Vladimir Megre — Cedrii sunatori ai Rusiei vol.8.1 Noua civilizatie

Similare: (înapoi la toate)

Sursa: pagina Internet Archive (sau descarcă fișierul DOCX)

Cumpără: caută cartea la librării

VLADIMIR MEGRE 


NOUA CIVILIZAŢIE 


Cartea a opta, prima parte din seria 
„Cedrii Sunători ai Rusiei” 


|| 
o T7 
K i 
y 
PA O 
/ E 


După afirmaţiile Anastasiei, în texte au fost introduse 
combinații de litere şi aranjamente de cuvinte care au influență 
binefăcătoare asupra omului. 

Toate acestea pot avea efect atunci când, în timpul citirii, 
auzul nu va fi deranjat de zgomote produse de aparaturi sau 
mecanisme artificiale. 

Doar sunetele naturale ca susurul apei, trilul păsărilor, 
foşnetul frunzelor în copaci, pot favoriza obținerea unui efect 
pozitiv. 

Vladimir N. Megre 

În momentul lansării primei ediţii a cărții spusele Anastasiei 
au fost confirmate în peste 5000 de scrisori. 

„=. Fie ca mintea ta şi a multor alti oameni, Vladimir, să 
pătrundă creațiile lui Dumnezeu şi al Său vis. Doar atunci tu şi 
societatea umană veți putea edifica un nou sistem de viață.” 


Sentimente în fapt 
de zi 


Anastasia încă mai dormea când, peste bolta de deasupra 
nemărginitei taigale siberiene, începu să se lase auroral... 

De data asta m-am trezit eu primul, dar am rămas tolănit în 
sacul de dormit, admirând în tăcere chipul frumos şi împăcat al 
Anastasiei şi formele-i dulci, care, acum, se conturau tot mai 
pronunţat în lumina blândă a dimineţii care tocmai cobora. Bine 
că de data asta aşternuse sub cerul liber. Ştia probabil dinainte 
că noaptea avea să fie caldă şi liniştită şi, din acest motiv, 
aşternuse afară, la intrarea relaxantului refugiu subteran, şi nu 
înăuntru. Mie îmi desfăcuse sacul de dormit pe care-l 
adusesem ultima dată când am vizitat-o în taiga, în timp ce ea 
îşi făcu un culcuş din fân şi flori lângă mine. 

Era seducătoare în acest aşternut din taiga, îmbrăcată cu 
rochia ei lejeră de in, până la genunchi, pe care i-o adusesem 
eu - cadou de la cititori. Probabil, o îmbrăca numai în prezenţa 
mea. De obicei dormea dezbrăcată. Cu cât era mai frig în 
pădure, cu atât mai mult fân aşternea. E bine-ştiut faptul că în 
căpiţa de fân nu e frig nici iarna. Oricine ar putea dormi în fân 
fără haine călduroase pe el, chiar şi fără să fie călit ca 
Anastasia. Eu, odată, am încercat. De data asta, însă, mă 
vârâsem în sacul meu de dormit, stăteam întins şi o priveam. Ea 
dormea... şi eu îmi imaginam cum ar fi arătat această scenă 
într-un film artistic. 

„„Poieniţa din inima nemărginitei taigale siberiene, pacea 
din zorii zilei, arar frântă doar de abia perceptibilul foşnet al 
ramurilor din vârfurile  falnicilor cedri... Şi această 
fermecătoare femeie care doarme în tihnă, în aşternutul ei de 
fân şi flori... Respiraţia-i uniformă şi discretă se putea doar 
ghici după firişorul de iarbă care, lipindu-i-se de buza de sus, 
unduia subtil sub fluxul de aer pur al taigalei siberiene... 


1 Aurora - interval de timp, înainte de răsăritul soarelui, când există o lumină 
difuză in atmosferă; lumină roşie-portocalie a soarelui din acest interval de 
timp. Auroră boreală (sau polară, australa) - lumină difuză, verde sau 
roşiatică, care apare ca un arc în timpul nopţii pe bolta cerească, in regiunile 
polare. Sursă: DEX Copyright (Q 2004-2010 DEX online (http://dexonline.ro) 


Era prima dată când o vedeam pe Anastasia dormind în 
taiga. De fiecare dată se trezea înaintea mea. Însă de data 
asta... 

Era o încântare s-o privesc! M-am ridicat cu mare băgare 
de seamă şi, sprijinit într-o mână, m-am uitat la chipul ei şi 
am cugetat în sinea mea: 

„Oh, fermecătoare Anastasia. Acuşi se împlinesc zece ani 
de când ne cunoaştem. Eh, eu am îmbătrânit în tot acest timp 
- e adevărat, tu însă, nu te-ai schimbat aproape deloc, ridurile 
nu ţi-au brăzdat defel faţa. Doar şuviţa asta argintie de păr... 
Se vede că ai tras ceva teribil... Să fie campania asta 
intensivă dusă împotriva ta şi a ideilor tale, de presă şi de 
administrații. E evident că ceva s-a petrecut în tabăra 
întunericului. Pe mine vor să pună labele, care, vorba aia... Ce 
să mai vorbim de tine - ce şi le-ar mai pune ei?! Numai că se 
vede treaba - le au cam scurte! j 

Chiar şi aşa, o şuviţă albă tot ţi-a ieşit. Insă tu să ştii că nu 
ştirbeşte cu nimic rara ta frumuseţe. Azi, multă lume îşi 
vopseşte părul în toate felurile. Şuviţele vopsite sunt foarte 
trendy la tineretul de azi. Însă tu... nici măcar nu a trebuit să 
mergi la coafor - ţi-a ieşit singură. lar cicatricea provocată de 
glonţ a dispărut aproape complet... Şi chiar şi acum, că cerul 
albei s-a luminat şi mai tare, cicatricea de pe tâmplă se vede 
greu, chiar şi de-aproape. In curând va dispărea cu totul. 

Eh, tu dormi liniştită aici, la aer curat, în lumea ta din taiga, 
în timp ce în lumea noastră se petrec evenimente atât de 
importante... Oamenii de ştiinţă le-au numit revoluție 
informațională. Poate mulţumită ţie, poate mânaţi de propriile 
suflete, oamenii din lumea noastră tehnocrată au trecut la 
făurirea vetrelor de familie şi grijesc de pământ. Ţi-au primit cu 
sufletul deschis ideea, Anastasia, ideea unei familii, ideea unei 
ţări şi, de ce nu, ideea unei întregi lumi minunate. Ei te-au 
înţeles şi au purces din proprie iniţiativă la edificarea acestui 
viitor extraordinar. 

Şi eu mă străduiesc să aprofundez. Din toate forţele mele, 
mă străduiesc. Doar că, pentru moment, nu înţeleg prea bine 
cine eşti tu pentru mine. M-ai învăţat să scriu cărţi, mi-ai dăruit 
un fiu, ai făcut din mine un om faimos, m-ai ajutat să-mi 
recapăt stima fiicei - îndeobşte, multe lucruri! Dar ştiu că nu 
asta contează. Altceva contează! Probabil ceva care se ascunde 


undeva înăuntru. 

Ştii, Anastasia, eu nu am vorbit niciodată despre relaţia mea 
cu tine. Nici cu tine, nici cu mine însumi. Şi, în genere, nu i-am 
spus niciunei femei din viaţa mea — te iubesc. 

Nu am făcut-o, nu pentru că aş fi insensibil, ci pentru că 
aceste cuvinte mi se par ciudate şi inutile. Când un om iubeşte, 
iubirea trebuie să i se reflecte în faptele din relaţia cu cel iubit. 
Dacă sunt necesare cuvintele, înseamnă că nu există fapte 
reale, tangibile. lar importante sunt faptele, nu vorbele. 

„„„ Anastasia se răsuci, trase adânc aer în piept, dar nu se 
trezi. lar eu am continuat să-i vorbesc în sinea mea: 

„Nu am vorbit niciodată cu tine despre iubire, Anastasia. Dar 
dacă mi-ai cere steaua de pe cer, m-aş căţăra pe crengile 
copacului cel meu înalt şi, lansându-mă de pe creanga cea mai 
de sus, m-aş înălța în zbor spre ea. Şi de-ar fi să cad, deh... în 
cădere m-aş agăța de o altă creangă şi m-aş căţăra iar, şi iar m- 
aş avânta spre stea! 

Dar tu nu mi-ai cerut să-ţi aduc o stea de pe cer. Anastasia. 
Tu mi-ai cerut doar să scriu cărţi. Şi eu le scriu. Nu întotdeauna 
îmi ies chiar cum trebuie. Uneori mai dau greş. Insă nu le-am 
terminat. Ultima carte încă nu am scris-o. O să fac tot ce-mi stă 
în puteri ca să-ţi placă." 

Pleoapele Anastasiei tresăriră imperceptibil, pe obraji îi 
îmbobociră doi bujori discreţi şi ea deschise ochii. Ochii cenușii- 
azurii, cu privirea lor blajină... Oh, Doamne, atât mă mai 
încălzesc aceşti ochi de fiecare dată, mai ales când îmi sunt 
aproape. Anastasia tăcea şi mă privea cu ochii ei strălucitori şi 
catifelaţi de umezeală. 

— 'Neaţa bună, Anastasia! E prima oară, probabil, când 
dormi aşa de mult. De fiecare dată te trezeşti înaintea mea, am 
spus eu. 

— Şi ţie, Vladimir, dimineaţa bună şi o zi minunată, a replicat 
liniştită Anastasia. 

—Aş mai dormi oleacă. 

— Încă nu ţi-ai împlinit somnul? 

— Ba da, chiar bine. Insă visul acela... Visul de la vărsatul 
zorilor era atât de plăcut... 

— Ce vis? Ce ai visat? 

— Se făcea că tu vorbeai cu mine despre un copac înalt, 
despre o stea, despre cădere şi apoi despre avântul spre cer. 


Cuvintele aminteau copacul şi steaua, dar erau oarecum... erau 
de dragoste, acele cuvinte. 

— Visul, adesea e confuz. Ce legătură să aibă un copac cu 
dragostea? 

— Legătură şi măreț sens poate exista în orice. Aici 
sentimentele contează, iar nu vorbele. Odată cu zorile, ziua mi- 
a dăruit sentimente neobişnuite. Merg s-o salut şi s-o 
îmbrăţişez. 

—Pe cine? 

—Pe minunata zi care mi-a făcut neobişnuitul dar. 

Anastasia se ridică vioaie şi se depărtă câţiva paşi de 
intrarea bârlogului. 

... Exerciţiile astea le făcea în fiecare dimineaţă. Şi 

de data asta îşi mişcă discret mâinile, la început lateral, apoi 

în sus. Odată cu asta, îşi avântă privirea spre cer şi execută o 

rotaţie. Işi făcu elan şi efectuă nemaipomenitul ei salt, după 
care mai făcu o rotaţie... 

lar eu, din sacul meu de dormit, de la intrarea în bârlog, 
fermecat de mişcările-i agile am gândit: „Incredibil! Nu mai are 
demult vârsta unei puştoaice, dar uite-te la ea, cât e de zglobie, 
graţioasă şi energică în mişcări. Aidoma unei tinere gimnaste! 
Cum o fi simţit că-i vorbesc, de vreme ce dormea? Nu oi fi greşit 
să nu recunosc?” 

Şi i-am strigat: 

—Anastasia, tu n-ai visat! 

Ea se opri brusc în centrul poieniţei. Făcu două tumbe, se 
apropie de mine, se lungi pe iarbă şi vorbi într-o undă de 
bucurie: 

—Nu era doar un vis? Atunci, ce altceva era? Vorbeşte, nu 
pierde vremea. Spune-mi totul de-a fir a păr! 

—Ştii, eu chiar m-am gândit la copac şi, în sinea mea, am 
vorbit de-o stea... 

—Spune-mi de unde, de unde ai cules cuvintele? Ce le-a 
generat? 

—Poate că sentimentele... 

Insă discuţia noastră fu întreruptă brusc de strigătul 
bunicului Anastasiei: 

— Anastasia, degrabă ascultă-mă, auzi-mă! 

Anastasia sări în picioare. M-am ridicat şi eu. 


—lar a făcut vreuna din ciudăţeniile lui? — l-a întrebat 
Anastasia pe bunicul ei care alerga spre noi. Bătrânul, 
aruncându-mi doar mie o privire fugace şi salutându-mă scurt 
Salut, Vladimir, ne explică la amândoi: 

— E pe malul lacului. S-a scufundat şi a scos o piatră de pe 
fund, iar acum stă pe marginea apei şi o strânge în pumnişor. 
Cred că piatra aia îl frige la mână, dar el nu o lasă, şi eu nu ştiu 
ce sfat să-i dau. 

Bătrânul s-a întors cu faţa la mine şi mi-a spus cu ton aspru: 

— E fiul tău! Eşti taică-su... Ce aştepţi? 

Fără să înţeleg bine ce se întâmpla, am pornit în fugă spre 
lac. Bătrânul alerga cu mine continuând să-mi explice: 

—Piatra aceea este radioactivă. Nu e mare, dar încătuşează 
foarte multă energie. Şi energia asta pare radiaţie! 

—Cum a ajuns piatra pe fundul lacului? 

— Demult e-acolo. Tatăl meu ştia de ea, dar nimeni nu a 
reuşit niciodată să se scufunde ca s-o scoată. 

— Şi Volodea cum a scos-o? De unde ştia de ea? 


—L-am învăţat eu să se scufunde la adâncime. 

— De ce? 

— Atâta m-a pisat până l-am învăţat. Voi nu aveţi timp să-l 
educați pe copil, lăsaţi totul pe capul bătrânilor... 

— Cine i-a vorbit de piatră? 

— Cine altcineva îi spune lucrurile, în afară de mine? Eu i-am 
spus! 

—Şi pentru ce aţi făcut-o? 

— Vroia să ştie de ce lacul nu îngheaţă iarna. 

Ajunşi în apropiere, l-am zărit pe Volodea pe malul lacului. 
Avea cămaşa şi părul încă jilave, dar apa se prelinsese deja 
toată. Asta însemna că stătea aşa de mult timp. 

Fiul meu ţinea pumnul strâns, întins înainte. Se uita 
concentrat la el, fără să clipească. Era evident că în pumn 
strângea piatra de pe fundul lacului. Am făcut doi paşi spre el. 
Volodea se întoarse spre noi şi ne avertiză: 

— Nu te apropia, tata. 

lar când eu m-am oprit, adăugă: 

— Îţi salut gândul, tată. Însă ar fi bine ca tu şi bunicul să vă 
îndepărtați şi să vă întindeţi mai încolo pe iarbă. Aşa m-aş 
concentra mai bine. 

Bunicul Anastasiei s-a întins iute pe iarbă, iar eu m-am 
aşezat lângă el, complet buimăcit. Am rămas toţi trei o bucată 
de vreme fără să scoatem un cuvânt. Noi doi îl priveam pe 
Volodea de pe malul lacului. Apoi, mie îmi veni o idee simplă: 

—Arunc-o, ia colo! 

— Unde colo? — întrebă băiatul fără să se întoarcă. 

— În iarbă. 

— În iarbă nu, ar putea muri multe vietăţi. Eu simt că, pentru 
moment, nu o pot arunca. 

— Şi-atunci, ce-o să faci? O să stai aşa o zi, două, dar după 
aceea? Ce-o să faci acum? O să rămâi aici o săptămână, o lună? 


— Acu mă gândesc cum să fac, tata. Hai să tăcem, să lăsăm 
mintea să găsească ieşirea, să n-o încurcăm. 

Eu şi bătrânul ne uitam tăcuţi la Volodea. La puţin timp, pe 
nesimţite, apăru şi Anastasia. Am zărit-o apropiindu-se tiptil pe 
malul opus. Venea prea încet pentru situaţia dată, am gândit 
eu. Se opri la cinci metri de Volodea şi, ca şi cum el nici n-ar fi 
fost acolo, se aşeză pe malul apei, îşi lăsă picioarele în apă şi 


rămase nemişcată. După câteva secunde se uită la Volodea şi îi 
zise imperturbabilă: 

—Te arde mânuţa, fiule? 

— Da, mama, răspunse Volodea. 

— La ce te gândeai când ai scos piatra şi la ce te gândeşti 
acum? 

— Că piatra emană o energie asemănătoare radiaţiei. 
Bunicul mi-a vorbit despre energia asta. Dar şi omul emană o 
energie. Ştiu. lar energia lui e întotdeauna mai puternică decât 
toate celelalte. Nici o altă energie nu o poate depăşi pe cea a 
omului. Eu am scos piatra şi acum o ţin. Mă forţez să domin 
această energie. S-o dirijez înapoi, înăuntru. Vreau să 
demonstrez că omul este mai puternic decât orice radiaţie. 

— Şi îţi reuşeşte? O să poţi dovedi superioritatea energiei 
emanate de tine? 

— Da, mama, o să pot. Numai că e tot mai fierbinte şi un 
picuţ mă frige la degete şi la palmă. 

— Atunci de ce n-o arunci? 

— Eu simt că nu se poate face asta. 

— De ce? 

— Pentru că va exploda, mama. Va exploda de îndată ce voi 
deschide pumnul. Şi explozia va fi puternică. 

— Corect, va exploda. Energia încătuşată în piatră se va 
elibera. Tu i-ai reprimat propriul flux de energie cu energia ta şi 
l-ai orientat înapoi, înăuntru. Ai vizualizat mintal nucleul 
pietricelei şi acum, acolo se concentrează atât energia ei, cât şi 
a ta. Dar nu se poate acumula la nesfârşit. Acum e concentrată 
în nucleul plăsmuit mintal de tine şi se va încinge până te va 
arde la mânuţă. 

— Am înţeles, de asta nici nu desfac pumnul. 

În aparenţă, Anastasia era destinsă. Mişcările îi erau line şi 
chibzuite, vorbea cumpătat şi cu pauze, însă eu o percepeam 
încordată şi cu mintea frenetică, probabil, mai preocupată ca 
niciodată. Se ridică, se întinse oarecum agale şi rosti impasibilă: 

— Va să zică, tu ai realizat, Volodea, că, dacă deschizi brusc 
pumnul în care ţii pietricica, se poate produce o explozie? 

— Da, mama. 

— Înseamnă că va trebui s-o laşi gradual. 

— Cum? 

— Foarte încet. Mai întâi va trebui să eliberezi degetul mare 


şi arătătorul, în acest fel, o vei dezveli parţial. În paralel 
urmăreşte mintal energia canalizată de tine în piatră şi 
elibereaz-o ca pe o rază orientată în sus. Energia pietrei se va 
lua după energia ta. Numai, fii atent! Energia s-o dirijezi în sus! 

Concentrându-se asupra pumnului strâns, Volodea desfăcu 
foarte lent degetul mare şi arătătorul. 

Chiar în pofida dimineţii însorite, raza de energie se evidenția 
net în spaţiu. O pasăre tocmai survola spaţiul de deasupra 
noastră, când, întretăind traiectoria acesteia se prefăcu 
instantaneu într-un nor de fum, care, la rândul său, străpuns de 
rază, în câteva clipe se risipi în văzduh ca un abur. 

După câteva minute, raza deveni aproape invizibilă. 

— Eh, aş mai sta aici cu voi, spuse Anastasia, dar trebuie să 
merg cât voi vă mai distraţi. Fug să pregătesc micul dejun. 

Şi plecă tot aşa de încet, precum venise. Făcu doi paşi, se 
clătină uşor, merse la lac şi se spălă pe faţă. In realitate, în 
spatele măştii calme, Anastasia ascundea o teribilă încordare. 
Nu ar fi vrut să-şi sperie fiul şi să îl încurce în acţiunile lui. 

—Tu de unde ştii procedura corectă, mama? — îi strigă din 
urmă Volodea Anastasiei care se îndepărta. 

— De unde? — îl îngână bunicul înveselit care se ridica de 
jos. 

—Cum, de unde? La şcoală, maică-ta era prima la fizică! 

Eu am izbucnit în râs. Anastasia se întoarse cu faţa la noi, 
râse şi ea şi replică: 

— Eu nu ştiam dinainte, fiule. Dar ştiu că orice s-ar întâmpla, 
soluţia trebuie căutată şi găsită, fără doar şi poate. Frica nu 
trebuie să paralizeze gândirea. 

Volodea terminase de deschis pumnişorul când raza 
devenise aproape invizibilă. În pălmuţa copilului zăcea acum o 
simplă pietricică lunguiaţă. Volodea o privi puţin şi bodogăni 
mai mult pentru sine: „Ce aveai tu în tine nu e mai puternic 
decât omul”, apoi strânse iar pumnul, alergă şi plonjă în lac cu 
cămăşuţa pe el. Nu se văzu preţ de vreo trei minute, iar când 
reieşi la suprafaţă, sări brusc pe mal. 

— Asta l-am învăţat eu, ca să economisească aer, spuse 
bunicul. 

Volodea ieşi la mal, săltă să se scuture de apă şi se apropie 
de noi. Atunci eu i-am strigat din cale-afară de emoţionat: 

— Copile, ai măcar habar ce e aia radiaţie!? Nu, nu ai! Dac-ai 


fi ştiut ce e, ţi-ai fi văzut de-ale tale şi nu te-ai fi scufundat să iei 
piatra. Chiar nu ai altceva de făcut aici? 

— Eu ştiu ce este radiaţia, tăticule. Bunicul mi-a vorbit 
despre catastrofele provocate de centralele voastre nucleare şi 
despre armele pe care le fabricaţi. Mi-a explicat cât de 
problematică a devenit astăzi depozitarea deşeurilor nucleare, 
răspunse Volodea. 

—Bine, dar ce legătură are piatra de pe fundul lacului cu 
toate astea? Nu înţeleg. 

— Aha, chiar aşa, ce treabă are? — se băgă în vorbă şi 
bunicul. la instruieşte-l oleacă, Vladimir. Eu mă duc să mă 
odihnesc o târă. Că-n ultima vreme îmi cam dă fir de tors fiu-tu. 

Bunicul Anastasiei se îndepărtă. Eu am rămas cu Volodea. 

Băiatul stătea în faţa mea, cu cămaşa udă pe el. Era vădit 
emoţionat; ne speriase pe toţi. Nu aş fi vrut să mă mai oţărăsc 
şi eu la el, aşa că am rămas în linişte, neştiind ce să spun. Insă 
Volodea a spart gheaţa: 

— înţelegi, tăticule, bunicul susţine că aceste depozite de 
deşeuri nucleare reprezintă un pericol foarte mare. După unele 
teorii plauzibile, ele pot aduce mari prejudicii multor ţări şi 
locuitorilor acestora. Chiar şi întregii planete. 

— Sigur că aduc, dar ce treabă ai tu? 

— Oamenii consideră problema rezolvată, însă atât timp cât 
pericolul persistă, e de la sine înţeles că nu a fost soluţionată 
cum se cuvine. 

— Şi unde ar fi greşeala? 

— Bunicul susţine că rezolvarea corectă trebuie s-o găsesc 
eu. 

— Şi ai găsit-o? 

— Acum da, tata! 

Fecioraşul meu de abia nouă ani, cu cămaşa udă pe el şi cu 
mânuţa suferindă, stătea în faţa mea încrezător şi-mi vorbea cu 
ton placid şi sigur de sine despre rezolvarea chestiunii 
depozitării deşeurilor nucleare. Mie, asta mi se păru ieşit din 
comun. Deoarece nu e nici profesor şi nici cercetător fizico- 
nuclear, ba mai mult, nici măcar nu frecventează vreo şcoală. 
Foarte ciudat! Stă copilul ud leoarcă pe malul lacului siberian şi 
îşi stoarce mintea cum să soluţioneze problema depozitării 
deşeurilor radioactive! Fără vreo speranţă în rezolvarea măcar 
parţială a chestiunii, doar aşa, pentru a întreţine discuţia, l-am 


întrebat: 

— Concret, cum ai de gând să soluţionezi tu problema asta 
nesoluţionabilă? 

— Din varietatea de soluţii, cred că cea mai efectivă ar fi 
dispersia lor. 

— Nu înţeleg, ce să dispersezi? 

— Deşeurile, tăticule. 

— Cum? 

—Eu am înţeles că, în doze mici, radiaţia nu este deloc 
periculoasă. În proporţii mici se află cam peste tot: în noi, în 
plante, în nori. Atunci, însă, când ajunge să fie concentrată 
multă într-un singur loc, se iveşte reala primejdie. In depozitele 
radioactive, despre care mi-a vorbit bunicul, materiile 
radioactive sunt adunate multe într-un singur loc, în mod 
nefiresc. 

— Da, asta se ştie. Materiile radioactive sunt transportate 
într-un depozit special amenajat, în care sunt păzite cu 
scrupulozitate, datorită teroriştilor. Respectarea normelor de 
depozitare este asigurată cu eficienţă de personal special 
instruit. 

—Aşa este, tăticule. Totuşi pericolul persistă şi catastrofa este 
inevitabilă. Acestea sunt efectele unui gând premeditat al cuiva 
anume, care condiţionează alegerea eronată a oamenilor. 

— De chestiunea asta se ocupă institutele de cercetare în 
cadrul cărora îşi desfăşoară activitatea oameni cu înaltă 
pregătire. Tu nu eşti un cercetător şi nu stăpâneşti această 
ştiinţă. Prin urmare n-o să găseşti soluţia la o chestiune atât de 
importantă. Lasă să se ocupe ştiinţa modernă. 

— Bine, tăticule, însă rezultatele? Vezi doar, pericolul cel mai 
mare pentru umanitate se reflectă tocmai în rezultatele 
alegerilor ştiinţei modeme. Tu ai dreptate: eu nu studiez la 
şcoală, nu am cunoştinţele despre care vorbeşti tu, însă... 

Volodea tăcu şi îşi lăsă privirile în pământ. 

—Ce vrei să spui cu însă? De ce taci acum, Volodea? 

— Eu, tăticule, nu vreau să urmez şcoala şi să studiez ştiinţa 
aceea de care vorbeşti tu. 

— De ce nu vrei? 

— Deoarece, ştiinţa aceea conduce spre catastrofe. 

— Altă ştiinţă nu există. 

— Ba există! „Realitatea doar singur să o defineşti” — spune 


mama Anastasia. Eu i-am pătruns semnificaţia şi acum o studiez. 
Pentru moment, mai concret de-atât nu pot încă s-o definesc. 

„Uite-te la el, cât e de sigur pe sine!” - am gândit eu şi i-am 
spus: 

— Care este, după tine, probabilitatea unei catastrofe? 

—100%. 

— Eşti convins? 

— Conform teoriei probabilităților şi în lipsa unei acţiuni de 
contracarare a gândului păgubitor, este inevitabilă. Construirea 
acestor imense depozite nucleare este acelaşi lucru cu 
fabricarea unor bombe uriaşe. 

— Să înţeleg că gândul tău contracarează acest gând nociv? 

— Da, eu am lansat acest gând în spaţiu şi el va învinge. 

—Fii mai concret: cum a soluţionat mintea ta chestiunea 
depozitării deşeurilor radioactive? 

—Toate aceste deşeuri, concentrate în imensele depozite, vor 
trebui neîntârziat deconcentrate. lată ideea mea! 

— Deconcentrate? Asta înseamnă dispersarea lor în sute de 
mii sau milioane de unităţi mai mici? 

— Da, tăticule. 

— Simplă, soluţia. Mai rămâne totuşi problema număru' unu: 
unde le depozităm - aceste bucățele mai mici? 

— Pe moşiile familiilor, tăticule! 

Am rămas mut de uimire să aud aceste argumentări atât de 
improbabile. Nu mai ştiam ce să spun. Apoi, aproape că am 
exclamat: 

— Bazaconii, Volodea! Ai debitat o prostie! 

Am mai meditat câteva minute în linişte şi apoi mai calm, am 
adăugat: 

— E adevărat că, dacă bucăţelele radioactive ar fi împrăştiate 
în diferite locuri, s-ar putea evita o catastrofă globală. Insă, 
făcând aşa, vor fi expuse pericolului milioanele de familii care au 
ales să trăiască pe propriile moşii. Toţi vor să trăiască în locuri 
pur ecologice. 

— Da, tăticule, toţi vor să trăiască în locuri curate, ecologice. 
Dar astfel de locuri au dispărut aproape complet de pe Pământ. 

-—Taigaua nu este un loc ecologic? 

-Taigaua e un loc relativ curat dar nu ideal, nu ca cel 
primordial. Locuri ideale nu mai sunt nicăieri. Norii de prin alte 
părţi ajung şi aici, purtând ploi acide. Vegetaţia, copacii, pe 


moment încă mai dovedesc că se pot regenera, însă locurile 
murdare devin, pe zi ce trece, tot mai murdare. Şi, pe zi ce 
trece, acestea sunt tot mai numeroase. lată de ce nu trebuie să 
fugim de mizerie, ci, dimpotrivă, să acţionăm fără întârziere. 
„Singuri trebuie să curăţim locurile” - aşa spune mama. 

Din noianul de variante posibile, mintea mea a ales una 
singură. Alta mai bună nici nu există. Să fie deconcentrate, 
convertite şi adaptate în scopuri paşnice. Pe fiecare moşie să fie 
dosită câte-o bucăţică... Nu-i periculos - aşa-mi spune mintea. 

— Şi pe moşie, unde? intr-o debara, într-un seif? Unde să fie 
depozitată această capsulă radioactivă? In beci?... Mintea încă 
nu ţi-a spus unde? 

— Capsula să fie îngropată în pământ, la nu mai puţin de 
nouă metri profunzime. 

Am analizat această propunere a fiului, incredibilă la prima 
vedere, şi am înclinat tot mai mult să cred că un sâmbure de 
raționalitate în ea, totuşi, are. Varianta de păstrare a deşeurilor 
nucleare propusă de el, elimină cu desăvârşire eventualitatea 
catastrofelor. Cel puţin a celor de proporţii. Cât priveşte, însă, 
contaminarea moșiilor - şi asta e posibil de evitat; ba mai mult, 
poate aduce şi beneficii. Oamenii de ştiinţă să inventeze ceva 
similar unui micro-reactor sau cine mai ştie ce... 

Şi dintr-odată m-a fulgerat un gând. Eh, fir-ar să fie! Chiar 
aşa! lacă încă un motiv valid pentru a dezmembra depozitele cu 
deşeuri radioactive! Banii! Guvernele din lume cheltuiesc sume 
serioase pentru depozitarea lor. Cu aceşti bani se construiesc 
depozitele, se salarizează personalul de serviciu şi se finanţează 
institutele de securitate. Mare parte din aceşti bani e înghițită, 
nu se ştie de cine. Aşa că, mai bine să le fie daţi acelor familii 
care vor accepta să depoziteze aceste capsule de deşeuri 
radioactive. Fantastic! In acest fel va fi garantată siguranţa şi, pe 
deasupra, oamenii vor câştiga şi bani din asta! 

În momentul de faţă nu sunt în siguranţă nici măcar locuitorii 
care trăiesc departe de aceste puncte. Când s-a produs 
incidentul de la C.E.A? din Cerobil, Ucraina, nu au fost 
contaminate doar teritorii din Ucraina, ci şi din Rusia şi 
Bielorusia. Norii poluanţi au reuşit să poarte contaminarea la 
sute şi chiar mii de kilometri. 

In aceste condiţii, propunerea fiului meu, chiar şi în fază 


2 C.E.A. (A.3.C.: aTOMHaA 3/eKTOCTaHLIHA) - centrală electrică atomică (n.t.) 


conceptuală - deoarece încă mai necesită aprofundare - merită 
atenţia maximă din partea lumii ştiinţifice, a guvernelor şi, nu în 
ultimul rând, a opiniei publice. 

Plimbându-mă pe malul lacului, cufundat în meditaţie, am 
uitat cu desăvârşire de Volodea. El rămase nemişcat şi mă 
urmărea. Educaţia de aici nu-i permitea să mi se adreseze 
înainte ca s-o fac eu. Pentru ei era de neconceput întreruperea 
gândurilor unui alt om. 

Am decis să dirijez discuţia spre o altă temă: 

— Deci, tu meditezi încontinuu la câte ceva. Ai primit vreo 
sarcină, vreo îndatorire?... 

—Muncă?... Indatorire?... Eu fac întotdeauna ceea ce vreau. 
Muncă? Ce ai în vedere prin cuvântul muncă, tăticule? 

— Munca este o activitate pentru care eşti plătit. Sau, ceea ce 
faci în folosul întregii familii. Când eram aşa ca tine, părinţii mei 
m-au pus să îngrijesc iepuraşi. Şi eu i-am îngrijit. Strângeam 
buruiene pentru ei, îi hrăneam şi râneam cuştile. Şi iepurii 
aduceau foloase familiei mele. 

Volodea mă ascultă, apoi vorbi pe neaşteptate: 

— Tata, acum o să-ţi vorbesc despre o îndeletnicire pe care 
mi-am ales-o singur. 

—Vorbeşte-mi! 

— Hai cu mine, o să-ţi arăt un loc! 


„Mac, mac, ga, ga 
sau 
super-cunoştinţele 
pe care le rătăcim 
Ne-am depărtat de lac. Volodea mergea înaintea mea. Acum 


părea oarecum schimbat. Din meditativ şi concentrat devenise 
vibrant de bucurie. Se răsuci spre mine ţopăind şi vorbi 


precipitat: 

— Eu nu am ţinut iepuraşi, dar am făcut altceva. Nu ştiu cum 
s-o numesc? Am născut - nu merge. Am creat - nici aşa nu se 
potriveşte. Aha, mi-am amintit! Voi numiţi asta clocirea ouălor. 
Aşadar - am clocit ouă. 

— Cum adică, ai clocit? Găinile şi, în genere, păsările clocesc 
ouă. 

— Ştiu. Dar eu a trebuit să le clocesc singur. 

— Cum aşa? Povesteşte totul în ordine firească! 

— În ordine? Bine, uite cum s-a întâmplat. 

L-am rugat pe bunicu' să-mi găsească câteva ouă de rață şi 
gâscă sălbatică. A bombănit el oleacă la-nceput, dar la vreo 
patru zile mi-a adus patru ouă mari, de gâscă, şi cinci mai mici, 
de rață. 

Apoi, tot în ordine: am săpat o gropiţă, pe fund am pus puţin 
bălegar de cerb amestecat cu iarbă, am acoperit totul cu paie şi 
deasupra am depus toate ouăle aduse de buni cu'. 

— Bălegarul la ce ţi-a trebuit? 

— Bălegarul emană căldură şi ouăle au nevoie de căldură ca 
să iasă puişori din ele. Atât dedesubt, cât şi deasupra. Deseori a 
trebuit să stau eu însumi pe ouă. Am acoperit gropiţa cu burta. 
În zilele ploioase sau friguroase îl puneam pe urs să stea pe ouă. 

—Şi nu le-a zdrobit? 

— Ursu-i mare, groapa mică. El stătea deasupra, iar ouăle pe 
fundul gropii. Pe lupoaică am pus-o să stea de pază. De multe ori 
am dormit lângă groapă, până s-au deschis ouăle. De-ai şti ce 
frumos e să le priveşti când se deschid! Nu din toate au ieşit 
puişori. Din nouă ouă au ieşit două gâsculiţe şi trei răţuşte. Le- 
am hrănit cu seminţe, cu nucuşoare măcinate şi le-am adăpat. 
De fiecare dată când le hrăneam, chemam multe animale de pe 
teritoriul nostru. 

— Pentru ce? 

— Ca să mă vadă cum îngrijesc puii şi să înţeleagă că nu pot 
să-i atingă, ci, dimpotrivă, că trebuie să aibă grijă de ei. Am 
dormit lângă groapa în care s-au născut gâsculiţele şi răţuştele, 
iar în nopţile reci sau ploioase am chemat şi ursul să doarmă cu 
mine. Puişorii se ascundeau în blana lui pufoasă şi stăteau la 
căldură. 

Apoi, împrejurul gropii am înfipt câţiva ţăruşi şi am împletit o 
îngrăditură de crengi. Deasupra am încropit un acoperiş din 


crengi uscate. Gâsculiţele şi răţuştele au crescut şi s-au deprins 
să se depărteze de groapă. Odată mă plimbam prin preajma 
cuibului şi aşa, s-fără un scop anume, am fluierat: utiuuu' - 
utiuuu' utiuuu”. Ele au sărit iute din cuib şi au venit la mine. Se 
luau şi după urs, dar le-am dezbărat. S-ar fi îndepărtat prea mult 
de cuib şi ar fi putut să piară. 

Au crescut fără probleme. Le-am zburătăcit. Apoi le-au dat 
penele şi au învăţat să zboare. Eu le-am ajutat; le aruncam în 
sus şi ele învățau. După asta au început să se depărteze în zbor 
de cuib, dar se întorceau de fiecare dată. 

Când a sosit toamna şi multe păsări s-au adunat în stoluri 
pentru a migra spre sud, răţuştele crescute de mine s-au 
alăturat unui stol de rațe, iar gâştele unuia de gâşte şi au zburat 
toate către ţinuturile calde. Eu am sperat, adică eram convins în 
sinea mea, că se vor întoarce. Şi aşa a şi fost. Ah, tăticule, îţi 
închipui ce frumos? 

Le-am auzit strigătele: ga - ga - ga! Se întorseseră! Am 
alergat la cuib şi am fluierat: utiuuu’ - utiuuu'utiuuu”. Le-am 
ospătat cu seminţe şi cu miezuri de cedru special măcinate 
dinainte. Mi-au mâncat din palmă şi eu m-am bucurat nespus de 
mult. La larma lor, animalele din zonă s-au apropiat de cuib şi s- 
au bucurat şi ele. Uite că am ajuns! Priveşte! 

Intr-un loc dosnic, în mijlocul câtorva tufe de coacăze, zării 
cuibarul făcut de fiul meu. 

—Ai zis că s-au întors, dar nu-i nimeni. 

— Nu sunt pentru că au plecat să se plimbe şi să mănânce. 

Volodea feri crengile şi făcu loc de trecut, iar eu am văzut trei 
cuiburi săpate în pământ. Într-unu' erau cinci ouă nu prea mari, 
probabil de rață, într-altul, unu’ mai mare, de gâscă. 

— Ca să vezi, abia s-au întors şi au şi depus ouă. Nu-s cam 
puţine? 

— Da! — exclamă emoţionat Volodea. 

— Abia s-au întors şi au depus deja şase ouă. Or să depună şi 
mai multe dacă le curăţ cuibul şi le hrănesc mai des. 

Priveam la chipul fericit al copilului şi, pentru că nu 
înţelegeam motivul bucuriei lui debordante, l-am întrebat: 

— Ce te face să te bucuri aşa, Volodea? Eu ştiu că nimeni 
dintre voi - nici bunicul, nici mama şi nici tu - nu mănâncă ouă. 
Deci asta nu poate fi o muncă pentru tine, atâta timp cât nu 
aduce un beneficiu concret. 


— Aşa? Dar alţii mănâncă ouă. Mai ales oamenii care s-au 
obişnuit să mănânce de toate, nu numai vegetale. Mama spune 
că se poate mânca tot ceea ce animalele dau de bună voie. 

— Şi îndeletnicirea ta ce rol joacă în toate astea? 

— Am gândit că ar trebui născocit ceva care să le permită 
oamenilor de pe propriile moşii să nu se împovăreze cu munca. 
Sau să trudească cât mai puţin cu putinţă. Pentru a le rămâne 
timp să mediteze. lar asta e posibil doar dacă noi pătrundem 
concepţia Divină, materializată în lume! Eu îndrăgesc ştiinţa 
cunoaşterii gândurilor Divine. Este ştiinţa cea mai grandioasă, 
cunoaşterea ei este vitală! De exemplu: să înţelegem de ce Ela 
lăsat ca păsările, toamna să migreze la sud, dar să nu rămână 
pe meleagurile calde, ci să se întoarcă. M-am gândit mult la asta 
şi am tras, iată, această concluzie: El a lăsat aşa pentru a-i uşura 
omului iernatul. Pe timp de iarnă, păsările nu-şi pot procura 
singure hrana şi de asta zboară. Dar nu rămân la sud, ci se 
întorc pentru a-i fi de ajutor omului. Aşa a lăsat Dumnezeu. Omul 
mai trebuie să înţeleagă încă multe dintre cele concepute de 
Creatorul nostru. 

— Volodea, deci tu propui ca în fiecare gospodărie — sau 
aproape în fiecare - să trăiască gâşte şi rațe, care să facă ouă şi 
să-şi poarte singure de grijă? Toamna să zboare spre sud, ca 
apoi, primăvara să se întoarcă?... 

— Da. E posibil. Vezi bine, eu am reuşit. 

— Da, sunt de acord, ai reuşit Totuşi, mai există un alt aspect 
important... O să te necăjesc, probabil, însă e bine să vorbim 
deschis, să nu treci drept ridicol cu propunerea ta. 

—Atunci vorbeşte-mi deschis, tăticule! 

— Există o ştiinţă care se numeşte economie. Eforturile 
specialiştilor în economie sunt orientate spre găsirea celor mai 
raţionale metode de obţinere a produselor, în cazul nostru a 
ouălor. Pe la noi au fost construite o multitudine de ferme 
avicole. În aceste ferme sunt crescute foarte multe găini, 
concentrate într-un singur loc. Găinile fac ouă, care apoi ajung în 
magazin. Omul merge la magazin şi cumpără câte ouă vrea. 
Totul a fost astfel gândit, încât producerea unui singur ou să 
necesite cât mai puţin timp şi eforturi posibile. 

— Ce înseamnă eforturi, tăticule? 

— Efortul reprezintă suma resurselor investite în producerea 
unui ou. Se cere o evaluare amănunţită şi acţiunile cele mai 


eficiente. 

— Bine, tăticule, o să mă străduiesc să evaluez bine. 

— După ce o să-ţi faci calculele, o să înţelegi singur. Dar 
pentru a face asta se cer cunoscute unele date şi cheltuielile 
care intervin. O să încerc să vorbesc cu un specialist în 
economie. 

—Eu pot calcula de pe acum, tăticule. 

Volodea se încruntă puţin concentrat şi, după un minut, 
afirmă: 

— Minus doi la infinit. 

— Ce formulă e asta? Ce arată? 

— Rentabilitatea economiei Divine se exprimă printr-un şir 
infinit de numere. Ştiinţa economică a omului contemporan, 
chiar şi din punctul zero, coboară cu două unităţi. 

— E ciudată metoda ta de calcul... şi misterioasă. Poţi să-mi 
explici cum ai făcut? 

— În calculul de faţă am stabilit ca punct de referinţă 
valoarea zero. Toate cheltuielile susţinute de fermele avicole, 
legate de construcţia şi întreţinerea lor şi de livrarea ouălor la 
magazine, vor fi exprimate prin valoarea minus unu. 

— De ce minus unu? Cheltuielile trebuie exprimate în ruble şi 
copeici. 

— Unităţile băneşti sunt mereu relative şi schimbătoare. Şi, 
dat fiind că în metodica mea nu sunt prezente, le vom defini pe 
toate folosind termenul ipotetic minus unu. Atâta timp cât 
cheltuielile există şi trebuie calculate pornind de la punctul de 
referinţă zero, vor fi exprimate prin minus unu. 

— Aha, şi a doua unitate cu minus de unde ai scos-o? 

—A doua fixează calitatea, care nu poate fi bună. Condiţiile 
improprii de întreţinere şi lipsa unei nutriţii diversificate 
depreciază neîndoielnic calitatea ouălor, astfel mai apare o 
unitate cu minus. Deci, totalul va fi minus doi. 

— Bine, hai să fie aşa. Oricum, şi în cazul tău există pierderi 
importante de timp. la să-mi spui Volodea, cât timp ai irosit cu 
clocitul ouălor - după cum tu însuţi afirmi - cu creşterea şi 
îngrijirea rațelor şi gâştelor? 

— Nouăzeci de zile şi nopţi. 

— Nouăzeci de zile, aşadar? Toate astea pentru câteva zeci 
de ouă şi asta abia după un an? Pentru oamenii de pe moşii va fi 
mult mai raţional să cumpere de la târg puişorii sau să-i scoată 


singuri cu incubatorul electric, pe timpul iernii, ca în patru-cinci 
luni aceştia să înceapă să facă ouă. Începând chiar cu al doilea 
an de viaţă, în ajunul iernii, păsările sunt de regulă sacrificate, 
deoarece din al treilea an le scade productivitatea. Prin urmare 
oamenii le taie şi cresc altele. Aceasta-i tehnica. 

Această tehnică cere eforturi interminabile, tăticule. 
Presupune ca găinile să fie hrănite zilnic, să le fie pregătită 
hrana pe iarnă şi an de an să fie crescute altele tinere. 

— Mda, să fie hrănite şi să fie crescute altele tinere... Cu 
toate astea, tehnica modernă nu este aşa de laborioasă ca 
varianta ta. 

—Tăticule, cele nouăzeci de zile reprezintă intervalul de timp 
în care se lansează un program veşnic. Păsările se vor întoarce 
şi îşi vor creşte singure noile generaţii, le vor educa cum să se 
comporte cu oamenii şi să se întoarcă pe locurile natale. Aşa vor 
face milenii de-a rândul. Omul care a demarat acest program îl 
va lăsa moştenire generaţiilor viitoare... Le va întoarce urmaşilor 
o părticică din ştiinţa economică Divină. Cele nouăzeci de zile 
dedicate obţinerii unui ou vor deveni minute într-o sută de ani şi 
se vor reduce pe an ce trece. 

—Şi totuşi, tu, în calculele tale nu ai încorporat cheltuielile. 

— Compensaţia acestor cheltuieli este măreaţă şi nu mai 
puţin importantă decât produsul oferit de păsări. 

— Ce compensație? 

— Primăvara, când păsările se întorc de pe plaiuri depărtate 
la căminul lor şi pe imaşurile natale, oamenii se bucură. Această 
binecuvântată bucurie alungă multe maladii din trupurile lor. 
Energia va fi de nouăzeci de ori mai intensă atunci când păsările 
nu numai că se vor întoarce din sud, ci se vor întoarce întins la 
tine şi, cu larma fericită şi cântul lor entuziast, vor da bineţe ţie 
şi celorlalte vieţuitoarele din bătătura ta. Cântecele lor nu vor 
aduce bucurie numai omului, ci întregului spaţiu! 

Volodea vorbi inspirat şi încrezător. Ar fi fost o prostie să-l mai 
contrazic. Aşa că m-am prefăcut că meditez, că fac un calcul în 
gând. Imi părea rău că nu aveam chiar nimic ce să-l învăţ pe fiul 
meu. 

Inedite, învăţăturile lui şi educaţia de aici... În faţa mea se 
află fiul meu natural, dar senzaţia este de ca şi cum s-ar fi aflat 
un copil sosit de pe o altă planetă sau dintr-o altă civilizaţie. 
Volodea are o cu totul altă viziune asupra vieţii, o altă filozofie şi 


viteză de gândire. Calculele le face instantaneu. Şi eu am înţeles 
că, oricât ai sta în faţa computerului, şi un an întreg de vrei, şi ai 
face calcule, tot calculele lui vor fi mai exacte. Totul în el pare 
oarecum inversat, răsturnat. Ori, poate mai precis ar fi să spun: 
cât de mult ne-am denaturat noi viața? Esenţa şi menirea ei. 
Catastrofele sunt toate doar efecte ale acestor denaturări. 

Cu certitudine e aşa! Atât de mult mi-aş fi dorit să-i fiu de 
folos fiului meu, Volodea! Dar cu ce? Şi, puţin dezamăgit, l-am 
întrebat cu o oarecare nepăsare şi linişte în glas: 

— O să mă gândesc la calculele tale economice, poate că ai 
dreptate tu. Volodea, tu, aici te joci şi rezolvi tot felul de chestii. 
Eu aş vrea să te întreb: chiar nu există nimic care să te 
frământe? 

Volodea suspină profund şi răspunse după un timp, oarecum 
amărât: 

— Ei bine, tăticule, am şi eu o mare problemă. Una pe care 
doar tu mă poţi ajuta s-o rezolv. 

Acum era Volodea cel abătut, în timp ce eu, dimpotrivă, mă 
bucuram că el ajunse să aibă nevoie de ajutorul meu: 

— Şi care ar fi problema asta a ta, mare? 

Marea problemă! 


—Ţi-aminteşti, tăticule, ultima dată când ai venit aici, ţi-am 
spus că mă pregătesc să ies în lume, când o să fiu mare? 

— Da, mi-aduc aminte. Ai zis că vrei să mergi în lume ca să-ţi 
găseşti a ta fată univers pe care s-o faci fericită. Că o să creaţi 
împreună spaţiul în care vă veţi creşte urmaşii. Mi-amintesc. Ce 
s-a întâmplat, ai renunţat la idee? 

— Nu, nu am renunţat. Deseori mă gândesc la viitor, la fata 
mea şi la cuibul nostru. Îmi ilustrez mintal toate amănuntele 
vieţii împreună. Şi cum veţi veni voi - tu şi mama - la noi în vizită 
şi veţi vedea visele plăsmuite împreună cum se materializează. 

— Şi-atunci, care-i problema? Ţi-e teamă că nu o să-ţi găseşti 
fata? 

— Nu asta-i problema. Fata o voi căuta şi o voi: găsi. Hai cu 
mine, o să-ţi arăt o altă poieniţă ceva mai mare. Şi o să înţelegi, 
o să percepi singur problema mea. 

Am mers împreună cu Volodea într-o poiană din vecinătatea 
poieniţei Anastasiei şi ne-am oprit chiar în centrul ei. Volodea mă 
invită să mă aşez, îşi duse mâinile pâlnie la gură şi strigă cu 


forţă şi îndelung a - a - a, în toate direcţiile. 

Peste puţine minute, prin coroanele copacilor care străjuiau 
poiana, se declanşă agitația. Câteva veveriţe se iţiră pe ramurile 
copacilor şi se adunară ciucur pe unul din cedri. Unele se liniştiră 
pe crengi, altele, mai sprinţare, continuară să ţopăie din creangă 
în creangă. 

După alte câteva minute, dintr-un tufiş îşi făcură apariţia trei 
lupi, se tolăniră la marginea poienii şi ne ţintuiră cu privirea. 

La vreo trei metri de lupi, se aciuă o zibelină. Mai veniră două 
capre, dar nu s-au aşezat jos, ci au rămas proţăpite în picioare, 
urmărindu-ne. Imediat după asta îşi făcu intrarea şi un cerb. In 
cele din urmă, în foşnet de crengi, se prezentă şi ursul. Se tolăni 
la marginea poienii, continuând să gâfâie. De pe limbă îi curgea 
saliva. Probabil că era departe când a auzit chemarea şi a trebuit 
să alerge. 

În tot acest timp, Volodea rămase undeva în spate cu mâinile 
sprijinite pe umerii mei. Se depărta câţiva paşi de mine, adună 
un mănunchi de iarbă şi, întorcându-se la mine, îmi spuse: 

— Deschide gura, tăticule! O să-ţi dau nişte firişoare de iarbă, 
ca să vadă animalele că te hrănesc cu mâna mea şi să nu se mai 
îngrijoreze de prezenţa unui străin. 

Eu am acceptat şi am mestecat mănunchiul adus de Volodea. 

El se aşeză alături de mine, îşi sprijini capul pe pieptul meu şi- 
mi spuse: 

— Mângâie-mă pe creştet ca să se liniştească de-a binelea. 

Şi eu l-am mângâiat cu nespusă bucurie pe fiul meu cu păr 
bălai. 

Îşi începu astfel istorisirea: 

— Eu am înţeles, tăticule, că Dumnezeu a plăsmuit lumea 
întreagă ca leagăn pentru fiul Său, pentru om. Vegetaţia, aerul, 
apa şi norii - toate Le-a creat pentru el. La fel şi animalele... cele 
care, cu nespusă bucurie, sunt gata să-l slujească pe om. Dar noi 
am cam uitat ce servicii ne pot aduce ele, care le este chemarea 
şi menirea şi acum a venit vremea să pătrundem toate astea. 
Oamenii de astăzi încă mai ştiu care este menirea câinelui - să 
păzească locuinţa, să caute lucrurile rătăcite sau să menţină 
ordine în gospodărie. Pisica - să prindă şoareci, dacă aceştia fură 
merindele. Calul - să care. Însă, o menire are fiecare animal. Şi 
asta trebuie descoperită! Eu am încercat să dau de rostul 
acestor animale, care acum stau şi îmi aşteaptă porunca. Mă 


ocup de ele deja de trei ani, căutând să-i definesc menirea 
fiecăruia. Uite un exemplu: ursul are labele foarte mari şi 
robuste. El ar putea să sape gropi pentru pivnițe, ar putea 
depozita proviziile acolo şi, la urmă, să le acopere. Să scoată 
mierea din stup... 

— Da, ştiu, Volodea. Anastasia mi-a povestit că în trecut, urşii 
erau ţinuţi în bătătură pentru forţa lor de muncă. 

— Şi mie mi-a spus. Tu priveşte ce am reuşit să-l învăţ să 
facă! 

Volodea se ridică în picioare şi îşi întinse mâna dreaptă spre 
urs. Animalul se concentră atât de tare, încât încetă aproape să 
mai respire. Când Volodea a bătut cu palma pe un picior, ursul 
cel uriaş făcu câteva salturi şi se tupilă la picioarele lui. Volodea 
se ghemui lângă capul enorm al fiarei, îl pălmui uşor şi îi 
scărmănă o ureche. Ursul mormăia de plăcere. Apoi, Volodea se 
ridică. Odată cu el a sărit şi ursul în picioare şi l-a urmat 

Volodea se deplasă spre hatul poienii. Acolo găsi un ram 
uscat pe care îl împlântă în pământ la vreo zece metri de unde 
stăteam eu. Se întoarse la marginea poienii, se apropie de un 
pui de cedru de vreun metru înălţime şi-l atinse cu mâna. Bătu 
de două ori din palme şi ursul alergă spre cedru şi îl adulmecă. 
După asta urmă ceva de necrezut!... 

Am urmărit scena împreună cu Volodea, întinşi pe iarbă. 

Ursul adulmecă puţin cedrul şi se îndepărtă de ca şi cum ar fi 
luat măsura. Alergă între cedru şi locul în care Volodea tocmai 
împlântase crenguţa uscată şi scrijeli cu labele anterioare locul 
în care era înfiptă crenguţa uscată. 

Munci cu vânjoasele-i labe înzestrate cu gheare şi, în câteva 
minute, reuşi să sape o groapă cu diametrul de circa optzeci de 
centimetri şi adâncimea de circa jumătate de metru. Işi admiră 
lucrarea vârându-şi capul în groapă şi, probabil, adulmecând. 

Pe urmă alergă la puietul de cedru indicat de Volodea şi 
scormoni pământul dimprejurul lui. Imediat ce mântui de săpat 
groapa de forma unui tranşeu, se propti pe labele din spate 
lângă cedru, îşi vâri labele din faţă în tranşeu şi trase afară 
puietul laolaltă cu o brazdă consistentă de pământ. Se ridică pe 
labele dinapoi şi cără, ajutând-se de cele dinainte, cedrul cu 
brazda de pământ la groapa săpată în prealabil. Se apropie şi cu 
o deosebită grijă, cobori brazda în groapă. Brazda era mai lungă 
cu vreo cincisprezece centimetri decât groapa. Ursul se feri într- 


o parte şi cântări situaţia. Scoase din nou afară cedrul, îl aşeză 
alături şi lărgi groapa, după care-l aşeză la loc. De data asta 
totul era /a normă. 

Se îndepărtă iarăşi şi, iarăşi, îşi admiră munca. Satisfacţia îi 
era tipărită pe chip. Se apropie de cedrul proaspăt plantat şi 
presără pământ peste crăpăturile apărute între brazda în care 
puietul de cedru îşi avea rădăcinile şi marginile gropii proaspăt 
săpate. Greblă pământul şi îl nivelă, presând şi bătătorind cu 
labele ţărâna dimprejurul copăcelului abia sădit. 

Scena asta mi s-a părut destul de interesantă, cu toate că 
avusesem deja ocazia să văd veveriţele cum îi aduceau 
Anastasiei bureţi uscați şi nucuşoare de cedru, cum se jucau 
lupii cu ea sau cum o apărau de câinii vagabonzi. 

Sunt convins că multă lume a avut ocazia să urmărească 
dresurile de animale pe la spectacolele de circ. Nu mai puţin, 
căţeaua mea, Kedra, răspunde cu mare plăcere la multe 
comenzi. 

Ceea ce se întâmpla aici, în poiana din taiga, semăna, la 
prima vedere, cu reprezentațiile de circ, doar că toate astea nu 
se desfăşurau în arena împrejmuită cu plase înalte, ci într-un 
ambient natural, iar protagonistele nu erau animale ferecate în 
cuşti strâmte de circ, ci animale libere sau, cum le mai numim 
noi, sălbatice. Pentru noi sălbatice, pentru fiul meu prietene şi 
ajutoare - ca pentru noi cele domestice. 

Intre toate astea exista o diferenţă izbitoare şi misterioasă. 

Devotamentul animalelor domestice mai poate fi atribuit şi 
faptului că omul le hrăneşte, le adapă şi le oferă adăpost La fel şi 
în cazul circului: la aceste spectacole, după fiecare truc realizat 
cu succes, dresorul încurajează leul sau tigrul. Scoate dulciuri 
dintr-un săculeţ atârnat de un baston sau din buzunar şi le dă 
fiarelor. 

Animalele de circ îşi petrec vieţile în cuşti, fiind private în 
acest fel de posibilitatea de a-şi procura singure hrana. Prin 
urmare, sunt absolut dependente de om. Aici, în schimb, 
animalele sunt pe deplin libere şi îşi găsesc singure hrana şi 
adăpostul prin taiga. Dar chiar şi aşa, tot vin la chemarea 
omului! Şi nu numai că vin, ba chiar aleargă mulţumite şi chiar 
fericite la semnul omului, pentru a-i îndeplini poruncile. De ce? Şi 
pentru ce? Volodea nu-i dă nimic de mâncare ursului şi, totuşi, 
acesta părea mult mai fericit decât animalele de circ când îşi 


primesc bucăţica mult jinduită. 

Ursul care abia plantase copăcelul la porunca lui Volodea, se 
legăna de pe o labă pe alta, îl ţintea cu privirea pe copil şi 
aştepta să mai facă, dacă era necesar, ceea ce tocmai terminase 
de făcut sau să îndeplinească o nouă sarcină. Pentru mine era 
ceva inedit să văd cât de mult ţinea acest enorm urs de taiga să 
mai facă ceva pentru om. Pentru copil! 

Volodea nu-i mai dădu nicio comandă ursului. Cu un gest îl 
invită la el, îl apucă cu mânuţele de blana de pe bot, îl zgâlţăi 
uşor, apoi îl mângâie şi-i spuse: „Tu eşti fain, nu ca şi căpriţele!”. 
Ursul mormăi satisfăcut, era în culmea fericirii. 

Anastasia spunea: „De la om poate iradia o energie 
binefăcătoare, invizibilă. Această energie îi este necesară 
fiecărei vieţuitoare tot atât de mult cât şi aerul, soarele sau apa. 
Lumina soarelui este doar o reflecţie a măreţei energii emanate 
de oameni.” 

