Leonida Neamtu – Frumusetea pietrei nevazute

FRUMUSEȚEA 
“PIETREI NEVĂZUTE 


= 
Fi e 
FTE h 


EGITURA TINERETULUI 


LEONIDA NEAMTU 


FRUMUSETEA PIETREI 
NEVAZUTE 


Editura Tineretului 
Bucureşti, 1965 


Într-un ţinut lângă mare, pe care 
Poate ai să-l cunoști într-o zi, 
Trăia odată, demult, o fată... 


Edgar Allan Poe 


PARTEA ÎNTÂI 


SĂGEȚŢILE 
1 


Într-un liniștit amurg stăteam în grădină cu tranzistorul pe 
genunchi, dar, sincer vorbind, îmi era lene să caut muzică. 
Imprejur - atâta pace, atâta necilintire; numai umbrele se 
îngroșau, încetul cu încetul, lungindu-se pe nesimţite. 

In asemenea momente e bine să nu fii singur, dar poate că 
mă înșel. E bine să taci, ascultând torsul discret al timpului, dar 
nu sunt sigur nici în această privinţă. 

În orice caz e o barbarie să tulburi această clipă solemnă a 
înserării... Eu am comis o astfel de barbarie. Am găsit o muzică 
de jaz și m-am instalat mai comod în fotoliul de trestie de sub 
nucul bătrân. 

Aici noaptea venise de-a binelea, izvorând parcă din pământ, 
din rădăcinile copacilor; umbrele înjghebaseră împrejurul meu o 
țesătură complicată, în care aș fi putut să văd tot ce doream: 
mari flori cu petale scăpărătoare, animale ciudate ce se târau 
până aproape de genunchii mei, ivindu-se și dispărând între 
două bătăi de pleoape, corăbii zvelte ce treceau fulgerător pe 
sub ciudate țărmuri. 

Mă simțeam ușor obosit și mă lăsasem legănat într-o lume de 
miraj, când se petrecu următorul fapt cu totul neașteptat: o 
săgeată zbârnâi pe lângă mine, înfigându-se în scoarța nucului. 

Eram aproape convins că adormisem, că visez. Altfel cum să 
crezi în realitatea unui astfel de fapt? 

Și săgeata încă mai vibra, fiindcă lovise cu forţă în trunchiul 
bătrânului copac, și eu începusem să cred că trăiesc o poveste 
din depărtate vremuri, cu arcași, cu lungi încleștări între zori și 
amurg, când mi-am dat seama că totuși am ochii deschişi, 
indiscutabil deschiși. 

Visasem eu, nu o singură dată, tot felul de năzbâtii: că zbor, 
că înot la adâncime într-o mare neobișnuit de limpede și 
albastră, printre pești strălucitori (și aici amintesc numai visele 
plăcute!); niciodată însă, până acum, nu fusesem ţinta unui 
arcaș. Faptul era inedit pentru mine și trebuia cercetat, așa mi- 
am spus. 


Renunțând la poziția mea comodă, am avut imediat 
certitudinea că nici vorbă nu putea fi de vis... Sărind în picioare, 
descult cum eram, am nimerit exact într-un ghimpe, fericit prilej 
pentru a mormăi două-trei înjurături demodate, dar cât se poate 
de reale. 

Am smuls din trunchiul nucului săgeata; un fir subţire de 
trestie, prevăzut cu ac și o mică greutate de plumb în vârf. Un 
petic de hârtie bine înfășurat și legat strâns cu sârmă subţire. 

Uimitor lucru, săgeata îmi adusese, deci, un mesaj! 

Tot mai intrigat, am reușit să desfășor sârma și am întins în 
palmă fâșia îngustă de hârtie pe care distingeam câteva 
cuvinte. Aveam chibrituri, dar, emoţionat fiind, le-am găsit abia 
în al zecelea buzunar. În sfârșit, aprinzând unul, am putut 
desluși o caligrafie înaltă, frumoasă. Conţinutul mesajului îmi 
păru cel puţin șocant: 

„Mai bine renunţă. Ceea ce cauti nu există”. 


2 


Nici nu încerc să-mi descriu surpriza. Priveam împrejur, 
așteptând poate să se ivească necunoscutul meu sfătuitor, dar 
nimic nu se clinti în reţeaua de umbre vineţii... Căzu doar o 
frunză, prematur, învârtindu-se lent, o frunză mare de nuc, 
încet, încet, cu multă părere de rău. Încă mai ţineam în mână 
săgeata şi mesajul. Aveam desigur o mutră zăpăcită, 
caraghioasă. 

Tranzistorul, uitat în iarbă, continua să urle, dar l-am făcut să 
tacă imediat, ca să pot gândi. O vagă ameninţare se putea 
întrevedea în prima propozițiune: „Mai bine renunţă”... Cât 
despre rest, nici nu știam ce să cred. La urma urmei, ce căutam 
eu? Căutam în mod special ceva? Parcă nu... 

De doi ani, de când venisem în acest oraș, proaspăt absolvent 
al Institutului de teatru, căutasem, cel mult, niște roluri serioase. 
Zadarnic! Regizorii, apreciind „excepţionalele mele calităţi de 
comic”, îmi încredințaseră numai personaje hazlii, sau în cel mai 
bun caz ridicole. Nu neg că, spre satisfacția mea, în scurt timp 
publicul, generos, m-a îndrăgit; era suficient să apar pe scenă, 
pentru ca sala să înflorească de zâmbete. Această situaţie, 
totuși, nu mă consola suficient. Când s-a jucat „lon”, eram 
convins că pot emite cele mai justificative pretenţii pentru rolul 
titular, dar primul regizor a încercat să mă mângâie, 
făgăduindu-mi un alt rol, unul grozav... Și s-a ţinut de cuvânt; 


curând apăream în scenă travestit în cetăţeanul turmentat. 
Când s-a jucat Hamlet, deși după părerea mea figura prinţului 
danez aducea leit cu propria mea figură, mi s-a încredinţat 
singurul rol comic din această piesă: Osric, cel despre care 
Hamlet, vă aduceţi aminte, se exprimase cam în felul următor: 
„Asta făcea temenele și sfârcului înainte de a suge”... 

Dar, pentru a reveni la clipa prezentă, cele câteva cuvinte pe 
care mi le adusese săgeata nu se refereau, evident, la 
chestiunea rolurilor! 

Mergeam gânditor printre straturile de flori; se părea că 
ultimele străluciri ale amurgului începuseră să dănţuie în jurul 
petalelor multicolore. 

În cameră era cald și două muşte se fugăreau bâzâind pe sub 
tavan. Am deschis larg fereastra, murmurul orașului urca 
stăruitor, crescând și descrescând. „Totuși, mi-am zis, din ce 
direcție o fi venit săgeata? Ar fi trebuit să notez locul de pe 
trunchi unde se înfipsese, să-l înconjur cu cretă albă. Ei, dar de 
unde cretă? Ar trebui să stabilesc direcţia și, imediat, să mă 
avânt în urmărirea glumeţului care atentase la liniștea mea...” 

Un glumeț... Firește că e vorba de un glumet. Poate 
neastâmpăratul acela de Aurelian. Sau poate... 

Puțin mai târziu apăru și Emil Angheliu; cu el împărțeam 
apartamentul. L-am auzit intrând în baie, și toată ţevăria începu 
să urle ca o haită de șacali, semn că Emil dăduse drumul apei, 
să curgă. Ceva mai târziu bătu la ușa mea. 

— Eşti singur? 

— Poftește! 

Ca de obicei, în ultimele săptămâni arăta al naibii de 
neîngrijit. Părea alcătuit din linii strâmbe, unghiuri și barbă. 
Barbă multă și deasă ca peria. 

— Mor de oboseală, zise. 

Trupul i se frânse pe scaun. Părea că privește în direcția mea, 
dar pot să jur că nu mă vedea. Cine știe ce vedea. Faţa i se 
lungise, iar barba, pe obrajii supţi, îl îmbătrânea cu cel puţin 
zece ani. Niciodată n-am văzut alt om pe care o barbă de două- 
trei zile să-l transforme atât de hotărâtor. Proaspăt ras, Emil 
expunea Universului un obraz neted, cu trăsături fine, de 
logodnic fericit. Acum arăta a om care părăsise acceleratul 
anilor tineri, trecând în personalul vârstei mijlocii... Nu știu ce se 
întâmpla cu el în ultima vreme, nu l-am întrebat niciodată, 


fiindcă nu-mi place să mă vâr în sufletul omului. Prietenia 
noastră avea ceva delicat și fragil, cu Emil trebuia să-ţi alegi 
bine cuvintele, atât era de sensibil, iar felul său de a fi, extrem 
de prevenitor, modul în care mai mult sugera decât spunea 
lucrurilor pe nume, mai ales când avea o părere diferită de a ta, 
mă încânta. l-am auzit pe alții exprimându-și rezerva faţă de 
acest soi de oameni, mie însă Emil îmi plăcea foarte mult și 
totdeauna mi-a fost teamă să nu-l supăr cu vreo grosolănie sau 
vreo indiscreţie involuntară. 

— Ai mult de lucru la muzeu, i-am zis. 

Aceasta era de fapt o întrebare, aţi observat, nu-i așa, că-i 
ofeream indirect ocazia de a-și explica surmenajul din ultimul 
timp. Emil dădu din cap; părea gata să-mi spună ceva; o simplă 
impresie. Poate mă înșelam. Să-i servesc oare nesăbuita 
poveste cu săgeata, cu mesajul? Nu era prea minor faptul 
pentru un om obosit și preocupat? 

La început abia mă ascultă. Îmi închipui că și eu povesteam 
cam anost, cam nesigur. Nici acum. Nu-mi venea să cred că 
primisem un bileţel prin intermediul romantic al săgeţii. Cred că 
descoperisem pe faţa lui un mic zâmbet ironic, fin schiţat, 
imperceptibil. 

— Bine, bine, zise încet, evident neîncrezător, și poate 
plictisit, deși se silea să n-o arate. Spune odată ce cuprindea 
mesajul? 

— Poftim! Uite săgeata și uite mesajul, judecă și tu, i-am zis. 

— N-aș vrea să fiu indiscret, făcu Emil luând obiectul, dar 
refuzând fâșia de hârtie. Dacă aceste răvașe sunt din partea 
unei femei... 

— Oh, fii liniștit, nu e o declaraţie de dragoste. Citește! 

Emil luă hârtia și continuă să mă privească o secundă-două. 
Mi-am dat seama - vai! - că nu dă două parale pe toată 
povestea mea, și că n-are niciun chef să citească cele ce erau 
scrise acolo. Totuși citi... 

3 


Reacţia prietenului meu la lectura celor două scurte 
propozițiuni a fost chiar mai surprinzătoare decât însăși sosirea 
mesajului. De unde mă aşteptam să-l văd înapoindu-mi bileţelul, 
cu o vagă ridicare a umerilor, el se comportă așa fel ca și cum 
conţinutul biletului l-ar fi vizat direct și încă într-un mod grav. 
Lucrurile luară o întorsătură despre care nu mai știam ce să 


cred. 

La început l-am văzut tresărind cu tot corpul, parcă ar fi primit 
o izbitură puternică. Degetele lui fine care ţineau ușor peticul de 
hârtie, de colţ, se crispară; Emil căzu pe scaun, palid. M-am 
repezit, întrebându-l dacă are de gând să leșine sau să moară. 
Mă respinse, ușor. Când deschise ochii am observat, tot mai 
uimit, că-mi examinează îmbrăcămintea. Consider că aș fi un 
lăudăros dacă aș afirma că posed un spirit de observație ieșit 
din comun, totuși nu-mi scăpă amănuntul că în seara aceea 
purtam amândoi cămăși identice, de un albastru deschis, cu 
mâneci scurte, lejere, cămăși de vară pe care le cumpărasem cu 
puţin timp în urmă, de la același magazin. 

Timp de două minute Emil își roase cu mult sârg o unghie... 
Apoi mă întrebă: 

— Cum erai îmbrăcat în momentul când a picat săgeata? 

— Exact ca și acum. Dar ce importanţă...? 

— Te-ai plimbat prin grădină, având pe tine această cămașă? 

Emil pronunţase cuvintele aproape furios. Așa mi se păru cel 
puţin. Deci, am ripostat: 

— Dar ce, e interzis? 

Altă dată, tonul meu puţin cam agresiv (fiindcă toate acestea 
începeau să mă irite niţel) n-ar fi trecut neobservat de către 
Emil. Acum însă mâna lui pluti prin aer schiţând nu știu ce, își 
aprinse iute o ţigară, pe care o strivi imediat în scrumieră, după 
ce trăsese numai două fumuri. De câteva ori se repezi la 
fereastră, parcă s-ar fi așteptat să vadă pe cineva, apoi, aproape 
violent, insistă să-l duc în grădină și să-i arăt totul: punctul unde 
se înfipsese săgeata, locul unde îmi așezasem fotoliul de 
trestie... 

Începusem să regret că-i povestisem întâmplarea, firile 
nervoase explodează la cea mai ușoară atingere! Totuși, nu 
înţelegeam deloc din ce cauză se agita atâta din pricina unui 
mesaj care mă privea numai pe mine! Dar m-am supus, nu 
voiam să-l supăr: am făcut împreună deplasarea până sub nuc, 
Emil adusese o lanternă și cu ajutorul ei cercetam scoarţa 
copacului. Scena era ridicolă, firește că n-am reușit să 
descoperim minuscula înțepătură a săgeţii, și apoi, ce 
importanţă ar fi avut chiar dacă o găseam!? Când ne-am 
înapoiat în casă, Emil a insistat, fără a-mi oferi niciun fel de 
explicaţie, să-i dau lui mesajul, în păstrare, ceea ce am acceptat 


bucuros, numai să scap odată de povestea aceasta. Nu 
înţelegeam cum o glumă reușise să-l răscolească în așa hal! 
4 

Câteva zile nici nu l-am mai văzut, el dispărea în zori și se 
întorcea târziu; în ce mă privește, am plecat într-un mic turneu 
prin regiune, cu o formaţie de estradă, în cadrul căreia 
susțineam, evident, partea umoristică, împreună cu încă un 
coleg de la teatru. Acesta era specialist în a imita diferite voci și 
sunete, iar eu îl imitam pe el cum imită; povestea aceasta ieșea 
cât se poate de veselă, vă rog să mă credeţi. 

Când am revenit în oraș, vara se instaurase de-a binelea și 
mă gândeam bucuros la zilele de ștrand, apoi la o lungă 
plimbare pe meleaguri cât mai îndepărtate și la un tradiţional 
meci de fotbal care trebuia să se dispute curând între interpreţii 
de comedie și maeștrii dramei. Firește, - eu jucam în prima 
echipă, și încă într-un post important: portar. Și așa uitasem și 
de săgeată, și de mesaj, și de neliniștea lui Emil. 

M-am întors în oraș într-o seară, destul de târziu, pe la 
unsprezece. Ajungând în dreptul casei, am văzut sus, la etajul al 
doilea, un geam luminat - al lui Emil - și silueta lui subţire 
mișcându-se încolo și încoace prin cameră. 

Eram atât de bine dispus în ceasul acela, atât de lipsit de griji, 
atât de senin - o dispoziţie ușoară ca un zbor egal și planat - și 
atâta zbucium se putea bănui la omul care se zbătea între cei 
patru pereţi ai camerei fără să-și găsească locul, că m-am oprit 
dintr-odată, ca în faţa unei revelații. 

Stăteam pe trotuar, rezemat de grilajul de sârmă al gardului 
și câtva timp nici nu m-am gândit să mă urnesc de acolo, și, 
minute în șir, ca vrăjite privirile mele au urmărit umbra lui Emil. 
Repede, repede, am recapitulat în minte toate fazele cunoștinței 
noastre, am retrăit clipa când am fost anunţat că locuinţa pe 
care o primeam urma s-o împart cu un alt burlac, un arheolog, 
apoi când am ajuns acolo, am urcat scările și l-am găsit într-una 
din odăi potrivind pe perete o fotografie înrămată; mi-a zâmbit 
și mi-a zis că deocamdată aceea e singura mobilă pe care o 
posedă; pe urmă am coborât împreună și, de bucurie că aveam 
casă, am tras un chef la restaurantul „Continental”... în seara 
aceea Emil era proaspăt bărbierit și arăta ca un băieţandru de 
nouăsprezece ani și s-a pilit foarte repede, din câteva pahare, 
iar apoi m-am pilit și eu și am ieșit în stradă, și așa, mergeam 


cântând pe bulevarde, până când un miliţian s-a luat de noi și 
ne-a pus în vedere că dacă mai tulburăm liniștea orașului o să 
vedem pe dracu', dar când i-am spus că am primit locuinţă, ne-a 
lăsat în pace, și apoi am ajuns la gară și acolo ne-am turtit 
definitiv, și tot n-am scăpat fără amendă pentru huliganism, 
pentru că ne-am agăţat de un ceferist, căruia i-am pretins să ne 
plimbe puţin cu locomotiva prin parc, și nu știu de ce omul ne 
refuzase... 

Și apoi peste câteva luni eu eram cât p-aci să mă-nsor, dar 
până la urmă fata mi-a suflat-o un coleg care juca numai roluri 
serioase, dar asta nu mai are nicio importanţă, important e că 
Emil îmi promisese că, dacă fac pasul hotărâtor, el îmi va ceda 
camera, iar eu, înduioșat, i-am făcut aceeași promisiune. Şi 
apoi, în iarnă, Emil și-a rupt piciorul, iar eu l-am dădăcit, și când 
s-a făcut bine, încă șchiopătând, m-am dus la el la muzeu și mi- 
a arătat pletele întunecate ale unei fecioare ce trăise cu două 
mii de ani și ceva în urmă - descoperirea sa. Pe urmă parcă ne- 
am certat puţin și n-am mai vorbit opt zile... în primăvară Emil 
plecase la Sarmisegetuza și când s-a întors era într-al nouălea 
cer, și tot timpul mi-a vorbit despre daci, și prietenia noastră se 
cimentase definitiv, când... când a intervenit nu știu ce în 
existenţa lui. 

Zăpăcit, puţin nervos fusese totdeauna, nervii însă și-i masca 
bine sub o purtare de o delicateţe fără seamăn. Deodată însă se 
posomori, și, nu știu cum, ne depărtarăm. Lungile șuete și 
plimbările se răriră și încetul cu încetul parcă ne-am înstrăinat. 
Aparent însă. Acum îmi dădeam seama că noua preocupare alui 
Emil (dar care o fi aceea?) îl absorbise în așa măsură, că nu mai 
vedea nimic împrejur. Se pare că nici nu mai dormea. Desigur, 
nici nu mai mânca. 

Și am rămas multă vreme acolo, pe trotuar, încercând să-l 
sugestionez să vină la geam, să mă vadă. N-am reușit. La un 
moment dat lumina se stinse, apoi am auzit radioul, dar în clipa 
următoare aparatul tăcu și becul scăpără iar, și plimbarea 
halucinantă în dreapta și-n stânga reîncepu. Am oftat și m-am 
dus să mă culc. Intr-adins am trântit mai tare ușa antreului, să 
mă audă că venisem. li ofeream - câtă generozitate din partea 
mea! - posibilitatea unei descărcări, ba nu, eu însumi aș fi vrut 
să vină la mine și să-mi spună ce are. Am așteptat zadarnic, și-n 
cele din urmă m-am culcat. Dar neliniștea celuilalt se transmise 


prin pereţii subţiri și, gândindu-mă la plimbarea lui intermitenţă 
prin cameră, m-am pomenit și eu zvârcolindu-mă în pat. Somnul 
se topise, nici gând să adorm. Intre timp trecuse de miezul 
nopţii. Mi-am adus aminte dintr-odată de mesajul pe care mi-l 
adusese săgeata, și de tulburarea pe care i-o pricinuise lui Emil 
această întâmplare. Ciudat, uitasem cu totul. Mesajul se afla 
încă la el, mi-l ceruse cine știe de ce să-l păstreze, și... Hm! 
5 

Stăteam cu ochii deschiși urmărind scânteile colorate ce se 
fugăreau pe tavan, deasupra mea; în acest timp mintea îmi 
lucra cu o luciditate înfiorătoare. 

Noaptea, când nu poţi dormi, toate lucrurile iau proporții 
neașteptate. Ziua aș fi respins cu superioritate gândurile care 
transformă orice glumă într-un fel de cataclism. Și din nou mi- 
am expediat voinţa în direcția lui Emil, voiam să-l sugestionez să 
vină la mine. N-am reușit. La un moment dat el își părăsi 
camera, eram sigur că izbutisem, însă Emil păși ușor prin antreu 
și apoi, după o clipă de așteptare încordată, l-am auzit 
deschizând brusc ușa. 

Stăteam și eu încordat, cu răsuflarea tăiată. O fi așteptând pe 
cineva? Nu, căci ușa se închise, Emil reveni, pășind la fel de 
precaut spre camera lui. Ce însemnau aceste manevre? În cele 
din urmă m-am hotărât. Am bătut la ușa lui și am intrat fără să 
mai aștept invitaţia. Amicul meu stătea în mijlocul camerei și 
privea pendula. Tocmai băteau ceasurile două ale nopţii. Un 
vânt ușor înfiora perdeaua din faţa geamului deschis. Pe masă 
stătea afurisitul de mesaj: 

„Mai bine renunță. Ceea ce cauti nu există”. 

Ochii mei înregistraseră din nou, automat, conţinutul acela 
atât de lapidar și iarăși mi s-a părut că undeva între cuvinte se 
ascunde parcă umbra unei ameninţări. 

Emil arăta rău. Ochii îi ardeau de oboseală, dar în acești ochi 
osteniţi citeai o teribilă îndârjire. Ce deosebire între Emil cel 
îngrijit, cel din zilele bune, și bărbosul numai os și piele de 
acum! Cu barbă avusese. Intotdeauna necazuri. Nicio lamă n-o 
lua ușor, iar briciul nu învățase să-l folosească. 

Am o mare stimă față de chipurile ostenite ale oamenilor 
frământaţi de gânduri, și amicul meu, cu înfățișarea lui, mă 
înduioșă într-o clipită, așa că, în loc de „Ce dracu' faci, omule, 
nu te mai culci?”, am rostit un scurt „Bună dimineaţa, bătrâne”. 


În schimb el se interesă, dar fără a vădi un prea mare interes, 
dacă aveam cumva insomnie. Apoi, observă că priveam mesajul 
de pe masă și păru puţin jenat. El se retrăgea, iar eu atacam. L- 
am întrebat cu destulă nepăsare: 

— Te frământă ceva? Poate biletul acesta primit de mine? 

— Cum? 

— Ziceam de mesajul primit de mine... 

— Primit de tine? Asta-i bună! 

Exclamaţia o scăpase involuntar și acum mă privea cu un aer 
vinovat. Nu înţelegeam nimic. 

— De ce „asta-i bună?” 

Emil tăcu. Însufleţirea de o clipă îl părăsise. Căzu pe scaun și 
închise ochii. 

— Bătrâne, vorbi el, nu vrei să faci niște cafele? Tot nu 
dormim... _ 

Peste zece minute reveneam aducând ceștile aburind. Intre 
timp mesajul dispăruse. „Ah, ah, prietene, deci nu vrei să mai 
discutăm despre asta!” mi-am zis. 

Am apăsat pe clapa aparatului de radio și, în timp ce gustam 
din cafea, de undeva din eter veni spre noi trilul demonic, 
pasionat, al uneia din partiturile paganiniene. Sub influenţa 
muzicii înfățișarea lui Emil suferi o anumită transfigurare. 
Colţurile gurii obosite se destinseră. Ochii lui străluciră iar. Am 
bănuit în clipa aceea că voi afla tot ce nu se hotărâse să-mi 
spună până atunci. Și primul lucru pe care-l făcu fu să scoată la 
iveală mesajul și să-l pună pe masă între noi, între ceștile de 
cafea. Bucăţica îngustă de hârtie, ușor șifonată, părea că ne 
privește prin ochii larg deschiși ai literelor. Emil zâmbea cine 
știe cărui gând. Glasul pendulei marca timpul cu gravitate. 

Mi-am permis să redeschid discuţia: 

— Adineauri - te-ai exprimat în așa fel de parcă ai fi pus la 
îndoială că mesajul... 

Emil se ridică brusc în picioare, făcându-mă să tresar. 

— Tot n-ai înţeles? strigă. 

Pe glezna Satanei, mă jur că am sărit trei metri de pe scaun, 
atât de neașteptate au fost gestul și strigătul său. 

— Vai, ce m-ai speriat, frăţioare! Ce să înţeleg, ce? 

— Mesajul nu era pentru tine, ci pentru mine! explică, făcând 
o față chinuită, ca a unui om plictisit peste măsură de prostia 
omenească. 


— Bine, bine, dar... am mormăit eu, perplex. 

Emil reveni: 

— Cauţi tu ceva în mod special? mă întrebă. 

— În mod special nu... Dar... 

— Niciun dar. Ai fost confundat. În ziua aceea, îți amintești, 
purtam amândoi cămăși albastre... Suntem cam de aceeași talie 
și seara, de la distanță, putem fi confundați. Cum s-a și 
întâmplat... Mesajul era pentru mine! Cum de nu ţi-ai dat seama 
din primul moment? 

— Absurd... Eu aveam convingerea că cineva glumise. Ce, 
parcă tu cauţi ceva în mod special? 

— Oh, da... Da!... Da!... Dal... 

6 


Trebuie că uimirea îmi dădea o înfățișare comică. Emil, care 
era pradă unei frământări puţin obișnuite, se opri, mă privi cu 
atenţie și începu să râdă. 

— Să nu-ţi închipui că sunt nebun, mă asigură pe neașteptate. 

— Lasă asta! am spus. Mai bine explică-mi ce se întâmplă cu 
tine, de ce arăţi ca Don Quijote după ce i-au fost arse cărţile cu 
istorii cavalerești, de ce nu dormi nopţile, de ce te-a zdruncinat 
în așa hal mesajul acesta și, în fine, de ce nu te razi? 

Emil își mângâie obrazul. În cameră pătrundea prima răcoare 
a dimineţii. 

— Închipuie-ţi... omul caută ceva, e gata să-și jertfească totul 
pentru a-și realiza un vis care-l urmărește demult... 

— Adică, tu? Tu ești omul care caută ceva și are un vis...? Am 
priceput bine? 

— Ti-am mai spus-o! Însă nimeni, sau aproape nimeni nu-mi 
cunoaște planurile. Și pe neașteptate sosește această fiţuică 
nenorocită! Şi ce aflu? Că e cineva care știe ce caut, ba chiar 
are amabilitatea perversă de a mă preveni că eforturile mele 
sunt zadarnice, însă - Emil ridică arătătorul - faci legătura? 

— Ce legătură? 

Emil cobori arătătorul, se mută cu scaunul mai aproape de 
mine. Zise: 

— O chestie de logică, simplă. Autorul mesajului mă anunţă 
că „ceea ce caut nu există”. Inseamnă că el știe ce caut eu. De 
unde? A ghicit, sau a dedus... Dar asta mai înseamnă ceva! 

— Mii de bombe, mii de romane polițiste, mii de critici literari! 
Ce? 


Emil rosti rar, apăsând pe fiecare vorbă: 

— Inseamnă că ceea ce caut există, există, există! Și adăugă: 
Mai înseamnă că - obscur lucru! - autorul mesajului are un 
anumit interes să mă împiedice... Ai remarcat câte nuanţe are 
acest „Mai bine renunţă”? E aici și o doză de politeţe, dar și o 
urmă de ironie, și pe deasupra, parcă, un avertisment... 

— Ascultă, băiatule, ascultă, arheologule, trăim în a doua 
jumătate a civilizatului secol douăzeci, și nu în veacul al 
șaisprezecelea, când piraţii trimiteau avertismente, he! 

— Nu-mi ţine conferinţe, știu și eu în ce secol trăim, și puţin 
îmi pasă de avertismente. Partea neclară rămâne asta: de unde 
știe și altcineva ce caut eu, când chiar eu abia dacă întrevăd, 
foarte departe, foarte vag... 

Emil tăcu. Jos în stradă un trecător singuratic strănută cu 
putere. Am încercat să leg discuţia: 

— Nu-ţi pare că ai ţesut o intrigă fabuloasă în jurul unei gâze? 
Dacă mesajul este doar o glumă care mă privește pe mine? 

— Nici vorbă de așa ceva! Mesajul este pentru mine! 

— Dar, dragă Emil, fiindcă până acum abia ne-am învârtit în 
jurul subiectului, dă-mi voie să te întreb: la urma urmei, ce 
cauţi? 

— Mai bine nu m-ai întreba... E atât de greu să explic! 

Cu toate insistenţele mele, discuţia noastră s-a poticnit cam 
aici. Emil se sucea, se răsucea, refuzând să răspundă direct. A 
doua zi era duminică. L-am silit să se bărbierească, apoi ne-am 
dus la ștrand. Pe urmă am luat masa împreună, iar despre 
mesaj și despre toate celelalte n-am schimbat un cuvânt. Amicul 
meu se înviorase, soarele și apa îi făcuseră bine. În același timp 
curiozitatea mea slăbise. Seara aveam spectacol la teatrul de 
vară cu aceeași formaţie de estradă, și l-am luat pe Emil cu 
mine, l-am instalat boierește în primul rând. Urmărindu-l pe 
furiș, am observat că se distrează perfect. În pauză l-am anunţat 
că invitasem în numele meu și al său două balerine drăguţe cu 
care să mergem undeva să bem o bere și să dansăm. Ideea 
aceasta păru că-l face fericit. Dar, cu puţin înainte de final, când 
am ieșit pe scenă împreună cu colegul meu, imitatorul, am 
constatat că scaunul numărul șapte din primul rând era gol. Emil 
dispăruse. 

7 


Faptul mă contrarie: promisesem fetelor că le fac cunoștință 


cu un tânăr savant de mare viitor, un om ciudat și cam sucit, și 
iată că eroul meu se topise. 

Când am ajuns acasă, destul de târziu, m-am mirat nevăzând 
lumină la geamul lui Emil. 

Și mai mult m-am mirat constatând că nu e acasă. 

Mirarea se transformă într-o ușoară îngrijorare când Emil nu 
apăru nici a doua zi, nici în a treia. In ziua a patra am forţat ușa 
camerei sale cu un șperaclu, începusem să fiu bântuit de 
gânduri sumbre. Emil însă nu se afla în cameră, asasinat, și nici 
nu lăsase vreo scrisoare de adio așa cum cere reţeta „A-1” a 
melodramei. Mesajul (afurisit să fie-n veci) nu se afla nici pe 
masă, nici în sertarul noptierei unde observasem că-l ţine. 
Geamul rămăsese deschis și un curent ușor trecea prin cameră, 
înfiorându-mă, nu știu de ce, și atunci am văzut săgeata care 
intrase în cameră și trecuse pe jumătate prin perdea, rămânând 
acum în echilibru, legănându-se ușor, odată cu perdeaua. Era o 
altă săgeată, care, cum imediat am văzut, aducea un nou 
mesaj: 

„Te-am prevenit. lar acum îţi atrag atenţia: renunţă!” 

Același scris înalt, frumos, apăsat, energic. Tonul, însă, mai 
sever, mult mai sever: „iți atrag atenţia”... De data asta nu mai 
încăpea îndoială: mesajul îl viza pe Emil. 

Am alergat îndată la muzeu și acolo, în „salonul fălcii de 
mamut” am avut norocul să dau chiar de profesorul Chivu. 

— Da, mi-a cerut o învoire de câteva zile, îmi zâmbi 
profesorul, dindărătul ochelarilor. Dar de ce? 

l-am explicat îngrijorarea mea în legătură cu faptul că Emil nu 
mai dădea pe acasă. 

Profesorul Chivu, un personaj înalt, pleșuv și foarte binevoitor, 
un fel de Paganel-arheolog, mă asigură că n-am niciun motiv să 
fiu neliniștit. Așa e Angheliu. Când are vreo idee... 

Dar mai era povestea cu săgețile. Puteam să-i debitez însă un 
astfel de spanac bravului profesor, fără riscul de a deveni 
caraghios? In sinea mea continuam să fiu convins că totul eo 
glumă mai ales ziua, fiindcă noaptea gluma se transforma în 
dramă. 

In după-amiaza următoare, către seară, am auzit în fine 
zgomotul caracteristic al cheii introduse în broasca yalle de la 
antreu. Am răsuflat ușurat: venise Emil. Probabil, mort de 
oboseală, așa că l-am lăsat în pace. Acum se va duce la baie să 


facă un duș, conform obiceiului, și imediat voi auzi ţevăria 
urlând ca șacalii... Abia după aceea aveam de gând să-l 
deranjez cu prezența mea. Dar simplul fapt că Emil rămăsese în 
cameră mă neliniști. Din doi pași am fost la ușa lui, am bătut, 
am intrat și în clipa următoare mutra mea exprimă o mirare, aș 
zice prostească. 

La Emil se afla un personaj cu totul necunoscut: un bărbat de 
patruzeci de ani, cam chel, în haine de seară (și chiar cu 
cravată, pe căldura asta), care mă privea prin ochelarii fumurii 
cu ramă groasă. Avea o faţă lată și fălci puternice, proeminente, 
și fără a fi prea înalt, părea viguros. 

In prima clipă am crezut că mă aflu în faţa unui infractor. De 
aceea vocea nu-mi era prea sigură când l-am întrebat pe individ 
cine este și ce caută acolo. El răspunse calm că se numește 
Victor Antoniu și că e amicul lui Emil. 

Desigur, auzisem de Victor Antoniu, poetul, pare-se că citisem 
și niște versuri de-ale sale, deși în general nu mă dau în vânt 
după poezii ale poeţilor în viaţă. O fi și asta o prejudecată: cei 
morți inspiră mai multă încredere. 

Emil îl cunoștea de multă vreme pe Antoniu, relaţiile dintre ei 
ajunseseră până la un anumit grad de prietenie. 

— Dumneata ești atât de mirat că mă vezi aici, pe cât sunt și 
eu, vorbi poetul, foarte sigur de sine și cam agresiv, învitându- 
mă, evident, să-mi etalez calitatea. 

După ce i-am explicat că sunt colocatar, domni un moment 
vag, ostil. 

— Am la mine un rând de chei de-ale lui Emil, zise în fine 
Antoniu. (Asta era adevărat, după cum mi-am amintit: Emil era 
un mare specialist în a pierde orice, și se asigura totdeauna 
plasând chei de rezervă la câte un amic.) M-am folosit de ele ca 
să intru aici... Ce e cu el? Unde a dispărut? 

— Nu știu. Aș fi vrut să vă pun aceeași întrebare. 

— Pe dumneata te cunosc de undeva, zise Antoniu. 

Probabil m-a văzut pe scenă, la teatru, m-am gândit, fără să 
mă grăbesc a-i da deslușiri. 

— Acum îmi amintesc! reveni poetul. Mi-ai plăcut, mai ales în 
„Scandaloasa legătură...” Ești talentat! 

Aprecierea maestrului era de natură să-mi gâdile vanitatea, 
mă deranja însă aerul lui superior. Părea că-și emite sentinţele 
de pe un piedestal inaccesibil pentru alți muritori, ceea ce era 


cam exagerat, pentru că dacă se putea spune că e un poet 
relativ cunoscut, în niciun caz nu putea fi considerat drept o 
glorie naţională, ori la vârsta lui... Şi iată așa, din prima clipă, m- 
am încontrat cu poetul Victor Antoniu. Dar barometrul relaţiilor 
dintre noi nu prezenta nicio importanţă în momentul acela. Fapt 
este că omul venise să vadă ce e cu Emil, îngrijorat de absenţa 
sa îndelungată și atât era suficient ca să mă facă să uit 
animozitatea, stârnită chiar dintru început de personalitatea sa 
grandilocventă. 

În ceea ce-l privește pe Emil, discuţia dintre noi evoluă repede 
și precis. Angheliu îl vizitase în urmă cu o săptămână și 
făgăduise să revină a doua zi. Impresia lui Antoniu coincidea cu 
propria mea impresie: Emil se afla într-o stare de neobișnuită 
surescitare nervoasă. 

Aici ajungând am întrebat: 

— Cunoașteţi cauzele frământărilor lui?! 

Antoniu mă privi mirat și cam bănuitor: 

— Dar cum? Dumneata nu le cunoști? 

— Hm... Nu prea. 

— Ce fel de prieteni sunteţi? 

— Foarte buni. Dar pe mine nu mă interesează arheologia, iar 
pe el nu-l interesează problemele de teatru. 

— Mda... Deși nu e vorba numai de arheologie. Vrei să vii cu 
mine? 

— Unde? 

Poetul mă luă de braţ, dintr-odată familiar, prea familiar și 
ieșirăm împreună. Dinspre dealuri înserarea trimitea săgeți 
(drace, iarăși săgeți!) răcoroase și seara aprinsese deja cam 
două duzini de stele. Pe străzi hoinăreau o mulţime de fete 
drăguţe și totul părea neverosimil, și dispariţia lui Emil, și 
mesajele, și plimbarea la braţ cu Victor Antoniu. E plăcut ceasul 
acesta când grădinile de vară se populează cu încetul, ceasul 
când, chiar dacă nu ești, te simţi puţin îndrăgostit. 

Eram curios să știu încotro mă târăște poetul, dar îmi ţineam 
gura, și încetul cu încetul mi-am eliberat și braţul. Teribil e de 
neplăcut să te ducă de braţ un bărbat, cel puţin aceasta e 
părerea mea. Antoniu păru puţin mirat de rezerva pe care o 
manifestam. O mulţime de oameni îl salutau cu „bună seara, 
maestre”, calificativ care-i provoca vădit o plăcere deosebită. 
Sunt răutăcios! Mă grăbesc de pe acum să spun că prima 


impresie despre Victor Antoniu a fost indiscutabil superficială și 
că m-am convins cu timpul cât de inimos și simpatic e. Dar care 
om n-are slăbiciunile lui? Dacă unora le place să li se spună 
„maestre”, poţi trage, parcă, niscaiva concluzii definitive? 

Deci maestrul pășea destul de ţanţoș și nu fără mirare am 
constatat că mă ducea spre vechiul parc al orașului, cu arbori 
seculari și alei umbrite de frunziș greu și tăcut. Am mers destul 
de mult, fiindcă parcul e vast și sălbatic, departe, până la 
încrucișarea a două alei, într-un loc unde ajung doar câteodată 
perechile de îndrăgostiţi, și acolo Antoniu se așeză pe singura 
bancă din preajmă și mă invită să iau loc alături. Tăcu mult 
timp, iar când începu să vorbească ţinu un discurs destul de 
încâlcit despre discreţie și indiscreţie. Părea că-și cere iertare de 
la Emil, care nu era de faţă, pentru faptul că-i va divulga unele 
secrete. În cele din urmă, răbdarea terminându-mi-se, l-am 
întrebat pentru ce naiba mă adusese chiar acolo. Exact așa l-am 
întrebat și încă pe un ton cam răstit. El mă privi îngrozit parcă 
de impertinenţa tinerei generaţii și m-am speriat că se ridică și 
mă lasă baltă acolo și atunci, vă închipuiţi că toate se încurcau 
și mai mult, dar contrar așteptărilor poetul mă bătu pe umăr și 
râse. 

— Eşti foarte simpatic! Și, ridicând mâna, adăugă: Priveşte 
acolo! 

8 

Acum când extrag din memorie, una câte una aceste 
întâmplări, așa cum ai derula un film, pe îndelete, oprindu-te 
mai mult lângă secvențele reușite, eliminând altele mai șterse, 
revin mereu la unele momente... Dacă închid ochii văd clar: 
Antoniu se așezase chiar pe mijlocul băncii, potrivit firii lui de 
om important, eu mai la margine, deasupra noastră, boltindu-se, 
tresăreau sălciile, și mai sus tresăreau constelaţiile tinere ale 
serii; ei, și în clipa aceea, poetul ridicase mâna, arătându-mi 
ceva. Nu știu de ce acest moment se încărcase deodată de o 
anumită solemnitate. 

Puțin mai târziu mi-am dat seama că Antoniu însuși era 
emoţionat. 

Mâna lui ridicată indicase o îngrămădire de lespezi grele de 
piatră, așezate într-un anumit fel una peste alta, ridicându-se 
cam la doi metri înălţime, printre tufișuri, chiar pe marginea 
aleii. Lespezile păreau străvechi, acoperite cu un strat gros de 


mușchi și ierburi. Deasupra creșteau flori. 

— Ştii ce-i acolo? mă întrebă Antoniu. 

— Nu, habar n-am. Ar semăna cu un mormânt străvechi... 

— E un fel de mormânt, dar nu cum crezi... Este piatra 
Meșterului Necunoscut. Ai auzit vreodată vorbindu-se despre 
Meșterul Necunoscut? 

— Nu, cred că nu. 

— Dacă ești un om lipsit de fantezie, nu vei pricepe o iotă din 
ceea ce-ţi voi spune, dar să sperăm că nu e așa, încercă Antoniu 
să fie rece și sentențios, deși vedeam că, din clipa în care 
pronunţase ciudatul nume de mai înainte, i se urcase parcă un 
nod în gât. El vorbi aţțintindu-și privirile către marile lespezi 
umbrite de înserare. Prin locurile noastre există o poveste sau o 
legendă, nu știu precis care-i deosebirea între una și alta, și la 
urma urmei cred că nu e nici poveste, nici legendă, fiindcă 
Meșterul Necunoscut a existat, a trăit neîndoielnic... Poate ai să 
mă întrebi când? Nu știu, nu știe nimeni... Meșterul Necunoscut, 
cu acest nume a rămas în legendă... Un sculptor, un artist 
genial, poate la fel de mare ca și Myron sau Michelangelo, sub 
degetele căruia marmura și granitul înviau... Antoniu se opri 
dintr-odată și mă privi bănuitor: te plictisesc? 

l-am înlăturat bănuiala cu o mișcare iute a mâinii. 

El tăcu o vreme. 

De undeva ajunse până la noi vocea unei fete... 

Antoniu se desprinse greu, ca dintr-o încleștare, din vraja 
acelei clipe și mă privi. 

— Acum sunt convins că mă vei înţelege... Tuși, își examină 
mâna, fără niciun motiv. Legenda zice că aici, exact în locul 
acesta, Meșterul Necunoscut și-a lucrat cea mai de seamă operă 
a vieţii. A ridicat-o pe lespezi. Există două aluzii în două 
documente diferite ca origine și timp ce amintesc despre o 
marmură numită „Frumuseţea” care ar fi rămas aici timp de 
câteva zile... 

Apoi a fost dată jos și sfărâmată de fanatici... Poate că pentru 
unii „Frumuseţea” constituia o profanare. Și au distrus-o. 
Meșterul Necunoscut a fost întemnițat. Unul din documente ar 
zice că a pierit închis, celălalt, dimpotrivă, că ar fi fost ajutat să 
fugă și că... 

— Ei bine? 

— Și că, într-un loc ascuns și neștiut de nimeni, ar fi reluat 


lucrul de la început și ar fi durat o altă „Frumuseţe”! 

— Acum înţeleg! am strigat. Emil... 

— Stai o clipă. Există și un al treilea „document” - dacă poate 
fi numit astfel. Într-o seară... 

9 

— Într-o seară, continuă Victor Antoniu, Emil venise la mine și 
beam cafele pe terasă. Poate nu știi că locuiesc într-o veche 
clădire de pe strada Bastionului, nu departe de resturile zidului 
ce mărginea spre sud cetatea medievală de altădată. Cum îţi 
spuneam, casa e de prin secolul al șaptesprezecelea, aproape 
monument istoric deci; o parte a ars, cu prilejul unui mare 
incendiu, apoi a fost refăcută. Camerele sunt înalte și boltite, 
dar tocmai acesta e farmecul lor. Când m-am instalat acolo, 
câţiva ani după război, clădirea fusese devastată și prin 
coridoarele lungi curentul târa hârtii și paie; ferestrele mari, 
ogivale, fără sticlă, priveau reci, ostile și misterioase și am jurat 
pe biata-mi inimă gregară că nu voi zăbovi acolo mai mult de 
două minute: îmi era frică, mă aflam singur în casa mare, veche 
și pustie, eram primul chiriaș... Dar am rămas și cu timpul m-am 
obișnuit... E suficient să fii puţin sentimental, ca să-ţi închipui că 
fiecare casă își are sufletul ei... Mai ales cea în care locuiesc, 
atât de veche, sub acoperișul căreia s-au petrecut atâtea lucruri, 
poate interesante, poate înfiorătoare, poate stranii... Uneori, 
această imensă irosire în timp mă deprimă, mă îngrijorează, îmi 
așază sub semnul întrebării însuși rostul vieţii; atâţia oameni, 
dintre care mulţi buni, sensibili, inteligenţi, scăpărători, au 
existat, au fost fericiţi sau nenorociţi, dar zâmbetele și lacrimile 
lor au dispărut pentru totdeauna, nu vom mai ști nimic despre 
ei, niciodată. Evident, acest soi de tristeţe nu-și are rostul, 
pentru că fiecare om care a trăit și-a primit și răsplata, fiindcă 
însuși faptul de a trăi este o minune uluitoare pentru care 
trebuie să fii recunoscător naturii și fiindcă morţii miilor de ani 
sunt permanent răzbunaţi de către generaţia în viaţă. 

Antoniu se aplecă, ridică o pietricică și o azvârli pe alee, într-o 
țintă invizibilă. 

— Îţi vorbeam despre casa în care stau, și vei înţelege îndată 
de ce. Acum nu mai sunt tânăr, și - inexplicabil lucru - nu mă 
mai copleșește atât de mult umbra veacurilor ce apasă greu 
peste acoperișul ei. Dar e momentul să mă întorc la Emil. Ai 
băgat de seamă ce fire pasionată e, și ce încăpățânare mascată 


dar feroce curge în vinele sale. Cred că unul din subiectele 
noastre preferate era legat de mirajul existenţei reale a 
Meșterului Necunoscut, de posibilitatea ca el să fi reușit într- 
adevăr să fugă din captivitate, pentru a se ascunde într-un loc 
unde să-și refacă opera. Ar fi prea mult să spun că Emil era 
obsedat de ideea descoperirii adevărului, și prin adevăr înţeleg 
„Frumuseţea”, totuși gândul acesta îl stăpânea încă din anii 
liceului; el încă de atunci a întreprins unele cercetări. În orice 
caz Emil era și desigur este ferm convins că Meșterul 
Necunoscut a trăit într-adevăr. Vezi, aici ies în evidenţă 
deosebirile dintre firile oamenilor: mie îmi plăcea să discut 
despre această legendă frumoasă, mă cuprindea o ciudată 
bucurie gândindu-mă la sculptorul care, cândva, s-a zbătut să 
întruchipeze „Frumuseţea”; ideea că undeva în pământul nostru 
stă ascunsă o operă genială care poate va fi descoperită 
cândva, poate nu, era fecundă, nostalgică și optimistă în același 
timp. Vedeam, privind în jos cu ochii închiși, printre straturile de 
humă, de nisip, de gresie, forme albe, puternice și line, aveam 
viziuni extraordinare și eram fericit că pământul nostru 
adăpostește o astfel de comoară... În Emil, dimpotrivă, clocotea 
întotdeauna un fel de nerăbdare. Pe el nu-l mulțumea doar atât. 
El ar fi vrut să scoată imediat la iveală „Frumuseţea”! Emil 
consideră că fiecare clipă a marelui interval cât „Frumuseţea” 
stă ascunsă, nevăzută de ochii oamenilor, e o pierdere 
ireparabilă. Ei, dar toate astea erau doar discuţii în vânt, fiindcă 
n-a fost descoperit niciodată niciun fel de indiciu că 
„Frumuseţea” n-ar fi decât o plăsmuire, fermecătoare, desigur, 
totuși o plăsmuire, o iluzie. De altfel Emil se jena să discute 
despre asta, dovadă că, de aproape doi ani de când sunteţi 
prieteni, nu ţi-a pomenit niciodată despre Meșterul Necunoscut. 
Doar eu și cu profesorul Chivu cunoaștem eforturile pe care le-a 
făcut el pentru a aduce puţină lumină în povestea asta. În 
ultimul timp Emil, având alte preocupări, abandonase 
cercetările; poate se convinsese că e zadarnic să cauţi ceea ce 
s-a pierdut cu sute de ani în urmă, ceea ce poate nici n-a 
existat. E posibil să mă înșel, nu-i ușor să descifrezi o fire 
complicată ca a lui. 

Acum câtva timp, în seara când beam cafele la mine pe 
terasă, discuţia nu s-a apropiat nicio clipă de Meșterul 
Necunoscut... Vorbeam, pare-mi-se, despre filme. Deodată, din 


cameră, se auzi un zgomot puternic, parcă s-ar fi prăbușit ceva. 
Am tresărit. Locuiesc singur, n-am în casă decât o mâţă, care e 
însă foarte blândă, cu toate că o cheamă Cleopatra, și n-are 
obiceiul să răstoarne lucrurile. Când am intrat în odaia mea de 
lucru ne-am dat seama imediat ce se întâmplase: căzuse de pe 
perete un mare tablou, cu ramă grea, masivă. Ei bine, prietene 
actor, e momentul să-ți explic că acest tablou, mai bine zis că 
această veche pictură o găsisem în casă încă atunci când mă 
mutasem acolo. Era atârnată destul de sus pe perete și n-o 
clintisem din loc. O pictură în culori sumbre, tonuri întunecate; 
în prima clipă nici nu pricepi ce vrea să reprezinte; vremea 
trecând a afumat și înnegrit nuanțele, și abia la a doua sau la a 
treia privire îţi dai seama că ar fi vorba de ruinele unei cetăți. 

Mai târziu am așezat în preajma sumbrului peisaj niște 
acuarele luminoase, flori, bărci în larg și a rezultat un contrast 
fermecător. Nu m-a preocupat niciodată să aflu ce e cu pânza 
aceea, de unde provine, când a fost realizată, și de cine, pentru 
simplul motiv că astfel de „opere” găsești cu duiumul prin toate 
casele bătrâne, prin anticariate și poduri, și toate sunt 
înfiorătoare și tocmai acesta e singurul lor merit... 

Ce se întâmplase însă cu tabloul meu? Pur și simplu, pironul 
ce-l susținea fusese mâncat de rugină - în așa hal, că se 
subțiase tot mai mult, cedând în cele din urmă. Amănuntul 
acesta ar fi ca un certificat despre lungul timp de când atârna 
acolo pânza aceea. 

Căzând jos de la o înălţime destul de mare (una din 
explicațiile că tabloul rămăsese neclintit vreme îndelungată ar 
consta, pe lângă urâţenia lui, și în faptul că fusese fixat aproape 
de tavan, la vreo trei metri de podea) rama se făcuse bucățele, 
atât de putredă și ciuruită de carii era. Pânza plesnise și 
ridicând-o am constatat că e dublă și se deschide ca o mapă; 
acolo, spre interior, am dat de o inscripţie într-un roșu șters, cu 
litere mari și aparținând, evident, unui alt secol. 

Înscripţia era făcută pe două rânduri, într-o latină clasică, 
suficient de corectă: 

„Adeo descendere in re quaesita invenienda debebis necese 
erit ut postremo ascendas.” 

Într-o aproximativă traducere, asta ar însemna: 

„Pentru a găsi ceea ce cauţi va trebui să cobori atât de mult 
încât până la urmă vei urca”. 


Ceea ce, trebuie să recunoști, suna destul de ciudat. Poţi 
crede că e o glumă, un exerciţiu, un joc, fantezia cuiva care n-a 
avut ce face. Ei bine, în clipa când a văzut cuvintele scrise cu 
roșu, în latinește, Emil s-a încruntat, n-a mai scos o vorbă, toată 
figura i s-a adunat în jurul ochilor, iar ochii s-au îngustat și ei, 
buzele i s-au strâns, bărbia s-a înfipt înainte și, deși n-a scăpat 
nicio urmă de explicaţie, eram sigur că se gândește la 
„Frumuseţea” Meșterului Necunoscut, că încearcă să facă o 
legătură între legendă și misterioasa inscripţie găsită. In ceea ce 
mă privește am mari îndoieli că poate fi luată în serios o 
asemenea frază hazardată: „va trebui să cobori atât de mult 
încât până la urmă vei urca”. Ce înseamnă asta? 

Am încercat să-i spun lui Emil care e părerea mea. 

El s-a răstit la mine: 

— De unde știi la ce mă gândesc? Pur și simplu mă întrebam 
dacă... 

Dar mai târziu a făcut un început de mărturisire: 

— ştii, bătrâne şobolan al rimelor, din ce cauză m-a 
impresionat fleacul acesta latinesc? Pentru că există o anumită 
identitate între această indicație și un fel de ipoteză a mea... 

— Deci nu mă înșel! Îţi închipui că ar fi vreo legătură între 
exercițiul ăsta de şcoală și  „Frumuseţea”  Meșterului 
Necunoscut? Culmea! 

Dar Emil spusese tot ce avea de spus. N-am mai scos nimic 
de la el. Și, la drept vorbind, nici nu știu ce să cred... 

Victor Antoniu fuma dintr-un ţigaret lung, din lemn de cireș. 

— Dar povestea cu săgețile o cunoașteţi? Ce părere aveţi? 

— Mesajul acela era o glumă ce-ţi era adresată dumitale și nu 
lui Emil. Aceasta e părerea mea. Emil își închipuie că tot ce se 
întâmplă pe pământ are o legătură cu cercetările sale... 

— Bine! Dar de mesajul acesta, al doilea, ce veţi spune? L-am 
găsit în camera lui Emil. Săgeata se înfipsese în perdea. 

Am scos din buzunar cel de-al doilea mesaj. 

Poetul aprinse un chibrit și citi. Apoi tăcu. 

— Pare a fi mai mult decât o glumă, am zis. 

Dar nu eram sincer! La drept vorbind, misterioasele mesaje 
nu reușiseră să mă îngrijoreze nici cât negru sub unghie. Nu știu 
de ce, dar nu le puteam lua în serios... _ 

În acest timp Antoniu continua să tacă. Medita, probabil. Îşi 
reaprinse ţigara. 


L-am lăsat în pace și privirile mi se aţintiră spre lespezile 
străvechi care - cum zicea povestea - serviseră drept piedestal 
„Frumuseţii”. Luna răsărise, plină, imensă și lumina ei venea 
dintr-o parte, cernută printre crengi. Mi se părea că din jocul 
gingaș al razelor se alcătuiește încet o făptură prelungă, 
străvezie, plină de farmec: „Frumuseţea”! Razele lunii scăpărau, 
atingând frunzele,  curbându-se lin de după trunchiurile 
copacilor, și fantezia mea se adunase deasupra lespezilor într- 
un joc straniu al mișcării și al culorii. 

Şi atunci, o clipă, m-am apropiat parcă de dorinţa lui Emil de 
a găsi „Frumuseţea”... 

Antoniu mă trezi, punându-mi mâna pe umăr. 

— Să mergem. Poate a apărut Emil. 

10 

Emil nu venise, în schimb, la intrarea în casă ne întâmpină un 
puști blond, cu nasul în vânt, un nas mic și foarte obraznic. Veni 
direct spre mine. 

— Sunteţi cumva Dan Leordeanu? 

— Exact, băiete. Ei, și? 

— Am un mesaj pentru dumneavoastră! 

Un fior nu prea plăcut trecu în zigzag pe spatele meu la auzul 
cuvântului „mesaj”. Ce să mai zic, eram sătul de mesaje! Am 
luat plicul. 

— O clipă, cine ești, cum te cheamă? am strigat după puști, 
care se și pregătea să dispară. 

— Mă cheamă Spiriduș, râse el. 

— Nu glumești? 

— Nu glumesc niciodată! 

Am deschis plicul și după ce am citit cele câteva rânduri, i-am 
întins biletul lui Antoniu. El îl parcurse cu voce tare. 

„Bătrâne băutor de coniac Milcov, 

Te superi dacă vin la tine cu o rugăminte? Du-te la prietenul 
meu, poetul Victor Antoniu, pe strada Bastionului 3. Poartă-te 
politicos cu el și adresează-i-te cu «maestre», îi place așa. 
Roagă-l să facă seara, pe la șase, un mic drum până la stânca 
de sare de lângă Cetăţuie. (Ştie el unde: cu autobuzul 2 până la 
barieră; de acolo urcă dealul și într-o jumătate de oră a ajuns, e 
o plimbare salutară pentru digestia unui poet între două vârste.) 

Dacă vrei, vino și tu, de socoți cumva că pot să te intereseze 
unele mistere.” 


Probabil n-ar fi trebuit să-i dau lui Antoniu răvașul, însă acel 
destul de rece „Dacă vrei, vino și tu”... mă cam supărase. Nu 
înţelegeam de ce nu-i scrisese direct poetului. Antoniu însă îmi 
explică: 

— Emil ucide trei iepuri cu un foc; bănuind că ești îngrijorat de 
dispariţia lui, te liniștește, în același timp ne pune în legătură 
unul cu altul (habar n-are că i-am luat-o înainte) și în al treilea 
rând mă cheamă acolo, la... stânca de sare! Firește că vei veni 
și dumneata! 

— Nici gând. Pe mine văd că mă folosește doar ca 
intermediar, am zis, jignit. 

— Se teme că te-ar plictisi poveștile despre... 

— Aşi! Pur și simplu n-are nevoie de mine! 

— Haide, haide, nu fi copil. Așa-i că vii? Poate că Emil are 
nevoie de ajutor... Și acum să mergem la mine, actorașule. Vino 
să mâncăm ceva și să pălăvrăgim puţin despre... despre femei, 
ca doi burlaci ce suntem... Poetul își apăsă cu palma partea 
stângă a pieptului. larăși am palpitaţii, zise. Şi fredonă: Ah, biată 
inimă gregară... 


A doua zi, pe la cinci, luam din centru autobuzul 2. Victor 
Antoniu abordase o ţinută sportivă, care nu-l prindea deloc, și 
era mai bine dispus ca oricând. Caraghios poetul ăsta! 

— O viaţă întreagă, zicea el, mi-am dorit o aventură, nu una 
sentimentală, ci o aventură aspră, bărbătească... O încercare 
grea, care să ceară efort și sacrificiu... Ce părere ai dacă 
mergem acum în întâmpinarea ei? 

N-aveam niciun motiv să-i temperez avânturile puţin cam 
jenante pentru un om ce depășise prima tinereţe. În ceea ce 
privește posibilitatea unei aventuri, așa cum visa el, aveam 
suficiente motive să rânjesc în barbă, dar n-am spus nimic. 

După ce coborârăm din autobuz, la ultima staţie, începurăm a 
urca din greu dealul, pe o cărare strâmtă și aici aventura se 
prezentă poetului meu sub forma unei respiraţii gâfâite, care-i 
obosi sărmana inimă gregară... 

Nu-mi puteam închipui care să fi fost motivul acestei întâlniri 
neobișnuite pe care ne-o fixase Emil în afara orașului, Antoniu 
însă mă povăţui, înţelept, să nu-mi bat capul. 

Treceam printre  mesteceni  melancolici, cu frunze 
scânteietoare în amurg. Orașul dispăruse demult dincolo de 


culmea dealului și noi încă mai aveam de mers; când în fine am 
ajuns la stânca de sare, trecuse de ora șase, nu prea mult, 
totuși, trecuse, iar Emil nu se afla acolo. 

Ceva mai sus, zidurile Cetăţuii, răsărind pe neașteptate din 
verdele pădurii, păreau a fi un oftat încremenit al Timpului. 
Foarte aproape, la vreo sută de pași de noi, deasupra Cetăţuii și 
deasupra pădurii se ridica Piscul-de-sub-Vânt, subţire și puţin 
înclinat. 

Trecea o adiere proaspătă și noi ne odihneam în iarbă, la 
poalele stâncii de sare. Și pentru ora aceea cheltuisem toate 
cuvintele, așa că tăceam, poetul se gândea poate că mizase 
zadarnic pe o aventură iluzorie, iar eu nu mă gândeam la nimic, 
mai precis, gândurile îmi treceau singure prin cap, ca niște 
umbre, însă repede, niciunul nu ancora mai mult de o secundă; 
venind aici nu-mi făcusem niciun plan și nu sperasem nimic, așa 
că mă simţeam foarte bine. Da, foarte bine. 

