Vladimir Megre — Cedrii sunatori ai Rusiei vol.3 Spatiu de iubire

V/ ziclinriim h 


à = 


o f1 Ao brie | 


VLADIMIR MEGRE 
SPAŢIUL DE IUBIRE 


Cartea a treia din seria 


„Cedrii Sunători ai Rusiei” 


LI 
> kN $ 


Ç Q 


K i 
N y IN 


După afirmaţiile Anastasiei, în texte au fost 
introduse combinaţii de litere şi aranjamente de 
cuvinte care au influență binefăcătoare asupra 
omului 

Toate acestea pot avea efect atunci când, 
în timpul citirii, auzul nu va fi deranjat de 
zgomote produse de aparaturi sau mecanisme 
artificiale. 

Doar sunetele naturale ca susurul apei, 
trilul păsărilor, foşnetul frunzelor în copaci, pot 
favoriza obținerea unui efect pozitiv. 


În momentul lansării primei ediţii a cărţii spusele 
Anastasiei au fost confirmate în peste 5000 de scrisori 


Dianuşa 
Târgu Neamţ 


1997 Vladimir Megre 
Titlul original al cărţii: /I/pocrpancre /ho6Bu 
2007 Editura Dianuşa 


Traducerea din limba rusă: Cristian Călugăru 
- Editura Dianuşa 

Realizarea grafică a coperţilor: Cristian Irimia 
Tg.Neamţ, 2007 


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României 
MEGRE, VLADIMIR 

Spaţiul de iubire/Vladimir Nicolaevici Megre; 
ISBN 978-973-87792-2-8 

I. Călugăru, Cristian (trad.) 


WDT A 


DIANUSA 


Un alt pelerin 


lată- din nou! Dinaintea mea - impunătorul 
fluviu siberian Obi. M-am îndreptat spre acel sătuc 
nordic unde se termină toate căile de transport 
cunoscute şi m-am oprit pe malul apei. Pentru a 
continua călătoria spre locul din care, mai apoi pe jos, 
se poate ajunge traversând taigaua, la poieniţa 
Anastasiei, unica alternativă rămânea să închiriez o 
barcă sau o şalupă. Pe una din mulţimea de 
ambarcațiuni ancorate la malul fluviului se zăreau trei 
bărbaţi care-şi rânduiau uneltele de pescuit. M-am 
apropiat de ei şi le-am explicat că eram dispus să 
plătesc bine celui care mă va duce până la locul în care 
trebuia să ajung. 

- Egorici se ocupă cu aşa ceva. O jumătate de 
milion cere pentru transport, - îmi răspunse unu' din 
cei trei. 

De îndată ce-am auzit că pe aici deja exista 
cineva care se ocupa dinadins cu transportul de 
persoane către sătucul rătăcit în imensa taiga 
siberiana, am fost învăluit de îngrijorare. Doar 
douăzeci şi cinci de kilometri despărţeau acel sătuc de 
poiana Anastasiei, iar faptul că Egorici sau mai ştiu eu 


cine, se îndeletnicea deja cu asta, lăsa să se-nţeleagă 
în mod evident că existau doritori. Cererea creează 
oferta. 

Îmboldit de dorinţa de a merge cât mai spre 
nord, nu m-am lăsat intimidat şi am încercat o 
tratativă cu cel care-mi vorbise: 

- Şi unde să-l găsesc pe Egorici ăsta? 

- Pe undeva prin sătuc. Mai mult ca sigur la 
magazinul din sat. Uite, aceea este şalupa lui, aceea 
pe care trebăluiesc cei trei bărbaţi - ei sunt echipa lui. 
Printre ei se află şi nepotul lui Egorici - Vaseatka. 
Roagă-l pe el să-l anunţe. Se va duce. 

Vaseatka, un puştan  înfigăreţ de vreo 
doisprezece ani, după ce l-am salutat, de-ndată s-a 
oferit, întrebându-mă precipitat: 

- O şalupă vă trebuie? Spre Anastasia v-aţi 
pornit? Numaidecât o să-l chem pe unchiul! 

Nici nu a aşteptat să-i răspund şi din câteva 
salturi s-a pierdut în direcţia sătucului. Am înţeles de 
ce nu-i trebuia niciun răspuns. Era evident că toţi 
necunoscuţii care se înfăţişează pe aceste meleaguri, 
în convingerea lui Vaseatka, pot avea doar un singur 
Scop. 

M-am aşezat pe malul apei şi aşteptam. Cu 
mintea deşartă de gânduri, am început să privesc la 
apa Obi-ului şi să mă las purtat de meditaţie. 

De la un mal la celălalt să fi fost un kilometru - 
mai mult sau mai puţin - lărgime. Prin inima taigalei 
siberiene, atât de vastă că nu se poate cuprinde cu 
privirea nici măcar din avion, secol după secol, apa 
curge la vale... Ce-o fi purtat cu ea din îndepărtatul 
trecut, fără să lase nici măcar o urmă din cele 
petrecute? Ce-şi aminteşte, oare, până în zilele noastre 
apa Obi-ului? Îşi aminteşte poate de Ermak, cuceritorul 
Siberiei, de vrăjmaşi împins spre malul apei... 


Rămas de unul singur, cu spada în mână, se 
împotrivi asaltului lor, iar în apa fluviului, din rănile 
sale, sângele se prelingea şuvoi, ca mai apoi apa să-i fi 
luat corpul sleit de puteri la vale şi să i-l fi dus în locuri 
până azi necunoscute...? Ce a cucerit Ermak? Ar putea 
fi oare definite faptele sale ca cele ale racket-ului 
zilelor noastre? Comparaţia asta, astăzi, doar fluviul ar 
putea-o face. 

Sau poate că, mult mai importantă pentru Obi, 
să fi fost fuga războinicului Ginghis-Khan? Ale sale 
hoarde, în antichitate, erau considerate măreţe. 

În regiunea Novosibirsk se află un centru raional 
care le poartă numele - regiunea Hordinskaya, adică 
regiunea hoardelor. In inima acestui raion se mai află 
şi un mic sătuc cu numele de Ginghis. 

Sau poate-şi aminteşte apa cum au tăbărât 
hoardele lui Ginghis, jefuind toate averile localnicilor, 
cum tătarii au legat-o burduf pe fetişcana siberiană, iar 
preaputernicul vizir cum a implorat-o cu vorbe pline de 
pasiune şi cu priviri de îndrăgostit... lar tânăra fată 
cum l-a urmat fără să se împotrivească... Tânăra 
siberiană, cu privirile în pământ, tăcea. Toţi luptătorii 
de sub comanda vizirului fugiseră deja, doar el rămase, 
continuând să-i vorbească fetei, cerându-i dragoste. 

Apoi aburcă fata în spinarea calului, mai aruncă 
o desagă plină cu aur, se sui şi el în şa şi-şi luă avânt 
spre malul Obi-ului. Se avântă în galopul său de 
adevărat vizir, liberându-se de urmăritori. Unul dintre 
cei ce-i stăteau în coaste îl ajunse din urmă. Vizirul 
începu să-i arunce, puţin câte puţin, aurul din desagă 
până când o goli. Când termină tot aurul din desagă, 
începu, fără de şovăială, să-şi rupă de pe el toate 
podoabele de preţ, jefuite de la cei cuceriţi de el şi i le 
aruncă în iarbă celuia ce-i urmărea, dar pe fata 
siberiană nu o slăbi de la pieptul său. 


Calul spumegând din cap până-n picioare, îi 
purtă către malul apei. Ginghis, cu mare grijă, o luă în 
braţe pe tânăra siberiana legată şi o dădu jos de pe 
cal. O urcă într-o barcă şi se urcă şi el lângă ea. In timp 
ce vâslea, îndepărtând barca de mal, o săgeată a 
urmăritorului îl ajunse din urmă şi-l străpunse. 

Curentul apei luă barca la vale. Vizirul, rănit de 
săgeată, stătea întins pe o rână şi nu le dădea atenţie 
câtuşi de puţin celor trei bărci cu vâsle, încărcate de 
războinici care se apropiau de ei. Tandru, o privea pe 
tânăra fată tăcută şi el însuşi tăcea. Era sleit de puteri 
ca să mai şi vorbească. Tânăra fată, îl privi pe marele 
vizir, apoi îşi întoarse capul spre urmăritori şi zâmbi în 
direcţia lor... Poate lor, poate altcuiva... Işi sfâşie 
sfoara din jurul mâinilor, apucă vâslele bărcii, fetişcana 
siberiană, şi începu să vâslească atât de cu spor, că 
bărcile din spatele lor, în scurt timp, le pierdură urma. 

Spre ce locuri şi în ce timpuri, şuvoaiele de ape i- 
au purtat cu ele? Şi, oare, chiar în această clipă, ce mai 
poartă ea, tot mai învolburata apă a fluviului, în 
amintirea ei? 

lar tu fluviule, te socoţi oare mai important decât 
marile oraşe care se aştern de-a lungul malurilor tale? 
În zilele noastre, pe malurile Obi-ului, aproape de 
izvoarele tale, se ridică impunătorul oraş Novosibirsk. 
Extinderea şi măreţia oraşului, le simţi tu, cumva, 
fluviule? Aş putea să te înţeleg, fără îndoială, dacă mi- 
ai spune că pe malurile tale şi în apă, tot mai multe 
mizerii sunt aruncate, apa ta cea care odată era vie, 
acum din ce în ce mai murdară este, nici măcar de 
băut nu mai este bună. 

Dar ce putem face noi, unde să deversăm toate 
acele deşeuri din fabrici? Inţelegi tu fluviule, noi ne 
dezvoltăm, nu ca strămoşii noştri de odinioară. Acum, 
prin părţile noastre civilizate, există tot soiul de şcoli 


unde se fac experimente. lar dacă toate acele 
murdării, nu le-am arunca în apa ta, cu siguranţă ne- 
am îneca noi înşine în ele. Deja, din pricina smogului, 
în oraş, aerul a devenit tot mai de nerespirat, în unele 
raioane duhneşte, nu se ştie a ce. Toate astea încearcă 
să le înţelegi tu, fluviule. Tu ştii ce tehnologie avem noi 
astăzi? Pe apele tale nu se mai văd de mult umblând 
bărci cu vâsle sau lotci silenţioase, ci nave cu 
propulsoare diesel. Pe apele tale şi nava mea a 
călătorit. 

Aş fi curios să ştiu, îşi mai aminteşte, oare, 
fluviul de mine? Cum umblam eu cu nava mea cea 
impunătoare de pasageri? Era cea mai mare din toată 
compania de transporturi fluviale din regiune. Clar 
lucru că nu era nouă, elicele sale atât de tare huruiau, 
încât în bar nici muzica nu se putea asculta. 

Care-o fi cea mai importantă amintire a fluviului 
şi cea mai plină de semnificaţii pe care până-n zilele 
noastre o poartă? Cu câtva timp în urmă, eu priveam 
la apele sale de pe punţile înalte ale navei mele, din 
gemuleţele  barului-sală de mese, învăluit de 
fermecătoarele şansonete şi romanțe ale lui Malinin. 


Am vrut în oraş, pe un cal alb, să intru, 
dar hangița din tavernă Îmi zâmbi. 

Pe pod moraru'se zărea, privirea-i 
crucişă ițindu-şi-o. 

Și-am înnoptat eu la acea hangiță. 


Pe atunci îmi păreau lipsite de importanţă 
îndeletnicirile celor ce-şi duceau traiul pe malurile apei, 
dar uite că acum şi eu mă aflu printre ei. 

Şi mă mai gândeam eu, pe atunci, cum s-o 
îmbunez pe Anastasia să nu se pună de-a curmezişul 
să-mi văd copilaşul. Ciudată din cale-afară este situaţia 


care s-a creat. Toată viaţa am visat la un fiu. Îmi 
imaginam cum o să mă joc cu el - micuțul. Apoi, cum o 
să-l educ. lar când va creşte mare, cum îmi va fi el - 
fiul meu - de sprijin. Împreună, ne vom îndeletnici cu 
afacerile. Acum fiul îl am şi chiar de nu suntem 
aproape unul de celălalt, este plăcut să mă gândesc că 
există pe lume o fiinţă atât de apropiată, atât de 
familiară şi atât de râvnită. 

Inaintea plecării i-am cumpărat micuţului, cu 
mare bucurie, din toate cele trebuincioase nou- 
născuţilor. De cumpărat le-am cumpărat, dar o să 
reuşesc, oare, să i le dau? Rămâne de văzut. De s-ar fi 
născut fiul meu dintr-o femeie normală - ţărancă sau 
orăşeancă, ce-o fi fost ea - atunci, cu siguranţă, că 
totul ar fi fost cu mult mai simplu şi mai uşor. 

Oricărei alte femei i-ar fi făcut plăcere să-l vadă 
pe tatăl copilului că se ocupă de el, că-i aduce cele de 
folos şi că participă le educaţia lui. Atunci când tatăl nu 
face toate astea de bună voie, femeia îl dă în judecată 
şi-i cere pensie alimentară. Anastasia, însă, - pustnica 
siberiana - ea are viziunea ei originală asupra vieţii, 
are scara ei de valori. Ea, chiar înainte de-a se naşte 
copilul, m-a prevenit: „Niciun fel de bun material, în 
concepţia ta de bun, nu o să-i fie de folos. El va avea 
totul chiar de la început. În tine apare dorinţa de a-i 
aduce micuţului tot felul de zăngănitori fără noimă, 
numai că lui, toate astea nu-i sunt deloc trebuincioase. 
Toate acestea-ţi fac doar ţie bine, ca să te simţi 
mulţumit: Cât sunt de grijuliu şi bun.” 

Asta chiar că-i prea de tot! Cum aşa: „Nici un fel 
de bunuri materiale nu-i sunt de trebuinţă?” Atunci ce 
să-i dea părinţii micuţului nou-născut? Şi-anume, tatăl 
lui? Se subinţelege că educaţia unui tată se poate 
dovedi cam prea timpurie pentru un copil de ţâţă. Dar 
atunci cum să te comporţi cu el, ce să faci? Mamei îi 


vine mai uşor, ea îl alăptează la sân pe micuţ, astfel 
deja face ceva pentru el, dar tatăl? El ce-ar putea să 
facă? În situaţiile comune de viaţă civilizată, taţii ajută 
la gospodărie şi în genere la asigurarea necesităţilor 
materiale ale familiei. Însă Anastasiei aşa ceva nu-i 
trebuie. Nu are nimic în afara poieniţei din taiga. 
Gospodăria ei îşi poate purta singură de grijă şi nu 
numai. O poate chiar ajuta la orice pe Anastasia, ca 
urmare îl va ajuta şi pe micuţ, când va înţelege că el 
este al ei. Curiozitatea mă face să mă întreb: oare câţi 
bani ar trebui pentru a putea avea la dispoziţie astfel 
de ajutoare în viaţa noastră? 

Ca să cumperi cinci hectare de pământ, sau să le 
iei în arendă, astăzi nu mai este aşa de complicat, dar 
cum şi pe câţi bani să cumperi dragostea şi 
ataşamentul unei lupoaice, supunerea unei ursoaice, al 
unui vultur sau a unui fir de iarbă? 

Şi lasă, Anastasiei să nu-i trebuiască nimic din 
cuceririle civilizaţiei, dar copilul de ce să sufere din 
pricina viziunii mamei sale atât de ciudate asupra 
lumii? Nici măcar o jucărie, fie ea cât de banală, să nu 
poată avea? Şi ca s-o auzi, o ţine tot pe-a ei: „Nu-i 
trebuie copilului sunători stupide, îi dăunează, îl 
îndepărtează de la adevăr...” 

Se poate deduce limpede din spusele ei că totul 
este o mare exagerare şi, de ce nu, o grămadă de 
superstiții. Oare degeaba a inventat omenirea atât de 
multe jucării pentru copii? Numai că am hotărât, 
pentru a evita să mă ciorovăiesc cu Anastasia, să nu-i 
cumpar fiului meu nici-o jucărie, dar nu m-am putut 
abţine să nu-i iau un joc /ego pentru copii. Pe cutie era 
Scris: „Joc pentru dezvoltarea intelectuală a copiilor”. 
Apoi am mai cumpărat câteva scutece de unică 
folosinţă pe care le foloseşte o lume întreagă şi câteva 
alimente pentru nou-născuţi. Acestea din urmă m-au 


uimit prin comoditatea cu care se prepară. Deschizi 
cutiuţa; înăuntru sunt câteva pliculeţe sigilate, 
impermeabile. Le tai cu foarfecele, verşi praful din ele 
în apă caldă, amesteci şi papa este gata! Am văzut că 
se vând diferite gusturi, orez, sau tot felul de alte 
cereale. 

Pe cutie era scris că în conţinut au fost adăugate 
unele vitamine. Mi-amintesc, cu mulţi ani în urmă, pe 
vremea când Polina - fiică-mea - era încă micuță, 
pentru a-i pregăti de mâncare trebuia să mergem de 
fiecare dată în bucătărie şi să-i preparăm toate 
alimentele. Aici însă, cumperi o cutiuţă şi hrăneşti 
copilul în cel mai rapid şi mai simplu mod posibil. Nici 
măcar nu trebuie să fierbi apa - este scris. Amesteci cu 
apă călduţă şi gata. Asta-i tot. Ştiind că Anastasia nu 
fierbe şi nici nu încălzeşte niciodată apa, nu m-am 
apucat să cumpăr multe cutii, am luat una singură. Am 
încercat să amestec conţinutul cutiei în apă la 
temperatura camerei; gustul era plăcut, poate puţin 
sălciu. Probabil că nu au sărat amestecul dar, cu 
siguranţă, pentru copiii mici aşa şi trebuie. Speram ca 
Anastasia să nu-i găsească nici un cusur acestui simplu 
aliment. Ar fi absurd să refuzi o aşa comoditate. ŞI 
poate că în acest fel, Anastasiei îi va veni rândul să 
mai şi respecte lumea noastră tehnocratică. Câte ceva 
bun mai face şi lumea noastră. Nu produce numai 
arme, dar se mai gândeşte şi la copii. Din tot ce-mi 
vorbi Anastasia, despre copil şi despre relaţia mea cu 
el, cel mai mult mă frământa lipsa de sens, din punctul 
meu de vedere, a celor ce urmează: 

Anastasia vorbi că, pentru a mă putea apropia 
de fiul - meu, trebuia să ating un anumit nivel de 
puritate a gândurilor, să mă curăţ de ceva în interior, 
să mă purific. Doar că nu reuşesc să înţeleg ce anume 
din interiorul meu să curâţ, să purific? Mi-ar fi fost mult 


mai uşor dacă ea mi-ar fi cerut să mă bărbieresc, să nu 
mai fumez, iar atunci când mă apropii de fiul meu să- 
mi spăl cu grijă hainele. Dar ea vorbi despre cu totul 
altceva, vorbi despre conştiinţă şi despre o purificare 
interioară. Măcar de aş şti pe unde se vinde o astfel de 
perie cu care să te cureţi de cine ştie ce acolo în 
interior? Şi, mă gândesc, ce-o fi oare aşa de murdar în 
mine? N-oi fi mai bun decât ceilalţi, dar nici mai rău. Şi 
dacă fiecare femeie ar începe să-i ceară bărbatului să 
facă o astfel de nebunie, atunci ar trebui să se facă o 
curăţire a întregii omeniri. Doar că, astfel de legi nu 
există, iar eu, ca dovadă, i-am adus Anastasiei un 
rezumat extras din Codul Civil unde era scris că nici 
unul din părinţi nu-l poate priva pe celălalt de a-şi 
vedea copilul nici măcar în cazul în care cei doi sunt 
despărțiți. Desigur că Anastasiei nu-i prea pasă de 
legile noastre, dar nici argumentul meu nu era de 
lepădat. Oricum, marea majoritatea omenirii respectă 
aceste legi şi, cred eu, despre asta şi Anastasiei i s-ar fi 
putut vorbi ceva mai apăsat. Drepturile asupra 
copilului ar trebui să le avem egale. Cu ceva timp mai 
în urmă chiar am avut intenţia să-i vorbesc mai 
hotărât, dar m-am răzgândit şi am lăsat-o baltă. Şi iată 
de ce: 

Printre altele, în rucsacul meu aveam o parte din 
scrisorile cititorilor. Nu le-am putut lua pe toate, 
întrucât soseau cu grămada şi chiar de aş fi încercat, 
nu ar fi încăput cu siguranţă în rucsac. În multe din 
aceste scrisori, mulţi cititori vorbeau cu înţelegere la 
adresa Anastasiei. O numeau Mesia, Zâna din taiga, 
Zeița. Despre ea s-au scris versuri şi poezii întregi. Unii 
dintre aceşti cititori i se adresează Anastasiei ca uneia 
apropiată lor, ca unei familiare. Acest potop de versuri 
m-a împins să-mi irosesc un volum enorm de energii 
pentru a pătrunde semnificaţia spuselor şi acţiunilor ei. 


Am rămas aşa pe mal, în aşteptare, lângă barca 
lui Egorici, preţ de vreo trei ceasuri. Deja se înserase 
când am zărit cum se apropiau de locul unde aşteptam 
doi bărbaţi însoţiţi de nepotul lui Egorici. Primul dintre 
cei doi, un bărbat de vreo şaizeci de ani, era îmbrăcat 
cu o manta impermeabilă de ploaie şi încălţat cu cizme 
de gumă. Roşu la faţă şi cu mersul pe două cărări se 
vedea cât colo că era băut. Celălalt, mai tânăr, să fi 
avut vreo treizeci de ani. Era de statură robustă şi 
impunătoare. Doar când s-a apropiat de mine am 
reuşit să zăresc câteva şuviţe argintii prin părul blond- 
rusesc al siberianului. Bărbatul mai vârstnic s-a 
apropiat de mine şi mi-a spus: 

- Să trăieşti drumeţulel Cătră Anastasia te-ai 
pornit? Noi o să te ducem. Tu, numaidecât, pregăteşte 
jumătate de milion şi pe deasupra şi două sticle pentru 
drum. 

Am înţeles imediat că nu eram singurul care 


încerca să ajungă la Anastasia, de asta şi preţul era 
atât de mare. Pentru ei eram un pelerin oarecare, în 
drum spre locurile în care trăieşte Anastasia. Dar am 
răspuns cu o întrebare: 

- Da' de unde ştiţi voi că se cheamă Anastasia 
cea pe care o caut şi că nu vreau doar aşa s-ajung în 
sat? 


- De vrei în sat, în sat o să te ducem. Totuna. 
Asta, tot cincisute de mii înseamnă. lar de nu-i ai,nuo 
să ajungi nicăirea. 

Egorici tocmai mă admonesta pe un ton nu 
dintre cele mai prietenoase. 

„Cer o sumă atât de mare şi nici măcar minimul 
de respect pentru clienţi nu-l au. Nu pot sa vorbească 
puţin mai politicos? 

- De ce?” -m-am întrebat eu în sine. 


Prea mult de ales nu aveam, aşa că am căzut la 
învoială doar că Egorici. După ce-a primit banii şi cele 
două sticle de vodcă după care l-a trimis pe nepot'su, 
în loc să se îmbuneze, deveni tot mai ursuz şi mă trată 
din ce în ce mai ostil. Se aşeză pe o lespede aproape 
de mine şi, morocânos, vorbi ca pentru sine. 

- In sat... Care sat? Acolo au mai rămas doar şase 
case... Cui mai trebuie acel sătuc prăpădit? 

- Se întâmplă des să aveţi clienţi care doresc să 
meargă la Anastasia? Faceţi un chilipir bun cu 
transportul? l-am întrebat eu pe Egorici, pentru a 
sparge gheaţa şi pentru a-l mai linişti, însă el îmi 
întoarse vorba şi mai iritat: 

- Da' cine i-a poftit în ospeţie?! Vin proştii 
nepoftiţi! Nimeni nu-i opreşte. Ce, i-a invitat ea? Nu! 
Nu i-a invitat! La unu' din ei, despre viaţă i-a vorbit şi 
acela a scris o cărticică. Da' eu zic: bine, scrie de vrei, 
dar de ce să destăinui locul? Noi nu am trădat-o 
niciodată. Insă el a văzut toate astea, s-a apucat şi a 
scris despre viaţă şi locul l-a destăinuit. 

- Vasăzică, aţi citit cartea despre Anastasia? 

- Cărţi, eu nu citesc. Saşka, tovarăşul meu, 
citeşte de prin cărţi. lar pe tine, nu chiar degrabă o să 
te ducem spre sat. E departe de aici. Un motor de la 
barcă a început să dea semne de oboseală. In seara 
asta o să mergem doar până la şopronul unde avem 
sculele de pescuit. Acolo o să şi înnoptăm. Mai 
departe, o să te ducă Saşa mâine dimineaţă, în timp ce 
eu mă duc la pescuit. 

- Bine şi aşa, - am căzut eu de acord, gândind: 
„Bine măcar că Egorici nu ştie că sunt chiar eu autorul 
cărţuliei despre Anastasia.” 

Saşa, colegul lui Egorici, a adus vodka, apoi 
împreună au pregătit şalupa şi au încărcat sculele de 
pescuit. Şi-atuncea, Vaseatka, nepotul lui Egorici, fu 


cât pe ce să strice toate socotelile şi să-ntrerupă 
călătoria. Se apucă să-i ceară bani lui unchiu'su pentru 
un aparat de radio. 

- Am montat deja antena pe suport, am luat 
toate măsurile cum s-o montez, vorbi Vaseatka, am 
deja cablul de antenă. Când voi lega antena la aparatul 
de radio o să putem prinde o mulţime de staţii radio, 
de toate felurile. 


Bani pe prostii 


Vezi ce nepot deştept am? întrebă cu căldură în 
glas Egorici. Şi dornic de a cunoaşte...îndemânatic. 
Trebuie să-i dau bani. 

Aluzia mi se păru cât se putea de clară, aşa că 
am pregătit banii. Vaseatka, încurajat de situaţie, 
continuă pe un ton lăudăros: 


- Eu vreau să aud tot ce se spune despre 
cosmonauţi. Tot. Despre ai noştri şi despre cei 
americani. Când o să mă fac mare o să devin şi eu 
astronaut. 

- Ce-ai zis?! se oţări Egorici la nepot. 

- Când voi fi mare o să mă fac astronaut. 

- Vaseatka, pentru o aşa mare nerozie, de la 
mine n-o să vezi niciun ban. 

- Ba nu-i deloc nerozie să fii cosmonaut. Pe ei toţi 
îi iubesc. Deseori apar la televiziune, sunt eroi. 
Călătoresc toată viaţa pe enorme nave cosmice, 
înconjoară Pământul. Şi vorbesc de acolo, direct din 
Cosmos, le transmit veşti multor oameni de ştiinţă de 
pe Pământ. 

- Şi ce foloase aduce toată trăncăneala asta a 
lor? Ei zboară acolo prin Cosmos, dar în Obi tot mai 
puţin peşte înoată! 

- Cosmonauţii îi înştiinţează pe oameni despre 
starea vremii. Ei, ştiu dinainte, ce vreme va fi mâine pe 
planetă, - continuă Vaseatka să se fălească cu 
cunoştinţele lui. 

- la te uită, ce minunăţie au mai descoperit şi ei! 

la mergi şi întreab-o tu pe mătuşa Marfa... Ea 
despre vremea de mâine, de poimâine şi de anu' ce-o 
să vină are să-ţi povestească şi fără să-ţi ceară bani, 
dar cosmonauţii tăi?... Au secătuit patrimoniul ţării 
cosmonauţii aştia ai tăi. Banii lui tătâne'tu. 

- Pe ei guvernul îi susţine cu toţi aceşti bani. 

- lar guvernul asta al tău, de unde ia banii? Toţi 
acei bani furaţi poporului, de unde crezi tu că-i scoate 
guvernul? Îi ia lu' Petka, lu' tătâne'tu. Eu aici pescuiam 
peşte frumos, tatăl tău îl vindea în oraş. Apoi a vrut să 
devină mare bişniţar, şmecher, însă guvernul i-a spus: 
„Plăteşte-ne impozite, noi avem mari cheltuieli cu 
malurilor apei.” In Dumă fac zarvă şi se ceartă mai rău 


decât babele din iarmaroc şi găinile din coteţ. Au 
născocit de toate, au pus la punct o grămadă de legi, 
deştepţi se mai cred ei. Tot felul de îndemânări şi-au 
făcut acolo la ei, prin toalete fac curat slugile, 
inteligenţii, iar în fluviu apa devine tot mai murdară. 

N-ai să vezi tu de la mine, Vaseatka, nici un 
bănuţ până n-o să se vânture toate neroziile astea din 
capul tău. Şi nici nu mai merg eu nicăieri, nu mai vreau 
să fac bani pe nerozii. 

S-a înfierbântat aşa de tare, probabil şi de la 
vodcă, că de la încăpățânare cât pe ce era să nu mai 
plecăm nicăieri. 

Dar imediat ce termină, dintr-o singură duşcă, 
vodka din sticlă, se mai potoli, fumă o ţigară, iar noi ne 
urcarăm pe barcă. Lui Vaseatka nu i-a dat bani şi tot 
drumul a tot morocănit pe sub mustață, acolo în sinea 
lui, câte ceva despre nerozii. 

Vechiul motor al bărcii făcea un vacarm 
îngrozitor. Nici nu reuşeam să ne auzim între noi, aşa 
că ne-am retras în linişte, fiecare într-un ungher al 
minusculei cabine de pe barca de pescari, prin 
gemuleţul căreia, unicul de altfel, se putea vedea afară 
cum pe cerul înnoptat se iveau primele stele. Egorici, 
terminându-şi vodka şi dintr-a doua sticlă, începută pe 
mal, dondăni ceva nedesluşit către Saşa: 

- Eu.., eu m..mă duc la culcare. Voi culcaţi-vă aici 
lângă foc sau, dacă vreţi, înghesuiţi-vă pe podeaua 
cabinei. Numai ce se face ziuă du-l la locul nostru. 

Se aplecase deja ca să treacă prin micuța uşă a 
coşmeliei de la mal, când, pe neaşteptate, se răsuci 
spre noi şi repetă apăsat: 

- La locul nostru! Ai înţeles... Saşka? 

- Am înţeles, îi răspunse liniştit Saşa. 

Odată aşezaţi în jurul focului, ca să mâncăm 
peşte copt pe cărbuni, eu, tulburat de ultima afirmaţie 


a lui Egorici, i-am cerut lui Saşa să-mi explice ce vroia 
de fapt celălalt să spună: 

- Aleksandr, ai putea să mă lămureşti ce vrea să 
însemne „la locul nostru”, unde ţi-a ordonat Egorici să 
mă duci? 

- Locul nostru...? Este pe malul opus sătucului 
din care se poate ajunge la Anastasia, - răspunse calm 
acesta. 

- Asta da, treabă! Luaţi atâta amar de bani şi mă 
duceţi unde vă place vouă, nu unde am eu nevoie. 

- Da. Noi aşa facem. Asta-i tot ce putem face noi 
ca să ne mai spălăm din vinovăţiile pe care le avem în 
faţa Anastasiei. 

- Care vinovăţii? Îmi spui, cum de m-ai 
recunoscut? Cum o să mă laşi la „locul vostru”? 

- Eu o să conduc şalupa acolo unde spui tu. lar 
banii, partea care mi se cuvine o să ţi-o întorc. 

- De unde atâta favoritism pentru mine? 

- Te-am recunoscut imediat, Vladimir Nicolaevici. 
Eu am citit cărticica ta şi am văzut poza pe copertă. O 
să te duc acolo unde vrei, numai că tu va trebui să 
continui, va trebui să vorbeşti... Tu mergi înainte cu 
povestirea, fii desluşit şi coerent, fii logic. Nu trebuie să 
mergi în taiga. N-o să ajungi. Anastasia a plecat. S-a 
retras în afunzimea taigalei, cred eu. Sau poate 
altundeva, de nepătruns nouă. Acum n-o să poţi s-o 
mai ajungi. Şi o să te prăpădeşti. Sau poate or să te 
împuşte vânătorii. Ei nu le permit necunoscuţilor să le 
calce teritoriile. Cu veneticii se răfuiesc de la distanţă 
pentru a nu-şi mai lua pe cap şi alte încurcături. 

În aparenţă, Aleksandr a vorbit mai tot timpul, 
calm, doar din timp în timp agita cărbunii din foc cu un 
băț, ridicând o miriadă de scântei şi spuză care 
proiectau un mirific foc de artificii în noapte. 


- Ceva s-a întâmplat aici! Ce? Tu m-ai 
recunoscut, aşa că spune-mi ce s-a întâmplat? De cea 
plecat Anastasia? 

- Şi singur aş fi vrut să povestesc, - răspunse el 
cu vocea sugrumată de emoție, - altora să le destăinui, 
poate or să-nţeleagă mai bine. Nici nu ştiu de unde să 
încep ca să fiu cât mai explicit şi ca eu însumi să- 
nţeleg mai bine... 

- Spune întocmai, cum s-a întâmplat? 

- Întocmai? Ai dreptate, totul e aşa de simplu. 
Numai că simplitatea asta răvăşeşte. Tu ascultă în 
linişte şi nu mă întrerupe. 

- N-o să te întrerup. Fii cât mai concis, n-o lungi. 


Aleksandr şi-a început liniştit povestirea în 
dialectul siberian. Se percepea totuşi, în vocea lui, o 
vibraţie interioară, era emoţionat sufletul tânărului 
siberian aşezat în faţa mea. 

- Am citit cărticica ta „Anastasia” pe când mai 
eram încă student la universitatea din Moscova. 
Studiam filozofia, psihologia şi religia orientală. Imi 
plăcea. Ca dintr-odată... Anastasia... Nu de peste mări 
şi ţări, ci de lângă casa mea, din inima Siberiei, unde 
m-am născut. Şi am simţit o forţă enormă, logică şi 
înţelesuri în cuvintele ei! Ceva valoros mie şi apropiat! 
În faţa acestor simţăminte abia încolţite în mine au 
pălit învăţăturile străine. Am lăsat totul baltă şi, ca din 
întuneric spre lumină, m-am avântat spre casă. Îmi 
doream s-o văd pe Anastasia, să vorbesc cu ea. M-am 
întors acasă şi am plănuit cu Egorici o călătorie cu 
barca spre locul indicat de tine în carte. 

Am făcut tovărăşie cu Egorici, câteodată mai 
erau şi alţii care vroiau să vină cu noi s-o întâlnească 
pe Anastasia. Ne întrebau de acel loc. Nu am condus 
pe nimeni acolo. Localnicii s-au comportat cu 
inteligenţă şi nu i-au încurajat niciodată pe pelerini. 
Dar într-una din ocazii, noi, mai exact spus eu, fără 
acordul lui Egorici, am condus un grup întreg în acel 
loc. 

- Pentru ce-ai făcut-o? 

- Atunci mi s-a părut că procedez corect, că fac 
bine. Grupul era alcătuit din şase bărbaţi. Doi dintre ei 
erau, din câte-am înţeles, mari învăţaţi şi aveau la 
dispoziţie tot felul de aparaturi şi tehnologii. Sau poate 
că toate acestea aparţineau celor care-i angajaseră... 
Ceilalţi patru erau gărzi de corp şi ajutanţii lor. Aceştia 
aveau în dotare, printre altele, pistoale care 
constituiau unicul lor armament. Dar grupul mai era 


dotat şi cu alte arme şi, de asemenea, transmiţătoare 
radio. 

Pe mine m-au angajat în calitate de călăuză. M- 
am învoit să-i însoțesc. Am discutat mult cu ei până 
am căzut de acord şi nu am făcut-o pentru bani. Nu mi- 
au ascuns nici-o clipă scopul expediției lor. Aveau 
ordinul de a o întâlni pe Anastasia. Comandantul 
grupului - un bărbat cu părul cărunt, plăcut la 
înfăţişare - Boris Moiseevici - era convins că Anastasia 
singură putea face pentru ştiinţă mai mult decât multe 
alte institute puse la un loc. 

Au hotărât s-o scoată din taiga şi să-i ofere 
condiţiile necesare de viaţă, toate astea sub o strânsă 
supraveghere. Să o ţină sub observaţie continuă. Boris 
Moiseevici vorbi astfel: 

- Dacă nu o facem noi, o s-o facă, cu siguranţă, 
altcineva. Sau cine ştie ce s-ar mai putea întâmpla. 
Anastasia este un fenomen paranormal, iar noi suntem 
datori s-o protejăm şi să tragem învățături de la ea. 

Ajutorul lui Boris, Stanislav era un tânăr 
inteligent şi care, în pofida faptului că o cunoştea doar 
din ceea ce citise în carte despre ea, era deja 
îndrăgostit de Anastasia. 

Eu m-am învoit în condiţiile propuse. 

Grupul a închiriat o ambarcaţiune nu prea mare 
de la o cooperativă din zonă şi cu un camion au 
transportat pe barcă multe butoaie cu kerosen. 

Odată ajunşi la locul destăinuit de noi şi-au 
instalat corturile bazei pe o mică ridicătură de pe malul 
apei şi imediat au chemat un elicopter prin radio. 

Elicopterul era echipat cu aparatură de 
fotografiat de la înălţime, cu videocamere şi multe alte 
instrumente pe care eu nu am reuşit să le recunosc. In 
fiecare zi elicopterul făcea raiduri la mică înălţime 
deasupra taigalei şi fotografia arie după arie. Cei doi 


învăţaţi analizau în fiecare zi fotografice aduse de 
echipajul elicopterului. Din când în când se întâmpla ca 
ei înşişi să zboare, mai ales deasupra zonelor care-i 
interesau în mod deosebit. Căutau poieniţa Anastasiei 
pe care plănuiau să aterizeze. Mi-am imaginat 
vacarmul cu care se va apropia elicopterul de poiana 
Anastasiei, înspăimântând toate vieţuitoarele, mi-am 
amintit şi de copilaşul ei, gândind că zgomotul 
elicopterului ar putea să-l sperie şi-atunci le-am cerut 
celor doi lideri, ca în momentul în care vor localiza 
poieniţa, să nu aterizeze cu elicopterul. Le-am sugerat 
ca, după explorarea zonei din elicopter, să-şi 
încropească o hartă după care să se ghideze apoi şi să 
se îndrepte pe jos spre poieniţă. Stanislav mă lămuri 
că Boris, cu greu va reuşi să parcurgă o astfel de 
distanţă pe jos prin taiga. A împărtăşit părerea mea că 
Anastasia şi micuțul ei s-ar putea speria de gălăgia 
aparatului de zbor dar mi-a argumentat că Boris, odată 
ajunşi, va reuşi, încetul cu încetul, să-i domolească... 
Totul s-a întâmplat în cea de-a patra zi a expediției. 

- Ce s-a întâmplat? 

- În timp ce elicopterul se ridica în zbor pentru a- 
şi urma obişnuitul program de recunoaştere şi 
fotografiere, iar noi ne îndeplineam fiecare sarcinile, 
unul dintre soldaţi a zărit în direcţia taigalei o figură 
feminină care se apropia de baza noastră. Il înştiinţă 
imediat pe Boris Moiseevici. În câteva secunde toţi cei 
de la bază aveau privirile aţintite asupra femeii care se 
apropia. 

Era îmbrăcată cu o bluză lejeră şi o fustă lungă 
iar pe cap avea o băsmăluţă legată în aşa fel încât nu i 
se vedea nici gâtul, nici fruntea. Noi toţi ne-am 
îngrămădit la un loc. La câţiva paşi în faţă, detaşaţi de 
grup, stăteau Boris Moiseevici şi Stanislav. Femeia s-a 
apropiat de noi. Avea chipul senin, fără urmă de 


incertitudine sau frică. Ochii săi... Neobişnuiţii săi ochi, 
ne priveau cu bunătate şi duioşie. De la privirile ei se 
simţi mai cald împrejur. Se creă senzaţia că Anastasia 
s-ar fi uitat la fiecare în parte în acelaşi moment. Pe 
nesimţite am fost învăluiţi de o senzaţie de toropeală 
şi reverie amestecate. Se făcea ca şi cum restul lumii 
ar fi fost complet ignorat, sufletele noastre fiind 
cuprinse de senzaţii ciudate şi separate de corpurile 
fizice... In tot acest timp pe Anastasia nimeni nu o 
invită să ia loc. 

