Jean Bourdier — Comandourile desertului

ueediBa-0juy. EON NN k: 
T aN I oS 
a N IYNIMA S Zvuuvs = RAEN SGAE 
> lglg $ pavia = SAAN 9 
| YavHsis / Na 
XI9I 1119 iz NYLNYN N 


* 


2 “= 


nod E | Jys 


VA 


` + 
IYN3U!2 NS 
| \ oer N 
eienen ; a Mae g$ p700 OSI e 
gəunisəidaqg é = e ; 
Oz 0 Ei yepe i 
SI QisseunW = —fo, ` epaysy 13 yuy VINY at alla F 
ypa wy zang ` ls P8UnIsa/deg, ale alui enis i Ari i} PpP 5) 1g 
TERR É \ 1ESIOMNY AEA y TAN S 1ə$2q ` t 


242 = aere 


eN DOREL LUI izeu6uag RA pensi 


3912 
Sai eua OANSEIN N suo 0 


e 


nodi 


INI a LOAN AH WN 


JEAN BOURDIER 


COMANDOURILE 
DEŞERTULUI 


EDITURA MILITARĂ 1991 


Jean Bourdier 
Les commandos du désert 1977 


Înaintînd în şir indian în întuneric, cei şase bărbaţi 
străbătuseră deja aproape cinci kilometri. Aproape pe bijbiite, 
căci noaptea aceasta de 23 spre 24 decembrie 1941 pare, pe 
măsură ce trece timpul, din ce în ce mai neagră: nici o lumină 
de Ajun de Crăciun pe coasta Tripolitană, aflată în plin război. 

Deodată, colosul înfofolit care merge în frunte ridică o mînă 
şi opreşte micul grup. Drept în faţă, în noapte, se distinge, dacă 
deschizi ochii larg, o aliniere de forme mai întunecoase. Barăci. 
Cele care se ridică pe o latură a aerodromului germano-italian 
de la Tamit. 

Cîteva şuşoteli, o scurtă punere de acord în noapte şi cei 
şase bărbaţi şi-au reluat înaintarea tăcută, în lungul clădirilor. O 
nouă oprire: pe sub uşa unei barăci se filtrează o rază de 
lumină. Zgomot de voci şi risete răzbat din interior. Nu pentru 
multă vreme. 

Cu o lovitură de picior amintind meciurile de rugby, colosul 
din frunte a dărimat uşa. Fără să piardă o secundă, cu mitraliera 
sa grea „Thompson” la coapsă, mătură interiorul barăcii, cu 
ultimele cartuşe ale încărcătorului făcînd ţăndări becurile 
electrice, înainte de a se retrage din două salturi. 

In interiorul barăcii - popota ofiţerilor aerodromului, cum se 
va afla mai tirziu - exclamaţiile de stupoare şi strigătele de 
durere au înlocuit conversațiile plăcute. Reacţia urmează după 
primul moment de uluire: izbucnesc împuşcături izolate, urmate 
curînd de un adevărat tir de baraj. 

Cu cîteva ordine scurte, atleticul şef al grupului asediator a 
desemnat patru din tovarăşii săi pentru a-i „fixa” pe ocupanţii 
barăcilor. Şi, în timp ce mitralierele „Thompson” încep să 
păcăne drept răspuns la tirul venit din interior, două siluete 
întunecate, îndoite sub greutatea unor tolbe, se precipită spre 
pista de zbor unde se disting vag contururile a vreo treizeci de 
avioane aliniate. Locotenentul „Paddy” (irlandezul) Mayne şi 
caporalul Seekings, din „Detaşamentul L” al Brigăzii 1 „Special 
Air Service” (SAS) *, se grăbesc să treacă la o treabă serioasă. 
Care constă pur şi simplu în a fixa pe fiecare avion cite o bombă 

* Special Air Service - Serviciul aerian special, creat în timpul războiului, 


desfiinţat la sfîrşitul acestuia şi reînfiinţat la scurt timp; în vigoare şi astăzi 
(Notele cu asterisc aparţin traducătorului). 


explozivă-incendiară „Lewes”, special concepută pentru acest 
gen de operaţiune. 

„Paddy” Mayne, şeful uriaş al grupului, şi tovarăşul său nu 
pierd vremea. In timp ce, la oarecare distanţă, împuşcăturile se 
înteţesc, ei „încarcă” douăzeci şi trei de avioane în mai puţin de 
un sfert de oră - un sfert de oră care putea părea un sfert de 
secol. Odată parcursul încheiat, se opresc, perplecşi: mai există 
un al douăzeci şi patrulea avion, dar nici o bombă. Ezitarea lui 
Mayne durează doar o clipă. Cu un mormăit de mulţumire, sare 
în aparat şi se strecoară în cabină. 

— Am crezut întîi că înnebunise, va povesti mai tirziu 
Seekings. Apoi l-am văzut smulgînd cu mîinile goale tabloul de 
bord. Cum a reuşit, nimeni n-o să ştie niciodată. 

In timpul acesta, situaţia pare să se deterioreze pentru 
grupul de acoperire. Tirul apărătorilor aerodromului se înteţeşte 
şi se distinge clar zgomotul caracteristic mitralierelor uşoare 
germane, arme cu care e bine să nu ai de-a face. Mayne 
lansează ordinul retragerii generale: 

— And now run !* 

Continuînd să tragă pentru a-şi acoperi retragerea, oamenii 
din comando aleargă de-a binelea, opriţi doar o clipă de un 
strigăt neliniştit: 

— l-am pierdut pe McDonald şi White ! 

Sergentul McDonald, care conducea grupul de acoperire, şi 
soldatul White au rămas în urmă şi sînt departe de camarazii lor. 
Dar nu pentru mult timp: ceilalţi revin alergînd şi îi recuperează. 

Apoi, în timp ce apărătorii aerodromului continuă să tragă 
sporadic asupra umbrelor, se desfăşoară retragerea în marş 
forţat spre punctul de întîlnire, la cîţiva kilometri, depărtare, 
unde aşteaptă cele trei camioane uşoare ale lui „Long Range 
Desert Group” *. Inainte ca oamenii să ajungă acolo, o mare 
lumină roşie aprinde orizontul în timp ce exploziile se succed, 
seci şi rapide: douăzeci şi trei, cîte una de avion. 

Fără nici un ucis sau rănit, grupul SAS format cu cinci luni 
mai devreme de căpitanul David Stirling obținea primul mare 
succes pe cîmpul de luptă. 

Mai rămîne acum să ajungă la celălalt detaşament SAS care 
acţionează în această noapte, sub comanda lui Stirling însuşi, şi, 


kk 


Acum fugiţi (engl.) 
* Grup cu rază mare de acţiune în deşert (engl.) (LRDG). 


împreună, să se întoarcă la baza de la Jalo, la 560 kilometri sud- 
est, în linie dreaptă. Locul de întîlnire cu grupul lui Stirling - 
transportat şi el de camionetele „Chevrolet” ale lui „Long Range 
Desert Group” - se află la vreo 130 kilometri de Tamit. La 24 
decembrie, aproape de orele 11 dimineaţa, cele trei camioane 
ale comandoului lui Mayne ajung la locul de întîlnire. Soarele s-a 
ridicat demult şi temperatura s-a îmblînzit considerabil. 

Oamenii lui Stirling, care aşteaptă de opt ore şi jumătate şi 
au aflat deja, auzind exploziile, de succesul lui Mayne, sînt primii 
care îşi reperează camarazii, salutîndu-i cu focuri de armă trase 
în aer. Din „Chevrolet”-ul său aflat în frunte, Mayne zăreşte 
curînd, sprijinită de unul din vehiculele care aşteaptă, o siluetă 
înaltă şi foarte distinctă: este David Stirling, în haina sa pe trei 
sferturi moltonată şi cu capişon, care contemplă totul de la 
înălţimea sa de 1,96 metri. 

Stirling este cu atit mai fericit să-l vadă venind victorios pe 
Mayne cu cit el însuşi a avut mai puţin noroc în operaţiunea sa. 
Plecat cu sergentul Brough, caporalul Cooper şi soldatul Cattoll 
pentru „a ocupa” aerodromul de la Sirta, aflat tot pe coastă, a 
fost blocat vreme de şapte-opt ore de trecerea permanentă a 
unor convoaie de blindate inamice pe drumul care îl separa de 
obiectiv. lar cînd a putut ajunge la acesta, împreună cu Brough, 
a văzut decolindu-i de sub nas cele treizeci de bombardiere 
„Caprioni” ce se găseau acolo. Nu rămăsese nici un avion de 
distrus. Stirling s-a consolat totuşi minînd drumul şi aruncînd în 
aer cîteva vehicule italiene. Or, era imperios pentru însuşi 
viitorul grupului SAS ca măcar una din cele două operaţiuni să 
reuşească pe deplin. Succesul lui Mayne, anunţat în plină 
noapte de zgomotul exploziilor, a fost o imensă uşurare pentru 
Stirling. 

Chiar înainte de a porni spre Jalo, la bordul vehiculelor LRDG, 
oamenii din „Special Air Service” ştiu deja că vor avea un cuvint 
în statul major şi că ideilor îndrăzneţe ale şefului lor nu li se mai 
poate contesta eficienţa. 


Totul a început la Cairo, în luna iulie a aceluiaşi an, cînd un 


sublocotenent al Gărzii scoțiene, detaşat la grupul de comando 
al generalului Laycock *, a reuşit să forţeze uşa statului major. 
Sublocotenentul are un nume scoţian ilustru: îl cheamă David 
Stirling şi multă vreme îşi adusese la disperare vechea familie 
aristocrată ”, înrudită direct cu acei Fraser of Lovat, primii care 
s-au alăturat prinţului Charles-Edward, în timpul revoltei 
jacobine din 1745. Cel mai virstnic dintre descendenţii lor, lord 
Lovat, general de comando, va considera şi el al doilea război 
mondial ca pe o afacere personală şi un sport individual, pînă 
într-atit încît va debarca în Normandia la 6 iunie 1944 într-un 
pulover alb cu guler pe git, sub braţ cu o puşcă de vînătoare cu 
ţeava retezată, însoţit de cimpoierul personal tradiţional care se 
căznea să cînte Cock of the North” cu apa pînă la pîntece. 

Această trăsătură de mare senior al vechii Scoţii există şi la 
David Stirling, dar în anii dinaintea războiului ameninţă să-l ducă 
pe drumuri ciudate. Ajuns la universitatea din Cambridge după 
serioase studii secundare la colegiul din Ampleforth, drăguţul 
băiat de bani gata arată o atracţie de temut pentru traiul pe 
picior mare şi mai ales pentru jocurile de noroc. Părinţii săi 
trebuie să intervină în mai multe rînduri pentru a-i limita 
cheltuielile şi a-l ruga să-şi aleagă o carieră. Hărţuit, el optează 
pentru... alpinism, pe care îl va practica aproape fără 
întrerupere vreme de peste doi ani, din Alpi pînă în munţii 
Stincoşi, aşteptînd să-şi realizeze visul, de a cuceri Everestul 1. 
Este de asemenea un mare vinător şi un trăgător remarcabil. 

La izbucnirea războiului, se alătură Gărzii scoțiene unde, în 
ciuda unei reputaţii serioase de „farsor” şi de chefliu, obţine 


* Robert E. Laycock, care va fi şef al operaţiilor combinate în timpul Zilei 
„Z” (debarcarea în Franţa, din iunie 1944), era specialist în grupurile de 
comando. Organizase primele unităţi de aces tip în iunie 1940, la solicitarea 
lui Churchill şi a amiralului Sir Geoffrey Keyes. În 1941 i s-a încredinţat 
comanda unei brigăzi speciale pe lîngă armata din Orientul Mijlociu a 
generalului Wavell. Forţele sale aveau misiunea să acţioneze în spatele 
liniilor inamice. 

= Este vorba despre familia omului politic scoţian Lord Simon Fraser 
Lovat (cca. 1676 - 1747). 

”" Imn tradiţional scoţian. 

1 Să semnalăm în trecere că David Stirling a servit de model 
compatriotului său scoţian Alistair McLean pentru personajul Mallory din 
Tunurile din Navarone. De asemenea, personajul caporalului artificier, 
interpretat în film de David Niven, a fost în mod evident inspirat de Bill 
Cumper, cu care vom face cunoştinţă ulterior. 


gradul de sublocotenent. Dar pe cînd somnolează între rutina 
instrucției şi cîteva ieşiri formidabile în localurile de noapte ale 
Londrei, îi parvine ştirea formării primelor unităţi de comando. 
Reuşeşte fără greutate să se alăture Comandoului nr. 8, pe care 
îl formează căpitanul de gărzi Robert Laycock, curînd colonel, 
apoi general. 

„Layforce” (forţa lui Lay), cum e numit comandoul, care 
număra curînd 2000 de oameni aleşi pe sprinceană, pare să 
aibă un frumos viitor în război. La începutul lui 1941, forţa este 
trimisă în Egipt pentru promițătoare operaţiuni în bazinul 
mediteranean. Dar, în afara cîtorva unităţi care intervin în Creta, 
în Siria şi la Tobruk, ea rămîne cea mai mare parte din vreme 
inactivă, iar impetuogşii tineri care i s-au alăturat încep să simtă 
că timpul trece încet. Prea încet. 

Unul din cei mai nerăbdători este chiar sublocotenentul 
Stirling. Mai cu seamă că o idee din ce în ce mai precisă începe 
să-l preocupe: operaţiunea aeropurtată. În Olanda şi în Creta, 
germanii arătaseră toate avantajele militare ce puteau fi 
obţinute din intervenţiile paraşutiştilor, dar nimeni nu părea să 
ţină cont de ele în Marea Britanie. Un centru de antrenament 
fusese creat la Ringway, lingă Manchester, dar nici o unitate 
operaţională nu fusese încă formată. 

Un alt ofiţer din „Layforce” se interesează îndeaproape de 
ideea operaţiunilor aeropurtate: Jock Lewes, care îl va urma 
curînd pe Stirling şi care, recurgind la toate mijloacele, reuşeşte 
cu isteţime să deturneze un lot de cincizeci de paraşute 
aparţinînd lui Royal Air Force *. Cu ajutorul generalului Laycock, 
el reuşeşte să facă rost de un avion pentru a organiza un 
exerciţiu de sărituri împreună cu Stirling şi alţi şase membri ai 
comandourilor. 

Avionul este un vechi aparat de transport „Valentia”, 
bineînţeles lipsit de cel mai neînsemnat echipament de lansare. 
Cablurile paraşutelor sînt pur şi simplu ataşate de spătarul 
scaunelor. Cu toate acestea, pentru şapte din cei opt paraşutişti 
amatori totul se desfăşoară cît se poate de bine. Cel de-al 
optulea, Stirling, oricum încurcat de înălţimea sa, are nenoroc. 
Paraşuta i se agaţă de coada aparatului, se sfişie şi urmează o 
cădere accelerată şi un şoc groaznic la contactul cu pămîntul. 
Rămîne inert şi trebuie transportat la spital. Coloana vertebrală 


* Forţele aeriene regale (engl.) - aviația militară britanică. 


pare atinsă şi un moment există teama că membrele inferioare 
i-au fost paralizate. Din fericire nu e nimic grav şi, după citeva 
zile, învinge robusta constituţie scoțiană a sublocotenentului. El 
va rămîne totuşi imobilizat mai mult de două luni. 

Lenea nefiind una din calităţile sale, el profită să-şi pună la 
punct teoriile şi să alcătuiască un adevărat plan pentru 
operaţiile aeropurtate destinate să lovească inamicul în spate, 
acolo unde el se aşteaptă cel mai puţin. Curînd el redactează un 
memoriu în toată regula, al cărui rezumat oficial nu e inutil să-l 
reproducem: 

„a - Inamicul se arată extrem de vulnerabil pe linia sa de 
comunicaţii de coastă şi în punctele sale diverse de transport, 
aerodromuri şi alte obiective repartizate de-a lungul coastei. 
Rolul comandoului nr. 8, care a încercat raiduri asupra acestor 
obiective, este deci de cel mai mare interes. 

b - Scara la care aceste raiduri de comando au fost 
concepute pînă acum, atit în ce priveşte efectivele angajate, cit 
şi importanţa materialului, exclude surpriza. In plus, colaborarea 
cu Marina care asigura transportul forţei atacatoare, ajungea să 
pună în pericol unităţi navale de o valoare disproporţionată în 
raport cu rezultatele scontate din operaţiune. 

c - Ar rezulta deci un avantaj considerabil din formarea unei 
unităţi combinînd minimum de efective şi maximum de potenţial 
de surpriză. Astfel, cinci oameni 2, ar putea acoperi un obiectiv 
ce necesita mai înainte intervenţia a patru grupuri de comando, 
adică aproape 200 de oameni. Dacă un aerodrom sau un parc 
de automobile se întîmplă să fie obiectivul unei operaţiuni, 
distrugerea a 50 de avioane sau 50 de vehicule va fi mai uşor 
de efectuat de un grup de cinci oameni decit de o forţă de 200 
de oameni. 200 de oameni corect aleşi, antrenați şi echipați, 
organizaţi în subgrupe de cîte cinci membri, trebuie să fie în 
măsură să atace cel puţin 30 de obiective diferite în aceeaşi 
noapte, în loc de unul singur, dacă se ţine cont de tehnica 
actuală a comandourilor. În plus, un succes de numai 25 la sută 
în noua formulă avută în vedere depăşeşte cu mult rezultatul 
optim ce poate fi aşteptat într-o operaţie clusică. 

O unitate care acţionează după aceste principii trebuie să fie 
antrenată în aşa fel încît să poată ajunge la locul operaţiei pe 
orice cale posibilă, pe pămînt, pe mare sau prin aer. Dacă, 


1? După reflectări, Stirling va reduce numărul la patru. 


pentru o operaţie dată, un subgrup trebuie lansat cu paraşuta, 
antrenamentul său trebuie să-i permită să sară din orice fel de 
model de avion imediat disponibil fără vreo modificare a 
aparatului. Dacă apropierea de obiectiv se face pe mare, 
subgrupul trebuie să poată fi transportat fie cu submarinul, fie 
cu caiacele şi trebuie să cunoască utilizarea bărcilor gonflabile. 
Dacă operaţia are loc pe cale terestră, unitatea trebuie să fie în 
măsură să se infiltreze pe jos sau să fie transportată de «Long 
Range Desert Group». 

d - Unitatea trebuie să fie răspunzătoare de antrenamentul 
şi planurile sale de operaţii şi, în consecinţă, şeful unităţii 
trebuie să fie direct legat de comandament”. 

Acest memoriu are şi o ultimă parte cu o propoziţie foarte 
precisă: 

„Prima operaţie ar consta în a lansa cu paraşuta cinci 
grupuri cu puţin înaintea ofensivei avute în vedere, cu scopul de 
a ataca cele cinci aerodromuri principale avansate de la Tmimi 
şi Gazala. Zonele de paraşutare ale acestor unităţi ar fi în 
deşert, la vreo douăzeci de kilometri sud de obiectivul lor. 
Fiecare grup ar transporta un total de 60 de bombe explozive- 
incendiare dotate cu detonatoare reglate să acţioneze în decurs 
de două ore, o jumătate de oră şi zece minute, cît şi 
detonatoare care să explodeze în douăsprezece secunde, în aşa 
fel încît să se poată combina exploziile simultane ale bombelor”. 

Rămiîne ca această notă să fie transmisă - dar în aşa fel încît 
să ajungă direct la noul comandant şef al teatrului de operaţii, 
generalul Auchinleck *, singurul care putea lua o decizie în 
legătură cu un proiect atit de revoluţionar. Stirling n-are nici o 
încredere în sacrosancta cale ierarhică şi metoda sa pentru a o 
evita va fi directă şi cît mai puţin dogmatică. 

Abia ieşit din spital, într-o frumoasă zi de iulie 1941, el se 
prezintă la sediul statului major general din Cairo. În acea vreme 
arăta a fi un tînăr deşelat, foarte înalt, umblînd întotdeauna uşor 
aplecat - „ca şi cum s-ar scuza că este atît de înalt”, după 
expresia prietenilor săi. Are într-adevăr maniere alese care scot 
şi mai mult în evidenţă o voce foarte blindă, cu accentul cultivat. 


* Comandant al forţelor britanice din Orientul Mijlociu (iulie 1941), Sir 
Claude Auchinleck a lansat în Cirenaica ofensiva din noiembrie-decembrie 
1941, care a deblocat Tobrukul; în ianuarie următor se retrage în faţa 
atacului lui Rommel, iar în august va fi înlocuit cu generalul Alexander. 


Dar sub această aleasă bună educaţie se ascund o voinţă 
crincenă, o tenacitate de nezdruncinat şi o îndrăzneală foarte 
greu de egalat. 

Sprijinit în cîrje, pentru că încă mai merge cu greutate, 
încearcă să ignore santinela de la intrarea statului major. 
Aceasta îl reperează şi îl opreşte. E constrins, din lipsă de 
documente, să se întoarcă, dar nu se descurajează doar pentru 
atita lucru. Îndepărtîndu-se cîteva zeci de metri, descoperă o 
spărtură în gardul de sîrmă. Nu-i rămîne decit să aştepte 
momentul potrivit. Care i se oferă odată cu sosirea unei maşini a 
statului major, cînd santinelele sînt obligate să controleze actele 
celor aflaţi în automobil. Lăsîndu-şi cîrjele sprijinite de un copac, 
Stirling se strecoară prin spărtură şi, deşi şchioapătă, se 
îndreaptă cît poate de repede spre clădirea care adăposteşte 
birourile comandantului şef. Întorcînd privirea, o santinelă îl 
zăreşte, încearcă să-l cheme înapoi, dar e deja prea tirziu: fostul 
şchiop a ţişnit înăuntru, a pătruns într-un coridor şi a deschis 
prima uşă întîlnită. 

Nu putea să nimerească mai rău. Biroul în care intră este 
ocupat de un maior cu mină irascibilă a cărui primă întrebare, în 
fapt legitimă, este: 

— N-aţi fost învăţat niciodată să ciocăniţi la uşă? 

Stirling se scuză repede - mult prea repede după gustul 
maiorului - şi începe să-i explice, fără să-şi risipească vorbele, 
scopul vizitei şi marile linii ale planului său. Expozeul nu pare să- 
| calmeze deloc pe ascultătorul său care îl întrerupe brusc 
întrebîndu-l: 

— Nu vă amintiţi de mine, Stirling? 

Stirling nu-şi aminteşte de maior, dar reciproca nu-i 
adevărată. În cîteva vorbe tăioase, ofiţerul superior îi 
reaminteşte sublocotenentului că a avut ocazia să-i predea lecţii 
de tactică la batalionul de instrucţie al Gărzii scoțiene şi că a 
fost deosebit de ofensat văzindu-şi elevul adormind cu 
regularitate la mijlocul acelor cursuri. Stirling este prin urmare 
poftit afară cu citeva ameninţări precise privind viitorul său 
militar. lese chiar în clipă în care, culmea ghinionului, postul de 
pază telefonează semnalînd că un sublocotenent foarte înalt a 
reuşit să înşele vigilenţa santinelelor. 

Dornic să se pună cît mai repede la adăpost, Stirling 


deschide altă uşă şi se află faţă în faţă cu... generalul Ritchie, 
adjunctul şefului de stat-major al forţelor britanice din Orientul 
Mijlociu. Ritchie este la fel de siderat ca maiorul, dar e mai 
binevoitor. Gifiind, Stirling îşi expune din nou motivul demersului 
şi reuşeşte, de această dată, să scoată din buzunar memoriul 
redactat pe patul spitalului. 

Ritchie parcurge textul, apoi, spre marea bucurie a 
sublocotenentului, declară: 

— Interesant. Acest plan ne-ar putea conveni foarte mult. 
Am să-l discut cu comandantul şef şi vă vom face cunoscută 
hotărîrea noastră în patruzeci şi opt de ore. 

Satisfacţia lui Stirling va atinge culmea cînd Ritchie îl va 
chema, pentru prezentările oficiale, pe maiorul irascibil, care 
înghite bobiîrnacul fără nici o plăcere şi îl previne discret pe 
tînărul scoţian, la sfîrşitul întrevederii, că, oricît l-ar avea de 
partea sa pe general, să „nu se aştepte la cadouri” de la el. Dar 
Stirling nici nu se aştepta. 

Două zile mai tîrziu, modestul sublocotenent din „Layforce” 
se va afla în faţa comandantului şef, generalul Auchinleck. lar 
Auchinleck îi explică, una peste alta, că planul său este 
acceptat, că el este imediat avansat căpitan şi că e autorizat să- 
şi recruteze cum crede de cuviinţă şase ofiţeri şi şaizeci de 
subofiţeri şi soldaţi care vor forma o unitate specială al cărei şef 
- chiar el adică - va fi direct răspunzător în faţa comandantului 
şef. 

Unitatea ia numele de „Detaşamentul L” din „Special Air 
Service”. Pentru că Stirling nu ştie ce este „Special Air Service”, 
Auchinleck începe să-i explice şi explicaţia este surprinzătoare 
chiar şi pentru un spirit atît de îndrăzneţ ca David Stirling. 
„Special Air Service” era pe atunci o unitate fantomă. Produsul 
pur al „încercărilor de intoxicare” la care britanicii, dotați 
întotdeauna în timp de război cu o imaginaţie fertilă şi 
dispreţuind stereotipia, vor recurge de mai multe ori pe seama 
germanilor. 


* Neil Methuen Ritchie l-a înlocuit, din 26 noiembrie 1941, pe generalul 
Cunningham la comanda Armatei 8 britanice care, începînd din ianuarie 
1942, se va retrage în faţa ofensivei lui Rommel. La 5 iunie acel an, în zona 
Tobrukului, Armata 8 de sub comanda generalului Ritchie a pierdut brigăzile 
32 tancuri şi 10 independentă. Peste 6.000 de militari britanici au murit, au 
fost răniţi sau daţi dispăruţi. 


Operaţiunea imaginată de generalul Dudley Clarke, a avut 
drept scop pur şi simplu să-l convingă pe inamic că Marea 
Britanie poseda o brigadă de paraşutişti gata să intre în luptă 
cînd, de fapt, nu dispunea încă de nici o unitate operaţională de 
acest fel. Pentru a fi convingători, britanicii imprimaseră 
documente cu antetul „Brigada 1 Special Air Service”, 
confecţionaseră note de serviciu „confidenţiale” care au fost 
lăsate cu neglijenţă la îndemiîna celor suspecți. S-a mers pînă 
într-acolo încît au fost paraşutate manechine în apropierea 
lagărelor de prizonieri germani din Marea Britanie, în 
eventualitatea că unii captivi ar fi comunicat pe ascuns cu ţara 
lor. 

Stirling punea deci pe tavă interlocutorilor săi posibilitatea 
de a da carne şi oase acestei brigăzi fantomă din Orientul 
Mijlociu. 


Tabăra de antrenament a „Detaşamentului L” se instalează 
la Kebrit, lîngă Marele Lac Amer, la vreo 160 kilometri de Cairo. 
O tabără foarte modestă la început, căci maiorul irascibil 
răspunzător de intendenţă a făcut în aşa fel încît să-i furnizeze 
lui Stirling doar minimum de material. Oricum, proaspătul 
căpitan, care a căpătat peste noapte obiceiuri de şef de bandă, 
înţelege de minune să se descurce de unul singur. 

La scurt timp de la sosirea la Kebrit, el îşi trimite cu calm 
oamenii să prade o tabără neo-zeelandeză, pe care o golesc 
aproape complet, ducînd cu ei pînă şi barul şi pianul, 
considerate de ei ca obiecte de primă necesitate. 

Intre timp, recrutarea merge bine. Primul ofiţer ales de 
Stirling a fost bineînţeles colegul său de sărituri cu paraşuta, 
Jock Lewes. Lewes este un australian care, înainte de a se 
angaja în Garda galeză, la începutul războiului, fusese vedetă la 
universitatea din Oxford. Mai întîi pentru că se numărase printre 
studenţii cei mai străluciți în filosofie, ştiinţe politice şi ştiinţe 
economice, dar mai ales pentru că a contribuit la victoria 
împotriva echipei vecine din Cambridge. 

Au urmat ca ofiţeri scoţianul Bill Fraser, fiul unui sergent din 


Gordon Highlanders, irlandezul McGonigal, englezii Thomas şi 
Bonnington şi, în sfîrşit, un formidabil recrut pe care l-am văzut 
deja la lucru: R.B. Mayne, zis „Paddy”. 

Irlandez originar din Nord, avocat, un fost strălucit 
internaţional de rugby şi boxeur amator foarte competent, 
„Paddy” Mayne este un colos cu înfăţişare liniştită, dar ale cărui 
izbucniri se arată deosebit de redutabile. Astfel, el a avut cîteva 
necazuri în armata regulată pentru că îşi doborise şeful. 

De unde şi acest avertisment prealabil al lui Stirling: 

— Aici, nu ne vom bate decit cu duşmanul. 

Judecător priceput, Mayne a suris şi, deşi mai virstnic şi, la 
origine, cu un grad mai mare decit viitorul său şef, a răspuns: 

— Bine, sînt de acord. 

Antrenamentul a început imediat, nemilos. Stirling solicită 
totul şi la cote maxime: respectarea perfectă a regulilor 
simultan cu performanţe militare şi fizice ieşite din comun. „In 
ce priveşte ţinuta şi prezentarea, a precizat el oamenilor săi, 
nivelul va fi cel din Brigada Gărzii”. 

Cît despre rest, nu se mai văzuse încă aşa ceva, nici în cele 
mai dure centre de instrucţie pentru comandouri. Stirling, 
întotdeauna curtenitor dar formal şi obstinat, vrea să-şi 
constringă oamenii să se autodepăşească în mod constant. Toţi 
trebuie să se transforme în fiinţe imune la oboseală şi la teamă, 
incapabile de o clipă de relaxare sau de neatenţie, oameni 
pentru care exerciţiile cele mai cumplite sau cele mai complexe 
au devenit rutină plăcută, ba chiar reflexe condiţionate. 

Oamenii  „Detaşamentului L” efectuează aproape zilnic 
marşuri în deşert cum n-a făcut pînă acum nici un alt soldat din 
lume - nici o fiară din lume, am fi aproape tentaţi să scriem. 

Ziua şi noaptea ei sînt în acţiune, mărşăluiesc, aleargă, 
aprofundînd simultan tragerea instinctivă şi topografia, toate 
lucruri esenţiale pentru îndeplinirea viitoarelor lor misiuni. 
Studiază şi încearcă toate armele uşoare folosite pe frontul din 
Orientul Mijlociu, fie ele britanice, germane sau italiene. Trebuie 
să fie în măsură să folosească instantaneu o armă „MP 40” sau 
un pistol-mitralieră „Beretta” care le-ar cădea în mînă, cu 
aceeaşi uşurinţă cu care folosesc armele obişnuite ale ţării lor. 

Apoi există antrenamentul prealabil săriturii cu paraşuta, 
artizanal, chiar rudimentar, dar atit de feroce încît devine destul 
de costisitor. Începe prin sărituri cu rostogolire înaintea, apoi 


înapoia unor camioane rulind cu 50 km pe oră. Fracturile se 
succed entorselor, dar nu înfrîng ardoarea participanţilor, cărora 
Stirling reuşeşte de la început să le insufle un adevărat spirit de 
corp de elită. 

După camioane, se trece la platforme de lemn, special 
construite, care sînt lansate pe tăvălugi în lungul unei pante şi 
reţinute de un cablu. Şi ele se arată doar cu puţin mai 
periculoase. 

La capătul unor multiple demersuri - şi, mai ales, al unor 
apeluri de ajutorare, rămase fără urmări, lansate spre Ringway, 
singurul centru de instruire pentru paraşutism ce funcţiona pe 
atunci în Marea Britanie - Stirling şi Lewes, care a devenit 
principalul său adjunct pentru probleme de antrenament, 
reuşesc să obţină ca Royal Air Force să le împrumute citeva ore 
pe zi un bimotor „Bristol - Bombay”. 

Demodat deja la declararea războiului, acest bombardier a 
fost destinat în principal misiunilor de transport pe frontul din 
Orient. Nu depăşeşte 320 km pe oră şi poate fi echipat pentru 
lansarea paraşutiştilor cu deschidere automată. Cel obţinut de 
Stilling este de acest tip - sau cel puţin pare să fie. 

In „sticks” (grupuri de paraşutişti lansați din acelaşi avion) 
de doisprezece oameni, soldaţii SAS încep să sară. Stirling însuşi 
însoţeşte primele două grupuri. Dar în cazul celui de-al treilea se 
produce drama. In timp ce primul soldat sare în spaţiu, inelul 
paraşutei sale se smulge brusc din muscheton * şi nefericitul 
cade cu paraşuta închisă zdrobindu-se de sol sub privirile 
îngrozite ale lui Stirling, rămas pe pămînt să observe săriturile. 
Inainte ca sergentul însărcinat cu săriturile să poată interveni, 
un alt soldat s-a aruncat în gol - pentru a se zdrobi şi el de sol, 
în acelaşi fel. Abia au timp să-l reţină pe cel de-al treilea care ar 
fi avut aceeaşi soartă. 

La aterizarea avionului, Stirling, cu chipul negru şi capul vîrît 
între umeri mai mult ca de obicei, înaintează şi anunţă pe un ton 
neutru: 

— Exerciţiile sînt anulate pentru astăzi. Vom cerceta ce n-a 
mers şi va trebui să fim în măsură să ne reluăm săriturile miine 
dimineaţă la orele cinci şi jumătate. 

In orele ce urmează, mecanicii caută şi găsesc: de vină sînt 


* Sistem de agăţare rapidă, constituit dintr-o lamă metalică ce formează 
un inel cu arc; inelul paruşutei se prinde de acest cîrlig. 


muschetoanele, de un model inadecvat, care se îndoaie şi pînă 
la urmă cedează la tracţiune. Sînt schimbate şi, a doua zi 
dimineaţa, la orele cinci şi jumătate, întreg detaşamentul 
reîncepe săriturile, cu Stirling în frunte. 

Brevetul de paraşutist nu există încă, dar s-a convenit ca 
fiecare din oamenii „Detaşamentului L” să realizeze cel puţin 
şase sărituri cu paraşuta pentru a fi considerat „operaţional”. 
Această dispoziţie va fi menţinută chiar şi atunci cînd Stirling va 
fi renunţat la operaţiunile aeropurtate pentru a se consacra 
raidurilor terestre. Pentru el, este o chestiune de principiu. 

Rămîne de  soluţionat o problemă esenţială: cea a 
explozibilelor care urmau să fie utilizate în raidurile pe 
aerodromuri. Timpul presează, deoarece planul lui Stirling 
cuprinde o trecere la acţiune în luna noiembrie a acestui an 
1941 pe cinci terenuri de aviaţie inamică, iar acum ne găsim 
deja în septembrie. 

În cele din urmă, Jock Lewes va lua problema în mînă - şi va 
găsi soluţia. 

Dar problema aceasta este, la plecare, tot atit de simplu de 
pus, pe cît de dificil de rezolvat: cum să obţii o bombă 
deopotrivă explozivă şi incendiară ? Stirling şi Lewes sînt de 
acord asupra faptului că dacă, în atacurile asupra 
aerodromurilor, vor fi utilizate doar explozibile care distrug, nu 
poţi fi sigur de distrugerea completă a avioanelor. Pentru a avea 
certitudinea că le-ai scos definitiv din luptă, trebuie să le şi 
incendiezi în acelaşi timp. Dar, dacă fiecare om trebuie să 
transporte atît bombe explozive cu gelinită *, cît şi bombe 
incendiare cu termit * va fi supraîncărcat şi posibilităţile sale de 
acţiune vor scădea pe măsură. 

— E simplu, încheie imuabil Lewes, încruntat şi cu un aer 
obstinat, trebuie ca pirotehniştii să ne pregătească o bombă 
explozivă-incendiară. Trebuie. Şi, în plus, această bombă trebuie 
să fie cît mai uşoară cu putinţă. 

Dar specialiştii în pirotehnie nu sînt de aceeaşi părere. 
Pentru ei, sau cel puţin pentru cei veniţi pentru consultări la 
Kebrit, combinaţia cerută este imposibilă. 

— Am încercat cu toate produsele imaginabile, afirmă ei, dar 


* Gelinită - varietate de dinamită gelatinată. 
=* Termit - amestec de oxizi metalici şi pulbere de aluminiu care degajă 
la aprindere o mare căldură. 


n-a mers deloc. Ne cereţi luna de pe cer. Bomba pe care o vreţi 
va fi ori incendiară, ori explozivă, dar nu şi una şi alta. 

— Trebuie să fie posibil, replică Lewes. Nu există vreun 
motiv ştiinţific să nu se poată. E destul să afli dozarea cea bună. 

Dar afirmaţia îl face pe maiorul de la Geniu însărcinat cu 
soluţionarea acestei probleme să ridice din umeri cu un aer 
compătimitor. 

— Poate că n-o fi vreun motiv ştiinţific, spune el cu un rînjet 
discret, dar există o rațiune practică. Ar trebui să meargă, cum 
spuneţi, dar fapt e că nu merge. O să fie posibil poate într-o zi, 
dar cu siguranţă nu acum. 

Indată ce demnul tehnician a întors spatele, Jock Lewes nu-şi 
mai reţine furia. 

— Ce brută! îi zice el lui Stirling. Poate într-o zi ! De 
preferinţă cînd se va fi sfîrşit războiul... 

— Pe mine, făcu Stirling placid, mă fac deosebit de alergic, 
de cîtva timp, toţi maiorii de pe lume. 

Dar Lewes nu-i omul să se lase descurajat, fie şi de ofiţerii 
genişti cei mai distinşi. 

— Cu plasticul pe care l-am primit şi care are avantajul de a 
fi stabil am putea face ceva. O să încerc. Singur şi fără maiori. 

Incă de a doua zi, Jock Lewes s-a închis într-o magherniţă din 
apropierea terenului de tir. Şi vreme de cincisprezece zile 
tovarăşii săi vor putea crede că a sosit sfişitul lumii. Exploziile 
urmau detunăturilor şi, în mai multe rînduri, acoperişul colibei a 
sărit în aer, în timp ce afară ţişnea un Lewes înnegrit şi asurzit, 
dar imperturbabil. 

După cincisprezece zile, a urmat drama. Lewes a făcut mult 
zgomot, şi-a riscat viaţa de mai multe ori pe zi, dar n-a găsit 
încă acea combinaţie adecvată de plastic şi termit capabilă să 
producă explozia şi, simultan, să incendieze. A ajuns la 
concluzia că îi lipseşte un element, dar care ? 

După perioada sa de excitație explozivă, fosta vedetă a 
Oxfordului pare să fi intrat într-o fază de depresiune totală. 
Cufundat într-un fotoliu sub cortul său, rămîne inert şi tăcut. De 
fapt, continuă să reflecteze: lipseşte un element pentru a lega şi 
combina plasticul şi termitul. Legenda vrea ca în acel moment 
privirea să i se oprească pe o sticluţă cu ulei pentru armă şi să 
se producă iluminarea. 

Sigur este că s-a întors în grabă în atelierul său improvizat şi 


răvăşit încă de precedentele isprăvi, unde a început să frămiînte, 
cum frămîntă un brutar pîinea, un bulgăre de plastic şi termit cu 
ulei, în care a virit un detonator şi experienţa i-a reuşit din plin. 
Bomba uşoară explozivă-incendiară se născuse. 

— O avem ! îi urlă Lewes lui Stirling sosit în fugă. 
Funcţionează, cîntăreşte mai puţin de o livră * şi fiecare soldat 
poate lua cu el douăzeci sau treizeci. 

Experienţa este refăcută imediat şi se arată la fel de 
convingătoare ca şi prima oară. 

Cu o satisfacţie pe undeva sadică, Stirling şi Lewes îl invită 
pe maiorul dispreţuitor de la Geniu să facă cunoştinţă cu noul 
produs. Dar maiorul are un spirit sportiv. 

— Frumoasă maşinărie, spune el după demonstraţie. Foarte 
practică. N-aş fi crezut să fie posibil. 

— li vom spune bomba „Lewes”, zice atunci Stirling. Vreo 
obiecţie ? 

— Nici una, spune maiorul. La o adică avem mitraliera 
„Lewis”, nu văd de ce n-am avea şi o bombă „Lewes”. 

— Hai să bem un pahar ca să sărbătorim succesul, încheie 
filosofic şeful „Departamentului L”. 

Dar în prima „operaţiune” a grupului Stirling nu s-a recurs la 
bombele „Lewes”, pentru că intervenţia era demonstrativă şi 
rezulta dintr-un pariu pe care aproape toată lumea din afara 
detaşamentului îl considerase la început stupid. 

In timpul lunilor august şi septembrie, pe o căldură toridă şi 
în mijlocul muştelor care abundă la Kabrit - aceste muşte 
încăpăţinate din Africa de Nord de care parcă-i imposibil să 
scapi - nemilosul antrenament al soldaţilor din SAS a continuat 
sub privirea aproape sarcastică a unităţilor staționate în 
împrejurimi, situaţie ce avea darul să-l enerveze oarecum pe 
Stirling. 

Enervarea aceasta a atins culmea odată cu vizita în tabără a 
unui group-captain * de la RAF, care şi-a făcut cunoscute, în 
particular, cele mai mari rezerve în legătură cu şansele 
„Detaşamentului L” de a-şi atinge scopurile pe aerodromurile 
inamice. 

— Aerodromurile sînt întotdeauna prost păzite, a răspuns cu 


* O livră = 453 gr. 
* Group-captain - colonel de aviaţie în Marea Britanie (în engl. în 
original). 


răceală Stirling. 

Remarca l-a lovit puternic pe group-captain în orgoliul său că 
aparţine unei mari unităţi. 

— Nu ştiu cum stă situaţia la duşman, a răspuns el. Dar în ce 
ne priveşte pe noi, nu văd vreun comando capabil să se 
strecoare fără să fie lovit. 

David Stirling a dat din cap. 

— Ai noştri - sau mai degrabă ai dumneavoastră - sînt la fel. 
Uite, pariez pe zece lire că vom merge la Heliopolis în oricare 
noapte, fără să fim interceptaţi. Vă vom face demonstraţia 
lăsînd etichete pe avioane, în loc de bombe. 

Heliopolis era principalul aerodrom din Cairo şi în principiu 
cel mai bine păzit de britanici. 

— Facem pariu, făcu aviatorul. 

— La sfîrşitul lui octombrie, preciză Stirling. Şi nu vă jenaţi 
să-i preveniţi: chestia asta nu ne va deranja ciîtuşi de puţin. 
Dimpotrivă... 

Afacerea e încheiată. „Repetiţia generală” are loc la data 
prevăzută. Patruzeci de oameni repartizaţi în patru grupuri 
părăsesc Kabritul îndreptîndu-se spre Heliopolis, situat la vreo 
15 kilometri în linie dreaptă. Mergind noaptea şi dormind ziua, 
cînd căldura e înnebunitoare, cele patru comandouri scurtează 
drumul prin deşert. În trei zile, ei vor ajunge la aerodrom. Primul 
grup, cel condus de „Paddy” Mayne, soseşte în apropiere spre 
miezul nopţii. 

Tăind sîrma ghimpată, soldaţii pătrund în tăcere pe piste şi, 
fără să fie tulburaţi, lipesc o etichetă pe fiecare avion, pentru a- 
şi semnala trecerea. Putea la fel ce bine să fie şi o bombă. 45 de 
aparate vor avea etichete, înainte ca grupul să se retragă. 
Celelalte trei grupuri îi urmează tot fără dificultăţi, în aşa fel 
încît, în zori, vor fi găsite pe unele avioane pînă la patru 
etichete. 

Stirling este foarte mulţumit. RAF - mai puţin. Dar cele zece 
lire ale pariului sînt plătite cu punctualitate. 


IV 


Marea ofensivă hotărită de Auchinleck în direcţia Tobruk 


trebuie să se declanşeze la 18 noiembrie 1941. Stirling doreşte 
să lovească în noaptea de 17 cele cinci aerodromuri ale 
inamicului din sectorul Tmimi - Gazala. Cu obiectivul ambițios şi 
mărturisit de „a curăța întreaga aviaţie de vinătoare a lui 
Rommel” *. 

Imbarcarea trebuie să aibă loc pe 16, la începutul serii, la 
bordul a cinci avioane „Bristol - Bombay”, pentru o paraşutare 
pe timp de noapte. Bombele, detonatoarele, armele şi proviziile 
sînt deja în containere care vor fi lansate din avioane în acelaşi 
timp cu oamenii. 

Din nefericire, încă din dimineaţa lui 16 condiţiile 
meteorologice devin îngrozitoare şi toată ziua situația nu 
încetează să se  înrăutăţească. După-amiaza, vintul se 
transformă în furtună şi suflă cu peste 40 km pe oră. 

Cu toate condițiile proaste, Stirling n-a încetat să întrețină 
moralul oamenilor săi, toţi pe picior de război, afirmîndu-le mai 
ales că sînt „soldaţii cei mai norocoşi ai armatei britanice”. 
Toată lumea pare, de altfel, de acord asupra acestui punct. 

