea de data asta. De data asta vor trece prin ea. 

— Annabel! se aude o voce surescitată de bărbat. Tu ești, 
Annabel? 

Amber sare în picioare. N-o mai salvează nicio poliție de- 
acum. Știu că e în casă. S-a dat de gol. 

Poarta se zgâlțâie din nou și aude un pârâit. Nu mai așteaptă, 
nu mai gândește. Fuge spre gardul vecinului din cealaltă parte și 
se cațără pe el. Cade în stratul de flori și simte cum ucide florile 
sub greutatea picioarelor. Gonește prin grădină, spre următorul 
gard. N-are cum să mai iasă pe strada Tennyson. Singura cale 
de scăpare e să ajungă la Coleridge Close. 


VP - 280 


Ora 2.30 după-amiaza 


Bel se așază greoi pe pragul ușii. Îi vine să plângă, dar Jade 
pare că urmează să explodeze și nu vrea s-o enerveze și mai 
tare. Bosumiflată, Chloe se joacă cu șnurul hanoracului. Cumva 
are noroi pe față şi zici că a coborât pe horn. Bel e leoarcă de 
sudoare. E sleită de puteri de nemâncată ce e. 

„Nu știu cât mai pot”, își spune ea. „Vreau să mă întind și să 
dorm”. 

— Deci? De ce n-ai zis că nu e nimeni aici? întreabă Jade. 

— Mami s-a dus la Chippy, spune Chloe, ca și cum ăsta ar fi 
un răspuns. La cumpărături. 

— Dă-o-n mă-sa de treabă! înjură Jade. 

— Credeam că e Debbie aici, explică Chloe. 

— Normal că nu-i aici, mârâie Jade. 

— Unde e? întreabă Bel. 

Stie că pricepe mai greu, dar s-a prins totuși că Debbie făcea 
sex cu Darren Walker când au dat peste ei, la bancă. | se pare 
logic că au venit acasă să facă sex în camera ei, pentru că toată 
lumea știe că acolo se face. 

— Doar nu s-a dus la tine acasă, nu? întreabă ea, neștiutoare. 

Jade izbucnește într-un râs sardonic. 

— Nu, s-a dus la petrecerea din grădina Palatului Buckingham. 

— În geacă de piele? întreabă Bel, nesigură. 

Jade îi surprinde privirea și râde din nou. Incepe să creadă că 
n-o prea duce capul pe Bel. E a treia glumă pe care nu o 
pricepe. 

— Glumeam, îi spune. Dar îti garantez că nu e la noi. 

Chloe începe să scâncească din nou. Fetele își dau ochii peste 
cap și Jade îi spune: 

— Nu începe iar, că nu avem ce face! 

Cum a început, la fel de repede se oprește din plâns și îşi 
trage nasul. li vine o idee. 

— La râu. 

Mama ei nu o duce niciodată la râu. A fost doar de două ori. 
Pentru Chloe, râul e un fel de Disneyland, magic și magnetic. Nu 
primește de mâncare, dar măcar se distrează în apă. 

— La râu? întreabă Jade cu suspiciune. 


VP - 281 


— S-a dus la râu. 

— De ce s-a dus acolo? 

— Ca să înoate. 

— De ce nu te-a luat și pe tine? 

Chloe începe să plângă din nou. 

— Bine, bine. Te ducem la râu, spune Jade și îşi dă ochii peste 
cap. Îl omor pe Darren. Îl omor pe nenorocitul ăla. 

— Glumești, spune Bel. 

— Ce? 

— Sunt cinci kilometri. 

— Bine, atunci. Ai altă idee? 

Bel se uită deznădăjduită în jur. 

— Când vine mama ta? 

Chloe ridică din umeri. Nu știe. Nu are noțiunea timpului. 

— Ore, și ore, și ore, spune ea. 

Realitatea e că, exact în clipa asta, mama ei se află în stația 
autobuzului din Chipping Norton și ajunge acasă în treizeci și 
cinci de minute, dar Chloe nu înțelege cum funcționează timpul, 
nu știe nici să citească ceasul. Nu știe decât că, atunci când vine 
mama ei cu autobuzul, e trecut de ora prânzului. Fiindcă nu a 
mâncat încă, are impresia că vor trece foarte multe ore, iar râul 
o cheamă, cu buruienile de la fund, picnic, acadele și băuturi 
reci pe care oamenii le aduc în cutii de răcire și uneori mai dau 
și altora. A fost acolo doar cu mașina și nu are nici cea mai vagă 
idee cât înseamnă cinci kilometri pe jos sau cât mai e până la 
prânz. 

— Ore, repetă ea și așteaptă. 

— Și sora ta e sigur acolo? 

— Da, spune Chloe cu încredere. 

— Traversăm pe câmp, decide Jade. 

— Pe câmp? întreabă Bel. Nu există potecă? 

— Nu pătim nimic, spune Jade. Mai bucură-te și tu de viață. 


VP - 282 


39 


Ultima barieră înainte de Coleridge Close e un zid din 
cărămidă galbenă cu o împletitură de nuiele deasupra, pe care 
se agaţă tufele de trandafiri. Amber gâfâie în urma efortului pe 
care trebuie să-l depună ca să fugă, să se caţăre, să se aplece 
ca să nu fie văzută, să se arunce pe spate când rottweilerul de 
la numărul șaptesprezece latră și se smulge în lanț. Câinele a 
alertat urmăritorii, iar aceștia au depistat direcţia în care 
evadează. Se uită la obstacolul din față și aude un pârâit și niște 
înjurături, în timp ce un gard cedează sub presiunea unui corp 
masiv, patru uși se deschid și lumina se revarsă în stradă. 

— Unde s-a dus? 

Vocea e alarmant de aproape. Avea impresia că s-a 
îndepărtat bine de ei, dar omul ăsta e foarte aproape, poate la 
două curți distanță. 

— Unde pizda mă-sii e? 

— Coleridge, strigă altă voce. Sigur spre Coleridge se duce. 

— Futu-i! strigă prima voce și inspiră de două ori. Haide! Futu- 
i crucea mă-sii! 

Ridică tonul ca să zbiere teatral. Acum se aprind toate 
luminile, dar cei care locuiesc aici asta par să nu fie acasă, altfel 
au prins-o. 

— Hei! Se duce spre Coleridge! 

În depărtare, în propria ei grădină, cad la o înţelegere 
exprimată prin ţipete. 

„Futu-i!” 

Îi bubuie pulsul în urechi. Amber fuge spre zid și sare, 
aruncându-se în masa de spini. Dacă ajung pe strada asta, o 
prind imediat. Nu-și poate permite să aibă grijă. Trebuie să 
dispară până dau ei colțul. Aude spalierul părâind sub greutatea 
ei și începe să-i curgă sânge pe încheietura mâinii. Işi prinde 
hanoracul în spini, dar nu se oprește să se gândească, ci se 
târăște prin pietriș și se aruncă pe cealaltă parte. 

Hanoracul nu cedează imediat și rămâne o clipă în aer, cu 
faţa în frunze, apoi se sfâșie și cade într-o poziţie neplăcută. O 
durere infernală o face să-și înăbușe un țipăt când îi trosnesc 


VP - 283 


oasele. Apoi se eliberează și o ia la fugă, fiindcă adrenalina 
convinge durerea să-i permită efortul. 

Se uită peste umăr în fugă, alunecă și pierde secunde 
prețioase. Probabil au ajuns deja la jumătatea străzii Tennyson. 
Trebuie să părăsească drumul ăsta și să se facă nevăzută. 
Șchioapătă spre colţul străzii Marvell, unde se adăpostește. 

Cunoaște bine drumul, e cel care duce la apartamentul lui 
Blessed, doar niște garaje și străduţe secundare, în rest e 
pustiu. La jumătatea drumului e un teren de joacă, chiar între 
străduțele care ies în Browning și în Tennyson, abandonate de 
mult de familii, de când a ajuns norul de cocaină în zona de sud- 
est. Drogaţii s-au mutat, terenul - sau ce a mai rămas din 
leagăne și tobogane sau din sala de gimnastică în paragină - a 
rămas al nimănui. 

Pe Coleridge se aud constant pași, înfiorător de aproape. Nu 
mai poate continua cu piciorul rănit. Ezită o clipă, apoi se aruncă 
pe poarta terenului de joacă și se ascunde sub un gard viu, 
printre gunoaiele aduse de vânt. Se târăște ușurel printre 
cărămizi și buruieni. Aude pașii care dau colțul, încetinesc și 
ajung pe drumul pustiu. Amber înaintează încetișor. Dincolo de 
groapa de nisip e o platformă de căţărat veche în formă de 
trenuleţ, la un metru înălţime, ruginită de ploi, spartă și 
năpădită de urzici. Știe că se vor uita peste gard, ba poate chiar 
vor intra în parc, dar n-o vor crede atât de proastă încât să se 
bage singură în cușcă. Speră. Trebuie să spere. Nu are unde se 
duce. 

Ajunge la trenuleţ și se strecoară prin gaura rotundă, potrivită 
pentru un copil de șase ani. Cioturi, bețe, nu contează, trece 
prin ele și se afundă în întuneric. Lumina pătrunde prin găurile 
de sus, dar jos, unde face cunoștință cu spațiul în care se află, e 
bine și întuneric. 

Urmăritorii ajung pe drum, mândri de numărul lor mare și, în 
urma lor, sar frunzele din tufișurile pe lângă care trec. Îi aude 
oprindu-se la poartă, aude o brichetă care se aprinde și 
adulmecă fumul de ţigară care se ridică în noapte. 

— Băga-mi-aş picioarele! se aude vocea celui care a încercat 
și poarta mai devreme. Unde a dispărut? Doar nu s-o fi întors... 

Răspunde o femeie cu o voce cu atât mai înspăimântătoare, 
cu cât nu se aștepta la asta. E Janelle Boxer, prietena lui 
Shaunagh, vecina ei. Parcă o vede cu ochii minţii: îndesată, 


VP - 284 


solidă, cu o faţă care se potrivește cu numele pe care-l poartă. 

— N-avea timp. Acolo s-a dus, pe-acolo pe undeva. Nu avea 
timp să ajungă la capăt. 

Cineva împinge portița. Se aud pași pe pietriș. Ştie că toți 
caută orice ascunzătoare, așa că își ţine respiraţia, parcă de 
teamă să nu i se vadă în aerul verii. Stă pe beton ud și plin de 
țărână și frunze putrezite. Miroase a tot soiul de fluide umane. 

— Putem aduce câinele. 

— Neee! N-o mai prindem până apucăm să-l aducem. 

Se aude un vâjâit - poate de bâtă de baseball, poate un lemn 
dintr-o schelă, care se plimbă peste frunzișul de lângă ea. 
Amber încremenește și își face și mai mult loc în întuneric. 

— Băga-mi-aş picioarele! înjură primul bărbat. 

Ceva lovește peretele de lemn. Se face mică și își mușcă 
buza. 

— Crezi că s-a dus acasă? 

Vorbește mai încet acum. Se îndepărtează. 

— Pe-aici, nu? 

Ceilalţi îl urmează. Aude poarta târâtă prin pietriș și zăvorul 
rupt bălăngănindu-se. 

— Neee! spune cineva. Știi unde s-a dus? La ferma de porci. 

— Păi, să sperăm că acolo rămâne! 

Cineva ridică vocea. 

— Annabel! 

Râd toţi. 

— Hai la joacă, hai la joacă! 

Râd din nou și vocile li se sting treptat. 

— Nu-mi vine să cred. Îţi vine să crezi? În tot timpul ăsta era 
printre noi. Îmi aduc aminte. Bietul copil! Ți-aduci aminte? Praf 
era! Plină de vânătăi, oasele rupte. O sadică nenorocită. 

— Ar trebui să-i arate cineva cum e. 

— Îţi vine să crezi? Ea și Rose West, altă criminală în serie. 
Am copii, pentru numele lui Dumnezeu! Putea să... 

— Hai să mergem la poliţie! Poate s-a dus acolo. Poate dacă 
ne despărţim... 

— Hai, atunci! Dacă ne urcăm în mașini, ajungem înaintea ei. 

— Nu fi fraier, o să fie polițiști peste tot! 

lar râd. 

— Nu sunt așa sigur. Vărul meu, Ray, lucrează în noaptea 
asta. Sunt super nervoși. Crede-mă! Dacă e să se facă cineva că 


VP - 285 


nu vede... 

Vocile se pierd în depărtare. Amber se ridică și se sprijină de 
perete. O înjunghie piciorul de durere. În întuneric, îi revine în 
faţa ochilor imaginea căţelușelor, dragilor ei Mary-Kate și 
Ashley, scumpele ei prietene, își strânge la piept genunchii și 
începe să plângă. 


Nu știe ce să facă. Nu poate aștepta zorii aici, doar întunericul 
o protejează. Așteaptă ceea ce pare o eternitate înainte să 
îndrăznească să își folosească telefonul, de teamă să nu o audă 
cineva și să nu o dea de gol lumina telefonului. Apoi o sună pe 
Blessed, pentru că nu știe ce altceva să facă. 

Numără până la șase înainte să audă vocea lui Blessed, care 
răspunde ameţită de somn. Probabil a adormit în timp ce 
completa registrele de comenzi, ei i se întâmpla mereu asta. 

— Blessed, eu sunt! 

— Cine? 

— Eu. Amber. Sunt Amber, Blessed! 

— Nu! o respinge Blessed. 

Închide telefonul și Amber rămâne singură în întuneric. 


Nu poate rămâne aici. Se șterge la ochi și iese în noapte. E 
pustiu. In depărtare aude bubuitul monoton de pe strada 
cluburilor și ţipetele turiștilor care nu au habar de teroarea care 
se desfășoară printre ei, dar care sărbătoresc eliberarea de sub 
ameninţarea cu moartea. O doare piciorul, dar o ţine. Pornește 
spre centru, ferindu-se de lumina felinarelor stradale și oprindu- 
se la colţuri, ca să recalculeze opţiunile. E un singur loc în care 
se poate duce acum. 


Durează o oră. La lumina zilei, în siguranță, nevătămată, 
durează doar jumătate de oră, deși strada principală nu o atrage 
deloc și de obicei o ia pe-acolo când nu merg autobuzele. Işi 
trage gluga pe cap, își pleacă ochii și pornește șchiopătând, în 
speranţa că mașinile care trec nu-i vor lumina trăsăturile cât să 
poată fi recunoscută. Pe faleză înaintează aproape târâș. Se 
ascunde în fiecare cadru de ușă de câte ori se apropie cineva, 
se preface fascinată de vitrine și de panouri publicitare. Orașul e 
aglomerat, iar ea se simte goală și expusă: e singura îmbrăcată 
complet, singura trează și singura neînsoţită. In jurul ei apare un 


VP - 286 


grup de tipi beţi, care râd și își ţuguie buzele la ea. 

— Așaaa, bunicuţo! 

Se face mică, îi bubuie inima, dar nu au recunoscut-o. Normal, 
nu-s localnici. Vin din Yorkshire sau din Lancashire, după accent, 
și au băut toată noaptea, așa că nu sunt la curent cu știrile. 
Probabil că aici e mai în siguranţă decât oriunde altundeva, 
printre tineri nepăsători. Și totuși... 

Undeva trebuie să fie. Vecinii ei nu s-au dus acasă, e clar, 
sunt prea surescitați, surmenaţi și înfuriaţi pe bună dreptate. 
Cutreieră orașul, pândesc secţia de poliţie și așteaptă ca ea să 
facă ceva, orice. Nicăieri nu e în siguranţă. Dar măcar știe un loc 
cu porţi încuiate, cu securitate, chiar dacă menirea lor e să 
protejeze bunurile de valoare și să supravegheze vânzările 
biletelor mai mult decât pe oameni. 

Vede semnul din faţă: luminile colorate sunt stinse noaptea, 
dar intrarea pentru personal e luminată și primitoare. Funnlană, 
a doua casă a ei, ultima speranţă. Barierele sunt blocate și 
chioșcurile de bilete, închise. Simte că i se închid toate ușile în 
nas. O săptămână întreagă a lipsit din motive medicale și doar 
Blessed s-a interesat de ea, dar nici măcar Blessed nu vrea să 
mai aibă de-a face cu ea acum. Dacă, însă, o vede în fața 
ochilor, n-o s-o poată alunga. 