Vorbi ea dintâi. Cu o voce ireal de plăcută şi 
coerentă pronunţă: 

- Să aveţi o zi bună, oameni. 

Noi am rămas muţi, ţintuiţi locului. Boris îndrăzni 
să-i răspundă primul: 

- Bună ziua, - răspunse el în numele tuturor. 

- Prezentaţi-vă, vă rog, cine sunteţi? 

- Numele meu este Anastasia. Am venit la voi cu 
o rugăminte: Duceţi, vă rog, departe de aici, 
elicopterul. Nu este binevenit pe aceste meleaguri. Voi 
mă căutaţi pe mine. lată-mă, sunt aici. O să răspund la 
întrebările voastre. La acelea la care o să pot 
răspunde. 

- Da, este adevărat, pe dumneavoastră vă 
căutam. Vă mulţumim că aţi venit singură. Ne-aţi scutit 
de atâtea probleme, vorbi Boris Moiseeivic şi nici de 
data asta nu o invită să se aşeze cu toate că erau 
scaune libere şi şezlonguri în faţa corturilor. Şi nici nu a 
invitat-o mai aproape de bază, am rămas cu toţii acolo 
unde ne aflam. Boris Moiseevici a rămas surprins, ca şi 
noi de altfel, de neaşteptata apariţie a Anastasiei, 
probabil acesta era şi motivul lipsei de politeţe a lui. Îi 
vorbi fără ocolişuri despre telul vizitei noastre acolo în 
taiga: 


- Foarte bine,... Dumneavoastră aţi venit la noi, 
iar noi am venit în mod special să vă căutăm. Nu vă 
faceţi griji, elicopterul o să-l îndepărtăm numaidecât. 

Boris Moiseevici dădu ordin celui mai în vârstă 
dintre soldaţi să ia legătura radio cu echipajul 
elicopterului şi să-i transmită să se întoarcă la bază. 
Ordinul a fost executat numaidecât. Apoi s-a întors 
către Anastasia şi i-a vorbit mult mai liniştit şi mai 
încrezător: 

- Anastasia, acum o să aterizeze elicopterul, iar 
dumneavoastră o să vă urcați în el împreună cu 
colaboratorii noştri. O să le arătaţi unde este poieniţa 
dumneavoastră în care trăiţi împreună cu copilul. 
Elicopterul o să aterizeze acolo unde veţi hotări 
dumneavoastră şi o să vă luaţi fiul. O să vă ducem, 
după aceea, pe amândoi, într-o rezervaţie de lângă 
Moscova. Acolo totul va fi orânduit după cum veţi 
decide dumneavoastră. Aşa trebuie. Nu o să vă 
deranjeze nimeni. Imediat ce veţi începe să locuiţi 
acolo vom organiza straja împrejurimilor. Veţi fi sub 
pază neîntreruptă. Doar din când în când, în 
momentele comode dumneavoastră, vă vor vizita 
anumiţi oameni de ştiinţă. Este vorba despre persoane 
foarte pregătite. O să vă facă plăcere să discutaţi cu ei, 
iar lor le va fi de mare interes să vă asculte vorbind 
despre legile Naturii, despre fenomenele sociale şi 
despre filozofia dumneavoastră. Dacă doriţi, veţi putea 
dispune de un ajutant permanent. Acest bărbat, care 
vă va sta în preajmă, este capabil să vă înţeleagă doar 
dintr-o jumătate de cuvânt. EI, în pofida vârstei sale 
tinere, este deja un important şi talentat om de ştiinţă. 
Asta explică cum de s-a îndrăgostit de dumneavoastră 
fără ca măcar să vă vadă vreodată. 

lar voi doi împreună, făcuţi unul pentru celălalt, 
aţi putea deveni o pereche puternică şi fericită. El vă 


merită nu numai pentru pregătirea lui aleasă, dar şi 
pentru modelul de viaţă pe care o conduce. Este aici 
cu noi. 

Boris Moiseevici se întoarse către Stanislav şi, 
arătându-l cu mâna, îl chemă: 

- Vino aproape Stanislav, ce ţi se întâmplă? 

- Prezintă-te. 

Stanislav s-a apropiat de Anastasia şi, fâstâcit, a 
spus: 

- A spus bine domnul Boris. Pentru 
dumneavoastră, Anastasia, asta poate să pară 
surprinzător, însă eu cu adevărat sunt gata să vă fac 
această propunere. Mă simt pregătit să-l înfiez pe fiul 
dumneavoastră şi să mă comport cu el ca şi cu propriul 
meu fiu. Sunt pregătit să vă sprijin în multe, vă rog să 
mă considerați un prieten. 

Stanislav, cu eleganță, plecă capul în fața 
Anastasiei, îi apucă mâna şi i-o sărută. El era într- 
adevăr un bărbat frumos şi manierat. lar pe Anastasia 
dacă ar fi îmbrăcat-o în alte haine... Într-adevăr ar fi 
putut forma o pereche perfectă şi frumoasă împreună. 

Anastasia i-a răspuns lui Stanislav prietenoasă 
dar cu voce fermă: 

- Vă mulţumesc pentru comportamentul 
manierat pe care l-aţi manifestat faţă de mine... Vă 
mulţumesc pentru grija ce mi-o purtaţi - şi adăugă: 

- Dacă dumneavoastră, cu adevărat, simţiţi a fi 
îndeajuns de puternic pentru a vă controla dragostea, 
pentru a face viaţa altui om mai fericită şi mai deplină, 
luaţi aminte atunci că poate printre femeile pe care le 
cunoaşteţi există vreuna a cărei viaţă este 
nemângâiată. Îndreptaţi-vă spre ea atenţia, iubiţi-o şi 
faceţi-o fericită. 

- Dar eu vă iubesc pe dumneavoastră, Anastasia. 


- Eu sunt deja fericită cu un alt om. Nu vă 
precupeţiţi energiile cu mine. Cu siguranţă există 
femei cărora le sunteţi necesar. 

Boris Moiseevici se hotărî să-l ajute pe Stanislav: 

- Cu celălalt bărbat cum s-a întâmplat să vă 
cunoaşteţi? Inţeleg că dumneavoastră îl aveţi în 
vedere pe Vladimir dar aflaţi că el nu reprezintă nici pe 
departe cel mai bun exemplar din societatea noastră. 

- Astfel de consideraţii ieşite chiar de pe buzele 
dumneavoastră nu pot să-mi schimbe sentimentele. 
Sentimentelor nu le pot porunci. 

- Dar de ce tocmai Vladimir? De ce a trebuit, să 
vă întâlniți cu unul ca el? Unul atât de străin 
spiritualităţii, ştiinţei şi, de ce să nu spunem, unui mod 
de viaţă cât de cât normal. El este doar un insignifiant 
om de afaceri. De ce tocmai de el v-aţi îndrăgostit?... 

- In acele clipe am realizat cu adevărat scopul 
precis al lui Boris Moiseevici, a continuat Aleksandr - 
el, dimpreună cu restul grupului, erau mânaţi de un 
singur gând: să o prindă cu orice preţ pe Anastasia, s-o 
ducă cu ei la Moscova, ca acolo s-o folosească în 
interesul lor fără a ţine cont de voinţa ei. 

Nu avea nici-o importanţă a cui era ideea, a lor 
sau a celui ce stătea deasupra lor; vor face tot posibilul 
să pună în aplicare cele hotărâte. Nici cele mai 
convingătoare argumente nu-i vor opri. 

Probabil şi Anastasia înţelese asta, fără dubii, nu 
putea să nu ştie, să nu perceapă intenţiile lor. 

Totuşi a continuat să trateze bărbaţii din faţa ei 
ca pe nişte cunoscuţi apropiaţi, ca pe nişte familiari. 
Din adâncul inimii, cu sinceritate ne vorbi tuturor. 
Acest comportament al ei şi sinceritatea ne-au oprit 
sau mai bine spus ne-au făcut să rămânem inerţi. 
Anastasia a purtat cu Boris Moiseevici şi cu Stanislav 
discuţia despre tine, atât de convingător le-a respins 


toate tentativele de a te defăima, încât deducţiile 
acestora, în cele din urmă, au început să apară 
absurde şi ridicole. 

Se spune că femeia îndrăgostită vede în omul pe 
care-l iubeşte doar bine orice ar face el, oricine ar fi el 
în realitate, însă argumentele ei aveau alte rădăcini. 
Abia după atenuarea primului val de agitaţie stârnit de 
apariţia Anastasiei, am reuşit să deschid dictafonul din 
buzunar. 

Pe urmă, în repetate rânduri, am ascultat banda 
şi-am analizat spusele Anastasiei. Îmi amintesc totul în 
amănunt... Şi-acest „tot” îmi răsuceşte conştiinţa. 

- Cine sau ce îţi răsuceşte conştiinţa?! L-am 
întrebat eu, împins de curiozitatea de a afla cum 
vorbea Anastasia despre mine. El a continuat: 

- După întrebarea lui Boris Moiseevici „De ce 
dumneavoastră v-aţi îndrăgostit tocmai de el?”, 
Anastasia răspunse simplu: 

- Această întrebare nu-şi are loc aici. Este ilogică. 
Niciun îndrăgostit nu ar putea explica de ce-i iubeşte 
pe pe cel pe care-l iubeşte. Pentru fiecare femeie 
îndrăgostită, cei mai important şi mai bun om din 
lume, va fi doar alesul ei. Pentru mine, iubitul meu este 
cel mai bun. 

- Cu toate astea, Anastasia, nu puteţi să nu 
vedeţi  absurditatea alegerii dumneavoastră. Să 
admitem că totul a fost întâmplător - asta nu 
înseamnă că nu poate fi absurd. 

Analitica minţii dumneavoastră, capacităţile 
extraordinare ar trebui să înfrâneze dorinţa, instinctul 
primar, ar trebui să vedeţi neisprăvnicia acestui om în 
faţa semenilor săi. Gândiţi-vă la toate astea. 

- Meditaţia, tocmai contrariul îl demonstrează. În 
acest caz este doar o zadarnică pierdere de timp, 


contrariul poate amplifica doar misterul celor 
petrecute. Totul trebuie acceptat aşa cum vine. 

- Absurditatea, paradoxul, şi ele tot aşa cum vin 
să fie luate? 

- Toate astea par aşa doar privite superficial. 
Dumneavoastră aţi bătut cale lungă de la Moscova. Cu 
mari eforturi aţi reuşit să vă apropiaţi de aceste locuri 
de pe malul apei ca să veniţi să-mi puneţi întrebări 
despre dragostea mea. 

Dar nici nu bănuiţi că paradoxal este tocmai 
faptul că toate explicaţiile acestei dragoste sunt chiar 
faptele petrecute acolo la Moscova. Şi că voi mai bine 
acolo aţi fi încercat să mergeţi, fără să faceţi o cale aşa 
de lungă. 

- Ce s-a întâmplat la Moscova? 

- Aparent, fleacuri. Doar, aparent. Vladimir, un 
om de rând, nevrednic, destrăbălat şi părăsit de toţi - 
aşa îl numiţi voi - după întâlnirea cu mine a ajuns la 
Moscova pentru a-şi ţine cuvântul dat, pentru a 
organiza asociaţia afaceriştilor cu intenţii curate. Cu 
toate că era deja lefter de bani, s-a apucat aşa de 
treabă. 

In Moscova, pe aleea Tokmakov 14, se află o 
clădire cu două etaje. Acolo, odinioară, lucrau oameni 
care se ocupau cu punerea pe picioare a asociaţiilor de 
afacerişti ruşi. Capii lor, după un timp au plecat şi 
astfel s-a desfiinţat asociaţia. 

Vladimir a intrat în această clădire. Şi-a început, 
în adevăratul sens la cuvântului, vieţuirea în aleea 
Tokmakov, perindându-se prin toate birourile, mici şi 
mari. Acolo a scris diferite scrisori adresate oamenilor 
de afaceri. Muncea de dimineaţa devreme până 
noaptea târziu, rămânând să înnopteze acolo. S-au 
găsit oameni care să vină la el şi care să-l ajute, 
crezând în el şi în ceea ce făcea. El se chinuia să facă 


ceea ce eu i-am cerut aici în taiga. Eu i-am explicat lui 
Vladimir cât de importante erau toate astea. l-am 
pregătit şi i-am pus dinainte planul de acţiune. Ţelul 
putea fi atins, îndeplinind planul în ordinea în care a 
fost hărăzit în visul meu. Doar că mai întâi trebuia 
scrisă cartea. Cu ajutorul ei puteau fi răspândite şi 
destăinuite multe informaţii. Cartea ar fi trebuit să-i 
găsească şi să-i adune la un loc pe afaceriştii cu 
gânduri curate. Prin această carte eu i-aş fi pus la 
îndemână instrumentele necesare pentru a duce la 
bun sfârşit planul. Însă Vladimir a făcut totul cum a 
înţeles el şi cum i s-a părut mai oportun. Aproape că 
nu-şi mai amintea de mine. A înţeles importanţa celor 
planificate şi le-a trăit. A mers pe calea lui, 
nerespectând rânduiala. 

Doar că în acest fel nu se mai putea atinge 
scopul. Vladimir nu ştia şi s-a comportat cu neasemuită 
încăpățânare şi a fost întreprinzător. Au început să-l 
ajute şi alte persoane care credeau în ideile lui. Pas cu 
pas au început să  încilţească mugurii acestei 
organizaţii. Chiar de părea imposibil, el a reuşit câte 
puţin. Aceştia s-au adunat la un loc, iar ei au fost 
oamenii de afaceri cu cele mai curate intenţii. Pe 
undeva există o listă cu adresele lor, voi puteţi verifica. 

- Am văzut această listă. A fost publicată în 
prima ediţie a cărţii. Numai că va trebui să vă 
dezamăgesc, Anastasia. Să vă decepţionez... Pe listă 
erau enumerate şi anumite întreprinderi cum ar fi 
fabrica „Kristal” - una dintre cele mai renumite fabrici 
de băuturi spirtoase. Producţia acesteia nu este deloc 
în ton cu conceptul de spiritual. 

- Pe lume totul este în strânsă corelaţie. lar 
aceasta fabrică nu este mai puţin legată decât 
celelalte. Şi, oricum intenţia lua în consideraţie 
gândurile, acele gânduri care sunt în măsură de a 


schimba orice. Materia de astăzi este fructul gândirii 
de ieri. 

- Aş putea să fiu de acord cu această formulare. 
Cu toate astea Vladimir al dumneavoastră nu a reuşit 
să organizeze asociaţia oamenilor de afaceri cu intenţii 
curate. Vă asigur Anastasia, că nu aţi ales persoana 
justă. 

- Nerespectând ordinea în care a fost predestinat 
totul, Vladimir nu a reuşit să-şi atingă țelul. Nu a avut 
la dispoziţie nici cele mai elementare mijloace de a 
răspândi informaţia măcar în Moscova. S-au întețit 
condiţiile neprielnice, Vladimir a pierdut cabinetul în 
care ar fi putut continue munca şi, odată cu acesta, şi 
mijloacele de comunicaţie şi un loc de înnoptat. A 
trebuit să părăsească clădirea din aleea Tokmakov din 
Moscova. A plecat împreună cu un grup mic de 
moscoviți care-l ajutau. A părăsit clădirea fără să aibă 
alte mijloace minime de subzistență. Nu era în măsură 
să le plătească colaboratorilor pentru munca lor, nu 
avea o casă, nu avea haine groase de iarnă. A fost 
părăsit şi totodată şi-a părăsit familia. Şi ştiţi despre ce 
vorbea cu acel micuţ grup de oameni, în timp ce se 
îndreptau spre staţia de metro de-a lungul străzilor 
îngheţate? Se gândea cum să reînceapă totul de la 
capăt. Chiar şi-n acele condiţii disperate, Vladimir a 
reuşit să înjghebe un nou plan de acţiune, să 
întreprindă din nou ceva. El este un om de afaceri. 
Moscoviţii l-au urmat, l-au ascultat şi l-au crezut, îl 
iubeau. 

- Pentru ce? permiteţi-mi să vă întreb. Întrebaţi-i 
voi pe acei moscoviți, pentru ce?... Ce au găsit la el? 
Mergeţi în aleea Tokmakov, în acea clădire şi întrebaţi-i 
pe paznicii de acolo de ce, în timp ce-şi dădeau 
schimbul, aduceau în borcane mâncare pentru 
Vladimir şi de ce, de fiecare dată, se străduiau să-i 


asigure cina? S-au străduit să facă astfel încât să nu-l 
jignească pe Vladimir cu mărinimia lor. Aceşti gardieni 
nu-i erau subordonați lui, cu toate astea găteau acasă 
borşuri şi supe şi i le aduceau să mănânce şi el câte 
ceva gătit. Il iubeau. De ce? 

Şi mai vorbiţi, de mergeţi în acea clădire, cu 
femeia aceea frumoasă care lucra ca secretară. Era o 
fostă actriţă. Ea interpretase un rol foarte important 
din filmul „Înfruntând greutățile, se ajunge la stele”. 
Era o fetiţă bună de pe altă planetă. Şi-a interpretat cu 
mare profesionalitate rolul. Era un film care îndemna la 
ocrotirea şi iubirea Pământului. Intrebaţi-o pe ea de ce, 
cu toate că lucra pentru o alta societate din acea 
clădire, a făcut tot ce a putut şi, pe ascuns, l-a ajutat 
pe Vladimir? Nu era secretara lui, dar l-a ajutat. Se 
străduia să-i aducă în fiecare zi iubitului meu, ceai sau 
cafea la prânz. A lăsat să se creadă că firma la care 
lucra îi subvenţiona zahărul, biscuiţii şi ceaiul, dar de 
fapt ea le aducea toate de acasă. Nu era bogată. Pur şi 
simplu îl iubea. De ce? 

În pofida tuturor vicisitudinilor, Vladimir s-a 
menţinut bine în puteri şi nu a murit. Cu toate că 
forţele fizice i se sfârşeau, el, chiar în pragul morţii, s-a 
străduit să-şi atingă țelul. Cu adevărat, Vladimir este 
un om de afaceri. 

- Anastasia, dumneavoastră vorbiţi ca într-o 
alegorie. Ce înseamnă „ în pragul morţii”? Aveţi, poate, 
în vedere, sensul figurat? 

- Dimpotrivă, în sens propriu. Pentru câteva zile, 
în timp ce se afla în Moscova, trupul lui a fost mort. De 
regulă, în astfel de condiţii, oamenii stau întinşi, nu se 
mai mişcă, el mergea şi continua să facă ceea ce 
trebuia. 

-Ar fi putut fi posibil numai datorită 
dumneavoastră, Anastasia. 


- În toate cele patruzeci şi opt de îngrozitoare ore 
nici măcar pentru o clipă nu am încetat să-l încălzesc 
cu raza mea. Numai că nu a fost de ajuns. Raza mea 
nu putea să reţină viaţa într-un trup în care Sufletul 
slăbea. Dar Sufletul lui se lupta. Prins de aspiraţiile 
sale. Sufletul lui Vladimir nu a simţit moartea ce se 
apropia. Raza mea l-a ajutat, ca mai apoi în ajutorul ei 
să sară şi alte raze. Voalate şi aproape inconştiente 
dar m-au ajutat. Aceste raze erau ale celor care-l 
înconjurau acolo la Moscova şi-l iubeau. 

Corpul aproape mort al lui Vladimir a început să 
se reumple de viaţă. In faţa iubirii sincere, când ea 
este destul de puternică, moartea se îndepărtează. În 
iubire stă nemurirea omului. Hrănit de iubire ca de un 
combustibil, omul îşi poate însuşi multe haruri. 

- Corpul mort nu se poate deplasa, însă 
dumneavoastră continuaţi să  vorbiţi fantastic, 
neconform cu ştiinţa. 

- Criteriile după care se ghidează ştiinţa omenirii 
întotdeauna asumă un caracter temporar. Există 
adevăruri nu doar pentru prezent. 

- Şi-atunci în ce mod s-ar putea convinge 
studioşii de azi despre toate astea? Noi astăzi, 
acţionăm doar în baza informaţiilor reci ale 
aparaturilor. 

- Foarte bine. Gara Kurtskaya. În staţia de 
metrou este instalat un automat de fotografiat. 
Vladimir, într-una acele zile, s-a pozat la acel aparat 
pentru un permis de trecere. Acea fotografie ar putea 
să fi rămas în a/eea Lenin 42, sau poate să o mai aibă 
încă Vladimir. Uitaţi-vă la ea cu atenţie şi veţi vedea 
toate semnele unui corp mort, petele cadaverice pe 
care în mod sigur aparatul le-a imortalizat pe poză. Dar 
veţi vedea şi viaţă în ochi. Sufletul lui se lupta. 


- Anastasia, toate astea, doar dumneavoastră aţi 
fi putut să le faceţi. Doar dumneavoastră l-aţi salvat. 
Vă rog, de ce aţi cheltuit atâta energie pentru el? De 
ce? 

- Nu sunt eu singura salvatoare. Întrebaţi-i pe cei 
trei studenţi moscoviți, de ce au închiriat pe banii lor 
apartamentul pentru Vladimir? Şi de ce, atunci când, în 
sfârşit, Vladimir a înţeles motivul eşecului şi s-a apucat 
să scrie, aceştia, susţinându-şi examenele, muncind pe 
brânci pe unde apucau, în timpul nopţii au cules la 
calculatoarele proprii textele scrise de Vladimir? Pentru 
ce? Această întrebare le-o puteţi pune multor 
moscoviți care i-au stat alături în clipele grele. 
Dezlegarea misterului stă în ei, nu în mine. De ce 
Moscova, de ce acei oameni ai ei i-au purtat de grijă, l- 
au ajutat şi au crezut în el? 

Moscova a participat la scrierea cărţii. Eu admir 
acest oraş! Sunt îndrăgostită de el! Nici una dintre 
acele zgomotoase maşini de fier, nici unul dintre 
demenţialele cataclisme create de lumea tehnocratică, 
nu vor putea şterge din sufletul acestor oameni 
educaţia de iubire şi de bunătate. Mulţi dintre ei aspiră 
la bine, la luminos şi la iubire. În mijlocul oribilelor 
maşinării şi prin rutină ei percep Preaînalta Putere şi 
binecuvântarea Ei. 

- Anastasia, dar ce spuneţi? Incredibil şi 
cutremurător ne apare totul. Toate astea nu se puteau 
întâmpla decât graţie dumneavoastră! Toate dovedesc 
înc-odată, harurilor pe care le aveţi şi 
nemaipomenitele capacităţi pe care le deţine Raza 
dumneavoastră. Este evident că dumneavoastră i-aţi 
luminat pe cei care au intrat în contact cu Vladimir. Şi 
tot atât de clar este că dumneavoastră nu veţi 
recunoaşte că aţi făcut-o. Că toate aceste miracole le- 
aţi făcut dumneavoastră. 


- lubirea a făcut minuni. Raza mea, într-adevăr, i- 
a atins pe cei din preajma lui Vladimir, doar că nu a 
făcut altceva decât să amplifice cu puţin sentimentele 
care deja se găseau în acei oameni. Sentimente de 
iubire, de bunătate, aspirații către Lumină. Le-am 
amplificat doar... 

Cartea a fost publicată la Moscova. Primul tiraj a 
fost mic, iar cărticica era foarte subţire. Cu toate astea 
au cumpărat-o. S-a răspândit iute. Vladimir nu a narat 
ceea ce s-a petrecut în taiga, ci, cu sinceritate, a 
descris sentimentele care i le-au iscat toate acele 
întâmplări. Mulţi m-au văzut ca pe o inteligenţă în timp 
ce pe Vladimir l-au considerat prost şi netrebnic. 

Oamenii citeau aflându-se în casele lor, însă nu 
au pus la socoteală că Vladimir s-a aflat singur doar cu 
mine în îndepărtata taiga a Siberiei. Lui, totul i se păru 
absolut ieşit din comun. Şi nu importă cine ar fi putut 
merge acolo în taiga fără niciun echipament. Oare cum 
s-ar fi comportat altcineva locul lui? Să vadă tot ce a 
văzut el? Vladimir a descris fidel evenimentele, dar 
mulţi l-au luat de prost. lar voi mă întrebaţi de ce. De 
ce tocmai pe el? Şi de ce-l iubesc atât de mult? 

In timp ce cartea se scria, Vladimir foarte multe 
le vedea cu totul diferit. El conştientizează foarte 
repede. Cei care au avut ocazia să vorbească cu el nu 
puteau să nu observe acest aspect, însă Vladimir nu a 
vrut deloc să se descrie mai bun decât era înainte. 


Notele Universului 


Anastasia a vorbit despre tine cu căldură, 
continuă Aleksandr. Ea ştia totul despre oameni şi 
situaţiile lor. A spus: „Primul tiraj, mic încă, al cărţii 
scrise de Vladimir, a ieşit la Moscova şi imediat şi-au 
făcut apariţia o sumedenie de scrisori, versuri, cântece 
şi tablouri. 

In carte s-au păstrat, graţie purității 
sentimentelor celui ce a scris, simbolurile şi 
aranjamentele de cuvinte de mine căutate şi aflate în 
infinitul Universului.” 

La aceste cuvinte ale Anastasiei, Boris 
Moiseevici, agitat şi negăsindu-şi locul, s-a aşezat, în 
cele din urmă, pe un scaun din faţa cortului. L-am 
văzut cum, pe ascuns, încerca să-şi deschidă 
dictafonul din haină. Probabil din cauza habotniciei 
sale de a nu pierde nici-o informaţie din spusele 
Anastasiei, a uitat complet de cei din jur. Şi din acelaşi 
motiv nici nu a invitat-o să ia măcar loc. Se gândea 
doar la cum să obţină cât mai repede şi cât mai multe 
informaţii de la ea. Cu evidentă tulburare în glas a 
întrebat: 

- Din toate colţurile lumii, numeroşi învăţaţi, cu 
ajutorul celor mai sofisticate aparaturi, se chinuie să 
capteze sunetele obişnuite ale Cosmosului. Ele există. 
Ştiinţa contemporană este conştientă de existenţa 
acestor sunete. Nu le cunosc pe toate, doar o mică 
parte. Poate doar a miliarda parte. Dumneavoastră, 
Anastasia, cu ce aparate le captaţi? Cu ce aparat se 
poate capta categoria de sunete care au efect asupra 
psihicului uman? 

- Astfel de aparat, dintotdeauna a existat. Se 
cheamă Suflet uman. Sufletul, în funcţie de cât este de 
pregătit, captează sau refuză sunetele... 


- Bine. Aşadar, aţi avut norocul să alegeţi din 
miliardele de sunete ale Universului pe cele mai bune, 
apoi şi ordinea în care să fie aranjate ele. Numai că 
sunetele pot fi reproduse cu ajutorul aparatelor 
specializate în muzică. Ce treabă are cartea? Cartea, 
doar, nu emite sunete. 

- Este adevărat. Cartea nu emite niciun sunet, 
dar este ca o partitură de note. Cititorul, înăuntrul său, 
cele scrise şi le face să sune. Aşa că formulele ascunse 
în texte sună în nespusele forme primordiale. Aceste 
sunete poartă atât Adevărul cât şi vindecarea. Şi, într-o 
clipă, Sufletul îl umplu, iar ceea ce în Suflet cântă, 
niciun instrument nu poate reproduce. 

- Vladimir cum de-a reuşit să păstreze intacte 
semnele în timp ce el însuşi nu ştia nimic de ele? 

- Eu cunoşteam modalităţile de exprimare ale lui 
şi ştiam dinainte că toate întâmplările, esenţa celor 
auzite, el nu le va descrie. Şi nici pe el însuşi nu se va 
descrie aşa cum este în realitate. lar formulele şi 
sunetele nu le-a transmis toate. Astfel a fost constrâns 
să meargă mai departe cu scrisul. A reuşit să redea 
doar o parte, doar cât a putut el să conştientizeze şi să 
înţeleagă atunci când s-a apucat de scris. Trebuia 
neapărat să continue să scrie. Intre timp începuse să 
fie şi cunoscut. Fără această nouă faimă şi cu încă 
puţine eforturi poate că ar fi reuşit să organizeze 
asociaţia oamenilor de afaceri. Dar, pe neaşteptate, 
Vladimir a făcut un alt pas neprevăzut în visul meu. A 
lăsat apartamentul deja plătit, din Moscova, celor din 
jurul său, le-a dat lor şi ocazia de a se încununa cu 
toate complimentele cititorilor, s-a urcat în tren şi a 
plecat. 

- De ce a făcut acest pas? 

- Tot timpul, Vladimir a alergat după dovezi în 
sprijinul spuselor mele. Dovezi ştiinţifice şi probe 


concrete despre veridicitatea unor afirmaţii de-ale 
mele. Ţinea neapărat să le atingă... Aşa s-a făcut că s- 
a şi oprit din scris. A plecat în Caucaz. Vladimir a plecat 
din Moscova pentru a vedea cu ochii săi, în munţii 
Caucaz, dolmenele - acele construcţii antice în care 
oamenii încă de vii mergeau să moară. Cu zece mii de 
ani în urmă. Eu i-am povestit despre aceste dolmene şi 
i-am mai vorbit şi despre însemnătatea acelor dolmene 
din punct de vedere funcţional chiar şi-n zilele noastre. 

Vladimir a mers în oraşul Ghelendjyk. În muzeele 
din Krasnodar, Novosibirsk şi Ghelendjyk el a adunat 
materiale despre dolmene, apoi s-a întâlnit cu diferiţi 
oameni de ştiinţă, arheologi, etnografi care se ocupau 
cu studiul şi a reuşit să adune mai multe informaţii 
decât fiecare muzeu în parte. Desigur, l-am ajutat şi 
eu, fără însă ca el să bage de seamă. Prin gura celor 
care discutau cu el, eu i-am transmis informaţii lui 
Vladimir, informaţii care să-l ajute să aibă opinia sa 
proprie. Concomitent, el s-a mişcat cu determinare şi 
rapiditate. 

Şi-atunci a comparat toate acele informaţii 
adunate cu cele pe care i le-am dat eu. Arheologii i-au 
arătat dolmenul din apropierea unei cărărui şi i-au 
spus că mai erau altele, dar că erau distruse de 
localnici din cauza necunoaşterii valorii lor. Indeobşte, 
pe nimeni nu interesa aceste dolmene. Vladimir a făcut 
tot ce-a putut pentru a le demonstra neverosimilul. In 
numai trei luni a reuşit să le schimbe părerea 
localnicilor despre dolmene. Tot mai multă lume a 
început să meargă la dolmene şi să aducă flori. Din 
iniţiativa  femeilor-etnologe, în Ghelendjyk a fost 
înfiinţată o asociaţie pe care, în cinstea mea, au 
denumit-o „Anastasia”. 

Organizaţia, mai pe urmă, a pus la punct cursuri 
pentru operatorii turistici, explicându-le că vor trebui 


să-i atenţioneze pe turişti despre importanţa acestor 
dolmene, să nu fie distruse şi să fie păstrate aşa cum 
erau. Au mai fost, de asemenea, organizate excursii 
intitulate „Călătorie în conştiinţă”. 

Organizatorii de excursii din Ghelendjyk au 
început să vorbească despre importanţa izvoarelor 
primordiale şi despre creaţiile Preaiînaltului Creator, 
despre Natură. 

- Anastasia, dumneavoastră consideraţi că toate 
astea s-au petrecut mulţumită lui? Dumneavoastră nu 
aţi jucat niciun rol? 

- Dacă aş fi putut face toate astea fără el, de 
mult le-aş fi făcut. Eu îmi doream foarte mult. Într-unul 
din aceste dolmene din munţi, a murit corpul material 
al străbunei mele... 

- Ce spuneţi? Cum e posibil ca un singur om, 
necunoscut încă nimănui, într-un timp atât de scurt, să 
schimbe comportamentul oamenilor? Cum a putut 
pune pe picioare o organizaţie care să funcţioneze? 
Dumneavoastră afirmaţi că existau deja documente 
ştiinţifice şi diferite publicaţii care erau la cunoştinţa 
cetăţenilor din acele locuri din moment ce erau expuse 
în muzee şi toate acestea nu mişcau oamenii? 

- Este adevărat. Le erau cunoscute dar nu-i 
mişcau. 

- Şi cum se explică atunci că tocmai pe el l-au 
ascultat? Cum de a reuşit? 

- Vladimir nu ştia asta, nu ştia că poate fi 
schimbată într-un atât de scurt timp conştiinţa umană, 
de asta a şi acţionat aşa. Şi a schimbat-o. Voi puteţi 
merge în acest oraş şi-i puteţi întreba pe oamenii care 
fac parte din această organizaţie. Aflaţi cum şi de ce i- 
a surâs norocul lui Vladimir. Eu m-am bucurat de tot ce 
s-a petrecut în acest oraş şi de asociaţia „Anastasia”... 
Vladimir s-a învoit, când i-au cerut să-i pună acest 


nume asociaţiei. Eu am înţeles că de dragul meu. Am 
crezut atunci că el va începe să mă înţeleagă şi să mă 
iubească. El, cu adevărat, a înţeles multe dar nu m-a 
iubit. Nu s-a îndrăgostit de mine pentru că am făcut 
multe greşeli, am păcătuit. 

Nu de mult am înţeles. Visul meu, în realitate se 
transformă. Oamenii vor fi purtaţi dincolo de epoca 
forţelor întunecate. Vor fi fericiţi. Se va împlini tot ce- 
am visat eu, însă fără iubirea lui Vladimir pentru 
mine... iubirea ce-o aşteptam în schimb. Acesta a fost 
preţul greşelilor comise, neisprăvniciei şi lipsei de 
puritate a gândurilor mele. 

- Ce s-a întâmplat, de ce vorbiţi aşa? Au înţeles 
cu toţii că el era un bădăran, un nerafinat. Credeti-mă 
Anastasia, vă vorbesc ca o persoană mai în vârstă, ca 
un tată de familie, nici chiar părinţii dumneavoastră nu 
v-ar fi putut îndruma mai bine. 

- Vă rog, nu vorbiţi aşa despre cel care-mi este 
atât de drag. Cuiva poate să i se pară grosolan 
Vladimir, dar eu ştiu mai multe despre el. 

- Ce aţi putea şti atât de important despre el? O 
ştie toată lumea, el, cel mult, ar putea fi un tipic 
afacerist al zilelor noastre, nimic mai mult. Anastasia, 
comportamentul şi părerea dumneavoastră despre el 
sunt doar preconcepţii. 

- Oricine ar fi el, este al meu, iar ceea ce gândiţi 
dumneavoastră despre ai mei părinţi aş putea să spun 
doar că vă înşelaţi. 


Spiritul străbunicii 


Am înţeles din întâmplare într-o dimineaţă... 
şopti uşor Anastasia, iar privirea ei se cufundă în 
trecut. In acea dimineaţă, Vladimir nu era acasă, în 
apartamentul în care de obicei dormea. Numai că eu 
nu puteam să-l caut cu raza mea... Taman începea 
ziua în care, cu multe secole în urmă, străbunica mea 
murea în dolmen. În această zi, în fiecare an, eu mi- 
amintesc de ea. Încerc să-i vorbesc. Ea comunică cu 
mine. Voi ar trebui să mergeţi la mormintele 
străbunilor voştri, să vă gândiţi la ei, să le vorbiţi. Eu 
fac asta fără să ies din poiană. Raza mea mă ajută, iar 
străbunica simte Raza. În acea zi mi-am amintit de 
străbunica mea, am încercat să intru în vorbă, ca de 
obicei, cu ea, dar n-am auzit niciun răspuns. Nimic. Nu 
a reacţionat la niciuna din tentativele mele. Aşa ceva 
nu se mai întâmplase până atunci. M-am apucat, cu 
Raza mea, să cercetez după dolmenul ei. L-am găsit şi 
l-am iluminat din toate puterile. Străbunica mea nu a 
reacţionat. Ceva se întâmplase, ceva nevăzut mie. In 
dolmen nu se zărea. 

- Anastasia, explicaţi-ne, vă rugăm, ce este acela 
Suflet uman? Din ce este făcut? 


A 
A 


- Din tot ceea ce este invizibil în om, din 
ataşamentele lui şi din simţămintele absorbite în 
timpul vieţii terestre. 

- Sufletul posedă o energie proprie, analogică 
vreunei alte energii cunoscută de noi? 

- Da. Este înzestrat cu un complex energetic, o 
conglomeraţie de felurite energii. După ce corpul fizic 
al fiecărui individ în parte încetează din viaţă, unele 
dintre aceste complexe de energii se dezintegrează, se 
scindează în mai multe energii, energii care devin, în 
cele din urmă, folositoare plantelor, vieţuitoarelor şi 
proceselor naturale. 

- Care-i puterea lui? Ce potenţial are acest 
complex de energii indivizibile...? 

- Fiecare complex are un potenţial al său. Cel 
mai slăbuţ, el nici măcar forţa gravitaţională nu o 
poate înfrânge. Totuşi, în cele din urmă, se va 
dezintegra. 

- Forţa gravitaţională? Cel mai slab... Cel puţin 
poate fi văzută manifestarea acestui complex în ceva? 
Palpabilă? Perceptibilă? 

- Desigur. Tromba de aer, de exemplu. 

- Tromba? Tromba care smulge copacii din 
rădăcini, torsionându.-i... Atunci, cel mai puternic, ce 
energii posedă? 

- Cel mai puternic? Este El. Eu nu reuşesc să 
înţeleg până la capăt puterea energiilor Sale. 

- Atunci să spunem, al unuia mijlociu? 

- În complexul energetic al celor mai multe 
Suflete obişnuite se afla deja energia eliberatoare a 
gândirii. 

- Care este puterea energetică, potenţialul unui 
astfel de complex mijlociu? 

- Eu, numai ce v-am răspuns. În acest complex 
se află energia eliberatoare a gândirii. 


- Ce înseamnă asta? Cu ce se poate compara? 
Care este definiţia ei? 

- Cu ce să se compare? Definiţia ei? Care este 
energia cea mai puternică pe care v-o puteţi întruchipa 
în mintea şi în gândirea voastră? 

- Energia exploziei nucleare. Nu, procesele care 
au loc în Soare. 

- Ceea ce ati enumerat este de asemuit cu doar 
o infimă părticică a energiei eliberatoare a gândirii. lar 
despre definiţia ei... Voi înşivă vă folosiţi de această 
energie în timpul comunicării pe cale verbală între voi. 
Nimic din ce v-aţi imaginat dumneavoastră nu se 
potriveşte aici. Puteţi să vă folosiţi de ceea ce ştiţi, 
amplificat la nivelul infinitului. 

- Care este puterea energiei Sufleteşti a 
străbunei dumneavoastre? 

- In ea a rămas puterea energiei eliberatoare a 
gândirii. 

- De unde aţi aflat despre  străbuna 
dumneavoastră? Unde şi cum a murit? Doar asta s-a 
întâmplat cu zece mii de ani în urmă! 

- Generaţiile de strămoşi şi-au transmis din una 
în alta informaţiile despre ea, despre străbunica mea 
intrată să moară în dolmen. 

- Despre ea v-a vorbit mama dumneavoastră? 

- Când mămicuţa mea a murit, eu eram prea 
mică ca să pot asimila o astfel de informaţie. Bunicul şi 
străbunicul mi-au tot vorbit despre mamele mele. 

- Sufletul poate fi văzut cu privirea unui om 
obişnuit? 

- În parte, da. Se poate vedea doar dacă se 
schimbă percepţia spectrală, viziunea policromatică şi 
ritmul interior. 

- Este posibil, aşadar? 


