Vladimir Megre — Cedrii sunatori ai Rusiei vol.8.2 Ritualurile iubirii

VLADIMIR MEGRE 
RITUALURILE IUBIRII 


Cartea a opta, parteaa doua din seria 


„Cedrii Sunători ai Rusiei” 


LI 
o T7 
& | 
m. y 
> A O 
A -> 


f 
Nyay 


După afirmațiile Anastasiei, în texte au fost 
introduse combinatii de litere ṣi aranjamente de cuvinte 
care au influență binefăcătoare asupra omului. 

Toate acestea pot avea efect atunci când, în 
timpul citirii, auzul nu va fi deranjat de zgomote produse 
de aparaturi sau mecanisme artificiale. 

Doar sunetele naturale ca susurul apei, trilul 
păsărilor, foşnetul frunzelor în copaci, pot favoriza 
obținerea unui efect pozitiv. 

Vladimir N. Megre 


În momentul lansării primei ediții a cărţii spusele 
Anastasiei au fost confirmate în peste 5000 de scrisori. 


„„„„ Fie ca mintea ta şi a multor alți oameni, 
Vladimir, să pătrundă creațiile lui Dumnezeu şi al Său 
vis. Doar atunci tu şi societatea umană veți putea 
edifica un nou sistem de viață.” 

© Bnanumup Merpe 
Wwww.vmegre.com 


A i 
E> 


Poccua, Hosocu6upck 630121, a/a 44. 
Tel.: +7 913 383 05 75 

O6pa6vi /Iro6Bn 

2007 - Poccua 


© Editura Dianuşa www.editura- 
dianusa.ro redactiaGeditura- 
dianusa.com 
Ritualurile iubirii 
2012 - România 


Traducător: 
Cristian Călugăru 


Tip traducere: 
completă 


Redactori: 
Cristian Călugăru - Emil Lorânt Cocian 


Realizarea grafică a copertilor: 
Cristian Călugăru 


Toate drepturile asupra versiunii în limba română 
aparţin Editurii Dianuşa. Reproducerea integrală sau parţială, 
sub orice formă, a textului din această carte este posibilă 
numai cu acordul prealabil al Editurii Dianuşa. Drepturile de 
distribuţie în străinătate aparţin în exclusivitate. 


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a 
României MEGRE, VLADIMIR 
Ritualurile iubirii / Vladimir Nicolaevici Megre; trad., 
ed.: Cristian Călugăru— Târgu Neamţ: Dianuşa, 2012 
ISBN 978-973-87792-9-7 


I. Călugăru, Cristian (trad., ed.) 


821.161.1-31 = 135.1 


hid 
S Iubirea este o 
esenţă cosmică 


Bărbatul a apărut pe drum oarecum pe neaşteptate. 
Stătea aproape de centrul benzii carosabile, cu spatele 
la jeep-ul care se apropia. Eu am încetinit imediat pentru 
a-l ocoli pe ciudatul bătrân cu părul cărunt. 

Mai rămăseseră vreo zece metri până la el, când s-a 
răsucit calm către mine. Eu am apăsat instinctiv pedala 
de frână. 

In faţa mea, pe şosea, stătea bunicul Anastasiei. L- 
am recunoscut imediat. Părul cărunt şi barba contrastau 
puternic cu ochii sclipitori, neobişnuit de tineri - ne- 
concordanţă care îl delimita pe bătrân, imediat şi 
categoric, între cei de vârsta lui. Am recunoscut imediat 
şi mantia lungă, de culoare gri, croită după un model 
original, dintr-o țesătură, mie necunoscută. Şi, totuşi, 
parcă nu-mi venea să-mi cred ochilor! 

Ei bine! Cum a reuşit să ajungă acest bătrânel din 
taigaua siberiană tocmai aici, în centrul Rusiei, pe 
şoseaua ce leagă oraşul Vladimir de Suzdal? Cum? Cu ce 
mijloc de transport? Cum reuşeşte să se orienteze cu 
atâta uşurinţă acest pustnic siberian prin hăţişul 
sistemului de transport în comun de pe la noi? Şi, pe 
deasupra, şi fără un document de identitate... 

Banii, desigur, ar fi putut să-i câştige din vânzarea 
bureţilor uscați sau a nucuşoarelor de cedru, cum făcea 
nepoata lui, Anastasia. Dar cum s-a descurcat bătrânul 
fără acte de identitate?... 

E drept că pe la noi sunt mulţi vagabonzi fără acte 
de identitate, iar miliția nu le poate face nimic, însă 
bunicul Anastasiei nu prea aducea a vagabond... 

Era îmbrăcat în haine ponosite şi vechi, e adevărat, 
însă era tot timpul curăţel, cu faţa luminoasă şi cu obrajii 


rumeni. 

Am rămas cu mâinile încleştate pe volanul jeepului. 
Bătrânul s-a apropiat de maşină. l-am deschis portiera. 

— Bună, Vladimir. Mergi la Suzdal? Mă iei şi pe 
mine? — a întrebat el cu un ton firesc. 

— Da, cum să nu, vă duc, urcați! Cum aţi ajuns aici 
tocmai din taiga? 

— Cum - nu contează - ci pentru ce! 

— Ei bine, pentru ce? 

— Ca să pornesc împreună cu tine într-o excursie 
prin adevărata istorie a Rusiei şi ca tu să nu mai fii 
supărat pe mine. Aşa a decis nepoţica Anastasia. Mi-a 
zis: „Tu eşti motivul supărării, bunicuţule.” Şi iată-mă, 
merg cu tine în excursie. Tu, doară, pentru asta te 
îndrepţi spre Suzdal, nu? 

— Da, vreau să vizitez muzeul. Aşa e, eram supărat, 
dar mi-a trecut. 

Am mers o bucată în tăcere. Mi-am amintit cât de 
rece m-am despărţit de bunicul Anastasiei, în taiga. Nici 
nu ne-am luat rămas bun. Dar, iată ce s-a întâmplat... 

Bunicul Anastasiei mă sfătuise să fondez un partid 
şi-mi propuse să-l numesc Partidul Neamului. |n realitate, 
propunerea fondării acestui partid, bazat pe ideile 
Anastasiei, fusese formulată deja de unele persoane cu 
mai mult timp în urmă. 

Mulţi consideră că partidul le-ar putea facilita 
oamenilor obţinerea pământului necesar constituirii 
Vetrelor de Familie şi pe viitor le-ar asigura protecţie 
împotriva a tot felul de piedici birocratice, întrucât niciu- 
nul dintre partidele existente, din nefericire, nu se ocupă 
cu aceste probleme. 

Ca urmare a faptului că anumite forţe nu acceptă 
ideile Anastasiei, încercând cu orice preţ să discrediteze 
atât ideile, cât şi persoanele în sufletul cărora acestea 
au penetrat, persoane care ne susţin - pe mine şi pe 
Anastasia - au fost înaintate propuneri de a fonda un 
partid fără a se pune accent, în secţiunea Scopuri şi 
obiective a statutului acestuia, pe problema creării unor 
z Pr 
smr e get Ee 
$ Ve 


Earn 


condiţii favorabile edificării Vetrelor de Familie. Ba, mai 
mult, se propunea ca, în genere, să nu se pomenească 
despre ideile Anastasiei şi despre cărţile seriei Cedrii 
sunători ai Rusiei. 

Au fost şi cazuri în care au încercat să mă convingă 
că partidul nu ar fi avut şanse de a fi înregistrat. Aşa că 
iată de ce am decis să mă consult cu bunicul Anastasiei 
în legătură cu această problemă, cu structura, 
obiectivele şi sarcinile prioritare ale partidului. Am 
gândit că, din moment ce el cunoştea atât de bine 
activitatea preoţilor sacerdoţi, care au născocit mereu 
tot felul de formaţiuni sociale şi religii care nu dăinuie 
doar de un singur mileniu, atunci el, cu certitudine, 
trebuia să cunoască şi principiile secrete de organizare 
care fac ca aceste formaţiuni să reziste în timp. 

Pe deasupra, el însuşi este un preot dintre cei de 
seamă şi are, cu siguranţă, mult mai multă putere decât 
cei care cârmuiesc azi lumea. Atunci, de-i aşa, el 
cunoştea fără doar şi poate acele principii după care s-a 
creat organizaţia preoțească, care e mai durabilă decât 
însăşi religia. 

De fapt, organizaţia preoțească - structură ce 
primează asupra religiei - a existat şi mai există încă, 
deoarece preoţii nu au participat doar la fondarea 
unor religii, ci şi a unor formaţiuni laice. Asta reiese 
clar din istoria Egiptului Antic şi a altor ţări. 

Prin urmare, bunicul Anastasiei ar fi putut să 
implementeze o serie de principii directoare pentru 
Partidul Neamului, făcându-l mai solid şi transformându-l 
într-una din cele mai puternice organizaţii. 

Eu îmi doream sincer să-i aud sfaturile şi, de asta, 
găsind un moment când, după părerea mea, nu era prins 
de gânduri, am abordat subiectul: 

— Vorbeaţi ceva despre un partid. Şi cititorii mai 
demult vorbesc despre asta. Insă unii propun ca în 
statutul partidului să nu se amintească de Anastasia, de 
ideile ei şi de cărţi, facilitându-se prin asta înregistrarea 
partidului. 


Bătrânul cărunt stătea în faţa mea, sprijinit în 
toiagul tatălui său şi tăcea. Nu tăcea pur şi simplu, ci mă 
privea cu atenţie, ca şi cum m-ar fi văzut pentru prima 
oară. Privirea nu-i era blândă, ci, mai degrabă, critică. 

lar când, după o lungă pauză, a început să 
vorbească, în vocea lui s-au delimitat tonalități 
sfidătoare: 

— Vorbeşti de înregistrare, vasăzică... Prin urmare, 
ai venit după un sfat? Să te pleci sau să nu te pleci? 

— Ce treabă are aici aplecarea? Am venit să mă 
consult, cum să procedez, ca înregistrarea partidului să 
aibă loc fără probleme. 

— Dar înregistrarea nu constituie un scop în sine, şi 
nici partidul... Fără idei, spui, fără menţiuni?... In acest 
caz, cum vor înţelege cititorii că e vorba de partidul 
neamului lor şi nu de un partid al trădătorilor mercantili? 
Ţi s-a propus să fondezi o formaţiune oarecare, fără rost, 
fără fundament, fără idei şi fără simboluri, cu care ai 
avea deja asigurată condiţia de /eadership peste veacuri. 
Insă tu vii la mine şi mă întrebi dacă nu ar fi indicat, 
totuşi, să le urmezi sfatul. N-ai reuşit să-nţelegi singur că 
e vorba despre un simplu truc? 

Am înţeles că tocmai nimerisem într-o situaţie 
stupidă şi, încercând să ies cumva din ea, am pus altă 
întrebare: 

— Indeobşte, vroiam să aud ce m-aţi sfătui cu 
privire la principiile de formare a structurilor partidului, 
la scopurile şi obiectivele acestuia. 

Ceea ce urmă, m-a scos efectiv din pepeni. Am avut 
senzaţia că bătrânul nu numai că nu-mi răspundea la 
întrebări, ci se mai şi comporta cu mine arogant şi 
zeflemitor. Mai întâi m-a privit contrariat, a mormăit ceva 
indignat şi mi-a întors spatele. Ba, chiar s-a depărtat un 
pas de mine. Apoi s-a întors şi a spus: 

— Vladimir, chiar nu ai înţeles că răspunsurile la 
toate întrebările puse de tine trebuie să vă parvină 
spontan, atât ţie, cât şi fiecăruia dintre cei care vor lua 
parte odată cu tine la fondarea partidului? Eu aş fi putut, 
x Ar 
GT ES A Ee 

> 


zve 
> -a 


bineînţeles, să te sfătuiesc. Dar mâine va veni altcineva 
care să-ţi dea alt indiciu, apoi altcineva şi, în acest fel, 
voi nu veti trece la acţiune, ci veti realiza doar o colecţie 
de sugestii. 

La dreapta, la stânga, apoi înainte şi-napoi... Ori vă 
veţi învârti în cerc. Toate, datorită lenei de a gândi. 

Tocmai această expresie - lenea de a gândi - m-a 
jignit cel mai mult. De la prima întâlnire cu Anastasia, cu 
mai mulţi ani în urmă, îmi storc mintea şi ziua şi când 
merg la culcare. Şi sigur s-a supraîncălzit de la atâta 
muncă concentrată şi susţinută... Am scris opt cărţi, eu 
însumi am reflectat asupra celor spuse în ele. Uneori s-a 
întâmplat să verific de mai multe ori veridicitatea 
sensului unor fraze. Toate astea, desigur, bătrânul le 
ştia. lritarea m-a cuprins tot mai intens, însă, abţinându- 
mă, i-am spus: 

— Da, pare-se că toţi gândesc, reflectează... Noi 
organizaţii iau fiinţă: comuniste, democratice, de centru, 
dar urmarea e tot aceea, cum spunea cineva: „Indiferent 
ce partid vom face, în cele din urmă tot un Comitet 
Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice vom 
avea”. 

— Bine spus! De aia îţi spun şi eu că bateţi pasul pe 
loc, din cauza lenei de a gândi. 

— Ce treabă are lenea de a gândi? Poate că, pur şi 
simplu, nu există informaţii suficiente! 

— Aha, deci nu există suficiente informaţii şi ai venit 
la mine să le obţii! Da' o să reuşeşti să le asimilezi cu 
mintea ta amorţită? 

lritarea a continuat să se intensifice, însă, frânându- 
mi nervozitatea, i-am răspuns: 

— Fie, voi încerca, îmi voi forţa creierul. 

— Atunci ia aminte! Structura trebuie să fie similară 
cu Vecea! din Novgorod, în epoca sa timpurie. Restul veţi 
înţelege pe urmă. 

Acest răspuns m-a scos din sărite. Bătrânul ştia 


1 Vecea - organ suprem al puterii în unele oraşe ruseşti între 
sec. X şi XV. Din sl. Vece (n.t.) 


ó Pr 
tii Poza ee e 
e > PIMEN S 


foarte bine că nu există documente istorice despre 
perioada pre-creştină a Rusiei - fuseseră distruse! Prin 
urmare, nimeni, niciodată, nu va spune cum funcţiona 
Vecea din Novgorod, mai ales în perioada sa timpurie. 
Aşadar, îşi bătea joc de mine. De ce? Ce am făcut eu ca 
să se comporte cu mine în felul acesta? Străduindu-mă 
să vorbesc pe un ton cât mai calm, din respect pentru 
vârsta lui, am continuat: 

— Mă scuzaţi că v-am deranjat. Dumneavoastră, 
probabil, vă gândiţi la altele, mult mai importante... Am 
plecat. 

M-am întors să plec, însă el mi-a aruncat din urmă: 

— Scopul şi obiectivele Partidu/ui Neamului ar trebui 
să fie crearea condiţiilor de reîntoarcere a Energiei lubirii 
în familie. Trebuie reînviate ritualurile şi sărbătorile care 
ajută la găsirea sufletului pereche. 

— Ce? — m-am întors eu spre bătrân. lubirea în 
familie!? Pot să înţeleg că nu aveţi chef să vorbiţi cu 
mine despre lucruri importante, dar de ce mă luaţi peste 
picior? 

— Nu te iau peste picior, Vladimir! Tu nu eşti în 
stare să înţelegi că, dacă nu vei învăţa să gândeşti cu 
propriul cap, îţi vor trebui mulţi ani pentru a înţelege. 

— Ce să înţeleg? Dumneavoastră aveţi măcar idee 
care sunt ţelurile şi obiective pe care şi le stabilesc prin 
statut partidele din lumea întreagă? 

— Ştiu, aproximativ. 

— Atunci spuneţi-mi, dacă ştiţi, vă rog! 

— Chipurile, asigură creşterea bunăstării tuturora şi 
mai multă libertate. 

— Intocmai! Concret: dezvoltarea industriei, 
asigurarea locuinţelor şi frânarea inflaţiei. 

— Tâmpenii gogonate... a mormăit bătrânul. 

— Tâmpenii? O tâmpenie ar fi dacă eu, urmând 
sfatul dumneavoastră, aş introduce în statutul partidului, 
ca obiectiv principal, paragraful: „Ca obiectiv principal, 
Partidul va susţine căutarea sufletului pereche pentru 
fiecare om în parte”. 


z Pr 
vii aa NAE Ee 
- aena À 


— Da! Şi tu mai adaugă: „Partidul va restitui 
poporului modul de viaţă şi ritualurile în măsură să 
menţină iubirea eternă în familii”. 

— Dar ce vă trece prin cap?! Vreţi să mă expuneţi 
batjocurii întregului popor? Cu astfel de probleme, cum 
ar fi căutarea sufletului pereche, se ocupă toate acele 
agenţii matrimoniale private. Aceste scopuri şi obiective 
nu sunt reprezentative pentru un partid, ci pentru o 
agenţie matrimonială. lubirea, dragostea în familie sunt 
problemele fiecărei familii în parte şi nimeni n-are 
dreptul să intervină în chestiunile ei, nici chiar un partid. 
Asta nu intră în atribuţiile statului. 

— Dar statul tău nu este format din familii, oare? 
Oare, nu familiile constituie baza oricărui stat? 

— Constituie, constituie, iată de ce statul trebuie să 
ridice bunăstarea familiilor si a fiecărui cetăţean în parte. 

— ŞI... crescând bunăstarea în ţară, veţi reîntoarce 
iubirea în majoritatea familiilor? 

— Nu ştiu, dar se presupune că toate statele trebuie 
să aibă grijă de bunăstarea cetăţenilor săi. 

— Vladimir, concentrează-te asupra sensului 
cuvântului bunăstare. Aprofundează cu calm sensul 
acestuia. Acum voi pronunţa un pic altfel acest cuvânt: 
stare de bine. Sau: starea binelui. Gândeşte-te şi 
înţelege că doar iubirea este capabilă să ridice fiecare 
fiinţă umană la cel mai înalt nivel de bunăstare. Nu banii, 
nu palatele, ci doar sentimentul de iubire, dăruit omului 
de Creator. lubirea este o esenţă cosmică. E vie, 
raţională, dotată cu o înaltă inteligenţă. lubirea este 
puternică şi nu degeaba Dumnezeu s-a minunat de ea şi 
i-a oferit omului în dar măreaţa ei energie. Neapărat va 
trebui să încerci să înţelegi iubirea şi să nu-ți faci 
complexe să-i acorzi atenţie la nivel de stat. 

lar statul format din multe familii care-şi nasc 
pruncii în iubire şi care-şi creează Spaţiul de lubire, 
niciodată nu va suferi de inflaţie sau banditism. Un astfel 
de stat nu va fi constrâns să se lupte cu neajunsurile. Şi 
toţi proorocii, cu înţelepciunea lor perfidă, vor amuţi. Din 


y i P 
+ 


nechibzuinţă ori premeditat - nu contează - despre 
esenţial nepomenind, ei i-au ghidat pe oameni departe 
de iubire. 

Preoţii ştiau asta şi, din acest motiv, i-au încurajat 
pe prooroci. 

De-a lungul secolelor, omenirea a creat ritualuri în 
sprijinul vieţii şi iubirii. C-or fi fost sugerate de Creator - 
aceste ritualuri - sau că înţelepciunea i-a condus pe 
oameni spre înalte culmi, nu are importanţă. Acestea, cu 
adevărat, au generat mult bine de-a lungul veacurilor şi 
au ajutat tinerii să-şi afle fericirea şi iubirea veşnică. 
Niciun ritual nu era superstiţios ori ocult, ca azi, toate 
erau de caracter. Erau şcoală superioară şi examen 
universal. 

Ritualul cununiei la vedruşi, din adâncurile vremii, ţi 
l-a dezvăluit Anastasia. Tu ai scris despre el într-o 
singură carte, însă ar merita să fie pomenit în fiecare. 
Incă nu a fost înţeles pe deplin nici de cei ce trăiesc azi şi 
nici de tine. 

Uite: ea ţi-a mai povestit şi despre modurile 
străbune de căutare a perechii iubite. Insă nici acestea 
n-au fost înţelese, nici de tine, nici de alţii. Nepoţica a 
spus: „Din câte văd eu, nu am reuşit să creez imagini 
puternice”. Ea îşi asumă întreaga vinovăţie, însă eu vă 
spun: de vină este şi lenea ta şi a altora de a gândi. 

Şi fie ca cei mai buni analişti literali să descifreze 
ritualul cununiei la vedruşi, însă, crede-mă, Vladimir, nu 
vor găsi în el niciun act ocult sau superstiţios. Este 
raţional şi precis pentru zămislirea iubirii. Pe fondul lui 
vei observa absurditatea, ocultismul şi superstiţiozitatea 
sărbătorilor moderne. Tu trebuie să înţelegi un lucru: 
Anastasia ştie infinit de mult faţă de cât îţi spune ţie. 
Acţiunile şi logica faptelor ei, în primă fază nu le înţeleg 
nici preoţii şi rămân uluiţi de opera ei. 

Tu pune-i întrebări şi inspir-o! Intreab-o: ce ritual 
urmau vedruşii la naşterea copiilor? 

Ea nu-ţi va vorbi spontan despre asta. Deoarece, ea 
consideră că trebuie să-ţi vorbească doar despre ceea ce 
x Pr 
GT ES E Ee 

> 


e 
Pe să 


te interesează. Însă tu nu ştii câtă măreaţă înţelepciune 
seculară este prinsă în ritualurile antice. Acestea sunt 
creaţii ale lumilor Cosmosului. 

Poporul care a rătăcit înţelepciunea seculară a 
strămoşilor merită dispreţ. Şi nu are importanţă de-a 
pierdut-o fiecare singur sau din vina preoţilor - cei care 
stăpânesc ştiinţele oculte. 

Tu întreab-o şi, prin întrebările tale, inspir-o! lar 
partidul îndeamnă-l la creaţia iubirii. Pentru moment, tu 
nu-mi trezeşti niciun interes anume. Ţie îţi va trebui mult 
timp să explici chestiuni deja atât de evidente. Du-te! Nu 
îmi pică deloc bine să vorbesc şi să gândesc lucruri 
neplăcute. 

Bătrânul s-a întors şi s-a îndepărtat încet. Eu am 
rămas singur în taiga. Mă simţeam luat în derâdere. 
Jignirea aruncată-mi chiar de la începutul conversaţiei 
nu-mi permitea să mă concentrez şi să înţeleg... Dar mai 
apoi, întorcându-mă acasă, am revenit adesea asupra 
discuţiei din taiga, am gândit şi am analizat. Mi-aş fi dorit 
foarte mult să găsesc dovezi - şi nu neapărat pentru 
bunicul Anastasiei, cât pentru mine însumi - care să 
arate că mintea mea nu se lenevise chiar atât de tare. 

Aş fi vrut să accept sau să resping spusele lui prin 
propriile forţe. 

Bătrânul, în taiga a spus că, atâta timp cât oamenii 
vor asculta numai sugestii şi nimeni nu va începe să 
cugete singur asupra esenței vieţii, societatea nu va ieşi 
din şirul de cataclisme sociale, iar omul nu va fi niciodată 
fericit. 

S-ar părea că tocmai aşa şi este. 

Şi a mai vorbit şi despre existenţa unui anumit 
program al lui Dumnezeu. Care-o fi acesta? Şi cât de 
compatibil poate fi omul modern cu acest program? 


Dr 
f 


on r Te 
> pate 


Cr 


ir fi bi 


Sa corespundă, oare, viaţa noastră 
programului Divin? 


Pruncul s-a născut la etajul al doilea, în sala de 
operaţii a maternității şi, spre uimirea medicilor, părea în 
deplină sănătate. 

Ca şi clipe s-au scurs lunile şi anii, iar copilaşul a 
mers la cămin, la şcoală şi la facultate. Educatorii cei 
înţelepţi,  pedagogii şi profesorii i-au  instilat un 
determinat program de viaţă. 

„„ lar el a găsit de cuviinţă că principalul lucru în 
viaţă e să aibă mulţi bani care să-i permită să mănânce 
bine, să deţină un apartament, o maşină, haine. Astfel, s- 
a străduit să lucreze foarte mult, uneori chiar în două 
ture. 

Intre timp, clipele au măsurat anii şi, ajungând la 
pensie, el a reuşit să adune bani ca să-şi cumpere un 
apartament cu două camere şi o maşină de mâna a 
doua. 

Cu puţin înainte să ajungă la pensie, s-a îndrăgostit, 
s-a căsătorit, a divorţat şi s-a căsătorit din nou. De la 


prima soţie a avut un copil care, însă, după divorţ, a 
rămas cu mama. Şi cea de-a doua soţie i-a născut un 
copil, dar acesta a plecat departe spre Nord şi îl sună o 
dată sau de două ori pe an. Clipe au măsurat şi anii 
bătrâneţii, omul s-a îmbolnăvit şi a murit. Asta e soarta 
tristă a celor mai mulţi oameni care-şi duc traiul pe 
Pământ. 

Există o minoritate, formată din cei care reuşesc să 
devină artişti de renume, politicieni, preşedinţi, milionari. 
Viaţa acestei categorii de persoane este considerată mai 
fericită, dar e o iluzie. Nici aceştia nu au mai puţine 
preocupări decât ceilalţi şi finalul este întocmai identic: 
bătrâneţe, boli şi moarte. Să fie, oare, aceasta soarta 
oamenilor de pe Pământ, prestabilită în programul Divin? 
Nu! 

Nu ar fi putut Creatorul să prestabilească pentru 
copiii Săi o soartă atât de dură şi tristă. 

Se întâmplă aşa datorită faptului că însăşi 
comunitatea umană, sub influenţa anumitor forţe, a 
ignorat programul Divin şi a mers pe drumul 
autodistrugerii şi auto-torturii. 

Unii ar putea să se îndoiască de existenţa unui 
program Divin de viaţă a oamenilor, deoarece, despre 
acest argument nu vorbesc nici oamenii de ştiinţă şi nici 
politicienii. 

Religiile interpretează planul lui Dumnezeu, dar 
întotdeauna prin intermediari şi adesea în moduri 
diferite. Punctul lor comun este doar recunoaşterea 
existenţei lui Dumnezeu. 

In existenţa unei entităţi intelectuale, supreme şi 
inteligente, care a creat lumea vizibilă nouă şi viaţa pe 
Pământ, cred mulţi oameni de ştiinţă şi filozofi. Şi ar fi 
imposibil să nu crezi în asta. Deoarece există o 
interconexiune chiar prea raţională între toate cele 
existente în lumea noastră. lar dacă-i aşa, atunci prea- 
înţeleapta entitate ar fi putut crea totul doar cu sens, 
doar etern şi menind o perspectivă fericită tuturor, dar 
mai presus de toate, iubitului şi după înfăţişarea Sa 
x Pr 
PGT Ee A Ee 

> 


gtr 
E 


zămislitului - omului! Cu alte cuvinte, omului i-a fost 
predestinat un determinat model de trai pe Pământ, care 
să-i ofere posibilitatea de a se cunoaşte pe sine şi 
întregul Univers. Să cunoască şi să ducă la îndeplinire 
programul Divin, îmbogăţindu-l cu propriile-i creaţii 
minunate. Dumnezeu aşteaptă de la fiul Său - omul - 
creaţia colectivă şi fericirea tuturor de la a ei 
contemplare. 

Programul lui Dumnezeu neîndoielnic există, iar cu 
acesta pot lua cunoştinţă nu doar persoane distincte, ci 
oricine doreşte. Nu e scris cu litere sau hieroglife pe foi 
de papirus, ci doar cu semne vii, caracteristice doar lui 
Dumnezeu şi răspândite în natura de El creată. 

Inţelepciunea şi inteligenţa oamenilor din Epoca 
Antică Rusă le permiteau citirea acestei măreţe cărţi 
Divine. Oamenii contemporani, în marea lor majoritate, 
cunosc doar o parte din aceste litere-semne. Va trebui să 
învăţăm din nou alfabetul Divin. 

Cartea pe care o scriu eu acum nu are tematică 
religioasă. Nu e o încercare de a filozofa. E doar un apel 
la cercetare, la cunoaşterea programului Divin. 

Nu vreau nici să învăţ nimic pe nimeni, nici să 
propovăduiesc. Vreau doar să-i familiarizez pe cititorii 
mei cu informaţiile despre cultura strămoşilor noştri, prin 
ritualurile prevăzute de magi, predestinate a păstra 
iubirea în familii, şi să-i încurajez pe toţi să confirme sau 
să corecteze deducţiile făcute. 

Am fost îmboldit să public aceste materiale de 
vorbele şi deducţiile logice ale pustnicilor din taiga, în 
primul rând ale Anastasiei. 

Publicarea lor e necesară pentru ca informaţia să fie 
percepută la nivelul propriilor sentimente şi ca, unindu- 
ne eforturile, să începem să acţionăm în conformitate cu 
logica vieţii, în speranţa că însăşi generaţia noastră va 
începe să mediteze şi să accelereze procesul de clădire a 
unei noi civilizaţii pentru sine şi pentru fiii săi. 

Anastasia a prezentat, poate în mod conceptual, 
doar primul punct din programul de dezvoltare al 


x f n à 
+ s 
: j h x ; a 


omenirii, punct care constă în următoarele: 

„Comunitatea umană ar trebui să studieze 
programul Divin, folosind materialul prezentat de 
Dumnezeu, şi să transforme întreaga planetă într-o 
încântătoare oază  paradiziacă. Să clădească o 
comunitate armonioasă pentru toate fiinţele vii. Odată 
atins acest nivel de trai, omul va descoperi posibilitatea 
de a duce viaţa pe alte planete şi în alte galaxii”. 

Ţintind spre această atât de grandioasă concepţie, 
Anastasia a propus ca mai întâi să fie clădite Vetrele de 
Familie. 

Haideţi să începem să ne familiarizăm împreună cu 
prob e i cute şi simple la nfăti a 


De ce Iubirea 
vine şi pleacă? 


Ah, câte poezii şi lucrări filozofice i-au fost dedicate 
acestui sentiment! Greu de găsit o operă literară în care 
să nu fie abordată această temă într-o măsură mai mică 
sau mai mare. Aproape toate religiile vorbesc despre 
iubire. Se consideră că acest sentiment măreț i-a fost 
dăruit omului de către Dumnezeu. 

Insă realitatea societăţii umane contemporane 
zugrăveşte sentimentul iubirii ca pe cel mai sadic 
fenomen. 

Ar putea fi numit acesta darul lui Dumnezeu? Sub 
nicio formă, nu! 

Ori, poate, suntem tocmai noi cei care deviem de la 
un anumit stil de viaţă, caracteristic fiinţei umane? ŞI 
drept urmare, iubirea dispare dându-ne prin asta de 
înţeles: „Eu nu pot exista în asemenea condiţii. Stilul 
vostru de viaţă mă ucide. Voi înşivă muriţi.” 


mii Pret (veto 


Întorcându-mă mintal la discuţia din taiga, mi-am 
amintit cât de neobişnuit vorbea despre iubire pustnicul 
cărunt: „lubirea este cea mai puternică energie cosmică. 
Ea nu este lipsită de cuget. Are idei şi sentimente proprii. 
lubirea este o esenţă vie, auto-suficientă, o entitate vie. 

A fost trimisă pe Pământ prin voia lui Dumnezeu şi e 
pregătită să dăruiască fiecărui om care trăieşte pe 
Pământ măreaţa-i energie şi să-i asigure o viaţă în 
eternă iubire. 

Ea vine la fiecare, încercând, în limba sentimentelor, 
să-i vorbească despre programul Divin. lar dacă omul nu 
o percepe, iubirea e nevoită să plece. Şi nu o face din 
proprie voinţă, ci din a omului." 

lubirea! Sentiment misterios! In pofida faptului că a 
fost trăit de aproape fiecare om vreodată poposit pe 
Pământ, rămâne, totuşi, neexplorat. 

Pe de o parte, tema iubirii este abordată în marea 
majoritate a operelor literare, de proză şi poezie, în 
aproape toate genurile de artă, pe de alta, întreaga 
informaţie din acestea se limitează la constatarea 
existenţei unui astfel de fenomen - cel al iubirii - şi în 
cele mai bune cazuri, expune simptomele exterioare ale 
acestuia şi comportamentul diferitor persoane sub 
influenţa sentimentelor născute în ele. 

Să fie, oare, chiar atât de necesară cercetarea 
acestui sentiment de iubire, cunoscut tuturor? 

Informaţia neobişnuită şi nemaiîntâlnită altundeva 
înainte, primită în taigaua siberiană, mărturiseşte că 
studiile sunt foarte necesare. Trebuie să învăţăm să 
pătrundem iubirea. 

Eu cred că unul dintre cele mai corecte răspunsuri la 
întrebarea „de ce pleacă iubirea”, ar fi unul simplu: 
„pleacă negăsind înţelegere”. 

Dar oamenii, în trecut, o înțelegeau. 

Gândiţi-vă singuri: cu mai bine de zece mii de ani în 
urmă, vedruşii deţineau cunoştinţe cu ajutorul cărora 
săvârşeau acţiuni menite să consolideze iubirea, ba mai 
mult, s-o facă veşnică. Una dintre acestea este ritualul 
x Ar 
GT e R diete 

-- 


zve 
2 “a 


antic-vedic al cununiei. După publicarea acestuia în una 
dintre cărţile mele, mulţi cercetători ştiinţifici au înclinat 
să creadă că acest ritual este în măsură să transforme 
sentimentul  străluminat inițial, într-unul veşnic. 
Comparând ritualurile diferitor popoare din trecut cu 
contemporaneitatea, eu am înclinat tot mai mult să cred 
că ritualul antic-vedic de cununie este un act raţional, 
gândit de înţelepciunea populară, în măsură chiar şi azi 
să ajute multe perechi conjugale să-şi dobândească 
iubirea eternă. Totuşi, haideţi să descriem totul în ordine. 
Să începem cu esenţialul. 


Trebuie să ne căutăm jumătatea? 

Jumătatea mea - circulă o expresie în popor. Să 
definim ce este jumătatea mea. Cred că mulţi pot fi de 
acord cu această definiţie: este persoana - bărbatul sau 
femeia - apropiată sufleteşte, ca viziune asupra lumii, 
plăcută ca relaţie, atrăgătoare totodată şi la exterior, în 
măsură să inspire iubire. 

Jumătatea trebuie căutată sau se arată singură, la 
voia întâmplării? 

După cum arată experienţa multiseculară a omului, 
se cere o căutare bine vizată. Acest lucru îl mărturisesc 
numeroasele povestiri, în care făt-frumogşii se porneau la 
lungi drumeţii în căutarea ursitei. 

Există ritualuri antice care ajută la cea mai 
importantă căutare din viaţă. 

Există, de asemenea, şi ritualuri care ajută la a 
înţelege dacă a fost făcută bine alegerea: „Nu cumva 
jumătatea a fost trimisă de cel viclean?” 

Unele le-am prezentat în cărţile anterioare. Relatând 
despre ritualuri, eu nu m-am legat de obiceiuri 
arhicunoscute, ci am descris acţiuni care nu au fost 
niciunde întâlnite ori cunoscute înainte. In cartea 
aceasta, important este ritualul cununiei, dar, totodată, 
şi cel al verificării corectitudinii alegerii. Dar voi mai 
reveni şi în alt context. 

„Atunci, hai, prezintă din prima ritualurile 


s i i 
+ 


miraculoase” - va gândi o parte din cititori - „la ce bun 
toate aceste reflecţii?” Insă reflecţiile sunt necesare! Se 
cere analiza şi introspecţia realităţii contemporane, 
altminteri nu va fi înţeles măreţul sens al înţelepciunii 
populare. In lume, totul este corelat, tocmai de asta sunt 
utile comparaţiile. 

lată, să analizăm care simt situatiile din viaţa lumii 
moderne, care pot favoriza întâlnirea şi care, s-o 
împiedice. 

Oricât de ciudat ar suna, tocmai în vremurile 
noastre moderne, chipurile informatizate, situaţiile care 
să favorizeze întâlnirea celor două jumătăţi sunt tot mai 
rare. 

Trăind în megalopolisurile enorme şi dens populate, 
oamenii sunt efectiv separați de obstacole invizibile. 

O persoană care locuieşte într-un apartament 
modern, dintr-un bloc cu multe etaje, de multe ori nu se 
cunoaşte nici barem cu vecinul de palier. Călătorii din 
mijloacele de transport, chiar şi cei şezuţi pe scaune, 
îngrămădiţi unu-n celălalt, sunt afundaţi în problemele 
lor. 

Nici trecătorilor de pe stradă nu le pasă unora de 
ceilalţi. In America, de exemplu, nu poţi privi fix o 
femeie, deoarece gestul poate fi considerat hărţuire 
sexuală. 

In acest fel, aflându-te acasă sau mergând spre 
şcoală ori la slujbă, este practic imposibil să-ţi găseşti 
jumătatea. 

Să presupunem că serviciul vostru implică multe 
contacte. Să presupunem că lucraţi la o casă de marcat 
dintr-un magazin. Niciun cumpărător dintre cei ce vi se 
perindă prin faţă, nu pretinde să facă cunoştinţă cu voi; 
mai degrabă vă consideră un accesoriu al casei de 
marcaj. 

Institutul sau universitatea, unde se concentrează 
un număr mare de tineri, deşi permit comunicarea şi 
formarea perechilor, nu este un loc potrivit pentru 
alegere în masă, deoarece funcţia acestor institutii de 
învăţământ este, totuşi, alta. 


. "a 
a (get Mda 


În momentul de faţă, cele mai potrivite locuri pentru 
a face cunoştinţă sunt considerate barurile, 
restaurantele, discotecile şi staţiunile de vacanţă. Insă 
din aceste cunoştinţe, chiar finalizate cu căsnicii, de 
regulă nu rezultă o viaţă fericită, în iubire şi înţelegere. 
In nouăzeci de cazuri dintr-o sută, spun statisticile, astfel 
de căsnicii se destramă. 

Motivul în mare parte constă în postura falsă?. Ce 
este acesta? lată un exemplu... 


Postura falsă 
Incă înainte s-o cunosc pe Anastasia, am făcut o 


croazieră pe Marea Mediterană. 

La măsuţa navei de croazieră, în toate cele 
paisprezece zile, în timp ce serveam masa, am stat 
împreună cu două fete şi un tânăr, toţi trei angajaţi ai 
Institutului de Proiectări din Novosibirsk. 

In fiecare zi, fetele îşi făceau apariţia la restaurant 
în haine noi, elegante, cu coafuri interesante. 
Comunicarea cu ele era foarte plăcută. Nadia şi Valea - 
aşa se numeau - erau întotdeauna vesele şi prietenoase. 
Intr-o zi, în timp ce mă aflam în cabina tovarăşului de 
masă, i-am spus: 

— Is faine fetele de la masa noastră. Ce zici, flirtăm 
cu ele? 

La care ela răspuns: 

— N-am niciun chef sa flirtez cu figurantele astea. 

— De ce figurante? 

— Hei, eu doară lucrez cu ele în acelaşi institut şi 
ştiu cine sunt în realitate. 

— De ce? Cum sunt? _ 

— In primul rând sunt arţăgoase. In al doilea, sunt 
neîngrijite şi leneşe. Aici încearcă să se-ngrijească, se 
dau cumsecade, inteligente. E evident că au venit 

postură falsă - mod fals de a se prezenta. Etalarea unor 


maniere şi a unui comportament improprii, abordate de dragul 
modei şi a standardelor impuse de societatea contemporană (n.t.) 


special ca să-şi găsească soţi bogaţi. Uite cum 
cochetează cu bărbaţii din grupul de armeni. 

De cât de diferite erau fetele la locul de muncă, la 
institut, m-am convins după excursie, când, la sfârşitul 
unei zile de institut, am mers să mă văd cu prietenii de 
croazieră. 

Intr-adevăr, era puţin spus că nu mai erau nici pe 
departe de efect, ca în timpul croazierei pe navă, iar 
veselia şi bunătatea dispăruseră cine ştie unde. 
Inseamnă că pe navă se propuseseră într-o postură falsă. 

Dorinţa de a-şi găsi jumătatea cu ajutorul imaginii 
exterioare, imagine care nu corespunde celei fireşti, în 
lumea modernă este o caracteristică a multor femei şi 
bărbaţi. Este posibil ca acest fenomen păgubos să fie 
consecinţa rătăcirii altor moduri?... Rezultatul? Ambele 
părţi se înşeală. 

Bărbatul îi dăruieşte flori şi daruri scumpe imaginii 
care-i place, îi oferă până şi mâna şi inima. Insă 
căsătorindu-se, deodată vede persoana reală, care nu-i 
place deloc, care trezeşte în el un sentiment de 
nervozitate şi nostalgie după imaginea care a dispărut. 

Femeia constată dintr-odată că, până nu demult 
atentul şi bunul curtenitor, nu o iubeşte şi nu o înţelege 
deloc. Ce a dus la asta? El nu a iubit-o niciodată pe ea, el 
a iubit postura. 

Diferenţa izbitoare dintre proiecția nefirească şi 
omul real poate fi bine observată în cazul vedetelor pop, 
cu precădere de către cei care au avut oportunitatea de 
a le cunoaşte în viaţa de zi cu zi. 

Nu mai puţin, situaţia neplăcută apare şi datorită 
faptului că, deseori, femeia îşi schimbă subit înfăţişarea 
după măritiş. 

Când un bărbat se îndrăgosteşte de o femeie, mai 
ales la prima vedere, e greu de spus ce anume a chemat 
în el sentimentul de iubire. Poate cocul bogat şi nuanţa 
părului, poate ochii. S-a împământenit convingerea că 
sentimentul de iubire e generat de ansamblul trăsăturilor 
externe şi interne. lar atunci când o femeie îşi schimbă 


x Pr 
GT TA y Ee 
La 


exteriorul, ea elimină o parte din ce era plăcut, slăbind 
astfel dragostea. Asta chiar şi atunci când, după o 
schimbare radicală în vestimentație, coafură sau 
machiaj, toţi vor spune: „cât te-ai făcut de frumoasă şi 
atrăgătoare”, fie toate acestea conforme realităţii. La fel 
şi dacă soţul va admira noul aspect al soţiei sale. După 
un timp, dragostea lui poate păli semnificativ sau chiar 
dispărea complet. 

Căci nu puţine femei frumoase şi mult mai de efect 
decât actuala soţie a văzut el, cu toate astea s-a 
îndrăgostit tocmai de ea, în postura în care era atunci 
când s-a întâmplat. Şi, dintr-odată, postura precedentă a 
dispărut. Daţi-mi dreptate; îndrăgostindu-se de noua 
postură, el o trădează pe cea dinainte. 

De ce oamenii din antichitate îşi schimbau cu mare 
grijă veşmintele? Nu exista un sortiment destul de bogat 
de ţesături? Ba, era de unde alege! Mătasea o importau 
de peste mări şi ţări, iar ei înşişi, la rândul lor, erau 
pricepuţi în ţeserea pânzelor groase sau fine. Ţesăturile 
erau vopsite în tot felul de culori, înfrumuseţate cu 
motive sau broderii. 

Lipsea imaginaţia sau mijloacele? Imaginaţie exista 
suficientă, chiar din abundență. Jumătate din oameni 
erau artişti şi modelatori îndemânateci. E îndeajuns să 
priveşti la casele vechi: toate sunt decorate cu sculpturi. 

lar fiecare femeie ştia să brodeze. Cât despre 
mijloace; nu doar cei cu situaţie materială mijlocie, ba 
nici chiar cei înstăriți nu exagerau cu schimbarea 
veşmintelor sau a coafurilor. Cu toţii tratau cu o 
deosebită prudență schimbarea aspectului exterior 
personal, încercând să-şi păstreze postura. 

Lumea modei moderne schimbă imaginea, în special 
a femeii, ca într-un caleidoscop. Pentru industria 
vestimentară, schimbarea bruscă este deosebit de 
profitabilă: oamenii aruncă la gunoi haine încă bune de 
purtat, cumpărându-şi altele noi, la modă, sperând că, 
odată cu acestea, se va ivi şi ceva nou, asemănător 
fericirii. Insă nu, nu vine nimic. Apare doar o nouă 


Lai 


” n ME S 


Cry > 


imagine, artificial creată de cineva, pe care omul o 
îmbracă sub efectul propagandei intensive. 

Eu nu am dibuit, printre realităţile vieţii moderne, 
măsuri puse la dispoziţie de sistem, care să-l ajute pe om 
să-şi găsească tovarăşul sau tovarăşa. Ba, am tot mai 
mult impresia că modelul de viaţă modem este orientat 
să împiedice aflarea vreodată a acestei jumătăţi. Posibil 
ca o astfel de conjunctură să-i fie chiar de folos cuiva. 
Omul nemulţumit şi fără un rost în viaţă, fără niciun ţel, 
aduce avantaje multora dintre cei ce fac bani. Şi celor de 
la putere. lar, răspunzând la întrebarea: „oare căutăm 
noi jumătatea în viaţă”, gândesc eu, ar trebui spus: „nu, 
nu o căutăm”. Nu ştim s-o căutăm şi nu există condiţii 
pentru asta. 

Am încercat să găsesc un sâmbure de rațiune în 
căutarea logodnicilor, din ritualurile secolelor recente. 
Voi prezenta doar câteva ritualuri tipice de cununie. 
Haideţi să vedem cât sunt de raţionale, ori, dimpotrivă, 
de primitive. Pe parcurs, eu voi face comentarii, însă 
dacă voi nu veţi fi de acord cu acestea, puteţi să le 
încercuiți direct pe carte sau să le ştergeţi cu pastă 
corectoare albă, înlocuindu-le cu ale voastre. 

Tot mai des mă gândesc că avea dreptate bunicul 
Anastasiei când spunea că, dacă nu începem să gândim 
singuri, vom continua să acceptăm tot soiul de aiureli ca 
înţelepciuni în viaţă. Aşa că nu voi vorbi despre nunta 
modernă. Acolo, în afară de beţie, depunerea florilor la 
aşa-numitul foc veşnic şi plimbarea cu maşinile, nu mai e 
nimic. Să încercăm să analizăm ceremoniile de nuntă 
ceva mai timpurii. 


r Pr 
omr Te a Meat e 
` H 


Ritualuri nupţiale 


Voi expune un ritual tipic din Rusia pre- 
revoluţionară, pentru a-l examina din punct de vedere al 
degradării societăţii, în ceea ce priveşte dragostea. 

Peţirea la permenF. Nunta la permeni este 


3 bermean - cetăţean a] oraşului Perm' (rusă, Mepm»). Perm' 
este unul dintre oraşele majore ale Rusiei, cu o populaţie de peste 


nidiir AA 


complicată de diverse operaţiuni preliminare: când tatăl 
îi alege mireasă mirelui, acesta trebuie să ceară 
permisiunea superiorilor săi şi a parohului bisericii. Acest 
tip de nuntă se desfăşoară fără participarea mirelui, 
după un obicei străvechi, şi se limitează numai la 
deciziile rudelor şi prietenilor apropiaţi, care ţin sfat. 
Acesta este modul în care se decide viitoarea bunăstare 
a unei rude apropiate. 

Se întâmplă ca mirele să-şi cunoască ursita doar 
după baterea palmei, uneori chiar în ziua nunţii; rareori 
se întâmplă ca un tânăr permean să-şi peţească singur 
mireasa. 

Tatăl mirelui îi alege personal fiului o fată cu zestre 
bună, totodată căutând în cea pe care pune ochii, un 
caracter frumos şi de bună cuviință. 

După decizia finală - care fată să fie peţită - începe 
peţirea propriu-zisă  (korasem”). Acest gest cade 
întotdeauna în sarcina celui mai vârstnic din familie. In 
lipsa acestuia, va fi datoria naşului de botez, a oricărei 
alte rude în vârstă sau a unui om cu experienţă în asta. 

In continuare, peţitorii sunt instruiți ce să 
vorbească, însă eu am impresia că asta e deja lipsit de 
sens, întrucât ce e esenţial este călcat în picioare din 
capul locului. 

După cum putem vedea, în decursul acestui act, 
între tineri nici nu se poate vorbi de iubire. Trist este şi 
faptul că, în toate aceste acţiuni ofensive la adresa 
energiei lubirii, este amestecat şi Dumnezeu. 

Până la plecarea mirelui, mama sau o rudă în vârstă 
din casă, aduce pe o masă acoperită cu o faţă de masă, 
o bucată de pâine predestinată binecuvântării mirelui, 
sare, bere şi bragă. Se aprind lumânări la icoane. Mirele 
se închină, se înclină în genunchi în faţa tatălui şi a 
mamei, cerând binecuvântare, după care, citind 


1.000.000 de locuitori, (n.r.) 

4 korasem (rus. Kopacëm) - ritual prin care mirele sau un alt 
reprezentant, ales din rândul familiei acestuia, cere mâna şi inima 
miresei. Expresie veche, similară peţitului, la noi (n.t.) 


z Pr 
mT e ya dee 
y H 


rugăciunea lui lisus, se aşează la masa la care, cu 
aceeaşi rugăciune, unul după altul, merg toţi oaspeţii 
dăruindu-i mirelui peste masă, cu ambele mâini, cadouri 
sau gustărele: o aripioară prăjită sau o bucată de carne 
de porc, întotdeauna pe un dumicat de pâine, în timp ce 
fiecare spune: „Primeşte, tinere prinţişor, scumpele 
daruri”, însoţit de „Rugăciunea lui lisus Hristos” sau 
altele. 

La acestea, mirele-i răspunde fiecăruia: „Amin 
rugăciunii tale”, apoi primeşte, tot cu ambele mâini, 
darurile, aşezându-le mai întâi pe cap, apoi pe masă, 
servind fiecare nuntaş cu bere şi bragă, mai rar cu vin, 
făcând rugăciunea lui lisus şi zicând: „Să bem în 
sănătatea lui...” (şi pronunţă numele nuntaşului). Fiecare 
nuntaş căruia i se adresează mirele, răspunde: „Veac 
lung, Domnul să-ţi dea, şi multă fericire, să trăieşti şi-n 
bucurii să înfloreşti, vite cirezi şi stomac plin, sare şi 
pâine, tână- ră-domniţă să primeşti, cu domniţa-n altar 
să păşeşti, coroniţă de aur pe cap să ai, legea Domnului 
s-o primeşti!”, după care fiecare blagoslovit cinsteşte. 

lată încă o informaţie interesantă. 

Permencele, rareori se ţin fete mari, însă mirii nu 
dau o atenţie deosebită acestui aspect, ba dimpotrivă, le 
iau bucuroşi, chiar şi când sunt însărcinate, considerând 
că în curând „mai soseşte o forţă de muncă”. Se mai 
vorbeşte totodată şi că taţii de familie, care-şi consideră 
fetele neprihănite, se simt jigniţi de actul peţirii, iar pe 
peţitori îi dojenesc, îi alungă, uneori chiar cotonogindu-i, 
spunân- du-le: „Ce, fata mea e ocarnică?”, adică 
vinovată (de la expresiile de ocară, vinovată). 

Aşadar, nu copilul conceput din dragoste e 
important, ci lucrătorul util în gospodărie. 

Multe elemente tipice ale ritualurilor de nuntă îi 
caracterizează pe înaintaşii noştri ca pe nişte barbari 
sălbatici. Ţin să precizez, totuşi, că nu toate ritualurile 
cunoscute de noi sunt tradiţional slavone, în pofida 
faptului că uneori aşa le consideră literatura. Ele datează 
din vremurile în care adevăratele ritualuri tradiţionale, 


pline de înţelepciune, fuseseră interzise de către 
Biserică, fără să fi fost, însă, înlocuite cu altele 
rezonabile. 

De exemplu: 

Scoaterea cizmelor. Un vechi obicei rusesc care s- 
a transmis până în prezent în unele locuri, pretinde ca 
tânăra soţie să-i scoată cizmele soţului. Acest obicei, în 
antichitate, în genere, reflecta umilinţă, atitudine de rob, 
chiar şi înjosire, deoarece cel ce scoate cizmele altuia, ce 
altceva poate fi decât o persoană total supusă? Ştim din 
istorie că acest obicei exista încă din vremurile lui 
Vladimir”, şi mai ştim şi că fiica cneazului de Po/otsk$ 
refuză să-şi descalţe soţul. 

Acest obicei exista în Germania din timpul lui 
Luther. In noaptea nunţii, tânăra soţie îi scotea cizmele 
soţului şi le punea la căpătâi ca semn de înrobire faţă de 
bărbat. 

Homar şi Herbenstein” povestesc că, în timpul 
şederii lor la Moscova, chiar şi la nunțile princiare şi 
boiereşti, se purta obiceiul de a descălţa mirele şi de a 
atinge mireasa de trei ori cu biciul. Biciul făcea parte din 
darurile date miresei împreună cu lada de zestre. 

Acest obicei s-a perpetuat în Lituania în vremurile 
jaghieloniene* şi se mai ţine şi în prezent în unele 


5 Vladimir (Bnaqumup CeamocnaBuni) - preaînalt cneaz de Kiev 
care a creştinat Rusi’. (960-1015) (n.t.) 

€ cnezatul Polotsk (Monoukoe KnaxecmBo) - cnezat belorus, 
separat de Rusi' Kieveană, care, ulterior, şi-a dobândit neatârnarea 
(sec. XIV - XVIII). Capitala cnezatului era la Polotsk, actuala regiune 
Vitebsk (Belarus) (n.t.) 

7 Adam Homar (secretar al ambasadei Holstein la Moscova în 
sec. XVII, scriitor - „Din istoria justiţiei în Rusia" ş.a.) şi Sigmund von 
Herbenstein (1486- 1566), diplomat austriac, scriitor şi istoric, 
cunoscut atât în Rusia, cât şi peste hotare, pentru lucrările sale 
cuprinzătoare de geografie, istorie şi orânduire internă a Marelui 
Cnezat al Moscovei şi a Rusiei Ţariste) (n.t.) 

8 Dinastia Jagiellon (în rusă Arenonei) - dinastie regală înfiinţată de 
Casa Gediminas de Lituania, care se extindea în ţările Europei 
Centrale (actualele Lituania, Belarus, Polonia, Ucraina, Letonia, 
Estonia, fragmente din Rusia - inclusiv regiunea Kaliningrad - 


suie f “ot ME date 
$ -AA RR 


aşezăminte rurale. După cum vedem, tragerea cizmelor 
şi închinarea miresei roabe, sunt prezentate în mod 
eronat ca fiind ceremonii de nuntă tradiţionale ruseşti. 
Inainte de formarea cnezatelor, în Rusia nu exista 
sclavia. Prin urmare, acest ritual nu este tradiţional 
poporului nostru, ci unul intermediar şi neacceptat de 
către popor. 

Mult mai stupidă, mai crudă şi imorală mi se pare 
următoarea situaţie, tipică ritualurilor de nuntă, chiar şi 
în secolele XVIII, XIX, la mai multe popoare. 

Când se aduceau la masă ultimele bucate - adică 
friptura - vornicelul acoperea vasul cu friptură, colacul şi 
solniţa cu un prosop, le ducea în fânar, unde era aşternut 
de dormit, după care îi chema şi pe tinerii însurăţei, în 
uşa fânarului, naşul, încredinţându-i mireasa noului 
însurăţel, îi făcea ei o instruire de bune maniere şi le 
dădea amândurora sfaturi cum să trăiască în căsnicie. 
Când tinerii se apropiau de pat, nevasta starostelui, 
îmbrăcată în două cojoace, unu’ pe faţă şi unu’ pe dos, îi 
semăna (cu grâu, bani şi hamei), apoi servea tinerii cu 
bucatele aduse pe pat. 

In dimineaţa următoare, de cu ziuă, toţi nuntaşii 
veneau în fânar, ridicau brusc pătura cu care erau înveliţi 
tinerii, şi stabileau castitatea miresei după 
caracteristicile binecunoscute. 

Aceasta poate fi considerată cea mai sinistră şi 
perversă parte a ritualului, chiar dacă mirii se iubesc. In 
prezenţa tuturor oaspeţilor, tinerii, după ce mâncau şi 
beau, trebuiau să meargă negreşit într-o cameră pentru 
a avea un raport intim. lar oaspeţii îi îndemnau cu priviri 
lascive sau de-a dreptul perverse. 

In primul rând, după toate peripeţiile dinaintea şi din 
timpul nunţii, sub efectul alcoolului şi ghiftuiţi de 
mâncare, mult mai bine ar fi fost ca, pentru un timp, să 
se abţină de la o relaţie intimă, pentru a evita 


Ungaria, Republica Cehă şi Slovacia, între sec. XIV şi XVI.) Din 
membrii dinastiei făceau parte Marele Ducat al Lituaniei, regatele 
Poloniei, Ungariei şi Boemiei. (n.t.) 


conceperea unui copil într-o astfel de stare. 

In al doilea rând, în genere, de ce ar trebui tinerii 
căsătoriţi să aibă un raport intim tocmai în această zi şi, 
pe deasupra, să mai dea şi socoteală nuntaşilor pentru 
acţiunile lor? Şi dacă această zi este tocmai una dintre 
acelea mai puţin favorabile pentru fete? Indeobşte, toate 
acestea aduc mai mult a montă, chiar a ceva şi mai urât. 

