Vladimir Megre — Cedrii sunatori ai Rusiei vol.10 Anasta

VLADIMIR MEGRE 
ANASTA 


Cartea a zecea din seria 


„Cedrii Sunători ai Rusiei” 


II 
o^ T7 
< 
aer i PP 
» A O 
A N 


j 
Nyay 


După afirmatiile Anastasiei, în texte au fost introduse 
combinatii de litere şi aranjamente de cuvinte care au 
influență binefăcătoare asupra omului. 

Toate acestea pot avea efect atunci când, în timpul 
citirii, auzul nu va fi deranjat de zgomote produse de 
aparaturi sau mecanisme artificiale. 

Doar sunetele naturale ca susurul apei, trilul 
păsărilor, foşnetul frunzelor în copaci, pot favoriza 
obținerea unui efect pozitiv. 

Vladimir N. Megre 


În momentul lansării primei ediții a cărţii spusele 
Anastasiei au fost confirmate în peste 5000 de scrisori. 


„„.. Fie ca mintea ta şi a multor alti oameni, Vladimir, 
să pătrundă creatiile lui Dumnezeu şi al Său vis. Doar 
atunci tu şi societatea umană veți putea edifica un nou 
sistem de viață.” 

© Bnanumup Merpe 


e ie ES ai ai 


WWw.vmegre.com 

Poccua, Hosocu6upck 630121, a/a 44. 
Tel.: +7 913 383 05 75 

Anacra 

2010 - Poccua 


© Editura Dianuşa 
www.editura-dianusa.ro 
redactia Qeditura-dianusa.ro 
Anasta 
2012 - România 


Traducător: 
Cristian Călugăru 


Tip traducere: completă 


Redactori: 
Cristian Călugăru 


Realizarea grafică a copertilor: 
Cristian Călugăru 


Toate drepturile asupra versiunii în limba română aparţin 
Editurii Dianuşa. Reproducerea integrală sau parţială, sub 
orice formă, a textului din această carte este posibilă numai 
cu acordul prealabil al Editurii Dianuşa. Drepturile de 
distribuţie în străinătate aparţin în exclusivitate. 


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României 
MEGRE, VLADIMIR 

Anasta / Vladimir Nicolaevici Megre; trad., ed.: Cristian 
Călugăru— Târgu Neamţ: Dianuşa, 2012 

ISBN 978-973-87792-9-7 


I. Călugăru, Cristian (trad., ed.) 


821.161.1-31 = 135.1 


XXX 


S-a scurs anul 2010 după calendarul gregorian. Pe 
planeta Terra, după un somn lung zeci de milenii, s-au 
trezit primii oameni. Acum urmează ca ei să vadă ce s-a 
petrecut pe Pământ în timpul somnului lor, să identifice 
motivele şi să le fixeze în memorie, ca pe un antivirus, 
pentru ca pe viitor să nu se mai repete nimic din toate 
astea. 

Au individualizat o multitudine de catastrofe şi 
războaie, de ei înşişi provocate. S-au văzut nevoiţi să 
redreseze aerul viciat din oraşe şi poluarea intensă a 
apelor. Să identifice sumedenia de maladii care au 
infiltrat corpurile umane în timpul somnului lor. Şi le-au 
individualizat... 

Însă, pe moment, nu au reuşit să stabilească motivele 
acestora. Vor reuşi! Cu siguranță! Şi vor reîntoarce 
Pământul la forma sa primordială. 

Păşeşte zâmbitor micuțul prunc prin poiana din inima 
profundei taigale siberiene, nimic nu-l înspăimântă, 
nimeni nu-l agresează, ba dimpotrivă, fiarele sunt gata, 
în caz de nevoie, să-i sară-n ajutor. Păşeşte micuța fiinţă 
umană de parcă ar fi progenitura vreunui neam de ţar 
prin împărăția sa. Este atras de insectele vii, de veverite 
şi de păsărele. Priveşte floricelele şi gustă ierburi şi 
poame. Va creşte şi va desăvârși această lume 
minunată. Dar pruncul vostru unde se află acum? Ce apă 
bea? Cu ce se va ocupa când va creşte? 

Dar, haideţi să le luăm pe toate în ordine. 


Începutul 


Am decis să încep această carte evocând 
evenimentele petrecute cu mai bine de cincisprezece ani 
în urmă în taigaua siberiana, pentru a le veni mai uşor să 
înţeleagă celor care nu au citit cărţile anterioare din seria 
Cedrii sunători ai Rusiei. Voi încerca să-i adaug unele 
informaţii întregitoare primei întâlniri cu neobişnuita 
pustnică siberiana, Anastasia. 

Anastasia trăieşte în profunda taiga siberiana, în locul 
în care au trăit dintotdeauna părinţii şi străbunii ei. 
Distanţa dintre locul ei de baştină şi primul cătun din 
profunda Siberie, este de aproximativ douăzeci şi cinci - 
douăzeci şi şapte de kilometri. Acolo nu există drumuri, 
nici măcar cărărui. Un astfel de traseu e foarte 
problematic de parcurs fără o călăuză. Poiana în care 
trăieşte ea nu se deosebeşte semnificativ de alte poieni 
din taiga, decât prin unele mici comodităţi şi diferenţe de 
nuanţă ale ambientului. În poiana Anastasiei nu există 
construcţii de niciun fel, ea consideră acest loc spaţiul ei 
natal. 

Când am întâlnit-o pentru prima oară, în 1994, avea 
douăzeci şi şase de ani. 

Siberiana Anastasia este o femeie foarte frumoasă, 
chiar neobişnuit de frumoasă. Cuvântul neobișnuit nu 
este o exagerare. Imaginaţi-vă o tânără femeie, cu 
statura ceva mai înaltă de un metru şaptezeci, robustă, 
nu foarte slabă, ca manechinele moderne, robustă, dar 


d e CNS ai ai 


viguroasă, ca o gimnastă... Trăsăturile feţei bine 
conturate, ochii gri- albaştri, iar părul auriu legat în două 
cozi ca doi snopuşori de spice de grâu, care-i ajung până 
la brâu... 

E cu siguranţă posibil să mai existe vreo altă femeie 
care să-i semene la înfăţişare, însă cât despre celelalte 
trăsături, profunde, care fac din pădureanca Anastasia o 
frumuseţe nemaivăzută, eu cred că nu se mai pot întâlni 
niciunde. Întregul ei aspect exterior denotă o sănătate 
ideală, pe care o scoate în evidenţă atât eleganța şi 
lejeritatea gesturilor, cât şi mersul elastic, de parcă nu ar 
atinge pământul. Există senzaţia că trupul ei ar fi animat 
de o energie nestăvilită, al cărei surplus se răsfrânge în 
spaţiul înconjurător ca nişte raze, încălzindu-l. 

Sub privirea Anastasiei, corpul se încălzeşte 
imperceptibil, ea e în măsură, concentrându-şi cumva 
privirile, să învăluie corpul cu căldură de la distanţă, 
până la punctul în care survine transpiraţia, în special a 
picioarelor. Toxinele se elimină din organism, după care 
te simţi mult mai bine şi mai curat. 

În genere, cred că prin cunoaşterea substanţelor 
conţinute în plantele din taiga şi cu energia ei interioară, 
Anastasia este capabilă să lecuiască omul de orice boală 
posibilă. Cel puţin ulcerul, de care sufeream, mi l-a 
eliminat în doar câteva minute, numai privindu-mă. Cu 
toate astea, a refuzat categoric să vindece anumite 
maladii. 

„Boala este dialogul nemijlocit al omului cu 
Dumnezeu”, a afirmat ea. „Prin boala ta şi, în acelaşi 
timp a Sa, El te informează despre stilul de viaţă 
inadecvat pe care-l duci. Tu schimbă-l şi boala se va 
curăța, va dispărea.” 

Anastasia mai are încă un har inedit: atunci când 
povesteşte despre câte ceva, în conştiinţa celui care 
ascultă sau în spaţiu, iau fiinţă tablourile evenimentului 
descris. Indiscutabil, imaginile inspirate de naraţiunea ei 
sunt mult mai desăvârşite decât cele transmise de 


televiziunea modernă. Sunt cuprinzătoare, însoţite de 
aromele şi sunetele momentelor despre care vorbeşte. 

Nu este exclus ca toate aceste capacităţi, cândva, 
demult, să le fi posedat mulţi oameni. Dacă ar fi să 
considerăm că omul nostru, omul vremurilor tehnocrate, 
nu a meşterit nimic care să nu fi existat în natură, 
înseamnă că în zorile civilizaţiei umane au existat cu 
siguranţă analogii ale televizorului şi telefonului 
contemporan mult mai perfecționate. 

Anastasia a ilustrat viaţa oamenilor din diferite epoci, 
începând cu însăşi facerea lumii. În linii mari, toate 
evenimentele pe care le zugrăveşte ea, sunt legate de 
străbunii ei. 

Dacă ar fi să definim printr-o singură frază 
capacităţile Anastasiei, am putea spune aşa: pădureanca 
Anastasia păstrează în memorie, la nivel genetic, 
cunoştinţe, emoţii şi trăiri ale membrilor neamului său, 
chiar din clipa creării primei fiinţe umane, pe care le 
poate expune în caz de necesitate. De asemenea, poate 
zugrăvi tablouri din viaţa viitoare a oamenilor. 

Viaţa Anastasiei în taigaua siberiană se diferenţiază 
considerabil de viaţa oamenilor din oraşele moderne. 
Pentru a fi mai explicit în descrierea condiţiilor în care se 
desfăşoară viaţa ei, sunt nevoit să spun câteva cuvinte 
despre ceea ce înseamnă exact taigaua din Siberia. 

Este cea mai extinsă suprafaţă împădurită, înzăpezită 
a Rusiei. Expansiunea taigalei în teritoriul european 
atinge 800 de kilometri, iar în Siberia Occidentală şi 
Orientală, 2.150 de kilometri. După cum se poate vedea, 
este impresionantă! Astăzi, taigaua este considerată pe 
bună dreptate plămânul Terrei, elaborând o cantitate 
considerabilă de oxigen. 

De asemenea, demn de specificat e şi că vasta taiga 
a început să se formeze înainte de glaciaţie. Prin studiul 
contemporan al acestei zone, putem cunoaşte viaţa 
planetei Pământ de dinaintea erei glaciare. 

Din pergelisolul din taiga au fost scoase la iveală 


idis r AAN eii 


rămăşiţele intacte ale unui pui de mamut, conservate în 
Muzeul de Zoologie din Sankt Petersburg. 

Rămâne, totuşi, anevoios studiul lumii taigalei 
siberiene de dinaintea erei glaciare. Astăzi, în taiga sunt 
bine răspândite numeroase exemplare de râşi, jderi, 
veveriţe siberiene, soboli (zibeline), veveriţe, urşi, vulpi şi 
lupi. Dintre copitate întâlnim elanii nordici şi elanii nobili, 
cerbii, căprioarele. Apoi numeroase rozătoare: şoareci şi 
chiţorani. 

Dintre păsări, cocoşul de munte, ierunca, gaița de 
munte şi pițigoiul. 

În perioada invernală, majoritatea vieţuitoarelor se 
adâncesc în anabioză sau în hibernare. Această condiţie 
a organismelor vii, ce nu este suficient de bine studiată 
de oamenii de ştiinţă, atrage un tot mai sporit interes 
cercetătorilor cosmosului. 

Cât priveşte lumea vegetală, în taiga există multe 
specii de tufişuri, de ienupăr, caprifoi, coacăz, salcie etc. 
Apoi afinele negre şi roşii, merişorul şi murele - toate 
atât de bogate în vitamine. Dintre plantele comestibile, 
predomină măcrişul, multe specii de ferigă şi perişorul. 

Pomi maiestuoşi, care ating o înălţime de până la 
patruzeci de metri: brazi, molizi, zadă şi pini. Apoi 
extraordinarul cedru, bogat în substanţe nobile, denumit 
uneori de studioşi Pinus sibirica. Părerea mea, o spun pe 
faţă, e chiar foarte greşit să-l denumească aşa. Dar ce 
să-i faci... Ştiinţa să dea-nainte cu pinul în numele 
cedrului, doar că eu voi continua să vorbesc despre 
cedrul siberian, care nu se poate compara cu nimic 
altceva. De ce nu se compară? Deoarece, acest cedru dă 
fructe inegalabile, deci este demn de o altă denumire. 
Calitatea fructelor de cedru - nucuşoarele - depăşeşte 
considerabil calitatea fructelor altor cedri care cresc în 
alte zone climatice ale planetei. Despre asta, încă din 
1792, scria academicianul Pallas în scrisoarea sa 
adresată împărătesei Rusiei, Ecaterina a |l-a. 

Până şi în cazul în care este tăiat, lemnul de cedru 


: Pi 


păstrează o sporită concentraţie de fitocide; într-un 
dulap pentru haine, confecţionat din acest lemn, nu intră 
moliile. 

Şi împăratul Solomon, ştiind, din câte se pare, despre 
misterioasele caracteristici ale cedrului, a construit din 
lemnul acestuia un templu, cedând în schimb câteva din 
oraşele regatului lui. 

Insă nu au reuşit sacerdotii săvârşi funcțiunea 
religioasă din pricina unui nor apărut în templu (Regi 1. 
Cap. 8). 

Cercetând mai multe surse care vorbesc despre 
cedrul siberian, sunt înclinat să cred, şi în mod rezonabil, 
că cedrul este reprezentantul lumii vegetale dinaintea 
glaciaţiei şi că, posibil, ne-a fost transmis de-o altă 
civilizaţie, care ne este superioară din punct de vedere 
biologic. 

Cum a reuşit să supravieţuiască catastrofei planetare 
şi să renască în lumea noastră? Semințele de cedru 
rezistă la îngheţ şi se pot conserva timp îndelungat, ca în 
condiţii mai prielnice să iasă şi să se adapteze în noul 
ambient de viaţă. Această adaptare se mai manifestă şi 
azi. 

În ce constă unicitatea fructelor de cedru? De ce sunt 
considerate de mulţi ca fiind, d.p.d.v. ecologic, cele mai 
pure şi curative alimente din vremurile noastre? 

Miezurile de nucuşoare de cedru conţin un vast 
complex de vitamine. Efectuând cercetări pe compuşii 
uleiului de cedru, oamenii de ştiinţă ai Universităţii din 
Tomsk au introdus acest ulei în raţia alimentară a celor 
care au făcut parte din echipa de intervenţie la avaria 
centralei nucleare de la Cernobîl, afectaţi de 
supraexpunerea la radiaţii şi, după experiment, au 
observat că cei testaţi au început să îşi recapete 
imunitatea. 

În utilizarea uleiului de cedru nu există nicio 
contraindicaţie, oricare ar fi aceasta. Poate fi folosit chiar 
şi de femeile însărcinate sau de cele care alăptează. 


s Ps 


Şi mai există un aspect misterios, legat de miezurile 
de nucuşoare de cedru. In perioadele nefertile ale 
cedrului, femelele unor specii de animale cu blană nu le 
permit masculilor să le curteze şi nici nu concep pui. Incă 
nu s-a înţeles în ce mod reuşeşte cedrul să dea de ştire 
bestiilor că acel an nu va fi unul rodnic. Deoarece 
împerecherile au loc primăvara, în timp ce fructele 
cedrului maturează toamna târziu, iar după aspectul 
extern al acestui copac e greu de stabilit dacă va rodi 
sau nu. In taiga există o multitudine de alte plante cu 
care se poate nutri lumea animală. In zona centrală a 
Rusiei, astfel de vieţuitoare de taiga, în genere, trăiesc 
fără seminţe de cedru. De ce femelele care au mâncat 
seminţele de cedru nu consideră posibil să conceapă şi 
să nască fără acest aliment? 

De remarcat că blana animalelor de taiga, mai ales a 
celor din codrii de cedru, este de calitate net superioară 
blănii celorlalte. Această calitate a blănii este imposibil 
de obţinut in crescătorii, oricât s-ar strădui cercetătorii 
zootehnişti să echilibreze raţia alimentară în unităţile lor. 
Blana zibelinei siberiene, din zona de cedri, calitativ, a 
stat dintotdeauna şi stă şi azi, pe primul loc în lume. 

După cum este binecunoscut, aspectul blănii 
animatelor denotă starea sănătăţii acestora. lar in cazul 
în care calitatea acestor blănuri creşte pe măsura 
consumului de către animale de nucuşoare de cedru, 
înseamnă că la fel ar trebui să se întâmple şi cu omul, în 
mod special cu femeile însărcinate. Probabil, femeile 
noastre nu primesc alimente îndeajuns de calitative, 
pentru a da naştere unui prunc sănătos, ceea ce este 
înjositor pentru comunitate. 

Fructele cedrului siberian, prin calităţile lor, contrazic 
poziţia studioşilor care susţin că a cultiva pământul ar 
reprezenta o cucerire şi o probă a nivelului de dezvoltare 
a societăţii umane. Eu sunt de părere că prelucrarea 
pământului este rezultatul direct al rătăcirii, din partea 
civilizaţiei umane, a cunoştinţelor despre adevărata 


natură şi al schimbării modelului de viaţă a oamenilor, 
drept pentru care aceştia au început să-şi producă 
pâinea transpirând la munca câmpului. judecaţi singuri. 

Să presupunem că pe un teren pe care trăieşte o 
familie compusă din trei persoane, cresc doi cedri 
roditori. Se poate afirma cu certitudine că familia, în 
posesia acestui teren pe care cresc doar doi cedri, 
niciodată, nici în cel mai prost an, nu va suferi de foame. 
Şi nu numai că nu va flămânzi, hrănindu-se cu pâine şi 
apă, ci se va nutri cu un aliment de primă calitate. 

Un singur cedru produce până la o tonă de nucuşoare 
care pot fi consumate după dezghiocarea miezurilor din 
ele. Şi asta nu e nici pe departe totul. Din miezuri se 
poate obţine laptele de cedru. Acest lapte nu este 
binevenit doar în alimentaţia adulţilor, ci şi în a sugarilor. 
Tot din miezuri se produce un ulei de prima clasă, care 
se poate folosi atât la condimentarea salatelor sau a 
altor mâncăruri, cât şi la curarea diverselor afecţiuni. In 
urma procesului de presare a nucuşoarelor de cedru în 
scopul obţinerii uleiului, rezultă făina care se poate 
întrebuința cu succes la copt. Se pot face prăjituri, 
clătite, plăcinte sau pâine. 

În plus, cedrul oferă răşinile, recunoscute atât de 
medicina oficială cât şi de cea populară ca fiind mijloace 
de cură şi profilaxie. Cedrul siberian nu necesită nicio 
îngrijire din partea omului, nu are nevoie de 
îngrăşăminte, nici de prăşitură, nici de a fi răsădit. De 
însâmânţatul nucuşoarelor acestuia in pământ are grijă o 
pasăre care se numeşte kedrovka.! 

Devine tot mai evident de ce strămoşii noştri nu 
cunoşteau prelucrarea pământului. Pentru că ştiau altele 
mult mai importante! Unii s-ar putea întreba: dacă cedrul 
rodeşte doar o dată la doi ani, iar anul de nefertilitate 


1 Kcdrovka (rus. KempoBka sau opexoBka) - gaița de munte sau 


alunarul. Particularitatea acestei păsări este săculeţul de sub limbă 
în care poate depozita deodată în jur de o sută de nucuşoare de 


cedru (n.t.) 
À pă 


cade tocmai în anul fără roade, în ce fel s-ar putea 
îndrepta situaţia cu ajutorul cedrului? O să le explic. Intr- 
adevăr, cedrul rodeşte o dată la doi ani, uneori chiar mai 
rar, însă nucuşoarele sale unice, dacă nu sunt 
dezghiocate din conuri, se păstrează de la nouă la 
unsprezece ani. 

Desigur, viaţa noastră de azi nu e tocmai simplă. 
Cedrul, cu greu poate rezista în apropierea oraşelor. Nu 
creşte în zonele poluate. Multe surse vorbesc despre 
faptul că cedrul reacţionează la sentimentele omului, 
poate primi energie de la acesta, ca apoi, amplificând-o, 
să i-o întoarcă. Despre asta am avut ocazia să mă 
conving singur.Acum şapte ani am primit din Siberia 
douăzeci şi cinci de puieţi de cedru de taiga. Impreună 
cu locuitorii blocului de cinci etaje în care se află şi 
apartamentul meu, am sădit parte din aceşti puieţi în 
grădinuţa comună. Trei i-am sădit pe marginea terenului 
unde se află casa mea de provincie. Puieţii sădiţi în 
grădina blocului au fost săpaţi şi furaţi de cineva. Faptul 
nu m-a preocupat prea mult, întrucât am gândit că, atâta 
timp cât au fost săpaţi, înseamnă că oamenii ştiu despre 
calităţile cedrului, deci prin sădirea lor în altă parte i-au 
salvat. Totuşi, unul a rămas. Era sădit lângă peretele din 
faţa garajelor. Solul acolo e departe de a fi fertil, în mare 
parte e format din deşeurile de la şantier, peste care a 
fost presărat un strat fin de pământ fertil. Cu toate astea, 
cedrul s-a întremat şi acum creşte. Prin statura sa 
impunătoare şi prin trunchiul curat, se deosebeşte în 
mod evident de ceilalţi cedri plantați pe terenul casei 
mele de la ţară. Este de două ori mai înalt. M-am tot 
gândit care-o fi motivul şi am început să observ de pe 
balcon că oamenii care treceau, îl priveau, deseori 
spunând: „la te uită, ce frumos a crescut”. Eu însumi, 
trecând pe jos sau cu maşina pe lângă el, îl privesc cu 
satisfacţie. In acest fel, cedrul care creşte lângă garaje, 
primeşte zilnic atenţia tandră a oamenilor şi se 
străduieşte să se facă destoinic de ea. 


Acum multe firme, in mod special după ieşirea seriei 
de cărţi Cedrii sunători ai Rusiei, fabrică produse şi ulei 
de cedru. Şi eu i-am cerut fiicei mele şi soţului să 
producă ulei. Le-am povestit de tehnologia antică, 
împărtăşită de Anastasia. Serghei, soţul Polinei, a făcut 
eforturi considerabile să adapteze tehnica antică 
cerinţelor actuale din domeniul fabricării produselor 
alimentare. Producţia a fost pusă la punct în uzina de 
produse farmaceutice sub controlul strict al specialiştilor 
experimentați. Presarea s-a făcut prin metoda /a rece, 
metodă care permite păstrarea în ulei a concentraţiei 
maxime de elemente benefice. Teascul are pernuţe de 
lemn. Acest lucru a fost necesar, deoarece în miezul de 
nucuşoare şi în ulei se află întreaga tăbliță a lui 
Mendeleev, iar prin contactul cu metalul, multe elemente 
se oxidează. De asemenea, la îmbuteliere s-au folosit 
doar recipiente de sticlă. Uleiul obţinut, calitativ era 
superior altor uleiuri produse prin presarea la cald, cu 
toate acestea se deosebea de cel pe care-l gustasem eu 
în taiga. Aveam senzaţia că în acest ulei s-ar fi găsit mai 
puţina forţă dătătoare de viaţă decât în cel din taiga. 

Nu o să descriu aici interminabilele căutări ale 
motivelor, ci voi spune doar că schimbările calitative au 
intervenit doar după ce am mutat producţia, începând cu 
depozitarea nucuşoarelor, presarea şi până la finisarea 
produsului finit, într-un cătun din Siberia, la o sută 
douăzeci de kilometri de oraş. Astfel, am înţeles că o 
producţie de ulei de calitate nu este posibilă în oraş, nici 
măcar în condiţiile unei fabrici de medicamente. In toate 
fazele de producţie, nucuşoarele şi uleiul vin în contact 
cu aerul, ori aerul din megalopolisuri se deosebeşte 
radical de cel din taiga, bogat în substanţe fitocide. 

Ca rezultat al mutării micuţei firme, poate 
necompetitivă după principiile pieţei moderne, producţia 
a depăşit calitativ toate celelalte firme producătoare din 
ţară, chiar din lume. Eu sunt mulţumit că am luat parte, 
chiar dacă în mică măsură, la lansarea acestui produs 


unic - uleiul de cedru. Şi cred că această mică fabrică e 
unica ce produce ulei de cedru, în timp ce altele fabrică 
ulei din Pinus sibirica. 

În lume astăzi sunt comercializate o mulţime de 
produse cu eticheta produs pur ecologic. Mie îmi vine 
spontan întrebarea: de unde provine acest produs, unde 
a fost cultivat? Poate fi denumit pur ecologic un produs a 
cărui materie primă creşte undeva prin preajma 
autostrăzilor sau a micilor şi marilor oraşe? Eu consider 
că niciun produs ce provine din astfel de zone nu poate fi 
numit pur ecologic, chiar dacă la cultivarea sa nu au fost 
folosite tot felul de pesticide, erbicide sau fertilizanţi. 

Cedrul creşte în profunda taiga siberiană, la sute, 
uneori mii de kilometri de marile oraşe. Acolo lipsesc 
autostrăzile, iar acest produs unic poate fi transportat 
doar pe fluviu. Desigur, şi acolo poate ajunge mizeria 
civilizaţiei noastre, cu toate astea, comparativ cu marile 
oraşe, în taiga, aerul şi apa sunt mult mai curate, iar în 
pământ nu pune nimeni otrăvuri. 

În lumina acestor consideraţii, eu sunt de 
convingerea că nicăieri în lume nu există produs mai pur, 
mai benefic şi de leac decât miezurile de nucuşoare de 
cedru şi produsele obţinute din ele. 

Vorbind despre taigaua siberiană, eu am acordat o 
deosebită atenţie cedrului. Însă în taiga există multe alte 
produse alimentare care, calitativ, le depăşesc cu mult 
pe cele cunoscute. De exemplu, afine, zmeură, mure, 
coacăze, ciuperci. Şi răspunzând la întrebarea: cu ce se 
hrăneşte Anastasia în taiga, vă pot spune că ea consumă 
alimente pur ecologice de primă categorie, care la noi 
sunt imposibil de cumpărat chiar şi pe milioane de dolari. 

Încă din prima carte eu am descris viaţa Anastasiei în 
condiţiile taigalei şi cât de mult m-a uimit aceasta. 
Astăzi, la atâţia ani de la prima întâlnire cu ea, meditând 
asupra acestui aspect, am ajuns la concluzia că viaţa 
oamenilor din megalopolisurile moderne apare artificială 
şi absurdă pe fondul traiului în condiţiile naturale, dus de 


A 
smr PR d 1 AA Eie 
> 


Anastasia. 

La prima vedere pare un pic ciudat că animalele îi 
aduc de mâncare Anastasiei doar la un semn făcut de ea. 
Dar şi în vânătoarea modernă, câinele îi aduce 
stăpânului vânatul. lar şoimul, lansat la vânătoarea de 
şoimi, îi aduce avantaje stăpânului. Şi in gospodăriile 
ţărăneşti, capra şi vaca oferă cu multă satisfacţie laptele 
lor copiilor. Animalele care trăiesc împrejurul poieniţei 
Anastasiei marchează teritoriul şi pe acest teritoriu ÎI 
consideră stăpân pe om. Eu cred că aceste animale au 
fost educate de generaţiile anterioare de străbuni ai 
Anastasiei, ca apoi ele singure să-şi înveţe puii. 

Indeobşte, Anastasia mănâncă foarte puţin. Nu face 
din asta un cult. În ultima vreme, multă lume m-a 
întrebat cum rezistă ea pe timpul înfricoşătoarei ierni 
siberiene, când temperaturile coboară uneori până la 
minus 35°C - 40°C, având în vedere că nu are nici haine 
groase şi nici o locuinţă încălzită. Vreau să subliniez 
imediat că, dacă în câmp deschis, temperatura aerului 
coboară până la minus 30*C, în inima taigalei este cu 
mult mai ridicată, uneori diferenţa atingând chiar şi 
10°C. 

Anastasia are adăposturi subterane prin diferite locuri 
din taiga. Cea mai importantă dintre acestea, în care am 
avut şi eu prilejul să înnoptez nu o dată, este o 
adâncitură în pământ, lungă de aproape doi metri 
jumătate, largă de doi metri şi înaltă cam tot vreo doi 
metri. Intrarea în adăpost este strâmtă, de aproximativ 
şaizeci de centimetri şi înaltă cam de un metru jumătate. 
Se închide cu ramuri de cedru. Pereţii şi tavanul 
dormitorului din taiga sunt acoperiţi cu viţă de vie 
împletită, în care sunt înfipte smocuri de iarbă uscată şi 
flori de taiga. Pe jos e aşternut fân uscat. Vara, în acest 
dormitor se doarme deosebit de confortabil. Inăuntru nu 
penetrează niciun zgomot, ca să nu vorbim de radiourile 
şi tot felul de receptoare-emiţătoare care se pot întâlni 
pe la bloc. Toamna târziu, Anastasia umple întregul 


y Ps 
mi Pe E Ee 


spaţiu al dormitorului cu fân uscat şi se adânceşte într-un 
somn prelungit, asemănător stării denumite de oamenii 
de ştiinţă anabioză. 

Anabioza, în definiţia dată de ştiinţa modernă, este o 
stare în care procesele vitale ale organismului, inclusiv 
schimburile de substanţe, sunt atât de încetinite, încât 
lipseşte orice semn de viaţă. 

Asupra acestui fenomen biologic unic îşi 
concentrează atenţia oamenii de ştiinţă în timpul 
planificărilor lungilor călătorii în cosmos. În primul rând îi 
interesează acele condiţii date de starea de anabioză sau 
de hibernare, în care fiinţele vii consumă mai puţin 
oxigen şi nu au nevoie de alimente. E dovedit că aceste 
fiinţe devin imperturbabile la factorii dăunători ai 
mediului înconjurător. De exemplu, s-a stabilit că bolile 
infecțioase la aceste fiinţe nu evoluează nici măcar în 
cazul contaminării provocate, iar multe elemente nocive 
pentru organismul lor în condiţii normale, în stare de 
anabioză sau hibernare, devin absolut inofensive. Ba mai 
mult, s-a stabilit că, dacă aceste animale ar fi expuse 
unei radiaţii ionizatoare în doză letală, pot supravieţui, 
deoarece, în această perioadă, schimbul de substanţe 
este încetinit mult şi, după trezire, funcţiile vitale revin la 
parametrii normali. 

Insă, iată ceva demn de remarcat. Dacă omul, care 
este înzestrat cu rațiune, în timpul iernii cade într-un 
somn neobişnuit, ce se întâmplă cu Sufletul său? Nu am 
găsit în lucrările studioşilor nici măcar ipoteze în această 
direcţie. lar chestiunea e deosebit de importantă. 

Starea inedită de anabioză am avut ocazia s-o încerc 
şi eu o dată, chiar de parţial. S-a întâmplat când am mers 
în taiga toamna târziu. Ziua lumină, în această perioadă 
a anului, în locul în care-şi duce traiul Anastasia, este 
foarte scurtă. Numai ce s-a lăsat întunericul, Anastasia 
m-a invitat să dorm. Am acceptat imediat. Oboseala de 
la viaţa de oraş şi de la extenuanta călătorie se adunase, 
aşa că am căzut buştean. 


i Pa 
mei Pe E imi 


De data asta, adăpostul subteran era căptuşit cu mai 
mult fân decât de obicei. Înţelegând că în fân nu se simte 
frigul nici când e ger, m-am dezbrăcat până la lenjeria de 
corp şi m-am întins, punându-mi giaca sub cap. 

—Trebuie să te scoli, Vladimir, m-a trezit Anastasia. 

Am simţit cum îmi masa braţul drept şi m-am uitat 
spre ieşirea din adăpost. Nu se vedea lumină, ceea ce 
însemna că soarele încă nu se ridicase. 

— De ce să mă trezesc? Abia se crapă de ziuă. 

—Se luminează de zi deja pentru a treia oară de când 
te-ai culcat, Vladimir. Dacă nu te trezeşti, somnul tău ar 
putea să se prelungească câteva luni sau poate ani. 
Sufletul tău, nepreocupându-se de menţinerea în viaţă a 
corpului, vrea să se odihnească, plimbându-se prin alte 
lumi ale Universului. Şi nu îl poate întoarce nimeni, doar 
singur, de vrea, poate reveni. 

— Aşadar, cât am dormit nu a fost cu mine? 

—Ba a fost, Vladimir, aproape. A aşteptat ca somnul 
tău să devină mai uniform şi mai profund pentru a se 
putea depărta. Însă eu am decis să te trezesc. 

— Dar Sufletul tău de ce nu te părăseşte când te 
scufunzi în somnul profund? 

— Pleacă şi Sufletul meu, dar se întoarce de fiecare 
dată la timp. Deoarece, eu nu îl chinui. 

— Da' eu îmi chinui Sufletul? 

— Vladimir, fiecare om supus obiceiurilor nocive, care 
se hrăneşte cu alimente dăunătoare, pricinuieşte 
suferinţă, înainte de toate, propriului Suflet. 

— Ce importanţă are hrana pentru Suflet? Şi El se 
hrăneşte cu mâncarea consumată de om? 

— Sufletul nu se hrăneşte cu alimentele materiale, 
Vladimir, dar poate să audă, să vadă şi să realizeze doar 
prin intermediul corpului tău. Dacă acesta nu este 
sănătos, de exemplu, dacă omul e beat şi corpul este 
neajutorat, Sufletul, efectiv sufocat, nu se mai poate 
manifesta şi realiza. El poate doar să simtă şi să plângă 
după ajutor, chinuit de corpul viciat de băutură. Doar să- 


" Pas 


ncerce să-ncălzească organele viciate ale corpului, 
cheltuind pentru asta o cantitate enormă de energie. 
Când energia Lui se sfârşeşte, Sufletul rămâne sleit şi 
părăseşte corpul uman. Acesta, apoi moare. 

— Da, Anastasia, ai spus ceva interesant despre 
Suflet şi, pare-se, real. Deoarece există o vorbă în popor, 
când omul moare, despre el se spune: „Şi-a dat Duhul”. 
După teoria ta, reiese că „Sufletul şi-a pierdut forţele”. 
Sunt curios: al meu mai are forţe? 

— Din moment ce s-a întors, Vladimir, înseamnă că 
mai are forţe Sufletul tău. Dar tu încearcă să nu-L chinui, 
te rog. 

—Fac tot ce pot. De ce când omul doarme, Sufletul nu 
se odihneşte? 

—Sufletul este o energie, un complex energetic viu. 
Energia nu are nevoie de odihnă. 

— Şi unde pleacă Sufletul în timpul somnului? După 
tine, Anastasia... 

— Poate merge în alte dimensiuni. Se învârte 
împrejurul planetelor Universului. Şi, la cererea omului, 
poate strânge informaţii lui folositoare. De omul îşi 
doreşte, de exemplu, să afle ceva despre trecut sau 
viitor, înainte de a adormi îi cere Sufletului său să 
poposească în acel loc şi timp care-l interesează, iar 
Acesta îi îndeplineşte ruga. Dar dacă omul cade într-un 
somn obişnuit, nu îndeajuns de liniştit, într-un ambient 
neprielnic, Sufletul nu poate pleca nicăieri. Este 
constrâns să-i protejeze corpul. 

— De cine? 

— De tot soiul de acţiuni dăunătoare. Tu dormi în 
apartamentul tău, Vladimir, pereţii casei sunt străbătuţi 
de cabluri parcurse de curent electric. Cablurile emană o 
radiaţie neprielnică pentru om. Dincolo de geamuri se 
aud zgomotele unei lumi artificiale. lar aerul din cameră 
nu este întocmai bun de respirat. Sufletul nu te poate 
părăsi. În cazul unei situaţii critice, El trebuie să te 


trezească. 
x P 
a E AAC a e 
aa 


— Am înţeles, Anastasia, acest adăpost subteran în 
care am dormit, de fapt depăşeşte cu mult confortul 
oricărei camere de hotel de lux sau apartament. Ca şi 
cum ar fi o cameră barică. Aici aerul este ideal, nu există 
radiaţii şi zgomote dăunătoare, temperatura e constantă, 
din aceste motive somnul este mult mai lin decât în 
apartament. Am înţeles şi am simţit pe propria piele. 
Doar că nu reuşesc să înţeleg, când tu adormi, de ce 
Sufletul tău nu se nelinişteşte de faptul că corpul tău se 
odihneşte într-un adăpost unde nici intrarea nu se 
închide bine. In caz de pericol, să spunem din partea 
unor răufăcători, cine-l va trezi? 

— Vladimir, atunci când cineva, mânat de rele 
intenţii, încearcă doar să se apropie de poiana în care ne 
găsim noi acum, pe o rază de trei kilometri intră în alertă 
tot spaţiul. Animalele, păsările şi plantele încep să simtă 
primejdia. Cel ce se apropie va fi cuprins de teamă, iar 
dacă toate acestea nu-l pot îndepărta sau abate din 
drum, atunci spaţiul, prin animale, trezeşte corpul şi 
întoarce Sufletul. 

— Şi iarna, când totul doarme? 

— larna nu adoarme totul. Oricum, iarna este mai 
uşor de urmărit ceea ce se petrece. 

Nu prea am înţeles ce a spus Anastasia despre Suflet 
în timpul somnului invernal, însă de faptul că păsările şi 
animalele îi aduc veştile de primejdie sau vesele, am 
avut ocazia să mă conving personal. 

Cunoscând felul în care Anastasia se raportează 
somnului, am tras următoarea concluzie: 

Omul modern şi umanitatea, în general, nu are 
condiţiile necesare să doarmă normal. lar la faptul că 
dormitorul modern nu atinge comoditatea celui natural, 
mai trebuie adăugat un al factor nu mai puţin important: 
omul modern este apăsat necontenit de preocupările 
cotidiene şi deseori merge la culcare încă gândindu-se la 
ele. Şi dacă-i aşa, atunci se naşte spontan întrebarea: pe 
ce cheltuieşte omul energiile Sufletului? Sufletul care 


. pă 


este capabil să viziteze lumi străine în timpul somnului, 
de unde să-i aducă omului care se trezeşte informaţii 
despre acestea. Probabil, dormitoarele ar trebui astfel 
concepute încât înăuntru să nu penetreze niciun sunet 
extern şi să nu fie traversate de cabluri sau telefoane. 
Asta ar fi mai uşor, ceea ce e greu este a avea aer curat. 

Pustnica din pădurea siberiană, Anastasia, a devenit 
ulterior eroina seriei de cărţi Cedrii sunători ai Rusiei. 

Mi-a născut un fiu şi o fiică. Acum trăieşte în taiga, în 
inima mea şi în eroina cărţilor mele. 

Cred că nu am reuşit să descriu intr-o manieră 
cuprinzătoare frumuseţea acestei uimitoare femei, 
intelectul şi extraordinarele ei capacităţi, dar gândesc că 
nici nu ar fi posibil aşa ceva într-o limbă normală. Chiar şi 
acum, pe Anastasia rareori o văd ca pe o persoană 
apropiată, familiară, cel mai adesea îmi pare intangibilă 
şi misterioasă, înzestrată cu o forţă sufletească 
deosebită, forţă care îi permite să creeze viitorul. 
Caracterizările date de ea realităţii noastre, povestirile 
sau, mai precis spus, imaginea emanată de ea despre 
viitorul Rusiei, al întregului Pământ, au dat naştere în 
societate unei minunate mişcări. Zeci de mii de oameni, 
nemaiaşteptând porunci de sus sau finanţări din partea 
guvernului, au trecut pe cont propriu la transpunerea 
acestor imagini în realitate. Ideea principală a edificării 
unui viitor al ţării se profilează doar citind cărţile seriei în 
ordine. Dar dacă s-ar încerca să se conchidă, fără a se 
privi în detaliu, ideea după care se petrec aceste 
schimbări pozitive poate fi caracterizată prin următoarele 
cuvinte: 

Anastasia consideră că fiecare familie trebuie să 
deţină un teren cu suprafaţa de cel puţin un hectar. 
Acest teren, pe care ea-l denumeşte Vatra Familiei, 
familia va trebui să-l transforme într-o oază paradisiacă 
vie care să-i asigure toate necesităţile materiale. 
Trăsătura sufletească a omului este dată de propriile 
creaţii vii şi de modelul de viaţă al însuşi creatorului. Ea 


consideră inacceptabilă îngroparea membrilor familiei la 
cimitir. Aceştia neapărat să fie îngropaţi în Vatra Familiei. 
Atunci sufletele răposaţilor nu vor suferi de faptul că 
trupurile le sunt efectiv aruncate la gropi de gunoi, 
departe de rude, în cimitire. 

Rudele îngropate în Vatra Familiei, cu duhurile lor, îi 
vor ajuta şi proteja pe cei vii. Cimitire ca cele moderne, 
ale noastre, existau şi în antichitate, doar că erau 
destinate animalelor moarte de boală, criminalilor fără 
rude şi războinicilor căzuţi pe pământurile străine. 

Anastasia a descris cum se poate clădi această Vatră 
a Familiei, astfel încât, în ea, omul să se vindece de orice 
boală fizică. A zugrăvit detaliat ritualul antic şi deosebit 
de frumos al cununiei, prin intermediul căruia, tinerii, cu 
forţa gândurilor realizau proiectul viitoarei lor Vetre de 
Familie. Sub privirile rudelor, părinţilor şi ale prietenilor, 
cele gândite preţ de doar câteva minute, se materializau. 

Consider acest ritual drept una dintre cele mai mari 
descoperiri ale mileniului nostru. Întrucât, aplicând acest 
ritual, chiar şi azi, tinerii, în timpul nunţii, pot primi casă, 
grădină, Vatră. 

De asemenea, Anastasia mai susţine că tinerii care-şi 
edifică în acest fel Vatra Familiei, nu vor pierde niciodată 
iubirea, ba mai mult, aceasta cu timpul se va amplifica, 
şi explică şi de ce se întâmplă asta: „Când soţul priveşte 
la soţie, subconştient o identifică cu măreaţa lor Vatră şi 
cu copilul, care neapărat trebuie să se nască tot acolo.” 
Şi în asta se poate crede. Căci, pentru fiecare om, cel 
mai bun loc pe lume rămâne întotdeauna locul micii sale 
patrii. lar cel mai frumos şi mai minunat copil pe lume va 
fi copilul său. 

Apoi, tot ea afirmă că, dacă toată lumea sau mare 
parte din ea, trece la clădirea conştientă a propriei Vetre 
a Familiei şi o preschimbă într-o oază paradisiacă, atunci 
se schimbă şi întregul Pământ. Şi nu vor mai avea loc 
catastrofe naturale şi războaie. Se va schimba lumea 
spirituală interioară a omului, i se vor deschide noi 


cunoştinţe şi abilităţi. Omul va fi în măsură să creeze 
lumi minunate, asemănătoare celei terestre, şi pe alte 
planete. Anastasia consideră actuala metodă, 
tehnocrată, de explorare a cosmosului şi a altor planete, 
drept neviabilă, dăunătoare planetei Terra şi oamenilor 
care trăiesc aici. Metoda raţională de explorare este 
psiho-teleportarea. Doar că pentru ca oamenii să poată 
deţine aceste capacităţi, mai întâi vor trebui să-şi arate 
destoinicia în aranjarea Pământului, să demonstreze 
spiritualitatea nu prin cuvinte, ci prin modul lor de trai. 

Criticii oficiali ar putea avea diverse opinii asupra 
subiectelor din cărţi şi declaraţiilor pustnicei din taiga, 
doar că, pentru moment, opinia lor nu e aşa importantă. 
Cel mai important critic - poporul - îşi exprimă deja 
părerea prin zecile de mii de scrisori şi sutele de mii de 
mesaje electronice. Şi nu doar prin vorbe, ci şi prin 
acţiuni concrete, sute de mari şi mici aşezăminte, 
născute şi în curs de apariţie peste tot prin Rusia, stau 
mărturie acestui fapt. Şi odată cu ele ia naştere o dilemă 
misterioasă şi pe moment de nedezlegat: ce forţă se 
ascunde în dosul frazelor ei, de vreme ce doar câteva 
declaraţii făcute de pustnica siberiană, reproduse în 
cărţi, au declanşat o mişcare colectivă de masă? E posibil 
ca acestea să fie alcătuite într-o asemenea manieră, 
încât literele adunate la un loc să compună un cod. 
Posibil ca ritmul frazelor ei să aibă un oarecare tâlc. 

De regulă, Anastasia încearcă să-şi adapteze stilul de 
vorbire la cel al interlocutorului, să-i adopte lexicul şi 
metoda de implementare a frazelor, însă se întâmplă ca 
în anumite momente, să treacă brusc la o altă limbă, 
categorică, lină şi ritmică. Rosteşte apăsat fiecare literă 
din frazele pronunţate şi în fiecare sunet se simţea 
aievea o energie insolită. Atunci, cele rostite de ea se ţin 
minte până la ultima literă, de parcă în creier ar 
funcţiona un magnetofon. lar în faţa ascultătorului iau 
fiinţă tablouri vii şi spusele ei se asimilează la nivel 
subconştient. Ca exemplu, voi cita frânturi din dialogul 


deschis dintre Dumnezeu şi primul om, pe care Anastasia 
mi l-a descris în cartea a patra, Creaţia: 

„ «— Unde este marginea Universului? Ce o să fac eu 
când o s-o ating? Atunci când o să umplu totul cu ceea 
ce singur oi fi zămislit?» - l-a întrebat omul primordial pe 
Dumnezeu şi a primit acest răspuns: «— Fiul Meu, 
Universul aduce cu el gândul, din gând visul s-a născut, 
în parte în materie vizibil. Când tu la marginea tuturor 
vei ajunge, un nou început şi o continuare al tău gând va 
deschide. Din nimic, o minunată naştere-a ta se va 
genera, aspiraţiile sufletului tău şi visului tău în ele 
oglindindu-se. Tu, fără de sfârşit eşti, Fiul Meu, vecinic 
eşti tu, fiul Meu, în tine se află ale tale vise creatoare.»” 

Despre capacităţile Anastasiei există mai multe 
versiuni, aşa că o voi expune şi eu pe a mea. La prima 
vedere, abilităţile Anastasiei par insolite, însă, în 
realitate, le-au avut majoritatea oamenilor care au trăit 
în Primordialitate. Efectul declaraţiilor făcute de pustnica 
din taiga asupra acţiunilor oamenilor nu derivă din vreo 
forţă ocultă, ci din capacitatea oamenilor înşişi de a le 
accepta cu inima şi cu Sufletul. 

Există senzaţia că în genele omului contemporan sau 
în subconştientul său ar fi păstrată imaginea modelului 
de viaţă a fiecărei familii în parte şi a societăţii în întregul 
ei din timpurile Primordialităţii, pe când omul încă mai 
înţelegea cum să dialogheze direct cu Creatorul. 

Acest mod primordial era mult mai desăvârşit decât 
cel contemporan. Posibil să fie unul din acele timpuri în 
care oamenii mai ştiau încă ce este Raiul. Şi nu cred ca 
acţiunile acestor oameni să aibă vreo legătură cu o 
oarecare religie. 

Aşezămintele pe care le edifică cititorii cărţilor sunt 
diferite între ele. Nu se deosebesc doar prin aspectul 
exterior al caselor ce le compun. Unele case sumt cu 
două etaje, din lemn, altele din lut cu paie, pe un singur 
nivel. Aşadar şi grădinile, gardurile vii şi iazurile vor fi 


diferite. 
` P 
mi Pe [23 AE Ee 


Este arhicunoscut faptul că ritualul religios presupune 
respectarea indiscutabilă a anumitor obiceiuri standard 
în acţiuni şi exprimare din partea tuturor membrilor 
cultului. Aici, este implicată doar inspiraţia personală în 
materializarea minunatei idei. 

Dacă oamenii îi sunt îndatoraţi pentru ceva 
Anastasiei, atunci îi sunt pentru că ea le-a trezit în 
Suflete aspiraţiile omului 


Micuța pădureancă? A 


Au trecut deja mai bine de cincisprezece ani de la 
prima întâlnire cu pustnica din taigaua siberiană, 
Anastasia. In momentul în care am aflat că ea va trebui 
să nască un fiu, am încercat cu toate forţele, ajungând 


> pădureancă - neputând declina de taiga, aşa cum se poate în limba 
rusă (de taiga - raexnuva) am optat pentru expresia pădureanca 


(n.t.) 


uneori chiar la acţiuni fizice, să o duc la Novosibirsk. Pe 
atunci mi se păru inadmisibil ca ea să nască în taiga şi 
imposibil ca fiul meu să fie educat fără a merge la un 
institut modern. Stilul de viaţă al Anastasiei din taiga, la 
început îmi păru, puţin spus, straniu. Astăzi tot mai 
straniu mi se pare stilul de viaţă al oamenilor din marile 
metropole. 

lar în timpul în care Anastasia, rămasă ca şi până 
atunci în taiga, a purtat-o în pântece pe fiica noastră, eu 
am avut sufletul împăcat, eram fericit. Viziunea asupra 
vieţii, în aceşti zece ani, mi s-a schimbat la 180*. Dacă aş 
fi insistat ca Anastasia să nu nască în taiga, ci într-unul 
dintre cele mai bune spitale ale capitalei, m-aş fi aruncat 
probabil singur în depresie şi disperare şi, cu siguranţă, 
grija pentru viitorul copilului educat de institutele 
moderne ale societăţii contemporane, nu m-ar mai fi 
părăsit A avut loc o reevaluare a scării de valori şi 
viziunea mea asupra lumii s-a schimbat. 

Anastasia a născut-o pe fiica noastră în poiana ei 
natală din taigaua siberiană. 

Eu nu am asistat la niciuna din cele două naşteri, iar 
Anastasia nu a fost ajutată de niciun medic sau de vreo 
aparatură medicală modernă. Cu toate acestea, am avut 
inima uşoară. Ştiam că naşterile au loc într-una dintre 
cele mai moderne case de naştere de pe Pământ - în 
Spaţiul Natal. Când Anastasia a născut fetiţa, mi-a cerut 
să-i aleg un nume. Fără să mă gândesc, am răspuns 
Anastasia. Şi asta nu pentru că Anastasia l-a chemat pe 
fiul nostru Vladimir. Ci pentru că deja dinainte s-o nască 
pe fiica mea, eu începusem s-o consider pe Anastasia 
cea mai curajoasă, înţeleaptă şi bună femeie. Numele ei 
devenise pentru mine sinonimul acestor calităţi şi mi-aş 
fi dorit ca şi fata să le moştenească. Nu-mi pot imagina 
un alt educator pentru fiica mea, în afară de Anastasia. 
În pofida faptului că în multe momente, aceasta arată 
mai mult a lipsa unei educaţii, în realitate nu e aşa. lată, 
de exemplu, ce s-a întâmplat cu fetiţa în taiga... 


mentii Pe eN oiai 


De data asta, Anastasia mă întâmpină cu veselie, ba 
chiar oarecum jucăuşă. Se arătă pe neaşteptate, în timp 
ce mă apropiam de binecunoscuta poiană, în care, acum 
trăiau deja în trei. Imbrăcată într-o rochie lejeră, 
asemănătoare unei tunici romane, stătea pe cărare şi 
zâmbea. Imi veni pe loc întrebarea: „de unde-o avea 
rochia?” M-am oprit, încântat de insolita viziune. 

„la te uită” am gândit eu - „Cât timp a trecut! A 
născut doi copii, dar tot tânără arată şi, ca şi-nainte, e 
neasemuit de frumoasă. Eu, iată, am îmbătrânit, am 
albit, în timp ce ea nu îmbătrâneşte nicicum”. 

Şi mi-am amintit cum se trezea dimineaţa devreme, 
cum se bucura de ziua ce sosea, se lua cu lupoaica la 
întrecere, făcând salturile ei cu tâlc. O mai putea face 
toate astea şi acum? 

De parcă mi-ar fi auzit gândurile, Anastasia, fără să 
alerge, făcu două salturi şi se apropie de mine. 

— Bună ziua, Vladimir, se auzi vocea ei. 

Eu nu am reuşit să răspund imediat. Corpul 
Anastasiei emana o aromă îmbătătoare şi o căldură 
deosebită. l-am atins cu multă grijă umărul, în mod 
ciudat nedorind să o îmbrăţişez. Am răspuns un pic cam 
într-o doară: 

—Bună ziua şi ţie, Anastasia. 

Ea se avântă spre mine, mă strânse în braţe şi-mi 
şopti: 

—Micuţa noastră e frumoasă şi deşteaptă foc. 

Apoi Anastasia porni înaintea mea desculţă prin 
iarbă. Păşea picior după picior prin taiga, exact ca un 
manechin. La fel ca şi atunci când ne-ntâlnirăm pentru 
prima oară. De fiecare dată, mersul ei un pic nostim îmi 
readucea buna dispoziţie. 

După cum era deja datina, am mers întins la lac, ca 
să facem baie după drum. Eu ştiam deja că menirea 
acestei băi nu era doar de a mă împrospăta după drum, 
ci, cel mai important, de a mă ajuta să elimin mirosurile 
necaracteristice poienei din taiga. Pentru asta, după 


: Pi 
mi Pe (20 apt imi 


prima baie, Anastasia mă ajută să mă ung pe corp cu un 
macerat vegetal, preparat din mai multe plante. 

În timp ce-o făcea, glumi: 

— Alimentele bune, la voi, tot mai puţine au rămas, 
burtica ta e un pic umflată. 

— E disbacterioză. Aşa spun doctorii. Suferă aproape 
nouăzeci la sută din populaţie, i-am răspuns eu. 

—Poate că nu au îndeajuns de multă voinţă, burticile, 
spuse râzând Anastasia. 

—Tu însuţi ai spus că zece la sută dintre oameni 
totuşi nu o au, această disbacterioză. 

O bucată de timp am fost nevoit să mă plimb uns cu 
acest macerat pe tot corpul, ba chiar şi pe păr, apoi am 
sărit din nou, plescăind apa. Când am ieşit şi corpul îmi 
era aproape uscat, Anastasia îşi scoase rochia 
asemănătoare unei tunici romane şi mi-o întinse. 

— Ar fi bine ca tu, acum, să tragi pe tine această 
rochie. 

Anastasia stătea în faţa mea cu sânii goi. Erau ceva 
mai mari decât înainte. Din unul se prelingea un strop de 
lapte. 

— Încă îi mai dai să sugă fetiţei? — am întrebat-o eu. 

— Da, răspunse ea veselă. Işi strânse cu ambele 
mâini sânul, mă stropi cu un jet de lapte pe faţă, râse 
copios, apoi îmi întinse laptele pe toată faţa. 

— Când o vei îmbrăca şi te vei încinge, pe tine va sta 
ca o cămaşă. Cămaşa asta, eu am purtat-o neîntrerupt 
din ziua când s-a născut fiica noastră. Uneori, fetiţa a 
dormit în cămaşă şi s-a învelit cu ea. S-a obişnuit cu 
mirosul şi cu forma ei. Dacă vei face aşa cum îţi spun eu, 
fiica noastră se va acomoda mai lesne cu tine. 

—Şi acum, tu cu ce te îmbraci? 

— Am două cămăşi ca asta, foarte asemănătoare 
între ele. Le-am îmbrăcat pe rând. Asta, pe care ţi-o dau 
tie acum, am îmbrăcat-o mai des. Şi, din plante uscate, 
deseori mi-am împletit cozi şi le-am agăţat de păr. Acum 
o să merg, până ce tu o priveşti pe fiica noastră, să-ţi 


i pă 


împletesc şi ţie una la fel. 

— Doar s-o privesc? S-o ating, s-o mângăâi, va să zică, 
nu e voie? 

— Bineînţeles că e voie, Vladimir. Totuşi mai bine ar fi 
ca, mai întâi, să o priveşti. Chiar de e încă micuță, are 
deja personalitate şi mai bine ar fi să nu o priveşti 
insistent. Familiarizează-te cu gesturile ei şi încearcă să 
intri în lumea ei. 

— Eu ştiu că şi cu băieţelul a fost aşa, mai întâi doar 
l-am privit. Spune-mi, Anastasia, peste cât timp aş putea 
să o iau în braţe? 

— Vei înţelege singur, inima te va călăuzi. 

Impresia pe care am avut-o era că Anastasia ar fi vrut 
ca eu să fac cunoştinţă singur cu fiica, să încerc să 
înţeleg câte ceva din asta, deci pentru asta născocise 
aceste simplificări. Dar nici eu nu m-am împotrivit. Mi s-a 
părut corect să urmăresc comportamentul fetiţei, 
deoarece este evident că pentru ea, eu nu sunt altceva 
decât unu' oarecare. Şi acest oarecare, pe nepusă masă, 
apucă pruncul şi hai cu legănatul şi cu alintăturile lui 
agasante, cu plescăitul buzelor ţuguiate şi cu îngânările 
infantile, pentru propria plăcere. lar copilului, toate 
aceste plescăituri, şi nu numai ale unui oarecare, ci 
îndeobşte ale oricui ar fi acestea, poate că-i provoacă 
resentiment. Am întrebat: 

— Anastasia, acum unde-i fiica noastră? Dacă tu pleci 
să împleteşti cozile alea din ierburi, eu cum o găsesc? 

— E pe undeva pe aici, prin apropiere, răspunse 
liniştită Anastasia. Vezi de-o găseşte singur, lasă-ţi inima 
să-ţi indice locul. 

Demult aveam impresia de a fi înţeles cum se 
desfăşoară viaţa aici, în taiga, însă de fiecare dată îmi 
era să mă minunez de câte ceva nou. Cum era posibil să- 
i permiţi unui prunc care nu împlinise încă nici doi 
anişori, să meargă, adică să se târască oriunde vrea, 
chiar fără să te uiţi după el? Şi asta în taiga, unde nu 


sunt oameni. In taiga, unde trăiesc tot felul de jivine 


. pă 
mi Pe [28 apt imi 


sălbatice! 

Cu câtva timp în urmă îl contemplasem pe fiul meu, 
văzându-l cum adormea în blana ursoaicei. Aceasta 
stătea fără să se mişte până ce pe copil îl prindea 
somnul. Văzusem cum au grijă de prunc lupii şi cum se 
jucau cu el veveriţele şirete. Şi am înţeles că aici şi 
poiana, şi animalele care trăiesc în preajmă, sunt exact 
ca ambientul domestic. Fiarele trăiesc pe teritoriile 
delimitate de ele însele, însă nu se atacă una pe alta. In 
ambientul domestic, câinele e posibil nici să nu atingă 
pisica, ba mai mult, chiar să lege prietenie cu ea, în timp 
ce cu altele, străine, să fie ostil. Prin urmare nici aici, pe 
teritoriile lor, fiarele nu se atacă între ele, ce să mai 
spunem să atace un pui de om! 

În faţa omului, animalele ce trăiesc pe teritoriile lor, 
fac reverenţe, implicit şi pe pruncul omului îl vor apăra, 
considerând o onoare faptul de a avea grijă de el. Totuşi, 
această situaţie avea şi ceva neobişnuit. De exemplu, ce 
s-ar fi întâmplat dacă copilul ar fi părăsit teritoriul lor? 
Celelalte animale s-ar purta altfel decât cele ale lui? 
Indeobşte, mă prinsese un gând ce nu ţinea cont de 
logică. 

Am întrebat-o pe Anastasia care se îndepărta: 

— Şi dacă dau nas în nas cu vreo fiară în timp ce o 
caut pe fiică-mea? Eu încă nu le cunosc şi nici ele pe 
mine. 

— Nu-ţi fac niciun rău, Vladimir. Tu ai pe tine cămaşa. 
Poţi merge fără teamă. Nu emana gânduri de frică. 

Anastasia alergă către căsuţa ei subterană. 

Intrând în poiană şi nevăzând pe nimeni, am pornit 
primprejur, gândind că fiică-mea s-ar fi putut afla pe 
undeva prin apropiere şi că, dacă voi face cercuri, 
mărind gradual diametrul, o voi găsi cu siguranţă. Am 
văzut-o chiar înainte să termin de făcut primul cerc. 
Micuța Anastasia stătea singură între tufişurile de 
măceşe, se ţinea de o crenguţă, se uita la o gâză şi 
zâmbea. M-am ascuns după un alt tufiş şi am început s-o 

Pe 


miti Poti (29) MEA ee 


N 
AS sui 
C vr 


urmăresc. 

Fetiţa era îmbrăcată într-o rochiţică-cămăşuţă, părul 
îi era prins într-o diademă împletită din fibrele unor 
plante. Terminând de observat mulţumită ceea ce se 
petrecea pe crenguţă, păşi desculţă în direcţia poienei. 
Lăsând crenguţa sau planta de care se ţinea, căzu. 
Micuța mea fiică căzu în iarbă, dar nu plânse, în linişte se 
sprijini cu mânuţele în pământ şi se ridică. Apoi se târî în 
patru labe vreo doi metri şi se ridică din nou în picioare, 
păşind încet, continuându-şi mersul. 

Am încercat să mă mişc neobservat şi am urmărit-o 
pe fiică-mea. Dar, brusc, Wastenca” dispăru sub ochii 
mei. În primul moment am încremenit de surpriză, am 
rămas ţintit locului câteva clipe, apoi am alergat iute 
spre locul în care o văzusem mai înainte, m-am uitat 
împrejur, dar nu am dat de ea. Nici după copacul lângă 
care tocmai stătuse, nici în dosul tufişurilor. Fetiţa nu era 
încă în stare să alerge ca să poată dispărea aşa subit. 
Am început să mă învârt în jurul copacului lângă care o 
văzusem mai înainte, mărind gradual circumferința 
cercului, dar nimic. 

M-am oprit, am reflectat ce să fac mai departe, apoi 
am alergat la adăpostul subteran, unde ar fi trebuit să se 
afle Anastasia. 

Ea stătea liniştită la intrare, împletea o coroană de 
pus pe cap din ierburi şi cânta încetişor. 

Undeva în apropiere, o vulpe cu blana neagră-maro 
se scărpina ca o pisicuţă de trunchiul unui copac. 

— Anastasia, fetiţa a dispărut, i-am strigat eu. 

— Am urmărit-o câţiva paşi, fără să o pierd din ochi. 
Dar, dintr-odată... Parcă a înghiţit-o pământul. Nu e 
nicăieri. 

Reacţia Anastasiei a fost de lejeră mirare, şi nici 
măcar nu a lăsat împletitul când a răspuns: 


3 Wastenca (se pronunţă Wasteni'ca, apostroful prescurtând 
litera /) - diminutivul numelor Anasta şi Anastasia (n.t.) 


: Pi 


— Nu-ţi fă griji, Vladimir, cred că s-a dus la vizuina 
vulpii celei bătrâne. 