11 

Emil nu se arăta. Noi continuam să tăcem, fiecare sprijinit de 
propria-i umbră, și nici n-am tresărit când un șuierat subţire se 
atinse de urechile noastre, și exact între mine și Victor Antoniu 
se înfipse o săgeată, a treia din serie, aducând desigur un nou 
mesaj. Poetul se sperie în prima clipă, deși, dimpotrivă, ar fi 
trebuit să se bucure: poate că săgeata era solia mult visatei 
aventuri! 

Calm, ca omul deja obișnuit cu astfel de surprize, am desprins 
de pe săgeată foiţa de hârtie și, dacă aș fi citit acolo că printr-un 
decret am fost numit vicerege al statului Hondaras, nu m-aș fi 
mirat prea tare. De fapt, cel de-al treilea mesaj nu conţinea 
decât următoarele cuvinte: 

„Dar vouă ce vă mai trebuie?” 

Semnul de întrebare era enorm, apăsat, rotunjit frumos de o 
mână ce nu dispreţuia caligrafia; punctul de jos se prezenta sub 
forma unui cerculeț perfect rotund, cu o minusculă insuliță la 
mijloc, iar graţioasa înclinare generală vorbea despre un simţ 
estetic natural și, ce mai, despre acest semn de întrebare aș fi 
putut scrie un tratat în două tomuri, fiindcă studiasem niţel 
grafologia câţiva ani în urmă, într-o anumită ocazie. 

Victor Antoniu își arcui sprâncenele îngrijorat. 

— Ce facem? 

— Nimic. Mai așteptăm. 


— Pari cam nepăsător! 

— De ce aș fi îngrijorat, maestre? Dacă în locul acestei săgeți 
ar fi șuierat un glonte, ar fi existat unele motive de panică... Dar 
așa? 

— Dar asta dovedește că suntem urmăriţi! 

— Se poate. 

— Să anunţăm autorităţile! propuse Antoniu, tot mai alarmat.. 

— Dacă vă face plăcere... 

— Nu e vorba de plăcere. 

— Credeţi, maestre, că vă puteţi plânge împotriva cuiva care 
se amuză să facă tir cu arcul, cu șanse de a fi luat în serios? 
Pentru a mânui arcul nu e nevoie de permis special, legea nu 
cere așa ceva... 

— Să te văd eu ce ai fi zis dacă săgeata ţi se înfigea în ceafă! 

— Am toate motivele să cred că arcașul n-a vizat ceafa mea 
când a trimis săgeata, fiindcă, dacă ar fi urmărit asta, m-ar fi 
nimerit, indiscutabil. M-am convins că e foarte abil. 

Întorcând privirea, deodată am observat ceva... 

— Priviţi într-acolo, maestre! am zis. 

Destul de departe, pe un versant golaș, chiar în dreptul 
soarelui care apunea, cineva cobora dealul. Deși persoana purta 
pantaloni, după unele indicii aveam motive să cred că e vorba 
de o fată. Cobora sprintenă, mergând repede, alergând pe 
alocuri, mișcările ei erau mlădioase și iuți, și nu m-am putut opri 
să nu-i spun poetului că ar putea să facă o poezie despre 
această fată ce aleargă pe deal în jos, o poezie simplă ca o 
picătură limpede de apă, în care să fie vorba de graţie și 
armonie. În acest timp, fata ce cobora dealul dispăruse dincolo 
de aluniș, și apoi apăruse iar, continuându-și mersul ei iute, 
cadenţat și în cele din urmă n-am mai văzut-o... Și atunci mi-a 
venit în cap gândul că Meșterul Necunoscut, dacă a existat, 
creând „Frumuseţea”, a închipuit-o probabil sub înfățișarea unei 
femei, fiindcă altfel nu se poate, nu se poate, nu se poate... 

Și odată cu dispariţia celei ce cobora, apuse și soarele - și știți 
cum e în preajma pădurii - se făcu dintr-odată răcoare. 

12 

Victor Antonia se întoarse către mine și după felul cum mă 
privi mi-am dat seama că are de gând să-mi povestească 
vreunul din basmele sale. Îl cunoșteam de puţin timp și totuși 
începusem să descifrez ceva din firea lui. Ce diferenţă între 


aerele de maestru și atitudinea puţin umilă a omului care 
mărturisește că ar dori să aibă și el o mică peripeţie!... 

— Totuși, am avut parte de o aventură, zise el, una cumplită, 
ceva asemănător n-aș mai vrea să trăiesc și de fapt nici n-o pot 
numi aventură, fiindcă n-am participat la ea, ci am fost un 
simplu manechin pe care destinul îl azvârlea dintr-o parte într- 
alta, destinul, care în clipa aceea se îmbătase și rânjea 
diavolește și hohotea și oamenii se zbăteau între fălcile lui, mă 
ierți pentru această - hm! figură de stil. 

S-a petrecut în timpul războiului, pe un bombardament. 
Aveam nouăsprezece ani, scăpasem provizoriu de armată, pe 
motiv de boală, și ne refugiasem din oraș cu părinţii și cu tot 
cartierul din preajma gării... Era în toamna târzie a lui '44, 
inamicul se retrăsese, dar avioanele lui reveneau mereu. 
Bombardamentul ne-a prins în pădure, pe marginea unui lac. O 
explozie îmi ucisese părinţii și sora, iar pe mine m-a aruncat în 
lac, neatins. Suflul, înţelegi... Mă înecam, avioanele continuau să 
mitralieze liziera pădurii, nimeni nu îndrăznea să mă ajute, când 
o altă bombă a căzut aproape de mine în lac și explozia m-a 
azvârlit înapoi pe uscat, în nisip... Trei zile am fost inconștient, 
pe urmă mi-am revenit; n-aveam nici cea mai mică zgârietură... 
Dar rămăsesem singur pe lume. 

Poetul tuși, așteptând reacţia mea. Probabil spera să fiu mirat. 
Eu însă continuam să privesc linia deja întunecată a coastei 
dealului, pe care se mișcase mai înainte silueta aceea puternică 
și totodată fragilă și ochii mă dureau puţin de efort, nu că aș fi 
căutat să disting, ceva anume, dar așa e totdeauna când rămâi 
cu privirea pierdută și se întunecă: simţi o apăsare pe ochi și pe 
tâmple. Cel puţin așa se întâmplă cu mine. 

În cele din urmă ne-am ridicat să plecăm - se întunecase de-a 
binelea - și pentru ultima oară ne-am uitat împrejur, nu că aș fi 
sperat să-l văd pe Emil, ci numai pentru împăcarea conștiinței. 
„În orice caz - mă gândeam - Emil ăsta e o figură!” Ştiţi cum se 
întâmplă, în clipa aceea eram cum s-ar spune deconectat, mă 
eliberasem pentru moment de sub vraja legendei despre 
Meșterul Necunoscut și despre „Frumuseţea” lui și aproape 
uitasem motivul pentru care mă aflam acolo, dar pentru asta am 
fost pedepsit pe dată. 

În clipa când privirea mea atinse zidurile Cetăţuii, întunecate 
acum, am rămas ca împietrit. 


La început mi-am închipuit că mă înșală ochii. 

Am crezut că e vorba de luminile acelea false care ne joacă 
pe retină când e întuneric. 

Dar, strângând pleoapele și apoi deschizând ochii brusc, am 
văzut că mirajul continuă. 

— Pe glezna Satanei! am șoptit. 

— Ce? Cum? Care gleznă? făcu Antoniu, mirat. 

— Ziceam de glezna Satanei... Maestre, priviţi acolo! 

— Unde? Unde? 

Era cam miop maestrul. Totuși observă și el: pe zidurile 
străvechi, ruinate și zdrenţuite, se mișca o pată albă de lumină. 
Complet absurd! N-aș fi crezut așa ceva nici în ruptul capului! În 
mijlocul pădurii, în pustietatea aceea, o pată de lumină, ca un 
păianjen luminos, coborând și cățărându-se pe meterezele 
Cetăţuii, oprindu-se din când în când, pentru a stărui asupra 
vreunui punct, apoi reluându-și plimbarea în stânga și-n 
dreapta, dispărând aici, reapărând acolo... 

— Oare văd bine? 

— Să verificăm, răspunse Antoniu. Ce vezi dumneata? 

— Un „iepuraș”, o pată de lumină, care parcă-și râde de noi. 

— Același lucru îl zăresc și eu. 

— Atunci e în regulă, să mergem! 

— Unde? 

— Cum, unde? Acolo, să vedem ce e! 

— Minunat. Dar nu crezi că e riscant? se interesă, comic, 
Antoniu. 

— Ba da. S-ar putea să ne trezim cu capetele retezate... am 
ZIS. 

— Trăia odată un actor și un poet mai bătrâior... recită 
Antoniu, însufleţindu-se. 

— Şi din cetate, printre stei, primejdia rânjea spre ei, 
completai eu, inspirat. Sssst, maestre! Să ne furișăm ușor, ca 
doi lincși tineri... Pe aici, pe aici! 


Partea a doua 


PIPA 


1 

Ne furișam printre copaci ținându-ne respirația și de când 
intrasem în pădure pierdusem din vedere zidul Cetățuii. 

Deodată, spre marea mea groază, cineva mă prinse de mână. 
Pe cinstea mea, era să urlu, dar în ultima clipă mi-am dat seama 
că individul ghemuit între tufișuri nu era altul decât Emil. 

— Bravo! am șoptit. Ne dai întâlnire la stânca de sare și tu...! 

Emil îmi reteză discursul dintr-un gest și arătă în direcţia 
Cetăţuii, care din locul acela se zărea bine, și aproape de tot, 
acoperind o parte din cer. Pata de lumină își continua plimbarea 
în sus și-n jos. 

— Emil! Ce faci aici? întrebă Antoniu. 

— Nimic. Îl urmăresc. Liniște! 

— E un om? 

— Ba bine că nu. Un om cu lanternă. 

— Ah, am zis ușor dezamăgit. Speram să fie ceva mult mai 
ieșit din comun... 

— Ah, tu inimă gregară!... șopti Antoniu. 

Pesemne-l mâncau palmele de dorul visatei aventuri și se 
considera acum mai aproape de ea ca niciodată! 

— Liniște! interveni Emil. Ce-ar fi să-l prindem? 

— Desigur, se bucură poetul, devenind curajos. 

— Să-l prindem? am protestat. N-avem dreptul. Nu face nimic 
rău și lanternele tocmai de aia sunt făcute, pentru a fi folosite 
noaptea, pe întuneric. 

— Partea interesantă e, vorbi Emil, că tocmai porţiunea 
aceasta a zidului am cercetat-o și eu ieri, milimetru cu 
milimetru. 

— Dar tu ce căutai în zid? 

Emil oftă. 

— Nici eu nu știu... 

— Ce idee! Crezi că în zid...? 

— Am putea să încercăm - se frământă Antoniu - cel puţin să 
stabilim cine... 

În cele din urmă, luând drept reper punctul de unde pornea 
raza de lumină, am încercat să ne apropiem de omul cu 
lanterna, înconjurându-l din trei părţi. Dar fie că-și terminase 


cercetările, fie că ne simţise și n-avea poftă să dea ochii cu 
nimeni, lumina dispăru încă înainte ca noi să ne fi apropiat, iar 
când am ajuns în locul de unde trebuie că-și manipulase 
lanterna, între doi brazi mici, n-am găsit, firește, pe nimeni. 

Preocupat, Victor Antoniu aprinse bricheta și se aplecă, zicând 
că trebuie să cercetăm urmele. Emil spuse că astfel ne expunem 
tirului omului cu lanterna, - admițând că era înarmat. Ambele 
intervenţii mă cam făcură să râd, prea erau gravi prietenii mei! 
Asta însă nu mă împiedica să mă aplec și eu, zgâindu-mă spre 
pământul presărat cu iarbă rară, în căutare de „urme” și 
„indicii”. N-am găsit nicio urmă și niciun indiciu, nici măcar un 
muc de ţigară. 

— Dimpotrivă, și acesta e un indiciu, mă contrazise Antoniu. 
Acum știm că omul nostru nu fumează. 

Coborând lipa-lipa spre oraș, Emil binevoi să ne dea câteva 
explicaţii: ultimele zile le petrecuse cercetând Cetăţuia. După 
părerea lui, tabloul din locuinţa poetului, cel în care fusese 
găsită șarada latinească, înfățișa tocmai aceste ruine, așa cum 
ar fi arătat în urmă cu un secol-două, era deci lesne de făcut 
legătura, inscripţia se referea probabil la o galerie ce există sub 
Cetăţuie, care la rândul ei ducea... cine știe unde! Emil însă nu 
descoperise nimic. Noaptea se adăpostise în coliba unui 
grădinar, peste deal, la Gostat. Grădinarul avea un nepot pe 
care Emil îl poreclise Spiriduș și care în schimbul acestei porecle 
îi făcuse tot felul de servicii. Azi, în timp ce Emil se pregătea să- 
și întrerupă cercetările și să meargă la stânca de sare, unde 
avea întâlnire cu noi, observase, de sus, un om care venea 
singur prin pădure. La început nu-i dăduse atenţie. Apoi, 
văzându-l că se apropie de ruine, Emil se ascunsese, urmărindu- 
|, tot mai mirat; se părea că necunoscutul caută și el ceva... 

2 

După ce parcurse cam o treime din drum, autobuzul binevoi 
să rămână în pană, la marginea orașului, printre livezi, un loc 
binecuvântat, sub cerul violet al amurgului. Pe cărarea ce ducea 
către râu, cineva cobora ducând de coarne o tărăboanţă cu 
roata strâmbă și neunsă, fiindcă schelălăia la intervale fixe, 
îndepărtându-se. Ca într-un echilibru armonic, din partea 
cealaltă a drumului se auzea o vioară și la răstimpuri ţambalul. 

Era un bufet cu o mică grădină de vară: patru măsuţe, trei 
clienţi și doi lăutari. Vioara ne adună și pe noi acolo, obosiţi cum 


eram, să așteptăm autobuzul următor, într-un colţ sfârâiau 
mititeii. Sfârâiau muzical. 

Ţambalistul cărunt tăcu, ocupat cu un pahar, iar vioristul ne 
luă în primire. 

— Spuneţi-i să vă cânte despre Lardea, ne șopti, arătându-l pe 
țambalist. Numai el mai știe despre Lardea, de la bunicu-su. 
Mnihai - strigă vioristul - domnii or poroncit să le cânţi despre 
Lardea și despre moartea ibovnicei. 

— Nu, răspunse ţambalistul, studiindu-și paharul. 

Vioristul scârțâi puţin, un fel de uvertură pisicească, apoi 
insistă: 

— Chemaţi-l să vă cânte... Nimeni nu știe ca el, despre 
Lardea. 

— Dar cine mai e și Lardea ăsta? 

— Un fel de bandit celebru, de pe vremuri! îmi suflă Emil. Nu 
spune că n-ai auzit de el. Că vei fi ars pe rug pentru incultură. 

— Cel mai bogat om care a existat, adăugă vioristul, care 
auzise întrebarea. Şi acum dospește în pământ aurul pe care l-a 
îngropat prin toate părţile. Da, da, prin toate părţile! Mnihai! 
Cântă-le tovarășilor despre Lardea, că ne-or cinsti cu un păhar. 
Ardică-te, mă, și cântă, nu fi câne! 

— Am un păhar, nu-mi trebuie altul, răspunse ţambalistul, 
încăpățânat. 

— Un păhar mai mult nu ne-a strica! Hai, că domnii-s streini și 
vor să audă despre moartea ibovnicei lui Lardea. Numai tu știi 
cânta frumos despre asta. 

Măgulit poate de această apreciere, Mnihai se dezlipi de 
scaunul său și cu această ocazie am constatat că paharul din 
faţa lui nu fusese singurul pe care-l studiase. 

— Am să cânt pentru dânșii, dar nu pentru paharul oferit de 
ei, ci numai pentru plăcerea lor și a noastră. 

Era puţin caraghios, fiindcă-și însușise o poză cam studiată și 
voinicească, nepotrivită cu vârsta. 

— Baladă despre rânjetul lui Lardea și pieirea ibovnicei sale! 
anunţă, teatral. 

Dar când începu, vocea groasă și sigură impresionă. 
Violonistul abia-l acompania, în surdină. Melodia era ciudată, 
când jalnică și tărăgănată, când cu accente aprige: 

— Umblă Lardea și rânjește, 
Are aur printre dește... 


Umblă Lardea ca năuuuc 
Inimă, un-te-ai pierdut? 

— la te uită ce frumos! îmi șopti Victor Antoniu. 

Și începu să noteze pe ascuns cuvintele. 

Cântărețul se opri, sorbi din pahar, în care timp vioara se 
agită mai cu foc. Tambalistul lovi de câteva ori corzile și se 
ridică: 

— Vintul fluieră a rău, 

EI iasă din făgădău 

Suie către Cetăţuie, 

Suie, suie și nu știe 

Că sub paltinu' din poartă 
Stă ibovnica și-i moartă 
De trei zile nu-l așteaptă ... 

Cântate, cuvintele căpătau un anumit farmec și acest bătrân 
ţambalist, cabotizând în felul său, devenea puţin măreț, dacă ne 
putem exprima astfel. Lardea - vestitul lotru! Ne aflam în plin 
romantism. Îmi plăcea, pe toţi dracii! 

— Oare mâna cui a prins-o 
A sucit-o și-a ucis-o? 

Mină strâmbă și străină 

Ce s-a ridicat haină, 
Singură s-a ridicat! 

Ca o umbră cu păcat... 

Bătrânul avea patos, și după ce scoase alte câteva note din 

țambal reveni, am zice, pentru ultimul cuplet, cu totul dramatic: 
— Umblă Lardea și rânjește, 
Are sânge printre deste, 
Cine-n contra i s-arată Lardea-l arde dintr- 
odată! 
Are-n suflet o furtună, 
Numa’ rânjetu-l îndrumă, 
Numa’ rânjetu-l detună. R... 
Victor Antoniu căzu în extaz: 
— Auzi, ce imagine: „Numa' rânjetu-l detună”! 
— Avea Lardea un rânjet ca de lup, adăugă vioristul. Rânjea 
către cer, și pământu' îngheţa... 
— Dar de unde știi? 
— Nu știu, de unde să știu că, când a trăit Lardea, ehei! 
Numai că a rămas în vorba lumii asta, despre rânjetul lui Lardea. 


Puțin mai târziu ne-am ridicat și noi. 

3 

După două zile, revenind dintr-o nouă incursiune, am tras la 
grădina de vară Tivoli, unde se putea servi o „Băbească” veche 
de doi ani și o lună, care stimula ideile și inspiraţia. Emil zăbovi 
în faţa unei vitrine cu oglinzi, puternic luminată, și-și examină 
mutra nebărbierită, de urangutan. Zise că în halul ăsta nu va fi 
primit nicăieri. Îl asigurarăm că, dimpotrivă, are o figură de 
explorator abia întors de pe coclauri cumplite. La Tivoli era lume 
multă și se dansa. „Băbeasca” se dovedi excelentă și se 
combina foarte bine cu ficăţelul la grătar. Eram toţi trei flămânzi 
ca niște diavoli. 

Alături de noi, discuţia era veselă și gălăgioasă: 

— Ştiţi care e ultimul banc despre Trabant? 

Am întors puţin privirea. La masa vecină un băiat blond, cu 
aer de mare șmecher, fuma dintr-un muștiuc lung cam de 
jumătate de metru, pregătindu-se să spună gluma. Dar nu 
discuţiile și nu blondul cu ţigaretul imens și nici figurile celorlalţi 
doi prieteni ai săi (toţi trei erau eleganţi ca niște morţi) îmi 
atrăseseră atenţia, nu! La aceeași masă, în faţa blondului, am 
văzut o fiinţă graţioasă, cu pletele rebele - dacă-mi permiteţi să 
mă citez - și dracu' știe de ce, din prima clipă am fost convins 
că e fata ce coborâse în fugă dealul - purta pantaloni gri, strânși 
pe corp, și, ce mai! deși o zărisem de la mare distanţă, o 
recunoșteam, nu putea fi decât ea. In clipa aceea posesoarea 
pletelor rebele se întoarse și ea spre mine. Firește, cei trei 
paznici ai ei priviră în aceeași direcţie. Fata mă examină liniștită, 
apoi își mută ochii către Emil și-l fixă câteva secunde cu o 
căutătură parcă puţin ironică, apoi din nou mă privi - zâmbea - 
și iar se uită la Emil. 

l-am auzit apoi șușotind, poate ne bârfeau - pe mine că sunt 
un actoraș mizerabil, pe Antoniu că scrie rar, dar prost, pe Emil 
că e nebărbierit... 

Dar, trăgând pe furiș cu urechea la ce se discuta la masa 
vecină, am ajuns la unele concluzii care m-ar fi îndreptăţit și pe 
mine să lansez câteva săgeți, (nu, în niciun caz săgeţi!), câteva 
mici observaţii ironice. După toate aparențele, cei trei erau 
oarecum rivali, cu tot rolul ce-l jucau de prieteni dezinvolţi: erau 
rivali și se suspectau reciproc; când fata se adresă în mod 
special unuia, ceilalţi se îmbufnau, când unul încerca să-i atragă 


atenţia, celălalt îl bruia, un joc simplu și complicat totodată, pe 
care, vai, îl cunoșteam prea bine! 

Observând masa tinerilor, o abandonasem fără să vreau pe a 
mea. Antoniu începuse cu Emil o discuţie pasionată despre 
avantajele unei reviste săptămânale, de format ziar, față de una 
lunară, de format carte. O discuţie deosebit de atrăgătoare! 
între timp orchestra continua să se zburlească și fiecare din cei 
trei curtezani ai fetei ar fi vrut s-o invite, dar făcea pe generosul 
și-i întreba pe ceilalţi: De ce nu dansaţi? Și astfel necunoscuta 
mea misterioasă rămânea nedansată. 

Veni la rând un madison. Cei de la masa vecină se ridicară în 
aceeași clipă. Lunecând pe lângă mine, fata mă privi și aruncă 
iute: 

— Teatrul nu dansează madison? 

Și trecu mai departe, lăsându-mă uluit și, firește, încântat. 

Mă cunoștea, deci, de pe scenă, aveam un ascendent în fața 
maimuţoilor ce se învârteau în jurul ei. Îmi vorbise totuși cu 
oarecare nepăsare, așa, în treacăt, cum te-ai adresa unui vechi 
amic. 

— Ai fost provocat, observă Victor Antoniu. 

— Dan e un mare cuceritor, declară Emil. Un adevărat pericol 
social. 

— De ce nu te duci să dansezi? întrebă poetul. Ai fost ca și 
invitat. 

— Hm! Hm! am răspuns. 

— Ce spuneam eu? reveni Emil. Un adevărat pericol... 

Căutătorul „Frumuseţii” se ameţise și zâmbea întregului 
Univers. Dansatorii se agitau foarte aproape de noi. Fata se 
mișca ușor, dansul nu era o problemă pentru ea, totuși blondul o 
povăţuia mereu: 

— Uite așa, Dagmar, urmează saltul! 

— Ai auzit? O cheamă Dagmar, strigă Emil. Ce nume frumos! 
Notează-ţi-l în carneţel, la capitolul „Perspective”. Dagmar... 

După ce zbenguiala se termină, ei se înapoiară la masă. Fata 
nu-mi mai acordă nicio atenţie. Firește, n-am invitat-o la dansul 
următor, și nici la celălalt. 

— Notează-ţi în carneţel, o cheamă Dagmar! repeta Emil. 

Timpul se schimbă pe neașteptate și imediat ce am ajuns 
acasă ropote de ploaie începură să dănţuie pe acoperișuri. Am 
lăsat geamul deschis și am stins lumina. Emil se culcase și el, 


obosit și ameţit puţin. Continua să plouă. Stăteam în pat privind 
pe geamul deschis. În lumina neonului picurii de apă treceau 
repede, strălucitori. Ce căutase fata aceea, Dagmar, singură, 
acolo, în preajma Cetăţuii? Ploaia stătu o clipă, și undeva jos, în 
stradă, cineva fluieră motivul din „La campanella” lui Paganini. 
Apoi veni un nou ropot de ploaie. Ce-ar fi să intre acuma o 
săgeată pe fereastră, aducând un mesaj pentru mine: 
„Actorașule, ai încurcat-o!”, sau „Te așteaptă un ultim rol, cel de 
cadavru. Iscălit: Mâna neagră”, sau „Șterge-o din acest oraș, cât 
mai ești viu. Iscălit: Un prieten”. 

Am râs singur în întuneric. Era plăcut să stai în pat, afară să 
plouă și tu să te gândești la cineva. 

4 

Emil spera să descopere o intrare secretă care să-l ducă... în 
orice caz cât mai aproape de îndepărtata și iluzoria „Frumuseţe” 
a Meșterului Necunoscut. Victor Antoniu spera, cred, că 
desfășurarea ulterioară a evenimentelor îi va aduce marea și 
neprevăzuta aventură a vieţii sale... 

Eu nu speram în nimic și de aceea-mi puteam permite să mă 
amuz pe seama preocupaţilor mei amici, să nu arbitru în 
discuţiile lor, să fiu ironic și să am umor. Asta însă nu mă 
împiedica să-i ajut și să particip, clipă de clipă, la eforturile lor. 
Am ajuns până acolo încât am întocmit singur o hartă a Cetăţuii 
și a împrejurimilor și o alta separată, la scară mare, numai a 
Cetăţuii. Victor Antoniu mergea după-amiezele la Biblioteca 
Universitară și în scurtă vreme întocmi un scurt istoric al 
venerabilei ruine. 

Am mai spus că Cetăţuia rămăsese din multe puncte de 
vedere un semn de întrebare. Nu se știa precis secolul în care 
fusese ridicată, nici de către cine. De-a lungul anilor, tot felul de 
calamităţi se abătuseră asupra ei, o învăluiseră incendiile, 
explodaseră pulberăriile, fusese dărâmată, refăcută, din nou 
distrusă, și din nou reconstruită... 

Dar această activitate (hărţile, partea istorică) era în fond 
neimportantă, și nu ne apropiase niciun pas de adevăr. Între 
timp cercetasem iar și iar tabloul din locuinţa poetului, care, 
după părerea lui Emil, reprezenta neapărat Cetăţuia, așa cum 
trebuie să fi arătat prin mijlocul veacului trecut. Poate avea 
dreptate, poate se înșela. Ne-am dus împreună la secţia 
manuscrise vechi a bibliotecii și Antoniu (prin relaţiile pe care le 


avea) reuși să obţină acele fragmente de Cronică de pe la 
începutul secolului al șaptesprezecelea, în care se făcea aluzie 
și la legenda despre Meșterul Necunoscut. Din hârtia 
îngălbenită, vechile semne chirilice ne priveau posomorâte că le 
tulburăm pacea. Din felul în care se relata despre Meșter nu 
reieșea de fel timpul când ar fi trăit: cu cincizeci de ani în urmă, 
sau cu două secole? (Firește, față de data acelor hârţoage...). 
Totuși, în cețoșenia și confuzia lui, textul părea suficient de 
limpede acolo unde relata cele două variante: că Marele Meșter 
ar fi fost osândit la moarte și ucis (ca eretic și vrăjitor, 
probabil...), dar că nu e sigur; poate a reușit să evadeze, ajutat 
de prieteni credincioși... 

— Unde puteau să-l ascundă mai bine dacă nu în 
subterane...? întrebă Emil. 

— In preajma orașului nostru n-au fost descoperite galerii 
subpământene, observă Antoniu. 

— Asta nu înseamnă că n-ar exista, răspunse Emil. 

— Dar unde? Tu te gândești la Cetăţuie, desigur... Dar în 
vechime Cetăţuia era reședința voievodului sau a cârmuitorilor 
locali, era locuită... Deci un loc nepotrivit pentru niște fugari... 

— Au existat perioade lungi, poate secole întregi, când 
Cetăţuia a fost părăsită, reiese chiar din cercetările tale. Secolul 
al șaisprezecelea, de pildă, o mare parte a secolului al 
șaptesprezecelea, după explozia pulberăriei... 

Victor Antoniu mă privi. 

— Are dreptate, zise el. Emil are și el dreptate. 

— Ca să nu vorbim de amănunte mai recente. Cine n-a auzit 
de povestea care zice că pe la mijlocul veacului trecut undeva în 
preajma Cetăţuii căzute în paragină se aciuase o bandă de 
tâlhari, cu un șef vestit... 

— Da, da, e adevărat, neînfricatul Lardea... 

— Lardea, repetă Emil. Eroul baladei... 

— Exact, prietenul nostru Lardea, cel bogat în aur și femei, 
am repetat eu. 

— Da, da. 

— Oho! 

— De ce, oho? 

— Pur și simplu mi-a venit un gând... _ 

In fine, ce mai, nici discuţiile nu ne apropiară de adevăr. In ce- 
| privește pe omul cu lanterna, zadarnic am așteptat să apară 


iar. Am rămas până târziu în mai multe rânduri, pândind ascunși 
în pădure, dar pata de lumină nu se mai ivi, nu se întâmplă 
nimic. Totuși mint. Într-o seară, când ne fumam în liniște 
ţigările, se petrecu un incident care-mi atrase atenţia. Undeva 
pe deal, nu prea aproape, dar nici foarte departe, cineva fluieră 
repede, ca un semnal, motivul din „La campanella”. Am tresărit, 
amintindu-mi nu știu de ce că auzisem aceeași melodie chiar 
sub ferestrele mele, în urmă cu vreo câteva zile, dar n-am zis 
nimic. Un om fluiera pe deal, și ce importanţă avea un astfel de 
fapt mărunt? 

Vizitele noastre la Cetăţuie se răriră. Emil era îngândurat; eu, 
uneori singur, alteori cu Victor Antoniu, îl vizitam la muzeu și 
acolo, de preferință în „salonul fălcii de mamut”, sub o mare 
fereastră începeam lungi discuţii... 

Într-o zi am ieşit la plimbare, am luat autobuzul 2 și nu am 
coborât până la capătul liniei, și acolo am început singur urcușul 
pe cărarea binecunoscută ce ducea la Cetăţuie. N-aveam deloc 
intenţia să continui din proprie iniţiativă cercetările, nu, nici 
gând de așa ceva. Simţeam doar nevoia să fiu singur, cu niște 
gânduri. Văzusem un film frumos, cu un mare actor, dacă vreţi 
să știți e vorba de Antony Quin, și-mi plăcea să reconstitui unele 
scene, să-i refac trăsăturile, și poate eram puţin trist că nu sunt 
un actor la fel de mare ca el, nu sunt sigur și nu pot stabili și nici 
nu vreau să stabilesc cu precizie ce gânduri și imagini îmi 
treceau prin cap și chiar nici nu sunt sigur că eram puţin trist, 
urcam numai pe cărare convins că e un lucru teribil de plăcut să 
trăiești și că e și mai teribil atunci când nu faci umbră 
pământului degeaba, dar că asta e un lucru foarte complicat, și 
nici nu știu când am ajuns sus, și am văzut întâi Piscul-de-sub- 
Vânt, care era mai înalt, apoi Stânca de sare și apoi Cetăţuia. N- 
aveam intenţia de a pătrunde între acele ruine, aproape că mă 
plictisisem de ele, cred că intenţionam să pornesc imediat 
înapoi, când, privind în jos, am văzut un om urcând dealul. 

La început era foarte departe și nici nu știam dacă merită să 
aștept, să văd cine poate fi solitarul care-și face de lucru pe aici. 
Dar după câteva minute mi-am dat seama că e vorba de o 
solitară și am fost sigur că e Dagmar. Nu mă înșelam! Am 
recunoscut-o de departe, după pantalonii ei gri și bluza roșie, pe 
care o mai purtase și altă dată. 

M-am așezat în iarbă, nici așa ca să fiu de tot ascuns, fiindcă 


n-aveam de gând s-o pândesc - asta ar mai fi lipsit! - dar nici să 
fiu chiar la vedere, și am stat așa, liniștit. Fumul ţigării îmi trăda 
și el prezenţa, fata însă trecu aproape de mine, fără să mă 
observe. 

Părăsi cărarea și un moment am crezut că o va luă către 
Cetăţuie, dar nu, își continua drumul și se pierdu în pădure. În 
clipa aceea m-am ridicat și am urmărit-o, conștient totuși că nu 
e prea frumos ceea ce fac. O zării. Fata mai făcu vreo sută de 
pași până la Piscul-de-sub-Vânt, apoi trecu în partea cealaltă și 
n-am mai văzut-o. Am sprintat în zigzag printre copaci cât am 
putut de repede. Dincolo de Piscul-de-sub-Vânt se deschidea o 
mică poiană rotundă, cu iarbă înaltă și deasă. Acolo se oprise 
Dagmar. Nu știu de unde, pe iarbă, apăruse o pătură, pe pătură 
o carte, și fata tocmai se dezbrăca. Rămase în costum de baie. 
Se întinse pe pătură, la soare, deschise cartea și începu să 
citească. 

Mă simţii caraghios, urmărirea îmi păru ridicolă. 

Am rămas acolo, ascuns, neștiind cum să ies din încurcătură. 
Cel mai simplu ar fi fost să mă retrag pe nesimţite, dar prezenţa 
fetei mă lega de locul acela ca un lanţ nevăzut pe care-l 
suportam cu plăcere... O priveam cum citește, întorcând 
paginile, stând întinsă pe pătura verde, decolorată și ochii mei 
păcătoşi stăruiră asupra trupului suplu, frumos bronzat. Un 
fluture mare, violent colorat, plana îndelung împrejurul ei, și în 
cele din urmă ateriză pe un colț al păturii. Dagmar îl observă, îl 
privi, apoi întoarse foaia încet, să nu-l sperie. La rândul meu mă 
temeam să n-o alarmez, călcând pe vreo creangă uscată. După 
câtva timp fluturele își luă zborul, Dagmar îl urmări cu privirea, 
cât p-aci să mă vadă și pe mine. 

Era cazul să plec. M-am repliat încet, un pas, doi, trei... 

Fata întoarse cartea și se ridică în picioare. M-am lipit de un 
trunchi, speriat, ca și când aș fi fost un tâlhar gata să fie prins. 
Neplăcută situație! 

Dagmar înainta prin iarbă, speriind cosașii care zburau în 
roiuri împrejurul ei. Privea undeva în jos, pe deal. Şi deodată o 
auzii fluierând „La campanella”! Am fost atât de surprins, că mi- 
am scos capul de după trunchiul copacului, uitând de orice 
precauţiuni. Noroc că ea n-a privit în direcţia mea. Fluieră de 
câteva ori semnalul, și după câteva minute, de undeva de 
departe, veni răspunsul ca un ecou. Din locul unde mă aflam nu 


puteam să văd cine este interlocutorul, însă Dagmar se părea 
că-l zărise, fiindcă se așeză liniștită, așteptând. Avea oare 
întâlnire în locul acela pustiu? Pe cinstea mea, o undă de gelozie 
cobori de undeva din copaci și se agăţă de gulerul meu. Incă o 
dată mi-am zis că e cazul s-o şterg, dar nu m-am clintit. O nouă 
surpriză: în poiană apăru Spiriduș. El era cel așteptat. Aducea un 
arc - trei mii de draci spânzurați, un arc! l-l arată fetei și câtva 
timp vorbiră cu vocea coborâtă, n-auzeam deloc ce-și spun, deși 
nu mai puteam de curiozitate. Nu mai pricepeam nimic. 
Dumneavoastră aţi fi înţeles ceva? Deci Dagmar era cea care ne 
trimitea săgețile? 

În timp ce ei continuau să discute, m-am retras ușor de tot, 
am ocolit Piscul-de-sub-Vânt și de astă dată cu pași grei și 
fluierând la rândul meu nu știu ce, m-am apropiat de poiană prin 
partea cealaltă. Voiam să mă vadă că vin, să nu-i treacă prin 
cap că-i urmărisem. Ei tăcură. În prima clipă m-am prefăcut că 
nu-i observ, apoi m-am oprit brusc, jucând rolul unui om din 
cale-afară de surprins. 

Am mormăit ceva, înclinând puţin capul, drept salut. 

Dagmar îmi răspunse cam în același fel. 

Rămase nemișcată, cu arcul în mână; soarele o lumina dintr-o 
parte și era foarte frumoasă. 

Spiriduș zâmbea. Nu știu de ce zâmbea. 

Căutam în ungherele destul de întortocheate ale capului meu 
o ironie, o frază subtilă și ironică prin care să-i comunic că acum 
știu cine trimite săgețile, dar că nu sunt supărat, o nu, deloc nu 
sunt supărat, și că... 

— Cât de interesant știți să tăceţi! Continuaţi, vă rog, spuse 
deodată Dagmar. 

— Aveţi un arc frumos, am răspuns. 

Ea nu zâmbi. Se încruntă, parcă, puţin. 

— Avem? Păi arcul acesta este al dumneavoastră! 

— Al meu? 

— Sau al prietenului! 

— Cum al prietenului? Al cărui prieten? 

Eram ca picat din lună. 

— Nu dumneavoastră mă bombardaţi cu săgeți? întrebă fata. 
Săgeţi cu bileţele... Cu bileţele destul de lipsite de umor, cu... 

Am întrerupt-o: 

— lertaţți-mă, dacă mi-aş fi permis să vă trimit vreodată un 


bileţel, aș fi adăugat, oricum, și puţină sare... 

— Şi de ce n-aţi adăugat-o? lată ce scrie aici... Dagmar 
frunzări cartea și scoase un petic de hârtie din care citi: „Aceste 
locuri pot deveni primejdioase pentru fetele singuratice. Mai 
bine renunţă la plimbări”. Ridică ochii și izbucni într-un hohot de 
râs: Să renunţ? De când eram mică vin aici să fac plajă, să 
citesc!... 

l-am luat din mână bileţelul. Era același scris! 

— Ce, nu vă recunoașteţi caligrafia? râse fata. 

Am zâmbit, cam strâmb, cât se poate de nedumerit: 

— Şi, în acest caz, ce caută arcul în mâna dumneavoastră? 

— la te uită ce judecător! Ştie să pună și întrebări! 

— Arcul eu l-am găsit. Într-un copac, azi-dimineaţă. Acolo, 
explică Spiriduș, arătând undeva în susul dealului. 

— Pretindeţi că nu dumneavoastră mi-aţi trimis săgețile? 
întrebă Dagmar. 

Am protestat: 

— Dar eu însumi am primit câteva... Mai precis, prietenul 
meu. 

— Pe cuvânt de onoare? 

Dagmar mă privea cu ochii mari larg deschiși. 

— Atunci, cine? 

— Poate că totuși dumneavoastră vă trimiteţi săgeți? i-o 
întorsei. 

Fata mă privi însă sever. Şi eu de altfel o fixam cu oarecare 
suspiciune. 

— V-am tot văzut învârtindu-vă pe aici, zise. 

— Așa ne place nouă, să ne învârtim... 

— Împreună cu bărbosul acela, continuă ea, netulburată. 
Desigur era vorba de barba lui Emil. Și cu domnul Antoniu. 

— Îl cunoașteţi? 

— Are o poezie frumoasă. „Spirală în timp.” O știți? 

— Nu prea... 

— Eram convinsă că dumneavoastră sunteți cei care vă ţineţi 
de glume... 

— Văzându-vă cu arcul în mână, eram gata să vă aduc 
aceeași acuzaţie, am spus. 

Ce discuţie imposibilă. Trebuie să mărturisesc că de astă dată 
încântătoarea necunoscută îmi plăcu mai puţin. Avea ceva 
aspru, nepotrivit în glas, în intonatie. 


— Propriu-zis, ce faceţi pe aici? mă întrebă. 

— Căutăm „Frumuseţea”, am zis. 

Ea ridică din umeri și privi în altă parte, undeva în sus, în 
direcția munților. 

Cam aici discuţiei noastre i se puse capacul. Am coborât către 
oraș nemulţumit și plictisit. Mai târziu, spre seară, am văzut-o 
trecând pe bulevard, la braţ cu unul din cei trei curtezani de la 
Tivoli, cu blondul. El părea într-al nouălea cer. M-am hotărât s-o 
elimin definitiv din gândurile mele și am și eliminat-o. Emil nu 
era acasă, cine știe unde dispăruse iar! M-am decis să-mi scot 
din cap povestea cu săgețile. Le trimisese fata? Ce interes ar fi 
avut? Și apoi, știa oare să tragă cu arcul? Mai bine s-o las 
încurcată! Totuși, arcul... Eh, destul! 

M-am dus să beau bere la o mică grădină de vară de lângă 
parc. Afară se răcorise pe neașteptate. La o masă apropiată, trei 
bărbaţi, trecuţi bine de prima tinereţe, și de a doua, petreceau 
de minune. Beau vin negru. Mi-am plătit berea și când să plec, 
am văzut că unul din ei se ridică și vine spre mine. 

— Noi degustăm niște Cabernet-Sauvignon, zise. Ca iubitori ai 
teatrului, vă invităm... Nu ne refuzați! 

Destul de încurcat, mă așezai la masa lor. Eram prost dispus 
și deja regretam că acceptasem invitaţia. Un somn bun - iată 
ce-mi trebuia. Am făcut cunoștință, dar nu le-am reţinut numele. 

— Sărbătoriți ceva? i-am întrebat. 

— Am ieșit la pensie, toţi trei, domnule actor! îmi explică unul. 
Suntem bătrâni lupi de mare, am ieșit la pensie în aceeași zi. 
Asta  sărbătorim. Marinari, pensionari. Vesel, nu? Noroc, 
domnule actor. 

Cel care vorbise n-avea deloc mutră de pensionar. Un om 
simpatic, cu umor, și pe lângă umor barbă și se ameţise puţin, și 
se exprima numai în maxime și parabole, una mai caraghioasă 
decât alta. Ceilalți doi erau și mai ameţiţi. M-au silit să beau 
împreună cu ei. 

— Viaţa e un tren, reluă filosoful. Omul trece din vagon în 
vagon. Cel mai bine e în vagonul-restaurant... 

Am ajuns acasă destul de târziu. Emil se culcase, sau poate 
nici nu venise încă. M-am dezbrăcat, am stins lumina, m-am 
azvârlit în pat. Liniștea se legăna împrejurul meu în valuri moi. 
Ca să scap de ea, am deschis radioul. 

„Ascultaţi acum «La campanella»...” auzii vocea crainicului. 


5 

Au trecut două sau trei zile. 

Era dimineaţa, cam în jurul orei nouă, și am auzit soneria 
ţârâind de două ori, pentru mine. Venise vecinul, doctorul 
Tănase, să mă cheme la telefon. Emil și cu mine eram o 
adevărată nenorocire pe capul său; cum nu posedam încă o 
astfel de instalaţie diavolească, îi foloseam fără jenă telefonul, 
ba unii cunoscuţi își făcuseră obiceiul să ne sune la el. Doctorul 
părea a fi însă un om din cale-afară de politicos și răbdător. 

— Mă iertaţi, le voi interzice tuturor să vă mai deranjeze. Azi e 
sâmbătă, sau duminică? 

— Duminică, răspunse blajin doctorul Tănase. 

Am luat receptorul. 

— Da! 

— Alo, tu ești, Dane? Bună dimineaţa, băiatule! 

Vocea era a lui Aurelian, un coleg. 

— Dane, urlă el tare în receptor, n-ai niciun păcat mai recent 
care să-ţi apese cugetul? 

— Nu, n-am! Ce este? 

— Uite, mai înainte mă nimerii și eu întâmplător pe aici... 
vorbesc de la teatru. Te-a căutat o doamnă... 

— Nu mai spune! Ce fel de doamnă? 

— Intre două vârste. Aducea leit cu o mamă disperată care 
vrea să-și răzbune fiica sedusă... De aia te-am întrebat dacă n-ai 
vreun păcat mai recent... Femeia asta voia neapărat să te 
găsească și, până să intervin eu, portarul i-a dat adresa ta, 
deșteptul! Te-am sunat să te previn, e în drum spre tine, șterge- 
o până mai e timp, dacă te simţi cu conștiința încărcată... 

— Eşti foarte drăguţ, dar conștiința mea e în regulă. 

— Am vrut să-ţi fac un serviciu... La nevoie te poţi ascunde la 
mine câteva zile. 

— Iţi mulţumesc, dar n-auzi că sunt pur ca apa izvorului? 

— Serios, nu-ţi cer nicio recompensă, poţi veni la mine, mai 
ales că plec la mare... 

—  Scumpul meu, recunoştinţa mea e cât piscul 
Popocantepeti, dar ţi-am spus că am cugetul curat ca o 
dimineaţă senină de vară. 

— Frumos spus, ca o dimineaţă senină... Ştii adresa mea, poţi 
veni în orice clipă, ce nu fac eu pentru un prieten! 

Am închis receptorul. Aurelian ăsta are faimă de om de spirit. 


Precis că și acum s-au strâns câţiva la telefon, și se ţin de 
glume, râzând pe înfundate. Nu m-aș fi supărat dacă n-ar fi fost 
doctorul Tănase la mijloc. Acesta zâmbea către mine cu cele o 
mie cinci sute cinci riduri ale obrazului său. l-am cerut încă o 
dată scuze, și am plecat. 

În timp ce mă bărbieream, întrebându-mă unde dispăruse 
Emil atât de dimineaţă, soneria se zburli iar, tot pentru mine. Cu 
fălcile pline de spumă m-am dus să deschid; între timp uitasem 
de convorbirea cu Aurelian. În prag stătea o femeie înaltă, între 
două vârste. Se vede treaba că de data asta Aurelian nu 
glumise. Numai că persoana din faţa mea n-avea aerul disperat 
de care pomenise colegul meu, aici intervenise fantezia lui 
nimicitoare. Totuși în căutătura femeii mi s-a părut că disting o 
anumită neliniște și poate chiar o undă de bănuială ostilă. 

— Aici locuiește actorul Dan Leordeanu? 

— Cred că da... Cred că eu sunt... 

Un clăbuc de spumă se desprinse de pe barba mea și căzu 
jos, pe prag. Femeia îl privi, fără să zâmbească, apoi mă privi pe 
mine și am avut impresia că trăsăturile ei nu-mi sunt străine. 

— Aș vrea să vă vorbesc... Pot să intru? 

Pe sfânta cerneală cu care aștern aceste rânduri, începeam 
să-mi scrutez conștiința, căutând păcatul de care pomenise 
Aurelian. Prea avea o înfățișare gravă necunoscuta aceasta a 
cărei figură îmi amintea vag de cineva... 

Femeia privi iar în jos, ca și cum clăbucul de săpun ar fi 
constituit un obstacol de netrecut, apoi păși cu grijă, ferindu-se 
să nu-l calce. Am condus-o în cameră, unde, firește, dezordinea 
atinsese cel mai înfiorător grad chiar în ziua aceea - întotdeauna 
se nimerește așa, când ai curat în casă nu te vizitează nimeni - 
i-am oferit un scaun cu vederea la fereastră, ca să nu aibă în 
față perspectiva apocaliptică a odăii, și mi-am cerut scuze 
pentru un minut, arătându-mi obrazul săpunit. În baie, 
terminând cu bărbieritul, am reușit să mă tai de trei ori într-o 
singură clipă, și așa, încă sângerând, dar cu obrazul curat, m-am 
reîntors. 

Între timp vizitatoarea făcuse tocmai ceea ce n-aş fi vrut, 
adică întorsese scaunul și stătea faţă în faţă cu priveliștea 
veselă a scaunelor răsturnate, a ciorapilor atârnând de 
candelabru... 

— Doamnă... 


— Sunt mama lui Dagmar... 

Am ridicat repede un scaun, m-am așezat pe el, și cred că 
eram tot atât de mirat ca și Tom Sawyer, când s-a pomenit față- 
n față cu Huck Finn, pe care-l crezuse mort... Ciudat lucru, 
Dagmar avea și o mamă, nu se născuse dintr-un amor al 
vântului cu razele de lună. Discuţia ce avu loc între mine și 
această femeie nu era dintre cele mai obișnuite. 

— Fiica mea e o sălbatică, vorbi ea repede, n-am reușit s-o 
stăpânesc niciodată, dar nu mi s-a întâmplat până acum să 
lipsească de acasă fără să anunţe... E a treia zi de când n-am 
mai văzut-o, și... 

Aici buzele ei tremurară, privi împrejur ca și cum s-ar fi 
așteptat s-o vadă pe fiică-sa ascunsă undeva la mine, dar în 
clipa următoare se stăpâni și-și impuse iarăși aceeași ţinută 
demnă. 

— Azi-dimineaţă - continuă - eram foarte îngrijorată... firește, 
nu poate fi nimic rău, totuși îi sunt mamă... 

— Desigur, desigur, am murmurat. 

Încă nu înţelegeam cum de venise tocmai la mine, de unde 
mă cunoștea, și, la urma urmei, ce amestec aveam în dispariţia 
nepreţuitei sale fiice. Explicaţia nu întârzie: 

— Am găsit într-un sertar al fetei mele o scrisoare care vă 
este adresată. Știu că a scris-o vineri dimineaţă, înainte de a 
pleca. Eu nu mă amestec în treburile ei, o las să se descurce 
cum vrea. Eu însămi am avut o căsnicie nefericită, din cauză că 
părinţii mei s-au amestecat prea mult... În fine, nu vreau să vă 
plictisesc. O să vedeţi că scrisoarea e neterminată, pusă 
provizoriu în plic, dar plicul nu e lipit. Am citit-o și n-am înţeles 
nimic. Să fiu iertată că citesc scrisori ce nu mă privesc, dar 
speram să aflu ceva... Am venit la dumneavoastră, poate-mi 
veţi spune unde e Dagmar... 

— Pot să văd și eu scrisoarea? 

— Poftim, poftim! 

Adresa de pe plic glăsuia clar: Dan Leordeanu, Teatrul 
Naţional, Loco. 

„Stimate domnule actor (de preferință titular în roluri 
comice)! 

Ce mult vă place Paganini, nu? Și ce frumos cântă 
privighetorile! Și ce albastru e astăzi cerul! Și ce... 

Dar să lăsăm asta. Scrisoarea mea către eminenta 


dumneavoastră persoană e o surpriză, nu? Fiindcă ne 
cunoaștem foarte puțin (sau poate că foarte mult) și în 
afară de instructiva și amuzanta discuție despre arcuri și 
săgeți, pe care am purtat-o joi, între orele 15,25-15,44, n- 
am mai avut ocazia să ne contrazicem, decât poate în vis... 

O, vă inșelați, Dagmar n-are de gând să vă facă 
declarații de dragoste! Dar am uitat să vă felicit: aud că 
veţi primi în viitoarea stagiune un rol serios, al lui Bif... Am 
văzut „Moartea... la București, de două ori, pe când eram 
balică (și cu această ocazie afli că sunt studentă), un 
spectacol mare, în rolul titular Cazaban, iar pe Bif il juca 
Victor Rebenciuc. Dv. ce turnură intenţionaţi a-i da 
personajului Bif? Cuvântul „turnură” v-a impresionat? 

Fac ce fac și mă abat de la subiectul acestei scrisori! 

Dv. și cu bărbosul (cred, că-l cheamă Angheliu, nu?) și cu 
poetul Antoniu căutaţi intrarea în subteranele de sub 
Cetăţuie? 

Cred că eu am descoperit intrarea în subterane! 

Și cum nu voi Îîndrăzni să mă înfățișez personal în fața 
ochilor dumneavoastră albaștri, am să vă comunic în scris 
unde e intrarea. Poate vă fac și o hartă. Dar pentru aceasta 
mai e necesară o recunoaștere, pe care o voi efectua azi, 
însoțită de micul meu paj, pe care cred că bărbosul l-a 
botezat  Spiriduș. Reintorcându-mă din această 
recunoaștere, vă voi face o descriere amănunțită (pe 20 de 
pagini, la un rând) a împrejurărilor care m-au dus la 
descoperirea acestei enigme...” 

Aici scrisoarea se întrerupea. 

Mama fetei (nici acum nu-i știam numele de familie) îmi 
aruncă o privire încărcată cu reproșuri. 

— Aţi citit? Dumneavoastră înţelegeţi ceva? 

— În general textul e clar, am zis încurcat. Să fi căutat patru 
luni, nu găseam un răspuns mai tâmpit. 

—  Spiriduș?! Subteranele de sub Cetăţuie?! Bărbosul?! 
exclamă femeia. Dar unde ne aflăm? Ce e asta? 

— A, e vorba de... 

— Eu credeam că e un limbaj cifrat, cum fac tinerii. 

Hotărât lucru, această mamă își închipuie că eu o cunosc 
demult pe fiică-sa și că relaţiile dintre noi erau - hm! - mult mai 
cordiale decât lăsa să se întrevadă scrisoarea. Să-i explic cum 


stau de fapt lucrurile? Nu merită. Și așa n-o să creadă, și apoi... 
6 

M-am întors către fereastră și fără să vreau am fluierat „La 
campanella”; în timp ce fluieram mi-am dat seama că sunt iarăși 
îndrăgostit lulea. În clipa următoare, cu o faţă ce radia de 
energie, am asigurat-o pe îngrijorata mamă că se poate înapoia 
acasă liniștită. O voi găsi pe fiică-sa, chiar de ar fi să sap tunel în 
globul terestru, până-n cealaltă emisferă. 

După ce femeia plecă m-am repezit să-l găsesc pe Emil și m- 
am ciocnit cu el, în timp ce coboram scara ca o vijelie. 

Urca liniștit și în mâna dreaptă ducea o sticlă cu lapte 
pasteurizat, iar în cea stângă două cornuri și un pacheţel, în 
care, judecând după miros, nu putea fi decât salam de Sibiu! 
Asta-mi aminti că încă nu dejunasem. Pe faţa calmă și - culmea! 
- proaspăt rasă a lui Emil Angheliu se putea citi bucuria omului 
care se pregătește să înceapă în tihnă o duminică însorită. 
Demult nu-l mai văzusem atât de senin. 

— Bravo, tu bei lapte și omenirea se scufundă! 

— O parte din lapte e pentru tine, eu nu pot să înghit singur 
un kilogram, râse Emil. Ti-am adus și un corn. Şi salam. Hai să 
mâncăm. 

Neavând ce face, mi-am domolit avânturile și am urcat înapoi. 

— Haide, ce s-a mai întâmplat?. 

l-am povestit ce, și i-am arătat scrisoarea fetei. 

— Să mâncăm întâi, zise Emil. 

— Bine, dar iute. 

Degeaba se prefăcu el nepăsător. Obrajii i se împurpuraseră. 

— Eşti sigur că această Dagmar nu glumește pe seama 
noastră? 

Am protestat. 

— Să-l anunţăm și pe Victor Antoniu, ce zici? 

— Dar cum? 

— Telefonic. 

Am sunat la ușa doctorului Tănase și i-am jurat că de data 
aceasta îl deranjăm chiar pentru ultima oară. Emil formă 
numărul. 

— Alarmă! strigă el în receptor. Auzi, hienă bătrână, alarmă! 
În zece minute ne întâlnim în faţa Continentalului! Să fii echipat 
ca de război! Cum? Am zis ca de război. Da! 

Poetul o luase în serios. Ne aștepta peste drum de restaurant 


în costumul lui „sport” care-l făcea niţel caraghios, cu o băscuţă 
mică pe cap, care-i acoperea numai chelia. Avea și un termos, 
prins într-o curelușă petrecută pe după umăr. În termos cafea 
neagră, tare. Mai luase și un baston de alpinist, în care se 
sprijinea cu importanţă, așteptându-ne. 

Toţi trei am luat-o repede spre staţia autobuzului 2. Era 
duminică dimineaţa și forfota încă nu începuse pe străzi. La 
chioșcuri lumea cumpăra „Magazinul”, „Flacăra”, sau „Rebus”, 
apoi mergea prin cofetării sau la ștrand, sau la vreo întâlnire, 
sau acasă; în faţa Continentalului, un picolo cunoscut sub 
porecla de „Micul Beethoven” mătura leneș trotuarul, stropindu- 
| din când în când dintr-o găleată. Un ospătar stătea în ușa 
braseriei și-l privea cum mătură. Când am trecut pe acolo ne-a 
salutat, ca pe niște clienţi credincioși. Victor Antoniu cumpără 
un ziar și ne ajunse din urmă, fugind. Termosul sălta în toate 
părţile, lovindu-l în șold. Aici grupul nostru se îmbogăţi pe 
neașteptate cu un nou personaj. O voce cunoscută mă pironi: 

— Hallo! Domnu’! Domnu’ actor! 

Vedeţi cum lucrează neprevăzutul? Credeţi că m-aș fi gândit 
eu vreodată că mă voi întâlni iar cu această simpatică 
persoană? Era lupul de mare, matrozul ieșit la pensie, bătrânul 
pirat cu care închinasem într-o seară niște pahare de Cabernet- 
Sauvignon. 

— Salut mările și oceanele! am strigat. lartă-mă, domnule lup 
de mare, suntem al naibii de grăbiţi, ca și Columb când a văzut 
în zare pământul... 

— Columb n-a existat! Eu sunt Columb! răspunse marinarul 
pensionar. 

M-am oprit să-l privesc: părea puţin ameţit, dar cam așa arăta 
el totdeauna. 

— La revedere, poate ne mai întâlnim, i-am zis. 

— Vin și eu cu voi, zise lupul mărilor. Și așa n-am de lucru. 
Sunt pensionar. 

— Ce să facem cu dumneata? protestai eu. Noi mergem într-o 
treabă serioasă. 

— Află, domnu’ actor, că un marinar nu e de prisos nicăieri! Și 
dete drumul uneia din maximele sale indescifrabile: lepurii 
zboară pe cer, vulturii tremură de frică în vizuini... 

— Cum te numești, domnule lup de mare? îl întrebă Victor 
Antoniu care trăsese cu urechea la discuţia noastră. 


Bătrânul pirat pronunţă un nume de o banalitate zdrobitoare, 
adăugând însă că încă din tinereţe prietenii l-au poreclit 
Salamanca. 

— Ei bine! Vino cu noi, domnule Salamanca, se milostivi 
poetul. Antoniu, Angheliu, Leordeanu și Salamanca, înainte! 

Emil pufni în râs. În autobuz am avut timp să-i explic pe 
îndelete poetului ce se întâmplase, adică istoria dispariţiei 
frumoasei noastre Dagmar. Matrozul Salamanca stătea 
nemișcat, grav și masiv, mângâindu-și ușor bărbuţa ce-i 
înconjura falca, de la o tâmplă la alta. 

— Deci a dispărut o fată? interveni el. Asta e chestiunea? 

— Deocamdată, asta. 

— Patru ulii aleargă după o vrăbiuţă. 

— Îţi place romul? îl întrebă Antoniu. 

— Cum să nu! 

— Eşti schematic, zise poetul. N-ar trebui să-ţi placă romul. 

— Dar ceilalți doi prieteni? l-am întrebat. Ceilalţi doi marinari 
pensionari? 

— Au plecat la Giurgeni, pe Dunăre, să se angajeze pe bacuri. 

— Și dumneata de ce n-ai mers? 

— Să mă angajez pe un bac, pe-o scândură de-aia putredă? 
Tigrii nu merg la vânătoare de muște, domnu' actor. 

Emil pufni iar în râs. 

— N-ar trebui să-ţi placă romul, ca să nu fii schematic, reveni 
Antoniu. 

Salamanca scoase o ţigară, dar n-o aprinse, fiindcă ne aflam 
încă în autobuz. 

— Nu sunt schematic, fiindcă n-am pipă, răspunse. Antoniu îl 
privi cu gura căscată. 

— Oh, lá-lá! zise. Eşti profund ca taina Atlantidei)! 

— Atlantida nu există. Eu sunt Atlantida, răspunse Salamanca. 

7 

Dar, odată ajunși la Cetăţuie, am constatat că nu prea știm ce 
avem de făcut. Eu, îndemnat de Emil, am dat o fugă până peste 
deal, la grădinar. 

— Spiriduș? se miră omul. Năpârstocul ăsta a dispărut de 
două zile, dar nu-i port eu de grijă. Cred că e în oraș, la prietenii 
lui... 

