Universul literar|BCUCLUJ_FP_486684_1939_048_0025

LEAR „ra mz2 
PROPRIETAR: 
SOC. -AN. 1, ONIVERSUL” BUCUREŞTI, BREZOIANU 23 


DIRECTOE ȘI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU 
Iuscrisă '<ub No. 163 Trib/ Ilfov : 











N. M, CONDIESCU 





Scriitorul N. M. Condiescu 


de MIRCEA ELIADE 


Generalul Condiescu a cunoscut destule „micacole” în 
viata lui, dar fără îndoială că cel care l-a surprins mai mult 
a tost lipsa lui de dușmani. Omul acesta, cure a culreerat 
oământul si a fost îndestulat de Dumnezeu cu toate măririle, 
aa fost dușmănit de nimeni. A fost poate invidiat, a fost fără 
îndoială istovit de cereri şi rugăminţi, a fost admirat pentru 
marele său talent literar, a fost iubit de foarte multă lume — 
4ar dușmani n'a avut, Inima sa peste fire de generoasă a 
:opit orice vrăjmăşie. Bunătatea sa nu cunoștea margini, și 
ara cu atâi mai copleșiioara cu cât o înlovărășea veşnic glu- 
ma sănătoasă şi zellemeaua învățată dela meșterul său Ca: 
'agiale. Ca orice sentimental, își ascundea generozitatea sub 
veselie şi melancolia sub zeilemea. N'a avut dușmani nu nu- 
nai pentrucă nu ura pe nimeni, ci şi pentrucă ierta întot- 
deauna pa cei care-i făcuseră rău din prostie sau din pati- 
mă. Detaşat de lume încă de acum câteva luni, împăcat cu 
estinul pe care-l presimțea apropiat — generalul Condiescu 
se detazase de patimi si ambitii de foarte multă vreme. Lup- 
tele şi intrigile „mulțimilor oarbe“ nu-l mai interesau. Se a- 
propia tot mai hotăzit de permanenţe: de artă, de spirit. A 
fost, în această privință. un înțelept. Căci numai un înțelept 
a: fi puiut să se datașeze în mijlocul lumii, așezat pe treptele 
cele mai de sus aie măzirii —-aşa cum era el, Solitudinea lui 
Şajizim, el a cunoscut-o, așa cum a cunoscut și cupa darni- 
că a vieții din cars qgustaze eroul lui. 

Generalul Condiezcu nu s'a tocmit cu viața, întocmai cum 
nu s'a tocmit cu sufletul lui. N'a ezitat în fața primejdiilor, 
n'a fugit în cumpăna ceasurilor grele, nu şi-a drămuit forţele, 
nu şi-a economisi! dragostea. Ca orice generos, nu cunoștea 
rezarve — dar nu cunoștea nici limite. Leitmotivul lui Pan, 
din Însemnările lui Safirim: „Tr&ieşte-ţi clipa!” — nu era, 
pentru cuiorul romanului, numai un motiv litezar., Omul a- 
casia, căruia foarte puţine lucruri îi fuseseră interzise în via- 
ță, trăia ca nimeni aliul santimentul destinului. De altfel, 
destinul este adevăratul „pezsonzi” al întregei sale creaţii 
litera:e. Soarta ce schimbă dela o zi la alla viața ocrmeni- 
lor, soarta case înalță şi zdrobeşie, soarta care dă unor ne- 
trebnici fsricirea și năpăstuiește pe cei mai buni dintre oa- 
meni. Destinul implacabil obsedsază pe creiatorul Condies- 
cu, întocmai cum obsedase pe gânditor, Fragilitatea fericirii 
omenzșii și evanascanța oricărsi consirucții — ori cât ar îi 
fost ex d> magaijică — ridicată de mâna şi de mintea omu- 
lui, se desprinde din fiezare pagină a iurnalului său de că- 
lătorie, Posts mări și țări. Nimic nu du:ează pe acest pă- 
măân! : gândul acesta obsedeuză pe fericitul călător în jurul 
globului. Nicio operă omenească, nicio istorie, nu schimbă 
cursul lumii și nu abate indiferența destinului, Nimic nu re- 
zistă morții... 

„„In afară, poate, de trumussțea desăvârşită a operei de 
artă. Cât vo: exista ochi și inimă omenească, opera de artă 
işi va păstra frumusețea. Într'o admirabilă schiță, Vasul grec, 
ipărită în volumul Conu Enake, scriitorul lasă locul gândi- 
orului, încuviințând această unică nădejde, a permanenții 
lrumuseții artistice, „Oamenii de-acum i-au dovedit gropnița 
și lau dăruit iarăzi soarelui. Negura pământului i-a furat 
sirăjucirea smalţului, dar, în chenarele cu frânturi de linii, 
in nagrul șters al patelor cari au închipuit odată flori și pa- 
săli, în toată ruina lui, palpiiă tinerețea svăpăiată a femeii 
de atunci. Din porii îmbibaţi de mucegai se resfiră mireasma 
frumuseţii care nu cunoaște moarte. În jurul gurii, mâncată 
ds carii timpului, înfiorită acum de ghiocaii cari se vor ofili, 
plutesc atingeri de buze specirale”, 


Această f:umusețe „care nu cunoașie moarte” a fost ma-. 


rea încântare a generalului Condiescu. Iubirea lui pentru 
artă, şi în deosebi penim poezie, se explică poate prin ne- 
voia lui de a-și găsi un sprijin în oceanul devenirii, de a 
compensa sentimentul destinului și al zădărniciei ori cărui 
lucru omenesc, Dar poate e mai bine să nu căutăm nici o 
explicație acestei pasiuni moiore. Generalul Condiescu « 
iubit însă literatura așa cum puţini aetiști sunt în stare să 
iubească. Foarte multe din nopţile lui albe şi le-a petrecut 
în bibliotecă, scriind sau cetind, Cunoștea literatura româ- 
nească, dela clasici la cai mai tânăr debutanti, întocmai ca 
an istoric literar, și citea cu generozitate, până la ultima filă, 
chiar acele cărți care nu merită atâta osteneală. Dar pen- 
iru generalul Condiascu, scrisul era sacru. Faptul că cineva 
scrie versuri în loc să facă afaceri era, pentru el, hotărâtor, 


(Urmare în pag. 5-a) 








ABONAMENTE : 





Lei 229 pe 1 an 
» 120 pe 6 luni 


Autorităţi “și instituţii — Lei 500 


n. 





de 

REDACȚIA! ŞI ADMINIŞTRAȚIA : 

BUCUREȘTI I Str, Brezoiană:23-25 - 
TELEFON 3.30.10 





Documente inedite pentru 
cunoașterea copilăriei lui Eminescu 


Anul trecut cercetam arhi- 
vele moldovenești pentru a 
găsi . documente relative la 
viața și activitatea marelui no- 
stru povestitor lon Creangă; 
cercetările mele au fost încu- 
nunate cu succes, așa că anul 
acesta am prezentat pentru ti- 
părire la Fundaţiile Regale o 
lucrare asupra vieţii lui. Ion 
Creangă, care are la bază peste 
o sută de documente inedite; 
sunt convins însă că arhivele 
noastre — atât de puțin cu- 
noscute şi cercetate —  as- 
cund prin rafturile prăfuite 
multe documente, cari ar oferi 
date preţioase pentru Ccunoa- 
şterea exactă a trecutului no- 
stru. Acestea trebuiesc căutate 
și conştiincios interpretate. 

In timpul cercetărilor am 
găsit şi câteva documente re- 
lative la căminarul Gheorghe 
Eminovici și copiii lui. Un ca- 
talog din luna Aprilie 1852 al 
„pansionului Ladislav Ferder- 
ber“ din Botoşani, pe care 
l-am găsit în arhiva Universi- 
tății din laşi, ne dă următoa- 
rele date: 

Ciasul II: Eminovici Georg, 
vrâsta de 8 ani; religie orto- 
doz; intrarea în clas: 10 Ghe- 
narie 1850; calitatea părinților: 
căminar; locul nașterii: Dum- 
brăveni. La toate pbiectele a- 
vea nota: „Eminenţia“. 

Clasul 1: Eminovici Şar- 
ban, vrâsta 11 ani ortodox; în- 
trarea în școală: 10 Ghenar 
1850. La toate obiectele: Emi- 
nenţia, 

Clasul III: Eminovici Nicu 
de 10 uni; religie ortodoxă; 
tatăl căminar; locul. naşterii; 
Dumbrăveni; intrarea în Școa- 
lă: 10 Ghenar 1850. Eminenţia 
la toate obiectele. 

La acest „pansion“ au învă- 
țat aceşti trei copii ai cămina- 
rului Eminosici dela 10 Ianua- 
vie 1850 până în vara anului 
1852. 


In vara anului 1852 cămina- 


rul se hotărăște să dea mai de- 
parte la învățătură pe doi din 
copiii săi şi anume pe Șarban 

















Jean Steriadi: 


şi Neculai, cari isprăviseră trei 


clase; Gheorghe rămâne în a- 
celaş „pansion“ unde în toam- 
nă poate intra şi fratele său 
Ilie. 

Pentru a-și duce feciorii la 
Cernăuţi căminarul trebuia să 
îndeplinească multe formali- 
tăți printre care cea mai im- 
portantă era obținerea unui 
paşaport. Acest paşaport nu 
putea fi scos decât dela Iași de 
la Marea Postelnicie (Secreta- 
riatul de Stat). La 23 August 
1852 căminarul Gheorghe Emi- 
novici se găsea la laşi unde 
scria următoarea jalbă: 

„Onoratului Secretariat de 
Stat 
Căminarul Georgi Eminovici 

țânutul Botoşănilor 
jalbă 

Având a trimete în Bucovi- 
na spre a urma studii în şcoa- 
lile dela Cernăuţi pe doi fii ai 
mei Şarban şi Neculai, a că- 
rora fizionomie s'au însemnat 
îm dosul acesteia -rog plecat să 
bine poiască a le slobozi cuve- 
nitul pașaport pe termen de 
unsprezece luni şi cu trecerea 
pe la zăstava Mihailenii pen- 
tru cari rămân deplin chizăş. 

G. Eminovici, căminar 

23 August 1852. 

În aceiaş zi, plătind „tacsia 
vuvenită“  căminarul obține 
pașaportul pentru cei doi fii a 
zărora  „Jizionoțhie“ avusese 
grijă să o însemne pe dosul 
jalobei şi pentru: care rămânea 
„deplin “chizăş“, 

Fizionomiaă. lui Şarban Emi- 
novici: vrâsta: 11 ani; statul: 
copilărese; părul: . 
ochii: căprii: fața: rătundă 
smolită; gura: potrivită; nasul: 
asemenea; barbă: n'are; osebt- 
le semne n'are; portul  evro- 
pienesc. 

Neculai Eminovici. 

Vrâsta: 10 uni; statul: copi- 
lăresc; părul castaniu; ochii: 
negri; fața rotundă albă; gura: 
potrivită ; nasul asemenea; 
barbă : n'are; osebite semne 
n'are; portul: evropienesc. 














„caștaniu;. 


de GH. UNGUREANU 


La 7 Septembrie 1852 Şer- 
ban și Neculai Eminovici trec 
în Bucovina pela „Zăstava“ 
(trecătoarea) Mihăileni, con- 
duşi de tatăl lor care-şi sco- 
sese dela isprăunicia de Boto- 
şani un bilet pentru trecerea 
graniței numai pentru 48 ore. 

Paşaportul, !) pe care l-am 
găsit în original, poartă  toa- 
te vizele de intrare și eşire 
din Moldova şi se poate con- 
stata că nu s'au întors acasă 
decât la 2 August 1853, tre- 
când tot pe la Mihăileni. Y 

In anul următor căminarul 
vrea să-şi trimită în şcolile 
dela Cernăuţi şi pe alţi doi fi- 
ciori şi anume pe Gheorghe şi 
Ilie. Pentru aceasta trebuia un 
nou paşaport care să cuprindă 
pe toţi patru, 

La 31 August 1853 trimite 
unui prieten din Iași jalba ur- 
mătoare.: *), | 

„Onoratului Secretariat de 
Stat Căminariul Georgie Emi- 
novici din Botoșani 

Pentru fii mei Şarban şi 
Neculai, supus mă rog spre a 
să slobozi pasaport pe zăbavă 
de unsprezece luni pentru 
mergere la Cernăuţi în Boco- 
vina spre urmare studiilor, în- 
tocmai după cuprinderea pa- 
şaportului din anul  contenit 
supt Nr. 1227 pe care aicea 
alăturez ! şi tot odată mă rog 
de a să scrie în acest pasaport 
şi pe alți doi fii a mei anume 
Gheorghe şi Ilie, pe care de 
asemene să trimet tot la Cer- 
năuţi spre urmare studiilor și 
pentru care tot eu sunt chizăș 


însemnându-le în dasul .aces- . 


teia vrâsta, statul, etc. 


G. Eminovici căminar 1853 
August 31. 


1) Arhivele Statului Iaşi, Tr, 
1764 op. 2013 os. 4513 fila 1176. 


2) Arhivele Statului Iași, Tr, 
1764 op. 2013 dos. 4517 fila 1158. 


pn a a ae ea ata a a 
(Urmare în pag. 6-a) 


„Pe aceeaș ulicioară” 


APARE SĂPTĂMÂNAL 
PREŢUL 5 LEI 








ANUL XLVI N 
SAMBATA 24 luni 


Redactor responsabil: MIHAI NICU 








Eminescu 


Ai zugrăvit pe zidul vieţii moarte, 
Nebănuind că moartea zugrăvește, 
Ea însăși, viața ce-i agonisește 
Colorile, portretu-i să le poarte. 


Și amândouă, geniului consoarte, 
Te-au șlefuit, străin de nebunie, 
Vocalic Eminescu, armonie 

De amftoră cu adăugite toarte. 


Ce-ai râde şi ce-ai plânge că urmașii 
Azi mai încearcă să pășească 'n paşii, 
De rime şterșşi, a ce-ţi fusese visul. 


Vlahuţă doar, și celalt Alexandru, 
Emulul strofelor de palisandru — 
Târziu ţi-e gândul și devreme scrisul. 


ŞTEFAN NENIȚESCU 





Lirica lui Eminescu 


de TUDOR VIANU 


După 50 de ani dela moartea poetului, avem dreptul 
s'o spunem: poezia lui Eminescu a tosi un miracol, o erup- 
ție de forțe armonioase pe care nimic no explică, pe care 
totul contribue s'o izoleze în planul evenimentelor unice și 
inexplicabile. Fără îndoială, în anii lui de formaţie, poetul 
a scos din lira lui sunete care semănau cu ale înaintaşilor. 
Istoricii literari pot recunoaşte timbrul lui Bolintineanu sau 
Alecsandri în cântecele poetului începător. Când ajunge însă 
a fi el însuși, Eminescu nu mai seamănă cu nici unul din 
predecesorii lui, Substanţa eterogenă, autohtonă sau străină, 
dispare fără urmă în prelucrarea proprie, întrun act de asi- 
milare totală. Tot ce tusese imprumutat se mistue în mira- 
colul creației. Deaceea cu oricâtă sârguință am investiga 
cultura lui Eminescu, influențele care lau format, motivele 
prin care se înrudeşte cu alţi poeţi români seu străini, cerce- 
tarea lasă până la urmă un fond ireductibil, unic şi incom- 
pcuabil. Acest.fond aste. eminescianismul însuși, substanța 
lirismului său, minunea eminesciană. 


N'a trebuit dealtfel să treacă atâta vreme pentru a înţe- 
lege lucrul acesta. Contimporanii cei mai pătrunzători ai lui 
Eminescu dar mai cu seamă acei cari au trăit poezia lui 
în anii cari au urmai de aproape dispariţia poetului, au în- 
registrat din plin experiența minunei eminesciene. Imi aduc 
aminte că, acum vre-o douăzeci de ani, când am fost pre- 
zentai criticului Ibrăileanu, viitorul editor al poeziilor lui 
Eminescu vorbea încă de uimirea încântată pe care o irăise, 
împreună cu întreaga lui generaţie, la cea dintâi citire a 
poeziilor lui Eminescu. Ibrăileanu era în momentul în care-l 
vizitam pentru întâia oară, un om care începea să îmbătră- 
necscă, boala care urma să-l ucidă începuse să se vestea- 
scă, dar amiintirea strălucirei de altă dată nu se ștersese 
nicidecum. Zilele și mai cu seamă nopțile sale erau ocupate 
încă de citirea cărții minunate. „Tot mai citesc măiastrar-ţi 
carte, deși o șiiu pe cin afară”. O spusese altădată Viăhuţă. 
O putea repeta acum Ibrăileanu și, împreună cu el, nenu- 
măraţii lectori, adunaţi dealungul generaţiilor în cohorte 
neistovite. 


Care sunt pricinile încântării infinite care n'a încetat să 
înfioare sensibilitatea românească, din clipa în care glasul 
deplin a! postului a fost auzit mai întâi? Prima cauză este, 
iară îndoială, întrebuințarea pe care el a ştiut s'o dea limbii 
românești. Niciodată graiul nostru n'a răsunat în acelas fel 
inainte de Eminescu sau în timpul lui. Consideraţi pe oricare 
din scriitorii cari au publicat în intervalul 1870—1880 şi vsti 
găsi neapărat fie elemente lexice, fie forme pe care timpul 
nu le-u acceptat. Într'un interval de șasezeci ami, puţini sunt 
scriiiorii a căror limbă să nu prezinte semne de bătrânețe. 
Limba lui Eminescu a rămas, între aceștia, proaspătă ca în 
priina zi. Se poate spune deci că, pentru întreaaa epocă în 
care continuăm a ne găsi, modelul limbii literare a fost [ixat 
de poeziile lui Eminescu. Cititorii de literatură de după 1870 
irebue să fi înregistrat situația aceasta, cu sentimentul unui 
echilibru linguistic, al unei plenitudini armonioase a expre- 
siei care trebue să fi constituit și cea dintâi cauză a inega- 
jatului succes da care creația eminesciană s'a bucurat. Sen- 
timentul acesta nu s'a perimat nici până astăzi. Deşi cuca- 
ririle lui Eminescu au devenit bunuri comune, regăsim ne- 
contenit în versurile lui modelul nealterat al naturadleții si 
simplităţii în vorbire. Gândurile cele mai înalte, sentimen- 
lele cele mai diferențiate se luminează sub pana lui Emi- 
nescu cu o ușurință care uimeşte. Niciodată Eminescu n'a 
trecut drept ceeace se numeşte astăzi un „autor obscur“. Din 
scrisul său lipseşte urma oricărei tensiuni, pe care el nu o 
provoacă niciodată în cititorii lui. Elaboraţia este cu desă- 
vărșire mascală în creația eminesciană. Fructele care în- 


carcă ramurile acestui copac sunt în, întregime coapte. In- 
tuiția poetică devine expresie poetică în chip deplin, fără să 
lase nici un rest neorganizat. Când, mai târziu, unii din 
poeţii zilelor noastre au nutrit ambiția de a opera o reformă 
linguistică de însemnătatea aceleia care îi reuşise atât de 
bine lui Eminescu, ei au crezut că o pot obține prin acte 
arbitrare ale voinţei. Mai cu seamă în direcția sintaxei și a 


topicei limbii se pot aglomera documentele  contimporane 
despre ceeace a produs la unii din autorii mai noui dorința 
de a reforma, prin siluirea normelor fireşti ale graiului nostru. 
Ceeace s'a obținut pe această cale a putut produce uneori 
impreşia noutăţii, nu însă pe aceia a frăgezimii. Miracolul 
eminescian a fost făcut din taptul de a fi dobândit o limbă 
în același timp nouă şi proaspătă, fragedă astăzi ca în pri- 
ma zi, Pentru a aiinge acest rezultat, Eminescu n'a trebuit 
să se lupte cu limba, aşa cum au făcut unii din emulii săi 
de mai târziu, l-a fost deajuns să se aşeze în curentul limbii 
şi să-și înalțe pânzele în direcţia în care sufla duhul ei. 











x. (Urmare în pag. 7-a). 





In gândirea metafizică a c-iui 
Lucian Blaga, se dă așacar o im- 
portanță capitală orizontului mi- 
steric al existenţii. Destinui „me- 
nesc este de a trăi în marginea 
închisă şi de a încerca revelarea, 
iar nu de a cunoaște deplin. Ma- 
rele Anonim se opune  identifi- 
cării esenței lui, căci cunoaş- 
terea pozitivă şi absolută ar în- 
semna substituire, ceeace ar duce 
la surparea armoniei cosmice, a 
centralismului existențial. Marele 
Anonim voiește totuși să păstre- 
ze echilibrul lumii şi-l ține pe 
om în taină. Din ideea vionţei 
înțelepte a Marelui Anonim ne 
îndeamnă d. Lucian Blaga să fa- 
cem o deducție în planul metafi- 
zic al valorilor şi să credem că 
existența în mister şi neputința 
împrăștierii lui este un bine,bi- 
nele esenţial. Autorul încearcă 
să transforme limitarea noastră 
ontologică într'o valoare poziti- 
vă, spre a feri pe om să cadă „de 
grabă întrun pesimism demora- 
lizant și anihilant“. Astfel gân- 
dește teoretic d. Lucian Blaga, 
sfătuindu-ne să credem în buna 
rânduilă a Marelui Anonim, care 
a dat putinţa unei „convereiuni 
transcendente“, prin care trebue 
să socotim bine suprem nedestoi- 
nicia de a revela misterul. 

După cât se pare, acest în- 
demn la optimism nu are calita- 
te convingătoare. Nu ne apără 
destul de „„pesimismul demorali- 
zant şi anihilant“. Inconjurat de 
mister, omul nu poate scăpa de 
ispita întrebărilor, de neliniște şi 
desnădejde.  Inchietudinea do- 
mină conţinutul oricărei conşti- 
ințe care se așează dela început 
în pragul cunoaşterii, ci nu al 
axistenţii. Cine refuză ordinea 
pozitivă a ideilor, atinge în des- 
trămarea sa culmi grele ale sufe- 
vinţii. Îl bântue tristețea meta- 
fizică totală ca un gol, ca o pus- 
tietate cerească, 

In imediatul existenţial nimic 
nu-i ajută să se inapoeze. Vom 
arăta cum ultimele trei volume 
de poezii ale d-lui Lucian Blaga, 
dospesc o prolunaă tristețe me- 
tafizică. din care nu va încerca 
să iasă decât grin simboluri sti- 
hiale, prin categorii abisale re- 
velatorii.  l.ăsăm la  oparte 
deocamdată „Poemele Luminii“ 
(1919) şi „Pașii Profetului“ 1921) 
și ne oprim numal la „In marea 
trecere“ (1924), „Lauda somnu- 
lui“ (1926) şi „La cumpăna are” 
lor** (1933). Deasemeni nu ne o- 
cupăm de „La curțile dorului“ 
apărut recent. 

Destăinuirea de izolare mists- 
rică a poetului este foarte clar 
exprimată : 


şi fără să-mi fi fost vreodată uproape 

te-am pierdut entru totdeauna 

în țărână, în țoc, în văzduh şi pe ape. 

ltre răsăritul de soare şi apusul de 
[soare 

sunt numai lină şi rană. 

In cer te-ai închis ca'ntrun Cosciug — 

0, de nai |i mai inrudit cu moartea 

decât cu viața, 


mi-ai vorbi. De-acolo unde ești, 





SCRIITORI 


din pământ ori din poveste mi-ai 
vorbi. 
Eşti muta, neclintita identitate 
(rotunjit în sine a este a) 
nu ceri nimic; nici măcar rugăciunea 
[mea. 


Iată stelele întră în lume 
deocată cu toate întrebătoarele mele 
tristeți. 
(In marca trecere, pag. 9). 


Taina naște suferinţa : 


Sângerăm din mâni, din cuget și din 
fochi. 

In zadar mai cauţi în ce ai vrea să 
Jcrezi. 

Țarâna e plină de zumzetul tainelor, 

dar prea e aproape de călcâie 

şi prea e departe de frunte. 

Am privit, am umblat şi iată cânt: 

cui să mă'nchin, la ce să mă'mnchin? 

(op. cit. pag. 29) 


Ordinea necesară a raţiunii şi 
a valorilor nu mângâe pe pot: 


Sunt mai bătrân decât tine, Mamă, 
ci tot așa cum mă ştii 
adus puțin din umeri 
și aplecat peste întrebările lumii. 
Nu știu nici azi pentruce m'ai trimes 
[în lemină. 
Numai ca să umblu printre lucruri 
şi să le fac dreptate spunându-le 
care-i mai adevărat şi care-i mai 
[frumos ? 
Mâna se opreşte: e prea puţin. 
Glasul se stinge: e prea puţin. 
Dece m'ai trimis în lumină, Mamă, 
de ce 7m'ai trimis? 
(op. cit. 35) 
Uneori încearcă să aproximeze 
misterul prin simboluri revelato- 
rii, cum este acela al „sângelui“ 
sau al „pomului“, dar a pierdut 
şi sensul simbolurilor : 


Viuța cu sânge și poveşti 
din mâini mi-a scăpat. 
Cine măndrumă pe apă? 
Cine mă trece prin foc? 
De pasări cîne mă apără? 
La rădăcinele tale mă'ngrop, 
Dumnezeule, pom blestemat. 
(op. cit. pag. 49) 

Vom vedea totuși, într'o par- 
te viitoare a studiului nostru, că 
altă cal= de mântuire nu este 
decât cea stihială a „sângelui“, 
a „pomului“, etc. 

