Amelie Nothomb — Antichrista

Amelie Nothomb 


Antichrista 


Ea 


Amélie Morhamk 


Antichrista 


Amelie Nothomb 


Amelie Nothomb s-a născut în 1967 la Kobe (Japonia). Este fiica 
unui ambasador belgian şi nepoata omului politic Charles-Ferdinand 
Nothomb, descendenta unei ilustre familii bruxelleze care a adus 
provincia Luxemburg regatului Belgiei. Copilăria şi adolescenţa ei sînt 
de fapt o lungă călătorie prin lume, cu opriri mereu provizorii: îşi 
petrece primii trei ani de viaţă în Japonia, urmează China (Beijing), SUA 
(New York), Bangladesh, Birmania, Laos. în 1984, îşi începe la 
Universită Libre de Bruxelles studiile de filologie. Adolescentă anore- 
xică, Amelie mărturiseşte că abia la treizeci şi patru de ani a reuşit să 
se accepte „fizic”, vindecîndu-se printr-o bulimie... a cititului şi a 
scrisului: de zece ani în fiecare toamnă publică un roman, imediat 
trecut în fruntea listei de bestselleruri. /giena asasinului (1992), prima 
ei carte, s-a vîndut în sute de mii de exemplare. l-au urmat Sabotaj din 
dragoste (1993), Combustibilii (1994), Catilinarele (1995), Peplum 
(1996), Atentat (1997), Mercur (1998), Vimire şi cutremur (1999, distins 
cu Marele Premiu pentru roman decernat de Academia Franceză şi 
ecranizat de Alain Corneau), Metafizica tuburilor (2000), Cosmetica 
duşmanului (2001), Dicţionar Robert de nume proprii (2002), 
Antichrista (2003), Biografia foamei (2004). 

Prietenii nu sînt întotdeauna bine intenţionaţi. lată maniera 
derutantă în care Amâlie Nothomb schiteazá în romanul Antichrista 
relaţia perversă dintre două studente: Blanche - naivă, singură, pe care 
nu o bagă nimeni în seamă - şi Christa -impetuoasă, tiranică, 
seducătoare, mereu în centrul atenţiei. Cînd Christa îşi îndreaptă 
atenţia spre Blanche, aceasta se lasă copleşită de deliciile unei prietenii 
de care nu mai avusese parte niciodată. Dar Christa se dovedeşte o 
fiinţă diabolică, umilind-o şi manipulínd-o la fiecare pas. Oscilînd între 
deceptie şi ură, admiraţie şi dispreţ, Blanche decide în final să-şi 
înfrunte tortionara. 


În prima zi de cursuri am văzut-o zâmbind. Am dorit imediat 


s-o cunosc. 

Ştiam că nu aveam cum să fac cunoştinţă cu ea. Să mă 
apropii de cineva, iată ceva de care eram incapabilă. li aşteptam 
întotdeauna pe ceilalţi să mă abordeze: niciodată nu venea 
nimeni. 

Asta însemna Universitatea: să crezi că te vei deschide spre 
lume şi să nu întâlneşti, de fapt, pe nimeni. 

O săptămână mai târziu privirea ei s-a oprit asupra mea. 

Am fost convinsă că avea să treacă imediat mai departe. 
Dar nu: a rămas şi m-a măsurat. Nu îndrăzneam să privesc acea 
privire: simţeam că-mi fuge pământul de sub picioare şi mă 
sufocam. 

Cum privirea ei mă fixa în continuare, suferinţa a devenit 
insuportabilă. Cu preţul unui curaj de care nu mai dădusem 
niciodată dovadă, mi-am atintit privirea în a ei: mi-a făcut un mic 
semn cu mâna şi a râs. 

După care am văzut-o vorbind cu nişte băieţi. 

A doua zi a venit către mine şi mi-a spus bună ziua. 

l-am răspuns şi am tăcut. Îmi detestam propria 
stinghereală. 

— Pari mai tânără decit ceilalţi, a constatat ea. 

— Chiar sunt. Am împlinit şaisprezece ani doar de o lună. 

— Şi eu la fel. Am împlinit şaisprezece ani acum trei luni. 
Recunoaşte că n-ai fi crezut! 

— Aşa e. 

Siguranţa de sine îi adăuga cei doi sau trei ani care ne 
despárteau de restul turmei. 

— Cum te cheamă ? m-a întrebat. 

— Blanche. Pe tine? 

— Christa. 

Prenumele ăsta era cu totul neobişnuit. Vrăjită, am tăcut 
iar. Mi-a observat mirarea şi a adăugat: 

— In Germania nu este un nume 
chiar aşa de rar. 

— Esti nemtoaicá? 

— Nu. Vin din cantoanele din est. 

— Vorbesti germana? 

— Normal. 

Am privit-o cu admiraţie. 

— La revedere, Blanche. 


N-am avut timp să-i răspund la salut. Coborâse deja treptele 
amfiteatrului. Un grup de studenţi au strigat-o zgomotos. 
Triumfătoare, Christa s-a îndreptat spre grupul care o chemase. 

„E integrată”, mi-am zis. 

Cuvîntul ăsta avea pentru mine o semnificaţie enormă. De 
cînd mă ştiam, nu mi se întâmplase să fiu integrată în ceva. Faţă 
de cei care erau simţeam un amestec de dispreţ şi invidie. 

Intotdeauna fusesem singură, ceea ce nu mi-ar fi displăcut 
dacă ar fi fost alegerea mea. Dar nu fusese niciodată. Visam să 
mă integrez fie şi doar pentru a-mi putea oferi, apoi, luxul de a 
mă dezintegra. 

Visam mai cu seamă să devin prietena Christei. Să am o 
prietenă mi se părea ceva incredibil. Cu atât mai mult să fiu 
prietena Christei - dar nu, nu trebuia nici măcar să visez la aşa 
ceva. Preţ de o clipă, m-am întrebat de ce o astfel de prietenie 
mi se părea un lucru pe care merita să ţi-l doreşti atît de mult. N- 
am găsit un răspuns clar: fata asta avea ceva aparte, dar nu-mi 
puteam da seama ce anume. 

Pe când părăseam incinta Universităţii, un glas m-a strigat 
pe nume. 

Aşa ceva nu mi se mai întâmplase niciodată şi m-a aruncat 
într-un fel de panică. M-am întors şi am văzut-o pe Christa 
alergând să mă ajungă din urmă. Asta chiar că era ceva 
nemaivázut. 

— Unde te duci? m-a intrebat mergánd aláturi de mine. 

— Acasá. 

— Unde locuiesti? 

— La cinci minute pe jos. 

— Exact de aşa ceva aş avea nevoie! 

— De ce? Tu unde locuieşti? 

— Ti-am spus deja: în cantoanele din est. 

— Să nu-mi zici că mergi până acolo în fiecare seară. 

— Ba da. 

— Dar e departe! 

— Da: două ore cu trenul la venit, două ore cu trenul la 
întors. Nemaipunând la socoteală şi drumul cu autobuzul. N-am 
găsit altă soluţie. 

— Şi rezişti? 

— Vom vedea. 

N-am îndrăznit să-i mai pun şi alte întrebări de teamă să n-o 
fac să se simtă prost. Era clar că nu-şi permitea să închirieze o 
cameră studenţească. 


La poarta imobilului în care locuiesc ne-am despărţit. 

— Stai cu părinţii? mă întrebă. 

— Da. Şi tu, tot cu părinţii? 

— Da. 

— La vârsta noastră e normal, am adăugat fără să ştiu prea 
bine de ce. 

A izbucnit în râs de parcă spusesem ceva caraghios. Mi-a 
fost ruşine. 

Nu ştiam dacă eram prietena ei. După ce criteriu, 
obligatoriu misterios, îţi poţi da seama că esti prietena cuiva? Nu 
avusesem niciodată o prietenă. 

De pildă, mă considerase ridicolă: era acesta un semn de 
prietenie sau de dispreţ? Pe mine mă duruse. Căci începusem 
deja să ţin la ea. 

Profitând de un moment de luciditate, m-am întrebat de ce. 
Puținele, extrem de puţinele lucruri pe care le ştiam despre ea 
îndreptăţeau oare dorinţa mea de a-i intra în gratii? Sau poate 
tocmai din acest biet motiv fusese singura din categoria ei care 
mă învrednicise cu o privire? 

Martea, cursurile începeau la opt dimineaţa. Christa avea 
nişte cearcăne enorme sub ochi. 

— Pari obosită, am constatat eu. 

— M-am trezit la patru dimineaţa. 

— La patru! Spuneai că drumul durează două ore. 

— Nu locuiesc chiar în Malmedy. Satul meu se află la o 
jumătate de oră de gară. Ca să prind trenul de ora cinci trebuie 
să mă trezesc la ora patru. Si nici la Bruxelles Universitatea nu e 
chiar lângă gară! 

— Să te trezesti la patru dimineaţa mi se pare ceva inuman. 

— Ai o soluţie mai bună? spuse ea pe un ton iritat. 

Imi întoarse spatele. M-am urât de moarte. Trebuia neapă- 
rat s-o ajut. 

Seara le-am vorbit părinţilor mei despre Christa. Ca să-mi 
ating scopul, le-am spus că era prietena mea. 

— Ai o prietenă? m-a întrebat mama mea, străduindu-se să 
nu pară prea mirată de această veste. 

— Da. Ar putea să doarmă aici lunea? Locuieşte într-un sat 
din cantoanele din est şi martea trebuie sá se trezească la patru 
ca să ajungă la cursul de la opt. 

— Nici o problemă. O să instalăm patul pliant în camera ta. 

A doua zi, cu un curaj fără precedent, i-am vorbit Christei 
despre asta: 


— Dacă vrei, luni seara ai putea să rămâi la mine. 

Mă privi cu o stupefactie radioasá. A fost cel mai frumos 
moment din viaţa mea. 

— Pe bune? 

Am stricat imediat totul adáugind: 

— Părinţii mei sunt de acord. 

A pufnit în râs. lar spusesem ceva ridicol. 

— O sá vii? 

Deja, avantajul trecuse de partea ei. Nu-i mai făceam un 
serviciu: o imploram. 

— Da, o să vin, răspunse ea, cu aerul că accepta doar ca să 
nu mă supere. 

Asta nu m-a împiedicat să mă simt în al nouălea cer şi să 
aştept ziua de luni cu înfrigurare. 

Copil singur la părinţi, cu puţini prieteni, nu avusesem nicio- 
dată un oaspete, cu atât mai puţin pe cineva care să doarmă cu 
mine în cameră. Perspectiva aceasta pur şi simplu mă îngrozea 
de fericire. 

A venit şi ziua de luni. Christa nu mi-a acordat prea mare 
atenţie. Am observat însă, cu entuziasm, că avea un rucsac: îşi 
adusese lucrurile. 

In ziua aceea cursurile se terminau la patru după-amiază. 
Am aşteptat-o pe Christa la ieşirea din amfiteatru. l-a luat o 
groază de timp până să se despartă de numeroşii ei prieteni. 
Apoi, fără să se grăbească, s-a îndreptat spre mine. 

Abia după ce ieşiserăm din câmpul vizual al tuturor 
celorlalţi studenţi a catadicsit să-mi vorbească - cu o amabilitate 
forţată, de parcă ar fi ţinut cu tot dinadinsul să sublinieze că-mi 
făcea o favoare. 

In clipa când am deschis uşa apartamentului meu pustiu, 
inima îmi bătea atât de tare, încât mi-era pur şi simplu rău. 
Christa a intrat şi s-a uitat de jur-împrejur. A exclamat: 

— Nu-i rău! 

Am simţit o mândrie absurdă. 

— Unde sunt părinţii tăi ? întrebă ea. 

— La muncă. 

— Cu ce se ocupă ? 

— Sunt profesori la un colegiu. Tata predă latina şi greaca, 
iar mama, biologia. 

— Inteleg. 

Mi-ar fi plăcut s-o întreb ce anume înţelegea de fapt. N-am 
îndrăznit. 


Apartamentul nu era luxos, dar avea farmecul lui. 

— Arată-mi camera ta! 

Tremurând de emoție, am condus-o în adăpostul meu. 
Acesta nu era nicicum. A părut dezamăgită. 

— Nu seamănă a nimic, spuse. 

— O să te simţi bine, ai să vezi, am comentat eu, puţin 
abătută. 

S-a aruncat pe patul meu, lăsându-mi mie patul pliant. 
Fireşte că aveam de gând să i-l cedez ei, dar mi-ar fi plăcut să nu 
mi-o ia înainte. Mi-am reproşat pe loc că aveam gânduri atât de 
meschine. 

— Ai dormit întotdeauna aici? 

— Da. N-am locuit niciodată în altă parte. 

— Ai fraţi sau surori? 

— Nu. Tu? 

— Am doi fraţi şi două surori. Eu sunt cea mai mică. Arată- 
mi hainele tale. 

— Ce? A 

— Deschide sifonierul! Inmármuritá, m-am executat. 

Christa a sărit din pat si a venit sá se uite. După ce inspecta 
pe îndelete, spuse: 

— N-ai decît o singură chestie mişto. Scoase unica mea 
toaletă elegantă, o rochie chinezească pe corp. Sub privirea mea 
consternată îşi smulse tricoul, blugii şi pantofii. 

— Rochia se mulează perfect, spuse ea privind-o. O să-mi 
scot şi chiloţii. 

Şi acolo, în faţa mea, a rămas despuiată ca un vierme. A 
îmbrăcat rochia şi s-a privit în oglinda cea mare. li venea bine. Se 
admiră din creştet până în tălpi. 

— Mă întreb cum îţi stă ţie. i 

Lucrul de care mă temeam cel mai mult se produse. Isi 
scoase rochia şi mi-o aruncă: 

— Pune-ti-o! 

Am rámas incremenitá, interzisá. 

— Pune-ti-o, îţi spun! 

Nu izbuteam sá scot nici un sunet. Christa cáscá niste ochi 
ilari, de parcă în sfârşit ar fi înţeles: 

— Te deranjează că sunt dezbrăcată? 

Am scuturat din cap că nu. 

— Atunci tu de ce nu te dezbraci? 

Am scuturat din nou din cap. 

— Ba da, poţi! Trebuie! 


Trebuia? 

— Hai, ce, nu fi proastă! Dezbracă-te! 

— Nu. 

Nu-ul ăsta a reprezentat pentru mine o victorie. 

— Eu am făcut-o! 

— Asta nu mă obligă să fac şi eu la fel. 

— „Asta nu mă obligă să fac şi eu la fel!” mă imită ea cu o 
voce grotescă. 

Chiar aşa vorbeam eu? 

— Hai, Blanche! Suntem între fete! 

Tăcere. 

— Eu sunt goală-puşcă! Şi nu mă simt rău deloc! 

— E problema ta. 

— Ba tu se pare că ai o problemă! Nu eşti deloc amuzantă, 
ştiai? 

Se năpusti asupra mea râzând. M-am strâns ca un ghem pe 
patul pliant. Îmi smulse pantofii, îmi descheie blugii cu o 
dexteritate uluitoare, trase de ei şi, cu aceeaşi mişcare, reuşi să- 
mi scoată şi chiloţii. Din fericire, tricoul pe care-l purtam era lung 
şi mă acoperea până la jumătatea coapselor. 

Am început să tip. 

S-a oprit şi m-a privit mirată. 

— Ce ai? Eşti nebună? 

Tremuram ca scuturată de convulsii. 

— Nu mă mai atinge! 

— Bine. Atunci dezbracă-te singură. 

— Nu pot. 

— Dacă n-o faci tu, o fac eu! mă ameninţă ea. 

— De ce mă torturezi? 

— Eşti ridicolă! Nu-i nici o tortură! Suntem fete! 

— De ce ţii neapărat să mă dezbrac? 

Mi-a dat un răspuns cu totul neaşteptat: 

— Ca să fim egale. 

De parcă aş fi putut să fiu egală cu ea! Din păcate, n-am 
găsit nimic nimerit să-i răspund 

— Iti dai seama că trebuie să o faci! zise ea triumfător. 

învinsă, am înţeles că nu mai aveam nici o portitá de 
scápare. Am apucat cu máinile de poalele tricoului. In ciuda 
eforturilor, n-am izbutit să-l scot. 

— Nu reuşesc. 

—Nu mă grăbesc, spuse ea nedezlipindu-şi privirea 
necruțătoare de pe făptura mea. 


Aveam şaisprezece ani. Nu detineam nimic, nici bunuri 
materiale şi nici confort spiritual. Nu aveam un prieten, nu 
iubeam pe nimeni, nu trăisem nimic. Nu aveam nici o idee şi nu 
eram foarte sigură că aveam suflet. Tot ce aveam era corpul. 

La şase ani, a te dezbrăca nu înseamnă nimic. La douăzeci 
si şase este deja o obisnuintá veche. 

La şaisprezece ani însă, a te dezbrăca reprezintă un gest de 
o violenţă dementă. 

„De ce îmi ceri aşa ceva, Christa? Ştii ce înseamnă asta 
pentru mine? Mi-ai mai cere dacă ai şti? Sau, poate, tocmai 
pentru că ştii mi-o ceri? Nu înţeleg de ce mă supun ţie.” 

Şaisprezece ani de singurătate, de ură de sine, de spaime 
cu neputinţă de formulat, de dorinţe niciodată împlinite, de 
suferinţe zadarnice, de furii neexplodate şi de energie nefolosită 
se aflau închişi în acest trup. 

Trupurile au trei şanse să fie frumoase : forţa, graţia şi 
împlinirea. Anumite corpuri miraculoase reuşesc să le îmbine pe 
toate trei. Al meu, dimpotrivă, nu avea nici un dram din cele trei 
minuni. Absenta îi era limba maternă: exprima lipsa de forţă, 
lipsa de graţie şi neîmplinirea. Era ca un urlet de foame. 

Singurul merit al acestui trup pe care niciodată nu-l văzuse 
lumina soarelui era că prenumele meu i se potrivea de minune: 
alb era lucrul acesta plăpând, alb ca şi arma cu acelaşi nume, 
dar nu prea bine ascuţit - partea tăioasă fiind răsucită spre 
interior. 

— Termini azi sau trebuie să aşteptăm pînă mâine? mă 
apostrofa Christa, care, tolănită pe patul meu, părea a se amuza 
copios, savurând până şi cele mai mărunte firimituri ale chinului 
meu. 

Atunci, ca să termin odată, cu gestul rapid al cuiva care 
scoate cuiul unei grenade, m-am jupuit de tricou şi l-am azvirlit 
pe jos, asemenea unui Vercingetorix! aruncându-şi scutul la 
picioarele lui Cezar. 

Totul, în mine, urla de oroare. Până şi putinul pe care-l 
aveam, bietul secret al propriului corp, îl pierdusem. Era 
literalmente un sacrificiu. Şi era groaznic să vezi că-l sacrificam 
degeaba. 

Căci Christa abia dacă dădu din cap. Mă cercetă din tălpi 


1 Conducătorul triburilor celtice din Galia, în marea răscoală împotriva 
romanilor (52 î.Hr.). Victorios iniţial, este obligat în cele din urmă să i se 
predea lui Cezar (n. red.). 


pînă-n creştet, având aerul că spectacolul i se pare cu totul lipsit 
de interes. Un singur amănunt îi retinu atenţia: 

— Dar ai sâni! 

Am crezut că mor. Reprimându-mi nişte lacrimi de furie 
care n-ar fi făcut decît să-mi sporească ridicolul, am spus: 

— Fireşte că am! La ce te-aşteptai? 

— Fii fericită! Imbrácatá, eşti plată ca o scândură. 

încântată de acest comentariu, m-am aplecat să-mi iau 
tricoul de pe jos. 

— Nu! Vreau să te văd în rochia chinezească. 

Şi mi-a întins-o. Am tras-o pe mine. 

— Imi vine mai bine ca tie, conchise ea. 

Brusc, am simţit rochia ca pe un plus de goliciune. Am 
dezbrăcat-o cât am putut de repede. 

Christa se ridică dintr-un salt şi se înfipse alături de mine în 
faţa oglinzii. 

— Uită-te! Nu suntem făcute la fel! exclamă ea. 

— Nu mai insista, am spus. 

Mă simţeam torturată. 

— Nu întoarce privirea, porunci ea. Uită-te la noi amândouă. 

Comparatia era strivitoare. 

— Ar trebui să-ţi dezvolti sânii, spuse pe un ton doct. 

— N-am decât şaisprezece ani, am protestat. 

— Şi ce dacă ? Şi eu la fel! Dar ai mei arată totuşi altfel, nu? 

— Fiecare cu ritmul lui. 

— Nici nu încape discuţie! O să te învăţ un exerciţiu. Sora 
mea arăta exact ca tine. După şase luni de astfel de exerciţii se 
transformase cu totul, te rog să mă crezi. Hai, ia-te după mine: 
unu, doi, unu, doi... 

— Lasă-mă în pace, Christa, am răcnit ducându-mă să-mi 
recuperez tricoul. 

Se năpusti asupra tricoului şi fugi cu el în celălalt capăt al 
camerei. Am început să alerg după ea. Râdea în hohote. Mă 
simţeam atît de umilită si de furioasă, încât nu mi-a trecut prin 
cap să-mi iau alt tricou din şifonier. Christa alerga prin odaie, 
sfidându-mă cu trupul său superb, triumfător. 

Exact în acel moment s-a întors mama de la lucru. A auzit 
nişte strigăte stridente venind din camera mea. S-a repezit, a 
deschis uşa fără să bată şi a văzut două adolescente despuiate 
alergându-se încolo şi încoace. N-a băgat de seamă că una din 
ele, fiica ei, era cu plânsul în gât. N-a avut ochi decât pentru 
necunoscuta care râdea de mama focului. 


În clipa cînd mama pătrunse în altarul sacrificiului meu, 
râsul Christei, din demonic, deveni prospetimea însăşi - o voioşie 
naturală, la fel de sănătoasă ca şi trupul ce-o răspândea. Se opri 
din alergat şi se îndreptă către mama, întinzându-i mâna. 

— Bună ziua, doamnă. Vă rog să mă scuzati, voiam să văd 
cum e făcută fata dumneavoastră. 

Şi chicoti, copilăroasă, dulce. Mama, stupefiată, se uita la 
adolescenta aceasta goală-puşcă ce-i strángea mâna fără nici o 
jenă. După o clipă de ezitare, avu aerul că o consideră un copil, 
şi încă unul foarte simpatic. 

— Tu eşti Christa? spuse ea izbucnind în râs. 

Şi râseră, şi râseră, de parcă toată scena era de un comic 
irezistibil. 

Îmi priveam mama râzând, cu sentimentul că pierdusem o 
aliată. 

Ştiam foarte bine că scena fusese oribilă, deloc comică. 
Ştiam foarte bine că în cazul Christei nu era vorba de un copil, ci 
de o strategie a ei pentru a-mi îmblânzi mama. 

Şi observam cum aceasta, negândindu-se la ceva rău, 
vedea trupul frumos, plin de viaţă al fetei - şi ştiam că deja se 
întreba de ce al meu nu era la fel de bine făcut. 