„Pe faţa încercatului dezlegător de enigme trecu o umbră de 
îngrijorare”, gândii eu despre mine. Aveam acest tâmpit obicei. 


Existau însă motive reale să fiu îngrijorat, fiindcă, vă amintiţi, 
Dagmar Îmi scrisese: „... o recunoaștere pe care o voi efectua 
însoțită de micul meu paj, pe care cred că bărbosul l-a botezat 
Spiriduș.” Era clar că Spiriduș dispăruse împreună cu fata, dar 
nu i-am spus nimic grădinarului, să nu-l sperii. 

„El porni înapoi, la ceilalți, adâncit în gânduri și ipoteze...” 

— Aduci noutăţi? mă întrebă Emil. 

— Nimic. Spiriduș a dispărut și el, tot de două zile. 

Victor Antoniu se plimba de colo până colo, cu privirea aţintită 
în jos. Spera, pesemne, să descopere niscaiva urme... Emil se 
mișca și el printre zidurile tăcute; făcu - pentru a câta oară? - o 
descindere în hruba ce servise drept pulberărie, apoi trecu în 
despărţitura unde cu secole în urmă fusese grajdul... Dar noi 
cercetaserăm aici totul, metru cu metru, cunoșteam fiecare 
bolovan, fiecare fir de iarbă din interiorul zidurilor și eram 
convins că, oricât vom căuta, nu vom descoperi nimic. Nu exista 
nici cel mai mic indiciu că sub temeliile acestea bătrâne ar 
exista vreo subterană, iar dacă existase într-adevăr cândva, 
desigur a fost astupată demult, și nimeni, nimeni n-o va 
descoperi niciodată. N-ar fi fost deloc, deloc exclus ca fantezia 
lui Dagmar să fi conceput în glumă acea scrisoare ce-o alarmase 
pe biata ei mamă, iar pe noi ne pusese pe jar... N-ar fi fost deloc 
exclus ca fata, împreună cu Spiriduș, să se afle undeva pe 
aproape, poate chiar pe Piscul-de-sub-Vânt și să râdă de agitația 
noastră. 

Involuntar mi-am întors ochii într-acolo. 

Inima mi s-a oprit. 

Mișcase ceva, sau gândul mi se transformase în halucinație 
vizuală? 

Am rămas încordat, cu privirea aţintită, până ce ochii începură 
să-mi lăcrimeze. Nimic nu se clintea, nicio frunză, niciun fir de 
iarbă. 

M-am apropiat de Emil. El rămăsese tăcut lângă ieslele de 
piatră, în faţa cărora, în ani îndepărtați, într-un secol apus, cai 
puternici, cai de luptă, cai de goană sălbatică, tropăiseră 
nerăbdători din copite, în amurguri însângerate, fornăind cu 
zgomot pe nări, presimţind bătăliile ce se apropie... 

O, cai! Unde sunt umbrele voastre iuți și zvelte? Unde sunt 
ochii inteligenţi și credincioși, urechile mobile și nervoase, 
tresărind la auzul vocii stăpânului, boturile umede și 


prietenoase?!  Unde-s  atotputernicele picioare  așternute 
spaţiilor, unde sunt coamele fluturând? 

Dar unde sunt stăpânii voștri? 

Cei care au pierit alături de voi, apărând pământul acesta. 

Cei care ne-au transmis scânteia vieţii ca pe o ștafetă 
prețioasă. 

Dar unde e Meșterul Necunoscut, care, totuși, trebuie să fi 
existat? 

Dar unde o fi „Frumuseţea” pe care a durat-o cu sacrificiu și 
chin, poate, cu preţul vieţii? Unde? 

— Caii... șopti Emil, arătându-mi ieslele de piatră, goale. 

— Da, caii, i-am răspuns. 

— Caii nu mai sunt, zise Victor Antoniu care venise și el. 

8 

Între timp soarele se cățărase pe cer și ne privea de acolo. 

— Acolo! am spus, arătând în direcţia Piscului-de-sub-Vânt. 
Parcă s-a mișcat ceva... 

Am intrat cu toţii în pădure. Mestecenii și brazii, ciudată 
simbioză! Brazii tăceau, visători, puţin mohorâţi și absenţi, ca 
totdeauna, parcă stăpâni peste unele taine de care nu te poţi 
apropia. Mestecenii, dimpotrivă, vibrau în lumină, trăindu-și 
viaţa clipă cu clipă. Frunzele se roteau ca niște oglinzi. 

Salamanca ne făcu semn: sst! La rădăcina unui brad stătea o 
veveriţă care aștepta nemișcată, urmărind cu ochii mici și vioi 
trecerea noastră. 

„Veveriţă, veveriţă, nu cumva ai văzut-o pe Dagmar?” 

Când am fost foarte aproape, veverița, din trei salturi, dispăru 
în brad. De sus, ochii strălucitori continuară să ne observe fără 
ostilitate, curioși. 

Am urcat pe Piscul-de-sub-Vânt numai eu, cu Salamanca. 
Matrozul n-avea aerul unui pensionar. O cărare destul de 
îngustă și foarte repede, aproape oblică, îi dădea ocol, în spirală, 
până sus. Emil și Victor Antoniu rămăseseră jos, ca să ne 
asigure retragerea, - cum zicea poetul. Salamanca - totuși 
ciudată poreclă! - urca ușor și-i făcea plăcere să depună acest 
mic, neînsemnat efort. Mă depăși, apoi privi în urmă spre mine 
și zâmbi. 

— Poteca aceasta îmi aduce aminte de o altă întâmplare, zise. 

Dar nu preciză despre ce întâmplare e vorba. 

Piscul-de-sub-Vânt seamănă puţin cu Detunata, dacă ați fost 


vreodată pe acolo. Sus se termină în doi colţi de stâncă. Între ei 
se află un strat subţire de pământ, în care prinseseră rădăcini 
câteva fire de iarbă. Și niște flori mici, care tremurau mereu, în 
vânt. 

— Ce flori albastre frumoase, observă liric marinarul, rupând 
una ca s-o privească mai bine. 

— Dar sunt galbene, nu albastre, am protestat. 

El mă privi. 

— Galbene? 

— Firește, galbene. 

— Fie și galbene, dacă vrei dumneata, domnule actor. 

Eram gata să-i spun că sunt galbene nu fiindcă vreau eu, ci 
dintr-o realitate obiectivă, când observai dintr-odată, în aceeași 
clipită cu Salamanca, la un metru de picioarele mele... ghiciţi 
ce? 

Chiar sub colţul de piatră din dreapta am văzut o săgeată, 
exact ca și cele pe care le primisem până atunci. Avea și un 
mesaj, legat ca de obicei cu sârmă subţire. O săgeată pregătită 
pentru a fi trimisă, dar care rămăsese neexpediată. 

Am desfăcut repede mesajul: 

„Până la urmă veti găsi ceea ce căutaţi, adică pe dracu'!” 

— Hei, se auzi de jos glasul lui Antoniu, ce faceți? Mai trăiţi? 
Aţi găsit ceva? 

— Așteptaţi! Coborâm! 

Îmi veni un gând: mesajul fusese pregătit pentru noi! Și cine 
știe ce motive îl făcuseră pe necunoscutul urmăritor să dispară 
fără să ni-l fi trimis. El se află undeva pe aproape, în orice caz! 
Pe Pisc, n-avea unde să se ascundă. Probabil coborâse repede și 
se pierduse în pădure. Probabil că totuși văzusem bine că se 
mișca ceva pe Pisc! 

Salamanca nu punea întrebări, asta îmi plăcea. Altul n-ar mai 
fi putut de curiozitate, ce și cum, și cât... El se mulțumea să 
fumeze și să tragă discret cu urechea la ceea ce discutam. 

Antoniu era de părere că trebuie să organizăm o poteră și să 
șarjăm prin pădure. Chiar așa s-a exprimat. La care eu am 
protestat: în felul acesta ne îndepărtăm de la scopul principal: 
găsirea fetei. 

— Dar fata, râse Antoniu, nici nu vrea să fie găsită. Se 
ascunde pe undeva și râde de noi... 

Părerea mea de altfel coincidea oarecum cu a poetului, dar 


vedeţi, îi promisesem acelei mame neliniștite... 

Emil nu spunea nimic. Mi se păru că pasiunea sa neostoită de 
cercetător se consumase dintr-odată, el părea puţin abătut și 
după mutra pe care o făcea presimţeam că e gata să spună că 
ar fi cazul să ne vedem de treabă! Eu duceam în mână noua 
săgeată, cu mesaj cu tot. Emil nu manifestase niciun interes faţă 
de drasticul conţinut al acestuia. El zise: 

— Se apropie ora mesei și aș mânca un cotlet de porc cu 
ciuperci. 

— Cu un cacuvecher, înainte, strigă Salamanca, de sus. 

Se cățărase pe zidul zdrenţuit al Cetăţuii. Zidul era gros de 
trei metri, iar pe alocuri de patru. Bătrânul pirat se plimba pe 
acolo ca pe bulevard. Acum se afla chiar deasupra noastră. 

— Un ce? întrebă Antoniu. 

— Un cacuvecher: un rom. 

— Nu fi schematic. Mai bine o șliboviță. 

— Bine, tot cacuvecher e. O șliboviţă. 

— Ai crede că e pensionar? întrebă Antoniu. la uitaţi-vă la el. 

— Așa-s lupii de mare, nu îmbătrânesc, am zis. 

— Domnilor! strigă Salamanca. Ce-am găsit? O batistă roșie. 
Marinarul flutură sus o mică batistă verde. Aici era! strigă el. 

— O batistă verde, vrei să zici, observă Emil. Se trezise dintr- 
odată. 

— Verde? se miră Salamanca. Fie și verde. 

— Dar e chiar verde, repetă Emil. la arunc-o jos. 

Pe batistă, care era, evident, de damă, un monogram: „D. D”. 

— In fine ceva precis, am spus eu. E clar: „D” înseamnă 
Dagmar. 

— Şi cealaltă iniţială? întrebă Antoniu. 

— Habar n-am. 

— Ce? Cauţi o fată pe care nu știi cum o cheamă? 

— Ba știu: Dagmar. Celălalt nume n-are importanţă. Și așa și-l 
schimbă când se mărită. 

— Hm, ahaaa, o lungi insinuant poetul. 

Salamanca, după ce aruncase batista, continua să înainteze 
pe zid. Îl văzurăm dezechilibrându-se; mâinile lui bătură aerul, și 
bătrânul lup de mare dispăru din faţa ochilor noștri. Pur și 
simplu dispăru. 

— A căzut, exclamă Antoniu. A căzut peste zid. 

Dar părerea mea era alta. Ca și a lui Emil, care zise: 


— Am impresia că a căzut în zid... 

— Hallooo! se auzi ca din mari depărtări vocea marinarului. 
Fraţilor! la ajutaţi-l pe bătrânul Salamanca să iasă din cursa asta 
de șoareci! 

Când ne-am urcat pe zid am văzut mâna lui Salamanca, mai 
precis numai palma, făcându-ne semn. Bătrânul lup picase într-o 
vizuină îngustă și adâncă. N-o observase din cauza bălăriilor 
care creșteau în voie și călcase pe neașteptate în gol. 

— Te-ai lovit? 

— Nu face nimic, gemu marinarul. 

— Stai, îl opri Emil. Poţi să te apleci puţin? 

— Să încerc. 

Salamanca se lăsă în genunchi, vizuina abia cuprindea 
spatele său rotund. 

— Ce vezi? întrebă Emil. 

Matrozul zăbovi cu răspunsul. În hruba unde dispăruse era 
cam întuneric. Apoi văzurăm înălțându-i-se capul: faţa lui 
bărboasă ne trimise un zâmbet. 

— Să fiu al dracului! N-aș fi crezut! Vizuina aceasta continuă, 
uite într-acolo - arătă cu mâna în lungul zidului. E oblică. Și 
foarte îngustă. 

— Să știi că asta e! strigă Emil. Intrarea în galeria subterană! 

— Totuși, nu vreţi să mă ajutaţi să ies de aici? se tângui 
Salamanca. 

9 

Marinarul, singurul om cu simţ practic, declară că va da o 
fugă până la oraș, să bea un cacuvecher și să aducă toate cele 
necesare. Spuse că va fi înapoi în trei secunde și ne povăţui să 
nu scăpăm din vedere hruba din zid. 

— S-a plictisit de noi, zise Victor Antoniu. S-a plictisit de 
mutrele noastre. Pun pariu pe drepturile de autor ale viitoarei 
mele cărţi că nu-l mai vedem. 

— Să așteptăm, zise Emil. 

lar eu știți ce-am făcut? Mi-am pus mâinile pâlnie la gură, m- 
am lungit acolo pe zid și, aplecându-mă cât puteam mai mult în 
interiorul întunecatei vizuini, urlam din toate puterile: 

— Dagmar! Dagmaaar!... 

Îmi venea să râd. Fetele se tem de întuneric. În întuneric sunt 
șoareci. Fetele se tem de șoareci. Dagmar n-ar fi intrat în 
vizuina aceasta nici dacă ar fi știut că acolo mai jos va găsi 


izvorul eternei tinereţi. Parcă nu știu eu cât sunt de fricoase 
fetele? Însă, de bătut joc de noi, și-a bătut: Batista nu din 
întâmplare a fost lăsată acolo, pe zid. Totul a fost pregătit cu 
grijă. Scrisoarea, batista... 

Ce importanţă are?! Bine că am descoperit intrarea în galeria 
subterană. Să fim serioși! Nu e nicio galerie subterană. Hruba 
aceasta nu poate fi adâncă, poate cândva făcuse legătura 
tainică prin zid între unele încăperi ale Cetăţuii. Așa mă 
gândeam eu în timp ce Emil, fierbând de nerăbdare, măsura cu 
pași inegali distanţa de la un zid la celălalt. Antoniu rânjea, 
privind când spre el, când spre mine. 

Într-un timp neașteptat de scurt, și contrazicând temerile 
poetului, apăru marinarul, cărând în spate un mare și bătrân 
rucsac. 

— Încolo agăţai o motocicletă, iar înapoi am venit cu o 
salvare, ne explică el. 

— Am uitat că ne trebuie niște frânghii, se posomori Emil. 
Fără frânghii solide nu putem cobori. 

Salamanca desfăcu rucsacul. 

— lată frânghiile, zise, scoțând o legătură. Cu astea poţi pune 
în ștreang și un elefant. 

— Elefanţi nu există, îl imită Antoniu. Eu sunt elefant!... Dar 
ne trebuie și o sursă de lumină, lumânări, un felinar... 

Salamanca îl privi cu ironie. 

— lată lumânări, iată, două felinare! 

— Bravo! îl felicită Emil. Dar la mâncare pun pariu că nu te-ai 
gândit. 

— Aici avem conserve și pâine, făcu marinarul. Și apoi, 
îndreptându-și spatele: Credeţi că un bătrân pirat nu se 
gândește la toate? Avem și o sticlă de cacuvecher! Pentru curaj. 

— Dar cărţi de joc pot să jur că n-ai adus, încercă să-l 
necăjească Antoniu. 

Marinarul rânji. 

— Astea le am totdeauna. În buzunar, aici, zise. Când 
ajungem în fundul pământului, vă stau la dispoziţie: facem o 
partidă de biki-boka. 

— Dar nu cunoaștem acest joc... 

— Atunci facem un écarté... sau jess sau tar6k. Sau, mă rog, 
șeptici... 

— Așa mai merge, se bucură Antoniu. Șeptici, da, cunoaștem. 


10 

Cinstea cu totul deosebită de a fi deschizător de drumuri, îmi 
reveni, de drept mie. Au fost, nu-i vorbă, oarecari discuții, dar 
până la urmă argumentele mele triumfară. La urma urmei, eu 
pusesem pe roate această expediţie în căutarea fetei! Cu 
frânghia petrecută împrejurul mijlocului, cu felinarul aprins în 
mână, compunându-mi o mutră dârză, potrivită cu împrejurările, 
am coborât în deschizătură și, asigurat din spate de ceilalți, am 
pătruns în tunelul foarte îngust și oblic ce trecea prin zid. 
Felinarul de care făcuse rost Salamanca era o vechitură, de tip 
rural, cu petrol. Eram convins că după câţiva metri tunelul se va 
înfunda și-mi venea să râd de atmosfera cam solemnă în care 
făcuserăm ultimele pregătiri. 

Continuam să cobor, mă strecuram greu, târându-mă mai 
mult pe fund și ţinând în mâna stângă felinarul. În urma mea 
venea Emil, apoi Antoniu, iar ultimul, ca încheietor de pluton, 
Salamanca. Al doilea felinar se afla la el. Sărmanul marinar, n-o 
să-i fie prea ușor să treacă pe aici! mă gândeam. Pe aici, prin 
spaţiul acesta îngust. 

Am întors capul, căutându-l prin întuneric pe Emil. 

— Cred că am atins nivelul solului, am zis. Parcă ar fi avut 
vreo importanţă! Caraghios, nu? 

Raza felinarului căzu pe faţa lui Emil. Mi se păru schimbată.. 
Prea palidă. In mijlocul ochilor strălucitori pupilele i se dilatau și 
se micșorau în funcţie de poziţia felinarului. 

— Şi? întrebă el. Nu mai poţi înainta? 

Cred că se stăpânea, dar am toate motivele să cred că era din 
cale-afară de emoţionat. Parcă ar fi mers la o întâlnire mult 
așteptată. Intâlnirea cu „Frumuseţea”. Și, judecând lucid, nu mă 
îndoiam că va avea o dezamăgire. Nu-i atât de simplu să 
descoperi „Frumuseţea”. 

— Ba nu, galeria duce mai departe! i-am răspuns, continuând 
să cobor. 

— Înaintează cu grijă, Dane! strigă din urmă Victor Antoniu. 
Bietul, nici lui nu-i venea prea ușor, nefiind de felul său foarte 
subţire! și agil. Uită-te atent unde pășești, mă povâăţui părintește 
bunul poet. Să nu calci pe vreo coadă de balaur! 

— Balauri nu există. Eu sunt balaur!... mormăi Salamanca. 

Totuși aș minţi spunând că mă simţeam în largul meu. 

O anumită îngrijorare mă cuprinse, am simţit-o învăluindu-mi 


tâmplele. Oare Dagmar...? 

Am simţit cum împrejurul meu se cască spaţiul. Tunelul îngust 
se vărsase dintr-odată - dacă pot să mă exprim astfel - într-o 
galerie înaltă de piatră, ce se adâncea în două direcţii în stânga 
și-n dreapta. Și din stânga și din dreapta întunericul ne fixa cu 
câte un ochi mare, negru, rotund. 

Emil îmi strânse braţul, dar nu spuse nimic. Salamanca oftă, 
dar nici el nu spuse nimic. La drept vorbind, nu era prea vesel 
acolo, sub Cetăţuie, sub pământ. Matrozul luă de pe mine 
frânghia, o strânse și o vâri în rucsacul său fermecat. Ora se 
făcuse ceva mai gravă... Poate ar fi fost mai bine să rămânem 
legaţi unul de celălalt, pentru orice eventualitate... L-am privit 
pe Salamanca și el îmi înţelese gândul. Scoase iar frânghia, o 
desfășură... Dar Antoniu zise că astea erau niște măsuri de 
precauţie puerile. 

— Haideţi să râdem puţin, propuse Emil. 

Eu mă gândeam la Dagmar. Pentru nimic în lume nu-mi venea 
să cred că ea îndrăznise să coboare aici. Ciudata propunere a lui 
Emil nu se bucură de succes... 

— Şi, acum, încotro? La stânga, sau la dreapta? Vorbise 
Antoniu. Vocea lui sunase cumva altfel. Avea parcă altă culoare. 
Toate erau schimbate acolo, sub pământ. Dacă stăm să mă 
gândesc, totuși propunerea lui Emil avea hazul ei. Serios. Şi 
deodată am făcut o descoperire uluitoare. 

Cum mă întorsesem spre peretele umed de piatră, felinarul 
meu lumină în plin o inscripţie zgâriată superficial, dar vizibil, cu 
un obiect ascuțit: 

„Am trecut pe aici. Dagmar.” 

Și dedesubt, o mică săgeată arăta direcţia. Sufletul mi se 
zbârli de spaimă: fata asta nebună coborâse într-adevăr aici! 
Fără să spun un cuvânt, le-am arătat inscripţia. Ne-am privit 
tăcuţi. Sincer vorbind cred că fiecare din noi sperase ca 
aventura să nu se prelungească peste măsură. Nu că ne-am fi 
temut, dar... în ce încurcătură intrasem din cauza fetei! 
Salamanca ne făcu semn să așteptăm o clipă. Scoase sticla și 
prețiosul obiect trecu din mână în mână. Fiecare trase câte o 
înghiţitură bună de șliboviţă. 

— Așa, da, șopti bătrânul lup de mare. 

Dracu' știe de ce ne apăsau în așa hal pereţii de piatră, că nu 
vorbeam decât în șoaptă. 


Încercând să risipesc un pic tenebrele, mi-am pus mâinile 
pâlnie la gură: 

— Dagmar! Spiriduș! 

Întunericul se despica, vocea mea pătrunse în adâncimi ca un 
fluid, vocea mea goni prin necunoscute spaţii subpământene, 
până departe, apoi ecourile reveniră, pe rând. Am numărat vreo 
câteva. Vreo patru, vreo cinci, distincte. Apoi întunericul se 
închise iar. Așteptam un răspuns. Răspunsul nu veni. 

N-am mers decât vreo două sau trei minute și, cum ne 
mișcăm foarte încet, nu parcurseserăm decât o mică distanţă, 
când conformaţia galeriei se schimbă. Nu mai părea a fi săpată 
de mână omenească, într-atât de neregulaţi îi erau pereţii, cu 
ieșituri și adâncituri neașteptate. Mari bolovani cenușii ne barau 
drumul, și săream peste ei, ajutându-ne între noi. În plus, galeria 
ba se îngusta, ba se lărgea, tavanul cobora ameninţător 
deasupra noastră, apoi se ridica. Colţuri de piatră atârnau de 
sus, ca boturile unor fiare. Galeria nu mai era dreaptă, ci cotea 
mereu... 

— Să căutăm urme, propuse Emil, îndreptând în jos lumina 
felinarului. 

Solul tare, stâncos nu păstra urme. O presimţire rea își făcu 
loc în sufletul meu. Ce înţelesese Dagmar prin „scurtă 
recunoaștere”? Avusese intenţia să pătrundă - singură, însoţită 
numai de Spiriduș, în adâncurile acestor caverne blestemate? 
Fusese pregătită pentru așa ceva? 

— „Pentru a găsi ceea ce cauţi va trebui să cobori atât de 
mult, încât până la urmă vei urca”, îmi șopti Emil tot cu gândul 
la ale lui. Observi, galeria continuă să coboare. 

— Emil! Înainte de toate trebuie să-i găsim... Pe Dagmar și pe 
Spiriduș. 

— Fii liniștit. Ei n-au ajuns până aici. Au mers cinci metri, s-au 
speriat, și s-au întors înapoi. 

Victor Antoniu întări, cu importanţă, supoziţia lui Emil. Cu 
gravitate. 

— Dar inscripţia? i-am contrazis eu. 

Emil ridică din umeri. Inscripţia nu dovedea nimic. Fata 
coborâse într-adevăr până în galerie, dar prea departe n-a 
îndrăznit să meargă, n-a avut curaj. Și noi, niște bărbaţi... 
încercaţi - să zicem - cam dârdâim de spaimă... 

— Hoi-laaa! urlă Salamanca. Hoi-haaa! Răspunde! Din nou 


întunericul se văluri, dens și greu, lăsând să treacă vocea 
puternică, puţin răgușită. Apoi se înapoie ecoul, multiplicat. De 
data aceasta am numărat până la șase. Ciudat lucru, ecoul nu 
era răgușit. 

11 

Continuarăm să înaintăm. În față mergea Salamanca și noi 
toţi. După el. Nu eram veseli. Lumina felinarelor arunca împrejur 
draperii galbene fumegoase. Victor Antoniu încerca să cânte: 

— A fost odată un actor și un poet mai bătrâior... 

— Şi din beznă către ei, primejdia rânjea, he-hei!... După asta 
am tăcut, și nici chiar Salamanca nu izbuti să inventeze un 
proverb indescifrabil, potrivit cu situaţia. Dar Emil... De unde o fi 
simţit că nu sunt deloc în apele mele? _ 

— Nu fi îngrijorat, Dane, zise el. Ea n-a ajuns până aici. Incă 
nu s-a născut femeia care să vină singură aici... 

— Nu era singură. 

— Eh, cu un copil. 

Pe neașteptate Salamanca se opri, se aplecă și ridică de peo 
piatră rotundă un mic obiect. 

— Domnilor, un nasture! Un nasture maro. Poftim! 

— Mai degrabă e bleu, făcu Antoniu. 

Marinarul îl privi. 

— Fie și bleu. Ce importanţă are? 

— Un nasture de la bluza fetei, oftă Emil. E; au trecut pe aici! 

„Și Dagmar a lăsat nasturele să cadă nu din întâmplare, 
gândii eu. Acolo, pe bolovanul rotund, în mijlocul galeriei...” 

— Când a dispărut fata de acasă? Vineri? întrebă Antoniu. 

— Da, vineri. 

Cu toţii ne gândeam: deci ei se aflau aici de vineri. Nu s-au 
întors, e clar, n-au revenit la suprafaţă... Ce i-a reţinut aici? Ce li 
s-a întâmplat? 

12 

Există momente când dintr-odată tresari dându-ţi seama că 
au trecut câteva minute, sau poate un ceas, două, când habar 
n-ai ce ai făcut, ce s-a petrecut împrejurul tău. E ca un somn, cu 
ochii deschiși, în plină activitate; poţi merge, poţi vorbi sau 
mânca, însă acea bucăţică de timp nu există pentru tine. Ai 
trecut prin ea, fără să știi cum. Așa mi s-a întâmplat. Inaintam 
prin galerie, ceilalţi vorbeau sau tăceau alături de mine, dar 
până în clipa când am dat de Dagmar și de Spiriduș o bucată de 


timp lipsește, nu știu cum, din conștiința mea. Lipsește pur și 
simplu. 

Pe cei doi dispăruţi i-am găsit, în cele din urmă. Poate n-o să 
mă credeţi, când am să vă spun că i-am găsit dormind. S-a 
întâmplat chiar așa. Galeria se lărgise dintr-odată, dând într-un 
mare dom subpământean, de formă aproximativ ovală. Din locul 
acela porneau nu mai puţin de șase galerii. Am întreprins câte o 
scurtă recunoaștere în fiecare. Două din ele păreau să fie fără 
sfârșit, celelalte patru se înfundau după zece-douăzeci de metri. 
Într-una din acestea din urmă, am dat de ei. 

Pe pământul gol, fusese întinsă pătura pe care eu o mai 
văzusem, lângă Piscul-de-sub-Vânt, Spiriduș dormea ghemuit ca 
un motan, cu pumnii strânși lângă obraz, cu spatele lipit de 
Dagmar, care stătea lungită cu faţa în jos. Dagmar purta un 
trening albastru, iar peste trening, pusese un hanorac gros. 
Capișonul și-l trăsese pe cap. 

Alături se odihnea un rucsac. Cum stătea răsturnat părea că 
doarme și el. Pe pătură, lângă obrazul fetei, am notat prezenţa 
unei cutii de chibrituri, pe jumătate deschisă. In cutie se mai afla 
un singur băț. Un alt băț, complet ars, zăcea alături, tot pe 
pătură. În fine, doi metri mai încolo am văzut fărâmituri și coji 
de pâine, cotoare de ardei, niște ghemotoace de hârtie argintie 
(în care fusese desigur brânză topită), toate adunate într-o 
grămăjoară. Am descoperit și un carneţel, pe jumătate ascuns 
sub rucsac. Era deschis și pe foaia albă scrisă cu litere mari, 
citeţe: 

„Mai avem două bețe de chibrit. E cazul să fiu disperată, nu?” 

Şi cum vă zic, ei dormeau... 

Venirea noastră nu i-a trezit pe cei doi singuratici, își 
continuau visul început nu se știe când, respirând rar, în timp ce 
noi făceam semne împrejurul lor. Salamanca șopti: 

— Are un hanorac frumos fata. Galben. Am impresia că și fata 
e frumoasă. 

Hanoracul era, întâmplător, alb, dar nimeni nu se agăţă de 
spusele marinarului. Numai Emil îi făcu semn să tacă. 

— Să-i trezim? întrebă Antoniu. 

— Să nu se sperie, șopti Emil. 

— Dar ce s-a întâmplat? stărui poetul. Nu văd lângă ei un 
felinar, o lanternă, ceva... Nu înţeleg... 

— Ssst! Nici noi nu înțelegem. 


În aceeași clipă, Dagmar suspină. Mâna dreaptă i se mișcă, se 
întoarse, întinzându-se pe pătură. Degetele tresăriră. Avea 
unghii mici, roz, și degetele subțiri, fine și prelungi, ca de 
pianistă. 

— Aici s-a întâmplat ceva, șopti Emil. Doar n-au venit tot 
aprinzând chibrituri. 

Dagmar suspină încă o dată, și, înșelându-ne speranţele, se 
cufundă iar într-un somn adânc. În schimb Spiriduș dădu el 
semne de neliniște. Tresări, un freamăt îi trecu prin corp, apoi l- 
am auzit gemând înăbușit: 

— Mânaaa! 

Se întoarse, deschise ochii, se feri instinctiv de lumină. l-am 
văzut faţa îngrozită: încă mai visa. Am îngenuncheat lângă el: 

— Spiriduș, băiatule, noi suntem! 

Chipul i se limpezi, prin câte transformări poate trece faţa 
unui copil, în timp de o secundă, două, de la cea mai cumplită 
groază, când toţi mușchii freamătă, la zâmbet. Mă recunoscu, și 
dintr-o pornire neașteptată îmi sări în braţe și mă strânse tare 
de tot, încă tremurând. Bolborosea ceva, dar la început nu i-am 
înţeles cuvintele. Se bâlbâia, apoi încă ţinându-se încleștat de 
mine începu să plângă. 

În acest timp Dagmar continua să doarmă. Ce somn adânc! 

Spiriduș se desprinse ușurel de mine și se dădu înapoi, rușinat 
parcă de clipa trecătoare de slăbiciune. L-am asaltat pe șoptite 
cu întrebări. Cum au ajuns acolo, așa, fără lumină? 

— Am avut lumină... Am avut un Petromax! Dar ni l-a furat... 
ne răspunse, privind repede împrejur. 

— Furat? Cine? 

El fu scuturat de un fior și fața mică și rotundă se desfigură iar 
de groază. 

— Mâna, șopti el, și iarăși privirile i se aţintiră în spatele 
nostru, în direcţia de unde venisem, spre ochiul negru al 
galeriei. 

În partea cealaltă, lângă noi, am spus, galeria se termina, 
istovindu-se într-un unghi neregulat, presărat cu zeci de colţuri 
ascuţite. 

— Ce ai spus Spiriduș? 

— Mâna, repetă el. Petromaxul ni l-a furat mâna. 

13 


La auzul ciudatei afirmaţii a băiatului, tuturor ni se făcu 


puţintel frig. Asta, ca să nu spun frică. Salamanca intui ușor cum 
stau lucrurile, deschise dintr-o mișcare rucsacul și sticla de 
cacuvecher circulă din mână în mână, bucurându-se iar de o 
înaltă apreciere. 

Apoi zadarnic am cerut băiatului lămuriri. El susţinea că 
Petromaxul fusese furat de o mână și în cele din urmă nu mai 
zise nimic, continuând să privească în întunericul orb, care, de 
când cu discuţia asta, părea că rosese cu dinţi nevăzuţi din 
lumina felinarului și se mai apropiase de noi. 

Și Dagmar nu se mai trezea! Îmi veni o idee. M-am aplecat 
deasupra ei și am fluierat „La campanella”. Teribil de 
descurcăreţ sunt, nu? Am mai fluierat-o o dată și minunea s-a 
produs. 

Deșteptarea ei fu însă cu totul alta decât a lui Spiriduș. 

Se întoarse, se ridică încet și ne privi, fără să tresară. 

— Ah, dumneavoastră sunteţi!... Ne zâmbi, dar nu păru nici 
surprinsă, nici foarte fericită. Ce bine am dormit! 

Dagmar se ridică, dându-și jos de pe frunte capișonul 
hanoracului. Părul se răsfiră în voie în șuvițe negre-strălucitoare. 
Marinarul mormăia. 

— N-am zis eu că trebuie să fie frumoasă? 

Ea cuprinse întregul grup cu un gest. 

— Faceţi cunoștință, am zis, conștient că mai mare nerozie 
nici nu se putea spune în clipa aceea. Frumoasa adormită este 
Dagmar. Celălalt nume nu-l știu. Dumnealui e Victor Antoniu... 

— Noi ne cunoaștem, mă întrerupse fata, nu fără cochetărie. 

— Da? se miră Antoniu. 

— V-am citit niște versuri, la redacţie... demult, când eram 
elevă. 

— Îmi amintesc, îmi amintesc, spuse repede poetul, dar, 
judecând după mutra lui, eram convins că nu-și amintește deloc. 

— Acesta este Emil Angheliu, proaspăt ras, iar dumnealui e 
domnul... (drace, uitasem numele adevărat al marinarului, așa 
că i-am dat drumul)... domnul Salamanca, marinar pensionar... 

Dagmar făcu o reverență. Cam teatrală. Aproape că m-am 
înfuriat. 

— Sunt chiar emoţionată, zise, afectând un calm nepotrivit cu 
momentul. În căutarea mea aţi pornit-o, nu? 

— Da... aproximativ, deși nu e tocmai exact, preciză Emil. 

Din nou Dagmar îmi făcu o impresie nefavorabilă. Nu-mi 


plăcea cum joacă teatru, cum cochetează. Să cochetezi la o așa 
adâncime sub pământ! Femeie!... cred că și în iad ar face la fel. 
Aţi auzit numai: „Sunt chiar emoţionată!” Asta e tot ce a găsit 
să spună! Aș fi preferat s-o văd plângând, bucurându-se, 
dârdâind de frică... 

Fandoselile fiind isprăvite, i-am cerut deslușiri în legătură cu 
dispariția Petromaxului. Ea repetă cele spuse de Spiriduș, însă 
mai pe larg: 

— Ne-am oprit într-un loc de unde se ramificau șase galerii. 

— Da, acolo, arătai eu, în direcţia domului. 

— Acolo, da, confirmă Dagmar, deși după atâta stat pe 
întuneric, nu mai sunt sigură de nimic. Am mâncat, urmă ea. 
Apoi am dat ocol, întrebându-ne pe ce drum s-o apucăm... 
Petromaxul îl lăsasem într-o margine, lângă rucsac. Era un 
Petromax vechi, din vremea războiului, de pe vremea când 
părinţii mei s-au refugiat la ţară... Lumina puternic, era ca ziua. 
Deodată am simţit că lumina se mișcă, își schimbă unghiul... Am 
privit înapoi... Dagmar înghiţi în sec de două ori. Mi s-a părut că 
citesc pe chipul ei semnele fricii și nu știu de ce m-am bucurat... 
Am privit înapoi, continuă ea. O mână apucase Petromaxul. 

— Cum „o mână”? Mâna unui om vrei să spui!? 

— Eu am văzut numai o mână. Și Spiriduș tot așa a văzut... 

— E absurd, Dagmar... 

O tutuisem, dar ce importanţă avea? 

— Știu că e absurd. Petromaxul fusese lăsat într-o margine, 
nu departe de una din deschizături... Poate a fost cineva cu o 
mână lungă, nu știu... Noi n-am văzut decât mâna... 

— Cam la ce distanţă fusese lăsat Petromaxul de zid? 

— Ştiu eu? N-am măsurat când l-am pus... Un metru, doi. 

— O mână de doi metri? 

— Nu... Părea să fie o mână normală. 

— Doar nu vrei să spui că aţi văzut o mână, cum să spun, 
izolată, o mână despărțită de trup? 

Chipul fetei suferi o schimbare. Avu o expresie asemănătoare 
cu cea a lui Spiriduș când ne vorbise despre dispariţia 
Petromaxului. Numai o clipă. Vorbi însă la fel de liniștită ca 
înainte, numai că vocea îi era mai surdă, mai coborâtă. 

— Tocmai asta ne-a frapat. Totul n-a durat decât foarte, 
foarte puţin, o fracțiune de secundă. Nu garantez de exactitatea 
unei impresii - atât de fugare, dar amândoi am avut impresia 


că, tocmai, fusese o mână izolată, desprinsă de trup... 
14 

Urmă o tăcere destul de neplăcută. Cinstea de a-i pune capăt 
îi reveni marinarului. 

— Domnișoară, zise el, ia o gură de cacuvecher. Îi întinse 
sticla. Face bine... 

— Şi mai departe ce a fost? întrebă Victor Antoniu. 

Dagmar îşi roti privirea. În ce mă privește începeam iar să 
cred că-și bate joc. 

— Mai departe... Mâna a dispărut cu Petromaxul... S-a făcut 
întuneric. Mult timp niciunul din noi doi n-a îndrăznit să se miște 
din loc. Apoi, încet, ne-am îndreptat în direcţia unde lăsasem 
rucsacul. L-am găsit după multă orbecăială pe întuneric. 
Credeam că dispăruse, ar fi fost firesc, nu? În rucsac aveam 
chibrituri, o cutie. N-am luat altele, noi n-avusesem de gând să 
rămânem în galerie mai mult de un ceas, două. Am aprins un 
chibrit, dar la o lumină așa de chioară n-am mai știut care-i 
galeria pe unde venisem. Întunericul îţi dezechilibrează simţul 
de orientare la început și abia apoi ţi-l ascute, nu? Am citit asta 
nu știu unde... Am pornit la întâmplare. Galeria se înfunda. Ne- 
am întors, am mai aprins alte chibrituri și am apucat-o pe altă 
galerie. Din nou s-a înfundat... Am rămas aici, nu mai aveam 
decât două bețe... Mă temeam să nu ne rătăcim și mai rău... Am 
mâncat pe întuneric... 

— În cutie mai e un singur chibrit, zise Emil. 

— Unul îl păstrez aici, în buzunar. Pentru ultima ocazie. 

— Ce înţelegi prin ultima ocazie? 

Dagmar zâmbi. 

— Ştiu eu? 

— Şi astea ce sunt? întrebă Antoniu, arătând cojile de pline și 
resturile de mâncare, strânse la un loc. 

— Astea le-am fi mâncat după ce terminam hrana din rucsac. 

— Și apoi? stărui sumbru poetul. 

— Apoi eu l-aș fi mâncat pe Spiriduș. A zis că se sacrifică 
pentru mine, răspunse Dagmar. 

— Fetiţo, te cam întreci cu fantezia! 

— De ce? întrebă Dagmar. 

15 

— Acum, zise Victor Antoniu, te vom conduce afară din 

subterană și ai să fugi iute acasă, să-i liniștești pe ai tăi. 


Poetul vorbise fără un pic de tact, lezind grav amorul propriu 
al fetei. 

— lar dumneavoastră vă întoarceţi aici și vă urmaţi cercetările 
fără mine. Mulţumesc! Dacă așa stau lucrurile, voi continua 
drumul singură, cu Spiriduș! Să nu uităm că eu, adică noi - îl 
arătă pe Spiriduș - am descoperit intrarea în subterană! zise ea, 
cu atâta tărie, cu atâta comică forță de convingere, că întreaga 
expediție pufni în râs. Fu un râs ciudat, fiindcă imediat, ca la un 
semnal, tăcurăm. 

Cinstea de a o apăra pe Dagmar îi reveni marinarului. 
Bătrânul pirat Salamanca era un galant înnăscut! 

— Domnișoara are într-adevăr dreptul moral de a participa la 
expediţie. Dacă n-ar fi lăsat batista ei roșie acolo pe zid... 

— Era verde, domnule Salamanca, îl corectă fata, cu un aer 
naiv. Dar în orice caz, îţi mulţumesc. Îţi urez tinereţe veșnică... E 
o urare frumoasă, nu? 

Ce mă frapa la fata aceasta era extraordinara mobilitate a 
feţei și intonaţiei. Era ironică, sentimentală, cochetă, furioasă 
sau dezamăgită, pe parcursul câtorva clipe. Cred că e vorba de 
un defect profesional: o observam ca actor... 

Salamanca, stârnit de cuvintele ei, se simţi obligat să spună: 

— Sunteţi frumoasă și vă stă bine să vorbiţi despre tinereţe. 
Vulturul e impresionant sus, cu aripile desfăcute, nu pe pământ. 
(Teribil ce-i plăceau metaforele păsărești.) Ce e tinereţea pentru 
mine? O stea pe care n-o mai văd nici cu telescopul. Am uitat 
unde e. Nu-mi trebuie tinereţea, n-am nevoie de ea, omul n-are 
nevoie decât de o singură tinereţe, dacă ar avea două n-ar mai 
fi în firea lucrurilor. Singurul lucru pe care-l doresc e să mai văd 
răsărind pe cer buna și bătrâna cometă Halley, ca în una mie 
nouă sute zece... 

Mare fanfaron și matrozul ăsta! Dar un fanfaron foarte, foarte 
simpatic. 

Mai târziu, când, după o aprigă deliberare ne-am continuat 
drumul prin una din cele două galerii ce nu se înfundau, și 
anume prin aceea care avea tendința de a cobori (vă aduceţi 
aminte de inscripţia în limba latină), m-am apropiat de Dagmar, 
profitând că se oprise să-și scoată o piatră din pantof. 

— Nu-i așa că povestea cu dispariţia Petromaxului e o 
fantezie? O simplă fantezie? 

— Domnule Dan Leordeanu, mi-am dat cuvântul! 


— Să știi că nimeni nu te-a crezut. Prea e... 

— N-ai văzut că stăteam în beznă? Că Petromaxul dispăruse... 

— Putea să dispară și altfel... Spune-mi, nu ţi-a fost frică? Așa, 
puţin? 

Dagmar se strânse lângă mine, prinzându-mă de mână. 

— Așa e... m-am temut îngrozitor! Dar să n-o spui nimănui. 

— Și totuși, te-am găsit dormind! 

Mă privi pieziș. Era o privire vicleană, sută la sută femeiască. 

— Ce naivi aţi fost!... N-am dormit nici o singură clipă. Numai 
Spiriduș a dormit, eu am vegheat tot timpul, dârdâind de 
spaimă pe întuneric. Așteptam să se ivească mâna, să mă 
sugrume. Apoi v-am auzit apropiindu-vă, v-am recunoscut vocile 
și m-am prefăcut că dorm. Așa, ca să bravez! De fapt plângeam. 

— Ai vrut să faci pe curajoasa? 

— Nu știu. Am vrut... altceva, cred. 

— Ce? 

— Cu toată frica, eram curioasă să aud ce veţi vorbi despre 
mine! 

Sinceritatea ei din nou mă frapă. Mergeam și ea mă ţinea de 
braţ și aș fi vrut ca drumul acesta să nu se mai sfârșească. Dar 
în clipa următoare Dagmar mă părăsi. Alergă înainte, îl luă de 
braţ pe Victor Antoniu și începu să-i șoptească ceva. 

Nu trecu mult și reveni la mine. 

— Explică-mi, te rog, ce a vrut să spună marinarul în legătură 
cu cometa Halley? M-am cutremurat, nu știu de ce, auzindu-l... 

— Vrei să-ţi ţin o prelegere despre comete? Cometele ca și 
fetiţele sunt de mai multe feluri, comete cu coadă, fără coadă, și 
cu două cozi... 

— Nu, te rog, te rog, răspunde-mi la întrebare, insistă 
Dagmar. 

— Bătrânul lup a zis că singurul lucru pe care-l dorește e să 
vadă răsărind pe cer încă o dată cometa Halley... 

— Da. Atâta am priceput și eu. Dar de ce o tot pomenește? E 
rudă cu ea? 

Și iată-mă explicându-i: 

— Cometa Halley a apărut în 1910 și se va ivi iar în 1986. 
Salamanca și-ar dori să fie atunci încă în viaţă. Asta e tot. 

— O mie nouă sute opt zeci și șase! Voi avea atunci patruzeci 
și trei de ani. Spune-mi, e posibil să am eu vreodată patruzeci și 
trei de ani? E firesc? 


Am ridicat felinarul, luminându-i faţa. Chipul ei strălucea de 
frumuseţe. Era o frumuseţe puternică, șocantă, în ochii enormi 
ardea flacăra eternă a tinereţii și i-am spus că nu e firesc și nu e 


posibil, i-am spus că vârsta ei va rămâne totdeauna cea 
prezentă. Și eram convins că nu mint. Sunt și acum. 
16 


Cât de ciudat este drumul acesta al nostru prin subterană! 
Salamanca, de pildă, nici nu știe precis pentru ce ne continuăm 
coborârea, în loc să revenim la lumina soarelui, odată ce-i 
găsisem pe cei doi. Dar marinarul nu punea întrebări, nu se 
demitea, și probabil găsea că e firesc să meargă tot timpul. În 
toată viața lui nu întârziase nici două clipe într-un singur loc. 
Firește, până la urmă l-am pus la curent pe scurt cu scopul 
cercetărilor, fapt care nu păru să-l impresioneze. Mormăi doar, 
cum avea obiceiul, că oamenii caută mereu câte ceva, fiecare 
om caută, și e bine așa, e normal, ăsta e destinul omului, să 
caute. Nu ne ceru deslușiri, probabil povestea destul de confuză 
despre Meșterul Necunoscut nu-l prea interesa. Nici explicaţia 
fantezistă în legătură cu dispariția Petromaxului nu-l clinti. Se 
mulţumi doar să dea drumul unei maxime, de fabricaţie proprie. 
Poate că dacă n-ar fi fost el, n-am fi îndrăznit să ne continuăm 
drumul în jos, dar nu sunt sigur, nu sunt deloc sigur. Deși, la 
drept vorbind, imaginea teribilă a mâinii, a mâinii singuratice, ne 
apăsa și pe mine, și pe Emil, și pe Antoniu. Dagmar, dimpotrivă, 
părea că se simte în siguranţă, venirea noastră îi gonise spaima, 
așa mi-am zis, și de aceea bănuiam, totuși, că aici era ceva 
necurat... 

Galeria cobora mereu, când mai lin, când mai repede. Pentru 
a face economie, unul din felinare fu stins. Dar imediat după 
aceea l-am aprins pentru a avea mai multă lumină: prin 
întunecatele coclauri subpământene ne așteptau surprize! Pe 
măsură ce înaintam prin galerie (am mai spus că forma acesteia 
era neregulată, aveam toate motivele să credem că e vorba de 
o peșteră naturală) am început să descoperim, aruncate ici și 
colo, sau sprijinite de pereţi, fragmente de piatră ce purtau 
neîndoielnic urma unei prelucrări anterioare. Astfel am dat de o 
coloană cenușie, înaltă de un metru și ceva, care în partea 
superioară aducea cu un capitel. Mai târziu, după alte câteva 
sfărâmături de forme curioase, am dat de un bloc de piatră 
destul de impozant, în care deslușeam începutul unui chip 


omenesc, al unui chip de femeie: obrajii, nasul, ochii, bărbia și, 
vag, aici munca artistului se oprise, părul azvârlit într-o parte... 

Pe aceeași piatră, mai jos, într-un loc unde suprafaţa era 
destul de netedă, erau tăiate trei cercuri de mărimi diferite, 
așezate în triunghi. Habar n-aveam cât ne vor da de furcă 
aceste trei cercuri! 

Nu pot descrie starea sufletească a lui Emil! Dar nici a 
noastră, a celorlalţi. Prezenţa pietrelor lucrate de mâna omului 
vorbea de la sine despre trecerea pe aici - într-un timp 
îndepărtat - a unui artist, poate a Meșterului Necunoscut! 

Emil nu-și putea dezlipi ochii de pe figura abia schiţată în 
piatră. 

— Pare că zâmbește! șopti el. Zâmbetul enigmatic al celui 
care privește peste timp... Ah! Nu m-am înșelat, nu m-am 
înșelat! Meșterul Necunoscut a trecut pe aici, a lucrat aici. 
Undeva, în bezna aceasta, trebuie să fie și „Frumuseţea”! 

Dar și mai curioasă mi se păru purtarea lui Dagmar. Ea 
tăcuse, obișnuita-i atitudine care părea că spune mereu „nu”! 
contrazicând orice și pe oricine, lăsase loc unei sfieli, unei 
inexplicabile  reculegeri. Dagmar atinse ușor, cu vârful 
degetelor, chipul de piatră al îndepărtatei ei surori, și cum 
stăteau față-n faţă, privindu-se, cu ochi vii și cu ochi de piatră, 
mi se năzări că ar fi o anumită asemănare între ele... Fu o 
impresie fugară, de moment, dar foarte profundă și neobișnuită, 
o secundă m-am aflat ca-n faţa unei revelații neașteptate... Apoi 
fata se dădu înapoi, și totul trecu. Ciudată clipă! Merită să fie 
reținută. 

M-am apropiat de ea. 

— Ce e cu tine? am întrebat-o. 

Işi feri privirile, fapt cu totul neobișnuit. Apoi schiţă un început 
de gest, parcă ar fi vrut să-mi arate piatra neînsufleţită, dar se 
opri și rămase într-o inexplicabilă reculegere. 

— Totuși, Dagmar, ce se întâmplă cu tine? 

— Nimic... Așa... 

— la spune, ce-mi ascunzi? am insistat. 

Mă privi dintr-odată direct. Prin ochii ei trecu o sclipire. 

— Cine știe, zise, poate am și eu o taină... O taină! 

Și fugi de lângă mine. 

19 


Clipele treceau încet pe lângă noi, printre noi, ocolindu-ne, 


rotunde și întunecate, cu sclipiri verzi. Așa arătau acolo jos, sub 
pământ, rotunde, întunecate și cu sclipiri verzi. Dacă nu mă 
credeţi, n-aveţi decât să verificaţi. 

Dagmar. Se opri. Duse degetul la gură. 

— Sst! 

Încremenirăm. 

— Aţi auzit? 

Pe memoria sfintei Paraschiva, stăteam nemişcați așa cum ne 
surprinsese degetul fetei, în poziții caraghioase... 

— Ce să auzim, Dagmar? 

— Nu știu ce... Un foșnet... ceva... 

— Ti s-a părut... 

Mai târziu, după ce ne reluarăm mersul, între noi începu o 
discuţie stranie. Dagmar îmi șopti: 

— Ce părere ai, dacă mâna e pe urmele noastre? 

— Aș fi un impostor dacă ţi-aș spune că te iubesc? 

— Ştii, eu nu sunt fricoasă, dar dacă ai fi văzut-o și 
dumneata... 

— lţi amintești cum coborai într-o seară dealul, în timp ce noi 
așteptam lângă stânca de sare? 

— Nu pot, nu pot deloc să înţeleg... O fi fost halucinație? Nu, 
nu, nu, mâna era singură, desprinsă. Așa am văzut-o... 

— |n seara aceea mi-ai părut misterioasă și îndepărtată, 
foarte îndepărtată, aproape ca o stea, aproape ca o licărire ce 
abia pulsează între două galaxii... 

— Insă Spiriduș a văzut și el exact ca mine. Asta nu eo 
dovadă zdrobitoare, dar... 

— Și acum îmi pari îndepărtată... Şi acum când îndrugi 
năzbâtii despre mâna aceea. Probabil vrei să-ţi râzi de noi. 
Atunci când te-am văzut seara, coborând în fugă dealul, i-am 
spus lui Antoniu să scrie, dacă poate, o poezie despre o fată 
care aleargă pe deal în jos. A spus că nu poate. 

Dagmar vorbi din nou, despre altceva: 

— Şi dacă ai ști cum voiam să vă fac o surpriză! Să vă trimit o 
scrisoare - până la urmă cred că ar fi fost anonimă - în care aș fi 
descris totul, cum se pătrunde în subterană, cum se ramifică 
galeriile. Firește, n-am fi înaintat prea mult. Cred că din domul 
cu cele șase braţe ne-am fi întors înapoi. Ne-am fi întors dacă nu 
ne-ar fi părăsit lumina. 

— Ce este la tine adevărat și ce este fals, Dagmar? Tu ești 


adevărată, exiști? Te aud vorbind, nici măcar nu spui cine știe 
ce lucruri extraordinare, și totuși am uneori impresia că ești o 
simplă părere, o iluzie... Îmi place să te văd în profil, când 
vorbeşti, când afirmi ceva cu violenţă, cu pasiune. Cu cât ceea 
ce spui e mai violent, cu atâta trăsăturile ţi se îndulcesc, devin 
mai armonioase. Oare de ce? 

— Mama spune că sunt o nebună, o sălbatică... Ştii de ce? 
Sunt mulţi ani de când, vara, îmi petrec timpul acolo unde m-ai 
văzut, lângă Piscul-de-sub-Vânt. Îmi place acolo. Mă atrage 
ceva, parcă. Îmi place să stau singură acolo și să mă gândesc... 
Dacă ai ști ce gânduri stranii îmi vin! Mă gândesc la timp. Ciudat 
lucru timpul, nu? Uneori mă gândesc că am trăit cu multe 
veacuri înainte și apoi am murit, și am fost îngropată acolo sus, 
pe Pisc... Ce trăsnăi, nu? Înălțându-se în vârful picioarelor, 
Dagmar șopti: Dar asta e o taină! Și n-o știe nimeni! 

Așa vorbeam noi, mergând, așa vorbeam, fiecare despre 
altceva. lar galeria cobora neîncetat. Trecuseră ore de când 
părăsisem suprafaţa însorită a bunului și bătrânului Pământ. 

20 

Lacul era negru și rotund. 

Negru și rotund și neclintit, și la început nici nu ne-am dat 
seama ce e, apă, sau altceva, suprafaţa aceea de un negru 
mătăsos și grav. 

Grota se căsca imensă, cât pântecul balenei biblice și în grota 
aceea intram noi, cu luminile noastre și cu toate celelalte griji și 
gânduri. Nimeni nu s-ar fi gândit că aici. La această adâncime, 
vom descoperi un spaţiu atât de mare, liber și o apă atât de 
tăcută, un lac atât de negru. 

De altfel, când ne-am mai apropiat, încet, cu o inevitabilă 
sfială, am văzut că apa nu este deloc neagră. Fusese o părere. 
Lumina felinarului o despica, oblic, orizontal și vertical, lumina 
se răspândea cumva difuz, multiplicându-se în apa aceea, care 
privită de aproape, părea a fi limpede ca lacrima. Lacul acela 
era o lacrimă a Pământului. Pământul plânsese, cine știe când, 
cândva demult, și-i fusese rușine, și-și ascunsese aici una din 
lacrimi. 

Când începurăm a vorbi stând aplecaţi deasupra lacului, 
undele suferiră o subită schimbare, părea că un vânt ușor 
înfioară suprafaţa apei. Undeva în adâncuri se profila o formă 
albă, prelungă în lumina ce pătrundea greu, frângându-se. 


— Acolo, acolo! exclamă Emil. Priviţi! Trebuie să fie ceva... 
Poate e... 

Victor Antoniu clătina din cap: 

— Cine ar îndrăzni să se scufunde în lac? 

— Firește că Salamanca, zise marinarul, începând să se 
dezbrace. Avea un tors puternic și păros. O să-mi umezesc puţin 
barba, zise, însă Olimpul nu va plânge numai pentru atâta lucru! 

— E periculos, am observat eu. Cine știe ce... 

— Cine se joacă cu focul să nu se vaite de arsuri, filosofă 
Salamanca, încercând apa cu vârful degetului mic. Nu e chiar 
rece. Și plonjă. 

L-am urmărit cum se scufundă, apropiindu-se din ce în ce de 
forma aceea albă și prelungă. 

— Cât poate sta un om în apă? întrebă Antoniu. 

— Depinde de antrenament... Pescuitorii de perle rămân 
scufundaţi minute întregi, explică Emil. Îmi datorezi douăzeci și 
cinci de bani pentru informație. 

Marinarul ţâșni la suprafaţă, apoi înotă încet, cu-o singură 
mână, spre mal. Atinse fundul apei cu picioarele și înaintă. Apa îi 
șiroia pe faţă, picurându-i din barbă. Pe braţul drept, sub umărul 
viguros, se lăfăia inevitabilul tatuaj: o femeie goală. 

El dădu negativ din cap, răspunzând privirilor noastre. 

— E doar un bolovan mare și alb... 

Acum ieșise la mal și se scutura de apă. 

— Cât ești de păros! Va fi greu să te usuci, zise poetul. 

Emil tăcu abătut. El sperase, pesemne, că sub apă se află 
chiar- „Frumuseţea”! E 

— Dar ce ai acolo? l-am întrebat pe marinar. Incă mai ţinea o 
sfărâmătură de piatră, tot albă. leșise cu ea din apă,. De aceea 
înotase cu o singură mână. 

— Priviţi aici! 

Piatra prezenta o suprafaţă netedă, lucioasă și pe această 
suprafaţă albă și lină am văzut, la dimensiuni reduse, semnul pe 
care-l întâlnisem și mai înainte: trei cercuri de mărimi diferite... 

Emil zise că va lua cu sine piatra aceea. Între timp Salamanca 
se îmbrăcase. Chiar lângă lac, la marginea grotei, se deschidea 
o galerie îngustă de tot, mai incomodă decât toate celelalte 
străbătute până atunci, dar, spre bucuria lui Emil, și aceasta 
cobora, și după o scurtă discuţie o apucarăm pe acolo. Lacul își 
liniștise undele, închizându-se definitiv în urma noastră, tăcut și 


negru. Lacul acela rotund, lacrimă a pământului, giuvaer rătăcit 
al mării... 
21 

Am ajuns într-un loc unde bolovani mari astupau galeria. Am 
făcut un popas, am mâncat, golind în același timp și sticla de 
cacuvecher. Apoi, după o muncă titanică și oarecum absurdă, 
ne-am croit drum înlăturând pietroaiele. 

Am înaintat câţiva metri. 

Emil, care se afla în clipa aceea în frunte, se opri. Și se afla în 
frunte, fiindcă spera să găsească dincolo de noul obstacol... să 
găsească ce? 

l-am auzit exclamaţia de surprindere, de bucurie. Mărturisesc 
că scepticismul meu nu se aștepta la așa ceva. In acel punct 
galeria ce coborâse până acolo în pantă lină, se înfunda. in 
schimb, deasupra se deschidea o intrare strâmtă, o adevărată 
gaură de șarpe, și de aici începea o scară în spirală, cu trepte 
săpate în pământul tare, iar pe alocuri în roca dură, ducând 
undeva în sus, în sus, în sus... 

Emil, sufocat de emoție, zise că inscripţia latinească nu 
minţise, indicaţiile ei se îndepliniseră punct cu punct: va trebui 
să cobori atât de mult, încât în cele din urmă vei urca. 
„Frumuseţea” trebuie să fie acolo sus, la capătul spiralelor ce le 
înscrie această scară ciudată... 

Urmă un moment de tăcere. Dagmar zâmbea, privind în jos. 
Dumnezeu știe de ce! 

— Și dacă totuși nu e acolo? întrebă pe neașteptate Victor 
Antoniu. 

lată, pentru clipa aceasta de luciditate, îl stimez pe 
caraghiosul ăsta de poet! L-am înţeles perfect. Dat fiind că, la 
fel ca și mine, nu prea credea în existenţa reală a „Frumuseţii”, 
voia să-l pregătească pe Emil în eventualitatea unui eșec. Emil 
devenise în clipele acelea un adevărat copil pe care trebuia să-l 
cruţi și să-l ocrotești. 

Auzind cuvintele sceptice ale lui Antoniu, el aruncă o privire 
sălbatică, parcă i s-ar fi smuls o comoară pe care și pusese 
mâna. 

— Ce anume? Ce anume poate să nu fie acolo? 

— „Frumuseţea”... vorbi încet, aproape în șoaptă, Antoniu. 
Himera inventată de tine, himera după care alergi... 

Emil nu răspunse. Apucând felinarul începu să urce treptele. 


L-am urmat. N-am să uit niciodată scara aceea în spirală, 
strâmtă, că abia reușeai să te strecori îndoit. Cumplita scară în 
spirală! Pe neașteptate Emil se opri și lumină cu felinarul în jos, 
spre noi: 

— Nu mă înșel, zise obosit. Nu e himeră. Și continuă să urce. 