Nimănui nu i-ar trece prin minte să ducă căţeaua la 
câine, vaca la taur sau oaia la berbec dacă nu sunt în 
călduri. Insă aici, fă-o! — Altminteri te aşteaptă 
batjocura! lată ce mi-a istorisit un bătrânel de vreo 
şaptezeci de ani auzind că studiez ritualurile nuptiale. 

— Eu stăteam la ţară când m-am căsătorit. Mi-au 
peţit o tânără pe care o iubeam, liniştită, blândă, o 
chema Xiuşa”. Ea, pe atunci avea nouăsprezece ani, iar 
eu douăzeci. Ne-am uitat unu’ după celălalt vreo juma’ 
de an şi ne-am îndrăgostit, aş spune... 

In prima zi de nuntă, spre sfârşit, am fost trimişi 
într-o cameră dosnică să ne culcăm. La uşă au postat un 
paznic, iar dis-de-dimineaţă trebuiau să dea buzna peste 
noi ca să controleze cearceaful, pentru ca toţi să ştie: 
fecioara e însângerată ori ba. Sosi momentul decisiv 
pentru mine şi Xiuşa. Eu, poate de emoţiile declanşate 
de nuntă, poate că mâncasem ceva ce nu-mi priise, am 
înţeles că nu voi face nimic. Ea, ba pe ici, ba pe colea... 
ba-mi arată sânii accidental, ba mă sărută, ca într-un 
final să se dezbrace, însă eu n-am reacţionat în niciun fel 
nici la mângăierile ei, nici văzând-o goală. Ba chiar m-am 
pierdut cu totul. M-am întins în pat şi m-am întors cu faţa 
la perete. Simt că Xiuşa se lipeşte cu obrăjorul de 
spatele meu, tremură, iar pe spate simt o lacrimă cum se 
prelinge. Am izbucnit şi eu în plâns de durere. Am rămas 
aşa pe pat şi plângeam. Apoi îi spun: 

— Nu te teme Xiuşa, voi recunoaşte în faţa tuturor 
că e vina mea. 

lar ea răspunde: 


? Xiuşa - diminutiv al numelui rusesc de femeie, Xenia (n.t.) 


— Nu o fă, vor râde detine. 

In zori s-a deflorat singură cu degetul şi a început 
să-i curgă sânge. Dimineaţa a fost arătat cearceaful 
nuntaşilor, care au venit să mai bea un păhărel, şi care, 
mahmuri, ne chemau, chicoteau şi strigau Amar, amar 
înainte de a da pe gât un alt păhărel. 

Am trăit cu Xiuşa la ţară o jumătate de an, apoi ne- 
am mutat la oraş şi... am divorţat. In acea jumătate de 
an nu am reuşit să fac nimic cu ea. M-am căsătorit cu 
altă femeie, am patru copii: trei băieţi şi o fetiţă, acum 
am şi nepoţei. Insă această nuntă de pacoste n-o s-o uit 
toată viaţa. Pe Xiuşa încă mi-o amintesc... 


În procesul de concepţie 
a unei fiinţe umane, nu ia 
parte doar corpul fizic 


Cei care au citit Cartea Neamului ar trebui să-şi 
amintească de faptul că ritualul de cununie la vedruşi se 
săvârşea odată cu conceperea unui copil de cei doi 
îndrăgostiţi: în acel caz, Liubomila şi Radomir. 

Dar eu, atunci, nu am întrebat-o pe Anastasia dacă 
există ceva specific civilizaţiei vedruşilor, legat de 
conceperea copiilor şi, în general, dacă ar trebui să i se 
acorde o atenţie deosebită acestui lucru. Insă ea, 
presimţind iminenţa acestei întrebări, a vorbit singură: 

— Vedruşii aveau o concepţie măreaţă asupra 
esenței zămislirii copiilor. Insă eu încă nu ştiu în ce mod 
aş putea vorbi despre aceasta. 

Ulterior, în urma discuţiilor cu bunicul Anastasiei şi 
după cercetarea ritualurilor existente la diferite popoare, 
menite să menţină iubirea în familie, am intrat în posesia 
informaţiei legate de concepere şi am înţeles că nu 
Anastasia era vinovata, ci că eram eu cel care nu era 
încă pregătit să asimileze afirmaţiile ei. Nici măcar azi, 
această chestiune nu este studiată la un nivel cât de cât 
decent, de ştiinţa modernă. 

Invăţaţii încearcă să cloneze omul, însă, făcând 
asta, pare-se, obţin ceva care seamănă doar la exterior 
cu o fiinţă umană. Asta, deoarece la actul concepţiei nu 
ia parte doar spermatozoidul şi ovulul, ci şi altceva 
invizibil şi nepalpabil ca materie. 

Informaţiile ce le voi dezvălui în cele ce urmează, e 
posibil să şocheze pe câte cineva. Preţ de jumătate de 
an m-am tot cramponat - să le dezvălui sau nu 
cititorilor? In cele din urmă am ajuns la concluzia că se 
merită. lată în ce stă chestiunea. 

In prezent, multe familii de pe Pământ, în mod 
inconştient, educă copii care nu sunt ai lor. In sprijinul 


acestei afirmaţii există dovezi solide. 

În lumea ştiinţifică există termenul de te/egonie!. În 
medicină a fost numit fenomenul primului mascul. 
Despre acest fenomen al telegoniei se încearcă să se 
vorbească cât mai puţin posibil. Dar ce e? 

Descoperirea a început cu aproximativ 150 de ani în 
urmă, în Anglia, când /orau/ Morton!! a hotărât să obţină 
o rasă de cai mai rezistenți. 

În acest scop, el a încrucişat o iapă engleză de rasă 
cu un armăsar - zebră”, dar nu a obţinut urmaşi, 
datorită incompatibilităţii genetice a acestor două specii. 
Ceva mai târziu, aceeaşi iapă engleză de rasă a fost 
încrucişată cu un armăsar de rasă pur-sânge englez, şi 
ca rezultat s-a născut un mânz, dar... cu semne evidente 
de dungi ca la zebră. 

Lordul Morton a numit acest fenomen te/egonie. 

Specialiştii din zootehnie se lovesc de acest 
fenomen destul de des. De exemplu, orice club al 
crescătorilor de câini elimină din listă orice reprezentant 
al câinilor de rasă, dacă acesta s-a împerecheat cu un 
câine maidanez. Femela respectivă nu va mai putea să 
aibă niciodată căţei de rasă pură, chiar dacă se va 
împerechea cu un mascul de cea mai valoroasă rasă. 

Crescătorii de porumbei ucid imediat chiar şi 
porumbiţa de cea mai pură rasă dacă a fost călcată de 
un porumbel cenușiu. Practica demonstrează că 
porumbiţa respectivă niciodată nu va mai face pui de 

1 Telegonie - gr. tele (T£A£) îndepărtat + gonos (yóvoç) 
progenitură, (n.r.) 

11 Lordul Morton - George Douglas, al 16-lea Conte de Morton, KT 
(3 aprilie 1761 - 17 iulie 1827) a fost fiul lui Sholto Douglas, al 15-lea 
Conte de Morton. Vice-preşedinte al Societăţii Regale în perioada 
1795-1819. (n.r.) 

12 A folosit de fapt un quagga (Equus quagga quagga) - o 
subspecie a zebrei comune, de câmp, care avea doar partea 
anterioară de zebră, dungile pierzându-se şi membrele fiind albe. 
Quagga trăia în număr mare în sudul Africii, fiind vânată pentru piele 
şi carne. Este rd > numeroasele victime ale extincţiilor în 


masă modeme. ( 
nm cute 


rasă superioară. 

Oamenii de ştiinţă din diferite ţări au efectuat 
diverse studii care arată că acest fenomen se extinde şi 
la oameni. Sunt cunoscute cazuri în care soţii cu pielea 
albă nasc copii negri. Există cazuri în care se naşte un 
copil de culoare datorită relaţiei cu un bărbat de culoare 
a bunicii sau a mamei lăuze. 

De fiecare dată, motivul acestui fenomen este 
legătura premaritală a tinerei sau a ascendentelor ei 
directe, cu un bărbat de culoare, atunci când acesta a 
fost primul bărbat din viaţa lor. 

Cele expuse mai sus arată exemple clare, dar cât de 
multe dintre ele nu sunt exprimate evident? S-ar părea 
că sunt din abundență, deoarece în ziua de azi, relaţiile 
înainte de căsătorie reprezintă un fenomen obişnuit. In 
acest caz nu poate fi învinuită femeia, dacă atunci când 
se căsătoreşte nu este virgină. Societatea noastră, 
propaganda monstruoasă a sexului şi acea adevărată 
industrie a sexului, au determinat femeia să devină aşa. 

In Occident, părinţii le furnizează copiilor-elevi 
prezervative, ştiind că aceştia nu mai sunt virgini. Dar ei 
nu ştiu că niciun prezervativ nu îi salvează de fenomenul 
primului mascul sau telegonie. Mărturie stau cazuri 
concrete atât din viaţa oamenilor, cât şi din cea a 
animalelor. 

Multe învățături antice şi religioase vorbesc despre 
fenomenul telegoniei. Folosesc alţi termeni pentru a-l 
descrie, însă esenţa fenomenului rămâne neschimbată. 

Atât savanții, cât şi înţelepţii antici consideră că 
primul bărbat din viaţa fecioarei îi va lăsa amprenta de 
spirit şi sânge, imaginea psihică şi fizică a copiilor pe 
care îi va naşte. Restul bărbaţilor care vor intra într-o 
relaţie intimă cu această femeie în scopul concepţiei 
unui copil, îi vor aduce doar seminţia şi bolile propriului 
trup. 

Să nu fie tocmai asta taina neînțelegerilor în masă 
dintre taţi şi copii? Să nu fie, oare, ăsta secretul 
degradării societăţii umane moderne? 


Nenumărate exemple concrete vorbesc despre 
prezenţa unei energii specifice, prezente în actul 
conceperii. Atunci, dacă e aşa, acest fapt trebuie să le fie 
cunoscut nu doar savanților, ci şi întregii lumi. Probabil, 
odinioară strămoşii noştri cunoşteau acest lucru. Ei se 
străduiau să respecte cu stricteţe regula ca tânăra care 
se căsătoreşte să fie neapărat fecioară. Poate din acest 
motiv, la multe popoare există tradiţia ca în timpul 
nunţii, tinerii să fie închişi într-o cameră şi apoi să fie 
scoşi de acolo, arătând prezenţilor cearceaful cu petele 
de sânge, care să confirme virginitatea miresei. Cu toate 
acestea, strămoşii noştri mai îndepărtați considerau 
virginitatea un factor insuficient pentru naşterea 
urmaşului neamului. Ei susțineau că, dacă femeia, în 
timpul legăturii intime cu un bărbat, se va gândi la un 
altul, atunci va naşte un copil care va semăna cu acela la 
care i-a fost gândul. 

Astfel de afirmaţii scot în evidenţă faptul că oamenii 
antici presupuneau, sau poate chiar ştiau bine, că esenţa 
zămislirii este gândul. Mai exact, energia gândului. 

Fenomenul telegoniei tot despre asta vorbeşte. Este 
posibil ca femeia, în subconştient, să păstreze în 
memorie informaţii despre primul bărbat, astfel încât, în 
cele din urmă, să nască un copil în întregime sau parţial 
asemănător cu acesta. 

La început am gândit că nu ar trebui să scriu despre 
acest subiect pentru a nu da prilej copiilor, părinţilor şi 
soţilor de a-şi pune întrebări unii altora. Să fie fericiţi în 
orbecăiala lor. Totuşi, aici, de fericire nici urmă. 

Şi, probabil nu se vede, în acelaşi timp şi datorită 
ignorării culturii concepţiei. 

Deja de mult timp se pune problema educaţiei 
sexuale a copiilor în şcoli: se dezbate intens tema 
introducerii acesteia în programă. Dacă la acest curs li se 
va explica copiilor folosirea  prezervativului, atunci 
această educaţie nu-şi are rostul. In cazul în care, însă, 
copiilor li se va vorbi despre predestinarea esenţială a 
femeii şi despre corecta abordare a temei concepţiei, 


atunci acest obiect ar fi de importanţă vitală. Doar că 
pentru asta înşişi cei ce predau ar trebui să cunoască 
esenţa problemei şi să aibă la dispoziţie literatura de 
specialitate corespunzătoare. Pe această temă ar trebui 
să se vorbească, însă, din nefericire, astăzi, mass-media 
face doar propaganda sexului. 

In aşa-numitele ţări democratice se vorbeşte mult 
despre libertatea omului. Dar poate fi considerat liber un 
om căruia i se ascund chestiuni vitale ale existenţei, în 
timp ce i se strecoară dinainte, prin aşa-zisa liberă 
propagandă, perversitatea şi abandonarea în plăcere? 
Astfel, omul poate fi considerat eliberat doar de viaţa 
autentică, fericită! 

Şi totuşi, nu aş fi scris despre telegonie, dacă nu aş 
fi aflat de la Anastasia cum se poate corecta situaţia, 
chiar şi atunci când tânăra căsătorită a avut relaţii cu alţi 
bărbaţi. 

Mai mult de-atât, s-a dovedit că la vedruşi exista un 
ritual extraordinar, cu ajutorul căruia din copilul altuia se 
poate face un copil cu legătură de sânge şi suflet. 

Inaintaşii noştri păgâni şi, mai cu seamă vedruşii, 
cunoşteau acest fenomen clasificat de ştiinţa modernă 
ca fenomenul primului mascul. Şi, prin anumite ritualuri, 
ţineau tinerii departe de el. 

Vracii, tot prin acţiuni-ritualuri specifice, puteau 
curăța codul genetic al primului mascul şi le puteau chiar 
purifica pe fecioarele violate în timpul atacurilor inamice. 
Ca dovadă, se încumetau să-şi dea propriii fii după 
aceste fete. 

Dar, mai e un dar. Ritualurile oamenilor antici şi cu 
precădere cele ale vedruşilor sunt imposibil de înţeles şi 
reprodus doar prin cunoaşterea lor superficială. Trebuie 
neapărat pătrunse. 

E important să scriu că trebuie să iubeşti, să te 
pregăteşti pentru venirea pe lume a pruncului şi să îl 
naşti musai acasă, acolo unde a fost zămislit. 

E important să scriu pur şi simplu: „pentru a salva 
iubirea în familie, trebuie să împreunezi într-unul singur 


cele trei puncte, cele trei sentimente, cele trei planuri 
existenţiale”. Şi să pătrunzi filozofia înaintaşilor. 

lar primul pas necesar poate fi doar pocăinţa în faţa 
strămoşilor noştri, care azi sunt numiţi păgâni, care sunt 
calomniaţi şi pe care noi i-am trădat. Am trădat cultura 
tradiţională slavă a taţilor şi mamelor noastre. Cultură ce 
a dăinuit zeci de milenii. 

Noi considerăm Creştinismul ca fiind tradiţional 
rusesc, dar în Rusi', acesta există abia de o mie de ani. 
Nu se potriveşte nicicum cu expresia tradițional. 

Şi de ce e nevoie tocmai de pocăință? E simplu: 
dacă vom continua să-i considerăm pe strămoşii noştri 
nişte barbari, sălbatici şi proşti, cum ni se sugerează atât 
de insistent, dar în acelaşi timp vom aplica ritualurile lor, 
acestea se vor dovedi ineficiente. lIntrucât toate 
ritualurile lor sunt bazate pe cunoaşterea Cosmosului, a 
destinaţiei planetelor, pe cunoaşterea forţei energiei 
psihice şi a puterii gândului. 

Prin aceste ritualuri, noi încercăm să descătuşăm 
colosala energie a gândului, însă aşa nu vom obţine un 
rezultat pozitiv, întrucât acestui gând i se opune un altul, 
tot al nostru: ei, înaintaşii, erau proşti. 

Paradox: tu eşti un prost, un netot, însă faptele tale 
sunt măreţe. Unu’ îl exclude pe celălalt sau unu’ i se 
contrapune celuilalt. 

să fie, oare, chiar cazual că ni se ascunde cultura 
înaintaşilor? Oamenii neştiutori şi încurcaţi, rupţi de 
originile lor, sunt lesne de manipulat. Să fie, oare, tocmai 
asta osânda lui Dumnezeu pentru civilizaţia noastră? 
Inţelepciunea populară zice: „ce semeni, aia culegi”. Am 
rupt legătura cu înaintaşii noştri, ca efect, se vor rupe 
firişoarele ce ne leagă de urmaşii noştri. 

O apreciere a prea-înaltei culturi a strămoşilor noştri 
păgâni, în cazul conceperii copiilor, se mai poate face şi 
prin studiul tradiţiilor păstrate şi azi în China modernă şi, 
în special, în Japonia, unde bărbatul şi femeia, înainte de 
a întreţine relaţia intimă menită zămislirii copilului, sunt 
supuşi unui ritual special de purificare. Credinţele din 


China Antică, Japonia, India, Grecia Antică — ţări cu 
străvechi tradiţii păgâne - acordă o atenţie deosebită 
chestiunii concepţiei. 

Aşadar, ce să facă cel care-şi doreşte urmaşi buni? 
Să-şi irosească mai întâi timpul cercetând maldărele de 
tratate pe această temă? Sau să piardă vremea studiind 
celelalte tratate, care ajută la alegerea ursitei şi la 
educarea copiilor? 

Eu spun din capul locului: nu merită irosită nici 
măcar o mică parte din viaţă pe studiul lor. Preţ de mai 
mulţi ani, eu am irosit vremea, şi nu pe învăţare, ci doar 
pe cunoaşterea lor şi brusc am înţeles: toată truda lor, 
vedruşii au comprimat-o simplu într-un complex de 
ritualuri alegre, simple şi raţionale, pentru orice ocazie 
din viaţă. E totul de ca şi cum, la crearea acestor ritualuri 
ar fi luat parte însuşi Dumnezeu şi tot El i-ar fi ajutat şi la 
înţelegerea esenței existentei umanitătii. Inainte de a 
încerca să valorizăm experienţa înaintaşilor noştri, va 
trebui neapărat să stabilim care anume. 

Eu am în vedere: cu câţi ani înainte şi pe care 
teritorii din Rusia au trăit înaintaşii noştri. 

După cum se ştie, literatura istorică, totodată şi cea 
păgână, relatează despre viaţa oamenilor din Egipt şi 
Roma de acum cinci mii de ani. In aceste ţări s-au 
efectuat şi încă se mai efectuează săpături arheologice, 
pe care le vizitează foarte mulţi turişti. 

Despre Rusi', până şi în propria literatură istorică se 
vorbeşte de o perioadă de abia o mie de ani. 

Se vehiculează teoria care susţine că pe teritoriul 
statului nostru, ba ar fi fost sărăcie lucie, ba că, 
îndeobşte, nu ar fi existat nimic. Dar, o fi chiar aşa? Ori o 
fi cineva care ne ascunde premeditat istoria? Mda, o 
ascunde. Am scris deja despre asta, dar acum voi 
prezenta o mărturie arheologică. 

Vă voi vorbi despre Arkaim, un loc direct legat de 
chestiunea  telegoniei. Potrivit spuselor Anastasiei, 
tocmai acolo, cu trei mii cinci sute de ani în urmă, a fost 
făcută o mare descoperire. 


x Pr 
smr e ae E dee 
; Longe 


În adâncurile istoriei 


Arkaim - Academia Magilor 


În anul 1952, sateliții au transmis pe Pământ 
fotografiile mai multor cercuri neobişnuite, care se 
distingeau foarte evident pe o arie a stepei din Uralii de 
Sud. Nimeni nu a pus la îndoială originea artificială a 
acestora, însă nici nu a spus nimeni ce anume 
reprezintă. 

In acea epocă, prin cercurile oamenilor de ştiinţă şi 
cele oculte, tocmai se încingeau discuţiile legate de locul 
în care să fie căutat sălaşul indo-europenilor. Invăţaţii au 
sugerat în mod rezonabil că atât multe popoare 
europene, cât şi cele ale Indiei, Persiei şi ale unei părți 
din Asia, ar avea aceeaşi obârşie - un popor enigmatic - 
proto-indo-europenii!?. 

Mulţi cercetători au visat să găsească rămăşiţele 
patriei unde a locuit legendara rasa albă ariană. Au 
încercat cel puţin să se atingă de cunoştinţele oculte, 
pierdute, ale arienilor antici. 

Odată cu demararea săpăturilor în văile din Arkaim, 
arheologii au făcut cunoscut oamenilor de ştiinţă din 


15 Arkaim - sit arheologic din stepa Uralilor de Sud, la 8,2 km de 
Amursk, regiunea Celeabinsk, Rusia (n.t.) 

14 Poporul proto-indo-european - adesea cunoscut ca rasa ariană. 
Popor ce a locuit pe un teritoriu vast, care se extinde de la stepa 
ponto-caspică, la Europa Centrală şi Asia, între mileniile patru şi 


cinci î.Hr. (n.t) 
sai A ger i - 
ES 


întreaga lume descoperirea unui oraş antic, cu o vârstă 
de peste patruzeci de secole, oraş în care au locuit 
oamenii civilizaţiei străvechi indo-europene. Aceştia au 
găsit de cuviinţă să denumească Arkaimul în acelaşi timp 
oraş, altar şi observator. Cine e interesat să afle mai 
multe despre ipoteza avansată de oamenii de ştiinţă, o 
poate studia în literatura de specialitate. Eu voi relata 
despre Arkaim doar ceea ce mi-a povestit bunicul 
Anastasiei. Logica gândirii sale este mult mai exactă şi 
mai interesantă decât logica pe care se bazează 
ipotezele ştiinţifice. 

El mi-a spus imediat: 

— Arkaim nu e nici oraş, nici templu. Cât despre 
observator, e adevărat, însă aici nu are nicio 
însemnătate, în termenii contemporani, Arkaim poate fi 
denumit academie. In Arkaim au trăit şi au muncit 
învățătorii magilor. Aici se ocupau cu studiul Universului, 
cu stabilirea interacțiunii dintre corpurile cereşti şi a 
impactului acesteia asupra omului. Măreţele lor 
descoperiri, nu le memorau şi nici nu le divulgau public, 
prin lungi prelegeri. In decursul anilor de cercetare, ei au 
elaborat ritualuri pe care le-au prezentat poporului, 
urmărind ulterior cât sunt de eficace şi, acolo unde era 
necesar, ajustându-le. Studiile lor le puteau descrie 
printr-un scurt cuvânt sau două, în dosul cărora şedea 
esenţa descoperirii. De exemplu, există ritualuri foarte 
vechi, cum ar fi: Răspasul Mierii”, sărbătorit pe 14 
august şi Răspasul Mărului, sărbătorit pe 19 august. 

Până la Răspasul Merelor, oamenii nu mâncau mere 
din noua recoltă, până la cel al Mierii - miere din ultima 
prelevare. 

Prin studii îndelungate şi prin observaţii, magii au 
tras concluzia că până la data specificată, mărul nu-i 
aduce omului foloase deosebite, chiar dacă este copt. lar 
chestiunea nu stă numai în măr. Până la Răspasul 


15 Răspas - astăzi schimbat în post. Interval de timp în care se 
abţinea de la ceva (în cazul de faţă, de la a consuma mierea, 
respectiv, merele) (n. t.) 


Mărului, maturează multe plante, fructe şi rădăcinoase 
benefice omului, iar dacă acesta începe să mănânce 
mere, atunci nu mai lasă loc şi pentru alimentele mult 
mai trebuincioase lui în această perioadă. 

Tocmai magii au fost cei care au observat că în 
natură, secvenţa în care maturează fructele nu este 
aleatorie. Tocmai această secvenţă este acea dietă 
divină pentru om, pe care, de-a lungul secolelor, ştiinţa 
avea s-o caute fără succes. 

Despre modul în care au decurs aceste studii, se pot 
aşterne tratate întregi cu multe volume. 

Dar magii nu le-au întocmit şi nici nu au împovărat 
oamenii cu cunoaşterea lor, ci şi-au prezentau direct 
concluziile în doar câteva cuvinte. lar oamenii i-au 
crezut. Sfaturile lor au fost întotdeauna confirmate de 
viată. 

Printre altele, magii vedruşi erau mult diferiţi faţă de 
înţelepţii Greciei, de preoţii Egiptului şi de savanții 
contemporani, care se consideră importanţi. Magul nu 
primea pentru marile sale descoperiri niciun fel de titlu 
sau premiu, nu putea acumula averi şi nu avea nicio 
putere, aşa cum aveau, de exemplu, preoţii din Egipt. 
Nimeni, niciodată, nu i se închina unui mag, aşa cum 
face azi multă lume în faţa aşa-numiţilor ierarhi spirituali. 
Singurele lucruri pe care le primea un mag, venind într- 
un aşezământ, erau hrana, îmbrăcămintea şi 
încălţămintea - în cazul în care erau ponosite - şi un 
adăpost unde se putea odihni. Deseori se putea priva şi 
de pat, dormind sub cerul liber. 

Mai primea  consideraţia sinceră şi respectul 
nelinguşitor al oamenilor. 

Aceste condiţii au făcut posibil ca de-a lungul 
veacurilor să fie aleşi ca magi cei mai buni gânditori şi 
învăţători din popor. 

După un proiect al magilor, oamenii care le erau 
recunoscători, ridicau construcţii, ca cea din Arkaim, 
unde ei veneau să cugete şi să-şi împărtăşească 
gândurile, unde povesteau, ca la un înalt sfat al 


învăţaţilor, despre descoperirile lor, descriind ritualurile 
fondate pe seama lor. 

Deseori, oamenii nici nu ştiau cine stă în spatele 
unui ritual sau altuia şi cui să-i mulţumească pentru 
înţelepciune şi eficienţă. 

De exemplu, unul din măreţii magi ai umanităţii, un 
mare filozof, astronom şi psiholog, şi-a dedicat nouăzeci 
de ani din viaţă cercetării modului în care se poate 
combate fenomenul numit astăzi telegonie. 

El a aflat această metodă şi a transmis oamenilor un 
ritual eficient, ce durează doar cincisprezece minute. Ce- 
i drept, pregătirile sunt mult mai lungi. Tu, Vladimir, 
întreb-o pe Anastasia, poate că o să-ţi povestească 
despre asta. 

Dar te avertizez din capul locului: a simţi şi a 
înţelege acest ritual este posibil doar prin înţelegerea 
trăirilor Iubirii, trăiri ce le aveau înaintaşii noştri, a 
filozofiei Iubirii lor. Cu cât mai profund vei reuşi să 
penetrezi cu gândul în trecut, cu atât mai complet vei 
reuşi să pătrunzi sensul ritualului. 

Pentru a ne asigura de veridicitatea spuselor 
bunicului Anastasiei, relative la destinaţia Arkaimului, 
haideţi să facem cunoştinţă cu arhitectura sa. 

Arkaim are forma unui cerc cu diametrul exterior de 
aproximativ 160 de metri. După cum se vede, cam puţin 
pentru a fi oraş. Dar eu îl voi numi oraş, aşa cum îl 
numesc pentru moment învățații. 

Era împrejmuit de un canal de ocolire cu apă, de doi 
metri lăţime. Zidul exterior este foarte masiv. La 
înălţimea de 5,5 metri, atinge o lăţime de 5. In zid sunt 
însemnate patru intrări. Cea mai mare era cea dinspre 
sud-vest, celelalte trei mai mici erau amplasate pe 
partea opusă şi în unghi drept faţă de această direcţie. 

Intrând în oraş, te pomeneai imediat pe unica stradă 
circulară, cu lăţimea de circa 5 metri, ce separa 
locuinţele lipite pe zidul exterior de pereţii inelului intern. 

Strada era pavată cu o podină din bârne, pe sub 
care, pe toată lungimea, era săpat un şanţ de doi metri 


care comunica cu canalul extern de ocolire. Astfel, oraşul 
avea o canalizare pluvială, iar excesul de apă se scurgea 
de-a lungul părţii carosabile a străzii din bârne, nimerind 
în şanţ şi, de acolo, în canalul extern de ocolire. 

Toate casele ridicate pe zidul exterior ca nişte loje 
(de forma sferturilor de lămâie tăiată pe vertical), aveau 
ieşirea spre strada principală (interioară). In total, pe 
cercul exterior, s-au descoperit 35 de locuinţe. Acest 
număr este mic chiar şi pentru un sat. 

Mai departe vedem misteriosul inel al zidului 
interior, care e chiar mai masiv decât zidul exterior, 
având o lăţime de 3 metri şi atingând o înălţime de până 
la 7 metri. 

Acest zid, conform deducţiilor făcute în urma 
săpăturilor, nu avea niciun pasaj, cu excepţia unei mici 
breşe în partea de sud-est. Astfel, 25 de locuinţe interne, 
identice cu locuinţele cercului exterior, rămâneau practic 
izolate de toate celelalte, fiind separate de un zid înalt şi 
gros. Pentru a ajunge la intrarea mică din inelul interior, 
trebuia să parcurgi întreaga stradă de centură. Acest 
lucru avea un sens ascuns. Cel care intra în oraş, urma 
calea făcută de Soare. In cele din urmă, Arkaimul era 
încununat de o piaţă centrală, de formă rectangulară cu 
laturile de 25 pe 27 metri. 

judecând după urmele rugurilor amplasate într-o 
anumită secvenţă, aceasta era piaţa menită săvârşirii 
unor ritualuri. 

In acest mod, ceea ce se vede este, schematic, o 
Mandala: un pătrat circumcis într-un cerc. In textele 
cosmogonice vechi, cercul simbolizează Universul, 
pătratul simbolizează Pământul şi lumea noastră 
materială. Omul înţelept al Antichității, care cunoştea la 
perfecţiune structura Cosmosului, vedea cât de armonios 
şi natural este alcătuit. Prin asta, ca şi cum ar fi reprodus 
Universul în miniatură. 

Arkaim a fost edificat conform unui plan dinainte 
proiectat, ca un complex unic, complicat, orientat cu 
mare precizie spre corpurile cereşti! Figura formată de 


cele patru intrări din zidul exterior al Arkaimului 
reprezintă o svastică orientată după mişcarea Soarelui. 

Svastica (în sanscrită asociată cu binele, cea mai 
mare izbânda) este unul din simbolurile arhaice cele mai 
sacre, care apare în perioada Paleoliticului Superior la 
multe popoare din întreaga lume. India, Rusia Antică, 
China, Egiptul şi chiar statul misterioşilor mayaşi din 
America Centrală, reprezintă arealul incomplet al acestui 
simbol. Svastica poate fi văzută pe icoanele vechi 
ortodoxe. Svastica este simbolul Soarelui, norocului, 
fericirii şi creativităţii. Prin antagonism, la rusicii€ antici, 
svastica îndreptată în direcţie opusă simbolizează 
întunericul, distrugerea, Soarele nopții. După cum se 
vede în ornamentele antice, în special pe vasele ariene 
găsite în împrejurimile Arkaimului, se foloseau ambele 
svastici. Asta poartă o profundă semnificaţie. Ziua 
schimbă noaptea, lumina schimbă întunericul, noua 
naştere schimbă moartea - asta e ordinea firească a 
lucrurilor din Univers. Prin urmare, în Antichitate nu 
exista svastică rea şi bună, acestea erau percepute în 
unitate (ca şi energia Yin şi Yang, în Est). 

Arkaim era un oraş frumos pe dinafară: perfect 
rotund, cu turnuri proeminente la intrare, cu torţe 
aprinse şi cu fațada frumos decorată. Fără îndoială, 
acesta era un model sacru, care purta un sens, deoarece 
în Arkaim, totul este pătruns de sens. 

Fiecare locuinţă era alipită cu o latură ori de zidul 
intern ori de cel extern şi avea ieşirea în strada 
principală, spre centură sau în piaţa centrală. In holul 
improvizat se găsea un jgheab special de scurgere care 
comunica cu canalul de sub strada principală. Pe vremea 
arienilor antici exista canalizare. Pe deasupra, în fiecare 
locuinţă se afla o fântână, un cuptor şi o mică magazie 
cu bolta sub formă de cupolă. 

Din fântână, deasupra nivelului apei, deviau două 
conducte de lut. Una dădea în cuptor şi cealaltă în 


15 Rusic(se pronunţă ruzici') (rus. pycuu) - Denumirea ruşilor 
antici (de la Rusi') care, cu timpul, s-a transformat în rus (ruşi) (n.t.) 


depozitul cu bolta-cupolă. În ce scop? 

Totul e genial de simplu. Ştim bine cu toţii că din 
fântână, dacă te uiţi în ea, întotdeauna vine aer rece. 

In acest fel, în soba arienilor, acest curent de aer 
rece, trecând prin tubul de lut, genera un tiraj atât de 
puternic, încât se putea topi bronzul fără a folosi foale! 
Un astfel de cuptor se găsea în fiecare casă, iar fierarilor 
antici nu le rămânea decât să-şi perfecţioneze măiestria, 
întrecându-se în arta lor! Cealaltă conductă de lut ducea 
la magazie, asigurând în ea o temperatură joasă. 

Cunoscutul  astro-arheolog rus, Bistrushkin!/ a 
cercetat Arkaimul ca observator astronomic şi a tras 
următoarea concluzie: 

„Arkaimul nu este doar o construcţie complexă, ci 
una de o complexitate subtilă. In timpul studierii 
planului, am remarcat imediat o analogie cu celebrul 
monument din Stonehenge, Anglia. De exemplu, 
diametrul cercului interior al Arkaimului este de 85 de 
metri, cerc care este, de fapt, un inel cu două raze: 40 şi 
43,2 metri, (încercaţi să-l desenaţi!) Raza cercului format 
de găurile Aubrey!* din Stonehenge are 43,2 metri! 
Stonehenge şi Arkaim sunt situate pe aceeaşi latitudine, 
ambele în centrul unor văi în formă de cupă, iar între ele 
sunt aproape 4000 km...” 

Oamenii de ştiinţă şi cercetătorii susţin că: 
„însumând datele obţinute, se poate afirma că Arkaimul 
era un observator /a firul orizontului”. |n ce sens, la firul 
orizontului? 

In sensul că, în timpul observărilor şi măsurătorilor, 
se foloseau momentele răsăritului şi apusului aştrilor 
(Soarele şi Luna) la orizont. 


17 Constantin Bistrushkin (rus. KoncmanTun BbiCMpyLIKNH) - 
cunoscut arheolog şi arheoastronom rus, apreciat în rândurile 
arheologilor şi, mai ales, în cercurile ezoterice. Este cel care a 
stabilit data exactă de naştere a sitului Arkaim. (n.t.) 

18 Găurile Aubrey - cele 56 de cavităţi circulare din cadrul 
monumentului Stonehenge, care poartă numele celui care le-a 
descoperit - John Aubrey (1626-1697 - anticar, autor, biografist) 
(n.t.) 


Aşadar, se însemna momentul atingerii (sau 
desprinderii) părţii inferioare a discului de orizont, ceea 
ce permitea să se stabilească cu o mai mare exactitate 
locul acestui eveniment. Dacă urmărim Soarele, 
observăm că în fiecare zi, punctul răsăritului se mută din 
locul anterior. Atingând cea mai nordică poziţie la data 
de 22 iunie, acest punct se deplasează spre sud, 
ajungând la cealaltă extremă la 22 decembrie. Asta e 
regula cosmică! Punctele clar vizibile în studierea 
Soarelui sunt patru la număr. Două dintre acestea sunt 
punctele de răsărit de soare de la 22 iunie şi 22 
decembrie, celelalte două, de apus de soare, se află de 
cealaltă parte a orizontului. Acum adăugaţi încă două 
puncte: echinocţiile din 22 martie şi 22 septembrie. 
Toate acestea ofereau o determinare satisfăcător de 
exactă a duratei anului. Totuşi, în decursul anului, mai 
există multe alte evenimente importante, care pot fi 
determinate cu ajutorul unui alt astru, şi anume al Lunii. 
In ciuda dificultăţilor din procesul de observare a 
acestuia, oamenii antici cunoşteau legile evoluţiei 
astrului pe bolta cerească. lată unele dintre acestea: 

1) Luna Plină, care se manifestă în jurul datei de 22 
iunie, se poate observa în punctele solstițiului de iarnă 
(22 decembrie) şi vice-versa. 

2) Poziţia Lunii variază funcţie de punctele de 
solstiţiu, într-un ciclu de 19 ani (perigeul şi apogeul 
Lunar). 

Arkaimul, în calitate de observator, permitea şi 
monitorizarea Lunii. In total, pe imensele ziduri-cercuri s- 
au putut remarca optsprezece evenimente astronomice! 
Şase dintre ele sunt legate de Soare şi douăsprezece de 
Lună (inclusiv apogeul şi perigeul Lunar). Comparativ, 
cercetătorii de la Stonehenge au definit doar 
cincisprezece evenimente cereşti. 

Pe lângă toate aceste evenimente-fapte, s-au mai 
obţinut următoarele date: unitatea de măsură arkaimică 
a lungimii era de 80 cm, centrul cercului interior era 
deplasat faţă de centrul celui exterior cu 5,25 măsuri 


arkaimice, care este aproape de unghiul de înclinare al 
orbitei lunare: 5*09', +/10 minute. După părerea lui 
Bistrushkin, acest lucru reflectă raportul dintre orbitele 
Lunii şi Soarelui (pentru un observator terestru). 
Corespunzător, cercul exterior al Arkaimului corespunde 
Lunii, iar cel interior, Soarelui. In plus, măsurătorile 
astro-arheologice au demonstrat legătura unor parametri 
ai Arkaimului cu precesia axei Pământului, dar acest 
lucru este deja un pilotaj de clasă, chiar şi în astronomia 
modernă. 

In concluzie, observăm că Arkaim nu poate fi 
categorisit ca fiind oraş nici măcar printr-o evidentă 
exagerare. 

Nu te poţi aranja cu întreaga familie într-o cameră 
mică. Insă pentru meditaţia filosofilor, ea se potriveşte 
perfect. 

Istoricilor le este cunoscut faptul că în Antichitate, 
magii erau înţelepţi şi profesori veneraţi. Prin urmare 
Arkaimul, ca unul dintre cele mai mari centre de 
cercetare, putea să aparţină doar magilor. Alţi oameni de 
ştiinţă la acel moment, pur şi simplu, nu existau. 

Este de asemenea cunoscut şi că magii promulgau 
şi corectau ritualuri pe baza cunoaşterii Cosmosului. 

Chestiunea este, unde sunt acum toate acele 
ritualuri unice? Ce obscurantism le-a nimicit sau le 
ascunde în faţa oamenilor? 


Ce-a vrut să ne transmită Sungir'*? 


Acum voi supune atenţiei dumneavoastră o 
informaţie cu totul senzaţională, dinaintea căreia vor păli 
piramidele Egiptului şi ruinele Romei Antice. 

Această informație, după spusele  pustnicului 
siberian, ne va ajuta să pătrundem mai bine fenomenele 
şi nivelul cunoştinţelor despre Univers ale strămoşilor 


19 Sungir - sit arheologic aflat la circa 200 km de Moscova. Datat 
Paleoliticul Superior, are o vârstă de 28.000 - 30.000 de ani şi 


noştri. Pentru asta, însă, se cere o abordare mai 
aprofundată a istoriei. 

Bătrânul a vorbit: 

— Dacă gândul tău reuşeşte să se adâncească în 
trecut cu trei mii de ani, atunci vei percepe cunoştinţele 
celor trei milenii, cu cinci mii, ale celor cinci milenii; în 
orice caz, tu nu vei pătrunde toate cunoştinţele. Pentru 
asta ar fi necesare măcar nouăsprezece milenii. 

O asemenea penetrare a istoriei ţării noastre pare 
ireală. Eram dispus să merg în India sau în Tibet; se 
spune că acolo poţi afla mai multe despre strămoşii 
noştri decât la noi în ţară. Dar iată că n-a trebuit să merg 
nicăieri, deoarece totul e chiar aici, în apropiere. 

Acum o să-i invit pe fiecare cititor al acestor rânduri 
să-şi îndrepte gândul către strămoşii noştri de cu mai 
bine de nouăsprezece mii de ani în urmă. Descoperirea 
arheologică despre care voi povesti a fost făcută 
întâmplător în apropierea oraşului Vladimir care, conform 
diverselor date oficiale, are aproximativ 1015 ani. 

In anul 1955, în timpul excavării carierei de 
extracţie a argilei pentru fabrica de ceramică din 
Vladimir, excavatoristul A. F. Naciarov a zărit în cupă 
osul unei vietăţi enorme, situată la o adâncime de 3 
metri. Despre asta au fost informaţi arheologii... 

Chiar de la primele săpături, oamenii de ştiinţă au 
rămas uluiţi. Rămăşiţele umane, bijuteriile şi obiectele 
de uz casnic găsite în morminte, mărturiseau existenţa 
unei culturi antice. Investigaţiile ulterioare au arătat că 
strămoşii noştri au descălecat pe malurile râului Kleazma 
încă în Epoca de Piatră, cu aproximativ 25.000 de ani în 
urmă. 

S-ar putea crede că aceştia alergau în patru labe 
sau că erau îmbrăcaţi în piei brute şi cu măciuca în 
mână. Nici vorbă! Savanţii au fost surprinşi de un alt 
fapt. 

Atât împrejurul scheletelor cât şi pe acestea s-au 
găsit o multitudine de ornamente. Cu ajutorul obiectelor 
găsite s-a restaurat îmbrăcămintea anticilor şi s-a 


remarcat că vestimentația semăna mai degrabă cu o 
salopetă sau o rochie din vremurile civilizate. 

Această descoperire este atât de inedită, încât ar fi 
mai simplu ca toate aceste oseminte să le fie atribuite 
extratereştrilor, căci altminteri ar trebui revizuite toate 
conceptele istorice moderne. 

Muzeul de Stat de Etnografie şi Istorie din Vladimir a 
deschis într-una din sălile sale o expoziţie cu aceste 
descoperiri unice. A fost editată o broşură în care se 
scrie că situl Sungir este cel mai interesant monument 
arheologic din Rusia, binecunoscut de toţi arheologii din 
întreaga lume. În acest loc se ţin permanent simpozioane 
ştiinţifice internaţionale. 

Sungir este una dintre cele mai nordice aşezăminte 
umane antice, din zona Câmpiei Ruse şi de pe teritoriul 
regiunii Vladimir. Datorită varietăţii obiectelor găsite şi a 
integrităţii osemintelor atât de vechi, Sungir nu are egal 
în lume. 

Mulțumită eforturilor reunite ale arheologilor, 
geologilor, paleontologilor şi paleobotaniştilor, ne putem 
face o idee de cum trăiau oamenii în acele vremuri 
inimaginabil de îndepărtate. 

Aici, la marginea ghețarului, începea tundra 
îmbrăcată în pâlcuri rare de păduri de molid, pin, 
mesteacăn şi arin. Regnul animal era foarte diversificat. 

După cum se menţionează în broşură: „Anticii 
sungiri vânau animale ca renul, calul sălbatic, vulpea 
polară, jderul, bizonul, ursul brun, lupul, iepurele alb, 
prindeau cocoşi de munte, găini de munte, pescăruşi 
argintii. Desigur, vânau şi mamutul: animal foarte mare, 
azi dispărut, înalt de patru metri, cu o greutate de şase 
tone. Mamutul însemna un premiu râvnit, întrucât 
asigura atât carnea, cât şi pielea indispensabilă în 
construcţia de locuinţe, precum şi fildeşul - un material 
nobil şi dur din care se confecţionau bijuterii şi arme”. 

Deosebit de interesante sunt uneltele din os şi corn: 
îndreptătorul de tije de copaci, prăşitorile, lamele, 
vârfurile de lance, precum şi coliere din fildeş de mamut 


sau bijuteriile din canini de vulpe polară. Piesa rară a 
meşteşugăriei antice o reprezintă o mică figurină plată 
ce reproduce un cal macrocefal. Vestitul căluţ din Sungir 
este înfrumusețat cu un ornament punctiform şi are 
culoarea roşu-ocru. Numărul de puncte de pe figurină 
este un multiplu de cinci, ceea ce indică existenţa unui 
sistem de numerație în baza cinci, care, împreună cu cel 
în baza şapte, vorbesc despre cunoştinţele populaţiei 
antice de acum 25.000 de ani. Insă faima internaţională 
a sitului Sungir i-au adus-o mormintele antice. 

In anul 1964, în stratul masiv al unei roci de culoare 
ocru s-a găsit craniul unei femei, iar mai jos, osemintele 
unui bărbat în vârstă. La pieptul acestuia s-a găsit un 
pandantiv din pietricele, iar pe mâini 25 de brățări 
confecţionate din plăcuţe de colţ de mamut. Atât pe 
craniu, de-a lungul braţelor şi picioarelor, cât şi pe 
trunchi, s-au găsit aproximativ 3.500 de mărgele, 
poziţionate în rânduri. Dispoziţia acestor obiecte pe 
schelet a permis reconstituirea costumului împodobit al 
unui locuitor din Sungir. Acest veşmânt aminteşte o 
haină de blană întâlnită la popoarele arctice moderne. Pe 
fundul mormântului, nu prea adânc, s-au descoperit un 
cuţit şi un răzuitor din silex (cremene). 

Tot atât de bogat s-a dovedit a fi şi mormântul 
descoperit, de acum cinci mii de ani. 

In mormânt au fost îngropate osemintele unui om 
adult fără ţeastă. Alături de el s-au găsit mărgele din 
fildeş, un inel şi o pereche de coarne de ren. La o 
adâncime mai mare, cu aproximativ 65 centimetri sub 
mormântul de sus, s-au descoperit două schelete de 
copii. 

Un băiat de 12-13 ani şi o fetiţă de 7-9 ani, aşezaţi în 
mormânt în poziţie întinsă, cu capurile strâns lipite unul 
de altul. In lumea de dincolo de morminte, copii erau 
însoţiţi de arme de vânătoare din colţi de mamut: 
unsprezece darde, trei pumnale şi două sulițe. Suliţele 
din colţ de mamut, făcute dintr-o singură bucată, 
despicată şi îndreptată, cu o lungime de 1,5, respectiv, 


2,5 metri erau deosebit de interesante. În mormânt s-au 
mai găsit baghete confecţionate din fildeş de mamut, 
figurine foarte expresive de cal şi mamut, discuri cu 
fante, care s-ar părea să fi avut un anumit rol la 
ceremonii, fiind asociate cultului Soarelui şi Lunii. Şi pe 
veşmintele copiilor erau cusute mii de mărgele, iar în 
faţă, acestea se încheiau cu broşe de os. Pe spate erau 
cusute şiraguri de mărgele, care imitau cozi de animale. 

Această descoperire scoate în evidenţă un ritual 
complex de înmormântare şi un nivel evoluat al 
credințelor religioase la anticii din Epoca de Piatră. Se 
poate afirma cu tărie că ei credeau în viaţa de apoi. 

Din anul 1956, până în prezent, cu scurte pauze, în 
Sungir s-au efectuat cercetări arheologice complexe. 
Timp de aproape 20 de ani, lucrările au fost conduse de 
renumitul arheolog, doctor în ştiinţe, Otto Nicolaevici” 
Bader. Antropologul şi renumitul academician M. M. 
Gherasimov, împreună cu discipolii săi, G. V. 
Lebedinskaya şi T. S. Surnina, au reuşit să reconstituie 
aspectul exterior al locuitorilor antici din Sungir. 

După cum e binecunoscut, antropologii sunt în 
măsură să restaureze cu suficientă precizie fizionomia 
umană după craniu. Astfel s-a ivit rara oportunitate de a 
vedea feţele oamenilor din antichitate. Eu am profitat de 
această ocazie: faţa bărbatului în vârstă e destul de 
înţeleaptă, a fetiţei puţin tristă, iar a băiatului 
gânditoare. 

Cât despre teoriile asupra vânătorii, în special a 
mamutului pot spune că par un pic cam inexacte. 

L-am condus pe bunicul Anastasiei în sala de 
excepţie a muzeului din oraşul Vladimir. Bătrânul a mers 
încet de-a lungul tuturor standurilor, fără să evite 
vreunul, apoi s-a oprit în mijlocul sălii şi a făcut patru 
plecăciuni, la fiecare înclinându-se la 90°. Când i-am 
vorbit despre deducţiile savanților, el a negat multe 
dintre ele, susţinând următoarele: 

— Vladimir, aceşti oameni n-au vânat niciodată 
mamuţi. Mamuţii erau animale domestice şi erau de 


mare sprijin în gospodărie. Ajutau la transportul 
mărfurilor. Susţineau mult mai multe munci decât 
elefanții azi, în India, conduşi de însoțitori. 

Stând în picioare pe mamut, oamenii reuşeau să 
culeagă fructele din copacii înalţi şi să le pună în saci sau 
în coşurile împletite, ca apoi să le transporte la locul 
menit. 

Mamutul curăța poienile roditoare de lăstarii tineri 
care avansau dinspre pădure. La poruncă, zgâlţăiau şi 
dezrădăcinau copacii pentru a extinde poiana. In cazul în 
care era necesar ca oamenii să se mute cu gospodăria, 
mamutul se împovăra cu bunurile de uz casnic, cu 
ustensilele şi cu proviziile de alimente. 

Mamutul era un animal domestic foarte bun şi 
harnic. Până şi copiii mici îl apucau cu degeţelele de 
vârful moale al trompei şi-l conduceau după ei. 

Copiii se jucau foarte des cu mamutul, punându-l să- 
şi umple trompa cu apă şi să-i stropească. Se bucura să-i 
vadă sărind şi ţipând de bucurie. 

li făcea o deosebită plăcere când i se pieptăna blana 
cu un instrument special, ce aducea a greblă. Ulterior, 
omul spăla firele de păr adunate pe greblă, le usca şi le 
folosea în scopuri personale, cum ar fi de exemplu, în 
confecţionarea lenjeriei de pat. Oamenii nu aveau niciun 
interes să vâneze mamuţii. Asta se poate înţelege chiar 
şi din informaţia aceea pe care ai avut-o tu din broşură. 
Acolo sunt multe contradicții. 

— De ce se contrazic? 

— Gândeşte-te singur! Acolo se vorbeşte de un 
vânat foarte accesibil, care putea fi uşor capturat prin 
folosirea capcanelor speciale şi care exista în cantitate 
suficientă. După uciderea mamutului cu o greutate de 
şase tone, omul nu putea mânca toată carnea dintr-o 
dată. 

— Şi dacă erau mai mulţi oameni? 

— Nu puteau să fie mulţi. Popoarele antice nu 
locuiau atât de aglomerat, aşa cum sunt organizate în 
prezent oraşele sau aşezămintele. Fiecare neam avea 


r Ar 
omr e a e 
i Cp 


teritoriul propriu. Fiecare familie îşi avea propria moşie, 
casa ei. Pe o rază de 3 km nu puteau locui mai mult de 
100 de persoane. O carcasă de şase tone nu se putea 
consuma nici în 2-3 zile, chiar dacă s-ar fi mâncat numai 
carne, ignorând celelalte alimente. Carnea alterată ar fi 
putut să se descompună, să atragă un număr foarte 
mare de insecte, ceea ce ar fi putut provoca o epidemie. 

— Poate că la ospăț invitau şi oameni din alte zone? 

— Ce sens ar fi avut ca oamenii să se deplaseze 
câţiva kilometri, doar pentru a se hrăni cu carnea pe 
care şi acasă ar fi găsit-o în cantitate suficientă? 

— Dar dacă spuneţi că o carcasă de mamut 
descompusă putea fi o ameninţare de epidemie, atunci 
acelaşi lucru se putea întâmpla şi când mamutul 
domestic murea. 

— Vladimir, mamutul nu murea niciodată în familie. 
Când îmbătrânea, el presimţea aproprierea morţii şi se 
îndepărta puţin de casă, trâmbiţa de trei ori şi apoi pleca 
la cimitirul de mamuţi. Acolo murea. Tu ar trebui să ştii 
asta şi singur, deoarece, chiar şi în prezent la fel fac şi 
elefanții indieni sălbatici. Inainte de moarte îşi părăsesc 
turma trâmbiţând. 

— inseamnă că noi interpretăm absolut pe dos 
modul în care se hrăneau anticii? 

— Da. Poate pentru a justifica barbaria cu care sunt 
tratate animalele azi. Cu cât mai mult ne vom adânci în 
istorie, cu atât mai puţini oameni carnivori vom vedea. 
Le era suficientă alimentaţia vegetariană. lar de la 
animale consumau doar ceea ce acestea le ofereau 
voluntar: ouă, de exemplu, sau lapte. Stomacul primilor 
oameni ar fi putut să sufere din cauza cărnii. 

O altă mărturie a faptului că, pentru oamenii 
preistorici, vânătoarea nu reprezenta metoda 
predominantă de procurare a hranei, mai e şi 
neraţionalitatea acesteia în comparaţie cu alte moduri 
de obţinere a alimentelor. 

— Care? 

— Animalele domesticite şi dresate. Imaginează-ţi 


z Pr 
sT e ae Ee 
y E> 


omul în bătătura căruia trăiesc dobitoace precum femela 
de mamut, vaca sau capra, pe care le poate mulge, 
obţinând astfel, zilnic, alimente proaspete, de calitate. 
De asemenea, ţine găini, rațe şi gâşte domestice, care 
fac ouă — animale a căror creştere nu necesită eforturi 
deosebite. Poate recolta o parte din mierea şi polenul 
albinelor, iar în apropierea curţii cresc o multitudine de 
plante rădăcinoase şi, în genere, plante comestibile. 

Insă omul, dintr-odată, parcă ieşit din minţi, îşi ucide 
animalele domestice care, pe lângă altele, îi păzesc şi 
somnul, le mănâncă şi începe să vâneze şi sălbăticiuni, 
punându-şi în pericol familia şi nemaiasigurându-i regu- 
lat hrană proaspătă! 

In locul unui mediu prietenos şi iubitor, oferit de 
animalele domestice, el obţine un mediu extrem de 
agresiv, în care familiei sale, se poate spune, îi este 
aproape imposibil să mai supravieţuiască. 

— Primii oameni s-au ocupat chiar din zorile timpului 
cu domesticirea şi dresarea animalelor sau asta s-a 
întâmplat într-o epocă ulterioară? 

— Dacă omul s-ar fi comportat ca un agresor de la 
început, nu ar mai fi apucat nicio perioadă ulterioară. 
Ţie-ţi sunt binecunoscute cazurile în care micuţi prunci 
nimeriţi în pădure, au fost alăptaţi de lupoaice, în timp 
ce, în aceeaşi pădure, adulţii au fost sfâşiaţi de haite de 
lupi. De unde vine această diferenţă în comportamentul 
fată de om? 

— Greu de spus. 

— Vine din faptul că, în primul caz, copilul nu este 
agresiv, iar într-al doilea, sunt prezente agresivitatea şi 
frica, ceea ce, în mediul înconjurător, generează 
disconfort. 

La primii oameni nu exista sentimentul de teamă şi 
de agresiune, în ei domina iubirea şi interesul autentic 
faţă de lumea înconjurătoare. De aceea, ei nu trebuiau 
să depună prea mult efort pentru domesticirea şi 
educarea animalelor şi păsărilor. Pentru ei, scopul 
principal era stabilirea menirii fiecărei creaturi întâlnite 

Lai 


pt Poti (ate A ee 
- ear ză S 


Cry > 


pe Pământ. Şi asta au şi făcut. Cât despre animale, tu ştii 
bine că aspiraţia cea mai înaltă a lor este iubirea şi 
atentia omului. 

Cel care a mâncat carne pentru prima oară, a fost 
acel om incomplet, care a rătăcit Energia lubirii. Acesta, 
parcă ar fi înnebunit sau s-ar fi îmbolnăvit de cea mai 
teribilă maladie. 

— Dar ce legătură are iubirea cu începutul folosirii 
cărnii ca aliment? 

— Una directă. Trăind în iubire, omul nu este capabil 
de crimă. 

— Probabil. Dumneavoastră puteţi spune de ce au 
murit aceşti copii acum 25.000 de ani? De ce au fost 
îngropaţi atât de ciudat, cap la cap? 

— Bineînţeles că pot, dar povestea va fi foarte 
lungă. lar pe tine acum nu te interesează moartea lor în 
sine, ci motivul acesteia. 

— Care este motivul? 

— lată că tu, Vladimir, iar pui întrebări peste 
întrebări. Să gândeşti singur, ţi-e lene. Nu te supăra pe 
mine pentru aceste cuvinte, aşa cum ai făcut acolo în 
taiga, când te-ai lăsat condus de orgoliu. Tu, mai bine, 
gândeşte-te, ce tâlc este ascuns în povestea mea? De nu 
înveţi să judeci singur, asta ar putea să-ţi aducă mai 
multe neajunsuri decât foloase. 

Eu vorbesc, iar tu asculţi şi în acest timp mintea ta 
doarme, nu trage singură concluziile, ci doar le constată 
pe ale mele. 

Ţi-ai stabilit un scop; să afli condiţiile din trecut, în 
care iubirea îi însoțea necontenit pe oameni, şi să le 
întorci în zilele noastre. Asta e bine, calea e corectă şi 
scopul cel mai important dintre toate celelalte. 