Mama ieşi. Imediat după ce uşa se închise, râsul Christei 
încetă. 

— Ti-am făcut un serviciu, spuse. De-acum n-o să mai ai 
probleme să stai dezbrăcată. 

Mi-am zis că, spre binele tuturor, mă voi strădui să cred în 
această versiune asupra acelui moment îngrozitor. Ştiam deja că 
n-am să reuşesc: când ne aflam dezbrăcate, una lângă alta, în 
faţa oglinzii, simtisem cu prea mare acuitate jubilatia Christei - 
jubilatia de a mă umili, jubilatia propriei dominatii, jubilatia, mai 
ales, de a vedea suferinţa pe care mi-o provoca faptul că sunt 
dezbrăcată, disperare pe care o inhala prin toţi porii şi care-i 
provoca o plăcere de parcă ar fi asistat la o vivisectie. 

— E frumoasă mama ta, declară ea îmbrăcându-se. 

— Da, am răspuns, surprinsă s-o aud adresându-mi nişte 
vorbe amabile. 

— Câţi ani are? 

— Patruzeci şi cinci. 

— Pare cu mult mai tânără. 

— Aşa e, am remarcat cu mândrie. 

— Cum o cheamă? 

— Michelle. 


— Şi pe tatăl tău? 

— Francois. 

— Cum e? 

— O să vezi. Va fi acasă diseară. Dar părinţii tăi cum sunt? 

— Foarte diferiţi de ai tăi. 

— Cu ce se ocupă? 

— Ce indiscretă eşti! 

— Dar... şi tu mi-ai pus aceeaşi întrebare despre ai mei! 

— Nu! Tu ai simţit nevoia să-mi spui că părinţii tăi sunt 
profesori. N 

Am tăcut, uluită de rea-credinta de care dădea dovadă. In 
plus, dacă intelegeam bine, credea că má mândream cu meseria 
părinţilor mei. Ce idee absurdă! 

— N-ar trebui sá te mai îmbraci aşa, reluă ea. Nu ti se văd 
formele. 

— Nu înţeleg ce vrei. Mai întâi te extaziezi că am sâni, după 
aceea te revolti că nu sunt destul de mari, iar acum îmi spui să-i 
scot în evidenţă. Nu mai pricep nimic. 

— Ce sensibilă eşti! Şi zâmbi sarcastic. 

De obicei, părinţii mei şi cu mine mâncam fiecare pe unde 
avea chef, care pe un colţ al mesei din bucătărie, care în faţa 
televizorului, care în pat, de pe câte un platou. 

In seara aceea, dat fiind că aveam un oaspete, mama găsi 
de cuviinţă să pregătească o cină adevărată şi să ne aşezăm cu 
toţii la masă. Când ne chemá, am răsuflat uşurată că nu va mai 
trebui să stau singură cu călăul meu. 

— Bună seara, domnişoară, spuse tata. 

— Spuneti-mi Christa, răspunse ea dezinvolt, afisánd un 
surás luminos. 

Se apropie de el şi, spre marea lui surpriză si a mea, îi 
aplică două pupături pe obraji. Am văzut că tatăl meu era uimit 
şi încântat. 

— Drăguţ din partea dumneavoastră că mă adápostiti 
noaptea asta. Aveţi un apartament superb. 

— Să nu exagerám. Nu e decât bine aranjat. Dacă ati fi 
văzut în ce stare l-am găsit acum douăzeci de ani! Soţia mea şi 
cu mine a trebuit... 

Şi se lansă într-o povestire interminabilă, de-a lungul căreia 
nu omise nici cel mai mic amănunt al fastidioaselor lucrări care 
trebuiseră să fie executate. Christa îi sorbea vorbele, ca şi cum 
ar fi pasionat-o peste măsură ceea ce spunea. 

— E delicios, zise ea apoi, apucând farfuria pe care i-o 


întindea mama mea. 

Părinţii mei erau pur şi simplu vrájiti. 

— Blanche ne-a spus că locuiti în apropiere de Malmedy. 

— Da, fac patru ore cu trenul, ca să nu mai pun la socoteală 
şi autobuzul. 

— De ce nu închiriaţi o cameră de la cămin? 

— Asta şi vreau. Muncesc din greu ca să ajung să-mi permit. 

— Munciti? 

— Da, servesc într-un bar din Malmedy în weekend şi uneori 
chiar şi în timpul săptămânii, când nu ajung prea târziu acasă. 
Îmi plătesc singură studiile. 

Părinţii mei o contemplará topiti de admiraţie si, în clipa 
imediat următoare, se uitară reprobator la fiica lor care, la 
şaisprezece ani, încă nu catadicsise să devină independentă din 
punct de vedere financiar. 

— Cu ce se ocupă părinţii dumneavoastră? întrebă tatăl 
meu. 

Jubilam deja la ideea că ar fi putut să-i răspundă, la fel ca şi 
mie: „Sunteţi cam indiscret!” 

Dar vai, Christa, după un scurt şi cât se poate de studiat 
moment de tăcere, declară cu o simplitate tragică: 

— Provin dintr-un mediu defavorizat. Şi-şi plecă privirea. 

Mi-am dat seama că tocmai urcase cu zece procente în 
sondaje. 

Imediat însă, cu avântul unei fete dovedind curajul pudorii, 
declară: 

— Dacă socotelile mele sunt exacte, la sfârşitul primăverii 
ar trebui să-mi pot permite să închiriez ceva. 

— Dar veţi fi în plină sesiune! Nu puteţi să faceţi atâtea 
lucruri deodată! spuse mama. 

— Va trebui, răspunse ea. 

Imi venea s-o iau la palme. Am pus însă acest fapt pe 
socoteala indispozitiei mele şi mi-am făcut imediat reprosuri. 

Binedispusă, Christa gânguri din nou: 

— Ştiţi ce mi-ar plăcea cel mai mult? Să ne tutuim - dacă, 
bineînţeles, îmi permiteti. Serios, sunteţi atât de tineri... încât mi 
se pare stupid să vă spun ,dumneavoastrá”. 

— Cum vrei tu, zise tatăl meu, cu un zâmbet larg până la 
urechi. 

Christa mi se părea de o nesimţire incredibilă şi fierbeam de 
furie că părinţii mei îi căzuseră în plasă. 

Cînd să plecăm la culcare, o sărută pe mama mea, 


spunându-i: 

— Noapte bună, Michelle. Apoi pe tatăl meu: 

— Noapte bună, François. 

Regretam că îi spusesem prenumele părinţilor mei, aşa cum 
o victimă supusă torturilor regretă că şi-a trădat complicii. 

— Şi tatăl tău e foarte mişto, declară ea. 

Complimentele ei, mi-am dat seama, nu mă mai bucurau. 

Se întinse în patul meu şi spuse: 

— Ştii, mă bucur foarte mult că mă aflu aici. 

Puse capul pe pernă şi adormi imediat. 

Ultimele ei cuvinte mă emotionará şi má lăsară, totodată, 
perplexă. Nu cumva o judecasem greşit pe Christa? Resenti- 
mentele mele faţă de ea erau oare întemeiate? 

Mama ne văzuse goale pe amândouă şi nu i se păruse deloc 
şocant. Probabil observase că am o problemă cu propriul trup şi 
considerase că acest comportament îmi făcea bine. 

Christa părea complexată din pricina mediului din care 
provenea: nu trebuia să mă supăr pe ea pentru că răspunsese 
ciudat la întrebarea pe care i-o pusesem. Atitudinea ei iraţională 
nu era decât expresia disconfortului pe care-l simţea. 

Şi-apoi trebuia într-adevăr admirată pentru faptul că, la 
vârsta ei, îşi continua studiile prin propriile-i mijloace. In loc să 
mă simt atât de trivial de iritată, s-ar fi cuvenit, dimpotrivă, s-o 
admir şi s-o iau drept model. Mă înşelasem pe toată linia. Imi era 
ruşine că nu intelesesem de la bun început că este o fată 
fantastică şi că a o avea drept prietenă însemna o fericire 
nesperată. 

Gândurile acestea má linistirá. 

A doua zi de dimineaţă le mulţumi plină de efuziune 
părinţilor mei: 

— Mulțumită vouă, am putut sá dorm trei ore şi jumătate 
mai mult ca de obicei! 

Pe drum către Universitate nu mi-a adresat nici un cuvânt. 
Am crezut că se trezise cu faţa la cearşaf. 

De cum am intrat în amfiteatru, am şi încetat să mai exist 
pentru ea. Mi-am petrecut întreaga zi în singurătatea mea 
obişnuită. Din când în când, râsul Christei se auzea de undeva de 
departe. Nu mai eram sigură că înnoptase în camera mea. 

Seara, mama declară: 

— Christa asta a ta e o mare descoperire! E incredibilă, 
hazlie, spirituală, plină de viaţă... 

Tata prelua imediat ştafeta: 


— Şi câtă maturitate! Ce curaj! Ce inteligenţă! Ce simţ al 
relaţiilor umane! 

— Nu-i aşa? am îngăimat, căutând în memorie lucrurile atât 
de pătrunzătoare pe care Christa putuse să le rostească. 

— Ai aşteptat mult până să-ţi găseşti o prietenă, dar, având 
în vedere calitatea celei pe care ne-ai prezentat-o, te înţeleg: 
înălţaseşi stacheta foarte sus, a continuat mama. 

— In plus, mai e şi frumoasă, exclamă autorul zilelor mele. 

— Într-adevăr, aşa e, comentă soţia lui. Şi încă nu ai văzut-o 
dezbrăcată. 

— Da? Cum e? 

— O bucăţică pe cinste, dacă te interesează părerea mea. 

În culmea jenei, am intervenit: 

— Mamă, te rog... 

— Nu-ţi pică prea bine! Prietena ta a avut curajul sá se 
arate în faţa mea fără fiţe şi bine a făcut. Dacă ar putea să te 
vindece de pudoarea ta maladivă ar fi perfect. 

— Da. Şi nu este singurul domeniu în care ti-ar putea servi 
drept exemplu. 

Mi-a trebuit un efort supraomenesc pentru a-mi stăpâni 
furia. M-am mulţumit să spun: 

— Sunt fericită că vă place Christa. 

— O adorăm! Poate să vină aici oricând vrea! Să-i spui asta. 

— Contati pe mine. 

După ce m-am întors la mine în cameră, m-am dezbrăcat în 
faţa oglinzii celei mari şi m-am contemplat: din tălpi şi până în 
creştet m-am simţit insultată de acel corp. Christa, mi se părea, 
nici nu-l criticase îndeajuns. 

Imi detestam fizicul încă din pubertate. Şi băgasem de 
seamă că privirea Christei nu făcuse decât sá inráutáteascá 
situaţia; nu mai puteam să mă văd decât prin ochii ei, şi mă 
uram. 

Sânii le obsedează cel mai mult pe adolescente: îi au de 
atât de puţin timp, încât nu-şi revin. Transformarea coapselor 
este mai puţin surprinzătoare. E o schimbare, nu un adaos. 
Protuberantele care înmuguresc pe piept rămân însă multă 
vreme nişte străine pentru biata fată. 

Complicând şi mai mult lucrurile, Christa nu pomenise decât 
acest element din fizicul meu: ceea ce dovedea, dacă mai era 
nevoie, că el reprezenta principala mea problemă. Am încercat 
să văd dacă aşa era; mi-am ascuns pe de-a-ntregul sânii cu 
mâinile şi m-am privit: brusc, devenisem acceptabilă şi arătam 


chiar bine. Era însă de-ajuns să nu-mi mai ascund sânii şi imediat 
aspectul meu devenea jalnic, mizerabil, ca şi cum acest eşec ar fi 
contaminat tot restul. 

O voce interioară sări să-mi ia apărarea : 

„Şi ce dacă? Eşti încă în creştere. Există şi avantaje în faptul 
de a avea sânii mici. Până să te examineze Christa putin îţi păsa. 
De ce dai atâta importanţă judecății acestei fete?” 

Mi-am văzut, în oglindă, umerii şi braţele luând poziţia reco- 
mandată de Christa şi facând exerciţiile pe care mi le prescrisese 
ea. 

Vocea interioară urlă: 

„Nu! N-o asculta pe Christa! Opreşte-te! 

Docil, corpul meu îşi continuă gimnastica. 

Mi-am jurat să n-o mai fac niciodată. 

A doua zi am luat hotărârea să nu mă mai apropii de 
Christa. A simţit, probabil, şi a venit ea spre mine; m-a sărutat şi 
m-a privit în tăcere. Mă simţeam atât de încurcată, încât am 
început imediat să turui: 

— Părinţii mei mi-au dat sarcina să-ţi spun că te adoră şi că 
poţi să vii la noi oricând vrei. 

— Şi eu îi ador pe părinţii tăi. Spune-le că mă bucur foarte 
mult. 

— O sá mai vii? 

— Lunea viitoare. 

Nişte glasuri puternice o strigară, îmi întoarse spatele si se 
îndreptă către gaşca ei. Se aşeză pe genunchii unui tip; ceilalţi 
protestară, cerând sá li se acorde acelaşi favor. 

Era abia miercuri. Lunea următoare era încă departe. Mi s-a 
părut că nu mai eram atât de nerăbdătoare. Nu mă simţeam mai 
bine fără ea decât cu ea? 

Din păcate, nu era atât de sigur. A fi fără ea însemna a fi 
singură ca persoană. Singurătatea mea se agravase de când 
apăruse Christa: în momentul când fata asta înceta să mă mai 
bage în seamă, nu mai sufeream de singurătate, ci de absenţă. 
Eram părăsită. 

Mai rău: eram pedepsită. Dacă nu venea să-mi vorbească 
nu era oare pentru că făcusem o greşeală? Imi petreceam ore 
întregi întorcând aceleaşi gânduri pe toate feţele, căutând ce 
anume îmi atrăsese o pedeapsă a cărei motivaţie îmi scăpa, deşi 
nu reuşeam să-i pun la îndoială îndreptăţirea. 

Lunea următoare, părinţii mei o întâmpinară pe Christa în 
culmea excitatiei. 


Deschiseră o sticlă de şampanie: ea spuse că nu mai băuse 
aşa ceva niciodată. 

Seara a fost foarte veselă: Christa sporovăia, îi chestiona pe 
tata şi pe mama despre subiecte dintre cele mai diverse, chiuia 
de râs auzindu-le răspunsurile, îmi trăgea câte o palmă pe picior 
pentru a mă lua martor, fapt ce intensifica ilaritatea generală la 
care îmi era din ce în ce mai greu să particip. 

Culmea mi s-a părut că a fost atinsă în momentul în care 
Christa, observând eleganța mamei mele, începu să fredoneze 
cântecul Beatleşilor , Michelle, ma belle...” Era cât pe ce să spun 
că ridicolul avea limitele lui, când am observat că mama era 
absolut încântată. E groaznic să-ţi dai seama că părinţii tăi şi-au 
pierdut demnitatea. 

Abia când am auzit ce le spunea alor mei am început să 
descopăr viaţa celei despre care se presupunea că era prietena 
mea: 

— Da, am un prieten, îl cheamă Detlev şi locuieşte la 
Malmedy. Munceşte în acelaşi bar ca şi mine. Are optsprezece 
ani. Mi-ar plăcea să înveţe o meserie. 

Sau: 

— Toţi colegii mei din liceu au intrat direct în uzină. Sunt 
singura care şi-a continuat studiile. De ce ştiinţele politice? 
Pentru că am un ideal de dreptate socială. Aş vrea să aflu cum aş 
putea să-i ajut pe cei asemenea mie. 

(Aici, mai cîştigă zece puncte în sondaje. De ce vorbea tot 
timpul de parcă s-ar fi aflat în plină campanie electorală?) 

In acel moment, Christa avu o intuiţie crudă. Se întoarse 
spre mine şi mă întrebă: 

— Până la urmă, Blanche, nu mi-ai spus de ce studiezi 
ştiinţele politice. 

Dacă aş fi avut prezenţă de spirit, aş fi replicat: „Nu ţi-am 
spus niciodată pentru că nu m-ai întrebat”. Din păcate, eram 
mult prea stupefiată ca să mai pot vorbi: nu prea eram obişnuită 
să mi se adreseze. 

lritat de aerul meu năucit, tatăl meu insistă: 

— Hai, Blanche, răspunde. Am început să îngaim: 

— Consider că este interesant să înveţi cum trebuie să 
trăieşti împreună cu alte fiinţe umane... 

Mă exprimam greu: totuşi, aceasta era motivaţia mea 
profundă şi mi se părea un punct de vedere valabil. Părinţii mei 
rásuflará usurati. Am înţeles imediat: Christa nu-mi pusese 
întrebarea cu pricina decât pentru a mă umili în faţa lor. Reusise: 


în ochii alor mei, nu ajungeam nici până la glezna acestei „fete 
admirabile”. 

— Blanche a fost întotdeauna prea cuminte, spuse mama. 

— Poate tu să ne-o mai scoţi puţin prin lume, continuă tatăl 
meu. 

M-am cutremurat: întreaga oroare a menajului nostru în 
patru era conținută în succesiunea aceasta de pronume: ,,...tu să 
ne-o scoţi...” Ajunsesem persoana a treia. Când despre cineva se 
vorbeşte la persoana a treia înseamnă că nu e de faţă. Şi, într- 
adevăr, nu eram de faţă. Lucrurile se petreceau între nişte per- 
soane prezente care erau „tu” şi „noi”. 

— Da, Christa: învaţ-o putin ce e viaţa, adáugá mama. 

— O sá incercám, ráspunse fata. Muscam din táráná. 

Câteva zile mai tîrziu, la Universitate, Christa se apropie de 
mine cu un aer plictisit. 

— Le-am promis părinţilor tăi că o să te prezint prietenilor 
mei, spuse. 

— Eşti drăguță, dar nu tin neapărat. 

— Vii acum, că mai am şi alte treburi! 

Şi mă trase de braţ. Mă împinse spre un conglomerat de 
namile idioate: 

— Băieți, ea e Blanche. 

Nu m-a băgat nimeni în seamă, spre marea mea uşurare. 
Gata: fusesem prezentată. A 

Christa îşi îndeplinise misiunea. Imi întoarse spatele si 
începu să discute cu ceilalţi. Stăteam ca proasta, singură în 
mijlocul găştii ei; stânjeneala mea devenise palpabilă. 

Am plecat de acolo, acoperită de o sudoare rece. Eram 
conştientă de stupiditatea scenei care tocmai se petrecuse: 
incidentul acela era atât de neînsemnat, încât trebuia să-l dau 
neîntârziat uitării. Nu reuşeam totuşi să ies din senzaţia mea de 
coşmar. 

Profesorul îşi făcu intrarea în amfiteatru. Studenţii merseră 
şi se aşezară în bănci. Trecând pe lângă mine, Christa se aplecă 
şi-mi şuşoti la ureche: 

— Eşti de groază! Eu nu mai ştiu ce să fac pentru tine, iar tu 
te cari fără să scoţi o vorbă. 

Se instală două rânduri mai departe, lăsându-mă uluită, 
distrusă. 

Mi-am pierdut somnul. 

încercam să mă conving că da, Christa avea dreptate: 
sufeream mai puţin. Da, ar fi trebuit să încerc să intru în vorbă cu 


cineva. Dar ce să-i spun? Nu aveam nimic de spus. Şi cui? Nu 
voiam să-i cunosc pe indivizii ăştia. 

„Vezi cum eşti: nu ştii nimic despre ei, dar ai decretat deja 
că nu vrei să-i cunoşti. Cât de dispretuitoare şi de îngâmfată poţi 
să fii! Christa, în schimb, e generoasă: iese în întâmpinarea 
celorlalţi, aşa cum a ieşit şi în întâmpinarea ta sau a părinţilor tăi. 
Ea are ceva de oferit tuturor. Tu n-ai nimic pentru nimeni, nici 
măcar pentru tine. Eşti neantul întruchipat. Christa este, poate, 
puţin cam brutală, dar măcar ea există. Orice e mai bine decât 
să fie cineva ca tine.” 

Discursuri contradictorii îmi  scrâşneau prin minte: 
„Termină! Cum îndrăzneşte să spună că nu mai ştie ce să facă 
pentru tine? Prezentările se fac în ambele sensuri: nu ţi-a spus 
numele nimănui. O doare în cot de tine”. 

Răspunsul interior tuna şi fulgera: „Eşti o înfumurată! Pe ea 
nimeni n-a prezentat-o nimănui. A venit singură din fundul ei de 
provincie, este de vârsta ta şi nu are nevoie de ajutorul nimănui. 
Adevărul este că te porţi ca o proastă”. 

Protestul părţii adverse: „Ei şi? M-a auzit cineva că mă 
plâng? Mie-mi convine că sunt singură. Prefer singurătatea mea 
promiscuitátii ei. E dreptul meu”. 

Hohote de râs: „Mincinoaso! Ştii foarte bine că minţi! Ai 
visat întotdeauna să te integrezi, cu atât mai mult cu cât nu ti s-a 
întâmplat niciodată! Christa este ocazia vieţii tale! Şi te 
pregăteşti s-o ratezi, amărâto, hal de...” 

Urmau nişte insulte de cea mai joasă speţă la adresa mea. 

Aşa arătau insomniile mele. Mă uram până la un punct de 
unde nu mai exista întoarcere. 

In noaptea de luni, în camera mea, i-am cerut Christei: 

— Vorbeşte-mi despre Detlev. Mi-era frică să nu-mi azvârle 
din nou un: „Asta nu te priveşte!”, a cărui taină o stăpânea atât 
de bine. 

Dar n-a fost aşa; privi în tavan şi rosti cu o voce 
îndepărtată: i 

— Detlev... Fumează. Cu multă clasă. E o figură. Inalt, 
blond. Are ceva din David Bowie. Şi un trecut: a suferit. Când 
intră undeva, oamenii tac şi-l privesc. Vorbeşte puţin, zâmbeşte 
puţin. E genul de om care nu-şi manifestă sentimentele. 

Portretul ăsta de tip frumos şi tenebros mi s-a părut de un 
ridicol imens, cu excepţia unui detaliu care îmi retinuse atenţia: 

— Seamănă pe bune cu David Bowie? 

— Mai ales când face dragoste. 


— L-ai văzut pe David Bowie facând dragoste? 

— Nu fi tâmpită, Blanche, oftá ea, exasperatá. 

Cu toate acestea, mi se părea că întrebarea mea era 
perfect logică. Mai mult ca sigur pentru a se răzbuna, îmi aruncă: 

— Tu, evident, eşti virgină. 

— De unde ştii? 

Intrebare prostească. Pufni în râs. Ratasem încă o bună 
ocazie de a tăcea. 

— Te iubeşte? am reluat eu. 

— Da. Chiar prea mult. 

— De ce prea mult? 

— Tu nu ştii ce înseamnă să ai un tip care se uită la tine ca 
la o zeiţă. 

Acest „tu nu ştii ce înseamnă” al ei era cum nu se poate 
mai dispreţuitor. Continuarea frazei mi s-a părut grotescá: biata 
Christa, cum era ea obligată să îndure cruda soartă de a fi devo- 
rată din priviri de David Bowie! Ce figurantă! 