Ştiinţa noastră a descoperit o gamă întreagă de energii. A 
reuşit până şi să-şi producă singură energia electrică, să 
fisioneze atomul şi să fabrice bombe. Dar cum şi cât de mult s-a 
mişcat ştiinţa noastră în direcţia cea mai importantă - în studiul 
energiei emanate de om? Şi există, în genere, o ştiinţă implicată 
în studiul acestei energii şi a posibilităţilor ei? A aptitudinilor 
omului în ansamblu şi a menirii lui pe lumea asta şi în Univers?... 

E posibil ca cineva anume, prin orice mijloc imaginabil, să 
încerce să împiedice fiinţa umană în procesul de auto- 
cunoaştere? Să i se pună pieziş... 

Nu este posibil! E absurd ca menirea omului să fie aceea dea 
rătăci ani întregi prin cazinouri sau baruri cu un păhăruţ de 
vodcă în mână! Sau să-şi irosească anii vieţii la casele de marcaj 
ale magazinelor sau ca manager în birou. Şi nici măcar top- 
modelul, preşedintele sau cântăreţul de estradă nu înclină spre 
menirea primordială a omului. 

Însă tocmai aceste profesii moderne, câştigatul banilor şi 
toate acele ceva-uri, par a fi importante în viaţa omului. Despre 
astea tratează cea mai mare parte a filmelor şi transmisiunilor 
tv... Doar asupra esenței existentei nu se meditează niciodată. 
Omul este îndobitocit. 

Să nu fie tocmai asta pricina tuturor războaielor de 
pretutindeni? Şi că Pământul devine tot mai murdar?! Că 
oamenii, tot mai dezorientaţi, se îmbată cu vodcă şi se 


droghează!? 

Cine să oprească harababura asta de pe Pământ? Ştiinţa? 
Ştiinţa tace! Religia? Care din ele? Unde sunt rezultatele? Sau, 
poate că ar trebui să chibzuiască fiecare în dreptul său? Singur! 
Să judece! Dar, ca s-o facă, ar trebui să gândească. Când, de 
vreme ce viaţa noastră nu-i altceva decât o continuă rutină? 

Până şi o tentativă de a raţiona pe tema esenței existenţei 
umane este sufocată din faşă. 

Vrei să vinzi reviste cu corpuri nude voluptoase? Poftim! Vrei 
să savurezi perversiuni sexuale? Poftim! Vrei să tratezi şi să 
ilustrezi perversiunile maniacale ale sceleraţilor? Poftim! Vrei să 
scrii şi să propagi în eter informaţii despre prostituție? Da', 
poftim! 

Toate astea, în timp ce pe tema esenței existenţei umane şi a 
menirii sale se discută tot mai puţin. Temă din ce în ce mai 
prohibită! 

Mi-am întrerupt firul gândurilor şi m-am uitat la fiul meu. 
Stătea întins pe iarbă alături de mine şi mă privea cu luare 
aminte. Sigur ar fi dorit să-mi mai arate câte ceva, aşa că l-am 
întrebat 

— Ce i-ai spus ursului despre capre, Volodea? 

— Nu reuşesc nici în ruptul capului să le pătrund menirea. 

—Dar, ce-i de înţeles? E evidentă menirea caprelor: să dea 
lapte pentru oameni. 

— Da, lapte. Dar şi ele pot fi dresate să facă ceva. 

— Ce? Şi cu ce folos? 

—Eu le-am urmărit. Caprele sunt capabile să cojească 
trunchiurile copacilor şi a cioturilor. Şi să mănânce crenguţe din 
tufişuri. Dacă ar fi ţinute în gospodărie, ar vătăma plantele. Dar 
ca să nu facă asta, eu mă chinui să le-nvăţ cum să tuşineze 
gardul verde din gospodării. 

—Să tuşineze? 

— Da, tăticule, să tuşineze. Oamenii tund gardurile vii, fac din 
ele pereţi drepţi sau tot felul de forme. Mie mi-a vorbit bunicul 
despre asta; se cheamă amenajare peisagistică. Dar căpriţele nu 
înţeleg ce vreau eu de la ele. 

— Şi cum vrei să le înveţi? 

— Hai să-ti arăt. 

Volodea luă o sfoară împletită din fibre de urzică, lungă de 
trei metri, legă un capăt de un copac potrivit de mare şi întinse 


sfoara trecând-o printr-un tufiş. Cu un gest le chemă la el pe cele 
două capre, le mângâie, foşni cu mâna tufişul şi apoi muşcă el 
însuşi o crenguţă. Le-a spus ceva caprelor după care, acestea s- 
au dat dibace la ronţăit crengile tufişului. Când au ajuns la 
punctul delimitat de sfoară, Volodea balansă de câteva ori sfoara 
şi scoase un sunet de nemulţumire. Caprele s-au oprit pentru o 
clipă, şi-au ridicat boturile şi l-au privit contrariate pe Volodea, 
însă mintenaş şi-au reluat rumegatul crengilor, fără să se 
sinchisească câtuşi de puţin de sfoară. 

— Uite, tăticule, că nu reuşesc. Caprele nu mă înţeleg. Ar 
trebui să tundă tufişul la fir cu sfoara... 

—Da, văd. Asta ar fi problema ta? 

—Nu asta e problema mea cea importantă. Altceva mă 
frământă. 

—Ce? 

—Probabil ai remarcat cu câtă bucurie au alergat animalele la 
chemarea mea. 

— Da, am văzut. 

— De mai mulţi ani stau printre ele şi s-au obişnuit cu mine. 
Numai cu mine. Vor să-mi stea în apropiere şi aşteaptă 
mângâieri doar de la mine. Când o să plec în lume, or să 
tânjească după mine. Se vor mâhni că nu mai vine omul la ele, 
că nu le mai cheamă şi nu le mai cere nimic. Pentru mine, acum 
este evident că raportul cu omul şi slujirea lui, au devenit esenţa 
existenţei lor. 

— Anastasia nu ar putea să stea cu ele? 

— Mama e în ambientul ei, are animalele ei, cu care s-a 
împrietenit. Este ocupată şi nu are vreme pentru toate. Pe 
acestea le-am ales eu şi doar eu am avut grijă de ele timp de 
mai mulţi ani, spuse Volodea arătând spre animalele care, ca şi 
până atunci, stăteau pe marginea poienii. De mai bine de trei ani 
mă tot ţin de capul bunicului să stea în preajma mea când mă 
aflu printre ele. Mai bombăne el, dar stă tot timpul cu mine. Insă 
adineaori m-a anunţat că nu îmi poate lua locul. 


— De ce? 
— „Dresura nu mă ispiteşte aşa de tare ca pe tine” — mi-a 
răspuns el mormăind neîmpăcat. — „Nu ar fi trebuit să dedici 


atât de mult timp fiecăruia în parte!” Şi: 
— „Ce ţi-a trebuit să le răsfeţi atâta?” 
El susţine că animalele astea nu mă privesc doar ca pe 


stăpânul, ci şi ca pe copilul lor, deoarece cele mai bătrâne m-au 
văzut crescând şi m-au dădăcit. Şi că, în genere, am comis unele 
erori pe care acum trebuie să le îndrept singur. Dar cum să fac 
de unu' singur? E prea târziu. 

M-am uitat la animalele rămase pe marginea poienii, care, din 
cât se putea înţelege, aşteptau de la Volodea o altă poruncă sau 
altceva de făcut, şi am înţeles că îi vor duce dorul. La fel cum îmi 
duce dorul mie, căţeaua Kedra, când părăsesc casa de la ţară 
pentru câteva, zile sau săptămâni. Are cuşcă călduroasă, e 
dezlegată şi liberă să se plimbe pe imaş, prin pădure sau prin 
sat. Vecinul meu o hrăneşte în fiecare zi. Îi prepară terci şi îi dă 
oase. Totuşi, într-unul din rânduri, vecinul mi-a povestit: 
„Jinduieşte după dumneavoastră, Vladimir Nicolaevici. Deseori 
stă şezută în fund şi i se preling ochii pe drumul pe care vă 
întoarceţi dumneavoastră. Adesea chelălăie.” Când mă întorc, 
Kedra aleargă cu botul înainte, mi se gudură la picioare şi, 
uneori, împinsă de noianul de sentimente, sare să mă lingă pe 
faţă, mânjindu-mi hainele cu labele. Şi nu ştiu cum s-o învăţ să-şi 
stăpânească emoţiile. 

Insă aceste animale tolănite aici, în pădure?... Ne-au studiat 
silenţioase şi aparent calme tot timpul cât am discutat. Ce 
aşteptau? Că doar nu le pune nimeni să stea şi să aştepte cine 
ştie ce poruncă de la om... 

Oh, Doamne!... 

Un gând strălucitor mi-a zguduit întreaga fiinţă. Nu numai 
acestea din taiga, de pe marginea poienii... Toate animalele de 
pe Pământ au o menire a lor şi aşteaptă un contact cu făptura 
cea mai măreaţă de pe planetă - cu Omul! Toate au fost lăsate 
ca să-l sprijine pe om să-şi îndeplinească prea înalta-i misiune. 
Ca tot ceea ce este viu pe Pământ, şi ele au fost date de 
Dumnezeu ca să-l ajute pe om în realizarea măreţei misiuni... 
Însă omul?... 

M-am uitat la animalele rămase pe marginea poienii şi am 
gândit: „Intr-adevăr, fiul meu are o problemă serioasă; nu o să 
poată abandona aşa, netam-nesam, bestiile. Totodată, nu-şi 
poate trăda nici visul la fata cu care să-şi creeze Spaţiul de 
lubire.” 

—Hm, Volodea, asta chiar că-i o problemă! Şi, din câte s-ar 
părea, fără ieşire. S-ar părea că te-ai poticnit, i-am zis eu. 

—Există o singură ieşire, tăticule, dar nu e în puterile mele. 


— Atunci în ale cui? 

— Doar tu poţi rezolva problema asta. 

— Eu? Cum? Ce pot face eu în acest caz, fiule? 

Există o ieşire 

— Eu cred că dacă vrei, tu mă poţi ajuta, tăticule, vorbi încet 
Volodea. 

— Tu zici? Şi ce să fac eu? Că nu înţeleg nimic... Tu crezi, dar 
eu nu ştiu cum... 

M-am aşezat pe iarbă. Volodea rămase în picioare în faţa mea 
şi mă privea ţintă şi implorator în ochi. Buzele-i îngăimau nişte 
sunete nedesluşite. judecând după mişcarea buzelor, repeta un 
singur cuvânt. Şi fără să-şi ia privirea de la mine, spuse răspicat: 

— O surioară! Te rog frumos, tăticule, tu şi mama faceţi-mi o 
surioară! O s-o îngrijesc şi o s-o educ eu singur. Ele mă vor ajuta. 
Nu o să vă distragem de la treburile voastre. O să grijesc eu de 
ea, numai să se ridice oleacă. Şi o să-i explic tot. Ea o să rămână 
aici cu animalele mele. Faceţi-mi o surioară, tu şi mama, 
tăticule! Se înţelege, dacă nu eşti bolnav... sau obosit. Şi, 
bineînţeles, dacă poţi. Bunicul mi-a spus că datorită stilului de 
viaţă pe care-l duc, a aerului viciat şi a apei infectate, bărbaţii 
din lumea voastră se îmbolnăvesc des şi îmbătrânesc repede. Tu 
ai abia puţin peste cincizeci de ani, dar dacă eşti obosit... Şi dacă 
ţi-ai irosit puterile... Atunci, eu doar în trei zile... Doar trei! Eu am 
predispus totul. Îţi vor reveni multe din puterile pierdute. 

Volodea era vizibil agitat. L-am întrerupt: 

— Aşteaptă, Volodea, linişteşte-te! Da, e adevărat, sunt puţin 
obosit, dar cred că se mai găsesc puteri. Nu aici e hiba. În 
principiu, eu sunt de acord ca tu să ai o surioară, numai că, vezi, 
ca un copil să vină pe lume, e nevoie de dorinţa comună a 
ambilor părinţi. 

— Eu sunt convins, tăticule, adică ştiu cu certitudine că 
mama nu o să refuze să mai aveţi un copil. Dacă tu te-nvoieşti, 
ca să nu mai pierdem vremea, hai să începem chiar acum să ne 
pregătim pentru venirea pe lume a surioarei mele. Eu ştiu cum 
se face. Am studiat şi bunicul m-a ajutat mult. Am aranjat tot şi 
am făcut toate preparativele. Trei zile şi trei nopţi vei rămâne 
doar cu mine. Să nu te gândeşti niciunde şi să nu te laşi abătut 
de nimic. Forţele şi energia din tine se vor întoarce. 

— De unde ştii tu că acum nu am îndeajuns de multă forţă, 
Volodea? 


—Eu ştiu că ai, dar o să fie şi mai multă! 

— De acord, o să rămân trei zile cu tine. Dar, mai întâi hai s-o 
înştiinţăm pe mama. 

— O să-i explic eu. O să-i spun că avem ceva de făcut 
împreună. Nu se va împotrivi şi nu va obiecta. 

— Bine, atunci, începem? 

Eram nespus de intrigat să văd ce a putut pregăti fiul meu, 
ca eu, doar în trei zile, să-mi recapăt atât de multă energie şi 
forţă! Vreau să spun de la-nceput că procedurile pregătite de el 
ar putea să pară puţin ciudate, însă senzaţia trăită în cea de-a 
treia zi îmi vine greu s-o descriu prin cuvinte sau din condei. Să 
vă spun că am întinerit cu zece, douăzeci de ani? Nu merge! La 
faţă: poate că da, cu vreo cinci ani, însă în interior... Era ca şi 
cum totul ar fi funcţionat într-un mod cu totul nou. Am simţit 
forţe noi. Parcă se schimbase lumea împrejurul meu! 


Reîntinerirea 
Execuţia număru’ unu 


Imediat după acceptul de a mă supune procedurilor 
terapeutice propuse de fiul meu, Volodea porunci animalelor să 
lase poiana. Mă apucă de-o mână şi alergarăm amândoi spre lac. 
Pe drum ne oprirăm de vreo câteva ori. Volodea, din loc în loc, 


adună niscaiva firişoare de plante şi făcu cocoloaşe din ele. Când 
erau gata, mi le dădu să le mănânc. Şi eu le-am mâncat 

In câteva minute a început să-mi curgă nasul, apoi am 
vomitat. Am vomitat atât de violent, încât am gândit că dau 
afară tot sucul gastric din stomac. Eu vărsăm de nu reuşeam să 
articulez un cuvânt, dar Volodea îmi explica: 

— Asta-i bine, tăticule, nu-ţi fie teamă. E bine. Dă afară toate 
mizeriile! Rămâi curat! Aşa se procedează în caz de intoxicație. 

Nu eram în condiţia de-ai putea răspunde, însă am gândit în 
sinea mea: „In caz de intoxicație, da! Numai că atunci, ori iei 
nişte medicamente care să-ţi inducă greaţa şi voma, ori nişte 
laxative, cum ar fi, bunăoară, uleiul de ricin. Dar de ce toată 
această execuție? Că nu eram intoxicat!” 

Volodea, ca şi cum mi-ar fi auzit întrebarea nepusă, îmi 
explică: 

—Tu nu eşti intoxicat - e evident - tăticule, dar consumi 
alimente care nu-s departe de a fi otravă. Aşa o să iasă tot răul 
din tine. 

Abia-abia se ostoise voma, cursul nasului şi lăcrimarea 
abundentă, că a venit şi diareea. De vreo cinci ori a trebuit să 
fug în tufişuri. Toate astea au ţinut vreo două ore. După aceea 
m-am simţit mai uşurat. 

—Te simţi mai uşurat acum, tăticule? 

— Da, am încuviinţat eu. 

Execuţia a doua 


Volodea mă luă iar de mână şi alergarăm împreună. Ajunşi pe 
malul lacului, mă invită să mă spăl şi să mă scald puţin. În timp 
ce ieşeam din apă, l-am văzut scoțând din pământ o ulcică cam 
de-un litru jumătate. 

— Acuma trebuie să bei apa asta. E apă moartă. Se cheamă 
aşa, deoarece conţine foarte puţini microbi. Apa asta nu se 
poate bea în prezenţa aerului viciat, însă aici aerul e curat, aşa 
că poţi bea apa moartă. Îți va clăti organele interne, ţi le va 
curăța, multe bacterii şi microbi vor fi evacuaţi din organism. 
Bea cât poţi de multă. Când goleşti ulcica, îţi dau alta plină, tot 
cu apă moartă. După ce-o bei şi pe-a doua, o să-ţi dau încă una. 
In acest fel, toate bacteriile şi microbii necesari se vor regăsi în 
proporţii ideale. 

De la el am aflat că apa moartă înseamnă apa cu un conţinut 


minim de bacterii, care se găseşte la mare adâncime sub 
pământ Aşadar, cred că şi apa noastră minerală, îmbuteliată, 
este moartă. Şi cred că noi, — îndeobşte, bem doar apă moartă. 
Din asta se trag toate afecțiunile, gen disbacterioza, de care 
suferă copii noştri, cu precădere nou-născuţii. 

Apa vie este apa de suprafaţă, din pârâuaşele sau iazurile 
curate. Acolo, în inima taigalei, încă se mai găsesc astfel de 
locuri. 

Totodată, vreau să mai spun că bunicul Anastasiei mi-a 
explicat mai târziu că apa de izvor, băută direct de la sursă, nu 
poate fi considerată apă vie. Pentru ca ea să prindă viață, 
trebuie să stea circa trei ore într-un recipient de lut sau de lemn, 
cu gură foarte largă: „Apa vie trebuie să absoarbă lumina 
soarelui. În prezenţa soarelui, în apă iau naştere organismele 
necesare vieţii omului, pe care voi le numiţi bacterii şi microbi.” 

După asta, apa trebuie să rămână trei ore la întuneric. Abia 
atunci poate fi băută ca apă vie. 

Execuţia a treia 


—Tu să bei, tăticule, ori de câte ori îţi e sete. Între timp, 
trecem la următoarea procedură. Toate aceste şedinţe curative, 
oamenii din lumea murdară ar trebui să le facă nouăsprezece 
zile în şir sau, şi mai bine, treizeci şi trei - aşa a spus bunicul. 
Dar, fiindcă tu nu ai atâta timp, eu am restrâns totul la trei zile. 
Ne vom descurca şi aşa. Hai, te duc într-un loc, acolo am 
pregătit ceva. 

Ne-am depărtat cam o sută de metri de lac şi acolo, printre 
copaci, am zărit o laviţă aşternută cu fân. 

Lângă laviţă se vedeau patru funii împletite, cred, din fibră de 
urzică sau din lână. Un capăt al fiecărei funii se termina cu un 
laţ, celălalt era legat de un copac. 

M-am întins pe laviţa cu fân. Volodea ancoră laţurile de 
mâinile şi picioarele mele şi tensionă uşor funiile cu nişte 
vergeluţe, până ce, literalmente, mă răstigni. Încheieturile au 
început să-mi trosnească. Întinse încă o idee sforile şi spuse: 

—Tata, trebuie să stai întins aşa măcar o oră pe burtă şi una 
pe spate. În această vreme, ca să treacă altfel timpul şi să tragi 
şi foloase, o să-ţi fac un masaj reconfortant. Tu relaxează-te sau 
dormi, de vrei. 

Această procedură am repetat-o ajutat de fiul meu, câte două 


ore pe zi, timp de trei zile. 

După cum avea să-mi explice mai târziu bunicul Anastasiei, 
acest exerciţiu de reabilitare asigură o îmbunătăţire a lubrifierii 
încheieturilor. Face foarte bine persoanelor în etate. De 
asemenea, mai poate determina o creştere în înălţime, 
deoarece, în această poziţie, se îndreaptă coloana. Cel mai 
important efect rămâne, totuşi, lubrifierea încheieturilor. 

Să judecăm puţin: noi mergem, alergăm sau facem exerciţi 
fizice în sălile de gimnastică, unde pompăm muşchii. Toate, sau 
aproape toate aceste exerciţii generează un stres excesiv al 
încheieturilor. Aici, însă, dimpotrivă, încheieturile se relaxează. 

La fiecare din aceste şedinţe de extensiune, Volodea îmi 
făcea câte un masaj. In ziua a doua, m-a uns cu un suc sau un 
extract dulceag, pe corp. Asta a atras pe mine o mulţime de 
insecte. Dar ştiam deja, de la Anastasia, că acestea îmi curăţau 
porii pielii. În condiţiile noastre, porii pielii îi putem curăța doar la 
saună, cu măturicea de stejar. Sub efectul aburului din saună, 
pielea transpiră şi, în acest fel, porii se desfundă. 

In intervalele dintre şedinţele de extensiune, am făcut tot 
felul de exerciţii: am alergat, am înotat şi am făcut tracţiuni la 
bară fixă pe crengi de copaci. Volodea mă punea de trei ori pe zi 
să stau în mâini, cu capu-n jos, atâta cât rezistam. lar eu am 
stat, sprijinindu-mi picioarele de trunchiul unui copac. Şi această 
procedură, ca şi celelalte, era destul de interesantă deoarece, 
stând în această poziţie, foarte mult sânge defluieşte spre faţă şi 
o tensionează, contribuind la eliminarea ridurilor. 

In toate aceste trei zile am băut doar lapte şi ulei de cedru şi 
am mâncat doar polen de flori, fructe şi câţiva (puţini) bureţi 
uscați (toate, de fapt, alimente pe care le găsim uşor şi în 
condiţiile vieţii moderne). Tot timpul cât am urmat procedurile 
propuse de fiul meu, m-am forţat mintal să le adaptez condiţiilor 
noastre de viaţă şi am ajuns la concluzia că toate se pot aplica 
cu bune rezultate şi acasă. In scopul purificării organismului se 
poate recurge şi la produsele farmaceutice, la diuretice sau la 
ajunare. Apa moartă nu-i greu de procurat - toată apa din sticle 
e moartă. lar apa vie s-ar putea procura - doar să găseşti pe 
undeva un izvoraş curat! 

Efectul însănătoşirii este imediat. 


O procedură misterioasă 


În setul de proceduri propuse de fiul meu a intrat şi una 
misterioasă care, în condiţiile noastre de viaţă, ar fi problematic 
de efectuat. 

Eu o s-o descriu amănunţit, în speranţa că se va găsi cineva 
care s-o descoase şi să ne explice şi nouă cum se poate aplica în 
condiţiile contemporane. lată în ce constă... 

De trei ori pe zi - dimineaţa, înainte de prânz şi pe la trei 
după amiază - Volodea îmi dădea să beau un extract vegetal 
preparat de mâna lui. 

De fiecare dată când venea vremea să-l iau, Volodea alerga la 
ascunzătoarea lui, dintr-o groapă scotea un urcioraş şi-mi dădea 
să beau, dar nu mai mult de o înghiţitură. Când mi l-a dat prima 
oară, mi-a spus: 

— Bea asta şi înregistrează mintal volumul înghiţiturii. După 
ce bei, întinde-te pe iarbă. Eu o să ascult cum îţi bate inima. 

Eu am luat o înghiţitură şi m-am întins pe iarbă. Volodea mi-a 
pus mânuţa pe piept şi a rămas nemişcat Peste câteva momente 
am simţit nişte furnicături şi văpăi de căldură în mai multe 
puncte ale corpului. Inima îmi bătea mai intens. Nu mai des. 
Senzaţia era că muşchii cordului s-ar fi destins normal, însă se 
contractau mult mai rapid, pompând sângele cu mai multă forţă. 

Mai târziu aveau să-mi explice specialiştii că, în cazul unei 
circulații mai intense a sângelui, în anumite părţi ale corpului - 
acolo unde vasele capilare sunt obstrucţionate - se pot face 
simţite simptome de căldură sau furnicături. 

Volodea ascultă câteva minute bătaia inimii, apoi declară: 

—Totul e în ordine, tăticule, inima ta suportă o înghiţitură şi 
mai mare. Dar, mai bine să nu riscăm. Data viitoare o să iei tot o 
înghiţitură mică. 

L-am întrebat care este rostul acestui extract şi din ce e 
făcut. El mi-a răspuns: 

— Este un macerat vegetal care îţi va întoarce multe forţe şi 
te va ajuta la vindecarea bolilor, dacă acestea există. Insă, cel 
mai important, în tine se regenerează o determinată forţă şi ia 
naştere o noua energie - ambele tot atât de necesare la 
naşterea surioarei mele. 

—Tu consideri că nu am îndeajuns? 

— Poate că ai îndeajuns, dar acum, cu siguranţă, forţele în 


tine vor fi mult mai multe şi energiile se vor afla toate într-un 
echilibru ameliorat. 

— Vor rămâne aşa pe viitor sau le voi irosi odată cu naşterea 
copilului? 

— În vederea procreării altor copii, va trebui să bei din nou 
acest extract. Ele fac la fel de fiecare dată. 

— Ele, cine? 

— Zibelina şi alte animale. Eu am urmărit doar un mascul de 
zibelină. Bunicul m-a învăţat când, în ce moment al zilei şi cât 
timp anume să-l urmăresc. 

— Bunicul de unde le ştie pe toate astea? 

-—Tăticule, bunicul nostru deţine toate acele cunoştinţe pe 
care le deţineau măreţii preoţi-înţelepţi. Chiar şi pe acelea uitate 
de preoţii contemporani sau necunoscute cu mii de ani în urmă. 
Preoţii foloseau acest extract înaintea procreării copiilor şi 
înaintea morţii, pentru a deveni imortali. 

— Ce înseamnă înaintea morții, pentru a deveni imortali? 

—Toată lumea trebuie să creadă că au murit. În realitate, ei 
doar îşi schimbă trupurile şi se reîncarnează instantaneu, 
păstrând toate cunoştinţele şi informaţia. Nu numai ei sunt apți 
de a se reîncarna instantaneu. Insă puţini sunt cei care pot 
păstra şi informaţia. lată de ce renaşte omul şi este constrâns să 
cunoască din nou viaţa, să înveţe totul de la capăt, fără să aibă 
oportunitatea de a compara lumea de ieri cu cea de azi. lată de 
ce rătăcesc oamenii prin viaţă. Fiindcă nu o cunosc şi fiindcă nu 
mai posedă sentimentele care să-i facă să se simtă asemănători 
lui Dumnezeu. 

— Aşadar, bunicul a conservat toată această informaţie? 

— Da, tata. Bunicul nostru este un preot măreț şi înţelept. Pe 
lume mai trăieşte doar un singur om în măsură să-l întreacă - 
incomensurabil de mult - pe bunicul. 

— Unde trăieşte el acum - acest cel mai puternic şi înţelept 
om? Tu ştii? Cu siguranţă, el e preotul suprem. 

— Este mama-Anastasia, tăticule! 

—Anastasia? Cum şi de unde posedă ea mai multe informaţii 
chiar decât străbunicul? 

— Bunicul susţine că volumul prea mare de informaţii, pe el îl 
încurcă, şi că este posibil să-i mai scape câte ceva, însă pe 
mama, asta o deranjează câtuşi de puţin, deoarece ea nu 
înmagazinează nicio informaţie. 


— M-ai încurcat de-a binelea. Ba ştie mai multe, ba nu deţine 
nicio informaţie... 

— Nu m-am exprimat eu bine, tăticule. Mama Anastasia 
deţine toată informaţia... Ea deţine foarte multă informaţie, însă 
a comprimat-o în sentimente. Şi la momentul oportun, în numai 
o clipă, poate recepționa atât de multă informaţie, încât mintea 
bunicului s-ar putea chinui o zi sau chiar două ca s-o prelucreze. 

— Nu înţeleg eu aşa bine ce spui, dar sună interesant. 
Continuă! Dar tu? Devreme ce te sfătuieşti tot timpul cu bunicul, 
înseamnă că nu deţii nicio informaţie din trecut? 

—Dat fiind că-i cer sfatul, înseamnă că nu am. 

— De ce? Reiese că, din punct de vedere intelectual, nu 
ajungi la nivelul lor. Al bunicilor. Ce spun ei vizavi de asta? Sunt 
convins că bunicul tău aruncă vina pe mine. 

— Bunicul nu spune aşa ceva. 

—Dar mama? Ea ce spune? 

—Am întrebat-o pe mama de ce eu ştiu mai puţin decât 
străbunii mei, decât ea şi decât tine, şi ea mi-a răspuns: „Toate 
adevărurile Universale, fiul meu, şi toate informaţiile vremurilor 
primordiale, i-au fost dăruite fiecărui om, fără nicio tăinuire. Nu 
toţi oamenii pot să le-nţeleagă şi să le accepte, deoarece țelul 
vieţii şi aspiraţiile sufletelor lor nu corespund aspirațiilor 
Universului. Omul este liber, volnic în toate, iar făgaşul, şi ne- 
Universa’ poate să şi-l aleagă. Totodată şi Dumnezeu este liber 
când, cum şi cui să-i dea povaţă. Tu nu te-ntrista că-ţi lipsesc 
cunoştinţele. Cunoaşte-ti visul şi crede în el. Vei primi totul din 
plin, atunci când creaţia de visu-ţi zămislită, destoinică se va 
dovedi.” 

— Aşa... Tu ce-ai înţeles din cuvintele ei? 

— Am înţeles că în clipa în care visele şi țelul vieţii mele vor 
prinde formă în detaliu, toate cunoştinţele utile materializării lor 
vor apărea de la sine. 

— Dar, pe moment, vei continua să-i ceri sfaturi bunicului? 

— Da. Lui, mamei şi ţie. Bineînţeles că voi face eforturi să 
meditez şi să înţeleg. 

— Aşadar, dacă am înţeles bine, şi extractul acela vegetal pe 
care mi l-ai dat în toate aceste trei zile, tot de la bunicu' l-ai 


3 ne-Universal - aici cu sensul de incompatibil cu principiile universale (extra- 
universal) (n.t.) 


aflat? 

— Pot să-ţi spun toată reţeta, tăticule. 

— Spune-mi-o! 

— Pentru această reţetă e nevoie de plante de taiga. Ca să 
aflu ce plante şi în ce proporţii să adun, am urmărit un mascul 
de zibelină timp de trei zile şi trei nopţi. Un viitor tată. Bunicul 
mi-a spus că perechea lui nu-l primeşte dacă nu-i pregătit. Eu l- 
am urmărit ca să văd ce paşte în zilele dinaintea împerecherii şi 
în ce moment exact al zilei o face. Deoarece şi momentul e la fel 
de important. Am cules din toate plantele din care a mâncat 
masculul de zibelină, dar în cantităti mult mai mari, că, deh, tu 
eşti mult mai mare decât el. 

Toate aceste plante le-am cules în câteva tranşe, le-am pus 
într-o piuă şi le-am pisat până ce am obţinut un suc. Am făcut-o 
nutrind numai gânduri frumoase şi plăcute pentru tine, tăticule, 
pentru mămica şi pentru viitoarea mea surioară. Turta rezultată 
prin presare am pus-o într-un urcior de lut, peste ea am vărsat 
ulei de cedru care a format o peliculă deasupra şi-apoi am legat 
urciorul la gură. Când tu l-ai băut şi inima ţi-a luat-o la galop, am 
înţeles că-l făcusem bine. 

Îl ascultam pe fiul meu şi gândeam: „Este evident că nu mulţi 
ar putea studia un samur în ambientul lui natural, dar, fără 
îndoială, mulţi oameni ar putea urmări pisica sau cățelul, pentru 
a vedea ce plante mănâncă. 

Pentru a se înţelege asta, animalele trebuie duse în pădure şi 
acolo urmărite cum se comportă şi, dacă e posibil, ce plante 
mănâncă.” 

Mă interesa în mod deosebit reţeta propusă de Volodea, 
deoarece doar în trei zile cât am luat-o, efectul a fost remarcabil. 
Ce să mai spun de cura completă de nouăsprezece sau treizeci 
şi trei de zile, despre care se vorbeşte aici?! Inseamnă că, după 
o cură integrală, asociată celorlalte proceduri, omul s-ar putea 
vindeca cu adevărat de multe maladii, ar încetini procesul de 
îmbătrânire al organismului şi, într-o oarecare măsură, ar întineri 
chiar. Repet: practica a doar trei zile de cură confirmă aceste 
rezultate. 

În paralel mai există şi înţelepciunea populară şi descoperirile 
ştiinţifice. 

Oamenii, fără îndoială, pot găsi prin farmacii acele 
amestecuri de ierburi pe care le propune industria farmaceutică 


pentru tratarea diverselor maladii. Acum, de faptul că în natură 
există o întreagă varietate de plante medicinale ştie oricine. 
Doar că nu oricine ştie că un efect maxim, profilactic sau, pur şi 
simplu, terapeutic, se poate obţine doar culegând plantele într- 
un anumit moment al zilei sau într-o anumită zi... 

În ceea ce priveşte amestecurile de plante, aici, printre alţi 
factori, un alt rol de relief îl joacă şi interdependenta dintre 
plantele incluse. După cum vedeţi, prea multe ar trebui să ştim 
ca să alcătuim un astfel de amestec. Mă îndoiesc că vreun 
homeopat contemporan ar fi atât de pregătit, să facă un 
amestec asemănător. 

lar eu ţin foarte mult să le ofer cititorilor o reţetă, încă 
nepublicată, de reabilitare a organismului, care să nu fie atât de 
complicată ca cea a fiului meu, ci simplă şi accesibilă majorităţii 
oamenilor. 

La încheierea curei de trei zile, Volodea îmi spuse că ar 
merge să doarmă mai devreme (se pare că, în toate aceste trei 
nopţi, nu a dormit mai mult de două - trei ore pe noapte). 
Imediat ce a adormit, eu am alergat spre poiana Anastasiei. Mă 
frământau îndeosebi două aspecte: 

Unu: de ce Volodea nu deţinea cunoştinţele din trecut pe care 
le deţinea bunicul lui? 

Doi: se putea simplifica reţeta lui, special pregătită pentru 
mine? 

Viziunea 

Gândul la alimentaţie a trecut gradual pe planul doi. Am 
început să mă gândesc la viitoarea fiică. Pe de o parte, era un 
bine că Anastasia îmi năştea şi o fetiţă. Pe de alta, fiica mea 
avea să crească şi avea să-şi dorească un spaţiu al ei. Ori va 
primi moştenire spaţiul pe care l-a plăsmuit Volodea şi în faţa ei 
se vor ridica exact aceleaşi probleme care-l chinuie acum pe 
Volodea? Ş-apoi, cu cine să se mărite ea aici, în taiga? 

lar ca să iasă în lume... nici pentru ea nu va fi tocmai simplu. 
Ca să iasă ar însemna să-şi abandoneze spaţiul şi animalele - pe 
prietenii ei devotați. Deoarece, era puţin probabil ca un tânăr de 
pe la noi să-şi dorească să trăiască alături de ea, în depărtata 
taiga, unde viaţa nu e tocmai confortabilă pentru unu' din afară. 
Ca să fiu onest, nici eu nu prea mă simt în apele mele. Alături de 
Anastasia, este interesant. Ea exercită asupra mea un fel de 
atracţie, în prezenţa ei sunt învăluit de linişte sufletească şi 


fericire. Dar când rămân singur, când ea nu e lângă mine, mă 
simt nelalocul meu şi chiar puţin înfricoşat. 

Cu totul diferit se manifestă animalele în prezenţa mea, a ei 
şi a fiului nostru, Volodea. Se înţelege, nu sar la mine, dar mă 
privesc cu circumspecţie, de fiecare dată când ne întâlnim. Am 
încercat, în prezenţa Anastasiei, să le poruncesc veveriţelor să- 
mi aducă nucuşoare de cedru. Am făcut exact aceleaşi gesturi 
pe care le face Anastasia, dar nu au reacţionat. Odată am 
încercat s-o chem pe lupoaică. Ca şi Anastasia, am întins mâna 
în direcţia ei, apoi am bătut cu palma pe o coapsă. Insă, în loc să 
alerge spre mine, lupoaica a rămas nemişcată. Ba mai mult, şi-a 
mai zburlit şi blana. După aceste eşecuri, mi-a pierit orice chef 
să mai încerc să leg prietenie cu ele şi am înţeles că erau 
devotate pentru totdeauna unui singur om. 

Aşadar, cum văd eu lucrurile: vine un flăcău la fiică-mea în 
ospeţie, dar nu se acomodează aici, în spaţiul ei. Reiese că 
Volodea nu s-a gândit la viitorul surioarei. Ce să înţeleg? Că de 
animalele lui i se rupe inima, în timp ce la surioară nu s-a 
gândit? Nici eu nu m-am gândit când, nechibzuit, i-am promis 
sprijinul. 

Scufundat în gândurile mele, nu am observat când a intrat în 
poieniţă. Am făcut câţiva paşi în direcţia bârlogului deja familiar 
şi am văzut-o pe Anastasia din profil, cum îşi pieptăna părul cu 
mâinile. Am rămas pe loc. Parcă nu mai era femeia pe care o 
cunoscusem deja acum zece ani! Când s-a întors cu faţa la 
mine, mi s-au tăiat picioarele şi inima a luat-o la galop. Am 
realizat instantaneu că nu mă mai puteam mişca din loc! 

La zece - cincisprezece paşi de mine stătea o femeie ca o 
viziune de basm. Era îmbrăcată cu o rochie lungă, până la 
călcâie, subţire şi deschisă la culoare, ca o cămaşă de spital, 
strânsă pe talia fină cu o centură. Capul îi era împodobit cu o 
coroniţă, ca o diademă, împletită din plante şi flori. Pletele aurii i 
se revărsau peste umeri, însă nu astea loveau cel mai tare! 
Avea o faţă atât de cochetă şi forme atât de atrăgătoare!... Cu 
greu s-ar fi pretat vreunei descrieri. 

Am rămas pe loc, temându-mă să mă mişc. Am privit-o fără 
să clipesc şi m-a fulgerat gândul că, dacă îmi iau privirea, îmi 
pierd cunoştinţa. A început să mi se învârtă capul, însă am 
continuat să o privesc fără să clipesc. Mi-am înfipt cu toată forţa 
unghiile în came, ca durerea să mă scoată din starea aceea 


insolită însă nu am simţit nimic. lar când fermecătoarea nălucă, 
grațios şi încet, s-a apropiat de mine, mi-am pierdut simţul 
întregului corp. Anastasia s-a apropiat încet de mine. M-a învăluit 
cu aroma captivantă a respirației şi corpului... Apoi mi-am 
pierdut cunoştinţa... 

Când m-am trezit, eram întins pe iarbă. Anastasia stătea 
lângă mine şi îmi masa tâmplele şi rădăcina nasului. Coroniţa- 
diademă îi dispăruse de pe cap, iar părul, acum, îl avea legat cu 
un inel împletit din iarbă. Privind-o în ochii blânzi, cenuşiu-azurii, 
atât de familiari, mi-am recăpătat liniştea, iar când i-am auzit şi 
vocea, mi-am revenit complet: 

— Ce-i cu tine, Vladimir? Eşti chiar atât de obosit sau te-a 
tulburat fiul nostru? 

— Fiul nostru? Nu! Dimpotrivă, el m-a vindecat în aceste trei 
zile. Am urmat tot felul de terapii. 

— Şi asta te-a surmenat? 

— Pe mine, nu. Volodea e obosit din cale-afară. Acum 
doarme. Eu mă simt magnific! 

— Atunci de ce ţi-ai pierdut cunoştinţa? Inima ţi-a luat-o 
razna, nici acum nu-i complet liniştită. 

— Am pierdut... Tu, Anastasia, pentru cine te-ai dichisit aşa? 
Părul... Mişcările... Şi când te-ai apropiat de mine, parcă te 
mişcai altcumva decât de obicei... 

—Ţie am vrut să-ţi fiu pe plac, Vladimir. Tu eşti obişnuit să 
întâlneşti femei frumos gătite, nu? Am gândit că poate ne 
plimbăm prin taiga sau pe malul lacului. Da. Tu, ce-mi faci? Te 
întinzi?... Dacă vrei să te odihneşti, hai să mergem la refugiu şi 
te-i culca. 

— Nu, nu. Mai bine hai să ne plimbăm întâi, dacă tot ai vrut, 
i-am răspuns eu şi m-am ridicat. 

— Dar, te rog, mergi în urma mea, Anastasia. 

— De ce? 

— Aşa. Ai zis bine, îmi place să ies cu femei frumos gătite, 
dar tu nu ar trebui să faci aşa! Părul nu ar fi trebuit să-l aranjezi 
în acest fel. Şi, nu înţeleg, la ce te-ai chitit aşa?... 

— Nu ţi-a plăcut, Vladimir? — a întrebat Anastasia, păşind în 
spatele meu. 

— Nu asta-i problema. Mi-a plăcut, doar că, te rog, data 
viitoare fii mai moderată. Fă-o gradual. Uite, de exemplu: mai 
întâi schimbă-ţi coafura şi rămâi aşa un timp, pe urmă adaugă 


coroniţa-diademă. După vreo două zile rochia, însă fără centură. 
Apoi poţi să-ţi pui şi centura. Ai făcut prea mult deodată şi eu nu 
am apucat să mă adaptez schimbării. M-am pierdut. 

—Te-ai pierdut? Ce să înţeleg? Că nu m-ai recunoscut? 

— Ba da, ba da! Doar că... m-a răvăşit toată această 
frumuseţe de-odată, Anastasia! 

— Aha! Va să zică, te dai bătut? Mă consideri frumoasă, nu-i 
aşa? 

l-am simţit mâinile pe umerii mei şi am încremenit. Am închis 
ochii, m-am întors cu faţa la ea şi i-am spus: 

— Tu, Anastasia, nu eşti numai frumoasă. Tu eşti... 

Ea s-a apropiat de mine şi şi-a sprijinit capul pe umărul meu. 

— Volodea vrea o surioară, Anastasia, am şoptit eu. 

— Şi eu vreau o fiică, a răspuns încet Anastasia. 

— O să-ţi semene, Anastasia. 

— Şi ţie o să-ţi semene, fiica noastră... 


XXX 


Nu vreau să descriu cum a fost acea noapte. Şi nici 
dimineaţa... Fiindcă ar fi imposibil! Doar o chestie aş vrea să le 
spun bărbaţilor: cel care va fi în stare să vadă în femeia lui o 
zeiţă, în viaţă va avea parte de multe nopţi şi zile Divine. 
Dinaintea lui, toate necazurile de până atunci se vor topi. Şi nu 
se vor mai întoarce în veci... lar secretul, aici, nu stă în 
sentimente, nici în cuvinte şi nici în descrierea măiastră. Secretul 
stă tot în... 

Dar mai bine n-o lungesc, îl las pe fiecare să se convingă 
singur; dacă vrea şi e în stare s-o facă! 


Hrana Divină 


Abia peste câteva zile mi-am amintit că vroiam să aflu de la 
Anastasia reţeta acelui extract terapeutic şi, în general, un 
model sănătos de alimentaţie sau o dietă pentru cititori. Şi bine 
că mi-am amintit. Deoarece, s-ar părea că Anastasia cunoaşte 
un mod absolut original şi unic de alimentaţie, care este 
adaptabil şi locuitorilor de la oraş. 

Spre mirarea mea, însă, Anastasia, în loc să-mi dea imediat 
reţeta extractului, a deschis subiectul capacităţilor umane, al 
bolnavilor şi vindecătorilor. Nu era prima oară când vorbea 
despre asta, dar ceea ce-mi spunea acum mi se păru deosebit 
de interesant. 

— Realitatea, Vladimir, fiecare să şi-o determine singur. 
Fiecare om de pe Pământ poate să vadă viaţa înaintaşilor din 
mileniile trecute şi poate scruta în viitor. Fiecare om de pe 
Pământ poate să-şi vadă propria viaţă de mâine. Fiecare este 


înzestrat cu acest har preamăreţ - doar să-l conştientizeze şi 
nimeni nu-l mai poate devia de la adevăr. Se înţeleg oamenii 
între ei şi războaiele milenare încetează. 

Nepreţuite energii au fost irosite pentru stabilirea veridicităţii 
trecutului. Eventualitatea denaturări trecutului se iveşte anume 
atunci când omul nu şi-l imaginează prin forţele proprii, ci 
recurge la ideile şi cuvintele altcuiva. 

— Nu-i simplu deloc, Anastasia, cum ar putea fiecare om de 
pe Pământ să cunoască viaţa oamenilor din secolele, ba mai 
mult, din mileniile apuse, fără un ajutor? Există o ştiinţă care se 
ocupă cu studiul istoriei umanităţii. Dar cercetătorii se 
ciorovăiesc necontenit şi azi, pe tema originii şi menirii omului. 
Viziunile asupra trecutului sunt împărţite. 

— Împărţite... Asta înseamnă că există o teorie falsă şi una 
veridică? Sau poate chiar amândouă greşesc când vorbesc 
despre trecut? De obicei, aceste greşeli se săvârşesc în avantajul 
cuiva. În schimb, când tablourile trecutului ţi le ilustrezi singur, 
tu cunoşti adevărul, îţi afli menirea şi locul în Univers. 

— De exemplu, cum aş putea eu să văd tablourile istoriei 
ultimelor milenii? 

— Imaginează-ţi-le, judecând logic. Astfel, ţi se va arăta chiar 
şi viaţa vedruşilor. 

—Pe baza a ce, să judec logic? 

—Pe oamenii pe care i-ai cunoscut în jumătatea ta de secol 
trăit, şi transformările prin care au trecut. 

— Nu înţeleg. Cum să judec? 

— Vei înţelege doar dacă vei judeca logic. Vladimir, hai să- 
ncepem împreună, apoi vei continua singur. Şi fiecare om să-şi 
imagineze tablourile trecutului, din care, pe cele mai bune, să le 
proiecteze în viitor. 

— Hai, dar începe tu. 

— Voi începe eu. Tu priveşte şi adaugă singur detalii, dacă 
poţi. E important. Ştii că azi există o grămadă de spitale şi 
farmacii burduşite cu medicamente pentru mii de afecţiuni? 

— Da, asta o ştiu toţi! Și? 

— Adu-ţi aminte, cu doar treizeci de ani în urmă, erau mai 
puţine? 

— Bineînţeles. 

— Câte erau acum o sută - două sute de ani? 

— Încă şi mai puţine. Ştie toată lumea că medicina modernă 


fiinţează doar de vreo două sute şi ceva de ani. 

— Vezi? Logica te-a condus deja la prima deducție: în trecutul 
recent, spitalele lipseau cu desăvârşire. Acum gândeşte-te, 
aminteşte-ţi: cine-i vindeca pe bolnavi? 

— Cine? 

— Tu, doar ai trăit la ţară şi ai avut ocazia s-o vezi pe bunica 
ta cum le dădea părinţilor tăi să bea fierturi din plante. 

— În sat la noi, nu numai bunica mea lecuia aşa. Erau mulţi. 

— In fiecare sat trăiau oameni care culegeau şi uscau plante 
medicinale. Toţi cei care se răneau sau se îmbolnăveau primeau 
ajutor neîntârziat. lar preţul acestui ajutor era derizoriu. Cel mai 
adesea, răsplata era un simplu multumesc. 

— Da, aşa e. Toţi trăiau în bună vecinătate, iar plantele se 
găseau peste tot, din abundență. 

— Adevărat. Creşteau multe plante binefăcătoare. Şi oamenii 
acelor vremuri ştiau multe despre proprietăţile lor. 

— Se înţelege că ştiau. Şi eu ştiam câte ceva despre o parte 
din ele, însă acum am uitat tot. 

—Vezi? Ai uitat tu, au uitat mulţi oameni. Astăzi, omul când se 
loveşte, ce face? 

— Dă fuga la farmacie, îşi cumpără bandaje sau leucoplast 
antiseptic şi îşi bandajează rana. 

— lroseşte timp şi cheltuieşte bani la farmacie. Odinioară, 
fiecare copil ştia că o frunză de pătlagină pusă pe rană o 
cicatrizează repede şi previne infecția. 

— Ştiam şi eu. Dar în ziua de azi, vegetaţia e poluată cam 
peste tot. Gaze de eşapament, praf şi ploi acide. 

— Da, aşa este. Insă nu în asta stă secretul. Noi vorbim 
despre un model al trecutului şi tu poţi trage o concluzie din 
asta: cunoştinţele contemporane din sfera medicinii sunt 
incomparabile cu cele de demult. 

— Aşa pare... 

— Se simte un ton de îndoială sau incertitudine în vocea ta, 
Vladimir. In acest fel, tablourile nu ţi se vor înfăţişa. Acceptarea 
sau refuzul trebuie să fie categorice. Urmează-ţi mintal logica. 

— Inţelegi, Anastasia, logica arată clar că omul din trecut 
avea mult mai multe cunoştinţe în sfera medicinii populare, 
decât are cel de azi. Am putea afirma chiar că cei doi sunt 
incomparabili. Toate astea conduc spre concluzia că asistenţa 
medicală,  multumită acestor cunoştinţe, era mult mai 


competentă decât cea contemporană. Dar e oarecum greu de 
acceptat ideea că toate aceste spitale moderne, aceste farmacii 
şi institute de învăţământ ar fi inutile. Inedită situaţia asta, nu? 
Omul din civilizaţia vedrusă, înaintaşul nostru, în caz de accident 
mânca o plantă sau bea o fiertură şi se vindeca. Omul civilizaţiei 
modeme, când se îmbolnăveşte, merge la spital şi cheltuieşte 
bani ca să fie vizitat de doctori. Doctorii îi prescriu nişte pilule 
sau injecții. Aşa că omul trebuie să cheltuiască alţi bani pe 
medicamente şi, deseori, chiar sume frumuşele. Şi, nu de puţine 
ori, toate aceste medicamente se dovedesc a fi făr' de folos. 
Funcţionarii Ministerului Sănătăţii spun că 30% din 
medicamentele care se vând la farmacie sunt contrafăcute. Pe 
deasupra, ca şi cum astea nu ar ajunge, s-au mai ivit şi boli noi, 
pentru moment incurabile. Totul, de parcă cineva ar fi eliminat 
premeditat cunoştinţele folositoare, înlocuindu-le cu altele 
iluzorii sau mai puţin eficiente. 

Şi fiindcă tot veni vorba: medicina oficială încă mai tratează 
cu circumspecţie vindecătorii populari. Poate că-i percepe ca 
rivali... De ce nu înţelege statul şi societatea contemporană că 
tocmai medicina populară ar trebui favorizată şi dezvoltată? 
Medicina care, de-a lungul mileniilor, a ajutat în mod 
incontestabil oamenii să se trateze, asimilând acest imens volum 
de experienţă. Toate aceste nepreţuite cunoştinţe ar trebui 
predate la şcoală. 

... Hm, dacă s-ar face aşa, tot business-ul acesta pe care-l ţine 
în picioare medicina modernă, s-ar duce de râpă! De necrezut! 
De-a dreptul uluitor! Anastasia, încep să mi se deschidă ochii. 
Ţinta medicinei moderne nu e vindecarea suferinzilor! E mai 
degrabă o afacere ca oricare alta! Şi se poate deduce logic că, 
dacă asta-i o afacere, atunci marile corporaţii producătoare de 
medicamente trag beneficii doar când omul este bolnav! Cu cât 
mai multă lume se îmbolnăveşte, cu atât mai mult se 
îmbogăţesc ele. În aceste condiţii, acest business va duce doar 
la creşterea numărului bolnavilor. Este un sistem corupt! Acum 
sunt tot mai convins că, în trecut, sănătatea oamenilor se bucura 
de mult mai multă atenţie. Şi cu toate astea, în contextul acestor 
afirmaţii, unele mărturii istorice dau puţin de gândit. 

— Ce mărturii? 

— Uite un exemplu: ştim din istorie că au existat epidemii de 
ciumă, de variolă şi lepră. În multe manuale de istorie se susţine 


teoria că, în urma epidemiilor, piereau sate întregi. Chiar aşa a 
fost? 

—Da, aşa a fost 

— Astăzi, mulţumită medicinei modeme, ciuma, holera şi 
variola se vindecă. Contra variolei există vaccinuri. Ce înseamnă 
asta: că vracii din trecut nu reuşeau să se bată cu aceste 
molime, în timp ce medicina modernă reuşeşte? 

— Nu e întocmai adevărat, Vladimir. Tu analizează singur 
timpul şi cântăreşte faptele istorice pe care le ai la dispoziţie. 
Exploziile de epidemii despre care vorbeşti tu au avut loc exact 
în perioadele în care lecuitorii populari erau izgoniți. Mulţi dintre 
ei erau osândiţi. În vremurile oculte deveniseră incomozi pentru 
putere. Exista credinţa, atât în trecut cât şi astăzi, că păgânii se 
închinau naturii şi că ar fi fost oameni nespirituali. Nu este 
adevărat! Păgânii venerau natura ca pe creaţia lui Dumnezeu şi 
cunoşteau multe din creaţiile Divine, creaţii despre care astăzi, 
oamenii nu ştiu nimic. 

— Ajunge, Anastasia! Gata cu îndoielile! Medicina modernă e 
departe de medicina populară. Acum simt convins. Ce nu înţeleg 
eu, e de ce ai ţinut să-mi explici asta? 

— Nu numai ţie, Vladimir. Eu am vrut ca şi cititorii tăi să 
înţeleagă punând faţă-n faţă mărturiile istorice. 

— Cu ce scop? 

— După stabilirea evidenţei unui fapt, urmează o serie de 
multe alte concluzii incontestabile. Ar putea să-ţi pară 
incredibile, dart u, Vladimir, nu te pripi să te minunezi, te rog! 

— Şi care sunt aceste concluzii incontestabile? 

— Mai întâi răspunde-mi la o întrebare! Spune-mi, ce gândeşte 
majoritatea oamenilor: de unde stăpânea omul antic cunoştinţe 
atât de vaste despre natură? 

— Cum adică, de unde? Dacă ai în vedere leacurile populare, 
e evident pentru oricine că înaintaşii şi le-au transmis din 
generaţie în generaţie. 

—Să admitem. Însă ar trebui să fii de acord că fiecare din 
miile de reţete are un autor originar. _ 

— Stând după logica faptelor, e logic că ar trebui să aibă. Insă 
azi e imposibil de individualizat autorii acestor retete. 

— Dimpotrivă, este posibil! Creatorul i-a dăruit fiecăruia, fără 
excepţie, toate cunoştinţele măreţei Creaţii. O să-ţi dovedesc ţie, 
Vladimir, şi oamenilor toţi! Nu te pripi, vorbele mele nu le pune, 


prin definiţie, la îndoială. 

— O să-ncerc. Tu spune! 

— Se crede că omul primitiv era mult mai prost decât cel 
contemporan. Fals, Vladimir! Oamenii din Primordialitatea Divină 
deţineau chiar de la început aceste cunoştinţe. 

— Cum adică, de la început, Anastasia? Vrei să spui că 
Dumnezeu a scris cu mâna Lui reţetele curative pe bază de 
plante? Istoricii susţin că umanitatea a dobândit cunoştinţele de- 
a lungul veacurilor. 

— Şi dacă ar fi să urmăm firul logicii lor, din aceste afirmaţii 
trebuie să reiasă încă o concluzie. 

— Ce concluzie? 

— Logica lor susţine că omul nu ar fi cea mai desăvârşită 
creaţie a lui Dumnezeu, ci dimpotrivă, cea mai involuată dintre 
toate fiinţele care trăiesc pe Pământ.. 

— Asta din ce reiese? 

— la judecă singur. Căţeaua ta ştie instinctiv ce fir de iarbă să 
mănânce când simte că se îmbolnăveşte. La fel pisica: fuge în 
pădure să-şi caute iarba. Şi o fac fără ca cineva să le fi scris vreo 
reţetă. Albinuţa ştie cum să extragă nectarul din floare... Cum 
să-şi construiască fagurii, cum să depună mierea, cum să adune 
polenul şi cum să-şi educe urmaşii. Din lanţul de cunoştinţe pe 
care le deţine familia de albine, doar o verigă scoate - şi familia 
piere! 

Albinele trăiesc şi astăzi. Asta stă mărturie unui singur lucru: 
Creatorul le-a dăruit toate cunoştinţele de la început, din clipa 
creaţiei. Şi iată că nu au pierit albinele, ci, dimpotrivă, 
supraviețuiesc de milioane de ani şi îşi fac şi astăzi fagurii lor 
unici, ca şi în clipa creaţiei. Furnicile îşi fac muşuroiul, iar 
floricica îşi deschide petalele la fel ca-n prima zi a creaţiei. Şi 
mărul, şi vişinul, şi părul - toate ştiu cu precizie care-i seva 
pământului de care au nevoie ca să-şi matureze rodul. Toată 
informaţia primordială este trecută în momentul creaţiei. lar 
omul nu face excepţie! 

— Da... Impresionant. Logica duce intr-adevăr spre această 
concluzie. Deci înseamnă că... Aşteaptă! Dar azi unde-s acele 
cunoştinţe? 

—Sălăşluiesc în fiecare om. lar reţeta de leac din buruieni 
încă mai este la îndemâna oricui. 

— Cum aşa? 


— Dumnezeu i-a dăruit-o încă din clipa creaţiei. Ea are 
menirea de a-i vindeca trupul de multe maladii şi-i poate 
prelungi viaţa. Reţeta asta este extrem de simplă şi, totodată, 
nebanală. Omul, cu propria minte trebuie s-o asimileze. 

Voi începe cu Preistoria. 

In civilizaţia vedrusă, fiecare om trăia peste o sută de ani. 
Trupul uman nu cunoştea boala. Ei se hrăneau după reţeta lui 
Dumnezeu. Nu fără logică sau aleatoriu, ci intenţionat şi cu sens 
a lăsat astfel Măreţul Creator - ca plantele, legumele, fructele 
sau bacele să matureze într-o secvenţă bine stabilită, şi nu toate 
deodată. 

Unele, primăvara timpuriu; altele vara sau toamna târziu. 
Maturarea a fost stabilită în momentul în care fructul avea să-i 
aducă cel mai mare folos omului. Omul din vatra familiei sale, 
care se nutrea după reţeta Divină, nu avea cum să se 
îmbolnăvească. Dumnezeu stabilise pentru om momentul exact 
în care fructul să poată fi consumat şi cum să arate acesta. 
Volumul de alimente îl stabilea singur omul, însă nu mintal. El 
putea să mănânce cât dorea. Organismul stabilea cu o precizie 
de până la gram, cât să mănânce. 

Toamna, fiecare familie îşi făcea provizii de boabe, tuberculi, 
ierburi, nuci şi bureţi. În timpul iernii, pe masa fiecărei izbe 
stătea o farfurie. Pe ea erau aşezate mici grămăjoare de provizii 
adunate în timpul verii. Fiecare membru al familiei era prins cu 
îndeletnicirile sale. Dacă i se făcea foame sau sete, se apropia 
de masă şi, intuitiv, lua din farfurie ce-i trebuia. la aminte, 
Vladimir, fără să se gândească... Organismul său ştia cu precizie 
ce aliment îi era necesar şi în ce cantitate. Fiecare om avea 
această abilitate, dăruită de Dumnezeu. Această abilitate se 
poate reanima acum. Pentru asta e nevoie de informaţie. 

Eu am adaptat pentru oamenii contemporani un mod de 
hrănire de tip vedrus. Încearcă-! tu! Să-l încerce şi alţii. lată-l: 


KKK 


Omul care trăieşte în condițiile moderne de la bloc ar trebui 
să-şi cumpere în cantități mici - câte o sută, două sute de grame 
- din toate legumele, fructele şi verdeţurile comestibile, care 
cresc în regiunea lui. 