In „Lauda somnului“, 
însăşi poema  „,Tristeţe 
zică“: 


aflăm 
metafi- 


Lângă fântâni fără jund 
miau. deschis ochiul cunoașterii 


Cu toată creatura 
mi-am ridicat în vânturi rănile 
si-am așteptat: oh, nici-o minune nu 
i fse împlineşte 
Nu se împlineşte, nu se împlineşte! 
(pag, 75) 
lată strigarea desnădejdei în 
pustiu: 
Animale streine prin spatii oprim 
şi te'ntrebăm ce tine Elohim! 
Până în cele din urmă margini 
[privim — 
noi sfinţii, noi apele, 
noi tâlharii, noi pietrele, 
drumul întoarcerii nu-l mai știm — 
Elohim, Elohim ! 
top. cit. pag. 82) 


Poetul nu şovăe să exprime 
refezul însuşi al existenţei, ca 
urmare logică a dialecticei des- 
nădejdei: 


UNIVERSUL LITERAR 


CARȚI 


CRONICA LITERARA 


de CONSTANTIN FANTANERU 


Gercetare asupra poeziei noui... 


II. „Tristeţe 


Fac un pas şi șontesc spre minză- 
[noapte : 

Frate, trăeşte tu, dacă vrei. 

Mai fac un pas și șuptesc spre 
pmiază zi 

Frate, trăeşte tu, dacă vrei. 

Din sângele meu nu mai e nimeni 

[chiemat 

să-și ia începutul trăirilor, — 

nu, nu mai e nimeni chiemat. 


(op. cit. pag. 91) 


Din „La cumpăna apelor“, vom 
cita doar două exemple, dintre 
cele mai convingătoare. Cu de- 
săvârşită artă d. Lucian Blaga 
sugerează misterul : 


In chip de rune, de veacuri uitate, 
poartă semnătură făpturile toate. 
Siăvitele păsări subt aripi o poartă 
n liturgice sboruri prelungi ca viața. 
In slujba luminii, urnă Țără toartă, 
luna și-o ține ascunsă pe fața 
vrăjită să nu se întoarcă. 


Rune, pretutindeni rune, 

cine vă 'mseamnă, cine vă pune? 
Făpturile toate, ştiute și neştiute, 
poartă semnătură — cine so 'n frunte? 


(Op. cit. 55) 
Incheiem cu exclamaţia .,Din 
adânc“ : 
Mamă, — nimicul — marele ! Spaima 
de marele 
îmi cutremură noapte de noapte 
grădina. 
Mamă, tu ci fost odată mormântul 
meu — 


Dece îmi e ușa de teamă — mamă — 
să părăsesc iar lumina ? 
(pag. 72) 
Producția lirică a poeţilor din 


seria cea mai recentă, asupra 
căreia ne-am îndreptat  cerceta- 
rea noastră, înfăţişează izbitor 


această stăruinţă a conştiinţei 
în neliniştea metafizică, din pve- 
zia d-lui Lucian Blaga. Intrebă- 
rile puse existenţei formează 
preocupările centrale de creaţie. 
Tinerii poeţi procedează ca și 
când n'ar „cunoaște“ nimic; ră- 
mân indiferenți față de conţinu- 
tul emoţional al psihologiei con- 
știente, analitice, şi se năpustesc 
spre piscul marilor. întrebări. De 
aci urmează puţinătatea obiectu- 
lui în lirismul lor, sărăcia plasti- 
cităţii, a cadrului afectiv, a esie- 
iicului propriu zis. Judecată după 
valoarea autonomă a frumosului, 
această producție apare rarefiată, 
neîndestulător hrănită de sub- 
stanţe întuitive, fără trup sensi- 
bil. Vibrează în ea valori etero- 
nome artei, în primul rând cea 
metafizică sub forma  întrebări- 
lor, a unui patetism retoric, voli- 
țional. Vom exemplifica  cerce- 
tând cu volumele câtorva tinzri, 
şi încecând cu d. Aurel Chirescu, 
proaspătul laureat cu premiul 
„Poeţilor tineri“, al „Fundațiilor 
regale. „Finister“ se intitulează 
volumul debutantului, titlu care 
este un program  (finis terrae) 
smuls din orizontul misteric al 


metafizică” 


d-lui Blaga. Pe d. Aurel] Chi- 
rescu îl stăpâneşie astfel taina: 


Intre noi stă cerul ca o sabie și 

întreburea ca un fum; 

Tâlcurile nu le știu decât până la 
marginea lumii din mine 

Și nu pot culege din tăcerea care 
mă împarte 
Nici o urmă a risipirii mele de-ucurn 

Pentru semnul care să m'adune și 
să mă termine. 


(Indoieli, pag. 14) 


Şi după cum d. Blaga stă aple- 
cat peste „întrebările lumii“, d. 
Chirescu declară : 

Mă 'mpar! în oglinzi în care nu mă 
știu, 
aplec peste minuni în care nu 
mai ești. 

(Trup sfânt, pag. 19) 

Căutarea este leit-motiv la d. 
Lucian Blaga : 

Caut, nu ştiu ce caut. Subt siele de 
ieri, 


Mă 


Subt trecutele, caut 
lumina stinsă pe care-o tot laud. 
(La cumpăna apelor, pag. 13) 
Iată și pe d. Ion Șugariu cău- 
tându-se ; 
Mă caut printre gândurile mele-acum 
Și nu ştiu: parcă m'am pierdut 
demult. 
In fiecare noapte stau până târziu 
şi-ascult, 
Cum picură nesiguranțe grele 'n 
drum. 
(Trecerea prin 'alba poartă, pag. 67) 
Nu altfel este și căutarea d-lui 
Vlaicu Bârna: 


Clădesc între oglinzi, — cer, și apă — 
In fagure de vis alveole; 

Dar taina cea mare îmi scapă 

Cum tricului meşter Manole, 


(Cabane albe, pag. 55) 
La fel! la d. Ernest Bernea: 


Ascult gândul cum se pleacă 
Sub noianul de 'ntrebări 
(Gând şi cântec, pag. 68) 
Sunt un cântec fără aripi, ochiu 
deschis fără vedere, 
Pus nesigur în. vâltoarea necuprin- 
selor mistere. 
Cine mi-a sădit durervu neștiința să 
o ştiu? 
Și mă stăvilește 'n calea tainelor de 
cuve țiu? 
Chip turnat în ouse slabe, trudnic, 
mic și fără crez. 
Caut focul viu ai lumii, în țăârână 
priveghez. 
(op. cit. pag. 41) 
Ca şi d. Aurel  Chirescu, se 
tângue d. Mihai Beniuc de nepu- 
tința de a măsura cunoștința 
prinir'un „termen“. 


E la 'nceputuri undeva. qresatii, 
Busola minţii arăta pe dos. 
Nu va eşi creodată la iveală 
Metal, din întuneric, prețios? 
Străbat asa de ani treizeci aproene, 
Pod fără crez cu gândul ca un 
viertaen 
Al vesniciei mir, cum rozi în ape, 
Și nicăieri nu-i margine, nu-i termrn. 
(Cântece de pierzanie, pag. 13) 
La chemarea unui orizont des- 
chis, d. Valeriu Olaniuc răs- 
punde : 
De-aici începe viața, de-nici făgii- 
duinta —— 


Chemurea orizuntului infinit... 
De când am potolit cu visuri pocăința, 


We turbură ispita fructului oprit. i 
Şi râdem cam învins tăria [ierului, 
Dar ne cutremură senimătutea cerului.. 
Apusul ne frânge, me doare... 
Suntem nisip în mâna soartei neîn- 
durătoare 

Şi ani fără număr năzuirn 
Cetățile luminii să cucerim. 

(Țărmuij luminii, pag. 21) 


„Muntele ascuns“ se numeşie 
culegerea d-lui Ion Sofia Mano- 
lescu, titlu potrivit într'un sens 
stihial, cum reiese din strofa : 


Muntele vieții, muntele meu, 
In jurul tainei crește mereu. 
Pârâu-rmni curge — argint prin munte — 
Iezii tristeții cad depe punte. 


(pag. 27) 


D. Grigore Popa, dotat cu apre- 
ciabil potenţial de optimism, în 
sensul  „conversiunei transcen- 
dente““, despre care am vorbit la 
începutul articolului, scrie totuși: 
Intre creasta de lumină a Domnului 

și durerile de jos. 
N'aud nici cântec, nu văd nici înger. 
S'a stins sujlarea lumii ca un fulger. 
Omul e bit, 
Moartea aproape. 


Singurătatea omului e mare, 

Dar plină de prezența nevăzută, 

El crește 'n veci din soarta lui căzută 
Dar Te visează suveran pe Tine 

Zi zilele şi truda-i par atunci divine. 


(Cartea anilor tineri. pag. 59) 


Sentimentul destrămării îl în- 
cearcă deplin şi d. Teodor Scar- 
lat : 
Imceput de moarte, ori început de 

vis ? 
Drumurile cunoscute s'au închis. 
Pustietăți ascunse-mi vorbesc. 


De-aici niă strigă, dincolo cresc 


24  lunie 1939 === 


şi fruntea se pierde ?n furtună... 
Mă 'mprăștie-o mână, alta m'adună 
şi iarăş prin cețuri pornesc, 

cu viaţa, ca o0rbii, de mână. 


(Plearea Reginei, pag. 37) 


Iată şi „căutarea“ d-lui 1.0. 


Suceveanu : 
Zartă-mă, Doamne, că te caut ziua 
fără zăboviri 
Cu lumânări aprinse în priviri, 
Noaptea pe luitrele carului mare 
Șim nemărginirile umare. 
(Vibrări, pag. 12) 
Revelarea misterului o  în- 
cearcă şi d. Petre Paulescu: 


Știu. Noaptea-s mai aproape de slavă 


şi de cer 
Și dorul revenirii în raiul vechiu 
mă paşte. 
Aud cum plânge trupul dar cine îl 
i cunoaşte... 
Și cad trudit pe stihuri leite de 
mister 


(Luceferii de rouă, pag. 14) 
și trebue să-l credem pe poet 
când spune : 

Cobor şi urce pe zuumzel albastru de 
mister... 


(Qp. cit. pag. 35) 

Ne oprim cu  exemplificările, 
renunțând deocamdată la alte 
nume, pe care le vom pomeni în 
desvoltarea viitoare a cercetării 
noastre. Caracterul „problematic“ 
socotim că a ieşit clar în lumină. 
Dar această năzuinţă de aproxi- 
mare a misterului îşi are dialec- 
tica ei, care trebue să ducă la 
un echilibru sprijinit pe forţele 
abisale ale inconştientului. Vom 
arăta în viitor în ce constă aceste 
puteri „elementare“, 


Iovan Ducici: Legende albastre 


Poeme în proză — traducere din sârbeşte de B. Pisarov 


- Dugă volumul de esecuri .,Ca- 
moara împăratului Radovan“, &. 
B. Pisarov a tradus în româneşte 
o nouă carte a d-lui Iovan Ducici, 
scriitorul academician vugoslav, 
de astă dată poemele în proză 
„Legende albastre“. Asadar o 
nouă surpriză din literatura tării 
vecine 'din Balcani şi un nou as- 
pect al personalităţii  impună- 
toare a d-lui Ducici. Vom spune 
că „Legende albastre“ înfățișează 
o producţie poetică fără egal la 
noi, unde poemul în proză n'a fost 
cultivat cu prestigiu niciodată. 
Poeţii noştri mari n'au abordat 
acest gen, care a fost totuşi gus- 
tat, în traducerea pvsziei lui Ta- 
gore. (In original bengalez, Tagi- 
ve compune, de fapt, desăvârşiie 
ritmuri, pe care noi le cunoaştem 
sub forma liberă a poemului în 
proză. traducerea poeziilor lui 
Pce, de către Mailarme, ce este 
alteova decât poem în proză?) 
Apariția în româneşte a „Legen- 
delor“ d-lui Iovan Ducici. oteră 
toi un priiej ca leclorii să guste 
poemul în proză, în condițiile lui 
cele mai strălucite, O gândire 
poetică viguroasă, întrupată 
tr'o realizare stilistică originală 





în- 


şi amplă, constitue calitatea ce 
ne îndreptățește să declarăm pe 
d. Ducici un poet adevărat, aşa 
cum în „Comoara împăratului 
Radovan“ il văzusem un intelec- 
iuai de clasă europeană. Optimis- 
mul vital isvorit nu din intuiţio- 
nismui biologist, ci din interpre- 
taca rațională a existenţii, ni se 
pare a ii obieclui predilect al 
meditaţiei d-lui  Ducici. Este 
drept că meiancolia de gust niţel 
parnasian învălue frazele d-sale 
armonioase, Stăruese imaginile 
tvandatirilor galbeni, ale prințe- 
selor înconjuraie de vase venc- 
țiene, de draperii negre şi oglinzi 
înecate în lumini de toamnă. Prin 
parcuri se înalţă şiruri de chipa- 
roşi, mauzolee, statui reci de 
bronz şi marmură. Totuşi d. 
Iovan Ducici serie lucruri de 
acestea, dominante: „In acea 
noapte, micul şi sensualul polip 
simţi prima dâră în vinsle lui 
microscopice. un fior lung ca de 
foc, pasiunea de care Sa cutre- 
murat în inscinnie si simţi  do- 
rința necuiuosculă şi cuie, El se 
prinse încet de un obiect oarc- 
care“. Poemul se chiamă „lubi- 
re“. Polipul este simbolul vieţii 
triumfătoare. 











Cronica ideilor 
O a 


Metafizică şi morală 


Conceptul schopenhaucrian asupra funda- 
mentului morulei, ridică ov serie întreagă de 
ob'scțiuni. 

Am văzut care era criteriul pe care Scho- 
penhauer îl aşează la baza acţiunei morale: 
mila. Unitatea metafizică a lumii, Schopen- 
hauer crede că în felul acesta se recomandă 
şi se constitue: pornind dela sentimentul de 
milă, care pare a fi comun tuturor oamen.- 
lor şi ca atare urmează să fie presupus la 
baza atitugdinei noastre morale, faţă de alţii. 

Care era însă fundamentul motalizic pe 
care se întemeia mila, binele, morala însuşi? 

Schopenhauer aminteşte, de distincțiunea 
xantiană dintre lumea tenomenală, aparența, 
şi lucrul în sine, neconiuncibil. In fond, a- 
diză din punctul de vedere al fiinţei în sins, 
toți oamenii suni esenţial aceiaşi. Numai a- 
parent, din pricina acelui principiu al îndi- 
viduațiunii, în puterea căruia stă ca 'să 'multi- 
plice, în timp şi spaţiu, aspectele lumii — 
oamenii diferă. 

Nu avem decât să ne repezim la omul În- 
suşi ca fiinţă originară, pentru ca unitatea 
cosmică a eului să fie davedilă — și de aci 
posibilitatea metafizică a existenței acelui 


de MIRCEA MATEESCU 


sentiment 'comun de milă, în stare să carac- 
tenizeze fiinţa primordială şi existența onto- 
iogică a omului. 

In atară de obiecţiunile foarte întemeiate 
pe care le face Fr, Nietzsche dar mai ales 
Max Scheler 1) şi la care vom ajunge mai jos 
— ni se pare prealabilă. în discuția critică a 
teorie: lui Schopenhauer, următoarea între- 
bare: dacă lucrul însuși (numenul) — așa 
cum ne arată Kant, pe care Schopenhauer 
nu îl desminie în nici un î€i, este sortit a 
rămâne necunoscut, — întrucât „voința da 
a trăi“, „principiul individuațiunii“, conști- 
ința noastră sau altceva împicdică această 
cunoaştere numenală absolută, obligându-ne 
la una aparentă, variată, haotică, — atunci 
este inutil să întemeiem metafizic morala, pe 
un sentiment (mila) care se referă şi derivă 
din limanuri inabordabiie şi improprii p2n- 
tru cunoașterea omului. 

Nu este deajuns să afirmi <ă mila este 
sentimentul metafizic în stare să caractari- 
zeze ținuta noastră morală. pentru că acest 


1) W. „Nature eț tormes de. la 


1928, 


sympathie 


sentiment anume ar proveni din esența ori- 
sinară unitară, ontologică, a existenţei nu- 
menale. 

Cu ce se dovedește acest postulat? Dacă 
nu putem sti nimic despre lucrul în sine, 
cum rămâne cu afirmațiunea că miia repau- 
zează tocmai pe originea ontologică a lumii, 
că acest sentiment ar fi tocmai aceia, al 
unității desăvârşite „de dincolo“, din pianul 
numenal? Ne amintim cu câtă răutate acuza 
Schopenhauar pe Fichte că a transformat 
imperativul moral Kantian, întrun impera- 
tiv despotic. Că de nicăirea nu rezultă „e- 
vidența“ obligaţiunii de a face binolo, că 
această evidenţă nefiind suficient întemeiată 
dacă spunem că este o exigenţă, togică, ne- 
ceasră, ea trebuia dovedită și nejudecată 
metafiziceşte. 

Sub o altă formă și din alt punot da ve- 
dere, aceiași întrebare se adroscază concep- 
tului Schopenhauerian despre fundamentul 
moralei. Cu ce s'a dovedit că mila ar fi 
întradevăr acel sentiment metafizic, ţinând 
de fiinţa însăși, în sine, originar și esenţial 
aceiaşi, unitară? Cum puiem şti că mila este 
sentimentul numenai, ai omuiui însuşi. în 
sine, din moment ce nau fost tăgăduita. în 
prealabil, condluziunea lrist a lui Kant din 
„Esteiica transcendentală” că lucrul în sine 
ezte inaccesibil cunoaşterii noastre? 

Postulavea milei la baza metafizică a bi- 
nelui deci drept criteriul moral, se loveşte 
însă și de o altă 'constatare, la care ne opri- 
sem la cronicele din trecut: că nu poate îi 
criteriu (esenţă logică inductibilă, aşa cum 


ar pretinde planul numenai) un sentiment, 
ori care ur fi ol, daci nici mila. Intr'o dis- 
cuţie metafizică despre morală, nu putem a- 
junge la concluzia că binele urmează a se 
întemeia pe un criteriu psihologic, pz un 
sentiment, pe sentimentalitato în genere. A- 
tunci când am făcut o dare de seamă cu pri- 
virs la probiema „valorilor“ am văzut că 
validitate obicelivă, nu poate avea un crite- 
riu psihologic, sprijinit pe subiectivitatea in- 
dividuală, deci trăind tocmai sub semnul 
implacabil al acelui blestemat principiu ai 
îndividuațiunii pe care Schopenhauer îl re- 
cunoaşte la baza lumii fenomenale și lu 
crând pentru a multiplica haotic, aspectele 
lumii, — deci înmulţinad aparențele, deci im- 
piicit pentru 'a ne depărta tot ma: mult de 
lucrul în sine, de ființa originară, unitară, 
Dacă întreg efortul metafizic al omului se 
caracterizează prin tendința de-a regăsi şi 
retace unitatea centrală a lumii, este infruc- 
tuds şi inuti] a afrma că mila, un sentiment 
de acziași tărie ca ura, îubireu, suferința, 
cic., oricât de general ar fi înţeieasă, este 
aceiuşi și esențial la fel resimţită si din 
aceleaşi motiva provosată la taţi oamenii. 
Din momentul în care am încenul analiza 
motivelor cate pot provoua mila, adică din 
momentul în care începem o discuție psiha- 
logică, aşa cum comportă şi reviamă în mod 
natural orice sent.ment — purcedem impli- 
cit la diversificare, la îndividuare, nu la sin- 
ieză, nu la reduuţie logică. Nu mai putem 
ajunge deci, la formarea unui criteriu şi de 
aici, mai departe, la cunoașterea lucrului în 


— e, e i i e a a a a a tt a a a a a a E a 


sine, Acesta în nici un ca? nu poate deriva 
din subiectivitate, slin psihologic, din senti- 
mentalitate. 

Max Schelor critică „morala simpatiei“, 
așa cum a înţeles-o Schopenhauer. Acest 
autor se referă în special la nepotrivirea 
dintro ideia generală a filosofiei Schopen- 
hauriene (omul nu se poate tămădui de 
voința traiului haotic, muttitudinal, decât 
prin suferință) şi cu postularea milei la baza 
binelui şi a moralei. Ducă suferința este dru- 
mul salvării atunci „acela care sar confor- 
ma conceptului schopennauerian ai milei, ar 
trebui să resimiii o satisfacție particulară 
văzând suferinţa altuia, pentrucă numai a- 
cesta suferinţe îl face bun şi milos“ „Nature 
el formcs“.. p. 86). 

Acordâna primul loc suferinței iar nu 
miiei, Schopenhaue: u fost acuzat de Nietz- 
che, că în fapi, acel concept al miei repau- 
sează po o „impulsiune morbidă a uni vieţi 
în stare decadentă”. 

Revenim la constatările anterioare: mila, 

oricare alt sentiment, dacă principial 


* le-am socoti apte a fi formulte drept criterii 


morale, încă ar tredu. arătat în ce fel se 
justifică -acesie Sc-heler observă că 
„nu. rămânem în domeniul moralei derât a- 
tâta vreme cât împărtăşim o bucurie avână 
ea însăzi v valoare morală în sine (op. cit. 
p. 17). 

Ajungem la discuția fenomenoiogică a mo- 
ralei, schiţată în cronicele în care am pre- 
zentat tevriile despre valoare — şi despre 
care vom mai scrie pe viitor. 


VALDTI. 





24 lunie 1939 








Își rătăcise de tot mințile conu Antonică, de când își pierduse 
băeţii amândoi, de aşa grozavă moarte, Că poate, vă aduceţi amin- 
te de ciocnirea aceea de trenuri de lângă Huși. 

Căraseră atunci morţii cu grămadal Și Grigoraș și Alecu, fe- 
ciorii conului Antonică, fuseseră şi ei în tren. Veneau dela Eș dela 
învăţătură. 

Ce i-au mai adus din ei lui bietu tat&-său a doua zil Doar după 
straie, de i-a mai putut cunoaște; atâta erau de hăcuiţi. Nici na 
putut bătrânul să le sărute feţele, să-i scalde în lacrămi, ori să le 
pună creştineşte lumânarea în mână. 

Căci erau întro ladă mădulare hă&cuite și amestecate, ceea-ce 
cu o zi înainte fuseseră feciori frumoşi şi mândri ai conului Antonică. 

Și când nu de mult ţi-ai îngropat nevasta, când în casă nu mai 
ai și alți copii să-ţi tămăduiască oarecum durerea; şi nici iânăr nu 
mâi ești, ca să poți macar gândi, ca să începi viaţa de la capăt, 
ce-ţi mai rămâne atunci să faci, decât să-ți rupi părul şi straele, 
să te svârli nebun pe pământ, să urli şi să blestemi, ridicând cu 
ură spre cer sus pumnul. 

Şi toate astea le-a lăcut zile şi săptămâni conu Antonică. 

Scrâșnea și-și mușca pumnii; iar cruce să-și facă, or obraz bi- 
sericesc să-i mai intre în casă, nici la sfânta Inviere nu s'a pomenit. 

Cucoano Adeia — sora dumnealui — şi icoanele de pe pereți 
multă vreme cătase să le şi ascundă. 

Și un an, doi a dus'o așa răsvrătit împotriva voii dumnezeești, 
care-i luase aşa crâncen feciorii. Apoi mai domolit a căzut într'o 
scrinteală nouă. 

Ştiţi că în colţ spre ulița Strâmbă e dugheana lui Nuhăm bol- 
tașul. Și de la o vreme conu Antonică era nelipsit în dugheană. 
Şin târg umbla tot mai întărit zvonul că-și risipește conu Antonică 
mai toate paralele tără de rost pe iejgheaua lui Nuhăm. 

Rudele fireşte că spumegau de ciudă. Dacă ai avere de risipit, 
nu putea găsi bătrânul destule neamuri să le ajute? 

Avere adunată de atâţia străbuni creştini, so dărueşti așa 
unui jidov, care nu ţi-e nimica? Şi gândeau că numai de hain și 
păsân face bătrânul asta, 

Dar dacă ar fi vorbit cineva mai desluşit cu duduca Adela, 
care cunoștea multe din tinerețea lui conu Antonică, dacă lar fi 
ascultat acum și pe dânsul; cum se învinueşte și se spovedește nu 
numai în fata celor două cruci din ţintirim, dar şi pe uliţă și acasă 
kătându-se în piept şi ocărându-se singur: 

— Eu, — da. Eu, păcătosul, am toată vina. Pe mine singur să 
mă îi pedepsit, doamne! Pe mine singur 

Şi dacă duduca Adela încearcă uneori blând, să-i scoată din 
minte vina asta închipuită, își întoarnă atunci mâna spre dânsa 
strigându-i până ce osteneşte vorbele care au pus acum dealungul 
stăpânire pe mintea lui întunecată: 

— Ba da! Să ştii că din pricină că eu -- bun creştin -— lam 
lăsat pe celalalt să crească așa străin de mine, jidov. Fiindcă lam 
oropsit şi osândit pe acela, mi-a luat Dumnezeu pe ceilalţi doi. 
Feciorii tatei... Amândoi deodată... Așa grozavă moarte...  Băeţii 
tatei... Grigoraș, Alecuţă! — 


Pa a 


Sic chedmă pe rând cu bocet, aleargă la țintirim să mai scurme 
cu unghiile țărna gropilor, apoi se duce la dugheana lui Nuhăm, 
să-și lase pe tejghea toate paralele din buzunare. 