La sfîrşitul zilei, perspectivele par extrem de sumbre. 
Condiţiile meteorologice sînt din ce în ce mai proaste, aviatorii 
sînt  pesimişti şi comandamentul sugerează de-a dreptul 
anularea operaţiei. O paraşutare în condiţiile prezente pare o 
nebunie pură. Dar statul major acceptă jocul: doar Stirling, 
numai el, va decide. 

Către orele 18,30, în timp ce soldaţii cinează, el îi cheamă 
pe ofiţeri, şi mai ales pe Lewes şi Mayne, pentru a le expune 
fără menajamente situaţia. Işi dă perfect seama de riscuri, dar 
crede că anularea operaţiei ar da o lovitură foarte dură 
moralului unităţii. 

Lewes este de părerea sa: 

— Dacă nu plecăm acum, nu vom pleca niciodată, spuse el. 

Cît despre Mayne, e aproape superfluu să i se pună 
întrebarea. 

— Dacă nu fac ceva exerciţii cu duşmanul, precizează el 
surizîind, o să ajung să mă enervez şi să fac ţinte din cîţiva tipi 


* Erwin Rommel, feldmareşal german (1891-1944). Comandant al 
cartierului generat al lui Hitler în 1939, s-a distins în Libia şi în Egipt (1941- 
1943), în fruntea lui Afrika Korps, dupe care a comandat un timp frontul 
occidental. Simpatia arătată conjuraţilor împotriva lui Hitler, în 1944, a dus la 
arestarea sa şi la sinucidere, la ordinul Fuhrerului. 


din statul major. 

— Deci problema e hotărită, proclamă atunci Stirling. 
Operația continuă. Decolarea la 19,30, cum s-a prevăzut. 

O oră mai tîrziu, avioanele încărcate cu oameni şi material 
părăsesc pista. Furtuna nu a încetat şi zborul se arată extrem de 
dificil. Revenite spre coastă după o buclă deasupra mării, 
avioanele par să se repereze din ce în mai greu. Deasupra 
deşertului s-a pornit vîntul de nisip. Piloții zboară foarte jos, cu 
toate tragerile rare ale artileriei antiaeriene, şi se învirt în cerc 
vrind să-şi localizeze obiectivul. În interiorul aparatelor, 
paraşutiştii încep să se plictisească. 

In sfîrşit, sergentul însărcinat cu lansarea din avionul în care 
se află Stirling anunţă că au ajuns deasupra obiectivului. Lumina 
roşie se aprinde, urmată, două minute mai tirziu, de lumina 
verde. „Go !”* 

Stirling sare primul. Paraşuta i se deschide fără probleme, 
dar, curios, coborirea i se pare interminabilă. Obscuritatea e 
totală. Imposibil să distingi solul. După o clipă, atunci cînd ar fi 
trebuit în mod normal să atingă pămîntul, are impresia unei 
abateri de la direcţie. Apoi, brusc, urmează un şoc groaznic, 
care îl face să-şi piardă cunoştinţa. Paraşuta îl tirăşte pe nişte 
pietre ascuţite, pînă reuşeşte să se elibereze din legături. Vîntul 
continuă la fel de violent, învîrtejind în aer valuri de nisip care îl 
orbesc şi îl sufocă. 

Nu reuşeşte decit o oră mai tîrziu să-şi recupereze cît de cît, 
oamenii, ale căror paraşute, ca şi a sa, au fost duse la voia 
întîmplării sub efectul furtunii. Mai mulţi dintre ei s-au rănit 
destul de grav la aterizare şi unul lipseşte la apel. 

Cît despre containere, e o catastrofă. S-au găsit doar două 
din zece, şi nici acestea cu arme. Există cîteva bombe „Lewes”, 
dar fără detonatoare care, în mod greşit, au fost împachetate 
separat 

In lipsă de ceva mai bun, Stirling decide o misiune de 
recunoaştere spre coastă. Insoţit de un subofițer, se 
îndepărtează şi ajunge la cîţiva kilometri de mare. Epuizaţi, 
înfometați şi însetaţi, cei doi oameni se ascund între stînci, 
deasupra drumului de coastă străbătut de vehicule ale 
inamicului. Cu puţin înaintea zorilor, se dezlănţuie o ploaie 
torențială care îi udă pînă la oase şi transformă cu încetul 


* Începeţi ! (engl.) 


ascunzătoarea lor dintre stinci într-o inconfortabilă piscină. 
Ploaia nu va înceta decit în cursul dimineţii. 

Nu le rămîne decit să ajungă cu mari eforturi la locul de 
întîlnire unde cele cinci comandouri urmează să fie culese de 
camioanele lui „Long Range Desert Group”, dar acesta se 
găseşte la aproape şaizeci şi cinci de kilometri spre interior, la 
marginea unei piste dezafectate. 

Abia la orele două dimineaţa Stirling şi tovarăşul său reuşesc 
să ajungă la punctul de întîlnire. Camionetele „Chevrolet” ale lui 
„Long Range Desert Group” sînt acolo, la fel şi Lewes şi Fraser, 
cu opt din oamenii lor. După cîteva ore soseşte „Paddy” Mayne 
cu nouă dintre ai săi. Toate grupurile au avut aceeaşi soartă ca 
a lui Stirling şi nici unul n-a reuşit să intre în acţiune. Mai grav, 
paraşutiştii conduşi de Bonnington şi McGonigan au dispărut, ca 
şi restul comandoului lui Stirling, care nu se hotărăşte să ajungă 
la punctul de întîlnire. Scăzîndu-i pe cei ucişi şi pe prizonieri, nu 
rămîn la sfîrşit mai mult de douăzeci şi doi de oameni din şaizeci 
şi doi cîţi au fost paraşutaţi. Prima operaţie a „Detaşamentului 
L” s-a transformat în catastrofă. 

Putea fi sfîrşitul „Detaşamentului L”. Mulțumită şansei şi 
tenacităţii lui Stirling, episodul nu va reprezenta decit o cotitură 
în acţiunea şi metodele sale. 

Şansa se datorează faptului că, atunci cînd cei rămaşi ajung 
la liniile lor, toată lumea este prea preocupată pentru a le mai 
cere dări de seamă precise asupra rezultatului primei lor 
operaţii de luptă. 

Ofensiva în direcţia Tobruk, după un început promiţător, s-a 
oprit şi a intrat într-o fază proastă. Contraatacînd, Afrika Korps al 
lui Rommel a copleşit flancul Armatei 8 britanice, 


comandată de generalul Cunningham”, şi a reuşit să pătrundă în 
Egipt. Cîteva zile mai apoi, Cunningham este înlocuit cu Ritchie, 
primul protector al lui Stirling, şi el prea absorbit de propriile 
sale îndatoriri pentru a întîrzia asupra eşecului „Detaşamentului 
L”. 


* Generalul Sir Alan Gordon Cunningham, comandantul Armatei 8 
britanice, a condus forțele britanice din Africa orientală care au cucerit 
Etiopia şi posesiunile italiene în 1940-1941. În 1945 este trimis la lerusalim, 
ca ultim înalt comisar britanic în Palestina. 


Toate acestea îi lasă lui Stirling, grijuliu să nu se afle pentru 
moment prea aproape de cartierul general, posibilitatea de a-şi 
alege o bază convenabilă pentru reluarea antrenamentului şi 
pregătirea operaţiilor viitoare. O găseşte la Jalo, biată oază 
situată la ceva mai mult de trei sute de kilometri sud-vest de 
Tobruk, în apropierea unui vast deşert de nisip şi unde se ridică 
un embrion de sat indigen. Jalo tocmai a fost capturat de o 
coloană britanică aflată sub ordinele generalului Reid şi 
adăposteşte un detaşament al lui „Long Range Desert Group”. 

Or, exact pe această organizaţie îşi bazează Stirling cea mai 
mare parte din speranţele sale pentru continuarea acţiunii. 
După sîngerosul eşec din 16 şi 17 noiembrie, el şi-a dat seama 
că paraşutarea în deşert constituie un mijloc mult prea aleatoriu 
de a ajunge la obiectiv. În această operaţie, „Long Range Desert 
Group” avusese rolul de unitate de culegere, pe care ÎI 
îndeplinise cu foarte mare punctualitate. De ce nu ar transforma 
grupul şi în unitate de transport spre obiectiv ? Ideea 
comandourilor motorizate care să lovească inamicul prin 
surpriză în spate îşi făcuse deja un drum decisiv în capul scoţian 
al lui Stirling. 


V 


„Long Range Desert Group” exista pe atunci de aproape un 
an şi jumătate şi îşi dovedise din plin capacitățile de unitate de 
recunoaştere avansată, dar şi ca trupă aflată la antipozii 
conformismului. 

Crearea lui s-a datorat iniţiativei unui personaj excepţional, 
atit prin amploarea talentelor, cît şi prin cea a imaginaţiei, 
maiorul Ralph Bagnold, ofiţer de carieră, explorator şi geograf 
de mare valoare. Diplomat atit al academiei militare din 
Woolwich - care formează ofiţeri de artilerie şi de geniu -, cît şi 
al universităţii din Cambridge, Bagnold a servit în Royal 
Engineers * în timpul primului război mondial, iar, în 1920, a fost 
transferat la corpul de transmisiuni şi mutat în Egipt. Acolo a 
descoperit deşertul de care s-a îndrăgostit. 

Curînd, el şi-a consacrat toate permisiile explorării 


* Royal Engineers - trupele de geniu în Marea Britanie. 


sistematice a deşertului şi a sfirşit prin a reuni în jurul său un 
mic grup de fanatici cu care făcea călătorii din ce în ce mai 
ambiţioase, din Sinai în Sudan. În anii treizeci, a străbătut 
aproape zece mii de kilometri cu automobilul prin nisipuri cu 
reputaţie de inaccesibile. În timpul acestor călătorii, pe care 
participanţii şi le-au finanţat din propriul buzunar, Bagnold a 
perfecţionat compasul solar şi a pus la punct mai multe metode 
inedite de scoatere a vehiculelor din nisip. Membru al Societăţii 
Regale de Geografie, el a mai scris şi un studiu asupra nisipului 
şi dunelor. Cînd izbucneşte războiul, în 1939, el este fără nici un 
dubiu unul din oamenii care cunosc cel mai bine deşertul. 

Datorită acestei competenţe, a hotărît să-şi prelungească 
serviciul militar propunînd, în timpul verii lui 1940, generalului 
Wavell *, formarea unei unităţi speciale de recunoaştere 
capabilă să parcurgă itinerarii reputate ca impracticabile şi să 
trăiască din surse proprii în timpul celor mai îndelungate 
parcursuri prin deşert. 

Ideea a fost acceptată de Wavell şi încă la sfîrşitul lui iunie 
1940 este format „Long Range Patrol” (Patrula cu rază mare de 
acţiune), care va deveni foarte repede „Long Range Desert 
Group” (Grupul cu rază mare de acţiune în deşert). Se înţelege 
că la început grupul era alcătuit din vechii tovarăşi de explorări 
ai lui Bagnold. Pat Clayton, care se găsea în Tanganika, Guy 
Prendergast, care a fost chemat special din Anglia, William 
Kennedy Shaw, care soseşte din Palestina, ajung grabnic la 
Cairo să furnizeze primul nucleu al noii trupe - ce numără iniţial 
doar treizeci de oameni. 

Apoi se organizează o pitorească vînătoare de materiale. 
Intendenţa tresare în faţa cîtorva cereri de-ale lui Bagnold. 
Alteori ea nu dispune de ce i se cere. 

„Ceream - povesteşte Kennedy Shaw - sandale, în timp ce 
toată lumea purta bocanci, prădam întreg stocul de cleşti de 
prins manşetele pantalonilor al unui negustor egiptean, pentru 
că nu aveam nimic altceva cu care să ne fixăm hărţile pe tabloul 
de bord. Solicitam tratate nautice deşi nu aparţineam Marinei, 
camioane de zece tone deşi nu făceam parte din transporturi, 
un obuzier de 105 mm deşi nu aparţineam artileriei. Fără să mai 


Fk 


Archibald Percival Wavell, primul conte de Cirenaica şi de Winchester, 
mareşal britanic (1883-1950). S-a distins în Libia şi în Egipt (1940-1941), 
apoi a comandat armata Indiilor, ţară unde a fost vicerege între 1943-1947. 


vorbim de acoperămiînturile arabe pentru cap, de o cantitate de 
pneuri în aparenţă scandaloasă - celorlalte vehicule ale armatei 
cerîndu-li-se în general, spre deosebire de ale noastre, să 
meargă pe drumuri acceptabile -, de două avioane şi de un 
refrigerator cu parafină pentru conservarea vaccinurilor în 
deşert”. 

Improvizaţia este stăpină: 

„Bagnold - scrie Arthur Swinson - a trebuit să-l convingă pe 
unul din prietenii săi să-i tipărească hărţi, a împrumutat 
teodolite de la secţia de fizică a guvernului din Cairo şi a smuls 
compasuri solare armatei egiptene. Binocluri şi mii de alte piese 
de echipament au fost strînse, fie de la populaţia britanică din 
Cairo, fie cumpărate de la negustorii de ocazie localnici”. 

Totuşi, mijloacele esenţiale rămîn bineînţeles vehiculele. 
Înainte de război, Bagnold a folosit în periplurile sale mici 
camionete „Ford” de care fusese foarte mulţumit, dar ele vor fi 
prea strimte pentru a duce extraordinarul echipament cerut de 
o misiune de recunoaştere militară la mare distanţă în deşert: 
arme, muniții şi mine, pe lîngă provizii şi echipamentul clasic de 
supravieţuire. Bagnold optează deci pentru o camionetă 
„Chevrolet” cu capacitate mai mare, echipată cu pneuri 
speciale, pe care va trebui să o smulgă concesionarului firmei 
„Chevrolet” din Alexandria. 

Pe vehicule se instalează un întreg arsenal de bord, de la 
mitraliera grea „Browning”, de 12,7 mm, la mitraliera uşoară 
„Lewis”, trecînd prin vechea „Vickers 303”. 

Primul detaşament include astfel unsprezece camionete cu 
un total de unsprezece mitraliere, patru tunuri antitanc de 20 
mm şi un tun „Bofors” de 37 mm. Puştile „303” şi revolverele 
„Webley-Scott” de 38 mm completează armamentul. 

Camionetele, ale căror parbrizuri, portiere şi suporţi de 
prelată au fost scoase, transportă fiecare în plus raţii de apă şi 
hrană pentru trei săptămîni, material pentru dormit, un radio, 
scînduri pentru nisip, dispuse de o parte şi de alta a vehiculului, 
pentru cazurile de imobilizare în dune, carburant de rezervă 
stocat în bidoane aşezate pe fostele trepte, medicamente şi 
instrumente de navigație. Vehiculele sînt pictate într-o 
alternanță de verde-olive şi rozbombon, bună să te îngreţoşeze, 
dar dovedindu-se un camuflaj foarte eficace în deşert. 

Această unitate de bază numără oficial doi ofiţeri şi treizeci 


de soldaţi, dintre aceştia unii renunţind la galoanele lor în 
armata regulată pentru a servi în „armata particulară” a lui 
Bagnold. Printre ei, zece neo-zeelandezi de viţă nobilă, puţin 
familiarizați cu deşertul, dar avizi să ducă un război diferit de al 
altora. 

Dacă antrenamentul este scurt - cinci săptămîni - este pe cît 
de variat, pe atît de aprofundat: fiecare soldat trebuie să devină 
în acelaşi timp şofer, mecanic, navigator, mitralior, radiofonist şi 
chiar puţin topograf. 

Ţinuţa oamenilor este marcată, încă de la începutul 
operaţiilor, de o plăcută fantezie pe care, ulterior, soldaţii SAS ai 
lui Stirling nu vor pierde prilejul să o imite mai ales în măsura în 
care această fantezie este comandată de necesităţile vieţii în 
deşert. Se trece de la blana de oaie şi haina moltonată cu 
capişon în timpul nopţii, la cămaşa mai mult sau mai puţin 
reglementară din timpul zilei. Keffieh “-ul arab, foarte apreciat 
pentru răcoarea pe care o oferă în plin soare, alternează cu 
boneta de marinar din lînă, turbanul saharian se alătură 
puloverului întărit la coate cu piele, vestei de antilopă şi 
pantalonului de velur. 

Royal Air Force, cunoscută pentru cultivarea intensă a 
ţinutei artistic neglijente, este bătută măr - dacă se poate folosi 
expresia în cazul unui asemenea subiect. Şi este, totuşi, 
perioada în care, la Cairo şi Alexandria, circula următoarea 
anecdotă despre care se jură că este autentică: 

Un pilot aparţinînd lui RAF, în civilie mare vînător de vulpi, 
adoptase ca ţinută de relaxare costumaţia completă a vînătoarei 
cu gonaci: redingotă roşie, pantaloni albi, caschetă şi cizme de 
călărie. 

Intr-o zi, o alertă neaşteptată l-a obligat să urce în avion fără 
să se fi putut schimba şi hazardul a făcut să fie doborit în liniile 
germane. Întreg, dar prizonier, a fost dus în superba sa ţinută în 
faţa ofițerului german, care i-a făcut o frumoasă demonstraţie 
de umor britanic: „Domnule, spuse el, permiteţi-mi să vă salut: 
este prima oară cînd văd un aviator englez în ţinută corectă”. 

Dar, în cazul lui „Long Range Desert Group”, ţinuta 
neglijentă se justifică din plin prin necesitatea de a rezista 
permanent nisipului, arsurilor soarelui în timpul zilei şi frigului 


* Un fel de pînză cu care arabii îşi acoperă capul şi care le asigură 
răcoarea. 


glacial în timpul nopţii. 

— Viaţa noastră - povesteşte un fost membru al grupului - 
era un permanent stripe-tease. În zori scoteam blana de oaie şi 
îmbrăcam mantaua, apoi pe aceasta o înlocuiam cu o bluză sau 
un pulover, înainte de a începe să asudăm şi să suflăm din greu 
în bluză. La căderea nopţii trebuia să reîncepem operaţia în 
ordine inversă. Pas de mai poţi fi cochet cu toate astea. 

Prima a intrat în acţiune o patrulă condusă de Pat Clayton, 
unul din vechii prieteni ai lui Bagnold, în timpul verii lui 1940, iar 
la 5 septembrie unitatea în întregul ei a fost gata pentru 
operaţii. Italienii tocmai trecuseră la ofensivă şi lăsaseră în urmă 
frontiera Egiptului, înaintînd spre Sidi Barrani. La statul major 
britanic nu se ştie încă ce se poate petrece mai la sud, în deşert, 
şi Bagnold este însărcinat să afle. 

Cele două puncte nevralgice, departe în sud, sînt Koufra şi 
Uweinat, baze care pot fi utilizate de italieni pentru operaţii 
riscînd să întrerupă comunicațiile britanice cu Africa orientală şi 
cu Ciadul, colonie franceză intrată în disidenţă şi raliată Franţei 
libere. 

Bagnold, însoţit de maiorul Mitford, se va duce întîi la Aïn- 
Dalla, pe Marea Mare de Nisip, apoi într-un loc supranumit „Big 
Cairn” *, la frontiera libiană, descoperit cu opt ani mai devreme 
de Clayton, în timpul uneia din explorările sale civile, şi 
transformat rapid de LRDG în depozit de benzină şi provizii. 

Apoi grupul se risipeşte din nou. O patrulă condusă de 
maiorul Mitford pleacă în direcţia Koufra, în timp ce o alta, 
condusă de Pat Clayton, se îndreaptă spre sud. 

La 20 septembrie, pe drumul ducînd la Koufra, patrula 
Mitford se întîlneşte prima oară cu inamicul. Cu preţul cîtorva 
rafale de mitralieră, ia şapte militari prizonieri, capturează două 
camioane italiene, o importantă cantitate de butoaie de benzină 
şi un sac plin cu poşta statului major. 

În acelaşi timp, Clayton seamănă panică în garnizoana 
italiană de la Aujila, deschizînd focul asupra ei cu tunul, iar o a 
treia patrulă comandată de maiorul Donald Steele atacă un 
aerodrom improvizat, distrugind un bombardier aflat la sol şi 
aruncînd în aer un depozit de carburant. Toate aceste patrule au 
reuşit să străbată peste trei sute de kilometri de deşert în 
cincisprezece zile. 


* Marele tumul, marea movilă (engl.) 


Rezultatele obţinute sînt în orice caz suficiente pentru ca 
generalul Wavell să decidă să-l autorizeze pe Bagnold, căruia îi 
trimite o scrisoare oficială de felicitări, să-şi dubleze efectivele. 

Recrutind o patrulă a Gărzii, cu oameni veniţi atit din 
Coldstream Guards, cît şi din Garda scoțiană, o patrulă 
provenind din cavalerie şi mai ales din Scot Greys şi din 
regimentele de yeomanry *, şi o patrulă rhodesiană aflată sub 
ordinele căpitanului Holliman de la Royal Tank Corps ”, „Long 
Range Desert Group” va cuprinde de acum înainte şaptezeci şi 
şase de oameni şi douăzeci şi patru de vehicule. 

Grupul va putea trece la operaţii încă şi mai importante, 
prima fiind executarea unui proiect elaborat de multă vreme de 
Bagnold: un raid la Mourzouk, capitala Fezzanului, în cooperare 
cu Forţele franceze libere din Ciad şi cu şeful lor, colonelul 
d'Ornano, pe care maiorul britanic se duce personal să-l 
întîlnească la Fort-Lemy. 


VI 


Printre oamenii coloanei - care au catadicsit, o dată, să 
îmbrace uniforme complete şi aproape reglementare - cuvintul 
de ordine este următorul: „O să le oferim acelor Eyeties (italieni) 
un cadou de Anul Nou”. 

Intr-adevăr, la 27 decembrie 1940, adică de Boxing Day, 
ziua consacrată în mod tradiţional în Marea Britanie pregătirii 
pachetelor pentru 1 ianuarie, cele douăzeci şi patru de vehicule 
ale lui „Long Range Desert Group”, aflate la ordinele lui Pat 
Clayton, părăsesc citadela Cairo şi iau drumul deşertului, cu 
direcţia sud-vest. Drumul acesta îi va duce la Mourzouk. 

Salutaţi de Bagnold căruia, spre marele său regret, i s-a 
interzis să conducă personal această operaţie pregătită cu atita 
dragoste şi meticulozitate, camionetele înţesate de arme, cu 
grele încărcături de provizii şi muniții, trec una cîte una printre 
cele două moschei ce se ridică lîngă vechea citadelă. Prin 


* Unităţile tipice scoțiene. Coldstream Guards, gărzile din Coldstream, o 
mică aşezare aflată la vreo 10 km de Edinburgh; yeomanry, unităţi teritoriale 
de voluntari, tot gărzi. 

"* Royal Tank Corps - trupele de tancuri în Marea Britanie. 


străduţele strimte prin care de-abia reuşesc să treacă, ele ajung 
la podul Kasrel-Nil, traversează fluviul, trec de piramida din 
Gizeh şi se afundă în deşert. 

Vor avea nevoie de două zile întregi pentru a ajunge la Ain- 
Dalla şi la Marea Mare de Nisip. Adevăratul început al aventurii 
va urma abia după aceea. 

La 29 decembrie, la căderea nopţii, cele douăzeci şi patru de 
vehicule ghidate de Clayton, unul din puţinii oameni care 
exploraseră regiunea înaintea războiului şi făcuseră cu 
automobilul acest imposibil itinerar prin nisipuri, pornesc 
traversarea. 

Aceasta începe printr-o lungă pantă ascendentă pe un sol 
foarte sfărimicios. Clayton, cu superba dezinvoltură a celor cu 
experienţă îndelungată, a calificat-o de „uşoară” în timpul unui 
briefing * prealabil, dar, foarte curînd, această judecată este 
repusă în discuţie cu înjurături de către toţi tovarăşii săi. In fapt, 
dacă primele vehicule urcă fără prea multe dificultăţi, vor lăsa 
urme în nisip, făcînd dificilă înaintarea următoarelor vehicule, iar 
derapările urmează înnisipărilor. Oamenii trebuie să sară din 
camionete şi să aşeze scîndurile pentru nisip, să împingă, să 
tragă, să pună în mişcare, în vintul glacial care mătură întreg 
deşertul. 

A doua zi, înaintarea devine încă şi mai dificilă. Coloana nu 
reuşeşte să parcurgă decit şaptezeci şi cinci de kilometri în 
timpul zilei, înaintînd printre dune cu forme şi structuri 
întotdeauna imprevizibile. Dar trebuie să continue. Spre vest, 
mereu spre vest. 

Seara, aşezaţi lîngă camionete, cu toţii înfofoliţi în blănile de 
oaie, bărbaţii se adună în jurul focurilor improvizate să înghită 
cu mari sorbituri ceaiul fierbinte care însoţeşte conservele de 
carne şi cîrnaţi. Apoi, timp de citeva ore, cad într-un somn 
animalic - un somn de animal sau de om epuizat. 

La 4 ianuarie 1941 e marea haltă. Prima parte a istovitoarei 
călătorii s-a încheiat. Au ajuns la o sută şaizeci de kilometri sud- 
vest de baza italiană de la Wau el-Kebir şi la mai puţin de patru 
sute de kilometri de Mourzouk. 

In timp ce Pat Clayton pleacă să-i întilnească pe francezii 


x . . . . . A . . . . . . ` . 
Termen juridic, intrat ulterior în limbajul jurnalistic şi diplomatic, 
desemnînd o întrunire de informare, în care se oferă detalii asupra unei 
operaţii, întrevederi ş.a. sau alte informaţii importante. 


sosiți cu cămilele din Tibesti, care trebuie să participe la acţiune, 
se organizează o tabără şi oamenii se străduie să-şi ocupe 
timpul liber, fiecare în felul său. Acum apar cu claritate două 
şcoli: a celor aparţinind gărzilor, care au trecut la un 
antrenament în toată regula, şi a  „civililor”, mai ales 
neozeelandezi şi rhodesieni, care, întinşi confortabil în păturile 
lor, îşi privesc nefericiţii camarazi epuizindu-se în exerciţii 
felurite. 

La 7 ianuarie, Clayton se întoarce. Îi găsise pe francezi şi îi 
aducea cu el pe colonelul d'Ornano, care, în plin deşert, 
continuă să-şi arboreze ostentativ monoclul şi turbanul alb 
impecabil, pe căpitanul Massu, un sublocotenent, doi subofiţeri 
şi cinci trăgători. E ultimul consiliu de război, iar a doua zi, în 
zori, coloana porneşte în etapa decisivă ce trebuie să o ducă la 
Mourzouk. 

Terenul s-a modificat, dar n-a devenit deloc mai plăcut, 
nisipul a lăsat locul unui fel de pietriş negricios. La 10 ianuarie, 
tabăra se aşază la mai puţin de cincizeci de kilometri de 
Mourzouk, iar în dimineaţa de 11, Clayton, d'Ornano, Kennedy 
Shaw, care este ofiţerul de informaţii al LRDG, şi Crichton- 
Stuart, care comandă a doua parte a coloanei, se strecoară la 
vreo cinci sau şase kilometri de Mourzouk, unde Shaw a reperat 
o creastă ce le permite să observe obiectivul cu binoclul. 
Dincolo de această creastă este teren descoperit: imposibil, prin 
urmare, să mai înainteze pentru moment. 

Mourzouk, situat la o mie şase sute kilometri în linie dreaptă 
de Cairo, era pe atunci un oraş de aproximativ trei mii de 
locuitori, cu un aerodrom, o staţie radio şi un fort modern, 
adăpostind o garnizoană evaluată de britanici la două-trei sute 
de oameni. Oraşul era încadrat pe o parte de o plantație de 
palmieri, iar pe cealaltă de primele dune ale mării de nisip de la 
Mourzouk. 

Dispozitivul hotărît este următorul: Crichton-Stuart, cu 
cincisprezece vehicule, va ataca fortul - cel puţin pentru a-l 
neutraliza, dacă nu reuşeşte să-l cucerească, căci grupul nu 
dispune, în ce priveşte artileria de asediu, decit de tunuri 
antiaeriene „Bofors” şi de mortiere de 50 mm - în timp ce 
Clayton, asistat de căpitanul neozeelandez Ballantyne, se va 
ocupa de aerodrom - obiectivul numărul unu - cu celelalte nouă 
vehicule. 


Grupul lui Ballantyne porneşte în fruntea convoiului, la 
12,30. Pentru a avea la scurt timp o întîlnire atît de neaşteptată, 
încît se transformă rapid în burlesc. Prin plantaţia de palmieri 
circulă liniştit un ciclist european în haine civile. Neozeelandezii 
opresc în faţa sa, îl arestează şi urcă, om şi bicicletă, la bord. 
Năucit, plimbăreţul reuşeşte să îngaime că se numeşte Coliochia 
şi că este administratorul poştei din Mourzouk. Interesul pur 
militar al acestei capturi nu este evident. 

Dar, după citeva sute de metri, la apropierea de fort, apar 
soldaţi italieni înarmaţi. Nici măcar n-au timp să se aşeze în 
poziţie de luptă, că mitralierele vehiculelor din faţă scuipă cîteva 
rafale scurte şi cu toţii se prăbuşesc ca nişte popice. 

De data aceasta s-a dat alarma şi nu mai e timp de pierdut. 
Virind în faţa fortului, jumătatea de coloană a lui Clayton şi 
Ballantyne se îndreaptă direct spre aerodrom, în timp ce 
Crichton-Stuart, cu întăriturile franceze ale căpitanului Massu, 
ordonă, după ce a scos din cîmp deschis vehiculele şi a pregătit 
armele de bord, o desfăşurare în semicerc în jurul micii fortărețe 
sub focul deja intens al italienilor întăriţi în interior. Cei care se 
găseau în exterior în timpul atacului au avut mai puţin noroc, 
deoarece mitralierele „Lewis” ale LRDG au intrat în acţiune cu 
succes şi un camion ce încerca să revină în fort a explodat sub o 
lovitură directă de tun „Bofors”. 

Poziţia britanicilor nu este totuşi atit de confortabilă căci se 
găsesc prinşi între focul mitralierelor fortului şi cel al trăgătorilor 
la pîndă în plantaţia de palmieri. Încă din primele minute ale 
luptei, cade sergentul neo-zeelandez Hewson, lovit de un glonte 
direct în inimă. Dar Crichton-Stuart, nepăsător la proiectilele ce 
vîjfie din toate părţile, aduce tunul „Bofors” la mai puţin de două 
sute de metri de fort şi încearcă imediat să distrugă antenele 
radio pentru a împiedica garnizoana să ceară întăriri. 

Adjunctul său, Martin Gibbs, de la Coldstream Guards 
bombardează intens, în acest timp, cu mortierul de 50 mm, 
interiorul incintei. Micile obuze zboară peste zid şi sfirşesc prin a 
provoca un violent incendiu. O uriaşă coloană de fum negru urcă 
în volute în jurul catargului pavilionului, dar focul apărătorilor nu 
scade în intensitate. 

Cit priveşte acţiunea lui Clayton, aceasta a început cu o 
periculoasă ezitare. Angajindu-se pe o cărare în plantaţia de 
palmieri, convoiul era cît pe ce să se piardă: nu mai reuşeau să 


situeze acrodromul. Doar aproape din întîmplare vehiculele 
ajung acolo, în timp ce italienii de pază aleargă spre mitralierele 
lor. Unul dintre ei reuşeşte să ajungă la ele şi deschide focul 
asupra maşinii din faţă, în care însuşi Clayton se afla la volan. O 
ploaie de gloanţe cade asupra camionetei. Instalat alături de 
Clayton, colonelul d'Ornano, tot cu monoclul la ochi, are o 
bruscă tresărire şi se prăbuşeşte în scaun. A fost ucis pe loc. 

Clayton accelerează şi îi urlă mitraliorului său: 

— Trage ! Dar trage odată ! 

— S-a înţepenit, răspunde celălalt, încercînd frenetic să 
depaneze mitraliera „Vickers”. 

Cu toate acestea, Clayton ţişneşte spre marele hangar din 
marginea terenului şi pune de îndată în acţiune tunul „Bofors”. 
Sînt suficiente cîteva obuze pentru ca un drapel alb să apară pe 
acoperiş. Intre timp, santinelele care se găseau în exterior s-au 
predat toate, în afara uneia, ucisă. 

In interiorul hangarului se găsesc trei bombardiere, „Gibli” şi 
importante rezerve de carburant. Spirit eminamente practic, 
Clayton n-are nevoie decit de cîteva clipe pentru a stropi 
avioanele cu benzină. O jumătate de oră mai tirziu, hangarul şi 
conţinutul său sînt în flăcări. 

În timpul acesta, fortul continuă să reziste. Oamenii lui 
Crichton-Stuart sînt practic fixaţi la sol de focul intens al 
garnizoanei. Pe lîngă sergentul Hewson, ucis la începutul luptei, 
cinci soldaţi au fost răniţi - între care viitorul general Massu, 
care, cu un glonte în pulpa piciorului, şi-a dat singur primul 
ajutor fără să spună nimic nimănui, cauterizind rana cu o 
ţigaretă. 

Informat de situație, Clayton consideră inutil să 
prelungească ostilitățile de partea sa. Pentru el, esenţialul 
operației a reuşit deja odată cu distrugerea instalațiilor 
aerodromului şi a depozitelor de carburant. Inamicul a pierdut 
vreo treizeci de oameni şi patru mitraliere, recuperate imediat 
de britanici. 

La orele 16, Clayton cere să se lanseze racheta albă care 
constituie semnalul de retragere. Aceasta se desfăşoară fără 
greutate, la adăpostul fumului şi al unui vînt de nisip ce s-a 
pornit chiar atunci. Vizibilitatea este atît de proastă încît, 
aproape o oră mai tîrziu, încă se vor auzi împuşcături ale 
garnizoanei fortului asupra unui inamic demult dispărut. 


După o scurtă oprire pentru a-i îngropa în nisip pe colonelul 
d'Ornano şi pe sergentul Hewson, „raiders”-ii * îşi vor aşeza 
tabăra la vreo treizeci de kilometri sud-est de Mourzouk. 
Datorită vîntului şi vizibilităţii, avioanele inamicului nu riscă 
deloc să plece în căutarea lor, chiar dacă a reuşit garnizoana 
fortului să le alerteze. 

A doua zi, coloana pune stăpinire, ca în joacă, pe un fort 
italian, la Traghen. Nici o împuşcătură nu se trage şi oamenii 
micii garnizoane se predau imediat, abandonînd două mitraliere 
şi un număr de puşti. La Umm el Araneb, în schimb, la vreo 
treizeci de kilometri la est, fortul este mai solid şi rezistenţa 
imediată. După citeva rafale, Clayton dă ordinul de retragere. 
Nu se poate compromite soarta coloanei cu copilării, după o 
operaţie reuşită. 

— Boys,” declară el, recreaţia s-a sfîrşit. 

Coloana se angajează deci din plin spre sud, în direcţia 
Ciadului, într-un teritoriu aproape neexploatat. Acolo începe 
pentru „Long Range Desert Group” periplul cel mai dur. 

Vehiculele înaintează la pas în mijlocul unui peisaj lunar, 
trecînd de la haosul stîncos în care sînt cît pe ce să se răstoarne, 
la porţiuni de nisip în care se afundă. Abia la 19 ianuarie sosesc 
la postul de la Zouar, unde n-a reuşit încă să ajungă vreun 
automobil. 

A doua zi, Bagnold soseşte inopinant la Zouar pentru a pleca 
imediat cu avionul la Fort-Lemy în scopul unor discuţii cu 
succesorul colonelului d'Ornano, un oarecare locotenent-colonel 
Leclerc, * încă necunoscut britanicilor. Oamenii au impresia că o 
nouă operaţie comună cu francezii pluteşte în aer. Nu se 
înşeală. Se pregăteşte pur şi simplu luarea aşezării Koufra. 


VII 


* Participanți la o incursiune (engl.) 

= Băieți ! (engl.) 

* Philippe de Haute-Clocque, zis Leclerc, mareşal al Franţei (1902-1947). 
Raliat cu Charles de Gaulle, el s-a distins în Ciad, Libia şi Tunisia, între 1941 
şi 1943. A debarcat în Normandia, în 1944 şi a intrat în Paris în fruntea 
Diviziei 2 blindate.Va elibera Strasbourg-ul şi va intra în Berchtesgaten, 
cuibul naziştilor. Ulterior a fost comandant în Indochina şi va semna în 
numele Franţei actul de capitulare a Japoniei. A fost înaintat mareşal post 
mortem, în 1952. 


Operația Koufra, care se declanşează la 26 ianuarie, va 
costa scump „Long Range Desert Group”, ale cărui două 
patrule, tot sub ordinele lui Clayton şi ale lui Crichton-Stuart, îi 
însoțesc pe cei aproximativ patru sute de oameni ai lui Leclerc. 
In vreme ce LRDG mizează pe surpriză, inamicul este de data 
aceasta în aşteptare. Mai mulţi istorici britanici vor atribui mai 
apoi această situaţie lipsei de discreţie din partea francezilor în 
pregătirea acţiunii. 

Indiferent că este sau nu aşa, adevărul este că aviația şi 
unităţile sahariene motorizate ale armatei italiene patrulează 
intens în timpul înaintării coloanei franco-britanice. O violentă 
furtună de nisip care s-a stîrnit a doua zi prezintă avantajul că 
pune capăt provizoriu patrulelor aeriene inamice, dar are 
inconvenientul că face înaintarea oamenilor şi vehiculelor 
extrem de dificilă. 

La 31 ianuarie dimineaţa furtuna se domoleşte şi Clayton 
decide să execute cu 11 vehicule şi 44 de soldaţi o recunoaştere 
la sud de Koufra. Abia face haltă într-o vale stîncoasă, cînd este 
atacat brusc de o unitate motorizată italiană, sprijinită de trei 
avioane. 

Vehiculele italiene sînt echipate cu tunuri „Breda” de 20 mm 
armă deosebit de temută, şi, într-o clipă, trei camionete sînt 
distruse, înainte ca grupul LRDG să pornească din nou la drum. 
Clayton încearcă să se retragă cu celelalte, dar propriu-i vehicul 
este ţintit de avioanele inamicului, care îl mitraliază şi-l scot din 
uz. Rănit, Clayton este făcut prizonier. O altă camionetă 
bombardată trebuie evacuată în voltijă de ocupanţii ei. 
Ballantyne, care preia conducerea, de-abia reuşeşte să salveze 
vehiculele rămase şi să se alăture grosului coloanei. Era şi 
timpul, deoarece blindate italiene sosesc ca întăriri. 

In afara cîtorva oameni lăsaţi drept cercetaşi ai francezilor, 
luptele de la Koufra, pe care Leclerc o va cuceri la 1 martie, s-au 
sfîrşit pentru LRDG. 

Abia nouă zile mai tirziu vor fi regăsiţi cei patru soldaţi din 
patrula lui Clayton care au trebuit să sară din vehiculul 
bombardat: şoferul neozeelandez Moore, Easton şi Winchester, 
amindoi din brigada Gărzilor, şi mecanicul Tighe. 

După ce s-au refugiat între stînci să scape de italieni, ei au 
hotărit să încerce să meargă pe urmele lăsate de vehiculele 


salvate din patrula lor, pentru a le ajunge din urmă. Acoperiţi 
doar cu cămăşile, în care dirdiie noaptea, avînd ca rezerve doar 
un butoiaş cu apă găsit printre resturile camionetei lor şi un 
borcan de dulceaţă de prune, ei pleacă într-un marş forţat care 
se va preschimba repede într-un calvar. 

intr-a patra zi, Tighe, deja grav zguduit în timpul 
bombardamentului, nu mai poate înainta şi îşi convinge 
tovarăşii să-l abandoneze. După ce i-au lăsat apă, ceilalţi trei îşi 
reiau epuizanta înaintare prin deşert. Într-a şasea zi, se porneşte 
vîntul de nisip, dar cei trei reuşesc să se refugieze într-o colibă 
în ruine, unde descoperă un bidon cu ulei de motor ce le va 
servi „să-şi scalde picioarele rănite şi să aprindă focul pentru a 
se încălzi, la căderea nopţii. Au parcurs peste 200 de kilometri 
pe jos”. 

Işi reiau drumul, totuşi, încă a doua zi. Tighe care, singur, se 
tirăşte cum poate pentru a continua, ajunge la colibă în seara 
aceleiaşi zile, dar se prăbuşeşte din nou, total epuizat. Este găsit 
aici după două zile de o patrulă franceză, căreia îi dă de ştire că 
cei trei camarazi ai săi sînt tot pe drum, înaintea sa. Sînt 
organizate cercetări şi un avion francez reuşeşte să-i repereze 
pe Easton - care va sucomba în urma acestui calvar - 
Winchester şi Moore. 

Avionul le aruncă imediat cele cîteva provizii aflate la bord şi 
o sticlă de limonadă - cei trei sînt acum lipsiţi de apă. Din 
nefericire, proviziile se rătăcesc şi dopul sticlei de limonadă sare 
la contactul cu solul. Trei sferturi din conţinutul sticlei se pierd. 

In cele din urmă, o patrulă terestră reuşeşte să ajungă pe 
rînd la Easton, care e pe moarte, Winchester, care continuă să 
meargă delirind de foame, sete şi oboseală, şi Moore, singur în 
faţă, care parcursese 335 kilometri în zece zile şi „continuă să 
înainteze ca la paradă, legănîndu-şi braţul şi lovind solul cu 
călcîiul”. 

El va primi, pentru fapta sa, „Distinguished Conduct-Medal” * 

Incepînd cu luna martie, „Long Range Desert Group” îşi va 
face garnizoana la Koufra. Bagnold, avansat între timp colonel şi 
resemnat să devină un om de stat-major, se instalează aici cu 
efective sporite. Guy Prendergast, devenit comandant secund, şi 
Bill Kennedy Shaw, ofiţer de informaţii şi adjunct operaţional, 
rămîn sufletul grupului. In luna august, de altfel, Bagnold, 


* Medalia pentru comportament remarcabil (engl.) 


avansat general de brigadă, trebuie să părăsească LRDG, 
creaţia sa, pentru a-şi lua în primire postul de director adjunct al 
serviciului de transmisiuni pentru statul-major al Orientului 
Mijlociu. Prendergast, cu gradul de colonel, îl va înlocui oficial în 
fruntea grupului de „raiders”. 

Între timp, situaţia militară generală pe acest teatru de 
operaţii a cunoscut schimbări spectaculoase. Ofensiva lansată 
de Wavell împotriva italienilor, care pătrunseseră victorioşi, în 
Egipt în septembrie 1940, s-a transformat în deruta completă a 
inamicului. Între decembrie 1940 şi martie 1941, italienii au 
trebuit să evacueze Tobruk, Benghazi şi El-Agheila, au pierdut 
opt divizii în faţa a doua divizii britanice ale generalului 
O'Connors, lansate de Wavell, care fac 130.000 de prizonieri şi 
capturează vreo 400 de tancuri şi 850 de tunuri. 

Dar, la sfîrşitul lui martie, un nou actor intră în scenă. Un 
actor cunoscut deja şi care nu va întîrzia să se afirme ca o foarte 
mare - şi foarte de temut - vedetă: un anume general Erwin 
Rommel. 

Într-adevăr, în faţa uriaşei înfrîngeri italiene, germanii au 
hotărît să intervină direct la faţa locului. Şi Afrika Korps, sub 
ordinele lui Rommel, debarcă, cu trupele sale de elită şi 
materialul ei nou, strălucitor. 

În timp ce statul major britanic încă nu-l consideră în stare 
să intre în acţiune, Rommel trece la ofensivă la 24 martie 1941. 
El atacă în sectorul El-Agheila, concomitent în direcţiile 
Benghazi, Barce şi Derna şi, printr-o mişcare învăluitoare, spre 
sectorul Mechili. Reuşeşte să dea peste cap apărarea trupelor 
britanice, al căror gros se va replia în Egipt. 

La 4 aprilie, Rommel a recucerit Benghazi şi la 7 aprilie 
Derna. La 15 aprilie, el intră în teritoriul egiptean din direcţia 
Sidi Barrani. Îi rezistă doar Tobruk, asediat din toate părţile şi 
care nu poate fi aprovizionat decît pe mare. Cel care se afirmase 
în Franţa ca un virtuoz al „blitz-krieg * „-ului făcea strălucită 
demonstraţie, îndată după ce preluase comanda. Strălucită şi cu 
atit mai înspăimîntătoare cu cît el posedă tancuri incomparabil 
superioare tuturor celor care s-au angajat pînă acum în această 


* Blitz-krieg - literal „război fulger”. Termrn folosit prima oară în legătură 
cu atacul german din Polonia, în 1939; termen refolosit în timpul înaintării 
germane în ţările occidentale, în camnania din 1940. Baza tacticii „blitz- 
krieg” a fost schiţată de generalul Heinz Guderian în Achtung Panzer, în 
1938. 


bătălie a Libiei şi o artilerie antitanc la fel de redutabilă. 

Lecţiile acestei victorioase intrări în acţiune a lui Rommel şi 
a zdrobitoarei „noutăţi” care este intervenţia lui Afrika Korps n- 
au scăpat statului major al lui „Long Range Desert Group”. 
Prendergast, noul său şef, vrea din toate puterile să-şi extindă şi 
modernizeze mijloacele materiale de care dispune unitatea sa. 
În particular, el consideră necesar ca acesta să dispună de acum 
înainte de propria sa aviaţie de recunoaştere, fie şi embrionară. 