- Fenomenul binecunoscut de voi - daltonismul - 
este o dovadă că aşa ceva este foarte posibil. Voi 
consideraţi că asta se întâmpla fără voia omului, că 
este doar o boală, dar nu este adevărat. 

- Aţi spus că străbunica dumneavoastră merită 
ca informaţia despre ea să fie purtată din generaţie în 
generaţie peste milenii. Ce merite are aceasta 
informaţie, ce valoare? 

- Străbunica mea a fost ultima din acea 
generaţie primordială care putea şi ştia cum şi la ce să 
se gândească femeia în timpul alăptării la sân a 
sugarului. Cunoştinţele acelor oameni care trăiau cu 
zece mii de ani în urmă şi care au început să se piardă 
în civilizaţie. Aceste cunoştinţe au fost rătăcite treptat 
până s-au pierdut complet în zilele noastre. Străbunica 
mea nu era chiar bătrână, dar a intrat să moară în 
dolmen pentru a păstra toate acele cunoştinţe ale 
izvoarelor primordiale. lar când oamenilor le vor 
deveni tot mai clare acele cunoştinţe... Vor începe să 
le transmită femeilor care alăptează, toate aceste 
informaţii. După aceea vor ajuta unii pe alţii şi vor 
conştientiza totul. Prin moartea în dolmen, străbunica 
mea a asimilat uriaşe adevăruri necesare femeilor. 

- De ce tocmai în dolmen a trebuit să intre? Cu 
ce deosebeşte un dolmen de un mormânt comun de 
piatră şi de ce nu a aşteptat bătrâneţea pentru a muri? 
De ce a ales să moară în dolmen? A devenit conştientă 
de utilitatea acestora sau, pur şi simplu, a fost 
îmboldită de superstiție? 

- Deja de pe atunci, femeile începură să piardă 
cunoştinţele despre aceste însemnate informaţii, cum 
să alăpteze sugarul la piept, iar femeilor nu le era 
permis să intre în dolmene. Căpetenia comunităţii, un 
bărbat în vârstă, o respecta pe străbuna mea şi a 
înţeles că dacă cererea ei nu i-o va îndeplini, noua 


căpetenie nici nu va vrea s-o asculte, va considera 
aspiraţiile ei ca pe nişte mofturi fără să pătrundă 
sensul acestui gest. Insă nu a putut bătrâna căpetenie 
să-i pună pe bărbaţi să-i construiască un dolmen 
străbunei mele. Şi-atunci bătrânul i-a dat străbunei 
mele dolmenul său. Bărbaţii din comunitate nu au 
văzut cu ochi tocmai buni decizia căpeteniei şi au 
refuzat să ferească lespedea de pe gura dolmenului 
pentru a o ajuta pe străbuna mea să intre înăuntru. 
Toată noaptea s-au tot adunat femeile din sat şi s-au 
căznit să ridice singure piatra grea de câteva tone, dar 
nu s-a clintit piatra greoaie. 

În zori de zi a sosit la locul dolmenului căpetenia 
cea bătrână. Deja nu mai putea merge pe picioare, 
sprijinindu-se într-un băț şi şchiopătând, totuşi a venit. 
Bătrânul le-a surâs femeilor, le-a spus cuvinte 
însufleţitoare şi-atunci acestea au reuşit să ferească 
piatra de pe dolmen, iar străbunica a intrat înăuntru... 

- Cu ce se deosebesc dolmenele de mormintele 
obişnuite de piatră? 

- La vedere, cu nimic. Unica diferenţă este că în 
dolmen intrau să moară oameni încă vii. Dolmenul nu 
este doar o construcţie de cult aşa cum se crede 
astăzi. Este un mormânt ridicat în cinstea Sufletelor 
care se jertfeau de dragul generaţiilor viitoare. 
Dolmenul este şi-n ziua de astăzi important pentru 
valoarea sa funcţională. Moartea, în acest dolmen, nu 
era cu totul obişnuită. Însuşi cuvântul moarte nu se 
potriveşte aici. 

- Îmi imaginez. Un om zidit de viu într-o cameră 
de piatră... Cu adevărat, asta nu este o moarte 
obişnuită, gândindu-ne la chinurile îndurate. 

- Cei care intrau în dolmene, nu sufereau absolut 
deloc. Ciudăţenia morţii lor stă în faptul că ei acolo 
meditau. Meditau în eternitate. Sufletele, pentru 


totdeauna rămase pe Pământ, păstrau în ele unele 
sentimente terestre. Numai că aceste Suflete erau 
private pe veci de a se mai materializa vreodată în 
vreun alt corp uman. 

- Cum meditau? 

- Voi, acum, ştiţi ce înseamnă meditaţia. Mai ales 
din religiile antice ale Orientului. Şi-acum mai există 
învăţătura care ajută la cunoaşterea unei mici părţi a 
fenomenului meditaţie, numai că, din păcate, nu se 
cunoaşte importanţa efectelor acesteia. Şi acum există 
oameni care sunt în măsură să mediteze, se pot 
separa de corpul fizic, ca apoi să se întoarcă. Cu 
ajutorul acestei meditații în dolmen, corpul, încă în 
viaţă, era abandonat de Suflet care putea să se 
despartă şi să se întoarcă la corp ori de câte ori dorea. 
Atâta timp cât în acel corp mai era viaţă. Sufletul 
putea face asta, putându-se întoarce când poftea în 
corp ca apoi să rămână pe veci în dolmen. Acest Suflet 
va rămâne pe veci singur aşteptând vizitatorii cărora 
să le împărtăşească izvoarelor primordiale. Corpul, 
chiar dacă reuşea să mai rămână în viaţă o vreme, era 
oricum izolat şi zăvorât pe vecinicie înăuntru. 

Dar în timp ce corpul mai este încă în viaţă, 
Sufletul are posibilitatea să cutreiere diferitele 
dimensiuni ale Universului şi să se întoarcă, fapt care-i 
conferă oportunitatea de a analiza cu o incredibilă 
viteză, scoțând astfel tot mai mult în evidenţă adevărul 
primordial. Cel care intra să moară în dolmen pentru a 
medita în veşnicie ştia că Sufletul său nu va mai avea 
niciodată dreptul de a se materializa. Nu va mai putea 
niciodată să se îndepărteze de dolmen pentru mult 
timp, dar va avea capacitatea de a i se adresa fiecărei 
părticele de Suflet uman care, purtată de un corp fizic, 
se va apropia de dolmen. Şi dacă vrem să vorbim 
despre suferinţele morţii, despre suferinţele lor în 


genere, atunci aflaţi că toate acestea constau doar în 
faptul că, de milenii, nimeni nu vine la ei pentru a 
primi acele cunoştinţe de care dispun. In lipsa de 
interes din partea celorlalţi stă adevărata suferinţă, 
adevărata tragedie. A celorlalţi, de dragul căror... 

- Anastasia, dumneavoastră consideraţi foarte 
important ca femeile-mame care alăptează la sân 
sugarii, să deţină aceste capacităţi şi cunoştinţe? 

- Vital! Foarte important. 

- De ce? Vezi doar, laptele matern hrăneşte 
numai corpul fizic al sugarului. 

- Nu numai corpul. Laptele poate transmite 
enorme informaţii şi simţăminte. Voi, cred că ar trebui 
să ştiţi, că în materie există şi informaţia, radiaţia sa şi 
vibrația. 

- Da, există. Numai că nu înţeleg cum poate 
laptele matern să transmită simţăminte? 

- Desigur că poate. Laptele este foarte senzitiv, 
este strâns legat de sentimentele mamei. În funcţie de 
aceste sentimente, laptele îşi poate schimba gustul. 
Dacă stresul atinge mama care alăptează, laptele 
poate să se piardă chiar, să se întoarcă. 

- Este adevărat, se poate întâmpla... Poate... Pe 
străbuna dumneavoastră, înseamnă că nimeni nu o 
vizitează? Vasăzică, de milenii nu trece nimeni pe la 
ea? 

- La început veneau îndeosebi neamurile celor 
care au trăit prin acele părţi. Apoi, pe Pământ au avut 
loc repetate cataclisme, ca urmare migrări în masă. 
Dolmenul a rămas. Dar în ultimul mileniu, pe la 
dolmenul străbunicii mele nu a mai trecut nimeni să 
afle, să ştie... In genere, în zilele noastre, dolmenele se 
distrug. Pentru că oamenii nu ştiu... Când i-am vorbit 
lui Vladimir, acolo în taiga, despre dolmene, despre 
străbunica mea, el a spus că poate o să meargă s-o 


viziteze. Eu i-am explicat că el nu va putea asimila 
informaţiile, nu va simţi spiritul şi Sufletul străbunei. 
Bărbaţii nu cunosc senzațiile pe care le au femeile care 
alăptează. Şi că Străbuna mea, de mii de ani aşteaptă 
femei şi nu bărbaţi. Numai că nu vin femeile la dolmen. 
lar cu străbuna mea vorbesc doar eu, odată în an. In 
acea zi am vrut să-i vorbesc, să-i spun ceva de bine, 
dar nu am putut. Sufletul străbunicii mele nu era lângă 
dolmen, iar eu însămi, neînţelegând de ce, am început, 
din ce în ce mai repede, să-mi rotesc Raza împrejurul 
dolmenului, lărgind tot mult diametrul cercurilor. 

Şi, la un moment dat... am văzut! Am văzut! Pe o 
cărăruie mică, pe nişte pietre... Pe pietrele de pe 
cărare zace Vladimir fără cunoştinţă. lar străbunica 
mea, Sufletul ei, forma unui nouraş concentrat de 
energii invizibile, era aplecat deasupra lui Vladimir. Eu 
am înţeles, ştiam dinainte ca Vladimir căuta călăuze să 
ajungă în munţi la dolmenul de lângă cărare. Darnua 
găsit pe nimeni să-l conducă. Nimeni nu s-a învoit să-l 
călăuzească fără bani. Aşa că s-a pornit singur în 
munţi. Era încălţat cu o pereche de bocanci simpli, 
nepotriviţi pentru mersul pe munte şi, în genere, nu 
avea niciun fel de echipament pentru munte. El vroia 
să se convingă de existenţa dolmenelor, să le atingă. 
Astfel s-a pornit de unu singur spre munţi. In ziua de 
pomenire a străbunei mele, s-a pornit în căutarea 
dolmenului departe de cărare. Străbunica mea nu avea 
de unde să ştie de ce umbla prin munţi acel bărbat 
singuratec şi complet nepregătit pentru mersul pe 
cărări de pietre. L-a privit, iar când Vladimir s-a 
împiedicat şi a început să alunece la vale, zgâriindu-se 
şi sângerând, Sufletul ei, prin puterea nouraşului de 
energii concentrate, s-a prăvălit la vale după el. 
Străbuna mea l-a salvat pe Vladimir. Vladimir nu s-a 
lovit cu capul de stânci, dar şi-a pierdut cunoştinţa din 


cauza nenumăratelor contuzii provocate în timpul 
căderii. Străbunica, cu ajutorul nouraşului de energii, îi 
tinu capul ca între palme şi a aşteptat aşa până când 
el şi-a revenit în fire. Din această pricină nu a vorbit cu 
mine. 

Când conştiinţa i s-a întors lui Vladimir, străbuna 
mea nu s-a precipitat spre dolmen, a rămas puţin mai 
jos pe cărare, a rămas privind la Vladimir cum se 
căţăra pas cu pas sus pe cărăruie. 

Eu am înţeles abia pe urmă că străbunica mea 
era acolo, deoarece am văzut pietrele de pe cărare 
cum se rostogoleau la vale de unele singure. Ea, 
comprimându-se sub forma unui vântişor elastic, 
mătură pietrele de pe cărăruia de munte. Işi dorea să-l 
ajute pe Vladimir să urce pe cărare, iar eu îmi doream 
acelaşi lucru. Am început în mare grabă să mătur 
cărarea cu Raza mea, ca să nu fie prea umedă sau 
alunecoasă. Vroiam ca Vladimir să ajungă cât mai 
repede în apartamentul său să-şi lecuiască rănile, însă 
el, a urcat tot mai sus pe cărare, s-a aşezat jos, 
analizând indiciile lăsate de arheologii muzeului din 
Novosibirsk. După ce s-a odihnit, s-a ridicat şi şi-a 
continuat călătoria, însă nu în jos pe cărarea uscată şi 
curățată ci tot mai sus. Eu am înlemnit văzând gestul 
lui, iar străbunica mea a rămas ţintuită locului, 
neînţelegând ce se întâmpla. Şi, mai mult de atât, el a 
lăsat cărarea şi s-a afundat în tufişurile îndesate şi 
spinoase de pe lângă cărare... 

Am înţeles pe loc: el o apucase deja spre 
dolmenul Străbunei. A reuşit să ajungă la dolmen. S-a 
aşezat pe marginea lespezii dolmenului. A început să- 
şi descheie haina. Mâna îl durea foarte tare. l-a trebuit 
mult timp să se descheie. In cele din urmă a reuşit, iar 
eu am zărit, sub platca hainei, trei trandafiri. Florile a 
doi din cei trei trandafiri erau rupte, probabil când a 


căzut pe cărare, lovindu-se de stânci. Câţiva ţepi erau 
mânjiţi de sânge. Vladimir a aşezat florile rupte pe 
lespedea dolmenului, a fumat o ţigară şi a spus: „Imi 
pare rău că s-au rupt, erau pentru tine, frumoaso. 
Probabil că erai frumoasă ca Anastasia. Inteligentă şi 
bună. Ai vrut, femeilor-mame ale noastre, despre 
alăptarea sugarilor, să le vorbeşti. Doar că nu ştiu ele 
de tine, iar dolmenul tău este departe de stradă, le 
vine greu femeilor să vină la tine...” 

Apoi a scos o ploscuţă cu coniac şi două păhărele 
de metal. Din alt buzunar a scos nişte bombonele cu 
ambalajul boţit. A umplut păhărelele cu coniac, unul l-a 
băut el, celălalt pus pe portalul dolmenului, a pus o 
bomboană pe el şi a spus: „Pentru tine, frumoaso.” 

A făcut toate astea cum se face pe la voi în zilele 
noastre când cei vii merg la morţii lor la cei dragi, la 
familiari la cimitir. Însă străbunica... Sufletul ei, sub 
forma nouraşului de energii concentrate, se învârtea în 
jurul lui neştiind cum să se comporte... S-a chinuit să-i 
vorbească, să răspundă la cuvintele lui, apoi a făcut ca 
aerul dimprejurul ei să ia forma corpului fizic, însă 
conturul era străveziu - Vladimir nu l-a remarcat... 
Înverşunată de dorinţa de a-i vorbi, de a-i explica câte 
ceva de ale ei, străbuna a continuat să se învârtă 
împrejurul lui Vladimir până când nouraşul de energii a 
atins accidental păhărelul cu coniac. Păhărelul s-a 
vărsat. Vladimir crezând că vântul, din întâmplare, a 
vărsat păhărelul cu coniac a spus: 

- Dar, ce-i cu tine, eşti distrată azi, ai vărsat 
bunătate de coniac? 

În acel moment, Sufletul străbunicii s-a retras 
într-un ungher al dolmenului. Vladimir îi mai turnă încă 
un păhărel cu coniac, mai puse o bombonică pe pahar 
Şi, ca pentru sine, rosti: „Va trebui să se facă un drum 
mai bun spre dolmenul tău, tu mai îngăduie oleacă. 


Curând va fi construit un drum normal spre dolmen, iar 
femeile vor veni la tine. Tu o să le spui la ce ar trebui 
să se gândească femeile-mame în timp ce alăptează 
copilaşii la sân. Îmi închipui că tu ai avut un sân foarte 
frumos.” 

Vladimir a început să coboare de pe munte 
Noaptea târziu a ajuns în apartamentul său din oraş. 
Era singur, stătea pe divanul apartamentului friguros, 
îşi bandaja rănile şi se uita la televizor, la o casetă 
video. Primise această casetă de la nişte oameni care 
au copiat-o şi şi-au înmânat-o unul altuia. 

Pe ecranul televizorului, oratorul era urmărit de 
un enorm auditoriu, în mare parte femei. El ţinea un 
discurs despre Dumnezeu, despre puterea Sufletului 
Omului ideal. Apoi a început să vorbească despre 
mine, despre faptul că eu sunt idealul feminin spre 
care toate femeile ar trebui să aspire, despre puterea 
Sufletului şi a minţii mele că sunt măreţe şi că pe mine 
mă ajută forţele Luminii. Şi acum, că am să cunosc tot 
mai mult viaţa oamenilor de rând, o să-i ajut mai 
concret. 

Multe lucruri de bine s-au vorbit despre mine. 
Printre altele au mai spus că nu am avut încă ocazia să 
întâlnesc un bărbat autentic. Acela cu care m-am 
întâlnit eu, spuneau că nu este autentic... 

Dar el, Vladimir, el... Înţelegeţi!... De unul singur 
acolo pe divan, asculta toate aceste vorbe şi se tot 
chinuia cu o mână să-şi lege rănile de la picior. 
Cealaltă mână îl durea îngrozitor de la toate acele 
contuzii. Aş fi vrut să-i încălzesc rănile, durerea din ele 
să-i alung şi să-i spun cumva, să-i spun... El nu mă 
aude niciodată când îi vorbesc de la depărtare, măcar 
de data asta de m-ar fi auzit.. Să mă audă, că atât de 
tare mi-am dorit să-i vorbesc... Să mă audă cât de mult 
îl iubesc eu! Doar pe el! lubitul meu, bărbat autentic. 


Dar nu am reuşit, am simţit o scuturătură după 
care am fost azvârlită în iarbă. Ceva i se împotrivea 
Razei mele să-l ajungă pe Vladimir. Am îndreptat din 
nou Raza spre camera în care stătea Vladimir aşezat în 
faţa televizorului şi am văzut: în faţa lui, sub forma 
unui nouraş de energii transparente, Sufletul 
străbunicii mele stătea îngenunchiat. Vladimir nu o 
putea vedea sau auzi. El asculta şi privea la caseta 
video. Străbuna îi încălzea rănile de pe picioare. Când 
Vladimir a turnat pe răni acea oribilă şi arzătoare apă 
de colonie, încercă să-i spună ceva străbunicii, pe care 
nu o vedea. 

Ea este atât de puternică cu Sufletul ei încât 
nimic invizibil nu poate să străbată de cealaltă parte 
prin ea. Chiar şi armele psihotropice îndreptate spre ea 
le poate spulbera într-o clipă fără ca măcar să le bage 
în seamă. Orice tentativă este zadarnică. Eu nu m-am 
putut amesteca deloc. Am privit doar... Priveam şi 
gândeam frenetic. Ce s-a întâmplat? Cum de s-a ajuns 
în această situaţie? De ce vorbea aşa cel de la 
televizor? Vroia să mă ajute, să-mi explice ceva? Ce? 
De ce Raza mea vroia atât de tare să-l ajungă pe 
Vladimir? 

M-am temut ca pe Vladimir să nu-l jignească 
cuvintele „bărbat neautentic” şi să nu devină gelos pe 
un alt bărbat. Dar atunci s-a petrecut taman contrariul. 
Ooo, cât de dureros a fost!... Umilitor... Vladimir a 
ascultat totul până la capăt, a suspinat şi a spus: 
„Asta-i bună, bărbat autentic... In Australia se află 
acest bărbat? Ei se vor întâlni. Atunci poate că or să-mi 
dea mie copilaşul.” Raza mea a tremurat şi a devenit 
dintr-odată lividă. Vladimir nu era gelos. Fireşte, acest 
sentiment nu este bun, nu este binevenit... Dar eu aş fi 
vrut ca măcar câtuşi de puţin... Cât de puţin să fie 
gelos, însă Vladimir m-a cedat, pur şi simplu cu 


indiferenţă, altcuiva. Nu m-am putut abţine şi am urlat 
de durere. M-am apucat s-o implor pe străbuna mea, 
să-i lămuresc că nu am făcut nimic rău. Cu ce am 
greşit? Cu ce am păcătuit? Ea nu mi-a răspuns până ce 
Vladimir nu a terminat de bandajat toate rănile. Apoi, 
cu tristeţe, a spus: „Trebuia doar să-l iubeşti, nepoţică. 
Să gândeşti numai de bine despre iubitul tău, să nu te 
preaslăveşti pentru asta.” 

Am încercat să-i explic că vroiam doar ce-i mai 
bine. Ea, din nou în şoaptă, răspunse: „[i-ai dorit 
pentru tine tablouri, muzică, versuri şi cântece. Tot 
visul tău se va împlini, pentru că este puternic pentru 
toţi oamenii şi pentru al tău iubit, dar pentru tine 
dragostea pământească tot mai greu îţi va veni să o 
obţii. Tu vei deveni o stea, fecioara mea. O stea poate 
fi iubită şi îndrăgită ca o stea iar nu ca o femeie.” 

Străbunica, după aceste vorbe, nu mai spuse 
nimic. Absolut nimic. Eu mi-am pierdut controlul de 
sine, am început să strig, încercând să-i explic, să-i 
dovedesc că nu-mi doream să fiu o stea, că vroiam să 
fiu doar o femeie, o iubită, dar nimeni nu mă auzi. 

Ajutaţi-mă, vă rog! Acum am înţeles multe! Nu 
pentru mine mă tem, eu mă descurc. Vladimir mai 
încolo va înţelege, această informaţie îl va îndepărta 
de la Adevăr. Va trebui neapărat să fie întreruptă 
răspândirea acestei casete. Caseta insuflă în cei ce-o 
privesc şi în Vladimir convingerea că eu sunt o stea, un 
ideal şi că nu el trebuie să stea cu mine ci un altul. Eu 
nu sunt o stea. Eu sunt o femeie Şi vreau să-l iubesc 
pe cel ales de mine. 

Calea mea nu a fost aleasă doar de mine. Am 
greşit. Am visat să se picteze tablouri, să se scrie 
versuri şi să se compună muzică despre mine... Şi 
chiar s-a întâmplat. 


Tot ce visez eu se înfăptuieşte. Şi de data asta s- 
a înfăptuit. Mulţumesc pentru poezii şi cântece. 
Mulţumesc poeţilor. Dar am greşit când am visat aşa. 
Versurile trebuie, însă eu nu trebuie să fiu o stea! 

Toate astea le-am vrut, ca Vladimir să-mi dea 
atenţie şi să mă asculte. Să-şi aducă aminte de mine şi 
să nu mă uite. Doar că nu ştiam în timp ce visam. Abia 
acum am înţeles, o să devin o stea. De stele se 
îndrăgostesc toţi, dar nimeni nu le iubeşte ca pe 
femeile simple. 

- Anastasia, dar ce vă trece prin cap? Cum să fie 
oprită răspândirea casetei? Mai ales că oamenii o 
copie. Nu este posibil. Acesta este un proces 
ireversibil. Nimeni nu poate face asta. 

- Vedeţi, voi nu puteţi, însă Vladimir poate. El 
este un om de afaceri. Şi chiar de ar fi să admitem că 
procesul este ireversibil, el, oricum, ceva va născoci şi 
va întreprinde. Dar el nu vrea să facă nimic, convins 
fiind că eu nu-i sunt pereche lui. 


Invăţatul cu părul cărunt, uitând pur şi simplu de 
toţi ceilalţi, continuă s-o copleşească cu întrebări pe 
Anastasia: 

- Ce sunt forţele luminoase, Anastasia? 

- Forţele Luminoase sunt gândurile luminoase 
vreodată create de oameni. Sunt răspândite în tot 
spaţiul universal. 

- Dumneavoastră vă puteţi adresa nestânjenită 
acestora? Le puteţi vedea? 

- Da, pot. 

- Dumneavoastră puteţi răspunde la orice 
întrebare care stă înaintea ştiinţei? 

- Probabil la mai multe. Şi cred că fiecare om de 
ştiinţă le poate afla - aceste răspunsuri - numai că 
asta depinde de nivelul de puritate al gândurilor celui 
care întreabă. 

- Aţi putea explica unele fenomene pentru 
ştiinţă? 

- Dacă vouă nu vă apare răspunsul, înseamnă că 
nu vă este îndeajuns de pură gândirea. Această lege a 
fost dată de Creator, eu nu pot s-o încalc. Aş fi în 
opoziţie, altfel. 

- Există ceva mai presus de gândurile luminoase 
de oameni? 

- Da. Există. Doar că are aceeaşi importanţă. 

- Ce anume? Cum aţi putea-o numi? 

- Aşa cum voi aţi putea s-o acceptaţi. 

- Îi puteţi vorbi? 

- Da, uneori. Eu cred că vorbesc cu El însuşi. 

- Ce energie există în Univers, necunoscută nouă 
pe Pământ? 


- Cea mai mare energie din Univers se află pe 
Pământ. Trebuie doar înţeleasă. 

- Dumneavoastră, Anastasia, puteţi să ne 
caracterizați această energie câtuşi de aproximativ? 
Se aseamănă cu forţa reacției atomice, sau cu 
fenomenul numit vacuum? 

- Cea mai puternică energie din Univers este 
energia Purei lubiri. 

- Eu vorbesc despre o energie vizibilă, tangibilă, 
care să poată avea efect asupra progresului 
tehnologic, care să lumineze şi, de ce nu, care să 
explodeze! 

- Şi eu vorbesc despre acelaşi tip de energie. 
Toate, luate la un loc, aparaturile făcute de mâna 
omului nu pot lumina pe lungă durată Pământul. 
Energia lubirii poate. 

- "Totuşi, dumneavoastră vorbiţi într-un mod 
fantasitc, abstract. Indirect, paralel. 

- Eu vorbesc în sensul „vostru” direct. 

- lubirea este un sentiment invizibil, nu poate fi 
folosită, nu poate fi văzută sau cercetată. 

- Este o energie. Ea se reflectă, se poate vedea. 

- Unde se reflectă? Unde şi când se poate vedea? 

- Soarele, stelele şi toate planetele care se văd, 
sunt doar o reflecţie a acestei energii. Lumina Soarelui, 
care dăruieşte viaţă tuturor vieţuitoarelor terestre, 
izvorăşte din lubirea oamenilor. In tot Universul, doar 
în Sufletele umane se afla energia lubirii care se 
perpetuează, se avântă în înalturi, purificându-se şi 
apoi, reflectându-se prin planetele Universului pe 
Pământ, îşi revarsă lumina-i binecuvântată. 

- Cum aşa? Pe Soare nu se produc, aşadar, acele 
reacţii de sine stătătoare? Reacţiile chimice...? 

- Un dram de meditaţie, doar, ar fi de ajuns 
pentru a înţelege cât de neverosimile şi lipsite de 


fundament sunt ipotezele dumneavoastră. Ele sunt un 
fel de „uşor ca bună ziua”. 

- Omul poate ghida această energie? 

- Într-o măsură relevantă, încă nu. 

- Dumneavoastră ştiţi cum se face? 

- Eu nu ştiu. De-aş fi ştiut, iubitul meu demult m- 
ar fi iubit. 

- Anastasia, dumneavoastră vă puteţi adresa Lui? 
Acelui care-l mai presus decât Forţele luminoase? Vă 
răspunde de fiecare dată? O face benevol? 

- Întotdeauna. El este foarte afectuos, de fiecare 
dată îmi răspunde. Altfel nu poate. 

- Puteţi să-L întrebaţi, cum se poate dirija 
energia lubirii? 

- L-am întrebat. 

- Şi ce-a spus? 

- Pentru a înţelege unele răspunsuri ale Sale se 
cere un determinat nivel de puritate şi conştiinţă. In 
mine toate astea nu sunt îndeajuns, aşa că nu înţeleg 
toate răspunsurile. 

- Oricum, veţi continua să vă străduiţi să aflaţi 
toate răspunsurile legate de idiomele iubirii? 

- Negreşit voi continua. 

- În ce fel? 

- O să mă gândesc. Ajutaţi-mă. Ar trebui 
întrebate toate femeile care au iubit şi au fost sau n-au 
fost iubite. Ele se vor gândi, vor analiza şi vor crea 
gânduri care se vor dispersa în dimensiunea Forţelor 
Luminoase. Eu le voi vedea. O să le-nţeleg, ca apoi să-i 
ajut pe toţi ceilalţi. Gândurile din dimensiunile Luminii 
sunt întotdeauna clare. 

- Anastasia, mi se pare imposibil să fie întrebate 
toate femeile deodată. Nimeni nu ar putea face asta. 

- Atunci cereţi-i lui Vladimir, el o să inventeze 
ceva, cum s-ar putea face şi va întreprinde, cu 


siguranţă, ceva. Doar de dragul meu nu o va face. Voi 
străduiţi-vă să-i explicaţi că este foarte important 
pentru toată lumea şi pentru el. El, de va simţi 
importanţa acestor lucruri, negreşit va apuca să pună 
la cale ceva. Va găsi modalitatea de a le pune 
întrebarea tuturor femeilor. 

- Dumneavoastră credeţi atât de mult în el... De 
ce, atunci, el nu v-a iubit? 

- Nu are nici-o vină el. Eu sunt vinovata. Am 
făcut multe greşeli, poate că m-am precipitat să-i 
dovedesc puterile mele particulare, apărându-i în acest 
fel ireală. Poate că Vladimir încă nu poate accepta şi 
conştientiza de ce tocmai fiul său va trebui să fie 
educat într-un atât de neobişnuit mod, în viziunea lui. 
De ce în pădure? Poate că nu ar fi trebuit să-i alterez 
viziunea lui obişnuită atât de brusc, să mă amestec în 
modul său de a percepe şi sintetiza realitatea. Acum 
am înţeles şi ştiu: bărbaţilor nu le place deloc asta. 
Uneori ajung chiar să-şi bată femeile pentru acest gen 
de amestec. Ar fi trebuit, poate, s-aştept până când el 
singur ar fi realizat. Ar fi trebuit să aibă posibilitatea de 
a se simţi, măcar într-un sens, superior mie. Doar că 
eu nu am înţeles la timp. Mă gândeam doar la fiul 
nostru, la cum va fi mai bine pentru el şi, din 
nefericire, am spus: „Nu-i bine ca fiul să-l vadă pe tatăl 
său ca pe un deficient mintal”. 

Şi uite aşa s-a făcut că dintre toţi, eu sunt cea 
mai deşteaptă, iar iubitul meu un prost. După toate 
astea, cu ce iubire ar putea să-mi răspundă? 

- La ce bun, aşadar, să mai fie întrebate celelalte 
femei, din moment ce dumneavoastră înşivă reuşiţi să 
pătrundeţi atât de transparent chestiunea? 

- Trebuie neapărat să-mi dau seama dacă există 
vreo cale de a repara totul. De una singură nu o să văd 
clar, când mă gândesc la Vladimir mi se înceţoşează 


totul de îngrijorare pentru el. Aş putea analiza cu bune 
rezultate doar amintindu-mi în pace, cântărind. Numai 
că acum, în afară de el, nu-mi amintesc nimic altceva. 

- Puteţi să-i vorbiţi. 

- Cred că vorbele uzuale sunt fără valoare. 
Adevărata iubire nu din vorbe ia naştere. Unele gesturi 
sunt necesare. Dar care? Este posibil ca una dintre 
toate femeile să aibă dezlegarea şi răspunsul... 

- Cu Raza dumneavoastră nu puteţi, sub nici-o 
formă să acţionaţi? 

- Acum, cu Raza mea, nici cât să-l ating, nu-mi 
ajung puterile. Sufletul străbunicii mele, deseori lângă 
el se află, iar ea nu mă lasă. Şi-am înţeles de ce... 


Elicopterul s-a apropiat de bază. Priveam cu toţii 
în tăcere la elicopter cum se lasă jos. Piloții au ieşit din 
aparatul de zbor şi s-au îndreptat spre noi. Au privit la 
Anastasia. Grupul de bărbaţi zdraveni şi înarmaţi până- 
n dinţi, în tăcere, priveau la femeia singură din faţa lor, 
îmbrăcată în bluza ei ponosită, iar tuturor le deveni 
evident că ea va trebui capturată. Numai că întrebarea 
era: cum să se facă această captură ca totul să se 
deruleze într-un mod cât mai paşnic şi lipsit de 
incidente? Boris Moiseevici, după lunga pauză, vorbi, 
punându-şi condiţiile precise: 

- Anastasia, vă imaginaţi nepreţuita valoare pe 
care o reprezentaţi dumneavoastră pentru ştiinţă? 
Decizia a fost deja luată: dumneavoastră veţi fi 
condusă spre noua casă de lângă Moscova. Este 
imperativ atât pentru siguranţa dumneavoastră cât şi 
a copilului. Dacă dumneavoastră, din neînţelegerea 
necesităţii acestei decizii, vă veţi împotrivi, vom fi 
constrânşi să vă luăm cu forţa. Dumneavoastră, cu 
siguranţă, vreţi ca şi copilaşul să vă fie alături în noul 
mediu de viaţă. Arătaţi-ne pe hartă locul unde se află 
poieniţa voastră. Elicopterul va merge acolo să-l ia pe 
fiul dumneavoastră. După ce v-am asigurat pe 
dumneavoastră şi pe copil, mai putem captura câteva 
sălbăticiuni pentru a le duce în noul habitat creat 
pentru voi. Repet: toate astea spre binele 


ý 60 


Doua” 


> 


dumneavoastră, al copilului şi pentru cel al tuturor 
oamenilor. Dumneavoastră vreţi să faceţi bine 
omenirii, este adevărat? 

- Da, răspunse cu calm Anastasia şi adăugă: 

- Tot ce ştiu eu, sunt dispusă să împart cu 
oamenii, dacă vor găsi interesante toate aceste 
informaţii. Doar că vreau să le împart cu toţi oamenii. 
Ştiinţa nu ajunge la toţi dintr-odată. La început 
dezvăluirile sunt folosite de grupuri izolate şi, foarte 
des, în scopuri de profit, în interese proprii. Masele vor 
cunoaşte doar ceea ce le va face comod acelor grupuri 
izolate şi doar ceea ce le va aduce acestora din urmă 
profituri. De exemplu, voi pe cine reprezentaţi? Oare 
nu un grup local, izolat? Eu nu pot să vă urmez. Aici 
am multe de făcut: trebuie să educ un Om - pe fiul 
meu. Acest lucru se poate face în manieră completă 
doar acolo unde a fost creat Spaţiul de lubire. Acest 
spaţiu s-a creat şi s-a desăvârşit cu ajutorul străbunilor 
mei apropiaţi şi îndepărtați, acum este mic, dar prin el 
anume sunt legată de toate esenţele Universului. 
Fiecare om trebuie să-şi creeze împrejurul său Spaţiul 
de lubire şi să i-l dăruiască copilului său. Este absolut 
greşit să fie zămislit un copil fără ca în prealabil să-i fi 
fost creat un Spaţiu de lubire. Fiecare om este dator 
să-şi creeze împrejur un cât de mic Spaţiu de lubire şi 
dacă fiecare, la rândul său, va înţelege importanţa 
acestui lucru şi va face aşa, atunci Pământul va deveni 
punctul luminos de lubire din Univers. Aşa a vrut El şi 
în asta constă menirea Omului. Pentru că doar el 
unicul - Omul - poate crea aşa ceva. 

Doi bărbaţi puternici s-au apropiat de Anastasia 
prin spate. Nu s-a înţeles din ordinul cui au procedat 
aşa: fie că a ordonat comandantul gărzilor, fie că aşa 
era organizat din timp să procedeze. Aceştia s-au privit 
conspirativ şi în aceeaşi clipă au înşfăcat-o pe 


Anastasia de ambele braţe. Au făcut toate mişcările cu 
o vădită profesionalitate dar, în acelaşi timp, cu o 
oarecare precauţie. Au apucat-o ferm fiecare de câte o 
mână, ţinând-o ca pe o pasăre cu aripile deschise. 
Comandantul lor direct, un bărbat robust cu părul 
scurt, ieşi în faţă şi se proţăpi impozant lângă Boris 
Moiseevici. 

Pe faţa Anastasiei nu s-a întrezărit nicio umbră 
cât de mică de spaimă, dar deja nu mai privea la noi. 
înclină uşor capul în pământ, pleoapele îi erau 
întredeschise ascunzându-i privirea. Şi, fără să ridice 
privirea, vorbi din nou cu o voce domoală, plină de 
bunătate ca şi mai înainte: 

- Nu folosiți forţa, vă rog. Siluirea este 
periculoasă. 

-Pentru cine? întrebă  răguşit comandantul 
soldaţilor. 

- Pentru voi. Nici mie nu-mi face plăcere. 

Boris Moiseevici, făcând eforturi să-şi înăbuşe ori 
frica ori îngrijorarea, întrebă: 

- Dumneavoastră puteţi să ne pricinuiţi suferinţe 
fizice, folosind abilităţile nespecifice omului de rând cu 
care sunteţi înzestrată? 

- Eu sunt Om. Om ca toţi ceilalţi Oameni. Doar că 
eu acum sunt tulburată. Ingrijorarea poate dezlănţui 
unele reacţii nedorite. 

- Ca de exemplu? 

- Materia... celulele, atomii, nucleul atomului... 
mişcarea haotică a particulelor nucleului... Voi ştiţi 
despre acestea. Dacă vi le puteţi imagina, veţi învăţa 
că forţa, fie ea cât de mică, o particulă în continuă 
mişcare haotică a nucleului unui atom, să fie ruptă de 
la locul ei... atunci materia începe... 

Anastasia îşi roti capul într-o parte, ridică uşor 
pleoapele şi privi la o piatră din faţa ei. Piatra începu 


să se sfărâme în pietricele mai mici, continuând aşa 
până se transformă toată într-o grămăjoară de nisip. Işi 
ridică apoi privirea spre comandantul cel robust al 
soldaţilor. Cu pleoapele întredeschise, îl privi relaxată. 
Din lobul urechii stângi al acestuia se zări ieşind abur. 
Lobul, încet-încet, milimetru după milimetru, dispăru 
complet. Unul dintre soldații din apropierea 
comandantului, alb de spaimă, trase pistolul din 
centură şi, cu un gest absolut instinctiv, ca un 
adevărat profesionist, fără să clipească, îşi descărcă în 
direcția Anastasiei toată încărcătura. Probabil, 
gândurile fiecăruia dintre noi s-au derulat foarte 
repede şi aşa s-a verificat fenomenul cunoscut deja din 
alte evenimente, care li se întâmpla soldaţilor în timpul 
războaielor, când în condiţii extreme, ei vedeau 
cartuşe sau proiectile în mişcare. Şi, cu toate că, 
acestea zboară cu viteza lor obişnuită, datorită 
accelerării gândurilor şi a pecepţiei, se văd zburând cu 
viteză încetinită. 

Eu am văzut cum, unul după altul, cartuşele au 
zburat spre Anasatasia, slobozite din pistolul soldatului 
cu faţa cadaverică. Primul cartuş care zbură spre capul 
Anastasiei îi atinse uşor tâmpla, următoarele nu 
ajunseră până la ea, căzură în ţărână, dezintegrându- 
se în aer la fel ca piatra pe care o privi mai înainte. 

Am rămas ca paralizaţi, uitându-ne cu toţii cum 
de sub baticul Anastasiei se prelingea lin pe obraz un 
firişor de sânge. 

Cei doi care o ţineau de mâini, în momentul 
împuşcăturii s-au dat uşor în lături de la ea, dar nu au 
slăbit strânsoarea. O ţineau în strânsoarea mortală, 
întinzându-i mâinile în părţi. Pe neaşteptate, de jur- 
împrejurul nostru a început să se răspândească o 
luminescenţă albăstrie. Venea de undeva de sus şi 
îndată se dispersă peste tot. Ne înconjură şi ne ţintui 


pe loc, privându-ne de capacitatea de a ne mişca şi 
vorbi. 

În insolita linişte ce se aşternu, răsunară vorbele 
Anastasiei: 

- Lăsaţi-mi, vă rog, mâinile. Aş putea să nu 
apuc... Vă rog, eliberaţi-mă din strânsoare. 