— Fii atent pe unde calci, domnule Angheliu, strigă de jos 
marinarul, care venea ultimul. Urcușul se transformă prea ușor 
în coborâș! Vocea lui Salamanca, parcurgând spiralele, părea 
schimbată și străină. 

Și totuși Emil se înșela. La capătul îngrozitoarei scări, în grota 
sumbră, săpată în piatră dură, unde am ajuns nădusșiţi, cu 
inimile bătând ca niște pistoane, n-am găsit nimic. Incăperea 
aceea era cam de două ori cât chilia lui Daniil Sihastru de la 
Putna. Aici se terminau toate drumurile. Cale mai departe nu 
exista. 

Emil venise acolo în primul și în primul rând chemat de glasul 
ce-i șoptea că trebuie să găsească „Frumuseţea”. Noi ceilalţi nu 
ne făcuserăm mari iluzii, totuși ne simțeam ușor decepţionaţi. 
Emil era, cred, deznădăjduit. El se așezase pe piatra goală, își 
rezemase bărbia de genunchi și părea că așteaptă ceva. Părea 
că așteaptă ca întunecatul perete din faţa lui să se deschidă 
brusc, lăsându-i vederea liberă către „Frumuseţea” lui, care în 
acel moment părea mai îndepărtată și mai iluzorie ca oricând. 
Bietul Emil! 

— Mdaaa... mormăi poetul. Hm... Hm... Hm... De multe sute 
de ani n-a mai călcat pe aici picior omenesc... 

În cele din urmă Emil se ridică. El dădu, primul, semnalul de 
plecare. 

— Vom mai reveni pe aici, nu? întrebă Antoniu, voind 
pesemne să facă mai puţin dureroasă retragerea. Va trebui să 
stabilim dacă... 

Emil ridică din umeri și începu să coboare primul scara, 
îngrozitoarea scară. 

— Oh, Emil ăsta! șopti poetul. Să-i fie învăţătură de minte! 

În acest timp, neobservat de nimeni, eu puneam mâna, uluit, 
pe un mic obiect ce părea că se ascunde de noi toți într-un fel 
de firidă naturală în peretele de stâncă. Era o pipă! 

Am pus-o în buzunar și n-am spus nimănui nimic. 


PARTEA A TREIA 


„AL DOILEA SEMN” 
1 


Soarele răsărea, apunea și răsărea iarăși, de fiecare dată mai 
îngâmfat. Nu lipsea de pe cer decât vreo câteva scurte ceasuri, 
numai cât să-și amintească oamenii de el, să uite cum îl 
înjuraseră că-i frige prea tare și să-l dorească iar. Și atunci, 
imediat, revenea. Nu aștepta să fie chemat de două ori. Şiret 
individ soarele ăsta! 

De când cunoscusem lumea subpământeană, optica mea 
despre soare se schimbase. Îl priveam cu alți ochi. Cu admiraţie, 
supunere, curiozitate. 

Așa, sau cam așa, meditam într-o după-amiază îngrozitor de 
fierbinte, încercând să-l scuz pe bunul și bătrânul Amon-Ra... 

Il vedeam departe în grădină pe Emil. Se așezase exact în 
locul unde stătusem eu în seara aceea - vă amintiţi - când 
începuse toată încurcătura cu săgețile, cu... Nu făcea nimic. 
Ședea cu o carte pe genunchi, dar nu-și coborâse nici o singură 
dată privirea să citească măcar un rând. Se uita în gol, 
nemișcat. Nu îndrăzneam să-l deranjez, de când cu eșecul din 
subterană Emil se sălbăticise, nu mai scotea o vorbă zile întregi 
și, dacă te apropiai de el, riscai să te pomenești cu vreun obiect 
în cap. 

Câteva zile păstrasem tăcerea cea mai desăvârșită în legătură 
cu pipa. La drept vorbind gândurile mele erau la început 
confuze. Nu luasem nicio hotărâre definitivă. Vai, ce poate fi mai 
provizoriu decât o hotărâre nedefinitivă! Încă nu bănuiam că 
mirajul legendei despre Meșterul Necunoscut mă vrăjise definitiv 
și pe mine. Da, încă nu bănuiam toate acestea... 

Pur și simplu, la început eram plictisit și nu mai aveam chef să 
aud de cercetări, mistere și semne de întrebare. Dar mai ales nu 
voiam să-l irit pe Emil, oferindu-i posibilitatea să creeze noi 
ipoteze și noi planuri de acţiune. Fiindcă, imaginaţi-vă, câte 
variante proaspete, câte posibilităţi putea naște în capul său 
febril prezenţa afurisitei de pipe în fundul grotei! Aceasta era o 
dovadă, în primul rând, că înaintea noastră venise cineva pe 
acolo, și nu cu sute de ani în urmă, ci mult mai recent! Pariez pe 
barba lui Salamanca și pe favoriţii lui Victor Antoniu că lui Emil 
nu i-ar fi trebuit nici trei secunde de gândire pentru a striga: 


— Nu m-am înșelat! „Frumuseţea” a fost într-adevăr ascunsă 
în grotă, dar a fost furată de cel care și-a uitat pipa acolo! Să-l 
căutăm pe proprietarul pipei și vom găsi și „Frumuseţea”. 
Nimeni n-are voie s-o păstreze numai pentru sine, ea aparţine 
tuturor! 

Pe de altă parte păstram credinţa că Meșterul Necunoscut nu 
călcase niciodată prin subteranele acelea, admițând că Meșterul 
existase - lucru atât de îndoielnic... Himera, himera, bine se 
exprimase caraghiosul acela de poet. 

Altă întrebare: de cât timp se odihnea pașnica pipă pe piatra 
rece a grotei, de un an, sau de cincizeci? N-avea niciun rost - 
mi-am zis - să-l neliniștesc pe Emil. Ar fi urmat alte ipoteze, alte 
căutări încununate, mai mult ca sigur, de noi decepţii. lată de ce 
nu am spus nimic despre pipă nici lui Emil, nici altcuiva. 

Asta însă nu mă împiedica s-o examinez cu atenţie. De altfel o 
tineam pe noptieră; seara la culcare îi acordam o ultimă privire, 
iar în zori, la trezire, prima. Nu mă pricep deloc în materie de 
pipe. La început am fost ispitit să cer de la Biblioteca 
Universitară, de la documentare, o carte, un manual de 
specialitate, despre pipe, dacă o fi existând așa ceva. Cred că 
trebuie să existe. Am văzut tomuri masive dedicate 
scrumierelor, broaștelor de ușă, sau rolului particulei „pe” în 
frază, de ce n-ar fi și despre pipe? Totuși, nu m-am dus să caut 
această carte, din comoditate, de teamă să nu par ridicol, dar 
mai ales convins că nu-mi va fi de folos. 

Am examinat deci pipa cu ochiul nespecialistului. 

În primul rând, vârsta. Venerabilă, probabil, dar în niciun caz 
seculară. 

Din ce material fusese făcută? Rădăcină de trandafir, pe cât 
se pare. Material bun. 

Particularităţi? Niciuna. Ah, ba da. O mică literă „H” pe care 
am observat-o cu întârziere, tăiată probabil cu un vârf de 
briceag. Alte lucruri interesante n-am mai descoperit, oricât am 
sucit și am răsucit pipa. Am lăsat-o pe noptieră și nu m-am mai 
atins de ea. Aș minţi totuși afirmând că prezenţa pipei nu mă 
stânjenea într-un fel. Începusem să am unele remușcări, mă 
simţeam ca un tăinuitor de obiecte. Pentru a scăpa de ele, de 
remușcări, am ascuns pipa în sertar. Dar a doua zi, am constatat 
că ieșise singură de acolo și se instalase iar la vedere. 

Cum să vă explic, încetul cu încetul plictiseala mi-a trecut și 


simţeam trezindu-se în mine un nou interes pentru tot ce ni se 
întâmplase, și chiar în legătură cu „Frumuseţea”. Aș fi reluat cu 
plăcere cercetările! Căutam să-mi temperez aceste porniri, să- 
mi văd de treburile mele serioase. Am aruncat iarăși pipa în 
sertar și peste ea am pus un tom greu, să nu mai poată ieși, dar 
în dimineaţa următoare pipa se afla iar la căpătâiul meu. Ba 
chiar, spre marea mea uimire, pipa începu să-mi vorbească, 
ţinându-mi un veritabil discurs: 

„Ascultă, Dan Leordeanu! Nu te purta ca un caraghios și nu 
încerca să te scapi de mine, nu vei reuși, și tu știi asta. Cu mine 
n-o să-ţi meargă. Treci la acţiune, băiatule! Adună-ţi prietenii. 
Explică-le unde m-ai găsit. Trageţi concluziile necesare! Reluaţi 
cercetările! Omul trebuie să caute, să caute, să caute...” 

Nu trecură nici trei minute și băteam la ușa lui Emil. 

— Intră! 

Emil nu se clinti de pe canapeaua pe care stătea culcat. Mâna 
stângă și-o strecurase sub ceafă, iar dreapta i se coborâse, 
moale, peste ochi, să-i apere de lumină. Nu-i vedeam decât 
bărbia, invadată de peri negri și deși. Dezordinea din cameră 
înfățișa prea bine starea sa de spirit. Nu era o dezordine 
furioasă, dacă mă pot exprima astfel, așa cum e de obicei la 
mine, nu găseai ciorapi pe candelabru și nici ţigări în pantofi. Pe 
Emil îl înconjura o dezordine apatică, tristă, corectă într-un fel. 

În zilele acelea încercasem să-l urmăresc, discret. Mă îngrijora 
în special faptul că nu se înregistra nicio evoluţie, nici în bine, 
nici în rău, nimic, indispoziția lui menţinându-se lineară, cum e 
mai prost, ca o maladie ce n-are de gând să treacă. Abia acum 
începeam să înțeleg cât de puternic, cât de adânc se 
înrădăcinase în el gândul că trebuie să găsească „Frumuseţea”. 

— Emil! Vreau să-ţi spun un lucru pe care... 

Nicio reacţie. Parcă i-aș fi vorbit unei statui culcate. 

— Mă asculţi, bătrâne? Bătrâne colț de cașalot... 

Voiam să dau un aer glumet conversaţiei. 

— Despre ce este vorba? 

Ce glas indiferent! Semn rău. 

— Îţi aduci aminte, atunci, în grotă, eu... 

— Destul! Destul, bătrâne, niciun cuvânt mai mult. Nu vreau 
să mai aud nimic în legătură cu asta. 

— O clipă! Ascultă-mă! 

— Nimic, nimic, nimic! ţipă Emil. Am terminat. Definitiv. 


Ce poţi face cu un om care zbiară isteric ca o muiere? O clipă 
mai târziu îl părăseam. Orice încercare ar fi fost zadarnică. Aici 
trebuia altceva. Cuvintele aveau doar un efect comparabil cu al 
cartușelor oarbe. Păcat! Păcat că Emil trecea printr-o criză de 
lipsă de umor. Prea încrâncenat abordase el o situaţie ce trebuia 
privită mai cu degajare. 

În aceeași zi l-am întâlnit pe bătrânul pirat Salamanca. L-am 
invitat la mine, i-am arătat pipa. El o privi mofluz, total 
neinteresat de ceea ce-i spuneam, absent, apoi dădu drumul 
unei maxime, ceva despre furnicile zburătoare care-și închipuie 
nu știu ce, pe urmă plecă fiindcă avea întâlnire cu un prieten, și 
acela un fost pirat de cursă lungă. În zilele următoare nu l-am 
mai văzut, părea că dispăruse din oraș. Marinarii ăștia! 

Am căutat s-o văd pe Dagmar. Trebuia, în sfârșit, s-o întreb cu 
toată seriozitatea ce era adevărat și ce nu în povestea 
dispariţiei petromaxului. După o vagă intimitate ce parcă se 
statornicise între noi în vremea expediției memorabile, n-am 
mai văzut-o. Stabilisem o întâlnire, dar n-a venit. N-am îndrăznit 
s-o caut acasă. Ah, privirile prea insistente ale mamelor, care 
văd în orice burlac un posibil ginere... Și de mulțumirile ei mă 
temeam. Probabil considera că eu îi salvasem fiica. Ar fi fost o 
scenă caraghioasă. 

În cele din urmă am văzut-o, într-o dimineaţă; ea a trecut 
repede, fără să mă observe. Am vrut s-o ajung, când, la colţ, l- 
am văzut pe rivalul meu, blondul oxigenat. O aștepta. Au plecat 
împreună. E clar că mergeau la ștrand. Și eu intenţionasem să 
mă duc tot acolo, dar am renunţat... 

Destul de deprimat m-am dus să-l caut pe Victor Antoniu. 
Poetul tocmai prezida o ședință de redacţie, erau pe cale să 
hotărască schimbarea formatului revistei și ideea aceasta părea 
că-l însuflețește teribil, nu-l mai interesa nimic altceva. 

— Aaa... da, da, zâmbi el abstract. Părea că face eforturi să-și 
amintească și să înţeleagă despre ce este vorba. 

Poetul arăta prosper, se îmbrăcase cu multă grijă în dimineaţa 
aceea... Ah, unde erau zilele frumoase și bătrâne, când, în 
costumul acela caraghios de croială sportivă, Victor Antoniu 
proclama cu voce tare că visează la marea aventură a vieții 
sale?! 

L-am lăsat în pace şi pe el. 

Dintr-odată m-am trezit că sunt singurul și ultimul căutător al 


„Frumuseţii”... 
2 

Uneori, în timpul verii, după-amiază, se pornesc niște ploi 
străvezii, strălucitoare. Te și miri de unde. Trec repede și nu lasă 
nicio urmă. Numai frunzele copacilor strălucesc mai tare, ca 
lustruite. Ce mult îmi plac aceste ploi! Parcă mi-ar aduce o 
amintire, ceva neclar și îndepărtat... Cred că înţelegeţi ce vreau 
să spun. 

Aveam în faţă, pe masă, obiectele delicte, cele câteva răvașe 
aduse de săgeți, și pipa, iar afară pe acoperișuri, ploaia 
încinsese un dans zgomotos, sclipitor. 

„Mai bine renunţă. Ceea ce cauţi nu există”; „Te-am prevenit; 
iar acum îti atrag atenția, renunță!”; „Dar vouă ce vă mai 
trebuie?” „Până la urmă veţi găsi ceea ce căutaţi, adică pe 
dracu'?” 

Caligrafia înaltă, proporţională, ortografia riguroasă vorbeau 
de la sine despre un om cult, cu simţ estetic. Mesajele fuseseră 
scrise cu penițe muiate în cerneală, nu cu stiloul, fapt care trăda 
o anumită lipsă de precauţiune, sau, dimpotrivă, o perfectă 
siguranţă. 

Cât privește pipa, în afară de micul „H”, care putea să 
însemne orice, sau nimic, n-am mai reușit să-i smulg niciun 
secret. 

Deci, un arheolog (Emil) se crede în posesia unei indicaţii 
(șarada aceea în latinește) ce-l va duce către o mare 
descoperire. Concomitent el începe să primească prin 
intermediul puţin obișnuit al săgeţilor niște scurte răvașe, pe un 
ton de vagă ameninţare, sfătuindu-l să renunţe la continuarea 
cercetărilor sale. În acest timp, cineva cercetează noaptea, cu 
lanterna, zidul Cetăţuii, asupra căreia e concentrată atenţia 
tânărului învăţat. Nelăsându-se intimidat de aceste ciudate 
împrejurări, el pătrunde, însoţit de prieteni, în subterană. Acolo 
are loc un nou incident straniu: dispariția petromaxului, dacă e 
să luăm în serios afirmaţiile lui Dagmar. In plus el nu găsește 
ceea ce caută, fapt care-l aduce într-o stare de îngrijorătoare 
apatie. În schimb unul din membrii expediției - adică eu - 
găsește o pipă, într-un loc unde era cel mai puţin probabil să se 
afle așa ceva. 

După aceea totul se suspendă. Făcând acest scurt bilanţ, 
inutil de altfel, mă apropiasem de fereastra deschisă. Poate - 


mă gândeam - ar trebui să încerc să descopăr locul de unde 
fusese expediat cel de-al doilea mesaj. Vă amintiţi, săgeata 
intrase în camera lui Emil, agăţându-se de perdea. Pe loc am și 
renunţat la această idee - cartierul nostru e plin de grădini, un 
bun ţintaș cu arcul poate trimite o săgeată dintr-o mie de locuri. 

Ţintaș cu arcul! Cine se mai ocupă cu un astfel de sport? Am 
tresărit. Păi nu văzusem eu, la nu știu ce asociaţie sportivă, un 
anunţ ce vestea înființarea secţiei de tir cu arcul? Nu văzusem la 
stadionul universităţii oameni în toată firea trăgând la ţintă, în 
panouri special confecţionate, cu niște arcuri fabricate anume? 

Dar după un minut de gândire, am înlăturat scârbit și această 
idee. Doar nu era să mă apuc să umblu pe la diferite asociaţii 
sportive, să-i urmăresc pe trăgătorii cu arcul! Vor ajunge să 
creadă că sunt maniac. 

Intuisem că aici trebuie urmat un alt fir. Ar fi fost necesar să 
înlătur, dacă e posibil așa ceva, toate amănuntele acumulate 
până acum, să le răstorn, să le anihilez și să încep cu altceva. 

Și astfel mă chinuiam eu, dând târcoale împrejurul mesei, 
aruncând priviri furioase pipei și mesajelor, când din stradă, de 
sub geam, se auzi, fluierată cu mult simț muzical „La 
campanella”. 

M-am repezit la fereastră. Era Dagmar! 

— Pot să viu sus, ești singur? 

l-am făcut semn că da, îngheţat de uimire. 

Purta pantaloni dintr-un doc subţire și o bluză albastră 
(Salamanca ar fi spus că e roșie). Din prima clipă observă 
„obiectele delicte” de pe masă. 

— Dar piatra cu cercuri unde-i? 

— A rămas la Emil. Mi-e frică să-l întreb ce-a făcut cu ea. 

— Te chinuiești, te chinuiești... zise Dagmar. Și eu... își 
aprinse o ţigară cu o degajare afectată (asta nu-mi plăcea). 
Lumea zice că ești un mare cuceritor, văzându-mă că vin aici, 
vor adăuga un nume nou pe listă, n-au decât. Am venit să 
discutăm despre asta! Şi arătă spre pipă. Tonul ei mi se păru 
suspect. 

— Cum, tu știai? 

— Da, te-am observat când ai găsit-o. N-ai spus nimic, bine ai 
făcut; sărmanul bărbos (e vorba de Emil) e surmenat rău, l-am 
văzut umblând pe străzi ca beat... Ce ai de gând să faci? 
Trebuie să urnim din loc acest... mister, nu? 


— Chiar te preocupă descoperirea „Frumuseţii”? am întrebat- 
O. 

— Oh, da! răspunse ea cu patimă. Dar se stăpâni imediat și 
adăugă mult mai calmă: Mă interesează tot așa de mult cât și 
pe tine... Așa, o simplă curiozitate... 

— Există o taină a ta, despre care mi-ai vorbit... 

— Eu? Când? 

— Atunci, în subterană. 

Dagmar râse cam fals. 

— Ce idee, să vezi peste tot numai taine! Am glumit, 
domnule! N-am nicio taină! 

— Bine, am zis, să urnim acest mister! Cu tine sunt gata să 
merg până la capătul lumii, dar... 

— Ascultă, bătrâne pirat al scenei, ar trebui să ne ocupăm 
puţin de pipă și de toate celelalte, iar dacă... dacă ţi se va năzări 
să-mi faci curte, să nu-mi spui că ești gata să mergi până la 
capătul lumii cu mine... leftin! Ce naiba, pe scenă ai mai multă 
fantezie! 

Duioasă lecţie, n-am ce zice. Stăteam așezat pe scaun și o 
ascultam. Fata asta era totdeauna plină de surprize. Avea un 
păr mare, greu, destul de zburlit, mi-ar fi plăcut să-l încâlcesc și 
mai tare, și chiar atunci ea își trecu degetele printre șuviţe, iar 
eu, indirect, am simţit în palmă aspra lui atingere și câtva timp 
n-am vorbit, parcă ne gândeam la nu știu ce, apoi am întrebat-o 
ce mai face maică-sa, așa, din politeţe. 

— Vrea să-mi puie clopoței, să mă găsească ușor. Când o să 
mai dispar, răspunse fata. Deodată mă întrebă: Nu aștepți pe 
nimeni? 

— Nu. Pe cine să aștept? 

— Nici măcar pe mine? Apoi reveni la subiect. Va trebui să 
acţionăm, să începem cu ceva... 

— Să începem cu dispariţia petromaxului, am propus, 
observând-o. 

Dagmar își mușcă buza, expresia feţei deveni febrilă. 

— Știu că nu crezi... că n-aţi crezut nimic din tot ce v-am 
spus. Ciudat este că nici eu nu mai cred. Şi mai ciudat e că 
totuși faptele sau petrecut chiar așa cum am spus, oricât ar 
părea de... 

— Bine, bine, și tu cum îţi explici? Acolo, în întuneric, sub 
pământ, povestea ta părea, de departe și cu îngăduinţă, 


acceptabilă. Dar la lumina zilei, la lumina crudă a zilei, 
asemenea basme... 

— Ştiu, știu! Tot așa îmi ziceam și eu. 

— Dacă ai venit într-adevăr cu intenţia de a mă ajuta, dea ne 
ajuta, ar trebui să fii puţin mai serioasă, îţi dai seama că 
povestea cu mâna e un handicap... Creează o atmosferă ușor 
mistică împrejurul acestei întâmplări. 

— Ce grav poţi să fii, după ploaie, observă Dagmar. Să 
renunţăm deci la atmosferă, să rămânem doar cu faptele. 
Petromaxul a dispărut. Cine l-a luat? 

— Da, cine? 

— Vorbim prea mult. Să facem ceva. 

— De acord. Ce? 

— Intâi să ieşim... Afară e soare. 

După ce am coborât i-am propus să mergem în grădină. 

— Face parte din strategia de cuceritor? E una din scheme? 

— Firește, i-am răspuns. 

Înaintam pe cărare printre florile de mac, în petalele cărora 
ardeau culori violente și aș fi fost tentat s-o iau de mână, un 
gest nevinovat, dar până să mă hotărăsc, ea fu cea care mă 
prinse de braţ, întrebându-mă dacă știu cum se numește o 
anumită pasăre ce făcea zboruri arcuite din copac în copac cu 
un țipăt scurt, metalic. 

l-am făcut semn să ia loc în fotoliul de trestie, instalat 
totdeauna sub nucul bătrân. Mi-am permis un ton patetic. 

— Aici a început totul!... Prima săgeată, cu primul mesaj s-a 
înfipt în trunchi acolo!... 

— Așază-te și tu undeva, mă pofti ea, mărinimoasă. 

— lţi mulţumesc. Imi dai voie, zeiță a celor patru vânturi, să 
stau în iarbă, la picioarele tale? _ 

— Ce caraghioși suntem, zise Dagmar. Insă, oricum, zeiță a 
celor patru vânturi îmi place. Accept. 

— De unde ai știut că noi, adică Antoniu, Emil și cu mine, 
căutăm o intrare în subterană? 

— La început mutrele voastre m-au deranjat. Este cuvântul 
potrivit: deranjat. Piscul-de-sub-Vânt e un... bătrân loc de 
refugiu pentru mine. Eram fetiță mică în ziua când am urcat 
pentru prima dată sus și din prima clipă locul acela m-a 
fermecat... Am decretat că-l iau în stăpânire și l-am luat. Voi mă 
deranjaţi tot ventilându-vă pe acolo și mă gândeam să pun la 


cale ceva să vă sperii, să vă gonesc. 

— Şi ai început să ne trimiţi săgeți... 

— Ştii bine că n-am ţinut în viaţa mea în mână un arc. Mai 
târziu v-am auzit discutând că blestemata de intrare în 
subterană parcă ar fugi din calea voastră. Mi s-a făcut milă... i- 
am ordonat lui Spiriduş să caute. În două zile mi-a raportat 
rezultatul: găsise. Crezi că e un motiv de mândrie pentru voi? M- 
am gândit să fiu generoasă, dar ţineam să fiu prima care 
pătrunde acolo și... _ 

— Da, restul se cunoaște prea bine! In ziua aceea, când ai 
intrat cu Spiriduș în subterană, ai fost cumva urmărită? 

— Ce întrebare? De unde vrei să știu? Urmărită de cine? 

— Hm, hm, de cine! Asta e, de cine? 

— Pentru mine nu era decât un amuzament. 

— Minunat amuzament! Ce se întâmpla dacă destinul nu ni-l 
scotea în cale pe bătrânul pirat, dacă acest bătrân pirat n-avea 
inspiraţia să urce pe zid? Ce vă făceați în întuneric, singuri cu... 
mâna? Ce se întâmpla dacă... 

— ...mama nu găsea scrisoarea și nu venea la tine? Știu, știu, 
știu! Dar o zeiţă a celor patru vânturi ar fi reușit să iasă din 
încurcătură. N-am fi rămas noi acolo! 

— E ceva în legătură cu taina ta? 

Mă privi pe sub gene. 

— Ştii ce este o taină? Ceva cunoscut de cât mai puţini 
oameni, dacă se poate de niciunul... De ce încerci să mă tragi 
de limbă? Sau, cum ar spune Hamlet, știi să cânţi din fluier? Nu 
știi! De ce încerci să cânţi din mine, crezi că sunt mai puţin 
complicată decât un fluier? Dagmar sări în picioare. Spun prostii, 
nu? Se apropie de mine, șopti repede: N-ai auzit nimic? Mi s-a 
părut că... Ea mă privi și începu să râdă. Am tot felul de 
halucinaţii... vizuale, auditive, nu-i amuzant? Se aplecă și mai 
mult și abia i-am înţeles cuvintele. 

— Fii atent! În cealaltă grădină e cineva... Nu-l văd bine, e 
ascuns după copaci, am impresia că ne urmărește! 

— Haida-de, să fim serioși! 

— Să fim! Acum, îl văd mai bine. Mănâncă nuci pare-mi-se. 

— Nuci? Suspect de tot! am glumit eu. 

Și am privit într-acolo. Chiar atunci omul se îndepărta fără 
grabă. 

— E grădina Institutului de lingvistică. O fi un lingvist, am 


rânjit eu. 

— Sunt sigură că ne urmărea! spuse Dagmar. Ce-ar fi să 
cercetăm urmele? 

M-am înfuriat: 

— Vorbești și tu ca Victor Antoniu! În preajma ta, Dagmar, 
trebuie să se întâmple totdeauna câte ceva. 

Se înserase și noi doi ne plimbam la braţ și eram fericit ca un 
licean. Întâmplarea dinainte îmi zburase din cap. Așa, fără 
motiv, m-am oprit sub fereastra mea și am fluierat „La 
campanella”. 

— Te chemi pe tine însuţi, râse Dagmar. 

— Da! Ce-ai zice să mă vezi apărând la fereastră? 

— Dar ești aici, cu mine. 

— Şi totuși! E 

— N-aș zice nimic. Cred că nici nu m-aș mira. In privinţa 
întâmplărilor neobișnuite, am devenit o blazată. 

— Vezi, acolo sus, i-am arătat, acolo departe în spaţiul ce 
pare gol... 

— Da, văd... adică nu văd... Ce ar trebui să fie acolo? 

— În direcţia aceea se află steaua Tau-Ceti... O stea ciudată, 
împrejurul căreia roiesc planete misterioase. Se pare că pe 
tărâmul acela e posibilă viaţa. 

— E departe? 

— Nu prea. Un fleac de vreo zece-douăzeci de ani lumină. 

— Mă iei o dată cu tine acolo? 

— Desigur, desigur, desigur.:. 

— Și sunt oameni pe Tau-Ceti? 

— Ar putea să fie. Dar tot așa de bine ar putea fi locuită de 
niște monștri înspăimântători. 

— O, de ce spulberi romantismul clipei? râse Dagmar. 

— Poate că monștrii aceia sunt frumoși, în accepțiunea lor 
despre perfecţiune... Frumuseţea e relativă. 

— Nu, frumuseţea e absolută! 

— E relativă, îţi spun. 

— Nu, nu, nu! Absolută și eternă. Dacă n-ar fi așa, crezi că 
prietenul tău... 

— Ah, Emil! E un trădător... A renunţat. El nu mai caută 
„Frumuseţea”. Nu-mi plac renunţările, am zis. Renunţările sunt 
ceva foarte trist. 

— Nici mie nu-mi plac, dar bărbosul n-a renunţat. Eu îţi spun! 


— Ar fi prea frumos. M-aș bucura să fie doar o descurajare 
trecătoare, lui... 

— Stai! Unde e Tau-Ceti? 

— Uite, acolo. 

— Acolo? 

— Da, acolo! 

— Mi-e frig, se cutremură Dagmar. Spațiile astea mari trebuie 
să fie destul de răcoroase. Mă simt mai bine aici, pe pământ... 

3 

Erau ceasurile trei ale dimineţii, clipa cea mai întunecată, 
când dintr-odată se face frig, iar stelele devin mai mici, mai 
înţepătoare, iar eu visam că dorm și că jos în stradă Dagmar - 
cine altcineva? - fluieră semnalul „La campanella”, iar eu dorm 
și nu mă pot trezi, și iată fata pleacă, se duce în jos pe stradă, 
iar eu o văd cum se duce, Dagmar însă revine, dă iar semnalul și 
din nou mă frământ, mă zvârcolesc, nu pot cu niciun chip să mă 
smulg din somn și de astă dată ea pleacă într-adevăr, deși eu, 
așa adormit, strig după ea, însă vocea se îndoaie și cade alături 
de mine, iar Dagmar nu se mai întoarce și aici m-am trezit cu 
adevărat, înconjurat de bezna și de ticăitul ceasului meu de 
mână, care-mi șoptea nu știu ce la ureche, cu clinchetul lui 
argintiu. 

Şi de astă dată am auzit clar semnalul. Am sărit din pat ca ars 
(deci nu din întâmplare mă zvârcoleam eu prin somn!) și m-am 
repezit la fereastră. Jos pe trotuar, o siluetă masivă, întunecată, 
nu a lui Dagmar în orice caz. 

— Hoi-la! se auzi glasul bătrânului pirat Salamanca. Dormeai? 

— M-da... Puțin... 

— Scuză-mă! Pot veni sus? 

— Firește! Merg să-ţi deschid. 

Devenisem curios. Mă gândeam că un lup de mare, de talia lui 
Salamanca, nu strică somnul cuiva numai ca să se afle în 
treabă. 

— Credeai că te fluieră fata? râse fără prea multă bucurie 
bătrânul pirat. Ai vrea tu! 

— Sigur că aș vrea, i-am răspuns sincer. 

— Regret... regret că nu sunt decât eu. lar Dagmar cred că 
doarme la ora asta. Cel puţin asta ar trebui să facă, să doarmă... 

— Cum? Vrei să spui câ...? 

— Ferească sfântul, nu vreau să spun nimic. Toţi ar trebui să 


doarmă acum, dar uite eu n-am somn și m-am gândit să-i 
deranjez și pe alţii, așa, numai din răutate... 

Bătrânul Salamanca luă de pe masă pipa găsită de mine în 
grotă, o privi, o răsuci, în cele din urmă o aruncă la loc cu 
dispreţ. Fără să vreau am căscat, uitându-mă la ceas. Trei și 
ceva. Mă cam dezumflasem. 

— N-ai somn, bătrâne lup? l-am întrebat, propunându-mi 
totuși un ton politicos, de gazdă. Se poate așa ceva? 

— Uite că se poate... 

— O cafea? O fac în trei minute, sunt mare specialist. 

— Fii serios! Dacă mai beau și cafea, nu mai dorm până la 
sfârșitul vieţii, protestă musafirul, și tăcu iar. 

— Cum înșală aparențele! Cine ar fi putut crede că suferi de 
insomnie? 

— Nu știu dacă e vorba de insomnie sau de altceva... 
Noaptea, când vreau să adorm, când închid ochii, năvălesc niște 
gânduri care în timpul zilei stau ascunse bine,. Naiba știe unde. 

— Da, da, cunosc asta. Se întâmplă oricui... 

— Şi vin, și vin, și vin gândurile, din toate părţile, Unul după 
altul, abia alungi unul, abia îl faci K.O. cu un swing de stânga, 
sosesc altele zece, te înconjoară, sar pe tine, îţi ţopăie pe cap, 
fac un tărăboi nemaipomenit. Nu e vesel deloc! 

Bătrânul pirat oftă. Îl priveam, puţin stânjenit că sunt martorul 
unui astfel de moment de slăbiciune. Salamanca vorbi iar, părea 
dispus să facă niște confesiuni: 

— Și mai ales când ai trecut de șaizeci de ani, ca mine... 
Fiecare an îţi trimite gândurile, înțepăturile lui, nu te cruță 
niciunul și până la urmă te pomenești într-o horă... într-o astfel 
de horă că nu-ţi rămâne decât să te ridici repede din pat și s-o 
ștergi de acasă iute, să mergi la vreun prieten să-l trezești și să-l 
chinui un pic și pe el. Acum a venit rândul tău... Am încercat să 
râd, să-i arăt că nu mă supăr deloc.. Salamanca însă nu era în 
apele sale. Mai e și altceva, zise încet, cu fruntea încruntată. 
Viaţa trece. Asta e gândul cel mai păcătos, cel mai obsedant, 
altul mai rău nu e. Nu vreau să spun că mi-ar părea rău că nu 
las nimic în urmă. Soarta mea a fost să bat drumurile, și le-am 
bătut, le-am bătut... Mi-am împlinit soarta, mi-a plăcut să mă 
găsesc mereu în altă parte, să-mi dau întâlnire cu mine însumi 
în locuri cât mai îndepărtate, altfel nici n-aș fi conceput să 
trăiesc. Unii sunt chemaţi de glasul pământului, alții de orașe, 


de glasul fierului, pe mine m-au chemat depărtările, înţelegi... 
Nu-mi pare rău că am urmat această chemare și nu alta, dar... 
viața se termină, asta e! 

Nu știam ce să spun. Bătrânul lup de mare era demontat rău 
în noaptea aceea. Niște palide cuvinte de încurajare ar fi sunat 
fals. Şi, apoi, oameni ca el nu prea au ce face cu încurajarea 
altuia. 

— Dar un cacuvecher bei? îmi veni ideea. 

Marinarul surâse. 

— Un cacuvecher ar fi grozav. Ce ai? 

— Coniac. Coniac românesc de primă clasă. 

— „Milcov”? 

— Nu. „Dunărea”. Pentru ocazii deosebite. Ca acum, de pildă. 

— Grozav! Dar nu beau. L-am privit cât se poate de mirat. 
Acum nu beau, repetă Salamanca. Şi mormăi pe un ton puţin 
diferit: Cred că avem ceva de discutat. 

Am dat în lături perdeaua din faţa ferestrei deschise. Adierea 
nopţii pătrunse, dădu ocol camerei, făcând să vibreze două foi 
subţiri de indigo, în faţa oglinzii, și ieși. Salamanca scoase din 
buzunarul pantalonului masivul său ceas de argint, îl consultă cu 
toată gravitatea omului care vrea să vadă cum stă cu timpul, 
cât mai are. 

— Nu mai e mult până se luminează de ziuă... 

Deși mă prevenise că avem ceva de vorbit, mi se păru totuși 
că are intenţia de a mă părăsi și intenţionam să-l opresc. Nu poţi 
lăsa omul să plece așa, când e singur și trist; n-aveam chef să 
mă culc iar și mă gândeam că bătrânul pirat poate-mi va istorisi 
vreo întâmplare stranie din viaţa lui agitată. Dar mă înșelam. 
Salamanca nici nu se gândea să plece și cu atât mai puţin să-mi 
povestească ceva din peripeţiile lui de altădată. El luă iar de pe 
masă pipa, o învârti puţin în mână și o azvârli la loc. 

— Ce mai face domnul Emil Angheliu? Mă întrebă. 

— Cred că la această oră doarme dus... 

— Fericit om! Nu mai caută?... 

Salamanca voia desigur să întrebe: Nu mai caută 
„Frumuseţea”? 

— Știu eu? Deocamdată stă singur și mâhnit. Poate adună 
forţe pentru un nou asalt... 

Salamanca schimbă subiectul şi-mi spuse că prietenii lui îi 
scriseseră. O duceau bine, acolo la Dunăre, se instalaseră la 


Giurgeni deschizând cu mult optimism capitolul celei de-a doua 
tinereţi. Ziua întreagă o petreceau pe bac, ducând de pe un mal 
pe altul oameni, cai, motociclete, mașini... 

— Dar domnul Antoniu? reveni marinarul cu întrebările. 

— Ah, poetul nostru schimbă formatul revistei, nici nu mai are 
timp de altceva. 

— Și Dagmar? Bătrânul pirat aruncase întrebarea cu 
nepăsare, poate cu o nepăsare studiată, nu știu. Aprinse o nouă 
ţigară. Fumul se învârtea prin cameră, iar în dreptul ferestrei se 
formă un vârtej străveziu, ca o nebuloasă, și prin nebuloasa 
aceea trecu un fluture mic, care cine știe de ce nu dormea nici 
el. 

— Mi se pare că știu a cui a fost pipa, zise într-o doară 
marinarul, arătând „corpul delict” de pe masă. 

— Pipa? Pipa găsită de mine în grotă? 

— Potolește-te, domnule Dan. Să nu acordăm faptului o 
importanţă mai mare decât merită. Poate mă înșel... 

— Cum așa, bătrâne pirat? Una din ideile lui Emil e că 
„Frumuseţea” a fost luată de acolo, din grotă și dusă cine știe 
unde; prin urmare cel care și-a uitat pipa nu poate fi străin de 
această întâmplare! 

— E o simplă presupunere... mi-o reteză matrozul. Să ne 
păstrăm judecata limpede. 

— Se înţelege. M-am așezat în faţa lui. 

— Există în orașul acesta, vorbi Salamanca, un evreu bătrân și 
singur, căruia îi sunt prieten, am umblat împreună la aceeași 
școală când eram copii, pe urmă a fost și el puţin marinar, în 
sfârșit, îl cunosc de peste o sută de ani. „Ascultă, Slim, i-am zis, 
nu știi a cui ar putea fi o pipă, o pipă frumoasă, uite cam așa, 
din rădăcină de trandafir, o pipă pe care e gravat un mic «H»?” 

Am uitat să-ţi spun că evreul ăsta care trăiește în oraș de mai 
bine de treizeci de ani, cunoaște totul. Absolut totul. „Cum să nu 
știu așa ceva, Salamanca dragă, și un copil ar ști, mi-a zis el. 
Fraţii Belcin, pe care i-am cunoscut personal, erau mari fumători 
din pipă, aveau o colecţie întreagă și pe toate pipele lor era 
gravat câte un mic «H».” 

„Dar de ce aveau nevoie de acest «H»? Nu cumva știi și 
asta?” 

„Sigur că știu, dragă Salamanca, ce nu știe bunul Slim? Pe 
bătrânul Belcin, tatăl celor doi fraţi, îl chema Horaţiu.” 


„Am priceput, i-am spus, în amintirea lui...” 

„Văd că anii nu te-au prostit de tot, dragă Salamanca.” 

„Nu m-au chiar prostit, dragă Slim...” 

Bătrânul lup se deranjă pentru a bea o înghiţitură de apă. 

— Şi uite ce am mai aflat de la bătrânul evreu Slim. Din cei 
doi fraţi Belcin, mai trăiește unul singur. Amândoi fuseseră 
ingineri de poduri și șosele, oameni foarte pricepuţi. Câștigau 
bine. Unul din ei se ocupa cu pictura în orele libere, celălalt era 
pilot sportiv. Își construise singur un mic aparat. Ăsta, pilotul, a 
murit câţiva ani înainte de război, a căzut cu avionul lui. Il 
chema Liviu. Liviu Belcin. Celălalt, pictorul, trăiește, a ieșit la 
pensie nu mult în urmă, un an sau doi după ce a fost terminat 
podul de la Giurgiu de peste Dunăre, unde a lucrat și el. Are o 
vilă mică, pe strada Fabre. Acolo mai locuiește o familie, tot de 
ingineri, și Sorin Belcin, așa îl cheamă, se înţelege bine cu ei. E 
un om de treabă, stimat de toţi. Hm... Eu cam atât am aflat de 
la Slim, păru să încheie Salamanca. 

— Dar, trebuie să... _ 

— Sigur că trebuie, o clipă, domnule, n-am terminat. Iți dai 
seama că bunul și bătrânul Slim era curios să afle pentru ce mă 
interesau toate acestea. l-am spus că deocamdată trebuie să 
tac, secretul nefiind al meu, dar că într-o zi îi voi povesti o istorie 
nostimă, care o să-l intereseze. Acum Slim crapă de curiozitate, 
asta e boala lui, însă e om de cuvânt și, până nu-l voi dezlega 
eu, nu va scoate o vorbă. Bine i-am spus? 

— Foarte bine. Acum trebuie să... 

— Firește că trebuie, tot n-am terminat. De la Slim m-am dus 
pe strada Fabre, știi care e, și m-am plimbat puţin pe acolo. Am 
reperat casa lui Sorin Belcin, am mai dat două ture, dar n-am 
avut noroc. Nici în ziua următoare n-am avut noroc. Curtea vilei 
era pustie, iar eu nu voiam să forțez lucrurile... 

— Deci ai continuat cercetările de unul singur! Și eu care 
credeam că nu te interesează... 

— Tot n-aveam altceva mai bun de făcut. Și apoi omul nu 
trebuie să dea înapoi niciodată dacă a început ceva, zâmbi 
marinarul și luă pipa de pe masă. Medita o clipă înainte de a 
continua: în a treia zi, în sfârșit, am văzut în ograda casei cu 
numărul patruzeci și cinci un bărbat cărunt destul de voinic, cu 
fața mare și blajină, așa cum mi l-a descris Slim. Semăna cu un 
grădinar și am știut că acesta trebuie să fie Sorin Belcin. 


Treceam pe acolo fără grabă, cu mâinile în buzunare ca omul ce 
nu se grăbește nicăieri și inginerul mă observă. 

„Hei, marinarule, nu vrei să mă ajuţi?” Omul ghicise îndată că 
are de-a face cu un marinar și poate din cauza asta mi-a fost 
simpatic... „Cum să nu, vă ajut cu plăcere, tot n-am ce face” i- 
am spus. Belcin se înarmase cu tot felul de scule și se pregătea 
să dreagă o șandrama de chioșc gata să se năruie, din grădină. 
Ne-am pus amândoi pe lucru. Între timp, el începu să vorbească, 
mi-a spus că e pensionar, că se cam plictisește, i-am mărturisit 
că și eu mă aflu în aceeași plăcută situaţie, s-a mirat (toată 
lumea se miră nu știu de ce când aude de un marinar pensionar, 
ca și când n-ar fi și asta o meserie cinstită ce-ţi asigură drept la 
pensie!), am discutat despre una, despre alta, știi cum e între 
bătrâni, și apoi, după ce am cârpit șandramaua, a vrut să-mi 
dea bani, eu m-am supărat, iar el, să mă împace, m-a poftit la 
un cacuvecher. 

Atât așteptam, dar, firește, până să accept, i-am oferit un 
recital de mofturi, așa cum se cuvine să facă orice om bine- 
crescut. 


4 


Bătrânului pirat Salamanca îi plăcu foarte mult casa 
inginerului Belcin. Trecu printr-un antreu de unde nu lipseau 
inevitabilele coarne de cerb, prăfuite. Dar tot acolo marinarul 
observă un raft, pe care, perfect orânduite, așteptau diverse 
scule, de la banalul clește până la complicate instrumente 
inginerești de măsurat și făcut calcule. Apoi trecură într-o odaie 
cu patru veilleuse așezate jos, în fiecare colţ; întreg parchetul 
era acoperit sub covorul gros în care predomina un purpuriu 
cald. Sub ferestre, se mai afla o măsuţă scundă, înconjurată cu 
scaune mici și moi - alt mobilier nu mai exista acolo. 

Insă altceva îl impresionă pe Salamanca, și anume, pereţii 
acoperiţi de fotografii, zeci de fotografii ce înfățișau diferite 
poduri: mari viaducte arcuite, traversând prăpăstii sumbre, 
poduri aruncate cu îndrăzneală peste ape, suple poduri metalice 
de cale ferată, a căror vibraţie o simţeai aproape fizic, poduri 
mai modeste, de beton, poduri improvizate la repezeală, cum se 
făcea imediat după război, pentru căile ferate, sau chiar poduri 
rurale, acoperite, cum se pot întâlni prinprejurul Năsăudului, sau 
prin Maramureș. La loc de cinste era așezată fotografia ultimei 
construcţii la care lucrase inginerul, colosul de peste Dunăre, 


durat cu puţini ani în urmă. 

Poate pentru prima dată în viaţa lui - așa reiese din spusele 
lui Salamanca - bătrânul pirat avu o strângere de inimă. Tot 
timpul până acum, de-a lungul anilor, strigase în stânga și-n 
dreapta: „Sunt un călător!” Nu adunase niciodată nimic, nu se 
legase de nimeni, de teamă să nu se încurce. Şi, trecând de pe 
un vapor pe altul, de la o gazdă la alta, uitase aici o cămașă, 
dincolo o centură, aici o carte, dincolo un brici... Avutul lui, puţin 
cât fusese, plutea pe oceane, sau se odihnea în fundul lor. 
Avusese Salamanca nenumărate lădițe marinărești, niciuna nu 
fusese plină vreodată, nu putea suferi lucrurile inutile și lădițele 
acestea uitate cu voie sau fără voie, prin porturi, sau prin calele 
diferitelor vase, trecuseră în alte mâini, iar unele poate își 
continuau călătoria și acum, purtând sub zări îndepărtate un 
nume zgâriat pe capac: Salamanca. Atât. 

Și se gândi acum neobositul călător că totuși nu strică să ai 
un bârlog, unde să te aduni în cele din urmă. Dacă ar avea 
fotografiile tuturor navelor pe care plutise zile multe sau zile 
puţine, și-ar căptuși și el un perete sau două cu ele, așa cum 
făcuse inginerul, cu podurile pe care le construise, iar în zilele 
de singurătate ar zăbovi prin faţa lor, trecând încet de la una la 
alta. În câteva ore, și-ar parcurge de la început întreaga viaţă. 
Apoi ar fi liber s-o ia încă o dată de la capăt. Salamanca n-avea 
însă nicio fotografie. Și alea ar fi fost prea grele pentru un om 
grăbit! Un om grăbit, un călător... 

Marinarul nostru, cred, nu se deosebea cu nimic de alți 
drumeţii, înrăiţi, care, spre scăpătatul vieţii încep să jinduiască la 
o viaţă potolită, la o existenţă solid ancorată într-un loc sigur, la 
fel ca și sedentarii ce visează tot timpul să plece, să plece... 

Așa e omul, așa e firea lui, și poate că e bine să fie așa! 

Stând la fereastră pe unul din scăunașele acelea moi, din casa 
lui Belcin, Salamanca privea în grădină și aproape uitase scopul 
în numele căruia se afla acolo. Își aminti abia când inginerul sosi 
cu păhărelele și sticla arămie. Cu îmbietor cacuvecher. Işi aminti 
că nu văzuse nicăieri nicio pipă: să-l fi zăpăcit degeaba bunul 
Slim? 

Belcin îi oferi o ţigară. Salamanca avu o idee. Refuză, 
adăugând cu ipocrizie: 

— Nu trag decât din pipă. Dar uite, sunt două zile de când mi- 
am pierdut-o. 


— Păi de ce nu spui? îl întrebă inginerul, ridicându-se. Reveni, 
aducând o mare și veche trusă în care se aflau prinse în curele, 
special cusute, cel puţin trei duzini de pipe de cele mai diferite 
forme. Dintr-o singură ochire Salamanca observă că fiecare era 
însemnată cu câte un „H”. Bătrânul Slim nu se înșelase! Belcin îi 
așeză în față o pungă cu tutun, și-l rugă să-și aleagă ce pipă 
vrea. Marinarul ezită. Il întrebă pe inginer de ce nu-și aprinde și 
el una. 

— De când a murit fratele meu, nu le-am mai folosit. Înţelegi, 
nu pot... 

— Da... Hm... Hm... 

Acesta fu un bun prilej pentru Salamanca să iasă din 
încurcătură, fiindcă la drept vorbind, deși lup de mare, el nu se 
pricepea să mânuiască pipa, lucru destul de complicat, iar ochiul 
expert al lui Belcin n-ar fi trecut peste acest amănunt. Deci el 
zise: 

— Dacă nu fumezi dumneata, mă voi abţine și eu! 

— iți mulţumesc, făcu Belcin și nu mai insistă. 

Puse trusa deoparte. 

Şi așa cei doi pensionari rămaseră acolo la fereastră, mai 
spunând câte ceva, mai trăgând câte un păhărel. Salamanca 
povesti o întâmplare prin care trecuse într-o cursă de cabotaj 
de-a lungul Madagascarului. Apoi se ridică să plece. Belcin nu-l 
reţinu, dar insistă să mai vină când vrea, dacă-i face plăcere, să 
mai schimbe o vorbă. 

5 

— Asta e totul, deocamdată, încheie Salamanca. N-am vrut 
să-l întreb nimic despre viaţa lui, despre pipe, nici despre fratele 
mort. Omul e deștept, ar intra imediat la bănuieli, dacă încerc 
să-l descos așa dintr-odată. 

— Bine ai procedat, foarte bine. 

— Las’ să treacă o zi, două, pe urmă merg iar pe la el. Sunt 
sigur că o să-i pară bine. Poate mai aflu câte ceva. Cel mai bun 
mijloc de a-l face să vorbească e să nu-l întreb nimic. 

— Uneori așa e... 

— Aproape totdeauna. 

— Deocamdată știm că această pipă a aparţinut fraţilor 
Belcin. Tot e ceva. 

— Asta e sigur. Absolut sigur. Salamanca examina încă o dată 
pipa. Ce vor fi căutat fraţii Belcin în subterană? 


— Nu e deloc sigur că au fost amândoi. 

— Hm... Hm... Ai dreptate. 

— Pipa se putea să fie împrumutată... sau vândută... sau 
furată... 

— La atâta m-am gândit și eu, chiar atunci, de asta n-am fost 
chiar atât de optimist. Hoi-ho! Mare scofală n-am făcut 
deocamdată. Vulturul se pregătea să sfâșie un vițel, când colo 
nu era decât un biet șoarece... 

— Însă trebuie să continui ceea ce ai început. Nu se știe, 
poate e totuși vițel, nu șoarece. 

— N-avea grijă! Bătrânul Salamanca își va face datoria până 
la capăt. 

— Poate bei și cu mine un cacuvecher? l-am întrebat. 

— Nu! Cap limpede, picioare iuți, braţe puternice. Asta ne 
trebuie. Salamanca mă privi și-i trase un hohot de râs scurt. Fac 
și eu cură de sănătate la bătrâneţe! 

Dispoziţia sa se schimbase ca prin farmec. 

— Îmi pare bine că te văd mai optimist, bătrâne pirat, înainte 
naufragiasei de-a binelea. Îţi stă mai bine să râzi. 

— Asta fiindcă se luminează de ziuă, n-ai observat? Cu totul 
alta e dispoziţia omului pe lumină... 

l-am propus să tragă la mine un pui de somn, aveam o 
canapea confortabilă. El refuză, spunând că pleacă. 

— Dar nici nu știu unde locuiești! 

— Asta e o întrebare meschină, domnule Dan. Să-l chestionezi 
pe un bătrân lup cu privire la locuinţă! Se poate? 

— Cât o fi el de lup, dar tot are nevoie de... 

— Sigur, sigur. Oare aș mai fi eu interesant în ochii poetului 
Victor Antoniu de pildă, dacă s-ar ști că stau pe strada 
Rădăcinilor, patruzeci și patru, la un fel de cumnat? 

— Deci Rădăcinilor, patruzeci și patru. Am reţinut. Dar ce 
înţelegi prin „un fel de cumnat”? 

— Nu mă descurc deloc în chestii de-astea. Cumnat e pentru 
mine ca un termen global: rudă... 

— Clar. Am înţeles. Și când te mai văd? 

— Voi fi prezent la momentul oportun, zise, strângându-mi 
mâna. 

M-am înapoiat în cameră păstrând un zâmbet. Copilul ăsta de 
șaizeci de ani! Cum se luminase de ziuă, pe dată se înviorase, 
toate gândurile negre se ascunseră, rușinate parcă. 


— O nouă pistă... vorbii singur, mângâind pipa. 

Mă priveam în oglindă. Cred că-mi luasem fără să vreau un 
aer de detectiv particular la prima sa afacere mai serioasă. In 
timp ce-mi examinam trăsăturile cu o tainică satisfacţie, un 
căscat imens îmi descleștă fălcile și dintr-odată mi se făcu 
somn. Undeva departe pe stradă, zângănea căruciorul 
împărțţitorului de lapte. Inainte de a mă culca, privii câteva clipe 
afară, pe geam. Pe un acoperiș vecin, deasupra hornului, înainta 
moale, cu precauţiune, o pisică jumătate neagră, jumătate albă. 
Parcă ar fi fost ziua cu noaptea la un loc. Se opri și atunci 
căscarăm împreună, pisica și cu mine. Apoi pisica dispăru de 
partea cealaltă a acoperișului, iar eu am dispărut sub pătură. 
Eram bine dispus, nu știu de ce, și am adormit îndată. 

6 

— leri, zise Dagmar, am fost într-un loc foarte îndepărtat. 

— Da? Unde? 

— Pe steaua Tau-Ceti. 

— Și ce-ai văzut acolo? 

— Am să-ţi povestesc... cândva. 

Dagmar îmi ocoli privirea, neașteptat de gravă. Așa era fata 
asta. Totdeauna mă uluia cu câte un fleac... 

Ceva mai târziu ne-am dus să-l căutăm pe Victor Antoniu. Nu 
era la redacţie, ni se spuse că încă nu venise. Dar nu l-am găsit 
nici acasă. Pe culoarul bătrânei clădiri în care locuia poetul, o 
doamnă care le știa' pe toate ne șopti: 

— E la biserică! De trei zile umblă la biserică... | s-a întâmplat 
ceva. Așa-s oamenii necredincioși, se întorc la Dumnezeu numai 
când au necaz... 

Am întrebat-o despre ce biserică e vorba. 

— Domnul Antoniu umblă la Vechea Episcopie... 

— Dar de unde știți? 

— Și eu tot acolo îmi caut mântuirea... ne explică blajin 
femeia. 

— Şi credeţi că el caută același lucru? 

— Până acum nu l-am văzut niciodată. Cred că i s-a întâmplat 
ceva... Mai bine mai târziu, decât... 

Aceasta e o biserică de prin secolul al XVI-lea, monument 
istoric ilustru, într-un colţ al orașului cu străzi înguste și clădiri 
vechi ce te urmăresc cu ochii mici ai ferestrelor cu zăbrele 
groase de fier forjat, cu acoperișuri imense, pe care se 


rostogolesc lumini ruginite, un colț pitoresc și sumbru. O 
porţiune din cenușiul zid de apărare ce înconjura Cetatea de 
altădată desparte și acum câteva străzi. Dar nici acolo nu l-am 
găsit pe poet. Cine știe pe unde rătăcea! 


Ne apropiam de Cetăţuie, în fața noastră se ridica Turnul 
Tezaurului, punctul cel mai înalt al ruinelor. Am simţit că-mi 
trosnește ceva sub picior, în iarbă. Dagmar ridică încet în 
lumină, cu oarecare solemnitate, sărmana coajă de nucă 
sfărâmată de mine. Ne amintirăm cu o tresărire de omul care ne 
urmărise de dincolo de gard, câteva zile în urmă... 

Urcându-ne pe Piscul-de-sub-Vânt, am descoperit și acolo 
câteva coji. Ciudată coincidență! Le-am numărat cu o 
meticulozitate demnă de o cauză mai bună: erau vreo douăzeci 
și două de piese! De corpuri delicte, dacă vreţi. Omul mâncase 
acolo unsprezece nuci. Avea această cifră vreo importanţă? 

Dagmar se înfioră: 

— Poate că pe mine mă prindea, în timp ce citeam liniștită! 

Cercetările noastre se opriră aici. Am revenit în ziua 
următoare, singur, dar în afară de un bulgăre transparent, foarte 
frumos, pe care l-am găsit sub stânca de sare, n-am realizat 
nimic. Între timp, Salamanca nu mai dăduse niciun semn și m- 
am gândit să-l caut pe strada Rădăcinilor, la „cumnatul” său, 
renunțând însă imediat la această idee. Poate nu i-ar fi convenit, 
marinarii ăștia bătrâni au niște firi sucite... 

Începusem să citesc cu încetul două piese, până la reluarea 
repetiţiilor mai era timp, totuși partitura lui Bif - primul rol 
necomic - era pasionantă și grea și mă gândeam s-o pregătesc 
pe îndelete, și așa mai trecură două-trei zile până când Dagmar 
mă fluieră și merserăm iarăși la Cetăţuie să vedem dacă se 
iviseră niscaiva urme proaspete... 

În ziua aceea Dagmar era tăcută ca niciodată și, până am 
ajuns sus, n-a reușit să lege măcar o frază ca lumea. Am 
înconjurat poate pentru a mia oară Cetăţuia, apoi scara săpată 
în zid ne duse pe platforma boltită din Turnul Tezaurului. Mă 
pregăteam s-o întreb ce i se întâmplase că tace, când am 
observat un om ce urca dealul. Era încă departe și putea fi 
oricine, noi însă coborârăm în goană turnul și peste câteva 
minute ne aflam pe Piscul-de-sub-Vânt. Acolo e un bun punct de 
observaţie, vezi toate cărările ce șerpuiesc pe acest versant. 


Cetăţuia, stânca de sare, drumul de ţară ce duce spre cătunul 
Poeni, iar jos de tot, ca într-un abur, ramura vestică a orașului. 

Până să ne ocupăm noul post de observaţie, omul se 
apropiase; trăsăturile, firește, nu i le distingeam, părea a fi înalt, 
purta niște haine gri și la răstimpuri privea înapoi, ca și cum s-ar 
fi temut să nu fie urmărit. Peste câteva minute interesul nostru 
pentru acest individ se triplă, fiindcă observarăm că nu e singur. 
Nu fără motiv privea el tot timpul înapoi! 

In spatele său se furișa printre tufișurile de alun un omuleţ 
scund și agil. Primul părea că simte ceva, dădea semne de 
neliniște, se oprea brusc și privea repede în toate părţile. În 
asemenea clipe urmăritorul dispărea, se făcea una cu pământul. 
In sfârșit, când se apropiară și mai mult, ajungând aproape de 
Cetăţuie, am constatat nu fără un fior că urmăritorului îi lipsește 
o mână! Mâneca dreaptă a hainei părea lipită de corp, fiind 
cusută sau prinsă cu ace, sau pur și simplu vârâtă în buzunar. 

Această infirmitate însă nu-l făcea mai puţin îndemânatic în a 
se strecura nevăzut de celălalt. El reușea să se ţină în 
apropierea înaltului, fără a fi simţit, supraveghindu-i mișcările 
pas cu pas. Gândul că ne aflăm poate la un pas de dezlegarea 
tuturor semnelor de întrebare îmi crea o stare de nervozitate... 
Ce păcat că n-aveam un binoclu, să-i privim mai aproape pe cei 
doi. Dagmar stătea întinsă alături de mine, și am observat că e 
palidă. 

— Ce-i cu tine, zeiţă? 

Ea făcu un semn spre individul mărunt și agil. 

— Îi lipsește o mână! 

Gândul acesta foarte straniu, foarte absurd îmi trecuse și mie 
prin cap. Nu știu cum asociasem întâmplarea cu mâna din 
subterană, cu faptul că urmăritorului îi lipsea braţul drept, însă 
era o asociaţie cu totul ilogică și dacă insistai asupra ei se 
risipea ca fumul. Dar poate că, tocmai din cauză că părea atât 
de tenebroasă, te apăsa. 