— N-ai decât să-i spui să te iubească mai puţin, am 
continuat eu, profitând de propriile ei cuvinte. 

— Crezi că am stat să aştept sfatul tău? Numai că el nu 
poate altfel. 

M-am prefăcut că-mi venise o idee salvatoare. 

— Ai putea să-i arăţi conţinutul batistei tale. Va fi mai puţin 
îndrăgostit de tine după aceea. 

— Biata de tine, ai într-adevăr o problemă, spuse ea 
consternată. 

Şi stinse lumina, dându-mi de înţeles că acum voia să 
doarmă. 

Conversatia mea mentală se încinse imediat: „Poţi s-o vezi 
oricât de urât vrei, asta nu schimbă cu nimic situaţia: ti-ar plăcea 
să fii în locul ei. Este iubită, are experienţă, pe când tu eşti o 
toantă căreia niciodată nu i s-ar putea întâmpla aşa ceva”. 

Şi încă aici era vorba de iubirea dintre amanți. La 
şaisprezece ani nu era chiar anormal să n-o fi cunoscut-o. Eu însă 
nici nu ceream atât de mult: dacă as fi putut să trăiesc măcar o 
formă de iubire oarecare! Părinţii mei nu avuseseră faţă de mine 
decât un soi de afecţiune, iar eu tocmai începusem să descopăr 
cât era ea de precară: nu fusese oare suficient să-şi facă apariţia 
o fată fermecătoare, pentru ca ei să mă coboare, în inima lor, la 
rangul de cantitate neglijabilă? 

Mi-am petrecut întreaga noapte scormonindu-mi prin minte: 
mă iubise vreodată cineva? Existase vreun copil sau adult care 


să mă facă să simt incredibila electiune a iubirii? Cu toată dorinţa 
mea, nu trăisem niciodată máretele prietenii ale fetitelor de zece 
ani; în liceu, nu reţinusem niciodată atenţia pasionată a vreunui 
profesor. Niciodată nu văzusem aprinzându-se pentru mine, în 
ochii cuiva, unica flacără capabilă să ne consoleze pentru faptul 
de a trăi. 

Aşa că puteam eu să râd mult şi bine de Christa. Era ea, 
poate, înfumurată, găunoasă şi stupidă, dar pe ea, măcar, o 
iubea cineva. Şi mi-am amintit vorbele  psalmistului: 
„Binecuvântaţi fie cei ce deşteaptă iubirea”. 

Da, binecuvántati fie, căci chiar şi dacă ar avea toate 
defectele de pe lume, tot ar fi sarea pământului, a acestui 
pământ pe care eu nu eram bună de nimic, eu, a cărei existenţă 
n-o remarcase nimeni. 

De ce stăteau astfel lucrurile? Nu ar fi fost o nedreptate 
dacă eu n-aş fi iubit. Or, dimpotrivă, eram gata oricând să 
iubesc. Încă de când eram mică, pierdusem şirul fetitelor cărora 
le oferisem inima mea şi care nu o voiseră; în adolescenţă, mă 
inflamasem pentru un băiat care nici măcar nu-şi dăduse 
vreodată seama că exist. Şi încă aici era vorba de excesele 
iubirii; dar mie până şi simplele tandreturi îmi fuseseră refuzate 
cu obstinatie. 

Christa avea dreptate: probabil că aveam o problemă. De 
ce natură? Nu eram chiar atât de urâtă. In plus, văzusem fete de- 
a dreptul hidoase, dar care erau iubite. 

Mi-am amintit un episod din adolescenţa mea, care 
conţinea, poate, cheia de care aveam nevoie. Nu trebuia să caut 
prea departe: se întâmplase doar cu un an în urmă. Aveam 
cincisprezece ani şi sufeream că nu eram prietenă cu nimeni. În 
clasa mea existau trei fete nedespártite: Valerie, Chantal si 
Patricia. Nu aveau nimic nemaipomenit, cu excepţia faptului că 
erau permanent împreună şi păreau a se simţi foarte fericite din 
această pricină. 

Visam să fac parte din acel grup. Am început să le însoțesc 
încontinuu: luni de-a rîndul, trioul acela n-a putut fi văzut altfel 
decât cu mine prin preajmă. Mă vâram tot timpul în discuţiile lor. 
Remarcam, fireşte, că nu-mi răspundeau când le întrebam ceva; 
cu toate acestea, eram răbdătoare şi má multumeam cu ce 
aveam, ceea ce mi se părea deja foarte mult: dreptul de a mă 
afla printre ele. 

Şase luni mai târziu, după un hohot de râs, Chantal rosti 
această frază oribilă: 


— Noi trei formám o gaşcă trăsnet! 

Şi toate izbucniră din nou în râs. 

Or, eram şi eu de faţă, lângă ele, aşa cum eram în 
permanenţă. Un pumnal mi-a străpuns inima. Am înţeles atunci 
abjectul adevăr: nu existam. Nu existasem niciodată. 

N-am mai putut fi văzută împreună cu trioul. Fetele nu-mi 
remarcară absenţa în mai mare măsură decit prezenţa. Eram 
invizibilă. Asta era problema mea. 

Lipsă de vizibilitate sau lipsă de existenţă? Totuna: nu 
eram. 

Amintirea asta m-a răscolit. Şi constatam cu oroare că 
situaţia nu se schimbase. 

Ba da: acum exista Christa. Christa care mă văzuse. Nu, ar 
fi fost prea frumos. Christa nu mă văzuse: îmi văzuse problema. 
Şi profita de ea. 

Vázuse o fată care suferea teribil că nu există. Şi înţelesese 
că se putea folosi de această durere veche de şaisprezece ani. 

Pusese deja stăpânire pe părinţii mei şi pe apartamentul 
acestora. Şi nici vorbă să se oprească aici, având un drum atât 
de neted în faţă. 

Lunea următoare Christa nu a venit la cursuri. M-am întors, 
prin urmare, singură acasă. 

Mama mea a remarcat imediat absenţa Christei şi mi-a pus 
o mie de întrebări: 

— E bolnavă? 

— Habar n-am. 

— Cum adică habar n-ai? 

— Uite-aşa. Nu m-a anunţat. 

— Nu i-ai dat telefon? 

— N-am numărul ei. 

— Nu i l-ai cerut niciodată? 

— Nu-i place să-i pun întrebări despre familia ei. 

— De aici şi până la a nu-i cere un număr de telefon e cale 
lungă! 

Era, deja, vina mea. 

— Ar putea suna ea, am spus. Are numărul nostru. 

— Sunt sigură că e prea scump pentru părinţii ei. 

Mamei mele nu-i lipseau niciodată argumentele pentru a o 
scuza pe cea despre care se presupunea că era prietena mea. 

— Nu-i ai nici măcar adresa? Nici numele satului? Nu te-ai 
mai deşteptat deloc! 

Mama nu avea de gând să cedeze, aşa că se hotărî sá 


încerce la Informaţii. 

— O familie Bildung, pe lîngă Malmedy... Nu aveţi nimic? 
Bine. Vă mulţumesc. 

Se întoarse şi tata. Tovarăşa lui de viaţă îi povesti despre 
căutările ei şi despre lipsa mea de istetime. 

— Eşti de groază, mă apostrofă el. A fost o seară sinistră. 

— Doar nu te-oi fi certat cu ea? Mă întrebă, înţepată, mama. 

— Nu. 

— Ai şi tu în sfârşit o prietenă, o fată formidabilă, şi... conti- 
nuă ea pe un ton acuzator. 

— Mamă, ţi-am spus că nu m-am certat cu ea. 

Am înţeles, în treacăt, că părinţii mei nu mi-ar ierta 
niciodată o eventuală ceartă cu fata aceasta. 

Tatăl meu nu reuşea să înghită nici o bucăţică din gustoasa 
mâncare ce fusese preparată pentru Christa. 

— Poate că i s-a întîmplat ceva, spuse el în cele din urmă. 
Sau poate c-a fost răpită! 

— Crezi? întrebă mama cu teamă în glas. 

Exasperată, m-am retras în camera mea. Nici n-au băgat de 
seamă. 

A doua zi Christa pălăvrăgea de mama focului cu gaşca sa. 
M-am repezit asupra ei: 

— Unde ai fost? 

— Despre ce vorbeşti? 

— leri-seará. Era luni, te-am aşteptat. 

— A, da. Am ieşit prea târziu, Detlev şi cu mine. Dimineaţă 
n-am mai reuşit să mă trezesc. 

— De ce nu m-ai anunţat? 

— Măi să fie, e chiar aşa de grav? oftă ea. 

— Părinţii mei s-au îngrijorat. 

— Dragii de ei! Te rog să le ceri scuze din partea mea, bine? 

Şi îmi întoarse spatele, dându-mi să înţeleg că nu avea de 
gînd să piardă mai mult timp în compania mea. 

Seara le-am explicat cum am putut mai bine situaţia 
genitorilor mei. Aveau o ingáduintá nemărginită faţă de Christa si 
au găsit totul cât se poate de firesc. Se grăbiră să mă întrebe 
dacă va veni lunea viitoare. 

— Cred că da, am răspuns. Ce mulţumiţi erau! 

— Vezi, îi spuse mama mea tatălui meu: e vie si 
nevătămată. 

Şi, într-adevăr, lunea următoare Christa veni împreună cu 
mine acasă. Părinţii mei o întâmpinară cu o fericire sporită. 


„l-a reuşit”, mi-am zis. 

Nici nu ştiam cât era de adevărat. Mi-am dat seama în 
timpul mesei, atunci când tatăl meu începu prin a spune: 

— Christa, Michelle şi cu mine ne-am gândit mai bine şi-ţi 
propunem să vii să locuieşti aici, cu noi, în timpul săptămânii. Ai 
împărţi camera cu Blanche. În weekend te-ai întoarce acasă, la 
Malmedy. 

— François, nu organiza viaţa Christei în locul ei! îl 
întrerupse mama. 

— Ai dreptate, m-am cam ambalat. Eşti liberă să refuzi, 
Christa. Dar toţi trei am fi foarte bucuroşi dacă ai accepta! 

Il ascultam cu moartea în suflet. Cu o artă desăvârşită, fata 
îşi plecă privirea. 

— Nu pot să accept... murmură ea. 

Mi-am ţinut respiraţia. 

— De ce? întrebă tatăl meu cu teamă. Se prefăcu că trebuie 


să-şi înfrângă o mare pudoare pentru a putea să răspundă: 

— N-aş... n-aş putea să vă plătesc chirie... 

— Dar nici n-a fost vorba de aşa ceva! protestă mama. 

— Oricum, nu pot. Gestul vostru e mult prea generos... 

Era exact şi părerea mea. 

— Glumesti! ripostă tatăl meu. Tu ai fi cea generoasă! 
Suntem atât de fericiţi când eşti aici! Blanche devine alt om! Eşti 
ca o soră pentru ea! 

La enormitatea asta era cât pe ce să izbucnesc în râs. 

Christa mă privi cu timiditate. 

— Blanche, ai nevoie de intimitate în camera ta. E normal. 

Mă pregăteam să răspund, când mama interveni: 

— Trebuia să fi văzut cât de tristă era Blanche săptămâna 
trecută, când n-ai venit. Ştii, n-a dat niciodată dovadă de prea 
mare talent în a-şi face prieteni. Aşa că te asigur că, dacă ai 
accepta să-i fii prietenă, pentru ea ar fi ceva nesperat. 

— Hai, Christa, te rugăm, ne-ai face pe toţi fericiţi, insistă 
tata. 

— In cazul acesta, nu pot să refuz, fu ea de acord. 

Ca să accepte, aşteptase să se ajungă să i se mulţumească. 

Mama se duse s-o sărute pe Christa, care mustăcea de 
plăcere. Tatăl meu era în al nouălea cer. 

Rămăsesem orfană. 

Am primit confirmarea acestui fapt ceva mai târziu, în 
bucătărie, pe când aşezam vasele la loc în dulap împreună cu 


autorul zilelor mele. Ştiind că nu puteam fi auziti de Christa, am 
întrebat: 

— De ce nu mi-ai cerut şi mie părerea? 

Credeam că avea să-mi dea următorul răspuns perfect 
legitim: „Sunt la mine acasă, invit pe cine vreau eu”. 

Dar mi-a răspuns aşa: 

— Nu este doar prietena ta. E şi a noastră. 

Eram pe punctul de a-l corecta spunând că era numai a lor, 
când Christa náváli pe uşă topäind, profitând pînă la delir de 
portia de copilărie la care mai avea dreptul. 

— Sunt atât de fericită! strigă ea. Şi se năpusti în braţele 
tatălui meu, după care mă sărută pe ambii obraji. 

— Francois, Blanche, voi sunteţi familia mea acum! 

Apăru în grabă şi mama, ca nu cumva să piardă ceva din 
tabloul acela fermecător. Fata desprinsă parcă dintr-un tablou de 
Epinal râdea de bucurie, sărea într-un picior, îi lua pe părinţii mei 
de gât, iar aceştia se topiseră cu totul de duioşie în faţa acelei 
prospetimi virginale. Scena mi se părea o culme a ridicolului si 
eram stupefiată de izolarea mea. Am intervenit încercând să 
răcesc puţin atmosfera: 

— Şi Detlev? 

— Îl voi vedea în weekend. 

— Şi-ţi va fi de-ajuns? 

— Fireşte. 

— Şi lui o să-i convină situaţia? 

— Doar n-ai vrea să-i cer voie? 

— Bravo, Christa! jubilă mama. 

— Ce de modă veche eşti! îmi spuse tata. 

Nu înţeleseseră nimic. Eu nu vorbeam de libertate sau de 
permisiune. Concepeam iubirea nebună în aşa fel încât, dacă aşa 
ceva ar fi ajuns să mi se întâmple vreodată, nu mi-aş fi putut 
imagina nici o secundă de despărţire. Ce poate încăpea între 
fiinţa iubită şi tine mai mult decât lama unei săbii? M-am ferit 
totuşi să exprim cu voce tare asemenea idei, convinsă fiind că 
mi-ar fi atras o cascadă de glume batjocoritoare. 

Şi i-am privit cu gravitate pe noii părinţi ai Christei cum 
sărbătoreau acest dezastru. 

A doua zi, marti, intriganta a trebuit să se ducă în fundul ei 
de provincie pentru a-şi aduce câteva lucruri. 

Intreaga noapte de marţi spre miercuri am savurat 
singurătatea camerei mele cu o plăcere tragică. Fără îndoială, 
putinul pe care credeam că-l deţin nu-l detineam, sau mai 


degrabă îl detineam într-un mod atât de precar, încât pierderea 
lui era o fatalitate. Comoara fetelor abandonate, spaţiul de vis al 
unei camere numai a ta, până şi asta urma să-mi fie retras. 

Nu am dormit deloc. Má pátrundeam de ceea ce urma să-mi 
fie smuls. Sanctuarul meu de când mă născusem, templul 
copilăriei mele, cutia de rezonanţă a urletelor mele de 
adolescentă. 

Christa spusese că odaia mea nu semăna a nimic. Aşa şi 
era: tocmai prin asta semăna camera mea cu mine. Pe pereţii ei 
nu existau nici portrete de cântăreţi şi nici postere cu creaturi 
evanescente şi diafane: erau goi, la fel ca interiorul fiinţei mele. 
Nu era vorba totuşi de o sobrietate căutată, care ar fi putut crea 
impresia că îmi depáseam vârsta: n-o depáseam. Ici şi colo, 
câteva vrafuri de cărţi: îmi ţineau loc de identitate. 

Insignifianta asta care-mi era atât de dragă avea să fie 
invadată în numele unei prietenii care nu exista, dar pe care, cu 
toate acestea, trebuia s-o mimez dacă nu voiam să pierd până şi 
ultimele urme de afecţiune din partea părinţilor mei. 

Mă mustram în toate felurile: „Ce îngust îţi e universul, ce 
minuscule îţi sunt dramele, gândeşte-te la cei care nu au o 
cameră a lor, şi apoi ea, Christa, te va învăţa că viaţa nu 
înseamnă lux”. 

Cuvintele astea binevoitoare nu reuşeau deloc să mă 
convingă. 

Miercuri după-amiază invadatoarea debarcă aducând un sac 
enorm care nu-mi spuse nimic - dar care nu era decât începutul: 
din el scoase grămezi nesfârşite de haine, un radiocasetofon 
uriaş şi o colecţie de CD-uri cu titluri traumatizante, tot felul de 
obiecte considerate probabil drágute şi, culme a ororii, nişte 
postere. 

—Vei avea în sfârşit o cameră de fată! exclamă Christa. 

Şi desfăşură pe pereţi feţele unor indivizi de a căror 
notorietate fusesem până atunci scutită şi pe care, de-acum 
înainte, trebuia să-i suport. Mi-am jurat să le uit imediat numele. 

Făcu spaţiul să răsune de melopei hidoase cu vorbe pline de 
bune intenţii, împingând dezmátul până la a cânta deodată cu 
discul. 

incepea în forţă. 

Christa nu suporta să asculte un disc până la capăt: trebuia 
să le schimbe necontenit. Procedeul său avea în el ceva 
asemănător unei torturi: într-adevăr, atunci când întrerupea un 
disc, de preferinţă la mijlocul unui cântec, speranţa renăştea în 


tine, îţi spuneai că poate remarcase, în sfârşit, indigenta acelor 
decibeli; dar, vai, când auzeai noua ei alegere „muzicală”, o 
regretai imediat pe cea precedentă - desigur, nu fără a te 
muştrului pe tine însuţi şi a te strădui s-o apreciezi pe aceasta 
de-acum, cu gândul deja la cea care avea să urmeze. 

— Îți place? mă întrebă ea după o jumătate de oră de 
supliciu. 

intrebarea mi s-a părut stranie. De când îi interesa pe 
invadatori părerea victimelor? 

Puteam să mint chiar atît de grosolan? Da. 

— Mult. Mai ales rockul german, m-am auzit, îngrozită, 
spunând. 

Rockul german era, fără îndoială, lucrul cel mai odios pe 
care mi-l impusese Christa. Eram deci chiar atât de masochistă, 
încât să-mi declar gustul pentru ceva care corespundea, pentru 
mine, unei culmi a ororii? Gândindu-mă mai bine, nu. În primul 
rând, pentru că, dacă tot eram obligată să ascult monstruozitáti, 
măcar să merg până la capătul ororii: să atingi limita cea mai de 
jos este mai puţin îngrozitor decât să rămâi la suprafaţa 
abjectiei. Apoi pentru că, oricât de hidos 
s-ar fi dovedit rockul german, avea o chestie incontestabil 
superioară faţă de ce cântau barzii francofoni: nu înţelegeam 
cuvintele. 

— Ai dreptate, e super! Detlev şi cu mine îl adorăm, se 
ambala ea. 

Şi dădu drumul cu sonorul la maximum unei piese care se 
intitula, delicat: So schrecklich. „Un titlu mai bun nici că se 
putea”, mi-am zis. Ce se întâmplase cu cultura germană, care 
era prin excelenţă aceea a unor compozitori de geniu, dacă 
astăzi creaţia muzicală teutonă ajunsese să fie cea mai urâtă din 
lume? In orice caz, viaţa amoroasă a lui Detlev si a Christei, 
legănată de aceste imnuri mefitice şi inepte, părea foarte 
departe de aceea a Cavalerului cu Crin. 

Cineva bătu timid la uşă. Era tatăl meu. 

— Bună seara, Francois! Exclamá Christa, cu un zâmbet larg 
până la urechi. Eşti OK? 

Faptul că-mi tutuia părinţii şi că le folosea prenumele 
continua să mi se pară bizar. 

— Da, foarte bine. Scuzati-má, muzica nu este puţin cam 
tare? îngăimă el. 

— Ba da, spuse ea, dând sonorul mai mic. Voiam să-i fac o 
plăcere lui Blanche: e muzica ei preferată. 


— Aha, mârâi el, privindu-mă consternat. 

Şi plecă. 

Şi uite-aşa, trebuia nu numai să îndur această pedeapsă a 
timpanelor, ci să-i mai şi conving pe cei din jur că eram 
principala răspunzătoare pentru această agresiune. 

La Universitate, Christa începu să mă introducă ceva mai 
activ în rândurile găştii sale. Devenise oarecum obligatoriu. 

— Locuiesc cu Blanche acum. Are şaisprezece ani, la fel ca 
şi mine. 

— Tu ai şaisprezece ani, Christa? întrebă un student. 

— Ei bine, da. 

— Nu pari. 

— Blanche pare, nu-i aşa? 

— Ahă, spuse tipul, căruia prea puţin îi păsa. Cum ai reuşit 
să intri la facultate la şaisprezece ani, Christa? 

— Ştii, acolo de unde vin eu, viaţa e foarte dură. Am simţit 
nevoia să cresc mai repede ca să pot pleca, să scap, să zbor cu 
propriile mele aripi, înţelegi? Printre lucrurile care mă enervau la 
ea era şi acest obicei de a debita fraze absolut banale şi 
evidente, terminându-le printr-un  „înţelegi?”, de parcă 
interlocutorul n-ar fi fost capabil să surprindă subtilitatea 
discursului ei. 

— Inteleg, comentă amicul. 

— Eşti o tipă tare, declară un pletos cât o prăjină. 

— Blanche este altfel, continuă Christa. Tatăl şi mama ei 
sunt profesori, aşa că ea este foarte studioasá, vă dati seama. In 
plus, până la mine n-a mai avut nici o prietenă. Se plictisea atât 
de tare, încât era prima din clasă. 

Pe feţele băieţilor din gaşcă miji un mic zâmbet dispretuitor. 

Am preferat să nu mă arăt ofensată. Ce credea ea că ştie 
despre viaţa mea? Şi cu ce drept mă expunea glumelor 
răutăcioase ale amicilor ei? Cărei nevoi îi răspundea, în sinea ei, 
un astfel de gest? 

Intelesesem deja că majoritatea timpului, Christa şi-o 
dedica autopromovárii. 

Şi găsea, fără îndoială, mai eficient să dispună, în acest 
scop, de un contrast : eu. 

Eram, în mod clar, o pleaşcă: mulţumită mie, Christa era 
cazată, hrănită, spălată şi apretată fără alte costuri decât 
ridiculizarea mea în public, ceea ce servea şi propriilor ei 
interese. 

In felul acesta îşi evidenția imaginea de fată merituoasă, 


curajoasă, cu o experienţă mai mare decât vârsta, dezghetatá, 
etc., în detrimentul unei toante fraiere, provenită dintr-un mediu 
„privilegiat” - prin nu ştiu ce scamatorie ea reuşind să le 
sugereze tuturor că a avea părinţi profesori reprezenta semnul 
unui confort material nemaipomenit. 

In seara acelei fermecătoare scene cu prietenii ei îmi 
declară: 

— Graţie mie, acum eşti integrată. 

Se aştepta probabil să-i mulţumesc. Am rămas mută. 

