George R. R. Martin — Un Cantec Pentru Lya

George R. R. Martin 


UN CÂNTEC PENTRU LYA 


[4 Song tar Lia — Prermul Hugo, 1974) 


Oraşele shkeenilar sunt vechu, cu mult mai vechi decât cele ale 
oamenilor, iar metropola mare zi rugime ce se ricică în mijlocul 
unutului deluros sacru s-a dovedit a îi cea rnai veche dintre toate, 
Oragul nu avea nume. Nu avea nevoie de un nume, Degi shkeenu 
au construit sute gi rrui de arage şi orăgele, cel de pe dealuri nu 
avea rival, Era cel mai inpunător, atât ca suprafață, căt gi ca 
populație zi se înălța singuratic printre colinele sacre. Pentru 
shkeeni era FPoma, Mecca, lerusalimul, toate laolaltă. Era adevăratul 
Orag și toți shkeenu se îndreptau spre el în cele din urmă, în zilele 
premergătoare Feuniri, 

Orazul fusese bătrân înainte ca Forna să cadă, fusese unag gi 
cuprinzător pe când Babilonul era un simplu vis. Vârsta însă nu 1 se 
zirmțea. Ochiul omenesc vedea nenumărați kilometri de domuri 
joase din cărărudă rogie; rmovilițe de lut uscat acoperind colinele ca 
o spuză. Înăuntru erau întunecoase şi aproape lipsite de aer, cu 
odăi rnici şi mobilă grosolană, 

Mu era totugi o agezare sinistră, Căsuţele se ghemuiau pe 
dealurile pitice, fierbâănd sub soarele arzător ca un pepene galben 
pe cer, însă oraşul frernăta de waţă: rurozul de bucate, râsetele şi 
conversațule, copiii alergând, agitația zi sudoarea cărărmdarilar ce 


pg Ă. Pi Li pp | 


George R. R. Martin 
UN CÂNTEC PENTRU LYA 


(A Song for Lya - Premiul Hugo, 1974) 


Oraşele shkeenilor sunt vechi, cu mult mai vechi decât cele 
ale oamenilor, iar metropola mare şi ruginie ce se ridică în 
mijlocul ținutului deluros sacru s-a dovedit a fi cea mai 
veche dintre toate. Oraşul nu avea nume. Nu avea nevoie 
de un nume. Deşi shkeenii au construit sute şi mii de oraşe 
şi orăşele, cel de pe dealuri nu avea rival. Era cel mai 
impunător, atât ca suprafaţă, cât şi ca populaţie şi se înălța 
singuratic printre colinele sacre. Pentru shkeeni era Roma, 
Mecca, lerusalimul, toate laolaltă. Era adevăratul Oraş şi 
toţi shkeenii se îndreptau spre el în cele din urmă, în zilele 
premergătoare Reunirii. 

Oraşul fusese bătrân înainte ca Roma să cadă, fusese uriaş 
şi cuprinzător pe când Babilonul era un simplu vis. Vârsta 
însă nu i se simţea. Ochiul omenesc vedea nenumărați 
kilometri de domuri joase din cărămidă roşie; moviliţe de 
lut uscat acoperind colinele ca o spuză. Înăuntru erau 
întunecoase şi aproape lipsite de aer, cu odăi mici şi mobilă 
grosolană. 

Nu era totuşi o aşezare sinistră. Căsuţele se ghemuiau pe 
dealurile pitice, fierbând sub soarele arzător ca un pepene 
galben pe cer, însă oraşul fremăta de viaţă: mirosul de 
bucate, râsetele şi conversațiile, copiii alergând, agitația şi 
sudoarea cărămidarilor ce reparau domurile, clopotele 
Reuniţilor sunând pe străzi. Shkeenii formau un popor 
puternic şi exuberant, aproape copilăros. Cu siguranţă, 


nimic despre ei nu le-ar fi dezvăluit vechimea incredibilă 
sau înţelepciunea străveche. Aceasta este o rasă tânără, 
declarau semnele exterioare, o cultură aflată de-abia în 
etapa copilăriei. 

Copilăria aceea durase însă mai bine de paisprezece mii 
de ani. Oraşul oamenilor era adevăratul copil, având mai 
puţin de zece ani terrani. Se ridica la marginea colinelor, 
între metropola shkeeană şi câmpiile colbuite şi cafenii 
unde se construise portul spaţial. Conform criteriilor 
umane, era un oraş minunat: deschis şi aerisit, plin de 
arcade graţioase, fântâni strălucitoare şi bulevarde largi 
mărginite de copaci. Clădirile din metal, plastic colorat şi 
lemn nativ, erau în majoritate scunde, respectând 
arhitectura shkeeană. Majoritatea... Turnul Administraţiei 
constituia excepţia: un ac lustruit din oţel albastru care 
înjunghia cerul de cristal. 

II zăreai din orice direcţie, de la mulţi kilometri depărtare. 
Lyanna îl văzu chiar înainte de asolizare şi l-am putut 
admira din văzduh. Poate că zgârie-norii uriaşi ai Vechiului 
Pământ sau cei de pe Baldur erau mai înalţi, iar 
păienjenişul fantastic al citadelelor de pe Arachne părea 
mai fascinant... Dar Turnul acela zvelt şi azuriu se ridica 
impunător, fără rival în domnia sa singuratică deasupra 
colinelor sacre. 

Portul spaţial se găsea în umbra lui, la o distanţă lesne de 
parcurs pe jos. Oricum, eram aşteptaţi. Când am debarcat, 
un aerocar scund şi stacojiu băzâia la capătul rampei, cu 
şoferul stând alături. Alături se afla Dino Valcarenghi, 
rezemat de portieră şi discutând cu un adjunct. 

Valcarenghi era administratorul planetar, băiatul-minune 
al sectorului spaţial. Tânăr, desigur, dar ştiam asta. Scund, 
arătos, oacheş, cu părul negru îngrămădit în cârlionţi pe 
frunte şi un zâmbet cuceritor. 

Ne surâse când am coborât rampa şi întinse mâna: 

— Bună ziua, începu el. Mă bucur să vă văd. 


Nu pierdea timpul cu introduceri formale. Ştia cine eram, 
noi ştiam cine era el, iar Valcarenghi nu ţinea la formalisme. 
Lyanna îi întinse uşor mâna şi-l privi în stilul vampir: ochi 
mari şi întunecaţi larg deschişi, buze subţiri ridicate într-un 

surâs slab. Este o fată micuță şi delicată, cu păr scurt, 
castaniu şi chip de copil. Atunci când vrea, poate arăta 
foarte fragilă, lipsită de ajutor. Îi zăpăceşte însă pe toţi cu 
privirea asta. Dacă oamenii ar şti că Lya este o telepată, ar 
crede că le scormoneşte secretele cele mai intime. De fapt, 
îi păcăleşte. Atunci când Lyanna îi citeşte într-adevăr, 
întregul ei trup se încordează şi aproape că o poţi vedea 
tremurând. Iar ochii mari, absorbitori de suflet, devin 
înguşti, duri şi opaci. 

Puţini cunosc totuşi adevărul, aşa încât se foiesc sub 
privirea de vampir, se uită în altă parte şi se grăbesc să 
încheie cât mai repede strânsul mâinii. Nu însă şi 
Valcarenghi. El zâmbi, îi răspunse căutăturii, apoi veni spre 
mine. 

II citeam când i-am dat mâna - aşa cum fac de altfel 
întotdeauna. Presupun că-l un obicei prost, căci expediază o 
posibilă prietenie într-un mormânt timpuriu. Talentul meu 
nu-l egalează pe al Lyei. Nu-l nici la fel de căutat. Eu citesc 
emoţiile. Am perceput cordialitatea lui Valcarenghi, 
puternică şi sinceră. Neascunzând nimic îndărătul ei, sau 
cel puţin nimic prea apropiat de suprafaţă ca să-l pot 
înhăţa. 

Am strâns apoi mâna adjunctului, un păsărilă blond de 
vârstă mijlocie, pe nume Nelson Gourlay. În cele din urmă, 
Valcarenghi ne sui pe toţi în aerocar şi am decolat. 

— Presupun că sunteţi obosiţi, rosti el, aşa încât amânăm 
turul oraşului şi mergem direct la Turn. Nelse o să vă arate 
camerele, apoi poate veniţi să bem ceva şi să stăm de vorbă. 
Aţi citit materialele trimise? 

— Da, am răspuns şi Lya încuviinţă. Sunt lucruri 
interesante, însă nu ştiu exact ce putem face noi. 


— Ajungem şi acolo, zise Valcarenghi. Ar trebui să vă las să 
admiraţi peisajul. 

Arătă spre fereastră, zâmbi şi tăcu. 

Ca atare, am admirat peisajul, atât cât am putut în cele 
cinci minute cât a durat drumul până la Turn. Aerocarul 
zbura deasupra străzii principale, la nivelul copacilor, 
stârnind un curent ce biciuia ramurile în urma noastră. În 
vehicul era răcoare şi umbră, dar afară soarele shkeean se 
apropia de amiază şi puteai vedea valurile de căldură 
tremurând deasupra pavajului. Traficul era foarte redus şi 
am presupus că oamenii se adăposteau înăuntru, în jurul 
climatizoarelor. 

Ne-am oprit lângă intrarea principală a Turnului şi am 
traversat un hol uriaş şi strălucitor. Valcarenghi ne-a 
părăsit, ca să vorbească cu nişte subalterni. Gourlay ne-a 
condus la unul din lifturi şi am urcat cincizeci de etaje. Am 
trecut apoi pe lângă o secretară şi am intrat în alt ascensor, 
particular, care ne-a dus şi mai sus. 

Camerele noastre erau superbe, cu covoare verde-crud şi 
lambriuri din lemn. Aveam o bibliotecă completă, în 
majoritate clasici terrani, legaţi în sintepiele, cu câteva 
romane de pe Baldur, planeta noastră. Cineva se interesase 
ce gusturi aveam. Unul dintre pereţii dormitorului era din 
sticlă colorată, oferind panorama oraşului ce se întindea 
sub noi; exista, de asemenea, un panou de control care-l 
putea opaciza, dacă doream să dormim. 

Gourlay ne arătă totul, conştiincios ca un hotelier. L-am 
citit iute, însă n-am descoperit ranchiună. Era doar puţintel 
surescitat. Exista şi o afecţiune sinceră pentru cineva. 
Pentru noi? Pentru Valcarenghi? 

Lya se aşeză pe unul dintre cele două paturi identice. 

— Ne aduce cineva bagajele? Întrebă ea. 

— Se ocupă cineva, încuviinţă Gourlay. Dacă doriţi ceva, 
ajunge să cereţi. 

— Nu-ţi fie teamă, aşa vom face. M-am trântit pe celălalt 
pat şi i-am arătat adjunctului un scaun. De câtă vreme eşti 


aici? 

— De şase ani, răspunse el acceptând recunoscător 
scaunul. Sunt unul dintre veterani. Până acum, am lucrat 
sub patru administratori: Dino... Mai înainte Stuart... Şi mai 
înainte Gustaffson. Ba chiar am prins şi câteva luni sub 
Rockwood. 

Lya se ridică, încrucişă picioarele turceşte şi se aplecă 
înainte: 

— Rockwood a stat de fapt numai câteva luni, nu? 

— Exact. Nu-l plăcea planeta şi a obţinut un transfer rapid 
ca vice în altă parte. Să vă spun drept, nu mi-a păsat prea 
mult. Era un tip coleric şi dădea mereu ordine, ca să arate 
cine-l şeful. 

— Dar Valcarenghi? M-am interesat eu. 

Gourlay zâmbi cu o gură imensă. 

— Dino? E cel mai bun dintre toţi. E bun şi ştie asta. A 
venit numai de două luni, dar a făcut multe, inclusiv o 
droaie de amici. Îi tratează pe toţi ca pe nişte prieteni, îi 
tutuieşte, chestii de-astea... 

II citeam şi am găsit sinceritate. Asta însemna că 
afecțiunea simțită mai devreme era îndreptată spre 
Valcarenghi. Credea ceea ce spunea. Aveam mai multe 
întrebări, dar n-am apucat să le pun. Gourlay se ridică 
brusc şi spuse: 

— De fapt, n-ar fi trebuit să mai stau. Vreţi să vă odihniţi, 
aşa-l? Peste vreo două ore, veniţi sus şi atunci o să vorbim 
despre toate. Ştiţi unde-l liftul? ' Am încuviinţat şi adjunctul 
ieşi. M-am întors spre Lyanna: 

— Ce părere ai? 

Se întinsese pe spate şi admira tavanul. 

— Nu ştiu, răspunse. Nu i-am citit. Mă întreb de ce au avut 
atâţia administratori? Şi de ce ne-au vrut pe noi? 

— Suntem Talentaţi, am zâmbit. 

Da, da. Cu majusculă. Lyanna şi cu mine am fost testaţi şi 
înregistraţi ca Talente psi şi o putem dovedi cu licenţe. 


— Aha, făcu ea întorcându-se pe o parte şi zâmbindu-mi. 
Nu era însă surâsul de vampir, ci cel sexy, de fetiţă dulce. 

— Valcarenghi vrea să ne odihnim, i-am atras atenţia. Ar fi 
o idee bună. 

— Perfect, însă trebuie să facem ceva cu paturile astea. 

— Să le alipim. 

Ea zâmbi din nou. Le-am împins, unul lângă celălalt. Am 
izbutit să şi dormim puţin. Totuşi... 

* Când ne-am trezit, bagajele se găseau afară, lângă uşă. 
Ne-am schimbat hainele cu altele, curate dar obişnuite, 
contând pe lipsa de pompă a lui Valcarenghi. Liftul ne-a dus 
până în vârful Turnului. 

Cabinetul administratorului planetar nu semăna deloc cu 
ceea ce ar fi trebuit să fie. Nu exista un birou sau alte 
lucruri de astea. În odaie se afla un bar, nişte covoare 
albastre şi groase în care te afundai până la gleznă şi şase- 
şapte scaune. Camera era luminoasă şi aerisită, cu Shkeea 
întinzându-se la picioarele noastre, dincolo de vitraliile 
celor patru pereţi. 

Valcarenghi şi Gourlay ne aşteptau şi administratorul 
însuşi ne întinse câte un pahar. N-am recunoscut băutura, 
însă era rece, aromată şi puţin acidulată. Am sorbit cu 
plăcere. Nu ştiu de ce, simţeam nevoia unui sprijin. 

— Este un vin shkeean, zâmbi Valcarenghi, răspunzând 
unei întrebări neformulate. Are şi o denumire, dar n-o pot 
încă pronunţa. Mai daţi-mi un răgaz. Sunt aici numai de 
două luni şi limba e grea. 

— Înveţi shkeeana? Întrebă Lya surprinsă. 

Ştiam motivul mirării. Shkeeana e greu de vorbit de către 
oameni, în vreme ce băştinaşii au învăţat terrana cu o 
uşurinţă deosebită. Majoritatea acceptau fericiţi situaţia şi, 
pur şi simplu, uitau de dificultăţile limbajului străin. 

— Îmi oferă o imagine asupra modului cum gândesc ei, 
explică bărbatul zâmbind. Cel puţin, aşa afirmă teoria. 

L-am citit din nou, deşi nu foarte uşor. Nu întotdeauna 
contactul fizic ascute percepțiile. N-am descifrat decât o 


emoție simplă aproape de suprafaţă - de data asta, 
mândrie. Combinată cu plăcere. Am pus-o pe seama vinului. 
Dedesubt, nimic. 

— Oricum s-ar pronunţa, îmi place, am comentat eu. 

— Shkeenii produc o varietate largă de produse 
alimentare, interveni Gourlay. Multe le achiziţionăm deja 
pentru export şi permanent testăm altele. Este o piaţă 
bună. 

— Veţi avea ocazia să gustaţi mai multe specialităţi 
autohtone chiar în seara asta, zise Valcarenghi. Am aranjat 
un tur local, cu o oprire sau două în Oraşul shkeean. Avem o 
viaţă de noapte destul de interesantă pentru o aşezare de 
mărimea aceasta. 

— Sună interesant, am spus. 

Lya zâmbea şi ea. Turul oraşului reprezenta o atenţie 
deosebită. Majoritatea Normalilor se simt stingheriţi în 
preajma Talentelor, aşa încât ne zoresc să terminăm ceea ce 
au nevoie, apoi scapă de noi la fel de repede. În nici un caz 
nu ne iau părtaşi la viaţa lor. 

— Acum... Problema, rosti administratorul, punând jos 
paharul şi aplecându-se înainte. Aţi citit despre cultul 
Reunirii? 

— O religie shkeeană, încuviinţă Lya. 

— Singura religie shkeeană, o corectă Valcarenghi. Toţi 
sunt credincioşi. Este o planetă fără eretici. 

— Am citit materialele pe care ni le-aţi trimis, zise Lya. 

— Şi ce credeţi? 

Am ridicat din umeri. 

— Sinistru... Primitiv... Dar nu mai rău decât alţii despre 
care am citit. La urma urmei, shkeenii nu sunt foarte 
avansați. Chiar şi pe Vechiul Pământ existau religii ce 
includeau sacrificii umane. 

Valcarenghi clătină din cap şi privi spre Gourlay. 

— Nu, n-aţi înţeles, interveni acesta lăsându-şi şi el 
paharul pe masă. Le-am studiat religia vreme de şase ani. 
Nu se aseamănă cu nimic din istorie. Nu există nici o 


tangenţă cu Vechiul Pământ, nici vorbă! În plus, Reunirea 
nu poate fi comparată cu sacrificiul uman. Ar fi o greşeală. 
Religiile Vechiului Pământ sacrificau una-două victime, 
pentru a-şi îmblânzi zeii. Ucideau câţiva, ca să câştige mila 
pentru câteva milioane. Victimele nu erau însă totdeauna de 
acord. La shkeeni nu se întâmplă la fel. Greeshka îi ia pe 
toţi. Iar ei nu se împotrivesc. Se duc în peşteri, ca lemingii, 
ca să se lase mâncaţi de vii de paraziţii ăia. Fiecare shkeen 
devine Membru la patruzeci de ani şi merge la Reunirea 
Finală înainte de a împlini cincizeci. 

— Da, am încuviinţat oarecum zăpăcit. Cred că pricep 
deosebirea. Şi ce dacă? Asta-l problema? Bănuiesc că 
Reunirea reprezintă ceva neplăcut, dar e treaba shkeenilor. 
Religia lor nu-l mai rea decât canibalismul ritual al 
hranganilor, nu? 

Valcarenghi îşi termină băutura şi se ridică, pornind către 
bar. Umplându-şi paharul, rosti pe un ton normal: 

— Din câte ştiu, canibalismul hranganilor n-a convertit şi 
oameni. 

Lya privi surprinsă. Eu am tresărit şi m-am holbat: 

— Poftim? 

Bărbatul reveni cu paharul plin. 

— Mai mulţi oameni s-au convertit, alăturându-se Cultului 
Reunirii. Câteva zeci sunt deja Membri. Nici unul n-a ajuns 
încă la Reunirea totală, însă e doar o chestiune de timp. 

Se aşeză şi privi către Gourlay. Adjunctul blond preluă firul 
explicaţiilor: 

— Prima convertire a fost acum şapte ani. Cam cu un an 
înainte de a sosi eu aici - cu doi ani şi jumătate după ce 
Shkeea a fost descoperită şi s-a construit oraşul. Un tip pe 
nume Magly... Psiholog-psi, a lucrat îndeaproape cu 
shkeenii. Nimic apoi, vreme de doi ani. Un altul în '08, mai 
mulţi în anul următor. Numărul lor creşte de atunci în 
permanenţă. În plus, printre ei a existat o personalitate. 
Phil Gustaffson. 

— Administratorul planetar? Clipi Lya. 


— Exact. Am avut mai mulţi administratori. Gustaffson a 
venit după ce Rockwood nu putuse rezista. Era un moş solid 
şi răguşit. Toţi îl iubeau. Îşi pierduse nevasta şi copiii la 
ultimul post avut, însă nu ţi-ai fi putut da seama. Era mereu 
vesel şi cu inima deschisă. În fine... A devenit interesat de 
religia shkeenilor şi a început să vorbească cu ei. A discutat 
chiar şi cu Magly şi cu alţi convertiți. A mers apoi să vadă 
un greeshka. Asta l-a cam zguduit pentru un timp. În cele 
din urmă şi-a revenit şi s-a întors la cercetările lui. Am 
lucrat cu el, dar n-am ghicit niciodată ce avea de gând. S-a 
convertit acum mai mult de un an. A devenit deja Membru. 
Nimeni n-a mai fost acceptat atât de repede. În Oraşul 
shkeean, am auzit vorbindu-se că s-ar putea să fie chiar 
admis la Reunirea Finală. Phil a fost administrator aici mai 
mult decât oricare altul. Oamenii îl plăceau şi, când s-a dus, 
mulţi prieteni i-au urmat exemplul. Numărul lor creşte 
permanent. 

— N-atinge încă un procent, interveni Valcarenghi. Nu 
pare mult, dar amintiţi-vă ce înseamnă. Unu la sută din 
oamenii mei aleg o religie care include un mod foarte 
neplăcut de sinucidere. 

Lya privi de la el spre Gourlay şi înapoi: 

— De ce n-au fost raportate lucrurile astea? 

— Ar fi trebuit, răspunse Valcarenghi, însă după 
Gustaffson a venit Stuart, căruia îi era frică de un scandal. 
Nu există nici o lege care să interzică oamenilor să adopte o 
religie străină, aşa că Stuart a definit-o ca pe o 
nonproblemă. A continuat să comunice rata de convertire şi 
nimeni de sus nu s-a deranjat să facă corelaţia şi să-şi 
amintească la ce se converteau oamenii aceia. 

Mi-am terminat băutura şi am pus paharul jos. 

— Continuă, m-am adresat administratorului. 