Mai are o sută de metri și gata. Mulţimile de pe trotuar s-au 
mai retras, fiindcă după ce se închide parcul, adolescenţii nu 
prea mai au cu ce să se distreze pe-aici. Amber își strânge gluga 
instinctiv peste bărbie. In afară de ochii speriaţi, nu se mai vede 
nimic din faţa ei. 

Ajunge la poarta personalului și caută cardul în buzunar, 
ușurată să-l găsească. Jason Murphy e la geamul chioșcului său 
și citește. Nu se uită. Bun. 

Işi trece cardul prin cititor. Se aude un sunet mort. Împinge 
poarta, dar aceasta nu se deschide. injură încet și mai încearcă 
o dată. La fel. Nu e sunetul vesel care-i permite accesul, nici cel 
care anunţă deschiderea porţii. Cardul a fost blocat. Nu poate 
intra. 

Se simte privită din spate și ridică ochii. Jason e cât se poate 
de atent la ea acum. Stă cu bărbia în mână, zâmbește vag și 
strâmb și se uită la necazul ei. Ea ridică mână și arată spre 
poartă. Jason nu se clintește. Doar se uită. Amber îi arată cardul, 
ridică din umeri și se preface mirată, apoi îi sugerează printr-un 


VP - 287 


gest să apese butonul, ca s-o lase să intre. 

Zâmbetul lui se transformă într-un rânjet neplăcut, triumfător 
și vesel. Scutură din cap. Apoi îl vede cum întinde mâna spre 
telefon și privirile li se întâlnesc. _ 

O privește în continuare și începe să vorbească. li vede buzele 
formând silabele numelui: Amber Gordon. Annabel Oldacre. 

Se întoarce și pornește mai departe, șchiopătând, spre plajă. 


VP - 288 


40 


Jim adoarme repede cu ajutorul vinului, oboselii și stresului 
care, de data asta, vine cu speranţă, iar Kirsty stă cu ochii în 
tavan. Undeva, în noapte, se desfășoară întreaga dramă, dar nu 
are habar în ce fel. Știe doar că îi e foarte frică și că vrea să-și 
facă valizele și să fugă, să se distanțeze de orice dovadă că ar fi 
fost vreodată în Whitmouth. 

„Ce proastă sunt! Super proastă! Trebuia să fi fugit cum am 
dat ochii de ea. Trebuia să fi anunţat autorităţile și să scot totul 
la iveală oficial, să mă apăr și să îi asigur că sunt o victimă a 
unei coincidenţe extraordinare. Dacă află acum, dacă le spune 
cineva că am fost văzute împreună la cafenea, am pus-o. Și Jim 
a pus-o, și Sophie, și Luke, iar lumile lor se vor prăbuși și nu vor 
mai avea niciodată încredere în nimeni și în nimic. Orice am 
făcut până acum, orice tentativă de remediere, toate regulile 
respectate şi instrucțiunile cărora m-am supus, toate 
momentele mele de bunătate și de penitenţă se vor anula într-o 
clipă, din cauza unui impuls nebunesc de curiozitate. 

Mâine, când mergem la mama lui Jim, o să sun la birou ca să 
anunţ că nu mai lucrez o vreme, orice ar însemna asta. Găsesc 
eu ceva, gripă aviară, tifos, hepatită B, meningită, nu contează 
atât timp cât se ia și n-o să mă vrea nimeni în preajmă. Nu 
numai că nu mă mai apropii de Whitmouth, dar o să mă prefac 
că n-am călcat niciodată pe-acolo. Mă pricep la disimulare, doar 
am făcut asta toată viaţa”. 

Pe noptieră, telefonul se trezește la viață. Lumina puternică și 
vibrația îl face să danseze pe suprafaţa lustruită. Jim se mișcă, 
mormăie și se întoarce pe cealaltă parte. Kirsty se uită la ecran 
și vede un număr necunoscut. Nici nu e nevoie, știe că e Amber. 

Trimite apelul în căsuţa vocală. Câteva secunde mai târziu, 
sună din nou, nici măcar nu a făcut pauză să lase mesaj. 

„Doamne, Kirsty, cum ștergi numărul ăsta din istoricul 
apelurilor? li vor verifica telefonul. Trebuie, nu? Nu, de ce ar 
trebui să facă asta? Timp de douăzeci de ani nu a făcut nimic 
rău. Doar m-a sunat pe mine”. 

Respinge din nou apelul și o trec toate transpiraţiile când 


VP - 289 


vede că sună a treia oară. _ 

— Aoleu, răspunde odată! murmură Jim. Incerc să dorm. 

Kirsty coboară din pat și intră în baie. Nu aprinde lumina, 
fiindcă zgomotul ventilatorului îl va trezi de tot. Se așază pe 
toaletă în beznă și, când începe să vibreze telefonul din nou, 
răspunde în șoaptă. 

Vocea lui Amber șoptește și ea, cuprinsă de panică, cu 
valurile în fundal. E pe plajă. Sigur e pe plajă. 

— Trebuie să mă ajuţi! 

— Unde ești? 

— Te rog! Mă caută toată lumea. 

— Unde ești? repetă ea. 

Își face planul că îi va bloca numărul și va suna la poliţie, îl va 
suna pe Stan, pe Dave Park și îi va trimite să o ia de-acolo. 

— Trebuie să mă iei de-aici. 

— Nu! 

Cuvântul îi explodează din gură. 

— Nu pot, Amber! Știi că nu pot. E o nebunie, e o idee ţicnită. 

— Doamne, nu înţelegi! Sunt urmărită de o gloată! Mi-au 
spart geamurile! Mi-au omorât câinii! Jade, o să mă linșeze! 

— Te rog, spune Kirsty, nu gândești limpede! Spune-mi unde 
ești și trimit pe cineva. Trimit poliţia să te ia. 

— Nu fi proastă! spune Amber. Poliţiștii sunt tot oameni care 
locuiesc în Whitmouth. Dacă le spui... Trebuie să mă scoţi de- 
aici. Nu am la cine să apelez. 

— Nu pot. Știi că nu pot. Amber, dacă vin acum acolo... dacă 
mă apropii de tine... 

— Nu-ţi cer să dăm petrecere împreună, toanto! Dar ai o 
mașină, nu? Ce naiba?! Vino și ia-mă! Du-mă undeva! Nu 
contează unde. Scoate-mă pe autostradă, du-mă la un motel și 
lasă-mă acolo. Nu contează, văd eu ce fac pe urmă. Dar acum 
trebuie să plec de-aici. Nu înţelegi? In clipa în care se face 
lumină, sunt moartă! 

— Nu, spune Kirsty. Nu pot. Știi că nu pot. Spune-mi unde 
ești. Trimit pe cineva. 

Aude un țipăt metalic la celălalt capăt. Se gândește o clipă că 
e prea târziu și își dă seama că e un strigăt de frustrare. 

— NU! 

— O să fac ce pot, spune ea, dar asta nu pot. Și nu vreau. 
Dacă fac asta, suntem amândouă terminate. 


VP - 290 


— Kirsty, spune Amber, nu mă poţi lăsa aici! Te implor! 
Trebuie să mă ajuţi! 

Se străduiește să fie fermă. 

„Nu pot, e prea mult. Îmi cere prea mult. Vor afla. Vor ști că 
eu am ajutat-o și vor afla cine sunt. Nu pot. Nu e vina mea. Nu 
eu am ales... nu e soțul meu cel care...” 

— Nu. Nu, repetă. 

Liniște. Îi aude respiraţia. Trei valuri se lovesc de mai și 
absorb orice alt sunet. 

— Trebuie! repetă deodată Amber, dar cu alt ton. 

Kirsty e înfuriată. 

„Cine se crede femeia asta să-mi spună ce să fac? Nu e șefa 
mea. Nu e prietena mea. Din cauza ei se întâmplă toate, ea e 
motivul pentru care am trăit o minciună de viață. Nu-i datorez 
nimic. Absolut nimic”. 

— Nu! spune din nou, ferm. 

Vocea lui Amber e lipsită de emoţii când începe din nou să 
vorbească. O face cu răceală și cu autoritatea pe care o avea și 
în ziua în care au ucis-o pe Chloe, când a preluat controlul și a 
început să dea ordine. 

— Zici tu nu, doar că trebuie, îi spune. Pentru că și tu ești 
implicată, fie că îţi place, fie că nu. 

Amenințarea implicită o enervează și o pune în defensivă. 

— Cum adică? se răstește. 

— Du-te dracului, Kirsty Lindsay! Dacă nu mă ajuţi, îi sun pe 
toți. Pe fiecare în parte. Pe toţi, înţelegi? Fiecare ziar, fiecare 
televiziune, pe oricine îmi trece prin cap. Și atunci n-o să mai fiu 
singura. Înţelegi? Înţelegi ce spun? Ştie toată lumea cine sunt eu 
acum. Nu am nimic de pierdut. Dacă nu mă ajuţi, jur pe ce-am 
mai sfânt că vor afla fiecare detaliu despre tine! 


VP - 291 


41 


Martin se trezește în toiul unei altercații. Uită că doarme de 
câteva ore în spațiul incomod al banchetei din dubă, dar dă cu 
ochii de strada curată din suburbie, cu maşinile frumoase 
aranjate în parcare și se dezmeticește. Își saltă cozorocul șepcii 
și își lungește gâtul ca să se uite la Kirsty Lindsay. E lângă micul 
ei Renault, cu geanta pe umăr și cu cheia în mână și se ceartă 
cu soțul ei. Încetișor, ca să nu se dea de gol, deschide geamul și 
trage cu urechea. 

— Nu pot să cred, spune Jim. 

E în picioarele goale și își strânge halatul peste boxerii în care 
doarme de când nu mai e Soph bebeluș. Ea deschide portiera și 
își aruncă micul bagaj pe bancheta din spate. Nu știe dacă o va 
folosi, dar e un obicei de care nu se poate dezbăra, după atâţia 
ani în care meseria o poate face să rămână oriunde peste 
noapte și, din reflex, o ia și când pleacă la supermarket. 

— Îmi pare rău, chiar trebuie! spune ea. 

— Ba nu trebuie deloc! ripostează el. Nu trebuie. Știu și ei că 
ești în vacanţă! De ce ai răspuns la telefon? 

Preferă să aleagă varianta leneșă și dă vina pe el. 

— Tu mi-ai spus să răspund! Și oricum, tu răspunzi la telefon 
de fiecare dată. 

— Aia e altceva, începe el. Mama... 

Îi vede privirea și tace. În cursul mariajului, înveţi că există 
subiecte pe care e mai înțelept să le eviţi. Cum ar fi liber- 
profesionalismul lui Kirsty. Ea e convinsă că oamenii care provin 
din familii iubitoare presupun de obicei că cei care au avut 
familii nasoale nu sunt atașați emoţional de ele. Işi amintește 
ferocitatea primei ei reacţii când el a zis: „Pentru tine nu e nicio 
problemă” și știe că poate face mai rău. Işi înghite cuvintele 
când o aude inspirând profund. 

— Scuze! spune el. 

— Nu-i nimic. 

Jim se întreabă dacă va folosi nepăsarea lui ca armă. Are 
impresia că așa ar merita. 

— Îmi pare rău că eu nu am o mamă căreia să-i duc grija, 


VP - 292 


adaugă ea, dar culmea e că-mi pasă de ata. 

Mingea e din nou în terenul lui. 

— Așa de tare încât nu vii s-o vezi mâine. De când aștepta 
asta... și știai! îi reproșează el. 

— Și ţi-am spus! Vă prind din urmă imediat ce pot. Am o 
singură slujbă, Jim! Nu am ore fixe, și vacanțe fixe, și pensie 
asigurată. Tot ce am e voinţa mea dea mă adapta. In momentul 
ăsta e o meserie cu risc. Știi că peste tot oamenii cedează. 
Avem nevoie de bani. Nu pot refuza nimic. 

„Doamne, aproape că mă conving și pe mine de ceea ce zic!” 
își spune ea. 

— Tu încă nu ai slujbă, adaugă tăios și îl vede cum se face 
mic, de parcă l-a pocnit. 

„Doamne, Doamne! Cât m-am străduit până acum să nu 
menţionez stresul cel mai mare, să nu-i subminez încrederea în 
el, să nu-l fac să se simtă prost că nu are de lucru și cu o simplă 
propoziţie stric tot. Ne va lua luni de zile să trecem peste asta. 
Luni. Și nici măcar nu va ști că am făcut asta ca să-l protejez pe 
el”. 

El tace o clipă, apoi spune: 

— Nu mai pot continua așa. 

Kirsty trântește ușa și se duce lângă el. 

— Cum, Jim? Așa cum? Nu pari foarte supărat când îţi spun 
oamenii că-mi citesc materialele prin ziare. Nu pare să te 
deranjeze să te dai mare cu informaţiile pe care le ai și le poți 
împărtăși la dineuri, nu? 

Alături se aprinde o lumină la o fereastră. 

— Ssst! șuieră Jim. Mai încet! 

Ea vrea să exagereze cearta, ca să nu fie nevoită să-i spună 
prea multe înainte de plecare, așa că insistă. Jim nu vrea ca 
vecinii să-și bage nasul. Mai bine moare în casă decât să se dea 
în spectacol în stradă, cu un cuţit în spate. 

— Ce? exclamă ea agresiv. 

— Vecinii. 

— Atunci du-te înăuntru! 

Jim își dă seama că nu are rost să se mai certe. Nimic n-o va 
convinge, doar că nu-i vine să creadă că a răspuns la telefon la 
două noaptea, s-a îmbrăcat și a plecat la mașină, dar în același 
timp o cunoaște suficient cât să știe când nu are rost să se certe 
cu ea. Și mai știe că îi ascunde ceva. A știut asta de la începutul 


VP - 293 


relaţiei lor, după felul în care îi sclipesc ochii și i se încordează 
falca atunci când ating anumite subiecte. 

„Stă în carapacea ei nenorocită. Și poate fi foarte a dracului 
când vrea să închidă un subiect, iar eu sunt prea moale și o las 
în pace, pentru că nu vreau s-o stresez, chiar dacă toată lumea 
știe că uneori trebuie să deschizi o rană ca să se poată vindeca. 
Trebuie să mă schimb. După ce-mi găsesc de lucru și mă 
echilibrez un pic, trebuie să fiu ceva mai dur, că altfel și la 
optzeci de ani o să ocolim subiectele alea. O iubesc foarte mult, 
dar uneori am impresia că avem numai jumătate de relaţie”. 

Clatină din cap și se întoarce în casă. 

— Bine, nu are sens să ne mai certăm. Dar ca să știi, nu-mi 
convine. De fapt, sunt șucărit. Ai promis că mergi cu mine și nu- 
mi convine. 

Ea aproape că cedează, dar își amintește ameninţarea lui 
Amber și se simte distrusă. 

— Jim... 

— Lasă... 

— Haide, hai să nu... 

— Ne vedem la Hereford până la urmă. Ţine-mă la curent. 
Dacă nu e un efort prea mare. 

— Îmi pare rău. Îmi pare rău. 

— Sigur... spune el înainte să închidă ușa. Normal că-ţi pare 
rău. 


Kirsty așteaptă pe alee până se stinge lumina. 

„Dacă mai mint mult, o să dăm de dracu’ în curând. Nu e 
prost. E tolerant, dar nu prost. Uneori, când se uită la mine, știu 
că își pune întrebări. Am supravieţuit până acum fiindcă e un om 
bun și nu vrea să pună presiune pe mine. Am noroc că l-am 
găsit. Nu știu ce alt bărbat ar tolera așa ceva”. 

Se urcă în mașină și scoate telefonul. Sună de câteva ori 
înainte ca Amber să răspundă și atunci o face încet, de teamă să 
nu fie auzită. 

— Eu sunt. Am plecat spre tine, spune Kirsty. 

O aude pe Amber inhalând aerul și înghiţindu-și lacrimile. 

— Mulţumesc. Mulţumesc. 

— Eşti în siguranță? 

— Așa și-așa. Cred. Sunt pe ponton. La capăt. 

Kirsty o vede în ochii minţii ghemuită pe băncile din parcul 


VP - 294 


searbăd, dincolo de capătul trenuleţului, cu figura luminată 
uneori de farul portocaliu din vârful toboganului uzat. 

„Poate ar trebui să sun pe cineva, să-i fac o favoare și s-o 
trădez. Dar nu, nu pot suna anonim, nu într-o lume în care 
telefoanele sunt urmărite tot timpul”. 