Şi în târg tot mai tare se întărește svonul că sa smintit bătrânul 
și unele rude încep a şopli să-l trimeată la Socola. 

Duduca Adela fireşte că se iîmpotriveşte și ține partea bătrâ- 
nului; iar pe Uhţa Strâmbă, Nuhăm nu știe cum să dorească să 
țină cât mai mult scrinteala asia. 


Şi zilnic și el şi nevastă-sa Sura pândesc lacom venirea bă- 
trânului şi-l primesc cu ploconeli de la uşă. 

Dar conu Antonică își fereşte parcă cu silă trupul uscat de 
atingerea Surei. Se așează tăcut pe jilțul pregătit mai de înainte, 
priveşte odată în jur dugheana  păcătoasă, apoi priveşte și nu-și 
mai ia nici o clipeală ochii de la Nuhăm. 

Atent și lacom parcă îi pândeşte şi mişcările şi vorba şi râsul. 
Şi de o dat& pe laţa boţită de plâns a bătrânului trece o undă de 
înviorare. 

Nuhăm mișcase întrun cmumit fel capul. Ridicase sprincenile 
și ridicase în râs colțul gurei. 

La fel r&dea și Alecuţă! Şi bătrânul nestăpânit făcea un pas 
spre Nuhăm, întindea braţul parcă să-l atingă, să desmierde râsul 
acela... | se lumina parcă ceva în suflet; apoi scârbit de o dată se 
depărta de ovrei, îi arunca doar câţiva franci pe tejghea și fugea 
din dugheană. 


Acasă în singurătatea etacului, conu Antonică se lupta crâncen 
cu gândurile. Ce mai are acum de tăcut și îndreptat? Căci banii 
care-i dă zilnic lui  Nuhăm, firește că nu pot îndeajuns să răs- 
cumpere. 













a di 
Pi i 20) e 
logati Came fi MITA porta 


ge 
23 e 200 II RR 
i domi4i ie ul 





pase A su cea 








e rdiig Erei - 


a naiteai POR “iii 





: 


ma 
ia Mica E 475 PS pc 7iti IP az 











ia mt: dz. Aia desele i 
Li 
p A amena E re. Cota pi Aia 


Se Teceu "4 Li 


Jaloba căminuiui Gheorghie Eminovici din anul 1857, August, 
prin care cere să se reinoiască pașaportul, trecându-se în el şi 
pe al cincilea fiu Mihail, în vârstă de 7? ani 








UNIVERSUL LITERAR 











3 





Zapisul de danie al conului Antonică 


Dacă lar fi crescut de mic lângă el, dacă lar fi ţinut prin 
școli, dacă lar fi botezat creștin. 

Oare acum o îi prea târziu? Să-i spună tot. Să-l înfieze. Să-l 
hotărască să-şi lase nevasta și legea. 

N'ar fi greu. Pentru casele și moşia lui Conu Antonică, Nuhăm 
primește și zece boteze. Și atunci poate că... 

Dar odată bătrânul se cutremură scârbit la gândul ăsta. 

Să vadă pe Nuhăm stăpân aici îi casă? Să doarmă în etacul 
lui Grigoraş şi să şează la masă pe iilțul lui Alecuţă? Să sărute 
duducăi Adela mâna și duduca Adela să-l sărute cu drag pe creștet 
precum săruta pe ceilalți? 

Ceilalţi erau cu adevărat ai lor. Și simțea conu Antonică, că 
sunt carne şi sânge a lui. Grigoraș, Alecu — băeții luil 

Și plânge iarăşi, mugește și ridică în sus pumnul: 

— De ce mi i-ai luat aşa păgân? De ce? 

Se năruie apoi pe jilț înecat, abia scâncind: 

— Eu păcătosul am tootă vina. Trei mi-ai dăruit Doamne! 

— Dar pe cel dintâi lam lăsat gol, desculț și jidov! 

i revede pe Nuhăm mititel. Cu întârziată mustrare  revede 
parcă şi pe Reveca. Reveca — muma lui Nuhăm. Jidovcula fru- 
moasă cu coade arămii. 

Nuhăm nu-i seamănă. Nuhăm are părul negru. Negru precum 
il are şi Grigoraş și Alecu. 

Cum plângea Reveca, când i-a spus că pleacă din Huși. Că 
pleacă să se însoare. Căci lirește că nu era de gândit; nici Reveca 
n'a putut nădăjdui, ca dânsa jidovcuța săracă să-l țină prins toată 
viața pe el boer bogat... 

l-a lăsat fireşte câţiva galbeni. 

Dintâi n'a vrut să-i iee. Plângea. Era frumoasă. Dar de cum 
s'a măritat cu Ghidale şi i-au tăiat coadele arămii, ca să-i pus pe 
cap hobot, i-a pierit deodată toată frumuseţea. Și nici na mai trăit 
mult după aceia. Nuhăm a rămas de mititel singur. Alt copil na 
mai avut Reveca — şi pentru toți megieşii — Nuhăm sa născut 
și a crescut ca băiat a lui Ghidale. 

Conu Antonică lipsea alunci din Huși. Şi a lipsit multă vreme. 
Il trimiseseră înadins îndepărtat neamurile. Când s'a întors, Nuhăm 
nu mai avea mamă, iar conu Antonică aducea cu dumnealui ne- 
vastă tânără. Luase o duducuță din ţinutul Vasluiului. 

Boer cu boeroaică. Așa precum se și cădea. 

Subţirică și plăpândă la început nu a avut copii duduca. A 
trebuit să se caute cu dottori, cu feredee. La urmă însă pare că tot 
o babă a deslegat-o. Și a făcut doi băeţi. Pe conu Grigoraș și pe 
conu Alecu. Apoi dintro pierzanie sa stârpit iar. Era plăpândă. 
Şi s'a prăpădit de tânără. 

Dar boerul nu s'a mai însurat și nici n'a mai avut alt gând și 
altă bucurie de cât feciorii dumisale. 

Se uita la eil... Parcă zău nici nu-i era a bună. Atâta dragoste! 
Mai sunt şi alţi taţi. Dar nu stau să dee așa în genunchi la copii, 
ca in aţă de icoane. 

Că erau frumoși... Nu zice nimeni altfel. Că erau purtați prin 
hame şi îmbrăcaţi cu ce-i mai scump... Şi asta se înțelege. Când se 
plimba cu ei amândoi  boerul în caleașcă și da roata prin târg, 
vodă să fi fost şi nu s'ar fi ținut atâta de mândru. 

Dar dacă odată la răspântie răsărea alături de caleaşcă Nuhăm 
gol și desculț, se încrunta odată  boerul şi parcă îi pierea toată 
voia bună. 

Poruncea îndată vizitiului să întoarcă spre casă, după ce-i a- 
runca lui Nuhăm câţiva gologani or vreo vorbă aspră de ocară, 

Nuhăm primea umil și una şi alta. Ocări primea dela oricine. 
Goloaemi numai conu Antonică îi arunca. Şi un fel de dragoste, un 
fel de tăinuită legătură se strângea între puiul de jidov şi boerul 
din caleașcă. 

Lia ajutat apoi conu Antonică pe Ghidale, de a ţinut pe Nu- 
hăm câţiva ani prin școli. l-a cumpărat — la insurătoarea cu Sura 
maria și dugheana. Se socotise acum destul de plătit cu asta și 
nu mai dădea pas gândului să-l mustre. 

Și apoi nici nu prea are vreme de dat mustrării. Grigoraş și 
Alecu s'au făcut mari. A intrat în al douăzecilea an Grigoraș. Alecu 
îi vine îndată pe urmă. Și conu Antonică şi duduca Adela cerce- 
tează trei județe în jur după fete ce le-ar putea fi deopotrivă. Și 
niciuna nu li se pare îndeajuns de vrednică de dânșii, 

Acuma cât de rău îi pare! Dacă ar fi apucat să însoare măcar 
unul! Să-i fi ramas măcar copil dela copilul lui. 

De ce i-o mai fi trimis deparie prin școli? Atâta strădanie, ca 
să-i aducă pe amândoi hăcuiţi într'o ladă!... Ce i-a mai rămas acu 
la sfârșitul vieței lui conu Antonică?... De n'ar îi ovrei Nuhăm... Și 
i se sbat în minte gânduri fel de fel, 

Dacă umblă şi acum după o nălucă? Dacă l'a minţit în vre- 
muri Reveca; și Nuhăm e în adevăr băiatul lui Ghidale?... 

Dar deodată iși scoate ca pe un junghi din inimă gândul ăsta. 
Credea că nimic nu poate s&-l mai doară și totuşi l-a durut... O fi 
Nuhăm un biet păcătos de jidov ce vinde cu cotu într'o dugheană 
săracă; dar astăzi doar Nuhăm i-a mai rămas lui conu Antonică 
pe lume. 

Și dacă nu ar fi Sara, nu ar îi cele două fetite pistruiate, nebu- 
nia lui conu Antenică nestăvilită lar putea îndemna să... 

Intr'un ceas îl îndeamnă, într'alt ceas îl întoarnă. Şi cu viața 
asta conu Antonică slăbeșie şi se topeşte și la trup și la minte. 
Şi: mu a fost nimănui mirare când a căzut la pat. Şi dacă nu-l în- 
grijea atâta duduca Adela. 

Dar poate că era mai bine să fi murit de atunci. Se vede însă 
c& nu-şi împlinise întreaga mucenicie. 

Că de cum s'a ridicat şi a putut eşi din casă — după ţintirim — 
fireşie că s'a dus la dugheana lui Nuhăm. 

Dar l'a găsii pe ovrei tocmai punând lacătul pe uşă. Și i-a spus 
voios bătrânului, că astăzi închide mai devreme, că i-a născut ne- 
vasta băiat şi trebue să-şi poliească pentru a doua zi neamurile 
peniru botezul ritual. 


-V 


N'a isprăvit bine cuvântul și Nuhăm a crezut că a inebunit 
bătrânul. Că l'a prins de piept la scuturai şi a ţipat să nu se atingă 
de copil. A pomenit de Reveca, mama lui, a boiborosit cuvinte neîn- 
țelese, a strigat printre hohote de plâns pe Grigoraş și Alecu, a făcut 
apoi cruci şi sa jurat că nu are să ldse pe copilul lui Nuhăm lepă- 
dat şi jidov, aşa precum a făcut în vremuri cu Nuhărn. 

A spus în sfârşit în nebunia lui destule vorbe ca să-l facă pe 
ovrei să înțeleagă lucruri, pe care până acum nu cutezase să le 
înțeleagă. Nu « spus Nuhâm nimica, dar s'a gândit că din asta ar 
putea eși pentru el un noroc mare. 


In casele lui conu Antonică, duduca Adela a spus că nu-şi mai 
are loc. Şi a plecat într'o zi cu tot calabalâcul şi cu toată mulțimea 
slugilor, care nici ele n'au vrut să mai slujească. 

Căci până acum toate i le trecuse duduca Adela fratelui du- 
misale, fiindcă știa că din prea mare durere au fost isvorite. Dar 
până la urmă fapta asta nu a mai putut să-i treacă; şi cu drept 
pulea spune și dânsa de acum, că şi-a pierdut conu Antonică 
minţile. 

Căci te mai poți socoti om întreg, când dai atâția şi atâția gal- 
beni lui Nuhăm, ca să-l hotărăşti să-și boteze creştin copilul? 

Și asta încă n'ar [i fost nimica şi ar fi ertat-o duduca Adela. 
Dar pe feciorul lui Nuhăm şi al Surei să-l aduci la tine în casă şi 
să-i faci zapis de danie averea toată?!  Duduca Adela n'a putut 
răbda sminteala asta şi a plecat. Nu se poate spune că nu se sbă- 
tuse îniâi crâncen conu Antonică. Pe urmă sa lăsat dus de Nu- 
hăm, s'a simțit înfrânt mai de înainte. 

Venea zilnic smerit ovreiul şi-n timp ce prețuia din ochi scum- 
peturile din casă se lăsa greoi cu creștinatul copilului. Că nu vrea 
Sura, că se pune rău cu rabinul, că toți jidovii îl suduie. Şi că din 
pricina asta a închis și dugheana; şi poate că chiar să fie nevoit 
să plece și din târg. 

Toată rămăşița de mândrie a conului Antonică s'a irosit în ru- 
găminţi și plâns, 


de LUCREȚIA PETRESCU 


Dar să lase să plece din târg şi Nuhăm? Să nu mai dibă nici 
dugheana lui unde se duce zilnic? 

A făgăduit tot. A adus într'o zi Nuhăm doi negustori martori și 
în fata lor a iscălit conu Antonică zapis de danie. Lasă feciorului 
lui Nuhăm casele, moșia, averea toată. 

Fireşte că rudele au şi cerut îndată să vină comisie de doftori 
să vadă dacă nu-i smintit bătrânul. 

Dar până atunci casa aceia sa umplui de lariră şi scâr- 
cei de copil. Copilul lui Nuhăm crește în leagăn poeresc. Nu are 
să umble desculţ pe maidane. 

Conu Antonică rând pe rând împăcat și înspăimântat de ce a 
făcut, îşi mută din odaie în odaie chinul îndoelilor. 

Duduca Adela nu mai e lângă  dânşul să-l musire or să-l 
mângâie. 

Slugi noui îl slujesc fără tragere de inimă și credinţă. 

Furișat de ele se duce și priveşte lacom în leagăn. Pars că 
îl pândește cum râde în soran, cum își suge degetele micuțe, cum se 
încruntă şi scâncește. 

Copilul lui Nuhăm. Deci nepot lui conu Antonică. 
oare cât de puţin cu Grigoraş, cu Alecuţă? 

li pare uneori că seamenă. S'apleacă să-l sărute. O viţă de păr 
roșcat îl întoarnă cu silă. Și Nuhăm şi Grigoraș şi Alecu au avut 
părul negru, Reveca l-a avut aşa. Reveca dar și Sura. Pleacă scărbit 
de lângă copil. Nu mai are liniște nici astâmpăr. Dar ar îi avut oare 
liniște mai multă dacă lăsa pe băiatul lu: Nuhăm jidov în casă de 
jidov?.. 

Cutreera odăile de a lungul. Pe uliţi în târg nu mai ese. li pare 
iui, sau adevărat se uită lumea urât după dânsul şi-l suduvie în urmă? 
În schimb Nuhăm vine mai zilnic. Chip să-şi vaaă băiatul. Dar mei 
mult decât spre leagăn, priveşie în jur, prețueşte lucrurile, sărută 
smerit mâna lui conu Antonică. 

S'a schimbat şi Nuhăm. Se îmbracă curat. S'a uitat într'o zi 
lung la chipurile din cadre a feciorilor lui conu Anionică. 

Dar săptămâna ce vine, pe conu Antonică cu să-l cerceleze 
niște doitori de-i teafăr. Au cerut rudele. 

Câmd s'a înfăţişat pe urmă, avea iegătura la gâ: și părul po- 
trivii la fel. 

Și conu AÂntonică frământă acum în ce zi şi noapte 
Oare e în adevăr smintit? 

Se teme uneori să nu-l închidă. A auzit căii ține la Golia închişi 
în cuști cu gratii. Simte fiori dealungul spinării și-i pare rău uneori 
că pentru copilul lui Nuhăm.... 

larăși se intoarce. Copilul lui Nuhăm e nepotul lui. Dacă şi Gri- 
goraș ar fi avut înainte de moarte un prunc? 

li picură fierbinţi lacrimile. Alia era să fie dragostea pentru 
copilul lui Grigoraș. Căci oricât s'ar strădui nu-şi poate lipi sutletul 
de copilul care doarme în leagănul din etacul din lund. 

Umblă iar prin odăile pusiii. La capăt se aud şoapte. La lumina 
candelei slujnicele stau de vorbă. Pe covorul gros nici nu se aud 
lui conu Antonică paşii. 

Ar vrea parcă să întrebe temeile de a făcut bine ce a făcut. Ar 
vrea și el un suflet de om lângă el. De ce lo îi lăsat așa pustiu și 
duduca Adela? 

Şi scptămâna care vine, dacă or spune doltorii c& nu si are 
minţile toate?... 

Lângă leagăn cele două femei vorbesc. Să se apropie și dânsul? 
Parcă se sliește acum de toate. Rămâne nehotărât pe pragul ușei. 
Căâteva vorbe rostite mai tare îi prind auzul, îl pironesc pe loc: 

— Boiezat, botezat dar tot jidov rămâne. Uită-te la părul lui. Mie 
mi-ar fi silă și să-i dau să sugă. 

Glasul celeilalte slugi mai potolit nu se în țelege. 

— Ştiu, ştiu ce vrei să-mi spui. Că Nuhăm ar fi fost feciorul boe- 
rului. Nuhcim — da Cred că e adevărat. li şi seamănă. Dar aista 
mic —— degeaba. E jidov curat. Ei da, să ştii. Şi dacă ar afia și boarul 
ce am  auzii eu astăzi... Cică Sura sar fi ținut cu Herzcu feciorul 
stolerului. O îi și minciună? Dar uită-te la părul băiatului. Leii ȘU- 
vițele crețe ale lui Herșcu. Şi apoi, s'a lăudat chiar Herşcu... 

N'a putut isprăvi povestea. A auzit aproape ceva, ce nu era 
nici urlet, nici gemăt, nici plâns. Și era parcă de toate. S'au ridicat 
femeile să vadă. Dar bătrânul le-a dat în lături cu un brânci. Apoi 
a ridicat din leagăn copilul. Cu o mână îi smulse bonețica, ca să-i 
vadă mai bine chipul, părul. 

l-a smuls și de pe trup scutecile parcă ar fi căuta! vreun semn 
s&-i dovedească. Apoi a prins iar viţele de păr roşcate. Sa uitat 
luna lu femei; s'a căznit să le întrebe ceva, dar deodată i s'a strâm- 
bat la o parte gura. lar spre copilul lepădat din mâini a arătat mâ- 
nios şi chinuit abia a putut să mai rostească: „afară! 

Apoi s'a răsucit şi a căzut moale pe podele. 

Când a sosit duduca Adela, chemată de slugi, trecuseră câteva 
zile. Conu Antonică, întins în pot nu a mai putut grăi nimica. O 
dambla îi întepenise jumătate trupul. 

ȘI Și-a frământat de geaba conu Antonică jumătatea de gură ca 
să-i poată șopti ceva duducăi. 

l-a pus doftorii în mână plaivazu. Mâna stângă neînvăţată cu 
scrisul, s'a străduit, s'a chinuit și a înşirai slove pe care areu le-a 
înțeles doftorii şi duduca. 

Și doar nu erau decât trei păsa scrise: „Zapisu... danie... rupe!” 

La săptămână și-a dat sufletul. Acu e pornită judecată mare, 
ca să dărăme rudele dania leat cu martori de conu Antonică. 

Și dacă n'or isbuti şi or fi adevărate vorbele slujnicei, atunci 


stăpân pe casele şi moșia lui conu Antonică are să fie copilul Surei 
și a lui Herşcu feciorul stolerului. 


Seamănă 


gândul: 










iei erei 


îi bait bai art 
Vai Să Ai 
„PRL IPA 7 i ooovut î 
a pa ref 


pat mă 


[TR E 


ra ete dea ei De Pa Îi 


dili iu enim imam Mitvagă: di a ae 
Că sa PD A: d 


d Păsătea sat pui 


Prem Și 








Fragment din pașaportul cu care au trecut granita în 1859, 
Şarban, Nicolai, Gheorghe, Ilie şi Mihail Eminovici 








4 











UNIVERSUL LITERAR 


Homo. pecca îiortiter!? 


M'am oprit în considerațţiile mele ante: 
rioare la concluzia, că pe toate planuri- 
le existenţii întâlnim urmele păcatului și 
că, la începutul acestui teribil şi esenţial 
act a fost mișcarea, lar asta ducea ime- 
diat la consecința că, din punct de vede- 
re al valorii, mișcarea este păcătoasă, și 
că viaţa, aşa cum este ea, cu legile ei de 
neîncetată schimbare, este tot atât de pă 
cătoasă, Şi dacă mi le admiteţi pastea 
ca valabile, urmează dela sine că Me- 
fisto, care invita pe Faust la oprire, și 
care este deci împotriva mișcării, este im- 
plicit şi împotriva păcatului. Dar totuşi, 
deşi din punct de vedere logic perfectă, 
propoziția nu-i adevărală. Şi nu pentrucă 
premisele silogismului n'ar fi nici ele ade- 
vărate, asta nul ci numai peniru că lip- 
seşte un element necesar. Care element? 
Nu ştim precis (și desigur nu știe nimeni) 
dar, în tot cazul, un elemeni care să ducă 
necesar către această concluzie. In alți 
termeni și mai clar: lipseste un element 
care să impună riguros propoziția şi care 
să excludă orice altă propoziţie. În con- 
creto : Când zic că mișcarea este păcă- 
toasă și că Meltisto fiind împotriva miş- 
cării este implicit și împotriva păcatului, 
n'am făcut o afirmaţie care să le excludă 
pe toate celelalte. Nu fiindcă eu pot să 
spun tot atât de bine (şi tot atât de împă- 
cat cu ordinea formală a silogismului) că 
Metisio este pur și simplu numai pentru 
imobilitate. lar când adoptăm propoziţia 
asta, și eu o adopt, atunci observăm că 
raționamentul nu-i terminat. Când spun 
că Melisto ne îndeamnă la imobilitate nu 
ştim încă dacă el ne pune în gardă împo- 
triva păcatului sau dacă el ne îndeamnă 
din nou să fim ca Dumnezeu. Pot crede 
şi una și alta. Dar eu cred totuşi, fără 
nici o altă justificare dialectică, că Me- 
listo reeditează în acțiunea lui, întrun fel 
adoptat nouilor condiţii de existență, ro- 
lul șarpelui din Eden. Asta este vocația 
lui : să ne oprească pe loc, şi prin opri- 
re, să ne tacă să contracarăm sancțiu- 
nea divină (oftensăm de altfel din nou pe 
Dumnezeu) și să ne dea însăși speranţa 
prefacerii noastre în dumnezei. Şi atunci, 

concluzia mea ultimă eu, care nu fac 

aci epistemologie pură: şi care nu cred 
cu Hegel, că Dumnezeu l-a „minţit pe 
om iar Şarpele i-a spus adevărul) este că, 
Metfisto face cel mai mare păcat posibil 
şi cea mai mare degradaţie. lar cu asta, 
am ajuns la semnificația religioasă a pă- 
catului. Aci, problema cere mai multă 
teologie. 

Asttel, prin Mefisto, tăcându-ne culpa- 
bili de păcatul nostru împotriva lui Dum- 
nezeu (judecăţile noastre nu se mai poar- 
tă acum asupra lui Metisto din Faust ci 
asupra lui Mefisto din teologia creștină) 
am decăzut din condiția noastră paradi- 
siacă și n-eam adâncit „tot mai mult în 
răul nostru de ințidelitate, de amiciţie si 
de orgoliu”. a: 

(Am scos citatul acesta din Înstitutio 
religionis cristianae a lui Jean Calvin). 

Dar propoziția că ne-am adâncit tot 
mai mult însemnează că noi, și înainte 
de cădere avem totuși, desigur, nu o cul: 
pă ci o stare de culpabilitate. Asta nu 
vrea să spună însă, că avem o predispo- 
ziție specială spre păcat. Nu, ci numai o 
stare care era mai muli o posibilitate 
de-a păcatului sau de-a nu păcătui, A- 
veam ceiace Sf. Augustin şi Pelage (aci 
sunt și ei de acord) iar mai pe urmă Pas- 
cal şi grupul filosofilor existențialişti în 
frunte cu Kierkegaard numesc starea 
noastră primară de libertate. Asta este 
de altfel condiţia necesară și suficientă a 
omului ca personalitate. Ea se exprimă 
asttei: Dumnezeu l-a făcut pe om şi i-a 
dat libertatea de-a face egal și binele și 
răul. Şi de aci, o majoră: că păcatul 
comportă necesar spiritul, voința și dem.- 
nitatea emineniă a persoanei. Noi sun- 
tem persoane și numai datorită acestei 
nobleți putem păcătui. Şi de această o- 
noare nu se mai bucură decât îngerii. Ce- 
lelalte ființe, fiindcă n'au consimțământ 
liber, nu pot păcătui, și nu poate nici 
chiar Dumnezeu, fiindcă este necesar şi 
fiindcă-şi ajunge sieși. Dar nu numai că 
prin păcat noi ne exercităm magistral ca 
persoane, ci şi mai mult ! prin păcat noi 
ne arătăm toată măreția noastră de oa- 
meni. Asta fiindcă omul face prin păcat, 
după cum spune şi Evanghelia, s& gea- 
mă de dureri tot universul. Am ajuns la 
un paradox chinuitor: că păcatul este 
mota esențială a demnităţii noastre o- 
menești și că, fără posibilitatea lui, nu 
ne putem realiza ca oameni. lar asia, 
vai! ar vrea să spună tocmai ceiace 
Martin Luther spunea în scrisoarea aceia 
către Melanchton. Adică: Omule, păcă- 
tueşte cât mai mult ! Și aci nu este nu 
mai consecința căderii, ci o stare iniția 
lă a noastră. Dela Adam nu ne-a rămas 
culpabilitatea ci numai decăderea, Păcar- 
tul este un act personal și pedeapsa nu 
poate s'o suporte decât autorul, Asa este 
just si pe Dumnezeu nu-l putem acuza 
de iniustiţie. Dar acum aiungem iarăşi la 
un alt paradox: păcatul există numai 
fiindcă-i permis de Dumnezeu. Evident, 
Dumnezeu permite păcatul, dar asta nu 
însemnează c&-l şi aprobă. Creind oa- 
meni liberi, Dumnezeu a creiat inevitabili 
păcătoşi. Peniru a evita această conse- 
cință, ar fi trebuit, sau s& nu ne creieze 


II 


liberi (și atunci nam fi fost oameni fi- 
indcă nam fi avut posibilitate) sau să 
ne creieze „impecabili” printrun privile- 
giu pariicular. Așa cum ne-a creiat însă, 
Dumnezeu a ales întradevăr, după cum 
spune și Leibniz,cel mai bun dintre „com- 
pozabile”, sau în altă formulă, Dumnezeu 
a ales soluția care comporiă cea mai 
mare sumă de bine cu cea mai mică 
sumă de rău, căci, dacă libertatea nu 
aduce posibilitatea de-a păcăiui, ea ne 
aduce deasemenea și puterea reală şi 
eficace de-a ne ridica în faţa lui Dum- 
nezeu. Aci stă toată distinciția noastră și 
tot p'aci trece şi singurul nostru drum 
spre mântuire. De aceia nu trebue să for- 
țăm sensul frumoasei proze care s'a cân- 
tat la oficierea din Sâmbăta sfântă: O 
felix culpa, quae lalem ar tantum meruit 
habere Redempionem. 