— Cine ţi-a spus? 

— Vezi că vulpea se scarpină încet de copac? 

— Văd. 

— Aşa anunţă ea că pruncul este în vizuina ei. 

— Dar, poate că vulpea vrea să spună altceva? 

— Dacă ar fi fost ceva primejdios, ea s-ar fi agitat. Ar 
fi alergat dintr-o parte într-alta şi ne-ar fi chemat după ea 
cerând ajutor. 

— Cu toate astea, tu nu poţi fi sigură sută la sută de 
locul în care se afla fetiţa, mai ales că în locul în care a 
dispărut, nu era nicio vizuină. Eu am căutat bine. 

— Bine, Vladimir, mergem împreună să vedem unde 
a dispărut şmechera noastră cea mică. 

Când am ajuns în locul în care dispăruse fetiţa, 
Anastasia feri iarba înaltă şi eu am văzu imediat vizuina. 
Intrarea în ea era puţin surpată. Se vedea un fel de 
groapă. M-am uitat înăuntru şi am văzut-o pe Nastenca 
colăcită, dormind liniştită. 

—Vezi? A adormit pe pământul gol şi gândesc eu că 
singură nu se ridică de acolo. 

— În groapă este iarbă uscată, Vladimir. Fetiţa 
noastră, când adoarme, poate decide singură unde să-şi 
facă culcuşul. 

— Cum adică decide? 

— Dacă vrei, Vladimir, priveşte-o, eu merg să termin 
ce am de făcut. 

Eu am rămas. Peste vreo jumătate de oră din vizuină 
se auziră foşnete. Fetiţa se trezise, dar nu reuşea să iasă 
din groapă. Însă nici nu se forţa prea tare. După prima 
încercare, evaluându-şi forţele, fetiţa strigă după ajutor: 
aho, eha. Fără să plângă, doar cu aceste sunete ceru 
ajutor. Într-o clipă se înfăţişă vulpea care nu demult se 
învârtea pe lângă Anastasia. Mai întâi se opri pe 
marginea gropii, privi înăuntru, adulmecă şi, întorcându- 
se cu spatele la vizuină, îşi cobori coada înăuntru. Vulpea 


: Pui 
mi Pta NAE ma 


se forţă şi trase afară fetiţa agăţată de coada ei. Încă 
vreo jumătate de metru fetiţa continuă să se ţină de 
coada vulpii după care o lăsă, se aşeză în patru labe, 
apoi se ridică pe picioruşe. Micuța Nastenca privi 
împrejur, zâmbi de parcă şi-ar fi amintit de ceva, păşi 
încetişor, cu surăsul pe faţă, îndreptându-se către lac. Eu 
am continuat s-o urmăresc neobservat. In împrejurimi nu 
se afla niciun animal şi părea că în afară de mine nu s-ar 
mai fi aflat nimeni în micuța poiană din taiga. Însă ceva 
mai târziu aveam să înţeleg că mă înşelam. Atât ea, cât 
şi eu, eram urmăriţi insistent şi la scurt timp avea să am 
ocazia să asist la primul conflict dintre fiică-mea şi 
animalele din taiga. 

Micuța Nastenca ieşi din tufişurile de zmeură, rămase 
puţin pe loc şi contemplă oglinda de apă a lacului, apoi 
îşi scoase cămăşuţa cea scurtă de pe ea şi, păşind cu 
luare-aminte desculţă, se apropie de lac. li rămăseseră 
vreo cinci-şase metri până la lac, când, pe neaşteptate, 
din tufişuri apăru lupoaica care, din câteva salturi, se 
înfăţişă între fetiţă şi lac. Fetiţa o pălmui cu micuţele ei 
mânuţe pe spinare, o scutură de blană şi îi atinse botul. 
Ca răspuns, lupoaica linse picioruşul fetiţei, dar cu aceste 
gesturi, schimbul lor de atenţii amicale luă sfârşit. In 
planurile Nastencăi, se vede, nu intra jocul cu lupoaica, 
vroia doar să meargă la apă. Mai întâi încercă să o 
ocolească pe lupoaica ce stătea pe loc, făcând trei paşi 
lateral. Însă numai ce fetiţa dădu să înainteze, lupoaica îi 
tăie din nou calea. Cu mânuţele, Nastenca încercă să o 
împingă pe lupoaică, să elimine obstacolul, însă fiara nu 
ascultă copilul şi rămase pironită locului. Atunci fetiţa se 
aşeză pe iarbă, reflectă o vreme, după care făcu o 
tentativă să-i treacă animalului printre picioare, dar şi 
această încercare eşuă - lupoaica se puse jos. 

Nastenca înţelese că fiara nu avea să o lase să se 
apropie de apă, iar obstacolul nu putea fi eliminat cu 
forţa. Rămase un timp şezută în iarbă, se gândi, apoi 
făcu cale-ntoarsă depărtându-se de lupoaică şi de lac. Se 


. Pi 


ridică iute în picioare, luă o crenguţă, se apropie de botul 
lupoaicei, îi flutură creanga în faţă, apoi o aruncă într-o 
parte. Crenguţa zbură vreun metru jumătate. Lupoaica 
se aruncă după creangă şi o înhăţă cu dinţii. In acest 
timp, Nastenca, punându-şi iute în mişcare picioruţele, 
ajunse la malul lacului. Fiara pricepu iute că tocmai 
fusese şmecherită şi din două salturi ajunse fetiţa pe 
malul apei şi o lovi cu laba. 

Nastenca căzu pe spate, căpşorul îi ajunse în apă. 
Împingându-se cu picioarele în nisipul de pe mal, încercă 
să intre cu totul în apă. Lupoaica îi apucă picioruşul cu 
dinţii. Se forţă să nu-i facă rău fetei, se vedea că 
gesturile nu-i erau agresive. Nastenca îşi propti celălalt 
picioruş în botul fiarei şi, ageră, împinse până ce intră cu 
totul în apă. În locul acela, lacul avea aproape un metru 
adâncime, iar micuța se scufundă cu căpşorul în apă, dar 
ieşi iute la suprafaţă. Mişcând braţele şi picioarele, reuşi 
să se ţină la suprafaţa apei. 

Eu am crezut că fata nu ştie să înoate bine. Am 
alergat din ascunzătoarea mea, m-am pregătit să sar în 
apă, dar când am ajuns la malul apei, am văzut că 
lupoaica înota în ajutorul fetiţei. Nastenca se luptă cu 
fiara, se apucă cu mânuţele de blana ei şi împreună 
înotară spre un loc mai puţin profund al lacului. Simţind 
pământul sub picioare, fetiţa se eliberă de lupoaică. 

Lupoaica udă ieşi la liman şi se scutură, împroşcând 
cu stropi de apă argintii care sclipeau în razele soarelui. 
Nu plecă, ci rămase pe malul lacului. O privea cu multă 
atenţie, dar cumva chiorâş pe fetiţă şi, din ce mi s-a 
părut mie, se uita cu precauţie în direcţia mea. 

Dar Nastenca, stând pe spate pe apă, zâmbea şi o 
chema la ea cu insistenţă pe lupoaică. Plescăia apa cu 
pălmuţele, o chema insistent, dar fiara nu vroia să se 
apropie. Probabil fiarei nu-i plăceau jocurile acvatice sau 
poate că i se păreau periculoase... 

Dintr-odată, Nastenca îşi întoarse privirea spre mine 
şi rămase neclintită. Pentru prima oară am simţit asupra 


: Pi 
mi Pe [33 apt ma 


mea privirea insistentă a fetiţei şi nu puteam nici să mă 
mai mişc. Am înţeles că mă luase drept o fiinţă 
nedesluşită, care îşi face apariţia subit în spaţiului ei 
vital. 

M-a privit un timp, apoi s-a întors şi, încetişor, a ieşit 
din apă pe mal, s-a apropiat de lupoaica întinsă în iarbă, 
care a luat cămăşuţa cu dinţii şi i-a întins-o fetiţei. 

Însă Nastenca nu a tras-o imediat pe corpul ud. A 
luat-o şi s-a îndreptat spre adăpostul subteran de la 
marginea poieniţei. Eu continuam să o privesc cum se 
plimbă prin taiga şi meditam. 

Păşeşte zâmbind, micuțul copilaş, prin poiana taigalei 
siberiene. Nu-l înspăimântă nimic şi nimeni nu-i face 
vreun rău. Dimpotrivă, fiarele sunt pregătite ca la cel mai 
mic semn să-i sară în ajutor. Păşeşte micuțul pui de om, 
precum descendentul unui ţar prin impărăţia lui. Observă 
cu interes viaţa insectelor, a veveriţelor şi păsărilor. Se 
uită cu atenţie la floricele şi gustă ierbuşoarele şi 
fructele. 

În acelaşi timp, o oricare altă fetiţă, de aceeaşi vârstă 
cu fiica mea, se află într-un spaţiu înconjurat de patru 
pereţi, unde, ca un animal în captivitate, este limitată de 
aceşti patru pereţi, fie ei chiar şi frumos împodobiţi, însă 
tot de manej. Şi părinţii îi cumpără jucării de plastic pe 
care ea le încearcă la gust. Milioane de băieţei şi fetiţe 
din lumea noastră, efectiv ca nişte animale, cresc prin 
apartamentele-celule. lar noi mai şi pretindem ca ei să 
crească oameni deştepţi, liberi şi prosperi. Insă aceste 
calităţi nu şi le pot nici măcar imagina: libertatea 
înseamnă, mai înainte de toate, libertate de gândire, 
cunoaşterea şi percepţia lumii vii. Despre această lume 
vie, copilului, deja mai mare, i se va vorbi doar la şcoală. 
El, bineînţeles, va primi oarecare informaţii despre 
măreaţa lume a naturii vii, despre structura Universului, 
creată de măreţul Creator, dar niciodată nu se va putea 
simţi parte din ea. Acele simţăminte pe care le poate trăi 
omul în primii ani de viaţă, în armonie cu măreţul regn al 


x P 
mT T (3 NR Ee 
cery > 


Creatorului, fără eforturi şi concentrări, dimpotrivă, în 
joacă. Toate acestea nu pot fi înlocuite nici de lecţiile de 
la şcoală, nici de cursurile universitare. Eu nu îndemn pe 
nimeni să-şi ducă copiii în taiga. 

Ar fi absurd, dar ceva se cere, oricum, făcut... 


Cui îi seamănă fiica? 


Seara, la intrarea în adăpostul subteran, în care 
micuța Nastenca dormea uneori singură, Anastasia o 
alăpta la piept. Eu şedeam tăcut alături şi contemplam 
interesantul proces. 

Se dădea senzaţia că alăptarea, în sensul de a nutri 
corpul fizic al micuţului prunc cu lapte matern, nu era 
nici pe departe scopul principal. Nastenca, apucând 
sânul Anastasiei cu mânuţele, pentru un timp, ţocăind 
din buze, sugea laptele, însă la puţin timp după se 
dezlipea de sân şi o privea în ochi pe mamă. La rândul ei, 
Anastasia nu-şi dezlipea privirea de la ea, fără să ne 
acorde atenţie nici mie, nici mediului înconjurător. 

De parcă mama şi fiica s-ar fi contopit în una în 
timpul alăptatului şi ar fi dialogat fără cuvinte. Asta s-a 
prelungit preţ de douăzeci de minute, după care 
Nastenca a adormit. Anastasia a pus-o la culcare pe 
fetiţă în adăpost, pe aşternutul de fân uscat şi a acoperit- 
o cu o țesătură. Cu colţurile libere ale ţesăturii, a 
înfăşurat-o, apoi i-a adunat împrejur fân uscat, creând 
astfel un cuibuşor comod. A mai rămas un pic în faţa 
adăpostului privindu-şi fiica ce dormea. Când, în cele din 
urmă, s-a ridicat şi mi-a dat atenţie, am întrebat-o: 

— Anastasia, tu ce spui, cu care dintre noi doi 
seamănă mai mult fiica noastră: cu mine sau cu tine? 

— Ca toţi ceilalţi părinţi, şi tu ai fi vrut ca fiica să-ti 
semene ţie, Vladimir? 

— Uite că nu ai ghicit. Se înţelege de la sine că aş 
vrea ca fiică-mea să aibă câte ceva şi de la mine, însă, 
dat fiind că e fată, trebuie să fie frumoasă, ceea ce 
înseamnă că ar trebui să-ţi semene mai mult ţie. 

— Va să zică, tu mă consideri mai frumoasă ca tine, 
Vladimir? 

— Eu nu te consider frumoasă doar comparativ cu 


: Pi 
mi Pe 36 apt imi 


mine, Anastasia. Eu cred că tu eşti cea mai frumoasă 
dintre toţi oamenii pe care i-am cunoscut vreodată, 
totodată şi dintre femeile de la toate concursurile de 
frumuseţe din lume. M-am uitat la televizor. Frumuseţea 
participantelor la aceste concursuri e, oarecum, 
înjumătăţită comparativ cu a ta. Tu eşti cea mai 
frumoasă dintre toate. 

—Îți mulţumesc, Vladimir. Cuvintele tale sunt 
complimente sau sunt propriile tale considerații? 

—Sunt şi complimente, şi consideraţii şi... admiraţie. 

— Mulţumesc. Deci nu o să te întristezi, Vladimir, dacă 
o să-ţi spun că Nastenca, la înfăţişare, la faţă, îţi 
seamănă şi ţie puţin-puţin, dar ochişorii, sprâncenele şi 
corpul sunt ale mele. Părul, de asemenea, îl va avea ca 
al meu. 

Similitudinea corporală a oamenilor vorbeşte şi 
despre cea a aptitudinilor, a deprinderilor şi despre 
asemănarea sufletească. Asta dă de înţeles că unele 
aptitudini şi deprinderi ale ei vin de la tine. Altele de la 
mine. Însă în  Sufletului nou-născutului, Vladimir, 
întotdeauna se află trei componente. 

—Trei? A treia care ar fi? 

— A treia componentă este acea particulă numită 
Suflet, care a sălăşluit în corpul unui om ce-a trăit acum 
o sută, o mie sau poate un milion de ani. Acea 
componentă, într-un om armonios nu se fărâmă în 
bucățele, ci aşteaptă clipa sa, când recapătă un corp 
fizic, prin ochii căruia să vadă lumea ce-o înconjoară şi 
prin urechile căruia sa poată auzi sunetele acestei lumi, 
atingând-o cu mâinile, folosindu-se de darurile ei. 

— Dar dacă sufletele noastre s-au contopit în unu' 
singur în noua viaţă, înseamnă că fiecare ar trebui să ştie 
totul despre viaţa celuilalt? 

— Desigur, ar trebui. Şi ştiu amândouă. Altminteri, 
contopirea lor nu ar fi fost posibilă. Nu ar fi putut deveni 
un Suflet unic. 

—Prin urmare, Sufletul meu poate vedea viaţa 


. pă 


anterioară a fiicei noastre? 

—Poate, bineînţeles, doar că tu vei putea vedea şi 
percepe asta doar în cazul în care vei reuşi să intri în 
armonie cu Sufletul, iar gândurile tale nu vor fi încurcate 
de tot felul de distrageri ale lumii înconjurătoare, dacă El 
se va putea concentra. 

— Cu mine e totul clar, nici eu, nici cei de-o teapă cu 
mine nu suntem în stare să vedem trecutul. Insă tu, 
Anastasia, e evident că reuşeşti să afli câte ceva despre 
viaţa trecută a fiicei prin acea particulă, prin Sufletului ei. 

—Eu mă străduiesc, Vladimir, să văd şi să înţeleg 
viaţa anterioară a fiicei noastre şi pot spune că mi se 
pare destul de stranie. Viaţa fiicei noastre, în tine a fost 
foarte scurtă, nu mai mult de şapte ani. A trăit acum 
câteva mii de ani. 

— Într-un interval atât de scurt e greu de aflat cine 
ştie ce despre viaţa anterioară. 

—E adevărat, prea puţin. Dar se poate întâmpla ca şi 
într-o viaţă atât de scurtă, omul să săvârşească o faptă 
care să influenţeze evenimentele ce vor să vină în 
următoarele milenii. 

— Foarte interesant. Cum ar putea acest prunc atât 
de mic să săvârşească vreo acţiune care să influenţeze 
vieţile oamenilor de-a lungul mileniilor? Ai putea să-mi 
povesteşti, ba mai bine, să zugrăveşti, tablouri din viaţa 
anterioară a fiicei noastre? 

— Pot, Vladimir. 

— Atunci zugrăveşte! 

Anastasia îşi începu neobişnuita povestire despre 
viaţa anterioară a fiicei noastre. Sau despre fetiţa al cărei 
Suflet sălăşluieşte azi în micuța Nastenca. 


Într-o altă dimensiune 


— Cu mult timp în urmă, după cum ştii şi tu, Vladimir, 
pe Pământ s-a instaurat epoca glaciară. In regiunile în 
care se mişcau ghețarii, clima se schimbă. Răcirea nu 
permitea creşterea multor specii de plante. Locurile, 
înainte îmbrăcate în păduri, grădinile roditoare şi 
vegetaţia luxuriantă de flori şi ierburi, gradual se 
transformară în coline acoperite doar de o mantie 
vegetală sărăcăcioasă. 

Oamenii care trăiau pe atunci pe una din colinele 
submontane, au realizat că viaţa în condiţiile gheții nu 
mai putea fi ca înainte. Aşadar, au decis să-şi părăsească 
locuinţele şi să plece în aflarea unor locuri cu un climat 
mai favorabil. In faţă mergeau bărbaţii, în urma lor venea 
căpetenia neamului, Vud, care conducea copiii, femeile şi 
vârstnicii. Era un bătrân sur de o sută douăzeci şi cinci 
de ani. Păşea în fruntea unei caravane de unsprezece 
mamuţi care purtau în spate coşuri împletite. Într-unul 
din aceste coşuri erau copii, în celelalte rezerve de 
hrană, întrucât nu se putea şti cât ar fi putut dura 
călătoria. 

Pe ambele flancuri ale caravanei de mamuţi, călări pe 
cai sau pe jos, se deplasau oamenii lui împreună cu toate 
dobitoacele care trăiau în sat. Părea ca toate 
vieţuitoarele să fi înţeles necesitatea de a se muta într- 
un alt loc, şi acum îi urmau pe oameni. În aşezământ 
rămaseră doar plantele, acestea neavând capacitatea de 
a se deplasa.... Plante condamnate la pieire. 

Vud reflecta, căznindu-se să-şi răspundă la în- 
trebările-i puse: 

„Care e motivul pentru care au loc aceste schimbări 
nedorite de climă, de ce a început să se răcească?” 

. P 
vii Pta (39) ati diete 


N 
A sui 
C vr 


„Prin voia cui a survenit această catastrofă?” 

„Nu se va preschimba într-o catastrofă planetară?” 

„Are omul vreo putere pentru a putea face ceva în 
scopul prevenirii ei?” 

„Există corelaţie între catastrofă şi acţiunile omului?” 

Vud înţelegea că dacă nu va găsi răspunsurile, pe 
copiii şi nepoţii săi, pe întregul neam, îi aştepta o soartă 
tristă. Remarcă pe chipurile adulţilor care mergeau în 
caravană acum, tristeţea şi preocuparea, de vreme ce 
considerau schimbările climatice drept o tragedie. Până 
şi copiii deveniră tăcuţi şi gânditori. Doar iubita lui 
strănepoţică de şase anişori, Anasta, se distra. Începuse 
un joc cu căpetenia mamuţilor, din fruntea caravanei. 

Vud privea cu coada ochiului la jocul strănepoatei cu 
căpetenia mamuţilor. Aceasta apucă vârful trompei 
uriaşului mamut de şapte tone greutate, şi-o aşeză pe 
umăr şi se prefăcea că trage după ea enormul animal. lar 
mamutul părea că se prinsese şi el la joc. Trompa, 
bineînţeles, şi-o ţinea singur, lăsând s-o atingă delicat pe 
fetiţă. Din când în când, Anasta se oprea, ca şi cum şi-ar 
fi tras sufletul, îşi ştergea sudoarea imaginară de pe 
frunte şi spunea: „Of, eşti aşa de mare, dar aşa greoi şi 
leneş.” 

De ca şi cum ar fi fost în asentimentul fetei, mamutul 
scutura din cap, îşi flutura urechile, îşi ştergea fruntea cu 
trompa şi din nou o aşeza cu grijă pe umărul fetei de 
parcă nu ar fi reuşit să se mişte din loc fără ajutorul ei. 
Jocul era nostim şi inocent. Dar iată un alt joc născocit de 
strănepoata, care lui Vud nu-i plăcu: 

Anasta se căţără pe trompă spre capul mamutului. 
Acesta o ajută, îndoindu-şi imensa trompă şi cu vârful 
împingând fetiţa sus. Reuşind să ajungă sus, Anasta 
şedea o bucată pe capul mamutului în mişcare, apoi, pe 
nepusă masă, ţipând ah, îşi dădea drumul pe trompă ca 
pe tobogan. Mamutul trebuia să dea dovadă de multă 
îndemânare pentru a reuşi s-o prindă pe fetiţă înainte de 
a atinge pământul, să nu o lase să se lovească sau să 


. Dă 


nimerească sub picioarele sale masive. 

Vud reflectă asupra trecutului, încercând să afle în el 
pricina catastrofei care i-a constrâns pe oameni să-şi 
abandoneze patria, însă meditaţia, de fiecare dată îi era 
întreruptă de amintirea imaginilor din viaţa strănepoatei 
Anasta. El nu le alunga, îi plăceau şi îl distrăgeau de la 
gândurile negre legate de ceea ce se întâmpla. 

La un moment dat, amintindu-şi cum, la una din 
lecţii, Anasta protestă împotriva unei păreri de-a lui, Vud 
chiar zâmbi. Văzu acest tablou în toate detaliile. 

Pe atunci, lecţiile le ţinea el însuşi - Vud. In faţa sa, 
sub un mesteacăn pletos şedeau în cerc copii de diferite 
vârste şi trei adulţi. Vud îşi începu lecţia cu cuvintele: 


Şerpii mijlocitori 


—Multora le este cunoscut faptul că străbunii noştri s- 
au străduit să găsească câte o menire tuturor creaţiilor 
de pe Pământ. Astfel făcând, ei le-au învăţat pe 
vieţuitoare cum să-i ajute mai bine pe ei înşişi. 
Dobitoacele, ulterior şi-au educat la fel şi urmaşii, ceea 
ce a făcut ca şi generaţia noastră, ca oricare alta din 
trecut, să primească un mare dar. lar noi, la rândul 
nostru, trebuie nu numai să ne folosim de toate acestea, 
ci să şi ameliorăm aptitudinile tuturor creaţiilor care 
trăiesc împrejurul nostru. In faţa generaţiei noastre stă 
datoria de a găsi o menire acelor vieţuitoare cărora 
înaintaşii noştri nu le-au găsit una. Rostind aceste 
cuvinte, Vud scoase de sub cămaşă un şarpe şi pronunţă: 

— De pildă, să înţelegem la ce au fost lăsate 
târâtoarele, cum ne pot fi ele de folos nouă, oamenilor. 

Cei care-l ascultau priviră la şarpele încolăcit în 
mâinile lui Vud însă tăceau. Primul ridică mâna, cerând 
să i se dea cuvântul, un băieţel cu păr roşcat, de cinci 
ani. Vud îi permise să vorbească. 

— Eu am văzut, începu băieţelul, un şarpe ca acesta 
sau altfel că s-a apropiat de capra noastră şi a supt lapte 
din ţâţele ei. Capra nu s-a mişcat, ceea ce înseamnă că 
nu se împotrivea să-i dea lapte şarpelui. 

— Da, este adevărat, şerpii şi alte târâtoare se 
întâmplă să sugă lapte de la vaci sau de la capre. Ai 
remarcat bine, Izor. Numai că noi, acum, vom încerca să 
vedem ce folos ne poate aduce existenţa acestei 
creaturi, le aminti Vud celor adunaţi la lecţie. 

—Eu, desigur, nu am pierdut din vedere tema, 
continuă roşcatul, mi-am amintit doar cum sugea lapte şi 


: Pi 


gândeam că ar trebui să-i facem o gaură în capătul 
celălalt al corpului. Las să sugă laptele, însă coada cu 
gaură să o lase într-o doniţă pe care s-o umple cu lapte. 
In acest fel mama nu va mai trebui să mulgă capra. 

Din toate părţile se revărsă un cor de voci de copii: 

—Nu se poate face gaură... 

— Nu se poate găuri, pe creatură o s-o doară! 

— Din gaură nu va ieşi laptele, dacă creatura nu va 
vrea. 

— Argumentul principal împotriva găurii ar fi durerea 
provocată şarpelui, deduse Vud, omul nu poate pricinui 
durere creaturilor Pământului. Propunerea ta nu e 
acceptată, Izor. 

Vud dădu să treacă la întrebarea următoare, dar 
băieţelul roşcat nu se lăsă: 

— Dacă nu se poate face o gaură în coadă, atunci se 
poate proceda altfel, susţinu el. —in timp ce această 
creatură sugea laptele de la capră, devenea tot mai 
mare, mai plină. Asta se întâmpla deoarece laptele 
devenea tot mai mult în ea. Creatura trebuie dresată să 
intre cu laptele în casă şi să-l verse în doniţă. Astfel 
oamenii nu vor mai fi nevoiţi să meargă cu doniţele la 
păşune şi nici animalele de lapte să vina acasă la oameni 
ca să fie mulse. Multe dintre aceste creaturi vor merge 
acasă la om şi numai ce vor vedea doniţele goale le vor 
umple cu lapte. 

Copiilor le plăcu imediat ideea băieţelului roşcat şi se 
îmbulziră să-şi aducă completările. 

— Putem lua laptele de la ele şi departe de casă, 
dacă ne e foame şi casa nu-i aproape. 

— Ar trebui învăţate să vină la om cu laptele, la un 
sunet oarecare. Ca să nu le căutăm prin iarbă. Baţi din 
palme, să zicem, sau fluieri şi ele apar imediat, aleargă 
iute la om. 

—Dar eu nu vreau să beau lapte din şerpi! Cine ştie, 
poate că adaugă ceva de-al lor în lapte, remarcă timidă o 


fetită. 
i Pi 


Dar mintenaş se luară cu toţii de ea. 

—Păi şi la vacă laptele a stat undeva înăuntru, da' 
uite că-l beau toţi. 

—Dar dacă adaugă şi ele ceva, cu atât mai bine! Că 
doară, aceste vieţuitoare sunt veşnic curate, chiar de se 
târăsc pe pământ. 

—Da, întocmai! Sunt tot timpul curăţei, nu am văzut 
niciodată un şarpe murdar. 

Izor asculta cum judecau copiii propunerea lui şi roşi 
imperceptibil de mândrie. 

—A doua variantă a ta, Izor, merită atenţie, îl lăudă 
Vud pe băieţel şi adăugă: —Mai pe larg vom discuta a 
doua ta variantă data viitoare. Între timp, gândiţi-vă cu 
toţii şi exprimaţi-vă opinia sau propuneţi propriile 
variante legate de folosirea târâtoarelor. Acum, însă, 
vreau să vă întreb care este predestinarea animalelor 
deja cunoscute de voi. Cine e gata... 

Vud nu termină de vorbit. Văzu mâna ridicată a 
Anastei cu palma îndreptată spre el. Acest gest însemna 
că fetiţa nu era de acord cu ceva şi intenţiona să-şi 
expună protestul în fala celorlalţi. 

— Expune-ţi protestul, Anasta, îi permise Vud. 

— Sunt împotriva aducerii laptelui în casă de către 
târâtoare. 

Copiii, unul după altul, i-au replicat Anastei: 

—De ce? 

— Nu trebuie să renunţăm la comodităţi. 

— Aceste creaturi acum nu fac nimic pentru om, însă 
aşa vor avea ocupaţie. 

—Oamenii vor avea mai mult timp să se 
îndeletnicească cu lucruri mai plăcute decât mulsul 
vacilor. 

Fetiţa ascultă cu calm replicile şi continuă: 

—Dacă târâtoarele îi vor aduce lapte omului, atunci el 
însuşi, şarpele, se va preschimba într-o vacă. 

— Ce spui tu, fetiţo? Explică! — nu se mai putu reţine 
unul din cei trei adulţi. 


: Pui 
mii Pe La a ME ME ma 


Anasta continuă: 

— Omul care primeşte laptele de la vacă, de la capra, 
de la cămilă sau de la mai ştiu eu ce animal, în schimb le 
dă atenţie şi sentimente. Dacă el încetează să mai ia 
laptele singur de la vacă şi ea nu va mai simţi atenţia lui, 
atunci acel lapte nu va mai fi la fel de bun. Sentimentele 
sale, omul i le va dărui târâtoarei, primind laptele de la 
şarpe. Şarpele, astfel se interpune între om şi vacă. El va 
fi intermediar între om şi celelalte animale. El îl va tenta 
pe om, care îl va mulge, cu slugărnicia mieroasă, sugând 
de la el acele sentimente binecuvântate, predestinate 
tuturor creaturilor Pământului. 

Rămaseră cu toţii un timp în adâncă meditaţie. 

In închipuirea lui Vud, luă naştere un tablou: un măr 
bogat, bătut de fructe mature. În faţa sa stătea o femeie 
şi un bărbat. Femeia spune: 

—uUite, iubitule, un măr deja copt, e aşa frumos. 

Pomul vrea să ni-l dăruiască nouă. Întinde mâna şi 
pleacă creanga ca să culegem mărul copt. Bărbatul se 
întinse după creangă, dar nu reuşi. Dădu să sară ca să 
apuce creanga cu mărul pârguit pe ea, dar în acel 
moment, pe ram apăru un şarpe. Animalul rupse mărul 
şi, agăţându- se cu coada de ram şi legănându-se servil, 
i-l întinse omului. 

— iți mulţumesc, târâtoareo, spuse omul şi mângâie 
şarpele. 

Bărbatul şi femeia s-au îndepărtat de pom, fără să-i 
mulţumească. Ei au dăruit binecuvântatele sentimente 
şarpelui. Mărul s-a scuturat şi jumătate din mere 
necoapte încă au căzut pe jos. 

Şi Vud întrerupse liniştea lăsată: 

—Şi protestul tău, Anastaci'ca, merită atenţie, are 
rostul său. Cu toţii va trebui să reflectăm cu atentie 
asupra înlocuirii contactului direct cu intermedierea 
dintre om şi toate celelalte plante şi vieţuitoare de pe 
Pământ. Să medităm asupra a ceea ce ar putea provoca 
asta în viitor. Eu propun ca la lecţiile următoare să 


z Pi 


revenim la această temă. Dar acum, şi Vud îşi plimbă 
privirile peste toţi cei prezenţi, aşa cum am stabilit, vă 
rog să-mi spuneţi ce menire au animalele pe care le 
cunoaşteţi. 


Cel mai important instrument 
pentru construirea casei 


— Eu, eu, se auziră vocile nerăbdătoare ale copiilor. 

— Bine, bine, răspunse Vud, vorbiţi pe rând şi fie ca 
fiecare să dea nu mai mult de două exemple. 

Copiii au sărit rând pe rând de la locul lor şi au vorbit 
cu însufleţire. 

—Vaca şi capra dau lapte, mănâncă iarbă şi în fiecare 
zi vin la om ca acesta să le mulgă. 

—Măgăruşii şi caii sunt meniţi să-l ducă pe om când 
acesta nu vrea să meargă pe picioarele lui. 

— Găinile şi rațele pleacă cine ştie pe unde, zboară, 
dar aproape în fiecare zi se întorc şi fac ouă, ca omul să 
vină şi să le ia. 

— Mamutul ajută la ridicat greutăţi şi le mută în locul 
în care îi arată omul... 

Copiii vorbeau deja pentru a treia oară, fiecare 
încercând să definească menirea animalelor cunoscute 
de ei. La urmă, Vud puse o nouă întrebare: 

—Cine-mi poate spune, în ce situaţie pot lucra 
împreună animale diferite şi cum le poate conduce omul? 

— Eu pot spune, răspunse acelaşi băieţel roşcat şi, 
fără să asculte murmurul, se uită la Vud. Acesta îi făcu 
semn de aprobare. 

—Animalele încep să lucreze împreună atunci când 
omul vrea să-şi ridice casă. lar omul le coordonează cu 
ajutorul unui fluier. Mai întâi, interpretează un cânt de 
chemare şi la el vin multe animale şi păsări. Vin şi se 
aşează undeva în apropierea lui în aşteptare - aşa au 
fost dresate de înaintaşii noştri. 

Încheindu-şi cântul de chemare, omul le priveşte 


mei Pata S ia 


tandru şi li se înclină. Toate vieţuitoarele cu coadă dau 
bucuroase din ea când omul le priveşte mângâietor. lar 
cele ce nu au coadă îşi manifestă în alte moduri bucuria, 
întrucât, pentru toate animalele, cel mai plăcut este 
atunci când omul le priveşte cu tandreţe. Apoi omul 
scoate un alt sunet cu fluierul. Din grupul de animale ies 
rapid urşii şi încep să sape cu ghearele mici tranşee în 
pământ, tocmai în locurile însemnate de om cu crenguţe. 
Când omul găseşte de cuviinţă că ajung tranşeele, emite 
un alt sunet din fluieraş, iar urşii se întorc la locurile lor. 
La un alt sunet, mamuţii depozitează pietre în tranşeele 
săpate de urşi. În tot acest timp, deasupra locului se 
rotesc multe rândunele care aşteaptă cu mare nerăbdare 
să vină melodia lor. Şi numai ce omul le cântă din 
fluieraş frumoasa lor melodie, rândunelele se îmbulzesc 
dezordonate şi, una după alta, aduc în ciocuri mici 
bucățele de pământ, lut şi paie - din ce-şi fac ele 
cuiburile - şi presară totul peste pietre, până ce ridică 
pereţii casei. 

Băieţelul tăcu. Vud o văzu din nou pe Anasta cum se 
ridică de la locul ei şi îşi ridică mânuţa cu palma 
orientată spre el. Primi din nou permisiunea să 
vorbească. 

—iInvăţătorule Vud, vreau să te întreb, poate fi 
considerată construcţia unei case cea mai plăcută şi 
interesantă îndeletnicire? 

—Da, răspunse Vud. 

—Bineînţeles, este o muncă deosebit de plăcută şi 
artistică pentru omul raţional. 

— Învăţătorule Vud, de ce, atunci, această atât de 
plăcută muncă le este cu desăvârşire interzisă copiilor? 

Vud cunoştea bine ideea fixă a Anastei de a-şi 
construi o micuță casă a ei. Nu o dată se întâmplă să 
aducă în discuţie tema casei, însă Vud, cu mult tact, îi 
explica de ce copiilor nu le este permis să facă asta. 
Acum, ea îi punea întrebarea lui Vud în prezenţa copiilor 
şi a adulţilor. Pe faţă şi ostentativ. „A născocit ea ceva” - 


. Dă 
mii Pe aN E Ee 


gândi Vud preocupat şi răspunse: 

— Copiii, şi mai ales aceia care nu au conştientizat 
încă pe deplin esenţa structurii Universului, folosind 
fluierul şi cântând din el, ar putea să greşească melodia, 
iar animalele-constructoare s-ar putea încurca şi nu ar 
mai şti ce să facă. 

— Învăţătorule Vud, pot să vă arăt ceva? — întrebă 
Anasta. 

—Desigur, dacă are legătură cu întrebarea ta. 

—Da, are, răspunse Anasta şi începu să cânte. 

Cântă încet-încet. Cu vocea ei subţirică, cântă o serie 
de melodii, tocmai dintre acelea pe care le interpretează 
adulţii la fluier în timpul construcţiei caselor. 

— Nu a greşit o singură dată, se auzi o voce în 
surdină, din partea unui adult prezent la lecţie. 

— Aşa este, nu a greşit, adăugă un altul. 

—S-o fi auzit-o doar de câteva ori - de puţine ori - 
sublinie un adult ce stătea şezut pe trunchiul unui copac 
la pământ, din ultimul rând şi adăugă: —Fata are o 
memorie bună. 

Terminând de cântat, Anasta i se adresă din nou lui 
Vud: 

— Învăţătorule Vud, am făcut barem o singură 
greşeală? 

— Tu, Anasta, nu ai greşit melodiile, le-ai interpretat 
la perfecţiune. 

— Aşadar, prima interdicţie mi-a fost ridicată? 

— O considerăm ridicată, acceptă Vud. 

— Dar mai sunt şi alte condiţii. Ca excepţie, i se va 
permite unui copil să-şi ridice casă. Acest lucru poate 
avea loc doar dacă acel copil, în cazul de faţă unu dintre 
voi, va vorbi despre proiectul său mintal, iar adulţii îl vor 
găsi realizabil. Doar aşa, ei vor permite ridicarea casei 
drept exemplu şi ca şi caz excepţional. 

Vud simţea că situatia luase o întorsătură cu totul 
pozitivă şi că ar putea activa gândirea creativă la lecţia 
copiilor, şi spuse: 


. pă 


— Propun ca fiecare dornic să-şi prezinte propriul 
proiect peste două /unťř. Mai întâi vom analiza fiecare 
proiect, îl vom alege pe cel mai reuşit, după care îl vom 
supune judecății adulţilor, care-l vor aproba. 

Vud nu greşise: deopotrivă şi copiii cei mai mici, şi cei 
mai mărişori s-au învăpăiat la dorinţa de a-şi prezenta 
proiectele lor inedite. 

Au început să şuşotească între ei, sfătuindu-se din 
câte se părea, ce să aducă nou în modalitatea seculară 
de construcţie a caselor. 

Înţelegând că nu mai era oportun să continue lecţia, 
de vreme ce copiii trecuseră deja la rezolvarea temei 
propuse şi îşi activaseră gândirea explozivă de căutare 
creativă, Vud întrerupse activitatea şi dădu liber 
participanţilor. 

Se scurseră două luni şi veni ziua mult-aşteptată de 
copii. Mulţi dintre ei veniră mai devreme la lecţie şi, fără 
să-i aştepte pe adulţi, începură să-şi împărtăşească 
părerile. La data prestabilită, la lecţie mai veniră şi mulţi 
părinţi. Imediat ce începu lecţia, fiecare dintre copii, în 
ordine, uşor emoţionat, a vorbit despre propriul proiect. 

După cum fusese stabilit, Anasta urma să-şi expună 
ultima proiectul. Dintre proiectele expuse până la ea, cel 
mai bun păru proiectul unui băieţel pe nume Alan. Era un 
flăcăiaş mai mare cu opt ani decât Anasta, ştia să cânte 
foarte frumos şi animalele domestice îl ascultau cu multă 
plăcere, ca pe un adult. Băiatul era plăcut de multe fete 
din sat şi, în acelaşi timp, şi de Anasta. Că ar fi câştigat 
el, Anasta nu se îngrijora prea tare: „Mai bine să fie el cel 
mai tare, decât alţii” - gândi ea. _ 

În sfârşit, sosi şi momentul ei. Încercând să-şi 
ascundă emoţiile, Anasta îşi începu povestirea: 

— Proiectul meu, în aparenţă se deosebeşte puţin de 


4 luna - Autorul nu are in vedere luna calendaristicii aşa cum 


este cunoscută azi, ci durata unei revoluţii lunare, care durează, 
dupa deducţiile astrologiei, 27 zile 7 ore 43,2 minute (n.t.) 


: Pi 


celelalte existente. Noutatea, eu am adus-o în perete. 
Peretele dinspre sud. Pe acesta va fi aranjat stupul de 
albine. Când albinuţele vor aduce polenul de flori, iar 
soarele va încălzi stupul, acestea vor fi nevoite să-l 
ventileze cu aripioarele. Stupul nu va fi alipit de peretele 
casei, astfel vântişorul din stup laolaltă cu aroma florilor 
vor umple camera omului. 

Adulții începură să se sfătuiască între ei, analizând 
noutatea Anastei. Concluzia o anunţă cu un ton solemn 
un bătrânel sur şi sever la înfăţişare: 

—Suntem de acord cu proiectul tău, Anasta. Este 
demn de luat în consideraţie, aduce într-adevăr, o 
noutate interesantă, dar nu putem să-ţi permitem să 
clădeşti o casă. Construcţia unei case nu trebuie să 
devină un joc de copii. Casa o pot construi doar bărbatul 
şi femeia care au decis să-şi clădească familie, aceasta 
este o regulă inderogabilă. Eşti de acord cu regula? 

Anasta tăcea. Nodul din gât nu-i permitea să 
vorbească. Cu entuziasm vibrant lucrase la acest proiect, 
îşi imagină şi chiar îşi simţi căsuţa, mintal deja trăia în 
ea, dormea pe patul moale, privea pe fereastră 
dindărătul  perdelelor pânzele de păianjen de pe 
frumoasele straturi de flori, respira subtila aromă a 
florilor purtată de albinuţe... în acea clipă se ridică de la 
locul său Alan. 

— Îmi  permiteţi să vorbesc despre regula 
inderogabilă? — vorbi el privind spre adulţi, după care 
continuă: - Este, desigur, o regulă justă şi nu poate fi 
modificată. Dar se poate face astfel încât să nu o 
privească şi pe Anasta. 

Cu toţii - adulţi şi copii - îl priviră nedumeriţi pe Alan. 

— Şi cum s-ar putea face asta? — se auzi o voce. 

—Permiteţi-mi să vă arăt cum, răspunse Alan. 

— Dovedeşte, îi permise vârstnicul. 

Alan se apropie de Anasta şi se opri în faţa ei. După 


: Pi 
om Pe NAE E ma 


asta îşi scoase pandantivul persona! de la gât şi-l puse la 
gâtul Anastei: 

—Mărită-te cu mine, Anasta, îi propuse el. 

Publicul amuţi. Anasta pierdu vocea, doar ochişorii îi 
sclipeau şi îl măsurau din cap până-n picioare pe tânărul 
din fata ei. 

—Accepţi, Anasta? — întrebă Alan. 

Ea dădu energic din cap, apoi îşi scoase medalionul 
de la gât şi i-l întinse lui Alan. Flăcăul, însă, nu-l luă, ci 
îngenunche în faţa fetiţei, ca ea însăşi să-i aşeze la gât 
frumosul ei pandantiv. Oamenii priveau uimiţi la ceea ce 
se petrecea. Alan o apucă de mână pe Anasta şi rosti 
adresându-i-se vârstnicului cărunt: 

— Anasta acum nu mai are interdicţie, iar regula 
inderogabilă nu i se mai aplică şi ei. 

— Bine, începu oarecum neîncrezător vârstnicul, doar 
că oamenii se unesc pentru a încropi familii. Anasta e 
încă prea mică, nu poate naşte copii. 

—Da, aprobă Alan, este micuță. Dar cu fiece zi ce 
trece şi cu fiece an va creşte. Şi va sosi ziua când va 
deveni o frumuseţe de fată. Eu sunt încredintat că o să 
am răbdare, voi aştepta această zi fără să-mi schimb 
decizia. 

Vârstnicii prezenţi la lecţie îi permiseră Anastei să-şi 
ridice căsuţa, cu condiţia ca aceasta, peste unsprezece 
zile să fie dărâmată, pentru a nu fi părăsită. Deoarece 
Anasta, din cauza vârstei, nu avea încă voie să locuiască 
separată de părinţi. 

În ziua predeterminată, pe micuța colină se adunară 
toţi sătenii aşezământului. Lângă rondul de flori stătea 
Anasta. Ea însemnase dinainte locul de casă, cu ramuri şi 
beţişoare. Era din cale-afară de emoţionată, căci, deh, 
atâta lume avea să o urmărească în acţiunile ei... Dar cel 


5 pandantiv personal (rus. Pogoson kuy/1on) - este vorba despre 
medalionul (pandantiv) de lemn care se primeşte şi se transmite în 
familie (n.t.) 


mai mult o emoţiona faptul că, printre toţi aceşti oameni, 
era şi Alan. In ea luaseră naştere unele sentimente 
speciale pentru acest tânăr după ce el îi făcu propunerea 
de a-şi uni vieţile. De Anasta se apropie vârstnicul şi 
deschise în faţa ei o cutiuţă frumoasă cu un fluieraş 
înăuntru 

— Cel mai important instrument la construcţia unei 
case. 


Cu mâinile tremurânde, fetiţa luă fluieraşul, cu 
degetuţele acoperi câteva găuri şi apropie instrumentul 
de buze. Insă nu se auzi nicio melodie; Anasta simţea că 
înainte ar trebui să se liniştească. Strânse la piept 
fluieraşul şi, privind la oamenii adunaţi pe colină, gândi 
repede-repede ce să facă să se liniştească. Insă emoțiile- 
i creşteau. 

Atunci, din grupul de oameni se desprinse un tânăr şi 
se apropie de ea. Era Alan. Ajunse lângă fetiţă şi-i spuse: 

—Şi eu cunosc melodia asta şi pot s-o interpretez. Ai 
decis unde se va înălța casa şi cât de mare va fi? Ai 
câştigat concursul, deci casa e a ta, eu doar o să cânt 
melodia. 

Cu ochii sclipitori de lacrimi, fetiţa se uită la frumosul 
flăcău şi cu buzele tremurând de emotie, vorbi: 

— Vreau să cânt singură, Alan. Îţi mulţumesc, dar va 
trebui să fac totul singură. 

—Atunci ascultă-mă cu atenţie, Anasta. Trage aer în 
piept şi ţine-ţi răsuflarea. Ţine-o cât poţi tu, apoi expiră, 
dar nu dintr-odată, ci în trei reprize. Ultima fă-o în aşa fel 
încât în plămâni să-ţi rămână cât mai puţin aer. După 
asta, respiră normal. Chiar de la prima expirare tu să te 
gândeşti doar la respiraţie, uită tot ce te înconjoară şi 
deîndată ce respiraţia se normalizează, începe să cânţi. 
Eu voi sta în spatele tău şi voi privi la lumea de pe colină, 
împiedicându-le gândurile şi privirile să se atingă de tine. 
Tu, calmă şi încredinţată, clădeşte-ţi căsuţa de basm. 


: Pi 
omite [5 3 apt im e 


Anasta făcu totul aşa cum o învăţă Alan, duse 
fluieraşul la buzele deja calme şi... umplu spaţiul cu 
câtecul de chemare. 

Peste puţin timp, din pădure şi de pe imaşurile cu 
păşuni începură să sosească animale. Când acestea se 
adunară de ajuns de multe, Anasta interpretă melodia 
cunoscută, se poziţionă în centrul ovalului ce desemna 
perimetrul viitoarei căsuțe şi cântă din nou, acum însă o 
altă melodie. Trei urşi se desprinseră spontan din grup, 
alergară în salturi spre ovalul desenat de Anasta, se 
învârtiră împrejur, îl adulmecară şi începură să sape 
tranşee pe locurile indicate de crenguţele presărate de 
Anasta. Se vedea că se străduiau să facă totul cum se 
cuvine. Pe nepusă masă, doi ursuleţi, nemaiputându-se 
abţine, săriră în tranşeul săpat după toate aparențele de 
mama lor. Anasta, încurcată, încetă să mai cânte. 
Amuţiră cu toţii. Atunci ursoaica apucă pe unul din 
puişori cu dinţii de greabăn şi-i dădu o labă. Îl trase afară 
din şanţ. Ursuleţul se depărtă în tumbe. Ursoaica făcu 
acelaşi lucru cu cel deal doilea puişor, după care se oţări 
la amândoi, privi la fetiţa cu fluierul în mână şi agită o 
labă în direcţia ei, aşijderea unui dirijor. Şi Anasta cântă 
din nou din fluier. 

Când tranşeul a fost terminat, Anasta schimbă 
melodia şi trecu la sunete joase, ritmice şi sacadate. Şi, 
unul după celălalt, intrară în tranşeu mamuţii, fiecare 
aducând cu trompa câte o piatră. Se rânduiră şi cărară 
pietre până ce-şi terminară opera şi umplură tranşeul cu 
pietre. Acum sunetele joase, ritmice se preschimbară în 
triluri de păsărele. Rândunelele care se roteau în zbor 
deasupra construcţiei, ca la un semn dispărură, însă se 
întoarseră imediat. Ba ici, ba acolo, se aşezau pe câteo 
piatră, lăsând ceva din cioc. 

Micuţele păsărele puteau aduce în pliscurile lor câte 
puţin material de construcţie, însă erau multe şi 
munceau cu însufleţire şi ordonate. Mulțumită lor, sub 
cântul fluieraşului, peretele casei creştea văzând cu 


da ia DA a 


Nu-ţi grăbi vremea 


Amintirile din mintea lui Vud, despre viaţa anterioară 
a Anastei, nu se opriră, ba îl făcură chiar să surâdă 
imperceptibil, aducându-i din nou în faţa ochilor o 
întâmplare. 

Amurgea. Vud tocmai îşi clătise picioarele în pârâiaş 
şi se pregătea să se întindă de culcare, când auzi un 
plâns de copil, ba mai mult decât un plâns - era un urlet. 
Se răsuci şi o văzu pe Anasta alergând spre el. Avea o 
înfăţişare inedită: faţa-i era murdară de ceva negru, iar 
din tăietura rochiţei la piept ieşea un smoc de fân. Alergă 
şchiopătând uşurel spre Vud, se aşeză pe pridvorul casei 
şi, luându-şi căpşorul în mâini, se dezlănţui. 

— Oh, ce durere mă frânge, bunicuţule! De parcă mi 
s-ar termina viaţa! 

Acum, după propunerea lui Alan, fetiţa ar fi vrut să 
crească cât mai repede. Se trezea dis-de-dimineaţă şi în 
loc să alerge la pârâu să se scalde, lua un bastonaş 
drept, mergea la peretele casei şi îşi însemna înălţimea. 
În oglinda pârâului, înainte de a plonja în apă, se privea 
şi se gândea când îi vor creşte sânii din care sug pruncii, 
ca la femeile adulte. 

— Bea puţină apă, Anastaci'ca, şi  linişteşte-te. 
Povesteşte ce s-a întâmplat. 

Anasta bău câteva înghiţituri de apă din urcior şi, 
printre sughiţuri, începu să-şi spună păsul lui Vud. 

—Aşa şi ştiam, bunicule, aşa şi ştiam... De el se 
îndrăgostesc toate, pentru că-i cel mai frumos şi cel mai 


a de eS ui da 


deştept. Eu mă frământ pentru că ştiu că pân' ce cresc 
eu, vreuna dintre domnişoarele adolescente se va 
îndrăgosti de Alan al meu, negreşit aşa se va întâmpla. 
Azi, pe la amurg, le-am văzut pe două din aceste fete 
mergând în poiana de sub munte şi vorbind de Alan al 
meu. Şi am înţeles că nu-mi pot permite să mai aştept 
pân' ce cresc. Trebuie să fac ceva acum, aşa am hotărât 
Şi... fac. 

— Anasta, de ce ai încercat să-ţi maschezi aluniţa 
aceea? Că nu se vede doar, părul tău fermecător o 
acoperă, îţi acoperă zâmbetul, spuse Vud. 

— O acoperă. Însă vântişorul bate şi o descoperă. 

— Lasă să o descopere, uite, mie, aluniţa ta îmi place 
tare mult, seamănă cu o steluţă. 

—Ah... — se bâlbâi iar Anasta, ţie, bunicule, îţi place, 
însă mie deloc. De parcă aş fi însemnată! Mama nu are 
nicio steluţă pe frunte, tata nici el, la fel nici tu, bunicule. 
Cine mi-a desenat-o în frunte? Cine m-a mutilat? Ah... 

—Nimeni nu te-a mutilat, Anastaci'ca, dimpotrivă, te- 
a înfrumusețat. Dacă vei face fapte plăcute pentru 
oameni, ei vor spune că toate astea le-a făcut fetiţa cu 
steluţă-n frunte. În schimb, de vei face lucruri urâte, 
oamenii vor spune că le-a făcut o fată cu o pată-n frunte. 
Orice caracteristică exterioară a omului devine minunată 
dacă faptele lui sunt minunate. 

Vud îşi mângâie strănepoata pe căpşor, apoi o 
întrebă: 

— Spune-mi Anastaci'ca, ce-i cu fânul acela sub 
rochiţa ta? 

— Mi-am făcut două umflături din fân şi mi le-am 
legat la piept cu o fâşie de pânză ca să pară că sunt şi eu 
domnişoară. Şi în pantofiori mi-am băgat fân ca să par 
mai înaltă. Şi aşa, maturizată, am pornit spre poiana 
unde se adună fecioarele şi flăcăii. Am ajuns acolo şi l- 
am văzut pe Alan cu fârtaţii lui, iar nu departe de ei, 
fetele se strânseseră şi discutau între ele, din când în 
când uitându-se pe furiş la el. Alan, la rândul lui, se uita 


: Pi 
mii Pe (5 e E ma 


la fecioare. 

Pe Anasta o podidi plânsul, dar continuă printre 
lacrimi: 

— Eu l-am văzut, bunicule, se uita, se uita! Ştiam că 
acuşi-acuşi se vor lua de mâini, se vor aşeza în cerc, vor 
cânta şi se vor privi unii pe ceilalţi. Şi, ca să particip şi 
eu, am intrat în cerc cu fetele. Una din ele, numai ce 
dădu cu ochii de mine o şi pufni râsul. Şi... dă-i cu râsu-n 
hohote... Celelalte mă văzură şi le umflă şi pe ele râsul. 
Râseră şi flăcăii care erau împreună cu Alan. M-am simţit 
atât de prost, bunicule Vud, atât de prost! Eram singură 
şi ei toţi râdeau de mine. Se uitau la mine şi râdeau în 
hohote. Unu din ei se tăvălea prin iarbă, se ţinea de 
burtă şi hohotea. 

Vud lăsă capul în pământ, încercând să-şi ascundă 
zâmbetul, şi întrebă: 

— Şi Alan a râs de tine, Anastaci'ca? 

— El nu râdea de mine, bunicule, nu râdea chiar 
deloc. Alan m-a bătut. 

—Te-a bătut? — s-a mirat Vud. 

— Cum te-a bătut? 

— Vite-aşa, m-a bătut, bunicule. Mai întâi a venit şi 
m-a luat de mână. Ca pe un copil mic m-a apucat de 
mână, a spus Anasta printre sughiţuri. — Eu vreau să 
fiu... mare Insă el... M-a luat şi m-a dus în tufişuri. Acolo 
m-a aşezat pe un trunchi de copac şi mi-a zis: „Fugi 
acasă, Anasta şi nu te mai prosti.” Dar eu i-am spus că 
nu merg nicăieri şi, ca să fiu convingătoare, am bătut din 
picior de câteva ori. Atunci m-a luat de mână şi m-a 
pălmuit. Uite-aşa, uite - Anasta îi dădu o pălmuţă la 
şezut bătrânului şi i-a strigat: - Acum sunt bătută, atât 
de nefericită, de abandonată şi nemăritată! 

— Ţi-a luat pandantivul? Pandantivul lui, a întrebat 
Vud. 

— Nu, nu mi l-a luat. 

— Asta înseamnă că mai eşti încă măritată, 
concretiză Vud. 


—Şi ce dacă sunt măritată? Oricum sunt bătută şi 
nefericită. 

— Chiar te-a durut aşa de tare când te-a pălmuit 
Alan? — a întrebat Vud. 

— Nu ştiu, bunicule, nu ştiu. Nu am simţit nicio 
durere, dar amărăciunea a fost mai profundă decât 
oricare altă durere. 

— Linişteşte-te, Anastaci'ca, e evident că Alan te-a 
pălmuit din iubire, ca tu să nu mai faci gesturi prin care 
lumea să râdă de tine. Adică, te-a protejat de la alte 
situaţii ridicole. 

— Din iubire? Aşa se pălmuiesc oamenii când se 
iubesc? 

— Mda, nu e tocmai o metodă potrivită, dar e posibil 
ca Alan, în acel moment să nu fi găsit ceva mai potrivit. 
Tu ştii, Anastaci'ca, continuă Vud descheindu-i bluziţa şi 
scoțând şomoiogul de fân, nu ar trebui să te dai atâta în 
vânt să devii adultă. Vei deveni şi fără toate aceste 
eforturi. Acum trebuie să te gândeşti la altele, fetiţa mea. 

— La ce, bunicuţule, la ce? 

—Aşează-te pe genunchii mei, Anastaci'ca, o să îţi 
cânt melodia ta iubită, aceea fără cuvinte. 

Anasta îşi lăsă capul pe genunchii lui Vud, sughiţă 
încă o dată, de două ori, şi la primele acorduri ale 
binecunoscutei melodii, adormi. 

A doua zi, fetiţa alergă la Vud bucuroasă şi agitată. Îi 
strigă de departe: 

— A venit la căsuţa mea! Mai întâi am dat să mă 
ascund când l-am văzut din ferestruică, apoi am rămas în 
linişte ca el să creadă că nu e nimeni acasă. Alan s-a 
apropiat de căsuţă şi s-a aşezat la intrare. S-a aşezat, 
bunicule, şi a spus: „Eu ştiu că eşti acasă, Anasta. Tu eşti 
o fetiţă foarte deşteaptă şi conştiincioasă, eu te voi 
aştepta să creşti mare şi frumoasă. Crede-mă, te voi 
aştepta! Doar tu nu-ţi mai grăbi vremea.” Eu am rămas 
tăcută şi mi-a trecut toată supărarea pe el. Aş fi vrut să 
alerg la el, să-l îmbrăţişez şi chiar să-l sărut, aşa ca 


: Pi 
om Pa (op ate imi 


oamenii mari, pe obraz, dar nu am făcut-o. Am rămas 
tupilată ca să nu-mi grăbesc vremea. 

Alan a rămas şezut în tăcere încă un timp acolo, la 
intrare, apoi s-a ridicat şi a plecat. Şi eu am dat cu fuga 
la tine ca să-ţi povestesc, bunicule Vud. lţi mai spun 
ceva, bunicuţule. Alan cât a stat acolo la mine, a desenat 
pe peretele căsuţei trei floricele: una mai mare, alta mai 
mică şi o a treia mică de tot. Eu le-am văzut când am 
ieşit - sunt foarte frumoase! 

Vud o îmbrăţişă pe Anasta şi o întrebă: 

— Aşadar nu mai eşti atât de amărâtă? [i-a trecut 
amarul? 

— Acum eu sunt fericită şi am simţit nevoia să fac 
ceva deosebit, frumos, la care să privească toţi, să se 
bucure şi să spună: „Foarte frumos, tare, tare!”, şi Alan 
să audă şi să fie mândru de mine. 

—Ai luat o decizie foarte corectă, Anastaci'ca. Fă 
ceva, inspirată de măreţul sentiment al creaţiei - doar 
asta ar putea să-ţi aducă iubirea celor dimprejur! 


Se cere gândire 


Întrerupându-şi amintirile, Vud i se adresă stră- 
nepoatei care deja născocise un alt joc cu mamutul din 
fruntea caravanei: 

— Anasta, tu, cu jocurile tale, îl ţii pe mamut foarte 
concentrat. E frumos aşa? Să tratezi în acest fel 
animalele ascultătoare şi bune? 

— Bunicuţule Vud, eu îl ţin ocupat pe mamut cu ceva 
plăcut, îl distrag de la gândurile sale triste. lată că şi pe 
tine te-am abătut de la gândurile tale deloc vesele, 
bunicuţule, replică Anasta cu vocea-i piţigăiată. 

— Da... Cam toţi au gânduri triste acum. Au şi motiv 
să fie aşa. Tu, Anastaci'ca, nu eşti tristă? 

— Nu, bunicule. 

— Aşadar, nu ai habar de ce adulţii din familia 
noastră nu mai sunt veseli? 

— Eu înţeleg, bunicule Vud. Sunt abătuţi din cauza 
ghețarului care se apropie. Multe plante vor pieri de frig. 
Multă lume a fost constrânsă să-şi abandoneze leagănul 
natal. Şi nu ştie nici unde să meargă şi nici cât va trebui 
să peregrineze aşa. 

— Mda... — răspunse gânditor Vud. Apoi întrebă un 
pic mirat strănepoata: —Insă tu, Anastaci'ca, nu eşti 
tristă că trebuie să ne părăsim locul de baştină? 

— Nu, bunicule, nu sunt tristă. Numai ce acest gând 
trist şi abătător a luat naştere în mine, eu l-am 
îndepărtat şi acum nu-l mai am, răspunse cu vocea-i 
veselă Anasta, legănându-se pe trompa mamutului ce 
mergea alături de Vud, de parcă ar fi înţeles necesitatea 
de a o duce pe fată la pas cu bunicul ei, dându-e astfel 


mei P-ta AS iian 


posibilitatea de a dialoga. 


Răspunsul strănepoatei pe Vud îl uimi, dar îi şi stârni 
curiozitatea. Prin ce metodă misterioasă reuşise ea să 
abată acel gând trist? Şi o întrebă: 

— Anastaci'ca, spune-mi, cum ai reuşit să îndepărtezi 
gândurile triste? 

—E banal, bunicuţule. Am hotărât, pur şi simplu, să 
rămân în leagănul natal. 

—Ai hotărât să rămâi? Şi cum ai hotărât, de vreme 
ce, uite, te depărtezi de el, împreună cu mine? 

—Da, pentru moment eu mă depărtez, vă conduc pe 
voi pe calea de plecare. Dar, imediat ce ne vom ridica, 
uite, pe colina ceea care se vede la orizont, va fi miezul 
zilei şi eu va trebui să fac cale-ntoarsă. Pe înserat voi fi 
acasă. Vine dimineaţa şi ea se va bucura de mine. Eu 
deja de pe acum mă bucur! Şi-mi închipui leagănul meu 
natal cât se va mai bucura... 

Vud nu se lăsă impresionat de cuvintele strănepoatei. 
Gândi că ea poate glumise sau îşi imagină întoarcerea, 
doar pentru a alunga gândurile împovărătoare. Şi atunci 
hotări să intre în jocul hâtru al strănepoatei şi-i spuse: 

— Clar că leagănul natal se va bucura de întoarcerea 
ta, dar ce-o să faci tu acolo, de una singură? 

— Mai întâi şi mai întâi, o să ridic o grămăjoară de 
pământ şi o să pun ierburi pe lângă rondurile mele de 
floricele, vorbi din nou cu vocea-i piţigăiată, Anasta. 
Grămăjoara va împiedica vântul rece dinspre ghețar să 
adie peste floricica mea adorată. lar când va înflori, eu 
musai voi fi alături de ea. Că dacă nu e nimeni lângă ea 
atunci când înfloreşte, floricica se poate întrista tare. 