Și chiar dacă așa ar fi mai bine pentru toată lumea, Amber nu 
va vedea lucrurile așa și nu își va ţine gura. 

— Fac aproape o oră și jumătate. Eşti OK până ajung? 

— Sper! spune Amber. Nu vine nimeni noaptea aici. Porţile 
sunt încuiate. Am folosit cardul meu de la Funnland, ca să 
desfac yala de la intrarea personalului. 

— Bine. Ajung cât pot de repede, spune Kirsty. 

Inchide și pornește motorul. Habar n-are ce-o să facă atunci 
când ajunge în Whitmouth. Speră să-și înece furia și ranchiuna, 
cât să pună ceva la cale până ajunge. Altfel cine știe, e posibil 
ca dorinţa lui Jim ca ea să își deschidă sufletul să se 
îndeplinească într-un mod sinistru. 


Martin urmărește mașina cu privirea și, după ce iese de pe 
alee pe stradă, își ridică scaunul și pornește și el motorul, dar nu 
aprinde luminile până iese din parcare, ca să nu-i atragă atenţia. 
Mai stă puţin, până dă colţul, apoi pornește și aprinde farurile. 
Străzile sunt goale la ora asta a nopţii, așa că nu o poate pierde 
din vedere, iar apoi își imaginează că cea mai puternică armă pe 
care o are când ajung la destinaţie, va fi elementul surpriză. 


VP - 295 


Ora 4.15 după-amiaza 


Poarta e încuiată și prin gardul viu trece gardul electric. 
Fermierul are oi pe câmp anul ăsta și toată lumea știe că oile 
sunt greu de ținut în țarc. Totuși, poarta nu stă bine în tâtâni, 
toată așchii și creozot, și cu barele prea apropiate una de alta, 
ca să poată trece printre ele, așa mici cum sunt. 

— Bun, deci trebuie să ne cătărăm, spune Jade. 

Se uită la Chloe ca să evalueze situația. În ultimul sfert de oră, 
copilul pare ametit, parcă n-o mai țin picioarele. A tot căzut la 
fiecare câteva sute de metri și de fiecare când se ridică durează 
mai mult. 

— Ar trebui să-ți scoti ăla, spune ea în timp ce trage de 
șireturile hanoracului. Cred că fierbi în el. 

Chloe nu reacționează și se mișcă precum melcul. Nu mai are 
chef nici să plângă. Chiar și mai devreme, când s-a zgâriat la 
picior în sârma ghimpată, a scos mai degrabă un geamăt. Mai 
au de trecut patru câmpuri până ajung la râu, asta e bine. 

„Nu știu ce să fac cu ea. Cred că se îmbolnăvește”, îşi spune 
Jade. 

Are dubii reale că o vor găsi pe Debbie la destinație, dar au 
ajuns până aici, iar gaşca aceea care se distrează la Evenlode în 
fiecare zi a verii e cea mai bună sursă de ajutor la care se poate 
gândi. Ea și Bel îi scot hanoracul și dezbracă fetița pasivă. 
Brațele ei subțirele sunt pline de vânătăi și bluza strâmtă e udă 
de transpiratie. Văd pentru prima oară părul ei blond, auriu, cu 
cârlionți lipiti de cap. Se clatină ușor. Parcă nici în ochi nu mai 
are sclipire. Inșfacă haina de la Jade și o strânge la piept ca pe 
un ursulet de pluș. 

— Haide! spune Jade, pe un ton mai blând decât cel cu care i 
s-a adresat toată ziua. Vezi până acolo? 

Arată spre o cărare în iarbă, care iese din pădure, în dreapta 
lor, și străbate câmpia arsă de soare. 

— O vezi? E pârâul. Când ajungem acolo, facem o baie și bem 
apă. Ne răcorim puțin și dup-aia mergem pe lângă el până la 
râu. 

Chloe se uită în fată dezinteresată. 

— Haide! spune Jade din nou și pune un picior pe treapta de 


VP - 296 


jos a scării din poartă, după care se agaţă de partea de sus ca 
să-i arate cum se face. 

— Nu-s așa sigură, spune Bel. 

— Nu fi proastă, spune Jade. Mă catăr pe porți de când aveam 
trei ani. 

Nu e sigură că e adevărat ce spune, dar știe că face asta de 
niște ani și oricum nu e ca și cum ar fi cine ştie ce brânză. Și 
apoi, nu are idee cum altfel ar putea proceda, poate doar s-o 
dărâme. Escaladează poarta ca pe o scară, îşi trece un picior pe 
cealaltă parte și rămâne călare pe poartă, de unde se uită la 
cele două fete de jos. 

— Nu-i mare brânză! spune ea. 

Îşi trece și celălalt picior și sare jos. Chloe se uită la ea cu 
gura căscată. 

— Hai! o încurajează pe Jade. Ajut-o! 

Bel împinge copilul în față. Parcă are picioarele din beton. 
Abia și le târăște, de parcă sunt prea grele pentru ea. Bel se 
așază în genunchi și saltă un picior de-al lui Chloe pe treapta de 
jos. Încearcă să-i prindă mâinile trei bare mai sus, dar Chloe 
refuză să renunțe la hanorac. După câteva încercări, Bel îi 
desprinde un brat și i-l agaţă de poartă. 

— Vezi? E ca o scară. 

Chloe nu face nimic. Își lipeste fata de hanorac și inspiră 
adânc, ca să se liniștească. Se uită la Jade ca la un animal de la 
grădina zoologică. 

În cele din urmă, Bel pune mâinile pe fundul lui Chloe și 
împinge. Nu vrea, dar ridică piciorul. Celălalt picior îi rămâne în 
aer. Copila se clatină. Pare speriată, dar nu spune nimic. N-a zis 
nimic de când au trecut prin frunzele de pătlagină de la 
Hundred-Acre. 

— E OK, hai! Pune celălalt picior pe următoarea bară. Hai că 
poți! 

Bel o sprijină cu tot corpul pe Chloe ca să o susțină. 

„Dacă înainte mi se părea grea, acum parcă-i un sac cu nisip”, 
își spune ea. Desprinde mâna fetitei în care ține hanoracul, ca 
să i-o prindă de poartă. Chloe nu se ține bine și o împunge cu 
cotul în coaste, de teamă să nu dea drumul hanoracului prețios. 

— Așa, spune Bel. Incă un pic. 

E imposibil de greu să o manevreze până sus, dar, până la 
urmă, ajunge cu fundul în dreptul barei, unde se clatină din 


VP - 297 


șolduri. 

— Ridică piciorul! spune Jade. Haide! Trece-l peste bară! 

Chloe se uită în jos, de parcă acum vede pământul pentru 
prima oară, apoi se apleacă și se întinde peste bara de sus. 
Scapă hanoracul care ajunge între corpul ei și poartă și o face să 
alunece. 

— Haide! exclamă Jade. 

Chloe se uită încremenită la ea și strânge bara cu picioarele. 

— Hai odată, Chloe! 

Bel se înfurie, nu știe de ce. Știe doar că vrea să se termine 
mai repede ziua asta. S-a săturat să aibă răbdare, nu-i place ce 
zi are, ba o înțeapă urzicile, ba spinii, ba îi intră țărână în pantofi 
Și, pur și Simplu, nu mai suportă copilul ăsta. Vrea să treacă 
odată peste poartă. Sare și o împinge, cu ultima fărâmă de 
putere. 

Chloe alunecă de pe bară și plonjează cu capul înainte, în aer. 
Trece o veșnicie până aterizează. 


VP - 298 


42 


Imediat ce pornesc de pe loc, își imaginează că se îndreaptă 
spre Whitmouth și, având în vedere ce spun știrile la radio 
constant pe drum, bănuiește și ce anume o cheamă acolo. Până 
ajung, la trei și jumătate, se simte aproape trădat. Toţi jurnaliștii 
din ţară se duc în oraș probabil și nu are nicio șansă să o prindă 
singură, îi e clar că orice are de gând să facă - și nu prea își dă 
seama care e planul încă, doar că o va pune într-o situaţie 
dificilă - trebuie să fie singur cu ea. E tentat să renunțe în 
noaptea asta, să se ducă să doarmă, fiindcă, în fond, tot acolo 
va fi și dimineaţă. În ultimul moment, gestul ei îl surprinde. În 
loc să-și lase mașina în locul obișnuit de la gară sau să se 
cazeze la Voyagers Rest, continuă să meargă pe strada Brighton 
până în centrul orașului. Intrigat, o urmărește. 

Merg încet. Incepe să plouă ușor și barurile sunt închise, dar 
orașul e plin de oameni. Nu de mulţimea de tineri, ca de obicei, 
ci de bărbaţi și femei între două vârste, cu mutre hotărâte și cu 
bâte de crichet în mâini. Chiar și prin ferestrele bine închise, 
atmosfera se simte încinsă. Zâmbește când înţelege că întreg 
orașul a aflat știrile despre Amber Gordon. 

„Numai unei persoane amabile ca ea i se putea întâmpla 
asta”, își spune. 

Par concentrați în jurul secţiei de poliţie, cu toate că, pe unde 
trec, orice colț de stradă pare păzit. Bărbaţi musculoși, în 
tricouri, cu un gât cât trunchiul de copac și braţe care plesnesc 
la încheieturi, femei cu o veșnică expresie de dezacord, cu toții 
stau neclintiţi și atenţi și se uită în noapte, de parcă se așteaptă 
să răsară din neant o armată de Daleks%. În faţa secţiei de 
poliţie se află un grup sumbru și furios care așteaptă sub 
privirea absentă a ușilor închise: presa, bineînțeles, care caută 
orice pentru materialul de dimineaţă, dar mai mult, mult mai 
mult, oameni obișnuiți. Vecinii lui scoși din vizuine de mirosul 
vânătorii. 

Se așteaptă ca ea să oprească pe-aici, pe undeva, dar se pare 
că merge mai departe, trece pe lângă mulţime și închide 


35 Personaje extraterestre nimicitoare în serialul de televiziune britanic „Doctor Who”. 
VP - 299 


geamul în mers, parcă de frică să nu fie jefuită. Martin se 
încruntă și rămâne un pic mai mult în urmă. Sunt singurele 
mașini de pe drum și nu vrea să-l vadă tocmai acum, după ce-a 
bătut atâta drum. 


Kirsty conduce încet și se întreabă dacă are cumva vreo 
eșarfă, o căciulă, o basma în bagaj, cu care să o ascundă pe 
Amber când o găsește. Altfel nu se întorc prin oraș, când toată 
lumea se uită suspicios pe geam în timp ce trece. Se apropie de 
mare și mulţimea începe să se rărească. Mai trec câţiva oameni 
ieșiți de prin baruri în ploaia care se întețește, dar aici nu se uită 
decât în pământ. Cornișa însăși e o mare de ambalaje de la fast- 
food și mucuri de ţigări aruncate pe jos. Până și toneta de 
burgeri s-a mutat pe strada Brighton, ca să profite de excesul 
neașteptat de clienţi. 

„Poate. Poate scăpăm cu bine dacă o bag în portbagaj sau se 
întinde pe bancheta din spate”. 

Oprește în zona de încărcare la intrarea pe ponton și oprește 
motorul. Deschide ușa și, pentru prima oară de când a venit în 
Whitmouth, își dă seama că aici aude marea mai mult decât 
orice altceva. Valurile par gigantice în timp ce năvălesc pe plajă 
și, când se retrag, dau pietrele peste cap. Acum își dă seama cât 
de asurzitor e zgomotul în timpul zilei, dacă reușește să acopere 
vuietul unei mări atât de sălbatice. Un cuplu se smotocește 
sprijinit de vitrina unui magazin, dar altfel nu e nimeni pe 
Cornișă. Își pune geaca pe ea și observă o dubă care trece încet 
pe lângă ea și parchează în spaţiul eliberat de rulota cu burgeri. 
Se uită prin ploaia care distorsionează imaginea de dincolo de 
parbriz. Nu vede pe nimeni coborând. 

Își ia telefonul de pe scaunul de lângă ea, îl deschide și sună. 
După o clipă, afișează numărul și bateria moare. 

— Băga-mi-aş picioarele! înjură Kirsty cu voce tare. 

Apasă din nou. Nimic. A făcut una dintre cele mai prostești 
greșeli: a uitat să-și încarce telefonul înainte să se culce, mai 
ales după ce l-a folosit până la epuizare. 

— Băga-mi-aş picioarele! repetă și lovește volanul. 

Îi vine să plângă. Închide geamul și se eliberează, înjurând cât 
o ţin plămânii, în mod repetat. 

— Futu-i! Futu-i! Futu-i! Futu-i! Futu-i! 

Nu poate suna, nu o poate anunţa pe Amber că a ajuns, nu 


VP - 300 


are de unde să o ia și nu poate stabili o întâlnire. Porţile 
amenințătoare ale pontonului sunt închise, iar ploaia se 
întețește. Amber, dacă nu au pus mâna pe ea, a început 
numărătoarea inversă pentru distrugerea lui Kirsty. 

„Nu vreau să mă duc acolo. Mi-e frică”. 

Apoi deschide portiera și iese în noapte. 

Martin se uită în oglinda retrovizoare și o vede cum coboară 
din Renault. Rămâne o clipă pe loc și se uită spre oraș. Apoi, ca 
și cum ar fi mulțumită că nu o vede nimeni, se întoarce și 
pornește grăbită pe plajă, pe lângă ponton. 

Asta îl ia prin surprindere. Se aștepta să se ducă la colegii ei. 
Nu-i vine să creadă că îi ușurează misiunea. Coboară repede din 
dubă și închide portiera cât poate de ușor în urmă. Dacă merge 
pe plajă, zgomotul mării și pașii pe pietricelele năpădite de alge 
vor înăbuși orice sunet, dar tot e bine să fie precaut. O ia la fugă 
pe stradă, ascuns în umbra gardului parcului Funnland și, lipit de 
el, se uită după colț. 


Kirsty ciulește urechile, temându-se să nu fie urmărită, dar e 
liniște și aude doar mugetul mării, foșnetul nisipului strivit pe 
pietriș și geamătul brizei care lovește instalaţia de beculețe 
stinse. La câţiva metri de-a lungul pontonului se vede o portiţță 
ascunsă printre barele metalice ale gardului, pe care o folosesc 
cei de la curățenie și mentenanţă, ca să intre și să iasă în afara 
programului. Kirsty sare peste un morman de pietriș, alunecă pe 
o piatră care cade de pe o alta și cade în genunchi. 

— Futu-i! murmură. 

Se uită peste umăr înspăimântată că a auzit-o cineva. Pantofi 
sport de doi bani, nu rezistă decât pe suprafețe plane, cum ar fi 
banda de alergat. Începe să meargă cu grijă și se ţine și de 
gard. 

Pare încuiată. Chiar e încuiată, dar când se uită mai bine, 
vede că yala e mai mult de formă decât să ţină poarta încuiată. 
Işi caută în geantă cartela de transport public - fiindcă a învăţat 
cu câţiva ani în urmă că nu e o idee bună să se folosească de 
cardul bancar pentru genul ăsta de lucruri -, bagă mâna printre 
bare și o deschide imediat. 

Se mai uită o dată în spate, vede că nu e nimeni și intră, 
trăgând poarta după ea. Începe să alerge șchiopătând pe scara 
scurtă care urcă pe ponton. Mijește ochii în întuneric în lungul 


VP - 301 


aleii din faţa ei și pornește spre capătul pontonului. 


Se simte încă o dată excitat. Nu mai poate de bucurie când o 
vede cum alunecă pe pietriș, se ridică cu greu și se pitește la 
umbra pontonului. A prins un fir serios aici. Orice ar ieși din asta, 
nu are decât de câștigat. Fie Amber Gordon e ascunsă pe aici pe 
undeva, în întuneric și Kirsty Lindsay se duce să o caute, fie nu e 
acolo și atunci Lindsay va fi singură. 

Aude sunetul porții care se deschide și pași pe scara metalică. 
A găsit intrarea de serviciu și urcă pe ponton. Martin zâmbește. 

„Perfect!” își spune el. „N-am cum s-o mai pierd. E o singură 
cale de acces, dacă vrei să intri sau să ieși de pe ponton”. 