Pînă s-o întâlnesc pe Christa, una dintre plăcerile vieţii mele 
de adolescentă fusese cititul: má întindeam pe patul meu cu o 
carte în mână şi deveneam textul cu pricina. Dacă romanul era 
de calitate, mă transforma în el. Dacă era mediocru, orele pe 
care le petreceam nu erau cu nimic mai puţin delectabile, 
amuzându-mă de ceea ce nu-mi plăcea în el şi zâmbind la 
ocaziile pe care le rata. 

Lectura nu este o plăcere a substitutiei. Privită din afară, 
viaţa mea era scheletică; văzută dinăuntru, inspira ceea ce 
inspiră apartamentele al căror unic mobilier îl constituie o 
bibliotecă plină până la refuz: invidia admirativă faţă de cineva 
care nu se încarcă cu lucruri inutile, dar care geme de atâtea 
lucruri necesare. 

Nimeni nu mă cunoştea pe dinăuntru: nimeni nu ştia că nu 
eram de plâns, dar eu ştiam - şi asta mi-era de ajuns. Profitam 
de invizibilitatea mea ca să citesc zile de-a rândul fără ca alt- 
cineva să bage de seamă. 

Doar părinţii mei remarcau acest comportament. Trebuia să 
le suport sarcasmele: bioloaga de maică-mea era ofuscată că-mi 
lăsam fizicul în paragină, iar taică-meu îi venea în ajutor cu tot 
felul de citate latineşti sau eline, mens sana in corpore sano etc., 
şi îmi vorbea despre Sparta, închipuindu-şi probabil că existau 
nişte gimnazii în care m-aş fi putut duce să mă antrenez la 
aruncarea discului. Ar fi preferat să aibă ca odraslă un Alcibiade, 
decât fata asta îndrăgostită de literatură, visătoare şi 
singuratică. 

Nu încercam să mă apăr. La ce bun să mă apuc să le explic 
că eram invizibilă? Mă considerau arogantă, privind de sus 
bucuriile obişnuite ale vârstei mele: mi-ar fi plăcut să aflu modul 
cel bun de utilizare a propriei adolescente, dar aşa ceva era 
imposibil fără privirea cuiva din afară. Părinţii mei nu mă priveau, 
deoarece decretaseră deja cum eram - „prea cuminte, fără viaţă, 
etc.” O privire adevărată nu are idei preconcepute. Dacă nişte 


ochi veritabili s-ar fi atintit asupra mea, ar fi văzut un fel de 
baterie atomică, un arc încordat la maximum care nu avea 
nevoie decât de o săgeată şi de o ţintă, şi care-şi urla dorinţa de 
a primi aceste două comori. 

Cu toate astea, câtă vreme cele două favoruri aveau să-mi 
fie refuzate, nu simţeam nici o frustrare în a mă cufunda în cărţi: 
aşteptam să-mi vină momentul, îmi teseam petalele corolei cu 
Stendhal şi Radiguet, care nu-mi păreau cele mai proaste 
ingrediente de pe acest pământ. Nu trăiam deloc la preţ redus. 

De când se instalase la mine Christa, lectura devenise un 
soi de coit întrerupt: dacă mă surprindea citind, începea prin a 
mă mustrului („tot cu nasul în cárti!”), după care se apuca să-mi 
povestească despre tot felul de lucruri total neinteresante, pe 
care le repeta invariabil de cîte patru ori - cum turuiala aia a ei 
má plictisea de moarte, nu aveam altceva mai bun de făcut decît 
să-i număr repetițiile şi să má mir de acest ciclu cuaternar. 

— Şi Marie-Rose mi-a spus... şi atunci i-am spus lui Marie- 
Rose... Incredibil ce-a putut să-mi spună Marie-Rose... Bun, şi 
atunci evident că i-am spus lui Marie-Rose că... 

Uneori, din politeţe, mă străduiam să mimez o reacţie, cum ar 
fi: 

— Cine e Marie-Rose? 

Dracul mă punea! Christa îşi ieşea din minţi. 

— Ti-am spus de o mie de ori pînă acum. 

Intr-adevăr, reamintise mai mult ca sigur de vreo patru mii 
de ori acest personaj plictiselii mele recurente, şi probabil că tot 
de patru mii de ori îl uitasem. 

Pe scurt, era mai bine să tac şi s-o privesc vorbind, 
punctându-i din când în când discursul cu mmmmfturi si încu- 
viintári din cap. Mă întrebam totuşi de ce se purta în felul acesta: 
nu era idioată, nu i se putea părea amuzant să-mi povestească 
zoaiele care-i ţineau loc de naraţiune. Ajunsesem la concluzia că 
suferea de o invidie patologică: în momentul când mă vedea 
fericită cu o carte în mână, trebuia să distrugă imediat această 
fericire, neputând s-o trăiască şi ea. Reuşise să-mi acapareze 
părinţii şi apartamentul, îi mai lipseau doar bucuriile mele. Eu, 
una, nu eram însă gata să le împărtăşesc cu cineva. 

— Dacă mă laşi să termin de citit, îţi dau si tie cartea. 

Nu putea să aştepte, mi-o lua din mâini, o deschidea la 
întâmplare, citea mijlocul sau sfârşitul (nu îndrăzneam să-i arăt 
disprețul pe care mi-l provocau astfel de obiceiuri), intra în ea cu 
o mutră dubitativă; eu mă duceam să-mi iau altă carte şi abia ce 


textul începea să-şi strângă braţele în jurul meu, că o şi auzeam 
vorbind iarăşi despre Marie-Rose sau Jean-Michel. Era 
insuportabil. 

Nu-ţi place romanul ăsta? o întrebam. 

— Am impresia că l-am citit deja. 

— Cum adică „ai impresia”? Când ai mâncat o plăcintă, ştii 
dacă ai mâncat-o, nu? 

— Plăcintă eşti tu. 

Şi pufnea, încântată de vorba ei de duh. Aerul meu 
consternat i se părea o victorie. Considera că „mi-o trăsese”. De 
fapt, mă deprima să văd cât era de proastă. 

Cum voia şi gâsca, şi banii pe gâscă, se lăuda cu lecturile ei 
în faţa părinţilor mei. Aceştia muscau toate momelile şi se 
extaziau: 

— Mai găseşti şi timp să citeşti, pe lângă studii şi muncă! 

— Ceea ce nu-i cazul lui Blanche care, în afară de citit, nu 
mai face absolut nimic. 

— Fá-ne, te rog, un serviciu, Christa: smulge-o din cărţile ei, 
învaţ-o să trăiască! 

— Dacă asta înseamnă să vă fac un serviciu, vă promit că o 
să încerc. 

Ce pricepută era în a ne sugera neîncetat că aveam toate 
motivele să-i fim datori! Imi trepanase oare părinţii, de 
deveniseră atât de proşti? li priveam fără să mai înţeleg nimic: îşi 
dădeau oare seama că nu făceau altceva decât să mă renege în 
permanenţă? De ce îşi dispretuiau copilul? Afectiunea lor pentru 
mine cântărise oare chiar atât de puţin ? 

Nu le făcusem totuşi nici o problemă, în şaisprezece ani 
nimeni nu se plânsese de mine şi nu le reproşase că mi-au dat 
viaţă - o viaţă care, altminteri, încă nu-mi demonstrase că merita 
efortul de a fi trăită. 

Mi-am amintit imediat parabola copilului risipitor: în versiu- 
nea lui Christos, părinţii îl preferau deja pe copilul neascultător. 
Cu atât mai mult în versiunea Christei. Christos şi Christa 
predicau, poate, pentru propria lor bisericuţă: copilul risipitor ei 
erau. Pe când eu eram deplorabilul copil cuminte, cel care nu se 
pricepuse să demonstreze, prin turbulentele, prin fugile, prin 
impertinentele şi prin insultele lui, că merita în cel mai înalt grad 
dragostea tatălui şi a mamei sale. 

Intriganta s-a ţinut de cuvânt. M-a dus la una dintre 
nenumăratele serate universitare care aveau loc aproape noapte 
de noapte, organizate de o facultate sau alta, în nişte săli abjecte 


despre care nu-mi dădeam seama dacă fuseseră concepute 
anume în acest scop sau pentru a depozita cauciucuri uzate. 

Era prin noiembrie şi dârdâiam cu blugi cu tot. Zgomotul 
era înfiorător, boxele emițând parcă pedeapsă după pedeapsă. 
Trebuia să alegi între a te sufoca în fumul tigárilor sau a sta 
lângă uşa larg deschisă şi a te căptuşi cu o pneumonie. O lumină 
infectă îi făcea pe oameni şi mai urâţi. 

— E de rahat aici, spuse Christa. 

— Sunt absolut de acord cu tine. Ne cárám? 

— Nu. 

— Tocmai spuneai că e de rahat. 

— Le-am promis părinţilor tăi că te scot în lume. 

Mă pregăteam să protestez, când Christa îi văzu pe nişte 
prieteni de-ai ei. Aceştia veniră spre noi cu aceleaşi efuziuni 
ursuze ca de obicei. Se apucară să bea şi să danseze împreună. 

Mă simţeam ca la abator, dar cum aveam picioarele bocnă, 
m-am prefăcut că dansez şi eu. Christa uitase de existenţa mea. 
Preferam aşa. 

Multi dintre studenţii din jurul meu erau beti. Mi-ar fi plăcut 
şi mie să fiu ca ei, dar eram prea singură ca să beau. Mă 
străduiam să mă bâtâi pe loc. 

Trecură aşa câteva ore istovitoare - o luptă absurdă pentru 
nimic. 

Dintr-o dată, pedepselor cu biciul le luară locul pedepsele 
cu cârpa de spălat podele: muzică lentă. Băieţii se prăbuşiră 
peste fete. Un tip cu aspect normal mă apucă şi mă strânse în 
braţe. L-am întrebat cum îl cheamă: 

— Renaud. Pe tine? 

— Blanche. 

Din câte se părea, prezentările acestea îi fuseseră 
suficiente, căci în secunda imediat următoare m-am trezit cu o 
gură lipită peste a mea. Obiceiurile acestea mi se păreau cu totul 
străine, dar cum nu mă mai sărutase nimeni vreodată, m-am 
hotărât să analizez cum era. 

Era ciudat. Simteam o limbă care serpuia ca monstrul din 
Loch Ness pe cerul gurii mele. Mâinile tipului îmi explorau fundul. 
Era neobişnuit să te simţi vizitată. 

Turismul ăsta dură ceva timp. Imi plăcea. 

O mână mă apucă de umăr şi mă smulse din îmbrăţişare. 
Era Christa. 

— S-a făcut târziu, trebuie să plecăm, răcni ea. 

Renaud mă salută cu un semn din cap, pe care i l-am întors. 


Pornind spre ieşirea din sală, am observat că ici şi colo, pe 
podeaua de ciment, băieţi şi fete se mángáiau cu gesturi pline de 
semnificaţie. Dacă n-ar fi venit Christa să mă ia, poate că asta mi 
s-ar fi întîmplat şi mie, mai ştii? 

Ceva se întâmplase, fără doar şi poate. Simteam o 
adevărată exaltare. Eram personajul acela ridicol şi extatic: fata 
de şaisprezece ani care primise primul ei sărut. Prostioarele 
astea márete meritau tot efortul. 

Nu scoteam nici o vorbă. Christa, căreia nu-i scăpase nimic, 
se uita la mine pieziş, cu aerul că emoția mea reprezenta culmea 
grotescului. Avea dreptate, fără îndoială, dar speram că nu va 
spune nimic: fiecare făptură are dreptul la mica ei fericire 
nătângă, iar eu tocmai o trăiam, în sfârşit, pe a mea, bucuriile de 
felul acesta erau foarte fragile, era de-ajuns o vorbă ca să se 
spulbere. 

Dar, vai, Christa nu a păstrat tăcerea de care aveam 
nevoie. Aruncă: 

— Seratele astea studenţeşti sunt pe bune Armata Salvării! 
Orice târâie-brâu îşi găseşte perechea! 

Şi izbucni în râs. A 

Am privit-o sideratá. Isi înfipse privirea în ochii mei şi am 
văzut că-mi savura umilinţa. Râsul ei izbucni din nou, şi mai 
puternic. 

Un fulger îmi străpunse creierul: „N-o cheamă Christa! O 
cheamă Antichrista! 

În noaptea aceea, cum Antichrista dormea în ceea ce până 
de curând fusese patul meu, am încercat să pun oarece ordine în 
diferitele tumulturi care îşi dădeau ghes în mine. Induram un 
adevărat haos mental: 

„Nu-i ajunge că-mi fură putinul pe care-l aveam, tine cu tot 
dinadinsul să-mi strice absolut totul! Vede foarte bine ce anume 
mă doare, şi atunci abuzează, îi place să facă rău şi m-a ales pe 
mine ca victimă. Eu nu-i fac decât bine, ea nu-mi face decât rău. 
Povestea asta se va sfârşi prost. Mă auzi, Antichrista, tu eşti răul, 
am să te ucid ca pe un balaur!” 

In clipa imediat următoare auzeam: 

„Nu mai delira, ce suspicioasă eşti! A râs puţin de tine, nue 
nimic grav, dacă ai şti mai bine ce e prietenia ţi-ai da seama că 
se poartă absolut normal, şi apoi nu uita că ea te-a dus la serata 
asta, fără ea n-ai fi avut niciodată curajul să te duci, şi ţi-a plăcut 
ce ti s-a intimplat acolo, e adevărat că este o pacoste, dar te 
învaţă să trăieşti, şi fie că vrei, fie că nu, aveai nevoie de asta”. 


Riposta nu întârzia: 

„Ştii ce faci? Jocul duşmancei, îi găseşti permanent scuze, 
cât va mai trebui să te umilească pînă să ajungi sá reactionezi? 
Dacă nu te respecţi tu insáti, nu te mai mira că nici ea nu te 
respectă!” 

Tratativele erau nesfârşite. 

„Şi acum ce-o să faci, o să pretinzi scuze? O să te porţi cu 
delicateţe, ce să-ţi spun! Ai fi mai puţin idioată dacă nu i-ai arăta 
că te-a rănit. Depăşeşte chestiile astea mărunte! Nu te mai 
complace în complexul persecuției! 

Laşo! Sub ce chip nu ţi-ai deghizat încă laşitatea? 

Eşti aberantă. Christa nu este diavolul. Are părţile ei bune şi 
părţile ei rele. A aterizat în lumea ta şi-ţi va fi foarte greu să mai 
scapi de ea. Dar există ceva ce nu poţi să negi, faptul că ea 
reprezintă viaţa: e înzestrată pentru viaţă, pe când tu nu esti. 
Intotdeauna trebuie să mergi în sensul vieţii, nu să-i opui 
rezistenţă. Dacă suferi e pentru că refuzi viaţa. Coboară garda. 
Când o vei accepta aşa cum e, nu vei mai suferi.” 

Şi pentru că nu reuşeam să ies din această ceartă 
interioară, 
m-am silit sá mă gândesc la altceva. Mi-am lăsat gândul să 
zboare la sărutul necunoscutului: nu era pur şi simplu de 
necrezut că fusesem sărutată? Prin urmare, băiatul acela nu 
remarcase că eram anormală! Asta însemna că era posibil ca 
lucrul acesta să nu se observe: chestie importantă! 

Am încercat să-mi reamintesc faţa lui Renaud. N-am reuşit 
să pescuiesc din memorie nici cea mai vagă trăsătură. Nimic mai 
puţin romantic decât acest flirt de doi bani, dar nu-mi păsa: nu 
ceream mai mult. 

A doua zi, Christa le anunţă părinţilor mei: 

— leri, la serată, Blanche a primit primul ei pupic! 

Se uitară amíndoi la mine neîncrezători. Furioasă, n-am scos 
nici o vorbă. 

— E adevărat, Blanche? întrebă maică-mea. 

— Am văzut-o eu! 

— Şi băiatul cum era? se interesă taică-meu. 

— Normal, am spus sobru. 

— Primul venit, ce vreţi, comentă Christa. 

— Asta e foarte bine, spuse maică-mea, părând a considera 
excelent acest pedigree. 

— Da, pentru Blanche e bine, aprobă taică-meu. 

Şi izbucniră toţi trei în râs. Ce încântați erau! 


O fracțiune de secundă, prin faţa ochilor minţii îmi trecu un 
articolaş de la rubrica „Fapte diverse”: „O tânără de şaisprezece 
ani şi-a masacrat părinţii şi prietena cea mai bună. Refuză să-şi 
motiveze gestul”. 

— Şi ţi-a plăcut, Blanche? se interesă maicá-mea. 

— Asta nu te priveşte, am replicat. 

— Domnisoara are şi ea micile ei secrete, comentá Christa. 

Un nou hohot de râs al trioului. 

— Oricum, trebuie să-i multumesti Christei: numai graţie ei 
ai trăit ce-ai trăit, spuse autorul zilelor mele. 

Articolaşul din ziar se contura cu claritate în mintea mea: „O 
tânără de şaisprezece ani şi-a masacrat prietena cea mai bună, 
facând din ea o tocană pe care le-a dat-o s-o mănânce părinţilor 
ei, aceştia murind otráviti”. 

Rămasă singură cu Antichrista, m-am auzit, cu surprindere, 
spunându-i sec: 

— Te-aş ruga să nu le mai povesteşti bătrânilor mei chestii 
care nu-i privesc. 

— Ce spui, domnişoară... 

— Cum vrei! Dacă nu-ţi convine, poţi să te duci în altă 
parte. 

— Linişteşte-te, Blanche! OK, n-o să mai spun nimic. 

Mirată, tăcu. 

A fost ca o victorie incredibilă. De ce nu-i vorbisem asa de la 
început? Mai mult ca sigur pentru că mă temeam să-mi ies din 
ţâţâni. Dar iată că-mi dovedisem mie însămi că eram capabilă s- 
o ţin la respect fără să mă înfurii. Aveam să-mi aduc aminte de 
această faptă măreaţă, pe care speram s-o reeditez cât mai 
curând. 

Acest episod eroic mi-a dat forţă vreme de câteva zile. La 
cursuri sau în apartament, o ignoram cu superbie pe intrusă. 
Când mi se întâmpla, totuşi, s-o privesc pe furiş, n-o făceam 
decât pentru a-mi pune întrebarea: „Christa e frumoasă sau 
urâtă?” 

Deşi nu s-ar fi zis, întrebarea era peste măsură de dificilă, 
pînă-ntr-atât încât răspunsul îmi scăpa. De obicei nu e nevoie să 
te gândeşti prea mult pentru a decide dacă cineva este frumos 
sau urât: aşa ceva se ştie fără a trebui să fie formulat răspicat, 
iar cheia misterelor unei persoane nu ţine de acest aspect. 
Aparenta nu este decât o enigmă în plus, şi nici măcar cea mai 
spinoasă. 

Cazul Christei era însă aparte. Deşi avea un corp magnific, 


era imposibil să te pronunti în privinţa chipului ei. În primele 
momente, se impunea cu atâta strălucire, încât îndepărta până şi 
umbra vreunei îndoieli: era evident cea mai frumoasă din tot 
universul, pentru că ochii îi scînteiau infinit, pentru că zâmbetul îi 
era orbitor, pentru că iradia în jur o lumină înnebunitoare, pentru 
că întreaga umanitate era îndrăgostită de ea. Atunci când o fiinţă 
ajunge până la un atare grad de seducţie, nimănui nu-i poate 
trece prin minte că nu e frumoasă. 

Cu excepţia mea, acum. Eram singura care avea dreptul la 
un secret pe care Christa, fără s-o ştie, mi-l dezvăluia zi de zi: 
chipul Antichristei - faţa celei care, departe de a încerca să 
seducă, mă privea de parcă nici n-aş fi existat. Şi observam că, 
atunci când era numai cu mine, devenea de nerecunoscut: pri- 
virea ei goală nu mai reuşea să ascundă micimea ochilor 
spălăciţi, expresia ei găunoasă îi dădea la iveală buzele subtiate, 
fizionomia ei stinsă lăsa să se observe cât de grosolane îi erau 
trăsăturile, cât de dizgratios îi era gâtul, cât de lipsit de fineţe îi 
era ovalul feţei şi cât de mult îi marca fruntea îngustă limitele 
frumuseţii şi ale istetimii. 

De fapt, se purta cu mine ca o nevastă bătrână care, în 
prezenţa soţului ei, nu se mai jenează să umble cu părul pe 
moate, într-un halat soios si cu un aer încruntat, păstrând pentru 
altul zulufii fermecători, toaletele favorizante si aerele de 
pisicutá. Şi mă gândeam cu amărăciune că soţul acela de mult 
căsătorit putea, măcar, să se consoleze amintindu-şi de epoca în 
care delicioasa creatură mai ţinea încă să-l atragă; eu însă nu 
avusesem parte decât de două zâmbete grăbite, şi cu asta basta 
- la ce bun să-şi mai bată capul cu o toantă ca mine! 

Când apărea o a treia persoană, metamorfoza nu dura nici 
măcar o secundă, era spectaculoasă. Pe loc privirile i se 
aprindeau, colţurile gurii o luau în sus, trăsăturile luminoase 
ieşeau la iveală, pe loc mutra Antichristei se făcea nevăzută, 
lăsând să-i ia locul, delicioasă, proaspătă, disponibilă, idilică, 
fata, arhetip al fecioarei abia înmugurite, îndrăzneață şi totodată 
fragilă, acel ideal inventat de civilizaţia umană pentru a se 
consola cu existenţa urâciunii omeneşti. 

Ecuația putea fi enunțată astfel: Christa era tot atât de 
frumoasă pe cât era Antichrista de hidoasă. Ultimul adjectiv nu 
avea nimic exagerat: hidoasă era masca de dispreţ ce-mi era 
rezervată, hidoasă îi era şi semnificaţia - eşti un nimic, nu mă 
meriti, simte-te fericită că îmi poţi servi drept piedestal social şi 
drept rogojină de şters, colegial, pe picioare. 


Exista, probabil, în sufletul ei un fel de întrerupător care 
permitea trecerea de la Christa la Antichrista. Comutatorul 
acesta nu avea poziţie intermediară. Ceea ce mă făcea să mă 
întreb dacă exista vreun numitor comun între poziţia on şi poziţia 
off. 

Weekend-urile erau eliberările mele. Trăiam permanent în 
aşteptarea Graalului săptămânal: vinerea seara, atunci când 
intriganta se întorcea acasă la Malmedy. 

Mă culcam atunci în patul meu. Redescopeream cel mai 
mare lux de pe această planetă: faptul de a avea o cameră 
numai a ta. Un loc în care să poţi să te bucuri de o tihnă 
regească. Flaubert avea nevoie de un loc în care să urle; eu nu 
puteam să trăiesc fără un loc în care să pot visa - o cameră în 
care să nu se afle nimic şi nimeni, nici o piedică în calea 
vagabondajului nesfârşit al minţii, unicul ei decor fiind fereastra - 
când o cameră are fereastră înseamnă că ai partea ta de cer. De 
ce să-ţi mai doreşti altceva? 