Inainte de a le mânca, să ajuneze o zi întreagă. Să bea apă de 


izvor, iar la ora prânzului să ia un pahar de suc de sfeclă roşie. 
După ce-a băut sucul de sfeclă, ar fi preferabil să nu iasă din 
casă, deoarece stomacul şi intestinele vor începe o curăţire 
intensă. 

A doua zi dimineaţa, când se va trezi, îi va fi foame. Să-şi 
aleagă o legumă, un fruct sau o verdeață, s-o pună pe-o farfurie 
şi să se aşeze la masă. Să analizeze cu atenţie alimentul din 
farfurie, apoi să-l miroase, să-l lingă şi, în fine, să-l mănânce, 
mestecându-l pe-ndelete. Cel mai bine ar fi să facă asta singur în 
cameră, izolat de sunetele artificiale. 

Senzaţia de foame nu-l va părăsi după primul aliment mâncat 
sau va reapărea în scurt timp. Atunci va trebui să aleagă un alt 
aliment pe care să-l mănânce la fel ca pe primul. 

Omul ar trebui să încerce toate aceste alimente cumpărate în 
secvenţa care-i place, dar la intervale scurte de timp. 

Momentul fiecărui aliment este determinat de senzaţia de 
foame. 

De preferat ar fi să se înceapă totul dis-de- dimineaţă. 

In decursul unei zile, omul să guste din toate alimentele care 
cresc în regiunea lui. Dacă asortimentul de alimente este prea 
vast pentru a fi încercat într-o singură zi, se va continua în ziua 
următoare. 

Această procedură este foarte importantă, deoarece îi 
conferă organismului uman posibilitatea, poate pentru prima 
oară-n viaţă, să cunoască gustul şi compoziţia alimentului, să 
stabilească cât de necesar şi în ce cantităţi îi este acesta în 
momentul respectiv. 

După ce organismul a făcut cunoştinţă cu toate aceste 
alimentele, omul va trebui să taie fiecare legumă în felii nu prea 
mari pe care le va aşeza pe o farfurie. Pe aceeaşi farfurie sau pe 
alta, va pune câteva mănunchiuri de verdeţuri şi boabe. 
Alimentele perisabile să fie stropite din când în când cu apă de 
izvor. 

Pe masă, împreună cu celelalte, să se afle şi miere, polen de 
flori, ulei de cedru şi apă de izvor. În tot acest timp, omul poate 
să-şi vadă de ale lui. Când simte că-i este foame, să se apropie 
de masă şi să ia, cu mâna sau cu o lingură de lemn, un aliment 
care-i place şi să-l mănânce. 

Se poate întâmpla ca unele alimente să le termine, în timp ce 
de altele să nici nu se atingă. Acest fapt dovedeşte că doftorul 


cel înţelept, nutriţionistul personal prezentat ţie direct de 
Dumnezeu - organismul tău - a ales pentru tine ceea ce era mai 
benefic în acel moment, lăsând, totodată, deoparte ceea ce nu 
ţi-a plăcut. 

In ziua următoare, să nu mai pună pe masă din ceea ce nu a 
mâncat. Oricum, peste trei zile, pe masă va trebui să se 
găsească din nou întregul asortiment de alimente. Este posibil 
ca, de data asta, preferinţele organismului să fie altele. 

Treptat, omul va stabili care sunt alimentele care pot fi 
eliminate temporar din raţie, pentru a nu se împovăra cu 
cumpărarea lor. După un anumit interval de timp, totuşi, e 
posibil ca şi acestea să-i fie necesare organismului, de aceea 
este bine ca, din când în când, pe masă, posibil, să se afle 
întregul asortiment 

Eu ştiu că omul de la oraş este adesea constrâns să-şi 
părăsească locuinţa, însă există soluţie şi în acest caz. lată cum: 
omul să-şi cumpere sau să-şi facă cu mâna lui un paneraş- 
gamelă din lemn de ulm, în care să pună o parte din alimentele 
de pe masă. Organismul lui îşi va alege independent cele 
necesare. 

Dacă este constrâns să se mute pe timp mai lung în alt loc, 
atunci şi acolo va trebui să-şi familiarizeze organismul cu 
alimentele care cresc în acea regiune. Chiar dacă denumirile vor 
fi aceleaşi, gusturile lor pot fi mult diferite. Vladimir, în acest 
mod de alimentaţie este importantă esenţa. Capacitatea de a 
determina care alimente, în ce cantităţi şi în ce moment e mai 
oportun să fie consumate pentru a trage cât mai multe beneficii, 
nu a fost dată doar animalelor. Aceste cunoştinţe se află şi în 
fiecare om. 

Fiul nostru a predispus totul în mod correct: pentru a-ți 
prepara extractul terapeutic din ierburi de taiga, a urmărit 
zibelina. Dar dacă tu ai fi cunoscut singur gustul fiecărei ierburi, 
atunci organismul tău ar fi ales plantele necesare cu mai mare 
precizie decât a făcut-o zibelina. Când te întorci la apartament, 
cunoaşte la gust alimentele pe care le găseşti cu facilitate. Nu le 
amesteca între ele şi nu le săra, altminteri organismul tău nu le 
poate defini valoarea şi rolul. 

XXX 

Metoda prin care fiecare om poate să-şi formuleze dieta sau 

reţeta unei alimentaţii sănătoase mi s-a părut absolut logică şi 


originală. Se înţelege de la sine că necesităţile oamenilor şi 
sortimentul de alimente nu sunt aceleaşi pentru toţi. Prin 
urmare nu există o reţetă sau o dietă standard, identică pentru 
toţi. Aplicând modelul avansat de Anastasia, fiecare om îşi poate 
formula dieta individuală cu maximă precizie şi cu randament 
maxim. S-ar părea că reţetele propuse în lume nu întotdeauna 
sunt prielnice sănătăţii. S-ar putea spune că sunt mai degrabă 
rentabile şi la îndemâna producătorilor din industria alimentară 
modernă, cum ar fi, de exemplu, McDonalds - una dintre 
corporaţiile cele mai puternice, influente, cunoscută în întreaga 
lume - care îi îndeamnă pe toţi să mănânce aceiaşi hamburgeri 
sau cheeseburgeri cu cartofi prăjiţi în coşuleţe de hârtie, şi îi 
uneşte pe toţi oamenii sub un unic standard. Fără dubii, acesta 
este un model foarte avantajos pentru producător: aceleaşi 
produse, aceleaşi utilaje, aceeaşi tehnologie de pregătire. Cât 
este de impropriu şi dăunător acest model standardizat şi 
nefiresc de alimentaţie! Tot mai multă lume de pe întreaga 
planetă înţelege asta. Miercuri, 16 octombrie 2002 a fost 
proclamată ziua oficială de protest împotriva McDonalds (Ziua 
Internaţională a Alimentaţiei — ONU). Ziua de protest împotriva 
promovării junkfood-ului“ ca aliment. 

Împotriva practicării reclamei agresive, orientate, spre copii şi 
a exploatării fără discernământ a proletariatului, împotriva 
comportamentului  inechitabil faţă de animale, împotriva 
distrugerii mediului înconjurător şi a supremaţiei globale a 
corporațiilor asupra vieților noastre. 

McDonalds este văzut de cercuri tot mai largi de protestatari 
din toată lumea ca simbol al capitalismului modern. In toată 
lumea, împotriva corporațiilor americane care comercializează 
deşeurile alimentare - McDonalds, Kentucky Fried Chicken, 
Burger King şi Wendy's - sunt intentate, unul după altul, procese 
în numele a milioane de consumatori, pentru a-i fi indus în 
eroare prin campanii imorale şi metodice de promovare a 
alimentelor dăunătoare sănătăţii. Consumatori care, ca efect 
final al acestor acţiuni, au ajuns să sufere de obezitate, de boli 


4 junk-food - (mâncare/ aliment-deşeu) - termen non-convenţional atribuit 
alimentelor cu un scăzut (sau absent) aport nutritiv (0 conţinut de calorii) sau 
acelor produse alimentare cu aport nutritiv, dar în componenţa cărora intră 
ingrediente considerate nesănătoase, în cazul unui consum regulat. 
Termenul a fost instituit de către Michael Jacobson, directorul Centrului de 
Ştiinţe de Interes Public, în 1972 (n.t.) 


cardiace şi de tot felul de alte afecţiuni grave. Este în creştere 
preocuparea în întreaga Europa şi în SUA, pentru pericolul pe 
care-l reprezintă pentru sănătatea oamenilor îmbolnăvirea 
cornutelor (cum ar fi vaca nebună) şi întrebuinţarea alimentelor 
modificate genetic în alimentaţia acestora. De asemenea şi a 
produselor modificate genetic (cartofii, porumbul), a derivatelor 
acestora şi a altor alimente (cum ar fi ciocolata şi produsele 
zaharoase). 

Mă întreb: doar sistemul alimentaţiei publice să fie structurat 
în acest fel, părtinitor? În favoarea cuiva anume... Cu sistemul 
educaţional cum or sta lucrurile?... 

Sau, cât o fi de ideală pentru viaţa oamenilor, orânduirea 
modernă, democratică? Eram foarte curios să aud părerea 
Anastasiei şi am întrebat-o: 

— Spune, Anastasia, devreme ce s-a găsit cineva care să 
inventeze din interes propriu şi în detrimentul altora, modelul 
alimentar, nu-i posibil să existe altcineva, care, tot în interes 
propriu, să fi pus la cale şi orânduirea socială? 

— Bineînţeles că e posibil. Gândeşte singur, Vladimir: de-a 
lungul veacurilor, denumirile orânduirii sociale s-au schimbat, 
totuşi, esenţa a rămas aceeaşi: adică, exploatarea omului. 

— Nu tocmai aceeaşi. Uite, de exemplu: odinioară exista 
sclavagismul, acum, democraţia. În opinia mea, în democraţie, 
exploatarea omului e mult mai limitată decât în sclavagism. 

—vVrei să-ţi ilustrez o imagine şi să-ţi povestesc o parabolă, 
Vladimir? 

—vVreaul! 

— Uite... 


Demon Kratos? 


Sclavii păşeau agale, unul după celălalt. Fiecare căra în spate 
câte o piatră şlefuită. Cele patru şiruri, lungi de un kilometru 
jumătate, de la cioplitorii de piatră şi până la locul în care se 
ridica construcţia oraşului-fortăreaţă, erau supravegheate de 
străjeri. La fiecare zece sclavi păzea câte un străjer-războinic 
înarmat. Undeva retras de sclavii în mişcare, pe vârful unei 
coline înalte de treisprezece metri, ridicată din pietre şlefuite, 
şedea Kratos - unul dintre preoţii de vază. Stătea acolo deja de 


5 Kratos (sau Cratos) - zeu din mitologia greacă care, după unele teorii, ar fi 
fost zeul puterii. Personificarea forței, descris ca fiind fiul lui Pallas şi Styx 
(Hes. Theog. 385; Aeschyl. Prom. Init.; Apollod. i. 2. § 4 Sursa: Dicţionarul de 
Biografie şi Mitologie Greacă şi Romană (n.t.) 


patru luni şi contempla în tăcere ceea ce se petrecea. Nimeni 
nu-l stingherea şi nici barem cu o privire nu se încumeta cineva 
să-i întrerupă meditaţia. Sclavii şi străjerii considerau colina 
artificială, pe care trona Kratos, parte integrantă din peisajul 
înconjurător, iar lui, ba şezut pe tron, ba plimbându-se meditativ 
pe platoul de pe colină, nu-i mai dădea nimeni nicio importanţă. 
Kratos îşi propuse să reclădească statul, să fortifice puterea 
preoţilor pe o mie de ani, pentru ei să-i subjuge pe toţi oamenii 
de pe Pământ. Să facă din absolut toţi, până şi din conducătorii 
statelor, servii preotimii. 
XXX 

Într-una din zile, Kratos a coborât, lăsând o sosie pe tron. Şi-a 
schimbat veşmintele şi şi-a pus o perucă. A poruncit căpeteniei 
străjerilor să-l ferece în lanţuri, ca pe un rob oarecare, şi să-l 
pună în rând în spatele unui tânăr robust, pe nume Nard. 

Kratos i-a privit pe toţi în ochi. În cei ai lui Nard, preotul a 
perceput chibzuinţă şi interes. Nu rătăcirea sau absenţa 
majorităţii sclavilor. Chipul lui Nard, ori era concentrat şi 
meditativ, ori agitat. „Va să zică, urzeşte planuri”, a gândit 
preotul, dar a vrut să se convingă de cât de acurate îi erau 
observaţiile. 

L-a urmărit pe Nard timp de două zile, cărând silențios pietre, 
stându-i alături în timpul trapezelor* şi dormind lângă el pe 
laviţă”. În cea de-a treia noapte, imediat după comanda 
stingerea, Kratos se răsuci spre tânărul rob şi şopti cu 
deznădejde o întrebare, îndreptată nu se ştie cui: 

— O să fie aşa tot restul vieţii? 

Tânărul sclav tresări imperceptibil şi se întoarse cu faţa la 
preot. Ochii îi străluceau, chiar şi în lumina palidă a opaiţelor din 
imensa baracă. 

— Nu va mai fi mult aşa. Eu am un plan. Poţi lua parte şi tu, 
bătrâne, şopti tânărul Nard. 

— Ce plan? — a întrebat, oftând chipurile impasibil, preotul. 

Nard îi explică cu pasiune şi însufleţire: 


S trapeză - sală de mese (într-o mănăstire); refector, trapezare, trapezărie - 
din sl. Trapeza 

Sursă: DEX Copyright (C) 2004-2010 DEX Online (http:dexonline.ro) 
7 laviţă - pat de scânduri, culcuş - var. /aiţă 

Sursă: DEX Copyright (C) 2004-2010 DEX online (http:dexonline.ro) 


— Noi toţi, chiar şi tu, bătrâne, în curând vom fi oameni liberi, 
nu vom mai fi sclavi. Uite ce calcul am făcut pentru fiecare zece 
sclavi slujeşte câte un străjer. La bucătari şi croitori câte unu' la 
cincisprezece oameni. Dacă la o oră prestabilită atacăm straja 
toţi împreună, o biruim. Cu toate că ei sunt înarmaţi, iar noi 
legaţi în lanţuri. Noi suntem zece contra unu. Şi lanţurile le 
putem folosi ca arme, dacă le sfărâmăm cu spada. Dezarmăm 
toţi străjerii, îi legăm burduf şi-i ţinem sub arme. 

— Eh, flăcău, a oftat din nou Kratos şi a continuat cu un ton 
prefăcut dezinteresat, planul tău este incomplet. Pe străjerii care 
ne păzesc îi putem dezarma, dar căpeteniile lor vor trimite 
neîntârziat alţii, care, cu probabilitate, îi vor ucide pe sclavii în 
revoltă. 

— M-am gândit şi la asta, bătrâne. Va trebui să alegem un 
interval de timp în care oştirea lipseşte. Şi acest interval se 
apropie. Am înţeles cu toţii că se organizează o expediţie. Au 
pregătit provizii pentru un drum de trei luni. Asta înseamnă că, 
peste trei luni, oştirea va ajunge într-un anumit loc şi va da o 
bătălie. În confruntare, ea va slăbi mult, dar în cele din urmă va 
birui şi va face mulţi sclavi. Pentru ei se construiesc noile barăci. 
Datoria noastră e să dezarmăm străjerii imediat ce oştirea 
comandantului va intra în luptă cu vrăjmaşul. 

Emisarilor le va lua o lună ca să ducă vestea despre 
inevitabilitatea unei întoarceri. Astfel, oastea vlăguită nu va 
ajunge mai devreme de trei luni. În patru luni, noi vom apuca să 
ne pregătim pentru a o întâmpina. Vom fi în număr de unu' la 
unu' cu oastea. Sclavii noi făcuţi ni se vor alătura nouă când vor 
vedea ce s-a întâmplat. Am prevăzut totul cum trebuie? 

— Da, tinere, în planul şi gândurile tale reuşeşti să-i 
dezarmezi pe străjeri şi să răpui oştirea, răspunse preotul deja 
liniştit şi adăugă: - Dar ce va fi mai departe cu sclavii, cu 
căpeteniile, cu străjerii şi cu oştenii? 

— La asta nu m-am gândit prea mult. Deocamdată, am în cap 
una: toţi cei care au fost sclavi nu vor mai fi sclavi. lar toţi cei 
care astăzi nu sunt, vor deveni sclavi, răspunse convins Nard cu 
un ton meditativ în voce. 

— lar preoţii? Spune-mi, tinere, odată ce vei birui, pe preoţi în 
care categorie o să-i pui? Sclavi sau ne-sclavi? 

—Pe preoţi? Nici la asta nu prea m-am gândit. Presupun că ar 
trebui să rămână ce sunt. Pe preoţi îi ascultă sclavii şi 


conducătorii. Uneori nu-i înţeleg, dar gândesc că-s inofensivi. 
Las' să vorbească despre zei, că noi ştim şi singuri cum să ne 
trăim viaţa cât mai bine. 

— Cât mai bine? Asta e pozitiv, răspunse preotul şi se prefăcu 
că nu mai poate de somn. 

Însă Kratos nu a dormit în noaptea aceea. S-a tot gândit: „Nu 
încape vorbă că ar fi indicat să-mi anunţ căpeteniile de discuţia 
avută şi să-l înşfac pe Nard - în mod indiscutabil instigatorul 
sclavilor - însă asta nu rezolvă chestiunea. Dorinţa de eliberare 
din robie va trăi mai departe în ei. Se vor face auziţi din nou alţii 
cu iniţiativă şi vor pune la cale noi planuri. Şi, de vreme ce 
lucrurile stau aşa, e evident că cel mai mare pericol pentru stat 
vine din însuşi interiorul lui.” 

În faţa lui Kratos se profila acum un singur obiectiv: să 
genereze un program prin care să fie înrobită întreaga omenire. 
El a înţeles că, pentru a-şi atinge scopul, forţa fizică nu ar fi fost 
de ajuns. Se cereau acţiuni psihologice asupra fiecărui om în 
parte şi asupra popoarelor, în ansamblu. Acţiuni care să 
transforme gândirea oamenilor şi să-i insufle fiecărui individ că 
robia era binele cel mai de preţ. Era nevoie de un program auto- 
evolutiv, care să dezorienteze întregi popoare în spaţiu, timp şi 
concepţii. Şi, cel mai important, în acceptarea corectă a 
realităţii. Mintea lui Kratos galopa tot mai rapid. El a încetat să-şi 
mai perceapă trupul, obezile grele de la picioare şi de la mâini. 
Apoi, dintr-odată, ca un fulger, programul sclipi! Incă ne-detaliat 
şi ne-explicabil, însă deja palpabil şi arzător prin amploarea lui. 
Kratos se simţea deja unicul conducător al întregii omeniri. 

Preotul şedea întins pe laviţă, încătuşat în obezi şi se minuna 
de el însuşi: „Mâine dimineaţă, când vom fi conduşi cu toţii la 
muncă, voi da poruncă prin semnul convenit şi comandantul 
străjii mă va scoate din rândurile sclavilor şi-mi va da jos 
bentele. După asta o să detaliez programul, o să rostesc câteva 
cuvinte, după care lumea va începe să se schimbe. Formidabil! 
Doar câteva cuvinte şi omenirea toată mi se va închina, se va 
supune gândului meu. Într-adevăr, Dumnezeu i-a dăruit omului o 
putere făr' de egal în Univers. Gândul uman! Gândul generează 
cuvinte care schimbă cursul istoriei. 

O situaţie excepţională şi de succes! Sclavii au pus la cale o 
răscoală. Acest plan este raţional şi îi poate purta, indiscutabil, 
spre un rezultat intermediar favorabil. Dar eu, prin doar câteva 


fraze rostite, îi voi transforma în sclavi pentru mileniile ce vor 
veni. Şi nu numai pe ei, ci şi pe urmaşii sclavilor de azi, ba chiar 
mai mult, şi pe toţi conducătorii din lume! 

In dimineaţa următoare, din porunca lui Kratos, căpetenia 
străjerilor i-a scos obezile. Chiar în acea zi, pe platoul 
supravegheat de el, au fost poftiţi ceilalţi cinci preoţi împreună 
cu faraonul. Kratos a luat cuvântul în faţa invitaţilor: 

— Ceea ce veţi auzi acum, să nu fie sub nici un chip înscris 
sau repetat. Imprejurul nostru nu sunt pereţi, deci, în afară de 
voi, nimeni nu mai aude cuvintele mele. 

Eu am găsit un mod prin care să-i transform pe toţi oamenii 
de pe Pământ în sclavii faraonului nostru. Şi asta nu se poate 
realiza nici prin lupte  înverşunate, nici prin războaie 
secătuitoare. Eu o voi face rostind doar câteva fraze. În numai 
două zile din momentul în care le voi rosti, veţi avea posibilitatea 
de a vă convinge voi înşivă cum începe să se schimbe lumea. 
Priviţi jos, la şirurile lungi de sclavi care cară pietre pe spinare. Ei 
sunt păziţi de mulţi soldaţi. Cu cât mai mulţi sclavi avem, cu atât 
mai bine pentru stat - am considerat noi dintotdeauna. Tot atât 
de adevărat e şi că, cu cât mai mulţi sclavi avem, cu atât creşte 
teama de răzmeriţă. Şi noi ce facem? Fortificăm straja. Pe sclavi 
trebuie să-i hrănim bine, altminteri nu dau randament. În 
realitate ce se întâmplă? Ei sunt tot mai leneşi şi gata de 
răscoală. Uitaţi-vă la ei, cât de alene se mişcă. lar straja ce face: 
s-a lăsat pe-o ureche, nu-i mai atinge cu gârbaciul nici pe cei mai 
robuşti şi mai sănătoşi. Dar las' că de-acum încolo se vor mişca 
repede. Şi nici de strajă nu vor mai avea nevoie. Aceasta, la 
rândul ei, se va preschimba în sclav. Asta se poate obţine doar 
iată cum: 

Chiar azi, la amurg, emisarii faraonului să răspândească 
vestea: „La răsăritul noii zile, toţi sclavii vor fi pe deplin liberi. 
Fiecare piatră transportată în oraş de oricare om liber, va valora 
o monedă. Moneda va putea fi schimbată pe hrană, veşminte, 
casă sau chiar palat în oraş. Cu această monedă se va putea 
cumpăra până şi oraşul întreg. De acum înainte, sunteţi toţi 
oameni liberi!”. 

Auzind spusele lui Kratos şi pătrunzându-le tâlcul, unul dintre 
preoţi - cel mai vârstnic - a rostit. 

—Tu eşti un demon, Kratosf. Ceea ce ai ticluit tu va arunca în 


3 demon-Kratos - e un joc de cuvinte, care dă de înţeles de unde se trage 


demonism multe naţii din lume. 
— Fie! Eu să fiu un demon, iar născocirea mea, pe viitor, 
oamenii s-o numească democraţie?. 


XXkXk 


Sclavilor le-a fost dată vestea în seara aceleaşi zile. Aceştia 
au rămas cu toţii consternaţi, mulţi dintre ei nu au reuşit să 
închidă ochii în noaptea aceea, gândindu-se la fericita viaţă ce-i 
aştepta. 

A doua zi dimineaţa, preoţii, împreună cu faraonul, s-au urcat 
din nou pe colina artificială. Priveliştea ce li se înfăţişa era 
uluitoare. Mii de indivizi - sclavi până atunci - se luau la 
întrecere cărând aceleaşi pietre grele. Scăldaţi în sudoare, mulţi 
dintre ei duceau câte două pietre simultan. Ceilalţi, care duceau 
doar câte una, alergau de ridicau praful. Se puseseră pe treabă 
şi unii foşti străjeri. 

Acei oameni, care acum se socoteau liberi - vezi Doamne, le 
fuseseră scoase obezile - făceau eforturi inumane pentru a 
agonisi cât mai multe mult-jinduite monede, cu care aveau să-şi 
clădească o viaţă tot mai fericită. 

Kratos şi-a mai petrecut alte câteva luni pe platou, admirând 
orgolios scenariul de la poalele colinei. Schimbările erau 
marcante. Unii sclavi se organizaseră în mici grupuleţe şi îşi 
înjghebaseră nişte căruţe, pe care le umpleau cu vârf şi, înecaţi 
în sudoare, le târau după ei. 

„Şi vor mai pune la punct multe alte facilităţi, a gândit 
satisfăcut Kratos, ia te uită că au apărut şi primele servicii 
interne: furnizorii de apă şi mâncare. Mulţi dintre ei mănâncă din 
mers ca să nu piardă timp până la barăci, unde să ia masa, şi-i 
plătesc pe distribuitori cu monezile câştigate. lacă şi doftorii care 
îi îngrijesc din mers pe răniţi - şi ei tot în schimbul monedelor. Şi 
dirijorii de trafic... în curând îşi vor alege guvernatori şi 
judecători. Şi bine fac! Că, vorba aia, după ei, acum, sunt 
oameni liberi. Doar că esenţa a rămas nealterată - ca şi până 
acum, tot pietre cară. 


cuvântul „democraţia”, în forma în care-l cunoaştem noi astăzi, (n.t.) 

” democraţia - formă de organizare şi de conducere a unei societăţi, în care 
poporul îşi exercită (direct sau indirect) puterea - Din fr. Democratie Sursă: 
DEX Copyright (C) 2004-2010 DEX online (http:dexonline.ro) Vezi postfaţa 
(n.t) 


Şi, ca şi-atunci, de mii de ani încă mai aleargă ridicând praful 
şi, scăldaţi în sudoare, mai cară pietrele grele în spinare. Nici azi, 
urmaşii acelor sclavi nu şi-au întrerupt încă cursa lor smintită... 

XXX 

— Te referi la muncitorii obişnuiţi, Anastasia? Dacă da, pot fi 
de acord, însă nu îi poţi eticheta ca sclavi şi pe directorii de 
antreprize, pe funcţionarii de stat sau pe oamenii de afaceri. 

—Tu găseşti vreo diferenţă, Vladimir? Dacă da, s-o auzim! 

— Unii muncesc, cară pietrele ca nişte sclavi, în timp ce alţii 
veghează la căratul pietrelor, ca să folosim un termen modern, 
dirijează procesul. 

—Şi dirijatul e tot o muncă, deseori chiar mai complexă decât 
căratul pietrelor. 

— În linii mari, e adevărat. Oamenii de afaceri sunt constrânşi 
să-şi stoarcă creierele. Mintea lor este în plin proces de 
dimineaţa până seara. Deci, ar reieşi că şi faraonul, şi 
preşedintele, şi cancelarul tot sclavi pot fi numiţi? 

— Da. Şi tot sclavi sunt şi preoţii - cei care au săvârşit 
nefastul. 

— Înseamnă că, dacă există sclavi, implicit trebuie să existe 
şi stăpâni de sclavi. Cine sunt aceştia, dat fiind că tu pe preoţi 
nu-i consideri stăpâni? 

—Stăpânul de sclavi este tocmai lumea artificială, de oameni 
edificată. lar gardienii lui trăiesc în însăşi majoritatea oamenilor, 
biciuindu-i cu flagelul, punându-i să strângă monede. 

—Ce tablou jalnic şi dezolant! De-a lungul mileniilor apuse, 
unul după altul, s-au născut şi au pierit imperii, s-au rânduit 
religii peste religii şi legi de tot felul, însă esenţialul a rămas 
neschimbat: omul a fost sclav şi sclav a rămas. E oare imposibil 
de schimbat această stare de lucruri? 

— E posibil. 

—Cum şi cine-o poate face? 

—Viziunea. 

—Care viziune? 

—Acea viziune care va fi în măsură să le ofere oamenilor o 
condiţie alternativă. Tu judecă singur, Vladimir, cei care conduc 
azi omenirea cu banii, au convingerea că omul poate fi fericit 
doar având bani şi putere. lar majoritatea care se dă de ceasul 
morţii să agonisească cât mai multe monede, le întăreşte 
convingerea. Insă câştigătorii acestei curse nebune suferă des, 


foarte des... Atingând culmi nesperate, se conving mult mai 

concret decât ceilalţi de absurditatea vieţii. 

Acum O Să- ţi ilustrez un tablou al viitorului, tu descrie-l şi fie 
Asforme.în realitate. _ ET. 


x Miliardarul 


Miliardarul John Heitsman se sfârşea la etajul al patruzeci şi 
doilea al clădirii ocupate de birourile sale. Tot etajul fusese 
dedicat apartamentelor lui personale: două dormitoare, o sală de 
fitness, piscină şi sufragerie. Două cabinete de lucru au 
reprezentat refugiul lui din ultimii trei ani. În toţi aceşti ani, nu şi- 
a părăsit niciodată apartamentele. Nu a coborât măcar o dată cu 
liftul super- rapid în vreuna din încăperile în care îşi desfăşura 
activitatea imperiul său financiar-industrial. Nu s-a urcat nici pe 
acoperiş, unde-l aştepta elicopterul personal şi echipajul care 
dejurna neîntrerupt, pregătit să-i îndeplinească comanda 
şefului.... Şeful, în ultimii trei ani, nu se arătase nici măcar o 
singură dată. 

John Heitsman primea doar pe patru dintre colaboratorii mai 
apropiaţi într-unul din cabinetele sale, de trei ori pe săptămână. 
În decursul acestor scurte întrevederi, care nu depăşeau 
patruzeci de minute, le asculta fără nicio tragere de inimă 
raporturile, uneori le dădea câte o dispoziţie, ici-colo. Dispoziţiile 
lui nu se discutau, ci se executau cu stricteţe şi promptitudine. 
Valoarea imperiului, administrat în mod autocratic de către John 
Heitsman, înregistra o creştere anuală de 16,5%. Nici în ultima 
jumătate de an, în care John Heitsman încetase definitiv să mai 
ţină vreo şedinţă, câştigurile nu se reduseseră. Sistemul de 
conducere pus la punct şi dirijat de el nu avea cusur. 

Nimeni nu cunoştea starea reală a miliardarului. Despre 
familie, presa încetase aproape complet să mai pomenească. 
Heitsman respecta cu sfinţenie principiul banilor nu le place 
zarva. 

Însuşi tatăl lui Heitsman îl prevenise: „Lasă-i pe politicieni să 
strălucească pe ecranele televizoarelor şi prin paginile ziarelor. 
Preşedinţii şi guvernatorii să vorbească popoarelor şi să le 
garanteze o viaţă fericită. Lasă-i pe miliardarii faimoşi să se 


plimbe în maşini de protocol, însoţiţi de escorte. Tu să nu faci 
nimic din toate astea. Tu să rămâi în umbră şi de acolo, prin 
puterea ta - a banilor - să-i ghidezi pe preşedinţi, pe funcţionari, 
pe miliardari şi toate ţările pauperizate. Ei să nu bănuiască cine-i 
conduce. 

Schema este simplă. Eu am instituit un fond monetar - 
proprietate a mai multor investitori. În realitate, sub diferite 
denumiri, în acest fond se află 70% din capitalul meu. În 
aparenţă, în ochii prostimii, fondul a fost creat pentru susţinerea 
ţărilor în curs de dezvoltare, dar, în realitate, eu l-am instituit ca 
un instrument util centrului de colectare a daniilor din întreaga 
lume. 

lată un exemplu: 

Se declanşează un conflict armat între două state; unul dintre 
state, deseori amândouă, cere fonduri. Să le ceară, că le vor 
înapoia cu dobândă! Intră în competiţie două forţe politice? Una 
va primi bani de la un agent de-al nostru şi, din nou, îi va 
înapoia cu dobândă. Numai Rusia ne plăteşte anual trei miliarde 
de dolari. 

Tânărul de douăzeci de ani, John Heitsman, adora relaţia cu 
tatăl său. Intr-o bună zi, până atunci severul şi stângaciul tată îl 
chemă pe fiu în cabinet şi-l invită să ia loc în fotoliul de lângă 
şemineu. Îi turnă iubitului John o ceaşcă de cafea cu frişcă şi-l 
întrebă cu un aer sincer: 

— Îți place la universitate, John? 

—Nu totdeauna, tata. Am impresia că profesorii nu sunt prea 
lucizi şi exhaustivi când predau legile economiei, răspunse 
sincer John. 

— Bine. Foarte bine punctat! Dar mai precis ar fi fost să spui: 
profesorii moderni nu sunt în stare să predea legile economiei, 
întrucât nu au cunoştinţe despre ea. Ei consideră economia ca 
fiind monopolul economiştilor. Dar nu este adevărat. Economia 
mondială este ghidată de psihologi, filozofi şi jucători. 

Când am împlinit douăzeci de ani, tatăl meu şi bunicul tău, 
John, m-a inițiat în arta managementului. Tu ai împlinit 
douăzeci, John, şi eu te consider un demn succesor al acestor 
cunoştinţe. 

— Mulţumesc, tata, răspunse John. 

Astfel, în faţa şemineului începu studiul unor legi ale 
economiei, diferite de cele predate la universitate. Tatăl îi 


transmitea fiului metoda sa proprie. Totul consta în sfaturi 
confidenţiale, însoţite de exemple şi elemente ale jocului. 
Informaţia pe care o dezvăluia tatăl în faţa lui John era fabuloasă 
şi, cum se poate bănui, nici măcar în cea mai prestigioasă 
universitate din lume, acesta nu ar fi putut-o obţine. 

— Spune-mi, John, tu ştii câţi oameni bogaţi sunt la noi în 
ţară? — întrebă tatăl. 

— Numele lor şi ordinea în care sunt clasificați, funcţie de 
nivelul de avuţie, sunt publicate în revistele de afaceri, răspunse 
degajat John. 

— Noi pe ce poziţie suntem clasaţi pe aceste liste? 

Era prima oară când tatăl lui John spunea no; şi nu eu. 

— Numele tău nu se află în aceste clasamente, tata. 

— Ai dreptate. Nu se află. Şi asta în ciuda faptului că 
încasările noastre anuale depăşesc toate avuţiile celorlalți 
figuranţi ai acestor clasamente. Numele meu nu există pe liste, 
deoarece portofelul nu trebuie făcut public. Mulţi dintre figuranţii 
acestor clasamente, în mod direct sau indirect, lucrează pentru 
imperiul nostru - al meu şi al tău, fiule. 

—Tata, tu, cu siguranţă eşti un geniu în economie. Nu-mi pot 
nici măcar închipui cum altfel ar fi putut fi constrâns un imperiu 
atât de vast să ne plătească tributul anual fără intervenţii 
militare. Tu ai reuşit să pui pe picioare o operaţie economică 
grandioasă. 

Heitsman-senior feri portiţele şemineului, răscoli jăratecul, 
apoi în tăcere turnă pentru el şi pentru fiu, câte un pahar de vin 
lejer. Sorbi o înghiţitură şi abia după asta continuă: 

— Eu nu am pus la cale nicio operaţie. Capitalul pe care-l 
deţin îmi permite să comand. Alţii îndeplinesc porunca mea. 
Mulţi analişti, genii din guvernele multor state şi preşedinţi ar 
rămâne muţi dac-ar afla că situaţia în care se află azi ţările lor 
nu depinde de acţiunile lor, ci de voinţa mea. 

Centrele de ştiinţe politice, institutele economice, institutele 
analitice şi structurile guvernamentale ale multor ţări nu-şi dau 
seama că lucrează strict în direcţiile elaborate de serviciile mele. 
Nu multe, la număr. De exemplu, întreaga politică social- 
economică şi doctrina militară a Rusiei este stabilită şi controlată 
de un singur departament, guvernat doar de patru psihologi. 
Fiecare din ei are în serviciile lui câte patru secretari. Niciunul 
dintre ei nu ştie de activitatea celorlalţi. 


O să-ţi arăt cum se administrează, totul este dezarmant de 
simplu. Dar mai întâi, John, tu va trebui să pătrunzi legea 
economiei, despre care nu o să-ţi vorbească niciodată profesorii 
universitari, deoarece ei, existenţa acesteia, o ignoră cu 
desăvârşire. Legea sună aşa: în condiţiile unei societăţi 
democratice, preşedinţii, guvernul, băncile, împreună cu micii şi 
marii antreprenori din ţară, lucrează doar pentru un singur om 
de afaceri, care se află în vârful piramidei economice. Ei au 
lucrat pentru tatăl meu, acum pentru mine şi curând o vor face 
doar pentru tine. 

John Heitsman îl privea pe tatăl său şi nu reuşea să pătrundă 
complet ceea ce auzea. Ştia că tatăl lui era bogat, însă, în cazul 
de faţă, chestiunea nu privea doar avuţia în sine, ci şi super- 
puterea pe care urma să o preia ca moştenire. Era greu de 
înţeles complet fantastica informaţie. Cum era posibil ca într-o 
societate liberă, democratică, în realitate toţi - începând cu 
preşedintele şi terminând cu sutele de mii de firme mici şi mari, 
din punct de vedere juridic de sine stătătoare - să lucreze, în 
esenţă, doar pentru un singur om, pentru tatăl lui? 

— Nici eu, când am auzit de la bunicul tău ceea ce tocmai ai 
auzit tu de la mine, nu am înţeles din prima, deci cred că nici tu 
nu prea înţelegi bine totul. Tu înţelege un singur lucru, continuă 
Heitsman-senior; că în lume există oameni bogaţi. Însă pentru 
fiecare bogătaş există unul şi mai bogat. Şi există şi cel mai 
bogat. Pentru el, pentru cel mai bogat, lucrează toţi ceilalţi 
bogaţi şi, prin urmare, toţi cei care li se supun celor din urmă. 
Acesta este principiul sistemului în care trăim. 

Toată predica despre ajutorul dezinteresat acordat ţărilor în 
curs de dezvoltare este un autentic bluf. Da, ţările bogate 
acordă credite prin intermediul fondurilor internaţionale, ţărilor 
în curs de dezvoltare, dar le acordă, de fapt, doar pentru a primi 
dobânzi grase pentru întrebuinţarea acestor credite, adică 
pentru a primi tribut. 

De exemplu, Rusia plăteşte anual câte trei miliarde de dolari 
la FMI!" iar această sumă reprezintă doar dobânda creditului 
acordat. Mulţi economişti ştiu că fondurile de bază ale FMI provin 
din capitalurile SUA. Ei înţeleg că dobânzile uzurpatoare stabilite 
pentru creditele acordate i se cuvin Americii. Dar, concret cui? 
Nu ştie nimeni! SUA, ca ţară, reprezintă doar un paravan util în 


10 FMI - Fondul Monetar Internaţional (n.t.) 


jocul capitalurilor. La rândul ei, depinde în mare parte de 
capitaluri. Spune-mi, John, tu ştiai că America are datorii de stat? 

— Da, tata, ştiam. Valoarea datoriei este astronomică. Anul 
trecut era de... Dobânzile plătite pentru aceste credite sunt de... 

— Aşadar, tu înţelegi bine că ţara asta, care acordă 
împrumuturi altora, se foloseşte la rândul ei de enorme credite? 
Dar tu ştii de unde le obţine? 

— În mare parte, de la Banca Centrală. 

— Şi a cui este această Bancă Centrală? 

— Hm, Banca Centrală... 

John nu se gândise niciodată cui îi e îndatorată America, dar 
răspunzând la întrebarea tatălui său, înţelese că, în SUA, fiecare 
contribuabil plăteşte Băncii Centrale. 

Însă această bancă... Banca Centrală a Americii este o bancă 
privată. Prin urmare, întreaga Americă plăteşte sute de miliarde 
anumitor persoane sau, poate, chiar unei singure persoane... 

Heitsman duse o viaţă cumpătată. Alese, cum se spune, un 
stil de viaţă sănătos: fără alcool, fără tutun, a urmat diete 
sănătoase şi a făcut zilnic exerciţii fizice în sala de fitness. Doar 
în ultimele şase luni încetase să mai frecventeze sala de 
antrenament De o jumătate de an rămase țintuit la pat într-unul 
din  spaţioasele dormitoare dotat cu aparaturi medicale 
ultramoderne.  Dându-şi schimbul, într-una din camerele 
alăturate, mai mulţi medici făceau de gardă. Insă John Heitsman 
nu avea bază în medicina modernă. Cu medicii nu găsea demn 
nici măcar de a închega o discuţie. Doar unui profesor psiholog îi 
acorda din când în când scurte interviuri. Heitsman nu vroia să 
ştie nici măcar numele medicilor şi nici al psihologului. Găsi că 
acesta din urmă era, cât de cât, mai onest şi original. Profesorul 
vorbea mult, dar deseori, în discursurile lui, nu folosea exclusiv 
terminologia medicală, ci le colora şi cu opinii personale şi cu 
interesul de a da de originile maladiei. Odată se prezentă puţin 
agitat şi vorbi chiar din pragul uşii: 

— M-am gândit la starea dumneavoastră toată noaptea şi 
toată dimineaţă. Am văzut şi am descoperit motivul bolii 
dumneavoastră şi că, îndepărtându-l, ne-am putea aştepta la o 
însănătoşire grabnică. Ah, iertaţi-mă domnule Heitsman, am 
uitat până şi să vă dau bineţe. Bună ziua, domnule Heitsman! M- 
am lăsat dus de consideraţiile mele. 

Miliardarul nu a răspuns la salutul profesorului, nu s-a întors 


cu faţa la el, dar se comporta aşa cu oricine. Uneori concedia 
medicii doar printr-un gest discret cu mâna. Atunci ştiau cu toţii 
că era cărați-vă. 

Profesorului nu i-a făcut acest gest, motiv pentru care acesta, 
uşor agitat, îşi continuă consideraţiile: 

— Nu sunt de acord cu colegii asupra necesităţii 
transplantului de rinichi, ficat şi inimă. Da, în momentul de faţă, 
aceste organe funcţionează prost. Da, dom'le! Întocmai. 
Nesatisfăcător! Dar nici cele transplantate nu vor funcţiona 
eficient. Pricina ineficienţei lor îşi are originea în profunda 
depresie în care vă aflaţi. Da, domnu' meu - depresia! Eu am 
citit şi recitit fişa clinică a dumneavoastră. Şi s-ar părea că am 
făcut o descoperire remarcabilă. Medicul curant e unul bun, a 
însemnat totul cu scrupulozitate. La fiecare vizită, a notat starea 
dumneavoastră psihică. Activitatea organelor interne ale 
dumneavoastră s-a depreciat imediat ce aţi căzut în depresie. 
Da, dom'le! Starea... Acum, chestiunea cea mai importantă: 
deranjamentul în funcţionarea organelor interne stă la originea 
depresiei sau, dimpotrivă, e depresia cea care determină un 
deranjament al organelor interne? Eu sunt convins, absolut 
convins, că motivul este depresia. Întocmai! Depresia 
dumneavoastră profundă. Starea în care omul încetează să mai 
aibă un ţel, în care pierde interesul pentru ceea ce-l înconjoară 
şi nu mai vede sensul existenţei. In acel moment creierul începe 
să dea comenzi incerte sau lipsite de determinare întregului 
organism. Întregului! Cu cât este mai acută depresia, cu atât 
mai slabe sunt comenzile, iar în prezenţa unei acutizări 
avansate a depresiei, creierul poate înceta definitiv să mai dea 
aceste comenzi, ceea ce induce decesul. Aşadar, determinantă 
este depresia. Dar cum să fie lichidată complet aceasta? 
Medicina modernă încă nu ştie. Eu am căutat răspunsul în cea 
populară. Şi acum: sunt cert că motivul profundei depresii în 
care vă aflaţi este deochiul. Da, dom'le. Mai concret, 
dumneavoastră aţi fost deocheat, iar eu sunt gata să vă 
dovedesc asta prin nenumărate argumente. 

Miliardarul ar fi vrut să facă gestul cărați-vă cu mâna. Nu-i 
suporta pe toţi acei  lecuitori-ezoterişti care promiteau 
vindecarea cu descântecul sau cu dezlegarea deochiului. Îi 
considera nişte afacerişti insignifianţi sau şarlatani. Şi, din câte 
se părea, şi acest profesor înclina să se identifice cu categoria 


aşa-zişilor lecuitori, născută ca derivat al incapacității de care dă 
dovadă medicina modernă. Miliardarul nu a apucat să facă 
gestul căraţi-vă. Profesorul îi preîntâmpină gestul cu câteva 
cuvinte care, chiar dacă imperceptibil, îi rechemară interesul: 

— Simt că dumneavoastră vreţi să mă alungaţi. Şi, poate, 
pentru totdeauna. Vă rog. Vă implor, daţi-mi măcar alte cinci- 
şase minute. Inţelegând ceea ce o să vă spun, este posibil ca 
dumneavoastră să vă însănătoşiţi, iar eu să fac o măreaţă 
descoperire. Mai bine zis, eu am făcut-o deja, rămâne doar să 
mă conving definitiv. 

Miliardarul nu a făcut gestul. 

Profesorul, fără să clipească, privi preţ de trei secunde la 
mâna omului nemişcat şi, înțelegând că poate continua, vorbi 
din nou cu însufleţire: 

— Oamenii se uită unii la alţii în diverse moduri. Cu 
indiferenţă, cu dragoste, cu ură, cu invidie, cu frică sau cu 
respect. Dar nu expresia vizibilă a ochilor joacă rolul cel mai 
important. La vedere poate părea cea mai normală mască, ca 
surâsul prefăcut al ospătarului sau al vânzătorului. Importante 
sunt comportamentele autentice, sentimentele reale ale unui om 
faţă de altul. Cu cât mai multe emoţii pozitive dirijează un om 
asupra unuia sau altuia, cu atât mai multă energie pozitivă se va 
concentra în beneficiar. Şi, dimpotrivă, dacă din mediul 
înconjurător, asupra omului sunt îndreptate emoţii negative, 
atunci în acesta se va aduna energie negativă, distrugătoare. 

In popor, asta se cheamă deochi şi în jurul acestui fenomen îşi 
organizează activitatea descântătorii. Dar nu sunt toţi şarlatani. 
Secretul stă în faptul că omul care primeşte de la cei dimprejur 
prea multă energie negativă, poate s-o contracareze şi singur 
sau, cu alte cuvinte, s-o echilibreze. Descântătorul, spunându-i 
celui afectat că el, pe baza unor uzante, poate lua deochiul, îl 
ajută de fapt pe acesta să creadă ca este curăţat. Dacă omul îl 
crede pe  descântător, atunci reuşeşte cu-adevărat să-şi 
echilibreze binele şi răul în propria fiinţă. Dacă nu-l crede, aşa 
ceva nu se întâmplă. Dumneavoastră nu credeţi în vraci, prin 
urmare ei nu vă pot ajuta. Totuşi, asta nu înseamnă că nu există 
în dumneavoastră un exces de energie psihică negativă, nefastă 
sănătăţii organismului. De ce negativă? Deoarece, la unu' în 
situaţia dumneavoastră, toţi cei dimprejur s-ar putea uita doar 
cu invidie, şi deloc puţină. Şi ar mai putea să vă privească, mai 


bine zis, să se comporte cu dumneavoastră, cu duşmănie. 
Aceştia pot fi cei pe care i-aţi concediat sau cărora nu le-aţi mărit 
salariul. Multora, percepând puterea pe care o aveţi, le este frică 
de dumneavoastră. După cum vedeţi, toate acestea reprezintă 
energie negativă. Pentru a o contracara se cere energie pozitivă. 
Energia asta v-o pot oferi membrii familiei şi rudele, însă soțiile 
v-au părăsit, copii nu aveţi, de asemenea, nici prieteni, iar cu 
rudele îndeobşte nu comunicaţi. Împrejurul dumneavoastră 
lipsesc cu desăvârşire sursele de energie pozitivă. Energia 
pozitivă, în cantităţi necesare, poate fi produsă, de asemenea, şi 
de omul însuşi, înăuntrul său. Numai că pentru asta, omul 
trebuie să aibă un scop/vis îndrăgit, în jurul cărui realizare să se 
canalizeze energie pozitivă. Dumneavoastră aţi realizat multe, 
iar acum, din cât se pare, nu mai aveţi vise/ țeluri. 

Este deosebit de important ca omul să aibă un scop şi dorinţa 
de a-l atinge. Eu am studiat condiţia fizică şi psihică a mai multor 
oameni de afaceri de diverse talii. 

Cel care frământă aluatul, coace plăcintele şi le vinde, este 
fericit că poate să-şi cumpere un obiect sau altul şi visează la 
dezvoltarea propriei activităţi. Deoarece, doar crescând poate 
obţine bunuri ale vieţii civilizate. La fel şi bancherul influent sau 
proprietarul vreunui concern de succes visează la creşterea 
afacerii, la sporirea câştigurilor, însă, adesea, cu mai puţin 
entuziasm decât cel care coace şi vinde plăcinte. Paradoxal, dar 
adevărat: cu mai puţin entuziasm. Asta, deoarece în faţa lui stau 
mult mai puţine bunuri tentante decât în faţa vânzătorului de 
plăcinte. 

Majoritatea cuceririlor civilizaţiei pentru acesta nu mai 
reprezintă bunuri aspirate, ci obişnuinţă. Dacă în faţa unui om 
relativ nevoiaş se iveşte oportunitatea de a-şi cumpăra un 
automobil, noua achiziţie va rechema în el sentimentul de 
satisfacţie sau chiar extaz. Unul relativ bogat nu se va bucura 
nici de un automobil ultramodern.. 

Pentru el, asta-i bagatelă. Poate părea paradoxal, însă este 
adevărat faptul că oamenii bogaţi au mai puţine prilejuri de a fi 
fericiţi decât cei mai puţin înstăriți. Mai există un factor care 
poate da satisfacție: succesul în faţa rivalilor. Insă 
dumneavoastră, domnule Heitsman, se pare că nu-i aveţi. 

În acest fel, asupra dumneavoastră acţionează exclusiv 
energiile negative. Şi acestea sunt multe. Am uitat să spun că, 


asupra acestui complex de energii negative, una singură poate 
domina. Una deosebit de puternică, numită energia iubirii. Îşi 
face apariţia atunci când omul se află în condiţia de îndrăgostit 
şi este iubit de cineva. Din nefericire, dumneavoastră nu mai 
aveţi femei şi, pare-se, nici nu vă interesează, iar la vârsta şi în 
condiţia în care vă aflaţi, nici nu o să vă mai intereseze. 

Argumente ale raţionamentului intelectual făcut de mine 
există din abundență. Am analizat comparativ datele statistice 
care vorbesc despre longevitatea oamenilor bogaţi, a politicieni 
de vază şi a preşedinţilor ultimilor o sută de ani. Rezultatul s-a 
dovedit a fi surprinzător de probatoriu. Diferenţa dintre 
longevitatea mai-marilor lumii şi cea a oamenilor de rând este 
insignifiantă. Adesea, cei dintâi trăiesc mai puţin. Pare 
paradoxal, dar este incontestabil. Preşedinţii şi milionarii care se 
află sub observaţia neîntreruptă a medicilor, care au la dispoziţie 
mijloace şi medicamente de avangardă, care mănâncă de 
calitate, se îmbolnăvesc şi mor în rând cu ceilalţi. Aceste fapte 
arată în mod elocvent că energia negativă înconjurătoare deţine 
o putere colosală pe care nici măcar medicina ultramodernă nu 
poate s-o contrasteze. 

Aşadar, reiese că nu mai sunt speranţe? leşire există, fie ea 
minimală şi singulară! Există. Sunt amintirile! Stimate domn 
John Heitsman, vă rog să încercaţi să vă amintiţi etapele vieţii 
dumneavoastră. Acele etape care v-au procurat senzaţii 
binefăcătoare. Şi, cel mai important, străduiţi-vă să vă amintiţi, 
în măsura posibilităţilor, dacă aţi făgăduit cuiva ceva şi nu v-aţi 
ţinut de cuvânt. Vă rog, amintiţi-vă cel puţin două-trei zile bune; 
de dragul dumneavoastră, de dragul ştiinţei. Instrumentele 
înregistrează activitatea multor organe interne ale 
dumneavoastră. Minut cu minut. Dacă începeţi să faceţi cum v- 
am cerut eu şi dacă instrumentele încep să semnaleze efecte 
pozitive, atunci se iveşte o şansă de a găsi calea spre 
însănătoşire. Da, dom'le. O vom găsi! Poate că o veţi găsi 
singur, poate că viaţa... Profesorul a amuţit. Privea la mâna 
nemişcată a lui Heitsman. 

O secundă mai târziu, gestul caracteristic îl invita pe profesor 
să iasă. 

XXX 

Aşa cum pot face mulţi oameni, şi John Heitsman reuşi să-şi 

amintească viața trăită. Pătrunse, oarecum, expunerea 


profesorului: era posibil să-şi amintească momentele frumoase 
din această viaţă trecută, se putea încerca. Şi poate că asta ar fi 
putut da şi efecte pozitive, dar problema era tocmai că trecutul, 
în aceste momente, nu părea doar neplăcut, ci lipsit de orice 
interes şi chiar absurd. 

Heitsman îşi aminti că se căsătorise la îndemnul tatălui său cu 
fiica unui miliardar, întregind astfel capitalul imperiului. Căsnicia 
nu-i aduse nicio satisfacţie, soţia era sterilă şi, după zece ani de 
viaţă conjugală, muri de overdose. Apoi luă o tânără manechină, 
faimoasă, care-şi interpretă cu pasiune rolul de soţie 
îndrăgostită, însă la doar şase luni de viaţă matrimonială, 
serviciul de escortă îi puse dinaintea lui Heitsman câteva 
instantanee în care soţioara lui se întretinea cu fostul ibovnic. Nu 
îi permise să se justifice, ci ordonă direct escortei să facă ce era 
de făcut ca ea să nu-i mai apară în faţa ochilor şi să nu se mai 
pomenească vreodată de ea. 

Heitsman se afundă în amintiri până la începutul activităţii din 
imperiul lui taică-su, dar nu găsi niciun moment plăcut asupra 
căruia memoria să fi vrut să-şi concentreze atenţia şi de la care 
să-şi tragă emoţii binefăcătoare. 

Doar unul singur găsi. Când îi dovedi tatălui că era inutilă 
autocraţia în administrarea fondului monetar. Ceilalţi investitori, 
care-şi integrau capitalurile în fond, împinşi de dorinţa de a şi le 
spori, aveau să investească resurse intelectuale pentru a mări 
întregul capital al fondului, prin urmare aveau să lucreze pentru 
ei, pentru Heitsman. 

Tatăl său medită câteva zile, după care, la un prânz, însetat 
de dorinţa de a-l lăuda, îi spuse: 

— Sunt de acord cu propunerea ta, John, în ceea ce priveşte 
fondul. E inteligentă. Bravo! Gândeşte-te şi la alte aspecte. A 
sosit vremea să preiei cârma. 

Câteva zile, John Heitsman se simţi bine dispus. Ulterior, mai 
luă şi alte măsuri menite să sporească intrările imperiului 
financiar-industrial. Dar mari satisfacţii nu mai avu. 

Contabilizarea cifrelor tot mai elevate de afaceri îl lăsa 
impasibil. Şi nu mai aştepta laudele nimănui. Tatăl lui muri, iar 
aprecierile subalternilor nu-i provocau nicio bucurie. 

Aşa se făcu că John Heitsman merse pe firul amintirilor până 
în copilărie. Gândul îi lumină palid câteva scurte episoade din 
rarele contacte cu taică-su. De regulă, tatăl sever îi dădea 


indicaţii în prezenţa guvernatoarelor şi a învăţătorilor la 
dispoziţia lui. 

Brusc, corpul nemişcat al miliardarului fu străbătut de un val 
de căldură. Fremătă de plăcere. În amintirile lui Heitsman 
străluci o ilustrație netedă şi foarte sclipitoare. 

Văzu colţul îndepărtat al grădinii de salcâmi, în mijlocul căreia 
se ridica o căsuţă de doi metri înălţime, cu o singură fereastră. 

Rămâne neînţeleasă atracţia aproape a tuturor copiilor de a-şi 
ridica o căsuţă, de a avea un spaţiu al lor propriu. Atracţie care 
nu depinde de faptul că are copilul deja o cameră a lui în casa 
părintească sau că locuieşte împreună cu părinţii într-o singură 
cameră. Punctual şi aproape pentru toţi, vine vremea când se 
apucă să-şi construiască cu propriile mânuţe, un colţ al lor. E 
evident că există în om o genă care păstrează în ea o oarecare 
informaţie primordială şi care-i vorbeşte: „Tu trebuie să-ţi edifici 
singur spaţiul tău”. lar omul, copilul, ascultând chemarea 
izvorâtă din adâncurile veşniciei, purcede la crearea acestui 
spaţiu. Chiar de nedesăvârşit comparativ cu apartamentele lumii 
moderne, totuşi, acest colţ încropit de el însuşi, îi procură omului 
o senzaţie de fericire mult mai intensă decât oricare alt 
apartament şic. 

Flăcăul de nouă ani, John Heitsman, cu toate că avea la 
dispoziţie două camere spaţioase în vilă, hotărî să-şi ridice cu 
mânuţele proprii o căsuţă. 

O construi din lăzi de plastic pentru răsaduri. Aceste lăzi se 
dovediră a fi un material de construcţie foarte practic. Lăzile 
erau de mai multe culori, aşa că John decise să facă pereţii 
albaştri, iar din cele galbene să facă o bordură pe perimetrul 
casei. Lăzile le aşeză una-n alta. Acestea se împănară, fixându- 
se între ele. Unul din pereţi, John îl construi aranjând lăzile una 
peste alta şi orientându-le în aşa fel încât fundurile să rămână la 
exterior, în timp ce la interior, pe tot peretele, să se formeze o 
mulţime de etajere. Pentru acoperiş, Johnny folosi scânduri pe 
care ulterior le înveli în folii de polietilenă, fixate cu capsatorul. 

Trudi o săptămână întreagă la căsuţa lui, dedicând zilnic 
acestei activităţi cele trei ore predispuse pentru plimbările la aer 
curat. In ziua a şaptea, imediat ce veni vremea plimbării, Johnny 
merse întins la opera lui din colţul îndepărtat al grădinii. Feri 
crengile de salcâm, văzu căsuţa ridicată de mâna lui şi încremeni 
de uimire. Lângă uşa casei stătea o fetiţă care se uita înăuntru 


creaţiei lui. Fetiţa avea pe ea o fustiţă de culoare albastru 
deschis, lungă peste genunchi şi o bluziţă cu danteluţe la 
mâneci. Pletele cârlionţate, castanii i se revărsau peste umeri. 

Johnny, iniţial se manifestă cu gelozie faţă de prezenţa intrusă 
de lângă creaţia lui şi exclamă nemulţumit: 

— Ce faci aici? 

Fetiţa îşi întoarse feţişoara ei frumuşică la Johnny şi-i 
răspunse: 

— Admir. 

— Ce? 

— Această căsuţă superbă şi inteligentă. 

— Ce, ce?... — întrebă din nou Johnny. 

—Superbă şi inteligentă, repetă fetiţa. 

— Casele pot fi minunate, asta am mai auzit, dar că pot fi 
inteligente, încă n-am întâlnit. Inteligenţi pot fi doar oamenii, 
remarcă profund meditativ Johnny. 

— Da, bineînţeles, oamenii pot fi inteligenţi, dar atunci când 
un om inteligent face o căsuţă, şi ea iese inteligentă, obiectă 
fetiţa. 

—Şi ce găseşti tu inteligent la căsuţa asta? 