Trenuleţul „cu aburi”, care plimbă turiștii pe pontonul din 
parcul de distracţii de la opt dimineaţa până când rămân fără 
mărunţiș ultimii clienţi, a fost garat, cu ușile prinse cu o 
sumedenie de lanţuri și lacăte. Sunt patru sute de metri până la 
capăt, o plimbare ușoară în circumstanțe normale, dar nu și 
când scândurile sunt ude, plouă continuu și nu știi ce vei găsi 
când ajungi la destinaţie. 

„Poate nici nu e acolo. Poate a fugit deja, poate și-a găsit o 
ascunzătoare și așteaptă telefonul tău”. 

„Haide, Kirsty!” își spune ea. „Vino-ţi în fire! Vii și pleci și 
imediat ce e ea în siguranţă, o să fii și tu. Nu trebuie să mai 
vorbești vreodată cu ea, nici s-o vezi și nici măcar să te mai 
gândești la ea”. 

Pornește mai departe cu eșarfa strânsă pe cap. E august și, în 
vreme ce iese spre mare, aerul e umed ca în pivniţă. 

iși aude propriii paşi, grei ca aerul nopţii. Îi curge nasul. 

„Ce fac?” se întreabă. „E cel mai stupid lucru pe care l-am 
făcut vreodată”. Apoi se corectează: „Al doilea cel mai stupid. În 
orice caz, nu am de ales, pentru că nu e vorba doar de mine, 
nu? Acum o urăsc. Până acum îmi era milă de ea, mă gândeam 
că vedem lucrurile la fel, dar acum o urăsc. Poate ar trebui să 
mă întorc în oraș și să le spun morților vii de pe la colţuri unde 
e. In fond, dacă moare, nu poate spune nimic. Dacă o las să 
moară, se termină și problemele mele...” 

Clatină din cap și respinge gândul. 

„Nu asta sunt. Nu sunt așa, oricât mi-ar plăcea”. 

Pe lângă șina de tren sunt niște stații mici și inutile, din fier 


VP - 302 


alb și cu geamuri de seră. Ca orice altceva de-aici, pontonul este 
o relicvă a vremurilor elegante, când numai cei avuţi și servitorii 
lor puteau călători în străinătate, iar aici veneau doctori și 
avocaţi și se amestecau printre măcelari și băcani. Acum, liniile 
elegante ale balustradelor sale sunt ascunse de panouri 
publicitare ţipătoare. Lumina lunii trece palidă printre nori și 
face să se vadă că jumătate dintre ferestrele staţiei sunt sparte. 
O briză îi aduce ploaia în obraji și vremea se înrăutățește. 
Aude ceva în spate: metal hârșâit pe metal. Poarta? 
* 


Martin așteaptă cinci minute - cronometrate - înainte să o 
urmeze. Nu e nevoie să stea chiar în spatele ei. Doar știe unde 
se duce. Se face mic lângă zid și îi vede capul conturat deasupra 
balustradei din capătul scării. Face stânga și se îndreaptă spre 
mare, după care dispare și toate sunetele sunt înecate de valuri. 

Profită de moment și se furișează ca un crab la adăpostul 
pontonului. Aici nu are cum să-l zărească. E în siguranţă, pitit, 
iar ea habar nu are că e pe urmele ei. Brusc, îi vine să 
izbucnească în hohote de râs. Se strecoară spre poartă și o 
împinge. Nu a mai încuiat-o la loc și a mai și lăsat o bucată de 
carton, dintr-o copertă de agendă, între zăvor și cadru. Nu se 
aștepta să cedeze și nu mai poate opri poarta care se lovește de 
gard. O apucă în momentul acela, dar zgomotul metalic răsună 
departe. 

Martin se face mic și așteaptă ca o statuie la piciorul scării. 


Kirsty se ascunde în spatele clădirii, unde așteaptă cu 
respiraţia tăiată și cu ochii în toate părţile. Nimic. Nu apare 
nimeni de pe scări. Nu se aude nimic în afară de afișul care 
prezintă un magician, al cărui spectacol de dimineaţă este o 
contribuţie a consiliului local, care dorește ca structura în 
paragină din capăt să fie numită teatru. 

„Tresari și la umbra ta”, își spune ea, „pentru că știi că faci o 
tâmpenie, pentru că te-ai speriat de moarte alaltăieri pe Tailor's 
Lane și acum crezi că ești urmărită”. 

Traversează șina și pornește mai departe pe cealaltă parte a 
ei, ca și cum ajută la ceva. 

„Te urăsc, Amber Gordon! O să-mi fie greu să fiu civilizată 
când ne vedem, oricât de speriată ești, oricât ai nevoie de 
ajutorul meu. Din cauza ta, mi-e și mie frică! Din cauza ta, 


VP - 303 


groaza acidă a descoperirii mă roade constant și îmi erodează 
căsnicia! Îl iubesc. Doamne, cât îl iubesc și ție nu-ţi pasă! Nu eu 
am ucis-o, Amber, ci tu!” 

Vântul aprig îi zboară eșarfa și o lasă cu gura căscată în 
vântul crunt și brusc al mării. Nu poate să înțeleagă cum au 
ajuns oamenii să vină de plăcere în orașul ăsta. Scândurile sunt 
alunecoase, iar pe alocuri, pe unde se mai fac reparaţii, vede 
ustensile abandonate. Ciocane și răngi imense, pe care poate 
pune mâna oricine. 

A ajuns la mijlocul drumului și are constant impresia că e 
urmărită. De camere de supraveghere poate? Nu a văzut 
niciuna, dar e obligatoriu să existe în prezent. Amber e aici de 
câteva ore deja și nu a venit nimeni s-o gonească. Ori nu sunt 
camere deloc, ori nu funcţionează, ori nu se uită nimeni la ele. 

„Normal că te crezi urmărită”, își spune în gând. „Fiindcă asta 
înseamnă pentru tine sfârșitul lumii, încetează, Kirsty! E o frică 
de situaţie, nu e reală”. 

Însă se oprește și se uită din nou în spate. Nu e nimeni și 
treptele abia se mai văd în depărtare. 

„Ce prostie!” își spune. „Nu m-am priceput niciodată să fac 
diferenţa între un pericol imaginat și unul real. Dacă aveam 
talentul ăsta, nu am fi în situaţia asta”. 


Martin înaintează pe brânci până în capătul scării și se uită pe 
ponton. Nu s-a întors. Proasta asta merge mai departe și a 
trecut pe cealaltă parte a șinei, ca să-i ușureze lui misiunea. Tot 
ce are de făcut e să ajungă pe furiș în staţie și să se pitească, pe 
urmă o poate urmări îndeaproape. 

* 


Luna străpunge norul o fracțiune de secundă și creează un 
râu pe mare. Pentru o clipă, Whitmouth arată frumos, scăldat în 
lumina tristă, iar silueta dezolantă a clădirilor din anii şaizeci 
aflate în spatele falezei este îmblânzită de ceața care le 
împresoară. O pală de vânt rapidă îi aruncă stropii înţepători în 
ochi și o face să se adăpostească sub o mică arcadă, la intrarea 
sălii de jocuri. 

Înăuntru e beznă. Mașinile pândesc pitite în umbră, podelele 
sunt ude și lipicioase și așteaptă să vină dimineaţa și echipa de 
curăţenie. Două scrumiere uriașe dau pe dinafară de fiecare 
parte a ușii duble. În timp ce se ghemuieșşte sub acoperișul lat 


VP - 304 


de două palme, cerurile se deschid de parcă a dat cineva 
drumul la robinet și ploaia începe să umple rigolele. Marea face 
nazuri, iar valurile vin și pleacă, mârâind nervoase. Simte 
pontonul zguduindu-se sub ea. 

Kirsty aleargă ultimii cincisprezece metri până ajunge în 
scuarul central, unde nu e nimeni. Nici urmă de Amber, doar 
coșuri de gunoi pline și bănci goale. Se oprește într-o baltă și se 
uită disperată în jur. Nu e nimeni. Doar ea, ploaia torențială și 
lumina stroboscopică a toboganului spiralat. În faţa ei se înalță 
silueta teatrului cu o postură eduardiană, cu două gemuleţe ca 
doi ochi negri, Marco Magnificul rânjește pe un afiș înalt de șase 
metri. Credea că o va găsi pe Amber la adăpost, dar nu e nimeni 
nici aici. 

— Băga-mi-aş picioarele! strigă Kirsty, în timp ce ploaia îi 
spală față. 

Stiam eu că trebuia să rămân în mașină. Stiam eu că nu 
trebuia să vin. Poate fi oriunde. Poate a și luat-o poliția și nu mai 
trebuie să stau aici... 

Deschide gura și strigă cât o ţin plămânii, ca să acopere 
răgetul furtunii pe mare și pânzele corturilor de tarot, bătute de 
vânt printre straturile de flori. 

— BEL! BEEEEEEEEL! 

Cu coada ochiului vede o mișcare. Se întoarce brusc, gata să 
se apere și vede că s-a deschis ușa mini-muzeului de ceară, de 
unde apare capul lui Amber, speriată și plină de speranţă. 

— Futu-i! strigă Kirsty și duduie prin bălți, până la adăpost. 


VP - 305 


43 


Se numește „Casa terorii de ceară” pe bună dreptate. Miroase 
a cârpe ude și mucegăite și a deznădejde, iar prima scenă care 
o întâmpină, chiar în clipa în care pătrunde pe ușă, este o 
execuţie la ghilotină. E întuneric, se vede doar ledul luminii de 
urgență și, din ungherele întunecate, se zăresc forme lipsite de 
trăsături. 

Ploaia țăcăne pe acoperișul de hârtie gudronată și podeaua se 
clatină sub forţa furtunii. 

„Mă simt ca într-o barcă, într-un golf, în toiul iernii”, își spune 
ea. 

— De unde a venit potopul ăsta? întreabă ea din întuneric. 
Abia picura când am ajuns aici. 

— E normal aici. Se cheamă Turbatul Whitmouth. Ceva legat 
de estuarul Tamisei și de Marea Nordică. 

— Nu putem pleca de-aici încă. 

— Nu, confirmă Amber. Dar se potolește imediat. Nu durează 
niciodată prea mult. Haide! 

O ia înainte, printre draperiile grele de catifea care separă 
sala principală de intrare. Sala e aglomerată, înghesuită și 
luminată într-un roșu straniu. Niște figuri familiare, dar nu prea, 
se holbează încremenite într-o lume paralelă misterioasă, cu 
ochii goi și gurile înțepenite pe veci. Acum că au ieșit din hol, 
apar alte scene, mai sălbatice: un bărbat întins pe un stativ, cu 
un rictus pe față, un țăran cambodgian cu o pungă de plastic în 
mână - una obișnuită, de care găsești pe toate drumurile - pe 
care o ţine pe faţa unui bărbat în costum, soldaţi din Primul 
Război Mondial care se târăsc prin noroi și sârmă ghimpată. Pe 
un banner întins dintr-un perete în altul scrie CRUZIMEA OMULUI 
FAȚĂ DE OM. 

„Și toate, la preţul de 9,95 lire intrarea, TVA inclus”, se 
gândește Kirsty. „Un chilipir”. 

— Dumnezeule, spune ea, e petrecere în iad! Făceam pe mine 
de frică dacă trebuia să stau aici. 

Amber râde fără să se amuze. 

— Ciudat, eu am făcut pe mine de frică până să ajung aici. 


VP - 306 


Sinceră să fiu, ei sunt cea mai bună companie din ultimele zile. 

Se prăbușește pe un fel de canapea din mijlocul camerei. 

— Îți mulţumesc că ai venit, spune. Nu știu ce m-aș fi făcut. 

Kirsty se înfurie din nou. 

— Păi, nu prea mi-ai dat de ales, nu? 

Amber se uită în altă parte, rușinată. 

— Îmi pare rău. 

Kirsty se uită urât la ea. Amber o privește în ochi. 

— Pe bune, o asigură. Chiar îmi pare rău. Nu știam ce să fac. 
Sunt căutată de toată lumea, peste tot și nu mă ajută nimeni. 
Aveam nevoie de tine. 

Kirsty își aduce aminte de mulțimile din oraș, de armele 
improvizate și de absenţa poliţiei. Se așază pe o bancă la câţiva 
metri de ea. Știe că Amber are dreptate, dar nu vrea să se 
apropie, nici măcar să se uite la ea. 

— Cum a fost drumul? întreabă Amber deodată, cu o voce 
sociabilă, de parcă s-au întâlnit să ia masa împreună. 

— A fost OK. 

Kirsty e uimită cât de relaxat îi răspunde. Drumurile sunt 
libere noaptea, normal. 

— Da, spune Amber. Noi - eu și Vic - numai la ora asta 
plecam, când mergeam în Wales. Făceam jumătate din timp, a 
calculat el. 

— Mada... 

Îi ia câteva clipe să se prindă că Vic la care se referă Amber 
așa de relaxată e același cu tipul pe care ea și colegii lui îl 
numesc automat Presupusul Strangulator de la mare, Victor 
Cantrell, menţiunea  „presupus” urmând să dispară după 
condamnare, evident. Observă că lui Amber îi pică faţa când își 
dă seama care e realitatea acum. 

„Se poartă ca soacră-mea după ce a murit tatăl lui Jim și i-a 
luat ceva să se obișnuiască cu ideea”, își spune Kirsty. 

Vorbea despre ce făceau ei împreună, părerile lui în diverse 
situaţii, ce zicea, ce făcea și apoi, tot așa, îi pica faţa și se lăsa 
liniștea. Au trecut câţiva ani buni până când ea și oricine se afla 
în prezenţa ei puteau menţiona numele lui fără să simtă jalea ca 
un nor deasupra capetelor. 

„Probabil așa se simte și Amber acum”, se gândește ea. 
„Aceeași atitudine, lipsită de compătimire. Statutul unei văduve 
e unul nobil. Nu există mângâiere pentru cei intimi. Atât am 


VP - 307 


plâns toţi anii ăia la Exmouth, că numai la familia mea nu m-am 
gândit. Numai după ce i-am făcut pe Soph și Luke m-am gândit 
cum trebuie să fi fost pentru ei”. 

— Ce era în Wales? o întreabă. 

Amber suspină. 

— Mai nimic, de fapt. Mergeam uneori acolo, când nu era 
sezon, pe coasta Pembrokeshire. El, Vic, s-a dus odată acolo cu 
un program pentru copii nevoiaşi. Îi plăcea acolo. Îi plăcea să 
revină. 

— Da, e frumos locul, spune Kirsty. 

— Ai fost? 

Fac conversaţie din stânjeneală, vorbe goale menite să umple 
abisul dintre ele. 

„Asta nu e deloc normal. Parcă suntem doi străini în autobuz”, 
își spune Kirsty. „Hai, nu mai ploua, încetează dracului mai 
repede! Nu vreau să fiu aici”. 

— Bunicii lui Jim s-au retras în Saunderfoot. Are o mulțime de 
amintiri frumoase de-acolo. 

— Jim...? A, da! Soţul tău, spune Amber distrată. 

Kirsty își aduce aminte ce a adus-o aici. 

— Da, spune tăios. Soţul meu. 

— Cu ce ziceai că se ocupă? 

În întrebare, Kirsty aude ecoul vocii mamei celei sociabile și 
proaste a lui Bel, care vorbea întruna, ca să nu permită niciun 
moment intim între ele și își educa fiica fără să îi ofere dragoste. 

— Nu contează cu ce se ocupă, răspunde. 

Și-a pierdut răbdarea. 

— N-are a face cu tine. Dar dacă vrei să punem întrebări, am 
și eu una. Vorbeai serios? 

— Ce? 

Amber se uită în ochii ei și înțelege la ce se referă. 

— A, amenințarea! Vrei un răspuns sincer? 

— Da. Dacă se poate. 

— Bine. Atunci, nu știu. Îmi pare rău. Probabil că nu. Nu cred 
că aș fi obținut nimic din asta, nu? 

Kirsty nu mai ascultă de fapt. Vrea mai degrabă să-i transmită 
șantajistei ce părere are despre asta. 

— Jim nu merită asta. Nu-mi vine să cred că ai face-o. Sau 
copiilor mei. Ce i-au făcut ei? 

Amber trage aer în piept. 


VP - 308 


— Nimic, răspunde. 

— Și-atunci? Te răzbuni pe mine? Din cauza soţului tău te 
răzbuni pe al meu? 

— Îmi pare rău, spune Bel din nou. Îmi pare rău, chiar îmi 
pare. Regret că ţi-am făcut asta, dar eram... 

