Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1938_047_0014

1938 





21 Mai 





bucnise, astăzi ca şi alte ori, din- 

tr'un lucru de nimic. Nu un 
schimb de cuvinte, nu o hărțuia- 
lă, ci o răscolire sălbatecă, o desgo- 
lire crudă, o tăvălire abjectă dintr'o 
necesitate de a îndurera, de a dis- 
truge prin orice mijloace. Cu cât fu- 
seseră legăturile dintre ei mai trainice, 
cu atât parcă se sbăteau mai îndiărăt- 
nic să le rupă, nepăsători de ţipetele 
celuilalt, trăgând orb și egoist înspre 
o eliberare absurdă. Singurătatea lur 
atât de iubită, la care munciseră zi de 
zi, ceas de ceas, umăr la umăr, cu truda 
oamenilor care ridică un altar şi nu cu 
cea silnică a sclavilor care lucrează din 
resemnare la un bun pământesc şi tre- 
cător, singurătatea lur se transiormase 
într'un idol tiran, care cere necontenite 
jertie de sânge. Toate acele amănunte, 
acele gesturi şi cuvinte de rezonanță 
particulară din care era făcută intimi- 
tatea lor, deveneau o povară de nesu- 
portat. 

Ca de obicei, nimic nu prevesiea fur- 
tuna, în această epocă de surprize, de 
alternaţii bruște. La birou, cu capul 
plecat pe o carte, Costin citea. Adică 
se pretăcea că citeşte, pentru a da un 
sens nemișcării, fiindcă în ultimul timp 
nimic nu se mai lipea de el. In atelier 
intra rar, aproape de loc. Atmosfera de 
muncă, de intimitate cu propriile sale 
lucrări, care altă dată îi dădea un fel 
de febră ascunsă, de satisfacţie şi eclu- 
libru, astăzi îl enerva, îl gonca. Era se- 
cat de planuri, nu vedea nimic dincolo 
de sine şi imposibilitatea dea ace 
ceva îi adâncea criza sulletească prin- 
tuna spirițuală. Siarea începuse de 
mult, pe nesimţite, vicleană, îniil- 
trându-se treptat în fibre cași în gân- 
dire, aşa că atuna când își dădu sca- 
ma de ea, avu sentimentul că e „vrea 
târziu“ de oarece se afla deja „supus“. 
Gândea așa referindu-se ca la un duş- 
man palpabil, deși singur nu-şi prea 
pricepea aluziile. O iarnă întreagă tre- 
cuse în acest al treilea an de căsnicie, 
întro pândă hoţească și îinexplicabhilă 
asupra sa însuși. Acum nici primăvara 
stridentă, abundentă, nu-i putea prin- 
de atenţia pentru a-i diminua uscăciu- 
nea, sterilitatea în care părea înnecat 
pentru totdeauna, inexorabil. Orice 
semn exterior, orice putere luraească 
nu l-ar fi putut smulge din toropeala 
în care căzuse, ca într'o boală ciudată 
în care toate elanurile se opresc, incre- 
menite de un îngheţ lăuntric. 

Intâiul semn fusese poate acel înce- 
put de plictiseală care-l cuprindea pe 
neașteptate în mijlocul celor mai „ins- 
pirate“* momente de muncă și de ple- 
nitudine. Elanul creator se  frângea 
brusc ca o mlădiţă lovită şi fantezia 
împietrea într'o regiune sumbră, rece. 

Nedumerit, revenea la Elena, cău- 
tând un sprijin. Ca un făcut însă, se 
întâmpla ca în chiar acele clipe ea să 
fie preocupată de altceva — lucruri 
mărunte — şi el avea ocazia să obser- 
ve cât de puțin putea fi înțeles, cât de 
limitată era, cu toată educaţia celor 
trei ani. 

Situația se repetă și pentru prima 
oară el pronunță un cuvânt jicniior, 
care răsfrângea tot trecutul dar prin- 
tro altă perspectivă. Era un lel de 
reflecţie amară referitoare la un in- 
succes ; vai, natura omenească nu se 
schimbă, rămâne aceeași, cu tarele 
noastre dela început, în ciuda „idealu- 
rilor“ — sau așa ceva. Elena îl privise 
mirată — apoi înspăimântată, De ce a- 
ceastă spaimă ? Lui i se păruse exage- 
rată şi ridicolă. Si trocuse la bătae de 
joc. Un spiriduş rău şi ironic se trezise 
și săltase sprinten, scuturându-și mă- 
dularele ca după o hibernare prea lun- 
gă, neverosimilă. Hei, dar dumneata, 
fetițo, eşti cam prea puţin rezistentă la 
observații de acest fel! Te-ai cam in- 
vățat prea mult cu binele, cu „ideali- 
zarea“. 

la să vedem ce-ţi poate osul aici, pe 


Ci dintre Costin şi Elena is- 


pământ |! 
De atunci începuse tiranizarea. In 
fiecare zi, în fiecare frază, găsea un 


cuvânt care s'o doară. Ea se arătase 








prea slabă pentru a nu-i întărâta jocul. 
Uneori se mai oprea, speriat el însuși 
de avântul luat, ac situaţiile absurde 
pe care egoismul său deslănțuit le po- 
trivea, la voia întâmplării. Elena ajun- 
sese o ființă moale, tără vertebre, care 
se înclina, tăcea şi plângea pe ascuns. 
Din camarada ambițiilor sale, din a- 
manta transfigurată, din lemeea depli- 
nă — devenise un fel de servitoare. 

Orice amănunt din căsnicia lor se 
transforma întrun cap de acuzare. 
Nimic nu scăpa a fi un pretext de u- 
milire. 








O acuza pentru orice, posibil şi impo 
sibil. Şi Elena răbda, răbda atât încât 
în adâncul său se producea o turburare 
subtilă, un vârtej de remuşcare şi de 
spaimă: femeea aceasta mărginită, in- 
cultă, comună îi depăşea, îi era supe- 
rioară, îl strivea prin răbdarea ei neo- 
menească... 

Insă uscăciunea interioară nu ceda, 
cu toată această aparentă modificare a 
preocupărilor. Trăia o stare de coas- 
tantă nemulțumire. Nimic nu-l mai a- 
trăgea. Părea că în pieptul lui zăcea 
un soare mort. Insușşi frumosul deve- 
nca ceva fals, un ideal sterp. Mici şi 
mari vanităţi obositoare ! Pleca de aca- 
să, venea, pleca din nou, vizita pe cu- 
lare sau cuiare amic, îşi pierdea vre- 
mea în modul cel mai caraghios, se cu- 
funda uneori întrun nămol din care 
ieşea și mai obosit, şi mai desgustat, 
dar uscăciunea din el rămânea suvera- 
nă, neclintită. La un moment daţi se 
păru că înțelege: ratarea! Iată cele 
mai caracteristice simptome. Credinţa 


în destinul său, acea viziune limpede - 


şi orgolioasă asupra drumului 
sale, sc turbura într'un haos de 
doeli. Iadul se pro- 
duce în clipa în 
care omul nu se 
află la locul său, 
în ierarhia univer- 
sală. Nici o durere 
nu poate întrece 
suferința omului 
care a pierdut 
sensul destinului 
său, al locului său 
în istorie, în so- 
cietate sau în divi- 
hitate.  Pierzând 
încrederea în arta 
sa, sculptorul Cos- 
tin Gradea pier- 
du şi justa  pers- 
pectivă asupra re- 
alității. Avea im- 
presia că se plim- 
bă prin existenţă 
ca printr'un cimi- 
tir. O oboseală de 
moarte plana pes- 
te toate lucrurile 
şi fiinţele, un 
crepuscul ca înain- 
tea unui sfârșit de lume. Cu o astfel de 
privire e imposibil să fii viu. Această a 
doua vedere îl prefăcea într'un cada- 
vru în mijlocul realității. Să fii asemne- 
nea unei planete moarte, cu munţi și 
şesuri sterpe, suportând legile gravita- 
țiunii docil până la pratul total? Unde 
e mântuirea ? ! 

Asttel evolua criza lui Costin Gra- 
dea, în timp ce soţia lui îl urmărea în- 
grijorată, nesurprinzând decât efectele 
dela suprafață, din clipele de nestăpă- 
nire. Depresiunile îl urmăreau pe Cos- 
tin până şi în somn. Ca un copil șu- 
bred care nu poate disiinge visul ce 
lumea treziei, se lupta cu  halucinaţia 
ca s'v transforme în realitate şi cu te- 
alitatea pentru a o preface în haiucina- 
ție. Elena se afla în faţa unui bărbat 
necunoscut până atunci, tiran și bolnă- 
vicios tot odată, cu un caracter de o i- 
negalitate exasperantă Bărbatul dina- 
inte fusese puternic şi echilibrat, stă- 
pânitor fără a-și arăta stăpânirea. Sub 
oblăduirea blândă se simţea crescând, 
mândră că-i aparţine. 

Dar acum erau zile şi momente de 
sbucium atât de atroce, în cât începea 
ea însăşi să se transforme. Simţea cum 
răbdarea o părăsește și începea să-și 
pue întrebări egoiste. „Cât trebue să 
sufere o femee lângă un bărbat cum e 
Costin ?“. Se speria, se blestema dar 
încetul cu încetul ceda infiltraţiei o0- 
trăvitoare. Il privea tără voe cu un 
ochi critic şi plângea mai puțin. Odată 
îi venise chiar să râdă — prea era fără 
noimă supărarea lui iscață din nimic, 

Astăzi se ailau după aproape o săp- 
tămână de pace şi tremura în taină, 
rugându-se să-l vadă revenit pe făga- 
șul normal, pentru a relua un drum 
neuitat. In spatele lui, pe divanul larg, 
Elena cosea mărunt, ferindu-se să sus- 
pine, gata să arate o față zâmbitoare și 
așteptând o minune — minunea de a-l 
vedea întorcându-se ca de atâtea alte 
ori, şi chemând-o cu glasul scăzut pen- 
tru ca ea să i se strecoare numaidecât 
în braţe, în acea reciprocitate de duio- 
șii care în trecut topea hotarele dintre 
ei, unindu-i într'o singură bucurie. 
Plana o tăcere desăvârșită în odae. 
Era cald şi binc, o siguranță casnică 
îmbiba toate obiectele. Din când in 
când servitoarea băga capul pe ușă, 
pentru a-i cere un slaț sau a-i da de 
ştire că cutare treabă gospodărească 
era sfârşită. Elena se ridica fără grabă 
şi cu gesturi precise, cu vorba calmă, 
răspundea, dădea ordine, sau se repe- 
zea chiar ea în bucătărie. Câna reve- 
nea închidea ușa precaut, călcând în 
vârful picioarelor şi privirea ei cerea 
scuze pentru sgomotul făcut. Rămăse- 
se un obicei al lor, din vremuri bune, 
de a sta unul lângă altul, în aceeași o- 
dae. Îi cerea voie sfios s'o tolereze, ju- 
rând că nu-l va turbura, numai așa, din 
plăcerea dc a se şti aproape, de a-i auzi 


vieţii 
în- 


Dai 





=, Oa CA 


UNIVERSUL LITERAR 


respirația și de a-i aștepta cuvântul, 
oricând ar fi venit el. Dar cuvântul 
așteptat nu mai venea de mult. Ursuz, 
Costin părea a nu-și mai aduce aminte 
că există şi ea pe lume. Incuiat ca în 
armuri invizibile, nu mai împărțea sin- 
gurătatea cu ea şi tăcerea lui fremăta 
de ostilitate și dispreț. 

Costin îi simţea prezența pe umeri, 
materială, apăsându-l ca o obsesie. U 
urmărea pe furiş, cu coada ochiului. 
Capul și-l ținea atât de plecat încât 
nu se vedea decât părul creţ și bogat, 
împărțit de cărare. Părea un cap în- 
fundat între umeri, a groază, veșnic 
gata să primească lovitura. Femeile a- 
cestea, cu necesitatea lor de fericire, 
pe care vrând-nevrând ţi-o vâră pe 
gât, sunt de o vulgaritate revoltătoare. 
În unele zile se întorcea brusc și ţipa 
la ea să iasă. O dădea afară pur și 
simplu. Elena se ridica și pleca ascul- 
tătoare dar după o zi două revenea, își 
relua obiceiul cu îndârjire şi trebuia 
să-i suporte prezenţa din nou, acolo, 
pe spate. Ridica ochii şi tihna odăii, cu 
lucrurile curate și așezate toate fru- 


Mos, cu ceasul care bătea impasibil 





ritmul lui fictiv, cu florile risipite de 
Elena din belşug, — această tihnă îm- 
bietoare în care se vedea mâna îndră- 
gostită a soţiei ce ţine cu îot dinadin- 
sul să-ţi facă viața plăcuţă, îi pricinuia 


un zâmbet acru, de ură. Imaginea in- 
teriorului casnic era perfectă. Nu-i 
lipsea nimic pentru a fi aidoma cu a- 
cele fotografii, răspândite pentru încu 
rajarea căsătoriei, în care un tânăr 
şade la o masă studiind grav iar ală- 
turi soția cuminte îrmpunge în gher- 
ghef. 

Simţi necesitatea de a face ceva vio- 
lent, de a sări parcă din sine însuşi, de 
a rupe ceva dela fund, nişte rădăcini, 
şi de a o lua la goană aiurea, ori înco- 
tro, numai să scape de această îiihnă 
omorâtoare care-l ţintuia, îl imbeciliza 
pe scaun. Răsfoi cartea şi o aruncă la 
o parte, lângă celelalte de pe birou. 
Elena tresări şi ridică fruntea ei lim- 
pede, privirea cercetătoare. 

Primul impuls îu de a întreba, de 
a-l ajuta, de a-l distra dacă se poaie, 
dar tăcu. Fără a-i arunca o privire el 
se ridică, înlătură fotoliul cu sgomot 
şi trecu dincolo. Il auzi cum se plimbă 
cu pași mari prin dormitor. Incepuse 
să fumeze mult şi ea ridica mucurile 
de ţigări de prin toate părțile, de pe 
unde le arunca el din neglijenţă dar şi 
din răutate. Căpătase obiceiuri groso- 
lane, brutale. 

Nu se mai simţea bine acum, singu- 
ră, aici în birou. Se gândi că nu era 
prudent să se ducă după el dar minu- 
tele treceau prea greu şi nu mai putu: 
se ridică și păși în sufragerie, făcân- 
du-și de lucru pe lângă bulet. EI stiă- 
bătea mereu dormitorul, în lung şi în 
lat, cu o mână în buzunar şi cu cea- 
laltă fumând nervos. Elenei îi trebui 
ceva din dormitor sau i se păru că-i 
trebuie și intră repede, ferindu-se să-l 
privească. El se întoarse brusc; 

— Ce ie ţii după mine! N'ai putea 
să mă lași în pace? 

Oprindu-se, ea se încordă, conștien- 
tă că a sosit un moment greu. In pa- 
nica de a evita isbucnirea, greși ca în 
totdeauna. Zise precipitat : — Nu Cos- 
tin, nu voiam să te supăr... şi se stre- 
cură pe lângă el cu stângăcie. Lui tot 
acest joc prea umil al femeii îi făcu 
rău şi se înfurie. 

— Dar nu înţelegi Eleno că în felul 
acesta mă exasperezi ? Dece nai tact, 
când ştii bine că simt nevoia să fiu sin- 
gur... ai devenit insuportabilă cu gu- 
duratul tău care... care... mă cegustă. 

Scăpase cuvântul tără să vrea și se 
rușină numaidecât. Ea, deşi cunoștea 
adevărul, șopti : 

— Altădată nu era la fel, 
Altădată.., 

— Ei, altădată, altădată mereu! Nu 
e vorba aici de tot ce ne leagă — dece 
„generalizezi ca mereu — e vorba nu- 
mai de acest moment, de inabilitatea 


Costin. 











AA 
de PAN PE TRAȘIN U 


ta... ca să nu zic... Eleno... tu eşti de 
vină dacă îmi scapă cuvinte grele.. dar 
până când să sufăr din cauza mărgi- 
nirii tale... ai o lipsă de înţelegere... 
ceva care pentru o altă femee, cu altă 
educație, ar fi simplu ca bună-ziua... 