„Ce folos să înfloresc?”, o să gândească ea. „La ce 
bun, de vreme ce nimeni nu se bucură de frumuseţea 
mea?” însă eu îi voi fi alături şi mă voi bucura! 

— Odată cu îngheţul, Anasta, va înflori o floare care 
înainte nu a existat. Multe plante nu vor mai putea înflori 


: Pi 
om Pe (6 AE Ee 


la ger. Peste leagănul nostru natal va cădea un ger 
năprasnic, vorbi mai mult ca pentru sine, Vud, ridicându- 
se deja pe deluşorul de care vorbise Anasta. 

— Negreşit va veni îngheţul. 

— Eu îl voi opri, bunicuţule, vorbi din nou flecăreaţa 
Anasta, sărind de pe trompa mamutului şi continuă cu 
entuziasm: - Încă nu ştiu cum, dar negreşit îl voi opri. 
Acolo, acasă, ceva îmi va sugera cum să-l opresc. Simt, 
foarte intens simt, că-mi va spune şi că eu voi reuşi. 

Acolo, acasă, există dezlegarea. Există, dar toţi au 
plecat! Nimeni nu s-a gândit la asta. Şi nimeni nu o va 
putea scoate la iveală. Fiecare s-a gândit cum şi unde să 
fugă de îngheţ. Şi nimeni nu s-a concentrat cum să 
preîntâmpine gerul. lar tu, bunicule Vud, tocmai tu 
vorbeai des pe la întruniri că oamenii trebuie să 
gândească. 

Vud se opri. Se opri şi mamutul căpetenie, în spatele 
lui se opriră toţi ceilalţi mamuţi din caravană. Vârstnicul 
cărunt, căpetenia neamului, o privi cu atenţie şi în tăcere 
pe strănepoată. Ceea ce făcu în minutul imediat următor 
nu a reuşit niciodată după aceea să explice, nici lui 
însuşi, nici celorlalţi. A dat ordin oamenilor care 
mărşăluiau pe flancurile caravanei de mamuţi să-şi 
continue calea, apoi îi vorbi Anastei: 

—Ultimul mamut din caravană, cel şchiop, este fiul 
căpeteniei. El te cunoaşte bine şi te va sluji mai bine 
decât toţi ceilalţi. la-l, Anasta, şi când frigul va deveni 
insuportabil, vei călări pe el şi ne vei ajunge din urmă. 

—iţi mulţumesc, bunicule Vud, răspunse veselă fetiţa, 
apucându-l pe bătrân cu braţele de picioare şi 
strângându-se la el. 

— Mulţumesc! 

— Cum o să le explic eu hotărârea ta mamei şi tatălui 
tău? 

— O să le vorbesc eu, imediat ce plec spre casă. 
Acum nu e bine să le spun nimic. La revedere, bunicuţule 


Vud. 
2 Ps 
vm T Te (62 Met dim 


Anasta, din câteva salturi, ajunse la mamutul din 
coada caravanei. Vud conduse din priviri figura care 
devenea tot mai mică, de parcă nu ar fi realizat ceea ce 
se petrecea. Işi continuă călătoria, un timp cu capul 
pustiu de gânduri. Abia cu câteva ore mai târziu, Vud se 
întrebă în sine: „De ce am fost de acord? Se cere 
gândire! Nimeni nu s-a gândit cum să preîntâmpine. 
Nimeni! Doar ea, singura”. Apoi, cu voce tare, rosti: „Am 
procedat corect”. 


LD 


iida ES iia 


Mamutul Dan 


Şchiopătând uşor, la coada caravanei păşea imensul 
mamut Dan. Statura şi puterile îi erau aceleaşi ca ale 
tatălui său, căpetenia caravanei. 

Pe când era încă micuţ, o stâncă căzută de pe creasta 
muntelui îl rănise la un picior. Oamenii din sat i-au 
înfăşat animalului piciorul şi i-au pus o tijă de lemn ca 
oasele să i se prindă la loc drepte. Din această cauză, 
Dan a fost obligat să stea multe zile în solitudine. Atunci 
a luat naştere mişcătoarea prietenie cu micuța Anasta, 
pe atunci de trei anişori, care-l luă la ea. 

Micuța fetiţă îl vizita adesea pe mamutul în repaus cu 
piciorul bandajat, îi aducea bunătăţi şi vorbea cu el. li 
cuibărise alături o pisicuţă care alunga din iarbă muştele 
şi insectele care-l necăjeau pe mamut. Insă, cel mai 
important, ea îi vorbea, îl învăţa, aidoma adulţilor care-şi 
educă progeniturile. 

Când i-a adus pisicuţa, Anasta se postă în faţa lor şi 
arătă cu degeţelul cerul, îndreptându-şi privirea în sus şi 
rostind cuvintele: cer, nor, soare. Apoi se lăsă în 
genunchi, mângâie cu mânuţele iarba şi spuse cu voce 
tandră: jerbuşoară verde, floricică parfumată. 

Pisicuţa şi puiul de mamut urmăriră cu atenţie 
gesturile fetiţei, iar la câteva zile, timp în care ea le 
repeta regulat cunoştinţele, se petrecu ceva deosebit. 
Când Anasta pronunţă cuvintele cer, nor, mai întâi 
mamutul, apoi şi pisicuţa îşi orientară privirile spre cer. 
La auzul cuvântului iarbă, s-au uitat la iarbă. Când fetiţa 
spuse floricica parfumată, pisicuţa, pe neaşteptate săltă 
prin iarbă şi adulmecă floarea, întocmai cum făcea 


ont P-ta (co) iaai 


Anasta. 


Anasta îşi duse mai departe lecţiile şi după ce puiul 
de mamut se întremase deja. Fetiţei îi plăcea să le 
transmită prietenilor patrupezi fiecare nou cuvânt învăţat 
de la adulţi, iar tânărului mamut şi pisicuţei le plăcea 
atenţia acordată de Anasta cea bună. Ca doi şcolărei 
disciplinaţi, la miezul zilei veneau la rondul de flori al 
Anastei. Ca de obicei, la aceeaşi oră sosea şi fata şi le 
ţinea pupililor ei o nouă lecţie. Dacă se întâmpla, dintr-o 
oarecare pricină, ca fetiţa să nu vină, şcolăreii patrupezi 
o aşteptau ceasuri de-a rândul pe prietena şi 
învăţătoarea lor sau mergeau în căutarea ei. 

Când Anasta împlini şase ani, mamutul Dan, şi el 
crescut, la înfăţişare deja de seama mamuţilor adulţi, se 
deosebea la comportament de ceilalţi de teapa lui. 
Străbunicul Anastei, căpetenia neamului ei - Vud - a fost 
primul care a remarcat că mamutul Dan înţelege vorba 
oamenilor. Acestei concluzii i-a precedat următoarea 
întâmplare: 

Vud şedea la umbra pomului pletos şi împletea un 
coşuleţ pentru merinde din nuiele. Anasta flecărea 
adesea cu străbunicul ei - îi plăceau în mod deosebit 
povestirile lui şi se băga în toate treburile lui. Şi de data 
asta era lângă el. Veşnic vorbăreaţa strănepoată îi 
povestea lui Vud cu însufleţire părerea ei despre 
recoltarea fructelor şi îl asigură că dacă coşuleţul va ieşi 
frumos, atunci şi poamele în el strânse aveau să fie 
delicioase. Şi în acele momente, Vud remarcă mamutul 
ce stătea la vreo zece paşi de Anasta. Dan o urmărea cu 
multă atenţie pe fetiţă şi-i asculta vocea de parcă ar fi 
înţeles sensul cuvintelor şi al discuţiei. „Probabil îi place 
intonaţia vocii fetiţei sau energia emanată de ea”, gândi 
Vud. Văzând că în vasul în care stăteau la înmuiat nuiele 
pentru coş, apa era pe terminate, Vud o rugă pe Anasta 
să-i aducă puţină apă de la un izvoraş din apropiere. Insă 


s pă 


de data asta, neîncetat ascultătoarea şi săritoarea 
strănepoată, nu se pripi să-i îndeplinească ruga lui Vud. 
Se răsuci puţin înspre mamut şi-i strigă: „Dan, adu apă 
de la izvor.” - şi ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, îşi 
duse mai departe firul însufleţitei povestioare despre 
poamele din coşuleţ. 

Mamutul se ridică şi se îndreptă încetişor, pas cu pas, 
în direcţia izvoraşului. În aceeaşi clipă, Anasta adăugă cu 
voce tare: „Repejor, Dan”. 

Imensul mamut o luă la fugă. 

Şi Vud realiză că Dan, comparativ cu alţi mamuţi, nu 
numai că îndeplinea poruncile date, dar şi înţelegea omul 
mult mai profund decât alte vieţuitoare: înţelegea sensul 
cuvintelor şi, mai mult decât atât, semnificaţia 
expresiilor. Mamutul aduse în trompă puţină apă şi, la 
indicaţiile fetei, o vărsă în vasul cu nuiele. 

— Mulţumesc, îl lăudă Anasta pe mamut şi adăugă: — 
Diseară să nu uiţi să stropeşti rondurile cu flori. Acum 
mergi în pădure, prânzeşte, vezi că-s ocupată. 

Mamutul se conformă ordinului dat de fetită, dând din 
cap, şi plecă în pădure. 

„Care-i limita regnului animal în a-l servi pe om?”, 
reflectă Vud. „Până în ce punct poate ghida omul 
animalele? lată, noi, oamenii, am născocit roata, cu toţii 
ne-am entuziasmat de marea invenţie, i-am găsit infinite 
utilizări, în timp ce creaţiile vii - infinit mai desăvârşite - 
am uitat să le mai cunoaştem. Să fie bună calea pe care 
a purces neamul nostru? Spre ce-l va purta 
necunoaşterea posibilităţilor şi menirii diversificatei lumi 
a naturii înconjurătoare omului?" 

Aceste reflecţii, aceste gânduri îi nelinişteau Sufletul 
lui Vud. 


: Pi 
mei Pe (e At imi 


Nu te lasa, Leagăn! 


Eu sunt cu tine! 


Văzând-o pe Anasta alergând spre el, Dan dădu 
bucuros din cap, îşi flutură urechile şi se opri. Imensul 
mamut îi întinse trompa micuţei fete şi cu vârful îi atinse 
delicat umărul. Ea apucă vârful trompei, îşi lipi obrăjorul 
de acesta, îl mângâie duios, apoi cu ton vesel ordonă: 
„După mine, marş!”, şi alergă ţopăind în direcţia 
leagănului natal abandonat. 

Mamutul se întoarse în pripă şi o luă pe urmele 
fetiţei. Când Anasta obosi, printr-un singur gest îl opri pe 
mamut şi, căţărându-se pe trompa sa, i se urcă pe cap. 
Aranjându-se pe spinarea lui Dan, zări pisicuţa, demult 
devenită o pisică în toată firea, care-şi purta încă vechea 
poreclă - Pisicuța. Aceasta se frecă de picioruşul fetiţei 
torcând cu bucurie şi simţ de supunere. 

Cei trei prieteni ajunseră în satul natal seara târziu. 
Anasta îl trimise pe mamut pe păşune, intră în căsuţa ei 
din lut şi paie, se urcă pe întuneric pe laviţa cu fân, se 
acoperi şi adormi pe loc. 

Se trezi în zori. Alergă afară, se întinse şi desfăcându- 
şi braţele îşi expuse corpul razelor calde şi blânde de 
soare. Scăldându-se în căldura soarelui, fetiţa alergă spre 
pârâu şi din fugă plonjă în micuțul vad cu apă cristalină. 
Apa rece de izvor îi pişcă corpul Anastei, însă ea plescăia 
apa şi se hârjonea cu veselie. leşi din apă, şi ţopăia, şi 
alerga împrejur, neştiind unde şi pe ce să cheltuiască 
energia ce-i umpluse fiinţa, apoi alergă spre o micuță 
ridicătură de pământ. 


mei Pen Lc art Ga 


Adia un vânt îngheţat. Fetiţa îşi strânse în jurul taliei 
un şal şi aruncă peste umăr unu din colţurile acestuia. 
Silenţioasă, privea la pământul pe care, nu demult, 
locuise neamul ei. 

Spaţiul natal, odată acompaniat de trilul neîntrerupt 
al multitudinii de păsărele, de fojgăitul şi foşnitul 
insectelor, acum căzuse ca şi osândit într-o adâncă 
tăcere. lIci-colo, iarba albea de la îngheţul de peste 
noapte. Nu mai înfloreau copacii prin livezi, tufişurile nu- 
şi mai deschideau muguraşii, ca resemnate cu toate 
cele. Leagănul natal, învăluit în tăcerea apăsătoare, cu 
multitudinea de forme de viaţă veştejite, dar încă vii, o 
asculta nedumerit pe fetiţă. Şi dintr-odată totul se 
cutremură! Când... 

Un strigăt de mirare şi autentică bucurie, aidoma 
unui fulger, spintecă liniştea de mormânt: 

— Heeeei! He-e-e-e-i! — exclamă Anasta sfidătoare în 
liniştea apăsătoare. 

—Nu te da bătut, Leagănul meu! Eu sunt Anasta, 
Patria mea! Eu sunt cu tine! 

Se precipită de pe ridicătură spre rondul ei cu flori, 
atingând din fugă tulpinile pomilor şi mângâind crengile 
tufişurilor. 

—Hei! — strigă iarăşi ea, înconjurând în fugă 
trunchiului unui măr bătrân cu frunzele veştede. 

Glăsciorul subţire, acut şi plin de bucurie al copilei 
sfârtecă liniştea căzută peste leagănul natal. Pe 
neaşteptate, glăsciorului Anastei i se alătură un altul 
gros, baritonal şi vânjos. La strigătul Anastei, alergă de la 
păşune mamutul Dan. Alergă stropind cu urină tot ce 
întâlnea în cale. Alături de glasul fetiţei se auzea acum şi 
un mieunat neîncetat - pe Anasta o susţinea şi Pisicuta. 
Anasta se opri lângă rondul de flori de care grijea precum 
făceau toţi copiii satului - fiecare cu al său. larba de pe 
un lat al rondului de flori se albise, florile se ofiliseră, 
doar floricica preferată a fetiţei se păstrase intactă - un 
butonaş compact. Era plecat cu faţa la pământ, de parcă 


: Pi 
mii Pe (o E Ee 


ar fi stat pe gânduri, să înflorească sau nu. Însă fetiţa, 
privind la butonaşul plecat, nu se întristă ci, dimpotrivă, îi 
zâmbi. Nu se întristă, deoarece nu reuşi să-şi imagineze 
floricica preferată ofilită, ci o văzu desfăşurată în toată 
splendoarea ei. 

Lăsându-se pe vine în faţa plantei pe cale să se 
usuce, ea îi şopti tandru: 

—Hei, floricico, sunt aici, trezeşte-te. 

Mai departe, îşi vâri arătătorul în gură şi-l ridică, 
verificând din ce direcţie suflă vântul îngheţat. Stabilind 
orientarea curentului de aer rece, se poziţionă între locul 
de provenienţă al curentului şi micuța floare, încercând 
să împiedice fluxul rece. Cu toate acestea, câte un firişor 
de vânt îngheţat trecea pişcându-i corpul fetei şi 
îngheţând petalele floricelei, nepermiţându-le să de 
deschidă. Apoi, ca la un semn, curentul rece se 
întrerupse. Dimpotrivă, Anasta simţi căldură din spate. 
Se răsuci. Mamutul Dan se culcase pe o parte, protejând- 
o cu imensul său corp pe Anasta şi tot rondul cu flori. 

— Eşti brav, Dan! Inteligent! — exclamă Anasta. 

Agăţându-se de blana mamutului, i se caţără în spate 
şi, orientându-se în direcţia vântului îngheţat, strigă cu o 
voce de bucurie şi biruitoare: - Ehei! Dar vântul rece se 
înteţi. Gândindu-se o clipă, fetiţa se răsuci în direcţie 
opusă, exclamă rugător şi îşi agită mânuţele, de parcă ar 
fi invitat pe cineva invizibil. Mamutul îşi ridică trompa în 
sus şi trâmbiţă şi el insistent. Pisicuta miaună rugătoare 
şi ea. 

Vântul îngheţat încetă şi abia la ceva vreme se porni 
din nou, însă acum dintr-o altă direcţie, revărsând 
căldură, mângâind şi stratul cu flori, şi pe mamut, pe 
fetiţă şi pe pisică. 

Trilurile puţinelor păsărele întâmpinară fluxul de aer 
cald, aducător de viaţă. Câteva zile la rând se bătu 
Anasta cu vântul rece ce venea dinspre ghețar şi de 
fiecare dată când acesta reîncepea să sufle, ea alerga la 
rondul său de flori. Şi de fiecare dată, mamutul se lungea 


s Ps 


în faţa rondului de flori, oprind vântul îngheţat. 

Dar sosi şi ziua în care floricica ofilită înflori. Anasta 
alergă la strat şi se lăsă în genunchi în faţa florii, 
sărutându-i petalele galben-roşii printr-o uşoară atingere 
a buzelor. Făcu apoi doi paşi lateral şi contemplă 
minunăţia, creaţia ei neasemuit de frumoasă - floricica. 

Nemaiputând sta locului, stârnită de o energie 
interioară misterioasă, Anasta mai întâi ţopăi pe loc, 
după aceea ţopăiala ei se preschimbă într-un neobişnuit 
şi aprins dans improvizat. Până şi Dan, mamutul, se 
căznea să danseze legănându-se de pe un picior pe 
celălalt. Se învârtea în cerc, şi se tăvălea pe spate, şi 
sălta Pisicuta. lar micuța floare îşi flutură în vântul 
căldişor petalele sale galben-roşii. 

Brusc, Anasta se opri. 

Zărise pe colină doi tineri... 


Fârtaţii - 
poluri opuse 


Ambii tineri erau de-o seamă şi aveau staturi atletice. 
La înfăţişare semănau foarte mult, se deosebeau doar la 
culoarea părului şi a ochilor. Unu era bălai cu ochi- 
albaştri, celălalt avea ochi-negri şi era brunet. 

Un timp, tinerii rămaseră pe loc, de parcă i-ar fi oferit 
Anastei posibilitatea să se obişnuiască cu inedita viziune, 
apoi se apropiară de fetiţă cu mult calm. 

—Salut, Anasta! — i se adresă Brunetu/—Tu, fetiţo, 
trebuie să te mişti mai repede. Ai simţit intuitiv că poţi 
opri ghețarul, că ai forţa capabilă să schimbi programul 
Divin. Se înţelege de la sine că e imposibil. Insă tu vei 
căuta aceste forţe. Şi eu voi şti despre om mai multe 
decât ştiu acum. Sunt pregătit să-ţi explic structura 
universală, să-ţi răspund la orice întrebare, tu doar 
acţionează, fetiţo, mai iute! 

Anasta nu apucă să răspundă, că al doilea tânăr 
spuse repede: 

—Salut, Anasta, tu eşti frumoasă şi sensibilă, eşti 
încântătoare, aşa cum sunt multe dintre creaţiile de pe 
măreaţa planetă, Terra. Fratele meu ştie multe despre 
structura Universului, totuşi, gândesc eu, ar trebui să mă 
asculţi mai mult pe mine. 

—vă urez o zi bună şi vă doresc să aveţi gânduri 
luminoase, reuşi Anasta în sfârşit să-i salute pe cei doi. 

—Stai, o întrerupse Brunetul. —la te uită! De fiece 
dată la fel, se face ca eu să aud aceste cuvinte prosteşti, 
lipsite de noimă, maşinale! Aici suntem doi - eu sunt 
întunecatul! De ce-ar trebui cineva să-mi ureze gânduri 


luminoase? 
orei ta (1 eri e 


Eu sunt întunecat, gândurile mele sunt obscure, 
agresive. Eu sunt aşa şi asta e menirea mea în 
programul Divin! — se înfocă şi mai dihai Brunetu/. 
—Dacă aş fi un spălăcit moleşit şi un mucea cu gânduri 
luminoase, atunci n-aş mai fi eu. Aşadar, nu aş exista! 
Pricepi, copilo? Aşa că bine-ar fi să nu mai turui întruna 
de luminos! la să-ţi tragi îndărăt gândurile luminoase, 
dacă sunt ele în dosul vorbelor, dacă nu ai vorbit 
mecanic, dacă nu ai ciripit doar ca un papagal. 

— Dacă salutul meu v-a supărat, atunci eu îl schimb 
mintenaş şi vă spun doar vă salut, răspunse Anasta. 

—Eh, aşa e deja mai bine, altminteri, luminiţele astea 
vi le... 

—Voi cine sunteţi? — întrebă curioasă Anasta. Din ce 
neam sunteţi? Nu v-am mai văzut. 

—Se înţelege de la sine că nu ne-ai văzut. Nimeni nu 
ne-a văzut niciunde. Insă manifestarea noastră este în 
fiecare gest al oamenilor, răspunse dintr-o suflare tânărul 
întunecat. —Întocmai! În fiecare. Manifestările mele, 
bineînţeles, sunt mai intense. Ele sunt grandioase. 
Aproape întreaga omenire trăieşte, între o catastrofă şi 
alta, sub oblăduirea energiei mele. 

— încetează, fârtate talentat, întunecat, vorbi 
Blondul. Nici nu am apucat să ne prezentăm. 

Si întorcându-se cu fata la fetiţă, continuă: 

—Anastaci'ca, cearcă de-i înţelege cele ce voi spune 
eu. Eu şi fratele meu suntem două complexe de energie 
universală. Infinitul spaţiu universal este plin de tot felul 
de entităti energetice. Când Dumnezeu a zămislit omul, a 
luat de la fiecare entitate un volum egal de energie, pe 
toate le-a echilibrat în mod enigmatic în înăuntrul Său şi 
le-a dăruit omului, de El plăsmuit. Din tot ce a echilibrat 
în Sine l-a conceput pe om. 

Când asta a avut loc, noi, cu toţii, am înţeles că cea 
mai puternică entitate în Univers trebuia să fie omul. Şi 
tocmai de aceea nu se cheamă el entitate, ci om. Însă în 
ce stă puterea lui, care sunt capacităţile şi de-o avea 


: A 
mi Pe [22 E tt imi 


oarece limite, nu ştim. lar când această energie se va 
manifesta în deplinătatea ei, nimănui din Univers nu i-a 
fost dat să ştie. Nici măcar nouă, batăr că energiile 
noastre distincte se află în toate. Veşnic invizibili, noi 
umplem întregul spaţiu: suntem în apă, sălăşluim în 
fiecare vietate, viermişor. lar în oameni, în toţi, până la 
unul, se află energiile Universului. 

— Invizibili aţi spus? — se miră Anasta. —Dar eu vă 
văd! 

— Da, adevărat. Tu ne vezi întrucât am condensat 
aerul atât de tare încât s-au proiectat două corpuri, ca tu 
să ne recunoşti. Uite norii pe cer, de exemplu, şi ei sunt 
tot vapori condensaţi. Ciudate forme se pot obţine prin 
aceste condensări; ba de fiare, ba de corp sau chip 
uman. |nsuşi corpul uman nu este altceva decât o 
stratificare a apei condensate la diferite nivele. Gândul şi 
raportul dintre nivelele de condensare ale corpului uman 
trebuie să-i fie cunoscute doar Creatorului. Corpurile 
noastre seamănă cu corpul uman doar la înfăţişare. 
Fratele meu, Brunetul, reprezintă totalitatea forţelor 
întunecate, eu pe cea a celor luminoase. 

— Şi de ce v-ati înfătişat în fata mea condensaţi sub 
formă de corpuri umane? — întrebă Anasta. 

— Ca să nu te sperii auzindu-ne vocile, să nu-ţi 
iroseşti energiile gândurilor căznindu-te să ghiceşti de 
unde vin sunetele, răspunse B/onaul. 

— Şi de ce vreţi să vorbiţi cu mine? 

— Tu te-ai împotrivit stihiilor, mai exact spus, te-ai 
opus catastrofei planetare. Singură, cu încredere, ai 
gândit că reuşeşti să o înfrunţi. Noi suntem convinşi că 
aşa ceva este imposibil. Programul Divin prevede 
catastrofa atunci când omenirea porneşte pe calea 
pieirii. Şi asta nu s-a întâmplat doar o dată. Poate nu am 
fi dat nicio atenţie eforturilor tale, însă au fremătat 
forţele Universului toate, când floricica de pe rondul tău 
a înflorit. Floarea a înflorit contrar programului potrivit 
căruia trebuia deja să fi pierit. Ea a înflorit... 


: Pi 
PT EAE Ee 


—Floricica a înflorit mulţumită mamutului care a 
apărat-o de vântul geros. 

— Mamutul este doar un inel din lanţul evenimentelor 
de tine declanşate. 

— Eu nu am făcut nimic. 

— Gândul tău, Anastaci'ca, a făcut. 

— Deci şi în mine sunt frânturi din voi? — întrebă cu 
un ton meditativ Anasta. —Doar că eu nicicum nu le 
simt. 

— Omul nu ne simte, mai ales când reuşeşte să 
echilibreze înăuntrul său particulele noastre. Când toate 
aceste particule se află în echilibru, ia naştere o a treia 
energie. Şi aceasta este caracteristică doar unei singure 
entităţi universale - Omului! la fiinţă când energiile 
noastre sunt în perfect echilibru. Această nouă energie 
este atotputernică. Capabilă lumi noi să plăsmuiască. Nu 
există taine pentru ea în Univers. Un om cu o astfel de 
energie devine suveranul Universului - creatorul - şi-ale 
sale creaţii nimeni nu şi le poate măcar imagina: sunt 
maiestoase şi de nepătruns. 

— Probabil în mine particulele voastre nu sunt tocmai 
în echilibru, dat fiind că nu reuşesc să opresc glaciaţia, 
răbufni Anasta. —Floricica a înflorit, însă restul 
dimprejurul nostru se ofileşte, moare. _ 

— Calea ta, Anastaci'ca, într-un singur punct duce. Il 
vei putea atinge în clipa următoare sau peste mii de 
milenii. lată de ce energiile Universului se străduiesc să 
te sprijine, ca măreaţa taină a omului să afli şi destinul 
ce-ţi stă în cale. 

— Foarte interesant aţi vorbit despre puterea 
neasemuită, tăinuită în uniunea celor două poluri opuse. 
Dar dacă ştiţi de această forţă inedită, de ce nu vă puneţi 
voi doi de acord asupra uniunii? 

Cei doi fârtaţi se priviră, îşi aruncară privirile peste 
leagănul natal al Anastei, apoi îşi îndreptară privirile în 
direcţii opuse. Întârziară cu răspunsul, ca şi cum, tocmai 
ei, ar fi căutat în acele clipe cuvinte de explicaţie. 


: Pi 
PT EE Ee 


Fetiţa aştepta răbdătoare. 
In cele din urmă răspunse Brunetul, 


Ce program de viaţă ai? 


— Este imposibil! Noi avem misiuni diferite! — spuse 
Blondul. 

—Fiecare are programul său. Şi doar prin om, noi doi, 
fiecare aplicându-şi propriul program, putem acţiona şi 
asupra obştii, putem forma din particule această nouă 
energie, caracteristică doar omului. 

— Cum pot acţiona împreună două opusuri şi 
totodată să aducă bine  obştesc? — întrebă 
neîncrezătoare Anasta. 

— Este posibil, ajungându-se încetişor din urmă unu 
pe celălalt. Tu, când mergi, Anastuşca, un picior pleacă 
înainte lăsându-l în urmă pe celălalt. După care, cel 
rămas în urmă porneşte şi el înainte. Picioarele merg de 
parcă s-ar întrece. În consecinţă, ele poartă corpul 
înainte, supunându-se gândului. 

— la te uită ce exemplu ai mai dat! Mă umflă râsul, se 
amestecă în vorbă, întrerupându-şi fârtatul, Brunetul. 

— Dacă ar fi să ne compari cu două picioare, atunci 
tu eşti aşa de scurt, în timp ce eu sunt lung-lung. Eu, 
numai ce păşesc, catapultez corpul uman peste munţi, în 
timp ce tu flecăreşti despre deplasare. Eu, respectându- 
mi programul, deja pentru a cincea oară conduc 


iiiar S ai ai 


umanitatea spre catastrofa planetară. Şi fie ca, prin 
dorinţa Creatorului, ea să renască, că eu din nou - pac! 
— o pocnesc cu o altă catastrofă planetară să nu se mai 
prostească. _ 

— Mda, eşti talentat, frăţiorul meu. Intr-adevăr, tu, nu 
numai o dată, ai dus viaţa întregii planete spre 
catastrofe. Doar că fiecare nouă catastrofă nu-ţi aduce 
nici noi descoperiri, nici noi cunoştinţe şi nici forţe noi nu- 
ţi dă. În timp ce omul, după fiecare catastrofă, învaţă 
ceva nou. Şi umanitatea renaşte de fiecare dată. 

— Dar din prima piere umanitatea în chinurile 
infernului laolaltă cu toate cunoştinţele sale. 

— Frăţiorul meu, noi nu putem vedea programul 
Divin. Şi e posibil ca, odată, pe neaşteptate, să se 
întâmple astfel încât, cu o clipă înaintea catastrofei, 
umanităţii să-i sclipească gândul nevăzut nouă şi să 
reuşească să o prevină. 

— M-ai cam plictisit tu cu visuleţele tale luminoase, 
luminosul meu frăţior, mucos! Tu, fetiţo, ascultă-mă pe 
mine, nu pe el! — se adresă tânărul cu părul negru 
Anastei. 

—Eu, fetiţo, o să-ţi arăt toată puterea mea faimoasă. 
Luminoşelu' meu a îndrugat şi el câte ceva correct. Intr- 
adevăr, gândul uman este o energie imensă, egală ca 
putere cu a mea şi, totodată, şi cu a lui. Intr-adevăr, 
fiecare om care foloseşte corect această energie, devine 
capabil să preschimbe lumea. 

Însă mai există şi o altă energie invizibilă - energia 
gândirii colective! la fiinţă atunci când gândurile mai 
multor oameni se unesc într-un unic gând. Dacă într- 
acest unic gând se contopesc gândurile tuturor 
oamenilor de pe Pământ şi ia fiinţă gândirea întregii 
umanităţi, eu cu fratele meu devenim doar nişte păduchi. 

Însă eu am învăţat cum să împiedic apariţia gândirii 
colective. Pentru asta, eu îi arunc omenirii tot soiul de 
deducţii şi de închipuiri, iar ca rezultat, un miliard de 
oameni, prin gândirea colectivă, creează unele imagini- 


r Ps 
mi Pee (26 E Ee 


forme, alt miliard, altele, prin asta punând în dezacord 
cele două grupuri. Eu, fetiţo, reprezint întruchiparea 
tuturor energiilor obscure din Univers şi dacă tu te alături 
mie, atunci împreună vom deveni o forţă de neiîntrecut. 
Eu am un plan secret, tu-l vei înţelege şi mă vei sprijini. 
Împreună, noi doi îi vom face pe oameni jucării în mâinile 
noastre. Ne vom juca cu inteligenţa lor. Voi face din tine 
suverana omenirii şi într-o zi vei fi confidenta mea... 

—Nu-mi place acest plan, răspunse Anasta şi adăugă: 
—Nu voi lua parte niciodată la el şi, cred eu, nimeni pe 
lume nu ar fi de acord cu planul tău. 

— Nu vei lua parte? Tu, fetiţo, încă nu realizezi cât e 
de interesant acest joc: să conduci gândurile-umane 
după bunul tău plac! Şi nu te pripi să vorbeşti, de ca şi 
cum oamenii nu ar urma programul meu. Roata primitivă 
a fost deja născocită, dar oamenii vor uni printr-un ax de 
lemn două roţi şi asta corespunde planului, programului 
meu genial. 

—Şi ce ar fi rău în roată? Când a trebuit să-i duc de 
mâncare lui Dan, care era rănit, căruţa cu roţi s-a dovedit 
a fi de folos. 

—Foarte bine, fetiţo! Chiar prea bine. Această roată 
va fi perfecționată. Vor fi făcute o mulţime de roţi. Şi 
oamenii vor vedea că roţile nu vor merge tocmai bine pe 
pământul gol, prin gropi, pe muşuroaie şi prin iarba 
înaltă. Şi vor acoperi mare parte a Pământului cu o 
crustă de piatră, pe care să se plimbe nestingherite 
roţile. Şi crescând încontinuu la număr, se vor rostogoli 
pe Pământul gemând, purtând cu ele unii oameni, iar pe 
alţii strivindu.-i. 

Tu, fetiţo, încearcă să-ţi răspunzi singură, ce poate fi 
mai presus de acea forţă, capabilă să-i poarte pe oameni 
la pieire? De nu vei afla răspunsul în tine, atunci acceptă- 
| pe al meu. 

Se gândi Anasta, dar în zadar, nu găsi răspunsul 
singură şi privi din nou la tânărul luminos. La întrebarea 
nepusă a fetiţei, B/onaul răspunse: 


: Pi 
ST EINE imi 


— Fratele meu, Anastaci'ca, ţi-a zugrăvit un tablou 
nefericit. Asta-i misiunea lui şi o îndeplineşte cu bună 
credinţă. În ochii tăi citesc o nedumerire: am şi eu un 
program al meu? Da, am! Şi eu vreau să te invit să iei 
parte la programul meu. 

—Şi ce prevede programul dumneavoastră? 

—incercarea de a o înţelege pe cea mai înaltă creaţie 
a Creatorului - Omul! De a înţelege prea-măreaţa 
desăvârşire a urmaşilor Săi. 

—De ce? E posibil ca pe Pământ să mai existe ceva 
nedesăvârşit? — se miră Anasta. 

— Chestiunea, Anastaci'ca... Tu vezi cum înfloreşte 
sub ochii tăi această fermecătoare floricică. Fiecare 
plantă şi vieţuitoare sunt desăvârşite, însă toate 
interacționează între ele. Pare că Creatorul a creat o 
lume terestră perfectă, armonioasă, miraculoasă. Asta 
nu înseamnă, totuşi, că această lume nu poate fi şi 
perfecţionabilă. 

Creaţiile Creatorului pot fi privite ca materii pregătite 
de modelare, de perfecţionare în forme mai bune de 
creaţie. Creaţii nemaivăzute şi nemaiinchipuite înainte 
de altcineva, minunate şi fermecătoare forme de viaţă. 

— Cine poate fi mai perfect decât perfecțiunea 
însăşi? — se miră Anasta. 

— Cele de El zămislite: fiul şi fiica Măreţului Tată. De 
exemplu, tu, Anastaci'ca. 

— Eu? Dar mie nici măcar prin vis nu-mi trece cum aş 
putea schimba cele deja create. Eu, de exemplu, nu 
vreau să schimb câtuşi de puţin floricica înflorită din 
rondul meu. Ba, cred că nu trebuie schimbată deloc 
pentru a nu strica perfecțiunea. Şi de ce ar trebui s-o 
schimb pe Pisicuta? Sau, de pildă, cum să-l perfecţionez 
pe Dan? Să-i modific urechile, trompa? Cum? Şi de ce? 

— Oricum, tu l-ai schimbat pe mamutul Dan, 
Anastaci'ca. 

—Nu e adevărat, nu l-am schimbat niciodată, 
răspunse contrariată fetiţa. 


. pă 
mi Pe (18) apt imi e 


— În aparenţă, nu l-ai schimbat, însă mamutul tău, 
Dan, îndeplineşte poruncile omului mai bine decât 
oricare alt mamut care a trăit vreodată pe Pământ şi 
capacitatea lui de a înţelege a făcut din Dan o altă 
specie, de o altă calitate. Tu poţi vedea diferenţa 
instantaneu, doar comparându-l cu ceilalţi mamuţi 
cunoscuţi de voi. 

— Da, acum am înţeles. După mine, el este cel mai 
deştept dintre toţi. La asta, înainte, nu m-am gândit 
deloc. 

— Aşadar, vezi? Nu contează doar formele exterioare 
sau constituţia corporală. Conţinutul şi predestinarea 
sunt mult mai semnificative. lar conţinutul şi 
predestinarea lui Dan, le-ai definit şi menit tocmai tu. lar 
mamutul Dan, asemănător la înfăţişare cu alţi mamuti, 
zămisliţi de măreţul Creator, este totuşi diferit. Acum el 
este creaţia comună a ta şi a Creatorului. A cui mai mult 
- nu se ştie. Deoarece, mamutul Dan nu este diferit doar 
prin capacităţile de a îndeplini mai multe comenzi 
necesare vieţii omului, ci şi prin faptul că acum a, 
devenit şi mai ascultător, supus şi sensibil. Adu-ţi aininte, 
odată tu dormeai în fân, sub un copac foarte înalt, iar 
când te-ai trezit, l-ai văzut pe mamutul Dan stând 
nemişcat deasupra ta. Tu te-ai supărat pe el: emana o 
putoare oribilă, de parcă s-ar fi murdărit special şi ar fi 
venit la tine pentru aţi întrerupe somnul cu mirosul acela 
neplăcut. Tu te-ai ridicat şi ai mers spre casă pe iarba 
udă, dar înainte de asta i-ai spus nemulțumită lui Dan: 
„Incontinuu te desparţi de grupul tău şi ai început să vii 
singur la mine, chiar şi neinvitat. Mergi la păşune, la fraţii 
tăi.” 

Ai mers desculță pe iarba udă, nici măcar nu te-ai 
uitat pe unde păşeşti. Îți aminteşti, Anastaci'ca, că era 
udă iarba? 

— Da. 

— Dar ştii de ce puţea aşa îngrozitor mamutul Dan? 

— Nu. 


— Când ai adormit tu, tocmai veni o furtună. Nu 
numai oamenii, ci şi animalele ştiu că fulgerele, cel mai 
adesea, se abat asupra arborilor mai înalţi. Dan, când a 
văzut că tu nu te trezeşti nici după ce se porneşte 
furtuna, s-a neliniştit şi a venit la tine. Nu te-a trezit, ci s- 
a proţăpit deasupra ta acoperindu-te de ploaie. Copacul 
sub care dormeai a fost lovit de un fulger. Un ram a luat 
foc şi era pe cale să cadă. Ar fi căzut pe tine, dacă 
mamutul Dan nu ar fi ajuns la timp şi nu l-ar fi îndepărtat 
cu trompa. Apoi s-a aprins un alt ram şi Dan l-a dat 
deoparte şi pe acela, însă focul reuşise deja să-i 
pârlească blana de pe cap, emanând acel miros oribil. 
Arsura îl ustura îngrozitor, însă Dan, răbdător, nu s-a 
mişcat de deasupra ta, cea care dormeai. Şi când tut e-ai 
depărtat împroşcându-l co ofense, el nici măcar nu s-a 
supărat şi a uitat până şi de arsură. S-a bucurat că tu nu 
ai avut de suferit şi chiar şi de durere a uitat. Apoi, după 
ce arsura i s-a retras, se gândea la tine cu tandrete. 

Anasta săltă şi alergă spre mamutul din apropiere. El 
a dat bucuros din cap. Anasta îl apucă de vârful trompei 
îl alintă cu mânuţa, îşi lipi obrăjorul de el şi-apoi îl sărută. 
Mamutul  încremeni. Rămase  nemişcat, cu ochii 
întredeschişi, chiar şi atunci când fetiţa se îndepărtă de 
el şi se întoarse spre tânărul cu părul bălai. 

— Am înţeles, i-a spus Anasta B/onaului. — Mamutul 
Dan e schimbat. E posibil ca asta să fi venit de la sine, e 
posibil totodată să fi contribuit şi eu cumva. El se 
deosebeşte de mamutul obişnuit, de Dumnezeu creat. 
Deci omul are acest dar de a schimba? 

— Da, i-a fost dat, a răspuns B/onaul. 

— Acum  gândeşte-te, în conformitate cu care 
program? 

— Cu unul bun. 

— Aşadar, defineşte-l. Alege-l, creează-l. 

— Ce înseamnă? Că Cel ce a plăsmuit totul pe 
Pământ nu a lăsat nici un program după care să se 
ghideze omul? 


. pă 
mei Pe (0 AE Ee 


— Eu cred că El i-a prezentat omului o multitudine de 
variante, însă a visat doar la una. 

— La care? 

— Doar omul poate să afle răspunsul. 

—Unde să-l caute? 

— În sine. Mintal să îşi imagineze, să analizeze şi să 
cântărească diversele variante ale structurii vieţii pe 
Pământ. 

— Reiese că oamenii care trăiesc pe Pământ nu ştiu 
nimic de programul Divin! 

—Omului i-au fost oferite vaste cunoştinţe de 
dezvoltare biologică, însă acesta are multe libertăţi, iar 
una din acestea este aceea de a înlocui capacităţile 
biologice cu cele tehnocrate. Spre exemplu, oamenii au 
posibilitatea de a trage foloase din capacităţile 
interioare, esenţiale, ale unui copac viu, care creşte şi 
are un ritm biologic, şi care, adaptându-se lor, poate să- 
şi regleze consistenţa funcţie de ambient sau să 
folosească caracteristicile exterioare, ale unui copac 
mort. Oamenii care-au purces pe calea dezvoltării de tip 
tehnocrat utilizează doar caracteristicile exterioare: 
confecţionează din copac instrumente sau folosesc 
lemnul la încălzire sau ca material de construcţie. 

Oamenii, cine ştie de ce, aleg de fiecare dată metode 
tehnocrate. lar acestea îi duc negreşit spre catastrofă. S- 
a întâmplat de multe ori deja. Şi aceste catastrofe 
planetare se petrec doar datorită gândului uman. Gând 
urmat de fapte. 

— Dar ghețarul care a constrâns familia mea să îşi 
părăsească leagănul nu a fost zămislit de niciunul dintre 
oamenii de aici. 

— Familia ta, Anastaci'ca, păşise deja pe făgaşul 
tehnocraţiei. Şi, conform programului vieţii, ghețarul îl 
loveşte şi-l distruge. Dar viaţa va renaşte. Şi în raţiunea 
umană v-a lua fiinţă o nouă speranţă. lar dacă ghețarul 
va fi oprit de cineva, şi asta o poate face numai omul, 
atunci seminţia ta va trăi în lumea tehnocrată. Şi, mai 


da ia N a aai 


devreme sau mai târziu, calea tehnocrată o va conduce 
negreşit spre catastrofă. E adevărat: există posibilitatea 
ca omul, găsind un mod de a opri ghețarul, să fi aflat 
metoda de a preîntâmpina o catastrofă, deci, implicit, va 
reuşi să o preîntâmpine şi pe-a doua. Omul va şti ca, cu 
puţin înainte ca o nouă catastrofă să se abată peste el, 
să lumineze sufletele semenilor cu înţelegerea modului 
greşit de alegere şi să o îndepărteze. Atunci, omenirea 
va fi în măsură să aleagă o cale nouă, gradual şi cu grijă 
să demonteze născocirile aducătoare de moarte. Insă, e 
greu să luminezi sufletul omenirii tehnocrate. 

În epoca tehnocrată, oamenii încetează să mai existe 
ca fiinţe raţionale. Şi-atunci, nu raţiunii lor trebuie să i se 
adreseze, ci simţămintelor, şi prin simţăminte să li se 
explice esenţa programului Dumnezeiesc. Să-l înţeleagă 
şi să-l perceapă. 

— Dar tu nu ştii programul? 

— Nu complet. Cred că nu poate fi cunoscut complet, 
aşa cum fârtatul meu îl cunoaşte pe al său, cunoaşterea 
programului nu poate fi desăvârşită. Desăvârşirea 
implică încetarea mişcării. Printre altele, eu nu reuşesc 
să văd limitele desăvârşirii mamutului tău. 

—Dar a altor animale? 

— Nici. Tu doar ştii, Anastaci'ca, că urmaşii tuturor 
vieţuitoarelor schimbă obiceiurile şi năravurile părinţilor. 
Prin urmare, fiecare nouă generaţie va fi mai desăvârşită 
decât precedenta, iar dacă omul va putea da o definiţie 
corectă fiecărei ierbuşoare, dacă fiecare generaţie 
viitoare va continua să amelioreze lumea vie dimprejur, 
care-i va elibera de toate poverile vieţii, prin asta îi va 
elibera gândul, acordându-i posibilitatea să se ocupe cu 
aspecte mai importante. 

-—Probabil că e posibil, dacă ar fi să vorbim de bestii. 
Însă, iată floricica asta, nu aş fi vrut niciodată să o 
desăvârşesc: este deja perfectă. 

— Aşa gândesc şi eu, Anastaci'ca. Cu toate astea, 
fermecătoarea ta floricică nu e altceva decât vopsea, 


mentii Pe EN aiai 


oferită de Creator fiicei Sale, pentru viitoarele ei creaţii. 

— De ce vopsea? Floarea, doar e vie. 

— Desigur, e vie şi autosuficientă, totodată floarea 
poate fi doar o mică părticică a unui măreț şi minunat 
tablou viu! 

Priveşte la rondul tău de flori, cea mai frumoasă 
floare e iubita ta. Dar dacă tu vei sădi încă vreo două flori 
ca aceasta, rondul va avea o altă imagine. Apoi tu vei 
putea să sădeşti altele, neasemănătoare cu acestea, dar 
tot frumoase, iar înfăţişarea rondului cu flori se va 
schimba încă o dată. 

Apoi le vei putea aranja în forme de tine alese şi vei 
plăsmui un tablou viu desăvârşit. Desăvârşirea limite nu 
are. lar programul Creatorului prevede mişcarea spre ea. 

— Va să zică, omul a fost creat pentru a înfrumuseţa 
necontenit totul în jurul său? Să îmbunătăţească lumea 
dăruită de Creator? Asta e menirea esenţială a omului? 

— A zămisli tablouri vii, a cunoaşte şi desăvârși 
lumea animală este una din menirile importante ale 
omului, însă cea mai importantă eu o văd alta. 

— Care e? 

— Omul, desăvârşind lumea creată de Dumnezeu, 
negreşit se desăvârşeşte pe sine, iar limitele acestui 
fenomen nu se pot zări. În faţa lui se deschid posibilităţi 
măreţe. 

— Şi de ce ar trebui să devină mai desăvârşit? Nimeni 
nu-l va învăţa nimic în asta. 

—Tu, Anastaci'ca, ai creat un rond frumos de flori, iar 
experienţa asta te-a ajutat să înţelegi cum se face. Anul 
viitor vei face eforturi să-ţi îmbunătăţeşti creaţia. Şi o vei 
face folosindu-te de sentimentele şi de experienţa 
anterioară. Reiese că tu, creând prima oară, ai asimilat 
experienţă, cunoştinţe şi senzaţii care te vor sprijini să 
creezi şi mai desăvârşit. În concluzie, însuşi creaţia ta te 
învaţă. Creaţia din natura vie a lui Dumnezeu, 
desăvârşeşte omul-creator. lar această creaţie nu are 
limite: este infinită! 


: Pi 
mi Pe [pat Ee 


— Eu îmi doresc nespus de mult să trăiesc într-o lume 
atât de minunată, în care totul este desăvârşit la infinit, 
unde creatorul desăvârşeşte creaţia, iar creaţia îl 
desăvârşeşte pe creator. Vreau ca în această lume să 
trăiască mama, tata, fraţii mei şi bunicul Vud, răspunse 
zâmbitoare Anasta şi ochii i se învăpăiară. —Trebuie oprit 
ghețarul. Cum să fac asta? Cum? 

— Gândul uman este cea mai puternică energie din 
Univers, posibilităţile ei nu au limite. Se cere folosirea sa 
corectă. Dar cum, cu ajutorul a ce se poate realiza asta, 
nu se ştie. Doar omul este unicul în măsură să descopere 
asta. 

— Probabil, gândul meu este încă prea mic şi nu are 
putere, oftă tristă Anasta. — Eu doresc ca ghețarul să se 
oprească, însă continuă să se apropie şi, cu fiece zi ce 
trece, se face tot mai rece. Asta vrea să spună că gândul 
meu este mic. De-ar şti mamutul Dan să se gândească la 
ghețar... El are capul mare, va să zică şi gândul lui poate 
fi mai mare şi mai puternic. 

Anasta alergă spre mamut şi, lovindu-l cu pălmuţa 
peste trompa ridicată în sus, îi strigă tulburată: 

— Tu eşti aşa de mare, Dan, ai un cap enorm. Deci 
gândul tău este mare. Gândeşte-te tu, Dan, cum să 
opreşti ghețarul. Altfel tu doar asculţi şi asculţi. Mergi, 
Dan, măcar până la păşune, hrana ta e tot mai puţină. 

Mamutul Dan, cu vârful trompei o mângâie pe fetiţă 
pe obrăjor, apoi pe păr, şi se depărtă încet. Pisicuta, şi 
ea, alergă sărind pe piciorul mamutului şi, căţărându-i-se 
pe blană, i se urcă pe spinare. 

—Tu, Anasta, împreună cu pupilii tăi va trebui să 
abandonaţi acest loc, i se adresă B/onaul fetiţei, îndărătul 
muntelui acela deja s-a depus gheaţa. Acesta nu este 
ghețarul cel mare, dar chiar şi el poate cobori de pe 
munte, acoperind colina, ucigând livezile şi distrugând 
casele în care a trăit familia ta. Şi de la el, temperatura 
coboară pe zi ce trece. Ghețarul cel mare va apăsa peste 
acesta şi muntele, încetişor, va începe să se mişte. Se va 


mentii Pt (oo) atei dia e 


întâmpla peste câteva zile. 

— Eu nu abandonez acest loc! Eu va trebui să-l văd 
pe acest ghețar şi să înţeleg de ce se mişcă pe Pământul 
nostru. Sunt nevoită să văd cum să-l stăvilesc. Mâine 
dimineaţă mă urc pe munte să-l văd. 

—Răzbătătoare şi precise sunt gândurile tale, 
Anastaci'ca, i se închină fetiţei, salutând-o, tânărul blond 
şi i se adresă fârtatului său: - Haidem, frăţioare, să nu o 
încurcăm pe fată, poate că va reuşi să afle, să înveţe 
cum să-şi ghideze gândul. 

— Hai, hai! Tu eşti cel mai mare impediment printre 
noi. Ai filozofat, ai flecărit... 

— O, aşteptaţi, vă rog, staţi aşa! — strigă tulburată 
Anasta. — Amândoi aţi vorbit despre programele voastre. 
Ceea ce înseamnă că şi eu ar trebui să am unul, dar la 
asta nu m-am gândit niciodată. Posibil să nu am un 
program? 

— Noi, fetiţo, ne vom depărta de sub privirile tale. 
Însă tu gândeşte mai iute, nu încetini. Puţină vreme ţi-a 
mai rămas, doar două răsărituri de soare, îi răspunse 
Brunetul fără să răspundă la întrebarea fetei. 


Cine ne ghidează gândurile? 


Anasta rămase singură-singurică. Se plimba agale pe 
iarba veştejită, unde nu demult trăise familia ei şi, în 
liniştea absolută revărsată, medita la cum să-şi ghideze 
gândurile. „De vreme ce gândul este energia cea mai 
puternică, ce altceva ar putea s-o mai ghideze?” 
reflectă fetiţa. „Şi dacă această energie o am şi eu, 
atunci ce altceva mai puternic aş putea avea? Şi de ce 
vârstnicii înţelepţi ne-au predat de toate la lecţii, însă 
despre cum să ghidăm gândurile nu au pomenit? Posibil 
ca nici ei să nu fi ştiut nimic de asta? Şi uite că cea mai 
măreaţă energie rămâne aşa, neghidabilă. Oamenii merg 
ba într-o parte, ba într-alta. lar de e să o am şi eu, atunci 
nu este a mea, atâta timp cât nu o pot nicicum ghida. E 
posibil ca altcineva s-o atragă printr-un gest şi să se 


joace cu ea. Şi de vreme ce ea e în mine, reiese că şi cu 
mine ar putea juca vreun joc de care eu habar să nu 
am.” 

Anasta se concentră pe meditaţia asupra forţei 
gândului până la amurg. Şi chiar şi după ce se întinse să 
doarmă îşi concentra gândurile pe asta. Trezindu-se în 
zorii zilei, nu dădu cu ochii de mamutul Dan prin preajma 
căsuţei, aşa cum era obişnuită. De fiecare dată, el se 
apropia numai ce ea se trezea. Insă acum, nu era. Şi nu 
apăru nici după ce Anasta se scăldă în pârâiaş. Aşa că se 
apucă să-l cheme, strigând primprejur: „Dan! Dan!”. Insă 
animalul nu se arătă. Ba chiar şi Pisicuta dispăruse. Nu-i 
rămase alături în acea noapte şi nici dimineaţa nu era. 

Plecaseră - înţelese Anasta. Mamutul are nevoie de 
multe furaje ca să se hrănească, iar aici rămăseseră 
puţine. Inseamnă că Dan fugise ca să nu moară de 
moartea absurdă a foamei. Şi-mpreună cu el plecă şi 
Pisicuta. „Da', eu n-o să plec de aici”, gândi ea, aruncă 
pe umeri şalul împletit din fibre de plante şi porni 
hotărâtă spre muntele de după care ghețarul ameninţa 
omenirea. Urcând pe potecă spre vârful muntelui, Anasta 
continuă să se gândească la cum funcţionează cea mai 
mare energie - gândul uman. Cum să facă ea ca asta să 
împiedice înaintarea ghețarului. 

Ajunsă pe creastă, rămase acolo şi se strânse de vânt 
în şalul ei. Curenţii de aer reci şi tăioşi îi făceau părul să 
fluture, ba descoperindu-i aluniţa asemănătoare unei 
stele, de pe obrăjor, ba acoperindu-i-o. Insă fetiţa nu se 
sinchisi de curenţii îngheţaţi, ci rămase privind la poalele 
muntelui, spre partea care deja nu mai avea niciun fir 
verde. La orizont, cât cuprindea privirea, se vedea doar 
gheaţă. 

Masivii de gheaţă începură să se extindă în sus, pe 
munte. Erau deja enormi şi nici măcar nu erau ai 
ghețarului principal, ci ai altora, mult mai mici. 

„Înseamnă că muntele nu le va ţine piept acestor 
mormane”, gândi Anasta. 


met Pe NAE tt imi 


v> 


„Un versant a îngheţat deja, nu mai creşte nimic pe 
el, va îngheţa şi celălalt”. 

Şi, ca o confirmare a cuvintelor ei, se auzi o trosnitură 
de gheaţă, venită de sub unul din masivi, şi un şuvoi de 
apă amestecată cu gheaţă sfărâmată şi noroi purtat de 
masivii de gheaţă, se apropie şi mai mult de munte, 
strivind totul în cale şi purtând pământ şi copaci în 
mişcarea sa. 

Anasta îşi îndreptă privirea spre cel mai înalt masiv 
de gheaţă şi trepidă de uimire. Din dosul enormei mase 
de gheaţă se zărea mamutul Dan, care împingea cu 
capul. Alături de grămada de gheaţă, mamutul deja nu 
mai părea chiar aşa de mare. 

Anasta, într-o clipă îşi aminti cât de atent o asculta 
mamutul atunci când vorbea despre puterea gândului 
capabil să creeze atâtea. Îşi aminti cum îi spuse că în 
capul lui mare, probabil ar fi trebuit să se afle şi gânduri 
mai mari. Şi el înţelesese totul în felul lui. Gândi că dacă 
va împinge cu capul său mare, cu gânduri mari, avea să 
oprească mişcarea masivului de gheaţă. 

Anasta se smulse de la locul ei, o luă la fugă pe 
potecă în jos, spre poalele muntelui, acolo unde se afla 
mamutul Dan. 

Vântul însoţit de fulgi de nea îngheţaţi îi smulse şalul 
de pe umeri, dar fetiţa îl prinse din zbor. Sări pe o 
stâncă, se împiedică şi începu să se rostogolească la 
vale. 

Se ridică din nou şi continuă să alerge. 

Ajungând la picioarele lui Dan, văzu... în masivul de 
gheaţă, deasupra capului mamutului, se formase o mică 
cavitate. Gheaţa se topea lent, iar pe trompa mamutului 
se scurgea un firişor subţirel de apă. Mamutul tremura 
de frig. Undeva mai jos, la picioarele lui, tremura 
Pisicuta. Şi ea, ca şi Dan, se împingea cu capul în gheaţă, 
căznindu-se să frâneze mişcarea ghețarului. 

— Ehei! — exclamă Anasta. 


— Ehei! 
: Pi 
mt Pe [as E Ee 


Însă nici mamutul şi nici pisica nu reacționară la 
strigătul fetiţei. Anasta apucă pisica zgribulită de ger şi, 
strângând-o la piept, o fricţionă pe tot corpul. Numai ce-o 
simţi că se încălzi puţin, fetiţa o împinse să se caţere pe 
spinarea mamutului. Pisicuța făcu eforturi să se urce, dar 
căzu. Abia la a doua tentativă reuşi. 

Anasta se urcă pe o stâncă pentru a ajunge cât mai 
aproape de urechea mamutului şi îi şopti: 

— Dan! Prietenul meu bun, Dan. Tu eşti foarte 
deştept şi supus. Tu eşti bun. Eşti capabil să gândeşti, 
poate nu tocmai corect, dar asta se poate corecta. 
Gândul nu este doar în cap, este peste tot. Dan, tu 
trebuie să mergi pe versantul celălalt al muntelui. 

Mamutul stătea nemişcat, doar din când în când 
corpul îi era străbătut de câte un spasm. Şi Anasta îi 
şopti iarăşi: 

— Eu sunt Anasta! Tu mă auzi, Dan? Nu plec de aici 
fără tine. Întoarce-te la mine, Dan! 

Mamutul Dan îşi dezlipi anevoie capul de masivul de 
gheaţă şi-l întoarse către fetiţă. Blana deasă de pe frunte 
îi era udă, iar el îşi ridică cu greu pleoapele. Insă îşi înălţă 
imediat trompa şi cu vârful o atinse pe fetiţă pe umăr. 
Trompa îi era îngheţată. 

Anasta îl apucă cu mânuţele şi începu să-i maseze 
blana şi să-i sufle de ca şi cum ar fi vrut, în acest fel, să 
încălzească imensul corp al mamutului. Poate cu căldura 
respirației ei nu reuşi, însă minunat de bine îl încălzi cu 
altceva mult mai fierbinte şi mai înseninat. lar mamutul 
rămase docil, urmărind-o pe Anasta, care-l conducea de 
trompă, ca de mână. Abia ţinându-se pe picioare, Dan 
reuşi să se urce pe culmea muntelui. Ajunsă sleită de 
puteri sus, în vârf, fetiţa se aşeză pe trunchiul unui pom 
doborât la pământ şi, indicând cu mânuţa în direcţia 
versantului încă verde, îl îndemnă pe mamut să coboare. 

—Mergi, Dan.  Coboară. Mergi la păşunea ta, 
odihneşte-te şi refă-ţi forţele. Acolo încă mai este de 
mâncare pentru tine, şi adaugă apăsat: —Coboară, Dan! 


i pă 
omite (po) E Ee 


Mamutul ascultă docil şi începu încetişor să coboare 
pe cărare, spre locul încă verde. Făcând vreo zece paşi, 
se răsuci în direcţia Anastei, îşi ridică trompa şi trâmbită 
cu un ton chemător, ca al fetiţei atunci când alerga pe 
imaş şi-i cerea Leagănului ei natal să nu se dea bătut în 
faţa ghețarului, exclamând He;, străpungând liniştea. 

Şi ca atunci când, adunându-şi puterile, strigă Ehei, 
Anasta îi făcu din mână lui Dan, indicându-i să coboare la 
poale. lar mamutul Dan cobori încetişor de pe munte, 
îndeplinind porunca stăpânei. lar ea... 

Odihnindu-se un pic, Anasta se ridică pe o stâncă, îşi 
roti din nou privirea peste masivele de gheaţă ce 
umpleau spațiul din faţa ei şi rosti încet, dar 
încrezătoare: 

— Eu sunt om! Gândul meu este puternic! Eu îmi 
îndrept gândul împotriva ta, gheţarule! Tu trebuie să te 
opreşti şi să te retragi. Gândul meu aşa îţi ordonă! 

In vale se auzi iarăşi o trosnitură şi gheaţa, încă o 
idee, se ridică pe munte. Suflul rece al vântului o lovea 
pe fată în piept, de parcă ar fi intenţionat să o doboare 
de pe picioare. 

— Înapoi! Eu îţi ordon, gheţarule! înapoi! 

Şi iarăşi o trosnitura, şi iarăşi gheaţa înaintă 
apropiindu-de fetiţă. 

Un timp, Anasta tăcu privind la ghețarul ce înainta, 
apoi, ca la un semn, surâse. 

— Am înţeles. Tu te hrăneşti cu gândul meu 
gheţarule. Am înţeles. Uite acuşi cum dispari. 

Anasta îi întoarse spatele ghețarului, se aşeză la loc 
pe tulpina copacului doborât şi începu să privească spre 
valea ei încă verde. 

Dar nu văzu florile şi iarba veştejite de frig, ci mintal 
îşi imagină ce frumos şi abundent îi înfloresc straturile, 
cum apar flori albe imaculate şi roze pe coroanele 
copacilor, cum cântă păsările şi cum foşnesc prin iarbă 
cosaşii. Pe bunicul Vud cum se întoarce la vale, şi 
împreună cu el întreaga familie. Şi Anasta cum aleargă în 


s pă 


întâmpinarea lor, desculţă prin iarbă. Tot mai repede, tot 
mai repede... ` 

Gândurile Anastei se accelerau simţitor. Şi reuşi! Intr- 
o clipă doar, mângâie cu paşii ei miliarde de firişoare de 
iarbă. Şi reuşi să-şi imagineze pe fiecare din aceste 
firişoare în parte: de la rădăcină la vârf. Şi să orienteze 
spre fiecare din ele razele soarelui. Cu stropi de rouă să 
le stropească şi cu picuşuri de ploaie, şi cu adierea lină a 
vântului să le alinte. Anasta adormi pe o piatră lângă 
trunchiul copacului căzut. Vântul îngheţat îi sufla în 
spate. Însă chiar şi adormită, fata îşi acceleră tot mai 
tare gândurile. De la gânduri, fulgere se răspândiră şi 
atinseră tot ce exista în spaţiu. Ce era mai important se 
petrecu. Şi în spaţiu se născu ceva nou. De ca şi cum de 
la somnul Anastei renăscu întregul Leagăn. lar gândurile 
continuară să se desfăşoare şi atunci când micuța fetiţă 
Anasta căzu în somnul milenar. 