— Stai, că nu de mine îmi pasă, o întrerupe Kirsty. 

Amber se uită sceptică. 

— Sigur... 

Kirsty cedează. Se privesc cu suspiciune și ascultă vântul. 

— Mă rog, acum am venit, spune Kirsty în cele din urmă. Ce 
vrei să fac cu tine? 

„Să-mi salvezi viaţa”, își spune Amber. „Nu e mare lucru, 
dar...” 

Undeva, în spate, se aude o ușă lovindu-se încontinuu. Kirsty 
tresare, se uită la Amber și face ochii mari. Amber pare calmă. 

„Ciudat”, se gândește Kirsty. „In locul ei, n-aș fi așa calmă. 
Parcă pentru ea lupta s-a terminat, parcă n-o mai afectează 
nimic”. 

Amber clatină din cap, de parcă face un ultim efort să 
gândească. 

— Nu-i nimic. A trebuit să intru... forțat. Mi s-a părut mai 
sănătos să vin prin spate. Probabil am rupt lacătul. Asta se 
aude. 

Kirsty ridică din sprâncene. 

— Ce? 

Amber e iritată de privirea ei. 

— Kirsty, mi-era frig! Ce voiai să fac? 

— Nu-i nimic, spune Kirsty repede. Nu-i nimic, îmi pare rău. 

— Poate ar trebui s-o închidem. 

Amber se ridică în picioare. 

— Da, așa ar trebui. 

Dincolo de sala principală, unde Hitler îl înfruntă pe Stalin și 
Kim Jong Il pe Mao, muzeul se împarte într-o serie de încăperi pe 
marginea unui coridor îngust, vopsit în roșu, care oferă, conform 
plăcuţelor de deasupra ușilor, teme precum CRIMINALI IN MASA, 
MOLIME ȘI TORTURĂ. Amber o ia înainte cu foarte multă 
încredere, în mod surprinzător, urmată de Kirsty, care vine 
timid, uitându-se în toate părţile când trece pe lângă ușile 
întunecate, dincolo de care se poate ascunde oricine și orice. 

Coridorul se termină cu ușa de incendiu, dincolo de care 


VP - 309 


bubuie ploaia și rage marea din ce în ce mai tare, ca o gloată 
din depărtare. Pe jos, lângă ușă, e o mică baltă, în interior. Ușa 
exterioară se lovește monoton. 

— Uau, plouă serios! spune Amber, uitându-se la apa de la 
picioare. 

Împinge ușa și vântul se năpustește înăuntru, plesnindu-le cu 
rafalele de ploaie peste faţă. Dincolo de ușă se află o cameră de 
depozitare, în care se văd un divan modular în paragină, o 
măsuţă, un manechin dezmembrat aruncat într-un colț, ca după 
o luptă, o cafetieră închisă și niște pahare de polistiren care 
dansează în aerul neliniștit. Pe peretele din faţă, ușa se izbește 
încontinuu de o masă împinsă la perete. Amber se duce spre ea 
și o închide cu forţă, timp în care o udă ploaia. 

Liniștea care se lasă e aproape asurzitoare. 

— După câte se pare, încuietoarea n-a păţit nimic. Mă 
gândeam că am stricat-o. 

Kirsty râde nervos. 

— Deja am intrat prin efracţie, Amber! 

Amber se uită la ea. 

— E o mare diferenţă între intrarea prin efracţie și încălcarea 
unei proprietăţi, Jade! Cum ai reușit să te uzi în halul ăsta? 

Se întoarce spre coridor. Apa s-a întins și curge un șuvoi până 
spre sala principală. 

„Cred că încă picură de pe mine”, își spune Kirsty. „Doamne, 
câtă apă e!” 

— Și apropo, spune brusc Amber, noi suntem aici. Știai? 

Pe Kirsty o apucă tremuratul. 

— Pe bune? 

— Da. 

— Unde? 

— Avem o categorie a noastră. 

Face semn spre o ușă în stânga, pe care scrie PREA TINERE 
CA SĂ UCIDĂ. 

— Glumești... face Kirsty. 

— Deloc. Din fericire, nu ne-au pus chiar laolaltă cu copiii 
criminali, deși mă miră asta. 

Kirsty nu prea vrea să se uite, dar e inevitabil atrasă spre ușă 
și nu se poate mișca din cadrul ei. Simte că-i stă inima. Amber 
aprinde lumina. E o cămăruţă cu câteva statui de ceară 
înghesuite, ceea ce o face și mai sinistră. In ciuda faptului că au 


VP - 310 


loc anual peste zece crime înfăptuite de copii, doar cinci apar 
reprezentate aici, printre obiectele intenţionat alese pentru a 
emoţiona vizitatorii:  balansoare, casetofoane, rochii de 
petrecere aranjate pe spătarele scaunelor, tot ce ea nu a avut 
de fapt. Sunt cei cinci celebri: John Venables, Robert Thomson, 
Mary Bell și, îngrămădite conspirativ lângă o poartă, ea și Bel. 
Kirsty se duce să se uite la manechinul care o reprezintă și i 
se face pielea de găină când se vede prin ochii naţiunii care a 
condamnat-o. Un metru cincizeci înălțime, făcut pe baza unei 
fotografii de la școală, singura pe care o avea cineva, în afară de 
cea făcută de poliţie pentru dosar. Nu avea alte fotografii cu ea, 
pur și simplu. l-au înlocuit uniforma de școală cu o rochie 
diformă, de copil, menită să o facă să pară mai tânără decât era 
de fapt. Are față dolofană, părul tuns castron, buzele cu colţurile 
coborâte ca la bătrâni, în cazul ăsta o bătrână care a dus o viaţă 
țâfnoasă și care a făcut numai răutăţi. E o imitație brută, ca 
acele sculpturi medievale care reprezintă niște lei și pe care le 
găsești prin muzee, dar făcute de cineva care nu știe cum arată 
un leu, doar a auzit cum îl descriu marinarii. Și totuși, fără niciun 
dubiu, ea e, ușor de recunoscut mai ales mulţumită blondei 
imperioase și semeţe de lângă ea, care stă cu o piatră în mână. 
„Jade Walker și Annabel Oldacre” scrie pe plăcuţa ștearsă, cu 
marginile uzate de degetele care au atins-o ani la rând. 


Ambele în vârstă de unsprezece ani, Walker și Oldacre au 
șocat o lume întreagă când au înfăptuit brutala crimă asupra lui 
Chloe Francis, în vârstă de patru ani, pe un câmp din satul Long 
Barrow, Oxfordshire, pe 17 iulie 1986. Fetele au răpit fetița de 
lângă magazinul de dulciuri din sat și au plimbat-o prin mai 
multe locuri, înainte să o lovească cu bâta și să o înece într-un 
pârâu, în aceeași după-amiază. Corpul lui Chloe era acoperit de 
tăieturi, zdrelituri și vânătăi, avea trei coaste rupte și un cot 
dislocat, ceea ce dovedește că au supus-o unei torturi brutale, 
timp de o zi întreagă. Numai rănile de la cap indicau atâta 
ferocitate, încât fetița nu le-ar fi putut supraviețui. Pentru a-și 
ascunde crima, insensibilele fete au îngropat micuțul cadavru al 
lui Chloe în pădure, unde a fost mutilat de sălbăticiuni, 
prefăcându-se timp de câteva zile că nu știu nimic. Familia a 
fost obligată să o îngroape în sicriu închis. Walker provenea 
dintr-un mediu sărac, dar Oldacre, considerată de multi ca fiind 


VP - 311 


cea dominantă între ele, era fiica unui proeminent om de afaceri 
și mergea la unul dintre internatele de prestigiu din Marea 
Britanie, ceea ce l-a determinat pe detectivul care s-a ocupat de 
investigație să o descrie ca „cea mai rece creatură pe care a 
întâlnit-o în toți anii lui de muncă polițienească. ” 


— Așa arătam? întreabă Kirsty încet. 

Tot nu se poate asocia cu acel copil, cel care a ucis-o pe 
Chloe. 

— Chiar așa arătam? 

— Doamne! spune Amber cu dezgust. Mai contează? 

— Da... nu. Doar că... tu te recunoști? Din ce se spune despre 
noi? 

— În fiecare zi nenorocită, spune Amber cu amărăciune în 
glas și iese pe culoar. Tu, nu? 

— Păi... 

Kirsty se întoarce cu spatele la statui, fiindcă o doare să le 
privească. Stinge lumina, ca și cum în felul ăsta imaginea o să-i 
părăsească memoria. 

— N-o să scăpăm niciodată de asta, nu-i așa? întreabă ea 
nefericită. 

De peste coridor, aude un icnet care sună a revoltă. 

— Asta? strigă Amber. Asta?? Cum adică „asta”? 

lese la lumină și vede furia și disperarea în ochii vechii ei 
conspiratoare. 

— Cum de te-au lăsat să pleci, Jade? 

— Cum adică? 

— Refuzi să înţelegi. Mie asta mi-au spus tot timpul, că dacă 
mai neg mult, dacă nu accept că am înfăptuit o crimă, nu îmi 
vor mai da drumul niciodată. 

— Păi da, protestează Kirsty, normal! Doamne, n-am pretins 
nicio clipă că... 

Amber pornește nervoasă mai departe și se așază pe 
canapeaua din catifea roșie. 

— O, ba da! În fiecare zi faci asta. La fel ca mine. Haide, na! 
Spune-mi, faţă de cine nu te prefaci? Spune-mi un singur om, în 
afară de supraveghetorul care ţi-a fost desemnat luna asta. 
Haide! 

Kirsty nu răspunde. Amber s-a înroșit și scuipă cuvintele pe 
care parcă le-a acumulat ani la rând. 


VP - 312 


— Soţul tău... cum îl cheamă? Jim? l-ai povestit? Când vă 
plimbaţi voi doi pe plajă la Sauderfoot, când ieșiţi la cina de 
aniversare. Da? Când staţi la lumina lumânărilor și mâncaţi 
bruschete? Hai să bem un pahar de șampanie, sau cum? Da? Zi! 

— Bel, te rog, încetează! 

— Apropo, dragul meu, ţi-am povestit vreodată cum am ucis 
un copil? 

— Taci! 

— Crezi... crezi că dacă ai ajuns undeva, o să treacă? Crezi că 
dacă ai un soţ și copii, și te duci la biserică de Crăciun, și bei vin 
fiert și nu te știe nimeni, asta înseamnă că nu s-a întâmplat? Nu 
poţi șterge trecutul, Jade! 

— Nu! protestează din nou. Nu am vrut niciodată să... dar, 
Bel! Nu sunt ea! Nu mai sunt fata aia! Nici eu și nici tu! 

— Ei, căcat! spune Amber. O să fii ea până mori! Căcatul ăla 
împuţit care a ucis un copil e în tine. Obișnuiește-te cu ideea. 

Kirsty stă în ușă și inspiră adânc, tremurat. 

„Ce furioasă e!” își spune. „Nu prea știu cum să mă port în 
situația asta. Nu prea-mi amintesc cum eram atunci. Ce am 
făcut... e un fel de vis pentru mine. Un coșmar oribil, pe care nu- 
| pot uita”. 

Amber se întinde pe jos și își pune un braț peste ochi. Kirsty 
se uită la ceas. E trecut de patru. Furtună sau nu, trebuie să se 
pună în mișcare curând. Nu se pot baza pe vreme, oamenii de la 
curățenie tot vin la muncă. Se duce, se așază și pune o mână pe 
braţul lui Amber, cu un gest futil de a o linişti. 

— Mă gândesc la asta zi de zi, spune Amber. Știi asta? La tot. 
La felul în care s-a întâmplat. Toată prostia... O, Doamne! In 
fiecare zi îmi aduc aminte de fața ei. De hanoracul ăla stupid, de 
felul în care arăta. De noroiul din ochi. Dumnezeule... 

Kirsty își aduce aminte de faţa lui Chloe care dispărea sub 
țărâna și frunzele pe care le împingeau peste ea de pe marginea 
gropii. Își aduce aminte de o râmă, mirată că a fost expusă la 
lumina apusului, cum a plecat săpând rapid un adăpost lângă 
urechea fetiţei. Nu a uitat. Nu a uitat nicio clipă. Uneori visează 
să își încalce eliberarea condiţionată și să caute familia Francis 
pentru a repara lucrurile. Dar cum le repari? Cum i-ai putea 
despăgubi? 

— Eram copii, spune ea. 

— Asta nu e o scuză, spune Amber. Ca adult, ai doar niște 


VP - 313 


straturi în plus. Nu ai vrea să existe o mașină a timpului? Un 
mod prin care să putem da timpul înapoi? Dacă o lăsam pe 
plajă, măcar... Atâta tot... Dacă plecam și gata... „Nu, nu e 
responsabilitatea noastră, hai s-o lăsăm aici!” Ți-aduci aminte? 

— Da, spune Kirsty și zâmbește ironic. Am zis că nu o putem 
lăsa, că poate vine cineva și o omoară. 

Cu coada ochiului, Kirsty vede o statuie mișcându-se. Se 
ridică brusc și icnește. Se uită în beznă, sperând că e o 
halucinație. E extenuată. Începe să aibă vedenii. Nu-i nimic. 

Dar nu, se mișcă din nou! Silueta pipernicită a unui bărbat 
iese dintre tiranii de ceară. La început crede că e o stafie și încă 
speră că se află doar în imaginaţia ei. Numai că, în clipa în care 
apare la lumină și îl recunoaște pe piticul dubios din clubul de 
noapte, știe că omul e real și că a auzit tot ce au vorbit ele aici. 


VP - 314 


44 


El nu are de gând să rămână în preajma lor și ţâșnește spre 
ușă, timp în care își agaţă mâneca de losif Stalin, pe care îl 
doboară. Amber deschide ochii și se ridică în șezut. 

— Futu-i! strigă Kirsty. Futu-i mama mă-sii, nu! Nu! 

Nu mai gândește, sare în picioare și năvălește după el. 
Încearcă să-l prindă de hanorac, dar materialul sintetic îi 
alunecă printre degete, iar el se aruncă în noaptea furioasă. 

— Futu-i mama mă-sii! strigă din nou Kirsty, în timp ce ușa se 
lovește. 

— Cine era? 

Amber parcă tocmai s-a trezit dintr-un vis, e ca un 
somnambul și nu percepe gravitatea situaţiei. 

— Nu contează! 

Ușa refuză să cedeze în timp ce trage de ea, fiindcă lemnul s- 
a umflat și e înțepenită după ce a împins-o el cu toată forța în 
fugă. Își pune toată greutatea la bătaie ca s-o deschidă. 

— Nu știu! Nu știu cine e! Bel, ne-a auzit! 

Ușa cedează în sfârșit, și se năpustește afară, în ploaie. Nu 
așteaptă ca Amber să-i înregistreze cuvintele, pur și simplu 
începe să gonească după el. 

„Copiii mei, Doamne, copiii mei! Nu-mi mai pasă de mine, nu, 
dar, Doamne, ei sunt așa de mici! Nu vor ști ce să facă atunci 
când se va prăbuși toată lumea în jurul lor. Aș face orice, 
Doamne, orice, aș muri pentru ei, Doamne, aș omori!” 

Îi vede tivul hanoracului care-i zboară după colţul chioșcului 
de suveniruri și continuă vânătoarea. Ploaia orizontală va 
complica al dracului de tare fuga, odată ce iese de la adăpostul 
clădirilor pe ponton, dar pornește oricum și acvaplanează pe 
scândurile ude. 

Dă colțul și îl vede la cinci-șase metri, cum aleargă zgribulit, 
împotriva ploii. Încă un pic, așa de puţin mai are, dar, cum se 
apropie de el, Martin începe să câștige teren, iar pe ea 
încălțămintea nu o ajută deloc la tracţiune. 

— Stai! strigă ea. Oprește-te! Te rog! 

Martin aruncă o privire peste umăr, iar Kirsty îl vede înfiorat 


VP - 315 


de teamă și de triumf. 

„Mă urăște. Nu știu cine e, dar m-a urât de mult, dinainte de 
seara asta, se vede în ochii lui. Îmi aduc aminte de el, din clubul 
ăla de rahat. E tipul despre care credeam că m-a urmărit. 
Uitasem de el din cauza lui Vic Cantrell, dar acum îmi amintesc. 
Și atunci mă ura, mi-a și spus asta. De când mă urmărește? De 
când?” 