— Dagmar! Ce ai văzut pe steaua Tau-Ceti? Încă nu mi-ai 
spus! 

Ea se întoarse și-mi zâmbi. Asta era bine că zâmbise. Îmi 
lipsise așa ceva. 

Urmăritorul mergea acum încet de-a lungul zidului nordic al 
Cetăţuii. Se aplecă și culese ceva din iarbă. 

— Ştiu ce a găsit, zise Dagmar. 


— Nu cumva vezi până acolo! 

— Nu, dar îmi închipui că a dat de pieptenul meu, l-am pierdut 
acum patru zile, mi-a alunecat din buzunar când mă aplecam să 
culeg de jos afurisitele de coji de nucă. 

— Destul de rău! N-ar trebui să intre la bănuieli. 

In acest timp urmăritorul se pitise bine, dar în clipa când 
celălalt ridicase din iarbă obiectul găsit dădu semne de agitaţie, 
chiar se ridică o clipă, riscând să fie văzut, atât părea de curios 
să știe ce are în mână omul său. În sfârșit urmăritul se așeză pe 
o piatră, fapt care ne umplu de entuziasm, fiindcă ne închipuiam 
că se pregătește să mănânce nuci, și în acest caz puteam 
deduce multe lucruri importante; 

— Dar ce face acolo? întrebă Dagmar. 

— Nu văd bine... Oare mănâncă nuci? Nu, nici vorbă! Și-a 
întins pe genunchi o hârtie... O examinează... 

— Poate o hartă! 

— Cine știe! 

Prezența omului fără mână complica mult lucrurile. Dacă n-ar 
fi fost el, poate am fi încercat să ne apropiem de cel care părea 
acum adâncit în studiul acelei hârtii... 

Pe neașteptate înaltul sări în picioare. Poate simţise prezenţa 
celuilalt, poate chiar îl zărise, fiindcă o luă la fugă în vale. Alerga 
disperat, membrele sale lungi se zvârcoleau în toate părțile, 
semăna cu o morișcă ce se rostogolește în jos. În câteva clipe fu 
departe, însă continua să alerge până ce nu l-am mai văzut. 
Ciudate lucruri se întâmplau în ziua aceea în preajma Cetăţuii! 

Rămas singur în arenă, ciungul ieși la lumină și atunci l-am 
văzut ceva mai bine. Avea probabil o față mică de maimuţoi și 
părea că râde, amuzat de fuga celuilalt. El înainta încet, cu 
precauţiune, părea că se plimbă, însă e clar că avea unele 
planuri precise, fiindcă se urcă pe zidul Cetăţuii și, după ce privi 
cu grijă împrejur, dispăru prin invizibila intrare ce dădea în 
subterană și pe care părea s-o cunoască foarte bine! 

Uimirea și curiozitatea noastră crescuseră. În același timp, o 
stranie neliniște puse stăpânire pe noi, mai ales că începea să 
se însereze și totul se tulburase împrejur, contururile deveniseră 
imprecise și părea că prin aer trec valuri de scrum. Ciungul își 
făcu apariţia cam peste douăzeci de minute. Între timp se 
întunecase și mai mult, nu mai vedeam bine, și nu pot fi deloc 
sigur dacă mă înșelam sau nu, dar în cele câteva scurte clipe cât 


urmăritorul se profilă pe zid am avut impresia că de astă dată 
posedă ambele mâini! El cobori de pe zid și dispăru imediat în 
partea cealaltă a Cetăţuii, și până să ajungem și noi acolo, 
întunericul de la poalele dealului îl înghiţise de-a binelea. Așa 
stând lucrurile, am rămas locului câtva timp: socoteam că este 
important ca el să nu bănuiască prezenţa noastră. 

Dagmar mă privi; amândoi ne gândeam la același lucru. 

— Ai observat? mă întrebă ea. 

— Ce anume? 

Mă prefăceam. Ştiam bine ce vrea să spună. 

— Când a ieșit... e stupid și absurd ce zic... mi s-a părut că are 
ambele mâini. Nu? 

— ȚŢi s-a părut! Parcă poţi distinge ceva în întunericul ăsta? 

Făceam pe curajosul, s-o liniștesc. Cred că glasul meu suna 
destul de fals. 

7 

Pendula avea un glas obosit și discret, venind parcă de la 
mari depărtări, sau din alt timp, din altă existenţă. Lumina intra 
în cameră printr-o singură fereastră, foarte mare, prevăzută sus 
cu un vitraliu ce înflorea în lumina amurgului. Bătaia pendulei și 
scăpărările acelui ceas de sfârșit de zi se întrepătrundeau, 
creând o atmosferă potrivită cu cele ce urmează. 

În colţ, în stânga pendulei, se afla biroul, și Victor Antoniu 
începuse un poem dedicat marinarilor, deși cred că nu văzuse în 
viaţa lui alt marinar în afară de Salamanca. Considera probabil 
că e suficient. 

Inspirația însă nu-l prea răsfăţa, și, căzând pe gânduri, Victor 
Antoniu desenase sub primele versuri ale poemului trei cercuri 
de mărimi diferite, iar sub ele scrisese un număr: 816. 

„.Cu o săptămână în urmă Antoniu însoţise prin oraș o 
delegaţie de intelectuali danezi. Vizitaseră monumente istorice, 
printre care și Vechea Episcopie. In faţa bisericii, danezii 
admiraseră o celebră statuie ecvestră, Sfântul Gheorghe 
zdrobind balaurul, un bronz de prin secolul al XIII-lea. Intraseră 
apoi în interiorul străvechiului hram ce păstra parte din 
decoraţiile și picturile originale. Victor Antoniu nu mai fusese 
nici el aici de ani de zile și asculta cu interes explicaţiile 
ghidului. Recapitulând faptele, poetul nu-și mai amintea exact 
momentul când privirea lui înregistrase un semn ce-i era 
familiar, foarte familiar: un semn aproape șters de timp. 


La început, preocupat cum era, nu-și dădu seama despre ce 
este vorba. Brusc memoria sa făcu un salt, faţa lui împietri de 
uimire, și nu mai auzi nimic din explicaţiile ghidului. Între două 
scene ce reprezentau îngeri respingând cu mult entuziasm 
forțele întărite ale iadului, un ochi atent distingea ușor trei 
cercuri, de mărimi diferite și dedesubt un număr - 816. 
Deasupra cercurilor - o broderie încâlcită de linii asimetrice, 
semănând cu un șir de cuie strâmbe, așezate la întâmplare unul 
peste celălalt. 

Victor Antoniu se trezi din reverie. 

— Ce reprezintă cercurile? îl întrebă el pe ghid. 

— Toată porţiunea asta a fost pictată în secolul al XVI-lea, 
răspunse ghidul. Cercurile fac parte desigur din complexul 
decorativ. 

— Dar nicăieri în altă parte nu se văd astfel de cercuri, 
observă Antoniu. 

— Într-adevăr, fu de acord ghidul. 

— Şi mai e și un număr acolo, insistă Antoniu. 

Ghidul ridică din umeri. 

Descoperirea făcută îl intrigă într-atâta pe poet, că el reveni 
câteva ceasuri mai târziu, singur, uitând pentru moment de 
schimbarea formatului revistei. Cele trei cercuri aminteau clar, 
ca proporţie și așezare, de cercurile de pe sculptura neterminată 
din subterană. Și ca element nou, numărul de dedesubt, abia 
vizibil. 

„Parcă ar fi scriere cuneiformă”, își zise poetul, observând cu 
atenţie șirul de cuie strâmbe de deasupra. Chinuit de acest nou 
mister, Antoniu reveni în dimineaţa următoare și copie totul cu 
încăpățânare, cât putu de exact, inclusiv zorzoanele de 
deasupra cercurilor. Terminând cu această treabă, se duse 
acasă și-și bătu capul până ce începu să-l doară, dar tot nu 
ajunse la vreo concluzie și, plictisit, azvârli foaia de hârtie. Peste 
două zile o regăsi și, calm de astă dată, o examina cu un ochi 
sever. Intâmplător apucase hârtia cu susul în jos și, căzându-i 
privirile pe șirul de cuie strâmbe, i se păru că întrezărește unele 
litere chirilice. Dacă punea foaia în poziţia ei firească, ochiul nu 
distingea nimic, întorcând-o însă, imediat, printre zorzoane 
ieșeau în relief literele. 

Antoniu fugi îndată la biserică și acolo își chinui gâtul timp 
îndelungat căutând să vadă șirul de cuie în poziție răsturnată, 


indignând pe cele câteva dreptcredincioase ce asistau la slujba 
de dimineaţă. Nu încăpea îndoială! Privit răsturnat, șirul de cuie 
strâmbe, desenate aparent la întâmplare, alcătuiau o inscripţie. 
Necunoscutul pictor care o trăsese cu penelul se dovedise foarte 
iscusit, fiindcă privit de jos șirul de semne nu sugera deloc că ar 
alcătui litere și cuvinte. Antoniu, după sforţări ce făcură să-i 
lăcrimeze ochii și să-l doară cumplit mușchii cefei, descifră 
majoritatea literelor. Așezându-le în șirul lor firesc, el citi cu 
ușurință: 

KATh AA8 DOWRA CEMUS8 sau în alfabet latin = cată alu 
doilea semnu = caută al doilea semn. 

Nevenindu-i să creadă că făcuse o astfel de descoperire, 
Victor Antoniu își frecă ochii și repetă operaţia. Cu 
încăpăţânarea lor metafizică, literele repetau și ele, iar și iar 
porunca lor tăcută: „Caută al doilea semn”. 

Aceste cuvinte, dintr-odată, confereau o altă greutate și 
importanţă cercurilor, numărului de dedesubt, expediției 
noastre în subterane. Antoniu se puse imediat în legătură cu un 
prieten, conferenţiar la istorie, acesta se amuză văzându-l pe 
poet încurcat în ițele unei șarade polițiste, dar nu aduse prea 
multă lumină. Confirmă doar spusele ghidului că biserica fusese 
repictată către sfârșitul secolului al XVI-lea, dar era greu de 
stabilit dacă enigmatica inscripţie și semnele datau de atunci, 
sau făcuseră parte din decorul iniţial, și mai vechi. 

E posibil ca pictorul care a trasat acele semne, între cele două 
scene cu îngeri și diavoli, într-un colţ destul de întunecat și de 
ferit al bisericii, să fi vrut să transmită un secret... cine știe! Să fi 
fost Meșterul Necunoscut? Sau vreun discipol? 

Terminând de povestit, Antoniu mă privi cu seriozitate. 

— Acțiunile Meșterului Necunoscut au crescut când te 
așteptai mai puţin... în același timp un gând îmi spune că e 
poate vorba de cu totul altceva... sau de nimic. Hm!... Ce face 
Emil? 

— Emil? Hm... 

— lar mă doare inima! gemu Antoniu. Misterele din ultimul 
timp m-au surmenat teribil... Sărmana-mi inimă gregară!... 

— Marea aventură, am șoptit eu. 

Pendula bătu, vestind că mai trecuse un ceas din vieţile 
noastre. 


PARTEA A PATRA 


BALERINA ȘI DOMINO-UL EIl 
1 


„Niciodată n-aş fi crezut că vom găsi „Frumuseţea” tocmai 
aici! Aici, sub rădăcinile nucului din grădină, în trunchiul căruia 
se înfipsese prima săgeată... 

Se lăsase un amurg înșelător și n-o mai vedeam bine. O 
simţeam foarte aproape însă, înconjurată de ceilalți care nu se 
mai săturau s-o privească, s-o admire. Era o înghesuială atât de 
mare că nu mai încăpeam s-o privesc și eu încă o dată, măcaro 
dată, de după trunchiul nucului ce fusese răsturnat și zăcea 
acum într-o rână. 

Ciudat e că săgeata aceea, săgeata din prima zi, se afla și 
acum înfiptă în trunchiul nucului, cred că o adusese Emil de 
dragul glumei, sau poate fiindcă era prea fericit, de la el te 
puteai aștepta la asemenea gesturi nemotivate, și nici nu mă 
gândeam să smulg de acolo săgeata, cunoșteam prea bine 
conţinutul mesajului, mă gândeam doar cum să fac să mă 
strecor prin mulţime, să văd încă o dată piatra nevăzută, 
frumuseţea nevăzută, fiindcă la urma urmei contribuisem și eu 
la descoperirea ei, dar iată că fotografii cu blitzurile lor au și 
apărut, asta nu-mi place, o să facă prea multe fotografii, o să 
diminueze, o să banalizeze „Frumuseţea”, ba o să mai apară și 
niște critici care vor ţine conferințe explicând de ce este 
frumoasă „Frumuseţea”, și asta e și mai rău, e o jignire, așa 
ceva nu trebuie explicat, mai ales felul în care explică unii... 

Totuși, ciudat gestul lui Emil, de ce o fi adus săgeata, prima 
săgeată? S-o iau de acolo, ba nu, s-o las, dacă-i place lui așa... 
Amurgul, înșelătorul amurg, trecuse dincolo de grădini, pe 
picioarele lui străvezii și subţiri, noi însă rămâneam aici, ah, 
înghesuiala aceasta - desigur, desigur, lui Victor Antoniu îi place 
publicitatea, iată-l în centrul atenţiei, începe să-mi fie ciudă pe 
el, în centrul atenţiei trebuie să rămână numai piatra nevăzută - 
și fotografii cu fulgerele lor orbitoare, fiecare fulger răpind parcă 
ceva din frumuseţea pietrei nevăzute, și săgeata aceasta care 
nu-și are aici niciun rost! 

Totuși, ce bine că o descoperisem! Am fi înnebunit în cele din 
urmă dacă... Și ce neașteptată fusese revelaţia că ea se află aici 
și nu în altă parte. 


„Aproape că-mi pare rău că am găsit-o, dom'le.” E bătrânul 
pirat Salamanca, stă nădușit lângă mine. „Acum ce vom mai 
face?” „Căutăm, căutăm, căutăm, bătrâne lup... Omul trebuie să 
caute mereu, nu?” 

Bătrânul pirat Salamanca ţine între dinţi vechea pipă a 
inginerului Liviu Belcin, cea uitată în grotă... E aproape un 
sacrilegiu. Nu înţeleg ce-mi spune Emil. Dar ce bine, totuși, că 
am găsit în fine „Frumuseţea”... În afară de asta... Și aici m-am 
trezit. Păcat! 

Nu știu cum se face că aţipisem, dorm rareori după-masă și 
Emil se afla în cameră la mine, pesemne de mult timp, și mă 
privea cu îngăduinţă. 

— Să știi că nu eu te-am trezit... Singur te-ai trezit... 

M-am ridicat într-un cot. Chipul lui Emil era destins, se 
bărbierise și avea pe obraz un surâs, o lumină, nu știu cum să-i 
ZIC... 

— Ce importanţă are? Cred că tu m-ai trezit totuși, cu privirile, 
de ce te uiţi așa la mine? S-a întâmplat ceva? 

Emil veni mai aproape. 

— Să știi că am făcut o descoperire extraordinară. Dacă vrei, 
ţi-o predau, să te ocupi tu de ea. Am aflat cine ne bombardează 
cu săgețile, cine a scris mesajele... Mie puţin îmi pasă, ţi-am 
spus, nu mai mișc un deget, dar dacă vrei tu... 

— Glumești! 

— Nu glumesc, vorbesc serios. 

— În acest caz enigma... enigmele sunt ca și dezlegate! 

— Nu știu, poate că da, poate că nu... 

— Bine, bine, știu că te prefaci. Ştiu că nu te vei linişti până 
ce nu descoperi „Frumuseţea”! Ei, spune, cine trimite săgețile? 

— Vrei să știi? Emil zâmbea. 

— Da! Cine e omul care ne bombardează cu răvașele? 

— În primul rând află că e o femeie. 

— O femeie? Dagmar? 

— Nuuu... 

— Vorbește odată, bătrâne! Bătrâne colţ de cașalot! 

— Nici eu nu știu cine e... 

— Atunci de ce mă zăpăcești? 

— Nu știu cine e, în sensul că nu-i cunosc numele, vârsta, 
ocupaţia. O cunosc doar ca înfățișare. E o femeie... o fată, sau 
domnișoară, cum vrei, o persoană tânără, distinsă, extraordinar 


de frumoasă... 

— Emil, dar ce-i cu tine? Tu, un ascet, să te exprimi astfel?! 

— Ce te miri? Frumuseţea nu m-a lăsat niciodată indiferent, 
știi bine... 

— Perfect, perfect, mai departe, ce s-a întâmplat, ai cunoscut- 
0? 

— Ti-am spus că nu... Sarcina aceasta îţi revine ţie, dacă vrei, 
tu ești un mare cuceritor... 

— Şi unde poate fi văzută această madonă? 

— Stiu doar unde poate fi întâlnită. Vine deseori la cofetăria 
„Arizona”, când singură, când cu prietene, dar mai ales singură. 
Şi nu stă mult, vine după șase și la șapte pleacă... 

— Ce romantic! am zis. O fi „Necunoscuta”! 

— Cum? 

— „„„Și-n orice-amurg, la ceasul anumit, 

(Poate-i miraj doar!) un profil de fată, 

Într-o mătase grea învăluit. 

Apare ca-ntr-o cadră-ncețoșată... 


— Semnalmentele corespund doar în parte, zâmbi Emil. 

— Am impresia că-ţi baţi joc de mine! Dacă nu-mi explici totul 
în două secunde... 

— În două secunde, nu pot. Emil făcu trei pași prin cameră. 
Ridică degetul: Niciun moment n-am renunţat la gândul că 
trebuie să aflu adevărul în legătură cu Meșterul Necunoscut, în 
legătură cu „Frumuseţea”. Dar acesta e un secret care rămâne 
între noi. Nu ţi-am spus nimic și în principiu trebuie să se știe că 
eu am renunțat. 

— Pricep! Ar fi ca o capcană... 

— Nu știu. Dar simt că e mai bine așa, mă mișc mai liber. E 
ceva subiectiv, psihologic. Ce mi-am zis? De vreme ce 
deocamdată drumurile ce duc spre „Frumuseţea” noastră rămân 
învăluite în mister, să încercăm o altă cale, indirectă. Să ne 
ocupăm de persoana care ne expediază săgețile, persoana care 
știe ce caut, pardon... ce căutam, deci știe de existenţa 
„Frumuseţii”. Să găsim această persoană, și, cine știe, odată cu 
ea... Am început deci cu mesajele. Te-ai uitat vreodată atent la 
hârtia pe care sunt scrise? 

— Mă mai întrebi? 

— Şi ce-ai constatat? 


— Nimic deosebit. Caligrafia și ortografia denotă... 

— Stop! Să ne oprim la hârtie, deocamdată. Până acum am 
fost amândoi neiertător de superficiali! Observi că toate 
mesajele ne-au fost trimise pe niște fâșii de hârtie foarte 
înguste? 

— Da. Nici nu era necesar să fie mai mari, mesajele cuprind o 
singură frază, câteva cuvinte... 

— Ai mai observat, desigur, urmă Emil, că hârtia e veche, 
galbenă și de proastă calitate? 

— Hm! Asta așa e. 

— Mai ales una din margini, privește, e îngălbenită rău și 
prăfuită, roasă. Şi-n afară de asta, amănunt important, 
mototolită rău de tot. 

— Firește, s-a mototolit când a fost răsucită împrejurul 
săgeţii... 

— Nu! Părerea mea e alta. la o hârtie și răsucește-o 
împrejurul unui creion. Vei vedea că nu se mototolește mai 
deloc. 

Drăcie! Emil ăsta îmi ţine o adevărată lecţie. Și ce mutră-și 
luase! 

— Ai cumpărat în viaţa ta ţigări „Carpaţi” de un leu? mă 
întrebă. 

— Cum? Ce legătură are? 

— Spune-mi, insistă Emil, ai observat ce face tutungiul când îi 
ceri „Carpaţi” de un leu? 

— Da! Poftim; desface pachetul, scoate de acolo 
douăsprezece țigări, lasă opt, și ţi-l dă. 

— Bun! zise Emil. Pe urmă vine alt client și cere și el „Carpaţi” 
de un leu. De astă dată - mă urmărești? - tutungiul are 
douăsprezece ţigări libere, fără pachet. la opt bucăţi și le 
înfășoară cu o dexteritate tipic tutungerească într-o fâșie de 
hârtie, pe care la capăt o îndoaie într-un anumit fel, ca să nu se 
mai desfacă. 

— Aha, aha! deci, tu vrei să... 

— Ai răbdare! Majoritatea tutungiilor își pregătesc din timp 
asemenea pacheţele cu „Carpaţi” sau „Mărășești” de un leu; 
foarte mulţi fumători își închipuie că fac economie luând de trei 
ori pe zi de un leu și nu o dată un pachet întreg. Este? 

— Este. Și pricep unde vrei să ajungi. Aceste fâșii pe care sunt 
scrise mesajele... 


— Da! Aceste fâșii de hârtie veche și îngălbenită iniţial au 
servit la facerea pacheţelelor de ţigări de un leu. Verifică! Simţi 
mirosul de tutun? 

— Hm... Da. Parcă se simte. 

— Ei! Când le-am primit, mirosul era și mai evident. Da. Să ne 
întoarcem la subiect. 

— La „Necunoscuta”, vrei să zici. 

— Ajungem și la ea. O nouă întrebare: Ce fel de hârtie 
folosesc tutungiii pentru pachetele de ţigări de un leu? Firește, 
nu foi de hârtie velină, ar fi cu totul neeconomic. Dragul meu, 
cei mai mulţi tutungii folosesc în acest scop chiar hârtia groasă 
și cenușie în care vin împachetate en gros ţigările sau 
chibriturile. Alţii, aceștia sunt mult mai rari, rup foi din cărți 
vechi. Unde vreau să ajung? La faptul că mesajele noastre au 
fost scrise tocmai pe marginea unor astfel de foi rupte din cărți 
vechi. Am să-ți explic cum am ajuns la această concluzie. Cum 
am procedat? Am dat o raită pe la toate tutungeriile pe care le 
cunoșteam și am cerut „Carpaţi” de un leu. Să nu-ţi închipui că 
speram să descopăr mare lucru. Am făcut-o dintr-o pornire 
inexplicabilă. Dintr-o încăpățânare. Amuzamentul acesta m-a 
costat douăzeci și opt de lei, întrucât am intrat în douăzeci și opt 
de tutungerii. Dar am obținut un rezultat surprinzător. La debitul 
de vizavi de „Aro”, am primit ţigările învelite într-o bucăţică de 
hârtie ce reprezintă jumătate din pagina unei cărţi mici, o ediţie 
veche, în nemţește, niște versuri. lat-o! N-ai decât să te 
convingi. Dacă rupi partea tipărită, obţii o fâșie exact de 
mărimea mesajelor primite de noi. Este exact aceeași hârtie! 

— Emil, mă declar bătut. Într-adevăr... într-adevăr, toate 
mesajele primite de noi au aceeași mărime, și hârtia la fel... 
Emil surâse, clar că era încântat. Dar de aici până la... 

— Ai dreptate, zise Emil, acesta era un prim pas, nu prea 
important și nici măcar nu eram foarte sigur că nu mă înșel. 
Poate că existau și alţi tutungii care să posede cărţi vechi, de 
forma asta, și cu hârtie identică. Dar eu mi-am zis că trebuie să 
mă ocup deocamdată de cazul acesta. Tutungiul e un om bătrân 
- oh, am uitat să-ţi spun că are totdeauna pregătite pe tejghea 
cel puţin zece pacheţele cu ţigări învelite în hârtie la fel. Se pare 
că posedă o întreagă bibliotecă de cărţulii în nemţește, toate de 
versuri... Ziceam că e un om în vârstă, cred că-l cunoști și tu... 

— Cum să nu, mărunţel, cu ochelari, părul, cât îl mai are, alb, 


tăiat scurt. 

— El e. Are o mutră blajină, nicicum nu mi l-am putut închipui 
trăgând cu arcul, bietul de el! Am făcut totuși o verificare. Nu 
mi-a fost greu. În vitrina debitului se află un anunţ bătut la 
mașină: „Primesc în gazdă un student sau un funcţionar tânăr, 
adresaţi aici”. Fiindcă, dacă omul avea vreun amestec, ar fi fost 
bătător la ochi să mă interesez eu, sau chiar tu, l-am instruit pe 
Aurel, băiatul intendentului de la muzeu, să meargă la tutungiu 
și să-i ceară adresa familiei care vrea să ia în gazdă un tânăr. 
Aurel i-a întins un notes și l-a rugat să-i însemne acolo adresa cu 
pricina. Tutungiul a căzut în cursă, a scris, și iată autograful lui a 
ajuns în mâna mea. Emil îmi întinse notesul. 

— E cu totul alt scris, am spus eu. 

— Da, alt scris. Deci, l-am scos pe tutungiu din cauză, mai 
ales că hârtia mesajelor ajunsese la noi mototolită bine, după ce 
servise deja la împachetat ţigările. Ce rost ar fi avut, nu-i așa, să 
despacheteze ţigările, când avea la dispoziție, probabil, cărţi 
întregi din care putea să taie fâșii câte voia?... In consecinţă mi- 
am zis că omul nostru nu poate fi decât un cumpărător care-și ia 
ţigările în mod obișnuit de la bătrân, dar vezi bine, nu puteam 
sta toată ziua să-i înregistrez pe toţi cei care intrau acolo! Tot 
ventilându-mă prin centru, căutând soluţii, m-am întâlnit cu 
Dobrescu, îl cunoști și tu, care mergea la C.E.C.-ul mare să 
scoată niște bani. Am intrat cu el, C.E.C.-ul e la doi pași de 
tutungeria bătrânului și acolo ochii îmi căzură pe mesele din hol, 
toate prevăzute cu tocuri și călimări, și mi-am adus aminte că 
mesajele noastre erau scrise cu peniţa. Am făcut o primă 
legătură, foarte facilă: deci omul nostru merge la tutungerie, 
cumpără ţigări, apoi vine aici și-și scrie mesajul la una din 
măsuţele astea, cu cerneala și peniţa statului. 

— Ar fi prea imprudent, am zis. 

— Firește, de aceea am trecut în rezervă această primă 
ipoteză. Dar nu din cauză că ar fi fost imprudent, ci pentru că 
legătura prea sărea în ochi. În privinţa imprudenţei... altfel stau 
lucrurile. Cel puţin așa consider eu. Lucrurile făcute pe față nu 
par suspecte. Arcașul nostru necunoscut putea să-și scrie 
mesajele liniștit acolo, printre atâția oameni care depun sau scot 
bani. leșind de la C.E.C. după ce am pălăvrăgit cu Dobrescu, am 
intrat la „Arizona”, care e tot acolo, aproape, să beau o cafea. 
Da, mi-am zis, în cofetăria asta elegantă, cu lojile ei discrete, să 


tot scrii la mesaje misterioase! Dar ce ne facem, aici nu există 
călimară și toc, și asemenea obiecte nu prea se poartă prin 
buzunare... Atât am reușit să-mi zic, când am observat sub 
condica de sugestii și reclamaţii o călimară și două tocuri. Nu 
eram însă atât de cretin să sar în sus de bucurie, convins că 
mesajele noastre sunt scrise la cofetăria „Arizona”. Mai mult ca 
sigur arcașul - sau arcașa - le scria acasă, în liniște, mi-am zis. 
Și bându-mi cafeaua, am plecat, mi-am văzut de treabă. 

Emil se ridică, se duse la fereastră, își întinse braţele și oftă. 

— Până în clipa aceea, de fapt, nu descoperisem mare lucru. 
Doar că tartorul nostru își procura hârtia pentru mesaje din 
tutungeria aia... Şi că, dacă ar fi vrut, le putea scrie și la C.E.C,, 
și la „Arizona”, fără grijă. M-am dus iar la cofetăria aceea, mai 
mult de dragul cafelei, care e foarte reușită, și nu pentru a-l 
urmări pe eventualul nostru inamic, despre care aveam (și am) 
o părere bună... Pe ea o remarcasem mai demult... Alaltăieri a 
intrat în cofetărie pe la șase și jumătate... Subţire, elegantă, 
toată lumea o privea. S-a așezat într-o lojă, a scos din poșetă 
niște hârtii. A schimbat două cuvinte cu fetița care a servit-o cu 
îngheţată, și aceasta i-a adus cerneala și tocul de sub condica 
de sugestii. Faptul mi-a atras atenţia, dar mai mult în treacăt. 
Nu-mi închipuiam că... în fine, persoana și-a mâncat îngheţata, 
apoi a scris o scrisoare, urmărită discret de mine. După ce a lipit 
plicul, s-a ridicat, deranjându-se singură să pună la loc tocul și 
călimara. Întorcându-se, făcu ordine printre hârtii, mototoli una, 
apoi încă una, și le puse în scrumieră. Apoi se ridică și ieși. Are 
un mers mândru, mlădios. Priveam cele două ghemotoace din 
scrumieră, întrebându-mă dacă merită osteneala să le iau și să 
le examinez, riscând să fiu observat în această ipostază cam 
ridicolă. Aveam oare un început de bănuială? Nu cred. Ce 
bănuială să ai împotriva unei femei frumoase? Sau vei crede, 
poate, că eram curios să aflu ce mâzgălise ea pe acele hârtii? 
Voiam să aflu secrete intime? Nici așa ceva nu intră în profilul 
meu. Ezitam. O soluţie era să mă mut în loja ei, liberă acum. 
Chiar atunci, fata care servea, se apucă să golească scrumierele 
de pe mese. Făcea repede treaba asta și unul din ghemotoacele 
de hârtie se rostogoli la mine sub masă. L-am dirijat cu piciorul 
până să-mi vină bine să-l apuc. L-am ridicat și peste un minut 
părăseam, cam rușinat, cofetăria.. Ajuns în stradă, după ce am 
făcut câţiva pași, am netezit hârtia... 


2 


„Dragul meu Domino! Dragul meu Domino! Dragul meu 
Domino...” 

Era acesta un început de scrisoare? Identitatea dintre 
caligrafia mesajelor și cea de pe foaia pe care o aveam în faţă 
sărea în ochi! Aceeași literă înaltă, suplă - și ca să fiu sincer, mie 
îmi venise mai demult ideea că scrisul de pe mesaje e cumva 
feminin, dar cum să iei în serios un astfel de gând? Dar ce-l 
uimise mai mult pe Emil și acum pe mine e faptul că mai jos se 
afla un desen, mâzgălit cu peniţa, înfățișând nu prea clar, ce e 
drept, contururile parcă ale unei cetăţi... Mai era și o pasăre 
deasupra, un fel de rândunică, și culmea! lângă rândunică o 
muscă, sau o albină. Cetatea avea un turn ce se înălța deasupra 
zidurilor („Turnul Tezaurului”! tresărirăm noi), iar deasupra 
turnului se odihnea o minusculă săgeată, oblică, înțepând ușor 
meterezele. Pe aceeași foaie, mai jos, sub cetate, era desenat 
un iepure sau o pisică, sau poate o vulpe, un animal cu patru 
labe și cu urechile destul de lungi. Alte linii, în zigzag, sau 
paralele, cercuri (!!!), triunghiuri, cuburi umpleau restul foii 
mototolite. Dar ce căuta acolo cetatea? Mai precis, Cetăţuia? Şi 
săgeata abia vizibilă deasupra turnului? 

— Dragă Dane, zise Emil, predau în mâinile tale puternice 
întreaga afacere, întreaga taină, întregul mister... Eu mă retrag, 
ca păianjenul, în umbră, spre a urzi noi planuri... cât mai, cum 
să spun, cât mai diabolice! Emil râse. Tu acţionează! Pe tine, 
tânăr și strălucit actor, cu viitorul în față, nu te poate bănui 
nimeni că-ţi consacri timpul întru căutarea unei himere, cum ar 
spune marele și inegalabilul Victor Antoniu. 

Emil era foarte bine dispus, pe cinstea mea! Descoperirea 
făcută îl încânta, părea plin de sine și convins că niciun secret 
nu-i poate rezista până în cele din urmă. 

În aceeași zi, la ora șase fără un sfert, ne-am înfățișat la 
„Arizona” și am rămas acolo un ceas. 

— E ca un făcut, zise Emil, după ce plecarăm. Tocmai azi n-a 
venit. 

În ziua următoare am repetat manevra. „Necunoscuta” nu 
apăru, iar Emil se posomori iar. ` 

„Dragul meu Domino, dragul meu Domino”, cântam eu. In a 
treia zi, cu greu l-am convins pe Emil să mă însoțească iar la 
„Arizona”. Ea nu apăru nici de data asta. Emil se jură pe barba 


profetului că nu mai calcă pe acolo și că nu vrea să mai audă 
nimic. Mergeam pe stradă abătuţi. Aș fi fost bucuros să am și eu 
un om căruia să-i pot spune: „Tine pentru tine această poveste, 
eu nu mai vreau să aud de ea. Ocupă-te tu, descurc-o tu, sau 
încurc-o, nu mă privește, adio!” 

Deodată, Emil, care era inamic al manifestărilor violente, îmi 
trase un pumn care aproape mă făcu K.O. 

— Mii de cofetării! Bătrâne, iat-o! Este ea... 

— Cine, nebunule? 

Pentru mine, ea era încă o abstracţiune. 

— Necunoscuta! șopti Emil. Priveşte în dreapta! E singură. 

— Bruneta, sau blonda? 

— Nu văd nicio blondă! Bruneta! 

— Emil, am zis eu. Nenorocitule! Eşti sigur că este ea? Ştii tu 
cine e? 

Emil mă privi speriat. 

— Ei, cine-i? Cine poate fi? Cleopatra? losefina? Eleonora 
Duse? 

— Ştii tu de cine te-ai îndrăgostit? 

— M-am îndrăgostit! Ești caraghios... 

— Dar aceasta e Valentina Cleja! 

— Valentina Cleja? Cine e Valentina Cleja? 

— Balerină, Emile. Una din cele mai talentate, revelația 
ultimei stagiuni... Eşti sigur că nu te înșeli? E complet absurd... 
Ea să ne trimită săgețile? 

— Cum să mă înșel? O cunoști? 

— Sigur, am fost împreună în turneu, cu estrada. Dar e cu 
totul imposibil... Ce amestec poate avea Valentina?... 

Nu-mi venea să cred, și iată ce am făcut. Am vorbit cu 
Svetlana, o fetiță din vecini, un drăcușor cu ochi negri, și a doua 
zi ne-am dus la Palatul Culturii unde estrada avea repetiţie. 
Acolo, Svetlana îndrumată de mine, o pândi pe Valentina Cleja și 
când o văzu îi întinse un program, din trecuta stagiune, cu 
„Lacul lebedelor”, în care balerina avea rolul Odetta-Odilia. 

— Un autograf pentru o mică admiratoare! strigă Svetlana, 
irezistibilă. 

Așa o învăţasem. Scena se petrecu lângă cabina portarului. 
Balerina, cucerită de mutra drăcușorului, îl rugă pe portar să-i 
dea tocul și sub fotografia ei din program scrise: „Cu drag, Vali”. 

Aveam toate motivele să mă felicit pentru reuşita 


stratagemei. Svetlana îmi întinse programul cu autograful 
balerinei. 

— Ca recompensă, stimată domnişoară, te invit la o 
îngheţată, am zis, deschizând programul. 

Am fluierat de uimire. Nu încăpea îndoială, Emil nu se 
înșelase. Scrisul Valentinei era același cu cel de pe mesaje! 
Misterul fusese dezlegat! Dezlegat?... 

— Dar tu când îmi dai un autograf? mă întrebă drăcușorul. 

— Așteaptă!... Așteaptă să devin celebru... 


La început am fost atât de uluit, că nu-mi dădeam deloc 
seama care ar trebui să fie următorul pas... Mă aflam în sala 
mică a Casei Universitarilor, unde estrada făcea ultimele 
pregătiri înainte de a pleca în turneul de vară. Pe scenă ieșise 
baletul. O urmăream pe Valentina, năuc, când de mine se 
apropie Titu Lupșa căruia nimeni nu-i spune altfel decât „ll 
Impressario”. 

— Vii cu noi? Ştii că poimâine plecăm? 

În sală se făcuse întuneric, numai scena era luminată, și acolo 
Valentina, rămasă singură, părea că se înalţă, că plutește prin 
văzduh, și vocea lui „Il Impressario” mă împunse în tâmpla 
stângă, avea o voce metalică și seacă. Am tresărit. 

— Să vin cu voi? 

— O să fie extraordinar, zise el. 

— Ar trebui să mă gândesc... 

— Până mâine la douăsprezece, niciun minut mai târziu, că 
fac formele, predau lista, cer biletele... Clar? 

— Mâine la douăsprezece voi fi aici. 

— Nu aici, la administraţie. 

— Perfect, la administraţie. Boiangiu vine? 

— Bineînţeles, scapă de nevastă, nu pierde el prilejul... 

Acum Valentina  îngenunchease și muzica părea că 
îngenunchează și ea, și urmă o clipă încordată, o tăcere densă 
ca roșul rubinului, pe urmă viorile și violoncelul se destinseră 
într-un salt, trupul balerinei se prefăcu în arc, braţele fluturară 
împrejur, iar picioarele balerinei se mișcau pe lumină. Minunat 
dansa Valentina! Dumnezeule, ce poveste încurcată!... 

Și iată-mă la poștă, dând o serie de telegrame. 

„Dagmar Deleanu, Carpaţi, 11. Te aștept mâine, joi, ora zece 
dimineaţa. 


Dan” 

„Victor Antoniu, Bastionului, 3, Loco. Descoperiri senzaţionale 
stop mâine ora zece veniţi. 

Dan Leordeanu” 

„Gavrilă Pop-Salamanca, Rădăcinilor 44. Adunarea piraţilor 
mâine ora zece important. 

Dan Leordeanu” 


să fi văzut ce mutră făcuse funcţionara de la poștă! 

Trimisesem telegramele, fiindcă mă simţeam îngrozitor de 
obosit și n-aveam chef să mai alerg de la unul la celălalt. Pe 
Emil l-am găsit acasă, citea. Am ieșit pe înserate și ne-am dus la 
braseria Continental, unde nu e lume multă, domnește o 
răcoare agreabilă, și totdeauna frapierele sunt pline cu sticle de 
bere, printre mari și străvezii blocuri de gheaţă. Am cinat, doi 
burlaci bătrâni, ca în vremurile liniștite; înainte de a ieși cu 
mine, Emil îmi ceru cuvântul de onoare că nu voi vorbi despre... 
știți despre ce. | l-am dat. Oftam în taină, bănuind ce mă 
așteaptă, știam ce rezultat vor avea discuţiile de a doua zi, la 
care îi convocasem pe toţi membrii expediției din subterană, cu 
excepţia lui Spiriduș. Dacă i-aș fi știut adresa, poate l-aș fi 
chemat și pe el... 

Mâncam liniștiți și cineva puse tonomatul să cânte pentru a 
cincea oară „La Comparcitta”... Oberchelnerul mă privi și ridică 
din umeri. În ce mă privește, nu-mi părea rău, aceasta e una din 
melodiile mele preferate. Da, eram foarte obosit. 

3 

Îmi plac dimineţile de vară, cât e încă răcoare și umbră multă. 
Emil plecase la serviciu, la opt, iar eu coborâsem în grădină cu 
una din cărţile pe care le revăd în fiecare an. Cred că fiecare om 
are unele cărţi, nu multe, poate cincisprezece, poate douăzeci și 
cinci, la care revine mereu, toată viața. Numărul acestor cărți 
crește mereu. Una la câţiva ani. Și pe măsură ce înaintezi în 
vârstă, tot mai rar adaugi câte o carte în fondul acesta de aur... 

Salamanca mă găsi acolo, el veni mai devreme, și m-am 
bucurat văzându-l. 

— Cum merg treburile, ai reușit să mai scoţi ceva de la 
bătrânul inginer? l-am întrebat. 

— Deocamdată nimic. L-am mai văzut o dată, am discutat 
despre toate lucrurile din lume în afară de ceea ce ne 


interesează. Gura Sfinxului e mută ca dâra lăsată de zborul 
păsării! 

— N-are importanţă! S-ar putea ca rezolvarea să ne vină din 
altă parte, am zis. 

— Eu pe inginer nu-l slăbesc până ce nu aflăm chiar și de câte 
ori a supt de la maică-sa, făcu domol Salamanca, cu 
încăpăţânarea lui calmă. Numai să nu mă grăbiţi. Lucrurile 
făcute încet sunt cele mai trainice. Babilonul de aia a pierit, că a 
fost ridicat peste noapte. 

— Nu știu ce ar zice istoricii! am râs eu. 

La ora fixată veni poetul și îndată după el, Dagmar. 

— Ai aflat ceva în legătură cu mâna? Cu ciungul? 

Am privit-o puţin mirat. Era foarte bronzată și slăbise puţin, 
ochii și dinţii îi străluceau, cu părul ei mare și întunecat părea o 
mulatră, o frumoasă mulatră. Cine e mai frumoasă, Dagmar sau 
Valentina? 

Victor Antoniu își pusese iar bunul și bătrânul lui costum de 
„aventură”. Şi el părea foarte preocupat de ultima sa 
descoperire, cea din Vechea Episcopie. 

Luându-mi în serios calitatea de gazdă, am pregătit cafele, pe 
care le-am servit cu tot dichisul. Apoi am povestit evenimentele 
ultimelor zile și uitând sfaturile lui Emil am insistat asupra 
măiestriei sale și apoi asupra măiestriei mele, care măiestrii, 
reunite, ne puseseră pe urmele balerinei Valentina Cleja.. 

— E clar, zise Victor Antoniu, fără a se gândi măcar un minut. 
Dacă Valentina pleacă în turneu, trebuie să te duci și tu. Ce 
noroc că ţi s-a oferit ocazia! E un prilej excelent ca s-o urmărești 
pas cu pas. 

Nu mă îndoisem nicio clipă că acesta va fi verdictul, încă de 
ieri. L-am privit întrebător și pe marinar. 

— Da... trebuie urmărit și acest fir, zise el. 

— Va trebui s-o cucerești pe balerină, zise Dagmar, cu toată 
seriozitatea. 

— Ideea este înțeleaptă, să fii însă foarte precaut, făcu poetul, 
cu mutra lui de faraon.. Probabil, cred... îmi închipui că 
Valentina știe despre amiciţia ta cu Emil... știe și despre 
expediţia noastră, la care ai luat și tu parte... 

— În acest caz tentativa mea e condamnată de la început, am 
zis. Valentina, cunoscând faptul că și eu sunt amestecat, se va 
feri de mine, o spun cu toată certitudinea. 


— Oricum, trebuie urmărit și acest fir, repetă Salamanca. 

— Nu poţi s-o lași să plece, acum când știi că ea ne trimite 
mesajele! zise poetul. 

— Dar ce să fac? N-o pot aresta. 

— La ce ne-ar folosi? Vei pleca în turneu cu estrada, o vei 
urmări... 

Victor Antoniu părea entuziasmat de rolul meu. Pun pariu că 
ar fi schimbat bucuros cu mine! 

— Dacă ai reuși s-o cucerești, zise el, ar fi cel mai bine. Cred 
că nu ai nevoie de lecţii despre felul în care se cucerește o 
femeie! Folosește metoda care-ţi convine (ce mărinimie!) și, cu 
cât va fi mai rafinată, cu atât succesul va fi mai sigur... 

O urmăream pe Dagmar cu coada ochiului. Pe ea n-o deranjau 
cuvintele lui Antoniu, n-o întrista deloc rolul ce mi se oferea. Se 
preface? mă gândii. De ce se preface? N-ar avea niciun motiv, la 
urma urmelor. Nu-i spusesem niciodată că aș iubi-o, nu-mi plac 
mărturisirile, dă-le dracului, cred mai mult în dragostea fără 
mărturisiri, fiindcă, după ce faci mărturisirea, parcă se duce 
ceva... Totuși Dagmar n-ar fi trebuit să se prefacă, să arate că e 
veselă, când eu plec și încă plec cu misiunea ce mi s-a dat... Nu, 
nu se preface, pur și simplu nu-i pasă. „Sunt o rafinată, n-ai 
observat?” 

Și iată-mă telefonându-i lui „Il Impressario”. 

— Domnule, vin! Pune-mă pe listă. 

— Te pun pe listă între două fete, ești mulţumit? Deseară la 
șapte cincizeci. 

— Cum, plecăm deseară?... 

Teribil om „Il Impressario”! După felul cum lucrează, după 
modul cum pare că le aranjează pe toate în ultima clipă, ai zice 
că ansamblul gospodărit de el ar fi tot timpul pe cale de 
desființare. Și totuși de când îl cunosc, nu-mi amintesc de un 
spectacol sau de un turneu în care sălile să nu fie totdeauna 
puse la punct, locurile la hotel, pentru actori, rezervate din timp, 
mesele la restaurante, pregătite la ora potrivită. N-am văzut om 
care să rezolve mai simplu și mai calm cele mai complicate 
chestiuni. Și rezolvă orice. li lipsesc balerine, din ansamblu, sau 
vreo dizeuză? Credeţi că umblă să le caute? Nu, deloc, vin ele, 
în ultima clipă, dar vin, și totdeauna trupa e completă. El nu se 
roagă de nimeni. Ştiam că are nevoie de mine, dar credeţi că a 
făcut măcar un gest, a spus o vorbă pentru a mă convinge să 


vin? Nu... Pe scurt, îmi place felul său de a lucra. Și nu e simplu 
să conduci o formaţie de estradă, din punct de vedere 
administrativ, e o bătaie de cap teribilă, dar, dacă ai cap aerisit 
ca al lui „Il Impressario”, toate merg strună, parcă de la sine. Un 
tip grozav, pe cinstea mea. 


— Bătrâne, plec! Să-ţi explic cum... 

Emil duse degetul la gură. 

— Sst! Nu-mi explica nimic. Pleci cu estrada în turneu, s-o 
urmărești pe... Știu pe cine! Să nu iasă altceva din asta. 

— Cum ai aflat? Cine ţi-a spus? 

— Nu mi-a spus nimeni, am propriul meu cap, știu să 
gândesc, plecarea ta era singura hotărâre rezonabilă ce se 
putea lua... 

— M-am sfătuit și cu... ` 

— Nu pronunţa niciun nume, nu vreau să aud de nimeni. Iți 
doresc succes. Scrie-mi. Dar nu despre... mii de cofetării, știi tu 
despre ce, ci despre succesele tale artistice, despre locurile prin 
care treci. Emil mă conduse până la colțul de unde luam mașina 
pentru gară și acolo mă îmbrăţișă. Era agitat, parcă ar fi plecat 
el, nu eu... Dă-mi... zise. 

— Ce? 

— Poate n-ai nevoie... Dă-mi foaia... hârtia mototolită... 
cetatea aia blestemată, dacă o să am timp o să mă uit puţin... 
să văd ce e cu săgeata... 

— E pe noptieră, lângă pipă, am zis. Ah, dezinteresatule! 

— Să nu tragi concluzii pripite, zise Emil. Problema mă 
interesează cel mult din punct de vedere sportiv... 

— Dar pe Valentina... pe Valentina n-o iubești? 

— Eşti un caraghios! 

— Bagă de seamă, am primit misiunea de a o cuceri! 

— Succes! Succes, bătrâne, în toate privinţele! 

Cu un urlet mașina se urni spre gară. Nu călătoream cu 
trenul; cele două autobuze ale noastre așteptau acolo, în piața 
gării. Poate vă închipuiţi că plecarea unui ansamblu de estradă 
în turneu înseamnă agitaţie, nervi, telefoane, strigăte... Nimic 
din toate acestea. Sub ochiul de gheaţă al lui „Il Impressario” 
totul se desfășură într-o neverosimilă liniște și pace. La ora 
șapte și cincizeci nu lipsea nimeni, deși plecarea urma să fie 
dată la opt, asta o știa toată lumea. „Il Impressario” nu făcea 


apelul, el nu-i aștepta pe întârziaţi. Valentina se urcase prima în 
mașină și acum stătea lângă geamul dat jos. Această fată, atât 
cât o cunoscusem eu, era destul de retrasă și gestul ei de a sta 
singură în mașină, în timp ce toţi așteptau afară semnalul de 
îmbarcare, nu mă miră. Am trecut încet pe lângă autobuz, 
salutând-o. 

— Ce faci? mă întrebă Valentina. Vii iarăși cu noi? În tonul ei 
nu se simţea nimic, dar absolut nimic ostentativ. Urcă, îmi zise. 
Mai bine să stai dumneata lângă mine decât altcineva. 

Ştiam că unul dintre dirijori încercase, fără succes, să se 
apropie de ea, cu ocazia turneului precedent. În felul acesta 
invitaţia ei părea firească totuși... 

— Bine, i-am spus, ţine-mi locul, cu toate că, să știi, nu vreau 
să fac pe nimeni gelos. 

In seara aceea trebuia să ajungem într-un orășel, unde în 
zilele următoare dădeam primele spectacole. Când autobuzele 
intrară în munţi, scăparăm de zăpușeală. Valentina, care tăcuse 
mereu, se întoarse spre mine. 

— Cum o duci? 

Eu discutasem din momentul plecării cu Boiangiu, îl aveam la 
stânga, ne consultam în privinţa programului și o neglijasem, 
poate voit. Ea mă întrebase cum o duc, iar eu mă făceam că nu 
aud. Habar n-aveam cum trebuie să încep. Crezusem că va fi 
simplu: n-o scapi din ochi, dacă poţi te împrietenești cu ea, o; 
supraveghezi, tragi concluzii... E foarte greu să prevezi dinainte 
ceva, totdeauna intervine neprevăzutul, și iată, asta așteptam 
eu, apariţia neprevăzutului, fiindcă prea corect, prea banal se 
desfășuraseră toate până acum... O salutasem, ea mă invitase 
să iau loc alături, apoi tăcuse, tăcusem și eu, tăcuserăm 
amândoi, între timp mașina urca prin munţi, afară era o noapte 
senină, pădurile aveau o strălucire neagră, sub lună, era frumos 
și răcoare, și auzeam crâmpeie de discuţii și râsete și aşteptam 
neprevăzutul. 

— Oare mai avem mult de mers? întrebă Valentina. Cred că 
Domino e nerăbdător... Mă așteaptă. 

Domino! Cel căruia îi era adresat acel început de scrisoare! 
„Dragul meu Domino..!” 

„Taci, băiete! N-o întreba nimic. Tactica bătrânului pirat 
Salamanca. Nu întreba niciodată, lasă-i să vorbească singuri, 
dacă au chef. Dacă nu... N-o întreba cine-i Domino. Micuţul și 


drăguţul Domino. Văzând că tu taci, te va lămuri singură.” „Ştii, 
m-am logodit, va spune. E foarte drăguţ și bun cu mine, la anul 
ne căsătorim”... Sau: „Ştii, în orașul acela am un prieten... l-am 
telefonat să mă aștepte, îl cheamă Domino”. Sau: „Domino e un 
tip șmecher, care...” 

Nu, Valentina tăcea, nu se grăbea să-mi dea nicio lămurire. 

— Pe la unsprezece sper să ajungem, i-am răspuns. 

— Ești bucuros să pleci? întrebă Valentina. 

— Că plec? Unde? 

— Că pleci... călătorești... nu-ţi place? Mie da. Mereu aș... 

— Călători, completai eu. 

Am ajuns înainte de miezul nopţii. Autobuzele s-au oprit în 
fața hotelului, eram foarte curios să văd cine este Domino și, 
coborând imediat, m-am tras într-o parte. Nimeni însă nu veni în 
întâmpinarea  Valentinei și nici ea nu privi împrejur 
nerăbdătoare. Singură urcă treptele hotelului. Am ajuns-o din 
urmă. 

— Văd că n-a venit!? 

— Cine? păru mirată Valentina. 

— Domino. Nerăbdătorul care trebuia să te aștepte... 

Valentina mă privi cu seriozitate, lung, apoi un zâmbet ciudat 
îi ridică ușor colţul stâng al gurii, numai colţul stâng. 

— Dar a venit, zise. A venit! Se putea să nu vină? 

— Da? Serios? Și unde e? 

— Dare aici. Aici! 

M-am uitat împrejur, ca un prost. De data aceasta Valentina 
râse, dar nu fu un hohot zgomotos și nici jignitor. Râse și urcă 
mai departe scara. 

4 


Trei zile mai târziu. 

Valentina toată în negru, suplă, alcătuită din linii prelungi, se 
pregătea să intre în scenă. La doi pași de ea, cu braţele 
încrucișate, posomorât, nemișcat, Mircea Pandrea, partenerul, 
blond, frumos, fotogenic, înfățișarea ideală pentru un balerin. 
Am observat că înainte de a intra în scenă ei nu se priveau 
niciodată. Și nici nu-și vorbeau. Spectacolul nostru din seara 
aceea se numea „Revista stelelor de mare”. Boiangiu, cu mine, 
și cu Marina Matei, o studentă la cinematografie în vacanţă, 
făceam prezentarea programului și a actorilor, intercalând 
cuvenitele încurcături și gaguri, totdeauna necesare. Boiangiu 


imita fantastic: mersul trenului, o babă tânguindu-se, pe 
Beligan, pe Giugaru, aparatul de radio, magnetofonul... Eu îi 
imitam pe el cum imită. leșea bine. Marina, colega noastră, nu e 
o frumuseţe, e micuță, mereu în fierbere, și cineva i-a spus că 
va cuceri scena prin talent, ca Bette Davis, căreia parcă îi 
seamănă... 

O priveam pe Valentina. Își ţinea pumnii împreunaţi, nu 
respira. Regizorul îmi făcu semn, am ieșit în lumina orbitoare a 
scenei, ciocnindu-mă de Boiangiu, care venea din partea 
cealaltă. Ne-am luat la ceartă - așa era prevăzut în text - Marina 
a intervenit, s-a iscat o nouă încurcătură, publicul a râs, apoi noi 
ne-am topit și, în timp ce lumina pălea și reflectoarele colorate 
intrau în funcţiune aruncând o perdea difuză, ceţțoasă, 
balerinele, transformate, probabil în sirene, se repeziră într-un 
preludiu ritmic, înainte de intrarea soliștilor. 

Scena reprezenta un colț tainic din fundul mării, al Mării de 
Sargassum, probabil. Epava unui transatlantic, bănuiesc că a 
Titanicului, zăcea într-o rână, la margine meduze, șerpi și alte 
viețuitoare stranii, pictate pe fundal, prindeau viaţă în lumina 
mereu schimbătoare a reflectoarelor. 

Sirenele se porniseră pe un dans îndrăcit, acolo în fundul 
mării când... o auzii pe Valentina șoptind: „Haide, dragul meu 
Domino!” și apariţia ei le îngenunche deodată pe toate celelalte 
fete din balet. Mircea Pandrea reprezenta un fel de duh rău ce 
bântuie pe acolo, simbolurile acestea sunt totdeauna puerile, 
oricum ar fi îmi place foarte mult baletul și o urmăream vrăjit pe 
Valentina. Ea se retrăgea în fața inamicului, în timp ce sirenele 
urmăreau îngrozite lupta, și era un joc de lumini și de trupuri 
agile, și în mijlocul lor, ca un-adevărat vârtej, Necunoscuta mea. 
Până la urmă, firește, simbolul răului fu doborât și, în aplauze de 
triumf, balerinele zburară de pe scenă. Profitând de faptul că 
Valentina era emoţionată, deci vulnerabilă, am încercat un prim 
atac. Bine am făcut? Rău? 

— Spune-mi, Vali, cine e la urma urmei Domino al tău? După 
felul cum i te adresezi, mi-am făurit despre el o imagine ciudată, 
parcă ar fi un arcaș legendar, o fiinţă nevăzută, care trimite 
săgeți... 

Ea zâmbi. Nevinovat, naiv zâmbet! Pieptul încă îi fremăta, 
după dans. 

— Dacă-ți spun ai să râzi... 


Mircea Pandrea se apropie și-i sărută mâna. 

— Ai fost foarte bine. 

Relaţiile dintre ei erau cât se poate de protocolare. 

— N-am să râd, pe cuvânt, revenii eu. 

— Nu-ţi spun. Poate altă dată... De fapt, nici eu nu știu... 

În clipa aceea regizorul secund mă prinse de braț: 

— Fugi repede, ai o telegramă! 

Factorul mă aștepta jos. Eram neliniștit, nu-mi place să 
primesc telegrame. 

„Zeița celor patru vânturi te salută, îndrăzneţ navigator! Ea te 
însoțește în toate drumurile tale, cu veșnica ei neliniște, și nu-ţi 
cere credință oarbă, ci numai să te gândești uneori la ea, și s-o 
adori totdeauna.” 

Nu degeaba se uitase poștașul la mine cam cruciș. Telegrama 
era iscălită de Dagmar. Îmi răspundea la epistola pe care i-o 
trimisesem. Nu se încurca fata asta cu scrisori, n-avea răbdare 
să umple foi întregi. Singura scrisoare, scrisă de ea pentru mine, 
a fost aceea adusă de maică-sa... Cu blancheta în mână am 
revenit în culise și așa am intrat pe scenă. „Tocmai am primit o 
telegramă din partea zeiţei care-i ocrotește pe navigatori, pe cei 
curajoși...” Pe cinstea mea, așa am început. Regizorul în culise 
căsca ochii de mirare. Introducerea neprevăzută s-a legat însă 
foarte bine de ceea ce urma... 

— Dar ai primit într-adevăr o telegramă? zise mai târziu 
Valentina. 

— Din partea lui Domino, i-am răspuns pe negândite. 

— Oare?... 

5 


N-aș putea să explic exact cum ne-am împrietenit... Eram 
singuri, fiecare, în mijlocul acelei echipe gălăgioase și vesele, 
împărțite în grupuri, grupuleţe și bisericuțe. Felul retras de a fi 
al Valentinei nu-i crease amiciţii printre celelalte fete din balet, 
care o considerau poate încrezută. În același timp era lucru știut 
că ea nu acceptă atențţiile nici unui bărbat. Ştie Dumnezeu cum 
se împacă această purtare cu celălalt rol al ei, cel pe care i-l 
atribuiam noi, de persoană misterioasă care scrie mesaje 
ciudate... Sau poate că, dimpotrivă, se împacă, nu știu. Pe de 
altă parte nici eu nu aveam prieteni apropiaţi în ansamblu. 
Boiangiu, om cu mult mai în vârstă decât mine, un foarte bun 
actor și coleg, e de felul său un tip cam posomorât, chiar și 


atunci când apare în roluri comice, ceea ce de altfel creează un 
dublu efect. Nimic din ceea ce făcea Valentina nu era de natură 
să-mi întărească suspiciunile. Lua parte la repetiţii extrem de 
corectă, foarte punctuală, ea nu întârzia niciodată, spre 
deosebire de alte colege, era atentă la pretenţiile maestrului de 
balet; când însă nu-i convenea o părere sau o sugestie a 
acestuia, nu-l asculta, se înarma cu o încăpățânare mută și 
ieșea totdeauna victorioasă. Fiind vedetă, maestrul de balet n- 
avea altă soluție decât să cedeze. Inainte de a intra în scenă, fie 
că ne aflam în incinta modestă a unui cămin cultural sau într-o 
sală pretențioasă, emoția îi colora obrajii, îi aprindea privirile, n- 
am văzut-o niciodată blazată: credea în arta ei, dar nu vorbea 
despre asta niciodată. După spectacole, seara, cinam mai 
totdeauna prin restaurante, unde rămânea tăcută ore întregi, în 
mijlocul discuţiilor zgomotoase. Descoperea în timpul zilei câte o 
cofetărie unde îi plăcea să rămână ceasuri întregi, citind uneori, 
alteori scriind scrisori. 

Intr-o zi avu loc o întâmplare ce mi-a dat de gândit. De fapt, 
abia dacă-i pot zice întâmplare. Dădeam spectacol, seara, într-o 
cunoscută stațiune balneară și intrasem noi doi la o mică 
braserie. Valentina a cerut cafea și mi-a spus că va începe o 
epistolă. Aveam ceva împotrivă? Firește că nu. Comandasem 
pentru mine o bere și priveam în stradă, încruntat, de teamă să 
nu-mi scape ochii asupra scrisorii ei. Aș fi vrut încă o dată să-i 
văd scrisul, să verific... Ea nu așternu mai mult de trei-patru 
rânduri, și ridică ochii. 