Scormonea acum în plină rană a E- 
lenei. „Inferioritatea” ei! Meschinul 
din el privea satisfăcut cum se sbătea 
ea. Era singurul lucru care o durea cu 
adevărat și singurul subiect care o pu- 
tea întărita, fiindcă numai prin el avea 
dreptate. Era o josnicie să vorbească de 
„inferioritatea” ei — el care singur o 
căutase, care-i spusese de atâtea ori că 
r'ar schimba simplitatea și curăţenia 
ei de duh pe rafinamentele a zece fe- 
mei „superioare”. El care o ridicase 
mai presus de sine, care o împodobise, 
care o instruise în duhul egalităţii. El 
care crease acea atmosferă de conce- 
siune, respect şi admiraţie reciprocă. 
Se arătase mărinimos, o ajutase să în- 
țeleagă atâtea lucruri peste prejudeca- 
ta comună, o inițiase în tainele cele 
mai primejdioase care separă două 
euri distincte, dându-i încrederea zi 
de zi, până și a planurilor lui axtis- 
tice, ridicând-o, 
făcând-o demnă 
de întruchiparea 
care-i era necesară 
— şi acum îi arun- 
ca în față, ca pe 
o realitate pe care 
ai fi escamotat-o 
ani de zile, ca pe 
un adevărat ruși- 
nos și subînţeles, 
motivul  „inferio- 
rității“. 

Elena, palidă, 
foarte palidă şi 
foarte prelungă la 
faţă, il privea 
drept în ochi, 
drept în suflet, cu 
un reproş de fiin- 
ță care cere  su- 
prema mărinimie a 

învingătorului, 
Niciodată nu o u- 
milise atât, nicio- 
daţă vorbele lui 
Ro aruncaseră 
, mai brutal la pă= 
mânt, în noroi. Nu, iu n'ai putut gândi 
asta, spuneau ochii ei. Costin, totul nu 
poate Îi o minciună atât de desgustă- 
toare. Sunt fetița ta mică şi slabă. 
Sprijină-mă, fă-mă să mai cred în no- 
bleța mea însămi. 

Dar Costin nu se putea opri. Spiri- 
duşul dansa, se sbătea, nebun de bu- 
curie, îndemnându-l cu chiote şi ghion- 
turi. Continuă fraza, legând-o de iu- 
cruzi din ce în ce mai îndepărtate. Cu- 
vintele picau drepte ca nişte cuțite a- 
runcate de o mână meșteră în tăblie. 

Era o proastă și neînțelegerile se 
iveau numai fiindcă interpreta pe dos 
vorbele lui. Dacă nu înțelegea, ce pu- 
tea face el? Era atâţ de proastă încât 
nici o ceartă cumsecade nu putea fi 
posibilă între ei. 

El spunea una, se refera totdeauna 
la ceva mai grav şi mai... nobil, dar ea, 
în îngustimea ei, pricepea numai par- 
tea josnică a aluziilor. 

Și atunci se întâmpla ceva neaștep- 
tat. Cu un glas schimbat, parcă lipsit 
de teamă, Elena făcu reflecţia urmă- 
toare : „Dece mai luat dacă sunt,.. 
inferioară ?”, 

Răspunsul era firesc, el venea cu 0 
precizie matematică, așa cum și-l în- 
chipuise Costin. Nu observă mica ei 
schimbare de atitudine şi se repezi : 

—— Dece te-am luat, dece te-am. luat ! 
Asta e singura ta scuză. E răspunsul 
tuturor femeilor eare cred că prin gre- 
şeala bărbatului își pot salva propria 
lor mediocritate. 


El era mai tare în răspunsuri, le în- 
torcea și le răsucea foarte savant, a- 
mețind-o. Dar se reculegea repede fi- 
iridcă n'o putea înşela intenţia de din- 
colo de cuvinte, care rămânea la fel de 
grosolană. El jongla cu nişte torţe a- 
prinse, uluind-o cu dexteritatea, dând 
aspect de adevăr unor șarlatanii întu- 
necate, care totuși nu-i mai puteau scă- 
pa, prin acea intuiție ascuţită care se 
trezise deodată ca un simţ indepen- 
dent, aproape nefiresc. Si în ea, în 
blânda Elena, conştientă în fond de si-. 
tuaţia ei inferioară, se precipita meta- 
morfoza începută odată cu întâia repli- 
că. Se adapta la noua situație, se iniua 
în technica subtilă a absurdităţilor, cu 
repeziciune. Contactul cel vechi fiind 
rupt, se lăsa luată ca de o apă vijelivasă. 
cu nepăsare. Totul era pierdut, du- 
că-se ! Părea ca de când lumea agre- 
sivă. Incerca o compătimire infinită 
pentru propria ei ființă și un egoism 
binefăcător o sfătuia repede să se pă- 
streze intactă. Il vedea în lumina lui 
reală; se târa foarte mic la picioarele 
sale, încercând s'o muște laș, ca o fia- 
ră slabă. Tonul se ridica, neiertător. 
Dacă spune că e inferioară, cu atât mai 
meschin era el însuşi, care se coborâse 
la ea. Fusese o fată naivă dar astăzi... 
înțelegea multe, prea multe! Să nu 
creadă că îi scăpaseră atâtea amănunte, 


= 3 








atâtea slăbiciuni care numai cu un om 
„Superior” nu se potriveau! Inchidea 
ochii pentru a nu-i ştirbi iluziile. Ea-l 
lăsase să se creadă mare şi nobil, il 
susținuse complice în efortul acesta de 
ipocrizie — dar să nu creadă că nu-și 
dădea seama cât ifos şi cât egoism ză- 
cea în el. Egoist, egoist! 

— Totul pentru tine, numai tu, tu 
și tu peste tot! 

— Elena, taci. Nu-ţi dau voce să cur- 
tinui. 

— Iar îmi porunceşti ! Numai să po- 
runcești ştii. Acum înţeleg „idealul” 
tău... ai găsit o victimă bună în fata 
care eram atunci... când credeam că 
dacă eşti „artist” trebue să fii și cel 
mai nobil om depe lume. M'ai închis 
aici, între ziduri, pentru a mă păstra 
egoismului tău, pentru a face din mine 
un animal domestic, gata să stea tru- 
mos când ţi se năzăreşte. Crezi că 
naș putea fi altfel? Crezi că... 

— Bine că-mi spui toate astea. Imi 
pare bine că am ajuns la un astfel de 
punct, îmi pare bine acum că te-am în- 
tărâtat... niciodată n'ași fi descoperit 
aceste lucruri dela tine. Vezi, Eleno, 
cum e omul? Te credeam cea mai cu- 
rată femee din lume, neaţinsă de anu- 
mite cunoştinţe — și într'o simplă cear- 
tă te dai de gol, îmi arăţi că în lond 
nimic nu se schimbă, cel vulgar 1ă- 
mâne vulgar şi cel... 

Vorbea calm, măsurat, cu o ironie 
care avea un substrat de tristeţe, cu o 
pretăcătorie perfect simulată, Îşi relua 
aerul protector şi detașat. După ce o 
adusese în starea asta tăcea pe tristul 
şi pe înțeleptul, aruncând toate pe sca- 
ma  „impertfecțiunilor” omeneşti. Dar 
iarăşi n'o putu înșela pe Elena, Acea 
intuiţie exasperată, a nervilor încor- 
daţi, atenţi, îl scormonea fulgerător și 
aducea adevărul la suprafaţă, trium- 
jător. 

— Nu-i adevărat, nu-i adevărat, tu 
ești meschin... eu n'aș fi spus niciodată 
astfel de lucruri dacă nu mi le-ai îi 
scormonit... 

Făcu un gest scurt, ridică mâna a- 
proape râzând: — Bine ai zis: dacă nu 
le-aşi fi scormonit! Opreşte-te, e su- 
ficient. Deci, recunoşti că aceste lu- 
cruri, acest fond de care vorbeam e- 
Listă — exista în stare amorfă în ton- 
dul naturii tale și eu, bietul de mine, 
n'am lăcut decât să le trezesc... 

— Nu, nu există, nu existau! Nu-i 
adevărat! Tu minţi! Tu eşti rău! 
Dându-și seama că ci tace, Elena 
deschise ochii mari, se clătină, gemu 
și isbucni întrun plâns hohotit. Pi- 
case ca un văl depe ochii ei lăsân- 
d-o îngrozită. Simţi primejdia de a 
nu-l pierde de tot şi cu un scâncet se 
avântă spre ei, cu braţele intinse. Nu, 
nimic nu era adevărat, dece tăceau ei 
asta... îi cereau ientare şi tremura. El 
o lăsă să-i încercuie grumazul și să-i 
ude obrajii cu lacrimi. Luipta acum în- 
tre oboseală și o milă nesfârșită pen- 
tru amândoi. Era însă şi puţină silă 
în felul cu care-i primea alintările, 
Cuvintele acelea, ura din els, lăsa- 
seră în urmă un praf amar de nesi- 
guranţă. Îşi dădea seama că Elena a- 
vea dreptate, că tot ce se spune într'o 
ceartă n'are valoare — totuşi cuvintele 
nu se ștergeau. De unde până atunci 
situația lui de tiran avuse o aparenţă 
de joc — ca o nouă distracţie — astăzi, 
după isbucnirea Elenei, convicțuirea 
lor arăta o altă faţă. Şi el, în timpul a- 
celor cuvinte, tresărise cu spaima de 
a nu o pierde. Şi în el scânteiase acea 
luminiță insuficientă care voia să a- 
tingă inima pentru a-i aminti că totuşi 





o iubește pe Elena, că această femee 
îi e încă necesară și scumpă. Dar acum, 
când ea-l chema şi-l săruta flămând, 
cerându-i o iertare pe care de fapt el 
ar fi trebuit să i-o ceară, Costin nu pu- 
tea face gestul care desleagă, care go- 
nește duhurile rele ale înstreinării. Ri- 
gid, rămânea cuprins în brațele ei cu 
gândul departe. Ea-i simţea neputința 
și hohotea mai puternic. In cele din 
urmă Costin se desprinse uşor şi se în- 
dreptă spre antreu, într'o tăcere încă- 
pățânată. Işi luă pălăria şi când Elena 
înțelese că vrea să plece, se repezi din 
nou să-l cuprindă, cu un geamăt sfârşit. 

Deastădată Costin se enervă deavbi- 
nelea și se feri. 

— Nu pleca. 

Scâncise aproape. 

Il se păru că de o va asculta va fi 
târit şi el în acel haos de lamentaţii şi 
lacrimi. Se smuci brutal, îmbrâncind-o. 
Ea rămase lipită de pervazul uşii, 
năucă. Fără a mai privi în urmă, Co- 
stin se strecură și păşi iute înspre 
poartă, eliberat. 


| 


ueĂ 








CA 

ua WAre (a LS 9 095 a 
Facă Mir 3 fân de hora 

4 a Pe la că “4 adt-na păr Miaâ, 


(îm Vama moa 4 prregue 


Tai  Coloava + 


(a ea Zn ME Aha  Manncetua 
/; Ld 
Dana prehiuq ma & frana 


Y uK eye Tai 


Si faca 


RR mau A pad , ci Su 


Oa bara î Du 9 


ep Se ue 33 Aa 
ee men ia mea Sefii 


N Au bocene 


Pi CA ura be 


Wa rash Mare 4 pă metz 








Săptămâna muzicală 


Recent încheiata stagiune de con- 
certe simfonice a ,„,Filarmonicei“ a rân- 
duit un şirag de manifestări, în repetate 
rânduri, interesant. 

S'au perindat soliști dintre care unii 
au putut, împrumuta deosebită strălu- 
cire acestor concerte. 

Câteva compoziţii însemnate, câteva 
contribuţii românești şi străine de va- 
loare la pupitrul dirijoral, au ridicat, 
din loc în loc, însemnătatea lor artisti- 
că la un nivel direct profitabil vieţii 
noastre muzicale. 

Iar pe deasupra tuturor acestor în- 
făptuiri, mulțumită fie baghetei, fie 
arcușului lui George Enescu, au putut 
exista la Filarmonica şi realizări abso- 
lut excepţionale, evenimente de uni- 
că însemnătate, a căror urmă de lu- 
mină va dăinui încă multă vreme. 

Totuși, dacă sub aceste aspecte par- 
ticulare „Filarmonica“ a răspuns mi- 
siunii ce-i aparţine, activitatea ei ge- 
nerală a acumulat, dealungul anului, 
păcatele unei atitudini de intristătoare 
indiferență față de muzica românească 
şi de soliştii români. 

Intr'o stagiune întreagă, de zeci de 
concerte, numele românești au fost a- 
proape inexistente în program, atât în 
ceea ce priveşte literatura muzicală cât 
și în execuția ei. 

Această stare de lucruri e cu a” 
tât mai regretabilă cu cât nu este nici 
justificată material și colaborări ro- 
mâneșşti putându-se găsi destule, nici 
compatibilă cu îndatoririle faţă de ele- 
mentul artistic românesc al orchestrei 
noastre simfonice subvenţionate de stat, 
naţionale, „Filarmonica“, ale cărei con- 
certe sunt radiodifuzate în lumea în- 
treagă. 

Impresia, dincolo de hotare, a unui 
ciclu oficial de concerte simfonice, în 
care muzica românească și soliștii au- 
tohtoni sunt uitaţi aproape cu desă- 
vârşire, trebue să fie cât se poate de 
ciudată. 

Iar ceea ce ar fi putut fi o acţiune de 
propagandă pentru muzica românească, 
riscă să producă în străinătate efectul 
unci autorecunoaşteri a  infericritățţii 
noastre muzicale, ceea ce este nedrept 
și desnădăjduitor. 

Argumentele pe care organizatorii 
responsabili ai programelor de lucru ale 
„Filarmonicei' le-ar putea ridica, nu 
S'ar putea rezuma decât la un singur 
punct, referitor la aparentul număr re- 
dus al lucrărilor româneşti și al concer- 
tiştilor români. Aparent pentru cei ce 
nu cunosc avutul nostru muzical, iar 
menirea „Filarmonicei” românești este 
tocmai aceea de a-l scoate la lumină. 

In fiecare domeniu muzical, se cre- 
de, se pretinde, că nu avem destule e- 
lemente. 

S'a crezut, de exemplu, că ducem 
lipsă de pianiști capabili să răspundă 
frumos cerințelor muzicii de cameră. 

Concertele de sonate ale maestrului 


de ROMEO ALEXANDRESCU 


Enescu, fiecare cu alt partener, au în- 
frânt imediat o astfel de credință ero- 
nată, 

S'a putut crede că navem decăt o 
singură orchestră simfonică de concert, 
în Capitală. 

Maestrul Enescu a redat totuşi epo- 
cal cele nouă simfonii de Beethoven, cu 
altă orchestră. 

Resursele, este vădit, există. 

Se pot afla. Trebuesc găsite, mai cu 
seamă de institutele create în mare 
parte pentru stimularea elementului 
românesc, pentru promovarea talente- 
lor naţionale, pentru ridicarea muzicii 
românești. 

Nu este necesar să se execute numai 
lucrări neauzite încă. Deși nici ace- 
stea nu lipsesc, este de observat totuși 
că nenumăratţe compoziţii româneşti au 
fost executate odată, de două ori, apoi 
lăsate în părăsire. 

Chiar pagini din opera simfonică a 
maestrului Enescu apar neertat de rar 
în programele Filarmonicei. 

Dar opera Oedip? Pentru ce, în aş- 
teptarea posibilităţilor viitoare ale unui 
teatru de operă demn de reprezentarea 
acestei capo d'opere, nu sunt date, în 
concert simfonic, fragmente dintr însa ? 
Dar atâtea alte lucrări, auzite sau ne- 
auzite încă ale maestrului Enescu și ale 
atâtor compozitori români ? 

Nu cităm, am depăși limitele 
cronici obicinuite. 

Dar atât în privința repertoriului cât 
şi a soliștilor, rezervele sunt atât de 
mari și de puţin folosite, încât, pen- 
tru o îndreptare a situației, dăunătoare 
muzicii românești, arătate, revendică o 
schimbare imediată și reparatoare, în 
normele de lucru ale „Filarmonicei“. 