Tu încerci să stabileşti secolul în care iubirea îi 
însoțea pe oameni. Tu priveşte, în faţa ta este data, 
judecă! In faţa ta sunt două schelete de copii. Moartea 
lor la o vârstă atât de fragedă este lipsită de sens pentru 
acei oameni care nu sunt în măsură să pătrundă 
informaţia importantă - ce se ascunde în înmormântarea 


lor. Moartea lor va căpăta un sens, dacă tu acum 
depistezi această informaţie. 

Nu m-am supărat pe bătrân pentru observaţia 
asupra lenei mele de a gândi. Am înţeles mai demult că, 
folosind unele din tehnicile lui, bătrânul nu o dată a 
încercat să mă-nveţe cum să-mi guvernez altfel 
gândirea. Doar că eu nu am urmat acea şcoală pe care- 
au urmat-o ei, lucrând asupra gândirii, încă din copilărie. 
Eu am studiat la o şcoală obişnuită care, probabil, tocmai 
îmi blochează gândurile. 

lată-mă acum stând în faţa scheletelor de copii, 
concentrându-mă mintal, dar fără să înţeleg, cum e 
posibil, doar privindu-le, să înţelegi barem câtuşi de 
puţin despre iubirea de acum 25.000 de ani. Oare, în 
genere, să fi existat pe atunci? 

— A existat! — a spus pe neaşteptate bătrânul. 

— De unde aţi tras concluzia asta, că doară, pe 
tăbliţa de la muzeu, de iubire nu se spune un cuvânt? 

— Nu se spune, şi ce-i cu asta? Priveşte cu atenţie. 
judecând după schelete, aceştia erau copii. Băiatul avea 
doisprezece ani şi jumătate, iar fetiţa avea opt. 

Pe scheletele lor se află sute de mărgele de os. 
După modul în care au fost dispuse, savanții voştri au 
determinat ce haine aveau copii. Insă, aceste mărgele de 
os să vorbească numai despre asta? 

— Despre ce altceva ar mai putea vorbi? 

— Vladimir, acestea vorbesc despre faptul că 
părinţii lor se iubeau foarte, foarte mult. Işi iubeau copiii 
şi se iubeau între ei. Doar nişte părinţi iubitori ar fi putut 
să dedice atâta timp pregătirii unei vestimentaţii atât de 
complexe pentru propriii copii. Asta mai dovedeşte şi 
faptul că ei aveau la dispoziţie îndeajuns de mult timp 
liber, pentru a se îndeletnici cu artele şi cu desenarea şi 
apoi confecţionarea veşmintelor frumoase. 

Printre obiectele găsite în mormânt, lipsesc cu 
desăvârşire armele. 

— Dar dardele? Nu sunt arme? 

— Sigur că nu sunt. Şi nici măcar harpoane de prins 


peşte nu pot fi, întrucât vârfurile nu sunt zimţate. Vârful 
instrumentului care a fost denumit dardă nu este deloc 
ascuţit. Cu o dardă uşoară şi subţire e dificil să răneşti 
sau să ucizi orice sau oricine ar fi. 

— Atunci, la ce folosea acest obiect? 

— La dresarea şi controlul animalelor. Uite cât de 
mult seamănă cu varga cu care lucrează şi azi 
îmblânzitorii de animale, cu acel băț cu ajutorul căruia 
dresorii îşi conduc elefanții. 

— Dar de ce au trebuit să le facă din os? Ar fi putut 
folosi un băț fără să piardă timp cu îndreptarea osului şi 
cu aplicarea ornamentului. 

— Un băț nu ar fi putut dura prea mult, animalele se 
obişnuiau cu un singur obiect, cu forma şi cu mirosul 
păstrat de la mâinile stăpânului. 

— Bine, tot ce spuneţi dumneavoastră este destul 
de convingător, dar sunt obiecte care seamănă cu vârfuri 
de săgeți. Săgeţile sunt făcute pentru a ucide. 

— Acestor oameni, dintr-o perioadă nu tocmai 
timpurie a vieţii pe Pământ, săgețile le serveau la 
sperierea animalelor răpitoare care-i atacau uneori. 

Printre obiecte se află unele care seamănă cu nişte 
săpăligi. In realitate, acestea erau instrumente necesare 
la însămânţare şi la scoaterea rădăcinoaselor. 

— Dar bijuteriile? Uitaţi, mărgele din colţi de vulpe. 
Şi hainele, după cum presupun savanții, erau 
confecţionate din piei, ceea ce înseamnă că, totuşi, 
oamenii ucideau animale. 

— Referitor la faptul că hainele lor erau 
confecţionate din piele, savanții au dreptate, dar asta nu 
înseamnă neapărat că era necesar să ucidă animalele. 
Existau reptile care îşi lepădau pielea veche. Uneori 
reptilele mureau dintr-un motiv sau altul şi atunci 
furnicile mâncau interiorul lăsând pielea intactă, ideală 
pentru fabricarea îmbrăcămintei. Intr-o astfel de situaţie 
ar fi fost stupid să piardă vremea cu uciderea animalelor, 
cu tranşarea carcaselor şi cu tăbăcirea pieilor. De ce-ar fi 
trebuit să ucidă, devreme ce toate astea se puteau găsi 


lesne şi în stare perfectă? Natura Divină a fost prevăzută 
cu tot necesarul pentru om. Cât despre caninii de vulpe, 
pentru mărgele: şi în acest caz, mult mai uşor erau de 
extras direct din scheletele uscate şi prelucrate de 
natură. 

Cu asta, eu voi întrerupe povestirea bunicului cu 
privire la descoperirile unice ale arheologilor. 

In broşura editată de Muzeul de Stat din oraşul 
Vladimir, există două schiţe a două pavilioane expoziţio- 
nale: Parcul Arhitectural Sungir şi Complexul Muzeal 
Sungir. Se spune că pe tema acestei descoperiri unice, s- 
au ţinut simpozioane internaţionale. 

Dar totuşi, nu vă precipitaţi să mergeţi în vizită la 
acest loc unic, care zugrăveşte civilizaţia antică. Aici nu 
există niciun pavilion, ci doar ruinele zidurilor 
neterminate. Nici chiar lucrările arheologice nu se 
desfăşoară atât de intensiv. Statul nu are fonduri pentru 
lucrări atât de serioase. Putem spune că se merge 
înainte cu cercetările mai mult mulţumită entuziasmului 
oamenilor de ştiinţă şi al autorităţilor locale. 

Eu am mers în acest loc într-o zi de odihnă, într-o 
carieră am văzut doi oameni care preluau probe de sol 
din coastă şi, cu acuratețe, le depuneau în pungi de 
plastic. Erau angajaţi ai Institutului de Arheologie de 
Stat, care mi-au confirmat că Sungir este cel mai bogat 
loc din lume în ceea ce priveşte obiectele arheologice 
găsite şi locul unde se întâlnesc oamenii din Antichitate. 

Expoziţia muzeului din oraşul Vladimir este unică în 
Rusia. Angajaţii Institutului povesteau că săpăturile din 
Sungir sunt vizitate uneori de turişti, cu precădere 
japonezi, deoarece în Muzeul Naţional de Arheologie din 
Tokio există o expoziţie foarte bogată despre Sungir. 

Ciudat, am gândit eu, vasăzică în [ara Soarelui 
Răsare există un respect mai mare decât la noi pentru 
străbunii antici care au trăit pe teritoriul ţării noastre. Vă 
mulţumesc, japonezilor, pentru păstrarea culturii 
străbunilor noştri şi ai voştri. 

Vorbim despre misiunea măreaţă a Rusiei, despre 


Lai 


pita (Noe ME date 
” n ME x 


Cry > 


spiritualitate, despre necesitatea de a-şi menţine image- 
ul, dar despre ce fel de păstrare a imaginii putem vorbi, 
devreme ce turiştii străini văd cu ochii lor atitudinea 
noastră faţă de propria istorie? 

Asta e! Să sperăm ca măcar urmaşii noştri mai 
civilizaţi,_ să afle secretele ce-au mai rămas 
nedescoperite în Sungir. 

Am fost un norocos să aflu că acum 25.000 de ani, 
strămoşii noştri erau oameni civilizaţi, ştiau să iubească 
cu pasiune şi să păstreze iubirea peste veacuri. 


Structura neamului 


După toate aparențele, pentru a restabili tradiţiile şi 
ritualurile eficiente pierdute, care perpetuează iubirea în 


familii, este necesară obţinerea mai multor informaţii 
complete despre viaţa străbunilor noştri. 

Pentru acest lucru, trebuie să ne adâncim în trecutul 
istoric, până la sistemul comunitar sau tribal, când 
bărbatul şi femeia, în iubire reciprocă, creau prin copiii 
lor, prin nepoți şi strănepoţi, o comunitate de neam 
prietenoasă. 

Acum bărbatul şi femeia nu-şi mai pot ţine în 
preajmă nici măcar rudele apropiate, pe copiii lor. Abia 
ce au crescut, aceştia tind să-şi părăsească imediat 
părinţii. Pleacă în cămine, apartamente închiriate, de 
multe ori în detrimentul situaţiei financiare, dar pleacă. 

Ce să mai vorbim de copii! Multe cupluri se despart 
înainte de apariţia copiilor sau la scurt timp după 
naşterea lor. 

Structura comunitară a neamului exista de multe 
milenii, dinainte de epoca cnezatelor în Rusi'. Acest 
sistem era caracterizat prin absenţa divorţurilor şi prin 
familii mai puternice comparativ cu ale altor sisteme 
existente după acesta în procesul evoluţiei societăţii 
noastre. Numai iubirea adevărată poate crea un neam. In 
trecut, pentru copiii mai înstăriți era mai simplu să 
părăsească familia decât în prezent, dar ei nu făceau 
acest lucru. Am în vedere perioada de până la cnezatele 
din Rusi’. 

Când tinerii îndrăgostiţi nu erau mulţumiţi de relaţia 
lor cu părinţii, puteau să plece de acasă construindu-şi 
singuri o locuinţă pe terenul ales de ei, puteau să-şi facă 
rost singuri de hrană în pădure şi, ulterior, să lucreze 
pământul, să-şi întemeieze o gospodărie separată. Cu 
toate acestea, ei nu plecau niciodată. Asta înseamnă că 
părinţii neamului îi tratau cu înţelegere şi dragoste. 

Noi trebuie să studiem această perioadă şi să 
purtăm din ea, în cea modernă, seminţele raţionale care 
să ajute la construirea unor familii puternice. 

Dar cum, în ce fel să ajungi la informaţiile cu privire 
la această perioadă a vieţii oamenilor, atâta timp cât 
istoria rusă descrie doar perioada creştină? 


Incursiunea în trecutul istoric al poporului nostru 
mai este necesară şi pentru a determina dacă cultura şi 
ritualurile străvechi au dispărut de la sine, pentru că 
deveniseră inutile, sau au fost distruse premeditat! 

In cazul în care au dispărut de la sine, nu are rost să 
săpăm în trecutul istoric, deoarece însuşi poporul a 
respins cultura antică, considerând-o ca inutilă, prin 
urmare, nu o va accepta nici acum. 

In cazul în care tradiţiile antice au fost distruse în 
mod intenţionat, atunci trebuie să clarificăm cine şi în ce 
scop a făcut-o. Să clarificăm, să-i găsim pe responsabili 
şi să-i prezentăm societăţii pentru a fi judecaţi. 

E posibil ca ritualurile şi tradiţiile străvechi să 
ascundă în sine unele mistere ale existentei umane, fără 
dezvăluirea cărora, noi să continuăm să ne îndreptăm 
spre prăpastie, să murim şi să suferim din cauza 
certurilor în familie. Deseori se vorbeşte despre 
războaiele la scară largă. Şi, totuşi, conflictele din sânul 
familiei sunt, pentru fiecare dintre participanţi, de multe 
ori mai dureroase decât ştirile despre războiul din Irak 
sau evenimentele din Israel. 

Eu mi-am amintit tot ce ştiam despre istoria Rusi’ 
Antice şi am decis că unicul fir care ne poate ghida prin 
labirintul ficţiunilor istorice poate fi, destul de ciudat la 
prima vedere, cuceritorul Ginghis Han. Cu alte cuvinte, 
este vorba despre perioada celor trei sute de ani ai 
jugului tătaro-mongol în Rusia. De ce? Pentru că această 
perioadă a început la scurt timp după creştinare, când 
încă nu fuseseră ucise complet tradiţiile strămoşilor 
noştri. Şi pentru că Ginghis Han a fost, probabil, 
personalitatea cea mai expresivă, interesantă şi 
luminată a vremurilor sale. Interesant nu este doar faptul 
că el şi urmaşii săi au cucerit jumătate din lume, ci şi 
cum au făcut-o. Vreau să spun din capul locului că, în 
asta, armata a jucat un rol secundar. Este cunoscut din 
diverse izvoare istorice că Ginghis Han a făcut expediţii 
în mai multe ţări, printre care şi India şi China, expediţii 
care i-au procurat mai mulţi înţelepţi, cu care s-a sfătuit 


îndelung. A încercat să stabilească sensul existenţei 
umane pe Pământ şi să afle nemurirea. Cu alte cuvinte, 
el a cules înţelepciunea diferitor popoare şi, cu 
siguranţă, ar fi putut să deţină informaţia referitoare la 
orânduirea socială a Rusi’ Antice. 

Şi, după cum s-a dovedit, o deţinea. Eu sunt convins 
că, mulţumită acestei informaţii, neamul şi urmaşii săi şi- 
au menţinut puterea asupra aşa-zisei aristocrații din 
multe ţări. Nu era un lapsus: el nu domnea nici peste 
ţări, nici peste popoare, ci împila aristocrația, 
uzurpatoarea popoarelor din aceste țări. 

Unii vor gândi: ce legătură ar putea fi între 
cunoaşterea tradițiilor de familie, a ritualurilor străvechi, 
capabile a menţine iubirea, şi oprimarea cu succes a 
statelor? 

Nu vă grăbiţi să vă miraţi! Are legătură directă, 
deoarece aceste cunoştinţe sunt mai puternice decât 
săbiile milioanelor de soldaţi şi chiar decât cele mai 
modern arme. Eu mă pregătesc să zugrăvesc întreaga 
perioadă triseculară a jugului tătaro-mongol din Rusi’. 
Voi expune doar un episod, însă unul foarte 
characteristic şi interesant: cucerirea Principatului 
Vladimir-Suzdal. 

Informațiile despre acesta le-am cules din diverse 
surse. Haideţi să tragem împreună concluziile. 


Manevra misterioasă 


Despre manevra misterioasă şi chiar tainică a lui 
Batu Han, nepotul lui Ginghis Han, de lângă oraşul 
Vladimir, în primăvara anului 1238, se menţionează în 
cronici, în sursele istorice contemporane şi în literature 
bisericească. Dar în ce stă misticismul acesteia? lată ce 
se spune în cronici: 

„Cucerind Reazan' în anul 1237, Batu, în primăvara 
anului 1238 a năvălit cu călăreţii săi în oraşul Suzdal” şi 
cum reiese ulterior din diversele izvoare religioase, „a 


ars Suzdalul, a exterminat o parte din populaţie iar pe 
cealaltă a luat-o prizonieră”. Tot din aceste surse aflăm 
multe şi despre „atrocitățile comise împotriva poporului”. 

Totuşi, istoricii laici zugrăvesc situaţia mai precis şi 
fără prejudecată. De exemplu, în materialele din Muzeul 
de Stat Vladimir-Suzdal despre acest eveniment se spun 
următoarele: 

„Tătarii şi-au aşezat tabăra lângă oraşul Vladimir, de 
unde au plecat şi au luat cu asalt oraşul Suzdal. Au jefuit 
Catedrala Sfintei Fecioare, au ars conacul cneazului, au 
ars mănăstirea Sfântul Dumitru şi au tâlhărit alte 
lăcaşuri. lar pe călugării şi călugărițele bătrâne şi pe 
preoţi, pe orbi şi invalizi şi pe cei bolnăvicioşi, pe toţi 
ceilalţi oameni i-au înjunghiat. Au luat în taberele lor pe 
monahii şi călugărițele tinere, pe preoţii cu soțiile 
acestora, pe diaconii cu neveste, laolaltă cu fiicele şi fiii 
acestora, după care au purces spre oraşul Vladimir”. 

După cum putem vedea, Batu nu a luat prizonieră 
întreaga populaţie. l-a exterminat pe călugării bătrâni, 
de rang înalt, luând prizonieri doar pe cei tineri. Nu a ars 
şi jefuit tot oraşul, ci doar rezidența cnejilor, bisericile şi 
mănăstirile din Suzdal. 

lar acum, încercaţi să dezlegaţi super-misterul 
istoric. De ce, aşa cum se menţionează în document, 
„tătarii şi-au aşezat tabăra lângă oraşul Vladimir de unde 
au plecat şi au luat cu asalt oraşul Suzdal.”? 

Orice istoric sau comandant militar modern va 
spune că o astfel de manevră contrazice tactica militară. 

Aşezând tabăra sub zidurile unui oraş mare, 
fortificat, părăsind-o şi deplasându-se cu armata spre alt 
oraş mai mic... Acest lucru ar fi fost echivalent cu 
sinuciderea. 

De la Vladimir la Suzdal sunt 35 de kilometri. Atunci, 
pe drumurile desfundate, ar fi fost necesară o zi de mers 
călare pentru a ajunge. lar pentru asaltul oraşului Suzdal 
ar mai fi trebuit cel puţin alte câteva zile, plus una 
pentru întoarcere. 


x Pr 
smr e a det 
. mea ZE 


Soldaţilor - apărătorilor oraşului Vladimir - doar o zi 
le-ar fi fost suficientă să iasă din fortăreață şi să 
nimicească tabăra rămasă fără armată, să ia caii de 
schimb, tolbele cu săgețile de rezervă, scările de asalt, 
alimentele şi catapultele, şi să priveze astfel inamicul nu 
numai de posibilitatea de a mai ataca, ci chiar şi de 
capacitatea de a mai lupta. 

Insă ei n-au ieşit. De ce? Posibil să nu fi ştiut că 
armata lui Batu părăsise tabăra? Ştiau. De la înălţimea 
zidurilor castelului se vedea. Pe deasupra, despre asta 
raportaseră şi cercetaşii. 

Ori să fi fost armata lui Batu atât de numeroasă, 
încât doar paza taberei să fi fost suficientă pentru a 
respinge atacul? 

Iniţial, istoricii au explicat astfel: numărul 
luptătorilor Hoardei de Aur era în jur de un milion. Apoi, 
au realizat exagerarea şi au micşorat cifra la 130.000, 
unii chiar la 30.000. 

Logic, ar fi fost tentant ca înfrângerea să se explice 
prin superioritatea numerică a inamicului. Unii studioşi 
mai obiectivi au explicat că, în acea epocă, o mişcare de 
armate de ordinul milioanelor de soldaţi ar fi fost chiar 
imposibilă. 

Un milion de săbii împreună cu convoiul ar fi 
presupus trei milioane de cai. O asemenea herghelie, 
ţinută într-un singur loc, chiar şi pe timp de vară, ar fi 
putut să moară de foame, deoarece ar fi strivit toată 
iarba împrejurul ei. lar în timpul iernii, ce cantitate de 
furaje ar fi fost îndestulătoare? 

Astfel s-a redus numărul între 130.000 - 30.000 de 
luptători. 

E un număr ridicol! Armata lui Batu, formată doar 
din 130.000 de luptători cucereşte în linişte, unul după 
altul, cnezate ruseşti şi ţări întregi... 

Dar chiar şi acest număr e umflat. Pentru a supune 
cnejii ruşi ai epocii, descendenţii lui Ginghis Han, pe baza 
cunoştinţelor ereditate, nu ar fi avut nevoie nici de o 
armată de 50.000 de luptători. Ar fi fost suficiente 


cunoaşterea modelului de viaţă al poporului şi familiilor 
ruse şi o politică corectă. 

Aşezându-şi tabăra în apropierea oraşului Vladimir, 
Batu nu a mişcat o armată întreagă pentru a cuceri 
aşezarea Suzdal, ci a trimis doar un mic detaşament. 
lată de ce, apărătorii cetăţii Vladimir nu au ieşit din dosul 
zidurilor ca să nimicească armata şi să distrugă 
dispozitivele militare ale inamicului. 

Ştiţi de câte zile şi nopţi a avut nevoie micul 
detaşament al lui Batu ca să cucerească una din 
capitalele spirituale ale Rusiei de atunci, înconjurată în 
acel moment de mai mult de cincizeci de mănăstiri- 
castele - legendarul oraş Suzdal? 

Nici măcar de una! El a intrat direct în oraş şi a ars 
rezidența cneazului, care a fugit împreună cu garda, a 
înjunghiat toţi sacerdoţii sus-puşi, iar pe călugării tineri i- 
a luat prizonieri. Pe cneaz şi pe acoliţii săi i-au ajuns din 
urmă pe râul Siti’? şi i-au ucis. 

Unii se vor întreba: „Cum aşa? lar poporul rus cel 
curajos, cu spirit de neatârnare, şi iubitor de libertate?...” 

Vreau să precizez din capul locului că e totul în 
regulă cu poporul rus şi cu spiritul său. lată ce dictează 
logica: la întoarcerea din Suzdal, micuțul detaşament al 
lui Batu a fost chiar aplaudat de locuitori. Pe drumul de 
întoarcere spre tabăra de la hotarul oraşului Vladimir, 
luptătorii au fost cinstiţi cu cvas şi bragă. 

Totul se rezumă la faptul că poporul nu considera 
Suzdal-ul acelor vremuri ca pe oraşul lor. Ba, mai mult, 
pe cnejii care locuiau acolo îi considerau trădători, iar pe 
sacerdoţi nişte invadatori şi ocupanţi străini. 

Ca rezultat, izbucneau repetat revolte populare 
împotriva opresiunii insuportabile. 

In documentele Muzeului de Stat Vladimir-Suzdal se 
spune: „La sfârşitul secolului al XIII-lea, în Suzdal existau 
opt mănăstiri. Fondate de cnezat şi de reprezentanţi ai 
religiei creştine, acestea au jucat un rol fundamental în 


20 Siti' - râu situat în partea europeană a Federaţiei Ruse, ce curge 
pe teritoriile regiunilor Tver şi Iaroslavl. (n.t.) 
Ar 


acapararea de noi terenuri şi au slujit drept fortărețe în 
caz de pericol militar”. 

„La sfârşitul sec. al XV-lea şi începutul sec. al XVI- 
lea, Biserica deţinea o treime din cele mai fertile 
pământuri din ţară şi tindea să pună sub papuc imensa 
putere a cnezatului. De la sfârşitul sec. al XV-lea, statul 
încercă să limiteze proprietatea funciară a mănăstirilor şi 
bisericilor până la secularizarea acesteia, cu alte cuvinte, 
până la eliminarea totală. Problema pământului a dat 
naştere în cadrul Bisericii la două curente ideologice 
caracteristice:  iosefianismul! şi anti-aviditatea”?. 
Caracteristica primului curent era protecţia proprietăţii 
mănăstirii, celui de-al doilea, ideea de auto-îmbunătăţire 
internă şi condamnarea lăcomiei mănăstirilor. 

Ideologul iosefianismului a fost Sfântul Iosif Stareţ al 
Mănăstirii Vo/okolamsk?. Ildeologul anti-avidităţii a fost 
călugărul Sfântul Nil din Sora? de la Mănăstirea Kiri/lo 
Belozerski?5. 


21 /osefianism (rus. WocnpnancrBo) - curent politico-religios, din 
cadrul Statului Rus, de la sfârşitul sec. XV, care menţinu o poziţie 
conservatoare faţă de grupurile şi curentele reformatoare ale 
Bisericii oficiale, protejând interesele monahilor latifundiari, avându-l 
ca fondator pe losif Voloţkij'. (n.t.) 

22 Anti-aviditatea (rus. HecmaxaTeybcTBo) - curent religios şi 
spiritual al mişcării reformatoare din Rusia, în sec. XV. Denumirea 
derivă din dorinţa discipolilor de a combate aviditatea şi înclinația 
spre agoniseală a preoţimii, relativ la deținerea de suprafeţe imense 
de terenuri şi combaterea oricărei agoniseli, în general. Cele două 
orientări erau antagoniste şi au generat serioase fricţiuni în cadrul 
Bisericii Ortodoxe Ruse (n.t.) 

23 Mănăstirea Volokolamsk (rus.  Wocngbo-BonoxonaMcKkuli 
Ycnencknň mMmoHacTbipŁ}) - mănăstire de călugări din regiunea 
Moscova, înfiinţată de losif Voloţkij', situată la 16 km nord-vest de 
oraşul Volokolamsk, în vecinătatea satului Tereaevo. (n.t.) 

24 Sfântul Nil din Sora (în lume, Nicolai Maikov - 1433-1508) - 
gânditor şi activist rus, atât în mediul cleric cât şi mirean, 
promotorul curentului anti-aviditate. S-a călugărit la mănăstirea 
Cyril-Belozerski, dar a părăsit-o ulterior în semn de protest împotriva 
avidităţii călugărilor. La Soborul Bisericii din 1503 s-a opus ideii de 
proprietate funciară mănăstirească, însă fără succes, (n.t.) 

25 Mănăstirea  Kirillo-Belozerski (rus. Kupuno-Benozepckuň 


oratii Prea T a die e 
CS 


Mănăstirile şi sacerdoţiul din Suzdal, ca, de altfel şi 
marii proprietari funciari, s-au ridicat ferm în apărarea 
adepților iosefianismului. Cu toate acestea, în secolul al 
XVI-lea, puterea cnezatului n-a reuşit să actualizeze 
secularizarea şi avuţia funciară a Bisericii a continuat să 
crească, deşi la o scară mai redusă. Aici e şmecheria. O 
treime din pământurile ruseşti aparţineau veneticilor din 
Constantinopol, clericilor şi  protejaţilor acestora. 
Mănăstirile s-au transformat în cea mai impunătoare 
organizaţie iobăgească, iar de pământuri şi de animale 
nu se ocupau călugării. Toate astea cădeau pe umerii 
iobagilor. 

Cnezatul, la rândul său, a încercat să-şi recapete 
parte din puterea pierdută, însă în zadar. 

Şi cum să fie îmbogăţiţi spiritual ţăranii seculari 
devreme ce proprietăţile funciare deveniseră dintr-odată 
ale mănăstirilor? Ce li s-a dat oamenilor în schimbul 
tradiţiilor şi obiceiurilor lor milenare, care le fuseseră 
răpite în mod barbar? 

După cum mărturisesc toate aceste documente de 
arhivă, iată cum stăteau lucrurile: 


Taxele şi amenzile colectate de la iobagi 
la Mănăstirea din Pokrovsk, în anul 1653: 


Pentru fum: POE 
- 2 altini?€, o găină şi miţă. 


Pentru cumpărare: 


- cai - 2 denghi?”. 


MoHacmeip) - mănăstire de călugări situată în centrul actualului 
oraş Kirilov, pe malul râului Svir. A fost înfiinţată de călugărul Kirill 
Belozerski în 1397. (n.t.) 

26 Altin (rus. ArnTbiH) - denumire provenită din limba tătară care 
înseamnă şase. Subunitate bănească veche rusească. Din sec. XV 
devenită copeică (n.t.) 


27 Denga (pl. denghi) (rus. enzra) - monedă rusească, bătută 
pentru prima dată în argint, 


- Vaci- 1 denga. 


Pentru vânzare: 

- pâine, cai, vaci, fân - pentru fiecare rublă, câte 
un altin. 

- structură de locuit - 1 denga pentru fiecare 
încăpere. 


Taxe judiciare: 

- deplasarea la locul procesului - 1 denga pentru o 
milă. 

- deplasarea pentru achitare - 2 denga pentru o 
milă. 

- pentru învinuit - 1 altin din rublă, 

- pentru nevinovat - 7 altini 2 denga. 

- pentru jurământ - 4 altini 2 denga. 


Taxele de nuntă: 

- dela mire - 3 altini 3 denga. 

- dela mireasă pentru masă - 2 altini 2 denga. 
- dela mirele din altă parohie - 2 grivne”. 


Pentru fabricarea berii, pentru sărbători, pentru 
nuntă, înmormântare - o găleată de bere. 


Sancţiuni: 

- pentru distilarea alcoolului în scopuri personale, 
fără aprobare sau destinate vânzării - 5 ruble, 
bătaie cu biciul şi arestare. 

- pentru consumul vinului în cursul săptămânii - 8 
altini 2 denga şi bătaie cu biciul." 


Moscovei, apoi, începând cu sec. XV, şi în alte cnezate şi republici, 
înlocuită ulterior cu denumirea de Y2 de copeică. Forma plurală a 
denga - denghi - a devenit denumirea uzuală a banilor în Rusia, 
(n.t.) 

28 Grivna (rus. [puBna) - valuta Ucrainei, în trecut unitate 
bănească adoptată chiar de la înfiinţarea Rusi' Kievene. Valorează 
100 copeici. Avea trei ăi pic semn de distincţie, unitate de 
măsură a greutăţii şi monedă, (ru) 


lar acum, iată inventarul mai-marelui duhovnic: 


Lista oamenilor şi a bunurilor 
Mitropolitului Ilarion: 

16 bătrâni, 6 slujbaşi - administrarea averilor, 66 
persoane - paza personală, 23 persoane - slugi, 25 
cântăreţi, 2 ţârcovnici, 13 clopotari, 59 meşteşugari şi 
lucrători. 

In total, 180 de persoane. 

Arme - 93 articole, veselă de argint - în greutate de 
1 pud” 20 funți“, veselă de cositor, - mai mult de 16 
puduri, 112 cai din crescătoria mitropolitană de cai, 5 
carete, 8 sănii şi trăsuri, 147 de cărţi." 


(din cartea recensământului casei arhiereşti, anul 1701) 


Acesta este un document unic şi lipsit de orice fel de 
inexactităţi istorice. Enumeră, pur şi simplu, proprietatea 
casei arhiereşti, dar ridică multe întrebări. 

Ce proprietate era aceea, de necesita atenţia a 6 
administratori? La ce-i trebuiau 23 slujbaşi unui singur 
om? lar arsenalul compus din 93 de arme era necesar la 
efectuarea ritualurilor bisericeşti? lar toate acestea, luaţi 
aminte, nu erau proprietăţile mănăstirii, ci cele 
personale. Mănăstirile le aveau pe ale lor. De cine 
trebuia să-i apere o pază atât de numeroasă? Ca număr, 
depăşea garda primilor preşedinţi ai Statelor Unite ale 
Americii. 

Paza numeroasă, ca de altfel şi zidurile înalte ale 
mănăstirilor, era predestinată să protejeze arhiereul de 
poporul rus, desigur. Din punct de vedere strategic 
militar, zidurile mănăstirilor din Suzdal nu aveau nicio 
relevanţă. 


2? bud (rus. nYA) - unitate de măsură a greutăţii, egală cu 16,38 
kg. Astfel, 1 pud = 40 funți = 1280 /oți = 3840 auraşi = 36.8640 
doli. (n.t.) 

30 funt (rus. qynr) - unitate de măsură a greutăţii, egală cu 
0,4095 kg. (n.t.) 


Şi-atunci de ce aproape toate sursele istorice 
vorbesc despre zidurile înalte ale mănăstirilor, cu 
ambrazuri, ca despre nişte cetăţi - apărătoare ale 
poporului de inamic? 

De ce n-au rezistat aşa-numitele cetăţi cel puţin o 
lună? 

Răspunsul este unu': deoarece nu au fost proiectate 
să se protejeze de un inamic extern, mai ales de unul 
iscusit. 

Pentru luptătorii nepotului lui Ginghis Han, în 
general, astfel de fortificaţii erau o distracţie. In cazul în 
care proprietarii acestor cetăţi ridicole nu se plecau 
cerin- ţelor de capitulare imediată, luptătorii ridicau o 
movilă de pământ, o idee mai înaltă decât zidul şi 
aduceau pe ea aruncătorul de pietre. Urma o serie de 
opţiuni, dintre care una putea fi asta: în aruncătorul de 
pietre puneau un sac legat cu o funie lungă şi lansau 
sacul peste peretele mănăstirii. Inainte de a ajunge la 
sol, sacul se dezlega şi din el se împrăştia peste oameni 
ascunşi după ziduri, carne infectată. După asta, fugitivii 
care încercau să iasă pe porţile fortăreței erau ucişi. 

Zidurile înalte ale mănăstirilor îi puteau apăra doar 
de propriii oameni, de slujbaşi sau de ţăranii iobagi care, 
din când în când, se răzvrăteau. 

A fost însuşi sacerdoţiul de la Constantinopol, cel 
care, prin înalta sa spiritualitate, a introdus în Rusi” 
dreptul la fortăreață. 

Un document din arhivele muzeului Suzdal, 
mărturiseşte: 

„In secolul al XVII-lea, în Suzdal încă mai domina 
proprietatea funciară bisericească. Mănăstirile şi casa 
arhierească erau de fapt nişte feudali agrari, care 
dispuneau de resurse vaste şi forţă de muncă gratuită, 
formate din multe mii de iobagi. 

Astfel, mănăstirea Mântuitorul Eufemiu*! era clasată 


31 Mântuitorul Eufemiu. (rus. Cnaco-EBbumueB MOHacTbipb) - 
mănăstire înfiinţată în 1352 de către Boris Konstantinovici', cneaz al 


pe locul cinci între feudalii duhovnici ai Rusi’. Bunăstarea 
mănăstirii depindea în totală măsură de dijma şi 
contribuţiile pentru terenuri. Iin a doua jumătate a 
secolului al XVII-lea, moşiile formate anterior n-au mai 
crescut, deoarece creşterea excesivă a proprietăţii de 
pământ a mănăstirilor a fost frânată de stat. Ţăranii au 
fost supuşi unei duble exploatări: pe de o parte 
proprietarii (prin clacă, dijmă), pe de alta, statul (prin 
dijma în natură şi bănească). 

lată un citat dintr-un alt document similar din istoria 
mănăstirii de maici, sf. Pokrovsk: 

„Viaţa emancipată şi îndestulătoare a maicilor era 
asigurată de munca iobagilor şi a numărului mare de 
slugi; pământurile mănăstirii din Pokrovsk creşteau pe 
baza investiţiilor bogate şi a dijmelor de la neamurile 
cele mai ilustre ale Rusiei, inclusiv de la cneji şi țari”. 

Uite-aşa: mai multe pământuri, mai mulţi iobagi, 
mai multă bogăţie! 


Dar să revenim la secolul al XIII-lea. 

Ce s-a întâmplat când detaşamentul lui Batu s-a 
apropiat de Suzdal? Ce legătură are asta cu tradiţiile şi 
cu iubirea? 

Populaţia din Suzdal, pe atunci era compusă din mai 
puţin de 4.000 de oameni. In mare parte, erau membrii 
suitei şi servitorii cnejilor, meşteşugarii şi figurile sus- 
puse ale clerului, însoţiţi de un număr mare de servitori, 
aceia care se ascundeau de popor în dosul zidurilor 
mănăstirilor. 

In jurul oraşelor Vladimir şi Suzdal locuiau zeci de 
mii de familii de ţărani, care erau în măsură să opună o 
rezistenţă corespunzătoare agresorului. Insă ţăranii nu 
au făcut acest lucru - nu au format o armată populară şi 
n-au mers după zidurile mănăstirii ca să apere 
sacerdoţiul. Ei urau, pur şi simplu, sacerdoţiul. Atenţie: ei 
nu-L urau pe Dumnezeu, ci pe asupritorii lor. Poporul IL 


nordul Suzdal-ului. (n. t) 


x Ar 
smr e M dee 
; Ln TOE 


iubea şi-L onora pe Dumnezeu. 

Din acelaşi motiv, poporul nu a apărat nici oraşul 
Vladimir. 

Batu a aşteptat şase zile înainte de a lua cu asalt 
oraşul Vladimir. A aşteptat ca vestea: „eu nu voi cuceri 
poporul, ci pe opresorii săi”, să se răspândească bine. 

A aşteptat şi, doar într-o singură zi, a cucerit oraşul 
atât de bine fortificat. Acelaşi a fost şi scopul în care a 
atacat cetatea Suzdal. Fără să aibă vreo relevanţă din 
punct de vedere militar, el a privat puterea de sprijinul 
poporului. 

Cum a procedat mai departe Hoarda de Aur? Ei au 
înţeles că nu vor găsi slujitori şi dijmari mai destoinici a 
colabora cu sacerdoţiul decât cnejii, astfel au început să 
le acorde acestora funcţii de administrare şi dreptul de 
colectare a taxelor de la poporul rus, parte din care 
urmau să fie cedate Hoardei. Multe mănăstiri au fost 
chiar scutite de dări. 

Toate cele spuse mai sus sunt confirmate de 
documente concrete, iar pentru ca eu sau oamenii de 
ştiinţă şi istoricii laici să nu fim învinuiți, voi apela chiar 
la literatura de specialitate a Bisericii. 

Intr-o carte istorică valoroasă, publicată de 
mănăstirea de maici din Pokrovsk, cu blagoslovirea 
Arhiepiscopului Elogiu din Vladimir şi Suzdal, se spun 
următoarele: 

„Sfântul Teodor, primul episcop de Suzdal, era 
originar din Grecia. El a venit în Rusia în anul 987 în suita 
de clerici care l-a însoţit pe Sf. Mihail de Constantinopol. 

Prelatul Mihail l-a botezat pe marele cneaz Vladimir 
în Korsun, apoi a devenit întâiul Mitropolit al Kievului. 

După creştinarea kievenilor, în cinul 988, cneazul, 
deja cu rang de apostol, împreună cu fiii şi cu sf. Mihail, a 
înconjurat oraşele ruseşti, răspândind cu zel 
creştinismul. In  Cernigov, Belgorod,  Pereiaslavl, 
Novgorod, Vladimir-Volanschi au fost instaurați episcopi". 

După cum putem remarca din această informație, 
precum şi din alte surse, în Rusia au picat, pe nepusă 


r Ar 
GT A M Ee 


y> 


masă şi cu nemiluita, ideologi străini, însoţiţi de o armată 
de mercenari, care, împreună cu alaiul cnezial, au 
început să înconjoare oraşele ruseşti, sfărâmând zidurile 
multimilenare şi răspândind ideologia profitabilă lor, 
numind peste oraşe căpetenii străine. 

Numeroase documente istorice mărturisesc ne- 
acceptarea acestui fapt din partea poporului, însă se 
vede că acesta nu era bine organizat şi nu se aştepta la 
trădare din partea propriului cneaz. 

Astfel, în Rusia s-a săvârşit o invazie străină masivă 
şi asta mulţumită trădării din partea cnejilor. Cel mai trist 
este, însă, faptul că toate acestea s-au comis în numele 
lui Dumnezeu. O profanare incredibilă! 

Ori, poate, cneazul Vladimir şi episcopii din 
Constantinopol să fi crezut de-adevăratelea în poruncile 
lui Hristos? Evenimentele ulterioare arată că realii lor 
stăpâni reprezentau exact opusul lui Dumnezeu. lar ei 
erau slugile acestui opus, capabili să codifice poporul, 
să-i supună spiritul şi voinţa în propriul avantaj. Ei 
inoculau omului ideea: „tu eşti robul lui Dumnezeu, 
implicit, robul nostru”. Astfel, omul a început să uite că 
Dumnezeu nu are şi nici nu poate avea robi. Deoarece, 
omul este fiul lui Dumnezeu, fiul Său iubit. 

Toate citatele din această carte simt luate din 
documente istorice. Eu nu am avut acces la ele în vreo 
arhivă super-interzisă, ci după ce-am plătit 15 ruble 
pentru intrarea în Muzeul de Stat şi 30 ruble pentru 
dreptul de a fotografia exponatele. Le-am fotografiat pe 
standurile expuse în văzul tuturor vizitatorilor. Unul 
dintre acestea se cheamă întocmai: Mănăstirile - feudali 
duhovniceşti. lar surse ca acestea sunt multe. 

Un exemplu, cu o mult mai mare influenţă, în 
special asupra tinerilor, este manualul de clasa a X-a al 
şcolii generale, publicat de editura Educaţia în anul 2003 
şi recomandat de Ministerul Educaţiei al Federaţiei Ruse. 
Este un manual de calitate, publicat sub redacţia lui A. N. 
Saharov şi V. I. Buganov. La pagina 63, în manual, e 
scris: 


x Pr 
smr e e dee 
; A ca 


„Oricum, Biserica a urmat vechea cultură populară 
păgână, s-a opus Creştinismului de model roman, 
numindu-l /atin şi apostazie. Asta a dăunat relaţiilor Rusi’ 
cu ţările de religie catolică, ducând la o izolare a acesteia 
de cultura vest-europeană. In gospodăriile bisericeşti s-a 
recurs tot mai mult la munca silnică a oamenilor 
dependenţi. Unii slujbaşi ai Bisericii şi mănăstirilor au 
început să se ocupe cu cămătăria şi să jefuiască oamenii. 
Au existat cazuri în care activişti, evident politizaţi, din 
cadrul Bisericii, să fie implicaţi în intrigi politice. Astfel, 
cuvântul Bisericii nu rareori s-a disociat de fapte, ceea ce 
a provocat nemulțumiri în rândul oamenilor.” 

In acest manual, se mai spune că cneazul Vladimir, 
care a creştinat Rusia în 987: ,... era fiul lui Sveatoslav şi 
al unei slugi a mamei acestuia, pe nume Maluşa. Prin 
urmare, între fiii de cneaz, el avea un statut inferior.” 

Apoi: „Preţ de mai bine de doi ani, Vladimir a 
pribegit prin locuri străine, iar când s-a înfăţişat mai apoi 
prin preajma oraşului Novgorod, era în fruntea unei 
gloate puternice de scandinavi. Şi-a recăpătat în grabă 
autoritatea în Novgorod şi a început pregătirile pentru un 
marş spre sud. In drum, Vladimir a cucerit Polotsk-ul, 
unde l-a ucis pe scandinavul Rogvolod, domnitor al 
oraşului, şi pe fiii săi, iar pe fiica acestuia, Rogneda, a 
luat-o de soţie cu forţa”. 

In continuare, în acest manual se relatează despre 
sosirea cneazului Yaropolk din Kiev, fratele lui Vladimir, 
la el pentru negocieri, dar: „N-a reuşit bine să intre în 
salon, că a fost străpuns de săbiile gărzilor de corp ale lui 
Vladimir”. 

Se vorbeşte, de asemenea, despre creştinare şi 
despre obligaţia, impusă prin jurământ, de a plăti 
Bisericii zece procente din tributul perceput poporului. 

—De specificat că, în acea epocă, Biserica era 
subordonată Patriarhului de Constantinopol. Rusi' nu 
avea un patriarh pe atunci, prin urmare, cele zece 
procente din birul perceput poporului rus erau 
administrate de Constantinopol. 


Lai 


oi Prea (pate li dmat 
” > ME S 


Eryr > 


Nu tocmai în aceste fapte să se ascundă 
răspunsurile la întrebările: de ce nu s-a ridicat poporul în 
apărarea Bisericii atunci când Petru | a închis o treime 
din mănăstiri, iar clopotele bisericilor le-a topit şi a făcut 
din ele tunuri, nici când Ecaterina a ll-a a realizat 
secularizarea (confiscarea) pământurilor monahale, act 
în urma căruia foştii călugări bogaţi au fost nevoiţi să 
cerşească pentru a se hrăni şi să trăiască din mila 
regală? lar când bolşevicii au împuşcat slujitorii bisericii 
şi au aruncat în aer altarele, o parte din popor a 
participat direct la jefuirea proprietăţii bisericilor. 

Tratând tema Bisericii, eu m-am bazat pe fapte şi 
documente istorice concrete şi mi-am stabilit ca obiectiv 
încurajarea ierarhilor cumpătaţi ai bisericilor şi a 
bătrânilor înţelepţi - şi sunt sigur că aceştia există - de a 
preschimba Biserica modernă într-o instituţie cu o înaltă 
ţinută spirituală, capabilă să ajute societatea pentru a 
ieşi din criza economică şi spirituală. 


lubirea şi capacitatea combativă a statului 


„Şi ce legătură ar putea să existe între iubire şi 
capacitatea de luptă a Rusiei?” - ar putea gândi cititorul. 
Legătura e una directă. 

Trupele de asalt ale Constantinopolului, acaparând 
pământurile ruseşti, subjugând ţăranii şi interzicând 
ritualurile care ajutau la instaurarea iubirii, au împiedicat 
formarea unor familii iubitoare şi puternice şi, pe 
deasupra, formarea Aşezămintelor Neamului. Practic, a 
fost imediat introdusă iobăgia. 

lubirea în iobăgie, de regulă, este o iubire nefericită. 

Pentru menţinerea sentimentelor de iubire, izvorâte 
în tineri, e necesar un ambient corespunzător. Dacă 
acesta nu există, iubirea, de regulă, dispare. Şi ce 
ambient să aibă un iobag? Niciunul! 

Haideţi să ne întrebăm: de ce, înainte de apariţia 
cnezatelor în Rusia, nu ne-a ocupat nimeni teritoriile, de- 
a lungul a mii de ani? Că doar au existat legiunile 


Imperiului Roman şi armata egipteană. Însă armatele 
acestora, cu soldaţii lor, în acea epocă bine instruiți şi 
înarmaţi, nu ne-au cotropit meleagurile. Pentru a 
răspunde la această întrebare, haideţi să ne imaginăm 
că armata lui Ginghis Han ar fi atacat Rusia înainte de 
apariţia cnezatelor. 

In acele vremuri, pe teritoriul ţării noastre, aproape 
toţi oamenii trăiau în Vetrele lor de Familie. 

In momentul în care se apropia o armată, oricât de 
numeroasă ar fi fost ea, pentru a-şi păstra şi apăra 
neamul împotriva acestor atacuri, locuitorii ascundeau o 
parte din alimente, o parte o cărau cu ei şi se refugiau în 
pădure. Luau cu ei, de asemenea, şi animalele din 
bătătură. Tot calabalăcul familiilor îl purtau caii şi vacile. 

Armata potrivnică putea penetra în teritoriu doar pe 
măsura rezervelor de hrană cărate de convoi, însă, asta 
se putea numi doar armata fantasmelor, deoarece calea 
de întoarcere le devenea efectiv imposibilă. Nu ar fi 
putut să vâneze în păduri, deoarece asta ar fi putut-o 
face doar în grupuri restrânse - gloata întreagă ar fi 
speriat vânatul. lar micile grupuri, adâncindu-se în 
pădure, piereau pe loc, căzând în ambuscade. 

Consumau, în mare parte, carnea propriilor cai 
vlăguiţi, care deveneau tot mai puţini şi care făceau ca 
deplasarea să devină din ce în ce mai problematică. 

Strămoşii noştri dispuneau de-a lungul traseului pe 
care ar fi putut să se retragă inamicul - prin pădure şi pe 
apă - o mulţime de capcane ingenioase. De exemplu, 
scufundau în apă un copac mare, cu crengi ascuţite şi 
întindeau o funie legată de acesta, a cărei extremitate o 
fixau la mal. Când o barcă se apropia de acest loc, 
trăgeau trunchiul la suprafaţă, care agăța bordul cu 
ramurile ascuţite, după care îl scufundau din nou, 
răsturnând barca, în tot acest timp, de pe malurile râului, 
asupra celor care încercau să se retragă, zburau săgeți şi 
harpoane. 

lar când inamicul, adunând laolaltă armata înşirată 
în convoi, ieşea pe mal, nu mai găsea pe nimeni acolo. 


x Pr 
smr e r dee 
y E> 


Strămoşii îl nimiceau pe inamicul venit în patria lor. 
Şi aveau ce apăra, deoarece nu aveau o patrie abstractă, 
zugrăvită doar în cuvinte frumoase, prin care nu s-ar 
putea descrie nici barem o fărâmiţă din pământul natal. 
Ei aveau pământul natal, pe care trăiseră strămoşii lor, şi 
pe care acum trăiau ei, împreună cu familiile, copiii, 
nepoţii şi strănepoţii. _ 

lar în familiile lor sălăşluia iubirea. Işi protejau 
mamele iubite, taţii şi copiii. Apărau iubirea! Şi de asta 
erau de nebiruit! 


Rusia ştearsă 


Mergeam în tăcere împreună cu bunicul Anastasiei. 
Numai ce se iviră clădirile oraşului Suzdal, i-am spus: 

— lată Suzdal-ul, un oraş de aproape o mie de ani. 
Făcea parte din cnezatul Vladimir-Suzdal. De fapt, era 
una din capitalele spirituale ale vremurilor de atunci. 

— De ce mergi acolo, Vladimir? 

— Vreau să mai merg o dată la muzeu, să văd 
clădirile antice, să pătrund viaţa oamenilor din ultimul 
mileniu. 

— incearcă mai bine să meditezi asupra acestui 
lucru înainte de a intra în oraş: tot ce este împrejurul 
său, merită o atenţie mult mai mare. 

— Dar împrejur văd doar lanuri şi ruine de-ale 
satelor rărite. Nu există informaţii pentru a reflecta. 

— Vladimir, opreşte maşina: nu e cuviincios să 
vorbim din mers. 

— Nu vă fie frică, eu conduc bine. 

— Nu mi-e frică. Eu ştiu de ce, aşa că mai bine n-o 


să mai vorbesc nimic. 

Cotind spre marginea drumului, am oprit maşina. 
Abia un pic mai târziu am înţeles că era imposibilă o 
conversaţie în timpul deplasării. Totul constă în faptul că 
şi bunicul Anastasiei, ca şi ea, uneori reuşeşte să 
vorbească cu o intonaţie specială, astfel încât dinaintea 
celui ce ascultă iau naştere aievea tablouri, în spaţiu se 
formează un soi de hologramă. Acest mod de a se 
exprima le conferă posibilitatea de a proiecta imagini din 
viitor sau trecut. Sau să prezinte viaţa de pe alte 
planete, ceea ce a şi făcut Anastasia. Greu de stabilit ce 
stă la baza acestui fenomen. Posibil ca asta să fie 
hipnoză, posibil o oarecare capacitate misterioasă, 
caracteristică tagmei preoţeşti. Sau poate că astfel de 
capacităţi să le fi fost caracteristice tuturor celor ce 
trăiau pe Pământ în abisurile Antichității... Aflându-se pe 
scenă, actorul talentat poate crea în faţa publicului tot 
felul de tablouri şi imagini cu ajutorul intonaţiei şi 
propriilor trăiri. Este adevărat, totodată, că nu sunt atât 
de strălucitoare şi detaliate ca cele create de Anastasia. 
Insă, chiar şi aşa, sunt tocmai ei, actorii, cei care, prin 
artistici- tatea lor, confirmă prezenţa în om a astfel de 
haruri. 

Reiese că anticii nu aveau nevoie de televiziune şi 
de personalul şi echipamentele sale numeroase, inclusiv 
sateliții. Rezultă că omul, rătăcind capacităţile naturale, 
dăruite lui de Dumnezeu, le înlocuieşte cu altele, 
artificiale, voluminoase şi cu mult mai incomplete. Şi o 
face mândrindu-se, denumind născocirea sa invenţie. 

Dar cel mai trist lucru este că omenirea modernă îşi 
pierde capacitatea de a gândi logic. Şi nu este doar un 
fapt trist, ci pare mai mult o teribilă epidemie, în măsură 
să transforme omenirea modernă într-o ceată căpiată de 
rozătoare care se devorează şi îşi distrug habitatul 
natural. Rozătoare sinucigaşe! 

Cele dezvăluite acolo de bunicul Anastasiei necesită 
o cugetare. Putem trage o singură concluzie: oamenii de 
pe Pământ, pierzându-şi capacitatea de a gândi logic, au 

aci ae PR A a i Dă 
$ A y ai Ci 


Eryr > 


încetat să mai vadă şi să înţeleagă situaţia de neinvidiat 
în care sunt aruncaţi. judecaţi singuri. 

Eu am oprit jeep-ul/ la marginea drumului. Bătrânul 
cărunt, ieşind din maşină, s-a îndreptat spre câmp, iar eu 
l-am urmat. La puţin timp, s-a oprit şi s-a închinat adânc 
Pământului, zicând: 

— Slavă gândurilor şi aspirațiilor voastre, oameni 
buni. 

A rostit această frază cu spontaneitate şi cu un ton 
de parcă aceşti oameni s-ar fi aflat aievea în faţa sa. Mai 
departe s-a întâmplat ceva pe care eu nu aş şti cum s-o 
numesc. 

Mai întâi am simţit o mişcare a aerului, din pământ 
începu să se ridice o ceaţă abia perceptibilă, care deveni 
tot mai compactă. Curând apăru şi deveni tot mai 
pronunţat conturul clar vizibil al unui om. In cele din 
urmă, în faţa noastră îşi făcu apariţia un bărbat în etate, 
de talie robustă. Avea părul blond, legat cu o panglică, 
faţa-i era destinsă, iar privirea un pic tristă. In spatele lui, 
ceva mai departe, se întrezăreau grădini, păduri şi 
turnuri frumoase din lemn. Toate câmpurile, acum 
pustiite, apărură locuite de multe familii. 

Bărbatul ce stătea în fata noastră, îi vorbi ceva 
neauzit mie bătrânului siberian. Viziunea s-a derulat preţ 
de câteva minute, apoi a dispărut lent, ca şi cum ar fi 
fost ştearsă de cineva nevăzut... De ca şi cum ar fi fost 
ştearsă Rusi' cea adevărată, nu cea născocită. Viziunea 
s-a stins complet când bunicul Anastasiei s-a întors în 
direcţia Suzdal-ului. A privit un timp în tăcere către oraş, 
apoi s-a răsucit spre mine şi m-a întrebat: 

— Ce gândeşti, Vladimir, privitor la soarta originară 
a oraşului pe care îl vedem în depărtare? 

— Ce să gândesc? Din istorie ştim cu toţii că în 
acest oraş era concentrat sacerdoţiul. Aici au trăit primii 
episcopi creştini. Incă s-au mai păstrat mănăstirile şi 
Kremlinul, unde se întrunea nobilimea. E un fapt istoric. 

— Da, aşa e, însă toate oraşele vechi ale Rusiei au 
câte două istorii. Cea primară e mai importantă. 


Lai 


iii PE (page ME ete 
garn S 


C es 


— Despre cea primară, cu probabilitate, nu vom afla 
niciodată. 

— Vom afla, Vladimir. Acum tu, cu logica ta, o vei 
defini şi vei putea chiar să o vezi. Dar acum tu, prin 
logica proprie defineşte în tine, care erau motivele 
pentru care au luat fiinţă toate oraşele şi care era 
menirea lor iniţială. 

— Cred că scopul lor se rezuma la faptul că 
împreună se trăia mai uşor şi oamenii se puteau apăra 
de invaziile inamice. De exemplu, în Suzdal, pe lângă 
sacerdoţi şi nobilime, locuiau mulţi meşteşugari. Ei 
confecţionau hamuri pentru cai, căruţe, sănii, oale, 
pluguri şi grape. Toate acestea le vindeau, ca urmare, 
din aceasta trăiau. 

— Cui le vindeau? 

— Țăranilor, desigur. 

— Aşa este: ei vindeau sau schimbau mărfurile pe 
alimente. Produsele alimentare erau aduse în oraş din 
multitudinea de gospodării dimprejurul oraşului. 

— Da, aşa e. Bineînţeles. 

— Şi ce avea întâietate sau ce era mai important în 
acest loc: gospodăriile sau oraşul? 

— Gospodăriile, cred. Constructorii şi meşteşugarii 
vor să mănânce zilnic. In cazul în care aceştia ar fi ridicat 
oraşul în câmp deschis, nu ar fi avut de unde să-şi 
procure alimentele. 

— Corect. Şi iată cum am ajuns la o concluzie: cu 
doar puţin mai mult de un mileniu în urmă, pe câmpurile 
din jurul acestui oraş se aflau gospodării splendide şi 
bogate, iar locul unde se află acum oraşul Suzdal, era 
locul capiștilor. 

— Ce este o capişte? 

— Este locul unde, în anumite zile, oamenii din 
întreaga regiune se adunau la târguri, pentru a-şi 
schimba mărfurile şi pentru a-şi cumpăra ustensilele 
necesare. Unde îşi împărtăşeau experienţele şi unde 
organizau serbări colective care-i ajutau pe oameni să-şi 
afle ursita sau _ ursitul. Tot aici se aduna şi sfatul 


Lai 


omr e ye Eie 
- o TIMET S 


C e 


bătrânilor neamului, care adopta regulile nescrise ale 
vieţii. Uneori se întâmpla ca bătrânii să-i învinuiască pe 
răufăcători, chiar de asta se întâmpla foarte rar. lar 
învinuirile lor erau cele mai straşnice judecăţi, mai grele 
chiar şi decât pedepsele fizice. 

— Cine ocârmuia întreaga regiune? 

— Un lacheu, un alt cuvânt nu găsesc. Lacheul era 
administratorul capiştii, însă el nu dicta, ci doar punea în 
practică deciziile luate de sfatul bătrânilor. 

De exemplu, dacă ei decideau să construiască o 
iesle de cai, un drum nou sau un hambar, pentru a pune 
în aplicare această idee a lor, însărcinau oameni din 
fiecare gospodărie. Se întâmpla să fie tocmai lacheul pus 
să caute mercenari de teapa lui. 