Royal Air Force nu-i deloc de această părere. Aviatorii refuză 
să admită pătrunderea abuzivă a unor simpli „pămiînteni”, în 
ceea ce ei consideră a fi domeniul rezervat lor, mai ales cînd 
aceştia aparţin unei „armate particulare”, expresie de-acum larg 
adoptată pentru a desemna unităţi ce nu prea ţin seama de 
regulamentele militare. 

Dar Prendergast este tot atît de încăpăţinat pe cît un 
escadron de aviaţie. Recurgînd la acest „sistem D” ce a 
caracterizat întotdeauna LRDG după formarea sa, el reuşeşte să 
stoarcă armatei credite suficiente pentru a cumpăra două mici 
avioane de turism de la nişte civili egipteni bogaţi. 

Astfel reechipat, LRDG aşteaptă, de-a lungul verii lui 1941, 
contraofensiva britanică ce nu va putea să întirzie, după eşecul 
a două tentative, „Brevity”, în mai, şi „Battleaxe”, în iunie 1. 

El ignoră încă faptul că teoriile unui tînăr ofiţer scoţian pe 
nume David Stirling îi vor oferi alte mijloace de a deveni util. 


VIII 


Colaborarea dintre SAS şi LRDG se va organiza la Jalo, unde 
Stirling s-a instalat la sfîrşitul lui noiembrie 1941. Pe lîngă grosul 
trupei staționate atunci la Koufra, LRDG este de fapt un 
escadron mobil sub ordinele lui Don Steele şi acţionînd între 
Siwa şi Jalo. 

După îndelungi meditații în depozitul dezafectat în care şi-a 
transportat mobilele, Stirling intră în contact cu Steele pentru a-i 
expune noul său plan. lar acest plan are darul de a stîrni 
entuziasmul maiorului de la LRDG. 

1 Eşecul operaţiei „Battleaxe” (Securea de război), care se opreşte la 


frontiera egipteano-libiană, în sectorul defileului Halfaya, determină 
înlocuirea lui Wavell cu Auchinleck. 


— Se înţelege că sîntem de acord ! exclamă el după ce l-a 
ascultat pe şeful „Detaşamentului L”. Vom deveni un fel de taxi 
pentru voi. Şi să ştiţi că vă putem duce unde vreţi şi, mai mult, 
vă putem aduce şi înapoi... 

Afacerea este încheiată. La cererea statului major al lui 
Auchinleck, care pregăteşte ofensiva „Crusader” * pentru a 
degaja Tobrukul, încă asediat, şi a continua înaintarea spre 
Benghazi, se pregăteşte o intervenţie pentru a doua jumătate a 
lui decembrie pe aerodromurile germane şi italiene din sectorul 
Benghazi: Agedabia, Sirta, Tamit şi El-Agheila. 

Stirling şi Mayne, care părăsesc Jalo cu şapte vehicule ale 
LRDG, la 8 decembrie, au ca obiectiv Sirta şi Tamit, Jock Lewes, 
care pleacă două zile mai tîrziu, cu aceleaşi mijloace, urmează 
să se ocupe de El-Agheila, şi Bill Fraser cu ultimul grup, care se 
îmbarcă în aceeaşi zi, trebuie să lovească Agedabia, la 21 
decembrie. 

Patrula rhodesiană din LRDG care îi duce pe Stirling şi Mayne 
este comandată de căpitanul Gus Holliman, fost tanchist înainte 
de a trece la „raiders”, în urmă cu un an. În timpul primelor 
două zile ale călătoriei, care se desfăşoară fără vreun incident 
deosebit, SAS pot mai bine decit de obicei să studieze viaţa 
cotidiană a oamenilor din LRDG, fapt ce le va fi deosebit de 
preţios. 

Micul dejun este luat mereu în zori, poridge, cîrnaţi în 
conserve, biscuiţi şi ceal. Fără grabă: „Plecarea - explică 
Kennedy Shaw - se putea face fără zor căci trebuia ca soarele 
să ajungă la 20 grade deasupra orizontului să poată arunca o 
umbră cît de cît clară pe compasul solar”. 

Primele ore ale drumului rămîn îngrozitor de reci, mai ales în 
decembrie, dar, de la 11 dimineaţa, soarele li se alătură şi 
mantale şi pulovăre încep să zboare în toate părţile. 

Vara, bineînţeles, este mai rău. 


* Prima fază a operaţiei „Crusader” (ofensiva în Cirenaica şi 
despresurarea oraşului Tobruk) fusese definitivată încă din 2 septembrie 
1941 de generalul Sir Alan Gordon Cunningham, comandantul Armatei 8 
britanice. La 18 noiembrie, acesta reia operaţia ofensivă „Crusader”, sprijinit 
de forţele navale conduse de fratele său, Sir Andrew Brown Cunningham, şi 
de forţele aeriene aflate sub conducerea vicemareşalului aerului, 
neozeelandezul Arthur Cuningham. Comanda operaţională generală este 
încredinţată generalului Auchinleck. Generalul Rommel este surprins de forţa 
atacului britanic. 


„Prima oră de drum - povesteşte Kennedy Shaw - poţi 
conduce cu capul gol şi cu o bluză, dar către orele 9 sau 10 
dimineaţa valuri de aer fierbinte încep să te asalteze pe culmea 
fiecărei pante abrupte. Vara, la orele 11 (ora solară), căldura 
devine de-a dreptul insuportabilă şi, puţin mai apoi, cînd soarele 
a trecut la verticală, nu mai poate fi folosit compasul solar şi 
trebuie să te opreşti... Se pleacă din nou la ora unu. E momentul 
cel mai bun al zilei căci, după orele trei, răcoarea începe să se 
instaleze încetul cu încetul”. 

Convoiul care îi duce pe Stirling şi Mayne se opreşte şi el 
exact la miezul zilei să-i permită lui Mike Sadler, navigatorul 
rhodesian al patrulei, să determine poziţia cu sextantul. În 
acelaşi timp este servit un dejun îngrijit şi copios: LRDG acordă 
atenţie bucătăriei sale şi chiar se miîndreşte cu merinde rare 
precum steak neozeelandez în cutie. 

Apoi înaintarea se reia pînă la căderea nopţii, cînd vehiculele 
sint puse, dacă este posibil, la adăpost, este stabilit 
campamentul şi se determină din nou poziţia după stele. În 
acelaşi timp, toate camionetele sînt examinate, efectuate 
reparaţiile mărunte, verificate pneurile şi curățate armele. 

In a treia zi a călătoriei, cînd se traversează o întindere de 
nisip aparent fără limite, abia punctată de citeva stinci izolate, 
se intră pe un teren dur, bolovănos şi accidentat, în care se 
înaintează cu 10 kilometri pe oră. 

Spre prînz, apare şi survolează grupul un avion de 
recunoaştere italian. Mitralierele Lewis intră în acţiune, dar fără 
rezultate aparent. Avionul, un Gibli, lasă - tot fără rezultat - 
micile sale două bombe. Apoi se îndepărtează cu toată viteza. 

— La adăpost cît mai repede ! strigă imediat Holliman. 
Bastardul ăsta s-a dus să-i cheme pe cîinii ăi mari ! 

Vehiculele virează unul după altul şi se îndreaptă spre o 
mică întindere de tufe pipernicite, la oarecare distanţă. E puţin, 
dar mai bine decît nimic. După ce au aruncat în grabă plasele de 
camuflaj pe camionete, oamenii se îndepărtează şi aşteaptă. Nu 
multă vreme. Îşi fac apariţia trei bombardiere italiene care 
survolează o primă dată tufele, fără să se oprească. Dar revin 
curînd, mitraliază şi bombardează timp de un sfert de oră. 

Stirling şi tovarăşii săi cred că s-a produs catastrofa, dar cînd 
se ridică, cu timpanele încă vibrînd de îngrozitorul vacarm, pot 
constata că nu sînt atinşi nici un soldat şi nici un vehicul. 


— Ne-am cam speriat ! spune totuşi Holliman, un blond 
îndesat şi imperturbabil care examinează, cu mîinile în şolduri, 
cîmpul de luptă. 

Apoi adaugă: 

— După atita tărăboi, măcar să prînzim aici. 

Doar din acest amănunt, Stirling înţelege că era justă 
concepţia sa. Şi că oamenii din LRDG şi cei din SAS sînt făcuţi să 
se înţeleagă. 

Către orele două, convoiul îşi reia înaintarea pe un teren 
devenit, slavă Domnului, ceva mai uşor. În aşa fel încît, la orele 
patru şi jumătate, Holliman poate să-i anunţe pe Stirling şi 
Mayne că sînt doar la aproximativ şaizeci şi cinci de kilometri de 
aerodromul din Sirta. Are loc un scurt consiliu de război pentru a 
hotărî dacă grupul trebuie să se oprească pînă a doua zi, cum ar 
cere-o prudenţa, sau să se apropie şi mai mult profitind de 
semiobscuritatea ce începe să se lase. Holliman optează pentru 
a doua soluţie. În acest moment, un alt avion de recunoaştere 
Gibli apare pe cer şi descrie un cerc complet, dar nu atacă. 

— lată-ne reperaţi din nou ! 

— Da, remarcă Holliman. Dar se lasă noaptea şi nu ne mai 
pot trimite în spate bombardierele. 

In obscuritatea care se face totală, înaintarea continuă, 
foarte lentă, căci convoiul trebuie să avanseze cu toate farurile 
stinse pentru a nu stîrni alarma. La orele nouă, navigatorul 
Sadler anunţă apropierea de drumul de coastă - şi deci de 
obiectiv. 

Convoiul face haltă, deoarece pe drum domneşte o animaţie 
neaşteptată. Fără îndoială, patrule motorizate. 

— Nu-ncape vorbă că pe noi ne caută, spune flegmatic 
Holliman. De parcă s-ar fi ataşat de noi. 

A sosit momentul ca Stirling, Mayne şi „şoferii lor de taxi” să 
se despartă pînă la încheierea celor două operaţii la Tamit şi 
Sirta. Sînt din nou precizate modalităţile de întîlnire şi fiecare 
grup se afundă în noapte. 

Se ştie ce s-a întîmplat cu grupul lui Mayne, care reuşeşte să 
distrugă douăzeci şi patru de avioane la Tamit, şi cu grupul lui 
Stirling, mai puţin norocos, dar care se întoarce totuşi fără nici o 
pierdere. 

Reveniţi la Jalo fără piedici, sub protecţia lui Holliman, 
Stirling şi Mayne trebuie să aştepte trei zile întoarcerea lui Jock 


Lewes. Nici acesta n-a avut mai mult noroc decit Stirling cu 
distrugerea de avioane. Aerodromul din El-Agheila s-a arătat a fi 
doar un punct de tranzit pe care nici un aparat nu staţiona 
noaptea. Dar Lewes este un bărbat căruia îi e groază să se 
deranjeze degeaba. Avind la dispoziţie o Lancia mare care 
seamănă mult cu maşinile de stat major utilizate de italieni, a 
ţinut s-o ia cu el în această expediţie, cu toate protestele 
oamenilor săi care găsesc vehiculul prea puţin practic pentru 
drumurile desertului. 

— Uram vechitura aia de Lancia, precizează unul din 
subofiţerii grupului. 

În lipsă de avioane, Lewes se hotărăşte să folosească 
„vechitura” pentru atacul asupra unui han ajuns punct de 
adunare al ofiţerilor aliaţi inamici, pe drumul Mersa Brega. 

Lancia trece deci în fruntea camionetelor LRDG şi, cu sînge 
rece, se plasează în urma unui convoi italian, ajungînd astfel 
pînă la han. Din nefericire, înmatriculările britanice ale 
camionetelor sînt pînă la urmă observate şi se dă alarma chiar 
în clipa în care Lewes şi alţi cîţiva au sărit pe pămînt să treacă la 
atac. 

— Inamicul, povesteşte sergentul Lilley, a început să tragă 
din interiorul hanului cu tot ce avea la îndemînă. Jock ne-a 
strigat să ripostăm cu Breda şi Bren. Jim Almonds a încercat să 
tragă cu Breda - şi nu s-a întîmplat nimic. Am încercat şi eu - 
acelaşi lucru. Noaptea era rece şi uleiul îngheţase pe arme. 
Gloanţele şuierau din toate părţile. În cele din urmă, am reuşit 
să depanez Bren-ul şi să-l fac să tragă. 

Cîtuşi de puţin descurajat de acest eşec, Lewes îşi împarte 
grupul în două. Unul rămîne să răspundă focului în faţa hanului, 
iar celălalt va dispune treizeci de bombe explozive-incendiare 
într-un parc de automobile nu departe de han, distrugind un 
număr considerabil de camioane. După care poate fi dat fără 
dificultate ordinul de retragere. 

Între timp, grupul lui Fraser a reuşit o operaţie ce va rămîne 
model al genului. Pătrunzind fără să se facă remarcat pe 
aerodromul de la Agedabia, Bill Fraser, sergenţii Tait şi Du 
Vivier, soldaţii Phillips şi Byrne au reuşit să se ascundă la cîțiva 
metri de santinele, vreme de peste o oră, înainte de a trece la 
acţiune. După care, împărţiţi în două grupuri, au pus bombe pe 
treizeci şi şapte de avioane, înainte să se retragă fără nici o 


pierdere, în urma confuziei deosebite produse de primele 
explozii. 

Pentru că au intrat în acţiune la miezul nopţii, ei se vor 
alătura grupului care-i adună la orele patru şi jumătute 
dimineaţa. Singurul regret al căpitanului Bill Friser este că a 
lăsat două avioane intacte, din lipsă de bombe. lar singura 
dramă a acestei echipe este că, la întoarcere, convoiul LRDG 
este atacat din eroare de două bombardiere britanice Blenheim 
care, luîndu-le drept coloană inamică, atacă, ucid doi oameni şi 
rănesc alţi doi. Fraser ajunge la Jalo ultimul, dar cu cel mai 
frumos rezultat. 


IX 


Stirling nu-i omul care să se culce pe lauri, de orice fel ar fi 
ei. Succesul acestei serii de raiduri îl incită imediat la un singur 
lucru: să forţeze şi mai mult cadenţa. Alte raiduri reuşesc în 
noaptea dinaintea Crăciunului la Tamit, unde Mayne, revenit la 
locul „crimei”, distruge douăzeci şi şapte de avioane trimise 
spre a le înlocui pe cele distiuse deja, şi la Sirta, unde Stirling 
ţine să-şi ia revanşa. 

De această dată, comandoul lui Mayne nu-i interceptat la 
Tamit de pază decit după ce a pus toate bombele. El se 
pregăteşte să plece cînd o voce lansează în noapte o somaţie în 
italiană. 

— Freund”! strigă imediat Mayne în germană. 

Şi în acelaşi timp smulge siguranţa unei grenade pe care o 
aruncă în direcţia de unde a venit interpelarea. Grupul profită de 
surpriză ca s-o şteargă chiar în clipa în care încep să răsune 
aproape peste tot focurile mitralierelor. 

In timpul acesta, Stirling turbează. Are impresia că retrăieşte 
- şi deloc plăcut - o situaţie cunoscută deja. Drumul de coastă, 
pe care trebuia să-l traverseze pentru a ajunge la aeroportul din 
Sirta este blocat din nou de o circulaţie neîntreruptă a 
coloanelor blindate inamice. Pînă la orele trei şi jumătate 
dimineaţa, patrula LRDG şi grupul lui Stirling trebuie să aştepte, 
ascunşi nu departe de drumul de pe care răzbate zgomotul de 


* Prieten. 


şenile şi de motoare. 

La orele două şi jumătate, o lumină violentă a aprins 
noaptea în direcţia Tamit. 

— Uite că „Paddy” se joacă de-a focul de artificii, 
comentează caporalul Cooper, un bărbat îndesat, brunet şi 
spiritual care va ajunge una din persoanele de încredere ale lui 
Stirling şi, mai tîrziu, un ofiţer de carieră foarte apreciat. 

La orele trei şi jumătate, Holliman decide să-şi încerce 
norocul şi vehiculele LRDG coboară pe şosea şi pornesc la drum. 
Dar nu pot rămîne aici multă vreme, pentru că, un kilometru şi 
ceva mai departe, şiruri întregi de blindate şi de camioane sînt 
garate pe marginea marii artere de coastă. Şoseaua trebuie 
părăsită şi încercată înaintarea de-a lungul ei, pe un teren 
accidentat. 

La orele patru, grupul a ajuns la aproximativ trei kilometri de 
aerodrom. Stirling şi grupul său vor pleca spre acesta pe jos, 
încercînd să se strecoare printre nenumărate posturi de pază şi 
santinele plasate aproape pretutindeni în noaptea asta în care 
Rommel, zguduit de ofensiva lui Auchinleck şi constrîns deja să 
abandoneze toate punctele sale de sprijin pe coastă pînă la 
Benghazi, este pe cale să-şi regrupeze trupele la El-Agheila. 

Holliman şi oamenii săi vor aştepta pînă la orele cinci, 
instalaţi cu sînge rece pe marginea drumului, între un pluton de 
automitraliere german şi două coloane de tancuri de aceeaşi 
naţionalitate. Din fericire, toată lumea pare să doarmă şi, 
noaptea, la oarecare distanţă, toate vehiculele militare seamănă 
între ele. Holliman şi Stirling conveniseră totuşi asupra unei 
parole. Stirling şi oamenii săi, încordaţi, cu puşca Thompson 
gata să tragă, se afundă în noapte şi încep o dificilă înaintare 
într-un teren în care inamicul pare să mişune. La orele patru şi 
jumătate, Stirling îşi dă seama că a ratat din nou: el şi grupul 
său nu mai au timp să ajungă la aerodrom, să efectueze 
sabotajele acolo şi să revină la punctul de adunare. In silă, dă 
ordin de întoarcere. 

După zece minute, mergind în fruntea micului său grup de 
comando, ajunge lingă vehiculele LRDG. Spre marea sa 
decepţie, a uitat să spună parola şi se găseşte nas în nas cu 
unul din oamenii lui Holliman, cu arma în mînă. 

— Sînt eu, îi spune, nici un dubiu ! 

— Desigur, sir, răspunde celălalt. Neauzind parola, tocmai 


am tras la vreo cinci metri deasupra dumneavoastă, dar uitasem 
să vîr un cartuş pe ţeavă... 

— Cînd mi-a spus asta, va povesti mai tîrziu Stirling, am 
simţit că mă fac mai palid. 

Dar, palid sau nu, el refuză să se fi deranjat degeaba. Ca şi 
prima oară, hotărăşte să se răzbune, în lipsă de avioane, pe 
vehiculele terestre. Tîrîndu-se sub primele luciri ale zorilor, el şi 
trei din oamenii săi vor aşeza bombe Lewes la bordul a 
douăsprezece camioane staționate nu departe pe marginea 
drumului. Apoi îi face lui Holliman o propunere pe care acesta o 
găseşte foarte convenabilă, deşi îl scoate oarecum din rolul de 
ducere şi aducere ce îi fusese desemnat. 

Este vorba de a parcurge pur şi simplu drumul, cu vehiculele 
LRDG, mitraliind tot ce iese în cale, ceva în felul în care 
procedase Jock Lewes lîngă Mersa Brega. 

— În sfîrşit, puţin sport, spuse Holliman. Să ne grăbim, că se 
face ziuă. 

E 4 h 50. Soldaţii SAS şi cei din LRDG se urcă în grabă în cele 
trei camionete, care demarează în trombă şi ajung curînd în 
dreptul primelor vehicule ale inamicului staționate pentru 
noapte: tancuri, camioane şi blindate diverse. Imediat 
izbucneşte o salvă de focuri infernală. La bordul vehiculelor 
britanice, toată lumea trage, în afara şoferilor. Cu mitraliera, cu 
pistolul-mitralieră, cu puşca. Nu se întrerup decit să arunce vreo 
grenadă. 

De cealaltă parte, rezultatul pare catrastrofal. Din mai multe 
camioane ţişnesc flăcări, în timp ce echipajele, trezite brusc, 
aleargă înnebunite în lumina firavă a zorilor. Trei campamente 
instalate pe marginea drumului sînt şi ele atacate, gloanţele 
străpung corturile şi grenadele explodează în mijlocul celor ce 
dorm. 

La 5 h 15, Holliman dă, cu regret, ordinul să părăsească 
drumul. 

— Începe să fie prea multă lumină, îi spune el lui Stirling. 

O spune aproape cu aerul că se scuză. 

Îşi încetează atacul şi, spre marea lor surpriză, inamicul 
năucit nu face nici o tentativă să-i urmărească. La orele 7 
întîlnesc grupul lui Paddy Mayne, punctual la întîlnire, care face 
un raport despre noul său succes. 

— Va trebui să mă trezesc şi eu, comentează Stirling auzind 


totul. Concurența devine prea dură în unitatea asta. 

Sfirşitul dării de seamă asupra operaţiunii din acest 24 
decembrie este deopotrivă laconic şi vesel: 

„Am sărbătorit Crăciunul pe drum de întoarcere ! Cu multă 
bere, pudding şi carne de gazelă.” 

Dar după revenirea celor două grupuri la Jalo, bucuria 
aceasta va ceda treptat locul neliniştii - o nelinişte ce se va 
arăta, din păcate, foarte justificată. Zilele trec, din ce în ce mai 
lungi pentru Stirling şi Mayne, fără cea mai mică ştire de la 
celelalte două comandouri, conduse de Lewes şi Fraser. 

Aceste două echipe aveau ca obiective aerodromurile de la 
Nofilia şi Marble Arch - numit astfel pentru că se afla în 
apropierea unui arc de triumf uriaş din marmură masivă 
construit la ordinul lui Mussolini - între Sirta şi El-Agheila, foarte 
aproape de coastă. Echipele fuseseră duse acolo şi trebuiau 
aduse înapoi de un convoi de şase camionete ale LRDG. 

Răgazul normal de aşteptare e mult depăşit cînd revine la 
Jalo doar unul din aceste vehicule, deteriorat, ciuruit de lovituri 
şi supraîncărcat cu oameni: toţi supraviețuitorii unui raid 
transformat în catastrofă. lar Stirling află atunci cu brutalitate şi 
cea mai rea dintre veşti: moartea lui Jock Lewes, tovarăşul său 
din primele clipe, suflet şi artizan, alături de el, al 
„Detaşamentului L”. 

Totul însă începuse în cea mai perfectă bucurie. După ce 
părăsiseră convoiul LRDG şi se separaseră de grupul lui Bill 
Fraser, Lewes şi oamenii săi îşi oferiseră chiar o mică sărbătoare 
de Crăciun sub stele. In scopul acestei serbări cîmpeneşti, 
fiecare luase cu el o cutie de bere, iar Lewes adusese şi pudding 
în conservă pe care l-au împărţit cu toţii după toasturile de 
rigoare. 

După care, către orele 2 dimineaţa, şi-au reluat înaintarea 
spre aerodromul Nofilia unde au ajuns în zori, cum era prevăzut. 
Dar, potrivit povestirii supravieţuitorilor, avioanele erau atit de 
dispersate pe teren încît a fost foarte dificil să ajusteze între ele 
dispozitivele de întîrziere a încărcăturilor explozive. Prima 
bombă a explodat cînd cea de-a doua abia fusese pusă. Imediat 
paza aerodromului a dat alarma şi comandoul britanic a trebuit 
să se retragă doar cu un bilanţ de două avioane distruse. 

A fost recuperat fără necazuri de convoiul LRDG, care s-a 
îndreptat apoi spre Marble Arch, să asigure şi retragerea 


grupului lui Fraser. În acest moment s-a produs drama. Un 
bombardier italian Savoia a reperat micul convoi şi l-a atacat la 
joasă altitudine, trăgînd cu toate mitralierele. 

„Am ripostat cu tot ce ne cădea sub mînă, îi va povesti lui 
Stirling sergentul Lilley, dar focul nostru nu părea să-l deranjeze. 
Ne-am părăsit vehiculele pentru a încerca să ne adăpostim, dar 
avionul ne urmărea, aruncîndu-se în picaj asupra noastră în 
două rînduri. Atunci a fost lovit Jock Lewes. L-am pansat imediat, 
dar a murit cinci minute mai tîrziu. Am reuşit să-i săpăm în 
grabă o groapă adincă de vreo şaizeci de centimetri şi să-l 
îngropăm”. 

Calvarul convoiului nu se încheiase. La scurt timp, două 
avioane de vinătoare, alertate fără îndoială de aparatul Savoia, 
au preluat ştafeta şi au atacat în picaj. Alte avioane li s-au 
alăturat şi astfel a început un atac aerian în toată regula, care a 
durat mai multe ore. Mai multe ore ce au părut secole oamenilor 
lungiţi pe burtă în nisip, dorind să se poată afunda cu totul pe 
măsură ce gloanţele îşi desenau direle de moarte. 

Culme a nenorocirii, ţinutul în care avea loc atacul era, după 
expresia sergentului Lilley, „plat ca o masă de biliard”. 
Deasupra, avioanele păreau să-şi urmeze unul altuia într-un 
balet fără sfîrşit. Cînd, după opt ore, ultimele avioane de 
vînătoare, epuizindu-şi muniţiile, s-au hotărît să se întoarcă, 
fiecare din oamenii convoiului se gindea sincer că e unicul 
supravieţuitor, în timp ce se ridica, cu membrele înţepenite, cu 
dureri de cap şi timpanele vătămate. Aveau să descopere cu 
stupefacţie că doar vehiculele fuseseră distruse. In afara lui 
Lewes, care zăcea deja la şaizeci de centimetri sub nisip, nimeni 
nu fusese atins. 

Dar distrugerea vehiculelor era şi ea o catastrofă, poate 
chiar eliminarea oricărei şanse de supravieţuire. Insă oamenii 
din Long Range Desert Group, s-a văzut deja, nu se lăsau pradă 
disperării înainte de a fi făcut tot ce se putea face. Sub 
conducerea şefului convoiului, locotenentul C.S. Morris - care va 
primi ulterior Crucea Militară - vor trece imediat la acea 
operaţiune cunoscută printre ei sub termenul semnificativ de 
„canibalizare”, reperînd şi demontind toate piesele încă intacte 
ale tuturor vehiculelor, cu scopul de a reconstitui unul singur în 
stare de funcţionare. 

În cîteva ore, acest automobil din bucăţi a fost încheiat şi, 


îngrămădliţi la bordul „monstrului”, soldaţii şi-au reluat drumul în 
căutarea lui Bill Fraser şi a grupului său. Rămiînea în urmă doar 
moviliţa de nisip ce semnala moartea lui Jock Lewes, scholar 
and soldier, killed in action”. 

La punctul de întîlnire fixat cu grupul lui Fraser, aproape de 
Marble Arch, nu era nimeni. Camioneta „reconstituită” a 
aşteptat mai multe ore în zadar, apoi, încet, din greu, a pornit 
din nou spre Jalo. La bordul ei, oamenii erau atit de înghesuiți 
încît trebuiau să se ţină unii pe alţii, în ciorchine, să nu cadă. 
Dar în timp ce se hurducau astfel pe kilometri şi kilometri de 
drumuri deşertice, o întrebare continua să-i obsedeze pe toţi: ce 
se putuse întîmpla cu Bill Fraser şi comandoul său ? 

Acesta era compus din patru oameni în afara lui Fraser 
însuşi: sergenţii Du Vivier şi Tait, soldaţii Phillips şi Byrne. Cît 
despre scopul operaţional fixat, au avut încă şi mai puţin noroc 
decit Lewes. Au găsit aerodromul de la Marble Arch pustiu: nici 
un avion. Reveniţi la locul întîlnirii marcat pe harta lui Fraser, n- 
au văzut pe nimeni şi au început să aştepte unitatea ce urma 
să-i culeagă. La început, liniştiţi, apoi cu o nelinişte ce sporea pe 
măsuri ce proviziile se împuţinau. De fapt, cum aveau să afle 
mai tîrziu, fusese o eroare în ce priveşte locul de întîlnire. 

Fraser şi oamenii săi au rezistat astfel şase zile, la capătul 
cărora nu le rămăsese mai mult de o jumătate de oca de apă pe 
om Şi raţii pentru vreo patruzeci şi opt de ore, sub formă de 
sardine în cutie, brînză condensată şi fructe uscate. Era evident 
că vehiculele LRDG nu vor mai veni şi Fraser n-avea decit o 
singură alegere: să se predea inamicului, aflat foarte aproape, 
sau să încerce să ajungă la liniile britanice prin mijloace proprii. 
Prima soluţie îi apărea pur şi simplu de neconceput, a ales-o 
imediat pe a doua, oricît de impracticabilă părea, şi a hotărit să 
se îndrepte cu orice preţ spre Hasselet, poziţia prietenă cea mai 
apropiată - dar aflată totuşi la o distanţă de vreo trei sute 
douăzeci de kilometri. Mica trupă se puse în mişcare de-a lungul 
deşertului. 

„În prima zi, povesteşte sergentul Du Vivier în jurnalul său 
de drum, am mers tot timpul fără să găsim o picătură de apă. 
Deşi eram foarte însetat, m-am decis să nu beau jumătate de 
oca rămasă, căci clipocitul ei în bidon îmi ridica moralul. Uneori 
îmi umezeam gura, dar făceam în aşa fel încît să scuip apa din 


* Cărturar şi soldat, ucis în acţiune (engl.). 


nou în bidon, să nu se împuţineze prea mult. Apoi am început să 
sug cîteva pietricele, să pot continua să salivez puţin”. 

După o noapte grea petrecută sub unica lor cuvertură, 
bărbaţii au pornit din nou la drum în zori, încă şi mai epuizați şi 
însetaţi. 

„Ziua a trecut, scrie sergentul Du Vivier, fără să găsim apă. 
Apoi am reperat, la vreo zece kilumetri sud-est ceva ce semăna 
a lac şi, plini de speranţă, am grăbit pasul. Cînd am ajuns la 
ţintă, am descoperit cu disperare că era vorba de apă sărată. 
Atît de sărată că era imposibil să iei o înghiţitură cît de mică”. 

Cu două bidoane, un tub de cauciuc şi un foc din baligă de 
cămilă au încercat să distileze apa pentru a o îndulci, dar şi-au 
dat repede seama că le trebuia aproape o oră de eforturi 
supraomeneşti ca să obţină mai puţin de o jumătate de oca de 
apă dulce. Au hotărît atunci să se împartă în două grupuri: 
Fraser şi Du Vivier, care au rămas pe loc să distileze cît mai mult 
lichid posibil, în timp ce Tait, Phillips şi Byrne urmau să-şi 
încerce norocul împotriva vreunei patrule sau vehicul inamic cu 
speranţa să le fure apa atit de prețioasă ce începea să-i 
obsedeze pe toţi. 

Către miezul nopţii, al doilea grup s-a întors triumfător. 
Reuşise să atace un camion german izolat şi să pună mîna pe 
două canistre cu apă dulce. In plină euforie, cei cinci bărbaţi şi- 
au făcut chiar cîte un ceai cald. 

Dar următoarele trei zile au continuat să meargă fără să 
găsească vreo picătură de apă şi obsesia setei a revenit. Spre 
sfîrşitul celei de-a treia zi, au văzut dintr-odată răsărindu-le la 
mai puţin de o sută de metri în faţă un întreg convoi italian ce 
făcea haltă în deşert. S-au repliat cu prudenţă şi s-au pus la 
adăpost. Unul din camioane oprise la oarecare distanţă de 
celelalte, ceea ce le-a dat pe loc britanicilor cîteva idei. 

Indată după căderea nopţii, s-au tîrît spre vehiculul izolat şi 
au reuşit să determine, după sunetul vocilor, că nu se aflau la 
bord decît patru soldaţi italieni. La semnal, toţi au făcut un salt 
înainte. Fraser s-a căţărat în cabina vehiculului, în timp ce, 
acoperiţi de Du Vivier şi Byrne, cu revolverele în miini, Tait şi 
Phillips săreau sub prelată şi-i neutralizau pe ocupanţi. Aceştia, 
surprinşi cu totul, nici măcar n-au încercat să reziste, 
mulţumindu-se să-i roage să fie lăsaţi în viaţă. 

Du Vivier i-a asigurat pe cît a putut în franceză şi le-a spus 


că, dacă rămîn liniştiţi, nu le vor face nici un rău. Vorbe care i-au 
calmat îndată pe italieni: aceştia crezuseră că sînt atacați nu de 
soldaţi inamici, ci de vagabonzi arabi, ceea ce îi înspăimînta cu 
mult mai mult. 

În timpul acesta, cu toţii scotoceau camionul în căutare de 
apă. Fraser a încercat chiar să golească radiatorul, dar lichidul 
aflat înăuntru era cald, roşu de rugină şi absolut de nebăut. Tait 
a gustat cu lăcomie conţinutul unei sticle, dar a scuipat cu o 
grimasă oribilă înghiţitura absorbită: era benzină. Micul grup a 
trebuit să se mulţumească cu şterpelitul cîtorva cutii de 
conserve şi a unui mic reşou portativ cu benzină înainte să-şi 
reia fuga spre est. 

A doua zi seara, total epuizați după o nouă zi de marş, 
Fraser şi echipa sa au decis că singura soluţie ar fi să pună mîna 
pe un vehicul care să le permită să facă restul drumului. După 
un mic repaus, s-au pregătit pentru o ambuscadă în spatele 
stîncilor, alături de drum. Şansa li s-a arătat în mai puţin de o 
jumătate de oră, sub forma unei maşini uşoare care înainta 
foarte încet, cu toate farurile aprinse. 

După cîteva clipe, au capturat-o şi i-au neutralizat fără 
greutate pe ocupanţi, doi germani prea puţin combativi. 

Cei cinci britanici s-au îngrămădit cum au putut în micul 
vehicul, împreună cu cei doi prizonieri pe care era limpede că 
nu-i vor lăsa la faţa locului. Cu o ţeavă de revolver aşezată 
delicat în spatele urechii drepte, şoferului i s-a ordonat să ia 
drumul spre Mersa-Brega - şi acesta s-a executat docil. 

Pe acest drum, micul grup a trecut prin faţa faimosului han 
atacat de Lewes ceva mai înainte. Din nou, hanul era înţesat de 
ofiţeri inamici, dar nici unul nu a dat atenţie maşinii. Cei doi 
prizonieri germani n-au încercat, în ce-i priveşte, în nici un fel să 
se manifeste. Zece kilometri mai departe, Fraser a ordonat 
şoferului să părăsească drumul şi să se îndrepte din plin spre 
sud, dar, după vreo douăzeci de kilometri, vehiculul s-a înfundat 
într-un fel de chott de unde n-a mai putut fi scos. Nu le mai 
rămiînea britanicilor decît să-şi ia rămas bun de la prizonierii lor, 
ceea ce au făcut cu cea mai mare curtoazie, şi, din nou, au 
plecat la drum pe jos. Nu mai aveau de parcurs decit şaizeci şi 
cinci de kilometri pînă la propriile linii. După două zile, sîmbătă 
10 ianuarie 1942, au reuşit şi aceasta: Fraser şi oamenii săi, de 
nerecunoscut, bărboşi, în zdrenţe, cu chipul tras, erau culeşi de 


o patrulă de automitraliere britanice. Unii au plins de uşurare. 


În paralel, o aventură analogă trăise o altă „patrulă 
pierdută”, compusă din zece oameni ai LRDG separați de ai lor 
în timpul unui atac aerian în plin deşert. Rămînind la 30 
decembrie doar cu puţină apă, nouă biscuiţi şi o cutie de 
ciocolată vitaminizată aceştia au fost recuperaţi la 9 ianuarie de 
unitatea lor nu departe de Jalo, epuizați dar în viaţă. 


X 


Deşi întristat de moartea lui Jock Lewes, Stirling poate, de 
data aceasta, să fie mîndru de rezultatele obținute de grupul 
său: în numai cincisprezece zile, SAS a distrus nouăzeci de 
avioane la sol, numeroase vehicule şi, fapt şi mai important, a 
semănat un haos uriaş în rîndurile forțelor adverse. Stirling, care 
tocmai a fost promovat la gradul de maior - exact gradul ce-i 
făcea o atît de proastă impresie mai înainte - estimează pe 
bună dreptate că unitatea sa poate şi trebuie să fie una 
recunoscută. Cu un dispreţ amabil faţă de regulile în vigoare 
face în aşa fel încît să-i dea simbolurile autonomiei. 

Una din primele sale griji a fost să-i ceară sergentului Bob 
Tait, foarte priceput la asemenea gen de isprăvi, să deseneze o 
insignă anume pentru Detaşamentul L: un pumnal încadrat de 
două aripi verticale, cu deviza „Cine îndrăzneşte, va învinge”. 
Fondul insignei este jumătate bleu închis, jumătatea bleu 
deschis dintr-un motiv foarte aparte şi foarte britanic. Printre 
membrii fondatori ai SAS, unul a făcut parte din echipa de vislaşi 
ai Universităţii Oxford, Jock Lewes, iar celălalt din echipa 
Universităţii Cambridge, T.B. Langton. Nu trebuie să existe nici 
invidie, nici flagrantă nedreptate şi, prin urmare, fiecare din cele 
două mari echipe universitare vecine îşi vede culoarea figurînd 
pe noua emblemă. Pe de altă parte, Stirling şi tovarăşii săi 
explică de bunăvoie cui vrea să asculte - şi uneori chiar şi 
celorlalţi - că pumnalul nu-i un pumnal decit de circumstanţă şi 
că simbolizează de fapt spada magică Excalibur. 

Abia concepută, această insignă l-a făcut pe Stirling să aibă 
cîteva noi confruntări cu statul major. La cererea oficială pe care 


el a adresat-o în legătură cu subiectul, i s-a răspuns că unitatea 
SAS fiind un detaşament şi nu un regiment, n-avea dreptul la o 
insignă aparte, şi că oamenii care îl formau trebuiau că continue 
să poarte emblemele regimentelor de origine. Dar noul maior a 
aruncat răspunsul la coş şi a început imediat să distribuie 
„pumnale înaripate” unităţii sale. Revanşa a apărut cînd, 
întîlnindu-l pe generalul Auchinleck, l-a auzit declarînd în public: 

— Foarte frumoasă insignă. Excelentă idee. 

Această „excelentă idee” n-a fost singura, căci Stirling a 
creat şi o insignă de paraşutist, care nu se obţine decit după 
şapte sărituri - şi s-a născut chiar într-un bar al hotelului 
Shepheard's, din Cairo. Intr-adevăr, acolo Jock Lewes a 
remarcat, după citeva pahare cu whisky, pe o frescă murală, un 
superb ibis cu aripile desfăcute. L-a semnalat lui Stirling 
spunîndu-i că, luînd aripile şi înlocuind corpul păsării cu un 
paraşutist, ai putea avea o insignă foarte acceptabilă. Ideea a 
fost pe loc adoptată şi udată cum se cuvine. „Brevetul 
paraşutist” britanic se născuse. 

O singură nuanţă: în grupul lui Stirling, debutanţii îşi poartă 
insigna pe miînecă şi nu sînt autorizaţi să o poarte pe piept decit 
după ce s-au distins într-o operaţiune. Această marcă de 
satisfacţie foarte oficioasă se va arăta un excitant mai eficace 
decît multe din decoraţiile Majestății Sale. 

Nedînd înapoi la nimic, Stirling îşi dotează de asemenea 
unitatea cu berete albe, unice şi fără precedent în armata 
britanică, dar, în faţa protestelor suscitate de această iniţiativă, 
adoptă repede o beretă de culoarea nisipului, ceva mai 
discretă.! 


Se înţelege, însă, că în această lună ianuarie 1942, în care 
ofensiva „Crusader” declanşată la începutul lui decembrie de 
Auchinleck continuă încă victorioasă, insignele şi piesele de 
uniformă nu sînt singura preocupare a lui Stirling. Trebuie în 
acelaşi timp să-şi completeze efectivele - Lewes fiind ucis iar 
comandoul lui Fraser neajungînd încă la bază - şi să pună la 
punct cu comandamentul noi planuri de operaţiuni. 


1 Abia în 1944 SAS vor adopta bereta roşie a trupelor aeropurtate 
britanice - cu excepţia lui „Paddy” Mayne, care n-a vrut niciodată să cedeze 
în această problemă. Bereta de culoarea nisipului le-a fost totuşi redată în 
1957. 


Pentru aceasta, Stirling se duce la Cairo în primele zile ale 
lui ianuarie şi se prezintă la statul major cerînd să-l vadă de 
urgenţă pe generalul Auchinleck în persoană. Fapt care, ca din 
întîmplare, îl face să aibă un nou incident cu reprezentanţii 
ierarhiei militare clasice. De peste o lună, Stirling a hotărit să-şi 
lase barbă, o barbă brună şi uşor cîrlionţată pe care o urmăreşte 
cu încîntare cum creşte. Dar privirea pe care o aruncă acestei 
excrescenţe piloase generalul de stat major ce-i primeşte 
cererea de audienţă la Auchinleck este cu mult mai puţin 
tandră. 

— Cred că dacă vreţi să-l vedeţi pe comandantul şef va 
trebui mai întîi să vă bărbieriţi, Stirling, îi spune generalul pe un 
ton profund şocat. 

— Am foarte puţin timp, răspunde sec proaspătul bărbos. lar 
pe general trebuie să-l văd imediat. 

— Bine, suspină celălalt. Dacă vă place riscul... 

Insă departe de a împărtăşi părerea adjunctului său, 
Auchinleck se preface că a căzut în admiraţia insolitei înflorituri 
de pe maxilarul inferior al lui Stirling. 

— Ce barbă superbă ! exclamă el la intrarea şefului SAS. Nu 
ştiu pentru ce să vă felicit mai întîi: pentru această admirabilă 
plantație sau pentru succesul raidurilor dv... Mai bine să vorbim 
de următoarele raiduri. 

Intrebarea nu-l găseşte, desigur, pe Stirling nepregătit: el 
are deja planul său - revoluţionar, ca de obicei. Şi, repede, îi 
oferă lui Auchinleck cu o analiză a situaţiei la care acesta nu 
poate decit să adere. Benghazi, care era pe atunci principalul 
port de aprovizionare al forţelor Axei, a fost evacuat şi inamicul 
a fost obligat să transfere în mare grabă structurile 
dispozitivului său logistic într-un port mult mai îndepărtat, la 
Bouerat, dincolo de Sirta. la cinci sute de kilometri spre vest. 
Acolo trebuie dată lovitura, pentru a încerca în special 
distrugerea preţioaselor rezerve de carburant ale adversarului. 

Foarte calm, Stirling „a schimbat viteza” în planurile sale de 
acţiune: nu mai este vorba de un raid asupra unui aerodrom 
izolat, ci de un atac prin surpriză asupra unui port important, 
populat şi păzit în permanenţă. Auchinleck rămîne încremenit un 
moment, apoi întreabă care vor trebui să fie efectivele angajate. 

— Nu mai mult de o duzină de oameni, replică Stirling. Dar 
voi avea nevoie de asemenea şi de concursul lui Special Boat 


Section (SBS). 

„Special Boat Section” este o unitate la fel de aparte, cu 
care scoţianul pare să aibă scopuri destul de precise. Este vorba 
de un grup, constituit la origine în cadrul Layforce, ” a cărui 
misiune constă în explorarea discretă a porturilor şi ţărmurilor 
inamicului în canoe şi bărci pneumatice. La dizolvarea lui 
Layforce, SBS şi-a obţinut independenţa, iar Stirling crede în 
mod firesc că ar putea constitui un sprijin extrem de preţios 
pentru SAS. Nu-i va trebui mult timp să aibă cîştig de cauză şi să 
„recupereze” în întregime această unitate amfibie. 

După ce şi-a expus planul, Stirling obţine cu uşurinţă de la 
Auchinleck autorizaţia de a înrola şase ofiţeri şi patruzeci de 
soldaţi în plus pentru a întări „Detaşamentul L”. Decis să ajungă 
la Jalo la 10 ianuarie cel mai tirziu, pentru a pregăti raidul 
asupra portului Bouerat, şeful SAS se va transforma în grabă în 
sergent recrutor - şi din nou va beneficia de o şansă 
extraordinară. 

Datorită acestei şanse - adăugată, trebuie să o spunem, 
fraternității scoțiene - el va angaja aproape instantaneu un 
element de o valoare excepţională: un tînăr ofiţer de la Queen's 
Own Cameron Highlanders? pe nume Fitzroy McLean. 

Scoţian dintr-o familie bună şi diplomat cu o carieră deja 
promițătoare - ataşat la ambasada din Paris, apoi la cea din 
Moscova, reuşind să viziteze Asia sovietică, el făcea la Foreign 
Office ™ figură de expert în problemele U.R.S.S. - Fitzroy McLean 
nu reuşise să ajungă în armată decit cu preţul unui ocol aproape 
unic în analele militare: alegindu-se deputat. 

Cînd s-a declarat războiul, el ceruse să se angajeze, dar 
superiorii săi i-au replicat că, în calitate de diplomat, era 
mobilizat pe loc. Scoţian şiret, el a căutat ceva care să-l facă 
total indezirabil în ochii celor de la Foreign Office. A căutat şi a 


* Secţia specială ambarcaţiuni (engl.) 