Viitoarele stagiuni nu se vor mai pu- 
tea abate dela aceste cerinți esențiale 
ale însăși existenţei lor. 


unei 


ma Aa PE cap a Op a ra aer ag ag STIE era ea uta ta 08) 


l 


Sic i 


Josephine Tremel „Portret 


—_ 





UNIVERSUL LITERAR 


Sonetul înedit al lui Octavian Goga, 
pe care-l publicăm, îl deținem dela 
d-na Olga Cruşevan-Florescu, care a 
binevoit să ni-l ofere, cu  explicatiile 
următoare: 

„Prezenta poezie a fost concepută 
de defunct, pe malul mării Adriatice, 
la Veneţia. A scris-o la Lido, în cursul 
unui ospăț de seară, Textul de atunci 
mi-a fost încredinţat de autor, în ve- 
derea traducerii franceze şi apoi oferit 
definitiv. Trebuia să fie reprodus în 
lucrarea mea „Anthologie de la poâsie 
roumaine“, pe care o pregăteam  pen- 
tru tipar, sub auspiciile defunctului. 
Dar,... tragicul desnodământ s'a preci- 
pitat. 

Cu vreo două săptămâni înaintea 
morţii, citindu-i câteva bucăți,  Octa- 
vian Goga mi-a spus între altele, râ- 
zând : „Poezia din Italia e mai mult 
a ta de cât a mea. Nu posed dublul şi 
nici nu o mai ştiu pe de rost“, 

Aş putea da mai multe pilde de ne- 
glijența sa faţă de creaţiile-i literare, 
consecinţa unei duioase modestii“. 





Cronica plastică 


de PAUL MIRACOVICI 


Expozanţii de acum au nenorocul de 
a fi venit puţin cam târziu. 

Mulţi dintre obişnuiții  expozițiiior 
vor uita poate să viziteze pe cele actua- 
le; a d-nei Josephine Tremel la Dalles 
şi a d-lui "Țuculescu la Ateneu. Vor îi 
pierdut două expoziţii interesante. 

D-na Tremel expune peste 10 de ia- 
blouri alese cu multă grije. Peisajele 
păstrează toată frăgezimea primei im- 
presii chiar atunci când tabloul a tost 
îndelung şi stăruitor studiat. E o mare 
calitate această egaiitate a cmoţiei în 
fața motivului. Nimic nu-i mai fugar 
decât prima impresic, care e şi cea mai 
adevărată. Carot spunea că oricâţ de 
mult ai reveni la un tablou nu trebue 
să pierzi nici-o clipă amintirea primei 
impresii, — în ea rezidă caracterul, 
farmecul operei — că trebue să pictezi 
sentimentul ce-ţi inspiră peisajul nu 
obiectul în sine, vulgar fără această 


transpunere. Unii artiști au prin 
instinct acest dar, alții trebue să 
facă eforturi nesfârşite ca să a- 


jungă la această mare disciplină, D-na 





Sibiu 


Olimpia Tibeica-Pogorelţ 


Tremel e din prima categorie; pare că 
această transpunere o face ușor, fără 
casnă. Sunt câteva peisagii atât de 
frumos dantelate, atât de bogate în 
nuanţe, în valori, încât ne fac să credem 
şi într'o lungă şi folositoare experien- 
ţă a artistei. Cu acceaș înțelegere sunt 
pictate şi naturile moarte şi portretele 
In întregul ci, expoziţia d-nei Treme! 
e una dintre cele mai interesante şi 
mai meritoase ale anului. 


ee aa 


mr “ 


„ 
, 


Debutul d-lui Țuculescu e dintre 


i cele mai promițătoare. Are calităţile şi 


scăderile 'începătorului foarte talentat. 
Elanul de care e însuflețit îi răscum- 
pără lipsa de disciplină. In mai multe 
tablouri, viziunile sunt cu totul deo” 
sebite, deşi spontaneitatea cu care sunt 
pictate, identitatea climatului, a locului 
unde au fost lucrate ar fi trebuit să-i 
inspire una singură, mai personală. 
Greutățile vor începe de aci încolo 
pentru d. Țuculescu. Expoziţia actuală 
e însă atât de interesantă că justifică 
toate speranţele. 


In sala „Universul”, d-na O. Tibeica 
Pogorelţ expune o serie de picturi cu 
subiecte foarte variate , Din fiecare 
motiv — naturi moarte, peisaje, flori, 
d-sa are câteva cu incontestabile cali- 
tăţi, mai sobru colorate şi mai stăruitor 
studiate. In celelalte însă, se pare că 
artista nu și-a concentrat toată atenţia 
și însușirile, de aceea credem, expozi- 
ţia are o vagă atmosferă, poate neme- 
ritată, de diletantism. 






















21| 





Mai 1938 


SONEI 


Eternă mare ! Ca şi-odinioară 

Fără hotar şi fără de hodină, 

De întrebări şi neastâmpăr plină, 
Azi goana mea la pragul tău coboară. 


Cu tresăltări de apă şi lumină 

Oglinda ta prelung mă înfioară 

Şi'nchise răni încep din nou să doară 

Din flăcări vechi cen mintea mea se'mbină. 


Pe rând, pe rând, eu simt cum reînvie 
Cântată parcă'n surle şi'n chimvale 
Uitata noastră mare 'mpărăţie 


Şi nu mai ştiu ce mi se par mai prele: 
Poveţele nemărginirii tale 


Ori tainele adîncurilor mele... 


e « 
Arhanghelul care a plecat. 


Inchinată marelui nostru frate Octavian Goga 


14 lan. 937, Venezia 


OCTAVIAN GOGA 


Moartea a bătut într'o poartă de sus. 

Și a eşit omul cu ochi mari, la geam; 

A privit în tot cerul, dintr'o parte adus, 

A privit, a'nchis ochii şi nimic n'a mai spus 


In umbrele parcului se clătina ram cu ram. 


Peste munţii de-aproape, aceleaşi milenare 
Văzduhuri şi nici o mişcare. 

Şi doar, două aripi, din parcu-amuţit 

— Tăind luminoasa tăcere — 

Suiră azurul ducându-l în sfere 

Pe micul arhanghel din uriaşu 'mpietrit. 


L-au văzut fâliâina în afară de moarte, 


L-au văzut până departe 


Toţi ochii de jos, 


Toţi echii, în lacrămi, din golul de jos. 
GEORGE GREGORIAN 








Mărturii despre Goga 


Mi s'a destăinuit mereu de-alungul 
prieteniei noastre. 

Mă numea „cheia sa”, privitor ia la- 
cătul ruginit sub care zăcea, după spu- 
sele sale, eul lui cel uitat; şi „replica 
sa”, privitor la încercările mele poatice 
ce-i ofereau elementul propriului său 
conflict. 

Denumirile acestea ascund esenţa fi- 
inței sale, lucrul său în sine. Iaţă de ce 
le menţionez și iată ce mă voi sili să 
redau. 

Lam cunoscut în lunie 1932, după 
o întoarcere din Franţa. 

Revenea şi dânsul dintr'o campanie 
electorală şi sa scuzat de un furuncul 
ceri ieșise la un ochi; un „furuncul de 
alegere”, spusese vesel, aşezându-se pe 
canapea. Și dintr'odată mi-a vorbit de 
faptul că orice manifestare socială se 
prouce în detrimentul individului, fie 
şi cu preţul unui furuncul. 

Așa intrasem în sfera primului său 
conflict. 

Acela care, cu un an în urmă, după 
un interval în raporturile noastre dato- 
tiv plecărei mele la moşie, îl făcu să 
spuie călduros: „Ceeace este mai pre- 
sus de toate, e faptul că mă regăsesc, 
mă recapăt, căci între mine şi cei din 
partid este asta” — un zid, un gest ver- 
tical. 

Când uşa se închidea, spunea cu ve- 
selie : „Închidem asta ca să aeschidem 
cealaltă”. 

Insă nici avântul doctrinei sale, niti 
vreuna din publicaţiunile lui sociale nu 
știrbise înțregimea-i individuală, nu 
stinsese volbura sacrului său foc. 

Ceeace-l desbrăca de propria-i esen- 
ță «ra activitatea. A formulat-o el în- 
suși de mai multe ori: ,„„Oameni de în- 
durat şi lucruri urgentate”. Stârșise 
prin a-și pierde nu numa umpul per- 
sonal, putinţa materială de lucru, dar 
chiar funcțiunile creatoare. Proecte li- 
terare ca istoria vieţii sale, câteva pie- 
se de teatru, lucrări critice, a căror 
martoră am fost, au rămas sub forma 
unor începuturi; rarele sale bucăți poe- 
tice din ulţimul timp n'au fost decât 
strigătul eului său în agonie. 

Poezia inedită „DE PROFUNDIS", 
începând cu cuvintele: 

„Din fundul sufletului, peşteră uitată 
Cu scorburi multe văduve de soare, 
Tăcerile mai strigă câteodată 

Ca niște robi rebeli în închisoare”. 
arată. 

Deasemenea și poezia inedită „,So- 
et”, pe care-o reproducem alăturat. 
Primul conflict ce mi-a fost revelat 
era deci acela al creaţiei și al acțiunei. 

Am tost inițiată și în al doilea ; con- 
flictul abstracţiunii şi al realităţii, al 
evaziunei și al faptului brut, 


Țuculescu 





de OLGA CRUȘEVAN FLORESCU 


Din toate încercările mele poetice 
prefera pe acelea ale călătoriilor și 
locului natal; se atașase cu patimă de 
ele, acolo unde regăsea două elemente 
esențiale : ale sale, zicea el, şi al nea- 
mului său — „zborul în largul lumei și 
revenirea la pământ”. Dar la dânsul 
ele erau iarăși conflict. 

Una din primele sale poezii „BA- 
TRÂNII”, începând cu. vesţitele ver- 
suri ; 

„Dece m'aţi dus de lângă voi, 

Dece maţi dus de acasă”. 
tratează acest fapt. 

Contrar celor ce sar puiea crede, 
marea evaziune a vieții sale n'a fost 
ideea întregirii naţionale, căci rădăer- 
nile ei se sculundau în realităţile copi- 
lăriei sale, în empirismul tuturor celor 
ce a văzut și a trăit; marea lui eva- 
ziune:a fost, după propriile-i cuvinte, 
„consolidarea, alirmarea acestei între- 
giri”. Fusese bazată pe aceea ce șiia 
că-i este calitatea primordială —- cali- 
tatea răscolitorilor de suflete, şi a tăcă- 
torului de sinteze. Ea l-a precipitat în 
Marea Aventură, sprijinit de o soție în- 
zestrată cu distincţie şi strălucire. 

Această calitate primordială a avut-o 
oare de fapt? 

A avul-o. O deținuse fără greș. l-am 
făcut adesea experienţa, ieşind dela ei, 
când mă simţeam desluşită, readusă ia 
echilibrui interior. i 

In ultimii ani, ideea că trebuia să fie. 
un conducător de popor a primat la el.. 

Din conducător de mulțimi, dânsui: 
devenca în ochii săi mânuitor de su-: 
flete, mânuitorul acestei psihice colec- : 
tivităţi ce se numeşte inima ţării; mai 


: 


E) 





mult, rezumatul, interpretarea ei. Lita ! : 


că toţi ceilalți erau mereu numai ac- 
țiune. 

Parcă răzbunânduse pe parlea opu- 
să a fiinţei sale, Marea Aventură l-a 
inghițit, 

A doua zi după venirea sa la pu- 
tere, i-am vorbit lung despre chestiu- 
nca : trebuia să nu mai fie nici partid, 
nici regim, ci însăşi substanţa ţării. Dar 
se îndoia de a putea uni realitatea cu 
abstracțiunea; când lerminasem cceace 
aveam de spus, era să plângă. 

I-a fost. deasemenea drag, pe peretele 
camerei mele de lucru, blazonul meu 
încadrat cu deviza greacă „Pentru 
Glorie”. 

Intr'o zi l-a scos depe perete, l-a ţi“ 
nut lung şi a spus că trebue adăugat 
un cuvânt la deviză, trebue pus: „Pen- 
tru Gloria Ţării”. 

Această vorbă a fost poate cea mai 
desăvârșită din toate, aceea a eului său 
întreg. 


In clipa când cel ce a fost Octavian 
Goga trecea pragul Ateneului, parve- 
nea din Ciucea ultimu-i ecou. 

O poezie. Scrisă cu câteva zile înain- 
tea morţii. 

Aşa dar în ultimele sale clipa muza 
a biruit doctrina şi puterea. 

+ Tată cuvintele-i din urmă: 
„Nu tot ce-a fost îmi vine în minte, 
Ci tot ce-ar fi putut să fie”. 

Ecou de disperare, făcut din păreri 
de rău şi remuşcări, la adresa soartei 
şi la adresa proprie. Păreri da rău și 
remușcări de-a fi tăcut când trebuia 
vorbit și de a fi cugetat când trebuia 
acțiune, sau de a fi vorbit cână trebuia 
să taci şi de a fi acţionat când trebuia 
să cugețţi. 


ga ia ap 





21 Mai 1938 





SANI ORINI, 


Insula Santorini, cea mai  meridio- 
nală din Cyclade, marchează cu ade- 
vărat un sfârșit strălucit de voiaj. E o 
surpriză, un miraj și o apariţie geolo- 
gică curioasă care transmite mai întâi 
un fior de spaimă călătorului neiniţiat 
în tainele ei, apoi un sentiment de 
admiraţie, de vrajă inspirat de această 
fantastică plăsnuire vulcanică, La San- 
torini suntem în cea mai pronunţată 
regiune vulcanică a Cycladelor și, tot- 
deodată, martorii unuia dintre cele mai 
curioase fenomene vulcanice din lume. 
Oamenii de știință au numit acest fe- 
nomen o dramă geologică — şi, înir'a- 
devăr, privind întățișarea acestei insule 
ce depăşeşte orice închipuire, ai sensa- 
ţia netă că te afli în faţa unui schelet 
înălțat ca o apariţie fantastică şi infer- 
nală din străfundurile mării pentru a 
arăta ochiului omenesc una din curioa- 
sele transformări ale scoarței pămân- 


teşti. 
După o călătorie de o zi plină — o 
adevărată minune — prin Cyclade, 


străbătând toată această pulinezie me- 
diteraniană dela nord la sud, plecând 
la cinci dimineaţa din Syra, trecând pe 





finţit, la  Santorini. Până aici drumul 
prin Cyelade e o indescriptibilă călăto- 
rie printr'o ţară de vis și beţie apolini- 
că. Grecii au localizat naşterea lui 
Apollo și oficierea cultului său în Cy- 
clade, tocmai fiindcă aici natura serve- 
ște mai mult decât oriunde substanţa 
celui mai frumos mit creat de antichi- 
tatea elină. Ceasuri după ceasuri, arun- 
cat în plasele unui desăvârșit vis de 
transfigurare și renaștere, ţe legeni şi 
te răcorești, uiţi totul, te înseninezi și 
te detașezi de tot ce există dincolo de 
paradisul Cyeladelor, până la o confun- 
dare totală cu misterul luminii și mira- 
colul mitului liniștitor ce persistă încă 
sub cerul aprins și area prea calmă 
din mijlocul insulelor... Deodată însă 
vaporul intră în interiorul insulei San- 
torini și, pe neaşteptate, un spectacol 
cosmic de o măreție monstruoasă şi su- 
perbă, îți spulberă tot visul, toată lini- 
ștea și deliciul călătoriei înseninate de 
până aici. Poate impresia e mai accen- 
tuată din cauza contrastului uluitor 
dintre călătoria muzicală de până acum 
și apariția aceasta monstruoasă care te 
surprinde și deconcertează — însă în 





Vulcanul din interiorul insulei 


la Paros, Haros, Siphnos, Sikinos, Hios, 
etc., insule albe, dulci, fiecare contri- 
buind într'o largă măsură la împletirea 
visului apolinic în care aluneci străbă- 
tând marea, soarele și azurul dintre 
ele, ajungi, către ora șase dinspre as- 





tot cazul, Santorini, e o apariţie fantas- 
tică, pare un tărâm de basm infernal 
aureolat de o legendă sclipitoare. Vapo- 
rul a intrat pur şi simplu în craterul 
unui vulcan, care formează o radă cir- 
culară cam de două ori și jumătate mai 