Gândurile ei - măreaţa energie umană - plutiră 
deasupra văii, alintând găzele, iarba, pe Pisicuţa şi pe 
mamutul Dan. 

Masivele de gheaţă au trepidat, au trosnit, dar nu au 
mai reuşit să înainteze nici cu un milimetru. S-au topit. 
Torentele de apă glaciară au ocolit valea şi s-au revărsat 
în râuri şi în lac. 

Ghețarul s-a topit, negăsind forţa să se bată cu 
gândul uman - cea mai puternică energie din Univers! 


La ce vor ajunge aceşti oameni? 


Şuvoaiele de apă provenite din topirea ghețarului au 
format un râu imens, curgerea lor învolburată prindea 
totul în cale: stânci şi copaci doborâţi, spălând şi ducând 
la vale stratul de sol împreună cu vegetaţia şi 
vieţuitoarele din ea. 

Pe copacii din vale, frunzele se gălbejeau şi cădeau. 
Nu se auzeau trilurile de păsări. Dar o parte din plante se 
lupta pentru supravieţuire, încercând să se adapteze 
condiţiilor neobişnuit de reci pentru aceste meleaguri. 
Însă în grădinuţa, odinioară atât de frumoasă, floricica 
Anastei rămase în viaţă. 

Valea era protejată de un masiv al muntelui pe care 
micuța Anasta adormise pentru milenii. La poalele 
muntelui stăteau cei doi tineri atletici, B/onau/ şi 
Brunetul. Priveau la imensul masiv de granit pe lateralele 
căruia se prelingeau şiroaie de apă. Tânărul cu părul 
întunecat vorbi cu multă maliţiozitate în glas: 

—Aşa le trebuie acestor oameni care şi-au pierdut 
minţile. Apele, în următoarele două zile vor măcina 
treptat pământul dimprejurul stâncilor, apoi totul va 
răbufni, deschizând calea morţii spre vale. Apa se va 
dezlănţui în torente feroce, desprinzând şi purtând cu ea 
stânci de pe munte şi, încet-încet, va duce tot muntele la 
vale. Fluxul format acum pe dreapta muntelui, după ce 
va fi mişcat stânca aceea, va forma un şuvoi care se va 
lărgi şi îşi va schimba cursul. 


mei Pete (92 art ba 


—Da, dacă acest masiv se va deplasa în următoarele 
două zile, când fluxul de apă nu a atins încă platformele 
uşor înclinate de până la vale şi nu se va revărsa peste 
acestea, domolind forţa apei, atunci va lovi cu toată 
puterea valea Anastaci'căi, se învoi tânărul cu păr bălai 
şi adăugă: — Acum regret că am adoptat forma unui 
corp uman. Ar fi trebuit să fiu un animal puternic care să 
susţină masivul. 

— Ha, ha, îi pare rău că acum nu e un animal 
puternic! Da, desigur, ai fi putut să-i iei înfăţişarea, 
numai că ar fi trebuit să ai şi celelalte trăsături ale 
acestuia. Şi nu ai fi putut acum vorbi şi realiza ca un om, 
că masivul în curând va fi luat la vale de şuvoi. Ce tot 
îndrugi acolo: valea natală... Anastaci'ca?... Acum ei îi e 
totuna. Sufletul ei călătoreşte prin Universul infinit. 

— Călătoreşte. Da... — spuse meditativ şi tandru 
Blondul. — Dar gândul şi visul sunt bine păstrate, cu grijă 
în Sufletul ei. Conştiinţa şi măreţele cunoştinţe. Căci a 
reuşit să oprească ghețarul. A cunoscut prin sentimente, 
fiica lui Dumnezeu, puterea gândului uman. Şi a reuşit să 
schimbe un pic programul lui Dumnezeu. 

— Intocmai! Un pic! Dar câtă tandreţe suculentă în 
cuvintele tale? Doar un pic, ar trebui adăugat. Doar un 
pic. Însă tu? A cunoscut prin sentimente... Fiica lui 
Dumnezeu... — replică zădăritor Brunetul şi continuă cu 
fervoare: — Şuvoiul învolburat oricum se va revărsa 
peste vale. Se va arunca pe urmele gloatei de 
descreieraţi care nici măcar nu-şi imaginează că pricina 
catastrofei stă tocmai în faptele şi gândurile lor, migrate 
de la autentic la artificial. Pornirile lor sunt încă în fază 
iniţială, însă noi cunoaştem bine perniciozitatea a astfel 
de porniri pentru ei înşişi, pentru Pământ şi pentru 
întregul Univers. Şi ca ei să nu sufere, Pământul să nu-l 
mai terfelească, pornirile păgubitoare vor fi sufocate 
chiar din faşă de către programul Divin. Şuvoaiele 
învolburate îi vor ajunge. Masiva şi infernala avalanşă de 
apă, stânci, trunchiuri de copaci abătuţi la pământ şi 


. pă 
mei Pa o E imi 


cadavre de vieţuitoare care trăiau înainte acolo se va 
apropia nemilos de ei. 

În prima fază, auzind din spatele lor zgomotul, 
nedându-şi bine seama de ceea ce se petrece, vor 
accelera deplasarea. Insă zgomotul infernal se va 
intensifica şi iată că în depărtare vor zări imensul val 
aducător de moarte apropiindu-se. Pentru ei va însemna 
sfârşitul lumii. Şi vor fi prinşi de panică cu toţii. Mamuţii- 
elefanţi, bestiile, copiii şi bătrânii. lar Sufletele lor vor 
zbura în vastul Univers, păstrând în ele doar teroarea. 

Cu un oarecare sadism terorizant, Brunetul începu să 
imite chipurile şi gesturile oamenilor prinşi de groază. 
Mame cu prunci la piept, oameni căzuţi în genunchi cu 
mâinile înălțate spre cer, cerând cu disperare milă. Alţii 
alergând din ultimele puteri şi urlând de groază. Brunetu/ 
topăi de jur împrejur, urlând şi arătând teama pe chip. 
Apoi se opri privind în urma oamenilor ce se depărtau şi 
spuse: 

— Tu ai înţeles, frăţiorul meu bălăior, ce deznădejde îi 
va apuca pe aceşti oameni? Aşa că fetiţa care a adormit 
pe munte nu a schimbat semnificativ programul lui 
Dumnezeu. 

— Mie nu-mi place frăţioare ce viitor ai modelat tu 
omenirii. Noi suntem esențe ale Universului şi poate că 
avem posibilitatea să întreprindem ceva. Nu putem să nu 
participăm. Când nu participăm, noi nu existăm. 

— Şi ce-am putea face pentru ale tale nu-mi place 
sau îmi place, de vreme ce toate astea sunt inevitabile? 
— râse sarcastic Brunetul. 

Neauzind răspunsul fârtatului, se răsuci brusc şi 
văzu... Frăţiorul blond se poziţionase sub masivul de 
granit şi cu umerii şi braţele îl bloca. Şuvoaiele de apă ce 
flancau stânca deveniseră mult mai subţiri. 

— Prostesc, absurd, irațional, spuse după o scurtă 
pauză Brunetul. Tăcu apoi şi, după un interval în care 
parcă s-ar fi gândit la ceva, cu noi forţe continuă să-l 
jignească pe frăţior, dovedindu-i iraţionalitatea acţiunii 


: Pi 
mii Pe [9 a at imi 


sale: — Aici nu mai e nimeni şi de aia nu are cine râde de 
prostia ta. Băgându-te sub stânca aceea, tu nici măcar 
nu te-ai gândit cât poate fi de grea. Şuvoaiele de apă 
continuă oricum să curgă pe lângă ea şi terenul care-o 
susţine acum se erodează, asta însemnând că pe tine va 
apăsa o greutate crescândă. Tu pricepi asta, faţă palidă 
prostuţă? 

— Prin voinţă mă voi concentra asupra stâncii şi o voi 
birui. Doar două zile va trebui să rezist. O să rezist! 
— spuse atletul cu părul bălai. 

— lar cu din astea! Eu rezist, eu mă concentrez... 
Atunci concentrează-te şi atinge densitatea granitului. 
Dar suprafaţa ta de contact cu solul care este? Suprafaţa 
ta de contact nu e mai mare de cea a două picioare 
umane. lar spre miezul celei de-a doua zi, toată 
greutatea ce apasă pe tine - cel care vei fi atins deja 
concentraţia granitului - te va băga în pământ. Şi numai 
ce vei fi intrat până la genunchi, apa va atinge masivul 
de granit. 

— Atunci voi dirija apa cu mâna şi voi rezista încă o 
jumătate de zi. 

—Vei rezista, desigur, dar nu o jumătate de zi. Vei 
rezista poate o oră, încăpățânat făr' de minte, dar te vei 
prăbuşi. Programul Divin, de la momentul Creaţiei şi în 
eternitatea secolelor, nu a dat şi nu va da bătălii. Şi eu îl 
accept aşa cum este! De vreme ce umanitatea purcede 
pe făgaşul dezvoltării absurdului, mai bine să piară chiar 
de la începutul drumului. Poate că o nouă generaţie de 
pe Pământ îşi va înţelege menirea, şi noi împreună cu ea. 
lar Universul va contempla noile fapte şi nu actualul 
primitivism. Nu de puţine ori au avut loc pe Pământ 
catastrofe care să spele mizeria adunată de oameni. 

Pe cine vrei să salvezi tu? Pe acea omenire care, în 
viitor, cu propriile mâini îşi va plăsmui iad sie înseşi şi 
Pământului întreg? Să-ţi amintesc unde-i duce calea 
tehnocrată? Să-ţi amintesc? De ce taci? Aha, perfect! Tu 
acum te condensezi, te împietreşti de nici măcar nu mai 


: Pi 
mii Pta Los E Ee 


poţi grăi? Atunci nu vorbi. Perfect! Rămâi aici ca o stană 
de piatră şi priveşte. Priveşte tablourile vieţii viitoarei 
omeniri, pe care tu te sacrifici s-o salvezi. Mie mi-au 
plăcut dintotdeauna! |n ei sălăşluieşte o prostie 
întunecoasă, non-sensul şi rutina. Dar ţie, la aceste 
tablouri nu-ţi place să te uiţi. Acum uite, faţă palidă, 
împietrită şi nemişcată! Ba nu! Mai întâi auzi ce nu-ţi 
place niciodată să auzi. 

Dacă bejenii din vale nu vor pieri, vor continua pe 
calea lor tehnocrată. Se vor înmulţi şi, din generaţie în 
generaţie, vor distruge, vor strica şi dezechilibra armonia 
măreaţă a Pământului. Şi vor ucide vietăţile. Vietăţile 
lăsate pentru a-i sluji. Din materialele vii desăvârşite, ei 
îşi fabrică tot felul de mecanisme neînsufleţite. Faptele 
lor le definesc drept industrializare, progres tehnologic şi 
ştiinţific şi în aceste expresii ei învestesc semnificaţia de 
dezvoltare rațională. 

Cum aşa? De ce? Există, oare, rațiune în ele? Sau se 
dezvoltă, oare, toate acestea în mod raţional? Aceştia, ca 
nişte descreieraţi, vor terfeli creaţiile inegalabile şi vor 
denumi acţiunile lor barbare, progres. Sunt bolnavi! În 
raţiunea lor s-a instaurat un virus! Şi această epidemie a 
atins întreaga umanitate. Acest virus reprezintă 
distrugerea întregii vieţi terestre. Aduce numai nenorociri 
întregului Univers... Tu ai înțeles deja ce cuvânt voi 
pronunţa acuşi? Şi nu o dată mi-ai cerut să nu-l repet şi 
te-ai întors de la mine, încercând să mă eviţi, însă acum 
nu poţi face nimic. Toată această umanitate s-a molipsit 
de anti-raţiune. Molipsită de anti-raţiune, umanitatea se 
va măsura cu ea însăşi şi se va deda la nelegiuiri şi fapte 
prosteşti, denumindu-le progresive, excelente, morale, 
frumoase, raționale, spirituale. Care?! 

Nu! Aici, fără să fiu nesimţit, nu am cum continua! 
Acum priveşte! 

Tânărul brunet a schiţat în aer cu mâna un pătrat în 
care a elaborat o hologramă. Această imagine zugrăvea 
un bloc cu douăsprezece etaje în construcţie. Două 


i Ps 
PT Ee [op E Ee 


macarale ridicau la etajele deja clădite materiale de 
construcţie. Prin ferestre se vedeau muncitori cu căştile 
portocalii şi salopete gri, prinşi cu şantierul. 

Tânărul cu părul negru comentă: 

— lată, această chestie nedefinită, cu multe celule, ei 
o vor numi casă. Anti-raţiunea preschimbă oamenii în 
anti-oameni. Au răstălmăcit înțelesurile şi semnificaţiile 
dindărătul cuvintelor casa mea. 

Casa este acel spaţiu viu, zămislit de gândul omului, 
reflecţie a abilităţilor sale mintale. Însă ei au schimbat 
toate acestea cu celule artificial din piatră. Şi au 
denumit-o, parcă premeditat, în batjocora Raţiunii, casă. 
Gândul lor limitat, Universului nu-i este de niciun folos. 
Aceasta devine hrana anti-raţiunii şi îi întăreşte forţele. Şi 
această hrană se înmulţeşte încontinuu. 

Holograma se extinse la orizont, ocupând întreaga 
panoramă: o multitudine de cutii în construcţie, formate 
din celule artificiale din piatră. Unele dintre ele se 
prăbuşiră, însă muncitorii cu căşti portocalii ridicară alte 
structuri de piatră cu multe celule, mult mai înalte. 
Brunetul continuă: 

— Pentru dreptul de a locui în aceste structuri, 
oamenii vor fi constrânşi să susţină activităţi improprii 
esenței Raţiunii, Omului! Copiilor lui Dumnezeu! Zeiţelor. 
Priveşte, fârtatul meu cu faţa palidă, priveşte la aceste 
activităţi. 

Tânărul cu părul negru îşi agită iarăşi o mână şi din 
nou apăru un pătrat cu o hologramă în el. De data asta 
prefigura un enorm supermagazin. Puhoaie de oameni 
făceau tot felul de cumpărături, le puneau în coşuri de 
metal şi se apropiau de câte una dintre casele aranjate 
una alături de alta, pentru a plăti mărfurile alese. 

— Acestea, sunt fiinţele din celulele de piatră. În 
fiecare zi se ocupă cu fleacuri, ca valoare pentru Raţiune, 
numind aceste activităţi serviciu. Primesc pentru munca 
lor nişte hârtii pe care le numesc bani. Aici remarcăm 
cum are loc schimbul acestor bani pe mâncare. 


Dumnezeu a proiectat totul de la început, astfel încât 
omul raţional doar să întindă mâna şi să-şi aleagă ce îi 
place dintre creaţiile Lui, cu beneficiu să le folosească, 
amplificând energia în el şi corpul întremându-şi-l. Însă 
aceste fiinţe au modificat într-atât modelul de viaţă, 
încât lângă ele nu mai există nicio hrană Divină. Aceea 
pe care ele o achiziţionează pe hârtiile câştigate nu 
posedă energia lui Dumnezeu. Fiinţe ca acestea, care au 
modelat un astfel de trai, nu pot fi numite raţionale. 
Modul lor de viaţă este fructul anti-raţiunii. Imaginea din 
pătrat se schimbă şi acum în prim plan se vedea o 
femeie-casier. Unu după altul, prin faţa casei la care 
lucra ea se perindau oamenii şi aşezau pe măsuţa din 
faţa femeii tot felul de pacheţele, cutii, borcane şi sticle. 
lar ea îi vorbea fiecăruia cu zâmbetul pe buze: „Bună 
ziua”, apoi lua pachetele, le trecea peste un fel de 
ferestruică din sticlă, pe afişajul casei apăreau cifre ce 
reprezentau preţurile mărfurilor. Femeia-casier lua banii 
de la om şi-i spunea: „Mulţumim pentru cumpărături. Vă 
mai aşteptăm”, şi zâmbea din nou. Şi în aceeaşi clipă pe 
ecranul pătrat îşi făcu apariția’, în prim plan, chipul 
femeii în timp ce se întorcea de la şirul de oameni din 
coadă şi se apleca să ridice câte o cutie căzută pe jos. 
Doar pentru câteva secunde se răsucea cu spatele la 
oamenii din faţa ei şi pe chipul ei îşi făcea apariţia o 
expresie de plictiseală şi dezgust. Pleoapele i se 
închideau dând senzaţia de oboseală cronică. Cu o mână, 
femeia ridica pachetul, cealaltă şi-o sprijinea în şold, 
făcând o grimasă de durere. Toate acestea durau foarte 
puţin. Numai ce se întorcea cu faţa la oameni, pe chipul 
ei reapărea zâmbetul şi din nou li se adresa cu cuvintele: 
„Bună ziua, vă mulţumim pentru cumpărături, mai poftiţi 
pe la noi”. 

Tânărul cu părul negru comentă din nou: 

—Tu vezi, frăţiorul meu? In faţa ta se află o făptură 
pe care tu o numeşti zeiţă. Şade în faţa aparatului 
compus dintr-o multitudine de şuruburi şi cabluri şi e 


y Pa 
mi Pe [op E Ee 


mult mai puţin desăvârşită decât aceste şuruburi. 
Aparatul nu are suflet, nu are rațiune. Acesta doar 
acţionează după un program dinainte stabilit. Făptura, în 
schimb, stă şezută câte douăsprezece ore pe zi în faţa 
aparatului, apasă pe butoane şi-i spune fiecăruia 
mulțumesc. Pentru ce-i mulţumeşte fiecărui cumpărător? 
Pentru nimic, e doar ceva automat. Ar trebui să fie 
raţională, însă ea stă şi apasă pe claviatura unui niscai 
aparat câte douăsprezece ore pe zi. Aşa va face mai bine 
de jumătate din viaţa sa pentru ca, în cele din urmă, să 
nimerească într-o celulă de piatră. 

Rațiunea, aşa ceva nu ar fi permis şi, din acest motiv, 
înseamnă că în ea funcţionează virusul anti-raţiunii, iar 
această femeie nu este om, ci anti-om şi se află sub 
efectul anti-raţiunii. Organele ei interne sunt lezate, ea 
nu primeşte alimente normale, sângele din vine i se 
îngroaşă şi îmbătrâneşte deoarece e obligată să stea 
şezută câte douăsprezece ore pe zi. Arată mai bătrână 
decât este. Uite! Uite cum trebuie să arate la vârsta ei, 
aflându-se în dimensiunea Raţiunii a omului viitorului. 
Acum o să-ţi arăt cum arată în condiţiile fireşti, priveşte! 

Pe ecranul pătrat, holograma arăta o frumuseţe cu 
pielea deschisă la culoare, arătoasă, care alerga de-a 
lungul unui râu, în întâmpinarea unui băieţaş. Fiul ei. 

Frumuseţea alergă spre el, îl prinse de mânuţe şi-l 
învârti râzând zgomotos şi molipsitor. 

Două femei din două dimensiuni diferite, puţin ce 
semănau între ele. Pe ecran reapăru casiera de la su- 
permagazin şezută la casă. 

— Asta e doar o situatie nesemnificativă, individuală, 
rosti Brunetul, nici pe departe reprezentativă întregii 
umanităţi, ai fi spus tu, nu-i aşa? Priveşte. 

In continuare, el a deschis braţele, imaginea din 
ecran s-a mărit la orizont şi a zugrăvit acest tablou: 
rânduri compacte de oameni şezuţi în faţa aparatelor ce 
băteau pe claviaturi. Oamenii erau de multe feluri: fete 
tinere, femei în vârstă, printre ele şi bărbaţi. Urmă o altă 


. pă 


imagine în spaţiu, în care sute de mii de mâini tastau 
neîntrerupt claviaturile aparatelor. Într-unul din colţurile 
îndepărtate ale ecranului se înfăţişă soarele, apoi îi urmă 
luna, din nou soarele care acoperea jumătate de lună. 
Ziua şi noaptea se succedau, zilele, lunile şi anii ca orele 
se scurgeau. lar oamenii ce umpleau spaţiul de la orizont 
la orizont continuau neîntrerupt să tasteze pe butoanele 
aparatelor şi să repete ca nişte roboţi: „Bună ziua, vă 
mulţumim pentru cumpărături, mai poftiţi pe la noi”. 

— Priveşte, fârtatul meu, priveşte! Acum devine şi mai 
interesant. Priveşte la viitorul umanităţii! 

În spaţiu luă naştere o hologramă care prezenta în 
prim-plan un om ce alerga cu o spadă în mână şi cu faţa 
schimonosită de răutate. Aceasta fu imediat înlocuită de 
imaginea unui alt om culcat la pământ în noroi, îm- 
puşcând cu mitraliera. După el apărură alţi trei bărbaţi 
care trăgeau cu puşca. Apoi întregul peisaj, de la orizont 
la orizont, se umplu cu oameni. Păreau mici, pentru a 
încăpea cât mai mulţi. Cu spade, furcoaie, coase, 
mitraliere şi puşti, oamenii se tăiau unii pe ceilalţi şi se 
împuşcau. 

Se strangulau cu mâinile şi se loveau cu picioarele. 
Pe deasupra maselor infectate de oameni zburau aparate 
care aruncau obiecte. Obiectele, odată ce atingeau 
pământul, explodau ridicând în aer bulgări de pământ şi 
resturi de corpuri umane. 

— Acest terci l-au făcut fiinţe raţionale, frăţiorul meu? 
Ei sunt şi mai anti-raţionali, deoarece mai vor să o şi 
dovedească. Aceste terci, ei îl vor numi război. Cei ce se 
vor evidenția în aceste massacre vor fi decoraţi cu tot 
soiul de medalii, pe care ei le vor purta cu mândrie la 
piept. Se vor învăţa să dea legi care să justifice aceste 
războaie neîntrerupte de-a lungul veacurilor. 

Brunetul îşi agită încă o dată mâinile şi luă naştere 
încă o hologramă în spaţiu, divizată pe multe ecrane. 
Fiecare ecran reprezenta câte-o sală în care se aflau 
mulţi oameni unde ascultau pe alţii care vorbeau de la 


tribune. Vocea Brunetului comentă: 

— Aceste întruniri, ei le numesc congrese, 
parlamente, dume, camere. Esenţa e una şi aceeaşi. Tu îi 
vezi, frăţioare? Mai eşti încă în stare să vezi? Uite! Cei ce 
se văd pe ecranul din faţa ta scriu legi pentru popoare şi 
pentru umanitate în ansamblul ei. Ei scriu legile astea de 
milenii, însă desăvârşite, aceste legi, în veac nu vor fi! Tu 
înţelegi asta, fratele meu? Clar lucru că înţelegi! 

Brunetul izbucni în hohote de râs. Râsul lui sarcastic 
umplu valea şi se răsfrânse pe creasta muntelui, încetă 
râsul şi se adresă oamenilor din holograme de parcă l-ar 
fi putut auzi şi înţelege, strigându-le: 

— Voi nu veţi reuşi niciodată să scrieţi legi perfecte, 
deoarece nu ştiţi esenţialul! Voi nu cunoaşteţi destinul 
fiecărui om în parte şi menirea umanităţii în întregul ei. 
Doar în două cuvinte se poate defini această menire. 
Menirea universală. Ea este legea cea mai importantă. 
Doar ea, unica, poate fi baza legilor Pământului sau 
reflecţia lor. Doar că voi nu o cunoaşteţi, aţi uitat-o. 

Tu înţelegi, fratele meu, ei au uitat ce e important şi 
acum se găsesc în dimensiunea anti-raţiunii. Au uitat că 
predestinarea lor stă în doar trei cuvinte. Care sunt 
aceste cuvinte? Vrei ca eu să le pronunt, fratele meu? 
Vrei! Bineînţeles că vrei, vrei chiar foarte tare! Le 
pronunţi necontenit cu speranţa că te vor auzi şi 
înţelege. 

Tu le spui, dar ei nu le aud. Nu le pot auzi, deoarece 
ei se află în dimensiunea anti-raţiunii, iar dacă noi le vom 
pronunţa împreună sau doar eu, de unu singur, le vor 
auzi. Vor începe să acţioneze şi vor redeveni oameni, 
doar că eu nu le voi rosti. 

Lasă-i să parlamenteze până la noua catastrofă 
planetară, nemaivăzută ca forţă şi întindere. Ea se 
apropie implacabilă. Însă ei, cu legile lor, nu vor fi în 
măsură să o oprească. Aceste fiinţe ştiu că se apropie 
catastrofa şi cunosc şi motivele, dar nu reuşesc sub nicio 
formă să-şi schimbe stilul de viată. La vedere, aceste 


fiinţe încă mai par oameni, însă doar la exterior. Ei înşişi, 
tu doar gân- deşte-te, frăţiorul meu, ei singuri născocesc 
tot soiul de maşinării mecanice cu care să substituie 
capacităţile oamenilor. Uite în ce s-au transformat. 

În spaţiu se formă o hologramă care, în partea 
dreaptă a ecranului, prezenta corpul unui tânăr 
armonios, înfăşurat doar într-un brâu, iar în stânga o 
fecioară cu o fustă scurtă din ierburi. Intre cele două 
corpuri, un cerc umplut cu alte cercuri mai mici, 
multicolore. 

— În cerc voi prezenta capacităţile cu care a fost 
înzestrat fiecare om de la început. Oamenii aveau multe 
haruri... 

În hologramă, ziua se rânduia cu noaptea. Tânărul 
privi la cer şi vorbi: „Pe bolta de deasupra mea, astăzi se 
văd nouă miliarde, optzeci şi două de stele”. „lubitul 
meu” - răspunse fecioara - „Pe bolta de deasupra ta, 
astăzi se văd nouă miliarde, optzeci şi trei de stele. Una 
nu o vezi, deoarece e foarte palidă. Pe ea, eu te voi 
aştepta pe tine. Pe ea vom zămisli spaţiul nostru de 
iubire, până atunci va străluci în lumina ei albăstrie, 
steluta noastră abia vizibilă." 

— Da, ei puteau multe, comentă Brunetu!/, primele lor 
haruri le permiteau să creeze tot ce gândeau. Ba, chiar şi 
ceea ce nu reuşeau să-şi închipuie. Dar în clipa în care 
încep să fabrice înlocuitori mecanici, neraţionali, vor 
pierde talentele dăruite lor de Dumnezeu. Pe ecran se 
perindară, una după alta, maşini de calcul şi pe măsura 
apariţiei fiecărei maşini câteva cerculeţe colorate se 
micşorau, unele, îndeobşte se transformară în puncte 
negre. 

— Ei ar fi putut, doar într-o clipă, să privească la cer 
şi să numere toate stelele, însă cu născocirile lor vor 
ajunge ca doi plus doi să-l calculeze pe calculator. 

Vor născoci telefonul şi vor începe să piardă 
capacitatea de a dialoga la distanţă, să-şi imagineze 
locul în care se află iubiții lor. În cele din urmă, vor trece 


oii P-ta fo aiaa 


la inserarea în propriile corpuri de mecanisme, continuă 
Brunetul, tot mai profund  preschimbându-se în 
mecanisme primitive neînsufleţite. Şi nu vor mai fi demni 
de a fi numiţi oameni. Rațiunea li se va scufunda în 
abisuri. Şi anti- raţiunea va domni peste ei. Peste şi în ei 
totodată. Priveşte frăţiorul meu, acum vei vedea ultimul 
meu tablou. 

Brunetul dădu din mână şi pe ecran, pâlpâind în 
văzduh, se înfiripă harta detaliată a globului terestru. 
Acea parte care era acoperită de oraşe cu mare 
densitate de populaţie. In fiecare oraş, printre marile 
aglomerări de oameni, se extindeau tentaculele groase 
ale unor entităţi ciudate, care tremurau şi se 
convulsionau. Erau multe, împrejmuiau oraşul şi îl şi 
traversau peste tot. Fiece por al tentaculelor emana un 
gaz fetid închis la culoare. Dar oamenii nu se sinchiseau 
de aceste oribile gaze, ba chiar le respirau. Şi îşi ridicau 
casele cât mai aproape posibil de aceste tentacule. 
Uneori, pare-se de la presiunea prea mare, ba într-un loc, 
ba într-altul, tentaculele emanatoare de gaze oribile 
explodau şi oamenii se aruncau să stingă, să înăbuşe 
aceste explozii şi să repună in funcţiune monstruoasele 
caracatiţe. 

— Vezi,  frăţiorul meu, tentaculele  monstruoasei 
caracatiţe? Vrei să-ţi arăt corpul monstrului care acoperă 
lumea cu tentaculele lui? Desigur, tu, despre asta nu vrei 
nici să vorbeşti, nici să gândeşti. Dar eu o să spun unde 
se află acest corp aducător de moarte. Îţi spun de unde 
ies tentaculele. les din creierele acestor făpturi, care 
demult se numeau oameni  raţionali. Monstrul 
sălăşluieşte în creierele lor, de acolo vine totul. Dar ei se 
mândresc cu bebeluşul lor aducător de moarte, îl alintă. 
Ei numesc aceste tentacule monstruoase străzi, 
autostrăzi. 

Brunetul izbucni în hohote de râs. Uite-o! Viitoarea 
omenire! Şi tu vrei să salvezi pe cei ce au intrat în 
dimensiunea anti-rațiunii şi să-i ridici la acest nivel? — 


addiy (pet binare 


întrebă Brunetul şi se întoarse către fârtatul ce ţinea 
masivul de granit să nu se prăvale. 

împrejurul masivului de granit, acum apa nu numai 
că picura, ci se scurgea în şuvoaie subţiri. Corpul 
tânărului cu păr bălai, care ţinea stânca, se împietrea tot 
mai tare. Până şi muşchii feţei i se împietriră de nu mai 
era în stare nici să vorbească, nici să mai clipească. Doar 
ochii albaştri, încă vii, priveau la tablourile viitoarei 
omeniri. 

Tânărul cu păr negru îşi făcu mâna căuş sub şiroiul de 
apă şi vorbi cu venin în voce: 

— A mai rămas puţin timp până la potop. Poate că 
mai apuc să-ţi mai spun vreo patru-cinci fraze, dar nu voi 
vorbi mai mult, cred că tu deja nu mă mai auzi. 

Tânărul cu părul negru deschise braţele lateral, îndoi 
coatele, lăsând să se vadă musculatura atletică jucând şi 
scutură capul, aruncându-şi pletele negre pe spate. 
Rămase încă o vreme aşa, privind la şuvoaiele de apă 
care se îngroşau împrejurul masivului de granit pe care-l 
susţinea fârtatul său blond, apoi spuse: 

— Ar cam fi momentul să plec. A venit timpul. Acum 
ar trebui să se întâmple ceea ce a fost predestinat să se 
întâmple. Însă... nu se va întâmpla. 

Atletul cu părul negru făcu un pas spre masivul de 
granit şi, alăturându-i-se fratelui, ridică şi el cu umerii şi 
cu braţele masivul imens de granit. Muşchii corpului 
atletic se concentrară, venele se umflară, însă atletul îşi 
îndreptă încet genunchii îndoiţi şi ridică granitul. Apa 
dimprejurul masivului încetă să mai curgă, rămaseră 
doar câteva picături răzlețe. 

Polurile opuse ale Universului, pentru un crâmpei de 
timp, îşi uniră forţele, programul Divin schimbându-l 
uşor... Posibil ca prin unirea lor, cele două poluri să fi 
implementat noi posibile programe?... 

Fluxul nimicitor învolburat, la scurt timp atinse fundul 
văii şi pericolul inundării văii Anastei se diminuă, 
împreună cu acesta se diminuă şi cel al nimicirii 


oamenilor ce părăsiseră valea. Împietrirea tânărului cu 
părul bălai începu să treacă şi pe faţa lui înflori un 
zâmbet, îşi recăpătă darul vorbirii. 

— iți mulţumesc, frate, rosti anevoie B/onaul. 

— Ştii, nu ştiu ce să mă fac cu mu/tumesc-urile tale. 
Catastrofa asta hărăzită oamenilor s-a diminuat. Acum ei 
vor da înainte cu acceptarea absurdă a structurii lumii şi 
cu cerbicie vor clădi anti-lumea. Se vor înmulţi şi se va 
amplifica odată cu ei şi noua catastrofă. 

—Nu va mai fi nicio catastrofă, fratele meu. 

—Chiar şi cu o clipă înaintea prăpastiei să se 
trezească în particulele Sufletelor umane sentimentele şi 
cunoştinţele pe care micuța Anasta le-a răspândit în 
spaţiu! Şi multe femei şi bărbaţi, cu ale lor gânduri vor 
preîntâmpina catastrofa nepetrecută. lar oamenii ce 
acum trăiesc în anti- rațiune, se vor lumina. Vor purcede 
la clădirea unei noi lumi pe Pământ, nemaivăzută înainte. 
Oamenii, acumulând experienţa anti-raţiunii şi a Raţiunii 
în acelaşi timp, vor uni înăuntrul lor cele două poluri 
opuse. Şi vor transpune în materie şi spirit elanul viselor 
Divine. Nu numai că le vor transpune. Prin visele lor, vor 
adăuga desăvârşire. 


Anastasia tăcea. Tăceam şi eu. Încercam să pătrund 
cele spuse şi auzite. Abia peste vreo două ceasuri i-am 
pus o întrebare. 


Întâlnirea cu imaginea originară 


— Anastasia, tot ceea ce ai înfăţişat şi ai povestit tu 
despre cei doi tineri şi despre fetiţa Anasta, a existat în 
realitate sau a fost doar o reprezentare a ta? 

— Răspunsul la această întrebare, Vladimir, găseşte-l 
singur. 

—Şi cum s-o fac singur? Doar tu poţi să-mi spui precis 
de toate acestea s-au petrecut în realitate sau numai în 
imaginaţia ta! 

—Spune-mi, Vladimir, în povestirea mea ai remarcat 
vreo nouă informaţie? 

— Cum să nu? Desigur! Şi informaţii şi imagini. Chiar 
foarte puternice! 

—Deci, informaţia există? 

—Da, există şi se cere, fără doar şi poate, analizată, 
înţeleasă. Am întrebări. 

— Dacă informaţia şi-a făcut apariţia, înseamnă că 
trebuie să existe şi un izvor. 


om Pen pă meet ma 


— Bineînţeles. Trebuie să existe un izvor. 

— Informaţia este imagine. Imaginea e informaţie. 
Cineva care vrea să-ţi şteargă o informaţie se străduieşte 
să-ţi demonstreze că imaginea nu există în realitate. Tu 
vei fi constrâns să accepţi inexistenţa imaginii, eliminând 
singur informaţia primită prin intermediul imaginii. 

—Dar dacă imaginea este proiectată de un om 
concret, de la cine vine, în acest caz, informaţia? 

—De la imagine. 

—De ce de la imagine, de vreme ce ea este creată de 
acest om concret? 

—Dacă tu, Vladimir, dai naştere unui copil care 
destăinuie o nouă informaţie tuturor oamenilor şi, în 
acelaşi timp, şi ţie, cine e sursa acestei informaţii? 

— Copilul, se înţelege. Însă imaginea nu e în copilul 
care posedă corp fizic. Imaginea mai poate fi şi 
nematerială. 

— Aşadar, deosebirea constă doar în faptul că, în 
primul caz, tu vezi corpul material, iar într-al doilea nu? 

— Probabil, dar nu e obligatoriu, pentru că, oarecum 
suntem învăţaţi să vedem corpul pentru a crede. 

— Corpul văzut de tine nu poartă cu sine o dovadă 
absolută. Ba, poate duce la confuzie. 

— Aia e sigur! E posibil! În codul penal chiar există un 
articol, numit fraudă, care se potriveşte cu cazul nostru... 
Cred că am înţeles, Anastasia. Din moment ce se iveşte 
informaţia, mai ales izvorâtă dintr-o imagine, e 
indiscutabil că toate astea există şi e necesar ca 
informaţia să fie analizată. lar când ne lovim de 
interogativul „există, nu există”, pierdem în van timpul şi 
prin asta ne privăm de informaţia primită. 

— Ai înţeles bine, Vladimir. 

— Un singur aspect îmi rămâne neclar. Dacă fiecare 
om poate plăsmui o imagine care să se materializeze, 
câtă informaţie ar trebui răsfoită pentru a da de cea 
veridică? 

— Foarte puţină, de fapt. Imagini poate plăsmuli 


fiecare om, dar, nici pe departe, toate acestea pot fi 
acceptate de inimile şi sufletele oamenilor. 

— Mda. Aşa e, nu toate. Da, îţi sunt recunoscător, 
Anastasia. Tu vorbeşti într-un mod foarte interesant 
despre imagine. Mai vorbeşte-mi! Imaginea ce este, în 
opinia ta? 

— Omul însuşi nu este altceva decât o imagine 
materializată, iar viitoarele imagini care se vor încarna în 
material, le poate plăsmui însuşi omul cu gândul său. În 
asta constă puterea sa Universală, inegalabilă de nimeni 
şi nimic. 

Dacă omul nu devine conştient de harurile primite în 
dar de la Dumnezeu, atunci singur îşi blochează măreaţa 
putere şi cade sub influenţa altor imagini, materializând 
născocirile acestora, până la punctul de a se 
autodistruge, de a-şi nimici familia, neamul, statul şi, în 
consecinţă, întreaga planetă. 

Aşa şi lumea tehnocrată! Este clădită tot de om cu 
ajutorul energiei unei imagini, inspirată lui de antipozi. 
Lumea artificială este deteriorabilă. Până şi cea mai 
performantă maşină, cea mai reuşită clădire sau oricare 
alt obiect din lumea artificială, cu fiecare secundă care 
trece, se deteriorează şi în doar câţiva ani se transformă 
în pulbere sau, mai rău, în deşeuri nocive pentru om. 
Omul însuşi, la rândul său, trăind în lumea artificială, 
devine degradabil. Intrucât îi va veni greu să contemple 
obiectele care se deteriorează clipă de clipă - nefiind 
înzestrate cu posibilitatea de a se autoreproduce - să-şi 
dobândească viaţa veşnică, să-şi făurească imaginea 
propriei eternităţi pe care, apoi, s-o materializeze. Lumea 
reală, vizibilă nouă, nu există doar de miliarde de ani, ci 
mult mai demult. Deoarece, înainte de asta, lumea deja 
exista, într-o formă nematerială. Învăţaţii au stabilit 
vârsta Pământului, dar nu au calculat data de naştere, ci 
doar data materializării unei etape de viaţă. Lumea reală 
este înzestrată cu darul autoreproducerii, ceea ce o face 
veşnică. Creatorul eternității este El însuşi etern. El este 


Alfa şi Omega, şi iarăşi Alfa. 

Multă lume poate gândi şi spune ce era înainte de 
naşterea Creatorului, înainte de apariţia complexului de 
energii neobişnuite ale Sale? Cândva nu exista nimic. 
Nimic! Dar aminteşte-ţi cum i-a vorbit despre neant fiului 
Său, Creatorul: „Din neant se înfiripă o nouă naştere ata, 
aspiraţiile, sufletul şi visul tău în ea oglindindu-le. Fiul 
meu, tu eşti vecinic, etern, în tine trăiesc visele tale 
creatoare”. 

Dar dacă din neant se naşte ceva, înseamnă că şi 
neantul ia parte la naştere. Născând, şi în acelaşi timp şi 
din neant, Creatorul a închis cercul şi i-a oferit omului 
imaginea eternității. Cunoaşterea, înțelegerea şi 
percepţia energiei imaginii în sine îi conferă omului 
posibilitatea de a nu muri, ci doar de a cădea într-un 
dulce somn. Ignorarea ştiinţei formării imaginilor face din 
întregi ţări şi popoare jucării, piese de şah în mâinile 
celor care stăpânesc acest măreț dar. 

— Anastasia, imaginile pot fi pozitive sau negative. 
Cum să le deosebeşti pe cele care generează informaţii 
binefăcătoare de cele care dezinformează, posibil chiar 
cu intenţii ascunse? 

— Prin tine însuţi, Vladimir, pe propria-ţi imagine vei 
putea stabili valoarea oricărei informaţii. 

— inseamnă că fiecare om are o imagine a sa? 

— Desigur, Vladimir, că fiecare om are imaginea sa. 
lar acestea sunt foarte diferite între ele. De ar fi fost ca 
fiecare om să-şi fi păstrat imaginea primordială, spune- 
mi, Vladimir, cum ar fi arătat lumea azi? 

— Ca în Primordialitate? Aşadar, fiecare om posedă 
sau a posedat o imagine primordială? Şi cum era asta? 

— Divină! Aşa a conceput-o în avântul inspirat, 
Creatorul nostru - Părintele! 

— Era imaginea lui Dumnezeu, această imagine a 
noastră, primordială? 

— Imaginea era a fiului lui Dumnezeu şi a lui rămâne. 

— Unde s-a pierdut această imagine a omului 


primordial? Imagini de beţivani şi narcomani se văd pe 
toate străzile. Imaginea prostituatelor pe trotuare. La 
televizor se pot vedea tot felul de imagini măscărici. 
Unde se poate vedea cea a omului primordial? 

— În sine însuşi! Singur imaginează-ţi-o. Întâmpin-o. 
Şi imaginea va veni cu bucurie în cale. Calea va fi 
fericită. Apropiindu-vă încetişor, tu şi imaginea ta vă veţi 
întâlni. Vă veţi contopi! Tu păstrează-ţi imaginea 
primordială şi n-o vinde în folosul altcuiva. 

—Dar cum să mi-o imaginez? imprejurul nostru se 
difuzează îndeajuns de multă informaţie care vorbeşte 
despre imperfecţiunea umană. Se spune că omul ba ar fi 
rob veşnic, ba cobai. Nu demult, o cunoştinţă de-a mea 
mi-a povestit cum că ar fi citit undeva într-o carte că se 
spune despre noi, oamenii, că suntem creaţia a niscaiva 
extratereştri care acum se hrănesc cu energia noastră şi 
ne dădăcesc ca pe nişte idioţi. 

— De vrei să te consideri idiot, Vladimir, atunci crede- 
i pe ei. Rob de vrei să te consideri, rob vei devein. 

Există tot ceea ce tu crezi că există. Chiar din clipa 
naşterii, însemnătatea omului - fiul lui Dumnezeu - se 
încearcă a se minimiza. Însă tu ştii, Vladimir, că 
întotdeauna, în dosul acestora se află câte cineva care 
încearcă să se ridice. Acest cineva nu este înalt, în 
realitate este contrariul omului, deci nu se poate înălța. 
Aşa că îi rămâne doar una de făcut: pe cel înalt să-l 
coboare şi să nu-l lase sa crească. 

— Da, Anastasia, tu aici ai perfectă dreptate. Cine 
ştie cum, dar nu reuşesc să-mi amintesc nicio carte sau 
film în care omul să fie reprezentat ca fiind cea mai 
puternică fiinţă din Univers. De fiecare dată, cei mai tari 
sunt extratereştrii, iar dacă se întâmplă să fie oamenii, 
atunci aceştia sunt legaţi de oarecare forţe stranii, 
neterestre. Acum realizez cărei prelungite şi intense 
sugestionări este supus omul. Se înţelege că nu e deloc 
cazual. Cuiva îi este foarte comod. Dacă omul într-adevăr 
ar fi fost slab şi nu ar fi posedat o forţă misterioasă şi 


invizibilă, atunci de ce să fie de temut? La ce bun atâta 
risipă de energie doar pentru a demonstra doar 
contrariul? Tu eşti singura, Anastasia, care priveşte omul 
ca pe fiul lui Dumnezeu şi ca pe cea mai puternică fiinţă 
din Univers, însă asta vrea să spună că modelul tău de a 
trata imaginea omului se va contrapune multor altora. 
Celelalte au la îndemână tehnici deja testate de-a lungul 
mileniilor. Au născocit demult o multitudine de imagini 
de oameni slabi. Multe învățături, diferite între ele, prin 
care omul este înjosit. lar în slujba tuturor acestora stă 
presa din întreaga lume, stau scenarişti şi regizori. Sunt 
mulţi, foarte mulţi. S-ar părea că eşti singură, Anastasia. 
Totuşi ai speranţa ta în ceva. Pe ce te bazezi? Pe ce, 
Anastasia? 

— Pe imaginea omului primordial. Şi pe a ta, Vladimir. 
Pe imaginea originară a oamenilor care-şi făuresc deja 
Vatra Familiei. Pe cei care în viitor vor merge în 
întâmpinarea imaginii lor autentice. 

— Anastasia, printre altele, tot aceştia mai susţin că 
tu nu ai exista. lar despre mine cum că nu aş fi ăla, ăllalt 
sau cum arăt prin cărţi. Acum realizez că ei, prin aceste 
acţiuni, încearcă să le şteargă oamenilor informaţia 
inspirată de imaginea ta. In parte, le reuşeşte. Există 
cititori, ba chiar printre cei ce-şi clădesc Vetrele de 
Familie, care îndeamnă: „Hai să nu mai pomenim numele 
Anastasiei, să nu mai vorbim despre cărţi, haideţi să nu 
mai numim vetrele Vetre, devreme ce puterii nu-i place, 
devreme ce unii spun că nu e bine să le denumim aşa”. 
Unora li se propune chiar să renunţe. 

— Şi tu, Vladimir, cum iei aceste luări de poziţie? 

— Ca să fiu sincer, Anastasia, uite cum gândesc eu: 
dat fiind că aceste cuvinte creează tensiune, mai bine să 
nu fie rostite. Măcar pentru ca lucrurile să se mişte mai 
repede. Acum am înţeles că în aparenţă lucrurile poate 
că se şi mişcă, numai că nu tocmai în direcţia utilă 
oamenilor. Eu acum înţeleg că vor ca Anastasia, Vatra 
Familiei, Cedrii sunători ai Rusiei să nu mai fie rostite, 


meri Pe EN aiani 


deoarece îndărătul acestor cuvinte iau naştere 
instantaneu imagini şi informaţii puternice. Se întâmplă 
ca în dosul unuia singur din aceste cuvinte să se ascundă 
un volum atât de mare de informaţie, încât nici în sute 
de cărţi să nu poată fi exprimată, nici prin sute de cărţi 
să poată fi schimbat acest cuvânt. 

— Există cuvinte care în oameni trezesc imagini 
diferite. De exemplu, cuvântul război. Unii, prin acest 
cuvânt pot înţelege război /iberator, alţii de cotropire. 

—Totuşi, când acest cuvânt e rostit, în imaginaţia 
oamenilor imediat ia naştere o multitudine de tablouri de 
bătălie, ţări combatante, arme şi multe altele. Or fi uşor 
diferite între ele, tablourile, însă sunt multe şi de efect, 
iar cuvântul e unul singur. 

— Şi în Vetrele de Familie se pot ascunde mai multe 
semnificaţii. Vetre/e de Familie reprezintă o secvenţă de 
cuvinte în dosul căreia se află cele mai puternice imagini, 
în măsură să-l poziţioneze pe om în ambientul de viaţă 
Divină. Gândeşte-te singur, Vladimir, primele trei litere 
ale acestei formule, sunt Rod®. lar Rod-ul este venirea pe 
lume a oamenilor, unii după alţii şi a primului din 
Dumnezeu. Fiecare om care se naşte astăzi se 
poziţionează în fruntea acestui măreț lanţ. Va sta în 
puterea lui a-şi stabili neamul într-un loc sau altul de 
viaţă. Într-o celulă de piatră sau într-o minunată Vatră a 
propriei Familii. Sau, îndeobşte, să rupă lanţul neamului. 
În puterea lui stă a-şi hrăni familia cu creaţii Divine sau 
cu mâncare ce nu poartă în ea energia Sufletului. 

— Ce legătură au toate astea cu hrana atâta timp cât 
înaintaşii mei demult nu mai sunt pe lume? 

— Trăiesc fărâmiţe din ei în tine, Vladimir. Din ei e 
format şi trupul tău şi Sufletul. 


S Rod - de la Rodovoe Pomestie (rus. Pogosoe /lomecrbe) - Vatra 
Neamului. În limba română se potriveşte, deoarece cuvântul rod 
există, provine din limba slavonă. A rodi (rus. /loqurz- a da naştere, 
a da fructe, iar Rod (rus. Pog) - fructul, rezultatul naşterii, (n.t.) 


ti Pee (et dinar 


— Mda, din ei. Însă... însă asta vrea să spună că 
fiecărui nou-născut i se încredinţează spre moştenire 
covârşitoarea responsabilitate pentru destinul întregului 
neam? 

— Da, i se încredinţează, Vladimir, şi fiecăruia i se 
oferă posibilitatea de a hotărî asupra destinului propriului 
neam. 

— De acord, i se dă puterea. Doar că majoritatea 
oamenilor, în genere, nu se gândesc la propriul neam, şi 
nici înaintaşii lor nu s-au gândit. Este dovada faptului că 
s-a pierdut neamul provenit din Primordialitate, de la 
Dumnezeu însuşi. A pierit şi nu mai există! 

— Vatra Familiei - tu reflectă bine, Vladimir. Vatra 
Familiei - două cuvinte, o singură expresie. Doar ce 
această expresie e pronunţată, în subconştientul omului, 
poate pe ne-deplin conştient, răsună aşa: „Eu îmi iau cu 
mine întregul neam şi-l aşez aici”. 


Cel care-şi adună Neamul 


— Omul care se stabileşte în Vatra sa de Familie este 
în măsură să adune în sufletul său membrii familiei, gest 
măreț pentru care cu toţii îi vor fi recunoscători. Ca nişte 
îngeri păzitori, ei vor apăra Vatra Familiei şi pe omul 
care-a făurit-o. Nimic în Univers nu se pierde fără urmă, 
ci doar trece dintr-o stare în alta. Când omul moare şi 
trupul său vremelnic i se dăruie pământului, din acesta 
vor creşte copaci, iarbă şi flori. Trece dintr-o stare într- 
alta. Dar complexul energetic cel mai important al 
omului - Sufletul - în ce se transformă? La început se 
învârte pe deasupra aceluiaşi loc în care se află trupul. În 
unele religii, înțelegând asta, trupul nu se îngroapă 
imediat în pământ. Când trupul uman se împreunează cu 
pământul, când omul este dus la cimitir, Sufletul se află 
încă deasupra locului în care acesta este îngropat. Pentru 
un oarecare timp, rudele se află în preajma mormântului. 
Sufletul, privat de corp, nu poate nici auzi, nici vedea, 


a ae t? S ai ai 


însă poate simţi ceea ce se vorbeşte sau se gândeşte 
despre El. Dacă e de bine, atunci Sufletul se simte bine, 
dacă de rău, atunci şi Sufletul se simte rău. Apoi oamenii 
se depărtează de mormânt. Sufletul mai bântuie un timp 
pe deasupra grămezii de pământ sub care zace trupul 
Lui, insă nu mai simte nimic, doar pustietate. Oamenii 
moderni, scufundaţi în rutina cotidiană, uită repede de 
rudele  răposate. Prin apartamentele moderne ale 
oamenilor, îndeobşte nu există nimic care să amintească 
de rudele moarte. Peste un an, cinci, zece, despre ele nu- 
şi mai aminteşte nimeni şi sufletele morţilor rămân 
absolut singure. Noi vorbim despre morţii recenți, însă 
mai există rude moarte cu sute, mii sau milioane de ani 
în urmă. Şi acestea sunt rămase în deplină uitare. 

Omul care-şi făureşte Vatra Familiei le poate aduna 
pe toate la un loc. Pentru asta e necesar să se 
gândească la acea rudă, să o imagineze, şi atunci 
Sufletul acesteia tresare, percepe gândul şi, aflându-se în 
un oarecare colţ al Universului, se avântă pe urma 
acestui fir de gând spre locul de origine. Omul nu-şi 
poate aminti toate rudele şi nu se poate gândi necontenit 
la ele, dar poate sădi o dumbrăvioară cu pomi, de dorit 
pomi ai neamului, care trăiesc alung, dintre care fac 
parte stejarul şi cedrul, în timpul sădirii, el trebuie să 
emane un gând intim, zicând în sinea sa: „Eu sădesc 
această dumbrăvioară sau această alee în amintirea 
membrilor neamului meu. Eu făuresc Vatra Familiei în 
care să se adune membrii neamului meu ce au trăit în 
trecut şi ce vor trăi în viitor.” 

Sădind fiecare copac în parte, e necesar să se 
amintească numele unei rude nu prea depărtate, să fie 
imaginată fiecare dintre ele, pomenind-o cu cuvinte 
frumoase. Omul nu poate să-şi amintească rudele în 
fiecare zi şi în fiecare ceas, însă copacii, primind aceste 
informaţii, vor păstra în ei amintirea în fiece secundă. 
Sufletele rudelor vor simţi asta. Şi vor trăi pe spaţiul 
Vetrei tale în copaci, ierbuşoare, floricele. Razele 


emanate de copaci sunt mult mai firave decât cele ale 
oamenilor, însă sunt constante. Sufletele vor simţi asta şi 
la început va veni în acest loc sufletul rudei apropiate pe 
care-ai pomenit-o tu, după el vor veni, unul după altul, şi 
celelalte. In zece ani, dumbrava cu copaci sădiţi de om 
va creşte. Aceşti copaci vor fi deosebiți, ei vor deţine o 
energie colosală şi binefăcătoare. Nimeni altcineva nu va 
putea percepe binefacerea în afară de cel ce a adunat 
neamul şi de rudele sale apropiate. Îți imaginezi, 
Vladimir, ce minunat şi frumos gest va face omul? 
Aidoma unui Creator, va aduna la un loc neamul născut 
de-a lungul vremurilor. 


— Anastasia, tu ai spus că Sufletul este un complex 
energetic şi că unele din Suflete se împrăştie în mici 
părticele, dăruind energia lor insectelor, plantelor şi 
animalelor. 

—Da, aşa este. Asta se întâmplă atunci când în timpul 
vieţii, acel complex energetic, Sufletul uman, se află în 
dizarmonie cu mediul înconjurător până la un nivel la 
care se simte un pericol pentru existenţa terestră. 
Deplinătatea complexului Sufletului morţilor se păstrează 
doar când acest dezechilibru nu atinge punctul critic. 
Apoi se va reîncarna într-un corp uman, de data asta 
mult mai armonios. Din nefericire, aceste Suflete în 
spaţiul Universal devin din ce în ce mai puţine, iar acum 
programul le alege pe cele mai bune dintre toate. 

— Dar în cazul în care toate Sufletele neamului meu 
s-au împrăştiat în părticele, înseamnă că niciunul nu se 
va apropia de dumbrăvioara sădită de mine? 

— De vreme ce tu, Vladimir, exişti, înseamnă că 
lanţul neamului nu este întrerupt. 

— Ce se întâmplă atunci când omul este îngropat pe 
Vatra Familiei? 

— Când trupul omului este îngropat în locul de 
mâinile lui plăsmuit, Sufletul său nu se avântă în 


DR A atit ina 


întunericul Universului, ci rămâne în spaţiul Vetrei de 
Familie. Acolo, omul a sădit copaci şi a avut contact cu 
pământul. Nevăzând şi neauzind nimic, însă percepând, 
Sufletul va simţi căldura dăruită de plante. lar oamenii, 
urmaşii săi care trăiesc în Vatra Familiei, atingându-se de 
faptele sale, şi-l vor aminti mai des. 

—Eu ştiu o întâmplare în care pe proprietatea unor 
cunoştinţe de-ale mele a venit mama lor bătrână. Avea 
peste optzeci de ani. A venit doar pentru câteva zile, în 
ospeţie. A venit la fiică-sa să vadă ce a făcut ea cu soţul 
acolo. Apoi a cerut să rămână de tot. Şi a rămas. Şedea 
pe băncuţa ei ore în şir, uneori se plimba prin livada 
gospodăriei. Odată i-a spus fiicei şi ginerelui: „Când mor, 
vă rog, nu mă duceţi la cimitir, îngropaţi-mă aici.” Şi le-a 
indicat locul pe care-l alese singură. Când bătrâna muri, 
fiică-sa şi ginerele i-au îndeplinit ruga. Ce se va întâmpla 
cu Sufletul acestei bătrâne, dat fiindcă ea nu a apucat să 
sădească nimic în această gospodărie? 

— Sufletul său rămâne pe Vatra Familiei, chiar dacă a 
stat pe băncuţa ei. A dorit să fie îngropată acolo, aşadar 
s-a gândit la asta înaintea morţii, astfel rudele ei vor 
trece pe la ea mai des decât la cimitir şi o vor pomeni 
mai des. 

— Da, Anastasia, interesantă situaţie. Înainte, 
oamenii ştiau asta, înțelegeau? 

— Bineînţeles că ştiau, Vladimir. Chiar şi în vremuri 
recente, mulţi oameni aveau cimitirul familiei, tu ştii de 
asta, nu? lar în vremuri şi mai depărtate, oamenii, în 
genere, nu aveau cimitire. Acestea au apărut odată cu 
acei oameni care nu mai aveau o Vatră de Familie: 
meşteşugarii de prin oraşe, servitorii, tot soiul de slugi şi 
prizonierii de război. Când aceşti făr' de neam mureau 
trebuiau îngropaţi, astfel îi luau şi-i aruncau în gropile de 
mortăciuni, unde erau de regulă aruncate dobitoacele 
moarte. Sau în gropi comune. Ulterior, când oraşele se 
dezvoltară nemăsurat de mult şi în ele trăiau multe 
familii avute, au început să ia fiinţă cimitirele. Oamenii 


bogaţi cumpărau parcele mici de teren pe care îşi 
înmormântau răposaţii. Alături, ceilalţi mai puţin avuti. 
Ca urmare, cimitirele au început să se diferenţieze, după 
cum se spune azi, în cimitire de elită, semi-elită şi 
comune, pentru servitori. 

— Acestea există şi astăzi. Ca să îţi rezervi un locşor 
cât de cât decent în cimitirul Vaganikovskoe”, trebuie să 
ai cunoştinţe tari şi să investeşti nu puţine resurse. 
Locurile sunt distribuite de o comisie funerară 
specializată. 


7 Cimitirul Vaganikovskoe - (rus. BarannkoBbckoe k/aq6nuje) - unul 
dintre cele mai mari cimitire din Moscova (cca. 50 ha). De remarcat 
denumirea originală, derivată de la latinul clerici vagantes, care 
descrie un fenomen din Evul Mediu Târziu: studenţi vagabonzi care 
puteau emigra în toată Europa in căutarea studiilor pe care le 
considerau mai oportune, fenomen care, raportat la ceea ce spune 
Anastasia devine un punct interesant de reflexiune. (n.t.) 


Trei cuvinte din Legea Universală 


— Anastasia, care sunt cele trei cuvinte din Legea 
Universală, de care-a pomenit Brunetu/, acele cuvinte 
care descriu menirea fiecărui om în parte şi a umanităţii 
în întregul ei? Tu le ştii? 

— Da, Vladimir, eu le cunosc. Cunosc acele trei 
cuvinte care definesc misiunea întregii umanităţi. 

— Le poţi pronunţa acum pentru mine? 

— Pot. 

— Pronuntă-le. 

Anastasia se ridică în picioare şi rosti cu apăsare 
fiecare literă în parte: 

— DESĂVÂRŞIŢI SPAŢIUL VIEŢII. 

— Şi-atât? — am întrebat eu bulversat. 

— Da, e tot. 

— Să fiu sincer, mă gândeam că ar fi cine ştie ce 
cuvinte neobişnuite, magice. 

—intr-adevăr, sunt neobişnuite şi magice. Sunt 
cuvinte din Legea Universală. Sunt cele mai importante 
cuvinte din programele Divine. Pe baza lor se poate 
stabili nivelul de utilitate sau inutilitate pentru Univers 
atât a fiecărui om în parte, cât şi a umanităţii în 
ansamblu. 

Cu ajutorul lor se poate stabili eficienţa sau 
ineficienţa legilor terestre, concepute de oameni. A 
desăvârşi spaţiul vieţii, înseamnă a te desăvârşi pe tine 
însuţi. Toate cele ce există în Univers şi pe Pământ 
reprezintă un unic spaţiu al vieţii şi se află într-o 
indivizibilă corelaţie, atât între ele, cât şi cu omul, care 
se află în centrul tuturor. A desăvârşi propriul ambient de 
viaţă, înseamnă a naşte şi creşte copii mai desăvârşiţi 


mei Pete (pă tr dm 


decât tine însuţi. Fiecare nouă generaţie trebuie să fie 
mai desăvârşită decât cea anterioară. Pentru ca asta să 
se întâmple, generaţia anterioară e obligată să-i ofere 
celei viitoare un ambient de viaţă desăvârşit. Asta o 
poate face omul cu gândul său. Ambientul de viaţă 
desăvârşit accelerează şi îmbunătăţeşte gândul omului. 

Prin desăvârşirea ambientului de trai, omul cunoaşte 
nemurirea. 

Prin desăvârşirea ambientului de trai, omul reîntoarce 
Pământul în forma celei mai desăvârşite planete din 
Univers. 

Desăvârşirea Pământului ajută omul şi îi conferă 
posibilitatea să perfecţioneze alte planete din Univers. 

Desăvârşirea Universului ajută omul şi îi permite să 
făurească lumi noi. 

„ «Unde se termină Universul, ce voi face eu când voi 
ajunge la frontiera sa? Când voi fi umplut totul cu mine 
însumi şi voi fi plăsmuit cele gândite?» - l-a întrebat omul 
primordial pe Dumnezeu. lar Dumnezeu i-a răspuns fiului 
Său: «Fiul Meu, Universul poartă în el gândul. Din gând s- 
a născut visul, parţial vizibil în material. Atunci când vei 
ajunge la o margine, gândul tău va deschide un nou 
început şi o perpetuare a ta. Din nimic ia fiinţă noul, 
măreaţa ta naştere, aspiraţiile, Sufletul şi visul 
oglindindu-le. Fiul Meu, tu eşti etern! Veşnic eşti! In tine 
se află gândurile tale creatoare.» " 


Anastasia tăcu. Eu am continuat s-o privesc fermecat 
de intonaţia şi semnificaţia cuvintelor pronunţate de ea. 
Şi am realizat cu toată claritatea posibilă! Ea nu este 
doar o pustnică pădureancă, care îşi duce traiul în 
taigaua siberiană. Nu este doar o femeie frumoasă. 
Anastasia este un om dintr-o altă dimensiune, din 
dimensiunea în care triumfă Rațiunea umană. Ea simte şi 
vede această dimensiune a Raţiunii. Este demnă de ea. 
De dimensiunea în care omul-creator desăvârşit şi fericit 
transformă planeta Pământ în cel mai minunat loc din 


Univers. lar fascinația acestor creaţii terestre atrage 
toate planetele din Univers să se gândească şi la ele. 
Măcar cu mâna să le atingă suprafaţa şi cu un zâmbet 
viitorul să li-l pregătească. Şi cât de sfâşietor poate să fie 
pentru ea să privească la actuala brambureală de pe 
Pământ. Ea a născut doi copilaşi, fără teamă că ai săi 
puişori vor fi înghiţiţi de anti-raţiunea care guvernează 
azi omenirea. Înseamnă că ea, ceva-ceva a schimbat sau 
schimbă de-acum. 