Insă cei doi soldaţi, rămaşi ca paralizaţi, nu au 
lăsat-o, au continuat să o ţină strâns. Acum eu înţeleg 
de ce ridica Anastasia braţele spre cer, cu acel gest 
caracteristic, când era cu tine. Ea arăta cuiva de sus că 
totul este în regulă şi că nu avea nevoie de ajutor. Dar, 
de data asta Anastasia nu putea ridica braţele din 
cauza strânsorii celor doi. 

Luminescenţa albăstrie continua să se lărgească 
şi să devină tot mai intensă. Apoi, prin ea străluci 
ceva... şi noi l-am văzut. Am văzut plutind deasupra 
noastră, învăluit într-o lumină albăstrie, un glob 
pulsatil. Semăna cu un enorm fulger globular. Înăuntrul 
său scânteiau şi interferau o multitudine de descărcări- 
fulgere. Uneori, aceste fulgere se avântau dincolo de 
marginile globului albăstriu, atingând coroanele celor 
mai înalţi copaci dimprejurul nostru, lăsându-se apoi în 
jos pe florile de la picioarele noastre, fără însă să le 
pricinuiască vreun rău. Una din subţirile raze-fulgere, 
pentru o fracțiune de secundă, se atinse de o movilă 
de pietre şi ramuri de copac din pârâuaşul de lângă 
noi. Movila, instantaneu, se vaporiză sub forma unui 
nouraş şi dispăru. 

Pesemne că fulgeraşul care s-a avântat dincolo 
de marginile norului albăstriu al globului de foc, 
concentra în el o imensă energie necunoscută nouă. S- 
a comportat cu o oarecare inteligenţă. 

Tot ceea ce se petrecea împrejurul nostru ne-a 
dat impresia de a fi înconjurați de o fiinţă raţională 
care era în posesia unei energii covârşitoare. Totuşi, 


cele mai incredibile şi mai nefireşti, pentru situaţia în 
care ne aflam, au fost senzațiile care ne-au încercat în 
prezenţa acelei apariţii. Nu ne-a cuprins nici spaima şi 
nici nesiguranța, dimpotrivă... 

Tu, doar, închipuie-ţi, într-o astfel de situaţie, noi 
am simţit doar pace şi binecuvântare ca şi cum în 
preajmă s-ar fi aflat cineva foarte apropiat, intim. 

Globul albăstriu, pulsatil plutea deasupra noastră 
şi analiza, în adevăratul sens al cuvântului, situaţia. 
Desenă un cerc deasupra noastră şi se aruncă la 
picioarele Anastasiei. | se intensifică luminescenţa 
albăstrie care se revărsă ca o benefică langoare peste 
noi, împăciuindu-ne cu noi înşine. Atât de puternic era 
efectul încât nu ne venea să ne mai mişcăm, să mai 
ascultăm ceva sau să mai vorbim. 

Nouraşul albastru lansă câteva fulgere de foc 
care se precipitară asupra Anastasiei atingând-o şi 
mângâindu-i degetele de la picioarele desculţe. 

Anastasia îşi liberă mâinile din strânsoarea tot 
mai slabă a celor doi soldaţi şi le întinse spre glob. În 
aceeaşi clipă acesta se rostogoli spre chipul ei iar 
razele de foc care, nu demult, topiră moviliţa din 
pârâiaş, sub ochii noştri, au atins mâinile Anastasiei 
fără să-i pricinuiască vreo durere. 

Anastasia începu să-i vorbească globului. 
Cuvintele ei nu ajungeau până la noi dar, judecând 
după gesturi şi după expresivitatea feţei, Anastasia 
încerca să-l convingă de ceva, dar nu reuşea. Chiar de 
globul nu-i răspundea, era evident că nu-i împărtăşea 
convingerea. Era clar, din moment ce Anastasia deveni 
tot mai persuasivă. Din cauza agitaţiei, Anastasia se 
îmbujoră la faţă. Atunci îşi scoase baticul de pe cap. 
Şuviţele, de culoarea grâului în pârg i se revărsau pe 
umeri, acoperindu-i dâra de sânge uscat de pe 
pometele obrazului. Abia atunci am reuşit să vedem 


cât de frumoase şi desăvârşite îi erau trăsăturile 
chipului. Globul, lăsând în urmă-i o coadă de cometă, o 
învălui de două ori pe Anastasia apoi se opri din nou în 
faţa ei. Cu minusculele sale raze o mângâie cu mare 
acuratețe, răsfirându-i mai întâi fiecare fir de păr auriu 
în parte. Una dintre acele mici raze, ridică inopinat o 
şuviţă de păr, dezvelind pe tâmplă rana provocată de 
cartuş. O a doua rază alunecă lin pe dâra uscată de 
sânge de pe obraz. Nu cu vorbe ci prin faptele razelor 
sale de foc, globul ca şi cum i-ar fi amintit cele 
întâmplate şi nu era de acord cu dovezile ei. Acesta îşi 
retrase brusc toate micuţele sale raze, Anastasia plecă 
capul în pământ şi muţi. Se mai roti încă odată în jurul 
ei, apoi se avântă în înălţimi. Luminescenţă albăstrie 
deveni tot mai palidă... lar pe noi ne-a cuprins starea 
de mai nainte... 

In locul luminescenţei albastre, dinspre pământ, 
începu să se ridice o pâclă maronie. Vălul de ceaţă 
acoperi totul împrejur, doar Anastasia rămase într-un 
micuţ cerc albăstriu. Abia când pâcla ne-a învăluit 
complet, am înţeles ce înseamnă iadul! 


Ce este iadul? 


Tablourile biblice care ne înfăţişează oribilele 
chinuri în gheenă ale păcătoşilor sau înfricoşătoarele 
scenarii din straniile filme de groază, pot trece drept 
poveşti de adormit copii în faţa celor ce ne-a fost dat 
să ispăşim noi atunci. 

De-a lungul întregii sale existenţe, omenirea nu a 
putut să-şi imagineze sau să plăsmuiască aşa ceva... 

În toate subiectele biblice sau în înfricoşătoarele 
scenarii ale filmelor de groază, fantezia umană nu 
merge dincolo de reprezentarea torturilor trupeşti pe 
orice cale, dar astea-s nimicuri în comparaţie cu 
adevăratul iad. 


- Ce poate fi mai straşnic decât insuportabilele 
chinuri trupeşti? Ce iad aţi văzut voi? 

- Când luminescenţa albăstrie a devenit palidă, 
lăsând loc vălului maroniu să se desfăşoare şi să ne 
învăluie din cap până în picioare, fiecare din noi a fost 
separat în două entităţi distincte. 

- Ce entităţi? 

- Închipuie-ţi... Eu, la un moment dat, eram 
compus din două părţi separate. Prima parte - corpul 
meu - piele transparentă prin care se puteau distinge 
toate organele interne; inima, intestinele, stomacul, 
sângele care curgea prin vene şi multe alte organe. A 
doua parte - invizibilă - formată din sentimente, 
emoţii, rațiune, dorinţe, senzaţii de boală, în genere, 
din toate acelea care se găsesc în formă invizibilă în 
om. 


- Şi care-i diferenţa, dacă cele două părţi sunt 
unite sau separate? La urma urmei, tot tu eşti. In afara 


pielii străvezii ce altceva aşa de straşnic s-a mai 
întâmplat cu voi? 

- Diferenţa era infinită şi consta în faptul că 
trupurile noastre au început să se comporte în mod 
independent de rațiune, de dorinţă, aspirații şi voinţă. 
Am putut urmări corpurile noastre doar din afară, în 
timp ce trăirile, senzațiile de durere şi sentimentele au 
rămas în noi - cei invizibili - privaţi de autoritate 
asupra corpurilor fizice. 

- Ca atunci când te îmbeţi criţă? 

- Unul beat nu se vede din afara corpului, cel 
puţin pe timpul beţiei, însă noi vedeam şi simţeam 
totul aievea. Conştiinţa deveni neobişnuit de limpede. 
Vedeam cât sunt de minunate florile, iarba şi pârâul. 
Ascultam cum cântă păsările şi cum şipoteşte firicelul 
de apă, simţeam puritatea aerului dimprejur şi 
mângâierea binefăcătoare a razelor de soare, dar 


corpul... Corpurile transparente ale celor din grupul 
nostru, la un moment dat, ca o gloată nărăvaşă s-au 
năpustit spre un mic heleşteu al pârâiaşului. 

Heleşteul era un mic iaz, apa din el era curată şi 
limpede, pe malul apei erau răspândite lespejoare 
frumoase şi nisip, iar peste tot înotau peştişori. 
Corpurile noastre au alergat spre acel încântător 
heleşteu şi au început să se bălăcească în apă. La 
puţin timp după ce-au intrat în apă au început să se 
scârnăvească acolo... 

Apa a devenit tulbure şi murdară, iar corpurile au 
început să bea din acea apă. Eu am văzut cum prin 
intestinele corpului meu străveziu şi prin stomac se 
scurgeau excrementele dezgustătoare şi puturoase. M- 
a apucat greaţa şi repulsia. Lângă heleşteu, pe mal sub 
un copac au apărut corpurile a două femei nude. Pielea 
de pe corpurile lor era la fel de transparentă ca cea de 
pe corpurile noastre. 

Corpurile femeilor stăteau tolănite în iarbă sub 
copac, răsfăţându-se şi alintându-se în mângâierea 
razelor de soare. Atunci corpul meu şi cel al 
comandantului soldaţilor au alergat spre cele două 
corpuri de femei. 

Al meu îl mângâie pe cel al uneia din femei, iar 
după ce a primit aceleaşi mângâieri înapoi, corpurile 
au început un raport sexual. Corpul comandantului nu 
a primit îndărăt mângâierile corpului celeilalte femei şi 
a început să-l violeze. Asupra corpurilor noastre s-a 
năpustit corpul unui soldat, m-a lovit în spinare cu un 
bolovan, apoi în cap, continuând să-mi stâlcească tot 
corpul din cap până în picioare. Nu corpul ci eu - cel 
invizibil - am fost asaltat de dureri insuportabile. 
Soldatul mi-a târât departe corpul apucându-l de 
picioare şi s-a apucat să violeze corpul femeii. 
Corpurile noastre începură să îmbătrânească cu o 


viteză incredibilă şi se scofâlciră. Timpul, pur şi simplu, 
acceleră procesele. Imediat ce corpul femeii a fost 
violat, aceasta a rămas gravidă, iar pin pielea străvezie 
se putea vedea cum în pântecele ei ia naştere şi se 
dezvoltă un făt. 

Corpul lui Boris Moiseevici se apropie de femeia 
gravidă, privi un timp cu mare atenţie prin pielea 
străvezie la fătul dinăuntru şi pe neaşteptate îşi vâră 
mâna în vaginul femeii şi trase afară corpul fătului. 

În tot acest răstimp corpul lui Stanislav adună 
exaltat o movilită de pietre, cu mare îndemânare 
dobori un copac nu prea mare şi îşi clădi din toate 
acestea şi din tot ce-i cădea la îndemână, un soi de 
construcţie ce aducea a casă. Corpul meu i se alătură 
şi-l ajută. Aproape de finalizarea construcţiei, când 
casa luă o formă, corpul meu începu să-l alunge pe cel 
al lui Stanislav de acolo, acesta se împotrivi iar cele 
două corpuri se încinseră la bătaie. 

Eu - invizibilul - am fost copleşit de dureri 
îngrozitoare, în timp ce Stanislav, mai bine spus corpul 
fizic al lui Stanislav, începu să-mi cărăbănească pumni 
Şi şuturi peste corp şi peste picioare. Cu bătaia noastră 
am atras atenţia celorlalte corpuri. La început, aceste 
corpuri le-au zvârlit pe ale noastre afară din casă, apoi 
au început, la rândul lor, să se bată pentru acea aşa- 
zisă casă. 

Corpul meu se scofâlci tot mai mult, deja nu se 
mai mişca, începând să se descompună sub un copac, 
emanând o fetiditate insuportabilă. Pe corp îşi făcură 
apariţia viermii. Am simţit cum se târau prin corp, cum 
se băgau prin organele interne, rozând din ele. Am 
simţit aşijderea cum aceştia rodeau în mine şi îmi 
aşteptam putrefacţia completă ca pe o izbăvire de la 
acele chinuri insuportabile. 


Din cea de-a doua femeie brutalizată ieşi afară 
un Copil, începu să crească văzând cu ochii, se ridică în 
picioruşe, făcu primul său pas incert de copil, al doilea, 
apoi îşi pierdu echilibrul şi căzu în funduleţ. De la 
căzătura lui, eu am perceput o senzaţie de durere şi, 
cu groază, am realizat că acel copil era noul meu corp 
care abia începea să trăiască... Să trăiască printre 
acele scârboase corpuri descreierate, care se terfeleau 
pe ele însele şi tot ce le stătea în cale. 


Ca posesor al corpului, doar eu şi numai eu sunt 
dator să răspund pentru toate acţiunile lui. Şi pe bună 
dreptate. Anastasia spunea: „până când omul trăieşte 
şi în corp...” 

M-a apucat o turbare nestăvilită pe acel grup, 
dar cum îl aveam în faţă doar pe Aleksandr mi-am 
descărcat toată furia pe el. 

- Da' nu te mai referi tu la Anastasia. la te uită, 
sa găsit înțeleptul! Are dreptate ea, dar noi, puţin a 
lipsit să nu o îngropăm. Păcat că nu v-a arătat ea ceva 
mai îngrozitor, ceva care să vă-mpingă în pragul 
nebuniei pe voi toţi. 

- Mai bine te-ai uita la tine, - răspunse el, - nu 
cumva chiar datorită ţie am găsit-o pe Anastasia? Da' 
măcar de-am fi găsit-o numai noi! Tu crezi că ceea ce- 
am făcut noi n-o să se repete? Cum de ţi-a trecut prin 
cap să dai numele navei cu care ai navigat pe Obi şi- 
apoi şi numele de familie al căpitanului, fără să faci 
nici măcar o modificare? S-a găsit, iată, şi 
documentaristul! Ai fi putut să schimbi numele fluviului 
măcar, dar n-ai făcut-o, n-ai prevăzut ce se va 
întâmpla! Te aştepţi ca alţii să prevadă, nu-i aşa?! Eu, 
porţia mea mi-am primit-o cu vârf şi îndesat, pentru o 
viaţă întreagă va trebui să pătrund coşmarul trăit... 


- Cum s-a terminat coşmarul vostru până la 
urmă? Cum aţi ieşit din el? 

- Noi, de unii singuri, nu am fi ieşit niciodată. 
Dinaintea noastră se profila o condiţie veşnică, cel 
puţin asta a fost senzaţia fiecăruia dintre noi. 

Anastasia îşi croi drum printre corpurile în 
putrefacție dar încă în mişcare, pielea ei nu era 
transparentă, era îmbrăcată ca mai înainte cu bluza ei 
ponosită şi cu fusta ceea lungă. Incepu să vorbească 
ceva corpurilor noastre, dar ele n-o ascultară. Ca şi 
cum ar fi fost totul cu mare precizie programat 
dinainte, mureau şi  renăşteau, continuându-și 
acțiunile, schimbându-şi doar rolurile. 

La un moment dat, Anastasia începu să adune 
gunoaiele de pe lângă una din construcțiile ridicate de 
corpurile noastre. Cu mâinile, repejor-repejor, greblă şi 
adună într-o grămăjoară toate pietricelele şi crenguțele 
răspândite împrejur, cu un beţişor râcâi uşor pământul, 
mângâie şi afână iarba călcată şi culcată la pământ, 
unde începură să se ridice firişoarele de iarbă, nu 
toate, dar câteva care mai erau încă în stare să-şi 
revină. Ea, cu grijă, îndreptă un copăcel rupt, înalt de 
vreo jumătate de metru, apoi frământă între palme 
puţină ţărână, lipi copacul unde era rupt şi-l strânse cu 
mâinile o bucată de timp. Işi îndepărtă cu grijă palmele 
de copac iar acesta îşi reveni imediat şi se îndreptă. 

Anastasia îşi desfăşură mai departe munca-i 
pornită cu mare iscusinţă. Pe pământul rămas aproape 
pârlog de verdeață în urma acţiunilor absurde ale 
corpurilor noastre, răsări o oază de frumuseţe creată 
de ea. Spre Anastasia alergă corpul lui Boris, 
zbenguindu-se şi tăvălindu-se prin iarbă, apoi se ridică 
din nou şi alergă spre corpul unuia dintre soldaţi. 
Împreună cu acesta au smuls din rădăcini copăcelul pe 
care Anastasia abia îl lecuise. Au cărat pietre şi 


uscături în iarba verde şi s-au apucat să reclădească 
construcţiile lor hâde. 

Anastasia bătu din palme, îi atenţionă încercînd 
să le vorbească ceva, dar văzând că vorbele ei nimeni 
nu stă să le asculte, ca mai înainte de altfel, tăcu. 
Rămase inertă un timp, cu braţele întinse pe lângă 
corp, apoi se lăsă în genunchi, îşi acoperi faţa cu 
palmele... iar părul de pe umeri îi tresăltă. Anastasia 
plângea... plângea ca un copil. 

Ca la un semn, îşi făcu apariţia luminescenţă 
albăstrie, alungând vălul de ceaţă maronie al iadului 
nostru, reunind la un loc cele două părţi - vizibilă şi 
invizibilă - ale fiecăruia. „Eu”-rile noastre. Doar că nu 
ne puteam mişca ca şi mai înainte, dar de data asta nu 
de spaimă ci de langoarea benefică a luminescenţei 
albăstrii. Deasupra capetelor noastre, prin ceaţă, 
desenând cercuri, reapăru globul luminos de foc. 

Anastasia şi-a întins mâinile către el, globul, 
instantaneu, şi-a schimbat poziţia şi s-a apropiat la o 
distanţă de aproximativ un metru de chipul ei. 
Anastasia i-a vorbit globului. De data asta am putut 
auzi cuvintele. Anastasia i-a spus globului: 

- Îţi mulţumesc. Tu eşti bun. îţi mulţumesc 
pentru compasiune şi iubire. Oamenii vor înţelege, 
negreşit vor înţelege, cu inimile vor simţi. Tu nu-Ţi lua 
niciodată de pe Pământ Lumina Ta albăstrie, Lumina 
Ta de lubire. 

Anastasia a zâmbit, pe obraz i s-a prelins o 
lacrimă. Din nouraşul albastru al globului, câteva mici 
raze-fulgere sau apropiat de faţa Anastasiei şi, cu mare 
grijă şi deosebită îndemânare, i-au adunat lacrimile 
strălucitoare în soare şi le-au ridicat ca pe nişte lucruri 
de mare preţ. Razele au purtat cu ele toate lacrimile 
înăuntru în glob. Acesta a tresărit, a desenat un cerc în 


jurul Anastasiei, s-a coborât lar picioarele ei şi s-a 
disipat instantaneu în înaltul cerului. 

Imediat după acestea, în jurul nostru, totul îşi 
reluă forma inițială. Noi stăteam, ca mai înainte, 
fiecare la locu său. Soarele strălucea, pârâiaşul curgea 
ca dintotdeauna, în depărtare se aşternea pădurea, iar 
Anastasia stătea în faţa noastră ca şi mai nainte de 
coşmar. Muţi, cu toţii contemplam totul de jur- 
împrejurul nostru. Eu m-am bucura văzând toate astea 
şi cred că şi ceilalţi erau copleșiți de ceeaşi bucurie. Cu 
toţii tăceam, poate sub efectul celor trăite dar poate şi 
la vederea frumuseţilor dimprejurul nostru. 

Când Aleksandr a tăcut şi şi-a revenit în fire, eu 
am încercat să-i vorbesc: 

- Ascultă Aleksandr, poate că din tot ce mi-ai 
povestit tu mie, nimic să nu se fi întâmplat cu- 
adevărat. Poate că Anastasia v-a hipnotizat. Eu am citit 
că mulţi pustnici pot influenţa psihicul altor persoane 
prin hipnoză. Aşa că este posibil să vă fi hipnotizat şi 
să vă fi făcut martorii unei vedenii. 

- Hipnoză, ai spus?... Ai văzut şuviţele de păr 
cărunt din capul meu? 

- Le-am văzut. 

- Acestea mi-au apărut imediat după episodul din 
taiga. 

- Şi, ce-i cu asta? Te-ai speriat sub hipnoză şi ai 
albit. E normal. 

- Chiar de ar fi să admitem că a fost o hipnoză, 
rămâne oricum un alt mister de dezlegat. 

- Ce mister? 

- Movila de pietre şi crengi din pârâiaş. Movila 
din pârâu a dispărut, nu mai era acolo, pârâiaşul 
curgea nestânjenit. Insă moviliţa era acolo înainte de 
acea vedenie, am văzut-o cu toţii, era chiar acolo în 
şuvoiul de apă. 


- Mda... Uite-aşa... 

- Oricum, asta nu are aşa mare însemnătate, mai 
important este ce s-a întâmplat cu noi după toate 
astea. Eu nu mai pot fi cel dinainte, nu ştiu cum să 
trăiesc mai departe. Ce şi unde să mai învăţ acum? 
Când m-am întors acasă am dat foc la o mulţime de 
cărţi ale multor înţelepţi, învăţaţi din diferite colţuri ale 
lumii. Aveam o bibliotecă enormă. 

- Rău ai făcut. Păcat că le-ai ars, mai bine le-ai fi 
vândut, din vreme ce ţie nu-ţi mai trebuiau. 

- N-as fi putut să le vând. Şi nici prin cap nu mi-a 
trecut s-o fac. Acum, cu înţelepţii şi învățații am eu 
socotelile mele. 

- Aleksandr, tu cum gândeşti, o relaţie cu 
Anastasia poate fi periculoasă? Sau poate, într-adevăr, 
ea este o anomalie? În scrisorile lor, unii cititori o 
consideră pe Anastasia reprezentanta unei alte 
civilizaţii. Dacă aşa ar fi, atunci relaţia cu ea, într- 
adevăr, poate fi periculoasă. Cum putem şti noi ce are 
în minte această civilizaţie străină nouă? 

- Eu sunt convins de contrariu. Atât de mult 
iubeşte Anastasia Pământul, toate vieţuitoarele şi 
plantele de pe el, încât mai degrabă noi, în comparaţie 
cu ea, am părea nişte vagabonzi rătăcitori. 

- Aşadar cine este ea? Ar putea, la urma urmei să 
ne spună cu precizie? Cum se face că deţine un volum 
atât de mare de informaţii şi cum de reuşeşte să le 
pună pe toate în ordine? De unde are toate acele 
capacităţi extraordinare. Raza ei de unde vine? 

- Eu cred că aici ar trebui să credem în vorbele 
ei: „Eu sunt Umană, sunt o femeie”. Cât despre 
informaţii, eu sunt de părere că nu păstrează nici-o 
informaţie în capul ei. Mai degrabă aş spune că 
puritatea gândurilor ei îi permite să se folosească de 


baza de date a Universului. lar capacităţile derivă din 
completul acces la informaţii. 

Universul o iubeşte pe Anastasia, de noi se teme, 
din acest motiv nu ni se deschide în totalitate ca ei. 
Gândire noastră, gândirea omului modern, educat în 
societatea noastră, este închistată şi condiţionată de 
stereotipuri. 

Gândirea ei, însă, este absolut liberă şi de asta 
devine atât de dificil a accepta că cheia misterului este 
chiar faptul că Anastasia este umană... Desigur, ea 
poate crea lucruri incredibile şi minuni, în concepţia 
noastră; eu însumi m-am convins de asta. In timpul 
vizitei noastre, s-a mai întâmplat încă ceva care nu 
poate fi altceva decât o minune. Este şi mai 
misterioasă decât celelalte întâmplate grupului nostru 
şi mai grandioasă. 

A rostit ultimele cuvinte cu o oarecare nelinişte 
în glas. S-a ridicat şi s-a îndepărtat de foc, în noapte. 

În lumina difuză a focului şi în sclipirea 
tremurătoare a stelelor de pe cer îl vedeam pe tânărul 
siberian cum se plimba înainte şi înapoi. Ajungeau 
până la mine scurte fraze anxioase. Aleksandr cuvânta 
ceva nedesluşit despre ştiinţă, despre psihologi şi 
despre nişte învăţaţi. M-am săturat să tot ascult toate 
acele frânturi de fraze confuze, vroiam să aflu mai 
mult din ce spunea, despre ceea ce a făcut Anastasia 
atât de grandios cum spunea el. Am încercat să-l 
domolesc: 

- Aleksandr, tu linişteşte-te, te rog, aşează-te jos. 
Vorbeşte mai concret, sub ochii voştri, acolo, ce s-a 
mai petrecut atât de grandios? 

Aleksandr s-a întors din nou lângă foc şi a 
aruncat câteva crengi uscate peste jăratec. Dar era 
încă vizibil agitat. Din agitaţie, lovi atât de puternic 
cărbunii aprinşi cu băţul încât scânteile se revărsară 


peste mine şi peste el ca un foc de artificii care ne 
împinse să ne ridicăm şi să ne îndepărtăm de foc. 
Când totul s-a calmat am auzit incredibila poveste: 

- In aproape douăzeci de minute, Anastasia a 
transformat aspectul fizic al unei fetiţe din sat. Efectiv 
a transformat-o sub privirile noastre zăpăcite. Şi, în 
acelaşi timp tot ea - Anastasia - a schimbat radical 
soarta micuţei fete şi a mamei sale, cu puterea sa a 
preschimbat aspectul exterior al sătucului pierdut în 
taiga. Toate astea în mai puţin de o jumătate de oră. 
Dar cel mai important a fost modul încare s-a 
comportat. Surprinzător de simplu!... Ea... 

După toate astea mai crede în horoscop de mai 
poţi... Eu am văzut cu ochii mei... 

După acest episod am aruncat pe foc toate 
cărţile aberante ale acelor înţelepţi şi toate acele 
profeţii spirituale. 

- Vezi, tu însuţi mărturiseşti că ea face miracole 
supraumane, mistice, odată ce ai tras concluzia că ea 
nesocoteşte până şi prezicerile horoscopului. Face 
toate astea fără să le nege dar în acelaşi timp pretinde 
de a fi un om normal. Câtuşi de puţin să încerce să 
pară om normal... dar ea, nimic. 

Eu, printre altele, i-am spus: „comportă-te şi tu 
ca toţi ceilalţi, doar aşa totul va reintra în normal”, dar 
ea pare-să nu fie ca toţi ceilalţi. In rest. Anastasia este 
o femeie, frumoasă, bună şi deşteaptă. Poate vindeca 
oamenii, mi-făcut un copil... Dar nu-i posibil să trăieşti 
cu ea ca şi cu o oricare altă femeie. Nici măcar nu-mi 
imaginez cum ar în putea unu' să se culce cu ea odată 
ce a auzit toate astea? Nimeni, nu cred că ar putea. 
Nimănui nu-i trebuie o femeie atât de deşteaptă, 
fiecare vrea pentru el o femeie ca toate celelalte - 
normală. Ea, cu misticismul ei, este singura vinovată. 


- Aşteaptă, Vladimir. O să-ţi explic ceva, numai 
că te rog, chibzuieşte profund la ce o să-ţi spun. O să ţi 
se par incredibil, dar tu încearcă să-nţelegi. Acest 
aspect ar trebui să-l înţeleagă toţi! Absolut toţi! Poate 
că noi toţi împreună să conştientizăm... Poate... 

Inţelegi, Anastasia a înfăptuit o minune 
nemaipomenită cu acea fetiţă. Dar nu-i nimic mistic în 
asta în pofida faptului că nu s-a folosit de niciun 
medicament, de nici un sortilegiu, sau act şamanic. 
Incearcă să-nţelegi, ea - Anastasia - a făcut această 
minune folosind cuvinte simple, cunoscute nouă foarte 
bine, cuvinte omeneşti. Cuvinte banale, prozaice dar 
care au răsunat în locul potrivit şi la momentul potrivit. 

Dacă psihologii ar analiza acest dialog al 
Anastasiei cu fetiţa ar putea să înţeleagă cât de 
puternic a fost efectul psihic exercitat. Oricine ar fi 
folosit acele cuvinte şi le-ar fi rostit la fel, ar fi obţinut 
aceleaşi efecte. Doar că pentru ca acele cuvinte să ia 
naştere în minte la momentul potrivit ar trebui ca 
persoana care le pronunţă să deţină acea puritate a 
gândirii şi acea sinceritate de care vorbeşte Anastasia. 

- Nu ar fi mai bine să le înveţi pe de rost toate 
acele cuvinte? Nu-i posibil? 

- Noi toţi, de mult le cunoaştem, întrebarea este 
alta: ce se ascunde în dosul fiecărui cuvânt rostit de 
noi? 

- Vorbeşti cam în dodii. Povesteşte-mi, mai bine, 
ce s-a întâmplat mai departe? Cu care cuvinte se poate 
schimba foarta şi aspectul fizic al unei persoane? 

i poyestesc neapărat, ascultă; 


destinul 


Grupul nostru îşi reveni încet în fire, după cele 
trăite. 

Nimeni nu vorbea. Stăteam cu toţii la locurile 
noastre şi abia peste o bună bucată de timp am 
început să contemplăm ceea ce ne înconjura. 
Percepeam totul ca pe o lume ce abia cunoscusem 
pentru prima oară. La un moment dat am observat 
dinspre căsuţele din sătuc, apropiindu-se de noi, un 
grup de oameni. Locuitorii acelui mic sătuc din taiga, 
care număra cu totul doar şase izbe, erau foarte puţini, 
vreo douăsprezece suflete. O bătrânică gârbovită, 
sprijinită într-un băț, abia de-şi târşia picioarele, însă 
cu înverşunare continua să se apropie. Cei care 
reuşeau să meargă fără sprijin purtau cu ei câte o 
unealtă din gospodăria lor: un lan, o vâslă de la barcă, 
o lopată... Era evident că veneau în ajutorul Anastasiei. 
Bătrâni şi ologi laolată înaintau fără frică pentru a-i 
înfrunta pe tinerii luptători. Veneau fără frică şi 
determinaţi să-i sară în ajutor Anastasiei, oricine ar fi 
fost cei ce ar fi ameninţat-o. Determinarea lor dădea 
fiori. 

Când s-au apropiat de noi, cel care era în fruntea 
lor, un bătrânel cu cizme de gumă şi cu o vâslă în 
mâini, se opri. În spatele lui se opri tot grupul. Pe noi 
ne-au ignorat ca pe un loc pustiu. Bătrânul din frunte, 
solemn îşi mângâie barba şi, privind spre Anastasia, 
respectuos rosti: 

- Ziua bună, cu sănătate să-ţi fie Anastasiuşka. 

- Ziua bună vouă, oameni buni, - răspunse ea şi 
îşi atinse pieptul cu mâna, făcând o plecăciune. 


- Apa din pârâu, astăzi tot mai puţină curge, - 
continuă bătrânul, - vara asta nu a fost prea ploioasă. 

- Nu-i prea ploioasă, - întări Anastasia - da' tot o 
să mai plouă, o să se umple părâiaşul, va prinde iarăşi 
puteri. 

In timpul cât ei discutară aşa, din grup se detaşă 
o fetiţă slăbuţă, cu chipul gălbejit de boală, să fi avut 
şase anişori. Avea o haină ponosită, cusută din vreun 
alt veşmânt mai mare de adult, o pereche de ciorapi 
cârpiţi pe picioruşele slăbănoage, era încălţată cu o 
pereche de bocanci. 

Mai apoi am aflat că o chema Aniuta. Suferindă 
de o malformaţie congenitală a inimii, fu adusă la 
vârsta de şase luni de mama ei şi lăsată în grija 
bunicilor. De atunci mama ei nu s-a mai arătat măcar 
odată pe acolo, se spunea că ar fi lucrat ca zugrav pe 
undeva printr-un oraş mare din Rusia. Aniuta se 
apropie de Anastasia şi-i vorbi scuturând-o de poale: 

- Apleacă-te tanti Anastasia, apleacă-te în jos. 
Anastasia o privi pe fetiţă şi se lăsă pe vine în faţa ei. 
Aniuta, iute îşi dădu jos de pe cap baticuţul ei vechi de 
culoare albă, înmuie în salivă un colţ şi, cu mare grijă, 
se apucă să-i şteargă de pe faţa Anastasiei şi de pe 
tâmplă dâra de sânge uscat. 

- Tot nu vii tu, tanti Anastasia, să te aşezi pe 
cioata ta de pe malul apei. Bunicul mi-a povestit că 
înainte veneai des. Stăteai pe cioată şi priveai la 
pârâu. Acum nu mai vii... Bunicutu' mi-a arătat cioata 
la care tu veneai, te aşezai şi priveai la apă. Mi-a 
arătat-o şi acum vin eu şi mă aşez pe ea. Stau singură 
şi aştept ca tu să vii, tanti Anastasia. Aş fi vrut tare 
mult să te văd. Eu am un mic secret pentru tine, însă 
tu nicidecum nu mai vii aici la cioata ta să te aşezi şi 
să priveşti la pârâiaş. Poate că este prea bătrână de- 
acum cioata asta a ta. Eu l-am tot rugat pe bunicu' să- 


mi aducă o curmătură mai bună. Uite-o acolo lângă 
cealaltă bătrână. 

Fetiţa o apucă de mână pe Anastasia şi o trase 
spre curmătura de pe malul apei. 

- Hai, hai tanti Anastasia, să ne aşezăm pe cioata 
cea nouă. Bunicu' a cioplit în curmătură două locşoare 
cu toporişca. 

L-am pus eu să facă asta, ca să putem sta 
amândouă când vei veni. 

Anastasia îi îndeplini imediat rugămintea fetiţei 
şi amândouă se aşezară pe cioată, una lângă alta. 

Pentru un timp rămaseră aşa aşezate în linişte. 
Nedând atenţie nimănui. Ca şi cum ar fi fost doar ele 
două acolo şi nimeni altcineva în jur. Şi au tot şezut în 
linişte pe cioata frumos cioplită. La un timp fetiţa 
spuse: 

- Despre tine, tanti Anastasia, bunica mi-a vorbit 
multe... lar când bunica a murit eu am început să-l 
întreb pe bunicul. El mi-a povestit despre tine. Când 
bunicul povesteşte, eu mă gândesc la secretul meu pe 
care vreau să ţi-l destăinui. Bunicu' mi-a povestit că pe 
când eram mică, inimioara mea era ca şi cum nu ar fi 
fost deloc. Bătea neregulat. Odată începu să bată 
absolut la întâmplare şi-atunci au adus-o în barcă pe 
tanti doctoriţa. Ea a spus: „Nu-i nimic de făcut cu o 
astfel de inimă bolnavă, nu ascultă de nimic. Şi nu 
peste mult timp va înceta cu totul să mai bată.” 

Bunicul mi-a povestit că tu, tanti Anastasia, 
atunci stăteai pe curmătura ta şi priveai la pârâu, apoi 
te-ai ridicat şi ai venit în izba noastră. M-ai luat de 
mânuţe, m-ai întins pe iarbă în fata uşii, te-ai întins şi 
tu în iarbă şi ti-ai pus o mână pe pieptul meu. Ai pus-o 
acolo, în acel locşor, unde se auzea cum ticăie 
inimioara mea. Uite aici, şi fetiţa îşi apăsă mânuţa pe 
partea stângă a pieptului slăbănog. Bunicul vorbi că tu 


te-ai întins alături de mine, ca o fiinţă fără respiraţie, 
pentru că inimioara ta, încet-încet, la fel ca a mea, a 
început să bată la voia întâmplării. Apoi a ta a început 
să bată tot mai tare, iar inimioara mea o imita. A 
ascultat inima mea de a ta şi au început să bată 
împreună aşa cum trebuia. Bunicu' aşa mi-a povestit. 
Mi-a povestit adevărul? A vorbit cinstit tanti Anastasia? 

- Da, Anecica, drept a vorbit bunicul tău. 
Inimioara ta de atunci a fost şi va fi bună pentru 
totdeauna. 

- Înseamnă ca inimioara ta i-a cerut inimioarei 
mele s-o asculte. A ascultat-o, nu-i aşa? 

- Aşa-i Anecica, a ascultat inimioara ta. 

- Acum eu o să-ţi dezvălui un secret, tanti 
Anastasia. Foarte, foarte important. 

- Destăinuie-mi secretul tău important, Anecica. 
Aniuta se ridică de pe curmătură, se proţăpi în faţa 
Anastasiei şi îşi sprijini mânuţele pe piept. Cu o 
mişcare bruscă se lăsă dinaintea Anastasiei, i se 
sprijini de genunchi şi cu vocea gâtuită de emoție rosti: 

- Tanti Anastasia, iubită tanti Anastasia, cere-i 
inimioarei tale!... Cere.-i... ca... mama mea să vină la 
mine. Măcar pentru o zi! Doar o zi să vină, mămicuţa. 
Mămicuţa mea... iată tot secretul pe care-l aveam. Fă 
ca inimioara ta s-o cheme... pe mămicuţa... s-o 
cheme... Uite secretul meu. Aniuta se înecă în lacrimi, 
tăcu apoi dar fără să-şi dezlipească privirea de la 
Anastasia. 

Privirea întredeschisă a Anastasiei se avântă în 
depărtare, trecând pe lângă micuța Aniuta care 
rămase aşa în genunchi. O privi din nou pe fetiţă şi cu 
mare linişte în glas îi spuse: 

- Inimioara mea, Anecica, nu o poate chema pe 
mama ta. Mama ta este pe undeva departe printr-un 
oraş. Nu are o casă a ei şi nu are bani de cadouri 


pentru tine. S-a zbătut să-şi găsească norocul dar nu l- 
a găsit. Şi fără cadouaş nu vrea să se întoarcă. Se 
descurcă foarte greu în oras, dar dacă vreodată se va 
mai întoarce la voi o să-i vină şi mai greu. Amară şi 
chinuitoare îi va fi întâlnirea cu tine, mai greu şi mai 
sfâşietor îi va veni să mai trăiască văzându-te aşa de 
bolnăvioară şi rău îmbrăcată. Va vedea cum se dărâmă 
casa voastră din sat, cât de dărăpănată şi mizerabilă 
este cocioaba în care trăieşti. Şi mai greu o să-i vină, 
pentru că a pierdut mămicuţa ta orice speranţă că va 
mai putea vreodată să mai facă ceva bun pentru tine. 
Nu mai crede. Trăieşte cu impresia că deja a încercat 
orice şi nu mai poate face nimic, asta i-a fost soarta. S- 
a resemnat în fata acestei situaţii fără ieşire. 

Micuța Aniuta a ascultat groaznicul adevăr, 
corpul slăbuţ a început să-i tremure. 

Mie mi s-a părut incredibil de crud să-i vorbească 
aşa unui copilaş. Mai potrivite mi s-ar fi părut nişte 
minciuni. S-o mângâie pe cap pe micuța fată şi să-i 
promită că mama ei se va întoarce cât de curând şi că 
va fi o revedere fericită. 

Însă Anastasia s-a comportat altfel. Ea i-a 
dezvăluit neajutoratei şi neocrotitei fetiţe amarul 
adevăr. Privi cum îi tremura micuțul corp şi-i spuse: 

- Eu ştiu, Anecica, tu o iubeşti pe mama ta. 

- O iubesc... o iubesc. O iubesc pe nefericita mea 
mămicuţă, - răspunse abţinându-se de la un sughiţ. 

- Aşadar, fă-o fericită pe mămicuţa ta. Doar tu,... 
singura de pe faţa Pământului, o poţi face fericită. Şi 
este foarte simplu. Creşti mare şi sănătoasă, învaţă să 
cânţi. Vei deveni o cântăreaţă. Vocea ta pură şi 
maiestoasă va cânta alături de Sufletul tău. Mama ta 
ar putea să te întâlnească peste douăzeci de ani şi va 
fi fericită să te vadă. Dar, la fel de bine, mama ta ar 
putea veni la tine şi la anu'. lar tu, pentru asta, va 


trebui să devii sănătoasă şi puternică. Pentru sosirea 
ei, pregăteşte-i tu mamei tale cadoul. Arată-i puterea 
şi frumuseţea ta şi o vei face fericită pe mămicuţa ta şi 
fericită vă va fi revederea. 