—Foarte inteligent peretele pe dinăuntru. Pe el sunt foarte 
multe etajere pe care poţi aşeza multe obiecte şi jucării. 

Lui Johnny îi plăcu remarca fetiţei, îl măgulea, şi poate că-i 
plăcu şi fetiţa. 

„E frumoasă şi gândeşte deştept”, - remarcă în sinea lui, 
Johnny. Şi, cu voce tare, spuse: 

— Căsuţa asta am ridicat-o eu. 

Apoi, fără pauză o întrebă: 

— Cum te cheamă? 

— Eu sunt Sally şi am şapte ani. Locuiesc aici, în dependinţele 
pentru servitori. Tatăl meu este grădinar. El ştie multe despre 
plante şi mă învaţă şi pe mine. Şi eu ştiu cum cresc florile şi cum 
se agaţă de crengile copacilor. Pe tine cum te cheamă şi unde 
locuieşti? 

— Eu locuiesc în vilă. Mă cheamă Johnny. 

—Vasăzică, tu eşti fiul patronului nostru? 

— Da, fiul. 

— Hai să ne jucăm în căsuţă. 

— Cum să ne jucăm? 

— Ca şi cum am locui în căsuţă, aşa cum trăiesc adulţii. Tu o 


să fii gospodarul, devreme ce eşti stăpân aici, iar eu voi fi 
servitoare, devreme ce tata este un servitor. 

— Aşa nu merge, remarcă Johnny, servitoarea trebuie să 
locuiască în casa pentru servitori, în vilă pot locui doar soţul, 
soţia şi copiii. 

—Atunci eu o să-ţi fiu soţie, răbufni Sally şi întrebă: —Pot să-ţi 
fiu soţie, Johnny? 

Johnny nu-i răspunse nimic. Intră în căsuţă, privi împrejur, 
apoi se întoarse spre Sally care stătea la intrare şi îi zise 
nepăsător: 

— Bine, intră ca soţie. Trebuie să ne gândim cum să 
dereticăm aici înăuntru. 

Sally intră în căsuţă, îl privi dulce şi cu admiraţie pe Johnny în 
ochi şi îi spuse aproape şoptit: 

— Îţi mulţumesc, Johnny. Mă voi strădui să-ţi fiu soţie 
destoinică. 

Johnny nu-şi vizita căsuţa în fiecare zi. Nu întotdeauna îi era 
permis să se joace în grădină, în timpul dedicat plimbărilor. 
Acompaniat ba de escortă, ba de guvernatoare, trebuia să 
meargă ba să viziteze parcul din oraş, ba la Disneyland, ba la 
echitație. 

Însă de fiecare dată când avea ocazia să meargă la căsuţa 
lui, acolo îl aştepta Sally. La fiecare vizită, Johnny remarca cu 
interes schimbările produse acolo, în căsuţă. La început, pe jos 
apăru un covoraş adus de Sally, pe urmă câte o perdeluţă în 
golul ferestrei şi deasupra intrării. 

Mai apoi se iviră o măsuţă de joacă şi o ramă goală pentru 
fotografie, aşezată pe măsuţă. 

—Tot mai rar vii în căsuţa noastră, Johnny. Eu te aştept, da’ 
tu nu te vezi. Dă-mi o fotografie de-a ta ca s-o pun în ramă. O să 
mă uit la fotografie şi o să-mi fie mai vesel să te aştept. 

Johnny îi lăsă o poză de-a lui în ziua în care merse să-şi ia 
rămas bun de la căsuţă şi de la Sally. Se muta, împreună cu 
familia, într-o altă vilă. 

XXX 

Johnny Heitsman, multimiliardarul, stătea în aşternutul din 
apartamentul său şi zâmbea amintindu-şi din ce în ce mai multe 
detalii din relaţia lui din copilărie cu micuța Sally. Abia acum 
înţelegea că fetiţa aceea îl iubise. Poate cu acea primă dragoste 
infantilă, sinceră, disperată şi neîmpărtăşită. Probabil că şi el o 


iubise sau, poate că doar o plăcuse. Însă ea-l iubise aşa cum, 
probabil, nu-l iubise nimeni altcineva în tot restul vieţii, motiv 
pentru care amintirile legate de construcţia căsuţei şi relaţia cu 
Sally îi treziseră sentimente plăcute şi calde. Şi a început să se 
simtă mai bine, încălzit de aceste sentimente calde. 

Cu Sally se mai văzu, după plecarea de la vilă, o singură dată, 
unsprezece ani mai târziu. Însă acea întâlnire... 

Alte sentimente îi răvăşeau acum fiinţa... John Heitsman s-a 
ridicat uşor din pat. Inima îi pompa tot mai intens sângele în 
vene. Acea întâlnire... Uitase de ea. Nu şi-a mai amintit-o 
înainte... însă acum era singurul gând care-l stăpânea şi agita. 

Se întoarse unsprezece ani mai târziu pe proprietatea în care- 
şi petrecuse copilăria şi rămase doar o zi. Nu avu mai mult timp 
la dispoziţie. După prânz, merse în grădină şi, mai mult 
întâmplător, se îndreptă spre colţul cel mai îndepărtat al grădinii 
unde, printre salcâmi, îşi ridicase căsuţa atunci când era copil. 
Feri crengile, făcu un pas în micul luminiş şi încremeni de 
surpriză. Căsuţa ridicată de el cu unsprezece ani în urmă din lăzi 
de plastic, stătea ca şi-nainte, în acelaşi loc. Însă acum era 
împrejmuită de ronduri de flori. O cărăruie de nisip şerpuia spre 
intrare, unde era aşezată o băncuţă. Căsuţa era împresurată de 
flori. „Odinioară băncuța nu era, acum este” - remarcă pentru 
sine, tânărul Johnny. Feri perdeaua de la intrare şi, aplecându- 
se, păşi înăuntru. Simţi imediat o prezenţă recentă acolo. Pe 
măsuţă, încă mai stătea rama cu fotografia lui de când era copil. 
Pe rafturi erau rânduite cu acuratețe jucăriile lui Sally. Pe una din 
etajere, lângă măsuţă, era aşezat un mic vas cu fructe 
proaspete. Pe jos era întinsă o saltea gonflabilă acoperită cu o 
pătură. 

John se reţinu în căsuţă vreo douăzeci de minute, amintindu- 
şi plăcutele senzaţii din copilărie şi gândind: „De ce se întâmplă 
aşa?” Familia lui deţinea mai multe vile şic, castele, dar toate 
acestea nu-i dădeau o senzaţie atât de plăcută ca aceea care lua 
naştere aici, într-o căsuţă din nişte lăzi banale de plastic pentru 
răsaduri. 

Dădu cu ochii de Sally în timp ce ieşea din căsuţă. Ea stătea 
tăcută în pragul căsuţei, de ca şi cum nu ar fi vrut să-i întrerupă 
valul de amintiri care-l învăluiseră pe John. John o privi, iar pe 
obrăjorii lui Sally îşi făcură apariţia doi bujori. Îşi lăsă fâstâcită 
ochii în pământ şi, cu vocea timidă, catifelată, neobişnuit de 


cristalină şi emoţionată, spuse: 

— Bună ziua, Johnny! 

Însă el nu-i răspunse pe loc. Rămase admirând corpul frumos 
al adolescentei Sally. Rochiţa-i lejeră de pe corpul mlădios se 
unduia discret în adierea vântului, lăsând să se ghicească 
formele corpului zvelt deja de domnişoară... şi nu de fetiţă. 

—Salut, Sally, răspunse John, rupând liniştea. Tu ţii curat aici? 

— Da. Doar am promis... Uite, fructe proaspete.Sunt spălate. 
Le-am adus pentru tine. 

— Da... Pentru mine... Le mâncăm împreună? 

John feri perdeaua şi o lăsă pe Sally să intre prima. Ea intră, 
se aşeză în genunchi, ridică fructiera şi o aşeză pe măsuţă, 
lângă fotografie. În căsuţă nu erau scăunele, aşa că John se 
aşeză pe covoraş. Întinse mâna spre un ciorchine de struguri şi, 
din neatenţie, îi atinse umărul lui Sally. Ea se întoarse, privirile li 
se încrucişară şi Sally oftă profund. Năsturelul de pe sânul tare 
se descheie când inspiră aerul, profund. John o prinse de umeri 
şi o trase spre el. Ea nu se împotrivi. Dimpotrivă, se strânse la el 
cu întregul ei corp fierbinte. Nu se împotrivi Sally, nici când John 
o culcă cu grijă pe covoraş şi tandru o mângâie, o sărută pe 
gură, îi sărută sânii şi... 

Sally era fecioară... John nu mai avusese relaţii intime cu 
fecioare nici până la Sally, nici după ea. lar acum, după 
patruzeci şi patru de ani de la acea ultimă întâlnire, el, John 
Heitsman, înţelegea dintr-odată că aceea fusese unica, cea mai 
minunată şi ameţitoare apropiere intimă de o femeie... Mai 
exact spus, de o fecioară pe care el a făcut-o femeie. 

Apoi dormiră un timp. Când s-au trezit, au vorbit despre ceva. 
Dar, despre ce? John Heitsman îşi încordă memoria. Tinea foarte 
mult să-şi amintească măcar cât de puţin din discuţia lor. Şi, în 
cele din urmă-şi aminti. 

Sally îi vorbi despre cât de frumoasă era viaţa. Îi povesti că 
tatăl ei strânse bănuţi şi-i cumpărase o parcelă de pământ şi că, 
probabil, pe acel lot de teren, dacă-i vor ajunge banii, îşi va 
ridica o căsuţă. Avea să-şi proiecteze gospodăria, avea să 
sădească tot soiul de plante şi avea să trăiască fericită, 
crescându-şi copiii. 

În acele clipe, John decise s-o ajute cumva pe Sally. „Ca să 
vezi, gândi el în sinea lui, doar un petec de pământ şi o căsuţă 
pot face din fata asta un om fericit. Ce mizilicuri... Trebuie s-o 


ajut să-şi cumpere teren şi casă”. 

Insă uită John de dorinţa lui. Indeobşte, uită de Sally. Viaţa îl 
prinse cu minunăţiile ei. Un yacht nou, un avion personal... 
Toate, lucruri care îi aduceau bucurie doar în primele zile ale 
apariţiei lor. Timp de mulţi ani, singura îndeletnicire care-l atrase 
era jocul de combinaţii financiare. Il atrăgea şi-i îmbunătăţea 
situaţia miliardară a tatălui său şi, implicit, a sa, primită în 
moştenire. Aceste sentimente răvăşitoare şi stresante au 
continuat timp de douăzeci de ani. Au dominat asupra tuturor 
celorlalte. Ca nimic, s-au consumat două căsnicii. Soţiile nu au 
lăsat nicio urmă în trecerea lor prin viaţa lui. După patruzeci de 
ani, jocul de combinaţii financiare încetă să-l mai satisfacă şi aşa 
începură să se succeadă, tot mai des, perioadele de depresie, 
care, în cele din urmă, au dus la profunda criză. 

Dar acum, John Heitsman nu se mai afla în stare depresivă. 
Amintirile legate de Sally îl răvăşeau într-un mod plăcut şi, 
totodată, îl contrariau: „De ce am făcut aşa? Mi-am dat cuvântul 
s-o ajut pe Sally, pe fata care m-a iubit, ca să-şi cumpere teren şi 
să-şi ridice casă şi am uitat”. John Heitsman, obişnuit să-şi ţină 
cuvântul, mai ales cel dat sieşi, a înţeles că nu avea să se 
elibereze de obsesia asta până nu... Şi-a chemat secretarul prin 
interfon. Când acesta intră, John Heitsman, întins în aşternutul 
său, rostind anevoie cuvintele, i-a vorbit pentru prima oară în 
ultima jumătate de an: 

—Acum mai bine de cincizeci de ani, eu locuiam într-o vilă. 
Adresa exactă nu mi-o amintesc. Dar e în arhive. Acolo lucra un 
grădinar. Numele de familie nu mi-l amintesc, dar şi asta o găsiţi 
în arhive şi actele contabile. Acesta avea o fată pe nume Sally. 
Aflaţi unde locuieşte acum Sally. Am nevoie de informaţia asta 
nu mai târziu de mâine dimineaţă. Dacă o veţi avea mai repede, 
aduceţi-mi-o, indiferent de oră. La treabă! 

Secretarul a sunat în zori. Când acesta intră, John Heitsman 
stătea într-un fotoliu-cărucior în faţa ferestrei. Era îmbrăcat într- 
un complet de culoare gri închis, era pieptănat şi proaspăt 
bărbierit. 

—Sir, grădinarul a fost concediat cu mai bine de patruzeci de 
ani în urmă şi, la scurt timp după asta, a murit. Inainte de a se 
duce, a apucat să achiziţioneze două hectare de teren într-un 
ranch abandonat din Texas. Pe acest teren a început să ridice 
casă, dar a avut un accident şi a murit. Fiica lui, Sally, a terminat 


casa şi acum trăieşte acolo. Uitaţi adresa. Deocamdată nu am 
reuşit să adunăm mai multe informaţii. Dar dacă doriţi să 
dispuneţi, putem să vă furnizăm ulterioare informaţii necesare. 

John Heitsman a luat notiţa din mâna secretarului, a citit-o cu 
atenţie, apoi a pliat cu grijă foaia şi a dosit-o în buzunarul 
sacoului, spunând: 

— In treizeci de minute, elicopterul să fie pregătit de zbor. 
Vom ateriza la cinci-zece kilometri de vila din Texas. Acolo să mă 
aştepte o maşină. Să nu fie o maşină de reprezentantă. E de 
ajuns un singur şofer şi fără escortă. Executarea! 

XXX 

La ora trei după amiază, John Heitsman, sprijinindu-se în 
baston, păşea încetişor pe aleea pavată cu piatră care ducea 
spre micuțul cottage cufundat în verde. O zări mai întâi din 
spate. Femeia între două vârste spăla ferestrele, cocoţată pe o 
scăriţă. John Heitsman se opri şi privi la femeia cu păr frumos, 
grizonat. Ea îi simţi privirea şi se răsuci către el. Rămase un timp 
nemişcată, privind cu luare-aminte la bătrânelul de pe alee, apoi 
sări brusc de pe scăriţă şi alergă în întâmpinarea lui. Pasul îi era 
lejer şi, îndeobşte, nu părea bătrână. Se opri la un metru de John 
Heitsman şi, cu voce timidă, îi vorbi: 

— Bună, Johnny! 

Şi-a coborât privirile şi, cu ambele mâini, şi-a acoperit bujorii 
de roşeaţă care-i apărură în obraji. 

— Bună, Sally, i-a răspuns John Heitsman, apoi a tăcut. De 
fapt nu a tăcut, ci a continuat mai mult pentru sine: „O, cât eşti 
de frumoasă, Sally, şi cât sunt de fermecători ochii tăi lucitori. 
Câteva riduri împrejurul ochilor, dar îţi stau bine şi te fac 
frumoasă şi dulce.” Apoi cu voce tare: 

— Sunt în trecere, Sally. Am aflat că trăieşti aici şi am vrut să- 
ţi fac o vizită. Şi poate să şi înnoptez, dacă nu-ți fac probleme. 

—Sunt foarte bucuroasă să te văd, Johnny. Nu încape vorbă, 
poţi să înnoptezi, eu acum stau singură, abia mâine îmi aduc 
nepoţeii să stea o săptămână cu mine. Am doi nepoţei. Fetiţa 
are nouă anişori, băieţelul deja doisprezece. Intră, Johnny, îţi fac 
un ceai. Eu ştiu bine de ce ai nevoie. Hai, intră! 

— Să înţeleg că ai fost căsătorită, Sally? Ai avut fii... 

— Mai sunt încă măritată, Johnny. Am un fiu... şi doi nepoţei, 
a răspuns fericită Sally. Vrei să te acomodezi pe verandă? |ţi 
aduc ceaiul. 


John Heitsman s-a aşezat pe un scaun de plastic de pe 
veranda casei, iar când Sally îi aduse cana mare cu ceai, a 
întrebat-o: 

— De ce ai spus că ştii care ceai îmi face bine, Sally? 

— Tata strângea plante medicinale pentru tatăl tău, le usca, 
după aceea făcea ceaiuri care-l ajutau mult pe tatăl tău. Am 
învăţat şi eu să strâng ierburi de leac. Tata mi-a spus că şi tu ai 
o boală ereditară. 

— De unde ştiai că o să vin? 

— Nu ştiam, Johnny. Le strâng pentru orice eventualitate. 
Cum o duci, Johnny? Cu ce te ocupi? 

—O duc şi eu... Fac de toate, însă acum nu vreau să-mi 
amintesc de asta. E bine aici la tine, Sally, şi frumos. Multe flori 
şi grădina asta... 

— Da, e bine, mie-mi place foarte mult, numai că, ai văzut, pe 
dreapta se ridică un şantier. Se construieşte o centrală de 
prelucrare a deşeurilor, iar în stânga o altă fabrică. Ni s-a propus 
să ne mutăm. Poate eşti obosit de drum, Johnny, vrei să te culci? 
Te văd că eşti ostenit, îţi aştern sub fereastra deschisă, tu 
întinde-te şi te odihneşte! Termină-ţi ceaiul mai întâi. 

John Heitsman s-a dezbrăcat cu mare dificultate. Era, într- 
adevăr, foarte obosit. Muşchii corpului, atrofiaţi de şase luni de 
inactivitate, abia-l mai ţineau pe picioare. S-a acoperit cu mare 
greutate cu un pled şi a adormit imediat. În ultima vreme, în 
general, nu putea dormi fără un somnifer. Aici, însă, pe loc... 

Dimineaţa nu reuşi s-o contemple, deoarece se trezi la 
miezul zilei. Făcu duş şi ieşi pe verandă. Sally gătea prânzul în 
bucătăria de vară, ajutată de un băieţel şi o fetiţă. 

— Bună ziua, Johnny! Se vede că te-ai odihnit bine. Parcă ai 
întinerit. Uite, ti-i prezint pe nepoţei: ea este Emma, iar acest 
flăcău e George. 

— Eu sunt John Heitsman, bună dimineaţa, a spus el în- 
tinzând mâna băieţelului. 

— Uite că ne-am şi prezentat. Până ce eu cu Emma pregătim 
prânzul, voi, bărbaţii, plimbaţi-vă oleacă prin grădină, să vă vină 
pofta de mâncare, a propus Sally. 

— O să vă arăt grădina, i-a propus George lui Heitsman. 

Bătrânelul merse, însoţit de băieţei, în încântătoarea grădină. 
Puştiul îi arătă cu mâna unele plante şi îi vorbi fără întrerupere 
despre proprietăţile lor. Heitsman se gândea la ale lui. Ajunşi la 


marginea grădinii, băieţelul îl anunţă: 

— İn dosul salcâmilor se află apartamentele mele, mi le-a 
construit bunica. 

Heitsman feri o creangă şi ce văzu?... Într-un mic luminiş, în 
dosul unor salcâmi, se ridica o căsuţă. Din aceleaşi lăzi de plastic 
pentru răsaduri. Doar acoperişul era altfel. La fel şi perdeaua de 
la intrare. Heitsman feri perdeaua, se aplecă uşor şi păşi 
înăuntru. Aranjamentul interior era acelaşi ca înainte, numai că 
pe măsuţă se afla o fotografie lipită pe laterale cu plastic armat 
cu fibre de sticlă. In fotografie se vedea nepotul lui Sally. 
„Corect, acum stăpânul casei e altul, deci şi fotografia e alta”. 
Heitsman luă fotografia în mână şi, ca să spună şi el ceva, zise: 

—Ai ieşit bine în fotografia asta, Georgică. 

—Asta nu-i poza mea, nenea John. E a unui prieten de-a 
bunicii, din copilărie. Doar seamănă cu mine. 


KKK 


John Heitsman a făcut eforturi să parcurgă cât mai iute aleea 
din grădină. Mergea şchiopătând, ajutându-se de băţul lui şi 
împiedicându-se încontinuu. A ajuns lângă Sally şi, cu respiraţia 
precipitată şi bâlbâindu-se puţin, a întrebat-o: 

— Unde este el acum? Unde-i soţul tău, Sally? Unde-i? 

— Calmează-te, te rog, John, nu-ţi face bine să te agiţi aşa 
tare! Aşează-te, te rog, a rostit liniştită Sally. 

—S-a întâmplat, John, că eu, în copilărie, i-am făgăduit unui 
băiat bun să-i fiu soţie... 

— Dar, era un joc, a spus aproape ţipând John Heitsman, 
sărind din fotoliu, un joc de copii! 

— Şi ce dacă? Să zicem că eu am continuat să mă joc. Şi, în 
glumă, te consider soţul meu, a răspuns Sally şi, în şoaptă: —Soţ 
şi iubit. 

— George îmi seamănă foarte mult. Aşadar, ai născut după 
noaptea aceea, Sally? Tu ai avut un copil? 

— Da, eu am avut un copil. Pe fiul nostru, John. Îmi seamănă 
foarte tare mie. Dar în el sunt puternice şi genele tale, iar 
nepoţelul nostru e copia ta exactă. 

John Heitsman se uita ba la Sally, ba la băieţelul şi la fetiţa 
care pregăteau masa de pe verandă, şi nu mai reuşi să scoată 
un cuvânt, gândurile şi sentimentele îi erau confuze. Apoi, 
aproape involuntar, a spus cu vocea severă: 


— Sunt constrâns să plec. La revedere, Sally. 

Făcu doi paşi pe alee, se întoarse şi se apropie de Sally. John 
Heitsman, sprijinindu-se anevoie în bastonul său, se lăsă într-un 
genunchi în faţa lui Sally, îi luă mâna şi i-o sărută îndelung: 

—Sally, pe mine mă aşteaptă treburi urgente şi importante. 
Trebuie să plec neîntârziat. 

Ea îi sprijini o mână pe creştet şi-i răvăşi uşor părul: 

— Se înţelege, trebuie să mergi, devreme ce ai treburi 
importante şi probleme. Dacă o să-ţi fie greu, tu vino la noi! Fiul 
nostru, acum conduce o mică firmă cu un nume frumos - Lotus - 
care se ocupă cu amenajările peisagistice. Nu are o pregătire 
specializată, l-am învăţat eu, dar face proiecte foarte reuşite şi 
aproape că nu stă niciodată fără clienţi. Mă ajută cu bani şi vine 
pe aici în fiecare lună. Tu, probabil ai probleme cu banii... Şi un 
pic cu sănătatea. Vino pe la noi, John! Eu ştiu cum să te ajut să 
te însănătoşeşti, şi bani avem câţi ne trebuie. 

— iți mulţumesc, Sally... îţi mulţumesc... Trebuie să fug! 
Neapărat, trebuie... 

S-a îndreptat pe alee spre ieşire, împovărat de gândurile la 
planul lui. Sally privea la figura care se îndepărta şi şopti mai 
mult pentru sine: „Să te întorci, iubitul meu!”. Repetă această 
frază ca pe un descântec şi peste o oră, uitând de nepoți şi 
neobservând elicopterul care se rotea pe deasupra proprietăţii 
cu micuța casă şi încântătoarea grădină. 

XXX 

Elicopterul lui John Heitsman încă nu aterizase definitiv pe 
acoperişul clădirii, când secretarii şi colaboratorii apropiaţi se 
aflau deja în sala de şedinţe, controlând febril cifrele, 
pregătindu-se să dea socoteală în faţa şefului. Pierduseră deja 
obişnuinţa cu şedinţele în prezenţa lui şi acum îşi aşteptau şeful 
cu o oarecare teamă şi emoție. 

John Heitsman intră. Se ridicară cu toţii. Începu să le 
vorbească încă înainte de a ajunge la fotoliul său din capul 
mesei: 

— Luaţi loc. Nu vreau nici o dare de seamă. Ascultaţi cu luare- 
aminte, că nu o să repet nimic. Nu e timp! Aşadar. În statul 
Texas se află o vilă, asta e adresa. Vă împuternicesc să 
achiziţionaţi toate terenurile împrejurul acesteia, pe o rază de o 
sută de mile. Acelaşi lucru şi cu societăţile comerciale de pe 
aceste terenuri, chiar de va trebui să plătim de trei ori mai mult. 


Cei care se ocupă cu vânzarea-cumpărarea de imobile sunt 
autorizaţi să achiziţioneze o sală şi să demareze fără întârziere 
operaţiunile. Dacă va fi necesar, activaţi toţi agenţii la dispoziţie. 
Operația de faţă nu poate dura mai mult de o săptămână. 

Unul dintre colaboratori a sărit de la locul său şi s-a precipitat 
spre ieşire. 

John Heitsman continuă: 

—Toate clădirile, fabricile şi uzinele care se află pe aceste 
terenuri, vor trebui demolate într-un termen de o lună, chiar 
dacă pentru asta va trebui să angajaţi sute de antreprize de 
profil. În locul lor, într-o lună, va trebui semănată iarbă. 

Ultimului colaborator rămas în sală, John Heitsman îi spuse: 

— În Texas există o firmă cu un nume frumos - Lotus. 
Încheiaţi cu ea un contract cincinal. Împutemiciţi-o să proiecteze 
un aşezământ care să ocupe toate terenurile dimprejurul vilei 
din. Texas. Propuneţi-i preţ dublu. Executarea! 

Două săptămâni mai târziu, John Heitsman luă cuvântul într-o 
conferinţă, în faţa a o mie cinci sute de oameni. In sală se aflau 
oameni adunați cu ajutorul agenţiilor de construcţii, a 
specialiştilor în proiectare peisagistică, a  botaniştilor şi 
agronomilor. Toţi aşteptau să prindă câte ceva de lucru. Mai ales 
că fusese făcută publicitate în care se specifica valoarea 
contractului, de două ori mai mare decât nivelul mediu dat de 
statistici. 

John Heitsman a ieşit pe scenă şi a vorbit în maniera lui 
specifică, categorică, chiar puţin tăioasă: 

— Potrivit contractului pus la dispoziţie, fiecare dintre 
dumneavoastră va fi împroprietărit, cu titlu gratuit, cu o parcelă 
de teren de două hectare, în folosinţă pe viaţă. Vă vor fi propuse 
câteva proiecte de cottage din care să alegeţi. Ulterior, aceste 
cottage vor fi construite de anumite antreprize, pe cheltuială 
proprie, pe fiecare proprietate, în locurile indicate de 
dumneavoastră. În decursul a cinci ani, compania va plăti 
sumele stabilite prin contract, fiecărui membru matur al familiei, 
îndatorirea dumneavoastră va fi aceea de a sistematiza 
gospodăria primită în folosinţă pe viaţă. Să sădiţi livezi, flori, să 
săpaţi bazine şi să construiți alei. Toate acestea să fie de calitate 
şi frumoase. Compania va rambursa toţi puieţii şi seminţele 
cerute de dumneavoastră. Asta e tot. Dacă nu sunt întrebări, 
atunci doritorii pot trece la semnarea contractelor. 


Dar, în sală, printre cei o mie cinci sute de participanţi 
domnea o linişte absolută. Nimeni nu se ridicase de la locul său 
ca să meargă la mesele la care secretarii stăteau cu contractele 
pregătite de semnat. După un minut de linişte de mormânt, un 
bătrâne s-a ridicat şi a întrebat: 

—Spuneţi, sir, aceste locuri pe care ne propuneţi să ne 
stabilim, sunt cumva contaminate? 

— Nu, a răspuns unul dintre colaboratorii lui Heitsman. 

— Această zonă, dimpotrivă, se evidenţiază net prin nivelul 
de curăţenie. Sunt foarte multe terenuri fertile. 

— Atunci răspundeţi sincer, ce experiment puneţi la cale pe 
noi? — a sărit de pe locul ei o tânără femeie. 

— Mulţi dintre noi au copii. Şi eu! Nu vreau să-mi arunc 
copilul în vreun experiment. 

Sala a vuit şi răsunară exclamaţii de genul: „om hain!”, 
„monştri!”. Oamenii s-au ridicat şi, unu după altul, au părăsit 
sala. Colaboratorii lui Heitsman au tentat să explice câte ceva, 
au răspuns la unele întrebări, însă în van. Heitsman privea 
deznădăjduit la oamenii care abandonau sala şi înţelegea că, 
odată cu ieşirea lor, pierea şi speranţa. Sau, poate chiar mai 
mult... îşi dorea atât de mult să facă ceva plăcut pentru Sally, 
pentru fiul şi nepoţii săi... Vroia ca lângă fermecătoarea căsuţă a 
lui Sally să nu se ridice hornuri fumegânde, ci ca, de jur 
împrejur, să înflorească livezi şi să trăiască buni megieşi. 
Cumpărase pământ. Din ordinul lui, fuseseră demontate coşurile 
uzinelor otrăvitoare şi semănată iarbă... însă pământul putea să 
devină med bun doar dacă pe el ar fi mers să trăiască oameni 
buni. Şi ei ce fac? Pleacă! Nu au înţeles. Cum să înţeleagă, cum 
să creadă? Era de aşteptat. Stop! Lui Heitsman i-a scânteiat o 
idee. Ei nu ştiau nimic şi de asta nici nu credeau! Ce-ar fi să le 
spună adevărul? — a gândit el. John Heitsman s-a ridicat şi a 
vorbit rar, încă neconvins pe deplin: 

—Oameni buni. Eu vă înţeleg! Deciziile astea luate de 
companie trebuie explicate. Insă e imposibil. Cu desăvârşire 
imposibil! Deoarece, se face că eu.., înţelegeţi, motivul e... Mai 
bine zis, toate aceste contracte îmbracă un caracter personal. 
Sau, altfel spus... Heitsman se fâstăci, nu mai ştia cum să 
continue, însă oamenii se opriră. S-au oprit la ieşirea din sală şi-l 
priveau cu atenţie. Tăceau, iar el, intimidat de asta, nu mai ştia 
ce să spună. S-a recules în cele din urmă şi a continuat: 


— În copilărie... în tinereţe, eu am iubit o fată. Pe-atunci nu 
ştiam c-o iubesc. Apoi m-am căsătorit cu alte femei. M-am 
ocupat de afaceri. Cu fata asta nu m-am văzut de cincizeci de 
ani. O uitasem deja şi, abia cu câtva timp în urmă, mi-am 
amintit de ea. Am realizat că ea era unica fiinţă umană care m-a 
iubit cu adevărat. Încă mă mai iubeşte. Dar eu nu am ştiut. Eu o 
uitasem. Şi am mai înţeles că, eu, doar pe ea aş fi putut-o iubi. 
Şi am întâlnit-o. Acum, desigur, e bătrână. Însă pentru mine a 
rămas cea care era atunci. Ea iubeşte grădinăritul. Are mâini de 
aur. Şi eu am visat că totul împrejurul ei va fi frumos. Şi vecinii, 
cumsecade. Cei mai buni! Şi că, lângă ea, o să trăiască oameni 
buni şi fericiţi. Dar cum să fac aşa ceva? Eu am făcut afaceri şi 
am agonisit ceva bănuţi. Am cumpărat pământ, l-am parcelat şi 
am redactat aceste contracte. Toate astea le-am făcut pentru 
iubita mea. Sau, poate că am făcut-o pentru mine? 

John Heitsman a rostit această frază mai mult pentru sine, 
după care a continuat să vorbească de ca şi cum nu i-ar mai fi 
văzut pe oamenii din faţa lui, de ca şi cum ar fi meditat cu voce 
tare: 

— Noi trăim pentru ceva anume. Pentru ce? Aspirăm la ceva 
anume. Dar la ce? Eu acuşi mor, ce rămâne în urma mea? Doar 
putreziciune. Însă, acum nu o să mai mor. Cel puţin până ce nu 
îmi realizez proiectul. Şi până ce nu voi lăsa după mine veşnicia - 
grădina pentru iubita mea. O să las o grădină! La început am 
gândit doar să angajez mulţi muncitori sau să închei un contract 
cu o firmă importantă de proiectare urbanistică şi peisagistică. 
Să închei un contract prin care să angajez grădinari. Dar am 
înţeles că, în acest fel, împrejurul iubitei mele va fi doar o 
frumuseţe nefirească. Voi nu aţi crezut în condiţiile stabilite prin 
contractul propus. Voi nu aţi înţeles scopul părţii care propune 
aceste contracte. Acum îl ştiţi. 

John Heitsman tăcu. Tăceau şi oamenii din sală. Prima care a 
rupt tăcerea a fost chiar femeia care se îndoise cel mai tare. Mai 
întâi s-a apropiat iute de birourile de lângă scenă, pe care 
stăteau contractele, i-a cerut unui secretar să înregistreze 
familia şi a semnat contractul chiar fără să-l citească, după care 
s-a întors spre ceilalţi din sală şi a spus: 

— Ei bine, eu am semnat! Am semnat prima. De asta o să 
intru în istorie. Pentru că am fost prima. Doar judecaţi: nici un alt 
bărbat, pe cât de bogat ar fi el, nu i-a făcut un cadou mai de 


preţ iubitei sale, decât acest om de pe scenă. Unul mai mare nici 
că se poate face! 

— Nici să se gândească la un cadou mai de preţ nu a putut 
nimeni. În toată istoria cunoscută a umanităţii, a exclamat o altă 
femeie din sală. 

— Eu vă iubesc, a strigat o a treia. 

— Vreau o parcelă lângă iubita dumneavoastră, a cerut a 
patra. 

— Ea se numeşte, luă cuvântul din nou Heitsman, sau poate 
mai bine să nu se ştie, ca să nu afle. Să gândească că destinul a 
fost bun cu ea. 

Oamenii din sală s-au precipitat sinergie spre birourile de 
lângă scenă. Se formă coadă. Oamenii bucuroşi se chemau între 
ei „vecin, vecină”. Dar majoritatea lor, mai ales femeile, se uita 
cu privirile licărind de iubire la omul de pe scenă. 

John Heitsman, pentru prima oară-n viaţă, simţea pe propria 
piele energia binelui, a iubirii şi admiraţiei sincere, emanată de 
mulţimea de suflete umane. Energia care biruia toate celelalte 
neplăceri. A coborât de pe scenă deja fără să mai şchiopăteze. 
Şi, pentru mai multe luni, a participat activ la demolarea 
întreprinderilor de pe terenurile achiziţionate, deliberând 
detaliile proiectului de ansamblu al aşezământului dimprejurul 
vilei lui Sally, variantele peisagistice pentru fiecare lot în parte şi 
pentru infrastructură, în complexul ei. 

Un an mai târziu, când se apropia din nou de portiţa vilei lui 
Sally, împrejur, cât cuprindeai cu privirea, oamenii plantaseră 
deja puieţi prin livezi, iar în faţa portiţei lui Sally stăteau câţiva 
puieţi cu rădăcinile învelite cu grijă. Sally îi simţi sosirea şi-i 
alergă în întâmpinare. 

—John, ce bine că ai venit! Ce bine! Bine ai venit, John! 

Sally alergă spre el sprintenă ca o fetiţă. IIl apucă de mână, îl 
puse să-şi bea ceaiul şi vorbi neîntrerupt şi cu bucurie: 

—Tu ştii, John! Ce mai minunăţie se petrece prin părţile 
astea? Sunt aşa fericită! Nemaipomenit de fericită! Au dispărut 
de lângă căsuţa noastră coşurile fumegânde. Vom avea megieşi 
de treabă. Aşa mai fierbe viaţa împrejur... Aşa mai fierbe! Dacă 
ai necazuri în afaceri, nu-ţi fă probleme, John. Tu dă-le încolo pe 
toate şi vino să trăieşti aici. Acum suntem bogaţi, fiul nostru a 
încheiat un contract chiar neobişnuit de rentabil. El, acum 
gestionează toate proiectele de peisagistică şi planurile de 


sistematizare de aici. Şi noi am mai cumpărat nişte pământ. Fiul 
nostru o să-şi facă o casă nouă acolo. Aici rămânem noi doi, 
dacă vrei. 

— Da, vreau, a răspuns John Heitsman şi a adăugat: —îţi 
mulţumesc, Sally, pentru invitaţie! 

— Da’ de ce să locuiţi într-o casă veche? — se auzi o voce în 
spatele lui John Heitsman. El s-a întors şi l-a văzut pe fiul lui. A 
înţeles pe loc că era el. Tânărul continuă: 

— Înţeleg că dumneavoastră sunteţi tatăl meu. Când 
Georgică mi-a povestit că aţi luat fotografia prietenului mamei 
din copilărie drept o fotografie de-a lui, eu am înţeles cine 
trecuse pe la noi. Las' că nici mama nu prea a învăţat să-şi 
ascundă sentimentele. Eu, desigur, nu nutresc aceleaşi 
sentimente ale mamei pentru dumneavoastră, dar sunt gata, 
pentru fericirea părinţilor, să finanţez construcţia unui nou 
cottage. 

— Îți mulţumesc, fiule, i-a răspuns gâtuit de emoţii John 
Heitsman. Ar fi vrut să-şi îmbrăţişeze fiul, dar nu a avut curajul. 
Tânărul, făcu el un pas spre bătrân, îi întinse mâna şi se 
prezentă: 

— John. 

— Ah, bine! Minunat, acum v-aţi prezentat. Când o să vă 
cunoaşteţi mai de-aproape, vă veţi şi plăcea mai mult, dar acum 
haideţi să bem un ceai, a spus Sally. 

La masă, Sally continuă să vorbească fără întrerupere despre 
evenimentele neobişnuite care se petrecuseră în ultimele luni. 

—Tu doar închipuie-ţi, John. Doar imaginează-ţi. Pe aici se 
povesteşte cea mai frumoasă legendă din lume. O legendă care 
se materializează aievea. Tu. Imaginează-ţi, John, lumea spune 
că toate aceste terenuri împrejur le-a cumpărat un singur om. 
Apoi, acest om a angajat cei mai talentaţi peisagişti, agronomi şi 
grădinari şi fiecăruia i-a cedat gratis, în folosinţă pe viaţă, câteva 
hectare de pământ. Le-a cerut doar să-şi facă frumoase 
gospodăriile. Le-a dat gratis toţi puieţii şi toate seminţele, şi le 
va mai plăti şi munca pe care o vor face pe propriile gospodării 
în următorii cinci ani. Îmaginează-ţi numai, îi mai şi plăteşte. A 
investit omul, în proiectul acesta, tot capitalul, până la ultimul 
cent. 

— Poate că nu chiar tot, a remarcat Heitsman. 

— Lumea zice că tot. Şi ştii de ce-a făcut el toate astea? 


— De ce? — a întrebat calm John Heitsman. 

—Tocmai aici e frumuseţea. A făcut-o ca iubita lui să trăiască 
în mijlocul acestei frumuseți. Şi ea se ocupă tot cu peisagistica, 
vorbeşte lumea. Şi vila ei va fi tot pe aici, pe undeva. Numai că 
nimeni nu ştie cine e. Îţi imaginezi ce va fi când va afla lumea 
cine este ea? 

— Ce? 

— Cum, ce? Toţi or să vrea s-o vadă, să o atingă ca pe o 
zeiţă. Eu, de pildă, aş vrea s-o ating. Probabil că e deosebită. 
Sau poate că la vedere nu e aşa neobişnuită, dar înăuntru... 
„Nici o femeie din lume nu este în stare să-şi inspire bărbatul 
într-atât încât să facă un gest atât de frumos şi extraordinar” - 
spun toţi. Aşa că, uite de ce vor dori cu toţii să-i vadă şi chiar să-i 
atingă pe cei doi oameni extraordinari! 

— Probabil c-or să vrea, a încuviinţat John Heitsman şi a 
adăugat - Dar ce mai putem face noi acum Sally? 

— De ce noi? — s-a mirat Sally. 

— Noi, noi... deoarece această neobişnuită femeie, de dragul 
căreia se petrece tot ce se petrece, eşti tu, Sally. 

Sally l-a privit pe John fără să clipească, sforţându-se din 
răsputeri să pătrundă cele auzite, înțelegând pe departe despre 
ce se vorbea, a lăsat să-i cadă ceaşca din mână. Insă nimeni nu 
dădu vreo atenţie zgomotului ceştii care se spărgea. John 
Heitsman s-a întors la zgomotul scaunului care căzuse când fiul 
său, sub un puternic impuls ţâşni în picioare. John-junior s-a 
apropiat de tatăl lui şi i-a spus uşor emoţionat, cu o voce blândă 
de bariton: 

—Tata! Tata! Pot să te îmbrăţişez? 

John Heitsman îşi îmbrăţişa pentru întâia oară fiul şi auzea 
cum îi bătea inima. John-junior, îmbrăţişându-şi tatăl, gâtuit de 
emoție, şopti: 

— Nu a auzit încă omenirea de o asemenea forţă de-a explica 
iubirea fără cuvinte de iubire. Eu sunt mândru! Te admir, tată! 

Când tatăl şi fiul s-au întors spre Sally, ea încă mai înota în 
incertitudine. Ca la un semn, pe obrajii ei îşi făcură apariţia doi 
bujori care-i neteziră ridurile. Din ochi, îi curgeau lacrimi... Sally, 
zăpăcită şi în lacrimi, a mers iute la bătrânul John, l-a luat de 
mână şi l-a condus spre ieşirea de pe verandă. John-junior îşi 
contemplă părinţii care, luându-se de mâini, mai întâi păşiră 
încet pe cărăruia care ducea la salcâmii în dosul cărora se afla 


căsuţa lor de copii, apoi, ca nişte năluci, o zbughiră la fugă spre 
luminiş precum doi adolescenţi. 

Au trecut zece ani. John Heitsman, întinerit, şedea într-o 
cafenea printre bărbaţii satului şi explica râzând: 

— Da’ mai lăsaţi-mă voi, că n-am eu niciun gând să candidez 
la preşedinţie. Şi nu e vorba de vârstă. Ţara poate fi cârmuită şi 
de unu' care nu vrea să fie preşedinte. Din propria grădină se 
poate cârmui ţara. Voi aţi demonstrat prin propriile voastre 
exemple cum se trăieşte şi cum se creează autentic. Acum, 
întreaga Americă, în minunată grădină se preschimbă. Dacă 
continuăm aşa, vom întrece chiar şi Rusia. 

— O s-o întrecem! O s-o în trecem, întări Sally care tocmai 
intra, doar că acum, hai să mergem acasă, te rog, Johnny. 
Copilaşul nu vrea să adoarmă fără tine, apoi la ureche adăugă: 
—Şi nici eu... 

Pe aleea umbroasă şi parfumată mergeau către casa lor, 
ţinându-se de mână, doi oameni nu prea bătrâni 

— John Heitsman şi Sally. În fiecare primăvară, lor li se părea 
că viaţa abia începea. Aşa cum începuse şi viaţa autentică în 
întreaga Americă. 

XXX 

—Foarte frumos final, i-am spus eu Anastasiei, când şi-a 
terminat povestirea despre viitor. Ca toate povestirile tale. 
Numai de încurajare! Dar în realitate se întâmplă chiar aşa? 
Aidoma? 

— Neapărat se va întâmpla, Vladimir. Asta nu e o istorioară 
născocită, ci proiecția viitorului. Nu sunt importante numele şi 
locul acţiunii din ea. Importante sunt esenţa, ideea şi visul! Şi 
dacă povestioara mea a suscitat sentimente pozitive, atunci 
oamenii, negreşit vor proiecta esenţa viitorului şi, mulţumită 
detaliilor specifice mulţimii, în proiecţie se va afla un măreț sens 
şi o conştiinţă ridicată. 

— Şi cum se vor petrece toate astea? 

— Uite cât e de simplu. Ţi-a plăcut istorioara? 

— Mie, da! 

—vVrei să se adeverească în viitor? 

— Bineînţeles că vreau. 

— Şi dacă tu o vei povesti oamenilor, ce gândeşti - va mai 
vrea careva să vadă aievea aşa ceva? 

— Eu cred că da. 


— Vezi, aşadar? Înseamnă că vor vrea, iar doritorii nu vor sta 
doar să-şi privească rolul din istorioară, ci vor lua parte activ. ŞI 
povestioara se va transpune în viaţă. 

— Da, pare mai clar acum. Doar că îmi pare oleacă rău că tu 
ai proiectat atât de minunatele tablouri cu oamenii de afaceri 
străini şi nu cu ruşi. 

—Vladimir, cu ruşii, deja viaţa însăşi zugrăveşte minunate 
tablouri reale. Se poate spune mai exact - mulţi dintre ei deja 
zămislesc vecinicia Dumnezeiască. Tu însuţi ai putea vorbi 
despre asta. 

—Eu însumi? Da, da! într-adevăr, cunosc mulţi oameni de 
afaceri ruşi care şi-au luat, nu câte unu', ci câte mai multe 
hectare de pământ pe care îşi făuresc moşiile. Dintre aceia 
despre care ai vorbit tu. Doar că istoriile lor nu-s atât de 
romantice. 

— Despre fiecare om, care cu conştiinţă atinge pământul, tu 
neapărat să scrii măreţe pagini. Inepuizabile vor fi povestirile de 
acest fel. Uite doar una din aceste povestiri, tu recunoaşte 
numele deja cunoscute de tine din ea! 


. O să te nasc, îngerul 
meu 


Antreprenorul Victor Ceadov se trezi în zori. Alături de el, pe 
patul enorm, dormea dulce tânăra lui iubită. Stofa subţire a 
păturii acoperea formele perfecte ale trupului tinerei. 

De fiecare dată când ieşeau împreună la câte-un banchet sau 
mergeau în câte-o staţiune de lux, formele ei atrăgeau privirile 
pofticioase sau invidioase ale bărbaţilor. 

Pe lângă asta, Inga - aşa se numea frumoasa din pat - 
îmbrăca şi un surâs fascinant, ceea ce le dădea tuturor celor 
dimprejur impresia de femeie deşteaptă, erudită. Victor se 
simţea bine cu ea şi, din acest motiv, cumpărase un apartament 
cu patru camere şi îl mobilă ultramodern. Îi dădu Ingăi cheile şi, 
câteodată, când numeroasele şi durele afaceri îi dădeau răgaz, 
rămânea cu ea o noapte, două. li era foarte recunoscător acestei 
domnişoare de douăzeci şi cinci de ani pentru fermecătoarele 
nopţi şi pentru relaţia lor, dar nu avea de gând să se 
căsătorească. Nu o iubea. Pe deasupra, era conştient că el avea 
treizeci şi opt de ani, în timp ce ea doar douăzeci şi cinci şi că, 
evident, nu peste mult timp, fata avea să-şi dorească un ibovnic 
mai tânăr. lar cu frumuseţea şi inteligenţa ei, asta nu era o 
dificultate. Avea să-şi găsească unul şi mai tânăr şi mai bogat, şi 
asta mulţumită lui. Deoarece, căsătorindu-se cu ea, avea s-o 
poarte prin cercurile oamenilor de afaceri influenţi. 

Întorcându-se spre el, Inga zâmbi în somn. Cearşaful alunecă 
uşor şi-i dezveli pieptul seducător şi împlinit. Dar Victor Ceadov 
nu mai simţea o emoție deosebită la vederea corpului ei nud. 

O înveli prudent pe Inga care dormea şi, încetişor, străduindu- 
se să n-o trezească, se ridică din pat şi merse în bucătărie. 

Îşi prepară o cafea şi o bău. Fumă o ţigară şi, scufundat în 
gânduri, se plimbă încoace şi-ncolo prin bucătărie. 

Acel vis! Visul pe care-l avuse astă noapte îi răvăşise toate 
sentimentele. Dar nu şi gândurile. 

Se făcea că se plimba pe o alee umbroasă cu gândul foarte 
prins de una dintre manevrele lui comerciale de succes. Din faţă 
şi din spate, îl însoțeau escortele. Prezenţa lor îl agita şi nu-i 
permitea să se concentreze bine. Gândurile îi mai erau derutate 
şi de maşinile care goneau pe străduţa de pe marginea parcului. 
Dar, dintr-odată, gărzile dispărură şi larma maşinilor amuţi. lar 
Victor putu auzi cântul păsărelelor şi vedea cât era de 
fermecătoare frunza pomilor de pe alee şi florile arbuştilor în 
minunatul concert al primăverii. 


Se opri şi se desfăta cu binecuvântatele sentimente tocmai 
născute în inima lui. Se simţea bine - mai bine ca oricând în 
viată! 

Şi în acele clipe zări cum, din depărtare, pe alee, în 
întâmpinarea lui, venea un băieţel. Soarele lumina copilul din 
spate, învăluindu-l într-o aureolă, iar Victor avu senzaţia că în 
întâmpinarea lui venea un micut înger. 

Într-o fracțiune de secundă realiză că, în întâmpinarea lui, 
alerga micuțul lui fiu. Băieţelul se apropia de el în patru labe. 
Victor se lăsă pe vine, copleşit de bucuria presimţită şi îşi 
desfăcu larg braţele pentru a-l îmbrăţişa. Deschise şi copilul 
braţele pentru îmbrăţişare, însă, spre surprinderea lui Victor, se 
opri la trei metri de el. Zâmbetul de pe chipul copilului se stinse 
şi privirea serioasă din ochii lui îi amplificară lui Victor ritmul 
bătăii inimii. 

— Vino la mine! Vino să te strâng în braţe, fiul meu. 

Zâmbind cu tristeţe, copilul îi răspunse: 

— Nu o să poţi să faci asta, tata. 

— De ce? — se miră Victor. 

— Deoarece... — răspunse micuțul cu tristeţe în glas. —Nu 
mă poţi îmbrăţişa, fiindcă e imposibil să îmbrăţişezi un fiu 
nenăscut încă. Tu, doar, nu m-ai născut, tata. 

— Atunci vino şi mă îmbrăţişează tu, fiule.. Vino! 

— Nici eu nu pot să îmbrăţişez un tată care nu m-a născut 
încă. 

Micuţul dădu să zâmbească, însă pe obrăjori se rostogoli o 
lăcrimioară. Apoi se întoarse, lăsă capul în jos şi se îndepărtă 
încet pe alee. 

Victor rămase în genunchi, fără putere de a se mişca din loc. 
Micuţul dispăru. Şi-mpreună cu plecarea lui se stinse şi plăcuta 
senzaţie binecuvântată din Victor. Din depărtare, zgomotul 
maşinilor se auzea tot mai pronunţat. Victor nu se putea nici 
mişca, nici nu putea vorbi, dar exclamă adunându-şi ultimele 
puteri: 

— Nu pleca! Unde te duci, fiul meu? 

Micuţul se răsuci, iar Victor văzu încă o lacrimă revărsându-i- 
se pe obrăjor. _ 

— Eu plec spre nicăieri, tata. In neant mă duc... 

Micuţul cobori ochii în pământ şi făcu o pauză. 

— Sunt trist, tata, deoarece, nenăscându-mă, nu pot să te 


renasc, prin mine, pe tine... 

Lăsă capul în jos, micuțul îngeraş, şi se depărtă de el, 
dispărând instantaneu, de ca şi cum l-ar fi absorbit razele 
soarelui... 

Visul se stinse, însă amintirile despre minunatele şi 
binecuvântatele senzaţii rămaseră şi, acum, cereau acţiune. 

Victor fumă şi cea de-a treia ţigară, o stinse brusc şi intră în 
dormitor, rostind cu voce tare: 

-—Trezeşte-te, Inga. Trezeşte-te! 

—Nu dormeam. Leneveam şi eu aşa... Mă răsfăţăm şi 
gândeam: unde o fi? — răspunse frumoasa din pat 

— Inga, eu vreau un copil de la tine. Îmi poţi face un fiu? 

Inga azvârli cearceaful de pe ea şi sări din pat ca arsă. 
Alergă, i se aruncă în gât, se strânse la pieptul lui cu întregul ei 
corp mlădios şi îi şopti cu foc: 

— Cea mai minunată şi plăcută declaraţie de dragoste este 
aceea când bărbatul îi cere femeii să-i nască un copil. Îți 
mulţumesc, dacă nu-i o glumă. 

— Nu e o glumă, îi răspunse el apăsat. 

Inga continuă, trăgându-şi halatul pe ea: 

— Dacă nu-i o glumă, atunci e serios şi asta-i o decizie 
nechibzuită. In primul rând, eu vreau ca viitorul meu copil să 
aibă un tată. Tu eşti însurat, scumpul meu iubit. 

— Divorţez, replică Victor. Cu toate că trecuseră trei luni de 
când era despărţit de soţie, dintr-o serie de considerente încă nu 
o anunţase pe Inga. 

— Divorţează. Abia atunci putem vorbi de un copil. Dar îţi 
spun din capul locului, Victor: chiar dacă divorţezi, încă nu-i 
timpul să vorbim de copii. În primul rând eu mai am nevoie de 
încă un an ca să dau doctoratul. În al doilea... aşa m-am 
lehămeţit de studiul ăsta, că aş vrea să mai zburd măcar vreun 
an-doi, să merg prin staţiuni, să mă distrez. Cu copil... Copilul 
pune capăt la toate astea odată pentru totdeauna, observă Inga 
mai în glumă, mai în serios. 

— Bine, am glumit, spuse Victor, întrerupând-o. Trebuie să 
plec, am o întâlnire importantă. Am chemat deja maşina. Pa! 

Victor ieşi. Insă nu avea nicio întâlnire şi nici nu chemase vreo 
maşină. 

Mergea încetişor pe trotuar şi cerceta toate femeile pe care le 
întâlnea în cale. Acum se uita altfel la ele, într-un mod inedit, 


chiar şi lui însuşi. Căuta o femeie care să-i pară mai potrivită 
pentru a-i naşte un prunc, de la care, el să-şi dorească un copil... 

Şi, ca prin farmec, uită de fetele frumoase şi machiate, care 
dintotdeauna îi atraseră privirile. Acum le evita cu desăvârşire pe 
toate cele seminude, în fuste mini sau îmbrăcate mulat pentru a- 
şi evidenția formele. 

„Se vede de departe pentru ce-o fac, ce au în cap. Şi-şi mai 
trag şi masca aceea de inteligentă pe faţă, remarcă el, în sinea 
lui. Ademenesc bărbaţii pe ici, pe colo, poate muşcă vreunul. Și 
muşcă, cum nu, da' nu ca să aibă copii. Nada asta prinde la 
bărbătuşi, nu la cei care vor să aibă copii. Aşa, aşa, daţi din cur, 
prostănacilor! Eu nici nu mă gândesc să fac copii cu prima fâţă 
care îmi iese în cale” 

Două fete îi tăiară calea. Amândouă fumau, iar una din ele 
avea în mână o sticlă de bere, deschisă. 

„Astea chiar că nu au nicio tangenţă cu copiii. Doar un idiot 
poate să vrea un copil de la una ca ele.” 

Din toate aceste observaţii ale lui, Victor remarcă un fapt 
ciudat: puţine dintre femeile şi fetele pe care le întâlnea păreau 
pe deplin sănătoase. Ba erau gârbovite, ba aveau o expresie pe 
faţă de parcă ar fi avut colici, ba cu probleme evidente de 
greutate - obeze sau prea slabe. 

Şi Victor gândi în sinea lui: „Nici nu încape vorbă — de la ele 
nu vreau copii! Li se citeşte pe chip că visează la prinţul călare 
pe Mercedesul Alb, dar pentru acest prinţ nu-s în stare nici 
măcar de cel mai elementar lucru.... Cum să-i nască un prunc 
sănătos, de vreme ce ele însele sunt aşa cum sunt?". 

Victor nu-şi chemă şoferul ca să ajungă la birou, ci luă 
troleibuzul. Tot drumul continuă să se uite după femeile pe care 
le întâlnea, încercând să aleagă dintre ele una potrivită a-i naşte 
un fiu, însă, în van. 

Rămase singur o zi întreagă în cabinetul lui şi nu încetă, 
măcar pentru o secundă, să-şi închipuie femeia care ar fi putut 
să-i nască un copil. 

Câteodată, parcă, parcă o găsea, însă... 

În cele din urmă ajunse la o concluzie fermă: dat fiind că 
mama ideală era aproape imposibil de găsit, avea s-o educe el 
singur. Însă, pentru asta, trebuia mai întâi să găsească o femeie 
mai mult sau mai puţin sănătoasă, tânără sau cel puţin plăcută 
la înfăţişare şi cu caracter bun. Trebuia să-i creeze toate 


condiţiile ca să se pregătească şi să se trateze prin sanatorii. 
Dar, cel mai important, trebuia s-o trimită la cele mai bune 
cursuri la care să înveţe despre sarcină, creşterea copilului, 
naşterea propriu-zisă şi educaţia preşcolară. 


KKK 


Spre sfârşitul zilei de muncă, o chemă la el pe jurista firmei, 
Valentina Petrovna - o femeie înţeleaptă şi cu o bună şcoală a 
vieţii. 

O invită să ia loc şi începu pe departe. 

— Am o întrebare destul de ciudată pentru dumneavoastră, 
Valentina Petrovna. E ceva personal, vital pentru mine. O rudă 
mi-a cerut... Se căsătoreşte şi vrea să aibă un copil. M-a rugat să 
mă informez, unde ar putea să înveţe cum să se comporte cu 
fătul în timpul sarcinii, cum să nască şi cum să-l educe după 
naştere. Şi ce rol are tatăl în toate astea. 

Valentina Petrovna ascultă cu atenţie, tăcu o vreme, apoi 
spuse: 

— Cum bine ştiţi, Victor Nicolaevici, eu am doi copii şi deseori 
am căutat prin literatura de specialitate informaţii legate de 
naşterea şi educarea copiilor, dar nu am auzit de existenţa unei 
şcoli propriu-zise, de acest gen, la noi în ţară. 

— Ciudat, nu? Se studiază orice, dar subiectul cel mai 
important dintre toate nu îl abordează nici şcolile şi nici 
institutele superioare de învăţământ. De ce? 

— Mda, e ciudat... — se învoi Valentina Petrovna - sinceră să 
fiu nici nu m-am gândit la asta înainte, dar acum mi se pare şi 
mie ciudată starea asta de fapt. Duma de Stat a luat în 
consideraţie chestiunea educaţiei sexuale, însă un studiu al 
modalităţilor corecte de naştere şi educare a copiilor, nici nu a 
pus în discuţie... 

— Înseamnă că fiecare pereche de viitori părinţi trebuie să 
experimenteze pe propriii copii? 

— Cam aşa s-ar părea. Să experimenteze. Există, bineînţeles, 
multe cursuri la care părinţii învaţă cum să se comporte la 
naştere şi cum să trateze noul născut, însă, dat fiind faptul că o 
materie de studiu oficială a acestui proces nu există, este practic 
imposibil de înţeles care sunt cursurile care ajută cu adevărat şi 
care dăunează, răspunse Valentina Petrovna. 

— Dumneavoastră ati urmat aceste cursuri? 


— Pe fiica mai mică am decis s-o nasc acasă, în baie, ajutată 
de o moaşă. Acum, foarte multe femei fac aşa. Se spune că, 
pentru noul născut, e mai plăcut şi comod să vină pe lume în 
mediul de acasă, în prezenţa rudelor. Şi se mai crede că noul 
născut simte când este tratat cu iubire şi când cu indiferenţă, 
cum se întâmplă de cele mai multe ori în casele de naştere. 
Acolo ies ca pe bandă... 

Discuţia cu Valentina Petrovna nu-l satisfăcu pe Victor, ba 
dimpotrivă, îl aduse într-o stare de sufocare. Timp de două 
săptămâni, în pauzele de servici, nu făcu altceva decât să se 
gândească la chestiunea naşterii copiilor. Se plimbă prin oraş, 
vizită baruri, restaurante şi teatre şi privi cercetător în ochi toate 
femeile pe care le întâlnea. A ajuns până şi prin sate, dar nici 
acolo nu a găsit pe nimeni care să-i placă. 