— Eu definesc situaţia ca pe o problemă, a reluat el. Nu-mi 
pasă câţi oameni sunt amestecați, ci mă alarmează ideea că 
fiinţe omeneşti permit să fie consumate de greeshka. Am 
format o echipă de psihologi, dar n-au ajuns la nici un 


răspuns. Aveam nevoie de Talente. Vreau ca voi doi să aflaţi 
de ce se convertesc oamenii ăştia. Atunci voi fi în stare să 
mă ocup de situaţie. 

Chestiunea era stranie, dar misiunea noastră părea 
suficient de clară. Ca să fiu sigur, l-am citit pe Valcarenghi. 
Sentimentele lui erau ceva mai complexe acum, dar nu cu 
mult. În primul rând, exista siguranţă; era convins că vom 
putea rezolva problema. Simţea şi o îngrijorare sinceră, dar 
nu teamă şi nici măcar un grăunte de disperare. Din nou, n- 
am putut dibui altceva mai profund. Îşi ţinea bine ascunse 
grijile, dacă le avea. 

Am privit spre Lyanna. Stătea rigidă în scaun, cu degetele 
încleştate în jurul paharului. Citea. Apoi se destinse, se uită 
la mine şi încuviinţă. 

— Bine, am rostit eu. Cred c-o putem face. 

— Nu m-am îndoit nici o clipă de asta, zâmbi Valcarenghi. 
Problema era numai dacă veţi fi de acord. Pentru seara 
asta, însă, ajunge cu discuţiile. V-am promis o noapte în oraş 
şi întotdeauna încerc să mă ţin de promisiuni. Ne întâlnim 
peste o jumătate de oră în holul de la intrare. 

* Reveniţi în cameră, Lya şi cu mine ne-am schimbat în 
ceva mai formal. Eu am ales o tunică bleumarin-închis cu 
pantaloni albi şi o eşarfă de aceeaşi culoare. Nu era ultimul 
răcnet, dar speram ca Shkeea să fie cu câteva luni în urma 
modei. Lya s-a strecurat într-un veşmânt strâmt, alb- 
mătăsos cu o reţea de dungi albastre, fine, ce pluteau în 
jurul ei în desene senzuale, în conformitate cu căldura 
trupului. Liniile erau efectiv lascive, accentuându-l silueta 
subţire. O pelerină vineţie completa vestimentația. 

— E interesant Valcarenghi, rosti ea. 

— Da? Mă chinuiam cu tunica, ce refuza să se încheie. Ai 
prins ceva când l-ai citit? 

— Nu. 

Termină şi se admiră în oglindă. Apoi se învârti spre mine, 
rotind pelerina în jurul ei. 


— Asta-l. Gândea ceea ce spunea. Bineînţeles, variaţii în 
privinţa exprimării, totuşi nimic important. Mintea îi era 
concentrată la ceea ce discutam, iar înapoi exista doar un 
zid. N-am prins nici unul din secretele lui adânci şi 
întunecate, zâmbi ea. 

— Of! Am făcut eu, învingând fermoarul. Oricum, mai ai o 
şansă la noapte. 

— Pe dracu', se strâmbă Lyanna. Nu-l citesc pe oameni în 
timpul meu liber. Nu-l cinstit. În plus, e obositor. Aş vrea să 
pot prinde gândurile pe cât de uşor citeşti tu emoţiile. 

— E preţul Talentului, i-am răspuns. Eşti mai Talentată şi 
plăteşti mai scump. 

Am scotocit prin bagaje după o pelerină, dar n-am găsit 
nimic care să se potrivească, aşa că am renunţat. 

— Nici eu n-am citit mare lucru la Valcarenghi. La fel de 
multe ai fi putut spune urmărindu-l trăsăturile. Trebuie să 
fie o minte extrem de disciplinată. Îl iert însă. Are un vin 
minunat. 

— Exact, încuviinţă Lya. Mi-a făcut bine. Am scăpat de 
migrena cu care mă sculasem. 

— Poate c-a fost din cauza altitudinii, am sugerat eu. 

Holul era pustiu, totuşi Valcarenghi nu ne-a lăsat să-l 
aşteptăm. De data asta îşi pilota propriul aerocar, un model 
negru şi cam zgâriat, care părea că-l servise de multă 
vreme. Gourlay nu era un tip monden, însă Valcarenghi 
avea o însoţitoare, o roşcată extraordinară pe care o chema 
Laurie Blackbum. Era mai tânără decât administratorul; din 
câte îmi puteam da seama, avea vreo douăzeci şi ceva de 
ani. 

Când am plecat, soarele apunea. În depărtare, orizontul 
era o tapiserie fantastică de roşu şi portocaliu, iar dinspre 
câmpie sufla o adiere răcoroasă. Valcarenghi oprise aerul 
condiţionat, deschizând ferestrele şi puteam privi oraşul 
întunecându-se în amurg. 

Am cinat la un restaurant elegant, cu decor baldurian - 
presupun pentru a ne face să ne simţim cât mai confortabil. 


Mâncarea însă era extrem de cosmopolită. Mirodeniile, 
ierburile, stilul de gătit erau de pe Baldur, dar carnea şi 
legumele autohtone. Rezulta o combinaţie extrem de 
interesantă. Valcarenghi a comandat pentru toţi patru şi am 
ajuns să gustăm din vreo duzină de feluri diferite. Favoritul 
meu a fost o pasăre shkeeană, gătită în sos picant. Pasărea 
era mititică, însă avea un gust extraordinar. În timpul cinei, 
un clondir de veltoar de pe Baldur şi un burgundy adevărat 
de pe Vechiul Pământ. 

Discuţia s-a înfiripat rapid. Valcarenghi era un povestitor 
înnăscut şi un ascultător la fel de bun. Desigur, în cele din 
urmă conversaţia a ajuns la Shkeea şi la shkeeni. Laurie a 
adus vorba despre asta. Se afla pe planetă de şase luni şi 
lucra pentru o diplomă în antropologia exterră. Încerca să 
descopere motivul pentru care civilizaţia shkeeană 
rămăsese neschimbată de atâtea milenii. 

— Ştiţi, civilizaţia lor are o vechime mult mai mare decât a 
noastră, ne spuse ea. Au avut oraşe înainte ca oamenii să 
folosească uneltele. Ar fi fost normal ca nişte călători 
spaţiali shkeeni să-l descopere pe pământenii primitivi, nu 
invers, aşa cum s-a întâmplat. 

— Nu s-au elaborat ipoteze? 

— Ba da, însă nici una din ele nu este universal acceptată. 
De exemplu, Cullen pomeneşte de absenţa metalelor grele. 
Este un factor, dar poate constitui oare întregul răspuns? 
Von Hamrin pretinde că shkeenii n-au avut suficienţi 
concurenţi. Pe planetă nu există carnivore mari, aşa că 
nimic n-a dus la apariţia agresivităţii în rasă. A fost supus 
însă unui tir violent de critici. Shkeea nu-l chiar atât de 
idilică - în caz contrar, shkeenii n-ar fi atins niciodată 
nivelul actual. Apoi, ce este greeshka, dacă nu un carnivor? 
Doar îi mănâncă. 

— Tu ce părere ai? Întrebă Lya. 

— Cred că-l ceva în legătură cu religia, însă n-am terminat 
cercetările. Dino mă ajută să vorbesc cu oamenii şi shkeenii 
sunt deschişi, totuşi nu merge prea uşor. 


Se opri brusc şi o privi aspru pe Lya. 

— În tot cazul, nu pentru mine. Cred că vouă n-o să vă fie 
atât de greu. 

Mai auzisem asta. Adesea, Normalii consideră că Talentele 
deţin avantaje incorecte, ceea ce-l de înţeles. Le deţinem. 
Laurie nu era însă ranchiunoasă. Vorbise cumva speculativ, 
nostalgic. 

Valcarenghi se aplecă înainte şi o cuprinse cu braţul. 

— Hei! Făcu el. Ajunge cu subiectul ăsta! Până mâine, 
Robb şi Lya nu trebuie să se mai gândească la shkeeni. 

Laurie îl privi şi încercă să zâmbească. 

— Bine, zise ea încet. M-am ambalat singură. Scuzaţi-mă. 

— E-n regulă, am intervenit eu. Subiectul e foarte 
interesant. Lasă-ne o zi şi vom fi la fel de entuziaşti. 

Lya încuviinţă şi adăugă că Laurie avea să fie prima 
înştiinţată despre orice s-ar fi putut dovedi în sprijinul 
teoriei ei. Eu nu prea ascultam. Ştiu că nu-l politicos să-l 
citeşti pe Normali când îi însoţeşti în societate, dar există 
momente când nu pot rezista. Valcarenghi o cuprinsese pe 
Laurie cu braţul, trăgând-o uşor spre el. Eram curios. 

De aceea, am citit iute şi cu vinovăţie. Administratorul era 
extrem de bine dispus - presupun că se ameţise un pic - şi 
se simţea sigur şi protector. Stăpân pe situaţie. Laurie era 
mult mai complicată - nesiguranţă, mânie înăbuşită, o 
nuanţă vagă de teamă... Şi dragoste, confuză, totuşi foarte 
puternică. Mă îndoiam că era pentru mine sau Lya. Îl iubea 
pe Valcarenghi. 

Am căutat mâna Lyei pe sub masă şi i-am găsit genunchiul. 
L-am strâns uşor, iar ea mă privi şi-mi surâse. Nu-l citea şi 
asta era bine. Mă deranja că Laurie îl iubea pe Valcarenghi, 
deşi nu ştiam ce motiv aş fi avut şi eram mulţumit că Lya nu- 
mi vedea grijile. 

Am terminat ultima sticlă de vin şi Valcarenghi se ocupă de 
nota de plată. Apoi se ridică. 

— Sus! Anunţă el. Noaptea abia începe şi avem multe de 
făcut. 


I-am dat drumul. Nu la holospectacole, sau alte chestii de- 
astea, deşi oraşul avea destule săli. Următorul pe listă 
figura cazinoul. Jocurile de noroc erau legale pe Shkeea şi, 
oricum, Valcarenghi le-ar fi legalizat. Ne oferi fise, pe care 
le-am pierdut împreună cu Laurie. Lya n-avea dreptul să 
joace; Talentul ei era mult prea puternic. Valcarenghi 
câştigă mult - se pricepea la mindspin şi era destul de bun 
şi la jocurile tradiţionale. 

Am ajuns apoi la un bar. Alte băuturi, plus distracţii locale 
mult mai reuşite decât m-aş fi aşteptat. 

Când am ieşit, era toiul nopţii şi am presupus că expediţia 
se apropia de sfârşit. Valcarenghi însă ne-a surprins. 
Reveniţi în maşină, scotoci sub bord, scoase o cutie cu 
stimulente şi ne oferi fiecăruia. 

— Hei, am protestat eu. Tu eşti pilotul. Mie la ce-mi 
trebuie astea? M-am chinuit până am ajuns în starea asta 
de euforie. 

— Vreau să vă duc la un eveniment cultural cu adevărat 
shkeean, spuse el. Nu vreau să faceţi comentarii nelalocul 
lor, ori să vă luaţi la bătaie. Ia pilula! 

Am înghiţit-o şi ameţeala din cap începu să dispară. 
Valcarenghi decolase deja. M-am lăsat pe spate, mi-am pus 
braţul în jurul Lyei şi ea îşi lăsă capul pe umărul meu. 

— Unde mergem? Am întrebat. 

— În Oraşul shkeean, răspunse Valcarenghi fără să 
întoarcă privirea, la Sala Mare. În noaptea asta se ţine o 
Adunare şi am presupus că veţi fi interesaţi. 

— Desigur, va fi în shkeeană, interveni Laurie, dar Dino vă 
poate traduce. Mai pricep şi eu câte ceva şi voi completa 
eventualele scăpări. 

Lya părea excitată. Citisem despre Adunări, însă nu ne 
aşteptasem să vedem una în chiar prima noastră zi pe 
Shkeea. Adunările reprezentau un fel de ritual religios: o 
spovedanie publică pentru pelerinii ce urmau să fie admişi 
în rândurile Membrilor. Pelerinii coborau zilnic pe coline, 


însă Adunările se desfăşurau doar de trei-patru ori pe an, 
când numărul viitorilor Membri era destul de mare. 

* Aerocarul luneca aproape fără zgomot prin oraşul 
luminat feeric, trecând pe lângă arteziene uriaşe ce dansau 
în zeci de culori şi pe sub arcade ce păreau făcute din foc 
lichid. Mai existau şi alte aerocare şi, în câteva rânduri, am 
zburat deasupra unor pietoni care traversau bulevardele 
largi. Majoritatea populaţiei era însă înăuntru, iar lumini şi 
muzici se revărsau din majoritatea clădirilor. 

Apoi, brusc, aspectul oraşului începu să se schimbe. Solul 
deveni unduitor, coline se ridicară înainte şi apoi în urma 
noastră, iar luminile dispărură. Dedesubt, străzile se 
transformaseră în drumuri prăfuite de piatră, iar domurile 
de sticlă şi metal, realizate în stilul shkeean, lăsaseră loc 
bătrânilor lor fraţi din cărămidă. Oraşul shkeean părea mai 
liniştit decât omologul său uman; majoritatea caselor erau 
întunecate şi tăcute. 

Înaintea noastră apăru un acoperiş mai mare decât toate 
celelalte, aproape o colină, cu o uşă în arcadă şi o serie de 
ferestre înguste. Dinăuntru răzbăteau lumină şi zgomot, iar 
afară se aflau shkeeni. 

Atunci mi-am dat seama că, deşi mă aflam de aproape ozi 
pe Shkeea, acum îi vedeam întâia dată pe băştinaşi. Nu-l 
distingeam foarte bine; era noapte şi noi ne găseam în 
aerocar. Totuşi îi vedeam. Erau mai scunzi decât oamenii - 
cel mai înalt avea un metru cincizeci - cu ochi mari şi braţe 
lungi. Atât puteam remarca din văzduh. 

Valcarenghi asoliză lângă Sala Mare şi am coborât cu toţii. 
Shkeenii se adunau, venind din mai multe direcţii, dar 
majoritatea intraseră deja. Ne-am alăturat celor ce 
pătrundeau şi nimeni nu ne-a privit de două ori, cu excepţia 
unui individ care l-a salutat pe Valcarenghi cu glas subţire şi 
spart, spunându-l Dino. Administratorul avea prieteni până 
şi aici. 

Interiorul clădirii era uriaş, cu o platformă grosolană 
înconjurată de o mulţime imensă de shkeeni. Lumina 


provenea de la torţe prinse în suporturi pe pereţi sau pe 
stâlpi înalţi în jurul platformei. Cineva vorbea, iar toţi ochii 
aceia mari şi bulbucaţi priveau într-acolo. Noi patru eram 
singurii oameni din Sală. 

Oratorul, iluminat puternic de făclii, era un shkeen gras, 
de vârstă mijlocie, care, în timp ce vorbea, îşi mişca braţele 
încet, aproape hipnotic. Discursul său se compunea dintr-o 
serie de fluierături, mormăituri şi icneli, aşa încât nu l-am 
ascultat cu atenţie. Se afla prea departe ca să-l pot citi. M- 
am mulţumit să studiez înfăţişarea lui şi a celorlalţi shkeeni 
de lângă noi. Cu toţii erau spâni şi aveau pielea portocalie, 
brăzdată de mii de riduri fine. Purtau veşminte simple, 
dintr-o țesătură grosolană, multicoloră; îmi venea greu să 
deosebesc femeile de bărbaţi. 

Valcarenghi se aplecă spre mine şi şopti încetişor: 

— Este un fermier. Povesteşte mulţimii de cât de departe a 
venit şi care i-au fost greutăţile vieţii. 

M-am uitat împrejur. Şoaptele administratorului erau 
singurele zgomote. Toţi tăceau cu ochii pironiţi asupra 
platformei, abia răsuflând. 

— Spune că are patru fraţi, urmă Valcarenghi. Doi au mers 
la Reuniunea Finală, unul este Membru. Celălalt e mai 
tânăr decât el şi acum este proprietarul fermei. Se 
încruntă: Nu-şi va mai revedea niciodată ferma, însă asta îl 
face fericit. 

— Recolte proaste? Surâse Lya. 

Ascultase alături de mine. Am privit-o dojenitor. Shkeenul 
continuă şi Valcarenghi încercă să ţină pasul. 

— Acum îşi spune păcatele, toate lucrurile pe care le-a 
făcut şi de care se ruşinează, tainele cele mai ascunse din 
sufletul său. A fost rău de gură câteodată, este încrezut, 
odată şi-a lovit fratele mai mic. Vorbeşte despre soţia lui şi 
despre celelalte femei pe care le-a cunoscut. A înşelat-o de 
multe ori, culcându-se cu altele. Când era băiat, a avut 
raporturi sexuale cu animale, pentru că se temea de femei. 


În ultimii ani a devenit impotent şi fratele lui îi îndeplinea 
datoriile de soţ. 

Continuă întruna cu detalii incredibile, amănunte atât 
uimitoare, cât şi înfricoşătoare. Nu evită nici o intimitate, nu 
lăsă nici un secret. Stăteam şi ascultam şoaptele lui 
Valcarenghi, întâi şocat, apoi tot mai scârbit. Începusem să 
mă foiesc. Pentru o clipă, m-am întrebat dacă cunosc vreun 
om măcar pe jumătate atât de bine cum îl ştiam acum pe 
acest shkeen gras. M-am întrebat apoi dacă Lyanna, cu 
Talentul ei, ştia pe cineva atât de bine. Era ca şi cum 
vorbitorul dorea ca noi toţi să-l retrâim viaţa. 

Mi se părea că vorbea de ore întregi, dar în cele din urmă 
se apropie de sfârşit. 

— Acum se referă la Reunire, zise Valcarenghi. Va deveni 
Membru şi e bucuros, a aşteptat multă vreme. Nefericirea 
lui se va sfârşi şi nu va mai fi singur. În curând, va umbla pe 
străzile oraşului sacru şi-şi va cânta bucuria cu clopotele. 
Apoi, cu anii, va veni şi Reunirea Finală. Va fi alături de 
fraţii săi, în viaţa de apoi. 

— Nu, Dino, şopti Laurie. Nu mai folosi clişee umane. A 
spus că el va fi fraţii săi. Asta implică faptul că şi ei vor fi el. 

— Bine, Laurie, zâmbi Valcarenghi. Dacă spui tu... 

Fermierul cel gras dispăruse de pe platformă. Mulțimea se 
foi şi un altul îi luă locul: mai scund, extrem de zbârcit, cu o 
gaură mare în locul unui ochi. Începu să vorbească, la 
început poticnindu-se, apoi tot mai cursiv. 

— Este cărămidar, a lucrat la multe domuri şi trăieşte în 
oraşul sacru. Şi-a pierdut ochiul de mult, când a căzut de pe 
o schelă şi i-a intrat un băţ ascuţit în ochi. Durerea a fost 
îngrozitoare, însă peste un an s-a reîntors la muncă, n-a 
cerut Reunire prematură, a fost brav şi mândru de curajul 
lui. E însurat, dar n-are urmaşi, e necăjit din pricina asta, 
nu poate fi deschis faţă de nevastă-sa, nu sunt apropiaţi nici 
când sunt împreună şi ea plânge nopţile, lucrul ăsta îl 
întristează, însă n-a rănit-o niciodată... 


Continuă aşa ore întregi. Începusem din nou să obosesc, 
dar m-am concentrat - era prea important. M-am lăsat 
prins în traducerea lui Valcarenghi şi în povestea 
shkeenului chior. Nu peste mult timp, stăteam la fel de 
neclintit ca şi străinii din jurul meu. În sală era cald şi 
umezeală, iar tunica mi se îmbâcsise şi se îmbibase de 
transpiraţie, chiar de la fiinţele ce se înghesuiau. Nu-mi mai 
dădeam însă seama de amănuntele astea. 

Al doilea vorbitor încheie, ca şi primul, cu un elogiu adus 
bucuriei de a fi Membru şi de a se apropia de Reunirea 
Finală. Către sfârşit nici nu mai aveam nevoie de 
traducerea lui Valcarenghi - auzeam fericirea din vocea 
shkeenului şi o vedeam pe chipul care-l tremura. Sau poate 
îl citeam, inconştient. Nu pot însă citi la asemenea distanţă 
- decât dacă individul este foarte emoţionat. 

Al treilea orator sui pe platformă şi începu cu un glas mai 
puternic decât al celorlalţi. Valcarenghi continuă neobosit: 

— De data asta e o femeie. A născut opt copii, are patru 
surori şi trei fraţi, a muncit la câmp toată viaţa, a... 

Brusc, discursul păru să atingă un vârf şi femeia încheie cu 
câteva fluierături ascuţite şi înalte, apoi amuţi. Ca o singură 
persoană, mulţimea porni să răspundă prin alte fluierături. 
Un ecou straniu şi muzical umplu Sala Mare şi shkeenii din 
jurul nostru începură să se foiască şi să fluiere. Femeia 
rămăsese într-o poziţie frântă, dezarticulată. 

Vaicarenghi începu să traducă, dar se poticni. Laurie 
interveni, înainte ca el să-şi găsească cuvintele. 

— Le-a spus despre o tragedie, murmură ea. Ei îşi 
manifestă durerea şi simpatia. 

— Da, simpatia, preluă administratorul firul traducerii. Pe 
când era tânără, fratele i-a căzut la pat, grav bolnav. Părinţii 
i-au spus fetei să-l ducă la colinele sacre, fiindcă nu-l puteau 
lăsa singuri pe copiii mai mici. Ea însă, mergând neglijentă, 
a rupt roţile căruţei şi fratele a murit pe câmpie. A pierit 
fără Reunire. Ea se învinovăţeşte. 


Shkeena începuse din nou. Laurie ne traduse, aplecându- 
se către noi şi şoptind încet: 

— Repetă că fratele ei a murit. Vina îi aparţine, ea i-a 
împiedicat Reunirea, acum el e despărţit şi singur, dus 
fără... Fără... 