Da, Feliz Culpa! fiindcă fără păcat 
n'ar nici iertare şi nici mizericordie, prin 
care Dumnezeu este mare. Atunci prie- 
teni, să ne alegem ceasurile şi să păcă- 
tuim pentru contribuirea noastră la mă- 
reția lut Dumnezeu | Dar cu o condiţie: 


de AXENTE SEVER POPOVICI 


să ne păstrăm credinţa. Căci păcatul nu-i 
opus virtuţii, după cum credea Socrate, 
după cum credea Pelage și alţii, ci este 
opus credinții. Amintiţi-vă cuvintele apos- 
tolului: justus ex fide vivit, şi amintiţi-vă 
splendidul text a lui  Tertullian din De 
carne Christi : Crucifixus este Dei Filius, 
non pudet quia pudenium est, et mortus 
est Dei Filius, prorsus credibile quia inep- 
tum est, et sepultus ressunexit, certem est 
quia imposibile, 

„. (Fiul lui Dumnezeu a fost crucificat, 
asta nu este urii fiindcă este urit, și fiul 
lui Dumnezeu a murit, asta cu atâi încă 
este mai de crezut cu cât este ineptă, și 
îngropat. El s'a ridicat de acolo, și asta 
este sigur pentru că este imposibil.) 

lar Si. Francois de Sales spune: Le 
peche& n'esi honteux que quand nous le 
iaisons, mais Stant converti en confession 
et penitence, il est honorable ei salutaire. 
Și să nu uităm, marele și sfășietorul pă- 
cat a lui Petru, dar şi că Petru a fost ier- 
tat fiindcă „s'a căit amar”. Sunt multe pă- 
cate și chiar multe crime, dar toate (a- 
proape toate) se şterg cu lacrimi. 








| 


24  lunie. 1939 


Cronica muzicală 





SUGESTII 


Mai nobile și mai sigure decât ori- 
care alt mijloc de propagandă, ele- 
mente prin excelență bune conducă- 
toare a acelor curenţi de comunicare 
de cuget care contribue atât de mult 
la înţelegerea sufletească reciprocă a 
celor mai diferite neamuri, manifestă- 
rile de artă sunt cu prisosință un grai 
internaţional, de-o însemnătate fără 
egal. 

Grija reprezentării în străinătate, cu 
cât mai multă autenticitate şi valoare, 
a resurselor de dar și gândire artistice 
de care dispune un popor, trec de a- 
ceea, din ce în ce mai categoric, pe 
primele planuri ale preocupărilor cul- 
turale de pretutindeni. Organizaţii na- 
ționale conștiente de importanța co- 
vârşitoare a manifestărilor de artă din- 
colo de fruntarii, trebue să se înfiripe 
şi să ia vie desvoltare, oriunde există 
avut artistic, oriunde există oameni şi 
realizări de artă, demni de întăţişat 
străinătăţii, în numele neamului. 

O dublă acțiune, se impune, din par- 





C.-F.RAMUZ: Paris, 
notes d'un Vaudois 


C.-F. Ramuz 


Ceeace francezii numesc „la 
chose litteraire“ aminţeşte iîntr'o 
foarte aproximativă măsură, ca 
o aluzie vagă şi de tot îndapăr- 
tată, despre „la chose“ fără aiță 
specificare. Intre „lucru“ şi „lu- 
crul literar“ se poațe vorbi, cu 
prudență şi cumpătare a limiba= 
jului mereu atent la nuanţările 
necesare, despre existența unui 
raport de condiţionare dar nicio- 
dată de cauzalitate. Punţile de 
comunicare explicativă între re- 
alitatea brută şi realitatea Lite- 
rară sau artistică sunt tăiate, tot 
așa cum categoriile cunoașterii și 
ale înţe.egerii care ne îngădue 
să ne orientăm în humea feno- 
menală, a reprezentărilor, sunt 
neputincioase să ne lămurească 
despre natura realității nume- 
nale, Aşa dar, lucrul liţerar re- 
prezintă un fel de absolut inac- 
cesibii, ce nar putea fi aflat la 
capătul niciunui itinerariu pornit 
din lumea aparanţelor sensibile, 
a lucrurilor, nici întâlnit pe dru- 
mul vreunei continuități explica- 
tive. Constatăm, dimpotrivă, un 
hiatus, o soluție de continuitate — 
cum se spune. Iată-ne iarăşi po- 
posind la țărmul enigmatie, entre 
le vide et Vev6nement pur, din- 
colo de care scapără, inexplica- 
bil, un înțeles nou, — suprinză- 
toare, o frumuseţe neasemănată, 

Armonia eminesciană, euforia 
scrisului giraudoux=ian, gravita- 
tea mișcată și mișcătoare, fami- 
dară şi tandră a timbruiui pra- 
zei lui C.-F. Ramuz, pătrubzând 
până'n temeliile organice ale 
fiinţei lăuntrice şi până la sti- 
mularea chiar a cenesteziei noa- 
stre, absorbită ca în desbaterea 
unei chestiuni personale, sunt ab- 
soluturi  imtradurctibile în  ter- 
menii explicației cauzale, 

Scrisul lui Ramuz nu are nimic 
„oratoire“, nimic din gesticuia- 
ţia elocvontă şi atât de turbură- 
tor comunicativă a unui LE, 
Celine şi nici nuditatea accentu- 
lui pe care o semnalam la An- 
toine de Saint Exupery. Farme- 
cul prozei lui — pentrucă € una 
din cele mai fermecătoare proze 
din câte se scriu astăzi, în limba 
franceză, în înțelesul unei delec- 
tări la care participă întreg sen- 
soriul nostru — nar putea îi 
desprins și izolat ca atare, fără 
să-l punem în legătură cu ceea 
ce, după mărturisirea autorului 
însuşi, constituie trăsătura sta- 
tornică a firii lui: timiditatea. 

Evident, nu vom afirma că 
scrisul lui Ramuz este fermecă- 





tor, din cauză că autorul amin- 
tirilor pariziene, la care ajungem 
acum, este un timid. Dar numai 
un timid poate avea în așa mă- 
sură da mlădios și exersat sm- 
țuj libertăţii interioare, al res- 
frângerii nemijlocite a senzaţie: 
în constelații de înţelesuri şi su- 
gestii, care dilată brusc profilul 
realităţii aparente, proectând-o 
fantastic pe dimensiunile feeriei 
dinlăuntru. 

Acest farmec e al intimităţii, 
împletire de grație și umor, 
acuitate a pătrunderii și fantezie 
totodată, ca în accastă viziune a 


unui bulevard parisian, într'o 
dup'amiază însorită de început 
de Octombrie: 

„Le large boulevard allait 


dans une direction precise; le 
troţtoir €tait fait d'une multitude 
de petites îles de couleur claire 
cernees d'ombres, qui €tait le 
soleii tombant entre les brancheş 
des marroniers. [ls &taient en 
train de perdre leurs feuilles, 
Files n'staient pas jaunes comme 
chez nous, mais brunâtres, et 
non pas mures, mais bruleeş, ou 
encore d'un vert dessâche, Ce 
pendant il y avait de temps en 
temps 'un joli drapeau qui pen- 
daiţ au-dessus d'une porte avec 
gaite. Et jetais amuse, mais in- 
quiet, et en mâme temps curieux 
et triste, et depatrie, mai tout le 
femps rapayst. Je me laissais 
faire. Je ne cherchais pas ă con- 
naftre la cause de ces sentiments 
multiples et contradictioires. Et 
je continuais d'aller, me confiant 
ă mes seules lumieres, pance 
qu'on est empâche di'interroger 
le monde qui passe trop vite, 
tous ces passants  indifferents 
renfermes en eux-mâmes, les 
agenţs qui vous intimident“. 

Prin transparenţa muzicală a 
textului, rândurile pe care le-am 
subliniat apar ca un filigram su- 
îletesc al autorului. După melo- 
dia lucrurilor, adagio de suavă 
puritate al omului. Iar ca să mai 
întârziem câteva clipe la acest 
paragraf al farmecului tran- 
scriem — spre bucuria cititoru= 
lui, suntem sigur — şi acest de- 
licat moment muzica]; 

„Les facades des maisons sta- 
ient hautes et nues. On faisait 
ainsi quelques pas et tout ă coup 
la rue tournait, fermee ă son ex- 
tremite apparente par un grand 
mur şans ouverture; il suffisaiţ 
alors de l&ver la tâte pour aper- 
cevoir devant soi un grand dâme 
qui brillait de toutes ses ardoises 
mouiliees, â la fois tout procibe 
ei lointain, bellement arrondi 
dans de ciel... Je continuais ă 
lever la tâte et, au-dessus des 
murs salis, par place mâme as- 
sez degrades, le grand dâme lă- 
haut şembiait glisser d'un mou- 
vement tr&s doux, de droițe â 
gauche, ă cause des petits nuages 
allant de gauche ă droiie, em- 
porte comme eux qu'il Etait, mais 
en sens conțraire, dans l'espace 
a€rien“. 

Parisul pe care-l evocă Ramuz 
e un Paris al amintirilor, din 
vremea anilor tinereții (împlinise 
douăzeci), când venise acolo sub 
pretextuj pregătirii unei teze de 
doctorat în litere, cu subiectul 
Maurice de Gusrin, Plecase din 


Vaua, unul din cele douăzeci şi 
două de cantoane elveţiene, cu 
gândul să stea la Paris șase luni 
şi a rămas mai mulț de doispre- 
zece ani. De bună credinţă, ca 
să-și pregătească teza de docto- 
rat, dar n'a scris un rând din ea; 
ca să urmeze cursuri, să înveţe, 
socotind că va avea aface cu în- 
vățământul şooalei dar cedând 
treptat farmecului Parisului, până 
când a ajuns să-l înveţe, străin 
de orice alt program sau ritual 
decât al vieții parisiene. Ramuz 
înșiră într'o pagină memorabilă, 
acea sumedenie de Parisuri „pra- 
vizorii şi cu totul ocazionale, 
cari vin să se înghesuie ca în 
vreo expoziţie univensală, în ju- 
rul adevăratului Paris“. 

Vă amintiți de numeroasele 
simțiri contradictorii care-l stă- 
pâneau, în după amiaza ur- 
mătoare sosirii lui la Paris: 
sentimentul de-a se afla în exil 
şi repatriat în acelaș timp, ceea 
ce-i îngădue să adere perfect cu 
9 parte a ființei sale dar să nu 
știe ce să facă cu cealaltă, pe 
care nu găseşte unde s'o așeze. 
Abia după câteva luni de ședere 
şi  hoinăreală, când încetează 
contradicţia din lăuntru și nu se 
mai simte stânjenit de acea parte 
a fiinţei sale care nu-și afla 10 
cul, Ramuz se regăsește pe dean- 
tregul şi descoperă Parisul, sim- 
plu, fără emfază lamartineană şi 
fără de a poza pentru posteritate, 
în atitudinea meșteșugit studiată 
a unui Renan pe Acropole, Sunt 
două aspecte sau două momente 
ale acestei descoperiri, despărțite 
nu numai în spațiu și prin răs= 
timpul câtorva lumi dar şi ca 
semnificaţie deosebite: aș numi-o 
pe cea dintâi descoperire memo- 
mabilă, care i se desfășoară pa- 
noramic, de pe ulțima terasă a 
turnului Eiffel şi pe cealaltă in- 
timă, cu un răsunet adânc, ho- 
tăritor pentru destinul autorului 
însuși: „în vârful acestei con- 
strucţii artificiale — serie odată 
Ramuz — cea mai artificială din 
toate construcțiile, deoarece nu-i 
făcută măcar din piatră (piatra 
care preexistă omului), ci dintr'o 
materie născocită de el, te gă- 
sești totuși transportat în plină 
natură şi numaidecât dat pe 
seama doar a forţelor  naturei, 
într'o tăcere în care sar zice că 
nu sunt decât sgomote ale naturei, 





“firmonii 





Cartea străină 





ceeace-i fals, dar ee nu te ajung 
decât transformate prin aer și 
rotunjite de cl, ca în culmea 
muntelui“, Această linişte alpes- 
tră pe care tânărul vadez o re- 
găsește pe platforma turnului 
Eiffel, odată cu spaţiul și răga- 
zul contemplativ, îi dau putinţa 
să cunoască natura secretă a fru- 
museţii Parisului, alcătuit în fe- 
lul unei opere de artă, al cărei 
lan  arhitecţural îi  înlesnește 
privitorului aceeaș impresie de 
măreție ca şi o tragedie „fiindcă 
Parisul e un oraș clasic, un oraș 
în alexandrini...; e monoton şi 
măreț, căci măreția nu se obţine 
fără monotonie, căci măreția: își 
râde de pitoresc, de neașteptat, 
de-o varieţate lesnicioasă, de tot 
ce nu-i decât aneododtie, de fi- 
reasca voastră curiozitate“, 

Un alt moment a] descoperirii 
Parisului este acela în care Ra- 
muz, privind ansamblul construc- 
țiilor Luvrului, începe să ghi- 
cească importanța şi bogăția a- 
cestei „țări de câmpie unde mă- 
sura omului îşi reia însemnăta- 
înconjura 

fiindcă 


tea, unde toț ce mă 

era pe măsura omului, 
era opera lui, fiindcă era ieşită 
din mâinile lui“. Şi atunci în- 
cearcă el, pentru prima dată, o 
impresie vagă încă, de îmbogă- 
țire, dar care-l face să-şi redo- 
pândească încrederea în sine. 
Pără să-i deosebească bine cau- 
za, simte imperios, îndemnul de 
a fi activ — „de a se exprima“, 
precizează Ramuz. Și atunci des- 
coperă întradevăr Parisul, altul 
decât cel turistic sau univers:- 
tar, în acel ciimaţ îndemnător la 
îngă- 
duința acordată nzofitului, de a 
participa el însuși la ceea ce per- 
petuiază gloria. şi farmecul Me- 


expresie, care înseamnă 


tropolei franceze, Nici o îndoială 
că mărturia lui Ramuz e dintre 
acelea care cinstesc în cea mai 
înaltă măsură reputaţia Parisu- 
lui, E şi-a plătit o datorie de 
recunoștință, cu moneta incorup- 
tibilă și cea mai prețioasă din 
câte cunoaștem: a poetului. 


MIHAIL NICULESCU 


de ROMEO ALEXANDRESCU 


tea fiecărei ţări, în acest domeniu. 
Una, de întocmire a însăși manifestă- 
rilor, de patronarea şi susținerea lor 
în afara hotarelor, de prezentare a tor 
cât mai complet şi mai strălucit. O 
altă acţiune necesară, este aceca de 
control a producției artistice în sirăi- 
nătate. O lege aspră, care ar pune în 
primejdia pierderii cetăţeniei pe acei 
care, supraveghindu-şi forțele și îm- 
pinşi de întristătoare vanități, com- 
promit reputaţia artistică a unui neam, 
prin manifestări derizorii în alte ţări, 
ar fi binevenită. 

Nici autorizarea, dată de o secție 
specială creată pe lângă ministerul 
competent, care singură ar da deslega- 
re unui artist să activeze în străină- 
tate, n'ar fi o măsură excesivă. Dar, în 
această privință, în ceeace privește 
mișcarea muzicală românească, ar fi 
multe de tăcut, chiar în interiorul 
țării, 

In primul rând, pentru un cât de 
mic început de răspândire a muzicei, 
în provincie. Viața muzicală a oraşe- 
lor mici, de altfel și a mai tuturor 
celor nu tocmai mici, este aproape in- 
existentă. Maestrul Enescu, neînţele- 
gând să-şi cruțe nici o osteneală, a cu- 
treerat provincia românească în lung 
şi lat, dar a întâlnit multă nepregătire, 
frecventă lipsă a celor mai modeste 
noţiuni de dragoste de artă, încât ara- 
reori a putut simţi în jurul său ceva 
din ambianța, din căldura creatoare 
de fluia propice, pe care o așteaptă ar- 
tistul, dela cei ce-l] ascultță. Ba, lără a 
ne mai gândi atât de departe, trebue 
să spunem că uneori, numărul scaune- 
lor libere din câte o sală, constituia un 
multiplu sdrobitor al celor ocupate. Şi 
aceasta, pentrucă maestrul Enescu, în- 
tâlnea, în calea idealismului său ad- 
mirabil, rezistența mediului netormat, 
teama de necunoscut, dacă se poate ex- 
prima și astfel realitatea. 

Cât de rar oaspete este de alttel mu- 
zica serioasă, muzica, întrun cuvânt, 
în majoritatea orașelor noastre de 
provincie, am putul-o ae altfel con- 
stata şi mai pretis, cercetând, perso- 
nal, la societatea compozitorilor, de 
mai mulţi ani, borderourile de încasări 
a drepturilor de. autori provenite din 
afara Capitalei. Baluri, reviste, „petre- 
ceri“ cu muzică, muzică de „locali, 
înțesează coloane întregi, pe când, cu- 
vântul concert, rămâne rarisim, dacă 


_nu exclus. 


Iniţiativa individuală, pentru a în- 
cepe o tămăduire a acestui rău, este 
un sacrificiu pe care mijloacele artiș- 
iilor concertişti, nu le-ar pulea supor- 
ta. In ziua în care, oficial, echipe de ar- 
tişti realmente selecționați, căci am 
uitat să arătăm că printre nespus de 
rarele concerte ale oraşelor mici, ligu- 
rează mai ales pseudo-artişti, vor pu- 
tea brăzda ţara cu turnee metodic în- 
tocmite, provincia va începe insfârşii 
să se formeze, să-şi agonisească înce- 
puturile unei înţelegeri artistice, care 
va însemna un progres culturali exira- 
ordinar. 

Pentru Capitală, situaţia este, fires- 
te, alta. Manifestări variate şi destul 
de numeroase se înlănțuesc întreaga 
stagiune. Dar şi aci, sunt multe de lă- 
cut. Autorizația pentru străini de a 
concerta în București, ar trebui să se 
obțină mult mai greu şi mai ales, cu 
mult mai mult discernământ. Un co- 
mitet de specialiști adevăraţi ar trebui 
înființat pe lângă direcţia generală a 
teatrelor, pentru a tria cu competenţă 
ofertele și a alege numai artiștii de ca- 
litate şi care pot asigura un aport de 


“seamă în viaţa muzicală. Acelaș comi- 


tet ar trebui să controleze şi producția 
autohtonă, ordonând puţin maritestă- 
rile şi potolind zelul mercanti! al im- 
presarilor, cari în alară de concurență 
şi de un cât mai rotund câștig, nu sunt 
în genere capabili de altceva. Admi- 
nistraţiilor de săli de concert le în- ? 
cumbă de asemeni să fie mult mai par- 
cimonioase în închrierea sălilor, ca să 
se creeze însfârșit acel prestigiu al sce- 
nei de concert, acea chezășie de nivei 
artistic, care astăzi nu există. Atunci, 
în sala fundaţiei „Dalles“ a Academiei 
române“, nam mai putea întâlni or- 
chestra Sandu Marcu şi îndrăsnim să 
credem, n'am avea nimic de regretat. 





ultime 


Inchid în mine porţile vis 

Cu freamăt lin de clipe şi abis. 

In fiecâre poartă — adorm lumini 
Pe aripi aurii de heruvimi. 


Din armonia sundă de fiori, 

Ce-mi poartă undele prin văi şi zori, 
Cel mai adânc și pur svon mi-a. rămas 
La Poarta celui din urmă popas. 


La noapte — când va dormi pământul, 
M'oi înfrăţi cu cerui și vântul 

Și peste munţi şi nouri — tot mai sus — 
Voi bate la fereastra lui Isus, 


Din darurile mele — cel mâi scump — 
Nemărginit ca marea — înserării, 
Duc ochii depărtărilor de-atunci 

Când îmi vrăjeai luceterii pe lunci. 


Sin apele pârâului — destinul, 
Iar—de-ai să vii mânată de vreun dor 
Neîânţetes, ca astrele ce mor — 

O ramură din brazi — să îmi aduti. 


Te voi simți cu fiecare pas 

Şibn ei — mereu—voiu ști că am rămas 

Yar darul: porţile de vis senchid !!... 

„Și mam să-mi Geschid ochii! ! Nu. 
Nu am să-i deschid... 


ION A. BUCUR 


24 lunie 1939 


Stefan simţi deoduiă un ac de ghiaţă în inimă și 
toropeala îi dispăru ca sub duș. De unde venisa 
gândul acesta? E. 4ll O mană de fier îi strângea 
gâtul şi — încet o sudoare rece ii umazi i&mplele. 

Sări din pat cu un sali de fiară, alergă la ferea- 
stra şi ridică storul. Lumina palidă u zorilor năvăli 


în cameră, Ştelan simţi o ușoară liniște. Iși rezem& 
încat fruntea de sucia ferestrei şi răceala ei da ghia- 
fa îi păru binefăcâ:oare, Căuiă să-și aduna găndu- 
rile, dar nu putea. Litera şi număru, i se repetau me- 
zu în creer într'v cadență regulată, de ceasornic, 
Su un efort se smulse din obsesie și — după 0 pri- 
vire absentă prin cameră — ochii i se Opriră pe REGE: 
sul deştepiăior. intr» clipă i se tăcu lumină: AcoLo 
era giasul acsiu nsomenesc cu cadență iul Di95-s- 
mată. O iurie oarbă îl cuprinse. Se îndreplă către 
al cu gândul să-i sfărâme, să-l oprească, să nu mai 
audă glasul mecanic ce se repeta în fiecare bătae 
a ceasului. Întinse mâna, dar sări inăpo- speria. Un 
răpâit da plocie meralică îl improșeă drept în taţă. 
O clipă stâtu impietrit, apoi întinse mana și apps 
butonul de oprire ale daşieptătoruiui. Zâmbi. 2gomo- 
tul acesia neaștepiat îl readusese la realitate. Porn 
domol să se imbrace şi încercă să se gândească la 
ziua care începea, Ş 

Gândul îi aluneca însă, mereu, spre seara trecuici. 
Cr&mpee de imagini îi veneau în =ninte, clare și ne: 
fireşti în nemişcarea lor de film rupt. Sa vedea întâi 
la restaurant, în boxa retrasă, alămuri de Leonide. 
Fiimul se rupsese în clipa când Leonida râdea sgo 
motos. Atunci văzuse Ştefan primul fapt ciudat: ochii 
lui Leonida. Cum ridicase paharul, mâna lui Ştefan. 
acopersu jumăiziza de jos a setsi lui Leonida şi co 
clipă ochii apărură singuri privindu-l rece şi tăioz 
prin ochelarii cu rama groasă. Ochii acestia cenușii 
de oțel nu râdeau, cu toate hohotele lui Leonida. 

A doua oară filmul s'a oprit la | şi 20 după mie- 
zul nopții. Erau tot în restaurant, dar o ceaţă groasă 
învăluia oamenii si lucrurile. Leonida era tot aco.o 
şi râdea mereu. Da data asta Ștefan îl auzea, nu! 
mai vedea. De c&ie ori încerca să-l privească, fata 
iui Leonida îi apărea ca o massă infornă, aelati- 
noasă, ca o meduză cu două cioburi de sticiă —- 
ochelarii — în mijlocul trupului. Și îndărătul stic!e- 
ior nu se mai vedea ni „ Acuma filmul se rupseze 
la 1 şi 20, în clipa când Şelan își păturea cele câteva 
hârtii de o mis si se uita !a ceas, iar o mâmă, proba- 
bil a lui Leonida, lua chitanța lui Ștefan scrisă cu 
creionul pa o buzată de hârtie stropită de vin. 

Imaginea asta nu-l turbura acuma prea mult. Era 
o treia scu a patra cară când lua bani dea Leo- 
ada. Leonida avea întodeauna bani, mai mult de. 
cât îi trebuiau. Agenţia lui de vapoare mergea stru- 
nă și e! nu făcea un secret din asta. Dimpotrivă, o 
spunea la toţi, decâte ori avea ocazia să desfacă —— 
personal —- o nouă sticlă de şampanie. 