Dincolo de șuierul vântului, aude ușa izbindu-se în spatele ei. 
Probabil vine și Amber după ea, în furtună. Mărește pasul și 
încearcă să-l prindă din urmă. 


Când iese, Amber derapează pe scândurile unsuroase și simte 
că-i cedează glezna deja lovită. Cade pe spate și patinează prin 
tot scuarul, până se lovește de o bancă și i se taie răsuflarea. 
Mijește ochii ca să-i protejeze de ploaie și-și șterge apa sărată 
cu mâneca, după care se uită în jur. Nu vede pe nimeni. E 
nedumerită și speriată de moarte. l-a luat ceva până să-și dea 
seama ce văzuse Kirsty imediat și acum nu știe ce să facă. După 
o noapte de alergătură, instinctul îi spune să nu se oprească 
până nu a scăpat de tot, dar există o singură ieșire de pe 
structura asta și aceea se află în direcţia în care au luat-o Kirsty 
și bărbatul. Nu are de ales decât să-i urmărească. El nu se va 
opri din alergat deloc, mai ales după ceea ce-a aflat, mai ales că 
e conștient și că ele știu asta. Poate reușesc totuși să ajungă la 
mașina lui Kirsty înainte să dea el alarma. Trebuie măcar să 
încerce, să spere. 

Face un efort să se ridice și se uită pe lângă ghereta de fast- 
food, dar nu vede nimic. Vizibilitatea este extrem de redusă din 
cauza vântului și a ploii. După ce se ridică, se șterge de apă pe 
picioare și încearcă să se lase cu toată greutatea pe gleznă, dar 
șuieră de durere. Nu va putea ţine pasul, dar trebuie să se ducă 
după ei, chiar și șchiopătând. 

„Și pe urmă? Chiar dacă scăpăm, tot s-a terminat. Chiar dacă 
omul ăsta nu știe cine e Kirsty Lindsay, știe că ne-am văzut și că 
amândouă ne-am încălcat eliberarea condiționată. Pot eu să tot 
neg, dar la ce bun? Poate îl prindem din urmă și îl convingem că 
se înșală. Poate. Sau poate putem face apel la bunătatea lui și îl 
convingem că vieţile copiilor lui Kirsty sunt mai valoroase decât 
premiul lui, dacă dezvăluie adevărul vreunui ziar. E o șansă 
mică, dar e singura pe care o avem”. 


VP - 316 


În realitate, nu au nicio șansă. Amber știe că viaţa ei s-a 
terminat și știe asta de când cu arestul lui Vic, dar instinctiv tot 
a continuat să spere că mai are o șansă. Acum, însă, nu i-a mai 
rămas nimic: nici libertate, nici siguranţă, nici pace. Întreaga 
țară știe cum arată la maturitate, urlă la ea din fața televizorului 
și o înjură la micul dejun. Acum e a lor, e omul negru în carne și 
oase, din nou proprietate publică. Știe că nu va mai avea 
niciodată parte de anonimat. 

Și totuși, pornește după ei. Poate există încă o șansă pentru 
Kirsty, o șansă pentru copiii ei. 


Martin nu-și mai încape în piele de bucurie. Îi aude vocea care 
încearcă să acopere zgomotul mării și disperarea cu care îl 
roagă să se oprească. 

„E cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată. Mâine voi 
fi vizibil. Mâine vor ști cu toţii cine sunt. Bărbatul care a 
descoperit adevărul”. 

Adrenalina îl ţine în mișcare. În mod normal, și dacă aleargă 
câteva sute de metri obosește și se detestă, în seara asta, ajutat 
de vâltoarea mării și de fiorul descoperirii care îi dă bice, 
acoperă terenul ca o gazelă tânără. Sare peste grohotișul 
șantierului de lângă staţia trenuleţului, fără să se oprească din 
alergat, gonind către faimă și libertate. 

Puterea îi dă aripi. Cei mai aprigi dușmani ai lui. O singură 
dată îţi pune viața în poală un asemenea dar. 

„Kirsty Lindsay, știam eu că e ceva legat de tine, știam eu că 
ascunzi ceva! Dar asta? Nici nu mi-aş fi imaginat vreodată! Și 
iată, te ascundeai la vedere și probabil ai ţinut legătura cu ea în 
tot timpul ăsta și îţi băteai joc de toată lumea. Dar acum o să ți- 
o iei! Vai, ce-o să ţi-o mai iei!” 

O aude behăind din nou: 

— Stai! Te rog! Te rog, așteaptă! 

O aude cum derapează în spatele lui și aruncă o privire peste 
umăr. A ajuns la locul în care se fac reparaţii, s-a împiedicat și a 
căzut. Martin se oprește o clipă ca să o vadă cum se chinuie, își 
dă capul pe spate și râde. 

* 

Au ajuns la jumătatea pontonului, iar Kirsty continuă să 
alerge, trecând peste durere, peste faptul că nu o mai țin 
plămânii, peste faptul că jugulara stă să-i explodeze de panică. 


VP - 317 


„Oprește-te! Te rog, oprește-te! Putem discuta. Putem găsi o 
soluție”. 

Incet-încet, câștigă teren. Nu e o alergătoare, dar disperarea îi 
dă avânt. 

„Trebuie să-l opresc. Trebuie”. 

El ajunge la lucrările din staţie și sare peste ele, de parcă are 
aripi. Pe ea o doare genunchiul acolo unde s-a lovit și știe că nu 
va putea ţine pasul cu el, că mai mult de-atât nu poate, dare la 
câţiva pași în faţa ei. Dacă l-ar putea încetini, dacă s-ar 
împiedica... 

Ajunge la mormanul de gunoi al constructorilor și încearcă să 
sară peste el, asemenea lui Martin, dar își prinde piciorul în ceva 
metalic, ascuns în noapte, și cade cu mâinile în faţă. Aterizează 
pe un maldăr de lemne, mâna îi alunecă și dă peste un obiect cu 
margini metalice neregulate. Simte un junghi de durere și apucă 
instinctiv obiectul. E greu și curbat: două bare scurte, în unghi 
drept, cu șurub în ambele capete. Știe exact ce e, fără să se 
uite: o cuplă, dispozitivul care prinde stâlpii schelei între ei, ca 
să dea siguranță structurii. Se pricepe foarte bine la schele, 
fiindcă ea și Jim au folosit așa ceva timp de opt luni, cât au 
renovat casa atunci când s-au mutat și au descoperit că, din 
păcate, cumpăraseră o casă care se surpă. 

Gândul la Jim o face să salte capul și să îl caute cu privirea pe 
Omul Șobolan, care probabil că a luat-o mult înainte. Spre 
mirarea ei, e tot acolo, de cealaltă parte a grohotișului, cu 
braţele încrucișate și râde belicos. 

— Jade! strigă el. Jade Walker! 

O apucă instantaneu furia. Amintirea infestată și purulentă a 
acelei fete o macină lent și e gata să sară în aer. Vede crâmpeie 
cu ea, izolată în curtea școlii, din cauza faimei proaste pe care 
fraţii ei, de mult plecaţi de-acolo, o lăsaseră în urmă, cu adulţii 
care o alungă de oriunde vrea să se oprească, revede ușile cu 
zăbrele și nopţile de foame, tatăl cu mâini brutale, preoții, 
profesorii și asistenții sociali care întorceau capul și se făceau că 
nu observă nimic. A fi Kirsty înseamnă a fi în control, e plasa ei 
de siguranță, singurul lucru care stă între ea și nebunia din 
trecutul ei. 

— Nu! strigă ea, în bătaia vântului, chinuindu-se să se ridice 
în picioare. 

A și uitat că are cupla în mână și că o ţine atât de strâns, cu 


VP - 318 


degetele întinse complet, pentru a-i putea cuprinde masa, încât 
sigur îi iese o vânătaie. 

— Nu! Nu sunt! Sunt Kirsty Lindsay! Kirsty Lindsay! Nu 
suntem una și aceeași! Nu! 

— Jade! repetă el și arată spre ea, cu gestul distinct al 
hărţuitorului din curtea școlii. 

— Nu spune asta! ţipă ea. 

Se trezește gonind spre el prin furtună. Nu mai are nicio 
speranţă de a se înțelege cu el de la om la om. Nu mai vede la 
el nimic altceva în afară de bucuria pe care o afișează la 
nenorocirea ei și râsul triumfător. 

— Încetează! Nu o cunosc! Kirsty mă cheamă! Nu sunt ea! Nu 
sunt! 

— Așa e! strigă Martin Bagshawe, înnebunit de victorie și cu 
gura largă. 

Nu s-a simţit niciodată atât de viu și de înflăcărat de puterea 
lui. 

— Dar vei fi mâine, nu? 

ÎI lovește peste gura căscată, ca să-l facă să tacă. 


VP - 319 


45 


Ploaia începe să se potolească la fel de repede cum s-a și 
întețit. Alergând și totodată șchiopătând, Amber aproape că se 
împiedică de ei. Apoi îi vede în spatele stâlpilor schelei, în 
mormanul de scânduri. Vede mai întâi spatele lui Kirsty, care stă 
aplecată și pare că plânge. Iniţial crede că tipul a scăpat și că 
ea, disperată, a cedat, s-a resemnat și acum jelește. Apoi vede 
picioarele și tenișii albi, ale căror vârfuri se ridică spre norii 
grăbiţi. 

— Aoleu! spune ea, în timp ce se oprește brusc. 

Kirsty nu o observă iniţial. Stă aplecată peste el și îl privește 
fix. Slăbită, Amber intră în cadrul vizual și vede că bărbatul 
căzut este Martin Bagshawe. Icnește. Kirsty o aude și se 
întoarce brusc, albă la faţă. 

— Nu am vrut să... nu am... 

Amber se apropie și se așază în spatele ei. 

— Dumnezeule, ce căuta ăsta aici? 

Martin bolborosește. Cu toate că îl recunoaște de la distanţă, 
abia acum îi vede partea stângă a feţei zdrobită și dinţii sparți, 
căzuți în balta de sânge de sub urechea lui. 

— ÎI cunoști? întreabă Kirsty. 

Ea ridică din umeri. E irelevant. 

— Cu ce naiba l-ai lovit? 

— Nu știu... 

Kirsty se uită la mâna dreaptă și, când vede cupla, o azvărle 
cât colo, de parcă o arde. Obiectul se rostogolește pe jos și 
ajunge într-o rigolă. 

— Nu am... Doamne! E-n regulă, nu? 

— Ba nu, răspunde Amber. Nu e în regulă. 

Se lasă în genunchi lângă Martin și îi ia pulsul. E slab, dar îl 
are. 

— N-am vrut, începe Kirsty. Nu mi-am dat seama că... 
Doamne, ce ne facem? 

Martin bolborosește ceva din gura distrusă. Nu poate respira 
pe nas, fiindcă are nasul făcut terci. Probabil că l-a lovit cu toată 
forța. 


VP - 320 


— Ce ne facem? întreabă din nou. 

— Nu știu! Nu știu! 

Amber încearcă să se gândească și să-și șteargă din memorie 
felul în care-i mergea mintea cu ani în urmă. 

„Nu suntem în pădure, ca să-l îngropăm, asta e cert!” 

— Unde ţi-e telefonul? întreabă Kirsty. 

Ridică ochii, speriată. 

— De ce, Jade? 

— Kirsty! protestează ea. Mă cheamă Kirsty! Trebuie să 
chemăm salvarea. O să... 

— Și pe urmă? 

— Nu pot să... Nu putem... 

Își frământă mâinile ca un copil, cu părul lipit de frunte, cu 
uniforma ei de mamă din clasa muncitoare - blugi și jerseu - 
lipită de corp. 

În mintea lui Amber, decizia e luată, ca și cum a pornit 
motorul. 

— Nu gândești limpede, Kirsty! îi spune ea, cu tonul cel mai 
autoritar pe care-l poate aborda. Trebuie să pleci. 

Kirsty se întoarce de parcă a plesnit-o. 

— Ce? 

— Haide, pleacă! 

Kirsty e uluită și se uită cu o privire goală în ochii lui Amber. 

— Nu pot, nu pot, uite ce-am făcut. Uite! Uită-te la el! 

Amber se miră de calmul de care dă dovadă, acum că s-a 
hotărât. 

— Nu e prea târziu, spune ea. Dacă pleci acum, n-o să afle 
nimeni niciodată. Dacă spun că eu sunt de vină, nici nu se vor 
îndoi de asta. 

Kirsty rămâne cu gura căscată. Se uită de la Amber la Martin 
Bagshawe, ale cărui sunete gâlgâite se răresc pe măsură ce i se 
împrăștie sângele pe vopseaua lucioasă și veche. Incep să se 
întrezărească primele raze ale zorilor posomorâţi printre nori. In 
curând va apărea tura de dimineaţă, cu găleți, mături și 
înălbitor. 

— Dar... 

— Taci! spune Amber. Pleacă și gata! 

Se privesc în lumina argintie. La picioarele lor, mareea; 
deasupra, țipătul pescărușilor care se trezesc și pornesc la 
vânătoare. 


VP - 321 


„Pleacă, pleacă și gata! Dacă mai stai, n-am s-o pot scoate la 
capăt”, își spune Amber în gând. 

Kirsty pare că mai are un pic și izbucnește în plâns. Trage aer 
în piept de trei ori, se cuprinde cu brațele, de parcă o dor 


coastele, apoi se întoarce pe călcâi și o ia la fugă pe pontonul de 
lemn. 


VP - 322 


Ora 4.30 după-amiaza 


În clipa în care capul lui Chloe atinge pământul întărit, se 
aude un pârâit. Jade și Bel își fac curaj să audă țipătul care 
urmează. Doar că e liniște perfectă. E liniștea unei zile încinse la 
tară, în care numai ciocârlia cântă, briza agită ușor vârfurile 
copacilor și cursul indiferent al pârâului care traversează 
câmpia, iar în depărtare, se aude râsul vecinilor care se 
hârjonesc în apa frumos curgătoare a râului Evenlode. 

Amândouă au același gând: „Aoleu, am îmbulinat-o!” 

Chloe e inertă, ca o păpușă aruncată pe jos, cu capul dat pe 
spate și mâna dreaptă într-un unghi imposibil față de omoplat. 
Din nas și din crăpătura capului curge lent sângele maroniu, plin 
de materie vâscoasă, transparentă și cu cocoloașe. Are gura 
deschisă, ca și ochii ei mari și albaștri. 

— Chloe? 

Bel e prima care deschide gura. Îi tremură glasul, de parcă nu 
poate respira. Chloe nu răspunde, doar sângerează. 

— Și-a pierdut cunoștința, spune Jade, cu toate că singura 
dată când a mai văzut așa ceva a fost ca rezultat al alcoolului și 
situațiile nu seamănă deloc între ele. 

Bel se repede la poartă, sare peste ea și se lasă lângă 
cadavru. 

— Nici nu știu dacă respiră, spune ea. Doamne, Jade, cred că 
s-a lovit rău! 

Jade nu se clintește. Bel se uită urât la ea și mătură cu mâna 
plină de praf spre piciorul ei. 

— Jade! strigă ea. Ajută-mă! 

Jade se dezmeticește brusc și se aruncă lângă ele, ia mâna lui 
Chloe de pe jos, nu pe cea de sub spatele ei, și îi pune degetul 
mare pe încheietură, cum a văzut că fac medicii din „General 
Hospital” la televizor. Nu simte nimic, dar nu știe nici ce ar 
trebui să simtă și oricum bătăile propriei inimi acoperă orice alt 
sunet. 

— Chloe? 

Apoi repetă numele mai tare, de parcă voința ar fi putut-o 
ajuta să schimbe ceva. 

— Chloe! 


VP - 323 


Încearcă să-și amintească ce altceva util a mai văzut la 
televizor. 

— Apă rece! sugerează. 

— Ce? 

— Dacă aruncăm apă rece pe fata ei, se trezește. 

Bel nu știe nimic despre starea de leșin, dar are sens ce 
spune Jade. Evident că dacă-i aruncă cineva niște apă rece pe 
fată, o să-și revină. 

— Nu avem cu ce să aducem apa, spune ea, uitându-se spre 
pârâul care se află la câteva sute de metri. 

N-are nicio șansă să dea fuga până acolo și să ajungă cu apa 
în căușul palmelor. 

— Păi, atunci o ducem pe ea acolo, decide Jade. Haide! 

Bel se uită suspicios la păpușa de cârpă mută. 