— Viaţa de apoi, interveni Valcarenghi. Fără viaţa de apoi. 

— Nu sunt sigură că-l corect, făcu Laurie. Conceptul 
este... 

Valcarenghi îi făcu semn să tacă. 

— Fii atentă, rosti el şi începu să traducă. 

Am ascultat povestea femeii, spusă în şoapta tot mai 
răguşită a lui Valcarenghi. Istoria ei era cea mai lungă şi 
mai tristă din cele auzite. Când termină, altcineva sui pe 
platformă. Administratorul puse însă o mână pe umărul 
meu şi mă împinse spre ieşire. 

Aerul rece al nopţii mă izbi ca o apă îngheţată şi mi-am dat 
seama că eram năclăit de transpiraţie. Valcarenghi se 
îndreptă grăbit către aerocar. Înapoia noastră, discursul 
continua şi shkeenii nu dădeau semne de oboseală. 

— Adunările ţin zile, uneori săptămâni, ne spuse Laurie. 
Shkeenii ascultă, mai mult sau mai puţin, în schimburi - 
încearcă să audă fiecare cuvânt, dar epuizarea îi doboară în 
cele din urmă şi se retrag pentru o odihnă scurtă, apoi 
revin. Este o mare onoare să rezişti o întreagă Adunare fără 
să dormi. 

— O să încerc asta, cândva, zise Valcarenghi decolând. N- 
am rămas niciodată mai mult de câteva ore, însă cred că pot 
rezista dacă mă fortific cu stimulente. Vom ajunge la mai 
multă înţelegere între oameni şi shkeeni, dacă participăm 
cu adevărat la ritualurile lor. 

— Oho! Am făcut eu. Poate că şi Gustaffson a gândit la fel. 

— Da, râse Valcarenghi, deşi nu intenţionez să particip 
chiar atât de deplin. 

Întoarcerea s-a petrecut într-o tăcere obosită. Pierdusem 
noţiunea timpului, deşi trupul insista că se apropiau zorile. 


Ghemuită sub braţul meu, Lya părea stoarsă de vlagă şi 
doar pe jumătate trează. Mă simţeam la fel. 

Am lăsat aerocarul în faţa Turnului şi am urcat cu liftul. Nu 
mai puteam gândi. Somnul a venit foarte, foarte repede. 

* Am visat. Un vis frumos, dar care a dispărut o dată cu 
sosirea luminii, golindu-mă şi lăsându-mi impresia că sunt 
înşelat. După ce m-am trezit, am rămas întins, cu braţul în 
jurul Lyei şi ochii pe tavan, încercând să-mi amintesc ce 
anume visasem. Zadarnic. 

Mi-am dat seama că mă gândeam la Adunare, reluând-o în 
minte. În cele din urmă, am coborât din pat. Opacizasem 
geamul, aşa încât camera era cufundată în întuneric. Am 
găsit însă repede tabloul de control şi am lăsat să pătrundă 
câteva raze de lumină. 

Lya bolborosi nişte proteste somnoroase şi se întoarse cu 
spatele. Am lăsat-o în dormitor şi am trecut în bibliotecă, să 
caut o carte despre shkeeni - ceva care să fie mai 
amănunţit decât materialul care ne fusese trimis. N-am 
avut noroc. Biblioteca era profilată pe divertisment, nu pe 
ştiinţă. 

Am găsit un videoecran şi am apelat cabinetul lui 
Valcarenghi. Îmi răspunse Gourlay. 

— Bună, mă întâmpină el. Dino a bănuit c-o să ne cauţi. În 
momentul de faţă este plecat. Participă la un contract 
comercial. Ai nevoie de ceva? 

— Cărţi, am rostit, încă adormit. Ceva despre shkeeni. 

— Îmi pare rău. Nu există aşa ceva. S-au scris o grămadă 
de lucrări, studii şi monografii, dar nu şi o carte în 
adevăratul sens al cuvântului. Cred că Dino m-a pus la 
dispoziţia voastră tocmai din acest motiv. 

— Aha... 

— Ai vreo întrebare? 

M-am gândit, dar n-am găsit nimic. 

— Nu tocmai, am ridicat din umeri. Vroiam un cadru 
general, poate ceva informaţii suplimentare despre 
Adunări. 


— Putem discuta ceva mai târziu, spuse Gourlay. Dino s-a 
gândit c-o să începeţi chiar astăzi treaba. Vă putem aduce 
oamenii la Turn sau, dacă vreţi, vă ducem la ei. 

— O să ieşim noi, am răspuns repede. 

Să-l aduci pe oameni pentru nişte întrebări poate strica 
totul. Devin nervoşi şi asta acoperă celelalte emoţii, pe care 
aş vrea să le citesc. În plus, se mai gândesc şi la altele, aşa 
încât şi Lyanna are necazuri. 

— Perfect, făcu adjunctul. Dino v-a pus un aerocar la 
dispoziţie. Cheia vă aşteaptă la recepţie. Tot acolo o să 
găsiţi şi alte chei, ca să puteţi veni la cabinet, direct, fără să 
mai apelaţi la secretare şi alte chestii de-astea. 

— Mulţumesc, am încheiat eu. Vorbim mai târziu. 

Am închis videoecranul şi m-am întors în dormitor. 

Lya stătea în capul oaselor, cu pătura în jurul pieptului. M- 
am aşezat lângă ea şi am sărutat-o. Zâmbi, dar nu-mi 
răspunse. 

— Hei, am rostit, ce s-a întâmplat? 

— Mă doare capul, se plânse ea. Crezusem că stimulentele 
te scapă de mahmureală. 

— Aşa afirmă teoria. La mine a lucrat destul de bine. 

M-am dus la dulap şi am căutat. 

— Ar trebui să avem ceva medicamente pe aici: Sunt sigur 
că Dino n-ar uita ceva atât de evident. 

— Mda. Aruncă-mi şi mie ceva de-mbrăcat. 

Am apucat o rochie şi i-am azvârlit-o. Lya se ridică, o luă şi 
intră în baie. 

— E mai bine acum, făcu ea. Ai dreptate, n-a uitat 
medicamentele. 

— E un tip meticulos. 

— Aşa cred, îmi zâmbi. Totuşi, Laurie cunoaşte limba mai 
bine. Am citit-o. Dino a făcut câteva greşeli de traducere 
astă-noapte. 

Mă aşteptasem la aşa ceva. Nu ca să-l discreditez pe 
Valcarenghi, dar oricum el avea un handicap de patru luni. 
Am încuviinţat. 


— Ai citit şi altceva? 

— Nu. Am încercat cu vorbitorii ăia, însă distanţa era prea 
mare. Mă apucă de mână: Unde mergem azi? 

— În Oraşul shkeean, i-am răspuns. Să încercăm să găsim 
nişte Membri. N-am remarcat nici unul la Adunare. 

— Nu. Astea sunt pentru cei care vor deveni Membri. 

— Da. Să-l dăm drumul. 

Am plecat. Ne-am oprit la etajul patru al Turnului pentru 
un mic dejun, apoi am luat aerocarul la care ne-a condus un 
recepţioner. Vehiculul era model sport, cu patru locuri, de 
culoare verde, banal şi nebătător la ochi. 

N-am pătruns cu el în Oraşul shkeean, gândindu-mă că 
vom intra mai bine în atmosfera locului dacă vom merge pe 
jos. Aşa că am coborât, după primele coline. 

Aşezarea oamenilor păruse aproape goală prin comparaţie 
cu Oraşul shkeean. Străzile de piatră erau ticsite cu 
băştinaşi, agitându-se preocupaţi înainte şi înapoi, cărând 
poveri de cărămizi, coşuri cu fructe sau haine. Peste tot se 
vedeau copii, majoritatea dezbrăcaţi: ca nişte mingi 
portocalii de energie ce alergau în jurul nostru în cercuri, 
fluierând, mormăind şi zâmbind, uneori trăgând de noi. 
Păreau diferiţi faţă de adulţi. Aveau câteva smocuri de păr 
roşu, iar pielea le era netedă şi fără riduri. Doar ei ne 
acordau atenţie. Adulții îşi vedeau de treburi şi, uneori, ne 
zâmbeau prietenos. Evident, prezenţa oamenilor pe străzile 
Oraşului nu reprezenta ceva neobişnuit. 

Majoritatea traficului era pedestru, însă se mai zăreau şi 
cărucioare de lemn. Animalele de tracţiune băştinaşe 
semănau cu nişte câini bolnavi, mari şi verzi. Erau înhămate 
câte două la un cărucior şi scheunau tot timpul cât trăgeau. 
În mod firesc, oamenii le botezaseră scheunători. În plus, 
defecau cu regularitate. Asta, adăugată mirosului 
alimentelor transportate în coşuri şi chiar celui al 
shkeenilor, conferea Oraşului un iz aparte. 

Desigur, zgomotul era prezent, ca un atribut constant. 
Copii fluierând, shkeeni vorbind tare cu mormăieli, icnete şi 


scârţâieli, scheunători scheunând şi cărucioare bocănind 
peste pietre. Lya şi cu mine mergeam tăcuţi, ţinându-ne de 
mână, privind, ascultând, adulmecând şi... Citind. 

Mă deschisesem complet când intrasem în Oraş, lăsând 
totul să mă inunde; mergeam, receptiv fără însă a fi 
concentrat. Eram centrul unei sfere de emoţii - 
sentimentele se năpusteau spre mine când shkeenii se 
apropiau şi se estompau pe măsură ce ei treceau mai 
departe, ocolindu-mă permanent prin copii. Înotam într-un 
ocean de impresii surprinzătoare. 

Ele mă uluiau prin familiaritatea lor. Citisem şi în alte 
ocazii rase străine; uneori era greu, alteori uşor, însă 
niciodată plăcut. Hranganii aveau minţi dezagreabile, pline 
de ură şi fiere, astfel încât mă simţeam murdar când ieşeam 
de acolo. Fyndii au emoţii atât de slabe că abia le pot citi. 
Damooshii sunt... cu totul diferiţi. Îi citesc bine şi detaliat, 
dar fără a putea spune că le-am descifrat sentimentele. 

Shkeenii însă... Părea că mergeam pe o stradă de pe 
Baldur. Nu, staţi puţin... Mai degrabă pe o Colonie Pierdută, 
unde o aşezare umană a recăzut în barbarie, uitându-şi 
originile. Acolo sentimentele omeneşti se dezlănţuie, 
primare, puternice şi adevărate dar mai puţin sofisticate 
decât pe Vechiul Pământ sau pe Baldur. Aşa erau şi 
shkeenii: primitivi poate, dar lesne de înţeles. Citeam 
bucurie şi părere de rău, invidie, mânie, umor, amărăciune, 
dor, durere. Acelaşi melanj mintal ce mă învăluie oriunde 
mă deschid. 

Lya citea şi ea. Îi simţeam mâna încordată. După un timp, 
se relaxă. M-am întors spre ea şi-mi citi întrebarea din ochi. 

— Sunt oameni, spuse ea. Sunt ca şi noi. 

— Pesemne evoluţii paralele, am încuviinţat. Shkeea s-ar 
putea să fie o Terra ceva mai bătrână, cu câteva diferenţe 
nesemnificative. Ai însă dreptate. Sunt mai apropiaţi de 
oameni decât orice altă rasă întâlnită în spaţiu. Am reflectat 
o clipă: Oare acesta să fie răspunsul la întrebarea lui Dino? 


Dacă ei sunt ca noi, înseamnă că religia lor va fi mai 
abordabilă decât una cu adevărat străină? 

— Nu, Rob, rosti Lya. Nu cred asta. E chiar pe dos. Dacăei 
sunt ca noi, n-are sens să meargă atât de doritori la moarte. 
Înţelegi? 

Avea dreptate, bineînţeles. În emoţiile pe care le citisem 
nu exista nimic sinucigaş, nimic instabil, nimic realmente 
anormal. Totuşi, fiecare shkeen termina prin a merge la 
Reunirea Finală. 

— Ar trebui să ne concentrăm asupra cuiva, am propus. 
Amestecul ăsta de gânduri n-o să ne ducă nicăieri. 

Am privit în jur, căutând un subiect şi atunci am auzit 
clopotele. 

Răsunau undeva din stânga, aproape pierdute în vacarmul 
oraşului. Am tras-o de mână pe Lya şi am început să 
alergăm pe stradă, cotind mereu la stânga de îndată ce 
şirul de domuri ne permitea. 

Dangătele continuau să se audă din faţă, iar noi alergam, 
traversând curtea cuiva şi escaladând un gărduleţ viu. Apoi 
o altă curte, o groapă cu bălegar, alte domuri şi, în sfârşit, 
altă stradă. Acolo i-am găsit pe cei care sunau clopotele. 

Erau patru, toţi Membri, târându-şi prin praf robele dintr- 
o țesătură roşu-lntens, cu clopote mari de bronz în fiecare 
mână. Le sunau întruna, mişcându-şi înainte şi înapoi 
braţele lungi, umplând strada cu note ascuţite şi 
pătrunzătoare. Toţi patru erau vârstnici - lipsiţi de păr şi 
zbârciţi cu un milion de riduri fine. Zâmbeau însă larg iar 
shkeenii mai tineri ce treceau pe acolo le răspundeau la 
zâmbete. 

Pe capul lor se afla greeshka. 

Mă aşteptasem să găsesc spectacolul hidos, dar n-a fost 
aşa. Era puţin tulburător, însă numai pentru că ştiam ce 
înseamnă. Paraziţii păreau nişte stropi strălucitori de 
gelatină stacojie, variind în mărime de la un neg pulsând pe 
ceafa unui shkeen, la o pânză roşie şi mişcătoare ce 
acoperea capul şi umerii celui mai scund, aidoma unei glugi 


vii. Ştiam că greeshka trăiau consumând substanţele 
nutritive din sângele shkeenilor. 

Şi, încet - oh, cât de încet! - consumându-şi gazda. 

Ne-am oprit la câţiva metri de ei, privindu-l. Faţa Lyei era 
solemnă şi bănuiesc că şi a mea arăta la fel. Toţi ceilalţi 
zâmbeau, iar dangătele clopotelor erau cântece de bucurie. 
Am strâns-o pe Lyanna de mână. 

— Citeşte, i-am şoptit. 

Am citit amândoi. 

Eu: citesc clopote. Nu sunetul clopotelor, nu, ci 
sentimentele clopotelor, emoția lor, bucuria intensă, ding- 
dang-dong-ul zgomotos, cântecul Membrilor, comuniunea şi 
participarea tuturor. Citesc ceea ce simt Membrii scuturând 
clopotele, fericirea şi anticiparea lor, extazul de a povesti 
celorlalţi cât de mulţumiţi sunt. Citesc iubire, sosind dinspre 
ei în valuri uriaşe şi fierbinţi, iubirea pasională dintre 
bărbat şi femeie, nu afecțiunea diluată a omului ce-şi 
„iubeşte” semenii. Aceasta era adevărată, puternică şi 
aproape că mă ardea, scăldându-mă şi cuprinzându-mă. Se 
iubeau pe ei; iubeau toţi shkeenii, iubeau pe greeshka, se 
iubeau între ei şi ne iubeau pe noi. Ne iubeau pe noi! Mă 
iubeau pe mine la fel de fierbinte şi sălbatic cum mă iubea 
Lya, dar lângă dragoste, citeam apartenenţă şi participare. 
Ei patru erau separați, distincţi, dar gândeau aproape ca 
unul singur, aparţineau lui greeshka şi erau toţi împreună 
legaţi, deşi fiecare continua să rămână el însuşi şi nu-l 
putea citi pe ceilalţi aşa cum îi citeam eu pe ei. 

Dar Lyanna? M-am retras, închizându-mi mintea şi am 
privit-o pe Lya. Era palidă, însă zâmbea. 

— Sunt minunaţi, spuse ea cu o voce slabă, moale şi 
întrebătoare. 

Cufundat în dragoste, îmi aminteam totuşi cât de mult o 
iubeam, cum făceam parte unul din celălalt. 

— Ce... Ce ai citit? Am căutat să mă fac auzit peste 
clopote. 

Ea clătină din cap, de parcă ar fi vrut să şi-l limpezească. 


— Ne iubesc, rosti în cele din urmă. Pesemne ştii asta dar, 
oh! Am simţit-o, ne iubesc cu adevărat şi atât de profund... 
Sub dragostea asta există altă dragoste şi sub aceea alta şi 
tot aşa, la nesfârşit. Minţile lor sunt atât de adânci şi atât de 
deschise... Nu cred c-am citit vreodată atât de profund un 
om. Totul e acolo, la iveală, viaţa lor, visele, emoţiile, 
amintirile şi... Doar am intrat, am dat o raită cu o privire, o 
citire. Cu oamenii e mult mai greu. Trebuie să lupt, să 
scormonesc şi nici atunci nu ajung prea departe. Tu ştii, 
Robb, tu ştii! Oh, Robb! 

Veni spre mine, se lipi de trupul meu şi am strâns-o în 
braţe. Iorentul de emoţii care mă inundase fusese pentru 
ea un uragan. Talentul ei era mai vast şi mai profund decât 
al meu şi acum era zguduită. Am citit-o când mă cuprinse şi 
am găsit iubire - o iubire uriaşă - uimire şi fericire, dar în 
acelaşi timp teamă, o teamă nervoasă străbătând totul. 

În jurul nostru, zgomotele se opriră brusc. Unul câte unul, 
clopotele încetară să se mai legene şi cei patru Membri 
rămaseră în tăcere pentru o clipă. Unul dintre shkeenii de 
lângă noi se îndreptă spre ei cu un coş uriaş, acoperit cu o 
pânză. Cel mai scund Membru dădu pânza la o parte şi 
aroma plăcintelor cu carne se înălţă pe stradă. Fiecare 
Membru luă câteva din coş şi, nu peste multă vreme, 
mestecau fericiţi, iar plăcintarul le zâmbea. O fetiţă 
dezbrăcată le oferi un clondir de apă, pe care îl trecură de 
la unul la altul fără nici un comentariu. 

— Ce se întâmplă? Am întrebat-o pe Lya. 

Apoi, chiar înainte de a-mi răspunde, mi-am amintit. 
Citisem în materialele trimise de Valcarenghi. Membrii nu 
lucrau. Vreme de patruzeci de ani-terrani, trăiau şi 
munceau, dar de la primul termen de Membru până la 
Reunirea Finală, urma numai veselie şi muzică; rătăceau pe 
străzi, sunau clopotele, vorbeau şi cântau, iar alţi shkeeni le 
ofereau mâncare şi băutură. Era o onoare să hrăneşti un 
Membru şi cel care le oferise plăcintele radia de mulţumire. 

— Lya, am şoptit, acum îi poţi citi? 


Ea încuviinţă, se îndepărtă de mine şi-l scrută cu o privire 
încordată, care apoi se relaxă. Mă privi. 

— E altfel, rosti ea intrigată. 

— Cum? 

Ridică nedumerită din umeri. 

— Nu ştiu... Continuă să ne iubească, însă gândurile lor 
sunt, să zicem, mai umane. Adică există niveluri, ştii doar şi 
e greu de scormonit, pentru că sunt lucruri ascunse, lucruri 
pe care şi le ascund chiar şi pentru ei. Nu sunt deschişi, aşa 
cum au fost înainte. Se gândesc la mâncare şi la gustul ei 
bun. O senzaţie extrem de puternică. Aproape că simţeam 
gustul plăcintelor. Dar nu-l la fel. 

Am avut o inspiraţie. 

— Câte minţi sunt acolo? 

— Patru, răspunse Lya. Legate cumva, presupun. Deşi 
nu... Se opri, confuză şi clătină din cap: Adică, într-un fel, ei 
simt emoţiile celorlalţi aşa cum cred că faci tu. Nu însă 
gânduri, nici detalii. Eu îi puteam citi, însă ei nu se citesc 
unul pe celălalt. Fiecare este distinct. Când sunau clopotele, 
erau mai apropiaţi, dar întotdeauna au fost individualizaţi. 

Mă simţeam uşor dezamăgit. 

— Deci patru minţi. Nu una singură... 

— Mda. Patru. 

— Şi greeshka? 

Era cealaltă idee a mea. Dacă greeshka aveau mintea lor... 

— Nimic, răspunse Lya. Ca şi când aş fi citit o plantă sau o 
stofă. Nici măcar „da - trăiesc”. 

Asta era deconcertant. Până şi animalele inferioare au o 
conştiinţă vagă a vieţii - ceea ce Talentele numesc „da - 
trăiesc” - de obicei o scânteie slabă, simțită de un Talent 
major. Lya însă era un Talent major. 

— Să le vorbim, am propus. 

Ea încuviinţă şi ne-am îndreptat spre locul unde Membrii 
mestecau plăcintele. 

— Salut, am rostit eu stângaci, întrebându-mă cum să-l 
interpelez. Vorbiţi cumva terrana? 


Trei dintre ei mă priviră nedumeriţi. Al patrulea însă, cel 
mititel, pe capul căruia greeshka era ca o cortină roşie, 
încuviinţă: 

— Da, spuse el cu voce subţire. 

Uitasem ce vroiam să-l întreb, însă Lyanna îmi veni în 
ajutor: 

— Îi cunoşti pe Membrii care sunt oameni? Întrebă ea. 

— Toţi Membrii sunt unul, zâmbi shkeenul. 

— Aha, am făcut eu. Da, da, dar nu cunoşti vreunul care 
arată ca noi? Adică, ştii... Înalt, cu păr şi piele roz sau 
cafenie? 

Mă oprisem din nou, stângaci, întrebându-mă cât de bine 
ştia terrana bătrânul shkeen. Capul său se clătină dintr-o 
parte în cealaltă. 

— Membrii sunt cu toţii diferiţi, însă toţi sunt unul, toţi 
sunt profani. Necunoscătorii sunt ca tine. Vrei să devii 
Membru? 