UNIVERSUL LITERAR 





Santorini... capo-d'operă ieșită din mâinile 
unui Demiurg artist 

mare decât București, mărginită la 
nord, est și sud de peretele imens al in- 
suiei, iar la apus de Therasia, o porţiune 
din Santorini dinaintea erupției. Pere- 
tele insulei, înalt de două sute de metri, 
e format din roci și straturi eruptive, 
negre, oribile, cu o mulțime de găuri ce 
servesc drept diferite adăposturi locui- 
torilor, și împodobit deasupra cu o 
ghirlandă de o albeaţă strălucitoare ca 
zăpada, profilată pe cer ca o diademă — 
oraşul propriu zis. In mijlocul acestei 
rade Circulare se află o altă insulă 
şi mai mică, formată numai din lavă 
solidificată: acesta e ultimul orificiu al 
vulcanului care mai fumegă încă. In 
mijlocul acestui crater imens, vaporul 
pare o jucărie aruncată într'a fântână. 
Soarele, apropiindu-se de asiinţit arun- 
că în pereţii insulei o ploaie de raze 
roşii ce face şi mai halucinantă prive- 
liștea aceasta turburătoare, 

In antichitate Santorini se numea 
Frumoasa, sau Insula Rotundă. Avea 
întradevăr o formă circulară, cu un 
munte la mijloc, ce se manifesta din 
când în când sub forţa unui vulcan. 
Fenicianul Cadmus, străbătând mările 
în căutarea sorei sale Europa, se opri 
şi aici și fiind surprins de fertilitațea 
și de frumuseţea insulei întemee o co- 
lonie. O izbucnire violentă a vulcanu- 
lui, produse însă o catastrofă imensă: 
scufundă tot centrul insulei și o mare 
parte din pereţii laterali dinspre apus, 
în aşa fel încât n'a mai rămas din eu 
decâţ un fragment lungueţ ca un corn, 
spre est şi o porțiune izolată, Therasia, 
spre vest. După catastrofă, o colonie 
greacă înființă pe marginea craterului 





O biruință românească prin cultură 


Voiam să aștern câteva rânduri cu 
care să subliniez încă o semniticaue a 
apariției poetului P. Cerna în istoria 
culturii noastre româneşti. Voiam, dar 
am fost prins de o mulţime de alergă- 
turi, — zadarnice toate, — pe la felu- 
rite autorităţi şi așezăminte sânilare. 
Când, într'o zi, înturcându-mă acasă, 
găsesc la uşă un plic galben venit cu 
poșta. Pe plic se găsea și numele trimi- 
țătorului, un nume cu of în coadă, un 
nume bulgăresc. 

— Să ştii, mi-am spus, vreun bul- 
gar mi-a scris că nu-i place cartea mea 
Zile de lazaret, sau vreun comitet ma- 
cedonean îmi veştește şi ceva sancțiuni, 
cum i s'au aplicat şi profesorului Mi- 
hăileanu, la începutul acestui veac. 

Am desfăcut deci scrisoarea cu oare- 
care grabă. Din plic na țâşnit nici o 
maşină infernală.  Cuprindea doar o 
coală de hârtie ordinară scrisă mărunt 
pe toate feţele cu cerneală violetă, ca 
aceea ce se întrebuinţează pe la arhi- 
vele autorităţilor noastre sărace. Şi is- 
călea, dându-și și adresa amănunţită: 
„fostul dv. elev, Ivan”. (Al doilea nu- 
me avea în coadă of-ul caracteristic 
numelor bulgărești). 

Numai numele nu-mi aducea nimic 
în minte. În 18-19 ani de dăscălie mi-au 
trecut mulţi prin mâini, cei mai mulţi 
croiți din ștola oamenilor obișnuiți, 
alții — mai puţini — înzestrați, vred- 
nici să ispitească pana lui Balzac. Un 
timp le-am ţinut minte numele, dar pe 
urmă am renunţat la această trudă. 

Citind acum scrisoarea lui Ivan, a 
început să mi se închege în minte și 
chipul lui. Era un bâiat nu prea înalt, 
dar bine legat, cu o figură ovală, as- 
cunsă după niște ochelari puternici, 
cari dădeau un aer de maturitate chi- 
pului mai mult roşcovan. 

Imi fusese elev la o școală de seară, 
unde n'avea cum să capete cunoștințe 
mai întinse şi mai adâncite. 

Totuși scrisoarea, al cărei conţinut îl 
păstrez ca document pentru curiozita” 
tea orişicui, dovedeşte multe cunoştin” 
țe, rodul unei munci de autodidact. 
Chiar aşa cum e, cu stângăcii, cu nai- 
vități, cu lucruri nu tocmai binz prinse 
și înţelese, cu misticisme chiar, scrisoa-” 
rea arată că fostul meu școlar Ivan, este 
român cu suiletul, deşi la origine e ceva 
bulgar. 

Prilejul pentru a-şi striga rumânia, 
îl găsește Ivan în cartea mea „Zile de 
lazaret”. 


In esenţă, în scrisoare este vorba de 
un tânăr, care, de origine streină, învă- 
ţând carte românească şi nu în cine știe 
ce școală înaltă, a fost cucerit de cul- 
tura românească și vrea, nu numai Să 
fie român, ci să scrie şi el o contribuţie 
la cunoașterea bulgărescului. România 
n'a dat acestui tânăr nimic deosebit, 
nici şcoală mai bună când era copi! și 
nici situaţie strălucită acum, căci băia- 
tul mărturisește că e doar practicant pe 
lângă o autoritate judecătorească. Sar 
părea că asemănându-se cu catindatul 
lui Caragiale, dă dovadă strălucită că e 
într'atât de romanizat, încât a prele- 
rat o situație aşa de puţin situație, lă- 
sând o altă carieră mai solidă, ca nego- 
țul sau meseria. Dar astăzi nici nego- 
vul nici meseriile nu mai pot fi brățări 
de aur, așa că bietul meu Ivan nu poa- 
te fi învinuit că se mulţumeşte a ca- 
tinda, vorba lui Caragiale, la un loc de 
neînsemnat arhivar şi că, în așteptarea 
unui loc liber, face pe jălbarul. 

Scrisoarea fostului meu școlar mi-a 
trezit însă remușcarea că nam Scris 
rândurile în care să subliniez ceea ce 
mi se pare cu deosebire caracteristic în 
apariția lui Cerna. 

Anume: Biruința gândului românesc. 


P. Cerna era bulgar de origine. Năs- 
cut în satul dobrogean, al cărui nume 
îl poartă, sat mai mult bulgăresc, e! a 
învățat şcoală românească, primară, li- 
ceu şi apoi şi universitate și a fost cu- 
cerit de cultura românească, 

El şi-a însușit toate idealurile, toate 
credinţele noastre. Inima lui a bătut 
generos pentru toata cele ce ne-au fră- 
mântat pe noi români la începutul ace- 
costui veac, versul lui înaripat a vibrat 
emoţionant pentru toate evenimentele 
noastre. 

Pentrucă, bunăoară sângeroasele răs- 
coale ţărăneşti din 1907, sângeroase mai 
ales prin represiunea așa de sălbatică, 
au smuls lui P. Cerna acele 2 sonete 
întitulate Zile de durere, în care sună 
atâta sfâșicre, că armata noastră a văr” 
sat sânge de frate... 


„O soare al iubirii, soare sfinte! 

Pân” nu, pătrunde 'n vechile mor- 
minte, 

Răsai deasupra sângelui bogat! 

Usucă iute câmpurile roşii, — 

Să nu priceapă 'n groapa lor stră- 
moșii 

Al cui a fost — şi cine l-a vărsat!” 


de G. BANEA 


Sau, mai târziu, la adresa colosului 
rusesc sărbătorind sgomotos la 1912 o 
sută de ani dela smulgerea Basarabiei: 


„Hrăpareţ neam de Norod ! Călău cu 

cernic!.. 
Nu te făli atât că eşii puternic — 
Nu-l încerca pe Dumnezeu! 


In ziua 'nfricoșată-a răzbunării, 
Auzi-ne, Tu, Doamne-al îndurării, 
Incinge braţul nostru 'ndoliat! 
Revarsă ?n el mânia ta cerească — 
Fă dintre noi, o, Doamne, să por- 

nească 
O piatră pentru noul Goliat...” 


Dar Cerna se înalță mai sus de preo- 
cupările mărunte, egoiste, pentrucă în 
una din cele mai bune poezii ale sale! 
Către pace, invocând-o, o socotește to- 
tuşi prea timpurie în ordinea națională, 
deoarece... 


„De-ar amuţi în mâna noastră durda, 
Ce-ar zice sfânta umbră dela Turda?...” 


iar în ordinea socială, tot prea timpurie 

ar fi venirea Păcii, fiindcă... „În nădej- 

dea minumii, cine știe 

De câte ori pe cruce va mai muri Isus? 

Și mulţi din noi găsi-vom o moarte 
timpurie”. 


Şi mai ales finalul, așa de altruist, 
așa de generos!.. 


„Și ce-i să cazi, când viaţa n'o pierdem 


în zadar, 
Când trupurile noastre sunt pietre de 
= i altar, 


Când fiecare ştim, 
Că făurim o lege ce-o vor primi ca dar, 
Acei ce nu sunt încă și totuși îi iubiin?” 


Cerna era destinat unei strălucite si- 
tuaţii de mandarin intelectual. Moartea 
însă l-a smuls prea de timpuriu. 

Dar de sigur nu se mărturisea aşa de 
fierbinte român pentru perspectivele 
ce întrezărea; acestea ar fi fost urma- 
rea, răsplata geniului său. 

îvan fostul meu şcolar, nare parte 
de asemenea făgăduieli. Tctuși şi el își 
strigă rumânia, Şi el se știe şi se vrea 
român. 

Gândul românesc, cultura româneas- 
că a cucerit indirect, a cucerit fără să 
urmărească anume cucerirea, a cucerit 
prin blândeţe în P. Cerna, pe unul din 
bulgarii din Dobrogea, iar în Ivan, pe 
unul de dincoace de Dunăre. 











5 Pee 





POPASURI IN CYCLADE 








insula splendidă și infernală 


un alt oraş pe care-l numi Thera, adi- 
că montsrul, nume ce se potrivea de 
minune cu aspectul actual al insulei. 
Mai târziu, prin sec. al III-lea, insula 
creștinându-se primi numele patroa- 
nei sale Sainte-lrene, din care derivă 
Santorini. Numele vechi de Thera, îl 
păstrează încă o localitate antică cu 
câteva mine interesante şi tot din el 
derivă numele orașului principal de 
astăzi, Phyra, la poalele căruia acostea- 
ză vaporul şi pe ale cărui stradele cu- 
rate, pitoreşti, originale se plimbă ex- 
cursioniștii aduşi de croaziere din în- 
treaga lume. 

Acesta este istoricul celei mai splen- 
dide insule din Mediterana. Abatele 
Zacharia Durazzo-Morosini, şeful colo- 
niei catolice de aici, posesorul unci 
pivnițe cu cel mai reputate vinuri și 
mare „santorinist”, cum se spune în 
termeni euristici, ne-a povestit însă în- 
tr'o după amiază, arătându-ne o hartă 
a insulei din muzeul său particular, și 
următoarea legendă foarte pitorească : 

— La început insula era rotundă, 
după cum o indică contururile sale ac- 
tuale, Acum se aseamănă cu un corn, 
pe care vedeţi patru mușcături pe la- 
tura din interior. Aceste patru mușcă- 
turi, imaginaţia poporului le-a explicat 
astfel: Jupiter fiind înturit pe Titani 
și gonindu-i de-alungul mării, neputân- 
du-i ajunge, cănd a dat de prima insulă 
în cale și-a înfipt mâna în ea, rupând 
mai mult de jumătate din trupul ei şi 
aruncând-o după dânșii, Mușcăturile 
ce se disting sunt urmele degetelor 
mâinii imense care a sfâşiat jumătate 
din trupul insulei. De atunci insula a 
rămas precum se vede, iar bucăţile 
rupte din ea au fost aruncate de furia 
zeului tocmai la Stromboli, unde se 
văd şi astăzi, fiind spaima marinarilor 
Sin cauza furtunilor ce bântue pe a- 
colo... 

Impreună cu abatele Zacharia, splen- 
didă tigură de Renaștere, în care aven- 
turierul, misticul, senzaţionalul și spi- 
ritualul se îmbinau admirabil, şi după 
ce am făcut cunoştinţă cu pivniţa, mu- 
zeul şi terasa vilei cu vedere „spre vul- 
can”, am pornit să cunoaștem insula 
în părțile ei mai pitoreşti. Dar spre a 
îi mai practici, să pornim deia vapor... 

O intrare în intern nu poate [i mai 
turburătoare, decât sosirea la Santori- 
ni. Un decor fantastic te întâmpină 
cum ai trecut de colţul dinspre nord al 
insulei și ai intrat în craterul vulea- 
nului. Pentru amatorul de romantisme 
geologice, cum era tovarășul meu de 
drum, studentul berlinez, insula acea- 
sta satisface imaginaţia cea mai exi- 
gentă. O priveliște sumbră, cu toată lu- 
mina ce-o inunda, o atmosferă agitată, 
cu toată liniștea mormântală din jur, 
făcea în acel sfârșit, de după masă când 
am pătruns între pereţii faimoasei 
Thera, ca sosirea noastă aici să ni se 
pară un capitol demn de imaginația u- 
nui Dante. Intăţișarea extraordinară a 
insulei, de o frumuseţe tragică şi gran- 
dioasă, ne uimise, Pereţii imenşi, drepți, 
în vârtul cărora se profilează danielă- 
via albă a orașului, creiază un specia- 
col pe bună dreptate căutat de casele 
de filme occidentale. 

Vaporul ancorează în faţa unui mic 
port, compus din câteva clădiri albe ca 
nişte bordee şi un cheiu încărcat, cu bu- 
toaie conținând tot felul de produse 
indigene, în special cu celebrul Vino 
Santo, pe care santoriniștii îl exportă 
în toată lumea. Din port până în 0” 
raş e 9 distanţă de 250 m... înălțime. 
O scară în spirală şi câteva zeci de mă- 
gari îngrămădiţi în dosul clădirilor din 
port, așteaptă să ne urcăm în Phyra, 
oraşul de unde se vede insula toată. 
iar în zilele senine de tot se poate zări 
și Creta situată cam la opt ore de mers 
cu vaporul spre sud. De câte ori vine 
vaporul la Santorini, toţi măgarii din 
oraş coboară în port, apoi se urcă din 
nou, încărcaţi cu măriuri şi pasageri, 
ei fiind singurul şi cel mai pitoresc 
mijloc de locomoţie din insulă. Scara 
aceasta, de o frumuseţe rată, e unică 
în lume, motiv pentru care Santorini 





. 
ă 
; 
i 
i 


de PERICLE MARTINESCU 


se bucură de o faimă specială în ochi! 
excursioniștilor din Europa şi din A- 
merica, ale căror croaziere au drept ul- 
tim punct în Mediterana insula acea- 
sta de o frumuseţe neîntrecută. Ora- 
șul mai alb decât toate cele de până a- 
cum, pare făcut anume pentru regizarea 
unui film exotic. Casele sunt suprapu- 
se ca niște scoici lipite de vârtul unei 
stânci, iar străzile, în afară de cea prin- 
cipală care străbate muchia dealului, 
sunt perpendiculare, formate din scări 
construite printre clădiri. Curțile, deo- 
biceiu, sunt subterane, săpate în piatră, 
pentru adăpostirea cramelor, a maga- 
ziilor și a rezervoarelor de apă. La San- 
torini nu există fântâni sau isvoare de 
apă, pentru consumaţic; locuitorii îşi 
strâng apă de ploaie în rezervoare imen 
se făcute pentru alimentarea unui an 
întreg, deoarece ploile sunț foarte rare, 
iar transportul apei din alte insule 
foarte dificil, Cu toate acestea, oamenii 
sunt de o veselie adorabilă, mândri de 
orașul lor celebru în toată lumea și, 
mai ales, mândri că străinii din toate 
părțile pământului vin aici să se bu- 
cure de priveliştile mărețe ale insulei 
lor, 

De sus, insula își pierde complect în- 
tăţişarea internală cu care ne întâmpi- 
nase la sosire şi capătă un aspect cu a- 
devărat splendid. Nicăeri nu ai rnai 
concreiă ca aici impresia că Santorini, 
prin frumuseţea și prin originalitatea 
construcției sale, e făcută numai spre 
a fi admirată, ca o capod'aperă ieșită 
din mâinile unui Demiurg artist. Îre- 
buie să stai cel puţin trei zile la Phyra 
— oraş de care pictorii atenieni abu- 
zează în panourile lor — pentru a cu- 
noaşte toată splendoarea „insulei tan- 
iastice”, cum o numesc Germanii. In 
aceste trei zile abia ai timpul să te sa- 
turi de a colinda străzile, scările şi tu- 
nelurile de un farmec rar din Phyra. 
De pe esplanada orașului, admiri, în- 
tr'o parte, vulcanul din interiorul fo- 
stei insule, de cealaltă parte, câmpia 
care coboară lent până la mac, fertilă, 
acoperită cu vii roditoare şi cu frumoa- 
se parcele de cereale și nutrețuri pen- 
tru animale. 