”"* Forţa lui Lay (a se vedea cap ll). 

t Regiment scoţian cu anumite particularităţi. Cameron este un vechi 
clan scoţian, capabil să-şi traseze arborele genealogic pînă la regele Robert |. 
Există, de asemenea, în ultimele trei sute de ani, o sectă de cameronieni. În 
armata britanică, aceşti cameronieni (infanteria scoțiană) sînt descendenţii 
direcţi ai „gărzii cameroniene” (Cameronian guard), prima oară folosită 
pentru restabilirea ordinii în Highland (zona muntoasă a Scoției), după lupta 
de la Killiecrankie (1689 - în lupta de aici împotriva forţelor lui William III s-a 
înregistrat o victorie scoțiană, dar revolta a fost curînd reprimată). 

”"* Foreign Office - Ministerul de Externe britanic. 


găsit. 

— Domnule, i-a declarat el superiorului său direct, mă 
gîndesc să urmez o carieră politică. 

Doar la aceste cuvinte, superiorul a încruntat din sprincene 
cu un aer scandalizat. 

— O carieră politică? Cum aşa? 

— Da, mă gîndesc să mă prezint la alegeri. 

Mare grozăvie ! După ce şi-a înghiţit cu greu saliva, 
superiorul a proclamat pe un ton profund dezgustat: 

— In acest caz, înţelegeţi că va trebui să vă daţi demisia din 
serviciu. 

— Bineînţeles, domnule, făcu McLean cu un aer prefăcut. 

Chiar a doua zi el demisiona şi se angaja ca soldat de clasa a 
doua în Cameron Highlanders, regimentul în care serveau în 
mod tradiţional membrii familiei sale. După un program sever 
de instrucţie, ritmat de sunetul cimpoaielor în cazarma 
regimentului din Inverness, a fost ales pentru plutonul de elevi- 
ofiţeri şi înaintat sublocotenent. În acel moment, Foreing Office- 
ul, tenace, a fost cît pe ce să-l recupereze şi l-a obligat să 
meargă pînă la capăt cu intenţiile pe care şi le mărturisise. 

Ameninţat să fie rechemat la biroul din Londra pentru a tria 
telegrame, sublocotenentul McLean s-a năpustit pe cea din 
urma ocazie ce i se oferea. În Lancashire aveau loc alegeri 
parţiale, la care s-a prezentat foarte oficial drept candidat 
conservator. După o campanie electorală ultrarapidă şi, în orice 
caz, cu totul improvizată, a fost, spre surpriza generală - şi 
îndeosebi a lui însuşi - ales cu o confortabilă majoritate. După 
care, eliberat de orice ameninţare birocratică, a demisionat din 
nou şi s-a alăturat în grabă unui contingent ce se îmbarca 
pentru Egipt, pentru a întări al doilea batalion Cameron din 
deşert 1. 

În acest moment al carierei sale militare îl întîlneşte Stirling 
la Cairo. Cei doi bărbaţi nu sînt nişte necunoscuţi unul altuia, 
căci McLean e un bun prieten al unuia din fraţii lui Stirling. Peter 
2 diplomat ca şi el, şi care se întîmplă să fie în acest moment 


1 Trebuie precizat că după război Fitzroy McLean s-a prezentat din nou - 
dar de data aceasta în mod serios - la alegeri şi a devenit un parlamentar 
eminent. 

2 David Stirling avea două surori şi trei fraţi: Peter, diplomatul, Hugh, 
ofiţer în Garda scoțiană, care va fi ucis în primăvara lui 1941, şi William, care 
va trece din Garda scoțiană în SAS, unde va comanda al doilea regiment. 


secretar de ambasadă în capitala egipteană. 

În faţa unui pahar, Stirling ascultă povestea aventurilor lui 
McLean - şi a eforturilor sale supraomeneşti de a face războiul 
împotriva tuturor. Şi decide cît se poate de firesc că îi „trebuie” 
acest scoţian încăpăţinat şi inteligent. 

— De ce nu vii în brigada Special Air Service? întreabă el 
insidios. 

— Ce-i asta? 

— Hm, păi..., face Stirling, propriu-zis nu-i chiar o brigadă. 
Dacă te iei după efective, e mai mult o secţie. Dar eu mă ocup 
de ea, împreună cu cîţiva prieteni... 

Şi începe să-i explice unui McLean din ce în ce mai atent 
obiectivele şi principiile de funcţionare ale unităţii. 

„L-am întrebat - povesteşte McLean într-o remarcabilă şi 
savuroasă carte de amintiri - ce vrea să însemne exact Special 
Air Service. Mi-a răspuns că însemna pur şi simplu că toată 
lumea trebuia să facă un antrenament de paraşutist. L-am 
întrebat atunci dacă îi plăcea paraşutismul. Mi-a mărturisit că-l 
găsea extrem de dezagreabil, dar că putea fi util cînd doreai să- 
ţi vîri nasul în locuri neaşteptate - de pildă în spatele liniilor 
inamicului”. 

La sfîrşitul convorbirii, McLean este convertit şi angajat. Este 
imediat trimis spre tabăra de antrenament de la Kabrit cu un 
camion „încărcat de pistoale-mitralieră, paraşute, pachete de 
explozibile şi cu doi sergenţi întorşi, din permisie, a căror 
discuţie i se pare cît se poate de edificatoare: 

„Paraşutaţi greşit... Raţiile dispărute... Muniţiile dispărute... 
Apa dispărută... Nu poţi şti dacă li s-au deschis paraşutele sau 
ce s-a întîmplat !... Cînd i-au regăsit erau morţi... Patrulă 
inamică..., Tras o rafală la întîmplare... Nu puteai vedea nimic în 
noapte... Trebuie să fi sărit cu o mină”. 

Rezumatul acesta este evident al operaţiei-catastrofă din 
luna noiembrie. Dar, culme a fericirii, McLean este întîmpinat în 
tabăra de la Kabrit de un colos scoţian imperturbabil şi sinistru 
pe nume Duncan, infirmier la Aberdeen în civilie, care îi indică 
un cort cu încurajatoarele cuvinte: 

— Ah ! Bietul domn care locuia acolo n-o să mai aibă nevoie 
de el. Şi nici de lucrurile lui. 

Abia s-a instalat McLean şi un bărbos cu aerul uşor epuizat 
pătrunde grăbit în cort. Este „bietul domn” - mai precis Bill 


Fraser, pe care toţi îl credeau mort şi care tocmai a sosit de la 
Jalo după periplul său de necrezut în deşert. McLean se alege cu 
mutatul. 


O altă lovitură norocoasă pentru Stirling este, aproape în 
acelaşi timp, recuperarea în bloc a cincizeci de paraşutişti ai 
Franţei libere veniţi din Siria cu doi ofiţeri, căpitanul Berge, un 
meridional vioi şi şiret, şi locotenentul Jordan, un om din nord 
calm şi ginditor. Cu toţii au făcut antrenamentul de paraşutism 
la şcoala de la Ringway, încît nu rămîne decit să-i iniţiezi în 
metodele particulara ale SAS, mai ales în ce priveşte sabotajul. 

Pentru aceasta, Stirling le găseşte un profesor minunat: 
căpitanul Bill Cumper, pe care îl „împrumută”, în principiu 
pentru două săptămîni, de la trupele de geniu. În vîrstă atunci 
de vreo patruzeci de ani, Cumper este un superb cockney * altfel 
decit restul lumii. După douăzeci de ani petrecuţi în armată, a 
devenit ofiţer odată cu războiul şi a putut să arate curînd că ştie 
totul despre explozibile, care erau pasiunea şi meteahna sa. El 
este mai ales cel care s-a ocupat de toate distrugerile atunci 
cînd s-a retras Armata a VIII-a. 

De un blond cînepiu, cu surisul în colţul buzelor şi mersul 
leneş, el se prezintă la SAS cu cascheta înclinată pe o 
sprinceană, un detonator deasupra urechii şi buzunarele umflate 
de dispozitive foarte diverse, dar avind toate în comun 
particularitatea de a face un zgomot infernal atunci cînd 
explodează. Cu francezii intră pe loc într-o lună de miere: cu tot 
îngrozitorul său accent cockney, despre care se bănuie că e 
foarte atent cultivat, umorul său muşcător e sesizat de toţi, iar 
pasiunea sa pentru explozibili îi cuprinde pe toţi. La cîteva ore 
după sosirea sa, toţi cei aflaţi în tabăra de la Kabrit sînt deja 
obligaţi să-şi înfunde urechile cu vată. 

Cu toate acestea, la capătul celor cincisprezece zile, cînd 
francezii ameninţă cu greva dacă li se ia instructorul miraculos, 
Stirling reuşeşte, cu preţul unor intrigi dintre cele mai urite, să-l 
ataşeze pe Cumper la SAS în mod permanent, spre marea 
bucurie a principalului interesat, care s-a simţit de la început la 


* Cockney - poreclă dată în general londonezilor, dar mai ales celor 
născuţi în East End. Asupra originii cuvîntului încă sînt discuţii. Există un 
accent cockney caracterizat îndeosebi prin substituirea lui v cu w şi invers, 
schimbarea sunetului unor vocale ş.a. 


el acasă în această unitate atit de aparte. 

Anecdotele despre Bill Cumper nu vor întirzia să se 
înmulțească printre oamenii lui Stirling, cît se poate de mîndri 
de prezenţa acestui fenomen printre ei. Într-o zi, un ofiţer dintr- 
un regiment foarte distins se găsea într-o popotă, cu o ceaşcă 
de ceai în faţă, cînd Cumper, cu detonatorul tot la ureche şi 
cămaşa descheiată pînă la buric, vine să se prăvale într-un 
fotoliu din apropierea lui. Ofiţerul îl priveşte cu dezgust şi se 
afundă foarte ostentativ în lectura ziarului său. La care Cumper 
îi strigă celui ce servea: 

— Hei, bătriîne, adu-mi un ceai, să am aerul unui ofiţer ! 

Vecinul său are bunul simţ să-şi stringă jurnalul şi să-şi ceară 
scuze. După cîteva minute, cei doi bărbaţi sînt cei mai buni 
prieteni din lume. 

O altă istorioară este încă şi mai semnificativă, prin eroismul 
calm pe care îl presupune. În timpul unui raid în jeep * spre 
Benghazi, maşina lui Cumper este pulverizată de un obuz, dar 
ocupantul ei a avut timpul să sară înaintea exploziei. Pune ochii 
pe jeepul vecin condus de sergentul Bennet, dar ratează 
săritura, cade în mijlocul drumului şi-i strigă lui Bennet care 
tocmai frîna brusc: 

— Prietene, dacă în felul ăsta îţi tratezi pasagerii, te previn 
că nu voi urca în maşina ta decit atunci cînd ai să înveţi să 
conduci ca lumea. 

Alt recrut de marcă: Randolph Churchill, fiul primului 
ministru, care abandonează un post la statul major din Cairo 
pentru a se alătura cu entuziasm „Detaşamentului L”. A făcut 
deja în Marea Britanie antrenamentul comandourilor, dar n-a 
văzut în viaţa sa o paraşută. Pentru a-l încuraja, Stilling decide 
să sară cu el la prima experienţă de acest fel. Trece primul de 
uşă şi Churchill îl urmează - ca să se regăsească după citeva 
clipe, în mod curios, la aceeaşi înălţime în aer. 


* Jeep-ul creat de firma americană Wyllis Overland, a fost cea mai 
răspîndită maşină uşoară de luptă a armatelor aliate, în timpul războiului. 
Numele vehiculului era o combinaţie între G P - inițialele sintagmei General 
Pourpose, „scopul tuturor”, un fel de parolă în S.U.A., în vremea conflagrației 
mondiale, şi numele unui îndrăgit personaj din filmele de dosene animate, 
Eugene the Jeep, micul rozător, însoţitorul lui Popeye marinarul creat de Walt 
Disney şi binecunoscut fiecărui american ca fiind asociat cu faptele de 
bravură. Jeep-ul cîntărea | 100 kg, avea un motor de 54 CP şi o autonomie de 
350 km. 


— Slavă Domnului, chestia asta s-a deschis ! îi strigă el lui 
Stirling. 

— Da, răspunse celălalt, dar uităţi-vă cu ce viteză coboriţi ! 

Pentru un motiv ce n-a fost niciodată lămurit, Randolph 
coboară cam de două ori mai repede decit şeful său şi este cît 
pe ce să moară la aterizare. Faptul însă nu-l descurajează. 

Odată încheiată operaţiunea de recrutare, Stirling trebuie să 
treacă la „lucruri serioase” - adică la pregătirea raidului de la 
Bouerat. Se îndreaptă spre Jalo cu avionul, iar aici i se alătură 
doi membri ai Special Boat Service (SBS), căpitanul Duncan şi 
caporalul Barr, transportind un întreg asortiment de bombe 
adezive destinate a fi lipite pe coca vapoarelor şi o canoe 
demontabilă, precum şi un ofiţer şi un sergent al RAF. 


La 17 ianuarie începe raidul. Şase camionete şi un vehicul 
prevăzut cu staţie radio al LRDG pornesc la drum, transportindu- 
i pe Stirling, şaisprezece oameni din SAS, şi pe cei patru 
reprezentanţi ai SBS şi RAF. Detaşamentul LRDG îi cuprinde pe 
căpitanul A.D.N. Hunter. şeful convoiului, navigatorul Mike 
Sadler şi doisprezece bărbaţi, şoferi, mitraliori şi mecanici. 

Primele cinci zile, de traversare a deşertului, acum familiar 
tuturor, trec fără alte incidente în afara cîtorva pene. In seara 
zilei de 22, convoiul atinge crestele dominînd uedul * Tamit, la 
vreo optzeci de kilometri de Bouerat, unde se aşază tabăra 
pentru noapte. Pe Stirling îl preocupă un lucru: încă nu există 
ştiri de la secţia de informaţii a RAF, din Cairo, care trebuia să 
transmită comandoului prin radio analizele făcute pe baza 
ultimelor fotografii aeriene luate la Bouerat. Se încearcă din nou 
stabilirea contactului radio, cu tot riscul detectării de către 
staţiile gonio inamice, şi se reuşeşte prinderea postului din Siwa. 
Răspunsul RAF este foarte decepţionant: analiza este în curs şi 
rezultatele nu sînt încă disponibile. Stirling ridică din umeri cu 
amărăciune. 

A doua zi dimineaţa, vehiculele încep coboriîrea în uedul 
Tamit, spre fundul trecătorii, pe pantele stincoase ce par 
impracticabile. Camionetele oscilează, dar, în mod miraculos, 
nici una nu se răstoarnă. 

Abia ajunse jos camionetele, se dă alarma. Un mic avion de 


* Ued - curs de apă caracteristic deşerturilor din Africa de Nord şi Arabia, 
care seacă în cea mai mare parte a anului. 


recunoaştere italian survolează locul, descrie un cerc şi se 
îndreaptă spre nord. Fără nici o îndoială convoiul a fost reperat. 
Hunter dă îndată ordinul de a dispersa vehiculele şi de a le pune 
pe cît posibil la adăpost. 

În mai puţin de o jumătate de oră urmează atacul. Şase 
bombardiere sosesc în şir şi mitraliază şi bombardează timp de 
o oră. În ued s-a declanşat infernul. Un bombardament intens 
asurzitor, însoţit de un adevărat vînt de nisip ridicat de explozii. 

Apoi, brusc, totul încetează. Bombardierele au plecat şi un 
calm aproape supranatural coboară în viroagă. Nu pentru multă 
vreme: alte trei avioane revin şi reiau un bombardament ce va 
dura, de data aceasta, pînă la orele 6 seara. 

În sfîrşit avioanele se îndepărtează şi Hunter poate da 
oamenilor săi, pe jumătate surzi şi orbiţi ca şi el, ordinul să se 
regrupeze în coloană. Atunci se observă dispariţia vehiculului cu 
staţie radio. A fost volatilizat de bombe ? A încercat să se 
îndepărteze prea mult şi a fost capturat de inamic ? Nimeni nu 
va şti vreodată. Fapt este că nu subzistă nici cea mai mică urmă 
din el sau din ocupanţii săi. Astfel, de acum înainte nu mai 
există vreo speranţă de informaţii mai precise din partea 
statului major. 

Cu toate acestea, convoiul îşi reia drumul, iese din ued şi, 
către orele 20, urmează halta decisivă. Drumul spre Bouerat 
este la îndemină. Se stabileşte să plece pe el o singură 
camionetă la bordul căreia se îngrămădesc cum pot Stirling şi 
întreg comandoul său, cu Hunter şi Sadler. 

Dar, chiar înainte să ajungă la drum, se produce o 
nenorocire. Partea din faţă a vehiculului nimereşte într-o groapă 
şi, în uriaşa zdruncinătură ce se produce, canoea de lemn pe 
care au montat-o Duncan şi Barr e strivită şi ruptă în două. Nici 
o speranţă s-o mai faci utilizabilă. 

Stirling ridică din nou din umeri: cu atît mai rău dacă trebuie 
să renunţe să se ocupe de navele din portul Bouerat, vor avea 
destul de lucru cu instalaţiile portuare - şi mai ales cu 
rezervoarele de carburant. Operaţiunea continuă. Cu ascuţimea 
obişnuită a minţii sale şi cu simţul său de improvizație, Stirling 
găseşte imediat un alt obiectiv pentru Duncan şi Barr: să 
distrugă staţia radio din Bouerat. 

— Aveam chef de asta de la început, îi mărturiseşte el lui 
Duncan, dar, dat fiind primul obiectiv, nu eram destui s-o facem. 


După cum vezi, şi nenorocirea-i bună la ceva. 

Starea sa de spirit, neschimbată, produce încă o dată cele 
mai bune efecte: David Stirling face parte dintre acei oameni 
care reuşesc constant să dovedească faptul că buna educaţie 
este o calitate a celor ce comandă. Toată lumea îşi reia locul în 
camionetă, surizînd şi glumind. 

Foarte curînd ajung la drum, unde vehiculul prinde viteză. S- 
a lăsat noaptea şi Hunter, foarte calm, nu ezită să aprindă 
farurile. 

— Ar fi prea stupid să lovim un autobuz, comentează el. Şi 
inutil să-i facem pe italieni să ne dea o amendă. 

Cei din SAS surid: cînd sînt cu oamenii din LRDG, se înţeleg. 
Ca între aleşi. 

La miezul nopţii, Mike Sadler face un semn. Potrivit 
calculelor sale, au ajuns la mai puţin de doi kilometri de 
obiectiv. Camioneta părăseşte drumul şi se afundă vreo zece 
metri într-un teren accidentat înainte de a se opri. Stirling şi 
Hunter sar pe pămînt, se pun de acord şi-şi reglează ceasurile. 
Recuperarea precis la orele 2 dimineaţa, ceea ce lasă o sută 
douăzeci de minute comandoului pentru a merge să se amuze la 
Bouerat. 

Primul grup plecat este cel compus din căpitanul Duncan, 
caporalul Barr şi caporalul Rose, toţi membri ai SAS, care 
trebuie să se ocupe de staţia radio. Apoi, la intervale de cinci 
minute, se pierd în noapte un grup de şase oameni condus de 
Stirling în persoană şi un alt grup de şapte membri comandaţi 
de sergentul-major Riley. Aceste două comandouri trebuie să 
intre în port, fiecare la o extremitate, şi să provoace cît mai 
multe distrugeri, înainte de a se întoarce la locul de întîlnire cu 
propriile lor mijloace. 

Soldaţii străbat mai întîi cîmpul, apoi se strecoară printre 
case. Curind ajung pe jetela * portului. Spre marea lor 
surprindere, acesta pare pustiu: nici o santinelă, ceea ce 
uşurează considerabil sarcina asediatorilor şi, cu excepţia 
cîtorva bărci de pescuit, nu se găseşte nici un vapor ceea ce 
face şi mai puţin regretabilă distrugerea canoei. 

Tăcuţi şi eficienţi, soldaţii SAS încep atunci să exploreze 


* jetelă - dig care se construieşte la intrarea într-un port maritim sau la 
gura unui fluviu care se varsă într-o mare fără maree, pentru a se evita 
înnisiparea sau pentru a uşura transportul aluviunilor. 


sistematic vastele depozite de pe chei. Sînt încîntaţi de ce văd şi 
grupul condus de Stirling pune bombe în două hangare care 
adăpostesc o staţie de pompare a carburantului şi un depozit de 
alimente plin cu cutii. Grupul a ajuns aproape de extremitatea 
cheiului cînd este dată alarma pe muteşte: dinspre trecerea 
printre două hangare Stirling a auzit un zgomot înăbuşit de paşi. 
Se lipeşte de zid chiar în clipa în care un corp se loveşte de el în 
întuneric, cu o înjurătură foarte britanică: este sergentul-major 
Riley. 

— Ce dracu' faceţi aici ? îl întreabă Stirling printre dinţi. 
Trebuia să fiţi de partea cealaltă. 

— Am terminat treaba, sir, răspunde Riley cu vocea scăzută. 
Am pus citeva „ouă” lîngă o staţie de pompare, un depozit de 
provizii şi un atelier mecanic. Ne întorceam pe aici pentru a 
evita un post de pază aflat la capătul celălalt al cheiului. 

Cele două grupuri se separă din nou şi cel al lui Stirling 
porneşte în direcţia drumului. In timpul acestei retrageri tăcute, 
caporalul Seekings se apropie brusc de şeful său, îi atinge braţul 
şi îi arată, în penumbră, forme rotunjite aliniate regulat. Micul 
grup înaintează şi se găseşte în faţa mai multor rînduri de 
rezervoare gigantice de carburant. După miros, este evident că 
aceste cuve, cu capacitatea de douăzeci de tone fiecare, au fost 
umplute de curînd. Un noroc nesperat pentru comando. Sînt 
acolo optsprezece cuve grupate cîte trei. In cîteva minute, 
soldaţii SAS aşază o duzină de bombe. Stirling se întoarce cu 
gîndul să se îndepărteze, cînd se loveşte din nou de cineva în 
întuneric - şi din nou se găseşte faţă în faţă cu sergentul-major 
Riley. 

— Văd că nu-i chip să fac un pas fără dumneata, mormăie 
Stirling stăpînindu-şi cu mare greutate un rîs nebun de licean. În 
sfîrşit, dacă tot sînteţi aici, să ne întoarcem împreună. 

E acum două fără un sfert şi cele două grupuri se îndreaptă 
spre locul fixat pentru întîlnirea cu Hunter. Pe drum, Riley îi da 
de ştire lui Stirling că a reuşit să saboteze un post al DCA * fără 
să fie reperat. 

Cîteva sute de metri mai departe, li se prezintă o nouă 
ocazie: un parc auto cu douăsprezece camioane nou-nouţe. 


* DCA - abrevierea de la Defense contre Aeronefs. DCA avea drept scop 
reperarea avioanelor inamice şi distrugerea lor. Astăzi termenul folosit este 
„Defense antiaerienne” sau „Defense aérienne du territoire”. 


Stirling se ocupă el insuşi de ele, punînd cele douăsprezece 
bombe în mai puţin de cinci minute. Cu toată această treabă 
suplimentară, comandoul ajunge exact la timp la locul de 
întîlnire cu Hunter şi oamenii lui. 

Aceştia încep, totuşi, să fie neliniştiţi: căpitanul Duncan şi 
caporalii Rose şi Barr, care ar fi trebuit să se întoarcă primii 
după ce s-au ocupat de staţia radio, n-au apărut. Ceilalţi îi 
aşteaptă. Minutele trec şi tensiunea începe să crească. 

La orele 2 şi 40, un foc superb de artificii destinde puţin 
atmosfera: rezervoarele de carburant au sărit în aer, aprinzînd 
orizontul într-un zgomot asurzitor. Oamenii lui Stirling strigă de 
trei ori ura. Ştiind cît de vital este carburantul pentru armata lui 
Rommel, toţi înţeleg exact importanţa actului întreprins de ei. 

Dar Duncan, Barr şi Rose încă n-au venit. Hunter anunţă că 
nu-i mai poate aştepta fără să pună în primejdie întreg grupul. 
Trebuie să se îndepărteze cu orice preţ cît timp este încă 
noapte. Dimineaţa se vor adăposti, iar seara vor trimite un mic 
detaşament să încerce să-i găsească pe absenţi. 

La ivirea zorilor, Hunter reuşeşte efectiv să-şi ascundă în 
mărăciniş vehiculele, acoperite cum se cuvine cu plasele de 
camuflare. Avioane trec fără încetare, căutîndu-i în mod vizibil 
pe autorii raidului din noaptea precedentă, dar, încă de la 
începutul după-amiezii, se porneşte un violent vînt de nisip care 
pune capăt definitiv oricărei activităţi aeriene. Deşi condamnaţi 
şi ei să sufere efectele acestei furtuni, oamenii lui Stirling şi 
Hunter nu pot decit să se bucure. 

Totuşi, seara vintul se domoleşte şi, către orele 21, Stirling 
se îmbarcă la bordul unei camionete, împreună cu Hunter, Riley, 
Seekings şi Cooper, pentru a porni în căutarea lui Duncan, Barr 
şi Rose. Vehiculul se angajează pe drumul spre Bouerat pe care 
norocul le suride din nou: după vreo trei kilometri, Stirling 
reperează pe marginea drumului cîteva bastoane încrucişate. 
Este semnul de recunoaştere convenit cu Duncan. 

Camioneta se opreşte şi cei trei pierduţi nu întîrzie să apară, 
foarte calmi şi surizători. 

— Ce-i cu staţia radio ? întreabă imediat Stirling. 

— Distrusă, răspunde Duncan. Cu treizeci de livre de 
trinitrotoluen nu cred să fi rămas altceva decit fum. 

Apoi, ei explică motivele întîrzierii: la intrarea în staţie unul 
din membrii grupului a lovit o canistră goală şi zgomotul a 


alertat santinelele. Cei trei au trebuit să se ascundă tot timpul 
cît paznicii au căutat în clădire şi să aştepte ca soldaţii inamici, 
negăsind nimic, să se liniştească. Operațiunile de sabotare n-au 
putut fi, de aceea, terminate înainte de orele două, iar cînd 
micul grup a reuşit să ajungă la locul de întîlnire acolo nu mai 
era nimeni. Pe drum, Duncan şi cei doi tovarăşi ai lui au 
beneficiat de focul de artificii aprins de Stirling. 

— Ce-aţi făcut de fapt ? a întrebat el. Ai fi zis că o întreagă 
flotilă de petroliere începuse să sară în aer. 

— Nu erau decît rezervoare, dar au acelaşi efect, preciză 
Stirling. 

— Frumoasă treabă. 

Găsind primul punct de întîlnire pustiu, Duncan, Barr şi Rose 
s-au îndreptat spre cel de-al doilea punct fixat, aflat vreo 
doisprezece kilometri mai departe, şi şi-au petrecut restul nopţii 
şi ziua următoare ascunşi într-o mică grotă. 

Impreună cu cei trei noi pasageri, camioneta îşi reia drumul 
din fericire pustiu în acel moment. Dar Stirling doreşte 
perfecțiunea. l-au mai rămas bombe şi nu vrea să le ducă înapoi 
la Jalo. Nu încetează să găsească alte obiective, înainte să se 
alăture grosului convoiului. Norocul îl face să descopere încă un 
rezervor de carburant lîngă drum. Un suris sardonic îi luminează 
îndată trăsăturile. 

— Sînt sigur, spune el cu voce înceată, că acestor domni din 
Long Range Desert Group le-ar plăcea o mică demonstraţie 
despre cum ne facem treaba. Apoi, noaptea e rece şi ar fi plăcut 
să ne putem încălzi puţin mîinile. 

La fel de interesat pe cit şeful său, caporalul Seekings 
ajustează un detonator de zece secunde pe o bombă pe care o 
aşază lingă rezervor înainte să o ia la fugă din toate puterile 
către camioneta oprită la oarecare distanţă. Cele zece secunde 
trec şi nu se întîmplă nimic. Stirling sare atunci din camionetă şi, 
însoţit de Seekings, se duce să vadă ce n-a mers. Chiar în clipa 
în care ridică bomba, detonatorul se declanşează. Înainte de-a 
se arunca în şanţ, împreună cu Seekings, Stirling aruncă departe 
bomba, care explodează în mijlocul drumului. După care, 
scuturindu-se de praf, pregăteşte cu meticulozitate o a doua 
încărcătură, pe care o instalează el însuşi pe rezervor. 

A doua bombă funcţionează perfect şi, în timp ce camioneta 
se depărtează cu toată viteza, rezervorul se aprinde cu mare 


zgomot. 

Un sfert de oră mai tîrziu, comandoul scapă ca prin urechile 
acului. In timp ce şoferul grupului LRDG, Gibson, zis şi „Flash” 
pentru gustul vitezelor mari, continuă să conducă foarte repede, 
de o parte şi de alta a drumului ţişnesc siluete şi încep să 
răsune primele focuri. Ambuscada. 

Gibson apasă cu toată puterea pe accelerator, continuînd să 
conducă drept înainte. In picioare, în spatele vehiculului, cu cite 
o „Thompson” la şold, Cooper şi Seekings îi mitraliează de 
foarte aproape pe soldaţii italieni care au sărit pe şosea. Trei 
sau patru dintre ei cad la pămînt în timp ce grenada zboară în 
aer, iar camioneta se îndepărtează cu toată viteza. 

— Bine jucat, spune Stirling bătîndu-l cu palma pe umăr pe 
Gibson, care va primi „Medalia Militară” pentru sîngele rece 
arătat în această operaţiune. 

Dar prima recompensă pentru toţi participanţii este cafeaua 
stropită cu coniac care îi aşteaptă în zori, cînd ajung din urmă, 
întregi şi nevătămaţi, restul convoiului. 


XI 


Dacă raidul lui Stirling şi al oamenilor săi la Bouerat a fost un 
succes total, nu acelaşi lucru se poate spune din nefericire, 
despre ansamblul operaţiilor Armatei a VIll-a britanice. După ce 
a părut victorioasă şi a permis forţelor lui Auchinleck să treacă 
de Benghazi, ofensiva „Crusader” s-a oprit brusc şi, la 21 
ianuarie 1942, Rommel a lansat o contraofensivă fulgerătoare, 
care îi va permite să recucerească Benghazi la 29 ianuarie, să-i 
respingă pe britanici spre Gazala şi să amenințe din nou Tobruk, 
pe care, de această dată, pare pe punctul de a-l cuceri. 

Stirling află aceste veşti pur şi simplu dintr-un buletin de ştiri 
al BBC-ului* recepționat pe drumul ce-l duce la Jalo. Ele îi aduc, 
între altele, răspunsul la o întrebare ce îl frămiînta în 
permanenţă după raid: de ce nici un vas, oricare i-ar fi fost 
tonajul, nu se găsea în portul Bouerat ? Rommel, recucerind 
Benghazi, nu mai trebuia să facă din Bouerat principalul său 


* BBC - British Broadcasting Corporation, numele oficial al 
radioteleviziunii britanice. 


centru de tranzit. 

Dar amploarea contraofensivei germane duce în mod firesc 
la altă întrebare: Jalo va mai fi în miinile britanicilor cînd micul 
grup al lui Stirling va ajunge acolo ? Se hotărăşte apropierea de 
oază cu cea mai mare prudenţă. Prudenţă perfect justificată, 
deoarece soldaţii SAS nu vor mai găsi la Jalo, ameninţată de 
înaintarea inamicului, decît o patrulă LRDG procedind, sub 
ordinele căpitanului Timpson, la ultimele distrugeri înaintea 
abandonării locului. Încă din zorii următoarei zile Stirling şi trupa 
sa pleacă spre Siwa înainte de a ajunge la tabăra lor de bază de 
la Kabrit, unde lui „Paddy” Mayne începe să i se pară că trece 
prea încet timpul, pe care îl omoară într-un fel ce-i nelinişteşte 
puţin chiar pe oamenii săi. 

Prima sa grijă a fost să-şi confecţioneze un pat de doi metri 
lăţime, copios umplut cu ciîlţi, în care s-a instalat cu vreo zece 
kilograme de romane polițiste. Zile întregi nu se ridică din pat. 
În alte zile nu se dă jos din patul somptuos decît să meargă să 
bea cu subofiţerii, pe care în mod regulat îi bagă sub masă. 

Starea aceasta de lucruri îl face evident furios pe Stirling, 
cînd o descoperă, la sosirea la Siwa. Are loc o expliraţie dură 
între cei doi bărbaţi dar, fiecare lăsînd de la sine, lucrurile se 
aranjează destul de repede. Adevărul este că e imposibil să-i 
ceri unui om ca Mayne să se transforme în gestionar de bază şi 
în instructor cînd singura sa vocaţie este lupta. 

Stirling înţelege aceasta. Îl însărcinează oficial pe sergentul- 
major Riley cu instrucţia şi îi promite unui „Paddy” Mayne 
înseninat „puţin sport” cît de curînd. 

Stirling nu face deloc promisiunea aceasta cu uşurinţă. Are 
în cap idei precise, cele mai multe privind Benghazi, redevenit 
marele port de aprovizionare al lui Rommel - port care a 
constituit mereu, de la începutul războiului, un simbol pentru 
beligeranţii celor două tabere, una din ţintele privilegiate ale 
tuturor ofensivelor şi contraofensivelor lansate de o parte şi de 
cealaltă. În repertoriul glumelor clasice ale Armatei a VIll-a s-a 
ajuns să se vorbească de „Benghazi Stakes” (premiul Benghazi) 
sau de „Benghazi Handicap” pentru a desemna cursa cel puţin 
bianuală spre acest port atit de rivnit. Să meargă să dea 
personal o raită devenise o adevărată obsesie pentru Stirling 

Îi vorbeşte destul de repede despre aceasta generalului 
Marriott, unul din protectorii săi obişnuiţi împotriva tracasărilor 


celor numiţi de oamenii săi în deridere „Short Range 
Shepheard's Group” (grupul cu rază scurtă de acţiune al 
hotelului Shepheard), altfel spus, statul major. Marriott, cu care 
el prinzeşte la Cairo, începe prin a găsi proiectul nebunesc, mai 
ales cînd interlocutorul său îi precizează cu o voce blindă că are 
în vedere să intre în oraş cu maşina. Dar Stirling are arta 
convingerii şi, la sfîrşitul convorbirii, Marriott aproape că s-a 
raliat punctului său de vedere şi în orice caz promite să-l ajute în 
pregătirea acestui raid. 

Mulțumită lui Marriott, Stirling poate recruta un tînăr ofiţer 
de informaţii pe nume Gordon Alston, care, întrucît petrecuse un 
an întreg la Benghazi, se arătă a fi un ghid extrem de preţios. 
Apoi el angajează doi ofiţeri ai SBS, căpitanul Ken Allot şi 
locotenentul David Sutherland, venit de la Black Watch; 
urmează un fost om de afaceri belgian, trecut la serviciile de 
informaţii, care vorbea curent araba, Bob Melot. 

Prima patrulă cu destinaţia Benghazi părăseşte în cele din 
urmă Siwa la 15 martie, în zori. Cuprinde un „Ford” break 
camuflat în aşa fel încît să semene cu o maşină a 
comandamentului german şi echipat cu patru mitraliere 
capabile să tragă în toate direcţiile. La bordul său iau loc 
Stirling, Mayne şi Bob Melot cu cîțiva soldaţi. O maşină germană 
adevărată capturată de la inamic îi urmează cu locotenentul 
Sutherland şi sergentul Moss. Doi soldaţi arabi fac şi ei parte din 
expediţie, la sugestia lui Melot, ca cercetaşi şi interpreţii. Sînt 
aproape 650 de kilometri de parcurs pe un fost drum de 
caravane ce se va arăta periculos din mai multe cauze. „Mine 
termos”, numite astfel datorită formei, fuseseră îngropate de 
germani în numeroase locuri, şi maşina locotenentului 
Sutherland explodează la trecerea peste una din ele. Sutherland 
şi Moss, răniţi, trebuie evacuaţi spre Siwa de una din 
camionetele LRDG care însoțesc expediţia. 

Situaţia devine mai confortabilă cînd se atinge în sfîrşit 
drumul de coastă spre Benghazi. Rulind noaptea, cu toate 
farurile aprinse, şoferii ating şi 120 kilometri pe oră, „să se 
destindă puţin.” Însoţit de Bennet, de Rose şi de Burns, „Paddy” 
Mayne se separă de grupul principal. El va efectua pe 
aerodromul de la Derna, pe care germanii l-au recucerit la 3 
februarie, un raid ce-i va permite să distrugă fără cel mai mic 
incident cincisprezece avioane şi un stoc de torpile. 


Celelalte raiduri pe aerodromuri prevăzute ca accesorii la 
această primă „operaţie Benghazi” se arată mai puţin fericite. 
Alston se pierde cu grupul său şi nu reuşeşte să mai găsească 
terenul de la Berka. Sublocotenentul Dodds, nou venit la SAS, se 
loveşte, la Slonta, de un asemenea dispozitiv de apărare, încit e 
nevoit să se întoarcă. În sfîrşit Bill Fraser reuşeşte să pătrundă 
pe aerodromul de la Barce, dar nu găseşte decit un singur avion 
pe care să-l arunce în aer. 

Anunţat de cei doi cercetaşi arabi că marele drum spre 
Benghazi pare liber, Stirling pleacă a doua zi după-amiază spre 
oraş. În „Fordul” break au luat loc alături de el Ken Allot, Alston, 
revenit din expediţia sa lipsită de succes, doi caporali de la SBS 
şi experimentaţii Cooper şi Seekings. Noaptea se lăsase cînd, 
fără să fi întîlnit cel mai mic obstacol, grupul ajunge lîngă 
Benghazi. Stirling este la volan şi toţi ceilalţi stau la pîndă, cu 
pistolul-mitralieră sau revolverul în mînă. Nimeni nu se arată. 
Maşina pătrunde pe străzile strimte ale oraşului arab, apoi pe 
cele mai largi ale oraşului european şi, tot fără vreo piedică, 
ajunge în cartierul portului. Acesta este apărat de un grilaj care 
îl încercuieşte complet. Stirling decide că vor ataca din exterior: 
canoea demontabilă pe care au adus-o cu ei oamenii de la SBS 
va fi pusă la apă dincolo de grilaj, va merge în lungul jetelei şi 
va pătrunde în bazin. Acolo, ocupanţii ei vor avea grijă să aşeze 
bombe adezive pe carcasele navelor ancorate. 

„Fordul” este ascuns în ruinele lăsate de un recent 
bombardament, la vreo 800 metri de port, şi Allot şi oamenii săi 
scot canoea din sacul de pinză groasă şi încep s-o monteze. Dar 
în clipa punerii la apă se iveşte o nouă problemă: marea e 
neliniştită şi Allot crede că valurile sînt prea puternice ca să 
permită echipei să ajungă la navele ancorate în port. 

— Avem tot timpul, spune Stirling. Poate că marea se va 
calma. 

Allot se  îndoieşte. Decis să-şi dezmorţească picioarele 
Stirling se duce să dea o raită pe străzile pustii ale acestui 
Benghazi ce îi era prezentat ca un oraş colcăind mereu de 
activitate. Nimic nu mişcă şi nu întîlneşte decit un betiv care 
cîntă fals într-o bună italiană arii de opere. Omul e prea afumat 
ca să-l remarce. 

Întorcîndu-se la tovarăşii săi, îl găseşte pe Cooper de pază 
nu departe de automobil şi îl întreabă ce impresii are despre 


„Benghazi by night”.* 

— O biată gaură, răspunde Cooper cu dispreţ. Nici măcar o 
miîţă pe străzi. N-am văzut decit un tip care s-a aplecat pe o 
fereastră să mă întrebe ce facem acolo. l-am zis să-şi vadă de 
oile lui. N-a aşteptat să-i repet. De atunci, totul e ca mort. Dacă 
vreţi să ştiţi părerea mea, sir, ăsta nu-i un loc unde să vin în 
vacanţă. 

— Nici eu, aprobă Seekings, care somnolează lîngă un zid. 

Între timp, Allot a renunţat definitiv la atacul pe mare. 
Valurile sînt din ce în ce mai puternice şi a cerut să se 
demonteze canoea, să o vire în sac. Stirling trebuie să se încline 
în faţa părerii specialistului. Nu-i mai rămîne decit să se retragă 
în ordine: această primă expediţie va avea cel puţin meritul că a 
dovedit, împotriva tuturor părerilor „autorizate”, că se poate 
intra în Benghazi destul de uşor. 

Ultima surpriză: chiar în clipa în care „Fordul” pleacă din nou 
cu toţi pasagerii săi, o lumină de incendiu cuprinde orizontul. 

— De data asta n-am fost noi, remarcă Stirling, din nou la 
volan. 

— Ce-i asta ? întreabă Seekings, perplex. Concurența 
neleală ? 

— Îmi permit să vă amintesc că pot exista şi incendii 
accidentale, interveni Cooper. Cu siguranţă careva şi-a uitat 
ţigara într-un colţ. 

Soldaţii SAS nu vor şti niciodată nici natura, nici cauza 
acestui incendiu. Cu o oră înaintea zorilor, ei sînt, în ciuda unei 
pene, perfect punctuali la întîlnirea cu convoiul LRDG. Dar 
„Paddy” Mayne are mai puţin noroc. Inşelat de o hartă inexactă, 
nu găseşte locul de adunare şi face, împreună cu oamenii săi, 
80 de kilometri pe jos înainte să găsească, a doua zi, convoiul, 
mulţumită indicaţiilor indigenilor binevoitori. 

„Aproape mă agăţasem de ideea - va scrie el mai tîrziu - de 
a merge pe jos pînă la Tobruk - 400 de kilometri - dacă puteam 
să-mi procur alimente şi cîteva pături de la arabii localnici”. 

Întors la Siwa, Stirling este din ce în ce mai biîntuit de ideea 
unui raid - real, de data aceasta - la Bengazi. Experienţa a 
dovedit că faptul era posibil în condiţiile imaginate de el la 
început. Îl însărcinează de îndată pe Fitzroy McLean, care şi-a 
încheiat antrenamentul, să se ocupe de organizarea materială a 


* Benghazi pe timp de noapte (engl.) 


expediției. 

McLean se lansează în studiul intensiv al tehnicilor de atac 
pe mare şi, renunţind la canoe, care se strică de două ori în 
ultimul moment, reuşeşte, cu ajutorul lui Bill Cumper, să smulgă 
de la genişti două bărci pneumatice. Vopsite în negru, uşor de 
umflat şi putînd transporta fiecare doi oameni cu echipamentul 
lor, bărcile par adecvate. Rămine să fie încercate. 

Pentru aceasta, soldaţii SAS vor recurge la metoda 
„repetiţiei cu costume”, după expresia lui McLean însuşi, pe 
care o adoptaseră deja pentru atacurile aerodromurilor. Intr-o 
noapte frumoasă, Stirling, McLean, Alston, Cooper, Seekings şi 
Rose se îngrămădesc în „Fordul” break, cu bărcile pneumatice 
bine împachetate în spate, şi se duc în portul Suez, unde înşală 
în mod glorios santinela. Sosiţi pe chei, îşi umflă bărcile, le pun 
la apă fără să fie stînjeniţi. Stirling şi Cooper iau loc într-o 
ambarcaţiune, McLean şi Seekings în cealaltă, şi în timp ce 
Alston şi Rose stau de pază lingă maşină, cele două echipe vor 
lipi bombele adezive - bineînţeles, inerte - pe coca a doua 
petroliere ancorate în port, după care se întorc la chei şi îşi 
împachetează liniştiţi materialul. 

A doua zi ei telefonează autorităţilor portului Suez cerîndu-şi 
bombele false înapoi. 

The navy was not amused (marina nu s-a amuzat), notează 
simplu Fitzroy McLean. 

Aşa cum nu se amuzase nici RAF după demonstraţia făcută 
la Heliopolis. 

Raidul efectiv fiind prevăzut pentru noaptea de 21 mai, în 
dimineaţa lui 15 mai Stirling părăseşte Siwa la bordul veşnicului 
său Ford” - „blitz-car”,* cum l-au botezat oamenii săi - escortat 
de o patrulă LRDG comandată de un ofiţer foarte distins, 
căpitanul Robin Gurdon, care făcuse parte din Coldstream 
Guards ”. Fiu al unui lord, înalt, subţire, cu chipul traversat de o 
mare mustață blondă, Gurdon tocmai s-a evidenţiat într-o serie 
de operaţiuni de recunoaştere în sectorul Jalo. Va fi din 
nefericire ucis în timpul unui raid, la puţin după cel de la 
Benghazi. 


* Blitz-car - joc de cuvinte creat pornind de blitz-krieg; cu sensul 
aproximativ: automobil care se deplasează repede, dar şi permite lovituri 
rapide. 


zk 


A se vedea nota de la p. 33 


Stirling îi duce cu el pe McLean, Alston. Cooper, Seekings, 
Rose şi cu titlu excepţional, pe Randolph Churchill. Pentru că nu 
şi-a încheiat antrenamentul, acesta nu poate încă, în principiu, 
să plece într-o operaţie, dar a insistat atît să vină, încît şeful său 
a acceptat să-l ia ca „observator” pentru prima parte a 
călătoriei. Trebuie să rămînă cu convoiul LRDG, în timp ce 
comandoul propriu-zis va intra în Benghazi, detaliu ce-l 
mîhneşte mult, căci arde să se încaiere imediat. 