Imi aşezasem patul - cel peste care se înstăpânise Christa - 
în aşa fel încât să pot vedea cerul. Rămâneam culcată ore 
întregi, cu nasul înclinat oblic, contemplându-mi parcela de nori 
şi de senin. Intrusa care pusese stăpânire pe culcuşul meu nu se 
uita niciodată spre fereastră: îmi furase absolut degeaba bunul 
meu cel mai de preţ. 

Aş fi ingrată dacă n-aş recunoaşte, în ceea ce o priveşte pe 
Christa, că mă învățase să preţuiesc mai mult valoarea lucrurilor 
de care mă priva: singurătatea voită, tăcerea, dreptul de a citi 
după-amieze întregi fără a mi se mai vorbi despre Marie-Rose 
sau Jean-Michel, beţia de a asculta lipsa zgomotului şi cu atât 
mai mult absenţa rockului german. 

Mă recunoşteam deschis îndatorată în această privinţă. Dar 
acum, că îmi încheiasem ucenicia, Christa n-ar fi putut oare să 
dispară? Imi promiteam să nu uit lecţia primită. 

De vinerea seara până duminica seara nu ieşeam din 
camera mea decât pentru incursiunile absolut necesare la baie 
sau bucătărie. In aceasta din urmă rămâneam cât mai putin cu 
putinţă, luând cu mine alimente uşor de consumat în pat. li 
vedeam cât mai puţin posibil pe acei trădători care erau părinţii 
mei. . 

li auzeam îngrijorându-se: „Fetiţa asta nu trăieşte atunci 
când prietena ei nu este aici!” 

De fapt, nu trăiam cu adevărat decât atunci cînd ea nu era 
aici. Era suficient să-i simt prezenţa, şi nici măcar în imediata 


mea apropiere - era suficient s-o simt pe o rază de o sută de 
metri, indiferent că era vizibilă sau nu: simplul fapt că o ştiam 
prin preajmă mă făcea să simt cum peste mine se turnau valuri 
întregi de beton, până la asfixie. Degeaba încercam să-mi 
păstrez luciditatea şi să-mi spun: „Este la baie, va sta mult timp 
acolo: eşti liberă, ca şi cum nici n-ar fi aici”; impactul Christei era 
mai puternic decât orice logică. 

— Care e cuvântul tău preferat în franceză? mă întrebă ea 
într-o zi. 

Intrebárile Christei erau false întrebări. Nu mi le punea decit 
ca să i le întorc: întrebările erau una dintre principatele 
modalităţi ale autopromovarii ei. 

Constientá de faptul că n-o va interesa răspunsul meu, dar 
docilă, i-am răspuns: 

— Archee. Al tău? 

— Echitate, zise ea separând silabele, de parcă ar fi 
descoperit ceva peste măsură de important. Vezi, alegerile 
noastre sunt revelatoare: tu ai ales un cuvânt de dragul 
cuvântului, în vreme ce eu, care provin dintr-un mediu 
defavorizat, am ales o noţiune cu valoare de angajament. 

— Bineînţeles, am murmurat, gândindu-mă că dacă ridicolul 
ar fi fost ucigător, intrusa ar fi dispărut de multă vreme de pe 
faţa pământului. 

Cel puţin asupra unui lucru eram totuşi de acord: alegerile 
noastre erau semnificative. A ei mustea de sentimente 
Ináltátoare: nu exprima, într-adevăr, nici o dragoste faţă de 
limbaj, ci doar o nevoie nebună de a se scoate pe sine în 
evidenţă. 

O cunoşteam destul de bine pe Christa ca să-mi dau seama 
că ignora cu desăvârşire sensul cuvântului archee: ar fi murit 
însă, şi tot nu m-ar fi întrebat. Şi totuşi era cuvântul cel mai 
simplu: archée este bătaia unui arc, aşa cum enjambée este 
lungimea unui salt, iar foulée, mărimea unui pas. Nici un alt 
cuvânt nu avea, cu toate acestea, puterea de a mă face să visez: 
conţinea arcul întins până aproape să se rupă, săgeata şi, mai 
ales, momentul sublim al de tensionárii, azvárlirea ságetii prin 
aer, incordarea spre necuprins şi, deja, înfrângerea cavalereascá, 
dat fiind că, în ciuda dorinţei arcului, bătaia îi va fi limitată, 
măsurabilă, impuls vital întrerupt în plin zbor. Archee era elanul 
prin excelenţă, dinspre naştere către moarte, energia pură 
consumată într-o clipă. 

Am inventat pe loc cuvintul christée: bătaia, amplitudinea 


Christei. Christée desemna perimetrul pe care prezenţa Christei 
era capabilă să-l otrăvească. O christée conţinea mai multe 
archée. Dar exista o noţiune încă şi mai vastă decât „christea”: 
era antichristea, cerc blestemat în interiorul căruia îmi duceam 
viaţa cinci zile pe săptămână, cu o circumferință exponențială, 
din moment ce Christa câştiga teren cât vedeai cu ochii, camera 
mea, patul meu, părinţii mei, sufletul meu. 

Duminica seara reîncepea calvarul: taică-meu şi maică-mea 
o întâmpinau cu efuziune pe „cea care atât de mult ne-a lipsit”, 
iar eu eram, din nou, expropriată. 

Când venea momentul să stingem lumina, existau două 
posibilităţi: fie Christa mă privea cu lehamite şi spunea, 
exasperată: „Gata, nu sunt obligată să-ţi povestesc chiar totul” - 
când de fapt eu n-o întrebasem nimic; fie, ceea ce era şi mai rău, 
îmi povestea totul - deşi nici aşa ceva nu-i cerusem. 

In cel de-al doilea caz, beneficiam de interminabile relatări 
despre barul din Malmedy în care lucra, despre cele mai mărunte 
conversații cu Jean-Michel, cu Gunther şi cu ceilalţi clienţi de care 
nu-mi păsa nici cât negru sub unghie. 

Nu devenea interesantă decât atunci cînd începea să 
vorbească despre subiectul care mă pasiona într-ascuns: Detlev. 
Construisem o întreagă mitologie în jurul acestui băiat pe care 
mi-l imaginam semănând cu David Bowie la optsprezece ani. Cât 
de frumos trebuia să fie! Detlev era, probabil, bărbatul ideal: 
doar de el m-aş fi putut îndrăgosti. 

O rugasem pe Christa să-mi arate o fotografie de-a lui. 

— Nu am. Fotografiile nu fac doi bani, îmi ráspunsese. 

Considerasem ciudată această remarcă în gura unei fete 
care îmi acoperise pereţii camerei cu postere purtând efigia 
idolilor săi. Pe Detlev însă voia cu siguranţă să-l păstreze doar 
pentru ea. 

In vorbe era mai puţin exclusivistă, dar consideram că 
vorbea rău despre el: nu părea să priceapă că era un subiect 
sacru. Imi povestea la ce oră se treziseră şi ce mâncaseră; nu-l 
merita pe Detlev. 

Christa începuse să mă ducă tot mai des la serate 
studenţeşti. Acestea se desfăşurau de fiecare dată după acelaşi 
tipic şi de fiecare dată minunea se repeta: un tip normal şi 
absolut oarecare mă voia. 

Lucrurile nu depăşeau niciodată stadiul sărutului. Când ar fi 
putut s-o ia razna, Christa îmi spunea că era timpul să plecăm şi 
niciodată n-o contraziceam. Trebuie să recunosc că atitudinea ei 


tiranică îmi convenea: eram, de fapt, incapabilă să ştiu cu 
precizie dacă aveam chef sau nu să merg mai departe. Si 
mintea, şi trupul îmi erau la fel de nehotărâte. 

Dar de pupat eram întotdeauna gata. Activitatea aceasta 
mă fascina. Acest contact, care le permitea unor fiinţe umane să 
nu-şi vorbească, deşi luau cunoştinţă una de alta într-un mod 
aparte, mă fermeca. 

Nici un băiat nu se pricepea să sărute, şi totuşi nici una 
dintre aceste nepriceperi nu semăna cu alta. In ceea ce má 
priveşte, nu ştiam că ei nu ştiu să sărute; mi se părea normal ca 
după un sărut să ai nasul la fel de ud ca după o ploaie sau gura 
uscată de atâta şi atâta aspirat. In ţinutul pupatului, obiceiurile 
băştinaşe nu mă şocau niciodată. 

Într-un carnet mental îmi însemnam pomelnice întregi de 
nume: Renaud - Alain - Marc - Pierre - Thierry - Didier - Miguel... 
Era lista edificatoare a băieţilor care nu remarcaseră că 
sufeream de o mie de handicapuri redhibitorii. Şi sunt sigură că 
nici unul n-a păstrat vreo amintire despre mine. Dar dacă ar fi 
ştiut ei ce  însemnaseră pentru mine! Fiecare, prin 
comportamentul lui banal şi insignifiant, mă lăsase să cred, timp 
de un sărut, că eram posibilă. 

Şi asta nu pentru că ar fi fost cumva galanti, afectuosi, 
atenţi sau măcar politicoşi. Unuia dintre ei - care? erau atât de 
interşanjabili! - nu m-am putut opri să-i adresez întrebarea care 
mă obseda: 

— De ce mă saruti? 

Mi-a răspuns ridicând din umeri: 

— Pentru că nu eşti mai urâtă ca alta. 

Oricare fată în locul meu i-ar fi tras márlanului o palmă. Eu 
însă am văzut în spusele lui un extraordinar compliment: „a nu fi 
mai urâtă ca alta” era mai mult decât aş fi putut îndrăzni să sper 
în visele mele cele mai nebunesti. 

— Ai cea mai nulă viaţă amoroasă de pe pământ, îmi spuse 
Christa după o petrecere. 

— Da, am răspuns eu, docilă. 

Părerea mea era însă total opusă: din adâncul complexelor 
mele delirante, consideram că ceea ce mi se întâmplă e 
incredibil. Cenuşăreasa care pleca, la miezul nopţii, de la bal nu 
avea sufletul mai răvăşit decât al meu: eram un bostan umplut. 

Degeaba îmi ascundeam fericirea, Christa o simţea şi se 
îndârjea s-o distrugă. 

— In fond, eşti o fată uşor de agăţat: nu te-am văzut 


niciodată refuzând vreun tip, spuse ea. 

— Având în vedere ce fac cu ei!... remarcai eu, cu deplină 
Indreptátire. 

— Cum poţi să te multumesti cu atât de puţin? 

Nu puteam să-i răspund că, pentru mine, chiar şi atât mi se 
părea fabulos. Aşa că i-am zis: 

— Poate pentru că, până la urmă, nu sunt o fată chiar atât 
de uşor de agăţat. 

— Ba da, ba da. Eşti uşor de agăţat. Nu-ţi poţi permite sá te 
joci de-a fetele dificile. 

— Nu? 

— Dacă ai face-o, ai rămâne singură. Nu-mi venea să cred 
că-mi spunea în faţă una ca asta. 

— Intr-o bună zi va trebui să faci marele pas. Ai şaisprezece 
ani şi eşti tot fecioară, ce ruşine! 

Despre atitudinea Christei faţă de mine se putea spune că 
era cel puţin contradictorie. Ea era cea care venea întotdeauna 
să mă smulgă din braţele băiatului atunci când lucrurile începeau 
să se incingá şi, cu toate acestea, nu rata nici o ocazie de a má 
înfiera pentru fecioria mea scandaloasă. Eram incapabilă să mă 
apăr, întrucât nu izbuteam să-mi dau seama ce anume voiam. 
Dacă n-ar fi fost Christa, aş fi acceptat „să fac marele pas”? 
Habar n-aveam. 

Dorinţele nu-mi lipseau; simţeam unele cât cerul de mari. 
Dar ce anume doream? Nu aveam nici cea mai mică idee. 
încercam să-mi imaginez, cu băieţii aceia, gesturile amorului 
fizic: asta voiam de fapt? Cum să aflu? Eram o oarbă în tara 
culorilor. In privinţa acelor acte necunoscute nu aveam, poate, 
decât curiozitate. 

— Nu poţi să compari cazul tău cu al meu, am adăugat. Tu îl 
ai pe Detlev. 

— Bagă-ţi minţile în cap şi gáseste-ti un tip serios, în loc să 
te hárjonesti cu fitecine. 

Un tip serios: ce chestie! De ce nu prinţul din poveşti, dacă 
tot veni vorba? 

Şi, la urma urmei, ce avea ea contra acelor fitecine? Mie îmi 
plăcea de ei. Eu însămi eram o fitecine. 

A simţit, probabil, că rumegam vorbe surde, aşa că a 
continuat: 

— Auzi ce-ţi spun, Blanche? 

— Da. Mulţumesc pentru sfaturi, Christa. 

Multumirile mele nu i se părură deloc deplasate. Singura 


atitudine de care eram în stare în faţa intrusei era supunerea 
totală. În forul meu interior însă, din fericire, nu mă lăsam 
îngenuncheată. lar sarcasmele Antichristei nu-mi diminuau cu 
nimic beţia de a fi fost sărutată de primul venit: sărmanele mele 
plăceri erau o fortăreață inexpugnabilă. 

Cel puţin nu le mai povestea părinţilor mei isprăvile pe care 
le făceam: era singura mea victorie. 

Imi reproşam uneori că nu-mi place de Christa: la Universi- 
tate, dacă existam, era numai datorită ei. Majoritatea studenţilor 
continuau să-mi ignore prenumele, spunându-mi „prietena 
Christei” sau „tovarăşa Christei”. Era mai bine decât nimic. Şi 
cum aveam un simulacru de identitate, uneori catadicseau să mi 
se adreseze: 

— N-ai văzut-o pe Christa? mă trezeam întrebată. 

Eram satelitul Antichristei. 

Am început să mă gândesc la adulter: în timpul cursurilor, 
căutam o fată la fel de buimacă pe cât eram eu. 

O anumită Sabine mi s-a părut a se potrivi profilului căutat. 
Mă recunoşteam în ea: transmitea un asemenea disconfort, încât 
era permanent singură, deoarece nimeni nu voia să-i împărtă- 
şească răul de care suferea. Se uita la ceilalţi cu un aer 
implorator, de pisică înfometată; nimeni nu o vedea. Mi-am 
reproşat imediat că nu intrasem niciodată în vorbă cu ea. 

De fapt, fiinţele ca mine şi ca Sabine erau cele vinovate: în 
loc să se apropie de cei asemenea lor pentru a se încuraja 
reciproc, iubeau peste mijloacele de care dispuneau - aveau 
nevoie de indivizi aflaţi la mii de leghe distanţă de complexele 
lor, le trebuiau Christe, personalităţi seducătoare şi strălucitoare. 
Şi se mai mirau apoi că prieteniile scártáie, de parcă aşa ceva ar 
putea să meargă, o panteră cu un şoarece, un rechin cu o 
sardină. 

Am decis să iubesc pe măsura capacităţii mele reduse. 
Şoarecele se duse să-i vorbească sardinei: A 

— Salut, Sabine. N-ai cumva notițele de la ultimul curs? Imi 
lipsesc cîteva chestii. 

Un aer speriat, de plevuscá încolţită, ochi holbati. Am crezut 
că n-a auzit bine şi am repetat întrebarea. Scutură frenetic din 
cap pentru a spune nu. Am insistat: 

— Erai totuşi prezentă. Te-am văzut. Sabine păru gata să 
izbucnească în plâns. O văzusem? Era mai mult decît putea 
suporta. 

Mi-am dat seama că introducerea mea fusese defectuoasă. 


Mi-am schimbat atitudinea : 

— Ce plictisitor e Wilmots, nu-i aşa? 

Nu credeam nici o iotă din ce spuneam: era unul dintre 
profesorii cei mai buni. Nu spuneam asta decât pentru a câştiga 
simpatia acelei fete. 

Sabine îşi închise dureros ochii şi-şi duse o mână la inimă: 
era în plină criză de tahicardie. Am început să mă întreb dacă nu 
cumva, până la urmă, tocmai din milă nu-i adresa nimeni nici o 
vorbă. 

Am făcut prostia de-a încerca s-o ajut: 

— S-a întâmplat ceva? Ai o problemă? Sardina, ale cărei 
branhii tremurau de spaimă, îşi adună bietele forţe şi gemu: 

— Ce vrei de la mine? Lasă-mă în pace! 

Glas smiorcăit de copil de doisprezece ani. Privirile ei 
indignate îmi dădură de înţeles că, dacă îmi continuam agre- 
siunea, nu ar fi ezitat să recurgă la mijloace de forţă majoră - ar 
tulbura apa din balta sa, ar izbi din înotătoarea caudală, 
amploarea represaliilor ei nu ar avea limite. 

Am plecat, perplexă. In fond, nu degeaba nu exista o mare 
prietenie între animalele mici. Mă înşelasem văzând în Sabine un 
dublu al meu: ea implora, într-adevăr, dar nu pentru ca lumea să 
vină spre ea, ci ca să nu vină. 

Cel mai mărunt contact însemna pentru ea un supliciu. 

„Ciudată idee să studiezi ştiinţele politice când eşti aşa. Mai 
bine s-ar duce la carmelite”, mi-am zis în sinea mea. In clipa 
aceea o văzui pe Christa uitându-se la mine şi râzând. Nu-i scă- 
pase nimic din tentativa mea de adulter. Ochii ei îmi spuneau să 
nici nu-mi treacă prin minte că aş putea vreodată să mă lipsesc 
de ea. 

In decembrie au venit examenele parţiale. Noul cuvânt de 
ordine era acum: „Gata cu râsul. La treabă!”. Mi se părea totuşi 
că nu prea râsesem. 

Christa nu-şi refuza nici o pretenţie. Aveam un curs de filo- 
sofie generală care era, oarecum, salonul ei de primire: arbora 
un aer de om pătruns, pentru a arăta cât mai bine în ce măsură 
Kant îi vorbea mai mult decât nouă. 

— Filosofia este patria mea, declară ea fără pic de jenă. 

O credeam pe cuvânt. Era, la urma urmelor, germanofonă, 
iar asta constituia, fără doar şi poate, cel mai bun mijloc de a te 
mişca în voie prin universul lui Schopenhauer şi al lui Hegel. Il 
citea, fără îndoială, pe Nietzsche în original - n-o văzusem, 
fireşte, facând vreodată acest lucru, dar asta nu însemna nimic. 


Când folosea termenul german pentru a desemna cine ştie ce 
noţiune existenţială, fremătam: aşa părea mult mai profund! 

Perioada examenelor era minunată, deoarece Christa nu 
mai ţinea să fie muzică în cameră: ne recapitulam cursurile în 
tăcere. Ocupam fiecare câte o jumătate din masa de lucru. O 
priveam cum studiază, aşezată în faţa mea. Aerul ei de maximă 
concentrare îmi smulgea admiraţia; în comparaţie cu ea, mă 
simţeam o împrăştiată. 

A venit şi examenul scris la filosofie. Dura patru ore, iar la 
ieşire Christa exclamă: 

— A fost pasionant. 

Celelalte examene erau orale. La toate, Christa obtinu 
rezultate mult mai bune decit ale mele. Şi nici nu era de mirare: 
îmi era superioară şi vorbea bine. 

La oral, profesorul dădea nota în momentul în care 
studentul se pregătea să iasă din încăpere. Ca să cunoaştem 
rezultatele la examenul scris la filosofie a trebuit, în schimb, să 
aşteptăm două săptămîni. Imediat ce au fost afişate, Christa mă 
trimise să le aflu. Imi ceru să copiez şi notele celorlalţi studenţi, 
ceea ce era peste măsură de obositor, având în vedere că eram 
cu totul optzeci : n-am îndrăznit însă să protestez. 

Pe drum tunam şi fulgeram: „Vrea ea neapărat să ştie că e 
cea mai bună! Ce porcărie!”. 

Ajunsă în faţa panourilor de afişaj, m-am uitat mai întâi la 
rezultatul meu. Hast: 18 din 20. Am făcut ochii mari: era mult 
mai mult decât speram. Am căutat apoi numele Christei. Bildung: 
14 din 20. Am pufnit. Ce faţă o să facă! Mi-am îndeplinit misiunea 
şi am copiat lista tuturor celor optzeci de studenţi. Am 
descoperit, cu această ocazie, că 18 din 20 era nota cea mai 
mare şi că eram singura care o obținuse. 

Era prea frumos ca să fie şi adevărat. Probabil că se 
strecurase o eroare. Mai mult ca sigur. Am dat fuga la 
secretariat: mi se spuse că profesorul Willems era la el în birou. 
N-am aşteptat nici o secundă. 

Profesorul de filosofie mă primi iritat. 

— Doriţi să faceţi contestaţie, fireşte, bombăni el văzându- 
mă. 

— Într-adevăr. 

— Cum vă spune? 

— Hast. 

Willems îşi privi listele. 

— Cred că exagerati. 18 din 20 nu vá e de-ajuns? 


— Din contră. Cred că v-aţi înşelat în favoarea mea. 

— Şi veniţi sá má deranjati pentru asta? Sunteţi stupidă, 
domnişoară! 

— Cred că... am impresia că aţi inversat două rezultate. Nu 
este posibil să fi schimbat nota mea cu aceea a domnişoarei 
Bildung? 

— Inteleg. Am de-a face cu o obsedată de dreptate, spuse el 
oftând. 

Apucă un vraf enorm de teze şi începu să se uite la Hast şi 
la Bildung. 

— Nu, nu este nici o greşeală, spuse. Notez cu 14 din 20 
atunci când mi se reproduce cursul pe de rost şi cu 18 din 20 
atunci când mi se oferă o părere originală. Şi acum vă rog să 
dispáreti, altfel chiar inversez rezultatele! 

Am şters-o jubilând. 

Bucuria îmi fu însă de scurtă durată. Cum aveam să-i dau o 
astfel de veste Christei? In absolut, rezultatul acela nu avea nici 
o importanţă: ne ieşea media, asta conta. Dar Christei, bănuiam, 
nu avea să-i fie deloc pe plac. Era vorba de filosofie, care era 
„patria ei”. 

Când mă văzu, mă întrebă cu aerul că, de fapt, nicinu o 
interesează: 

— Ei? 

N-am îndrăznit să-i răspund şi i-am întins hârtia pe care 
copiasem cele optzeci de note. Mi-o smulse din mâini. Citi şi se 
schimbă la faţă. Ce-am simţit în acel moment a fost destul de 
straniu: mi-a fost ruşine. Eu, care mă aşteptam să mă bucur de 
dezamăgirea ei, simţeam acum o adevărată durere. Mă 
pregăteam să o consolez, când începu să explice: 

— Asta dovedeşte că sistemele lor de notare nu au nici o 
valoare. Toată lumea ştie că sunt cea mai bună la filosofie şi că 
tu eşti lipsită de profunzime. 

Era prea mult. Cum îndrăznea? 

Imi veni o idee perversă, pe care o pusei neîntârziat în 
aplicare. Am sugerat cu umilinţă: 

— Mai mult ca sigur s-a strecurat o greşeală. Şi dacă aşa e 
înseamnă că Willems ne-a inversat notele. 

— Crezi? 

— Se pare că se mai întâmplă... 