Din îndatoririle acestuia mai făcea parte şi ţinerea în 
ordine şi curăţenia capiştii. De exemplu, târgul a luat 
sfârşit, oamenii s-au împrăştiat. Trebuia rânduită ieslea 
de cai şi curăţat bălegarul de peste tot. Lacheul făcea 
toate astea împreună cu ajutoarele lui. De-şi făcea 
treaba mocoşit, bătrânii puteau să-l alunge de la locul de 
muncă. Atunci lacheul se ducea la o altă capişte sau 
rămânea tot acolo, însă doar în calitate de ajutor în 
echipele de lachei. Bătrânii găseau greu lachei, întrucât 
cu toţii vroiau să trăiască în propriile gospodării. Şi din 
această cauză se întâmpla ca grijitorii de capişti să fie 
căutaţi în alte tări. 

Structura socială a vedruşilor din epoca pre-cnezială 
a durat mai multe mii de ani. Era cu mult superioară 
oricărei alte organizări statale contemporane şi se 
răspândise pe toate continentele Pământului. 

După ce pe Pământ îşi făcu loc dezordinea şi Egiptul 
şi Roma căzură în robie, structura socială a vedruşilor, ce 
dura deja de cinci mii cinci sute de ani, rămase. 

— Şi de ce structurii vedruse i-a luat locul 
dezordinea? 

— Te interesează mai mult Roma, Anticul Egipt sau 
Rusi'? Cu toate că peste tot s-a întâmplat mai mult sau 
mai puţin la fel? 


— Dacă s-a întâmplat la fel, mai bine să vorbim 
despre Rusi'. Eu ştiu deja că s-a plecat în urma atacurilor 
dinafară, în urma cărora au fost nimicite cultura şi 
tradiţiile unei măreţe civilizaţii. 

— Da, atacuri au fost, însă motivul nu stă doar în 
acestea. Pentru prima oară, structura vedrusă a fost 
schimbată când încă nu era motiv de atac. Pe atunci nu 
existau armate, nu existau războaie, deoarece nu 
existau motive de confruntare. Pe atunci, întregul 
Pământ era acoperit de minunate Vetre de Familie. 
Exista un înalt nivel de cultură populară şi multe 
cunoştinţe. Fiecare ştia că nu se cuvenea să ia cu forţa 
sau prin furtişag fructe dintr-o grădină, întrucât acestea 
nu aduceau folos, ba erau chiar periculoase. 

Doar cele dăruite cu bunătate şi din bunăvoință ar fi 
putut aduce folos. 

Nici animalele nu era cuviincios să fie luate cu forţa 
sau furate dintr-o gospodărie. Deoarece vaca nu avea să 
lase un străin să se apropie de ea, iar câinele străinului 
nu-i putea fi prieten, ba dimpotrivă, toate l-ar fi 
duşmănit. Calul l-ar fi aruncat pe călăreţul străin, numai 
ce-ar fi găsit momentul prielnic. 

Cine să atace, cunoscând aceste concepte? Orice 
atac devine absurd în faţa acestor principii. Dezordinea, 
în mare parte se petrece din neştiinţă sau, mai bine 
spus, din trădarea, chiar minimă, a culturii propriilor 
strămoşi şi a modelului lor de viaţă. Lanţul genealogic ne 
conduce spre Dumnezeu. A trăda sensul vieţii 
înaintaşilor înseamnă a ucide Dumnezeul din sine. 

Da, în Rusi’, cu siguranţă, poporul a fost minţit. 
Tehnicile preoţilor erau cizelate. Până şi azi mai sunt la 
putere. La vremea lor, bătrânilor le-a scăpat această cale 
vicleană, iar pentru greşeala lor, generaţiile de urmaşi 
mai plătesc şi azi. 


Greşeala bătrânilor 


De la lacheu la cneaz 


La începutul erei despre care vorbim, existau deja 
împărați, faraoni şi țari. O formă de guvernare în care, 
peste un stat vast domneşte o singură figură, e 
nefirească. De fapt, nu a permis dezvoltarea unei vieţi de 
bunăstare niciunui popor de pe Pământ şi nici nu o va 
permite vreodată. Această formă a fost favorabilă 
preoţilor, care manipulează ţările prin intermediul 
guvernatorilor. Deoarece, ar fi fost dificil de negociat 
dintr-odată cu întregul popor, în timp ce cu un singur om 


era mult mai simplu. 


4 
=> 


Doar în Rusi' nu s-a reuşit sub nicio formă să se 
instaureze un singur cârmuitor. Totul era decis de sfatul 
bătrânilor neamului, care nu ar fi putut fi mituit sau 
forţat să ia decizii care să oprime poporul. Cine ar fi 
putut lua o hotărâre strâmbă pentru propriii copii? 

Şi s-a întâmplat ca, nu o dată, servii preoţilor să 
încerce să pună la cârma poporului un singur om. Au 
tentat, în locuri diferite, în moduri diferite şi utilizând 
trucuri viclene, să instaureze puterea cneazului deasupra 
poporului. 

De pildă aici, în acest aşezământ, s-a întâmplat 
întocmai aşa. 

Odată, la capiştea vedrusă, situată pe teritoriul 
oraşului Suzdal de azi, a sosit un străin de departe. Ca şi 
magilor, artiştilor sau meşteşugarilor pribegi, şi acestuia 
i-au fost oferite masă şi casă. 

Străinul a stat două săptămâni, dar nu a făcut nimic 
folositor. Lacheul administrator l-a întrebat: 

— Ce foloase ai putea să aduci tu, străine, capiştii 
noastre? 

Străinul i-a răspuns: 

— Nimic, în schimb ţie, personal, pot să-ţi fac un 
mare serviciu. Am auzit că bătrânii sunt nemulţumiţi de 
tine. Un an, un an jumătate se va mai scurge şi te vor 
alunga, însă de sfatul mi-l vei asculta, bătrânii, în faţa ta, 
în genunchi se vor ploconi, iar tu de soţie vei putea alege 
orice fată, din orice gospodărie. Acum, niciuna nu vrea 
să vină după tine. Eu pot să fac în aşa fel încât toţi să 
îndeplinească hotărârile tale şi nu cele ale bătrânilor. 

S-a învoit lacheul - administrator şi grijitor - să-l 
asculte pe venetic, agentul preoţilor: 

— Când lumea din împrejurimi se va aduna la 
capişte, la iarmaroc, şi se va culca să se-odihnească pân- 
a doua zi, tu, noaptea, răneşte-ţi singur obrazul cu un 
cuţit. Apoi, călare, împreună cu ajutoarele tale, fugi din 
capişte, ca apoi să te întorci seara, cu caii deja frânţi de 
oboseală. Noaptea, eu cu ajutoarele mele (care s-au 
adunat deja aici, deghizați în meşteşugari şi artişti) vom 


dezlega caii din adăpost şi-i vom duce departe. Tu îi vei 
întoarce spre amurg de ca şi cum i-ai fi recuperat din 
mâinile răufăcătorilor şi îi restitui. Intorcându-te rănit, vei 
cere permisiunea bătrânilor să formezi un detaşament 
înarmat pentru a-i apăra. Ei vor cădea la învoială. In 
detaşament îi vei angaja pe camarazii mei, care ţi se vor 
supune cu slugărnicie. 

Lacheul a fost de acord cu această nelegiuire. A 
făcut totul întocmai cum i-a sugerat străinul. 

Spre seară, când s-a întors rănit, cu mica herghelie 
de cai furată, a aflat că apropiații străinului nu numai că 
furaseră caii, dar mai şi uciseră trei oameni şi dăduseră 
foc fierăriei şi hambarului. Lacheul rănit s-a înfăţişat 
dinaintea bătrânilor, le-a povestit că i-a urmărit pe 
răufăcători, împreună cu ajutoarele sale, dar, dat fiind 
faptul că aceştia erau mult mai puternici, oamenii săi au 
fost ucişi. După care a cerut sfatului bătrânilor mijloacele 
necesare susținerii unui detaşament puternic şi 
permisiunea exclusivă de a lua decizii în vederea 
asigurării securităţii obşteşti. 

Bătrânii s-au uimit de această nemaivăzută 
nelegiuire şi au convenit să formeze un detaşament. 
Doar că nu au vrut să-şi aducă fiii de prin gospodării şi 
au decis ca acest detaşament să fie format din venetici 
şi susţinut pe baza unui tribut perceput de la gospodari. 
Urmându-le exemplul, au purces la formarea armatelor 
de venetici şi alte capişti. 

Lacheii, urcând la putere, s-au transformat în cneji. 
Au intrat în conflict unii cu alţii, justificând aceste bătălii 
în faţa sfatului bătrânilor, ca fiind preventive. 

Cnejii au început să creadă că au acaparat o mare 
putere. In realitate, de-a lungul secolelor, adesea fără să 
realizeze ei înşişi, nu au făcut altceva decât să urmeze 
cu sfinţenie sfaturile preoţilor. Sistemul puterii însuşi a 
luat fiinţă în acest mod. Lacheii, lachei au rămas 
schimbând doar stăpânul. lar noul stăpân era foarte crud 
cu ei. 

De-a lungul multor milenii, lacheii şi preoţii, 


ucigându-se unii pe alţii, creând intrigi şi conspirații, au 
aspirat laolaltă la puterea ispititoare. 

Tu ştii bine din istorie câtă moarte au presărat cnejii 
pe calea lor spre putere. Adesea îşi ucideau fraţii, 
părinţii. lar astea s-au petrecut pretutindeni, în orice ţară 
din lume, şi încă se mai întâmplă... 

In acest fel, a venit vremea cnezatelor şi în Rusi”, 
vreme care în alte locuri se instalase demult. Urmarea o 
ştii din istorie, pretutindeni, armatele şi azi mai servesc 
câte unuia sau altuia. 

Armele, dotările belice, au evoluat, însă esenţa a 
rămas neschimbată. Nelegiuirile nu se împuţinează, ba, 
tot mai multe sunt şi tot mai atroce. 

Bătrânii au săvârşit o greşeală. Voi, urmează să 
constituiți un partid: nu repetaţi greşeala! 


Să nu repetăm greşeala 

— Concret, în ce constă greşeala bătrânilor? în 
formarea oştirilor de mercenari? In prezent s-a creat o 
situaţie în care statul nu se descurcă fără armată, fără 
miliţie. _ 

— n asta, oştirile, Vladimir, nu sunt principalul 
motiv. Pricina principală e mult mai profundă, e 
psihologică. 

Nu ştiu cum să-ţi explic mai clar, motivul stă în 
uitarea poruncilor strămoşilor, ca porunci ale lui 
Dumnezeu. judecă singur: Dumnezeu le-a dat tuturor 
oamenilor putere egală. Prin urmare, orânduirea socială 
ideală poate fi doar aceea în care nu există un centru al 
puterii. In care fiecare are putere egală cu ceilalţi. 

— Când tu acorzi votul cuiva, de fapt tu nu, 
împuterniceşti pe nimeni, ci doar votezi un om, 
angajându-l în dependenţele sistemului. Astfel, cedezi de 
bună voie puterea ţie dăruită de Dumnezeu. De-a lungul 
secolelor, psihicul oamenilor a fost schimonosit: s-a ajuns 
să se creadă că guvernul şi guvernatorul trebuie să ia 
decizii importante în numele nostru. Mintea acestor 
oameni nu mai este concentrată pe organizarea vieţii. 


— Şi va să zică, nu trebuie să mai votăm? Aşa nu 
vom forma niciun partid. Conform legii, votul este 
necesar. _ 

— Da, este necesar. Insă votaţi astfel încât nu doar 
unu singur să vă ghideze vieţile, ci fiecare în parte. 

— Dacă vă referiţi la adunările sfatului, din Rusi” 
Vedică, atunci aflaţi că este imposibil. Popoarele nu vor 
putea să se deplaseze încontinuu, din diferitele colţuri 
ale lumii, la aceste adunări. Pe deasupra, înregistrarea 
acestui partid va fi imposibilă. 

— Şi de ce să vă adunaţi? Folosiţi toate invențiile 
existente azi: toate acele reţele, de exemplu, 
calculatoarele. Cât despre înregistrare!... E ceva ridicol, 
când e vorba despre un partid popular global. De ca şi 
cum v-aţi înregistra singuri! 

In acest caz, nu înregistrarea în sine contează, 
important este să preveniţi formarea unei puteri aşa-zise 
centrale. Toţi cei ce vor lucra în aparatul central, dacă 
după legile voastre sunt neapărat necesari, atunci va 
trebui să fie angajaţi cu stricteţe şi să nu aibă niciun 
acces la bani. In genere, banii nu trebuie concentrați 
într-un singur loc. 

— In conformitate cu legea, trebuie neapărat ales 
un comitet central al partidului. 

— Atunci alegeţi-i pe toţi membri de partid şi şefi de 
grup. 

— La asta trebuie să mă mai gândesc. Iniţial, când 
dumneavoastră aţi stabilit misiunea principală a 
partidului, adică întoarcerea iubirii în familii, eu m-am 
înfuriat peste măsură. Am gândit că mă luaţi peste picior 
şi vreţi să mă faceţi să trec drept ridicol. 

— Ştiu. 

— Dar acum, că am meditat foarte mult asupra 
acestei chestiuni, am ajuns la concluzia că iubirea, într- 
adevăr, nu e doar unul dintre cele mai importante 
aspecte, ci cel mai important! Pentru găsirea perechii, 
trebuie date condiţii concrete şi organizate evenimente 
specifice. Ritualurile vedruse trebuie făcute publice şi, 


chiar şi ştiinţa, cultura şi propaganda ideologică trebuie 
să se ocupe de aceste probleme. Totul ar trebui abordat 
la nivel de stat. Un stat civilizat ar trebui judecat după 
numărul de familii fericite şi iubitoare care îl populează. 

— Felicitări! 

— Pentru ce? 

— Pentru înţelegere. 

— E timpuriu pentru felicitări, deoarece, în niciun 
chip nu reuşesc să formulez această lege, astfel încât să 
nu se râdă de mine şi de viitorul partid... 

— Lasă-i să râdă. 

— Cum să-i las? Dacă vor râde, voi rămâne singurul 
susţinător al unui partid cu o astfel de lege. lar un partid 
cu legi ridicole, susţinut de un singur om, nu va fi 
înregistrat. ` 

— De ce un singur om? De doi. Il voi susține şi eu. 
Vom strânge bani şi vom angaja un secretar executiv. 

— Vorbiţi serios? Veţi intra şi dumneavoastră în 
acest partid? 

— Nu. Eu nu voi face parte, că, după legea voastră, 
după cum spui tu, eu nu aş putea să mă înregistrez. Dar, 
din taiga, voi susţine cu toată inima Partidul Neamului. 

lar că suntem doar în doi, nu-i o problemă. Toate 
marile schimbări, întotdeauna au fost demarate nu de 
mase, ci de un singur om. Abia mai încolo, peste ani, 
societatea va râde, dar nu de tine, ci de ea însăşi, iar 
acela va fi un râs de fericire. 

— Bine, voi încerca, mă voi gândi cum să formulez 
toate astea şi le voi cere şi cititorilor să o facă. 

— Tu, Vladimir, ar fi bine să-i ceri Anastasiei detalii 
despre ritualul de cununie. Acesta, la vedruşi, începea 
chiar cu momentul naşterii. 

— Cum să înceapă ritualul de cununie cu naşterea? 

— Vedruşii considerau că la naştere, prima nu este 
apariţia corpului fizic, ci revelaţia iubirii. Cum poate 
zugrăvi Anastasia asta, nimeni altcineva pe lume nu e în 
stare. Roag-o să-ţi reconstituie tabloul vieţii unei familii 
de vedruşi. 


KKK 


Nu voi spune cum şi unde a avut loc această 
întâlnire cu Anastasia. Voi nara direct ce-a povestit ea 
legat de iubirea dintr-o familie de vedruşi. 

Cine va reuşi să pătrundă şi să perceapă sensul 
ascuns în cultura iubirii acestora, acela, posibil, va putea 
realiza măreaţa înţelepciune şi cosmicitatea ritualurilor 
vedruse. 


Marele dar al Creatorului 


Dragostea copiilor 


Anastasia şi-a început povestirea despre ritualurile 
din vremurile vedruşilor, legate de Energia lubirii, cu o 


pe 


oarecare bucurie şi însufleţire copilărească: 

— Faptele vedruşilor erau o continuă învăţătură. O 
măreaţă şi veselă şcoală de viaţă conştientă. 

Toate sărbătorile vedruse erau competiţii ale minţii 
şi agerimii. Fiecare reprezenta câte o lecţie dată de către 
înţelepţi tinerilor şi câte o amintire oferită adulţilor. lar 
munca la vedruşi era prilej de distracţie. Truda căpăta un 
sens mult mai măreț decât cel al unei simple creaţii 
materiale. 

Vladimir, închipuie-ţi cositul fânului. O zi frumoasă, 
cu cer senin. Cu mic, cu mare, satul întreg se îndreaptă 
dis-de-dimineaţă spre pajişte. Priveşte-i! Intreaga familie 
s-a urcat în două căruţe. Doar vârstnicii au rămas în 
bătătură, ca să le ţină de urât vietăţilor. 

lar tinerii flăcăi merg călare pe murgi, ţinând în 
mâini doar furcile şi hăţurile lungi. Cu murgii vor trage 
fânul pe căruţe şi apoi îl vor strânge în stoguri. 

Bărbaţii mai în puteri ţin fânul pe căruţe cu coasele 
orientate cu tăişul în sus, iar pe lângă ei, soțiile şi copiii 
mai mărişori, cu greble în mână, adună fânul cosit. 

In căruţe mai sunt şi copiii mici. De ce? Doar aşa, 
fără un scop anume, de dragul curiozităţii. Să se 
zbenguie, să se joace şi să se uite la adulţi cum 
muncesc. 

Oamenii nu sunt îmbrăcaţi în zdrenţe. Uite-i, cu 
cămăşi albe pe ei, femeile cu flori împletite în cosiţe şi cu 
rochii brodate. 

Secretul, Vladimir, nu stă în faptul că, pentru ei, 
cositul fânului în sine ar fi fost strict necesar. Fiecare are 
în gospodărie stoguri cu fân. Desigur, nu prinde rău să 
aibă şi câteva stoguri în comun. Insă, cel mai important, 
mai tainic, în aceste activităţi obşteşti, era să se arate 
muncitori. Fiecare se uita la munca celorlalţi, iar flăcăii şi 
fetişcanele aveau posibilitatea să se cunoască prin 
muncă. lată de ce, la cosit, veneau cu bucurie şi tineri 
din alte sate învecinate. 

Priveşte, tocmai a început cositul! 

Unul după altul, intră în rând bărbaţii-cosaşi. 


Niciunul nu trebuie să rămână în urmă. Soţiile lor, 
cântând, întorc iarba cosită cu o zi-nainte, pentru a se 
usca. Tinerii adună în căpiţe fânul uscat. Cei mai mari 
greblează pajiştea. 

Priveşte-i pe cei doi flăcăi de pe stog - unul de 
optsprezece ani, celălalt de douăzeci - aşează fânul adus 
de fecioare. 

Şi-au aruncat de pe ei cămăşile, pe corp le şiroieşte 
sudoarea, dar ţin pasul ca nu cumva să devină ţinta 
chicotelilor de la poalele stogului. 

Când pe stog sunt doi flăcăi, dedesubt trebuie să fie 
patru fete. Doar că acum se adunaseră deja şase, vesele 
şi puse pe glume, şi de acolo încercau să-i acopere pe 
flăcăi cu fân. 

Tatăl celor doi flăcăi se apropie de stog să bea apă. 
Dintr-o privire, evaluă situaţia şi înţelese că feciorii săi se 
străduiesc, doar în doi, să ţină piept la şase fete. Nu 
cedau... La poalele stogului, iuți de mână şi înveselite, 
erau fetişcanele, două dintre ele poate chiar miresele 
flăcăilor. Bău apă şi le strigă feciorilor: 

— Hei, voi acolo, flăcăi, m-am cam săturat de cosit, 
poate mă urc la voi să vă ajut? Că deh, aici nu-s numai 
patru fete, eu văd şase. 

— De ce, tată? — întrebă cel mai mare, fără să se 
oprească din muncă. 

—Eu şi frăţiorul suntem doar doi şi nici n-am apucat 
barem să ne încălzim. 

— Pe mine numa’ ce mă ia somnu', adăugă cel mai 
mic, ştergându-şi printr-un gest furiş sudoarea care-i 
curgea pe frunte. 

De jos, hlizitoarele îi observară mişcarea, iar una din 
ele îi strigă peste vacarmul general: 

— Vezi să nu te înmoi şi să adormi! 

Tatăl zâmbi cu mulţumire şi îşi reluă locul în rândul 
cosaşilor. 

Din direcţia pajiştii se apropie de stog un şir de 
patru cai, mânaţi de hăţuri de tineri flăcăi. 

Pe cel mai tânăr, ultimul din şir, îl strunea Radomir. 


Băieţelul Radomir abia împlinise opt ani în ajunul verii, 
acum mergea spre al nouălea, însă era deja mult mai 
răsărit decât alţii la anii lui. 

Nu numai ca statură îi întrecea pe cei de teapa lui, 
ci şi prin viteza cu care învăţa, iar la jocuri era mult mai 
iscusit ca alţii. Chiar şi aici, la cosit, era mândru că 
primise o sarcină de obicei dată doar celor mai mari. Și 
nu avea cum să rămână în urma lor! Se căznea singur să 
lege iute fânul cu sforile, iar la asta calul îl asculta docil. 
Şi chiar de era ultimul în şir, Radomir nu rămânea în 
urmă. 

In depărtare, la poalele păduricii, se jucau copiii mai 
mici. Numai ce zăriră şirul de cai şi căruţe, se aruncară 
spre ei ca să se plimbe cu căruțele. 

Toţi copiii alergară vioi, doar o fetiţă de vreo patru 
anişori rămase undeva deoparte. Ajunseră cu toţii la 
căruţe. Pentru a scurta din drum, fetiţa, într-o undă de 
disperare, o zbughi, sărind peste o ştioalnă secată, prin 
care se vedeau nişte ridicături ca nişte moviliţe. Micuța 
topăi de pe o moviliţă pe alta şi se apropie de caii care 
cărau fânul. Doar că, în timp ce săltă pe o moviliţă, 
alunecă şi, căzând, îşi zgârie un genunchi de tulpina unei 
trestii şi îşi murdări faţa şi rochiţa în băltoacă. Dădu să 
se ridice, dar pică jos instantaneu şi izbucni în plâns de 
necaz. 

Trecu pe lângă ea şi ultima căruţă şi dispăru. 

Radomir, băieţelul cel robust, opri calul şi se 
îndreptă spre ştioalna dinspre care se auzea plânsul de 
copil. O zări pe fetişoara murdară, care stătea în 
băltoacă, îşi întindea cu pumnişorii lacrimile pe feţişoara- 
i mânjită de noroi şi plângea cât o ţinea gura. Băiatul o 
apucă de sub braţe, o trase afară din ştioalnă, o duse 
intr-un locşor uscat şi o întrebă: 

— De ce plângi aşa amarnic, micuţo? 

Printre sughiţuri şi hohote de plâns, ea îi explică: 

— Am alergat, am alergat, dar nu i-am mai ajuns din 
urmă şi am căzut. Toate căpiţele s-au dus şi eu am 
rămas în urmă. Toţi copiii se plimbă pe căpiţe, numa’ eu 


am rămas aici în ştioalnă. 

— Nu au trecut toate, îi replică Radomir, am rămas 
eu cu căpiţa mea. Dacă nu mai plângi, te plimb eu pe 
căpiţă, numai că eşti tare murdară. Gata, ajunge cu 
plânsul, m-ai asurzit. 

Radomir apucă poala rochiţei, duse un colţişor uscat 
la năsucul fetiţei şi îi tună poruncitor: 

— Hai, suflă nasul! 

Luată prin surprindere, fetiţa ţipă, îşi acoperi iute 
goliciunea cu mânuţele, apoi suflă nasul de două ori şi 
încetă din plâns. Radomir îi lăsă poala rochiei, examină 
critic fetiţa murdară şi ciufulită şi îi spuse: 

— Ba, chiar scoate-ti de tot rochiţa! 

— Nu! — anunţă ea fermă. 

— Scoate-o, uite, mă întorc cu spatele. O să ţi-o 
limpezesc în apă. Tu, între timp, uite, aşează-te aici pe 
iarbă. Ţine cămaşa mea. O să-ţi ajungă la călcâie, e mult 
mai lungă decât rochiţica ta. 

In timp ce Radomir îi clătea rochiţa în lac, micuța 
fată, înfăşurată în cămaşa lui, îl urmărea din iarbă. 

Pe neaşteptate, un gând straşnic o fulgeră pe fetiţa 
ce şedea în iarbă. Işi aminti vorbele bunicului, care îi 
spusese odată bunicii: 

— In satul vecin s-a întâmplat o treabă neaşteptată 
şi necugetată: un flăcău neruşinat i-a ridicat poalele unei 
fecioare. 

—l-a ridicat poala, vasăzică, i-a nenorocit viaţa 
fecioarei, oftă bunica. 

Fetiţa gândi atunci că şi ei trebuie să i se fi 
întâmplat ceva grav, devreme ce un tânăr necunoscut i-a 
ridicat poala rochiei. Işi examină mânuţele şi picioruşele, 
însă frica nu o părăsi, cu toate că totu-i păru la locul său 
şi nu fusese stricat nimic. 

Insă, atâta timp cât bunicii socot că, odată ce i-a 
fost ridicată poala, neapărat trebuie să i se strice, atunci 
musai i se va strica şi ei ceva. 

Sări din iarbă şi îi aruncă lui Radomir care-i limpezea 
rochiţa-n lac: 


— Eşti un netrebnic, un neruşinat! 

Radomir se îndreptă de spate, se răsuci către fetiţa 
din iarbă, îmbrăcată în cămaşa lui, şi o întrebă: 

— Ce tipi iar? Nu am înţeles! Ce vrei? 

— La tine strig, eşti un netrebnic neruşinat Ai 
îndrăznit să-i ridici poala rochiei unei fecioare înainte de 
cununie. l-ai stricat totul! 

Radomir se uită lung la fetiţa murdară, râse copios, 
după care îi răspunse: 

— Ai auzit şi tu un zvon, da’ nici nu ştii de unde şi 
cum vine. E adevărat că nu e cuviincios să ridici poala 
unei fecioare înainte de cununie, dar eu nu am ridicat 
poala unei fecioare. 

— Ai ridicat, ai ridicat, eu ţin minte, mi-ai ridicat 
poala rochiţei. 

— Da, ţi-am ridicat poala rochiţei, se învoi Radomir, 
da’ tu nu eşti o fecioară. 

— Şi de ce nu-s eu fecioară? — insistă mirată fetita. 

— Pentru că toate fecioarele au pe piept nişte 
proeminente, în timp ce la tine, în loc de sâni, abia de se 
întrezăresc două alunite. 

— Atunci, ce sunt? — continuă fetiţa confuză. 

— Eşti încă o puştoaică. Stai acolo, în iarbă şi mai 
taci, că n-am timp de flecăreală cu tine. 

Intră din nou în apă, limpezi rochia, o stoarse, o 
întinse cu grijă pe iarbă, apoi chemă fetiţa: 

— Apropie-te de apă, micuţo, trebuie să te speli. 

Ea se apropie smerită şi el o spălă. Apoi îi spuse: 

— Acu’ mergem la căpiţă şi o să te plimbi. 

— Mai întâi dă-mi rochia, îl rugă fetiţa şoptit. 

— Dar e încă udă. Mai rămâi în cămaşa mea. Eu o să 
iau rochiţa şi, până vom ajunge la căpiţă, se va usca, iar 
acolo o să te schimbi. 

— Nu, dă-mi rochiţa! — insistă fetiţa. Chiar de e 
udă, eu o s-o trag pe mine. Mai bine să se usuce pe 
mine. 

— Ţine, îmbracă-te, îi întinse Radomir rochiţa şi se 
îndreptară împreună spre cal. 


Fetiţa îşi trase iute rochiţa şi, fuguţa, îl ajunse pe 
Radomir la căpiţă. 

— lată-mă, îi vorbi ea cu respiraţia tăiată. 

— Ţine cămaşa. 

— Eh, clar lucru. Tu eşti o pacoste pe capul meu. 
Toţi flăcăii se întorc deja, da’ eu încă mă mai moşmolesc 
cu tine aici. Hai, caţără-te sus. 

Radomir o ajută pe fetiţă să se aburce pe căpiţa de 
fân, apucă calul de căpăstru şi se îndreptă spre un stog 
mare de fân. 

Fetiţa îmbrăcată în rochia încă umedă, şedea pe 
căpiţa ce se legăna lin şi jubila. Că, deh, ea era singură 
pe căpiţă, nu ca toţi ceilalţi, câte doi-trei. lar bucuria i se 
citea pe feţişoară, de parcă devenise dintr-odată o zeiţă. 
Ah, de-ar vedea-o prietenele cum se plimbă singură pe 
căpiţă, şi nu în caravană ca ceilalţi! Doar ea avuse acest 
privilegiu... 

Işi îndreptă privirea spre Radomir, care ducea calul 
de căpăstru, şi nu îşi mai luă ochii de la el. Inimioara de 
copil începu să-i bată puternic. Corpul îi fu străbătut de o 
undă de căldură. Cum e şi logic, fetiţa nu putea să ştie 
că tocmai se îndrăgostise. 

Ah, dragostea copilărească! E pură, e un dar 
Dumnezeiesc! Insă cum de uneori vine aşa devreme, 
tulburând inimile copiilor? De ce? Care e sensul dragostei 
timpurii? Pare-se ca această dragoste timpurie să aibă 
un sens grandios, iar vedruşii îl cunoşteau. 

Ajuns la stogul mare de fân, Radomir se întoarse 
spre căpiţă. 

— Hai, coboară! Nu te teme, te prind eu! 

Prinse fetişoara, care-i sări în braţe, o lăsă jos şi o 
întrebă: 

— De-a cui eşti? 

— Am venit din sătucul vecin, mă numesc 
Liubomila. Am venit cu sora în ospeţie, să-l ajutăm pe 
fratele nostru, răspunse ea. 

— Atunci fugi la soră-ta, îi replică Radomir 
depărtându-se. 


Dar nu s-a întors măcar o singură dată s-o mai 
privească. 

Liubomilka rămase privindu-l în timp ce băiatul 
dezlega căpiţa din hăţuri. 

Radomir săltă pe un butoi, de acolo încălecă murgul 
şi, la galop, alergă să mai facă o căpiţă. 


lubirea - membru al familiei, 


cu drepturi depline 


Micuța  Liubomilka, împreună cu sora ei, se 
întoarseră acasă. Familia tocmai se pregătea de cină, dar 
Liubomilka nu se aşeză la masă cu toţi. Apropiindu-se de 
bunicuţa ei, o rugă în şoaptă: 

— Vii cu mine în grădină, bunicuţo? Vreau să-ţi 
povestesc despre o minune... Numai ţie! 

Auzindu-i cerința, tatăl fetiţei îi spuse: 

— Nu e cuviincios, fetiţa mea, să pleci când familia 
se aşează la masă. 

Apoi se uită la faţa fetei şi zâmbi. Vedruşii 
cunoşteau binecuvântarea iubirii copilăreşti. Ştiau cum 
să alinte iubirea, cum s-o primească în familie ca pe un 
dar divin, şi nu o batjocoreau, ci o respectau. 

Apreciau măreţia binecuvântatei energii, iată de ce 
Energia lubirii poposea la ei cu bucurie divină. 

— Aşa deci, mergeţi în grădină, tu şi bunica, să 
mâncaţi fructe, aruncă tatăl oarecum indiferent. 

In colţul cel mai depărtat al grădinii, Liubomilka o 
pofti pe bunicuţă să se aşeze pe o băncuţă şi îşi începu 
imediat emoţionanta povestioară: 

— Bunicuţo, acolo la cosit, mă jucam cu prietenele. 
La un moment dat, acestea au fugit să se plimbe pe 
căpiţe, dar eu nu ţineam aşa tare să merg. Vroiam doar 
să mă plimb. Dintr-odată, un tânăr, cel mai frumos şi cel 
mai bun, şi-a oprit calul şi s-a apropiat de mine. Era aşa 
de aproape, bunicuţo, cum sunt eu de tine acum. Era aşa 
de chipeş şi bun... S-a oprit în faţa mea şi mi-a spus: 


„Fetiţo, eu te rog foarte mult...” Nu, nu aşa. Altfel s-a 
exprimat. A spus: „Fetiţo, eu nu numai că te rog, eu te 
implor să faci o plimbare pe căpiţa mea”. Şi eu m-am 
plimbat. Uite-aşa! Ai înţeles, bunicuţo? S-a întâmplat 
ceva cu el?... 

— Cu tine s-a întâmplat, nepoţică. Da’ cum îl 
cheamă? 

— Nu ştiu, nu mi-a spus nimic. 

— Liubomilka, povesteşte-mi totul de la început şi 
încearcă să nu omiţi nimic din ce-a fost cu adevărat. 

— Cum a fost cu adevărat?... — întrebă Liubomilka 
lăsând ochişorii în pământ. Am căzut într-o băltoacă, el 
mi-a spălat rochia, apoi m-a plimbat pe căpiţă. M-a numit 
micuțo, dar nu mi-a spus cum îl cheamă şi când a plecat, 
nu s-a uitat măcar o dată la mine, îi povesti Liubomilka 
bunicii şi izbucni în plâns. Printre lacrimi continuă: 

— Am tot aşteptat şi m-am uitat cum se depărta, 
doar că nu s-a întors barem o dată spre mine şi nici nu 
mi-a spus numele. 

Bunica îşi strânse nepoţica la piept. O mângâie pe 
căpşorul bălăior, de ca şi cum ar fi mângâiat Energia 
lubirii dintr-însa, şi murmură în surdină, ca o rugăciune: 
„O, măreaţă Energie Dumnezeiască, ajut-o pe nepoţică 
cu binecuvântarea ta. Nu-i pârjoli inimioara-i încă prea 
cru- duţă şi spre creaţie inspir-o”. 

lar Liubomilkăi îi spuse cu voce tare: 

— Ai vrea, nepoţică, tu, ca acel tânăr atât de bun, să 
se uite doar la tine pentru totdeauna? 

— Da, vreau, bunicuţo. Vreau! 

— Atunci nu te arăta în ochii lui trei ani. 

— De ce? 

— El te-a văzut ca pe o copilă murdară de noroi, 
plângând neajutorată. Aşadar, asta e imaginea ce i-a 
rămas întipărită. Peste trei ani, tu vei fi mai matură, mai 
frumoasă şi mai deşteaptă, se înţelege, dacă te vei 
strădui să fii... 

— Eu mă voi strădui mult, dar spune-mi, bunicuţo, 
ce să fac? 


— Îţi voi dezvălui toate secretele, nepoţica mea, iar 
dacă tu le vei urma cu strictete, vei fi mai frumoasă 
decât toate floricelele de pe Pământ, toată lumea te va 
admira. Nu vei fi aleasă, ci vei fi tu cea care-şi va allege 
ursitul. 

— Spune bunicuţo, eu voi respecta totul, tu spune 
mai repede, o zori pe bătrână micuța Liubomilka, 
trăgând-o nerăbdătoare de poala fustei. 

Rostind cuvintele cu solemnitate, bunicuţa începu s- 
o sfătuiască pe nepoţică: 

— Dimineaţa ridică-te din pat mai devreme. Tu te 
cam alinţi dimineaţa... Imediat ce te trezeşti, aleargă la 
izvoraş şi te spală cu apă curată. Când te întorci acasă, 
mănâncă puţin terci?, deoarece fructe dulci deja 
mănânci destule. 

— Bunica, dar de ce să fac eu toate astea acasă, 
unde el nu mă vede? — o întrebă mirată Liubomilka. 

— Nu, evident, el nu te vede. Insă eforturile tale de 
a te face frumoasă se vor reflecta în înfăţişarea ta 
exterioară. Şi în interior va lua naştere o energie. 

Liubomilka s-a străduit să-i urmeze poveţele bunicii. 
Nu a reuşit chiar de fiecare dată, mai ales în primul an. 
Când se întâmpla aşa, bunica, dis-de-dimineaţă, mergea 
şi se aşeza pe pat lângă ea, şi-i vorbea: „De nu te vei 
scula odată cu răsăritul şi nu vei alerga la izvor, azi nu 
vei deveni mai frumoasă”. _ 

Şi Liubomilka se ridica iute. In al doilea an s-a 
obişnuit cu regimul; se spăla cu uşurinţă dimineaţa şi 
mânca cu plăcere terciul. 

Până la sorocul de trei ani, stabilit de bunică, mai 
rămăseseră doar şase luni. 

La capişte se adunaseră oameni din diferite sate. Pe 
lângă casa în care trăia Liubomilka, se perindau căruţe 
pline de oameni, iar ea privea la toate astea împreună cu 


32 terci (rus. kawka) - în cazul acesta, este vorba o fiertură din 
crupele diferitelor cereale şi orezului, pregătită atât cu apă, cât şi cu 
lapte, grăsimi vegetale sau de origine animală. (n.t.) 


surioara ei, Ecaterina. 

Dintr-odată, una din căruţe făcu cale-ntoarsă şi se 
apropie de porţile după care stăteau cele două fetiţe. lar 
în căruţă... Liubomilka îl recunoscu imediat. Printre 
ceilalţi oameni, şedea şi mâna calul, iubitul ei, Radomir, 
deja flăcău în toată regula. 

Când căruţa se apropie şi se opri la poarta lor, inima 
Liubomilkăi începu să-i bată puternic. 

Vorbi un bărbat mai în etate, probabil tatăl flăcăului: 

— Vă  salutăm, bune fecioare.  Transmiteţi 
plecăciunea mea tatălui, mamei şi tuturor bătrânilor 
voştri. Am dori puţin cvas de la voi. Pe-al nostru am uitat 
să-l luăm la drum. 

Liubomilka dădu buzna în casă şi strigă: 

— Plecăciune tuturor! Unde-i  urciorul? Unde-i 
urciorul nostru cu cvas? Ah da, în cămară, e la răcit. 

Repezindu-se în cămară, răsturnă găleata cu apă. 
Răsucindu-se către bunici, vorbi precipitată: 

— Nu spuneţi nimic! Şterg apa numa' ce mă întorc. 

Inhăţând urciorul, alergă spre poartă, se opri să-şi 
tragă suflarea, îşi ostoi emoția, ieşi încetişor din curte şi 
îi trecu bărbatului în vârstă urciorul cu cvas. 

In timp ce tatăl familiei bea cvas, ea îl privi fără să 
clipească pe Radomir. Insă el se uita la Ecaterina. 

Când i-au trecut lui urciorul, bău cvasul rămas, sări 
din căruţă şi întinzându-l urciorul Ecaterinei, îi spuse: 

— Mulţumesc. Fermentaţia a fost preparată de 
mâini meştere. 

Căruţa se depărtă. Liubomilka o privi din urmă, apoi 
alergă la băncuţa din colţul grădinii, nu se aşeză, ci se 
prăbuşi şi izbucni în lacrimi amare. 

— Liubomilka, de ce te-ai întristat iară? 

Bunica se apropie şi se aşeză lângă ea. 

Liubomilka îi povesti printre lacrimi cele întâmplate: 

—S-au apropiat şi au cerut cvas de băut. Printre ei 
era şi tânărul acela, care m-a plimbat acum trei ani pe 
căpiţa lui. E şi mai chipeş acum. Eu am dat fuga şi am 
adus urciorul cu cvas. Toţi au băut cvasul şi l-au lăudat. 


A băut şi el, dar i-a dat urciorul Ecaterinei. Ei, rivalei 
mele, Ecaterina, nu mie, şi i-a spus mulțumesc. Ea, 
vlăjgana, cât am intrat eu în casă după cvas, i-a spus 
ceva şi l-a privit. Şi el s-a uitat la ea, chiar i-a zâmbit. 
Surioara mi-e rivală, vlăjgana! 

— Şi de ce te-ai supărat pe surioara ta? Vina nu ea 
ei, tu eşti vinovată. 

— Cu ce am greşit eu, bunicuţo? 

— Ascultă cu atenţie. Surioara ta şi-a brodat ceva 
frumos colorat pe mânecile rochiei. Şi tu te-ai căznit să 
coşi singură, dar ţi-a ieşit strâmb. 

Surioara ta mai ştie să vorbească şi în versuri. Tu, 
însă, nu vrei să mergi la magi: ei te învaţă să citeşti şi să 
reciţi poezii. 

Alesul tău, cu siguranţă e un băiat deştept. Capabil 
să aprecieze frumuseţea Şi inteligenţa. 

— Trebuie să mai învăţ încă trei ani, PORNICI? 

— Poate trei, dar poate chiar cinci.. 


Dragostea adevărată, negreşit 


atinge reciprocitatea 


Se scurseră zece ani. Radomir, cu prietenul său 
apropiat, cu un nume ciudat - Arga - merseră la 
iarmarocul în sărbătoare. 

Arga era foarte iscusit la sculptatul în lemn şi picta 
tablouri minunate. Din lut modela statui ce păreau 
însufleţite. Aceste talente le moştenise de la bunicul lui, 
iar de la tată meşteşugul fierăritului. Lungile convoaie de 
căruţe încărcate cu de-ale gurii, pe cei doi prieteni puţin 
îi interesau. 

Nici nesfârşitele tarabe pline cu scule şi blide nu le 
atrăgeau atenţia celor doi flăcăi. Indeobşte, la aceste 
iarmaroace, importante nu erau obiectele materiale, 
oricare ar fi fost acestea. Importante erau noile 


cunoştinţe, dialogul şi schimbul de experienţă. 

Tinerii deciseră să meargă în locul în care tocmai se 
pregătea evoluţia animată a unor artişti sosiți la târg. 
Dintr-odată, cineva le strigă: 

— Radomir, Arga, aţi văzut-o? 

Radomir şi Arga se uitară în direcţia de unde 
fuseseră chemaţi. Ceva mai încolo, stăteau trei fârtati 
din sat de la ei, discutau ceva şi prin gesturi animate îi 
invitau să li se alăture. 

— Ce sau pe cine să vedem? — întrebă Radomir, 
apropiindu-se de ei. 

— Cămaşa aceea... neobişnuită. O țesătură fină, şi o 
broderie nemaivăzută! Ascunde un sens tainic, răspunse 
unul din cei trei flăcăi, la care un altul îl apostrofă: 

— Da, cămaşa e frumoasă, însă şi mai frumoasă e 
cea care-o vinde. O fată ca asta nu am mai văzut la 
niciun iarmaroc din împrejurimi. 

— Cum pot s-o văd şi eu? — întrebă Arga. 

Cei cinci flăcăi se îndreptară împreună spre 
rândurile unde se vindeau podoabe, meşteşugării 
deosebite şi haine frumoase. 

Lângă una din căruţe se buluciseră mai mulţi săteni 
şi admirau o cămaşă deosebit de frumoasă, atârnată pe 
un bastonaş. O pală de vânt adie şi undui uşor pânza. Se 
remarcă imediat diferenţa dintre o țesătură oarecare şi 
acea pânză delicată şi lejeră, ornamentată cu broderii 
neasemuit de complicate pe guler şi mâneci. 

— Un asemenea ornament e opera unui iscusit 
maestru, exclamă cu admiraţie Arga. 

— Da’ lasă ornamentul, fă-ţi loc prin mulţime şi vezi 
cine e lângă cămaşă, spuse un vecin din satul lor. 

Ocolind mulţimea pe o latură şi apropriindu-se de 
căruţă, cei doi prieteni o zăriră pe fecioară. 

... Ochi albaştri ca cerul senin, păr blond, împletit 
într-o coadă strânsă, sprâncene arcuite... iar pe buze un 
zâmbet abia perceptibil.... Mişcările-i, chiar de încete, 
denotau o anumită energie lăuntrică. lar lor le era 
imposibil să-şi mai ia ochii de la ea... 


— S-auzi ce limbă ascuţită are! Vorbeşte-n zicale şi- 
n versuri, spuse în şoaptă flăcăul cel mai mare. 

— Pare blândă, dar e inabordabilă, adăugă un altul. 

— Intraţi în vorbă cu ea. 

— Nu mă simt în stare, răspunse Radomir, mi-a tăiat 


respiraţia. 
Fecioarei îi vorbi Arga: 
— Spuneţi-ne, fecioară, dumneavoastră aţi 


meşteşugărit minunăţia aceea de cămaşă? 

— Da, eu, răspunse fata fără să ridice ochii. Serile 
de iarnă să-mi fie mai scurte, de plictiseală, am ţesut. 
Adesea, până-n zori de zi am brodat. 

— Care-i răsplata ce-o aştepţi pentru munca ta? — 
întrebă Arga, doar ca să-i audă vocea melodioasă a 
fecioarei. 

Fata îşi înălţă privirea către flăcăi şi-i ridică pe toţi în 
înaltul cerului. Doar pentru o clipă, privirea-i poposi pe 
Radomir, dar a fost de ajuns ca el să se risipească în 
infinitul cer-azur. Tot ce-a urmat, pentru el se revelă un 
vis ireal, neobişnuit. _ 

— Care-i răsplata? lţi explic, continuă frumoasa din 
căruţă. —O să-i dăruiesc această cămaşă doar unui 
flăcău bun şi brav. De la el voi aştepta în schimb, ca 
amintire, doar un fleac. Un cal tânăr, spre exemplu. 

— la te uită la ea, frumuseţea! Un răspuns pe 
măsură, de maestră! — se auziră voci din mulţime. 

—Un cal tânăr, zice! Chiar un fleac... O aşa 
frumuseţe nu-i de lăsat! 

Continuară aşa vocile, fără să se stingă, iar oamenii 
din mulţime păreau să nu aibă de gând să se împrăştie, 
când, ca la un semn, adunătura se despărţi în două 
flancuri. 

Arga ducea de căpăstru un armăsar şarg. Era un cal 
învăpăiat şi sireap, sărea pe loc şi zvârlea. 

— Acesta da, armăsar! O minunăţie de cal! Oare 
chiar are de gând să-l dea, flăcăul? — se auziră şoapte 
din mulţime. 

Arga se apropie de căruţă şi spuse: 


— Tata mi-a dat acest cal, ţie, frumoaso, să ţi-l dau 
în schimbul cămăşii. 

— Mulţumesc, răspunse liniştită fecioara, dar eu am 
spus, şi toată lumea a auzit, că nu vând cămaşa, ci o fac 
cadou. ie sau altui voinic. 

— Aha, s-a speriat frumoasa noastră! Clar lucru, 
armăsarul e învăpăiat şi nu-i de încălecat oricui. 

—A vrut un cal, dar acum se codeşte, se auziră 
batjocori din mulţime. _ 

—S-a pierdut, şi ce dacă? In acest caz, fiecare ar fi 
precaut, e periculos un armăsar aşa nărăvaş şi sireap. 

Fecioara, zâmbind cu viclenie la mulţime, sări din 
căruţă cu o uşurinţă neobişnuită. 

Toate murmurele mulţimii amuţiră ca la un semn. 
Cu statura-i sculptorică, fecioara se proţăpi în faţa 
tuturor, iradiind de frumuseţe, apoi privi la murg şi făcu 
trei paşi spre Arga, abia atingând pământul de parcă ar fi 
plutit. 

Surprins, Arga scăpă hăţurile. Armăsarul învăpăiat 
cabră, însă mâna fecioarei apucă să-l prindă de căpăstru. 

Apoi... Spre mirarea mulţimii... Cu mâna stângă, 
fecioara strânse nările murgului, iar cu dreapta, dând 
drumul căpăstrului, îl mângâie pe bot. Armăsarul înfocat, 
se linişti imediat. Fecioara-i aplecă capul spre pământ. 
Animalul se împotrivi uşor, însă, în cele din urmă, se 
plecă docil, din ce în ce mai jos... Apoi, ca prin minune, 
căzu în genunchi dinaintea fecioarei. 

Din mulţime se apropie un vârstnic cărunt şi spuse: 

— In acest fel, pot domina caii şi fiarele doar magii 
cei bătrâni. Insă tu eşti doar o... tânără fecioară. Care ţi-i 
numele? A cui eşti? 

— Eu sunt Liubomila, din satul vecin. A cui sunt? A 
nimănui. Sunt doar fiica tatălui meu. Uitaţi-l, se apropie. 
E sever tata... 

—Cândva eram sever, rosti tatăl, ce-ai mai făcut iar, 
Liubomilka? 

— Nimic. Doar m-am jucat un pic cu mânzul. 

— Un pic? Văd... Dă-i drumul calului. Trebuie să 


mergem acasă... 
La şcoala vedruşilor şi 


dragostea ţinea lecţii 


Ce se petrecuse cu Liubomila în aceşti ani, de unde 
căpătă atâta dibăcie şi înţelepciune? De la şcoala 
vedrusă. 

In această şcoală, fiecare învăţa din fragedă 
copilărie până la adânci bătrâneţi. In fiecare an se 
susțineau examene. Programa acestei şcoli luă fiinţă din 
mici elemente şi se îmbogăţi gradual de-a lungul 
veacurilor. Inţelepciunea îşi făcea loc fără eforturi. 
Lecţiile nu se asemănau cu cele din şcoala modernă. 

Mi-ai vorbit cândva, Vladimir, despre o expresie 
folosită la voi. Când se întâmplă ca un copil să fie 
obraznic şi nepoliticos, când apucă năravuri rele, se 
spune despre el că e un copil educat de stradă şi rebel. 

Vedruşii îşi lăsau voluntar copiii să aleagă 
nesupunerea. Deoarece, cu toţii ştiau că sistemul 
festivităților şi al ritualurilor era conceput atât de subtil şi 
înţelept, încât îi atrăgea pe toţi copiii la pregătirea lor. 
Păreau jocuri, în realitate, ei, astfel, asimilau unele 
ştiinţe şi deseori fără adulţi. 

Examenele la şcoala vedruşilor semănau a jocuri 
sau ritualuri de sărbătoare. Prin aceste examene, adulţii 
îi învățau pe copii şi copii se învățau singuri între ei. 

Ca de exemplu, la sărbătoarea: Ko/eaakF?. in zilele 
acestei sărbători, copii vizitează toţi vecinii şi le cântă 
cuplete. Versurile, motivele şi dansurile din aceste piese 
le inventau copiii singuri. 

Copiii îşi pregătesc discursurile cu mult înainte de 
începutul festivităților. Işi întreabă cu interes autentic 
adulţii din familii, cer sfaturi de la magi şi se sfătuiesc 
între ei cum să înveţe să compună cât mai bine versuri, 
cum să cânte şi să danseze. 


33Koleadki (rus. Konagku) - Colinde, (n.t.) 


Se înţelege că nu toţi copii aveau aceleaşi 
capacităţi. Cei care rămâneau în urma celorlalţi cu 
pregătirile, le cereau părinţilor să-i înveţe. lar părinţii, 
uneori profitau de interesul copiilor pentru a-i învăţa şi 
implica în treburile gospodăreşti. 

De exemplu, nepoţelul se plânge bunicii: 

— Bunicuţă scumpă, te rog, citeşte-mi nişte versuri. 
Te rog, citeşte, te implor. Nu vreau să fiu codaş şi să nu 
mă ia prietenii la colinde. 

lar bătrâna: 

— Am multă treabă, de m-ai ajuta, diseară aş putea 
să-ti citesc versuri. 

Copilul o ajuta cu entuziasm, apoi asculta versurile 
ei şi se căznea să şi le amintească pe toate. O mai ruga 
să-l înveţe şi dansuri. Il ruga şi pe bunicu, pe mama, pe 
tata să-l înveţe câte ceva şi le era recunoscător atunci 
când aceştia îl învățau. 

Vladimir, tu compară acestea cu lecţiile de la şcoala 
de azi, cu literatura, de pildă. 

— Corect, nu pot fi comparate. Copilul vedruşilor, 
încă din copilărie aspira să devină poet. 

Ritualurile sărbătorilor vesele, din epoca vedrusă, 
reprezentau un sistem ce ajuta la asimilarea viziunii 
asupra lumii şi îi învăţa pe copii simpla înţelepciune a 
vieţii. 

Magii erau învăţători ambulanți şi informatori asupra 
a cele ce se petreceau în lume. Barzii şi rapsozii, la 
rândul lor, evocau evenimentele trecutului, preziceau 
viitorul, proslăveau universul sentimentelor frumoase 
sau îi dezaprobau pe nevrednici. 

Nimeni nu-i obliga pe copii să participe la lecţiile 
ţinute de ei în mod constant, în fiecare sat. Se considera 
că fiecare învăţător trebuia să fie capabil să atragă 
interesul copiilor asupra ştiinţei pe care se pregătea s-o 
predea. 

Aceste reguli au fost perfecţionate de magii- 
învăţători de-a lungul secolelor. 

— Dar dacă vreunul din magii învăţători, în intenţia 


lui de a trezi interesul copiilor, nu le-ar fi predat o ştiinţă, 
în schimb i-ar fi atras într-un joc oarecare? 

— Dacă aşa ceva se întâmpla, atunci magii îşi 
pierdeau titlul de magi. Părinţii, comunicând acasă cu 
copiii, înțelegeau imediat că aceştia nu învăţaseră nimic. 
Zvonul despre comportamentul necorespunzător se 
răspândea şi în multe sate vecine prin care mergea 
magul cu reputaţia pătată, era rugat să se îndepărteze. 

Inainte ca în inima ei să ia naştere iubirea, micuța 
Liubomilka nu avea mare chef să ia parte la lecţiile 
magilor sau să asculte cântecele barzilor şi rapsozilor 
populari. Părinţii nu-şi forţau copiii să înveţe, dar când se 
ivea ocazia justă, le-o sugerau cu discreţie. 

lubirea a  învăluit-o cu energia ei pe micuța 
Liubomilka. In familiile vedruse, iubirea era primită ca un 
nou membru, trimis de Dumnezeu, în ajutorul lor. Şi ştiau 
că în armonie cu iubirea îi puteau face fetiţei viaţa 
frumoasă. 

Ca urmare, bunica o sfătui pe Liubomilka să meargă 
la magi şi să înveţe. Şi nu doar să înveţe aşa, fără un 
scop definit, ci să devină cea mai bună pentru iubitul ei. 
Liubomilka se învoi şi hotărî ca, atunci când magul avea 
să vină la ei să-i înveţe să cânte frumos, ea va merge la 
lecţii cu prietenele sale. 

Insă nu sosi magul potrivit. Aşa că Liubomilka decise 
să-l aştepte pe următorul. Un alt mag sosi şi ea-l ascultă. 
Acesta vorbea despre menirea plantelor, despre aroma 
acestora şi despre cum să fie folosite în lecuirea omului. 

„La ce-mi trebuie mie toate astea? Chiar la nimic”, 
decise micuța Liubomilka, „La noi, toţi ştiu cum să te 
lecuieşti cu buruieni: şi mama, şi bunica, şi sora. Şi chiar 
de o să ştiu mai mult decât alţii despre toate plantele, 
iubitul meu mă va remarca prin asta? Nu, nici nu mă va 
observa.” 

Aşadar,  Liubomilka ascultă magul fără niciun 
interes. Stătea împreună cu colegele ei pe un buştean, 
de dragul companiei. Uneori se ridica şi mergea să se 
plimbe prin poiană. Se bucură când magul îşi încheie 


lecţia şi cu toţii se pregătiră să plece acasă. 

Magul vârstnic o admonestă pe nepusă masă pe 
Liubomilka: 

— la, să-mi spui, fetiţo, nu ţi s-a părut interesant 
discursul meu? 

—Nu-mi trebuie la nimic, nu foloseşte secretului 
meu, îl informă în şoaptă ea pe mag. 

Magul-învăţător zâmbi discret. Bătrânul perspicace 
înţelegea prea bine secretele fetelor, aşa că menţionă: 

— E posibil ca tu, fetiţo, să ai dreptate şi ca aceste 
cunoştinţe, deocamdată să nu-ţi fie de niciun folos. Eşti 
încă o copiliţă. Vezi, eu le învăţ pe fete cum să se facă 
frumoase şi cum să creeze Spaţiul de lubire pentru 
iubitul lor. În aşa fel, încât, cel care-l va vedea, negreşit 
să-şi dorească să o cunoască pe aceea care a fost atât 
de destoinică să făurească o astfel de minunăţie. Şi o va 
admira ca pe o creatoare pe fata care se va apropia de 
el cu dragoste. Totodată, le voi dezvălui fetelor secretul 
împletirii coroniţei, a pregătirii fierturii din ierburi pentru 
iubit şi a spălării de dimineaţă, ca trupul să le miroase a 
flori. Şi-o să le mai învăţ... 

Micuța Liubomilka îl asculta pe bătrân şi se căia tot 
mai tare că nu mersese la lecţiile lui. Era acolo în sat de 
mai bine de o săptămână. Le dezvăluise deja secrete 
importante fecioarelor din sat, iar ea nu ştia mai nimic... 
îl întrebă, aşadar, pe bătrân: 

— Mai rămâneţi mult în sat la noi? 

— Peste două zile plec, îi răspunse bătrânul. 

— Peste două zile? — întrebă fata fără să-şi ascundă 
surpriza. 

—Peste două zile... Atunci, vă rog foarte-foarte mult 
ca ultimele două nopţi să le dormiţi la noi. 