După ce s-a oprit la Alexandria să studieze o machetă 
completă a oraşului Benghazi deţinută de serviciul de informaţii 
al Marinei, convoiul, cu „blitz-car”-ul în frunte, ia drumul spre 
vest. La ieşirea din Alexandria, Fitzroy McLean reperează un 
panou instalat înaintea războiului de Clubul Automobil Regal din 
Egipt: „Benghazi, 1 000 km”. Micul detaşament îşi petrece 
noaptea la Mersa-Matruh, înainte să ajungă la oaza Siwa, unde 
Stirling şi tovarăşii săi sînt ospătaţi cu un mechoui * de notabilii 
locului, triburi senoussi tradiţional ostile italienilor. 

„La sfîrşitul mesei, am tras pe rînd cîte un fum dintr-o 
superbă narghilea - povesteşte Fitzroy McLean. In tot acest 
timp, medicul maior care mă însoțea în expediţie, părea fascinat 
de boala de care suferea vecinul meu cel mai apropiat. «Foarte 
interesant, repeta el. Şi extrem de contagios», 

A urmat plecarea în etapa decisivă. Escortat de o patrulă 
LRDG comandată de Robin Gurdon, „Ford”-ul lui Stirling urcă 
spre bord şi se infiltrează printr-una din numeroasele breşe 
făcute în gigantica reţea de sîrmă ghimpată instalată cu zece 
ani mai înainte de mareşalul Graziani *, în lungul frontierei 
egipteano-libiene. 

„În primele zile - scrie Fitzroy McLean - conduceam din zori 
la apus. Ne scoteam cămăşile şi rămîneam în chiloţii de 
gimnastică şi în sandale. Soarele libian ardea, dar, la viteza cu 
care ne deplasam, exista mereu o briză şi nu simţeam prea mult 
căldura. La prînz, făceam o mică haltă pentru dejun: somon sau 
sardine la cutie şi fructe în conserve, alimente de lux care 
figurau între mostrele de raţii foarte speciale ale LRDG. Apoi, 
după ce operatorul radio stabilea legătura cu Siwa şi navigatorul 


* Oaie fripta pe jăratec (arab) 

“= Rodolfo Graziani (1882-1955), mareşal al Italiei, vicerege al Etiopiei 
(1937), după cucerirea acesteia de Mussolini, a fost învins de generalul 
Wavell în Libia, în 1940. 


verifica poziţia noastră, urcam din nou la bordul vehiculelor şi 
mergeam pînă la apusul soarelui”. 

Ca de obicei, nopţile sînt, în schimb, foarte reci. La halta de 
seară este pregătită o cină caldă pe un cuptor improvizat dintr- 
un butoi metalic umplut cu nisip peste care s-a turnat benzină. 
La ora aceasta de calm, radioul LRDG cunoaşte o întrebuințare 
mai frivolă decît de obicei. Se încearcă prinderea postului 
Londra pentru a asculta ştirile sau ceva jazz - şi, în mod 
tradiţional, Radio Belgrad care retransmite pentru Afrika Korps 
faimoasa înregistrare „Lily Marlene” făcută de Lale Andersen. 
Cîntecul şi cîntăreaţa sînt la fel de apreciate de britanici şi de 
germani. 

In zori, se pleacă din nou, după un consistent mic dejun cu 
ceai cald, cîrnaţi din conserve şi porridge. Vreme de mai multe 
zile nu întîlnesc decît deşertul, cînd plat, cînd accidentat, mereu 
pustiu, apoi, brusc, mica trupă atinge Dgebel Akhbar şi totul se 
schimbă: vehiculele urcă din greu pante înverzite, îmbrăcate în 
arbori şi tufe. 

— Ai zice că sîntem în Scoţia, remarcă McLean către 
compatriotul său Stirling. 

Oile care pasc aproape peste tot sporesc iluzia, dar în aerul 
ce pare brusc mai pur pluteşte un parfum de cimbrişor sălbatec 
ce n-are nimic scoţian. Urmează un contact prietenesc cu 
locuitorii, tot senoussi ce-i detestă pe italieni. Se schimbă ceai 
pe ouă şi se continuă drumul pînă la ultima haltă, pe o creastă 
ce domină cîmpia de unde se vede, la vreo treizeci de kilometri 
în linie dreaptă, oraşul Benghazi cu casele sale albe. E 20 mai şi 
atacul este prevăzut pentru 21. Convoiul a ajuns la timp. 

In tabăra de seară, soldaţii îşi curăţă armele şi îşi pregătesc 
explozibilele. Un detonator explodează în miinile caporalului 
Seekings. Deşi nu-i grav rănit, cu o mînă provizoriu neutilizabilă 
nu mai intră în discuţie participarea sa la raid. Randolph 
Churchill apare, triumfător, cu mitraliera „Thompson” pe pîntece 
şi revolverul la centură. E nevoie ca Seekings să fie înlocuit de 
cineva şi acest cineva nu poate fi, după părerea lui, decit el. 
Făcînd eforturi disperate să nu izbucnească în ris, Stirling 
discută un moment, de formă, dar sfirşeşte prin a ceda. 
Randolph va merge cu ei. Accidentul lui Seekings a făcut cel 
puţin un fericit. 

„Nimeni nu se îndoia că noul venit va arăta cel mai mare 


curaj, dacă se va ivi prilejul - scrie Arthur Swinson -, dar se 
spera totodată că vocea celebră a lui Churchill nu va începe să 
sune la momentul nepotrivit”. 

Pe 21 mai, puţin după orele 17, „blitz-car”- ul se pune în 
mişcare, cu Stirling la volan, McLean şi Alston alături de el, 
Cooper, Rose şi Randolph Churchill în spate. Vehiculele LRDG îl 
escortează pînă la drumul mare care, datorită asprimii terenului, 
nu-i atins decit spre orele 23. A fost nevoie de aproape şase ore 
pentru a străbate 23 de kilometri şi „Ford”-ul a cam avut de 
suferit. 

Totuşi, după ce şi-a luat rămas bun de la escorta sa, Stirling 
se precipită spre Benghazi. Pînă în clipa în care zăreşte în 
întuneric, la vreo sută de metri în faţă, o lanternă roşie. Un baraj 
rutier italian care nu era deloc prevăzut în program. 

Stirling frînează şi tovarăşii săi disting un trunchi de lemn 
de-a curmezişul drumului, alături de care pare să fie un post de 
pază improvizat. Încă şi mai rău - doi sau trei soldaţi italieni cît 
se poate de treji şi înarmaţi cu pistoale-mitralieră „Beretta”. 

Apucînd într-o mînă un levier greu, McLean agită cu cealaltă 
prin portieră un teanc de hirtii, în speranţa că va atrage pînă la 
el prima santinelă pe care s-o omoare. Dar santinela, cu puşca- 
mitralieră îndreptată mereu spre ei, refuză să se mişte şi cere 
ocupanților vehiculului să se identifice. 

— Ofiţeri ai statului major. Foarte grăbiţi ! strigă atunci 
McLean care, slavă Domnului, vorbeşte curent italiana. 

Un mic miracol se produce. Fără măcar să observe, în 
întuneric că „ofiţerii de stat-major” au uniforme britanice, 
santinela îi salută alene şi la fel de încet ridică bariera. 

— Trebuie să vă camuflaţi farurile, zice ea la trecerea 
vehiculului. 

„Ford”-ul care, din fericire, face un zgomot îngrozitor de la 
trecerea prin terenul foarte accidentat, se precipită spre intrarea 
oraşului, cînd Stirling zăreşte o maşină ce-l urmează la oarecare 
distanţă. Dacă el încetineşte, încetineşte şi celălalt. Dacă el 
accelerează, accelerează şi celălalt. Stirling apasă pe 
acceleraţie, intră în oraş şi virează în unghi drept pe prima 
stradă transversală pentru a se ascunde. Cealaltă maşină îşi 
continuă drumul drept înainte. 

Dar, în acelaşi moment, un alt fenomen trezeşte suspiciunea 
comandoului. Trei rachete luminoase ţişnesc pe cer şi sirenele 


de alarmă ale oraşului încep să urle. Or, se convenise cu RAF ca 
nici un bombardament să nu aibă loc în acea noapte la 
Benghazi. Totul îndeamnă să crezi că Stirling şi oamenii săi au 
fost reperaţi de data aceasta şi că alarma s-a dat din cauza lor. 

După o discuţie rapidă, grupul hotărăşte să se debaraseze 
de „Ford”, devenit prea bătător la ochi şi să încerce să scape pe 
jos. Un detonator cu întîirziere de treizeci de minute este aşezat 
printre explozibilele îngrămădite în maşină şi micul grup se 
îndepărtează în noapte, în şir indian. 

La colţul unei străzi bombardate din oraşul arab, grupul e 
din nou la un pas de catastrofă. McLean se trezeşte faţă în faţă 
cu un carabinier italian - care stă sub un felinar. Luîndu-i-o 
înainte - şi rugîndu-se cerului ca omul să nu remarce ce fel de 
uniformă poartă - fostul diplomat se adresează foarte politicos 
carabinierului. 

— Ce-i cu tot zgomotul ăsta ? întreabă el în italiană 

— Oh ! Unul din blestematele alea de bombardamente 
britanice. 

— Nu s-ar putea, insistă McLean, să fie mai curînd forţele 
terestre duşmane care fac un raid în oraş ? 

Carabinierul are un rînjet uşor. 

— Nici un pericol, îl asigură el. Acum că britanicii au fost 
împinşi la frontiera egipteană, cum vă închipuiţi ?! 

Dintr-o privire, McLean şi Stirling, care urmăreau 
convorbirea, s-au înţeles: fuseseră prea pesimişti. Este posibil 
să-şi îndeplinească misiunea. Dacă recuperează maşina şi 
explozivii... 

Întreg grupul se precipită. S-au scurs deja douăzeci şi cinci 
de minute de cînd a fost instalat detonatorul Mai ramîn cinci. 
Soldaţii SAS sosesc la maşină, extrag rapid detonatorul şi îl 
aruncă în spatele unui zid. După două minute aud explozia. li 
trecuseră toate căldurile. 

În timp ce Randolph Churchill şi Rose se însărcinează cu 
ascunderea maşinii, Stirling, McLean, Alston şi Cooper se 
îndreaptă spre port cu una din bărcile pneumatice în sac şi o 
impunătoare încărcătură de explozivi. Şi, pentru a treia oară, se 
va repeta incredibila comedioară în care McLean începe să 
strălucească. _ 

La intrarea în port, micul comando dă peste o santinelă. In 
italiana sa cea mai bună, McLean explică de îndată că tovarăşii 


săi au avut un accident de maşină şi merg pe jos cu bagajele - 
şi arată sacul cu barca şi explozivii. Cunoaşte santinela vreun 
hotel unde şi-ar putea petrece noaptea ? 

Santinela se declară neputincioasă în rezolvarea acestei 
probleme, dar le urează foarte binevoitor o seară bună acestor 
turişti stranii cărora nu le-a remarcat, cît se poate de evident, 
uniformele prea limpede britanice. 

Reuşind în cele din urmă să pătrundă în port printr-o gaură 
existentă în grilajul ce-l înconjoară, Stirling şi Alston pleacă în 
recunoaştere, în timp ce McLean şi Cooper se străduie să umfle 
barca pneumatică. Cu foarte puţin succes. Aparatul de umflat, 
acţionat cu toată energia de care sînt în stare, li se pare că face 
un zgomot infernal, însă barca rămîne plată, spre disperarea lor. 

Brusc o navă acostează în apropiere şi un paznic le strigă: 

— Chi va la ?* 

— Militari ! răspunde McLean, care începe să se obişnuiască. 

Dar omul de pază vrea să ştie mai mult. 

— Ce faceţi acolo ? întreabă el. 

— Nu vă priveşte ! strigă hotărît McLean. 

Spre marea sa uşurare, paznicul nu insistă. Dar, între timp, 
barca tot nu vrea să se umfle. McLean şi Cooper ajung la 
concluzia că trebuie să fi plesnit în timpul călătoriei. Singura 
soluţie este să meargă să ia a doua ambarcaţiune, rămasă în 
maşină. 

Cei doi se precipită spre oraşul arab şi-i descoperă pe 
Randolph Churchill şi Rose manevrind majestuos pentru a face 
vehiculul să intre într-un garaj bombardat, sub privirile 
admirative ale unui număr de indigeni. Scot a doua barcă şi o 
aduc în grabă în port. Dar e la fel de imposibil de umflat pe cit 
prima. Între timp, Stirling şi Alston s-au întors. 

După un scurt consiliu de război, se decide că au pierdut 
deja prea mult timp. Zorii se vor ivi curînd. Trebuie să renunţe la 
orice sabotaj, oricît de uşor, şi să păstreze intacte şansele de a 
realiza un nou raid. 

McLean se angajează primul să treacă prin breşa grilajului, 
în patru labe, pentru a părăsi portul, dar cînd se ridică 
descoperă deasupra lui un chip negru cu ochii albi holbaţi. E un 
soldat somalez din armata italiană care, îndreaptă spre el 
ameninţător o baionetă. Stirling şi Cooper, care se pregăteau să- 


* Cine-i acolo ? (it.) 


| urmeze pe McLean, se opri brusc. 

McLean se adresează din nou în italiană, dar negrul, fără să 
coboare baioneta, răspunde: 

— No parlare italiano. * 

Problema se complică. Însă McLean face parte dintre acei 
oameni pe care e greu să-i iei pe nepregătite. Prefăcîndu-se că 
are un acces de miînie violentă, el urlă că e o ruşine să vezi un 
caporal al armatei italiene - negrul poartă asemenea galoane - 
care să nu ştie limba naţională. Speriat, apoi repede dezgustat, 
somalezul coboară baioneta şi dispare. Dar celelalte două 
santinele, albi, au apărut pe chei şi privesc cu suspiciune la 
micul grup. 

La care McLean se decide pentru o nouă cacealma. Făcînd 
semne tovarăşilor săi să-l urmeze, se duce direct la postul de 
pază de lingă intrarea principală a portului, interpelează 
santinela şi îi cere să meargă să-l caute imediat pe şeful său. Un 
sergent adormit de-a binelea iese încheindu-se grăbit la 
pantaloni. Întîmpinat la rîndul său cu un potop de insulte din 
partea lui McLean. Acesta se prezintă drept un ofiţer de stat- 
major în inspecţie şi declară că a putut verifica modul 
lamentabil în care era asigurată paza. A dovedit-o el însuşi, 
intrînd clandestin în port împreună cu tovarăşii săi fără ca 
nimeni să-i oprească. Ce s-ar fi întîmplat dacă ar fi fost un 
sabotor britanic ? 

Subofiţerul lasă capul în jos sub insulte şi McLean se 
îndepărtează cu un ultim avertisment, în timp ce santinela îi 
prezintă onorul. 

În momentul în care Stirling, McLean, Alston şi Cooper ajung 
la Randolph Churchill şi Rose în garajul în ruină se face ziuă. Nu 
le mai rămîne decît să se ascundă pînă la căderea nopţii. In 
timpul zilei, cîte doi oameni fac de pază, cu pistolul-mitralieră 
pregătit şi grenade la briu, cît ceilalţi se odihnesc. Se dau mai 
multe alarme false, dar n-are loc nici un incident serios. Cînd 
vine seara, toţi urcă în maşina care trece de barajul de pe drum 
fără greutate, McLean continuînd să se prezinte drept ofiţer de 
stat-major. Puțin înainte de ora şase dimineaţa, „Ford”-ul, care 
conţină să facă un zgomot îngrozitor, se întîlneşte cu convoiul 
LRDG în Djebelul* Akhbar, cu o întîrziere de douăzeci şi patru de 


* Nu vorbesc italiana (it.) 
t Cuvînt arab însemnînd munte. 


ore. 

Dacă n-a adus rezultate concrete, deplasarea aceasta 
„turistică” la Benghazi merită să rămînă în memorie cel puţin 
pentru pitorescul ei. 


XII 


începută fără probleme, călătoria de întoarcere la Cairo va fi 
marcată de un grav accident. Puțin după ce au lăsat în urmă 
Alexandria, „Ford-ul”, condus cu viteză maximă de Stirling, care 
vrea să-şi prezinte mai repede raportul comandantului şef - şi a 
cărui calitate dominantă la volan nu este, în nici un caz, 
prudenţa -, părăseşte drumul şi se răstoarnă. La bordul său e un 
măcel: Fitzroy McLean are fractură de claviculă şi un braţ rupt, 
Randolph Churchill are o vertebră zdrobită şi va trebui trimis 
pentru tratament în Marea Britanie, caporalul Rose suferă de o 
dublă fractură a braţului, iar Stirling, însuşi, deşi cel mai puţin 
atins, are fisurat un os al încheieturii miinii. Acesta îl va 
împiedica să conducă un timp, spre vizibila uşurare a unora din 
tovarăşii săi. 

Cu toate acestea, după ce-şi instalează echipa foarte 
vătămată la spitalul din Alexandria, el ajunge la Cairo şi se 
precipită la statul major, unde e aşteptat cu nerăbdare. Mai 
puţin, este adevărat, pentru a se afla rezultatele raidului său la 
Benghazi, cît pentru a i se propune o nouă misiune cu un 
caracter vital. 

Izolată, constant hărţuită, garnizoana britanică din Malta îi 
cere din ce în ce mai stăruitor lui Winston Churchill trimiterea de 
convoaie de aprovizionare. Dar, pentru a face să treacă aceste 
convoaie, trebuie cu orice preţ „să-i ţii ocupați” pe germani şi 
mai ales aviația lor. Hotărînd ca un convoi de 17 nave să încerce 
cu orice preţ să aprovizioneze Malta, la jumătatea lui iunie, 
Churchill îl somează pe Auchinleck să lanseze o ofensivă pentru 
această dată. Auchinleck, care estimează că încă nu şi-a 
reconstituit suficient dispozitivul, a încercat să reziste, dar 
ordinul primului minetru este imperativ: dacă generalul nu 
atacă, va trebui să predea comanda. 

Între timp, la 26 mai, Rommel a trecut el insuşi la ofensivă şi 


s-au angajat lupte violente. La 31 mai, Auchinleck crede - în 
mod evident eronat - că a oprit atacul german. Dar trebuie să 
facă totul pentru a încerca să neutralizeze cît mai mult posibil 
aviația inamicului în momentul în care convoiul va pleca spre 
Malta. Pentru aceasta, s-au gindit evident la Stirling, cel mai 
mare „distrugător de avioane” al Armatei a VIII-a. 

Acestuia nu-i trebuie mult timp pentru a decide obiectivele: 
trei aerodromuri în regiunea Derna, la 160 kilometri vest de 
Tobruk, două în sectorul Benghazi, unul la Barce şi, proiectul cel 
mai ambițios, aerodromul Heraclion din Creta. Data prevăzută 
pentru aceste operaţiuni este noaptea de 13 spre 14 iunie. 

Răspunderea pentru raidul din Creta este imediat atribuită 
celui mai mare în grad din SAS francez, căpitanul Berge, care va 
fi asistat de un nou recrut britanic cu nume ilustru, George 
Jellicoe, fiul unui faimos amiral din primul război mondial *. În 
vîrstă atunci de 23 de ani, blond şi robust, Jellicoe provine din 
Special Boat Section. Cunoaşte foarte bine Creta şi vorbeşte 
curent franceza, detaliu important, căci, în afara lui Berge, restul 
grupului e format din trei tineri paraşutişti francezi; cu toţii sînt 
îmbarcaţi la 6 iunie pe submarinul Triton, cu două bărci 
pneumatice şi un ghid grec pe nume Costi. 

Impreună cu alţi doi ofiţeri francezi, Jacquier şi Zirnheld, 
Stirling şi „Paddy” Mayne se însărcinează cu ansamblul 
aerodromurilor grupate în sectorul Barce - Benghazi. Dar 
punctul cel mai spinos rămîn aerodromurile din sectorul Derna - 
Martuba, ce revin locotenentului Jordan, secundul lui Berge. 
Regiunea mişună literalmente de militari germani şi va fi foarte 
dificil să treci prin metodele obişnuite. 

Atunci un ofiţer de stat-major îi semnalează lui Stirling 
existenţa grupului SIG - „Special Interrogation Group” - unitate 
compusă dintr-o duzină de evrei germani veniţi din Palestina să 
lupte alături de britanici şi care s-au cerut voluntari pentru 
misiuni speciale, ca perfect apți să treacă drept soldaţi ai lui 
Rommel. Ei ar putea fără îndoială să ajute la trecerea prin liniile 
germane a celor cincisprezece  paraşutişti francezi din 


* John Rushworth Jellicoe, prim conte Jellicoe of Scapa (1859-1935), 
comandase flota engleză din Marea Nordului din august 1914 pînă la sfîrşitul 
lui 1916 şi condusese faimoasa bătălie a lutladei (mai - iunie 1916), una 
dintre cele mai mari bătălii navale din istoria războaielor, sfirşită nedecis. 
Prim lord al Amiralității (1916-1918), Jellicoe a fost apoi guvernator general 
al Noii Zeelande (1920-1925). 


comandoul lui Jordan. 

Sînt aduşi, în acelaşi timp cu cei doi ofiţeri ai lor, căpitanul 
Herbert Buck, venit din armata Indiilor, care vorbeşte germana 
precum limba sa maternă şi care, după ce a fost făcut prizonier 
la Gazela, a reuşit să evadeze dîndu-se drept membru al lui 
Afrika Korps, şi locotenentul David Russell, din Garda scoțiană, 
şi el un germanist de primă mînă. 

Cu toţii primesc o instrucţie analoagă celei a soldaţilor 
germani, încît dobîndesc aceleaşi reflexe, dispun de uniforme, 
de arme, de echipament şi chiar de livrete militare şi carnete de 
soldă aparţinind celor din Afrika Korps. La sugestia căpitanului 
Buck, li se alătură doi autentici transfugi din armata germană, 
prizonieri antinazişti care au servit înainte de război în Legiunea 
străină şi care se prezintă sub numele de Bruckner şi Esser. 

Buck, pe care îl însoțesc opt din oamenii săi, îi încarcă deci, 
la 6 iunie, la Siwa, pe Jordan şi cei paisprezece paraşutişti 
francezi la bordul a patru vehicule „germane”: o maşină uşoară 
„Volkswagen”, un „Opel” şi două camioane, toate cu emblemele 
lui Afrika Korps. Oamenii din SIG au uniforme germane, sînt 
înarmaţi cu „Schmeisser”, „Luger” şi grenade de mînă, în timp 
ce francezii, în haine de lucru, fiecare cu cîte două grenade 
„Mills” şi un „Colt” de 11,43 mm, se ascund în camioane. 
Deghizat în simplu soldat german, Buck conduce vehiculul din 
faţă, avindu-l alături ca feldwebel pe Bruckner. 

După discuţii destul de simple cu diversele posturi de pază, 
micul convoi reuşeşte să pătrundă în sectorul Derna - Martuba. 
Şi, la 13 iunie, spre prînz, întrucît trebuiau să atace seara, 
Jordan şi cîţiva din oamenii săi sînt în măsură să trimită 
cercetaşi spre două aerodromuri, unul adăpostind un grup de 
avioane „Stukas” celălalt - o escadrilă „Messerschmidt 110”. 
Apoi Jordan împarte sarcinile: caporalul Tourneret, cu patru 
oameni, trebuie să atace aerodromul de la Martuba, în timp ce 
el însuşi şi caporalul Bourmont, cu cîte patru oameni fiecare, se 
vor însărcina cu cele două aerodromuri de la Derna. 

Aceste două ultime grupuri pleacă împreună către orele 21, 
la bordul aceluiaşi camion condus de Bruckner, a cărui atitudine 
pare puţin ciudată. Pretextîind necazuri de ordin mecanic, el 
conduce foarte încet, apoi ajunge chiar lîngă postul de pază al 
aerodromului Derna vest. Dintr-odată, camionul este înconjurat 
de soldaţi germani înarmaţi cu pistoale-mitralieră care strigă: 


„Francezilor, ieşiţi !” 

Dar francezii nu vor să se supună. Unul dintre ei aruncă o 
grenadă în mijlocul grupului de germani, iar ceilalţi deschid 
focul. Jordan, care a fost înşfăcat de doi soldaţi inamici, scapă de 
ei şi începe să fugă, în timp ce rafale pornesc din toate părțile. 
Deodată, o enormă explozie zguduie camioanele: unul din 
oamenii din SIG, Gunther Hass, văzîndu-se prins, a preferat să 
arunce o grenadă în mijlocul stocului de explozivi. 

Doar Jordan reuşeşte să ajungă, pe jos, la locul de întîlnire 
unde îl aşteaptă Buck şi îi dă de ştire cum a fost pur şi simplu 
trădat grupul. Bruckner, cum va fi confirmat oficial mai tîrziu, 
era un agent german infiltrat, care a condus soldaţii SAS într-o 
capcană întinsă cu grijă. Bruckner va fi apoi trimis cu avionul la 
Berlin pentru a fi decorat. 

În ce-i priveşte pe francezi, Jordan va fi singurul care a 
scăpat teafăr. Locul de întîlnire al grupului de la Martuba a fost 
de asemenea anunţat de Bruckner. Comandoul lui Tourneret şi 
cei doi scăpaţi din grupul Bourmont vor ajunge acolo dar, toţi 
şapte, vor fi încercuiți de o companie germană şi, cu toată 
rezistenţa eroică, vor fi copleșiți de numărul mai mare şi făcuţi 
prizonieri. 

În timp ce se derulează această dramă, celelalte grupuri au 
intrat în acţiune. Escortat în continuare de nelipsiţii caporali 
Cooper şi Seekings, Stirling şi-a adjudecat aerodromul de la 
Benina, în sectorul Benghazi, care este înainte de toate un 
centru important de reparare a avioanelor germane deteriorate. 
Aceste ateliere constituie deci un obiectiv dintre cele mai 
interesante. 

La prima vedere, apropierea are loc în condiţii excelente: 
nici sîrmă ghimpată, nici paznici. Dar, abia ajung cei trei bărbaţi 
lîngă aerodrom că un uruit de motoare urmat de explozii îi pune 
în alertă: RAF bombardează. Stirling înjură printre dinţi. 

— Acum şi-au ales momentul ! 

— Tot amabilităţile statului major, persiflează Cooper. 

— Şi pe deasupra, vizează ca orbii, constată Seekings. 

Pentru moment RAF nu-i în culmea popularității printre 
oamenii lui Stirling. Mai ales că, aşa cum remarcă Seekings, 
toate bombele cad alături de hangare. Avioanele se 
îndepărtează în sfîrşit şi comandoul îşi poate continua 
înaintarea. Stirling, care are darul de-a fi perfect tăcut în timpul 


deplasărilorsale, profită să-i spună cu amabilitate lui Seekings 
că merge ca un buldozer. 

Primul hangar pe care îl deschid - blestemînd zgomotul 
făcut de uşa rulantă - este vizibil destinat depozitării de 
material. După ce pun un număr adecvat de bombe, trec la 
următorul, care se arată a fi un atelier uriaş, în mijlocul căruia 
tronează un „Junker 52” pe jumătate desfăcut. Totul este bun 
pentru sabotaj, ceea ce şi fac pe loc. Dar cel mai interesant se 
arată a fi al treilea şi ultimul hangar, în care Stirling descoperă 
alte două avioane „Junker” în perfectă stare, şi vreo patruzeci 
de motoare de avion în lăzi Aşezarea bombelor le ia ceva timp şi 
comandoul e întrerupt cîteva momente de un zgomot de cizme 
venit din exterior: schimbarea gărzii. Apoi, o santinelă care îşi 
făcea rondul pătrunde în hangar. Cei trei britanici s-au ascuns în 
spatele lăzilor şi neamţul iese fără să fi văzut ceva. Stirling şi cei 
doi tovarăşi ai săi îşi termină treaba - impresionantă, dacă ne 
gîndim că au mai plasat bombe şi pe singurele două avioane 
staţionînd pe pistă, două „Messerschmidt 110”. 

Dar Stirling, mereu grijuliu să plece glorios, se îndreaptă 
spre postul de pază, unde sînt instalaţi cei vreo douăzeci de 
membri ai gărzii împreună cu ofiţerul ce-i comandă. Stirling 
dezamorsează o grenadă, deschide brusc uşa şi-şi aruncă 
proiectilul spre un ofiţer strigînd: 

— Ţine, prinde ! 

— Nein !* urlă celălalt, îngrozit. 

— Ja ! Ja !™ spune Stirling închizînd uşa. 

„Ce-i mai rău - va povesti mai tîrziu Seekings - e că într- 
adevăr cred că a prins-o”. 

In momentul în care cei trei bărbaţi încep să fugă, 
explodează primele bombe. Hangarele iau foc. Unul din 
avioanele „Messerschmidt* de pe pistă se dislocă cu totul. lar 
toate instalaţiile aerodromului par să se dezintegreze dintr-o 
dată. 


Sosind la aerodromul de la Berka împreună cu Lilley, 
Warburton şi Storey „Paddy” Mayne este pradă aceloraşi 
necazuri întîlnite de Stirling: RAF soseşte să bombardeze. Mai 
mult, aerodromul este înţesat de santinele, iar una deschide 


* Nu (germ.). 
”" Da ! Da! (germ.). 


focul asupra lui Lilley în clipa în care se pregătea să aşeze o 
bombă pe primul avion. Lilley se trîinteşte la pămînt şi Mayne 
aruncă o grenadă care îl atinge pe german în plină faţă. Ceilalţi 
soldaţi care păzesc aerodromul încep să tragă din toate părţile. 
Mayne şi oamenii săi ripostează şi reuşesc să se replieze, nu 
înainte de a fi lăsat o bomba pe un mare rezervor de carburant. 

În acelaşi timp, pe celălalt aerodrom de la Berka, la patru 
kilometri depărtare, francezii aspirantului Zirnheld reuşesc să 
distrugă unsprezece avioane şi să lovească grav detaşamentul 
de pază. La Barce, Jacquier aruncă în aer rezervoarele de 
carburant. 

Marşul de întoarcere spre creasta care domină cîmpia de la 
Benghazi, unde aşteaptă convoiul LRDG, va fi anevoios. După 
aceste raiduri în „rafală”, toate patrulele germane sînt pe picior 
de război. Grupul lui Mayne este constrins să se risipească, 
pentru a scăpa de ele. Astfel, Lilley, singur, este interpelat de un 
soldat italian care îl ameninţă cu puşca şi ţine să-l facă 
prizonier. Lilley nu-i de acord. Îi smulge puşca şi îl sugrumă 
înainte să-şi continue drumul. În cele din urmă, toţi ajung la 
locul de întîlnire cu LRDG. 

Dar pentru oameni ca Stirling şi Mayne, locul de întîlnire nu 
vrea să însemne loc de repaus. Cu atît mai mult cu cît Stirling 
este foarte mindru că şi-a luat revanşa asupra adjunctului său. 

— De data asta focul de artificii e al meu, spune el cu 
răutate. 

— Cite hangare ? întreabă Mayne. 

— Toate. Vrei să vezi ? 

— De ce nu ? Dacă am putea face rost de o maşină să ne 
ducem să ne plimbăm pe drumul spre Benghazi, mi-ar plăcea să 
inspectez ce aţi făcut. Apoi, poate am găsi ceva cu care să ne 
ocupăm pe drum. Mă simt cam frustrat în seara asta... 

Celebrul său „Ford” fiind indisponibil, Stirling trebuie să 
împrumute, dacă vrea să se plimbe, unul din vehiculele LRDG şi 
să negocieze pentru aceasta cu Robin Gurdon, care comandă 
convoiul. Acesta acceptă, dar cu o condiţie. 

— Îmi juraţi să-mi aduceţi înapoi camioneta întreagă. 

— Jurăm, fac ceilalţi doi, cu cea mai perfectă rea credinţă. 

Imediat, Stirling,  „Paddy” Mayne, Lilley, Storey şi, 
bineînţeles, Cooper şi Seekings, se îmbarcă la bordul vehiculului. 
Duc cu ei un evreu german din SIG, Karl Kahn, care, cu perfecta 


sa cunoaştere a limbii şi obiceiurilor inamicului, trebuie să-i 
ajute eventual la trecerea barajelor. 

Talentele sale îşi vor găsi curînd întrebuinţarea căci, cu puţin 
înainte de aerodromul de la Benina, micul grup întilneşte un 
baraj al germanilor. Sînt vreo douăzeci de soldaţi înarmaţi pînă- 
n dinţi, unul din ei ţinînd în mînă o grenadă gata să fie aruncată 
asupra vehiculului care ar îndrăzni să treacă. 

Kahn se arată admirabil cu prilejul acesta. Prezentîndu-se 
drept un luptător din Afrika Korps ce se întoarce de pe front, el 
insultă imediat paznicii, pe care îi numeşte „ambuscaţi”, şi îi 
somează să-i lase drumul liber pentru că n-are timp de pierdut 
cu nişte neisprăviţi ca ei. E un moment de şovăială printre 
germani, dar sergentul comandant al postului se apropie totuşi 
de vehicul. Într-o clipă, britanicii înţeleg că vor fi identificaţi. 
Joacă totul pe o carte. In penumbră, fiecare îşi scoate revolverul 
şi îl ţine ostentativ. Doar sergentul german poate vedea armele, 
dar a înţeles pe loc: dacă dă alarma e un om mort. Cinci, zece 
secunde se scurg astfel, în tensiunea extremă, dar germanul 
capitulează. Livid, cu privirea aţintită asupra revolverului ţinut în 
mînă de „Paddy” Mayne, face semn vehiculului să treacă. 

Mayne, aflat la volan, apasă cu toate forţele pe accelerator 
şi camioneta ţişneşte spre Benghazi. Acum faptul e cert: 
subofiţerul german nu va îndrăzni niciodată să spună 
subordonaţilor săi că a identificat cît se poate de bine uniforme 
britanice, dar n-a mişcat un deget pentru că se temea pentru 
viaţa sa. Ar risca prea mult. 

La barajul următor, italian, soldaţii SAS iau mai puţine 
precauţii. Mayne se aruncă de-a dreptul asupra soldaţilor care 
încearcă să-i bareze drumul, iar Seekings, instalat în spate, 
deschide focul cu mitraliera „Vickers”. Nu mai opresc decit să 
pună bombe la un rezervor de carburant, o staţie de pompare şi 
un parc auto plin cu autocamioane. Mayne „frustratul” pare 
neobosit: se răzbună. Orice soldat care apare e îndată „aprins”. 
Este mitraliat în trecere un campament instalat alături de drum, 
pe care îl părăsesc imediat, scurtîind peste cîmp în direcţia 
locului de întîlnire. Un vehicul al germanilor încearcă să-i 
urmărească dar pasagerii camionetei îi ţin la distanţă cu tiruri 
regulate de mitralieră. În cele din urmă, Mayne, care conduce 
„În genul lui Stirling”, se descotoroseşte de el. 

Totul pare calm, în afara zdruncinăturilor vehiculului care 


înaintează pe terenul accidentat cînd, brusc, Lilley şi Seekings 
strigă împreună: 

— Toată lumea jos, repede ! S-a aprins un detonator ! 

Pasagerii camionetei n-aşteaptă să li se repete. Sar cu toţii. 
La timp. Un detonator s-a aprins accidental în mijlocul masei de 
explozibili pe care încă le transportă vehiculul, ce se sfărimă pur 
şi simplu în bucăţi. 

Exploziei camionetei îi urmează o alta: a risului. Stirling, 
îndoit de la briu, nu mai reuşeşte să se îndrepte, iar Paddy” 
Mayne urlă cuprins de ilaritate. 

— Şi i-am promis lui Robin că i-o vom aduce inapoi întreagă ! 
spune primul printre sughiţuri de ris. 

Subordonaţii lor, ţinîndu-se de burtă cu amîndouă mîinile, nu 
rid mai puţin. Cu excepţia lui Kahn care, cu un aer glacial, 
spune: 

— Nu văd deloc ce e de ris în povestea asta. 

Ceilalţi nu sînt însă în stare să-i explice. 

Drumul îl continuă pe jos. Pînă la o tabără a senoussilor 
care, în continuare dornici să facă rău italienilor, îi primesc cu 
cea mai mare prietenie; în timp ce femeile stau de pază să 
repereze eventualele patrule inamice, bărbaţii se duc să-l caute 
pe Robin Gurdon şi grupul său. Slavă Domnului, Gurdon se 
abţine să facă vreo aluzie la o anume promisiune nesăbuită 
făcută de domnii Stirling şi Mayne. Zirnheld şi grupul său ajung 
şi ei la locul de întîlnire şi toată lumea se poate întoarce la Siwa. 


Trece un timp pînă să se afle rezultatul raidului executat de 
Berge şi Jellicoe în Creta. Acesta din urmă este singurul care se 
întoarce, împreună cu interpretul grec Costi. Comanadoul, 
debarcat de submarinul Triton, a reuşit să distrugă 21 de 
avioane pe aerodromul Heraklion, unde se găseau 60 de 
avioane „Junkers 52”, şi să se retragă spre sat, dar acolo, trădaţi 
de un ţăran, au fost atacați de importante forţe germane. Cu 
toată rezistenţa eroică, Berge şi doi din oamenii săi au fost 
făcuţi prizonieri. Tînărul - foarte tînăr, deoarece se va descoperi 
că, deşi pretinsese că are 18 ani, abia împlinise 16 - paraşutist 
Leostic a fost ucis, Jellicoe şi Consti au scăpat de capcană doar 
pentru că se duseseră pe plajă să pregătească reîmbarcarea. 

În timpul acesta, convoiul a încercat să treacă spre Malta, 
dar din şaptesprezece nave doar două au ajuns la destinaţie. 


Însă garnizoana din Malta va continua să reziste pînă la capăt. 


XIII 


Între timp, marea ofensivă a lui Rommel, pe care Auchinleck 
credea că a oprit-o la Gazala, s-a reluat cu o forţă şi o amploare 
fără precedent. La 12 iunie, chiar în ziua în care comandourile 
lui Stirling revin la baza lor de la Siwa, germanii cuceresc 
Tobruk, oraş care fusese în lunile grele din 1940-41 însuşi 
simbolul rezistenţei britanice. Cîteva zile mai tîrziu ei pătrund în 
teritoriul egiptean în sectorul defileului de la Halfaya şi îşi 
continuă înaintarea fulger către Mersa-Matruh care cade la 29 
iunie. La 1 iulie, germanii ajung la El Alamein. 

La statui major britanic din Cairo se instalează haosul. 
Niciodată situaţia n-a părut atit de întunecată, iar cei mai 
pesimişti puteau crede că Egiptul întreg va fi pierdut în scurt 
timp. Statul major a început chiar să-şi ardă masiv arhivele, 
operaţiune numită în bătaie de joc de soldaţii Armatei a VIII-a 
„Miercurea Cenugşii”, deoarece o întreagă parte a oraşului a fost 
acoperită în acea zi de cenuşă fină de hirtie. RAF îşi retrage deja 
bazele sale de bombardiere în Palestina, Royal Navy îşi goleşte 
baza de la Alexandria şi numeroase poziţii din interiorul ţării sînt 
evacuate în vederea unei reorganizări a dispozitivului. Este 
cazul oazei Siwa, care va fi curînd ocupată de „cămăşile negre” 
” trimise de la Roma în vederea marii parade ce urma să 
marcheze intrarea trupelor Axei în Cairo - intrare presupusă de 
italieni ca iminentă. LRDG trebuie să-şi transfere baza sa la 
Koufra. 

Dar Churchill a lansat din Londra ordinul de a apăra Egiptul 
cu orice preţ, ®™ chiar şi pe jos, „ca şi cum ar trebui să te baţi 


* Royal Navy - forţele maritime ale Marii Britanii. 

“= Trupele fasciste ale lui Mussolini purtau cămăşi negre. 

== La 30 mai 1942, generalul Auchinleck a luat măsuri pentru 
definitivarea defensivei în zona E-Alamein, lăsînd la conducerea operaţională 
a forţelor britanice din Africa de Nord pe şeful său de stat-major, generalul 
T.W. Corbett, el trecînd la comanda Armatei 8 britanice. A doua zi, forţele 
Axei au încercat să rupă apărarea armatei britanice şi să pătrundă în Egipt. 
Afrika Korps a reuşit să înfrîngă Brigada 18 Indiană, ocupînd Deir-el-Shein şi 
creasta Rouveisat. 


XXX 


pentru Kent sau Sussex”. 

Exact aşa înţelege mesajul Stirling, care s-a precipitat la 
Cairo imediat după revenirea sa la Benghazi. El propune statului 
major, care nu are nimic altceva de făcut decît să-l asculte, o 
întreagă serie de operaţii în care îşi va arunca aproape în 
întregime unitatea. 

Stirling profită şi de bunele intenţii cu care este întimpinat 
pentru a echipa grupul SAS cu noul tip de vehicul american 
intrat în înzestrarea armatei britanice şi pe care l-a considerat 
imediat ideal pentru raiduri: G P (abreviere de la „general 
purpose vehicule”, vehicul cu utilizare generală) ce începe să fie 
numit curent „jeep”. 

Stirling reuşeşte să obţină 14 asemenea maşini uşoare, dar 
incredibil de robuste şi lesne de miînuit 2. Jeep-urile sînt 
prevăzute de la plecare să poată fi echipate cu mitraliere de 30 
(7,62 mm) americane, care nu sînt încă disponibile în acest 
moment în Egipt. Stirling decide să-şi înarmeze vehiculele cu 
mitraliere „Vickers K”, din care RAF dispunea încă de stocuri 
abundente. Într-adevăr. „Vickers” era la origine o mitralieră de 
avion ce echipa aparatele de vinătoare „Gloster Gladiator”, 
trecute la reformă. 

Înzestrată cu încărcătoare-tambur, mitraliera poate trage 
într-o cadență de 1 200 lovituri pe minut, iar efectele sînt la fel 
de devastatoare pe cît de insuportabil este zgomotul. Poate fi 
folosită atît singură, cît şi în pereche, particularitate de care cei 
din SAS vor trage cel mai mare profit. Jeep-urile lor vor avea 
adesea două perechi de mitraliere, două în faţă şi două în spate, 
iar uneori o a cincea montată singură pe o latură a vehiculului. 
Ulterior, Stirling va completa armamentul acestor maşini cu 
mitraliere grele americane „Browning 50” (12,7 mm). Jeep-urile 
SAS devin, în orice caz, adevărate cuiburi de mitraliere 
ambulante, capabile să se arunce asupra inamicului cu toată 
viteza şi pe orice fel de teren. Au un echipaj de doi sau trei 
oameni, restul spaţiului fiind de obicei destinat armelor, 
munițiilor şi canistrelor de benzină îngrămădite pe locurile din 
spate şi chiar legate două cîte două pe capotă. Aceasta face, în 
"Kent şi Sussex - comitate din sudul Angliei, lîngă Canalul Mînecii. 
1 În timpul operaţiilor, unele dintre ele vor ajunge să transporte pînă la 


opt soldaţi - deşi nu erau prevăzute decit patru locuri -, cu mitraliere, muniții 
şi rezerve de carburant. 


mod evident, vehiculul mai vulnerabil la o eventuală lovitură 
bine ţintită, dar sporeşte considerabil raza sa de acţiune. 

Pentru provizii şi materialul de rezervă, Stirling îşi procură 
camioane de trei tone care însoțesc jeep-urile. Unora le va fi 
însă greu să le urmeze şi vor trebui abandonate, adesea doar 
din pricina înnisipării. 


Punerea la punct a unor noi operaţii continuă cu înfrigurare 
la Cairo, deoarece Stirling, dată fiind situaţia, vrea să lovească 
cît mai repede posibil. El a rechiziţionat pentru pregătirile sale 
apartamentul liniştit al fratelui său Peter, pe care l-a transformat 
îndată într-un curios amestec de depozit de arme, sală de 
conferinţe, dormitor, centru de tranzit şi popotă a ofiţerilor. 
Citeva fete frumoase aflate în vizită vorbesc despre tenis pe 
canapele, între două mitraliere demontate, în timp ce ofiţeri 
aşezaţi pe burtă pe covor studiază hărţi cu creionul în mînă. 

Stirling a hotărît să atace în noaptea de 7 spre 8 iulie 
aerodromurile de la Fouka, Baggush şi El-Daba, toate situate 
între El-Alamein şi Mersa-Matruh, adică aproape imediat în 
spatele liniilor inamice, în timp ce grupul comandat de 
locotenenţii War şi Schott şi ghidat de căpitanul Hunter din 
LRDG va încerca să ajungă pînă la Sidi-Barranii dincolo de 
Mersa-Matruh şi nu departe de frontiera Libiei. 

Pentru aceasta a fost organizată o întîlnire în deşert, cu 
concursul celor de la LRDG, în dreptul lui Bir Chalder, la vreo 80 
kilometri de verticală, spre sud, de Mersa Matruh. Cei din SAS, 
cu 35 vehicule, jeep-uri şi camioane de trei tone, pleacă chiar 
din tabăra lor de la Kabrit, în zona canalului Suez, trec prin Cairo 
şi Alexandria şi, ghidaţi de patrula LRDG comandată de prietenul 
lor Rubin Gurdon, coboară în diagonală spre Marea Depresiune 
de la Qattara şi merg cît mai aproape de ea pentru a trece liniile 
de luptă la aproximativ 70 kilometri sud de El-Alamein. După ce 
au continuat să înainteze în lungul Depresiunii, au urcat pe 
verticală spre locul de întîlnire, unde îi aşteaptă un alt convoi 
LRDG comandat de o altă veche cunoştinţă, căpitanul Timpson, 
venit direct de la Qara, la 230 kilometri sud de Mersa-Matruh. 