— Ce să-i mai scriu? 

— Dar cui îi scrii? 

— Lui Domino, firește, răspunse Valentina. Acum s-a întors 
acasă... 

— Ştii ce, Vali, Domino al tău... 

— Poate nu mă crezi? Citește. 

Ciudat lucru! Îmi; întinse foaia de hârtie cu scrisul ei, pe care-l 
cunoșteam atât de bine din mesaje, îmi întinse foaia cu un gest 
spontan, oarecum naiv și copilăresc, ca și cum n-ar fi avut niciun 
motiv să se teamă că se va trăda. 

„Dragul meu Domino, tu ce mai faci? De când ai plecat, nu 
știu să se fi petrecut fapte deosebite. Alaltăieri am dat spectacol 
la Sighișoara, ieri am călătorit, azi dansez iar, să nu crezi că sunt 
obosită, viaţa aceasta îmi convine de minune. Colegii sunt 


drăguţ...” 

— Altceva ce să-i mai spun? întrebă Valentina, nevinovată. 

— Spune-mi, joci teatru, Vali? Domino, ăsta!... 

— Vrei să renunţ la el? Ca să fiu de tot singură? 

— De ce să renunţi? Dar cel puţin spune-mi cine e? 

— Credeam că o să înţelegi... Domino e o fiinţă. Nevăzută. Mă 
însoțește uneori. Când mă plictisește îl trimit acasă. 

— ÎI trimiţi? 

— Da, e ascultător. Şi atunci îi scriu. Când revin acasă găsesc 
o mulţime de plicuri, le desfac, le citesc, e foarte plăcut, ţi se 
pare că ai primit scrisori... 

— Îți baţi joc de mine? 

— Nu, Dane, nu-mi bat niciodată joc de nimeni. 

— Astea sunt născociri de fată bătrână... 

— Ei, și ce? 

— Cum de te plângi tu de singurătate? Ar trebui să miști doar 
un deget pentru ca în juru-ţi să roiască bărbaţii... 

— Ce prostie ai spus!... 

— Da, recunosc... Nu m-am exprimat exact, altceva am vrut 
să zic. 

— N-am nevoie să roiască în jurul meu nimeni, nici măcar 
fluturii. Domino e bun. De aceea ţin la el, dar să știi că nu sunt 
nebună. 

— Vorbești ca și cum ai fi trecut prin încercări grele... prin 
dezamăgiri... 

Valentina mototoli scrisoarea ei către Domino și o puse în 
scrumieră. Ce neglijentă e, mă gândeam, cum lasă aici și 
dincolo hârtii cu scrisul ei, și în același timp trimite mesaje 
misterioase... Nu se ferește deloc! 

— De unde știi tu că nu e chiar așa? mă întrebă, după o 
tăcere. 

— Ești prea tânără! N-ai avut când! 

— Nu fac caz de încercările prin care am trecut, să știi că n- 
am vorbit niciodată cu un bărbat despre aceste lucruri... Tu cel 
puţin nu urmărești nimic cu mine, sper... Ştii că am trăit într-un 
orfelinat, până la vârsta de treisprezece ani? 

— N-ai părinţi? 

— Aveam două luni când a murit mama. Și în același an, în 
1943, tata... 

— Pe front? 


— Da... a fost dat dispărut. Însă, Dane, eu nu fac caz de 
această împrejurare. Consider - că n-are importanţă. Viaţa mea 
e o poveste stupidă, puţin melodramatică. Am fost adoptată 
până la urmă de o familie cumsecade... Inevitabilul bărbat mai 
în vârstă care... stupid, stupid, stupid!... Să nu povestești 
nimănui. Eu abia acum încep să trăiesc. Și Domino m-a ajutat 
foarte mult. Fără el... 

— Asta e tot? 

Mă purtam ca un venerabil ticălos. O interogam într-un 
moment atât de nepotrivit! Valentina însă nu păru deranjată de 
întrebare. 

— Ce-ar mai putea fi? Mă privea cu ochii ei întunecoși și 
limpezi. 

Într-adevăr, ce-ar mai putea fi? îmi ziceam. Mai sunt săgețile, 
mesajele, frumoasa mea, misterioasa mea „Necunoscută”. Era 
cât p-aci să dau cărțile pe faţă, să-i explic ce bănuieli aveam, să- 
i cer explicaţii. Taci, băiatule! Nu așa... 

— Există cineva care te admiră, am spus. Un prieten, un bun 
prieten al meu... 

Întindeam un fel de cursă. Prima săgeată cu primul mesaj îi 
fuseseră adresate lui Emil, nu? Valentina nu reacţionă în niciun 
fel. Nu mă întrebă nimic, nici eu n-am mai revenit. După câteva 
minute am încercat să pun o nouă cursă. Am luat scrisoarea ei 
mototolită, am netezit hârtia. 

— Ai un scris frumos, neted, înalt, grațios, seamănă cu tine. 
Un scris care se întipărește în memorie, din prima clipă. 

O fixam ca șarpele care-și vrăjește victima. Așteptam o 
tresărire, o vorbă necontrolată. Nimic. Ca și cum ar fi scris acele 
mesaje în stare de hipnoză, și nu și-ar mai fi amintit despre ele. 
Mai târziu am întrebat-o: 

— Nu fumezi? 

— Nu, n-am încercat, și-mi pare rău. E un handicap pentru o 
balerină, nu-i așa? 

— Mi s-a părut că ai cerut „Carpaţi” de un leu, înainte. De 
turneu, într-o seară. 

Valentina fu sincer mirată. 

— Nu înţeleg, cum să cer „Carpaţi” de un leu când n-am 
fumat în viața mea? Și de ce tocmai de un leu? 

— Fumătorii adevăraţi nu iau pachetul întreg... 

Atacul meu fusese respins cu (nepăsare. Valentina, Valentina, 


ce să mă fac eu cu tine? 
6 


l-am dat un aviz telefonic lui Emil, pentru unsprezece seara, 
voiam să aflu noutăţi. După spectacol, m-am dus la Telefoane, 
singur, și am așteptat legătura. Era foarte cald... 

— Bătrâne, tu ești? se auzi vocea lui Emil. 

— Salut, bătrâne, eu sunt, dar mai știi? Poate că nu-s eu! Ce 
faci? 

— Bine... răspunse Emil. 

— Dar Salamanca? 

— Tot bine. Nu l-am mai întâlnit. 

— Și Victor Antoniu? 

— Bine. Nu l-am mai văzut. 

— Şi...? 

— Dagmar? Foarte bine, nici pe ea n-am mai văzut-o. 

— Mulţumesc pentru noutăți! 

— N-ai de ce! Bătrâne, alo! Mă auzi? Ceva foarte important. 
Persoana e acolo? întrebă Emil. 

— Cine? „Necunoscuta”? Sigur că e aici! 

— Foarte ciudat!... 

— Cum? 

— Zic că e ciudat... 

— S-a întâmplat ceva? 

— Da. Hm! Ascultă... Ba nu, mai bine îţi scriu... Pe unde veţi fi 
în zilele următoare? 

— Mai stăm aici, mâine și poimâine... 

Îţi scriu amănunţit, chiar în seara asta. Trimit recomandat- 
expres, bine? 

— Perfect, bătrâne, recomandat-expres, la post-restant. 

— De ce la post-restant? 

— E mai sigur... 

— Ai dreptate! Chiar acum îţi scriu... Foarte ciudat!... 

— Nu-mi poţi spune la telefon? 

— Prefer să-ţi scriu. Telefonul nu rabdă asemenea 
absurdităţi... 

— Înţeleg... Atunci, scrie-mi chiar acum! Poate o primesc 
mâine... 

7 

În dimineaţa următoare „Il Impressario”, totdeauna activ, 

organiză o excursie până la un schit aflat în gura peșterii Letca, 


sau dacă vreţi, invers: până la o peșteră în gura căreia se află 
un schit. Grupurile plecară pe rând. Din echipa noastră făcea 
parte însuși „Il Impressario”, Boiangiu, Tina, o balerină, Armand 
Scurtu, diseur, și eu. Am întrebat-o pe Valentina dacă nu vrea să 
ni se alăture. Păru foarte bucuroasă de invitaţie. Am făcut o 
bucată de drum cu forestierul, apoi pe jos, prin munţi... La schit, 
călugării - erau doi - ne vândură lumânări și intrarăm în peșteră. 
Alte grupuri sosiseră înaintea noastră, era cam înghesuială. N-aș 
zice că mă simţeam foarte vesel pătrunzând în peșteră. Mi-am 
amintit... știți ce! Totuși nu mi-am uitat misiunea și într-un 
moment când Valentina se afla lângă mine, am zis: 

— Imi plac mult expedițiile subpământene... Păcat că lângă 
orașul nostru nu există așa ceva! 

Valentina nici nu luă în seamă spusele mele. Privea absorbită 
tavanul înalt și boltit, blocurile imense de piatră ce se repezeau 
spre noi într-un urlet mut... 

În seara aceea, la post-restant, încă nu venise nimic pentru 
mine. Plicul lui Emil l-am primit abia a doua zi dimineaţa. 

„Bătrâne, acum două zile, - întorcându-mă acasă, am găsit o 
nouă săgeată! Se înfipsese în perdea, ca și atunci. Dacă mai 
continuă așa, perdeaua mea va fi transformată în sită! lată 
mesajul: „Pericolul e mare, iar câștigul mic”. Acelasi scris, adică 
al Necunoscutei... Și pe aceeași hârtie. Ce părere ai? Dacă 
persoana e acolo, împreună cu tine, atunci cine trimite 
mesajele? Și în ce scop? Am fost de vreo două ori până sus la 
Cetăţuie, doar ca să mă plimb. Venirile noastre acolo deranjează 
pe cineva? Pe cineva care caută și el „Frumuseţea? Dar enigma 
principală rămâne deocamaată prima! Oare am comis o eroare 
grosolană și scrisul de pe mesaje nu e al persoanei, al 
Necunoscutei? Oare «Necunoscuta» poate fi în două locuri 
deodată? Tu n-ai reușit să afli nimic?” 

Scrisoarea lui Emil mă făcuse K.O.! Deci, Valentina e aici, iar 
acolo săgețile și mesajele continuă să pice! Biata Vali, o 
bănuiam pe nedrept... Dar e imposibil, pot fi atât de identice 
particularităţile grafologice a două persoane diferite? Stabilisem 
asemănarea până la cele mai mici amănunte, până la virgulă, 
până la pălăria lui „î” și înclinația semnului de exclamaţie... 

— Ce e cu tine, Dane? mă întrebă Valentina. Te uiţi la mine 
atât de pierdut!... Te-a trimis cineva să mă peţești? Nu mă 
mărit. Nu-l las pe Domino singur. 


Trebuia să bat în retragere. Nu-mi rămânea decât să-i explic 
lui „II Impressario” că imprevizibile complicaţii mă recheamă 
acasă. Nu era frumos, știu. Trebuia să mă întorc în oraș. Câte 
încurcături acolo! Pipa lui Belcin... Semnul cu cercurile, și „al 
doilea semn”, omul cu nucile, ciungul, și... Capul începea să mi 
se învârtească gândindu-mă numai. Dar - mii de draci îmbătaţi 
cu coniac Milcov - trebuie să prindem în cele din urmă un fir! Și 
apoi... Dagmar!... Mă pregăteam pentru spinoasa discuţie cu „ll 
Impressario”, când m-am pomenit ţinându-mi următorul discurs: 

„Băiete! Ai conștiința împăcată? Ai făcut totul? Ai ţinut cont 
de indicii și împrejurări? Da? Atunci cum rămâne cu implacabila 
lege a neprevăzutului? Așteaptă, băiete, oferă-i ocazia să se 
manifeste!” 

Și într-adevăr, mi-am amânat plecarea cu două-trei zile. 
Dădeam spectacole într-un oraș mai măricel, cu tradiţii, dar de 
ce să nu-i spun pe nume, e vorba de Sibiu; urma să rămânem 
aici o săptămână. Intr-una din zile poștașul aduce la hotel un 
plic pentru Boiangiu (și aici îl urmărea nevasta!) și un altul 
pentru Valentina Gleja. Portarul le înmână lui Armand Scurtu, iar 
acesta mi le dădu mie. Locuiam în aceeași odaie cu Boiangiu, 
bătrânul însă plecase nu știu unde, și i-am pus scrisoarea pe 
noptieră și am dat să ies și să duc celălalt plic Valentinei, sau să- 
| las în ușa ei, dacă n-o găseam. Când să deschid ușa, niște 
gânduri mă opriră. Fata n-are pe nimeni, așa zice, de la cine e 
răvașul, că doar nu duce corespondentă cu miticul Domino? 
Dacă însuși neprevăzutul mi-a pus în mână această scrisoare? 
Puteam oare să resping șansa ce mi se oferea? Sângele îmi 
năvălise în obraji, cred că dacă ar fi intrat Boiangiu aș fi fugit 
iute să duc plicul destinatarei, să scap de ispită, în cameră însă 
nu apăru nimeni. In viaţa mea n-am desfăcut un plic ce nu-mi 
era destinat și nici n-am să mai desfac. „la stai! mi-am zis. De ce 
ţii să afli ce e cu scrisoarea asta, din curiozitatea de a ști cu cine 
corespondează balerina, sau fiindcă speri să descoperi ceva? 
Parcă spuneai că Valentina e în afară de orice bănuială... Şi 
dacă?... Neprevăzutul!...” 

Şi iată-mă dezlipind plicul, cu un creion, dintr-o parte, cu o 
măiestrie ce nu mi-o bănuiam. Dar înainte de a scoate 
scrisoarea m-am uitat la expeditor: N. Andr., Ulcioarelor 41... 

„Draga mea fetiță, 


Am aflat din ziare că ați poposit pentru o săptămână la Sibiu, 
mă bucur mult să citesc lucruri frumoase despre tine, draga 
mea, ca un tată adevărat ce-ţi sunt, deși tu nici până azi nu 
crezi că aș fi tatăl tău adevărat. Tu știi că a trebuit să-mi schimb 
numele, dar asta nu va mai dura mult. Vreau să te rog, scumpa 
mea, să-mi scrii două biletele, e adevărat că ti-am promis să nu 
te mai deranjez cu așa ceva, dar e pentru ultima dată, îţi jur, și 
tu știi că tatăl tău e un om cinstit și nu face nimic rău, tu știi că 
ăsta e un joc nevinovat de pensionari, care fac glume unul cu 
celălalt, fiindcă tata e un om bun și cinstit, dar ce să faci dacă 
omul e bătrân, nu-i mai rămâne decât să glumească, să facă haz 
de necaz, și-ţi trimite două hârtii pentru cele două bilete, pe 
unul să scrii cu mâna ta gingașă «AȘ PUTEA SA VA AJUT», iar pe 
celălalt să scrii «ȘTIU MAI MULTE DECÂT VOI, DAR NU VĂ SPUN». 
Si nu te supăra, Valentina mea. Știu că tu ești bună, dar 
încăpățânată și, dacă-ţi pui una în cap, nu ţi-o mai scoţi, dar ce 
rost are să fii încăpățânată cu tatăl tău care e bătrân și nu mai 
are multe bucurii, și asta e și așa pentru ultima oară... Scrie-mi 
și acum la post-restant...” 


Din plic căzură două fâșii înguste de hârtie îngălbenită, hârtia 
obișnuită a mesajelor! „Biata Valentina! mi-am zis. Juca fără să 
vrea un rol necunoscut, într-o ciudată încurcătură, ale cărei 
proporții nici nu le bănuia...” Nu ne înșelasem! Valentina era cea 
care scria mesajele, însă fără să aibă idee ce se întâmplă mai 
departe cu ele! Oh, zei ai neprevăzutului! Dar asta nu e totul... 

Era către seară și eu mă frământam în camera de hotel, 
făcând pași mari în lung și-n lat, mă frământam meditând ce să 
fac. Să merg la Valentina și dându-i scrisoarea să-i explic totul? 
Ar fi însemnat să recunosc că o citisem... Pentru nimic în lume. 
Atunci să-i dau plicul lipit și să tac? Dar nu voiam ca Valentina 
să fie în continuare un instrument în mâinile acestui „N. Andr.”, 
care pretinde că-i este tată! O fi adevărat?... Sau, pur și simplu, 
să nu-i dau plicul?! E puţin probabil că Armand Scurtu o va 
întreba dacă-l primise... Sau?... Pusesem scrisoarea și cele două 
fâșii de hârtie mototolită ce serviseră la împachetat „Carpaţi” de 
un leu înapoi în plic și-l lipisem iar. Aruncasem plicul pe 
noptieră, sub fereastră. Era trecut de opt, se întunecase și eu 
continuam să mă plimb prin cameră. Perdeaua se umfla în 
adierea vântului ce venea prin fereastra deschisă. 


Deodată am auzit un zgomot ușor în spatele meu, spre 
fereastră. M-am întors fulgerător și am avut timpul să văd în 
semiîntuneric... mâna, mâna, singură, desprinsă de trup, 
apucând plicul și dispărând. Totul durase o fracțiune de 
secundă. Am îngheţat. M-am repezit cu întârziere la fereastră. 
Stăteam la primul etaj. Partea aceea o hotelului dădea în curte. 
Afară se înnopta. N-am văzut nimic. Absolut nimic. Aș fi zis că 
avusesem o viziune. Scrisoarea însă dispăruse, dispăruse, 
dispăruse! 

8 

M-am liniștit puţin și am ieșit în oraș să fac puţină ordine 
printre gânduri. Mii de mâini și de degete, nu cred în niciun fel 
de forţe oculte! Încă de la început mi-am spus că mâna aceea 
singuratică, dacă există, trebuie să fie un... dar să nu mă 
pronunţ dinainte! Pentru mine era limpede că în timp ce eu o 
urmăream pe Valentina, mâna mă urmărise pe mine... In ce 
scop, știe Dumnezeu sau diavolul, dar vom afla noi! Trebuia 
totuși s-o previn pe Valentina. Am găsit-o, am luat-o cu mine. 
Avusesem spectacol în matineu, seara eram liberi. 

— Valentina! 

— Da? Ce-i cu tonul ăsta? 

— Vreau să-ţi spun ceva! 

— Sper că nu e ceva grav... N-aș vrea să strici totul cu o 
declaraţie... 

— Draga mea... eu trebuie să mă întorc acasă, plec mâine 
dimineaţă... 

— Ne părăsești? 

— Trebuie... Niște încurcături. Vreau să te previn... în fine, e 
ceva iluzoriu, o părere, ceva destul de absurd, nu e un pericol 
imediat, totuși fii atentă... 

— Mă ameninţă ceva? Pe mine? 

— Hm... Nu chiar, nu pe tine, totuși... Mâna... 

— Cum ai spus? Mâna? 

— Da, drăcie, mâna! E ceva ciudat, cineva care glumește... nu 
știu dacă glumește, n-am aflat precis încă... 

— Cred că înţeleg ce vrei să spui, făcu surprinzător de liniștită 
Valentina. 

— Înţelegi? 

— E vorba de o mână? O mână singură? 

— Da, da! 


— Credeam că e o viziune pe care o am numai eu... 

— Ai văzut și tu mâna? 

— O dată, dar credeam că e vorba de halucinații... 

Eram uluit. 

— Spune-mi, când ai văzut-o? Cu ce ocazie? 

— In orice caz nu mi s-a părut periculoasă... Dimpotrivă, zise 
Valentina, faţă de mine pare chiar binevoitoare... E poate un an 
de atunci, treceam prin niște clipe foarte grele... Aveam puţin 
arsenic, nu-ți povestesc de unde, n-are importanţă, și mă 
gândeam dacă n-ar fi mai bine să... înţelegi! Până la urmă nu l- 
aș fi luat, firește, sinuciderile sunt caraghioase, mai ales cele 
nereușite.. Nici nu puteam fi sigură că-i arsenic, și nu un praf 
oarecare. Cert e că a apărut mâna, și mi l-a suflat de sub nas, 
într-o seară când meditam la fereastră. Pusesem otrava pe 
pervaz, iar mâna a înhăţat-o și a dispărut. Vesel, nu? N-am știut 
dacă e vis sau realitate. Arsenicul însă nu l-am mai găsit... 

— Nu glumești, nu-i așa? 

— Dacă și tu știi de existența mâinii, zise Valentina, ce glumă 
ar fi? 

Mă descumpănea calmul ei. Nu părea mirată că o mână 
circulă singură printre oameni. Așa e Valentina. Nimic n-o poate 
schimba. In faţa unui trifoi cu patru foi s-ar mira mai mult. Și nici 
măcar nu m-a întrebat când am văzut mâna, în ce împrejurări. 
Să-i spun oare de plic? Să-i dau prietenește sfatul de a nu mai 
accepta să scrie mesaje? Pentru a nu mai fi amestecată în... în 
ce?... Mai bine nu. Mai bine tac. Şi așa scrisoarea n-avea să mai 
ajungă la ea. Și, pe urmă, din vorbele pretinsului ei tată reieșea 
că Valentina, oricum, refuzase să-l mai asculte în această 
privinţă, dovadă insistenţele lui. Poate s-ar fi simţit umilită, 
aflând că eu știu ceva despre mesaje. Fiindcă acum nu mai 
aveam îndoieli în privinţa nevinovăţiei Valentinei. Ea habar n- 
avea ce face acel „N. Andr.” cu bileţelele. 

Şi nu i-am spus nimic. Am sfătuit-o să fie atentă și dacă se 
întâmplă ceva să-mi scrie, să-mi dea o telegramă. 

— Este ceva care te preocupă, zise ea. Oare vrei să descoperi 
ce e cu mâna? 

— Dar tu n-ai fi curioasă? 

Valentina nu-mi răspunse. 

— Imi pare rău că pleci. 

— Am să-i transmit salutări lui Domino. Bine? 


— Dar l-am rechemat... 

— Şi unde e? 

— Aici. Cu noi... 

— Aha... Tot e bine că nu rămâi singură... 

În seara aceea l-am rugat pe Boiangiu să vegheze discret 
asupra Valentinei. Fără să-i dau alte explicaţii. Bătrânul nu-mi 
ceru lămuriri și-mi făgădui cu o mișcare a bărbiei. 

A doua zi dimineaţă, plecam cu avionul acasă, cu un vag 
regret de a nu fi continuat drumul prin ţară, cu estrada. Ce se 
întâmplase cu mâna? Avea să mă urmărească în continuare? 
Priveam curios chipurile celor din avion. Figuri de oameni 
preocupaţi, prinși de treburi... Câţi dintre ei m-ar lua în serios 
dacă le-aș povesti întâmplarea cu mâna? 


PARTEA A CINCEA 


MÂNA FURĂ DOCUMENTUL 
1 


Primul lucru pe care l-am făcut coborând din avion a fost să 
fluier semnalul: „La campanella”, așa, în vânt, pentru mine... Cu 
toate grijile și nedumeririle ce mă împovărau, mă simțeam într-o 
dispoziție excelentă. Mă gândeam să merg în aceeași zi să caut 
strada Ulcioarelor și acolo să am o confruntare decisivă cu 
individul N. Andr. Firește, înainte de asta trebuia să mă întâlnesc 
cu ceilalţi căutători ai „Frumuseţii” pentru a ne pune de acord și 
a mă asigura de sprijinul lor. Am coborât din autobuz aproape 
de casa unde locuia Dagmar. 

— Tu ești, călătorule?! Și acolo, în plină stradă, mă îmbrăţișă. 
Părea bucuroasă. Nu știu dacă a fost îmbrăţișare frățească sau... 
În preajma acestei fete plutește întotdeauna un aer de 
incertitudine, în orice clipă simţi că se poate întâmpla ceva, dar 
poate că tocmai acesta e farmecul ei... Uite ce am găsit! zise 
vârându-mi sub nas o busolă stricată și ruginită... 

— Cred că vechitura aceasta a făcut parte din inventarul lui 
Magellan, când a descoperit Tara de Foc, încercai să fiu ironic. 

— Chiar a lui Magellan n-o fi fost, dar a străbunicului meu, da! 


— Cum, tu te tragi dintr-un neam de marinari? 

— Tatăl tatălui mamei mele a fost căpitan pe o corabie, pe 
mai multe corăbii... îmi place să cred că a fost corsar, minţi 
Dagmar. 

- Asta explică totul, am zis. Ești strănepoată de corsar, acum 
pornirile tale stranii și sângeroase și-au găsit o motivare 
științifică. 

— Eu n-am porniri sângeroase!... 

— Ba da. Salamanca știe cine ești? 

— Nu i-am spus încă, n-am avut ocazia... Ştii, iarăși l-am 
văzut. 

— Pe cine? 

— Am fost aproape în fiecare zi la Cetăţuie, cu Spiriduș. Adică 
eu făceam plajă și el se urca sus pe Pisc și veghea. Omul înalt și 
slab, cel care mi-a găsit pieptenul, a apărut. Intr-o după-masă... 
Și ghici ce-a făcut? A mâncat nuci! 

— Bravo! Altceva? 


— Nu e suficient? A stat pe o piatră, privind din când în când 
împrejur, pe urmă a coborât... Spiriduș, mic cum e, s-a apucat 
să-l urmărească. Închipuie-ţi ce ghinion! Omul nostru s-a urcat 
în autobuzul de oraș, cum și era de așteptat, iar Spiriduș n-avea 
bani pentru bilet! Și acolo la capătul liniei, autobuzul pornește 
aproape gol, și nu te poţi strecura neobservat... Eu sunt de vină, 
trebuia să mă fi gândit... Dar totul s-a petrecut atât de repede! 


— Însă, Dagmar, mâncătorul de nuci era singur? Nu-l urmărea 
celălalt, ca atunci? 

Punând această întrebare, îmi dădeam seama de gravitatea 
ei! De răspuns depindea dacă o ipoteză a mea rămânea, sau nu, 
în picioare... 

— Am supravegheat tot timpul împrejurimile, dar n-am văzut 
nimic. Cred că ciungul nu se afla pe acolo... Ciungul care poate 
nici nu e ciung... 

— Mi se pare că ciungul m-a urmărit pe mine, în turneu, am 
ZIS. 

— Cum, l-ai văzut? 

— Nu, însă... 

— Însă ce? 

— Dagmar... ieri seară și eu am văzut mâna! Acum sunt 
aproape sigur că ciungul, care nu e ciung și totuși este ciung, 
are un amestec în scamatoria asta... 

— Cum, vrei să zici că mâna lui...? făcu fata pălind. 

— Nu te speria, ce naiba, și nu te gândi la cine știe ce... Nu 
știu nimic precis, presupun că este o legătură între ciung și 
mână... 

Nu e bine, dar nu e bine deloc să fii prea sigur de ceva. Mă 
aștepta o surpriză neplăcută. Din nou neprevăzutul își vârâse 
coada, admițând că ar poseda și un astfel de organ. In orașul 
nostru nu există strada Ulcioarelor! Și, cu asta, planul meu de a 
merge la acel N. Andr., de a-i pune mâna în piept și de a-i 
spune: „Ascultă, cetăţene, destul” se dusese dracului. Pe plicul 
adresat Valentinei omul nostru pusese o adresă inexistentă, și 
probabil un nume fictiv. Cum de nu mă gândisem la asta? 
Aveam însă următoarea posibilitate: să-i scriu Valentinei și să-i 
explic sincer totul. Și să o rog să-mi dea adresa omului, a 
pretinsului ei tată. Însă mai ușor mi-ar fi fost să iau o porţie 
dublă de arsenic, fără apă, decât să-i trimit Valentinei o astfel 


de scrisoare, din care probabil n-ar fi înţeles nimic. Riscam să o 
și supăr, să trezesc tăcuta-i încăpățânare, să pierd printr-o 
imprudenţă încrederea și prietenia ei, dacă ar fi ghicit că 
venisem în turneu numai pentru a o urmări. Sfatul reunit al 
căutătorilor „Frumuseţii” (întruniţi seara la Victor Antoniu acasă) 
respinse această variantă. _ 

Poetul era o gazdă primitoare. In locuinţa lui de burlac 
convins, se găseau totdeauna sticluţțe cu bun cacuvecher... 
Salamanca, fără a se grăbi, ne punea la curent cu mersul 
cercetărilor sale. Sorin Belcin vorbise în cele din urmă singur, 
neîntrebat, despre fratele său, și în genere despre viaţa lor, însă 
după multe, multe ezitări, după tot felul de discuţii despre alte 
lucruri care-l interesau mai puţin pe bătrânul lup. Acesta 
ostenise tot povestind la întâmplări din viaţa sa, doar, doar îl va 
face și pe Belcin să deschidă cartea amintirilor. Salamanca 
aproape că-și epuizase sacul, și nu era mic acest sac, și 
începuse să inventeze niște istorii destul de stranii pe care însă 
inginerul le ascultă cu același interes, sau cu aceeași lipsă de 
interes, asta nu se poate ști. Ce efort colosal trebuie să fi făcut 
sărmanul Salamanca putem deduce și din amănuntul că lui nu-i 
plăcea deloc să-și depene amintirile în gura mare, și o făcea 
numai de nevoie, pentru a-l stimula pe celălalt. 

— Da, hm... mormăise într-o zi Sorin Belcin. Salamanca ciulise 
urechea, parcă presimţind ceva. Hm, hm, hm! mai spuse 
inginerul spre dezamăgirea marinarului. Și după o tăcere urmă: 
Hm, hm... să știi Salamanca - se tutuiau - că pe mine nu prea 
m-au pasionat aventurile de niciun fel... Mă interesa mai mult 
pictura - păcat că am rămas un diletant... în schimb am fost un 
bun inginer, e și asta ceva... Dar fratele meu era cu totul altfel... 
Nu prea semănăm în această privinţă, el se băga cu plăcere în 
tot felul de istorii încurcate, făcea pe detectivul amator, 
urmărea criminali și hoţi (n-a prins niciunul!) și mai ales, odată, 
mi s-a lăudat că e pe cale de a găsi o comoară. Mi-a povestit 
ceva, nu-mi amintesc ce, sunt poate douăzeci de ani de atunci, 
și apoi pe mine nu mă interesau comorile... Ah, da! În mare 
taină mi-a spus că undeva pe aici există niște subterane, sau 
așa ceva... Acolo, sau în altă parte, el a descoperit un document 
ciudat... Tinea să mergem împreună, să explorăm subteranele, 
dar nu știu cum s-a făcut că până la urmă nu m-am dus. Și tot 
de la ideea asta cu comoara i s-a tras și moartea!... Avea un 


prieten, la Câmpulung Moldovenesc, doctorul Tifu, și acela un 
nebun, pasionat după tot felul de drăcii, și pe deasupra, 
inventator (Salamanca mă privi...) Liviu i-a scris și apoi s-a 
pregătit să meargă la el să se consulte împreună în privinţa 
documentului. Și n-a putut să plece cu trenul, a vrut cu tot 
dinadinsul să zboare cu aparatul construit de propria-i mână, 
bucată cu bucată, deși se învechise și se afla într-o stare 
proastă... Am încercat să-l conving să renunţe la ideea asta, 
însă Liviu nu era omul care să-și schimbe hotărârile. A decolat 
într-o dimineaţă de iunie a anului 1938 și la Câmpulung n-a 
ajuns. Și n-am reușit niciodată să descopăr unde a căzut... 

— M-daaa... făcu Salamanca. Trist!... Dar acest doctor Tifu pe 
unde e? 

— Mort demult, răspunse Sorin Belcin. Pe front... 

Terminând de povestit, Salamanca mă privi. Știu la ce se 
gândea, părerile noastre, în această privinţă, erau 
asemănătoare. 

Ceva mai târziu, am plecat acasă, frânt de oboseală, fără 
motiv, iar când am ajuns mi-am dat seama că nu era vorba de 
oboseală, ci de febră. Aveam aproape treizeci și nouă de grade! 
Timp de câteva zile am zăcut doborât. De o maladie despre care 
un medic a zis că e gripă virotică, asiatică sau africană, iar altul, 
un bătrânel blajin n-a zis nimic, dar l-a întrebat pe Emil dacă nu 
cumva suferisem vreun șoc nervos. Poate că nu greșea 
bătrânul, fiindcă în două rânduri, când febra trecea de patruzeci, 
am avut impresia că văd mâna. Nici acum nu sunt sigur, a fost 
halucinație sau...? 

Pe urmă, în a cincea sau a șasea zi febra a scăzut dintr-odată. 
Înzdrăvenindu-mă am aflat că în acest răstimp căutătorii 
„Frumuseţii” nu stătuseră cu braţele încrucișate... 

3 

Vi-l puteţi închipui pe Victor Antoniu stând de veghe în turnul 
unei biserici, cu binoclul în mână? Eu, nu. Și totuși așa s-au 
petrecut lucrurile. Descoperirea omului care ne trimitea săgețile 
fusese rezultatul unei acumulări de fapte. Ştiam în primul rând 
despre el că așteaptă o scrisoare la Post-restant, vă amintiţi, el 
îi ceruse presupusei sale fiice, Valentina, să-i trimită acolo plicul 
cu cele două mesaje noi, scrise de mâna ei. Știam de asemenea 
că acel plic nu va sosi niciodată, fiindcă scrisoarea lui ajunsese 
la mine, dispărând apoi, cunoaștem în ce împrejurări. Aveam 


impresia că acest om, care-și schimbase numele și care trimitea 
mesaje cu arcul, ca haiducii lui Robin Hood, are unele pete pe 
conștiință și nu doarme un somn prea liniștit în timpul nopţilor. 
Vârsta lui trebuie să fie respectabilă, de vreme ce îi scrie 
Valentinei că tot ce făcea el era „un joc inofensiv de 
pensionari”... În același timp faptul că mânuia arcul cu 
îndemânare îi conferea o anumită agilitate. Sau și el era un 
simplu instrument, și braţul altcuiva, poate al unui om mai 
tânăr, era cel ce ne trimitea săgețile? 

Ne-am întrebat, și nu pentru prima dată, ce urmărește 
necunoscutul nostru persecutor cu mesajele sale? În general 
majoritatea mesajelor aveau un ton ponderat, cu excepţia 
unuia, dar, judecându-le în ansamblu, sărea în ochi o anumită 
nehotărâre... Primele mesaje încercaseră să ne convingă de 
inutilitatea cercetărilor întreprinse de noi. Insistentele noastre 
plimbări (iniţial ale lui Emil) în preajma Cetăţuii deranjau pe 
cineva și acest cineva ţinea neapărat să scape de o prezenţă 
supărătoare. 

Ultimul mesaj primit de Emil: „Pericolul e mare, iar câștigul 
mic” nu spunea mare lucru. În schimb următoarele două, pe 
care nu le primisem, dar al căror conţinut îl cunoșteam din 
scrisoarea adresată Valentinei, trădau o bruscă schimbare a 
poziţiei: „Aș putea să vă ajut”. De unde până acum tonul de o 
blândă ostilitate ne sugera că ar fi bine să ne lăsăm păgubași, 
omul își oferea - foarte abstract de altfel - ajutorul, confirmâna, 
fără voia sa, că eforturile noastre ar putea să nu fie zadarnice. 
Și, în fine, ultimul mesaj părea cu totul contradictoriu și în 
contradicţie cu cele de până acum: „Știu mai multe decât voi, 
dar nu vă spun”. În primul rând, cum de-și schimba atât de ușor 
atitudinea? Și, dacă tot nu voia să ne spună, de ce se mai lăuda 
că știe multe? Și în plus se trăda: știe multe, fără îndoială, în 
legătură cu obiectul cercetărilor noastre. Deci, primul mesaj: 
„Ceea ce cauţi nu există” se dovedea încă o dată fals. 

Aceste mesaje păreau a fi rodul unei minţi destul de prost 
organizate. Ale unui om nehotărât, șovăitor, care nici el nu știa 
cum să se descurce și ce să facă. 

Tabloul moral al individului ce trimitea săgețile îl făurisem 
cam astfel, în linii mari, și eram cu toţii foarte mulţumiţi de 
iscusința noastră și nu ne mai rămânea decât să-l găsim pe om, 
căci tabloul îl aveam... 


În vreme ce eu zăceam în pat cu febră mare, Victor Antoniu 
preluă conducerea forţelor rămase, cu energie și autoritate. 
Spiriduș primi ordinul de a se învârti cât mai mult prin preajma 
și în interiorul Poștei, neslăbind din ochi ghișeul Post-restant, iar 
Emil reprezenta forța de șoc, gata să intervină în orice clipă, 
oriunde ar fi fost nevoie. Simpatic trebuie să fi fost poetul 
nostru, în aceste zile, în rol de mare comandant, el, cu inima lui 
gregară... Terminând cu grijile revistei (noul format fusese în 
fine definitivat), el își pusese iar costumul „sport” și tuna și 
fulgera, ca Jupiter. 

Toţi se întâlneau destul de des. Rezultatele întârziau însă. Prin 
preajma Cetăţuii nu mai treceau decât ţărani pașnici, în drum 
spre Poeni, iar la Poştă era veșnic un furnicar nemaipomenit: 
greu să deosebești mutrele suspecte de celelalte, cum îi 
pretindea Antoniu lui Spiriduș... Raitele lui Emil în preajma 
tutungeriei de unde știam că adversarul nostru își ia ţigările nu 
avură niciun rezultat. 

Totuși, inevitabilul urma să se producă. Datele, acumulându- 
se, trebuia să aibă loc multașteptata revelaţie... Ştiam deja prea 
multe despre omul nostru, care nu era nici foarte inteligent și 
nici inventiv. Mai curând sau mai târziu aveam să dăm de el și 
iată că revelaţia se produse, e drept, nu din direcţia așteptată, 
dar și aici intervenise neprevăzutul... 

Cu puţin timp înainte de vindecarea mea, Spiriduș, aflat la 
locul său de veghe, văzu intrând în localul poștei o plasă cu 
nuci. Pe atunci încă nimeni nu emisese supoziţia că omul cu 
săgețile ar fi neapărat una și aceeași persoană cu mâncătorul de 
nuci, însă gândul acesta exista în mintea fiecăruia, mai vag sau 
mai concret. În orice caz, nucile deveniseră un fruct suspect și 
nu mai spun că oricare dintre noi tresărea văzând o nucă sau 
chiar o coajă de nucă, deci nu era de mirare că Spiriduș, agil 
cum era, a rămas încremenit văzând o plasă întreagă cu nuci 
pătrunzând în localul poștei și îndreptându-se într-o largă 
legănare... spre  ghișeul  Post-restant! Urmărind plasa, 
strecurându-se printre ceilalţi oameni, Spiriduș ridică încet 
privirea și văzu silueta uscăţivă a unui bărbat înalt, bătrâior, cu 
sprâncene negre, stufoase și ochii mici, mai mult rugători decât 
îndărătnici. Spiriduș se feri din calea privirii acestor ochi, fiindcă 
i se păru că recunoaște în posesorul plasei cu nuci pe omul care 


îi scăpase în ultima clipă în ziua când n-avusese bani pentru 
autobuz. Spiriduș nu știa dacă acest om cunoaște apartenenţa 
lui la grupul căutătorilor „Frumuseţii”, de aceea i se feri cu 
îndemânare din cale, urmărindu-l ca o umbră. Intr-adevăr, plasa 
cu nuci se opri sub ghișeul Post-restant și acolo omul întrebă 
ceva. Răspunsul fu negativ și dezamăgit bătrânul cel înalt și slab 
ieși din clădire. 

Spiriduș avu timp să-i dea un telefon lui Emil, la muzeu: „Sunt 
pe urmele omului cu nucile, a fost la Poștă, a întrebat ceva la 
Post-restant, îl urmăresc...” și porni ca o umbră după victima sa. 
să ne oprim puţin să analizăm acest moment. Firește, nu orice 
om, având o plasă cu nuci, putea fi suspectat. Și nu fiecare 
cetățean care merge să întrebe la Post-restant dacă-i venise 
vreo scrisoare trebuia bănuit. Când însă aceste două elemente 
își dădeau întâlnire la una și aceeași persoană, altfel se 
prezentau lucrurile, mai ales dacă era vorba de un bărbat în 
vârstă, înalt, uscăţiv... Spiriduș plecase repede și procedase 
bine. El îl urmări pe necunoscut până la cantina-restaurant, 
unde acesta, fiind ora mesei, prânzi. Pe urmă plasa cu nuci 
porni, cu aceeași legănare largă și egală, de-a lungul 
bulevardului, o coti la stânga, la dreapta, în sfârșit intră pe o 
poartă-tunel, așa cum sunt atâtea în orașul nostru, și Spiriduș o 
văzu dispărând pe una din ușile din fundul curţii. Băiatul rămase 
descumpănit. Ce trebuia să facă, să aștepte sau să ia legătura 
cu Victor Antoniu? Se decise să zăbovească un timp, se așeză 
pe mărginea trotuarului, bine ascuns după trunchiul unui salcâm 
bătrân, la vreo sută de metri de casa cu pricina. 

Strada era liniștită și Spiriduș observă că de aici până la 
locuinţa lui Emil și a mea distanţa era mică. Într-adevăr, în 
spatele casei se afla o mică grădină cu un gard înalt. De aici se 
putea ieși, printr-o portiţă, într-o stradă paralelă, aproximativ în 
dreptul Institutului de lingvistică, a cărui grădină la rândul său 
se învecina cu grădina casei noastre. Drumul era simplu, dar, la 
prima vedere scăpa observaţiei... Trecu o jumătate de ceas și 
băiatul își zise că așteptarea lui e zadarnică. Probabil omul se 
culcase, admițând că locuia aci. Pe neașteptate însă bătrânul 
ieși pe poartă, de data asta fără plasa cu nuci, privi în lungul 
străzii și porni fără grabă. Spiriduș se ţinu iar după el. Urmăritul 
o coti la dreapta, într-o stradă principală, cu circulaţie masivă, 
ceea ce facilita urmărirea, și Spiriduș îl văzu pe bătrân intrând 


liniștit într-o clădire ce purta firma direcţiei regionale a 
exploatărilor forestiere. Spiriduș se temu să-l urmeze și în 
interior. El așteptă câteva minute, pe urmă se întoarse în strada 
aceea liniștită. Bătu la ușa pe care intrase bătrânul. Niciun 
răspuns. Tocmai atunci ieși o femeie dintr-un apartament vecin 
să scuture fața de masă. 

— Nu e nimeni acasă? întrebă naiv Spiriduș, arătând ușa. 

— Domnul Andreescu a plecat la birou, cred că lucrează după- 
masă în această săptămână... caută-l la... 

— Ştiu unde, mulţumesc, făcu Spiriduș repede, cât se poate 
de satisfăcut... 

Ziua următoare, Victor Antoniu, pus mereu pe exagerări, 
întreprinse o acţiune ce nu prea aduse foloase și chiar ar fi putut 
compromite totul. El vorbi cu cantorul unei biserici din 
vecinătate, probabil ungându-l cu niște bancnote, și organiză 
cea mai hilară dintre supravegheri: din turnul bisericii se vedea 
destul de bine curtea și ușa lui „Andr”, precum și o porţiune din 
stradă. Emil, Dagmar, Spiriduș și însuși poetul împărțiră ziua în 
carturi marinărești, stând acolo sus în turnul bisericii, cu un 
caiet în mână, în care notau toate mișcările mâncătorului de 
nuci. Când iese din casă, când vine, cine-l vizitează, etc... Astfel 
ei obţinură pagini întregi, nefolositoare, care conţineau numai 
orele de venire și plecare ale personajului nostru, altceva nimic. 
Nimeni nu-l vizită în acest răstimp, nimic deosebit nu fu 
observat și totuși Victor Antoniu mângâia cu mândrie acele foi... 
Din turnul bisericii se vedea ușa bătrânului și una din ferestre, 
atât; celelalte două ferestre ale locuinţei, precum și ușa de 
serviciu, toate dând în grădina din spatele casei, scăpau 
observaţiei... 

După ce m-am însănătoșit, după ce urmărirea organizată de 
poet se dovedi inutilă, am decis să recurgem la un truc vechi și 
simplu: cineva dintre noi, deghizat, trebuia să pătrundă în casa 
lui Andreescu, sub un motiv oarecare, ca electrician, instalator 
de gaze... Acest cineva nu putea fi decât actorul Dan 
Leordeanu, firește, adică eu, din motive lesne de înţeles. Se 
punea întrebarea dacă voi reuși să mă deghizez suficient de 
bine. 

Și astfel, într-o sâmbătă dimineaţă, întreaga echipă, de la 
Dagmar până la Spiriduș, se adună la mine. Nu lipseau nici 
Victor Antoniu, nici Salamanca, și nici Emil. Fiecare se zorea să- 


mi ofere ajutorul la deghizat; cu excepţia marinarului, toţi mă 
asaltau cu sfaturi și idei și din această cauză operaţia 
preschimbării mele în electrician dură mai mult decât s-ar fi 
cuvenit. Având o faţă tânără, proaspătă, am încercat să-mi 
compun o mască de om între două vârste, ceea ce mi-a reușit. 
Bătrânul pirat Salamanca, totdeauna liniștit și prevăzător, îmi 
aduse o tașcă de piele ce putea foarte bine să fie luată drept 
trusă de instalator - atât doar că în afară de un clește nu mai 
aveam nicio sculă. Dagmar îmi oferi busola străbunicului ei, 
preţioasa relicvă de care nu se mai despărţea. Dar ce se va 
întâmpla dacă Andreescu, bănuitor (și era firesc să fie bănuitor), 
îmi va cere un act, o legitimaţie. Au electricienii așa ceva? 
Niciunul dintre noi nu ceruse niciodată legitimaţia celui care ne 
reparase contorul sau schimbase siguranţele, însă cu Andreescu 
altfel stăteau lucrurile... 

— Tine asta, zise poetul întinzându-mi un vechi carnet de 
redactor, pe coperta căruia literele erau atât de șterse, încât nu 
se prea vedea ce scrie. Nu e nevoie să-l deschizi, îl arăţi așa. 

Astfel echipat, am purces la drum. Prea bine le pregătisem 
însă pe toate pentru ca să nu reușească așa, dintr-odată! Nu l- 
am găsit pe Andreescu acasă. Lucra înainte de masă în 
săptămâna aceea și tocmai acest amănunt atât de simplu îi 
trecusem cu vederea. Deci întreaga operaţiune a deghizării fu 
repetată a doua zi pe la trei după-amiază. 

4 


Din nou ușa părea zăvorâtă cu șapte chei și lacăte. Numai că 
aceeași îndatoritoare vecină, care mă informase cu o zi înainte 
că Andreescu e la serviciu, mă invită să ocolesc casa, spunându- 
mi că îl voi găsi în grădină. 

Amintindu-mi că trebuie să stau tot timpul niţel gârbovit, ca 
să par mai mic, că vocea trebuie să-mi sune altfel - Salamanca 
mă sfătuise să mă împiedic puţin, în timp ce vorbeam, să mă 
bâlbâi, mijloc excelent pentru a schimba intonaţia glasului - că 
sunt tehnician la uzina electrică, am dat ocol clădirii și l-am 
văzut pe omul meu stând nemișcat, acolo între copaci, cu 
fruntea înclinată, părând că meditează adânc... Avea în mână 
un obiect, n-am văzut ce anume, fiindcă imediat ce m-a 
observat îl feri cu grijă... Văzându-mă nu păru nici surprins, nici 
speriat; nu mă recunoscuse. Totdeauna am spus că inteligenţa 
acestui inamic al nostru e cât se poate de unilaterală. 


— Domnul Andreescu? am zis. Și, fără să mai aştept, 
continuai: Sunt de la uzina electrică, trebuie să verific circuitele, 
știți... 

Și am dat drumul unei mari absurdităţi - că pe strada aceea 
există undeva o supratensiune, creând pericol de incendiu, sau 
posibilitatea de a crea valuri de curent, ceea ce ar duce la 
explozia becurilor și la defectarea instalaţiilor electrice... 

În timp ce vorbeam mi se păru că dincolo de gard, în spatele 
lui Andreescu, se furișează cineva, o persoană scundă, agilă. Eu 
însumi fiind emoţionat n-am acordat atenţie faptului, nici nu 
eram sigur. Și cât de rău mi-a părut mai târziu! 

Andreescu se comportă normal, manifestă înţelegere faţă de 
pericolul la care se expunea strada și mă pofti în casă. 

Cu multă curiozitate i-am examinat chipul. Mă interesa din 
mai multe puncte de vedere. Aveam de a face cu un om de vreo 
șaizeci de ani, cu faţa lungă și subţire, pe care sprâncenele 
stufoase și negre păreau lipite. Deasupra frunţii înguste, părul 
des și cărunt era lins cu îngrijire, părând a fi umed, la fel ca și 
obrazul, ras proaspăt. Avea ochii mici, limpezi. Dar nu și 
pătrunzători. N-am descoperit nicio urmă de asemănare între 
acest om și Valentina. 

El nu-mi puse întrebări și nu păru curios să vadă în ce fel 
verificam eu circuitele... Destul de încurcat ivisem din tașcă 
străvechea busolă ce mi-o dăduse Dagmar, șurubelniţa lui 
Salamanca și mă plimbam cu ele de la siguranţe la comutator și 
de aici la contor și mă simţeam foarte încurcat: iată-mă în 
locuinţa lui Andreescu; și mai departe? 

Mai departe!... Privirea mea alerga în toate direcţiile căutând 
să descopere ceva, ceva... Speram să văd o săgeată, un arc. 
Nici urmă! Dar în ultima clipă, am văzut pe masa din mijlocul 
camerei, puse la vedere, trei pacheţele cu „Carpaţi” de un leu, 
învelite în hârtia binecunoscută! Ce poate fi mai nevinovat decât 
niște pacheţele cu ţigări de un leu? Insă omul meu nu fuma. 
Nicăieri n-am descoperit scrumieră, rămășițe de ţigări. Eram 
satisfăcut. Nu încăpea îndoială că descoperisem omul. Trebuia 
să plec cât mai iute, până ce Andreescu nu intra la bănuieli. 

L-am salutat. El îmi răspunse, fără a se deranja să mă 
conducă, tocmai ieșeam, când... îl auzii pe omul meu scoțând un 
răcnet disperat... Surprins, am rămas câteva clipe în așteptare, 
neînţelegând ce se întâmplă. În cele din urmă m-am întors, am 


năvălit în camera de-alături, un fel de bucătărie, în care domnea 
aceeași dezordine ca în întreaga locuinţă... 

Consumatorul de nuci, cu faţa descompusă de groază, stătea 
la geam privind în urma... în urma cui? Abia-l mai recunoșteam. 
Din șirul de cuvinte pe care le arunca anapoda, am ales vreo 
câteva, care aveau pentru mine un sens cât se poate de precis: 

— Mâna!... Mâna blestemată!... Mi-a furat!... Mi-a furat 
documentul!... Ce mă fac, ce mă fac?... 

— Cum? Aţi avut un document preţios care v-a fost furat? 
strigai eu, fulgerat de o nouă idee. 

Andreescu se întoarse spre mine, părea și mai îngrozit ca 
înainte. 

— Cine ești dumneata? mă întrebă. De unde te cunosc? 

„Asta e!” mă gândii eu. In emoția clipei, am uitat că trebuie 
să stau puţin gârbovit și să nu-mi expun faţa în lumină. 

— De unde mă cunoașteţi?... Stau aici pe-aproape, ne-om fi 
întâlnit... Dar nu înţeleg ce s-a întâmplat... Ziceaţi că vi s-a furat 
un document, sper că nu faceţi aluzie la mine?... 

Andreescu mă examină. Stăteam în profil cu șapca pe frunte 
și cercetam iarăși, foarte atent, o priză, și trebuie că făceam o 
mutră de electrician autentic. Totuși am impresia că omul 
intrase la bănuieli. 

— Nu e nimic, zise el, nu s-a întâmplat nimic. Nervii! Uneori 
am halucinaţii, dar trece... 

Un minut mai târziu îl părăseam, asigurându-l că din punct de 
vedere al securităţii împotriva incendiilor la el totul e în regulă și 
sfătuindu-l să se adreseze unui medic în ceea ce privește 
halucinaţiile. Mă uluiseră rapiditatea și promptitudinea cu care 
lucra mâna! Reieșea că Andreescu avusese în păstrare un 
document preţios! Şi se apropiase de fereastră, să fie mai în 
lumină, iar mâna... mâna... profitase de ocazie, și... Dar gândul 
mă duse ceva mai departe. Oare nu prezenţa mea în locuinţa lui 
Andreescu determinase mâna la un act atât de riscant? Oare nu 
se temuse mâna că eu însumi urmăresc acapararea acestui 
document, grăbindu-se astfel să mi-o ia înainte? Ah, dacă m-aș 
fi aflat lângă fereastră!... 


Ceilalţi mă așteptau curioși și le-am povestit ce mi se 
întâmplase. Victor Antoniu propuse să trecem imediat la acţiuni 
radicale: să mergem și să-l convingem pe Andreescu, într-un fel 


sau altul să ne spună adevărul. Am fost de acord, în principiu, cu 
această idee (în fond nu eram de acord, dar de ce să-l contrazic 
pe bunul poet?) cerând însă o amânare de câteva zile. In 
sprijinul acestei propuneri am venit cu argumentul că Andreescu 
posedase un anumit document, de care însă nu știa să se 
folosească... Dovadă erau plimbările sale în jurul Cetăţuii, 
lungile meditații, purtarea lui, mesajele contradictorii pe care ni 
le-a trimis, fiindcă 7] deranjam în căutările lui. 

Asta, fără a ne mai pune următoarele întrebări, extrem de 
importante: ce fel de document fusese acesta și /a ce se referea 
el? Aveam oare vreun temei să bănuim că Andreescu posedase 
„al doilea semn”? Mie nu prea-mi venea să cred... Era probabil 
altceva... Și în acest caz nu trebuia să ne punem mintea cu el, 
înainte de a avea măcar o urmă de certitudine. Pentru o pradă 
iluzorie n-avea rost să ne descoperim propriile noastre poziţii. 
Era mult mai bine și mai comod să-l urmărim în continuare, fără 
ca el să știe că suntem cu ochii pe el. 

— Poate că o parte din eforturi ar trebui să le dirijăm în altă 
direcție, am zis. 

— Mâna, îmi întregi gândul Salamanca. 

— Mâna care ne-a urmărit și pe noi și pe Andreescu, zise Emil. 
A făcut un joc dublu, un joc inteligent... 

În acest timp marinarul mă fixa stăruitor; i-am răspuns la 
privire. Pare-se, noi știam ceva mai mult despre mână decât 
ceilalți... 


PARTEA A ȘASEA 


„ALTCEVA, ALTCEVA!” 
1 


M-am dus la Muzeu să-l caut pe Emil și am intrat în biroul lui 
de lângă „salonul fălcii de mamut”. 

— Dracu' s-o ia de treabă! i-am zis, privindu-l drept în față. 

In salopetă încă, prăfuit și cu dungi de sudoare pe frunte, Emil 
îmi aruncă o căutătură de om contrariat, furios că nu e lăsat în 
pace. 

Cu un ceas înainte se întorsese de la Cetăţuie. Scormonise 
acolo pământul, disperat, cu o echipă de studenţi, timp de o 
săptămână. 

Poate e cazul să explic, pe scurt, despre ce este vorba. Emil 
încercase să se folosească numai de „primul semn”, adică de 
cele trei cercuri. Vă amintiţi că acest „prim semn” îl întâlnisem 
în mai multe locuri, de două ori în subterane și apoi, abia vizibil, 
pe zidul Vechii Episcopii, între inscripţia cu chirilice bizare 
(„Caută al doilea semn”) și numărul 816. 

Firește, veţi întreba cum de ajunsesem la concluzia că cele 
trei cercuri reprezentau „primul semn”? Adevărul este că nu 
eram foarte siguri în această privință, totuși, judecând logic, 
consideram că inscripția aceea - „Caută al doilea semn” - spune 
de la sine că cercurile de sub ea ar fi „primul”... 

Bărbosul, cum îi zicea Dagmar, a făcut, iniţial, o constatare 
interesantă: deși mărimea „primului semn”, luat în ansamblu, 
era alta în toate cazurile, raportul dintre diametrele celor trei 
cercuri era totdeauna același. Și anume: diametrul cercului mic. 
Incăpea de șase ori în diametrul cercului mare din dreapta, și de 
opt ori în diametrul cercului mare din stânga. De altfel și 
numărul 816 părea că se referă la același lucru, fiecare cifră 
luată în parte reprezentând diametrul câte unui cerc. 

Dar mai era ceva: se pare că și raportul distanțelor dintre 
centrele cercurilor rămânea același, așa fel că ele formau 
laturile unui triunghi oarecare, deci cu catetele inegale, unghiul 
drept aflându-se la centrul cercului mic. De la aceste constatări, 
până la ideea că cele trei cercuri ascund în ele o șaradă de 
geometrie nu era decât un pas, și Emil a făcut acest pas. 

Emil se asocie deci cu un conferenţiar al catedrei de 
geometrie analitică și amândoi au zăbovit câteva nopţi asupra 


acestei enigme. 

Dacă ar fi să explic întregul sens al deducţiilor lor, ar trebui să 
abuzez de termeni ca: sinus, cosinus, secantă, cosecantă... N- 
am s-o fac, nu-și au rostul, mai ales că deocamdată calculele 
acestea s-au dovedit a fi inutile. Emil împreună cu 
matematicianul au pornit de la ideea că cele trei cercuri 
reprezintă trei turnuri ale Cetăţuii: cercul mare din dreapta - 
Turnul Tezaurului, cercul mare din stânga - un turn ale cărui 
urme abia dacă se mai puteau bănui azi, în partea de vest a 
ruinelor, iar cercul mic - un eventual turnuleţ de veghe, care va 
fi existat cândva... Calculând neobosiţi raporturile, distanţele, ei 
au stabilit pe harta Cetăţuii câteva puncte posibile, rezultate din 
intersecţia tangentelor și cotangentelor la cercuri... 

Dintru început metoda lui Emil mi s-a părut empirică. De 
altfel, scormonind până la adâncimi destul de mari în aceste 
puncte posibile, căutătorii n-au găsit decât resturile unui sfeșnic 
de argint și vârful unei... săgeți care șuierase sub cerul nostru 
cu multe secole în urmă... 

Aceste relicve, preţioase în felul lor, zăceau acum pe biroul lui 
Emil. 

— Mă chinuiește un gând... Emil își frământă mâinile, mă privi 
încordat. 

— Ah, băiatule! am zis. Tu ești omul extremelor. Ba faci pe 
nepăsătorul, ba devii prea nervos,. Prea agitat... Nu așa, 
înţelegi, ar trebui... 

Emil nu luă în seamă spusele mele. 

— Mă tem... zise, mă tem ca nu cumva documentul lui 
Andreescu să fi fost chiar „al doilea semn!” Acum el se află în 
posesia mâinii... Îţi dai seama? Mă tem să nu fie definitiv 
pierdut! 

— Chiar dacă e „al doilea semn”, mâna nu știe cum să-l 
folosească, am zis. 

— Aș prefera să știe! Da! strigă Emil. Mi-e indiferent cine va 
scoate la iveală „Frumuseţea”! Dar eu n-am încredere în 
această blestemată... mână! Ce poveste stupidă! Dacă aș ști că 
documentul furat lui Andreescu nu e „al doilea semn”, puţin mi- 
ar păsa de mâna și de toate celelalte. Și apoi eu nu cred nici 
acum în existența mâinii, asta e! Aveţi cu toţii halucinaţii!... Eu 
n-am văzut-o. Și chiar dacă aș vedea-o, tot n-aș crede! Dar dacă 
„al doilea semn” se va pierde, atunci... Fără „al doilea semn” nu 


putem face nimic! Am stors tot ce se putea stoarce din 
afurisitele acelea de cercuri, „Primul semn”!... Dar mâna, unde e 
mâna? A dispărut, a intrat în pământ! De atunci, din ziua când 
te-ai dus deghizat la Andreescu... Unde e mâna, ce face? 

— Asta e, ce face? 

— Caută, probabil! urlă Emil. 

— Dar mâna nu cunoaște „primul semn 

— Dar tu de unde știi că nu-l cunoaște? 