— Du-te la Willems şi întreabă-l. A 

— Nu. Cel mai bine e sá te duci tu. Iti dai seama, ar fi 
absurd sá protestez eu, în defavoarea mea. Il ştii pe Willems, 


asta l-ar putea enerva. 

— Mda. 

Nu avu curajul să-mi spună că se va duce la profesor. Tinu 
să-mi arate că e mai presus de astfel de nimicnicii. 

Mi-am râs în barbă, gândindu-mă la umilinţa pe care avea s- 
o îndure. 

Două ore mai târziu, furibundă, veni să-mi spună: 

— Ţi-ai bătut joc de mine! 

— Despre ce vorbeşti? 

— Willems mi-a spus că l-ai vizitat! 

— A, da? Te-ai dus la el? Am întrebat-o cu ingenuitate. 

— De ce mi-ai făcut o murdărie ca asta? 

— Ce contează? Toată lumea ştie că eşti cea mai bună la 
filosofie şi că eu sunt lipsită de profunzime. Sistemele lor de 
notare nu au nici o valoare. Nu înţeleg de ce pui la inimă. 

— Biata de tine! 

Şi ieşi trântind uşa camerei. Am auzit vocea tatălui meu: 

— S-a întîmplat ceva ? 

De ce s-o mai fi amestecând şi el? 

— Nu s-a întîmplat nimic, răspunse Christa. Blanche se dă 
mare pentru că a primit cea mai bună notă la filosofie. 

— O, ce meschinárie! pufni maicá-mea. 

Era mai bine sá auzi toate astea, decát sá fii surdá. 

Examenele partiale se terminaserá. A doua zi, Christa plecá 
pentru a petrece Crăciunul cu ai săi. Nu lăsă nici adresă, nici 
număr de telefon. 

— Numai de s-ar mai întoarce! suspină taică-meu. 

— O să se întoarcă. Şi-a lăsat aici jumătate din lucruri, am 
spus eu. 

— Ea e deasupra acestor nimicuri, comentă maică-mea. Nu 
e ca tine. A avut note mai mari decât ale tale la toate materiile şi 
nu s-a impáunat cu asta. lar tu te mándresti cu filosofia! 

Era culmea! Nici nu am mai încercat sá le explic alor mei 
adevărul adevărat despre toată povestea. Era decizia mea: orice 
aş spune, părinţii mei i-ar da automat dreptate Sfintei Christa. 

Ştiam că Antichrista se va întoarce. Nu atât pentru lucrurile 
pe care le lăsase, cât pentru noi. Ne jefuise necontenit. Nu ştiam 
ce mai rămăsese de jupuit de pe scheletele noastre, ea însă ştia. 

Două săptămâni fără ea: Dumnezeule mare! Mă minunam 
de tihna îndelungată care se întindea la picioarele mele. 

Părinţii mei scânceau ca nişte adolescenţi. 

— Sărbătorile sunt îngrozitoare. Eşti obligat să fii vesel. Ca 


să nu mai vorbim de faptul că va trebui să mergem în vizită la 
mătuşa Ursule! 

li dojeneam: 

— Haideţi că e haioasă mătuşa Ursule, spune numai 
grozăvenii! 

— Parcă nici nu ai fi tânără. Tinerii detestă sărbătorile de 
Crăciun! 

— Tocmai aici vá înşelaţi. Christa le adoră, ea e, ca să zic 
aşa, nemtoaicá, şi în această calitate venerează We/hnachten. Si 
vă reamintesc că, având în vedere prenumele pe care-l are, e 
ziua ei. 

— Aşa e! Şi nici măcar nu putem s-o felicităm. A plecat atât 
de supărată! Blanche, dacă se mai întâmplă vreodată să iei note 
mai mari decât ea, abtine-te să te mai bucuri. Provine dintr-un 
mediu defavorizat, are un complex social... 

Mi-am astupat, mental, urechile ca să nu mai aud prostiile 
astea nemuritoare. 

Mătuşa Ursule reprezenta singura noastră familie. Locuia 
într-un cămin pentru vârsta a treia. Isi umplea timpul tiranizind 
personalul de serviciu şi comentând ştirile. Părinţii mei îşi 
impuneau cu sfinţenie s-o viziteze o dată pe an. 

— Parcă sunteţi nişte strigoi, toţi trei! exclamă bătrâna 
întîmpinându-ne. 

— Pentru că ne lipseşte Christa, am spus, considerând 
picant sá pándesc reacţiile mătuşii la acest subiect. 

— Cine e Christa? 

Taică-meu, cu lacrimi în ochi, o evocă pe fata aceea 
admirabilă care acum locuia la noi. 

— E amanta ta? 

Mama se ofuscă: Christa avea şaisprezece ani, la fel ca şi 
Blanche, o considerau fata lor. 

— Vă plăteşte măcar chirie? Taică-meu îi explică mătuşii 
Ursule că era o fată săracă şi că o găzduiam pe gratis. 

— Smecherä, puştoaica! Şi-a găsit pămpălăii! 

— Haide, tanti Ursule, fetiţa asta vine de departe, tocmai 
din cantoanele din est... 

— Cum? Mai e şi nemtoaicá, pe deasupra? Si nu vá e 
scârbă? 

Proteste indignate. Astfel de consideraţii nu mai erau la 
ordinea zilei, tanti Ursule! Lucrurile s-au mai schimbat de când 
erai dumneata tânără! In plus, cantoanele din est sunt belgiene. 

Eu sorbeam un şodou. 


Când în sfârşit ne-am luat rămas-bun de la bătrână, părinţii 
mei aveau figurile descompuse. 

— N-o să-i spunem nimic despre vizita asta Christei, nu-i 
aşa? 

Nu, fireşte. Ce păcat! 

In aceeaşi seară era Ajunul Crăciunului. Noi, nefiind credin- 
cioşi, n-am sărbătorit nimic. Am băut doar aşa, din pură plăcere, 
nişte vin fiert. Taică-meu îşi adulmecă îndelung paharul, după 
care spuse: 

— Mai mult ca sigur că şi ea bea acum aşa ceva. 

— Ai dreptate, remarcă maicá-mea. E ceva foarte nemtesc. 

Am băgat de seamă că nici nu mai era nevoie să se 
precizeze cine era „ea”. 

Taică-meu şi maică-mea îşi ţineau paharele în palme, ca pe 
nişte odoare. Cu ochii închişi, adulmecau parfumul licorii. Ştiam 
că, dincolo de aroma de scorţişoară, cuişoare, coajă de portocală 
şi nucsoará, o simțeau pe Christa - iar dacă îşi plecaseră 
pleoapele, o făcuseră anume pentru a le folosi ca un ecran pe 
care să o vadă pe ânără în sânul familiei sale, cântând colindele 
de Weihnachten lângă un pian şi privind pe fereastră cum cad 
fulgii de nea din ţinutul ei îndepărtat. 

Nu conta că imaginile acestea erau convenţionale. Mă între- 
bam cum de izbutise Christa să pună într-un asemenea grad 
stăpânire pe sufletul părinţilor mei şi, în plus, pe al meu. 

Căci degeaba o detestam - mă obseda. Peste tot, în mine, 
má loveam de prezenţa ei. Eram chiar mai rău decât autorii 
zilelor mele: ei măcar se lăsaseră invadati de o fiinţă pe care-o 
iubeau. 

Dacă aş fi putut şi eu, cel puţin, s-o iubesc! Aş fi avut atunci 
multumirea că tot ce pátisem fusese pentru un sentiment nobil. 
De altfel, repulsia mea nu era deloc departe de dragoste: voiam 
s-o iubesc pe Christa, şi uneori mă simţeam pe buza acelei 
prăpăstii de graţie sau de pierzanie în adâncul căreia aş fi aflat 
modalitatea de-a o iubi. Ceva totuşi mă împiedica să cad, şi-mi 
era greu să identific despre ce anume era vorba: spirit critic? 
luciditate? Sau simpla uscăciune a inimii mele? Ori, cine ştie, 
invidia? 

Nu mi-ar fi plăcut să fiu Christa, dar mi-ar fi plăcut să fiu 
iubită aşa cum era ea. Aş fi renunţat bucuroasă la tot restul 
zilelor mele ca să văd aprinzându-se pentru mine, în ochii cuiva, 
să fi fost şi ultima dintre fiinţe, acea slăbiciune şi acea forţă, acea 
părăsire de sine, acea capitulare, acea resemnare fericită în faţa 


adoratiei absurde. 

Şi uite-aşa, în absenţa ei, noaptea de Crăciun a fost noaptea 
Antichristei. 

S-a întors la începutul lunii ianuarie. Bucuria părinţilor mei 
era greu de suportat. 

— Este ziua prăjiturii regilor!! anunţă ea întinzând un pachet 
cumpărat într-o patiserie. 

Haina Christei fu imediat scoasă, aerul ei sănătos, imediat 
complimentat, obrajii, sárutati, cele două săptămâni de absenţă, 
deplânse, iar prăjitura adusă de ea, instalată în mijlocul mesei, 
cu mare pompă, lângă coronitele din carton aurit. 

— Ce idee drăguță! exclamă maicá-mea. Niciodată nu ne 
trece prin cap să căutăm regii. 

Fata tăie în patru prăjitura. Fiecare îşi mâncă, atent, partea. 

— N-a fost la mine surpriza, spuse Christa înghițind ultima 
îmbucătură. 

— Nici la mine, anunţă taică-meu. 

— Atunci trebuie să fie la Blanche, declară maică-mea, care 
nici ea n-o găsise. 

Toate privirile se întoarseră către mine, care mestecam 
ultima bucăţică. 

— Nu, n-a fost nici la mine, am îngăimat, simtindu-má deja 
vinovată. 

— Haide, nu putea să fie decât la tine! se înfurie taică-meu. 

— Să fi cumpărat oare o plăcintă fără surpriză? Se miră 
Christa. 

— Fireşte că nu! se enervă maică-mea. Blanche mănâncă 
prea repede, probabil că a înghiţit surpriza fără să-şi fi dat 
seama. 

— Dacă mănânc asa de repede, cum îţi explici că am fost 
ultima care mi-am terminat portia? j 

— Asta nu înseamnă nimic, ai o gură microscopică! In orice 
caz, ai fi putut să fii mai atentă, nu? Atenţia Christei a fost aşa de 
drăguță, şi tu ai stricat-o! 

— Asta-i culmea. Dacă cineva a înghițit surpriza, de ce 
hotărăşti tu că aceea nu pot fi decât eu? Ai putea fi tu, sau tata, 
sau Christa, nu? 

— Christa e mult prea delicată ca să înghită o surpriză fără 


1 În original: galette des rois: prăjitură asemănătoare unei tarte, în care 
se ascunde câte o figurină-surpriză şi care se consumă de Bunavestire 
(n. tr.). 


să bage de seamă! tună maică-mea. 

— In vreme ce eu, necioplită cum sunt, înghit soldaţi de 
plumb cât e ziulica de lungă! Dacă sunt aşa, poate că mi se trage 
de la părinţii mei. Deci surpriza ar fi putut să fie înghițită la fel de 
bine de tata sau de tine! 

— Hai, Blanche, termină cu cearta asta ridicolă! interveni 
Christa cu o voce împăciuitoare. 

— Ca şi cum eu aş fi început! N 

— Christa are dreptate, spuse taică-meu. Inceteazá, 
Blanche, povestea asta nu are nici o importanță. 

— Oricum, regina noastră e Christa! declară mama. 

Şi luă o coronitá pe care o aşeză pe creştetul fetei. 

— Cred că exagerezi! am intervenit eu. Dacă nimeni nu se 
îndoieşte că eu am înghiţit surpriza din greşeală, atunci eu merit 
titlul. 

— Poftim, dacă îţi doreşti atît de mult coroana mea, ţi-o dau 
tie, spuse Christa cu privirile ridicate spre cer - şi cu un oftat 
enervat trecu de la vorbă la faptă. 

Maică-mea o apucă de încheietură şi îi puse cu forţa la loc 
coronita pe cap. 

— Nici nu încape discuţie, Christa! Eşti mult prea amabilá! 
Tu eşti regina! 

— Ba nu, Blanche are dreptate, nu e cinstit, spuse Christa, 
cu aerul că voia să-mi ia apărarea. 

— Ce generoasă eşti, se extazie taică-meu. Nu intra în jocul 
lui Blanche, e îngrozitor cum se poartă. 

— Pot să vă reamintesc că mama a declanşat toată 
povestea asta? întrebai. 

— Gata, Blanche, destul ţi-ai dat arama pe faţă! mi-o tăie 
maică-mea, excedată. Câţi anişori ai? 

Imediat mi se năzări următorul titlu la rubrica „Câini 
striviţi”: „O fată de şaisprezece ani îşi masacreazá părinţii si 
prietena cea mai bună cu un cuţit de bucătărie, în urma unei 
ciudate poveşti legate de o prăjitură a regilor”. 

Christa adoptă tonul sacrificial al celei care voia să destindă 
atmosfera: 

— Pentru că sunt regină, am nevoie de un rege. îl aleg pe 
Francois! 

Si tránti cea de-a doua coronitá pe crestetul tatálui meu, 
care, fireste, nu mai putu de plácere: 

— O, mulţumesc, Christa! 

— Ce surpriză! Ce-i drept, era şi greu de ales! am scrásnit. 


— Nu prea eşti în apele tale! spuse fata. 

— Nu-i da atenţie, continuă mama. Vezi bine că moare de 
invidie. 

— Ce ciudat! remarcai. Când vorbeşti despre Christa cu ea 
de faţă, spui „Christa”. Cînd vorbeşti despre mine cu mine de 
faţă, spui „ea”. 

— Ai o problemă, să ştii, mă împunse taică-meu clătinând 
din cap. 

— Sunteţi siguri că eu am o problemă? Am întrebat. 

— Da, răspunse maică-mea. 

Adolescenta se ridică şi, christică la comandă, veni să mă 
îmbrăţişeze: 

— Te iubim, Blanche, spuse ea, toată numai zâmbet. 

Părinţii mei aplaudară înduioşătorul tablou. Am regretat din 
nou că ridicolul nu ucide. 

Intrucát armistițiul avusese loc oficial, petrecerea 
improvizată a continuat fără alte impedimente. Niciodată Buna- 
vestire nu şi-a meritat mai puțin numele. Genitorii mei şi cu mine 
constituiam procesiunea celor trei cretini veniţi s-o ungă pe cea 
care se pretindea mântuitoarea lor. Eram uluită să constat până 
unde fuseseră răsturnate valorile. Dat fiind că rolul lui Christos 
era jucat de Antichrista, eu eram obligatoriu Baltazar, Regele 
negru, din moment ce mă numeam Blanche. 

In tradiţia creştină, dacă unul dintre regi este negru e 
pentru a demonstra cât de mare este mărinimia Mesiei. Cazul 
meu era asemănător: Antichrista îngăduia să fie celebrată de 
Blanche, această creatură de mâna a doua. Ar fi trebuit să plâng 
de bucurie în faţa sublimei sale condescendente: dar nu-mi 
venea să vărs lacrimi decât de râs. 

Să-i fi văzut pe Gaspar şi Melchior cum îşi împărțeau 
ofrandele: aurul tandretii lor prostesti, smirna efuziunilor si 
támáia admiratiei lor faţă de cea vinovată de toată această 
imposturá. 

Potrivit Sfántului loan, venirea Antichristului va constitui 
preludiul sfársitului lumii. 

Nu incápea nici o indoialá: Apocalipsa era aproape. 

Anul continuă la fel de prost cum începuse. Antichrista îşi 
extindea neîncetat dominaţia. Nimic nu-i rezista: la Universitate 
şi acasă, fiinţele şi lucrurile o recunoşteau drept stăpână. 

Dezmoştenirea mea nu avea limite, în camera mea, Christa 
pusese stăpânire pe aproape tot şifonierul: lucrurile îmi fuseseră 
exilate în sertarul pentru ciorapi, ultimul fief care-mi mai 


rămăsese. 

Dar asta nu satisfăcea pe de-a-ntregul nevoia de 
expansiune teritorială a tortionarei mele: patul pliant, singurul pe 
care mai aveam acum dreptul să dorm, era în permanenţă 
acoperit de o grămadă de haine antichristice. 

Părinţii mei fură cuprinşi de febra de a primi oaspeţi. 
Regăsiră în nişte carnete antediluviene adresele a tot felul de 
prieteni pe care brusc simtirá nevoia presantă să-i invite la cină. 
Orice pretext era bun pentru a o prezenta pe Christa mulțimilor. 
Trei seri pe săptămână, apartamentul pe care îl ştiam atât de 
fermecător de tăcut se umplea cu indivizi zgomotosi care uitau 
să mai plece şi în faţa cărora autorii zilelor mele ridicau în slăvi 
nenumăratele virtuţi ale Antichristei. 

Aceasta, arborând cel mai modest surâs din întreaga sa 
panoplie, juca rolul fetei familiei, întrebând pe fiecare ce doreşte 
să bea şi plimbându-se prin salon cu platoul cu zacuscă. Musafirii 
nu aveau ochi decât pentru această creatură delicioasă. 

Uneori, se mai găsea şi câte un zăpăcit care să mă observe 
şi să întrebe distrat cine era cealaltă adolescentă. 

— E Blanche, ce naiba! răspundeau gazdele, pufnind. 

Invitaţii nu aveau nici cea mai mică idee despre cine eram 
şi nici nu le păsa. Probabil că, în urmă cu şaisprezece ani, 
primiseră un anunţ despre naşterea mea pe care se grăbiseră să- 
Il arunce la gunoi. 

Era ca şi cum părinţii mei, promovând-o pe Christa, se 
promovau pe ei înşişi. Se mândreau cu faptul că găzduiau aşa o 
fiinţă tinerească, superbă, fermecătoare, irezistibilă: „Dacă 
acceptă să locuiască la noi înseamnă că nici noi nu suntem 
fitecine”. Şi dacă deveniseră casă deschisă era pentru că acum 
aveau pe cine să arate lumii. 

Nu eram amărâtă din cauza asta. Ştiam foarte bine că nu 
sunt genul de copil de care nişte părinţi să poată fi mândri. 
Această situaţie nu m-ar fi deranjat dacă, atunci când eram 
numai noi două, Antichrista nu şi-ar fi etalat triumful într-un mod 
atât de arogant. Nu-mi venea să cred că o fată atât de abilă 
putea fi atât de puţin subtilă: 

— Ai văzut? Prietenii părinţilor tăi mă adoră. 

Sau: 

— Musafirii cred că eu sunt fiica părinţilor tăi. Pe tine nici nu 
te bagă în seamă. 

Nu reactionam la astfel de provocări. Culmea mi s-a părut a 
fi atinsă în momentul când mi-a declarat: 


— De ce vorbesc părinţii tăi atît de mult în timpul cinelor? 
Abia dacă apuc să mai spun şi eu câte ceva. Şi aşa se folosesc de 
mine ca să pară interesanti! 

Sideratá o clipă, am avut următoarea reacţie: 

— Este intolerabil. Ar trebui să le spui, să te plângi. 

— Nu fi támpitá, Blanche. Ştii prea bine că politetea mă 
împiedică să fac aşa ceva. Dacă babacii tăi ar fi nişte tipi rafinati, 
ar înţelege şi singuri, nu crezi? 

N-am mai zis nimic. 

Cum îndrăznea să-mi spună o astfel de enormitate? Nu se 
temea că le-aş putea comunica alor mei? Fireşte că nu: ştia că 
aceştia nu m-ar crede. 

Prin urmare, Christa îşi dispretuia binefăcătorii. Nu má 
îndoisem nici o clipă de acest fapt, dar până la declaraţia 
respectivă nu se dăduse de gol. Această ultimă revelaţie îmi 
descătuşa complet ura. 

Până acum, nu-mi mărturisisem pe faţă aversiunea. Mă 
simtisem oarecum jenată de un asemenea sentiment. Imi 
spuneam că, în afară de mine, toată lumea o adoră pe Christa: 
era probabil vina mea dacă nu reuşeam s-o iubesc. Asta, din 
pricina invidiei şi a lipsei mele de experienţă: dacă aş fi fost ceva 
mai versată în privinţa relaţiilor umane, apucăturile fetei m-ar fi 
scandalizat, poate, mai puţin. Nu-mi rămânea decât să învăţ 
toleranța. 

Acum însă nu mai aveam nici o ezitare: Antichrista era o 
mizerabilă. 

In ciuda defectelor lor, îmi iubeam totuşi părinții. Erau nişte 
oameni de treabă. O dovedeau îndrăgind-o pe Christa: greşeau 
iubind-o şi iubirea lor era grevată de multe slăbiciuni omeneşti, 
dar o iubeau cu adevărat. Orice fiinţă care iubeşte e salvată. 

Pe Christa însă nu o putea salva nimic. In definitiv, pe cine 
iubea ea? Mă puteam elimina din start de pe lista de posibilităţi. 
Crezusem că-i iubea pe autorii zilelor mele, dar acum aflasem 
cum stăteau de fapt lucrurile. In ceea ce-l privea pe faimosul 
Detlev, având în vedere dezinvoltura cu care se lipsea de el, n-o 
simţeam peste măsură de îndrăgostită. Mai erau, apoi, 
numeroasele sale relaţii de la Universitate, indivizii pe care-i 
numea prietenii ei: dar nici în această privinţă nu eram foarte 
convinsă, având în vedere că întreaga pletoră de amici nu părea 
să slujească decât cultului propriei ei personalităţi. 

Nu-i cunoşteam decât o singură iubire care nu putea fi pusă 
la îndoială: aceea pentru ea însăşi. Se iubea pe sine cu o rară 


sinceritate. Nu puteau să-mi iasă din cap declaraţiile pe care era 
în stare să si le adreseze, şi aceasta în toiul unor conversații 
dintre cele mai stranii. Astfel, într-o seară, fără ca mai înainte să 
fi fost vreo clipă vorba de botanică, mă întrebă: 

— Îţi plac hortensiile? 

Luată pe nepregătite, reflectai la acele simpatice bonete de 
baie de prin grădini şi răspunsei: 

— Da. 

Triumfa: 

— Puteam să jur! Fiintele lipsite de fineţe adoră hortensiile! 
Mie, dacă vrei să ştii, îmi fac greață. Nu suport decât ceea ce e 
foarte fin, pentru că sunt o creatură de o fineţe extremă. Şi asta 
e o mare problemă: sunt alergică la tot ce nu e fin. Dintre flori, 
nu suport decât orhideele şi saxifraga, căreia i se mai spune şi 
„disperarea-pictorilor” - dar ce vorbesc eu aici, probabil că n-ai 
auzit în viaţa ta de „disperarea-pictorilor”... 

— Ba da, ştiu ce e. 

— Da? Má mirá. Ea e floarea care îmi seamănă cel mai mult. 
Dacă un pictor ar trebui sá má imortalizeze, ar ajunge la 
disperare, atât i-ar fi de greu să redea fineţea care mă 
caracterizează.  „Disperarea-pictorilor” este floarea mea 
preferată. 

Cine s-ar putea îndoi, draga mea Christa, din moment ce 
eşti propria ta favorită? 