Şi ocaziile acestea şi le făcea în fiecare seară în 
compania băeti'or dintre cari, cel mai constant era 
Sistan. De fapt Leonida tinea la Stslan mai mult ca 
ia oricare din ceialți. Era „asnul” de prieten care-i 
convenea, care so potrivea sufletului lui neînțeles de 
nimeni. Și el era post, dar nu scria. Şi el era aviator, 
prin simțire; soarta însă îl pusese să facă alte tre- 
buri în viciă. „Si pe urmă, ră Stetane” — adăocaa 
Leonida deobizeiu — „tu aşti un băiat fin, măl Si 
un suflet fin nu poate fi înțeles decât tot de un su 
flet fin. Aia el” 

Leonida, în schimb, nu prea era „denul” lui Şte- 
fan. Dar cum să scape de el? Orice încercare de a 
se îndepărta putea să-l jianeaază po Leonida. Si'n 
definitiv de ce să se îndepărteze? [ui Leonida îi plă- 
ceau petrecerile și femsile și nu se mita la bani nici- 
odată. Toate cheturile le vlăten sl. Si ca chefuri! 
In viaţa lui nu băuse Ştefan atiter samponie ca în 
uitima lună. În fiecare seară, program neschimbat: 
masa la „Carton“, apoi la „Oriental-Bar” până la 
patru dimineaţa, într'o lojă ascunsă, cu două trei 
fete, în fiecare seară altele. 

„Oriental-Bar”! Inima lui Stefan se strânse deo- 
dată. Aici se rupe iar filmul. Faţa lui Leonida s'a 
aplecat posto masă şi-i numai la o palmă de ochii 
lui Ştefan. Dar Ștefan nu vede dscât massc aceec 
informă, gsiatinoasă. Aşieaptă râsul gâlaâilor al lui 
Leonida și z&mbeşte siers, anticipat, 

















E. 


Dar Leonida nu mai vrea să râdă. Vorbeşte. Spune 
ceva. Ştelan nu înțelege, dar zâ:nbeşte mereu dând 
din cap, în timp ce mâna hai caută, ca prin somn, 
pulpa mătăsoasă a femeii de pe scuunul de-alături. 
Mângâierea nu găsaşie decât scaunul gol și Ştefan 
ar vrea să se întoarcă. Dar mâna lui Leonida îl sgâi- 
te de umăr. 

— „Eil Auzi ce-ţi spun? Trezeşte-te odaiă”, 

Ştefan vrea să se irezească dar renunță. Un gest 
plictisit cu mâna, ar vrea să spună lui Leonida sc 
renunțe și el. Dar Leonida nu renunță. Acuma fața 
lui e aşa de aproape de a lui Ştetan, încât a'ncepul 
s'o dzosebească. Vede deocamdată ochelarii. Apoi 
buzele cari se mișcă şi spun ceva, repetă ceva. 

— E. 41— E. 4ll Auzi?” 

Asta n'are nici un sens. Ștefan se scutură și vrea 
să'nțeleagă. Dar e așa de greu de gândiil Ceaţa s . 
raai rărit și acuma vede ca prin vis pe Leonida ca- 
re-i arată niște hartii. 

— Douăzeci şi cinci de mii, auzi? Douăzecişicinci 


da mii. Uite chitomțele. Haide! E momentul să treci 


la treabă. Dea . 

Un arc de oțel se destinde și Ştefan e în picioare. 
O cupă de şampanie s'a spart cu clinchet ușor. Ure- 
chea lui a prins sgomotul şi ochii lui văd acuma 
bine. Priveşte de jur împrejur. Sunt numai ei doi și 
perdecua de catilea îi desparte de restul lumii. Ceaţa 
a dispărut cu totul și acuma îl vede bine pe Leonida, 
care zâmbeşte. De data asta parcă și ochii iou parle 
la zâmbetul lui. A rămas aşezat pe scaun și zâmbe- 
şie. Dar ce zâmbet groaznic! Un rânjet mai degrabă. 
Un rânjet de câine, de pisică, de iigru! 

Un iior de scârbă și de ieamă străbate, ca o să- 
geată, inima lui Ştefan și ultimele crâmpee de ceață 
dispar, scuturate. În fața lui Leonida, pe masă, sunt 
niște hârtii pe care le vede bine: sunt cele 4 chitanțe 
ale lui. 

— „Pricepi acuma?” 

Leonida nu mai zâmbeşte. In sticlele ochelarilor 
se răsfrânge lumina becului de sus şi ochii nu se 
văd. După întrebare, buzele sau strâns şi fălcile 
s'au umflai, încleştate, 

— „E limpui să trecen la treabă. Viaţa nu-i făcută 
numai din petreceri, E. 4l! Ascuită-mă deci și caută 


i 


să fac! treabă bună. 


Lecnida se ridicase și acuma — cu o palmă mu: 
înalt decât Ștefan — vorbea ou dinţii strânşi în 


fraze scurie şi repezi. In şoaplă, glasul lui avea tăi- 
șul crivăţului. 

Ştefan simţi dsodată o pornire nsbună să repea- 
dă un „swina” în faca strânsă şi pumnul lui se în 
chise cu sete în timp ce trupu: i se încorda. Se gstă- 
pâni. Trebuia mai întâi să înțeleagă. Nu pricepea 
nimic, dar o dureroasă neliniște îi nămpădea înze! 
în suflet, ca o presimţire. 

— „Mâine seară la Cariton. O s&'mi aduci ordi- 
nea da bătae actuală şi situația Md. T. altfel..." 

Ștefan nu se mișcasa, Incordarea din trup dispă- 
ruse. Deschise incet buzele şi întrebă calm: 


—„Allel... te? 
— „Alifal, poimâine se va primi la Divizie asta” 
--- arătă chitanțele — „și asta”. Și Leonida băgă 


mâna în buzunarul dela piept și — încet, cu gesturi 
de prestidigitator — scoase câteva fotografii. O şin- 
gură privire îi îu deajuns ui Ştefan ca să înţeleagă: 
rau irei fotografii de avioane date de el lui Leo- 
nida. Î le cemse cu atâta insistență încât a trebuit 
să i le dea, mai ales c& erau avioane cunoscute ce 
hzarau chiar ca reclame pentru fabricele respectiv: 

Toiul îi păru în clipa acea așa de caraghios, că 
începu să râdă în hohot. 

— „Astea? Ha, Ha! Deșteptule! Astea le găsești 
oriunds; în orice revistă ilustrată, de specialitate”. 

— „Crezi? Leonida zâmbi nevinovat. „Poate le 
găsesc atunci şi pe astea?“ şi-i arătă fondul foto- 
gratiiOr. 

Ştefan privi şi-l cuprinse amețeala. Cum putuse 
face asta? În spatele avionului fotografiat sa vedeau 
bine cele lei hangare uriaşe în construcție şi de- 
pozitul îngropat de benzină, ceva mai la o parte, 
în fund. 

Cu un gest brusc, întinse mâna să apuce fotogra- 
fiile. Leonida însă se feri prompt şi le băgă cu grijă 
în buzunarul dela piept. , 

— „Când anumite persoana vor avea în față chi- 
tanțele tale și aceste fotografii, nu le va fi tocmai 
greu să tragă o concluzie”. Leonida zâmbi închein- 
du-ss la haină. „Așa dar suntem înteleși? Atunci, 
ps mâine seară”, 





Scriitorul N. M. Condiescu 


(Urmare din pag. I) 


Chiar recunoscând că poetul e lipsit de talent, nu 
pulea să nu-l admi:e:; pentru simplul fapt că își 
îngăduie să viseze și să scrie — când ar îi putut 
foarte bine să se „pregătească pentru lupta vieții”, 
El, care cunoscuse sărăcia și știa mai bine decât 
oricare altul ce inseamnă „lupta vieții”, privea pe 
poeţii şi prozatorii români ca pe adevăraţi eroi. Devo- 
tameniul său pentru scriitori era, în această privință, 
nesfârșit. Ca președinte al S. S. Ruului s'a luptat 
să dea scriitorului măcar dreptul la o sărăcie de- 
centă, smulgându-l tuberculozei și ospiciului, 

Cât era insă de generos pentru scrisul altora, pe 
atât era de zgâ:cit cu propria lui operă literară. Invă- 
țase destul din frecventarea scrierilor lui Caragiale și 
Flaubert, maeştrii prozei sale. lubireu lui pentru for- 
mă, pentru desăvârșire îl silea să compună extrem 
de greu, revenind neîncetat asupra manuscrisului, co- 
reclând, refăcând, luptându-se cu expresia, cu amă- 
nuntul precis. De aceia, deși a început să scrie din 
tinerețe — a debuiat, pe la 18 ani, cu versuri — n'a 
publicat decâi patru cărți: Peste mări şi țări, Conu 
Enake, Însemnările lui Safirim și Schile. Dar tot ce 
a publicat, poartă pecetia marelui său efort pentru 
forma desăvârşită, Peste mări și țări este poate cea 
mai bună carte de călătorie din literatura noastră 
modemă, In Conu Enake, ca şi în Insemnările lui Safi- 


rim, au rămas oglindite aspecte din societatea româ- 
nesască de care aproape nimeni înainte de el nu 
se apropiase. Experiența sa omenească era mai bo- 
gată și mai variată decât a celorlalți scriitori, şi 
[lnsemnările lui Safirim ar fi putut ajunge unul din ma- 
rile romane sociale româneşti, dacă ar fi fost sfârşit, 
Plănuit ca o frescă de vaste proporţii — cinci, şase 
volume — în romamul acesta ar fi fost descrisă socie- 
tatea românească dela Unirea Principatelor până la 
Războiul cel mare. Autorul dedicase revoluţiei dela 
1907 un întreg volum, prețios mui ales prin elemen- 
tele lui reale, căci generalul Condiescu luase parte la 
reprimarea răscoalelor țărănești, și cunoștea direct 
lucruri pe care astăzi foarte puțini le mai ştiu... 

Pierderea sa e ireparabilă şi din acest motiv, 
Penirucă de abia de acum înainte si-ar fi dat genera- 
lul Condiescu întreaga măsură a talentului său. 
Sever cu sine, a început pa Satirim destul de târziu în 
viață, și l-a scris foarte încet, Do trei cmi, deabia re- 
dactase definitiv ceva mai mult de o sută de pagini 
din at doilea volum, 

Scriitorii n'au pierdut pe cel mai sincer și mai efi- 
cient prieten al lor. Au pierdut şi un tovarăş de 
creație -— de neinlocuit. 


MIRCEA ELIADE 


UNIVERSUL LITERAR 


4 L hu de M. C. 


Plecase fără nici o ceremonie şi — pentru prima 
oară — uitănd să achite nota. 

in răcoarea dimineții, Ștelom se simţi mai liniștit. 
Respiră cu saie aerul rece și mări pasul către „ca- 
feul marin” unde era punctul de plecare al autobu- 
sului spre aerodrom. Se silea să nu se mai gândeas- 
că la nimic. Aprinse o țigară și sorbi cu sete fumui 
acru şi înecăcios al primei ţigări de dimineaţă. 

La caiensa băgţii stăteau la mesele de pe trotoar 
în aştepiarea orei de plcure. Ştefan îi văzu de de- 
parte și inima i se strânse. Cu fiecare pas care-l a- 
propia de e, ii cuprindea mai tare lirica de a-i privi 
și a citi pe chipurile lor condamnarea lui. Dar o cas- 
cadă de râsete îi dădu curajul de a-i privi în față, 
schițând chiar un zâmbet odaiă cu salutul general. 

Chipuriie proaspete şi luminoase îi răspunseră, 
Nu, ei nu șhau nimic. Pentru ei nu se întâmplase ni- 
mic deosebit. Dimineaţa sură și rece era incepului 
unei ziis trumoass ca atâtea altele, pentru ei. Pentru 
și | Pentru Ştetan era ziua cea mai groaznică din 
viața lui. Astăzi se termina o viață și o lume în ca- 
re niciodată nu se va mai putea intoarce. 

Se întounse să salute și pe cei câţiva ofițeri mai 


" mari în grad ce stăteau departe. Șin grupul lor era 


veselie. Căpitanul Ristea râdea din toată inima por- 
nind să se urce în autobusul care sosise. Când îl vă- 
zu pe Ştetan, râsul îi pieri deodată și pe faţă îi apă- 
ru acelaș aer de ușoară ironie ca întotdeauna, 

— „Bună dimineaţă tinere noctambul. Ce mai 
nou pe la „Oriental-Bar''? S'a schimbat programul?" 

In întrebarea banală Ștefan ghici parcă ceva neo- 
bișnuit. Era ca un tuliș — noaptea — îndărătul că- 
muia trebue să fie ceva. Navea timp însă. Trebuia 
să răspundă. Își căută tonul cel mai natural din glas 
şi răspunșe gâtuit: 

— „Nimic Domnule Căpitom, Aceiaş proaram”. 

Iși drese glasul și adăogă indifereni : 

— „Aţi fost și Dumneavoastră aseară ?* 

De pa bancheta din faţă unde se instalase, căpi- 
titanul Ristea se întoarse pe jumătate, fără să-l pri- 
VeasCcă. 

— „Eu? Ce rost ar îi avut atunci să te mai întreb 
de program 2" 

— „Atunci de unde știți c'am foste” 

Căpitanul Ristea nu auzise probabil ultima între- 
bare acoperită de sgomotul motorului ce pomea, 
căci nu răspunse. Ştefan ar îi vrut să-i mai întrebe 
ceva, dar renunță. Căpitanul histea era tăcut de 
cbicsiu şi o conversație bemaiă cu el nu avea şan- 
ssie unei vieți prea lungi. 

Când coboriră din mașină Ștetom 
grăbit spre hangare, 
opri însă. 


se îndreptă 
Vocea căpitanului Maxim îl 


— Ei, unde te duci? Ai terminat lucrarea? Ştejan 
se întoarse încet. 

-- Domnule căpitan, vă rog, azi nu pot lucra la 
biurou. Nu mi-i bine. : 

Căpitanul Ristea interveni. Il luă le o parte pe Ma- 
x:m și-i spuse ceva în șoaptă. 

— „Bine“, se auzi glasul lui Maxim, „e liber”. 

Șletan salută și se îndreptă spre hangare. Respirci 
adânc mireasma adusă de briză și își aprinse o ţi- 
gară. Se opri în fața hangarelor. Servanţii scoteau 
avioanele afară așezându-le simetric și scoțâmdu-le 
husele. Băaţii cari urmau să sboare, se îmbrăcau 
in hainele de blană. Ordine scurte, râsete, glume. 

Ștefam trecu mai deparie. Ar fi vrut să sboare, 
să-și limpezească puţin capul core duduia ca o so- 
bă de fier. Dar astăzi nu era rândul lui. 

In spateie hangarelor platoul se termina printr'o 
răpă abruptă în lacul imens și liniștit. Ştefem cobori. 
O barcă mică se legăta ușor în bătaie brizei. Se ur- 
că în ea și ridică vela albă ca o aripă de pescăruş. 
Vântul i-o umflă într'o clipă și barca — desprinsă de 
țărm, se depărtă ușor înclinată într'o parte. Ștefan 
strânse vela mai bine, fixă cârma şi se întinse în 
fundul bărcii. Plescăitul valurilor și fâșiitul bărcii ce 
se strecura printre ape, avea ceva liniștiior, ca de 
mângâiere. 

Departe, în urmă, un motor porni şi sgomotul 
străin turbură o clipă liniștea aşternuiă peste ape, 
apoi se contopi cu tăcerea. 

— „Ce să fac? Ce să fac? 

Vorbise tare. ]și prinse capul în mâini și se hotări 
cu îndărătnicie să nu se aândească la nimic. Dar 
na | Trebue — dimpotrivă — să se gândească. Tre- 
bue să judece rece. Să vadă ce-i de făcut. Să gă 
sească o soluţie. 

Se aplecă ușor peste marginea bărcii, cu obrazul 
lipit de lemnul ud. Tresări. Verdele adânc al apei 
îl chemase parcă. Ce uşor ar fi să se lase încet, pes- 
te bord! Se ridică și privi în jur. Era destul de de- 
parte de țărm. Dar acolo, sus, deasupra debarco- 
derului, o silustă se profil uriașă şi memişcată pe 
cer. Era prea departe şi Ştelan nu putea distinge 
cine ar pulea să fie. Se hotări să meargă mai de 
parte şi începu să se gândească mai amănunțit la 
planul lui. Gândul însă se curmă brusc. li trebuia o 
greutate, o piatră. O căută cu o privire dar barca 
era goală. Și nici odată n'ar fi isbutit Ştefan să se 




















înnece, el care înnota așa de bine, întrun lac liniș- 
tit cum e acuma. Și nici nu voia să moară. Nu! Ori 
ce ar fil Era prea tânăr și nu era vinovall Chipul 
lui Leonida îi apăru în taţa ochilor şi o mânie surdă 
îl cuprinse. Ah, dacă l-ar avea aici, acuma | L-ar ţi- 
ne așa, de gât, strâns și l-ar băga cu capul în apă, 
să moară. Pe urmă l-ar lega iedeleș cu funga deri- 
vorului şi l-ar arunce în apă. Și nimeni n'ar ști. Coș- 
marul se va fi sfârșit și se va putea întoarce între 
băeţi, vesel iar, să-și trăiască viața din care voia 
Leonida să-l gonească. 

Ce frumoasă-i viaţa |! Uite, să stai așa, în barcă, 
să nu mai vezi uscat și să te visezi în lungi călătorii 
pe mările Sudului. Și diminețile însorite când știi că 
ai în fața ta o zi de bucurie, de viaţă! Și să poți gân- 
di când vrei şi la ce vrei! Oare în închisoare se mai 
poate visa | : 

Ştefan se scutură ca de îrig. 


Nu | 

Ceva, ca un val uriaș i se ridicase deodată în 
piept. Nu, nu! Orice sar întâmplal Acuma! Chiar 
acum va merge și va spune tot. Poate va fi înțeles. 
Destăcu legătura velei și cârma, întoarse barca și se 
îndrepiă spre malul ridicat. Avu o clipă impresia că 
umbra aceea nemişcată se află încă acolo... Se în- 
şelase. Nu era nimeni. Acostă. Fără să mai co- 
boare vela sări pe țărm şi se îndreptă spre clădiri. 
Cu un fâlfâit de pasăre uriașă un avion îi trecu. jos 
qe tot, deasupra capului, coborând să aterizeze. Cu 
paşi iuți, tremurând ca o trestie, Ștefan se îndreptă 
către biuroul căpitemului Ristea. Lui îi va spune 
pentrucă el se ocupă cu chestiunile astea. li va spu- 
ne tot, numai să-l creadă, să-l înţeleagă. Și chiar da- 
că nu-l va înțelege, oricum, trebue să-i spună | 

Bătu lu ușă şi intră cu trupul încordat. 

— „Domnule Căpitan..." 

Nu putea vorbi. li tremura buza de jos așa de tare 
şi glasul parcă nu era a! lui. 

Căpitanul Ristea îl privea calm, aşezat la biuroul 
lui şi bătând uşor cu creionul în postavul verde. 

— „Domnule Căpitan!” | 

O căldură de cuptor i se urcă în față şi ochii i se 
umplură de lacrimi fierbinți. Căpitanul Ristea dispă- 
ru deodată cu biurou cu tot și se vedea acuma în 
mai multe exemplare, peste tot. O voce veni de un: 
dava. O voce gravă și :iniștită. 

— „Stai jos!” 

Ștefan se întoarse, își şterse pe turiş ochii şi se 
aşeză pe un scaun. Acuma vedea bine. 

Căpitanul Ristea era cu spatele la el și privea pe 
fereastră. 

Se intoarse. 

— „Domnule Căpitan, vreau să vă raportez ce- 
va“, 

— „Nu e nevoie. Ştiu. Și te aşteptam”. 

Se aseză la biurou şi-l privea zâmbina. 

— „M'ai tăcut să stau două ceasuri în frig, gata 
să sar în șalupă și să-ți viu în ajutor în cazul când 
„te-ai fi răsturnat cu barca. Fumezi ?" 

Ștefom luă o ţigară, o aprinse cu greutate la fla- 
căra brichetai ce i so întindea şi se aşeză la loc. O 
uşurare binefăcătoare îl cuprinse. Trăgea cu lăco- 
mie fumul bun care îl liniștea. 

Căpitanul Ristea începu privind un punct în ta- 
van, apoi, pe măsură ce vorbea, privirea i se co- 
bori. Ochii lui verzi căutară pe cei ai lui Ştefan în 
timp ce frazele scurte şi clare ieşeau punctate de 
creionul ce bătea în postavul verde. 

a..Și tocmai ramura care lucra, n'o cunoş- 
team. Cu ajutorul d-tale o vom afla însă în curând. 
Uite : ai aici ordinea de bătae pe care ţi-a cerut-o. 
Să nu te miri: e cea adevărată. Dealtfel el o are 
de mult şi ţi-a cerut-o numai ca să te încerce. Cât 
despre cealaltă, cere-i un răgaz până mâine. Am 
cerut instrucțiuni şi le aştept din clipă în clipă. 

Şi acuma ascultă: tot ce-ai făcut, ai făcut cu ştiin- 
ţa mea. Dă mâna | 

Hai! Nu mai există nici un E. Al eşti Sublocote- 
nsntul Ștefan, ajutorul meu”. 

Ștelan zambea printre lacrimi strângând mâna 
mare și bună pe care ar fi vrut s'o săruie, ca unui 
tată. 

leși. 

Afară, briza se transformase întrun vânt tăios de 
nord. Departe, pe lac, ca o aripă de pescănuş, o bar- 
că plutea goală cu cârma liberă, Ștefan zâmbi fu- 
gar unei amintiri, cobori la debarcader şi sări în 
şalupă să prindă barca rătăcită, 





Cia fa noasiră 


Viaţa noastră prea e 'ndurătoare, 
Ochii noștri prea-s de vise plini: 
Zilede-s haine şi clevetitioare, 
Serile prea reci și pline de pelin!... 


Sufletele ni-s fântâni de cântec, 
Dragostea ni-i cât um rai de mare; 
Gândul ni-i nădejdilor descântec, 
Revederile, iubirei lumânare; 


Ei 


Marile tăceri — mâhnir; prea grele, 

Vorbele deșarnte — jar în amintire... 

Când ne strânge-amiaza mâna, cresc zorele 
Dorurile noastre pline de iubire... 


Trecem prin grădina Timpului uscată, 

Si ne strângem umbra tot mai mult la 
Ştiu c'o să ne pierdem — şi că niciodată 
Nu ne-om regăsi 'n imensul câmp bătrân! 


sân, 


Viaţa noastră prea e fără pace, 
Rodu-i pârguit în van... Şi'n orice seară 
Poposim în tinda zărilor sărace, 


Osteniţi de căi și'n suflet cu povară... 


EMANOIL COBZALAU 

















UNIVERSUL LITERAR 





De lângă soba care-i frigea spatele, 


Dragu asculta cu început de nedumerire. , 


Nu pricepea, ori mai curând, încerca 
ușoară şi nelămurită sensaţie de plutire 
în vid. Incepea să creadă că nu-și cu- 
noscuse îndeajuns prietenul, căruia 
acum, cu ciudată svâcnire interioară îi 
auzea aproape cântat vorbele ce i le știa 
precupeţite şi aspre, mocnite în ascunziș 
păstrat nebănuit, în care el nu pătrun- 
sese încă, nici după îndelungii ani de 
viețuire împreună, când amândoui lo- 
cuiseră cămăruile şi mansardele închi- 
riate pe bani puţini, studenţilor, 

Descoperirea îl nemulţumea, îi înfă- 
țișa oarecare străin, pe care în clipă de 
nechibzuită pornire îl purtase cu duioșie 
şi omenească înțelegere, înaintea unei 
goliciuni lăuntrice. 

Fumul țigării,  scrumită jumătate, 
cobora delicat perdeaua între el şi rest. 

Se credea uitat acolo în scaun, iar 
bucuriile cu cari venise acasă, aducând 
prietenul regăsit după timp — amorţeau 
în început de tăinuită durere. 

Presimţea o nouă prăbuşire, deastă- 


dată definitivă. Neliniştit, îşi dibuia su-: 


Hetul, cu precauţiuni de minuscul ani” 
mal înfricoșat. 

Vorbele celor doui lunecau pe panta 
de care el sc înspăimânta, când nepre- 
văzutul, punea femeca pe care o iubea 
în tața unor noui încercări. 

Şi tot deatâtea ori, el hotărise cuce- 
rirea femeiei, pas cu pas. hotărise să 
smulgă de-acolo, din sufletul ei, neîn- 
țelesul, să găsească atent și stăruitor 
plaga ce pulea fi extirpată. 

Căutându-se cu încercări liniștitoare 
de greşită pornire, Dragu auzea glasul 
prictenului, apoi răspunsurile ei acum 
aprinse, cu îndârjirea ce fură  încătu- 
șând nesimțit. 

Prietenul, George Zapalcea, se des- 
coperea pentru Dragu, omul îmbătat de 
calda și împrospătata bae a ochilor fe- 
meiei. 

Ea vorbea : 

—- Durerea e bună. Incolțeşte mugur 
nădejdii în mântuitor.., 

— Şi bucuria... 