— Nu, mulţumesc, i-am răspuns. Unde pot găsi un om 
Membru? 

Scutură iarăşi din cap. 

— Membrii cântă, sună şi umblă prin Oraşul sacru. 

Lya îl citise. 

— Nu ştie, îmi zise. Membrii rătăcesc, sunând din clopote. 
Nu există un traseu anume, nimeni nu ţine vreo socoteală. 
E absolut aleatoriu. Unii călătoresc împreună, alţii singuri, 
iar grupurile noi se formează ori de câte ori se întâlnesc 
alte grupuri mai mici. 

— Va trebui să căutăm... 

— Mâncaţi, rosti shkeenul. 

Scotoci în coş şi scoase două plăcinte aburinde. Puse una 
în palma mea şi alta în cea a Lyei. 

L-am privit neîncrezător. 

— Mulţumesc, i-am spus. 

Am apucat-o pe Lya cu mâna liberă şi am plecat împreună. 
Membrii zâmbiră după noi şi începură să sune din clopote, 
îndată ce am ajuns la jumătatea străzii. 


Plăcinta îmi ardea degetele. 

— S-o mâncăm? Am întrebat-o pe Lya. 

Ea muşcă din bucata ei. 

— De ce nu? Am mâncat aşa ceva şi aseară la restaurant, 
nu? În plus, sunt convinsă că Valcarenghi ne-ar ti prevenit 
dacă alimentele locale ar fi toxice. 

Avea dreptate, aşa încât, în timp ce mergeam, am înghiţit 
o bucată din plăcintă. Era fierbinte, cu adevărat fierbinte, 
fără să semene deloc cu ceea ce consumasem cu o seară în 
urmă. Plăcintele acelea fuseseră aurii, pufoase, aromate cu 
mirodenii de pe Baldur. Versiunea shkeeană era crocantă, 
iar umplutura de carne picura grăsime şi-mi ardea gura. 
Era gustoasă şi-mi era foame, aşa că am terminat-o repede. 

— Ai mai citit altceva la el? Am întrebat-o pe Lya între 
două muşcături. 

Ea înghiţi şi încuviinţă. 

— Da. Era fericit, chiar mai mult decât ceilalţi. E mai 
bătrân. Se apropie de Reunirea Finală şi e surescitat. 

Vorbea în stilul ei obişnuit; postefectele citirii Membrilor 
păreau să se fi estompat. 

— De ce? Va muri. De ce-l atât de fericit? 

— Mă tem că nu-şi analiza senzațiile, ridică din umeri Lya. 

Mi-am lins degetele de grăsime. Ne aflam la o intersecţie; 
shkeenii treceau pe lângă noi din toate direcţiile şi acum 
puteam auzi sunetele mai multor clopote, purtate de vânt. 

— Alţi Membri, am remarcat. Vrei să-l căutăm? 

— Ce o să găsim? Ceva ce nu ştim? Ne trebuie un Membru 
om. 

— Poate că acolo va fi şi vreun om. 

— Haide! Mă privi Lya mustrător. Care sunt şansele? 

— Bine, am aprobat. Se făcuse târziu. Atunci, să ne 
întoarcem. Mâine dimineaţă pornim mai devreme. În plus, 
probabil că Dino ne aşteaptă la masă. 

De data aceasta, cina a fost servită în cabinetul lui 
Valcarenghi, unde fuseseră aduse câteva piese 
suplimentare de mobilier. Se dovedi că birourile 


administraţiei se aflau cu un etaj mai jos, însă Dino prefera 
să-şi primească oaspeţii sus, unde puteau admira panorama 
spectaculoasă. 

Eram cinci: eu şi Lya, Valcarenghi şi Laurie, plus Gourlay. 
Laurie preparase mâncarea, asistată de administrator. Am 
mâncat biftecuri din animale de pe Vechiul Pământ crescute 
pe Shkeea, plus o garnitură senzaţională de legume, 
incluzând ciuperci de pe Vechiul Pământ, seminţe de pe 
Baldur şi corniţe dulci shkeene. Lui Dino îi plăcea să 
experimenteze şi garnitura era una dintre invențiile lui. 

Lya şi cu mine am povestit cele întâmplate, întrerupţi doar 
de întrebările inteligente şi la obiect ale lui Valcarenghi. 
După cină, am băut Veltaar şi am pălăvrăgit. De data asta, 
întrebările au fost puse de Lya şi de mine, iar Gourlay a dat 
majoritatea răspunsurilor. Valcarenghi stătea pe o pernă, 
pe podea, cu un braţ în jurul lui Laurie şi cu un pahar de vin 
în cealaltă mână. Ni s-a spus că nu eram primele Talente 
care vizitam Shkeea. Nici primii care să pretindă că 
shkeenii semănau cu oamenii. 

— Poate că asta înseamnă ceva, spuse Gourlay. Deşi, nu 
ştiu... În tot cazul, nu sunt oameni. Nu, domle! De pildă, 
sunt mult mai sociali. Construiesc oraşe de la începutul 
istoriei lor - dintotdeauna au stat în oraşe, înconjurându-se 
de alţi semeni. Cooperează în tot soiul de lucruri şi împart 
totul. De pildă, ei privesc comerţul ca fiind o distribuire 
mutuală. 

— Aici ai perfectă dreptate, râse Valcarenghi. Mi-am 
pierdut toată ziua la un contract cu un grup de fermieri 
care n-au mai cooperat cu noi până acum. Vă rog sămă 
credeţi, nu-l deloc uşor. Ne oferă tot ce le cerem, dacă n-au 
ei înşişi nevoie de lucrurile respective şi dacă nu i-a mai 
solicitat nimeni. Dar vor ca pe viitor să le dăm orice ne-ar 
cere. De fapt, aşteaptă asta ca fiind ceva normal. De fiecare 
dată când tratăm cu ei, avem de ales: ori le dăm un cec în 
alb, ori ducem un număr interminabil de discuţii ce se 


termină cu faptul că ei sunt perfect convinşi de egoismul 
nostru. 

Lya nu era mulţumită. 

— Ce-l cu viaţa sexuală? Întrebă ea. Din ce ai tradus astă- 
noapte, am rămas cu impresia că sunt monogami. 

— Relaţiile sexuale sunt cam confuze, răspunse Gourlay. 
Este o situaţie aparte. Vedeţi voi... A face dragoste 
înseamnă a împărţi totul cu partenerul şi este minunat să 
împarţi cu toţi. Totuşi împărţirea trebuie să fie reală şi să 
aibă sens. Asta creează probleme. 

— Am studiat şi eu problema, interveni repede Laurie. 
Moralitatea shkeeană insistă că ei îi iubesc pe toţi. Totuşi, ei 
nu pot face aşa, fiindcă sunt prea asemănători oamenilor, 
prea posesivi. Sfârşesc printr-o relaţie monogamă, 
deoarece a împărţi, în mod real, sexul cu o singură 
persoană este mai bine, pentru ei, decât un milion de relaţii 
fizice superficiale. Individul shkeean ideal împărtăşeşte 
relaţia sexuală cu oricine şi este la fel de profund în fiecare 
legătură, dar acesta e un ideal intangibil. 

— Parcă astă-noapte un shkeean se învinovăţea pentru că- 
şi înşelase nevasta, m-am încruntat eu. 

— Aşa-l, încuviinţă Laurie, însă vina consta în faptul că 
relaţiile extraconjugale îi reduseseră participarea alături de 
nevastă. Asta era trădarea. Dacă s-ar fi putut descurca fără 
a-şi răni soţia, viaţa sexuală ar fi reprezentat realmente 
împărtăşirea dragostei, constituind o bonificaţie pentru el. 
Nevastă-sa ar fi fost mândră de soţul ei. E o realizare 
deosebită pentru un shkeean să reuşească o reunire 
multiplă şi sinceră. 

— lar una dintre cele mai mari crime pentru ei este să-l 
laşi pe un altul singur, adăugă Gourlay. Mă refer la punctul 
de vedere emoţional. Fără să împartă cu nimeni... 

M-am gândit la asta în timp ce Gourlay continua să 
vorbească. Ne spuse că infracțiunile erau rare printre 
shkeeni. Lipseau complet crimele. În lunga lor istorie, nu 
existau asasinate, torturi, închisori sau războaie. 


— Sunt o rasă fără ucigaşi, zise Valcarenghi. Asta poate 
explica un anumit lucru. Pe Vechiul Pământ, culturile cu 
procentul cel mai mare de sinucigaşi aveau şi cei mai puţini 
criminali. lar procentul de sinucideri al shkeenilor este de 
sută la sută. 

— Totuşi ucid animale, am constatat eu. 

— Ele nu fac parte din Reunire, replică Gourlay. Reunirea 
cuprinde tot ceea ce gândeşte, iar făpturile din ea nu pot fi 
ucise. Shkeenii nu omoară shkeeni, nici oameni sau 
greeshka. 

Lya mă privi, apoi se uită spre Gourlay. 

— Greeshka nu gândeşte, murmură ea. Am încercat să-l 
citesc azi dimineaţă şi n-am obţinut nimic, cu excepţia 
minţilor shkeenilor pe care se găsesc. Nici măcar un „da - 
trăiesc”. 

— Ştiam asta şi m-a surprins dintotdeauna, făcu 
Valcarenghi ridicându-se în picioare. Se îndreptă spre bar, 
luă o sticlă de vin şi ne umplu paharele. Într-adevăr, un 
parazit fără gândire, totuşi care înrobeşte o rasă inteligentă 
cum sunt shkeenii. De ce? 

Vinul cel nou era bun ca o undă răcoroasă pe gâtlej. L-am 
băut şi am încuviinţat, amintindu-mi euforia ce ne 
cuprinsese în cursul dimineţii. 

— Poate fi vorba despre droguri, am speculat. Poate că 
greeshka produc un drog ce oferă plăceri organice. 
Shkeenii i se supun doritori şi mor fericiţi. Bucuria lor este 
reală, credeţi-ne. Am simţit-o. 

Lyanna privi însă neîncrezătoare, iar Gourlay clătină 
binevoitor din cap: 

— Nu, Robb. Nu-l asta. Am experimentat cu greeshka şi... 
Se opri, remarcându-mi sprâncenele ridicate. 

— Shkeenii cum au reacţionat? L-am întrebat. 

— Nu le-am spus. Sunt convins că n-ar fi fost deloc 
mulţumiţi. Greeshka este un animal, însă e Dumnezeul lor. 
Nu-l bine să te joci cu Dumnezeu, ştiţi doar... Multă vreme 
ne-am abținut, dar când Gustaffson s-a convertit, bătrânul 


Stuart a vrut să ştie totul. EI a dat ordinul. N-am descoperit 
însă nimic. Nici un extract care să fi putut constitui un drog, 
nici o secreție, nimic! De fapt, shkeenii sunt singurii 
locuitori ai planetei care se supun cu atâta uşurinţă. Ştiţi, 
am prins un scheunător, l-am legat şi am lăsat un greeshka 
să se ataşeze de el. Apoi, peste câteva ore, i-am dat drumul. 
Al naibii era de furios, se agita şi zbiera, atacând creatura 
de pe capul lui. Şi-a zgâriat ţeasta până la os, ca să scape 
de ea. 

— Poate că numai shkeenii sunt susceptibili, am încercat 
cu o ultimă şansă. 

— Nu-l aşa, zâmbi moale Valcarenghi. Mai suntem şi noi. 
* În lift, Lya a fost ciudat de tăcută, aproape retrasă. Am 
presupus că se gândea la cele discutate. Însă, în clipa când 
uşa apartamentului se închise în urma noastră, se întoarse 

către mine şi mă cuprinse în braţe. 

Am ridicat palmele şi i-am mângâiat părul castaniu şi 
moale, uşor surprins de îmbrăţişare. 

— Hei, am murmurat, ce s-a-ntâmplat? 

Mă privi cu căutătura vampiră, ochi larg deschişi şi 
fragilitate. 

— Ilubeşte-mă, Robb, rosti ea precipitat. Te rog. lubeşte- 
mă, acum. 

Am zâmbit, însă era un zâmbet derutat, nu surâsul meu 
aşa-zis senzual. De obicei, când doreşte să facă dragoste, 
Lya este un drăcuşor răutăcios, dar acum părea îngrijorată 
şi vulnerabilă. Nu înţelegeam cauza. 

Nu era totuşi momentul să pun întrebări, aşa încât m-am 
abținut. Fără o vorbă, am tras-o spre mine, am sărutat-o 
apăsat şi am intrat împreună în dormitor. 

Şi am făcut dragoste, am făcut în mod adevărat dragoste, 
mai mult decât pot face sărmanii Normali. Ne-am unit 
trupurile într-unul singur şi am simţit-o pe Lya încordându- 
se, în clipa când mintea ei o căuta pe a mea. În timp ce ne 
mişcam împreună, m-am deschis către ea, înecându-mă în 
torentul de iubire, dorinţă şi teamă ce-l revărsa. 


Apoi, la fel de iute cum începuse, se termină. Plăcerea ei 
mă scăldă într-un talaz uriaş şi roşu. M-am alăturat ei pe 
coama valului şi Lya se încleştă de mine, cu ochii strânşi şi-l 
sorbi pe tot. 

După aceea, am rămas întinşi în întuneric, lăsând stelele 
Shkeei să-şi trimită razele prin ferestre. Lya se ghemui cu 
capul pe pieptul meu, în vreme ce o mângâiam. 

— A fost minunat, am rostit eu cu o voce adormită şi 
visătoare, zâmbind în bezna încărcată de stele. 

— Da, răspunse ea atât de încet încât de-abia am putut s-o 
aud. Te iubesc, Robb, îmi şopti. 

— Îmhâ, am încuviinţat. Şi eu te iubesc. 

Se trase de sub braţul meu, se rostogoli pe o parte, îşi 
propti capul într-o palmă ca să mă vadă şi zâmbi. 

— Ştiu, îmi zise. Am citit-o. Mă iubeşti. Ştii şi cât de mult te 
iubesc eu, nu? 

— Sigur, am încuviinţat surâzând. 

— Vezi, suntem norocoşi. Normalii au la dispoziţie doar 
cuvintele. Sărmanii de ei! Cum să spună toate astea numai 
prin cuvinte? Cum pot să ştie? Sunt întotdeauna despărțiți 
unul de celălalt, încearcă să se atingă, dar nu reuşesc. 
Chiar când fac dragoste, chiar în clipele de vârf, rămân 
mereu despărțiți. Trebuie să se simtă foarte singuri. 

În cele ce spunea era ceva... Neliniştitor. Am privit-o în 
ochii strălucitori şi fericiţi şi m-am gândit. 

— Poate, am pronunţat în cele din urmă, dar nu-l ceva rău 
pentru ei. Pur şi simplu, nu cunosc altă cale. Totuşi 
încearcă, iubesc şi ei. Uneori, izbutesc să umple golul. 

— Doar o privire şi un glas, apoi, din nou întuneric şi 
tăcere”, cită Lya cu o voce tristă. Suntem norocoşi, nu-l aşa? 
Avem mult mai multe. 

— Suntem norocoşi, am îngânat-o. 

M-am întins ca s-o citesc. Mintea ei era un labirint de 
mulţumire, cu un iz uşor de nostalgie, de tânjală. Însă mai 
exista şi altceva, undeva adânc, ceva aproape dispărut 
acum, dar încă detectabil. 


M-am ridicat încet. 

— Hei, i-am spus. Te îngrijorează ceva. Mai devreme, când 
am intrat, erai speriată. Ce se-ntâmplă? 

— Nu stiu nici eu, îmi răspunse. Vocea îi suna derutată şi 
într-adevăr i-am citit deruta. Mi-a fost frică, deşi nu pricep 
motivul. Cred că datorită Membrilor. Mă gândesc întruna 
cât de mult mă iubeau. Nici măcar nu mă cunoşteau, dar 
mă iubeau atât de mult şi înțelegeau... Era aproape ca între 
noi doi. M-a... Nu ştiu... M-a zguduit. Ştii, nu credeam că voi 
putea fi iubită vreodată în felul ăsta de altcineva decât de 
tine. Şi erau atât de apropiaţi, atât de împreună... Mă 
simţeam singură, aşa cum ne ţineam de mâini şi vorbeam. 
Voiam să fiu aproape de tine în felul acela. După ce i-am 
văzut pe ei cum împart totul, m-am temut să fiu singură, îmi 
dădea senzaţia unui suflet gol. Era înfricoşător. Pricepi? 

— Pricep, i-am răspuns, atingând-o uşor cu palma şi cu 
mintea. Înţeleg. Noi doi ne înţelegem. Suntem împreună 
aproape la fel de mult ca ei - aşa cum Normalii nu pot fi 
niciodată. 

Lya încuviinţă, zâmbi şi mă strânse în braţe. Am adormit 
îmbrăţişaţi. Am visat din nou. Apoi, iarăşi, o dată cu venirea 
zorilor, memoria îmi fură visul. Era frustrant. Visul fusese 
plăcut, confortabil. Îl doream înapoi, deşi nu-mi aminteam 
nici măcar despre ce fusese vorba. Dormitorul nostru, 
scăldat în lumina dimineţii, părea o ruină în comparaţie cu 
splendorile viziunii mele pierdute. 

Lya se trezi mai târziu, cu altă migrenă. De data asta, avea 
pilulele la îndemână, pe noptieră. Făcu o grimasă şi înghiţi 
una. 

— S-ar putea să fie vinul shkeean, am reflectat eu. 
Metabolismul tău respinge ceva din compoziţia lui. 

Ea se acoperi cu pătura şi se strâmbă: 

— Ha! Aseară am băut Veltaar, nu-ţi mai aminteşti? Tata 
mi-a dat primul pahar de Veltaar pe când aveam nouă ani. 
Niciodată nu mi-a dat dureri de cap. 

— Excepţia confirmă..., am început eu zâmbind. 


— Fără glumă. Mă doare rău. 

M-am oprit şi am încercat s-o citesc. Avea dreptate. O 
durea. Toată fruntea îi pulsa de durere. M-am retras iute, 
înainte de a mă molipsi. 

— Bine, am încuviinţat, iartă-mă. Totuşi, pilulele te vor 
ajuta. Între timp, avem treabă de făcut. 

Lya încuviinţă. Niciodată nu lăsa munca deoparte. 

A doua zi a însemnat o permanentă căutare. Ne-am sculat 
mult mai devreme, am dejunat iute cu Gourlay, apoi ne-am 
luat aerocarul de lângă Turn. De data asta, n-am mai 
coborât la marginea Oraşului. Voiam un Membru care să fie 
om şi pentru asta trebuia să cercetăm o arie largă. 
Aşezarea era cea mai mare pe care o văzusem vreodată, cel 
puţin ca întindere, iar cei o mie de oameni convertiți se 
pierdeau între milioanele de shkeeni, dintre care doar ceva 
mai puţin de jumătate erau Membri. 

Am menţinut vehiculul cât mai jos, urcând şi coborând 
colinele presărate cu domuri, provocând agitaţie pe străzile 
de sub noi. Desigur, shkeenii mai văzuseră aerocare, totuşi 
ele păstrau un iz de noutate, în special pentru copii, care 
încercau să fugă după noi. Ba chiar, am speriat un 
scheunător făcându-l să răstoarne căruciorul plin de fructe 
pe care-l trăgea. M-am simţit vinovat şi am ridicat aerocarul 
mai sus. 

Am zărit Membri prin tot oraşul, cântând, mâncând, 
mergând... Şi sunând eternele clopote de bronz. Vreme de 
trei ore însă, n-am văzut decât Membri shkeeni. Lya şi cu 
mine conduceam şi priveam pe rând. După emoţiile zilei 
anterioare, căutarea era monotonă şi obositoare. 

În cele din urmă, am găsit totuşi ceva: un grup mare de 
Membri, vreo zece, strânşi în jurul unui cărucior cu pâine. 
Doi erau mai înalţi decât ceilalţi. 

Am coborât aerocarul de cealaltă parte a colinei şi am 
mers către ei, lăsând vehiculul înconjurat de o ceată de 
copii. Când am ajuns, Membrii continuau să mănânce. Opt 


erau shkeeni, de diferite înălţimi şi culori, cu greeshka 
pulsându-le pe capete. Ceilalţi doi erau oameni. 

Purtau mantiile roşii şi lungi ale localnicilor şi aveau 
aceleaşi clopote. Unul dintre ei era un bărbat înalt cu piele 
flască, de parcă recent slăbise mult. Avea păr alb şi creţ, un 
zâmbet larg şi o mulţime de riduri în jurul ochilor. Celălalt 
era slăbuţ, mai mic şi cu nas coroiat, aducând cu o 
nevăstuică. 

Amândoi purtau greeshka pe cap. Parazitul de pe cel 
slăbuţ nu era mai mare ca un neg, pe când celălalt avea un 
exemplar uriaş, care-l cobora dincolo de umeri, dispărând 
sub robă. 

Nu ştiu cum, dar de data asta era hidos. 

Lyanna şi cu mine am pornit spre ei, încercând să surâdem 
şi să nu citim... Cel puţin la început. Zâmbiră când ne 
văzură, apoi ne salutară cu mâna. 

— Bună ziua, rosti bucuros nevăstuica. Nu v-am mai 
văzut? Sunteţi noi veniţi pe Shkeea? 

Mă luase pe nepregătite. Aşteptasem o formulă mistică de 
întâmpinare sau, eventual, o tăcere totală. Bănuisem că 
oamenii convertiți intenţionaseră să devină semi-shkeeni. 
Greşisem. 

— Mai mult sau mai puţin, i-am răspuns şi l-am citit. Era 
într-adevăr încântat să ne vadă şi radia fericire. 

— Am fost angajaţi să vorbim cu cei ca tine, am continuat 
eu hotărând să fiu sincer. 

Nevăstuica zâmbi mai mult decât credeam c-o putea face. 
— Sunt Membru şi sunt fericit, spuse el. Îmi face plăcere 
să vorbim. Mă numesc Lester Kamenz. Ce vrei să ştii, frate? 