- Eu niciodată nu voi putea fi sănătoasă şi 
puternică. 

- De ce? 

- Tanti doctoriţa, cea îmbrăcată în halat alb i- 
spus bunicii, eu am auzit: „a fost ruptă de la ţâţă”. Eu 
sunt „ruptă de la ţâţă”. Mama mea nu m-a putut alăpta 
la sân. Copii când sunt mici, întotdeauna sug laptele la 
sânul mamei lor. Eu am văzut când în sat a venit o 
tanti cu copil mic. Am fost în casa lor pe furiş, să văd, 
dar de fiecare dată mă alungau. Tanti care era mămică 
vorbi: „nici măcar nu clipeşte, ce se tot holbează?” Eu 
nu clipeam, ce-i drept, pentru că nu vroiam să pierd 
nimic. 

- Tu crezi, Anecica, că doctorita nu greşea când 
spunea că tu nu vei fi puternică şi sănătoasă 
niciodată? 

- Cum ar putea să greşească? Ea este, doar, în 
halat alb. Pe ea toţi o ascultă - şi bunicii şi bunicele. Ea 
ştie totul. 

Ea ştia şi că eu sunt „ruptă de la ţâţă”... 

- De ce mergeai să priveşti cum îşi alăpta acea 
femeie copilaşul? 

- Mă gândeam: cum i-o fi de bine bebeluşului 
când suge de la ţâţa mămicuţei lui. Gândeam că o să 
văd şi o să mă simt şi eu mai bine. 

- Tu o să stai mai bine, Anecica. Tu vei fi 
puternică şi sănătoasă, - cu calm şi convingere rosti 
Anastasia. Spunând asta, Anastasia începu să-şi 
descheie încet nasturii de la bluză, descoperindu-şi 
sânii. 


Fascinată şi amuţită, Anecica se holbă la sânii, 
dezgoliţi ai Anastasiei. Pe sfârcurile sânilor se vedeau 
mici. picături de lapte matern. 

- Lapte... lapte de mamă! Tanti Anastasia şi tu 
alăptezi un copilaş micut? Eşti mamă? 

- Eu îl hrănesc cu lapte pe micuțul meu fecioraş. 
Picăturile de lapte se îngroşară. O picătură vibră în 
bătaia vântului, la un moment dat se desprinse de 
sfârc şi căzu spre pământ. 

Firavul corpuşor al Aniutăi, ca un resort se lansă 
spre picătura de lapte. Şi-atunci fetiţa... Inchipuie-ţi, 
Aniuta cea  slăbuţă şi  bolnăvicioasă, cu o 
surprinzătoare agilitate prinse picătura din aer. 
Aruncându-se la pământ Aniuta-şi întinse palmele şi 
apucă din zbor micuța picătură de lapte matern... O 
ajunse din urmă cu câţiva centimetri înainte s atingă 
pământul. Aniuta se ridică în genunchi, îşi dus palmele 
strânse spre faţă, le deschise şi privi la minuscula pată 
umedă din palmă. Apoi întinse mâinile către Anastasia: 

- Uite, am prins-o. Uite-o aici, nu s-a prăpădit 
laptele pentru bebeluşul tău. 

- Tu ai salvat picătura, acum este a ta. 

- A mea?! 

- Da, numai ata. 

Aniuta ridică mânuţele ei firave cu palmele 
deschise, îşi apropie buzele şi atinse uşor pata umedă 
din palmă. A închis ochii şi pentru mult timp a rămas 
aşa cu palmele apăsate pe gură. Cobori apoi mâinile, 
privi la Anastasia şi abia şoptit, cu vocea plină de 
gratitudine, rosti: 

- Mulţumesc! 

- Vino la mine Anecica. 

Anastasia o apucă de după umeri pe fetiţă. O 
mângâie pe păr, apoi o aşeză pe genunchi, o aplecă ca 
pe sugari, o apropie de sânul său şi începu să cânte. 


Buzele Aniutcăi se apropiară de mamelonul 
unuia dintre sâni şi, pe jumătate adormită, începură să 
sugă cu lăcomie laptele care venea din abundență din 
sânul Anastasiei. Cronometrând cu ajutorul celor 
înregistrate pe dictafon, fetiţa a adormit după nouă 
minute de supt. Brusc s-a trezit şi a sărit de pe 
genunchii Anastasiei. 

- Eu... Vai! Ce-am făcut? Am supt laptele fiului 
dumneavoastră! 

- Nu te îngrijora, Anecica. l-a rămas şi lui. Tu ai 
supt doar dintr-un sân, celălalt a rămas încă plin de 
lapte. Lui o să-i ajungă. Copilaşul meu poate mânca şi 
polenul floricelelor, dacă vrea. Acum tu ai primit tot ce- 
ţi trebuie ca să nu-ţi mai fie teamă, ca să fii puternică, 
frumoasă şi fericită. Acum primeşte-ţi fericirea de la 
viaţă, de la fiecare Zi a ei. 

- Eu voi fi puternică şi sănătoasă. O să mă 
gândesc cum să o întâmpin pe mămicuţa mea. Şi să n- 
o fac să se îngrijoreze când o să mă vadă, dimpotrivă 
să se bucure. Numai că nu pot să cânt. Înainte cântam 
cu bunica câteodată. Bunicuţa s-a dus şi eu acum îl tot 
rog pe bunicuţul, îl rog şi-l rog, dar el nu vrea să cânte 
cu mine. Doar când bea vodcă mai cântă câte ceva şi 
eu îl îngân. li vine tare greu să cânte pentru că are 
vocea răguşită. Am mai încercat cu aparatul de radio 
dar bârâie tare, este vechi, nici măcar nu se mai 
înţeleg cuvintele. 

- Tu încearcă, Anecica, pentru început să cânţi 
fără cuvinte, să imiţi cu vocea ta cântul păsărelelor, 
aşa cum le auzi, ia-te după apă cum susură, repetă 
foşnetul vântului printre frunzele copacilor când cu 
putere unduieşte ramurile. Şi mai imită mulţimea de 
sunete care se aud prin iarbă. Multe sunete pure vei 
auzi împrejurul tău de vei vrea să asculţi. Toate 
acestea străduieşte-te să le reproduci. Vor fi cei mai 


buni învăţători ai tăi. Acum eu trebuie să plec Anecica, 
te las cu bine, trebuie neapărat să plec. 

Anastasia se ridică de pe curmătură. Aniuta 
rămase acolo aşezată pe acea buturugă ascultând 
toate sunetele toate sunetele care veneau din toate 
părţile. Anastasia se apropie de soldatul care trase în 
ea. Acesta, ca mai înainte, rămase palid şi cu braţele 
tremurânde. Pistolul îi căzuse în iarbă şi rămăsese 
acolo. Anastasia, aproape de el, vorbi: 

- Nu vă învinuiți singur, nu vă chinuiţi Sufletul. El 
nu a participat la acţiunile dumneavoastră. Acela era 
doar instinct. Dumneavoastră v-aţi deprins cu situaţia, 
nu mai judecaţi ci acţionaţi direct, executând ordinele 
ce v-au fost date. Şi iată că a funcţionat instinctul. Nu 
este bine când instinctul o ia înaintea tuturor celorlalte 
în om. Când instinctul este important, atunci omul 
devine lipsit de valoare. Atunci, acela nu mai este om. 
Gândiţi-vă, poate ar fi mai bine să vă întoarceţi în sine 
şi să redeveniţi om. 

De la intonaţia cumpătată şi blândă a Anastasiei, 
care-i vorbi soldatului, acestuia îi încetă tremurul 
mâinilor iar chipul îşi reveni la culoarea sa naturală. 
Când Anastasia termină de vorbit, chipul soldatului se 
înroşi până în vârful urechilor. 

După asta, Anastasia îşi luă rămas bun de la 
sătenii vârstnici şi se îndreptă spre marginea pădurii. 
Noi, în tăcere, privirăm lung în urma ei cum se 
îndepărta de locul în care stăteam noi. Pe neaşteptate 
ne ajunse la urechi un glas incredibil de cristalin, de 
copil. 

Anecica, încă aşezată pe curmătură, începu să 
cânte un ciudat cântecel, probabil învăţat de la 
bunicuţa ei. Ooo, cât de frumos cânta! Cristalina voce 
ca un clinchet de clopoțel, umplu spaţiul din jur, 
fermecându-ne Sufletele... 


Ploaia se revarsă, 

Fratele pe surioar-o leagănă. 
Fratele pe surioar-o leagănă, 
împreună un cântecel să cântăm... 


Aniuta îşi termină cântecelul şi privi insistent la 
grupul nostru care rămase încă nemişcat. Apoi se 
ridică, apucă de pe pământ o vărguţă şi spuse: 

- Sunteţi răi voi, nenilor. Sunteţi aşa de mari şi 
totuşi aşa de răi. 

După aceste cuvinte, se porni înspre noi cu 
micuța vărguţă în mână. În spatele ei, în tăcere, se 
deplasa cu paşi mici grupul de bătrâni şi bătrâne. Şi, în 
acel moment, noi toţi, până la unul, am bătut în 
retragere din faţa grupului de săteni. Ne-am retras din 
faţa lor. Ne-am îndreptat spre nava de la malul apei, 
călcându-ne în picioare unii pe ceilalţi. Ne-am îmbulzit 
toţi pe chepengul ambarcaţiunii. In timp ce ridicam 
trapa bărcii, căpitanul a văzut că la bord se urcaseră şi 
cei doi piloţi ai elicopterului. 

- Voi!? Ce-i cu voi aici? Elicopterul cui i l-aţi lăsat? 
le strigă căpitanul din cabină. 

Piloții săltară imediat de pe puntea vasului şi 
alergară în direcţia aparatului de zbor. Noi am plecat 
cu barca, lăsând corturile şi butoaiele cu petrol la mal. 
Nimănui nu i-a trecut prin minte să le demonteze şi să 
le care pe barcă. 


Făureşte-ţi propria 
fericire 


Cand Aleksandr şi-a sfârşit povestirea, eu nu m- 
am putut abţine să nu-i mărturisesc repulsia ce mă 
încerca pentru el: 

- Am înţeles eu cine sunteţi voi. Auzi - au lăsat 
corturile şi butoaiele! Păcat că le-aţi lăsat doar unor 
bătrâni. 

Anastasia este cumsecade. Oricui altcuiva i-ar fi 
fost imediat clar cine sunteţi voi, de la primele vorbe 
rostite. Ar fi înţeles cu cine are de-a face, ce vreţi, dar 
ea, înaintea voastră Sufletul şi l-a dezvăluit. 


- Ea a înţeles totul. Pentru ce am venit şi ce 
vroiam de la ea. A înţeles, dar nu a vorbit cu „eu-l” 
întunecat din om. Ea a ignorat partea obscură, 
adresându-i-se doar celei luminoase care se găseşte în 
Sufletul oricărui om. Acest aspect al comportamentului 
ei a fost cel care ne-a schimbat pe noi toţi. Eu, printre 
altele, nu uita, sunt un învăţat. Am studiat psihologia 
umană. 

- Şi eu sunt învăţat atunci. La ce ţi-a folosit 
ştiinţa asta a ta, din moment ce plămădeşti gânduri 
ascunse? 

- Asta, deoarece viaţa, deseori, mai repede şi 
mai precis îşi organizează evenimentele. În acest sens 
Anastasia mi s-a părut... Nu. Mai bine să fiu prudent la 
ce fel de definiţii îi dau Anastasiei. Nu se poate defini 
ca un alt fenomen oarecare... 

- Cum? 

- Ca şi cum ai spune... Înţelegi cum?... Acei 
bătrâni şi bătrâne din sătucul prăpădit în inima Siberiei 
şi acum ne urmăresc. Şi fetiţa firavă cu vărguţă în 
mână în faţa lor. 

- Unde vă urmăresc? Cum? 

- Ne urmăresc pe toţi cei care am fost acolo şi i- 
am văzut. Am crezut, pentru un timp, că toate astea 
mi se întâmplă doar mie, cum închid ochii îi şi văd; 
uneori îmi apar imediat după ce am făptuit ceva, după 
părerea lor, improbabil sau imoral. Am crezut că mi se 
întâmplă numai mie dar am discutat şi cu alţii... Cu cei 
care au fost atunci acolo cu mine se întâmplă aceleaşi 
lucruri... 

- Eu cred că toate astea sunt doar în minţile 
voastre şi în imaginaţie. 

- Şi ce schimbă asta? Din faţa lor, oricum, trebuie 
să fugim. 


- Ce-ar putea să vă facă atât de înspăimântător 
acei bătrâni fără de vlagă şi fără vreo armă la 
îndemână? Ce v-a speriat aşa tare? 

- Până în ziua de azi nu am reuşit să-nţeleg ce! 
Poate că am întrecut o limită atotîingăduitoare nouă. 

- Ce limită? Poţi s-o iei razna cu aşa filozofii, 
poate că mai bine era dacă la toate, din timp, te 
gândeai. 

- Să mă gândesc dinainte?... Noi toţi ar trebui să 
ne gândim... 

- De unde le-ai scos pe toate astea?... Că fetiţa, 
după ce a discutat cu Anastasia, s-a schimbat? Soarta 
ei şi o mamei sale, de asemenea. Şi nu numai - chiar şi 
soarta sătenilor. 

- iți spuneam doar - eu am studiat filozofia. Ca 
învăţat pot spune că Anastasia a modificat complet 
cursul vieţii Aniutcăi. 

Abandonată în grija bunicilor, micuța copilă 
bolnavă şedea ghemuită, neajutorată într-un ungher al 
mizerabilei cocioabe. Aştepta doar sosirea mamei ei. 
Bunicii i-au spus: „Negreşit va veni mama ta. Se va 
juca cu tine şi-ţi va aduce daruri.” Au încredinţat-o, 
gândind că astfel îi vor face bine. Numai că mama ei, 
în tot acest timp, în oraş s-a prăpădit, fără o cale de 
salvare. Mincinoasele încredinţări au condamnat-o pe 
biata fetiţă la aşteptări zadarnice. 

Aşa şi noi, în viaţă, deseori aşteptăm să ne cadă 
din cer ajutorul. Cineva ar trebui să vină şi să ne facă 
fericiţi, să ne schimbe soarta. 

Nu din această pricină, oare, facem lucruri lipsite 
de rezultate sau nu le facem deloc? Nu ne gândim şi 
nu realizăm că nouă deja ne-a fost dat necesarul, iar 
pe cel ce vine la noi, cu cadouri să-l întâmpinăm. 

Anastasia a schimbat soarta şi viitorul cu 
simplitatea şi sinceritatea ei. 


În repetate rânduri am ascultat înregistrarea cu 
dialogul dintre Anastasia şi Aniuta. Am ajuns la 
concluzia că dacă oricine altcineva ar fi vorbit la fel cu 
fetiţa ar fi avut aceleaşi rezultate. Şi nu trebuie cine 
stie ce ca să vorbeşti aşa cu cineva. Este de ajuns să 
nu minţi. Este de ajuns să vrei să ajuţi omul cu 
sinceritate. Să-l ajuţi, nu să-l compătimeşti. Trebuie să 
fii descătuşat de dogmele karmice sau mai puternic 
decât acestea. Am putea vorbi de karma, de 
disperarea sau predestinarea karmei micuţei fete 
bolnave. 

Dar Anastasia s-a arătat mai tare decât această 
fatalitate. Ea, pur şi simplu, nu i-a dat nici-o atenţie. Și 
oricine ar fi putut face aşa. Vezi doar, cu cuvintele s-au 
făcut toate, cu cuvintele noastre. Numai că 
indispensabil este ca ele să fie rostite în momentul 
potrivit şi la locul potrivit şi să fie rostite cu o anumită 
rânduială. Cu siguranţă puritatea gândurilor de care 
vorbeşte Anastasia aranjează în mod automat aceste 
cuvinte într-o secvenţă care, în consecinţă, dă acest 
efect. 

- Este posibil, doar că astea sunt teoriile tale, 
supoziţii. Ar mai trebui să corespundă şi vieţii reale. Să 
vezi dacă aceste cuvinte schimbă în viitorul îndepărtat 
soarta omului. Şi ce-ar putea schimba în viaţa acestei 
fetiţe?... din moment ce doar ciudăţenii se petrec? 

- Un miracol s-a petrecut deja. Şi ne-a făcut să 
înţelegem că minunile sunt chiar în noi. 

- Ce minune s-a petrecut? 

- Mica Aniuta s-a reprogramat. A suprimat karma 
ei şi a celor dimprejur. 

- Cum adică „suprimat”? De unde ştii tu? 

- Ştiu. După o perioadă de timp m-am întors în 
acel sătuc. Am hotărât să-i aduc Aniutcăi radio 
receptorul meu ştiind că al ei gâjâia, i-am adus antenă 


să i-o instalez pe acoperişul casei. Mă îndreptam spre 
izba Aniutcăi pe podişca de lemn proaspăt reparată. 
Inainte era toată putredă, acu toate scândurile erau 
absolut noi. „Uite-aşa - am gândit eu - de unde vin 
toate astea?” 

L-am zărit pe bunicul Aniutcăi pe cerdac, îşi 
spăla cizmele de gumă într-un ciubăr. L-am salutat şi i- 
am vorbi despre scopul vizitei mele. 

- Bine, - îmi răspunse el - intră în izbă dacă-i 
musai. Numa' că trebuie să-ţi scoţi încălţările. Acu' 
vezi, la noi este curăţenie, s-a schimbat orânduiala 
casei. 

Mi-am scos bocancii pe cerdacul din fata căsuţei 
şi am intrat cu bătrânul înăuntru. Totul era aranjat în 
mod țărănesc, dar era ordine, curăţenie şi primitor. 

- Nepoţica a rânduit totul aşa - mă informă 
bătrânul. l-a luat o groază de timp, s-a chinuit. A spălat 
podelele, a spălat totul cu mare grijă. Se odihneşte 
puţin şi, din nou la curăţenie. Pe mine m-a pus să 
înălbesc pereţii. Acum, de fiecare dată când intru 
încălţat cu cizmele în izbă şi fac urme pe jos, ea 
imediat, din urmă, spală cu cârpa. Avem papuci de 
umblat prin casă. A decupat două perechi de galoşi şi a 
făcut din ei papuci de casă. Incalţă-te cu papucii! 
Aşează-te! 

M-am aşezat la masa aşternută cu o faţă de 
masă ponosită dar foarte curată. Intr-un loc faţa de 
masă fusese ruptă, iar acum era cusut dintr-o altă 
stofă un petecuţ în formă de iepuraş. În centrul mesei 
era aşezat un pahar de sticlă faţetată în care, cu mare 
migală, fuseseră aranjate foile unui caiet în loc de 
şervetele. 

- Eu mă uit... şi micuțul vostru sătuc aţi început 
să-l aranjaţi. V-a acordat până la urmă şi vouă sprijin 


primăria? Văd că v-au reparat podişca de lemn, - i-am 
spus eu bătrânelului. 

- Nu statul a reparat. Ei n-au nici-o treabă cu noi. 
Nepoţica Anecica a devenit ca argintul viu în ultima 
vreme. 

- Cum? Anecica? Este încă prea mică pentru a 
repara podeţul! Scândurile sunt grele pentru ea. 

- Scândurile-s grele, aşa-i. Adevărat... Eu mai 
merg la vânătoare... şi-i cer unei vecine să aibă grijă 
de Anecica. lar nepoţica îmi vorbi: „Mergi bunicuţule la 
treburile tale, de mine am eu grijă, nu te nelinişti tu, o 
să mă descurc eu cu toate. Tu numa' lasă-mă să iau 
din şură nişte scânduri să le cioplesc.” 

M-am mirat eu, însă am chibzuit: lasă copila să 
se joace, din moment ce-i place aşa tare. l-am potrivit 
scândura pe banc, i-am dat o rindea, un cuţitaş şi am 
plecat la vânătoare. După aceea vecina mi-a povestit. 

Aniuta a scos câteva bucăţi de scândură putredă 
din podişcă, le-a măsurat cu o sforicică, apoi, luându- 
se după măsurică, a început să taie scândura pe care i- 
am lăsat-o eu. O jumătate de zi, povesti vecina, a 
geluit Anecica la scândura ei, dar în cele din urmă a 
reuşit, s-a descurcat bine. A cărat-o spre podeţ şi a 
potrivit-o în locul celei putrede. 

- Da' cum de a reuşit ea, aşa de slăbuţă şi firavă, 
să care o scândură atât de grea? 

- Ea a avut un ajutor. Cu vreo două luni în urmă 
s-a împrietenit cu un câine vagabond, un husky 
siberian. O băbuţă singură muri la celălalt capăt de 
sat. De la ea a rămas acest câine zdravăn şi sănătos. 
Deja de la înmormântarea babei, Aniuta s-a împrietenit 
cu câinele şi-l mângâia. După aceea l-a hrănit, dar 
câinele, cu toate că în căsuţa babei nu mai rămăsese 
nimeni - baba trăia singură - nu s-a îndepărtat de uşă. 
Aniuta a hrănit câinele pentru câteva zile. Şi uite-aşa, 


s-a luat după ea şi-acum sunt de nedespărţit. Acum 
câinele o urmează pe nepoţică în toate năzdrăvăniile 
ei. Uite aşa a ajutat-o şi cu scândura. Au cărat-o 
împreună; la un capăt Aniuta a legat scândura cu o 
sfoară şi trăgea, la celălalt capăt câinele şi-a înfipt 
colții şi trăgea şi el. Aşa au cărat scândura până la 
podişcă. Apoi Aniuta a cerut cuie de la vecin, a luat 
ciocanul meu şi s-a apucat să bată scândura cuie. 
Numai că nu reuşea, vecina a văzut-o cum se chinuie 
bată în cuie scândura de pe podişcă. Îşi lovi mânuţa cu 
ciocanul şi era toată plină de sânge. Câinele-prieten se 
aşezase alături de ea, o privea şi schelălăia. 

Vecina s-a apropiat, a luat ciocanul din mâna 
nepoţelei şi a fixat scândura în cuie. De dimineaţa 
până seara, vecina a văzut cum Aniuta cu câinele ei, 
au cărat o altă scândură. Au făcut o altă gaură în 
podişcă. 

„Ce-ai hotărât  Anecica, să schimbi toate 
scândurile cele putrede cu altele noi? Altceva mai 
potrivit pentru o fetiţă, de făcut nu ai găsit?” - a 
întrebat-o vecina. Nepoţica i-a răspuns: „Trebuie 
neapărat, tanti, să fac treaba asta. Podişca din dreptul 
tuturor caselor din sat trebuie să nu mai aibă găuri şi 
să fie nouă. De nu, vine cineva în ospeţie, la vreuna 
din izbe, merge pe podeţ, podeţul are găuri şi li se 
strică buna dispoziţie şi veselia oaspeţilor. Şi mămicuţa 
mea când va sosi, îşi va strica buna dispoziţie pe acest 
podet plin de găuri şi neprimitor.” 

Vecina a bătut în cuie şi cea de-a doua scândură, 
apoi s-a certat cu toţi vecinii. Merge pe la uşa fiecărei 
case, bătrâna şi-i mustră şi le strigă: „Nu pot să văd 
cum copila din nepăsarea voastră se istoveşte. Şi-a 
umplut mânuţele de sânge.” 

Aşa au şi făcut. Uite, fiecare şi-a reparat bucăţica 
sa de podeţ. De răul gurii bătrânei. 


- Acum, unde-i nepoţica dumitale? 

- A cărat o găletuşă cu vopsea la o izbă din 
marginea satului, acolo, cu siguranţă o să şi înnopteze. 
La ultima izbă de pe rândul satului, la alde Losini... 
poate că la ei o să şi înnopteze... 

- Ce vopsea? Pentru ce le duce vopsea? 

- Vopsea normală pe bază de ulei, de culoare 
portocalie. l-a mai trecut altceva prin cap nepoţelei 
mele. Ascultă aici: A hotărât ea ca toate izbele să arate 
vesele. 

Bucuroase şi fericite să arate... De fiecare dată 
când trece vaporul pentru a aduna peşte proaspăt 
pescuit, Aniuta cară peşte la neguţătorii de pe vapor 
şi-l schimbă tot pe vopsea. Pe urmă găletuşa o cară la 
câte una din izbele din sătuc. 

Le cere gospodarilor să-şi vopsească ferestrele şi 
uşile de la cocioabe, de jur împrejur. lar bătrânii 
vopsesc. În curând îmi vine şi mie rândul. Ce să fac? O 
să vopsesc. De ce să nu vopsesc? Poate că-i mai bine 
ca izbele să arate aşa mai vesele pe dinafară. 

- Aniuta de unde ia peştele? 

- ÎI pescuieşte singură. În fiecare zi prinde câte 
doi-trei somoni albi, uneori chiar mai mulţi. 

li cară dis-de-dimineaţă spre vapor. Nu s-a 
întâmplat măcar odată să vină fără peşte... nu s-a 
văzut aşa ceva, se agaţă singuri somonii în cârligele ei. 
lar eu, în fiecare dimineaţă trebuie să mă ridic, cu 
durerea mea de spate şi s-o tot aud: „Trezeşte-te 
bunicule! Sărează peştele să nu se strice!”. În fiecare 
dimineaţă aceeaşi poveste, - morocăni cu blândeţe în 
glas, bătrânul. 

- Cum de reuşeşte să se descurce ea cu sculele 
de pescuit? De una singură? 

- Da', parcă ţi-am mai spus, o ajută câinele cel 
bătrân pe Aniuta. E bătrân dar inteligent şi o ascultă. la 


parte la toate ciudăţeniile fetei. Plasa mea de pescuit - 
cea cu cinci cârlige - Aniuta o aranjează, îi agaţă 
cârligele şi momeala pe ea şi cu cățelul, pe înserat, 
merg la râu unde are ea un loc al ei preferat. Un capăt 
al plasei îl leagă de un piron la mal, pe urmă agaţă 
plasa pescărească de un par şi-l aruncă în apă. Căţelul 
apucă cu dinţii parul de care este legat capătul plasei 
şi-ncepe să-noate. Inoată, în timp ce Aniuta îi tot 
strigă: „înoată prietenul meu bun, înoată prietene!”. 
Câinele îi cară corzile plasei până când Aniuta îi 
porunceşte de la mal să se oprească. Numai cum 
ajunge aproape de celălalt mal, Aniuta schimbă 
comanda: „La mine, prieten bun, la mine prietene!”. 
Căţelul poartă parul până pe mal, apoi se întoarce la 
stăpâna lui pe celălalt mal. Ajunge vorbăria. Hai să ne 
culcăm. 

Bătrânul şi-a făcut loc pe cuptor iar eu m-am 
întins pe divanul de lemn. M-am trezit abia la răsăritul 
soarelui şi numai ce am ieşit în curte am zărit-o pe 
Aniuta. Jos la râu, apucă cu mânuţa un inel al plasei 
pescăreşti şi începu s-o tragă afară din apă. Enormul 
husky o ajuta cum putea. Işi înfipse colții în marginea 
plasei şi cu picioarele dinapoi trăgea din toate puterile 
plasa afară din apă. Impreună, fetiţa şi câinele au 
reuşit să tragă afară captura cu destulă îndemânare. 

Aniuta era încălţată cu o pereche de cizme de 
cauciuc mai mari cu vreo trei numere. Şi pe dedesupt 
nu avea ciorapi. 

Când captura a fost, în sfârşit, trasă la mal, ea 
apucă plasa şi alergă să recupereze peştii. Câinele 
proţăpit pe picioarele dinapoi trăgea cu toată puterea 
de unul din cârligele plasei, Aniuta intră în apa adâncă 
care i se revărsă peste carâmbi în cizme. 

Scoţând afară din apă trei cârlige, adună de pe 
ele trei peşti frumoşi pe care-i aruncă într-un săculeţ 


de pe mal. Apoi, împreună cu câinele, au apucat o 
coardă agăţată de o bucată de placaj pe care era sacul 
cu peşte şi au început să o târâie după ei, îndreptându- 
se spre casă. Apa din cizmele fetei fleşcăia şi o încurca 
la păşit. S-a oprit, şi-a scos o cizmă, apoi pe cealaltă şi 
cu picioarele desculţe pe pământul rece a scurs apa 
din cizme. Şi le-a tras din nou în picioare, ude cum 
erau şi a continuat drumul către casă. 

Când, în cele din urmă, au reuşit să care captura 
până pe cerdac, eu m-am uitat la chipul Aniutcăi şi am 
rămas uluit. Bujorii pâlpâitori în obrăjori, hotărârea ce i 
se putea citi pe faţă şi zâmbetul de satisfacţie deplină 
o făceau să nu mai semene deloc cu fetiţa măcinată de 
boală şi gălbejită la faţă pe care am cunoscut-o eu mai 
înainte. Aniuta îl trezi pe bunic, acesta pufnind, cobori 
de pe cuptor, aruncă haina groasă cu care era învelit, 
apucă un cuţit şi sare şi merse să curețe peştele. 
Aniuta mi-a oferit ceai să beau iar eu am întrebat-o 
cum de în fiecare zi aşa de devreme cară peştele 
acasă din râu. 

- Pentru nenii de pe vapor care vin pe râu să 
adune de la noi peşte. Imi dau bani, dar eu le-am mai 
cerut şi vopsea pentru izbe să mi-aducă. Mi-au adus în 
schimbul peştelui. Şi mi-au mai adus material frumos 
de rochie. Pentru material a trebuit să le dau tot 
peştele ce-am strâns o săptămână întreagă, - 
răspunse Aniuta şi-mi arătă o bucată de mătase 
extraordinar de frumoasă. 

- Anea, dar aici nu este numai de o rochie, de ce 
ai cumpărat aşa de mult material? am întrebat-o eu. 

- Nu-i pentru mine. Acesta este cadouaşul pe 
care i l-am pregătit mămicuţei mele pe când va veni. Şi 
o să-i mai fac un cadou: un batic frumos şi mărgele 
lungi. 


Aniuta scoase dintr-un vechi geamantan scoroijit, 
o pereche de ciorapi de damă de import, un şirag de 
mărgele de perle şi un splendid batic colorat. 

- Şi să nu fie supărată mămicuţa că nu-mi poate 
cumpăra cadouri, eu însămi, de-acum o să-i cumpăr de 
toate. Ca să nu creadă mămicuţa mea că viaţa ei se 
iroseşte în zadar. 

M-am uitat la ea cât era de fericită. Îmi arăta 
cadourile pentru mama ei, bucuroasă şi încântată de 
ele şi am înţeles că dintr-o complet neajutorată 
creatură căreia să-i plângi de milă şi care aştepta 
ajutorul cine ştie cui, micuța Aniuta se transformă într- 
un Om încrezător în sine şi plin de viaţă. Fericirea 
poate că-i venea şi de la toate acele lucruri care-i 
mergeau de minune, dar, consider eu şi de la altceva... 
Acum eu sunt convins că fericirea sălăşluieşte 
înăuntrul fiecăruia din noi. Fericirea se află pe un 
anumit nivel al conştiinţei. Întrebarea este numai, cum 
se poate atinge acest nivel? Anastasia a ajutat-o pe 
micuța Aniuta. Ar putea oare să-i ajute pe toţi ceilalţi? 
Sau poate că noi înşine ar trebui să facem cumva să ne 
deprindem?... 

Tăcu. Ne gândeam fiecare la ale lui. 

M-am învelit în şubă şi, cu capul sprijinit pe o 
curmătură de lemn, am început să privesc la 
strălucitoarele stele polare şi mi se păreau aproape de 
tot, deasupra noastră, ca şi cum s-ar fi încălzit la 
flăcările focului de tabără. Am încercat să aţipesc... 

Am dormit vreo trei ore, apoi, împreună cu 
Aleksandr ne-am îndreptat spre barca cu motor. Dar 
înainte să împingă barca în larg, Aleksandr mă anunţă: 

- Gândesc că... adică sunt sigur că nu ar trebui 
să mergi în taiga. N-o s-o mai găseşti pe Anastasia. 
Nimeni nu o s-o mai găsească şi nici tu. 

- De ce? 


- A plecat Anastasia, s-a afundat în taiga. Nu 
putea să mai rămână. Tu, dacă mergi, ai putea să 
mori, nu eşti pregătit să înfrunţi taigaua. Şi, pe lângă 
asta tu trebuie să mai scrii încă. Să-ţi ţii promisiunea în 
faţa ei. 

- Ca să pot continua să scriu, trebuie neapărat să 
aud răspunsurile la întrebările cititorilor mei. Despre 
educarea copiilor, despre religii... 

- Nu o va mai găsi nimeni acum. 

- Dar ce te-ai fixat aşa, nu-i de găsit, nu-i de 
găsit?! Eu ştiu unde-i poieniţa ei, o s-o găsesc. 

- Ba n-o s-o mai găseşti, îţi vorbesc. Anastasia nu 
poate să nu fi înţeles că s-a pornit vânătoarea pentru 
ea. 

- Care vânătoare? Cine-i poate cumpăra pe vână- 
torii acestor locuri? Aşa ca pe voi? 

- Da, eu şi Egorici încercăm să-i convingem să n- 
o deranjeze sau s-o alarmeze. Când nu reuşim îi 
ducem pe malul opus al râului. Vânătorii din aceste 
locuri nu pot fi cumpăraţi, ei au legile lor, scara lor de 
valori. Cu mult înaintea ta ştiau de Anastasia. S-au 
comportat cu ea cu un infinit respect. Până şi între ei 
vorbeau cu mare băgare de seamă despre ea. Nu le 
plăcea să vadă străini prin taiga, au o ţintă impecabilă. 

- Şi-atunci cine ar putea s-o urmărească? 

- Gândesc eu, acela care ne-a adus pe noi în sta- 
rea asta în care ne găsim acum. Şi continuă s-o facă... 

- Mai concret? 

- Mai concret, fiecare la rândul lui să-şi facă 
socotelile de unu' singur. 

- Bine, bine, totuşi pe cine ai în vedere? Pe aceia 
ca Boris Moiseevici? 

- Cine este Boris? O unealtă, ce altceva? Ceva 
nevăzut se joacă cu noi. Până şi Boris Moiseevici a 


început să priceapă asta, iar cel care era în dosul 
întregii expediţii, de asemenea pare să fi înţeles... 


Cine suntem noi? 


Cu o lună în urmă, Boris Moiseevici s-a întors pe 


aceste meleaguri, - povesti Aleksandr. Era singur de 
data asta, fără niciun soldat după el. M-a căutat, era 
calm şi meditativ, am discutat cu el o zi întreagă. Mai 
bine spus, a fost o spovedanie a lui şi nu o discuţie. Mi- 
a adus nişte hârtii scrise. Un soi de raport despre 
Anastasia. Eu am sintetizat totul într-un mic rezumat 
special pentru tine. Vrei să ţi-l citesc? 

- Pentru cine era această dare de seamă? 

- Nu ştiu. El însuşi - Boris - nu ştia. S-a întâlnit cu 
comisionarul său într-o sală mare şi respectabilă cu 
şemineu. Comisionarul ocupa funcţia de reprezentant 
al Academiei Internaţionale, Academie care acum este 
foarte dezvoltată. Tu înţelege doar, de poţi! Vezi doar, 
în zilele noastre, seriozitatea şi renumele unei instituţii 
se măsoară în puterea sa financiară. 

Acest domn nu s-a lăsat cumpărat de creditori şi 
a rămas pe o poziţie fermă. 


Cel mai neverosimil şi îndoielnic, din punctul 
nostru de vedere, s-a dovedit, însă, faptul că ar putea 
exista probabilitatea ca în textul cărţii să fie aşezate 
formule de litere şi semne care, în terminologia 
obiectului „X" se numesc „adâncul veşniciei şi 
infinitatea Universului”. 

După afirmaţiile proprii ale obiectului, aceste 
semne exercită o influenţă binefăcătoare asupra 
oamenilor. 

Noi am hotărât să efectuăm o serie de teste, prin 
care să comparăm parametrii schimbărilor fiziologice 
în om înainte şi după citirea cărţilor, cu ajutorul 
aparaturilor folosite în medicină. Pentru moment însă 
rămâne lipsit de sens acest experiment. 

Chiar de pe acum suntem constrânşi să 
constatăm imbatabilitatea existentei lor. Efectul lor nu 
are a face cu organele fizice, materiale ci cu un nivel 
imaterial, intangibil al colectivităţii. Senzaţia care 
pluteşte în aer ne face să vedem cum printre masele 
de oameni ce trăiesc pe Pământ s-a dezlănţuit o 
reacţie pe care noi nu o vom putea controla şi, în 
consecinţă, nu o vom opri. 

Ca un important sprijin, în dovedirea existenţei 
acestui efect, vine reacţia psihică a celor care intră în 
contact cu cartea... Analiza, controlul şi investigarea 
corespondenţei cititorilor, sunt mărturia acelei porniri 
spre creaţie a marii majorităţi, pornire care se 
concretizează sub formă de versuri, tablouri şi 
cântece. Mulţi sunt atraşi de a intra în contact cu 
plantele, de a le sădi, alţii de a-şi schimba meseria. În 
anumite cazuri, după citire, îşi fac apariţia simţitoare 
îmbunătăţiri ale sănătăţii şi dispariţia anumitor 
simptome de boală. 

Am făcut un experiment pe treizeci de persoane 
afectate de diferite maladii. Experimentul a fost 


realizat în cabinetele psihiatrice pe perioada somnului 
unora din cei care au citit cărţile. La douăzeci dintre ei 
s-a verificat apariţia unei încărcături emoţionale care 
nu-i lăsa să adoarmă şi care a făcut ca în sânge să 
crească concentraţia de hemoglobina Dacă ar fi să 
presupunem că reacţiile cititorilor au loc în funcţie de 
nivelul strălucirii emanate de literatura artistică, atunci 
se poate demonstra că strălucirea emanaţiei, în cazul 
nostru, pe cât priveşte acţiunea psihologică asupra 
cititorului, întrece cu mult celelalte până acum 
cunoscute, clasicismul şi Biblia incluse. 

Fără urmă de îndoială, confirmarea ne-o dă 
procentajul de cititori care şi-au exprimat emoţiile prin 
creaţii poetice sau prin alte forme de creaţie artistică. 
O statistică făcută de noi stabileşte un procentaj 
cuprins între unu şi nouăsprezece. Comparativ cu 
aceste creaţii, stilul propriu al scriitorului se dovedeşte 
a fi de o grosolănie egală cu analfabetismul. Nu sunt 
respectate câtuşi de puţin regulile impuse de creaţia 
literar-artistică iar în texte se găsesc nu puţine greşeli 
gramaticale. In pofida acestora, testările textelor cu 
ajutorul programelor de calculator, destinate a stabili 
un coeficient de lizibilitate, au scos la iveală o valoare 
de optzeci de procente - lizibil. 

Prin contactul indirect cu obiectul „X", am putut 
observa un fenomen, nemaiîntâlnit niciunde înainte şi 
care nu a mai fost descris de niciun ufolog în lucrările 
sale. Am văzut norul de energie, de forma unui glob 
asemănător unui enorm fulger globular. Potenţialul său 
energetic depăşeşte imaginaţia ştiinţei actuale asupra 
unor atât de puternice energii prezente în natură. 
Capacitatea acestuia de a schimba atracția 
gravitaţională îi conferă posibilitatea ca, într-o clipită, 
să pulverizeze în Cosmos tot ceea ce nu se ţine stabil 
într-o rădăcină, în pământ. 