Într-o zi se apropie de Institutul Pedagogic, cu jeep-ul său cu 
geamuri fumurii. Se uita după fetele care treceau pe lângă el. 
După vreo trei ore îi atrase atenţia o fetişcană cu părul blond, 
strâns în două cosiţe, cu corpul parcă sculptat şi, după cum îi 
păru lui atunci, cu un aer inteligent. Când fata trecu pe lângă 
maşină îndreptându-se spre staţia de autobuz, Victor cobori o 
idee geamul şi-i strigă: 

—Domnişoară, vă rog să mă scuzaţi, îmi aşteptam prietenul şi 
mă plictisesc. Aţi fi drăguță să mă îndrumați cum aş putea să 
ajung mai repede în centrul oraşului? Apoi pot să vă conduc 
acasă, dacă doriţi. 

Fata, mai întâi măsură din ochi cu interes maşina, apoi 
răspunse detaşată: 

— De ce nu? Vă conduc eu. 

După ce s-a urcat pe bancheta din faţă şi s-au prezentat, 
Liusea îi ceru, arătând la pachetul de ţigări: 

— Văd că aveţi ţigări bune, pot să iau una? 

— Desigur. Poftim, răspunse Victor şi se bucură auzind că-i 
sună mobilul. Discuţia la telefon nu era atât de importantă, însă 
Victor vorbi cu interes prefăcut, după care-i spuse Liusei care 
stătea nerăbdătoare, cu ţigara în mână: 

—S-a schimbat situaţia. Trebuie să plec urgent la o întâlnire 
de afaceri. Imi cer scuze! 

O dădu jos pe Liusea care-şi aprinsese deja ţigara, decis în 
sinea lui că nu avea nici cea mai mică intenţie să-şi otrăvească 
copilaşul cu fum de ţigară. 


În cele două săptămâni, Victor nu o văzu deloc pe iubita lui şi 
nici nu o sună niciodată. Era convins că nu mai avea nevoie de 
ea, devreme ce nu vroia să-i dăruiască un copil. Ea vroia doar să 
se distreze prin staţiuni de lux... 

Ce-i drept, îi plăcea să-şi petreacă timpul cu fata cea 
frumoasă şi inteligentă, dar acum planurile de viitor erau cu totul 
altele. „O să-i las apartamentul, că-l merită - mi-a făcut viaţa 
mai frumoasă atâta timp” - gândi Victor şi se porni spre 
universitatea unde studia Inga ca să-i dea o pereche de chei. O 
sună de pe drum: 


— Salut, Inga! 
— Salut! - a răsunat în casca telefonului cunoscuta voce. 
Unde eşti? 


— Vin la tine, la universitate, tu ai terminat? 

— Eu nu mai umblu la facultate de zece zile şi, pare-se că nu 
mă voi întoarce prea curând. 

— S-a întâmplat ceva? 

— Da. 

— Unde eşti acum? 

— Acasă. 

Victor intră cu perechea lui de chei. O găsi pe Inga în halat, 
întinsă în pat, citind o carte. Ea îl privi şi-i aruncă: 

— Ai cafea şi sandvişuri în bucătărie, îi zise fără măcar să se 
ridice şi scufundându-se din nou în lectură. 

Victor merse în bucătărie, luă două sorbituri de cafea, fumă, 
lăsă cheile pe masă, apoi se apropie de uşa dormitorului şi o 
anunţă pe Inga care, ca şi-nainte, citea: 

—Eu o să plec pe mai mult timp sau, poate, pentru totdeauna. 
Apartamentul ţi-l las ţie. Bun rămas. Simte-te liberă, fii fericită! 

Apoi se îndreptă spre ieşire, dar Inga îl ajunse din urmă chiar 
în pragul uşii. 

— Ehei, nu aşa! Aşteaptă netrebnicule, i-a aruncat Inga fără 
răutate în glas, trăgându-l de mână. Vrei să pleci, aşadar? Mi-ai 
distrus viaţa şi acum vrei să dai bir cu fugiţii? 

— Cum adică, ti-am distrus viata? — s-a mirat Victor. Eu am 
stat bine cu tine, dar cred că nici tu nu te-ai simţit rău. 
Apartamentul îţi rămâne ţie, cu toate îmbunătățirile. Trăieşte şi 
te bucură, aşa cum ai vrut. Sau mai vrei şi bani? 

— Nu, nu, chiar că eşti un mizerabil! Chiar aşa să mă jigneşti? 
Apartament, îmbunătăţiri, bucură-te... 


— Hai, termină. Nu căuta scandal, am treburi mai importante. 
Pa! 

Victor apucă clanţa uşii, dar Inga îl ţinu, prinzându-l de mână: 

— Nu dragul meu, stai aşa! Spune-mi, te rog. Tu mi-ai cerut 
să-ţi fac un copil? Mi-ai cerut sau nu? 

—Ţi-am cerut, dar tu ai refuzat. 

— La început da, am refuzat Pe urmă m-am gândit vreo două 
zile şi am acceptat. Am renunţat la diplomă, m-am lăsat de 
fumat. Dimineaţa fac gimnastică şi, pe deasupra, mai şi citesc. 
Uite, citesc aceste cărţi. Vorbesc despre viaţă, despre copii - nu 
le pot lăsa din mână. Tocmai învăţam cum să mă comport mai 
bine la naştere, da' tu?... „Rămas bun”?... Halal tată! Îmi 
imaginez... 

Realizând ceea ce tocmai auzise, Victor, bulversat, a prins-o 
pe Inga în braţe şi a strâns-o puternic la pieptul lui, şoptindu-i: 
„inga, Inga...” Apoi a ridicat-o şi a purtat-o în braţe în dormitor. 
Foarte grijuliu, a aşezat-o în aşternut, ca pe un bun nepreţuit, şi 
a început febril să se dezbrace. Mai pasional ca niciodată a 
îmbrăţişat-o, i-a sărutat sânii, umerii... Apoi, a dat să-i scoată 
halatul, însă Inga s-a tras brusc îndărăt, împotrivindu-i-se fără să 
spună nimic. L-a respins: 

—Linişte-te, te rog. Nu e cum crezi tu. Uite, ca să fiu mai 
explicită, azi nu va fi nici un fel de sex între noi. Nici mâine şi nici 
peste o lună, l-a anunţat Inga. 

— Cum adică, nu va fi? Parcă ai spus că eşti de acord să faci 
un copil? 

— Aşa am spus. 

— Şi cum ai de gând să naşti, fără sex? 

— Sexul va trebui să fie cu totul altfel. 

— Adică? 

— Altfel şi gata. Spune-mi, dragul meu viitor tătic, de ce vrei 
să ai un copil? 

— Cum, de ce? — a întrebat-o nedumerit Victor şi s-a aşezat 
pe pat. 

— Oricine ştie asta. Şi nu sunt multe alternative... 

— Clar. Totuşi, hai să stabilim împreună ce vrei tu şi care din 
aceste variante ai alege-o! Vrei ca fiul tău să vină pe lume ca 
rezultat, ca efect colateral al plăcerilor carnale ale tale sau ale 
noastre împreună, sau vrei să-l vezi ca pe fructul mult dorit al 
iubirii noastre? 


— Nu cred că i-ar plăcea să vină pe lume ca efect colateral. 

_ — Deci, ca fruct al iubirii. Dar tu nu eşti îndrăgostit de mine. 
Iti plac, nu mă îndoiesc, dar încă nu vorbim de iubire. 

— Da, Inga, tu-mi placi foarte mult... 

— Vezi, aşadar? Şi tu-mi placi foarte mult, dar asta nu-i iubire. 
Nu încă. Noi trebuie să ne dobândim iubirea unul celuilalt. 

— Ce ciudăţenii citeşti, Inga? lubirea este un sentiment care 
apare din neant şi tot aşa şi dispare. Poate să dobândim 
respectul, da' nu iubirea... 

— Tocmai iubirea trebuie să ne-o dobândim, unul de la 
celălalt. În asta ne va ajuta fiul nostru. 

— Fiul? Tu presimţi că vom avea un fiu? 

—De ce vom avea? El deja este. 

— Cum, deja este? — a strigat Victor. Înseamnă că eşti 
gravidă? Şi mi-ai ascuns? Al cui este? Câţi ani are? 

— E al tău. Şi încă nu are nici un an. 

— Deci nu este încă? 

— Este. 

— Ascultă, Inga, nu te înţeleg! Spui nişte aiureli! Ai putea fi 
mai explicită? 

— O să-ncerc. Uite, tu, Victor, ai dorit un copil şi te-ai gândit 
la el. Apoi l-am vrut şi eu şi m-am gândit şi eu la el. Se ştie că 
gândul uman este materializabil, ceea ce înseamnă că, dacă noi 
am creat mintal copilul, atunci el deja există. 

— Şi unde-i? 

— Nu ştiu. Poate în vreo dimensiune invizibilă nouă. Poate că 
aleargă desculţ pe stele, prin vreo galaxie din Univers; şi se uită 
la Pământ, unde îl aşteaptă materializarea. Sau poate că tocmai 
acum îşi alege locul şi condiţiile în care să vină pe lume şi vrea 
cumva să ne dea de ştire despre dorinţa lui. Tu nu-i auzi 
rugăminţile, nu le percepi? 

Victor s-a uitat la Inga cu ochii holbaţi de parcă ar fi văzut-o 
pentru prima dată. Nu mai vorbise niciodată aşa. Că nu mai 
reuşea să înţeleagă - glumea ori vorbea serios? Şi totuşi fraza 
„poate că tocmai acum îşi alege locul în care să vină pe lume” l- 
a pus pe gânduri. 

In toate colturile lumii se nasc oameni: se întâmplă chiar şi în 
avion, pe vapor sau în maşină. Mulţi se nasc la maternitate, alţii 
acasă, în baie. Se nasc aşa, la voia întâmplării. Dar, cum ar vrea 
copiii să se nască? Unde? De exemplu, el, Victor, dacă ar fi avut 


posibilitatea să aleagă, unde ar fi vrut să se nască? În Rusia sau 
într-una dintre cele mai bune maternităţi din Anglia sau 
America? Niciuna din variante nu-l încântară prea tare. 

Inga i-a întrerupt meditaţia: 

— Eu am un plan bine definit pentru pregătirea amândurora 
în vederea întâmpinării fiului. 

— Ce plan? 

— Ascultă-mă cu atenţie, dragul meu, a continuat Inga mai 
hotărâtă ca niciodată, ba întinzându-se în fotoliu, ba 
preumblându-se prin cameră. Mai întâi, noi trebuie să ne 
recăpătăm forma fizică ideală. Din acest moment nu vom mai 
fuma şi nu vom mai bea spirtoase. Vom urma o cură de curăţire 
a organismului, în prima fază a rinichilor şi ficatului, cu ajutorul 
ierburilor şi ajunului. Eu am pus deja la punct metoda. 

De acum înainte, tu vei bea doar apă de izvor. Este foarte 
important. Mie, de câtva timp, îmi aduce cineva câte cinci litri de 
apă de izvor, pe zi. Ce-i drept, mă costă de două ori decât la 
magazin, dar nu-i bai, ne descurcăm noi. 

Va trebui să facem zilnic exerciţii fizice, pentru ca muşchii să 
se întărească şi sângele să circule mai puternic prin vine. Pe 
lângă asta, vom avea nevoie de aer curat şi de emoţii pozitive. 
Şi nu-i chiar aşa simplu... 

Lui Victor i-a plăcut determinarea Ingăi şi planul ei, şi a 
întrerupt-o: 

—Vom angaja cel mai tare trainer de gimnastică şi vom 
chema cei mai pricepuţi maseuri. Zilnic voi trimite câte-un şofer 
de la firmă să aducă apă de izvor. Il voi trimite şi după aer 
proaspăt. Va absorbi aer proaspăt cu un compresor într-o 
butelie, iar noi, acasă, îl vom elibera gradual. Ceea ce nu ştiu eu 
încă: cum şi unde să găsim emoţii pozitive? Poate să mergem 
prin staţiuni de calitate, ca într-un voiaj de nuntă... 

Buna dispoziţie a lui Victor creştea cu fiecare minut care 
trecea. lar asta se întâmpla atât pentru faptul că Inga se arăta 
tot mai decisă să dea viaţă unui copil şi pentru că-l vroia de la el, 
cât şi pentru că fiul văzut de el în vis nu i-l va naşte o femeie 
mercantilă şi uşuratică. Inga a luat asta foarte în serios şi cu simţ 
de răspundere. O, cât îşi mai dorea el acuma să poată face ceva 
plăcut pentru Inga lui, pe care o considera deja mama fiului său! 
Victor s-a ridicat, şi-a tras în grabă costumul, a mers la Inga şi a 
anuntat-o cu un aer solemn: 


— Inga, vrei să te măriţi cu mine? 

— Bineînţeles că vreau, i-a răspuns ea lui Victor, încheindu-şi 
halatul. Fiul nostru trebuie să aibă părinţi oficiali. Dar nu trebuie 
să mergem prin staţiuni de lux în luna de miere, asta nu se 
potriveşte cu planul meu de pregătire pentru naştere. 

—Şi ce se potriveşte? Unde am putea căpăta emoţii pozitive? 

-—Trebuie să vizităm satele din periferie şi să găsim un loc pe 
placul sufletelor noastre. Trebuie să îmi placă şi mie, şi ţie, şi, 
prin urmare, şi fiului nostru când îl va vedea. Eu voi sta acolo pe 
perioada celor nouă luni şi mă voi izola în tot acest timp. Pe 
pământul nostru vom sădi o livadă tânără. Şi pe fiul nostru nu-l 
voi naşte într-o casă de naşteri, ci în căsuţa de pe proprietatea 
noastră. 

Victor nu reuşea să creadă că Inga, o fată tânără şi atât de 
prezentabilă, care îndrăgea cluburile de elită şi staţiunile 
renumite, ar fi putut fi în stare să-şi schimbe atât de radical 
viziunea asupra vieţii. Pe de-o parte, îl flatau planurile Ingăi, 
devreme ce se gândea la copilul lui, pe de alta, însă, îi era frică 
ca nu cumva în toate astea să fie şi unele elemente de 
anormalitate. Auzise el pe undeva că ar exista nişte cărţi 
deosebite care dădeau poveţe şi sugerau o metodă neobişnuită 
de pregătire pentru naştere. Un cunoscut i-a povestit despre 
însemnătatea hectarului de pământ pentru fiecare familie; şi i-a 
dăruit o cărticică cu coperte verzi, numită Cartea Neamului. Nu a 
apucat s-o citească, dar a auzit că aceste cărţi declanşează o 
reacţie tumultoasă în societate. Cei care le-au citit şi-au 
schimbat stilul de viaţă. 

Odată, Victor a luat una din cărţile cu coperţi verzi de pe 
noptieră şi a citit titlul seriei: Cedrii sunători ai Rusiei. Printre 
cărţi se afla şi această Carte a Neamului. Şi atunci a înţeles că 
toate acele idei neobişnuite despre pregătirea pentru naşterea 
copilului, Inga le luase din aceste cărţi şi că, acum, era decisă să 
le urmeze fără şovăială. Nu înţelegea, însă, dacă asta era un 
bine sau un rău. 

Determinarea oarbă şi fermă a Ingăi l-a pus în gardă. Era ca şi 
cum cineva nevăzut i-ar fi schimbat viziunea asupra esenței 
vieţii şi asupra lumii. „Insă, în mai bine s-o fi schimbat, aceste 
cărţi, sau s-o fi făcut mai ciudată?”... — continua neîncetat Victor 
să se întrebe. Şi a încercat să i se contrapună: 

— Eu ştiu că ideile le-ai luat din cărţile astea. Am auzit deja 


de ele. Unii le admiră, alţii spun că nu e chiar totul adevărat şi că 
unele aspecte sunt născociri sau sunt nedemonstrabile. Poate că 
nu e chiar bine să se creadă orbeşte în tot ce scrie acolo. judecă 
cu capul tău de ce ar trebui să luăm un teren pe care să 
construim o căsuţă şi să ne stropşim cu săditul livezilor. 

Posibilităţile mele materiale ne permit să cumpărăm un 
cottage ca lumea, cu teren frumos amenajat, cu piscină, gazon, 
alei şi livezi, dacă asta îţi doreşti. 

— Ah, da, multe se pot cumpăra, chiar şi imitație de iubire. 
Dar eu vreau să sădim grădina cu mâinile noastre, a răspuns 
Inga oarecum agitată. Doar cu mâinile noastre! Pentru că vreau 
să-i spun fiului nostru când va fi mare: „Uite mărul acesta, fiule, 
părul şi vişinelul, i-am sădit eu cu mâna mea şi i-am udat, pe 
când tu erai încă micuţ. Am făcut toate astea pentru tine. Tu erai 
mic şi copăceii erau mici şi ei. Acum tu ai crescut mare şi au 
crescut şi ei, au început să dea roade pentru tine. Şi tot spaţiul 
în care se află mica ta patrie, m-am străduit să-l creez cât mai 
plăcut şi frumos pentru tine. 

Cuvintele inspirate ale Ingăi erau convingătoare şi i-au plăcut 
lui Victor. A simţit chiar tristeţe la gândul că nimeni în viaţă nu l- 
a dus într-o astfel de grădină ca să-i spună: „Această grădină a 
fost sădită şi grijită pentru tine, de părinţii tăi”. Desigur, Inga 
avea dreptate. Totuşi, de ce vorbea doar la persoana întâi de 
parcă el nici nu ar fi existat? — a gândit Victor puţin supărat şi a 
întrebat-o: 

— De ce vorbeşti doar despre tine, Inga? De ce o să-i spui 
doar de tine copilului? 

— Că tu nu vrei să sădeşti o livadă, a răspuns calmă Inga. 

— Ce înseamnă nu vrei? Vreau! Şi cum vreau! Dacă este aşa 
de important pentru viitor! 

— Dacă vom face totul împreună, eu o să-i spun fiului nostru: 
„Uite, această livadă am sădit-o eu cu tatăl tău”. 

— Da, aşa e bine, a spus Victor liniştit. 

XXX 

În fiecare zi nelucrătoare, timp de două luni, s-au învârtit prin 
împrejurimile oraşului, căutând teren pentru viitoarea lor moşie. 
Era plăcută activitatea asta şi, în acele momente, Victor a înţeles 
că nu există nimic mai important în viaţă decât căutarea unicului 
loc din lume, care trebuie să-i fie pe plac sufletului, ceea ce 
însemna că şi fiului. 


Şi iată că, într-una din zile, s-au oprit la marginea unui sătuc 
părăsit, situat la vreo treizeci de kilometri de oraş. 

— Acesta este, a spus încetişor Inga şi a coborât prima din 
maşină. 

— Şi eu simt ceva aici, a răspuns Victor. 

S-au întors în acest loc, au petrecut acolo o zi întreagă, au 
cercetat teritoriul şi au discutat cu localnicii. Au aflat că solul nu 
era prea fertil, deoarece în apropiere erau mlaştini. Dar asta nu-l 
descumpăni pe Victor, el avea tot mai mult senzaţia că acest 
pământ, pe care creşteau micuţi mesteceni, şi cerul cu norii de 
deasupra - toate erau deja ale lui. Ale lui şi ale fiului. Ale 
nepoților şi strănepoţilor lui şi ai Ingăi. lar faptul că solul nu era 
chiar aşa fertil nu-i provoca neplăcere, deoarece avea să-l facă 
el să devină fertil. 

Vânzarea-cumpărarea celor două hectare de pământ nu le-a 
luat mult timp şi, în numai patru luni, pe terenul lor se ridica o 
căsuță-teremok, ca din poveşti, din trunchiuri calibrate de 
copaci. 

În micuța casă au fost instalate o saună, o toaletă biologică, 
apă caldă şi apă rece care venea direct dintr-un puț săpat pe 
terenul lor. La etajul al doilea - un dormitor comod din fereastra 
căruia se vedea lacul şi pădurea. 

Inga s-a ocupat cu decoraţiunile interioare ale casei şi cu 
proiectarea peisajului gospodăriei. Victor a plantat pe perimetrul 
moşiei, împreună cu Inga, cedri, brazi, pini şi mici puieţi de pomi 
fructiferi. În fiecare seară, Victor alerga la căsuţa lui şi la viitorul 
său cuibuşor, acolo unde robotea la ale gospodăriei mama 
viitorului său copilaş. 

Toate femeile pe care le cunoscuse Victor înainte, nu numai 
că au trecut pe planul al doilea, ci, pur şi simplu, au dispărut. 
Comportamentul ne-standard al Ingăi înaintea naşterii a trezit în 
Victor sentimente noi. Nu-i erau cu totul clare, poate că nu erau 
clasicele sentimente de iubire, însă el ştia cu certitudine că nu ar 
fi putut să se despartă vreodată de ea... Nu de ea... 

Doar cu ea ar fi putut construi un viitor. Au mers împreună la 
Moscova, la un curs de pregătire pentru naştere acasă. O 
singură ciudăţenie a Ingăi îl frământa pe Victor: ea refuza 
categoric să aibă un raport intim cu el, cu motivaţia că fiul lor nu 
trebuia să se nască ca efect al plăcerilor trupeşti, ci ca urmare a 
altor dorinţe ale omului, mult mai importante şi măreţe. 


A întrecut măsura autorul acestor cărţulii verzi. 

Ca să vezi! — nu în urma plăcerilor trupeşti, da' cum altfel? 

S-a întâmplat odată, în timp ce stătea întins lângă Inga pe 
pat... Victor, deja fără nicio speranţă de a mai face sex şi 
gândindu-se la fiul său, i-a atins sânul. Inga s-a strâns brusc la 
pieptul lui şi l-a îmbrăţişat... 

Dimineaţa, în timp ce Inga încă mai dormea. Victor a mers la 
lac. Lumea împrejurul lui era schimbată, acum era neobişnuită şi 
fericită! 

Ceea ce s-a petrecut în acea noapte, el nu cunoscuse înainte 
nici cu Inga, nici cu alte femei. Nu era acel, aşa-zis, sex obişnuit. 
Era o inspirată pornire spre creaţie. Oamenii se nasc şi mor. 
Însă, netrăind, în decursul întregii vieţi, ceva asemănător, ei 
pierd, poate, cea mai importantă parte a vieţii lor. Mulțumită 
Ingăi, Victor nu o pierduse. lar pentru singura lui femeie iubită-n 
viaţă, Inga, i s-au născut sentimente noi, calde, chiar puţin 
dogoritoare. 


KKK 


Toate cele nouă luni de sarcină, Inga şi le-a petrecut pe 
moşie. A ieşit în oraş doar de câteva ori. A stabilit unde va sta 
landoul şi unde, pătuţul. L-a pus pe Victor să semene o 
suprafaţă mică cu gazon pe care să se plimbe micuțul fiul. lar 
semnalele naşterii s-au ivit cu o săptămână înaintea sorocului. 
Se vede că se grăbea fiul să vină pe lume, în încântătorul spaţiu 
terestru. 

Din informaţiile primite pe la cursurile de naşteri, Victor ştia 
ce trebuie să facă un tată, cum s-ajute la naştere, însă s-a 
priceput aşa de bine, că a chemat iute o moaşă şi salvarea, aşa, 
pentru orice eventualitate. Inga a trebuit să-şi umple singură 
cada, să-şi rânduiască prosoapele, să măsoare temperatura 
apei. El se învârtea prin cameră, încercând să-şi amintească - 
fără niciun succes - ce era mai important de făcut. 

Inga s-a băgat singură în cadă, nemaisperând la vreun ajutor 
din partea soţului. Durerile s-au prelungit, însă ea, în clipa în 
care s-a opintit, a scos, cu vocea ei frumoasă, note de fericire şi 
triumf. 

În cele din urmă şi-a amintit şi Victor, de pe la cursuri, că 
erau importante emoţiile pozitive. S-a uitat pe fereastră şi a 
văzut pe pervaz o floare, pusă acolo de Inga. A luat vasul cu 


floarea, a alergat cu el în baie şi, emoţionat, tot repeta: 

— Uite, Inga, floarea ta a înflorit! A înflorit floricica ta! Vezi? 
Uite cum a înflorit! 

A rămas aşa, buimăcit, cu floricica în mână chiar şi după ce 
micuțul copilaş şi-a făcut apariţia în baie. 

Inga îl pusese deja pe burtică pe micuțul nou-născut, când 
apăru şi moaşa. Văzându-l pe Victor cu vasul în mână, l-a 
întrebat precipitată: 

— Da', ce faceţi? 

— Nasc un fiu, a răspuns Victor. 

— Aha, înţeleg... s-a învoit îngăduitoare moaşa. Atunci, ia 
puneţi la loc, pe pervaz, vasul cu floarea şi aduceti-mi... 

„Le voi spune la toţi bărbaţii...”, a gândit Victor, făcând deja 
nu se ştie al câtelea tur de casă. 

lubirea veşnică şi autentică vine doar atunci când mult- 
aşteptatul copil se naşte împreună cu cel iubit. 


Asta da, treabă! 


Asta da, treabă! Trece viata, iar noi nu încercăm nici cel puţin 
să pătrundem esenţa structurii sociale. Şi, doară, asta e una 
dintre cele mai reliefante aspecte ale vieţii. Pe mine, întrebarea 
asta mă frământă mai de mult. Aş fi vrut ca Anastasia să 
citească documentele legate de crearea aşezămintelor, aduse 
de mine, apelul adresat Preşedintelui Rusiei şi proiectul de lege 
întocmit de cititori. 

După o îndelungă chibzuire, am găsit de cuviinţă să nui le 
dau Anastasiei. Parcă n-aş fi deranjat-o. Mai ales acum că era 
însărcinată. Avea nevoie de emoţii pozitive şi nu negative. 

În cele din urmă, i-am dat dosarul cu toate documentele 
bunicului ei, şi l-am rugat să-şi dea cu părerea. 

— Eh, eh, a făcut bunicul luând pachetul cu documente din 
mâna mea, tu vrei să le citesc eu? 

— Da, aş vrea să aud părerea dumneavoastră despre situaţia 
nou-creată. 

— In ce scop? 

— Ca să văd cum să procedez mai departe. 

— Mai departe ar trebui să mergi singur, fără tot felul de 
sfaturi. 

— Să înţeleg că nu vreţi să citiţi? 

— Bine, bine, hai că citesc, altminteri tu eşti în stare să te 
superi. 

— Nu, nu mă supăr. Ce rost ar avea să citiţi dacă nu vă trage 
inima? 

— Ce rost?... Rostul e că nu are sens să iroseşti vremea pe 
lucruri inutile. 

Bunicul s-a aşezat pe iarbă, sub cedru, a deschis dosarul şi s- 
a apucat să-i răsfoiască pe îndelete paginile. Din când în când, 
privirile îi întârziau pe câte o pagină. Alteori răsfoia fugitiv 
anumite pagini. Peste câteva momente, a spus: 


— Vladimir, o să citesc totul cu atenţie, tu mergi şi te plimbă! 

M-am îndepărtat vreo douăzeci de metri de el şi am început 
să mă plimb înainte şi înapoi nerăbdător, aşteptând ca bătrânul 
să citească documentele şi articolele realizate pentru almanah 
aduse de mine. O să vi le fac cunoscute şi vouă, stimaţi cititori. 

De vorbă cu preşedinţii 

Mult-stimaţilor domni preşedinţi, cancelari şi prim-miniştri, vă 
rugăm să ne explicaţi cine cârmuieşte de fapt statele? 

La prima vedere, întrebarea asta ar putea să pară stranie. 
Chiar şi un şcolar, răspunzând la ea, ar putea spune: „Ţara este 
condusă de Preşedinte, de Guvern şi Camera Deputaţilor”. 

Însă acest răspuns vorbeşte doar despre iluzia, difuzată pe 
scară largă, în care trăiesc masele, şi nu numai în ţară la noi. In 
această iluzie înoată atât cei săraci, cât şi însăşi conducerea. Dar 
ea trebuie şi poate fi risipită doar printr-o gândire logică. Cei 
care nu sunt în stare să devină conştienţi de această condiţie 
iluzorie se nasc şi mor fără să-şi trăiască vieţile, întrucât, aşa- 
zisa lor viaţă nu e altceva decât o iluzie. 

Deci, deşteptarea! Haideţi, înainte de toate, să-i dăm o 
definiţie expresiei guvernarea tării. Guvernarea proceselor 
obşteşti şi a fenomenelor care au loc în societate este 
importantă. Numărul unu în tot acest proces este considerat 
preşedintele. 

Aşa că, haideţi să-l întrebăm: 

— Domnule Preşedinte, vă rugăm să ne spuneti, 
Dumneavoastră guvernaţi extinderea narcomaniei în ţara 
noastră? 

— Nu, va răspunde preşedintele, acest proces nu-l controlez 
eu! 

— Dar creşterea vertiginoasă a prostituţiei? 

— Nici asta! 

— Corupţia şi nepotismul? 

— Nici asta! 

— Dar creşterea mortalităţii în rândul populaţiei? 

— Ce vreţi să spuneţi? Nu, nu fac eu toate astea! 

La fel de bine pot fi formulate o multitudine de alte întrebări, 
la care veţi primi acelaşi răspuns: „Nu, nu mă ocup eu de asta!”. 
Nici nu ar exista un alt răspuns, deoarece, dacă ar răspunde 
afirmativ, preşedintele ar fi caracterizat drept un delincvent 

Toate astea conduc spre concluzia că în societate au loc 


procese evidente, de proporţii, care au influenţă asupra fiecărui 
om, cu care nici conducerea, nici armata şi nici toţi oficialii ei nu 
au nicio legătură. Şi-atunci, rolul lor care este? Analizând totul cu 
atenţie, vom descoperi că activitatea lor - în mod involuntar şi 
inconştient - este tocmai tăinuirea adevăraţilor cârmuitori, care, 
înţelegeţi şi voi, au şi de ce să se ascundă. 

Apropo, niciun preşedinte, cancelar sau premier nu poate 
conduce statul, nici teoretic şi nici practic - ei doar exprimă 
dorinţa altcuiva, însuşindu-şi-o ca fiindu-i proprie. Asta poate fi 
demonstrat ştiinţific, bunăoară de către profesorii în psihologie. 

Putem înţelege şi noi, doar dacă ne analizăm cu acuratețe, 
propriile vieţi. 

Nu e adevărat, oare, că există cineva care ne guvernează 
vieţile încă de la grădiniţă, şcoală şi până la facultate? Cineva 
care, dacă vrea, face din noi comunişti, dacă vrea, fascişti sau 
democrați, ca acum... declanşând procesele corespunzătoare 
din societate tocmai prin această educaţie-sugestionare?... 

„Realitatea trebuie s-o stabilească fiecare singur”, spune 
Anastasia. Cuvinte drepte şi valabile. Însă, pentru a cunoaşte 
realitatea, se cere gândire, şi pentru a reflecta asupra stilului de 
viaţă contemporan, lipseşte timpul. Uitaţi, aşadar, motivul 
pentru care luăm drept autentică o definiţie a realităţii făcută de 
un gând străin. 

Cât despre şefii statului, aceştia, deseori au timp chiar mai 
puţin decât oamenii simpli. Programele lor zilnice de activitate 
sunt întocmite pe ore şi pe minute - şi rareori de ei înşişi. 

La fel vorbeşte şi istoria cunoscută a trecutului: ocârmuitorii 
cunoscuţi de popor ca fiind în drepturi, se aflau întotdeauna în 
imposibilitatea de a guverna autonom. 

Se ştie că în Egiptul Antic, faraonul era educat de sacerdoti 
care, implicit, cunoşteau dinainte multe dintre deciziile pe care 
acesta avea să le ia. Dar, chiar şi aşa, îi dădeau multe poveţe în 
timpul domniei. In realitate, faraonul exprima dorinţa altcuiva. 

Şi în Orient conducătorii erau înconjurați la curte de înţelepţi 
cu care se sfătuiau. 

Nici sacerdoţii Anticului Egipt, nici înţelepţii de la curţile 
Orientului şi nici magii epocii vedruse nu erau prinşi în treburile 
de stat. Sarcinile principale ale acestora erau analiza şi 
meditaţia. 

Lipsa acestei posibilităţi îi privează pe conducătorii şi 


parlamentarii contemporani de a avea o reală influenţă asupra 
proceselor din societate şi-i despoaie de autoritate. 

De asta m-am convins prin exemplul unui binecunoscut 
deputat, învestit consecutiv cu trei mandate, profesor şi doctor 
în ştiinţe economice. Ce-i drept, asta s-a întâmplat doar după ce 
şi-a terminat mandatul de deputat, atunci când a avut 
posibilitatea să judece şi să analizeze. 

O altă dovadă a mai fost şi incidentul scandalos, prezentat de 
presă, în care un deputat al Dumei de Stat l-a denunţat în faţa 
Curţii Constituţionale pe adjunctul Administraţiei Prezidenţiale 
pentru că a sfătuit în mod imparţial un grup de deputaţi să nu 
comenteze, ci să voteze necondiţionat, aşa cum le-a fost indicat. 

Poate să pară paradoxal, însă şeful Administraţiei 
Prezidenţiale s-a dovedit a fi, chiar dacă intuitiv, cel mai aproape 
de adevăr. | s-a părut mult mai operativ şi eficient să ia decizia 
de unu' singur, decât să se uite la gloata dimprejurul lui care, 
privată de posibilitatea de a gândi, bătea pasul pe loc în luarea 
acestei decizii. Că este aşa, o dovedeşte lipsa unui program cât 
de cât viabil şi coerent, prezentat de partidele care compun 
Duma de Stat. Situaţia cu ideile şi programul Anastasiei, deja 
bine glăsuite, a demascat net incapacitatea sistemului actual de 
a lua deciziile în mod autonom. 

Programul Anastasiei este susţinut de foarte mulţi oameni şi, 
după cum arată cercetările, majoritatea lor duce un mod de 
viaţă conştient şi e înclinată să ia singură deciziile. Grupuri de 
oameni din diferite regiuni ale ţării au depăşit multe obstacole şi 
au trecut la realizarea programului. Toate acestea, în timp ce în 
Guvern încă mai există persoane care nu au înţeles ce se 
petrece în popor. 

Ba, mai mult, s-a declanşat un proces de opoziţie şi tocmai 
acesta a pus în lumină influenţa pe care o exercită asupra Rusiei 
oarece puteri externe şi a demonstrat că ţara nu este, nici pe 
departe, guvernată de propriul guvern. 

Se înţelege, această opoziţie nu vine din partea preoţimii, 
care plăsmuieşte programe seculare şi milenarii. Opoziția este 
mult mai concretă şi este produsul sistemului mondial actual, în 
care Rusia reprezintă izvor de materie primă şi piaţă de 
desfacere a produselor de proastă calitate din Occident. 

Prin Occident să nu se înţeleagă populaţiile Europei şi 
Americii. Acesta înseamnă acel grup de companii multinaționale 


şi finanţişti cointeresaţi de câştigurile lor. 

După cum ne putem convinge cu toţii, în ultimele decenii, 
planurile lor se realizează, iar conducătorii noştri —ca să 
folosesc un eufemism - nici măcar nu se opun realizării acestora. 
Asta e încă o dovadă a faptului că nu au nicio putere. 

Programul Anastasiei este unica opoziţie la procesul de 
dezmembrare a statului şi la nimicirea unei părţi a populaţiei. 

„Şi atunci” - ar putea observa pertinent mulţi cititori - „de ce 
continuaţi să vă adresaţi celor care nu mai au nicio putere şi nu 
schimbaţi ceva?” Eu o să le răspund. 

Unu': Stimaţi cititori - vedeţi - eu nu mă adresez doar 
guvernului, ci, în primul rând vouă, în speranţa că, unindu-ne 
forţele, vom înţelege împreună situaţia în care am nimerit. In 
speranţa că această situaţie va fi aşternută de voi în cărţile 
familiilor (Cartea Neamului). Acest lucru este vital! Altminteri, 
viitorul incert nu ne paşte numai pe noi, ci şi pe urmaşii noştri. 

Doi: Mi-amintesc întrebarea Anastasiei: „Cine e vinovat de 
neacceptarea adevărului? Cei care îl poartă sau cei care nu-s în 
stare să-l înţeleagă?”. Cred că pentru lipsa asta de sprijin 
consistent din partea statului pentru cei care şi-au încropit vatra 
familiei, o parte din vină este şi a mea. Nu am fost în stare să 
expun ideea şi pe înţelesul funcţionarilor de stat. S-ar părea că 
limba rusă e una, însă nu toate păturile sociale o folosesc la fel - 
cuvintele şi înțelesurile sunt diferite între ele. 

Aşadar, s-ar părea că nu stăpânesc limba funcţionarilor. 

Din Administraţia Prezidenţială, din Guvern şi din Parlament 
fac parte oameni ca şi noi. Au şi ei copii, soţii şi nepoți cărora, ca 
oricare alt părinte, le doresc un viitor luminos. Şi, dacă vor 
înţelege situaţia, îşi vor redobândi autoritatea şi vor putea 
exercita o influenţă eficientă asupra proceselor din societate, 
transformându-le în procese pozitive. Însă, cum şi unde să 
găsesc cuvintele menite să oprească rutina rutinelor? Trebuie 
căutate! Altfel, vin alţi politicieni şi nimeresc şi ei în acelaşi 
sistem, care le blochează gândirea. Tocmai de asta mă adresez 
vouă, stimaţi cititori, cu încă o rugăminte: haideţi să căutăm 
împreună cuvintele pe înţelesul tuturor păturilor sociale. 

Şi tocmai de asta, abandonând poziţia în care mă aflu, mă 
adresez Preşedintelui nostru şi Guvernului. 

Către Preşedintele şi Guvernul F.R. 
Fără îndoială, Dumneavoastră, în calitate de cea mai înaltă 


figură a Guvernului Rusiei, sunteţi, mai mult ca oricine altcineva, 
interesat de dezvoltarea ţării noastre. Ca oricare alt şef de stat, 
vă aşteptaţi la preţuire din partea poporului şi vreţi să lăsaţi 
despre perioada guvernământului Dumneavoastră amintirea 
celei mai luminoase perioade, care a pus bazele înfloririi ţării şi 
locuitorilor ei. 

Fiecare familie rusă vrea să-şi clădească viaţa şi existenţa 
demnă de cea a unei fiinţe umane. Şi fiecare mamă dătătoare 
de viaţă visează la viitorul fericit al copilului şi este conştientă 
că asta se poate întâmpla doar atunci când statul întreg caută 
făgaşul bine determinat şi, de dorit, orientat în direcţia justă. 

Dumneavoastră faceţi eforturi să ghidaţi Instituţiile de Stat, 
Guvernul, Ministerele şi conducerile regionale în această 
direcţie. În pofida acestora, şi indiferent de intențiile 
Dumneavoastră pure şi de eforturile aparatului de stat, în ţară 
continuă să existe corupţia, narcomania, prostituţia, delicvenţa 
infantilă şi multe alte fenomene negative. 

Se înrăutăţeşte condiţia ecologică şi demografică. Se dezbină 
familiile. Populaţia ţării se reduce zilnic. Poporul piere. Tot ceea 
ce  întreprindeţi Dumneavoastră este foarte important: 
consolidarea puterii verticale, reorganizarea aparatului de stat, 
reforma armatei şi dublarea PIB!! - ului. Toţi indicatorii sunt 
pozitivi, la fel şi dinamica, însă oamenii nu percep toate astea. 
Cetăţenii ţării noastre - vecinii noştri, angajaţii, colegii de 
muncă, rudele şi copiii - se înţeleg tot mai dificil între ei, găsesc 
tot mai greu cuvinte bune şi îngăduitoare, le vine tot mai 
anevoie să închege relaţii sincere, de încredere şi integritate. Au 
o tot mai crescută frică pentru ziua de mâine şi pentru viitorul 
copiilor. Nu sunt aceştia indicatorii importanţi? 

Lupta cu fenomenele negative este tot mai acerbă, însă răul 
nu se diminuează. De ce? Deoarece dorinţele poporului şi 
aspiraţiile Preşedintelui nu coincid cu actualitatea? 

Nu ar fi timpul să privim adevărul în ochi şi să luăm o decizie? 
Lupta se duce doar împotriva efectelor şi nu împotriva motivelor 
care le declanşează. Nu ar fi timpul ca Dumneavoastră să 


11 PIB (Produsul intern brut) - este un indicator macroeconomic care reflectă 
suma valorii de piaţă a tuturor mărfurilor şi serviciilor destinate consumului 
final, produse în toate ramurile economiei în interiorul unei țari în decurs de 
un an. (n.t.) 


acceptaţi existenţa în ţară la noi a unei ideologii sociale 
nemernice şi să realizaţi că multe procese negative sunt 
provocate de oarece forţe? Este imposibil ca Dumneavoastră - 
ofiţer de securitate - să nu ştiţi asta. 

Aceste forţe au îndobitocit într-atât poporul, încât acesta 
începe să perceapă prezentul în mod deformat. Cel mai banal 
exemplu este reclama! 

Ştiu psihologii şi ştiu, la fel de bine, şi oamenii simpli că 
reclama intensă nu este altceva decât un mecanism cu o 
enormă putere de influenţă asupra psihicul uman. Prin acest 
mecanism, popoarele multor ţări pot fi puse să consume 
alimente dăunătoare sănătăţii, să se îmbrace cu haine incomode 
şi să voteze anumiţi politicieni. Şi s-ar părea că acest mecanism, 
cu această putere colosală de influenţă asupra maselor, se află 
tocmai în mâinile Dumneavoastră, în mâinile Guvernului ţării. Să 
fie, oare, aşa? Nici pe departe adevărat! Patronii sunt alţii! De-ar 
fi să se-ncerce să se facă lumină în chestiunea asta, ar apărea 
neîntârziat acuzaţii de înfrângere a libertăţii cuvântului. Aceste 
acuzaţii le avansează tocmai cei care, în realitate, îi neagă 
poporului libertatea cuvântului. Mijloacele de informare în masă 
se află în mâinile magnaţilor financiari. 

Cu această minciună monstruoasă sunt sugestionate popoare 
întregi, mentorii ascunzându-se în dosul explicaţiilor cinice, care 
dau de înţeles că cei care comisionează reclama plătesc 
televiziunilor şi sponsorizează toate transmisiunile interesante, 
de voi atât de îndrăgite. În realitate, niciun beneficiar al 
reclamelor nu plăteşte nimic televiziunilor. Aceştia doar le 
cedează o parte din banii obţinuţi de la populaţie prin adăugarea 
la preţul produselor lor a cheltuielilor suportate pentru reclama 
făcută la tv, radio, pe mijloacele de transport sau cea stradală. In 
acest fel, întreaga populaţie plăteşte serviciile televiziunilor, 
cumpărând produsele alimentare chimizate şi alte produse de 
larg consum, de proastă calitate. Plăteşte programele şi serialele 
tv lipsite de talent şi de-a dreptul de prost gust, care sugerează 
modelul unui om de Neanderthal maniacal, prins în treburi. 


_ Ştiinţa imagistică. 
In mâinile cui se află ideologia ţării. 
Ideologia ţărilor, în toate epocile, a fost emanată cu ajutorul 
pârghiilor de influenţă asupra societăţilor. Prin intermediul 


imaginilor-viziuni şi a cunoştinţelor din antica ştiinţă imagistică. 
Unii ar putea face observaţia că această ştiinţă nu există. Însă 
există! lar existenţa ei nu se deduce din aspiraţiile învăţaţilor, ci 
din însăşi esenţa omului. Omul a fost creat astfel încât să 
gândească şi gândurile lui să formeze imagini-viziuni. 

În ultimul timp, existenţa ştiinţei imagistice este deseori 
corelată cu Egiptul Antic. Sunt cunoscute din istorie cazuri în 
care, prin imaginile create de sacerdoti, au fost eliberate ţări sau 
au fost ocupate popoare întregi. 

În posesia acestor cunoştinţe au încercat să intre serviciile 
secrete din Germania hitleristă, iar în epoca sovietică, 
Departamentul 13 - KGB7. 

Consultanţii politici occidentali contemporani, şi acum şi ai 
noştri, folosesc în mod intuitiv elemente ale acestei ştiinţe. De 
aici expresiile: crearea de imagine, standard de viață, curent de 
gândire, imaginea candidatului. 

—Pentru consultanţii politici, importante nu sunt aspiraţiile 
care-l mână pe candidat, ce om este ori dacă este un bun 
specialist. Pentru bani şi prin intermediul mijloacelor de 
informaţie în masă, aceşti consultanţi îi vor crea o imagine pe 
gustul poporului. lar poporul votează nu atât candidatul, cât 
imaginea proiectată de consultanţi. 

Peste puţin timp vom vota candidaţi de gumă şi preşedinţi de 
gutapercă. 

Abilitatea cea mai mare a consultanţilor politici de rang înalt 
este formarea unul model pentru state şi popoare întregi. 

În istoria multiseculară a umanităţii există o serie întreagă de 
exemple de ocârmuire a statelor cu ajutorul imaginilor-viziuni. 
Un exemplu elocvent şi strălucitor al activităţii acestor 
consultanţi politici de rang înalt - al preoților contemporani - 
pentru omul modem, poate fi situaţia în care s-a aflat ţara 
noastră în decursul ultimilor o sută de ani. 

Uniunea Sovietică - unul dintre cele mai puternice imperii din 
istoria lumii - s-a dezmembrat. Dar ce-a precedat naşterea 
URSS-ului şi recenta sa decădere? 

Înaintea înfiinţării Uniunii Sovietice a fost creată o imagine- 
viziune foarte ademenitoare: cea a viitorului socialist şi a 
statului comunist. Bogătaşii şi industriaşii au devenit vampirii 


12 KGB (KI B: KoMUTET rocyAapcTB3HHon P33o0nacHocTru) - Comitetul 
Securităţii Statului (n.t.) 


trudei populare. În Rusia, încă mai domnea ţarul. Monarhia 
părea de neclintit. In paralel era deja activă imaginea-viziune 
care a atras adepţii, care au găsit toate căile posibile de nimicire 
a monarhiei şi întemeiere a unui stat nou. După modelul nou. 

Dezmembrarea Uniunii Sovietice a fost precedată de crearea 
unei imagini a URSS de stat totalitar şi de avansarea ipoteticii 
necesităţi de a crea un stat nou - fericit, liber şi democratic, 
după modelul occidental.: Guvernul şi liderii statului au început 
să joace rolul sângeros de sufocanţi ai libertăţii şi ai poporului. 
Modelul socialist a devenit inacceptabil şi neviabil. Viziunile 
comuniştilor, interpretate de regizori, actori şi artişti - care au 
educat întregi generaţii - au fost date la o parte. Şi în locul lor? 

Golul apărut a început să fie umplut cu viziunea prosperă a 
businessman-ilor, a bandiţilor, a prostituatelor şi frumuseţilor 
hollywoodiene. Tinerii tind să le imite caracterele şi 
comportamentele. Criteriul prosperității a devenit, necondiţionat, 
bunăstarea materială. Care, cum a atins-o - nu contează. 
Intregul popor să ştie că statul trebuie să fie unul dezvoltat şi 
democratic, dar, în tot acest timp, se tace, se mai tace atunci 
când vine vorba de problemele nesoluţionabile, existente peste 
hotare: narcomania, colosala corupţie, deprimarea condiţiilor 
climaterice, depresia psihologică a oamenilor, reducerea 
natalității şi multe altele. 

Femeile refuză să nască copii când nu văd un viitor pentru ei. 

Popoarele statelor democratice nu reuşesc să vadă viitorul, 
dar preoţii contemporani propun democraţia contemporană ca 
pe unica variantă de edificare a societătii umane. De ce? 
Deoarece, în condiţiile democraţiei contemporane, e totul mult 
mai simplu de ghidat. E mult mai facil să se ascundă în dosul 
libertăţii cuvântului, al afacerilor şi alegerilor electorale, 
aruncându-i poporului negruşca!:. 

Şi asta nu se face cazual, ci pe deplin premeditat şi cu intenţii 
foarte precise. Vei deveni cel proiectat de viziunea pe care-o 
simpatizezi. Consultanţii politici ştiu bine ce va fi cu poporul. 
Cine sunt promotorii catastrofelor din Rusia e simplu de ghicit. 

Ajunge să observăm spre ce sunt orientate valorile umane şi 


13 negruşca (cernuşca) - numele a două plante: a) negruşca; b) negrilica. 
Sămânţa acestor plante, întrebuințată drept condiment. Din rus. Cernuska 
Sursa: DEX online Copyright 2004-2010 DEX online (http://dexonline.ro) 


resursele materiale. 

După revoluţia din 1917, fluxul enorm de emigrație spre 
Occident a scos din Rusia un capital impresionant: valori istorice, 
tradiţii şi, cel mai important, resurse umane. 

După dezmembrarea Imperiului Sovietic, reformele şi modelul 
amăgitor al statelor civilizate, fericite au scos din ţară, şi 
continuă încă s-o facă, resursele noastre materiale şi 
intelectuale. 

Dar, cel mai trist este modelul contemporan, format pentru 
statul nostru, menit să distrugă ţara şi poporul care trăieşte aici. 
Şi, pentru asta, nu e nevoie, câtuşi de puţin, de o intervenţie 
militară. Aici operează o forţă mult mai eficientă decât cea fizică 
a armelor. Operează viziunea, combinaţia concepută, pe care 
analiştii, chiar şi azi ar putea-o defini. Ea este simplă. Să- 
ncercăm să judecăm. . 

Ce clădim noi, azi? Incotro ne îndreptăm? Consultanţii politici 
susţin că: „Noi edificăm un stat democratic,” dezvoltat, după 
modelul occidental. Cum e logic, tot ceea ce facem va duce la 
bogăţie şi fericire". „Atunci", au gândit milioane de concetăţeni, 
„din moment ce în lume există deja state democratice, 
dezvoltate şi fericite, de ce nu am merge noi direct acolo?". Şi au 
plecat cu milioanele în Germania, Israel şi America, şi continuă 
să plece, oferind acestor state capitalul lor material şi 
intelectual. Au devenit slugi acolo.  Imaginea-viziune 
funcţionează! 

lar cei rămaşi în Rusia ce să facă? 

„Să edifice un stat democratic şi dezvoltat şi să devină 
bogaţi” - recită viziunea. Şi ce ar trebui să facă pentru această 
edificare angajatul din GA/*? Vânzătorul sau funcţionarul din 
administraţia publică? Puţini înţeleg ce. 

Cum să devii bogat cu un salariu de trei-patru mii de ruble:5? 
Nici asta nu-i prea clar. Doar că vezi, unii s-au descurcat cumva, 
se plimbă în maşini scumpe, îşi ridică cottage-uri luxoase şi se 
desfată prin staţiuni scumpe. S-au descurcat cumva... 

Eh, acuşi o să se descurce toată ţara: vânzătorii şi clienţii, 
poliţiştii şi funcţionarii, ofiţerii şi soldaţii, profesorii şi studenţii. 


14 GAI (TAN: focyqapcmB>Hnaa A6momo6unmbiHaa  WHCN3KUNA) - 
Inspectoratul Auto de Stat (n.t.) 


15 trei-patru mii de ruble - la cursul zilei, echivalentul a 75-300 € (n.t) 


Însă cel care cunoaşte ştiinţa imagistică, de aceste eforturi doar 
râde! „Haideţi, prindeţi-i pe infractorii cu epoleţi, că apoi vom 
înfiinţa un serviciu de securitate în cadrul serviciului de 
securitate”. Noi nu ne batem cu cauza, ci cu efectul - viziunea şi- 
a făcut treaba! Ea este în măsură să se cuibărească lesne în 
mintea politicienilor şi a generalilor, a funcţionarilor de rang înalt 
şi a oamenilor simpli. Pentru ea, pentru viziune, bariera uşilor 
închise ale cabinetelor nu există. Ea poate să atragă fata din 
cătunul uitat de lume, din Rusia, în ţările de peste mări, 
ademenind-o cu o viaţă, chipurile, fericită şi o pune să se 
prostitueze în Cipru, în Israel sau în New York. 

De dragul acestei pretinse vieţi fericite, funcţionarul 
împrumută bani, iar miliţianul intră în cârdăşie cu răufăcătorul. 
Viziunea este o energie puternică. lar politicienii noştri îi trag 
înainte cu „statul democratic, dezvoltat” şi cu „Occidentul 
civilizat”, fortificând modelul păgubitor pentru ţară. 

Oamenii devin conştienţi că în ţară se petrece ceva neclar, de 
asta se comportă cu îngăduinţă când Dumneavoastră, Vladimir 
Vladimirovici, vă străduiţi să restabiliţi ordinea. 

Dar cum s-o faceţi? Doar fortificarea puterii verticale nu 
ajunge. Dumneavoastră fortificaţi puterea verticală, însă, prin 
asta, Dumneavoastră nu întăriţi doar propria putere, ci şi pe cea 
a viziunilor. 

Mii de funcţionari au fost învestiţi cu o mare autoritate, dar, 
dat fiind faptul că ei se află sub influenţa viziunii, implicit şi 
involuntar, vor opera în avantajul ei. Şi în al celor care au 
emanat-o. lar în opinia acestora, soarta Rusiei a fost deja 
pecetluită. Acţiunile s-au deşănţat şi au devenit absolut imorale. 
Pentru întărirea puterii lor şi pentru crearea unei imagini 
dăunătoare ţării, în Rusia au fost detaşaţi, în mod expres, 
specialişti bine pregătiţi. Eu pot afirma cu titlu oficial că, în 
Rusia, operează persoane instruite special, în sarcina cărora 
intră detectarea şi, în caz de necesitate, corectarea ideologiei de 
bază a statului. Dar cred că ştiţi şi asta. 

Haideţi să înţelegem, de ce în ultimii ani, în ţară la noi, atât în 
literatură, cât şi în filme şi televiziune, există aşa puţine viziuni 
pozitive? Viziuni care să atragă oamenii, să-i antreneze în ele, şi 
să-i ajute să edifice un viitor minunat pentru copii. Noi încă ni le 
mai amintim şi le mai trăim - acele viziuni pozitive - dar copiii 
noştri?... 


Ni se spune că astea sunt cerinţele: că toţi vor să vadă doar 
frumuseți hollywoodiene, filme cu răfuieli banditeşti sau ştiri 
sângeroase. Minciuni! Oamenii nu vor aşa ceva! Apoi, ni se mai 
spune: „Nu vrei - nu te uita, nu-ţi place - nu asculta”. Va să zică, 
libertatea expresiei! Da' de unde? Dimpotrivă! În realitate, nu 
există alternative! Nici pentru copii, nici pentru adulţi şi, mai 
ales, pentru vârstnici. lar dacă în viaţă nu eşti cinic, nesimţit şi 
lipsit de scrupule, calea spre bunăstarea făgăduită îţi este 
închisă. Altă cale nu există. Oare nu e aşa împrejurul 
Dumneavoastră? Sau împrejurul nostru? Toată această tevatură 
este creată special. Demult sunt folosite aceste mecanisme de 
sortare. Poeţii, pedagogii-inovatori, regizorii sau scriitorii care 
îndrăznesc să creeze viziuni pozitive pentru Rusia sunt aspru 
persecutați. Pentru ei totul este închis. 

Toate astea se fac şi sub forma bătăliei agenţiilor străine 
împotriva sectarismului. Astfel de declaraţii pot fi auzite nu doar 
din gura ofiţerilor serviciilor ruse, ci şi din acea a funcţionarilor 
din organizaţiile sociale şi politice. A celor mai importanţi 
funcţionari din administraţia Preşedinţiei Federaţiei Ruse - 
administraţia Dumneavoastră. Astfel, adjunctul administraţiei, 
Surov, într-unul din interviurile date unui ziar, a declarat: 

„Impotriva Rusiei se duce o bătălie secretă de către unele 
cercuri din America, Europa şi Asia, care privesc ţara noastră ca 
pe un potenţial inamic. Ei consideră colapsul fără vărsare de 
sânge al Uniunii Sovietice un merit al lor şi acum tind să-şi 
amplifice succesul. Misiunea lor este distrugerea Rusiei şi 
popularea vastului său teritoriu cu o multitudine de formaţiuni 
cvasi-statale, marionetă.” 

Această declaraţie sună absolut coerent, chiar şi pentru 
simplul fapt că forţele care au dezmembrat Uniunea Sovietică 
există şi, după ce au obţinut victoria într-o anumită fază, nu se 
vor poticni şi îşi vor continua, fără doar şi poate, acţiunea. 

Şi aici nu e importantă doar constatarea stării de fapt, ci şi 
înţelegerea mecanismului prin care se dirijează acţiunile 
distructive. 

Noi deja ştim că dezmembrarea URSS nu a fost rezultatul unei 
incursiuni militare, ci al manipulării ideologice a populaţiei. 
Ideologia! lată mecanismul număru' unu, cu ajutorul căruia se 
poate ucide sau fortifica oricare ţară. Orice ideologie poate 
influenţa masele, dacă, pentru asta, se creează o bază operativă 


eficientă şi bine proiectată. Şi ea deja există, şi nu este a 
noastră. Această ideologie nu operează pe baza viziunilor 
noastre. Dar a noastră unde a dispărut? Am ucis-o? 

In URSS, în afara instituţiilor ideologice şi canalelor de 
difuzare, a departamentelor ideologice ale C.C al P.C.U.S 16şi a 
Ministerului Culturii şi Presei, mai exista şi o vastă reţea, în 
patrimoniul căreia intrau palatele şi casele de cultură, cluburile 
raionale şi comunale. Acele aşezăminte permiteau milioanelor de 
tineri cetăţeni să participe în mod absolut gratuit, la cercurile 
artistice de amatori. 

Acolo se citeau prelegeri şi se organizau întruniri. Ideologia 
adoptată a penetrat în popor şi a fost înţeleasă. 

La începutul perestroikăi, când s-a schimbat ideologia, 
această reţea de aşezăminte a fost lichidată, prin întreruperea 
finanţărilor. 

Este greu de imaginat un şofer care îşi conduce automobilul 
pe stradă şi care, aflând pe neaşteptate că merge în direcţie 
greşită, în loc să încerce să întoarcă şi să se îndrepte în direcţia 
justă, începe să-şi dezmembreze maşina în bucăţi. 

Dar tocmai aşa s-a întâmplat în ţara noastră. Când societatea 
a înţeles (desigur, nu fără sprijinul unor forţe) că a ales calea 
greşită, în loc să se întoarcă, folosind mecanismul deja existent, 
l-a distrus pur şi simplu. Şi, în schimb? 

Sarcina principală a educării spirituale a populaţiei şi, cu 
precădere, a tineretului, a fost pusă pe umerii Bisericii Ortodoxe 
Ruse. Totuşi, apar tot mai multe probe că, mai înainte de oricine 
altcineva, ar trebui educată cea mai mare parte a însăşi 
duhovniciei. 

Biserica Ortodoxă Rusă, ca institut spiritual, a înşelat 
catastrofic speranţele. De ce? E simplu: deoarece, cu sprijinul 
statului, s-au redeschis douăzeci de mii de biserici în numai 
câţiva ani, în timp ce, pentru educarea a douăzeci de mii de 
sacerdoti de înaltă ţinută spirituală, cu adevărat destoinici de a 
consola şi educa oamenii, ar fi trebuit secole şi condiţii 
deosebite. 