— Anastasia, cu viziunea ta asupra vieţii, nu suferi 
când te uiţi la realitatea contemporană? 

— Foarte mult, Vladimir, şopti Anastasia. 

— Şi cum suporţi o durere atât de sfâşietoare? 

— Plăsmuind tablouri ale unui viitor minunat, 
îndrăgostindu-mă de ele şi entuziasmându-mă. Fericirea 
dată de contemplarea lor învinge suferinţa. Mai multe 
foloase aduce contemplarea tuturor acestora. Aşa cum îţi 
imaginezi viitorul, aşa acesta va fi! 


Dimensiunea anti-raţiunii 


— Chiar aşa să fie, Anastasia? Omenirea 
contemporană chiar trăieşte în dimensiunea anti-raţiunii, 
după cum a spus tânărul cu părul negru? Şi ce-i aia anti- 
rațiune? Cum se poate vedea concret? 

— De vreme ce ţi s-a înfiripat acest gând, această 
informaţie, vei putea verifica realitatea doar prin forţe 
proprii. 

— Cum să verific, cu ajutorul a ce? Dacă omul 
trăieşte în dimensiunea anti-raţiunii, atunci şi gândurile i 
se vor încadra în categoria anti-raţiunii. 

—Da, este adevărat. Cu toate acestea, omul mai 
conservă rațiune, chiar dacă în proporţii mult mai mici. Şi 
dacă tu i te adresezi mintal Raţiunii, aceasta se activează 
şi atunci, cu ajutorul ei, tu vei putea să individualizezi 
fenomenele anti-rationale. Hai mai bine să nu mai 
vorbim pe această temă, Vladimir, mergi să te plimbi 
singur prin poiană, prin taiga şi meditează. Aici, în aceste 
locuri, Rațiunea şi anti-raţiunea se află în echilibru. În 
tine nu; iată de ce ar trebui ca, din când în când, să-ți 
ajuţi, să-ţi activezi Rațiunea. 

— Cum să o activez? 

— Doar rosteşte în sinea ta: „Raţiune” sau, mai bine, 
„Raaaa-ţiuuuu-neee”. 

Am rămas singur şi m-am căznit să judec din poziţia 
Raţiunii. Şi iată la ce deducţii am început să ajung. 


Lumea artificială 


Societatea umană contemporană nu trăieşte în lumea 


mei Pete CE ar dm 


reala, ci în cea artificială. 

A clădit-o el însuşi şi o slujeşte ca un rob. 

Am creat o lume artificială şi ne ducem existenţa 
noastră artificială în ea. 

Lumea reală, autentică, se află pe marginea străzilor 
asfaltate pe care omenirea modernă se îndreaptă spre 
prăpastie. 

In conştiinţa maselor umane contemporane au fost 
inoculate cunoştinţe artificiale. 

Oamenii noştri de ştiinţă şi cercetătorii inteligenţi s- 
au hazardat să denumească medicina modernă, care 
există de abia două sute de ani, tradiţională, în timp ce 
pe cea populară, istoria căreia durează de sute de mii de 
ani, ne-tradiţională. Şi, în acelaşi timp, lecuitorii - şi mă 
refer aici la adevărații lecuitori, vracii - acei oameni care 
cunosc bine componenţa plantelor medicinale, au 
început să fie denumiți şarlatani. Ca rezultat, grămada 
de boli pe care lumea doar cu o sută de ani în urmă o 
putea cura lesne şi gratuit cu plante adunate din propria 
grădină, omul modern e constrâns să o trateze cu tablete 
scumpe de prin farmacii, după recomandarea medicilor. 
Se pot ţine ambele orientări în medicină: medicina 
populară, care să se predea în şcoli şi, în paralel, să fie 
pregătiţi şi specialişti prin institute. Optzeci la sută din 
maladii pot fi tratate cu ajutorul medicinii populare, 
astfel se reduce presiunea asupra actualului sistem 
sanitar, iar ca efect se obţine o îmbunătăţire a prestării 
de servicii medicale. Insă, pentru asta, ar fi necesară o 
gândire Raţională. 


Conductele artificiale de apă 


Oamenii au îngropat în pământ milioane de kilometri 
de tuburi metalice, denumite conducte hidrice. La 
realizarea, îngroparea şi săparea şanţurilor pentru aceste 
tuburi, au fost irosite resurse şi eforturi inimaginabile. 
Acestea cer o continuă mentenanţă şi reparaţii capitale, 


pentru care oamenii sunt constrânşi să depună eforturi 
colosale. Şi cu toate acestea, apa care ajunge la 
robinetele din apartamentele noastre nu este bună de 
băut. Toate astea, în timp ce în natură există conducte 
naturale: acestea nu sunt numai râurile, ci şi pânzele 
freatice subterane. Prin vinele Pământului curge apă vie, 
vindecătoare, în măsură să umple milioane de puțuri. 
Conducta naturală de apă nu necesită mentenanţă, ba 
mai mult, este în măsură să curețe apa întinată la 
suprafaţă, să o îmbogăţească cu minerale şi cu alte 
substanţe necesare alimentului celui mai important. Dar 
modelul modern de viaţă al oamenilor de la oraş i-a 
privat de posibilitatea de a folosi conductele naturale de 
apă, proiectate şi construite de Creator. 

Mă întreb: „Acest model de viaţă, omul l-a adoptat de 
bună voie sau sub influenţa unor oarecare forţe?” Dar 
pentru a răspunde la această întrebare, haideţi să 
analizăm încă o situaţie care cu greu o putem numi altfel 
decât boală psihică a societăţii. Ce acţiuni le sunt 
propuse familiilor medii din Europa, SUA şi Rusia pentru 
a-şi dobândi o casă, un apartament? 


Ipoteca anti-raţiunii 


Familiei i se propune, de exemplu, ipoteca. Sau, mai 
concret, i se propune să ia un credit bancar pe douăzeci 
sau treizeci de ani, să-şi achiziţioneze o căsuţă modestă, 
iar în tot acest termen, lunar, să-i întoarcă băncii banii cu 
dobândă. Dacă familia nu poate plăti, atunci i se ia 
apartamentul. Douăzeci de ani la rând, tânăra familie 
trebuie să trăiască cu spaima de a pierde casa, să 
muncească, de regulă la un serviciu pe care nu-l 
agreează, doar pentru a fi plătită cât mai mult. Se 
umileşte în faţa patronului, cu frica să nu piardă slujba. 
Posibil ca acestei idioate alegeri să nu-i corespundă o 
alternativă? Există alternativă! lar asta dovedeşte tocmai 
că piedicile în dobândirea unei locuinţe, implantate în 


capetele tinerilor, sunt artificiale. Aceste piedici sunt 
virtuale şi sunt caracteristice unei realităti virtuale. Acum 
voi aduce un exemplu specific lumii virtuale. 

Tânărul pe nume Andrei, din oraşul Vladimir, nu se 
deosebeşte mai cu nimic de contingentul său. A mers în 
discotecă şi pe la baruri, a fumat şi a băut alcool. Când a 
citit despre Vetrele de Familie, a început să viseze la 
casa şi pământul lui. Mijloacele necesare achiziţionării 
terenului şi ridicării casei îi lipseau, părinţii nu-l puteau 
ajuta material. In 2001, la treizeci de kilometri de 
Vladimir, în sătucul Koneaev, un hectar de pământ 
părăsit, năpădit de buruieni, costa treizeci de mii de 
rubleE. 

În jur de cincizeci de familii din rândul cititorilor şi-au 
cumpărat pe aceste terenuri abandonate câte-un hectar 
de pământ şi au trecut la construcţie. 

In mare parte erau oameni oarecum în etate, cu ceva 
economii puse deoparte. Şi lui Andrei îi plăcu acest loc 
de pe malul lacului din pădure, şi terenuri libere încă se 
mai găseau. Purtat de visul la propria Vatră de Familie, 
Andrei a încetat să mai frecventeze chefurile cu tinerii şi, 
trudind din greu, doar în şase luni a reuşit să adune 
treizeci de mii de ruble şi să-şi cumpere un hectar de 
pământ. Dar de unde să ia bani pentru casă? Pe atunci, 
un metru pătrat de locuinţă, în Vladimir, costa până la 
douăzeci de mii de ruble, prin urmare pentru a-şi ridica o 
căsuţă de cincizeci de metri pătraţi, ar fi trebuit să mai 
adune încă vreun milion de ruble. Andrei nu a luat credit 
de la bancă pentru ca apoi, pentru douăzeci de ani să-l 
întoarcă cu dobândă. Tânărul de douăzeci şi trei de ani a 
intrat într-un magazin, şi-a cumpărat un topor bun şi într- 
un an şi-a ridicat singur pe proprietatea lui o căsuţă de 
lemn. Asta ca să scurtez. Acum, ceva mai pe larg... 

La început, Andrei şi-a găsit un serviciu la o firmă la 
care lucrau meşteri în prelucrarea lemnului. A dobândit 


3 Treizeci de mii de ruble - la cursul din 2001, aproximativ 455$(n.t.) 


de la ei meşteşugul muncii cu lemnul, totodată a strâns 
şi bani pentru a-şi cumpăra buştenii pentru viitoarea 
casă. Acum, pe proprietatea tânărului creşte o livadă, a 
săpat un puț, un iaz, are o casă de lemn, iar oamenii noi 
ce sosesc în sat se înscriu la el pentru a-şi construi 
casele din lemn. Acum, Andrei este un meşter iscusit şi 
respectat. 

Se poate spune că, prin acţiunile lui, Andrei, doar într- 
un an, a economisit un milion de ruble. Sau l-a câştigat? 
Cred că nu contează. El a câştigat mult mai mult decât 
un milion de ruble. 

Şi-a dobândit încrederea în forţele proprii şi o casă 
ridicată cu propriile mâini. Sunt convins că se va găsi o 
fată destoinică care să se mute în această casă şi să-i 
nască lui Andrei un fiu sau o fiică. lar copiii le vor povesti 
nepoților cine a ridicat cu propriile mâini acea casă, cine 
a sădit livada şi cine-a făurit micuța lor Patrie. 

Povestea lui Andrei nu e unică. În acelaşi aşezământ 
mai sunt şi alte familii care şi-au înălţat casele cu 
propriile lor mâini. 

Mi-amintesc că şi tatăl meu, împreună cu bunicul, a 
ridicat o casă de lemn, iar pe lângă noi, la fel au făcut şi 
părinţii camarazilor mei. S-a scurs aproape o jumătate de 
secol şi în aceste case încă mai trăiesc oameni... 

Şi iată că-mi vine o întrebare: cum s-a întâmplat că în 
doar jumătate de secol, societatea a inventat noi 
tehnologii de construcţie, noi materiale, mecanisme şi 
accesorii, chipurile mai perfecte? Care în realitate... 

O familie medie e constrânsă să trudească două- 
zeci-treizeci de ani pentru a obţine o locuinţă pe care, 
înainte, ar fi putut-o dobândi în doar un an-doi. Pentru 
multă lume, chestiunea locuinţei a rămas nerezolvată şi 
de asta trebuie să se ocupe statul. 

Situaţia de faţă să fi luat naştere de la sine sau să fi 
fost dată artificial de cineva? Printre altele, asta nici nu 
are mare importanţă, important este că ea este absolut 
anti-raţională, iar societatea, prinsă în rutina cotidiană, 


nu este capabilă nici să judece, nici să analizeze. S-a 
obişnuit cu situaţia şi nu-şi imaginează alternative. 
Societatea a ajuns la anti-raţiune. Şi a încetat sa mai fie 
raţională. 


De ce pleacă Iubirea? 


Modelul contemporan de viaţă al omului a iscat 
numeroase probleme, soluţionarea cărora se află sub o 
strictă interdicţie şi, din moment ce nu este posibil să fie 
solutionate, rămân nerezolvate. 

În întreaga lume au loc miliarde de conflicte familiale 
care adesea duc la bătăi sau chiar omuciderea soţilor 
între ei. In ţările aşa-zis civilizate, optzeci la sută din 
tinerele perechi căsătorite se despart la scurt timp după 
asta. Această decizie e precedată de lungi emoţii 
negative, stresuri şi venirea pe lume a unor copii 
nefericiţi. 

Practic, în întreaga lume, de-a lungul mileniilor, au loc 
războaie locale între comunităţi care vor să-şi clădească 
o coexistenţă în iubire. În aceste conflicte nu suferă 
cumplit doar părţile, ci şi copiii lor. Comunităţii 
contemporane, această condiţie îi e prezentată ca starea 
de fapt firească. Cum să fie firesc că iubirea vine şi 
pleacă? Dar se pare că o astfel de situaţie este /egiferată 
doar pentru oamenii din lumea artificială. Pentru omul 
naturii veritabile, aceasta este o condiţie străină. 

Pentru prima dată, pustnica din taiga a demonstrat 
că atracţia primordială dintre tineri nu este iubirea. 
Aceasta este doar impulsul către naşterea măreţului 
sentiment, care ia fiinţă în clipa uniunii celor trei 
componente. Ea le-a dat nume acestor trei elemente şi a 
zugrăvit trei ritualuri ancestrale care ajută la naşterea 
acestei iubiri. Eu am vorbit despre toate astea în cărţile 
anterioare. Am fost constrâns să aleg cuvântul ritual, 


întrucât în limba rusă nu există o expresie mai precisă 
pentru a descrie aceste fapte raţionale care atrag unul 
spre celălalt tinerii şi părinţii acestora. Dar tema în 
discuţie, ca multe altele, s-a arătat a fi interzisă 
mijloacelor de informare în masă. Pe deasupra, la 
îndemnurile unor binevoitori, s-au făcut eforturi 
remarcabile pentru ca izvorul să fie obscurat. S-a ajuns 
până într-atât încât pe primul canal al televiziunii Ruse, 
în emisiunea Misterioasa Anastasia, unele personaje să 
declare cum că de la citirea cărţilor mele, cu afirmaţiile 
pustnicei din taiga, oamenii o iau razna. Nostim! De la 
răsfoirea revistelor porno, cărţilor de războaie 
sângeroase şi de la vizionarea filmelor agresive nu 
înnebuneşte lumea, însă de la discuţii filozofice despre 
iubire, despre condiţia de viaţă a omului, da? Astfel de 
poziţii stau mărturie tocmai faptului că în societatea 
contemporană există forţe care programează 
cataclismele sociale. Se afişează oameni prin care aceste 
forţe se manifestă folosindu-se de neînţelegerea din 
partea acestora a esenței evenimentelor. 

Sunt de înţeles. la închipuiţi-vă ce-ar fi dacă un om 
care-a citit cărţile din seria Cedrii sunători ai Rusiei ar 
începe să susţină că, pe baza a doar trei ritualuri 
ancestrale, tinerii de azi, în momentul cununiei reuşesc 
să încropească, în doar treizeci de minute, pe o paragină, 
sub ochii rudelor, o Vatră a Familiei cu grădină, în care 
vor creşte peste o sută de culturi necesare vieţii. Să 
înalte casă cu toate acareturile de rigoare, în acelaşi 
timp să primească şi majoritatea animalelor supuse. 
Omul care susţine toate astea ar putea fi privit de cei 
care nu au citit seria Cedrii sunători ai Rusiei, drept 
nebun sau neserios. Dar haideţi să vă deschid eu puţin 
mecanismul prin care au loc în realitate aceste miracole. 

Cei doi tineri care simt atracţie reciprocă, conform 
legilor sau ritualurilor ancestrale - le puteţi numi cum vă 
place - merg la marginea satului, îşi găsesc un petic de 
pământ nu mai mic de un hectar, îşi încropesc un mic 


cort şi împreună îşi proiectează complet şi în detaliu 
viitoarea Vatră a Familiei. Totodată, ei creează şi spaţiul 
în care poate trăi energia iubirii. În acest proiect, ei nu 
stabilesc doar locul în care se va afla viitoarea casă cu 
toate anexele utile, ci şi locul fiecărei plante în parte. 

Munca de realizare a proiectului poate dura de la trei 
luni la un an. Când au finalizat proiectul pleacă în vizită 
la rudele miresei şi mirelui, invitându-le să participe la 
ritualul cununiei. În vizită la fiecare dintre rude, ei 
vorbesc, de exemplu: „Ah, ce măr frumos aveţi!” Aceste 
cuvinte îi dau de înţeles invitatului ce să aducă în dar 
tinerilor la cununie, în cazul de faţă, un puiet de la mărul 
care le-a plăcut tinerilor. Altui invitat ar putea să îi 
spună, de pildă: „Ce mânzişor temperamental!”. Asta 
înseamnă că invitatul nu are ce să mai gândească, ce 
cadou să le aducă tinerilor, le dăruieşte mânzul, şi aşa 
mai departe. 

În cursul ritualului cununiei, tinerii dau un examen de 
viaţă în faţa rudelor şi prietenilor, vorbindu-le despre 
proiectul de ei realizat şi arătând detaliat ce şi unde se 
va afla. Terminându-şi prezentarea, ei, printr-un semnal, 
le permit rudelor participante şi prietenilor să ducă 
cadourile în locurile special indicate de tinerii cununaţi. 
Tinerii, cu emoție, vor contempla măreţele fapte 
colective săvârşite de rudele apropiate şi de prieteni. 
După asta, deja cununaţi, cu măreaţă inspiraţie şi trăind 
o intensă avalanşă emoţională, tinerii se îndreaptă 
fiecare la casa părintească unde vor dormi două nopţi. În 
acest răstimp, rudele miresei şi mirelui vor transporta, pe 
bucăţi, structura casei dinainte pregătită. În zorii celei 
de-a doua zi, el şi ea se vor grăbi să meargă în proaspăta 
Vatră de Familie pentru prima lor întâlnire în calitate de 
soţ şi soţie. Ceea ce se întâmplă cu ei în noua casă, plină 
de emoţii pozitive şi nemaiîntâlnită energie inspiratoare 
de iubire a unuia faţă de celălalt şi de spaţiul proaspăt 
zămislit, nimeni nu poate descrie. 

Ce-ar fi dacă acestor tineri ai Primordialităţii li s-ar 


spune că va veni vremea în care cununia se va face cu 
totul altfel? Doi tineri intră într-o clădire oarecare, se 
înscriu într-un registru oarecare şi se plimbă într-o 
maşină care nu le aparţine, împodobită cu benzi 
colorate, pe un drum care nici nu le aparţine şi nici nu le 
va aparţine vreodată. Apoi, împreună cu invitaţii, se vor 
aşeza la masă într-un restaurant oarecare şi vor mânca 
mâncăruri gătite nu de mâinile lor, nici de cele ale 
rudelor, vor bea votcă, iar rudele şi prietenii deja beţi le 
vor striga amar- amar, cerându-le să se sărute în public. 
Şi atât. Mai departe, aşa-zisul cearşaf al nopţii nunţii şi 
nicio altă urmare plăcută de la cele întâmplate. lar cel 
mai grav, nici un spaţiu pe care ar fi putut să-l umple cu 
energia iubirii. 

„Aşa ceva e imposibil! În veci nu poate fi aşa!”, vor 
spune tinerii  Primordialităţii, „Omul este o ființă 
raţională, nu o bestie căpiată, care să ucidă abia 
înmugurită şi încă neconsolidata iubire”. 

Aşa deci, cine e nebun? Judecaţi singuri, stimaţi 
cititori. Răspunzând la întrebarea de ce pleacă iubirea?, 
se poate răspunde că, la majoritatea tinerilor de azi, 
adevărata - deplina - iubire, nici nu ajunge, deoarece nu 
există pentru ea un spaţiu potrivit. 

Ce este iubirea? Un sentiment, o măreaţă energie, în 
măsură să inspire omul la artă, să-i îmbunătăţească 
condiţia fizică şi spirituală. Este o energie raţională care 
ocupă întregul spaţiu în care se găsesc cei doi 
îndrăgostiţi, care făureşte pentru ei unicul şi desăvârşitul 
Spaţiu de lubire. Şi acum uitaţi ce se întâmplă: tinerii 
sosesc la oficiul stării civile ca să-şi înregistreze 
căsătoria. Locul în care e situat acest oficiu nu este în 
spaţiul lor, ci doar un loc de trecere vremelnică, la fel şi 
locaţia în care au loc procesele cununiei. lar energia 
raţională a iubirii nu poate ocupa acest spaţiu. 

Nici plimbarea cu maşina, adesea cu una străină, nu 
este potrivită pentru energia iubirii. Şi nici un apartament 
modern nu-l poate ocupa. Deoarece energia iubirii nu 


poate mângâia obiectele neînsufleţite, degradabile, iar 
într-un apartament modern, chiar şi în unul nou, în 
fiecare clipă, totul îmbătrâneşte şi se deteriorează, nimic 
nu se autoreproduce, astfel, energia iubirii nu se poate 
adapta acestei continue deteriorări, nu poate îmbunătăţi 
o astfel de situatie, aflându-se în ea. 

Ea are nevoie de un spaţiu viu, creat de oameni, în 
cazul de faţă de oameni concreţi, care se simt atraşi unul 
de celălalt. De altceva nu are nevoie. Dovada? Mulțimea 
de procese interminabile de divorţ din întreaga lume. 

Chestiunea plecării iubirii este cercetată de o miriadă 
de anchete. La rândul meu, o voi face în cartea 
următoare, în care voi vorbi despre o ţară antică, 
oamenii căreia cunoşteau taina păstrării iubirii. 
Abordarea contemporană a chestiunii iubirii este, în 
realitate, de domeniul anti-ratiunii. 


Putere peste putere 


Influenţa asupra oamenilor - şi puterea nu este 
exclusă - se poate exercita prin diferite metode. lar cea 
mai eficientă dintre acestea este imaginea. Oamenii se 
obişnuiesc cu condiţiile şi imaginile absurd şi le iau drept 
obiectivitate. Există concepţia că puterea, în acelaşi timp 
şi Duma de Stat, unde se prelucrează şi se promulgă 
legile, trebuie să se afle în centrul megalopolisului. Aşa 
ne-am obişnuit. E raţional oare? 

Unde aveau revelații profeţii? Şi unde meditau 
înţelepţii? De unde au primit ei legile lui Dumnezeu? 
Moise! A primit pietrele legii cu cele zece porunci, 
mergând în pustnicie pe muntele Sinai. Hristos! A mers 
timp de patruzeci de zile în deşert. Buddha! A petrecut 
mai mulţi ani în adâncul pădurii. Mohamed! Luni de-a 
rândul s-a aflat în izolare în peştera Hira, pe muntele Nur. 
Filozofi şi învăţaţi au trăit ani întregi în izolare. Confucius, 
Lao-Tzu, Kant, Nietsche şi mulţi alţii. 

Şi unde se află clădirea Dumei de Stat? Unde scriu 


mii P-ta (3 aia 


legile noastre înţelepţii aleşi de popor? Aţi înţeles?! 
Clădirea Dumei se află tocmai la intersecţia celor mai 
aglomerate bulevarde. Se pot oare crea condiţii mai 
absurde de muncă pentru aleşii poporului? 

Ce-i aia? Duma de la răscrucea drumurilor?! 


De ce cad imperiile 


Poate fi adus în discuţie un întreg şir de exemple 
legate de acţiunea imaginilor care influenţează 
societatea umană şi provoacă catastrofe planetare. Dar 
cel mai evident exemplu pentru omul modern, mai ales 
pentru cel care trăieşte în Rusia, este situaţia legată de 
căderea Rusiei Ţariste şi, mai târziu, a Uniunii Sovietice. 

„O scânteie va aprinde o flacără”, a spus liderul 
mişcării proletare mondiale, V. I. Lenin despre ziarul 
bolşevic Scânteia care critica regimul țarist. În mod 
sistematic s-a emanat o imagine negativă despre 
puterea ţaristă şi una nouă şi frumoasă a sovietelor. 
Ţarismul a fost răsturnat. A luat naştere şi a început să 
se dezvolte un nou imperiu - URSS - cu o puternică 
armată, dotată cu arme nucleare. 

Cu toate astea, în doar şaptezeci de ani, impunătorul 
Imperiu Sovietic se destramă şi se divide în câteva state 
distincte care nu întotdeauna întreţin relaţii cordiale între 
ele. Printre vinovaţii prăbuşirii, politologii au găsit unii 
politicieni care au decis diviziunea şi, de asemenea, şi 
situaţia politico-economică. La o privire atentă, toate 
acestea nu sunt altceva decât efectul acţiunii imaginilor. 
Haideţi să ne amintim cărţile talentatului Soljeniţin 
despre gulaguri şi operele altor maeştri ai condeiului, 
care au contestat URSS. Concomitent, alţi scriitori au 
creat imaginea statelor înfloritoare ale Occidentului, în 
care, nu ca în cazul Uniunii Sovietice, galantarele 
magazinelor gemeau de mărfuri de tot soiul, iar oamenii 
fericiţi şi liberi se plimbau în maşini de lux. Descriind 
cuceririle civilizaţiei occidentale,  tăceau despre 


da ia EEN eiai 


problemele acestora. 

Viitorul Rusiei, de asemenea, se defineşte prin 
imagini turnate în minţile şi sufletele oamenilor de aici. 
Din păcate, e o pleiadă de imagini destinată a duce ţara 
de râpă. Cultul violenţei, cultul banilor din miile de filme 
şi programe televizate, formează imaginea distrugerii. 
Alinierea la Occident este predicată de mulţi dintre 
politicienii noştri. Nicio cucerire economică sau militară 
nu poate reprezenta o chemare pentru patrioţii ţării să se 
împotrivească acestor imagini. 

Unei imagini i se poate împotrivi tot o imagine, în 
măsură să inspire milioane de oameni. Anastasia a reuşit 
să elaboreze o imagine în contrapoziţie cu armatele 
distrugătoare. Sute de mii de oameni au acceptat 
imaginea viitorului minunat al ţării, şi-au adăugat 
imaginile lor şi au început să materializeze totul în 
realitate - au făurit Vetre de Familie! Iniţiativa de jos s-a 
potrivit cu planurile conducerii. La adresa Vetrelor de 
Familie s-au exprimat pozitiv mulţi politicieni cunoscuţi, 
activişti de stat, oameni de ştiinţă faimoşi, oameni de 
cultură şi lideri de congregaţii spirituale. Nu voi cita 
afirmaţiile lor, dar cine doreşte, le poate cunoaşte 
accesând saitul Anastasia.ru. Toate aceste declaraţii au 
inspirat oamenii, totuşi rămân voci de coridor, chiar de 
foarte îndrăzneţe. Deoarece aceste voci răsună în 
ambientul anti-ratiunii, sfârtecând-o. 

Unele afirmaţii ale pustnicei din taiga pot părea 
fantastice. Şi mie, la începutul relaţiei cu ea, mi se 
părură aşa. Acum, la cincisprezece ani de la prima 
întâlnire cu ea, am reuşit să pătrund multe din ele. Noi, 
societatea modernă, trăim într-un ambient fantastic, 
nenatural pentru o viaţă raţională. Anastasia vorbeşte 
despre o realitate raţională. In mod metodic o clădeşte şi 
o pune la punct, eu mă voi strădui să o ajut. Sute de mii 
de alţi oameni deja o fac. _ 

Dar iată încă ceva foarte interesant. In mijloacele de 
informaţie de masă electronice sau tipărite, în literatură 


şi filme, aproape că lipsesc eroii pozitivi care să se 
raporteze inteligent pământului. Amintiţi-vă mediul de 
viaţă al tuturor personajelor principale. Ele sunt 
prezentate, predominant, prin apartamente, birouri, 
restaurante, cazinouri, pe străzile marilor oraşe sau în 
locuri asemănătoare. Dacă se întâmplă, rareori oricum, 
ca omul sâ fie prezentat având un raport voit cu 
pământul, atunci acest om ori e primitiv, ori degenerat. 
Societatea umană este sugestionată premeditat şi 
îndrumată în mod sistematic în ce ambient trebuie să-şi 
ducă viaţa. Să fie întâmplătoare această situaţie? Cred, 
adică sunt convins, că deloc! Conduce spre catastrofa 
personală, socială şi planetară. 

Abia mai încolo, după reflecţiile mele, discutând cu 
Anastasia, i-am spus cu convingere: 

— Sunt absolut convins că societatea contemporană 
trăieşte în dimensiunea  anti-raţiunii. Gândeşte din 
prospectiva anti-raţionalului şi tocmai din acest motiv nu 
are un plan coerent de clădire a unui viitor armonios. 
Societatea doar va constata faptul propriului sfârşit şi va 
vorbi de el. 


ja y 


Anul 2012 


Data de 22 decembrie 2012 este intens discutată atât 
în cercurile ezoterice, ştiinţifice, cât şi pe Internet. Multă 
lume crede că în această zi va fi sfârşitul lumii. 

De ce se vorbeşte tocmai despre această dată? 
Deoarece această zi coincide cu sumbra predicţie 
apocaliptică a  misterioşilor mayaşi antici, după 
calendarul cărora (apropo specialiştii sunt de părere că 
acest calendar mayaş ar fi mult mai precis decât cel 
gregorian, adoptat acum de noi) în ziua de 22 decembrie 
2012 ia sfârşit un ciclu în curs, aşa-zisului Marele Ciclu, 
Era Celui de-al Cincilea Soare sau Epoca Jaguarului. 
Conform legendei, odată cu încheierea Epocii Jaguarului 
vor veni ani de moarte şi distrugere care se vor prelungi 
până la începerea epocii reînnoirii umanităţii. 

Oamenii de ştiinţă au declarat nu demult că 
indicaţiile din calendarul Maya sunt date astronomice de 
relief. În această zi va avea loc un eveniment care se 
repetă o dată la 25.800 de ani. Soarele se află pe o linie 
cu misteriosul centru energetic al Galaxiei şi civilizaţia 
modernă, pentru prima oară va supravieţui unui fenomen 
astronomic rar. Sau nu va supravieţui. 

Se presupune că  înaintaşii Maya, ale căror 
monumente se află pe teritoriul Americii Centrale, de-a 
lungul a unsprezece milenii înaintea erei noastre, au 
coborât de pe munţii pe care locuiau, în pădurile 
tropicale şi pe câmpiile Yucatan. Tocmai pe aceste 
câmpii, civilizaţia Maya, în ultimul mileniu înaintea erei 
noastre, a cunoscut cea mai intensă înflorire. Mayaşii 
stăpâneau scrierea hieroglifică, pe primele locuri se aflau 


oii P-ta E:N abian 


matematica şi medicina. Înălţară oraşe de piatră şi 
incredibile monumente de ritual, cum ar fi Marele Palat 
din Palenque şi, cel mai important, deţineau profunde 
cunoştinţe în domeniul astronomiei. 

Până azi încă nu s-a înţeles de ce oraşele mayaşe au 
rămas pustii mult timp, până la sosirea europenilor. La 
baza astrologiei civilizaţiei Maya stă numărătoarea 
zilelor. In astrologia larg acceptată (Sumeria, Babilon) ca 
bază este poziţia planetelor pe cercul zodiacal. Şi 
mavyaşii cunoşteau constelaţiile zodiacale, numai că la ei, 
Zodiacul nu era compus din 12 constelații, ci din 13. Ei se 
bazau pe constelația Opiucus (Purtătorul de Şerpi) (la 
Maya, a Liliacului), prin care Soarele se arată doar câteva 
zile. 

Acum, despre misteriosul calendar. Ciclul în curs, 
care se încheie spre sfârşitul anului 2012, se calculează 
de la o dată foarte veche: 13 august 3114 î.e.n. Şi asta e 
foarte straniu, deoarece, după cum a fost remarcat, 
cultura însăşi a mavyaşilor este cu cel puţin o mie de ani 
mai tânără. Specialiştii care studiază cultura Maya nu au 
ajuns la o concluzie comună în legătură cu ceea ce reiese 
din calendarul de piatră. Se vehiculează ipoteze cum că 
acest calendar, la fel ca şi scrisul, ar fi fost lăsat 
moştenire mayaşilor de către olmeci, a căror cultură are 
o istorie mult mai străveche. Într-adevăr, pe teritoriile 
aşezămintelor antice ale  olmecilor din La-Venta, 
arheologii au făcut descoperiri care confirmă o oarecare 
corelaţie sau interdependenţă între aceste culturi. Dar 
mult mai interesant ei este altceva. 

Când cercetătorii au trecut la cronologia comparativă, 
s-a explicat că începutul actualului ciclu, după calendarul 
Maya - anul 3114 î.e.n. - coincide perfect cu unele 
evenimente semnificative dintr-o civilizaţie umană 
anterioară. Aşa că, aproximativ în acest moment se 
demarează construcţia misterioasei structuri megalitice 
Stonehenge. În Mesopotamia se descoperă scrisul. În 
Egipt, după unirea Regatului de Sus cu Regatul de Jos şi 


după ridicarea fortăreței Peretele Alb - pe greceşte 
Memfis - apar dinastiile domnitoare. În America se 
începe cultivarea mai;s%-ului. Se dă impresia ca pe 
întreaga planetă, sub acţiunea unor forţe externe, tocmai 
în acea epocă, să fi avut loc o revoluţie globală şi 
oamenii să fi asimilat noi cunoştinţe. După una din 
ipoteze, iluminaţii, şamanii şi preoţii acelor timpuri, în 
meditaţie, ar fi intrat în contact cu niscaiva comori de 
cunoştinţe tainice. 

Prezicerile civilizaţiei Maya, cunoscute proorocilor şi 
surselor oficiale, care vorbesc despre o catastrofă 
planetară, merită desigur atenţie. Cu toate astea, cele 
mai importante şi credibile definiţii ale viitorului le poate 
da fiecare om contemporan, inteligent. 

Haideţi să-ncercăm să analizăm care este tendinţa 
schimbărilor situaţiei ecologice în Rusia. 

Să luăm ultimii cincizeci de ani. Majoritatea populaţiei 
ţării a plecat să trăiască în oraşele mari şi mijlocii. 
Oamenii din aglomerările urbane erau privaţi de apă 
potabilă de calitate. Pe deasupra, acest aliment de bază 
pentru viaţa omului a început să fie pe bani. 

Acum cincizeci de ani, o astfel de situaţie, populaţiei i 
s-ar fi părut de-a dreptul fantastică. Astăzi s-a obişnuit. 
Păcat, însă. Apa e criteriul universal şi dacă societatea 
acceptă murdărirea ei sistematică, atunci aceasta nu are 
dreptul la existenţă. Această frază este adresată direct 
omului. 


Voi preschimba iadul predestinat Pământului 


Această frază a rostit-o pustnica din taiga, Anastasia. 
Sunt de părere că majoritatea oamenilor de pe Pământ 
ar trebui să o pronunţe şi să acţioneze în conformitate cu 
cuvintele. Astăzi este o chestiune de viaţă şi de moarte. 

Multă lume de pe Pământ remarcă efectele nefaste 
ale încălzirii globale. Cercetătorii declară că au loc 


? Mais - porumb (n.t.) 


schimbări la nivelul polurilor geomagnetice ale Terrei şi 
că, în curând, întregi continente se vor afla sub ape. Sub 
ochii contemporanilor au loc catastrofe extraordinare ca 
aceea din Indonezia, unde au pierit peste două sute de 
mii de oameni sau cea din SUA, unde a fost inundat 
oraşul New Orleans - oraş cu milioane de cetăţeni. De 
asemenea, tot oamenii de ştiinţă anunţă alarmante 
schimbări ale activităţii solare. 

Chestiunile siguranţei ecologice a Pământului au 
devenit atât de tăioase, încât, la iniţiativa Angliei, au fost 
introduse pe ordinea de zi a ONU. La începutul anului 
2008 au fost dezbătute în Consiliul de Securitate a 
Rusiei. 

Pentru prima oară, previziunile relative la catastrofa 
global s-au potrivit cu opiniile cercetătorilor 
contemporani şi cu conducerile multor state. Preoții 
civilizației Maya vorbeau despre o catastrofă globală care 
va avea loc în anul 2012. Despre asta, într-o mai mare 
sau mai mică măsură, au auzit mulți oameni, cu toate 
acestea în discuțiile la scară globală despre catastrofa 
din 2012, se dezbate doar o mică parte din ceea ce se 
vorbeşte în descoperiri. 

Este posibil, oare, să credem ca sunt doar nişte 
zvonuri că guvernul Japoniei ia măsuri de a-şi muta 
populaţia ţării? După unele previziuni, prima care se va 
scufunda va fi Anglia. Din acest motiv, se vede că tocmai 
această ţară a fost iniţiatoarea introducerii pe Ordinea de 
zi a Consiliului de Securitate al ONU a chestiunii 
ecologice. Este posibil ca guvernele multor ţări să 
acţioneze corect, atunci când nu afişează deschis şi 
amănunţit situaţia creată. La ce bun să bagi poporul în 
panică? Pe de altă parte, aflându-se în ignoranță, 
majoritatea populaţiei poate pieri, în timp ce se va salva, 
în cazul unei prăbugşiri, doar elita informată, care-şi va 
acapara slugi, fiecare cu sutele. Cercetătorii prognozează 
care vor fi ţările care, ca Atlantida, vor fi scufundate de 
stihiile naturii şi pe care nu le va aştepta inundarea. De 


exemplu, în Rusia, vor fi inundate regiunile de coastă, în 
timp ce Siberia va rămâne locul propice vieţii. 

După încălzirea globală, pe Terra va veni era glaciară. 

Ce mai contează acum ce încălzire va mai fi, de 
vreme ce populaţia nu este în stare să combată nici 
măcar fenomenele catastrofice actuale, cum ar fi de 
exemplu poluarea aerului prin oraşe, radiaţiile 
electromagnetice care pătrund în locuinţe şi multe 
altele? Există alternativă situaţiei triste a omenirii? 
Bineînţeles că da! Dar, pe rând. 

Aşadar, forurile internaţionale au ajuns la o concluzie 
definitivă: catastrofa este de aşteptat în următorii ani. Şi 
iată că ia naştere o întrebare intrigantă: or fi capabile 
guvernele şi ştiinţa să ia oarecare măsuri de 
preîntâmpinare a acesteia? Reprezentanţii ştiinţei 
mondiale nu au ştiut să dea un răspuns acestei întrebări. 
Guvernele multor tări, au tentat cumva să influenţeze 
situatia, decretând acel aşa-zis Protocol de la Kyoto, prin 
care toate ţările sunt invitate să reducă emisiile de gaze 
nocive în atmosferă. Protocolul, nici până azi nu a fost 
ratificat de multe tări. 

Ceea ce se poate întâmpla în viitor, desigur, dă 
nelinişte, dar oare nu ar trebui să neliniştească mult mai 
mult catastrofa deja în curs, mascată sub numele de 
cucerire a civilizaţiei? 


$ » 


Caracatiţa 
devoratoare de oameni 


Tabloul zugrăvit de Anastasia sau de tânărul cu părul 
negru, în care oamenii îşi ridicau propriile case lângă 
tentaculele fetide ale monstrului care înghiţea oameni, 
nu este tocmai o născocire, ba dimpotrivă, o realitate 
izbitoare. O realitate la care oamenii s-au adaptat într- 
atât încât o consideră firească, obiectivă. 

lar monstrul continuă să trăiască şi să se mărească. 
Acestea sunt străzile noastre şi tot ceea ce se mişcă pe 
ele. Informaţia despre acestea este tuturor accesibilă. Se 
ştie, de exemplu, că lungimea autostrăzilor din lume 
acoperite cu mantă dură, depăşeşte 12 milioane de 
kilometri. Ca să avem o comparaţie, mai mult de un sfert 
din diametrul ecuatorului terestru, lungimea căruia 
măsoară 40 de milioane de kilometri. Lungimea liniilor 
aeriene se apropie de 6 milioane de kilometri, liniile 
ferate circa 1,5 milioane, conductele magistrale diverse 
aproape 1,1 milioane kilometri, apeductele interne peste 
600.000 de kilometri. Multe milioane de kilometri 
traseele maritime. 

Dacă ar fi să ne luăm de chestiunea poluării 
atmosferei de către diferitele mijloace de transport, 
atunci automobilele sunt responsabile în proporţie de 
85%! Insă chestiunea nu se reduce doar la gaze. Nu 
trebuie să uităm de acei factori ecologici neplăcuţi cum 
ar fi poluarea fonică şi vibraţiile. Astfel, 80 dB - iar acesta 
este nivelul aproximativ al zgomotului unei străzi dintr- 
un oraş cu trafic - reprezintă deja un potenţial pericol 
pentru auz. De asemenea, mijloacele de transport 


mei Pen fa A ate intre 


moderne care invadează străzile, nu corespund unei 
sănătăţi psihice bune. Şi aceşti factori nu dăunează, 
direct sau indirect, doar şoferilor sau călătorilor, ci şi 
multor alţi oameni care nu se află în circuitele de 
transport şi comunicaţii. Străzile cu trafic intens, orele 
continue de stop în aglomeraţie, care fac imposibilă pur 
şi simplu traversarea străzii - toate acestea ridică brusc 
nervozitatea, duc la stresul cronic şi amplifică 
agresivitatea, nu rareori provocând la oameni 
comportamente pe care, uneori, aceştia nu numai că nu 
le-ar fi adoptat, dar nici măcar nu şi-ar fi închipuit că ar fi 
putut fi în stare să le aibă aflându-se undeva, într-un alt 
loc. Statisticile zilnice asupra stării mediului din regiunile 
ţării noastre vorbesc elocvent despre cât de spinoasă a 
devenit problema siguranței ecologice a tuturor 
megalopolisurilor ruse, fără excepţie. lar motivul 
principal al reducerii siguranţei ecologice ale regiunilor 
este denumit unanim de specialişti ca fiind procesu/ 
intensiv de automobilizare a populației. Medicii de pe 
acum demonstrează că presing-ul ecologic comportat cu 
sine de complexul de autotransporturi îl costă pe omul 
mediu, cetăţean al unui oraş din Rusia, 4-5 ani de viaţă. 
lar asta în ce-l priveşte pe om - omul nu poate numai să 
constate problema, ci să o şi exprime verbal. Pământul, 
nsă cum să facă? E posibil ca şi Pământul să-şi manifeste 
durerea, dar oare mai reuşim noi să-i auzim vocea prin 
vacarmul, vibraţiile şi fumul din viaţa noastră? Concret, 
prin ce îl ucide pe Pământ complexul de 
autotransporturi? 

Mai înainte de toate, pământul, ca atare, este 
necesar la construcţia liniilor de transport, la fel ca apa şi 
aerul. In SUA, de exemplu - există această statistică - 
suprafeţele de teren pe care sunt construite autostrăzile, 
liniile ferate şi aerodromurile, se extind pe 101.000 km”, 
în timp ce cea a oraşelor pe 109.000 km2?. In Rusia, 
lungimea autostrăzilor a depăşit o jumătate de milion de 


kilometri. 


Bine, se construiesc autostrăzi pe pământ. Ce 
înseamnă asta? In procesul de construcţie şi exploatare a 
autostrăzilor, conductelor şi aerodromurilor se distruge 
solul: au loc surpări, alunecări de terenuri şi eroziune 
progresivă. Şi odată cu autostrăzile, mizeria şi 
consecinţele nocive aleargă şi se revarsă prin 
împrejurimi, înrăutăţind şi mai mult situaţia. 

Mai departe şi mai rău: de-a lungul autostrăzilor, 
căilor ferate şi a conductelor petroliere şi de gaze de 
suprafaţă, pământul, pe suprafeţe mari, se murdăreşte, 
amestecându-se cu plumb, sulf, derivate ale petrolului şi 
multe alte substanţe. Cea mai expusă parte, în opinia 
specialiştilor, este suprafaţa de până la 200 metri 
distanţă pe ambele laturi ale magistralelor asfaltate 
traficate. Dată fiind situaţia, în mod categoric se 
interzice, ca în vecinătatea acestor străzi să se facă 
agricultură, să se adune bureţi, fructe, să se păşuneze, 
mai ales dobitoacele de lapte (se cunosc situaţii de 
otrăvire a copiilor cu lapte de la vaci care au păscut în 
preajma străzilor). In apropierea autostrăzilor, stratul de 
aer de până la un metru de la sol este poluat în mod 
catastrofal de particule amestecate de asfalt, gumă, 
metale. Nu lipsesc sulful şi multe alte substanţe care au 
efect cancerigen şi mutant. Despre asta e bine să-şi 
amintească cei cărora le place să facă jogging sau să se 
plimbe de-a lungul străzilor, dar mai ales celor care ies la 
plimbare cu copiii mici. De regulă, ori pe jos, ori în căruţ, 
plimbarea se face tocmai în zona de risc. 

Insă iată ce aş vrea să mai adaug. Luaţi aminte: 
concentraţia cea mai mare de drumuri nocive sănătăţii 
nu se află în deşert şi nici în Antarctica, ci în locurile dens 
populate. lar megalopolisurile se mânadresc cu centurile 
lor de autostrăzi-ucigaşe. 

Toate ţările folosesc resurse uriaşe din bugetul de 
stat pentru construcţia şi mentenanţa autostrăzilor. Dar 
cum altfel? Că doar, în lipsa străzilor, cetăţenii marilor 
oraşe ar putea rămâne fără alimente şi medicamente. 


mentii Pt (a atei dia e 


Străzile nu sunt altceva decât vinele - purtătoarele celor 
necesare vieţii oamenilor de la oraşe. 

Stop! Ce abracadabra e asta?! Intr-adevăr, a triumfat 
anti-raţiunea! Vinele - purtătoarele celor necesare vieţii, 
fără care chipurile nu-i chip, aduc, de fapt, moartea 
înceată. 

Ah, cât de spirituali, inteligenţi şi pricepuţi vrem să 
părem! Dar de lăsăm viitoarelor generaţii această 
monstruozitate, înseamnă că ne abandonăm propriii 
copii pieirii. Şi-atunci ce suntem? 

Totuşi s-ar părea că nu există o ieşire din situaţia 
absurdă în care-am nimerit. Dar numai pare aşa, 
deoarece ieşire există! Şi se relevă în modul de viaţă 
adoptat atât la nivel individual, cât şi obştesc. 

Gazele  împuţite ale milioanelor de automobile, 
conductele marilor şi micilor fabrici şi alte izvoare de 
poluare care sunt responsabile de mizeria de azi, nu sunt 
altceva decât urmările şi nu cauzele care le generează. 

Cauza este modul de viată tehnocrat anti-rational. 


Preîntâmpinarea catastrofei planetare 


Aşa deci, că ne aflăm în gura unei catastrofe 
planetare o spun mulţi, începând cu ONU, guvernele 
multor ţări şi terminând cu oamenii simpli. De asemenea, 
se mai vorbeşte cum că motivul catastrofei ar fi mâna 
omului. De la sine se înţelege că doar constatarea 
iminentei dezastrului în sine, nu îl va şi preîntâmpina. 
Sunt necesare acţiuni concrete, în măsură să 
îmbunătăţească situatia. Să existe, oare, în natură o 
metodă concretă de a ieşi din situatia de criză? Da, 
există! Denumirile codificate ale acesteia sunt Vatra 
Familiei, Cedrii sunători ai Rusiei, Anastasia. Aceste 
cuvinte, imaginile dindărătul lor, informaţia şi filozofia, în 
termene foarte scurte sunt în măsură nu doar să scoată 
ţara din criză, ci să şi deschidă o nouă pagină a unei 
dezvoltări armonioase a societăţii. Pentru a înţelege cum 
e posibil ca asta să se întâmple, haideţi mai întâi să 
enumerăm câteva din problemele contemporane. 

Ecologia: în oraşe lipseşte aerul de calitate, apa 
curată şi alimentele sănătoase; 

Transportul: străzile multi-kilometrice au devenit 
ceva normal în marile oraşe. Din cauza drumurilor 
proaste, în Rusia mor zilnic treisprezece mii de oameni în 
accidente rutiere; 

Corupţia: despre amploarea pe care o are acest 
fenomen se vorbeşte mult şi la niveluri înalte. 


mei P-ta a E ba 


Funcţionarii statului care jefuiesc bunurile obşteşti, cei ce 
dau mită şi cei ce-o iau, nu sunt mai puţin periculoşi 
decât sabotorii inamici; 

Şomajul: urmarea cea mai gravă a şomajului este 
depresia. Când această boală îl cuprinde pe om, acesta 
devine un cadavru viu. Dacă depresia cuprinde o parte 
din societate, se iveşte pericolul morţii statului; 

Alcoolismul şi narcomania: cu aceste plăgi se dă o 
luptă demult şi fără succes; 

Problema locuinţelor: oricât efort s-ar depune 
pentru soluţionarea acestei chestiuni, situaţia se 
înrăutăţeşte pe zi ce trece. 

Acum haideţi să ne imaginăm următoarea situaţie. 
Cincizeci la sută din populaţia Rusiei, Americii şi Canadei 
a decis să ducă un trai sănătos şi să-şi creeze Vatra 
Familiei pe o bucată de pământ nu mai mică de un 
hectar. 

Conducerile acestor ţări au pus la dispoziţia familiilor 
terenurile necesare la constituirea comunităților 
compuse din Vetre de Familie şi au pregătit baza legală 
de rigoare. 

Pe terenurile abandonate ale fostelor CAP-uri, 
Gostaturi şi ferme, oamenii care au primit pământ au 
demarat un proces nemaivăzut de construcție. Au 
construit case şi anexele necesare. Cei care nu au avut 
destule resurse au realizat construcțiile cu ajutorul 
familiilor. Cei mai avuţi au plătit antreprize de construcții. 
Insă, cel mai important, aceşti oameni, fiecare pe 
hectarul său, au plantat livezi şi grădini. 

Pământurile înainte părăsite de pe teritoriile 
Orientului îndepărtat, Siberiei şi Rusiei Centrale s-au 
transformat în oaze înfloritoare. În ţările în care apar 
astfel de oaze, chestiunea agroalimentară se 
soluţionează pe deplin, întrucât familiile care şi-au 
schimbat modelul de trai nu sunt numai în măsură de a- 
şi asigura o alimentaţie de primă calitate, ci au şi 
posibilitatea de a hrăni populaţiile oraşelor mari şi mici. 


mentii Pe (ad atei dia e 


În marile metropole a dispărut pericolul colapsului 
transportului în comun. Mulțumită reducerii la jumătate a 
numărul automobilelor, calitatea aerului se 
îmbunătăţeşte simţitor. S-a rezolvat complet chestiunea 
locuinţelor, întrucât ceea ce se eliberează acoperă 
cerinţele suspendate. A dispărut cu desăvârşire şomajul, 
astfel statul a încetat să se mai preocupe de ceea ce se 
va întâmpla atunci când se închide câte-o fabrică 
nerentabilă. Tensiunea socială a scăzut brusc. 
Discrepanţele dintre bogaţi şi săraci nu mai dădeau 
motiv de tensiune şi invidie socială. Au apărut priorităţi 
mult mai semnificative pentru oameni decât cantitatea 
de bani. 

Conştientizarea raportului cu pământul îi va deschide 
omului orizonturi şi posibilităţi atât de vaste, încât 
inteligenţa tehnocrată, nici în cele mai fantastice filme 
ale sale nu şi le imaginează. Tocmai de asta consider că 
noi toţi, împreună, trebuie să facem eforturi să 
pătrundem esenţa acestui raport misterios. Schimbarea 
modelului de trai a unei părţi semnificative a populaţiei 
elimină eventualitatea unei catastrofe de amploare. Câte 
cineva va gândi despre acest tablou al viitorului că e un 
pic cam prea fantastic şi colorat. De unde, pe nepusă 
masă, această dorinţă atât de inspirată a unei părţi 
considerabile a populaţiei de a adopta un mod de trai 
sănătos? De a-şi făuri Vetrele Familiilor, smulgând 
buruienile în exces de pe pământurile lor şi asta pe 
cheltuială proprie?! lar toate acestea doar mulţumită 
unor cuvinte-imagini codificate. lreal, basme... 

Din capul locului vreau să spun că, în legătură cu 
această chestiune, e totul în ordine. Cuvintele-imagini 
sunt pe deplin funcţionale. Zeci de oameni o dovedesc în 
practică. În Rusia există deja mai bine de o mie cinci sute 
de aşezăminte compuse din Vetre de Familie, fondate de 
cititorii seriei Cedrii sunători ai Rusiei. lar astfel de 
aşezăminte există şi în Ucraina, Bielorusia şi Kazahstan. 

Aceşti oameni minunaţi, din fantastica tabără a 


meri Pt (a atei dia 


Raţiunii, nu numai că nu beneficiază de un ajutor din 
partea structurilor statale, ci, în unele cazuri, întâmpină 
până şi opoziţie în nobilele lor aspirații. 

Corul glasurilor la nivel internaţional şi regional 
îndeamnă la luarea de măsuri menite să preîntâmpine 
catastrofa ecologică. Dar singurii care acţionează concret 
în vederea  preîntâmpinării  convulsiilor sociale şi 
ecologice sunt tocmai făurarii Vetrelor de Familie. 

Cu mai bine de un an în urmă a luat naştere o idee: 
fiecare dintre cei ce şi-au pus bazele unei Vetre de 
Familie sau care intenţionează să o facă să-şi declare 
intenţiile şi aspiraţiile! Pentru prima oară, această 
declaraţie a fost citită la una din întâlnirile de pe una 
dintre aceste aşezăminte. Ideea a fost îmbrăţişată şi de 
atunci textul a suferit numeroase modificări şi 
completări. II voi expune aici cu cele mai relevante 
amendamente. 


149 


Declaraţia Vetrei de Familie 


Declaraţia Vetrei Familiei mele 
(proiect) 


Eu, cetăţean al F.R., am luat la cunoştinţă ideologia 
modelului de viaţă, în formă artistică, ilustrată în cărţile 
seriei Cedrii sunători ai Rusiei. ldeea punerii bazei Vetrei 
de Familie m-a inspirat şi m-a îndemnat la acţiune. 

Mi-am cumpărat, pe un loc viran în afara oraşului, un 
teren de un hectar cu scopul de a crea condiţii optime de 
trai familiei mele, urmaşilor mei şi în amintirea 
înaintaşilor. 

Acest loc l-am denumit Vatra Familiei. Pe terenul 
achiziţionat am sădit livadă cu pomi, am săpat un mic iaz 
în care voi creşte peşte, am făcut câţiva stupi de albine, 
voi cultiva pomi fructiferi şi voi avea culturi de legume şi 
verdeţuri. 

intentionez să îmbunătăţesc solul excluziv cu 
îngrăşăminte naturale. Găsesc că ar fi pozitiv ca multe 
familii dornice şi îndemânatice la lucrarea pământului să- 
şi făurească propriile Vetre de Familie în preajma marilor 
şi micilor oraşe. Astfel vor fi în măsură să aprovizioneze 
satisfăcător populaţia oraşelor cu produse alimentare pur 
ecologice, de origine vegetală, şi să îmbunătăţească 
situaţia ecologică în regiuni. 

Consider inadmisibil faptul că zece milioane de 
hectare în ţară la noi nu se lucrează, zăcând în paragină, 
iar 60% din necesarul agroalimentar îl achiziţionăm de 
peste hotare. Produsele importate, în parte sunt de 
calitate deplorabilă şi nocivă pentru populaţie, în special 
pentru copii. 

Consider că actuala conjunctură poate aduce nu 


numai prejudicii producţiei agroalimentare a statului 
nostru, ci poate chiar nimici națiunea care locuieşte pe 
teritoriul său. 

Consider că în aceste împrejurări este anti-productiv 
ca pentru greşeli să fie acuzat guvernul. Greşelile le-a 
săvârşit întreaga obşte şi nu numai în ţară la noi. In 
consecinţă, mai multe ţări sunt expuse riscului unor 
explozii sociale. În situaţia de faţă fiecare este dator să 
se gândească la ceea ce ar putea face concret pentru a 
demara o schimbare pozitivă şi asta în viitorul imediat. 

Exemplul ţărilor care au ales modelul fermelor 
dovedeşte ineficienţa şi chiar periculozitatea acestei 
alegeri. Fermierii, orientaţi spre câştig din producţia 
agroa- limentară nimeresc în lupta concurenţială între ei. 
Pentru a învinge concurenţa, sunt constrânşi să 
folosească erbi- cide, pesticide, să adopte culturile 
modificate genetic, periculoase pentru om, prin asta 
expunând riscului populaţia unor ţări întregi. 

Familia, în Vatra ei, cultivă produsele agroalimentare 
pentru consum propriu şi pentru al rudelor de la oraş. 
Astfel, familia care îşi duce traiul în Vatra sa are, din 
principiu, un alt comportament faţă de pământ. 
Produsele în surplus, provenite de pe Vetrele de Familie, 
se vor deosebi în sens pozitiv de restul, de cele sosite din 
alte părţi şi ajunse pe galantarele magazinelor de la 
oraşe. 

Agravarea crizei economice mondiale ameninţă multe 
state cu convulsii sociale. Pentru ieşirea din criză, în 
principiu este necesară o nouă ideologie, clară, pentru 
viaţa de familie. lar această ideologie este expusă în 
cărţile seriei Cearii sunători ai Rusiei. Conceptele de bază 
ale acestei ideologii le-am adoptat eu, inspirat fiind de 
cele descrise mai sus. 

După cum a demonstrat practica, nu mulţumită 
influenţei financiare, ci tocmai datorită acestei ideologii, 
alături de proprietatea mea, luând câte un hectar de 
pământ, deja îşi făuresc propriile Vetre de Familie mai 


bine de o sută de familii în care copiii se nasc şi sunt 
educați într-un ambient mult mai desăvârşit şi ecologic. 

Ştiu că mulţumită acestei ideologii, în multe regiuni 
ale Rusiei, Ucrainei şi Bielorusiei, mii de familii deja îşi 
clădesc Vetrele lor de Familie. Milioane de familii se 
pregătesc să facă acest pas, imediat ce baza legislativă 
va deveni cât de cât mai favorabilă. Multe familii se 
pregătesc să se ocupe cu mici afaceri în domeniul 
producţiei agroalimentare. 

Eu susţin pe deplin iniţiativa Guvernului şi a 
Preşedintelui F.R. de creare a condiţiilor favorabile 
construcţiei de locuinţe cu puţine etaje în împrejurimile 
oraşelor şi, de asemenea, atribuirea terenurilor agricole 
în scopul construirii de case cu terenuri aferente pentru 
fiecare familie. Consider că suprafaţa acestor terenuri nu 
trebuie să fie mai mică de un hectar, deoarece pe 
parcele mai mici este aproape imposibil să se creeze un 
ecosistem echilibrat şi autosuficient şi mici gospodării 
agricole. In cazul atribuirii de suprafeţe prea mici, 
aşezămintele din raza oraşelor nu vor deveni 
producătoare, ci, dimpotrivă, consumatoare, ceea ce va 
agrava ulterior şi aşa deplorabila condiţie ecologică şi 
socială din ţară. Găsesc ca este de vitală importanţă ca 
Guvernul şi Preşedintele F.R. să accelereze lucrările în 
această direcţie şi să elaboreze o lege adecvată pentru 
Vetrele de Familie. 

Mă adresez Preşedintelui şi Congresului American, 
Organizaţiei Naţiunilor Unite şi tuturor şefilor de state 
mânaţi de ideea înfloririi popoarelor care trăiesc în acele 
ţări, cu propunerea de a analiza şi lua în consideraţie 
Ideea Vetrei Familiei, drept ca pe una dintre cele mai 
eficiente proiecte de scoatere a ţărilor din criza 
economică globală şi de preîntâmpinare a catastrofei 
ecologice şi, de asemenea, de evitare a unei crize 
agroalimentare. 

O mare parte din popoarele Rusiei a îmbrăţişat 
proiectul Vatra Familiei şi îl consideră idee naţională. Fie 


ti Pee Ce et dinar 


ca această idee să devină internaţională şi ca ţările 
noastre să se întreacă în materializarea unui viitor 
minunat. 

Intelegerea profundă a ideii, promovarea şi 
susţinerea ei la nivel guvernamental în multe tări, va 
frâna depresia care acum se extinde. Şi va declanşa un 
proces internaţional constructiv şi inspirator. 

Mii de familii ruse au demonstrat deja efectele 
pozitive ale proiectului Vatra Familiei în practică. Aceste 
declaraţii de Vatra Familiei, au fost semnate de mai bine 
de o mie cinci sute de familii ruse, dintre cele care au 
trecut deja la crearea acestora spaţii. Lista e destinată a 
se lungi. 

Le urez succes şi inspiraţie tuturor oamenilor mânaţi 
de aceleaşi aspirații, în făurirea unui mediu de viaţă 
optim pentru familiile lor, în ţară şi în lume! 


Semnătura fondatorului (fondatorilor) Vetrei 


Cu trecerea timpului, acest document şi-a dobândit o 
viaţă proprie şi a trezit în mine un sentiment de tot mai 
crescută importanţă. Şi am început să fiu tot mai convins 
că nu buletinul, nu diploma sau medaliile, ci anume 
această declaraţie ar fi cel mai important document al 
omului. Intorcându-mă cu gândul la acest document, am 
tot încercat să pricep de unde vin aceste senzaţii. Textul 
sau limba pot fi diferite, însă nu ele sunt importante aici, 
ci esenţa. 

Am citit această declaraţie Anastasiei, i-am vorbit 
despre senzațiile mele şi am întrebat-o: 

—Tu cum crezi, Anastasia, de ce am avut aceste 
senzaţii? Şi de ce nu numai eu? Am vorbit cu multe 
persoane şi acestea au aceeaşi senzaţie: că această 
declaraţie are o mare însemnătate. Doar că nu e clar de 
ce nimeni nu ştie să explice. De ce? 

— Inţelegi, Vladimir, nici în mine nu s-a născut acest 
sentiment din prima. Dar, ca şi tine şi ceilalţi oameni nici 


ti Pee CE S aiani 


eu nu pot explica uşor de ce este important, ce cheamă 
aceste sentimente. Probabil ar trebui să reflectăm 
împreună. 