Lângă mine, Lya se încordă. Am decis s-o las să citească în 
profunzime, iar eu să întreb. 

— Când te-ai convertit Cultului? 

— Cultul? Repetă Kamenz. 

— Reunirea. 

El încuviinţă şi m-a izbit similaritatea grotescă dintre 
mişcarea sa şi cea a shkeenului bătrân pe care-l întâlnisem 


cu o zi înainte. 

— Am fost dintotdeauna în Reunire. Voi sunteţi în Reunire. 
Tot ce gândeşte există în Reunire. 

— Unii dintre noi n-am ştiut asta, am comentat. Dar tu? 
Când ţi-ai dat seama că eşti în Reunire? 

— Acum un an, după timpul Vechiului Pământ. Am fost 
primit în rândurile Membrilor doar de câteva săptămâni. Să 
fii Membru este minunat. Sunt fericit. Voi umbla pe străzi şi 
voi cânta din clopote până la Reunirea Finală. 

— Cu ce te ocupai înainte? 

— Înainte? Se încruntă el. Cândva, lucram cu maşinile. Cu 
calculatoarele, în Turn. Viaţa mea era însă goală, frate. Nu 
ştiam că sunt în Reunire şi eram singur. Aveam doar 
maşinile, maşini reci. Acum sunt Membru, acum..., se gândi 
puţin,... Nu sunt singur. 

Am citit în el şi am găsit bucurie, alături de dragoste. 
Exista însă şi o durere, amintirea vagă a unor dureri 
trecute, înţepătura unor memorii nedorite. Se topiseră 
oare? Poate că darul făcut de greeshka victimelor sale era 
uitarea, odihna dulce a minţii şi sfârşitul luptei. Poate... M- 
am hotărât să încerc ceva. 

— Creatura de pe capul tău, am rostit tăios, este un 
parazit. Îţi bea sângele chiar în clipa asta, hrănindu-se cu 
el. Pe măsură ce va creşte, va lua tot mai multe din lucrurile 
de care tu ai nevoie ca să trăieşti. În cele din urmă, va 
începe să-ţi mănânce țesuturile. Înţelegi? Se va hrăni cu 
tine. Nu ştiu cât va fi de dureros, însă, indiferent ce vei 
simţi, în cele din urmă vei muri. Asta dacă nu te întorci 
chiar acum la Turn, pentru ca s-o îndepărteze chirurgii. 
Sau, poate, ţi-o scoţi singur. De ce nu-ncerci? Apucă de ea şi 
trage. Dă-l drumul! 

La ce mă aşteptasem? La furie? La oroare? La dezgust? N- 
am avut parte de nimic din toate astea. Kamenz băgă altă 
bucată de pâine în gură, îmi zâmbi şi tot ce am putut citi a 
fost dragoste, bucurie şi puţină milă. 


— Greeshka nu omoară, vorbi el în cele din urmă. 
Greeshka dă fericirea şi bucuria Reunirii. Doar cei care nu-l 
au pe greeshka mor. Ei sunt... Singuri. Oh, singuri pe vecie! 

Ceva în mintea lui tremură de o teamă bruscă, dar dispăru 
iute. Am privit-o pe Lya. Continua să citească, încordată şi 
cu ochi duri. Mi-am întors privirea şi am căutat să formulez 
altă întrebare. Deodată, însă, Membrii începură să sune. 
Unul dintre ei începu, clătinând un clopot în sus şi în jos şi 
producând un singur dangăt ascuţit. Apoi mişcă cealaltă 
mână, din nou prima, a doua, un alt Membru i se alătură şi 
altul până când toţi sunau iar cântecul clopotelor îmi izbea 
urechile, în timp ce bucuria, dragostea şi emoţiile lor îmi 
asaltau iarăşi mintea. 

Am zăbovit ca să le savurez. Acolo exista o iubire ce-ţi lua 
răsuflarea, aproape înspăimântătoare în intensitate şi 
dogoare, dublată de atâta dăruire, bucurându-te şi 
minunându-te, încât părea o tapiserie uriaşă de emoţii şi 
sentimente ce te mângâiau şi te calmau. Ceva li se întâmpla 
Membrilor atunci când sunau clopotele, ceva îi atingea, îi 
înălța şi-l aureola, ceva ciudat şi măreț, un lucru pe care 
simplii Normali nu-l puteau sesiza. Eu însă nu eram un 
Normal. Puteam auzi. 

M-am retras încet, cu părere de rău. Kamenz şi celălalt om 
sunau acum cu vigoare, cu zâmbete largi şi ochi 
scânteietori ce le transfigurau chipurile. Lyanna continua să 
citească, încordată. Gura îi era uşor deschisă şi tremura 
încet. 

Am cuprins-o cu braţul şi am aşteptat, ascultând răbdător 
muzica. Lya citea. După câteva minute, am scuturat-o uşor. 
Se întoarse şi mă privi cu ochi duri, distanţi, apoi clipi. Ochii 
i se măriră şi reveni la normal, scuturând din cap şi 
încruntându-se. 

Derutat, am citit-o. Era straniu. O ceaţă de sentimente ca 
un vârtej, un amestec dens şi mişcător de emoţii pe care nu 
reuşeam să le numesc. Îndată ce i-am pătruns în minte, m- 
am rătăcit, am fost pierdut şi nesigur. Undeva, în ceaţă, 


exista un hău nesfârşit ce aştepta să mă înghită. Aşa cel 
putin simţeam eu. 

— Lya, am rostit. Ce se-ntâmplă? 

Clătină iarăsi din cap şi privi după Membri cu o expresie în 
care se citea atât nostâlgia cât şi frica. Am repetat 
întrebarea. 

— Nu... Nu ştiu, făcu ea. Robb, nu mai vreau să vorbim 
acum. Să mergem. Am nevoie de timp ca să mă gândesc. 

— Bine, am aprobat. 

Ce însemnau toate astea? Am prins-o de mână şi am ocolit 
încet colina, ajungând la panta unde lăsasem aerocarul. 
Copiii îl escaladaseră din toate părţile. I-am alungat, 
râzând. Lya rămase locului, cu ochii pierduţi. Aş fi vrut s-o 
citesc din nou, dar simţeam cumva că i-aş fi încălcat 
intimitatea. 

Am decolat şi am pornit spre 'Turn, de data asta zburând 
mai sus şi mai repede. Eu pilotam, iar Lya stătea lângă 
mine, privind în gol. 

— Ai obţinut ceva folositor? Am întrebat-o, căutând s-o 
readuc cu gândurile la misiune. 

— Da. Nu. Poate. Suna distrată, ca şi când numai o parte a 
ei vorbea cu mine. Le-am citit viaţa, la amândoi. Nimic 
foarte bun. Un omuleţ urât, cu o personalitate urâtă, fără 
prieteni, fără viaţă sexuală, fără nimic. Trăia singur, îi evita 
pe shkeeni, nu-l plăceau. De fapt, nu-l plăceau nici oamenii. 
Totuşi, cumva, Gustaffson l-a pătruns. A ignorat răceala lui 
Kamenz, glumele răutăcioase, atacurile tăioase. Nu s-a 
răzbunat, ştii? După un timp, Kamenz a ajuns să-l placă, să-l 
admire. N-au fost niciodată prieteni în adevăratul sens al 
cuvântului, însă Gustaffson era fiinţa cea mai apropiată de 
el. 

Se opri brusc. 

— Aşa că s-a convertit cu Gustaffson? Am anticipat, 
privind-o iute. 

Ochii continuau să-l rătăcească. 


— Nu, nu de la început. Îi era încă frică, se temea de 
shkeeni şi-l îngrozea greeshka. Mai târziu însă, când 
Gustaffson plecase, a început să-şi dea seama cât de goală îi 
era viaţa. Lucra toată ziua cu oameni care-l dispreţuiau şi 
maşini cărora nu le păsa, apoi, nopţile, stătea singur citind 
şi privind holospectacole. Nu trăia cu adevărat. Abia dacă-l 
atingea pe oamenii din jurul său. În cele din urmă, s-a dus 
să-l caute pe Gustaffson şi a ajuns convertit. Acum... 

— Acum...? 

— E fericit, Robb, răspunse ea după o ezitare îndelungată. 
E realmente fericit. Pentru prima dată în viaţa lui. Înainte 
nu ştia ce este dragostea. Acum îl copleşeşte. 

— Ai găsit multe... 

— Da. 

Aceeaşi voce distrată, aceeaşi privire pierdută. 

— Era deschis, continuă Lya. Existau mai multe niveluri, 
dar nu era greu să scormoneşti, aşa cum e de obicei... 
Parcă barierele îi slăbeau, aproape prăbuşindu-se... 

— Şi celălalt tip? 

Ciocăni în bordul de comandă, privindu-şi doar mâna. 

— Celălalt? Celălalt era Gustaffson... 

Brusc, asta păru s-o trezească, să redevină Lya pe care o 
ştiam şi o iubeam. Clătină din cap, mă privi, iar glasul 
şovăielnic i se schimbă într-un torent de cuvinte. 

— Robb, fii atent, acela era Gustaffson! E Membru de 
peste un an şi săptămâna viitoare va merge la Reunirea 
Finală. Greeshka l-a acceptat şi el o doreşte, înţelegi? Pur şi 
simplu o doreşte şi... Şi... Oh, Robb, e pe moarte! 

— Adică va muri peste o săptămână. 

— Nu. Adică, da; însă nu la asta mă refeream. Pentru el, 
Reunirea Finală nu înseamnă moartea. El crede în ea, în 
toată această religie. Greeshka este zeul lui şi i se va 
alătura. Dar înainte şi acum, este pe moarte. Are Ciuma 
Lentă, Robb. E un caz incurabil. Il mănâncă pe dinăuntru 
de mai bine de cincisprezece ani. A contractat-o pe Coşmar, 
în mlaştini, unde i-a murit familia. Deşi nu-l o planetă 


pentru oameni, el a activat acolo ca administrator al unei 
baze de cercetări - o funcţie pe termen scurt. Ai lui locuiau 
pe Thor, erau doar în vizită, însă nava a suferit un accident. 
Gustaffson a înnebunit şi a încercat să ajungă la ei, dar 
costumele pe care le-a luat erau defecte şi sporii le-au 
penetrat. În plus, când a ajuns, muriseră cu toţii. A suferit 
îngrozitor, Robb. Atât din cauza Ciumei Lente, cât mai ales 
de pierderea familiei. Îi iubea realmente, iar după accident 
n-a mai fost niciodată acelaşi om. I s-a încredinţat Shkeea, 
ceva în genul unei recompense, ca să nu se mai gândească 
la grozăvie, dar n-a putut uita nimic. Am văzut totul, Robb. 
Era o imagine extraordinar de vie. N-o poate uita. Copiii se 
aflau în navă, protejaţi înapoia pereţilor, însă sistemul de 
supravieţuire s-a defectat şi au murit. Nevasta lui, însă... 
Oh, Robb!... A luat un costum şi a încercat să plece după 
ajutor, iar afară erau creaturile acelea, şerpii uriaşi de pe 
Coşmar... 

Am înghiţit un nod, simțind greață. 

— Viermii-măncători, am şoptit. 

Citisem despre ei şi văzusem holo-uri. Îmi puteam imagina 
tabloul citit de Lya în memoria lui Gustaffson şi nu era deloc 
plăcut. Mă simţeam aproape bucuros că nu aveam Ialentul 
ei. 

— Erau ghiftuiţi când Gustaffson a ajuns acolo. Ştii... I-a 
omorât cu arma cu ultrasonice. 

Am clătinat din cap. 

— N-aş fi crezut că astfel de lucruri s-au întâmplat într- 
adevăr. 

— Nu, răspunse Lya. Nici lui Gustaffson nu-l venea să 
creadă. Fuseseră atât... Atât de fericiţi înainte de asta, 
înainte de nenorocirea de pe Coşmar. Îşi iubea nevasta şi 
erau cu adevărat apropiaţi, iar cariera lui fusese strălucită. 
Ştii, n-ar fi trebuit să meargă pe planetă. Acceptase postul 
pentru că era o provocare, pentru că nimeni altul nu l-ar fi 
luat. Ăsta-l alt lucru care-l roade şi-şi aminteşte întruna. 


E]... Ei..., vocea Lyei se poticni. Ei credeau că sunt 
NOrocoşi... 

Nu mai aveam ce spune. Am rămas tăcut şi am pilotat, 
gândindu-mă, simțind o versiune aproximativă, diluată, a 
ceea ce trebuie să fi fost durerea lui Gustaffson. După un 
timp Lya reîncepu să vorbească cu glas moale, încet şi 
gânditor. 

— Totul exista acolo, Robb. El însă se simţea împăcat. Îşi 
amintea totul, inclusiv cât a suferit, dar nu-l mai obseda ca 
altădată. Îi părea doar rău că ei nu-l însoțeau. Îi părea rău 
că muriseră fără Reunirea Finală. Aproape ca shkeeana 
aceea, ţi-o aminteşti? Cea de la Adunare? Cu fratele ei? 

— Mi-o amintesc. 

— Exact aşa. lar mintea îi era deschisă. Mai mult ca a lui 
Kamenz... Mult mai mult. Când suna din clopote, toate 
nivelurile îi dispăreau şi totul era chiar la suprafaţă - toată 
dragostea, durerea... Totul. Întreaga lui viaţă, Robb. Pentru 
o clipă, i-am împărţit cu el viaţa şi toate gândurile... Văzuse 
peşterile Reunirii... A coborât odată, acolo, înainte de 
convertire. Am... 

Altă tăcere ce se lăsă peste noi, întunecând aerocarul. Ne 
apropiam de marginea Oraşului shkeean. În faţa noastră, 
Turnul spinteca bolta, strălucind în soare. Începuseră să se 
vadă domurile şi arcadele sclipitorului oraş omenesc. 

— Robb, rosti Lya. Opreşte aici. Ştii, vreau să mă gândesc. 
Întoarce-te fără mine. Vreau să umblu puţin printre 
shkeeni. 

Am privit-o, încruntându-mă: 

— Să umbli? Este o distanţă mare până la Turn, Lya. 

— N-o să se întâmple nimic. Te rog. Lasă-mă să mă 
gândesc singură. 

Am citit-o. Ceaţa gândurilor revenise, mai densă ca 
oricând, vrâstată de culorile spaimei. 

— Eşti sigură? Am întrebat-o. Eşti speriată, Lyanna. De ce? 
Ce s-a întâmplat? Viermii-măncători sunt departe. 

Mă privi chinuită. 


— Te rog, Robb. 

Nu ştiam ce altceva să fac, aşa încât am oprit. 

Pe drumul de întoarcere, m-am gândit şi eu. La spusele 
Lyannei şi la cele citite de ea, la Kamenz şi Gustaffson. Am 
căutat să mă concentrez asupra problemei pe care trebuia 
s-o rezolvăm. Am încercat să nu mă gândesc la Lya şi la 
ceea ce o frământa. Mi-am zis că lucrurile se vor rezolva de 
la sine. 

Întors la Turn, n-am pierdut timpul. Am mers direct la 
cabinetul lui Valcarenghi. L-am găsit singur, dictând într-un 
aparat pe care-l închise când am intrat. 

— Bună, Robb, începu el. Unde-l Lya? 

— Se plimbă. Vrea să se gândească. M-am gândit şi eu şi 
cred că-ţi pot da un răspuns. 

Îşi ridică sprâncenele, aşteptând. 

— L-am găsit pe Gustaffson, am rostit aşezându-mă şi Lya 
l-a citit. Cred că-l limpede de ce s-a convertit. Pe dinăuntru, 
era un om distrus, indiferent cât de mult zâmbea. Greeshka 
a însemnat sfârşitul durerilor lui. Îl însoţeşte un alt 
convertit, un anume Lester Kamenz - tot un individ chinuit, 
un om singur care nu avea pentru ce trăi. De ce nu s-ar fi 
convertit? Verifică-l şi pe ceilalţi care au îmbrăţişat Cultul şi 
fac prinsoare că vei găsi o legătură. Cei mai pierduţi şi mai 
vulnerabili, rataţii, izolaţii aceia s-au îndreptat spre 
Reunire. 

— Bine, sunt de acord, încuviinţă Valcarenghi. Psihologii 
noştri au intuit lucrul ăsta de mult timp. Totuşi, nu acesta 
este răspunsul. Bineînţeles, luaţi în ansamblu, convertiţii 
reprezintă nişte cazuri speciale, nu neg asta. Dar de ce să-şi 
caute refugiu în Cultul Reunirii? Psihologii n-au putut oferi 
un răspuns. la-l pe Gustaffson... Te rog să mă crezi, era un 
tip tare. Nu l-am cunoscut personal, însă îi cunosc cariera. 
A avut nişte posturi foarte grele. Pe multe le-a acceptat 
tocmai din motivul ăsta. Ar fi putut ocupa funcţii liniştite, 
dar nu-l interesau. Am auzit de accidentul de pe Coşmar. 
Într-un fel, este un caz celebru. Phil Gustaffson nu era însă 


bărbatul care să se lase înfrânt, nici chiar de o asemenea 
tragedie. Din ceea ce-mi spune Nelse şi-a revenit foarte 
repede. A venit pe Shkeea şi, realmente, a pus lucrurile la 
locul lor, făcând ordine în haosul lăsat de Rockwood. Ela 
fost iniţiatorul primului contract comercial şi i-a făcut pe 
shkeeni să înţeleagă ce vrem, ceea ce nu-l deloc uşor. Era 
aşadar un om competent, talentat, care îşi făcuse o carieră 
din a înfrânge dificultăţile şi a-l conduce pe oameni. A 
trecut printr-un coşmar personal, însă acesta nu l-a 
îngenuncheat. Era mai echilibrat ca oricând. Şi, deodată, se 
întoarce spre Cultul Reunirii şi acceptă o sinucidere 
grotescă. De ce? Spui că pentru a scăpa de durere? E o 
teorie interesantă, dar mai există şi alte moduri de a pune 
capăt durerii. Între Coşmar şi greeshka au trecut mulţi ani. 
În tot acest interval, Gustaffson n-a fugit dinaintea durerii. 
Nu s-a apucat de băutură, de droguri, sau alte modalităţi 
obişnuite de evadare din realitate. N-a plecat pe Vechiul 
Pământ, pentru ca un psiholog-psihiatru să-l curețe de 
amintiri - şi crede-mă, ar fi putut s-o obţină gratuit dacă ar 
fi vrut. După accidentul de pe Coşmar, Biroul Coloniilor ar fi 
făcut orice pentru el. A mers mai departe şi-a înghiţit 
durerea, a reconstruit. Ca deodată, brusc, să se 
convertească. Da, fără îndoială, durerea l-a făcut mai 
vulnerabil. Însă altceva l-a atras, ceva ce-l oferea Reunirea, 
ceva ce nu putea găsi în vis sau în ştergerea memoriei. 
Acelaşi lucru este valabil pentru Kamenz şi pentru ceilalţi. 
Aveau alternative, alte căi de a spune „nu” vieţii. Le-au 
ignorat. În schimb, au ales Reunirea. Înţelegi ce vreau să 
ZIC? 

Înţelegeam, bineînţeles. Răspunsul meu nu fusese deloc o 
soluţie şi mi-am dat seama. Dar şi Valcarenghi greşea în 
unele aspecte. 

— Da, am răspuns. Cred că va mai trebui să cercetăm. Am 
zâmbit uşor. Mai este, totuşi, ceva. De fapt, Gustaffson nu şi- 
a înfrânt niciodată durerea. Lya a fost foarte clară în 


privinţa asta. Suferinţa a stat tot timpul înăuntrul lui, 
rozându-l. N-a lăsat-o însă să iasă de acolo. 

— Asta-l o victorie, nu? Întrebă Valcarenghi. Dacă-ţi 
ascunzi atât de bine rănile, încât nimeni să nu ştie de ele... 
— Nu ştiu. Nu cred. Oricum... Există şi un alt amănunt. 
Gustaffson are Ciuma Lentă. E pe moarte. O duce aşa de 

ani de zile. 

Expresia administratorului se schimba pentru o clipă: 

— Asta nu ştiam, însă îmi susţine ipoteza. Am citit că 
optzeci la sută dintre victimele Ciumei Lente optează 
pentru eutanasie, dacă se află pe o planetă unde procedura 
este legală. Gustaffson era administratorul planetar. Ar fi 
putut s-o legalizeze. Dacă a refuzat atâţia ani sinuciderea, 
de ce s-o aleagă tocmai acum? 

La întrebarea asta, n-aveam nici un răspuns. Lyanna nu 
mi-l dăduse, dacă îl cunoştea. Nu ştiu unde puteam găsi 
unul, doar dacă... 

— Peşterile, am rostit brusc. Peşterile Reunirii. Trebuie să 
asistăm la o Reunire Finală. Probabil că acolo se întâmplă 
ceva care să justifice convertirile. Dă-ne o şansă să vedem 
despre ce-l vorba. 

— Bine, zâmbi Valcarenghi. Asta se poate aranja. Mă 
aşteptam să se ajungă aici. Totuşi, te previn că nu-l deloc 
plăcut. Am coborât şi eu acolo, aşa încât ştiu despre ce 
vorbesc. 

— E în regulă. Dacă crezi că citirea lui Gustaffson a fost 
plăcută, ar fi trebuit s-o vezi pe Lya după ce terminase. 
Acum încearcă să uite totul. 

Asta, decisesem, fusese ceea ce o tulburase. 

— Reunirea Finală, am continuat, nu poate fi mai 
groaznică decât amintirile de pe Coşmar. 

— Atunci, e-n regulă. O să aranjez pentru mâine. 
Bineînţeles, o să vin şi eu. Nu vreau să risc să vi se întâmple 
ceva. 

Am încuviinţat. Valcarenghi se ridică. 


— Perfect, adăugă el. Până atunci, să ne gândim la lucruri 
mai plăcute. Ai vreun plan pentru cină? 