— Nu. 

— Totuşi, doamnă, şi bucuria vrea 
mântuitorul, căci suntem nemulțumiți. 
Adevărul ce lângă noi, în nui. Necredin- 
cioşi, îl căutăm şi nu-l găsim... 

Femeea nu mai răspunse. Priyi băr- 
batul. lung şi atent, cu ochii puţini în- 
tredeschiși şi peste o clipă se ridică, 
ieşind să pregătească samovarul pentru 
ceai. 

Pe urma €i, Zapalcea reîncerca im- 
presia melodiilor de flaut — glasul fe- 
meici — ce-i stăruise alinător în urechi. 

Dragu veni lângă el. 

— Nu-i aşa, e 'ncântătoare în răzvră- 
tirea ei. Ai auzit : „Si durerea e bună“... 
Dar dacă suferă, ce fel de mântuitor 
năzue ? 

Vocea lui Dragu vibra. 

Zapalcea nu răspunse şi celălalt con- 
tinuă : 

— Aşa am cunoscut-o: cu ochii ne- 
liniștiți şi involburări de patimă în glas. 
Şi tu nu ştii ; da, nimic nu ştii. E o răz- 
vrătilă, George, şi aştept să plece iarăşi, 
cum a mai plecat în cei aproape doui 
ani de când e lângă mine. 

Când am suferit întâia dată, nu-mi 
credeam vindecarea. 

Am găsit-o în trenul care mă purta 
către pământurile unde părinţii îmbă- 
trâneau așşteptându-mă. Nu-i văzusem 
de nesfârşit timp, de pe atunci când, 
pornit în lume ars ce setea luminii, dă- 
dusem la spate locurile pe cari nu le 
mai pricepeam decât cu îngăduitoare 
inţelegere. 

Ochii cenușii ce te-au înfioraț şi pe 
tine ; nu, nu protesta. Ochii şi glasul ei, 
m'au smuls bătrânilor, cari, cu obidită 
inimă, mi-au îngrijit plecarea. 

Ea coborise din tren undeva, mai cu- 
rând de cum mă aşteptasem. 

Mi-a șoptit adresa și ziua 
ei în capitală. 

Și de-aproape doui ani e aici, în casa 
asta a msa, pe care de-atâtea ori apoi, 
a părăsit-o. 

O primeam, mă deprinsesem  aştep- 
tându-i plecarea și revenirea, căci ochii 
cenușii și glasul ei. smulgeau repede 
iertarea de pe buzele mele încărcate cu 
vorba grea a mâniei. 

N'am priceput-o, după cum niciodată 


înapoerii 


n'am dorit să ştiu cine era, de unde 
venea... 

Dragu tăcu. 

De-afară, vântul începutului de 


iarnă, Svârlea în geamul tapetat de 
paienjenișu!l înserării, grăunţe de picuri 
îngheţaţi. 

Femeea intră cu lampa. 


Pe coridor, samovarul adus atunci 
lângă uşe, clocotea apa ceaiului. 
Când a plecat dela Dragu, George 


Zapalcea ducea superficial durerea prie- 
tenului, 

In urechi îi apăsau încă puternic, 
vorbele de despărţire ale acestuia, pe 
când îl dusese până la ieşire: 

-— Prietene! Mă va părăsi curând, 
ştiu asta, am văzut astăzi. Auzi ? mă va 
părăsi iarăși, dar înapoi nu o mai pri- 
mesc. 


Şi, turios, Dragu îi isbise în urmă uşa, 
care, pocnise surd în încuetori. 

De partea cealaltă a străzii, puţin mai 
la deal, casa aceia mare îi oprea brusc 
privirile. 

Pe George Zapalcea îl întrista totdea- 
una casa asta, rămâneau un neînțeles 
cele ce se puteau petrece după feres- 
trele veşnic astupate de perdelele din 
doc spălăcit. 

Ograda, pustie și ea. 

Când şi când un moşneag mititel, 
palid, cu smoc de păr alb răsărit la 
tâmple de sub o căciulă mică şi neagră, 
— aceiaş căciulă purtată de când îl 
cunoștea, — se arată în poartă uifân- 
du-se într'o parte și alta a străzii, apoi 
pornea, exact la' acelaş ceas „fără grabă 
în susul ei, schiopâtând uşurel la picioa- 
rul drept. pe care-l ridica sprijinindu-se 
de un baston gros, din corn lustruit. 

Zapalcea îl văzuse de muite ori, îi 
rămâneau neuitaţi ochii reci, decolorați, 
ce-l ţineau nepăsător ori ironic, urmărit 
de expiesia nemişcată a cutelor de pe 
fața sbârcită ca un măr putred. Nimeni 
nu-l cunoştea. Dacă cineva, vecinii mai 
ales ridicau poate din deprinderea de 
a-l vedea mereu — pălăria — acesta 
mormăia ceva neauzit, abea clătinând 
capul, fără să privească pe cel ce salu- 
tase. Dela un timp, Zapalcea nu-i mai 
lua seama. 

Preocupându-l odată, pe atunci când 
se mutase aici — mirat de ciudăţenia 
puţin comună ce i se înfățișașe, îl dădu 
mai apoi uitării, ca pe cineva ce te-a 
obişnuit să-ţi apară foarte des, în viaţă. 
Afară viscolea mereu. 

Invăluiri furioase de vânt spulberau 
zăpada, o ridicau în vârtej de pe trâm- 
bele îngrămădite, tărămiţind-o de pe- 
reţii caselor, purtând-o val acoperitor 
peste urmele trecătorilor puțini, din ziua 
aceia. Gazda îi adusese de mult cafeaua, 
tare cum îi plăcea. O băuse fără so 
simtă rece, ameţit ca niciodaţă de fumul 
figării. Singurătatea căutată înverșunat 
odinioară, îi reducea acum silinţele ce 
voiau risipire de gânduri. Răsfoi un 
timp hârtiile împrăștiate pe masă. Car- 
tea cântecelor lui Bacovia căzu la pă- 
mânt. George Zapalcea adună filele 
desperechiate de îndelungi lecturi, cu 
lăcomia însetatului ce descoperise calea 
lungă, pustiită de dogoare, firișorul de 
apă. Dar cartea se lăsă aşezată pe masă. 
Dintre pagini se ridicase protestând 
desnădejdi ce țipau alături cu el. Și 
fruntea i se cuibări în palmele ce strân- 
geau clocotul tâmplelor. Apoi se ridică 
deodată ca şi strigat. 

Ceasul arăta patru. In poarta casei, 
din faţă, moşneagul privea în lungul 
străzii nepăsător de vilor, se uită puțin 
şi peste drum, apoi porni încetișor în 
sus. Şi tocmai acum, printr'o ciudată 
pornire nelămurită, omuşorul acela îi 
tot răscolea setea de a şti mai mult, ca 
atunci, când încrucișindurli-se privirile, 
fu învăluit întreg în luminiţe piezișe de 
ochi decoloraţi. Amintirile răscolite, cer- 
cetătoare de vorbe răslețe nu-l mulţu- 
meau, iar geamurile casei aceleia, unde 
se uitase ca la cineva dumiritor, rămâ- 
neau mai departe oblonite de perdele. 
Intoarse capul. In odaie era prea ca!d. 
Afară vântul se potolea — mânie liniş- 
tită grea. Cerul se schimba în albastru 
limpede și rece. O sanie dispărea într'o 
pulbere aibă şi fină, ridicață de copi- 
tele cailor, iar pe trotuar, un om ducea 
de mână un copil îmbrăcat gros — că- 
ciulă pe ochi — cu gulerul paltonașu- 
lui ridicat peste urechi. Năsucul copilu- 
lui — degetar roşu arunca regulat în 
aer, ca și domnul înalt, poate tatăl, 
două linii lungi de abur gros, 

Zapalcea începu să râdă, Râdea poate 
numai spre a nu se simți să e singur. 
A se auzi pe el în tăcerea ce începea 
să-i apese umerii. 

Noaptea se lăsa. Băgase de seamă că 
dela un timp, aproape nu se mai făcea 
seara ; lipseau umbrele străvezii preve- 
nitoare de întuneric, întuneric ce-i de- 
părta din suflet cei patru pereţi ai încă- 
perii, unde-şi  închisese câteva zile 
trupul. 

In poartă, un lampagiu aprinsese fe- 
linarul, plecând mai departe, cu capul 
chircit între umeri, cu mâinile în buzu- 
nare, rezemând cruciș pe piept băţul 
cu care înflăcăra lămpile cetăţii. 

Zapalcea dori îndată lumea, voia să 
simtă mai mult ca oricând mişcarea din 
jur, să vorbească, să fie ascultat. Des- 
prinzând paltonul din cuier îi trecu 
deodată prin gând momentele când aș- 
teptat acasă, intra vesel pe*ușă, fericit 
de cele două braţe ce le simţea în jurul 
gâtului moi şi albe. 

Se întristă. 

Il durea sufletul, iar în urechi îi 
țiuiră din nou râsetele ce bucurase odi- 
nioară încăperea. 

Un hohot adânc, smuls cu toată obida, 
îl trânti în scaun cu paltonul pe ge- 
nunchi... Apoi, în casă, se născu, nesim- 
țit tăcerea. 

Din sobă, flacările focului de 
vreascuri uscate, aruncau în întunericul 
lipit pe pereţi și podele, pâlpâiri repezi 
de lumină vie. 


de MIHAIL STRAJE 


Intr'un târziu, Zăpalcea păşi afară, 
închizând în urmă cu grije ușa. 

Gerul ascuţit și uscat țipa zăpada 
strivită sub tălpi. i 

Depărtarea lăsată în urmă, popula 
străzile şi bulevardele cu lume şi în- 
ghesuiri de îmbrăcăminte iernatică. 
Grupuri agitate de râsete și sonorități 
de vorbe întretăiate, grăbeau prin focul 








24  lunie 1939 


“Popas lângă cerbi 


Iarna cioplește în marmora zărilor flori 


de romaniţă, de trandafiri, de lalele... 


Securi de smaralde sparg cerul prin nori 


şi peste apele visului cad ţăndări de stele. 


Isvoare 'ngheţate întind către mine hangere... 
g 


Mai trist ca o umbră astăzi pășesc prin păduri... 


Jubito, vino să plângem peste zăpezi și răsuri 


acolo unde și lacrima cerbilor piere. 


Ne va fi peste grinduri doar seara prietină.., 


Inima bolţii e atât de liniștită şi clară ! 


Uite !... Talazul amurgului isvorăște din cetină 


de incendiu al vitrinelor. Sănii repezi — 
de zurgălăii — dispăreau în 


bucurii 


Li 


noapte. Pe Academiei, Zăpalcea se opri. 


Cineva îl strigase din urmă. 
— Tu, Dragule ? 
Celălalt îl trase în lumină : 
— Veneam la tine... 


strașnie 


ger... 


Ți-am zărit fuga... Pe cine căutai? 
Zăpalcea se lăsă purtat în fumul îne- 


căcios al unei berării. 


— Ce ai George, nu spui nimic ? 
— Ce să am... Imi cra dor să văd, 


să găsesc lumea. 





O săptămână m'am ferit de ea, zidu- 
rile casei. La minister n'am fost... 


— Dar... Ea? 


Zăpalcea ridică  smuncit 


Dragu pricepu : 


— Nu, nu e la mine, N'aș fi primit-o. 
Dar am văzut-o acum câtava ceasuri... 
Tăcu o clipă, mulțumit de înfrigura- 
rea brațelor ce clătinau tremurat, mă- 


suța. 
— „Cu un bătrânel. Ştii, 


capul, cu 
ochii punctaţi de căutături adânci. 


omule;ul 


acela ciudat, care ţi-e vecin. Desigur, 
căuta adevărul. L-o fi găsit, ce zici? 

Și Dragu începu să râdă puternic, cu 
o ură uşurată, privind drept în ochi, 


prietenul. 





In visul meu stelin (ca într'un templu) 
Frumosu-ţi trup de Paros l-am închis, 
L-am așezat pe-albastrul antimis 

Şi împietrit splendoarea lui contemplu. 


*) Din volumul „Poemul Zărilor“, ce va apare. 


Si vine lin spre mine de pe o culme lunară. 


Nu mai știu nici cărarea... am pierdut-o prin foi... 
Vântul mă duce ca pe o zare, tot mai departe... 
Vino, iubito, să plângem cu cerbi lângă noi 


aci sub giulgiul tăcerii, cât mai aproape de moarte. 


1O0N ȚOLESCU-VĂLENI 


(Cecernie 


Ard flăcările unei nouă vieţi 


in candelele sufletului meu 


De undeva, un astru ireal 
Indrăgostit de marmura virgină 
A împletit dantele de lumină 

Pe sânii albi cu vârturi de coral. 


Şi simt c'a'ngenunchiat și Dumnezeu 


In faţa infinitei frumuseți. 


LEONARD DIVARIUS 





Documente inedite pentru 
cunoasterea lui Eminescu 


(Urmare din pag. 1) 


Paşaportul a fost eliberat la 
3 Septembrie 1853 și a fost ex- 
pediat lui G. Eminovici la Bo- 
toșani, 

In dosul jalobei pe care o 
face Eminovici este însemnată 
de mâna lui următoarele „fi- 
zionomii“ ale lui Gheorghe şi 
Ilie : 

Gheorghe Eminovici : vrâsta 
9 ani; statul crescători; părul 
negru; ochii căprii; nasul lun- 
găreţ; fața  smolită;  osebite 
semne nu are. 

Ilie Eminovici : vrâsta 7 ani; 
statul crescători; părul casta- 
niu; ochii căprii; nasul polri- 


vit; faţa  albineaţă,  osebite 
semne nu are. 
Ce socoteli îşi va fi făcut 


căminarul Gheorghe Emino- 
vici nu știm că nu şi-a mai 
trimis la Cernăuţi și pe copi- 
lul Ilie așa că la 7 Septemvrie 
1853 trec pela „Zăstava“ Mi 
hăileni numai Șerbun Neculai 
și Gheorghe pe care îi însoțea 
tot tatăl lor care-și scosese din 
nou bilet pentru 48 ore. 

Am găsit şi acest pașaport!) 
în originul care poartă toate 
vizele. Deşi este trecut în el și 
lie la graniţă numele lui a 
fost şters. Bi nu s'au întors 
înapoi acasă decât la 22 Iulie 


1854 data vizei pașaportului de 
imtrare în Moldova pe la Mi- 
hăileni. 

La 29 August 1854 cămina- 
rul Gheorghe Eminovici  tri- 
mite din nou la lași o cerere 
2) pentru a i se scoate un pa- 
şaport pentru Şarban, Necu- 
lai şi Gheorghie. 

„Onoratului Secretariat de 

Stat. 


Căminarul Georgie 
vici, 

Fii mei Şarban, Neculai şi 

1) Arhivele Statului Iași. Tr. 
1764 op. 2013 dos, 4517 fila 1159. 

2) Ib:d., dos. 4521 fila 304. 


Emino- 





Goruneanu 





Gheorghie având iarăş a mer- 
ge la Cernăuţi în Bucovina 
spre înaintirea studiilor rog 
dară pe onoratul Secretariat 
ca să bine voiască a schimbu 
pașaportul alăturat pe lângă 
suplica de față tot în cuprin- 
derea pașaportului vechiu și pi 
zăbavă di unsprezece luni pen- 
tru care eu sânt chizăș. 

G. Eminovici căminar. 
1854 August 29 zile. 

La laşi, cererea o primește 
un protosinghel Luchian (?) 


lurașcu — poate rudă cu că- 
minarul — care îi trimite pa- 
şaportul la 3 Septembrie ace- 
laş an. 


In anul următor 1855-56 îi 
trimite pe aceiaș la Cernăuţi, 
iar la 4 Septembrie 1856 scoa- 
te un pașapori pentru patru 
copii, adică îl trimite la Cer- 
nduți şi pe Ilie, 

Acești patru copii se reîn- 
torc în țară la 5 lulie 1857. Cu 
pașaportul nu puteau întra și 
eși din țară decât o singură 
dată, așa că plecau toamna şi 
se intorceau vara după termi- 
narea anului şcolar. 

In vara anului 1857 cămina- 
rul Gheorghe Eminovici se ho- 
tărăște să-și trimită şi pe al 
cincilea copil la Cernăuţi adi- 
că pe Mihai. Pentru aceasta 
trebuia scos un pașaport în 
care să fie trecuţi toţi fraţii 
în număr de cinci, 

La 16 August căminarul tri- 
mite următoarea cerere  ace- 
luiaș Luchian lurașcu  proto- 
singhel, care locuia la Iași, ca 
să-i scoată un paşaport. 

Cererea !) scrisă în  între- 
gime de Gheorghe Eminovici 
are următorul cuprins: 

„Onoratului Secretariat de 
Stat. 


Căminarul Gheorghie Emi- 
novici. 


1) Arhivele Statulu: Iași, Tr. 
1764, op. 2013 dos. 4592 fila 31. 


die ao a ai ed 


Casa lui moş Toma 


„Fii mei Sarban — Nicolai 
— Gheorghie — și Ilie înscriși 
îm alăturatul pașaport din a- 
nul contenit au a merge iarăș 
la Cernăuţi spre urmare stu- 
diilor, pentru care supus rog 
a di să slcbozi alt pașaport tot 
pi zăbavă de 11 luni. Tot oda- 
tă rog ca să să înscrie în acel 
paşaport şi sal cincile fiu al 
meu MIHAIL care iaste în 
vrâstă de 7 ani. 

Statul crescători 

Părul negru 

ochii negri 

nasul potrivit 

fața smonită 

având și acesta a urma stu- 
diili. 

G. Eminovici căminar 
August. 


1859 


La 17 August 1857 protosin- 
ghelul lurașcu primește paşa- 
portul pentru Eminovici şi î-l 
trimite la Botoșani. 

După ce îşi scoate și cămi- 
narul um bilet pentru trecerea 
graniţei valabil pentru 48 ore 
dela isprăvnicia de Botoșani, 
iși încarcă feciorii într'o tră- 
sură cu patru cai şi trecând 
pela „Zastava“ Mihăileni îi 
duce pe toţi la învăţătură ia 
Cernăuţi; apoi se întoarce a- 
casă. Fraţii Eminovici rămân 
la Cernăuţi până în luna lu- 
lie 1858 când se întorc acasă 
în vacanță. In  Septemvrie 
1858 Eminovici își duce din 
nou pe cei cinci copii la Cer- 
năuți; nu reinoește pașaportul 
intrucât acel scos în 1857 era 
valabil pentru o „zibavă“ de 
1] luni, îar plecat, plecau tot 
acei cinci cari erau cuprinși 
îm acel din 1857. In Octomowrie 
1858 pașaportul vechi era ex- 
pirat şi căminarul veni la lași 
ca să scoată din nou un pașa- 
pont și desigur venea și pen- 
tru alte interese ale lui. La 17 
Octombrie 1858 scrie următoa- 
vea jalobă '): 

„Onoratului Secretariat de 
Stat. 

Căminarul Gheorghe Emi- 
novici. 

„Fii mei Sarban, Nicolae, 
Gheorghe, Ilie și Mihail, să 
gasăsc la Cernăuţi în  Buco- 
vina cu  puşaport din anul 
contenit (1557) înaintind stu- 
diile, și fiind acel pașaport ecs- 
perat deaceiu rog pe onoratul 
secretariat spre a li să slobozi 
un nou pașaport tot pi zăbava 
de unsprezece luni şi supt a 
me chizășie. Iar pașportul ex- 
pirat am al înfăţoșa onorat 





|) Arhiveie Siatului Iași, Tr. 
1764, op, 2013 dos. 4542 fila 1564. 


Secretariat în termen de două 
luni zile“, 

G. Eminovici căminar 
Octombrie 17. 

In această cerere căminarul 
scrie „fizionomiile“ tuturor co- 
piilor cari trebuiau trecute în 
pașaport. 

Paşaportul i-a fost eliberat 
im aceiaş zi cu nr. 1649. Acest 
pașaport l-am găsit în origi- 
nal cu toate vizele pe el. Ela 
fost depus la Secretariatul de 
Stat când Eminovici a reînoit 
pașaportul. La 18 August 1838 
căminarul împreună cu cei 
cinci copii trecea graniţa pela 
Mihăileni, el s'a reîntors după 
48 ore înapoi, iar fraţii Emi- 
novici abia la 11 Iulie 1859 
când au venit în vacanţă. 

In toamna anului 1859 plea- 
că din nou cei cinci frați la 
Cernăuţi „spre înaintirea stu- 


diilor“ ; ei nu se întorc acasă 
decât în vara anului 1860 la 
sfârşitul anului școlar. *). 
Acum căminarul se hotărăș- 
te să-și trimită pe fiul cel mai 
mare mai departe la învăță- 
iură. Deaceia intervine pentru 


scoaterea pașaportului la 3 
August 1860. Formalităţile la 
laşi le face acelaș Liuchian pro- 
tosinghel. Cererea pe care o 
face căminarul este de data 
aceasta scrisă cu litere latine şi 
desigur de cineva din copiii 
săi. 


1858 


„Onorat Ministeriului trebi- 
lor streine. 


Gheorghe Eminovici 
Petiţie 
„Alăturez pe lângă pethiţia 
de faţia pasaportul cel vechiu 
și rog pe onorat Ministeriu ca 
să binevoiască a slobozi pen- 
tru fiii mei un alt pașaport 
subt a me garanţie tot pi za- 
baza de unsprezece luni însă 
pentru toate provinţiile Aus- 
triei“, 
Gheorghe Eminovici 
1860, August 3. 


La 10 August 1860 protosin- 
ghelul luraşcu primeşte paşa- 
portul dela Secretariatul de 
Stat şi-l trimite la Botoșani 
lui Eminovici. 


Voi continua cercetările şi 
sunt sigur că voi mai găsi încă 
multe date necunoscute din 
viața lui M. Eminescu, u fra- 
țitor şi părinţilor lui. 


IH. UNGUREANU 


Subdirectorul Arhivelor 
Statului laşi 


1) La 22 Mai 1861 Gheorghe 
Eminovici se duce la Cernăuţi 
cu bilet de 48 ore. Desigur pen- 
tru a sa interesa de examenele 
fiilor săi, 





24  lunie 1939 





TEATRUL „iiGA CULTIURA- 
LA*: „Acolo unde este Crucea“. 
un act, de Eugene O'Neill 
(eontferință experimentală, 
sub auspiciile revistei „ni- 
versuj Literar"), 


Ne vine nespus de greu să 
scriem obisotiv asudra unei pie- 
se cari face parte, să spumem 
aşa, din repertoriul nostru. Am 
pus atâta suflet şi atâta simpa- 
ţie la realizarea de Joi 15 Iunie 
1939, dată pe care o vom tine 
minte fiindeă inaugurează un 
cadru nou de acaiivitate al re- 
vistei, încât fără îndoială că 
orice observaţii aduşe, se res- 
frâng în primul rânâ asupra 
noastră. Deaceea nu vom căuta 
să subliniem meritele sau deii- 
ciențele interpretărei. Părerea 
ncastră este că a fost mult su- 
perioară așteptărilor.  Dsasc- 
meni, nu vom face 0 expuncre 
a subiectuiui sau a autozuiui, 
jucat pentru primă dată în Ro- 
mânia. 

Ci, odată cu mulţumirile ra- 
vistei aduse d-nei Ulpia Hâr- 
:eu-Botia şi sotului său d-lui 
Frmil Botta, precum si d-io0r 
Sergiu Dumitrescu și Ghecrghe 
Scare pentru conitibuția reală 
adusă spre reuşiia piesei, vom 
aminii că spectacolul eu Acolo 
este Crucea. nu esta o hibridă 
incercare, Dimpotrivă, el dez- 
chide pentu stagiunea, viitoa:e 
un plan larg de realizări. cari 
au de scop în primul rând ex- 
perimentarea de piese pe sleo- 
parte ale repertotiilor trecute 
şi pe de alta Gin cele mo- 
darne.  r=cunoszute insă la 
a0i, în ciciuri de comedii, dra- 
ms, tragedii, cle, iar în al 'doi- 
lea vâma încercarea unor ele- 
mente tinere, cori în cadrul de 
simplă experienţă, Rub directi- 
vele persoanelor competinte, vor 
avea dasinur de câștigat. 

Şi în sfârșit întrun al treilea 
rând, crearea uiui interes în În 
ru! artei teatral, ali! decât 
ce] de simplă distraciie, sau tre- 
cere de vreme, 

Totul se rezumă perii mr 
ment la discutii şi preparative. 
Nu ştim dacă vom isbuti.pe qde- 
plin si vom satisface mărar o 
parte a interesului public. Cre- 
dem totuși, având în vedere 
participarea publicului ia pri- 
ma, reprezentaţie, care s'a făcut. 
întrum moment cât se poate de 
dificil pentru ea, (mijlocul lunii 
Iunie este o dată mai mult de- 
cât târzie) că. experiența noa- 
stră. nu va cădea cu desăvârşire 
în uitare şi nici nu se va irosi 
tără să trezească vreun interes. 

Cu aceste speranțe, incheiem 
xândurile privitoare la specta- 
colul: Acolo unde este Crucea. 
Puțin asupra lui. dar credem 
îndeajuns asupra ideii dela care 
a pornit realizarea îui. 

In ceeace priveşte textul con- 
ferinţei pe care d. Mircea Vul- 
cămescu a avut deosebită amabi- 
litate s'o ţie, publicarea lui se va 
face integrală în corpul revistei. 