O excursie la muntele Sfântul Ilie, 
pe măgar, te face să pătrunzi mai a- 
dânc în interiorul insulei, străbătând 
un drum de o lrumuseţe puternică. 
Dincolo de munte, la marginea mării, 
se găsesc ruinele cetăţii antice Thera, 
unde n'am avut timpul să ajungem, dar 
unde curiozitatea nici nu nc-a împins. 
Abatele Zacharia, onest şi bun cunus- 
cător al valorilor insulei sale, ne-a în- 
credințat că nu merită osteneală să 
cercetăm antichităţile dela hora, mai 
ales dacă venim dinspre Delos şi Pelo- 
ponez. Un singur amănunt ar ti de vă- 
zut acolo: un falus enorm sculptat pe 
un postament în formă de cartuș, pur- 
tând inscripția stranie: „Pentru amici”. 
In schimb, în muzeul din Phyra, cu o 
bogată colecţie de vase antice și câteva 
sculpturi, am descoperit un cap al Fa- 
ustinei, soţia lui Marcu Aurelian, de o 
realizare artistică relovantă. E unul 
dintre cele mai frumoase portrete ale 
sculpturii antice din câte am văzul în 
muzeele greceşti. 

După trei zile, abia famiiiarizaţi cu 
decorul şi atmoslera dela Santorini, 
părăsim insula vulcanică deplin satis- 
făcuţi de voiajul nostru prin Cyelade. 
Santorini, perla albă şi fantastică a 
Mediteranei, a reușit însă să întunece 
toate splendorile celorlalte insule prin 
poezia decorului său elegant şi bizar, 
prin ingenuitatea vieţii de aici, prin 
prospețimea și mirajul aspectului său 
singular de staţiune turistică şi curio- 
zitate geologică în acelaş timp. De pe 
paserela vaporului, privind decorul 
Tulminant care rămâne în urmă, tova- 
rășul meu, naturalistul berlinez, nu-și 
poate opri o exclamaţie de bucurie: 
„De aici înainte, pentru mine, Grecia 
se va reduce la Santorini”. 

După 18 ore de voiaj pe mare am 
ajuns la Pireu, dar îniățişarea ircală 
și splendidă a insuici nu sa desprins 
încă de noi. Santorini ne rechiamă.... 






Vederea oraşului Thera 











CARTEA FRANCEZA 








Cienâral Duval: 


Les lecons de la guerre dEspagne 


(Plon, Paris, 


Presupunând că majoritatea cititori- 
lor acestei rubrici nu cunosc încă Les 
lecons de la guerre d'Espagne, socolese 
necesar să atrag dela început atenţia a- 
supra interesului pe carc-l prezintă pen- 
tru literatură în genere, cartea generalu- 
lui Duval, care scrisă de un specialist, 
pare anume destinată unui public re- 
strâns, specializat prin îndeleiniciiile-i 
profesionale. O carte, deci, care nu ar 
putea îndreptăți speranţa satisfacţiilor 
legate de prilejul unor lecturi literare. 

Ea nu se adresează în nici un caz 
celor cari caută şi sar aştepta să gă- 
sească și aci „accentul vieţii”. Dar în 
lipsa acestuia nu poate fi ncsocotită 
importanţa refiecţiilor şi a concluziilor 
de ordin psihologic cari se desprind 
din lectura ei. 

Accentul cade negreşit pe laturea in- 





Bruegel — Triumtul morții 


formativ-instructivă, așa cum reiese 
limpede şi din intitulare, iar în capi- 
tole speciale, ca acelea cari se ocupă 
de bătăliile dela Bilbao, Santander şi 
despre operaţiile militare de împresu- 
rarea Madridului, cartea capătă chiar, 
datorită deţaliilor şi preciziunilor de 
ordin tehnic, aspectul unei lucrări de 
specialitate, ceea ce v face mai aridă, 
deși nu mai puţin atrăgătoare. 

Dar nu e mai puțin adevărat că Les 
lecons de la guerre d'Espagne e într'o 
oarecare măsură și cartea unui mora- 
list, în înțelesul statornicit printr'o în- 
delungată și neîntreruptă tradiție, pe 
care-l are în Franţa acest cuvânt, 

Literatura războiului fratricid din 
Spania cuprinde între alte opere de 
valoare cu caracter documentar, 
scrise direct în limba franceză, cărţile 
unor Malraux, Lucien Maulvault, Ja- 
seph Peyre şi [L. F. Celine, în care, cu 
tot accentul veridic al realităţii trăite, 
elementul de creație propriu-zis, al e- 
laborării personale, e  precumpănitor 
Ele ne documentau aproape exclusiv 
asupra conilictelor de ordin sufletesc 
şi individual iscate cu prilejul acestui 
război iar faptul participării unora 
dintre scriitorii numiţi, — din convia- 
gere politică, cu dinadinsul sau din în” 
tâmplare — trebuia să constitue o ga- 
ranție de autenticitate a celor sctise 
sub semnătură. 

Afirmaţiunile şi concluziile genera- 
lului Duval se întemeiază pe o docu- 
mentare de ordin tehnic, făcută la faţa 
locului, în toamna anului trecut, pe 
fronturile si în locurile marilor bătă- 
lii dela Bilbao, Santander şi Bruncte. 
Din acest punct de vedere nici o pri- 
mejdie ca obiectivitatea judecăților să 
fie alterată prin intervenţia spiritului 
partizan, a preterinței pentru una sau 
alta din părţile afiate în conflict. Dar 
în expunerea cauzelor şi atmosferei 
premergătoare şi pregătitoare care au 
provocat dezagregarea morală favora- 
bilă izbucnirii războiului civil, autorul 
nu șovăe să-şi arate răspicat simpatia 
pentru acei cari întrupează în ochii lui 
ordinea și spiritul de sacrificiu pus in 
slujba unui ideal patriotic, îmnotriva 
demagogiei anarhice. 

Încadrarea conflictului armat și 9e- 
curgerea lui din datele împrejurărilor 
politice formează obiectul magistralei 
expuneri din primele două capitole. 
despre „Geneza războiului civil” şi 
„Cum s'au format armatele opuse” 

Cu toate că prestigiul catolicismului 
rămăsese intact, anticlericalismul prin : 
dea tot mai mult teren, favorizând un 
spirit de nemulțumire şi de revanșă, de- 
parte însă de a fi un ferment de ra- 
voltă generalizată. Lipsa de continui- 
tate în conducerea politică (în mai pu- 
țin de cini ani, 1931—1936, 28 de mi- 


1938) 


nistere s'au succedat) nu făcea decât 
să sporească sentimentul de nesiguran- 
ță şi cnervare, întreținut încă prin 
tot felul de manifestări violente și 
greve. Nova Constituţie, votată la sfâi- 
şitul anului 1931 pretindea să îndepli- 
nească dela o zi la alta, cea mai îndrăz- 
neată revoluţie, aceea care  substitue 
alte valori morale celor de până a- 
tunci, 

Dar simpla lor enunţare, fără a le 
găsi și expresia practică imediată, avea 
să [ie hotărîtoare pentru deslânţuirea 
catastrolei, cel puţin prin terenul îa- 
vorabil în care aveau să fermenteze 
germenii desfrâului demagogic, „Ldeile 
nu sunt de ajuns — observă întrun 
loc gencralui Duval — ele deșteaptă 
polte, dar nu le satisfac”. Ideologia 
Constituţiei republicane spaniole era 


(Tablou aflat la.muzeul Prado din Madrid) 


demagogie goală, dar tunesiă, pentru 
că încercând să impună o etică ncuă 
ea „irăgea asupra realităţii polițe pe 
care guvernele viitoare aveau să lie 
în imposibiltate de a le onora”, Într'o 
pagină impresionantă, se descrie atno- 
stera de încordare extremă la Madrid, 
în preziua asasinării iruntaşului naţio- 
nalist Calvo Sotelo, sub ochii şi aproa- 
pe cu încuviințarea tacită a unui gu- 
vern impotent, care nu găsise alt râs” 
puns, la denenuţarea acestuia, dela 
tribuna Cortesurilor, a dezordinelor a- 
narhiste din ţară, decât că „va fi răs- 
punzător de tot ce se va întâmpla” şi 
că „un atentat împotriva lui ar îi per- 
fect justificat”. 

Se ştie că la începutul ostilităţiior 
raportul de forțe între  guvernamen- 
tali şi naționaliști era hotărît în favoa- 
rea celor dintâi, Cum sa ajuns la corm- 
pleia lui răsturnare, după un răstimp 
de numai 18 luni, se va înţelege lim- 
pede din lectura acestui citat edifica- 
tor: 

„Cu greu ar fi putut guvernamen- 
talii să-și asigure prin dibăcie atâtea 
avantaje câte le acordase soarta. Dar 
printre ei nu era nimeni care să fie 
în stare să le priceapă, şi mai puţin 
încă să le exploateze. In democraţiile 
moderne, ignoranța oamenilor politici 
în materie militară e cu deosebire pro- 
fundă. Grija electoraluiui care-i stăpâ- 
nește le îndeamnă spiritul către o a- 
numită fineţe psihologică mai mult de- 
cât către ştiinţa raţionată și dintre toale 
științele, aceea militară este care îi lasă 
mai nepăsători... 

„Oamenii curagioși nu lipseau și nici 
exemplele cel mai frumoase de eroism 
individual. Dar toate aslea nu slujeau 
la nimic, nu erau decât sacrificii fără 
folos, în lipsa organizaţiei şi a solidită- 
ţii colective, fiindcă singura hotăritoa- 
re într'o armată e forţa colectivă şi ea 
rezultă numai din disciplină, din ia- 
strucția trupelor și din valoarea ca- 
drelor. Disciplină, exerciţiu militar, 
studii tactice fuseseră prea multă vre 
me dispreţuite; le adoptaseră de nevoe. 
De accea strădania nu dădea decât un 
rezultat mediocru. Nu este sacrificiu 
folositor și muncă rodnică decât voite 
cu credință și săvârşite cu generozi- 
tate”, 

Intr'un capitol final, autorul anaii- 
zează cu o remarcabilă pătrundere în- 
doitul proces, material şi moral, al 
dezagregării unei armate şi al con- 
ştiinţei de a [i tot mai puţin o colecti- 
vitate organizată. Apoi, cum din acca- 
stă conștiință, de a fi fost redus la sta- 
rea de mulțime, apare sentimentul în- 
frângerii, al panicei morale care prece- 
de completa prăbuşire a oricărei re- 
zistențe materiale. 

MIHAI NICULESCU 


UNIVERSUL LITERAR 








21 Mai 1938 


MARŢIŞORUL LUI SORIN 


Era prima rază care pătrundea anul 
acela în clasă. Trecuse peste capetele 
lor şi se oprise tocmai în ochelarii cu 
multe dioptrii ai profesorului de isto- 
rie. Cu o mână leneşe a încercat, chi- 
pul cu cioc de pe catedră să o alunge. 
Şi patruzeci de perechi de ochi l-au 
privit, duşmane. 

„„Vroise să alunge primăvara... Ce 
rost mai avea cazna lui de a lămuri 
elevii asupra pricinelor pentru ceri un 
rege cu chip tipărit în cartea de istorie 
pornise războiu împotriva altuia, care, 
după straie şi barbă, îi semăna? Pă- 
trunscse în clasă un sol al primăverii. 
Un petec albastru spărsesa perdeaua 
norilor. Şi — abia acum îşi aminteau 
— Je întinsese la un colţ de stradă, o 
țigancă, un buchet de ghiocei. 

Pentru Sorin primăvara era un ghio- 
cel pe care-l desemnase de-asupra ini- 
țialei Vandei, închise într'o inimă. 

Le poruncise-—e mult de-atunci—sub- 
directorul, să curețe toate pupitreie. Nu 
mai admitea niciun Gesemn, nicio ini- 
țială. Era revoltat din pricina unui „cu- 
vânt de rușine” pe care-l găsise săpat pe 
pupitrul lui Blându G. Ştefan. Zadar- 
nic încercase Blându să-l convingă că 
nu el scrisese cuvâniul acela. Pe sem- 
ne, își dădea el domol). cu părerea, l-o îi 
scris vre-unul din mormolocii din- 
ir „a'ntâia”, cari făceau geografie în 
clasa lor, atunci când ei se duceau la 
laboratorul de fizică. Dar subdireciorul 
n'a vrut să-l creadă. Și ordinul a ră- 
mas ordin. In două zile trebuiau să 
piară smângălelic ae pe pupitre. Au 
trecut de-atunci săptămâni. Şi la inima 
de pe pupitrul lui Sorin sa adăugat un 
ghiocel. 

Incearcă să şi-o închipuie pe Vanda, 
îngropându-și obrazul în buchetele îlo- 
rilor de primăvară. 

Nu prea are bani mulţi la el, Dar 
nici ghioceii nu costă acum prea mult 
Şi, pe urmă, poţi să te tocmeşti cu ţi. 
găncile cât vrei. Nu e nici-o ruşine 

Râsul clopoţelului l-a făcut pe prole- 
sor să-și ia catalogul şi să plece. L-au 
urmat mai toţi, Gornici să regăsească 
afară primăvara. 

Sorin a rămas într'o bancă din fun- 
dul clasei, păstrând în suflet chipul u- 
nei feie cu zulufi ce aur şi zâmbet 
ștrengar... 


In dreptul bisericii străjuite de doi 
castani bătrâni o aşteaptă Sorin, ca în 
[liecare zi, pe Vanda. Se teme ca şi as- 
tăzi să nu se petreacă lucrurile la fel 
ca întotdeauna. Dar ghioceii din mâna 
lui stângă îl îmbărbătează, par'că. Un 
gând îi spune că o să-i piară de astă 
dată stinghereala care i se cuibăreşie în 
suflet de câte ori o vede pe Vanâa. 

Treceau prin fața bisericii elevi, e- 


leve. Sepci... pelcrine... Ii următea 
un alt elev, cu un buchet de ghio- 
cei în mâna stângă. Dar privirile 


lui treceau grăbite și se opreau la col- 
țul străzii, acolo de unde avea să se 
ivească în curând Vanda. Și nu înţelege 
dece tocmai atunci s'a întrebat dacă în- 
twadevăr o iubeşte pe Vanda. Dar ne- 
dumerirea s'a spulberat repede, împrăşș- 
iată de adierea vântului de primăvară. 
Vânt de primăvară ?... Nu!... Era Van- 
da, care se ivise de după colțul străzii. 
De buze i se aninase un surâs. Darul 
ei către primăvară, darul către buche- 
iul mare de ghiocei, pe care-l ținea cu 
amândouă mâinile. Buchetul lui Sorin 
era mult mai mic. Ghioceii, par'că, mai 
trişti... Ii vâri grăbit în buzunarul larg 
al pahonului. Și, cu un zâmbet stân- 
jenit, o salută pe Vanda. Ce frumos 
răspundea ea la salut! 