Şi condiţii, nu din acelea în care însuşi statul aruncă cu 
înlesniri şi finanţări, fapt care doar perverteşte şi favorizează 
oportuniştii şi ticăloşii. În aceste situaţii nu va avea de câştigat 


16 CC al P.C.U.S. - Comitetul Central al Partidului Comunist al Uniunii 
Sovietice. 


păstorul încă spiritual, ci aceia care-s mai iuți de mână şi mai 
aproape de treucă. Nu biruie calea urmată de stareţul de înaltă 
moralitate, ci cel care a reuşit să pună mână pe finanţare. 

Procesul apropierii enoriaşului şi ridicarea moralității lui este 
un proces lung care se poate desăvârşi de-a lungul mai multor 
ani. Dar iată că, preotul de la ţară îşi cârpeşte mantia, 
neputincios de a-şi cumpăra una nouă, în timp ce un altul se 
plimbă într-o maşină străină. 

Despre lăcomia şi avariţia sacerdoţilor Bisericii Ortodoxe 
Ruse a vorbit şi Patriarhul Moscovei şi întregii Rusii, Preasfinţia 
Sa Alexei al II-lea. Pe 15 decembrie 2004, la Şedinţa Sfântului 
Sinod din Catedrala /isus Mântuitorul, în cadrul soborului anual al 
Eparhiei oraşului Moscova, acesta a declarat: 

„Astăzi asistăm la manifestarea unei serii de fenomene 
negative. Tot negativă este şi situaţia generală a vieţii 
bisericeşti, caracterizată printr-o lipsă de dinamică în viaţa 
enoriaşilor, o frecvenţă redusă la slujbe a credincioşilor şi o lipsă 
profundă de interes religios la tinerele generaţii”. 

„Semnalul de alarmă al decăderii conştiinţei ortodoxe, 
desconsiderarea bisericii şi întunecarea spiritualităţii, este 
comercializarea intensă a tot mai multor sfere din viaţa 
enoriaşilor... Interesul material primează tot mai mult, 
ascunzând îndărătul lui şi ucigând tot ce este viu şi spiritual. 
Deseori, lăcaşurile - aidoma societăţilor comerciale - vând 
prestații bisericeşti”. 

„Nimeni nu îndepărtează atât de mult oamenii de credinţă, ca 
lăcomia sacerdoţilor şi slujitorilor bisericii. Şi, pe bună dreptate, 
avariţia este supranumită criminala josnică a pasiunii şi unica 
trădătoare a relaţiei cu Dumnezeu - păcatul infernal”. 

Patriarhul a interzis perceperea plăţii pentru celebrarea 
sacramentelor bisericii: împărtăşania, miruirea, cununia şi 
înmormântarea, şi comercializarea prestațiilor. 

Oare vor respecta slujitorii bisericii interdicţia impusă da 
ierarhul cel mai înalt, din moment ce au încălcat deja ceva mult 
mai înalt - poruncile lui Dumnezeu? 


Să fie Biserica Ortodoxă Rusă 
întocmai rusă? 
Asupra Bisericii Ortodoxe Ruse au avut o influenţă foarte 
negativă, printre altele, şi agenturile occidentale. Dar asta s-ar fi 


putut prevedea. Bineînţeles, dacă ar fi fost cineva însărcinat s-o 
facă. Noi am înţeles că orice reformă din ţară este precedată de 
o îndoctrinare ideologică. Ar fi putut, oare, agenturile occidentale 
responsabile de reforma ideologică a gazdelor din Rusia, să 
omită o instituţie atât de importantă precum Biserica Ortodoxă? 
Bineînţeles că nu! Altminteri, munca lor nu ar fi fost profesională. 
În plus, în Rusia, condiţiile pentru o diversiune ideologică se 
creaseră, mai mult decât optime. Serviciile noastre speciale, 
angajate în reorganizarea internă, au fost ocupate cu adevărate 
demolări interne (ca să folosesc o expresie lejeră) care, cred eu, 
mai continuă şi azi. 

Imposibil de analizat toate operaţiunile făcute de agenturile 
occidentale prin Biserica Ortodoxă Rusă. Una, însă, a avut un 
răsunător ecou în opinia publică. Efectele ei devastatoare le mai 
simt şi azi milioane de ruşi şi, în acelaşi timp, şi slujbaşi ai 
Bisericii. 

Este vorba despre acea structură cuibărită sub aripa Bisericii 
Ortodoxe Ruse, care se etichetează în Rusia cu titluri laice şi 
clerice, trezind, prin existenţa ei, resentimentul fată de Biserică. 

Prigonitorii de secte au operat tot în numele Bisericii. Ba mai 
mult, după cum susţin ei, cu binecuvântarea Patriarhului Alexei 
al II-lea. Ca replică la acţiunile lor, oamenii care înainte erau 
loiali Bisericii şi frecventau altarele, botezați, şi-au rupt fără 
ezitare crucile care le atârnau la piept. 

O altă stratagemă a prigonitorilor de secte: prin demascarea 
sectelor născocite chiar de ei înşişi, de fapt criticau şi luau în 
derâdere Biserica Ortodoxă Rusă. 

Prin asta i s-a adus un mare prejudiciu Bisericii. 

Mai departe, au decis să treacă şi la supunerea organelor de 
guvernământ ale F.R. 

Oamenii din diferite regiuni ale Rusiei, care au acceptat cu 
sufletul şi cu inima ideea unui viitor luminos al Rusiei, expusă în 
cărţile mele, s-au prezentat dinaintea administraţiilor locale şi 
continuă s-o facă, cu rugămintea de a le fi împroprietărite 
familiile cu terenuri pe care să-şi aşeze vatra familiei. 

Şi pentru prima oară, oamenii, în mod surprinzător, nu mai 
cer înlesniri şi nici sup/imentări, ci doar o bucăţică din natura 
Patriei lor, unde să-şi creeze singuri condiţiile vieţii - nu a 
supravieţuirii! 

S-ar părea că impulsul poporului este binevenit! lar acest 


impuls nu este vremelnic. Ultimii patru ani arată că dorinţa 
acestor oameni este fondată şi netrecătoare. De idee sunt atrase 
diferite pături sociale: studenţi, învăţaţi şi antreprenori, 
profesori, medici şi pensionari, ofiţeri şi politicieni, artişti, poeţi şi 
scriitori. Printre ei se află guvernatori, academicieni şi soţii ale 
preşedinţilor fostelor Republici Sovietice. 

Cu ajutorul acestor oameni se pot rezolva multe probleme 
socio-economice din ţară, se poate schimba rapid situaţia 
demografică, problemele siguranței alimentare, problema 
serviciului în rândul populaţiei şi sănătatea naţiunii. Dar cel mai 
important - atingerea puterii supreme a poporului, care, 
încropindu-şi propriul spaţiu, fortifică ţara iubită şi guvernul care- 
i dă această oportunitate. 

Dar se vede treaba: cuiva anume nu i-au priit aspiraţiile spre 
bine, născute în poporul rus. 

Ocupanţii în acţiune 

Unii membri ai actualului aparat executiv al F.R. împreună cu 
anumiţi indivizi din învăţământul municipal au dispus ca cititorii 
mei să fie consideraţi sectanţi şi terorişti şi, prin urmare, să le fie 
preîntâmpinată orice încercare, cu precădere a acelora care vor 
să-şi întemeieze vatra familiei în mediul rural. 

Mass-media a fost intimată şi chiar ameninţată cu 
concedierea jurnaliştilor, să nu vorbească despre aceste 
încercări. lar dacă se pomeneşte despre ele, să se spună că sunt 
re-purtătoare în pădure, înapoi în trecut. 

Angajaţilor din locaşurile de cultură li s-a impus să împiedice 
organizarea de manifestări legate de cărţi şi de ideile expuse în 
ele. 

Declaraţiile făcute de cititori dovedesc evident faptul că pe 
teritoriul ţării noastre operează niscai organizaţie, agenţii căreia 
sunt infiltraţi în structurile guvernamentale şi bisericeşti, de 
unde propagă politica lor distructivă. 

Şi asta nu este doar convingerea mea. Despre asta vorbesc şi 
analiştii profesionişti care au luat cunoştinţă de materialele 
adunate. 

A luat naştere termenul cu/tu/ Anastasiei. La ce sau la cine se 
face aluzie cu acest termen? La mine, ca scriitor? La cartea mea, 
Anastasia? La eroina cărţilor, Anastasia? La milioanele de cititori 
sau la năzuinţa lor de a materializa ideea Anastasiei despre 
minunata şi prospera Rusie? Se pare că la toţi şi la toate, 


deodată. 

Este trist să vedem cum diaconii de peste mări şi autohtoni, 
străini credinţei creştine, ocupanţi ai Bisericii Ortodoxe, au 
putere asupra funcţionarilor aparatului de stat. Creştinismul 
pentru ei este o bună acoperire. După faptele lor se vede că sunt 
departe de moralitatea creştină. Metodele lor sunt vechi. Prin 
aceleaşi metode - ale minciunii şi siluirii - a fost nimicită şi 
cultura Rusiei Antice şi tot aşa i-a fost injectată poporului şi 
ideologia nemernică. Eu am scris despre asta în cărţile 
precedente. Imediat am şi fost acuzat de păgânism. Dar, ce e 
această acuzaţie de păgânism? Nu este altceva decât acuzaţia 
că vreau să cunosc istoria ţării mele şi cultura înaintaşilor. 

Totuşi, există şi întâmplări fericite şi încurajatoare. Viaţa, tot 
mai des creează situaţii în care faptele lor reprobabile sunt 
iluminate de un fascicul invizibil de lumină. Se poate spune că-i 
pune într-o lumină ridicolă. judecaţi singuri. 


Cartea Neamului 
şi 
Letopiseţul Familiei 


În 2002, editura Dilya publică încă o carte din seria Cedrii 
sunători ai Rusiei, şi anume, Cartea Neamului, în care îi anunţă 
pe cititori: „Editura noastră a îndrăgit şi a înţeles ideea Cărţi; 
Neamului”. lnmânând cartea spre tipografie, am decis să trecem 
neîntârziat la realizarea Cărții WNeamului!”, în care să fie 
aşternută cronica familiei. La scurt timp după editura Dilya, în 
2003, editura Casa Rusă scoate o carte cu numele Letopiseţul 
Familiei. Unul dintre redactorii acesteia este Arhimandritul 
Tihon” (Şevkunov). 

Cuvântul înainte, din deschiderea cărţii, aparţine Preşedintelui 
Rusiei, V. V. Putin şi Patriarhului Moscovei şi întregii Rusii, Alexei 


17 Cartea Neamului - aici nu se are în vedere volumul şase al seriei Cedrii 
sunători ai Rusiei, d un letopiseţ: gol, în care cititorii sau cei care urmează să- 
şi scrie Cartea Neamului, să aştearnă cronica propriului neam. Concepută şi 
realizată din iniţiativa editurii Dilya. (n.t.) 

18 Letopiseţul Familiei - este o idee asemănătoare Cărţii Neamului, dar 
concepută şi editată un an mai târziu de editura Casa Rusă la îndemnul 
Bisericii Ortodoxe Ruse. Vezi postfaţa (n.t.) 

19 Tihon (pe numele lumesc Gheorghi' Aleksandrovici' Şevkunov) - Ministrul 
de Cult al Bisericii Ortodoxe Ruse, Arhimandrit. De pe 16 iunie 1996, stareţul 
mănăstirii moscovite Sretenski'. (n.t.) 


al II-lea. 

„Letopiseţul Familiei nu este doar o povestire a câtorva 
destine umane sau a unui întreg neam - această carte este 
povestea istoriei întregii ţări. Destinul Rusiei este istoria 
seminţiei de generaţii care-şi dau schimbul de-a lungul vremii”. 

„Această cunoaştere este necesară pentru ca fiecare 
cetăţean al Rusiei să ştie care-i sunt rădăcinile şi apartenenţa la 
istoria măreţei noastre Patrii”. 

Preşedintele Rusiei, V. V. Putin 


„Atmosfera familiei, căminul, legătura cu membrii familiei, 
memoria înaintaşilor şi educarea urmaşilor - toate acestea au o 
imensă însemnătate în întărirea morală individuală şi, prin 
urmare, a ţării. Nu degeaba, la multe popoare se spune că 
iubirea de Patrie începe cu familia”. 

Patriarhul Moscovei şi intregii Rusii, Alexei al II-lea 

Dar, mai întâi a răsunat această idee a Anastasiei: 

„Nu vor mai trece multe zile şi milioane de taţi şi mame, cu 
propriile lor mâini vor scrie Cartea Neamului şi paginile îi vor 
umple. Vor fi multe - Măreţele Cărţi ale Neamului! Şi în fiecare 
va sta adevărul, din inimă de părinţi copiilor lăsat. Ipocrizia-n ele, 
locul nu şi-l va afla. In faţa lor, minciuna istorică se va prăpădi.” 

Anastasia 

Nu vom intra în detalii, cum şi mulţumită cui, Casa Rusă a 
succedat-o pe Dilya. Importantă este realizarea ideii în sine. 
Acum vedem cu toţii că ideea este sprijinită de Preşedintele 
Rusiei, de Patriarh şi de Preşedintele Dumei de Stat, care le-a 
înmânat copiilor Letopiseţul Familiei în Ziua Cunoaşterii??. 

Şi-acum, ce-or să mai facă bieţii clevetitori? O să-i bage în 
tagma sectanţilor şi pe Preşedinte, şi pe Patriarh, şi pe 
Preşedintele Dumei? Sau şi pe fostul Preşedinte al Ucrainei, care 
a dat decretul Gospodăria Ţăranului, conform căruia, ucrainenii 
au dreptul să primească nu un hectar, ci două? 


20 Ziua Cunoaşterii - se comemora şi se mai comemorează încă la întâi 
septembrie al fiecărui an, începând din 1984, atât în fosta Uniune Sovietică, 
cât şi în actuala Federație Rusă. Pentru elevii clasei întâi, această zi reprezintă 
Ziua primului clopoțel, iar pentru toţi ceilalţi elevi, prima zi a noului an şcolar. 
In prima zi de şcoală, elevii şi părinţii dăruiesc flori profesorilor, cu ocazia 
începutului noului an şcolar. 

Sursă; ru. Wikipedia.org (n. t) 


Poate şi pe guvernatorul Ayaţkov, care a declarat într-un 
interviu acordat canalului de televiziune NTV, despre 
anastasiivți!: „Ei sunt viitorul ţării”? Apoi le-a propus 
subordonaţilor din aparatul său administrativ să-şi ia pământ şi 
să-şi facă acolo moşiile. 

Şi pe guvernatorul regiunii Kemerovo, Tuleev, care a 
repartizat loturi pentru un aşezământ? Sau şi pe Preaînaltul 
Muftiu al Rusiei, Talgat Tadjudin, care, la întrebarea unui 
corespondent al studioului Creația: „Cum vedeţi Dumneavoastră 
cărţile seriei Cedrii sunători ai Rusiei?”, a răspuns: 

„Eu ador aceste cărţi, le citesc şi învăţ multe. Simt că omul, 
citind aceste cărţi, îşi întăreşte credinţa în Dumnezeu. 

Deoarece, credinţa în Dumnezeu hrăneşte fiecare zi din viaţă. 
lar pentru asta, cel mai important nu este doar ca ochii să fie 
deschişi, ci şi inima. 

De asta a şi fost dată inima: pentru a iubi. Şi cărţile lui 
Vladimir Nicolaevici Megre ne ajută să-l iubim pe Dumnezeu. 

El poartă acest adevăr oamenilor, prin vorbele Anastasiei. 
Probabil pentru teologi, unele aspecte sunt discordante, probabil 
unii spun că este doar o ipoteză, însă credinţa în Dumnezeu şi, 
mai mult, iubirea pentru Dumnezeu se adună mai întâi pe 
bucățele, apoi devine nesfârşită. lar omul, încă pe lumea asta, 
înainte de a trece în cealaltă, devine fericit. Cât despre cărţile 
Cedrii sunători ai Rusiei - ele ne ajută în asta". 

Însă, în ajunul acestor evenimente, evident sub presiunea 
intrigilor şi a terorii propagate de toţi aceşti vânători de sectanți, 
unul dintre arhiepiscopii ortodocşi (nu o să-l numesc pentru a nu- 
| băga în istorie) a subscris o epistolă prin care se ameninţa că 
vor fi excomunicați de Biserică toţi aceia care vor citi cărţile sau 
vor participa la răspândirea seriei Cedrii sunători ai Rusiei. 

Aşadar, acest arhiepiscop îl va excomunica pe însuşi 
Patriarhul, care susţine ideea realizării Letopisețului Familiei şi 
care a semnat, împreună cu Preşedintele, cuvântul înainte? Să 
admitem că Patriarhul nici n-a ţinut în mână cărţile mele, dar nu 
asta contează, deoarece nu hârtia tipărită cu litere este 
importantă, ci ideile aşternute pe ea. Una dintre idei a fost 
susţinută. Sunt convins că, în curând, vor fi susţinute la nivel 


21 anastasiivţi (în româneşte ar putea suna „anastasiştii”) - adepţi ai ideilor 
Anastasiei. Vezi postfaţa (n.t.) 


guvernamental şi altele. 

Pentru moment, însă... 

Cred că ar fi timpul să le atragem atenţia responsabililor cu 
menţinerea legii şi a ordinii cine sunt, în realitate, aceşti vânători 
de sectanți. Ce metode folosesc şi cu ce intrigi operează, 
mascându-se atât de lesne în dosul cuvintelor Biserica Ortodoxă 
Rusă. Se înţelege că nu pentru molitve! Aţâţarea la discordie 
între religii, discreditarea organelor statului - iată cu ce se ocupă 
ei. 

Ar fi naiv până şi să presupunem că un grup oarecare de 
vânători de sectanţi s-ar preocupa de propria mea evoluţie 
spirituală. Acţiunile arată limpede că misiunea lor este 
preîntâmpinarea oricărei forme de schimbare în bine în Rusia. 
Munca lor de diversiune ideologică se poate vedea evident şi în 
exemplul ce urmează. 

Chestiunea evreilor 

În ultimul timp, nu se mai ştie pentru a cât-a oară în ultimul 
mileniu, redevine incandescentă chestiunea evreilor. 

Tot mai des se vorbeşte în Europa şi în Rusia despre 
escaladarea extremismului atât la modul general, cât şi în mod 
particular împotriva evreilor. Congresul comunităţii evreieşti, 
ţinut în Europa, a corelat această situaţie cu creşterea în ţările 
europene, a populaţiei musulmane, lăsând să se înţeleagă că 
asta ar fi, de fapt, o manifestare agresivă, orientată împotriva 
evreilor. Însă multe exemple istorice concrete arată că 
agresivitatea poate fi provocată. Şi acest lucru este făcut astăzi 
în mod activ de unele cercuri. lar provocatorii pot fi chiar şi din 
rândul evreilor. 

În aer pluteşte senzaţia că se pune iarăşi la cale un genocid. 
Genocidurile evreilor sunt avantajoase pentru unii, vreau să 
spun, totodată, şi din punct de vedere material. Organizațiile 
extremiste nu au niciun câştig din asta, ci, mai degrabă, 
cheltuieli. lar ţările în care, scăpând din calea genocidului, se 
precipită o parte din oligarhii bancheri din rândul evreilor, pentru 
a-şi legaliza câştigurile multimiliardare şi pentru a primi 
imunitate internaţională, au câştiguri remarcabile. 

De dragul câştigului, aceştia sunt gata să lovească şi în evreii 
de rând, inocenți, din Rusia. Aşa s-a întâmplat de multe ori în 
istoria atât de încercatului popor evreu. . 

Care e scopul genocidului? Logica este simplă. In societate 


creşte intoleranţa faţă de oligarhi şi maşinaţiile lor financiare. 
Datele statistice arată că în jur de 70% din populaţia ţării 
consideră că aceştia ar trebui judecaţi neîntârziat şi despuiaţi de 
averi. Preşedintele Guvernului şi Procuratura Rusiei încearcă să 
urmărească activitatea unora din ei, pe baza legii. A fost 
anunţată bătălia împotriva corupţiei şi, în următorii patru ani, 
mai mult sau mai puţin, oligarhiile ar putea să-şi piardă 
capitalurile. Este evident că, în acest caz, vor părăsi Rusia. 
Rămâne, totuşi, problema legalizării capitalurilor transferate în 
Occident. Cel mai sigur mod este acela de a provoca un genocid 
care să cutremure întreaga societate umană. Mai departe, totul 
e simplu. Ajungând, în timpul acestor genociduri, într-una din 
ţările occidentale, magnații financiari se declară refugiaţi politici 
şi, cum e şi firesc, primesc azil şi îşi legalizează capitalurile, 
păstrând, chiar dacă numai parţial, controlul asupra resurselor şi 
uzinelor prin intermediul unor angajaţi sau împuterniciţi. 

Acum vreau să mă adresez direct tuturor ruşilor şi, în primul 
rând, acelor organizaţii care se consideră patriotice. Sub nicio 
formă să nu vă lăsaţi intimidaţi de provocări şi să nu daţi curs 
invitaţiei de a lua parte la genocid. Deoarece veţi juca după un 
scenariu care nu vă aparţine! 

Nu pot fi învinuiți de intrigi şi acţiuni reprobabile toţi evreii. 
Printre evrei, aşa cum şi printre bieloruşi, ucraineni şi ruşi, 
trăiesc oameni diferiţi între ei. Ca dovadă spun următoarele: 

La conferinţa cu cititorii din Kazan%, la care au participat 
oameni de diferite naţionalităţi, în acelaşi timp şi foarte mulţi 
musulmani, eu am citat un capitol din cartea scriitorului şi 
poetului evreu, Efim Kushner”, Revolutie nesângeroasă. Înainte 


2 Kazan’ (în rusă: Kasanb; în tătară: Kazan, Qazan) - este capitala 
Republicii Tatarstan. Cu o populaţie de 1 105 000 (2002), este al optulea cel 
mai mare oraş al Rusiei. Kazan’ se află la confluenţa dintre râurile Volga şi 
Kazanka, în Rusia Europeană. În aprilie 2009, Oficiul Rus pentru Patente i-a 
conferit Kazan'-ului dreptul de a se numi „A Treia Capitală” a Rusiei. În 2009 a 
fost ales drept „capitala sportivă a Rusiei”. Kremlinul din Kazan este în 
Patrimoniul UNESCO. Sursă: en. Wikipedia.org (n.r.) 


23 Efim Kushner - poet şi scriitor evreu, născut în 1940 în oraşul Bobruisk, 
Bielorusia. A obţinut diploma de economist la Moscova, în 1966. Odată cu 
deschiderea frontierelor URSS, a emigrat în Israel. Interesat de ezoterică, a 
scris poezii şi proză legate de ideile prezentate în cărţile seriei Cedrii sunători 
ai Rusiei (n.t) 


de a da curs lecturii, am spus că el e un scriitor evreu şi că 
trăieşte în Israel, dar scrie despre Rusia şi despre viitorul ei. Apoi 
am citit capitolul. Când am terminat, sala a explodat în aplauze. 

Musulmanii aplaudau scriitorul şi poetul evreu. 

De ce s-a întâmplat aşa? De ce musulmanii consideraţi 
agresivi au aplaudat spontan un scriitor evreu? 

E simplu. Deoarece el, în cartea sa vorbeşte despre viitorul 
minunat al Rusiei, descris în cărţile Cedrii sunători ai Rusiei. 
Indeamnă conducerea Rusiei să implementeze un program bazat 
pe aceste idei. 

Vreau să precizez din capul locului că el nu este singurul 
evreu care a acceptat şi sprijinit concepţia Anastasiei, prezentată 
în cărţi. 

În Israel, există un club organizat de cititorii cărţilor despre 
siberiana Anastasia. Israelienii compun cântece în limba rusă şi 
ebraică despre eroii cărţilor seriei Cedrii sunători ai Rusiei. În 
genere, am senzaţia că, frâiele mişcării care va duce la 
realizarea acestor idei, de fapt, le ţin evreii, care vor trage după 
ei popoarele multor alte tări. 

Cel puţin, eu aduc la cunoştinţă faptul că, anume în Israel, au 
fost deja alocate fonduri serioase pentru realizarea de 
aşezăminte curate, ecologice. „Ah, sunt şmecheri. Îşi apropriază 
ideea rusă” - vor spune unii. 

Nu-şi apropriază nimic. Dimpotrivă, salvează! Fiţi buni şi 
spuneţi-ne, cine împiedică conducerea Rusiei să aplice ideile 
aşternute în cărţi? Tocmai celor din conducere li se adresează, 
deja de mai bine de cinci ani, prin scrisori colective şi 
individuale, ruşii din diaspora apropiată şi depărtată. 

E o situaţie ridicolă. O serie întreagă de analişti susţine că 
poporul rus are acum o idee naţională. O idee care, în condiţiile 
actuale, e aplicată mai întâi în Israel. Cine e vinovat? 

În genere, consideraţiile asupra chestiunii evreilor, cel puţin 
cele pe care am avut eu oportunitatea să le citesc prin 
publicaţiile pe această temă, sunt, puţin spus, rudimentare. 
Aproape în totalitatea lor, se rezumă la constatarea faptului: 
„Presa din multe ţări este sub influenţa evreilor”, „Televiziunea 
este în deplina lor stăpânire”, „Evreii controlează majoritatea 
resurselor financiare”. 

__ Toate acestea sunt valabile şi pentru Rusia contemporană. 
Insă asta este doar constatarea faptului, nimic mai mult. Mult 


mai interesant ar fi dacă s-ar putea explica motivul pentru care 
situaţii asemănătoare se creează în atâtea ţări, cu vădită 
continuitate, de-a lungul atâtor secole. 

Vă spun ceva: Evreii sunt obligaţi să facă asta, iar noi suntem 
obligaţi să ne conformăm, până şi la nivel parlamentar. 

Încercaţi să raţionaţi. Duma de Stat Rusă a promulgat o lege 
care prevede ca, în ţara noastră, religiile principale recunoscute 
să fie doar patru. Două dintre ele sunt Creştinismul şi ludaismul. 

În concepţia religiei creştine, omul-creştin este robul lui 
Dumnezeu. Bogăția nu e binevenită. În Sankt-Petersburg, de la 
fereastra hotelului în care scriu aceste rânduri, se vede 
impozanta catedrală ortodoxă Maica Domnului de Vladimir, pe 
faţada căreia, cu litere aurite, de-o şchioapă, stă scris: 
„Primeşte, stăpâne, rugăciunea robului tău”. 

În concepţia ludaismului, evreul este alesul lui Dumnezeu. Lui 
i se cuvine bogăţia, pământul. Cămătăria este permisă. 

Ştim cu toţii cât este de mare puterea pe care o are religia 
asupra psihicului, asupra formării personalităţii individuale şi a 
vieţii omului. 

Aşa că, implicit, vom fi consecvenţi acestor principii şi în 
acţiunile noastre. Organul suprem al parlamentului ţării noastre 
a permis coexistenţa acestor două concepţii, prin asta stabilind 
cine să fie rob, cine domn. 

Dar haideţi să nu ne mai pisăm unii pe alţii, devreme ce noi, 
cetăţeni care respectă legile date de parlamentul ţării noastre, 
acceptăm ca necesară puterea evreilor asupra noastră. 

Situaţia asta, cuiva ar putea să nu-i placă. 

Altcuiva, aceste afirmaţii or să-i pară absurde. Dar haideţi să 
stabilim cauza fenomenului, să nu mai închidem ochii în faţa 
vieţii reale continuând să savurăm cu idioată constanţă 
consecinţele. 

Dacă cuiva, situaţia dată nu-i place, atunci să ne ajute să 
găsim o ieşire din ea. 

leşirea o poate constitui o idee pe care s-o accepte cu aceeaşi 
pasiune atât musulmanii, cât şi creştinii, iudeii şi reprezentanţii 
altor confesiuni. 

lar o astfel de idee există deja. Şi ea va îndrepta situaţia de 
după ea şi pe viitor. Fapte concrete şi situaţii de viaţă o 
dovedesc. 


Să creăm 

Preşedintele F.R., în discursul său de la Adunarea Federală, a 
stabilit ca PIB-ul să fie dublat în următorul deceniu. 

Ce să zicem, sarcina e sarcină. Şi trebuie luate măsuri în 
vederea realizării ei. 

Mai înainte de orice, trebuie implicat poporul. Că doar va fi el 
- poporul - cel care va munci pentru asta. Ce s-a întâmplat după 
ce figura cea mai de seamă a actualului guvern a trasat sarcina? 

Chestii de necrezut! 

În loc de a trece la îndeplinirea sarcinii trasate, o parte dintre 
funcţionarii înstăriți au început să-şi exprime îndoielile cu privire 
la realizabilitatea acesteia, în timp ce alţii au fost de acord că, 
totuşi, ar trebui trecut la fapte. Şi-atât! Nimic mai mult! Şi-au 
irosit vremea cu aceste contradicții, iar la finele anului 2004, 
situatia care s-a prezentat era lamentabilă: PIB-ul înregistrase o 
creştere de abia 6,4%. 

Din momentul stabilirii obiectivului, despre el s-a dezbătut 
neîntrerupt în presă, cu un subtext interesant - c-o fi realizabil, 
că n-o fi - dar fără intenţia concretă nici măcar de a demara în 
acest sens. 

Această situaţie spune ceva evident că în Rusia, puterea este 
în pragul colapsului. 

Imaginaţi-vă acest scenariu: comandantul suprem dă ordinul 
pregătiţi-vă de acţiune, însă subordonații lui - generalii şi 
coloneii - în loc să pună la punct un plan de acţiune, nu fac 
altceva decât să comenteze: se poate ori nu se poate realiza? Ca 
rezultat, pierderea este inevitabilă. Ceea ce s-a şi întâmplat. 

Dar poate că, într-adevăr, sarcina trasată de Preşedinte să fie 
delirantă. Nu o putem judeca până ce nu trecem la realizarea ei. 
Anticipând, eu pot spune: este realizabilă! 

Şi prevăd şi mirarea cititorilor: ce treabă are Biserica 
Ortodoxă Rusă, vânătorii de sectanţi şi agenturile occidentale cu 
obiectivul de a dubla PIB-ul, propus de Preşedinte? Nu vă grăbiţi. 
Legătura, în acest caz, e foarte strânsă. 

Haideţi să înţelegem împreună cine trage foloase din această 
dublare a PIB-ului? Rusia, desigur. Şi cine nu? Occidentul! Care 
consideră Rusia doar o piaţă de desfacere a produselor sale, nu 
tocmai de calitate. 

lar agenturile occidentale, ca de fiecare dată, s-au arătat la 
înălţime, întrecânau-l şi pe Preşedintele Rusiei, şi pe funcţionari, 


luându-i în derâdere încă în stadiul trasării obiectivului. Deci, în 
ordine. 

În scopul dublării PIB-ului în ansamblu, ar fi fost necesară 
identificarea sectoarelor din economie în care să se înregistreze 
o creştere substanţială a producţiei, totodată şi a celor unde 
creşterea nu ar fi dezirabilă. În al doilea caz ar fi dublarea 
producţiei de vinuri şi spirtoase şi cea a produselor de 
tutungerie. Şi aşa Rusia se-neacă-n vodcă şi se năduşeşte-n fum 
de ţigară. Să nu fie dublată nici producţia de armament, nici 
construcţia de noi cazinouri şi nici exportarea resurselor de 
materii prime din tară. 

Şi dacă ar fi fost să fie aşa, atunci pe sectoarele economice 
rămase ar cădea sarcina, nu doar de a dubla, ci de a întrei sau 
chiar împătri producţia. Însă aceste sectoare nu au fost 
identificate şi, prin urmare, nu le-au fost repartizate sarcinile. 

„Şi la ce bun toate astea?”, ar spune unii, „de vreme ce 
chestiunea care se ridică nu este dacă producţia s-ar putea 
împătri, ci dacă barem s-ar putea dubla? A o spori de patru ori e 
imposibil.” 

Însă eu zic că e posibil! Este posibil chiar şi fără noi investiţii 
de capital. 

Haideţi, de exemplu, să vedem producţia gospodăriilor 
agricole, care se reduce anual, fapt care - deja el singur - pune 
în pericol securitatea naţională. Asupra acestui aspect s-au 
pronunţat politicienii, deputaţii din Dumă şi unii activişti din 
Guvern. 

Şi nu degeaba vorbesc: în momentul de faţă, ţara importă de 
peste hotare unele produse alimentare în proporţie de până la 
40%. Starea asta de lucruri pune la încercare securitatea 
naţională. Ce ne aşteaptă, aşadar? lată ce: 

Până în 2005 a fost prevăzută o scădere a populaţiei rurale cu 
25%. Asta agravează problema. Sau, ca să fiu mai precis, pune 
ţara într-o situaţie de totală dependenţă. |n schimbul 
alimentelor, guvernul este constrâns să cedeze nu numai 
resursele naturale, ci şi rachetele, altminteri populaţia îl dă jos. 

Deci, trebuie schimbată situaţia în sfera agroalimentară. Să 
fie dublată sau întreită producţia. Totuşi, metoda de întreire a 
producţiei nu poate fi aplicată în mod standard atâta timp cât 
toate propunerile avansate se rezumă doar la suplimentări 
subsidiare. Nu se înţelege bine, cui au de gând să trimită aceste 


subsidii, devreme ce populaţia rurală e în continuă scădere? În 
acest caz nu mai pot ajuta nici super-tehnologiile. Cine să 
lucreze cu ele? 

Aşadar, prima sarcină ar fi reîntoarcerea la sate a oamenilor 
apți de muncă. A milioanelor de oameni. Zecilor de milioane... A 
oamenilor care să vrea să lucreze cu drag pământul. Dacă 
aceştia nu se întorc, e inutil să mai vorbim de restul. 

Pentru mulţi funcţionari de stat, reîntoarcerea acestor oameni 
la sate este doar o himeră. Ei nu cred în asta şi nu au crezut nici 
atunci când s-a întâmplat. 

Da', domnilor... himera asta există deja! 

Mulțumită unui singur om - siberienei Anastasia. 

Cuvintele ei, fantastice şi incredibile în accepţia unora, au 
funcţionat! Ele au dezlănţuit în inimile şi în sufletele oamenilor 
un elan neînfrânat. 

Zeci de mii de oameni din diferite regiuni ale ţării au jinduit şi 
jinduiesc să-şi refacă viaţa mutându-se definitiv cu traiul la ţară, 
şi acolo să-şi creeze cuiburile familiilor lor. Aceştia sunt tot mai 
numeroşi pe an ce trece. E 

Creează organizaţii regionale şi cer: DAŢ/-NE PĂMÂNT! Noi 
suntem dispuşi să-l lucrăm. 

Aceşti oameni s-au reunit într-o organizaţie obştească pan- 
rusească, care a fost înfiinţată pe 5 iunie 2004 la conferinţa care 
a avut loc în oraşul Vladimir. 

Această conferinţă a arătat că, pentru prima oară, pe 
teritoriul fostei Uniuni Sovietice, a luat fiinţă o forţă populară 
care nu are egal în momentul de faţă. 

Locurile în sală s-au dovedit insuficiente. A venit foarte multă 
lume, fără să fie delegaţi, ci doar doritori să vadă ceea ce se 
petrece. 

Conferinţa a avut ca scop înfiinţarea mişcării Cedrii sunători ai 
Rusiei. Şi a înfiinţat-o! Obiectivul primordial al acestei mişcări 
este susţinerea ideii Vetrelor de Familie. Este o mişcare 
populară, care nu se opune nici puterii şi nici partidelor. 
Dimpotrivă, ea se adresează tuturor cu îndemnul: „Să creăm”! 

A luat fiinţă o mişcare socială care are un program precis, 
bine definit, pe înţelesul poporului şi susţinut de acesta. 

Ce ar putea câştiga Rusia în urma realizării a cel puţin unui 
punct din acest program? A unui punct, banal la vedere, care 
vorbeşte despre un hectar de pământ... 


lată cam ce s-ar putea realiza, pe puncte: 

— Imbunătăţirea condiţiei ecologice; 

— Ameliorarea fertilităţii solului; 

— Rezolvarea chestiunii alimentelor de calitate pentru 
populaţia ţării; 

— Creşterea de două-trei ori a salariilor în toate sferele 
economiei naţionale, fără inflaţie; 

— Îmbunătăţirea instantanee a condiţiei demografice, 
ameliorarea sănătăţii şi întinerirea populaţiei; 

— Rezolvarea chestiunii capacităţii de apărare a ţării; 

— Oprirea expatrierii capitalului din ţară şi, dimpotrivă, 
intrarea acestuia în Rusia prin întoarcerea resurselor 
intelectuale; 

— Reducerea, chiar din anii imediat următori, a luării de mită, 
corupţiei, banditismului şi terorismului; 

— Reunificarea într-un singur ideal, a statelor din vecinătate 
şi a celor din fostul tratat de la Varşovia - Polonia, Cehia, 
Slovacia, Ungaria, Bulgaria şi toate cele trei ţări baltice; 

— Incetarea cursei înarmării, într-o strânsă colaborare dintre 
Rusia, SUA şi ţările musulmane din Orient 

Aceste deducţii nu le-am tras doar eu. Ele sunt întărite şi de 
lucrările de diplomă ale studenţilor (un exemplu - lucrarea de 
diplomă a viitoarei juriste, Tatiana Borodin). Despre ele vorbesc 
în lucrările lor şi oamenii de ştiinţă (de exemplu, doctorul în 
ştiinţe economice, deputat cu trei mandate parlamentare 
consecutive, profesorul Medicov Victor Yakovlevici). 

Se vorbeşte în  broşurile samizdat ale cercetătorilor 
profesionişti şi vorbesc oamenii simpli. 

Eu o să mă străduiesc să prezint aici o scurtă argumentaţie a 
câtorva din aceste puncte. 

Deci, să ne imaginăm că ţara a trecut la realizarea 
programului propus de Anastasia. 

Fiecare familie care doreşte, să aibă dreptul de a obţine în 
mod gratuit un hectar de pământ pe care să-şi fondeze vatra 
familiei, cu dreptul de a-l lăsa moştenire urmaşilor. Recolta sau 
alte bunuri obţinute pe această proprietate, ca şi pământul de 
altfel, să nu fie supuse nici unei taxe. 

Efectele acestei decizii vor fi următoarele: 

— Ameliorarea perceptibilă a situaţiei ecologice. 

După cum arată practica, oamenii care deja au primit pământ 


pentru moşii încep prin a planta puieti de specii forestiere, în 
medie câte 200 - fiecare familie. Gardul viu, din arbuşti şi tufişuri 
cu fructe de pădure (bace) - circa 2000 de bucăți, pomi fructiferi 
- circa 50. 

In opinia analiştilor - ca o apreciere sumară - în cazul 
adoptării programului în discuţie la nivel statal şi al aplicării 
corecte al acestuia, familiile care şi-ar dori să-şi clădească vatra 
familiei în Rusia, ar fi, într-o primă fază, în jur de zece milioane. 

Asta înseamnă că, încă din primii ani (unu-doi) de la 
adoptarea programului, oricare ar fi sau nu subsidiile, în țară vor 
fi plantate două miliarde de tufişuri de fructe de pădure, 
douăzeci de miliarde de arbuşti şi cinci sute de milioane de pomi 
fructiferi. Şi asta ar fi doar începutul procesului??. 

— Restabilirea fertilităţii solului. 

După cum arată practica, un alt prim pas pe care-l fac 
oamenii care, primesc teren în folosință pe viață, nu în 
concesiune de scurtă durată, este de a restabili fertilitatea 
solului. 

Şi asta nu se face doar prin împrăştierea de îngrăşăminte 
organice, ci printr-o metodă şi mai naturală - prin însămănțarea 
în primii ani a plantelor care regenerează solul. 

— Soluţionarea chestiunii aprovizionării populaţiei ţării 
cu produse alimentare de bună calitate. 

Vă mai amintiţi întrecerile intre gospodării din vremea 
sovietelor? Vă amintiţi cum erau duşi studenţii, elevii şi 
întreprinderile la strângerea recoltei prin C.A.P.-uri şi Gostaturi? 
Am luat şi eu parte la astfel de inițiative de masă: am săpat şi 
am strâns ceapa de pe terenurile Gostaturilor de lângă oraş. 

Dar, chiar şi aşa, nu a fost niciodată atins un surplus de 
producţie în țară. Tot atât de adevărat e şi că generațiile mai în 
vârstă îşi amintesc de cartofii care se vindeau prin magazine, O 
treime putrezi, şi de legumele neprezentabile. 

Apoi s-a declanşat mişcarea dacinicilor. Oamenii primeau câte 
şase ari de teren. Şi miracolul s-a petrecut. Datele statistice sunt 
arhicunoscute. Populația țării, prin forțe proprii, fără niciun ajutor 
din partea ministerelor şi fără nazuri, a asigurat aproape 80% din 
producția de legume (din nefericire, astăzi, condițiile impuse 
dacinicilor sunt tot mai neprielnice - transportul este tot mai 


24 "Ca să nu mai vorbim de pădurea ce se va crea cu timpul, ca factor 
esenţial în restaurarea ecologică a primordialităţii (n.r.) 


scump, au crescut taxele funciare, s-a scumpit energia 
electrică). Toate astea, pe o suprafață de doar şase ari, unde 
este imposibil să se creeze o adevărată economie, unde nu pot fi 
plantați pomi foarte înalţi, nu poate să fie ameliorat solul sau să 
se amplaseze bazine de retenţie a apei. Şi unde, în genere, se 
lucrează doar în zilele de odihnă şi fără o bogată experiență sau 
cunoaştere. 

Hectarul de pământ permite crearea unor condiții mai 
favorabile unei bune economii. Printr-o organizare optimă a 
muncii, pe un metru pătrat, forțele necesare pot scădea de 
treizeci de ori. Nu dintr-odată, se înțelege, ci repet: printr-o 
planificare optimă. Astfel procedând, şi o dovedeşte atât 
experiența deja asimilată, cât şi calculele teoretice, succesul în 
realizarea acestui program îl pot dobândi toți producătorii din 
țară. 

Câteva cuvinte despre calitate. Cred că e de prost gust să 
presupunem că omul care cultivă produsele agricole pentru a-şi 
întreține familia, va folosi îngrăşăminte chimice în sol. Sau că va 
cultiva produse manipulate genetic. Toată această spurcăciune 
intră în ţară la noi şi se vinde exclusiv datorită lipsei unei 
producții agricole îndestulătoare. In prezența unei producții 
abundente, pe primul loc va trece calitatea. Sper să fi fost 
explicit... 

— Creşterea de două-trei ori a salariilor din toate 
sferele de activitate economică, în lipsa inflaţiei cauzate 
de deprecierea valorii tuturor formelor de producţie 
internă naţională. Scăderea tensiunilor sociale. 

Unii ar putea să gândească: ce legătură ar putea exista între 
realizarea programului „Vatra Familiei” şi majorarea salariului, 
să spunem, a unui şofer de troleibuz, a unui vânzător, a unei 
sore medicale sau a unui profesor? Există! Şi încă una directă şi 
nemijlocită. 

Judecaţi singuri. Astăzi, aproape toate întreprinderile sunt 
privatizate, se află în mâinile unor privaţi. Acele figuri, pe care le 
numim oligarhi, îşi trag fabulosul câştig de pe urma a ce? În cea 
mai mare parte din minimizarea salariilor muncitoreşti. Şi ce 
sens ar avea ridicarea unui salariu de cinci mii de ruble, să 
Zicem, la douăzeci de mii, de vreme ce, şi aşa, oamenii stau la 
coadă pentru a-şi găsi o slujbă. Oamenii, efectiv, nu au de ales. 

Cu totul alta va fi situaţia în care, familia improprietărită cu 


pământ obţine, prin munca sa, în jur de zece mii de ruble lunar 
(ceea ce este absolut real şi demonstrat în practică) susținând 
cheltuieli minime de întretinere. Nu plăteşte impozitele 
comunale, nu cheltuieşte bani pe deplasarea zilnică la şi de la 
locul de muncă şi nici pe mâncarea cumpărată la restaurantele 
din oraş. Astfel, pentru ca o întreprindere de stat sau privată să 
atragă un om care trăieşte pe moşia proprie, la muncă, ar trebui 
să-i ofere un salariu superior câştigului său cu cel putin o dată 
jumătate sau două ori şi, pe deasupra, şi compensarea 
cheltuielilor de navetă şi de masă zilnică. 

Actual, un oligarh, proprietarul unei uzine sau a unei 
întreprinderi privatizate, care operează în extractia petroliferă, 
îşi permite un stil de viață londonez (ceea ce se şi întâmplă de 
fapt) şi poate obtine un câştig lunar de un milion de dolari, în 
timp ce muncitorul care-i asigură acest câştig nu primeşte nici 
măcar a mia parte. 

Această condiție nu poate dura la infinit. Nemijlocit va duce 
spre revoluție, privarea proprietarilor de întreprinderile lor şi 
răsturnarea guvernului care a permis această inechitate. leşirea 
este una singură: câştigurile să fie împărțite între toti, în mod 
echitabil. Oligarhul nu va accepta asta de bună voie şi nu va 
rezolva circumstanțele ivite. 

Noi vorbim despre relația dintre proprietarul unei moşii şi cel 
al unei întreprinderi de producție. Dar şi celorlalti cetățeni de la 
oraş, care işi duc existența la bloc, va trebui să li se majoreze 
salariile pentru a rămâne la muncă. Deoarece, şi în fata lor, se 
vor arăta două variante: să rămână la muncă, continuând să 
trăiască în conditiile de la oraş sau să demareze edificarea unui 
nou model de viață. 

Ultima chestiune din acest capitol: cum va dispărea inflaţia şi 
de ce nu se vor ridica prețurile? 

Inflația este totdeauna rezultatul unor determinate procese 
concrete, special declanşate. Mărirea prețurilor este doar 
efectul. Cauza o reprezintă înstrăinarea omului de conditiile 
fireşti de viaţă. Nu e greu să ridici prețurile la benzină sau la 
alimente, atâta timp cât omul nu are drept de posesie a lor. El 
este total dependent. Dar, ia încercați să scumpiţi merele unui 
om care are livada lui. Ridicol. Benzina? Şi în asta există o 
limitare. Astăzi preţul benzinei este atât de crescut, încât, 
pentru a lucra un teren de două-trei hectare, este mult mai 


avantajos calul, care, printre altele, mai furnizează şi 
îngrăşăminte organice de primă calitate. 

— Ameliorarea aproape instantanee a condiției 
demografice. Ameliorarea sănătății şi  întinerirea 
populației. 

După cum e bine-ştiut, situația demografică din tară este 
catastrofică. Nici măcar acest adjectiv nu se potriveşte. Dacă, în 
vreme de acalmie, populația ţării scade anual cu aproape un 
milion de suflete, atunci e monstruos! Numele celor din 
guvernul unei astfel de ţări ar trebui ocultate populației şi 
urmaşilor. Discuţiile despre imperiozitatea schimbării condițiilor 
actuale sunt deja doar nişte penibile gânguriri, deoarece nu sunt 
în măsură să schimbe nimic. Ajutorul material acordat lăuzelor 
este, bineînţeles, binevenit. Şi totuşi, nici acest sprijin material 
nu schimbă substanțial nimic. 

Istoria multimilenară arată un fapt: femeile încetează să mai 
nască copii atunci când nu întrezăresc pentru ei un viitor clar. În 
primul rând este necesară definirea unui plan bine conturat, de 
dezvoltare a întregii societăți şi, concret, a familiei ca celulă 
centrală a acesteia. 

Fondul Anastasia din oraşul Vladimir a făcut o anchetă în 
rândul familiilor care s-au reunit pentru a-şi pune bazele 
propriilor vetre. Dintr-un număr de peste două mii de familii 
interogate, o mie nouă sute nouăzeci şi cinci au răspuns că vor 
face copii. Câte trei şi chiar mai multi. 

Cele care, din motive de sănătate, nu pot avea copiii lor, sunt 
pregătite să infieze de la orfelinate. De ce se întâmplă aşa? E 
simplu: omul care creează minunata oază vie înțelege că 
creează veşnic şi vrea ca şi copiii să se bucure de viață. 

Cât despre însănătoşirea şi întinerirea naţiunii, haideţi să 
vedem iarăşi practica. Observaţți-i pe bătrânii voştri cum se 
întremează şi întineresc primăvara când merg la „dacii”-le lor. 
Ce rost mai are să spunem că femeia însărcinată care mănâncă 
bucate ecologic-pure, care bea apă curată şi respiră aer curat, 
va da naştere la copii sănătoşi? Cu nemăsurat de mult mai 
sănătoşi decât cei de azi. 

— Soluţionarea chestiunii securităţii naţionale. 
Reducerea conflictelor armate, începând chiar cu anii 
imediat următori, lichidarea definitivă a venalităţii, 
corupţiei, tâlhăriei şi terorismului. 


Combativitatea şi spiritul moral al Forțelor Armate, inclusiv al 
forțelor Ministerului de Interne, se depărtează de valoarea 0 şi 
scad oscilând spre minus. Nu mai e un secret pentru nimeni cât 
de dificil le vine comisariatelor militare să recruteze tineri pentru 
serviciul militar. Sustragerea de la serviciul militar printre tineri 
nu mai este considerată oprobriu, ci vitejie. Cei mai înstăriți 
încearcă să se răscumpere, cei mai puțin norocoşi, să se 
„Fofileze”, deseori recurgând chiar la auto-mutilare. 

Tinerii recruți pentru armată sunt, oarecum, „târâți” din 
rândul nevoiaşilor. O astfel de armată nu ar putea să se apere 
de un inamic serios. Ba mai mult, ar putea fi periculoasă pentru 
însăşi tara care o ţine. 

Dar haideţi să încercăm să înțelegem, ce apără astăzi soldatii 
Armatei Ruse? Patria - va fi răspunsul standard. Însă azi, 
conceptul de Patrie este perimat, şi multă lume cu greu îşi 
imaginează măcar ce e asta, Patrie. Nu demult, ofițerii ruşi jurau 
credință Uniunii Sovietice, care le era Patrie. Dintr-odată, 
granițele s-au schimbat şi parte din teritoriu a devenit străin. 
Formațiunile militare dislocate pe aceste teritorii sunt 
considerate ocupante. Rămâne apărarea oamenilor de pe 
teritoriile rămase sub numele „Rusia”. A căror oameni, însă? A 
funcționarilor care iau şperț, a oligarhilor? A familiilor? Dar 
ofițerul sau soldatul care purcede din familii sărace, de cine să le 
apere? 

Propaganda lansată la nivel guvernamental de mai bine de 
zece ani îi tot trage cu „noi edificăm o societate civilizată şi 
democratică, după modelul occidental”. Acum imaginați-vă cum 
ar putea lupta soldaţii ruşi împotriva trupelor NATO sau 
americane, odată ce li s-a impuiat capul cum că aceştia ar fi 
civilizati şi evoluați, iar ei, prin deducție, primitivi şi necivilizați? 
E absurd! Abracadabra psihologică sau tactică premedlitată? 
Panaceul ieşirii din această fundătură ar fi armata profesionistă! 
Dar asta e o absurditate încă şi mai mare, deoarece armata 
profesionistă, din câte ştiu eu, este formată din mercenari care 
iau arma în mână şi, pentru bani, trag în oricine li se ordonă. Se 
supun celor care plătesc mai gras. 

Din istorie sunt cunoscute nenumărate întâmplări în care 
guvernele ţărilor s-au temut să întoarcă acasă armatele de 
mercenari. Aşa s-a întâmplat şi în Roma Antică, şi există un real 
pericol şi în SUA. Local, există şi în Rusia. Armata profesionistă 


este pusă să lupte neîntrerupt şi, de preferat, nu pe teritoriul 
țării care o deţine. Dacă această armată se întoarce în țară, ea 
devine, inevitabil, utilă forțelor care se împotrivesc conducerii 
de moment sau se divide în formaţiuni mai mici, parte din care 
se transformă în bande. 

Există foarte puțini mercenari luptători care să stea fără 
ocupație. Dacă nu li se dă de muncă, au grijă să-şi găsească 
singuri, şi pe specializare. O astfel de armată, formată din 
oameni care să lucreze pe bani, este foarte lesne de angajat. 

Acum imaginaţi-vă bazele militare străine, dislocate în 
Gruzia”, Turkmenistan sau în Ucraina. 

Soldați acestora primesc o soldă de trei mii de dolari pe lună, 
în timp ce ai noştri doar cinci sute. Ce este de imaginat aici? 
Deja există cazuri concrete... 

Ați remarcat câți profesionişti cu înaltă calificare, foşti ofițeri 
KGB, lucrează astăzi ca ofițeri de securitate prin structurile 
comerciale sau la băncile străine. 

Aşadar, ieşirea? E una singură! Trebuie făcut neîntârziat 
ceva, ca aceşti soldați ruşi, ofițeri şi generali să aibă ce să 
apere! 

— Fiecare locotenent al Armatei Ruse, al poliţiei sau 
din Ministerul de Interne, odată cu primirea gradului de 
locotenent şi cu micuța stea de pe epoleţi, va avea 
dreptul la un hectar de pământ în vederea edificării 
viitoarei Vetre de Familie. 

Lotul să nu le fie oferit în locuri lăturalnice, ci pe terenurile de 
elită, special amenajate în vederea instituirii aşezămintelor. 
Ofițerul să-şi poată alege hectarul în aceste zone şi, odată 
stabilit acolo sau când vine în vizită, singur sau împreună cu 
părinţii, să sădească o livadă tânără, să sape un iaz şi să 
stabilească locul în care să fie ridicat cottage-ul. 

Și chiar dacă va fi transferat prin ordin, cu serviciul în alte 
zone ale ţării sau chiar în alte ţări, nu e nimic grav. Nu e nimic 
dacă va fi constrâns să locuiască periodic în cazărmi, în cămine 
pentru ofiţeri sau în corturi de campanie. Fiecare ofițer al 
Armatei Ruse va şti că acolo, în locul ales de sufletul său, 
primăvara, înfloreşte livada micii lui Patrii, livada sa. lar fecioara 
căreia el i-a căzut drag, la vederea steluței de pe umeri, va 


25 Gruzia (cunoscută şi ca Georgia) - ţară din regiunea Caucazului de Eurasia. 
Fostă republică sovietică (n.t) 


înțelege că iubitul ei are un viitor, are o Patrie şi un cuib pentru 
viitorii săi copilaşi. 

Și chiar dacă, pentru moment, ea va împărtăşi cu iubitul ei 
dificultățile vietii milităreşti, oricum vor veni în vizite pe micuța 
lor Patrie, vor visa şi işi vor plănui viitoarea Vatră a Familiei. Vor 
decide unde să sape iazul şi unde să aşeze căsuţa. 

Și chiar dacă luna lui de concediu o vor petrece pe moşie, 
într-un cort, oricum ei vor trăi o fericire ce nu se poate compara 
cu altceva pe lume, fericire izvorâtă din viziunea minunatului lor 
neam din viitor. 

Și chiar dacă sunt încă mici, copăceii viitoarei moşii a 
neamului, şi gardul verde, abia răsărit, ele toate deja există, vor 
creşte şi vor înflori, aşteptânadu-i pe ei - creatorii lor. 

— Dacă soţia ofițerului rămâne însărcinată, statul, în 
termen de trei luni, trebuie să ridice în locul indicat de 
cei doi, pe terenul lor, un mic cottage după proiectul ales 
de viitorii părinţi, cu toate comodităţile (tehnologia 
modernă o permite). 

Soția ofițerului rus îşi va petrece ultimele luni de sarcină în 
propria-i casă. Poate că împreună cu ea, în această casă, vor fi 
şi părinții ei. Sau poate că va fi singură, trăind în bună megieşie 
cu sătenii. Dar, cel mai important - împrejurul şi înăuntrul fiinţei 
ei vor fi atâtea emoții pozitive! Deoarece va fi înconjurată de 
micuța ei Patrie. A ei şi a iubitului ei... 

Şi nu va trebui să meargă să nască pruncul peste hotare sau 
în vreun incubator, chemat cine ştie de ce, „casă de naşteri”. Işi 
va aduce pe lume micuțul, soția ofițerului, pe moşia sa, aşa cum 
fac deja multe alte femei. Fie şi sub observație medicală, dar 
acasă la ea, în condiţiile plăcute şi binevoitoare ei, şi nu într-un 
pat care a auzit vaietul şi țipătul atâtor sute de naşteri. 

— Pruncul ofițerului rus se va naşte numai în vatra 
neamului său. 

lar de s-o găsi undeva departe, în acel moment, tânărul 
locotenent va auzi, neapărat va auzi şi va simţi primul țipăt de 
bucurie al pruncului său şi nu va trece niciun duşman prin Patria 
sa mare. El, tânărul locotenent, ofițerul rus, nu-i va permite 
dușmanului să intre. Deoarece, în inima marii Patrii se află o altă 
Patrie mai mică, dar mai apropiată şi intimă lui.. Acolo unde 
iubita lui, prin livada înfloritoare, îl tine de mânuţă pe fiul care se 
străduieşte să facă primii paşi din viață. 


Societatea! Societatea noastră! Aceea care alcătuieşte statul, 
deja de pe acum poate face în aşa fel, încât tânăra mamă 
— soţia ofițerului rus - să nu-şi facă griji pentru mâncarea 
pruncului ei. Ea să fie autosuficientă. Chiar de nu la fel ca soțiile 
oligarhilor. Nu are nevoie ea de răsfățurile ieftine, cum ar fi, 
chipurile, maşinile costisitoare. Ea va avea mult mai mult 
— iubire şi viitor! Ceea ce e esențial ea deja face - își întoarce 
Patria. Asta e munca ei cea mai importantă, sarcina cea mai 
semnificativă. 

Societatea va trebui să-i plătească şi ei salariul, la fel de mare 
ca al soțului. E puțin, ce-i drept, pentru măreaţța ei creaţie, însă 
fie ca acesta să fie primul pas spre un început de bunăvoință a 
societății şi statului. 

Această posibilitate există deja, şi fără bătaia de cap cu 
găsirea soluțiilor economice rentabile. 

Conducta de petrol revarsă peste Rusia o ploaie cu dolari. 
Atunci cum se face că o picătură din această ploaie nu se 
revarsă şi peste ofițerul rus, peste a sa soție, copil şi micuță 
Patrie? 

Cine a rânduit aşa, ascunzându-se prefăcut în dosul 
panaceului tuturor necazurilor - democrația? 

Să fie asta democraţia - când ofițerii şi soldații ruşi necăjiţi 
sunt obligați să-i apere pe bogătaşi şi căsoaiele lor de pe 
şoseaua Rublevkaya”€ şi pe alții ca ei din toate regiunile tării? 

Asta nu e democrație, ci delirocrație! 

Și dacă nu schimbăm acest delir, nu vom avea niciodată 
siguranţă şi pază. 