Astfel de afirmaţii nu se pot inventa. Ele întruchipau, 
literalmente, ceea ce se chemă „a-ţi oferi tie însuţi flori”. Şi oare 
nu tocmai o floare, narcisa, este conținută în termenul care 
desemnează bolnăvicioasa iubire de sine? 

Pe parcursul acelui monolog mascat în dialog fusesem 
nevoită să-mi reprim o aprigă poftă de a râde. Christa, în schimb, 
era foarte departe de ilaritate: nu exista nici o ironie, nici o urmă 
de grad secund în spusele sale. Vorbea despre subiectul care îi 
era cel mai drag: iubirea, pasiunea, admiraţia, fervoarea - acele 
infinituri sublime pe care i le inspirau Domnişoara Christa 
Bildung. A 

La început, povestea respectivă mi se păruse comică. In 
momentul când se petrecuse, încă mai credeam că fata aceea 
iubea şi alte persoane. Narcisismul nu mi se părea condamnabil 
dacă fiinţa care se adora pe sine însăşi era capabilă să mai 
iubească şi pe altcineva. Acum însă, descopeream că pentru 
Antichrista iubirea era un fenomen pur reflexiv: o săgeată 
azvârlită dinspre ea însăşi spre ea însăşi. Bătaia cea mai scurtă 


din lume. Putea cineva trăi cu o deschidere atât de mică? 

Era problema ei. A mea devenea aceea de a le deschide 
ochii părinţilor mei. Era în joc onoarea lor: dacă îşi permitea să-i 
vorbească de rău de faţă cu mine, oare ce-şi permitea în absenţa 
mea? Nu suportam ca tatăl meu şi mama mea să-i arate atâta 
tandrete şi devotament cuiva care îi dispretuia. 

In februarie am avut o săptămână de vacanţă. Christa a 
plecat acasă pentru a „profita de zăpadă” - expresia mi s-a părut 
cu totul demnă de ea: până şi de pe urma zăpezii trebuia să 
profiti. 

Venise momentul sá actionez. 

A doua zi după plecarea Antichristei, mi-am anunţat 
genitorii că mă duc să-mi verific cursurile la nişte prieteni şi că 
mă întorc abia seara. Cu noaptea în cap, la gară, am cumpărat 
un bilet pentru Malmedy. 

Nu aveam, desigur, adresa Christei. Dar voiam să găsesc 
barul în care muncea împreună cu Detlev. intr-un orăşel de zece 
mii de locuitori nu puteau să existe treizeci şi şase de mii de sta- 
bilimente de acest gen. Am luat cu mine un aparat foto de unică 
folosinţă. 

Pe măsură ce trenul se apropia de cantoanele din est, 
simţeam cum excitatia mea creşte. Călătoria aceasta însemna 
pentru mine o adevărată expediţie metafizică. In viaţa mea nu 
mai luasem o asemenea iniţiativă: să plec singură spre un loc 
necunoscut. 

Eram fascinată de drumul meu şi am observat că nu exista 
accent ascuţit pe ,e”-ul din Malmedy, contrar pronuntiei mele si 
a părinţilor mei. Christa spusese întotdeauna „Malmedy”, nu 
„Malmedy”: gresisem, aşadar, când văzusem în asta o pronunție 
germană. 

Ortografia îi dădea dreptate Christei. Chiar şi nedorind să 
cazi într-o psihanaliză de doi bani, era greu să nu percepi acel 
mal me dit! conţinut în toponimul cu pricina. 

Ce-i drept, călătoria aceea nu prevestea nimic bun. Dar tot 
atât de adevărat era şi că devenise absolut necesară. Situaţia nu 
mai putea fi tolerată, trebuia să aflu mai multe despre Christa. 

Zăpada, absentă la Bruxelles, mă aştepta la Malmedy. 
Exista o oarecare beţie în faptul de a ieşi din gară şi de a o porni 
cu totul la întâmplare. 

Din metafizică, expediţia mea deveni patafizică. Intram în 


1 Îmi zice ceva (de) rău (n. tr.). 


toate barurile şi cârciumile, îmi înfigeam coatele în tejghea şi 
întrebam cu o voce solemnă: 

— Detlev lucrează aici? 

De fiecare dată, aveam parte de nişte priviri mirate, semn 
că nimeni nu auzise vreodată acel nume. 

La început, asta m-a liniştit: dacă prenumele acela era atât 
de rar, căutările mele vor fi uşurate. După două ore de turneu 
prin crâşme am început însă să mă îngrijorez: poate că Detlev 
nici nu exista. 

Dacă îl inventase Christa? 

Mi-am amintit episodul în care mama mea sunase la 
Informaţii ca să afle numărul de telefon al familiei Bildung: 
centralista îi spusese că nimeni cu acest nume nu este 
înregistrat în regiune. Trăseserăm concluzia că erau prea săraci 
ca să-şi permită un post telefonic al lor. 

Dar dacă Christa îşi inventase familia? 

Nu, aşa ceva era imposibil. Ca să te înscrii la Universitate 
trebuia să arăţi o carte de identitate. O chema Bildung, era clar. 
Dacă nu cumva îşi falsificase actele. 

In micuța aşezare nemteascá, zăpada se transforma în 
zloatá. Nu mai ştiam ce anume venisem să caut. Mi-era frig, mă 
simţeam la ani-lumină de casă. 

Stradă după stradă, bifam barurile şi stabilimentele 
asemănătoare. Erau destule. In această fundătură al cărei nume 
vorbea de rău, oamenii simțeau, probabil, o acută nevoie să-şi 
limpezească ideile. 

Ajunsei în faţa unui birt prăpădit, care era închis. „Se 
deschide la ora 17.00” stătea scris pe uşă. Nu-mi convenea deloc 
să aştept atâta. Locul arăta jalnic, probabilitățile erau foarte mici 
să fie tocmai cel căutat. Voiam totuşi să am inima împăcată. 

Apăsai butonul soneriei. Nimic. Insistai şi văzui venind o 
namilă blonzie, care semăna cu un porc adolescent. 

— Imi cer scuze, spusei, aş dori să vorbesc cu Detlev. 

— Eu sunt. 

Era cât pe ce să cad pe spate. 

— Sunteţi sigur că sunteţi Detlev? 

— Păi, da. 

— Christa este cumva aici? 

— Nu, e acasă. 

Era chiar el? Să mori de râs, nu alta. Mă chinuiam din 
răsputeri să nu las să se vadă ceva. 

— Puteţi să-mi dati adresa ei? Sunt o prietenă, aş vrea să-i 


fac o vizită. 

Deloc mefient, tânărul porc se duse să caute o bucată de 
hârtie. In timp ce nota adresa Christei, am scos aparatul de 
fotografiat şi am luat câteva cadre ale acestui personaj legendar. 
Merita tot drumul, acest David Bowie al cantoanelor din est. 
Dacă ăsta semăna cu cântăreţul ceacâr, atunci eu semănăm cu 
Frumoasa din Pădurea Adormită. 

— Imi faceţi poză? întrebă el cu uimire. 

— Îi pregătesc Christei o surpriză. Îmi întinse, zîmbind, 
peticul de hirtie. 

Era, probabil, o persoană amabilă. M-am despărţit de el 
gândindu-mă că o iubea în mod indubitabil pe Christa. In ce o 
priveşte pe aceasta, dacă mintea atât de sfruntat pe seama 
iubitului său e pentru că-i era ruşine cu el: ceea ce însemna că 
nu îl iubeşte. Dacă Detlev ar fi avut un fizic ceva mai avantajos, 
ar fi putut servi promovării sociale a Christei. Dar pentru că era 
gras şi urât, aceasta considerase că-i mai bine să-l ascundă şi să 
povestească tot felul de baliverne despre el. Jalnică situaţie! 

Am avut o satisfacţie metafizică descoperind că strada 
Christei se afla chiar în Malmedy: simţeam nevoia ca ea să 
locuiască în acel loc al răului. 

Că mintise pretinzând că locuia într-un sat nu má mira: nici 
măcar nu era o minciună prea mare, plus că părea hotărâtă să 
încurce toate pistele care-ar fi dus la ea. 

Mă întrebam ce putea avea de ascuns. De ce tot acest 
secret în jurul domiciliului său? Curiozitatea îmi creştea pe 
măsură ce mă apropiam de cartierul ei. 

Nu mi-a venit să-mi cred ochilor când am văzut casa. Dacă 
pe cutia de scrisori n-ar fi fost înscris numele de Bildung, aş fi 
crezut că e o greşeală: era o reşedinţă de bogătani, o construcţie 
mare şi frumoasă din secolul al XVII-lea, genul de locuinţă 
confortabilă în care ţi-i imaginezi trăind pe burghezii din 
romanele lui Bernanos. 

Dacă oamenii ăştia nu apăreau în cartea de telefoane era 
pentru că figurau pe lista roşie. Era lesne de imaginat că nu 
voiau să fie deranjati de oricine. 

Am apăsat pe butonul soneriei. O femeie într-un halat de 
menaj veni să-mi deschidă. 

— Sunteţi mama Christei? 

— Nu, sunt femeia de serviciu, răspunse ea, uluită parcă de 
confuzia mea. 

— Doctorul Bildung este acasă? Mă hazardai să întreb. 


— Nu este doctor, conduce uzinele Bildung. Dar 
dumneavoastră cine sunteţi? 

— O prietenă a Christei. 

— Doriţi să vorbiti cu domnişoara Christa? 

— Nu, nu. li pregătesc o surpriză. Dacă n-aş fi arătat ca o 
puştoaică, probabil că femeia ar fi chemat poliţia. Am aşteptat ca 
menajera să reintre în casă şi am fotografiat pe îndelete 
impozanta reşedinţă. 

M-am întors într-unul dintre barurile prin care trecusem deja 
şi am cerut permisiunea să dau un telefon. Lângă aparat, erau 
Paginile aurii unde am găsit: „Uzinele Bildung: fosfati, produse 
chimice şi agroalimentare”. Pe scurt, poluanti purtând masca 
necesităţii. Am copiat informaţiile respective, plus câteva date 
industriale. 

De ce-i spusese mamei angajata de la Informaţii că nu 
există nici o familie Bildung în zonă? Poate pentru că în regiunile 
în care sunt celebre din punct de vedere economic, anumite 
nume încetează a mai fi patronime şi devin mărci, cam ca în 
cazul lui Michelin la Clermont-Ferrand. 

Nu má mai reţinea nimic în oraşul răului. Am luat trenul 
înapoi spre Bruxelles, gândindu-mă că nu-mi irosisem ziua. 
Zăpada ascundea întreg peisajul. 

Fotografiile au fost developate a doua zi. 

In clipa când m-am hotărât să le spun adevărul părinţilor 
mei, mi s-a făcut ruşine. Rolul meu în toată povestea asta era 
detestabil; dacă-l jucam nu era deoarece Christa mintise - nu 
toate minciunile se cer pedepsite -, ci pentru că nu întrevedeam 
nici o limită în calea nevoii ei de a ne distruge. 

l-am convocat pe autorii zilelor mele în ceea ce fusese 
camera mea şi le-am povestit totul. Le-am arătat fotografiile 
planturoasei case a familiei Bildung. 

— Eşti detectiv particular? Mă întrebă tatăl meu cu dispreţ. 

Ştiam că eu voi fi cea pusă la zid. 

— Nu m-aş fi dus să scormonesc dacă nu v-ar fi vorbit de 
rău pe amîndoi. 

Mama părea distrusă. 

— E un omonim, spuse. E o altă Christa Bildung. 

— Care are ca iubit pe un alt Detlev? Ce coincidenţă, am 
răspuns. 

— Poate că are motivele ei sá mintá, se repezi si tata. 

— Şi care ar putea fi acestea? întrebai, găsind cumva 
lăudabilă nevoia lor de a-i găsi justificări Christei. 


— O s-o întrebăm. 

— Ca să mintă în continuare? întrebai eu. 

— N-o să mai mintă. 

— De ce s-ar opri din minţit? Am insistat. 

— Pentru că va fi confruntată cu realitatea. 

— Şi credeţi că asta o va convinge să nu mai mintă? 
Părerea mea este că va minţi cu atât mai mult. 

— Poate că are un complex social, insistă tata. Li se 
întâmplă şi celor bogaţi, doar nu alegem familia în care ne 
naştem. Dacă îşi ascunde adevărata origine înseamnă că aceasta 
îi pune probleme. Minciuna ei nu este chiar atât de gravă. 

— Dar asta nu se potriveşte deloc cu ce spunea ea despre 
Detlev, am replicat. Singurul lucru care o face simpatică pe 
Christa e el: o namilă blândă, care cu siguranţă nu se trage dintr- 
un mediu burghez. Dacă ni l-ar fi prezentat asa cum este de fapt, 
poate c-aş crede în povestea ta cu complexul social. Dar nu, eaa 
trebuit să scornească un cavaler frumos, nobil şi tenebros. Din 
câte vezi, Christa nu caută să dea o impresie umilă şi modestă 
despre ea însăşi. 

Şi am scos o fotografie a acelui David Bowie belgian. Tata 
se uită cu un zâmbet în colţul buzelor. Reacţia mamei a fost însă 
cu totul specială: scoase un tipát de scârbă, văzându-l pe Detlev, 
şi strigă cu un ton cât se poate de indignat: 

— De ce ne-a făcut asta? 

Am ştiut atunci că Antichrista îşi pierduse o aliată. Prin 
urmare, în ochii mamei mele era mult mai grav că avea un iubit 
cu faţă porcină, decât că încercase să ne înmoaie inimile cu nişte 
origini fals proletare. 

— Gogoşile ei despre băiatul ăsta sunt, poate, ridicole, dar 
nu sunt decât nişte puştisme, reveni taică-meu. In rest, poate că 
nici nu ne-a minţit chiar aşa de mult: mai mult ca sigur că-şi 
finanţează singură studiile ca să nu-i datoreze nimic bogătanului 
de taică-său. Dovada e că iubitul ei nu este burghez. 

— Asta nu o împiedică să locuiască în casa părinţilor ei, am 
protestat. 

— Nu are decât şaisprezece ani. Este, probabil, foarte 
legată de mamă, de fraţi şi surori. 

— In loc să construim romane, ce-ar fi dacă i-am telefona 
tatălui ei? am propus. 

Mama văzu reticenţa soţului său. j 

— Dacă nu suni tu, sun eu, spuse ea. In momentul cînd la 
celălalt capăt al firului se auzi domnul Bildung, comută pe 


speaker. 

— Sunteţi domnul Hast, tatăl lui Blanche, spuse domnul 
Bildung cu o voce glacialá. Înţeleg. 

Nu ştiam ce anume înţelegea acest domn. Măcar părea la 
curent cu existenţa noastră, ceea ce mi s-a părut de mirare, 
având în vedere dezinformarea pe care o practica sistematic fiica 
lui. 

— Îmi pare rău că trebuie să vă deranjez la birou, îngăimă 
bietul meu tată, extrem de intimidat. 

Schimbară cîteva banalitáti. După care, patronul uzinelor 
Bildung declară: 

— Ascultati, stimate domn, sunt încântat că fiica mea, 
Christa, locuieşte la dumneavoastră, în sânul unei familii, în 
vremurile pe care le trăim, este mult mai liniştitor decât s-o ştii 
singură, de capul ei. Totuşi, cred că abuzati un pic de situaţie. 
Chiria pe care o pretindeti este exorbitantă. Oricine altcineva în 
locul meu ar refuza să plătească o asemenea sumă pentru un 
pat pliant într-o cameră de serviciu. N-am acceptat decât pentru 
că fiica mea a insistat foarte mult. O adoră pe Blanche, 
Intelegeti. Ştiu foarte bine, dumneavoastră sunteţi profesori, iar 
eu, şef de întreprindere. Dar asta nu înseamnă că puteţi să exa- 
gerati; şi pentru că îmi oferiţi această ocazie, tin să vă spun că 
nu voi accepta creşterea chiriei pe care aţi impus-o după 
Crăciun. La revedere, stimate domn. 

Şi îi trânti telefonul în nas. 

Tata se făcuse alb la faţă. Mama, în schimb, izbucni în râs. 
Ezitam între cele două atitudini. 

— Vă dati seama câţi bani a cîştigat de pe urma noastră? 
am întrebat. 

— Poate că a avut nevoie de ei pentru un motiv pe care nu 
îl cunoaştem, spuse autorul zilelor mele. 

— Te încăpăţânezi să-i iei apărarea? am izbucnit eu. 

— După umilinţa pe care ai îndurat-o din vina ei? insistă 
mama. 

— Nu avem toate piesele puzzle-ului, se încăpăţână el. 
Poate că trimite banii unei asociaţii caritabile. 

— Nu-ţi pasă că eşti luat de fraier? 

— Continuu să cred că nu trebuie judecată în pripă. Ştim 
acum că fetiţa asta avea de ales. Putea să locuiască unde voia. 
Dar a ţinut să stea la noi. Prin urmare, avea într-adevăr nevoie 
de noi, deşi nu aveam nimic deosebit să-i oferim. Nu vi se pare 
asta un fel de strigăt de ajutor? 


Nu eram deloc sigură că despre aşa ceva era vorba. Si 
totuşi problema ridicată de tatăl meu era întemeiată: de ce 
alesese Christa măruntul nostru cerc familial? Banii uşor de 
câştigat nu constituiseră, mai mult ca sigur, singurul ei motiv. 

Atitudinea părinţilor mei mi-a trezit totuşi stima. Cineva îşi 
bătuse joc de ei spectaculos, iar acum, chiar dacă erau 
dezamágiti, reactionau fără furie. Nici o clipă nu i-am auzit 
indignându-se pe motiv de bani. Maică-mea se simţea trădată 
din pricina uráteniei lui Detlev: era un comportament straniu, dar 
în nici un caz meschin. Cât îl priveşte pe taică-meu, acesta 
împingea mărinimia până la a dori să înţeleagă ce anume o 
determinase pe Christa să procedeze în felul acesta. 

Singurul lucru care mă deranja în indulgenta părinţilor mei 
era scrupulozitatea de care eu nu aş fi beneficiat într-un astfel de 
caz. Părinţii mei se purtau întotdeauna de parcă nouă ne 
reveneau toate îndatoririle, iar celorlalţi, toate drepturile şi chiar 
toate scuzele. Dacă Christa gresise, trebuia să fi fost un mister, o 
explicaţie, nişte circumstanţe atenuante, etc. Dacă cea vinovată 
aş fi fost eu, n-aş fi avut parte decât de o ceartă serioasă. 

Constatările de genul ăsta mă cam deranjau. 

Nu ne mai rămânea altceva de făcut decât să aşteptăm 
întoarcerea copilului risipitor. 

Nu mai vorbeam despre Christa. Numele ei devenise tabu. 
Exista un fel de acord tacit să nu mai abordăm subiectul atâta 
timp cât ea nu era de faţă ca să se apere. 

Mă întrebam dacă Christa era la curent cu tot ce se 
întâmplase. Nu era deloc sigur. Dacă Detlev şi femeia de serviciu 
ştiau să respecte surprizele, este posibil să nu-i fi pomenit nimic 
despre vizita mea. Cât despre sordida convorbire telefonică, 
domnul Bildung ar fi putut să dorească să-şi menajeze fiica 
nerelatându-i nimic. 

Tatăl meu avea dreptate: rămâneau încă unele zone de 
umbră. Principala consta în a afla care era rolul nostru în toată 
povestea. 

In ceea ce mă priveşte, îmi puneam şi câteva întrebări 
despre enigma Detlev: de ce o fată pretențioasă şi ambițioasă 
precum Christa îl alesese tocmai pe băiatul acesta? Ea, care era 
asaltată de pretendenți avantajoşi, se mulțumea cu grásanul 
ăsta bonom. E adevărat, asta o făcea simpatică, dar tocmai 
„Simpatic” nu mi se părea adjectivul care i se potrivea cel mai 
bine Christei. Má pierdeam în supozitii. 

Duminică seară îşi făcu apariţia copilul risipitor. Mi-am dat 


imediat seama că nu era la curent cu ce se întâmplase. M-am 
simţit extrem de jenată când începu să ne gratifice cu obişnuitele 
ei efuziuni. 

De astă dată părinţii mei nu mai tăiară vitelul cel gras. Ne 
aşezarăm imediat la masă. 

— Christa, i-am telefonat tatălui tău. De ce ne-ai minţit? 
întrebă tatăl meu. 

Tânăra încremeni. Tăcere. 

— De ce ne-ai spus balivernele alea? insistă el blând. 

— Vreti bani? izbucni ea cu dispreţ. 

— Nu vrem decât adevărul. 

— Cred că-l cunoaşteţi. Ce doriţi să aflaţi în plus? 

— Vrem să ştim de ce ne-ai minţit, repetă el. 

— Pentru bani, spuse ea agresiv. 

— Nu: banii ăştia îţi era foarte uşor să-i obţii altfel. Aşa că 
spune, de ce? 

Din acel moment, Christa păru a opta pentru o strategie de 
tipul marchizei d'O, ceea ce, în cazul ei, era jalnic. Arboră un aer 
ofensat: 

— Şi eu, care am avut încredere în voi! lar voi v-aţi dus să 
scormoniti în chipul cel mai josnic... 

— Nu inversa rolurile. 

— Când iubeşti pe cineva, ai încredere în el până la capăt! 
recită ea. 

— Asta vrem şi noi. Tocmai de aceea şi ţinem să aflăm de 
ce ne-ai minţit. 

— Nu înţelegeţi nimic! se înfurie ea. A avea încredere în 
cineva până la capăt înseamnă tocmai a nu-i cere explicaţii. 

— Suntem încântați că l-ai citit pe Kleist. Dar noi, care nu 
suntem nişte oameni atît de subtili ca tine, avem nevoie de un 
plus de informaţii. 

Eram uluită de sângele rece al tatălui meu: nu-l mai 
auzisem niciodată vorbind astfel. 

— Nu este drept! Voi sunteţi trei, iar eu sunt singură! mai 
spuse atunci biata martirá. 

— Este exact ceea ce m-ai făcut tu să îndur zi de zi de cînd 
ai venit la noi, am intervenit eu. 

— Şi tu?! mă săgeta ea pe tonul lui Cezar adresându-i-se lui 
Brutus la Idele lui Marte. Tu, care credeam că eşti prietena mea! 
Tu, care îmi datorezi totul! 

Ceea ce mă frapa era aerul ei de sinceritate. Era convinsă 
că avea dreptate. Ar fi fost destule de replicat în faţa unor 


asemenea enormitáti; am preferat totuşi s-o las să se scufunde 
fără să scot o vorbă, în primul rând pentru că era o metodă 
eficace, şi apoi pentru că naufragiul ei era un spectacol care se 
cerea savurat în tăcere. 

— Dacă nu reuşeşti să ne explici de ce ne-ai minţit, spuse 
tatăl meu cu blándete, probabil că eşti mitomană. Patologia 
minciunii este o boală frecventă. A minţi de dragul minciunii... 

— Prostii! vociferă ea. 