— Nu vreau s-o ating. E plină de sânge. 

Jade e surprinsă de reacțiile ei practice și calme. 

— Bine, spune ea, tu o iei de picioare, și eu de sus. 

Bel simte greață. 

— Bratul... Bratul ăla pare... Te rog, ai grijă să n-o rănești! 

— Cred că faptul e consumat, spune Jade. 


Câmpul e plin de ciulini. Jade o ține pe Chloe de umeri, cu 
capul atârnat în jos și vede sângele care îi pătează fusta și 
coapsele, în timp ce merge cu spatele și se zgârie în bălării. „N- 
o să uit niciodată asta”, își spune ea. „O să țin minte toată viata 
mea ziua asta”. Se împiedică de un smoc de iarbă și e cât pe ce 
să cadă. Capul lui Chloe se lovește de pământ. Jade se 
cutremură când simte creștetul cu rana sinistră atingând partea 
din față a chiloților ei. 

— Doamne, sper că n-a pățit nimic! gâfâie Bel. Crezi că a pățit 
ceva? Avem nevoie de un adult. Un adult ar ști ce să facă. 

Jade aproape că scapă din mâini partea ei de povară. 

— Ai înnebunit? 

— Cum adică? 

— Uită-te la ea, Bel! Uită-te cum arată! O să înfundăm 
pușcăria! 

Bel se înroșește din ce în ce mai tare pe măsură ce își dă 
seama ce se întâmplă de fapt. 

— Dar, vrea ea să protesteze, a fost un accident! O să le 
spunem. A fost un accident. 


VP - 324 


— Da, pe bune, spune în batjocură Jade. Și o să ne şi creadă, 
nu? 

— Păi de ce nu? 

— Pentru că pe mine mă cheamă Jade Walker, de exemplu! 

— Dar eu... 

— Tu nimic! Tu ești cu mine. Toată lumea din sat zice că-i o 
minune că nimeni din familia mea nu a omorât încă pe nimeni. 
Nu. Trebuie s-o trezim și pe urmă trebuie să vedem ce facem 
mai departe. 

Chloe scoate un sunet gâlgâit, ca o expirare, și fetele se uită 
la ea, cuprinse brusc de optimism. li văd buzele vinete, ochii 
dati peste cap și simt cum se duce. 

— Haide, spune Jade, o putem trezi! Știu eu asta! 

O ridică din nou de umeri, iar Bel o apucă de glezne, încearcă 
amândouă să se grăbească, să-și ducă povara printre capcanele 
din iarbă, cu soarele bătânau-i în ochi lui Bel. Ajung la marginea 
pârâului lipsit de adâncime, nisipos, cu maluri stâncoase și 
joase. În stânga lor, la câtiva pași, e o baltă pentru vite, cu malul 
surpat pe fiecare parte, iar în mijloc, un spațiu larg și adânc, în 
care să încapă boturile animalelor venite la adăpat, fără să 
înghită noroi. Jade dă din cap spre baltă și fetele se duc la 
marginea ei. 


A plouat de curând pe câmpie și povârnișul e alunecos, balta 
adâncă de o palmă e plină de nămol cenușiu, iar aerul e întesat 
de muște și de balegă călcată în picioare. Ajung pe pantă cu 
povara și se trezesc cufundate în noroiul care li se lipește de 
încălțări. Jade îşi pierde un pantof și înjură în timp ce gâfâie. 
Trage și cade cu fundul în apă până la gât. 

O scapă pe Chloe, care alunecă la vale. Bel, înțepenită și ea în 
noroi, înaintează greoi, îi dă drumul, se dezechilibrează și cade 
liber peste celelalte două. Îşi simte fata lipită de faţa năclăită a 
lui Chloe, intră în panică, se zbate în noroi și iese din apă 
gâfâind. Jade a rămas undeva, sub apă, țintuită sub greutatea 
lui Chloe. Bel o vede cum dă din picioare, zărește mâna care 
iese la suprafață, o apucă și trage în sus. Se sprijină cu piciorul 
de piatra alunecoasă și îşi pierde din nou echilibrul. li dă drumul 
lui Jade și încearcă să pipăie fundul apei, ca să-și ia avânt şi să 
iasă la suprafață. Sub apă sunt alge maronii și bule de aer care 
îi împresoară corpul agitat. 


VP - 325 


lese la suprafață. Jade e în cealaltă parte a bălții, unde se 
târăște pe coate, tușește și scuipă. Are crenguțe și nămol în păr, 
iar în jurul urechii i s-a agăţat o tulpină de nalbă, a cărei floare 
arată ca un cercel de pirat pe obrazul ei stâng. O simte, o dă la 
o parte speriată și o aruncă în mijlocul apei, unde cade pe trupul 
lui Chloe, pe jumătate scufundat. Fetița nu se mișcă și are fata 
sub apă. 

— Dumnezeule! exclamă Jade și se aruncă din nou în baltă. 

Pune mâna pe fată și o târăște pe mal. Bel se aruncă după ele 
și împreună ridică fetița pe uscat, urmărind cu disperate orice 
semn de viață. Din gură îi atârnă lintiță. 

— Nu respiră! Nu respiră! 

Bel îi intoarce mâna moartă și o bate ușor pe obrajii palizi. 

— Respirație gură la gură! propune Jade. 

A tot văzut în serialul ăla. Morţii se trezesc, tușesc și plâng 
sub pumnii bătăioși ai paramedicilor. O impinge pe Bel la o 
parte, se sprijină cu palmele pe pieptul lui Chloe și începe să își 
ia avânt ca s-o resusciteze. Face asta preț de cinci minute, când 
aude un pârâit înăuntru, după care, din gura deschisă a copilului 
ies niște bule uleioase. 


VP - 326 


46 


Găsește un pachet de Camel mototolit în buzunar: mai sunt 
trei țigări și o brichetă mică în folia pachetului: e semnătura lui 
Jackie. Probabil le-a lăsat acolo într-una din dăţile când i-a 
împrumutat hanoracul și a ieșit în grădină să fumeze. Se uită o 
clipă la ele și se gândește: 

„Ce mama naibii? Doar nu mai are cine să-mi spună să nu mai 
fumez și nu e ca și cum o să trăiesc până la adânci bătrâneţi...” 

Bagă o ţigară în gură, o aprinde și inhalează adânc, filtrând 
optimismul neplăcut al zorilor. Ustură și e râncedă, iar creierul 
ei, dezobișnuit de lupta cu forța nicotinei. Se sprijină cu o mână 
de peretele staţiei, câteva secunde, ca să nu cadă din picioare. 

„Măi să fie! Nu prea observi efectele dacă o faci mereu, dar 
tutunul e al naibii de puternic”, își spune ea. 

Martin mișcă și bălmăjește ceva vag uman. Amber se uită la 
el și vede că sângele lui i-a ajuns la picioare, își trage picioarele 
scârbită și mai trage un fum. 

„Dacă mai sângerează, înseamnă că încă îi bate inima. 
Trebuie să stau aici până moare. Trebuie să mă asigur că e mort 
înainte de a da telefon”. 

Pe faleză aude motorul unei mașini care se trezește la viaţă și 
roţile care scârțâie când pleacă din parcare. 

„Ea e”, își spune. „Sper că nu se răzgândește. S-a irosit 
destul. Vieţile noastre, această existență amară și frământată 
trebuie să înceteze la un moment dat. Ciclul răzbunării și 
pedepsei pe care le transmitem următoarei generaţii trebuie să 
se oprească odată. Nu vreau să se extindă, să-i distrugă soțul 
cel amabil și copiii ei curaţi și teferi. La ce bun? Cui i-ar folosi 
asta? Societăţii. Știu. Societăţii. Dar să fim serioși: societăţii nu-i 
prea pasă pe cine dă vina, atât timp cât există un tap ispăşitor”. 

Mai trage un fum și se îndreaptă spre cupla aruncată pe jos, 
de care s-au lipit sângele, părul și pielea lui Martin. Fierul a fost 
vopsit roșu ca să nu ruginească, dar la impact, vopseaua s-a 
scorojit. O ridică cu două degete și o ţine în fața ochilor, 
fascinată în mod bizar. 

„Fac pariu că n-o să dea bine la Oficiul de Sănătate și 


VP - 327 


Siguranţă, cineva o să-și piardă slujba din cauza asta”. 

Se sprijină de balustradă și aruncă obiectul cât poate de tare. 
Se uită cum cade în spirală într-un val care îl trage la fund. ÎI 
vede cum se scufundă și se miră că apa sărată a mării din 
Whitmouth e atât de curată, încât să permită atâta vizibilitate. 
Marea se va ocupa de restul. Nimic nu rămâne neșlefuit în 
adâncurile nesfârșite și neliniștite. Și dacă vor căuta, și dacă vor 
găsi, și dacă mai sunt amprentele lui Kirsty pe el, nu o va lega 
nimic de crimă. 

Ceva îi atrage atenţia. Martin are convulsii. Călcâiele lui 
lovesc în ponton ca niște pistoane, cu degetele perfect drepte și 
tensionate. Nu mai are mult. Și dacă sună la salvare, având în 
vedere morile la care a mai fost martoră, șansele lui de 
supravieţuire sunt nule. Are pielea vânătă și dincolo de rămășița 
de buză i se văd măselele de minte. Nu vrea să facă asta. N-o 
să-i plângă nimeni moartea, e sigură de asta, iar dacă va face 
sacrificiul ăsta, vrea să se asigure că nu e degeaba. 

Își termină ţigara și o aruncă în urma armei crimei. Un 
pescăruș plonjează în speranța că a prins ceva bun și ţipă 
dezgustat. Spre mirarea ei, începe să zâmbească. 

„Ar trebui să profit mai mult de aceste ultime minute”, își 
spune ea. „Bănuiesc că e ultima oară când mai văd marea”. 

In staţie e o bancă din fier forjat, vopsită în alb, de unde se 
vede o priveliște superbă spre Funnland. Dincolo de zidurile 
parcului, prietenii ei de odinioară probabil își termină treaba, 
șterg ultimele suprafețe, își strâng lucrurile, cască și oftează 
ușuraţi. Se așază și se uită la steaguri, la corturile cu dungi 
albastre și albe, la pietrele ude care sclipesc în primele raze ale 
soarelui. Trei siluete mici pornesc încet spre vârful roller 
coasterului: fie echipa de mentenanţă, fie niște tineri care au 
trecut de Jason Murphy și sărbătoresc nemurirea. 

„Nu-i mare lucru de capul tău, Whitmouth, dar ești locul meu! 
Singurul loc la care m-am gândit vreodată, chiar dacă nu pentru 
mult timp, ca la casa mea. O să-mi fie dor de tine!” 

Își mai aprinde o ţigară. 


O altă despărțire, cu douăzeci și cinci de ani în urmă. 

Amber își amintește de mama ei, în vizită la centrul de 
detenţie. Venise cu mâna goală, înfășurată toată în cașmir și 
parcă îmbătrânită. Bel vrea să se arunce în braţele mamei, dar 


VP - 328 


se lovește de o mână întinsă, care nu-i permite apropierea. 

— Nu! spune Lucinda. Nu face asta! 

Nu au voie să vorbească singure. Bel înţelege în sfârșit că, 
orice-ar fi, ea nu va mai fi niciodată singură. Totuși, halterofila 
tunsă militărește le lasă o oarecare intimitate și se așază în 
cealaltă parte a camerei. Bel stă pe un scaun tapițat cu stofă 
pătată și cu picioare tubulare, de oţel. Lucinda, după ce se uită 
în jur, alege un scaun de plastic gri și mucegăit de lângă masă și 
se așază cu grijă pe el, parcă de teamă să nu se infecteze. La un 
metru unul de altul, ambele scaune sunt fixate în podea, ca să 
nu poată fi folosite în caz de bătaie. Işi pune geanta pe masă și 
își sprijină cotul pe baretă, cu grijă, cu toate că sunt doar ele 
două acolo. Își așază elegant un picior peste celălalt. Poartă 
cizme cu toc, din piele verde. 

— Ce faci? 

Pare cel mult o îngrijorare politicoasă. Bel răspunde așa cum a 
fost antrenată din primii ani de copilărie. Zâmbește și spune: 

— Foarte bine, mulțumesc! Tu ce faci? 

Este răspunsul standard pe care îl dă din ziua crimei. Lucinda 
e primul ei vizitator, sau primul pe care-l cunoaște personal, de 
la proces încoace. 

— Mă bucur să aud, spune Lucinda. Mă bucur că ești bine. 

Lui Bel îi dau lacrimile și Lucinda se strâmbă. 

— Aoleu, nu mai fi copil! 

Bel își lasă capul în jos și caută să se adune. Mama ei nu a 
încurajat niciodată emoțiile, cel puţin nu din partea lui Bel. 

— Ce fac ceilalţi? întreabă ea în cele din urmă. 

— La ce te aștepți? 

— Nu... 

— Michael era să divorțeze de mine, spune Lucinda. Dar, 
slavă Domnului, s-a răzgândit! Se pare că înțelege că nu pot fi 
trasă la răspundere pentru ceea ce ai făcut tu. 

— Îmi pare rău, se scuză Bel umil. 

Își privește manșetele roase ale puloverului și se întreabă cât 
mai durează vizita asta. 

— Mă rog! spune Lucinda după o pauză. Am venit să-ţi spun 
că plecăm. Ne mutăm în Singapore. 

Bel nu răspunde. Pentru ea e deja clar că s-a terminat, casa e 
închisă și familia plecată. Nu s-a ferit nimeni să-i ascundă știrile. 
A văzut scândurile peste ferestre, grilajul de oțel la ușă, ca în 


VP - 329 


cazul revoltei de la ferma Broadwater. Familia Walker fusese 
mutată cu domiciliul, li se schimbaseră numele, copiii mai mici 
fuseseră luaţi de serviciile sociale, iar cei mari, împrăștiați în 
cele patru vânturi. In ce privește familia ei, era mai complicat, 
fiindcă statul nu prea te ajută dacă ai conturi în bancă. Și, în 
același timp, nici nu prea se bagă în treburile tale. 

— L-au transferat de la bancă, spune în continuare Lucinda. 
Drăguţ din partea lor. Dar, na, se și pricepe la ce face. E și 
celebru, cu toate că mă îndoiesc că ai aprecia tu asta. Oricum, 
asta e. Indrăznesc să spun că nu ne mai întoarcem. Așa am 
ajuns, condamnați la o viaţă de ţigani internaţionali, mulţumită 
ție! Mă gândeam să-ţi spun asta, așa, ca să știi. 

— Bine, spune Bel pasiv. 

Intr-un fel se simte ușurată, acum, că știe clar ce-i rezervă 
viitorul. Ei nu îi vor lua apărarea, deci va trebui să se descurce 
singură. 

— Mda, bun... 

Lucinda începe să caute în geantă. Pentru o clipă, Bel are 
impresia nebunească cum că poate i-a adus ceva în dar. Ceva 
care să-i țină de cald sufletește pentru anii care vor veni, un 
simbol mic care să-i amintească faptul că a avut și ea o familie. 
Părul mamei, de obicei impecabil, e ciufulit și strâns la spate în 
coadă de cal și i se văd și rădăcinile crescute în părul blond. În 
ultimele șase luni, de când nu a mai văzut-o Bel, a făcut deja 
riduri la gură, observă ea. 

„Din cauza mea, e numai vina mea”, se gândește Bel. 

Lucinda găsește ce căuta și scoate din geantă o batistă 
brodată cu inițialele ei într-un colţ. Își suflă nasul delicat și își 
coboară pe nas ochelarii de soare așezați pe cap, ca să nu i se 
mai vadă ochii. 

— Cel puţin sora ta va avea șansa la o viaţă normală, spune 
Lucinda. Fără ca oamenii să știe, fără să se uite lung la ea și să 
se întrebe. 

— Da, spune Bel. 

— Cum ai putut, Annabel? o întreabă. 

— Nu știu, răspunde ea. Nu am vrut. Nu asta a fost intenţia, s- 
a întâmplat. 

— Mai scutește-mă cu asta... 

Lucinda nu se referă la crimă, aia e un soi de bârfă meschină, 
vandalism, chestii pentru curtea școlii. 


VP - 330 


— Nu, ce naiba! Mă refer la minciunile tale, toate minciunile 
pe care le-ai spus despre Michael. 