— Am fost invitat la alte case şi am confirmat că mă 
voi duce, răspunse magul.Totuşi, dacă vrei... 

— Da! Am mare nevoie să ştiu de la dumneata 
despre plante. 

Seară de seară, bătrânul mag a discutat cu 
îndrăgostita Liubomilka. 


Înțeleptul mag ştia că inspiraţia iubirii o va ajuta pe 
fată să asimileze într-o zi esenţa ştiinţei, trudă care 
altora le-ar lua mai bine de un an. In ziua plecării, în timp 
ce Liubomilka îl petrecea pe mag spre marginea satului, 
el îi spuse fetei: 

— După mine va veni un alt mag. El va vorbi despre 
stele, despre Luna de pe cer, despre Soare şi lumi 
nevăzute. Cea destoinică a-l înţelege, va aprinde în cer o 
stea călăuzitoare pentru iubitul ales, iar acea stea îi va 
lumina pe amândoi pe vecie. 

După el va mai veni altul, care vă va învăţa cum să 
domesticiţi cel mai nărăvaş murg, pentru a-i deveni 
prieten iubitului şi, în genere, cum se domesticesc 
animalele. 

Apoi, la voi, va trebui să mai vină şi un bard. El ştie 
cum se compun versurile şi cum se cântă cântecele, cu o 
voce care să facă multă lume să se îndrăgostească de ea 
şi, prin urmare, de cea care cântă. 

— Vă rog, spuneţi-mi, la care mag nu sunt obligată 
să merg? — îl întrebă pe neaşteptate Liubomilka pe 
bătrânul mag. - Că nu am timp să-i ascult doar pe magi. 

Zâmbind pe sub mustăţi, bătrânul mag îi răspunse 
din nou fetei cu un aer serios: 

— Da, tu ai dreptate. De-ar fi să mergi la toţi, nu-ți 
mai rămâne vreme de joacă. Nu merge chiar la toţi. Uite, 
de pildă, la ce bun să mergi să-nveţi desenul, ca să poţi 
broda ornamente, să sădeşti în ele tainice sensuri ale 
tale? La ce-ţi trebuie ţie ştiinţa asta, atâta timp cât ai o 
soră mai mare care, gândesc eu, e deja meşteră 
neîntrecută în asta? 

Ş-apoi, de pildă, de ce-ai merge să studiezi cum să 
implantezi sentimente bune într-o cămaşă, în timp ce-o 
coşi, cămaşă care să te protejeze de multe necazuri? 

Cum să pregăteşti cu dragoste terci pentru cei 
dragi, mâncare care nu le hrăneşte doar trupul, ci şi 
sufletul. Gustul acelei mâncări va fi de neîntrecut. lar 
asta o va putea face cu desăvârşire fata vecinilor, 
surioara ta... 


Atunci când vrei să primeşti o rochie frumoasă sau 
să-i oferi cuiva o cămaşă neobişnuită, şi toţi să fie 
încântați de cadou, tu cere-i surioarei să-ţi facă ceva 
deosebit de frumos. 

lar atunci când o să vrei să serveşti pe cineva cu 
grâu fiert sau cu cvas bun, cere-i surioarei tale sau 
vreunei prietene să te ajute. 


— Nu voi cere nimic nimănui! — răbufni brusc în 
plâns, Liubomilka, uitând de sine şi bătând cu piciorul în 
pământ. 


—Ele îmi sunt rivale! 

— Rivale? In ce? — întrebă serios bătrânul. 

Liubomilka îi răspunse bătrânului fără ezitare: 

— E... un flăcău, cel mai bun dintre toţi, dar nici nu 
se uită la mine, că vlăjganele astea au apucat să crească 
înaintea mea. Şi îi zâmbesc într-una. Le-am văzut la 
capişte, în timpul horelor. Dar dumneata spui să-i 
dăruiesc o cămaşă făcută de soră-mea şi cvas pregătit 
de prietena ei? Nu se va întâmpla aşa ceva! In veci! 

— Şi de ce nu? Tu însăţi spui că el e cel mai bun 
dintre toti. 

— Cel mai bun. Eu ştiu exact. 

— Atunci, spune-mi de ce, cel mai bun dintre toţi, nu 
ar trebui să primească cea mai frumoasă cămaşă, cel 
mai gustos grâu fiert sau cvas? Şi... — bătrânul mag făcu 
o scurtă pauză şi, ca pentru sine, rosti încet: 

— Gândesc eu... că ar merita şi mireasa cea mai 
bună dintre toate... 

— Mireasă? — se îmbujoră Liubomilka. 

— Da, mireasă, răspunse magul. 

— Gândesc că-i doreşti numai binele, nu-i aşa? 
Atunci să aibă parte de cea mai bună mireasă. 

Liubomilka privi la mag, negăsind niciun cuvânt. 
Sentimentele răbufniră în ea şi o pârjoleau. Porni în fugă, 
dar la puţini paşi se întoarse către mag şi-i strigă: 

— Merită cea mai bună mireasă dintre toate! Voi fi 
eu aceea! 


KKK 


Liubomilka mergea la fiecare mag care venea în sat. 
Ajungea prima la lecție şi pleca ultima, uimind magii cu 
întrebările ei. Reţinea tot ce vorbeau înţelepţii. Acest 
interes arătat pentru învăţătură nu e posibil atunci când 
copilul ia asta doar ca pe o ocupaţie, ci atunci când 
acesta ştie cu exactitate la ce îi vor folosi învăţăturile 
primite. 

Când instruirea e o povară pentru elev, atunci 
devine neproductivă. În schimb, când omul are un ţel pe 
care-l poate atinge prin diferitele ştiinţe asimilate, atunci 
învăţarea devine o bucurie şi de sute de ori mai rapidă. 

lar când la învăţare ia parte şi iubirea, atunci efectul 
este incomensurabil de puternic. lubirea este în măsură 
să scaneze mintea oricărui înţelept. Doar câteva cuvinte 
spuse de învăţător sunt îndeajuns ca iubirea, într-o clipă, 
să-i explice elevului întreaga temă şi să-i accelereze 
gândirea pe viitor. 

Darul lui Dumnezeu - măreaţa Energie, lubirea 
— era elementul primordial în studiul Liubomilkăi. 

lar acasă, micuța urmărea cu interes deosebit cum 
găteau mama şi bunica pentru familie. Cerea amănunte 
şi explicaţii la toate acţiunile şi se căznea să gătească 
singură tot felul de bucate. Reuşea să realizeze opera 
inedite. 

Într-una din zilele Masleniţei, acasă la ei sosiră 
multe rude la clătite. Era multă lume şi se servea cu 
clătite din două teancuri. Într-unul erau clătitele gătite 
de mama şi bunica, în celălalt teanc, cele ale micuţei 
Liubomilka. Clătitele ei erau preferatele. lar ea, de 
undeva dintr-un colţ îndepărtat, privea cu satisfacţie 
cum teancul ei se micşora mai repede decât celălalt. 

In zilele obişnuite, când familia întreagă se aşeza la 
masă, bunicul era cel care băga primul lingura de lemn 
în oala cu şci?. Şi spunea: 


34 sci (rus. un) - borş tradiţional rusesc, în majoritatea 


— Eu ştiu exact cine a gătit mâncarea. Gustul ei 
delicat e de neîntrecut. 

— Normal, adăuga tatăl fetei, că nu este gătită 
numai cu plante, ci şi cu suflet. 

Micuța Liubomilka asimilă lesne ştiinţele, în viaţa de 
zi cu zi deveni o îndemânoasă meşteşugăreaţă, iar la 
exterior înflori de frumuseţe. 

De la primul mag, fără să-şi dea seama, ea cu- 
noscu adevărul despre măreaţa iubire: de vrei lângă 
Dumnezeu să stai, atunci tu însăţi devino zeiţă! 


Jocurile prenupţiale 


Copiii creşteau, se maturizau. Sosea vremea să-şi 
caute iubiţi. Pentru acest pas important, în sprijinul lor 
fuseseră create jocuri. 

Adesea, în timpul serii, tinerii vedruşi se adunau 
într-un loc predestinat jocurilor, de regulă la marginea 
satului. Aprindeau un foc de tabără şi discutau sau 
cântau cântece. lar o dată pe săptămână, în locul 
îndrăgit se ţineau adunări comune la care luau parte trei, 
patru sate. Cu aceste ocazii se aprindea focul de tabără, 
se cântau cântece şi se vorbea. Dar mai existau şi alte 
jocuri care-i ajutau să-şi găsească iubita sau iubitul. 

Aparent, jocuri simple, însă în acea simplitate 
sălăşluia o măreaţă semnificaţie. 


Pârâuaşul 
lată, de pildă, un joc: Tinerii se aranjau perechi, 
perechi, una în spatele celeilalte, se prindeau de mâini şi 
le ridicau sus. La început se grupau flăcău cu flăcău, 


cazurilor înăcrit cu varză proaspătă sau murată. 


e dep E mae 


fecioară cu fecioară. Cei care rămâneau fără pereche sau 
cei din frunte, mergeau la coada pârâvaşului şi, 
aplecându-se, îl traversau pe sub mâinile ridicate spre 
capătul celălalt. 

Cel care trecea pe sub pârâvaş nu avea voie să 
privească în sus. Trebuia să atingă uşor, la întâmplare, 
mâna cuiva, alegându-şi temporar o pereche. 

Era un joc simplu. Insă, gândeşte-te, Vladimir, 
ţinându-se de mâini pentru prima dată, tinerii aveau 
posibilitatea să-şi transmită fără cuvinte o mulţime de 
sentimente: apreciere, recunoştinţă, dragoste sau, 
dimpotrivă, repulsie. Continuând jocul, tinerii schimbau 
perechile, astfel încât să le vină mai uşor să compare şi 
să înţeleagă care era mâna care le era mai plăcută. 


„Strigătura-zicătoare” 
(Ceastushka-Govorushka*5) 


Acest joc antic era mult mai complicat decât toate 
celelalte jocuri.  Strigăturile contemporane, recitate 
astăzi de oameni, îşi au originile în acest joc. 

lată în ce constă acest joc nuptial antic, strigătu- ra- 
zicătoarea: 

Se formau două rânduri, care se aşezau faţă în fată. 
Unu' era alcătuit din feciori, celălalt din fecioare. Ultima 
fecioară îi dedica ultimului flăcău din coloana paralelă o 
strigătură-catren. In acelaşi timp şi dansa. La sfârşitul 
strigăturii, celelalte fete tropăiau iute de două ori şi 
băteau de trei ori din palme. 

Dacă flăcăul care stătea în faţa fecioarei, nu reuşea 
să recite sau să găsească o replică pe măsură, fecioara 
interpreta o nouă strigătură pentru flăcăul ce stătea 
imediat după acesta, în rând. 

Dacă tânărul găsea o replică potrivită în timp util, 


35 ceastushka-govorushka (rus. YWacrywka-roBopyua) - ceastushka 
- piesă folclorică, populară rusească scurtă (catren cu rimă 
împerecheată), cu conţinut umoristic, transmisă oral. - govorushka - 
zicătoare (n.t.) 


atunci duelul glumeţ de strigături continua. Dar asta se 
întâmpla rar. 

In ciuda faptului că tinerii vedruşi cunoşteau destul 
de multe versuri, nu fiecare reuşea, într-un timp aşa de 
scurt, să găsească replica potrivită, mai ales că 
fecioarele din rândul opus încercau prin toate aceste 
tropăituri şi plesnituri din palme să-l deruteze. 

La una din aceste adunări ale tinerilor din mai multe 
sate, apăru şi Liubomila. Cei cinci fârtaţi ce-o văzură pe 
fata aceea deosebit de frumoasă la iarmaroc, îi aruncau 
priviri furişe. Prietenul intim al lui Radomir nu îşi putea 
lua ochii de la ea. 

Când începu jocul pârâvaşul, Radomir, îndrăzneţ şi 
hotărât din fire, trecând pe sub mâinile ridicate ale 
perechilor, cu intenţie să-i atingă mâna Liubomilei, 
pentru a şi-o face pereche, renunţă brusc. El ar fi simţit-o 
şi cu ochii închişi, dar apropiindu-se de Liubomila care 
avea ca pereche o prietenă de-a ei, încetini pasul, după 
care se îndreptă ca adormit şi luă de mână un flăcău 
dintr-un sat vecin. 

Prietenul său, Arga, însă, se dovedi a fi mai hotărât. 
Când îi veni rândul să treacă prin pârâuaş, Arga, 
ajungând lângă Liubomila, o apucă de mână şi formă 
pereche cu neobişnuit de frumoasa fecioară, după care 
amândoi se opriră în fruntea şirurilor, spre invidia tuturor 
flăcăilor. 

La ceva timp după aceea, pe Arga îl întrebară: 

— Cum te ţinea de mână? Strâns sau cu indife 
rentă? 

— Nu ştiu, răspunse Arga. 

— Nu-mi amintesc nimic, mâna îmi ardea. Atingeţi- 
o, încă mai e fierbinte. 

— Asta da, fată! — se mirară feciorii-voinici, încă-i 
fierbinte, de parc-ar arde o flacără nevăzută în ea. 

Toate acestea le auzi şi Radomir, dar tăcea. Şi într- 
însul ardea un foc demult. Incă de pe vremea când 
văzuse acea fată nemaiîntâlnită, pentru prima oară, la 
iarmaroc. Se gândea la ea necontenit chiar din clipa în 


care se trezea dimineaţa devreme. Până şi în vis i se 
înfăţişa, însă nici acolo nu o putea atinge. 

Veşnic norocos în toate, Radomir era cunoscut şi ca 
poet, însă acum, dintr-odată, nu mai găsi cuvinte să se 
dueleze cu ea. 

Când începu jocul strigătura-zicătoare, el se afla la 
mijlocul rândului de băieţi, lângă prietenul său, Arga. 
Liubomila era aproape de extrema rândului de fete. lar 
când îi veni ei rândul să cânte strigăturile-zicători şi să 
danseze, ea făcu totul cu mare uşurinţă. Şi cu toţii 
înţeleseră că era imposibil de concurat cu această 
fecioară deosebită. 

Liubomila schimba brusc tema. Şi cântă cuplete 
până atunci neauzite. li bătu pe toţi tinerii, unul după 
altul, cu toate că era cea mai tânără dintre toţi cei 
prezenţi. 

Când îi sosi lui rândul, Arga reuşi, totuşi, să-i 
răspundă ştrengăriţei, chiar dacă cu o scurtă întrerupere, 
îi răspunse Liubomilei cu o strigătură-catren, însă ea, 
mintenaş, fără să aştepte tropăitul şi plesniturile din 
palme, schimbă brusc subiectul şi glumi atât de subtil, 
prin alte versuri, încât Arga, derutat, se lăsă păgubaş şi 
nu o mai apostrofă cu versurile lui. 

Urmă Radomir. Liubomila îi cântă, dansând pe 
ritmul versurilor: 


Brav, poet, în toate bun, 
Multe, multe-ai învăţat. 
Doar că ai uitat tu-acum, 
Rochia-n iaz cum mi-ai spălat! 


Unii râseră, luând cupletul Liubomilei drept o glumă. 
Alţii, însă, printre care şi Radomir, nici măcar nu apucară 
să înţeleagă despre ce era vorba. Dat fiind că nu înţelese 
nimic, Radomir nu-i răspunse Liubomilei, iar când 
răpăiturile şi pocniturile din palme, care delimitau timpul 
în care se putea răspunde, încetară, el pricepu că 
momentul lui se ducea fără întoarcere şi că nu-şi putea 


permite aşa ceva. Ca în transă, făcu un pas spre 
Liubomila, apoi un altul, apoi un altul. Se apropie foarte 
mult de ea. Toţi cei prezenţi, fără să priceapă de ce 
regulile jocului sunt înfrânte, amuţiră brusc. 

Radomir stătea mut în faţa Liubomilei. Apoi, ca la un 
semn, toţi tinerii aşezaţi în rânduri, auziră: 

— Cu tine, preafrumoasă zeiţă, aş putea crea 
Spaţiul de lubire pe vecie. 

Toţi aşteptau în tăcere. Ce răspuns avea să dea 
fecioara-foc, cu piper pe limbă? 

Insă ea deveni pe loc timidă. Mai întâi îşi cobori 
emoţionată privirea, apoi o ridică din nou, iar din ochii 
se rostogoliră mici lacrimi, în timp ce şopti: 

— Sunt pregătită să te ajut în făurirea măreţei 
creaţii. 

Radomir recunoscu în nemaipomenita fecioară pe 
fetiţa a cărei rochie i-o spălase el în iaz. Şi o apucă de 
mână. Plecară împreună nemaivăzând pe nimeni în jurul 
lor. Cele două rânduri rămaseră faţă-n faţă în linişte, 
urmărind cu privirea lubirea ce păşea în eternitate. 


Ritualul cununiei 


Ritualul cununiei, Vladimir, îţi este deja cunoscut, ai 
scris şi în Cartea Neamului despre el. 

Indrăgostiţii trebuiau să-şi aleagă împreună locul 
viitorului leagăn. De obicei, mergeau împreună la 
marginea satului în care trăiau părinţii lui, apoi în 
apropierea satului ei. Nu era necesar ca tinerii 
îndrăgostiţi să-şi informeze părinţii despre intenţiile lor. 
Fiecare sătean înţelegea şi vedea singur inevitabilitatea 
acestei uniuni. 

Pe bucata de pământ aleasă, de un hectar sau mai 
mult,  îndrăgostiţii îşi proiectau viaţa reală. Acolo 
trebuiau să-şi ridice casă, să-şi sădească multe plante, 
care trebuiau să interacţioneze şi să se ajute reciproc. 

Liubomila şi Radomir îşi găsiră iute locul pentru 
Vatra viitoarei lor Familii. De parcă se vorbiseră, merseră 


. 7 
n ASF „isi aa 


la marginea satului, unde se întindea un mic luminiş şi se 
prelingea abia perceptibil un firişor de apă ce venea 
dintr-un izvoraş. 

Radomir mai venise aici şi mai 'nainte. 

Şedea singur, visa la viitor şi la viaţa alături de 
iubita lui... 

Şi Liubomila trecuse în vreo două rânduri călare pe 
murgul ei credincios, însă în lipsa lui Radomir. 

Fără un motiv anume, într-una din dăţi, îşi opri 
murgul la pârâu, merse către luminiş, îşi despleti coada, 
apoi îşi legă strâns părul şi rămase mult timp lângă un 
mesteacăn tânăr... 

Acum, îndrăgostiţii stăteau în acel loc împreună. 

— Imi plăcea să vin aici singur, aş vrea ca neamul 
nostru să continue aici, spuse Radomir. 

— Şi mie îmi place acest loc, şopti Liubomila. 

A doua zi, numai ce se iviră zorile, Radomir aduse 
pe terenul ales, într-o căruţă, vreo cincisprezece araci, 
nuiele lungi de salcie, câteva pripoane mici şi o coasă. 
Imediat ce se puse pe cosit, o zări pe Liubomila călare pe 
calul său, apropiindu-se în galop. De la minunata 
privelişte inima-i tresări. Frumuseţea, cu trei metri 
înainte de a ajunge la hatul moşiei încă nedelimitate 
vizibil, sări de pe murgul încă în galop şi alergă spre 
Radomir. 

— Bun răsărit, creatorule! — îl salută Liubomila pe 
Radomir, zâmbind. —Incepe o zi bună, iar eu am hotărât 
să aduc panglici colorate ca să marcăm locurile 
viitoarelor noastre plantaţii. 

— iți mulţumesc că mi-ai înfrumusețat ziua, îi 
răspunse Radomir. 

Indrăgostiţii nu se îmbrăţişară şi nici nu se sărutară. 
Aşa ceva, la vedruşi nu era acceptat înainte de cununie. 
lar în asta era un sens măreț: în acest fel, ei nu rutinau 
sărutul şi îmbrăţişarea înainte de conceperea copiilor. 
Făcând aşa, când sosea momentul conceperii copiilor, 
energiile lor rămâneau la nivelele cele mai înalte. 

Şi nici întâlnirile nu şi le fixau unul celuilalt. Fiecare 


mergea când dorea la locul ales. 

In fiecare zi, la răsăritul soarelui, primul sosea 
Radomir, apoi, din urma lui, apărea pe murgul ei şi 
Liubomila. 

Intr-o săptămână, Radomir ridică o căbănuţă, o 
căsuţă fermecată. Largă doi metri jumătate şi lungă trei. 
Infipse prăjinile în pământ şi încropi pereţii din crengi 
împletite. La fel şi acoperişul. 

Cei doi îndrăgostiţi căptuşiră totul cu fân, iar pereţii 
în interior şi tavanul, Liubomila îi acoperi cu o pânză 
ţesută. Apoi aşternu două paturi: paie dedesubt, peste 
paie fân, apoi acoperi totul cu o stofă ţesută. 

Odată terminată încântătoarea căsuţă, îndrăgostiţii, 
adesea, rămâneau peste noapte, însă nu aveau raporturi 
intime. Aceste raporturi, înainte de cununie şi până la 
încropirea propriei vetre, erau considerate drept insulte 
la adresa copiilor ce aveau să vină. 

Pe deasupra, îndrăgostiţii aveau cu ce să se ocupe. 
Radomir aduse o scândurică lată pe care scrijeli planul 
viitoarei gospodării şi unde însemnă toate direcţiile 
luminii: răsăritul şi apusul Soarelui, ascensiunea Lunii. 
Mai adăugă ziua şi noaptea, intensitatea şi direcţia 
vântului. 

Liubomila se apropia adesea de hatul gospodăriei, 
rămânea timp îndelungat acolo, imaginându-şi tablourile 
create de viitoarele plante sădite, apoi se apropia de 
planul lui Radomir să verifice ca nu cumva vântul sau 
umbra să le pericliteze creşterea. 

Când sosi iarna, Liubomila începu să vină mai rar la 
locul iubirii ei. Stătea la casa părintească, ţesea cu spor 
şi cu dragoste îi broda cămaşă lui Radomir. 

Radomir, în schimb, veni deseori pe viitoarea lor 
vatră, urmări din nou direcţia vânturilor şi memoră cum 
se aşterne zăpada. 

An de an, în acest fel îşi întocmeau vedruşii 
calendarul vremii. Aceste scândurele cu schiţe erau 
prezente în fiecare familie vedrusă. Preziceau cu precizie 
vremea anului viitor, uneori a următorilor doi sau trei 


ani. Ar putea părea că ar fi fost mai uşor să copieze 
calendarul după cel al părinţilor, însă acesta nu era 
întocmai exact. Peisajul din zona lor putea fi puţin diferit, 
iar plantele ar fi putut fi protejate împotriva vântului de 
pădurici şi coline. Nămeţii s-ar fi putut forma altfel în 
timpul iernii. 

Când primăvara se arătă iară, în mintea lui Radomir 
şi a Liubomilei, planul era deja terminat, iar ei începură 
de timpuriu să locuiască din nou în căsuţa lor. Acum 
urma ca, împreună, să marcheze cu ajutorul ţăruşilor, al 
panglicilor şi al crenguţelor toate suprafeţele de plantat, 
să-şi coordoneze proiectele, iar Radomir să sape o 
fântână şi să îngrădească izvoraşul. 

Mai rămăseseră două săptămâni până la vremea 
când se putea pune în pământ, iar tinerii îndrăgostiţi 
începură pregătirile de cununie. 

Merseră mai întâi în satul mirelui, apoi în al miresei. 
Intrară în fiecare casă şi invitară gospodarii la cununie. 
Sosirea celor doi era aşteptată cu multă grijă în fiecare 
casă. Fiecare îşi dorea să vadă iubirea celor doi şi să 
decidă ce dar viu să le facă pentru viitorul cămin. In timp 
ce cei doi tineri vizitau curţile sau casele, nu vorbeau 
mult cu gospodarii. Se întâmpla, de exemplu, să le 
spună: „Oh, ce măr frumos aveţi”, „Pisicuţa are o privire 
tare cu tâlc” sau „Foarte tacticos şi truditor urs aveţi”. 

Oricine auzea lauda îndrăgostiţilor adusă copacului 
din grădină sau pisicuţei pripăşite pe lângă casă, 
înţelegea în asta recunoaşterea din partea tinerilor a 
unui trai demn al gospodarilor şi dorinţa lor de a avea o 
plantă sau un animal ca acelea şi la casa lor. 

Tinerii nu erau invitaţi în casă şi nici nu erau serviţi 
cu nimic. lar acesta, la vedruşi, nu era un obicei lipsit de 
sens. Întrucât, refuzul unei invitaţii în casă sau la masă 
ar fi însemnat lipsă de tact din partea tinerilor, iar dac-ar 
fi acceptat să meargă în ospeţie, nu ar mai fi apucat să 
viziteze toate familiile până la cununie. 

Arga, prietenul din copilărie al lui Radomir, încălcă 
puţin regulile. Când îndrăgostiţii intrară în casă şi 

Lai 


maia (a 
- hon ATE 


C~ 


începură să vorbească cu taică-su, Arga o zbughi afară, 
scoase din grajd un murg nărăvaş, admirat de întregul 
sat, şi vorbi însufleţit: 

— Vă rog, primiţi acest cal de la mine. Nu mai 
acceptă pe nimeni de când, atunci la iarmaroc, a fost 
îngenuncheat de Liubomila. 

Taică-su îl privi cu şiretenie şi-i spuse: 

— Nu cumva, tocmai tu nu le permiţi călăreţilor să 
se apropie de el? Şi dacă-i aşa, de ce nu-l încaleci tu? 

Puțin jenat, Arga răspunse: 

— Nu-l încalec, deoarece am decis ca acest murg să 
rămână liber pentru totdeauna, însă mi-am schimbat 
opţiunea. Primiţi acest murg de la mine, spuse oferindu-i 
Liubomilei hăţurile. 

— Mulţumesc, spuse Liubomila, doar că eu nu pot 
accepta acest cal. El s-a obişnuit deja cu altcineva. Dar, 
de va avea un mânzişor, cu mare drag l-om lua. 

Când cei doi tineri terminară de vizitat gospodăriile 
şi sosi ziua înştiinţată tuturor oamenilor din cele două 
sate, în zori de zi, cu mic, cu mare, purceseră toţi pe 
vatra celor doi tineri. 

Oamenii se aranjară pe hatul bucății de pământ 
marcată de tânăra pereche cu crenguţe. In centru, lângă 
colibă, se înălța o movilă de pământ, decorată cu flori. 

Radomir se urcă pe moviliţă şi, de acolo, îşi expuse 
cu emoție proiectul viitoarei moşii, în faţa lumii adunate. 

De fiecare dată când Radomir arăta înspre un loc în 
care ar fi trebuit să crească o plantă, din cercul de 
oameni care îl ascultau cu atenţie, ieşea în faţă câte unu 
şi mergea acolo, ducând în mâini puietul de care 
pomenea tânărul. Toţi cei adunaţi i se închinau celui ce 
se detaşa din cerc, întrucât tocmai se făcuse demn de 
lauda tinerilor care îl vizitaseră şi arătase a fi destoinic 
de a crea ceva frumos. Prin urmare, era demn de laudele 
Creatorului - Tatăl tuturor - Dumnezeu - iubitorul tuturor 
oamenilor. 

Terminându-şi expunerea proiectului, Radomir 
cobori de pe moviliţă, se apropie de locul unde se afla 


Liubomila care urmărea cu emoție şi fior tot ce se 
întâmpla, o luă de mână şi o conduse încet spre moviliţă. 
Acum, cei doi îndrăgostiţi stăteau împreună. 

Radomir începu să vorbească în faţa tuturor: 

— Acest Spaţiu al lubirii nu l-am creat eu singur. 
Alături de mine, oameni buni, în faţa voastră, se află 
minunata mea inspiraţie. 

Iniţial, fata ori mai bine s-o chemăm fecioara, îşi 
cobori privirea în faţa tuturor. 

Fiecare femeie e frumoasă în felul ei, însă există 
momente în viaţa fiecăreia, în care se înalţă deasupra 
celorlalte. In cultura contemporană nu există astfel de 
momente. Pe-atunci, însă... 

Insă, iată că Liubomila îşi ridică dintr-odată privirile 
asupra tuturor celor prezenţi. 

Exclamaţiile de admiraţie ale oamenilor din faţa ei 
se contopiră într-un glas unic. Chipul fecioarei fu luminat 
de un zâmbet semet, dar nu insolent. Era plin de Energia 
lubirii! Bujorii din obraji erau mai intenşi ca niciodată. 
Strălucirea ochilor şi corpul, ce radia de sănătate, îi 
cuprinse cu căldură pe oameni şi întreg spaţiul 
înconjurător. Pentru o secundă, totul împrejur amuţi şi-n 
faţa oamenilor, tânăra zeiţă străluci în toată splendoarea 
ei. Părinţii fetei nu se apropiară imediat de colină, ci 
treptat- treptat îi întâmpinară pe membrii bătrâni şi tineri 
ai familiei. Oprindu-se la poalele moviliţei, familia se 
plecă mai întâi în faţa tinerilor... Apoi mama fetei îşi 
întrebă fiica: 

— În tine, fecioara mea, sălăşluieşte întreaga 
înţelepciune a neamului nostru. Spune-mi, îţi vezi viitorul 
pe pământul de tine ales? 

— Da, mamă, îl văd, răspunse Liubomila. 

— Spune-mi, fetiţa mea, continuă mama, din ceea 
ce ţi se ilustrează în viitor, ţi-e totul pe plac? 

— Proiectul realizat e sufletului meu pe plac, însă aş 
vrea să mai adaug câte ceva de la mine. 

Liubomila sări sprintenă de pe moviliţă, alergă pe 


răzorul viitoarei grădini, se opri şi spuse: 

— Aici va trebui să crească un copac cu frunze ace, 
alături de el un mesteacăn. Când vântul va adia din 
partea aceea, mai întâi îl vor întâmpina ramurile 
bradului, apoi ale mesteacănului... Uşoara adiere le va 
cere ramurilor să cânte o melodie. Melodia nu se va 
repeta niciodată, va fi tot timpul alta, însă, de fiecare 
dată, va alinta sufletul. lar aici - fata fugi puţin într-o 
parte - iar aici trebuie să crească flori. Aici să pâlpâie 
roşu, aici purpuriu, iar dincoace bordo. 

Liubomila se rumeni în obraji şi dansă ca o zână prin 
viitoarea grădină. Oamenii rămaşi în cerc se puseră 
iarăşi în mişcare, pripindu-se să ducă seminţele cu 
mâinile până la locurile arătate de fecioara înflăcărată. 

Incheindu-şi dansul, se ridică din nou pe movilită, 
lângă iubitul ei şi rosti: 

— Acum, spaţiul va fi minunat! Minunat tablou va 
crea pământul. 

— Spune-ne tuturor, fiica mea, i se adresă iarăşi 
mama, cine va purta coroana peste toate, în acest 
minunat spaţiu? Pe care dintre oamenii de pe Pământ 
vrei să-l încununezi cu mâna ta? 

Intorcându-se către mire, mireasa răspunse: 

— Demn de încoronare este acela a cui minte va şti 
minunate creaţii viitoare să săvârşească, şi atinse cu 
mâna umărul iubitului care-i stătea alături. El se lăsă 
într-un genunchi în faţa ei, iar fecioara îi aşeză cu 
solemnitate pe cap o coroană împletită de mâinile ei, din 
ierburi şi flori frumos mirositoare. Apoi, trecându-şi de 
trei ori mâna dreaptă prin părul încununatului, cu stânga 
îl plecă uşor spre ea. Radomir, încoronat, se ridică. 
Liubomila cobori de pe moviliţă şi îşi plecă insesizabil 
capul în faţa lui. 

Acum, aşa cum spunea obiceiul, pe moviliţă se urcă 
tatăl mirelui laolaltă cu familia sa. Se apropiară şi se 
opriră în semn de omagiu, apoi tatăl tânărului încununat, 
care se ridica deasupra tuturor, întrebă: 

— Cine eşti tu, cel al cărui gând, Spaţiul de lubire a 


ştiut să zămislească? 

Radomir grăi: 

— Eu sunt fiul tău, eu sunt fiul Creatorului. 

— Coroana care-ţi şade pe creştet e prevestitoarea 
unei misiuni măreţe. Ce vei face tu, încoronatule, peste 
spaţiul pe care-l vei avea în stăpânire? 

— Minunat viitor voi crea, răsună răspunsul. 

Tatăl întrebă din nou: 

— Şi de unde-ţi vei trage puterile şi inspiraţia, fiul 
meu, fiu încoronat al Creatorului? 

— Din lubire! 

lar întrebarea răsună încă o dată: 

— Energia lubirii peregrinează prin întregul Univers. 
Cum vei vedea tu reflecţia Iubirii Universului pe Pământ? 

— Există o fată, tată, şi pentru mine ea este 
reflecţia Energiei lubirii universale pe Pământ. 

Rostind acestea, cobori spre Liubomila şi, apucând-o 
de mână, se ridicară din nou, împreună, pe movilită. 

Cele două familii se uniră într-un sigur grup, se 
îmbrăţişară şi cu toţii glumiră şi râseră. 

Apoi, tânărul le mulţumi tuturor şi toţi începură să-şi 
sădească darurile vii în locurile arătate de el mai înainte. 

Ceilalţi, cărora nu le fu indicat dinainte un loc în 
care să însămânţeze, se porniră pe hatul terenului şi, în 
cântece de horă, aruncară în pământ seminţele aduse. In 
doar câteva minute, fusese deja însămânţată o minunată 
grădină. lar tânărul încununat, ridicând mâna, pronunţă 
din nou liniştit: 

— Creaţiile, omului de către Creator dăruite, să ne 
înconjoare şi să trăiască în prietenie cu noi! 

lar cei care pregătiră în dar animale, se apropiară de 
cabană aducând în braţe un motănel sau un căţeluş, un 
viţeluş de hăţuri sau un ursuleţ. Arga, prietenul lui 
Radomir, îi dărui murgul menit. 

Apoi împrejurul cabanei ridicară mici colibe din 
nuiele împletite. Mintenaş, reşedinţa temporară a celor 
doi se umplu de animale tinere. lar asta avea un sens 


grandios: amestecându-se între ele, dobitoacele aveau 
să trăiască veşnic în prietenie, având grijă şi ajutându-se 
una pe cealaltă. 

Primind darurile, tinerii le mulţumiră încă o dată 
tuturora, apoi cu hore şi cântece, după cum era obiceiul, 
începură vesela petrecere. Tinerii plecară fiecare la casa 
părintească, împreună cu rubedeniile. Două zile şi două 
nopţi nu aveau să se mai vadă în intimitate. 

In acest interval, cei mai iscusiţi meşteri ai satelor 
aduseră în noua gospodărie casa de lemn dinainte 
pregătită, ridicară acoperiş şi aştemură podele, astupând 
toate fisurile cu muşchi şi ierburi. lar femeile aduseră în 
casa cea nouă fructe dintre cele mai gustoase. Cele două 
mame aşternură patul cu o pătură de lână. Noaptea ce 
urmă se depărtară toţi de noua gospodărie. Energia 
lubirii plutea pe deasupra în aşteptarea tinerilor 
îndrăgostiţi. 


KKK 


Priveşte ce se întâmplă, Vladimir! Familia vedrusă, 
în acest caz a micuţei Liubomila, acceptase apariţia în 
fetiţă a sentimentului de dragoste ca pe un dar 
Dumnezeiesc. Reacţionase la ivirea acestui sentiment ca 
la apariţia unui nou membru al familiei, trimis de 
Dumnezeu, ca sprijin în educarea fetiţei. Poate, ca cel 
mai important sprijin! Astfel, bunica o ajutase pe fetiţă 
să înţeleagă ce aşteaptă de la ea măreaţa Energie a 
lubirii, prin gesturi simple, concrete, vorbind o limbă 
simplă, pe înţelesul copilei. 

lar fetita învățase cu inspirație ştiinţa şi 
înţelepciunea existenţei, îşi desăvârşise spiritul şi corpul. 

Ce primează în reuşita Liubomilei? Bunicuţa, magii- 
învăţători, fetiţa însăşi sau neostoita, măreaţa Energie a 
lubirii? 

— Cred că dacă s-ar elimina efortul Energiei Iubirii, 
toţi ceilalţi participanţi la educarea fetei ar fi putut atinge 


abia jumătate din rezultat. Însă nici fără ei, Energia 
lubirii, singură nu ar fi putut s-o călăuzească pe fetiţă pe 
calea cea bună. 

— Aşadar, s-a realizat creaţia colectivă, iar 
contemplarea ei a adus bucurie tuturor. E tocmai ceea 
ce vrea Dumnezeu de la om! 

— De acord. Ritualul cununiei, în sine, este de 
neîntrecut prin frumuseţea, înţelepciunea şi 
raționalitatea sa. De-ar fi să-l comparăm cu ritualurile de 
cununie moderne, ar reieşi că astăzi, noi ne-am 
transformat în nişte idioţi ocultişti! Ce le rămâne tinerilor 
după nunta modernă? Amintirea plimbărilor cu maşina la 
aşa-zisul foc veşnic, beţia de la bar sau restaurant, 
chiuiturile Amar, amar şi săruturile în public, irositoare 
de energie menită să conceapă copilul... 

In urma ritualului de cununie vedrus, tinerilor nu le 
rămâneau doar amintirile, ci o casă reală, cu drag 
ridicată de cei mai iscusiţi meşteri, o grădină plină de 
plante sădite de mâinile rudelor, ale prietenilor şi 
vecinilor după proiectul celor doi îndrăgostiţi. 

— Practic le rămânea un adevărat Spaţiu de lubire, 
un cuib viu, Dumnezeiesc, sacru, în care avea loc 
conceperea unui copil. 

Martorii ritualului de cununie vedrus nu erau doar 
doi, ca acum, ci erau toţi prietenii şi rudele, tot satul şi 
împrejurimile. lar ei nu semnau o bucată de hârtie, ci 
pământul, cu creaţii vii. 

La rândul lor, tinerii, vorbind de proiectul viitoarei 
lor Vetre de Familie, susțineau împreună un examen în 
faţa locuitorilor satelor. lar eu consider că examenul pe 
care-l susțineau ei, era incomparabil cu orice altceva. 
Teza de doctorand a unui doctor modem e departe de a 
putea fi comparată... 

Desigur, materializarea spaţiului viu, a casei, a 
gospodăriei şi frumuseţea gesturilor prin care se 
săvârşeau toate astea, sunt, fără îndoială, un factor. 
Priveşte, cine îi cunună pe tineri. Nu părinţii, nu o 
persoană oarecare de la oficiul stării civile sau un preot, 


ci oameni simpli, de cele mai multe ori văzuţi pentru 
prima şi ultima dată. , 

Liubomila îl încununează pe Radomir cu mâna ei! li 
pune pe cap coroana în văzul tuturor. Gesturi ca acesta 
le pot face doar adevărații copii ai lui Dumnezeu. Acest 
factor psihologic nu este atât de simplu pe cât poate 
părea la prima vedere. 

Cel care permite ca iubirea, să-i fie înregistrată de 
altcineva, de un oarecare, la nivelul subconştientului se 
eliberează deja de responsabilitatea destinului de mai 
departe al propriei familii. Liubomila, dimpotrivă, şi-a 
atras-o asupră.-i. 

Intre tinerii care astăzi îşi înregistrează căsătoria şi 
Dumnezeu se află multe convenţii: binecuvântarea 
părinţilor şi înregistrarea la oficiul stării civile, preotul din 
biserică... Intre Dumnezeu şi tânărul cuplu vedrus nu se 
interpunea nimeni. Prin urmare, căsătoria lor putea fi 
binecuvântă doar de Dumnezeu însuşi. lar El făcea asta 
printr-o reală manifestare chiar înainte de apariţia 
cununii. El le trimitea tinerilor lubirea reciprocă. Vedruşii 
ştiau s-o primească şi s-o facă veşnică. Dar ce se 
întâmpla înainte de conceperea copilului în epoca 
vedrusă? 


Procrearea 


Se tinu ritualul cununiei. Însă tinerii nu se aruncară 
iute în pat, pentru a se deda la binecunoscutele treburi 
din prima noapte de căsnicie, de după o nuntă de beţie. 
Rudele nu-i obligau să meargă la culcare, ca apoi să 
arate tuturor celor prezenţi la nuntă lenjeria însângerată, 


mi tza (pipe dia e 


aşa cum se face încă, în ritualurile nupţiale din multe 
locuri, mai ales prin Caucaz. 

Fiecare dintre cei doi îndrăgostiţi merge la casa 
părintească. Doarme, face baie. lar aceste gesturi au un 
sens important. 

Ei trec prin emoţii puternice, legate de prezentarea 
proiectului Vetrei, emoţii asociate cu cununia în sine, în 
tot acest timp dedicându-se pe deplin unul celuilalt şi 
aflându-se în culmea emoţiilor, fie ele plăcute, dar 
extrem de tensionate. 

Se odihnesc şi dorm în casa părinţilor, bineînţeles, 
gândindu-se unul la celălalt. 

Două zile mai târziu are loc prima lor întâlnire ca soţ 
şi soţie. In acest moment, totul e pregătit pentru 
procrearea copilului, însă secretul nu stă în bunăstarea 
materială. Clar lucru: şi casa, şi ocolul pentru animale, şi 
grădina, şi livada - toate sunt importante. Insă, tot atât 
de importante sunt şi starea fizică şi sufletească a 
tinerilor. 

Radomir se deşteptă înainte de ivirea zorilor. Nu mai 
trezi pe nimeni; îşi puse cununa şi îşi luă cămaşa brodată 
de mama lui, apoi alergă spre pârâuaşul ce se înfiripa 
din izvoraş. 

Luna îi lumina calea în zori, iar şiraguri de stele încă 
mai sclipeau în înalturi. 

Se spălă în pârâiaş, îşi trase pe el cămaşa şi porni 
grăbit către creaţia-i dragă. 

Şi iată-l că stă singur în locul în care nu demult se 
ţinuse frumoasa sărbătoare a celor două sate, loc de 
visul său zămislit. 

Ce forţă pot avea sentimentele şi senzațiile ce-l 
încearcă pe om în acele momente? Cel ce nu a trăit 
niciodată aşa ceva nu poate înţelege. 

Se poate spune că în om iau naştere sentimente şi 
senzaţii Dumnezeieşti. Şi creşte intensitatea mult 
aşteptatei şi doritei raze de lumină, în care... 

Dar, iat-o şi pe ea! Ea, frumoasa lui, Liubomila! 
Luminată de razele răsăritului de soare, ea alerga la 


întâlnirea cu el şi cu creaţia lui. 

Spre Radomir se îndrepta acum o autentică viziune. 
Perfecţiunea nu are limite - e drept - însă, pentru cei doi, 
timpul se opri brusc. 

Au intrat în casa cea nouă prinşi în voalul 
sentimentelor lor... 

Pe masă erau aşezate bucate, iar din aşternutul 
brodat se ridicau arome îmbătătoare, de flori uscate: 

— La ce te gândeşti acum? — îl întrebă ea cu un 
susur fierbinte. 

— La el. La viitorul nostru copil, răspunse Radomir 
cutremurat,  privind-o pe Liubomila. — O, cât de 
frumoasă eşti! 

Şi fără să se poate abtine, îi atinse delicat umărul şi 
obrazul cu mâna. 

Şi nu fu doar bucuria cea ce-şi făcu loc în sufletul lui 
Radomir şi al Liubomilei; acum cei doi se priveau cu 
admiraţie în ochi. 

„Soţul meu” - şopti cu voce ascunsă, ca pentru sine, 
Liubomila - „Soţul meu, mulţumesc Cerului şi Universului 
întreg”. „Câtă fericire le dăruieşti tu oamenilor - o nouă 
viaţă din lubire zămislind - şi lui Dumnezeu cel drept!” 

„Soţia mea...” - gândi Radomir privind-o pe 
Liubomila. Işi acoperi ochii, îi descoperi şi o privi din nou, 
aşa... de parc-ar fi privit-o pentru prima oară pe 
neaşteptate. De parcă în faţa lui s-ar fi aflat cea mai 
minunată viziune din lume. Viziunea celei mai de seamă 
zeițe! Doar că nu era deloc o viziune... Liubomila era 
aievea o zeiţă. 

Respirația arzătoare a lubirii îi învălui pe amândoi și- 
i purtă pe culmi nevăzute. 

Nimeni, în milioane de ani, nu ar putea descrie 
amănunţit ce li se întâmplă celor doi atunci când, într-un 
avânt de lubire reciprocă izbucnind, cu gând la zămislire, 
se contopesc într-unul singur, dând viaţă unei fiinţe 
asemănătoare lor şi lui Dumnezeu. 

Insă oamenii-zei din cultura Vedică ştiau bine că 


după ce se săvârşea minunea inexplicabilă - uniunea 
celor doi - amândoi rămâneau ca şi-nainte, singuri. 

Şi totodată, în clipă de mister, tresare Universul la 
văzul viziunii! Sufletul pruncului păşeşte desculţ pe stele, 
punând picioruş după picioruş, se-ndreaptă către 
Pământ, spiritu-şi cu al celor doi, într-unu' singur să le 
unească. 

Răsăritul prevestea o zi fericită. Soarele se ridică 
peste pământ şi cu o rază subţirică lumină locul zeilor 
pământeni. li lumină cu strălucirea invizibilă şi 
binecuvântată a Energiei lubirii - darul lui Dumnezeu 
pentru zeii de pe Pământ. Şi Energia lubirii jubilă! Să aib- 
o rațiune, oare, ea? Sigur că are! Ca de altfel, toate 
celelalte sentimente, este şi ea o particulă raţională, de 
Dumnezeu considerată cea mai importantă dintre toate. 
Când Dumnezeu făuri măreaţa-l Creaţie - Pământul - îi 
vorbi lubirii: 

— Grăbeşte-te, lubirea Mea, grăbeşte-te şi nu pune 
la îndoială. Grăbeşte-te cu ultima ta scânteioară şi-i 
încălzeşte pe toţi viitorii Mei fii şi fiice! 

Acum, când Radomir şi Liubomila zămisliră în iubire, 
lubirea i se adresă lui Dumnezeu: 

— Tu, Măreţe Creator nu eşti vizibil, dar ai Tăi fii da. 
La rândul meu, nici eu nu eram vizibilă, însă acum mă 
văd oglindită în chipurile fiilor Tăi. Ei sunt ai Tăi şi, 
totodată, parcă şi ai mei. Aş vrea să le legăn copiii, ca 
să-nţeleg cum ai putut Tu, Măreţe Creator, toate astea 
să le prevezi, dăruindu-mă în întregime, fără să fi ţinut 
pentru Sine nimic. Cum ai ştiut să  prevezi 
binecuvântarea terestră? Să Te arăţi în toată gloria şi 
măreţia Ta, dinaintea copiilor Tăi! 

Prin foşnetul abia perceptibil al vântului, Dumnezeu 
îi răspunse lubirii: 

— Nu îndrăznesc pe-ai mei Fii să-i deranjez de la 
măreaţa şi inspirata lor creaţie, iar tu, lubirea mea, nu le 
pârjoli inimile tinere cu focul bucuriei tale. Eu mi-amin- 
tesc cum mă pârjoleai pe mine cu-a ta binefăcătoare 


energie. Şi-acum simt că faci la fel cu-ai noştri fii. 

— Dumnezeul meu, eu nu-i pârjolesc, ci doar îi 
încălzesc. Când ai spus copiii noştri, eu am tresărit un 
pic, ; doar pentru un moment, şi energia mea a crescut 
puţin, dar eu i-am protejat şi nu i-am pârjolit. Ai spus 
copiii noştri, prin urmare, puţin-puţin, ei sunt şi ai mei. 

— Cei care-n iubire se vor naşte, vor înţelege cine e 
mama, cine e tata. 


KKK 


— Vladimir, bineînțeles, nu-i uşor, însă tu încearcă 
să-nțelegi. La procrearea copiilor la vedruşi, nu legătura 
intimă era importantă. lar ceea ce fac oamenii astăzi în 
aşternut, numind acţiunea lor a face dragoste, doar 
jigneşte lubirea şi-L înjoseşte pe Dumnezeu. Plăcerea 
jinduită o primesc doar pentru o clipă, iar aceasta, cred 
eu, nu se poate compara, nici pe departe, cu aceea pe 
care Dumnezeu i-a ursit-o omului. 

Vedruşii nu vedeau unii în ceilalţi obiectul plăcerii 
carnale, ci cu totul altceva. 

Când în Liubomila şi Radomir se ivi dorinţa de a 
zămisli, ei nu-l văzură pe copil ca pe cineva din afara lor. 
Cultura sentimentelor din acele vremuri era diferită. 
Indrăgostiţii - soţul şi soţia - vedeau copilul unul în 
celălalt, de asta tandreţea pentru ei era cu totul diferită. 
Pe ei nu-i atrăgea plăcerea împerecherii. li îmboldea 
măreaţa aspirație de a crea. 

Radomir o îmbrăţişă pe Liubomila ca pe copilul său. 
Îi mângâie tandru părul cu mâna, îi atinse pieptul elastic, 
îi mângâie umerii şi-i sărută palmele. Ea îi atinse cu 
mâinile faţa şi umerii. Îl apucă uşor de gât şi-l strânse la 
pieptul ei, de parcă ar fi strâns propriul copil... 

Există multe tratate în lume care încearcă să-i 
înveţe pe oameni cum să se comporte în intimitate, însă 
nu a existat şi nu va exista niciodată unul în măsură să 
descrie actul concepţiei la vedruşi. 


Corpurile îndrăgostiţilor nu jucau rolul principal. 
Corpurile îndeplineau doar dorinţele şi  năzuinţele 
oamenilor. În timpurile acelea, oamenii se aflau în altă 
dimensiune, iar atunci când săvârşeau măreţul act, se 
întorceau pe Pământ. Satisfacţia ce-o primeau nu era 
vremelnică, ci rămânea cu ei pe veci şi, oarecum, îi 
ridica pe o treaptă superioară pe scara supremaţiei 
umane. 

Dar iată că s-a săvârşit! Radomir, ca în transă, de ca 
şi cum nu s-ar fi întors din acea dimensiune mai înainte 
invizibilă lui, o sărută pe Liubomila ca pe un nou- născut, 
apoi se afundă într-un somn ferice. 

„.„. Liubomila nu dormea. Simţi că acum, în ea să- 
lăşluia o particulă neobişnuită. Se ridică din pat şi se 
apropie de fereastră. Soarele strălucea şi dividea 
pervazul în două părţi: una luminată, una umbrită. 

Liubomila trasă cu degetul linia de uniune dintre 
lumină şi umbră, scoase şiretul de in de la încheietura 
mânecii şi-l aşeză pe linie.  Vedruşii  însemnau 
întotdeauna ziua şi momentul procreării. 

Apoi, în locul unde se ţinuse cununia, se sădea un 
pom cu trunchiul drept. In faţa acestuia se sădea un al 
doilea, exact în momentul când lumina şi umbra 
proiectate pe pervazul ferestrei de copac, coincideau cu 
şiretul de in. Al doilea pom se sădea la umbra primului. 
Prin asta, ei îşi aminteau întotdeauna momentul 
zămislirii copilului. lar horoscoapele calculate pe baza 
acestui moment erau mult mai exacte. Cu toate că 
vedruşii cunoşteau dispoziţia planetelor şi efectul lor 
asupra corpului uman, contrar planetelor, puteau săvârşi 
multe acţiuni de succes, deoarece posedau o energie 
măreaţă. 

Ulterior, între aceşti copaci se turna apa de la 
naştere şi se îngropa placenta. Omul matur se culca în 
acest loc în ziua de naştere. Poziţiile planetelor variau 
uşor de la an la an, astfel că omul, în timpul somnului din 
această noapte, primea toată informaţia venită din 
Cosmos. Nu la nivel conştient, ci, mai degrabă, 


subconştient, la nivelul sentimentelor. Toată informaţia 
din clipa creaţiei terestre a lui Dumnezeu. lar dacă exista 
vreo infirmitate sau vreo grijă, în această noapte, somnul 
le alunga. Insă, arar se întâmpla ca trupul vedruşilor să 
fie atins de infirmităţi. 

Acest loc al zămislirii lor îi ajuta la somn şi, 
îndeobşte, la asimilarea viziunii asupra lumii. 


Telegonia poate fi biruită 


— Anastasia, am auzit că magii puteau birui 
fenomenul telegoniei, adică urmările sexului pre-marital. 
Dacă o femeie a făcut sex înainte de căsătorie, primul 
bărbat, după cum se ştie acum, cu siguranţă va influenţa 
aspectul şi caracterul copilului conceput cu un alt bărbat, 
de exemplu, cu soţul femeii. 

Dacă aceştia, înainte de procrearea copilului, ar 
săvârşi ritualul cununiei despre care ai vorbit tu, efectele 
relaţiei pre-maritale la femei ar putea fi eliminate odată 
pentru totdeauna? 

— Vladimir, copilul nu e musai să semene 
întotdeauna cu primul bărbat. Uneori, se întâmplă ca 
intensitatea evenimentelor, percepţia sentimentelor, să 
şteargă informaţiile anterioarelor relaţii nereuşite. La 
vedruşi există un ritual care poate şterge informaţiile 
vechi, inutile. Acesta purifică bărbatul şi femeia. Doar 
trei gânduri trebuie să ia parte. Ale cui sunt aceste trei 
gânduri, ghiceşte singur. 

— Mai bine spune tu, Anastasia. Mie şi aşa, de la 
atâta informaţie, îmi fierbe creierul. 

— Bine, îţi voi spune, însă e important ca oamenii să 
înveţe să tragă singuri concluziile necesare. 

— Intr-o zi vor învăţa, însă acum, mai bine 
povesteşte tu. E o chestiune importantă. 

— Aşadar, pune întrebarea completă despre ceea ce 
te interesează! 

— Ce înseamnă, completă? 

— Vladimir, tu ştii bine că acest fenomen nu le 
afectează numai pe femei, ci în egală măsură şi pe 
bărbaţi. Relaţiile bărbatului dinainte de căsătorie au 
exact acelaşi efect asupra viitorului copil. Şi o fecioară 
curată poate da naştere unui copil străin, dacă bărbatul 
nu este virgin. Tu ştii despre asta, Vladimir? 

— Da, Anastasia, din păcate, ştiu. Am citit despre un 


soldat care, întorcându-se din armată, s-a îmbătat la 
gară şi s-a culcat cu o prostituată asiatică. S-a întors 
acasă în sat şi s-a însurat cu fata care l-a aşteptat, după 
care aceasta a născut un copil saşiu şi cu pielea 
măslinie. Toţi au învinuit-o pe fată, cu toate că prin 
împrejurimi nu trăia niciun asiatic. Dar eu am crezut că 
nu e musai să vorbim despre bărbaţi. 

— Va trebui neapărat să vorbim despre bărbaţi, 
deoarece ei joacă un rol esenţial în acest ritual. 

lată în ce constă ritualul. In locul în care cei doi soţi 
locuiesc împreună, bărbatul va trebui să pregătească un 
aşternut sub cerul înstelat. Un aşternut pentru el şi 
pentru soţia lui. Vor trebui să postească timp de trei zile 
şi să doarmă sub cerul liber. În fiecare seară, înainte de 
culcare, el va trebui să o spele pe soţie şi, totodată, şi pe 
sine, cu apă de izvor. Pe ea să o şteargă de apă cu o 
pânză de in, în timp ce el nu se va şterge, ci va înlătura 
picăturile de apă cu mâinile. Va trebui să se bage ud în 
aşternut alături de soţie. Nu vor întreţine raporturi intime 
în aceste trei zile. 

Dormind sub cerul înstelat, chiar din prima noapte 
vor trebui să-şi ceară iertare unul celuilalt pentru trecut 
şi să-şi plănuiască viitorul copil. 

Bărbatul va trebui să-şi închipuie că pruncul îi va 
semăna soţiei, iar ea că-i va semăna lui. 

După aceste trei zile, ei pot avea raport intim. 
Planetele vor şterge din ei informaţia despre trecut şi 
despre copiii neconcepuţi. 

Dar, înainte de a intra în relaţia intimă, bărbatul va 
trebuie să încununeze femeia. În ritualul vedruşilor, 
acest lucru îl face fecioara: ea îi pune coroana pe cap 
alesului. În acest ritual, însă, va fi bărbatul cel care va 
încununa femeia. 

Acest ritual nu este obligatoriu pentru cuplurile care 
au căutat împreună locul pentru viitoarea lor vatră şi, 
găsindu-l, au început să locuiască acolo. 


— Ori căutarea în sine, ori rânduiala celor trei zile îi 
va purifica, dacă în tot acest timp se vor gândi la viitorul 
prunc, fără să-l conceapă... 

— Anastasia, şi al treilea gând? Tu ai spus că sunt 
necesare trei gânduri simultane. 

— Da, aşa am spus. Şi, în acest caz, cele trei 
gânduri au fost toate. Deja în a treia noapte în care 
bărbatul cu femeia au dormit sub cerul liber, ei au fost 
ajutaţi cu gândul său de viitorul prunc. 

— Şi unde era el? 