Eram siderată să văd cît de nepotrivit reacţiona. Nu-şi 
dădea seama cât de uşor i-ar fi fost să iasă din toată acea 
încurcătură? Se închidea într-o agresivitate care ţinea de 
strategia cea mai facilă. Tatăl meu era atât de puternic ataşat de 
ea, încât Christa ar fi putut să înşire motivele cele mai 
neverosimile şi ar fi mers. Prefera însă să-şi dea foc la valiză, 
mergând la pierdere sigură. 

De la începutul altercaţiei, maică-mea nu scosese nici un 
cuvânt. O cunoşteam suficient de bine ca să ştiu ce se petrecea 
în mintea ei: peste chipul Christei, vedea acum numai mutra lui 
Detlev. Drept urmare, nu înceta s-o privească pe fată cu 
consternare. 

Intr-o ultimă zvárcolire de furie, Christa ne spuse verde-n 
faţă: 

— Cu atât mai rău pentru voi, nu sunteţi decât nişte proşti, 
nu mă meritati! Cine mă iubeşte mă urmează până în pânzele 
albe! 

Şi dispăru în camera mea, unde nu o urmă nimeni. 

leşi după o jumătate de oră, cu bagajele făcute. Noi nici nu 
ne clintiserăm. 

— M-aţi pierdut! strigă ea. 

Şi trânti în urmă uşa apartamentului. 

Tatăl meu impuse statu quo-ul. 

— Christa nu ne-a dat nici o explicaţie, spuse el. Câtă vreme 
mai avem unele dubii, să ne abtinem s-o judecăm, întrucât 
motivațiile ei ne scapă, n-o vom vorbi de rău pe fata aceasta. 

Din clipa aceea între noi nu s-a mai discutat despre ea. 

Christa continua să vină la cursuri, unde o ignoram cu un 
aer suveran. 

Intr-o zi, după ce se asigurase că nu ne putea vedea nimeni, 
veni să-mi vorbească. 

— Detlev şi menajera mi-au povestit totul. Ai venit acolo să 
scormoneşti. 

Am privit-o cu răceală, fără să scot o vorbă. 


— M-ai violat! continuă ea. Mi-ai violat intimitatea, înţelegi? 

Mereu acelaşi „înţelegi?”. 

Ea, care mă dezbrăcase cu forţa, care râsese de goliciunea 
mea, tocmai ea mă acuza de viol? 

Am continuat să tac, zâmbind. 

— Ce mai aştepţi ca să te duci să mă torni la toată lumea? 
continuă ea. Sunt sigură că ai înnebuni de plăcere să mă 
mânjeşti în faţa prietenilor mei şi a familiei mele! 

— Astea sunt procedurile tale, Christa, nu ale mele. 

Pesemne că acest răspuns a avut darul s-o liniştească: avea 
toate motivele să se teamă că le-aş putea povesti adevărul 
tatălui său şi găştii ei de prieteni. Descoperirea faptului că nu m- 
aş cobori să fac asta n-o linişti totuşi: devenea conştientă de 
superioritatea mea strivitoare şi îşi muşca unghiile. 

— Poţi să te joci de-a mărinimoasa cât vrei, mi-o întoarse 
ea. Nu se potriveşte cu felul tău de a fi şi nici cu rolul tău jalnic 
de detectiv particular. E incredibil cât de mult ai vrut să-mi faci 
rău dacă ai putut să ajungi până acolo! 

— De ce m-aş strădui să-ţi fac rău, Christa, când tu eşti atit 
de dotată în a-ţi face singură rău? îi atrasei, cu indiferenţă, 
atenţia. 

— Bánuiesc că tu şi părinţii tăi vá petreceti timpul bárfindu- 
má în draci. Asta măcar vá dă o ocupaţie! 

— Oricât de incredibil ar putea să-ţi pară, nu vorbim deloc 
despre tine. 

l-am întors spatele şi-am plecat, savurându-mi propria forţă. 

Câteva zile mai tîrziu, tatăl meu primi o scrisoare de la 
domnul Bildung: 


Santajul pe care l-aţi încercat asupra fiicei mele e cât se 
poate de josnic. Christa a avut perfectă dreptate să plece de la 
voi. Fiți mulțumiți că nu vă denunt la poliție 


— Încearcă prin toate mijloacele sá ne facă să reactionám, 
spuse tatăl meu, care ne citise misiva. Păcat, nu voi şti niciodată 
de ce şantaj m-am făcut vinovat. 

— N-o să-l suni pe omul ăsta ca să-i spui adevărul? se 
revoltă mama. 

— Nu. Este exact reacţia pe care Christa speră să o avem. 

— De ce? N-ar avea decât de pierdut. 

— Din câte se pare, îşi doreşte pierzania. Eu nu i-o doresc. 

— Dar să-ţi creeze o asemenea imagine îţi convine? insistă 


ea. 

— Da, pentru că ştiu că nu am nimic să-mi reproşez. 

La Universitate, aveam impresia că gaşca Christei începuse 
să mă privească cu cel mai aprig dispreţ. Am preferat să nu văd 
în asta decât un efect al paranoiei mele. 

Intr-o dimineaţă însă, prietenul ei cel mai apropiat veni spre 
mine şi mă scuipă în faţă. Am ştiut atunci că tot acel delir al meu 
cu persecuțiile nu mă înşela. Mare mi-a fost ispita să má iau 
după el şi să-l întreb cărui fapt datoram onoarea salivei sale în 
plină figură. 

În clipa aceea, am surprins-o pe Christa care mă privea cu 
un aer malitios. Şi am fost sigură că aştepta o reacţie din partea 
mea. Drept urmare, m-am prefăcut că nu o văzusem. 

Ofensele continuară. Mama mea primi o scrisoare din 
partea doamnei Bildung, a cărei proză conţinea, între altele, şi 
următoarea perlă: 


Fiica mea, Christa, mi-a spus că i-aţi cerut s-o vedeţi goală. 
Consider absolut regretabil faptul că încă vi se mai permite să 
activati într-o instituţie de învățământ 


Cât despre mine, am beneficiat de onoarea unei misive 
pline de injurii din partea lui Detlev, care mă anunţa că o să mor 
fecioară, căci cine ar putea dori să se culce cu o vită ca mine? 
Venind din partea unui asemenea efeb, mesajul acela făcea toţi 
banii. 

Aproape că simţeam un fel de plăcere rămânând de gheaţă 
în faţa unor provocări atât de grosolane. Ne pasam unul altuia 
epistolele venite din cantoanele din est, cu un zâmbet în colţul 
buzelor, fără nici un comentariu. 

Chiar dacă nu vorbeam despre fata aceea, continuam să mă 
gândesc totuşi foarte mult la ea. Mă consideram mai bine 
informată decât tatăl meu în privinţa cazului Christa şi nu mă 
feream să conchid lăuntric: „Eu, una, ştiu ceea ce nimeni nu ştie: 
numele ei este Antichrista. Dacă ne-a ales drept ţintă este pentru 
că în lumea asta absolut jalnică suntem cel mai puţin aproape de 
rău. A venit să ne supună şi n-a reuşit: cum ar putea să înghită 
această înfrângere? Preferă să se distrugă în continuare pe ea 
însăşi, cu singurul scop de-a ne atrage în naufragiul ei. De unde 
necesitatea absolută de a rămâne impasibili”. 

Lipsa de reacţie cere însă mult mai multă energie decât 
opusul ei. N-aveam nici cea mai mică idee despre ce le povestea 


Christa despre mine celorlalţi studenţi, dar probabil era ceva 
foarte grav, judecând după privirile scârbite cu care aceştia 
începuseră să mă întâmpine. 

Stârneam o indignare atât de mare, încât pînă şi Sabine 
veni să mă apostrofeze : 

— Când mă gândesc că şi pe mine ai încercat să mă faci! Ce 
oroare! 

După care, sardina fugi scuturând din înotătoare, iar eu o 
privii cum se îndepărtează întrebându-mă ce înţelegea oare prin 
verbul „a face”. 

Abilitatea Christei consta în misterul acuzațiilor ei. De cele 
mai multe ori, părinţii mei şi cu mine nici nu bănuiam natura 
prejudiciilor care ne erau imputate, motiv pentru care ni se 
păreau cu atât mai abjecte. 

Cei care, la Universitate şi în alte locuri, ne taxau pentru 
josnicia noastră nu-şi puneau deloc problema nevinovátiei sau a 
ignoranței noastre, jucând la rândul lor o comedie de o rară per- 
versitate: ţineau a ne inspira justa ruşine pentru nişte 
comportamente a căror gravitate - furt? viol? asasinat? 
necrofilie? - nu reuşeam s-o evaluăm, cu scopul precis de a ne 
face să cerem în cele din urmă socoteală. 

Rezistam însă. Era dificil, mai ales pentru mine, pentru care 
Universitatea reprezenta singura viaţă socială. Nenorocul de care 
aveam parte mă sidera: în şaisprezece ani de viaţă nu avusesem 
decât o singură prietenă, iar aceasta se dovedea o încercare 
metafizică. Simteam că nu ajunsesem încă la capătul 
suferințelor. N 

Până unde se va coborî Christa? Intrebarea aceasta nu-mi 
dădea pace. 

Pe de altă parte, eram totuşi convinsă, la fel ca şi tatăl meu, 
că trebuia să nu reactionám nicicum. Cu excepţia unei acţiuni 
spectaculoase, nimic nu m-ar fi putut scoate din această situaţie 
- cu atât mai puţin o apărare verbală. Vorbitul ar fi oferit o priză 
atacului. Mutenia mă făcea tot atât de neprins ca şi o bucată de 
săpun: calomniile în continuă creştere alunecau peste mine. 

j Din păcate, inerția n-o descuraja pe Antichrista. 
Incápátánarea ei nu cunoştea limite. Trebuia neapărat să găsesc 
acţiunea aceea spectaculoasă. Nu-mi venea însă nici o idee. A 

Dacă măcar as fi reuşit să-mi înţeleg adversarul! li 
percepeam însă intenţiile, fără a reuşi să le elucidez. Nu-mi era 
limpede nici acum de ce ne mintise într-un asemenea hal: 
exercita o seducţie atât de puternică, încât n-ar fi avut nevoie de 


nici o gogoaşă pentru a ne duce cu presul. Or, ea mintea în con- 
tinuare, şi mai abitir. 

Se îndoia oare atit de profund de ea însăşi? Considera, 
probabil, că nu putea să placă decât cu preţul unor minciuni 
enorme şi în nici un caz pentru ceea ce era: aşa ceva ar fi putut 
s-o facă emoţionantă dacă nu s-ar fi crezut obligată să fie atât de 
nocivă. Respectul faţă de adevăr nu constituia principala mea 
obsesie, şi aş fi putut considera mitomaniile ei pline de farmec 
dacă ar fi fost inofensive: de pildă, faptul de a-mi fi povestit că 
Detlev era un tip superb mi se părea o gogoaşă emoţionantă. 
Dacă nu s-ar fi folosit de ea doar pentru a mă strivi, n-aş fi văzut 
nici un inconvenient. Problema Christei era că nu putea să 
conceapă nimic în afara unor raporturi de forţă. 

lar pe mine poveştile cu stăpâni şi supuşi mă plictiseau de 
moarte. Poate tocmai de aceea nici nu avusesem până atunci un 
prieten ori o prietenă. 

Văzusem mult prea mult, în liceu şi aiurea, nobilul nume de 
prietenie atribuit unor obscure sclavii neconsimtite, unor 
dispozitive de umilire sistematică, unor lovituri de stat 
permanente, unor dizgratioase aserviri şi chiar unor procedee 
care se prevalau de tapi ispásitori. 

Aveam despre prietenie o viziuhe sublimă: dacă aceasta nu 
arăta ca în cazul unor Oreste şi Pilade, Ahile şi Patrocle, 
Montaigne şi La Boâtie, pentru că eu sunt eu şi el e el, atunci nu 
aveam nevoie de aşa ceva. Dacă prietenia permitea fie şi cea 
mai mică josnicie, cea mai măruntă rivalitate, umbra unei invidii, 
umbra unei umbre, mai bine lipsă. 

Cum putusem să cred că relaţia dintre mine şi Christa ar fi 
putut să fie una de tipul „pentru că ea este ea, pentru că eu sunt 
eu”? Ce înspăimântătoare disponibilitate a sufletului îi permisese 
acestei fete să găsească în mine o ţară deja cucerită? Mi-era 
ruşine de uşurinţa cu care mă trăsese pe sfoară. 

Pe de altă parte, eram deosebit de mândră de această 
relaţie. Dacă putusem fi înşelată era pentru că, preţ de o clipă, 
iubisem. „Fac parte din rasa celor care iubesc, nu din rasa celor 
care urăsc”, declară Antigona lui Sofocle. Niciodată nu s-a spus 
ceva mai frumos. 

Campania de defăimare a Christei căpăta dimensiunile unei 
încercări de ostracizare. Uneori îmi venea să râd gândindu-mă la 
obiceiurile obscene ce-i erau atribuite sectei pe care o constituia 
familia Hast. 

Mă descopeream mai importantă decât aş fi crezut. Eu, care 


má consideram cantitatea neglijabilă a Facultăţii de Ştiinţe 
Politice, devenisem centrul tuturor privirilor. 

— Cará-te de aici, scârboaso, îmi strigă într-o zi un tip de la 
curs. 

Dar scârboasa nu ascultă. Studenţii au fost obligaţi să-mi 
îndure prezenţa abjectă. Mi se putea întâmpla să reactionez cu 
umor şi să atintesc asupra celuilalt priviri de căpcăun, ceea ce de 
fiecare dată avea efect. 

Din păcate însă, cel mai adesea, toate manevrele astea nu- 
mi provocau decât deznădejde. 

Dar tot răul spre bine: acasă îmi recuperasem camera şi 
dreptul la lectură. Niciodată nu am citit mai mult ca în acea 
perioadă: devoram pur şi simplu, atât pentru a compensa caren- 
tele din trecut, cât şi pentru a putea să fac faţă crizei iminente. 
Cei care cred că a citi înseamnă o fugă de realitate se situează la 
polul opus adevărului: a citi înseamnă a te plasa în prezenţa 
realului în starea sa cea mai concentrată - ceea ce, în mod bizar, 
este mai puţin îngrozitor decât să ai de-a face cu permanentele 
lui diluări. 

Ceea ce trăiam eu era o infuzie de încercări, iar asta era cel 
mai greu de îndurat: să nu poţi să apuci răul şi să dai cu el de 
pământ. Şi te înşeli amarnic când ţi se pare că citeşti la 
întâmplare: atunci am început să citesc Bernanos, adică exact 
autorul de care aveam nevoie. 

In Impostura, de pildă, am dat peste următoarea frază: 
„Mediocritatea este indiferența faţă de bine şi faţă de rău”. Am 
făcut ochii mari. 

Am alergat ca să ajung la curs: eram în întârziere. Gâfâind, 
am dat buzna în amfiteatru: profesorul lipsea, iar Christa 
profitase de absenţa lui pentru a-i ocupa locul şi a vorbi despre 
nu se ştie ce. 

Am urcat spre rândul meu, sus, în fundul sălii. Abia ce 
apucasem să mă aşez, şi am observat tăcerea care se instalase 
din clipa cînd intrasem pe uşă: în momentul când trecusem 
pragul, Christa tăcuse. 

Toţi studenţii se întorseseră spre mine, şi atunci mi-am dat 
seama despre ce subiect crucial le vorbise până adineauri 
Antichrista. Am ştiut că nu voi putea rămâne indiferentă la un 
rău atât de grotesc. 

N-a trebuit să stau prea mult pe gânduri. M-am ridicat şi am 
coborât treptele pe care tocmai le urcasem. Impinsá de o 
certitudine care îmi dădea ghes să izbucnesc în râs, m-am 


îndreptat calm spre Christa. 

Zâmbea, convinsă că îmi înfrânsese răbdarea: aveam, în 
sfârşit, să fac ceea ce spera, s-o insult, s-o înfrunt, s-o pălmuiesc 
chiar, avea să-şi trăiască clipa de glorie, mă aştepta. 

l-am luat faţa în mâini şi mi-am lipit buzele de ale ei. Am 
profitat de lipsurile tuturor acelor Renaud, Alain, Marc, Pierre, 
Thierry, Didier, Miguel pe care îi cunoscusem, pentru a 
improviza, cu limbajul unei ştiinţe instinctive şi neaşteptate, 
lucrul cel mai absurd, mai inutil, mai surprinzător şi mai frumos 
pe care fiinţa umană l-a inventat, un sărut de cinema. 

Nici o rezistenţă nu-mi fu opusă. Este adevărat că mă 
bucuram de un efect de surpriză absolut: există o răsplată a 
neaşteptatului. In acea înfruntare gură la gură, eu eram laba de 
catifea. 

După ce i-am expus pe îndelete modul meu de a gândi, am 
împins-o mai încolo şi m-am întors spre amfiteatrul înmărmurit 
într-un zâmbet tâmp. Constientá de victoria mea strivitoare, i-am 
întrebat cu o voce sonoră pe degeneratii aceia supranumerosi: 

— Mai vrea cineva? 

Bătaia arcului meu era imensă. Tintas de nivel înalt, nu 
aveam altceva de făcut decit să înşfac optzeci de halebarde şi 
să-i străpung pe toţi. Dar în mărinimia mea fără margini, m-am 
mulţumit să-i măsor cu morgă, să retez cu o simplă privire 
câteva capete de-a dreptul jalnice şi să părăsesc sala, lăsând în 
urma mea o biată victimă prábusitá care-şi musca unghiile. 

Era în ajunul vacanței de Paşti. | 

Christa se întoarse la ai săi. Imi plácu să mi-o imaginez 
bătută în cuie pe o cruce, la Malmedy: fantezii de salon. Părinţii 
mei şi cu mine încetarăm să mai primim epistole scabroase. 

Două săptămâni mai târziu, cursurile au fost reluate. Christa 
n-a mai fost văzută niciodată la Universitate. Nimeni nu m-a 
întrebat dacă aveam veşti de la ea. Era ca şi cum nici nu existase 
vreodată. 

Aveam tot şaisprezece ani, eram tot virgină, dar statutul 
meu se schimbase total. Cea care îşi croise o astfel de reputaţie 
în domeniul sărutatului merita tot respectul. 

Timpul trecu. Am picat la examenele din iunie: aveam 
mintea în altă parte. Părinţii mei plecară în concediu, nu fără a- 
mi atrage atenţia că aveam tot interesul să nu ratez şi în 
septembrie. 

Am rămas singură în apartament. Aşa ceva nu mi se mai 
întâmplase niciodată pentru o perioadă atât de lungă şi eram 


fericită: dacă n-ar fi fost cursurile acelea plictisitoare care 
trebuiau învăţate, ar fi fost o vacanţă de vis. 

A fost o vară ciudată. Căldura bruxelleză era de o hidoşenie 
comică, aşa că am tras definitiv obloanele: m-am instalat în 
întuneric şi tăcere. Am devenit o andivă. 

Foarte repede, am început să văd în beznă ca în plină zi. Nu 
aprindeam niciodată lampa; lumina slabă care se strecura printre 
jaluzele îmi era de ajuns. 

Zilele mele nu cunoşteau alt ritm decît acela al creşterilor şi 
descreşterilor infimei licăriri solare. Nu scoteam nasul afară: 
făcusem pariul absurd să rezist, de-a lungul celor două luni de 
recluziune, cu proviziile existente în cămară. Lipsa produselor 
proaspete accentua aspectul meu bolnăvicios. 

Ceea ce studiam nu mă interesa nici cît negru sub unghie. 
M-am hotărît să trec examenele din orgoliu, apoi să-mi schimb 
orientarea. Mă imaginam practicând meseriile cele mai diverse: 
cioclu, radiestezistá, vánzátoare de halebarde, florăreasă, 
cioplitoare în marmură, profesoară de tir cu arcul, sobar, 
depanator de umbrele, animatoare radio, cameristă, traficantă 
de indulgente. 

Telefonul nu suna niciodată. Cine-ar fi putut să mă sune, în 
afara părinţilor mei? Aceştia coborau pe fluvii impasibile, foto- 
grafiau scoțieni în kilt, contemplau patru milenii de istorie din 
vârful piramidelor, înfulecau împreună cu papuaşii ultima familie 
de canibali nici nu mai ştiu la lumina cărui exotism se încălzeau. 

Pe 13 august am împlinit şaptesprezece ani. Telefonul nu 
sună nici acum. Şi nu era deloc de mirare: cei născuţi vara nu 
sunt niciodată särbätoriti. 

Pentru că noua vârstă nu era una serioasă, mi-am irosit 
orele dimineţii într-un fel de no man's land al minţii, în adâncul 
căruia simulam recapitularea cursurilor de economie politică - de 
fapt, nu aveam nici cea mai vagă idee despre prăpastia în care 
plana conştiinţa mea. 

Dintr-o dată, pe la mijlocul după-amiezei, am simţit nevoia 
imperioasă de a vedea un corp. Or, nu aveam la dispoziţie decât 
unul singur. 

M-am ridicat fantomatic şi am deschis dulapul a cărui uşă 
era o enormă oglindă. In oglindă am zărit o andivá plutind într-o 
enormă cămaşă albă. 

Cum nu era nici un alt corp prin preajmă, m-am dezbrăcat şi 
am privit. 

Ce dezamăgire: minunea tot nu se petrecuse. Goliciunea 


întrevăzută în oglindă nu avea nimic prin care să inspire 
dragostea. M-am împăcat cu situaţia într-un mod filosofic: eram 
obişnuită să nu mă iubesc. Şi apoi, „chestia” încă mai putea să 
mi se întâmple. Aveam timp. 

În clipa aceea, în oglindă, mi-a fost dat să asist la nişte 
fenomene înspăimântătoare. 

Am văzut-o pe moartă punând stăpânire peste cea vie. 

Mi-am văzut braţele ridicîndu-se la orizontală, apoi coatele 
îndoindu-mi-se în unghi ascuţit şi palmele împreunându-mi-se, ca 
într-o rugăciune împotriva voinţei lor. 

Mi-am văzut degetele strângându-mi-se ca la box, mi-am 
văzut umerii încordându-mi-se ca un arc, mi-am văzut cuşca 
toracică deformată de efort si tot acest corp nemaiapartinándu- 
mi şi executând, după ce băuse până la fund cupa ruşinii, 
gimnastica pe care mi-o prescrisese cândva Antichrista. 

Şi aşa se făcu voia ei, nu a mea. 


„BET de dl 


i j 
gl ll T r A 1 | || A T ¡| 
= LE = = = 
i 3 
Li I 
1 N] 


¿Tobid e aberatie aE o pre nier Que 
brazi arzi ierte de bue Le PR: han 
soi baral in a rata ce ra man Larrea pis 

A RA o E iasă 
Sl ul ee Mitra pi CR, AA, u PE SHE 


e lp | 
Pa MO 


Bras car LEE mi cpl de aa lar une. 
RCI as la Les da i ăla Dr ATA 
a punk ei rl Pa | sl, di, 

un ir e arica regani 
ig Hinan Le Mona 


Lie Pira Pgo