* Am ajuns într-o imitație de restaurant shkeean, 
administrat de oameni, împreună cu Gourlay şi Laurie 
Blackbum. Am conversat mai mult generalităţi: sport, 
politică, arte, anecdote şi alte lucruri de soiul ăsta. Cred că 
toată seara n-a existat nici măcar o singură referire la 
shkeeni sau la greeshka. 

Când am revenit în apartament, am găsit-o pe Lyanna 
aşteptându-mă. Era în pat şi citea un volum din bibliotecă, o 
carte de poezii de pe Vechiul Pământ. Ridică ochii. 

— Bună, am spus. Cum a fost plimbarea? 

— Lungă. Un zâmbet îi înflori pe chipul palid, apoi dispăru. 
Am avut însă vreme să mă gândesc. L.a după-amiaza de 
astăzi, la ziua de ieri, la Membri... Şi la noi. 

— La noi? 

— Robb, mă iubeşti? 

Pusese întrebarea pe un ton normal, însă cu un glas plin 
de curiozitate. Ca şi cum n-ar fi ştiut. Ca şi cum, într-adevăr 
n-ar fi ştiut. M-am aşezat pe pat, i-am luat mâna şi am 
încercat să surâd. 

— Bineînţeles, am răspuns. Tu ştii asta, Lya. 

— Da. Aşa-l. Mă iubeşti, Robb, mă iubeşti cu adevărat. Atât 
cât poate iubi un om. Dar... 

Se opri. Clătină din cap, închise cartea şi suspină: 

— Dar suntem încă departe, Robb. Suntem încă departe. 

— Nu înţeleg despre ce vorbeşti. 

— Despre după-amiaza de azi. Am fost atât de zăpăcită şi 
de speriată. Nu eram sigură de ce şi atunci m-am gândit. 
Când i-am citit, Robb... Am fost acolo, cu Membrii, 
împărţindu-l pe ei şi dragostea lor. Realmente, am fost 
acolo. Şi... Nu mai voiam să ies. Nu voiam să-l părăsesc, 
Robb. Când am făcut-o, m-am simţit izolată, cu rădăcinile 
tăiate. 

— E vina ta, am murmurat. Am încercat să-ţi vorbesc. Erai 
însă prea cufundată în gânduri. 


— Să vorbim? La ce-l bun vorbitul? Bănuiesc că-l un fel de 
comunicare, dar chiar aşa să fie? Aşa crezusem şi eu, până 
mi-a fost educat Talentul. După aceea, cititul minţilor părea 
să fie adevărata comunicare, modul real în care poţi ajunge 
la altă persoană, la cineva ca tine. Acum însă nu mai sunt 
sigură. Membrii - când sunau din clopote - erau atât de 
împreună, Robb. Toţi erau legaţi între ei. Aproape ca noi, 
atunci când facem dragoste. Şi, de asemenea, se iubeau 
unul pe celălalt. Ne iubeau şi pe noi, extraordinar de 
intens... Am simţit... Nu ştiu... Dar Gustaffson mă iubeşte la 
fel de mult ca tine. Nu... Mă iubeşte mai mult. 

Era palidă când a rostit cuvintele astea, cu ochii largi, 
pierduţi şi singuri. Am simţit un fior brusc, ca un vânt rece, 
răvăşindu-mi sufletul. N-am spus nimic. Am privit-o şi mi-am 
umezit buzele. Şi am sângerat. 

Cred că îmi zări durerea din ochi. Sau o citi. Se întinse şi- 
mi mângâie mâna. 

— Robb, te rog... Nu vreau să te fac să suferi. Nu eşti 
numai tu. Este vorba de noi toţi. Ce avem noi, în comparaţie 
cu ei? 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti, Lya. 

Jumătate din mine voia să plângă în hohote. Cealaltă 
jumătate dorea să urle. Le-am înfrânat pe amândouă şi mi- 
am păstrat glasul potolit. Pe dinăuntru, însă, nu eram 
potolit, nu eram deloc potolit. 

— Mă iubeşti, Robb? 

Din nou. Visătoare. 

— Da! 

Aprig. O provocare. 

— Ce înseamnă asta? Întrebă ea. 

— Ştii şi tu ce înseamnă. La naiba, Lya, gândeşte-te! 
Aminteşte-ţi tot ce am avut, tot ce am împărţit împreună. 
Asta înseamnă dragostea, Lya. Asta! Noi suntem cei 
norocoşi, îţi aduci aminte? Ai spus-o chiar tu. Normalii au 
doar atingerea, glasul, apoi înapoi în bezna lor. Abia se pot 
găsi unul pe celălalt. Sunt singuri. Pe vecie! Orbecăie... 


Încearcă, mereu şi mereu, să evadeze din izolarea lor, dar 
eşuează de fiecare dată. Nu însă şi noi. Noi am găsit calea, 
ne cunoaştem unul pe celălalt atât cât va putea vreodată un 
om să-l cunoască pe un altul. Nu există nimic care nu ţi-aş 
spune sau n-aş împărţi cu tine. Am spus asta şi-nainte şi ştii 
că-l adevărat, o poţi citi în mine. Asta-l dragostea, la dracu'! 
Nu-l aşa? 

— Nu ştiu, răspunse ea cu glas trist şi înăbuşit. 

Fără nici un zgomot, fără un suspin măcar, începu să 
plângă. În vreme ce lacrimile îi şiroiau pe obraji, porni să 
vorbească: 

— Poate că da, poate că asta înseamnă dragoste. Aşa am 
crezut şi eu, întotdeauna. Acum însă nu mai ştiu. Dacă ceea 
ce există între noi doi este dragoste, atunci cum se numeşte 
ceea ce am simţit azi după-amiază, ceea ce am atins şi am 
împărtăşit? Oh, Robb şi eu te iubesc, ştii doar! Încerc să 
împart cu tine. Vreau să împart ceea ce citesc, ceea ce simt. 
Dar nu pot. Nu suntem legaţi. Nu te pot face să înţelegi. Eu 
sunt aici tu eşti acolo, ne putem atinge, putem face 
dragoste şi putem vorbi, însă tot nu suntem laolaltă. 
Înţelegi? Înţelegi? Sunt singură. Iar în după-amiaza asta, n- 
am mai fost. 

— Nu eşti singură, la dracu'! Am izbucnit brusc. Sunt aici. 
I-am strâns mâinile. Simţi? Auzi? Nu eşti singură! 

— Vezi că nu-nţelegi? Clătină ea din cap. Şi n-am cum să te 
fac să-nţelegi. Ai spus că ne cunoaştem unul pe celălalt atât 
cât un om poate cunoaşte un altul. Ai dreptate. Dar cât de 
mult se pot cunoaşte oamenii între ei? Nu sunt, de fapt, cu 
toţii izolaţi? Fiecare, singur, într-un univers imens, 
întunecat şi pustiu? Ne păcălim pe noi înşine, când ne 
gândim că acolo mai există cineva. Sfârşitul, sfârşitul rece şi 
însingurat ne găseşte numai pe noi, singuri, în beznă. Eşti 
acolo, Robb? Cum pot eu să ştiu? Vei muri cu mine, Robb? 
Şi atunci, vom fi împreună? Acum suntem împreună? Spui 
că suntem mai norocoşi decât Normalii. Am zis-o şi eu. Ei au 
doar atingerea şi glasul, nu-l aşa? De câte ori am repetat 


asta? Dar noi ce avem? Atingerea şi, poate, două glasuri. N- 
ajunge. Mi-e frică. Mi s-a făcut frică. 

Începu să suspine. Instinctiv, m-am întins, am cuprins-o în 
braţe şi am mângâiat-o. Am rămas tăcuţi, în timp ce ea 
plângea la pieptul meu. Am citit-o iute şi i-am zărit durerea, 
singurătatea, dorinţa, toate învolburate într-o furtună 
întunecată de spaimă. Şi, deşi o atingeam, o mângâiam şi-l 
şopteam - mereu şi mereu - că va fi bine, că eram cu ea, că 
nu era singură, ştiam că nu va fi îndeajuns. Între noi 
apăruse brusc o prăpastie, un hău întunecat care creştea 
întruna, iar eu nu mă pricepeam să clădesc o punte. Lya, 
Lya mea plângea şi avea nevoie de mine, eu la rându-mi 
aveam nevoie de ea, însă n-o puteam ajunge. Atunci mi-am 
dat seama că plângeam. 

Am stat îmbrăţişaţi, în tăcere, aproape o oră. În cele din 
urmă, lacrimile au secat. Lya îşi lipi trupul de mine, atât de 
strâns încât abia mai puteam respira şi eu i-am răspuns 
îmbrăţişării. 

— Robb, şopti ea. Ai spus... ai spus că noi într-adevăr, ne 
cunoaştem unul pe celălalt. Ai repetat mereu lucrul ăsta şi, 
uneori, spui că eu sunt exact ceea ce-ţi trebuie, că sunt 
perfectă. 

Am încuviinţat, dorind să cred. 

— Aşa-l. 

— Nu, făcu ea, poticnindu-se, silind cuvântul, luptându-se 
să-l pronunţe. Nu-l aşa. Te citesc, da. Aud cuvintele cum ţi 
se învârt în minte, atunci când formezi o frază înainte s-o 
rosteşti. Te aud cum te dispreţuieşti, când faci vreo prostie. 
Şi-ţi văd amintirile, unele amintiri, retrăindu-le împreună cu 
tine. Toate sunt însă suprafaţa, Robb, vârful aisbergului. 
Dedesubt e mult mai mult din tine. Jumătăţi de gânduri ce 
plutesc şi pe care nu le pot prinde. Emoţii ce nu le ştiu 
numi. Pasiuni pe care ţi le înfrânezi şi amintiri de care nici 
tu nu mai ai habar. Uneori pot ajunge la nivelul acela. 
Uneori... Dacă lupt până la epuizare. Când ajung însă acolo, 
ştiu - ştiu - că dedesubt există alt nivel. Şi altul şi altul, mai 


jos, tot mai jos. Nu le pot ajunge, Robb, deşi fac parte din 
tine. Nu te cunosc. Nu te pot cunoaşte. Nici chiar tu însuţi 
nu te poţi cunoaşte, înţelegi? Cât despre mine -tu mă 
cunoşti? Nu. Ba chiar mai puţin. Ştii ceea ce-ţi spun eu şieu 
îţi spun adevărul, dar poate că nu pe tot. Îmi citeşti 
emoţiile, sentimentele superficiale - durerea unui deget 
lovit, un fulger de enervare, plăcerea pe care o simt când 
facem dragoste. Asta înseamnă că mă cunoşti? Dar 
nivelurile şi subnivelurile mele? Dar lucrurile pe care nici 
eu nu le ştiu? Le cunoşti tu? Cum, Robb? Cum? 

Clătină din nou din cap, cu gestul acela aparte pe care îl 
făcea de câte ori era nedumerită. 

— "Totuşi, spui că sunt perfectă şi că mă iubeşti. Sunt exact 
ceea ce-ţi trebuie. Dar sunt oare? Robb, eu îţi citesc 
gândurile. Ştiu când vrei să fiu sexy, aşa că sunt sexy. Văd ce 
te frământă şi te pot ajuta. Ştiu când vrei să fiu serioasă şi 
când să glumesc. Ştiu ce glume să fac. Niciodată ironii, nu-ţi 
place să răneşti oamenii, sau să-l vezi răniţi. Tu râzi cu 
oamenii, nu râzi de ei, iar eu râd cu tine şi te iubesc pentru 
gusturile tale. Ştiu când vrei să vorbesc şi când să tac. Ştiu 
când vrei să fiu tigroaica ta cea mândră, telepata ta 
extraordinară şi când doreşti să fiu o fetiţă neajutorată 
care-şi caută adăpost în braţele tale. Şi sunt toate astea, 
Robb, pentru că tu vrei aşa, pentru că te iubesc, pentru că 
simt bucuria din mintea ta la fiecare lucru pe care-l fac aşa 
cum doreşti tu. Nu plănuiesc niciodată să fac aşa, dar se- 
ntâmplă. Nu-mi păsa şi nu-mi pasă. În majoritatea timpului, 
nu eram nici măcar conştientă. Şi tu faci acelaşi lucru. 'Te- 
am citit. Nu poţi însă citi ca mine, aşa încât, uneori, ghiceşti 
greşit - eşti spiritual atunci când aş dori o înţelegere tăcută, 
sau te joci de-a masculul feroce când eu am vrut un băieţel 
pe care să-l alint. Totuşi de cele mai multe ori ghiceşti 
corect. Şi, în plus, încerci, încerci în permanenţă. Eşti însă 
tu, într-adevăr? Sunt eu, într-adevăr? Ce s-ar fi întâmplat 
dacă nu eram perfectă, dacă eram eu însămi, cu toate 
greşelile mele şi cu lucrurile care ţie nu ţi-ar plăcea să le 


fac? Atunci, m-ai fi iubit? Nu ştiu. Gustaffson şi Kamenz m- 
ar fi iubit însă. Asta ştiu, Robb. Am văzut-o. Pe ei îi cunosc. 
Nivelurile lor... au dispărut. Pe ei îi CUNOSC şi, dacă mă 
întorc la ei, pot împărţi cu ei mai mult decât cu tine. Cred 
de asemenea că şi ei mă cunosc, îmi ştiu adevărata fiinţă. Şi 
mă iubesc. Înţelegi? Înţelegi? 

Dacă înţelegeam? Nu ştiu. Eram zăpăcit. Aş fi iubit-o pe 
Lya dacă ar fi fost „ea însăşi”? Dar ce însemna „ea însăşi”? 
Cum putea fi diferită de Lya pe care o ştiam? Credeam că 
am iubit-o şi o voi iubi întotdeauna... Dar dacă adevărata 
Lya nu era Lya mea? Ce iubeam eu? Conceptul abstract şi 
ciudat al unei fiinţe omeneşti, sau trupul, glasul şi 
personalitatea pe care le consideram Lya? Nu ştiam. Nu 
ştiam cine era Lya, sau cine eram eu, sau ce naiba 
însemnau toate astea. Mi-era teamă. Poate că nu putusem 
simţi ce simţise ea în după-amiaza aceea. Ştiam însă ce 
simţise atunci. Eram singur şi aveam nevoie de cineva. 

— Lya, i-am spus. Lya, să încercăm. Nu trebuie să 
renunţăm. Putem ajunge unul la celălalt. Există o cale, calea 
noastră. Am mai făcut asta. Vino, Lya, vino cu mine, vino la 
mine. 

În timp ce vorbeam, am dezbrăcat-o şi ea îmi răspunse, iar 
mâinile ei mi se alăturară. Când am rămas goi, am început 
s-o mângâi încetişor şi ea pe mine. Minţile noastre s-au 
întins una spre cealaltă. S-au atins şi au căutat ca niciodată 
până atunci. O puteam simţi, înlăuntrul capului meu, 
scormonind. Adânc şi mai adânc. În jos. M-am deschis 
înspre ea, mi-am predat toate secretele mărunte pe care le 
ţineam ascunse, i-am dezvăluit tot ceea ce-mi puteam 
aminti, succesele şi ruşinile, clipele frumoase şi durerile, 
momentele când rănisem pe cineva, clipele când fusesem 
rănit, plânsetele de unul singur, temerile pe care nu voiam 
să le recunosc, prejudecățile cu care luptasem, mândriile pe 
care le învinsesem, păcatele prosteşti ale adolescenţei. 
Toate. Totul. N-am îngropat nimic. N-am ascuns nimic. M- 


am dăruit cu totul ei, Lyei, Lyei mele. Trebuia să mă 
cunoască. 

Şi ea, de asemenea, mi se dărui. Mintea îi era o pădure 
prin care rătăceam, vânând frânturi de emoţii: teama, 
dorinţa şi, deasupra lor, dragostea, lucrurile mai vagi de 
dedesubt, sentimentele pe jumătate formate, afundate 
adânc în desişuri. Nu am Talentul Lyei, citesc doar 
sentimente, nu şi gânduri. Atunci însă am citit gânduri 
pentru prima şi ultima dată, gânduri cu care mă împroşca 
pentru că nu le mai văzusem niciodată până atunci. Nu le 
puteam descifra pe toate, însă cu multe am reuşit. 

O dată cu mintea, i se deschise şi corpul. Am pătruns-o şi 
am fost laolaltă, un singur trup, minţi îngemănate, atât cât 
se pot uni două fiinţe omeneşti. Am simţit plăcerea 
inundându-mă cu valuri uriaşe şi măreţe, plăcerea mea, 
plăcerea ei, amândouă laolaltă, clădindu-se una pe cealaltă 
şi am plutit o eternitate pe creasta talazului ce se apropia 
de un țărm îndepărtat. În cele din urmă, când se izbi de 
plaja aceea, amândoi am juisat şi pentru o clipă - o frântură 
de clipă - n-am putut spune care orgasm era al ei şi care al 
meu. 

Apoi însă a trecut. Zăceam cu trupurile unite, pe pat. Sub 
lumina stelelor. Nu era însă un pat, ci plaja - plaja întinsă şi 
întunecată, iar deasupra nu exista nici o stea. Un gând mă 
atinse uşor, un gând care nu-mi aparţinea. Gândul Lyei. 
Suntem pe o câmpie, gândea ea şi am văzut că avea 
dreptate. Valurile ce ne aduseseră acolo dispăruseră. 
Rămăsese o câmpie uriaşă şi întunecată care se întindea în 
toate direcţiile, cu forme neclare mişcându-se la orizont. 
Suntem aici ca pe o câmpie întunecoasă, gândi Lya. Atunci 
mi-am dat seama ce erau formele acelea şi ce poezie citise 
ea. 

Am adormit amândoi. M-am trezit, singur. 

* Camera era cufundată în beznă. Lya dormea ghemuită în 
celălalt capăt al patului. Era devreme, probabil înaintea 
zorilor. Nu puteam fi însă sigur. Mă simţeam agitat. 


M-am ridicat şi m-am îmbrăcat în linişte. Încercam nevoia 
să mă plimb, să mă gândesc, să pun lucrurile cap la cap. 
Unde s-o fac? Îmbrăcându-mi tunica, am simţit în buzunar o 
cheie. Mi-am amintit: cabinetul lui Valcarenghi. La ora 
aceea, trebuia să fie pustiu. Poate că priveliştea m-ar fi 
ajutat să-mi adun gândurile. 

Am ieşit, am căutat liftul şi am ţâşnit în sus, în sus, tot mai 
sus spre vârful Turnului, apexul de oţel al provocării 
adresate de om shkeenilor. Cabinetul era întunecat, 
mobilele distingându-se ca nişte umbre negre. Se zărea 
doar lumina stelelor. Shkeea este mai apropiată de centrul 
galaxiei decât Vechiul Pământ sau Baldurul. Stelele 
alcătuiesc un covor strălucitor pe cerul nopţii. Unele sunt 
foarte apropiate şi ard ca nişte focuri roşii sau alb-albastre 
pe fundalul negru. În biroul lui Valcarenghi, toţi pereţii erau 
din sticlă. M-am îndreptat spre unul şi am privit afară. Nu 
gândeam, doar simţeam. Mi-era frig şi mă simţeam mic şi 
pierdut. 

Apoi, înapoia mea, o voce moale a rostit „salut”. Abia am 
auzit-o. 

M-am întors de la fereastră, însă din ceilalţi pereţi m-au 
întâmpinat stelele. Într-unul dintre scaunele joase, învăluită 
în umbre, stătea Laurie Blackbum. 

— Salut, i-am răspuns. N-am vrut să deranjez. Credeam că 
nu mai este nimeni pe-aici. 

Ea zâmbi. Un zâmbet deschis pe o figură deschisă, lipsit 
însă de ironie. Părul îi cădea în valuri roşcate peste umeri şi 
era îmbrăcată în ceva lung şi transparent. Prin falduri îi 
zăream liniile dulci şi nu făcu nici un efort să le ascundă. 

— Vin adeseori aici, îmi spuse. De obicei, noaptea, când 
Dino doarme. Este un loc unde te poţi gândi. 

— Da, am răspuns surâzând. Aşa cred şi eu. 

— Stelele sunt frumoase, nu? 

— Da. 

— Îmi plac şi mie. Eu... Ezită, apoi se sculă şi se îndreptă 
spre mine. O iubeşti pe Lya? 


O întrebare ca un baros. Mai ales într-un asemenea 
moment. Cred însă că am reacţionat bine. Mintea îmi 
rămăsese tot la discuţia cu Lya. 

— Da, am încuviinţat. Foarte mult. De ce? 

Stătea chiar lângă mine, privindu-mi chipul, privind 
dincolo de el, spre stele. 

— Nu ştiu. Uneori mă gândesc la iubire. Ştii, îl iubesc pe 
Dino. A sosit aici acum două luni, aşa că n-am avut prea 
mult timp ca să ne cunoaştem. Eu însă îl iubesc deja. N-am 
mai întâlnit pe nimeni ca el. E bun şi drăguţ şi se descurcă 
în orice. Nu l-am văzut să nu reuşească în orice ar încerca. 
Totuşi, nu pare să se chinuie, ca unii bărbaţi. Învinge cu 
atâta uşurinţă... Are multă încredere în sine şi asta-l 
atrăgător. Mi-a dat orice i-am cerut, orice. 

Am citit-o, i-am văzut dragostea şi îngrijorarea şi am 
ghicit: 

— Cu excepţia lui însuşi. 

Mă privi surprinsă, apoi zâmbi: 

— Am uitat, eşti un Talent. Bineînţeles că ştii. Ai dreptate... 
Nu ştiu ce mă îngrijorează. Dino e atât de perfect... I-am 
spus... În sfârşit, totul. Totul despre mine şi despre viaţa 
mea. Ascultă şi înţelege. Este mereu receptiv, este acolo 
când am nevoie de el. Dar... 

— Relaţia e univalentă, am întrerupt-o. 

Era o afirmaţie. Ştiam. Ea încuviinţă. 