Mai erau trei zile până la 1 Martie, 
Se gândi că nu mai avea nevoe de bici- 
cletă. Era veche, cu camerele aproape 
putrede. Poate spune chiar că n'a tăcut 
o afacere bună tutungiul care-a cumpă- 
rai-o. Si apoi nici nu vede cum ar îi 
putut tace altfel rost de bani. L-ar fi 
plictisit întrebările maică-si, curioasă 
să afle pentru ce are nevoe de atâţia. 
Altceva ce să vândă ?... Era singura so- 
iuţie, 

Iar mărțişorul era atât de drăguţ. 
„800 lei e un preţ de nimic” a pornit 
să-l convingă vânzătorul şașiu, cu zâm- 
pet slugarnic. Şi el s'a lăsat repede con- 
vins. 


Mai sunt doar trei zile. Au să treacă 
iute. Asta vrea şi el. Și mai vrea să le- 
pede, doar pentru un sfert de ceas, veș- 
nica lui stinghereală în faţa Vandei. 

Protesorul de psihologie era pedant, 





şi avea ochelari cu rame groase. In faţa 
lui Sorin, doi jucau ţintar. Iar el tă- 
cea socoteala să vadă ce medie gencrală 
are pe trimestrul al doilea. 

Un bileţel îi căzu drept pe hârtia pe 
care înșira cifre. Il despături. Scrisese 


Radu câteva cuvinte cu slova lui copi- 
lăroasă: „Recreaţia asta să stai în clasă. 
Am să-ţi spun ceva important. Ceva 
„f. împoriant”. Privi înspre stânga, la 
banca în care stătea Radu. Acesta, con- 
gestionat la faţă, ridica  sprircenile, 
semne de întrebare: „Sa făcut?”, So- 
rin plecă, afirmativ, pleoapele în ivs: 
„Sa făcut”. 

Şi mai era până la recreaţie un sfert 
de ceas. 

La tablă, Blumenfeld, cu părul ciu- 
fulit, încearcă să găsească o definiţie a 
emoției. 

— Da, ăsta e şi marele meu cusur 
gândește Sorin, „mă emoţionez repede, 
mult prea repede. Și nu poate decât 
să-mi strice timiditatea asta. Uite! 
Radu nu e timid. Are să-mi spună ceva 
. important, Pe semne, ceva despre 
noua lui dragoste. Dar, par'că nu sunt 
și eu îndrăgostit? La mine însă, cra- 
gostea e prostească. Nu mai e plato- 
nism. E tâmpenie curată...”. 

Și încă o oră a fost curmată de clopo- 
țelul recreaţiei, 


Radu se sbuciumă în bancă. Par'că 
ar vrea să fugă mai repede din clasă, 
să ajungă din urmă recreaţia primă- 
verii. Se vede că n'a săpat în lemnul 
pupitrului, numele fetei de care vor- 
beşte cu atâta întlăcărare. 

S'ar lega atunci poate ceva mai mult 
de clasa asta în care băncile înşirate, 
una după alta, seamănă cu elevii aşe- 
zați în rând, la o anchetă a directoru- 
lui în cazul ultimului geam spart. 

Cum o cheamă oare pe fata pe 
care o laudă Radu? Parcă ar fi înghițit 
pe furiș manualul din clasa cincea, de 
botanică, și îl scuipă acum, filă cu rilă, 
cuvânt cu cuvânt. 

— Știu să ai să-ți baţi joc de mine. 
Dar zău că ochii ei au, leit, culoarea 
micşunelelor“. 

— Micșuneaua, piantă gin familia 
cruciferelor, gândeşte fără să vroa, So- 
rin, „are rădăcină lungă. Face un iruc! 
cu numeroase seminţe, numit siliculă, 
E din aceeaşi familie cu varza, ridichea, 
hreanul şi altele“. 

— De ce râzi Sorin ? 

— Mai nimic. Mă gândeam şi eu la 
ceva. 

— La ce? 

— Il mai ţii minte pe ăla care l-a în- 
locuit anul trecut pe Ştefănescu, la Na- 
turale ? 

— Cum să nu, se înveseleşte Radu, 
„Păpădia !' 

— Exact ! Explica foarte bine, tipul. 

— Găseşti ? strâmbă din nas Radu, 
„era prea caraghios ca să ascult ce spu- 
nea. 'Tu ai fost atunci când n'am vrut 
să dăm extemporal cu el?“ 

Fata din sufletul lui Radu a sburat. 
Uşor. Ca rânduneaua cu care, cu un 
minut mai înainte, o asemuise. li luase 
în schimb locul chipul palid, veșnic ne- 
ras al suplinitorului la Naturale. 

Tie — Tac... Tic — Tac... 

Inima lui Radu ?.,, 

Nu... Ceasul lui Sorin, Mai sunt trei 
minute până să sune. 

Și Radu are să-i spună lui Sorin ceva 
— ]. important — ,„Zău aşa ! Trebue să 
mă ajuţi...“ 

Suplinitorul dela Naturale fusese go- 
nit din inima lui Radu cu un picior în 
spate. Și locul lui îi reocupasc fata cu 
ochii ca două micşunele. 

— „Trebue să te gândești că peste 
trei zile e 1 Martie !...* Lui i-o spunea ? 
Mărţişorul Vandei se odihnea în vată 
albastră, în cutia cumpărată dela biju- 
tier. O purta la el, în buzunarul din 
stânga al uniformei. 

— Eu sunt curăţat, urmează Radu. 
Ştii ceva grozav ? Mi se pare că Pascu 
trişează. 

Sorin nu se miră. Il cunoaşte prea 
puţin pe Pascu. In schimb se minunea- 
ză tot Radu, 

— Formidabil ! Dar dacă îl prind îl 
bai. Principalul e că am rămas fără nici 
un ban. Și trebue — auzi tu? — să-i 
cumpăr un mărţişor. Altfel mi se strică 
toate combinațiile. Ca să-ţi spun drept, 
i-am şi dat a înțelege că am să-i cum- 
păr unul. 

Sorin a fost și este o fire curioasă. 

— Dar cum o chiamă, mă? 

— Ghici ! 

— O cunosc ? 

— Da. Mi se pare. 

Radu a găsit un nou joc. De-a cu- 
riozitatea. Şi se distrează. 

— Mioara? întrebă Sorin. 

— Nu! se bucură Radu, asta a fost. 

— Nadia ? 

— AşI 

— Lia ? se miră şi Sorin. 

— Ce? Eşti tâmpit ? se revoltă gus- 
tul lui Radu, 

— Nely ? 

— Nu! Ai citit „Bunica“ de Dela- 
vrancea ? 

— De ce? 

— Năut? 

— Boule! mai bine spune-mi odată, 
că altfel mă supăr. 

— Bine, încuviinţează Radu, dar îmi 
împrumuţi atunci două sute de lei. Te 
rog. Gândește-te! Nu-i iau ceva prea 
scump fiindcă şi-ar lua atunci nasul la 
purtare. 

Curiozitatea, bat-o vina. 

— Bine, bine. Iţi împrumut dar spu- 
ne-mi odată cum o cheamă. 

— Ai să te miri. E Vanda. Și totul 
merge strună. I-am cumpărat alaltăeri 
ghiocei, Era încântată, 


Tie—Tac,.. Tic—Tac... Ceasul şi ini- 
ma lui Sorin... Și Radu vorbeşte, vor- 
beşte mereu. 

— Nu pretind că e cine ştie ce îru- 
museţe. Dar e drăguță. Şi mai are o ca- 
litate. Sărută grozav. 

Razele primăverii sunt acum sulițe. 
Şi, toate, îi străpung sufletul. 

Tic—Tac... Tic... 





Vasăzică Radu îi cumpărase buche- 
tul de ghiocei. Deci zâmbetul Vandei 
era pentru el. Nu pentru primăvară. 
Prin ochiul ferestrei par'că şi primăva- 
ra s'a întristat. Un nor gros a pus pece- 
tie pe locul unde, adineaori, a fost soa- 
rele. 

Și, par'că din altă lume, ajunge pâ- 
nă 'n clasă glasul răgușit al unui geam- 
giu. Primăvară... vremea geamurilor 
sparte de mingile haimanalelor de pe 
maidan. 

Vanda... o fată drăguță care sărută 
grozav... 

Sorin simte că, în ora de religie are 
să se gândească, în sfârșit, mai adânc la 
întrebarea pe care, de mult vrea să şi-o 


| h 









| UNI 


pună : „De ce o iubeşte pe Vanda?“ 

In vremea aceea toţi erau îndrăgos- 
tiți. Mihai o iubea pe Nana. Dan se 
înnebunea după Sanda. lar Radu era 
mort după Mioara. Doar el nu iubea 
pe nimeni. Țoţi îl priveau miraţi. „Spui 
drept, Sorine. Pe nimeni?” Şi atunci a 
cunoscut-o la patinaj pe Vanda, 

După o săptămână a făcut dragostei 
un semn șăgalnic cu mâna: „Bine-ai 
venit”. Avea, în sfârșit, ce să le poves- 
tească celorlalți. Dar ceva l-a oprit 
par'că s'o facă. A crezut, poate, că iu- 
birea lui nu seamănă cu dragostele ce- 
lorlalți. Apoi a aflat că Mihai se plicti- 
sise de Nana, Dan se certase cu Sanda. 
lar Radu îi făcea poezii Rodichii. A ră- 
mas doar el, păstrând în suflet chipul 
vesel al Vandei. 


Simte cum mărţișorul din buzunarul 
stâng al uniformei nu mai are nici un 
rost. 

Găseşte că lucrul pe care vrea să-l 
tacă acum aduce cu gestul unui erou de 
roman eftin, care pentru prietenie sa- 
critică iubirea. Dar la el nu e vorba de 
nimic din toate astea. Vrea doar să sca- 
pe de mărțișorul care acum îl incomo- 
dează. 

Ce-ar zice Vanda dacă i-ar da el un 
mărțișor ? Ar fi mirată. Sar întreba 
poate dacă Sorin nu a înnebunit. Nu a 
încercat să-i arate niciodată, prin cel 
mai mic gest, că ţine la ea. Pe când cu 
Radu e altceva. 

Singurul lucru de care-i pare rău a- 
cuma e că şi-a vândut bicicleta. 

Singurul ? Nu știe. În orice caz, as- 
tăzi e trist. Foarte trist. 


Pe Radu l-a mirat oarecum gestul lui 
Sorin. l-a strâns încântat mâna şi apoi 
2 primit mărţișorul cu admiraţie. 

— „Dar ăsta e grozav, mă. Aproape 
că nici nu e de nasul ei. Trebue să te fi 
costat vrea 400 de lei“ 

Vânzătorul îl asigurase că 800 de iei 
e un preț de nimic Deci, îl păcălise şi 
ăsta, 

Radu nu poate să nu pună 
întrebări 

— Dar tu de ce nu-l mai dai, mă?“ 

— Mam certat cu „dânsa” (cum 
poale să mintă în halul ăsta!). 

— Dânsa ? Hoţule! Care e mă? 

— Multe vrei să ştii, 

— O cunosc ? 

— Da! Mi se pare 

— Mioara ? 

— Nu! 

— Nadia ? 

— Aş! 

— Lia ?... 


câteva 


Sorin, după cum ie-a poruncit sub- 
directorul, şterge cu briceagul smângă- 
lelile de pe pupitru... 

Câteva date pe care le scrisese înain- 
tea tezei dela istorie... O întrebare pen- 
tru Dan : „Mergi mâine la Capitol ?-... 
O inimă... o iniţială... un ghiocei... 

„„Un surâs... Nu se poate spune că 
Radu e lipsit de imaginație atunci când 
afirmă că ochii Vandei sunt ca două 
micșunele. 


TRAIAN LALESCU 








TREI e RAREORI ee em ne pate e e 


A 


Pa PRE SE pa 
















N 






Ma ee ete 
PE e Di Eno] 





dramelete „după” Fodor Laszlo, 

— fabricantul de reţete teatrale 
cel mai la modă — continuă şi nimic 
nu are a o stânjeni, nici măcar în a" 
cest trist final de stagiune, în care sar 
fi putut cere ca un ultim efort, să sal- 
veze o rămășiță de prestigiu nivelului 
artistic al scenelor noastre. 

O comedie, o dramă, o nuvelă, o schi- 
ță semnată de patronul casei Laszlo se 
bucură din partea directorilor noștri 
de teatre de un nelimitat şi bizar cre- 
dit. 

Industria respectivă merge bine şi la 
noi ca și peste graniţă. 

Toate firmele care vând marfa la „a 
doua mână”, respectiv precupeţii ace- 
stor — până la un punct — delicioase 
zarzavaturi, gustă mulţumitrile sonore 
ale succesului şi destacerii, 

Și ele le ajung. 

„Reţetele” aducând reţete, nimic nu 
le mai este de lipsă beneficiarilor a- 
cestui comod sistem practicat pe toate 


F uria adaptărilor de comedii şi 





TEATRUL RADIOFONIC 
Pe ternul economic, îndată ce se 
manifestă o cerere constantă a unui a” 
numit gen de produse, întreprinzătorii 
iși îndreaptă eforturile lor în acea di- 
recție până ce reușesc să acopere inie” 
gral cererea. Cu toate că arta pare de 
câtva timp supusă unor legi  asemă- 
nătoare, fuziunea celor două domenii 
nu s'a făcut încă desăvârşit. 

Așa de pildă, deși există de muită 
vreme o cerere constantă de piese de 
teatru radiofonic, producţia rămâne 
mult neîndestulătoare faţă de nevoile 
societăţii de radio-difuziune. Ele se a- 
copăr în parte prin adaptări ale bucă- 
ilor bine cunoscute dim alte genuri Li- 
terare sau prin producţii originale în 
felul celei din Duminica dela 8 Maiu. 
Cititorii şi-o amintesc desigur. D pre- 
zentare a vieţii lui Schubert, a unui 
Schubert care toată vremea spunea: 
am mai compus cutare bucată, prilei 
pentru noi de a o auzi. Ascultătorii ar 
îi fost însă mai mulţumiţi să audă nu- 
mai melodiile lipsindu-se de dialoguri. 

Pentru Duminicile când lipseşte un 
nume românesc care să fie pus după 
titlul piesei se recurge uneori la ope- 
rete iar alteori la traduceri. Credem că 
respingându-se mai des piesele care 
nau alt merit decât că răspund înve- 
chitului îndemn al lui Heliade Rădu- 
lescu : „scrieţi băeţi, scrieți” s'ar face 
un loc mai mare pentru traduceri din 
teatrul străin, Cari deobiceiu au tost 
alese şi au în tot cazul meritul de a fi 
o introducere a marelui public ascultă- 
tor în literatura universală. 

Ne amintim de două reuşite comedii 
ale lui Courteline transmise mai anul 
trecut, şi de meritoria încercare de a- 
daptare a lui Hamlet. Pe aceeaj linie 
se situiază comedia „Familia anticaru- 
lui” sau „Soacra şi nora” de Carlo Gol- 
doni în traducerea şi adaptarea d-lui 
Alex. Marcu. 

Se prezintă în primul rând un autor 
necunoscut pentru majoritatea româ- 
nilor cari nu cunosc limba itaiiană, un 
autor din acel spiritual secol al XVIII, 
prieten cu Voltaire, unul din oamenii 
cei mai de duh. Comedia lui este c șar- 
Jă în limbaj preţios a slăbiciunilor fe- 
meești și a unui gen de nobili cu manii 
inofensive. 

Puțin timp după bătaia gongului au- 
im pe noră plângându-se socrului şi 
apoi soțului că nu mai are decât rochii 
vechi. (Asta-i o șarjă de care s'au arnu- 
zat numai bărbații privindu-şi maliţios 
soțiile cari compătimeau desigur cu 
nefericita). 