—Probabil. Eu am meditat de multe ori. Senzaţia 
persistă, dar de unde provine, nu am reuşit să înţeleg. 

Dintr-odată, Anastasia, ca şi cum ar fi vibrat şi s-ar fi 
iluminat toată, vorbi pronunţând apăsat fiecare silabă, 
aşa cum făcea de fiecare dată când încerca să sublinieze 
ceva: 

—Vladimir, eu cred că am înţeles de unde vine 
măreaţa ei însemnătate. Uite! Când Creatorul a plăsmuit 
lumea terestră, înainte de măreaţa Creaţie, El şi-a 
exprimat intenţia. A anuntat toate esenţele Universului, 
la întrebarea lor: „Ce-ţi doreşti tu aşa pasional?”, a 
răspuns: „Creaţia colectivă şi fericirea de la a ei 
contemplare”. 

—O fi chiar aşa important să-i anunţi pe toţi de 
intenţiile tale? 

—Desigur, e foarte important. Deoarece a-i anunţa pe 
ceilalţi înseamnă a te anunţa pe tine însuţi în primul 
rând. Să înţelegi ceea ce se petrece, să crezi în sine. 

Declarându-ţi prin cuvinte gândurile, tu de fapt le 
materializezi. Anunţându-i pe ceilalţi despre ele, tu îi 
inviţi la creaţia colectivă. 

—Şi de ce să-i inviţi pe toţi? Câte unu’ poate să râdă, 
altu' să se împotrivească sau să rămână indiferent. 

— Cei ce râd, cei ce rămân indiferenți sau se 
împotrivesc, vor trece de partea opusă. Ei sunt vitali 
pentru ca creaţia să fie completă, creaţia în care tu 
echilibrezi totul. 

—Sunt un pic tulburat, Anastasia. De unde vine asta? 

—Vladimir, şi eu mă tulbur. Precursorul noii ere pe 
Pământ este tocmai acest document. Aspiraţiile 
oamenilor  dindărătul lui poartă cu ele măreaţă 
conştiinţă. De-a lungul mileniilor, oamenii au trăit fără să 
dea un sens vieţii lor. Pentru ce s-au bătut, de ce? Ca să 


le dea ce, noilor generaţii? Ca să descopere ne- 
viabilitatea căilor alese? A căror căi? lar în sistem, 
femeile au născut prunci fără să le hărăzească un ţel în 
viaţă. Ce să ducă mai departe, nu au ştiut copiii lor. Şi au 
pierit civilizațiile terestre, ducându-şi traiul în rutină. 
Doar fărâmiţe din ele au rămas şi vţrfuri de săgeți. lar 
despre ai lor înaintaşi le-au fost inoculate păreri străine. 

Ce aştepta de la viaţă bunicul tău, Vladimir, tatălui şi 
mamei tale netransmiţându-le nimic? La rândul lor, ei ţie 
netransmiţându-ţi. Tu eşti continuarea lor. Spune-mi, ce 
continuitate au vrut ei în viaţă? 

— Nu ştiu. Probabil doar o continuitate şi-atât. 

— Se poate presupune orice. Dar tu poţi şti cu 
exactitate aspiraţiile vieților lor, asta nu e condiţionat de 
nimic. 

— Da, nu e condiţionat. La fel e şi pentru alţi oameni 
pe care-i cunosc eu. 

— Pentru prima oară, poate, după miliarde de ani, de 
parcă s-ar fi trezit în zori, a spus omul: 

Eu vreau! Imi încep creația şi generațiile de după 
mine vor trăi pe Pământul Făgăduinței. Şi îl vor 
îmbunătăţi! E de la sine înțeles că vor fi mai desăvârşiţi 
ca mine. Eu doar încep! Şi în urmaşi va trăi şi o fărâmiţă 
din mine! 

Se pot aduce numeroase exemple despre cum cele 
nespuse mor odată cu trupul. 

A meditat omul cum să le îmbunătăţească 
urmaşilor ambientul de viaţă şi a plantat un cedru pe 
bucăţica sa de pământ. La nu mult timp, omul a murit. 
Au trecut douăzeci şi nouă de ani, iar frumosul cedru 
stufos a atins înălţimea de paisprezece metri. Doar peste 
un an el ar fi trebuit să dea primele roade binefăcătoare, 
însă oamenii - copiii omului care l-a plantat - l-au tăiat. 
Au gândit: „De ce să stea aici copacul ăsta? Umbreşte o 
bucată de grădină, iar umbra sa împiedică roşiile şi 
castraveţii de pe strat să crească.” Şi au tăiat cedrul 
stufos. L-au tăiat pentru că omul nu şi-a rostit intenţiile 


cu voce tare. 

Ginghis Han a cucerit aproape o jumătate din 
popoarele lumii: Rusi', India, China şi Palestina, apoi le-a 
unit sub puterea lui, pentru ca să nu mai fie războaie. A 
construit drumuri, a redus dările, respecta tradiţiile şi 
culturile multor popoare şi nu a trăit în palate, ci în iurtă. 
l-a chemat la el pe înţelepţii lumii, încercând să înţeleagă 
împreună cu ei cum să facă lumea mai fericită şi cum să 
ajute popoarele să cunoască nemurirea şi viaţa veşnică. 
Printre imperiile lumii, al său a dăinuit cel mai mult timp. 
El ştia, atinse şi demonstră ceva, cu toate astea, imperiul 
lui s-a prăbuşit. lar Ginghis Han, de-a lungul veacurilor, 
continuă să fie cunoscut ca războinic. Cine ar putea să 
spună azi care era esenţa aspirațiilor lui? Deoarece, el nu 
le-a declarat. 

-Poate că au fost distruse sau zac pe undeva pe 
nişte pergamente. 

— Aspiraţiile sale nu sunt aşternute numai pe 
pergamente. Ar trebui să se fi păstrat în inimile 
oamenilor. Nu a reuşit Ginghis Han să le facă auzite atât 
de bine încât să se păstreze peste veacuri, să se 
transmită din generaţie în generaţie. 

— Impresionante exemplele! Ne putem doar mira 
cum de atâtea milioane de ani, oamenii nu au dat nicio 
însemnătate necesităţii de a-şi face cunoscute aspiraţiile. 
Acum şi eu gândesc: acest document este prevestitorul 
unei noi ere! Spune-mi, Anastasia, cum să faci cunoscute 
aspiraţiile în faţa ta şi în faţa celorlalţi oameni? 

— Vladimir, în cărţile tale sunt aşternute aspiraţiile 
mele. Şi dacă e nevoie şi de concretitudine, atunci spune 
aşa: „Din întregul Univers, voi strânge cele mai bune 
sunete şi din ele note muzicale şi combinaţii de litere voi 
crea. Poeţilor vremii tale şi barzilor, Vladimir, le voi cere 
să le cânte. Şi multă lume le va auzi cu sufletele. Să 
interpreteze oamenii pe limba lor şi să modeleze 
răsăritul Pământului şi minunata sa înflorire. Când peste 
tot Pământul omul va fi aşternut un ambient armonios, 


printre buni vecini, eu îi voi ajuta şi pe nepoţii noştri să-şi 
clădească Vatra lor de Familie, Spaţiul lor Natal." 

—Şi ce să spun eu, cum să sune declaraţia mea în 
faţa oamenilor? 

—La asta trebuie să se gândească fiecare în parte. 

—Da. Desigur, fiecare singur. Chiar de proiectul meu, 
deja existent, a răsunat. Ce să-i mai adaug, o să văd 
singur... 

O să le cer şi tuturor cititorilor să se gândească la 
asta. Acest document este necesar, e cea mai 
importantă trimitere a părintelui Vetrei de Familie către 
generaţiile viitoare ale neamului. Îndrumător venit din 
popor, putere la orice nivel, comunicare inter- 
generaţională. Bine dacă este frumos formulat. Un 
asemenea document se va păstra în fiecare familie ca un 
tezaur care, laolaltă cu Cartea Neamului, va crea o bază 
de pornire. 

Omul îl va citi cu emoție şi recunoştinţă în a sa 
grădină şi peste o sută de ani, şi prin asta îşi va aminti 
de părintele fondator. Câte unul, rătăcit prin vâltoarea 
vieţii, va cotrobăi printre lucruşoarele ponosite ale 
părinţilor şi va da de acest document şi-l va citi aflând 
despre aspiraţiile lor. In acest om va lua naştere dorinţa 
de a le îndeplini. Şi mai gândesc eu, nu ar fi rău dacă 
aceste documente ar fi înmânate şi fiecărui membru din 
conducerea locală şi din ONU. De asemenea, mai găsesc 
că ar fi de bun simţ ca în cadrul ONU să fie instituită o 
conferinţă anuală cu numele: Vatra Familiei viitorului. 


i >» 


Hectarul meu unic 


Anastasia are, în opinia mea, o trăsătură nu tocmai 
plăcută. Deţine un volum colosal de informaţii, răspunde 
cu multă plăcere la întrebări, însă la unele refuză 
categoric să dea răspuns. Acest mod categoric al ei, 
uneori deranjează. Alteori înfurie de-a dreptul. Şi chiar de 
observă nervozitatea şi iritarea, nu-şi părăseşte poziţia 
fermă. 

De exemplu, refuză categoric să expună un plan 
demonstrativ al Vetrei ei de Familie sau aspectul general 
al acesteia. 

„... Dacă aş face aşa, m-aş amesteca în actul tău de 
creaţie, Vladimir, gândurile ţi le-aş încetini. Şi proiectul 
nu-l vei mai crea tu, ci eu. Nu va mai fi fructul tău”, 
argumentează ea şi mai spune multe altele. 

Însă în mintea mea, tocmai a luat fiinţă o chestiune 
serioasă şi nesoluţionabilă legată de structura Vetrei. M- 
am tot gândit cum s-o conving pe Anastasia să mă ajute 
sau cum să-i explic că problema e fără soluţie, astfel 


met Pen (să atei dinte 


încât eu să nu mai irosesc timp inutil. 

Încă odată am încercat să o fac pe Anastasia să se 
răzgândească şi să-şi încalce principiile. Am ales 
momentul potrivit: ziua era însorită, iar taigaua aromată. 
Anastasia şedea sub un cedru şi îşi împletea în cosiţe 
părul ei de aur. Eu mă plimbam înainte şi înapoi pe lângă 
ea încercând mintal să aleg argumente esenţiale. A 
vorbit ea prima. Cu un zâmbet dulce a întrebat: 

—Vladimir, te frământă gânduri încurcate... Tu îmi 
eşti alături, aici, şi-n acelaşi timp eşti departe de aceste 
locuri. 

M-am aşezat lângă Anastasia şi am început să 
vorbesc, încercând să fiu pe cât posibil convingător. 

—inţelegi, Anastasia, s-a creat o situaţie din care, 
fără tine, nu am cum să mai ies. 

— Ce situaţie, Vladimir? 

— Acum şapte ani, nu departe de oraşul Vladimir, 
mergând prin zonă cu jeep-ul meu, am rămas 
împotmolit. Maşina a intrat într-un şanţ, am scos-o cu un 
tractor. Aşteptându-l pe tractorist, mă uitam la imaşul 
abandonat, năpădit de buruiene. Locul era foarte 
pitoresc; imaşul era împrejmuit de pădure, în faţa pădurii 
curgea un pârâiaş, în apropiere se zărea un lac. Am 
gândit: ce bine dacă aici s-ar înfiinţa un sătuc alcătuit din 
Vetre de Familie. Oamenii să-şi ridice căsuțe frumoase, 
să pună flori, să planteze livezi şi să facă drumuri 
acătărea. 

Şi, culmea, la abia un an după aceea chiar aşa s-a şi 
întâmplat. Cititori ai seriei Cedrii sunători ai Rusiei şi-au 
luat terenuri şi şi-au încropit gospodării. Organizatorii m- 
au invitat să-mi iau şi eu un hectar, iar eu, într-un mod 
inexplicabil, m-am învoit. Probabil din intenţia de a-i 
susţine. Doar că de hectar nu m-am ocupat niciodată. 
Uneori, pentru lungi perioade de timp, chiar şi uitam de 
el. Am sunat de două ori şi am cerut să însămânţeze 
muştar ca să îmbunătăţească solul fertil. Solul este 
foarte slab, stratul fertil are abia vreo cincisprezece- 


douăzeci de centimetri, apoi, dedesubt este un strat de 
treizeci de centimetri de nisip, după care doar argilă. 

Am uitat cu totul de hectarul meu. Eu am apartament 
şi o casă la ţară, nu departe de oraş. Tu o ştii, Anastasia. 
Şi în Siberia am unde locui. 

Insă s-a întâmplat ca doar după cinci ani să merg 
acolo, unde mi s-a împotmolit jeep-v/. Din depărtare am 
rămas uluit de ceea ce vedeam. Îţi imaginezi, Anastasia? 
Există minuni! Pe ambele maluri ale lacului, acolo unde 
înainte se întindea o pustietate, acum se înălţau case. 
Erau de multe feluri. Mari, robuste sau cu totul mici. De 
la şosea la case erau alei din pietriş. Oamenii au luat 
terenurile abandonate dimprejurul lacului şi şi-au încropit 
gospodării pe ele. 

Mi-a venit în memorie cum m-imaginam să văd măcar 
o Vatră de Familie în timp ce stăteam lângă jeep-ul 
împotmolit. Şi acum... ia te uită! Oamenii s-au aşezat 
împrejurul lacului. Pe o paragină năpădită de buruieni, 
din jurul unui lac, a luat naştere o insuliţă de pe noua 
Rusie fericită. 

—Înseamnă că visul tău a fost puternic, Vladimir, şi 
just. ELE l-au acceptat. Şi acum tu contempli 
materializarea lui şi cum creşte. 

— Ar fi trebuit să fiu mai atent la ce visam acum cinci 
ani lângă jeep. De ştiam cum aveau să se aranjeze toate, 
l-aş fi sufocat încă din faşă - acest vis. Nu am luat în 
calcul un detaliu, Anastasia. Acum o să-ţi povestesc totul 
de-a fir a păr. Am nevoie neapărat de sprijinul tău! 

— Atunci spune în ordine, Vladimir. 

— Cu cinci ani în urmă mergeam cu jeep-ul însoţit de 
un localnic pe o alee de pietriş. Mă interesa un loc. Am 
lăsat maşina pe un hectar invadat de iarbă. În stânga, pe 
un alt hectar, se vedea un container de şantier, alături 
de acesta o casă cu acoperiş frumos. Nu avea încă 
geamuri la ferestre, însă, după toate aparentele, oamenii 
de acolo îşi rânduiau viitoarea gospodărie. La dreapta 
hectarului abandonat se ridica o altă casă frumoasă, de 


lemn, cu dependinţe, saună şi un iaz. Acesta din dreapta 
se mândrea cu straturile de flori şi, bineînţeles, cu 
oamenii care-l înfrumuseţau. 

l-am spus însoţitorului meu: „Am impresia că aceste 
parcele de câteun hectar îşi au soarta legată de oameni.” 

„Şi eu cred la fel”, a răspuns omul. Probabil fiecare 
om din lume are hectarul său de pământ, dar încă nu ştie 
nimic sau a uitat de el". 

Eu am continuat: „Când este abandonat un imaş 
întreg nu e aşa trist, deoarece fiecare parcelă se află în 
aceeaşi stare, ca nişte copii ai străzii. Insă aici situaţia e 
alta. La dreapta şi la stânga, parcelele sunt îngrijite, se 
construieşte pe ele, în timp ce, iată, acest hectar e ca un 
copil orfan.” 

Însoţitorul meu tăcea şi se fâstâcise parcă, cu capul 
lăsat, de ca şi cum i-ar fi fost ruşine atât pentru hectarul 
abandonat cât şi pentru omul care îl lăsase în paragină. 

Şi-atunci l-am întrebat: „Al cui e acest hectar?” „Al 
dumneavoastră, Vladimir Nicolaevici”, a răspuns 
tovarăşul meu de drum, fără să ridice capul. „Al meu?” 
„Da. Ne-am strâns mai mulţi şi am făcut o intrare pe 
teren. Tuburile le-am pus în canal şi le-am acoperit cu 
prundiş. În loc de stâlpi la poartă, de ambele părţi am 
sădit câteun brădişor. Şi atât. În rest, fiecare are grijă de 
terenul său.” 

Am coborât din maşină. Pe hectarul meu, de formă 
pătrată, cu laturile de aproximativ o sută de metri alipit 
de pădure, creştea doar buruian. Nu părea doar un copil 
abandonat, ci părea mai suferind chiar decât un orfan. 
Până şi un copil orfan are unde merge, să-şi găsească 
prieteni şi să facă ceva. Hectarul meu, această 
posibilitatea nu o avea. 

Mă plimbam pe perimetrul terenului şi prin buruian 
am zărit două floricele. Era toamnă - septembrie - însă 
cele două flori înfloriseră. Din drum nu se vedeau, 
deoarece buruianul era înalt. „la te uită, am gândit eu, şi 
hectarul meu vrea să fie frumos. Cine ştie cum au 


nimerit aici seminţele celor două floricele, însă au 
crescut şi se agaţă hectarul meu de mine cu aceste două 
flori, ca un copilaş cu mânuţele, de parcă mi-ar cere să 
fac ceva.” 

lar în mine a luat naştere o dorinţă puternică de a 
face ceva acolo cu orice preţ, să nu fie mai prejos de alte 
locuri, ba chiar mai bine de s-ar putea. Nu ştiu de unde 
mi-a venit această dorinţă. Şi nici nu m-am gândit la 
acest hectar ca la Vatra Familiei mele. Vroiam doar să 
fac totul cum se cuvine şi frumos. Ba mai mult, îmi 
doream să devină cel mai frumos loc dintre toate. Şi 
poate, pe viitor, vreun nepot să fie atras de acest loc. 
Când va deveni cel mai frumos dintre toate. 

Adesea m-am gândit la hectarul meu. Am schiţat pe 
hârtie planul construcţiilor gospodăreşti, am făcut o listă 
cu plantele ce ar fi trebuit să crească acolo. Aveam de 
terminat de scris o carte şi multe alte obligaţii cotidiene, 
însă acest hectar îmi prindea gândurile, uneori chiar 
distrăgându-mă plăcut de la problemele neplăcute. Este 
uluitor, însă tocmai mulţumită terenului am reuşit să 
scap de o serie de complicaţii şi probleme psihologice. 
Există un mister în legătura dintre om şi pământ. O 
interacţiune  însufleţită. Dorinţa mea de a-mi 
înmfrumuseţa şi îngriji pământul deveni din ce în ce mai 
intensă. 

— În tine a încolţit o dorinţă frumoasă, Vladimir, chiar 
pasionantă, simt. Şi el te va ajuta. 

— Cine el? 

— Hectarul tău. Ai spus că-ţi ocupă gândurile şi ţi le 
îndepărtează de probleme neplăcute. 

— Anastasia, hectarul acela are nişte complicaţii 
îndeajuns de grave, e ca un copil cu malformații 
congenitale. 

— Ce are? 

— Pe acele terenuri nu creşte nimic în afară de 
buruian. Legumele nu ies. Oamenii nu pot sădi grădini 
normale. În vecinătate e un sat de vreo două sute de ani, 


oii Pee (6 et binare 


însă nici ţăranii de acolo nu pot face grădini normale. Pe 
aceste terenuri, stratul de sol fertil e foarte subţire, sub 
el e doar argilă. Primăvara apa stagnează alung pe 
deasupra, iar vara, dacă-i ploioasă, la fel. Rădăcinile 
multor culturi nu se pot stabili în argilă. Chiar de sapi 
groapa adâncă şi o umpli cu sol fertil, ca să sădeşti 
copaci, nici aceştia nu rezistă şi pier. În groapa de argilă, 
în sezonul ploios se va aduna apă, argila o păstrează, 
astfel rădăcinile putrezesc. 

—Nu cred să fie chiar fără ieşire situaţia, aşa cum ai 
descris-o tu, Vladimir. Spune-mi, oamenii cum privesc 
condiţia asta? Se descurajează? 

—Nu se descurajează. Pentru mulţi dintre ei, aceste 
terenuri reprezintă ceva drag, ceva veşnic. La unii vin 
părinţii, trăiesc un timp, apoi cer să nu fie duşi la cimitir 
când vor muri, ci să fie îngropaţi în grădina gospodăriei. 
Totul pare în regulă, însă pe mine mă îngrijorează faptul 
că pământul nu rodeşte cum se cuvine. Am regretat 
chiar, că am visat ca în acest loc să ia fiinţă un 
aşezământ. Acum mă simt oarecum vinovat. 

— Acum cum procedezi cu hectarul tău, Vladimir? 

— Nu am de gând să-l abandonez. Cred că o ieşire ar 
trebui să existe. 

— Aşa cred şi eu. 

— Am căutat-o, da’ n-am găsit-o. lată de ce te rog pe 
tine să mă ajuţi. 

— Care-i cerința ta, Vladimir? Formuleaz-o în detaliu. 

M-am bucurat că Anastasia se interesa serios de 
problema mea şi am decis să i-o formulez cât mai 
complicată posibil. Altfel ar fi putut să nu o atragă ideea. 
l-am explicat: 

— Anastasia, vreau din suflet, ca pe hectarul meu şi 
pe altele să crească meri, pruni şi peri, vişini şi cireşi. Şi 
să răsară viţa de vie! Flori frumoase şi tot soiul de 
tufişuri cu fructe. Şi ca toate acestea să se întâmple cu 
eforturi materiale minime, care să se afle la îndemâna 
oamenilor obişnuiţi, nu a bancherilor milionari în dolari. 


oii Pee CES aiani 


— Asta-i tot, Vladimir? 

— Nu, Anastasia, nu e tot! Te mai rog... Să fie totul în 
aşa fel încât să se întâmple nu mai târziu de trei ani de 
acum încolo. 

— Mai bine patru sau cinci. 

— Nu, doar trei! 

— Ai ridicat o problemă bună, Vladimir. Când o vei 
rezolva, eu o să mă bucur tare. 

Acest răspuns m-a pus pe jar, am sărit ca ars, dar m- 

am abținut şi nu am spus lucruri urâte. Am încercat să 
mă calmez, pe cât s-a putut, şi i-am explicat: 
_ — Anastasia, eu nu te rog doar pentru mine. Înţelege! 
În acel loc trăiesc deja trei sute de familii. Îşi clădesc 
Vetrele de Familie. Au înţeles şi au simţit spusele tale. A 
devenit un vis pentru aceşti oameni! Însă ei s-au stabilit 
şi se gospodăresc pe un pământ care nu e deloc fertil. 
Chiar şi din documente reiese asta. In altă parte, oamenii 
nu au reuşit să obţină terenuri. Înainte de perestroika, 
aceste terenuri aparţineau sovhozului!. Statul, pe atunci, 
a încercat să amelioreze terenurile, să le dreneze; au fost 
implantate conducte de drenaj în pământ pentru a 
elimina apa, însă, cu toate astea, în afară de cereale nu 
s-a făcut niciodată nimic altceva. 

Astăzi, tot acest proces de ameliorare a fost întrerupt, 
lipsesc mijloacele, deci practic nu se mai poate nimic. Și 
nici nu ar mai avea sens, de vreme ce nu a ajutat cu 
nimic. Cum să îmbunătăţesc consistenţa stratului fertil 
pe hectarul meu? 

Pe lângă asta, nici nu reuşesc să finalizez proiectul de 
amenajare a proprietăţii. Aş vrea să fac totul repede şi 
frumos. Trebuie să-i ajung din urmă pe cei care m-au 
întrecut cu cinci ani. lată ce-ţi cer eu ţie: să-mi faci 
planificarea şi să alegi culturile pe care să le pun. 

—Desigur, planificarea e foarte importantă. 
Planificarea e etapa de creaţie a viitorului cu ajutorul 


10 Sovhoz (rus. CoBxo3) - gospodărie agricolă de stat (n.t.) 


minţii, după care vine etapa materializării. Dar dacă mă 
însărcinezi pe mine cu planificarea, atunci ce se va 
materializa pe această bucată de teren? 

—Ţi-am spus că şi eu planific, doar că mi-e frică să nu 
greşesc. Uite, de exemplu, în practică m-am lovit de o 
problemă, în aparenţă banală - gardul viu. 

Din câte se pare, nu e deloc aşa de simplă. Gardul se 
poate îmbunătăţi la infinit, doar că e nevoie de 
cunoştinţe nu mai puţine decât ale unui constructor de 
nave spaţiale. Trebuie ştiut ce plante înfloresc şi în ce 
perioadă a anului, ce sol necesită, ce înălţime atinge în 
timpul verii, ce flori face şi cum se vor asorta cu florile 
altor plate şi multe, multe altele. Am planificat să fac 
unele părţi din chirpici de lut, însă specialiştii spun că 
apa îi spală. Îți imaginezi? Voi angaja oameni, voi 
construi, apoi voi deveni ţinta batjocurilor. 


—Vladimir, chiar de săvârşeşti o greşeală, aceasta va 
fi a ta, şi se va materializa. De aceea, planificarea trebuie 
s-o faci tu însuţi. Ai putea, desigur, să te sfătuieşti cu 
câte cineva, însă decizia finală, în cazul de faţă, va trebui 
să fie a ta. Primăvara poţi semăna culturi anuale, când 
vor creşte tu le coseşti şi le foloseşti ca îngrăşământ. In 
fiecare an la fel. 

—Nu pot aştepta, eu vreau repede, altminteri se mai 
duce un an... 

Poate că nu se merită să te grăbeşti. Mai bine să 
faci totul pe aşezate. Dacă te hotărăşti să faci totul într- 
un an, vei fi imediat limitat în alegere, iar toamna, când 
toate plantele anuale se vor usca şi gardul tău viu va 
rămâne fără verdeață, vei rămâne dezamăgit. În schimb, 
de faci totul cum se cuvine, vei primi mai multe emoţii 
pozitive. Bineînţeles, se mai poate face şi în varianta 
grăbită... 

Anastasia s-a gândit o clipă şi, din câte mi s-a părut 


mie, a încropit o variantă de urgenţă. lată din ce consta. 


Bariera neîncrederii 


— Ceea ce ceri tu, Vladimir, este realizabil, eu simt că 
este, doar că tu nu vrei să cauţi soluţia singur. In loc să 
îţi cheltui energia pentru a căuta o rezolvare, tu te laşi în 
baza mea, poate-o găsesc eu... 

Singur ţi-ai ridicat o barieră dinainte - bariera 
neîncrederii în forţele proprii! Tratând cu mine, tu o 
fortifici din ce în ce mai mult. Dincolo de ea, Vladimir, de 
partea cealaltă a barierei neîncrederii în propriile puteri, 
înfloresc încântătoare grădini, minunate flori, printre ele 


trăiesc oameni fericiţi, dar tu toate astea nu le vezi - te 
încurcă bariera de tine însuţi ridicată! 

Dacă îţi voi găsi eu soluţia, bariera se va întări şi mai 
mult. În timp ce soluţia e banal de simplă... ceea ce mă 
întristează. Gândeşte-te, de ce nu o găseşti singur? Nu 
vrei să crezi că eşti capabil. 

Cu siguranţă te-ai adresat mie, gândind că sunt un 
soi de magiciană capabilă, printr-o putere neomenească, 
să găsească soluţia la problema ta. Insă eu nu sunt o 
magiciană. Eu captez din Univers informaţia despre 
orice, despre toate cele ce le ştie El, folosindu-mă de 
sentimente, însă de acest lucru este capabil oricare om 
sănătos fizic care gândeşte curat şi care nu şi-a ridicat 
singur bariera neîncrederii în forţele proprii. 

Informaţia din Univers seamănă foarte mult cu ceea 
ce poate conţine un super-computer. Posesorul unui 
computer atinge câteva butoane şi primeşte informaţia 
necesară. Acum imaginează-ţi, Vladimir, că tu, în loc să 
apeşi câteva taste, ceri ajutor de la mine. Omul are o 
nevoie constantă de informaţii, iar dacă nu ştie să atingă 
acele câteva taste, atunci alături de el va trebui să se 
afle în permanenţă cineva priceput. 

—Din computer ştiu cum să scot informaţiile, de la 
Univers nu. 

— E simplu! Foarte simplu! Caută singur soluţia la 
probleme. Trebuie să crezi că eşti tocmai cel care 
găseşte informaţia cea autentică. Cea veritabilă! 

— Da, mă tot gândesc, de un an întreg mă gândesc, 
dar nu găsesc nici un răspuns. 

—Ţi-am spus doar, răspunsul nu poate depăşi bariera 
ridicată de tine, iar cererea ta fierbinte către mine nu 
face altceva decât să confirme asta. Problema nu o să ti- 
o rezolv eu. 

Refuzul categoric al Anastasiei de a mă ajuta m-a 
indignat. 

— E clar că nu mă vei ajuta. De regulă eşti foarte 
hotărâtă, nicio argumentare nu te va mişca de pe poziţie, 


i-am aruncat eu cu ironie amară. 

— Repet: acolo deja locuiesc trei sute de familii. 
Doamne fereşte să mai fie la fel şi în alte locuri! Cert e că 
acolo simt deja trei sute... 

— Vladimir, e posibil ca tocmai Dumnezeu să fi 
predispus condiţia asta. Imaginează-ţi, dacă solul ar fi 
fost fertil de la început, poate că oamenii nici nu aveau 
să obţină aceste terenuri. Posibil ca chiar Dumnezeu să fi 
aranjat astfel ca administraţia să considere terenurile 
improprii pentru culturi sau grădini. Se poate ca oamenii 
de acolo să fie luaţi în batjocură, despre ei să se spună 
că nu vor avea parte de oaze paradisiace, dar va ajunge 
doar o scânteioară de informaţie care să penetreze la cel 
puţin unu dintre ei şi pe acest pământ vor răsări miliarde 
de floricele şi iarbă, iar în pomi fructe. 

—Da, este posibil să pătrundă o scânteioară, însă am 
vrea să trăim acum, astăzi, şi posibil cu viziunea unui 
viitor minunat, nu cu cea a deznădejdii. 

Pe neaşteptate am simţit căldură în spate şi m-am 
întors. Lângă mine stătea fiul, Volodea. Privirile noastre 
s-au întâlnit, iar neobişnuita căldură s-a amplificat. 

Volodea, la chip seamănă cu Anastasia şi, poate, un 
pic şi cu mine pe vremea când eram încă tânăr. E înalt 
cam cât mine. Formele corpului încă juvenil se 
evidenţiază printr-o structură robustă şi atletică, dar nu 
ca aceea a culturiştilor formaţi artificial, ci printr-o 
armonie ideală. 

Privirea... Seamănă privirii tandre a Anastasiei, însă 
mai e şi altceva... înţelegeţi, în privirea lui se citeşte o 
încredere neobişnuită. Neobişnuită şi oarecum confor- 
tantă, de ca şi cum nu ar cunoaşte existenţa 
neajunsurilor vieţii sau nu şi-ar închipui situaţii pe care 
omul să nu le poată depăşi. 

S-a înclinat în faţa mea, apoi i s-a adresat Anastasiei: 

—Mama, eu am auzit ce vorbiţi. Permite-mi să 
vorbesc şi eu, să îţi spun opinia mea. 

S-a plecat cu respect în faţa Anastasiei şi a aşteptat 


în linişte răspunsul ei. 

Pentru prima oară vedeam sau simţeam cu cât 
respect şi cu câtă dragoste i se adresa el Anastasiei. Fără 
acordul ei, cu siguranţă nu şi-ar fi început discursul. 

Anastasia l-a privit cu atenţie, dar nu s-a grăbit să-i 
răspundă. În privirile ei nu se citea severitate, ci, mai 
degrabă, tandreţe şi respect. 

„Straniu, am gândit eu, de ce nu răspunde la o 
întrebare atât de simplă? Viteza ei de gândire e atât de 
mare, încât într-o pauză atât de lungă ar fi putut pune la 
punct o mulţime de variante de evoluţie a evenimentului. 
Şi-apoi, ce era de gândit aici?” 

Într-un târziu a vorbit: 

—Vorbeşte, fiule, eu cu tatăl tău te vom asculta cu 
atentie. 

—Eu sunt de părere că ar fi bine şi corect să-l ajuţi pe 
tata. Eu simt că pentru el, problema este importantă. ŞI 
dacă tu-l ajuţi, bariera neîncrederii în sine şi în propria 
inteligenţă nu se fortifică, ci se coboară. E posibil chiar să 
cadă parţial. Consider vital ca tu să-l ajuţi. 

După acestea, Volodea a tăcut. 

Anastasia a lăsat iar ceva timp să treacă înainte să 
răspundă. Cu un zâmbet pe faţă l-a privit dulce pe fiu, 
apoi a spus: 

— Bineînţeles, tu ai dreptate, fiule, în situaţia de faţă, 
tata are într-adevăr nevoie de ajutor. Volodea, ajută-l tu 
pe tata, te rog. Voi doi, împreună cu ceilalţi oameni, veţi 
găsi soluţia. Cel mai bine ar fi să începeţi să o căutaţi 
tocmai acum, aici. Eu nu mă amestec! 

Anastasia s-a întors şi s-a depărtat încetişor, la câţiva 
paşi s-a răsucit către noi şi a adăugat: 

— Vă aşteaptă o muncă creativă interesantă. Să 
îmbunătăţiţi spaţiul de viaţă în mod evident şi 
semnificativ. 

Stăteam faţă în faţă cu Volodea şi l-am întrebat: 

— Spune-mi,  Volodea, tu poţi utiliza întreaga 
informaţie din Univers, la fel ca mama? Mulţi gânditori 


vorbesc despre ea. Stanislav Lem, un scriitor faimos, a 
spus despre Univers că este un supercomputer. Şi că 
fără acesta nu facem nimic. Tu reuşeşti să te foloseşti de 
el? 

— La fel de repede ca mama, nu. 

— De ce? 

— Pentru că mama e de rasă. 

— Ce înseamnă de rasă? — am întrebat eu mirat. 

— Înseamnă că în ea s-a conservat gena Omului 
Primordial. 

—în tine de ce nu s-a păstrat? Am înţeles... 

Şi în sinea mea am adăugat: „Pentru că eu, tatăl tău, 
nu sunt de rasă. Probabil aşa i-a explicat şi Anastasia. Și 
dacă-i aşa, de ce a decis să dea viaţă unui copil de rasă 
îndoielnică? Nu a găsit pe altul, va să zică?...” 

Fiul mă privea atent înțelegând, probabil, la ce mă 
gândesc şi a spus: 

— Mama te iubeşte foarte mult, tăticule, hai să-ţi arăt 
două chestii. 

— Hai să mergem, am aprobat eu şi am pornit în 
spatele fiului. 

Ne-am apropiat de intrarea în bârlogul în care am 
înnoptat cu Anastasia la prima întâlnire. Volodea a urnit 
o piatră, deschizând calea spre un fel de peşteră sau 
groapă lungă. A băgat mâna acolo şi a scos, ca dintr-un 
seif, o sticlă goală de coniac şi un bastonaş. 

Am înţeles imediat că era vorba despre sticla din care 
eu băusem coniac atunci, la prima întâlnire, în timp ce ne 
odihneam. „la te uită, a păstrat sticla”, am gândit eu. 

— Dar bastonaşul acela ce e? — l-am întrebat eu. 

— Este bastonaşul cu care ai vrut s-o baţi pe mama 
atunci când s-a împotrivit ca tu să mă dai pe mine 
nenăscut încă, la şcoală (educaţie). 

— Bastonul putea chiar să nu-l ţină... — am spus eu 
încurcat. 

— Mama spune că, atunci când îl ţineai în mână, erai 
pătruns de o sumedenie de energii. Acum, pentru ea a 


devenit foarte preţios. ` 

— Şi ce face ea cu obiectele acestea? In sticlă ar 
putea pune apă. 

—Mama nu ia apă cu sticla. Deseori vine în acest loc, 
mută piatra, ia în mână sticla şi bastonaşul, le priveşte 
zâmbind şi pronunță unele cuvinte. 

Tata, ea a făcut astfel încât tu să trăieşti veşnic! Din 
vreme în vreme să adormi câteo clipă, ca apoi să te 
retrezeşti într-un corp nou. 

— Cum se poate face asta prin cuvinte? — am 
întrebat eu uimit. 

— Din cuvinte se pot crea multe, mai ales atunci când 
aceste cuvinte sunt rostite de mama. O face des. 

— Care sunt aceste cuvinte, Volodea? — l-am întrebat 
eu pe fiu. 

Fiul meu a început să recite aidoma unor versuri, 
cuvintele adesea rostite de Anastasia în acest loc. 

— lubitul meu, veşnicia se aşterne la picioarele 
noastre. Viaţa îşi intră de fiecare dată în drepturi. Razele 
soarelui strălucesc primăvara, în veşminte noi se 
îmbracă Sufletul, dar şi corpul terestru îmbrăţişează pios 
pământul. Floricelele abia înflorite şi iarba răsar în 
primăvară din trupurile noastre. lar dacă prin Universul 
infinit în mici fărâmiţe te vei disipa, necredinţă cu tine 
păstrând şi prin veşnicie rătăcind, din pulbere, iubitul 
meu, eu te voi aduna. 

— Şi eu am auzit odată aceste cuvinte de la 
Anastasia, însă am crezut că e doar un discurs frumos, 
nu mi-am închipuit că ar putea avea o semnificaţie 
anume. 

— Da, tăticule, au o semnificaţie precisă. 

— la te uită! — am continuat eu. —lţi mulţumesc 
mult, Anastasia, pentru veşnicie! 

— Când o revezi, tu spune-i mulţumesc cu încredere 
în cuvintele ei. Ea se va bucura infinit de mult. 

— O să-i spun. 

— Acum trebuie să rezolvăm problema pe care o ai 


tu, tata. Este deja a noastră, a amândurora. Hai să 
mergem la lac. Pe nisip o să schiţez macheta hectarului 
tău de pământ şi ne vom gândi împreună cum să 
dispunem totul. Vom medita alung până ce va veni 
soluţia justă. 

Mergeam în spatele fiului meu şi gândeam: „Oh... De 
unde să scot eu soluţia? Rezolvarea unei chestiuni ca a 
mea, nu se găseşte nici în literatură, nici în Internet. Am 
căutat-o peste tot, dar nu am reuşit nimic. Am cerut 
sfaturi de la specialiştii agronomi, dar nici aceştia nu mi- 
au oferit o soluţie demnă de luat în consideraţie. 

Volodea...? Evident nu a avut de unde să citească 
despre aşa ceva şi nu are nici capacităţile Anastasiei. Nu 
e capabil să utilizeze informaţiile universale. Şi dacă-i 
aşa, de unde să mă ajute, cu ce? Cu toate astea, uite-l 
cum merge de cutezător, de parcă ar fi deja sigur că 
rezolvă situaţia. Aici e nevoie de ceva concret, serios, nu 
de căutări sterile." 

Şi am decis să-i vorbesc: 

—Opreşte-te, Volodea, hai să ne aşezăm aici, pe 
trunchiul acesta. Trebuie să vorbim serios. 

— Bine, tata, hai să ne aşezăm. Te ascult cu atenţie. 

—Acum o să-ţi dezvălui nişte chestii, sigur nu prea 
plăcute ţie, dar sunt obligat să o fac. 

—Vorbeşte, tata, eu primesc şi ce nu e plăcut, nu mă 
supăr. 

—Tu trebuie să înţelegi că Anastasia te-a îndemnat 
pe tine să mă ajuţi, ca eu să încetez să o mai cicălesc pe 
ea. Însă tu nu o să mă poţi ajuta nici pe mine, nici pe cei 
care-şi încropesc acolo gospodăriile. Nu eşti înzestrat cu 
harurile mamei, cât despre agrotehnică, nu ai nicio 
cunoştinţă. Nu ştii ce e aia amenajare peisagistică, nu-i 
aşa? 

— Amenajare peisagistică? Cred că e o muncă prin 
care omul se pregăteşte să-şi înfrumuseţeze spaţiul 
înconjurător. 

— Cam aşa ceva. Doar că pentru a-l înfrumuseţa, 


oameni înzestrați studiază prin şcoli câte cinci ani de-a 
rândul, uneori chiar şi mai mult, fac schimb de informaţii, 
desenează tot felul de schiţe. Ai văzut vreun aşezământ 
amenajat aşa? 

_ — Odată am mers cu mama într-un sat şi am văzut. 
Imprejurul caselor, pe terenuri, oamenii... 

—Tu ai văzut nişte simple curţi, fără nicio amenajare 
specială. 

— Da, tăticule, nişte curţi, însă atunci mi-am imaginat 
cum mi-aş dorit eu să-mi aranjez gospodăria. Am meditat 
şi mi-am imaginat adesea. 

—Doar imaginația nu ajunge. Sunt necesare 
cunoştinţe vaste şi concrete - cunoştinţe pe care tu nu le 
deţii. De aici rezultă că nici nu ai pe ce bază să gândeşti. 
Cât despre mine, mă tot gândesc deja de mai mulţi ani. 
Şi nu numai; am cerut sfaturi de la specialişti, însă totul 
în van. Doar cu gândurile noastre, situaţia solului nu o 
vom rezolva. Stau şi mă gândesc totuşi că ai putea să ne 
ajuţi. Am un plan. Va trebui să mă ajuţi s-o conving pe 
Anastasia să se ocupe de problema asta. Dacă insistăm 
în doi, va ceda. 

—Dar mama a luat deja o hotărâre. Decizia ei e 
ajutorul pentru noi! Eu nu-i pot cere mamei să-şi schimbe 
decizia. 

— la te uită la el! Nu-şi permite să ceară! — am 
răbufnit eu. —Va să zică, atunci când mama îţi spune 
„ajută-mă”, tu o asculţi fără să crâcneşti, dar când îţi 
cere tatăl tău ceva, imediat, chiar fără să gândeşti, „nu 
pot face asta”. Ce educaţie! Nici un respect faţă de cei 
mai în vârstă! Faţă de tatăl tău! 

_—Eu te respect mult, tata, a răspuns calm Volodea. 
—lţi îndeplinesc cerința şi te ajut. 

— Ah, deja e mai bine! Acum hai să ne plimbăm pân' 
se înserează, apoi mergem la Anastasia cu feţe 
îngrijorate. Ea nu o să reziste şi o să ne ajute. 

—Tata, când am spus că te voi ajuta, eu aveam în 
vedere că vom rezolva împreună - noi doi - problema 


mei Pt CEN aiai 


legată de ameliorarea solului. Facem macheta şi 
amenajăm gospodăria. 

— Aşa! Deci, vom rezolva noi doi?! Dar tu ai măcar 
idee?... Vino cu mine, las’ că înţelegi!... 

In aceeaşi clipă ne-am îndreptat înspre râu. 

Am schiţat pe nisip planul hectarului din apropierea 
pădurii. Cu beţigaşe şi crenguţe de copaci înfipte în nisip, 
Volodea a reprezentat pădurea cu care se învecinează 
proprietatea pe latura opusă drumului. Planul 
gospodăriei l-am schițat doar pentru ca Volodea să se 
convingă pe viu de inutilitatea încercărilor lui. Apoi, într- 
un mod oarecum misterios, am fost antrenat de-a 
binelea în căutarea tuturor variantelor posibile. 

Ne-am concentrat împreună, preţ de două zile, 
asupra unei posibile modalități prin care să facem ca pe 
solul nefertil să poată fi cultivate legume de toate 
soiurile. Am făcut mintal mai multe proiecții, însă soluția 
nu se ivea. Nu se ivea, deoarece unul dintre criterii era 
acela de a soluţiona totul cu resurse minime. De nu ar fi 
fost acest impediment, de am fi avut mai mulți bani, am 
fi optat pentru varianta de a căra sol fertil cu Kamaz” - 
urile. Doar că pentru asta ar fi fost necesare cel puțin 
vreo 50 de cuve de Kamaz de pământ. Costul unui singur 
transport se ridică la şaptesprezece mii de ruble. Prin 
urmare, ar fi fost nevoie de opt sute cincizeci de mii de 
ruble”. 

Pentru majoritatea din cele trei sute de familii din 
aşezământ, această sumă ar fi reprezentat o problemă 
serioasă. Mai mult de atât, apa ce stagna deasupra, în 
apropiere, primăvara ar fi putut spăla şi căra în aval 
stratul de sol fertil. 

Pentru a simplifica problema de îmbunătățire a 


11 Kamaz (rus. KAMA3 - Kamckuli aBTOMOBH/IbHbIĂ 3aB04) - 
camion fabricat în uzina de automobile Kairta; (numele muntilor de 
lângă oraşul Perm’ şi al râului - latină Ciu/man - afluent major al 
Volgăi) (n.t.) 

12 Opt sute cincizeci de mii de ruble - cca. 19.000e (n.t.) 


stratului fertil, fără soluţie în aparenţă, eu, împreună cu 
Volodea, am decis să facem acest proiect de amenajare 
a teritoriului şi ne-am concentrat să dispunem diferitele 
construcţii astfel încât să se potrivească atât între ele cât 
şi cu teritoriul. 

l-am explicat lui Volodea: 

—La început va trebui să ridicăm toaleta şi baia, apoi 
anexele gospodăreşti, casa, garajul, pivniţa şi sera. Totul 
trebuie aranjat astfel încât să fie şi frumos, şi comod. 

Macheta casei am făcut-o din nisip şi am aşezat-o în 
centrul gospodăriei. Baia şi toaleta le-am poziţionat 
lângă casă, anexele gospodăreşti în partea din dos a 
casei. Şi sera tot din nisip am făcut-o. Deasupra 
grămăjoarei mai lungi, am aşezat un bastonaş alb care, 
chipurile, să ţină loc de sticlă sau polietilenă. 

Insă sera asta nu se potrivea niciunde. Am pus-o ba 
la dreapta, ba la stânga casei, dar nimic. Oricum am fi 
aşezat-o nu se încadra în ambient. Ba chiar şi acest aşa- 
zis ambient, în ansamblu, nu-mi plăcea nici mie şi, din 
câte se părea, nici lui Volodea. 

A privit meditativ la proiect şi a spus: 

— Am comis o eroare. 

— Ba chiar mai multe, am adăugat eu, parcă-s mai 
multe aici. 

— Eu cred, totuşi, că e una singură. Trebuia să existe 
o abordare nouă, un principiu bine definit, o oarecare 
interdependenţă sau mai ştiu eu ce, care să ne fi 
soluţionat problema imediat. 

— Ce abordare? Eu am predispus totul aşa cum face 
majoritatea oamenilor din ţară. Această structură există 
de secole, nu există alta. Nu ar fi putut oamenii, secole 
de-a rândul, să greşească, neştiind acest principiu care, 
după toate probabilitățile, nici nu există. 

— Există, eu simt. 

Volodea a tăcut un timp, apoi a adăugat: —Sau, 
poate, va exista. Ne vom gândi, tăticule, şi îl vom găsi. 

— Unde să-l găsim, dacă nici tu, nici eu nu suntem în 


stare să intrăm în contact cu acea bază de date 
universală? 

— Îl vom căuta înăuntru, în noi înşine. 

— Mda, poate că tu îl vei găsi, eu, însă, acuşi păşesc 
pe şaizeci de ani şi probabil nu o să mai apuc. 

— Vom reuşi, tăticule, neapărat vom reuşi! Eu mă voi 
strădui, îl voi găsi, împreună îl vom găsi! 


Competiţia magilor 


Pe la miezul celei de-a doua zi, împreună cu fiul am 
analizat următoarea variantă: 

Ce-ar fi dacă nu ne-am mai chinui cu solul fertil, nu 
am mai scoate apa de primăvară de pe teren, ba 
dimpotrivă, am stăvili fluxul şi am cultiva plantele 
hidrofile? Varianta e un pic sărăcăcioasă, grădina nu e 
prea diversificată... 

Tocmai în acele momente se apropie şi Anastasia cu 
fetiţa de mână. 

Micuța Nastenca, gândind că eu cu Volodea ne 
jucăm, se apropie repejor de noi şi se uită cu multă 
atenţie la machetă. Noi săpasem deja un şănţuleţ care 
reprezenta iazul. Pe malul acestuia se ridica o moviliţă de 
nisip (trebuia să reprezinte argilă) care compunea, de 
fapt, stratul superficial al terenului. 

Eu, ca să nu stau cu mâinile în sân, am început să 
îngroş cu un băț hotarele hectarului de pământ, adâncind 
conturul, apoi am aruncat beţişorul şi am rămas, pur şi 
simplu, uitându-mă la macheta de nisip. 

Nastenca s-a apropiat de machetă în patru labe, s-a 
aşezat pe marginea acesteia, şi-a scărpinat meditativă 
năsucul şi dintr-odată... Mânuţa ei puhavă a început să 
greble nisipul adunându-l într-o moviliţă. A făcut asta 
încet, dar cu convingere. Când fetiţa a ajuns la jumătatea 
unei laturi a hectarului Volodea s-a apucat şi el să facă 
pe partea lui aceeaşi moviliţă alungită. La rândul meu, 
fără să stau prea mult pe gânduri, m-am apucat să 
strâng nisipul de pe margine cu ambele mâini. 

Ca rezultat a ieşit un hectar împrejmuit pe toate 


patru laturile cu un terasament de pământ. Priveam cu 
toţii în linişte la opera realizată. Fiecare, probabil, ca şi 
mine, încerca să realizeze ce ar fi putut însemna asta. 

— Eu am înţeles! — s-a auzit din spatele meu, vocea 
Anastasiei. — Fantastic! Aţi avut o idee inedită! Acum... 
Acum o să încerc să înţeleg, să pătrund intenţia voastră 
mai în detaliu. Gata, am înţeles! Voi aveţi de gând să 
realizaţi un terasament de sol fertil, înalt de aproape 
jumătate de metru, pe perimetrul hectarului folosind 
pentru asta atât pământ fertil cât şi nisip. Tare! Aţi 
îngroşat stratul fertil. 

Pe tot perimetrul lotului aţi proiectat să ridicaţi doi 
pereţi de argilă la o distanţă de patru metri unu de 
celălalt. Prin săparea iazului va rezulta multă argilă. O 
puteţi folosi la ridicarea pereţilor. În acest fel, 
terasamentul vostru se va afla în interiorul tranşeului de 
argilă. Acolo, în acest tranşeu veţi arunca crengi şi frunze 
putrede din pădure şi veţi presăra peste ele pământ. Prin 
asta veţi obţine un tranşeu de compost, lung patru sute 
de metri în care pământul înălţat va fi deasupra nivelului 
restului terenului. Aceşti pereţi de argilă nu vor permite 
stratului de sol fertil să se spele în timpul ploilor de 
primăvară. Pământul ridicat, primăvara se va încălzi mai 
repede, ceea ce va permite însămânţarea anticipată a 
multor culturi cu cel puţin două săptămâni. Va să zică, 
voi aţi înţeles corect că a face compostul săpând gropi în 
pământ unde, la suprafaţă, apa stagnează mult timp, e 
mai puţin raţional, deoarece aceasta se va umple cu apă 
de ploaie care nu se poate scurge prin pereţii de argilă, 
iar dacă acolo veţi planta pomi, rădăcinile acestora vor 
putrezi. 

Pe acest terasament, deja din primul an poate fi 
cultivat porumbul, floarea-soarelui, iar pe marginile 
ridicate, flori. Spre toamnă, chiar din primul an, hectarul 
de teren nu va fi împrejmuit numai de un simplu 
terasament, ci de un terasament pe care va creşte un 
gard verde de doi metri. Vara târziu îl veţi reface, veţi 


aduce din nou pământ, iar în primăvara următoare, acest 
terasament va deveni şi mai fertil. Când terenul se va 
aşeza, pe el se vor putea planta pomi fructiferi, legume 
şi flori. Pereţii de argilă, cu timpul se lasă din cauza 
umidității, dar argila bătătorită ţine stratul fertil, iar 
rădăcinile plantelor nu-i vor permite să se împrăştie. 

Aceste ronduri de jumătate de metru din lut, ridicate 
alături de iaz, ce sunt? Ah, nu-mi spuneţi, am înţeles! În 
ele aduceţi pământ fertil din pădure şi plantați pomi 
fructiferi, iar împrejurul lor, legume şi flori. 

Îmi place cum aţi gândit! E original şi simplu. Aţi 
decis ca în anumite locuri să înălţaţi cu jumătate de 
metru stratul de sol fertil. În această movilă, rădăcinilor 
le va fi cald şi comod. Mai departe, copacii, crescând, îşi 
vor face singuri treaba. In fiecare primăvară, copacii se 
scutură de frunze, care, apoi, putrezesc, îngroşând 
stratul fertil. 

Fantastic! Voi aţi apăsat efectiv un butonaş şi aţi pus 
în mişcare un organism biologic de sine stătător. 

Am înţeles că Anastasia îşi prezenta soluţia de ea 
găsită, lăsând să se înţeleagă cum că am fi găsit-o noi, 
iar ea doar o ghiceşte. Această situaţie nu m-a făcut să 
mă simt deloc prost. M-am bucurat chiar de soluţia 
găsită de ea. E simplă, frumoasă şi nu cere resurse 
multe. 

Insă Volodea nu se bucura deloc, ci, fără să ridice 
capul, privea neîntrerupt la macheta aşezării. Mi s-a 
strâns inima când mi-am imaginat ce ar fi putut fi în 
sufletul lui în acele momente. Se simţea încurcat faţă de 
mine, deoarece ţinuse să-mi arate soluţia lui. Şi nici faţă 
de sine nu se simţea tocmai bine, deoarece nu reuşise să 
facă ce-i ceruse Anastasia. 

In această zi jumătate de colaborare la proiect, m-am 
apropiat foarte mult de fiul meu. Nu m-am supărat deloc 
pe el pentru încăpăţânarea lui. L-am urmărit cum s-a 
căznit să îmbunătăţească stratul fertil de sol, analizând 
toate variantele posibile şi acum mi-era milă de el. 


Încetasem s-o mai ascult pe Anastasia. Nu-i posibil să-ţi 
înjoseşti într-atât copilul! Pe lângă faptul că eu, cu o zi 
înainte, încercasem să-i dovedesc că nu are şanse dea 
găsi o soluţie, acum mai vine şi Anastasia cu criticile ei 
să priveze de valoare munca noastră. Nu ar fi trebuit să 
se comporte aşa! Sau... Pentru câteva clipe am avut 
sentimentul că Anastasia îl zădăra premeditat pe fiul 
nostru, punându-l să se concentreze şi să-şi accelereze 
gândirea. 

—Acele pătrate din centrul proiectului vostru ce sunt? 
— a întrebat Anastasia. 

—E casa, am răspuns eu. —Eu şi Volodea am găsit de 
cuviinţă să poziţionăm casa tocmai în centrul aşezării. 
Împrejur vom ridica anexele gospodăreşti. De la poartă 
către casă vom aşterne un drumeag pe marginea căruia 
vor creşte flori. 

Mă aşteptam ca Anastasia să-mi laude găselniţa, de 
asta am şi spus „eu şi Volodea”, cu toate că ideea dea 
plasa casa în centrul aşezării era exclusiv a mea. Aş fi 
vrut să-mi susţin oarecum fiul, însă îmi ieşise totul pe 
dos. 

— Şi unde e intrarea în casa voastră? a întrebat ea. 

— Pe partea pe care vine drumeagul, se înţelege. Vii, 
intri direct, pe platforma din faţa intrării parchezi maşina, 
apoi te ridici pe veranda sub cerul liber. Acolo va fi 
aşezată o masă. Pe verandă se serveşte ceaiul cu 
prietenii şi se contemplă florile. 

— Şi drumul de acces, a adăugat Anastasia cu o 
oarecare asprime în voce. 

— Şi drumul, am răspuns eu, de va fi acoperit cu 
pavele frumoase. 

— Şi după casă ce e? 

— După casă e livada şi grădina. 

— Înseamnă că livada o veţi avea în spatele casei? Pe 
verandă serviţi ceaiul cu prietenii, admiraţi florile, în timp 
ce toate celelalte, care sunt după casă, vor fi lipsite de 
atenţia voastră. Vladimir, ar trebui să ştii că toate 


animalele, toate plantele, au nevoie de atenţia omului. 
Fără aceasta, ele nu-şi pot îndeplini menirea pe deplin. 

Plantele îi pot oferi omului energiile necesare lui doar 
dacă ştiu, în primul rând, care sunt aceste energii. Şi 
cum să afle toate astea, de vreme ce tu limitezi contactul 
cu ele? Vladimir, tu cunoşti importanţa contactului cu 
lumea vegetală? 

— Da, o cunosc, am răspuns eu încercând să-mi 
ascund mâhnirea de la faptul că, din câte se părea, casa 
nu fusese poziționată tocmai inspirat. Jumătate de 
hectar, împreună cu livada, într-adevăr, se aflau în 
partea din dosul casei. 

— Altceva ce nu înţeleg, a continuat ea, este de ce nu 
aţi aruncat această movilă de pe malul iazului. 
Ingreunează totul. 

La auzul acestor cuvinte, Volodea nu se mai abţinu. 
Se ridică, se înclină ca şi mai 'nainte în faţa Anastasiei, 
apoi spuse: 

— Dă-mi voie să-ţi explic, mama. 

— Explică-mi, fiule. Te rog. 

Cei doi - fiu şi mamă - stăteau faţă în faţă... Acuşi, 
acuşi, intră în competiţie. Competiţia inteligenţei şi a 
capacităţilor omului. 

O, Doamne, cât e de frumoasă Anastasia! Cât e de 
misterioasă şi neobişnuită cu capacităţile şi inteligenţa 
ei, această femeie de care mă apropiasem deja atât de... 
O viaţă, ba două, nu mi-ar ajunge să o merit! lar fiul, şi 
el, cu trăsăturile feţei uşor asemănătoare mamei, e un 
copil frumos şi bine făcut! Doar un pic nechibzuit, poate, 
şi cam prea încrezător în sine. De ce vrea să intre în 
competiţie? Şi mai ales în prezenţa mea! Recunoscuse 
de bună voie că nu are capacităţile Anastasiei. Cu 
siguranţă este mândru şi cutezător, însă şi un pic 
nechibzuit. Cu toate astea, mă durea sufletul pentru el şi 
aş fi dorit ca Volodea — fiul meu - printr-un miracol, să 
învingă competiţia care tocmai începuse. 

— Mama, asta nu e doar o movilă, continuă el. 


— Atunci ce e? — întrebă zâmbind cu o oarecare 
rigiditate în voce, Anastasia. 

— Cum să-ţi spun?... 

Rostind încet şi apăsat cuvintele, cu intenţia să 
scoată ceva din movila asta, Volodea răspunse: 

— E baia. 

La auzul neaşteptatei şi aberantei afirmaţii a fiului am 
trepidat, totuşi, în mod cu totul inexplicabil, i-am susţinut 
teoria: 

— Da, asta e o baie obişnuită, modernă, o construcţie 
foarte utilă. Fără baie, unde te speli, unde faci saună? 

M-am străduit să trag de timp ca Volodea să iasă din 
situaţie, să găsească ceva. Mai degrabă ar fi spus că 
movila era bună iarna să se dea cu schiurile şi gata! 
Nechibzuit! 

— In baie se mai poate şi dormi, până ce se ridică 
casa, am continuat eu cu logica mea. Însă inspiraţia mi s- 
a terminat şi am tăcut. 

— Foarte ciudat. Nu există nicio asemănare între 
acest deluşor de argilă şi baia. Şi nici intrarea nu o văd, 
remarcă Anastasia. 

laca, am gândit eu, fiul a făcut-o de oaie cu baia lui. A 
pierdut. S-a terminat competiţia magilor. 

Cu toate astea, Volodea continuă: 

— Asta e doar o machetă, mama. Moviliţa care ar 
trebui să fie din argilă, e din nisip, iar nisipul se năruie, 
aşa că intrarea nu se vede. 

Ca şi până atunci, Volodea vorbea calm, vizibil 
gândindu-se intens la ceva. Ca la un semn, chipul i se 
lumină, continuă să vorbească, însă acum şi mai hotărât 
şi mai apăsat: —Când va fi reală - din argilă adică - uite 
aici, pe marginea iazului, vom realiza intrarea în această 
încăpere ovală cu cupolă. Diametrul încăperii ovale va fi 
de doi sau trei metri. lnălţimea de doi metri şi treizeci de 
centimetri. Grosimea pereţilor poate atinge un metru. În 
pereţi vor fi predispuse nişte canale de evacuare a 
fumului şi aerului fierbinte, toate vor converge într-un 


matii Pia (o ate binare 


canal mai mare care, ulterior, poate fi închis cu un dop. 

Pe marginea încăperii ovale vor fi dispuse pietre, iar 
în centru va arde focul. 

Pereţii acestei încăperi se vor înfierbânta din interior. 
La acest foc, se poate încălzi de pe latura iazului şi 
înăuntru poate intra un om. Corpul său se va încălzi din 
toate părţile, de sus şi de jos. Argila va emana o căldură 
binefăcătoare şi prielnică corpului uman. 

—Aşa este! E o căldură foarte prielnică, remarcă 
Anastasia deja meditativă, mai ales dacă înăuntru va fi 
aşezat un recipient cu un macerat de plante medicinale. 

Informaţia despre o astfel de baie nu există în 
Univers, deci voi nu aveaţi de unde să o primiţi. 
Inseamnă că voi aţi adăugat această informaţie în 
Univers, iar acum voi sunteţi... 

Mă uitam la această moviliţă de pământ de pe 
machetă şi-mi imaginam baia, împrejurul ei straturi cu 
flori, trandafiri şi malul iazului. De la această privelişte, 
pe corp mi se revărsă o plăcută căldură. Am înţeles 
intuitiv că Volodea concepuse ceva ce, până atunci, nu 
existase. Mă bucuram. Simţeam cum fericirea îmi 
învăluie şi corpul, şi Sufletul. 

Am continuat să mă gândesc la proiect în ansamblu şi 
la cât de minunată era Anastasia, la trup şi la minte. Se 
înţelege de la sine că şi ea a luat parte la acest proiect şi, 
probabil - mai mult ca a celorlalţi - participarea ei a 
ajutat la soluționarea chestiunii cu îmbunătăţirea 
stratului fertil de sol, acolo unde înainte părea fără 
speranţe. Ca să vezi! Să ridici deasupra terenului o 
movilă de compost şi s-o transformi într-o grădină vie! 
Deci a fost de acord să ne ajute, încălcându-şi prin asta 
principiile. Ne-a ajutat oarecum pe ascuns. Mă apropiai 
de ea şi-i şoptii: 

—Toate astea le-ai gândit tu. Ai găsit soluţia, îţi 
mulţumesc, Anastasia. 