— Acolo unde toţi copiii aşteaptă conceperea 
dinaintea întrupării terestre. 

lată, acesta este ritualul pe care marele mag l-a 
întocmit şi l-a dăruit oamenilor, bucurându-se de cât de 
efficient i-a reuşit. După acest ritual, familiile fericite au 
devenit tot mai numeroase. 

Ai înţeles tot, Vladimir? Le vei putea povesti 
oamenilor despre acest ritual? 

— Sigur că am înţeles şi le voi povesti totul. 

— Şi nu vei adăuga nimic la povestea mea? 

— Nu, nu voi adăuga. 

— Atunci, nici ritualul nu v-a fi eficient. 

— Cum? De ce? 

— Pentru că nu va fi inclus şi gândul strămoşilor. 

— Da, mi-amintesc. Bunicul mi-a vorbit despre asta: 
că noi va trebui neapărat să ne mărturisim dinaintea lor. 
Eu o să le amintesc asta cititorilor. Cu toate că nu-mi 
este prea clar de ce tocmai generaţia noastră să se 
mărturisească. Că doar nu am ocultat şi distrus noi 
cultura lor. 

— Bineînţeles, se poate spune şi nu noi, însă mult 
mai bine ar fi dacă am avea alte gânduri. 

— Care? 

— Generaţia noastră are imensa onoare şi 
binecuvântare de a întoarce cultura strămoşilor noştri, 
de a lega firul curmat, cu ei. Doar atunci se vor dezvălui 
marile secrete în om. Numai atunci, gândurile acestora le 


vor fi de ajutor alor noastre. Acum, gândurile lor, din 
lipsa noastră de înţelegere, sunt nevoite să se confrunte 
cu noi. 


Psihologia procrearii şi venirii 
pe lume a Omului 


Legat de această chestiune, trebuie remarcat din 
capul locului că, după informaţia Anastasiei, procesul de 
concepere, graviditatea şi naşterea omului sunt, în 
principiu, procese psihologice şi nu fiziologice, cele mai 
înalte creaţii comune ale bărbatului cu femeia. Fructul 
efortului gândurilor, sentimentelor şi  intelectelor 
cuplului. 

Inițial, pe mine, această afirmație m-a pus în 
încurcătură şi cred şi că-i va pune şi pe mulţi cititori, prin 
urmare voi reproduce o discuţie mai detaliată pe 
marginea acestui subiect. 

— Anastasia, cum se poate afirma că acesta e 
îndeosebi un factor psihologic? Fătul real, material se 
dezvoltă în uterul mamei. Femeia suferă schimbări 
fiziologice reale, uneori dureroase. Pe tema gravidităţii şi 
naşterii copilului, au fost scrise multe cărţi ştiinţifico- 
populare, în care se descrie detaliat ce şi cum trebuie să 
facă femeia gravidă, şi-anume în plan fiziologic. De aici 
reiese că pe prim plan stă fiziologia. 

— Da, această opinie s-a înrădăcinat profund în 
conştiinţa societăţii umane, acesta este un fapt nefericit, 
care mărturiseşte că partea importantă din componenţa 
omului, a/ doilea Eu, este împinsă pe planul doi sau este 
eliminată cu desăvârşire. Din acest motiv vin pe lume 
oameni care, ca esenţă, sunt departe de a-l semăna lui 
Dumnezeu. 

Judecă singur, Vladimir! Fătul trăieşte şi se dezvoltă 
în pântecul matern nu pentru că cineva a scris unele 
lucrări ştiinţifice pe această temă, ci pentru că aşa a fost 
gândit de Creator, de natură. Amestecul în acest proces 
de înalt nivel nu înseamnă altceva decât înlocuirea 


omite (ete Mda e 


naturii şi perfecțiunii cu artificialitatea şi imperfecţiunea. 

Fiziologia de formare a trupului uman este 
programată de Creator şi poate să decurgă de la sine, 
fără ca mama şi tata să fie împovăraţi cu ghidarea 
acestui proces. 

Psihologia şi filozofia naşterii este un proces net 
superior şi este în întregime stăpânit de mamă şi tată. 
Este creaţia comună a Creatorului cu omul. 

Durerea care survine în momentul naşterii unui copil 
indică abordarea psihologică eronată a părinţilor a 
procesului de naştere. 

În ambientul natural, multe animale îşi nasc puii şi 
nici nu suferă, nici nu pier. Nici pentru creaţia Sa iubită 
— Omul - Creatorul nu a putut concepe suferinţa. Aşa 
cum nici părinţii iubitori nu concep suferinţa pentru copiii 
lor. 

Cu îndeplinirea celei mai înalte sarcini predestinate 
- zămislirea omului Divin - Creatorul a însărcinat-o pe 
femeie, cea care poartă pruncul Divin în pântecele ei. 
Recompensele sunt sentimentele de beatitudine şi 
valurile de încântare din timpul naşterilor, iar nu durerea. 
Dimpotrivă, naşterea omului trebuie să fie un proces 
fericit şi plăcut. 

Omul, înşelat de ştiinţele oculte, sugestionat de 
întuneric, prin gesturile sale greşite, a transformat 
naşterea pruncului într-o durere pentru mama acestuia, 
iar pentru el un şoc de moarte. 

— Ce treabă are aici şocul, mai ales unul de moarte, 
pentru prunc? El doar se naşte. 

— Aşa e, se naşte. Insă nu înţelege cum de, în 
timpul acestui act, ceva oribil îl împinge afară din spaţiul 
plăcut şi desăvârşit şi de ce mama lui suferă şi simte 
durere. Durerea mamei îi provoacă mari suferinţe 
pruncului. 

— Se poate naşte fără nicio durere? 

— Nu doar nedureros, ci cu măreaţă şi plăcută 
încântare şi fericire. 


— Medicina modernă e capabilă deja să asigure o 
naştere aproape fără dureri, cu ajutorul anesteziei. 

— Anestezia reduce durerea mamei, dar amplifică în 
noul-născut suferinţa sufletească, întrucât pe timpul 
anesteziei, el pierde contactul cu mama. Frica îi va 
genera această stare şi nesiguranța în sine, astfel încât, 
acestea vor dăinui în el până la maturitate, uneori chiar 
până la o vârstă înaintată. Toate acestea nu-i vor 
permite să se nască din nou. 

— De ce se întâmplă asta? 

— Pe perioada cât trăieşte în pântecul mamei, omul 
se simte confortabil, plăcut, mult-aşteptat şi liniştit. La 
nivel fizic, el primeşte toate cele necesare. Lipsa 
problemelor pe care le întâmpină omul în viaţa 
contemporană, îi permite să perceapă structura 
Universului. 

In timpul celor nouă luni de la crearea lumii pentru 
el, copilul va primi toată informaţia despre extraordinara 
structură a Universului şi despre predestinarea omului. 
Lumea din uterul matern este pentru el minunată şi 
infinită. 

Şi, brusc, ceva încearcă să-l împingă în mod brutal 
afară din măreaţa binecuvântare. Toate femeile cunosc 
momentul: începerea contracţiilor. Par inevitabile şi, din 
acest motiv, oamenii nu se mai gândesc la ceea ce simte 
pruncul în timpul lor. Puţine femei ştiu azi că pruncul nu 
trebuie speriat. Ba, dimpotrivă, în timpul durerilor facerii, 
pruncul trebuie mângâiat, cu el trebuie să se vorbească, 
să se comunice şi trebuie invitat să vină pe lume. Şi că, 
în acest timp, la durere, îndeobşte să nu se gândească. 

El va auzi chemarea mamei şi a tatălui său, va 
considera apăsarea ca pe o alintare şi o chemare, va dori 
să cunoască necunoscutul, va veni pe lume din proprie 
dorinţă. 

Dorinţa spontană de a veni pe lume, poartă cu sine 
o importanţă vitală. Informaţia primită de la Dumnezeu 
în timpul acestor naşteri se va conserva întreagă în copil. 


Când femeia are frică de durerile facerii, frica se 
transmite la fiinţa umană din uter. 

Când femeia are dureri la naştere şi se gândeşte 
doar la sine, omul din uter suferă dublu, se simte 
abandonat şi, cel mai important, neajutorat şi neocrotit. 
Aceste sentimente sunt dăunătoare şi netrecătoare. Ele 
şterg informaţiile obţinute anterior cu privire la structura 
Universului. Le şterg, deoarece sunt contradictorii cu 
acestea. Prin aceste naşteri, pentru prima oară în viaţă, 
omul se simte o nulitate, supus oareşicăror forţe şi nu 
stăpânul Universului. 

Se naşte corpul omului, dar nu se naşte în el duhul 
stăpânului şi al bunului Creator. Acest om nu va deveni 
asemănător lui Dumnezeu, ci va rămâne sluga altor 
esențe, toată viaţa va continua să încerce să se 
elibereze de robie, însă în zadar. 

La fel, împărații lumii şi preşedinţii, laolaltă cu 
gărzile lor, sunt tot sclavi. Se comportă de ca şi cum ar 
rezolva chestiuni importante, încearcă să-şi afle fericirea, 
însă tot nefericite şi deznădăjduite le rămân vieţile, apă 
şi aer înnegrind. 

Gândul de deznădejde insuflat de suferinţa din 
timpul acestor naşteri, împiedică societatea umană să 
facă alegeri demne. 

— Da, oribil tablou această naştere... Posibil că nu 
întâmplător recurg astăzi unele femei la naşterea prin 
cezariană? In acest caz nu se mai întâmplă toate astea. 
Tu ce crezi? 

— Se întâmplă. Această metodă cu greu poate fi 
numită naştere. Seamănă mai degrabă cu o simplă 
operaţie. Cine aduce omul pe lume în acest caz? Mama 
care nu l-a născut sau chirurgul care a operat corpul ca 
să scoată pruncul? 

Incă nevenit pe lume, pruncul pierde brusc 
contactul cu mama, prin urmare cu întreaga structură a 
Universului. Şi-apoi îl scot siluit din uter. De ce? Unde? Şi 
de ce atât de dur? De ce nu depinde nimic de el? 


Întreaga lume se năruie pentru el! 

Pe lume a venit un copil. Aşa consideră oamenii, în 
timp ce el, în momentul naşterii, se simte ucis. Omul- 
prunc a rămas, chipurile, în viaţă, în timp ce de fapt i-a 
rămas viu doar trupul. Al său a/ doilea Eu, particulele 
esenței sale spirituale ucise, şi-l va căuta întreaga viaţă. 
lar de acest lucru vinovaţi sunt mama şi tatăl său. 

— Anastasia, din cât înţeleg eu, de femei şi de 
modul în care procreează şi nasc copiii, depinde viitorul 
urmaşilor lor şi viitorul întregii civilizaţii umane. E 
adevărat? 

— Da, Vladimir, aşa este. Şi nu într-o mai mică, ci 
egală măsură, naşterea omului depinde şi de tată, de 
soţ. 


Când pe lume pruncul Ñ 
este adus de bărbat... 


— Stai, stai, Anastasia, explică, ce vrei să spui cu 
cuvintele adus pe lume de bărbat? Că doar, bărbatul nu 
poate naşte. Din punct de vedere fiziologic, nu este apt 
să nască. 

— Tocmai în asta constă subterfugiul. Prin 
inocularea în marea majoritate a oamenilor a ideii că la 
naştere important este procesul fiziologic, a fost eliminat 
din procesul naşterii măreţul spirit al Tatălui-Creator. Mai 
exact spus, a fost eliminat Dumnezeu-Tatăl. Lipsa Lui s-a 
reflectat asupra femeilor prin durerea facerii, ulterior 
prin suferinţa umană. 

— Explică mai amănunţit, care este rolul bărbatului 
la naştere şi de ce eliminarea lui este echivalentă 
eliminării lui Dumnezeu? Bărbatul-tată ar trebui să 
participe la naştere? 

— Nu e musai ca bărbatul să ia parte la naştere, ar 
fi de ajuns doar să-i fie alături femeii. Oricum, nu asta e 
menirea importantă a unui tată. 

— Atunci care e? 

— Ca să înţelegi, trebuie să realizezi că uterul 
matern hrăneşte trupul fătului conceput împreună cu 


bărbatul iubit. Hrăneşte trupul, e important, însă nu 
uterul este elementul principal. 

Fătul reacţionează la starea mamei şi la 
sentimentele ei, totodată, şi în egală măsură, şi la ale 
tatălui. 

Când soţul vorbeşte cu soţia însărcinată, fătul nu 
înţelege cuvintele părinţilor, nu pătrunde pe deplin 
sensul celor spuse, însă simte la nivel subtil sentimentele 
părinţilor săi. 

Bărbaţii, uneori, mânaţi de sentimente de tandrete, 
mângâie pântecele soţiei şi îşi lipesc urechea de el, 
pentru a auzi mişcarea fătului. Aceste atingeri îi sunt 
plăcute femeii. Copilul din ea nu le simte la nivel fizic, ci 
le percepe la un nivel mult superior. 

Fluxurile de sentimente venite de la mamă şi de la 
tată ajung la făt, care le primeşte cu bucurie măreaţă şi 
cu fericire. 

La nivel senzorial, fătul citeşte şi gândurile. Când 
părinţii se iubesc, îşi aşteaptă copilul în înţelegere şi se 
gândesc la el, atunci acesta, aflându-se încontinuu, chiar 
din clipa conceperii, în câmpul energetic al părinţilor, se 
simte bine. 

Prin percepțiile mamei şi ale tatălui, fătul simte 
spaţiul înconjurător, dincolo de uterul matern. 

Dacă tatăl, aflându-se lângă femeia însărcinată, se 
va bucura de trilul unei privighetori, fătul din uter va 
simţi la rândul său cântul privighetoarei şi bucuria 
tatălui. După ce se va naşte şi va creşte, el se va bucura 
întocmai la fel ca în uter de trilul privighetoarei. 

Dacă mama şi tatăl se vor speria văzând un şarpe, 
atunci şi copilaşul născut se va speria la vederea 
şerpilor. Aflându-se în uter, el nu a văzut şarpele, însă 
informaţia celor văzute de părinţi se va păstra în 
subconştientul său pentru toată viaţa. 

Dacă tatăl îi va cânta cântece soţiei însărcinate, 
pruncul lor, crescând, va cânta la fel de bine ca tatăl său. 
Dacă tatăl se va gândi la stele, în urmaşul lor se va trezi 


x i 
De Vai 


interesul pentru stele. 

— Am auzit povestea unui compozitor care îi cânta 
adesea iubitei soţii însărcinate o melodie compusă de el 
la pianină. Apoi, acesta divorţă de ea, încă înainte ca 
pruncul să se nască. Femeia dădu copilul la o şcoală de 
muzică. Într-o zi îl auzi pe micuţ interpretând la pianină 
melodia lui taică-su. Surprinsă, femeia, la început gândi 
că fiul găsise pe undeva notele vechi, deoarece acea 
melodie nu mai fusese auzită la niciun concert, iar notele 
ei nu fuseseră publicate înainte. Când intră în cameră, 
văzu că fiul ei cânta fără partitură. Şi-atunci îl întrebă: 

— Cine te-a învătat această melodie, fiule? 

— Nimeni, răspunse băiatul, am auzit-o undeva, dar 
nu-mi amintesc unde. Îmi place. Îţi place şi ţie, mama? 

— Şi mie îmi place foarte mult, spuse femeia şi-l 
întrebă din nou pe fiu: —Dar cum ai reţinut-o, devreme 
ce la şcoală, la început, tu, nici pe note nu puteai 
interpreta opere necunoscute? 

— Da, aşa e, însă această melodie am reţinut-o 
oarecum repede. De ca şi cum s-ar fi aflat undeva în 
mine. Eu vreau să o continuu şi să-i adaug tonalități noi. 

Băieţelul prelungi melodia tatălui său, auzită în 
uterul matern. Şi, ca şi tatăl lui, şi el deveni un 
compozitor. 

— Tu ai dat un exemplu bun, Vladimir, şi acesta nu 
este unicul. Multe exemple stau mărturie faptului că 
educaţia copilului va fi eficientă, dacă va fi începută 
chiar din pântecele mamei. Ba chiar un pic mai înainte 
de concepere. 

— Cum, mai înainte? Că înainte de concepere nu 
există nimeni! 

— Vezi, Vladimir, tu mi-ai vorbit despre telegonie. 
Despre faptul că pruncul născut, uneori seamănă cu 
primul bărbat din viaţa femeii şi nu cu cel cu care a fost 
conceput fizic. Acest fenomen grăieşte despre faptul că 
omul, chiar înainte să fie conceput, încă stând la coadă 
pentru a fi zămislit, citeşte deja informaţia tatălui. 


— Există o astfel de coadă? 

— Da. Imediat ce un bărbat şi o femeie au o 
apropiere intimă, în spaţiu ia naştere un duh pregătit să 
se încarneze în material. 

— Chiar şi în cazul în care apropierea a fost aşa... nu 
pentru a concepe un copil? 

— Duhul apare atunci când bărbatul simte plăcerea. 

— Vrei să spui, orgasmul? 

— Nu-mi place acest cuvânt, Vladimir, îndărătul său 
nu stă informaţia corectă despre esenţă. 

— Bine, fie, o plăcere. Dar tu poţi dovedi oarecum 
apariţia acestui duh? 

— Dovezile, Vladimir, le poţi găsi şi singur, de vei 
dori acest lucru. Unii pot pătrunde esenţa acestui 
fenomen doar din câteva cuvinte rostite, în timp ce 
pentru alţii pot fi necesari ani întregi, plini de dovezi. Şi 
chiar şi aşa e posibil să nu vrea să o pătrundă. 

— Dar ştiinţa modernă poate oferi cel puţin câteva 
dovezi indirecte în sprijinul a ceea ce vrei tu să spui? 

— Desigur. 

— Care ştiinţă? Biologia, genetica? Vreau să ştiu 
pentru a găsi mai uşor dovezile. 

— Vladimir, le poţi găsi lesne în fizică. 

— In fizică? Ce legătură are fizica? Tu ai vorbit 
despre spiritualitate; aici e vorba de ezoterism, nu e 
nevoie de fizică. 

— In fizică există legea conservării energiei. 

— Şi ce treabă are această lege? 

— In bărbat, în timpul apropierii intime de o femeie, 
creşte o energie neobişnuit de mare care, într-un anumit 
moment, se descarcă. Conform legii de conservare a 
energiei, aceasta nu poate să dispară pur şi simplu fără 
urmă, ci trece dintr-o stare în alta. In acest caz, 
cantitatea enormă de energie a bărbatului şi degajarea 
ei fulgerătoare formează un duh. 

_ — Da, este convingător, dar şi trist în acelaşi timp. 
Iti închipui câţi bărbaţi au creat aceste duhuri care nu s- 
au materializat? Cu siguranţă, sunt mai multe decât 


oamenii care trăiesc pe pământ. 

— Da, mult mai multe. 

— Ele suferă sau rămân nişte energii insensibile? 

— Ele posedă sentimente. Suferințele lor sunt 
neobişnuit de mari. 

— lar cele care şi-au aflat zămislirea, îşi simt 
imediat părinţii? 

— Da, imediat! Şi în egală măsură, atât pe mamă 
cât şi pe tată. 

In cele nouă luni în care fătul se află în uterul 
matern, părinţii îl pot învăţa multe. Nu trebuie să i se 
repete lecţia de două ori, deoarece el va reţine 
instantaneu toată informaţia recepţionată prin părinţi. 

Tatăl care deţine cunoştinţe depline, în toate cele 
nouă luni, de ca şi cum ar cloci, formează cel de-a/ doilea 
Eu, spiritual şi intelectual, al copilului. 

Tocmai tatăl este responsabil de cea mai înaltă 
componentă a omului şi în asta el joacă un rol similar lui 
Dumnezeu. 

Tatăl este cel care dă naştere componentei 
spirituale a omului. In toate cele nouă luni, tatii trebuie 
să implementeze un program care să formeze spiritul, 
caracterul şi intelectul viitorului om. 

— Tu, Anastasia, vorbeşti despre un program, 
despre tatăl care are cunoştinţe depline, despre procesul 
de educare a copilului aflat în uterul mamei... 

— Eu nu vorbesc despre educarea copilului de către 
tată, ci de naşterea lui. Tatăl nu-l educă, în realitate, el 
dă naştere celui de-a/ doilea Eu, nematerial, al viitorului 
fiu sau fiică. 

— In opinia mea, pe la noi nici nu există această 
noţiune. Şi, probabil, e păcat că nu există. La noi, rolul 
principal al tatălui în educarea copilului se încheie 
imediat după concepere. După actul de procreare, în cel 
mai bun caz, el poate ajuta soţia însărcinată la treburile 
gospodăreşti sau le poate asigura amândurora cele 
necesare. 

— Din păcate, aşa se întâmplă în majoritatea 


cazurilor. 

— În acest caz, cine formează partea cea mai 
importantă, spirituală, a omului, devreme ce tatăl nu-şi 
înţelege predestinarea? 

— Întâmplarea sau cine doreşte, cine o cunoaşte, 
urmărindu-şi prin asta scopurile. 

— Aşadar, reiese că bărbaţii care nu-şi cunosc pe 
deplin rolul în formarea viitorilor lor copii, începând cu 
momentul procreării, cresc oarecum nişte copii străini? 

— Din păcate, nu rareori se întâmplă aşa. 

La un moment dat am simţit cum mi se dezvăluie 
clar însemnătatea spuselor Anastasiei, şi pe fondul lor, 
întregul impas în care a nimerit viaţa noastră. Probabil, 
toate cataclismele sociale au loc tocmai din acest motiv: 
în majoritatea covârşitoare a cazurilor, chiar aflându-ne 
alături de copiii noştri, întreţinem puţine relaţii cu ei. li 
aruncăm în voia sorții, îi încredinţăm altora. lar pe durata 
dialogului cu Anastasia, deja situaţia mea personală, ce 
să mai spun de cea generală, chemă în mine sentimente 
triste, ba mai mult; tristeţe şi disperare, proiectate peste 
tot restul vieţii. N-am mai simtit nici măcar nevoia de a 
continua dialogul. 

— Ai pălit, Vladimir. Ochii ţi s-au stins... Ce ai? — 
întrebă Anastasia, văzând starea în care mă aflam. 

— Nu mă mai simt în stare să continuu. 

— Eu ştiu, mai mult sau mai puţin, ce s-a întâmplat 
cu tine. Dar îţi va fi mult mai uşor dacă-ţi vei defini 
singur motivele tristeţii. 

— Ce să mai definesc? E destul de clar şi aşa... Când 
am înţeles importanţa informaţiei tale, legată de 
naşterea copiilor, instantaneu am realizat că nici eu nu 
am luat parte îndeajuns de concret la naşterea fiicei 
mele, Polina. Doar că pe atunci, nici eu şi nici soţia nu 
ştiam cum ar fi trebuit să ne purtăm în cazul naşterii. Tu, 
însă, aceste informaţii le aveai; ai născut un fiu, apoi o 
fiică, în timp ce eu, din câte se pare, am rămas iar 
deoparte. Tu ştiai şi, cu toate astea, nu mi-ai vorbit la 


vremea oportună despre îndatoririle unui tată. Ba, mai 
mult, mi-amintesc cum mi-ai spus că eu, îndeobşte, un 
timp mai bine să nu-mi văd fiul, chiar şi după venirea lui 
pe lume. De ce te-ai comportat aşa, Anastasia? 

— E adevărat, aşa ţi-am spus, Vladimir. Dar judecă 
şi tu! Ce l-ai fi învăţat pe fiul tău, stând alături de mine 
nouă luni în taiga? Vrei să-ţi spun eu ce? 

— Ei bine, spune-mi! 

— Pe-atunci, tu mi-ai cerut să-mi părăsesc poieniţa 
natală din taiga, Spaţiul de lubire format de părinţii mei. 
Ai vrut ca eu să nasc la oraş, într-un spital. Ai spus, apoi, 
să-l dăm pe fiul nostru la grădiniţă, apoi la o şcoală bună, 
ca să facă din el un om de afaceri demn de a continua 
activitatea ta. 

— Da, aşa am spus, dar pe atunci nu ştiam prea 
multe. Apoi m-am împăcat cu ideea că tu nu poţi sau nu 
vrei să locuieşti în oraş. Insă, nici aşa, tu nu mi-ai propus 
să rămân lângă tine în taiga. 

— Dacă ţi-aş fi propus, ai fi rămas? 

— Nu ştiu, poate că aş fi rămas. 

— Şi ce ai fi făcut? 

— Ca oricare alt bărbat, m-aş fi îndeletnicit cu 
treburi gospodăreşti. 

— Dar tu, Vladimir, ştii bine că eu, aici, nu am 
nevoie de niciun ajutor fizic. Aici, totul e predispus 
pentru o folosinţă fără eforturi: şi aerul, şi apa, şi 
animalele şi plantele. Atunci când te-am întrebat despre 
treburile tale, vroiam doar să-ţi cunosc gândurile cele 
mai importante din timpul aşteptării fiului. Acum taci. Au 
rămas aceleaşi de atunci, la fel ca şi cuvintele. 

Erai pe punctul de a-ţi imputa că nu ai reuşit să mă 
convingi să merg să trăiesc în oraş. Ba, mai mult, ai 
clocit chiar şi un plan: cum să mă duci cu de-a sila să 
nasc în oraş. Aşa e? Recunoaşte! 

— Mda, mi-a trecut prin cap acest gând. 

— Acum, imaginează-ţi Vladimir, ce ar fi simţit fiul 
nostru de la aceste gânduri, generate de tatăl său. Mai 


ales că erau agresive. 

— Mda, nu cred că i-ar fi picat tocmai bine, înţeleg. 
Oricum, mă simt trist că acum... Din cât se pare, sunt un 
tată netrebnic. lar tu ai născut un fiu, apoi o fiică şi 
reiese că nici ei nu sunt desăvârşiţi. 

— Crede-mă, Vladimir, şi nu te frământa, nu fi trist, 
tu, pentru copiii noştri, eşti un tată desăvârşit. lar fiii 
noştri sunt reuşiţi. Băieţelul nostru e chiar un pic încărcat 
cu informaţie şi sensibilitate; străbunicul meu, Moise s-a 
străduit în acest sens, fără să se abţină de la nimic. 

— Cum aşa? Nu ţi-am fost alături în timp ce erai 
însărcinată, nu am pus la cale niciun program, nu am 
asistat la naşteri, pe copii nu i-am invitat să vină pe 
lume, dar, cu toate astea, tu spui că am rămas un tată 
desăvârşit. Doar că dovezile arată tocmai contrariul... 


Ritual pentru femeia 
care naşte în lipsa soţului 


— Civilizaţia vedrusă, Vladimir, cunoştea o 
multitudine de ritualuri. Cuvântul ritua/ nu se potriveşte 
întocmai pentru a descrie acele acţiuni, însă eu, pur şi 
simplu, nu găsesc alt cuvânt. Pentru a prescurta îl vom 
folosi pe acesta, doar că tu va trebui să înţelegi că 
ritualul vedruşilor, în limba contemporană, poate fi 
caracterizat prin acţiunea umană ştiinţifică şi raţională, 
bazată pe cunoaşterea tuturor energiilor universale în 
relaţie cu sufletul uman. Ritualurile, după cum ştii şi tu, 
erau implementate de tagma magilor şi marilor înţelepţi 
prin sincronizarea cu stelele. Generaţiile ulterioare le 
testau practic şi le îmbunătăţeau an după an. 

Printre toate aceste ritualuri, exista unul dedicat 
femeilor care urmau să nască copilul departe de soţ. 
Astfel de situaţii, chiar de erau foarte rare, se întâlneau 
şi în perioada civilizaţiei vedruse. Uneori, soţul era 
constrâns să plece la drum lung. Soţia lui însărcinată, 
rămasă acasă, săvârşea un ritual aparent simplu, dar de 
lungă durată şi de grea încercare pentru rațiune şi 
voinţă. Dacă dragostea femeii pentru tatăl pruncului era 
puternică, ea reuşea, de una singură, să dea viaţă unui 
copil desăvârşit. Dragostea — măreaţa energie - o ajuta 


în asta. 

— Care sunt acţiunile din care constă acest ritual? Și 
în vremurile noastre moderne există femei nevoite să 
poarte fătul singure şi apoi să nască în lipsa soţului. 
Ritualul de care pomeneşti tu le-ar putea fi de folos şi 
lor? 

— Femeia însărcinată, care se află departe soţ, în 
timpul celor nouă luni trebuie să comunice mintal cu 
fătul în numele tatălui său cel puţin câte trei ore pe zi şi, 
din când în când, să vorbească mintal cu soţul despre 
viitorul copil. Se pot avea şi opinii contradictorii, însă nu 
este admisă, sub nicio formă, agresiunea, nici măcar 
dacă părerile sunt contrare. Dialogul dintre cei doi părinţi 
trebuie să fie doar binevoitor, atât unul faţă de celălalt 
cât şi faţă de făt. 

Este de dorit ca acest dialog să aibă loc de fiecare 
dată în acelaşi moment al zilei. Comunicarea femeii cu 
copilul în numele tatălui poate fi împărţită în două părţi; 
dimineaţa şi seara. Cu circa 15-19 minute înainte de 
dialogul mintal al mamei cu fătul în numele tatălui, 
femeia trebuie să mănânce sau să bea ceva uşor 
asimilabil, prielnic sieşi şi fătului. 

Băutura consumată înaintea dialogului mintal, 
trebuie să fie aceeaşi de-a lungul tuturor celor nouă luni. 
Această băutură nu va putea fi consumată în nicio altă 
conjunctură, afară de cea a dialogului mintal. 

Eu, de exemplu, preparam o băutură din 
aproximativ o sută de mililitri de lapte de cedru, trei 
picături de ulei de cedru, puţin polen de flori. Luam apoi 
pe un bastonaş puţină miere, amestecam totul într-o 
piuă mică de lemn şi o beam cu sorbituri foarte mici. 

Băutura poate fi preparată şi din alte alimente, cu 
condiţia ca acestea să fie naturale, pur ecologice, 
elemente uşor digerabile de organismul femeii, utile şi 
pe placul fătului din uterul mamei. Este foarte important! 

Dacă băutura consumată de mamă nu va fi prielnică 
şi pe placul fătului, atunci acesta va asocia dialogul cu 


un fenomen neplăcut, refuzând ulterior tatăl şi 
împotrivindu-se dialogului cu el. 

După naşterea copilului, femeia va trebui să 
consume acea băutură pentru încă un timp oarecare, 
înainte de alăptarea în timpul căreia intenţionează să 
aibă un dialog în numele tatălui. 

In cazul în care copilul crescut nu mai suge laptele 
matern, iar tatăl încă nu s-a întors, băutura aleasă de 
femeie să nu-i fie dată în niciun caz copilului. Băutura îi 
va fi oferită în momentul primei întâlniri cu tatăl. 

Pe lângă toate astea, femeia trebuie să-şi aleagă de 
pe boltă o stea, prin intermediul căreia să comunice cu 
bărbatul iubit şi de care să-şi amintească în timpul 
fiecărui dialog cu fătul. 

Dialogând mintal cu fătul, femeia trebuie să-i 
prezinte, pe cât posibil fidel, imaginea tatălui: caracterul, 
intonaţia vocii, viziunea lui. Să nu se prefacă şi să nu-l 
laude. lar dacă în unele aspecte nu este de acord cu el, 
va trebui să-şi explice punctul de vedere, însă fără să fie 
agresivă, ci cu iubire. Să nu-l acuze pe el pentru 
neînțelegere, ci să se considere ca fiind nepregătită să 
asimileze sau să expună conceptul lui. Ori că ar trebui să 
mediteze mai atent asupra celor spuse de soţ. 

In timpul acestui dialog, femeia însărcinată să se 
mângâie pe pântece, sugerând prin asta gestul tatălui. 

Tot atât de important este ca, în timpul acestui 
dialog cu bărbatul, toate momentele negative, dacă 
acestea au existat înainte, să fie înlăturate. Să fie 
amintite doar clipele cele mai frumoase. 

In timpul celor nouă luni, femeia să se străduiască 
să fie cât mai izolată posibil. Atunci, copilul o va simţi pe 
ea şi pe tatăl său. Şi chiar dacă soţul-tată nu le este în 
vecinătate, copilul se va afla în aura lui. 

Dacă femeia va săvârşi toate aceste acţiuni ale 
ritualului, bărbatul se va întoarce la ea şi la copilul său. 
Şi chiar dacă dragostea lui era slabă sau lipsea cu 
desăvârşire, i se va înfiripa un neasemuit sentiment de 
iubire, care-l va îmbia la fapte binevoitoare. 


* „e pA 
vT e A e 
; E 


Efectul şi puterea acestui ritual le erau cunoscute 
multor femei vedruse şi, din acest motiv, magii se stră- 
duiră să-l şteargă din mintea femeilor şi să-l aplice numai 
atunci când erau convinşi de lipsa sentimentelor vicioase 
la acestea. 

— Care sentimente vicioase, Anastasia? 

— Folosindu-se de acest ritual, femeia îndrăgostită, 
dar sub puterea viciului, ar fi putut cuceri orice bărbat, 
chiar dacă acesta trăia deja cu o altă femeie. Ba, mai 
mult: chiar şi fără să aibă cu el un raport intim. 

— Cum fără intimitate? Fără apropierea intimă, nu 
se poate procrea. Şi-atunci, cui să-i vorbească ea despre 
tată? 

— Indiferent cu cine ar fi procreat, femeia ar fi putut 
dialoga cu fătul în numele celui iubit, prin asta 
atrăgându-l spre ea. Şi în acest caz, copilul la exterior ar 
fi semănat cu bărbatul iubit de ea şi nu cu cel cu care l-a 
conceput. Tu ar trebui să ştii deja asta, Vladimir, 
cunoscând fenomenul telegoniei. 

— Da, ştiu, dar de ce tu, Anastasia, dezvălui ceea ce 
au ascuns magii? Acum, unele femei vor începe să fure 
bărbaţii care le plac din sânul familiilor cu ajutorul 
acestui ritual. Aşa ceva nu trebuie publicat. 

— Poţi să-l publici fără teamă, Vladimir. Eu am 
eliminat un element din acest ritual, astfel încât, acum, 
nu va mai putea distruge familiile fericite. 

— Dar dacă tu ai reuşit să elimini acest element, 
cum de nu au reuşit şi magii s-o facă? 

— Magii nu ştiau cu ce să-l înlocuiască. 

— Magii nu ştiau, tu cum de ştii? Pe deasupra, tu, 
Anastasia, ai afirmat că magii verificau întotdeauna în 
practică eficacitatea ritualurilor lor. Tu nu ai avut cum s- 
o faci. 

— Ba, am putut. 

—Când? Pe cine??? 

Oh, Doamne! Brusc mi-am amintit cuvintele spuse 
cu mulţi ani în urmă de Anastasia. Atunci nu le-am dat 


nicio atentie, însă acum... lată acele cuvinte: 

„Eu, Vladimir, îţi voi întoarce respectul fiicei şi 
iubirea soţiei”. Incredibil, dar a reuşit! Atunci, de ce soţia 
nu este geloasă pe Anastasia şi de ce fiică-mea o 
respectă? Anul acesta mi-am vizitat familia. Anastasia a 
reuşit să facă ceva incredibil. Nu e clar cum şi nici cu ce 
forţe, dar a reuşit! 

Toate institutele din lume, luate împreună, care se 
mândresc cu cuceririle lor tehnologice, nu reuşesc să 
rezolve una dintre cele mai importante probleme din 
lume: să întoarcă iubirea şi respectul în familii. Ea poate! 
Dumnezeule! Ce cunoştinţe colosale, cu adevărat divine, 
pierde umanitatea? De ce? Cine poate da acest răspuns? 

lar Anastasia... câtă forţă de iubire are! Ceea cea 
făcut ea, va fi prețuit la un nivel mult mai înalt de 
urmaşii noştri decât de noi, cei de azi. Simţeam nevoia 
să fac ceva bun pentru ea; m-am apropiat de Anastasia, 
m-am aşezat într-un genunchi şi i-am sărutat mâna. Se 
lăsă şi ea în genunchi şi îşi strânse mâinile în jurul 
gâtului meu. 

l-am auzit bătăile inimii şi i-am simţit parfumul 
neobişnuit al părului, aroma îmbătătoare a respirației şi 
mirosul laptelui matern, ca cel al sânului mamei... Am 
şoptit: 

— Ce să fac ca să fiu demn de tine, Anastasia? 

Însă ea nu răspunse, îmi strânse mai puternic capul 
la pieptul ei. Destinul meu nu cunoscuse, probabil, 
secunde, ore şi zile mai fericite. 


Unde să naştem copiii? 


Îmi vine greu să scriu cu acest stil sec şi, totodată, 
să înţeleg la rece şi fără emoţii, unde ar fi mai bine 
pentru părinţi şi pentru prunc să aibă loc naşterile. In 
sala de operaţii a spitalului sau în mediul de acasă? 

Din câte ştiu eu, primele case de naşteri au luat 
fiinţă în Egiptul Antic şi în Roma sclavagistă. Serveau 
pentru sclavele gravide. 

După naştere, sclava rămânea de la cinci la nouă 
zile cu pruncul, după care se întorcea la muncă, venind 
la copil doar ca să-l alăpteze şi peste noapte. 

Această condiţie se prelungea de la şase la 
douăsprezece luni. Era diferită de la loc la loc şi 
depindea de raportul dintre stăpân şi sclavi. După 
înţărcare, copilul era luat sub ocrotire de către unele 
sclave-dădace, special instruite. Mai târziu, când copilul 
creştea, de educaţia lui se ocupau alţi sclavi, în funcţie 
de predestinaţia acestuia. 

De exemplu, băieţii erau încredinţaţi specialiştilor în 
arme. Aceşti soldaţi care nu-şi cunoşteau părinţii, 


Prea (terti time 
Ü 


trecând printr-o instruire fizică specială şi pregătire 
psihică, deveneau supuşi stăpânului lor. Din copilărie li 
se insufla ideea că acesta le era mamă, tată, îndeobşte, 
Dumnezeu. Pentru asta a fost instituită chiar o religie. 

Şi din cât se pare, situaţia antică este foarte 
asemănătoare celei contemporane: Casa de naşteri - 
grădiniţa - şcoala - institutul. Rezultatul - un sclav 
desăvârşit. lar dat fiind faptul că suveranul nu se vede, 
sclavul se simte liber, prin urmare nu se revoltă. 

Nobilimii Romei Antice şi a Egiptului, chiar şi clasei 
de mijloc, nici prin cele mai oribile coşmaruri nu le trecea 
prin cap să nască copiii în afara casei. 

Acasă chemau mai întâi moaşele, mai târziu doctorii 
şi prezicătorii. 

În Rusia, primele izbe de naşteri au fost gândite 
pentru prostituate. Uneori, femeile din această categorie 
mergeau să nască în şatrele de ţigani unde îşi şi lăsau 
progeniturile nedorite, spre educare. lar ţiganii le 
primeau. 

În genere, casa de naşteri e un nonsens. Reprezintă 
mărturia strălucitoare a pierderii instinctului matern la 
femei şi a rătăcirii nu numai a cunoştinţelor primordiale, 
ci şi a culturii elementare a simţurilor, la omul 
contemporan. Rătăcirea iubirii autentice faţă de femeia 
şi copilul său, cât şi faţă de o parte din sine şi de propria 
perpetuare. 

Copilul născut într-o casă de naşteri nu poate fi doar 
al vostru. El mai este şi al altcuiva. Procesul de naştere 
implică procrearea, sarcina şi venirea pe lume a 
copilului. lar ultima nu este mai puţin importantă decât 
celelalte. Devreme ce-l daţi pe mâini străine, sunteţi 
indiferenți faţă de voi înşivă şi faţă de copil, ceea ce 
înseamnă că vă raportați incomplet la naşterea 
urmaşului. In consecinţă, nu nutriţi sentimente paterne 
depline faţă de copil, iar el va simţi asta şi, ca urmare, vă 
va răsplăti cu lipsa sentimentelor puternice de fiu sau 
fiică. 


Nici iubirea nu va fi completă: astfel de copii nu pot 
iubi nu numai părinţii, dar nici viaţa. lubirea nu li s-a 
arătat atrăgătoare chiar din momentul venirii pe lume. 

Bineînţeles, această omisiune poate fi compensată 
prin anumite gesturi faţă de noul-născut, dar nu e aşa 
simplu. 

Venirea pe lume a copiilor la diferitele popoare ale 
lumii, poate fi considerată tot mai desăvârşită mergând 
pe firul istoriei spre origini şi tot mai absurdă, până la 
primitiv, în zilele noastre. 

În lumea de azi, modernă, naşterea seamănă mai 
degrabă cu îndepărtarea  apendicelui din corpul 
bolnavului. 

De asta aş vrea să vorbesc despre ceva mai 
îmbucurător. Omenirea, oricum, începe să reflecte 
asupra esenței celor ce se întâmplă. 

În Rusia, S.U.A. şi Franţa încep să se înfiinţeze 
Școlile de Obstetrică Spirituală. În mai multe ţări 
operează deja Asociaţia de Educaţie Intrauterină. 

La Moscova şi Sankt-Petersburg sunt în desfăşurare 
cursuri de naştere acasă. Oamenii se străduiesc să-şi 
întoarcă tradiţiile şi cunoştinţele pierdute. lubirea 
pierdută. 

Dar haideţi să vedem cum aveau loc naşterile 
copiilor în familiile vedruse. Potrivit cuvintelor Anastasiei, 
se întâmpla aşa... 


Naşterile la vedruşi 


Mama şi bunica îi povesteau gravidei despre 
simptomele care trebuiau să apară şi despre ce va simţi 
în ajunul naşterii. Aşa făcu şi bunica Liubomilei, descriin- 
du-i în detaliu cum şi-a născut ea copiii. 

Vedrusele năşteau, de obicei, acasă, într-o covată 
de lemn, asemănătoare cu cada din zilele noastre, dar 
mai scurtă şi ceva mai adâncă. Era un vas conceput 
special pentru naştere, ulterior utilizat ca leagăn pentru 
copil. 

In covată se turna apă pură de izvor, încălzită la 
temperatura corpului. Pe partea externă a lateralelor 
erau montate nişte suporturi de care femeia îşi sprijinea 
călcâiele. 

Marginile erau prelucrate în aşa fel încât femeia să 
se poată ţine bine cu mâinile. Aerul din încăpere - pe 
atunci nu se măsura cu termometrul - se spune că 


trebuia să fie la o temperatură care să-i permită corpului 
uman gol, în condiţie de repaus, să nu simtă nici cald şi 
nici frig. 

Covata pentru naştere se poziţiona pe podea, în aşa 
fel încât născătoarea să privească spre răsărit. 

Alături de cădiţă se punea un vas mai mic, cu apă. 

Pe o băncuţă, lângă covată, erau aşezate patru 
prosoape de in, fără desene şi broderii. Pânza trebuia să 
fie delicată, nu aspră. 

În timpul naşterii la vedruşi, în cameră, în afară de 
născătoare şi soţul ei, nu se afla nimeni altcineva: nici 
moaşe experimentate, nici rude apropiate şi nici chiar 
părinţii. 

Înainte de durerile facerii, tatăl aprindea la intrarea 
pe moşie un foc care scotea un fum alb, frumos 
mirositor. La acest foc se adunau, după cum era datina, 
rudele apropiate, venea o moaşă cu experienţă, uneori 
chiar şi un mag. 

În bocceluţe şi coşuleţe, părinţii gravidei şi ai soţului 
aduceau de-ale gurii şi de băut şi se aşezau pe băncuţele 
de sub acoperişul improvizat lângă foc de soţul gravidei. 

După legile vedruse, niciunul dintre ei nu era 
îndreptăţit să treacă graniţa moşiei. Soţul gravidei, la 
rândul lui, nu putea nici să meargă la ei, nici să le 
vorbească, nici chiar de la distanţă. 

Aceste legi nu erau rezultatul vreunei superstiții, ci 
decizii bine verificate, de caracter psihologic. Nimeni şi 
nimic nu trebuia să distragă atenţia tatălui şi, mai ales, a 
născătoarei de la aşteptarea copilului lor. 

Cu toate astea, prezenţa rudelor şi a unei moaşe cu 
experienţă aduceau un plus de linişte viitorilor părinţi. In 
cazul unei situaţii neobişnuite şi periculoase, puteau 
interveni ajutându-i, cu toate că astfel de situaţii erau 
foarte rare. 

Pe toată durata durerilor facerii, mama vorbea 
neîntrerupt cu fătul, îl încuraja ajutându-l să intre fără 


era de importantă comunicarea mintală şi verbală cu 
omul care venea pe lume, întrucât la acest proces iau 
parte în egală măsură mama, tata şi copilul. 

Tot atât de important era ca prima privire a mamei 
la noul-născut să nu fie speriată de aspectul exterior al 
acestuia (nasul puţin turtit, culoarea pielii la naştere 
etc.). Privirea trebuia să-i fie afectuoasă şi plină de 
entuziasm. 

Copilul născut era scos din apă de tată, care îi 
sugea cu gura mucusul din guriţă şi năsuc şi îl aşeza pe 
burta mamei, care îl alăpta. Asta provoca ieşirea 
placentei pe care tatăl o punea într-un recipient dinainte 
pregătit. Apoi, cu un cuţit dezinfectat în foc, acesta tăia 
cordonul ombilical şi îl înnoda. 

Il ridica pe copil cu un prosop, îl spăla şi îl înfăşura 
într-un al doilea prosop, îl aşeza pe pat, spăla soţia cu 
apa din vasul de lângă cădiţă, o ştergea cu un prosop 
curat şi o conducea până la patul unde era copilul. 

După astea, tatăl lua cu gura sau cu mâinile lapte 
de la sânul soţiei şi stropea cu el un cearceaf de in, cu 
care acoperea mama care abia născuse şi pruncul culcat 
pe burta sau pe pieptul ei. 

Apoi, tatăl se aşeza, o privea în linişte pe soţie, iar 
dacă ea dorea, vorbeau, altminteri, de ea adormea, el 
rămânea acolo, în cameră. 

La vreo cincisprezece minute după asta, aprindea 
lemnele din vatră, dinainte pregătite. 

Apa în care a avut loc naşterea şi cea în care s-a 
spălat născătoarea, o vărsa între cei doi copaci sădiţi 
imediat după concepere. Tot acolo îngropa şi placenta. 

Rudele adunate la poarta gospodăriei vedeau fumul 
din coş şi înțelegeau acţiunile tatălui: naşterea avusese 
loc cu succes. Din acel moment, începeau să se felicite 
între ele şi să-şi ofere reciproc mâncărurile şi băuturile 
aduse, după care se împrăştiau fiecare la casa sa. 

Vedruşii ştiau foarte bine că pruncul, încă din uterul 
matern, simte gândurile şi sentimentele părinţilor. După 


ce vine pe lume, el rămâne în aura părinţilor. lar dacă în 
încăpere s-ar fi aflat un străin, fie el şi rudă, cu gânduri 
bune pentru copil, sentimentele acestuia, fie acestea 
chiar pozitive, copilului nu-i erau cunoscute, ceea ce 
avea să recheme în el tensiune. 

Şi-apoi, voit sau nevoit, rudele ar fi distras gândurile 
părinţilor de la copil, gânduri care reprezintă un câmp 
foarte confortabil pentru el. 

Pentru a dovedi asta, se poate face un experiment. 

Multe femei ştiu că în timpul alăptatului copilului, nu 
trebuie să se distragă cu discuţii sau cu gânduri, mai 
ales negative. Ele se concentrează asupra copilului, 
asupra alăptatului, mintal dialoghează cu el. 

Pentru a avea dovada că pruncul într-adevăr 
vorbeşte cu mama lui, încercaţi să intraţi în camera în 
care femeia alăptează la sân şi vorbiţi-i. Copilul se va 
agita imediat, poate înceta chiar să mai sugă şi va 
plânge. Nu se va simţi bine, deoarece gândul mamei 
asupra lui şi-a slăbit intensitatea sau s-a orientat în altă 
parte. 

Sau poate pe copil îl deranjează vocea intrusului ori 
mirosul lui? 

Am sunat-o pe fiica mea, Polina. Ea a ridicat 
receptorul şi a început să vorbească cu mine. După doar 
treizeci de secunde, am auzit plânsul nepoţelei, 
Maşenka. 

— De ce plânge? — am întrebat-o eu pe fiică. 

— Eu o alăptez, tata, a răspuns Polina, ei nu-i place 
când mă distrag. 

M-am străduit să închei cât mai repede conversaţia. 
Şi fac la fel de fiecare dată când se întâmplă să sun la o 
oră nu tocmai potrivită. De fiecare dată, nepoţica începe 
să plângă. 

Multe mame care alăptează şi sunt familiarizate cu 
cultura alăptatului la sân, confirmă producerea acestui 
efect. 

Cu copiii ai căror mame nu cunosc însemnătatea 


contactului psihic cu sugarul şi flecăresc în timpul 
alăptatului cu cine le place sau se gândesc la treburile 
lor, aşa ceva nu se întâmplă. De ce? Deoarece, copiii lor 
nu ştiu, nici pe departe, ce înseamnă contactul psihic cu 
mama. Nu l-au avut niciodată, prin urmare nu au cum să- 
| compare. 

Există un proverb vechi care spune: „A supt“? odată 
cu laptele matern”. Ce sug astăzi copiii împreună cu 
laptele mamei? 

Societatea umană a învăţat să construiască tot felul 
de sateliți şi rachete militare intercontinentale, însă a 
pierdut ceva mai important: cultura naşterii şi educării 
omului. În consecinţă, oamenii îndreaptă rachetele de 
luptă unul împotriva celuilalt. 

Cine ar putea spune care e legătura dintre cultura 
educaţiei intrauterine, alăptarea pruncului şi războaiele? 
Una directă! 

Multă lume mai poartă încă în memorie povestea 
maniacului Cikatilo din Rostov. Tortura fete tinere, apoi 
le ucidea. 

Astfel de maniaci, care inspiră teroare în rândul 
populaţiei, trăiesc în multe alte oraşe. De fiecare dată, 
pentru capturarea lor sunt trimişi o mulţime de milițieni. 
Dar, luaţi aminte ce regularitate interesantă! S-a dedus 
din analiza a cel puţin trei maniaci din regiunea Rostov 
că mamele lor au avut unele tentative nefericite de a-şi 
omori fătul încă din uter. Ca rezultat, copilul născut, 
odată crescut, a început să se răzbune pe femei. Atunci, 
ia gân- diţi-vă şi spuneţi: ce este mai important pentru 
un absolvent de liceu? Să treacă cu brio examenul la 
fizică, la chimie ori la limbile străine, sau să cunoască cu 
excelenţă cultura conceperii, gravidităţii şi educaţiei 
copilului? 

Eu cred că cea de pe urmă este incomensurabil cu 


3* a supt odată cu laptele matem - a asimilat în timpul 


alăptării: înţelepciune, informaţii, cunoştinţe (n.t.) 


omida „ete 


f 
b p 


mult mai importantă. Doar că discipline care să prezinte 
astfel de cunoştinţe, nici nu există în programa şcolară. 
lată cum se face că nasc studentele şi liceenele, 
procreând la voia întâmplării. Adesea având dubii - să 
nască sau mai bine să avorteze? 

Se întâmplă să şi nască, însă ce copii aduc pe lume? 
Dintr-aceia cărora nu numai că nu le poţi prezenta 
cuceririle fizicii sau ale chimiei, dar chiar şi cuțitul şi 
bastonul musai să le ţii departe de ei. 

Naşterea oamenilor de înaltă ţinută spirituală este 
vitală, mai ales în condiţiile progresului ştiinţifico- 
tehnologic. 

E negativ, desigur, că maniacul Cikatilo omora şi 
chinuia femeile. Dar e bine că un astfel de element nu 
stă cu degetul pe butonul de start al vreunei bombe 
nucleare. 

E bine, nu-i vorbă, dar aş vrea să adaug: 
deocamdată nu stă. Însă va sta dacă societatea nu-şi 
schimbă atitudinea faţă de cultura naşterii omului. 


KKK 


Cunoscând această cultură, Radomir şi Liubomila au 
rânduit trecerea fiului primogenit din uterul matern în 
lumea nouă pentru el, destul de lin şi nedureros. Ba chiar 
cu bucurie şi pentru ei, şi pentru copil. 

Liubomila născu lesne şi fără frică, fu chiar veselă. 
Când ieşi fătul, ea nu ţipă de durere, ci de bucurie, în 
semn de întâmpinare. Şi-l scoase singură din apă, apoi îl 
strânse la piept. 

In timp ce Radomir o spăla pe Liubomila cu apă 
pură, şi-apoi o uscă, simţi impulsul de a-i săruta fiecare 
centimetru pătrat al corpului. Şi ar mai fi vrut să i se 
închine în genunchi. Şi i se închină în genunchi, în timp 
ce Liubomila zâmbitoare se întinse cu fiul sub cearşaf. Se 
ridică şi-i spuse încetişor şi pătrunzător: 

— Îţi mulţumesc, Liubomila. Tu ai creat, tu eşti o 


zeiţă. Tu poţi realiza visele. 
— Amândoi împreună am creat, Radomir, îi 
răspunse cu un zâmbet Liubomila. 


O altă bâtalie a lui Radomir 


S-au scurs anii unei vieţi depline. Copiii, nepoţii şi 
strănepoţii trăiau deja pe Vetrele lor de Familie, însă pe 
Radomir şi Liubomila Iubirea încă nu-i abandonase. Şi cu 
toate că erau cărunţi deja, cu fiecare an care trecea 
deveneau, parcă, tot mai fericiţi. 

Radomir, bătrânelul cărunt, şedea la intrarea moşiei 
sale. Şedea şi privea la cărăruia ce şerpuia şi se pierdea 


după deal. Pe cărăruia aceea, cu două zile în urmă, i-au 
plecat în luptă fiii şi nepoţii, ba chiar şi strănepoţii 
minori... 

In luptă îi aştepta un inamic teribil: cneazul adusese 
dintr-o altă ţară nişte oameni în haine lungi şi negre, 
care, cine ştie de ce, se numeau călugări. Străinii 
înştiinţară locuitorii satului că până atunci trăiseră greşit 
cu toţii şi că de atunci încolo, aveau să sărbătorească 
după credinţe şi ritualuri recente, altei divinităţi să se 
închine. 

Cneazul cu suita şi cu drujina” sa li s-au închinat. 

Deîndată ce cneazul a adoptat noua credinţă, 
oamenii îmbrăcaţi în negru au decretat autoritatea 
acestuia ca fiind lăsată de Dumnezeu. 

Odată cu oamenii în negru au mai sosit şi soldaţi, 
care au îmbrăcat imediat uniforma gărzii cneziale. 

Au atacat pe rând populaţia şi au pretins ca toţi să 
gândească altfel despre divinitate. Cei care nu au 
acceptat să se închine divinității lor, au fost decapitaţi, 
iar casele şi grădinile le-au fost arse. 

Bătrânii neamului au ţinut sfat cum să procedeze. 
La sfat au fost invitaţi şi călugării şi cneazul, însă aceştia 
le-au vorbit ceva despre un bine suprem pe care noua 
divinitate avea să-l aducă tuturor, prin asta încurcându-i 
cu o nouă învăţătură, pe care nu o înţelegea nimeni. 
Bătrânii tocmai s-au lovit de un fenomen necunoscut 
până atunci. Inainte, când inamicul ataca pe faţă satul, 
bărbaţii din toate familiile se uneau rapid în miliții şi, 
împreună, îl goneau de pe pământurile lor. 

Călugării în negru, însă, vorbeau de iubire şi 
pretindeau supunere, vorbeau despre binecuvântare şi 
despre miraculoasa viaţă paradisiacă destinată tuturor 
celor care adoptau noua credinţă. 

Bătrânii nu au realizat imediat că în dosul cuvintelor 


37 drujina (rus. qpyxunHa) - cunoscută şi sub denumirea de 
gloată, este o armată întâlnită atât în epoca cnezială, cât şi în Rusi' 
Antică, (n.t.) 


frumoase, ca după un scut, se ascundea o esenţă nici pe 
departe de Dumnezeu trimisă. 

Dumnezeul vedruşilor nu lucra cu sabia, în timp ce 
trupele călugărilor erau compuse din oameni agresivi. 
Locuitorii unor sate au fugit în pădure, alţii s-au aruncat 
în luptă, mulţi au căzut într-o meditaţie profundă. 

Aşa îi văzu Radomir, în zori de zi, pe nepoți şi pe fii 
plecând de acasă împreună cu alţi vecini. Se adunaseră 
la ceas devreme pe moşia lui Radomir de parcă s-ar " fi 
vorbit dinainte. 

„Clar că s-au vorbit” - gândi Radomir, deoarece fiul 
cel mai mare, primogenitul Liubomilei, spuse: 

— Mâine mergem la jocuri militare, să învăţăm cum 
să-i alungăm pe vrăjmaşi de pe glia noastră. 

Şi au mers. Deja se lăsa al doilea amurg, însă de ei 
nici urmă. Căruntul Radomir privea necontenit spre 
cărare. 

Dintr-odată, pe deal se ivi un călăreț. Galopa spre 
moşia lui Radomir. Pe murgul înspumat şedea bine 
proţăpit în şa un bătrân cărunt, ca şi Radomir. Radomir 
îşi miji ochii şi-l recunoscu pe prietenul lui din copilărie. 