Am tăcut. Era oare posibil ca mâna, la fel ca și Victor Antoniu, 
să fi dat din întâmplare de „primul semn”, la Vechea Episcopie? 
Dar - mi-am zis - nu avem nicio dovadă că „primul semn” n-ar fi 
existat și în altă parte... lar Emil, desigur, gândește tot așa... Ah! 
.. Ah... 

Emil se așeză, obosit. Privi vârful măcinat de rugină al 
străvechii săgeți. 

— Du-te, zise el, ceva mai blând. Dagmar te așteaptă demult. 
Şi așa nu e nimic de făcut. 

Era rândul meu să rămân mirat. 

— Dagmar mă așteaptă? 

— Păi n-aveţi întâlnire? 

— Când? Unde? 

— Aici! Acum un sfert de oră am văzut-o la etajul al doilea... 
Credeam că pe tine te așteaptă. 

— Nu cred, am zis, indiferent. Totuși mă duc să văd. 

Emil oftă. 

— Te invidiez... 

M-am oprit. 

— Dacă mă invidiezi, rămân cu tine. 

— Du-te, du-te, bătrâne, mă împinse ușor Emil. Dintre noi doi, 
tu ai dreptate, frumuseţea pe care o cauţi tu este vie și... există! 

— De ce mă superi? Oare eu n-am continuat să caut 
„Frumuseţea” ta, chiar în clipele când tu păreai că te retragi? 

— Nu m-am retras niciodată. Adunam numai forţe noi. Fugi 
până ce frumuseţea ta nu pleacă. 

— Vezi ce avantaj mare ai? am zis. „Frumuseţea” ta nu poate 
să plece, te așteaptă. 

— „Frumuseţea” mea nu se poate apăra în faţa primului venit. 
Cine o găsește acela o ia... 

— Dar cine o găsește, asta e... 

— Oricine, e jocul întâmplării... Dar du-te odată. 


ăi | 


— Vino și tu. Dagmar te iubește. 
— Pe tine te iubește. 
— Tot așa de mult cât și pe mine. Vino și tu, te rog. 
— Ești un caraghios. Pleacă odată! 
2 


Părea la fel de nemișcată ca și piatra neterminată din faţa ei. 
Pierdută într-o copleșitoare și adâncă reverie desprinsă din 
lumea înconjurătoare, îndepărtată de clipa prezentă, undeva, 
undeva... Am putut să mă apropii fără ca ea să mă audă. 
Privirile i se adânciseră undeva în piatra albă, dincolo de 
suprafața rotunjită cu atâta timp în urmă de mâna cuiva, a 
Meșterului Necunoscut, poate... Se adânciseră, se cufundaseră 
în interior, în însăși substanţa materiei, parcă ar fi vrut cu orice 
preţ să smulgă măcar un suspin, măcar o respiraţie din pieptul 
acela abia schiţat, din pieptul acela rece. 

La rândul ei și piatra o privea pe Dagmar. Chipul de femeie, 
neterminat, nedesăvârșit, și totuși atât de viu! Cu acea stranie și 
mândră expresie, a veșniciei poate, a celei care privește 
departe, peste timp. 

Clipa când cele două chipuri, cel viu și cel de piatră, abia 
schițat se priviseră îndelung întâia dată, acolo în subterană, 
reveni încărcată de nostalgie, ca și cum faptul s-ar fi petrecut cu 
o veșnicie în urmă. 

lar jos, lângă baza pietrei, cele trei cercuri parcă ar fi trasat 
un zâmbet, un enigmatic zâmbet în fața neștiinţei omenești! 

Intre celelalte coloane și statui, această piatră nedesăvârșită 
părea mai vie și mai strălucitoare. Fusese adusă aici, din bezna 
subpământeană, și de multe ori am întârziat în faţa ei, însă 
acum gândul se rosti precis în mine: în preajma acestei fete, 
vraja parcă îi sporește! 

— Dagmar! Tu știi că sculptura aceasta parcă îţi seamănă? 

Fata se desprinse greu, am simţit-o cum revine, revine, 
revine... Era ca și cum focul ar fi fugit de propria lui strălucire, 
pentru un timp, pentru a se reîntoarce iar, apoi:.. 

— Eu parcă îi semăn, mă corectă Dagmar. 

— Cum, ești de acord cu ce am spus? 

— Sigur că da. E normal să fie așa... 

— Cum? Ce e normal? 

— Să semănăm puţin amândouă... 

Glasul ei era potolit și misterios. Cu adevărat. 


— Bine, dar gândul acesta nu te uimește? 

— Aș fi fost uimită dacă lucrurile ar fi fost altfel... 

— Dagmar, tu glumești! 

— Nu. 

— Atunci explică-mi; de ce consideri că această sculptură 
neterminată trebuie să-ţi semene? 

— Să-ţi explic? Ssst! Să ieşim de aici... Aici nu trebuie să 
vorbim cu voce tare... 

Pășind în vârful picioarelor zeița celor patru vânturi trecu în 
coridorul interior al clădirii, de unde se vedea curtea imensă, 
presărată cu străvechi pietre funerare, coloane cenușii, lespezi 
culcate la pământ, cu inscripţii abia vizibile... Ne-am oprit acolo, 
privind în jos. Sub noi se auziră pași. Am recunoscut vocea lui 
Emil care mormăia: 


— Umblă Lardea și rânjește, 
Are aur printre deste... 


Se auzi o ușă trântită și - liniște. Jos, între două pietre 
funerare niște vrăbii ciuguleau cine știe ce. O pisică albă le 
pândea de departe, de sub gard. Dagmar zâmbea unui gând, 
absentă. Acum, în lumina crudă a zilei, vraja destrămându-se, 
discuţia noastră dinainte îmi părea cam nesăbuită. 

— Poate ar fi trebuit să-ţi spun demult... 

— Ce? am tresărit eu. g 

— Sau poate că n-ar trebui să-ți spun niciodată... Imi cereai 
să-ți explic... Să-ţi explic de ce e normal să existe o asemănare 
între mine și... 

— Nici nu știu dacă vorbeam serios. Tu ești o mică vrăjitoare, 
și tot ce e împrejurul tău se schimbă, asta e. 

— Tu nu vorbeai serios, iar eu - da. 

— Așa? Despre tine omul nu știe niciodată ce să creadă... Vrei 
să susţii că între tine și sculptura neterminată ar exista o 
asemănare reală? 

— Nu știu dacă există sau nu, dar ar putea să existe, și n-ar fi 
nimic uimitor într-asta. 

— Nimic uimitor? 

— Desigur. 

— E ceva în legătură cu „taina” ta? 

— Ai ghicit. 


— Şi a sosit momentul să aflu și eu în ce constă? 

— Nu știu dacă a sosit. 

Dagmar înaintă încet de-a lungul coridorului. 

— Nu te-ai întrebat niciodată...? începu ea. Priveam în jos, 
mușcându-mi buzele. În momentul acela parcă aș fi auzit glasul 
bătrânului pirat Salamanca: „Taci! Taci! Nu scoate o vorbă! Las- 
o pe ea să spună... Singură să spună. Curiozitatea ta ar speria- 
0...” Și, eventual o maximă, cam așa: „Păsările vorbesc, atunci 
când vântul tace...” 

Nu știu însă în ce măsură povaţa bătrânului lup era potrivită. 
Fiindcă ea mă privi, și am simţit în gestul ei nerăbdarea. 

— Nu te-ai întrebat niciodată... Dane! Dar ce-i asta? Vorbesc 
în vânt? Nu te-ai întrebat niciodată cum de m-am asociat eu 
echipei voastre de căutători ai „Frumuseţii”? 

— Spuneai că locul îţi place... 

— Dar de ce? Și nu te-ai mirat cât de ușor am descoperit 
intrarea în subterană?... Dane! Eu cunoșteam intrarea în 
subterană de mult timp! Dar n-am avut niciodată curajul să 
intru, până atunci, până în ziua aceea... Ţineam să fiu prima 
care pătrunde acolo! Nu te-ai întrebat de ce? 

— Uite că nu m-am întrebat! Și, dacă m-aș fi întrebat, tot 
degeaba ar fi fost. Ce importanţă are? Dacă vrei să-mi explici - 
bine. Dacă nu - tot bine. 

— Te prefaci. Arzi de curiozitate, dar crezi că făcând pe 
nepăsătorul mă vei stimula să vorbesc. Te înșeli. Şi ca să te 
pedepsesc, n-am să-ţi mai spun nimic. 

— Bine, am zis eu. Bine. Nu-mi spune nimic. Ştii cum îi spune 
șoarecelui pe latinește? 

— Șoarecelui? Ce, are și nume latinesc? 

— Sigur: Mus musculus. 

— Mus musculus! râse Dagmar. Bravo! Dar eu tot nu-ţi spun 
nimic, să știi! 

3 

În acea perioadă ne continuam repetițiile pentru noua 
premieră. Întâmplarea, sau destinul, sau amândouă, sau în fine, 
nici întâmplarea, nici destinul, ci regizorii hotărâseră ca rolul 
bătrânului comis-voiajor să-i fie încredinţat lui Boiangiu. Eu îl 
jucam pe Bif, după cum știți. Emil asistă la repetiţie și fu 
impresionat de interpretarea halucinantă a bătrânului, care-i 
domina pe toţi. Nimerise în sfârșit într-un rol unde se putea 


desfășura, în această piesă există un laitmotiv extraordinar: 
„Ard pădurile!... El revine mereu, tot mai înfricoșător.. ” 

După repetiţie flecăream cu Emil, despre lucruri fără 
importanţă: ne opream prin faţa vitrinelor, să vedem ce modele 
noi de cravate s-au mai ivit, am intrat la un magazin ele muzică, 
să ne interesăm de un disc cu Connie Francis, când Emil se opri. 

— Ne pierdem timpul, bătrâne, și... ard pădurile! Suntem mai 
departe ca oricând de... Emil nu pronunţă cuvântul, mă privi 
doar. Şi am presimţire rea! Că „cel de al doilea semn” care se 
afla la Andreescu, iar acum e în posesia mâinii... 

— E atât de hazardat ceea ce spui! Nu există nicio dovadă 
cum că documentul lui Andreescu era chiar „al doilea semn”. Și 
nu... 

— De câte ori am mai discutat despre asta! Există o dovadă: 
Andreescu a încercat să ne convingă să renunţăm la căutarea 
„Frumuseţii”. 

— Eu cred că a încercat să ne convingă și pentru altceva: să 
nu-l mai deranjăm cu veșnicele noastre peregrinări la Cetăţuie. 

— Dar primul mesaj: „Ceea ce cauţi nu există” nu e destul de 
limpede? 

— E limpede un singur lucru: Andreescu ar fi vrut ca tu - 
fiindcă la început erai numai tu - să renunţi la cercetări. 
Cuvintele lui sunt un truc. El se preface că știe, dar nu știe. 

— Atunci, după părerea ta, Andreescu și mâna nu caută ceea 
ce căutăm și noi? 

— Emil, fii rezonabil. Părerea mea o cunoşti. Am încă un 
argument că documentul pe care-l posedase Andreescu nu 
poate fi „al doilea semn”. Fiindcă e vorba de un document, nu? 
Așa s-a exprimat Andreescu în ziua când mâna i l-a suflat de sub 
nas: document. Probabil o hârtie, un pergament poate... Ce-o fi. 
Să revenim la „primul semn”. L-am întâlnit zgâriat pe piatră, sau 
pictat pe zidul bisericii. Nu văd de ce autorul „primului semn”, 
Meșterul Necunoscut sau știu eu cine, să se fi hazardat să lase 
„al doilea semn” sub forma unui document, a unei hârtii 
oarecare, atât de perisabilă... Ar fi o inconsecvenţă! 

— lar eu am un contraargument. O bănuială sinistră! Spune- 
mi, măi Dane, în timpul recentelor săpături de la Cetăţuie, l-ai 
văzut tu pe acolo pe Andreescu, sau pe altcineva? Nu! Să 
analizăm. Andreescu este învins, el a pierdut partida în ziua 
când mâna i-a furat documentul. Dar mâna care ne-a urmărit cu 


atâta asiduitate peste tot, cum de nu și-a ieșit din piele de 
curiozitate, văzând că noi facem săpături? Cum de n-a trecut - 
prin toate spaimele că noi vom găsi ceea ce caută și ea, adică 
el, fir-ar al dracului, fiindcă mâna, cât o fi ea de mână e tot un 
afurisit de ticălos care glumește cu noi! Îţi spun eu de ce: fiindcă 
mâna e liniștită, are acum și „al doilea semn” și știe că în locul 
unde am săpat noi ca niște caraghioși nu e nimic... 

— În timp ce lucram acolo, preocupaţi cum eram, n-am putut 
observa tot ce se petrece împrejur, și cred că mâna ne putea 
supraveghea în liniște. 

— Mă îndoiesc! Fiindcă de săpat au săpat mai mult studenţii, 
bieţii de ei, că eu priveam tot timpul împrejur, sperând să apară 
sau Andreescu, sau mâna. Și tu, nu? 

— Adevărul e, bătrâne, că atât timp cât am lucrat lângă voi, 
eram foarte atent la ce se petrece împrejur, dar n-am văzut 
nimic. 

— Fiindcă mâna își vedea de treburile ei. Mi-e groază să mă 
gândesc. „Al doilea semn”, dacă va fi pierdut definitiv... 

— Eu cred că deocamdată „al doilea semn” nici n-a fost găsit. 
Cine știe unde zace. Şi te așteaptă pe tine. 

Ceva mai târziu l-am întrebat pe Emil: 

— N-ai avut niciodată impresia că ar exista o urmă de 
asemănare între sculptura neterminată care se află acum la 
muzeu, și... 

— Şi? 

Îmi era cam jenă. 

— Şi Dagmar. 

Emil surâse. 

— Am să-ți răspund cu o străveche banalitate: Chipul iubit ți 
se pare că-l vezi și în stele. Nu, băiatule, n-am observat vreo 
asemănare, sincer să fiu. Şi cum să poată fi vorba de 
asemănări? Sculptura e neterminată, abia se distinge partea 
stângă a feţei... Dar ce-ţi veni? Tu găsești că...” 

— Nu... însă Dagmar... Zicea... E o fată ciudată... 

— Dane. Să-ţi pun și eu o întrebare. Mai gravă. Povestea 
aceea încurcată cu inginerul Belcin. Fratele său care a murit... 
Doar și el găsise ceva, un document... 

— Sorin Belcin pretindea că fratele său căuta o comoară, am 
zis. Documentul găsit de el se referea la comoară. 

— Comoară, comoară!... Însă documentul l-a găsit tot în 


subterane! 

— Poate că da, poate că nu. El a cercetat într-adevăr 
subteranele, pipa lui am găsit-o acolo, dar nu știu precis ce fel 
de document avea, și de unde l-a procurat... 

— Şi a murit? 

— Cine, Sorin Belcin? Ştii bine că s-a prăbușit cu avionul. 

— Mergând la Câmpulung Moldovenesc să se întâlnească 
acolo cu doctorul Tifu căruia voia să-i arate documentul... 

— Ar reieși că avea nevoie de sprijinul acestui amic - doctorul 
Tifu - care era, după spusele lui Liviu Belcin, un om la fel de 
neastâmpărat ca și Sorin... Și, pe deasupra, inventator... 

— Dar Sorin Belcin n-a ajuns la Câmpulung Moldovenesc, 
insistă Emil. El s-a prăbușit cu avionul. 

— Așa e. lar doctorul Tifu a murit pe front. 

— Dane! Aici există parcă undeva un punct nevralgic. Simţi? 

— Simt. 

— Şi? 

— Ce putem face? Sorin Belcin e mort. Doctorul 'Tifu, mort. Și 
documentul pierdut... 

— Şi dacă acela e documentul nostru? Dacă era vorba de unul 
dintre „semne”? 

Am ridicat din umeri. 

— Ti-am spus odată, Sorin Belcin era sigur că a dat de urmele 
unei comori. 

— Da, însă poate că era o altfel de comoară. 

— Ce putem face, dragă Emil? 

— Până la urmă o să renunţăm totuși... Sau nu? 

— Cred că nu. Chiar dacă am voi să renunţăm, cred că nu se 
mai poate. 

Emil îmi trase un pumn. 

— Așa e. Nu se mai poate. Și urlă în plină stradă: Nu 
renunţăm! 

4 

În noaptea aceea am avut o nouă și foarte ciudată convorbire 
cu Emil. Aţi observat că majoritatea întâmplărilor ieșite din 
comun se petrec în timpul nopţii? Se vede că întunericul le 
favorizează! 

Stăteam liniștit cu o carte în față, iar ora se făcuse 
intermediară. Vreau să spun că era în preajma miezului nopţii, 
când se termină o zi și începe alta. Isprăvisem de citit o 


povestire, a unui mare și bătrân pirat al scrisului și n-aveam 
chef să mai încep alta. Se întâmplă și așa. Te umpli de farmecul 
unei cărți și o vreme nici n-ar mai fi loc pentru altceva... 

Există nopţi când somnul te refuză. Probabil când e ocupat cu 
alte treburi. Mă gândeam să cobor până în centru și să beau la 
bar un coniac zdravăn și să mă mai uit ce lume nouă e pe acolo. 
Privind pe geamul deschis în întunericul de afară, încercam să 
recapitulez unele idei... 

Discutasem chiar în seara aceea, pe-ndelete, cu Salamanca. 
Bătrânul lup îmi spusese că nu mai are ce scoate de la Sorin 
Belcin; cei doi pensionari se împrieteniseră și din cele spuse 
puţin câte puţin de către inginer se putea alcătui destul de 
limpede tabloul întâmplărilor din vara anului '38, întâmplări care 
au sfârșit cu moartea tragică a lui Liviu Belcin. 

Salamanca ajunsese la concluzia că în acea perioadă relaţiile 
dintre cei doi fraţi nu fuseseră cele mai cordiale: hotărârea lui 
Sorin Belcin de a renunţa la fumatul din pipă putea fi 
considerată drept un autocanon, știut fiind că pipașii înverșunaţi 
- și inginerul fusese dintr-aceștia - se despart cu infinită 
greutate de acest viciu... 

Dar nu numai atât. În mai multe rânduri Sorin Belcin 
pomenise de unele certuri violente, care interveniseră între cei 
doi fraţi. El, adică Sorin Belcin, fire blândă, cu înclinații pentru o 
activitate serioasă, temeinică, permiţându-și drept unică 
extravaganţă pictura, dezaproba categoric pornirile aventuroase 
ale lui Liviu, inexplicabile, fiindcă în familia lor n-aveau o tradiţie 
cât de mică, în acest sens toți predecesorii fiind oameni așezați, 
cu meserii solide și bănoase - medici, avocaţi, ingineri - în 
echilibratul lor arbore genealogic nefigurând - Doamne ferește - 
vreun globe-trotter, vreun marinar, artist, poet. 

Încercând să explice pornirile stranii și violente ale fratelui 
său, Sorin Belcin se gândea mai ales la influenţa nefastă ce-a 
exercitat-o îndelungata prietenie a lui Liviu cu doctorul Simion 
Tifu, despre care zicea că fusese un tip demonic: în preajma lui 
nu te simţeai în siguranţă nicio clipă, surprizele plouau și mereu 
se întâmplă să explodeze, să se spargă, să se răstoarne câte 
ceva... Oare nu datorită sfaturilor lui Tifu, și cu ajutorul său, 
Liviu înjghebase din piese disparate, cumpărate aici și dincolo, 
acel nenorocit de avion care i-a adus moartea? 

Și apoi - își amintea Sorin Belcin - nu febra molipsitoare a lui 


Tifu îl împinsese pe Liviu în subteranele acelea unde a găsit 
ceva... ceva, nu se știa bine ce?... Sorin Belcin, ocupat în timpul 
liber cu acuarelele sale, refuzase indignat să-l însoțească pe 
fratele său în subterană, nici nu voia să audă de ea. Aceasta era 
o rană nu tocmai ușoară în sufletul său. Poate că, dacă s-ar fi 
asociat și el cercetărilor, Liviu ar fi renunţat la zborul acela 
nefericit și... 

Dar, neavând sprijinul fratelui, Liviu Belcin se gândise la 
vechiul său amic, hotărându-se să-i împărtășească secretul său. 
Diavolul acela de Simion Tifu avea să fie încântat... „Ce fel de 
doctor mai putea fi și Simion Tifu!” își zicea cu tristeţe și ciudă 
Sorin Belcin. Și - totul s-a sfârșit într-o zi senină de vară. Liviu a 
decolat cu rabla aceea care trosnea din toate încheieturile, și, în 
drum spre Câmpulung Moldovenesc... 

Îmbătrânind, Sorin Belcin devenise mai înţelept. Acum el n-ar 
mai fi condamnat cu aceeași virtuoasă tărie dragostea fratelui 
său pentru lucrurile ieșite din comun. 

Despre toate acestea discutasem cu bunul pirat Salamanca. 
El a spus: 

— Liviu Belcin a căzut cu avionul în cine știe ce văgăuni și 
odată cu moartea lui s-a pierdut și taina în legătură cu... 
comoara. Comoară să fi fost? 

— Sorin Belcin presupune deci că fratele său a găsit în 
subterană un... document, un semn? am întrebat. 

— Ti-am repetat-o de o mie de ori. Păsările zboară și omul n- 
aude. 

— Dar dacă era un „semn” al Meșterului Necunoscut? „Al 
doilea semn.” 

— Putea să fie și „primul”. După cât se vede, Meșterul 
Necunoscut, sau urmașii săi, au lăsat câteva semne „prime” și 
câteva „secunde”. 

— Dar înainte de a pleca la Câmpulung Moldovenesc, nu-i așa 
că Liviu Belcin i-a scris lui Tifu, l-a prevenit că vine, și pentru ce 
vine... 

— Discuţia asta am mai avut-o de cinci sute de ori. Păsările 
cad în capul omului și el zice că la Mizil e cutremur... Sigur că 
Liviu Belcin i-a scris lui Tifu, fratele său își amintește. Ce i-a scris 
nu se știe. L-a anunţat că vine. Și e de presupus că l-a anunţat și 
de ce vine. 

— Prin urmare Simion Tifu știa că prietenul său Liviu zboară 


spre el, aducând un document, un „semn”... și, aflând mai apoi 
că Liviu a căzut, e de presupus că, în afară de durerea firească 
prilejuită de moartea prietenului, Tifu a regretat că n-a ajuns să 
cunoască și el acest document sau „semn”... 

— La această concluzie am mai ajuns de vreo două sute 
cincizeci de ori... 

Cam așa a decurs discuţia dintre noi. Și vreţi să știți câteva 
dintre idei? Una: că Tifu, activ cum era, a încercat să descopere 
locul catastrofei pentru a încerca să recupereze documentul... A 
doua foarte fantezistă, desigur: poate că a reusit să recupereze 
documentul. A treia: a ţinut secret locul catastrofei, n-a spus 
nimic nimănui, pentru a nu avea complicaţii de niciun fel. A 
patra: s-a apucat el însuși să continue cercetările amicului său 
Liviu, dar... a venit războiul, a plecat pe front și a murit. A 
cincea: Simion Tifu n-a murit. A șasea: Aceasta prefer s-o trec 
sub tăcere, deocamdată. 

5 


Trecuse de miezul nopţii când m-am ridicat de pe scaun, decis 
să fac o incursiune nocturnă prin oraș, în scopul de a bea un 
coniac. Am auzit ușa de la antreu. Se întorsese Emil. Cine știe de 
unde venea. l-am ascultat pașii, curios. În dreptul ușii mele, 
încetini. Ezita. Până la urmă intră. Am bănuit că se află în 
posesia unui nou secret, sau că o nouă idee îl frământă. 

— Niciun cuvânt, i-am zis. Coborâm să bem ceva, și acolo îmi 
povestești totul. 

Păru indispus de vorbele mele. 

— De unde știi că am ceva să-ţi spun? 

Provocarea lui mă făcu să ţin următorul discurs: 

— Bătrâne cercetător de venerabile vechituri, dacă vrei să-ţi 
maschezi neliniștea, dacă vrei să pari neclintit chiar și în clipele 
când în tine fierbe iadul, ţine cont de următoarele sfaturi: Când 
intri undeva nu încerca să închizi ușa fără zgomot, cum ai făcut 
acum, gestul e susceptibil diferitelor interpretări, dar nici n-o 
trânti, asta vorbește tot de neliniște (când nu e vorba de 
îngâmfare...); închide-o simplu, cu un gest firesc, automat, 
închide-o fără să te gândești ce faci. Mai departe: nu păși în 
vârful picioarelor, că tot se aude, și încă e mai strident, dar nici 
nu bocăni, ci mergi ca omul care vine de la un meci unde a 
câștigat echipa sa favorită, și tocmai se gândește la faza prin 
care s-a marcat ultimul gol. Nu rări pașii în dreptul ușilor, fiindcă 


cei dinlăuntru, chiar dacă ar fi niște cretini din naștere, vor 
pricepe că șovăi, vor intui că spiritul tău se zbuciumă. Când intri, 
nu smuci mânerul ușii și nu-l strânge, ca și, cum ai ţine cu orice 
preţ să-ţi lași amprentele pe el; nu-ţi compune o mutră atât de 
artificial de nepăsătoare... Și în sfârșit, pentru numele lui Alah, 
nu purta jerseul pe dos! De unde vii în halul acesta? 

— De la Antoniu, bufni Emil. 

— Și ce? Arde? Vine potopul? Umblă Golemul pe străzi? Sau a 
explodat biata inimă gregară a bunului poet? Sau poate au fost 
interzise băuturile alcoolice? 

— Ce debit verbal! se miră amicul meu. Mai spune ceva! 

— Mai spun. Dacă nu s-au interzis băuturile alcoolice, noi doi 
chefuim în noaptea asta. 


În local mai era lume destulă. Tonomatul urla ceva sud- 
american, ceva destul de siropos, dar plăcut. Am ciocnit și mi- 
am muiat buzele. 

— Poate vrei să-ți spun, totuși... făcu Emil. 

— Încă nu... întoarce-te ușor la dreapta, dar stăpânește-te să 
nu tresari. 

Emil îmi urmă povaţa și o văzu pe Valentina Cleja, două 
măsuţe mai încolo, cu Mircea Pandrea și cu soţia acestuia. 
Balerina îmi zâmbi. Probabil lângă ea se afla și Domino... 

— „Necunoscuta” mea, mormăi Emil melancolic. 

— Acum poţi să-mi spui ce te frământă, l-am îndemnat. 

Scoase din buzunar o foaie pe care am văzut niște versuri. 

— Bravo! Am ghicit, scrii poezii, de aici și mutra asta răvășită, 
a dat geniul peste tine și te-ai dus la Victor Antoniu, iar el a găsit 
că versurile tale sunt mizerabile și acum vrei să te spânzuri, 
dar... 

— Ce debit extraordinar! se miră pentru a doua oară Emil. 
Află, omule, că nu scriu versuri. Îţi amintești de Balada despre 
Lardea? 

— Păi, nu mi-ai tot cântat din ea? 

— Da, da, însă atunci n-am reţinut esenţialul... Ştii că Victor 
Antoniu și-a notat balada. Astăzi, mergând la el, am găsit hârtia 
sub birou, căzută acolo și uitată... 

Ridicând paharul și uitându-mă prin el am văzut lumina 
candelabrelor răsfrântă și tăiată, irizându-se în jocuri perverse. 
Cuvintele lui Emil treceau pe lângă mine, fără consistenţă, fără 


greutate. Cred că mă gândeam la altceva sau poate nu mă 
gândeam la nimic. 

— Și mai departe, am spus, numai așa că să nu tac. 

— Uite, în următoarele versuri e vorba de iubita banditului 
acela... Lardea. Vocea lui Emil deveni nesigură, tremură.. Eu, tot 
absent. E vorba de moartea ei... 

Emil citi: 


— Oare mâna cui a prins-o, 
A sucit-o și-a ucis-o, 

Mâna strâmbă și străină, 
Ce s-a ridicat haină, 
SINGURĂ s-a ridicat, 

Ca o timbră cu păcat... 


— Un fel de folclor suburban, am cugetat eu, calm. Niște 
stihuri făcute de lăutari, la petreceri. Fiecare a transformat sau a 
adăugat câte ceva, cum i-a venit mai bine... Ce vrei tu cu asta? 

Emil mă privi cu un fel de reproș. 

— Când erai bolnav, când aiurai cu febră de patruzeci de 
grade, îmi amintesc, te-ai ridicat dintr-odată și mi-ai cântat 
tocmai această parte... însă atunci n-am observat nimic. 

— Interesant... Fiind sănătos nu mi-aș fi adus aminte de 
stihurile astea, pentru nimic în lume. Dar omul, când aiurează... 

— Da, da! Subconștientul tău a reţinut tocmai această parte a 
baladei... Oare, de ce? 

— Într-adevăr, dragul meu, de ce? 

— Dar nu observi nimic? E vorba de o mână! 

Dintr-odată am devenit atent. 

— Dar nu, Emil, să nu fim caraghioși! E o metaforă... 

— O metaforă? Dar se spune clar: „Singură s-a ridicat...!” 
Mâna, singură! Mâna afurisită, care ne urmărește și pe noi! Știu 
că sunt ridicol... în baladă e vorba de o întâmplare veche, de 
acum vreo sută de ani, da, da, știu... O întâmplare care poate 
nici n-a avut loc... Parcă e sigur că Lardea a existat? A avut o 
iubită? lubita i-a fost ucisă? Şi totuși, în acest cântec vechi, e 
vorba de o mână singură... Nu sunt mistic, și totuși!... Legătura 
pe care o fac e fantezistă și stupidă - dar și existenţa unei mâini 
singuratice e o aberaţie, și totuși tu, Dagmar, Spiriduș, 
Andreescu, ați văzut mâna. lar în cântec e vorba tot despre ea! 


— Poate ar fi mai bine să amânăm discuţia pentru mâine. La 
lumina zilei lucrurile se prezintă altfel. 

— Sunt de acord, zise Emil. 

— Dar lui Antoniu i-ai spus? 

— Da. 

— Şi ce gândește bătrânul poet? 

— El e altfel... A fost pur și simplu încântat de această idee 
a... cum să spun, a unei legende despre mâna singuratică. E 
poet! Antoniu încă de la început mi-a spus că „Frumuseţea” 
poate că nici n-ar trebui descoperită. Orice taină nedezlegată 
are, după părerea lui, un farmec înzecit. 

— Această teorie nu l-a împiedicat să participe la căutarea 
ei... 

— Poate, poate, dar, oricât ar părea de ciudat, Antoniu se 
pasionează mai mult în legătură cu celelalte aspecte - săgețile, 
mesajele, „semnele” - decât de „Frumuseţea” propriu-zisă, așa 
am impresia. 

— Cred că te înșeli... 

— Bine, acceptă Emil. Toate acestea n-au importanţă. Eu dacă 
aș descoperi „Frumuseţea”, sau măcar adevărul cu privire la 
Meșterul Necunoscut, aș lăsa baltă bucuros toate celelalte. 

Discuţia noastră fu întreruptă de Mircea Pandrea care veni la 
noi și ne întrebă politicos dacă am accepta invitaţia de a veni la 
masa lui. Balerinul sărbătorea doi ani de căsnicie.. 

Oare nu i-am face onoarea de a închina un păhărel în cinstea 
acestei măreţe aniversări? 

Un refuz l-ar fi jignit, deci ne-am alăturat grupului, și după ce 
am toastat pentru fericirea familiei sale, ţinând atât eu cât și 
Emil câte un lung și odios discurs, m-am întors spre Valentina: 

— Şi Domino? am întrebat-o. 

— E aici. 

— De ce nu dansezi cu el? 

— E timid și nu îndrăznește să mă invite, răspunse cu 
seriozitate. Și e prea puști... 

— În acest caz va îndrăzni amicul nostru, domnul Angheliu. 

— Dar eu nu știu să dansez! Îndrăznește tu, Dane. Văd că 
abia aștepți. 

Am îndrăznit. 

— A hotărât destinul, zise Valentina, în timp ce dansam. 


— Ce a mai hotărât destinul? 

— Mi-am zis că, dacă nu te întâlnesc azi, nu-ţi spun niciodată. 
lar dacă te întâlnesc, îţi spun. 

Am crezut că balerina glumește. Puțin surescitat de paharul 
băut și poate de discuţia cu Emil, i-am răspuns cu prea mare 
ușurință prin următoarea nerozie: 

— Vrei să-mi spui că mă iubeşti? Dar Domino nu e gelos? 

Valentina își aplecă puţin capul. Nu s-ar fi putut spune că e 
supărată, jignită, dar mi-am dat seama că dădusem ca nuca-n 
perete. In general nu pot suferi femeile cu care nu se poate 
glumi, cele supărăcioase și bănuitoare. Dar cu Valentina altfel 
stăteau lucrurile. Ea când spunea ceva dădea o anumită 
greutate cuvintelor, chiar când era vorba de o fantezie gen 
Domino, și, am impresia, că pretindea același lucru tuturor. Îmi 
tinu un fel de morală, dar modul cum vorbea schimba mult 
nuanțele, pe scurt nu era o morală obișnuită. 

— Noi doi, Dane, n-ar trebui să vorbim niciodată despre 
dragoste. Există oameni între care dragostea ar fi cu neputinţă, 
nu știu de ce. 

Tot coniacul fu de vină pentru următoarea prostie pe care am 
debitat-o. 

— Deci, eu nu pot fi iubit? 

— Ba da, însă... cred, prietenia e uneori mai prețioasă. 
Dragostea complică lucrurile, știi, iar eu n-aş vrea să-ţi pierd 
prietenia. 

Mi-am dat seama că fusesem ridicol și i-am cerut iertare. 

— Lasă asta... 

Dansul se termină, ne-am întors la masă, odată cu soţii 
Pandrea. În timpul dansului Emil rămăsese singur, și-mi păru 
rău. 

6 

În ce mă priveşte, aveam impresia că Emil... ce mai! că o 
iubește pe Valentina. Sau - dacă vreţi - o admiră. Ori că 
prezenţa ei îl fascinează. 

Dar Valentina? N-aș îndrăzni să mă pronunt. Observase și ea 
ceva? Femeile - zic marii specialiști - au un simţ care 
detectează rapid sentimentele, chiar cele mai învăluite. Avea 
balerina un astfel de simţ, sau toate bănuielile mele nu valorau 
nici doi bani? Pe scurt, nu-mi place să mă amestec în intrigile 
sentimentale dintre oameni, și nici să le comentez, și am vorbit 


despre toate acestea numai pentru a explica originea vagului 
sentiment de vinovăţie ce-l resimțeam, mergând la întâlnire cu 
Valentina. Această întâlnire mi-o propusese ea, în seara trecută, 
de față cu Emil, și oare ce gândise amicul meu? 

Ardeam de curiozitate: ce are să-mi spună „Necunoscuta”? 

Trecând pe lângă operă, am văzut de departe podul metalic 
cel îngust, pentru pietoni, unde aveam întâlnire. Nu venise încă, 
dar eram sigur că nu va întârzia. Sub pașii mei podul vibra. M- 
am oprit chiar la mijloc; dedesubt apa curgea blazată. Ceva mai 
sus două caiace se urmăreau, în zigzag. Am simţit ușoara 
vibraţie a podului și am știut că Valentina venise. Se opri lângă 
mine și nici n-am avut răgazul s-o salut că am auzit-o 
explicându-mi iute: 

— Să nu te simţi obligat a-mi da sfaturi sau a mă ajuta în 
vreun fel. Cred că nici n-aș avea nevoie de sfat sau de ajutor... 
Vreau să-ți povestesc ceva. Nu e nimic extraordinar, însă pe 
alocuri poate n-o să-ţi vină să mă crezi. Eu n-am intenţia să te 
conving, tot ce te rog este să mă asculţi. De acord? 

— Mă mai întrebi? Sau poate vrei să mergem în altă parte? 

— Nu, îmi place aici pe pod, e bine. Ascultă. Ti-am spus că am 
rămas orfană când încă nu împlinisem un an. Bunicii din partea 
tatălui mai trăiau, într-un orășel, dar erau lipiţi pământului, și tot 
la orfelinat am ajuns. Mai târziu au murit și bătrânii, aveam vreo 
cincisprezece ani pe atunci; întâi a murit el, peste un an ea, dar 
puţin înainte de asta mi-au trimis câteva lucruri, înţelegi, 
tablouri vechi, o biblie, câteva cârpe de pus pe pereţi și mai știu 
eu ce, toate adunate într-o lădiţă. Printre nimicurile acelea se 
afla și un fel de plăcuţă de lemn, cam de lungimea palmei mele, 
un lemn foarte tare, deși pe margini ros adânc de carii. În ultima 
scrisoare a bunicii, eram povăţuită să păstrez acea relicvă care 
o să-mi poarte noroc, fiindcă o găsise bietul tata, tatăl meu, nu 
știu unde. Era un „semn de noroc”, zicea bunica. 

Până aici - nimic deosebit. 

Acum trei ani - eram la conservator - portarul căminului, 
aproape leșinat de emoție, mă anunţă că am fost căutată de 
tatăl meu, despre care știam că a pierit pe front... Mai precis că 
a fost dat dispărut, dar cum timp de șaptesprezece ani n-a mai 
venit nicio veste de la el, nu mă îndoiam că e mort. Partea 
ciudată este că acest om bun, portarul căminului, era mult mai 
emoţionat decât mine. Poate sunt rea, poate am o inimă de 


piatră, dar apariţia târzie a acestui tată pe care nu-l cunoșteam, 
și pe care nici nu l-am iubit vreodată, fiindcă n-am avut când, nu 
mi-a provocat reacţiile spectaculoase pe care scontează în astfel 
de cazuri unii autori de filme. M-am întâlnit cu omul ce pretindea 
că mi-e tată și... nu mi-a plăcut. El începu imediat să-mi 
vorbească despre mama, despre moartea ei, despre familia 
noastră... Parcă ar fi ținut cu tot dinadinsul să-mi arate cât de 
bine cunoaște toate acestea... Aveam impresia că se luptă să-mi 
dovedească cu orice preţ că e tatăl meu, mai ales că erau unele 
lucruri neclare, care m-au uimit încă de la început: pe acest om 
îl chema Andreescu și nu Cleja, cum ar fi fost firesc... în legătură 
cu asta mi-a povestit ceva destul de încurcat, despre viaţa lui de 
prizonier, cum a rătăcit prin lume, mulţi ani, și cum datorită 
unor împrejurări foarte confuze a fost nevoit să-și schimbe 
numele. Totuși, n-aveam niciun motiv să nu-l cred... Ce interes 
avea să mă convingă cineva că e tatăl meu? Ce ar avea de 
câștigat? Deci, l-am acceptat de tată, păstrând însă în suflet o 
anumită rezervă... El nu-mi cerea nimic, iar eu n-aveam nevoie 
de sprijinul său de niciun fel, eram bursieră și mă obișnuisem cu 
strictul necesar. Cu timpul, văzându-ne de mai multe ori, se 
stabili totuși între noi un fel de prietenie... Acest presupus tată 
al meu mă întrebă dacă știu ceva despre „semnul de noroc”, pe 
care e/ îl găsise în tinereţe, nu știu unde. l-am spus că se află la 
mine - trimis de bunica, după cum știi. Andreescu - vreau să 
spun tatăl meu - păru fericit și mă rugă să i-l dau. Zicea că eo 
amintire etc. Etc... l-am transmis deci plăcuţa de lemn, de ce să 
mi-o fi păstrat? Mie nu-mi spunea nimic. Deși cam pe atunci 
apăruse Domino, sfătuindu-mă să fiu atentă. L-am trimis pe 
Domino la culcare, nu l-am ascultat. După ce i-am predat 
„semnul de noroc”, tatăl meu păru să mă uite o bucată de 
vreme. El avea locuinţa lui, eu tot la cămin, iar apoi când am 
fost angajată la operă, m-am mutat la colega mea, la Tina 
Stelaru, o cunoști. Aveam deci un tată, dar era ca și cum nu l-aș 
fi avut. De altfel situaţia îmi convenea. El mă rugase să nu 
vorbesc nimănui despre încurcăturile lui cu schimbarea numelui, 
până se vor reglementa lucrurile, ca să poată reveni la numele 
său adevărat. Rugămintea sa era de prisos. Ne vedeam tot mai 
rar... 

Ti-am spus că după primirea „semnului de noroc” interesul lui 
Andreescu pentru mine a scăzut. Cel puţin așa mi se părea. In 


urmă cu câteva luni însă, m-a rugat din nou ceva. Cu un aer 
glumet, mi-a explicat că el împreună cu niște prieteni pregătesc 
o serie de farse unui coleg, nevinovate de tot, și m-a rugat să 
scriu câteva cuvinte pe niște fâșii de hârtie. După câtva timp 
veni iar, și tot așa, din ce în ce mai des, se prezenta la mine cu 
hârtiuţele acelea, cerându-mi să-i scriu acolo niște fraze ciudate. 
Farsa se prelungește, zicea el. 

La început nu l-am refuzat. Cum să respingi un om în vârstă, 
care e poate și tatăl tău, când te privește rugător cerându-ţi un 
serviciu atât de mic!? E drept că Domino mi se vâri iar în suflet 
zicând că n-ar trebui să accept rolul ăsta de participantă 
indirectă la o farsă despre care în fond nu știam nimic. 
influenţată poate și de intervenţia lui Domino i-am spus într-o zi 
lui Andreescu să mă mai slăbească. Eram dispusă să-i fac orice 
alt serviciu, însă rolul de secretară îmi displăcea. El aproape că 
plânse, în fine, mă înduplecă să-i fac, pentru ultima oară, acest 
serviciu. Asta se întâmpla înainte de plecarea în turneu. De 
atunci m-a lăsat în pace, până acum câteva zile... 

A venit iar, mi-a amintit că el, el și nu altcineva e tatăl meu, 
că e nefericit din cauză că nu reușește să aranjeze povestea cu 
numele, și e bătrân și singura lui bucurie sunt glumele ce le face 
cu acel coleg și m-a rugat, în fine, să scriu o nouă depeșă, care 
era de data aceasta mai lungă. 

— Îți amintești despre ce este vorba? 

Valentina scoase din poșetă un petic de hârtie. 

— Mi-a lăsat el textul. lată: „Dacă accepti colaborarea cuiva 
care știe multe, lasă fereastra din stângă deschisă între șapte și 
opt”. 

„Deci Andreescu e dispus acum să colaboreze cu noi!” mi-am 
zis. Și am întrebat-o pe Valentina: 

— Ai acceptat să-i scrii acest mesaj? 

— Deocamdată, nu. Voiam să mă gândesc, eventual să stau 
de vorbă cu tine. 

Valentina puse înapoi hârtia și închise poșeta. Sub noi, sub 
pod, lunecau cele două caiace. 

— Valentina, ar fi foarte important dacă mi-ai descrie puţin 
acel „semn de noroc”. 

— Așa îi zicea bunica, dar de fapt pe o margine a plăcuței de 
lemn se putea citi destul de clar: „Al doilea semn”.” 

M-am stăpânit din toate puterile să nu gem de furie. Nu mai 


încăpea îndoială: mâna furase de la Andreescu „al doilea 
semn”! 

— lar pe altă margine, urmă balerina, se poate citi: „Caută 
primul semn”. 

— Bine, Valentina, dar între aceste două inscripţii nu era 
nimic? 

Ea mă privi puţin mirată. 

— Nu mă așteptam să te intereseze povestea mea... Ba da, 
între cele două inscripţii era un șir de cuvinte ciudate, într-o 
limbă necunoscută. Și totul era gravat în lemn, cu fierul roșu, 
subțire și adânc. 

— Valentina, pe tine nu te-a intrigat niciodată acest „semn de 
noroc”? Nu te-ai întrebat ce e, ce poate fi? 

— Ba da, dar ce folos? Există atâtea lucruri ciudate pe lume. 

— Dar interesul lui Andreescu, al tatălui tău vreau să spun, 
pentru plăcuţa asta de lemn, nu ţi-a dat de gândit? 

— La drept vorbind, nu. Oricum, mie nu-mi folosea la nimic 
„semnul de noroc”, așa că i l-am dat. Nu ţin la lucruri. Omul, cu 
cât are mai puţin, cu atât e mai liber. 

— Și ce ai de gând? Îi scrii şi noul mesaj? 

— Tu ce zici? Să i-l scriu? 

Andreescu. Oricum, nu ne poate fi de folos - mi-am zis 
repede. E atât de mărginit, că desigur nu și-a făcut o copie după 
„al doilea semn”; altfel n-ar fi atât de disperat acum, n-ar umbla 
cu limba scoasă după colaborarea noastră... Și i-am spus 
Valentinei: 

— Nu i-l scrie. Ceea ce face presupusul tău tată e un joc 
obscur. 

— Dane, ziceam că nu-ţi voi cere nici sfatul, nici ajutorul... Mi- 
am călcat pe jumătate cuvântul, ţi-am cerut sfatul, să mi-l calc 
în întregime. Valentina se întoarse spre mine mai palidă ca de 
obicei. Ascultă! Încearcă să afli ce e cu omul ăsta: e sau nu tatăl 
meu? Mă deranjează nesiguranța asta! Și ce urmărește? Ce e cu 
„farsa”, cu mesajele? 

— Şi ce e cu „semnul de noroc”, nu-i așa? 

— „Semnul de noroc”... mă interesează mai puţin. Spune-mi, 
te-ai supărat? 

— De ce? 

— Fiindcă abuzez. 

— Nu numai că nu m-am supărat, dar îţi promit, Valentina, că, 


orice s-ar întâmpla, tu vei cunoaște adevărul cu privire la 
Andreescu! 

Peste câteva minute mă despărțeam de ea. Am luat-o la 
goană. Nu era timp de pierdut. „Al doilea semn” se afla în 
posesia mâinii 

7 

Dar în zilele următoare n-am reușit nimic. Am făcut pe rând 
de gardă în preajma Cetăţuii, în speranţa că va apare ciungul 
care nu era ciung, omul pe care-l bănuiam cel mai mult că ar fi 
în stare să ne spună câte ceva despre mână. Am coborât iarăși 
în subterane, am bătut împrejurimile Cetăţuii, chinuiţi de gândul 
că mâna se află în posesia ambelor „semne”. Toate eforturile au 
fost zadarnice. Dar interveni iarăși neprevăzutul, se petrecu 
ceva cu totul neașteptat. 

Într-o seară, când mă întorceam acasă împreună cu Emil, 
obosiţi și scoși din sărite de nereușită, am văzut de departe în 
dreptul casei noastre silueta uscăţivă a unui om pe care l-am 
recunoscut imediat. 

— Emil! Suntem pândiţi! Priveşte! E Andreescu! 

Mă înșelam. Nu eram pândliţi, ci așteptați. Când ne văzu, veni 
spre noi. N-avea aerul unui învins. 

— Eu sunt cel care vă trimitea săgeți! zise. 

L-am privit cu multă curiozitate. El se vede că spera să ne 
vadă leșinând de mirare. 

— Știm, i-am răspuns. Stim demult cine ne trimite săgeți. 

În lumina neonului, trăsăturile chipului său se adânciră. Avea 
ochii mici, neinteligenţi. L-am invitat să ne urmeze și l-am dus în 
grădină, sub nuc. 

— Unde te aflai când mi-ai trimis prima săgeată, 
confundându-mă cu domnul Angheliu? 

Încercam să-l domin, folosind același ton direct, adoptat de el. 
Era o metodă bună! 

— Acolo, arătă Andreescu un loc, sub gard. 

Se ţinea totuși drept și avea un aer încăpățânat, nepotrivit cu 
împrejurarea. Figură și bătrânul ăsta! El scoase o nucă și o 
despică liniștit cu briceagul. Noi rânjeam. 

— De ce nu m-aţi denunţat? întrebă el dintr-odată. 

Emil încercă să râdă: 

— Fiindcă săgețile dumitale nu ne deranjau... Ba chiar ne 
amuzau, aș zice. Dar tonul lui Emil deveni dur: Bun! Și ce 


dorești? 

— Să colaborăm, făcu, fără să clipească, Andreescu. 

Era caraghios, zău. 

— Noi nu colaborăm cu dumneata, i-am zis. Dacă dorești însă, 
acceptăm capitularea dumitale necondiționată! 

Andreescu, pus în stare de inferioritate, întinse mâinile: 

— Aș putea să vă ajut! 

— Nu credem. „Al doilea semn” ţi-a fost furat! 

— Dar am o copie! strigă bătrânelul. O copie făcută 
milimetric, înţelegeţi, o copie! 

Ne lovise în plin! Diavolul... Cât e de mărginit, dar tot a tras o 
copie după „semnul de noroc”... Nu m-aș fi așteptat. Ne avea în 
mână! Ne-am ţinut tari, totuși. 

— Condiţiile ţi le-am arătat: capitularea necondiționată! Adică 
ne spui adevărul în toate privinţele și ne predai copia. 

— Și atunci colaborăm? 

— La ce? 

— La descoperirea comorii... 

— Ce fel de comoară? urlă Emil. 

— Comoara pe care o căutați și voi! 

— Accepti condiţiile? l-am întrebat iar. 

— Cum adică? 

— Ne spui totul. De pildă, ești tatăl Valentinei? 

— Cum să fiu? răspunse Andreescu privind în altă parte. 
Ştefan Cleja a murit pe front, am fost camarazi. El mi-a povestit 
despre „al doilea semn”... și despre familia lui. Am dat 
întâmplător de urma Valentinei și i-am spus că sunt tatăl ei. Îmi 
trebuia „al doilea semn”. Ce vedeţi rău în asta? 

— Ai copia la dumneata? Copia celui de „al doilea semn”. 

— E aici. 

— Dă-o-ncoace. 

— Dar... 

— Nu colaborăm decât în condiţiile de mai sus. Copia va 
rămâne la noi. 

— ŞI eu ce fac? 

— lţi vom comunica hotărârea noastră. 

— Nu! strigă Andreescu. Așa nu! Fără mine, nu! 

— Bagă de seamă! Dacă nu te luăm în grija noastră, mâna îţi 
face figura... E foarte pornită împotriva dumitale! 

Bătrânul privi împrejur, cuvintele mele nu-i fuseseră pe plac. 


Îmi era milă de el, pe cinstea mea. 

— Unu: ne dai copia, i-am zis. Doi: te duci imediat acasă. Trei 
(foarte important!): nu o mai vezi niciodată pe Valentina Cleja. 
În aceste condiţii, dacă vom descifra „semnele”, te vom chema 
și pe dumneata. 

Bătrânul își împinse bărbia înainte. 

— Trebuie să ne grăbim! zise el. Altfel mâna ne-o ia înainte, 
ne suflă comoara. 

— O întrebare! Ce știi despre mână? 

— Am fost deseori urmărit de un om mititel, ciung. Glasul lui 
Andreescu deveni cumva răgușit. /ar mâna a apărut de două 
ori... Prima dată n-a reușit să-mi fure „semnul”, a doua oară a 
reușit. 

— Ce știi despre ciung? 

— Nimic. 

— Nu l-ai urmărit? 

— El mă urmărea pe mine! 

— De ce n-aţi inversat rolurile? 

— Fiindcă mi-a fost frică. 

— Şi totuși, de ce ai venit să ne propui colaborarea? 

— Nu mă pot lupta singur cu mâna. 

— Aha... Și ce urmăreai cu mesajele? 

— Să vă sperii... Mă temeam să nu descoperiţi comoara 
înaintea mea. 

— Comoara! scrâșni Emil. 

— Nu ţi-a fost niciodată teamă că te-ai dat drept tatăl 
Valentinei? 

— Nu. Scopul scuză mijloacele. Aveam nevoie de comoară. 

— Pentru ce, omule? 

— Aurul... hărâi Andreescu. Aurul e totul. 

— De unde știi că e vorba de aur? 

— O comoară înseamnă aur. 

— Și ce te face să crezi că e vorba de o comoară? 

— Așa mi-a spus Ștefan Cleja. Am fost prieteni. 

— Şi ai minţit-o atât de urât pe fiica prietenului! 

— Am spus: scopul scuză mijloacele... Poftim copia... Mi-o 
întinse, dar cine știe din ce cauză se răzgândi și i-o dădu lui 
Emil. Aștept! zise el. 

L-am urmărit cum se îndepărtează. Era ceva deplasat, 
anormal în mișcările lui. Deși bătrân, părea agil. Dracu’ știe! Şi 


acum sunt convins că-i lipsea o doagă. O anumită doagă. 
8 


Dar în momentul acela prea puţin ne păsa de Andreescu! 
Cărându-ne la pumni de bucurie, am năvălit în casă și am expus 
în lumină copia făcută după „al doilea semn”. Ah, bucuriile astea 
premature!... 

Considerând că acum suntem în posesia ambelor „semne” 
(„primul” fiind cele trei cercuri), speram că vom afla totul cât ai 
clipi din ochi, sau cel mult în intervalul necesar pentru a fuma 
două ţigări... 

Pe foaia de hârtie pe care Andreescu pretindea că 
reprodusese milimetric cel de „al doilea semn”, era desenat un 
dreptunghi lunguieţ ce reprezenta plăcuţa de lemn, în mărime 
naturală. Pe una din margini scria: „Cată primu semn”. lar pe 
cealaltă margine: „A/ doilea semn”. Între aceste două inscripţii, 
o coloană de cuvinte stranii: 

Ig 
er 
ael 
iuluta 
ăn 
e 
urolin 
etăra 
er 


Aprinzându-ne deci ţigările, ne-am privit consternați. Ce 
legătură putea fi între aceste cuvinte necunoscute și „primul 
semn”, adică cele trei cercuri? 

Fiindcă noi așa judecasem: cele două „semne” se 
completează reciproc și unul ajută la dezlegarea celuilalt. Și 


probabil că așa trebuia să fie. Însă nouă ne scăpa pentru 
moment relaţia posibilă între ele. Cum ar putea cele trei cercuri 
să ne ajute la descifrarea coloanei de cuvinte absurde din „al 
doilea semn”? Şi, la rândul ei, coloana de cuvinte cum ne-ar 
facilita dezlegarea enigmei celor trei cercuri? Erau primele 
noastre gânduri. Pornirea iniţială de a-i anunţa cu un aer 
triumfător pe ceilalţi căutători ai „Frumuseţii” că suntem stăpâni 
pe situaţie, fu revizuită. Se vede că ne așteptau încă nu puţine 
căutări chinuitoare!... 


— „Art”! zise Victor Antoniu. E pe grecește. Cred că aici e 
clenciul. 

— „Er”, zise Salamanca. Parcă ar fi pe nemţește. 

— „Urolin”... O fi pe franţuzește? șopti Dagmar, mirată și ea 
de ideea ce-i venise. 

N = = ei ag a a 
românește!... Dar... 

N-am să uit niciodată zilele acelea. Parcă ne-ar fi fugit 
pământul de sub picioare. Timpul trecea și noi nu reușeam să 
stabilim nicio legătură între cele două „semne”. Și în acest timp 
mâna... Să fi fost oare mâna mai perspicace decât noi toţi la un 
loc? Să fi reușit ceea ce nouă nu ne ieșea nicicum? 

Emil revăzu foile umplute cu complicate calcule, acolo unde el 
împreună cu matematicianul încercaseră să interpreteze 
raporturile dintre diametrele cercurilor și... Luă numerele 
obţinute și încercă zadarnic să potrivească în fel și chip 
misterioasele particule de cuvinte de pe „semnul al doilea”. 

Poate că dacă n-am fi posedat ambele „semne” am fi fost mai 
liniștiți, ca să nu zic resemnaţi. Dar având „semnele” la 
dispoziție ne apropiam încetul cu încetul de concluzia că numai 
incapacitatea noastră e de vină. 

Victor Antoniu, convins că e un mare dezlegător de enigme, 
se jură pe biata-i inimă gregară că nu mai pune mâna pe condei 
până ce nu va fi înfrântă muta încăpățânare a „semnelor”. 

Bătrânul pirat Salamanca, calm de obicei, încurca și mai rău 
culorile. 

Cât despre Dagmar, tot timpul părea că e gata să-mi spună 
ceva. 

Am avut o nouă discuţie cu Andreescu. Venise să afle ce se 
întâmplase cu „al doilea semn”. Era pornit, întărâtat, începuse 


zise Emil. Ar putea fi chiar pe 


chiar să vocifereze că l-am tras pe sfoară, că încercăm să-l 
înlăturăm de la dreapta împărţire a comorii... Caraghios... l-am 
tăiat-o scurt și l-am pus să jure pe trecutul său mincinos că 
ilustra lui copie după „al doilea semn” era perfectă și nu omitea 
nimic. Dar cu asta n-am progresat deloc. 

Am întâlnit-o pe Valentina. 

Cum mă văzu, zise: 

— Deci, nu e tatăl meu? 

— De unde știi? 

— Mă așteptam să nu fie tatăl meu. Nu te speria, nu sunt 
dezamăgită, nu e un șoc pentru mine. Domino m-a prevenit încă 
de la început. 

— Dar de unde știi că asta voiam să-ţi comunic? 

— Uite, am ghicit. După mutra tristă pe care ţi-ai 
confecţionat-o. 

— Bine, bine... însă află că Andreescu nu te va mai plictisi 
niciodată... 

— Dar care e întregul adevăr? 

l-am explicat tot ce știam. Contrar așteptărilor, Valentina 
râse. 

9 

După nenumărate zile istovitoare, după nesfârșite nopţi de 
insomnie, Emil se făcuse străveziu. Barba și-o rădea prea rareori 
și cum își petrecea mai tot timpul în preajma Cetăţuii, mormăind 
încontinuu acele blestemate particule de pe „al doilea semn”, 
combinându-le în minte în fel și chip, când cobora în oraș, 
șifonat și aducând pe haine praful secular, urlau și câinii după 
el, alarmaţi. 

Se apucase să facă alte calcule și alte măsurători. Căuta să 
vâre matematica și printre cuvintele și literele celui de „al doilea 
semn”. Însă nicicum nu reușea să facă o legătură logică între 
„semne”, între cele trei cercuri și coloana de cuvinte 
inexplicabile. 


În Turnul Tezaurului, chiar și la amiază stăpânea mai mult 
întunericul decât lumina. Partea aceasta a Cetăţuii rezistase mai 
bine timpului. Fusese și clădită mai temeinic, dat fiind scopul pe 
care i-l trădează numele. Pentru a se ajunge sus, la scara de 
piatră, a cărei bază fusese distrusă cine știe când și de către 
cine până la o înălțime de vreo nouă metri, vizitatorii Turnului se 


foloseau de o scară de lemn destul de șubredă în felul ei, care 
se sprijinea jos în doi bolovani mari, aduși tocmai în acest scop. 

Emil, singur pe platforma ultimă a Turnului, se uita prin 
ferestruicile practicate în zidul monstruos, foarte înguste spre 
interior și lărgindu-se către exterior. Erau șase asemenea 
ferestruici; nu într-o singură ocazie, flintele oștenilor de altădată 
se rezemaseră aici amenințând către cei care râvneau la 
comorile Turnului. Uriașe bogății fuseseră adăpostite între 
zidurile sumbre, aur, pietre preţioase, coroanele domnești 
poate... 

In vale, prin ceața albăstruie, se zărea o ramură a orașului. 
Dacă trecea la ferestruica opusă, Emil putea să cuprindă din 
ochi Piscul-de-sub-Vânt; prin cea de alături vedea stânca de 
sare, pădurea... 

Exista o contrazicere între cele două „semne”, care-l 
neliniștea pe Emil. Dacă „primul semn” (cele trei cercuri) părea 
să fi fost lăsat în urmă cu sute de ani, poate chiar de Meșterul 
Necunoscut, sau de vreun discipol sau prieten al acestuia, nu 
același lucru se putea spune despre „al doilea semn”. Faptul că 
fusese conceput în alfabetul latin îi plasa originea mult mai 
aproape de timpurile noastre... Rezultă că „al doilea semn” 
fusese lăsat de un intermediar... Povestea era încurcată și 
obscură. Totuși inscripţiile: caută „al doilea semn” — în preajma 
„primului” și la fel caută „primul semn” - pe „al doilea” - vorbea 
de la sine. Despre legătura directă dintre ele. Și totuși, îndoiala 
începuse să... 