— Noi toţi împreună am găsit-o, Vladimir, şopti la 
rândul ei, Anastasia. 


oii Pen CE S aiani 


— Şi, cu siguranţă, în mare partea este meritul celor 
trei sute de familii despre care ai vorbit tu. 

— Dar acei oameni nu erau aici în timp ce noi ne 
gândeam. 

— Aici e posibil să nu fi fost, însă erau acolo, pe 
hectarele lor, unde, ca şi noi, se gândeau cum să facă 
mai bine. Imaginează-ţi, Vladimir, ce ar fi fost ca ei să nu 
fi existat deloc. Ai fi reuşit să declanşezi tu această 
agitaţie cu toată familia? Te-ai fi deranjat, te-ai fi 
concentrat aşa tare să găseşti o soluţie? Dacă ei nu ar fi 
existat, probabil tu, nici pe departe, nu te-ai fi gândit la 
asta. Este posibil ca aceste trei sute de familii să fie 
participanţii esenţiali la proiect. 

—Da, sunt de acord, noi toţi, împreună l-am creat şi 
pentru acest „împreună”, îţi mulţumesc ţie, Anastasia, 
apoi am adăugat: —Şi pentru veşnicia mie dăruită îţi 
mulţumesc. Am fost în locul în care ţii sticla aceea goală. 

Anastasia îşi cobori uşor privirea şi adăugă: 

— Şi beţişorul... 

— Şi beţişorul, am confirmat eu şi am râs. 

Râse copios şi cu veselie şi ea. Chiar şi micuța 
Nastenca începuse să ţopăie împrejurul machetei, 
agitând mânuţele şi râzând. Doar Volodea, absent de la 
toate, ca şi-nainte concentrat şi meditativ, privea la 
machetă. 

Am simţit milă pentru fiul meu. Cu toate că avuse 
ideea cu neobişnuita baie, sigur încă se mai considera 
nedemn de a respecta vorba mamei. 

Şi în faţa mea, acum, cu siguranţă, se simţea prost, 
deoarece nu mă ascultase şi se hazardase să arate că 
putem rezolva şi fără Anastasia. A depus eforturi, însă... 
Aş fi vrut să-l susţin, să-l înveselesc cumva, însă cum? Nu 
ştiam. 

Volodea privea concentrat la machetă, probabil cu 
intenţia să mai găsească câte ceva, însă fără să 
înţeleagă că esenţialul era deja făcut. 

Seara târziu, înainte de a merge la culcare, am 


întrebat-o pe Anastasia: 

— Copiii unde dorm? 

— Pe unde vor ei, răspunse Anastasia. Nastenca 
câteodată doarme cu mine. De ce mă întrebi? 

—Aşa, din pură curiozitate. Aş fi vrut să mai 
sporovăiesc una, alta cu Volodea. 

— Cheamă-l, atunci. 

— Cum să-l chem? Să-l strig, sau?... 

— Cheamă-l şi gata, te va auzi. 

L-am chemat şi, după un timp, l-am văzut venind 
spre mine. Ca şi înainte, era din cale-afară de concentrat. 
Când fiul meu se apropie de mine, l-am întrebat: 

—Volodea, tu când ai decis ca movila aceea să fie 
baia? Mie de ce nu mi-ai spus? 

— Ideea mi-a venit în minte tocmai în clipa în care 
mama a început să critice proiectul şi movila de argilă de 
pe machetă. Am decis să o numesc baie, deoarece tu, 
tăticule, înainte îmi spuseseşi: „Mai înainte de toate, pe 
aşezare e nevoie de baie şi toaletă”. Pentru toaletă, 
moviliţa e un pic cam mare, aşa că am stabilit să facem 
baia acolo. 

— Dar după aceea tu ai vorbit despre structura ei şi 
despre utilitate. Tu, toate astea le-ai gândit aşa din zbor 
sau şi tu poţi folosi informaţia din Univers, ca mama ta? 

—Exact ca mama, nu pot, tăticule, dar în asta e ceva 
pozitiv. Eu încerc să gândesc singur ceea ce nu pot primi 
ca informaţie şi uneori îmi reuşeşte. 

—Şi ce bine îţi reuşeşte! Tu eşti un inventator!? Nu 
îmi iese din cap invenţia ta. Chiar voi face un model când 
mă întorc acasă. Cumpăr un urcior de lut, îi fac o gătiră 
la bază, gâtul i-l închid cu ceva găurit pe unde sa trec un 
furtun şi dau foc la o lumânare înăuntru. Las să ardă o 
oră, două, ca să văd cum se încălzeşte. Doar că pereţii 
urciorului sunt subţiri, modelul nu va fi prea robust. 

—Tu, tăticule, acoperă urciorul de lut şi modelul va fi 
mai real. 

— Exact, o să-l acopăr. Tu, Volodea, scuză-mă... Cum 


să spun...? Am fost un pic necumpătat când am spus că 
nu vei reuşi nimic. Nu fi supărat pe mine. 

— Eu nu mă supăr niciodată pe tine, tăticule, 
răspunse el liniştit. 

—Nici pe mama să nu te superi. Cred că ai înţeles că 
ea doar s-a prefăcut că acest terasament de pământ de 
pe perimetrul hectarului de teren l-am născocit noi, de 
fapt ea ne-a sugerat ideea nouă şi Nastencăi. 

—Da, tăticule, am înţeles. 

—Dar asta nu contează - cine a născocit - important 
este că problema cu pământul acum e rezolvată. E tare 
Anastasia, nu-i aşa, Volodea? 

—Mama ne-a incitat la competiţie, tăticule. 

—La competiţie? Ne-a incitat? Ceva am simţit eu, 
când voi doi stăteaţi faţă în faţă. E un fel de joc acesta, 
Volodea? Pentru dezvoltarea minţii, nu? 

—Se poate spune joc, dar mai exact e competiţie. 

—Totuşi este  inechitabilă această competiție. 
Anastasia deţine informaţii de natură universală, noi nu. 
Cum să intri în competiţie? 

Volodea ascultă argumentările mele şi cu încredere 
vorbi liniştit: 

— Eu am acceptat sfidarea. 

— Ai făcut rău. O să pierzi. Sută la sută vei pierde! Şi 
apoi o să te amărăşti, cum ai făcut şi azi. Te-am observat 
în timp ce vorbea Anastasia de terasamentul de pământ, 
de casa din centrul proiectului şi de împrejurimi. Erai 
mâhnit, cu capul lăsat. Acum o să te amărăşti şi mai 
tare. 

—Eu nu pot pierde, tăticule. Eşecul meu o va întrista 
pe mama. 

— Aşadar, ar fi bine să se dea bătută oarecum ca să 
nu te facă să suferi ulterior. 

— Mama nu poate să se dea bătută. 

— Ah, Volodea, Volodea, mi se pare mie sau eşti un 
pic cam necumpătat? Nu contează. Ce-a fost, a fost, 
mergi şi dormi, Volodea. Merg şi eu la culcare şi o să mă 


mei Pe pă ate Se 


gândesc cum să aranjăm cât mai bine casa pe hectar. 

—Da, tăticule, trebuie să te odihneşti bine. Somn 
binecuvântat ţie, tăticule. 

Ne-am despărţit, însă pe mine nu m-a prins somnul 
imediat. Şi i-am spus Anastasiei: 

—Nu mă aştepta, Anastasia, mergi şi te culcă. 
Trebuie să mă mai gândesc la una, la alta. 

In noaptea albă a Siberiei, am ieşit la uşa adăpostului 
subteran şi mă gândeam cum să-l ajut pe Volodea. 
Uneori o priveam pe Anastasia care dormea. Dormea pe 
o parte, colăcită, cu o mână sub creştet, zâmbind într-un 
mod ciudat prin somn. 

Zâmbeşte dulce, frumoasa, ca un copilaş. La ce-a 
trebuit să ne critice aşa aprig planurile? A găsit că nu am 
poziţionat bine casa pe machetă! Jumătate de hectar e în 
dosul casei, a spus. Intr-adevăr, aşa este. Ar fi trebuit să 
îmi amintesc cum sunt poziţionate casele de pri revistele 
de design. Volodea, bineînţeles, nu ştie să aranjeze 
construcţiile, nu are cunoştinţe. Trebuie să-l ajut eu, 
altfel se încrede prea mult în propriile forţe. Îmi doream 
atât de mult să-l ajut, încât simţeam că nu o să adorm 
până ce nu voi găsi ceva concret. Văzusem cu toptanul 
case de provincie cu tot felul de acareturi, amplasate pe 
terenuri verzi. Deci trebuie să găsesc soluţia optimă. 
Doar că până acum nu am găsit nimic. Majoritatea 
caselor pe care-am avut ocazia să le văd, au ferestrele 
ce dau spre stradă. 

Trecuse demult de miezul nopţii, însă eu încă mă mai 
preumblam prin faţa bârlogului subteran, analizând 
diversele variante cu casa şi construcţiile anexe. 

Ca prin minune îmi veni o idee! Dintr-odată m-am 
iluminat! Găselniţa mi-a plăcut pe loc. Ah, las că mâine îi 
răspund eu ei! Mâine! Am început să mă gândesc cum o 
să-i explic Anastasiei chestiunea cu dosul casei. Voi 
începe cam aşa, calm: „Tu, Anastasia, ieri ai pomenit 
ceva despre poziţia casei, despre ceea ce e în dosul ei.” 
„Da, aşa am spus: jumătate din gospodărie e în dosul 


casei”, va spune ea. „Nu e adevărat, Anastasia, nu e 
deloc aşa. Deoarece tu nu ai remarcat ridicătură de pe 
machetă. Veranda-terasă este de jur împrejurul casei. 
Când va fi cald, vom sta cu prietenii la umbră, pe partea 
opusă intrării. Stăm, contemplăm livada, straturile, astfel 
nu va mai fi dosul casei, ascuns. Veranda-terasă va 
împrejmui toată casa.” „Ah, da. Aşa e, nu m-am gândit”, 
va spune ea. Mulţumit de idee, m-am aşezat încet lângă 
frumuseţea de pădureancă, ca să nu-i tulbur somnul. 
Noaptea am avut un vis ciudat legat de baie. Se făcea că 
intram acolo şi închideam uşa după mine. lar baia se 
desprindea de pământ şi se ridica în cer, accelerând din 
ce în ce mai mult... 


Pasărea de foc 


M-am trezit pe la unsprezece. Am dormit aşa de mult, 
probabil, de la cele două zile de concentrare. Doar ce-am 
deschis ochii şi vroiam deja să vorbesc imediat cu fiul 
meu despre baie. Trebuia să-i spun că nu e doar o simplă 
baie, ci o structură multifuncţională. Poate face de 
şemineu în aer liber, unde să stai cu familia şi cu 
prietenii. Puteai usca rufele, ciupercile şi multe altele. 
Puteai coace pâine şi găti tot felul de bucate gustoase. 
Totodată, în ea puteai să te lecuieşti, încălzindu-se cu 
căldura ei neobişnuită. Prins de aceste gânduri, m-am 
apropiat de locul de pe malul lacului unde se afla 
macheta. Cum m-am înfăţişat din tufişuri, am văzut acest 
tablou: 

Alături de machetă şedea lupoaica obosită cu labele 
murdare de lut. La vreo doi metri mai încolo, într-o 
groapă nu prea mare, ursoaica frământa argila. Volodea, 
stând în genunchi pe malul lacului, netezea ceva cu 
palmele, lipea o construcţie din lut... O construcţie...? 
Nu! Limba mi se încurcă în gură ca să pot numi baie ceea 
ce vedeam. Mi-a pierit până şi teama de fiare şi m-am 
apropiat. 

Partea centrală a ceea ce construise Volodea semăna 


iiiar N ai ai 


cu capul şi corpul unei păsări neobişnuite. La baza 
trunchiului se vedea o deschizătură - intrarea în 
încăpere. 

De pe partea centrală a construcţiei - mica pasăre de 
lut - se desprindeau aripile care cuprindeau spaţiul. Sub 
aripi şedeau două persoane, semănau cu mine şi 
Anastasia. La mijloc se juca o fetiţă. Ziua era înnourată, 
soarele ba strălucea, ba se ascundea după nori. Jocul de 
umbre dădea impresia că pasărea ar fi vie şi şi-ar putea 
lua zborul numai ce oamenii ar fi intrat înăuntru. 

— E ca un făcut, de azi dimineaţă mă tot gândesc la 
baia asta a voastră, se auzi vocea Anastasiei care se 
apropia cu Nastenca dinspre lac. 

— Are ceva ciudat, trebuie să ghicim ce. Eu chiar 
am... 

Anastasia amuţi, fără să-şi termine fraza. Tocmai 
dăduse cu ochii de opera fiului. Se apropie împreună cu 
fetiţa, se aşeză lângă machetă, o strânse la piept şi, un 
timp, s-a uitat în tăcere la statueta frumoasă şi 
neobişnuită. Apoi vorbi, de parcă ar fi meditat cu voce 
tare: 

—Pământ, foc, apă, eter, emanatie, om şi tot restul - 
toate acestea într-o singură pasăre! Şi atât de ciudată... 
O pasăre asemănătoare vulturului care i-a dus pe sus pe 
copii... 

—E o structură multifuncţională, i-am spus eu 
Anastasiei cu bucurie şi emoție, în ea nu te poţi numai 
încălzi cu prietenii, ci poţi coace şi pâine, poţi să găteşti, 
să usuci ciuperci şi multe altele. 

— Da, se poate, dar nu cu prietenii. Numai cu rudele 
apropiate, adesea singur. 

— De ce? 

— Acest dispozitiv va funcţiona, probabil, mult mai 
efectiv decât dolmenul. lnăuntru se poate medita. 

In timp ce noi discutam, Nastenca se apropie de 
machetă şi cu degetuţul, insistentă, se căznea să facă o 
gaură în peretele păsării. 


— Uite, Anastasia, fiica noastră, Nastenca vrea să 
strice macheta. 

— Cred că vrea să ne arate că în cupolă neapărat 
trebuie făcute deschizături, geamuri orientate în toate 
cele patru părţi ale luminii. In acest fel, ziua va fi lumină, 
iar noaptea se vor vedea stelele. 

— lar în centru am decis să fac o fereastră, adăugă 
Volodea. 

Nastenca, parcă înțelegând că am priceput cu toţii ce 
vrea, încetă să mai scociorască lutul cu degetuţul şi, 
încetişor, de ca şi cum ar fi meditat la ale ei, porni spre 
pădure. 

— Anasta! — am spus eu pe nepusă masă. 

Nastenca se întoarse şi mă privi cu atenţie. Vântişorul 
îi răscolea o şuviţă de păr şi îi descoperea aluniţa 
asemănătoare unei steluțe, de pe frunte. Fetiţa zâmbi şi 
îşi continuă drumul, al cărui ţel îl cunoştea doar ea. 

Anastasia privea în tăcere la construcţia fiului şi 
încerca să înţeleagă ceva. Niciodată nu o mai văzusem 
aşa concentrată. Vorbi în cele din urmă, de ca şi cum ar 
fi meditat cu voce tare: 

—Cinci cercuri de lumină se vor roti în funcţie de 
mişcarea soarelui şi a lunii. Pe pereţii şi pe podeaua 
structurii ovale sau rotunde. E foarte important. Îl vor 
lumina pe om. 

—Spune-mi, Anastasia, omul din interiorul acestei 
încăperi îşi va putea îndrepta sănătatea ca într-o 
oarecare altă baie? 

—va fi mult mai eficientă decât oricare altă baie sau 
decât toate, luate la un loc. Argila încălzită va emana o 
căldură foarte prielnică omului, sângele va circula mai 
repede prin vine, organele interne se vor încălzi şi se vor 
curăța. 

— Ce boli anume pot fi tratate în acest dispozitiv? 

— Efectul asupra organismului omului, aici, va fi 
foarte binefăcător, prin urmare, acesta va lupta mai uşor 
împotriva oricărei maladii, dar mai poate şi să-şi 


concentreze toate forţele şi pe un organ concret. 

— Rinichii, de exemplu, cum pot fi trataţi, cum să ne 
concentrăm forţele pe ei? 

— Intr-o vană de lemn puneţi nisip curat, poziţionaţi-o 
în centrul încăperii ovale, iar când nisipul se înfierbântă, 
băgaţi-vă în vană. Doar capul să vă rămână afară. Înainte 
de asta să mâncaţi mult pepene. Nisipul declanşează 
transpiraţia, care va fi eliminată prin porii pielii. 

— Asta se întâmplă şi într-o baie normală, de ce să 
stai în nisip? 

—Vladimir, într-o baie normală transpiraţia de pe 
părţile superioare ale spinării, de pe piept, unde se duce? 

— Cum, unde? Se prelinge în jos. 

— Intocmai, se scurge în jos, trecând peste alţi pori, 
îngreunându-le funcţia de transpiraţie. Nisipul uscat şi 
fierbinte absoarbe foarte bine umiditatea, astfel 
sudoarea va merge direct în nisip şi nu se va prelinge 
peste tot corpul omului. Foarte bine, de asemenea, este 
ca în baia de nisip să se bea fierturi din plante 
medicinale. 

— Dar ficatul cum se poate cura? 

— inseamnă că şi ficatul te supără, Vladimir? 

— Cam pe toţi îi supără. 

— O însănătoşire eficientă a ficatului, în acest 
dispozitiv, se poate obţine la trei noaptea. 

— De ce anume la trei noaptea? 

— La ora asta, pe ficat îl vor ajuta toate celelalte 
organe interne să se curețe de mizeriile acumulate. lar 
dacă pui şi mâna în locul în care se află ficatul şi te 
gândeşti la el cu recunoştinţă, şi-i spui „îţi mulţumesc”, 
atunci începe să se îndrepte singur. 

— Cum adică, să se îndrepte singur? Ce, e viu ficatul? 

— Clar lucru că e viu, ca toate organele din corp. 

— Cum se face că în acest dispozitiv se poate medita 
bine? Tu ai spus că e posibil, ba chiar mai intens decât în 
dolmene. 

— Oamenii care intrau în dolmene, meditau în 


eternitate. Doreau să transmită informaţia urmaşilor. lar 
dolmenul îi ajuta în asta. Acest dispozitiv inedit este şi 
mai eficient decât dolmenul. Poate ajuta la transmiterea 
informaţiilor, dar mai poate, în anumite condiţii, şi să 
capteze informaţii din Univers, să i le treacă omului. 
Informaţii care se află în adâncul ierburilor. 

Anastasia tăcu dintr-odată, se uită la Volodea şi îl 
întrebă: 

—Tu vrei să întregeşti proiectul aşezării cu încă ceva, 
Volodea? 

— Da, mama, dar mai întâi aş vrea să rămân singur 
să pot medita. 

— Bine, nu te vom deranja. 

Anastasia o apucă de mânuţă pe Nastenca şi se 
pregătea să plece, când Volodea o rugă: 

— Nastenca poate să rămână. 

Nastenca, auzind cerința frăţiorului, se dezlipi rapid 
de Anastasia şi merse la el. 

Eu cu Anastasia am plecat. 


Nu judeca în van 


În dimineaţa ce a urmat, eu cu Anastasia am decis să 
mergem în poiana bunicului ei. Mai demult îi cerusem să 
mă ducă să văd acest loc - poiana lui - şi să vorbesc cu 
el. Ca să ajungem la poiana bunicului, Anastasia a spus 
că sunt necesare nu mai puţin de trei ore. Prin urmare, 
călătoria ar fi putut lua o zi întreagă, doar că nouă ne-a 
luat două. 

Am continuat să discutăm despre aşezare şi în timp 
ce mergeam prin taiga spre poiana bunicului. 

— Ştii, Anastasia, mulţi constructori consideră că nu e 
bine să tragă curent electric pe aceste proprietăţi şi, 
îndeobşte, să nu aducă nici un fel de tehnologii. Alţii da. 

—Tu cum consideri, Vladimir? 

— Cred că la început, fără toate aceste tehnologii şi 
fără constructori profesionişti, e imposibil. 

—E posibil să ai dreptate, Vladimir, fie ca toate aceste 
tehnologii dobândite de-a lungul veacurilor acum să 
lucreze în slujba binelui. Are loc, astfel, uniunea polurilor 
opuse. Dar cred că necesar va fi să proiectaţi viaţa în aşa 
fel încât, pe viitor, gradual, să vă descurcaţi fără toate 
acestea. 


mei Pee C atit dinte 


Am urmat-o în tăcere pe Anastasia. Păşind peste 
trunchiuri de copaci căzuţi la pământ, aplecându-mă să 
mă feresc de tot felul de tufişuri crescute pe cărarea 
necunoscută, mă gândeam la ale mele şi, poate, din 
acest motiv, am rămas un pic în urma ei. Am pierdut-o 
din vedere. Dar doar la câţiva paşi, i-am auzit din nou 
vocea Anastasiei. 

—Probabil ai obosit, Vladimir, ne putem aşeza să ne 
odihnim. 

— Hai, am răspuns eu. 

— Nu e tocmai uşor drumul acesta. Doar de o oră 
mergem şi parcă am fi parcurs deja zece kilometri. 

Ne-am aşezat pe trunchiul unui copac. Anastasia mi-a 
întins un pumn de coacăze, culese din mers. În tăcere 
am mâncat gustoasele fructe de taiga şi am continuat să 
mă gândesc la situaţia mea neplăcută. Apoi m-am decis 
să-i vorbesc Anastasiei despre asta. 

— S-a întâmplat aşa, Anastasia, că de mai mulţi ani 
mă tot gândesc la situaţia mea neplăcută. Într-una din 
cărţi, eu am scris despre apariţia Creştinismului în Rusi”, 
am evocat fapte istorice, date de prin muzee. lar 
informaţia mea a rezultat negativă. A semănat cu o 
ocupare a Rusiei. Indeobşte şi evenimentele le-am expus 
corect, şi deducţiile, cu toate astea sufletul meu nu se 
simte bine, deja de mai mulţi ani. 

— Ce-ţi provoacă neplăcerea, Vladimir? Faptul că tot 
felul de slujitori ai Bisericii se dezic cu negativitate de 
tine? 

— Nu, cu toate astea m-am obişnuit, altele nu-mi dau 
pace. 

— Care altele, Vladimir? 

— Când am scris negativ despre creştinarea Rusi'-ei, 
pare-se nu m-am adresat nepoliticos cuiva în particular, 
ci tuturor deodată. Abia ulterior am înţeles că nu trebuia 
să procedez aşa în niciun caz. 

—Şi de unde ai înţeles asta, Vladimir? 

— In sătucul Kuznici', la bunici, am petrecut cei mai 


frumoşi ani ai copilăriei mele. Îmi amintesc bine multe 
detalii din această viaţă. Mi-amintesc că în micuța 
bojdeucă ucraineană, deasupra unei măsuţe de colţ erau 
atârnate icoane creştine. Bunica le împodobea cu 
ştergărele brodate şi aprindea candele. 

Şi îmi mai amintesc că mama, chiar şi cu picioarele 
bolnave, mergea la biserică. Adesea îmi vine în minte 
părintele meu spiritual, măreţul stareţ al Lavrei Troiţa 
Serghiev, părintele Teodorit. Biblia ce mi-a făcut-o cadou 
o mai am încă. 

Din asta reiese că eu, tratând Creştinismul cu 
negativitate, am făcut asta şi cu bunica şi bunicul, şi cu 
părintele meu duhovnicesc, părintele Teodorit. Şi, 
probabil, şi faţă de multă altă lume bună. Când am 
realizat asta, cu prima ocazie, fiind invitat la canalul de 
stat, Moscova 1, m-am scuzat faţă de Biserică. Dar asta 
nu m-a uşurat cu mult. Tu ce crezi că ar mai trebui să fac 
pentru a-mi răscumpăra greşeala faţă de cei dragi? ŞI 
poate şi faţă de mine însumi. 

— Cred că ar trebui să realizezi până la capăt şi să 
rechemi o imagine pozitivă, care s-o acopere pe cea 
negativă. 

— Desigur, uşor de spus, să conştientizez. Mă 
căznesc să fac asta de mai mulţi ani, doar că nu prea-mi 
reuşeşte. Spune-mi, tu cum vezi religiile, ai vreo 
preferinţă, negi sau accepti vreuna în mod particular? 

— Nu înţeleg, Vladimir, ce vrei să spui cu a nega, însă 
voi încerca să-ţi arăt arborele tău genealogic. la un 
bastonaş, acela să fie sabia cu care tu să sfărâmi lanţul 
pe care-l simţi negativ. 

În spaţiu şi-a făcut apariţia un lanţ lung de persoane 
care se ţineau de mână. La gâtul unui grup dintre aceste 
persoane atârnau cruciuliţe şi tot felul de iconiţe. 

— Vezi, Vladimir, acestea sunt rudele tale de religie 
ortodoxă. Ceilalţi, cu turbane pe capete, musulmanii, fac 
parte tot din arborele tău genealogic. Şi iată şi un grup 
consistent de oameni care astăzi sunt numiţi păgâni. Mai 


departe se ţin de mână înaintaşii tăi din perioada Vedică, 
în spatele lor, cu trăsăturile foarte şterse, sunt 
reprezentanţii primei rase. Despre ei putem spune că 
sunt oamenii primei civilizaţii terestre. Nu sunt bine 
definiţi, deoarece, despre ei nu există informaţia în 
Univers, dar şi printre ei se numără rude de ale tale. 

Primul om din acest lanţ genealogic a fost plămădit 
de Dumnezeu, acum se ţine de mână cu El. În toţi cei de 
la el încolo, există câte-o particulă a lui Dumnezeu, într-o 
zi se va întâmpla ceva şi unul dintre urmaşii neamului 
tău îi va cunoaşte şi-i va simţi pe toţi ceilalţi. Şi se va ţine 
şi el de mână cu Dumnezeu. E posibil să fii tocmai tu 
acela sau să fie strănepoţii tăi. Astfel ia naştere un cerc. 
Acest cerc este Alfa, este Omega şi Alfa din nou... 

Acum gândeşte-te şi spune, pe care din grupurile de 
oameni ai vrea tu să-l îndepărtezi de lanţ? 

— Să mă gândesc pe care... Aşteaptă, aşteaptă, 
Anastasia, dar dacă eu îndepărtez cel puţin un grup de 
oameni, lanţul se va rupe. 

— Se înţelege că se va rupe. 

— lar dacă se rupe, omul care-l întrerupe nu va mai 
putea în veci să-L mai înţeleagă pe Dumnezeu, să-L ia de 
mână şi să închidă cercul. 

— Nu va mai putea. Şi eu cred la fel. 

— Şi atunci, ce înseamnă asta? Că oamenii trebuie să 
accepte toate religiile? 

— Ce religie să adopte, e alegerea fiecărui om în 
parte, dar, gândesc eu, nu se poate nega nimic din cele 
petrecute pe drumul omului. Probabil, tot ceea ce a fost 
în trecut, a fost necesar pentru a atinge conştiinţa de azi. 
Ceea ce tu consideri bun, negreşit va trebui acceptat. 
Ceea ce, însă, tu consideri negativ, trebuie cunoscut, 
pentru ca pe viitor să nu se mai repete. Dar nu negat. 

—Şi dacă se întâmplă să nu cunoşti, neapărat se va 
repeta, şi anume sub aceeaşi formă? 

— Da, se va repeta. Soseşte un proroc care, chipurile, 
aduce noutatea. Cei ce au uitat, îl vor asculta cu 


entuziasm, ignorând că prin asta creează din nou 
negativul. 

— Însă mi se pare imposibil să se cunoască tot ceea 
ce s-a întâmplat cu omenirea din momentul creaţiei. Azi, 
chiar cele mai recente evenimente istorice, cercetătorii 
istorici le răstălmăcesc în favoarea puterii. 

— In tine, Vladimir, şi în fiecare om în parte, care 
trăieşte pe Pământ, sălăşluieşte o particulă care deţine 
toată informaţia despre neam, din clipa creaţiei până în 
ziua de azi. 

—Inţeleg. Această informaţie se păstrează la nivel 
genetic în fiecare om, dar cum să învăţăm să o folosim? 
lată chestiunea! 

—Nu negati, nu respingeţi nicio fărâmiţă din particula 
voastră. 

— Nimeni nu cred că-şi va nega propria particulă. 

—Atunci când tu respingi o informaţie despre trecut, 
ajunsă la tine dinafară, tu de fapt negi particula ce este 
în tine. 

—Dar dacă informaţia nu e adevărată? 

—Particula cu informaţia falsă e tot în tine. Este 
păstrată pentru ca tu să înţelegi minciuna. 

—Anastasia, tu ai povestit şi i-ai înfăţişat pe acei 
călugări îmbrăcaţi în negru, ce au ucis familia de vedruşi 
care nu accepta să-şi vândă credinţa şi modul de trai. Eu 
am scris într-o carte despre asta. Imaginea vedruşilor a 
strălucit foarte puternic, aşa spun mulţi. Şi eu mi-o 
amintesc adesea. In mod special scena în care artistul 
vedrus rănit stătea întins sub un brad strângând la piept 
statueta femeii iubite, sculptată în lemn. El o iubise toată 
viaţa, însă ea se măritase cu altul. El a continuat s-o 
iubească, ascunzându-şi iubirea. Dar când îşi sculpta 
statuetele sale, toate semănau cu ea. 

El, bătrânul stareţ, s-a aruncat în luptă împotriva unui 
detaşament de potrivnici, pentru a-i îndepărta de familia 
iubitei sale, apoi a fost rănit. Eu am scris aceste cuvinte: 
„Pe iarbă stă întins un vedrus, nu se căina, din piept îi 


curgea un pârâiaş de sânge. Nu ştia să plângă bradul...” 
Ţi-aminteşti? 

—Da, Vladimir, mi-amintesc această emoţionantă 
scenă. 

— Atunci cum să nu-i resping eu sau alţii, după 
această scenă, pe monahii în negru? 

—Spune-mi, Vladimir, tu ce simţi despre tine? Cine 
eşti tu? Vedrusul cel rănit sau monahii în negru? 

— Eu? Cine sunt eu? Înseamnă că de asta mi-ai 
arătat... Ca să definesc... Ce legătură am eu cu astea? 

—Acolo, în trecut, în acea scenă, erau înaintaşii tăi. 
Cine erau ei? Tu ce gândeşti, Vladimir? 

— N-am idee. Aş fi vrut să fi fost vedruşi. Desigur, 
erau vedruşi! Deoarece monahii în negru au venit în 
Rusi’ dintr-o altă ţara. Spune-mi, Anastasia, am înţeles 
bine? Spune-mi! 

—Vladimir, nu te agita. Analizează cu calm 
informaţia. Înaintaşii tăi erau într-adevăr vedruşi. Dar şi 
monahii cei ameninţători erau tot strămoşii tăi. 

Cu toţii se trag din Unu, ceea ce înseamnă că sunt 
fraţi cu toţii. Uitând asta, popoarele se bat între ele, 
ucigându-se ca „duşmane”. Şi a fost aşa, poate, nu în 
van. Odată cu începutul noului mileniu, pe Pământ s-a 
aşternut o altă conştiinţă existenţială, o nouă era s-a 
instaurat. Era minunatei transfigurări a Pământului! 

—Deja a sosit? A sosit?... Oarecum şi eu simt de 
parcă se întâmplă ceva în lume, mai ales când văd cum 
fac oamenii sate întregi prin locuri părăsite din Vetre de 
Familie. Ei sunt prevestitorii noii ere? 

— Conştiinţa şi simţămintele lor prevestesc noutatea 
pentru umanitate. 

—Dar pe cealaltă parte, la televizor priveşti buletinul 
de ştiri şi... în primele rânduri se vorbeşte despre ce 
conducător a mai întâlnit ce conducător, cât costă 
petrolul, despre criza economică vorbesc de ani de zile, 
însă nimic consistent nu propun. 

— La televizor, Vladimir, tu vezi evenimente dintr-o 


viaţă anterioară. Universul trăieşte deja în alte 
dimensiuni. Aminteşte-ţi trecutul în mod obiectiv. Cu tine 
ia doar puterea rugăciunii străbunilor. 

— Ce să înţeleg? Ce înseamnă „puterea rugăciunii”? 
Cum e? 

— Din generaţie în generaţie, înaintaşii tăi au privit 
zilnic la icoana ortodoxă, s-au închinat la ea, s-au gândit 
şi i-au prezentat doleanţele lor. Ea i-a ascultat şi s-a 
căznit să-i ajute, astfel a devenit tot mai puternică cu 
fiecare zi ce trecea. Şi te va ajuta şi pe tine, deja te-a 
ajutat. Mai citeşte cu atenţie şi Coranul pe care ţi l-a 
dăruit mai-marele muftiu al musulmanilor. Şi Biblia de la 
părintele Teodorit. Şi aminteşte-ţi cu evlavie ziua în care 
ai vorbit în faţa oamenilor în măreţul Sobor al lui lisus 
Mântuitorul. Şi ziua în care stăteai la masa din frumoasa 
moschee, Lala Tulpan”. Alături de tine - la egal cu tine - 
stătea un slujitor ortodox. Acolo ai vorbit de aşezăminte. 
Ecologiştii au luat cuvântul. Tu-ţi aminteşti acea zi? 

— Da, îmi amintesc. Intâlnirea o organizase muftiul 
superior. Veniseră oameni de diferite religii şi cu toţii i-au 
fost recunoscători mulftiului. Însă eu mi-amintesc şi 
altceva. Articolele de bârfă din presă. Mi-aduc aminte că 
la televizor, pe canalul Moscova 1, au încercat să râdă de 
mine. 

— Poate că era nevoie de clevetire la adresa ta? 

— Necesară? De ce? Ce tot spui, Anastasia? 

— Ai păşit în palat, în templu. Erai un erou? Da! Doar 
că nu ai rezistat alămurilor, fanfarei. Şi-atunci cum să te 
salvezi de la mândrie? 

— Nu eram nici orgolios, nici mândru. Doar obosit. 

— Înseamnă că de la oboseală, Vladimir, pe 
neaşteptate, luând cuvântul în sala arhiplină cu cititori, în 


'5 Lala Tulpan (se pronunţă Lealea) (rus. /lana-Tro/bnan) - 
moschee-medresă, centru cultural-educaţional islamic, ridicată în 
centrul oraşului Ufa din Federaţia Rusă (capitala Republicii Başkiria) 
(n.t.) 


capitala Bielorusiei, ai început să excomunici public un 
episcop. De la oboseală, oare? 

—Nu am făcut-o serios. Mi-a fost adus la cunoştinţă, 
înainte de a lua cuvântul, că el... 

— Şi sala te-a aplaudat. Energia gândului colectiv s-a 
ridicat în slăvi. 

— Şi acum ce e cu episcopul? 

— Nu mă interesează de el acum, Vladimir, ci de tine. 
Doreai să înţelegi, să simţi, să-ţi clarifici ideile despre 
religii? 

— Da. 

— Asta va trebui să o faci singur, eu voi vorbi despre 
evenimentele viitoare, poate că informaţiile dezvăluite te 
vor ajuta. 

Se va întâmpla curând ca preşedinţii a peste o sută 
cincizeci de ţări să se întrunească. Vor avea de 
soluţionat, împreună cu oamenii de ştiinţă, o problemă. 
Cum să fie reduse emanaţiile de gaze nocive rezultate 
din activităţile oamenilor în atmosferă. Gaze care 
ameninţă planeta cu catastrofa! Insă cei o sută cincizeci 
de preşedinţi de pe Pământ nu reuşesc să găsească o 
soluţie, se vor divide părerile!*. Şi gazul produs de 
activităţile umane, va continua să ucidă Pământul. Ce 
spui, Vladimir, despre această situaţie? 

— Ce e de spus aici? Nu e prima oară când se adună 
şefii de guverne pentru a soluţiona problema ecologică, 
însă în van. Majoritatea oamenilor nici nu mai dă vreo 
atenţie acestor întruniri. 

— De ce? 

- Deoarece nu a răsunat nicio propunere individuală 
concretă din partea vreunui stat. Şi, atâta timp, cât nu 
există în ordinea de zi propuneri individuale concrete, la 


14 Între 7 şi 18 decembrie 2009, in Copenhaga a avut loc smmit- 
ul şefilor de stat pe tema ecologică, menit sâ reducă emanaţiile de 
gaze de seră în atmosferă. La dezbaterile summit-ului au luat parte 
reprezentanţii a 192 de ţări. (n.a.) 


omnia AO i 


Erro 


ce bun aceste întâlniri? Doar să-i facă pe oameni să 
râdă? 

—După tine, care ar fi aceste propuneri individuale 
concrete? 

— Aceste propuneri vor apărea atunci când 
majoritatea oamenilor de pe Pământ îşi vor schimba 
priorităţile existențiale. Se va naşte dorinţa de a 
îmbunătăţi ambientul de viaţă şi de a nu mai lucra în 
fabrici toxice pentru bani, pentru mâncare. Aceste fabrici 
nocive nu pot fi închise de nici un conducător, deoarece 
se va agrava criza locurilor de muncă, se vor declanşa 
revolte, iar conducerea va fi sub presiune. 

— Aşadar, capii de state nu sunt în măsură să 
preîntâmpine catastrofa globală? Poate că o altă 
conducere, aceea duhovnicească, va reuşi. Se adună toţi 
patriarhii, tuturor religiilor, îşi dau cuvântul unii celorlalţi 
de a determina enoriaşii să-şi îmbunătăţească mijloacele 
de trai terestre... 

— Da! Întocmai! Ei ar fi putut soluţiona mult mai 
eficient această chestiune, influențând totodată poporul 
şi puterea. 

— Aşadar, Vladimir, ce zici acum? Sunt importante, 
necesare religiile? 

—Reiese că sunt şi importante, şi necesare. Şi ar fi 
extraordinar dacă şi-ar uni forţele şi le-ar îndrepta înspre 
îmbunătăţirea condiţiilor de trai material şi spiritual. Dar 
şi aici e nevoie d concretitudine. Proiectul tău, Anastasia, 
este, fără discuţie, concret şi oamenii îl acceptă cu 
sufletele şi cu inimile. Doar că există o condiţie care 
pune la îndoială perspectiva proiectului. 

— Care e această condiţie? 

— Modul de trai al familiilor pe Vatra Familiei, descris 
de tine este, indubitabil, net superior celui adoptat de 
oamenii contemporani, de la oraşe şi de la sate. Chiar şi 
acum, în pofida lipsei oricărui suport guvernamental, 
numărul acestor familii creşte constant cu fiecare an 
care trece. După toate probabilitățile, va veni vremea în 


oii Pee Lp et binare 


care marea majoritate a populaţiei Pământului îşi va dori 
să trăiască în propria Vatră de Familie. Atunci, nu vor mai 
ajunge hectarele de pământ pentru fiecare doritor. Deja 
de pe acum se vociferează că ar fi necesară nimicirea 
unei părţi a populaţiei planetei, pe motiv că nu ajung 
resursele naturale şi spaţiul pentru toţi. Potrivit acestor 
zvonuri, pe Pământ ar trebui să rămână acel miliard de 
aur şi alte două-trei miliarde care să-l slujească. Astăzi, 
populaţia de pe Pământ atinge cifra de şase miliarde şi 
deja se ridică chestiunea limitării natalităţii,cum ar fi de 
exemplu în China, unde, pe o suprafaţă de 9,6 milioane 
de km?, trăiesc un miliard trei sute de milioane de 
suflete. 

Dacă modelul de viaţă prezentat de tine va fi adoptat 
pe scară largă, atunci va creşte longevitatea. Este 
evident şi de netăgăduit faptul că omul care îşi duce 
zilele pe Vatra sa de Familie, în lipsa obiceiurilor nocive, 
şi aicii am în vedere alcoolul, ţigările şi altele, în 
prezenţa unei alimentaţii de calitate, a aerului curat şi 
vindecător, longevitatea va creşte, în medie, de două ori. 

Familiile care trăiesc pe Vetrele de Familie, vor dori 
să aibă copii, şi e ştiut că dorinţa este mult mai mare 
decât a celor care trăiesc în oraşele moderne. Implicit, 
nu peste mult timp, noile familii nu vor mai putea obţine 
hectarul de pământ pentru a-şi ridica Vatra Familiei. 

Eu înţeleg că ieşire din această situaţie trebuie să 
existe. Nu ar fi putut Dumnezeu, gândindu-se la frumos, 
să creeze o astfel de situaţie fără ieşire, care să întărâte 
oamenii la războaie pentru spaţiul vital. Bunicul tău 
afirmă că explorarea cosmosului prin metodele 
contemporane este absurdă şi lipsită de perspectivă şi că 
există o altă metodă, care se numeşte ps;ho-te/leportare. 
Dar, oricât m-aş fi concentrat şi m-aş fi gândit, nu am 
reuşit să o înţeleg în detaliu. Nu se crede în existenţa ei, 
iar ştiinţa nici nu pomeneşte. 

—Ştiu şi eu de existenţa acestei metode de psi- ho- 
teleportare prin care se poate explora spaţiul cosmic şi 


mentii Prea Lo atei dia e 


alte planete, însă nimeni din neamul meu nu cunoaşte 
detaliile şi mecanismele acestei metode. Eu sper ca 
oamenii care-şi vor clădi Vetrele de Familie, copiii şi 
nepoţii lor să găsească, să înţeleagă cum, pe baza a ce 
acţionează această tehnică. Se va întâmpla negreşit! 

Dar înţeleg şi neliniştea ta, Vladimir. Dacă omul, deja 
de pe acum nu va vedea măcar o părticică din acest 
mecanism, va rămâne cu frica necunoaşterii destinului 
propriului neam. Aşa că neapărat va trebui să înceapă să 
cunoască măcar o parte din acesta. 

Eu mă gândesc fără întrerupere la acest mecanism, 
caut, însă până acum am găsit doar dovezi logice ale 
existenţei în sine. E posibil ca aceste deducţii logice să 
fie necesar să fie aşternute şi să fie cerut oamenilor, din 
domeniul ştiinţei biologice şi programării să gândească 
împreună. Toţi împreună va trebui să dezvăluim această 
metodă. 

Vladimir, am ajuns, uite casa... Aici e spaţiul 
bunicului, mă anunţă Anastasia. 


$ >» 


Partidul Neamului 


Bunicul Anastasiei se evidenția tot timpul prin 
originalitatea comportamentului său. Chiar de erau 
chestiuni serioase, el vorbea întotdeauna ba cu umor, ba 
cu tâlc. Şi iată că nici de data asta nu s-a dezminţit. Când 
ne-am apropiat de poiană, l-am văzut pe bunicul 
Anastasiei şezut sub un cedru cu picioarele încrucişate 
privind cu atenţie la un baston înfipt în pământ în faţa sa. 
Era evident că demult simţise că ne apropiam de el, era 
imposibil să nu simtă prezenţa noastră, cu toate astea, 
nu ne-a dat nicio atenţie. Nici atunci când ne-am 
apropiat de el, nu s-a răsucit către noi şi nici nu ne-a 
salutat. Am aşteptat vreo trei-patru minute, apoi i-am 
şoptit Anastasiei: 

— Încearcă să-i spui ceva, altminteri stăm aici mult şi 
bine. 

— Bine, Vladimir. Voi încerca să înţeleg ce face, 
răspunse tot în şoaptă Anastasia. 

În cele din urmă, i s-a adresat bunicului: 

— Demult am sosit, bunicule. 

A urmat ceva ciudat: bunicul Anastasiei, vorbind cu 
bastonul, a spus pe nepusă masă: 

— Datorită unor circumstanţe neprevăzute se anunţă 


a e E N aiani 


o suspendare de cincisprezece minute. 

Apoi s-a ridicat, ne-a invitat deoparte şi cu ton serios 
ne-a informat: 

— Acum eram în plină adunare cu Partidul Neamului. 
Mai durează încă patruzeci şi cinci de minute, aşa că va 
trebui să aşteptaţi. 

—Adică, cum? Adunare de partid. Nu văd pe nimeni 
aici. Şi-apoi Partidul Neamului nici nu a fost încă instituit, 
m-am mirat eu. 

— Mda, de voi încă nu, răspunse bătrânul. —Eu, 
pentru mine, l-am instituit deja. 

— Adică? Cum l-aţi instituit? Şi cine face parte din 
acest partid? 

— Eu singur fac parte. Uite, tocmai mă pregătesc de 
congres. 

— Ce congres, de vreme ce sunteţi singur în partid? 

— Deocamdată singur, dar poate că vor mai fi cei 
care-şi vor institui Partidul Neamului. Aşa că vom ţine 
congres. 

— Cum e posibil? 

— Tu însuti susţineai că ceva trebuie inventat. lată că 
eu am inventat ceva: ca să nu preseze cineva în mod 
particular cu autoritatea sa asupra membrilor populari ai 
partidului, fiecare să-şi conducă singur propriul Partid al 
Neamului. lar la congres vor fi toţi egali. 

— Care e ordinea do zi la această adunare? 

— Darea de seamă a conducerii asupra activităţii de 
îmbunătăţire a ambientului de trai. 

— Cine face darea asta de seamă? 

— Mai mulţi. După pauză voi audia Ministrul 
Comunicaţiilor. 

— Dar nu e aici! 

— Pentru tine nu e, pentru mine, da. 

— Şi el ştie că-l ascultați? — am întrebat eu curios. 

— Nu ştie. Şi de ce ar trebui să-şi întrerupă el 
lucrările? 

— Când şi unde va avea loc congresul vostru? 


— Când vor decide iniţiatorii. 

— Care iniţiatori? 

— Ceilalţi membri ai Partidului Neamului. 

Îndeobşte ideea instituirii Partidului Neamului, în care 
toţi membrii să fie egali, indiferent de comicitatea 
formulării bătrânului, merită atentie. Metoda tradiţională 
de rânduire a partidului nu are nicio iegatură aici, nu 
seamănă nicicum cu PCUS. In asta nu se întrevede un 
sâmbure de raționalitate. Fiecare e liber să acţioneze în 
conformitate cu sufletul şi inima, nu la ordin sau funcţie 
de adunarea generală. Astfel, fiecare membru al 
partidului poate acţiona liber şi poate lua orice fel de 
măsuri. După cum mi s-a părut mie, în această situaţie ia 
fiinţă o societate vie care se dezvoltă de la sine, în care 
fiecare îşi poate propune iniţiativa. Despărţindu-mă de 
bătrân, încercând să rămân în ton cu el, i-am spus serios: 

— Curând o să înfiinţez şi eu Partidul meu. 

Ce să mai vorbim?... Fiecare să-şi facă treaba. Ceea 
ce s-a întâmplat mai departe cu bunicul Anastasiei, 
necesită o carte separată, ceea ce mă şi pregătesc să fac 
în continuare. 


Explorarea planetelor virgine 


Pe drumul de întoarcere de la bunicul Anastasiei, am 
reluat discuţiile pe tema posibilităţii existenţei unei 
metode biologice de explorare a altor planete şi galaxii 
de către fiinţele terestre. l-am amintit Anastasiei: 

— Anastasia, tu ai spus că te gândeşti neostoit la o 
metodă biologică de explorare a altor planete şi că o să 
găseşti o explicaţie raţională a existenţei ei. Ai putea 
vorbi despre această deducție raţională? 

— Putem începe acum, împreună, să analizăm 
situaţia, ulterior vei continua singur. 

— Bine, Anastasia, începe tu. 

— Înainte de toate, va trebui să stabilim un fapt 
imuabil. Tot ceea ce a fost creat în lumea tehnologică a 
existat şi există în formă biologică în manieră perfectă. 
Eşti de acord cu asta, Vladimir? Inţelegi cât e de 
important să acceptăm acest concept? 

— Bineînţeles că da. Asta nu o ştiu numai eu, o ştiu 
mulţi oameni. Inainte, fiecare om reuşea să facă calcule 
în minte, fiecare avea un calculator în cap. Şi aşa mai 
departe, putem aduce o multitudine de exemple. 


Cel mai mult îmi place exemplul naşterii omului; este 
cel mai evident şi clar, deoarece şi azi, în lume există 
două moduri: tehnocrat şi biologic. 

Metoda tehnocrată se aplică atunci când într-un 
institut special, învățații recoltează spermatozoizii de la 
bărbaţi şi ovulele de la femei, le amestecă într-o 
eprubetă pe care o păstrează într-un aparat special care 
menţine temperatura şi umiditatea ideale. Acolo au tot 
soiul de condiţii şi mijloace. Metoda biologică este mult 
mai simplă şi eficientă: bărbatul şi femeia în aşternut... 
Obţin şi plăcere, şi curând şi un copil. 

— Bun exemplu, Vladimir, doar că, te rog, observă un 
detaliu foarte important: chiar şi atunci când se 
plămădeşte un copil prin metoda artificială, la baza 
acesteia se află tot materialul biologic. 

—Da, exact, e baza. Fără spermatozoid şi ovul nu se 
obţine nimic. 

— lar metodei biologice nu-i este necesar nimic din 
lumea tehnologică. 

—Exact, nimic. Poate patul. Cu toate că se poate şi 
fără pat. Sunt total de acord, Anastasia, şi înţeleg că 
metoda biologică este net superioară celei tehnologice. 
Inventând aşa-zisele aparaturi şi făcând cercetări, omul 
tehnocrat înlocuieşte mecanismul biologic deja existent 
cu unul tehnologic, primitiv. Această situaţie este cu 
totul anti-raţională. 

—Şi niciodată, în istoria civilizaţiei umane, nu există 
cazuri în care să fi uitat omul de capacităţile posedate şi 
să le schimbe cu cele tehnocrate. 

Noi nu ne imaginăm azi cum se poate ajunge pe o 
altă planetă în mod natural. Exact la fel nu-şi imaginau 
oamenii altei civilizaţii naşterea copilului printr-o metodă 
ne-tehnocrată. 

Astăzi multe femei nu-şi pot imagina să nască fără 
ajutor extern, fără maternitate şi dispozitive tehnocrate. 
Dacă ar fi să ne dezvoltăm în această direcţie, atunci tot 
mai mulţi copii se vor naşte în prezenţa mamelor 


surogat. 

Va lua fiinţă o fermă în care se vor aduna femei care 
să nască pe cale artificială. Toată viaţa vor naşte copii şi- 
i vor da. Vor fi asigurate cu alimente, locuinţe, însă vor 
face doar de incubator pentru embrionul uman, aşa ceva 
deja s-a petrecut în istoria unei civilizaţii umane. 

În vremea acestei civilizaţii, clonarea copiilor se afla 
la un nivel foarte evoluat. Implicit, omul acestei civilizaţii 
nu-şi imagina posibilitatea unei metode de a concepe 
copiii pe cale biologică. Lipsa gândului la această metodă 
le împiedica pe femei să dea naştere copiilor pe cale 
naturală, oricât de des ar fi avut contacte intime cu 
bărbatul. Dacă femeia, totuşi, rămânea gravidă pe cale 
naturală, atunci acest lucru era luat drept patologie, iar 
embrionul uman era ucis sau extras şi incubat artificial. 

— Vladimir, eşti de acord cu afirmaţia că la fiecare 
nivel tehnologic atins de om, acesta era în condiţie de a- 
şi uita propriile capacităţi biologice? 

—Da, sunt de acord. 

Acum spune-mi, este posibil ca omul, printr-o metodă 
tehnocrată, să poată transfera imaginea - de exemplu o 
fotografie a Vetrei Familiei - dintr-un punct în altul de pe 
Pământ sau din spaţiul cosmic? 

— Bineînţeles că poate. Cu ajutorul computerului şi a 
Internetului. Alege o adresă de poştă electronică, 
scanează imaginea pe computerul său, intră pe Internet 
şi o trimite la adresa stabilită - acolo imaginea apare în 
alt computer. Apoi o tipăreşte pe hârtie cu imprimantă. 
Şi în Cosmos poate fi trimisă, dacă se cunoaşte adresa 
de poştă electronică a navei cosmice. Chiar şi pe Lună, 
iar de pe Lună pe Terra. Aşa ceva deja a fost făcut. 

— Bine, Vladimir, foarte bine. Doar că uiţi un detaliu 
important, tu. Cel mai important! 

— Care? 

— Înainte de a face orice soi de manipulare cu 
computerul, în om a luat naştere gândul de a trimite 


imaginea. 


— De acord. Nu am vorbit despre gând, deoarece se 
înţelege de la sine. 

— Acum spune-mi, este posibil ca, pe cale 
tehnocrată, să fie trimise dintr-un punct într-altul, nu 
numai imaginile, ci şi obiectele? 

— Obiectele? Nu cred că e posibil. 

M-am gândit un timp, apoi am adăugat: - Mi-am 
amintit, Anastasia, de o maşinărie care sub acţunea unui 
program informatic, taie dintr-un copac diverse modele - 
nişte sculpturi, de exemplu. lar dacă acest program este 
trimis pe o adresă de poştă electronică într-un alt 
computer, de pe un alt continent sau de pe Lună, atunci, 
acolo, un alt computer conectat la aceeaşi maşinărie va 
tăia aceeaşi sculptură. In acest fel, vor fi două: una pe 
care-a realizat-o computerul meu, alta pe care-o 
reprodce cel de-al doilea computer. Astfel, sculptura pe 
care o am eu, va fi copiată pe un alt continent sau pe 
Lună. 

— Aşadar, reiese că prin metodele moderne, 
tehnologice, se pot transporta sau copia şi realiza 
obiecte chiar şi pe o altă planetă? 

— Da, este posibil. 

— Dar tu înţelegi ce înseamnă asta, Vladimir? 

— Înseamnă că există o metoda biologică de mutare 
de pe o planetă pe alta, metodă de mii de ori mai 
eficientă şi mai simplă, care poate fi folosită de orice om. 
Acestei metode biologice nu-i este necesară niciun fel de 
susţinere tehnologică. Rolul esenţial în ea îl joacă 
gândirea umană. 

— Da, sunt de acord cu tine, e ca şi în cazul naşterii 
copilului. Important este gândul. Insă, bărbatului care 
intenţionează să facă un copil îi trebuie şi o femeie, iar 
femeii care-şi doreşte un copilaş îi trebuie un bărbat. 
Doar împreună îşi vor materializa gândurile. 

— Da, împreună, cei doi... 

Vladimir, capacitatea de a crea, naşterea unui copil 
de către femeie şi bărbat reprezintă atingerea celui mai 


înalt nivel. Aşa că omul poate da viaţă şi pe altă planetă. 
Nu e clar încă ce componente sunt necesare în scopul 
materializării acesteia. 

— Exact, Anastasia, lipseşte această grandioasă 
descoperire. Ar fi fost grandioasă, dacă tu sau altcineva 
aţi fi găsit sau descoperit aceste componente biologice. 

— Va trebui să ne gândim. Multe ar fi fost 
descoperite, percepute, dacă ne-am fi putut atinge de 
cunoştinţele pe care le avea prima civilizaţie terestră. 


oii Pete E Ee 


Oamenii Civilizației 


Primordiale 
— Eu îmi imaginez, presupun - şi despre asta 
vorbeşte şi logica vieţii - că ei erau înzestrați cu 


capacităţi mult superioare, chiar celor ale lui Dumnezeu. 

— Cine sunt aceşti misterioşi eí? 

— Fiii lui Dumnezeu. Civilizaţia Primordială. 

— Civilizaţia Primordială? Va să zică, după oamenii 
Civilizației Primordiale au urmat alţii? Prin ce se 
deosebeşte această civilizaţie de următoarele? 

— Prin turnura pe care a avut-o evoluţia sa. 
Omenirea, Vladimir, nu dintotdeauna se îndreaptă pe 
calea tehnocratică, prin dimensiunea anti-raţiunii, către 
catastrofă. Mai întâi a existat Civilizaţia Primordială, care 
a evoluat pe o altă cale - s-o numim biologică. Foloseau 
tot ceea ce le lăsase Dumnezeu chiar de la începuturi. 
Omul acestei Civilizaţii cunoştea creaţiile lui Dumnezeu şi 
cu ajutorul lor îşi îmbunătăţea ambientul de viaţă. 
Creaţiile Divine sunt desăvârşite, însă fiecare nouă 
generaţie trebuie să fie mai inteligentă decât cea 
precedentă - aşa a programat Dumnezeu! 

Şi altfel nu putea fi. Altminteri Dumnezeu nu s-ar mai 
fi numit Dumnezeu, iar creaţiile Sale, neavând 


a e EN a: ai 


capacitatea de a evolua, ar fi reprezentat sfârşitul 
creaţiei. Omul este începutul măreţei Creaţii. 

Este dificil azi de imaginat cât era de măreaţă şi ce 
culmi atingea Prima Civilizație în evoluţia Sa Divină, cum 
arăta planeta în perioada vieţii materiale a acestei 
Civilizaţii. 

Bineînţeles că oamenii Civilizației Primordiale, la 
înfăţişare erau diferiţi de cei contemporani. Aveau 
statura corporală ideală, iar sănătatea fizică le permitea 
să păstreze în ei mult mai multă energie, decât îşi poate 
permite azi, omul modem. Cunoştinţele biologice 
primordiale, primite de la Creator, le permiteau evoluţia. 

Toate cuceririle ştiinţifice şi tehnologice care există 
azi în lumea tehnocrată, ei le deţineau într-o măsură 
incomensurabil mai mare, în formă biologică. 

—Unde sunt dovezile existentei acestei civilizaţii şi a 
cuceririlor ei? 

—Dacă tu, Vladimir, vezi un adult, îţi trebuie ţie, oare, 
dovezi că acest om mai întâi a fost copil, apoi 
adolescent? 

— Nu, nu e nevoie. Omul însuşi e dovada faptului că 
mai întâi a fost copil. 

— În acelaşi fel şi civilizaţia modernă e dovada 
faptului ca a existat o Civilizație Primordială. lar aceasta 
nu putea fi tehnocrată. 

— Fie, nu putea. Însă din surse istorice, din săpăturile 
arheologice, noi remarcăm că oamenii civilizaţiilor 
antice, de acum o sută de mii de ani, alergau îmbrăcaţi 
cu piei de animale, cu bâte în mână şi vânau sau, cum se 
mai spune, cu greu îşi făceau rost de hrană. 

— Arheologii au găsit oameni din era post- 
catastrofică, din civilizaţia tehnocrată. 

Imaginează-ţi, Vladimir, pe Pământ trăieşte o 
civilizaţie tehnocrată care atinge aşa-zisul apogeu al 
dezvoltării sale tehnologice. Insă fiecare cale tehnologică 
ucide Pământul, înrăutăţeşte condiţia ecologică, distruge 
biosfera, în instanţă se produce o catastrofă tehnogenică 


de proporţii planetare. Puterea sau elita, întotdeauna ştiu 
de iminenţa catastrofei şi se pregăteşte să se salveze. 
Una din civilizaţii, de exemplu, şi-a construit pe o orbită 
terestră un întreg complex tehnologic de mărimea a 
două oceane. Pe acest complex, ei s-au salvat de la 
schimbările catastrofice de pe Pământ. Numai că acest 
complex tehnologic nu a putut ţine oamenii la infinit, 
întrucât el însuşi era degradabil. Oamenii care s-au 
salvat de la catastrofa de pe Pământ, au supravieţuit 
acolo aproape şaizeci de ani. Au făcut copii. Dar a sosit şi 
ziua în care viaţa pe acest complex artificial a devenit 
imposibilă. Oamenii care locuiau acolo au început să 
moară şi atunci a fost luată decizia de a se întoarce pe 
Pământ, ceea ce au şi făcut. Au aterizat pe Pământ în 
capsule speciale. Pe Pământul pârjolit începuseră să 
crească din nou plante, iar lumea animală îşi reluase 
viaţa. Nu toţi oamenii au avut norocul să nimerească în 
acea oază. Cei care au aterizat în pustiuri sau pe lava 
incandescentă au pierit. Cei care au reuşit să cadă pe un 
teren de pământ pe care încă se mai păstrase parţial 
viaţa, s-au bucurat de succesul lor. Acum o să-ţi arăt. 

lată-i, şase oameni, ies din capsula incandescentă. Se 
bucură de iarba verde şi de aerul bun de respirat. Uite, 
doi copilaşi - o fetiţă şi un băieţel - se uită cu interes la 
un tufiş de coacăze şi la gâzele de pe acesta. Un bărbat 
în vârstă, complet chel, se întoarce în capsulă şi ia de 
acolo o cutie cu alimente. Pune cutia pe pământ, se uită 
la, băieţel şi la fetiţă, care stăteau lângă tufişul de 
coacăze, apoi merge la mama lor, undeva mai departe. 

— Ar fi bine dacă te-ai depărta de aici şi ai duce cu 
tine şi copiii. Ne-au rămas alimente pentru aproape o 
săptămână. Soţul tău a murit, eu sunt o rudă de-a 
voastră îndepărtată, dar nu voi fi în stare să vă protejez 
când se va începe lupta pentru hrană. 

— Dă-ne de mâncare măcar pe o zi. 

— la-ţi singură, dar fă tot posibilul să nu atragi 
atenţia şi fugi repede. 


Femeia s-a apropiat de cutia aşezată pe pământ, s-a 
aplecat ca şi, cum şi-ar fi aranjat un pantof, cu 
dexteritate a luat din cutie trei tuburi cu ceva în ele şi le- 
a ascuns sub combinezon. Apoi s-a îndreptat iute către 
copii şi, spunându-le că vrea, chipurile, să le arate nişte 
tufişuri şi mai interesante, i-a îndepărtat de aparatul de 
zbor aterizat. 

Oamenii întorşi pe Pământ deţineau cunoştinţe 
tehnologice. Erau pricepuţi în a folosi computerul şi 
telefonul satelitar, a conduce maşini şi nave spaţiale, 
însă toate acestea, acum nu le foloseau la nimic, ba chiar 
le erau nocive. Pe Pământ fuseseră distruse toate 
reţelele de comunicaţie şi majoritatea mecanismelor. 
Multe dintre ele, rămase ca vestigiu al pericolului mortal, 
erau pe deasupra şi radioactive. 