În intriga comediei intrăm abia a- 
cum. E vorba de cearta dintre soacră şi 
noră asupra întâietăţii în casă. Mivali- 
tate veninoasă deoarece nora a pomenit 
ceva de vârsta înaintată a soacrei iar 
aceasta despre condiția burgheză a no- 
rei, dinainte de căsătorie. (Focul peste 
care pun paie atât o cameristă comu" 
nă cât și consilierii-paraziţi respectivi 
ai celor două doamne, arde într'o casă 
de nobili scăpătați şi refăcuţi prin 
zestrea adusă de noră). Liniştea casei 
este readusă de bunul burghez Panta- 
lone dei Bisognosi (care eventual s'ar 
traduce însemnând „pantalonii celor ce 
au nevoie“) printr'o măsură energică : 
Separarea celor două duşmance — cari 
au refuzat să se îmbrăţişeze chiar când 
li s'a oferii un inel cu diamante, —— în 
două apartamente astfel ca întâlnirile 
să fie cât mi rare dacă nu excluse şi ii- 
tențierea  servitoarei intrigante și a 
consilierilor paraziți. 

Interpretarea nu a avut niciun cu- 
sur afară de exagerările de ton cari 
trebuiau să marcheze șarja. 

O reuşită transmisiune. 


MIRCEA BARBULESCU 


- Ni a ta 


“al unui ceremonios 















UNIVERSUL LITERAR 


in e i cp 
IEEE 
Cp 


pa 


CRONICA DRAMATICĂ 


pieţele comerciale ale lumii. +Fapt 
care dă şi acoperirea morală necesară 
— dacă mai poate fi vorba de vreo a- 
coperire morală !). 


„Fata dela garderobă”, comedie în 
cinci tablouri sau mai de grabă veseră 
drameletă în cinci gogoşi, e inutil să 
adăogăm că nu are 
pentru noi absolut 
nici o justificare. 

Reprezentarea u- 
nor astfel de com- 
poziții în care 
grandoarea plati- 
tudinei. sgudue cu 
ferocitate toate ce- 
rurile, subit căzu- 
te, ale poncifelor 
teatrale, este o 
treabă care aproa- 
pe că nu ne pri- 
vește, 

„Premiera'* unui 
asemenea  specta- 
col îți dă senti- 
mentul de panică 
şi vid, al unei pre- 
zenţe absurde, al 
unei căderi stupi- 
de pe stradă, al u- 
nui accident pe 
care-l puteai evita, 


şi vizibil front de 
jobene pe un mai- 
dan pustiu, specta- 
colul  contiastând a 
— foarte riguros — cu cele mai mi- 


nime așteptări. 


„O întâmplare simplă din viaţa de 
toate zilele... 

Povestea unei tabachere care trece 
din buzunarul unui fiu de lord în po- 
şetă simplă a lui Betty Peuschet, tata 
de la garderoba unei cafenele perife- 
rice din Londra. 
PE a aa atatea ati 


ARO: Inchisoare fără gratii 


Ne-au prezentat germanii, acum 
vreo 6 ani, un film care a impresionat 
atât prin noutatea mediului în care he 
transportă, cât şi prin modul curajos 
in care era tratat subiectul. Mă gân- 
desc la „Fete în uniformă”, filmul care 
a lansat-o pe Dorothea Wieck. Era în” 
tradevăr surprinzător curajul regiso- 
rului care se aventurase să privească 
cutele sufleteşti cel mai adânci aie u- 
nei fete crescute într'un pension de 
maici, departe de orice contact cu băr- 
baţii. Ne-a dat prilejul acest film, în 
afară de tema principală, să mai asis- 
tăm şi la câteva scene cât se poate de 
originale, prilejuite de viaţa în comun 
a fetelor. 

Mult. mai scrupuloşi decâţ america” 
nii, temându-se să nu mai ajungă, cu 
un viitor film brodat pe o temă asema- 
nătoare, la nivelul „Fetelor în uni- 
formă”, germanii au renunțat la scena- 
rii asemănătoare cu acela al filmului 
prezentat acum 6 ani. 

O mare surpriză ne-au oferit însă a- 
cum doui ani francezii cu filmul „Club 
des femmes” care ne transportă de astă 
dată într'o pensiune de fete, şi care se 
deosebea de „Fete în uniformă” prin 
aceea că, cu toate că de-aiungul celor 
două ore, durata filmului, nu apărea 
decât în foarte puţine scene un sin- 
gur bărbat, totuși toate întâmplăsile 
filmului erau urmări ale amestecului 
unor bărbaţi pe cari regisorul, abil, ne 
lăsa doar să ni-i închipuim. lată deci 
o calitate în plusa filmului, superior 
prin regie, filmului german amintit ia 
începutul cronicei, 

Bine înţeles, şi americanii, văzând 
că formula a prins, au realizat „Dormi- 
torul fetelor”, crezând poate că actri- 
ţa „europeană” Simone Simon, precum 
şi scenariul luat după o piesă a auto- 
rului „.european” Fodor Laszlo vor a- 
junge pentru obţinerea unui succes. 
Insă modul superficial în care a fost 
tratat subiectul de către regisor a con” 


IL. A. Manolescu GC. 





Intervenţia neprevăzutului duce la 
proces. 

Aici apare lordul George Stanway 
care sprijinind pe Albert Bester, tână- 
rul avocat al fetei, ştie să evite scan- 
dalul şi să ajute dreptatea”... 

Cu un tată genial şi un fiu detracat, 
cu o tabachere pierdută și cu o lată 
nevinovată, cu un tânăr avocat gene- 
ros şi fireşte plebeu, cu o avansată 





Sorin M. Emescnm Madeleine Andronescu 


perspectivă de scandal şi cu dreptate 
repusă cu majuscule în drepturile ei 
venerate, -— ce nu poate face un mese- 
riaș de teatru, ce pingea minunată poa- 
te el croi, ce tirade are el de turnat 
pentru „incălţarea” sentimentalilor şi 
ce „barbă” excelentă are el prilejul să 
le pună! 

Este ceeace nu se jenează să facă cât 
de puţin autorii „Fetei dela garderobă”, 
pe tot parcursul celor (cum se spune:) 
cinci tablouri de lacrimi și de humor... 





tribuit la completul insucces al filmu- 
lui. Cu filmul dela „Aro”, francezii 
încearcă să exploateze cam aceeaş te- 
mă din filmul „Club de femmes” pri- 
vită însă prin altă prizmă, în idila ti- 
nerei fete intervenind şi o a treia per- 
soană, puţin mai în vârstă, deci mâi re- 
zonabilă, care însă va trebui să se ple- 
ce în [aţa tinereţei, expiicând această 
înfrângere prin faptul că trebue să se 
dedice trup și suflet misiunii ce i-a fost 
încredinţată. 

Misiunea, de altfel, e foarte frumoa- 
să, odată ce ea încearcă să readucă fe- 
ricirea în sufletele tinerelor fete din- 
tr'o casă de corecție, încăpute până la 
venirea ei pe mâna unor profesoare de 
moda veche. 

Ceeace, după părerea noastră, nu 
poate aduce acest film la nivelul „Clu- 
bului femeilor”, este faptul că regiso- 
rul a insistat prea mult asupra temei 
principale a filmului, banală în oare- 
care măsură, trecând cu totul cu ve- 
derea, conflictele secundare ale filmu- 
lui. cari ni se păreau insă mult mai o- 





Gionuneanu 





de CICERONE THEODOREȘCU 


In zodia „Lunei Bucureştilor” —- 
„Fata dela garderobă” nu are la rân- 
dul ei mai puţină putere de atracţiune 
ca leul fără dinţi, sau ca bietul ele- 
fant de mondială reputaţie al circului 
Medrano. 

Teatrele noastre, în zodia arătată 
mai sus, par a îi devenit şi ele niște 
„parcuri de atracțiuni”, fiind necunte- 
stat că ceeace stimulează comerțul uste 
concurența şi că 
reclama e sufletul 
lui... 


Piesa în sine a- 
glomerează — cu 
destulă ştiinţă în 
materie — rezidu- 
rile cele mai cali- 
ficate, poncifele 
cele mai glorioase, 
„loviturile** «cele 
mai sigure, banali- 
tățile cele mai ră- 
Sunătoare pentru 
a-și asigura o au- 
toritate de serie şi 
o căutare fără 
griji. 

„Fata dela gar- 
derobă“ oferă ast- 
fel, „după“ reţeta 
Fodor Laszlor, un 
superb rântaș tea- 


tral, o magnifică 
bucătărie  ungaro- 
P. Nove 1. Talianu londoneză, întru 


totul pe gustul di- 
rectorilor de „întreprinderi artistice“ 
cu roluri solemn asumate de îndruniă” 
tori ai publicului. 

Şi publicul îi ascultă, cred ei... 


Textului submediocru, replicilor scor 
buroase, tiradelor sgomotos pate și 
pompos plasate, personagiilor trase cu 
sforicica, vetust şi ridicol, să recunoaş- 
tem — în schimb — că o interpretare 





Il! 


riginale, şi, în acelaș timp, de capitală 
însemnătate. Altă greşeală a regiei ni 
se pare izbucnirea nouci directoare și 
lungul ei monolog într'o clipă în care 
nu prea își avea rostul, 

Dacă acest discurs ar fi fost plasat 
de exemplu în timpul conferinţei pro- 
lesorale, când expunerea planului de 
lucru este foarte motivată, sar fi puiut 
evita o scenă prea teatrală. 

Afară de aceste mici defecte n'am 
găsit decât calităţi regiei lui Leonide 
Mogny. 

Cei trei interpreţi principali au fost 
Annie Ducaux, o figură interesantă și 
puţin obosită, aşa cum cere rolul, Ro- 
ger Duchesne, nume nou şi, în acelaș 
timp, fizic și joc mult superior celor- 
lalți june-primi francezi şi Corine Lu- 
chesne, o nouă vedelă, cea mai potri- 
vită, poate, pentru rolul din acest tilm. 

lai apar de asemenea, chipuri inte- 
resanie de fete tinere, în cari se dă 
lupta între bine și rău, precum şi amu- 
zante figuri de profesoare înţepate. 

E e pe 





Peisaj 











generos tânără şi simpatic „plină de 
avânt” a încercat să dreagă golurile 
şi să dea o impresie de naturaleje, de 
realitate, dacă nu chiar de vibrație ar- 
tistică, 

Un prestigios lord George Stanway 


a fost d. G. Storin, înconjurat deo 
mulțime de elemente proaspete, de ta- 
lente june, de străduinți şi nădejăi. 

S'au detașat, dintre acestea, d-iu 
Madeleine Andronescu în rolul titular 
şi d. Ion Aurel Manolescu în avocatul 
sărac şi generos, d-nele Eugenia Bume 
şi Sereda Sorbul, d-nii C. Lungeani, 
P. Nove, Niculescu Cadet, [. Munta, A. 
Alexandrescu, Mircea Axente, P. lo- 
nescu etc, etc., încadraţi de d-nele 
Nelly Sterian, Renee Annie, şi d-nii |. 
Taiianu, Marcel Enescu, G. Chamei, 1. 
Constantinescu. 

Un amănunt de reținut pentru direc- 
ţia de scenă : în casa lordului Stanway, 
tără ierestre şi plină de lumină, nu €e- 
xistă nici măcar un opaiț. Aşa, ca jus” 
tificare... 


Poşta redacţie; 


Pruncu C. Nicolae. — Lucrarea du- 
mitale despre loan Neniţescu estc-ioar- 
te utilă. Colegii dumitale şi chiar oa- 
menii de cultură ai acestei ţări, ştiu 
prea puține despre acest poet. 

Lucrarea pare să fi fost citită la v 
ședință literară, din care cauză se re- 
simte — ca ton. 

E necesar ca, în legătură cu datele 
asupra vieţii și operei lui Neniţescu, să 
arăţi şi izvoarele de care te-ai folosit, 
pentru că nu ai fost contemporan cu 
el, deci nu l-ai putut cunoaşte. Când 
spun izvoarele mă gândesc atât la cele 
scrise cât și la amintirile celor cari 
l-au cunoscut și cari ţi-au putut fi în 
vreun, fel transmise. in materie de isto- 
rie literară nu poți fi original, aşa in- 
cât se impune arătarea izvoarelur, 

Florian C. Ilie. — Genul poemei în» 
proză este dificil şi puţini sunt aceia 
cari au reușit să-l ilustreze. 

„sângele mi-l simt îngheţat şi n 
șipotiri sugrumate se scurge negru şi 
'nchegat. Și capul îmi vâjâie că din ivi 
ne-am născut și rămânem nimir...”, 

Q.e.d. 

Gh. Chiper. — Mai bimiteţi. „Ciopu” 
țelul primăverii” se va publica. 5 un 
foarte bun început. 





Nicolae Ionescu. — „O moarte şi o 
înmormântare” și „O partidă de poker” 
sunt numai exerciţii pentru început. Nu 
pot fi publicate. Aveţi calităţi. Revizul- 
ți-vă însă scrisul, eliminaţi trivialită- 
țile „nu ştiu cât am rămas amândoui (de 
ce doui?) așa ca două lumânări enorinit: 
cari ard şi arzând debordează picături 
de ceară topită”. 

Persoana I-a singular a perfectului 
simplu dela verbele de conjugarea ara 
(i-re) are terminaţiunea ii (stârșii, tre- 
sării, etc.). 


M. M. (cu monogramă). — „Ciripit. 
Titlul e nimerit. Diaiogul viciu. Subicc- 
tul ar putea constitui prilej de scris li- 
terar... Ale tinereţii valuri... Te înțeicg. 
Mai scrie. 


Ionel Munteanu. — „Trimit alăturat 
spre publicare o mică lucrare însutie- 
țită din viaţa sinceră dela ţară unae jie- 
care găseşte să ia ceva (sper că nu la: 
ceţi aluzie la trecuta viaţă politică) nu 
numai din viaţa saloanelor, cum au o 
biceiu alţii, căci nu suntem scriitori 
francezi din secolul XVII-lea”. 

Aveţi dreptate. Nu suntem scriitori. 
Hotăriti!.. Și mai cu seamă nu suntem 
scriitori francezi, şi cu atât mai puțin 
scritorii francezi din secolul XVil-lva. 

Doriţi să vă inspirați din realităţiie 
țării noastre şi anume din viaţa dela 
țară. Până aci toate bune. Numai că nu 
e suficientă această fericită alezese a 
domeniului de „inspiraţie...” 

Feriţi-vă de vocabularul 
scriu despre viaţa saloanelor. 


celor ce 


„Desinteresarea bunicului de când 
începeau să se coacă cireşile te lăcea 
să cauţi ceva în psihicul lui”. 

Emil Hanganu. — „Zi de Paști” ev 
schiţă duioasă care ne-a plăcut. Se a: 
propie de ceca ce așteptăm dela duin- 
neavoastră. 

1. Moţoc. — Citind „Mărturisiri” 
mi-a venit în minte strigătui supusiloi: 
lui Lăpuşneanu din nuvela lui Ne: 
gruzzi. Simplă coincidenţă. Oamenii de 
astăzi sunt mai puţin cruzi, Mai ales 
cu scriitorii. Mânuitorii condeiului nu 
sunt însă ia fel faţă de cititorii lor. 


Puiu Lianu, — Versificaţi cu  ușur 
rință. Darul acesta poate [i însă peri 


culos dacă nu cec folosit cum trebue. 
Lectură muliă şi răbdare... 

Iploit Omelschi. — Versurile duimn- 
neavoastră „Imnu!j străjeresc”, „Sun- 


tem Străjeri” şi „Rugăciunea străjeri- 
lor pentru țară” pot fi publicate întru 
revistă străjerească. 
Trimiteţi-ne nouă altceva. 
r, st. 











| ze | 


—e Da, bine, dragă, zănd diam. 


TU că-i La. E ai 0, di a 
e, ca nu-mi au id | 


tăi modul da ba Pasare A Pâ-4 An, 


> 


Zâmţil 7ofeu.,ea'-8 eu, da vină], 





» A, 

7 fa 

—e Caod, și cu tătatu d la-olul 
dai mileoama şi. „două moșii ! 