În momentul contactului nostru cu el, gravitația 
terestră a fost schimbată într-un mod necunoscut. În 
timpu amplificării forţei sale, noi şi toate aparaturile 
materiale am putut, efectiv, să ne afundăm în abisurile 
Cosmosului, în timp ce în jurul obiectului „X" atracţia 
gravitaţională a rămas neschimbată, lucru care 
vorbeşte despre capacitatea acestuia de a acţiona 
selectiv. 

Modificarea atracției terestre a condus la 
restrângerea spectrului albăstriu al luminii diurne. Ca 
ipoteză se poate admite că aşa-zisa atracţie 
gravitaţională nu vine de la însuşi Pământul, adică de 
la masa acestuia, ci de la concentraţia luminii şi 
energiei emanate de anumite corpuri cosmice, sau de 
scoarţa terestră special creată cândva de cineva. 

Obiectul „X" ignorând oportunitatea de a primi 
vastul volum de informaţii, nu are nicio intenţie să o 
analizeze, dar foloseşte cele primite la nivelul 
sentimentelor, al percepţiilor şi al intuiţiei, fapt care dă 
impresia unei relative naivităţi. Relaţia reciprocă dintre 
obiectul ”X” şi concentraţia de energie era simplă şi se 
realiza la nivelul percepţiilor în totală absenţă de 
servilism sau adulaţie. 

Prin respectul reciproc dintre cei doi, se 
păstrează intactă libertatea de acţiune. 

Concentrația energetică de lumină, observată de 
noi acţionează cu inteligenţă iar ceea ce este cel mai 
neverosimil, cu sentimente, aspect care le-a scăpat 
tuturo ufologilor în lucrările lor. Dovada existenţei unei 
încărcături sentimentale la concentraţia de energie o 
face modul în care în timpul contactului cu obiectul 
„X", acesta îi mângâia picioarele şi părul, reacţionând 
vizibil la starea emoţională a obiectului „X". 

Odată cu posibilitatea de a acţiona pe plan 
fiziologic asupra materiei, obiectul observat de noi este 


înzestrat, de asemenea, cu posibilitatea de a exercita 
şi o influenţă psihologică. 

Ca ipoteză putem afirma că obiectul „X" îi poate 
prezenta omului terestru cu care vine în contact, pe 
reprezentanţii altor civilizaţii extraterestre sau cu 
acesta pot intra în contact anumite fenomene naturale 
încă neconstatate de ştiinţă. 

Şi tot ca ipoteză s-ar putea afirma că el însuşi, 
obiectul „X" este unul din acei reprezentanţi ai altor 
civilizaţii extraterestre. În pofida afirmației „eu sunt 
Umană, sunt o femeie”. Asta ne încurcă şi mai mult 
socotelile. O astfel de ipoteză ne pune într-o situaţie 
fără ieşire şi în acelaşi timp dă naştere unei întrebări: 
„Atunci, cine suntem noi?” Sau, altfel spus: „Pe calea 
progresului a apucat-o omenirea ori pe cea a 
regresului?” 


Mutanţii sunt plăsmuiri 
ale oamenilor 


- Bine, ajunge, l-am întrerupt eu pe Aleksandr . 
Pentru mine Anastasia este o pustnică. Chiar dacă 
înzestrat cu daruri neobişnuite, este totuşi Umană! 
Pentru moment ar fi mai bine să ne mulţumim cu asta. 
Dacă ar fi să ne gândim chiar la toate am putea să ne 
smintim. Porneşte-ţi, mai bine hurdubaia şi hai să 
plecăm. 


Până la sătucul din taiga am făcut cu barca vreo 
patru ore. Când am ajuns, eu am sărit din barcă, 
Aleksandr m-a urmat şi a reînceput cu ale lui: 

- A plecat Anastasia, Vladimir, judecă. Mai bine 
ar fi să-ţi schimbi hotărârea şi să renunţi la călătoria 
spre poiana din taiga. N-o să ajungi la ea! 

- Eu o să ajung! 

Mi-am ridicat rucsacul ca să mi-l aşez pe umeri. 
Când m-am întors cu faţa spre Aleksandr, am văzut 
cum acesta scoase din teacă un cuţit enorm de 
vânătoare. 

Am aruncat rucsacul la pământ şi-am început să 
caut cu mâna prin jurul meu ceva cu ce să mă apăr. 
Însă Aleksandr îşi suflecă mâneca hainei, îşi dezveli 
cotul mâinii drepte şi îşi făcu singur o tăietură pe 
mână. Şi-a oprit sângele care gâlgâia din rană cu un 
fular de in alb, apoi mi-a cerut să iau din barcă trusa 
de prim ajutor şi să-i bandajez tăietura. 

Buimăcit, am făcut întocmai. El mi-a întins fularul 
îmbibat de sânge şi mi-a spus: 

- Strânge-l în jurul capului. 

- De ce? 

- Cel puţin vânătorii n-or să te împuşte. Nu 
ţintesc niciodată în răniţi. 

- Da' ce-s chiar aşa proşti vânătorii aştia ai tăi? 
Numai ce se vor apropia de mine, pe loc vor pricepe că 
este un şiretlic la mijloc. 

- N-or să se apropie. De ce ar trebui să rişte? 
Fiecare are teritoriul şi cărările lui. Dacă un om trebuie 
să meargă în taiga, atunci se pune de acord cu 
vânătorii, le dezvăluie scopul şi intenţiile şi-şi 
stabileşte un traseu propriu. Dacă toate astea se fac cu 
bunele intenţii, aceştia îl vor îndruma, îl vor ajuta şi 
chiar ar putea să-l conducă ei înşişi. Despre tine ei nu 


ştiu nimic. Sunt în stare să te ucidă fără crâcneală, dar 
în răniţi nu trag niciodată. 

Am luat fularul de la el şi mi l-am legat aşa plin 
de sânge în jurul frunţii. 

- Poate că ar trebui să-ţi spun mulţumesc dar, nu 
ştiu de ce, nu-mi vine. 

- Nici nu trebuie. Nu-s tipul. Ştii, parcă ceva, cât 
de cât, aş vrea să fac. Când vei face cale-ntoarsă, 
aprinde un foc pe mal. Din când în când voi trece nu 
departe de aici, o să văd fumul şi o să vin să te iau, de 
te vei mai întoarce. 

Odată intrat în taiga am văzut la vreo sută de 
metri doi câini. „Or fi probabil de-ai ţăranilor - am 
gândit eu. Bine, ar fi să se apropie mai mult. Cu câinii 
alături, oricum ar fi stai mai liniştit”. Am încercat chiar 
să-i chem la mine, dar câinii nu s-au apropiat, au 
continuat să meargă în paralel cu mine. Am înaintat 
aşa până am intrat în taiga. 

Degeaba m-a speriat Aleksandr, nu mi se părea 
deloc ostilă taigaua. Poate şi datorită senzaţiei care mă 
însoțea, că printre aceşti copaci şi moviliţe trăieşte 
Anastasia, ciudată cum e ea, totuşi o femeie bună. 
Dar, cel mai important, în această taiga cu dâmburile 
ei neobişnuite pentru un om de la oraş, cu zgomotele 
şi cu aerul ei, trăieşte fiul meu iubit. 

Acest gând făcea ca taigaua să mi se pară ceva 
mai familiară. 

Cei douăzeci şi cinci de kilometri de la râu până 
la poieniţa Anastasiei, prin taiga, sunt mai greu de 
străbătut decât pe un drum normal. De nenumărate ori 
a trebuit ba să trec peste vreun copac cu crengile 
aplecate până la pământ, ba să traversez prin tufişurile 
îndesite. 

Când, pentru prima dată am traversat cu 
Anastasia prins de dialogul cu ea, nici nu am observat 


toate acest obstacole. Important era să nu mă 
dezorientez şi să nu pierd direcţia de drum, tot ocolind 
aceste piedici. Am început, tot mai des să controlez 
busola, gândind în sinea mea: „Cum de găseşte oare 
Anastasia, poieniţa ei fără ajutorul busolei? Nici măcar 
o cărăruie nu este pe aici.” 

Odihnindu-mă după fiecare ceas de înaintare, pe 
amiază am ajuns pe malul unui pârâiaş larg de vreo 
doi metri Era acelaşi pârâu pe care l-am întâlnit şi 
prima dată când am mers cu Anastasia, traversând 
taigaua. Am hotărât să trec pe celălalt mal şi să 
poposesc ceva mai mult în poieniţa din vecinătate. Am 
păşit pe trunchiul putregăios al unui copac prăbuşit în 
apă. Trunchiul nu ajungea până la celălalt mal. Ajuns la 
capătul trunchiului, am aruncat înainte pe mal 
rucsacul, apoi m-am avântat şi eu, dar am făcut un salt 
cam stângaci... se vede. Am simţit piciorul că s-a 
răsucit, alunecând pe un ciot sau pe o crenguţă a 
trunchiului. Cred că s-a scrântit sau s-a rupt ceva 
înăuntru, un junghi dureros mă apucă de jos 
străbătându-mă până în creştet. M-am odihnit puţin, 
apoi am încercat să mă ridic în picioare dar pe loc am 
priceput că nu o să mai pot merge. Am rămas locului 
şezut, sforţându-mă să văd ce se putea face mai 
departe. M-am chinuit să-mi aduc aminte ce se făcea 
de obicei în astfel de cazuri, când ţi se răsuceşte sau ţi 
se scrânteşte un picior, dar nu-mi trecu nimic prin 
minte, probabil din cauza durerii care mă răzbătea. Am 
decis să rămân imobil, între timp să mănânc ceva, 
poate că aşa se vor mai ostoi junghiurile din picior. Și 
dacă o să vină vremea, o să aprind un foc şi o să 
înnoptez aici. Spre dimineaţă cu siguranţă că piciorul 
îşi va reveni. Aşa-i făcut omul, să se reîntremeze 
încetul cu încetul. 


Am văzut din nou câinii de mai înainte. Deja erau 
patru, iar pe celălalt mai se mai zăreau alţi doi. 
Stăteau pe loc, nu mergeau nicăieri. S-au aşezat pe jos 
în jurul meu la o distanţă de vreo zece metri. Erau de 
mai multe rase amestecați. Un airedale-terrier, un 
boxer şi câteva corcituri. Mai era şi un mic bishon 
maltez, tot zdrenţuit. De fapt toţi erau jerpeliţi, cu 
blănurile murdare, jigăriţi, terrierul avea ochii urduroşi. 

Mi-am amintit în acele clipe povestirea ajutorului 
de căpitan, despre o situaţie similară şi de la agitația 
care mă cuprinse am uitat cu totul de durerea din 
picior. El povesti cum şi-i abandonau oamenii pe 
prietenii lor cu patru labe când vroiau să se 
debaraseze de ei, îi duceau în locuri cât mai departe 
de casele lor şi-i lăsau în voia sorții. Când se întâmplă 
să fie abandonaţi prin oraşe, câinii şi pisicile se adună 
în grupuri şi se pripăşesc pe lângă cantine sau 
restaurante, pricopsindu-se cu câte ceva de mâncare. 
Când însă aceştia sunt abandonaţi departe de sate sau 
oraşe, în locuri pustii, se organizează în haite şi-şi 
procură hrana atacând alte animale. Nu de puţine ori 
se întâmplă chiar pe oameni să-i atace, mai ales când 
aceştia din urmă merg neînsoţiţi prin aceste locuri. 
Câinii care trăiesc aşa sunt mai periculoşi decât lupii. 
Pândesc răbdători prada rănită sau sleită de puteri şi o 
atacă toţi în acelaşi moment. Aceşti câini se adună în 
haite şi se abrutizează devenind mai periculoşi decât 
lupii chiar. Asta se întâmplă pentru că rămân fără 
stăpân şi, cunoscând bine obiceiurile omului, încep să-l 
urască. Sunt furioşi pe oameni, se bat ca nişte 
sălbăticiuni, ca lupii, însă ei nu au experienţa vieţii 
sălbatice, cu toate astea pe om îl atacă cunoscându-i 
foarte bine comportamentul. 

Cu atât mai înfricoşători devin dacă, întâmplător, 
printre ei se află vreun câine care mai înainte a fost 


dresat special să atace oameni. Prin şcolile de dresură, 
unul din adjutanţii instructorului îmbracă o haină 
specială, căptuşită cu vatelină şi cu mânecile lungi, iar 
câinii sunt puşi să atace şi să muşte cu violenţă. Și 
dacă acel câine îşi execută bine comenzile, instructorii 
îl încurajează şi-l îndoapă cu dulciuri Şi uite aşa 
antrenează unii deştepţi, câinii. 

Aş fi curios să aflu dacă pe lume mai există vreo 
altă vieţuitoare, în afara omului, care să dreseze alte 
forme de viaţă să atace pentru plăcerea sa? 

Cercul format de câinii care mă înconjurau, se 
strângea din ce în ce mai tare. Ca un fior m-a străbătut 
un gând: „Ar trebui, într-un fel sau altul, să le arăt că 
sunt încă în viaţă, că mă mai pot mişca şi apăra.” Am 
vânturat prin aer un vreasc şi l-am aruncat spre un 
câine enorm cu blana toată zdrenţuită. Javra s-a ferit 
puţin de vreasc şi s-a aşezat la locul său de mai 
înainte. Alte vreascuri prin apropiere nu se mai zăreau, 
aşa că am început să cotrobăi prin rucsac. Am scos la 
iveală două cutii de conserve de metal. In tot acest 
timp micuțul maltez s-a furişat prin spate şi şi-a înfipt 
colții în pantalonii mei. Dar în acelaşi timp a şi făcut un 
salt îndărăt de frică, îndepărtându-se. Ceilalţi câini, 
fără să se mişte de pe locurile lor, au urmărit scena cu 
atenţie, cu siguranţă observând reacţia mea la atacul 
micului bastard. 

Una din conserve am aruncat-o în micuțul bishon 
maltez, cealaltă într-unul din câinii mari. Rămânând 
fără nimic la îndemână cu ce să arunc în ei, mi-a 
îngheţat sângele în vine înțelegând situaţia fără 
scăpare în care mă aflam. 

Mi-am imaginat cum o să mă mănânce câinii, 
sfâşiind micile bucăţi de carne, iar eu în tot acest timp 
nu puteam face altceva decât să asist cu luciditate la 
toate astea, zvârcolindu-mă de durere. Să-i ucid 


deodată sau cât de repede pe toţi câinii nu aveam cu 
ce... Şi nici ceva care să mă ajute să mor mai repede... 
fără chinuri interminabile. 

Abia atunci am regretat că nu am luat şi rucsacul 
cu cadourile cititorilor pentru Anastasia şi cu diferitele 
lucruri pentru micuțul meu fiu. 

Jumătate din rucsacul care-l aveam cu mine era 
plin cu scrisorile cititorilor cu întrebări şi cerinţe. Foarte 
multe scrisori. Scrisori neobişnuite care vorbeau 
despre Suflet, despre viaţă şi pline de foarte multe 
versuri. Uneori fără rimă, versuri departe de a fi 
profesioniste, dar aceste versuri aveau în ele ceva bun. 
Şi acum se va prăpădi totul, vor putrezi aici în taiga. 
Gândind aşa m-a fulgerat o idee, ca şi cum aş fi fost 
luminat instantaneu de o rază: o să scriu o scrisoare pe 
care o s-o pun la un loc cu toate scrisorile într-o pungă 
de plastic. O depeşă! Şi cine va găsi rucsacul, lasă să 
ia tot ce era înăuntru şi banii să-i ia, însă scrisorile de 
la cititori să i le trimită înapoi fiicei mele Polina. Am 
scris depeşa. Am scris că Polina va trebui să le publice 
toate acele scrisori, cu banii încasaţi din vânzarea 
primei cărţulii. 

Nu puteam să îngădui să se piardă în van atâtea 
versuri din inimă compuse. Mulţi dintre cei care au 
compus era prima dată când scriau. Le-au ieşit versuri 
bune, de suflet, iar din vina mea să se piardă unica lor 
creaţie poetică... 

Cu greu am reuşit să scriu scrisorica, mâinile îmi 
tremurau de spaimă. Oare de ce se agaţă omul atât de 
strâns de viaţă, chiar şi atunci când, ca mine, este 
evident că nu mai are nici-o şansă de scăpare cu 
viaţă? In cele din urmă am finalizat de scris scrisoarea, 
am băgat-o în sacul de celofan la un loc cu celelalte 
ale cititorilor şi am strâns bine punga să nu pătrundă 
umiditatea la ele. Am observat cum câinii, care deja 


strânseseră considerabil cercul în jurul meu, s-au 
lansat într-o manevră ciudată. Au rupt-o la fugă, 
îndepărtându-se de mine, călcându-se în picioare unii 
pe alţii. Unii s-au întors, dar au luat-o într-altă direcţie 
nu spre mine. S-au regrupat ca şi cum ar fi trebuit să 
atace. M-am ridicat într-un picior şi m-am uitat să văd 
ce-i ademenea. Am zărit-o, în amonte pe malul râului, 
pe Anastasia alergând. Părul ei auriu flutura în bătaia 
vântului, alergătura-i era atât de fascinantă încât am 
uitat cu totul de primejdiile care în înconjurau, m-am 
lăsat fermecat de acest peisaj extraordinar şi m-am 
îndrăgostit. Brusc, însă, mă fulgeră gândul: „câinii!!!” 
Simţind că puteau alege prada, acum s-au organizat s- 
o atace pe cea mai bună. intenţiile lor erau aţintite 
asupra Anastasiei care acum se îndrepta spre mine. 

Câinii înfometați şi abrutizaţi se vor lupta până la 
capăt, furibunzi, pentru prada lor. Anastasia, de una 
singură, nu poate să le ţină piept, o vor sfâşia. l-am 
strigat cât m-au ţinut puterile: 

- Opreşte-te! Opreşte-te, Anastasia! Câinii!! Fii 
atentă, sunt nişte câini sălbatici! Nu veni aici. 
Anastasia, rămâi locului! 

Anastasia a auzit, dar nu şi-a încetinit fuga nici 
măcar câtuşi de puţin. A continuat să alerge în direcţia 
mea. A ridicat o mână deasupra capului şi a agitat-o. 
„Ce face?” - am gândit eu - „Acum nici măcar acea 
ciudată apariţie n-o va mai putea ajuta”. 

Cât de iute am putut, am scos din rucsac nişte 
sticluţe cu suc pentru copii şi am încercat să-i asmut 
pe câini asupra mea, aruncându-le în ei. Doar una din 
ele a nimerit ţinta, dar acesta nici măcar nu s-a 
sinchisit. 

Probabil, au înţeles câinii cine este pentru ei 
adevărata ameninţare. Cu toţii s-au năpustit asupra 
Anastasiei imediat ce ea a intrat în cercul lor. Şi... Ah, 


acest tablou! Era de văzut... Anastasia şi-a transformat 
toată inerția alergării în rotire. Din toată viteza cu care 
alerga. Anastasia a început să se rotească ca un 
prăsnel, cum fac balerinele pe scenă, dar cu mult mai 
repede. Câinii, în intenţia de a o ataca, izbindu-se de 
corpul în rotaţie al Anastasiei, au ricoşat în toate 
părţile, fără să apuce să-i pricinuiască vreun rău. Nu s- 
au lăsat impresionați şi pe loc au organizat un alt atac 
asupra femeii care se oprise deja din rotația ei de 
titirez. 

Eu, atunci, m-am aruncat în ajutorul Anastasiei. 
Era îmbrăcată în rochiţa ei uşoară şi scurtă. Măcar de 
ar fi avut pe ea o pufoaică sau ceva mai gros, le-ar fi 
venit mai greu câinilor să o încolţească... 

Anastasia se lăsă într un genunchi, stătea chiar 
în centrul cercului de câinii sălbatici şi aproape turbaţi 
de foame, dar pe chipul ei nu se zărea nici măcar urmă 
de spaimă. S-a uitat la mine şi iute mi-a spus: 

- Bună ziua, Vladimir. Numai, nu te speria. 
Odihneşte-te oleacă. Relaxează-te. Nu te frământa. Nu 
or să-mi facă nimic aceşti câini înfometați. Nu te 
îngrijora. 

Doi câini robuşti, de pe margini, s-au năpustit din 
nou asupra Anastasiei care stătea într-un genunchi. 
Fără să înceteze să-mi vorbească. Anastasia dintr-o 
mişcare fulgerătoare, cu fiecare mână i-a prins din 
zbor pe ambii câini de câte una din labele din faţă, i-a 
rotit deasupra ei aplecându-şi puţin corpul într-o parte 
ca apoi să-i lanseze pe cei doi dulăi unul contra 
celuilalt. Aceştia s-au lovit în aer după aceea, ajunşi la 
pământ, au rupt-o la fugă. Ceilalţi pregătiţi de un nou 
atac, la vederea acestora s-au potolit pe loc. Anastasia 
s-a ridicat în picioare, a ridicat o mână deasupra 
capului, a agitat-o prin aer, apoi a bătut de două ori cu 
o palmă pe coapsă. 


Dintr-un tufiş din apropiere, într-o secundă s-au 
ivit patru lupoaice. Din mişcarea lor plină de 
determinare şi din salturile cu care se îndreptau spre 
câini se putea înţelege că nici nu luau în seamă 
superioritatea numerică a inamicului. Vor lupta cu 
oricine şi-n orice condiţii. 

Câinii au rupt-o la fugă cu coada-ntre picioare 
Lupoaicele mi-au trecut atât de aproape încât le-am 
simţit respiraţia înfierbântată pe faţă. Din urmă, se 
silea din toate forţele să ţină pasul cu grupul un mic 
lupişor. Alerga cu mici salturi, parcă era un căţeluş. 
Ajuns în dreptul Anastasiei s-a oprit şi s-a răsucit. Din 
două salturi s-a apropiat, şi i-a lins zgârietura 
proaspătă de pe piciorul desculţ. 

Agilă, Anastasia îl apucă pe lup de blana de pe 
spate şi-l ridică la înălţimea feţei: 

- Încotro te-ai pornit? Eşti cam prea mic, încă nu 
e vremea. 

Lupişorul,  schelălăind, se zbătea din toate 
puterile în mâinile Anastasiei. Până la urmă s-a 
eliberat... sau poate chiar Anastasia i-a dat drumul. 
Imediat ce s-a văzut la pământ, a mai lins o dată 
zgârietura Anastasiei şi s-a pornit în urma haitei lui. 

- De ce ai făcut asta? am întrebat eu. Ea s-a 
apropiat de mine, dar eu am continuat: 

- De ce nu ai chemat de la început lupii? De ce? 
Anastasia a zâmbit, şi-n grabă s-a apucat să-mi 
palpeze mâinile şi picioarele. Cu vocea-i cristalină şi 
liniştitoare îmi vorbi: 

- Nu te agita, te rog. Câinilor, întotdeauna le 
trebuie arătat că omul este mai puternic decât ei. De 
lupi se tem deja, de om, de-acum nu se vor mai anina. 

Tu nu te frământa. Eu am simţit că vii tu şi... Am 
alergat în întâmpinarea ta. De ce ai riscat aşa? Te-ai 


pornit... La început, pentru un timp, te-am pierdut dar 
mai apoi te-am regăsit... 

Anastasia s-a depărtat de mine, a rupt câteva 
ierburi, le-a stors între palme şi s-a apucat să-mi 
fricţioneze cu mare băgare de seamă piciorul unde era 
umflat de la scrânteală. Continuă să vorbească în tot 
acest timp. 

- Trece. O să treacă imediat. Pân' te însori, îţi 
trece. Mirat de zicătoarea pe care tocmai am auzit-o 
de la ea, am întrebat-o: 

- De unde ai învăţat zicale? 

- Aud, din când în când, cum oamenii, pentru a 
sintetiza  esenţialul unei fraze, folosesc aceste 
prescurtări. Nu ţi-a plăcut? 

- Nu era chiar nimerită. Nu în acest caz. 

- Ehei, da' poate că uneori o nimeresc? Trebuie 
să fie grozav să nimereşti? 

- Ce să nimereşti. 

- Acest cuvânt l-ai pronunţat tu primul, eu doar l- 
am repetat după tine. 

- Spune-mi, Anastasia, este departe de aici 
poieniţa ta? 

- Tu ai parcurs deja jumătate de cale, acu 
împreună o să parcurgem cealaltă jumătate. 

- Prea repede nu o vom parcurge, mă doare 
piciorul. 

- O să te mai doară încă puţin, probabil. Lasă să 
se odihnească în timp ce eu o să te ajut la mers. 

Anastasia, cu mare uşurinţă, ridică enormul şi 
greoiul meu rucsac, se întoarse cu spatele la mine, se 
lăsă într-un genunchi şi mă invită: 

- Agaţă-te de mine, urcă-te în spinare. 

Vorbi atât de repede şi convingătoare că eu, fără 
să stau pe gânduri, m-am aburcat în spate, agaţându- 
mă de gâtul ei. S-a ridicat în picioare şi, sprintenă, 


începu să alerge cu mici salturi. Continuă să tot 
vorbească în timpul călătoriei 

- Nu-ţi este greu? am întrebat-o eu după un timp. 

- Povara nu mă apasă - îmi răspunde ea şi 
adăugă: 

- Eu sunt şi cal şi bou, eu sunt şi femeie şi 
bărbat. 

- Opreşte-te. Lasă-mă să cobor, o să-ncerc să 
merg singur. 

- Da' nu mi-e greu, de ce vrei să mergi singur? 

- Ce ai vrut să spui cu „şi bărbat şi femeie”? 

- Era doar o zicală. De ce, nu se potrivea? Te-a 
supărat cu ceva? 

- N-are nici-o importanţă, vreau doar să-ncerc să 
merg singur. Doar rucsacul mai du-l tu o bucată. 

- Dacă vrei să poţi merge singur, ar trebui să-ţi 
mai odihneşti piciorul cel puţin încă un ceas. Tu 
aşează-te, eu o să mă întorc numaidecât. 

Se îndepărtă pentru un timp de mine, culese un 
mănunchi de ierburi, le frecă în palme şi se aşeză jos 
să-mi fricţioneze talpa piciorului scrântit. Pe urmă, cu o 
privire indiscretă, se uită lung la rucsacul cu scrisori şi 
mă întrebă: 

- Vladimir, îmi spui ce ai în rucsac? 

- Câteva scrisori de la cititori, ceva cadouri 
pentru tine tot de la ei şi mai am câte ceva cumpărat 
pentru copilaş. 

- Cât te odihneşti, ai putea să-mi arăţi cadourile? 

- Da' tu o să-mi dai voie să-mi văd copilul? Pe fiul 
meu? N-o să începi cu ale tale? Să-mi interzici să-l văd 
până n-o să mă curăţ? 

- O să te las să-l vezi. Pe fiul nostru. Numai că nu 
dintr-odată. Abia mâine o să-l vezi. Mai întâi va trebui 
să înveţi câte ceva din comportamentul pe care să-l 
adopţi faţă de el, O să-nţelegi imediat ce o să vezi. 


- Fie. 

Am deschis rucsacul şi am început să scot, mai 
întâi cadourile pentru Anastasia. A luat la rând fiecare 
cadou în mână. Le-a privit cu mare interes, le-a 
mângâiat. A început să sune din clopoţeii de Valdai pe 
care i-a dăruit Olga Sidorova, iar când i-am trecut şalul 
cel mare şi frumos colorat dăruit ei de o altă femeie 
excepţională - Valentina Ivanovna - am înţeles imediat 
că femeile sunt femei şi că toate se aseamănă între 
ele. 

Anastasia a luat şalul şi l-a despăturit, apoi a 
făcut câteva jonglerii. Şi l-a înfăşurat în jurul capului 
aşa cum îl avea fetiţa de pe cutiile de ciocolată 
„Aleonuşca”. Şi l-a mai legat încă în câteva moduri 
hazlii, după care şi l-a trecut în jurul taliei ca ţigăncile 
Şi, râzând, Anastasia s-a rotit într-un dans popular. La 
urmă, cu grijă, l-a împăturit şi l-a aşezat pe iarbă lângă 
celelalte cadouri. 

Vladimir, te rog, spune-i fiecarui om... Transmi- 
te-le de la mine cuvântul „mulţumesc” pentru căldura 
sufletelor, trimisă mie împreună cu cadourile lor. 

- O să le transmit celor pe care o să-i văd. Acum 
am terminat de arătat, nu mai am nimic să-ţi arăt. 
Restul nu e pentru tine, este pentru fiul meu. De toate 
cele trebuincioase. Tu o să poţi să le foloseşti toate 
astea, o să-ţi explic cum se face când o să ajungem în 
poieniţa ta. 

- Acum de ce nu vrei? Tot stăm fără să facem 
nimic, care-i diferenţa? Sunt aşa de curioasă să văd. 

Nu aş fi vrut să-i arăt Anastasiei ce-am cumpărat 
pentru copilaş, întrucât mi-am amintit vorbele ei 
rostite la prima noastră întâlnire: „Tu-ţi vei dori să-i 
cumperi copilului tot felul de jucării, dar toate astea, lui 
nu-i sunt de trebuinţă, ele îţi sunt necesare ţie. Pentru 
a te simţi bun. Ce bun şi grijuliu sunt eu.” Cu toate 


astea am hotărât să i le arăt. Eram şi eu curios să văd 
cum va reacţiona la ceea ce umanitatea a reuşit să 
facă pentru binele copiilor. l-am arătat scutecele 
pampers şi i-am explicat cât de eficace sunt şi cât de 
bine absorb lichidele, ferind copilul de iritaţii la piele. l- 
am descris totul aşa cum văzusem în reclamele de la 
televizor. 

l-am mai arătat şi alimentele pentru copii. 

- Vezi, Anastasia, aceste alimente pentru copii 
sunt pur şi simplu opere de artă. În compoziţia lor intră 
toate substanţele necesare copilului, pe deasupra au şi 
adaosuri de vitamine. Dar ce este mai important, pot fi 
preparate fără nici un efort. Le amesteci cu apa şi 
păpica-i gata! Ai înţeles? 

- Am înţeles. 

- Aşadar, nu chiar de prisos fumegă coşurile din 
lumea noastră tehnocratică. Dintre toate acele tuburi, 
unele fac să treacă prin ele şi ceva bun, cutii cu 
mâncare pentru copii, ca de exemplu. Vezi imaginea 
acestui copil cum este de îmbujorat? Uite la cutia 
asta... 

- Văd. 

Chiar la urmă i-am arătat Anastasiei jocul /ego şi 
cu mândrie i-am explicat: 

- Acesta este un sistem logic de construcţii 
pentru copii. Nu este un simplu joc stupid. Vezi ce scrie 
aici? Este conceput în mod special pentru a ajuta la 
dezvoltarea copilului. Se pot construi maşini din aceste 
cubuleţe, o locomotivă, un avion, o casă. Ceva mai 
încolo o să fie numai bun pentru fiul nostru. Pentru 
moment el va trebui să mai înveţe încă ce vrea să zică 
zbor, mişcare ş.a. 

- De ce devreme? Tocmai în această perioadă el 
analizează aceste aspecte - răspunse Anastasia. 


a 


- Vezi, numai bine o să-i prindă, aşadar, jocul. Il 
va ajuta. 

- Tu zici? Eşti convins de asta? 

- În asta nu numai părerea mea contează, 
Anastasia, aceeaşi opinie o au o mulţime de învăţaţi şi 
psihologi care studiază profilul psihologic infantil. Eu 
nu fac altceva decât să adnotez din cele deja 
descoperite. 

- E bine aşa, Vladimir, tu nu-ţi fă griji, fă aşa cum 
tu însuţi găseşti de cuviinţă că-i mai potrivit. Numai un 
singur lucru te rog: mai întâi priveşte-l cu atenţie pe 
fiul nostru cum trăieşte, doar atunci vei fi în măsură să 
hotărăşti ce-i poate fi necesar în primul rând. 

- Fie şi aşa. Bine. Cum spui tu Anastasia, am 
răspuns eu, bucurându-mă că nu a pus în discuţie 
utilitatea celor aduse de mine. O să văd şi o să 
hotărăsc la faţa locului ce şi cum. 

- Pentru moment, hai mai bine să dosim 
rucsacul, pe urmă, numai ce vei înţelege dacă şi ce să- 
i dai mai întâi fiului tău, eu o să trag o fugă şi o să-ți 
aduc tot rucsacul sau ceea ce-mi vei spune tu. Acum 
este greu de tăbârcit. Piciorul te doare şi ca să te duc 
în spate tu refuzi. 

- Sunt de acord să-l ascundem pe undeva pentru 
moment. O să luăm doar scrisorile, în ele sunt o 
mulţime de întrebări adresate ţie. Eu nu aş putea să mi 
le amintesc pe toate. 

- Bine, vom lua numai scrisorile, - a aprobat ea. 

A luat punga cu scrisori, eu m-am sprijinit pe 
umărul ei şi, împreună, ne-am pornit spre poieniţă. 

Ca mai înainte, în poiana Anastasiei nu era nimic. 
Nici-o construcţie, nici-o cabană sau ceva asemănător. 
Cu toate astea, în inima mea s-a cuibărit pe loc 
senzaţia că mă aflam în casa natală. Moralul mi s-a 
ridicat iar Sufletul îmi fu cuprins de o beatitudine 


binefăcătoare. M-am moleşit pe loc şi aş fi vrut să 
dorm. M-am gândit că-mi este aşa somn poate şi 
pentru noaptea pierdută la taclale cu Aleksandr 
„Asta-i destul de curios, - am gândit eu - aici în taiga 
lipsesc orice condiţii, dar chiar şi aşa mă cuprinde acea 
senzaţie de a acasă.” 

Am tras concluzia că, „probabil senzaţia de a fi 
acasă nu este dată doar de o casă minunată pe care ai 
putea-o avea, mobilată sau chiar cu cele mai sigure 
încuietori, ci de cu totul altceva.” 

Anastasia, fără să piardă timp, m-a condus spre 
micuțul iaz şi m-a invitat să mă scald. Nu prea-mi 
ardea să fac baie dar am gândit că ar fi bine ca pentru 
moment s-o ascult în toate pe Anastasia, astfel să-mi 
uşurez calea spre a-mi vedea fiul. 

După ce m-am spălat, numai ce-am ieşit la mal, 
am simţit frig. Era cu mult mai rece decât în apă. 
Anastasia a şters apa de pe mine cu palmele mâinilor, 
după aceea mi-a frecat tot corpul cu nişte buruieni, iar 
eu m-am simţit imediat mai cald. Mi-a întins rochiţa ei 
şi, râzând, mi-a spus: 

- Îmbrac-o te rog, Vladimir, asta îţi va fi cămaşa 
de noapte. Eu o să-ţi spăl hainele şi o să ţi le curăţ. 
Miros puternic. 

Am îmbrăcat rochiţa ei scurtă pentru că eram 
conştient că de pe hainele mele mirosul puternic 
trebuia să dispară. 

- Toate astea pentru ca fiul meu să nu se sperie? 

- Şi pentru el - răspunse Anastasia. 

- Da', numai că în rochiţă o să-mi fie frig la 
noapte. 

- Nu-ţi fă griji, eu am pregătit deja totul, o să 
dormi bine şi nu o să-ţi fie frig. Sub cap o să-ţi aşezi 
pachetul cu scrisori, ele or să-ţi ţină de pernă. Am avut 
eu grijă de toate, o să dormi şi nu o să-ngheţi de frig. 


- Şi de data asta mă va încălzi ursoaica? Nu mai 
vreau să dorm cu ea, mai bine singur, o să fac eu 
cumva. 

- Am făcut un aşternut în care n-o să simţi nici 
frig nici cald... 

Ne-am băgat în bârlogul în care am dormit şi 
data trecută, prima dată când am venit la ea. 
Anastasia a ferit la o parte crengile uscate de la 
intrare. Am intrat înăuntru, simțind imediat mireasma 
plăcută de ierburi uscate, am pe ierburile uscate şi pe 
florile peste tot presărate şi cuprins de o dulce 
moleşeală, a început să mi se învârtă totul împrejur. 

- Poţi să te acoperi cu bluza asta, nici fără ea nu- 
ţi va fi frig. Dacă vrei pot să mă întind lângă tine să te, 
încălzesc - am auzit eu, ca prin somn, vorbele 
Anastasiei şi, i-am răspuns: 

- Nu-i nevoie. Mai bine tu mergi şi-l încălzeşte pe 
copilaş... 


- Tu nu-ți fă griji Vladimir, fiul nostru, deja de 
unul singur, se descurcă cu multe. 

- Cum poate el să se descurce de unu' singur, 
este încă aşa de mic?... 

Nu am apucat să mai continui, am căzut într-un 
somn profund, într-o senzaţie de binecuvântată 
amorţeală. Am adormit instantaneu. 


O nouă dimineaţă ca 
o nouă viaţă 


M-am trezit dimineaţă. Eram într-o dispoziţie 
atât de bună, încât stăteam şi mă gândeam: nici nu 
mă mişc să nu mă părăsească această stare. Şi ce 
noapte a fost asta? De ce dimineaţa m-am trezit cu 
senzaţia de parcă toată noaptea corpul meu şi 
conştiinţa s-ar fi scăldat în dragoste? Abia la lumina 
zilei am înţeles de ce nu mi-a fost nici frig nici cald 
toată noaptea. Mă aflam afundat ierburile şi florile 
uscate care emanau un miros plăcut şi încălzeau. 
Cititorii întreabă deseori cum de Anastasia nu îngheaţă 
în timpul cumplitelor geruri siberiene, însă totul este 
atât de simplu: dacă omul se bagă într-un stog cu paie, 
atunci pentru el niciun ger nu poate fi prea straşnic. 
Tot atât de adevărat este că Anastasia se mai 
încălzeşte şi altfel din moment ce reuşeşte să meargă 


seminudă pe afară la o temperatură ce nu atinge 
niciodată nici măcar cinci grade Celsius. Nu îngheaţă, 
chiar face baie la astfel de temperaturi, iar când iese 
din apă nici măcar nu tremură. 

Şi mai gândeam eu acolo, învăluit de acea 
binefăcătoare moleşeală: „lată, dimineaţa se lasă sau 
o nouă zi soseşte, dar senzaţia este ca şi cum o nouă 
viaţă ar începe. Uite-aşa de ar fi tot timpul, în fiecare 
dimineaţă, atunci într-o singură viaţă ar fi ca şi cum ai 
trăi o mie de veacuri, iar fiecare veac ar fi minunat ca 
această dimineaţă. Cum s-ar putea face ca fiecare 
dimineaţă să fie minunată ca asta?” 

M-am ridicat abia când am auzit glasul vesel al 
Anastasiei: 

- Cine se scoală de dimineaţă, departe ajunge. 

Am ieşit afară din minunatul dormitor. Ea stătea 
chiar la ieşire. Şuviţele aurii îi erau împletite într-o 
codiţă iar capătul cozii era strâns într-un bucheţel de 
flori colorate. Îi stătea bine cu părul făcut aşa. 

- Hai să mergem la iaz, să te speli şi să te 
îmbraci, - m-a invitat Anastasia, aruncându-şi cosiţa 
dinainte cu un gest cochet. „Ti-ai găsit... Femeile sunt 
femei...” - am gândit eu şi i-am spus: 

- Foarte frumoasă coada ta. Anastasia. 

- E frumoasă tare?- a râs Anastasia şi a făcut o 
piruetă. 

Am alergat spre iaz. Pe malul apei, pe nişte 
crengi de copac stăteau întinse cămaşa, pantalonii, 
maieul şi toate celelalte haine ale mele, pe care i le-am 
lăsat cu o seară înainte să le spele. Le-am atins cu 
mâna şi păreau deja uscate. 

- Cum de s-au uscat aşa repede? 

- Eu le-am ajutat, răspunse ea. Le-am îmbrăcat şi 
am alergat oleacă prin poieniţă în hainele tale şi uite 


aşa s-au uscat mai repede. Acu tu o să te scalzi bine şi 
o să le tragi pe tine. 

- Tu nu te scalzi? 

- Eu am făcut deja totul întru întâmpinarea unei 
noi zile. 