Mama cu fetiţa şi băieţelul şi-au dus mai departe 
neamul. Şi din nou umanitatea a apucat-o pe calea 
dezvoltării tehnologice şi a urmat-o timp de milenii. 
Arheologii au scos la iveală aşezăminte ancestrale. 
Mormintele înaintaşilor în care au găsit arme 
rudimentare de vânătoare, au dat de înţeles 
cercetătorilor că ar fi descoperit modelul de viaţă 
primordial. Insă ei au văzut oamenii de la sfârşitul 
civilizaţiei lor. Uneori arheologii au descoperit picturi 
rupestre - oameni îmbrăcaţi de scafandru. Oamenii de 
ştiinţă au avansat ipoteza că oamenii s-ar trage din fiinţe 
extraterestre, că umanitatea în antichitate ar fi primit 
cunoştinţele de la alieni. Şi încă odată au refuzat să vadă 
că în picturile rupestre, fiinţele scafandru nu sunt altceva 
decât oamenii unui sfârşit de civilizaţie. 

— Unde e acum Civilizaţia Primordială? 

— A dispărut. A dispărut fără urmă, dintr-un motiv 
misterios. În momentul dispariţiei oamenilor Civilizației 
Primordiale, a fost ştearsă informaţia despre cuceririle lor 
din baza de date universală. Au făcut-o ei înşişi, nu se 
ştie prin ce metodă. Şi de ce au procedat aşa, se poate 
doar presupune, bănui. 


— Tu ce-ţi imaginezi, Anastasia? 

— Presupun că, simțindu-se săvârşitorii destinului 
lumilor Universului, au recunoscut în ei şi virusul anti- 
raţiunii, al anti-lumii, şi faptul că nu au îndeajuns de 
multă imunitate faţă de acesta. Şi atunci s-au distrus 
psihologic pe sine şi cuceririle lor, lăsând pe Pământ pe 
aceia ca erau mai contagiaţi decât alţii cu acest virus al 
anti-raţiunii, al anti-lumii. Pentru a merge până la capăt 
şi a cunoaşte dimensiunea anti-raţiunii. Acum, noi - 
urmaşii Civilizației Primordiale - vom cunoaşte pe deplin 
esenţa anti-raţiunii şi, cu o clipă înaintea catastrofei 
planetare, vom echilibra înăuntrul nostru Rațiunea şi 
anti-raţiunea. 

Toate cuceririle Primei Civilizaţii Terestre se vor 
deschide în noi într-o formă nouă şi mult mai completă. 

— Dar dacă aceste cunoştinţe ni se vor dezvălui, cum 
spui tu, înseamnă că undeva, totuşi, există, sunt. 

— Există în fiecare om. 

Brusc, Anastasia şi-a întrerupt relatarea şi a amuţit. 

— Ce s-a întâmplat, Anastasia? De ce taci acum? 

— Ceva s-a întâmplat în spaţiul universal, eu presimt, 
Vladimir. Simt o vibraţie. Tu nu? 

— Nu simt nimic, doar o mică adiere de vânt, parcă. 

— Da, vântul, dar e cu întreruperi. 

— Posibil să fie aşa, şi ce-i cu asta? S-a întâmplat 
ceva rău sau ceva bun? 

— Nu ştiu, Vladimir. Doar un lucru e clar! Ceea ce s-a 
întâmplat a agitat spaţiul. 

— Unde s-a întâmplat? 

— Cred că pe malul lacului nostru. 

— Şi cum de a reacţionat întregul Univers la ceea ce 
s-a petrecut? 

— Universul reacţionează de fiecare dată când apare 
o informaţie neobişnuită şi interesantă. 

— Hai să alergăm iute la lacul nostru, Anastasia. Ne- 
am pus în mişcare cu pas grăbit. In răstimpuri, când 
taigaua o permitea, încercam să alerg. Ne-am oprit sa ne 


tragem suflul doar o singură dată, apoi ne-am grăbit spre 
lacul nostru. 

Abia pe ultimii metri înainte de lac, mi-am imaginat 
că i s-ar fi întâmplat ceva neplăcut fiului şi i-am cerut 
Anastasiei să se oprească. 

— Aşteaptă, Anastasia. Ascultă-mă, înţelege! Volodea 
consideră că tu l-ai incitat la competiţie. E adevărat ce 
presupune el? 

— Da, a răspuns liniştită Anastasia. 

— Nu o să explic acum de ce această idee nue 
echitabilă. Niciodată! Insă, te rog foarte mult, nu mai 
critica tot ce-a făcut Volodea în cele două zile în care noi 
am lipsit. 

Evident, el o fi lucrat de dimineaţă până seara la 
machetă. Se chinuie. Eu ştiu. L-am văzut în timp ce ne 
concentram pe proiect. Doar că el nu dispune de 
îndeajuns de multă informaţie. Dacă tu te apuci să-i 
critici munca, el se va amări. Mi-a spus că dacă nu 
câştigă întrecerea, mama se va supăra tare mult. 

Îţi imaginezi, el se va chinui doar ca să nu te supere 
pe tine. 

— Dar pe tine, Vladimir? 

— Da, cred că nici pe mine. Dar noi suntem doi adulţi 
şi ar trebui să înţelegem că la proiectul aşezării nu mai e 
nimic de adăugat. Terasamentul dimprejurul proprietăţii 
e o idee strălucitoare, însă a fost deja prezentată, iazul |- 
am făcut, poziţionarea casei, de asemenea, veranda 
dimprejurul casei nu te mai preocupă. Ce a mai rămas? 
Rondurile cu flori, straturile, toate astea sunt 
mărunţişuri. Tehnologia de construcţie e, şi ea, un 
detaliu. Înţelege, Anastasia, nu a mai rămas spaţiu de 
altele. Ai făcut deja totul singură, i-ai sugerat fiului totul 
şi nu i-ai mai lăsat nimic de creat. Măcar un pic de laudă, 
pentru eforturile lui... 

— Doar pentru strădanie nu pot. Va fi o laudă 
înjositoare. 

— Înjositoare? Dar să-l pui pe copil într-o situaţie fară 


met Pa T: art dinte 


ieşire nu e oare înjosire? Nu, nu e înjosire! E bătaie de 
joc! 

— Vladimir, te rog să mă crezi, nu îmi bat joc de 
propriul copil. În el sălăşluieşte atât particula ta, cât şi a 
mea. Informaţia şi cunoştinţele adunate atât de înaintaşii 
tai, cât şi ai mei. L-au educat bunicul şi străbunicul. 
Capacităţile fiului nostru încă sunt în stare latentă, dar eu 
sunt încrezătoare că se vor revela. Sunt grandioase! 

— Fie cum spui tu - grandioase - dar lasă-mă să-ți 
explic: nu a mai rămas nimic de adăugat, creativ, pentru 
a-i incita capacităţile creative. Proiectul aşezării e deja 
realizat. 

—Tu aşa consideri, că e gata? Mie, însă, demult mi se 
pare că nici eu, nici tu şi nici alţi oameni care-şi clădesc 
aceste Vetre ale Familiilor, nu cunoaştem predestinarea 
lor primordială. Intuitiv, mulţi o percep, de asta multă 
lume e atrasă de ideea de a le clădi. Acest gând e la 
nivelul simţămintelor, doar că nu e destul de limpede şi 
bine definit. Nu se ştie îndeajuns despre viitor şi 
nemurire. 

Chiar din clipa creaţiei omului şi până acum, în el se 
află tot ceea ce a fost creat iniţial şi ei - Oamenii-zei ai 
Civilizației Primordiale - se află, câteo fărâmiţă, în fiecare 
om contemporan. Şi e posibil ca ei să simtă şi să vadă 
ceea ce se întâmplă. Atunci când eu, cu exces de 
nesăbuinţă, l-am împins pe fiul în postura aceea ridicolă 
în faţa ta, această particulă, probabil, s-a activat, nu a 
mai rezistat, ori poate vremea sa a sosit... E posibil ca 
Volodea să perceapă cunoştinţele tăinuite în el. l-a reuşit 
deosebit de frumoasă şi funcţională această invenţie a 
lui - pasărea de foc. 

— Anastasia, tu înţelege că vrei imposibilul. Tu vrei 
ca fiul nostru să-ţi explice şi să facă, însă tu însuţi nu ştii 
ce aştepţi. Tu doar presimţi aceste noi predestinaţii ale 
Vetrei Familiei, însă Volodea e posibil chiar să nu aibă 
idee de presimţirile tale. 

—Presimţirile mele le are şi fiul nostru, Vladimir. 


Mergeam în spatele Anastasiei şi deveneam tot mai 
conştient că nici nu va jubila de bucurie în faţa fiului dar 
nici nu-l va lăuda în van. Ba mai mult, ar putea să-l 
critice iar. Eu, însă, nu o voi face! Mi-am impus să găsesc 
cuvintele prin care să-l îmbărbătez şi să-l laud pentru 
strădanii. 

Am rămas un pic în urma ei. Anastasia a ieşit din 
taiga, s-a oprit sub un cedru şi s-a concentrat de departe 
la ce se petrecea pe malul lacului. 

Pe malul nisipos al lacului, împrejmuit de cedrii 
seculari, Volodea ridicase o construcţie ciudată. Era un 
pătrat simplu sau o altă formă dreptunghiulară, care 
flanca terasamentul de pământ îmbrăţişându-l pe două 
laturi cu pereţi de argilă. La colţuri, pereţii erau albi şi 
ceva mai înalţi decât pe laterale. Pe margine, în interiorul 
pătratului, se vedea iazul, alături de acesta pasărea 
aceea inedită, iar în centrul formei geometrice 
rectangulare, direct pe nisip, şedea Nastenca. Şi-atât. 
Am înţeles iute că Anastasia nu o să-l laude pe Volodea. 
Nu avea pentru ce. Pasărea o făcuse înainte, iar 
terasamentul de pământ nu-l concepuse el. Casa cu 
acareturile, ori nu apucase să le ridice, ori nu ştia unde 
să le plaseze. Pătratul, ce-i drept, era un pic straniu. M- 
am întors către Anastasia şi i-am spus: 

—Volodea nu a apucat să facă mare lucru. Aşa că nici 
nu ai de ce să-l critici. 

Însă Anastasia nu mi-a răspuns nimic, nici măcar nu 
s-a întors spre mine. Uitând de toate, se concentra pe 
pătrat. 

Eu m-am apropiat de pătratul în care muncea fiul 
meu, însă acolo s-a întâmplat ceva inexplicabil. La doar 
câţiva paşi de macheta aşezării m-am oprit nemaifiind în 
putere să merg înainte. Spaţiul parcă se transformase. La 
vedere, totul era ca şi-nainte, însă senzațiile... 

Senzaţii inimaginabil de plăcute, parcă dintotdeauna 
cunoscute, dintr-o altă viaţă anterioară, îmbrăţişau întreg 
spaţiul şi încălzeau corpul dinăuntru. Mi-era teamă să mă 


mişc, ca să nu dispară... Stăteam şi priveam înmărmurit 
la colţul pătratului de forma unei case albe cu ferestruică 
şi uşă. 

Am auzit vocea Anastasiei care se apropia şi mi-am 
revenit în fire. Vorbea cu Volodea care, în genunchi, 
netezea cu mâinile suprafaţa exterioară a pereţilor. 

— Pot să te întreb, fiule? 

Îmi păru îngrijorată. 

Volodea s-a ridicat, s-a apropiat de Anastasia, i s-a 
înclinat uşor şi i-a răspuns: 

— Mă bucur să te ascult, mama. 

— Ai dat o altă definiţie conceptului de casâ? 

— M-am străduit să o caut, mama, şi am înţeles că 
această casă trebuie construită de om atât pentru sine, 
cât şi pentru hectarul său, doar aşa va putea rămâne în 
contact strâns, ca într-o unitate, cu spaţiul înconjurător. 

— Volodea, vorbeşte-mi despre macheta ta şi despre 
funcţionalitatea ei. Arată-mi toate detaliile. 

— Bine, mama, o să-ţi spun. 

Volodea a început să explice, iar de la relatarea lui, 
pe machetă au prins viaţă efectiv semnificaţiile condiţiei 
acestei Vetre de Familie inedită. 

— Aceasta este intrarea în casă, mama. 

Volodea a indicat o deschizătură în perete. 

— Intrarea nu este dinspre drum, ci dinspre pădure. 

— Vrei să spui că aceasta e intrarea pe Vatra 
Familiei, a întărit Anastasia. 

— Întreaga Vatră a Familiei e o casă, a răspuns 
Volodea, din acest motiv, eu am numit-o intrarea în casă. 

Omul trebuie să se şteargă pe picioare la intrare dacă 
acestea au pe ele mizerie. Şi chiar de nu e murdar, omul 
trebuie, oricum, să se şteargă mintal. Acesta e peretele. 

Volodea a arătat sera de pe perimetrul terenului. 

— Acesta este peretele viu al casei. Plantele ce vor 
creşte înăuntru vor sta la căldură şi vor fi fericite. 
Peretele e din argilă, e încălzit de soare, care penetrează 
de sus printr-o fereastră sau printr-o peliculă 


transparentă, despre care vorbea tăticu. Peretele de 
argilă, ziua se va încălzi, iar noaptea va emana căldură 
pentru tot ceea ce creşte înăuntru. 

Dincolo de acest perete, sunt camerele şi acest 
spaţiu în care se vor ţine instrumentele şi accesoriile de 
grădinărit pe care le foloseşte omul. lar în această 
încăpere, mama, - şi Volodea a indicat un oval ce se 
detaşa de perimetrul aşezării - omul poate dormi şi 
mânca în timpul iernii. _ 

Alături e spaţiul pentru depozitat lemnele. In colţurile 
peretelui viu de lângă pădure, îşi vor găsi adăpost tot 
felul de animale domestice: găini, lebede, capre, cai, 
arici, păuni şi porumbei. Din coteţul lor sunt două ieşiri: 
una spre pădure, cealaltă spre casă. Tata spune că 
adesea trebuie să călătorească, iar de animale nu are 
cine să aibă grijă. El consideră că omul nu ar trebui să 
crească animale dacă nu are cum să le acorde atenţia 
necesară şi să le hrănească la timp. Însă eu consider că 
animalul nu trebuie să depindă de om din punct de 
vedere al mâncării. Asta înjoseşte animalul. Omul trebuie 
să creeze condiţii comode de viaţă animalelor care-i plac, 
pentru ca acestea să se hrănească singure şi să vină la el 
doar când are nevoie de ele. imprejurul poienii - casa 
noastră - trăiesc o mulţime de animale, însă noi nu le 
hrănim niciodată, ba dimpotrivă, cu multă plăcere ne 
aduc ele de mâncare. Presupun că aceleaşi condiţii se 
pot crea şi pentru animalele din Vatra Familiei, mai ales 
dacă aceasta e aproape de pădure. 

— E posibil, a răspuns gânditoare Anastasia, şi a 
continuat să-l interogheze pe fiu: —Volodea, dinspre 
drum, în colţuri se află două căsuțe cu ferestre mici. Ce 
sunt? 

— Eu am realizat acest proiect pentru tata. Ştiu că 
cele mai fierbinţi amintiri ale lui din copilărie, sunt legate 
de vremurile în care, de mic, trăia împreună cu bunicii 
într-o bojdeucă de lut, acoperită cu paie. Am reprodus 
pereţii acestei bojdeuci de ţară. Cred că ideal ar fi ca pe 


oii epar ie 


proprietatea lui tata să mai existe şi alte elemente care 
să-i recheme amintiri frumoase din viaţă. 

M-am întors rapid spre... Am început să privesc la 
căsuţa aceea albă... Am recunoscut-o. Era căsuţa din 
copilărie. Aş fi vrut să mă arunc pe fiul meu, să-l strâng 
în braţe. Din nou au apărut acele senzaţii plăcute, m-au 
învăluit, nelăsându-mă să mă mişc din loc. Am reuşit 
doar să-i spun fiului: 

— Iti mulţumesc, Volodea! Totul seamănă aşa de 
bine; şi fereastra, şi laviţa, şi uşa. 

— Uşa căsuţei copilăriei tale, tăticule, este deschisă. 
Dacă vrei să intri, nimereşti imediat într-un spaţiu închis 
al aşezării tale, poţi merge pe el şi ajungi unde vrei tu. 

Pe lângă astea, tăticule, eu am predispus unele 
culturi pe moşia ta, am format cu ele nişte semne. În 
seră poţi să cultivi ceea ce-ţi place să mănânci primăvara 
şi vara, totodată, pe lângă fructele şi legumele tale 
preferate, dar fi bine să faci de-a lungul a vreo 
unsprezece metri nişte ronduri cu un diametru de 
nouăzeci de centimetri, pe care să aduci tufişuri de 
fructe de pădure, cum ar fi coacăze şi zmeură. Prin 
preajma acestor ronduri să plantezi puieţi de cedru şi tot 
felul de ierburi, pe care să le aduci din taiga, de dorit din 
inima pădurii şi nu din periferie. 

— Nu le va fi deloc uşor oamenilor să facă asta, 
Volodea. Eu aş fi vrut ca această variantă să fie la 
îndemâna şi altor oameni care-şi clădesc Vatra Familiei. 
Puţini vor reuşi să aducă plante din taigaua siberiană. 

In taiga nu sunt drumuri, deci cu mijloacele de 
transport nu se poate ajunge. Cu spatele ce poţi căra? Ş- 
apoi de acolo drumul e lung. Acest lucru necesită multe 
resurse băneşti. In consecinţă, plantele aduse din Siberia 
vor costa mult mai mult decât cele cultivate prin 
pepiniere şi care se vând direct acolo sau prin apropiere. 
Ştii, pe la noi chiar e o vorbă: „Peste mare, juncuța costă 


SR TEN iaai 


juma” de copeică, transportul un altîn.”! Pe deasupra 
mai explică-le şi de ce să cari plantele din taigaua 
siberiană, atât timp cât poţi să le aduci din pădurea din 
apropiere sau să le cumperi de pe la pepiniere. 

—Vor fi alte plante acestea, tăticule. Vezi, tu singur 
spuneai că bureții veritabilř® care cresc aici şi care pot fi 
consumaţi cruzi, şi cei care cresc în anumite părţi ale 
Rusiei, pe care tu le numeşti centrale, se deosebesc 
semnificativ între ei. La fel şi merişorul. 

— Nu mai puţin, tăticule, şi coacăzele şi zmeura. Ai 
scris în cărţile tale că şi cercetătorii vorbesc despre asta, 
de exemplu academicianul Pallas. 

—Spune-mi, Volodea, motivul cel mai important este 
gustul acestora? De aceea trebuie ca pe acele straturi să 
cultiv plante din inima taigalei? 

—Nu doar din acest motiv. Plantele de taiga nu 
permit informaţiei anti-raţionale să penetreze în spaţiul 
în care trăieşti tu. Cultivate pe perimetrul proprietăţii, vor 
obstacula informaţia să ajungă acolo. Culturile locale, pe 
care tu le denumeşti regionale (locale), permit 
penetrarea informaţiei anti-rationale într-o mai mare 
măsură. Culturile care nu dau seminţe, nu prezintă un 
obstacol particular pentru această informaţie. 

— Am auzit de aceste plante. Se numesc OMG”. 

— Important, tăticule, este ca acest perimetru să 
împiedice penetrarea informaţiilor agresive, inutile, 
atunci când, împreună cu acesta, te vei muta într-un alt 
loc. 

Nu am înţeles ce a vrut să spună Volodea şi am 
întrebat: 

— În care alt loc? Cum adică, să mă poarte? Însă fiul 
meu nu a apucat să mai răspundă. Cu multă 
înţelepciune, ascunzându-şi emoţiile, a vorbit Anastasia: 


15 La noi se mai spune: costă mai mult transportul decât marfa (n.t.) 
16 Bureţi veritabili (rus. /pu6er rpy36H) - specie de bureţi din familia 
Lactarius, la noi frecvent întâlniți sub numele de râşcovi (n.t.) 

17 OMG - organisme modificate genetic 


—Foarte bine ai gândit, fiule, este deosebit de 
important ca în Vatră să se concentreze emoţiile 
pozitive. Şi să-ţi ştergi picioarele la intrare, ca să nu le 
aduci pe cele negative. 


Sângele fierbinte al înaintaşilor 


Anastasia m-a luat de mână. Am simţit căldura mâinii 
ei delicate. Şi am mai simţit cum se fremăta, m-am uitat 
la faţa ei. Privea spre centrul machetei aşezării. Nimic 
deosebit. Posibil să o fi interesat bastoanele albe, 
aşezate în centru? 

L-a întrebat din nou pe copil: 

— Spune-mi, fiule, ce reprezintă acel cerc alb 
poziţionat în centrul aşezării? 

— Este o mică seră rotundă, i-am explicat în locul 
copilului. —Aşa am picat eu de acord cu Volodea. Bas- 
tonaşele albe reprezintă un oarece material transparent, 
cum ar fi sticla, policarbonatul sau polietilena. Mult timp 
ne-am căznit să-i găsim un loc serei. Nu se potrivea cu 
nimic. Acum îmi place tare mult cum Volodea a dispus-o 


pe tot perimetrul aşezării. Avem şi seră, şi gard, şi tot 
felul de camere utile. La fel şi sera aceea micuță pe care 
Volodea a poziţionat-o în centru, îmi place foarte mult, 
parcă-i de acolo. Se îmbină bine cu întregul perimetru. 

— Nu cred că aia din centru e o seră, Vladimir, a 
vorbit Anastasia ca şi-nainte, un pic preocupată şi cu 
voce joasă. 

Volodea a auzit-o şi a spus calm, adresându-mi-se 
mie: 

— Are dreptate mama, bastoanele albe din centru nu 
reprezintă o seră. 

— Atunci ce e? — l-am întrebat eu. 

— În centrul aşezării, tăticule, am dispus cercul apei 
oglindă. 

— Adică o oglindă?... — am întrebat eu iar. 

—Se poate spune şi aşa. O oglindă cu apă-oglindă, a 
răspuns calm Volodea. 

— E original. În centrul aşezării, pe o mică ridicătură, 
o oglindă rotundă, în care norii să se reflecte, soarele şi 
luna... lar razele de soare din ea se vor reflecta peste 
toată aşezarea. Nu mai există pe nicio proprietate un 
design aşa frumos, iar eu am văzut câteva. Foarte 
original! 

— împrejurul oglinzii sunt nişte frunze roşii. Ce 
reprezintă, Volodea? — a vorbit pe neaşteptate 
Anastasia. 

— Focul care arde. 

— De unde? 

— Din ţiţei şi gaze, mama. 

După această afirmaţie, Anastasia m-a strâns un pic 
mai tare de mână, apoi a mai pus o întrebare copilului: 

— Ţi-au permis să le arzi sângele, Volodea? 

— Da, Sufletele străbunilor noştri mi-au permis să le 
aprind sângele pământului lor. Dacă s-ar fi opus, nu mi- 
ar fi venit asta în minte. 

— Poate că ajunge doar ca omului să-i distragi 
atenţia, a vorbit spre surprinderea mea, bunicul 


Anastasiei. Şi în vocea lui se simţea îngrijorare. 

— Doar încă nu ai definitivat macheta, Volodea. 

— Aşa e, nu am terminat-o încă. 

— Atunci termin-o. Şi bine-ar fi să nu te deranjeze 
nimeni. 

— Da, termin-o, Volodea, noi plecăm, a adăugat 
Anastasia şi m-a tras după ea într-o parte, de la ineditul 
proiect de Vatră Familială. Când s-a aşezat la umbra unui 
cedru mare, am întrebat-o: 

— Anastasia, eu te simt că te îngrijorezi de ceva, aşa 
e? 

— Aşa este, Vladimir, ceva mă nelinişteşte. Multe din 
ce face fiul nostru, nu există azi pe Pământ şi nici 
informaţia despre ele în Univers. Ceea ce a conceput el 
în centru aşezării, tu l-ai descris ca fiind original şi 
frumos. Doar că nu numai aceste cuvinte caracterizează 
opera lui. Construcţia despre care ne-a vorbit Volodea, 
acest dispozitiv, este parte dintr-un alt dispozitiv de-o 
forţă nemaiîntâlnită, un mecanism biologic. Eu simt asta, 
dar nu reuşesc să găsesc cuvântul potrivit ca să-l 
definesc. Este posibil chiar ca acest cuvânt nici să nu 
existe. Posibilităţile nemaiîntălnite ale acestui dispozitiv 
pot fi doar presupuse. Numai că te rog să nu mă 
grăbeşti, Vladimir, permite-mi să conştientizez gradual 
ceea ce am văzut. 


Darul Primei Civilizaţii Terestre 


—Eu sunt de părere că toate aceste detalii ale 
proiectului, luate separat, reprezintă un tot unitar. E 
posibil să fie un dispozitiv biologic sau vreun alt 
mecanism imposibil de asimilat la nivelul conştiinţei. Se 
cere gândire, cercetare. Hectarul tău oval este înconjurat 
de un terasament cu latura externă din argilă. 
Terasamentul este acoperit cu un material transparent. 
înăuntru, tot soiul de plante... în toate astea, ceva 
semnificativ trebuie să existe. 

—Volodea spune că plantele pot fi şi obişnuite; 
legume, de exemplu; roşii, castraveți, tot felul de 
verdeţuri. Tot ceea ce vrea omul de mâncare. Insă 
straturile trebuie realizate la distanţe de minim 
unsprezece metri. Şi să aibă un diametru de nouăzeci de 
centimetri. Pe straturi trebuie cultivate plante aduse din 
inima taigalei, întrucât acestea împiedică penetrarea 
informaţiei anti-raţionale. Aşa spune el. 


—Aşa este - nu permit! în acest mod, perimetrul 
garantează protecţia. 

— Protectia a ce? 

—A tot ceea ce e înăuntru. Sera dispusă pe 
perimetru, în care să fie incluse toate culturile necesare 
omului şi a trebuinţelor gospodăreşti, arată frumos şi 
raţional. In doar câţiva ani, cupola transparentă nu va 
mai fi necesară. Important este ceea ce se va fortifica 
sub aceasta. Fiul nostru a urmărit ceva anume, 
neobişnuit. A împrejmuit spaţiul Vetrei de Familie 
împotriva efectelor nefaste ale anti-raţiunii şi ale anti- 
lumii, cu cel mai robust gard despre care nici prin gând 
nu mi-ar fi trecut. Cel mai esenţial rol în acest gard nu îl 
joacă nici pereţii de lut, nici cupola transparentă, ci 
plantele dinăuntru. Acestea vor avea un efect psihologic 
şi te vor ajuta să-ţi echilibrezi în interiorul tău polurile 
opuse 

—In ce mod mă pot ajuta să echilibrez aceste poluri? 
Sună misterios, pare magie. 

—Nu e nimic misterios sau magic în asta, Vladimir. E 
mai degrabă o ştiinţă - aceea care, la voi, se cheamă 
psihologia. Imaginează-ţi: te apropii de moşia ta şi de 
departe zăreşti pereţii albi ai căsuţei din copilărie. Asta îţi 
dăruieşte imediat emoţii pozitive. Apoi cobori din maşină 
şi îţi ştergi picioarele; încă o dată cureţi mintal informaţia 
negativă din tine. Dinaintea ta se deschid porţile, privirea 
ta cuprinde minunatul spaţiu viu al Vetrei Familiei, pe 
care o să-l admiri şi de care o să te minunezi 
întotdeauna. Nu va fi ca un tablou mort, de fiecare dată 
va fi altul. Florile înflorite pe ronduri şi prin pomi, noul joc 
al luminii sau foşnetul florilor la adierea vântului, te vor 
încânta neîncetat. Apoi vei dori să vezi ce se întâmplă în 
grădina ta, vei intra în ea, iar multitudinea creaţiilor vii şi 
parfumurile emanate te vor relaxa şi te vor depărta de 
efectele informaţiei negative ale anti-lumii. 

— Într-adevăr! Minunat! Spaţiul va fi şi psihologul 
meu personal. Unu chiar eficient! Ai dreptate Anastasia, 


de fiecare dată, după o lipsă chiar de trei-patru zile de 
acasă, când mă voi întoarce la casa mea de vacanţă, voi 
fi încântat să remarc schimbările din grădină, de pe 
straturi şi din seră. 

Se înţelege de la sine că această proprietate nu se 
poate compara cu o casă de vacanţă, este mult mai 
eficientă. O pasăre pe malul unui lac. la te uită ce a 
inventat! lar ceea ce trebuia să fie o simplă baie, acum e 
o măreaţă sculptură. Acum înţeleg - şi pasărea va avea 
un efect psihologic puternic. 

— Bineînţeles, Vladimir, că va avea. Abia ce vei trece 
pragul casei, pasărea te va întâmpina, apoi vei aprinde 
focul şi vei intra în ea să-ţi încălzeşti trupul şi Sufletul. 

—Spune-mi, Anastasia, de ce te-ai agitat aşa de tare 
şi te-ai speriat când Volodea ţi-a explicat despre oglinda 
poziționată în centrul aşezării? 

—Pereţii bojdeucii albe, din copilăria ta, sera de pe 
perimetru cu organismul viu din interior, pasărea de lut 
cu inima fierbinte, care aspiră să-l ridice pe om în 
ceruri... Este posibil să fie chiar mai perfectă decât... lar 
oglinda din centru, care reflectă lumina cerurilor... 

Anastasia s-a ridicat şi a pronunţat răspicat cuvintele, 
aşa cum făcea de fiecare dată când vorbea despre câte 
ceva important: 

— Fiul nostru, Vladimir, a realizat macheta... A 
construit o navetă interplanetară biologică. 

— Cuuuum!? — am întrebat eu uimit. 

— Eşti sigură, Anastasia?! 

— Sunt sigură. Probabil ar trebui s-o numesc 
altcumva, deocamdată acele cuvinte nu le cunosc. Însă 
sunt convinsă: ceea ce am văzut noi are o predestinare 
funcţională de teleportare a spaţiului împreună cu 
oamenii din el. 

Omul care-şi clădeşte Vatra Familială, folosind 
elementele acestui proiect, fără îndoială îşi va putea 
plăsmui lumea sa şi pe o altă planetă, iar această lume 
va fi extraordinar de frumoasă. 


În centrul aşezării se află poziționată o parte a 
dispozitivului cu ajutorul căruia se poate transmuta 
(psiho-teleporta) spaţiul împreună cu tot ce e pe acesta 
pe alte planete, în alte lumi. Partea... Dar unde e?... Am 
înţeles, Vladimir. In faţa noastră stă macheta unei moşii 
minunate, totodată macheta unei nave interplanetare 
moderne, care e în măsură să se deplaseze cu viteza 
gândului. Intr-o secundă să ajungă pe Lună, pe Marte sau 
pe Jupiter. 

Distanţa, pentru această navă, nu are nicio 
importanţă. Distanţa de un metru şi cea de câteva 
milioane de ani lumină, această navă le va parcurge în 
acelaşi interval de timp. Este în măsură să teleporteze 
oamenii pe oricare altă planetă din Sistemul Solar sau 
dincolo de acesta. 

— Anastasia, oamenii de ştiinţă au demonstrat deja 
că nu există viaţă pe alte planete, cel puţin pe cele 
apropiate. 

— Asta spun şi eu, Vladimir! Să se psiho-teleporteze 
spaţiul împreună cu tot ceea ce se află şi trăieşte pe 
acesta. Cu alte cuvinte, acest spaţiu poate fi transportat 
sau, mai bine spus, această Vatră Familială poate fi 
copiată şi reprodusă pe o altă planetă. 

— Şi oamenii care trăiesc acolo pot fi transmutaţi? 

— Şi ei, dacă se vor afla acolo în momentul 
teleportării. 

— Şi dacă pe cealaltă planetă nu există oxigen, are o 
temperatură de trei sute de grade sau e rece până la 
minus o sută de grade? 

— In momentul teleportării spaţiului, pe planetă au 
loc anumite fenomene-explozii, efectul cărora va fi 
producerea unui nou spaţiu. 


Teleportarea spaţiului 


—E fantastică informaţia, Anastasia! Chiar greu de 
crezut că omul poate avea astfel de capacităţi. Nu e 
posibil ca tu să greşeşti? 

— Astea nu-s presupuneri, Vladimir, nu greşesc deloc. 
Această informaţie, înainte nu exista în Univers. 

Acum a luat fiinţă. Dar important este că această 
informaţie include şi o mică părticică a Civilizației 
Primordiale Terestre, care se află atât în mine, cât şi în 
tine, şi în fiecare om. 

— Ştii, Anastasia, eu abia acum încep să realizez cât 
sunt de grandioase aceste trei cuvinte ale legii 
universale: ÎMBUNĂTĂȚIREA SPAŢIULUI VIEŢII. Din asta se 
înţelege că omul este înzestrat cu puterea de a desăvârşi 


ambientul până la un nivel la care el însuşi devine Zeu. 
Deoarece, teleportându-se pe o altă planetă, nevieţuită, 
omul plăsmuieşte viaţă, cum a făcut Dumnezeu pe 
Pământ. 

— Omul nu va deveni niciodată Dumnezeu, Vladimir. 
Fiecare om este Fiul sau Fiica Sa. Şi Dumnezeu - Creator 
şi părinte - a dorit ca ai Săi copii să fie mai desăvârşiţi ca 
El, iar asta se va întâmpla - negreşit vor fi! Şi vor 
echilibra în ei Rațiunea şi anti-raţiunea. 

— Acesta da, progres ştiinţific! Va deschide o eră 
nouă pentru om, s-a auzit vocea bunicului care se 
apropiase pe nesimţite. 

Anastasia s-a ridicat. Bunicul ei, cărunt, dar un 
bătrânel cu statura dreaptă, stătea sprijinit într-un 
baston şi se uita gânditor la malul lacului din taiga. 

— Bunicuţule, tu vorbeşti despre proiectul lui 
Volodea? — a întrebat Anastasia. 

— Ce e de vorbit? Văd. De-a lungul mileniilor, 
învăţăturile vii, mesianice, au luminat ba un învătat, ba 
pe mai mulţi - nu are importanţă - în limbuţi incoerenţi 
preschimbându-i.  Volodea le-a arătat capacităţile 
oamenilor care trăiesc azi pe Pământ. El a plăsmuit o 
nouă imagine a omului. Sau l-a întors pe acela care se 
cheamă Fiul lui Dumnezeu. Ca şi El, capabil să ducă 
prea-frumoasa viață terestră pe alte planete 
neînsufleţite. 

— Să nu creadă unu sau altul. Ce-i dă neîncrederea în 
propriile forţe necrezătorului? Naşterea? Da! Insă în ce 
scop? Atâta timp cât viaţa e lipsită de sens, apoi 
moartea? Şi iarăşi întrebarea: la ce te-ai născut? 

De-a lungul a milioane de ani, mulţi învăţaţi au trăit. 
Cu toţii doar despre una şi aceeaşi au tot vorbit: cum că 
omul tot aşteaptă pe cineva. Şi omul a tot aşteptat, 
blocându-şi gândirea şi inteligenţa. Nu s-a gândit pentru 
ce şi din ce ard stele deasupra sa, în Univers. 

— Şi acum? Fiul nostru va deveni un messia? — a 
întrebat cu pasiune Anastasia. 


ti Pee E S aiani 


— Greu îi va veni să se ţină în faţa mândriei. lar anti- 
raţiunea imediat se va arunca pe urmele lui să-l caute. 

Dintr-odată am tăcut cu toţii şi, oarecum ciudat, ne- 
am întors cu faţa spre machetă. Volodea s-a apropiat de 
noi cu acelaşi mers hotărât şi calm. O ducea pe braţe pe 
Nastenca. Ea se înlănţuise cu mânuţele de gâtul lui şi îşi 
apăsa obrăjorul de obrazul lui. Volodea s-a oprit la câţiva 
paşi de noi, a lăsat-o jos pe surioară, s-a înclinat şi a 
vorbit: 

—Mama, tu nu te îngrijora. Eu ştiu că, dacă devin un 
messia, oamenii îşi vor îndrepta către mine gândurile lor 
de speranţă. Şi-atunci, nu-şi vor mai antrena întreaga 
putere a gândului în creaţie. 

— Ce ai decis să faci, Volodea? — l-a întrebat 
Anastasia pe copil. 

—Trebuie să plec. Mă voi amesteca în mulţimea de 
oameni, voi deveni unul dintre ei. 

După aceste cuvinte, Volodea ne-a privit pe toţi, unu 
după celălalt, în ochi. Mi-a trecut ca un fulger prin minte 
că ar putea să plece pentru totdeauna. lar când m-a 
privit pe mine, i-am spus: 

— Îţi mulţumesc, fiule, pentru ineditul şi fantasticul 
proiect. Va fi cel mai frumos cadou cu ocazia celei de-a 
şaizecea aniversări a mea. _ 

— Tata, acesta nu e doar cadoul tău. Il dăruiesc 
tuturor cititorilor cărţilor tale. Să ia din el ceea ce vor. 

— Bine, fie pentru toţi. Prin urmare şi pentru mine. 

— Ţie aş vrea să-ţi fac un cadou deosebit. 

Rostind aceste cuvinte, Volodea, şi-a vârât o mână în 
sân, a luat ceva de acolo şi mi-a întins mâna. M-am uitat 
cât de încet şi cu grijă deschidea degetele, descoperind 
cadoul din mână. Dar când le-a deschis complet, în 
palma lui nu era nimic. M-am uitat la bunic, apoi la 
Anastasia, căznindu-mă, cu ajutorul lor, să înţeleg ce 
vrea să însemne gestul fiului meu şi cum să reacţionez, 
însă ei tăceau. 

— la, tăticule, e cadoul meu pentru tine, a repetat el. 


Am rămas aşa, fără să mă dumiresc: cum adică să 
iau ceva ce nu se vede? Nastenca s-a apropiat de mine, 
m-a apucat de mână şi m-a condus aproape de Volodea. 
Când am ajuns lângă el i-am întins mâna şi el mi-a 
aşezat cu mare grijă ceva invizibil în palmă. 

Acel ceva invizibil pulsa şi îmi încălzea uşor palma. 
Am strâns în mână cadoul şi l-am pus în sân, acolo unde 
era şi la Volodea. Corpul mi-a fost cuprins de o căldură 
neobişnuită. 

—Va trăi în casa ta, tăticule, iar când vei ridica 
perimetrul moşiei, cere-i să-ţi umple spaţiul. 

Volodea s-a înclinat uşor tuturor şi, întorcându-se, s-a 
îndepărtat cu paşi apăsaţi, apoi a dispărut ca prin 
farmec, de parcă s-ar fi topit în spaţiu. Noi am rămas ca 
vrăjiţi, fără să ne mişcăm nici când ne-a privit în ochi, nici 
când s-a îndepărtat, uitându-ne după el în timp ce se 
depărta. După care, eu am spus: 

— Anastasia, am impresia că fiul nostru ne-a părăsit 
pentru totdeauna. 

Neauzind nici un răspuns, m-am întors către ea. Se 
uita în direcţia în care plecase Volodea... Tremura. Din 
buza de jos i se prelingea un firicel de sânge. Işi muşcase 
buza pentru a nu striga. Asta am înţeles. Deci, anti- 
raţiunea îl va hărţui şi pe fiu, ca şi pe ea şi pe mine. Am 
văzut cum i se strângeau pumnii. Taigaua amuţise. 
Spaţiul era acum străbătut de un sunet ciudat, 
asemănător unui zumzet sau ceva mai puternic. Se 
dădea senzaţia că spaţiul infinit se comprimă şi apoi, 
destinzându-se, avea să ridice totul împreuni cu 
pământul. 

Mai fusesem martorul acestui fenomen şi atunci când 
am pierdut cunoştinţa în tentativa de a poseda pe 
Anastasia împotriva voinţei ei şi când am vrut s-o lovesc 
cu băţul pentru că refuzase să-mi lase fiul să-l educ eu. 
De fiecare dată la apariţia acestui fenomen, Anastasia 
ridica o mână în sus, o agita ca în semn de salut faţă de 
cineva, şi totul se liniştea înainte de apariţia zgomotului 


acela. Acum, însă, sunetul creştea, dar ea nu ridica 
mâna. Nici eu nu doream s-o ridice, ba dimpotrivă, 
vroiam ca acest invizibil şi puternic zumzet să şteargă de 
pe Pământ toată mizeria adunată. 

Însă Anastasia a ridicat mâna. Spaţiul s-a calmat. 
Înainte de a părăsi poiana, m-am apropiat de malul 
lacului. Am rămas singur să privesc macheta aşezării 
făcută de fiul meu şi mi-o imaginam în mărime naturală, 
pe hectarul meu, pe care acum creşteau doar buruieni. 

lată-mă, am sosit cu maşina. Văd doi pereţi albi cu 
ferestruicile din copilăria mea fericită. Poarta se deschide 
automat, dezvăluind minunatul tablou viu dinăuntru, iar 
eu intru în casă. Stop! Ce fac?! Cu maşina mizerabilă 
terfelesc această minunăţie? Casa mea! Inapoi! 

Las maşina la intrare, se deschid porţile, îmi curăţ 
pantofii, făcând tot posibilul să şterg de pe tălpi toată 
mizeria celeilalte lumi. Îmi scot pantofii, îi las la intrare şi 
păşesc desculţ prin minunata mea lume spre iaz, unde 
înoată lebedele. Prin preajmă aleargă câinii şi pisicile. In 
depărtare, dintr-un colţ, îmi vine în întâmpinare cântând 
un cocoș, din alt colţ behăie o capră. lar din iaz, pe nisip, 
nepoţii şi strănepoţii mei îşi pregătesc machetele 
aşezămintelor lor. Femeia iubită, de o frumuseţe 
orbitoare, iese din livadă, îmi zâmbeşte şi mă salută cu 
mâna. 

Când se lasă întunericul şi pe cer apar stelele, se 
luminează cu lumina nopţii toate ferestrele locuinţei 
ovale. Luminiţele din seră strălucesc pentru a le arăta 
stelelor minunăţia vie ce creşte acolo. Şi gândesc stelele: 
„Acolo, pe Pământ, se vede o luminiţă neobişnuită, un 
punctişor minuscul, de mărimea unui hectar, dar lumina 
sa ne alintă”. Stelele nu au de unde să ştie că în curând 
astfel de punctişoare pe Pământ vor deveni tot mai 
numeroase. lar Pământul se luminează de lumina 
binecuvântată şi alintă cu ea spaţiile necuprinse ale 


Universului. 
A, 
di Pe ET: S aiiai 


Am decis să transpun macheta făcută de fiul meu în 
realitate. Şi, poate, e chiar un bine că am luat acest 
hectar cu solul nefertil pe care apa, primăvara, 
stagnează îndelung. Dar eu voi fertiliza solul în aşa fel 
încât să înflorească pomii şi florile din livadă. In acest loc 
voi îmbunătăţi spaţiul vieţii! 


Scrisoare câtre fiul meu 


Bună, Volodea. Nu ştiu unde eşti acum, tocmai de 
asta am decis să-ţi scriu această scrisoare. Uneori îţi 
scriu, dar nu ştiu unde să-ţi trimit scrisorile. Dacă o 
public în carte, cred că tu o să o citeşti. Cartea zboară 
prin multe ţări, parcă ar fi însufleţită, îşi găseşte singură 
cititorii, aşa că sper să te găsească şi pe tine. 

În septembrie 2009 am început să-mi rânduiesc 


propria Vatră de Familie, după proiectul tău. Nu ştiu cine 
va trăi acolo. Poate că vii tu sau Nastenca, când va 
creşte. Va veni şi ziua în care reprezentanţii anti-raţiunii 
nu-i vor mai necăji pe cei ca voi. Poate că vor vrea să 
trăiască aici nepoţii sau strănepoţii mei... A venit 
momentul şi am simţit că este imperios să transpun în 
realitate cele gândite de tine. 

Hectarul l-am arat şi am pus pe el secară pe iarnă. 
Semințele le-am aruncat cu mâinile mele, m-au ajutat şi 
vecinii. Cu excavatorul am ridicat pe perimetrul moşiei 
un terasament înalt de un metru şi larg un metru 
jumătate. Anul acesta nu mai apuc să fac zidurile din lut, 
a venit frigul deja. Încep la primăvară. Dar chiar şi cu 
ceea ce am făcut, hectarul meu e deosebit, e singurul 
împrejmuit cu terasament de pământ, iar secara a 
încolţit în locul buruienilor dinainte. Mi se pare că e chiar 
un pic înaintea celor vecine. Tot anul acesta am reuşit să 
sap iazul cu un diametru de treizeci de metri, la 
primăvară o să se umple cu apă. Am cumpărat tot felul 
de puieţi de pomi fructiferi. Am reuşit să plantez doar 
câţiva în partea în care va fi casa. La primăvară am de 
gând să-i duc pe toţi acolo. 


În iarna asta va trebui să hotărăsc cum să pregătesc 
pasărea de foc. Ca s-o confecţionez din argilă, gândesc 
că nu va fi atât de dificil. Insă cum s-o ard apoi, ca să nu 
se fărâme? Mai ales că e înaltă trei metri, iar deschiderea 
aripilor atinge doisprezece metri. Mi-a venit ideea să o 
prefabric mai întâi, apoi s-o divid în părţi mai mici, pe 
care să le ard la o fabrică, după care s-o remontez la loc 
pe moşie, direct pe malul iazului. 

Le-am arătat prietenilor creaţia ta, le-am desenat 
capsula din lut cu foc înăuntru, le-am explicat cum se pot 
încălzi în ea, cum se pot lecui sau, pur şi simplu, cum se 
poate sta în faţa ei afară, ca împrejurul unui şemineu al 
aşezării. Şi ei şi-au dorit aşa ceva la ei acasă. |ţi închipui 


cum s-or mai mira când vor afla că asta nu e altceva 
decât o capsulă în care îţi poţi încălzi corpul şi te poţi 
vindeca şi, pe deasupra, şi o pasăre frumoasă cu o inimă 
fierbinte înăuntru? 

Cum de ai reuşit să faci aşa minunăţie? 

Anastasia crede că ai fost ajutat de către Oamenii 
Civilizației Primordiale. Dacă e adevărat, atunci de ce nu 
ne ajută pe toţi cei care am trecut la făurirea propriul 
Cuib al Familiei? Pe de altă parte, de vreme ce tu ai 
dăruit proiectul tuturor cititorilor, reiese că Ei i-au ajutat 
pe toţi. 

Mama ta, Volodea, mai spune că proiectul tău i-a fost 
trimis omenirii de către o civilizaţie nevăzută, modernă, 
care ar trăi pe o altă planetă sau într-o altă dimensiune - 
nu are importanţă unde. Ea a intrat în contact cu aceşti 
oameni moderni, totodată şi în plan material. lar 
societatea contemporană se află pe făgaşul unei măreţe 
şi minunate noi culturi. 

Când mama ta vorbea despre acestea, eu nu am 
perceput complet însemnătatea lor. Insă, după aceea am 
ajuns la concluzia că avea dreptate absolută. Ştii, 
Volodea, azi se vorbeşte foarte mult despre OZN-uri, 
venite de pe alte planete, există multe documente, scrise 
chipurile de mari învăţaţi. Însă unde sunt rezultatele lor 
concrete? 

Nu se schimbă nimic. Cum a dat înainte umanitatea, 
pe calea ei nefericită, aşa şi continuă... Chiar am avut o 
viziune în acest sens. 

Merg oamenii pe drum, iar pe margini stă o fiinţă 
îmbrăcată în mod straniu, şi, ca şi cum ar vrea să-şi 
evidenţieze propria ciudăţenie, urlă: 

— Eu sunt un emisar extraterestru; sunt 
reprezentantul unor forte măreţe. 

— De unde şi cum? — îl întreabă lumea. 

— Cin' te-a chemat? Dacă eşti emisarul unor forţe 
măreţe, ia strânge de pe Pământ narcomania, prostituţia, 
războaiele şi toate bolile. 


— Voi nu înţelegeţi, eu sunt un emisar... 

Dar nu-l bagă nimeni în seamă. Unu' singur se 
apropie de acesta şi-i aruncă: 

— Dat fiindcă eşti emisarul forţelor măreţe, gândesc 
că nu ai probleme să-mi dai o sută de ruble pentru votcă. 

Ca răspuns, acesta spune: 

—Eu sunt un străin important, pe mine va trebui să 
mă ascultați, să mă găzduiţi, să mă hrăniţi, ba chiar să 
mă duceţi pe braţe. 

Cam acesta este discul tuturor acelor aşa-zişi emisari 
pe Pământ. 

În cazul proiectului tău, Volodea, toate stau altfel. 

Nu te-ai autointitulat, nu ai cerut nimic, ai propus 
doar: „Uitaţi, oameni, dacă vă place, luaţi şi fiţi fericiţi”. 

Când ai plecat, mama ta s-a uitat îndelung la 
macheta ta. Apoi a spus că este neobişnuită, frumoasă şi 
multifuncţională, însă că nu este proiectul unei moşii 
oarecare. Între detaliile ei există o strânsă legătură, iar 
ca tot unitar, nu reprezintă nimic altceva decât un aparat 
interplanetar biologic, în măsură să poarte într-o singură 
secundă omul, împreună cu propriul habitat, pe oricare 
altă planetă. 

Pe perimetrul moşiei se ridică o barieră biologică, 
protectivă, a acestui dispozitiv. Pasărea de foc este 
programată să purifice de viruşi. Vegetaţia crescută 
înăuntru, varietatea ei, vorbeşte despre asigurarea la 
infinit a condiţiilor de viaţă pentru tot ce este viu în acest 
dispozitiv. lar oglinda de apă, nu e mai puţin decât 
butonul de start al programului biologic. 

Motorul acestui aparat are o putere energetică de 
neîntrecut, nu are limite această definiţie, întrucât viteza 
de mişcare este dată de viteza de gândire umană. Are 
dreptate? 

Anastasia mai susţine că fiecărui aparat tehnologic îi 
corespunde un analog biologic, mai exact spus, contrar. 
lar acest aparat biologic este mult mai perfect. lar noi, 
limitați fiind de analiza cosmosului pe baza programelor 


informatice, la calculatoare vom stabili importanţa 
detaliilor proiectului tău. Cred că cititorii-programatori 
vor înţelege mai mult din ceea ce ai realizat tu. 

Însă uite ce mă macină pe mine, Volodea... 
Perimetrul protector, pasărea de foc care devirusează, 
oglinda cu torţe din centru, butonul de start - toate 
acestea le voi face şi poate le va mai face şi altcineva. 
însă cum să fie utilizate? O carte de instrucţiuni nu 
există. Fiecare aparat este dotat de instrucţiuni, ca 
utilizatorul să nu-l strice sau să nu-şi facă rău. Aici avem 
de a face cu o tehnologie biologică avansată, însă fără 
instrucţiuni. Omul ar putea să facă cine ştie din greşeală 
la butonul de start şi familia să se trezească pe 
neaşteptate cine ştie pe ce planetă. Vor dori apoi să se 
întoarcă, însă cum? Nu vor şti. 

Mi-am cumpărat o oglindă octogonală şi torţe. Pe 
proprietatea din afara oraşului, seara, am aşezat oglinda 
pe pământ şi am aprins torţele împrejurul ei. E ceva 
deosebit de frumos. Insă cred că nu are ce să fie 
periculos dacă repet totul la primăvară în livadă. Când 
am turnat apă pe oglindă, am avut senzaţia că pomii 
încearcă să prindă viaţă, să înmugurească. Toamna 
târziu nu e prea indicat ca pomii să înmugurească. 

Îmi pare aşa de rău că nu am apucat să vorbesc mai 
mult cu tine, Volodea, să-ţi cer detalii despre importanţa 
acestui dispozitiv, care-i este predestinarea şi la ce 
foloseşte. Poate că vor înţelege cititorii sau voi realiza şi 
eu când voi aplica totul pe hectarul meu. 

Cât despre sera de pe perimetru, după toate 
probabilitățile, nu o să reuşesc să o fac la primăvară. Nu- 
mi ajung mijloacele pentru toate dintr-odată. Onorariul 
din America aproape că nu mai vine deloc. 

Se întâmplă ceva ciudat acolo, se aduc unele 
corecturi în cărţile mele, fără acordul meu. Domeniile 
web „Cedrii sunători” în limba engleză sunt înregistrate 
pe cineva necunoscut. Şi imaginează-ţi ce va fi dacă şi 
domeniile cu numele „Vladimir Megre” le vor lua şi se vor 


prezenta ca fiind saiturile mele oficiale. În timp ce eu nu 
am nicio legătură cu toate astea. Polina a încercat să 
înregistreze TM: pe numele meu. l-au cerut 600.000 de 
$ pentru asta. 

Nici nu ar fi fost aşa grav, de cititori îmi pare rău. Ce 
le spun de pe aceste saituri? Ce produse le vând sub 
egida firmei CSR? Cum se vor descurca? Cum să-mi 
găsesc timp pentru toate acestea? 

Am decis ca în cartea care urmează să prezint saitul 
prin care se poate intra în contact direct cu Polina. lar 
cartea cea nouă, în limba engleză, să o publice direct ea. 
Încă nu ştiu prin cine să o distribui în ţările vorbitoare de 
limba engleză. 

Mai am o problemă, Volodea: neapărat va trebui să 
formulez o adresă succintă şi clară către puterea din 
multe ţări. Ţelul este ca fiecare dintre aceste guverne să 
ia măsuri concrete în scopul îmbunătăţirii condiţiilor de 
trai pe Pământ. Am expus deja toate aspectele pe care le 
cred necesare, însă aş vrea să fiu mai succint, mai concis 
şi mai convingător. Uite ultima versiune, ce zici, merge? 
Tu ce crezi? 


Stimaţi domni, peste tot în lume se discută despre 
îmbunătăţirea condiției ecologice pe Pământ. In diverse 
regiuni, situaţia a îmbrăcat o condiţie critică şi se 
întrevede o catastrofă planetară. De mulţi ani se tin tot 
felul de conferinţe la care participă diferite state, ONU şi 
tot felul de asociaţii. Unde este măcar un cât de mic 
rezultat, domnilor? Condiția ecologică a Terrei este în 
continuă degradare. 

Doar oamenii care-şi făuresc propriile Vetre de 
Familie, sustin acțiuni concrete, destinate să 
îmbunătățească ambientul de viață al omului. 


18 TM (Trade Mark) - marcă înregistrată (n.t.) 


mentii Pe La atei dia 


Domnilor, nu vă cer să definiti valoarea cărților mele 
sau a mea personală. 

Eu vă cer doar să priviți ideea din punct de vedere al 
raționalității ei. Şi dacă domniile voastre, sprijinindu-vă 
pe ştiinţa modernă, nu veți găsi nimic mai eficient cu 
care să o comparati, atunci înțelegeti-i esenţa şi 
acceptați-o. 


Cui, în particular, m-am adresat prin acest mesaj, nu 
ştiu. 

Aş vrea să ating încă un aspect serios. Deseori mă 
gândesc. Şi mă căznesc să găsesc ieşire. Chestiunea, 
Volodea, e raportul tău cu viaţa şi accepțiunea esenței 
existenţei. Îţi va veni greu să-ţi găseşti mireasă care să 
te accepte. 

Tu probabil ştii că multe fete, din fragedă tinereţe îşi 
doresc să devină actriţe, manechin sau să se mărite cu 
bărbaţi înstăriți, să meargă prin staţiuni, să posede casă 
şi slujitori. Dacă ţi se va întâmpla să îţi placă o fată care 
nu a citit şi nu a auzit nimic despre Vatra Familiei - 
iubirea e neprevizibilă - tu nu încerca să-i vorbeşti 
imediat despre asta, nu te va înţelege. Apoi, după ce eu 
voi fi terminat de realizat proiectul tău, tu adu-o la mine 
şi-i arată aşezarea. Când veniţi, tu spune-i fetei că ideea 
e a ta şi intraţi. Condu-o pe uşa bojdeucii albe. Cheia de 
la uşă o găseşti acolo unde o lăsa întotdeauna bunica. ŞI 
arată-i tot ce e acolo. 


Anastasia spunea că femeia, atunci când vede un 
spaţiu mai bun decât acela în care a trăit până atunci, 
simte dorinţa să dea naştere la copii şi este atrasă de 
bărbatul care are legătură cu acest ambient. 

Dacă tu, Volodea, simţi această dorinţă din partea 
fetei tale, fii convins că te va iubi negreşit şi toate 
dorinţele ei anterioare o vor abandona. 

Surioara ta, Nastenca, Volodea, vine adesea la 


mentii Pta La atei dia e 


machetă, se joacă acolo, a pus nişte flori înăuntru. 

Anastasia a spus că fetiţa are o gândire foarte rapidă. 
Mi-a povestit viaţa anterioară a Nastencăi, mi-a vorbit 
despre atunci când se chema Anasta. 

Cam asta e. Mi-a ieşit un pic cam lungă scrisoarea şi 
tot nu am spus tot ce am dorit să spun. 

Fii vigilent, Volodea! Ai grijă de tine. 


Cu respect, tata 


Apelul Autorului 
V. Megre către cititori 


În comunitatea de pe Internet şi-au făcut apariţia o 
multitudine de saituri, în diverse limbi, tematica cărora 
este foarte asemănătoare cu cea a ideilor expuse de 
eroina seriei de cărţi, intitulată Cegri; sunători ai Rusiei, 
Anastasia. 

Multe saituri se prezintă ca fiind oficiale, au adoptat 
numele meu - Vladimir Megre - şi în numele meu 
răspund la scrisorile cititorilor. 

Astfel stând lucrurile, am găsit de cuviinţă să Vă aduc 
la cunoştinţă, stimate cititor, decizia mea de a înfiinţa 
saitul oficial, internaţional www.vmegre.com - ca unic 
punct oficial de colectare a corespondenţei cititorilor din 
toate ţările lumii. 

Înregistrarea pe sait şi abonarea la buletinul 
informativ Vă oferă posibilitatea de a primi informaţii 
referitoare la datele şi locaţiile în care se vor desfăşura 
conferințele cu cititorii şi multe altele. 

Saitul va fi acel canal informativ, dintre noi şi 
Dumneavoastră, scump cititor, care Vă va ţine la curent 
cu mişcarea Cearii sunători ai Rusiei din toată lumea. 


Cu respect, Vladimir Megre 


CUPRINS 


ÎN DE DE pure IC aia oua eine a si Ob ro Ga Sinai ac iu a Ola ta 4 
ÎNCEPUTUL scoata 3000 atare e ia ci Cain di a ea i a 5 
MICUŢA PĂDUREANCĂ......... nenea eee nana ea eee a naeaenananae 24 
CUI ÎI SEAMĂNĂ FIICA?......... nenea eee eee ee eee eee nana nana nanananaa 35 
ÎNTR-O ALTĂ DIMENSIUNE......... nenea eee eee aaa nana nana 38 
ŞERPII MIJLOCITORI....... mea ee ee e ee a e aenae en aeaeaeaeaeaaaaeatananaaa 41 
CEL MAI IMPORTANT INSTRUMENT PENTRU CONSTRUIREA 
ca ci NR A E SPORI A IDE e MR [SIRE E N DINTI 46 
NU-ŢI GRĂBI VREMEA .......... nenea eee aaa ea ea tau va naaaaaaa 54 
SE CERE GANDIRE. <<: soc oziaaiad soia ale aa aaa aaa nl a lea ial 59 
MAMUTUL: DAN. -roisia acele alea aaa aaa cacat aa a lata die da 63 
NU TE LĂSA, LEAGĂN! EU SUNT CU TINE!........m eee ee eee eaeeaaaa 66 
FÂRTAŢII - POLURI OPUSE.......... eee ea aaa nana aaanaaa 70 
CE PROGRAM DE VIAŢĂ Al?........mueu eee aaa aan nanaranae 74 
CINE NE GHIDEAZĂ GÂNDURILE?........< ceea eee eee eaanaeaaea 85 
LA CE VOR AJUNGE ACEŞTI OAMENI?.........mu aaa eee eaeaea 91 
ÎNTÂLNIREA CU IMAGINEA ORIGINARĂ........... eee eee eaaeae 105 
CEL CARE-ŞI ADUNĂ NEAMUL.......... nenea eee ea ea eaaaaa 113 
TREI CUVINTE DIN LEGEA UNIVERSALĂ... eee eaeaeaee 119 
DIMENSIUNEA ANTI-RAŢIUNII......... nau ananaraeae 122 
LUMEA ARTIFICIALĂ e casca ca soi a ce Dc aia aa e aa a la au a 122 
CONDUCTELE ARTIFICIALE DE APĂ... eee eee eee eee eee aaa eetaraa 123 
IPOTECA ANTI-RAŢIUNII... eee eee eee eee eee aaa eee eee eee aaa aaa 124 
DE CE PLEACĂ IUBIREA? nicesi eee eee eee eee eee etate 127 
PUTERE PESTE PUTERE. scie pa aaa iale în aa asa ase dat a atita 0 i i 131 
DE CE CAD IMPERII E iniicip aa dana acea a aa a tate 131 
ANUL 20D con oo d aaa Ca ta aa a te a a ea 135 
VOI PRESCHIMBA IADUL PREDESTINAT PĂMÂNTULUI... eee eeeee 137 
CARACATIŢA DEVORATOARE DE OAMENI........... nenea eaeaee 140 
PREÎNTÂMPINAREA CATASTROFEI PLANETARE..........ccnckk: 144 
DECLARAŢIA VETREI DE FAMILIE..........u eee eee aeaeaeae 149 
DECLARAŢIA VETREI FAMILIEI MELE (PRO/ECT)...... ceea ee eee eee eeeeeaee 149 
HECTARUL MEU UNIC........m ceea eee eee neam aaa aaa ananaanaea 157 
BARIERA NEÎNCREDERII......... eee eee eee eee ea eee nenea nanaanaea 165 
COMPETIŢIA MAGILOR.........n eee eee anna ea na naananaaa 175 
PASĂREA DE FOC. ss ciuci a a la lt iti ata 187 
NU JUDECA ÎN VAN. sc rosii ga rai aia i nn tai 192 
PARTIDUL NEAMULUI....... nea eee eee aaa nenea ananaanaa 203 


mentii Pta fad atei dia 


EXPLORAREA PLANETELOR VIRGINE.....sssssssssssnnnnnnnnnnnnnnnnn 206 


OAMENII CIVILIZAȚIEI PRIMORDIALE... ennneennnseae 211 
SANGELE FIERBINTE AL INAINTAŞILOR........ aere 223 
DARUL PRIMEI CIVILIZAŢII TERESȚŢRE....sssssssssnnnnnnnnnnnnnnnnnn 226 
TELEPORTAREA SPAŢIULUI......... caen ana nn annanneaa 230 
SCRISOARE CĂTRE FIUL MEU...... mama mnene manea ana an anna aneannanaae 235 
APELUL AUTORULUI V. MEGRE CATRE CITITORI...... ec. 242