CRONICA 


OGIO-SAN 


vomanul d-lui lon Timuș obţine un 
neobicinuit succes de librărie 

Ecitura Cugetarea a retipărit recent 
„Trinsiberiana” volum datorit tot d-lui 
Timuş. Lectura acestei cărți care cu- 
prinde o seamă de întâmplări din dru- 
mul până la Vladivostok al autorului, 
este agreabilă și instructivă. 

„Iransiberiana” poate constitui o 
prefaţă la „Ogio-San”. 


IN 


ultimul număr al .„Adevărulu: lite- 
rar” d. Barbu Lăzărceanu, cunoscutul şi 
activul cercetător literar sciie despre 
„nuvelistul şi cronicarul dramatic Fra 
Babaro”, care nu e altul decât Barbu 
Delivrancea, 

Sub acest pseudonim semna Fratele 
Barbu cronicile sale dramatice din Epo- 
ca de acum 52 de ani. 

Din fragmentul pe care d. Lăzărea- 
nu îl reproduce dintr'o cronică asupra 
pieselor istorice ale iui Alecsandri, re- 
zultă că Fra Barbaro a fost barbar cu 
bardul dela Mircești. lată o pildă: 

„Cu nimic nu isbutește autorul să ne 
ridice măcar un colţișor din perdeaua 
groasă care stă între spectator și trecu- 
tul pe care se încearcă a-l reînvia, in 
locul lui Horaţiu putea vorbi Alexan- 
dru; şi ar fi fost mai nimerit; că dacă 
Horaţiu a pierdut un manuscris, putea 
şi d-sa să şi-l piardă; ba putea să și-l 
găsească la cel din urmă act, ca şi Ho- 
rațiu”... 

Plină de duh este o Odă barbară a 
lui Delavrancea, adresată lui luiliu 
Zamfirescu (Don Padil), reprodusă la 
finele articolului. 

Acest nou aspect sub care d. Lăză- 
reanu prezintă fugar pe Delavrancea 
este o prețioasă contribuţie la cunoaş- 
terea imensei sale personalități. 














„(Naanam Pta 
II Mi IP 


), 





UNIVERSUL LITERAR 


E destul să zâmbeşti 











d ve inca ma lt de: 


Oase MULA ; geme i-a Pica. du Jatiou-/ pia 





HESIII.. 


HOMO 


In afară de „omul spiritual” și de 
„omui inteligent” de cari ne-am ocu- 
pat în chestiile trecute, cu timiditatea 
cuvenită unor persoane atât de_des in- 
tâlnite şi mai ales sus puse, îndrăznim 
astăzi să bârfim un pic pe seama unui 
alt specimen al aşa numitei „grădini a 
lui Dumnezeu', „omul care se îndigu- 
ează“. 

Acest cetățean, irascibil şi mofturos, 
campionul cronic al scandalurilor de 
înaltă răcnire, este un personaj extrem 
de complex şi interesant. 

E] face parte din marea familie a ver- 
tebratelor vehemente, sau dacă'l privim 
sub alt unghi știnţitic, din clasa „inte- 
ligenţilor cu capsa pusă“. . 

„Omul care se indiguează“ e întâlnit 
foarte des pe străzile oraşelor sau câ- 
napelele saloanelor. El se manifestă tot” 
deauna în public, şi cu o voce explozivă 
de calibru atot copleşitor. i 

Aroganţa lui, care-i țâșneşte pe gât 
în trombe furtunoase, saui se mode- 
lează cu nuanțele jignitoare ale unor 
apostrotări tărăgănate, scurse prin col- 
țul buzelor lăsate cu scârbă'n jos (gen 
„lasă mă, că-i prost ca noaptea...), 
constitue un element de teroare con” 
stantă, căruia nimeni nu cugetă sa-l 
stea în cale. | 

Perechea siameză a „cetățeanului in” 
dignat““ o constitue desigur celebra 
„femeie mitralieră“, care atunci când 


MĂRUNTĂ 


D. PROF. N. IORGA 


scrie în Nr. 44 din „Cuget Clar” câ” 
teva rânduri cum numai domnia să 
poate scrie. 

Le reproducem în întregime : 

Aceia cari dau literuturii româneşti 
sensul ei adevărat şi care singur și si- 
gur va birui îşi îndreaptă astăzi privi” 
rile umezite de lacrimi spre două mor- 
minte : unul de mult părăsit în Iaşul 
tragicei pribegii, iar celalt care acuma 
se deschide, cu mult înainte de vreme. 

Se adună atâtea amintiri cu privire 
la Dalevrancea. A fost de la cele d'in- 
tăiu manifestări literare, afară de uie 
adolescentului, aproape copil, un învi- 
tor. Unul fără teorie, fără program, şi 
fără voinţă. Firea sa, care nu era cu a 
altora, î-a cerut imperios să se maui- 
feste cum era. Așa-i porunceau încin- 
taşii cari erau în el: grânarii ţărani 
străbătători de văi și munţi, răscolitori 
de zăvi, adunători de priveliști şi tesau- 
risatori de impresii. Ei toţi, sfătoşi cum 
li era rostul şi buni de toate poveștile 
culese în cale, și-au dat drumul de-uda- 
tă printr'însul. Altă visiune, altă gân- 
dire, peste obișnuita logică, alt grau, 
un altfel de româneşte, de muntenește, 
decât cum ştiam noi până atunci, după 
forma măestru artificială a boierului 
savant Odobescu şi a zețarului orășean 
Ispirescu. Neschimbat, în nuvelă, în 
teatru, el a fost aşa: n'a luat dela ni- 
meni şi, chiar să fi vrut, n'a putut lăsa 
nimănui : nici acest dar, cu totul deo- 
sebit, al scrisului și nici dogoritoarea 
năvală a une; elocvențe capabile să 
ardă convenţionalismul tuturor tribu- 
nelor şi catedrelor. Un om de vedenii, 
cum însuşi era, în pădurea părului creţ 
de supt care privirile ieșiau tmpungă- 
toare ca două fosforice flacări, o mninu- 
nată și impresionantă vedenie, 

Nu așa acela a cărui pierdere pentru 
literatură o pling astăzi cei cari-i iartă 





TIP. ZIARULUI „UNIVERSUL“, BUCUREŞTI, STR. BREZOIANU, 23 





te prinde în tirul distrugător al rafalei 
sale de cuvinte, îţi ciuruește fără milă 
urechile, mintea, personalitatea etc... 
Dar despre această adorabilă ființă 
(care e prin definiţie slabă, rea, cu buze 
subţiri, păr, atitudine şi purtare băţoa” 
să etc...) nu vom spune nimic dezagre- 
abil, întrucât înţelegem să fim adevă- 
raţi gentlemani și să respectăm aşa cum 
se cuvine sexul zis şi slab, hărăzit de 
Cel de Sus, ca să ne împodobească exis- 
tenţa (din toate punctele de vedere). 


Revenind deci la „omul“ nostru, fai” 
mosul „indignat perpetuu”, vom recu- 
noaște că felul său de a fi, schimbă cu 
totul de aspect şi categorisire după îm- 
prejurarea şi persoana „eroului“. 

Astfel, cetățeanul care se indignează 
că afară plouă, că ministerele sunt în- 
chise sau că a pierdut trenul, e cara- 
ghios (pur şi simplu), în timp ce omul 
care-şi iese din sărite la restaurant, 
când vede la ce sumă astronomică i se 





că a părăsit poesia pentru scopuri ză- 
darnice pe care ilusia lui ucigătoare 
le-a socotit imense și imperioasc. Goga, 
care răsărise ca un nou lampadofor 
poetic al milenarei lupte ardelene şi 
care de aceia a fost îmbrățișat ca un 
tînăr făt-frumos, purtător al glosului 
smuls din durerile robiei, de întelegă- 
toarea lume de boierie a anilor 1900, 
aducea cu dânsul, din strămoşească 
moştenire și la el, tot ce trebuia peniru 
ca, de la uimitoarea vădire de la înce- 
put a noului profet din mila Dumne- 
zeului tuturor răbdărilor, să meargă 
treptat, pe căile de înțelepciune ale a- 
nilor, spre și mai depline roade ale 
neobișnuitei sale înzestrări. Dar lui, de 
la o vreme, în urmărirea fugarelor sa- 
lisfacţii ale politicii, îndeletnicirea a- 
ceia căreia-i închinase primii ani, şi pe 
care n'o putea tăgădui, cu atât mai pu- 
țin distruge, i s'a părut o efemeră jucă- 


vie, aproape compromiţătoare, așa în-. 


cât nici nu-i plăcea ca ea să-i fie amin- 
tită, Corului celor aleşi i-a preferat tu- 
netele aclamaţiilor în care credincioșii 
adevăraţi nu se mai pot osebi de stri- 
gătul spre triumf și pradă al vulgului. 

Și, totuși, pe cel care părăsise litera- 
tura ea l-a urmărit, dintr'o iubire care 
nu putea să moară. I-a spus la urechă 
cele mai frumoase taine ale ei, şi vraja 
pe care o exercita el nu venia de ia 
idei, împrumutate, de aici sau de pes- 
te graniță, ci dela acele mistere ale ei. 
Și ceia ce era în adevăr viu în el era, 
această obsesie a cuvântului nobil, a 
comparaţiei plastice, a perioadei largi 
și bogate. 

Imbătrânit politicește în neizbâuda 
ce îi se putea profetisa, el isprăveşte tâ- 
năr în suflet prin toate mijloacele a- 
cestei minuni care, peste orice, rămâne 
poesia. 


ANTOLOGIA 


tinerilor poeţi bucovineni, pe care d. 
Mircea Streinul a publicat-o în editura 
„Fundaţiei pentru literatură şi artă 
Regele Carol al II-lea”, aduce o adiere 
proaspătă în literatura actuală. 

Interesantă în această prezentare 


VEHEMENS 


ridică socoteala consumației, este una- 
nim apreciat. | 

Tot așa, scandalagiul din tramvai este 
privit cu o nepăsare âmuzată, şi indig- 
natul care răcneşte împotriva teroarei 


conjugale (în timp ce, bineînţeles, 
scumpa-i Y2 nu e de faţă) este profund 
compătimit. 


In sfârșit, când eternul patron, zeul 
neînțeles şi înfricoşător al salariaţilor 
de toate gradele, face parte din această 
categorie a „omul indignat se spune 
cu supusă admiraţie despre el că e un 
„om energic“, în timp ce simbriaşul ob- 
scur, care explodează exasperat de nă- 
dufurile care-i sugrumă existenţa, este 
taxat drept „bolșevic“ şi îl aşteaptă (ca 
să-l readucă la clasicul „simț al reali- 
tăților“) un picior bine aplicat în ro- 
tunjimile sub-dorsale şi indecente ale 
trupului (la propriu sau la figurat) și 
o poartă larg deschisă. 

Dar gama punctelor de vedere din 
cari poate fi privat „omul care se inai- 
guează' se împarte într'o sumedenie de 
anexe şi derivații, încât trebue să o- 
prim aici slabele noastre observaţii. 

Vom spune totuși, că omul care con- 
stitue contrastul cel mai izbitor cu acest 
specimen de „homo vehemens”, este ve- 
tățeanul „lasă-mă să te las" cu altera- 
ţia lui numită „omul care înghite tat. 

Despre aceste vertebrate, vom vorbi 
însă în „chestia“ viitoare, 

GRIGORE OLIMP IOAN 


este impresia de bloc, de unitate pe 
care o oieră poezia tânără bucovineană, 

Pretutindeni pe întinsul ţării noastre 
apar astăzi reviste cu poeţii respectivi, 
plachete de versuri, nicăieri insă nu se 
poate observa existenţa une: mişcări 
poetice, a unor tendinţe bine determi- 
nate, ca în Bucovina. 

Transfligurarea prin cultură a unor 


emoţii rustice primare, constitue — 
după noi — caracteristica acestei 
poezii. 


D. Mircea Streinul, deşi tânăr și deși 
bucovinean, dovedește că ştie să alea- 
gă ceea ce trebue reținut din producţia 
poetică a provincici sale. Poeziile pu- 
blicate sunt caracteristice atât prin ca- 


lităţile lor cât și — ași zice mai cu 
seamă — prin defectele lor. 
Oarecum neplăcut — lucrul a mai 


fost dealtfel observat — izbește pe ce- 
titor înclinarea junilor poeţi către pseu- 
donimele răsunător românești ca şi a- 
buzul de verbalism. 

Antologia pune în circulaţie numele 
d-lor: Gh. Antonovici, Traian Chela- 
riu, Ghedeon Coca, George Drumur, 
Teofil Lianu, Aspazia Munte, George 
Nimigeanu, Vasile I. Posteucă, Neculai 
Roşca, Neculae Tcaciuc Albu, Iuliu 
Vesper, E. Ar. Zaharia. 

Sunt printre poeziile publicate câ- 
teva cari contrazic opinia generală că 
poezia română trece astăzi prin grea 
criză. 

ORIZONTURI 


revistă de cultură a asociaţiei prole- 
sorilor secundari din Galaţi, aduce în 
ultimul său număr (4 Mai 1938) o serie 
de interesante şi documentate articole. 

D. prof. Ioan Şt. Botez scrie despre 
„Cazul Macedonski', răspunzând d-lui 
Papadopol care a publicat în „Preocu- 
pări literare” un articol de desminţire 
a celor spuse de d-sa în numărul din 
Martie al revistei „Orizonturi” în legă- 
tură cu o scrisoare inedită a lui Mace- 
donski. 

Răspunsul d-lui Botez, pornit din 
dorința de a restabili adevărul într'o 
chestiune în care s'a pus multă, prea 


21 Mai 1938 


DR II RI SI 


PD Da a i N N RI NI IN 





Pie, de cMă- Stă 





destula, zi end miei 8 
ocatua 40 m alea ata 
— im, i, dag wa să 
BA Ac p pete 
—a Cana amalia, moumoleeule. ) 
Aeuvaki Căi faca expr a 46 ca. 
dă buomza câ-ă mai Bălan ta 207 





multă patimă -— deși polemic — se 
menține în tonul ştiinţilie cerut de a. 
asemenea problemă. 

D. Botez este în asentimentul mul- 
tora cari nu pot crede că Macedonski a 
scris epigrama de tristă memorie în 
chiar clipa când Eminescu înnebunea. 
Se pare că dovada adusă de domnia-sa 
nu e dintre cele ce trebuesc neglijate. 
A fost mai degrabă — credem — o 
gafă a Ţaţei (cum i se zicea cu drapi 
lui Teleor), care credea că-și serveşte, 
maestrul. Moartea civilă a lui Mace-: 
donski și vălul de ură care acoperă 
memoria lui au fost pedepse prea as" 
pre. 

Prin anii 1880-82 Macedonski nu eta 
singurul care nu-şi dedea seama de va- 
loarea lui Eminescu. Ba încă era din-. 
tre cei ce pot fi mai puţin traşi la răs- 
pundere de această neînțelegere. 

Şi sar putea — cine ştie — ca mulți 
dintre cei ce nu-l iartă nici acum pe: 
Macedonski să fie dovediţi cu mult mai 
opaci pentru producţia literară de azi! 
decât nu a fost Macedonski în timpul; 
său. 


UN DOMN 


op oma remeaa 


redactor literar al unui ziar de 
după masă a arătat — în fine — care! 
este rolul profesorilor de limba românii 
în educația estetică a elevilor. 

Primul punct: supravegherea 
lentă a lecturii particulare, 

A! doilea punct (cu prea multe viri 
gule) : | 

„Și, apoi, va mai fi nevoe, ca, în ore'ei 
de limba română, spre a nu mai vorkit 
și de ceielalte obiecte ale părții lite-f 
rare... să se acorde o deoschită atenţie 
studiului amănunţit al acelor elemente, i 
cari alcătuesc înseși frumuseţile artis- 
tice ale unei bucăţi de leciură“. j 

Punctul trei (propunerea noastră) să! 
fie învăţaţi cronicarii literari, când in- 
tră asistenți la facultate, unde se pun 
virgulele în frază, spre a nu mai vorbi 
şi de celelalte părți ale gramaticii și 
stilisticej. 


„ 


vigi- 


r. st. 





Taxa poştală plătită în numerar conform aprobării dir. G-le P. 7. T. Nr. 44908 -938