Trecerea liniilor frontului se face fără piedici şi coloana 
ajunge la timp la întîlnire. Timpson, aflat deja acolo, va nota în 
jurnalul său: 

„După-amiaza am văzut apropiindu-se dinspre est un enorm 


nor de praf... Robin era în frunte, cu patrula sa. Apoi au sosit 
vehicul după vehicul, cei din SAS, mai întîi sumedenie de jeep- 
uri, apoi camioanele de trei tone, şi David cu faimosul său «blitz- 
car», caporalul Cooper, mitraliorul de care nu se despărţea, 
alături de el şi caporalul Seekings în spate. Mayne, Fraser, 
Jellicoe, Mather şi Scratchley erau şi ei acolo. Rawnsley purta o 
pijama uşoară de mătase de un bleu pur...” 

Seara şefii grupurilor se reunesc într-o conferinţă şi Stirling 
îşi expune planul, iar a doua zi dimineaţă toată lumea se 
îndreaptă spre nord. Stirling şi Mayne, care acţionează împreună 
cu trei vehicule şi nouă oameni, sînt primii care părăsesc grupul, 
îndreptîndu-se spre nord-est. Obiectivul lor este aerodromul de 
la Baggush. În frunte e Stirling la volanul „blitz car”-ului, pe care 
l-a reechipat cu patru mitraliere „Vickers K”. Urmează Mayne, la 
bordul unui jeep la fel echipat. Un camion de trei tone încheie 
grupul. Terenul este foarte greu şi vehiculele sînt constrînse la o 
înaintare lentă, îngreunată de pene şi de probleme ale 
radiatoarelor. Le trebuie trei ore şi jumătate pentru a străbate 
treisprezece kilometri şi este aproape ora 23 cînd ajung la 
drumul de coastă, la vreo cincisprezece kilometri de obiectivul 
lor. Cu Stirling tot în frunte, îşi reiau drumul cu viteză. La 
aproximativ 1 500 metri de aerodrom, vehiculele părăsesc 
drumul şi se opresc în apropiere. 

Mayne, împreună cu cinci oameni, se va ocupa de avioane. 
Grupul său se îndepărtează în noapte împreună cu încărcătura 
de bombe, în timp ce Stirling, Cooper şi Seekings, după ce au 
rostogolit stînci pe drum, pentru a-l bloca, stau de pază, cu 
pistolul-mitralieră în mînă. 

În jurul lor, nimic nu mişcă, şi Seekings îi strigă lui Stirling, 
după un timp 

— E linişte ca la ţară, pe aici, sir. 

— Serviciile noastre de informaţii zic însă că „o intensă 
activitate domneşte acum pe drumul de coastă Benghazi - 
Fouka”, rînjeşte şeful. 

— Bieţii de ei ! suspină Seekings. Mă fac să mă gindesc la 
tipii ăia de la timpul probabil care o zbiîrcesc mereu. 

Linişte sau nu, anxietatea nu va întîrzia să cuprindă micul 
grup. La ora unu dimineaţa nu fusese perceput încă nici un 
semn sonor al activităţii lui „Paddy” Mayne. Comandoul va fi 
fost interceptat de inamic ? Dar la ora unu şi zece se aude prima 


explozie, urmată, la intervale regulate, de alte 21. 

Apoi reîncepe aşteptarea. La fel de plină de îngrijorare, 
deoarece Mayne nu se decide să revină. Apare abia o oră mai 
tîrziu, cu aerul furios în timp ce tovarăşii săi se aşteptau să-l 
vadă mai curînd jubilînd. 

— Porcăriile astea de bombe nu vor să funcţioneze, mormăie 
el. 

Şi începe să explice că existau 40 de avioane pe aerodrom, 
că a reuşit să aşeze bombe pe toate, fără cea mai neînsemnată 
piedică, dar că numai 22 dintre ele au explodat. Celelalte aveau 
defecte. 

— Ai de ce să turbezi cînd laşi 18 avioane în bună stare în 
urma ta, încheie el. 

Dar Stirling nu-i împărtăşeşte descurajarea. O idee diabolică 
s-a născut sub calota sa craniană celtică. Eşecul parţial al 
bombelor îi va permite şi-şi ofere o repetiţie generală pentru 
raidul în jeep, aşa cum l-a proiectat el. 

— Dacă am profita pentru a încerca mitralierele ? sugerează 
el cu o voce prea blindă ca să fie şi onestă. 

E genul de propunere pe care nu trebuie să o faci de două 
ori lui „Paddy” Mayne. 

— Bună idee, bună idee, aprobă el. 

— La o adică, adaugă Stirling, sînt mitraliere de la RAF. Au 
fost făcute să tragă în avioane. 

Planul este rapid pus la punct de cei doi complici: în timp ce 
camionul de trei tone va merge să aştepte la trei kilometri de 
aerodrom, „blitz-car”-ul şi jeep-ul, mergînd cu zece metri 
interval între ele, se vor avinta pe aerodrom şi vor deschide 
focul cu toate mitralierele asupra tuturor avioanelor încă intacte. 

Cele două vehicule ajung pe aerodrom fără să întîlnească 
vreun obstacol. După raidul lui Mayne, toată paza aerodromului 
s-a retras şi nu se aştepta în mod vizibil la un al doilea asalt în 
aceeaşi noapte. „Ford”-ul şi jeep-ul ţişnesc înainte. 

— Aveţi grijă să vizaţi mai întîi rezervoarele. Foc ! le strigă 
Stirling lui Cooper şi Seekings. 

La bordul jeep-ului, Mayne a dat ordine analoage şi cele opt 
mitraliere „Vickers” intră în acţiune simultan cu un zgomot 
îngrozitor. Cîteva avioane par să se dezagregheze sub rafale şi 
flăcări se ridică aproape peste tot. Vehiculele celor din SAS trec 
de două ori prin aerodrom, cu toate mitralierele trăgind din plin, 


înainte de a se îndepărta în trombă, salutate de cîteva obuze ale 
unui tun uşor, pe care servanţii acestuia, treziţi în sfîrşit, au 
reuşit să-l pună în acţiune. După focarele de incendiu, vizibile de 
departe, Stirling şi Mayne vor putea determina mai apoi că o 
duzină din cele optsprezece avioane a putut fi distrusă. Tehnica 
raidului în jeep pare să-şi fi demonstrat primele calităţi. Cu atit 
mai mult cu cît operaţia a durat cu totul doar cinci minute. 

Dar, în dimineaţa următoare, în timp ce înaintează pe un 
teren foarte accidentat spre locul de întîlnire, cele trei vehicule 
sînt atacate de trei avioane italiene. Mitralierea este intensă şi 
camionul de trei tone este distrus. „Blitz-car”-ul lui Stirling 
trebuie abandonat. Mai rămîne ca unic mijloc de transport doar 
jepp-ul lui „Paddy” Mayne, dar, din fericire, nimeni nu a fost 
rănit. Grupul reuşeşte să ajungă, foarte încet, la locul de 
întîlnire. 

In orele ce urmează celelalte grupuri li se alătură, 
bineînţeles cu excepţia comandoului expediat spre Sidi Barrani. 
Aerodromul de la Fouka a fost atacat de două grupuri separate 
conduse de Jordan şi francezii săi şi de Bill Fraser şi oamenii săi. 
Francezii au ajuns primii şi au reuşit să distrugă opt avioane 
„Messerschmidt” înainte ca alarma să fie dată şi ca toată lumea 
de pe aerodrom să înceapă să tragă. Exact atunci grupul lui 
Fraser se strecura pe sub sîrma ghimpată, la cealaltă 
extremitate a  aerodromului. In dezordinea înconjurătoare, 
Fraser a reuşit să mai distrugă alte şase avioane 

In acest timp, Robin Gurdon hotărise „să exerseze” puţin şi, 
împreună cu patrula sa, distrusese vreo treizeci de vehicule 
dintr-un parc auto după ce atacase o popotă a inamicului cu 
grenadele. 

Jellicoe şi Zirnheld au avut mai puţin noroc. Grupurile lor n- 
au reuşit să pătrundă pe aerodromul de la El-Daba şi au trebuit 
să se mulţumească cu distrugerea a trei camioane întîlnite pe 
drum şi cu capturarea unui subofițer german şi a doi şoferi pe 
care i-au adus la locul de întîlnire. Sosind toată lumea, acesta a 
fost părăsit către orele 3 dimineaţa, la 10 iulie 1942. 


XIV 


Dar cei din SAS n-au plecat la drum să se întoarcă la bazele 
lor din spate. Aflind de la prizonierii germani că, contrar 
informaţiilor statului major, aerodromul de la El-Daba, pe care n- 
au reuşit să pătrundă Jellicoe şi Zirnheld, este considerat vital de 
către inamic, Stirling, care, la plecarea de la Kabrit, şi-a asigurat 
grupul cu o autonomie de aproximativ trei săptămîni în 
alimente, muniții şi carburant, hotărăşte să treacă din nou la 
atac în noaptea de 12 spre 13 iulie. 

Trei comandouri sub conducerea lui Mayne, Fraser şi Jordan 
întreprind un nou raid la Fouka, unde distrug douăzeci şi două 
de avioane. In acest timp, alte două grupuri, comandate de 
Jellicoe şi de locotenentul francez Martin - care va fi ucis în 
Bretania în rîndurile SAS, în 1944 - trebuie să atace El-Daba. 

Din nou, şansa nu e de partea lor. Cele două grupuri sînt 
atacate separat de aviația inamică pe cînd se îndreaptă spre 
obiectivul lor. Comandoul lui Jellicoe pierde două din cele trei 
jeep-uri ale sale şi trebuie să se înghesuie cu toţii în ultimul 
vehicul pentru a ajunge la locul de întilnire, fără să fi putut intra 
în acţiune. 

Pentru grupul lui Martin, situaţia este şi mai rea. Grupul, 
ghidat de patrula lui Robin Gurdon pe drumul cu coastă ce duce 
de la Fouka la El-Daba, este reperat, la vreo zece kilometri de 
obiectiv, cu puţin înainte de căderea nopţii, de trei avioane de 
vînătoare italiene, de tipul „Macchi”, care, mitraliind, se aruncă 
în picaj asupra lor. Gurdon este rănit mortal cînd încearcă să 
riposteze. Îşi va da sufletul cîteva ore mai tîrziu, „fără să-şi fi 
pierdut cunoştinţa şi continuînd să dea ordine pînă în ultima 
clipă”. Era cea din urmă misiune a sa în cadrul LRDG, deoarece 
acceptase să devină adjunctul direct a lui Stirling, sedus de 
curajul acestuia şi de calităţile sale de comandant, în fruntea 
SAS. După moartea lui Jock Lewes, moartea sa va fi o lovitură 
dură pentru şeful „Detaşamentului L”. 


Lăsînd vreo treizeci de oameni ascunşi în grote, în 
apropierea locului de întîlnire, Stirling decide să se întoarcă la 
Cairo cu două grupuri: unul alcătuit din trei jeep-uri şi condus de 
el însuşi, şi altul comandat de „Paddy” Mayne alcătuit din opt 
camioane goale; scopul este căutarea de întăriri şi provizii în 
vederea unor noi operaţii în spatele liniilor inamice. 

Drumul pe care cei din SAS l-au urmat la trecerea liniilor 


frontului, cînd au mers în lungul depresiunii Qattara, este acum 
impracticabil: potrivit informaţiilor primite prin radio, germanii 
hotăriseră să-l închidă. Trebuie deci să taie de-a dreptul prin 
depresiune, cu toate inconvenientele şi pericolele pe care 
aceasta le prezintă. E vorba, în fapt, de a străbate un uriaş chott 
* de vreo două sute douăzeci de kilometri lungime în care 
ruperea crustei de sare sub greutatea vehiculului înseamnă 
înnisiparea certă şi moartea probabilă. La prima vedere, 
depresiunea Qattara pare impracticabilă şi a fost multă vreme 
temută de călătorii europeni. Totuşi, două piste posibile au fost 
descoperite şi oamenii din LRDG i le-au indicat lui Stirling. 

Căpitanii Holliman şi Timpson le încercaseră chiar personal, 
cu convoaie întregi pe care reuşiseră să le treacă fără pierderi, 
dar una din piste fusese atît de slăbită de această trecere, încît 
era de acum încolo considerată periculoasă. Mayne hotărăşte să 
pornească pe cealaltă, mai lungă, dar socotită aproape sigură, 
cu condiţia să se conducă cu precauţie. Stirling însă, netemîndu- 
se de nimic, vrea să plece pe primul drum, mai rapid. El are 
încredere în jeep-urile sale uşoare şi este sigur că acestea vor 
trece acolo unde vehiculele LRDG n-au reuşit să înainteze fără 
să se înnisipeze. Acest calcul temerar era exact: jeep-urile trec, 
iar Stirling şi Jellicoe ajung la Cairo într-un timp record - ţinîndu- 
se cont, se înţelege, de împrejurări. 

Lui Mayne, cu camioanele sale, îi este mult mai greu. Mai 
întîi, la scurt timp de la plecare şi înainte să fi ajuns în 
depresiune, este atacat de aviația inamică, iar aceasta îi 
distruge un vehicul. Apoi, porneşte pe drumul socotit „bun”, dar 
trebuie să înainteze extrem de încet, prudent şi să facă halte 
frecvente. Îşi va atinge totuşi obiectivul fără alte pierderi. 


La sosirea la Cairo, Stirling trebuie să negocieze din nou cu 
statul-major pentru a obţine proviziile şi materialul nou de care 
are nevoie - mai ales jeep-uri. Dar, din fericire pentru el, 
reputaţia sa n-a încetat să sporească pe lingă comandament - 
mai ales după ce germanii înşişi îi menţionează numele în 
comunicatele lor. Numele şi porecla ce vor forma de acum 
înainte pereche: „Maiorul fantomă”. 

Deci, cu douăzeci de jeep-uri noi, echipate cu mitraliere 
„Vickers”, şi mai multe camioane de trei tone, el se poate 


* Lac sărat secat (arabă). 


alătura, opt zile mai tîrziu, soldaţilor lăsaţi în refugiul din deşert. 
Era şi timpul, căci pentru grupul acesta zilele încep să fie prea 
lungi. Proviziile scad şi, oricum, condiţiile de existenţă ale 
tuturor s-au arătat din ce în ce mai greu de suportat. 

Instalaţi în grupuri în mai multe grote în care suferă 
alternativ rigorile căldurii diurne şi ale frigului nocturn, hărţuiţi 
de roiuri de muşte deosebit de tenace, oamenii se străduie să-şi 
omoare cum pot timpul, dormind cît mai mult posibil - dar nu se 
poate dormi la nesfîrşit - pălăvrăgind, cîntînd în cor sau citind şi 
recitind cele cîteva cărţi pe care le au cu ei - şi îndeosebi Ce; 
şapte stilpi ai înțelepciunii de T.E. Lawrence”, o alegere ce pare 
cam stranie pentru evadare şi dezrădăcinare. Temîndu-să nu fie 
reperaţi de aviația inamicului, nu ies din paşteri decit pentru 
unele misiuni rapide de recunoaştere. g 

Sosirea lui Stirling este, de aceea, salutată ca o eliberare. In 
afara faptului că şeful aduce ceai, alcool, tutun, conserve şi, o, 
ce lux suprem, apă de colonie, întoarcerea sa înseamnă că îşi 
vor putea dezmorţi în sfîrşit picioarele. 

Privire asupra lucrurilor ce se arată exactă: cu Stirling n-au 
fost niciodată dezamăgiţi din acest punct de vedere. Acesta 
soseşte de la Cairo cu un proiect de operaţie ce îi este deosebit 
de drag, întrucît este vorba, pur şi simplu, de primul raid de 
mare anvergură cu jeep-uri înarmate. 


Obiectivul pe care l-a ales este aerodromul de la Sidi- 
Haneish, în sectorul Fouka, care este considerat de serviciile de 
informaţii drept o bază esenţială de transport aerian pentru 
forţele germane. 

Stirling are în vedere să atace cu optsprezece jeep-uri 
potrivit unui dispozitiv pe care l-a pus deja la punct la Cairo şi pe 
care îl va experimenta încă în noaptea reîntoarcerii sale în 
deşert. După ce au călătorit în coloană normală pînă în 
apropierea obiectivului, jeep-urile trebuie să se aşeze la sosirea 
aici în linie, în lungul aerodromului, şi să deschidă focul, toate 
deodată, cu gloanţa trasoare, pentru a-l înspăimînta pe inamic şi 
a-l ţintui momentan la sol. Stirling mizează mult pe această 


* Thomas Edward Lawrence (1888-1935), ofiţer şi scriitor britanic, născut 
în Ţara Galilor, agent britanic în ţările arabe din Orientul Apropiat, a căror 
revoltă a animat-o în 1916-1918. Este autorul unei cărţi care a înconjurat 
lumea - Cei şapte stilpi ai înțelepciunii (1926). 


intrare în scenă de genul „apocalipsul pe rotile”. 

Apoi, la semnalul dat prin lansarea unei rachete verzi, 
vehiculele trebuie să intre în formaţia definitivă de atac, pe 
două coloane regulate şi paralele de cîte şapte jeep-uri fiecare, 
avînd în centrul lor şi uşor în faţă pe cel al lui Stirling încadrat de 
alte două vehicule ceva mai retrase, iar în spatele acestor trei 
elemente din frunte, în mijlocul celor două coloane, jeep-ul 
navigatorului Mike Sadler. 

Odată adoptată această formaţie, cele optsprezece vehicule 
trebuie să-şi înceapă „treaba serioasă”. Adică să pătrundă în 
viteză pe aerodrom şi să treacă printre şirurile de avioane 
deschizînd focul cu toate mitralierele: cîte patru „Vickers K” de 
vehicul, repartizate în două perechi. Fiecare din cele două 
coloane trebuie, se înţelege, să execute foc lateral spre 
exteriorul formaţiei, iar cele trei vehicule din faţă să tragă 
înainte, pentru a-i neutraliza, de e posibil, pe apărătorii 
aerodromului. Deci un adevărat „arici de foc” trebuie să circule 
pe aerodrom distrugînd totul în trecerea sa, datorită acţiunii 
simultane a şaizeci şi opt de mitraliere „Vickers”, ale căror 
efecte devastatoare sînt deja bine cunoscute. 

Se înţelege că această tehnică de atac presupune din partea 
şoferilor şi trăgătorilor o anume parte de acrobație - şi un sînge 
rece în stare să reziste la orice. Intervalele de luptă prevăzute 
între vehicule nu sînt decit de cinci metri şi, la bordul fiecărui 
jeep, şoferul trebuie să continue să conducă cu două perechi de 
mitraliere ce trag concomitent, una alături de el, cealaltă în 
spatele său. Mai trebuie ca trăgătorii să nu „aprindă” din 
greşeală un jeep propriu ieşit pentru o clipă din formaţie - şi să 
nu-şi ucidă şoferul. Orice mişcare greşită a unora sau altora 
poate fi fatală. 

— Cum mă găseam în poziţie de şofer la capătul coloanei din 
stinga, povesteşte unul din cei interesaţi, Carol Mather, 
perechea din faţa mea trăgea lateral prin faţa mea, iar perechea 
din spate exact din coadă. Era important, de aceea, să rămii 
foarte liniştit pe scaunul tău, să nu te apleci nici în faţă, nici în 
spate. 

„Important”, într-un asemenea caz, este, fără nici o îndoială 
un „understatement” (adevăr spus doar pe jumătate). 

Stirling organizează deci, îndată ce cade noaptea, o repetiţie 
generală în deşert. Repetiţie ce se desfăşoară excepţional de 


bine, poate şi datorită explicaţiilor detaliate pe care le-a dat 
oamenilor săi, cu planuri şi crochiuri la îndemînă. Toată lumea 
reuşeşte să se aşeze la locul ei la semnalul dat şi nimeni nu 
trage asupra celuilalt. Maestrul acestui balet este mulţumit de 
elevii săi. Cu atit mai mult cu cit cortina se va ridica de-a binelea 
a doua zi, 26 iulie, pe înserate. 

Atacul este prevăzut pentru 27 iulie, la ora 1, pentru a 
beneficia pe deplin de luna plină, dar Sidi-Haneish găsindu-se la 
vreo şaizeci şi cinci de kilometri nord-vest de Bir-Chalder şi de 
refugiu, cortegiul se pune în mişcare încă de la căderea nopţii, 
pe 26, ghidat de Mike Sadler, concentrat cît se poate asupra 
conducerii uneori dificile. Tot atit de dificilă pe cît terenul aspru, 
care provoacă mai multe opriri şi o mulţime de pene. 

Apoi brusc, după patru ore şi jumătate de parcurs adesea în 
stare să-i învingă şi pe cei mai tenaci, Sadler dă semnalul de 
oprire. 

— Am ajuns, îi spune el lui Stirling. Dacă sînt exacte 
calculele mele, aerodromul trebuie să fie în faţa noastră la 
aproximativ un kilometru şi jumătate. 

Aparent, peisajul haotic nu s-a schimbat şi nu poate fi 
perceput nici un semn de activitate. Dar Mike Sadler nu-i omul 
să se avinte uşuratic. Stirling îşi desfăşoară deci cele 
optsprezece jeep-uri în linie şi dă ordinul de înaintare. Drept în 
faţa sa. S-ar crede că o vorbă de transpunerea monstruoasă a 
şarjelor de cavalerie de altădată. Sforţindu-se să menţină 
alinierea cu toate asperităţile terenului, jeep-urile înaintează 
clătinîndu-se şi zgilţiindu-se. 

Deodată, în spatele unei ondulaţii a terenului, dau de o 
iluminaţie puternică. Acolo este aerodromul, şi se pare că toate 
proiectoarele au fost aprinse, scăldind într-o lumină violentă 
pista pe care se disting formele avioanelor. Intr-adevăr, multe 
avioane. 

În faţa acestei orgii neobişnuite de lumină, Stirling se 
întreabă o clipă dacă inamicul nu-i aşteaptă, dar adevărata 
explicaţie apare foarte repede: un bombardier este pe cale să 
aterizeze 

Linia jeep-urilor înarmate îşi reia înaintarea, se aliniază pe 
marginea aerodromului şi, la semnal, deschide focul într-un 
vacarm infernal. Jeep-urile tresaltă în timp ce toate patru 
mitralierele trag deodată, iar gloanţele trasoare desenează 


deasupra pistei arabescuri luminoase ce par să se încrucişeze. 
Încă de la primele rafale, proiectoarele din faţă s-au stins, dar 
aerodromul continuă să fie luminat, atît de luna plină, cît şi de 
tirurile mitralierelor care trag toate într-o cadență de 1 200 
lovituri pe minut. Pe pistă se disting acum cit se poate de clar 
şirurile de avioane de toate tipurile: „Junkers”, „Stukas”, 
„Messerschmidt”, „Heinkel”. 

Ridicîndu-se în picioare în jeep-ul său şi ţinînd volanul, cu 
Cooper şi Seekings ca mitraliori, Stirling îşi învîrte deasupra 
capului pistolul „Very”. Cu un pocnet surd, ţişneşte o rachetă 
verde: schimbare de formaţie ! Jeepurile se aşază imediat în 
coloană dublă şi se avîntă pe aerodrom. Cele şaizeci şi opt de 
mitraliere continuă să tragă fără întrerupere şi, foarte curînd, 
ravagiile produse sînt îngrozitoare. Sub rafalele ce le străpung în 
tăcere, avioanele iau foc şi se dislocă. Unele dintre ele par să se 
dezagregheze complet. Rezervoarele explodează. Pe pistă, pe 
lîngă zgomotul care sparge timpanele, căldura a devenit de 
nesuportat. Unii din oamenii lui Stirling vor constata pe urmă că 
au sprincenele arse. Cît a durat acest circuit ucigaş ? Nimeni, 
pentru moment, n-ar putea spune. 

Reacţia survine din faţă. Între două rafale, se aude deodată 
un mortier şi un obuz explodează între cele două coloane de 
jeep-uri. Apoi intră în acţiune un tun „Breda” de 20 mm, una din 
armele cele mai de temut fabricate de italieni. 

— Fă-l să tacă, îi strigă Sandy Scratchley mitraliorului său 
din faţă. 

Nici un răspuns. Ridicînd o mînă de pe volan, Scratchley 
atinge umărul mitraliorului care alunecă uşor în faţă, cu fruntea 
pe cele două încărcătoare circulare ale armelor sale. A fost 
omorît pe loc de o schijă de mortier. 

Steve Hastings crede pentru o clipă că i-a sosit ceasul. Un 
şoc îi scutură jeep-ul şi el e orbit de un lichid cald care îi acoperă 
faţa. Dar, de fapt, el şi mitraliorul său din faţă au fost doar 
acoperiţi de ulei. În mod miraculos, jeep-ul continuă să meargă. 
Vor trebui totuşi să-l abandoneze, la sfîrşitul operaţiei, după ce l- 
au sabotat, şi transformat în capcană. 

Citeva clipe mai apoi este atins şi jeep-ul lui Stirling. Nici 
unul din cei trei ocupanţii nu este rănit, dar vehiculul este scos 
din funcţiune. Cele două coloane se opresc imediat. 

— Faceţi să tacă „Breda” ! strigă Stirling urcînd în alt jeep. 


Concentraţi-vă focul pe el şi faceţi-l să tacă ! 

Tunul este în sfîrşit neutralizat. În clipa aceasta, Stirling cere 
ca motoarele tuturor vehiculelor să fie oprite pentru a-şi putea 
completa, foarte calm, instrucţiunile, în vederea unei a doua 
treceri menite să încheie treaba. Se pleacă din nou şi, după 
liniştea stranie ce se abătuse brusc peste aerodrom, 
dezlănţuirea reîncepe. Un întreg grup de avioane „Junkers 52” 
este distrus - ultimul dintre ele de Paddy” Mayne care, dus fără 
îndoială de vechile sale obiceiuri, îşi părăseşte jeep-ul şi aleargă 
să pună o bombă. 

Vor afla mai tîrziu că cincisprezece avioane au fost distruse 
în cursul acestui raid şi o duzină grav avariate. In ce-i priveşte, 
cei din SAS au avut trei jeep-uri distruse şi alte şase avariate. N- 
au avut decit un ucis - mitraliorul lui Sandy Scratchley - chiar în 
timpul raidului, dar un altul va muri pe drumul de întoarcere: 
aspirantul francez Zirnheld care făcea echipă cu compatriotul 
său Martin, va fi rănit mortal în timpul unui atac în plin deşert al 
avioanelor „Stukas” şi va sucomba pe loc. 

Regrupîndu-se şi stabilindu-şi planurile cît se poate de 
repede, la oarecare distanţă de aerodromul pe care l-au 
devastat, Stirling şi oamenii săi se împart în grupuri de două 
pînă la patru jeep-uri, fiecare trebuind să ajungă separat la locul 
de întîlnire, conducînd noaptea şi ascunzîndu-se ziua, conform 
metodei lor obişnuite. Celor mai multe grupuri le trebuie cam 
două zile să ajungă la grotele familiare de-acum. Cu toate 
neîntreruptele patrule aeriene şi terestre trimise de germani în 
urma raidului pe aerodrom, n-au fost atacate decît cele două 
jeep-uri ale lui Martin şi Zirnheld. 

Cei doi morţi înregistraţi în operaţie au fost îngropaţi pe 
drum. Pentru mitraliorul lui Scratchley aceasta s-a petrecut la 
prima haltă a grupului de patru jeep-uri conduse de Stirling, 
Jellicoe, Hastings şi Scratchley. Doi bărbaţi au săpat cu discreţie 
groapa, în timp ce camarazii lor încălzeau apa pentru ceai. Şi-au 
dat seama atunci că nimeni n-avea vreo Biblie să citească vreun 
verset şi, ofiţeri şi soldaţi, s-au mulţumit să păstreze un minut 
de tăcere în jurul gropii pentru care aranjaseră şi o cruce dintr- 
un baston şi o scîndură smulsă dintr-o ladă pentru conserve. 
Martin a făcut la fel pentru Zirnheld, bătînd în cuie două 
scîndurele şi scriind deasupra numele şi gradul camaradului său 
cu menţiunea: „Mort pentru Franţa”. 


În timp ce grosul forţelor lui Stirling ataca Sidi-Haneish în 
jeep-uri, un detaşament SAS şi LRDG comandat de locotenentul 
Wilder organiza un raid „clasic” pe aerodromul de la Baggush şi 
distrugea cincisprezece avioane. A doua zi, ciocnindu-se cu forţe 
terestre germane care se deplasau în camioane, acest 
detaşament reuşea să distrugă patru vehicule ale inamicului şi 
să-i pună pe ceilalţi pe fugă. Dar aventura lor cea mai ciudată va 
urma ceva mai tîrziu, cînd un mic avion german „Fiesler Storch” 
a aterizat chiar sub nasul lor. Din el au ieşit doi bărbaţi care au 
început să inspecteze cu un aer grav împrejurimile fără să-i 
zărească pe britanici, instalaţi la mai puţin de o sută de metri. 
Aceştia au deschis focul asupra avionului, pe care l-au scos din 
uz şi abia în clipa aceasta cei doi „vizitatori”, vizibil consternaţi, 
ridică braţele strigind: 

— Nu trageţi ! Nu trageţi ! 

Unul din ei agita o brasardă cu crucea roşie. Era într-adevăr 
vorba de un medic militar german, baronul von Lutteroti, venit 
să examineze ţinutul în compania unuia din piloţii personali ai 
lui Rommel. Amiîndoi au fost făcuţi prizonieri şi duşi la refugiu, 
unde au fost daţi în paza dr. Malcolm Pleydell, medicul SAS, şi 
sergentului Bennett. Au urmat un schimb de amabilităţi şi 
discuţii mondene, dar toate acestea nu i-au împiedicat pe cei 
doi germani, pe care nimeni nu se sinchisea să-i supravegheze 
mai îndeaproape, să evadeze după citeva zile. O anume 
dezinvoltură în modul de a-şi păzi prizonierii a fost, de altfel, 
cum remarcă şi Philip Warner, unul din reproşurile făcute în 
general detaşamentului SAS, cel puţin în această perioadă. 


Una din primele griji ale lui Stirling, cînd toată lumea s-a 
întors la adăpost, este să-şi schimbe refugiul. Urmele lăsate de 
plecările şi venirile vehiculelor sînt atît de profunde încît riscă să 
aducă acolo patrulele motorizate germane. Refugiul este de 
aceea transferat în alte grote, la vreo cincizeci de kilometri mai 
departe. 

După ce a luat această precauţie elementară, Stirling 
organizează o întrunire generală în care critică în toată regula 
operaţia abia încheiată. Aceasta poate apărea ca o reuşită 
foarte strălucită, dar, pentru Stirling, numeroase detalii lasă încă 
de dorit, şi nu ascunde asta oamenilor săi. După el, tirurile au 


fost prea dezordonate, prost ţintite şi excesive: mai multe 
echipaje şi-au epuizat complet muniţiile, ceea ce pare o gravă 
greşeală, pentru că trebuie să prevezi şi „accidente de parcurs” 
pe drumul de întoarcere. În plus, cîteva vehicule n-au reuşit să- 
şi menţină alinierea în tot timpul operaţiei. Trebuie cu orice preţ 
să acţioneze mai bine în viitor. 

Stirling se arată cu atît mai înverşunat în criticile sale cu cît 
unii din oamenii săi sînt cît pe ce să le găsească nedrepte, acum 
cînd văd că raidul în jeep-uri înarmate se va substitui vechilor 
metode de acţiune. El doreşte să atingă cît mai repede posibil 
un fel de perfecţiune în acest gen de exerciţiu. 

Stirling s-a implantat acum aproape permanent în spatele 
liniilor inamice pentru că, înaintea plecării din Cairo, a aranjat ca 
RAF să-i paraşuteze în apropierea refugiului proviziile, muniţiile 
şi materialul. Totul este cît se poate de bine. Se vor putea 
„amuza” şi vor putea organiza o hărţuire sistematică a forţelor 
din spate ale lui Afrika Korps, fără să mai străbată, ca în 
operaţiile precedente, nesfîrşite trasee. 

Dar un mesaj al statului-major pune brusc capăt acestor 
proiecte seducătoare: Stirling trebuie să-şi ducă de urgenţă 
detaşamentul la Kabrit, în vederea unei operaţii importante. 

— Ce operaţie ? strigă Stirling, furios. Ca şi cum idioţii ăştia 
din statul-major ar şti ce-i aia o operaţie ? 

Dar nu poate face altfel decit să se supună. 


XV 


Stirling are dreptate să nu aibă încredere şi, îndată ce statul- 
major îi dezvăluie planurile, neîncrederea aceasta se transformă 
într-o aversiune declarată şi marcată. El consideră că a fost 
violată, de către comandament, regula jocului instaurată încă de 
la început, prin care i se lăsa lui, maiorului Stirling, grija să 
decidă asupra operaţiilor sale şi să le organizeze. Cît despre cea 
care i se propune, el n-ar fi conceput-o niciodată şi nici n-ar fi 
organizat-o în acest fel. Mai mult, ea se înscrie într-un ansamblu 
cuprinzîind elemente „străine”, lucru de care şeful SAS are o 
oroare destul de justificată. 

Este vorba pur şi simplu de o serie de raiduri de mare 


anvergură asupra mai multor localitaţi-cheie deţinute de inamic 
în scopul de a „ţine ocupat” Afrika Korps şi de a-l împiedica să 
treacă la ofensivă în timpul verii. Comandamentul britanic 
estimează că nu poate avea în vedere să atace înaintea toamnei 
şi ţine să-şi păstreze pînă atunci poziţiile. Trebuie, de aceea, să i 
se dea lui Rommel suficiente subiecte de preocupare, încît să nu 
fie tentat să răstoarne din nou situaţia. 

Pe de altă parte, în această lună august 1942 se va opera o 
remaniere decisivă în comandamentul forţelor britanice din 
Orientul Mijlociu. Churchill a hotărît să-l înlocuiască pe 
Auchinleck cu generalul Alexander * în postul de comandant şef, 
decizie care, cu toate precauţiunile retorice, este resimţită drept 
ceea ce este: o dizgrație, încheind o lungă suită de divergențe 
care au dus la o totală incompatibilitate. 

Auchinleck este un soldat remarcabil şi a desfăşurat, după 
părerea unanimă, o muncă formidabilă în postul său de 
comandant, dar este deosebit de nenorocos în relaţiile sale cu 
lumea politică în general şi cu primul ministru în special. 

Acesta n-a înghiţit francheţea aspră a lui Auchinleck care n-a 
ezitat să sublinieze lipsurile armatei sale - mai ales în blindate - 
şi a refuzat, cu tot spiritul său ofensiv recunoscut, să se lanseze 
în unele aventuri. Churchill adoră să facă pe comandantul 
suprem - ceea ce reuşeşte, de altfel, cu un talent incontestabil - 
dar, în ce priveşte Orientul Apropiat şi Mijlociu, s-a lovit de multe 
ori de realismul lui Auchinleck. Pînă într-atit încît a ajuns la 
exasperare, aşa cum se surprinde că e adus la exasperare şi de 
omul însuşi. Un simplu dialog ce se desfăşoară în Egipt, cu puţin 
înaintea concedierii „onorabile” a lui Auchinleck, spune mult. 

Cînd generalul declară că, nebînd şi culcîndu-se devreme, se 
simte mereu „în formă sută la sută”, Churchill răspunde pe un 
ton uşor arţăgos: 

— Eu beau coniac toată noaptea şi mă simt în formă două 
sute la sută. 

In acest moment, decizia primului ministru este deja luată. 
El a sosit la Cairo la 3 august 1942, pe un drum ce trebuia să-l 
conducă la Moscova, unde îl va întîlni pe Stalin, cu planul în 
buzunar. La început de tot, proiectul constă în a desfiinţa 
comandamentul forţelor britanice din Orientul Mijlociu, care 


* Numirea are loc la 8 august 1942. În aceeaşi zi, generalul Auchinleck 
devine şef al sectorului operaţional Irak - Iran. 


acoperea Egiptul, Palestina, Siria, Iran şi Irak, pentru a crea un 
comandament al Orientului Mijlociu, la Cairo, încredinţat lui 
Alexander, în timp ce Auchinleck va merge la Bagdad să se 
ocupe numai de Iran şi Irak. 

Bineînţeles, schimbarea nu poate fi acceptată de Auchinleck, 
care se retrage pur şi simplu, cedînd locul lui Alexander. Pe 
acesta îl vrea Churchill în vederea marii ofensive prevăzute 
pentru toamna următoare. Ofensiva aceasta va fi victorioasă, 
dar n-ar fi fost ea astfel şi cu Auchinleck în frunte ? 

Acesta ar fi beneficiat, aşa cum au făcut Alexander şi 
Montgomery, de uzura lui Afrika Korps, slăbit de blocada 
mediteraneană şi ratîndu-şi marea ocazie din iunie şi iulie 1942, 
la capătul acelei ofensive ce l-a dus pînă la El-Alamein, gata să 
ameninte Cairo. 

De fapt, se poate considera că în acest moment Rommel 
este deja virtual bătut şi că Auchinleck este cel care l-a pus în 
această situaţie. 

In legătură cu acest subiect, unul din apropiații săi, generalul 
Dorman Smith, va scrie în corespondenţa sa personală: „Cu 
toată judecata complet greşită pe care o avea despre Ritchie 1, 
«Auk» a fost acela care ne-a salvat cu adevărat. Britanicii nu și- 
au imaginat niciodată abisul ce se căsca în faţa aliaţilor, în iunie- 
iulie 1942 şi nu l-au apreciat niciodată cum ar fi trebuit pe omul 
care i-a împiedicat să alunece în el. Nimănui nu-i place să 
creadă că a existat cu adevărat o asemenea situaţie”. 

Dar fapt este că, încă de la marea întrunire a statului-major 
pe care Churchill a prezidat-o la 5 august, problema e încheiată: 
fiecare ştie că generalul Alexander, venit din Marea Britanie cu 
primul ministru, îl va înlocui pe Auchinleck. La 13 august, şi 
Ritchie va fi înlocuit de la comanda Armatei a VIll-a de un nou 
venit precedat deja de o robustă reputaţie de original: generalul 
Bernard Montgomery.” 


1 Despre această uzură a lui Afrika Korps pot fi consultate pur şi simplu 
memoriile mareşalului Rommel, Războiu/ fără ură. 

1 Desemnarea de către Auchinleck a generalului Ritchie ca şef al Armatei 
a VIll-a fusese aspru criticată de o parte a statului său major, care îl 
considera pe Ritchie „lipsit de maturitate” 

* Sir Bernard Law Montgomery, mareşal britanic (1887-1970), 
comandant al diviziei din Franţa, în 1939-1940, reuşeşte să-şi îmbarce divizia 
după dezastrul de la Dunkerque. În 1942 este numit în fruntea Armatei 8 
britanice din Egipt, calitate în care îl învinge pe Rommel la El-Alamein. 
Participă la campaniile din Sicilia şi Italia, apoi este chemat la Londra, în 


În timp ce se desfăşoară această remaniere, punctată de 
şedinţe cu atmosfera încărcată, Stirling cunoaşte alte reuniuni 
unde atmosfera nu-i deloc mai destinsă: cele în cursul cărora 
sînt discutate raidurile hotărite de statul-major. 

Acestea sînt în număr de patru: unul la Benghazi, organizat 
de Stirling şi cei din SAS, un altul la Tobruk - de o forţă amfibie 
sub ordinele colonelului Haselden, un al treilea pe aerodromul 
de la Barce - de către LRDG şi ultimul la Jalo - de către trupele 
sudanze. 

Din aceste patru operaţiuni, cea mai importantă atit prin 
natura obiectivului, cît şi prin mijloacele angajate, este cea de la 
Tobruk. Colonelul Haselden trebuie să atace oraşul pe cale 
terestră cu optzeci de oameni din forţele de comando, 
transportaţi de trei camioane, travestiţi în prizonieri de război şi 
încadraţi de cîţiva evrei germani în uniforme aparţinînd lui Afrika 
Korps şi trecînd drept gardieni. Proiectul său constă în a ajunge 
într-un punct numit Mersa Sciausc, la est de port, unde i se vor 
alătura o sută de oameni aflaţi sub ordinele căpitanului McFie, 
veniţi din Alexandria la bordul unor vedete lansatoare de torpile 
şi dotați cu bărci pneumatice. Cele două forţe (a lui Haselden, 
desemnată cu litera B, şi a lui McFie, desemnată cu litera C) 
trebuie apoi să se unească, să înainteze împreună spre vest şi 
să neutralizeze bateriile de coastă, în aşa fel încît să permită 
debarcarea, la orele patru şi jumătate dimineaţa, a forţei A, 
alcătuită din 382 de soldaţi din Royal Marines, comandaţi de 
locotenent-colonelul Unwin şi transportaţi cu distrugătoarele 
Sikh şi Zulu. 

Cele trei forţe combinate au apoi ca misiune să înconjoare 
complet oraşul, în vreme ce vedetele lansatoare de torpile 
venite din Alexandria vor scufunda vasele aflate în port. 

Operaţiunea se va numi „Daffodil” (narcisă galbenă). 

Raidul pe care Stirling trebuie să-l organizeze la Benghazi 
poartă un nume la fel de botanic şi încîntător: „Snowdrop” 
(ghiocel). Pentru a-l duce la îndeplinire, va dispune de două sute 
douăzeci de oameni, patruzeci de jeep-uri înarmate şi patruzeci 
de camioane, care vor trebui să pătrundă în oraş, să ajungă în 
port şi să distrugă tot ce întîlnesc acolo. 


1944, şi preia comanda forţelor terestre de debarcare în Normandia. Ajunge, 
în 1946, şef al Statului Major Imperial britanic. 


Raidul lui Sudan Defence Force”, plecată din Koufra cu două 
patrule ale LRDG spre Jalo, se cheamă „Tulip” (laleaua), iar cel 
al forţelor LRDG spre Barce se numeşte „Hyacinth” (zambila). 

Acest buchet de flori îi pare extrem de otrăvitor lui Stirling, 
care detectează dintr-o privire imperfecţiunile planului: 

Partea ce i s-a rezervat îl nemulţumeşte în mod deosebit. 
După părerea sa, un raid-surpriză cu două sute douăzeci de 
oameni şi optzeci de vehicule este o erezie, iar operaţia ce îi 
este propusă reprezintă exact ce condamna el în memoriul care 
a precedat formarea forţelor SAS. 

— Ansamblul planului, va scrie el mai apoi, păcătuia faţă de 
toate principiile pe care se alcătuise Special Air Service. 

Dar proiectul raidului spre Tobruk i se pare încă şi mai 
delirant. Experienţa îl învățase că în acest domeniu să te 
complici însemna să adaugi un factor de eşec deosebit de 
redutabil, iar proiectul lui Haselden - adevăratul inspirator al 
ansamblului planului suferă de bizantinism, cerînd o coordonare, 
un respect al orarului şi o perfecţiune în transmisii fără de care, 
la cel mai mic contratimp, totul se prăbuşeşte în orice clipă. 

Haselden - a cărui iniţiativă va fi ulterior blamată de mulţi 
din tovarăşii săi cei mai apropiaţi - este un ofiţer de informaţii 
strălucitor, un distins vorbitor de arabă, care a îndeplinit 
remarcabile misiuni individuale deghizat în localnic în spatele 
liniilor inamice, dar n-are nici o experienţă de comando pe 
terenul de luptă 1. Cu toate acestea observă Stirling repede, el 
este ascultat cu atenţie de statul-major. 

Astfel, în cursul acestor întruniri, protestele şi criticile şefului 
SAS, oricît de argumentate ar fi, sînt respinse cu hotărîre. In mai 
multe rînduri, cu tot obişnuitul său sînge rece şi cu urbanitatea 
sa, Stirling e pe cale să explodeze. 

Cu atit mai mult cu cît, uneori, provocări personale 
înveninează în plus dezacordul pur militar. Este cazul unei 
întruniri a statului-major în care un vice-mareşal al RAF-ului 
intervine în discuţie, spunînd că după părerea sa raidul spre 
Benghazi ar trebui încredinţat unor „trupe serioase” şi nu unui 
grup de „individualişti pitoreşti.” Ca apoi să descrie SAS drept o 

* Forţa de apărare a Sudanului (engl.). 

1 Una din cele mai frumoase isprăvi ale lui Haselden în calitate de agent 
secret a constat în a explora toate instalaţiile unui aerodrom inamic mînînd, 


deghizat în păstor arab, o turmă de oi pe aerodrom, cu toate urletele 
santinelelor. 


trupă curajoasă, dar nedisciplinată, care cultivă o tendinţă de 
„a-şi exagera succesele”. 

La aceste cuvinte, Stirling, palid, pune mîna pe o călimară. 
Vecinul îi prinde braţul. La timp să-l salveze pe cel de la RAF de 
un bombardament cu totul neprevăzut de el. 