— Să nu crezi că ar avea secrete. Nu are. Mi-ar răspunde 
la orice întrebare. Răspunsurile totuşi nu înseamnă nimic. Îl 
întreb ce anume îl sperie şi-mi răspunde că nimic şi mă face 
să-l cred. E foarte raţional, calm. Nu se enervează şi nu s-a 
enervat niciodată. Nu urăşte oamenii, crede că ura este un 
lucru rău. N-a simţit niciodată durere sau, cel puţin, aşa 
afirmă. Mă refer la durere sufletească. Cu toate astea, mă 
înţelege când îi povestesc despre viaţa mea. Odată mi-a 
spus că defectul, lui cel mai mare era lenevia. Dar nu-l deloc 
leneş, ştiu asta. Să fie chiar atât de perfect? Îmi spune că-l 
întotdeauna sigur pe el pentru că ştie că-l bun, dar 


zâmbeşte când o declară, aşa că nu-l pot acuza nici măcar 
de îngâmfare. Afirmă că crede în Dumnezeu, dar evită 
subiectul. Dacă încerci să-l vorbeşti serios, te ascultă cu 
răbdare, sau glumeşte, sau schimbă firul discuţiei. Spune că 
mă iubeşte, însă... 

Am încuviinţat. Stiam ce avea să urmeze. 

Aşa s-a şi întâmplat. Mă privi cu ochi rugători. 

— Eşti un Talent. L-ai citit, nu-l aşa? Spune-mi. le rog, 
spune-mi! 

O citeam. Vedeam cât de mult avea nevoie să ştie, câte 
griji şi probleme îşi făcea, cât de mult iubea. N-o puteam 
minţi. Totuşi, îmi venea greu să-l dau răspunsul care îl 
aveam. 

— L-am citit, am răspuns încet, prevăzător, măsurându-mi 
cuvintele ca pe nişte elixire preţioase. Te-am citit şi pe tine. 
Ţi-am văzut iubirea, chiar din prima seară, când am cinat 
împreună. 

— Şi Dino? 

Vorbele mi s-au poticnit în gât. 

— Ele... ciudat. Aşa a zis Lya, odată. Îi pot citi cu destulă 
uşurinţă emoţiile superficiale. Sub ele însă, nimic. Este 
extrem de bine închis, înzidit. Am senzaţia că singurele lui 
sentimente sunt cele pe care... Îşi permite să le simtă. I-am 
citit încrederea, plăcerea. Am văzut şi îngrijorare, dar 
niciodată teamă adevărată. Este foarte afectiv faţă de tine, 
protector. Îi place să se simtă protector. 

— Asta-l tot? 

O speranţă care te durea. 

— Mă tem că da. E înzidit, Laurie. Are nevoie numai de el, 
numai de persoana lui. Dacă în sufletul lui există iubire, 
atunci este înapoia acestui zid, ascunsă. Eu n-o pot citi. Se 
gândeşte mult la tine. Dragostea însă este... Altceva. E mai 
puternică, uneori iraţională şi vine în torente neaşteptate. 
Dino nu-l aşa sau, cel puţin, nu era când l-am citit eu. 

— Închis, repetă ea. Închis fată de mine. Eu m-am deschis 
cu totul spre el, dar el n-a făcut-o. Mi-era întotdeauna 


teamă... Chiar când eram împreună, simţeam uneori că, de 
fapt, el nu era acolo... 

Suspină. l-am citit disperarea, singurătatea nesfârşită. Nu 
ştia ce să facă. 

— Plângi dacă vrei, am rostit prosteşte. Uneori ajută. Ştiu 
asta. Am plâns destul la vremea mea. 

Ea nu plânse. Mă privi şi surâse. 

— Nu, îmi răspunse. Nu pot. Dino m-a învăţat să nu plâng 
niciodată. Spune că lacrimile nu rezolvă nimic. 

O filosofie tristă. Poate că într-adevăr lacrimile nu rezolvă 
nimic, dar ele fac parte din fiinţa omenească. Am vrut să-l 
spun asta, însă m-am trezit zâmbindu.-l. 

Laurie ridică privirea. 

— Tu plângi, vorbi deodată cu o voce ciudat de încântată. 
Ce interesant! Într-un fel, depăşeşte orice am auzit 
vreodată de la Dino. Îţi mulţumesc, Robb. Îţi mulţumesc! 

Se ridică pe vârfuri şi mă privi, aşteptând. Puteam citi 
ceea ce aştepta. Am prins-o şi am sărutat-o, iar ea se lipi 
strâns de mine. Şi, în tot acest timp, m-am gândit la Lya, 
spunându-mi că ei nu i-ar fi păsat, că ar fi fost mândră de 
mine, că ar fi înţeles. 

După aceea, am rămas singur în cabinet, privind 
revărsatul zorilor. Eram extenuat, totuşi mulţumit, într-un 
fel. Lumina care se înălța deasupra orizontului alerga după 
umbrele dinaintea ei şi, deodată, toate temerile ce-mi 
apăruseră atât de amenințătoare în cursul nopţii părură 
prosteşti, lipsite de sens. Eu şi cu Lya, m-am gândit, am 
clădit o punte peste prăpastie. Indiferent despre ce ar fi 
fost vorba, ne-am descurcat şi astăzi, împreună, vom 
soluţiona şi problema greeshka. Cu aceeaşi uşurinţă. 

Când m-am întors în apartament, Lya dispăruse. 

— Am găsit aerocarul în mijlocul Oraşului shkeean, spuse 
Valcarenghi. 

Era calm, exact, convingător. Glasul lui îmi transmitea, 
fără vorbe, că nu aveam motiv să-mi fac griji. 


— Am trimis oameni s-o caute, totuşi Oraşul este mare. Ai 
vreo idee unde s-ar fi putut duce? 

— Nu, am răspuns amorţit. Nu tocmai. Poate dorea să 
vadă alţi Membri. Părea... Mă rog, aproape obsedată de ei. 
Nu ştiu. 

— Nu-l nimic, avem o poliţie foarte bună. Sunt convins c-o 
vom găsi. Însă s-ar putea să dureze. V-aţi certat? 

— Da. Nu. Într-un fel, deşi n-a fost o ceartă adevărată. A 
fost ceva ciudat. 

— Înţeleg, făcu el, deşi eram convins că nu pricepuse 
nimic. Laurie mi-a spus că astă noapte ai venit, singur, în 
cabinet. 

— Da. Aveam nevoie să mă gândesc. 

— Perfect, spuse Valcarenghi. Să presupunem că Lya s-a 
trezit şi a vrut şi ea să se gândească. Tu ai venit aici, sus. Ea 
s-a dus să se plimbe. Poate că voia o zi de pauză, în care să 
rătăcească prin Oraşul shkeean. A făcut ceva în genul ăsta 
şi ieri, nu-l aşa? 

— Da. 

— Aşa că o face din nou. Nu-l nici o problemă. Cu 
siguranţă că se întoarce până la cină, zâmbi el. 

— Atunci, de ce a plecat fără să-mi spună? Sau de ce n-a 
lăsat o notiţă sau altceva? 

— Nu ştiu. Nu-l ceva foarte important. 

Chiar nu era? Nu era? Stăteam în scaun, cu capul în 
palme, cu faţa crispată şi transpiram. Brusc, mi s-a făcut 
foarte frică de ceva ce nu ştiam. Îmi spuneam că n-ar fi 
trebuit s-o las singură. În vreme ce eram sus cu Laurie, 
Lyanna s-a trezit singură într-o cameră întunecoasă şi... 
Şi... Şi ce? Şi... A plecat. 

— Între timp, însă, continuă Valcarenghi, avem altele de 
făcut. Am aranjat vizita la peşteri. 

L-am privit neîncrezător. 

— Peşterile? Nu pot merge acolo, nu acum - nu singur. 

Suspină adânc, a exasperare. 


— Haide, Robb! Nu-l sfârşitul lumii. Lya n-o să păţească 
nimic. Pare o fată perfect normală şi sunt sigur că-şi poate 
purta şi singură de grijă. Aşa-l? 

Am încuviinţat. 

— Până atunci, ne vom ocupa de peşteri. Vreau să 
terminăm cu problema asta. 

— N-o să facem nimic, am protestat eu. Fără Lya n-o să 
facem nimic. Ea este Talentul major. Eu... Eu citesc doar 
emoţii. Nu pot pătrunde în adânc, aşa cum face ea. N-o să 
pot face nimic. 

— Poate că nu, ridică el din umeri. Excursia este însă 
aranjată şi n-avem nimic de pierdut. Oricând putem reveni 
acolo, după ce se întoarce Lya. În plus, o să-ţi facă bine, o 
să-ţi mai alunge gândurile. În momentul de faţă, nu poţi 
face nimic pentru Lya. l-am pus pe toţi oamenii disponibili s- 
o caute, iar dacă ei n-o vor putea găsi, tu nici atât. N-are 
nici un rost să te mai gândeşti la asta. Acţionează, menţine- 
te ocupat. 

Se întoarse, pornind către lift. 

— Haide! Ne aşteaptă un aerocar. Vine şi Nelse. 

L-am ascultat. N-aveam chef să mă ocup de problemele 
shkeenilor, dar argumentele administratorului erau pline de 
bun simţ. În plus, mă angajase pe mine şi pe Lyanna şi 
aveam încă obligaţii faţă de el. M-am gândit că, oricum, 
puteam încerca. 

În timpul zborului, Valcarenghi a stat în faţă cu pilotul, un 
sergent de poliţie masiv, cu chip parcă dăltuit în piatră. 
Alesese de data asta un aerocar al poliţiei, ca să poată fi în 
legătură cu cei aflaţi în căutarea Lyei. Gourlay şi cu mine 
stăteam pe locurile din spate. Adjunctul desfăşurase o hartă 
uriaşă şi-mi explica despre peşterile Reunirii Finale. 

— În teorie, peşterile sunt locul de origine al lui greeshka, 
spuse el. Lucrul este probabil adevărat. Greeshka sunt mult 
mai mari aici. O să vezi... Peşterile străpung peste tot 
colinele, departe de Oraşul shkeean, acolo unde ţinutul 
devine mai sălbatic. Pur şi simplu, este un fagure. Greeshka 


se găseşte în toate peşterile. Cel puţin, aşa am auzit. În câte 
am fost eu, greeshka exista într-adevăr şi ca atare, cred ce 
se spune despre celelalte. Oraşul, oraşul sacru, se pare c-a 
fost construit tocmai datorită peşterilor. Shkeenii vin de pe 
întregul continent pentru Reunirea Finală. Aici, aceasta e 
regiunea peşterilor. 

Luă un creion şi trasă un cerc mare, roşu, aproape de 
centrul hărţii. Pentru mine nu avea nici un sens. Harta mă 
zdrobise. Nu-mi dădusem seama că Oraşul shkeean era atât 
de întins. Cum dracu' puteau găsi pe cineva care nu voia să 
fie găsit? 

Valcarenghi se întoarse către noi. 

— Peştera la care vom merge este una mare, ca 
majoritatea. Am mai vizitat-o. Ştii, nu există nici o 
formalitate în legătură cu Reunirea Finală. Shkeenii aleg o 
peşteră, intră şi se aşază pe greeshka. Folosesc orice 
intrare li se pare potrivită. Unele dintre ele nu sunt mai 
mari decât un canal de drenaj, dar dacă intri suficient de 
mult, se spune că vei da peste un greeshka, care stă 
pulsând în întuneric. Peşterile mai mari sunt iluminate cu 
torţe, ca Sala Mare, dar acelea sunt doar simple 
ornamente. N-au nici un rol în Reunire. 

— Înţeleg că mergem la una din ele? 

— Exact, încuviinţă Valcarenghi. M-am gândit că ai vrea să 
vezi cum arată un greeshka matur. Nu-l încântător, dar e 
educativ. Aşa încât, avem nevoie de lumină. 

Gourlay îşi reluă explicaţiile, dar nu l-am mai ascultat. 
Simţeam că ştiu destule despre shkeerii şi despre greeshka 
şi continuam să fiu îngrijorat în legătură cu Lyanna. După 
un timp, Gourlay amuţi şi restul zborului se desfăşură în 
tăcere. Am mers mai mult decât o făcusem vreodată. Până 
şi Turnul - farul nostru de oţel strălucitor - fusese înghiţit 
de colinele dinapoi. 

Terenul devenea tot mai sălbatic, stâncos şi părăginit, iar 
colinele ajunseseră nişte deluşoare înalte. Domurile 
continuau, iar shkeenii se vedeau la tot pasul. M-am gândit 


că Lya putea fi undeva pe aici, pe jos, pierdută printre 
milioanele de băştinaşi. Ce căuta? La ce se gândea? 

În cele din urmă, ne-am oprit într-o vale împădurită, între 
două dealuri masive şi stâncoase. Până şi aici existau 
shkeeni; domurile din cărămidă roşie se ridicau sub copacii 
cioturoşi. Nu mi-a fost deloc greu să zăresc peştera. Se 
găsea la jumătatea unei pante, un gol întunecat în stâncă, 
cu o potecă colbuită ce şerpuia până acolo. 

Am asolizat în vale şi am început urcuşul. Gourlay mergea 
cu paşi mari şi caraghioşi, în timp ce Valcarenghi umbla cu 
o graţie şi uşurinţa lipsite de oboseală, iar polițistul păşea 
regulat. Eu eram ultimul. M-am târât cu greu şi când am 
ajuns la gura peşterii mă simţeam dărâmat. 

Dacă mă aşteptasem la picturi rupestre, la un altar sau la 
vreun templu natural, mă întâmpina o dezamăgire. Era o 
peşteră obişnuită, cu pereţi de stâncă jilavi, plafon scund şi 
un aer rece şi umed. Mai rece decât în restul Shkeei şi mai 
puţin prăfos, dar atât. Prin stâncă fusese săpat un coridor 
lung şi întortocheat, suficient de larg pentru a merge toţi 
patru, unul lângă altul, totuşi scund, obligându-l pe Gourlay 
să se gârbovească. În pereţi, la intervale regulate, fuseseră 
fixate torţe, însă doar una din patru era aprinsă. Ardeau cu 
un fum uleios ce părea că se lipeşte de plafon şi coboară în 
adâncurile dinaintea noastră. M-am întrebat ce anume îl 
aspira. 

După zece minute de mers pe o pantă abia înclinată, 
coridorul ne aduse într-o sală înaltă şi puternic luminată, cu 
un tavan stâncos, pătat de fumul torţelor. În sală se afla 
greeshka. 

Avea culoarea roşu-cafeniu închis, ca sângele închegat, cu 
stacojiul strălucitor, aproape transparent, al creaturilor ce 
se găseau pe ţestele Membrilor. Pe corpul imens existau şi 
nişte pete negre, aidoma unor arsuri sau urme de 
funingine. Abia puteam zări peretele îndepărtat al peşterii; 
greeshka era uriaş şi se înălța deasupra noastră, aşa încât 
între el şi plafon rămânea doar o crăpătură. La jumătatea 


sălii însă, cobora abrupt ca un deal gelatinos, oprindu-se la 
vreo şapte-opt metri de locul unde ne aflam. Între noi şi el 
se întindea o pădure de fuioare roşii, atârnând şi mişcându- 
se, un păienjeniş viu de ţesut ce ajungea aproape lângă 
feţele noastre. 

Păienjenişul pulsa. Ca un organism viu. Până şi firişoarele 
se dilatau şi se contractau, mişcându-se după un ritm tăcut, 
acelaşi cu al uriaşului greeshka din spatele lor. 

Stomacul mi s-a revoltat, totuşi însoțitorii mei erau calmi. 
Mai văzuseră spectacolul. 

— Vino, rosti Valcarenghi, aprinzând lanterna adusă 
pentru a spori lumina torţelor. 

Deformându-se prin păienjenişul pulsator, razele dădeau 
iluzia unui codru straniu şi bântuit. Valcarenghi păşi înainte 
prin pădurea aceea. Încetişor. Mişcând lanterna şi 
îndepărtând firele de greeshka. 

Gourlay îl urmă, dar eu m-am tras îndărăt. Administratorul 
privi în urmă şi zâmbi: 

— Nu te teme. Greeshka are nevoie de ore întregi până se 
ataşează şi se îndepărtează cu uşurinţă. Nu te apucă, dacă 
treci prin el. 

Mi-am adunat curajul, m-am întins şi am atins unul dintre 
firişoarele vii. Era moale, umed şi părea niţel lunecos. Atât. 
Ceda cu uşurinţă. Am păşit prin el, întinzând braţele 
înaintea mea, dând la o parte păienjenişul pentru a-mi croi 
drum. Polițistul mă urma tăcut. 

Am ajuns de cealaltă parte a fuioarelor, la poalele uriaşului 
greeshka. Valcarenghi îl studie, apoi îmi indică cu lanterna: 

— Uită-te. Reunirea Finală. 

Am privit. Lanterna arunca o pată de lumină pe una dintre 
zonele întunecate - o discordanţă pe colosul roşu. M-am 
uitat mai atent. Acolo se găsea un cap. Exact în centrul 
petei. 1 se zărea doar chipul, dar şi acela acoperit de o 
peliculă roşie, subţire. Trăsăturile erau însă inconfundabile. 
Un shkeean bătrân, zbârcit, cu ochii mari şi închişi. Dar 
zâmbind. Zâmbind! 


M-am apropiat. Ceva mai jos şi spre dreapta, din masa 
gelatinoasă ieşeau vârfurile câtorva degete. Asta era tot. 
Cea mai mare parte a corpului dispăruse deja, afundat în 
greeshka, dizolvat sau în curs de dizolvare. Bătrânul shkeen 
era mort şi parazitul îi digera trupul. 

— Fiecare pată neagră este o Reunire recentă, rosti 
Valcarenghi mişcând lanterna în cercuri. Desigur, petele 
pălesc cu timpul. Încetişor, greeshka creşte. Peste o sută de 
ani, va umple sala asta şi va porni în sus, pe coridor. 

Înapoia noastră se auzi un zgomot. M-am întors. Cineva 
venea prin păienjeniş. 

Ajunse lângă noi şi ne zâmbi. O bătrână shkeeană, goală, 
cu sânii atârnându-l până la brâu. Membră, desigur. 
Greeshka îi acoperea majoritatea craniului şi cobora mai jos 
decât sânii. Era încă strălucitor şi transparent, după 
vremea petrecută la soare. Puteai vedea prin el, acolo unde 
mânca pielea de pe spatele femeii. 

— O candidată la Reunirea Finală, spuse Gourlay. 

— E o peşteră foarte populară, adăugă sardonic 
Valcarenghi. 

Femeia nu ne vorbi şi nici noi n-am făcut-o. Zâmbind, trecu 
mai departe şi se aşeză pe greeshka. 

Micul greeshka aflat pe spatele ei păru aproape că se 
dizolvă în momentul contactului, topindu-se în masa 
creaturii din peşteră, aşa încât femeia şi uriaşul greeshka 
erau uniţi ca o singură fiinţă. După aceea, nimic. Femeia 
închise ochii şi rămase liniştită, părând adormită. 

— Ce se întâmplă? Am întrebat. 

— Reunirea, răspunse Valcarenghi. Abia peste vreo oră îţi 
vei da seama, însă greeshka a început chiar de acum să se 
închidă peste ea, înghiţind-o. Mi s-a spus că ar fi o reacţie la 
căldura trupului. Peste o zi va fi îngropată. Peste două... 

Indică cu lumina lanternei chipul pe jumătate dizolvat de 
deasupra. 

— O poţi citi? Se interesă Gourlay. Poate aflăm ceva. 

— Perfect, am rostit scârbit, totuşi curios. 


Mi-am deschis mintea şi atunci furtuna m-a izbit. 

Ar fi greşit să-l spun însă furtună. Era imensă, 
copleşitoare, puternică şi arzătoare, orbind şi înăbuşind. În 
acelaşi timp, era calmă şi liniştitoare, o linişte mult mai 
intensă decât ura omenească. Emitea sunete dulci şi 
chemări de sirene, atrăgându-mă seducătoare şi 
învăluindu-mă în unde purpurii de plăcere. Mă umplea şi 
totodată mă golea. Şi, undeva, auzeam clopotele sunând, un 
cântec aspru de bronz, un cântec despre iubire, predare şi 
contopire, despre ce înseamnă să fii împreună, într-o frăţie, 
niciodată singur. 

Furtună, da, furtună emoţională. Comparativ însă cu una 
obişnuită părea ca o supernovă pe lângă un uragan, iar 
violenţa ei era cea a iubirii. Furtuna aceasta mă iubea şi mă 
dorea, clopotele ei îmi cântau despre iubire şi eu mă 
întindeam într-acolo, atingând-o, dorind să fiu cu ea, dorind 
să mă leg de ea, dorind să nu mai fiu niciodată singur. Şi, 
brusc, mă aflam din nou pe creasta valului, talazul de foc ce 
mă purta veşnic spre stele, iar acum ştiam că el nu se va 
mai sparge, că nu voi mai rămâne singur pe câmpia 
întunecată. 

Gândindu-mă la asta, mi-am amintit de Lya. 

Deodată, am început să mă zbat, să lupt, să izbesc în 
oceanul absorbitor de iubire. Am fugit, am fugit, am fugit, 
AM FUGIT... Am închis uşa minţii, i-am pus lacătul şi am 
lăsat furtuna să se izbească şi să se trântească de ea, în 
vreme ce o sprijineam şi o împingeam cu toate forţele. 
Totuşi, uşa începu să se îndoaie şi să trosnească. 

Am urlat. Uşa se izbi de perete şi furtuna se năpusti 
înăuntru, înghiţindu-mă şi târându-mă afară într-un vârtej. 
Am plutit în sus, către stelele reci, dar nu mai erau deloc 
reci şi eu creşteam, creşteam, până când eu am fost stelele 
şi ele au fost eu, apoi am fost Reunirea şi, pentru o singură 
clipă, am fost universul. 