Nu o va avea nici cetățeanul de rând, nici preşedintele şi, mai, 
ales, nici marii şi micii oligarhi. Corupţia, narcomania şi milițianul 
- devenit de râsul tuturor - care strânge taxele de la şoferi, vor 
dispărea, dacă vom ieşi din această aiureală. 

la să-mi spuneți, de ce trebuie să stea un inspector de 
circulație pe stradă şi să-şi umple plămânii cu praful de pe drum 
şi cu gazul de eşapament de la maşinile scumpe sau mai puțin, 
care-i trec pe alături? De ca şi cum ei, toți, ar fi inteligenți, iar el 
un prostănac. Stă şi le garantează lor siguranța, primind pentru 
asta un salariu de cerşetor. 


26 Rublevkaya (se pronunţă Rub/eovkaia) - o stradă faimoasă din 


Moscova, supranumită „Beverly Hills-ul noilor bogătaşi ruşi" (n.t) 


Dar dacă nu adună taxele de la proprietarii acestor maşini, îl 
iau peste picior rudele, îl socotesc anormal, soția îl „regulează”, 
iar copiii se îndepărtează de tatăl lor, care nu este în stare să le 
cumpere nici măcar o pereche de blugi demoaați. 

lar de propria siguranță nu-şi face probleme. Dacă-l dau afară 
- nu-i mare pierdere. Serviciul acesta, dacă ar fi să-l facă onest, 
nu ar întreţine familia. Înseamnă că trebuie să-şi caute altul. Dar 
care? Care, pentru a putea atât să muncească cinstit, cât şi să se 
descurce? 

N-are încotro - stă în fum şi în praf pe marginea drumului şi 
adună taxele. lar societatea nu-l dezaprobă, ci i le plăteşte. Ce 
să facem - gândeşte lumea - toti am putea deveni aşa. lar asta e 
îngrozitor! Deoarece ne obişnuim aşa! Şi încetăm să mai visăm 
la alte conjuncturi. 

Ne obişnuim cu oastea de prostituate, cu copiii străzii şi cu 
hoţii. Şi cu show-ul numit alegeri! Ori, poate că nu ne obişnuim 
noi, ci ne familiarizează altcineva? 

Nu demult, cel mai îngrozitor pentru cei care trăiau la tară, 
era să nu fie judecaţi de obşte ca fiind „femeie uşoară” sau „el 
nu e un bun gospodar”. 

Eu zic că astfel de vremuri trebuie să se întoarcă. Negreşit se 
va întoarce vremea în care cea mai plăcută apreciere a obştii va 
fi „el este un om cumsecade”, „are copii sensibili şi bine 
crescuți" sau „ce mai gospodărie are!'. 

Uite, atunci nu va mai fi niciun fel de criminalitate, corupție 
sau narcomanie. Aceste vremuri vor veni negreşit! 

XXX 

Pe băncuţă, la umbra livezii, şade un vârstnic cărunt şi o 
mângâie tandru pe creştetul bălai, pe nepoţica de trei anişori, 
chircită la pieptul lui. Nepoţelul de unsprezece ani a luat de pe 
spătarul băncuţei tunica de general şi încearcă s-o îmbrace. Pe 
epoleţii tunicii strălucesc două stele mari. Cândva erau doar 
două steluțe mici de locotenent. 

Dar nu asta contează, gândeşte generalul sur privind la 
nepoţei. Important este că a apucat să creeze şi să grijească de 
această livadă pentru nepoţeii lui, să facă iazul şi încântătorul 
spaţiu al Vetrei Familiei, al micuţei lui Patrii din inima Rusiei. A 
grijit de Rusia. Şi Ea a înflorit! Patria sa! Vântişorul răcoros 
poartă îmbătătoarele arome prin întreaga lume... lar vânturile 
interplanetare vestesc altor lumi înflorirea Pământului. Ard 


stelele pe cer, de invidie albă?” înfocate, şi visează să-i întâmpine 
pe oaspeţii de pe Terra, pe înţelepţii şi luminoşii fii şi fiice ale lui 
Dumnezeu. Intocmai aşa va fi! Pentru moment însă... Voi auziţi, 
locotenenţilor, cum zvâcneşte, ca un clopot, inima Pământului 
Rusesc? Cum imploră: „Luaţi-mă, câte-un petecuţ, şi pe mine 
sădiţi livezi! 

O să vă întorc fiecăruia dintre voi Raiul şi o să vă dăruiesc 
vecinicia! Auziţi? Negreşit veţi auzi!" 

— Sistarea  scurgerilor de capital din Rusia şi 
întoarcerea capitalului in ţară. Întoarcerea resurselor 
intelectuale. 

Eu pot demonstra teoretic că, urmând cu strictețe programul 
Anastasiei, aşa ceva este realizabil. Teoretic, o dovedesc deja 
cercetători cunoscuți şi studenți cu diplomă. 

Pe chestiunea asta s-ar putea intra în polemică. Dovezi de 
netăgăduit pot fi aduse doar de practică. Şi asta s-a întâmplat 
deja. Intr-un aşezământ deja consolidat, fără un statut juridic, au 
început să sosească oameni din străinătate. De exemplu, eu 
cunosc un caz în care, într-un sătuc din apropierea oraşului 
Vladimir, îşi înalță casă o tânără pereche din SUA şi un profesor 
din Turkmenia. Aşa ceva se întâlneşte în multe aşezăminte nu 
doar de pe teritoriul Rusiei, ci şi al Ucrainei. 

Oamenii, nemaiputând aştepta legiferarea împroprietăririi cu 
pământ, încearcă să se adapteze legilor existente şi îşi cumpără 
terenuri. Işi cumpără Patria. Datoria societății şi a statului este 
de a le întoarce aceşti bani. Altminteri va cădea afuriseala pe 
acela care se va încumeta să ceară mită de la omul născut acolo 
pentru că a îndrăznit să-şi grijească pământul pe care s-a 
născut. 

Și nu mai puțin, oamenii se vor întoarce, chiar dacă, pentru 
moment, doar câte unu’. Ceea ce se va petrece de-a lungul 
evoluției pozitive a evenimentelor - adică după aprobarea legilor 
de împroprietărire cu pământ a fiecărei familii doritoare, pe care 
să-şi incropească Vatra Familiei - judecați singuri. 


27 invidie albă - un concept care se vehiculează printre popoarele slave 


(cu precădere la ruşi) care presupune două tipuri de invidie: a) neagră - 
atunci când cel invidiat este totodată şi urât şi i se doreşte răul; b) albă - 
atunci când invidiatul este privit admirativ şi ca exemplu demn de urmat (n. t) 


Scrisoare adresată Preşedintel 
Rusiei, din Germania 


Către Administraţia Prezidenţială a Federației Ruse 
Slaraya Ploshadi' 4,102132, Moscova 

Anastasia e. V Schuetzlerbergstr. 

43 D-67468 Frankeneck Telefon: +49 

6325 955 99 39 Fax: +49 632518 38 

59 www.anastasia-de.com 


e-mail: infoQanastasia-de.com 
Anastasia e. V 


Stimate d-le Preşedinte al Rusiei, Vladimir V. Putin! Aceasta 
este o scrisoare scrisă de un cetățean al fostei Uniuni Sovietice, 
stat care acum nu mai există. Din diverse motive, mulţi dintre 
noi am emigrat peste hotare. Germania a devenit ținta a peste 
trei milioane de emigranți din fostele state ale URSS. Mergând 
acolo şi dând peste „raiul civilizat” occidental, mulţi dintre noi 
am conştientizat că, odată cu toate astea, am pierdut Patria, 
fără de care omul nu poate trăi niciodată în deplina fericire. 

Astăzi, în Rusia s-a făcui auzită o idee inedită, care îi 
garantează omului sănătatea fizică şi morală, idee deja 
îmbrățişată de foarte multă lume din diferite țări, totodată şi din 
Europa Occidentală. Mulțumită acestei idei, noi am înţeles că 
tocmai Rusia are, în aceste vremuri, acel potențial spiritual 
necesar renaşterii unui om armonios şi edificării unei ţări 


armonioase. 

Mai multe detalii ale acestei idei se pot cunoaşte din cărțile 
lui Vladimir Megre, sub numele de Cedrii sunători ai Rusiei, care 
au fost vândute într-un tiraj total de şase milioane ide 
exemplare. Prin aceste cărți ale lui Megre, ruşii, cetățeni ai 
țărilor din CSI şi ai altor state, au primit acea nouă şi minunată 
speranță de renaştere, de care are nevoie fiecare om, familie şi 
țară. 

Esenţa ideii se conturează în următoarele aspecte: 

Fiecare familie sau cetățean trebuie să beneficieze de 
dreptul de a primi gratuit un hectar de pământ, pe care să-şi 
orânduiască micuța sa Patrie, vatra neamului, care va trebui să 
poată fi transmisă ca moştenire din generație în generație. 
Omul se naşte pe Pământ, aşadar are dreptul de a poseda o 
bucată de Patrie a sa, de care să grijească cu propriile mâini, cu 
mâinile mai multor generații ale familiei sale. 

Într-una din intervenţii, Dumneavoastră aţi afirmat că Rusia 
s-a născut şi a trăit îndelung la ţară, pe pământ şi că aceasta 
este calea ei. Noi suntem de acord cu asta! Infruptându-ne din 
fericirea civilizației apusene, noi am realizat concret că traficul 
de narcotice, prostituţia, copiii străzii, tâlhăria şi criminalitatea 
sunt realizări ale acestei faimoase civilizații. Ca să nu mai 

vorbim despre problemele cele mai pregnante ale Europei - cea 
ecologică şi demografică. Tot acest pachet de probleme îl 
primeşte şi Rusia, în timp ce pune în aplicaţie această 
reorganizare după modelul occidental. Astăzi, multă lume din 
Occident este conştientă că făgaşul pe care au apucat-o statele 
democratice occidentale duce spre o fundătură, ca să nu 
spunem spre autodistrugere. 

Rusia a trăit grele încercări de-a lungul mai multor secole, 
efectul cărora a favorizat modelarea unui spirit deosebit al 
poporului. Şi mulțumită acestuia, ruşi, în epoca 
înspăimântătoarei crize ecologice şi spirituale, vor putea să se 
oprească pe marginea prăpastiei şi, în pofida tuturor 
vicisitudinilor, vor putea da naştere nu numai unei idei 
naționale, ci unei vieţi noi, totodată şi să preîntâmpine o 
catastrofă care ar putea nimici umanitatea întreagă. 

Noi, cetățeni ai fostei Uniuni Sovietice, am realizat profund 
semnificația expresiei Patrie! Primind cetățenia străină sau 
rămânând cu a noastră, mulţi dintre noi am înţeles că sufletul şi 


inima au rămas în locurile în care ne-am trăit cea mai mare 
parte a vieții. 

Ne dorim să ne întoarcem în Rusia şi să începem crearea 
Vetrelor Familiei şi edificarea unui nou tip de aşezământ. 
Activitatea legată de crearea Vetrei Familiei va duce la o 
întoarcere pozitivă în modul de viață al unei mari părti a 
societății. Suntem conştienţi că foarte multe depind de noi 
înşine, de eforturile noastre, de pricepere şi experiență. Mulţi am 
învățat, aici în Europa, noi profesii, am studiat limbile străine, 
parte din noi au deja propria lor afacere. Nu puțini suntem aceia 
care am început să studiem experiența asimilată de 
aşezămintele ecologice occidentale şi prelucrarea 
neconvenţională a pământului. 

În aceste aşezăminte vom construi autonom şcoli, cluburi şi 
spitale. Ajutorul statului nu va fi vital, întrucât printre noi se află 
foarte multi specialişti în diverse domenii. Mijloacele şi 
oportunitățile, suntem pregătiţi să le găsim singuri. 

Aceste inițiative vor duce la ridicarea nivelului de trai al 
majorității populatiei. Terenurile, până acum neutilizate, 
abandonate sau secătuite, vor redeveni livezi rodnice, în care se 
va naşte o nouă generație de ruşi cu o nouă conştiinţă, o nouă 
accepție a lumii şi o nouă viziune a vieții. 

Totodată, noi dorim să-i ajutăm pe familiari şi pe cei apropiați, 
care azi trăiesc în Rusia şi CSI, ceea ce va duce la soluţionarea 
chestiunii tineretului, a muncii şi problemei locuințelor. Suntem 
dispuşi de pe acum să punem la contribuție eforturile mai multor 
generații ale neamului nostru, de asemenea, şi priceperea, 
experiența, cunoştinţele şi banii necesari edificării unei Patrii 
puternice, mândre şi măreţe - -Rusia! 

În vederea realizării acestei idei, noi cerem 
soluționarea următoarelor aspecte: 

— Fiecare familie sau cetățean particular să primească 
dreptul de a fi împroprietărit în mod gratuit cu un hectar de 
pământ, în folosință pe viată, transmisibil pe cale ereditară şi 
fără drept de revânzare, pentru a-şi întemeia pe el Vatra 
propriului neam. 

— Simplificarea procedurilor de dobândire a cetățeniei ruse 
de către aspiranții la crearea propriei micuţțe Patrii şi a măreţței 
Rusii, născuți pe teritoriul RSFSR? sau a altor republici din fosta 


28 RSFSR (PCOCP.: Poccuickaa CoBerckaa PeneparuBHaa 


Uniune Sovietică şi care aveau cetățenie URSS. 
Cu respect, un viitor cetățean al Rusiei. 
Germania, 160 de semnături. 
XXX 

Din păcate, la această scrisoare nu s-a răspuns niciodată din 
Rusia. Nici măcar un răspuns oficial din partea cel puţin a unui 
funcţionar... Cetăţenii vorbitori de limba rusă din Germania 
păstrează chitanţa poştală care atestă primirea scrisorii lor de 
către Administraţia Prezidenţială a Rusiei. Ce să facem? A 
devenit lege. Nu ne evită numai pe voi, ci şi pe noi, cei de aici, 
din Rusia. 

Pe saitul din Internet se află postată o rubrică completă cu 
scrisori scrise şi în engleză, adresate Preşedintelui Rusiei. De 
cinci ani, oamenii scriu pe aceeaşi temă - a Vetrei Familiei - însă 
niciun răspuns la niciuna dintre aceste scrisori. Nici la cele 
colective, nici la cele individuale. 

După cum curând veţi înţelege, altfel nici nu putea să fie, 
deoarece în Rusia există anumite forţe poziţionate mai sus decât 
Preşedintele şi Guvernul. Se cred şi deasupra poporului, însă eu 
zic că degeaba se cred ele aşa sus-puse. Deasupra unui popor 
narcotizat, ah, desigur, este posibil. Dar deasupra poporului în 
inimile căruia trăieşte deja visul viitorului şi dorinţa arzătoare de 
a-l realiza, nu stă şi nici nu poate să stea vreo forţă! 

Sunt constrâns să vă răspund eu, dragi foşti concetăţeni, atât 
în numele funcţionarilor, cât şi al Preşedintelui. 

Înainte de orice, vă mulţumesc tuturor celor care, în 
momentul de faţă, vă duceţi traiul în Germania, America, Israel, 
Polonia, Cehia şi Slovacia, în Italia şi Franţa, în Gruzia, Bielorusia, 
Kazahstan şi Mongolia. E meritul eforturilor voastre că aceste 
cărţi despre Anastasia au fost traduse şi tipărite în ţările în care 
trăiţi acum. Eu nu vă ştiam, deci nu puteam să vă cer aşa ceva. 
Dar ştiam şi ştiu altceva. Ştiu cum v-au vibrat inimile şi cum aţi 
mers la editori şi la traducători, iar când nu v-au înţeles, cum v- 
aţi chinuit să traduceţi şi să publicaţi singuri cărţile mele. Ca de 
exemplu în Cehia şi Slovacia, în Canada şi în America. 

Apoi aţi fost înţeleşi! Eu am simţit asta pentru prima oară în 
Germania, luând cuvântul în faţa cititorilor din Berlin şi Stuttgart. 


Couunanncruueckaa Pecny6nunka) - Republica Sovietică Federativă Socialistă 
Rusă - aşa era denumită, în epoca URSS, Federaţia Rusă de azi (n.t.) 


Nemţii vorbitori de rusă, emigraţi din Rusia în Germania, au 
umplut sălile alături de localnicii care nu înțelegeau limba rusă. 
Erau aproape în număr egal. Ştiu că localnicii nu prea sunt 
prietenoşi cu nemţii emigraţi din Rusia, însă aici stăteau 
împreună cu toţii şi se străduiau binevoitori să-şi explice unii 
altora traducerea, cu siguranţă, nu întotdeauna inteligibilă. 
Înainte, îi consideram pe nemți o naţiune pedantă şi nu foarte 
emotivă. Însă viaţa mi-a arătat contrariul. Tocmai un fermier 
neamt, citind cărţulia despre Anastasia, s-a urcat în maşină şi a 
plecat în Siberia. A plecat neştiind limba, drumurile ruseşti, 
poliţia şi clima. Şi a ajuns. S-a întors acasă şi a adus prietenilor 
dulciuri din Rusia. 

Bineînţeles, le mulţumesc şi tuturor celor care, din proprie 
iniţiativă şi uneori chiar pe propriii bani, au tradus şi publicat 
cărţile în străinătate. Însă secretul nu stă doar în cărţulii. 
Important este altceva. Vă mulţumesc pentru înţelegere şi 
pentru sprijinul acordat răspândirii ideilor şi viselor din Siberia. 
Astăzi, acest vis nu mai este doar rusesc. In mare parte este şi al 
vostru. Vă doresc să-l protejaţi, să-l materializaţi şi să-l lăsaţi 
copiilor spre desăvârşire. 

Nu contează cine a făcut mai mult: Anastasia cu dezvăluirile 
ei fervente, cărţile sau toţi cei care au aprins ideile şi le-au purtat 
ca pe nişte făclii. 

„Eu, lumii, Sufletul meu întreg îl dau, al meu suflet în oameni 
îl sădesc. Pregăteşte-te, răule, de pe Pământ să pleci”, a spus 
Anastasia . 

Atunci am gândit că erau doar vorbe. Insă viața a dovedit că 
nu erau simple vorbe. 

Visul ei a aprins mici focşoare în sufletele a milioane de 
oameni, răspândiţi în toate ţările, oameni de diferite naţionalităţi 
şi culte. Acest vis nu mai este doar visul Anastasiei! Acum este 
comoara statornică a multor oameni. Acum visul este de veac şi 
veşnic! 


Hectarul, un petecuţ SA 
de pe planeta Pământ N 


Aud uneori: „De ce te pune pe jar hectarul de pământ? Există 
lucruri mai importante”. Eu socot că nu există, la ora actuală, 
ceva mai important decât întoarcerea Pământului la starea sa 
primordială. 

Tocmai de asta şi vorbesc despre hectar. În această 
chestiune stă ceva mult mai important. Nu sunt totdeauna atât 
de priceput, inspirat, inteligent; ori poate că nu sunt într-atât de 
temperamental pentru a explica această importanţă oamenilor, 
dar când reuşesc este o victorie! 

Uitaţi un caz. Era în 2003. Elveţia. Zurich. La un forum 
internaţional. Am fost invitat de către organizatori şi mi s-a oferit 
posibilitatea să intervin. Am început să vorbesc despre ideea 
nou-născută în Rusia. Sala nu prea părea entuziasmată. 

Intrebare din sală: 

— Cum asociaţi Dumneavoastră hectarul de pământ devenirii 
spirituale a omului? Probabil că, pentru Rusia, chestiunea 
prelucrării pământului este importantă, în Europa aceste aspecte 
au fost deja soluționate. Noi, aici, ne-am adunat pentru a 
dezbate spiritualitate. 

Puțin emoţionat, am răspuns: 

— Eu vorbesc despre hectarul de pământ, despre Vatra 
Neamului, iar unii gândesc că acestea sunt lucruri primitive. 


Trebuie să vorbim despre ştiinţele faimoase şi despre 
spiritualitate, întrucât acestea simt temele prestigiosului forum 
european. Am fost informat de organizatori că, în acest moment, 
în faţa mea, în sală se află remarcabili pedagogi-reformatori, 
filozofi şi scriitori din Europa, care vor trata tema spiritualităţii. 
Pe lângă ei mai sunt prezente şi alte figuri, nu mai puţin 
cunoscute, care vor dezbate tot pe această temă. Tocmai pentru 
că-mi dau seama pe cine am în faţă, în sală, vorbesc despre 
hectarul de pământ. 

Stimabili domni, eu sunt cert că astfel de concepte, cum ar fi 
dragostea, spiritualitatea, trebuie să-şi găsească negreşit 
materializarea. 

Hectarul de pământ despre care amintesc eu şi despre care 
vorbeşte şi Anastasia, nu este doar un simplu hectar de pământ 
Este acel spaţiu prin intermediul căruia, voi vă puteţi conecta cu 
Cosmosul. Asupra acestui spaţiu, şi implicit asupra voastră, vor 
acţiona toate planetele Universului. Ele vă vor fi prietene, 
ajutoare şi co-creatoare. 

Uitaţi ce se întâmplă după legile naturii: până şi cea mai mică 
floare de romaniţă este, la rândul ei, conectată cu Cosmosul, cu 
planetele şi cu Soarele. Floricica îşi deschide petalele la răsăritul 
Soarelui şi le închide la apus. Floarea şi soarele sunt unite în 
armonie. Nici trilioanele de kilometri, anii lumină, nu le pot 
separa. Ele simt împreună - măreţul soare şi micuța floricică 
terestră. Şi sunt conştiente amândouă că doar împreună pot fi 
creatoarele măreţei armonii universale. 

Însă planta terestră nu reacţionează doar la soare. 
Reacționează şi la alte stele, reacţionează la om şi la energia 
sentimentelor lui. 

Savanţii au efectuat un astfel de experiment. Au montat 
senzori pe o plantă de apartament - pe o floare. Acele 
aparatelor au înregistrat subtile impulsuri energetice, produse 
de floare. În cameră au fost introduşi, într-o anumită secvenţă, 
mai mulţi oameni. Unu' a trecut fără să-i dea atenţie, altul a 
stropit-o, al treilea i-a rupt o frunzuliţă. Aparatele au stabilit că, 
în prezenţa celui care i-a rupt frunzuliţa, planta începea să se 
agite, iar acul indicator oscila. 

Un alt fenomen, adesea întâlnit: florile se ofilesc când 
stăpânul pleacă de acasă. Cu alte cuvinte, se înţelege că toate 
plantele reacţionează la om. Pot să-l iubească şi, tot atât de 


bine, să nu-l iubească. Prin urmare, pot să-şi informeze stelele 
despre iubirea sau neiubirea lor. 

Acum imaginaţi-vă că aveţi un spaţiu al vostru - un hectar de 
pământ. Nu un hectar pe care doar să cultivați cartofi destinaţi 
vânzării, ci un hectar pe care aţi început să creaţi, având un 
anumit nivel de conştiinţă, de spiritualitate. 

Voi aveţi un teritoriu al vostru, pe care cresc numeroase 
plante, cultivate nu de persoane angajate, ci nemijlocit de voi. 
Fiecare plantă, fiecare fir de iarbă vă tratează cu iubire. Şi 
tocmai aceste plante, aceste creaturi vii, sunt în stare să 
strângă pentru voi toate cele mai bune energii din Univers. Să le 
strângă şi să vi le dăruiască. Plantele nu se nutresc numai cu 
energia pământului. Doar ştiţi că există plante care cresc şi fără 
sol. 

Cu cinci mii de ani în urmă, în Egiptul Antic trăiau sacerdoti, 
care au fondat numeroase religii. Aceşti sacerdoţi ghidau 
popoare întregi şi erau cei mai avuţi oameni ai vremii. Aveau în 
beciurile palatelor cufere pline cu aur şi comori, stăpâneau o 
multitudine de ştiinţe, faraonul venea la ei după sfat şi bani. 
Insă fiecare dintre aceşti sacerdoţi sus-puşi îşi avea hectarul său 
de pământ pe care nu-l muncea cu ajutorul slavilor. Aceşti 
oameni, atât de bogaţi şi învăţaţi, cunoşteau secretul hectarului. 
Pe zidurile templelor  sacerdoţilor  Anticului Egipt era 
inscripţionat: „Nu-ţi însuşi hrana slugii tale”. Acesta este un 
exemplu. A 

lată un altul. In Roma Antică, senatorii dăduseră o dispoziţie 
care prevedea: dacă sclavul se pricepe la munca pământului şi i- 
a fost dat pământ în posesie, atunci acesta putea fi vândut altui 
stăpân doar împreună cu pământul, pentru a nu permite accesul 
străinilor la culturile de pe acesta. De ce au dat senatorii romani 
pământ unor sclavi? Pe deasupra şi bani, cu care sclavii să-şi 
ridice case? Pentru un singur motiv - pentru a le cere în schimb 
10% din recolta cultivată şi impregnată cu iubirea şi grija celor 
ce-o creşteau. Doar o astfel de recoltă poate aduce beneficii. 

Atât sacerdoţii egipteni, cât şi senatorii Romei Antice ştiau 
care erau alimentele prielnice omului. Produsele pe care le 
mâncăm noi acum, sub nicio formă nu ar trebui întrebuințate în 
acest scop, deoarece reprezintă hrană moartă. Există o 
diferenţă abisală între fructul pe care-l rupeţi de pe ram şi-l 
mâncaţi imediat şi celălalt, vândut la magazin. Şi secretul nu stă 


doar în faptul că acesta este veşted, ci în faptul că nu are nicio 
energie. Nu poate nutri sufletul uman. Nici nu vreau să 
pomenesc despre faptul că lumea noastră tehnocrată a creat 
acele soiuri vegetale, de tip mutant. 

In condiţiile în care voi nu posedaţi hectarul vostru de 
pământ, nu veţi găsi nicăieri alimente care să vă fie prielnice 
sănătăţii. Puteţi să cumpăraţi pe bani, legume. Dar să ştiţi: 
acestea nu au crescut pentru voi! Îndeobşte nu au crescut 
pentru om. Ele au crescut pentru bani. 

Nu există boală pe care să n-o poată îndepărta Spaţiul de 
lubire, acel spaţiu pe care voi să-l creaţi cu mâinile şi cu sufletul 
vostru. 

Omul este fiul lui Dumnezeu. Lumea vegetală şi animală, 
aerul şi spaţiul care ne înconjoară sunt, şi ele, tot creaţii ale Lui. 
lar totul la un loc nu este altceva decât materializarea visului 
Dumnezeiesc. Dacă cineva se consideră om de înaltă 
spiritualitate, atunci să arate materializarea spiritualităţii sale. 

Imaginaţi-vă că acum, de sus ne priveşte Dumnezeu. ŞI-I 
vede pe unu' din fiii Săi conducând tramvaiul, pe altul ridicând o 
clădire, pe altul stând în dosul tarabei la magazin - pe vânzător. 
Aceste profesii nu le-a lăsat Dumnezeu. Ele sunt pentru robi. 
Dumnezeu nu a vrut ca fiii Săi să fie robi. Ela creat o lume 
încântătoare şi i-a dat-o moştenire copiilor Săi. Credeţi în El şi vă 
bucuraţi! Dar pentru asta, lumea trebuie înţeleasă. Înţeles ce 
înseamnă Luna şi înţeles ce înseamnă planta numită Coada 
şoricelului. 

Dar ce este hectarul de pământ? Este acel loc în care omul să 
muncească cu sudoarea frunţii? NU! Este acel loc în care omul, 
îndeobşte, nu trebuie să lucreze! Este acel loc de unde omul 
poate să ghideze lumea. Spuneţi-mi, cine-i aduce mai mare 
bucurie lui Dumnezeu: un om care conduce tramvaiul sau unul 
care a transformat o bucăţică de pământ, chiar şi una foarte, 
mică, în Rai? Desigur, al doilea! 

Ar trebui să i se explice omului contemporan cum să-şi 
croiască drum în Cosmos sau cum să valorizeze planeta Marte 
sau Luna? Nu! Nu trebuie! Întrucât şi acolo vor apărea armele şi 
mizeria, întrucât şi acolo vor izbucni războaie ca şi pe Pământ. Şi 
totuşi, omul a fost conceput să stăpânească şi alte lumi. Dar 
asta se va întâmpla doar atunci când va înţelege şi va valorifica 
cum trebuie, Terra. Metoda de valorificare a planetelor 


Universului nu este nici pe departe tehnologică, ci psiho- 
telepatică. 

Omul va trebui mai întâi să descopere în ce stă frumuseţea 
lumii. 

Oraşul vostru, Zurich, este considerat frumos. Putem spune 
de mii de ori că este frumos, dar ce anume e aşa de frumos la 
el? Nu-i vorbă, e totul foarte curat şi aici trăiesc oameni foarte 
înstăriți. Dar poate fi, oare, frumos pământul învelit, iată, în 
acest asfalt? Să fie chiar aşa de bine că doar în determinate 
locuri cresc oaze verzi? Să fie pozitiv că în centrul oraşului 
vostru moare măreţul copac — cedrul? Se intoxică cu fum. Se 
asfixiază de la gazele de eşapament. Şi nu moare doar el, nu se 
asfixiază doar cedrul... De la aceste gaze se otrăveşte şi omul 
care merge pe strada asta. 

Ar trebui să medităm la ce-am făcut pe acest Pământ. Şi, mai 
bine să vorbim pe faţă. Haideţi, fiecare din noi să luăm câte o 
bucăţică de pământ, să folosim întreaga noastră inteligenţă şi 
spiritualitate, şi să plăsmuim un colţ de Rai, fie el cât de mic, dar 
concret. Şi să preschimbăm acest mic petic de pământ de pe 
marea planetă, într-o livadă înfloritoare, materializându-ne 
spiritualitatea, aşa cum a făcut Dumnezeu. Dacă asta o vor face 
milioane de persoane din toate ţările lumii, atunci întregul 
Pământ va deveni o livadă înfloritoare şi nu vor mai exista 
războaie, deoarece milioane de oameni vor fi ocupați cu 
măreaţa creaţie. Şi chiar de va merge rusul în Elveţia sau în 
Germania, o va face doar pentru a-şi bucura ochiul cu 
încântătoarele oaze vii şi pentru a schimba experienţa 
materializării realei spiritualităţi. 

Rusia, din păcate, acum face eforturi să imite Apusul. 
Politicienii ruşi, în prelegerile lor folosesc expresii monotone, 
vorbind despre ţările occidentale ca despre ţări dezvoltate, 
civilizate şi îndeamnă populaţia să atingă acelaşi nivel de 
evoluţie şi civilizaţie. Politicienii noştri nu întrevăd ceea ce nu 
numai că s-ar putea atinge rapid, dar şi depăşi semnificativ. Dar, 
ca aşa ceva să aibă loc, trebuie să se alerge în sens contrar. 

Eu nu am nicio intenţie să înjosesc sau să jignesc civilizaţia 
voastră, occidentală. Doar că, dacă noi vrem să vorbim despre 
spiritualitate, suntem datori să fim sinceri unii faţă de ceilalţi. 
Spiritualitatea nu poate fi apreciată doar în baza bunăstării 
materiale sau al nivelul tehnologic atins. Această cale 


unidirecţională de dezvoltare tehnocrată a umanităţii poartă 
inechivoc spre prăpastie, iar voi, cei adunaţi aici, fără îndoială, 
vă daţi seama de asta. Dacă-i aşa, atunci ar trebui să vă daţi 
seama şi de faptul că, pe calea spre prăpastie pe care alergăm 
acum, voi sunteţi înaintea noastră. Încercaţi să vă opriţi şi să 
gândiţi. Ce s-a întâmplat cu lumea? Dacă înţelegeţi, strigaţi-le 
celor care aleargă în urma voastră: „Opriţi-vă, oameni buni, nu 
mai alergaţi! Aici e o prăpastie şi noi suntem în gura ei. Căutaţi o 
altă cale!” 

Împreună, noi toţi, ascultându-ne inimile, ar trebui să trecem 
de la vorbele de duh la materializarea lui. Un hectar reprezintă 
doar un punctişor pe faţa Terrei însă milioane de astfel de 
punctişoare vor transforma Pământul într-o livadă înfloritoare. 
Miliardele de petale de flori, zâmbetele fericite de copii şi 
vârstnici vor înştiinţa Universul: 

—Oamenii Pământului sunt pregătiţi pentru a crea! 

—Te aşteptăm, Omule, vor răspunde planetele Universului. 

—Te aşteptăm, destoinic fiu al lui Dumnezeu! 

Bazele măreţei schimbări de pe Pământ au fost puse în 
mileniul nostru. Zeci de mii de familii ruse au aspirat deja la 
hectarul lor de pământ. Tatăl şi mama care au zămislit cu 
adevărat Spaţiul de lubire pentru ai lor copii, sunt mult mai 
spirituali decât cei mai renumiţi înţelepţi care doar vorbesc 
despre spiritualitate. 

Fie ca din pământ să crească sufletul fiecărui om, sub forma 
unei minunate flori, unui falnic pom cu fructe parfumate şi fie ca 
toate acestea să se petreacă pe fiecare hectar de pe planeta 
noastră. 

După aceste cuvinte, în sală s-a lăsat o linişte desăvârşită, 
care s-a prelungit câteva minute. Apoi a izbucnit o explozie de 
aplauze. 

Am luat cuvântul la Zurich şi a doua zi. Şi din nou sala era 
plină. Erau prezenţi şi foştii noştri compatrioți. 

Cred că nu am reuşit să vorbesc îndeajuns de cursiv, mai ales 
prin intermediul translatorului. Însă, oamenii nu au părăsit sala, 
au rămas şi au ascultat, deoarece, în acea sală, atunci nu le-am 
vorbit numai eu, ci şi o măreaţă forţă. O forţă simplă, concretă 
şi, totodată, neobişnuită, de milenii rămasă în adâncul sufletului 
uman - nostalgia vieţii de om-făurar. 

Şi-atunci, eu am gândit: „Neapărat trebuie ca cineva să 


dovedească că se vor întoarce în Rusia toţi fiii şi fiicele, de 
vântul neprielnic departe purtaţi. Se vor întoarce!” Vă amintiţi 
cuvintele Anastasiei: 

„În Rusia, în această zi, vor sosi oaspeţii! Toţi cei pe care i-a 
născut, vor veni ca Atlanţii Pământului! Prodigioşi se vor 
întoarce toţi Fiii Săi! Fie ca barzii, peste tot, să cânte din chitare. 
Bătrânii vor scrie scrisori copiilor, iar fiii, toţi, părinţilor. Şi noi 
doi, Vladimir, tineri vom fi, aşa cum tineri, odată, toţi oamenii 
vor fiis- j i 


Aş vrea să mai adresez încă un apel-rugăminte cititorilor 
cărţilor din seria Cedrii sunători ai Rusiei. 

În momentul actual are loc procesul demarat de voi, de 
realizare a programului popular de dezvoltare a Statului Rus. O 
parte din articole sunt publicate prin almanahuri, o altă bună 
parte sunt postate pe Internet, pe saitul Anastasia. Am remarcat 
că materialele, în marea lor majoritate, sunt interesante. Printre 
toate aceste materiale, însă, se vorbeşte relativ puţin despre 
chestiunea autorităţii. Însă acest aspect este deosebit de 
important. Aş vrea să vă invit să ne gândim împreună. Pentru 
început vă fac cunoscute concluziile trase de mine. 

Autorităţile se succed des. În doar ultimii o sută de ani, 
oamenii au trăit atât sub ţarism, cât şi sub comunism. De 
asemenea, am avut şi o serie întreagă de conducători 
democratici. Autoritățile se succed, însă viaţa nu se 
îmbunătăţeşte. De ce? Pentru că la conducere vin tot timpul 
oameni răi? Nu cred. Mai degrabă aş spune că sistemul 
implementat de mai mulţi politicieni veniţi la putere 
neutralizează capacitatea funcţionarilor de a lua decizii menite 
să ridice, în mod efectiv, nivelul de trai al populaţiei. 

Să luăm legislatura de la ultimele alegeri. In linii mari, cei pe 
care-i votăm par a fi oameni normali, cu, familie. Insă în decursul 
candidaturii lor auzim de proiecte de lege, puţin spus, ciudate. 
De ce se întâmplă aşa? Este posibil ca, odată urcați la putere, să 
nimerească într-o altă lume, ruptă de cea a poporului. 
Apartament în case speciale pentru deputaţi, maşină cu girofar, 
cabinet în care norodul nu este primit, privilegii de tot soiul şi 


Autoritatea populară = 


agitaţie continuă. 

Bunicul Anastasiei a propus un proiect de lege interesant 
pentru deputaţi. Toţi ar trebui să primească pământ şi musai să 
trăiască acolo, în aşezăminte, în vecinătatea populaţiei. 
Cetăţeana Ucrainei, absolventă a facultăţii de drept, Tatiana 
Borodina, a detaliat acest proiect, din care eu, considerându-l 
demn de atenţie, am decis să public în această carte punctele 
esenţiale şi să le cer cititorilor să-l propună deputaţilor din 
forurile legislative de la toate nivelele, din regiunile lor. 

Şi le mai cer, totodată, cititorilor să ia parte la toate alegerile 
regionale şi federale, dar să voteze doar acei candidaţi la funcţia 
de deputat, care trăiesc pe propriile lor moşii. 

Este posibil ca o simplă ştampilă din paşaport să ateste 
apartenenţa unuia sau altuia la cetăţenia Rusiei? Deseori se 
întâmplă ca aspirantul la candidatură să aibă cetăţenie rusă, 
apartament cu viză de reşedinţă, în timp ce proprietatea şic să 
se afle într-o altă ţară. Se va gândi acest om, oare, la nevoile 
poporului rus? Evident că gândurile lui vor fi îndreptate la cu 
totul altceva. 

Dar dacă candidatul posedă o fărâmiţă de Patrie, adică Vatra 
familiei lui se află în Rusia, şi trăieşte printre cetăţeni ruşi, atunci 
de la el se pot pretinde servicii îndreptate înspre binele acestor 
cetăţeni şi marii Patrii. 

Toate aceste lucruri le înţelege tot mai multă lume. Studenţii 
au început să scrie proiecte de lege în sprijinul legislatorilor. 

Legea rusă a Așezămintelor Patrimoniale” (de familie) 

înfiinţate de deputaţii poporului rus de la toate nivelele 
(proiect) 

Legea reglementează fundamentele economice, sociale şi de 
drept juridic ale înființării şi funcționării  aşezămintelor 
patrimoniale, fondate de deputaţii populari ai Rusiei şi a moșiilor 
de familie. De asemenea, garantează proclamarea în Constituţia 
Rusiei a dreptului cetăţenilor ruşi la pământ, ca bogăţie 
naţională fundamentală. Ţelul legii este asigurarea condiţiilor 


29 Aşezământ Patrimonial (Po6oBoe /loocrenne) - aşezământ de tip nou, 
inspirat din ideile expuse de Anastasia, proiectat cu aportul a multor cititori ai 
seriei Cedrii sunători ai Rusiei. (n.t.) 

Localităţi întemeiate pe principiile moral-ecologice expuse în cărţile lui V. 
Megre, formate din Vetrele de Familie individuale şi anexele socio-economice 
în serviciul acestora. (n.r.) 


optime pentru o activitate calitativă şi efectivă a deputatului 
Rusiei, menită a întocmi, a constitui şi a aproba legile Rusiei, 
totodată şi de a asigura o legătură cât mai naturală între acesta 
şi alegător. 

Articolul 1. Noţiunile şi termenii generali folosiţi în 
prezenta Lege. 

În înţelesul prezentei Legi, termenii de mai jos au 
următoarele semnificaţii: 

— Vatra Familiei este un lot de teren cu o suprafaţă cuprinsă 
între 1 şi 1,3 ha, acordată oricărui cetăţean rus major, în 
folosinţă pe viaţă, cu dreptul de a fi lăsat moştenire şi fără 
obligativitatea impozitării, atât a terenului, cât şi a recoltei; 

— Aşezământ Patrimonial (de tip nou) este un centru rural 
organizat în temeiul principiului autogestionării şi format din 
Vetrele Familiei şi facilităţile de interes sociocultural public; 

— Folosință pe viaţă reprezintă întrebuinţarea şi posesiunea 
necondiționată, gratuită şi pe termen nedeterminat a lotului de 
pământ; 

— Gard viu desemnează vegetaţia silvică şi tufărişul, sădite 
pe perimetrul Vetrei şi Aşezământului. 

Articolul 2. Cadrul legal al Vetrelor şi Aşezămintelor. 

Activităţile legate de atribuirea loturilor de pământ în vederea 
înfiinţării aşezămintelor de tip nou deputaţilor populari ai Rusiei, 
definirea statutului juridic al aşezămintelor şi proprietăţilor 
familiale şi funcţionarea lor vor fi reglementate prin Constituţia 
Rusiei, prin Codul Funciar al Rusiei, prin Legea Rusă a 
aşezămintelor şi proprietăţilor funciare şi prin alte dispoziţii. 

Articolul 3. Principiile fundamentale ale legislaţiei în 
cadrul aşezămintelor. 

a) respectarea legii; 

b) crearea condiţiilor de garantare a dreptului la pământ 
ca bogăţie naţională fundamentală, tuturor cetătenilor Rusiei; 

c) posesiunea şi întrebuinţarea necondiţionată/ gratuită şi 
pe termen nedeterminat a lotului de pământ pus la dispoziţie 
pentru întemeierea Vetrei propriei Familii; 

d) scutirea proprietarilor acestor Vetre de plata taxelor 
pentru vânzarea produselor cultivate şi realizate pe acestea; 

e) fiecare deputat al Rusiei, pe durata mandatului, va 
avea dreptul să înfiinţeze un singur aşezământ; 

f) alte principii. 


Articolul 4. Cadrul de aplicativitate al prezentei Legi. 

Prezenta Lege se aplică la toţi deputaţii populari ai Rusiei, de 
la toate nivelele, aleşi în conformitate cu directivele votului 
popular şi, de asemenea, la toţi cetăţenii majori ai Rusiei, care îşi 
manifestă interesul de a trăi în aceste aşezăminte, fondate pe 
principiile expuse în prezenta Lege. 

Articolul 5. Acordarea loturilor de pământ deputaţilor 
populari ai Rusiei, In vederea înfiinţării Aşezămintelor de 
tip nou. 

1. Fiecărui deputat popular al Rusiei în prezent cu mandat şi 
acelor din mandatările viitoare, în decursul primului an, din ziua 
alegerii, i se va ceda un lot de teren nu mai mic de 150 de ha, în 
scopul întemeierii unui Aşezământ de tip nou (în continuare 
denumit /ot de pământ). 

2. Odată cu alegerea deputatului popular al Rusiei, cu 
mandat multiplu, prin sistemul proporţional, la o circumscripție 
naţională, pe baza listelor de candidaţi şi deputaţi, înaintate de 
partidele din blocurile electorale ale partidelor politice, lotul de 
pământ acordat deputatului va trebui să aparţină regiunii în care 
acesta a fost votat. 

În cazul alegerii deputatului cu mandat unic, prin sistemul 
majoritar, cu votul majorităţii dintr-o circumscripție electorală, 
acestuia i se va ceda lotul de pământ în perimetrul 
circumscripţiei în care a fost ales. 

3. Este interzis ca la înfiinţarea unui Aşezământ să ia parte 
doi sau mai mulţi deputaţi. De asemenea, este interzisă 
coexistenţa într-un singur aşezământ a doi sau mai mulţi 
deputaţi ai Rusiei în funcțiunea mandatului. 

4. Lotul de pământ alocat va reprezenta o suprafaţă 
compactă, străbătută de o sursă hidrică, delimitată din 
proprietatea de stat sau comunală. 

5. În caz de necesitate, lotul de pământ va fi achiziţionat de 
la proprietari privaţi, în scopuri obşteşti. Proprietarul privat al 
lotului va fi anunţat pe cale scrisă de această intenţie, nu mai 
târziu de un an din momentul propunerii, de către organul 
interesat de achiziţionarea respectivului lot. Achiziţionarea 
lotului în discuţie se va face cu acordul proprietarului său 
legitim. Preţul acestuia va fi stabilit în conformitate cu evaluarea 
valorică făcută de experţii în materie, după metodica aprobată 
de Cabinetul de Miniştri al Rusiei. 


6. Lotul de pământ care urmează să fie incorporat în 
suprafaţa destinată înfiinţării Aşezământului de tip nou de către 
deputaţii Rusiei, dar care se află în proprietate privată sau altă 
formă juridică, cu asentimentul proprietarului, poate fi schimbat 
cu un lot de valoare egală din aceeaşi regiune sau, la cererea 
proprietarului, din alte regiuni ale Rusiei. 

7. Cetăţenii ruşi, proprietarii loturilor de pământ şi cotelor de 
teren (unităţi) dispersate în teritoriu şi învecinate cu teritoriile 
noului Aşezământ, vor avea dreptul să cedeze aceste proprietăţi 
deputaţilor ruşi în vederea înfiinţării Aşezământului şi să 
primească, în cadrul acestuia, dreptul de folosinţă pe viaţă a 
unor loturi de pământ în vederea întemeierii propriilor Vetre 
Familiale. 

8. Cetăteanul Rusiei, deţinător de unităţi de loturi, care nu 
cedează aceste unităţi, are dreptul de a le ataşa în întregime 
sau parţial (suprafeţe nu mai mici de un ha) Aşezământului 
înfiinţat de deputat şi de a beneficia de dreptul de folosinţă pe 
viaţă a lotului pe care să-şi întemeieze Vatra Familiei. 

Articolul 6. Structura teritorială a Aşezământului. 

1. În cadrul Aşezământului vor intra următoarele loturi de 
pământ: 

— Loturile Vetrelor; 

— Loturile Vetrelor fiilor deputatului Rusiei (fond de rezervă), 
nu mai mari de câte două ha pentru fiecare Vatră; 

2. Suprafeţele de interes socio-cultural obştesc vor fi 
atribuite în conformitate cu planul general al Aşezământului. 
Această suprafaţă de interes obştesc nu va depăşi 7% din 
suprafaţa totală a Aşezământului. 

3. Suprafaţa de teren restantă va fi parcelată, în vederea 
întemeierii altor Vetre Familiale, în bucăţi de câte un hectar, 
fiecare. Această suprafaţă poate fi extinsă până la 1,3 ha, 
funcţie de caracteristicile excepţionale de relief sau de alţi 
factori. 

4. Printre loturile de pământ vor fi lăsate, în mod obligatoriu, 
treceri nu mai înguste de 3-4 m. Proprietarul fiecărui lot 
predestinat întemeierii Vetrei Familiale, are dreptul să planteze 
gard viu. 

5. Pe loturile de pământ destinate întemeierii Vetrelor 
Familiale, cetăţenii ruşi au dreptul să planteze pomi, arbori şi 
arbuşti (totodată, şi specii forestiere), să realizeze rezervoare 


hidrice artificiale, să ridice clădiri de locuit, alte structuri, 
hambare şi alte facilităţi, toate acestea în deplină respectare a 
bunei vecinătăţi. 

Articolul 7. Modalităţi de repartiție a loturilor de 
pământ în vederea întemeierii Vetrelor Familiale, între 
cetăţenii ruşi. 

1. Deputatul popular al Rusiei are dreptul de a fi 
împroprietărit primul, la alegerea lui, cu un lot de teren necesar 
întemeierii propriei Vetre Familiale, în folosinţă pe viaţă, cu 
dreptul de a-l lăsa moştenire. 

2. Fiecare dintre copiii deputatului, care are familie, are 
dreptul la un lot de pământ în folosinţă pe viaţă, necesar 
întemeierii Vetrei propriei familii. 

3. Un lot sau două de teren, din cadrul Aşezământului, va fi 
destinat, prin lege, copiilor de la orfelinate sau refugiaților. 

4. Din terenurile restante, o parte de până la 30%, va fi 
repartizată de către deputat, la latitudinea sa, altor cetăţeni ai 
Rusiei în scopul întemeierii Vetrei Familiei. 

5. Cele rămase vor fi atribuite cetăţenilor ruşi din diferite 
clase sociale (antreprenori, angajaţi în sfera socială, pensionari, 
reprezentanţi ai intelectualităţii artistice, militari ş.a.) Loturile de 
pământ vor fi împărţite între cetăţenii ruşi prin tragere la sorţi, în 
cadrul adunărilor obşteşti ale viitorilor locuitori ai Aşezământului. 

Articolul 8. Consiliul Teritorial al Aşezământului. 

1. Consiliul Teritorial al Aşezământului, alcătuit din locuitorii 
legaţi prin convieţuirea permanentă în acesta, va reprezenta un 
element administrativ de sine stătător. 

2. Consiliul Teritorial al Aşezământului va avea dreptul de a 
delega un organ care să reprezinte autoritatea locală - Consiliul 
Aşezământului - alcătuit exclusiv din locuitori respectivului 
Aşezământ. 

3. Deputatul popular nu are dreptul să-şi prezinte 
candidatura la alegeri şi să fie ales în Consiliul Aşezământului. În 
cazul alegerii deputatului în Consiliu, alegerile vor fi invalidate. 

4. În vederea reglementării specificului activităţii de auto 
gestiune a Consiliului Teritorial al Aşezământului, în cadrul 
adunării consiliului sau al referendumului local, va fi instituit 
Statutul Consiliului Teritorial Local (în continuare Statut). 

Articolul 9. Statutul lotului de pământ destinat 
Vetrelor Familiei. 


1. Lotul de pământ destinat Vetrei Familiei va fi acordat în 
folosinţă pe viaţă, cu dreptul de a fi transmis prin moştenire doar 
cetăţenilor de naţionalitate rusă. Lotul de pământ destinat Vetrei 
Familiei nu poate fi acordat cetăţenilor străini şi persoanelor fără 
cetăţenie, excluşi fiind doar cei care au primit, prin lege, statutul 
de refugiat (însă nu mai mult de două familii într-un aşezământ 
înfiinţat de un deputat al Rusiei)*. 

XXX 

Nu-mi dau seama cât m-am plimbat până ce bunicul 
Anastasiei a terminat de citit documentele conţinute în dosarul 
adus de mine. 

La un moment dat, aud hohote de râs tineresc, copios şi 
răsunător. A continuat să râdă şi după ce m-am apropiat de el. 

— Tare... Oh, aşa m-am mai distrat... Mulţumesc, Vladimir. La 
început nici nu vroiam să mă bag. 

— Şi-acum, ce aveţi de râs? Situaţia e destul de serioasă. 
Complexă! 

— Pentru cine? — a continuat bătrânul. 

— Pentru mine şi pentru cititorii care vor să-şi întemeieze 
Vatra despre care a vorbit Anastasia. 

Probabil că am vorbit cu un ton puţin nervos şi ofensiv, 
deoarece bunicul Anastasiei a încetat să mai râdă, m-a privit cu 
luare-aminte şi mi-a răspuns liniştit şi serios: 

— Nu reuşesc să înţeleg, de ce stă cu tine nepoţica, şi mai 
face şi copii!? Numai nu te supăra pe mine - un biet bătrânel - 
Vladimir. Eu nu reuşesc să înţeleg, asta înseamnă că nici alţi 
oameni nu vor înţelege, totuşi, în această neînțelegere posibil să 
se ascundă un sens măreț. Tocmai de asta o să mă adresez ţie 
fără ostilitate. Nu o judec pe nepoţică, ci admir faptele ei! 

— Dar legat de cele din dosar, puteţi să spuneţi ceva? 

— Tocmai ce-am spus: admir faptele. 

— Ale cui? 

— Ale nepoţelei. 

— Eu v-am întrebat despre cele scrise de mine. 

Bunicul a privit mai întâi tăcut la dosarul cu documente, apoi 


30 Prezentul proiect de lege şi comentariile legate de acesta vor fi 
publicate Sntr-unul din numerele Almanahului Cedrii sunători ai Rusiei, care 
va fi pus ulterior in vânzare. Ar fi de dorit ca cititorii să-şi anunţe deputaţii de 
la toate nivelele să-l analizeze. (n.a.) 


atent la mine şi a spus: 

— Nu ştiu, Vladimir, cât le poate fi de util apelul tău, scris lor. 
Poate că e important pentru ei, însă pentru mine, ceea ce am 
citit reprezintă doar confirmarea presupunerii pe care demult am 
făcut-o, referitoare la faptul că nepoata, deja cu zece ani în 
urmă, prevedea toate aceste peripeții, iar tot ceea ce ţie ţi se 
pare acum că se împotriveşte, ea demult a convertit în pozitiv. 

— Cum să fie pozitivă insulta adusă mie şi cititorilor? 

— Da’ tu sau cititorii tăi aţi înţeles cine vă insultă? 

— O structură cuibărită sub aripa Bisericii Ortodoxe Ruse. 

— Te-a jignit? 

— Da. 

— Asta-i pozitiv. Acum, tu şi cititorii tăi veţi putea simţi cu 
ajutorul sentimentelor şi nu cel al minţii, cum erau ponegriţi 
străbunii voştri în faţa copiilor lor. Au fost numiţi păgâni şi, de-a 
lungul secolelor, le-au fost atribuite fapte negative pe care 
strămoşii voştri nu le-au săvârşit. Nu numai tu ai încercat să scrii 
despre asta. De-a lungul veacurilor, nu puţini au fost istoricii 
care s-au găsit să încerce să respingă clevetelile. Dar, în van. 

Acum s-a creat o situaţie în care, în aceeaşi manieră, se 
cleveteşte şi împotriva oamenilor care vor să se atingă de 
creaţia Divină. Astfel de oameni, astăzi nu-s puţini şi simt pe 
propria lor piele cum au fost minţiţi referitor la înaintaşii lor. Cei 
care simt bârfiţi astăzi capătă glasul înaintaşilor depărtaţi. Ca 
nişte îngeri păzitori vor începe înaintaşii îndepărtați să-şi 
protejeze copiii de azi. Nu există o altă forţă mai bună şi mai 
luminoasă decât cea care se naşte acum pe Pământ. Crede-mă! 
Ceea ce se întâmplă astăzi cu oamenii... Când firul nevăzut 
reuşeşte să-l unească pe fiul de azi cu tatăl care a trăit cu două 
mii de ani în urmă... Şi când acest fir nevăzut continuă să se 
întindă şi să-l unească pe om cu Dumnezeu, cu primul său 
Tată... 

În timp ce-a rostit aceste ultime cuvinte, bătrânul şi-a stăpânit 
cu greu emoţiile... însă eu am ţinut să precizez: 

— Poate că este foarte important ceea ce tocmai aţi spus 
Dumneavoastră. Dar aici e vorba despre încetinirea procesului 
de înfiinţare a Vetrei Familiei. 

— Poate că asta serveşte conştientizării şi  plăsmuirii 
proiectului viitorului?... 

— Da, poate, oricum, ce întorsătură ciudată... Totul a început 


aşa de simplu, cu prima carte, apoi a doua, cluburile de cititori... 
însă acum, odată cu Cartea Neamului apare şi Letopiseţul 
Familiei. 

Auzind aceste cuvinte, bătrânul a râs din nou, dar imediat s-a 
redresat. Apoi a vorbit zâmbind bonom: 

— Cu Letopiseţul Familiei e evident, s-a jucat personal 
Anastasia. Poate, ca să vă mai domolească oleacă. Ca să vezi ce 
situatie a urzit: călăuzele cele mai de vază ale ţării şi Patriarhul 
au sustinut o idee a Anastasiei... Doar una. Despre filozofia ei, ori 
au tăcut premeditat, ori nu au înţeles-o. Ei nu vor intra în 
eternitate, ei sunt parţialnici şi necurajoşi. 

In istorie şi în eternitate vor intra doar acei oameni care 
acum, chiar dacă şi numai în minte, îşi zămislesc Vatra proprie 
pe placul lui Dumnezeu. De i-a ales ideea sau de au ales-o ei, nu 
mai contează. Eternitatea este în fata acelor oameni care 
creează un viitor pentru copiii lor. Pentru copii şi pentru sine. 
Pentru prima oară, pe Pământ, omul, cel pentru veşnicie zămislit, 
în veşnicie se întoarce. 

Vladimir, acum încep să pătrund faptele nepoţelei. Dinaintea 
ei sunt deschise multe taine ale existenţei. Dar se află printre ele 
una care până şi pentru preoţii supremi rămâne misterioasă. Ei, 
dintotdeauna, ştiu că viaţa omului poate fi infinită. O parte din 
cunoştinţele lor le-a permis să se reîncarneze. Însă nu a fost 
niciodată o reîncarnare completă. lar din acest motiv, nici lor şi 
nici umanităţii, aceste fapte nu le-au adus fericirea. 

Acum sunt convins, crede-mă, că Anastasia cunoaşte pe 
deplin toate acele creaţii care permit dobândirea vieţii eterne. 
Intreab-o pe ea şi străduieşte-te s-o înţelegi! Şi dacă se vor găsi 
în ea cuvinte pe înţelesul majorităţii oamenilor, se vor deschide 
lumi demne de omul-zeu. 

Mergi, Vladimir, la nepoţică, şi vorbeşte cu ea! E sub un 
cedru, pe malul râului. Poate se va porni ceva important în lume, 
de se vor găsi cuvintele potrivite eternității, intelectului şi 
sentimentelor, pe înţelesul oamenilor. Îşi vor lua avântul în 
înalturi aspiraţiile măreţei civilizaţii trezite din nou la viaţă. 
Galaxia va percepe măreţele aspirații şi, cu vibrantă emoție, va 
aştepta atingerea celor care pot dărui planetelor o viaţă 
minunată. Mergi, nu zăbovi! 

Am făcut câţiva paşi, dar strigătul bunicului Anastasiei m-a 
oprit: 


—Vladimir, ar fi timpul ca voi, anastasiivți, să puneţi bazele 
unui partid al neamului. 

— Un partid? Ce partid? 

— Tocmai ţi-am spus parcă, numiţi-l Partidul Neamului”. 


Noua civilizaţie 


Anastasia şedea la umbra unui cedru. Era îmbrăcată într-o 
rochie de in, de culoare gri-deschis. Cu capul uşor înclinat şi cu 
genunchele strânse în mâini, privea la oglinda liniştită a lacului. 

Nu m-am apropiat imediat de ea, am rămas aşa o vreme, 
privind de departe pustnica tăcută, de pe malul apei. Nu! 
Adjectivul ăsta nu i se potriveşte ei. Pustnic s-ar potrivi mult mai 
bine omului contemporan, care trăieşte la apartament, la bloc. 

Trăieşte omu' şi nu-i ştie nici măcar pe vecinii de palier. 
Merge omu' pe stradă şi nu-i pasă de cei pe care-i întâlneşte. 
Nu-i pasă de cine-i vine-n întâmpinare, nu-i pasă de cine-i merge 
alături... 

S-ar părea că nu-i aşa groaznic să trăieşti singur. Mult mai 
îngrozitor e să te simți singur printre semenii tăi! 

Anastasia şade singură pe malul lacului din taiga, dar inima ei 
bate la unison cu cea a milioane de oameni din lume. Unii o 
cheamă soră, de parcă ar fi rude, alţii altcumva... 

lar cuvintele ei abia şoptite străbat dibace dincolo de potopul 
interminabil de informaţii tunate şi schelălăite pe ecranele 
televizoarelor sau pe alte căi. Străbat vorbele ei... şi ating 
oamenii. Apoi, acestor cuvinte rostite le răspund strunele 
chitarelor şi muzica, deseori faptele concrete. Oamenii îşi 
clădesc o nouă viaţă. 