Mai tîrziu, prietenii încearcă să explice şefului SAS arţagul 
aparte al vice-mareşalului. Generalul Marriot îi sugerase 
acestuia puţin mai înainte să-i confere lui Stirling „Distinguished 
Flying Cross”, decorație rezervată celor din RAF. 

— De ce ? a răspuns el. Tipul acesta nu face parte din 
aviaţie. 

— A distrus două sute cincizeci de avioane inamice, 
răspunsese Marriot. E un scor cu care nu se poate lăuda nici o 
escadrilă RAF. 

— Ridicol ! a şuierat vice-amiralul, furios. 

Totuşi, presat de statul-major şi conştient de faptul că însuşi 
viitorul forţelor SAS ar putea fi compromis în caz de refuz, 
Stirling cedează. Trebuie să înceapă pregătirea raidului, o 
sarcină importantă, căci, potrivit planului, forţele SAS trebuie să 
plece din Koufra. Va trebui deci să aducă oameni şi vehicule de 
la Kabrit la Koufra, ceea ce înseamnă un traseu de aproape 1 
300 kilometri, ca apoi să parcurgă aceeaşi distanţă pentru a 
ajunge la Benghazi. În acelaşi timp, cei o sută de novici pe care 
Stirling a trebuit să-i recruteze pentru această operaţie au de 
îndurat un antrenament accelerat. 

Ca adjunct în aceste munci de organizare, Stirling îl 
recuperează pe Fitzroy McLean care, ieşit din spital la 1 iulie, se 
bronzează pe plajele din Alexandria învăţind greaca modernă cu 
domnişoare binevoitoare. Cei doi complici se pun de îndată pe 
lucru - dar găsesc şi timpul să aibă un contact politic foarte 
important. 

Amîndoi se numără printre invitaţii ambasadorului britanic la 
Cairo, Sir Michael Lampson, la un dineu pe care îl prezidează 
însuşi primul ministru, Winston Churchill, întors în Egipt, după 
călătoria sa în Rusia. Generalul Alexander, pe cale să-şi ia în 
primire noua funcţie, şi generalul sud-african Smuts, şeful 
statului-major imperial, asistă şi ei la acest dineu. 

Churchill începe prin a-l tachina pe McLean pentru 
măruntele sale  stratageme parlamentare,  prezentîndu-l 
generalului Smuts în următorii termeni: 


— lată un tînăr care s-a servit de mama Parlamentelor ca de 
casele de distracţii publice. 

Dar, foarte bine dispus după ce a început - şi a cîştigat - cu 
acelaşi Smuts un concurs de citate din Shakespeare recitate din 
memorie 1, Churchill îi interoghează îndelung pe Stirling şi 
însoţitorul său în legătură cu forţele SAS şi le ascultă atent 
răspunsurile. L-a auzit deja, bineînţeles, vorbind despre unitate 
pe fiul său Randolph şi este vizibil că personalitatea şefului 
acesteia îl intrigă. 

Contrastul între manierele alese ale lui Stirling şi brutala 
îndrăzneală a acţiunii sale îl fascinează vizibil - aşa cum a 
fascinat pe mulţi alţii înaintea lui. Într-adevăr, încît nu poate 
rezista, după plecarea şefului SAS, tentaţiei de a-l gratifica pe 
Smuts cu un ultim citat, extras din Don Juan de Byron: „Era 
omul cel mai rafinat care a scufundat vreodată o navă sau tăiat 
gitul cuiva”. 

De altfel, a doua zi, el îl convoacă personal pe Stirling la o 
întrunire mult mai puţin mondenă, în care interlocutorul său 
poate expune pe îndelete toate problemele pe care le are 
unitatea sa. Churchill ascultă fără să spună nimic, mulţumindu- 
se să dea adesea din cap, dar această întîlnire va avea roadele 
sale. 


Între timp, continuă pregătirea operaţiei „Snowdrop”, 
prevăzută pentru 13 septembrie, încît nu-i vreme de pierdut. Pe 
cînd Stirling stăruie în disputele cu statul-major, recrutează, 
antrenează şi aleargă după materiale, Fitzroy McLean se 
precipită la Fayoum, unde LRDG şi-a stabilit noul cartier general, 
pentru a discuta cu Kennedy Shaw, apoi la Alexandria, pentru a 
studia din nou o machetă a oraşului Benghazi. 

In această perioadă începe McLean să aibă o destul de 
proastă impresie în legătură cu secretul în care se desfăşoară 
operaţia. „Pentru motive evidente - scrie el în această privinţă - 
secretul era vital, şi doar un mic număr dintre cei care trebuiau 
să ia parte la operaţii fuseseră informaţi asupra destinaţiei. Dar, 
chiar înainte să fim gata de a intra în acţiune, reieşi că prea 
mulţi oameni ştiau prea multe. La Alexandria, un puşcaş marin 


1? După spusele celor prezenţi, victoria lui Churchill a fost cu atît mai 
strălucită cu cît el inventa de-a dreptul jumătate din citate, făcînd pe faţă cu 
ochiul vecinilor săi. 


beat se lăuda într-o bodegă cu faptul că o să plece spre Tobruk. 
Un ofiţer al Forţelor franceze libere a cules la Beirut cîteva 
informaţii surprinzătoare. Unul din barmanii hotelului, care 
trecea în general drept agent inamic, părea mult prea bine 
informat. Încă şi mai rău, potrivit anumitor indicii, se părea că 
inamicul se aştepta la raiduri şi lua deja contramăsuri”. 

Cu toate acestea, la 7 septembrie, Stirling şi McLean ajung, 
la bordul unui bombardier „Hudson”, în oaza Koufra, unde se 
găseşte adunat deja grosul trupelor. A doua zi, grupul de 
vehicule pleacă la drum, sub ordinele lui „Paddy” Mayne şi 
McLean. Împreună cu jeep-urile înarmate şi camioanele „Ford” 
de trei tone, pleacă şi două tancuri uşoare împrumutate de 
Regimentul 10 husari, dar acestea vor trebui abandonate, 
complet înnisipate, după vreo citeva zeci de kilometri. 

Alte două grupuri, ultimul fiind condus de Stirling în 
persoană, pleacă ceva mai tirziu. 

„Forţa B” a lui Haselden, care a fost condusă la Koufra de 
LRDG, a plecat în direcţia Tobruk la 6 septembrie, patrulele G | 
şi T I din LRDG, sub comanda lui Easonsmith, sînt deja în drum 
spre Barce, iar unităţile din Sudan Defence Force, care trebuie în 
principiu să cucerească Jalo, vor părăsi Koufra la 11 septembrie. 

În ce îl priveşte, la 31 august, Rommel a trecut din nou la 
atac la El-Alamein. 


XVI 


În afara lungimii, drumul de la Koufra la Benghazi se arată, 
curînd atît dificil, cît şi înşelător. Cuprinde, în mod deosebit, 
traversarea Mării de Nisip, „o întindere de nisip fin şi sfărimicios, 
de mărimea Irlandei, marcată de lungi dune paralele de mai 
multe zeci de metri înălţime, care se aliniază monoton, ca 
valurile unui ocean”. 

După ce s-a consultat cu specialiştii din LRDG, Stirling a 
hotărit să-şi treacă vehiculele prin Zighen, un fel de gituire unde 
Marea de Nisip nu este mai lată de treizeci de kilometri. Dar 
aceşti treizeci de kilometri par interminabili. Nu trec cinci 
minute să nu se înnisipească vreun vehicul şi să fie scoase în 
mare grabă scîndurile de nisip, lopeţile şi odgoanele. 


Îi vor trebui trei zile bune grupului din frunte, pe care îl 
comandă Mayne şi McLean, să ajungă la djebelul din apropierea 
oraşului Benghazi, unde se ascunde printre nomazi prieteni 
ofiţerul de informaţii belgian Bob Melot. Între timp, unul din 
camioanele convoiului a trecut peste o mină şi a fost abandonat 
după ce încărcătura a fost repartizată celorlalte vehicule. 

Dintru început, Melot îl informează pe McLean că au putut fi 
remarcate semnele unei agitaţii suspecte în garnizoana de la 
Benghazi unde, în plus, pare că întăriri au sosit recent. Faptul îi 
confirmă lui McLean presentimentul sumbru şi, după o lungă 
întrevedere cu Melot şi doi şefi arabi, el se hotărăşte să trimită 
un spion să examineze mai îndeaproape situaţia. 

Acest spion este un arab din Benghazi, dezertor din armata 
italiană, care pleacă imediat la drum spre oraşul aflat la vreo 
treizeci de kilometri. O zi şi o noapte mai tîrziu, el reapare cu 
cele mai rele precizări. Potrivit lui, toată lumea din oraş este la 
curent cu atacul ce va veni - şi se menţionează chiar data 
exactă, cum a putut verifica pe loc McLean. Mai mult, au sosit 
întăriri din infanteria italiană, precum şi o unitate de mitraliori 
germani, iar cîmpuri de mine au fost instalate în jurul oraşului. 
În mod vizibil, cei din SAS sînt aşteptaţi. 

Cînd soseşte Stirling, după o traversare în care a pierdut un 
jeep cu pasagerii săi, ucişi de o mină, McLean îl pune la curent 
cu informaţiile deloc încurajatoare pe care le obținuse. După o 
reflecţie, se decide trimiterea unui mesaj la Cairo pentru a se 
întreba dacă nu trebuie modificat planul prevăzut. Răspunsul, 
care soseşte trei ore mai tirziu este că trebuie „ignorate 
zvonurile de bazar” şi acţionat după cum s-a stabilit. Nu le 
rămîne decit să se încline. 

În după-amiaza zilei de 13 septembrie se pregătesc cu toţii. 
De data aceasta, membrii comandoului au fost dotați, în plus 
faţă de echipamentul lor obişnuit, cu o „trusă de evadare” 
pentru cazul în care s-ar afla în dificultate: o hartă de stat-major 
pe mătase, disimulată în dublura hainelor de luptă, o busolă în 
miniatură ascunsă într-un simplu nasture, un bidon special 
repliabil, comprimate de benzedrină etc. 

Primul grup care pleacă la drum, comandat de Chris Bailey şi 
ghidat de Bob Melot, trebuie să se ocupe, înainte de a ajunge la 
Benghazi, de un fort italian care adăposteşte o staţie de radio. 
Apoi, la căderea nopţii, se pune în mişcare şi grosul trupei, sub 


ordinele lui Stirling. Un bombardament de diversiune al RAF a 
fost prevăzut între orele 22 şi 23,59. Cei din SAS trebuie deci să 
intre în acţiune începînd cu miezul nopţii. 

Prima parte a parcursului se arată însă dificilă. Melot a lăsat 
drept ghid un spion arab, care greşeşte uedul şi obligă coloana 
să piardă timp considerabil. După mai multe halte şi schimbări 
de itinerar, aceasta se regăseşte în sfîrşit pe drumul principal, 
pe care continuă înaintarea cu viteză, pentru a recupera 
întîrzierea. În depărtare, cerul este luminat şi se aud exploziile 
surde ale bombelor pe care le aruncă RAF peste Benghazi, 
conform planului prevăzut. 

Apoi, la ceva distanţă în faţă, Stirling zăreşte o barieră de-a 
latul drumului, cu sîrmă ghimpată de o parte şi de alta. De 
ambele părţi ale drumului pămîntul pare să fi fost răscolit de 
curînd: ca şi cum ar fi fost minat. 

Bill Cumper, specialist în problemă, sare din maşină şi se 
apropie să vadă mai bine. Ajunge la barieră, pipăie un timp, 
găseşte sistemul de deschidere şi face să pivoteze întreg 
ansamblul proclamînd pe un ton teatral: 

— Şi acum să înceapă lupta ! 

N-ar fi putut spune mai bine. Exact în acel moment se 
dezlănţuie infernul. O duzină de mitraliere şi cel puţin două 
tunuri „Breda” de 20 mm, instalate de cealaltă parte a barierei, 
au deschis laolaltă focul asupra coloanei. Curînd, li se alătură şi 
mortiere. 

Jeep-ul din faţă, condus de sergentul Almonds, fost în 
Coldstream Guards, ţişneşte înainte cu cele patru mitraliere în 
acţiune. După vreo sută de metri, un glonte îi atinge rezervorul 
de benzină şi vehiculul ia foc instantaneu. Al doilea jeep are 
aceeaşi soartă. 

Celelalte vehicule se dispun de o parte şi de alta a drumului 
şi-şi dezlănţuie focul asupra adversarului, a cărui ardoare scade 
după un timp. Dar este vizibil că raidul a eşuat înainte de a 
începe. Este clar că orice şansă de surpriză - dacă existase 
vreodată - a dispărut acum. Nu le rămîne decit să se replieze. 

La ivirea zorilor, coloana se regăseşte la poalele unei pante 
abrupte ce duce la locul de refugiu din munte. In acel moment 
este reperată de o duzină de avioane ale inamicului care se 
aruncă asupra ei, bombardînd şi mitraliind. Un camion încărcat 
cu muniții este atins în plin şi se volatilizează. Un al doilea nu 


întîrzie să explodeze, spulberînd toate lucrurile personale ale lui 
Fitzroy McLean, care se găseau la bordul său. „Echipamentul 
meu, povesteşte McLean, era acum redus la un pistol automat, 
un compas prismatic şi o linguriţă de ceai din argint. Eram mai 
uşor la drum”. 

Hărţuiala aeriană continuă toată ziua, doar cu un scurt 
moment de răgaz la prînz. Un camion cu soldaţi SAS francezi 
reuşeşte totuşi, într-o încercare îndrăzneață, să deschidă focul 
cu toate mitralierele sale asupra unui avion care-l ataca şi să-l 
doboare în flăcări. 

Noaptea următoare, scăpat de avioane, grupul reuşeşte în 
sfîrşit să ajungă la locul de întîlnire. A pierdut opt vehicule, dar 
n-are să deplingă decit trei sau patru răniţi. 

Comandoul condus de Chris Bailey şi Bob Melot se află deja 
acolo. Şi-a îndeplinit cu succes misiunea, distrugînd staţia de 
radio şi ucigind sau capturind italienii ce o păzeau, dar au 
trebuit să plătească preţul. Melot a fost grav rănit la picioare de 
o grenadă, Bailey are un glonte în plămîni şi caporalul Laird un 
braţ complet ciopirţit. Medicul care a rămas în uedul-refugiu îi ia 
de îndată în grijă, în timp ce ceilalţi, după ce au înghiţit mai 
multe guri de ceai fierbinte, se întind să doarmă în sfîrşit cîteva 
ore. 

În ued camuflajul vehiculelor este excelent, într-atît încît, în 
dimineaţa următoare, un avion de recunoaştere al inamicului 
survolează refugiul la joasă înălţime fără să zărească ceva. Dar 
o manevră nechibzuită din timpul zilei va repune totul în 
discuţie. Un jeep venit din uedul vecin unde se rătăcise se 
îndreaptă direct spre refugiu, pe faţă şi ridicîind în urmă o 
coloană de praf ce nu poate scăpa aviaţiei inamicului. Ghidîndu- 
se, într-adevăr, după drumul vehiculului, aceasta nu întîrzie să 
atace refugiul. Între douăzeci şi treizeci de avioane 
bombardează intens fundul uedului. Din relativ calmă, ziua a 
devenit de coşmar. 

La căderea nopţii, cînd avioanele sînt constrinse să se 
întoarcă, se constată că douăzeci şi cinci de camioane şi 
optsprezece jeep-uri au fost distruse. Sînt mai mulţi morţi şi 
răniţi. 

De-data aceasta situaţia a devenit de-a dreptul 
îngrijorătoare. Aproape şase sute cincizeci de kilometri separă 
grupul de oaza de la Jalo care, dacă totul a mers bine, trebuie să 


se afle în miini prietene; iar pe lîngă dispariţia a jumătate din 
vehicule, a dispărut şi o mare cantitate de alimente, apă, muniții 
şi carburant. 

O altă problemă: cea a răniților. Unii, precum Bob Melot, sînt 
transportabili, dar alţii în mod vizibil nu pot fi duşi. Să-i iei cu 
tine în această epuizantă călătorie ar însemna să-i condamni la 
o moarte sigură. Este mai ales cazul lui Chris Bailey, atins la 
plămîni. După lungi ezitări, se decide să fie lăsaţi în mîinile unui 
infirmier care, însoţit de un prizonier italian folosit ca interpret, îi 
va conduce la Benghazi la bordul unui vehicul arborînd drapelul 
Crucii Roşii. Se va afla mai tirziu că au ajuns cu toţii la spitalul 
din Benghazi, dar au sucombat acolo. 

După aceasta, coloana se scindează din nou în trei grupuri, 
primul comandat de McLean şi Sandy Scratchley, fost jockeu cu 
o stranie barbă roşie, al doilea condus de Mayne şi al treilea 
aflat sub ordinele directe ale lui Stirling, care va pleca ultimul 
pentru a-i putea culege pe eventualii rătăciţi. 

Ţinînd cont de numărul vehiculelor distruse, camioanele 
transportă cîte douăzeci de oameni şi jeep-urile cîte şapte sau 
opt. 
La 18 septembrie seara, cînd echipa McLean - Scratchley 
soseşte în apropiere de Jalo, nu mai are decit foarte puţină 
benzină şi provizii doar pentru o singură masă. Soarta ei 
depinde de ce va găsi la Jalo, întrucît Koufra este la o depărtare 
de alţi şase sute cincizeci de kilometri. 

Grupul se aşează la pîndă, să observe cel mai mic semn care 
să-i indice în ale cui miini se află în prezent oaza. Curînd rămîn 
şi mai perplecşi că tiruri de artilerie sînt îndreptate împotriva ei. 
De cine şi împotriva cui ? Apare în sfîrşit un arab bătrîn care e 
întrebat dacă britanicii sînt acolo. 

— Britanicii ? răspunde el. Au încercat să vină acum citeva 
zile şi acum încearcă din nou. 

Se găseşte explicaţia tirurilor de artilerie, iar grupul trebuie 
să reziste pînă în clipa cînd se vor putea alătura forţelor 
atacatoare. Mulțumită arabului, McLean reuşeşte să găsească 
apă şi cumpără cu o mie de lire - n-avea bancnote mai mici la el 
- ceva verde despre care crede că e dovleac. Dar Sandy 
Scratchley, examinind obiectul cu o privire dispreţuitoare, 
proclamă că e vorba în mod vizibil de un castravete. 

— Castraveţii n-ajung la asemenea dimensiuni, răspunde 


McLean, vexat. 

— Oricine se pricepe cituşi de puţin la vegetale poate vedea 
că e vorba de un castravete tropical, ripostează Scratchley, din 
ce în ce mai dispreţuitor. 

— Oricine se pricepe cîtuşi de puţin la orice poate vedea că 
eşti o buruiană de oraş necunoscînd din ce e la ţară decit 
terenurile de curse pe care le frecventezi în mod obişnuit pentru 
pariuri, face McLean. 

Trebuie să găsească un arbitru şi-l cheamă în ajutor pe 
Seekings, fiul unui fermier din Cambridgeshire, dar acesta se 
umple de ruşine crezînd că recunoaşte un bostan, ceea ce 
stirneşte ilaritatea dispreţuitoare a celorlalţi doi. In cele din 
urmă, toată lumea mănîncă - şi toată lumea e bolnavă noaptea 
următoare. 

A doua zi, McLean şi Seekings, plecaţi în recunoaştere, 
reuşesc în sfîrşit să captureze o patrulă din Sudan Defence 
Force, al cărei şef le istoriseşte cum, venind să atace Jalo, el şi 
camarazii săi i-au găsit pe italieni, vizibil preveniţi, bine 
camuflaţi în spatele unui cîmp de mine. Sudanezii au atacat 
totuşi şi au reuşit să pătrundă în fort, dar au fost apoi respinşi cu 
mari pierderi. Acum, ei se pregătesc de un nou asalt la care cei 
din SAS sînt cordial invitaţi să se alăture. 

McLean şi Seekings merg să caute restul trupei -ducîndu-i 
mai întîi corned-beef * şi biscuiţi furnizaţi cu amabilitate de 
Sudan Defence Force. Dar, cînd se strînge toată lumea, ofiţerii 
SDF anunţă o schimbare de program: primiseră prin radio 
ordinul imperativ de a renunţa să atace Jalo. 

Celor din SAS, care primesc de la SDF benzină şi provizii, nu 
le rămîne decit să se îndrepte spre Koufra, unde ajung după trei 
zile. În orele care urmează, văd succesiv grupul lui Mayne, care 
a reuşit să călătorească fără vreun accident notabil, şi cel al lui 
Stirling, care a cules o duzină de „absenţi” înainte de a părăsi 
regiunea Benghazi. 

Acest raid „la ordin” s-a arătat a fi cel mai mare eşec al SAS 
de la operaţia aeropurtată din noiembrie 1941. Dar răspunderea 
poate fi cu greu atribuită lui Stirling care a dezaprobat tot timpul 
planul ce îi era impus şi l-a combătut pînă la capăt. 


* Conserve de carne de vacă sărată (engl.). 


XVII 


Dacă „Snowdrop” se arată a fi un eşec, „Daffodil”, raidul lui 
John Haselden asupra Tobrukului, va înclina spre o adevărată 
catastrofă. În dimineaţa lui 6 septembrie, cele patru camioane 
„germane” care-i transportă pe Haselden şi cu cei optzeci de 
oameni ai săi ajung la ultima lor etapă, la şaizeci şi cinci 
kilometri de Tobruk. Au fost aduşi pînă acolo de o patrulă a 
LRDG, din şase vehicule, sub ordinele lui David Lloyd-Owen. 

încă de la început, oamenii din LRDG, războinici 
experimentați, au avut o proastă impresie, la fel ca Stirling şi 
ofiţerii săi. 

„Privind comandoul cum pleacă, va povesti unul dintre ei, ne 
întrebam cîţi din membrii săi vor vedea zorii următoarei zile”. 

Pentru a complica şi mai mult lucrurile, adjunctul lui 
Haselden, maiorul Colin Campbell, suferă de o dizenterie 
îngrozitoare şi în mod normal ar trebui să se găsească pe un pat 
de spital. El nu merge decit cu preţul unor eforturi eroice. 

Funestele presentimente ale lui Lloyd-Owen şi ale oamenilor 
săi vor fi curînd întărite de un incident ce se produce pe drumul 
de întoarcere, după ce s-au despărţit de comandoul lui Haselden 
şi au pornit spre deşert. Reperînd o patrulă motorizată italiană 
care pare să observe drumul, patrula LRDG trece la atac şi o 
nimiceşte, ucigînd o parte din inamici şi făcînd restul prizonieri 

Interogînd captivii, Lloyd-Owen află că aceştia fac parte 
dintr-o divizie italiană care abia a sosit ca întărire la Tobruk, 
împreună cu mai multe unităţi germane. Lloyd-Owen încearcă 
de îndată să-l găsească pe Haselden prin radio pentru a-l 
avertiza, dar nu reuşeşte. 

Chiar în acel moment, Haselden îşi continuă fără piedici 
drumul spre Tobruk. Micul său convoi s-a întîlnit deja cu mai 
multe vehicule germane şi a trecut de un baraj, fără să fi fost 
întrebat ceva. Unul din camioane a avut chiar o ciocnire cu o 
maşină de stat-major, dar căpitanul Bray, deghizat în ofiţer 
german, a aranjat verbal afacerea fără să trezească în vreun fel 
suspiciune. 

La căderea nopţii, obiectivul poate fi zărit şi, în timpul unei 
halte, soldaţii deghizați pînă atunci în germani îşi schimbă 
uniformele cu cele britanice. La orele 21,30, cum era prevăzut, 


RAF începe un bombardament de diversiune asupra Tobruk-ului. 
Comandoul îşi continuă înaintarea, apoi se împarte în mai multe 
grupuri. Unul din ele, chiar sub ordinele lui Haselden, pune 
stăpînire pe o vilă şi face mai mulţi prizonieri italieni. Alte două 
grupuri trebuie să se ocupe imediat de un număr de tunuri, deja 
reperate. 

Primul care pleacă este grupul lui Campbell căruia, datorită 
slăbiciunii sale, i s-a alăturat locotenentul Langton, cu sarcina 
primă de a intra în contact prin semnale optice cu vedetele 
lansatoare de torpile. Apoi porneşte la drum grupul lui Graham 
Taylor, care găseşte pustie o poziţie de artilerie, dar 
neutralizează, cu grenade, piesele şi servanţii din a doua. S-a 
făcut miezul nopţii. 

În acest timp, grupul Campbell-Langton n-a reuşit să 
găsească obiective demne de interes. Ţinind cont de oră, 
Langton trebuie acum să alerteze vedetele. El părăseşte grupul 
lui Campbell şi, pentru că îşi lăsase lampa „Aldis” la vila unde se 
găseşte Haselden, se hotărăşte să folosească lanterna sa 
electrică pentru semnalele convenite. Dar lanterna nu-i atit de 
puternică şi echipajele vedetelor nu disting nimic. La orele 3 
dimineaţa, situaţia n-a evoluat deloc. lar acum operaţia este 
virtual ratată ca urmare a defecţiunilor unui sistem de transmisii 
prea aleatoriu; Langton a pierdut deja prea mult timp să-l 
escorteze pe Cambpell. A fost luat prin surprindere şi foarte 
complexa construcţie a lui Haselden începe să se prăbuşească. 

Fără să fi perceput cel mai mic semnal, două vedete se 
decid în cele din urmă să se apropie de țărm. Doar pentru a fi 
luate în fascicolele de lumină de proiectoare şi mitraliate. 

Între timp, distrugătoarele Sikh şi Zulu au sosit şi ele, cu cei 
din Royal Marines la bord, dar marea este zbuciumată, punctul 
de debarcare n-a putut fi reperat corect şi, la orele 5 dimineaţa, 
doar şaptezeci de oameni au fost debarcaţi. Aceştia sînt imediat 
blocaţi şi, cu toată rezistenţa îndirjită, nu se vor împotrivi multă 
vreme. 

Cum în tot acest timp cele două distrugătoare s-au apropiat 
prea mult de țărm, sînt prinse sub focul bateriilor inamicului. 
Amîndouă primesc loviturile în plin şi cîrma lui Sikh este scoasă 
din uz. Zulu încearcă să-l remorcheze, dar trebuie să renunţe şi 
să se îndepărteze. Sikh sfirşeşte prin a se saborda, după care 
echipajul şi compania lui Royal Marines pe care o transporta 


trebuie să se predea. 

Îndată ce se ivesc zorii, avioanele se alătură bateriilor de 
coastă la hărţuirea lui Zu/u care, avariat, se îndepărtează cu 
viteză mică. Un alt distrugător, care încerca să-i acorde ajutor, 
este scufundat. Drama se derulează. Încolţirea vînatului. Patru 
vedete lansatoare de torpile au fost, de asemenea, trimise pe 
fundul mării. 


În acest timp, Haselden şi ce-a mai rămas din oamenii lui 
sînt încercuiți în vilă. Puțin după ivirea zorilor, ei încearcă o 
primă ieşire. Haselden e în frunte, cu pistolul-mitralieră în mînă. 
Lovit de un glonte, el cade cu faţa la pămînt. Unul după altul, 
trei din oamenii săi încearcă să-l salveze. Inainte de a primi 
ajutorul este ucis pe loc de explozia unei grenade. 

O mînă de oameni rezistă încă în vilă, împotriva unor forţe 
germane şi italiene din ce în ce mai numeroase, împotriva unor 
arme din ce în ce mai puternice. Sînt aduse mitraliere grele şi 
mortiere. Aproape lipsiţi de muniții, ei încearcă o a doua ieşire, 
pentru a cădea în mîinile unor forţe inamice atît de numeroase, 
încît nu există altă alegere decit să se predea. 

Grupurile risipite prin oraş continuă să joace cu adversarul o 
tragică partidă de-a v-aţi ascunselea. La căderea serii, nu mai 
sînt la Tobruk decit zece combatanți britanici vii şi liberi. Din 
aceşti zece oameni, doar cinci vor reuşi să ajungă în liniile 
proprii: locotenentul Langton cu trei soldaţi, care se vor întoarce 
la 13 noiembrie, şi locotenentul Lanark, care va fi găsit la 18 
noiembrie rătăcind în deşert, scheletic, nebun de foame şi de 
sete. 

„Daffodil” este o floare ce n-ar fi trebuit cultivată niciodată. 


Dar dezastrul acesta confirmă în mod amar toate ideile 
enunțate de Stirling în primul său memoriu - într-atit încît le 
oferă un accent de-adreptul profetic: „Scara la care aceste 
raiduri de comando au fost concepute, atît în ce priveşte 
efectivele angajate, cît şi importanţa materialului, exclude 
surpriza. Mai mult, colaborarea pe care Marina ar oferi-o pentru 
transportul forţelor atacatoare constituie un risc pentru unităţi 
navale de o valoare cu mult mai mare decit rezultatele scontate 
din operaţiune”. 

La Tobruk, pentru un rezultat nul, „Daffodil”, a dus la 


distrugerea a două distrugătoare şi patru vedete lansatoare de 
torpile aparţinind lui Royal Navy, cît şi la pierderea a aproape 
trei sute de oameni, ucişi sau luaţi prizonieri, din comandourile 
marinei. 

Altă confirmare a teoriilor lui Stirling: singura floare care nu 
se ofileşte instantaneu din tot buchetul otrăvitor oferit de statul- 
major în septembrie 1942 este „Hyacinth”, operaţia întreprinsă 
pe aerodromul de la Barce de către LRDG, după principiile sale 
cele mai „clasice”. 


Convoiul aflat sub ordinele lui  Easonsmith cuprinde 
optsprezece vehicule, jeep-uri şi camioane de trei tone, 
împărţite în două patrule GI - Gărzile - comandată de căpitanul 
Timpson, şi T | - neozeelandezii - condusă de căpitanul Nick 
Wilder. Easonsmith şi-a luat ca adjunct pe maiorul Peniakoff, 
mai cunoscut sub porecla de „Popski”, mare specialist în 
„munca” pe lîngă arabii din spatele liniilor inamicului. Haselden 
îi ceruse prietenului şi confratelui său „Popski” să i se alăture la 
raidul spre Tobruk, dar acesta a refuzat cu înţelepciune, 
considerînd proiectul dement, după cum a avut mai apoi prilejul 
să scrie. 

Sosit fără probleme la cîțiva kilometri de Barce, convoiul se 
loveşte de mai multe baraje italiene, pe care cei din LRDG, ca 
soldaţi cu experienţă, le tratează cît se poate de expeditiv: o 
santinelă este învelită într-o cuvertură şi aruncată la bordul unui 
camion fără să fi putut scoate un strigăt; un ofiţer, atras afară 
din postul său de apeluri în arabă, este doborit de o lovitură de 
revolver de către Easonsmith. Ceva mai departe, întîlnesc două 
tancuri italiene pe marginea drumului: echipajele lor sînt 
mitraliate înainte să poată reacţiona. 

Sosite la Barce, cele două patrule se separă: neo-zeelandezii 
se însărcinează cu aerodromul, în timp ce cantonamentele 
militare vor fi atacate de cei din gardă. 

Primii, cu căpitanul Wilder în frunte, se avintă pe 
neaşteptate pe aerodrom, atacînd avioanele cu mitralierele şi 
grenade. Distrug sau avariază astfel vreo treizeci de aparate. 
Italienii deschid focul şi fac apel chiar la blindate, dar neo- 
zeelandezii n-au decit trei răniţi. Wilder, un moment prins sub 
jeep-ul său răsturnat, reuşeşte să scape şi mica trupă se 
repliază cu efectivul complet. 


Între timp, cei din gardă au mitraliat copios cantonamentele, 
făcînd numeroase victime. Căpitanul Timpson a fost rănit, dar 
sergentul Dennis a luat îndată comanda. Cînd cele două patrule 
se reunesc şi se alătură grupului de aşteptare al lui Easonsmith 
- care, în ce-l priveşte, a atacat cu mitralierele şi grenadele 
vehiculele inamicului aflate pe drum - se constată că în operaţia 
propriu-zisă n-au fost pierdute decit două jeep-uri. Sînt mai mulţi 
răniţi, dar nici un ucis. 

Ciţiva kilometri mai departe, convoiul, format din nou, cade 
într-o ambuscadă a italienilor. Urmează o dezlănţuire de infern, 
în care mai mulţi soldaţi sînt răniţi, iar trei camioane sînt 
avariate, trebuind să fie abandonate ceva mai tirziu. Sînt 
aruncate în aer, pentru a nu fi recuperate de inamic. 

Apoi, în plină zi, coloana este reperată de un avion de 
recunoaştere şi bombardierele nu întîrzie să apară. Şi acum 
Easonsmith pierde vehicule, dar nu oameni. Cînd ajunge la liniile 
britanice, bilanţul total este atît de puţin defavorabil, încît el 
primeşte „Distinguished Service Order” *; şi la fel Wilder. 

Cel puţin „Hyacinth” este o floare care a înflorit. 


* Ordinul pentru servicii deosebite (engl.). 


David Stirling la 25 de 
ani şi la 60 de ani. Trece- 


AS rea anilor nu pare să fi 
7 pi ; W lăsat urme prea vizibile... 


w 


XVIII 


După perioada întunecată prin care a trecut, o veste bună îl 
aşteaptă pe Stirling la întoarcerea la Cairo: comandamentul a 
decis să dea în mod oficial grupului SAS statutul de regiment. 
Stirling însuşi este numit locotenent-colonel, iar „Paddy” Mayne 
devine maior. S-a terminat cu tracasările administrative şi 
contestările dreptului de autonomie al unităţii. 

Cum scrie foarte just Virginia Cowles: „Faptul că un 
sublocotenent de 25 de ani a reuşit, în doar ceva mai mult de un 
an, să adauge un nou regiment armatei britanice era în sine o 
ispravă deloc măruntă. Era vorba de primul regiment iniţiat de 
un singur om de după «Lovat Scouts», creat de unchiul lui David 
(Stirling) în timpul războiului burilor, cu aproape o jumătate de 
secol mai devreme”. 

Stirling bănuieşte pe bună dreptate că întrevederea sa cu 
Churchill nu e cu totul străină de această victorie. Dar rămîn de 
stabilit relaţii la fel de fructuoase cu noul comandament 
Alexander-Montgomery, acum instalat pe deplin şi ale cărui 
principale personaje îi sînt lui Stirling aproape necunoscute.” 

Faptul este cu atît mai important cu cît Montgomery tocmai 
a creat în sînul statului-major un nou serviciu numit „Forţa G”, 
însărcinat cu „coordonarea raidurilor”. Este evident că 
activităţile SAS vor depinde de acest serviciu, încredinţat 
colonelului Shan Hackett, ofiţer bine cunoscut deja pentru 
calităţile sale de combatant. 


* 23 octombrie 1942. Ora 20,00. Generalul Montgomery declară: „Cînd 
am luat comanda Armatei 8, am afirmat că misiunea noastră este de a-l 
zdrobi pe Rommel şi că o vom face cînd vom fi gata. Acum sîntem gata. 
Bătălia care va avea loc este o bătălie decisivă, dintre acelea care vor intra în 
istorie. Noi avem arme şi materiale de primă calitate, tancuri de asalt 
puternice şi sîntem protejaţi de cea mai bună aviaţie din lume”. Ora 21,40. 
După o puternică pregătire a 1 200 guri de foc de artilerie, se declanşează pe 
un front de 38 de mile ofensiva britanică de la El-Alamein. A doua zi, 
generalul Rommel, aflat în Austria, primeşte ordin să revină în Africa de Nord. 
Pe 25 octombrie, generalul Montgomery mută efortul operaţional la nord, 
realizînd o mare surpriză pentru comandamentul Axei. O săptămînă mai 
tîrziu, generalul britanic dezlănţuie ofensiva codificată „Supercharge”. În 
aceeaşi zi, 2 noiembrie, generalul Rommel ordonă retragerea lui Afrika Korps, 
dar în 24 de ore Hitler opreşte retragerea, pentru ca Rommel să o reia la 4 
noiembrie. Trupele Axei suferă o înfrîngere grea în faţa ofensivei britanice. 


Stirling are drept primă grijă să-l întiîlnească pe Hackett şi 
şansa face ca primul contact dintre cei doi oameni să fie extrem 
de pozitiv. Hackett se arată gata să ajute SAS fără să încalce 
prerogativele lui Stirling şi, foarte repede, temele centrale ale 
discuţiei devin ofensiva pe care o pregăteşte Armata a VIll-a şi 
rolul pe care îl va putea juca în aceasta noul regiment. Pentru 
Stirling aceasta înseamnă să intervină din nou în spatele liniilor 
inamicului pentru a semăna derută şi a sabota comunicațiile. 
Hackett aprobă şi organizează curind o întrevedere cu 
Montgomery. 

Această întîlnire are loc la punctul de comandă operaţional 
al noului şef al Armatei a VIll-a, instalat nu departe de El- 
Alamein, adică la cîţiva kilometri de linia frontului. Stirling 
soseşte acolo plin de curiozitate, dată fiind reputaţia acestui 
general „altfel decît ceilalţi”, căruia admiratorii îi atribuie un 
excepţional talent militar, iar detractorii săi, incomparabile 
daruri de comediant. Montgomery este deja şi va rămîne pînă la 
sfîrşit un personaj extrem de controversat şi este cert că arta sa 
de a-şi crea o imagine aparte - aceea de om neglijind ţinuta 
fermecătoare şi umblînd mereu într-un pulovăr vechi şi o eternă 
bască neagră - a contribuit mult la desemnarea sa în fruntea 
Armatei a VIII-a, Churchill gîndindu-se că va întări în felul acesta 
moralul combatanţilor. 

Contactul cu Stirling n-a fost deloc idilic. Prima cerere pe 
care i-o prezintă tînărul locotenent-colonel nu are norocul să 
placă generalului. Stirling cere 150 ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi 
pentru a-şi întări regimentul şi, întrucît situaţia este presantă, ar 
dori să-i recruteze printre combatanții deja experimentați ai 
Armatei a VIII-a. 

— Dacă înţeleg bine, tinere, spune atunci Montgomery, îmi 
ceri să ţi-i fac cadou pentru unitatea dumitale pe cei mai buni 
oameni ai mei. Trebuie să înţeleg că îi vei folosi mai bine decit 
mine ? 

Stirling suspină în el însuşi, explică din nou, cu răbdare şi 
urbanitate, că, dacă trebuie să intre în acţiune foarte repede, nu 
va avea timpul să-i antreneze cum trebuie pe recruţii prea lipsiţi 
de experienţă. De aceea are nevoie de oameni obişnuiţi deja cu 
războiul. 

Tonul discuţiei nu va întîrzia să devină, din acest moment, 
dulce-amar. Ironia protectoare a micului general cu nasul lung şi 


ochi de un albastru sfredelitor începe să-l calce pe nervi pe 
Stirling, aşa cum, în mod vizibil, acest tînăr înalt, sigur pe el, 
încăpăţinat şi politicos îl enervează pe Montgomery. 

— Cît timp vă trebuie să-i antrenați convenabil pe recruţii 
lipsiţi de experienţă ? întreabă generalul. 

— Aproximativ două luni, răspunde Stirling. Dar n-ar fi 
nevoie decit de trei săptămîni, cel mult o lună, pentru oameni cu 
experienţă. 

Surisul lui Montgomery devine sardonic. 

— În orice caz, spune el, eu atac în două săptămîni. Deci nu 
veţi avea timp. Dacă-i păstrez pe soldaţii mei buni, îi pot folosi. 
Dacă ţi-i dau, nu vor fi pregătiţi. 

— Dacă nu sînt pregătiţi pentru această ofensivă, răspunde 
Stirling, la capătul exasperării, vor fi cel puţin pregătiţi pentru 
următoarea. 

— Nu va fi o următoarea, proclamă ferm Montgomery. 
Ofensiva aceasta va fi ultima. 

Afirmația aduce un uşor suris pe buzele lui Stirling, care nu-i 
scapă lui Montgomery. 

— De ce surizi, tinere ? întreabă el, agasat. 

— De nimic, doar că vorbele acestea le-am auzit spuse şi de 
predecesorul dv. Şi la fel şi de predecesorul predecesorului dv. 

În clipa aceasta dezbaterea este încheiată. Montgomery 
refuză oficial cererea lui Stirling, strecoară o aluzie răutăcioasă 
la eşecul de la Benghazi - fără să menţioneze succesele 
anterioare ale SAS - şi-i pofteşte afară pe cei doi vizitatori, 
invitîndu-i să dejuneze pe contul său la popota ofiţerilor. 

Ducîndu-se într-acolo, Stirling, jignit, rumegă proiecte de 
răzbunare. Sosit la popotă, se aşează împreună cu Hachett la o 
masă la care erau deja alţi trei ofiţeri şi strigă spre bucătărie: 

— Dejunul e în contul generalului. Daţi-ne ce e mai bun şi 
mai ales aduceţi-ne lista cu vinuri şi spirtoase. 

Despre Montgomery se ştie că nu bea nici o picătură de 
lichid alcoolizat. Stirling cere - tot în contul generalului - 
eşantioane din toate mărcile de alcool figurînd pe listă. 

— Dacă bem în locul lui - şi pe cheltuiala lui - asta îl va face 
poate mai uman, spune el într-o doară. 

După acest dejun memorabil, se produce un mic incident 
deloc de neglijat. Tot în compania lui Hackett, îl întîlneşte pe 
generalul  Guingand, devenit şeful de stat-major al lui 


Montgomery, şi nu rezistă tentaţiei de a-i adresa citeva 
sarcasme în legătură cu siguranţa arătată de superiorul său. Şi 
adaugă în glumă: 

— După părerea mea, singura şansă ca să-l zdrobiţi pe 
Rommel este ca americanii să deschidă un al doilea front în 
Africa de Nord. 

La aceste cuvinte, Guingand păleşte. Stirling înţelege pe loc. 

— la te uită ! face el. Deci asta se pregăteşte ? 

— Tăceţi, vă rog, tăceţi. 

Dar de data asta Stirling este foarte hotărit să se amuze. 

— Spune-mi, Freddy, sugerează el, şi dacă acum aş şantaja 
puţin ? Sau îl convingi pe generalul dumitale să-mi dea oamenii 
pe care i-i cer - şi pe care el îi refuză - sau răspîndesc peste tot 
povestea asta cu americanii. Spunînd, bineînţeles, că o ştiu de 
la dumneata...! 

Dar gluma nu rezolvă problema. Stirling ştie deja că dacă 
vrea oameni va trebui să se mulţumească cu recruți din 
rezervele infanteriei. Pe care îi aşteaptă un antrenament 
complet de două luni... 

Dacă vrea să acţioneze mai înainte, nu există decit o soluţie: 
să-şi împartă regimentul SAS în două escadroane 2. Unul 
operaţional, compus din „bătrîni”, şi altul de antrenament, cu 
recruți. Escadronul A, operaţional, care cuprinde optzeci de 
oameni, este încredinţat lui „Paddy” Mayne. Acesta pleacă de 
îndată la Koufra cu treizeci şi cinci de vehicule pentru a începe, 
imediat ce va fi posibil, acţiuni de sabotaj în spatele liniilor 
inamicului. Stirling se instalează în tabăra de la Kabrit cu 
escadronul B şi începe un program de instrucţie accelerată. N-a 
păstrat cu el decît doi ofiţeri „bătrîni”, pe locotenentul Mather şi 
pe locotenentul francez Martin. 

In acelaşi timp, el trebuie să se despartă de unul din 
companionii săi cei mai buni, Fitzroy McLean, trimis în misiune 
specială în Iran, unde se va remarca mai ales prin răpirea unui 
general şi prin formarea, cu ajutorul îndepărtat al şefului şi 
prietenului său, a unei unităţi speciale alipite lui SAS, 


1 Convorbirea aceasta a avut loc, trebuie să reamintim, în octombrie 
1942. Debarcarea americană în Africa de Nord va surveni la 8 noiembrie. 

2 Termenul de „escadron” rezervat în Franţa cavaleriei este folosit aici ca 
traducere literală a cuvîntului englez squadron, folosit de Stirling. Structura 
subunităţii este în mare aceea a unei companii de paraşutişti. 


„Detaşamentul M”. 


XIX 


La 7 octombrie, adică cu două săptămîni înaintea declanşării 
ofensivei britanice la El-Alamein, escadronul A, comandat de 
„Paddy” Mayne, va pleca din Koufra cu toate forţele. Se 
îndreaptă spre baza sa operaţională de dincolo de Marea de 
Nisip, la peste trei sute de Kilometri în spatele liniilor inamicului. 

Acolo, escadronul se instalează şi practic se îngroapă. 
Vehiculele, foarte bine camuflate, sînt concentrate într-o 
depresiune destul de vastă, la adăpost de a fi reperate din aer. 
Concomitent încep operaţiile. Comandourile motorizate pleacă, 
săptămînă după săptămînă, în operaţiuni de sabotaj şi de 
distrugere a liniilor de comunicaţie ale inamicului, îndeosebi ale 
căilor ferate, esenţiale pentru trimiterea de întăriri lui Rommel în 
timpul marii bătălii ce urma să se declanşeze. Şinele sînt 
minate, trenuri sar în aer, chiar gări sînt atacate şi distruse. 
Vreme de aproape o lună şi jumătate, înaintea, în timpul şi după 
bătălia decisivă de la El-Alamein, „Paddy” Mayne şi oamenii săi 
vor efectua o muncă uriaşă. 