Apoi nimic. 


M-am trezit în camera mea, cu o durere de cap ce-mi 
spărgea ţeasta. Pe un scaun, Gourlay citea una dintre 
cărţile noastre. Ridică privirea când am gemut. 

Pilulele Lyei contra migrenei rămăseseră pe noptieră. M- 
am grăbit să iau una, apoi m-am chinuit să mă scol în capul 
oaselor. 

— Cum te simţi? Întrebă Gourlay. 

— Mă doare capul, am rostit, frecându-mi fruntea. 

Bubuia, ca şi când ar fi vrut să explodeze. Mult mai rău 
decât atunci când citisem durerea Lyei. 

— Ce s-a întâmplat? Am articulat. 

— Ne-ai speriat al dracului, se ridică el în picioare. Imediat 
după ce ai început să citeşti, ai început să tremuri. Apoi ai 
mers drept spre nenorocitul ăla de greeshka şi ai urlat. 
Dino şi cu sergentul au trebuit să te tragă afară. Păşeai 
drept în creatura aia şi te afundaseşi până la genunchi. 'Tot 
timpul, zbătându-te. Groaznic... Dino te-a pocnit, te-a 
ameţit bine. 

Clătină din cap şi se îndreptă spre uşă. 

— Unde pleci? L-am întrebat. 

— Să mă culc. Ai zăcut inconştient vreo opt ore. Dino m-a 
rugat să te veghez până îţi revii. Bun, ţi-ai revenit. Acum 
caută să te odihneşti şi eu o să fac acelaşi lucru. Vorbim 
mâine. 

— Vreau să vorbim acum. 

— E târziu, răspunse şi închise uşa dormitorului. 

I-am ascultat paşii îndepărtându-se şi sunt sigur că am 
auzit şi cheia răsucindu-se în broască. În mod evident, cuiva 
îi era frică de Talente care dispar în noapte. N-aveam să 
plec nicăieri. 

M-am ridicat şi am căutat ceva de băut. Am găsit nişte 
Veltaar rece. Am băut iute două pahare şi am luat o gustare 
frugală. Durerea de cap începuse să-mi treacă. M-am întors 
în dormitor, am stins lumina şi am dezopacizat geamul, ca 
să pătrundă lumina stelelor. M-am întins şi am încercat să 
mă culc. 


Nu puteam însă adormi; nu imediat. Se întâmplaseră prea 
multe. Trebuia să mă gândesc. Întâi, migrena, îngrozitoarea 
migrenă care îmi despica ţeasta. La fel ca a Lyei. Totuşi ea 
nu trecuse prin ceea ce trecusem eu. Sau greşeam? Lya era 
un Talent major, cu mult mai sensibilă decât mine şi cu un 
domeniu mai extins. Ar fi putut furtuna emoţională să 
ajungă atât de departe, la o distanţă de atâţia kilometri? 
Târziu, în timpul nopţii, când oamenii şi shkeenii dormeau, 
iar gândurile le erau slabe? Poate... Şi poate că visele mele, 
pe jumătate amintite, reprezentau reflecţii palide ale celor 
simţite de ea în timpul nopţii. Visele mele însă fuseseră 
plăcute. Deşteptatul mă deranja, trezirea, nu amintirile. 

De fapt, migrena o căpătasem în timpul somnului? Sau 
când mă sculasem? 

Ce naiba se întâmplase? Cine mă prinsese acolo, în 
peşteră şi mă trăsese spre el? Greeshka? Probabil că da. 
Nici nu avusesem vreme să mă focalizez asupra femeii, aşa 
că greeshka trebuia să fi fost. Lyanna spusese însă că 
greeshka nu gândesc, nici măcar un „da-trăiesc”... 

Totul se învârtea în jurul meu, întrebări despre întrebări 
despre întrebări, iar eu nu aveam nici un răspuns. Am 
început să mă gândesc la Lya, să mă întreb unde se afla şi 
de ce mă părăsise. Trecuse şi ea prin aşa ceva? De ce n-o 
înţelesesem? Îi simţeam lipsa. Aveam nevoie de ea şi nu era 
lângă mine. Eram singur şi foarte conştient de acest lucru. 
Am adormit. 

Un întuneric lung şi în cele din urmă un vis pe care, în 
sfârşit, mi l-am reamintit. Revenisem pe câmpie, pe câmpia 
infinită şi cufundată în beznă, cu cerul lipsit de stele şi cu 
formele negre în depărtare, câmpia despre care îmi vorbise 
de atâtea ori Lya. Era o imagine dintr-un poem favorit al ei. 
Eram singur, de-a pururi singur şi ştiam asta. Acela era 
felul de a fi al lucrurilor. Eu reprezentam unica realitate din 
univers şi-mi era frig, foame şi teamă, iar formele înaintau 
spre mine, inumane şi de neoprit. Nu exista nimeni pe care 
să-l pot chema, nimeni către care să mă îndrept, nimeni 


care să-mi audă strigătele. Nu fusese nimeni, niciodată. Nu 
avea să fie nimeni, niciodată. 

Apoi a venit Lya. 

A coborât din cerul fără stele, palidă, subţire şi fragilă şi s- 
a aşezat lângă mine. Şi-a îndepărtat cu palma părul de pe 
frunte, m-a privit cu ochi mari şi strălucitori şi mi-a zâmbit. 
În clipa aceea, am ştiut că nu era un vis. Într-un fel, ea era 
cu mine. Am stat de vorbă. 

Bună, Robb. 

Lya? Bună, Lya. Unde eşti? M-ai părăsit. 

Ilartă-mă. A trebuit. Înţelege, Robb. Poţi să înţelegi. Nu mai 
vroiam să fiu niciodată aici, în locul ăsta... În locul ăsta 
îngrozitor. Altfel aş fi rămas, Robb. Bărbaţii sunt 
întotdeauna aici, însă doar pentru câteva clipe. 

O atingere şi un glas? 

Da, Robb. Apoi, din nou, beznă şi tăcere. Şi câmpia 
întunecată. 

Amesteci două poezii, Lya. Dar nu-l nimic. Le ştii mai bine 
decât mine. Nu uiţi însă ceva? Partea de la început? „Iubire, 
să fim sinceri...” Oh, Robb. 

Unde eşti? 

Sunt... Peste tot. Dar cel mai mult într-o peşteră. Eram 
gata, Robb. Eram deja mult mai deschisă decât restul. 
Puteam sări peste Reunire şi Membri. Talentul meu mă 
obişnuise cu comuniunea. M-a acceptat. 

Reunirea Finală? 

Da. 

Lya! 

Robb, te rog, vino lângă noi, vino lângă mine. Este atâta 
fericire! Pentru totdeauna, pe vecie, să aparţinem, să 
împărţim şi să fim împreună. lubesc, Robb. Iubesc un 
miliard de miliarde de oameni şi-l cunosc pe toţi mai bine 
decât te-am cunoscut vreodată pe tine, iar ei mă cunosc cu 
tot ceea ce sunt eu şi mă iubesc. Şi va dura de-a pururi. Eu. 
Noi. Reunirea. Am rămas tot eu însă, în acelaşi timp, sunt şi 
ei. Şi ei sunt eu. Membrii, cititul minţilor, m-a deschis, iar 


Reunirea m-a chemat în fiecare noapte, pentru că mă iubea, 
înţelegi? Robb, vino cu noi, vino cu noi. Te iubesc. 

Reunirea. Adică greeshka. Te iubesc, Lya. Te rog, întoarce- 
te. Nu se poate să te fi absorbit încă. Spune-mi, unde eşti? 
Vin la tine. 

Da, vino la mine. Vino oriunde, Robb. Greeshka este unul 
singur, toate peşterile comunică pe sub coline, micii 
greeshka fac toţi parte din Reunire. Vino şi alătură-mi-te. 
Ilubeşte-mă, aşa cum ai spus că ai făcut-o. Vino cu mine. Eşti 
atât de îndepărtat încât abia te pot atinge, chiar şi cu 
ajutorul Reunirii. Vino şi fii unul împreună cu noi. 

Nu, nu mă voi lăsa mâncat. Te rog, Lya, spune-mi unde 
eşti. 

Sărmane Robb! Nu te teme, iubitule. Trupul nu-l 
important. Greeshka are nevoie de el pentru hrană şi noi 
avem nevoie de greeshka. Dar, Robb, Reunirea nu-l numai 
greeshka, înţelegi? Greeshka nu-l important, nu are nici 
măcar o minte, el este doar legătura, mediul. Reunirea sunt 
shkeenii. Un milion de miliarde de miliarde de miliarde de 
shkeeni, toţi shkeenii care au trăit şi au fost Membri în 
paisprezece mii de ani, toţi laolaltă, iubind şi aparţinând, 
nemuritori. E minunat, Robb, e mai mult decât am avut noi, 
cu mult mai mult şi, totuşi, noi eram norocoşii, îţi aminteşti? 
Într-adevăr, eram! Acum însă este mult mai bine. 

Lya, Lya mea. Te-am iubit. Asta nu-l pentru tine, nu-l 
pentru oameni. Întoarce-te la mine. 

Asta nu-l pentru oameni? Oh, ba ESTE! Este ceea ce au 
căutat oamenii dintotdeauna, plângând în nopţile 
însingurate. Este iubire, Robb, iubire adevărată şi iubirea 
oamenilor nu-l decât o imitație ştearsă. Înţelegi? 

Nu. 

Vino, Robb. Alătură-te nouă. Altfel vei fi pentru totdeauna 
singur, singur pe câmpie, doar cu un glas şi o atingere care 
să te mai ţină. Iar în cele din urmă, când trupul îţi va muri, 
n-o să ai nici măcar atât. Doar un infinit de întuneric deşart. 


Câmpia, Robb, mereu şi pe vecie. lar eu nu voi putea să te 
mai ajung. Niciodată. Nu trebuie să fi... 

Nu. 

Robb, puterile îmi slăbesc. Te rog, vino. 

Nu. Lya, nu pleca. Te iubesc, Lya. Nu mă părăsi. 

Te-am iubit, Robb. Te-am iubit. Crede-mă... 

Apoi dispăru. Eram din nou singur pe câmpie. De undeva 
bătea vântul şi alunga cuvintele ei de lângă mine, risipindu- 
le în măreţia rece a infinitului. 

Uşa era descuiată în dimineaţa posomorâtă. Am urcat şi l- 
am găsit pe Valcarenghi singur în cabinet. 

— Crezi în Dumnezeu? 

Ridică privirea şi zâmbi. 

— Sigur, îmi răspunse. 

Nu vorbise foarte apăsat. Îl citeam. Era un subiect la care 
nu se gândise niciodată până atunci. 

— Eu nu, am continuat. Şi nici Lya. Ştii, majoritatea 
Talentelor sunt atei. Acum cincizeci de ani, pe Vechiul 
Pământ, s-a încercat o experienţă. A fost încercată de un 
Talent major pe nume Linnel, care era extrem de 
credincios. S-a gândit că, folosind droguri şi unind minţile 
celor mai puternice Talente din lume, va putea atinge ceva 
căruia el îi spunea „Da Trăiesc” -ul Universal. Altfel 
cunoscut sub numele de Dumnezeu. Experienţa a fost un 
eşec dezastruos şi totuşi ceva s-a întâmplat. Linnel a 
înnebunit, iar ceilalţi au avut doar viziunea unui nimic uriaş, 
întunecat şi nepăsător, un vid fără motiv, formă sau rațiune. 
Alte Talente au mai simţit la fel şi chiar Normali. În urmă cu 
sute de ani, un poet numit Amold a scris despre o câmpie 
întunecată. Poemul este într-una din limbile vechi, însă 
merită să fie citit. Exprimă... leama, cred. Ceva esenţial din 
om, spaima de a fi singur în cosmos. Poate reprezintă numai 
frica de moarte, poate ceva mai mult. Nu ştiu. Este însă un 
lucru fundamental. În esenţă, toţi oamenii sunt singuri, dar 
nu vor să fie aşa. Caută mereu, încercând să realizeze un 
contact, încercând să-l atingă pe alţii peste vid. Unii nu 


reuşesc niciodată, alţii doar ocazional. Lya şi cu mine am 
fost norocoşi. Niciodată însă nu-l ceva permanent. 
Finalmente, rămâi din nou singur pe câmpia întunecată. 
Înţelegi, Dino? Înţelegi? 

Îmi zâmbi, puţin amuzat. Nu ironic, nu era stilul lui, ci 
surprins şi neîncrezător. 

— Nu, îmi răspunse. 

— Fii atent! Întotdeauna oamenii vor ceva, pe cineva, 
caută... Conversaţia, dragostea... Talentul, iubirea, sau 
sexul fac parte din această căutare. Şi zeitățile. Omul i-a 
inventat pe zei, pentru că-l este teamă să fie singur, îl 
îngrozeşte un univers pustiu, îi e frică de câmpia 
întunecată. De asta se convertesc oamenii tăi, Dino, de asta 
te părăsesc. L-au găsit pe Dumnezeu, sau oricum mai mult 
decât vor putea găsi vreodată. Reunirea este o minte-bloc - 
o minte-bloc nemuritoare, mai mulţi într-unul, totul fiind 
iubire. La naiba, shkeenii nu mor! Nu-l de mirare că n-au 
conceptul vieţii de apoi. Ei ştiu că Dumnezeu există. Poate 
că n-a creat universul, însă este iubire, iubire pură şi ei 
spun că Dumnezeu înseamnă iubire, aşa-l? Sau poate că 
ceea ce numim noi iubire reprezintă o părticică din 
Dumnezeu. Nu-mi pasă orice-ar fi. Asta-l Reunirea: sfârşitul 
căutării printre shkeeni şi pentru oameni. La urma urmelor, 
suntem asemănători - într-atât de asemănători încât doare. 

Valcarenghi emise suspinul lui exagerat: 

— Robb, eşti suprasolicitat. Vorbeşti ca un Membru. 

— Poate c-ar trebui să fiu. Lya este. Acum e parte a 
Reunirii. 

— De unde ştii? Clipi el. 

— Azi-noapte mi-a venit în vis. 

— Aha, un vis... 

— Era adevărat, la dracu'! Era adevărat! 

Bărbatul se ridică şi zâmbi: 

— Te cred, spuse el. Adică, cred că greeshka foloseşte o 
momeală-psi, o ispită a dragostei dacă vrei, pentru a atrage 
şi devora. Ceva atât de puternic încât îi convinge pe oameni 


- chiar şi pe tine - că este Dumnezeu. Desigur, e ceva 
periculos. Înainte de a lua vreo măsură, va trebui să mă 
gândesc. Am putea păzi peşterile pentru a interzice accesul 
oamenilor, dar sunt prea multe intrări. Să-l zidim pe 
greeshka ar însemna o deteriorare a relaţiilor noastre cu 
shkeenii. De acum, însă, problema mă priveşte pe mine. Ţi- 
ai încheiat misiunea. 

Am aşteptat să termine. 

— N-ai dreptate, Dino. E ceva real, nu-l un truc, nu-l o 
iluzie. Atât eu, cât şi Lya, am simţit. Greeshka n-are nici 
măcar un „da-trăiesc”, ca să nu mai vorbesc de o momeală- 
psi atât de puternică încât să-l atragă pe shkeeni şi pe 
oameni. 

— 'Te aştepţi să cred că Dumnezeu este un animal care 
trăieşte în peşterile de pe Shkeea? 

— Da. 

— Robb, sper că-ţi dai şi tu seama că-l absurd. Tu crezi că 
shkeenii au găsit răspunsul la misterul creaţiei? Uită-te la 
ei! Cea mai veche rasă civilizată din spaţiu, dar sunt pironiţi 
de paisprezece mii de ani în epoca bronzului. Noi am venit 
la ei. Unde le sunt navele spaţiale? Unde le sunt Turnurile? 

— Unde sunt clopotele noastre? I-am replicat. Dar 
bucuria? Ei sunt fericiţi, Dino. Noi suntem? Poate că ei au 
găsit ceea ce noi căutăm încă. La urma urmelor, de ce 
dracu' este omul într-o veşnică mişcare? De ce a ieşit în 
spaţiu, să cucerească galaxia, universul, sau mai ştiu eu ce? 
Pentru ca să-l caute pe Dumnezeu? Poate că da. Nu-l poate 
găsi, aşa încât caută, mereu şi mereu. Şi ajunge, în cele din 
urmă, pe aceeaşi câmpie întunecată. 

— Compară realizările. Eu aş prefera, fără discuţie, să fiu 
om. 

— Merită? 

— Aşa cred. 

Se îndreptă spre fereastră şi privi afară, zâmbind. 

— Avem singurul Turn de pe planeta lor. 


— Ei au singurul Dumnezeu din universul nostru, i-am 
replicat, însă mi-a răspuns doar printr-un surâs. 

— Bine, Robb, vorbi el întorcându-se de la fereastră. O să 
ţin minte asta. Şi o să ţi-o găsim pe Lyanna. 

— Lya s-a dus, am şoptit eu. Acum o ştiu cu siguranţă. 
Dacă mai întârzii mult, o s-o urmez. Plec diseară. O să-mi 
rețin un loc pe prima navă spre Baldur. 

Încuviinţă din cap. 

— Dacă doreşti, dau dispoziţie să ţi se pregătească 
onorariul. Zâmbi: Când o vom găsi pe Lya, o să ţi-o 
trimitem. Cred că nu va fi în apele ei, însă asta te priveşte 
pe tine. 

Nu i-am răspuns. Am ridicat din umeri şi am pornit spre 
lift. Glasul lui Valcarenghi m-a oprit: 

— Aşteaptă! Ce-ai zice să cinăm diseară? Ai făcut o treabă 
bună aici. Oricum, Laurie şi cu mine dăm o petrecere de 
adio. Pleacă şi ea de pe Shkeea. 

— Îmi pare rău. 

A fost rândul lui să strângă din umeri. 

— Pentru ce? Laurie este o fiinţă minunată şi o să-mi 
lipsească. Dar nu-l o tragedie. Există şi alte fiinţe minunate. 
Oricum, cred că nu mai suporta planeta. 

În arsura şi durerea pierderii mele, aproape că-mi uitasem 
Talentul. Mi l-am reamintit şi l-am citit. Nu exista părere de 
rău, durere, ci numai o uşoară dezamăgire. În spatele 
acestora, zidul lui. Întotdeauna, zidul care-l izola pe acest 
bărbat ce-l tutuia pe toţi şi era prieten cu ei, fără să fie 
intim cu nici unul. lar pe zid, parcă puteam citi o inscripţie: 
POŢI MERGE PÂNĂ AICI ŞI NU MAI DEPARTE. 

— Haide, insistă el. O să fie amuzant. 

Am încuviinţat. 

* Acum, când nava decolează, mă întreb: de ce plec? 

Poate ca să mă întorc acasă. Pe Baldur avem o casă, 
departe de oraşe, pe unul dintre continentele nedezvoltate, 
înconjurați de sălbăticie. Se află pe o stâncă, deasupra unei 
cascade înalte care se prăbuşeşte parcă de o eternitate 


într-un lac verzui. Adesea, Lya şi cu mine înotam acolo, în 
zilele însorite dintre două misiuni. Apoi zăceam goi în 
umbra copacilor cu arome de portocali şi făceam dragoste 
pe un covor de muşchi argintiu. Poate că mă întorc la toate 
astea. Nu va fi însă la fel fără Lya, fără Lya cea pierdută... 

Lya pe care o puteam încă avea. Pe care aş fi avut-o şi 
acum. Ar fi fost uşor, atât de uşor. O plimbare într-o peşteră 
întunecată, un somn scurt. Apoi, Lya cu mine pentru vecie, 
în mine, împărţindu-mă, ea fiind eu şi eu fiind ea. lubindu- 
ne şi cunoscându-ne mai mult decât o pot face oamenii. 
Reunirea şi fericirea, fără nici o beznă, niciodată. 
Dumnezeu... Dacă credeam în cele spuse lui Valcarenghi, 
atunci de ce o refuzasem pe Lya? 

Poate pentru că nu sunt sigur. Poate că sper încă la ceva 
mai măreț şi mai iubitor decât Reunirea - la Dumnezeul de 
care mi s-a spus de când eram copil. Poate că risc, pentru 
că o parte din mine continuă să creadă. Dacă greşesc însă, 
atunci... Bezna şi câmpia... 

Dar poate că este vorba despre altceva, despre ceva ce am 
zărit la Valcarenghi, ceva ce m-a făcut să mă îndoiesc de 
cele spuse. Cumva, omul este mai mult decât shkeenul; 
există indivizi ca Dino şi Gourlay, aşa cum au existat Lya şi 
Gustaffson, oameni care se tem de iubire şi de Reunire într- 
atât de mult încât le râvnesc. Aşadar, o contradicţie. Omul 
are două impulsuri primordiale, iar shkeeanul numai unul? 
Atunci poate că există un răspuns omenesc: să atingă, să se 
alăture, să nu fie singur şi, totuşi, să rămână om. 

Nu-l invidiez pe Valcarenghi. Cred că plânge înapoia 
zidului său şi nimeni n-o ştie, nici chiar el. Nimeni n-o va şti 
niciodată şi, în cele din urmă, va continua să fie singur, 
zâmbind de durere. Nu, nu-l invidiez pe Dino. 

Totuşi, Lya, în mine există ceva din el, aşa cum există şi 
ceva din tine. Poate că de asta fug, deşi te-am iubit. 

Pe aceeaşi navă cu mine s-a îmbarcat şi Laurie Blackbum. 
După decolare, am mâncat împreună şi ne-am petrecut 
seara discutând la un pahar de vin. Poate că n-a fost o 


conversaţie veselă, însă a fost omenească. Amândoi aveam 
nevoie de cineva şi căutam. 

După aceea, am dus-o la mine în cabină şi am făcut 
dragoste cu toată violenţa de care eram în stare. Apoi 
întunericul s-a destrămat şi am stat de vorbă toată noaptea. 


SFÂRŞIT