Înainte de a intra în apă. Anastasia mi-a uns tot 
corpul cu un suc de ierburi. Când am intrat în contact 
cu apa, în jurul meu apa sfârâia, pielea de pe tot corpul 
m-a pişcat uşor dar când am ieşit din apă mă simţeam 
bine. Era ca şi cum toţi porii de pe corp ar fi respirat 
singuri, intens şi fiecare por în parte ar fi absorbit 
vântul în el. Am început să respir mai uşor şi mai liber. 

Anastasia, veselă şi jucăuşă, mi-a uscat, ca şi în 
seara dinainte, picăturile de apă de pe corp cu 
palmele. Când a ajuns să le usuce de pe spinare, am 
simţit dintr-odată ceva fierbinte care se prelingea de-a 
lungul spinării în jos... Odată, de două ori... M-am 
răsucit brusc. Ea, cu amândouă mâinile, îşi strângea un 
sân, împroşcându-mă cu un jet de lapte fierbinte drept 
în faţă, apoi din celălalt, un alt jet în piept. Apoi, printre 
hohote, îmi întinse laptele pe corp cât reuşi ea de bine. 

- De ce faci asta? am întrebat-o eu, când mi-am 
venit în fire din mirare. 

- De aceea, de aceea! hohoti Anastasia, întinzân- 
du-mi cămaşa şi pantalonii. Deja nu mai miroseau ca 
înainte, am simţit imediat ce le-am luat pe mine. Cu 
hotărâre i-am spus Anastasiei: 

- Am făcut totul aşa cum ai vrut tu. Acum, hai, 
arată-mi fiul. 

- Bine, hai să mergem, numai că, Vladimir, tu 
încearcă, te rog, să nu te apropii imediat de el. Mai 
întâi observă-l şi încearcă să-l înţelegi. 


- Bine. O să fac cum spui tu, haidem. O să-l 
înţeleg... 


Ne-am apropiat de poieniţa deja cunoscută mie. 
Printre tufişurile de la margine, Anastasia îmi vorbi: 

- Ne oprim aici uşurel şi observăm. El, acuşi, o să 
se trezească şi tu o să-l vezi. 

Sub un copac, la marginea poieniţei stătea 
tolănită pe o rână ursoaica, numai că eu nu vedeam 
niciun copil. O stranie agitaţie mă învălui şi inima 
începu să-mi bată tot mai tare. 

- Unde-i? tot mai preocupat am întrebat-o eu pe 
Anastasia. 

- Uită-te mai atent, - mi-a răspuns ea - uite-i 
căpşorul şi picioruşele cum atârnă de sub laba ursului. 
El doarme pe ea, acolo îi este moale şi cald. S-a 
cuibărit la vintrea ursoaicei, iar ea l-a acoperit cu laba 
ei protectoare. Ursoaica, cu laba îl acoperă doar, fără 
să-l îngrămădească. 

Şi eu l-am văzut. Corpul prichindelului stătea 
cuibărit în blana deasă a ursoaicei, ca în poală, 
acoperit de una din labele din faţă ale impunătoarei 
fiare. Ursoaica întinsă pe o coastă, nu se mişca, doar 
capul şi-l rotea din când în când dintr-o parte într-alta 
pentru a controla împrejurimile. Micuţele picioruşe s-au 
mişcat în blana groasă şi imediat ursoaica şi-a ridicat 
uşor laba de pe el. Micuţul s-a trezit. Când şi-a agitat 
mânuţa, ursoaica a ridicat laba de pe el, când s-a oprit, 
ea l-a acoperit din nou. Doar laba şi-a ridicat-o la 
nivelul capului, însă corpul i-a rămas, ca până atunci, 
nemişcat. 

- Ursoaica, cum de reuşeşte să stea aşa fără să 
se mişte deloc? Nu-i este incomod, tot timpul în 
aceeaşi poziţie? 

- Ea poate rămâne aşa, nemişcată, mult timp şi 
nu îi vine absolut deloc greu. Mormăie mulţumită de 
fiecare dată când copilul se caţără în pătuţul lui. Şi, în 
genere, a devenit mai grijulie şi mai responsabilă. Nici 


măcar pe prietenul ei nu l-a lăsat să se apropie de ea 
atunci când le-a venit timpul împerecherii. Desigur că 
aşa nu-i prea bine, dar când fiul nostru va mai creşte 
puţin, atunci ea o să-l lase pe prietenul ei să se 
apropie. 

Am ascultat-o pe Anastasia fără, însă, să pierd 
momentul în care s-au mişcat din nou micuţele 
picioruşe de sub enorma labă a ursoaicei. Apoi laba 
ursoaicei s-a ridicat. 

Prichindelul şi-a mişcat mânuţele şi picioruşele, 
s-a întins, apoi şi-a ridicat căpşorul şi deodată a rămas 
nemişcat. 

- De ce nu se mai mişcă? Adoarme din nou? am 
întrebat-o eu pe Anastasia? 

- Uite-te mai atent, el face pipi. larăşi nu a 
apucat sau nu a vrut ursoaica să-l coboare în iarbă. Il 
alintă. Fântâniţa de pipi se revărsă pe blana ursoaicei. 
Ea, ca şi micuțul, a rămas nemişcată, fără să-şi mai 
rotească măcar capul sau să-şi mişte laba, până când 
fântâniţa nu-şi întrerupse jetul de pipi. Apoi ursoaica s- 
a răsucit pe cealaltă parte, iar micuțul a coborât în 
iarbă. 

- Foarte bine. Uite, a înţeles ursoaica că mai are 
de făcut şi treaba mare, micuțul nostru om, - mă 
informă cu veselie Anastasia. 

Micuţul stătea în iarbă şi se scremea. Deasupra 
lui, uriaşa ursoaică parcă-l ajuta cu răgetele ei pe 
micuţ, Scremându-se împreună cu el. Copilaşul s-a 
moşmolit, s-a ridicat şi, de-a buşilea, s-a pornit prin 
iarbă. Funduleţul îi era puţin mânjit cu caca. Ursoaica 
se învârti spre el şi, din urmă, îi linse funduletul 
măzăcuţ al omuleţului, cu limba ei enormă ştergându-l 
la fel ca o dădacă. Limba ei îl îmbrânci pe micuţ Şi el 
căzu pe burtă, însă, sprintenel, se ridică în patru labe 
şi-şi continuă plimbarea, fără să se sinchisească. 


Ursoaica îl ajunse din urmă şi-l mai linse odată cu toate 
că se vedea bine că era deja curat. 

- Tu cum gândeşti, Vladimir, ar fi putut oare ea 
să-i dea jos pelincuţele sau chiloţeii şi să-l schimbe? 
mă întrebă Anastasia. 

- Ce vorbeşti tu - i-am răspuns eu tot şoptit - am 
înţeles că nu-i nevoie. 

Copilul s-a prăvălit pe spate şi când, înc-odată, 
ursoaica l-a lins între picioruşe, el, cu o mişcare agilă, 
s-a agăţat cu o mânuţă de părul de pe botul ei. 

Strunit de forţa neînsemnată a mânuţelor lui, 
uriaşul cap al ursoaicei s-a aşezat pe pământ, la 
picioarele copilaşului. Cu o mânuţă el a apucat-o de 
bot, cu cealaltă a început să se caţere în sus pe capul 
fiarei. 

- Ce vrea să facă? ` 

- La ochi vrea să ajungă. li strălucesc ochii 
ursoaicei, pe el îl atrag, de fiecare dată vrea să-i 
atingă. 

Micuţul copilaş stătea întins cu burtica pe botul 
ursoaicei şi o privea în ochi. Apoi a încercat cu un 
deget să-i atingă ochiul, dar ursoaica, într-o fracțiune 
de secundă, a închis ochii. Degeţelul s-a oprit pe 
pleoapă. A aşteptat aşa o bucată şi văzând că ochii 
strălucitori nu se mai deschideau, copilaşul a început 
să coboare uşor de pe botul ursoaicei. Cobori, făcu 
câţiva paşi şi se opri privind la ceva în iarbă. Ursoaica 
s-a ridicat şi a mormăit de două ori. 

- Acum o cheamă pe lupoaică. Trebuie să se 
spele şi să mănânce şi ea. Acum, tu o să vezi cât de 
prietenos vor discuta între ele - anticipă Anastasia. 

Peste câteva minute, pe marginea poieniţei îşi 
făcu apariţia lupoaica, doar că ursoaica nu o întâmpină 
tocmai prietenos aşa cum spunea Anastasia, ba 
dimpotrivă cu nişte răgete înfiorătoare. Cealaltă, la 


rândul ei o salută destul de ostil pe suplinitoarea ei şi 
făcu ocolul poieniţei. Cu mersul energic şi-n acelaşi 
timp elastic făcu înconjurul poieniţei, se aşeză şi dintr- 
odată făcu un salt. Din nou îşi relua poziţia ca şi cum s- 
ar fi pregătit de atac. 

- Şi unde-i toată prietenia asta? am întrebat-o eu 
- de ce a mai chemat-o ursoaica de vreme ce rage aşa 
la ea şi de ce lupoaica i-a ripostat aşa violent? 

- Aşa discută ele. Prin răgetele ei, ursoaica a 
controlat-o pe lupoaică să vadă dacă totul este în 
regulă cu ea. Să nu fie bolnavă de cine ştie ce şi să nu 
prezinte pericol pentru micuțul pui de om. Să vadă 
dacă-i destul de puternică încă pentru a-l ocroti pe 
copil. In felul ei, lupoaica a arătat că totul este în 
ordine cu ea. Nu prin cuvinte, ci prin gesturi. Tu ai 
văzut bine, ea a alergat şi a sărit destul de vioaie. 

Ursoaica, într-adevăr, a urmărit-o pe lupoaică 
apoi, liniştită, s-a îndreptat cu mersu-i legănat afară 
din poiană. Lupoaica s-a aşezat, nu departe de micul 
omuleţ. 

Copilul, o bucată de vreme, a continuat să 
cerceteze ceva prin iarbă, să cotrobăie cu mânuţele 
apoi, numai ce a remarcat prezenţa lupoaicei, s-a târât 
spre ea. Ajuns lângă ea, copilul a mângâiat-o pe bot cu 
mânuţele, cu un degeţel ia atins colții dezgoliţi ai 
bestiei, apoi cu pălmuţa a început să-i bată peste 
limba fiarei. Lupoaica îl linse pe faţă. Micuţul s-a 
strecurat spre burta ei, i-a atins sfârcurile şi a început 
să-şi sugă mânuţa, făcând o mică grimasă. 

- Pentru micuțul nostru copilaş, timpul alăptării a 
sosit. li este deja foame - vorbi din nou Anastasia - Dar 
nu a flămânzit atât de tare încât să sugă laptele 
lupoaicei. Eu, acum, o să merg la el, tu rămâi aici, şezi 
pe marginea poieniţei. Dacă el o să te vadă şi o să fie 
atras de tine o să se apropie singur, doar că tu, sub 


nici-o formă, nu te apropia şi nu-l lua în braţe fără voia 
lui. El este deja un Om, în ciuda înfăţişării sale mici. 
Ninirelile fără de rost, el nu le înţelege. Vei săvârşi 
doar o agresiune luându-l de mânuţă fără voia lui. Nu 
te va înţelege el de-l vei apuca de mână împotriva 
voinţei sale. Chiar de intenţii curate de vei fi mânat. O 
impresie, neplăcută despre tine o să-i laşi. 

- Bine, n-o să-l ating. O să rămân aici. Lupoaica 
n-o să se ia de mine? 

- Acum, tu miroşi într-un mod plăcut ei, nu o să 
te atingă. 

Anastasia bătu de două ori cu palma peste 
coapsă lupoaica se ridică, privi în direcţia ei, privi la 
copilul care s juca cu nişte gângănii prin iarbă, apoi 
alergă spre Anastasia. _ 

Anastasia se ridică şi mi se lipi strâns de corp. li 
făcu semn lupoaicei să se apropie şi prin nişte gesturi îi 
să stea jos. 

- Pot s-o mângâi acum, ca să mă-mprietenesc cu 
mai bine?- am propus eu... 

- Nu acceptă familiaritatea protectivă din partea 
ta. Ea a înţeles totul şi nu te va atinge, însă nu suportă 
supremaţia prefăcută - răspunse Anastasia. 

A expediat apoi lupoaica spre poieniţă şi a 
alergat la treburile ei, promițând că se va întoarce 
degrabă. 

Am ieşit din boscheţii în care am stat ascunşi în 
tot acest timp şi am urmărit ce se petrecea în poieniţă. 
M-a oprit la vreo zece metri de micul Vladimir şi m-am 
aşezat în iarbă. Am rămas acolo preţ de vreo zece- 
cincisprezec minute. Nu mi-a dat nici cea mai mică 
atenţie. Am crezut că dacă o să rămân acolo în iarbă 
fără să mă mMişc, el niciodată nu mă va observa şi- 
atunci am plescăit de două ori din limbă. 


Micuţul copilaş a întors căpşorul şi m-a zărit. Fiul. 
Fiul meu, cu interes şi fără întrerupere, s-a uitat la 
mine. Eu la rândul meu, tulburat îl priveam, iar corpul 
a început să mi se încălzească de emotie. 

Atât de mult îmi doream să alerg spre el şi să-l 
apuc de mânuţa-i mică, să i-o mângâi şi să mi-o apăs 
pe piept. Însă rugămintea Anastasiei şi, ce-i mai 
important, prezenţa lupoaicei, m-au oprit. 

În acelaşi moment fiul meu s-a pornit către mine. 
Mă privea neîntrerupt şi înainta. În piept inima îmi 
bătea atât de tare că o auzeam. Uf, de ce se zbate aşa 
tare? Copilaşul ar putea să se sperie. 

Dar el înaintă, înaintă şi din nou ceva îi atrase 
atenţia în iarbă, îşi întinse mânuţele să apuce, cred, 
vreo gânganie. Apoi rămase aşa privind la ceva carei 
se plimba pe mânuţă. Trei metri! La trei metri de mine 
s-a oprit micuțul meu fiu! 

Doar pentru o gânganie! Ce-o fi atât de 
interesant, atât de viu în iarbă de îi poate atrage 
atenţia aşa de mult? În pădure, legile sunt dispuse 
altfel decât pe la noi. Pădurea are legea şi orânduirea 
sa. În faţa tatălui stă copilul, dar pentru el mai 
interesantă este insecta!... Nu aşa ar fi trebuit să fie. 
Copilul ar fi trebuit, aşa cum este firesc, să înţeleagă 
că tata este mult mai important decât o insectă. 

Micuţul îşi ridică din nou căpşorul, privi spre 
mine, surâse cu guriţa-i fără dinţişori şi repejor, mult 
mai repede ca înainte, se porni în direcţia mea. Eram 
deja gata să-l apuc din mers, dar am înţeles cu 
stupoare că trecea pe lângă mine, nebăgându-mă nici 
măcar în seamă. 

M-am răsucit şi am văzut-o dintr-o coastă pe 
Anastasia care se apropia din spatele meu. Ea se 
aşeză şi îşi lăsă mâinile pe lângă corp cu palmele în 
iarbă. Copilaşul, plin de bucurie se căţără la sânul 


mamei. Mama nu-l ajută prea mult, doar puţin îl 
orientă spre sân, restul făcu singur copilaşul. Stătea 
deja cocoţat în braţele mamei sale şi bătea cu 
pălmuţele pe sânul abundent. A atins sfârcul unei 
mamele, l-a mângâiat, şi-a apăsat buzele pe el şi a 
început să sugă din sânul plin de lapte al Anastasiei. 
Ea, o singură dată, şi-a avântat privirea spre mine şi cu 
un gest, şi-a lipit degetul de buze făcându-mă să- 
nţeleg că trebuia să rămân în linişte. Am rămas acolo 
în iarbă, nemişcat pe tot timpul alăptatului. 

Anastasia a uitat cu totul de prezenţa mea pe tot 
timpul alăptatului. În genere, a ignorat tot ceea ce o 
înconjura. Se uita doar la fiul ei. In tot acest timp am 
avut senzaţia că asist la un dialog între cei doi. 
Copilaşul sugea, la un moment dat se oprea, se 
dezlipea de la sân şi se uita fix la chipul mamei sale. 
Câteodată zâmbea, câteodată era serios. Apoi s-a 
liniştit şi a adormit în braţele ei. Când s-a trezit a 
zâmbit iarăşi. Anastasia l-a apucat în braţe, l-a ridicat 
cu faţa spre ea. Feţele lor erau aproape, micuțul a 
atins cu mânuţa obrazul mamei. Şi-a lipit obrăjorul de 
faţa ei şi, în acea secundă, m-a zărit pentru a doua 
oară. Din nou, rămas nemişcat şi, cu mare atenţie şi 
interes, m-a privit. 

Şi-a întins mânuţa spre mine, s-a aplecat cu tot 
corpuşorul în direcţia mea şi a gângurit „ăăă”. Sub 
impuls puternic a ceva din interiorul meu am întins 
mâinile spre el şi Anastasia mi l-a trecut. 

ÎI tineam în braţe pe atât de iubitul meu, micul 
meu copil!! Am uitat de toată lumea în acele secunde 
şi-mi doream din fiecare fibră a fiinţei mele să fac ceva 
pentru el! Micuţul mi-a atins faţa, şi-a lipit buzele de 
obrazul meu şi trăgând se brusc îndărăt, a făcut o 
grimasă. Am înţeles că îl înţepa barba mea. Mai 
departe, eu singur nu mai ştiu ce s-a întâmplat; cu 


nerăbdare vroiam să-i sărut obrăjorul cald. Am dat să-l 
sărut, însă, în loc de un sărut, nu ştiu cum s-a făcut că, 
l-am lins de două ori pe obrăjor exact aşa e făcuse nu 
de mult lupoaica. 

El s-a tras îndărăt şi, mirat, a clipit din pleoape. 

Răsunătoarele hohote de râs ale Anastasiei au 
umplut poieniţa. Micuţul îşi întinse mânuţele spre 
mama lui şi începu şi el să râdă zvârcolindu-se cu 
neastâmpăr în mâinile mele. Am înţeles atunci că el 
cerea doar să-i dau drumul... fiul meu vroia să plece de 
la mine! Respectându-i dorinţa şi respectând regulile 
impuse, l-am lăsat jos în iarbă cu mare grijă. El, 
imediat, s-a îndreptat spre Anastasia, iar ea, râzând, s- 
a ridicat de unde stătea şi, înconjurându-mă, mi sa 
aşezat alături de cealaltă parte. Copilaşul s-a întors cu 
faţa la noi şi, surâzător, s-a căţărat în braţele 
Anastasiei. Şi-a întins o mânuţă şi m-a atins pe faţă. 

Acesta a fost primul contact cu fiul meu. 


Fiul meu, micuțul meu fiu Vladimir, a adormit. 
După supt s-a mai jucat o vreme cu câte ceva prin 
iarbă şi adormit. A luat în mânuţă un con de cedru şi a 
încercat să-l lingă. S-a uitat la norii care se peregrinau 
pe cer. A ascultat cu atenţie cântul păsărilor. Apoi s-a 
aburcat pe o moviliţă unde iarba era mai deasă, s-a 
ghemuit acolo, a închis ochişorii, a zâmbit puţin şi a 
adormit. Anastasia s-a întors la treburile ei, iar eu am 
început să mă plimb de-a lungul şi de-a latul poieniţei. 
Imprejurul meu se lăsă o linişte desăvârşită. 

Starea de beatitudine nu m-a părăsit nicio clipă 
în tot acest răstimp. M-am aşezat sub un cedru de pe 
malul iazului şi am decis să nu mă mişc de acolo până 
când n-o să înţeleg cu ce poate participa un tată la 
educaţia copilului său. Trebuia să existe ceva care să-l 
facă pe micul copil să înţeleagă că tatăl este cel mai 
important din viaţa lui. 

Când Anastasia s-a întors, dintr-un început nu-mi 
veni să vorbesc cu ea. Râsul ei bezmetic mi-a alungat 
fiul de lângă mine. Anastasia, tăcută, s-a aşezat alături 
de mine şi, gânditoare, privi la apa calmă a iazului. 

- Tu nu te supăra pe mine, te rog. Eraţi atât de 
amuzanţi împreună... Nu m-am putut abţine. 

- Nu supărarea mea este problema. 

- Atunci? 

- Mulţi cititori, în scrisorile lor întreabă despre 
educaţia copiilor, cer ca tu să le vorbeşti despre un 
sistem educaţional pentru copii, iar eu să descriu un 
astfel de sistem în cartea următoare. Dar ce să le scriu 
eu? Nici urmă de vreun sistem pe-aici, dimpotrivă, 
totul pare mai degrabă un anti-sistem. Ce anume ar 
putea face taţii în acest caz, ar putea întreba mulţi 
cititori. 


- Tu, l-ai definit corect, ca pe un anti-sistem şi 
descrie-l. 

- Şi pe cine crezi că o să intereseze? Oamenii 
caută manuale unde se spune cum să faci când copilul 
are o lună, apoi două şi aşa mai departe. Cărţi în care 
totul este desfăşurat şi prezentat pe baza unui orar. 
Regimuri alimentare, de asemenea, să fie propuse în 
acele manuale. Sistemul propus de ele trebuie să 
educe copiii. Insă aici, la tine, totul este o nesfârşită 
permisiune, o răzgâială, ceva de genul „faci ce vrei”. 

- Vladimir, spune-mi, cum ai vrea tu să-l vezi pe 
fiul tău când va creşte? 

- Cum adică? Sigur că vreau ca el să fie un om 
normal, fericit şi să se descurce bine în viaţă. 

- Printre cunoscuţii tăi, mulţi oameni fericiţi se 
află? 

- Fericiţi? Probabil că nu prea mulţi sunt fericiţi 
cu adevărat. Fiecare se confruntă cu neajunsuri. Ori 
banii nu-i ajung, ori familiei îi lipseşte câte ceva, ori 
apare câte vreo boală. Insă eu îmi doresc ca pe fiul 
meu să-l ocolească toate aceste neplăceri. 

- Gândeşte-te, cum ar putea el să ocolească 
toate astea din moment ce tu, în mod special, îl supui 
acelui sistem care v-a educat pe toţi? Tu chibzuieşte, 
poate că vreo explicaţie, totuşi, există în faptul că în 
timp ce toţi părinţii vor pe copiii lor fericiţi să-i vadă, cu 
toate astea, aceştia cresc şi devin ca toţi ceilalţi? Nu 
prea fericiţi. 

- Ce explicaţie? Dacă o ştii, atunci vorbeşte. 

- Hai, împreună, să aprofundăm. 

- De mult, omenirea se gândeşte la toate astea. 
Specialişti şi învăţaţi de tot felul cercetează. Pentru 
asta născocesc tot felul de sisteme de educaţie, 
defalcate pe orarii, pentru a găsi sistemul optim. 


- Vladimir, tu priveşte mai atent împrejurul tău. 
Copacii cresc, iarba şi florile. Se poate, oare, stabili 
dinainte un program pe zile şi ore când să fie udate? N- 
o să te apuci tu să uzi florile, în timp ce din cer, norii îşi 
cern ploaia lor doar pentru că aşa a stabilit un 
oarecare înţelept, ora şi ziua când să fie udate. 

- Asta e prea de tot. Asta-i o aiureală şi nu un 
exemplu de educare al copiilor. In viaţa reală, aşa ceva 
nu se poate întâmpla. 

- Şi totuşi se întâmplă-n viaţă şi în paralel cu ea... 
Oricare ar fi sistemul. Sistemul, sistem rămâne şi nimic 
altceva. Sistemul este astfel orânduit ca inima şi 
sufletul micuţului om să fie îndepărtate de Adevăr şi să 
fie supuse intereselor lui. Ca toţi să crească la fel şi să- 
i fie de folos sistemului. Şi aşa decurge viaţa de-a 
lungul veacurilor nepermiţându-i sufletului uman 
măcar să întrevadă... Nedându-i omului posibilitatea 
de a se deschide în toată splendoarea lui, cu Sufletul 
dăruit lui de Dumnezeu. Doar Lui. Stăpânul întregului 
Univers! 

- Aşteaptă, nu te încălzi, ci cu calm vorbeşte şi 
pe o limbă normală. Ce se cere ca totul să fie aşa cum 
spui tu? Copiii să crească aşa cum spui, cu Sufletele 
libere? Ca nişte stăpâni ai Universului, fericiţi! Cum 
Dumnezeu a vrut? 

- Nu dezorientaţi copiii şi în minţile voastre 
vedeţi-i aşa cum Dumnezeu a vrut. Năzuinţele tuturor 
forţelor Luminii ale Universului sunt ca fiecărui nou- 
născut, tot ce-i mai bun din orânduirea lumii să-i fie 
transmis. lar datoria părinţilor este de a nu opri Lumina 
Creatoare cu dogmele de preaiînţelepţi născocite. De 
veacuri, hărţuiala dintre sisteme continuă, care din ele 
este mai înţelept. Dar tu gândeşte-te singur Vladimir. 
Contradicţia poate exista doar acolo unde Adevărul 
este îndosit. In nesfârşite sporovăieli s-ar putea 


presupune ce este ascuns în camera cu uşa zăvorâtă. 
Ajunge, uşa numai s-o deschideţi şi clar cu toţii veţi 
vedea. Motiv de ceartă n-o să mai aveţi, odată ce 
fiecare, Adevărul îl va putea afla. 

- Şi cine, aşadar să deschidă uşa asta? 

- Deja este deschisă. Rămâne acum doar ai 
Sufletului ochi să-i deschideţi şi să vedeţi, să desluşiţi 
limpede. 

- Ce să desluşim? 

- Tu, despre sisteme m-ai întrebat. Despre 
descrierea regimurilor de viaţă mi-ai vorbit, care, prin 
cărţi, oamenilor le sunt puse dinainte. Dar tu gândeşte 
singur, mai clar cine ar putea vorbi despre ale Sale 
creaţii de nu El însuşi - Creatorul? 

- Creatorul nu spune nimic. El tace dintotdea- 
una. Nimeni nu aude cuvintele Sale. 

- Diferite sensuri au cuvintele de oameni grăite. 
Dumnezeu, răbdător şi cu iubire, fiecăruia îi vorbeşte 
cu ale Sale minunate şi nepieritoare fapte. Cu răsăritul 
soarelui şi strălucirea lunii, cu ceața pufoasă şi 
răcoroasă, cu razele jucăuşe prin norii azurii. Există-n 
Univers o mulţime de exemple evidente. Priveşte-te 
împrejur. Pe tine fiecare din ele te atinge. 

lar dacă ar fi să considerăm tot ce ea a continuat 
să spună, ar rezulta că ceea ce facem noi astăzi pentru 
a educa copiii este diametral opus de cum ar trebui. 

Eu v-am spus deja cum Anastasia şi obârşia ei, 
din generaţie în generaţie, tratează copii ca pe 
divinităţi şi îngeri imaculaţi. Ei socot inadmisibilă 
întreruperea procesului meditativ al copilului. 

Bunicul şi străbunicul Anastasiei au putut s-o 
urmărească de multe ori pe micuța lor nepoţică cum, 
cu încântare cerceta vreo floricică sau vreo gâză şi 
cum medita la toate astea. Făceau tot posibilul să n-o 
abată cu prezenţa lor. Intrau în contact cu copila doar 


atunci când ea însăşi le acorda atenţie şi dorea să 
comunice cu ei. Anastasia m-a asigurat că în acel 
moment când eu îl observam pe micuţiul Vladimir cum 
cerceta câte ceva de prin iarbă, el nu cunoşte doar 
gângăniile dar şi felul în care lumea a fost creată. 

Potrivit vorbelor ei, gâzele sunt mecanisme cu 
mult mai desăvârşite decât orice primitiv /ego făcut 
vreodată de mâna omului. 

Copilul însuşi, care are posibilitatea de a intra în 
contact cu aceste desăvârşite forme de viaţă, va 
deveni mai desăvârşit decât din contactul cu acele 
neînsufleţite, primitive invenţii artificiale. 

Aşa, după cum afirmă ea, fiecare ierbuşoară sau 
gâză sunt în strânsă legătură cu toate celelalte creaţii 
de pe lume şi-l ajută în consecinţă pe copil să afle 
esenţa Universului. Locul său acolo şi menirea. 
Obiectele artificial create nu posedă o astfel de 
legătură şi, ca urmare, îi vor dispune incorect 
priorităţile şi valorile în creierul copilului. 

Obiectând că împrejurările în care a fost educată 
ea şi, la rândul său şi fiul nostru se deosebesc mult de 
cele în care sunt educați copiii lumii noastre civilizate, 
iată cum a început Anastasia să replice: 

- Deja din pântecele mamei şi cu atât mai mult 
odată ieşit la lumină, aşa consideratul - neajutorat - 
micuțul copil este elogiat de Forţele Luminii din tot 
Universul. Îl elogiază în fremătătoarea speranţă că noul 
înger imaculat pe pământ născut, asemănător lui 
Dumnezeu, al lor împărat va deveni şi Forţa Luminii pe 
Pământ o va intensifica. 

Creatorul a pregătit de toate pentru a-l 
întâmpina. 

Cu plantele şi gâzele sale, sălbatice la vedere, 
Universul i-a pregătit un dulce leagăn noului sosit. 
Micuţ încă la vedere, dar cea mai înaltă creaţie a 


Creatorului. Din aspiraţiile Sale de Preaînaltă creaţie a 
fost zămislit Omul. Şi pentru el a fost dat şi Raiul 
Terestru. 

Nimeni şi nimic nu-i poate fi stăpân preaînaltei 
creaţii a Creatorului. Elanul Său creativ şi aspiraţia Sa 
spre luminos deja din prima clipă în noul-sosit au fost 
implantate. 

Dintre toate ființele Universului, doar una 
singură poate destinul să-i influenţeze şi să se 
interpună între Rai, Dumnezeu, Steaua Fericirii şi micul 
om nou-sosit pe lume. 

- Vasăzică, există totuşi cineva pe lume mai 
puternic decât Dumnezeu? 

- Mai puternic decât Dumnezeiasca  Inspiraţie 
nimeni nu este. Dar există cineva cu aceeaşi putere ca 
a Lui, în stare de-a se pune între Dumnezeu - delicatul 
educator şi micuțul înger. 

- Cine este acesta şi cum se cheamă el? 

- Această fiinţă este Omul - părinte. 

- Cum?! Da' cum se poate aşa ceva? Ca un 
părinte nu-i dorească fericirea copilului său? 

- Toţi, fericirea le-o doresc copiilor. Calea spre 
asta au uitat-o însă. Şi iată că pe-ai lor fii, împinşi de 
cele mai pure intenţii, îi pângăresc. 

- Măcar câteva din afirmaţiile tale ai putea să le 
dovedeşti cu ceva? 

- Tu, despre diverse sisteme de educaţie ai 
vorbit. Gândeşte-te. Diferă toate între ele. În timp ce 
Adevărul unic este. Doar acest fapt de unul singur, 
dovedeşte că strâmbe-s căile ce ele-au apucat. 

- Cum să deosebeşti un sistem bun de unul 
greşit? 

- Cu Sufletul deschis încearcă viaţa s-o priveşti. 
Şi mintea, de rutine fără de rost, curăţă-ţi-o. Şi doar 


atunci tu, lumea. Creatorul Universului şi pe tine însuţi, 
vei vedea. 

- Unde sunt ochii sufletului, nu-s ochi normali. 
Cine poate să înţeleagă asta? Tu, mai bine, despre 
toate, mai concret vorbeşte. Ai afirmat dintotdeauna 
că vorbirea ta este ca a mea, dar se pare că tu 
vorbeşti cu totul altfel. Şi mă încurci. Te simt că 
vorbeşti ciudat. 

- Doar puţin altfel, este adevărat... lar tu aminte 
o să-ţi aduci doar de ce-i esenţial. Vorbirea mea şe 
împleteşte cu vorbirea ta. Tu nu-ţi fă griji, de a ta 
scriere ruşine să nu-ţi fie, vorbirea ta mulţi oameni o 
vor înţelege. Pentru multe suflete, ea va deschide ceea 
ce deja-n ele se află tăinuit. Şi fie ca prin ea, poezia 
Universului să se însufleţească. 

- La ce bun toate astea? Nu vreau ca altcineva 
vorbirea să mi-o modifice. 

- Te-ai supărat tu, însă, când unul dintre jurnalişti 
greoaie exprimarea ta a definit-o. Şi împreună cu cei 
ce vor citi, a ta greoaie vorbă să o schimb eu voi 
putea, într-una care să sune cel mai frumos de pe 
lume. 

- Bine, fie cum spui tu. Dar toate astea, mai 
încolo, să se realizeze, între timp, tu vorbeşte-mi pe o 
limbă cunoscută mie. Deja este destul de grea 
problema şi neclară. Cum se întâmplă şi de ce? Cum 
de părinţii înşişi, calea spre fericirea propriilor copii o 
închid? Şi-apoi, o fi chiar aşa în realitate? lată ce, mai 
dintâi, ar trebui înţeles. 

- Bine. De vrei să te convingi, ale copilăriei tale 
tablouri încearcă să ţi le-aminteşti. 

- Dar asta-i greu. Nu fiecare-şi poate aminti 
copilăria. 

- Şi de ce? Nu oare pentru ca pe-a lor amintire, 
de deşertăciuni, astfel, s-o protejeze? Şi a nenorocirilor 


aluzii să le-ascundă? Ale lumii de afară dureroase 
tânguiri, deja din burta mamei percepute şi prin ale 
mamei suferinţe de tine simţite? 

- Bine, ajută-mă. Ce-a fost mai departe, ce din 
amintirea mea s-a şters? 

- lar mai departe nu vrei tu, stăpân al 
Universului, să-ţi aminteşti, cum în pătuţul tău 
însingurat zăceai şi neajutorat? |n scutece burduf 
înfăşurat, cum pentru tine, zâmbitori ei hotărau când 
să mănânci tu sau să dormi. Ca să-nţelegi totul, tu ai fi 
vrut. Însă cu ninireli pe sus te luau şi spre tavan ei te 
aruncau. „Da' pentru ce?” nici să-nţelegi, tu n-apucai. 
Apoi, puţin tu te-ai mai ridicat, o mulţime de lucruri 
fără de grai şi neînsufleţite ce te înconjurau, tu ai 
văzut, dar nici un drept ca să le-atingi tu nu aveai. 
Puteai să te atingi doar de acelea care în mod special 
ţie-ţi erau aduse. Dar tu, resemnându-te, să înţelegi te- 
ai străduit, desăvârşirea lor, a jucăriilor şi a sunătorilor, 
pe care le primeai. Dar nu puteai tu să găseşti, în acele 
absurde lucruri primitive ceva ce-n ele nu era şi nu 
putea să fie. Şi ai continuat tu să cauţi, nu te-ai lăsat 
răpus cu totul şi-atunci cu mâinile le-ai atins, la gust le- 
ai încercat, însă-n zadar. Răspunsurile nu veneau. Şi 
astfel, pentru prima oară, tu împărat al Universului, ai 
tremurat. Ai hotărât că nimic vreodată nu vei hotări. 
Vândut erai de cei; ce te-au născut şi singur tu pe tine 
te-ai vândut. 

- Tu vorbeşti despre întâmplările din viaţa mea 
anume? Sau poate că eu mă deosebeam cu ceva de 
ceilalţi copii? 

- Eu vorbesc concret despre tine. Şi despre aceia 
care mă aud în acest precis moment. 

- Aşadar sunt mulţi împărați în Univers de vreme 
ce fiecare ce se naşte împărat devine? Cum aşa? Ce se 


alege atunci de împărăţia pe care mai mulţi împărați 
stăpânesc? Sau, universurile sunt mai multe? 

- Universul este unul singur. Unic. Indivizibil. 
Doar că în Univers, spaţiul fiecare şi-l are. Şi în întregul 
lui, de toate spaţiile acestea, el depinde. 

- Şi-atunci spaţiul meu unde este? 

- Este rătăcit. Dar îl vei regăsi. 

- Când am apucat să-l pierd? 

- L-ai pierdut atunci când te-ai vândut. 

- Ce vrea să zică „vândut”? Eu eram la fel ca toţi 
ceilalţi copii. 

- Tu, încrezător erai, ca toţi copiii, în bunătatea 
aproapelui şi alor tăi părinţi şi tot mai des ale lor 
dorinţe tu le îndeplineai. Erai convins de a fi încă un 
copil neştiutor şi bun la nimic. 

Sentimentul de pângărire, din copilărie, în inima 
ta s-a cuibărit, de-a lungul vieţii să te-nsoţească se va 
obstina mai apoi în urmaşii tăi să se cuibărească. La 
şcoală, tu, ca ceilalţi copii, ai mers. Ţi-au lămurit acolo 
cum că din maimuţă omul se trăgea. Cât este el de 
primitiv. Cât de naiv este să crezi în Dumnezeu. 
Despre aceea ţi-au mai vorbit, că este unul singur, un 
conducător, care le ştie pe toate. Pe el poporul l-a ales. 
Cel mai destoinic dintre toţi şi cel mai deştept. Şi, 
versuri pline de-abnegaţie despre acel conducător tu ai 
citit. L-ai proslăvit cu multă dăruire. 

- Nu numai eu am citit versurile şi l-am proslăvit 
pe cel care ne conducea, eu credeam în el pe atunci. 

- Aşa-i, mulţi au citit versuri. Între voi vă- 
ntreceaţi, cine mai mult îl proslăveşte. lar tu, primul să 
fii, te-ai străduit. 

- Cu toţii ne-am străduit la fel. 

- Da, de la voi sistemul aştepta ca fiecare, 
propria-i aspirație s-o îmbrăţişeze. Asta v-a prihănit pe 
voi, să vă pângărească, ca el însuşi să se salveze. 


Cu toate astea, trâind o bucată de viaţă, ai 
înţeles că multe sunt, pe lume, sistemele şi de toate 
felurile. Apoi ai aflat că este posibil ca, niciodată, omul 
maimuţă să nu fi fost. Şi că-nţeleptul conducător, nimic 
mai mult decât un ticălos tiran nu era... Generaţia ta, 
nu viaţa ce se cuvenea, a trăit. Şi că acum un alt 
sistem, cum să trăiţi vă va-nvâăţa. 

Şi că părinte tu-ntre timp ai devenit şi fără de 
rațiune, pe fiica ta, noului sistem, ca pe o jertfă, i-o 
închini... Ca pe o jucărie care să sune, tu o povăţuieşti. 
Întinare tu ai suferit şi întinare, tu, copiilor tăi le 
pregăteşti. Milenii de-a rândul se succed, sisteme 
peste sisteme se rânduiesc, doar unul singur țelul lor 
este: să te distrugă, pe tine împărat, înţelept creator, 
în fără de suflet rob să te preschimbe. Cu ajutorul 
părinţilor, sistemele dintotdeauna au uneltit. Şi prin cei 
care înşişi înţelepţi învăţători se proclamă. Invăţătura 
nouă o fondează, un nou sistem ia naştere. Doar o 
privire să arunci şi limpede îţi va părea că, doar un 
antic interes le mână: pe tine, omule, de Dumnezeu să 
te despartă. Între voi doi să se amestece şi spre ale lui 
interese pe voi doi să vă-nrobească. Acesta-i scopul 
oricărui sistem. Şi tu Vladimir, de la mine-acelaşi lucru 
ai cerut. Nu pot eu astfel de dorinţă să-ţi îndeplinesc, 
tu uite-te-mprejurul tău. Incearcă să-nţelegi doar cu 
Sufletul tău. 

- Spune, Anastasia, despre fiul nostru. Trăind 
printre sălbăticiuni, în hăţişurile pădurii, nu a îndurat 
până acum nici o pângărire? 

- El nu cunoaşte subjugarea şi nici spaima. Tot 
mai încredinţat devine el că omului toate supuse-i sunt 
şi omul, răspuns la toate de pe lume, este. 