Călărețul cărunt sări gâfâind de pe cal şi începu să-i 
vorbească precipitat lui Radomir: 

— Cine a mai rămas acasă la tine? Vorbeşte iute, te 
rog! 

— Liubomila trebăluieşte, găteşte cina, şi nepoţelul 
mai mic, care o tot cicăleşte cu întrebările, răspunse 
calm Radomir. —Te văd oleacă ciudat, Arga. Imi vorbeşti, 
mă întrebi dintr-odată, şi nici măcar nu mă saluţi. 

— N-am timp, mă grăbesc. Pregăteşte neîntârziat 
doi cai şi merinde pentru trei zile, ia-o pe Liubomila şi pe 
nepoţel şi veniţi repede după mine. 

—unde? 

— În pădure, la drevleni&. Acolo cunosc bine o 


38 drevleni (rus. qepeBnane) - comunitate cultural-lingvistică 
de origine slavonă care a trăit în Po/esin (una dintre cele mai vaste 
câmpii din Europa de Est, parte din contemporanele Belarus, 


familie care ne va oferi adăpost. În inima pădurii, 
duşmanul nu ne va găsi. Anii vor trece şi poate că 
poporul se va dumeri. lţi salvezi strănepotul, Radomir, 
înseamnă că-ţi salvezi neamul. 

— Eu am gândit că ai venit să mă ajuţi, Arga. Văd la 
cingătoarea ta două săbii vedruse, la ce-ţi trebuie, 
devreme ce ai decis să te ascunzi de duşman în pădure? 

— Săbiile le-am luat doar aşa... nu am de gând să 
mă bat cu nimeni. Ei sunt numeroşi, ne vor răpune. La ce 
bun o moarte nechibzuită? 

— Da, Arga, ştiu că tu nu te baţi niciodată. Nici 
măcar la jocurile bărbăteşti de la Masleniţa nu participai. 

— Nu despre asta e vorba acum. Tu ştii, Radomir, şi 
ştiu şi eu: viaţa omului poate fi eternă, în corpul terestru, 
sufletul se poate reîncarna. Doar că pentru asta, omul, 
dinaintea morţii nu trebuie să se gândească la moarte. 
Gândul său trebuie să şi-l orienteze spre viitorul minunat. 
Şi unde-i poposeşte gândul, acolo omul se va întrupa din 
nou. 

— Eu ştiu toate astea, Arga, le-am învăţat împreună 
cu tine de la magi. 

— Atunci tu ar trebui să-ţi aminteşti, Radomir, că în 
luptă ai putea fi rănit mortal, ceea ce nu ţi-ar mai da 
timp să cugeţi asupra renaşterii. 

— Mi-amintesc, însă nu pot să-mi abandonez Vatra, 
Arga. Ea e vie şi nu va înţelege de ce stăpânul-prieten 
abandonează dintr-odată spaţiul care i-a oferit atâta 
dragoste. Vrăjmaşul o va pustii. 

— „Vie... nu înţelege”? Dintotdeauna ai fost un 
sentimental, Radomir, şi aşa vei rămâne. Ce să mai 
spun? Rămâi! 

Arga începu să se preumble dintr-un loc într-altul, 
mângâie murgul pe greabăn, apoi se apropie din nou de 


Ucraina, Polonia şi Rusia). La vest, pământurile lor erau flancate de 
fluviul Dnepr, la est de Pripiat. Sub cneaghina Olga, în 946 au intrat 
în componenta Rusi’ Kievene. (n.t.) 


Radomir. Doi bătrânei cărunţi stăteau faţă în faţă şi 
tăceau. Ce le ţinea inimile în bătaie, acum nu poate 
spune nimeni. Poate se gândeau la lucruri diferite cei doi 
prieteni cu părul alb... Arga vorbi din nou agitat: 

— Rămâi aici, dacă aşa ai hotărât, Radomir. Dar... 
dar... Dă-mi-o pe Liubomila şi pe nepoţel, calul. Fie ca 
măcar ei să se salveze. Tu rămâi, dacă nu vrei să te 
desparţi de spaţiul tău viu. 

Radomir, privind la prieten, răspunse: 

— Arga, poţi vorbi şi singur cu Liubomila. Ştiu că tu 
ai iubit-o toată viaţa. De aceea n-ai putut să te 
căsătoreşti cu nicio altă fată şi nici nu ţi-ai ridicat o 
gospodărie. 

— Cine? Eu am iubit-o? Absurd! 

Arga se agită din nou, de parcă ar fi vrut să se 
convingă pe sine. 

— Eu sunt pictor, toată viaţa am vrut să pictez şi să 
sculptez statuete. La ce să-mi trebuiască o soţie? Eu îţi 
sunt prieten şi am decis să te ajut să-ţi salvezi familia. 
Cât despre Liubomila, demult am uitat-o. 

— Tu eşti un artist desăvârşit, Arga. Şi sculptor. 
Multe case din sat sunt înfrumuseţate cu statuete 
sculptate de tine. Insă lumea ştie că toate femeile din 
tablourile tale, musai trebuie să semene Liubomilei. La 
fel şi statuetele. 

— Ah, seamănă? Şi ce-i cu asta? în fiecare tablou, 
eu urmăresc să perfecţionez un singur model de faţă. 

— Toată viaţa ţi-ai ascuns cu grijă iubirea, Arga. ŞI 
acum o mai ascunzi. Eu am fost la bradul din marginea 
pădurii. Tu mergeai des sub el, îţi plăcea să stai acolo şi 
să sculptezi statuete. Nu demult am dat de ascunzătoare 
şi am găsit lucrarea ta neterminată. Zugrăveşte o fată 
frumoasă care îmblânzeşte un murg. Aşa ceva doar 
Liubomila ar fi putut să facă, iar asta o ştiu şi eu, şi tu la 
fel de bine. 

— Am iubit, n-am iubit, am pictat, am sculptat. Nu e 
vorba despre asta acum, te rog să înţelegi. 


f 
> aa 


Apoi, după o scurtă pauză, Arga exclamă: 

— Radomir! Radomir, toţi fiii tăi au pierit în luptă! S- 
au dus şi nepoţii! 

Radomir, aparent calm, îl privi pe Arga în tăcere. 

— Salvează-te, continuă Arga. 

— l-am văzut înainte de luptă. Am încercat să-i 
opresc să intre în lupta inegală. Fiul tău cel mare, primul 
născut, e ca şi tine, e identic... 

— Nu întinde vorba, Arga, spune-mi ce-a răspuns 
fiul cel mare? — îşi întrebă Radomir prietenul din 
copilărie, cu un ton aparent nepreocupat. 

— A spus: „Vom lupta. Vom ţine pe loc călugării cei 
negri măcar o oră, două.” - „De ce să muriţi? La ce vă 
trebuie aceste două ore?” - l-am întrebat eu pe fiul tău. 

— „Aşa a hotărât la sfat întreaga familie”, răspunse 
feciorul tău, Radomir. Şi adaugă: „Fie ca viaţa fericită a 
părinţilor noştri, Radomir şi Liubomila, să mai dureze 
măcar încă două ore”. 

Împreună cu fiii satului învecinat cu al vostru, au 
ţinut piept oştirii numeric superioare a călugărilor negri o 
zi întreagă. In final, călugării au decapitat toţi copiii şi s- 
au întors la bârlogul lor ca dis-de-dimineaţă să se 
îndrepte spre moşia ta. 

Radomir îşi asculta prietenul şi tăcea. Arga continuă 
emoţionat: 

— Am venit în galop ca să-ţi salvez familia. Ştim 
bine amândoi că ne putem reîncarna pe Pământ. Dar mai 
multe garanţii există să te întrupezi în cineva din familie. 
Singurul care vă poate prelungi neamul e nepoţelul. Tu 
dă-mi-o pe Liubomila şi pe nepot. Eu îi voi... 

Brusc, de ca şi cum s-ar fi poticnit de cuvânt, Arga 
amuţi şi privi pe lângă Radomir. In spatele lui, sprijinită 
de un copac, stătea Liubomila. Din ochi i se prelingeau 
lacrimi, iar mâna, apăsată pe piept, tremura. 

— Ai auzit ce a spus Arga? — o întrebă Radomir pe 
Liubomila. 

— Da, am auzit, răspunse ea cu vocea-i tremurânadă. 


— Şi de ce plângi, Liubomila? 

Radomir se apropie de ea şi începu să-i mângâie 
părul, apoi îi sărută mâna. 

— Şi-au dat viaţa copiii noştri ca noi să mai avem o 
zi fericită. Nu e cuviincios s-o petrecem în tristeţe. 

— Nu e cuviincios, răspunse Liubomila zâmbind 
printre lacrimi. 

— Tu, soţia mea, eşti deşteaptă. Tu ai asimilat cel 
mai bine înţelepciunea magilor. Gândeşte-te, cum să 
petrecem ziua, noaptea şi dimineaţa ce ne-au mai 
rămas. 

— O să mă gândesc, ca să nu-i dezamăgesc pe 
copii. Mergem în Spaţiul nostru de lubire? Acolo e 
strănepotul şi e timpul să-l hrănesc. 

Mână în mână, se îndreptară către Vatra Familiei. 

Arga sări în şa şi strigă din urma lor: 

— Sunteţi nişte descreieraţi şi proşti sentimentali. 
Amândoi! Trebuie să vă salvaţi. Nu intraţi în luptă cu 
nimeni. Răniţi, nu veţi reuşi să emanati în spaţiu gândul 
la reîncarnare. Acum eu fug, mă salvez. Şi vă invit şi pe 
voi s-o faceţi. 

La intrare, Radomir se răsuci şi-i răspunse 
prietenului său cărunt: 

— Tu  salvează-te, Arga! Călăreşte spre inima 
pădurii, drumul salvării noastre este altul. 

Arga dădu pinteni calului, acesta cabră şi se lansă 
într-un.galap“furios.spre pădure. 


Se vor întoarce de pe Stele pe Pămâni 


Îndreptându-se spre casă, unde-i aştepta 
strănepotul Nicodim, Liubomila vorbi: 
— Radomir, cred că ar trebui să facem un joc cu 


copilaşul. Jocul acela, de-a viaţa. 

— Ce joc e? N-am mai auzit de aşa ceva, vorbi mirat 
Radomir. 

— Nici eu nu l-am mai jucat niciodată, însă în 
copilărie am auzit doi magi vorbind despre el. In 
principiu, jocul e aşa: unu din noi va interpreta etapele 
vieţii împreună cu copilul, în timp ce celălalt, mintal, îşi 
va aminti rapid şi în detaliu tot ceea ce ştie despre viaţă. 
Şi îi va transmite mintal totul copilului. Dacă emanaţia 
naratorului e strălucitoare, atunci copilul înmagazinează 
totul în subconştient. Odată ce va creşte, va înţelege 
multe în viaţă şi va găsi indicii utile. 

— Cine se va juca cu nepoţelul? Tu ce zici, 
Liubomila? 

— Tu. lar eu voi nara mintal. 

— Şi cum vei reuşi doar într-o oră să-i transmiţi 
toată înţelepciunea vieţii? Acuşi, Nicodim trebuie să 
meargă la culcare. 

— Voi face tot ce pot ca să reuşesc. Tu începe jocul; 
marchează etapele vieţii prin bătăi din palme. 

Nicodim, un copilaş de patru anişori, alergă spre ei 
cu braţele larg deschise. Radomir îl apucă în braţe, îl 
aruncă în sus, apoi îl prinse şi-l puse din nou jos, după 
care-i spuse: 

— Nu demult am auzit de un joc interesant. Vrei să 
ne jucăm? 

— Vreau, răspunse Nicodim, dar cum se joacă? 

— Eu voi vorbi despre viaţă, iar tu, fără cuvinte, 
doar prin gesturi sau mişcări, vei interpreta ce spun eu. 

— U, ce interesant! — sări în sus de bucurie 
Nicodim. 

— Hai să-l jucăm chiar acum! 

— Începem, spuse bătând din palme Radomir şi 
continuă: —Pe lume a sosit un băieţel, pe nume Nicodim. 
El acum e încă foarte mic, e doar un prunc. 

Copilul se aşeză iute jos, desfăcu mânuţele, îndoi 
picioarele de la genunchi şi începu să imite vocal 


pruncul: „Uaa, uaa”. 

Radomir bătu din palme şi continuă: 

—S-a ridicat pe picioruşe, copilaşul. 

Nicodim sări în picioare şi făcu un pas clătinându-se 
ca şi cum ar fi păşit pentru prima oară, apoi căzu, se târî 
cam un metru şi se ridică iar, păşind ceva mai încrezător. 

Se auziră din nou bătăile din palme şi Radomir 
continuă: 

—Totul, în viaţă, era interesant pentru prunc: a 
privit o gâză, iarba, a încercat să înţeleagă cum cresc 
merele şi de ce răsare soarele. De ce îi este aşa de bine 
între toate astea, deopotrivă vara şi iarna. 

Micuţul Nicodim se aplecă, studie o gâzuliţă în iarbă, 
privi spre cer şi, de bucurie, sări şi alergă la bunicul său, 
îl apucă de un picior, apoi se apropie de bunicuţa ce 
şedea în iarbă, o prinse de grumaz, îşi lipi obrăjorul de 
obrazul ei, apoi o sărută. 

Radomir bătu din nou din palme şi spuse: 

— Dar s-a întâmplat că toţi sătenii au abandonat 
moşiile şi au plecat. Nu pe drumuri, ci altundeva, nu e 
clar unde. Poate spre stele, ca nişte păsări, au zburat... 
Prin gospodăria în care a rămas micuțul singur, au trecut 
vrăjmaşii, ca să ardă casa şi să jefuiască grădina. 

Micuţul Nicodim ascultă povestea de groază a 
bunicului, nu se mişcă şi nici nu interpretă nimic. Peste 
câteva momente spuse: 

—Nu-mi place să mă joc aşa. Asta, în viaţă, nu 
trebuie să se întâmple. _ 

— Aşa e, nu trebuie. Insă acesta e un joc, îi 
răspunse Radomir strănepotului. 

—Da' eu nu mă voi juca aşa, strigă strănepotul 
bătând cu picioruşul în pământ. — Nu vreau! 

— Mă joc eu, atunci, anunţă Liubomila ridicându-se 
din iarbă. 

—Când a văzut duşmanii, pruncul a chemat ursul cu 
care se juca încă de pe când era doar un boţişor. L-a 
apucat de ceafă, cum mai făcuse de mai multe ori 


aa r 


înainte. S-a agăţat bine de blana lui şi a zbughit-o călare 
pe urs, spre pădure. 

Rostind aceste cuvinte, Liubomila strigă răsucin- du- 
se în direcţia unei mici dumbrăvioare în care trăiau şi 
animalele domestice: 

— Hei, brunule, fuga la mine! Hai, iute! 

Din dumbrăvioară se iţi un urs care alergă în salturi 
către Liubomila. Când se apropie de ea, Liubomila îl 
mângâie pe bot, apoi îi şopti ceva la ureche. |! lovi peste 
greabăn şi-i sări în spinare. 

- Hii, hii! — îi strigă ea ursului. 

Ursul alergă în cerc din toate puterile, până ce nu-l 
opri Liubomila. 

— De ce a trebuit să alerge călare pe urs şi nu pe 
murg? — întrebă Radomir. 

Liubomila îi răspunse: 

— In câmp deschis, calul poate alerga mai iute ca 
ursul, însă în codru nu se descurcă. Ş-apoi, acolo ursul 
găseşte şi hrană şi adăpost şi poate fi un străjer dintre 
cei mai buni. Aşadar, haideţi să continuăm jocul. 

Ursul a fugit din toate puterile în codru, a ascuns 
copilul de duşmani şi a avut grijă de el până s-a ridicat. 

Copilaşul a crescut. Intr-o zi a văzut o fetişcană care 
culegea fructe dintr-o poiană şi i-a plăcut tare mult. Dar 
şi el ei. Şi-au găsit o bucată de pământ adăpostită de 
ochii răi, au încropit o gospodărie şi au adus pe lume 
copii. Şi la ei s-au întors toate rudele care mai demult îşi 
luaseră zborul către stele. 

Nicodim adormi gândindu-se la joc. Şi nu-i plăcu. 

In acest timp, Liubomila şi Radomir se plimbară pe 
moşie şi îşi amintiră viaţa trăită. 

„„. Avuseră o viată fericită. 

Liubomila hohoti ca un copil când Radomir încercă 
să i-o înfăţişeze de mică, pe când stătea în iarbă. 

— Îți aminteşti? iți aminteşti cum ai strigat atunci 
„netrebnicule!”, că ţi-am ridicat poala rochiei? Eu îţi şter- 
geam lacrimile cu poalele, iar tu-mi vorbeai de 


necinstire. 

— Da, mi-amintesc totul, îi răspunse soţia printre 
hohotele de râs. 

—Numai că stau acum şi mă gândesc: ai fi putut să- 
mi ştergi lacrimile cu poalele cămăşii tale. 

— Am fost băiat isteţ şi am gândit: de ce să-mi 
murdăresc şi eu cămaşa, devreme ce rochiţa şi aşa 
trebuia spălată? 

— Mda, deştept băiat. Dar poala rochiţei, oricum ai 
ridicat-o, netrebnicule. Oh, ia uite-te la locşorul nostru. 
Pe moviliţa de cununie au răsărit floricele tinere. O, 
cedrul falnic a crescut! Era aşa de mic când l-am sădit în 
ziua cununiei. 

Liubomila strânse cu palmele trunchiul şi se lipi cu 
obrazul de el. Tăcea. Veşnic îndrăgostitul Radomir, o 
apucă de umeri şi-i şopti: 

— Unde vom dormi azi-noapte? Aici sau în casă? 

— Cum spui tu, iubitule. 


XXX 


Dimineaţa, în bătătură năvăliră vreo cincizeci de 
soldaţi. Printre ei erau şi doi călugări cu robe negre. 
Soldaţii zăriră bătrânelul care stătea lângă cedru. De 
spatele lui se sprijinea o bătrânică. Cei doi vârstnici 
ţineau în mână câte o spadă. 

— Vedeţi? — le strigă călugărul mai vârstnic 
soldaţilor. 

— Vedeţi, aceştia sunt fär’ de Dumnezeu”! Au dat 
naştere la copii făr' de Dumnezeu. Nu-i ucideţi cu 
săgețile, ci cu spadele să-i faceţi bucățele mici! 

Doi războinici se apropiară din părţi opuse de 
bătrâni şi îşi ridicară săbiile. Încercară să-i lovească, însă 
Radomir îi dezarmă cu sabia lui. 


39 făr' de Dumnezeu (rus. 6e360xb1u) - am preferat traducerea 
mot a mot pentru a păstra efectul expresiei 6e360/Kbiu din rusă 
(6e3 = fără, lipsit 6ox»e = divinitate), cu toate că în limba română 
există expresia consacrată, ateu. (n.t.) 


a ARE Ee 


Respinse şi Liubomila atacul. Bătrânii ţinură piept şi 
celui de-al doilea atac şi celui de-al treilea. Atunci, 
războinicii se uniră câte doi pentru a se bate cu fiecare 
dintre cei doi bătrâni. Radomir avea două spade în mâini. 
Erau două fulgere. Respingea atacurile celor doi luptători 
deodată, dar nu pricinuia vărsare de sânge. 

Cărunta Liubomila respingea atacurile râzând. 

— Ajunge, retragerea! — tună călugărul în vârstă. 

— li ajută forţe necurate! Depărtaţi-vă cu toţii. 
Străpungeţi-i cu săgețile din arcuri. 

Spadasinii se retraseră. Arcaşii îşi pregătiră arcurile, 
însă când întinseră corzile, pe neaşteptate, cei doi 
bătrâni aruncară spadele, se întoarseră unul către 
celălalt şi se îmbrăţişară. Radomir îi şopti ceva 
Liubomilei, ea îi răspunse cu un zâmbet. 

— Ce aşteptaţi? Sloboziţi săgețile! — urlă călugărul. 

— Ei sunt făr' de Dumnezeul Voi sunteţi trimişii lui 
Dumnezeu! Trageţi sau vă blestem! 

O săgeată se împlântă în Liubomila, alte două în 
Radomir. Insă ei, de parcă nu ar fi simţit durerea, 
rămaseră înlănţuiţi ca şi până atunci. 

Zburară săgețile... Sângele stropi pământul. 
Radomir şi Liubomila se lăsară jos încet sau... poate... îşi 
luară zborul spre stele. lar când trupurile zăceau la 
pământ, călugărul în vârstă, trimisul preotului, privi la 
feţele lor şi şopti ca pentru sine: „Nu se gândeau la 
moarte, înaintea morţii. Se gândeau la viaţă. Pe feţele lor 
nu se vede umbră de teamă şi nici de tristeţe. Ce să fac 
eu ca să împiedic reîncarnarea lor?” - gândi el cu 
înfrigurare şi frică. 

Pe neaşteptate, în spatele călugărului se auzi un 
freamăt neobişnuit. Călugărul se întoarse şi văzu îngrozit 
şase soldaţi întinşi la pământ, morţi sub un măr. Toţi 
aveau cotoare de mere în mână. Şi călugărul înţelese 
iute ce se întâmplase. Apostolul preotului suprem ştia că 
grădinile vedruşilor rodeau fructe frumoase, însă puteau 
fi mâncate doar atunci când erau oferite de gospodarul 


însuşi. Vedruşii tratau pomii şi florile ca pe fiinţe vii, 
aceştia îi răsplăteau cu dragoste. Când văzură copacii şi 
florile cum se comportă veneticii cu oamenii care le 
dăruiră dragostea lor, merişorul trase prin rădăcini, din 
adâncurile pământului, alte seve şi le trimise spre fructe, 
saturând merele cu o otravă puternică. 

— Nu le atingeţi! Să nu mâncaţi nimic de aici, tună 
călugărul. 

— V-am spus doar: acesta este un trib diabolic şi 
locul e necurat. Tăiaţi totul! Vă poruncesc în numele 
preaînaltului. 

— Priviţi! — strigă un soldat. — Priviţi într-acolo! — 
strigă arătând cu mâna spre ieşirea de pe moşie. 

Se întoarseră cu toţii şi văzură un urs care alerga în 
salturi pe marginea ocolului către ieşire. Agăţat de blana 
lui văzură un băieţel. Ursul ieşi de pe moşie şi o luă iute 
la fugă spre pădure. 

— Prindeţi-l, prindeţi-l! — zbieră călugărul. 

— Să nu vă întoarceţi până nu faceţi bucățele 
progenitura! 

Călugărul ştia că dacă măcar un urmaş al obârşiei 
vedruşilor se salvează, întregul neam se va reîntoarce pe 
Pământ 

— Prindeţi-l! Dumnezeu porunceşte ca tot răul de pe 
Pământ să fie înlăturat. Nu vedeţi că acest loc este 
necurat!? 

Comandantul dădu poruncă unui detaşament de 
zece soldaţi să urmărească ursul, să-l ajungă şi să ucidă 
copilaşul. 

Soldaţii încălecară şi se precipitară în galop pe 
urmele ursului. 

Ursul alerga repede, în salturi, către pădure, însă în 
acel ritm, mult timp nu avea să reziste. În galopul lor, 
caii îl ajungeau din urmă. Distanţa dintre urs şi călăreţi, 
chiar de foarte încet, se micşora. Mai rămăseseră o sută 
de metri până la pădure, când unul din călăreţi îl ajunse. 
Călărea alături de el. Ridică sabia să lovească băieţelul, 


mei Pta (ee dia 


însă ursul se ridică brusc pe picioarele dinapoi şi primi 
asupra sa lovitura. Calul, cu călăreţul în spinare, se feri 
într-o parte şi cabră. Ursul rănit se avântă din nou spre 
pădure. li mai despărţeau doar vreo cincizeci de metri de 
pădure, însă detaşamentul de călăreţi, cu spadele 
pregătite în mâini, acum aproape că-l puteau atinge. 

Spre surpriza soldaţilor, pe neaşteptate, din pădure 
ieşi un călăreț călare pe un murg aprig, care tăie calea 
detaşamentului. Bătrânul cărunt se ţinea bine în şa. 
Vântul îi flutura prin barba şi pletele grizonate. În mâini 
ţinea două săbii, iar cu picioarele îşi strunea calul: 

— Păzea, păzea! — le strigă bătrânul grăbind 
vertiginos galopul murgului. 

— Vrea să se bată cu noi! Pregătiţi-vă de luptă cu 
bătrânul nebun, urlă comandantul detaşamentului. 

— Dar el este singur, în timp ce noi suntem zece. E 
doar un bătrânel, de ce să ne fie teamă? — îl admonestă 
unul din războinici. 

— Să ne continuăm urmărirea! 

— Da, e unu singur! Însă e vedrus! Să se 
pregătească de luptă cine nu se simte un laş. 

Calul bătrânului galopa împrejurul detaşamentului, 
bătrânul dezbără cu sabia armele războinicilor de pe 
laterale şi reuşi să taie chingile la doi cai, când o săgeată 
îi răni extraordinarul murg. 

Dar bătrânul cărunt, pe calul rănit, nu se avântă în 
galop către pădure, ci călări pe margine, atrăgând în 
goana sa întregul detaşament. Lângă un brad, calul se 
împiedică şi căzu. Bătrânul sări în picioare, alergă spre 
brad şi începu să caute ceva prin iarbă. Detaşamentul îl 
ajunse din urmă. 

In pieptul bradului se înfipseră şapte săgeți. A opta, 
însă, străpunse pieptul lui Arga. Vedrusul şedea întins pe 
iarbă, însă nu gemea. Din piept îi gâlgâia un izvoraş 
subţirel de sânge. Bradul nu ştia să plângă, însă gândul 
lui Arga zbură în înălţimi. Şi se căia: 


mm Pe (poeti dia e 


Nu-mi plănuiesc renaşterea! 

Le dăruiesc lor al meu gând creator, 
ÎI dăruiesc într-a lor fericire, 
Într-a lor inspiraţie, 
Încarnați-vă, întâlniţi-vă, 
trăiţi în veacuri, 

Radomir, Liubomila! 

Al vostru prieten sunt eu, 
nu duşman. 


Pe iarbă şedea întins vedrusul, însă nu se lamenta. 
Vlăguit, cum se găsea, mai avu puterea să strângă la 
piept statueta-i dragă. 

„Să fii bună” - şopti el iubitei sale, ca în transă. ŞI 
bradul începu să plângă... Pe trunchiul său începu să 
şiroiască un soi ciudat de răşină... 

Brusc, ochii vedrusului se deschiseră cu o privire 
lucidă şi, articulând anevoie cuvintele, rosti: 

— Nu fi trist, bradule, aici e totul absurd! Gândul 
meu va supravieţui restriştii. Se vor întoarce secolele 
clarviziunii“. Şi-n zori de zile, gândul meu le va susura 
tuturor zeiţelor pământene: „fii bună”. 

Soldaţii nu reuşiră să captureze ursul şi băieţelul. 
Încercară să intre în pădure, însă aceasta li se arătă 
neprietenoasă. Caii cabrau, cărările dispăreau de sub 


copitele lor. Se  întoarseră soldații, spunându-i 
călugărului că au reuşit să ucidă copilul. 
XXX 


Nu trecură mulţi ani şi în zonă începu să circule 
zvonul că, în timpul culesului ciupercilor, în pădure nişte 
oameni ar fi dat peste un băieţel de nouă ani sau mai 
mult. Băieţelul i-a privit din tufişuri, dar s-a temut să se 


4 În cazul de faţă, expresia (rus. Aacnogerua) exprimă o 
epocă a oratorilor clarvăzători, propovăduitori de bine şi pozitiv 
(aacHo = clar, (Berna = orator de bine) (n.t.) 


on e A Dima e 


apropie de ei. Împreună cu el, nedespărţit, stătea un urs 
bătrân şi şchiop. 

Peste câtva timp, doi băieţi s-au pierdut în pădure. 
Pe cei doi copii speriaţi i-a întâmpinat un tânăr care, prin 
semne, i-a chemat după el şi i-a condus la marginea 
pădurii, spre cărare, după care s-a retras din nou în 
inima pădurii. 

După acest incident, oamenii nu mai avură frică de 
tânărul din pădure. 

La un an după aceea, el s-a apropiat de fetele 
venite la cules de fructe de pădure, însă acestea nu s-au 
speriat de el şi nu au fugit. 

Tânărul cu ochii albaştri era voinic şi era îmbrăcat în 
veşminte făcute din fibre vegetale. 

Stătea pe marginea poienei şi privea doar la una din 
fecioare, pe nume Parascovia. O privea fără să-şi 
dezlipească ochii de la ea. Amândoi încetară să adune 
fructe şi acum se priveau unul pe celălalt. 

Apoi, foarte încet, ca să nu le sperie, făcu câţiva 
paşi în direcţia grupului de fete şi se opri. Văzând că nu 
fug şi nu se tem de el, se apropie de tânăra Parascovia, 
se opri în faţa ei, îi mângâie părul şi-i spuse articulând cu 
greu cuvintele: 

— Cu tine, preafrumoasă fecioară, aş putea crea 
Spaţiul meu de lubire pe vecie. 

Nu pricepu niciun cuvânt din cele spuse Parascovia, 
însă se-mbujoră şi-i răspunse tânărului: 

— Tu unde trăieşti? Toţi spun că stai singur în 
pădure. 

— Eu, deocamdată trăiesc singur pe lume, răspunse 
tânărul. 

— Singur? Dar, undeva trebuie să-ţi trăiască şi 
părinţii. Nu există om fără obârşie. 

—Trăiesc. Şi tata, şi mama, şi fraţii, şi surorile mai 
mari, şi bunicul meu, Radomir, şi Liubomila, bunicuţa 
mea... 


— Au zburat către Stele, în înălţimi. Se vor întoarce 
pe Pământ, atunci când eu îmi voi găsi o logodnică, voi 
clădi Spaţiul de lubire şi în el se vor naşte copiii noştri. 

— Şi cum o să-ţi găseşti o logodnică în pădure? 

— Nu o voi căuta, deja am găsit-o. 

— Cine-i? 

— Tu, fecioară, cea mai frumoasă dintre toate. Vino 
cu mine, te rog, eu am început deja să-l clădesc. Eu voi 
ridica o casă, doar că trebuie să fac rost de nişte scule. 
Fără acestea, am încropit doar o colibă. Am urmărit de 
departe oamenii şi am văzut cum fac ei asta. 

Fecioarele şuşotiră între ele, râzând de tânăr. Prea 
îndrăzneţ devenise... 

Parascovia, fără să răspundă propunerii, se depărtă 
de tânăr şi merse la fete. 

Tânărul rămase un timp nemişcat, apoi privi spre 
cer, ridică umerii făcând un gest de parcă şi-ar fi cerut 
iertare de la cineva de sus şi se depărtă încetişor de 
poiană. 

Fetele tăcură. Parascovia privi în urma lui şi vorbi 
dintr-odată tare şi încrezătoare: 

— Aşteaptă-mă mâine aici! Eu voi sustrage uneltele 
de la tata, în contul zestrei. 

Tânărul se întoarse iute şi alergă spre Parascovia. 
Fetele îl vedeau pentru prima oară zâmbind şi li se 
rumeniră obrajii la toate. Zâmbetul tânărului era 
încântător, iar ochii lui străluceau. 

— Cât de frumos e! Păcat că nu m-a chemat pe 
mine, spuse una. 

— Şi eu aş fi vrut să merg după el, se grăbi alta să 
exclame. 

Însă tânărul îi vorbea tinerei Parascovia, fără să mai 
vadă pe altcineva împrejur. 

— Nu-i frumos să şterpeleşti. E urât. 

— Glumeam, tata o să mi le dea de bunăvoie. 

De atunci nimeni nu l-a mai văzut pe tânărul din 
pădure şi nici pe Parascovia, plecată împreună cu el nu 


se ştie unde... 


Şi haosul are un sens 


Pe Pământ, viaţa merse înainte, însă nu mai fu ca 
înainte. Măreaţa civilizaţie a vedruşilor, tradiţiile ei, 
ritualurile şi cultura care duraseră zeci de milenii, 
fuseseră acum înlocuite cu o rânduire socială haotică şi 
barbară, începutul acesteia în statul nostru l-a 
reprezentat Rusia cnezială. S-a instalat sclavagismul, 
care mai continuă şi în zilele noastre. 

— Civilizaţia vedrusă fusese deja distrusă şi prin alte 
locuri de pe Pământ? Mi-amintesc că mi-ai spus, 
Anastasia, că modelul de viaţă vedrus îl adoptaseră 
oamenii care astăzi trăiesc pe teritoriile Germaniei, 
Angliei, Poloniei şi ale ţărilor baltice. 

— Da, aşa am spus. Toţi aceşti oameni formau un 
singur popor, aveau o unică limbă şi cultură. Tu uită-te 
mai atent, Vladimir, până şi la înfăţişare seamănă unii cu 
alţii. Şi asta în pofida a mai mult de două milenii de 
amestec de sânge cu asiaticii. 

— De ce, Anastasia, de ce s-a întâmplat aşa? Tu 
vorbeai de o civilizaţie grandioasă, cu o cultură măreaţă, 
însă această civilizaţie a fost nimicită cât ai clipi, de 
sabie, de săgeți şi foc. 

—N-a fost nimicită, Vladimir, cuvântul nu se 
potriveşte. Atâta timp cât pe Pământ mai trăiesc încă cel 
puţin nouă oameni a căror năzuinţă este aceea de a 
conştientiza existenţa terestră Divină, civilizaţia vedrusă 
e vie. Şi azi nu sunt doar nouă, ci sute de mii, care se 
deschid progresiv adevărului şi îşi schimbă modul de 
viaţă. Şi curând vor deveni milioane, însă înainte de asta, 
aceste câteva sute de mii trebuie să descopere misterul 
înăuntrul lor. Să înţeleagă mobilul catastrofelor în curs. 

— Şi dacă nu vor înţelege? Uite, pe saitul nostru de 
Internet, chiar din primul an de existenţă, mulţi oameni 
încearcă să definească greşeala făcută de omenire în 
perioada Imagistică. Au creat o rubrică, care se cheamă 


chiar aşa: Greşeala din perioada Imagistică. Doar că nici 
până azi nu au reuşit să individualizeze această 
greşeală. 

Versiunile sunt cu toptanul, însă un răspuns comun 
încă nu s-a găsit. Şi probabil nu va fi găsit nici în 
următorii o mie de ani. E posibil ca oamenii să nu 
stabilească care a fost greşeala asta? 

— Ba, vor reuşi. Poate mâine, poate peste cincizece 
ani. Dar o vor găsi. 

— Cum de eşti aşa de sigură? 

— Gândeşte singur, Vladimir, nu demult, despre 
asta, îndeobşte nu se vorbea şi nu existau nici măcar 
tentative de a se gândi în această direcţie, însă acum tu 
însuţi vii şi-mi spui că spre dezlegarea misterului aspiră 
multă lume. Gândul a fost emis şi, ca şi răsadul din 
grăuncior, va găsi calea spre lumină. 

— Probabil o vor găsi. Doar că oamenii, în general, 
sunt prinşi cu activităţile rutinei cotidiene. Tu şi bunicii 
tăi aveţi posibilitatea de a medita mult mai mult, pe 
deasupra dispuneţi şi de un volum mult mai mare de 
informaţii despre trecut şi, fără îndoială, aveţi o opinie a 
voastră. De ce nu o împărtăşiţi? Sugeraţi-ne-o? 

— Cu alte cuvinte, tu, Vladimir, vrei ca eu să 
deconectez mintea oamenilor? 

— De ce să vreau aşa ceva şi de ce un sfat ar trebui 
să deconecteze mintea? 

— În clipa în care îl vor asimila ca fiind verosimil, 
aceia care azi se străduiesc să dezlege misterul vor frâna 
instantaneu procesul propriilor gânduri. Apoi vor aştepta 
şi alte sfaturi. 

Însă, şi aşa, acestea le vin mură-n gură din toate 
părţile. Se întâmplă întocmai şi acum. Oamenii sunt 
sfătu- iţi la fiecare ceas ce e mai bine să mănânce sau să 
bea, cum trebuie să se îmbrace, unde să-şi petreacă mai 
bine vacanţele, cum să trăiască şi unde să-l caute pe 
Dumnezeu. lar rezultatul? Viaţa e tot mai insuportabilă! 
Din gând a conceput Dumnezeu structura universală. Şi 

Lai 


suie f 


Seira 


gândul i L-a dăruit şi omului. Doar că din totdeauna şi 
neîntrerupt există câte cineva care să vrea să i-l 
întrerupă. 

— Va să zică, tu cunoşti misterele, dar nu vrei să 
vorbeşti? 

— Nu le ştiu, presupun. 

— Bine, dezvăluieşte-mi, atunci, presupunerile tale! 

— Probabil că era necesară o perioadă de haos, de 
erori, pentru ca umanitatea să le individualizeze şi să nu 
le mai repete pe viitor. De-a lungul istoriei, aşa ceva se 
întâmplă atunci când umanitatea se află în faţa unei 
descoperiri grandioase. In faţa unei descoperiri la scară 
universală. 

— E o presupunere bună şi încurajatoare. Povestea 
ta despre familia vedrusă - a Liubomilei şi a lui Radomir 
- are un sfârşit foarte trist. Nu se potriveşte nicicum cu 
stilul tău veşnic optimist. 

— Vladimir, de unde ai tras tu concluzia că s-a 
terminat? Viaţa merge înainte, aşadar nicio poveste 
despre viaţă nu poate fi considerată încheiată. 

— Mi-amintesc că strănepotul, Nicodim, s-a luat cu 
Parascovia şi au dus înainte neamul, cu toate astea îmi 
pare rău de persoanele concrete: Liubomila, Radomir şi 
alţii. Despre ei nu se mai poate povesti. Doar despre 
perpetuarea neamului. Dacă tu mai poţi povesti ceva, 
Anastasia, te rog, mai povesteşte! 

— Bine. O să-ţi vorbesc despre evenimentele ce au 
avut loc în viitorul imediat... 


Adunările de nuntă 


A trecut vremea şi oamenii au început să înţeleagă 
necesitatea de a-şi căuta lubirea. Inainte, li se sugera 
neîntrerupt că tinerii îndrăgostiţi ar trebui să se 
întâlnească la voia întâmplării. Da, e adevărat şi acest 
lucru, însă tot atât de adevărat este şi că omul îşi poate 
dirija singur soarta. Sau măcar un semn să-i dea 
destinului despre ceea ce-şi doreşte. 

Oamenii din diferite oraşe au început să organizeze 
manifestări speciale care să înlesnească întâlnirea celor 
două jumătăţi. Ba au folosit chiar şi parte din ritualurile 
perioadei  Vedruse,  adaptându-le uşor condiţiilor 
contemporane. 

Aceste adunări au început să fie organizate în tot 
mai multe oraşe toamna, la încheierea muncii câmpului. 
Aici veneau atât tineri, cât şi vârstnici care încă nu aveau 
o familie fericită. 

În marea lor majoritate, Vladimir, erau cititorii tăi. 
Acea parte care făcuse deja eforturi să-şi clădească 
Vatra Familiei, în care iau naştere familii fericite. 

Aceste adunări durau câte două, uneori trei luni. 
Cititorii erau anunţaţi dinainte despre aceste evenimente 
şi defluiau din diferite locuri şi ţări. Unii veneau pentru o 
săptămână, alţii pentru o lună. Cititorii aveau un mare 
avantaj faţă de toţi ceilalţi care-şi doreau, ca şi ei, o 
familie fericită. Oricum, cu toţii erau mânaţi de un singur 
scop: conştientizarea şi prezentarea unui model de 
edificare a vieţii fericite pentru viitoarea familie. 

— Anastasia, aşteaptă, de ce erau în avantaj 
cititorii? Căci multe alte cupluri, şi nu doar din rândul 
cititorilor, sunt îmboldite de acelaşi unic ţel. Uite, de 
exemplu, artiştii, la rândul lor, îşi încropesc familii, doar 
că marea majoritate din ei divorţează, şi chiar de mai 
multe ori. Ţelul e acelaşi, dorinţa e unică, însă viaţa nu le 
e fericită. 


— Noi vorbim despre țeluri diferite, Vladimir. 
Profesia nu poate şi nu trebuie să fie un scop în viaţa 
umană. Dacă aşa ceva se întâmplă, omul se înjoseşte pe 
el însuşi. 

Uite, gândeşte-te: există profesia de vânzător. Poate 
fi caracteristic fiului lui Dumnezeu a-şi imagina că un ţel 
în viaţă poate fi doar acela de a vinde? Sau a conduce o 
maşină, a spăla rufe, a merge zilnic în uzină, în fabrică, 
unde să se ocupe neîntrerupt cu acelaşi lucru? 

— Anastasia, tu ai amintit despre această profesie, 
însă nu e tocmai una de prestigiu. Există şi altele, de 
prestigiu sau mai bine spus, respectate de toţi. lată, de 
pildă, unele arhicunoscute: chirurg sau cosmonaut, 
comandant militar, mareşal sau preşedinte de ţară. 

— Importanţa lor stă doar în faptul că, mai mult 
decât altele, dau iluzia de putere şi însemnătate. Cine 
ştie, e posibil ca acel om, devenit comandant militar sau 
preşedinte, să fi fost atras prin fluturarea premeditată 
dinaintea ochilor săi a însemnătăţii iluzorii a profesiei şi 
îndatoririlor, în scopul de a nu-i permite o dezvoltare 
spirituală care să-l facă demn de activităţi conforme 
Universului. 

— Activităţile lor nu-L interesează pe Dumnezeu. 
Doar când omul zămisleşte pe Pământ spaţiu paradiziac 
şi dă naştere unui neam fericit, acţiunile sale seamănă 
cu cele ale Creatorului, şi el însuşi devine un Dumnezeu. 

La fel şi cititorii, deopotrivă bărbaţii şi femeile care 
veneau la aceste adunări, erau mânaţi de acest ţel. 

Avantajul lor consta în faptul că ei îşi edificau în vise 
imaginea propriei vieţi şi a familiei. Şi atunci când se 
întâlneau aveau o temă comună şi interesantă pe care 
să discute. 

Tu ştii, Vladimir, cât de des se întâmplă ca în 
familiile moderne, între soţi să nu existe o temă comună, 
interesantă, de dialog? Ei nu au lucruri în comun şi nici 
aspirații. Doi oameni s-au căsătorit, trăiesc împreună în 
casă, însă fiecare se gândeşte şi visează la ale lui. Aceşti 

Lai 


pi aa („Nottie ae 


rr 


oameni devin străini unul celuilalt, iar viaţa conjugală 
devine doar enervantă. 

La aceste adunări soseau oameni necăsătoriți, ba 
mai mult, nici măcar cunoscuţi între ei, dar erau mai 
apropiaţi între ei decât cei uniţi prin căsătorie. 

Mergeau în excursii, organizau serate de modă la 
care participau femei de toate vârstele. Apoi şi bărbaţii. 
La aceste pasarele prezentau haine cusute de mâna 
femeilor însele sau cumpărate de la magazin. 

Seara, prin parcuri sau poieni organizau jocuri de 
cununie, Pârâuaşul, de exemplu, despre care deja ţi-am 
vorbit. 

Şi nu se jenau, nici nu se ascundeau că-şi caută 
tovarăş de viaţă. Femeile cu copii, rămase fără soţ, 
veneau şi îşi aduceau şi copiii la aceste adunări. Le 
explicau copiilor scopul acestei călătorii. Participarea şi 
gândurile copiilor le ajutau în căutare. Priveşte, o să-ţi 
zugrăvesc un tablou de la una din aceste adunări. 

Priveşte! Un teatru de vară plin de oameni de 
diferite vârste şi copii. 

Rând pe rând, participanţii urcă pe scenă şi se 
prezintă. Care e mai îndrăzneţ rămâne cinci-zece minute 
pe scenă şi vorbeşte despre sine sau răspunde la 
întrebări. Câteodată sunt ironici, vorbind de propria 
persoană, alteori cântă câte o strigătură-zicătoare. 
Prezentarea e liberă. lată: 

Pe scenă tocmai a urcat o fată de vreo douăzeci şi 
cinci de ani, coafată modern şi îmbrăcată într-o rochie 
mulată pe corp. A făcut doar doi paşi spre microfon, 
după care a executat o piruetă şi a râs: 

— Aşadar, flăcăii?! Frumoasă fata? 

Din sală se auziră râsete şi aplauze şi fata a 
continuat să vorbească despre sine sub formă de glumă. 

— Nu în aspectul exterior stă destoinicia mea. Am 
terminat cu excelent Academia Vetrelor de Familie. Sunt 
capabilă să gătesc excelent, cu ajutorul plantelor pot 
scoate orice maladie din corp, pot aşterne patul... ŞI 


copii-eroi pot aduce pe lume. 

Eu nu mă propun nimănui, ci lansez un concurs 
pentru bărbaţi. Nu va fi simplu, iar pretendentul e liber 
să facă ce vrea ca să se prezinte. Va câştiga acela de 
care mă voi îndrăgosti. 

După fată, la microfonul de pe scenă s-a urcat un 
flăcău care spuse: 

— Bună ziua, eu sunt Dumitru. Am unsprezece ani. 
De fapt, nu am încă unsprezece, dar îi voi împlini curând, 
în luna decembrie. Pe mama o cheamă Svetlana, sau 
Svetlana Nicolaevna. E o bucătăreasă iscusită. Lucra într- 
un restaurant. Înainte, că acum nu mai lucrează. La 
început, când a pierdut slujba, a bocit, însă acum 
pregăteşte mese frumoase de sărbători pe la familii de 
bogătaşi. A dat anunţ într-un ziar şi aceştia o sună la 
telefon. 

Eu merg la şcoală. Mama spune că nu învăţ foarte 
bine, dar eu ştiu că învăţ bine. Nu am nevoie de cinci“, 
îmi ajunge şi trei. 

Eu şi mama am venit aici să găsim un soţ pentru ea 
şi un tată pentru mine. Ca să formăm o familie unită. 
Mama mea e o persoană foarte bună. E frumoasă, cu 
toate că nu poate nicicum slăbi. Dar e frumoasă şi aşa. 
Eu cu mama, seara discutăm despre cum va trăi familia 
noastră. Pe moment locuim într-o garsonieră, pentru 
care plătim chirie. Dar când vom avea o familie, ne vom 
ridica o casă şi vom sădi o grădină. 

Mamei i-au dat deja pământ, astă vară am petrecut 
acolo o lună întreagă, într-un cort. A fost bine. 

Mama nu s-a urcat pe scenă că se ruşinează. Dar eu 
i-am spus: trebuie să te urci, altminteri la ce-am venit 
aici şi am cheltuit atâţia bani, din cei pe care i-am pus 


11 trei/cinci - note. În Rusia şi în majoritatea statelor care 
făceau parte din 
URSS este aplicată scara de la unu la cinci, în care cinci corespunde 
unui zece la noi, trei, suficient, iar unu/doi insuficient (n.t.) 


deoparte pentru casă? 

— leşi pe scenă, mama! — spuse băieţelul adre- 
sându-se către sală. 

Dar de scenă nu s-a apropiat nimeni, şi-atunci 
oamenii din sală au început să aplaude, cerându-i mamei 
băieţelului să se urce pe scenă. 

Spre scenă s-a îndreptat o femeie scundă, puţin 
plinuţă, în jur de treizeci de ani. 

S-a apropiat de băiat şi s-a îmbujorat toată. L-a- 
apucat pe fiu de umeri, dar nu a spus nimic. Atunci 
băiatul, cu aer serios, a scos din buzunar o bucată de 
hârtie, a desfăşurat-o şi a început să citească: 

— Noi locuim în Novozybkov, regiunea Briansk. 
Înainte erau radiaţii acolo, acum sunt tot mai puţine şi 
vor dispărea cu timpul. La această adunare, suntem 
înregistraţi sub numărul 2015. Dacă cineva vrea, poate 
să ne scrie. Atât. 

Mama şi-a luat băieţelul de mână şi au pornit 
împreună spre ieşirea de pe scenă, în aplauzele sălii. 
Brusc, la marginea scenei, băiatul îşi eliberă iute mânuţa 
şi alergă înapoi la microfon: 

— Am uitat să vă spun... Nu am scris şi uite că am 
uitat. Mama mea ştie să cânte la chitară. Cântă cântece 
frumoase, chiar de-s un pic triste. Pe deasupra, ştie să 
deseneze. A desenat casa şi grădina. O voi ajuta şi eu să- 
şi facă o familie. Şi la ridicatul casei o s-o ajut. In timpul 
campaniei electorale din oraş, eu am strâns ceva bănuţi 
că am lipit afişe. Curând vor mai fi şi alte alegeri. 

Sala a aplaudat din nou, iar băiatul reveni la mama 
sa. Luându-se de mâini, merseră împreună spre ieşirea 
de pe scenă şi se aşezară la locul lor. 

Din sală s-au ridicat deodată patru bărbaţi şi s-au 
îndreptat spre microfon. Primul dintre ei, un bărbat la 
vreo patruzeci de ani, mergea şchiopătând. De pe 
cealaltă latură a scenei, ceilalţi îl întrecură, astfel că a 
ajuns ultimul la microfon. Bărbaţii ajunşi la microfon s-au 
prezentat, dar nu s-au propus ca soţi pentru femeie. 


Regulamentul adunării dicta că nu trebuiau făcute 
declaraţii publice. Asta se putea face doar în scris. Dar 
faptul în sine că se urcaseră pe scenă, dovedea interesul 
lor de a o cunoaşte mai bine pe femeie şi pe fiul ei. Când 
îi veni rândul bărbatului şchiop, acesta, apropiindu-se de 
microfon, spuse: 

— Mă numesc Ivan. Locuiesc la Moscova, în 
apartamentul meu. În curând fac patruzeci de ani. Am 
fost ofiţer paraşutist. Cu trei ani în urmă am fost trecut în 
rezervă ca invalid. Acum mă ocup cu marketing de tip 
MLM?, dar m-am săturat. Incă mai am un cort de 
campanie, un topor şi gambetă. Mă rog, toate astea le- 
am primit cadou de la colegii de desant... Visez să-mi 
instalez cortul în regiunea Briansk, la marginea oraşului 
Novozybkov. Alături de al tău, Dima“. Pentru primirea 
terenului pe care să-mi aşez cortul, voi lucra cât se cere. 
Am fost instruit să instalez corturi în teritoriu în timpul 
dislocaţiilor. Am învăţat să ridic buncăre, aşa că cred că 
aş putea face şi o casă de lemn. Numai cu grădina nu 
prea mă pricep. 

— Eu mă pricep, o să vă arăt eu! — strigă Dima din 
sală sărind de pe locul lui. 

A doua zi, Svetlana Nicolaevna, fiul ei, Dima, şi 
fostul ofiţer paraşutist, Ivan, au părăsit adunarea. 

— Anastasia, îmi spui, te rog, ce soartă au avut cei 
trei oameni? 


42 MLM - Mulţi Level Marketing - sistem de vânzări de tip 
piramidal (n.t.) 
8 Dima - diminutivul numelui Dumitru (n.t.) 


Ritualul cununiei 
pentru femeile cu copii 


— Au avut o soartă bună. Svetlana cu fiul au fost 
invitaţi de Ivan să-l viziteze. Au rămas la el în ospeţie o 
săptămână, apoi au ţinut legătura prin corespondenţă. 
Când a sosit primăvara, Ivan şi-a dat în chirie 
apartamentul de la Moscova, la un preţ bun şi a plecat în 
Novozybkov. Şi-a instalat cortul de campanie alături de 
cel al Svetlanei şi al lui Dima. Ex-desantistul avea toate 
cele necesare vieţii de campanie. Până şi încălzitor 
pentru cort. Cu mult entuziasm, Ivan a început să sape 
şanţul pentru fundaţia viitoarei case. Şi cu şi mai mult 
entuziasm îl ajuta Dima care venea cu mama lui la sfârşit 
de săptămână. Odată cu vacanţa de vară, au rămas toţi 
trei în corturi. În fiecare seară se adunau la un foc de 
tabără şi discutau pe marginea proiectului viitoarei Vetre 
de Familie. 

Intr-o seară, înainte de culcare, când focul dădea să 
se stingă, Dima spuse: 

— In familiile normale, soţul şi soţia dorm în aceeaşi 
cameră, iar copii în alta. Ar fi mai bine, poate, ca eu să 
dorm în cortul tău, Ivan, iar tu cu mama într-al nostru? 

— Dar noi nu suntem încă soţ şi soţie, îi răspunse 
Svetlana. 

Ivan se ridică, îi întinse mâna Svetlanei, o ajută să 
se ridice şi, cu ton solemn şi uşor tulburat, rosti: 

— Impreună cu tine, preafrumoasă zeiţă şi cu 
feciorul nostru brav, vreau să clădesc Spaţiul de lubire 
pe vecie. 

Svetlana îi răspunse încet: 

— Noi suntem pregătiţi să te susţinem în făurirea 


măreţei creaţii. 

Dima a sărit în sus, bătând bucuros din palme. Apoi, 
sub cerul înstelat, au săvârşit ritualul cununiei, devenind 
sot şi soţie. Totodată, au mai sustinut un alt rit: cel al 
înfierii, astfel Dima a devenit fiul natural al lui Ivan. 

— Anastasia, probabil vrei să spui că băieţelul Dima 
a devenit fiul adoptiv al lui Ivan. 

— El i-a devenit fiu natural, iar Ivan lui Dima, tată 
bun. 

— Cum e posibil, Anastasia? Asta contravine tuturor 
legilor biologice. 

— Dar nu contravine Cerului. Vedruşii ştiu legile 
Cerului. Ritualul vedrus al cununiei pentru femeile care 
aveau deja copii, le era cunoscut şi lui Ivan, şi lui Dima, 
şi Svetlanei. Şi astfel l-au săvârşit. 

— Ce ritual? Şi de unde-l ştiau? 

— L-ai descris tu. 

— Eu? Nu. 

— Vladimir, se înţelege că eu acum vorbesc despre 
evenimente care urmează să aibă loc. Tu vei scrie 
despre ritual. O să-ţi vorbesc eu. 

Forţa predominantă în acest ritual o reprezintă 
gândurile şi dorinţele celor trei oameni de a-şi făuri 
împreună un viitor. Femeia trebuie să fie în măsură să-i 
explice copilului necesitatea de a trăi în familie, de a 
avea un tată împreună cu care să clădească Vatra 
Familiei, să ridice casă şi să sădească grădină. Atunci 
când la copil se va ivi, va lua naştere această dorinţă, 
acesta va trebui implicat neapărat în acţiunea de căutare 
a unui viitor soţ pentru ea şi a unui tată pentru el. 
Fiecare mamă îşi cunoaşte propriul copil mai bine ca 
oricine altcineva, iar o metodă unică pentru obţinerea 
rezultatului dorit nu există, fiecare mamă poate avea 
una a ei, însă, cel mai important e atingerea scopului. 

Nu mulţi copii vor accepta ideea ca la mama lor, în 
casă la ei, să intre un alt bărbat. Şi atâta timp cât copilul 
nu nutreşte această dorinţă, de a căuta împreună cu 


mama un tată, mai bine ca în casă să nu fie adus nimeni. 

Rolul mamei în pregătirea pentru ritualul cununiei 
este important doar la început. În momentul punerii în 
act al ritualului, forţa energetică esenţială va fi gândul 
copilului. 

În cazul în care bărbatul şi femeia au decis să 
convieţuiască, iar copilul femeii este încă prea mic, ei vor 
putea continua să stea împreună, fără să susţină ritualul, 
până când copilul va creşte şi va deveni conştient de 
esenţa vieţii de familie. lar pentru ca el să devină pe 
deplin conştient, femeia şi bărbatul au obligaţia de a-şi 
uni forţele. lar dacă copilul, crescând, îl va accepta pe 
tatăl adoptiv ca pe unul natural, acest ritual se va ţine 
oricum, întrucât este în grad de a înrudi în sânge şi duh 
tatăl cu fata sau băiatul adoptat. Acest ritual poate avea 
un efect foarte benefic doar în cazul în care se 
săvârşeşte pe pământul viitoarei Vetre de Familie, 
indiferent dacă cel care a început să o creeze a fost 
bărbatul sau femeia. Important este ca locul să placă 
tuturor şi, în primul rând, copiilor. 

Ritualul va avea loc sub cerul înstelat. Se vor 
aprinde trei lumânări sau un foc de tabără. 

Svetlana şi Ivan au avut noroc: după descoperirea 
dorinţei comune de a-şi clădi o viaţă împreună, deasupra 
lor se aflau foarte multe stele, focul încă mai ardea, aşa 
că nu au mai aşteptat o altă noapte, ci s-au cununat 
imediat. Şi au făcut totul cum se cuvine. 

Ivan şi Svetlana stăteau în faţa lui Dima. Primul a 
vorbit Ivan, privind la stele: 

— În acest loc, pe pământul Vetrei Familiei mele 
vreau să clădesc o viată fericită neamului meu. Să ridic o 
casă şi să sădesc o grădină. 

Te rog, Dima, dă-mi consimţământul să mă cunun 
pe veci cu mama ta şi tu să-mi devii fiu natural. 