TEATRUL „COMOEDIA"“: „Intre 
Venus şi Rapid“, localizare de 
Tudor Muşatescu și Sică Ale- 
xandrescu. 


Dacă de rândul trecut cronica 
nu a privit prea favorabil pre- 
miera ţeatrului Vesel, în schimb 
de data aceasta suntem înidrep- 
tăţiţi să subliniem elogios ultima 
alegara a companii Sică A- 
lexangrescu. Prin excelență 0 
piesă de vară, cu efiuvii de haz 
sănătos, piină de vervă, cu re- 
plici vioae şi antrenante, însfâr- 
sit. un. spsctacol rar, care va 
tace desigur serie în cadrul c0- 
mediilor uşoare ale acestei sta- 
iuni, i 

Culegându-si sursele d» inspi- 
raţie cu destulă evidentă, din 
succesele apuse ale teatrului Ca- 
ragiale, nu « lipsită, de elemen:e 
proprii. Totuşi. fără interpreta- 
rea strălucită care a caracteri- 
zai-0, multe părţi ar fi rămas 
umbrite si trecute neobservate 
de public. 

Subiectul tratează cunoscutul 
antagonism dintre s:mpatizanţii 
echipelor de foot-ball. Starea a- 
cesta poate duca ia excese ne- 
bănuite, şi astfei vedem doi pri- 
eteni foarte buni. atât de buni, 
incâţ nu putaau trăi fără sâ 
ze vadă zilnic, din cea mai fra- 
zeâă, copilărie — și tocmai când 
incepe desfășurarea piesei, este 
vorba să se însoare fiul unuia cu 
faţa, celuilalt. — certându-se, 
iovindu-se, voind să sfarme vii- 
orul fericit al celor doi tineri 
cari se iubesc. Dar până la sfâr- 
ziţ bunul simţ rămâne victorios, 
>» împăcare generală (clasicul şi 
:>rea: cunoscutul happy-end are 
oc, iar onoratul public părăseşta 
sala încă cu surâsul pe buze, du- 
pă râsul care a insoțit, aproape 












UNIVERSUL LITERAR 


CRONICA 








DRAMATICĂ 





Sergiu Dumitrescu 


continuu, încurcăturile, situaţii- 
te paradoxale şi neînțelegerile 
personajelor principale. 

In fond subiectul cât se poate 
de banal. Verva, lozalizatorilor 
ma. avut nevoe de prea mare 
siorţare, spre a extrage spirite 
ds efect din niște situaţii prin 
natura lor, hazoase, Poate în- 
trebuințate prea des elemente 


perimate de comic. Răsuflate. 
Poate ar trebui puţin scurtat în- 
ceputul, care distonează prin 
trimul său greoi și faţă de restul 
piesei. 

Spuneam mai la începutul a- 
cestor rânduri, că interpretarea 
este unul dintre factorii de suc- 
ces ai piesei. 'Ținem să distingem 
inainte de a aminti pe rând pe 
fiecare dintre personagii, că 
teatrul nostru posedă în persoa- 
na d-nei Silvia Dumitrescu şi a 
d-lui Mișu Fotino, două dintre 
cele mai distinse elemente de 
comie autohton. Iar întrebuin- 
tarea lor sar putea fără nici-o 
inadvertenţă, situa în cadrul al- 
tor instituţii de artă dramatică, 
mai înalte, cari să încerce din 
când în când rejucarea marelui 
nostru Caragiale. Fiindcă este 
intr'adevăr deconcertant să știi 
că la noi în ţară, cel mai mare 
dramaturg, nu este jucat, din 
lipsă de elemente. 


ok nusen 


Silvia Dumitrescu 





Felul în care cei doi mMâi sus 
amintiți artişti au isbutit să-şi 
impună un ritm în executarea 
rolului și cum au înțeles să exe- 
cuie masca ce li se decernase, ar 
putea alcătui o şcoală, pentru 
multe alte elemente artistice. 

D. Maximilian la rândul său a 
avui momente bune. Poate nu 
era în formă în seara premie- 
rei, fiindcă a fost lipsit de merv. 

Din restul interpretărei, sau 
remarcat favorabil d-ra Beate 
Fredanov, Agnia Bogoslava, ta- 
lentatul  Marzel Angelescu și 
Duţin adequat spiritului piesei 
Dona Carozzi, M. Şepiiiici. 

Luiu Savu, a jucat prea for- 
ţat. Iatr'alttel, corect, 

Decorurile fac concurență a- 
siduă tostelor reclame dela ra- 
dio. Până şi Hau-Haau se cân- 
tă, Până, şi Aragaz se întrebuin- 
țează. (Ţinem să precizăm că 
noi nu facem reclamă citând 
puţin din nenumăratele afișe, 
afişoare, cutii, cutinţe, ptăci, lu- 
mini, duminite, de reclamă, din 
szenă). 


GRADINA „COLOS*“: „0 noapte 
pe Riviera“, comedie muzicală 
în 2 acte şi 6 tablouri, de N. 
Kalergi. 


Tot în cadrul reprezentaţiilor 
estivale, grădina Colos şi-a des- 
chis, după amânăr: enervante, 
porțile, (dealtiel nu știu din ce 
cauză, dar amânarea premiere- 
lor a devenii o condiţie sine qua 
non a pieselor în vara aceasta) 
și ne-a prezentat un spectacol 
care înfrânge dorința de a dis- 
preţui superiicialitatea. 

Comedie uşoară şi fără do- 
rința de a impune o idee, spirite 
fără prea mari adâncimi, muzica 
suportabilă dar nu  aeosebită, 
totuşi un spectacol de succes 
meritaţ,. 

Totul se datorește pur iși sim- 
nu interpretărei, observaţie de 


(Fără explicaţie) 


G, Soare 


altfel făcută şi la comedia Intre 
Venus și Rapid. Ritmul pe care 
interpretarea o dă piesei con- 
ţine în el ţoată cheia  Succe- 
sului. 

Subiectul, destul de hibrid, 
este o serie de încurcături cari 
până la sfârșit se descurcă. Veș- 
nica problemă, Un american 
excentric dorește să se insoare 
cu cea mai bună iucătoare de 
ping-pong de pe glob. Dar fata, 
având o aventură sentimentală 
cu altcineva, se opune. Tată: 
său, la care ea vine împreună cu 
mama fi, are, la rândul lui, ne- 
numărate aventuri Ja Monte 
Carlo, în compania secretarului 
său. Venirea intemvestivă a fe- 
tei şi o înscenare gen Casa mis- 
lerelor, pusă la cale de un ma- 
haradjah, care o iubea pe fata, 
aceasta, dau naştere la cele mai 
complicate încurcături de si- 





Emil Botta 


tuaţii, Apoi, pentru ca fiecare să 
doarmă bine, lumea sa lămu- 
reşte și se împacă, 

D. 'Timică în rolul secretaru- 
lui, a avut una dintre creaţiile 
cele mai desăvârșite, Cu inteli- 
genţă, şi tact, a interpretat ma- 
gistral un rol comic fin și greu. 

Pe marginea jocului d-sale ne 
facem datori să, observăm cât 
de mult înseamnă într'o piesă, 
ca actorul, chiar când n'are re- 
plici să nu dispară din joc. El 
nu este un element de decor, 
când nu vorbeşte. Este o greşală 
gravă să se estompeze, aştap- 
tând să-i vină rândul să intre 
în primul plar. 

Yată ceeace un interpret de 
talia lui Timică a priceput in 
todeaura. Și iată 'ce, în O noapte 
pe Riviera, arest artist desă- 
vârşit nu uită nici-o dlipă. Ori- 
cine s'ar duce la comedia dela, 


Olimpia Herjeu-Botta 


Colos, să ia seama, la jocul lui. 
Oricâţ de retras ar fi, el nu ră- 
mâne o clipă inactiv. Din mo- 
ment ce se găseşte pe scenă, 
trebue, e dator. să fie părtaş în- 
tregei desțăşurări. Și Timică 
este. 
„Putem face o comoarajie cu 
jocui lui Groner. Nu-i negăm 
calităţile. Nu-i negăm valoarea. 
Nici deosebita, artă cu cars in- 
terpretează rolul. Dar când nu 
mai are replică, rămâne de pia- 
tră, Se poate obiecta: Da! dar 
Groner are alt rol. El nu poate 
schița scenic mimica de zăpă- 
cit, de om pe altă lume şi cam 
prost, cum 0 cere rolul lui Ti- 
mică, 

De acord. 

Insă atunci să contureza ro- 
lul său, .cu caracteristicile, sale. 


Aurel Munteanu este un prim 
amorez, și simpatic şi frumos si 
cu talent, N'ar îi poate rău să 


nu evidenţieze prea mult cali- 
tățile vocale. 

Nora Piacentini interpretează 
un rol adequat genului său. Și 
deaceia este bine. Ce greșeală se 
fase când i se impune acestei 
artiste cu mult talenţ să joace 
piese în afară de competenţa 
sa! Succesul recoltat la Colos, 
subliniază perfect rolurile ce 
trebue să i se atribue. 

Silvia Fulda, corectă și foarte 
pricepută în a se afla în scenă 
când trece pe planul al doilea. 
Calitate evidenţiată şi la Ti- 
mică. 

Tantzi Căpăţână cât se poate 

e dab. Regretabil. Nu știm de 
ce d-sa a făcut dramă dintr'o 
comedie. Chiar dacă roiul ar 
cere așa ceva, să nu se exage- 
reze. Este o măsură în toate. 

Muzica 1ui Elly Roman mai 
slabă aecât ne aşteptam. N'am 
fost destul Ge atenţi pentru a 
reţine numele, dar către sfârşi- 
tul actului 2 are un fox intere- 
sant. 

Decoruri simpatice. 

Printre amuzamentele din va- 
ra aceasta, „O noapte pe Rivie- 
ra“, va alcătui desigur un spec- 
tasol deosebit. 


VICTOR POPESCU 





LIRICA LUI 


EMINESCU 


(Urmare din pag. I-a) 


Din instrumentul linguistic acordat în acest fel, s'a înăl- 
țat un cântec turburător. O spunem aci cu hotărire: poezia 
iui Eminescu a însemnat pentru sensibilitatea românească 
de după 1880 o adevărată criză de adolescenţă. După cum 
omul tânăr, la primele chemări ale iubirii, se întoarce către 
sine însuși și descopere oceanul neliniștit al vieții interioare, 
tot astfel primii cititori ai lui Eminescu au resimţit valorile 
de adâncime ale sensibilităţii, într'un fel pe care nu-l prile- 
juise nici unul din creatorii anteriori, nici Alecsandri, nici 
Bolintineanu, nici Grigore Alexandrescu, nu aruncă sonda 
la aceeiași adâncime. Oricare din aceştia apare mai con- 
venţional, mai socializat, mai orientat de modele străine, 
intro atingere mai superlicială cu misterul vietii lăuntrice. 
Eminescu ne vorbeşte însă cu glasul însuşi al adâncimii. 
Sentimentele sale ne grăesc apoi direct, în felul în care o 
face muzica, prin tiranică sugestie nemijlocită. Putem spune 
chiar că Eminescu este cel dintâi şi a rămas cel mai de sea- 
mă poet muzician al literaturii românești. Deaceea princi- 
pala lui contribuţie nu trebue căutată atât în tezaurul de idei 
și de simţiminte pe care a isbutit să le exprime, cât în ar- 
monia proprie cântecului său. Impresia care stărue în noi 
după o nouă lectură a poeziilor sale, chiar atunci când nici 
una din ideile sau imaginile sale nu mai este obiectul unei 
reprezentări clare, este o impresie muzicală. Ne gândirn la 
Eminescu așa cum cugetăm la Becihoven sau Chopin. A- 


kai 


mintirea lui stărue în noi ca aceia a unei răzlețe fraze mu- 
zicale, în care sa adunat toată puterea cântecului unui 
mare compozitor. Greu lucru este de spus din ce este fă- 


culă această inegalată armonie. Cercetătorii care vor s'o 
recompună din detalii prozodice sau fonetice, fac impresia 
acelora cari ar dori să mute îluviile din albia lor, cărân- 


du-le apa cu găleata. Muzica eminesciană este expresia 
unui torent de forțe !l&untrice, care a rupt zăgazurile şi ne 
iărăște. Deaceia nu este nevoe să ne deschidem poeziei emi- 
nesciene, so căutăm, să încercăm a ne adapta ei, aşa cum 
este cazul pentru aiâți poeți al căror farmec se ascunde şi 
trebue descoperit. Seducţia eminesciană este tiranică şi in- 
discutabilă. Contactul poetic nu se stabileste aci prin coo- 
perarea lectorului. Cititorul eminescian are mai degrabă 
improsia că nu se poate sustrage farmecului care îl învinga. 
Poeiul lucrează asupra lui cu puterile unui magician. 
Acordurile vrăjite evocă o natură de o neasemănată 
prospețime. Care este însă sectorul peisagiului. trăind cu 
mult adevăr în lirica lui Eminescu? Postului i s'a întâmplat 
să evoce lacul romantic sau întinderile nestărşite ale mării, 
iuminate de strălucirea lunii. Dar toate aceste înfățișări sunt 
văzule mai mult în siampe, decât în realitate. Ceeace a vă- 
aut şi resimțit cu adevărat Eminescu este pădurea „adânci- 
nea ei răcoroasă, ochiul de apă care se deschide în stufi- 
șul ei, luxurianta ei vegetală, tainica ei forfotă animală. 
Din profunzimile umbrite ale codrului i-a răsunat lui Emi- 
nescu nostalgicul cântec al cornului, ca altădată lui We- 


ber în „Freischutz”, prelunau! şi misteriosul sunei al cor- 
nului lui Rolland umplând de melancolie şi neliniste sufle- 
dal lui Viany. Fără îndoială că prin această afinitate pen- 
iru peisagiul şi sonoritățile pădurii, Eminescu se înrudeşte 
cu întreaga romantică europeană, al cărei cadru propriu 
esto centrul pă&duros al Europei. În timp ce mediul firesc al 
clasicismului este coasta aridă şi scăldată în lumină a mă- 
rilor din Sud, dominate de limpedea arhitectură a templului 
grec şi de îirava dumbravă sacră de dafini şi măslini, de- 
corul! caracteristic al „Itigeniei” lui Goethe, romantismul îşi 
găseşte caarui lui în lumina scăzută, în  prospețimea şi 





(Fără explicaţie) 


A AI Re RSR 


șoaplele pădurii. Dar cu toate că pădurea este un motiv 
literar general în romantism, el devine lu Eminescu expe- 
rienţe directe şi covârșitoare. Cine trece nebăgător de seamă 
pe lângă tot ce înseamnă pădurea în lirica lui Eminescu, 
se lipseşte de una din părţile cele mai vii ale inspiraţiei lui. 

Un cuvânt trebue spus şi despre felul de a fi al iubirii 
în poezia eminesciană. Eminescu este în primul rând un 
poet al naturii şi al dragostei. Primele exegeze eminesciene, 
acele ale lui Maiorescu și Dobroageanu-Gherea, l-au impus 
ca pe un poet de concepţie, remarcabil mai cu seamă prin 
înălţimea şi vastitatea ideilor sale. Lucrul se explică prin 
aceia că estetica idealistă făcea să triumfe, chiar după 1870, 
formula poeziei filozoțice. A fost o vreme întreagă când marii 
poeţi treceau în primul rând drept gânditori adânci şi când 
mesagiul postic era măsurat după importanța ideilor ex- 
primate. Poate că Eminescu însuşi n'a fost străin de această 
prejudecată u vremii, încât poetica lui este în parte orien- 
tată şi de năzuința de a rivaliza cu filozofii și cu poeții filo- 
zofi. Şi cu toate acestea poetul este mai mare, nu atunci 
cână meditează asupra rostului existenţei, reluând de pildă 
refrenul hamletic „A fi sau a nu [i?”, ci atunci când închipue 
și cântă, articulând uimirile sale în faţa naturii sau când 
își instrumentează lira, pentru a spune durerile şi fericirile 
iubirii lui, dorința, regretul arzător, chemarea şi regăsirea 
după despărţire. Omul iubeşte în poezia lui Eminescu cu o 
intensitate care conduce exiazul erotic până la limita sute- 
rinţii şi a morţii. lubirea eminesciană este deopotrivă cu a lui 
Tristan în drama lui Wagner. Un îir îndoliat se întrețese cu 
bucuriile ei. Şi poate că tocmai acum, când o dorea mai pu- 
țin, poezia lui Eminescu a atins sensurile ei metafizice cele 
mai grave. In experienţa iubirii a intuit mai limpede Emi: 
nescu resortul cel mai adânc al vieții, dar și limitele și ina- 
nitățile acestuia. Ceeace s'a numit pesimismul eminescian 
poate nu este altceva decâi deștepiarea bruscă, în neîmpă- 
cată lumină conceptuală, a omului care a dus până la ca- 
păt iragica experiență a iubirii. Câci, pe deopaste, în acord 
cu întreaga metafizică materialistă a instinctului sexual, pe 
care Schopenhauer o impusese în vremea lui, prin iubire 
Ojunge:n să ne resimţim coordonaţi cu întreaga natură, biete 
„antlose mișcate de acel „instinct prea van”, a cărui amin- 
tire ne face să pierdem calitatea de fiinţe excepţionale, regi 
ai spiritului, cum ne place uneori so credem. Pe de altă 
parte dacă prin iubire participăm la eternitate, această eter- 
nitare nu esie creatoare şi progresivă, ci încremenită şi 
stearpă. Îsbucnirea noastră în lumină, la puternica chemare 
a dragostei, este urmală de o culundare în noianul pe su- 
praiaia căruia se aprind tot alte şi alte focare de viaţă, în- 
ir'o succesiune neisprăvită şi fără noimă. Marea iluzie a iu- 
direi stâărșeşte în această dezamăgită cunoaştere. Poetul se 
apără prin resemnare siocică, disprețuitoare față de întreaga 
agitaţie a vieței sau prin mândria sa eroică de poet, Lucea- 
far nemiscat privind din înălțimea cerului inalterabil. 

Lirica eminesciană a fost o băutură întăritoare pentru 
societatea românească la sfârşitul veacului trecut. Căci deşi, 
indată după moartea poetului, sa purtat câtva timp masca 
bardului desamăgit, reflectând la zădărnicia lumii, cu toale 
acesiea deprimante cu adevărat nu sunt decât sugestiile 


care împuiinează în noi puterile vieţii. Cântecul care ne 
face să simţim mai intens și mai adânc, acela care fructi- 
i.că terenul lăuntric este un cântec binecuvântat. Eminescu 
a fost rapsodul unui astfel de cântec, chemat să elibereze 
în suiletu! românesc o provizie de forțe vii şi s& anexeze 
intinse regiuni produciive ale vieţii interioare. 

TUDOR VIANU 


| 
i 
| 
: 








7 PD 
Cronica 
monde nă 








de VOINESCU 








COA 


> 
LyeCEAJTBANĂL 


As 
CEL*LYULEL, 


Din asistența ultimelor premiere 





Cinematografele 


ARO: „SECRETUL UNEI 
FEMEI FRUMOASE” 


Titlul este cu totul iipsit de 
sens; „Secretul unei femei îru- 
moase'', Dar, ce? Lil Dazover e 
femee frumoasă? Bătrână, da. 
Dar frumoasă, nu. Apoi scena- 
riul este cam de vârsta vede- 
xi. Nu lipsesc nici femeea ne- 
nțeleasă, nici duelul nenorocit. 
Toţi actorii sunt țepeni şi ne- 
naturali. Intr'un cuvânt. e un 
ilm de care trebuia. să fim dis- 
ensaţi chiar și la un sfărșit de 
sezon, 

CAPITOL: „NEVASTA MEA, 

SUBRETA'“. 

Această ultimă peliculă ame- 
ricană, este în genu! celor obiş- 
nuite, subiectul apropiindu-se 
hiar mai mult de farsă decât 
Mtele, Dar un regisor priceput 
va folosit de atâtea amanunte 
ncât a reușit să ne piere un 
itm, amuzant. Oameni fără 
nici un rost, iau și ci parte la 
acțiunea filmului, mărindu-i 
nazul, Olympe Bradna e cam 
srasă iar Ray Millahiăd e simpa- 
ic. Recomandăm filmul care 
va fi reluat de cinematografui 
ROXY. 








T.L. 





DRAGOSTE CU PATRU PICIOARE 


ae ruse. 





Boul: — Vaca, tot vacă... 





Y> 





8 











UNIVERSUL LITERAR 








S'au dat examene la Conservator... 


La un moment dat, Gomnișoara 
Odette Popescu dă să se aşeze pe 
scaun. Dar malacovul cu muiti- 
ple cercuri metalice, refuză net 
— şi rămâne aplecat pe o parte, 
în fason de abat-jour. Veselie în 
public. Efectul e de prost augur 
însă, căci în momentul când, sce- 
na terminată, Barbu dă să iasă 
la aplauzele, bine msrilate de alt- 
fel, ia contact foarte intim cu 
scândurile scenei, 

Aceste mici incidente, nu reu- 
şesc să șteargă frumoasa impre- 
sie lăsată de jocul ambilor, şi al 
d-rei: Odette Popescu în special. 

Urmează mai multe ridicări de 
cortină, dintre care una asupra 
domnişoarei.... 


ELENA IONESCU 


„care face foarte frumos şi sim- 
țit o scenă din „Serenada din 
trecut“ a lui Mircea Dem. Ră- 
dulescu. Tot frumos dă replică 
Ion Aurel Manolescu, — daşi e 
îmbrăcat în câteva piapome de 
mătase bleu. 

O frumoasă supriză ne rezervă 
o altă Elenă, de data aceasta însă 
Brătuianu, care în... 


GIOCONDA 

„„araţă ua glas de o extrem de 
agreabilă muzicalitate, îrazare in- 
te.igentă şi multă  sensibiiitate, 
Cam dumneaei  nițeluş 
(ce-o fi sâsâiaia asta frate, a de- 
venit un fe! de obsesie îiz.0i0- 
sică!) dar nu se prea cbzir- 
vă. "D-ra Eufrosina Șerbu, care 
Qă repiica, are o figură înteresan- 
tă şi un joc reţinut, de bună 
calitate. 


sâzăie 


Ca să continue tradiția pe deo 
parte a unui nume ilustru, şi p2 
de aită parte a unei familii au 
ma: puțin, Jon Aurel Manolescu 
ne serveşte un 


HAMLET 


foarte simpatic. Tânăr, mo:anco- 
lic și pe alocuri explosiv. Joacă 
cu multă instensitate şi-şi câştigă 
iute-iuţe publicul, care nu mai e 
neatent și pornit pe  inchiziţie. 
Maria Magda e o Ofelie frumoa- 





Ion Aurel Manolescu 


să, deși puțin cam timidă. O- 
fclia d-rei Maria Magda evocă, 
prin tomparație, luna în toată 
splendoarea ultimelor faze. 1) 
Fiindiă e paiidă. 2) Findiă e gră- 
suţă). 

In a doua scenă — H:mlet şi 
mama — era evident, novoic de 
o mamă. A lost aleasă În persoa- 





E un lucru știut că atunci 
când vrea omul să-și piardă 
vremea recurge la ajutorul ci- 
nematografului. Să nu credeţi 
insă că cinematograful nu are 
și neajunsurile lui cari, câte 
odată, iau proporții Ge catas- 
trofs. 

Mai toate cinematografie de 
premisră, — cu excepţia Capi- 
tolului a cărei direcţie a chei- 
tuit nu știu câţi bani ca să-i 





facă o fațadă de prost gusti, gar 
care n'a renunţat totuș la scau- 
asle sale pe care nu se poat» 
sta mai mult de un ceas fără 
durere — îți oferă un loc co- 
mod şi cât mai occidental. Ve- 
cinii pe care bunăvoința piasa- 
“orului ţi-i hărăzește au rămas 
insă aceeaşi: specificii specta- 
tori „români“: Mitică, joviaiul 
şi, de-o parte, şi subtilul domn 
al cărui nume se termină în 
„bere“ sau „stein“ de cealaltă. 
Să nu credeţi că veşn:icul Mi- 
tică, odată intra într'un cine- 
matograf din centru, își lasă :a 
garâerobă, odată cu pardesiu) 
sau paltonul — după anotimp 
— și obisnuita lui poftă ae vur- 
dă, Intr'una din zilele trecute, 
a 0 seenă tare dintr'un film 
prezentat în centru, un cetă- 
tean necunoscut ma  bâtut 
prieteneşte pe umăr, întrepân- 
iu-mă : „Ce zici de asta, zefu- 
le ?* Socotina după puterea 19- 
viturei, eram tentat să-i spun 
că nu-l socoțteam nici-odata a- 
tât de puternic şi să-l sfătuese 
shiar să ia lecţii de boa, 


TIP. ZIARULUI „UNIVERSUL“, BUCUREŞTI, STR. BREZOIANU, 23 


na d-rei Mariana Popescu care a 
jucat cu autoritate, dacă nu ma- 
temă, Gar artistică, 

Multă distincţie. D-ra în ches- 
tiune este desigur un elemenţ de 
viitor. 

„Hamlet“ a fost una din cele 
mai bune producții, 





Elena Ionescu 


Din păcate însă, domnul Nilu 
Marnoiescu a trebuit la un mo- 
ment dat să termine, probabil 
pontru ca să-și schimbe costumul 
în vederea replirii ce o dă în 
producția următoare: 


INELUL 


„Și care aparține domnișcare: 
Eufrosina Şerbu. 