— Nu am minţit! spune ea sfidător. Ti-am spus. Ti-am spus, 
dar nu ai vrut să asculţi. Nu erau minciuni. 

Lucinda nu vrea să audă. Nu a vrut niciodată să audă nici 
despre pivniţă, nici despre grajduri, nici despre vizitele nocturne 
când ea era cufundată în somn și prinsă în mrejele somniferelor. 

— Am încercat să-ţi spun, mami, dar nu ai vrut să mă asculti! 

Nici acum nu vrea. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ţi-a plătit avocatul, ce naiba! 
Cum ai putut să-i faci așa ceva? 

— Mami... mai încearcă fata o dată. 

— Mai taci! Am vrut doar să-ţi spun ce părere am despre tine, 
atâta tot! Omul ăla te-a crescut de când erai bebeluș. Te-a înfiat 
din bunătate. Ne-a oferit tot. Nu pot să cred că așa ne 
răsplătești. Cum ai ajuns în halul ăsta, Annabel? 

„Tu m-ai învăţat”, își spune în gând, „am învăţat că minciuna 
era șansa mea”. Se uită lung și clatină din cap. Nu mai e nimic 
de spus, cel puțin nimic din ce se vrea auzit. 

Într-un colț, femeia care le păzeşte dă pagina revistei 
Woman's Own foarte expresiv. Lucinda se uită la ea, apoi pleacă 
ochii. 

— Am terminat. Sunt gata să plec, ordonă ea. 

Femeia lasă revista și scoate lanţul de chei din buzunarul 
pantalonilor bleumarin. Nu se înţelege nimic din ce gândește, 
parcă păstrează fiecare detaliu pentru disecția de mai târziu. 
Lucinda se întoarce spre Bel și îi mai aruncă o dată Privirea. 

— Dumnezeule... întotdeauna ai fost o mincinoasă. Din clipa 
în care ai deschis gura să vorbești. 

Se întoarce pe tocul verde și mărșăluiește spre ușă. Poliţista 
îndreaptă un deget spre Bel. 

— Acolo să stai! îi spune. 

Ușa se trântește în urma lor. 


Țigara e extrem de bună în aerul umed al mării. Se sprijină de 
peretele staţiei și savurează fiecare fum în parte. Așteaptă ca 
luminile din faţă să se stingă, iar Martin suspină pentru ultima 
oară, înainte de a se preda. 

„El a murit și Jade e în siguranţă. Nu are cine să mai spună, 
nu are cine să mai vadă nimic”. 


VP - 331 


Scoate telefonul din buzunar și sună la urgenţă. Soarele sare 
din apă peste linia orizontului, iar ea scoate ultima ţigară, 
mototolește pachetul și îl pune în buzunar. 

— Bună ziua! spune ea calm, când răspunde operatorul. Am 
nevoie de ajutor. Cred că am omorât pe cineva. 

Işi aprinde ultima ţigară, se așază și așteaptă. 


VP - 332 


EPILOG 


Mama lui Jim se duce la culcare și ei se apucă să spele vasele. 
A îmbătrânit vizibil de la ultima vizită și pare bucuroasă să se 
ocupe altcineva de treaba asta, cu toate că întotdeauna a fost 
genul de femeie de modă veche, care consideră că a te trezi 
târziu, a te giugiuli în public și a lăsa vasele murdare sunt 
păcate, chiar dacă nu de moarte. 

„În câţiva ani va împlini optzeci de ani”, își spune Jim, „mă 
întreb cât mai poate ţine casa. Poate ar trebui să vedem ce 
planuri are, înainte să devină prea fragilă ca să le mai poată 
împlini”. 

Kirsty spală vase, iar el, care încă știe bucătăria în care a 
copilărit, le șterge și le pune la loc. Kirsty tace. Nu a zis nimic 
toată ziua. Jim crede că de la oboseală. A dormit în mașină cât a 
condus el până aici, dar nu dormise două nopţi înainte. Stă într- 
un picior în timp ce spală, ca să își ia greutatea de pe celălalt. 

— Ce-ţi face genunchiul? întreabă el. 

— Bine, mai doare puțin. 

— Îți aduc niște ibuprofen, spune el. Sigur are mama prin 
baie. 

— Ar fi drăguţ, mulțumesc, dragul meu! spune Kirsty. 

Jim lasă cârpa și se duce tiptil spre baia familiară, care are pe 
pereţi, aceleași ilustraţii cu zâne din flori și aceeași umbrelă 
veche la ușă. 

„Oare în ce moment al vieții începi să nu mai cumperi 
lucruri?” se întreabă. 

Îi place stabilitatea pe care i-o oferă proprietatea mamei lui, 
amintirile fiecărui scaun și porțelan pe care le-a ales cu tatăl lui 
înainte de nuntă, lucruri de care au avut grijă și care, după 
cincizeci de ani, sunt intacte. Dar nu-și aduce aminte de mania 
cumpărăturilor de care suferă lumea în ziua de astăzi. Până ca 
el să aibă cea mai vagă idee pe ce lume se află, părinţii lui 
ajunseseră în punctul în care se duceau la magazin doar ca să 
înlocuiască lucrurile complet uzate. Nu-și petreceau timpul prin 
depozite uriașe cu scopul de a aduce îmbunătăţiri sau de a 
arunca perdele doar pentru că s-au săturat de model, cum fac ei 


VP - 333 


și Kirsty. 

Merge tiptil pe lângă camera mamei și intră în baie. Faianţă 
albă, aleasă cu grijă ca să nu depindă de capriciile modei, 
linoleum verde închis, chiuvetă, cadă și toaletă albe și 
funcţionale după o sută de ani de când au fost instalate. Camera 
miroase a lavandă și a talc, miros specific bătrânelor, ar zice el, 
doar că așa a mirosit baia părinţilor lui de când se știe și e una 
dintre primele amintiri olfactive pe care le are. Il cuprinde brusc 
nostalgia, o nostalgie după ceva ce, în fond, încă are. 

„Dacă trebuie să se mute? Dacă e nevoită să se mute într-un 
apartament mai mic și să aleagă ce lucruri ia cu ea? Cred că m- 
ar ucide asta. Cred că nu m-aș mai putea opri din plâns”. 

Deschide ușa cu oglindă a dulapului și caută pastilele, cu 
senzaţia pe care o are de obicei când umblă în lucrurile altora, 
că spionează sau că fură. Vede că mama lui ia statină și își 
propune să o întrebe de ce și, eventual, și ce-i mai face artrita. 
În prima seară își povestesc noutăţile și desfac bagajele și nu 
prea ajung să vorbească despre ei până nu termină discuţiile 
despre înmormântările părinţilor colegilor de școală. Găsește 
analgezicul printre alte medicamente de stomac, sirop de tuse și 
spray nazal și ia două pastile, cu care se întoarce în bucătărie. 

Kirsty a terminat cu oalele și a trecut la caserola pe care o 
freacă foarte concentrată, semn că e tensionată. 

„Încă nu am apucat să vorbim”, se gândește el. „Altă discuţie 
amânată forțat. Urăsc să ne despărţim certaţi. Trebuie să putem 
să ne cerem scuze”. 

Vine și îi întinde pastilele. Kirsty își scoate mănușa de cauciuc, 
își dă o șuviţă de păr din ochi și le înghite. 

— Mersi! 

— Nu mi-ai zis cum ai reușit să te lovești. 

Kirsty are cearcăne și o expresie bântuită. 

„Vai, cât de obosită e! Mâine trebuie s-o conving să stea în 
pat mai mult, deși nu-i place să lenevească atunci când vine 
aici”. 

— O prostie, răspunde ea. Am alunecat pe pietrele de pe 
plajă. Nu știu cum nu-și rup oamenii picioarele pe-acolo. 

— Pe plajă? Ai fost pe plajă? 

Se înroșește puțin. 

— Nu-ţi face griji, Jim! Erau destui oameni. Oricum, nu mă mai 
duc niciodată singură în orașul ăla. 


VP - 334 


— Mulţumesc că te-ai întors, spune el și o atinge pe umăr. 
Pentru mine înseamnă mult. 

Pentru un moment, pare că va izbucni în plâns. 

— Da, răspunde ea. Imi pare rău. Chiar îmi pare rău, Jim! Sunt 
o soţie rea. 

— Banu. 

O privește în ochi ca să-l creadă. 

— Ești o soţie minunată. Îmi pare rău că am strigat la tine. 

— O să fiu mai bună, promite ea. Nu mai fac. 

— Sst! face el, în timp ce o ia în brațe, acolo, lângă chiuvetă. 
Sst, Kirsty, nu-i nimic! Și eu o să fiu mai bun. 

— Voi toţi sunteţi cei mai importanţi. Sigur știi asta. Nu v-aș 
face rău intenţionat. Sper că știi asta. 

O mângâie pe păr și își lipește gura de creștetul ei. 

— Eşti cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată, 
spune el. Tu mă întregești. 

Pendula din hol mormăie, în timp ce se pregătește să dea ora 
exactă. Aruncă o privire peste umărul ei la ceasul aragazului și 
vede că e aproape ora zece. Ea se uită mereu la știrile de la 
zece, fiindcă, pe de-o parte, e o chestie emoţională, pe de altă 
parte, e la fel de important pentru rutina ei ca și rapoartele pe 
care le primește dimineața. 

— Hai, îţi fac o ceașcă de ceai și ne uităm la știri! 

Ea se încordează ușor în brațele lui. În timp ce-i dă drumul, 
observă o privire care sugerează că nu e foarte încântată să 
facă asta. Râde și își trece palma peste obrazul ei. 

— E OK, iubito! o liniștește el. Jurnalistă ai fost, jurnalistă o să 
rămâi! Nici nu vreau să te schimbi. Eram supărat. Nu am vrut să 
spun ce-am spus. Nu ai mai fi femeia cu care m-am căsătorit 
altfel, nu? Haide! Sunt gata imediat. 

Kirsty se duce în sufragerie și, pentru o clipă, el aude 
reclamele care urlă la volumul comod mamei lui, înainte ca ea 
să găsească telecomanda și să dea mai încet. Pune apa la fiert 
și caută biscuiţi în dulap. Ştie că mama lui ţine mereu digestive 
în casă. De obicei mai e și câte o prăjitură, dar nici ca adult nu 
uită regulile copilăriei. Prăjitura se mănâncă la ceai. Fructele 
sunt scumpe și mănânci unul după masa de prânz, iar cireșele 
se numără câte zece o dată. Dulciurile le primești după prânz 
duminica și asta, dacă ai fost cuminte. Dacă ţi-e foame, poți 
mânca o felie de pâine prăjită, dar nu mai mult, ai grijă! Nu vrei 


VP - 335 


să-ți strici pofta de mâncare înainte de cină. Zâmbește împăcat 
de amintirile care-l învăluiesc, ca întotdeauna, în cadrul 
copilăriei lui. 

„Nu-mi pot imagina cum o fi fost pentru Kirsty și pentru câte 
are de compensat”, își spune el. 

Găseşte biscuiţii și pune patru pe o farfurie, iar farfuria și 
cănile cu ceai pe o tavă metalică, cu un tucan Guiness pe ea. 
Probabil că a șutit-o tatăl lui din vreo cârciumă la un moment 
dat, cu toate că nu-i vine să creadă că ar fi făcut părinţii lui 
chestii imorale când nu-i vedea nimeni. Pune zahăr în ceai, așa 
cum îi place lui Kirsty, dar cum rar își permite. 

„Pe bune, detaliile astea fac viaţa frumoasă, nu vacanţele și 
cinele în oraș, nici dorinţa de a avea mai mult, ci cana de ceai și 
ghemuitul unul în altul la sfârșitul zilei, iertarea, uitarea, 
toleranța, sinceritatea, adevărul și încrederea, un loc în care să 
te simţi în siguranţă și în care să-i protejezi pe cei dragi”. 

Se duce cu tava în sufragerie, unde e întuneric, cu excepția 
veiozei standard din colţul camerei, cu abajurul prăfuit și cu 
ciucurii  demodaţi, pe lângă lumina televizorului, care-i 
luminează figura preocupată. Stă pe canapea, cu picioarele sub 
ea, cu o pernă în braţe și se uită la știri. El așază tava pe măsuţă 
și îi dă o cană cu ceai. Se așază apoi alături de ea și îi atinge 
prietenos degetele de la picioare. In fața unei clădiri albe cu 
steaguri, niște oameni la costum își strâng mâinile. 

— Deci? Ce e nou? întreabă el. 

— Naţiunile Unite. Pakistan. Consiliul de securitate nu-și face 
treaba. Ca de obicei. 

la cana în mâini, de parcă îi e frig, și suflă în ea ca un copil. 

— Vrei un biscuit? o întreabă. 

— Da, dă-mi! 

El zâmbește și se uită la ea cum dă să înmoaie biscuitul, apoi 
își aduce aminte și se oprește. Cu toate că majoritatea 
rezoluţiilor de Anul Nou se duc pe apa sâmbetei, de asta s-a 
ținut, fiindcă teoria ei e că mănânci mai mult dacă nu trebuie să 
mesteci. 

— Mă bucur că ești aici, repetă el. E plăcut. Știi tu. 

Kirsty ia o mână de pe cană și îl strânge de mână. și întorc 
privirile spre televizor în clipa în care se văd imagini cu faleza 
din Whitmouth, mașini de poliție, mulţimi care se îngrămădesc 
și poza acelei femei, Amber Gordon, cea al cărei supliciu de 


VP - 336 


săptămâna trecută a enervat-o pe Kirsty. În această dimineaţă a 
avut loc un arest, în urma unei crime din toiul nopţii, suspecta 
fiind reţinută de poliţie. A doua zi va fi pusă sub acuzare. 

— Dumnezeule! spune el. Ce s-a mai întâmplat acolo? 

Kirsty tace și se uită la știre complet inexpresivă. 

— Doamne Dumnezeule, exclamă Jim, nu-mi vine să cred! 
Săptămâna trecută chiar îmi părea rău pentru ea. Și ieri îmi 
părea rău pentru ea! N-am zis asta? Kirsty, am zis sau nu? 

Ea nu zice nimic, dar confirmă robotic. Jim pune cana pe 
masă. Are impresia că toate crezurile lui, tot liberalismul lui și 
credinţa creștină în izbăvire, convingerea că un copil nu poate fi 
etichetat drept malefic, oricât de monstruoase ar fi acțiunile lui 
au fost zdrobite cu barosul. 

„Cum a putut?” se întreabă el. „Cum a putut?” 

— Dumnezeule mare! repetă el, mirat de puterea 
sentimentelor care-l încearcă. 

Parcă el însuși a fost trădat, parcă a venit însăși Amber 
Gordon și l-a plesnit peste față. 

— Nici nu știu ce să mai cred. Chiar nu știu. Cum mai putem 
pleda pentru bunătatea înnăscută a spiritului uman când există 
oameni ca ăștia? Cum să facă așa ceva?? 

Poliţia conduce femeia, acoperită cu o pătură, pe treptele 
secției de poliție Whitmouth. Sunt brutali și mulţimea prea puţin 
controlată. Femeia se împiedică de prima treaptă și e smucită în 
sus și aruncată pe ușă înăuntru. 

— Păi, dacă e adevărat, spune el, se duce dracului tot ce-am 
crezut eu vreodată. Pare că va trebui să accept că e adevărat, 
că unii se nasc răi, cum se spune. Se pare că e posibil. Nu am 
vrut să cred, dar, na, cine seamănă se-adună. Vezi Hindley și 
Brady, Fred și Roses, ea și Cantrell. Doamne Dumnezeule! 

Aruncă o privire spre soţia lui, mirat că nu zice nimic. În mod 
normal, vorbește la fel de mult și de repede ca el când se uită la 
astfel de știri. E șocat că îi curg lacrimile pe faţă, necontenit, dar 
ține gura încleștată, cu ochii mari și lipiţi de ecran. 

— Of, iubito! spune el și o îmbrățișează, fără ca ea să 
reacționeze. Îmi pare rău. Știu că ai fost de partea ei, dar nu e 
așa grav. Ești extenuată. E OK, Kirsty, nu trebuia să te ţin trează 
până la ora asta. Hopa sus, hai la culcare! Trebuie să dormi. 
Crede-mă, o asigură el, dimineață nu va mai părea așa tragic! 


36 lan Brady și Myra Hindley, Fred și Rose West, cupluri de criminali în serie. 
VP - 337 


virtual-project.eu 


violin 


C 


VP - 338