În cele din urmă Emil cobori. 

Când ajunse la ultima cotitură a treptelor de piatră, observă 
cu uimire că scara de lemn fusese trasă într-o parte. Drumul îi 
era tăiat. Şi forțându-și privirea, Emil observă în semiîntunericul 
de jos o umbră stranie ce părea că se leagănă ușor: mâna! 


Deci întâmplarea, sau poate că nu întâmplarea, făcuse ca 
Emil să capete dovada că cei care văzuseră mâna n-au fost 
victime ale halucinaţiei. De astă dată mâna apăruse în faţa 
privirii sale, și nu părea tocmai grăbită să dispară, cum făcuse 
totdeauna. Se /legăna... Emil era țintuit în turn și nu putea cobori 
pentru o confruntare directă... 

După primul moment de surpriză, în timp ce odată cu 
senzaţia de nefiresc, teama începuse să-i dea ocol, Emil fu ispitit 


să vorbească, să spună ceva. Dar cum să te adresezi unei mâini, 
care în mod normal nu te poate auzi? Pătruns de gândul acesta, 
Emil tăcu și așteptă, sprijinindu-se de zidul rece și numărând - 
fiindcă tot n-avea altceva de făcut - bătăile accelerate ale 
propriei sale inimi. Recită în gând: 


Mână strâmbă și străină, 
Ce s-a ridicat haină, 
Singură s-a ridicat 

Ca o umbră cu păcat... 


Și spaima îl săgetă mai adânc! 

Deodată lui Emil i se păru că o șoaptă ajunge până la urechile 
sale. Mâna vorbea? Da! Pricepu câteva cuvinte răzlețe. Șoaptele 
urcau de-a lungul zidurilor, trezind un anumit ecou. 

— Cum? urlă Emil. Vorbește mai tare, lua-te-ar dracii! 

O clipă domni tăcerea, apoi auzi ceva mai distinct același glas 
șoptit: 

— Promite că nu vei mai călca pe aici niciodată în viaţă! 

— Nu! strigă Emil. Haide, vino încoace să văd cine ești!... Ce 
ești! Haide! 

Drept răspuns la cuvintele sale, mâna se retrase încet, tot 
legănându-se, și dispăru. Înfiorat, Emil urcă repede treptele 
până la platforma superioară. Acolo cel puţin pătrundea mai 
multă lumină prin cele șase orificii. Dădu ocol încăperii, privind 
afară, în speranţa că o să vadă pe cineva. Împrejurul Cetăţuii 
era pustiu și liniște. Emil se sprijini de zid, nepierzând din ochi 
scara. Desprinse o piatră pentru orice eventualitate, să aibă și el 
o armă... însă nimeni nu urcă după el. Trecuseră numai câteva 
minute, când, exasperat și înfricoșat de liniștea aceea, convins 
că se scurseseră ore de când se afla izolat acolo, Emil începu să 
coboare scara, încet. Când ajunse la ultimele trepte, mâna 
apăru iar! 

Emil reveni sus... 


În ziua aceea ar fi trebuit să mă întâlnesc la prânz cu Emil. 
Dar se apropia seara și înrăitul căutător al „Frumuseţii” nu 
apăruse. Oscilând între o vagă îngrijorare și speranţa că Emil a 
dat în sfârșit de un fir, am luat autobuzul 2; înserarea mă prinse 
pe drum, urcând spre Cetăţuie. 


În acest timp, izolat în Turnul Tezaurului, în interiorul căruia 
întunericul se îngroșase, Emil nu era prea vesel și cine știe la ce 
se gândea! 

Înconjurată de umbre, de tainică tăcere, sub cerul violet, 
Cetăţuia, în singurătatea ei, te impresiona și neliniștea. 
Avusesem de gând să-l strig încă de departe pe Emil, dar n-am 
îndrăznit să tulbur pacea aceea. De altfel mi se păru că nu e nici 
ţipenie de om în preajma ruinelor. M-am oprit, am vrut să cobor, 
dar după o ezitare mi-am continuat drumul. Și când am cotit la 
dreapta, ieșind din umbra zidurilor, m-am pomenit faţă-n faţă cu 
omuleţul acela pirpiriu, fără o mână, ciungul care nu era ciung! 
Surprinși amândoi, parcă am înlemnit. Ne aflam la cel mult zece 
metri unul de celălalt. Cu toate că era aproape întuneric, i-am 
văzut expresia stranie întipărită pe faţa mică, boţită parcă, 
adunată în jurul ochilor și a gurii. O faţă de o jale nespusă. 

Nu m-am putut stăpâni și am strigat: 

— Doctore Tifu! 

El scoase un geamăt, un urlet, ca o tresărire a unei dureri 
uitate, un strigăt de om și de fiară și, răsucindu-se agil, o luă la 
goană. 

— Doctore Tifu, stai! Stai! Doctore Tifu! Doctore Tifu! Staaai! 
„„„ am zbierat după el. i 

L-am văzut privind înapoi, făcând parcă un semn cu mâna. In 
două secunde dispăru. Nu l-aș fi putut prinde. Mint. Cred că 
mint. Cred că l-aș fi putut ajunge, dar ceva m-a oprit. Nu știu ce. 
Şi-n timp ce încercam să mă descurc în gândurile mele, am 
auzit de departe și de sus glasul lui Emil. 

— Dane, tu ești? 

Un minut mai târziu bărbosul călca nevătămat pământul 
răbdător al planetei noastre. L-am simţit cum tremură. 

— Mâna există, șopti el. Ştie chiar să vorbească!... 

10 

Abia se luminase de ziuă când m-am trezit dintr-un somn 
zbuciumat, cu ţârâitul soneriei în urechi... Era pentru mine. Încă 
năuc, m-am dus împleticindu-mă să deschid. Nu era nimeni la 
ușă, în schimb un plic alb căzu cu un foșnet mort. Era îndoit și 
nu purta vreun nume, vreo adresă... Mi se păru că aud jos niște 
pași ușori ce se îndepărtau. 

În plic am găsit o coală de hârtie groasă, acoperită în 
întregime cu un scris ce mă uimi. Unele litere păreau enorme în 


raport cu altele, microscopice. Caligrafia era tremurată, aplecată 
când în dreapta, când în stânga. Era un scris oribil, fără să vreau 
mi-am zis că aceasta nu poate fi decât mâzgăleala unui braţ de 
caracatiță... Dar conţinutul? 


„Într-un moment de luciditate scriu, eu, Simion Tifu. Aţi aflat 
cine sunt, foarte bine. Mintea mea e bolnavă. Sunt zile când nu- 
mi dau seama ce fac şi ce se întâmplă cu mine. Când în 
subterană am furat Petromaxul eram în stare de inconștiență, 
iertați-mă. Și dacă nu mă iertati, totuna e. Altceva, altceva! 

Eu am descoperit locul unde s-a prăbușit în munţi prietenul 
meu Liviu. Am găsit asupra lui «primul semn» și apoi am 
îngropat trupul zdrobit, iar resturile avionului le-am azvârlit în 
prăpastie. Asta așa, ca să știți. Ca să vedeți că nu mint, că am 
mintea limpede acum, când scriu. Altceva, altceva! Aurul! 
Trebuia să găsesc comoara. Atâţia ani! De pe front m-am întors 
cu creierul zdruncinat și fără o mână. Dar îmi trebuia comoara! 
Am construit mâna mecanică. Am căutat «al doilea semn». Era 
la Andreescu. L-am luat. Dar nimeni nu poate înțelege ce spun 
semnele. Fiindcă numai Liviu știe ce e acolo, și taina a luat-o cu 
el în moarte. Aceste semne au adus până acum doar nenorocire, 
fiindcă omul când simte mirosul aurului îşi pierde mințile. 
Altceva, altceva! Eu sunt doctorul Simion Tifu, da. Eu astăzi am 
ars cele două «semne» blestemate. Să nu vă pară rău. Oricine 
ar fi pus mâna pe ele, i-ar fi adus nenorocire și moarte. 

De aceea le-am ars, și scrumul l-am aruncat într-o fântână. 

Semnele blestemate care mi-au otrăvit viața. Comoara 
blestemată, aurul blestemat din cauza căruia omul devine fiară. 
Le-am ars, nu mai căutați. De aceea vă trimit această scrisoare, 
ca să nu mai căutați. Am ars și mâna mecanică. Ea poate face 
mult rău. Și acum e rândul meu să dispar. Voi aţi aflat cine sunt. 
Am fost un doctor bun. Nu vreau să fac rău fără voia mea. 
Mintea mea e tulbure. Finis. Am ars totul. Într-un moment de 
luciditate, după ce ieri mi-am auzit numele. Acum am să dispar. 
Altceva, altceva! 

P. S. 

Nu mai căutaţi! Cele trei cercuri nu reprezintă primul semn. 
Primul semn l-a avut numai Liviu, pe urmă eu, dar acum nu mai 
există. L-am ars. Eu plec. Nu mai căutați! Aurul nu înseamnă 
nimic. Altceva, altceva!” 


PARTEA A ȘAPTEA 


RÂNJETUL LUI LARDEA 


1 

Această cronică a unor întâmplări destul de ciudate se 
apropie de sfârșit. Scrisoarea pe care ne-o lăsase nenorocitul 
acela de căutător de comori, doctorul Simion Tifu. A confirmat o 
bănuială mai veche și anume că între cele două „semne” pe 
care le aveam, nu exista o legătură reală, că cele trei cercuri, 
probabil, nu reprezintă „primul semn”. 

În același timp Tifu ne tăia speranţa de a găsi vreodată 
„Frumuseţea”, anunțându-ne că arsese ambele „semne”, deci 
semnul „al doilea” pe care-l furase de la Andreescu (și copia 
căruia o aveam și noi) și semnul „prim”, cel găsit de Liviu Belcin 
și pe care noi nu-l văzusem niciodată. 

Se punea întrebarea: ce greutate trebuie să acordăm spuselor 
unui om care, el însuși, afirmă despre sine că are mintea 
tulbure? 

Trebuie oare să credem: a) că într-adevăr cele trei cercuri n- 
au nicio legătură cu „semnele”? b) că „primul semn” era unic? 
c) că Tifu distrusese cu adevărat „semnele”, renunțând la 
căutări? 

La prima întrebare înclinam să credem - deși nu categoric - 
că e așa cum spune doctorul, cum de altfel bănuiam și noi. Am 
explicat cu altă ocazie cum ne pusese pe gânduri diferenţa 
originii în timp dintre cele trei cercuri și „al doilea semn”. 
Motivul principal era însă lipsa oricărei interpretări logice a 
legăturii dintre cercuri și „al doilea semn”. 

Trec la întrebarea a doua. Și aici existau complicaţii. Cât timp 
am fost convinși că cele trei cercuri reprezintă „primul semn”, 
întâlnit de noi în mai multe locuri, ne plăcea să credem că și „al 
doilea semn” există în mai multe... exemplare. Dacă însă 
cercurile își pierdeau calitatea de „semn”, firește, concluzia de 
mai sus suferea o gravă amendare. Era foarte posibil ca 
„semnele” să fi fost într-adevăr unicate, și în acest caz - trecând 
la întrebarea a treia - distrugerea lor de către Simion Tifu punea 
sub stigmatul zădărniciei toate eforturile noastre de până acum. 

Dar le distrusese cu adevărat, renunțând la căutări? Victor 
Antoniu, de pildă, înclina să creadă că scrisoarea lui Tifu fusese 
o simplă manevră concepută numai pentru a ne descuraja și a 


ne face să renunţăm noi la cercetări, în acest chip el 
asigurându-și liniștea și posibilitatea de a continua pe îndelete 
căutarea „comorii”. Poetul, psiholog, emisese ideea că Ţifu e un 
om perfect lucid, însă un demoniac, așa cum bine îl 
caracterizase Sorin Belcin. 

Dar un om perfect lucid și normal! - am obiectat noi - nu și-ar 
fi cheltuit viața în căutarea unei comori iluzorii, a unui aur 
iluzoriu. Mai ales că în zilele noastre funcţia aurului e atât de 
schimbată! 

Poetul ne contrazise prompt, afirmând că dorinţa de a poseda 
comori, de aur, e prea adânc înrădăcinată în sufletul omului, de 
mii de ani, devenind aproape un instinct, ca s-o putem neglija, 
sau înlătura cu ușurință. 

În orice caz supoziţia sa că scrisoarea lui Tifu e o înşelătorie 
pusă la cale în scopul de a ne face să sistăm cercetările, năștea 
în mod firesc și ideea că doctorul minte și în alte privinţe. De 
pildă, când zice că cercurile nu sunt „primul semn”... 

De aceea, cu toate că descurajarea îi rodea sufletul, Emil își 
continuă efortul pe toate planurile: explora Cetăţuia și 
împrejurimile și își spărgea capul cu cele două „semne”. 

În următoarele zile și săptămâni, mâna nu mai apăru, silueta 
firavă a ciungului care nu era ciung, și totuși era - adaug acum - 
nu fu semnalată nicăieri. Ceea ce ne întărea tot mai mult 
convingerea că Tifu nu minţise în nicio privinţă. Părăsise aceste 
locuri, și înainte de a pleca distrusese „semnele”. Ne întărea și 
convingerea că nu minţise zicând că cele trei cercuri nu 
reprezintă „primul semn”. 

O echipă de cartografi, care cobori în subterană pentru a face 
harta acelei negre împărăţii, făcu o descoperire. Emil care se 
afla în preajmă, la Cetăţuie, fu chemat și el. Pe una din galeriile 
laterale cartografii dăduseră peste niște resturi ciudate: cenușă, 
un schelet metalic, niște pârghii și resorturi, tot metalice, și 
alături o sticlă goală care mirosea a petrol. 

Emil simţi că transpiră, deși era răcoare, acolo, sub pământ. 

— Mâna! șopti el. Aici, doctorul Tifu și-a ars mâna! 

— Poftim? făcu unul din cartografi, nedumerit. 

Emil nu-i răspunse și, aplecându-se, culese de jos resturile 
metalice, întrebându-se dacă printre tăciunii aceia nu se afla și 
cenușa celor două „semne”. Dar își aminti că în scrisoare se 
zicea că cenușa semnelor fusese aruncată într-o fântână. Şi, pe 


cât se pare, acest Simion Ţifu spunea câteodată și adevărul. 

Scheletul metalic al mâini; doctorului Tifu, împreună cu 
mecanismele care o ajutau să se îndepărteze de cel care o 
manevra, se află acum în micul muzeu personal al lui Emil, 
atrăgând atenţia și stârnind curiozitatea oricui. El a repetat 
povestea despre mână și despre proprietarul ei de mii de ori. 
Cred că nimeni nu l-a crezut, și tot repetând-o ca pe un basm 
vechi, poate că nici Emil nu mai crede în ea... Totuși, mâna se 
afla acolo, mâna care ne-a îngrozit, martor tăcut dar real al 
întâmplărilor acelei veri... 

2 

Un sentiment apăsător de milă mă cuprindea când mă 
gândeam la Simion Țifu. Sau la Liviu Belcin. Acești doi oameni, 
inteligenţi fără îndoială, capabili, își rataseră viața mizând pe 
aur, pe o comoară iluzorie. Destinul trăsese, cu rigla parcă, 
liniile aproape paralele a soartei amândurora. Aripa moartă a 
avionului cu care se prăbușise Liviu Belcin își găsea un ciudat 
corespondent în mâna moartă, arsă, a doctorului Țifu. 

Gândindu-mă la el, îmi venea în minte destinul trist al 
căutătorilor de aur, atrași de mirajul bogăției, ale căror 
morminte presară toate drumurile lumii... 

Dar să vă povestesc mai departe întâmplările ce ne-au dus la 
descoperirea sau nedescoperirea „Frumuseţii”. Convingându-ne 
tot mai mult că „primul semn”, cel adevărat, fusese definitiv 
distrus de către ifu, ne cuprinse apatia. Trecu o bucată de 
timp, care, dacă nu ne împăca definitiv cu gândul că pierdusem 
partida, cel puţin ne cam obișnui cu el. În aceste săptămâni 
rareori se întâmpla să discutăm despre recentele întâmplări, 
fiecare se ferea să aducă vorba, și fiecare avea impresia despre 
celălalt că uitase, că extraordinara frământare și dorinţă de a 
găsi „Frumuseţea” se topise încetul cu încetul, transformându- 
se în blazare. 

Și ne înșelam cu toţii. A trebuit să treacă o bucată de timp, ca 
un fel de perioadă de vindecare a rănilor, pentru ca discuţiile și, 
încetul cu încetul, cercetările, să fie reluate. 


Într-una din aceste zile am primit vizita bătrânului pirat 
Salamanca. El veni și tăcu multă vreme, apoi debită una din 
maximele lui preferate și tăcu iar. Apoi mă întrebă cum o duc, 
parcă nu ne-am fi întâlnit de secole, se interesă de deschiderea 


stagiunii, și flecărirăm așa o jumătate de ceas, schimbarăm 
cuvinte fără importanţă, și el mai dete drumul câtorva maxime 
tipic salamanchiene, despre vulturi sau despre hiene, nu-mi 
amintesc. Stinse ţigara, aprinse alta, se jucă puţin cu scrumiera, 
și în fine, spuse: 

— Ar trebui să-l chemi aici pe Emil... 

— Cum? 

— Să-l inviţi repede aici... Pe Dagmar am întâlnit-o, trebuie să 
apară din clipă în clipă, la fel și domnul Antoniu, i-am telefonat... 

— S-a întâmplat ceva? 

— Ah, nimic. Am găsit „primul semn”, cel adevărat, făcu 
piratul, calm. 

— Ce? Păi nu l-a ars Tifu? 

— Doctorul ne-a cam păcălit. El a ars numai copia... îmi 
răspunse cu blândă superioritate marinarul. Copia pe care a 
făcut-o Liviu Belcin, la fel ca și Andreescu, din prevedere. Dar 
originalul... originalul a rămas, a rămas acasă, în păstrarea 
fratelui său, și iată-l aici. 

3 

„„„Și totuși ar fi trebuit să ne gândim! Ar fi fost cât se poate de 
firesc să ne gândim că Liviu Belcin nu luase cu sine în avion 
preţiosul original al „primului semn”, ci numai o copie! Păi, nu 
era normal? Dacă și Andreescu cel lipsit de fantezie avusese 
precauţiunea de a face o copie după „al doilea semn”, nu era 
firesc să presupunem că Liviu Belcin, mai versat, plecase în 
călătorie cu copia, lăsând acasă originalul? 

Dar ce se întâmplase? Se cuvine să mă opresc puţin asupra 
acestui moment. El ne rezervă încă o surpriză, însă incomparabil 
mai mică decât ceea pe care a avut-o Salamanca, într-o 
frumoasă înserare auzindu-l pe prietenul său Sorin Belcin 
adresându-i-se cam în felul acesta: 

— Ce părere ai, n-ar fi timpul să dăm cărţile pe faţă, 
marinarule? Acum suntem prieteni vechi... Vezi, eu știu că 
afacerile sărmanului meu frate te interesează mult mai mult 
decât vrei s-o arăţi... Ești și tu un vânător de cai verzi pe pereţi, 
dar un vânător simpatic, și nu sunt supărat pe tine deloc, poţi să 
mă crezi. Ei bine! Spune-mi întregul adevăr în legătură cu tine și 
tot ce ai aflat despre fratele meu și despre moartea lui... în 
schimb vei primi din partea mea acel obiect, adus de Liviu din 
subterană. 


Bătrânul pirat era prea înţelept ca să pună întrebări. El știa că 
până la urmă Belcin îi va explica singur de unde aflase 
adevăratele sale intenţii. Important era că inginerul nu se 
supărase... 

Și iată-ne acum în fața acestui ciudat obiect, „primul semn” 
original, care, ca și „al doilea semn” descris de Valentina și 
copia căruia o aveam de la Andreescu, era o veche plăcuţă de 
lemn, lungă cât o palmă de om, roasă de carii pe margini; în 
mijloc o coloană de cuvinte la fel de inexplicabile ca și de pe „al 
doilea semn”, iar pe margini două inscripţii: „primul semn” - 
într-o parte, și „cată al doilea semn” - în cealaltă parte. 


âta 
a | 


S 
a cC 


După un timp atât de îndelungat „primul semn” se întâlnise 
cu cel de „al doilea semn”... Şi totul depindea de iscusința 
noastră! 

4 

Adunându-se căutătorii „Frumuseții” într-o primă ședință de 
lucru, cineva emise ipoteza, foarte șocantă, că de vreme ce ne 
debarasasem de cele trei cercuri, atâta vreme considerate a fi 
drept „primul semn”, cele trei cercuri găsite - repet - în 
subterană, pe piatra cu sculptura neterminată, apoi pe o altă 


piatră culeasă din lac, și în fine pe zidul Vechii Episcopii, acum 
nu mai aveam niciun motiv să fim atât de convinși că mergem 
pe urmele „Frumuseţii” și nu, într-adevăr, a unei comori sau 
cine știe a cărei taine. Ce legătură e între această plăcuţă veche 
poate de un secol, dar nici într-un caz de mai multe, și Meșterul 
Necunoscut? 

— Legătura e destul de limpede, răspunse Emil, după o clipă 
de gândire. lată! Cele trei cercuri au fost găsite pe piatra cu 
sculptura neterminată. Aceasta din urmă vorbește de la sine de 
Meșterul Necunoscut. 

— Sau de un discipol al său, sau de un alt meșter... 

— Aici e riscul, desigur... răspunse Emil. Dar noi pornim de la 
ideea că sculptura neterminată are legătură directă cu Meșterul 
Necunoscut. Mai departe: cele trei cercuri au fost găsite pe zidul 
Vechii Episcopii, iar sub el e inscripţia: „caută al doilea semn”. 
Inscripția aceasta, deci, face legătura între cele trei cercuri și 
aceste două „semne” pe care le avem aici. 

— Dar ce rost mai au cercurile atunci? întrebă Dagmar. 

— Nu știu, răspunse Emil. Nu știu care e rostul celor trei 
cercuri. Poate chiar ca să facă legătura... 

Discuţiile n-au fost puţine și nici liniștite. Trecându-se la 
analiza celor două „semne” întâi și-ntâi am făcut două copii noi 
după ele, iar originalul „primului semn” și copia după „al doilea” 
făcută de Anclreescu au fost zăvorâte de către Victor Antoniu 
într-o uriașă și hidoasă comodă. 

Cele „două semne” aveau o încăpățânare a lor, diabolică, de 
a nu se lăsa descifrate. Fusesem preveniţi că nu va fi simplu: un 
spirit inventiv ca al doctorului Tifu dăduse înapoi, învins de 
misterul „semnelor”. Noi eram mai mulţi, însă pe cât se pare nu 
mai pricepuţi... 

Vedeam clar că e vorba de un text. Însă cifrul care ni l-ar fi 
făcut inteligibil ne scăpa. Nu voi trece în revistă zecile de 
variante și de combinaţii pe care le-am făcut din cuvintele 
acelea. Și timpul trecea... 

5 


Și totuși până la urmă „semnele” au vorbit. Luaţi cele „două 
semne” și așezaţi-le unul lângă celălalt. Dar nu le puneţi în 
ordinea lor firească, așa cum am tot făcut noi ca niște jalnici 
metafizicieni ce suntem, ci așezați „al doilea semn” la stânga, 
iar „primul” la dreapta. Așa: 


Al doilea semn Primul semn 


ig rem 
er p 
ael av 
iuluta repmi 
ăn i v 
e rp 
ae lav 
urolin uben 
e tă ra obocs 
er p 
ae lac 
iulu topis 
ete us 
er p 
aehca eru 
ăgn âts 
ă s a | 
art aep 
ă S 
ă d ac 


Și acum dați-vă osteneală de a citi de la dreapta spre stângă: 
„Mergi pre valea imperatului vină pre valea nebuniloru 
scoboară-te pre calea șipotului suie-te pre ureachea stângă lasă 
peatra să cada”. 

Vă spun, dacă absolut din întâmplare Emil n-ar fi pus 
„semnele” pe masă în ordine inversă, ne-am fi bătut capul încă 
cinci sute cincizeci de ani! Totul a pornit de la pricăjitul cuvânt 
pe, sau mai precis de la forma lui arhaică pre. A fost primul pe 
care l-am citit invers, iar mai departe descifrarea „semnelor” a 
fost o jucărie. 

Eram atât de fericiţi de acest succes, că nici nu ne-am dat 
seama că intrasem de fapt într-o nouă enigmă. Numai 
Salamanca, păstrându-și calmul, mormăi: 

— Pasărea și-a pierdut amândouă aripile, dar n-a observat, și 
zboară în continuare..! 


Emil fu de părere că enigma semnelor se reduce la o 
problemă de șah. „Valea imperatului” și „Valea nebuniloru” se 


refereau, pretindea el, la anumite mișcări, pe tabla de șah, ale 
respectivelor piese. 

— Bravo! i-am zis, ai impresia că Meșterul Necunoscut se 
amuza în orele libere jucând șah cu discipolii! 

— De ce nu? Şahul e cunoscut de mii de ani! 

— E o ipoteză naivă, în orice caz... 

Dar Emil rămânea neclintit și tocmai se pregătea să ceară 
consultaţii unui șahist de categoria l-a, când, fără complicaţii, 
prin simpla cercetare a unor hărţi, am aflat că Valea Impăratului 
și Valea Nebunilor nu sunt niște simboluri de șaradă, ele există! 
Valea Împăratului, mai complet Valea Împăratului Horia, fiindcă 
pe acolo ar fi trecut cândva marele răsculat, e dincolo de 
cătunul Poeni și, mai departe, dă în Valea Nebunilor... Emil 
trebui să renunţe (cu mult regret) la fantezista-i ipoteză 
șahistă... 

6 

Atmosferă de sfârșit de vară, început de toamnă. Cerul puţin 
alburiu, pe alocuri de un albastru rece ca al gheții, cu șiruri 
prelungi de nori, ca niște trepte, suind cine știe unde. Efectivul: 
complet. Echipaţi: aproape la fel de bine ca și Hanibal, când a 
trecut Alpii. Ne lipseau numai elefanții. Ba nu, Salamanca auzind 
această remarcă, a pretins că elefanţi nu există, că el este 
elefant... Și, zicând asta, culese o floare. 

— Dagmar, o floare pentru tine, roșie ca sângele meu, când 
eram tânăr. 

Jurnalul acestei măreţe aventuri notează însă că floarea era 
albastră... Același jurnal, completat cu virtuozitate de Victor 
Antoniu, arată că prin cătunul Poeni am trecut pe la ceasurile 
zece dimineaţa. La bufetul de prin partea locului, un ghid local, 
inspirat de ș/ibovița băută de cu dimineață, pentru a ucide 
microbii, ne explică nu fără înflorituri delicate și lux de 
amănunte cum trebuia să mergem pentru a ajunge în Valea 
Împăratului. Ruta nu era complicată. 

După încă o oră de mers am văzut un pâlc de brazi, înaintând 
în unghi, tăiat de un pârâu fără pretenţii: de aici începea Valea 
Împăratului Horia, un defileu împădurit pe care l-am străbătut 
înaintând pe drumul acela de care, invadat de iarbă, șters pe 
alocuri. Pe aici domnea atmosfera de acum o mie de ani. La 
capătul acestei văi am prânzit și urmând porunca „semnelor” 
am luat-o la stânga, pe Valea Webuni/oru, prea puţin diferită de 


prima, atâta doar că prezenta unele meandre. Era răcoare și 
liniște. Am mers destul de mult, până am dat de cursul unui 
pârâu care ne tăia drumul. Indicația următoare suna și ea la fel 
de limpede (complicațiile urmau după asta): „... scoboară-te pre 
calea  șipotului”, aşa că n-am ezitat, ci, după o scurtă 
consfătuire, am urmat drumul acestui pârâu și după încă un 
ceas ne-am pomenit iarăși lângă pâlcul de brazi de unde 
plecasem cu vreo câteva ore înainte! 

Fără să ne dăm seama descrisesem un mare triunghi. 

— Bun! zise Victor Antoniu, autorul „semnelor” și-a bătut joc 
de noi. Scorul este de unu la zero pentru el, să ne întoarcem 
acasă. 

Poetul era furios. 

Faptul însă că drumul nostru trasase un veritabil triunghi, îi 
dădu de gândit lui Emil. El își aminti de triunghiul buclucaș al 
celor trei cercuri... 

Bătrânul pirat Salamanca fu însă de părere că dacă tot am 
început, să ne continuăm drumul până la capăt: 

— Semnele spun că trebuie să urmăm calea șipotului. Fie! Și 
mai departe - vom vedea! 

Ținutul deveni sălbatic, și puţin înfricoșător. Am pătruns într- 
un imperiu dur, presărat cu stânci golașe. Asemenea locuri poți 
întâlni în Retezat la tot pasul. Pârâul, sau mai precis „șipotul” 
cum îi zicea în „semne”, dispăru la un moment dat într-o 
văgăună destul de sumbră. Deasupra noastră se deschidea o 
mare arcadă de piatră, cu vârfuri tăioase; niște păsări mici și iuți 
treceau pe acolo fulgerător, scoțând ţipete. Și aici ne-am oprit, 
fiindcă pârâul dispăruse și nu măi aveam după ce ne călăuzi. 

— Scorul este de doi la zero pentru cel care a conceput 
„semnele”, mormăi Victor Antoniu. 

Dezamăgiţi, dar impresionați de locul acela straniu, ne-am 
întors pe înserate la Poeni și am tras la bufet. 

In acest timp Salamanca, mult mai practic, aranja problema 
dormitului peste noapte cu doi gospodari ce trecuseră pe acolo 
din întâmplare. 

Dagmar, frântă de oboseală, își rezemă capul pe umărul meu. 
Trebuia să stau nemișcat, să n-o tulbur, însă faptul nu-mi 
displăcea. 

Emil îl întrebă pe gestionar: 

— Există pe aici pe undeva un loc numit „urechea stângă”? 


Omul îl privi cam cruciș. Zise că nu știe de așa ceva. 

Emil puse aceeași întrebare de mai multe ori celor care intrau 
în bufet. Cred că până la urmă oamenii îl luară drept maniac, 
dar nu se supără nimeni pe el. 

Am trezit-o pe Dagmar care aţipise pe umărul meu și cu ce 
aveam la noi, cu ce-am mai găsit pe acolo, am încropit o cină 
grozavă, căreia i-am acordat toată atenţia noastră, stimulaţi și 
de niște păhărele de cacuveeher. 

Dagmar s-a dus să doarmă în odaia învăţătoarei. În timp ce 
ne îndreptam și noi către casele celor doi oameni cu care 
aranjase Salamanca, am fost ajunși din urmă de un bătrânel 
care șchiopăta. Purta o căciulă mare și neagră și avea o barbă 
albă. 

— Domnule! zise către Emil, cu accent pe u. V-am tot auzit că 
întrebaţi de „urechea stângă”, vorbi vioi omul de sub căciula 
neagră, dar să știți că pe aici pe-aproape nu ez/stă așa ceva, ori 
nu știu eu să fie, măcar că eu le cam știu pe toate. 

— Păi m-am convins că nu ez/stă, făcu Emil dezamăgit. 

— Urechea stângă, de așa ceva n-am auzit, puteţi căta cât 
veţi voi, cred că nu găsiţi, ce poate să însemne asta, urechea 
stângă, decât urechea stângă a omului, vorbi netulburată 
căciula neagră, un loc la care să-i spună așa pe nume, n-aș zice 
să fie, puteţi întreba pe oricine, chiar și pe al lui Surdu, care mai 
bine decât el nu cunoaște nimeni ţinutul nost’, iar el e om 
deștept, după tată s-a născut la America, la K/kago, și numai 
după aia s-a întors acasă... 

Picam de somn, iar bătrânelul se apucase să ne ţină un 
discurs. Această maladie, a discursurilor, bântuie peste tot. 

— N-o să găsiţi urechea stângă, dar poate vă interesează 
altceva... 

Am devenit atenţi, scuturându-ne picoteala. 

— Există două pietre mari, la care-i zice „Urechile lupului”. Nu 
departe, pe valea pârâului, acolo unde apa se pierde în 
pământ... Mai către dreapta... Și... 

6 


„Urechile lupului” le-am găsit ușor, a doua zi dimineaţa. Greu 
însă a fost să stabilim care dintre ele este urechea stângă, cea 
care ne interesa. 

Erau două imense stânci alăturate, care, de la o anumită 
depărtare și din poziţie potrivită, aduceau parcă cu urechile 


sângeroasei fiare... Le-am depistat după informaţiile ţăranului 
care avea mania discursurilor, și după alte informaţii, culese la 
momentul potrivit. Ca să ajungem acolo am urmat drumul din 
ajun, iar ajungând sub arcada pe deasupra căreia țipau păsările, 
și dedesubtul căreia se auzea șoapta apei căzând în adâncimi, 
am mai mers destul de puţin, spre dreapta. 

„Suie-te pre urechea stângă lasă peatra să cadă.” 

Erau ultimele indicaţii ale „semnelor.” 

Ne-am căţărat toţi pe una din „urechi”. 

Poetul, încă gâfâind, se folosi de această ocazie pentru a ţine 
și el un discurs. 

— Să presupunem, vorbi, că indicaţia „lasă peatra să cadă” 
trebuie interpretată în sensul cel mai direct și concret: din 
punctul cel mai înalt al urechii îi vom da drumul unui bolovan. 
Acesta, rostogolindu-se, va ajunge într-un loc, unde, poate... 

Mirat și el de naivitatea gândului, poetul tăcu. 

Salamanca însă ridică o piatră și o lăsă să pice. Piatra nu se 
rostogoli nicăieri, fiindcă acolo era un mic platou, câţiva metri 
pătraţi, unde ne adunasem cu toţii. Creșteau și niște fire de 
iarbă printre crăpături. Emil se lăsase în patru labe și cerceta, 
mormăind, fiecare centimetru pătrat. Cum stăteam înghesuiți, îl 
deranjam, și ne rugă să trecem pe cealaltă ureche, să vedem ce 
e acolo. Ceea ce am și făcut. Urcușul se dovedi de această dată 
mult mai dificil. Această „ureche” se termina sus cu un colț 
destul de ascuţit. O primă piatră căreia i-am dat drumul se 
rostogoli, făcând salturi mari, până ce se opri jos, într-un loc ce 
nu ne spunea nimica. O a doua piatră urmă alt drum, se opri în 
cu totul alt punct, iara treia la fel, ne făcu în ciudă, aterizând la 
mare distanţă de celelalte două. Evident, metoda era greșită. 

Îl vedeam pe Emil cercetând în continuare micul platou de pe 
cealaltă „ureche”. Când ne-am întâlnit jos, între „urechi”, el 
părea satisfăcut, un mic zâmbet parcă-l ispitea, dar nu zise 
nimic, ci dădu ocol „urechii” la care se oprise, neglijând-o pe 
cealaltă. 

Salamanca, dacă ar fi descoperit ceva, ne-ar fi fiert câteva 
ore, poate ne-ar fi spus abia a doua zi, și astă după o serie de 
maxime și zicale... Emil era însă altfel. Terminând ocolul 
„urechii”, veni spre noi. 

— Cred că nu mă înșel! zise. „Urechea” pe care am rămas, 
„urechea” mea, e formată dintr-un singur tot, dintr-o singură 


bucată. Cu o excepţie: acolo sus există o lespede străină, 
adusă... Așa am impresia. Dacă am reuși s-o ridicăm... Ah, ne-ar 
trebui niște pârghii... 

Emil privi împrejur. Niciun copac mai de nădejde nu creștea 
prin apropiere în acel ţinut de piatră. 

Ne-am unit puterile, dar lespedea nici nu se clinti. Ne julisem 
degetele, eram asudaţi și murdari. Fără să spună o vorbă, 
Salamanca ne părăsi, cobori de pe „ureche”. Oare, plictisit, 
bătrânul pirat lăsa baltă totul? Nu, căci l-am văzut căutând ceva, 
apoi încărcând pe umăr un bolovan pe care abia-l ridică și suind 
iar spre noi. Abia reuși să facă primii pași. Nu-nţelegeam ce 
vrea, dar am sărit să-l ajutăm. Cu mare chin bolovanul, rotund 
ca o mină, fu adus sus. Bătrânul pirat respiră adânc, apoi la un 
semn al său ridicarăm bolovanul și-l lăsarăm să cadă cu toată 
puterea peste lespede. Stânca vibră sub noi. La a treia încercare 
lespedea plesni. La a șasea încercare, se sfărmă de-a binelea, în 
trei părți. Le-am ridicat cu mare greutate și, dând la o parte 
sfărâmăturile, am dat de lemn! Trei scânduri groase, aproape 
putrezite. Stăteau fixate zdravăn în temelia de stâncă cu care se 
făcuseră una. Tremurând de nerăbdare, abia am reușit să le 
înlăturăm, cu mare greutate și printr-o șmecherie: întâi am 
găurit una cu briceagul, și numai așa am apucat-o. Lemnul se 
frânse, însă acum era ușor.. 

Și am văzut, în deschizătura destul de adâncă, o veche ladă 
de lemn, cu întărituri metalice, sumbra și clasica ladă în care se 
îngroapă comorile! 

— Mii de săgeți, rosti Emil sfârșit, alb la faţă. Aici nu e 
„Frumuseţea”, aici e... 

—  Săracu' Liviu Belcin, săracu' Simion Tifu! mormăi 
Salamanca. Ne-am băgat peste comoara /or! 

— Cei care îngropau comorile aveau, obiceiul să se ucidă între 
ei, vorbi marinarul. 

— Nu m-aș mira să dăm peste niște biete oseminte, zise 
Antoniu destul de sumbru. 

Ce era sau ce nu era, trebuia să scoatem la suprafaţă lada 
aceea. Era prevăzută cu un fel de belciuge, dar când am tras, 
am rămas cu ele în mâini. Un fel de obiect negru și roșu, mâncat 
de rugină, atârna într-o parte, parcă un lacăt, dar, apucându-l, 
fierul se fărâmiţă. Capacul însă, deși înverzit, părea mai trainic. 
Lungindu-ne și apucând din toate părţile, ceva gemu parcă, 


ceva se rupse și capacul cedă. 

Măreaţa ladă pentru comori era goală! Sau aproape goală, 
fiindcă în fundul ei am văzut o plăcuță de lemn exact de 
mărimea „semnelor”, poate ceva mai mare, iar alături, un pătrat 
alb de marmură. 

Pe tăblia de lemn, am văzut următoarele cuvinte: 


Celor care veti adjungie aice lăcomindu Vě după Aur Lardea 
ve lasă numa rângetul lui și o noavă taină că Aur Lardea no 
adunat. 


„Comoara” lui Lardea!!!  Miraculoasele și inexistentele 
grămezi de aur! Acest bandit cinic care n-a scăpat ocazia de a-și 
bate încă o dată joc de cei care vor căuta presupusele sale 
comori!... 

Dar staţi! E vorba de „o nouă taină”! lată pătratul alb, de 
marmură. Un plan parcă, și două săgeţi..; lar dedesubt, niște 
bătrâne chirilice: KATA RINT KIKA CEMNS. 

Ceea ce însemna: Cată întâiul semn. 

— Mii de telefoane interurbane, strigai, luminat dintr-o dată! 
Acesta este „al doilea semn”, cel adevărat! 


PARTEA A OPTA 


CE E VESNIC SI CE E TRECĂTOR 
1 


Cred că ați ghicit: trăindu-și viața sa mult aventuroasă, 
Lardea, lotrul legendar de bogat, descoperise (dar unde?) „al 
doilea semn” - placa de marmură - lăsată de Meșterul 
Necunoscut, sau de cineva din vechime, care cunoștea 
ascunzătoarea „Frumuseţii”. 

Inteligent, Lardea își dă seama că e vorba de o taină... 

Cert este că Lardea n-a dezlegat taina celui de „al doilea 
semn” găsit de el și a preferat să-l lase în bătaie de joc celor 
care-i vor căuta comorile, nebănuind că de fapt le lasă o 
comoară. 

Fiindcă era vorba de „primul semn” și de „al doilea semn” 
banditul a dedus în ce constă tehnica enigmei - cele două 
semne care se completează reciproc - și a lăsat la rându-i tot 
„două semne”, cele două plăcuţe de lemn. 

De aici încurcătura: existenţa a două semne „prime” și a două 
semne „secunde”. Primul dintre semnele lăsate de Lardea a 
ajuns - nu se știe cum - în posesia lui Ștefan Cleja, adevăratul 
tată al Valentinei, iar apoi, prin înșelătorie, la Andreescu. „Al 
doilea semn” lăsat de Lardea a ajuns, de asemenea în condiţii 
neprecizate, probabil în urma unei descinderi în subterană, la 
Liviu Belcin, mai departe a trecut la Simion Tifu, mai precis 
copia lui, originalul rămânând în posesia lui Sorin Belcin. 

Mai departe știm ce s-a întâmplat. 

să ne oprim puţin asupra celor „două semne” adevărate, 
lăsate de Meșterul Necunoscut... Ele prezentau - așa cum a 
presupus Emil - o problemă de geometrie. Noi discuţii, 
presupuneri, dureri de cap, nervi, și tot ce vreţi... Greu a fost 
până ce s-a ajuns la ideea că cercurile - cele trei - reprezintă 
trei încrucișări principale ale galeriilor de sub Cetăţuie. Aceasta 
s-a putut vedea numai când cartografii au întocmit o primă 
schiţă a galeriilor. Atunci Emil împreună cu matematicianul său 
au recurs la ajutorul hârtiei de calc: peste schiţa labirintului 
subteran au suprapus, copiată, schiţa celui de „al doilea semn” 
veritabil. Pe cel de „al doilea semn” existau două mici săgeți 
care, prelungite, convergeau într-un punct. Dar s-a ivit o altă 
dificultate: harta galeriilor și „al doilea semn” aveau scări 


diferite. Alte calcule, alte puncte posibile. 
O primă încercare de a săpa în galerii a dat greș. Calculele au 
fost reluate, refăcute, s-a descoperit eroarea. Şi... 
2 


(epilog) 


Era una din ultimele repetiţii înaintea avanpremierei. Mă rog, 
știți cum e la teatru în asemenea ocazii. Regizorul nervos în 
sală, asistenții alergând încolo și-ncoace, tehnicul muștruluindu-i 
pe mașiniști, și chiar directorul, grav, în loja lui, trăgând discret 
dintr-o ţigară - ceea ce e strict interzis - și întrebându-se dacă 
de data aceasta cârcotașii aceia de critici teatrali vor recunoaște 
în sfârșit că noua premieră e o bombă. 

Replicile între actori se schimbă cu repeziciune, intervine 
regizorul, scena cutare se repetă, iată-l pe Boiangiu: 

— „Ard pădurile”!... 

Deodată agitaţie la una din intrări, portarul încearcă zadarnic 
să oprească intrarea cuiva care năvălește vijelios; Boiangiu 
întrerupt, repetă: 

— „Ard pădurile, băieţi”... 

— Minciună! se aude o voce ca de tunet din fundul sălii. 
Minciună, pădurile nu ard, n-au ars niciodată, ele trăiesc și sunt 
veșnice!... 

Cred că în acele momente Emil era pe jumătate nebun. Spre 
stupefacţia tuturor el străbătu sala în goană, dintr-un salt fu pe 
scenă și-mi urlă în faţă: 

— Am găsit-o! Am găsit-o! Am găsit „Frumuseţea”! 

Și prinzându-mă de mână, mă târî jos de pe scenă. 

Abia am avut timpul să-i strig dublurii mele: „Înlocuiește- 
mă!”, și m-am pomenit afară din teatru. Aș fi meritat să fiu 
concediat pe loc, fără preaviz, dar nebunia lui Emil mă 
molipsise. 

Dacă cei din teatru ar fi trimis după mine o poteră, să mă 
aducă înapoi, nu m-ar fi ajuns, fiindcă Emil opri un taxi care ne 
duse afară din oraș, până la capătul liniei de autobuz, și acolo 
am constatat că n-aveam destui bani ca să-i plătim cursa de 
vreo șapte-opt kilometri, și i-am lăsat buletinele, dar ce mai 
conta? 

Emil se bâlbâia îngrozitor, povestindu-mi: 


— De data aceasta n-am mai greșit, „semnele” au arătat 
exact locul ace/a!... Semnele cele adevărate, ale Meșterului 
Necunoscut, nu semnele lui Lardea!... Am început să săpăm în 
capătul celei de-a treia galerii la ora șase dimineaţa. Când am 
înlăturat straturile de pământ iscusit aplicate, a devenit clar că 
locul acela fusese zidit de mână omenească! Înţelegi? lar când 
am început să desprindem blocurile mari de piatră, așezate 
frumos unul peste celălalt, cimentate ermetic, nu m-am îndoit 
că acum... Dane, Dane! Astea au fost cele mai fantastice clipe 
ale vieţii mele! 

— Bine! Şi? 

— Nu-ţi spun, ai să vezi! Dar n-ai să mai poţi vedea totul, 
fiindcă s-a produs o mică nenorocire. Mai bine tac. Dar nu pot să 
tac! Peretele zidit avea doi metri grosime! Fantastic! Munca 
unor titani! lar noi lucram cu precauţiune... Când ultimele pietre 
au fost înlăturate, am pășit într-o grotă rotundă, am ridicat 
felinarele, și la lumina aceea slabă, la vreo douăzeci de metri în 
față, am văzut o siluetă albă, semeaţă, de marmură, și... și... 
puţin mai în dreapta un bloc de piatră înfățișând un fel de masă, 
iar la masa aceea, Dane, veghea un om!... 

Cu respiraţia tăiată, nemaiputând înainta, Emil se așeză în 
iarbă. Eram la fel de istovit ca și el, gonisem ca niște nebuni, și 
mai aveam de urcat! 

— Am rămas uluiţi, urmă Emil, revenindu-și puţin. Lumina era 
slabă, abia atingând silueta întunecată a omului ce stătea la 
masa aceea ciudată, și o clipă am încremenit și noi. 

El stătea acolo, rezemat de blocul de piatră, părând 
concentrat asupra unei întrebări ce-l chinuia de sute de ani, 
asupra unei întrebări neobișnuit de importante, înţelegi, îi 
distingeam îmbrăcămintea largă și în lumina aceea fantomatică 
ni se părea că vedem fruntea înaltă de gânditor, privirea oarbă 
și vie în același timp aţintită asupra mândrei siluete de 
marmură, de lângă el. Inţelegi, Dane, poziția gânditorului merita 
să fie studiată: părea că moartea intervenise lent, fără convulsii, 
ca începutul unui vis... Și, ciudat lucru, prezenţa unui pumnal, 
destul de puţin ros de rugină, aducea parcă o notă vie acestui 
tablou încremenit... 

Și aici se produse nenorocirea. În clipa când am înaintat 
spre... spre gânditor, nu îndrăznesc să-i spun altfel, deși sunt 
sigur că era chiar Meșterul Necunoscut, una din studente care 


mai mult ne încurcase în timpul săpăturilor, veni din urmă, văzu, 
și scoase un țipăt strident. Se petrecu ceva de necrezut! Sub 
ochii noștri, într-o clipă, statura gânditorului se topi, se mistui, 
se prefăcu în praf și pulbere ce se așternu la pământ, informă, 
de nerecunoscut. 

Încă nu-mi dau seama: poate că aerul închis al grotei, aerul 
acela neclintit, având unele proprietăţi chimice, păstrase intact 
lutul gânditorului, destrămându-l numai, prefăcându-l în pulbere 
ce-și păstra însă forma, până în clipa când fata aceea făcuse să 
vibreze aerul cu strigătul ei ascuţit... 

Acesta a fost un moment extraordinar: omul se prefăcuse într- 
un maldăr de praf inform, iar alături, gândul său turnat în 
marmură, mai vie decât însăși viaţa, trăia! trăia! trăia! Ce e 
veșnic și ce e trecător! „Frumuseţea”, fiindcă ea este! Fiindcă 
nici nu i s-ar fi potrivit alt nume, extraordinară împletire de 
armonie și forță... 

— Dar, în fine, ce este „Frumuseţea”, ce reprezintă? 

Emil tăcu, mă privi, ridică din umeri. 

— O femeie, desigur, nici nu putea fi altfel... O tânără 
zeitate... nu! Zeitate sună rece și îndepărtat, aici e vorba de 
frumusețea omenească... Ah! Tot timpul cât am căutat 
„Frumuseţea” m-am temut să nu dau de un chip rudimentar, de 
o hidoasă compoziţie medievală... În momentul când am 
înconjurat-o cu  felinarele noastre... când am înconjurat 
„Frumuseţea”, am văzut că marmura aceea a fost mângâiată de 
o mână genială. Am tăcut, ca în timpul unei rugăciuni, Dane! Nu 
știu la ce se gândeau ceilalți, dar eu, spre rușinea mea, uitasem 
cu totul de ţărâna Meșterului Necunoscut care tăcea la câţiva 
pași de noi... 

— Dar ceilalţi? am întrebat. Victor Antoniu, Dagmar... R 

— Sunt acolo! Doar pe tine nu ştiam unde să te caut. Incă 
ceva! Emil se opri: îți amintești că m-ai întrebat cândva dacă nu 
mi se pare că sculptura neterminată din muzeu ar avea unele 
trăsături asemănătoare cu ale lui Dagmar?... 

— Îmi amintesc. Mi-ai răspuns... 

Emil se încruntă, ochii îi luară o expresie de fixitate, aţintiţi în 
goi, părând că vrea să reconstituie o imagine. : 

— Nu ţi-am răspuns, ci mi-am bătut joc de tine. Insă acum!... 
Da! Nu înţelegeam de unde am gândul acesta!... Dane! Mi se 
pare că „Frumuseţea” i-ar semăna într-adevăr! 


— Lui Dagmar? Ce tot vorbești? 

— Ah, n-aș putea să spun că e o asemănare directă! Însă e 
ceva... ceva... Ai observat-o pe Dagmar! Are o expresie 
caracteristică, atunci când privește într-o parte, sau peste umăr, 
are capul înclinat înainte, iar ochii sunt puţin duri, sau mai bine 
zis au o vigoare extraordinară! Nu pot explica, ai să vezi și tu... 

— Au mai observat și alții? 

— Nu știu. Toţi tăceau. Abia se auzeau șoapte. Apoi am fugit... 

L-am prins pe Emil de brat. 

— Eu îţi voi spune ceva și mai ciudat: Dagmar știa. 

— Ce știa? 

— Hm... hm... știa sau bănuia, sau își închipuia că ar putea fi 
o asemănare între ea și „Frumuseţea” Meșterului Necunoscut. 
Se exprima confuz, dar mi-a dat să înţeleg că acest lucru ar fi 
aproape... normal. 

— Ce vorbe! Și nu ţi-a explicat nimic? 

— N-a vrut. Sau n-a știut să explice. 

— Şi gândul acesta nu e suficient ca să te scoată din minţi? 

— Ştiu eu? Poate că e în ordinea firească a lucrurilor, ca tot ce 
e frumos să se asemene, sau poate ne înșelăm... Sau poate că... 
lată Cetăţuia. Am ajuns! 

Peste câteva minute alergam prin subterană, poticnindu-ne, 
legănând un felinar ce ni-l dăduse cineva la intrare. Am văzut în 
față lumină și printre umbrele ce se mișcau acolo silueta grea a 
piratului. 

— Stai! strigă Emil. Închide ochii. Închide-i strâns. Am să te 
conduc eu. Și să-i deschizi numai când îţi spun. 

L-am ascultat. 

Emil mă luă de braţ. 

Am mers așa vreo sută de pași. Am cotit-o la stânga. 

— Apleacă-te, îmi spuse Emil. 

Auzeam împrejurul meu vorbe, șoapte. 

— Oprește-te, spuse Emil. Poţi deschide ochii. 

La câțiva pași de mine am văzut „Frumuseţea”. 

„„.Puţin mai târziu Dagmar veni lângă mine: 

— Sora mea! Și-mi arătă statuia de marmură. Am regăsit-o! 

— Nu, nu, i-am răspuns. „Frumuseţea” a găsit-o Emil. Eu te- 
am găsit pe tine... 

3 
(ULTIMA EROARE A LUI SALAMANCA) 


Dar celelalte întrebări, cărora nu știu dacă le vom găsi 
vreodată răspuns?... 

Cine era gânditorul al cărui praf se odihnește acum într-o 
urnă? Să fi fost Meșterul Necunoscut? Și, dacă da, cine l-a zidit 
acolo, în grotă, alături de „Frumuseţea” sa? Și a fost zidit de 
viu? Sau poate murise, și prieteni credincioși l-au lăsat acolo, 
veghind în poziția în care l-au găsit? Și în acest caz, ce era cu 
acel pumnal de pe masa de piatră? 

Indepărtate, atât de îndepărtate imagini. Şi pierdute. 
Pierdute? Cine știe?... 

Dar care e adevărul cu privire la șarada aceea în /atinește? 
Are cu adevărat vreo legătură cu „Frumuseţea”? Şi dacă da, 
cine a lăsat-o, cine a mai cunoscut înaintea noastră adevărul cu 
privire la existența „Frumuseţii”? 

Adevărul! Care e adevărul cu privire la doctorul Tifu? Şi oare, 
așa cum presupune Emil, balada despre Lardea, acele versuri: 


Mână strâmbă și străină, 
Ce s-a ridicat haină, 
Singură s-a ridicat 

Ca o umbră cu păcat... 


să-i fi dat ideea de a construi mâna mecanică? 

Sau, cine e omul care cerceta noaptea cu lanterna ruinele 
Cetăţuii? Am ajuns la concluzia că nu putea fi Tifu. lar 
Andreescu pretinde că nu s-a aventurat niciodată pe întuneric în 
acele locuri. Să fi fost un alt căutător de comori, necunoscut 
nouă? 

Sau, ce explicație poate avea acel episod ciudat când mâna a 
împiedicat-o pe Valentina să se sinucidă? 

Cine a fluierat sub fereastra mea „La Campanella”, încă 
înainte de a fi cunoscut-o pe Dagmar?... 

Dagmar... Las la urmă cea mai ciudată dintre întrebările ce 
rămân fără răspuns. Nu numai Emil și cu mine am observat 
strania asemănare dintre „Frumusețea” Meșterului Necunoscut 
şi Dagmar. Salamanca a mormăit că e o închipuire a noastră, 
dar Victor Antoniu ni s-a alăturat în păreri... Era o asemănare ce 
scăpa oricărei analize, de aceea putea fi oricând contestată. 


„„Şi iată ce mi-a povestit într-o zi Dagmar, într-o zi când s-a 
hotărât, trecând peste lungi și inexplicabile ezitări, să-mi spună 
ceva despre taina ei. Oftă așa cum nu prea avea obiceiul, se 
încruntă, se uită la mine parcă sfidându-mă. Probabil presimţea 
că nu prea voi lua în serios povestea ei. 

— Cred - zise - că aproape fiecare familie își are „minunile” 
ei... Ce înţeleg prin „minuni”? Vreo poveste bizară, un personaj 
ieșit din comun: un pictor, să zicem, un poet, un cântăreţ, un 
artist, sau măcar un beţiv de pomină, un nebun, un aventurier, 
un marinar, un mare afemeiat sau o curtezană rafinată... 
înţelegi? 

— Încerc... 

— Neamul mamei mele, cu un arbore genealogic foarte adânc 
înfipt, a produs - oribil cuvânt, nu? - femei de o frumuseţe 
legendară. Mama n-a fost prea frumoasă. Eu îi semăn bunicii, 
care a fost minunată, frumuseţea ei se pare însă că n-a fost 
nimic față de frumuseţea bunicii bunicii, cu care totuși semăna 
și care, se zice că era departe de desăvârșirea unei stră-stră- 
stră-bunici... lar aceasta, la rândul ei, era palidă faţă de o stră- 
stră-stră-stră... Părinţii mamei mele s-au născut în Cebea, sat 
care nu-i departe, un sat izolat, în munţi... Aici poveștile se 
păstrează, se transmit și aceste povești vorbesc despre 
frumuseţea femeilor din neamul nostru... ȘI... Și vezi, și 
trăsăturile oamenilor se transmit. Par uneori să dispară, însă 
revin iar... Eu semăn cu bunica, și ea semăna cu străbunica, și 
așa mai departe. lar acum... 

— Acum?... 

— E vorba de una din acele povești bizare... E scurtă. Ea 
spune că în satul nostru a venit cândva... cândva, un cioplitor în 
piatră. Înţelegi? Demult, demult, în satul nostru a venit un 
meșter în piatră, așa spune povestea. 

— Şi s-a îndrăgostit de o fată... încep să pricep încotro. 

— Nu. Acest meșter a furat o fată dintr-o casă cu multe fete 
frumoase. Sau, dacă-ţi sună mai bine, a răpit-o. Pe cea mai 
frumoasă. lar Dumnezeu i-a bătut pe amândoi: pe fată a 
prefăcut-o în stană de piatră, iar pe meșter l-a pedepsit să 
rămână viu, lângă ea... 

— Mai departe! 

— Asta e tot. 

— Deci, tu vrei să spui că acel meșter era Meșterul 


Necunoscut, iar iubita lui cea frumoasă... 

— Oprește-te! De când cu ultimele întâmplări ţi-ai luat 
obiceiul de a investiga, cu orice preţ, totul... Te rog nu încerca 
să analizezi povestea mea naivă și ciudată. Las-o așa. Aici, 
oricum, nu poţi afla adevărul absolut... Şi orice ai spune, 
„Frumuseţea” îmi seamănă... Sau eu îi semăn ei și niciodată nu 
voi fi altfel, nu mă voi schimba, nu. Voi îmbătrâni, chiar și după 
ce cometa Halley va trece o dată, de două ori, de trei ori, de 
patru ori pe cer... Niciodată! 

Am retrăit un moment când îmi vorbise la fel. În ochii ei ardea 
cu o vigoare extraordinară flacăra tinereţii. Te orbea această 
flacără. Și i-am spus, ca și atunci, că vârsta ei va rămâne 
totdeauna cea prezentă. Și eram convins că nu mint. Sunt și 
acum. 

Ne-am întâlnit cu Salamanca. Bătrânul lup arăta al naibii de 
tânăr și învârtea între degete o floare. 

— Chiar și cerul întreg e temniţă pentru o pasăre mândră, zise 
piratul. Abia acum îmi făcui timp pentru doi prieteni, fără de 
care n-am fi găsit ceea ce căutam: Sorin Belcin și bătrânul Slim 
care  plesnește de nerăbdare. Mergem să vedem 
„Frumuseţea”... 

L-am condus o bucată de drum. El a fost bucuros și-i trase o 
maximă foarte adâncă. În acel moment l-am văzut pe Emil care 
gonea după noi. Nu știu de unde apăruse.. 

— Vă plimbaţi, nu vă pasă de nimic, iar. Omul vă caută peste 
tot! 

— Ce s-a întâmplat? A explodat inima gregară a poetului...? 

— Nu, nu, e vorba de altceva... Ceva cu totul neașteptat... 
Ceva cu totul miraculos! Victor Antoniu ne așteaptă, gata 
echipat. Veniţi repede! 

Emil refuză să ne dea lămuriri, pe motiv că va explica totul 
când ne vom fi adunat cu toții. 

— Va trebui iarăși să căutăm ceva? întrebă marinarul. 

— Da, cred că da! 

Atât binevoi să ne mai spună Emil. 

— Atunci e bine, mormăi Salamanca. Începusem să lâncezesc. 
Vulturul vrea să ciugulească iarăși din soare! 

Și astfel ne grăbeam iar, apropiindu-ne de locul unde... 

Cum să vă explic? In clipele acelea mă simţeam aproape 
fericit. 


lar Salamanca adăugă din mers: 

— Am uitat, Dagmar, să-ți ofer această floare albastră ca 
oceanul, ca să ne porți noroc și de-acum înainte. 

Intâmplător floarea era gălbuie, cu dungi vișinii, dar nimeni nu 
luă în seamă neînsemnata eroare a marinarului. 


Sfârșit 


Redactor responsabil: EUGENIA TUDOR 
Tehnoredactor: CONSTANTA VULCANESCU 


Dat la cules 25.05.1965. 
Bun de tipar 13.09.1965. 
Apărut 1965.