Mă grăbesc să adaug că ,„Ine- 
lul“* pe care îl datorăm doamnei 
Ticu (Archip), n'are nimic comun 
cu vre-un tango în si bemol ma- 
jor. Din contra, opera e cât se 
poate de minoră. E de vată, vor- 
ba d-nei Alice Voinescu. Nu 
prea e indicată pentru împreju= 





Moldovanu 


mpa * me ame N 


rare, Domnișoara Eufrosina Şer- 
bu face ce poate, (E o frumoasă 
ingenuă dramatică). Corp  fru- 
mos, cap ca mai sus, și desigur 
că poate mai multe decât îi per- 
mite scena să ne arate. - Notele 
dumisale înalte sunt susţinute 
când de glasul de bariton al ex- 
celentului Dem. Barbu, când de 
glasul mai tenoral al lui Ion 
Aurei! Manolescu. Mai vine unul, 
mai pleacă altul, și scena sc ter- 
mină fără de accidonte 


Accidente sau întâmplat însă 


la producţia — excelentă a lui 
MOLDOVANU 
„Și e cazul să  accentuăm: 


ciasa d-iui Zon Munolescu a dit. 
în marea majoritate, producţii de 
calitate. 

Moldovanu face o scenă din 
„O:meni ps un sioi de ghiaţă“. 
Nu l-am mai văzut încă pe băia- 


tul ăsta: nici pe „Cale“ nu-și 


(Urmare 


poartă bustul ca maestru! Vărăș- 
teanu, nici ifose nu-și dă pe la 
conservator, în orele de literatu- 
ră. Şi publicul, se vede treaba, 
simte că e vorba de un alt soiu 
de sensibilitate și e plăcut sur- 
prins, Moldovanu joacă cu inten- 
sitate și o gradație admirabiiă, 

„„In sală stupoare. De abia a 
început, și se și şopteşte: 

— E mai bine decât Pop Mar- 
țian... 

Mă duc în cabină, să-l cunosc 
și să-l felicit. Acoio, mă roagă, 
simplu, să scriu în revistă că el, 
împreună cu colegul Patrichi — 
care i-a dat replica — organizea- 
ză la 15 Iunie un pelerinaj la Ipo- 
teşti... Imi arată și o fotografie 
a unui „monument“ peatru Emi- 
noscu, ridicat din fondurile sacie- 
tății culturaie ce o conduc... 

Mai sunt deci suficte care se 
cheltuesc. E reconfortant... 

Im sfârșit, dacă producția lui 


NICOLAE PASCAL-MARCO 


le depăşeşte pe toate celelalte, a- 
ceasla se datorește și excepț:ona- 
lului talent a! protagonistului, dar 
și admtrabilei închegări a scenei, 
și acordului celorlalți doui parte- 
neri: Mariana Popescu și Barbu 
Demetrescu, 

Toate acestea, au contribuit, ca 
scena din „Năpasta“ să nu mai 
fie o produoție oarecare, ci tea- 
tru autentţic, ln care pubiicul a 
participat cu intensitate, 

N'am putea spune de ce anume 
jocul lui Pascal Marco ne-a emo- 
ționat atât de deosebit pe moi, 
simpii ispectatori, poraiţi pe bâr- 
feală. Dar lon a! său, deşi nu sea- 
mănă prea mult cu al lui Iancu 
Brezeanu, nici cu al lu: Sârbu, 
a fos: impresionant. 

„Când peste câteva zile l-am 
întâlnit şi l-am cunoszut, priete- 
nul său, tot macado-român, îmi 
spunea cu amărăciune : 

— La ce-: serveşte că o să-i 
dea premiul, diploma ? O să se 
piardă și el — fiindcă e maice- 
donean. 

Dar Pascal Marco, pare să se 
„Piardă“, atât timp cât teatrul 
nostru se va afla încă sub semnul 
bunului: simț. 


Dăna 
cu > 


Nicolae Pascal Marco 


Mai sunt câteva cuvinte de 
spus despre Mariana Popescu a 
cărei Ancă a fost plină de veri- 
dic şi de ace! farmec autentic ro- 


mâmesc, al ţărăncii frumoase. 


Din carnetul unui spectator 


Ii 


Am înțeles însă că el îmi ce- 
cea. părerea asupra filmulu: şi 
i-am răspuns în genul lui: „Mi- 
şto!“. 

Dar intr'adevăr bine se sim- 
se Mitică la filmele cu cow-boys 
orezentate de A. R. P A. sau 
Zorso. Acolo, sl ia parte actuvă 
8% acţiune, dând chiar sfaturi 
>rou:ui principal: „Păzea Geur- 
ze — e vorba de George 
O'Brien — vezi că vine”. 

Mitică ars însă farmecul lui 
și, chiar cu riscul de a nu se 
muta maxilarul infzrior cu trei 
sentimetri mai la dreapta daă 
nu Sunt de acseaş părere cu ei 
— nu mă dau la o parte de a 
intra în vorbă cu el Mulţ mii 
areu de suportat este celălat 
z=n ds spectator — domnui cu 
numele terminat în „bzrg“ sau 
„Stein *. Dânsul are un zrinei- 
piu: face o mică economia zil- 
nică pentru ca Dumineca să se 
poată duce la cinama, impreu- 
nă cu întreaga familie. Deci 
3—12 locuri — după gradul de 
fecunditate al doamnei — sunt 
ocupate în față sau în spatele 
iău. Familia poate fi împărţită 
in două grupuri: a) Copii cazi-s 
foarte entuziaşti: „Vai, aşa un 
film frumos:* și b) Părinţii 
"ari-s foarte plictisiţi. că sunt 
doar oameni cu experitntă şi 
au văzut multe: „Vai, așa un 
film prost”. 

La journal, cel mai mic mem- 
»ru al familiei care este dac. şi 
sal mai nevinovat «e silit să în- 
chidă ochii, fără să trișeze, 
când își face apariţia Franco 
sau Hitler, Iar tânăra domn:- 
șoară încearcă să se lămureas- 
"ă asupra celor văzute pe e- 
sran: „Papă, ai program? „Fa- 
pă“ are, bine înţeles, program 
zăci doar pentru asta a Scos 
patru lei din porte-monneu. Dar 
nu știs cui l-a dat, Incep inves- 
tigaţiile. Și, până la urmă bro- 
zramu! este găsiț la micui Sa- 
mi care l-a transformat ia cor- 


net pentru curăţatul ure:hilor. 

Familia, bine înțeles, a mân- 
saţ — nu e degeaba Duninecă 
— pastramă cu usturoi. Şi spes- 
tatorul din faţă sau dir spa- 
tele fenicitei familii este silit 
să-și schimbe locul Calvarul 
lui nuw ss opreşte aici. Partumul 
„Chat noir“ al vecinei din drea- 
pta. este de preferat mi.osnlui 
de usturoi. Dar două doamne. 
pe cari oricând le-ai aimira 
pentru eleganța lor, s'au 2şezat 
in fața ta. Constatâna câ flo- 
rils de pe pălăria doamne. din 
dreapta te incomodează, incerci 
să priveşti spre stânga. Panele 
dape pălăria celeilalte coamne 
sunt un obstazol peste cat: pri- 
virea ta poate şi mai zicu să 
treacă, 

Ştii că toată acțiun:a filmu- 
lui sa petrece în toiul iernii. 


Dar tu ai în faţă doar primă- 
vară: Flori — pălăria aoamnei 
Ain dreapta — şi păsări — pă- 
iăria aoamnsi din stânga. Dacă 
mat ești și cronicar cinemato- 


zrafic și trebue să dai raportul 
„a ziar de cele văzute, esti ne- 
voit din nou să-ţi sshimbi lo- 
sul. Ai nimerit de astă aată în 
spatale a 'doui îndrăgostiţi. 
Domnilor moraliști, nu scrâm= 


A face plăcere, 





din numărul trecut) 


Dem. Barbu a jucat cu tânăra lui 
„autoritate“ rolul masiv al lui 
Dragomir. 

„Va să zică Pascal Marco a 
câştigat Marathonul la această 
Olimpiadă a sufletelor. Să vedem 
ce ne mai rezervă ziua de mâine. 


MÂINE 


„„a devenit între țimp, azi. Du- 
minică — nu mai știu cât Iunie, 

Ora 3. 

Sta!ul s'a şi popuiat cu capete 
şi toalete. 





Nutzi Dumitrescu 


Dau o raită prin sală şi urmă- 
resc cu privirea sisueta, posibilă, 
a vreunui director de teatru. A 
vreunui director da szenă. A vre- 
unui umil regisor.... 

Nimeni. Afară de d. Camil Pe- 
trescu, care a fost iei, nimeni. 

Găseşti: în schimb mame, bu- 
nici, mătuși, taţi şi tot soiul de 
specialități domestice, a  că- 
vor prezenţă aici e quasi inutilă. 
Omul de teatru însă, nu € nică- 





Clou Teodosiu 


ieri. Omul de teatru, a cărui pre- 
zență la apariţia unei noui sen- 
s:bilități, e necesară ; care ar tre- 
bu: să culeagă încă de aci forțe 
noui pentru reumaticele noastre 
teatre... 

Doar prin 10ji, maestrele: D-na 
Voiculescu, d-na Sadova, D-na 
Fiotti lipseşte, de oarece e în cu- 
lise : 


SE CONTINUA PRODUCȚIA 
FILOTTI 


Mare zarvă dincolo de cortină. 
Producţia e sortită să înceapă 
fără principala interpretă, care a 
cam întârziat cu vreo jumătate 
de oră. 

— S'o f: dus la match, suge- 
rează cineva. Să începem cu sce- 
na mea. 

D. Cottescu se agită, Nu vrea 
să audă de nici o schimbare în 
programu' stabilit de dumnealui 
domnul Rector. 

Situaţia nu mai poate continua. 
Părinţii din saiă suat în stare să 


daţi din nas! €, doar, primăva- 
ră, Pasiunea tânărului dia faţă 
mare. 

Şi mă întreb ce ros mal au 
scenele de dragoste d= pe e€- 
san. Sunt deplasate și rena- 
urale. „Greta Garbo, Ciyve 
Broock, lăsați-vă ds meserie. 
Veniţi în fundul sălii și instrui- 
ți-vă“. După ce am văzut fil- 
mul — într'o astfel de situație 
cronicarul spiritual pune în pa- 
ranteză un semn de intrebare 
şi unul de exclamație — îzicerc 
să plee. Domnul în dreapta 
mesa doarme prea bine pen:u 
"a să-l trezesc. Și trebue să qe- 
ranjez un șir întreg de domni 
și doamne sau prinir'un curios 


[i-i 


sgomot al buzelor — cam aşă: 
Tţ... Tţ... Tţ.. — îşi exprimă 
nemultumirea. 


Ajuns afară, stau și mă întreb 
dacă m'am distrat cumva la 


sinema, 
TRAIAN LALESCU 





POȘTA REDACŢIEI 


Codin C. — Doastădată „grămezi 
de scrum“  nspublicabile. 
Servus. 

B. J. V. — Cităm, pentru a vă 

din poezia 
„Indamnuri bune“: „și să 
lucri cu credință brazdă 
scumpă românească“. 

Vevecut, Materia! netransfi- 
gurat, improprietate de 
terment, smatțuri inutile. 

Pădure. — Genenoasc porniri pa- 
triotice dar versurile sunt 
certate, codrule-cod:uţule, 
cu originalitatea. 


. M. A. — „Foc“* ar merge, poate, 


7 


sub formă de reportaj. De 
altfe!, titlul impune o pu- 
rificare a expresiei, aGa.ă 
vă amintiţi virtuțile 'ui. 

"M. Drga. Promițător. „Cuş- 
ca lui Baiazid: de care 
vorbiți ar trebui versului 
dvs.; să fie mai natural, 
mai strunit şi cu vremea 
îl veţi putea scoate la 
plimb 






— SS — 


z & i 
Is Pe 
ps 
ij = 


Reportaj cu poze de GEORGE VOINESCU 


ceară banii înapoi. Banii de taxe, 
evident: de trei ani plătesc la 
„Academie“ ca să-și vadă proge- 
niturile în „producţie“ şi acum să 
fie traşi pe sfoară? 

In sfârsit când tensiunea era 
la maximum, apare, calmă, dom- 
nişoara vedetă. 

„„Dacă ieri  chou-ul a fost la 
sfârşit, atunci, pentru simetrie, 


AZI, CLOU-UL E LA INCEPUT 


Clo-ul se numește Clou Teodo- 
Siu, și e, se pare, un fel de pre- 
miantă întâi a clase: Filotti. 

Domnișoara Teodosiu e fru- 
moasă. S2 mişcă cu graţie, fra- 
gilă, cu sensibilitate delicată. 

E o mare bucurie să vezi, în 
sfârşit, dommişoara bucureşteană, 
care ştie să umble, ori să facă o 
m:2 de gesturi femenine aiât de 
preţioase. 


Păcat însă că scena din „Ju- 
cării sfărâmate“ nu-i permite 
să-şi arate toate posibilităţile. 


ia, 


a N 






Luky Diaconescu 

„Când trec spre culise, Radu 
Raiigan îmi strigă: 

— Spune-i lui Ciou că e 
singura fată cu talent dun tea- 
tirul românese.... 

Nu i-am spus-o, dar am să-i 


soun într'o zi. 
CONU LEONIDA... 


G. Patrichi, face figură fru- 
moasă. Lumea se amuză., ca la 
teatru. (Ce vreţi mai mult?) A- 
cum €e și veritabiia producție a 
d-rei Aura Rădulescu care dacă 
nu prea era eri „Pariziană” 
azi e o „Coana Efimiţa“ dei'cioa- 
să. Cred că recunoaște că acesta 
e și genul care-i convine, 

Dar ce se aude în culise? A. 
e Costin Ilieszu. Maguier-ul îi: 





C, Ciogolea 


pune o barbă până la b-âu şi o 
mitră de episcop bizantin. Omul 
se uită în oglindă şi nu se mai 
recunoaște. Şi aşa că, de frică să 
nu-şi uite şi roiul odată cu :den- 
tiatea, zbiară replicele cât îl ț.ne 
gura. 





A FOST ODATĂ IN BIZANȚ... 


„un numit Nicefor, care avea 
barbă naturală. Domnul Nicu 
Rădulescu insă, fiind ceva mai 
tâmăr, a fost silit să-și lipească 
una cu „eter mastic“, 

A, n'are nici o importanţă că 
i-a căzut până la stârșit. D. Ră- 
dulescu are un frumos talent, cu 
nuanţe, Ciprian-iene și doui patr- 
ieneri :reproşabili: Aura Rădu- 
lescu şi Costin Iliescu. 


ZIŢA, ZIŢA, ZIŢA.. 


O producție a clasei d-nei Sa- 
dova. D-ra Ionașcu. Sa truait 
toată viața cu roluri sinistre de 
tragedie şi dramă sumbră, ca 
să-și ia inima 'n dinţi și să facă 
o „Ziţă” plină de haz şi de nuan- 
țe (de vină e şi doamna Sadova). 
Partenere : Anca Sahighi:n a că- 
rei voce gravă ne-a impresionat 
încă dela examenul de anul | — 


şi Corina Constantinescu — un 
ştrengar de „Spir:don“.... 
Ultima clasă: a domnului Li- 


vescu. 

Inainte chiar ca calslalte pro- 
ducții să se fi sfârșit, maestrul 
a luat la o parte pe băiatul fru- 
mes al ciesci, şi i-a spus: 

— Mă, ve-a fost a fost, Acum 
începe clasa mea, Du-te şi spune 
publ:cului. :ca să sc ştie. 

„Și a ieșit Brezeanu Nicolae 
în faţa cortinei şi a anunţat, în 
fason de „compzr“ : i 


URMEAZĂ CLASA DOMNULUI 
LIVESCU 


Un, doi, trei, sus cortina. „No- 
dul gordian“. Nutzi Dumitrescu. 
Sare. ţipă, se frământă. Sa ma- 
chiat prost, fiind-ă în realitate «e 
drăguță. 

Vorbeşte de par'că sparge pa- 
hare. Aud din spate: — „Ti! Ce 
n'am stat eu ucasă, să dorm“... 


(ŞI 


să mai zici că 'umca nu face 





Patricki 


sacrificii ca să urmăroască ma- 
nifestațiile artistice). 

Cassian, partenerul, e bă:at 
bun. 

După ce a spart toată vesela, 
Nuizi a terminat şi scena Am 


înghiţit-o cu noduri. 
AVEM ŞI AZI O „PARIZIANA” 


„.„ pe care o chiamă de astă dată 
Luky Diaconescu. Deși e tot de 
pe la Târgu-Jiu, e ma: rafinată. 
Joacă inteligent; scena place 


24 


lunie 1939 


) 
| 


D. Nonna Oitescu 


mult, Kiki Brezeanu e un băiat 
exceient și încă nepritocit. 


CARAGIALE DE TOATE 
ZILELE i 


revine grație lu: Ciogolea, care 
e un „Rică Venturiano“ piin de 
humor, romantic şi pașoptist. 
Neghina ne oferă iar o surpriză 
— în „Veta“, pe care o joacă cu o 
natura.eță cuceritoare. Șiie să 
nuanţeze, să râdă... 

Produția lui Ciogolea Constan- 
tin a fos! printre cele mai bunc. 


AVEM ŞI PUȚIN MOLIERE 

ș. pentru asta trebue să mui- 
ţumin domnişoarzi Wicoleite A- 
dam, care no spune roiu! „Zere 
binettei” din „„Vilenliie lui Sca- 





Ec. Ionaşcu 


pin“. A fost însă o alegere ncfcri- 
cită, şi dovada o so avem ime- 
diat, odată cu producția doamnei 
CLEO VIȘAN 
care în „Poiichinelle“ dovedeşte 
că posedă o dicţiune ireproşabilă, 
multă știință a frazării şi o alca- 
să sensibilitate,  (Atenţiune la 
machiaj !) 

Şi ca să revenim la g-ra Adann, 
«are în această scenă, serveşte 
replicu Anei Vișan, ne putem 
sonvinges că roluriie dz dramă 
sunt cele care îi convin, 

„Și cu asta, producţiile s'au 
îaih-iat. Sa cântat Imnu: Regal, 
lamea Sa ridicat. a aplaudat, și 
a plecat: fie fericită pentru glo- 
ria moștenitorilor, fie doar în- 
cântată că sa distrat pe gratis... 

In cuiise uu rămas însă, să-și 
ștearsă fadul de pe nas cu va- 
soiină sterilizată șaptesprezece ac- 
tori. 

Şaplesprezece. In mij:ocul unei 
superbe  dez-nteresări,  meşierii 
şi-au botezat șapiesprezece uce- 
nici. 

Pascal Marco, Ciou Tsodosiu, 
Ion Aurel Manolescu, Cl:o Vişan 
ş: toţi ceilalţi: vă urăm noroc. 





Literatură, artă, 1dei.. 


ULŢIMUL NUMAR 


al revistei „Gândirea” a apărut 
cu un număr excepțional de 
interesant.  Oridecâteori avem 
ocazia să scriem despre aceas- 
tă fruntaşe a publicațiilor noa- 
stre, o mare bucurie ne domi- 
nă condeiul: pentruză e un lu- 
cru din cale afară de rar ca o 
publicaţie să se menţină tot- 
deauna la un nivel, care e unui 
gin cele mai inalte. Domnul 
profesor N:ohifor Crainic scrie 
in acest caeț dospre „Simbolul 
androgin“, un studiu din cele 
mai substanţiale asunra ,Lu- 
ceafărului“ lui Eminzscu; poe- 
sii samnează:  V. Voiculescu, 
Radu Gyr, Stefan Neniţescu, 
Ştefan Baciu, Aurel Marin şi 
Aurel Chirescu. D, Victor Pa- 
pilian serie o nuvelă, iar dom- 
nul prof. N. 1. Horescu un stu- 
diu plin de poetica unde: „Pe 
urmsla zeilor“. In rest: Pan, M. 
Vizirescu, (Grigore Popa, Ion 
Sân-Giorgiu, Septimiu Bucur, 
Niţă Mihai. Nu putem pune 
punct însemnării noastre, fără 
a desprinde d strofă aintr'o 
possie în car d. Radu Gyr, ne 
dă, din nou, Qovada unui ro- 
mânese și mare talent: 

Cu acest cast, „Gândirea“ 
pășsste în obicinuita-i vacanţă 
ds vară. 


„Cățelele rup hălci de veşnicie. 
„Holbate peşteri — anii — se 
deschid. 


„Cerul și-ascute paloşul lichid 

„Peste domneasca țării ctitorie“, 
POETUL EUGEN JEBELEANU 
va tipări un vo:um de tăimă- 
siri din lirica germană, Sun- 
tem încântați că acsla care l-a 
tradus pa Rilka în româneşte 
intrun mod atât de rar, ne va 
umnbogăţi literatura de tăimăciri 
cu 0 carte care va însemna o 
izbândă. Pentruză, traducerile 
ce apar azi în literatura, noas- 
tă, sunt da cale mai multe or: 
niște superficiale și stângace 





dibucii, așteptăm cartea lui 
Eugen Jebeleanu cu multă sa- 
tistaoţie. Ea va cuprinde poesii 
de: Adolf Meschendârier, Hans 
Adler, Christian Morgenstern, 
Walter Mehring, Klabund şi al- 
ţii. _ Pentru iubitorii de vers, 
cartea va fi orară Wmină. Tos- 
mai de aceea am și anunțat-o. 


„PĂMÂNTUL“ 


d-lui Eugen Cialic, ne-a sosit 
da curând. Din acest număr de 
inceput de vară, vom desprinde 
numele d-lor: I. Gr. Pzrieţea- 
nu, L. I. Belcin, Eugen Cialic, 
G. Axinteanu, Hărnicia ptima- 
rului ds Călărași isbuteşte de 
op: ani să ns dea o foaie lite- 
“ară din cele mai vii şi mai 
curate. 
Pentru asta, 
animătorului, 


EDITURA MIRON NEAGU 


o bună salutare 


harnica tiparniță din  burgul 
S:ehișorii n2-a obisinuit întot- 
deauna cu cărți minunat pre- 
zentate, tipărina astfel pa Oa- 
tav Suluțiu, Dan Botta, Emi: 
Giurgiuza, Ion Vlasiu, Mihai 
Beniug, etc. Iată că ce curând 
am primit „Cartea anilor ti- 
neri“, un volum de poeme is- 
călit: Grigore Popa. Bucuria 
noastră e din cele mai mari, de 
oarec> Grigore Popa e nu nu- 
mai un post şi un gânditor de 
carte realizări, Qar şi fiindcă 
domnia-sa seste unul dintre re- 
prezentanţii  csi mai rari ai 
unui autentice Ardeal literar, 
Cunoaştem d mult pasiunea 
şi gândul lui Grigore Popa și 
de acea „Cartea aner tineri“ 
3 constituit pentru noi un fru- 
mos momsnt postic.  Folosin- 
du-ns de calea tiparului, trimi- 
tem lu: Grigore Popa o priele- 
nise pe care nu i-o instrăinăm 
ds îs], dar pe care nu ne-am 
putut-o mărturisi precum am 
fi vrut, 


Pentru ochii celor ce vor să 
participe la bucuria noastră, 
vam copia din volum două stro- 
fe care nz-au piăzut tare mult: 


„Ca lacrimi mari din doruri 
răsărite, 
„Vă unduiţi privirea 'n necreat, 


„Fără svoniri, cu duhul împăcat, 
„Aprind luceferi pârtiei ivite. 


„Cântarea voastră apelor să fie 


„Suflure  încrețitoare feţei lu- 
"nimate, 

„O ciută 'm limiști de păduri 
* verzie, 


„Șuer înalt tăcerii resfirate“, 
Spună şi cotitoriul dacă stro- 
fele astea mu-s poesie ? 


Spună și cetitorul dacă stro- 
fele astea nu-s possie ? 


IN MEMORIA 


fratelui nastru IGeorge Petcu, 
revista „Festival“ a îmbrăcat 
haină de doliu mare. Gestul 
pios al foiţei silistrena, merită 
să fie remarcat, mai ales că 
aproapo nimeni nu a mai în- 
semnat acest deces tânăr, afa- 
ră de „Decalogul“, Sirânşi in 
jurul proaspătului și durerosu- 
lui mormânt, senin: Aura: Elef- 
terescu, Const. Nice Amărăscu. 
Mireza Papadopo!, Vasile Culi- 
că şi alţii. Dar poate că atâta 
nu ajunge. La toamnă, va tre- 
bu: să facem și mai mult, adu- 
nând într'o carte TOT ceeaca 
George Pstou “a mai lăsat... 

Şi aici, Ion Fruuzstti are cu- 
vântul ! 


D-NUL VINTILA GAFTOESCU 


a scos în lumina vitrinelor o 
prețioasă carțe aspre „minori- 
tățila în areptul internațional 
public”. Ne facem o plăcută da- 
torie să anunţăm cartea, Qes- 
pre care avem speranţa că vom 
putea spune mai multe, în cu- 
rând. In orice caz, ns bucură 
apariţia! 


ȘTEFAN BACIU 





Taxa poştală plătită în numerar conform aprobării dir. G-le P.T. T. Nr, 24464-939