31 Partidul Neamului (Po6naa /laprna) - formaţiune politică menită să 
susţină aplicarea practică a ideilor expuse de Anastasia în cărţile seriei Ceari; 
sunători ai Rusiei. Vezi postfaţa (n.r.) 


lar bunelul Anastasiei... Pentru prima oară mi-a fost dat să-l 
aud că se explică clar şi că-mi cere să vorbesc cu Anastasia 
despre veşnicie... 

M-am aşezat alături de ea. Anastasia s-a întors spre mine, iar 
privirea blândă a ochilor gri-azurii mi-a readus liniştea. Am 
rămas aşa o vreme, doar uitându-ne unul la celălalt. 

Sub un impuls necontrolat, i-am luat mâna, i-am sărutat-o în 
grabă, apoi i-am lăsat-o pe genunchi, de unde am ridicat-o. Pe 
obrajii Anastasiei au înflorit doi bujori, pleoapele i-au fremătat. 
Peste mine, pe neaşteptate a năvălit zăpăceala. Şi cât e de 
ciudat să te zăpăceşti în faţa unei femei pe care o cunoşti deja 
de zece ani!... Dar... şi ce plăcut! 

Şi, ca să ies din fâstâceală, am spart eu gheaţa: 

—Tocmai am vorbit cu bunelul tău. A pomenit, cu o oarecare 
tulburare, despre nişte cuvinte legate de eternitate. În opinia lui, 
aceste cuvinte ar trebui să fie atât de puternice, încât omul să 
nu le pătrundă doar cu mintea şi cu inteligenţa, ci să le şi 
perceapă cu sentimentele. Chiar sunt atât de importante, aceste 
cuvinte? 

— Da, sunt, Vladimir. Dar nu cuvintele sunt importante, ci 
conştiinţa oamenilor. Şi ca ea să se trezească, e evident că şi 
cuvintele au rolul lor. Inţelegerea conceptului de viaţă veşnică 
contribuie la edificarea unui mod desăvârşit de viaţă. 

— Care este raportul dintre modul de viaţă şi înţelegerea 
eternității? 

— Unul direct! Oamenii zilelor noastre sunt convinşi că au de 
trăit doar câteva decenii, după care părăsesc pe veci viaţa, 
trecând în neant. Insă viaţa omului poate dura în eternitate. 
Acest concept ar trebui formulat astfel încât să-i permită fiecărui 
om să-l pătrundă; şi umanităţii, în întregul ei. 

— Despre asta ai vorbit deja. Eu am redat cuvintele tale în 
mai multe cărţi. 

— Aşa e, am vorbit. Dar se vede că, ori nu a fost clară 
exprimarea mea, ori prea puternică a fost sugestionarea căreia a 
fost supus omul de-a lungul atâtor mileniilor. Musai să găsim 
cuvinte şi expresii noi. 

—Şi, ce aştepţi? 

— O să încerc. S-ar părea că doar împreună cu cei care 
înţeleg va trebui să le găsesc. 

— Bine, dar tu zi-le, mai întâi, pe ale tale!... 


— Bine. Poate că potrivit ar fi să spun aşa... 

Oamenii de pe Pământ, în marea lor majoritate, sunt convinşi 
că-şi administrează singuri viaţa. Că-şi aleg profesiile, îşi creează 
familiile, fac copii sau, dimpotrivă, refuză să-i aibă. In realitate, 
multe dintre alegerile lor nu le aparţin. Sunt influențate cu 
prevalenţă de voințe străine, care fac pârghie pe opinia publică. 

Uite un exemplu concret: voi aveţi un obiect care se cheamă 
umeraş de haine. La un moment dat, cineva a decis să 
perfecţioneze această găselniţă: să facă umeraş din omul însuşi. 
Şi a apărut profesia numită manechin. Nu este o profesie de 
invidiat, nu este inerentă menirii omului. 

Totuşi, cineva a găsit de cuviinţă să facă din asta una dintre 
cele mai râvnite meserii. Manechinele vii sunt prezentate printr- 
o miriadă de reviste colorate şi prin transmisiunile tv. S-a vorbit 
şi se vorbeşte despre viaţa lor, dragă Doamne, fericită. S-a 
împământenit credinţa că ar avea foarte mulţi bani şi că mulţi 
bogătaşi le-ar vrea de nevastă. Milioane de fete visează cu 
ardoare să devină manechinul număru' unu din lume, ceea ce le- 
ar face, implicit, şi fericite. 

Milioane de fete tinere din multe ţări au început să 
întreprindă toate acţiunile posibile pentru a-şi însuşi iluzoria 
reputaţie. Însă, doar una la un milion devine manechin faimos, în 
esenţă rămânând doar un simplu umeraş de haine. Celelalte 
suferă doar o decepţie profundă, deoarece nu li s-a adeverit 
visul. 

lar asta s-a întâmplat, deoarece nu au reuşit să-şi pătrundă 
singure menirea, ci şi-au croit calea-n viaţă sub influenta unei 
voințe străine. 

Cazuri din acestea ar putea fi exemplificate cu carul. Soti, 
soţii şi chiar copii, care, cu toţii, visează la valori iluzorii, 
neglijându-şi adevărata menire. 

Acest model de societate în ansamblul ei, spre ce ar putea să 
tindă? 

— Spre nicăieri, ce să mai... Tinde spre nicăieri, această 
societate. Uite, de exemplu, în ţară la noi, în Rusia, nici 
partidele, nici statul însuşi nu au un program concret de 
realizare a viitorului. Din tot ce ai spus tu, Anastasia, cel mai 
mult mă intrigă definiţia menirii. Care-i esenţa? Cum se poate 
face? 

— Fie ca gândurile tale, Vladimir, împreună cu cele ale multor 


oameni să-ncerce, creaţia Divină s-o cunoască, şi al Său 
program-vis. 

— Este posibil să-l cunoşti visul lui Dumnezeu? 

— Da, este posibil! Vezi, doar, El nu a ascuns niciodată şi nu 
ascunde nici acum nimic oamenilor - fiilor Săi. Nu a lăsat vreun 
text înţelept, ci doar exemple concrete. Primul aspect pe care 
fiecare om trebuie să-l pătrundă este: care sunt faptele care 
poartă omul spre viaţa eternă. la gândeşte singur, Vladimir, de 
ce Dumnezeu, în lumea Sa vie, nu a prevăzut automobilul, 
televizorul sau rachetele în forma lor actuală? 

— Poate că nu a fost, pur şi simplu, în stare, în timp ce omul 
da?... 

— EIl i-a dat omului tot ceea ce-i este necesar. Omul se poate 
deplasa, omul este înzestrat cu darul de a-şi imagina scenarii cu 
mult mai realistice decât cele de pe ecranele televizoarelor. La 
fel de bine, omul poate să înnobileze alte planete ale 
Universului, şi asta fără toate acele rudimentare aparaturi 
artificiale. 

El a predeterminat menirea omului şi programul evoluţiei 
întregului Univers. Nu trebuie disecat programul Său pentru a fi 
înţeles, ci studiat şi definit în ce stă însemnătatea tuturor celor 
pământeşti. 

Nemurirea 

— Dumnezeu l-a conceput nemuritor pe om. Omul, doar trei 
condiţii trebuie să respecte: 

Prima: să-şi făurească un spaţiu viu, care să-l atragă atât pe 
sine, cât şi pe cel iubit. 

A doua: pe lume să existe cel puţin un om care să se 
gândească la tine cu dragoste şi bunăvoință. 

A treia: niciodată să nu permiţi ca în tine să ia fiinţă gândul că 
moartea ar putea să te răpună - şi asta e vital. Atunci când unui 
om deja amorţit i se inculcă ideea că, negreşit, va muri şi el 
crede în aşa ceva, cu-adevărat gândul său înclinat va muri. lar 
când un om - în accepţia terestră, vârstnic - cu trupul deja 
scofâlcit, zace pe patul morţii, dar nu acceptă moartea, ci 
dimpotrivă, îşi proiectează mintal continuarea vieţii în spaţiul viu 
de el plăsmuit, atunci el va renaşte. Asta e legea Universului. 
Lege care nu-i permite unui gând care a zămislit viaţă, să moară. 

Voi aveţi conceptul de selectie naturală. Uite că şi azi, 
programul Divin îi selecţionează pe cei mai buni pentru 


reîncarnare. Dacă înainte selecţia nu era aşa puternică, acum 
este tot mai intensă, deoarece cel care, cu dragoste îşi va 
întemeia a sa vatră a familiei se va reîncarna iar şi iar. 

Tot ce-i va sta în cale, pe veci va dispărea de pe faţa 
Pământului, lăsând loc civilizaţiei nou-născute. 

— De ce nouă? Aceiaşi oameni, aceeaşi vegetaţie, şi toate pe 
aceeaşi planetă... 

— Noua civilizaţie este caracterizată printr-o nouă conştiinţă 
şi o nouă percepţie a lumii înconjurătoare. Acest măreț început, 
încolţit în inimile oamenilor contemporani, imperceptibil unei 
scrutări fugitive, va transforma, deocamdată, fizionomia 
planetei pe nume Terra. Şi va avea influenţă asupra vieţii 
întregului Univers. 

— Dar cum va putea înfăţişarea Pământului să schimbe 
Universul? 

— Poate, Vladimir! Vezi, planeta noastră reprezintă doar o 
fărâmiţă a Universului, totuşi, interacționează strâns cu celelalte 
părţi ale lui. 

— Mda, interesant.. Ai putea să-mi zugrăveşti un tablou al 
viitorului, unde Universul să fie schimbat? 

— Desigur. Uite! 


Iubirea - Făurarul lumilor 

Pe planeta Arret? înflorea primăvara. Eflorescenţele copacilor 
şi arbuştilor parfumau la fel ca vegetaţia de pe Terra. Pe 
cărăruia ce şerpuia printre minunăţiile primăverii, păşea 
Vladislav. Mergea la simpozion. Tocmai fusese invitat să-şi 
expună lucrarea pe tema vieţii de pe planeta Arret. Ca oponent, 
avea să intervină Radomir. 

La nouăsprezece ani ai săi, Vladislav stăpânea îndeajuns de 
multe informaţii pentru a-şi putea expune o teorie proprie la 
orice nivel al Consiliului Savanţilor. Dar nu mai prejos era şi 
Radomir. Radomir şi echipa sa de susţinători aveau să profite de 
orice punct slab al teoriei sau de lipsa argumentabilităţii din 
expunerea evenimentelor în discuţie. La simpozion va participa 
şi Ludmila. Ludmila... Aşa a fost să fie, amândoi s-o îndrăgească 
pe această fetiţă, încă din fragedă copilărie. O iubeau, dar nu-şi 


32 Arret - anagrama cuvântului Terra. În textul original Arme - anagrama 
simetrică a cuvântului semna, care înseamnă Terra/Pământ (n.t) 


destăinuiseră iubirea nici fetei, nici unul celuilalt. Aşteptau cei 
puţin un mic semn din partea Ludmilei - pe care dintre ei îl va 
prefera. 

Vladislav a ales cărarea mai ocolită pentru a avea timp să se 
gândească la intervenţia lui. Dar ceva îl încurca în concentrare. 
Avea senzaţia că era urmărit. S-a întors brusc când, dindărătul 
lui, se auzi un foşnet. Pe cărăruie, în dosul unor tufe, cineva s-a 
oprit şi s-a tupilat în iarbă. Vladislav a făcut câţiva paşi în 
direcţia opusă şi a văzut-o pe surioara lui de patru ani, Catia, 
pitită în iarbă după nişte tufe. 

— Din nou tu, Caterina? Te-ai luat după mine iar, a vorbit 
drăgăstos Vladislav către surioară. Noi avem treburi serioase, nu 
vrei să înţelegi că încurci? Clar lucru că înţelegi, altminteri nu te- 
ai fi ascuns în iarbă. 

— Nu m-am ascuns. M-am aşezat şi eu, aşa... Mă uit şi eu la o 
floricică, la o gânganie, a adus la cunoştinţa fratelui, Catia, 
încercând să pretindă că, într-adevăr, o interesa floricica. 

— Uite ce e. Rămâi aici şi te uită la flori. Eu am plecat! 

Catia a sărit iute în picioare, l-a ajuns repede din urmă pe 
Vladislav şi i-a spus: 

—Tu mergi, Vladicek. Eu o să merg din urmă, tiptil-tiptil ca să 
nu-ţi încurc gândurile. Şi când ajungem în locul acela unde s-a 
strâns multă lume, tu să mă apuci de mână ca să vadă toţi ce 
frăţior chipeş şi deştept am eu. 

— Bine, hai. Şi nu te mai linguşi. Dă-mi mânuţa. 

Numai, ia aminte: când voi interveni eu sau altcineva, nici 
măcar să nu-ţi treacă prin minte să comentezi vorbele adulţilor, 
ca tura trecută. 

Catia, mulţumită, l-a prins pe Vladislav de mână şi i-a 
făgăduit: 

— Din toate puterile mele, Vladicek, o să mă străduiesc să nu 
comentez. 

XXX 

Amfiteatrul în aer liber se umpluse cu reprezentanţi tineri şi 
vârstnici, sosiți din toate regiunile planetei Arret. Nimeni nu avea 
în mână vreun pix, blocnotes sau alte obiecte necesare la scris. 
Ei puteau memora, în mod natural, orice discuţie până în cele 
mai mici detalii. Nici Vladislav, care tocmai se înfăţişa în faţa 
auditoriului, nu purta nimic cu el. Prin forţa minţii, el putea crea 
holograme în spaţiu, care să reprezinte imagini din trecut. De 


asemenea, putea să creeze atât obiecte necesare vieţii cât, 
chiar şi sentimente. 

Vladislav şi-a început prelegerea cu o oarecare emoție: 

— Planeta pe care ne ducem noi existenţa se numeşte Arret. 
Ea are o vârstă care depăşeşte nouăzeci de miliarde de ani. Dar 
viaţa pe ea a apărut abia acum trei sute de ani. Apariţia vieţii, 
noi le-o datorăm la doi înaintaşi de-ai noştri, la doi locuitori ai 
planetei Terra. Mai precis spus, apariţia vieţii pe planeta Arret 
este opera energiei iubirii şi viselor celor doi locuitori ai Terrei. 
Pe acest considerent, în cele ce urmează, eu voi expune câteva 
informaţii despre istoria vieţii de pe această planetă. 

Prima epocă din istoria Terrei a fost absolut identică cu a 
noastră. Ei cunoşteau bine şi simțeau propria planetă şi 
predestinarea Universului. 

Pământenii definiseră menirea fiecărui organism viu de pe 
planeta lor şi ştiau cum să se raporteze la acestea. 

Cu toate acestea, s-a produs un cataclism. 

In conştiinţa unui pământean s-a cuibărit un virus care s-a 
răspândit cu repeziciune printre ceilalţi locuitori ai planetei. 
Savanţii noştri au denumit acest virus, moartea. Din cât se 
deduce din mărturiile istorice, maniera în care se manifestă 
acest virus este dată de următoarele fenomene: 

Oamenii parazitaţi trec la nimicirea diversităţii biologice a 
planetei, în schimbul căreia edifică o altă lume, primitivă, 
artificială. Această epocă, pământenii, înşişi o numesc 
tehnocraţie. 

Oamenii infectați cu acest virus denumit moarte suferă o 
metamorfoză care-i face din fiinţe raţionale, iraționale. S-au 
adunat în număr foarte mare pe suprafeţe relativ reduse de 
pământ, unde şi-au ridicat locuinţe care par nişte cavouri de 
piatră, clădite unele peste altele. 

Ca să înţelegeţi, imaginaţi-vă un munte de piatră în care sunt 
săpate numeroase vizuini. Ceva asemănător au ridicat oamenii 
cu propriile mâini şi le-au chemat case. lar vizuinile-cavouri din 
muntele de piatră le-au numit apartamente. Aceste enorme 
conglomerate de munţi de piatră artificiali, îngrămădiţi unul într- 
altul, le-au numit oraşe. 

In aşa-zisele oraşe, aerul era irespirabil, apa nepotabilă, iar 
hrana neproaspătă. Parte din organele fiinţei umane, încă din 
timpul vieţii, începea să putrezească şi să se descompună. 


Evident, e dificil de imaginat un corp uman în mişcare, în 
interiorul căruia putrezesc şi se descompun organele. Dar aşa a 
fost în realitate. 

Mărturiile istorice mai amintesc despre un alt fapt; oamenii 
epocii tehnocrate aveau o ştiinţă care se numea medicina. 
Abilitatea acestei ştiinţe de a transplanta organele interne era 
considerată de oameni o cucerire măreaţă. Acei oameni nu 
realizau că, de fapt, existenţa însăşi a acestei ştiinţe nu 
dovedea altceva decât ne-integralitatea conştiinţei lor. 

Însă nu se degrada numai corpul fizic al oamenilor. Conştiinţa 
lor şi inteligenţa începură să se deprecieze în ritm alert, iar 
gândirea li se încetini într-atât, încât pierdură abilitatea de-a mai 
calcula, astfel au inventat calculatorul. lar pentru că au pierdut 
capacitatea să creeze holograme în spaţiu, au inventat 
televizorul - acest aparat primitiv, în măsură să emane acele 
imagini asemănătoare hologramelor. 

Pierzându-şi abilitatea de a se deplasa în spaţiu, ei au început 
să-şi fabrice dispozitive artificiale, denumindu-le automobile, 
avioane, rachete. 

Din timp în timp, unele grupuri de oameni i-au atacat pe alţii 
şi s-au ucis între ei. Dar, cel mai incredibil rămâne faptul că 
acest virus - moartea - le-a insuflat oamenilor convingerea că ei 
nu sunt veşnici, ci vremelnici într-un aşa-presupus spaţiu. 

Acţiunile oamenilor epocii tehnocrate au transformat tot mai 
mult Terra în cel mai fetid, fumegos şi murdar punct din Univers. 
Însă Intelectul Suprem tot aştepta ceva... şi nu nimici acest 
punct răufăcător. 

— Opriţi-vă un minut, vă rog, a întrerupt discursul lui 
Vladislav o voce venită dinspre grupul de oponenti, în fruntea 
căruia se afla prietenul său, Radomir. Intervenţia dumneavoastră 
nu mai are sens să continue, deoarece nu e posibil ca pe Terra 
să se fi petrecut aşa ceva. 

— Bine, eu o să-mi întrerup expunerea, dacă voi veţi dovedi 
realmente neverosimili ta tea ei. 

Un tânăr s-a detaşat de grupul de oponenți şi a declarat 

—Se ştie cu certitudine că societatea terestră avea religii. 
Doctrinele religioase susțineau că Terra şi toate vieţuitoarele de 
pe ea erau create de Intelectul Suprem, pe care ei îl chemară 
Dumnezeu. | se închinau Lui şi ţineau în cinstea Sa multe 
ritualuri. Sper că dumneavoastră, stimat referent, nu aveţi de 


obiectat în defavoarea acestui fapt. 

— Nu, nu am nimic de comentat, a răspuns Vladislav. 

— Atunci, spuneti-mi, cum era posibil să ţină ritualuri în 
cinstea Creatorului lor şi, totodată, să-i distrugă creaţiile? Aceste 
două acţiuni nu pot avea loc simultan. Prin urmare, nu puteau 
exista pe Terra oraşe suprapopulate. Nu puteau oamenii să 
spurce apa lăsată de Creatorul lor venerat. Şi nu era posibil ca 
Intelectul Universal să permită o bacanală asemănătoare, 
altminteri nu s-ar putea numi El însuşi intelect, ci dimpotrivă, ar 
trebui pusă la îndoială inteligenţa creaţiei Sale, în primul rând 
cea a omului. Ce spuneţi vizavi de toate acestea, stimat 
oponent? 

— Spun că existenţa intelectului şi, mai ales, cea a 
Universului este uniunea celor două măreţe entităti originare: 
Rațiunea şi Anti-Raţiunea. Epoca Anti-Raţiunii a fost inevitabilă 
pentru oamenii de pe Terra. Şi, dacă-mi permiteţi, în continuarea 
relatării mele o să dovedesc existenţa în om a celor două măreţe 
origini. 

— Bine, continuaţi, s-a învoit tânărul după care s-a aşezat la 
locul lui. 

— Universul este generat de uniunea celor două entităţi 
antagoniste, a continuat Vladislav. —Omul, la rândul lui, reflectă 
această uniune. În haosul incredibil care guverna conştiinţa 
oamenilor de pe Terra, dintr-odată şi-au făcut apariţia oameni 
capabili să înţeleagă... Aceşti oameni nu şi-au schimbat 
comportamentul faţă de creaţiile terestre nici cu ajutorul 
cuvintelor, nici cu cel al dogmelor religioase. Ei au început să-şi 
schimbe modul de viaţă. Fără să pătrundă ei înşişi măreţia 
creaţiei lor, au numit această acţiune fondarea Vetrei Familiei. 

Ei încă nu înțelegeau că, atingând Pământul cu o nouă 
conştiinţă, trezeau planetele Universului. Că pentru ei nu va mai 
exista moartea. lar urmaşii copiilor de ei zămisliţi aveau să-i 
cheme zei. Ei doar îşi întremau Vetrele Familiilor lor pe Terra. 
Intelectul Universal le urmărea mişcările emoţionat, încremenit. 
Astfel a venit vremea în care oamenii de pe Terra au început să 
trăiască în încântătoarele lor Vetre. A venit momentul în care... 
Priviţi, eu o să proiectez acum o hologramă în care se vor vedea 
doi oameni. 

In văzduh, dinaintea auditoriului, şi-a făcut apariţia un peisaj 
terestru. Pe cărăruia ce şerpuia spre crâng, dinspre Vatra lor, 


mergeau, ţinându-se de mână, doi vârstnici, soţ şi soţie. 
Amândoi aveau peste o sută de ani. 

Amurgea şi pe cer se zăreau primele stele. Cei doi s-au 
apropiat de un cedru, femeia s-a sprijinit cu spatele de el. 

— Sunt demult bunică, ba străbunică de-acuma, şi tu tot îi dai 
înainte, ca-n tinereţe, să ne plimbăm sub cerul înstelat, i-a vorbit 
tandră femeia soţului. 

— Nu e ceea ce vrei şi tu? 

— Bineînţeles că da, iubitule. 

El a prins-o de umeri, a strâns-o în braţe pasional şi a sărutat- 
o pe buze. 

Apoi, desfăcându-i o bretelă de la rochie, i-a dezgolit umărul. 
În lumina lunii, pe umărul stâng al femeii se desluşeau clar trei 
aluniţe, dispuse în rând. Bărbatul le-a sărutat pe fiecare în parte. 

— Ai rămas acelaşi dintotdeauna, iubitul meu, nu vreau să ne 
despărţim. 

— Dar noi n-o să ne despărţim. O să murim pentru a ne 
renaşte. 

— Nu putem să ne renaştem, a pronunţat cu profundă durere 
femeia. 

—Uite, tot mai puţin pământ disponibil a rămas pe Terra, 
peste tot livezi şi moşii. Urmaşilor noştri, nu ştiu unde le-o mai 
rămâne loc. Probabil, Creatorul a omis să ne înveţe ceva în timp 
ce crea Pământul. 

— Eu nu cred! O ieşire există, dar nu o ştim noi, deocamdată. 
Eu sunt sigur că iubirea noastră nu are sfârşit. O să murim noi 
doi, pentru a ne renaşte... 

— Dar unde? 

— Priveşte, iubita mea... pe steaua aceea. Fie ca mintea 
noastră să plăsmuiască viaţă ca cea terestră pe noua stea. la 
gândeşte-te, de ce oare să fi creat El atâtea planete? Totul e cu 
rost. Mintea noastră este materializabilă şi ea va plăsmui viaţă 
pe planeta făr' de viaţă. Noi ne vom renaşte iar şi iar... lubirea 
noastră... 

— Îţi mulţumesc iubitul meu, pentru frumosul vis. Cu tine... 
Eu o să te ajut să duci viaţă pe noua planetă. 

— Şi cum o s-o chemăm, iubita mea, pe noua planetă? 

— Arret să se numească. 

—Arret, aşteaptă-ne! Şi pân’ ce livezile-ţi vor creşte, tu 
înveleşte-te în iarbă, aşa cum vreau eu, a rostit încrezător şi plin 


de pasiune bărbatul. 

— La fel vreau şi eu, a adăugat şi ea. 

Holograma se topi, Vladislav se închină în faţa publicului şi se 
retrase pe o latură, cedând locul prietenului şi oponentului lui, 
Radomir. 

Acesta i-a luat locul, a scrutat auditoriul şi a vorbit: 

—Eu sunt aici pentru a-l contrazice pe prietenul meu. ŞI 
declar din principiu că, în versiunea expusă de el, s-au strecurat 
o serie de aspecte nefondate, chiar şi unele contradicții. Atât eu 
cât şi prietenii mei nu putem fi de acord cu existenţa unei epoci 
atât de absurde. 

Holograma proiectată de el este, după cum înţelegem cu toţii, 
voinţa minţii sale, interpretarea sa, deci cere argumentare. Cu 
toate că, trebuie să recunosc, a trezit în mine o oarecare stranie 
senzaţie. Mi s-a părut că ar fi luat-o dintr-un capitol cunoscut al 
istoriei, doar că nu reuşesc să focalizez din ce sursă... 

În amfiteatru se auziră murmure şi strigăte: 

— Vorbiţi de plagiat? Nemaipomenit! Nu e posibil ca 
referentul să nu fi ştiut... 

— Da, de plagiat. Senzaţia de deja-vu e foarte clară. 

Vladislav stătea pe o latură a amfiteatrului cu capul plecat. A 
tremurat la auzul unui strigăt de copil din rândurile mai 
îndepărtate: Hei...  Heheii! Era  neastâmpărata  surioară, 
Ecaterina. 

„Bine măcar că strigă şi nu comentează ce se întâmplă”, a 
gândit în sinea lui, Vladislav. Însă se înşela. 

Aşteptând să se ostoiască agitația, Ecaterina a vorbit cu voce 
fermă: 

— Nici să nu vă hazardaţi să-l contraziceţi pe frăţiorul meu! 
Pentru că el este foarte deştept şi sensibil. 

— Da, important argument! — s-au auzit unele remarci 
zeflemitoare. 

— Corect, foarte important, a continuat micuța Ecaterina. 

—lar tu, Radomircik, nu te mai uita după Ludmila. Nu te mai 


uita şi gata! 

—Catia, taci! — a strigat Vladislav. 

—Nu o să tac. Ludmila te iubeşte şi ştiu sigur că şi tu o iubeşti 
pe ea. 

— Catia! — i-a strigat iar Vladislav şi s-a îndreptat spre ea. 


— Ludmila, tu de ce ai rămas aşa mută? — a exclamat 


Ecaterina. 

— Opreşte-l! Nu mă lasă să spun ce am de spus. O să mă 
înşface cu de-a sila. 

De pe unul din rândurile îndepărtate se ridică o tânără 
blondă, merse în întâmpinarea lui Vladislav şi-i tăie calea. Pe 
obrajii Ludmilei pâlpâiră doi bujori. Lăsând capul în pământ, zise: 

— Surioara ta e dreaptă, Vladislav. 

Şoapta ei o auzi întreaga sală, care, între timp, se liniştise. 
Capetele celor prezenţi se întoarseră în direcţia micuţei 
Ecaterina, oamenii îi zâmbiră şi o aplaudară. Incurajată de 
sprijinul sălii, fetiţa alergă spre Radomir care stătea în faţa 
tuturor, se puse alături de el şi ostoi sala cu un gest, cu mânuţa 
ridicată sus. 

Imediat ce încetă larma, vorbi din nou, adresându-i-se lui 
Radomir: 

— lar tu, Radomircik, puţin a lipsit să fii un trădător. Nu-l mai 
contrazice pe frăţiorul meu. El a expus totul corect. Şi e 
prietenul tău. lar tu prietenul lui. Nu-l mai critica! 

Radomir, privind cu indulgență de sus la micuța fetiţă şi cu 
aceeaşi indulgență, adresându-li-se ei şi celor prezenţi în 
amfiteatru, a declarat: 

—Eu nu-l critic. Doar constat un fapt. Holograma proiectată 
de el nu are dovezi care să-i susţină veridicitatea. Nici măcar 
urmă. 

— Ba, una are. Chiar două! — a declarat fermă Caterina. 

— Şi care-ar fi aceasta sau acestea, dacă-s două? 

— Una sunt eu. A doua tu, Radomircik, a răspuns fetiţa 
încrezătoare în sine. 

Rostind aceste cuvinte, Catia şi-a descheiat doi nasturi de la 
rochiţică şi şi-a dezgolit un umăr. Pe umărul stâng al micuţei 
Ecaterina, Radomir a zărit trei aluniţe identice cu cele ale 
vârstnicei pământene din hologramă. Tânărul s-a holbat la 
aluniţele de pe umărul fetiţei, iar sângele începu să-i pulseze tot 
mai intens prin vine. Acum îşi amintea profund. In faţa lui, acum 
se revela o hologramă doar de el văzută. 

Peisajul terestru!... 

El îi sărută aluniţele de pe umărul iubitei, apoi ea îl îmbrăţişă. 
Îi burzului părul şi, ca de fiecare dată, îi sărută râzând vârful 
nasului. 

Holograma dispăru. Radomir rămase aşa încă un timp, 


contemplând-o pe Ecaterina care stătea în faţa lui, cu umărul 
dezgolit. Îngenunche, apucă fetiţa de mână şi o strânse la el. Ea-l 
îmbrăţişă, îi răvăşi părul pe cap râzând şi-l sărută scurt pe vârful 
nasului. Radomir o ridică în braţe pe micuța Ecaterina, iar ea îi 
şopti la ureche: 

— Ori te-ai pripit tu să te naşti, ori am zăbovit eu, Radomircik. 
Acum mă vei aştepta să cresc mare. Vreo paişpe ani să mă 
aştepţi. Cu altele nu ai să fii fericit - eu îţi sunt jumătatea. 

— O să te aştept să creşti, iubita mea! — i-a răspuns şoptit 
flăcăul. 

Sfârşită de emoţii şi acum împăcată, Ecaterina îşi lăsă capul 
pe umărul lui Radomir şi adormi dulce. El, mut, rămase în faţa 
auditoriului, ţinând-o protectiv pe braţe pe viitoarea lui soţie. 

Radomir scria mintal litere în spaţiu. lar participanţii citeau 
textul din holograma lui: „Dovezile există. Ele stau în fiecare din 
noi! Infinită şi veşnică este iubirea-n Univers!” 

După asta, Radomir se îndreptă spre ieşire încet şi cu grijă să 
n-o trezească pe fetiţa care-i dormea deja pe umăr. 

Uită să-şi întrerupă gândul din spaţiu şi holograma continuă 
să proiecteze litere. Cei prezenţi înţeleseră că acele cuvinte nu 
le mai erau adresate lor, însă involuntar le citiră: 

„Tu ai sosit, desculţă pe stele alergând. Nu pentru tine-ai 
cătat iubirea. În infinitatea Universului, tu singur'-ai păstrat ceea 
ce noi, împreună, ar fi trebuit să păstrăm.” 

Cuvintele-i erau adresate micuţei fetiţe de pe planeta Arret şi 
femeii pământene - zeiţa dătătoare de viaţă planetei lor. 

Micuța zeiţă dormea dulce pe umărul lui Radomir şi, cine ştie, 
poate că, prin somn, auzea şi ea cuvintele iubitului ei. 

xk 

— Minunat, Anastasia! înseamnă că oamenii, după ce, 
urmând programul Divin, vor împlini întregul Pământ, vor avea 
posibilitatea de a se transfera pe alte planete? 

— Desigur. Altminteri, existența însăşi a tuturor planetelor ar 
fi ilogică. Însă El a pus măreț sens în tot ce a creat. lubirea celor 
doi şi visul din iubire născut, pot purta viaţă pe alte planete. 

— Şi am mai înţeles ceva: că cei care acum îşi întemeiază 
Vatra Familiei nu vor muri. Doar trupul şi-l vor schimba, 
recăpătând instantaneu viaţă. 

— Bineînţeles. Faptele lor de pe Pământ sunt de folos tuturor. 
Ei sunt pe placul Domnului. Până şi cei care încă nu au apucat 


să atingă fizic cu mâna pământul, însă, doar mintal, au purces la 
clădirea colţului lor de Rai, sunt mult mai utili programului Divin 
decât sutele de înţelepţi care se îngrădesc îndărătul zidurilor de 
piatră, de creaţiile Dumnezeieşti, despre Dumnezeu vorbind şi 
despre spiritualitate. 

Profanatoare şi triste le sunt cuvântările. Moartea făr' de 
renaştere îi paşte. Soarta le este groaznică, dar nu-i osânda Lui, 
ci cazna de ei înşişi aleasă! 

A sclipit în Univers noul Său gând! El este energie măreaţă, 
dar şi judecată. Se vorbeşte mult în doctrine şi în legende 
despre judecata lui Dumnezeu. A sosit deja judecata lui 
Dumnezeu - calmă şi nevăzută. ŞI-I va lua la rând pe fiecare om 
care trăieşte astăzi pe Pământ. Fiecare îşi va fi propria-i 
judecată. 

Acela care va alege viaţa şi vieţii naştere va da, va trăi veşnic 
şi asemănător Măreţului Creator al Universului va fi. 

lar cel care, în ale sale imagini, moarte modelează, morţii îşi 
va supune propriul gând. 

Cuvintele acestea, rostite de pe malul apei cu acel ton liniştit 
şi încrezător, au fost de parcă ar fi cuprins spaţiul ca un ecou 
peste tot Pământul. În cei zece ani care au trecut, nu numai eu 
am înţeles cum să modelez cu gândul şi cu cuvintele, viitorul 
prezentat de Anastasia. 


XXX 


M-am îndepărtat pe râu. Anastasia a rămas pe mal. Spaţiul 
repurta la nesfârşit cuvintele ei despre veşnicie... Şi mi-a venit în 
minte brusc întrebarea: „Din ce lumi ale Universului sau din ce 
galaxii a apărut, în forma ei vizibilă, Anastasia? Cea care acum 
stătea pe malul apei, şi care a dăruit eternitate planetei pe nume 
Pământ?” Ea nu aruncă niciodată vorbele în vânt. lar viaţa o 
demonstrează. 

Şi-atunci, dacă-i aşa, eu ţin să vă felicit, stimaţii mei cititori. 
Neapărat. Vă felicit pentru conştiinţa voastră! Vom trăi veşnic, 
viaţa-n Univers perpetuând-o! 

La revedere, cu bucurie, prieteni! 

... Sfârşitul primei părţi... 


Postfaţă 


După cum a devenit deja tradiţie, şi la sfârşitul acestei cărţi 
ne-am gândit că ar fi potrivită o scurtă postfaţare. Eu, 
traducătorul, vreau să vă mulţumesc tuturor celor care ne 
urmăriţi şi ne sprijiniți sau care susţineţi ideile acestor minunate 
cărţi. Nu în ultimul rând, mă înclin în faţa celor care, cu atâta 
dragoste, faceţi voluntariat şi promovați cărţile publicate de noi 
oriunde ajungeţi. Aceste persoane anume alcătuiesc oastea 
Anastasiei. Ea, cu Raza ei, îi mângâie şi îi inspiră - de asta sunt 


convins. Cum? — se vor întreba unii? De unde ştim? Eu personal 
simt Raza ei asupra mea, dar nu vreau să fac din asta pricină de 
polemică sau dispută. Simt convins, însă, că, aşa ca mine, mai 
simt mulţi alţi oameni. O dovedeşte creşterea cererii de cărţi, o 
demonstrează faptul că, în ultimul timp, zonele de unde ne vin 
comenzile de carte sunt tot mai răspândite. Asta demonstrează 
că ceva din cărţile astea /ucrează, ceva mobilizează oamenii, 
chiar dacă, pentru moment, doar atrăgându-i spre lectură. Vor 
veni şi schimbările, nu mă îndoiesc. Pur şi simplu trebuie să 
matureze conştiinţa necesară demarării unui proces complex de 
schimbare. De trecere la acţiune. Deseori, la redacţie primim 
mesaje de încurajare sau de mulţumire. Mai primim şi plângeri şi 
bunele cuvinte cu substrat de dojană, referitoare la întemeierea 
unui aşezământ inspirat de ideile expuse în cărţile Anastasiei. O 
să le răspund pe scurt tuturor acestor categorii. 

— Celor care ne mulţumesc: mulţumirile voastre nu sunt 
decât binevenite. Chiar dacă noi nu publicăm pentru a primi 
mulţumiri, acestea ne dau oricum emoţii şi ne provoacă bucurie. 
lar asta e pozitiv. La rândul nostru, vă mulţumim şi noi. 
Deoarece, aşa cum am mai spus şi cu alte ocazii, fără voi - cei 
care citiţi, nu am exista noi - cei care publicăm. 

— Celor care ne încurajează: este vibrant să primeşti 
încurajare, deoarece nu numai te determină să dai înainte, dar 
îţi şi confirmă faptul că faci ceea ce trebuie. Adică, mai simt şi 
alţii care gândesc că e bine de mers înainte cu ceea ce am 
început. Le aşteptăm cât mai multe 

— Incurajările voastre - deoarece ele sunt un ajutor. Noi nu 
suntem separați. Pe noi ne uneşte, cu un fir nevăzut, aspiraţia 
spre un viitor luminos, fără negură şi răutate. 

— Celor cu întrebările legate de aşezământ (atât celor care 
ne cer informaţii, cât şi celor care ne dojenesc): voi vorbi în 
numele meu personal, fără să implic pe nimeni altcineva. Visul 
există şi astăzi vibrează mai mult ca oricând. Detaliile se a/ipesc 
încontinuu şi sunt bine concepute. Se conturează ca un puzzle, 
piesă cu piesă. Imaginea sa finală, din păcate (sau poate ar fi de 
ajuns spus încă) nu există. Sunt foarte multe detalii pe care le- 
am adăugat, dar mai sunt tot atât de multe care-mi lipsesc. Şi 
gândul care îmi dă târcoale adesea este că doar împreună cu 
mulţi alţi oameni, le voi găsi şi adăuga măreţului proiect. Vă 
spun cu mâna pe inimă că visul se va împlini şi vor exista primii 


anastasiivți care vor trăi respectând Natura şi, implicit, pe Tatăl 
nostru. Dar când, unde şi cum - asta nu ştiu. Cum spuneam mai 
sus, doar unindu-ne gândurile şi forţele, vom găsi răspunsurile 
la multele necunoscute care nu permit încă trecerea la acţiune. 
Profit de ocazie şi cer tuturor celor interesati să-mi scrie pe 
această temă, la redacţie: regactiaQeditura-dianusa.com. Să 
contribuie cu acele bucățele care lipsesc. Orice informaţie va fi 
mai mult decât utilă, fie ea deja existentă. Voi fi fericit să 
împărtăşesc cu voi orice amănunt de care dispun. Aştept e- 
mailurile voastre numeroase. 

Această carte este extraordinară! Impresionează prin faptul 
că, citind, fiecare poate spune că aceste lucruri le ştia deja, doar 
că nimeni înainte nu le-a aranjat într-o secvenţă logică, aşa cum 
a reuşit Megre. Felicitări lui! 

Tabloul care se conturează în urma lecturii este mişcător! Cu 
alte cuvinte, vom vedea că anumite raționamente logice pe care 
le face atât Megre, cât şi bunicul Anastasiei, ne conduc spre o 
unică concluzie, şocantă: astăzi umanitatea, prin felul în care 
este organizată şi îşi duce existenţa, se află într-o brambureală 
absolută. Totul este astfel rânduit, încât noi, umanii, să ne batem 
joc de tot ceea ce ne înconjoară, şi ca ieşirea nu numai să nu fie 
găsită, ci să se creadă chiar că ar fi inutil de căutat. Ceva de 
genul: „totul e aşa cum trebuie să fie”. De aici rezultă tragismul 
condiţiei umane. Din faptul că omului îi sunt luate, rând pe rând, 
puterea de a se elibera, puterea de a se răzvrăti, curajul de a 
spune nu resemnării. Nu intru în detalii, deoarece detaliile le-aţi 
descoperit singuri, de vreme ce citiţi Postfaţa. Voi spune câteva 
cuvinte despre democraţie şi despre interesanta şi zguduitoarea 
pildă în care se vorbeşte. 

Citez pe domnul Cocian: 


Demonul Kratos 
(şi nu Cratos) 


„lată că am aflat şi despre adevăratul demon, numit Kratos 
(sau Cratos? — ne-am sfătuit cu domnul Cristian Călugăru şi am 
optat pentru forma un pic mai străină, încă, de limba română, în 
speranţa că acest demon nu va pune stăpânire totală pe aceste 
locuri!) 

In mai toate religiile şi orientările spirituale ale lumii, răul este 


prezent, este o forţă care se manifestă şi i se opune Omului. 
Lupta cu răul poate lua diferite forme: de la exorcismul bătăios, 
de tip mai vechi sau mai nou, uneori cu nevinovate victime 
colaterale (cum a fost cazul cu tânăra măicuţă de la Tanacu, 
care a fost exorcizată la moarte), până la lupta mai blândă, de 
tip gandhian, care începe cu negarea răului în sine şi acceptarea 
sa doar ca cealaltă faţetă a Binelui, a întunericului doar ca o 
lipsă a Luminii. Umbrele, însă, sunt multiple. Cu cât mai bine 
definite, cu atât mai pronunţate şi manifestate. E un joc 
manifestat al forţelor şi energiilor pe care omul, în dorinţa lui de 
a redefini, l-a disecat cu mare plăcere, de-a lungul veacurilor. 
Cei sus-puşi şi-au luat dreptul de a-l stârpi: de la Ronald Reagan, 
care a numit URSS-ul /mperiul Răului, până la faimosul Padre 
Gabriele Amorth, exorcistul-şef al Vaticanului, care spune aşa: 
Când sunt întrebat câţi demoni există, răspund cu vorbele pe 
care demonul însuşi le spune prin intermediul unui posedat: 
«Suntem atât de mulţi încât, dacă am fi vizibili, am întuneca 
Soarele». De asemenea: Odată am fost întrebat: «ii urăşte 
Dumnezeu pe demoni?» Am spus: «Nu, Dumnezeu îşi iubeşte 
toate creaturile. Dumnezeu iubeşte, de asemenea, şi demonii. 
Demonii îl urăsc pe Dumnezeu». 

Apoi, înţeleagă fiecare ce-o vrea! Dar, ce-ar fi dacă toţi aceşti 
demoni s-ar trage doar din acel prim Kratos, cel care a eliberat 
omul? Şi, mai interesant, ce-ar fi dacă, înțelegând mecanismul 
de eliberare în sclavie, pus la cale de acel legendar Kratos 
pomenit de Anastasia, pur şi simplu, l-am demonta treptat şi am 
scăpa astfel de toţi demonii?” 

Închei citatul. 

Mda... şi eu gândesc că, atâta vreme cât vom apleca urechea 
la unu’ sau la altu’, deseori, de peste mări şi ţări, şi nu vom 
căuta ceea ce ne interesează în noi înşine, în învăţăturile lăsate 
de străbunii noştri, şi când spun străbuni nu mă refer doar la cei 
apropiaţi sau posibil de imaginat, deoarece istoria ne arată că, 
de ceva vreme, adică de mai multe milenii, şi ei cam aplecau 
urechea la înţelepciunea veneticilor, atunci va fi în continuare 
aşa. Adică greu. De ce spun aceste cuvinte? Deoarece, am 
observat la noi, la români - sau, poate, mai bine aş zice la fiii 
acestor meleaguri, indiferent de proveniența lor - mai ales în 
ultima vreme, că suntem (deci, mă includ automat) disponibili, 
deschişi şi binevoitori faţă de toate învăţăturile (a se citi 


gogomănii) care ne vin din afară. Şi, cu precădere, la cele din 
Occident. Că, deh, dumnealor sunt experimentați. Se exprimă 
frumos, au monologuri bine ticluite şi pline de argumentări. 
Bineînţeles, ca şi Megre, ţin să specific că nu vorbesc de 
populaţiile Occidentului, ci de anumite figuri care, aşa cum 
lucrează la noi, au avut grijă s-o facă şi prin acele ţări. Dacă 
românul, ungurul, lipoveanul sau mai ştiu eu ce naţiune o mai fi 
în ţara noastră, care trăiesc pe aceste meleaguri, nu-şi iau 
destinul în propriile mânuţe şi nu se pun serios pe schimbare, pe 
schimbarea în bine pentru fiii lor şi pentru fiii fiilor acestora, 
repet, va fi vai şi-amar de noi, deoarece, acei jupâni binevoitori, 
care vin să ne sfătuiască acasă la noi, nu sunt alţii decât aceiaşi 
care i-au îngenuncheat pe vedruşi, pe traci, pe daci. Ulterior au 
venit peste valahi şi moldoveni şi i-au tot învăţat, aşa, de bine, 
că, dacă răsfoiesc mintal istoria acestui neam, remarc o fericire 
neîntreruptă. Ba, feudalii, ba comuniştii, iar acum democraticii. 
Ce gândiţi? Ce urmează? Acestea nu sunt altceva decât piesele 
marelui joc, joc care are menirea de a încurca mintea oamenilor 
cu tot felul de idei strălucitoare pentru o viaţă mai bună. Vorbe 
mari, fapte mici... (am exagerat fapte mult mai mici). 

Dar va ieşi omul din acest labirint de concepte şi născociri de 
tot felul, prin care i se inculcă convingerea că nu ar fi alesul, 
iubitul, măreaţa creatură a lui Dumnezeu. Va ieşi şi din 
convingerea că, trăind în democraţie, este liber. Ce iluzie! Abia 
după ce am citit aceste cărţi, am deschis ochii şi am văzut în ce 
condiţie absurdă a fost pus omul să-şi ducă existenţa. Ni se 
spune că nu am fi nemuritori, că am fi păcătoşi, slabi de înger, 
predispuşi la greşeală şi nemernicie. Ce altceva ni se mai 
spune? Că doar dacă alegem democraţia, putem atinge idealuri. 
Care idealuri? Să fim bogați, avuti, înstăriți? Astea s-ar putea 
atinge doar alegând democraţia! Ştiţi, gândindu-mă la 
brambureala asta cu democrația, libertatea cuvântului, 
oportunitatea de a te realiza, îmi vine mereu în minte anecdota 
cu bătrânica aceea care se ruja, machia, «pieptăna... „Bunicuţo, 
da” de ce te machiezi?' o întreabă nepoţelul. „Ca să fiu 
frumoasă" - răspunde bătrâna. „Şi de ce nu eşti?" - replică 
nepotul. 

Eh, chiar aşa! Dacă suntem în democraţie, de ce nu suntem 
bine? De ce nu avem de toate? De ce nu toţi avem de toate? Şi 
de ce, cei care chiar de le au, nu-s niciodată mulţumiţi şi 


împăciuiţi cu viaţa? Deoarece, de fapt, noi nu suntem în cursa 
spre bunăstare, ci în cursă - şi atât. Ar trebui să ne oprim din 
cursa asta dementă şi să cugetăm profund asupra esenței 
acestei vieţi terestre. Ne-o fi fost, oare, dăruită, ca s-o irosim în 
cursă? Antrenaţi în această cursă, nu mai vedem şi auzim nimic, 
uităm ce este bun şi frumos, rătăcim sensul vieţii. Gonim şi 
atât.... Gonesc necontenit sclavii şi gardienii, cu toţii eliberaţi de 
demonul Cratos, până în zilele noastre şi speră în ceva... Speră 
şi nu ştiu exact la ce. E paradoxal! Sau, poate, democratic... 

Cât despre definiţia dată de DEX, vă las pe voi s-o analizaţi şi 
să-i daţi o notă. Că democraţia, teoretic, sună bine, în practică 
nici nu s-a văzut... ca să folosesc un eufemism. (n.t.) 

Letopiseţul Familiei şi 
Cartea Neamului 


În 2002, editura Dilya, în urma publicării cărţii a şasea a seriei 
Cedrii sunători ai Rusiei, îndrăgeşte atât de mult ideea expusă 
acolo, încât decide să editeze şi să publice o Cronică a Neamului, 
într-un format ingenios. 

În cartea a şasea, Anastasia explică necesitatea unei astfel de 
cronici, care are scopul de a transmite urmaşilor, din generaţie în 
generaţie, adevărul despre viaţa oamenilor. Astfel, taţii şi 
mamele, lasă scris urmaşilor ceea ce se întâmplă în viaţa lor, 
fără să denatureze realitatea. Deoarece, un părinte autentic, 
care-şi iubeşte fiii şi fiicele (şi, în condiţii normale, asta nu ar 
trebui să fie excepţie, ci regulă), nu le spune minciuni şi nici nu 
născoceşte sau denaturează ce se întâmplă, cine este el şi de 
unde se trage. Ce visează, la ce aspiră, în ce crede şi altele. 
Adică totul. Totul, în aşa fel încât, urmaşul urmaşului său să 
citească din sursă garantată istoria neamului. Să nu mai fie 
constrâns să se ploconească altora care, din prea multă 
bunăvoință şi altruism, îi toarnă verzi şi uscate, cum c-a fost sau 
n-a mai fost. Şi nici să mai fie obligat să audă că străbunii lui 
erau capii şi unelteau nimicirea rasei umane. 

Astfel ia naştere această frumoasă iniţiativă. Dilya publică o 
cronică cu coperţi rigide, frumos desenate, cu o introducere - 
citat din Cartea Neamului - şi cu foile albe. În care, familiile să-şi 
aştearnă gândurile şi să-şi istorisească urmaşilor viaţa. Se 
numeşte Cartea Neamului, ca şi volumul şase din serie. (În 
curând va edita şi editura Dianuşa o astfel de cronică pentru cei 


care vor vrea să aplice ideile Anastasiei). 

La scurt timp, în 2003, editura Casa Rusă pregăteşte şi 
publică Letopiseţul Familiei. În principiu, ideea este cea din 
Cartea Neamului şi nici denumirea nu a suferit modificări 
semnificative. Noi am tradus Cartea Neamului, deoarece în limba 
rusă se cheamă aşa. Casa Rusă a numit opera sa Letopisețul 
Familiei, încercând de a fi mai explicită. Sensul rămâne, însă, 
neschimbat. 

Am ţinut să expun fotografiile celor două minunate cărţi 
pentru a vă lăsa pe voi să faceţi observaţiile pertinente. 


Aceasta este Cartea Neamului, editată şi publicată de Dilya şi 
inspirata din cărţile seriei Cedrii sunători ai Rusiei (publicată în 
2002). 


Acesta este Letopiseţul Familiei, editat şi publicat de Casa 
Rusă (2003). 

„Eroii principali ai cărţii Letopisețul Familiei sunteţi voi şi 
Familia voastră.” - este lozinca acestei opere. 

„Editura Casa Rusă publică o ediţie inedită - Letopisețul 
Familiei. Cuvântul înainte a fost scris de Preşedintele Federaţiei 
Ruse, Vladimir V. Putin şi de Patriarhul Moscovei şi întregii Rusii, 


Alexei al II-lea. Eroii principali şi autorii cărţii-album, Letopisetul 
Familiei, sunteţi voi şi Familia voastră. Letopisețul Familiei vă 
ajută să aşterneţi şi, pe veci, să pecetluiţi istoria Familiei şi 
Neamului vostru. Ce ştim noi despre cuibul familiei? Despre 
Patria înaintaşilor? A celor dintâi! 

Cartea se pune-n calea uitării Neamului. În memoria 
urmaşilor vor rămâne pentru totdeauna mărturii limpezi din 
istoria familiei. Adunați împrejurul mesei şi amintindu-şi datele şi 
evenimentele, adulţii şi copiii se vor bucura din inimă de o 
călătorie în timp. Şi ce bucurie ar putea fi mai mare, decât ceea 
pe care le-o va da nepoților şi strănepoţilor cronica străbunilor, 
care astfel devin mai apropiaţi şi mai intimi?! La restabilirea 
relaţiilor familiare şi la deschiderea uşilor trecutului către viitor 
vă va ajuta Letopiseţul Familiei. Această carte va deveni pentru 
Neamul vostru mărturia cea mai semnificativă." 


Sursă: http://russdom.ru (n. t) 
Anastasiivţi 


Eu am dat o scurtă explicaţie a expresiei, forţată şi, ca să zic 
aşa, inventată, chiar în subsolul capitolului în care se vorbeşte 
despre asta. Cuvântul semnifică adept al ideilor Anastasiei, dar, 
totodată, ceea ce se vehiculează printre cititorii ruşi, mai 
înseamnă şi oştenii Anastasiei, cei care o iubesc şi o susţin. Un 
pic ca şi cum am spune noi învățăceii. Desigur, asta este 
realitatea din punctul nostru de vedere, al celor care au îndrăgit 
ideile ei şi au pătruns autenticitatea lor. Mai există, însă, şi 
versiunea conform căreia, anastasiivți ar fi ceva greşit, obscur şi 
deviat Deci, aflându-te în Rusia şi auzind expresia anastasiivți, 
este posibil să auzi vorbindu-se de un om cu o nouă conştiinţă, 
convins de valoarea acestor cărţi, fără să idolatrizeze sau să 
dogmatizeze nimic prin asta sau, tot atât de bine, de unu care a 
rătăcit calea şi a devenit sectant, (n.t.) 

Partidul Neamului 

Trebuie să recunosc că eu, după ce am spus iniţial Partidul 
Neamului, în concordanţă cu traducerea Cartea Neamului, am 
încercat să sugerez şi denumirea de Partidul Patriei, după 
modelul german: AHP - Anastasia Heimat Partei (Partidul Patriei 
Anastasia) care, însă, s-a transformat între timp în Vo/kspartei 
(Partidul Poporului). 


Neam, patrie, popor - din păcate au devenit noţiuni la fel de 
compromise şi în România ca şi în alte părţi (paradoxal, mai 
puţin în SUA, cred). Naționalismul, de multe ori, a sărit calul 
dând apă la moară internaţionalismului european, american, 
galactic sau de alte feluri, în detrimentul valorilor locale, 
autohtone. De aceea eu, român-maghiar-slovac- evreu-german- 
şi-ce-oi-mai-fi; ca un reprezentant al mai multor naţii care, mai 
mult sau mai puţin, şi-au împărtăşit viaţa pe meleagurile 
ardelene; nu pot decât să doresc ca acest Partid al Neamului să 
însemne partidul tuturor celor care, indiferent de naţionalitate, 
religie şi alte categorii artificiale de înregimentare, înnobilează 
micuțul lor petecuţ de Patrie de un hectar, din spaţiul geografic 
numit România.... După reţeta Anastasia! Aceşti oameni vor fi 
adevărații patrioţi şi apărători ai valorilor autohton-universale, 
vor iubi şi vor fi iubiţi de toată lumea! (n.r.) 


Apelul Autorului 
V. Megre câtre 
cititori 


În comunitatea de pe Internet şi-au făcut apariţia o 
multitudine de saituri, în diverse limbi, tematica cărora este 
foarte asemănătoare cu cea a ideilor expuse de eroina seriei de 
cărţi, intitulată Cedrii sunători ai Rusiei, Anastasia. 

Multe saituri se prezintă ca fiind oficiale, au adoptat numele 
meu - Vladimir Megre - şi în numele meu răspund la scrisorile 
cititorilor. 

Astfel stând lucrurile, am găsit de cuviinţă să vă aduc la 
cunoştinţă, stimate cititor, decizia mea de a înfiinţa saitul oficial, 
internaţional www.vmegre.com - ca unic punct oficial de 
colectare a corespondenţei cititorilor din toate ţările lumii. 

Înregistrarea pe sait şi abonarea la buletinul informativ vă 
oferă posibilitatea de a primi informaţii referitoare la datele şi 
locaţiile în care se vor desfăşura conferințele cu cititorii şi multe 
altele. 

Saitul va fi acel canal informativ, dintre noi şi 
Dumneavoastră, scump cititor, care Vă va ţine la curent cu 
mişcarea Cedrii sunători ai Rusiei din toată lumea. 

Cu respect, Vladimir Megre 


SENTIMENTE ÎN FAPT DE ZI........c eee eee eee aaa aaa anaeaaa 4 
DOMINAREA RADIAŢIEI.......... << nenea nana aa neeennennnnaananaaa 9 
„MAC, MAC, GA, GA SAU SUPER-CUNOŞTINŢELE PE CARE LE RĂTĂCIM 
i d a OZ a aaa al pa iii asa vă a A at aa alt iai italia 19 
MAREA. PROBLEMĂ! sac ca ga ca da cata tata ata a tă ai a aa tea aa at al ata 25 
EXISTĂ O-IEŞIRE::ss ss car ta aaa da otet a atata ada 0 ata aa cat tiu 8 at da 35 
REÎNTINERIREA.......... eee aaa eee eee eee nenea nana aeanananae 37 
EXECUȚIA NUMĂRU' UNU... eee eee eee eee eee eee eee eee eee ae ratarea 37 


EXECUȚIA. A DOUA daca cita ie ata atit al etalat da Cita au a ac iii aaa a ret ai d auda aa 38 


EXECUȚIA A TREIA ss accea aie aa da a sta dna a ca til duduia e 3 a pa a atu d iată 39 


O PROCEDURĂ MISTERIOASĂ....... eee eee eee eee eee eee eee 41 
VIZIUNEA: a a A fot dida aa ata au a at dat e ua dt 46 
HRANA DIVINĂ... cei cn o aan dia daca ia dania sia ia dd sfat ia 51 
DEMON KRATȚOS.....sussssnnsnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnn 64 
MILIARDARUL... sinaia cetatenia aan n mima aeyn anerer a i doua DAE 72 
O SĂ TE NASC, ÎNGERUL MEU............n eee eee eee eaeanaaaae 105 
ASTA DA, TREABĂ!......... mean eee na ana na aaa 123 
DE VORBĂ CU PREŞEDINŢII.. eee eee eee eee eee eee aaa ae aeeaaaae 124 
CĂTRE PREŞEDINTELE ŞI GUVERNUL F.R....cce eee eee aaa 129 
ŞTIINŢA IMAGISTICĂ. ÎN MÂINILE CUI SE AFLĂ IDEOLOGIA ŢĂRII...... ceea 131 
SĂ FIE BISERICA ORTODOXĂ RUSĂ ÎNTOCMAI RUSĂ?..... eee eee eeeeeeee 140 
OCUPANȚII ÎN ACŢIUNE... eee eee eee ee eee eee eee aaeeaae 141 
CARTEA NEAMULUI ŞI LETOPISEŢUL FAMILIEI............ kk... 144 
CHESTIUNEA EVREILOR... eee eee eee eee aaa aaa eeaae 147 
SA CREAM cica a E aaa i A a d o Pana dia aa IA i T le aa ar 152 
SCRISOARE ADRESATĂ PREŞEDINTELUI RUSIEI, DIN GERMANIA 169 
HECTARUL, UN PETECUŢ DE PE PLANETA PĂMÂNT............ 175 
AUTORITATEA POPULARĂ........... nea eeeee en eeeaaeaea ae ananaaaa 182 
NOUA:CIVILIZAŢIE:.. <script isi si 193 
NEMURIREA, sii i ice A ide tă ate n reala 57 oa d culta E 6 act 196 
IUBIREA - FĂURARUL LUMILOR.. me ee eee eea ee eea eee ea aaa 198 
POSTEAȚA. 10 ceea cae aaa oa aaa apa e 0 2 ua acea aia 210 


APELUL AUTORULUI V. MEGRE CĂTRE CITITORI.........„..une: 220