— Eu voi fi fericit dacă tu, Ivan, vei trăi cu mama şi 
cu mine. Şi, poate, chiar voi învăţa şi mai bine la şcoală. 
Pot să te chem tata? 


— Bineînţeles, a răspuns Ivan. 

Apoi a vorbit Svetlana: 

— Mulţumesc, fiule, tu m-ai ajutat să-mi găsesc soţ. 
Eu vreau să-i fiu soţie credincioasă. Soţia trebuie să aibă 
grijă de soţul ei. Permite-mi, aşadar, fiule, să am grijă de 
tatăl tău, Ivan. 

— Desigur, mama, tu neapărat să te ocupi de Ivan. 
Voi avea grijă şi eu. Hai să-i cumpărăm o proteză nouă 
lui tata. L-am văzut cum o cârpea pe cea veche cu 
izolirband. 

În timpul acestui ritual nu sunt necesare de fiecare 
dată anumite cuvinte. Important este gândul care va fi 
auzit în acele clipe de planetele de deasupra celor doi 
cununaţi şi a copilului. Pentru asta, fiecare dintre 
participanţi trebuie să ia câte trei înghiţituri de apă dintr- 
un vas cu gura largă - o carafă sau un pocal - pregătit în 
prealabil, apoi să-şi toarne apă în palme şi să-şi ude 
părul. După asta, toţi se vor lungi în iarbă, nu mai puţin 
de nouă minute, cap la cap, se vor lua de mâini şi vor 
privi la cerul înstelat, cerând mintal planetelor de 
deasupra lor să-i ajute la încropirea unei vieţi fericite a 
familiei, şi lubirii să se instaleze în Vatra lor. 

Nu e musai ca lubirea să fie puternică la începutul 
cununiei. Ajunge simpatia şi afecțiunea reciprocă. lubirea 
puternică va veni neapărat după aceea. De exemplu, la 
vedruşi, asta se întâmpla în decursul a unui an sau doi. 

Acest ritual este foarte puternic şi nu e ocult. Când o 
parte din cunoştinţele de astronomie şi psihologie 
deţinute în trecut va fi întoarsă, oamenii vor putea 
înţelege forţa sa cosmică. 

înţelegi, Vladimir? La acest ritual participă plantele, 
apa, Pământul, planetele şi gândul uman. Dorinţele 
oamenilor fuzionând într-una singură vor atrage, înspre 
beneficiul lor, esenţele Divine ale Cosmosului. 

Tu deja ştii cât sunt de strâns legate între ele 
plantele, floricelele, gâzele şi toate vieţuitoarele de pe 


refluxurile au loc sub influenţa acestor planete. 

Desigur, şi viaţa omului se află mult sub incidenţa 
planetelor, însă, în cazul de faţă, susţinând acest ritual, 
cei trei, în unul singur unindu-se, dau planetelor sarcina, 
sau le roagă, să le întărească uniunea. Pentru planete, 
cerința omului, atunci când țelul acestuia corespunde 
programului divin, devine un măreț dar de mândrie 
pentru ele şi pentru om. Conştientizarea acestui fapt şi 
raportul sincer declanşează în cer agitația multor planete 
şi o acceleraţie benefică. In aceste momente în care se 
află deasupra lor, planetele încheagă între ele un 
legământ neg/ăsuit, prin care îi ajută pe oameni în 
acţiunile lor. 

Această descoperire a fost făcută de un mag. Ca să 
o atingă, a studiat preţ de nouăzeci de ani. El observa 
planetele şi le raporta acţiunilor oamenilor. 

Când  magii-învăţători au încercat să pătrundă 
sensul acestui ritual, au ajuns, iată la ce concluzie: într- 
un mod oarecum misterios, planetele sau o forţă 
energetică cosmică, ştergeau din memoria vieţii trecute 
a oamenilor amintirile neplăcute, eliberând spaţiu pentru 
senzaţii noi, luminoase. 

Pe deasupra, aceste energii îi vor înrudi de sânge pe 
cei trei oameni. 

Tu, Vladimir, mi-ai vorbit despre telegonie. Ştiinţa 
modernă este la cunoştinţa faptului că, în formarea 
corpurilor fizice ale oamenilor şi animalelor, intervin 
anumite energii. la aminte - aceste energii nu sunt 
vizibile, nici materiale, însă puterea lor este reală. 
Implicarea lor este determinată de voinţa omului. Atunci 
când acţionează după voia omului, devin de sute de ori 
mai eficiente. 

E important de subliniat că esenţa acestui ritual, 
contrar telegoniei care face ca vechea legătură să irupă 
în noua uniune, stă în faptul că alungă toată energia 
vechii relaţii, înzestrează cu o nouă forţă şi aduce o nouă 
viaţă. 


— la te uită! Un ritual atât de scurt şi ce efecte! 
înrudeşte oamenii! 

— Este scurt? Vladimir, gândeşte-te cu atenţie. 
Pregătirea pentru acest ritual, cum spui tu, scurt, 
durează uneori chiar mai mult de un an întreg. Este 
precedat de două obiceiuri esenţiale. Uite-l pe primul, de 
exemplu: mama trebuie să-şi pregătească copiii. Apoi, tu 
ia seama, Vladimir, Ivan la început a spus că vrea să-şi 
aştearnă cortul şi pe locul menit să-şi încropească 
gospodăria... 

Această alegere face parte deja dintr-un alt ritual. 
Fiecare burlac - aşa erau numiţi înainte bărbaţii ajunşi la 
o anumită vârstă neînsuraţi - era dator ca o dată pe an, 
pentru o lună întreagă, să lucreze pe gospodăria unei 
femei văduve singure sau cu copii. Nu era necesar să 
muncească toată luna la o singură văduvă. Burlacul 
putea sta o săptămână la una, apoi să se angajeze la 
alta. Bineînţeles, acest obicei nu exista doar pentru ca 
aceşti bărbaţi să ajute femeile singure la gospodărie. 
Esenţa era ca oamenii să se cunoască între ei şi să-i 
ajute să-şi încropească familie. Burlacul venea la văduvă 
şi spunea: 

— Gospodino, eu caut ceva de muncă. Poate că ai 
ceva de făcut pentru mine. 

Dacă burlacul nu-i plăcea femeii la prima vedere, îi 
răspundea: 

— İn gospodărie e totul la locul său. Pe lângă asta, 
nici nu aş avea cu ce să te plătesc. 

lar dacă acesta îi plăcea, atunci femeia îi dădea câte 
ceva de făcut, pe o zi, două, trei, apoi altceva. Nu conta 
cu câtă îndemânare şi măiestrie îşi făcea acesta datoria, 
important era ca ei să se placă. In cazul în care burlacul 
îi plăcea, femeia îi putea cere să rămână mai mult de o 
lună. Dacă acesta rămânea, atunci era numit primak*. 


4 primak (rus. mpumak) - pripăşit. În general, sensul este de 
ginere primit în casă de socru. Derivă de la verbul a primi (n.t.) 


După scurgerea unui an de gospodărie comună, cei 
doi puteau să aleagă să se căsătorească sau să se lase. 

— Anastasia, spune-mi, după această cununie, cei 
doi mai trebuiau să mai meargă şi la ofiţerul stării civile? 

— Dacă în viaţă există condiţionări care nu se pot 
evita, atunci se poate face orice, doar că esenţialul nu 
mai poate fi atins. 


Femeile din înalta societate 


Încheind capitolul precedent, am gândit că acest 
ritual ar putea fi folosit cu succes şi în zilele noastre. 
Astăzi, în diferite regiuni din Rusia, mulţi oameni, 
majoritatea cititori ai seriei Cedrii sunători ai Rusiei, se 
adună în grupuri, iau câte un hectar de pământ, sădesc 
acolo grădini, construiesc case: îşi amenajează mica lor 
Patrie. Fac acest lucru, de regulă, împreună cu familiile, 
dar există în aceste grupuri un număr relevant de femei 
singure. Eu am vizitat de mai multe ori un aşezământ din 
apropierea oraşului Vladimir. In acest sat există deja 
peste şaizeci de Vetre de Familie în plină construcţie. 
Deja cresc copiii născuţi acolo. Insă există şi femei 
singure. Şi-au luat câte un hectar de pământ şi, fie 
singure, fie ajutate de copii, îşi încropesc Vetrele lor 
acolo. Vă închipuiţi? O femeie singură îşi ridică casa şi îşi 
sădeşte grădina. Nu doar îşi amenajează o mică dacia pe 
şase ari, ci îşi clădeşte efectiv o Vatră de Familie. Să le 
fie greu? Din punct de vedere material, da. Eu cunosc o 
femeie care şi-a dat în chirie apartamentul de la 
Moscova şi cu banii câştigaţi îşi ridică o casă în câmp. 

Din lipsa mijloacelor, nu-şi poate permite 
întotdeauna să angajeze meşteri, aşa că mare parte din 
lucrări o susţine singură şi o face cu multă satisfacţie. Ea 
are un obiectiv: fericirea atingerii ţelului. Chiar dacă asta 
se petrece foarte lent, compensează truda, care astfel 
devine imperceptibilă. 

Intrând în posesia acestor informaţii venite din 


mei ten (A pete A diete 


diferite aşezăminte, eu am ajuns la concluzia că trebuie 
neapărat să scriu o carte despre ele. O carte cu adevărat 
istorică. Urmaşii noştri merită să ştie cine şi cum a 
demarat edificarea civilizaţiei lor fericite. 

Pentru moment, am rugat-o pe soţia unuia dintre 
fondatorii aşezământului Rodnoje din regiunea Vladimir, 
să facă o descriere a femeilor nemăritate. lată scurta 
caracterizare: 

e Eugenia T. — născută în Republica Moldova, 53 
de ani, geolog. O frumusețe cu zâmbet hollywoodian, 
care vine din suburbia Moscovei, acolo unde-şi are şi 
apartamentul. A venit şi acum nu mai vrea să plece. A 
Spus: „Aici e casa mea”. 

A venit aici în 2003, doar ca să vadă despre ce este 
vorba. A mers în pădure după ciuperci. 

„M-au avertizat”, spuse Eugenia, <<Este o pădure 
specială». „Le-am răspuns”: <<Eu sunt geolog, n-o să 
mă rătăcesc». „M-am plimbat 12 ore pe o rază de trei 
kilometri! M-am întors spre miezul nopții cu picioarele 
frânte”: <<Aici e locul meu». „Am dat în chirie 
apartamentul din Malahovka cu 10.500 ruble/lună. Cu 
aceşti bani am început să mă pregătesc şi am închiriat o 
casă în Studenţovo, alături de terenul meu. Soba nu mai 
fusese încinsă de vreo zece ani, iar casa stătea să se 
surpe. Din horn am scos afară un cuib enorm, aşa că nu 
am mai putut să aprind focul. Am iernat singură în sat. 
Uneori mă duceam în vizită în Koniayevo. Am economisit 
lemnele - încălzeam o dată la două zile. In toamnă am 
turnat fundația, am pus ghizdul pentru o baie de 4 x 4m. 
Toată iarna am căptuşit casa cu câlți. Acum cunosc 
sunetul fulgilor de nea în cădere. Prin casă umblam 
îmbrăcată în trei rânduri de pantaloni, trei pulovere, o 
scurtă şi căciulă. Afară ieşeam îmbrăcată mai lejer, 
deoarece munceam. Primăvara am curăţat cu un cuțit 
coaja rămasă pe butuci. Acum am casă finisată cu 
rindeaua. Aud cum se topeşte zăpada. Am nevoie de un 
sobar. M-am îmbrăcat gros şi mi-am luat undița de 


pescuit (fără cârlig). M-am dus spre lac, unde stau 
pescarii. Am dat drumul undiței în copcă (Doamne 
fereşte, să-mi vadă băieţii <<sculele>>). Am intrat în 
vorbă cu țăranii locului şi am dat şi de sobar. lar dacă 
era să am nevoie de tractor, «era de ajuns să ies la drum 
şi să-l opresc pe primul care trecea» ". 

În grădina ei cresc de toate şi sunt bine rânduite. În 
primul an şi-a încropit o toaletă şi bucătăria de vară din 
nuiele. Când nu are nimic de mâncare, îşi face terci cu 
ulei de peşte. Găteşte foarte gustos. l-a disperat pe toți 
cu zelul ei - toți sătenii fug de noi - dar casa a fost 
ridicată. Spună ce-or vrea. 

e Liubovi'*? E. — născută în Orientul îndepărtat, 58 
de ani. A locuit 27 de ani în Perm şi 20 în Ţimleanske, 
regiunea Rostov. Este ihtiolog, a lucrat la protecția 
peştilor, iar acum e pensionată. Mama ei de 84 de ani şi 
fiul de 30 (de la care are doi nepoți), locuiesc în Perm, un 
alt fiu de 18 ani, în Ţimleanske. 

Anul acesta, pentru ea a început numărătoarea 
inversă: spune că va face 57. A început să-şi amenajeze 
Vatra Familiei în 2003. A venit pentru 10 zile, a cosit 
buruienile şi a sădit gard viu de molizi, pini, mesteceni, 
plopi, tei şi arțari. Terenul este în perfectă ordine. larna 
ce-a urmat a venit cu 50.000 de ruble“ - toate 
economiile mamei - a montat structura de lemn a casei 
şi a acoperit-o cu carton gudronat. 

Primăvara s-a întors cu soțul, cu care a călătorit 
împreună din Perm. Au muncit cot la cot pe teren. A 
spus: „Uite, de-ar fi fost aşa şi inainte, n-aş fi plecat de la 
el...”. Apoi a venit în vară, pe 6 iulie (se grăbea tare, 
deoarece vroia să ajungă la «sărbătoarea lui Ivan 
Kupala>>).” Îi plac foarte mult sărbătorile, are o voce 


4 Liubovi” (rus. mo6oBb) - lubire. Nume feminin, în majoritatea 
cazurilor întâlnit ca Liuba. (n.t.) 
46 La acea vreme, aproximativ 1350,00 € (n.t) 
7 Ivan Kupala - sărbătoare estivă de origine păgână, la slavii 
de est şi de vest, răspândită astăzi în majoritatea ţărilor europene, 
A 


minunată, cântă la chitară şi dansează. Are o pensie de 
2.000 ruble. În vară s-a lăsat de slujbă. Banii acum îi 
ajung, avea nevoie doar de drum. Au ajutat-o cu 
cărămidă, ciment şi lemn. Singură, într-o singură lună, a 
pus ghizdul pentru sobă, a turnat temelia pentru 
structura de lemn a casei, a montat bârnele de sub 
pilaştrii portanti ai casei, a căptuşit toată casa, a ridicat 
acoperişul şi a zidit cuptorul de vară. Cu roaba a cărat 
pietre, nisip şi prundiş. Gândea că nu o să poată, dar a 
reuşit! A devenit mai robustă, a pierdut din greutate, 
înoată înainte şi-napoi pe lac (înainte nu reuşea). A 
întinerit cu zece ani (visase doar cu unu!). Ochii îi sunt 
strălucitori, zâmbetul nu-i lipseşte de pe buze şi se 
împacă cu toată lumea. Casa o ridică pentru ea şi pentru 
mama ei care va veni la primăvară. Apoi vrea s-o viziteze 
fiul din Perm cu copiii şi poate vor şi rămâne. Bani nici nu 
are şi nici nu are de unde să-i aştepte. Are o vioară 
veche italiană, i-a adus-o tatăl ei din război. Cu vreo 15 
ani în urmă, experții au estimai-o la 10.000/15.000 $. Ea 
trage nădejde s-o vândă, <<că vioara trebuie să cânte, 
nu să stea ca la muzeu>>. Dacă va reuşi să o vândă, 
treburile vor merge mai iute, altminteri va trebui să facă 
totul singură. Deh, nici pardoseala şi nici plafonul fără 
scânduri nu poți să le laşi... Se cramponează că nu are 
bani, dar casa se ridică încetişor. Se va întoarce în 
septembrie, din nou pentru o lună. 

larna a petrecut-o în Perm la nepoți, aşa că a trecut, 
prin satul ei şi a stat o zi: s-a oprit, a stat puțin, ca să nu 
fie drumul spre Rostov neintrerupt... 

+ Natalia D. - născută în Vologda, a venit de la 
Moscova. Are două fetițe de doi şi, respectiv, cinci 
anişori. 

Locuieşte într-un cort de la sfârşitul lunii mai. E 
divorțată de soț. Visul ei e să ducă copiii cât mai departe 


sărbătoare dedicată solstițiului de vară (la creştini, cunoscută şi cu 
numele de Ziua lui Ivan (loan) (n.t.) 


mii a a 


de oraş, să nu-i streseze sistemul. Vara e ploioasă şi 
rece, dar nu se plânge. Şi-a adus un vagon vechi. L-a 
curățat, l-a izolat şi vrea să-l facă cât mai călduros. Acum 
cumpără scânduri. Bani nu are, soțul asigură copiii doar 
cu de-ale gurii. Acum trăieşte cu copiii, mai lucrează prin 
sat, ajută bărbații la turnarea temeliilor. Visează să 
rămână pe moşia ei, iar dacă nu se potriveşte pentru 
iarna asta, speră măcar pentru cea care vine. Studiază 
toate proiectele posibile de case, să-şi poată ridica 
singură una (din lut şi paie sau un bordei). Copiii să 
doarmă mai liniştiţi, să fie mai fericiți... 

Când vin vizitatori acasă la Liuba E. Şi văd ce a 
reuşit să facă singură, exclamă: „Dacă tu ai putut, atunci 
şi eu pot, mai ales că-s mai tânăr şi mai în puteri”. 

Sigur că pot! 

Este mereu zâmbitoare şi cântă divin. Are studii 
alese. Şi un suflet frumos! Scuzați emoțiile, eu le iubesc 
tare mult pe toate... 

+ Nadejda Z. — fermieră din Belarus. După 
incidentul de la Cernobîl, a locuit în Azov, un an în 
Pareţk, de lângă Suzdal (în timp ce aştepta terenul) iar 
ultimul an şi l-a petrecut în Koniayevo (în casa cuiva). 

In vară a demarat construcţia casei. Cei doi copii 
majori locuiesc încă in Moscova. Au luat terenuri şi fiica 
şi sora ei din Belarus. Vor să se adune cu toții la un loc. 
Soțul şi copiii au servici, Nadejda munceşte în 
gospodărie şi administrează construcţia casei, la care 
participă personal. Mulţi ani a dansat într-un ansamblu 
de profesionişti. Are o statură de balerină, iar când 
împinge roaba cu bălegar de grajd oferă un spectacol 
uluitor! Pe lângă casă are doi câini, patru pisici (din 
cauza şoarecilor), iepuri, găini (rasa „smirnovskaya”, 
care s-a păstrat prin sate după Revoluţie), o capră şi 
porumbei. In casă ține o mare de flori: exotice şi simple. 
Deţine cunoştinţe enciclopedice pentru orice chestiune 
care o priveşte. Soţul şi copiii o susțin, însă e constrânsă 
să facă totul singură, deoarece ei au viața lor. Îşi 


clădeşte viitorul cu determinare şi sârg. Recent şi-a rupt 
brațul drept (a căzut de pe bicicleta pe care i-au dăruit-o 
copiii cu ocazia aniversării a cincizeci de ani, ca să 
răzbată iute peste tot). A ținut o singură zi de 
convalescență. In următoarea era deja la întors fânul 
pentru iernatul animalelor. Acum vopseşte şi trage la 
rindea. La întrebarea: „Cum faci?”, ea răspunde: „Doar 
cu stânga”. 

Mereu zâmbitoare, îi place să cânte întruna, un 
suflet de companie, adorată de toți, este un tezaur de 
cunoştinţe pentru oricine, consultanta noastră, a tuturor. 
E o miniatură, dar robustă. Stâlpul întregii familii. 
Reuşeşte peste tot: acasă, la construcţie, cu animalele, 
în grădina de legume şi la proviziile pe iarnă. Să vedeți 
ce compoturi face! Nu are nicăieri niciun apartament 
unde ar putea sa se întoarcă, şi nici casă. Spre toamnă 
trebuie să elibereze casa unde stă, deoarece se întorc 
proprietarii. Va ierna în casă nouă! 


Aceste informaţii le-am primit cu un an în urmă. 
Astăzi, toate aceste eroine, pomenite mai sus, şi-au 
ridicat deja casele şi nu au nicio intenţie să renunţe la 
țelul lor. Probabil despre femeile ca ele se spune că: 
„Murgul din galop şi-l va opri şi în izba în flăcări va intra”. 
lar eu aş adăuga: „Vatra singură şi-o va ridica şi pe 
bărbat spre veşnicie-l va purta!”. Numai că de unde 
acest bărbat, unde să-l întâlnească devreme ce ea, de 
dis-de-dimineată până seara târziu, e prinsă cu măreaţa 
ei activitate? 

Dar câte femei, tinere şi vârstnice, care vor să-şi 
încropească Vatra Familiei, or fi prin toate colţurile ţării!? 
Şi bine ar fi de şi-ar găsi tovarăş de viaţă încă înainte de 
începerea construcţiei! 

M-am gândit: ce-ar fi dacă s-ar crea o bază de date 
cu toate aceste femei, iar bărbaţii, în calitate de angajaţi 
temporari, să le viziteze? Astfel poate că ar reuşi să-şi 
aleagă ursitul. Nu ei pe ele, ci ele pe ei! 

Lai 


Există expresia femeie din inalta societate, prin care 
se subinţelege femeia din aşa-zisa clasă de elită a 
oamenilor bogaţi sau faimoşi. Insă, ce clasă superioară e 
aceea, devreme ce publicul nu vede în aceste femei 
nimic bun, în afară de bârfele din paginile presei de 
scandal? Aşa cum declară mulţi bărbaţi, căsătoria cu 
femeile de elită nu aduce nimic altceva decât mofturi şi 
pretenţii nerezonabile. 

Eu, în schimb, sunt de părere că femeile de elită 
sunt acele femei care, căsătorite sau necăsătorite, îşi 
ridică azi Vetrele de Familie şi se pregătesc să dea viaţă 
la copii sănătoşi sau să-i transforme pe cei deja născuţi. 

Doar ele pot aduce avantaje, atât individual 
bărbaţilor, cât şi întregii societăţi. Copiii născuţi de ele 
vor compune civilizaţia de mâine. 

lar bunicul Anastasiei a avut de o mie de ori 
dreptate: chestiunea familiei trebuie abordată la nivel 
statal. Cum se pune azi această problemă, mai bine ca 
oricine ştiu familiile ruse... şi nu numai. 

Ori aşa, ori altfel, problema legată de organizarea 
de manifestări în măsură să ajute aceste femei, mai 
exact spus, în măsură să-i ajute pe bărbaţi să cunoască 
femeile care-şi edifică micile lor patrii, va trebui 
soluţionată. 

Mă voi adresa administratorului saitului 
www.anastasia.ru, cu rugămintea de a găsi o modalitate 
de îmbunătăţire a rubricii cunoştinţe, astfel încât fiecare 
femeie singură şi bărbat necăsătorit, din rândul 
cititorilor, să poată introduce adrese şi contacte. Cei care 
nu aveţi computer, vă amintesc că aproape în fiecare 
oraş există acele /nternet-caf6, în care puteţi citi 
anunţurile de pe saituri. De asemenea, şi oficiile poştale 
oferă servicii de transmisiune de informaţii prin 
intermediul Internetului. 

Din partea mea, voi scrie aici textul de apel către 
bărbaţii din toate ţările în care sunt publicate cărţile 
mele, cerându-le tuturor traducătorilor europeni şi 


americani să-l transcrie cu caracter aldin. 

Stimaţi domni, mulţi dintre voi, mai ales cei 
care nu aţi reuşit să vă realizaţi viaţa de familie, 
aţi dori să întâlniți acea femeie - unica - cu care să 
atingeţi fericirea vieţii conjugale. Dar unde să 
găsiţi o astfel de femeie? Pare că singura cale e să 
recurgeţi la o agenţie matrimonială. Doar că, luaţi 
seama, aproape toate pun pe primul loc aspectul 
exterior şi vârsta, prezentând foarte  evaziv 
caracterul şi aspiraţiile vieţii. Însă nici măcar 
aceste date evazive nu sunt susţinute de 
certitudine. Cât despre certitudine... Şi-au făcut 
apariţia aceste femei care îşi oferă deschis 
tinereţea, frumuseţea şi zâmbetul, dispuse să 
încheie cu voi un contract de căsătorie, cu condiţia 
ca voi să fiți bogaţi şi să le asiguraţi condiţii 
materiale adecvate. In Moscova a fost înfiinţat 
până şi un club în care se întâlnesc frumoase 
pretendente la miri înstăriți. Fenomenul nu e nou. 
„Şi ce e rău în asta?” - vor gândi unii bărbaţi. „Am 
mijloace îndestulătoare, aşa că-mi permit să închei 
un contract de căsătorie cu o fetişcană tânără şi 
frumoasă. Mă satisface în pat, în plus or să mă 
invidieze toţi pe la întâlnirile de elită. Şi-apoi, fiind 
în raport cu tinerii, întinereşti". E totul aşa, dar 
există un dar. La ce se gândeşte şi visează tânăra 
voastră concubină? Că şi ea e o fiinţă vie şi 
capabilă să viseze şi să se entuziasmeze, însă 
obiectul iubirii ei nu sunteţi voi. De aici i se iveşte 
dorinţa să se elibereze de voi ca de un obstacol 
din calea spre fericire. Şi fie că nu aleargă la 
chemarea voastră, întrucât, după cum ştiţi, asta 
se întâmplă deseori, fie că nu vă toarnă ceva 
obscen în cafea dimineaţa; ajunge un singur gând, 
fie acesta subconştient, pentru ca voi să fiţi 
depărtaţi. In acest fel, crezând că vă aduceţi acasă 
o fată frumoasă şi tandră, de fapt, vă băgaţi 


singur în cămin un şarpe veninos. Singura 
diferenţă constă în înfăţişarea exterioară, iată de 
ce, în loc să aduceţi acest şarpe şi să-l puneţi în 
acvariul de cristal, voi vi-l cuibăriţi alături, în 
aşternut. 

E probabil ca aceste femei, reprezentantele 
unei noi civilizaţii paşnice, să apară ca o 
contrastare a fenomenului dezastruos din vieţile 
noastre. Edificându- şi Vetrele de Familie, ele nu-şi 
ridică doar acoperiş deasupra creştetului, ele pun 
bazele unui început de viaţă nouă. Începutul! 

Miliardarul pe moarte se va întrema, găsind o 
astfel de femeie. Omul de afaceri prosper, fără ea, 
se va ofili. Nu banii prelungesc viaţa, ci gândurile 
iubitei voastre şi Spaţiul de lubire creat împreună 
cu ea. Nu numai o vor prelungi, ci o vor face 
eternă, asigurând condițiile unei  reîncarnări 
rapide şi conştiente. 

Orice cuvinte aş scrie eu, orice argumente aş 
aduce, acestea nu vor atinge inimile aşa cum o 
poate face întâlnirea cu aceste femei. Încercaţi să 
vă întâlniți cu zeițele veşniciei terestre! Şi, se 
poate întâmpla să aveţi parte de o întâlnire ca 
aceea despre care a povestit Anastasia... 


Întâlnirea de peste milenii 


Într-una din zile, la adunare a sosit o fată de 
douăzeci şi cinci de ani, pe nume Liuba. Fata era 
îmbrăcată într-o fustă elegantă, puţin sub genunchi, şi o 
bluză brodată de in. Pe umăr îi atârna o geantă mică şi 
nu avea prea multe dichisuri. 


S-a plimbat fata pe străzi, în speranţa de a găsi o 
cazare la privat. În timpul acestor adunări, toate 
camerele de hotel sau pensiuni erau rezervate din timp. 
Ea nu prea avea bani pentru camerele scumpe de hotel, 
aşa că a decis să caute ceva mai abordabil. Numai că în 
timpul adunărilor, camerele la privaţi erau foarte greu de 
găsit. 

Fără prea mari speranţe să mai găsească ceva, 
Liuba i se adresă unei femei care tocmai ieşea pe poarta 
curţii: 

— Bună ziua. Spuneţi-mi, vă rog, nu aveţi cumva 
vreun loc liber unde să înnoptez? Caut ceva mai ieftin. 

— Cauţi în zadar, domnişoară, e totul rezervat 
demult. Locurile au fost date prin agenţiile imobiliare. Nu 
pierde vremea în zadar, fugi la gară, altminteri nici acolo 
nu mai găseşti loc, nici măcar să te aşezi. 

— Mulţumesc de sfat. Probabil o să fac chiar aşa, îi 
răspunse Liuba pornindu-se în direcţia gării. 

— Stai, domnişoară! Vino un pic, îi strigă femeia şi 
Liuba se întoarse. 

— Uite ce fă: încearcă să suni la poarta aceea, la 
patru case de aici. La intrare vei vedea o sonerie, tu 
apasă pe buton. Poate că-ţi va deschide baba. Seamănă 
cu baba- cloanţa, e grecoaică, are nasul cârlig. Bărbatu' 
meu spunea că grecoaicele de tinere-s frumoase toate, 
dar de bătrâne devin nişte babe-cotoroanţe. Roag-o să te 
primească pentru o noapte. Înainte, pe când trăia 
bărbat' su, primea multă lume, dar a murit sărmanu' şi 
de atunci, deja trei ani, nu mai primeşte pe nimeni. Dar 
tu încearcă, roag-o, poate că te primeşte. 

— Mulţumesc, voi încerca, răspunse Liuba. 

Se apropie de casa indicată de femeie şi apăsă o 
dată pe butonul soneriei. După un minut sună iar, dar nu 
îi deschise nimeni. Se scurseră vreo zece minute, uşa 
scârţâi şi din casă ieşi o bătrânică gârbovită. Se apropie 
pe aleea flancată de viţă de vie văicărindu-se şi din 
poartă vorbi fără măcar să salute: 

Lai 
mie 


> 


— Ce, vrei să-mi strici poarta, fată? — întrebă ea 
iritată. 

— V-aş ruga să mă găzduiţi pe noapte. O femeie 
bună, vecina dumitale, m-a îndrumat aici. 

— Ea nu e bună, şi-a bătut joc de tine. De mult timp 
nu mai primesc pe nimeni. 

— Ştiu, mi-a spus. Doar că eu nu am găsit nimic 
toată ziua şi am decis să încerc şi la dumneavoastră, la 
noroc. 

— Aha, aşa... la noroc... Numa’ că, cu mine nu prea 
o să ai noroc. Voi toate veniţi aici la noroc. Şi tu, ca şi 
celelalte, ai venit să-ti cauţi mire? 

— Vreau să-mi găsesc jumătatea, da. Vă rog să mă 
scuzaţi că v-am deranjat, acum merg la gară, o să 
înnoptez acolo. 

Incepuse să plouă. Bătrânica bombăni: 

— Fetele astea sunt o năpastă. Năpastă! Na c-a 
început să plouă. Hai că te primesc sub liziera din 
grădină. Am un hamac acolo, o băncuţă şi cuie să-ți 
atârni hainele. Pe fiecare noapte, vei plăti câte cinci sute 
de ruble. 

— Cinci sute? — se miră Liuba. 

— Da’ tu cât credeai? Ce, ai venit în ospeţie la 
neamuri? 

— Bine, e bine cu cinci sute. Aş fi vrut să rămân 
zece zile, dar nu-i bai, stau numai cinci. Accept condiţiile 
dumitale, bunicuţo. 

— Atunci hai să vezi unde-o să dormi. Banii mi-i dai 
înainte pe fiecare zi. 

Cele cinci zile s-au scurs repede. Liuba, dis-de- 
dimineaţă, şi-a împăturit cu grijă puţinele-i lucruşoare 
sărăcăcioase şi le-a pus într-o valiză. 

— Ai strâns, domnişoară? Pleci? 

— Da, bunicuţo, cinci zile au trecut. 

— Da, au trecut. Ţi-ai luat bilet? — întrebă bătrâna şi 
se aşeză pe băncuță. 

— Da, eu mi-am cumpărat bilet dus-întors. La 


întoarcere e valabil abia peste cinci zile, dar poate 
reuşesc să-l schimb cu unul pentru azi sau mâine. 

— N-o să apuci să-l schimbi, uite câtă lume a venit. 
Uite ce-i, domnişoară, rămâi aici încă cinci zile, cât e 
biletul. 

— Nu am cum să mai stau, nu mai am bani să vă 
plătesc. 

— Nu ai, nu ai. Nu plăteşti şi gata, rămâi aşa. 

— Mulţumesc, bunicuţo! 

— “Mulţumesc” - îmi spune ea... Da’ de la rămânere 
n-o să ai niciun folos. 

— De ce? 

— Eu te-am urmărit. Nu se caută aşa mirii de azi. La 
ce te trezeşti de cu zori? La ora aceea, toţi flăcăii dorm. 
Ş-apoi mergi la culcare aşa devreme. Tocmai când se 
chefuieşte mai bine, tu mergi la somn. Tinerii se 
distrează până la miezul nopţii, da’ tu la zece deja dormi. 
Te îmbraci ca o măicuţă, nu te machiezi deloc. Nu se 
caută aşa mirii de azi. 

— Bunicuţo, eu îmi pregătesc corpul pentru 
întâlnirea cu ursitul meu, iată de ce încerc să respect un 
regim. Şi nu mă machiez ca el să mă recunoască. 

— Să te recunoască? Eşti ciudată, fato! 

— Şi mama spune la fel. Dar nu pot face nimic să 
mă schimb. Deseori visez că el mă caută prin întreaga 
lume şi nu mă găseşte nicicum. 

— Vise?... Visezi?... Şi aici ai visat? 

— Da, deja de două ori. Odată, se făcea că mă 
plimbam printr-o grădină mare, iar el era acolo, dar nu 
reuşeam să ne întâlnim. Ca şi cum i-aş fi auzit vocea 
care tot mă chema: „Unde eşti? Unde eşti?” 

— l-ai auzit vocea? Domnişoară, cred că ar trebui să 
vizitezi un doctor. La ce-ţi baţi capul aşa cu ursitu' ăsta? 
Să-i auzi vocea în somn... 

— Uneori visez că am trăit împreună cândva demult 
şi am avut copii, nepoți. 

— Ai trăit?... Ai avut?... Ai putea să-l descrii? Cum e 


la înfăţişare? 

— Pot. E mai înalt cu jumătate de cap decât mine şi 
are părul blond-rusesc. Are ochii căprui, zâmbetul dulce 
şi o strungă la dinţii din faţă. Are mersul apăsat. 

— Strungăreaţă şi mersul?... Şi dacă dai peste altu’? 

— S-a întâmplat să mă abordeze alţii. Mama m-a 
ocărât de fiecare dată. Spune că visele mele mă 
constrâng să rămân fecioară. 

— Te constrâng!? Clar lucru că te constrâng! Cu vise 
din astea nu ai cum să-ţi găseşti ursitul. Domnişoară uite 
ce-ţi spun: diseară ia şalul meu colorat. Aruncă-l pe 
umeri şi leagă-l oleacă mai la modă. Apoi, ceva mai 
târziu, plimbă-te pe faleză. 

— Îţi mulţumesc, bunicuţo, pentru grija arătată. Dar 
nu pot să acopăr bluza cu şalul. Pe ea am brodat un 
ornament. L-am visat într-o noapte şi ca şi cum, cu 
această bluză cu ornamente, m-aş fi plimbat cândva 
demult cu ursitul printr-o livadă. 

— Cu ornamente?... Te-ai plimbat?... Ei bine, 
domnişoară... Dumnezeu să te-nţeleagă. Pe masă, în 
casă, ai nişte lapte. Am copt nişte prăjituri, ia şi 
mănâncă, eu merg prin vecini. 

Bătrâna se depărtă gâfâind şi bombănind pe sub 
nas: „[i-ai luat-o pe capu’ tău cela cărunt! Da’ proastă-ai 
mai fost! Ai primit-o ş-acu îţi mai faci şi griji pentru ea. 
Mă duc să-l conving pe fiul vecinului, poate-i face curte. 
Sigur îi face, numai’ că el îi brunet, în timp ce ea caută 
unu blond cu strungăreaţă. Vecini aşa nu am. Mi-am luat- 
o pe cap!”. 

De dimineață, Liuba rătăci prin parc. La prânz îşi 
cumpără o plăcintă cu cartofi. In timp ce trecea pe lângă 
restaurant, pe uşă ieşi un grup de bărbaţi. Râdeau şi 
vorbeau animat într-o limbă străină. O remarcară pe 
Liuba şi îi spuseră ceva pe limba lor, însă ea nu-i 
înţelese, aşa că trecu pe lângă ei. Bărbaţii se luară 
imediat de alte fete. 

Dintr-odată, fără să se uite înapoi, Liuba simţi: din 


grupul de străini veseli se detaşase unul şi venea spre 
ea. Ştia intuitiv că mergea anume spre ea. Fără să se 
grăbească, îi numără paşii, iar inima, în mod misterios, îi 
tresaltă. li simţi respiraţia în spate şi, deodată, străinul 
care mergea în urma ei, îi vorbi într-o limbă 
necunoscută: „Cu tine, preafrumoasă zeiţă, aş putea 
zămisli Spaţiul de lubire pe vecie.” (traducere din limba 
germană) 

Liuba nu reuşi să traducă cuvintele din limba 
germană, însă, oarecum instinctiv, şopti: 

— Sunt pregătită să te susţin în măreaţa creaţie, şi 
se întoarse spre necunoscut. 

În faţa ei stătea un tânăr mai înalt ca ea cu jumătate 
de cap. Avea părul blond-rusesc, ochii căprui şi un 
zâmbet bun. În faţă avea o mică strungăreaţă. 

Planetele invizibile, din înălţimi, au fremătat de 
încântare: o, câte evenimente au trebuit să traverseze, 
firul destinului să-l strângă de-a lungul atâtor veacuri! 
Dar au izbutit! S-au întâlnit şi s-au îmbrăţişat! 

Radomir şi frumoasa Liubomila! Chiar de nu-şi vor 
aminti de trecut, sufletele lor minunat viitor vor clădi! 

Oamenii de pe plajă nu reuşeau să înţeleagă ce 
schiţează cei doi tineri pe nisip. Ce desene erau acelea? 


Vorbeau două limbi diferite, dar se înțelegeau 
perfect. Ba discutau desenele, ba se contraziceau uşor, 
ba, dintr- odată cădeau de acord ca încântati... 

Prinşi de desen, nici Liubomila, nici Radomir nu ştiau 
că pe nisip desenează proiectul Vetrei trecute, pe care-o 
înfiinţară înainte de a se cununa, cu cinci mii de ani în 
urmă. 

— Aici trebuie să fie un iaz. Să fie rotund, spuse pe 
limba lui, Radomir, şi săpă în nisip o groapă adâncă. 

— Ba, nu-i deloc aşa, şopti Liubomila, trebuie să fie 
oval, şi corectă groapa, făcând-o ovală. 

— Mda, sigur, parcă-i mai bine să fie oval, căzu de 
acord Radomir, de parcă şi-ar fi amintit ceva. 


Seara au mers în casa unde era cazată Liubomila. 
Fata îi ceru proprietarei permisiunea ca tovarăşul ei să 
rămână cu ea până avea să adoarmă, iar baba se învoi. 

Cu zâmbetul pe buze, Liubomila s-a întins în hamac, 
el a rămas şezut pe băncuţă, legănând uşurel hamacul şi 
alungând cu grijă musculiţele dimprejur. 

„„. li cântă ceva încet-încet. 

lar din ferestruica casei, ferind uşor perdeaua, 
bătrânica i-a privit până-n zorii zilei. 

Dimineaţa, pe măsuţa din faţa casei, acoperită cu o 
faţă de masă albă de pânză, stătea un urcior cu lapte şi 
prăjiturele. Alături se afla o scrisorică scrisă de mâna 
bătrânelei. A citit-o Liubomila: 

— „Am ieşit cu treburi. N-o să fiu acasă toată ziua. 
Păziţi casa! Da’ s-o păziţi! Şi dormiţi în camera cea mare. 
In frigider este de mâncare...” 

Au plecat, Liubomila şi Radomir, împreună, dar 
unde? Veacurile vor arăta unde se va înfiripa neamul lor. 


Cununia Anastasiei 


Luându-mi rămas bun de la bunicul Anastasiei, i-am 
spus: 

— Vă rog să mă iertaţi pentru neînţelegerea arătată 
în taiga, atunci când am vorbit despre menirea şi 
sarcinile Partidului. Acum am înţeles: cu cât mai 
puternice vor fi familiile într-un stat, cu atât mai multă 
ordine în acel stat va fi şi mai multe familii fericite vor 
trăi. 

Trebuie să reîntoarcem ritualurile de bun-simţ, 
ritualurile strămoşilor noştri. Doar că ar trebui adaptate 
la modernitate. De fapt, am început să înţeleg că 
acestea nu sunt chiar ritualuri în sensul obişnuit al 
cuvântului. Sunt o măreaţă ştiinţă despre viaţă. lar magii 
erau cei mai mari înţelepţi şi învăţaţi. 

Şi ştiţi ce mai regret acum? Că nu am ştiut nimic 
despre ritualuri înainte de a o cunoaşte pe Anastasia. 
Despre faptul că, pe baza ritualurilor, planetele pot fi 
implicate în beneficiul familiei. Nu ştiam, şi Anastasia a 
trebuit să nască un fiu, apoi o fiică, fără să fie cununată. 

Bunicul m-a privit oarecum cu şiretenie, a zâmbit pe 
sub mustaţa sură, apoi a vorbit: 

— Şi acum, că ai aflat, ai căzut pe gânduri: de la 
tine să fi născut Anastasia fiul şi fiica? 

— Ei nu, nu chiar aşa! Totuşi, nu ar strica să mă 
cunun cu Anastasia după ritualul potrivit. 

— E bine, Vladimir, că regreţi. Ilnseamnă că ai 
început să înţelegi esenţa existenţei şi unde se află acum 
comunitatea umană. Dar regretele tale legate de 
Anastasia sunt inutile. Ea s-a cununat încă înainte de a 
petrece prima noapte cu tine. 

Câteva clipe nu am reuşit să articulez un sunet, 
apoi, cu mari eforturi, am mormăit: 

— Cu cine? Eu nu m-am cununat cu ea, ţin minte 
bine. 


— Tu nu te-ai cununat. Am văzut-o cum a făcut asta 
singură. Tata nu şi-a revenit în fire trei zile. Aşa ceva nu 
i-ar fi venit în cap în milioane de ani nici celui mai mare 
înţelept. In consecinţă, ea e cununată. 

— Cu cine? 

— Poate cu tine. 

— Dar eu nu m-am cununat! Şi de ce, poate? Sau 
nici dumneavoastră nu ştiţi exact? 

— Ceea ce a făcut ea, Vladimir, nu poate fi clasificat 
încă de nimeni. E posibil ca ea singură să fi pus bazele 
unui ritual, oferind posibilitatea multor femei să-şi 
transforme fiii nelegitimi în legitimi. E posibil să fi 
zămislit ceva şi în Cer. Creaţia ei doar un mag ar putea-o 
evalua. Mai bine îţi povestesc totul de-a fir a păr cum a 
fost. 

Când ai venit pentru prima oară la Anastasia în 
poieniţă şi ai dormit în bârlogul ei, noi am fost chemaţi 
de nepoţică în poiana ei. 

— Pentru ce? 

— Ea ne-a chemat. Eu am perceput asta şi am venit 
împreună cu tatăl meu la marginea lacului. 

Anastasia stătea pe mal, ţinea în mâini o coroniţă 
împletită din flori şi avea un aer cu totul solemn, era 
gătită ca o mireasă. Gând ne-am apropiat de ea, tata a 
întrebat-o cu severitate: 

— Anastasia, ce evenimente ti-au permis să ne 
întrerupi meditaţia de seară? 

— Buneii mei, în afară de voi, nu am pe cine să 
chem. Doar voi doi mă puteţi înţelege. 

— Vorbeşte, i-a dat permisiunea tata. 

— Mă pregătesc să mă cunun şi vă invit pe voi să fiţi 
martori. 

— Să te cununi? — am întrebat eu, de două ori 
chiar. 

— Să te cununi? Dar mirele unde-i? 

Nu ar fi trebuit să vorbesc în timp ce tatăl meu 
întreținea un dialog. lar el mă privi sever. Insă ea nu mi 


s-a adresat mie, ci i-a răspuns lui, ca fiind cel mai în 
vârstă: 

— Când se săvârşeşte actul de cununie, tinerii sunt 
întrebaţi mai întâi cum va fi organizată viaţa împrejurul 
lor. Ce spaţiu vor zămisli. 

Tata ştia toate astea şi, ca să nu încalce regulile, s-a 
învoit. Şi aici, nepoţica ne-a blocat, cum se spune pe 
limba voastră, ne-a vrăjit ca într-un vis frumos. 

Anastasia a început să ne vorbească despre viitorii 
ei vecini. Ea e capabilă să creeze cu puterea gândului 
holograme, iar asta, Vladimir, tu o ştii bine. 

— Da, ştiu. 

— Dar de data aceea, ea a schimbat neobişnuit de 
rapid tablourile viitorului umanităţii pe suprafaţa lacului. 
Neobişnuit de strălucitoare şi atrăgătoare au fost 
tablourile ei. 

Ba se vedeau oameni care se plimbau pe alei 
înflorite, păşind cu zâmbetul pe buze şi încrezători în 
sine,ba de pe imaşuri alergau spre lac copii ce semănau 
cu îngerii. Apoi, dintr-odată, se făcu de parcă stelele 
minunate din înălţimi s-ar fi oglindit în apa lacului. 

S-au perindat o mulţime de tablouri şi episoade 
nemaipomenite şi peisaje de o deosebită frumuseţe. 

lar ca la un semn, ca din ceaţă, deasupra lacului şi-a 
făcut apariţia un om. Toate celelalte s-au topit ca prin 
farmec. Omul stătea singur în centru lacului şi ne privea. 
La scurt timp, din dreapta lui s-a apropiat un tânăr, apoi 
o fecioară neasemuit de frumoasă. Apoi o a doua, oa 
treia... Spre ele s-au îndreptat, ţinându-se de mâini, doi 
băieţi gemeni. S-au strâns o mulţime de oameni. Toţi 
erau înalţi şi chipeşi. Ne priveau cu un surâs blând, de la 
care peste corpurile noastre s-a revărsat o căldură 
plăcută. Tocmai în acel moment i-am auzit vocea 
nepoţelei: 

— Priviţi, buneii mei! Ei sunt strănepoţii care se 
gândesc la voi cu zâmbet fierbinte pe chipuri. Priveşte, 
bunicuţul meu, Moise! Micuţul care stă pe margine: îţi 


seamănă ţie, iar privirile i se luminează de sufletul tău. 

Hologramele abia dispărură, noi rămăsesem sub 
puternicul efect al lor, când Anastasia a spus pe 
neaşteptate: 

— Voi ce gândiţi? Cine poate să-mi ţină cununa? 

Tata, fără să realizeze trucul la mijloc, respectând 
uzanţa ritualului, a rostit: 

— Cine poate să ţi-o ţină, fecioară? 

Ea i-a răspuns: 

— Singură mă încoronez dinaintea voastră, a Cerului 
şi a destinului meu. Apoi şi-a aşezat singură coroana pe 
creştet. 

— Dar unde este alesul tău, care trebuie să te 
încoroneze? — a întrebat tata. 

— Tocmai merge la somn. Dar şi când se va trezi, 
tot în somn va rămâne. El nu ştie nimic despre ritualuri. 
Abia peste ani i se poate pune întrebarea. 

— Anastasia, ai înfrânt regulile! — i-a tunat aspru 
tatăl meu. —Ştiinţa magilor antici! La acest ritual trebuie 
să ia parte doi oameni. Doar în doi se pot cununa. 
Ritualul cununiei nu s-a tinut! 

— Bunicule, crede-mă, s-a ţinut, eu m-am cununat 
în faţa Cerului. La ritual trebuie să participe doi, însă 
întotdeauna, despre dorinţa de a o face, mai întâi e 
întrebat unu, apoi celălalt. 

Pe mine m-au întrebat, iar eu am dat răspunsul. 
Alesul are dreptul să se gândească cât vrea. Durata 
dintre răspunsuri poate fi oricare, nimeni nu a stabilit 
asta. Un minut sau zece ani. lar dacă răspunsul va fi 
negativ, eu voi rămâne, totuna, cununată în faţa mea. Și 
nu încalc porunca seculară. 

Tata a dat să mai spună ceva, ba chiar a murmurat 
câteva cuvinte, însă un tunet impunător din ceruri i-a 
acoperit vocea. S-a răsucit şi a plecat fără să aleagă o 
cărare anume. Făcea aşa când era emoţionat. Eu abia 
de-am reuşit să ţin pasul cu el... Apoi l-am auzit vorbind 
precipitat, ca pentru sine: 

f 


rT TeS 


Erro 


Lai 


— E îndărătnică, şmecheră şi deşteaptă! Nu ai cum 
s-o întorci. lar cerul o favorizează întotdeauna. Şi 
modifică interacţiunea planetelor. Cum aşa? Trebuie să 
înţeleg că acum, femeile au posibilitatea să se cunune 
singure, şi pe baza acestei reguli, să nască şi copii? Va 
trebui să cuget asupra celor săvârşite de Anastasia, însă, 
mai întâi, ar fi trebuit să restabilesc regulile antice de 
viaţă. Nu în van dăinuie de atâtea secole. Dar ca s-o fac, 
ar fi trebuit mai întâi să  contra-argumentez cu 
vehemenţă. 

Insă nu am reuşit: ea e şmecheră, deşteaptă, iar 
eu... Aha, am găsit cum să restabilesc ritualul! 

Tatăl meu a făcut brusc cale-ntoarsă şi s-a îndreptat 
spre lac. Fără să ieşim din tufişuri, ne-am apropiat de 
lac. Am zărit deasupra lacului o lumină stranie abia 
perceptibilă. Stelele se reflectau în apă şi cădeau ca 
atunci când sunt căderi de stele. Nepoţica şedea pe 
trunchiul unui brad căzut la pământ, cu coroniţa ei de 
flori pe creştet, privea în direcţia bârlogului în care 
dormeai tu şi cânta. Tata nu s-a încumetat afară din 
tufişuri, a ascultat cântecul ei şi la o vreme a spus: 

— Ea s-a cununat! — şi a lovit cu toiagul în pământ. 
— Nimănui nu-i mai stă în puteri să anuleze această 
cununie! Nimeni nu are puterea Sa şi - adăugă el încet - 
să fi fost Cerul cel care a cununat-o pe nepoţică, ori 
singură s-o fi făcut, e acelaşi lucru! 

— Ce cânta Anastasia? Ce cântec? 

— lată: 

Singură m-am cununat 
Și acum sunt soția ta. 
Tu eşti unicul meu bărbat. 
lar visele noastre, 
În realitate se vor încarna. 

Pe Pământ, pe Planeta Albastră, 
Fi-va fericit al nostru fiu, 
Frumoasă fiica şi inteligentă, 
Multe bucurii oamenilor vor aduce. 


Cerul ne-a cununat. 
Pe secole, a ta soție voi fi. 
Pe-o stea mare şi depărtată, 
Ai noştri nepoți vor trăi. 
va urma. 


Apelul Autorului 
V. Megre către cititori 


În comunitatea de pe Internet şi-au făcut apariţia o 
multitudine de saituri, în diverse limbi, tematica cărora 
este foarte asemănătoare cu cea a ideilor expuse de 
eroina seriei de cărţi, intitulată Cedrii sunători ai Rusiei, 
Anastasia. 

Multe saituri se prezintă ca fiind oficiale, au adoptat 
numele meu - Vladimir Megre - şi în numele meu 
răspund la scrisorile cititorilor. 

Astfel stând lucrurile, am găsit de cuviinţă să Vă 
aduc la cunoştinţă, stimate cititor, decizia mea de a 
înfiinţa saitul oficial, internaţional www.vmegre.com - ca 
unic punct oficial de colectare a corespondenţei 
cititorilor din toate ţările lumii. 

Înregistrarea pe sait şi abonarea la buletinul 
informativ Vă oferă posibilitatea de a primi informaţii 
referitoare la datele şi locaţiile în care se vor desfăşura 
conferințele cu cititorii şi multe altele. 

Saitul va fi acel canal informativ, dintre noi şi 
Dumneavoastră, scump cititor, care Vă va ţine la curent 
cu mişcarea Cearii sunători ai Rusiei din toată lumea. 


Cu respect, Vladimir Megre 


CUPRINS 


IUBIREA ESTE O ESENŢĂ COSMICĂ............n eee eaenanaeae 4 
SĂ CORESPUNDĂ, OARE, VIAŢA NOASTRĂ 
PROGRAMULUI DIVIN?....s.ssssassnsnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnn 13 
DE CE IUBIREA VINE ŞI PLEACĂ?.........mu ua eaeaaeae 16 
TREBUIE SĂ NE CĂUTĂM JUMĂTATEA?......nn ee eee eee 17 
POSTURA. FALSĂ; ss caseta tacit aaa tn cata aa ti alo lata li at iu dată 19 
RITUALURI NUPŢIALE.........<< nn nn nna aaa aanaasa 24 
ÎN PROCESUL DE CONCEPŢIE A UNEI FIINŢE UMANE, NU 
IA PARTE DOAR CORPUL FIZIC............uuueeen eee aeeeeaaae 30 
ÎN ADÂNCURILE ISTORIEI... aaa eee eee varaeae 37 
ARKAIM - ACADEMIA MAGILOR..... eee eee eee eee eee eee tetarae 37 
CE-A VRUT SĂ NE TRANSMITĂ SUNGIR 7... eee eee ete eatatara 45 
STRUCTURA NEAMULUI............meeu nenea nnenanaaeeeaaaa 56 
MANEVRA MISTERIOASĂ.... „eee eee eee eee eee ete tatea tatea rate 59 
IUBIREA ŞI CAPACITATEA COMBATIVĂ A STATULUI... eee eee eeeaaae 71 
RUSIA ȘTEARSĂ. cca aie ela vanda a o n apii î 73 
GREŞEALA BĂTRÂNILOR......... nenea nea eee ea naeanaaae 79 
DE LA LACHEU LA CNEAZ.... mea eee ea aaa eee eee eee taeaaara 79 
SĂ NU REPETĂM GREŞEALA... eee eee eee eee eee eee eee eeaaaeetaae 82 
MARELE DAR AL CREATORULUI.......... „sune eeeeeeaaeeeaaaaa 85 
DRAGOSTEA COPIILOR... cca iată ati na ca ata ui cala cata data aia d aia ră a ţa dt dă 85 
IUBIREA - MEMBRU AL FAMILIEI... eee eee eee eee ae aaeaae 92 
CU DREPTURI DEPLINE... eee aaa eee eee aaa aaa aa riccii 92 
DRAGOSTEA ADEVĂRATĂ, NEGREŞIT..... nenea eee eee eee eee aaeeaeaae 96 


mai tza ANE Ee 


ATINGE RECIPROCITATEA...... eee eee eee eee eee eee aaeaaaea 96 


LA ŞCOALA VEDRUŞILOR ŞI... eee eee eee eee rea 99 
DRAGOSTEA ŢINEA LECŢII... eee eee eee eee eeaeaaaaaa 99 
JOCURILE PRENUPŢIALE........... << anneeeeeennaaa 107 
PĂRĂAUAŞUL aaa cast oala aa aan atata aluat vă lo aa T EE EGA 107 
„STRIGĂTURA-ZICĂTOARE”..... mea eee aaa eee eee enaa 108 
RITUALUL CUNUNIEl.....sssssssnnsnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnn 112 
PROCREAREA.. ses aa e aan aaa aia ăla n cina iii aaa ui 122 
TELEGONIA POATE FI BIRUITĂ..........cene eee eee eee eaaeae 128 
PSIHOLOGIA PROCREĂRII ŞI VENIRII PE LUME A OMULUI 

iai ii a Na ta n a i RI a a i Bia Sa ala RE i Ai at a 131 


CÂND PE LUME PRUNCUL ESTE ADUS DE BĂRBAT......136 
RITUAL PENTRU FEMEIA CARE NAŞTE ÎN LIPSA SOŢULUI 


SP oi E A RN IDE PNI i e IE non US DEN E a SPIRE ȘI SE 144 
UNDE SĂ NAŞTEM COPIII?........mn nenea eee eenneeee 149 
NAŞTERILE LA VEDRUŞI........ mn eee eeneeee 152 
O ALTĂ BĂTĂLIE A LUI RADOMIR.........n nene eeeeeneee 158 
SE VOR ÎNTOARCE DE PE STELE PE PĂMÂNT... 164 
ŞI HAOSUL ARE UN SENS.........mn nene ee nenea nene eenna nenea 175 
ADUNĂRILE DE NUNTĂ..........mmu nene eee eee eee nene eneeaeee 178 
RITUALUL CUNUNIEI PENTRU FEMEILE CU COPII........ 184 
FEMEILE DIN ÎNALTA SOCIETATE..........ne eee ee eee eeeaaeee 191 
ÎNTÂLNIREA DE PESTE MILENII.........mn neoane eee eeeaaoeee 200 
CUNUNIA ANASTASIEI......... nene nene eee een eee nae ne naeeezaae 206 


APELUL AUTORULUI V. MEGRE CĂTRE CITITORI......... 212