Perioada aceasta va fi de asemenea bogată în isprăvi 
vitejeşti individuale, uneori supraomeneşti. Astfel, un simplu 
soldat pe nume David Sillito - care va deveni mai tîrziu ofiţer şi 
va inspira un roman de război în Marea Britanie - va reuşi un 
periplu solitar aproape eclipsîndu-i pe vechii membri ai unităţii 
sale. Separat de grupul său, nu departe de Tobruk, refuzînd să 
se predea inamicului, el se găseşte singur, doar cu revolverul, 
busola, un simplu bidon cu apă şi avînd în faţă trei sute de 
kilometri de parcurs. Totuşi, îşi încearcă şansa. 

Va fi regăsit după opt zile de o patrulă britanică în albia unui 
ued secat, scheletic, epuizat, dar viu. Povestea sa personală 
rămîne mai elocventă în desfăşurarea ei decit toate limbuţiile 
lirice: 

„În prima noapte - povesteşte el - am mers cît am putut de 
mult, fără să fi mîncat sau băut ceva. Uneori dădeam peste 


1 Pentru povestea completă şi pitorească a aventurilor lui 
McLean în Iran, a se vedea cartea acestuia Eastern Approaches, deja citată. 


grămezi de bidoane goale de benzină pe care se depusese rouă. 
Reuşeam să-mi umezesc limba, dar numai foarte puţin. 

Apoi am găsit într-un tanc distrus o cutie de carne 
conservată, dar cînd am deschis-o şi am încercat să-i mănînc 
conţinutul, mi-am dat seama că nu puteam, pentru că limba mi 
se uscase într-atit încît nu puteam mesteca. Am aruncat carnea, 
dar am păstrat cutia. In ea mi-am strîns urina, pe care am băut- 
o. Mă împiedica să mă deshidratez complet. Bineînţeles, nu era 
o băutură plăcută, dar era mai bine decit să mor de sete. Am 
dus-o astfel şapte zile, mergînd cît puteam de mult”. 

La 23 octombrie, Montgomery trece la ofensivă în sectorul 
EI-Alamein. Incepe o luptă gigantică în care germanii sînt curînd 
daţi peste cap. Rommel este constrîns să se retragă, după cea 
suferit pierderi îngrozitoare în oameni şi material. El pierde 
succesiv, în primele zile ale lui noiembrie, Mersa-Matruh, Sidi 
Barrani, Fort Capuzzo. Cad la rînd Tobruk, Derna şi Benghazi. 
Rommel se retrage în cele din urmă la El-Agheila, unde frontul 
se va stabiliza pînă în decembrie 1942. 

Stabilizarea aceasta va face cel puţin un om fericit: David 
Stirling, care munceşte la Kabrit fără întrerupere cu noii recruți 
şi care astfel are certitudinea că va putea participa personal la 
următorul asalt împotriva trupelor Axei. 

Cu atit mai mult cu cît poziţia sa militară s-a întărit 
considerabil, în ciuda  entuziasmului redus arătat de 
Montgomery. Acum el are în mod oficial sub ordine primul 
regiment SAS - vechiul „Detaşament L” - cu un efectiv teoretic 
de 50 de ofiţeri şi 450 de soldaţi şi un efectiv real, pentru 
moment, de 40 ofiţeri şi 350 de soldaţi, batalionul SAS francez 
cuprinzînd 14 ofiţeri şi 80 soldaţi, „Batalionul sacru” grecesc cu 
14 ofiţeri şi 100 de soldaţi şi, recuperată definitiv, Special Boat 
Section, cu 15 ofiţeri şi 40 de soldaţi. 

Prevăzător şi îndrăzneţ în continuare, Stirling se gîndeşte de 
acum la alcătuirea unei brigăzi SAS cu două-trei regimente 
pornind de la elementele de care dispune deja. Cu atît mai mult 
cu cît, la începutul lui 1943, un al doilea regiment SAS a fost 
creat în cadrul Armatei | britanică, în Africa de Nord, avîndu-l în 
frunte pe locotenent-colonelul William Stirling, chiar fratele lui 
David, venit şi el, ca orice Stirling ce se respectă, din Garda 
scoțiană. Ceea ce îl face pe un ofiţer să spună: 

— Ştiu acum ce înseamnă SAS - „Stirling and Stirling”. 


Este cert că simpatia personală a lui Churchill nu-i străină de 
toate aceste atribuţii şi promovări. 

În noiembrie 1942, planul de operaţii al lui Stirling, supus lui 
Hackett şi Montgomery, constă în a trimite escadronul B, cu 
antrenamentul încheiat, să se alăture escadronului A al lui 
„Paddy” Mayne în spatele liniilor inamicului. Punctul de întîlnire 
ales este Bir Zalten, un ued situat la două sute de kilometri sud 
de El-Agheila. Stirling intenţionează să intre în acţiune de acolo 
cu comandourile, principalul obiectiv fiind marele drum de 
coastă spre Tripoli, vital pentru mişcările trupelor lui Rommel. 

Studiind planul, Montgomery îl aprobă şi chiar va spune: 

— Tînărul Stirling e nebun. Complet nebun. Dar războiul e 
adesea un domeniu în care nebunii pot străluci. 

Stirling pleacă din Kabrit la 20 noiembrie cu o sută de 
oameni, 30 jeep-uri şi 12 camioane. La 29 noiembrie, el se 
alătură la Bir Zalten escadronului A al lui „Paddy” Mayne, 
instalat de acum în grotele calcaroase care străjuiesc fundul 
uedului secat. 

În aceeaşi seară, într-una din peşteri îşi împart drumul de 
coastă. Escadronul A al lui „Paddy” Mayne se insărcinează cu 
partea cuprinsă între El-Agheila şi Bouerat - adică zona mai 
apropiată de bază -, iar escadronul B, a cărui comandă e 
încredinţată maiorului Vivian Street, un nou venit recrutat de 
Stirling la statul-major din Cairo, se va ocupa de partea cuprinsă 
între Bouerat şi o localitate situată la vreo sută de kilometri vest 
de Tripoli. 

La capătul acestei întruniri soseşte prin radio faimosul mesaj 
al lui Hackett cu prima încurajare directă a lui Montgomery: 
„Generalul comandant al armatei crede că acţiunea voastră 
poate avea consecinţe decisive asupra desfăşurării luptelor”. 

La care Stilling, rînjind sub capişonul său, cere să se 
răspundă: 

— Vă rog să-l felicitaţi pe generalul comandant al armatei 
pentru perspicacitatea sa. 

Pentru a supraveghea drumul de coastă şi a repera 
obiectivele, o patrulă LRDG sub ordinele căpitanului Timpson a 
fost trimisă din Koufra. Din nefericire, ea a avut pe drum o 
ciocnire cu blindate ale inamicului şi a pierdut jumătate din 
efectiv. Totuşi, cu zece oameni şi trei vehicule, ea continuă 
activitatea de recunoaştere timp de cincisprezece zile ca apoi să 


revină la bază la 13 decembrie. 

Chiar în acea zi, escadronul B al SAS, împărţit, ca şi 
escadronul A, în opt grupe separate de cite trei jeep-uri 
înarmate fiecare, ajunge în zona sa de operaţii dincolo de 
Bouerat. Escadronul A a intrat deja în acţiune în sectorul ce i-a 
fost dat. Fiecare escadron are o porţiune de drum de vreo 350 
kilometri pentru „a se amuza” şi s-a stabilit ca operaţiile să fie 
lansate în mod sistematic tot la trei zile. 

Chemat de Hackett, Stirling a trebuit, spre marele său 
regret, să se întoarcă la Kabrit, după ce a pregătit escadronul B 
pentru acţiune. Înainte de plecare, el şi-a oferit totuşi o 
„plimbare higienică”, în timpul căreia a distrus trei vehicule ale 
inamicului cu mitraliera, a deschis focul asupra unui 
campament, a pus citeva mine şi a doborit un număr de stîlpi de 
telegraf. Nervii trebuie să se destindă. 

„În timp ce majoritatea oamenilor considerau raidurile o 
muncă serioasă şi periculoasă - scrie foarte just Virginia Cowles 
- David Stirling părea să le socotească o simplă distracţie. 

Raidurile încep curînd, dar la fel de curînd inamicul este în 
aşteptare. După cîteva acţiuni de sabotaj reuşite pe deplin, 
munca devine mult mai dificilă, căci inamicul începe să trimită 
în permanenţă patrule aeriene şi patrule terestre cu vehicule 
blindate în faţa cărora jeep-urile sînt extrem de vulnerabile. 

La 23 decembrie, Rommel scrie, relatînd o inspecţie făcută 
în regiunea El-Fascia: „Am început să găsim curînd urmele 
lăsate de oamenii lui Stirling care ne hărţuie liniile de 
comunicaţie”. 

Activitatea inamicului este atit de intensă, încît numărul 
raidurilor scade considerabil. La 25 decembrie, Vivian Street, 
încercuit după ce are o pană de benzină, trebuie să se predea 
italienilor împreună cu echipajul său. 

Dar Street va reuşi o extraordinară evadare. Adus în Europa 
împreună cu alţi prizonieri britanici, la bordul unui submarin 
italian, el va supravieţui naufragiului vasului, scufundat de Royal 
Navy, şi va fi cules împreună cu şase din tovarăşii săi de o navă 
prietenă. 

Celălalt ofiţer cu gradul cel mai mare din escadronul B, 
maiorul Peter Oldfield, este şi el făcut prizonier. Se vorbeşte 
chiar de împuşcarea sa, căci Hitler a ordonat o asemenea 
măsură pentru membrii comandourilor ce operează în spatele 


liniilor, dar Oldfield este rănit şi un medic militar german îl 
ascunde într-un spital din Tripoli. În fapt, Rommel şi Afrika Korps 
refuză să aplice ordinele Berlinului privind executarea membrilor 
comandourilor. 

În cele din urmă, doar trei ofiţeri din escadronul B, Gordon 
Alston, Wilfred Thesiger şi locotenentul francez Martin, rămîn în 
acţiune la începutul lui ianuarie 1943. Hore-Ruthven a fost ucis, 
iar restul sînt prizonieri. 

Dar supraviețuitorii îşi continuă operaţiile. Pînă în momentul 
în care, la 5 ianuarie, semnalează prin radio că nu mai au 
carburant. Primesc atunci ordinul lui Stilling de a se îndrepta 
spre un nou punct de întîlnire şi de a aştepta acolo sosirea 
şefului lor. Punctul fixat se afla lîngă Bir Guedaffia, la 65 
kilometri în spatele liniilor germane. 

În ce priveşte escadronul A al lui „Paddy” Mayne, acesta n-a 
avut prilejul să acţioneze prea mult timp, căci sectorul său a 
intrat curînd în zona de ofensivă a Armatei a VIll-a şi statul- 
major din Cairo a cerut suspendarea oricărei operaţii de sabotaj. 

Revenind la rezultatele obţinute de escadronul B, trebuie să 
remarcăm că, dacă loviturile date inamicului - drumuri şi căi 
ferate minate, vehicule distruse, linii telefonice şi telegrafice 
sabotate etc. - sînt cît se poate de apreciabile, pierderile de 
partea britanică sînt deosebit de ridicate. Chiar prea ridicate vor 
spune unii, ţinînd seama de mulţimea ofiţerilor, subofiţerilor şi 
soldaţilor dispăruţi. 

Alcătuind bilanţul acestei suite de operaţiuni, Stirling va 
scrie: 

„În practică, operaţia s-a desfăşurat cu mult succes în 
regiunea Bouerat şi la est de acest oraş. La nord de uedul Zem- 
Zem, lucrurile s-au arătat a fi mult mai dificile, ca urmare a 
densităţii populaţiei, şi patrulele SAS, deşi au marcat numeroase 
puncte la început, au fost în cea mai mare parte respinse sau 
capturate după trei săptămîni. Totuşi, incontestabil am reuşit să 
oprim transporturile inamicului, pe timp de noapte, o perioadă 
considerabilă, constrîngînd astfel adversarul să acţioneze ziua şi 
să furnizeze celor din RAF obiective excelente”. 

O altă explicaţie evidentă pentru pierderile suferite de 
eseadronul B rezidă în faptul că era alcătuit, cum s-a văzut, în 
mare majoritate din recruți. Se poate remarca, de altfel, că din 
cei trei ofiţeri supraviețuitori, doi - Alston şi Martin - fac parte 


dintre veterani. Pe de altă parte, singurul scăpat teafăr din 
patrula lui Hore-Ruthven este vechea noastră cunoştinţă 
caporalul Seekings, devenit între timp sergent, care a reuşit să 
ajungă la liniile britanice pe jos, traversînd deşertul. 

Ultimul factor ce poate fi evidenţiat este absenţa lui Stirling 
însuşi, chemat de statul-major împotriva voinţei sale. Acesta 
este îndeosebi punctul de vedere al lui Arthur Swinson, care 
subliniază cît de mult au lipsit pe terenul de acţiune „geniul” 
locotenent-colonelului, imaginaţia sa, curajul şi simţul său de 
improvizație. 


XX 


Armata a VIll-a britanică şi-a continuat înaintarea ajungînd, 
la 25 decembrie, la Sirta. Noul său asalt, destinat să cucerească 
Bouerat, apoi să se îndrepte spre Tripoli şi mai departe spre 
Tunisia, este prevăzut pentru 15 ianuarie. Scopul este de a 
zdrobi definitiv Afrika Korps a lui Rommel efectuînd joncţiunea 
cu forţele anglo-americane care acţionează în Africa de Nord 
franceză de la debarcarea din 8 noiembrie şi mai ales cu Armata 
| britanică. În cadrul acesteia figurează şi Regimentul 2 SAS, 
comandat de William Stirling, fratele lui David. Una din cele 
patru operaţiuni prevăzute de acesta din urmă aproape 
dobîndea aspectul unei întîlniri de familie. 

Cele patru operaţiuni sînt următoarele: 

— un grup va organiza un raid de diversiune la vest de 
Tripoli în timp ce Armata VIII va mărşălui spre oraş, în scopul 
împiedicării la maximum a evacuării oraşului de către forţele 
inamice; 

— un grup se va îndrepta spre marele drum de coastă 
tunisian, între Gabes şi Sfax, pentru a-l mina şi a compromite 
circulaţia pe axa de aprovizionare esenţială pentru Afrika Korps; 

— un al treilea grup se va aşeza în imediata apropiere a 
liniei „Mareth”, linie de apărare pe care Rommel contează să o 
utilizeze la sud de Gabès, şi să efectueze o muncă de 
recunoaştere urgentă; 

— un al patrulea grup, comandat de Stirling însuşi, va 
încerca să ocolească linia „Mareth”, să urce apoi spre nordul 


Tunisiei şi să fie prima unitate din Armata VIII care să facă 
joncţiunea cu Armata |. 

Stirling n-a ascuns niciodată că, acţionînd în acest fel, avea 
gînduri tăinuite foarte precise. Acum, cînd există două 
regimente SAS, scopul său este să formeze în mod oficial o 
brigadă SAS, încît consideră că întîlnirea celor două regimente în 
Tunisia poate grăbi considerabil procesul. 

El pleacă de la Kabrit la 10 ianuarie, spre locul de întîlnire de 
la Bir Guedaffia, unde îl aşteaptă Alton, Martin şi Thesiger, 
precum şi trei patrule franceze sub ordinele căpitanului Jordan. 
Acest grup se va ocupa cu raidurile de sabotaj dintre Gabès şi 
Sfax. 

Stirling, care a venit împreună cu navigatorul său Mike 
Sadler, inevitabilul sergent Cooper - Seekings încă nu s-a întors 
la bază - şi un tînăr şi strălucit ofiţer irlandez pe nume 
McDermott, alipeşte grupului său patrula locotenentului Martin. 
Formaţia sa şi cea a lui Jordan trebuie să ajungă, pe căi 
separate, la un punct de întîlnire din Tunisia, numit Bir Soltane, 
situat între Medenine şi Kebili, la vreo cincizeci de kilometri de 
linia „Mareth”. 

Acolo, grupurile se vor împărţi în trei, Jordan îndreptindu-se 
spre drumul de coastă, grupul Alston - Thesiger urmînd să facă 
recunoaşteri ale lucrărilor de fortificaţii la linia „Mareth”, iar 
echipa lui Stirling să urce spre nord. 

Pentru a ajunge la Bir Soltane, cele două grupuri de vehicule 
se îndreaptă mai întîi spre vest, spre Ghadames, fără să 
întilnească cel mai neînsemnat obstacol, apoi, de la Ghadames, 
urcă direct spre nord, în linie dreaptă, către Bir Soltane. Aici însă 
lucrurile se complică, deoarece itinerarul elaborat de Sadler îi 
constringe să traverseze marginea estică a Marelui Erg 
Saharian, teren pe care Stirling îl găseşte chiar mai anevoios 
decît Marea Mare de Nisip. 

Între timp sosesc ştirile: Armata VIII a cucerit Tripoli şi 
forţele americane din Tunisia au ajuns la Gafsa. E vremea să se 
grăbească. 

Pentru a ajunge în nord plecînd de la Bir Soltane, LRDG a 
stabilit două itinerarii posibile. Primul, foarte lung, dar aproape 
sigur, ocoleşte pe la sud Chott El Djerid, trece prin Tozeur şi 
urcă din nou spre Gafsa. Celălalt, perfect drept, dar extrem de 
riscant, trece de-a dreptul între Gabès şi El-Hamma. 


Întrucît timpul presează, primul itinerar pare absolut exclus. 
Trebuie acceptat riscul celui de-al doilea itinerar, cu toate 
pericolele pe care le prezintă, începînd cu acela de a trece la 
cîţiva kilometri de concentrările inamice. 

Primul pleacă Jordan, împreună cu patrulele conduse de 
Martin şi Klein, adică în total nouă jeep-uri. Stirling îl urmează 
după douăzeci şi patru de ore, cu cinci jeep-uri şi patrusprezece 
oameni, între care un soldat francez din patrula lui Jordan, pe 
nume Taxis, pe care şi-l alătură datorită bunelor sale cunoştinţe 
de arabă. Alston şi Thesiger rămîn la Bir Soltane să ducă la bun 
sfîrşit misiunea lor de observare. Este 22 ianuarie 1943. 


Încă de la început călătoria lui Jordan se arată agitată şi 
tragică. Spre orele trei şi jumătate dimineaţa, în timpul celei de- 
a doua nopţi de înaintare, jeep-urile ajung brusc în faţa a trei 
automitraliere germane postate în lungul drumului. In faţa 
absenței unei reacţii iniţiale a echipajelor inamice, Jordan se 
gîndeşte un moment să treacă fără necazuri, dar, ca şi cum 
germanii s-ar fi trezit brusc din somnolenţă, ultimul jeep este 
luat în vizor de blindate şi distrus. 

Celorlalte nu le rămîne decit să accelereze şi să dispară. Dar 
în felul acesta patrula lui Martin va fi separată de grosul trupei 
şi-i va fi imposibil să restabilească un contact. 

O oră mai tîrziu, în apropiere de El-Hamma - şi deci cam în 
dreptul lui Gabès - se produce o a doua încleştare, cu trei 
camioane ale inamicului înarmate cu automitraliere. Cele trei 
camioane sînt distruse, dar un jeep avariat de tirurile adverse 
trebuie abandonat, iar altele două se pierd de ceilalţi. Jordan 
rămîne cu trei vehicule. În zori însă el a trecut de partea cea mai 
periculoasă a traseului şi are în faţă drumul Gabes-Gafsa. 

După ce s-au adăpostit toată ziua şi s-au jucat de-a v-aţi 
ascunselea cu inamicul în timpul nopţii, Jordan şi oamenii săi 
reuşesc să mineze, în noaptea de 25 spre 26 ianuarie calea 
forată Sfax-Gabes în douăsprezece locuri, scoţind-o complet din 
uz. Spre sfîrşitul nopţii, pe cînd comandoul trecea la atacarea 
unor camioane staționate, se ciocneşte de blindate germane. Nu 
sînt răniţi; dar cele trei jeepuri sînt dispersate. 

Jordan îşi continuă drumul la bordul jeepului său, cu cei doi 
oameni rămaşi. În seara lui 28 ianuarie, pe cînd încerca să se 
refugieze într-un ued secat, este încercuit de o companie 


italiană înarmată pînă-n dinţi şi trebuie să se predea. Se va afla 
mai tîrziu că echipajele celorlalte două jeep-uri au avut aceeaşi 
soartă. 

Martin şi patrula sa s-au descurcat mai bine. După ce au fost 
despărțiți de Jordan în urma ciocnirii cu automitralierele 
germane, ei au reuşit să-şi continue misiunea, făcînd să sară în 
aer o cale ferată şi minînd un drum. A doua zi, denunţaţi de 
arabi, au fost încercuiți de germani dar, în cinci, au reuşit să 
fugă pe jos şi să ajungă la liniile americane din apropiere de 
Gafsa. 

Grupul lui Stirling a urmat la douăsprezece ore distanţă de 
grupul lui Jordan în trecerea dintre Gabès şi El-Hamma. Acolo va 
fi, la căderea nopţii, survolat şi reperat de două avioane de 
recunoaştere germane. Stirling hotărăşte atunci să conducă 
toată noaptea, pentru a încerca să iasă din zona periculoasă 
pînă în zori. Cu toată lipsa somnului şi în ciuda greutăților unui 
drum aproape constant întrerupt de albii de ueduri uscate, 
operaţiunea reuşeşte şi, puţin după ivirea zorilor, micul convoi 
se găseşte în margimea drumului Gabes-Gafsa, pe care circulă 
vehicule ale inamicului. O acalmie îi permite să străbată acest 
drum un scurt moment şi să ajungă la treizeci de kilometri mai 
la nord. Acolo Stirling şi oamenii săi vor descoperi un fund adînc 
de ued înconjurat de grote ce para fi un adăpost ideal. 

Comandoul se instalează aici şi Stirling hotărăşte ca a doua 
zi să încerce să profite de surpriză pentru a organiza un raid- 
fulger asupra instalaţiilor inamicului de la Sousse. Pînă atunci 
trebuie să doarmă. Toată lumea este epuizată şi ziua următoare 
riscă să fie foarte încărcată. 

În timp ce Stirling şi McDermott se culcă alături într-una din 
peşteri, Cooper şi Taxis se instalează în sacii lor de dormit nu 
departe de intrarea în rîpă. Curînd toată lumea cade într-un 
somn greu. 

Către orele cinci după-amiază, Sadler şi Cooper se trezesc 
brusc din somn la zgomotul unor cizme. Se ridică în picioare. 
Pentru a da nas în nas cu doi soldaţi germani cu arma pe umăr. 
Aceştia le fac semne să rămînă pe loc şi se îndepărtează. Indată 
ce soldaţii au întors spatele, Sadler, Cooper şi Taxis îşi părăsesc 
sacii de dormit, escaladează cît pot de repede flancul uedului şi 
dau peste o strungă mică în care se ascund, cu inima bătîndu-le. 
Sadler distruge în grabă un cod pe care-l păstrase asupra sa; 


începe o aşteptare plină de nelinişte. Germanii trec de mai 
multe ori prin apropiere, examinînd fundul uedului, trăgind din 
cînd în cînd cîte un foc sau lansînd cîte o grenadă. La căderea 
nopţii se decid să plece, cu coada între picioare. 

Atunci, fără provizii, fără apă, fără arme şi busolă, cei trei 
bărbaţi încep un lung marş care va dura patru zile. 

Marşul acesta va fi marcat de mai multe întîlniri cu arabi cu 
atitudini foarte diferite. Primii peste care dau caută să-i jupoaie 
de puţinul pe care-l mai au şi să-i lapideze, rânindu-l pe Cooper 
la frunte. Alţii, în schimb, le dau apă şi curmale care să le ajungă 
pînă la un oraş ocupat de trupele franceze. De acolo, ei sînt 
conduşi la Gafsa, unde americanii, după ce i-au primit cu cele 
mai vii bănuieli, sfirşesc prin a-i identifica drept elemente 
autentice din Armata VIII britanică. Aceeaşi aventură s-a 
petrecut şi cu Martin şi oamenii săi, bănuiţi de americani la 
început de a fi italieni deghizați. 

În peştera lor, Stirling şi McDermott au, din nefericire, mai 
puţin noroc. Cînd s-au trezit, aveau un revolver „Luger” 
îndreptat spre ei de un mic ofiţer neamt cu aerul foarte agitat. 
Vor şti mai tirziu că era ofiţer dentist care dăduse întîmplător 
peste această remarcabilă pradă. 

leşind din peşteră, tot sub ameninţarea pistolului, cei doi 
britanici constată că ripa este complet încercuită de numeroşi 
soldaţi, cu mitraliera gata să tragă. Pentru moment, cel puţin, 
nu-i nimic de făcut. 

Stirling şi McDermott sînt perchiziţionaţi minuţios, dar 
germanii nu găsesc nici busola ascunsă în nasturele vestei, nici 
harta pe mătase cusută în căptuşeală. In timp ce compania - 
este vorba de o subunitate anticomando special venită din 
Germania, care se antrena în ued - caută de zor în rîpă, Stirling 
şi McDermott aşteaptă, păziţi îndeaproape. 

După vreo două ore, sînt urcați într-un camion care-i duce 
într-un fel de depozit transformat în local militar. 

Acolo, după cîteva busculade, unul din paznicii lor îi anunţă 
amabil că vor fi împuşcaţi ca sabotori „pentru a da un exemplu”. 
Dar Stirling ştie prea bine atitudinea celor din Afrika Korps în 
această privinţă pentru a fi într-adevăr neliniştit. 

Noaptea şi ziua următoare trec fără cea mai mică 
posibilitate de evadare: în permanenţă, zece paznici înarmaţi îi 
supraveghează pe cei doi prizonieri, aşezaţi pe păturile lor pe 


cimentul depozitului. Cînd cer să-şi satisfacă nevoile fireşti, 
fiecare este escortat afară de trei paznici, cu puşca în mînă. 
Stirling consideră că este, totuşi, singurul prilej de care ar putea 
profita. 

Discutîind pe şoptite cu McDermott, el îşi pune la punct 
planul. Cînd noaptea va cădea de-a binelea, el se va cere afară. 
Odată acolo, va încerca să-şi păcălească paznicii şi să fugă în 
întuneric scoţind un strigăt. La acest semnal, McDermott, care 
va sta lîngă uşă, va încerca şi el să fugă. 

Oricît de nebunesc ar părea, planul funcţionează. Dus afară 
în noapte, Stirling cere un foc paznicului cel mai apropiat, care 
îşi trece un moment arma dintr-o mînă în cealaltă, să caute 
chibriturile. Şeful SAS o ia atunci la fugă - scoţind un urlet menit 
să-l anunţe pe tovarăşul său. Se trage asupra sa, dar nu este 
atins. In timpul acesta, McDermott reuşeşte şi el să fugă. Cei doi 
nu se vor mai regăsi. 

Stirling merge toată noaptea, încercînd să ajungă la Bir 
Soltane, la vreo 75 de kilometri de acolo, după estimările sale. 
Pînă în zori, el parcurge peste douăzeci de kilometri. 

Apoi, el reuşeşte să facă o haltă într-o fermă arabă, al cărei 
proprietar vorbeşte, printr-un noroc, engleza, îi detestă pe 
germani şi a mai avut prilejul să ajute aviatori aliaţi. Stirling se 
poate restabili cum trebuie, dormind toată ziua într-un hambar. 

Cînd se lasă noaptea, pleacă la drum, dar fermierul arab i-a 
spus că un aerodrom german se găseşte în apropiere şi şeful 
SAS nu rezistă tentaţiei de a merge într-acolo să arunce o privire 
în vederea unui eventual raid. Pierde în felul acesta o oră bună 
de drum. Merge totuşi toată noaptea şi, în zori, se instalează să 
doarmă într-o mică rîpă. Este trezit după-amiaza de un tînăr 
arab care îi propune să-l conducă la un izvor. Stirling îl urmează 
- pentru a se găsi subit înconjurat de soldaţi italieni înarmaţi. Se 
aflau în jurul lui cam cit ar fi încăput în cinci camioane. Nici o 
şansă să poată scăpa. Stirling are doar consolarea de a-l fi 
doborit în treacăt pe arabul care l-a predat pentru recompensa 
oferită de italieni oricui predă un prizonier aliat. 

De această dată, spre deosebire de precedenta, paznicii săi 
nu riscă nimic. Stirling este dus la El-Hamma, apoi la statul 
major şi în cele din urmă urcat într-un avion cu destinaţia Italia. 

Trimis într-un lagăr italian, el va evada de patru ori, dar de 
fiecare dată va fi prins, trădat de înălţimea sa. Încăpăţinarea cu 


care îşi caută libertate va face să fie expediat în celebra 
fortăreață germană de la Colditz, unde sînt duşi prizonierii aliaţi 
consideraţi foarte periculoşi. 

Aflînd că Stirling a fost făcut prizonier, Rommel notase în 
jurnalul său: 

„Britanicii pierd astfel pe atît de remarcabilul şi inteligentul 
şef al comandoului deşertului care ne-a făcut mai mult rău decit 
oricare altă unitate de o forţă egală”. 


XXI 


Prinderea lui Stirling înseamnă incontestabil o lovitură 
teribilă pentru cei din SAS, dar operaţiunile în curs continuă: 
raidul la Tripoli, sabotaje diverse ale liniilor de comunicaţie şi 
mai ales ale căilor ferate. Pînă şi statul-major al Armatei VIII are 
uneori surprize. Deoarece înaintarea britanică se desfăşoară 
fără probleme, amintitul stat-major trimite într-o zi unui 
comando SAS ordinul să înceteze orice distrugere a căii ferate 
Tobruk - Tripoli - Tunisia, întrucît va putea servi foarte curînd 
chiar propriilor forţe. Răspunsul este următorul: „Dezolaţi. Calea 
ferată distrusă în trei locuri. N-am putut rezista”. 

LRDG nu este nici el inactiv. În lunile ianuarie şi februarie 
1943, are grijă să exploreze deşertul sud-tunisian pentru a 
repera şi a pregăti itinerarii permanente în vederea ocolirii şi 
depăşirii liniei „Mareth”. lar la 19 martie, acest grup ghidează 
divizia neo-zeelandeză care serveşte de vîrf de lance al operaţiei 
prin care Rommel este constrins să abandoneze linia sa de 
apărare, apoi după citeva zile, să evacueze Gabès şi să se 
retragă spre nord. LRDG este chemat atunci în Egipt: îşi 
îndeplinise ultima misiune. Luptele se vor desfăşura de acum 
înainte în „Tunisia fertilă” şi războiul deşertului se încheiase. 
„Armata particulară” a lui Bagnold, Prendergast şi Kennedy 
Shaw, aliata şi complicea veşnică a SAS, va intra în umbră, cu 
îndatorirea îndeplinită. 

Montgomery îi scrie lui Guy Prendergast: 

„Dragul meu Prendergast, 

Aş vrea să ştii cît de mult apreciez excelenta muncă făcută 
de patrulele dv şi de Special Air Service în recunoaşterea 


teritoriului de la sud de Gabès... Transmiteţi mulţumirile mele 
tuturor celor interesaţi, cît şi urările cele mai bune Armatei VIII”. 

La 13 mai 1943 este sfîrşitul oficial al campaniei din Tunisia. 
Forţele Axei au fost definitiv respinse din Africa de Nord. 
Regimentul | SAS, la comanda căruia a trecut în mod firesc, 
după prinderea lui Stirling, „Paddy” Mayne, se desfiinţează, la 
ordinele statuiui-major. Soldaţii francezi din SAS sînt retraşi 
pentru a se constitui în nuclee ale noilor regimente în formare. 
„Batalionul sacru” grec pleacă şi el, iar Special Boat Section 
redevine independent sub ordinele lui Jellicoe. Cît despre soldaţii 
SAS britanici „de origine”, aceştia vor constitui Special Raiding 
Squadron *, din 250 oameni, în continuare sub comanda lui 
„Paddy” Mayne. 

Dar, înainte de sfîrşitul anului, regimentul | SAS va revedea 
lumina zilei, cu Mayne drept colonel 1. La sfîrşitul războiului vor 
exista patru regimente SAS angajate în luptă - două britanice şi 
două franceze - cît şi un batalion belgian. Regimentul | va 
termina luptele sub ordinele lui Mayne. William Stirling va 
renunţa la comanda Regimentului 2 în urma unor divergențe de 
opinii cu statul-major - în mod clar o caracteristică a familiei - şi 
va fi în cele din urmă înlocuit de Brian Franks. 


În 1945, după încheierea războiului în Extremul Orient, 
unităţile SAS sînt desfinţate în Marea Britanie. Vor renaşte mai 
întîi sub forma unei unităţi teritoriale, apoi, în 1952, sub cea a 
unei unităţi active. Acum în Marea Britanie există un regiment 
SAS activ şi două în rezervă. Regimentul activ al lui Special Air 
Service este în principiu pregătit să intervină în orice moment în 
orice punct al lumii - şi efectiv a intervenit, după 1952, în 
Borneo, în Arabia de Sud şi mai recent în Irlanda de Nord. 


* Escadromul special pentru razii (engl.). 

1 Mayne va sfirşi războiul în fruntea regimentului, cu „Distinguished 
Service Order” cu trei barete, fapt excepţional. Va muri într-un accident de 
automobil, după război. 


ANEXE 


ALCĂTUIREA LUI SPECIAL AIR SERVICE (SAS) SUB COMANDA LUI 
DAVID STIRLING 


lulie 1941 
„Detaşamentul L”; şase ofiţeri şi şaizeci de subofiţeri şi soldaţi. 
Comandant: căpitanul David Stirling. Adjunct: locotenent Lewes. 


Ianuarie 1942 

Unsprezece ofiţeri şi o sută de subofiţeri şi soldaţi. Comandant: 
maiorul David Stirling. Adjunct: căpitanul Mayne. Efective sporite 
aproape imediat cu cincizeci de paraşutişti francezi sub ordinele 
căpitanului Berge. 


August 1942 
Douăzeci de ofiţeri şi două sute cincizeci de subofiţeri şi soldaţi. 
Comandament neschimbat. 


Septembrie 1942 

Regimentul 1 SAS. Efectiv teoretic: 50 ofiţeri, 450 subofiţeri şi 
soldaţi. Efectiv real: 40 ofiţeri şi 350 subofiţeri şi soldaţi. Divizat în 
două escadroane, A şi B. 

Comandant: locotenent-colonel David Stirling. Adjunct: maior 
Mayne. 

Unităţi alipite: 

— Batalionul SAS francez: 14 ofiţeri şi 80 soldaţi. 

— „Batalionul sacru” grec: 14 ofiţeri şi 100 soldaţi. 

— Special Boat Section: 15 ofiţeri şi 40 soldaţi. 


PRINCIPALELE OPERAŢII ALE SPECIAL AIR SERVICE 
IN TIMPUL CAMPANIILOR DIN EGIPT, DIN LIBIA ŞI DIN TUNISIA 


17 noiembrie 1941 

Tentativă de raid aeropurtat pe cinci aerodromuri din sectorul 
Tmimi - Gazala. Eşec datorat condiţiilor atmosferice, un vînt violent 
dispersînd echipele în timpul paraşutării şi împiedicînd regruparea la 
sol. 


21 - 24 decembrie 1941 
Raiduri aproape simultane pe aerodromurile de la Sirta, Tamit, El 


Agheila şi Agedabia. Primele mari succese ale SAS: dacă Stirling 
eşuează la Sirta, Mayne distruge douăzeci şi şapte de avioane la 
Tamit, Lewes un întreg parc auto lîngă El-Agheila, iar Fraser treizeci şi 
şapte de avioane la Agedabia. 


24 - 25 decembrie 1941 

Noi raiduri la Sirta, unde Stirling distruge vehicule ale inamicului, 
la Tamit, unde Mayne nimiceşte toate avioanele aduse pentru a le 
înlocui pe cele scoase din uz mai înainte. Fraser nu găseşte nimic de 
distrus la Marble Arch, iar Lewes este ucis pe drumul spre Nofilia. 


17 - 25 ianuarie 1942 
Raid la Bouerat. Distrugerea unor foarte importante depozite de 
carburant, a unor vehicule şi a staţiei de radio. 


Martie 1942 

Prima recunoaştere făcută de Stirling la Benghazi. Raid al lui 
Mayne pe aerodromul din Derna, unde distruge cincisprezece avioane 
şi un stoc de torpile. 


15 - 21 mai 1942 
A doua recunoaştere la Benghazi. 


6 - 13 iunie 1942 

Tentativă a francezilor condusă de locotenentul Jordan pe două 
aerodromuri de la Derna şi pe cel de la Martuba. Eşec în urma unei 
trădări. În acest timp, Stirling distruge cinci avioane, hangarele şi vreo 
patruzeci de motoare pe aerodromul de la Benida. Pe unul din 
aerodromurile de la Berka, Mayne aruncă în aer un rezervor de 
carburant, iar aspirantul francez Zirnheld distruge unsprezece avioane 
pe celălalt aerodrom. La Barce, francezul Jacquier aruncă în aer 
rezervele de carburant. 


Iunie 1942 

Raid dus de Berge şi Jellicoe în Creta. Comandoul, debarcat de un 
submarin, distruge douăzeci şi unu de avioane pe aerodromul de la 
Heraclion, dar, trădat, este capturat de inamic; nu scapă decît două 
persoane. 


7 - 8 iulie 1942 

Raid al lui Stirling şi Mayne pe aerodromul de la Baggush: treizeci 
şi patru de avioane sînt distruse cu bombe incendiare, apoi cu 
mitralierele. Raid al lui Jordan şi Fraser pe aerodromul de la Fouka: 
patrusprezece avioane nimicite. Treizeci şi trei de camioane sînt de 


asemenea distruse în acea noapte. 


27 iulie 1942 
Raid în jeep-uri pe aerodromul de la Fouka: cincisprezece avioane 
distruse cu mitraliera şi douăsprezece avariate. 


13 septembrie 1942 
Operaţiunea „Snowdrop” la Benghazi, impusă de statul-major cu 
toată împotrivirea lui Stirling. Eşec. 


Octombrie 1942 
Operații ale escadronului A al SAS, aflat sub ordinele lui Mayne, în 
sectorul cuprins între El-Alamein şi Bouerat. 


Noiembrie 1942 - ianuarie 1943 
Operaţiuni ale escadronului B în sectorul de dincolo de Bouerat. 


Ianuarie - mai 1943 
Operatii în Tunisia. 


TABLOU CRONOLOGIC AL CAMPANIILOR DIN EGIPT, , 
DIN LIBIA ŞI DIN TUNISIA IN TIMPUL CELUI DE-AL DOILEA RAZBOI 
MONDIAL 


2 august 1939 

Generalul sir Archibald Wavell preia funcţia de comandant şef al 
forţelor terestre britanice din Egipt, Sudan, Palestina, Transiordania şi 
Cipru. 


3 septembrie 1939 

Declaraţie de război. Comandamentul lui Wavell îşi extinde 
competenţa asupra Somaliei britanice, Aden, Irak şi teritoriile Golfului 
Persic. 


6 septembrie 1939 

Egiptul, teoretic independent, dar legat de Marea Britanie printr- 
un tratat ce garanta forţelor britanice libera folosire a bazelor situate 
pe solul său, rupe relaţiile cu Germania. 


10 mai 1940 

Inceputul ofensivei germane care va duce la căderea Franţei, 
Belgiei şi Olandei. În Marea Britanie, Winston Churchill devine prim- 
ministru, înlocuindu-l pe Neville Chamberlain, şi formează un guvern 


de coaliţie, „cabinetul de război”. 


7 iunie 1940 
Generalul Richard O'Connor este numit, la Cairo, comandant al 
„Armatei deşertului occidental”, cu misiunea de a proteja Egiptul. 


10 iunie 1940 
Italia, care ocupă Libia, vecină cu Egiptul, declară război Franţei şi 
Marii Britanii. 


lunie - iulie 1940 
Ciocniri între forţele britanice şi italiene în lungul frontierei 
egipteano-libiană. 


3 august 1940 
Italia invadează Somalia britanică 


13 septembrie 1940 
Se declanşează ofensiva armatei italiene comandată de mareşalul 
Graziani, care pătrunde în Egipt. 


18 septembrie 1940 
Italienii ocupă Sidi-Barrani, dar înaintarea lor este oprită. 


9 decembrie 1940 

Operația „Compass”. Se declanşează, sub comanda generalului 
Wavell, o contraofensivă britanică, în urma căreia sînt recucerite Sidi- 
Barrani la 11 decembrie şi Solloum la 17 decembrie; italienii sînt 
alungaţi din Egipt. 


22 ianuarie 1941 
Cucerirea Tobrukului, port-cheie al Libiei, de către britanici. 


30 ianuarie 1941 
Britanicii cuceresc Derna. 


6 februarie 1941 
Britanicii cuceresc Benghazi. 


10 februarie 1941 
In faţa dezastrului italian, Mussolini accepta oferta lui 
Hitler de a trimite o divizie blindată germană în Libia. 


12 februarie 1941 


Generalul Erwin Rommel, virtuoz al „blitz-krieg”-ului, promovat la 
comanda lui Afrika Korps, soseşte la Tripoli. 


14 februarie 1941 

Debarcarea în Libia a primelor elemente din Afrika Korps. 1 martie 
1941 

Detaşamentul Forţelor franceze libere, comandat de Leclerc, 
cucereşte Koufra, în sudul Libiei. 


24 martie 1941 
Prima ofensivă fulger a lui Afrika Korps, care cucereşte El-Agheila. 


31 martie 1941 
Trupele lui Rommel străpung poziţiile britanice de la Mersa Brega. 


4 aprilie 1941 
Germanii cuceresc Benghazi. 


7 aprilie 1941 
Generalul O'Connor este făcut prizonier. 


8 aprilie 1941 
Afrika Korps cucereşte Derna. 


15 aprilie 1941 A 
Germanii pătrund în teritoriul egiptean prin defileul Halfaya. În 
spatele lor, garnizoana de la Tobruk, asediată, continuă să reziste. 


28 aprilie 1941 
Trupele lui Rommel cuceresc Solloum, în Egipt. 


15 mai 1941 
Wavell lansează operaţia „Brevity”, recucereşte Solloum şi îi 
respinge pe germani, pînă la frontieră. 


27 mai 1941 
Rommel ocupă din nou defileul Halfaya. 


14 iunie 1941 
Wavell lansează operaţia „Battleaxe”, vizînd să degajeze Tobruk- 
ul, în continuare asediat, dar ofensiva este curînd oprită. 


21 iunie 1941 
Inlocuirea lui Wavell cu Auchinleck în calitate de comandant şef al 


forţelor britanice din Orientul Mijlociu. 


18 noiembrie 1941 
Ofensiva britanică „Crusader”, tot în direcţia Tobruk. 


25 noiembrie 1941 
Coloana britanică a generalului Reid cucereşte oaza de la Jalo. 


7 Decembrie 1941 
Trupele lui Rommel sînt respinse pe linia Gazala. Atacul de la 
Pearl-Harbor. 


11 decembrie 1941 
Germania şi Italia, legale de Japonia, declară război Stantelor 
Unite. 


16 - 17 decembrie 1941 
Trupele lui Rommel se repliază la Agedabia şi El-Agheila. 


21 ianuarie 1942 
Rommel reia ofensiva. 


29 ianuarie 1942 
Afrika Korps recucereşte Benghazi şi îi respinge pe britanici la 
Gazala. 


26 mai 1942 
Noua ofensivă a lui Rommel, un moment blocată la Gazala. 


21 iunie 1942 
Reluarea ofensivei lui Afrika Korps care cucereşte Tobruk şi 
pătrunde în Egipt. 


29 iunie 1942 
Trupele lui Rommel cuceresc Mersa-Matruh. Britanicii continuă să 
se retragă. 


1 iulie 1942 
Germanii ajung la El-Alamein, unde frontul se stabilizează. 


August 1942 

Auchinleck este înlocuit cu Alexander la comanda forţelor 
britanice din Orientul Mijlociu, iar Ritchie de către Montgomery, în 
fruntea Armatei VIII britanică. 


31 august 1942 
Trupele lui Rommel trec din nou la atac la El-Alamein, dar nu 
reuşesc să-i copleşească pe britanici. 


23 octombrie 1942 
Ofensiva Armatei VIII britanice sub ordinele lui Montgomery şi 
începutul bătăliei de la El-Alamein. 


29 octombrie 1942 
Montgomery, victorios, decide să lanseze ofensiva „Supercharge”. 


4 noiembrie 1942 
Inceputul retragerii lui Afrika Korps. 


8 noiembrie 1942 
Debarcarea americană în Africa de Nord franceză. 


16 noiembrie 1942 
Rommel pierde Tobruk-ul, după Mersa-Matruh şi Sidi-Barrani, mai 
apoi pierde Derna şi Benghazi. 


25 decembrie 1942 
Armata britanică, care şi-a reluat înaintarea, obligă Afrika Korps 
să se retragă şi cucereşte Sirta. 


15 ianuarie 1943 
Noua înaintare britanică în direcţia Tripoli, apoi din sudul tunisian. 


19 martie 1943 
Depăşirea liniei Mareth, în Tunisia, de elementele înaintate 
britanice. 


13 mai 1943 
Sfirşitul campaniei din Tunisia.