- Gestul ursoaicei când i-a lins poponeţul murdar, 
după ce s-a trezit, n-am putea-o numi oare, câtuşi de 
puţin agresiune? A căzut pe pântecuţ, micuțul, când l-a 


lins ursoaica. Când s-a ridicat, ea încă o dată l-a lins, 
iar el a căzut din nou. Eu am înţeles că nu-i plăcea acel 
fel de spălare. De asta şi a apucat-o de bot, ca să- 
nceteze ursoaica să-l tot îmbrâncească. 

- Pe loc a şi-ncetat ursoaica să-l mai lingă. Mai 
încolo, el sensul acestei proceduri îl va-nţelege, pentru 
moment un joc lui i se pare, el însuşi cu ursoaica să se 
joace vrea, să-l fugărească el aşteaptă. 

- Tu ai spus că omul este cel mai deştept din 
Univers. Însă pe copilul nostru îl educă fiarele. Nu mi 
se pare prea normal. Odată am văzut un om la 
televizor, era matur deja. De mic copil, el, printre lupi a 
fost rătăcit. Deja matur oamenii l-au prins şi l-au adus 
printre ei. Avea majore probleme de vorbire şi, mi se 
păru mie, mintea lui rămase mult în urmă. 

- Pentru al nostru fiu, fiarele doar nişte dădace 
drăgăstoase şi cu adevărat de el îndrăgostite sunt şi 
învăţători. Şi-n orice clipă, fără ezitare, ale lor vieţi 
dispuşi sunt, pentru al lor micuţ pui de om, să şi le 
sacrifice. 

- Pentru mult timp, tu le-ai dresat aşa? Te-au 
ajutat bunicul şi străbunicul? 

- Pentru ce să le dresez? Aşa a rânduit, din 
adâncurile timpului, Creatorul. 

- Dar cum de a reuşit El, ca toate astea, din timp 
să le prevadă? Pe fiecare fiară în parte ce şi când să 
facă? Acolo în poieniţă, în timp ce-i urmăream, fiul 
nostru şi-a îndreptat atenţia către veveriţele din copac, 
una din ele i-a plăcut, spre ea mânuţa şi-a întins şi 
zâmbind, gânguri „ăăă”. Veveriţa pe care a pus el 
ochii, a făcut două salturi şi s-a apropiat de el. El s-a 
jucat cu ea, a apucat-o de o lăbuţă şi ia- mângâiat 
codiţa. Cum a putut Creatorul să prevadă o astfel de 
situaţie şi s-o educe pe veveriţă să se comporte aşa? 


- Creatorul este înţelept. El a creat totul mult mai 
simplu şi genial. 

- Cum? 

- De la omul lipsit de agresivitate, de spaimă, 
aviditate şi de alte consecinţe ale sentimentelor 
întunecate, rdiZă Lumina lubirii. Invizibilă, dar chiar 
mai puternică decât lumina soarelui. Energia sa este 
vie. Creatorul a făcut totul astfel încât el singur - omul 
- să aibă darul de a folosi o astfel de înălţătoare 
energie. Doar omul! EI, unicul, să poată încălzi alte 
vieţuitoare! lată şi de ce, toate vieţuitoarele, numai 
spre el tind. 

Spre veverița lui, atenţia şi-a îndrepat, Vladimir - 
micuțul nostru fiu - privirea lui pe una singură s-a 
aşezat şi atenţia s-a concentrat şi spre această 
veveriţă căldura sa s-a revărsat. Veveriţa a simţit 
căldura binefăcătoare şi s-a pornit în întâmpinarea 
celui ce-o trimitea. S-a simţit bine când s-a jucat cu el. 
Şi astfel, fiul nostru poate chema la el oricare altă 
vietate. 


Mulțumită Creatorului există astfel de aptitudini 
în fiecare nou-născut de pe această lume. Atunci, când 
în Spaţiul de lubire el se află şi când nimeni, al său 
început minunat nu i l-a nimicit. 

Din pântecele mamei sale ia fiinţă al său Spaţiu 
de lubire care apoi se va lărgi. Ca Spaţiul de lubire să-l 
distrugă sau să-l desăvârşească, însuşi Omului şi 
numai lui îi este dat. 

Uite, bunicu' a antrenat vulturul, de care tu deja 
ai auzit. Tot el l-a şi adus în noul spaţiu. Din străvechi 
timpuri s-au străduit aşa ai mei taţi şi ale mele mame 
să facă. lar mâine, o neobişnuită zi va fi şi vei vedea tu 
ce se va petrece O zi de seamă pentru viitor va fi. 


O pasăre pentru 
cunoaşterea Sufletului 


A doua zi, odată ajunşi în poiană, eu şi 
Anastasia, pe furiş ne-am apropiat de locul copilaşului 
şi l-am zărit cum se juca în iarbă. Pe marginea poienii 
stătea tolânită lupoaica. Şi ea, ca şi noi, observa cu 
mare interes ceea ce se întâmpla. Imprejur se 
hârjoneau lupişorii ei. 


Din când în când, micuțul Vladimir îşi lua câte un 
degeţel în gură şi-l sugea. „Un gest comun sugarilor” - 
am gândit eu. Dar eu ştiam că părinţii sugarilor aveau 
datoria ca, pe orice cale posibilă, să-l dezbare pe copil 
de acest nărav. Ori îi învelesc degeţelul cu cârpe, ori îi 
dau suzeta. Am vorbit cu Anastasia despre asta şi ea 
mi-a răspuns aşa: 

- Nu te îngrijora, acest nărav îi aduce un enorm 
beneficiu. Copilaşul nostru, de pe degetele îşi linge 
polenul. 

- Polenul? Care polen? 

- Polenul florilor şi ierburilor. De ierburi se atinge 
el şi de flori. Găzele, se urcă uneori pe mânuţa lui, iar 
pe lăbuţele lor, de asemenea, se află polen. Uite cum 
s-a strâmbat şi şi-a scos degeţelul din guriţă. Se vede 
că polenul de pe vreo floricică nu i-a plăcut. Acum a 
aplecat căpşorul şi vrea să încerce la gust o floricică. 
Lasă să o încerce. Lasă să încerce Universul la gust. 

- Universul şi micuța floare! Ce legătură are una 
cu alta? Sau, iar vorbeşti aşa...? Simbolic? 

- In Univers tot ce este viu este corelat. 

- Cum aşa? Unde? În ce constă această legătură? 
Cu ajutorul cărui aparat se poate verifica asta? 

- Aparatul este inutil. Aici, Sufletul este necesar. 
Atunci vei înţelege şi să vezi vei putea ceea ce-n 
fiecare zi şi de mai multe ori se poate vedea. 

- Ce să vezi cu Sufletul şi apoi să înţelegi? 

- Uite, Soarele. Este departe de noi. Este una din 
planetele Universului, dar cum răsare şi, cu razele sale, 
atinge o floricică, aceasta, cu mare bucurie, se 
deschide Atât de îndepărtate păreau unul de celălalt 
măreţul şi impunătorul soare care luminează şi micuța 
floare, dar ele sunt într-o strânsă legătură. Unul fără 
celălalt nu pot exista. 


Dintr-odată Anastasia amuţi şi îşi ridică privirea 
spre cer. M-am uitat şi eu. Am văzut pe deasupra 
poieniţei un vultur enorm care zbura în cercuri, 
coborând tot mai jos. Nu era prima dată când vedeam 
o astfel de răpitoare, deja la grădina zoologică 
văzusem unul asemănător. Se lăsă spre pământ, 
continuând să se rotească în cerc până atinse iarba cu 
ghearele. Se îndreptă planând către micuțul copil şi se 
opri la vreo doi metri distanţă, se scutură energic şi 
rămase în picioare într-o poză falnică. 

Copilul s-a agitat vizibil. S-a aşezat în funduleţ 
şi... 

Nechibzuitul de el, şi-a întins mânuţele înspre 
înfiorătoarea răpitoare. 

Păşind rar şi tărăgănat cu ghearele sale uriaşe, 
vulturul se apropie tot mai mult de copil şi îşi aplecă 
deasupra căpşorului lui capul împodobit cu un enorm 
cioc coroiat. 

Micuţul însă, deloc înfricoşat, i-a mângâiat 
penele păsării, apoi i s-a agăţat de picioarele osoase şi 
i-a bătut cu pălmuţele pe piept, neîncetând o secundă 
să zâmbească. 

Ciocul impozant al vulturului atinse cu delicateţe 
căpşorul micuţului odată, de două ori... ca şi când ar fi 
căutat ceva prin păr. Apoi făcu doi paşi lateral şi, 
deschizându-şi larg aripile, le flutură de câteva ori, se 
ridică cu uşurinţă din iarbă şi imediat îşi reluă poziţia 
de mai înainte. Copilul a întins mânuţele spre 
impunătoarea şi înfiorătoarea răpitoare şi a chemat-o 
la el cu gângurelile lui „ăă, „ăăă”. 

Pe neaşteptate, vulturul se apropie de micuţ, 
alergă pe lângă el şi-şi luă avânt, ridicându-se în zbor! 
Desenă un cerc aproape razant cu solul şi-l înşfăcă din 
zbor de umeri pe micuțul copilaş cu ghearele. 

Dar ghearele nu se înfipseră în corpul micuţului. 


Vulturul îi trecu ghearele sale ascuţite pe la 
subţiori şi, bătând energic din aripi, încercă, zburând 
mai întâi la joasă înălţime, să se ridice cât mai sus cu 
copilaşul în gheare. 

Micuţul depăna repejor din picioruşe, uneori le 
ridica uşor din iarbă, iar ochişorii îi scânteiau de 
excitare. Şi, la un moment dat s-au ridicat! S-au ridicat 
cam la un metru şi au continuat aşa oscilând între 
pământ şi cer. In momentul în care atingea pământul, 
copilaşul împingea cu picioruşele odată cu bătăile din 
aripi ale păsării. 

Vulturul zbură în cercuri, tot mai sus înălţându- 
se, ducând copilaşul cu el. Dar micuțul nu ţipa. Au 
zburat împreună şi s-au înălţat spre cerul albastru. 

Vulturul ajunse cu copilul deja deasupra 
coroanelor celor mai înalţi cedri, dar nu s-a oprit, ci a 
continuat să s ridice tot mai sus. 

Înlemnit de surprindere şi nesimţindu-mă în stare 
să scot o vorbă, am prins-o de mână pe Anastasia. 
Fără să-şi dezlipească ochii de la scena din înălţimi, 
şopti mai mult ca pentru sine: 

- Eşti încă puternic. Bravo. Şi chiar de eşti deja 
bătrân, tu eşti încă puternic. Aripile tale sunt vânjoase. 
Zboară! Zboară mai sus! 

lar vulturul, purtând în ghearele lui micuțul corp 
al copilului, desenând cercuri largi, se înălţă tot mai 
sus spre cerul senin. 

- Ce folos îi aduce copilului o astfel de acrobație. 
De ce a trebuit să-l expui acestor primejdii? i-am 
strigat eu Anastasiei, imediat ce mi-am revenit din 
stupoare. ă 

- Nu te îngrijora, te rog, Vladimir. Inălţarea 
vulturului nu-i aşa periculoasă ca a avionului cu care tu 
ai zburat. 

- Dar dacă îi dă drumul copilului din văzduh? 


- Lui, niciodată, aşa ceva, prin minte nici măcar 
nu-i trece. lar tu, calmează-te, nici îndoieli şi nici 
înspăimântare în gândurile tale nu aduce. Acest zbor al 
vulturului are o deosebită însemnătate pentru fiul 
nostru. _ 

- In afară de prejudecăţi ce altă însemnătate are 
asta? Şi poate că omul nu ar trebui să se amestece în 
preaînaltele creaţii. Eu sunt de acord cu asta. Acest 
zbor nu era prevăzut. Voi înşivă, bunicii tăi, aţi învăţat 
pasărea să facă asta. Cred eu că mai degrabă din 
superstiție aţi făcut-o. Din ce altceva dacă nu din 
superstiție? Este absurd un asemenea risc. 

- Când eram mică, cu acest vultur m-am ridicat şi 
eu în înălţimi. Prea multe nu eram în stare să-nţeleg, 
dar zborul pentru mine a fost foarte interesant şi 
neobişnuit. Poieniţa mică de tot din înălţimi mi-a 
apărut. Şi neasemuit de imens Pământul mi se păru. 
Atât de strălucitor a fost totul şi neobişnuit, că-n 
amintire pentru totdeauna mi-a rămas. Într-unul din 
rânduri, străbunicul a venit, eram încă mică, să fi avut 
trei anişori doar, şi mi-a pus o întrebare: 

- Spune Anastasia, tuturor vieţuitoarelor le place 
mângâierea mâinilor tale? 

- Da, le place tuturor şi dau din coadă la 
mângâierile mele. Firişoarelor de iarbă, florilor şi 
copacilor, deopotrivă le place, dar nu toate au coadă 
ca să se bucure şi să arate cât de mult le place 
mângâierea mea. 

- Aşadar, toate vor să cunoască a mâinilor tale 
mângâiere? 

- Da, toate vieţuitoarele şi plantele, fie ele mari 
sau mici. 

- Şi Pământul cel mare vrea şi el mângăâieri, tu ce 
spui? Tu ai văzut Pământul în toată măreţia sa? 


Tabloul splendid din copilărie, cu vulturul din 
înălţimi mi se înfăţişă. Măreţia Pământului eu, nu din 
auzite-o  cunoscusem. De asta i-am şi răspuns 
străbunicului: 

- Pământul este mare, marginile lui sunt de 
necercetat. Şi, dacă toţi, mângăierile le-aşteaptă, 
atunci, înseamnă că şi Pământul le doreşte. Dar cine 
poate, tot Pământul, în braţe să-l cuprindă? Atât de 
mare este el, bunelule, că nici ale tale braţe nu ar 
putea să-l cuprindă. 

Străbunicul îşi lărgi braţele şi, privindu-le, aprobă 
spusele mele: 

- Da, nici măcar braţele mele nu-s de ajuns să 
îmbrăţişeze Pământul întreg, dar tu spui că şi el 
aşteaptă să mângâiat? 

- Da, şi el aşteaptă. De la om, cu toţii alintări 
aşteaptă. 

- Uite, tu Anastasia, întreg Pământul va trebui să- 
|  îmbrăţişezi.  Gândeşte-te cum ai putea să-l 
îmbrăţişezi? Şi plecă străbunicul. 

Eu tot mai des mă gândeam cum s-ar putea face 
ca să se îmbrăţişeze tot Pământul. Dar nu am reuşit să 
înţeleg. Şi ştiam că străbunicul nu-mi va mai vorbi, alte 
întrebări nu îmi va mai pune până nu o să răspund la 
asta, iar eu sufeream. _ 

A trecut mai bine de o lună. Intrebarea, răspuns 
nu şi-a aflat. Şi iată că într-o zi priveam eu la lupoaică 
cu blândeţe, de la depărtare. Stătea pe cealaltă 
margine a poieniţei. 

Lupoaica, dintr-odată, se gudură, dădu din coadă 
sub privirea mea. Am observat apoi că toate 
vieţuitoarele se bucură când la ele priveşti cu plăcere 
şi dezmierdător. lar distanţa până la ele sau mărimea 
lor, nu au nici-o importanţă. Se bucură la fel atât de la 
priviri cât şi de la gândurile de dragoste de tine 


transmise. Am înţeles că se simt la fel de bine ca 
atunci când cu mâna le mângâiam. 

Şi-atunci am reflectat... există un „Eu” cu 
mânuţe picioruţe, dar mai există şi un alt „Eu” mai 
mare decât cel care cu mânuţele poate fi arătat. Şi 
acel „Eu” mare şi invizibil tot eu eram. Şi că, fiecare 
om era conceput ca mine. Şi acei mari „Eu” la un loc, 
tot Pământul pot să-l îmbrăţişeze! 

Când străbunicul a venit la mine eu, radioasă de 
bucurie, i-am spus: 

- Uite, bunicule, uite, vieţuitoarele toate se 
bucură nu numai când cu mânuţele le îmbrăţişez, dar 
şi atunci când de la depărtare le privesc. Invizibil, dar 
ceva din mine le îmbrăţişează şi acel ceva şi Pământul 
tot îl poate cuprinde. 

Eu, Pământul îl îmbrăţişez cu mine - invizibilă! 
Există o Anastasia mică dar şi una mare! Cum s-o 
chem pe cealaltă Anastasia mare, eu nu ştiu încă. Dar 
o să mă gândesc ce nume i s-ar potrivi şi la toate 
întrebările tale bunicuţule, o să răspund. Atunci şi tu o 
să-mi vorbeşti din nou? 

Străbunicul vorbi cu mine imediat: 

- Numeşte-o, nepoţico, tu pe-a doua - Suflet. 
Sufletul tău. Apără-l şi foloseşte-te de al tău Suflet 
imens. 

- Spune-mi, Vladimir, câţi ani aveai când al tău 
suflet l-ai simţit şi cunoscut? 

- Nu-mi amintesc exact - am răspuns eu 
Anastasiei şi m-am întrebat, oare eu şi ceilalţi din jurul 
meu l-am cunoscut vreodată?... lar de l-am cunoscut 
pe Sufletul meu, la ce vârstă şi cât de bine? Abia acum 
am înţeles că, probabil mulţi dintre noi, vorbim despre 
Suflet aşa, nesimţindu-i însă existenţa, nefiind în 
uniune cu el, nepercepând al doilea Eu, cel invizibil. Şi 
cât ar fi de important să simt toate astea şi pentru ce? 


Infimul punct mişcător de pe cer se mări. 
Vulturul, desenând cercuri largi pe bolta cerească, 
începu să se lase spre poieniţă. Ajuns în dreptul 
coroanelor de cedri, am reuşit să-i zăresc obrăjorii 
îmbujoraţi şi  ochişorii  scânteietori de emoţii ai 
micuţului meu fiu. Degeţelele răsfirate prin aer băteau 
tactul în ritm cu bătăile aripilor vulturului. Numai ce 
picioruşele minuscule au atins solul, copilaşul a început 
să le mişte repejor-repejor. În acel moment, vulturul şi- 
a deschis ghearele şi a slobozit micuțul corpişor în 
iarbă. Copilaşul s-a rostogolit de câteva ori prin iarba 
deasă şi iute s-a ridicat în patru labe. S-a aşezat în 
funduleţ şi, rotindu-şi căpşorul, a început să-l caute din 
priviri pe ciudatul său prieten. 

Vulturul s-a scuturat energic şi s-a îndepărtat de 
copil. A făcut câţiva paşi, după care s-a întins pe o 
rână. La vreo zece metri de micuțul Vladimir, galeşă, 
răpitoarea, şi-a deschis în lături o aripă şi s-a sprijinit în 
ea. Respira anevoie şi avea capul plecat în iarbă. 

Copilul l-a găsit din priviri, a surâs cu guriţa-i fără 
dinţi şi s-a pornit spre el de-a buşilea. Pasărea a 
zvăcnit pentru a-l întâmpina pe micuțul pui de om, dar 
s-a povârnit din nou în aceeaşi poziţie de mai înainte. 

Lupoaica a mârâit furioasă şi, din două salturi, s- 
a proţăpit între copil şi vultur. Anastasia rosti, vizibil 
îngrijorată: 

- Cât de desăvârşite şi riguroase sunt legile Tale! 
Tu de la început i-ai dat totul, în cea mai completă 
formă omului, Creatorule. Legile Tale le respectă 
lupoaica, de ea nu mi este milă, de vultur mi se rupe 
inima. 

- Ce se petrece? De ce mârâie lupoaica şi se 
manifestă atât de agresiv? 

- Lupoaica nu-i mai permite vulturului să se 
apropie de Vladimir pentru că îl consideră bolnav, din 


moment ce s-a întins aşa. L-ar putea chiar ataca, 
numai să-l alunge din poiană. Micuţul nostru fiu nu ar 
trebui să asiste la acest atac, este încă prea mic ca să- 
nţeleagă. Dar ce să faci. Neapărat trebuie să fac 
ceva... 

Impunătorul vultur, dintr-o smucitură, se ridică 
semet în picioare, îşi înălţă capul mândru, clămpăni de 
două ori din ciocul ameninţător şi, cu paşi ţanţoşi şi 
încrezători se apropie de micuțul Vladimir. Lupoaica 
păru să se fi potolit şi s-a retras deoparte dar nu s-a 
îndepărtat, a rămas î vecinătatea lor, urmărind fiecare 
mişcare, pregătită în orie moment să atace. 

Copilaşul i-a mângâiat mai întâi ciocul păsării, 
apoi început să-l tragă de penele de pe o aripă, 
zgâlţâind şi cerând ceva de la ea, repetând..." âă”- urile 
lui. 


Ciocul arcuit al păsării de pradă i-a atins uşor 
creştetul micuţului, iar cu o gheară de la piciorul osos 


i-a atins umărul. S-a aplecat, a curmat cu ciocul o 
floricică şi, ca unui puişor de-al său, i-a trecut floarea 
culeasă în guriţa deschisă a copilului. Vladimir nu a 
contenit cu „ăă”-urile lui. 

Vulturul l-a hrănit pe micuțul pui de om ca pe un 
pui de vultur, apoi, pe neaşteptate, s-a prăvălit iarăşi 
pe o coastă în iarbă. Ca un arc, lupoaica s-a ridicat în 
poziţie de atac, dar pasărea a pornit în fugă bătând 
energic din aripi şi s-a ridicat în zbor. 

Tot mai sus în înălţimi se avântă apoi, pe 
neaşteptate, veni în picaj spre poieniţă. Ajunse la un 
metru jumătate de sol, se redresă şi se reînălţă bătând 
cu forţă din enormele aripi. Copilaşul, tot mai excitat, 
şi-a agitat braţele, le-a întins spre cer chemând la el 
vulturul, continuând să râdă cu guriţa-i deschisă fără 
dinţişori. Anastasia, fără să-şi dezlipească privirea de 
la vulturul acrobat, şopti îngrijorată: 


- Nu trebuie să faci toate astea, tu ai făcut totul 
minunat de bine. Eşti sănătos, eu ştiu că tu nu eşti 
bolnav. Odihneşte-te, odihneşte-te. lţi mulţumesc! Te 
cred, te cred că eşti sănătos! Eşti doar un pic cam 
bătrânel. Acum odihneşte-te!.. 

Bătrânul vultur şi-a mai executat încă odată 
dificila-i piruetă. S-a coborât atât de jos că a brăzdat cu 
ghearele pământul, smulgând un mănunchi de iarbă. 
Totuşi, nu s-a aşezat pe pământ ci cu enormele aripi, 
bătând puternic aerul, în aceeaşi clipă s-a reabilitat. A 
mai făcut un cerc deasupra poieniţei, împrăştiind firele 
de iarbă din gheare. 

Anastasia, în tot acest timp, nu l-a slăbit din 
priviri nici măcar o secundă, până când nu a devenit 
un punct minuscul în zare. La început, vulturul a zburat 
deasupra poieniţei, s-a ridicat pe verticală, apoi a 
început să ia distanţă părăsind spaţiul de deasupra 
noastră. 

Brusc, punctul zburător s-a lansat cu o viteză 
impresionantă către pământ. Cu mare surprindere, am 
înţeles că aripile nu i se zbăteau voluntar, ci datorită 
curenților de aer. Pasărea nu mai bătea din aripi, ci 
vântul îi ridica din când în când ba una ba cealaltă 
aripă în cădere... Nu mai plana ca mai 'nainte ci venea 
jos, pur şi simplu ca un bolovan. 

Anastasia, atunci, strigă: 

- Ai murit în ceruri, în înălţimi! Acolo vei şi 
rămâne pururea! Ai făcut pentru om tot ce ţi-a stat în 
puteri. Îţi mulţumesc... Pentru înălţimi îţi mulţumesc 
ţie, bătrânul meu învăţător! 

Vulturul cădea... În înălţime, deasupra lui, se 
vedeau alţi doi vulturi mai tineri. 

- Puii tăi s-au înzdrăvenit bine deja. l-ai ridicat şi 
le-ai creat un viitor! - şopti Anastasia vulturului căzut 


pe undeva prin împrejurimile poieniţei, ca şi cum 
acesta mort ar mai fi auzit-o. 

Cei doi vulturi mai tineri se coborâră în cercuri 
tot mai jos deasupra poienii. Am înţeles gestul lor 
imediat; Vladimir le-a făcut şi lor semne din mânuţe. 

- Mi se pare prea mult. Pentru ce o jertfă atât de 
absurdă? Pentru ce a făcut toate astea? Doar pentru 
om? Ce-i determină să facă astfel de gesturi, jertfă? 

- Lumina îi atrage. Lumina care vine de la om. 
Pentru binecuvântarea ce, doar omul le-o poate da, 
pentru speranţă, pentru puii lor. Acum puii îl vor 
vedea, vor simţi lumina dragostei, dătătoare de viaţă, 
care iradiază de la om. Uite, Vladimir, fiul nostru le 
zâmbeşte puilor de vultur, către el se îndreaptă ei. A 
înţeles probabil, vulturul că în această lumină, de om 
emanată - lumina binefăcătoare - va fi şi pentru el o 
părticică a sa. 

- Pentru lumina oricărui om sunt gata să se 


jertfească astfel? 
- Pentru fiecare om în stare ca lumina 
binefăcătoare s-o emane!!! 


Sistemul 


Anastasia se pregăti să-l hrănească pe fiul 
nostru, în eu, intre timp, m-am plimbat prin poiană 
meditând. Două aspecte nu-mi dădeau pace şi nu-mi 
plăceau deloc. Primul: eu, ca tată, nu reuşeam să-mi 
aflu poziţia din care să particip la educarea fiului meu. 
Mi-a trebuit puţin ca să-nţeleg că nu-i voi putea aduce 
niciodată jucării care să-i placă mai mult decât ceea ce 
are el aici. De mâncare, de asemeni, mi se părea lipsit 
de sens, să-i fi adus. 

Laptele matern, polenul proaspăt de pe flori, mai 
târziu alunele şi fructele... Ar fi fost o absurditate să 
cred că aş putea să-i înlocuiesc toate acele prospături 
cu alimente conservate pentru copii. Dar, în ciuda 
aspectelor pe care tot mai limpede le realizam, în 
capul meu încă nu-şi găsea o explicaţie situaţia asta 
ciudată. Anastasia, din câte se vedea, nu avea nimic, 
cu toate astea nu-i trebuia nimic şi, pe deasupra, 
reuşea să-şi educe copilul fără nici-o greutate. 

La televizor se face reclamă la tot felul de jucării 
sau lucruri pentru copii, lăsând să se creadă că fără 
toate astea, copilul nu ar putea, pur şi simplu, să 
trăiască. Insă aici, în taiga, nu numai că nu are nevoie 
de toate acelea, dar pare chiar să-i dăuneze. Fiul 
nostru nici măcar un pătuţ nu avea. Clar lucru că pe un 
astfel de pătuţ ca acela pe care. i-l oferea ursoaica, nici 
măcar la minus patruzeci de grade, copilul nu ar putea 


să îngheţe. Nu era nevoie de călcat cearşafuri sau de 
spălat. Ursoaica era curăţică, de fiecare dată îşi ţesăla 
blana de pe burtă cu ghearele labelor din faţă ca şi cu 
un pieptene. Se rostogolea prin iarbă ca să se curețe, 
apoi făcea baie în râu. leşea din apă, se scutura, 
împroşcând totul ca un pulverizator, se tolănea cu 
burta în sus şi se usca. Se mai pieptăna încă odată pe 
burtă şi... asta-i tot. 

Anastasia m-a condus la ea şi m-a îndemnat să o 
mângâi pe locul unde dormea fiul nostru. Era pufos, 
călduţ şi curăţel. 

Am înţeles bine că participarea mea din punct de 
vedere material, la creşterea copilului, era de prisos, 
totuşi ceva trebuia să fac ca să fiu părtaş la educarea 
lui... Dar ce? Sau poate, cu hotărâre şi asprime, să-i 
cer Anastasiei o explicaţie? Aş avea dreptul, mai ales 
că am respectat de la început toate regulile impuse de 
ea - nu am atins copilul din proprie iniţiativă, nu am 
fost invaziv şi posesiv şi nu am insistat să-i dăm 
cadourile, în mod special aduse de mine. 

Al doilea aspect care mă stânjenea era 
imposibilitatea de a le îndeplini cerinţele cititorilor şi să 
întocmesc schema unui sistem complet de educaţie 
pentru copii. 

Majoritatea cititorilor cer asta în scrisorile lor şi la 
conferințele organizate. Eu le-am făgăduit că o să-i cer 
amănunte Anastasiei pe care să le descriu cu 
minuţiozitate în cartea ce urmează s-o scriu. Am 
promis că o să scriu despre un sistem după care a fost 
educat, din generaţie în generaţie, arborele ei 
genealogic. Dar ea, ce-mi spune? Că refuză conceptul 
de sistem în sine şi, mai mult decât atât, că orice 
sistem poate fi şi este doar dăunător. Evident că este o 
aberaţie! Trebuia să existe măcar un sistem just 
printre toate acele sisteme păgubitoare. Dar, tocmai 


punându-mi această întrebare, am simţit ca o 
lovitură... In toate scrisorile şi la toate conferințele cu 
cititorii, niciuna dintre acele întrebări nu-mi era 
adresată mie! Toate îi erau puse Anastasiei. 

Am înţeles că ei toţi cred mai mult în ceea ce 
spune ea decât în ceea ce vorbeşte oricare alt 
specialist din lumea noastră şi lăsau să se înţeleagă că 
Anastasia îmi era cu mult superioară mie... Mi-am zis 
atunci: las-o pe ea să răspundă la toate aceste 
întrebări. Treaba mea se va limita doar la a scrie 
cartea. Eram şi aşa plin până peste cap cu treburile cu 
publicarea cărţilor. 

Anastasia abia se eliberase de îndatoririle ei şi 
alergă spre mine cu veselie şi îmbujorată la chip. 

- Am terminat de făcut tot. Micuţul nostru a 
adormit. Cred că tu te-ai plictisit aici. 

- Am meditat şi eu. 

- La ce? 

- M-am tot gândit că în carte nu o să mai am ce 
să mai scriu. Eu ţi-am spus într-una: oamenii aşteaptă 
răspunsuri concrete la întrebările puse. Educaţia 
copiilor îi interesează pe ei. Şi eu, despre educaţie, ce 
să scriu? Să scriu cum te comporţi tu cu fiul nostru, 
cum trăieşte el aici îndeobşte? Şi, din asta, ce să se 
înţeleagă? În condiţiile noastre de viaţă, astfel de 
comportamente nu vor fi acceptate. Pentru că nu se 
poate găsi câte o ursoaică pentru fiecare, sau câte o 
lupoaică care să se îngrijească de copii, sau câte un 
vultur care să-i poarte pe aripi, ca să nu mai vorbim de 
câte o poieniţă cu polen curat de flori pentru fiecare 
copilaş în parte. Nimeni nu are aşa ceva. 

- Esenţiale nu sunt lupoaica şi ursoaica, Vladimir. 
Nici vulturul... Ele, toate, sunt numai nişte efecte. 
Există, însă ceva important. Acest ceva îşi croieşte 
calea în orice situaţie. 


- Ce este acel important? 

- Comportamentul faţă de copil. Gândurile cu 
care-l învăluiţi când în preajmă-i staţi. Crede şi 
înţelege. Se poate naşte un Hristos doar dintr-o mamă 
care crede că unui Hristos îi va putea da naştere. lar 
dacă părinţii ca şi cu Hristos sau Mohamed se vor 
comporta cu fiii lor, atunci copiii vor avea aceleaşi 
gânduri curate ca ale lui Hristos. Şi să devină la fel ca 
el, vor năzui. Mai există totuşi oameni care trăiesc în 
contact cu natura, iar dintre ei, cel care va reuşi să 
devină conştient de creaţiile Creatorului, să le 
înţeleagă şi să le vadă predestinarea, atunci acela, 
pentru odrasla lui, o lume fericită şi luminoasă va crea. 

- Cum să devină conştient? După mine, asta s-ar 
putea atinge doar progresiv, urmând o anumită 
metodică. 

- Doar cu inima este posibil a simţi, doar inima 
este în măsură să-nţeleagă. 

- Mai concret spus? 

- Mai concret chiar tu ai scris, când despre 
grădinari ai povestit, nici măcar tu însuţi nu ţi-ai dat 
seama. Vorbele în vânt la ce bun să fie irosite? Dacă 
inima şi Sufletul închise vor rămâne, vorbele doar în 
vântişor deşart se vor transforma... 

- Da, am scris. Totuşi, în viaţă nimic nu se 
întâmplă încă. 

- Muguraşii, în diferite moduri vor putea fi văzuţi 
şi nu de toţi de-odată. Şi mai ales, muguraşii ce-n 
suflete iau naştere. 

- Dar, daca nu sunt vizibili, atunci de ce-aş mai 
scrie? Eu scriu, îmi dau silinţa, dar nici pe departe toţi 
cei care citesc nu vor înţelege spusele tale. Sunt şi 
dintre-aceia care chiar şi de existenţa ta se îndoiesc. 

- Gândeşte, Vladimir, poate că ai putea vedea un 
sens chiar şi în îndoieli. 


- Ce sens să fie în îndoieli? 

-  Indoielile  stăvilesc împotrivirea, iată şi 
explicaţia, pentru care eu exist pentru aceia pentru 
care exist. Noi le suntem apropiaţi şi-n inimi unul altuia 
existăm. Mai gândeşte-te, tu încă mai poţi înţelege. Eu 
exist pentru că ei există! Creația este puterea lor şi nu 
distrugerea. Ei pe tine te înţeleg, te susţin, în gânduri 
aproape-ţi vor fi. 

- Dar orice ai spune tu, ajunge cu poveştile 
astea, derutante! Mai bine tu, spulberă îndoiala din 
inimile  necredincioşilor! Hai să ne prezentăm în 
televiziune, arată-le ceva din neobişnuitele tale 
capacităţi, i-am cerut eu Anastasiei, iar ea, ca răspuns, 
mi-a spus: 

- Crede-mă, Vladimir, a mea existenţă terestră şi 
minunile pe care asupra publicului să le fac eu aş 
putea, în necredincioşi lumina credinţei nu o vor 
aprinde. Acestea, doar iritarea o vor amplifica în cei ce 
nu acceptă viziunea asupra lumii din ele emanată. lar 
tu nu-ţi cheltui energia pe ei. Fiecare are orizonturile şi 
priorităţile lui, iar eu, de voi merge printre ei, tu crede- 
mă Vladimir, doar imaginea unui corp fizic voi proiecta. 
Insă în loc de asta, mai bine-ar trebui, ca eu să fac 
astfel încât femeile care o viaţă-ntreagă fără de 
satisfacţii şi-o petrec grijind prin bucătării şi altfel de 
bucurii să mai cunoască... lar peste tânăra mamă, care 
de una singură cu copil a rămas, a iubirii lumină să se 
reverse. Şi copiii! Peste ale lor Suflete, a postulatelor 
prihănire, neîntârziat sa înceteze... 

- Uite, din nou cu visul tău. Destul de multă 
vreme a trecut de când tu ai visat, dar cele înfăptuite 
sunt puţine. Cărticica a fost scrisă, tablouri au fost 
pictate ca să nu vorbim de potopul de versuri revărsat 
peste omenire, însă cât despre realizările tale globale 
pentru oameni? Numai nu-mi vorbi despre vlăstarele 


luminoase care în sufletele umane cresc. Tu arată-mi 
acele fapte pe care oamenii să le poată atinge, în 
realitate să le perceapă. Nu-mi poţi arăta sau nu vrei? 

- Pot. 

- Atunci arată-mi! 

- Ispitei ca înainte de vreme să le dezvălui eu te 
voi supune, şi-atunci cine o să le apere pe micuţele 
vlăstare abia încolţite de grindina distrugătoare? 

- Tu, apără-le. 

- Greşeala ca s-o repar eu de voi vrea şi-aşa ceva 
va veni vremea să fac. Priveşte. 

Mulțumită Anastasiei am avut atunci ocazia să 
intru în contact cu un fenomen cu mult mai neobişnuit 
şi mai cutremurător decât toate celelalte câte-am 
descris deja în cărţile de mai înainte. Pentru câteva 
clipe, pe dinaintea mea, pe lângă mine sau poate chiar 
prin mine - nu aş putea precis să spun - s-au perindat 
o mulţime de chipuri minunate de oameni de toate 
vârstele. Din toate părţile lumii. 

Nu era o halucinație. Oamenii mi s-au înfăţişat în 
minunatele lor activităţi, iar feţele lor le-am putut 
observa în cele mai mici detalii. Se vedeau condiţiile 
lor de viaţă şi îndeletnicirile, evenimentele la care 
asistau sau erau părtaşi de-a lungul anilor lor de viaţă. 
Cu toţii veneau din cotidianul contemporan. Ar fi fost 
nevoie de ani întregi pentru a urmări toate astea la 
televiziune sau pe ecranele cinematografelor, aici 
însă... o clipă şi iat-o din nou pe Anastasia dinaintea 
mea. Nici măcar nu a apucat să-şi schimbe poziţia în 
care stătea. Îmi vorbi precipitat numai ce-a înţeles că 
m-am întors. Ai gândit, Vladimir, că era un banal miraj 
tot ce-ai văzut? Taina prin care ei pe dinaintea ta s-au 
perindat, te rog, n-o dezlega. Vorbeam noi despre 
copii, nu-i aşa? Despre esenţial? Ai văzut copiii? Spune. 


- Da, am văzut copiii. Aveau conştiinciozitatea şi 
bunătatea tipărite pe feţe. Işi construiesc o casă 
singuri, o casă încăpătoare. Şi cântă în timp ce-o fac. 
Şi-am întrezărit printre ei un bărbat cu părul sur. Un 
academician. Părea un om foarte înţelept. Am observat 
imediat. Doar că vorbeşte ciudat. Consideră cu mult 
mai înţelepţi copiii chiar şi decât acei profesori care au 
o anumită faimă în ştiinţă. Copiii s-au comportau cu 
academicianul cărunt ca şi cu un seamăn de-al lor dar 
în acelaşi timp şi cu deosebit respect. În viziunea mea 
se distingeau multe detalii despre acei copii. Cât de 
ciudat studiau ei, ce visau, dar asta este doar o 
viziune, cine ar putea întări veridicitatea ei? În viaţa 
reală lucrurile, cu totul altfel, decurg. 

- Tu ai văzut viaţa reală, Vladimir şi despre asta 
grabnic o să te convingi. 

Incredibil! Chiar aşa s-a şi întâmplat! Totul s- 
dovedit real! Eu am văzut! 


Transpuneţi în viaţă 
viziunea fericirii 


Imediat după întoarcerea mea din taiga, am 
mers din nou în Gelendjyk unde trebuia să se ţină o 
conferinţă a cititorilor cărţii Anastasia. Supleantul 
responsabilului regiunii Krasnodar din raionul 
Ghelendjyk m-a condus la şcoala academicianului 
Mihail Petrovici Shetinin care se afla la puţină distanţă 
în pădure. 

Aleea îngustă şi pietruită ducea de la strada 
principală spre pădure, şerpuind spre un mic deluşor 
dosit între munţi. Aleea, degrabă, se termină, la 
capătul ei ridicându-se o ciudată casă-turn. Era încă în 
fază de construcţie. Din cadrul ferestrei fără tocuri se 


strecura afară o melodie populară rusească cântată de 
voci de copii. 

Casa, care se ridica dinaintea ochilor mei, era 
exact aceeaşi casă din viziunea pe care am avut-o în 
taiga, doar că aici o vedeam aievea. 

Nu am vorbit cu nimeni. Am trecut pe lângă 
grămezile de tot felul de materiale de construcţie, 
pentru a mă convinge singur de existenţa casei, pentru 
a o atinge. M-am apropiat şi am văzut cum de pe o 
scară de şantier, cu mare abilitate, cobora o fetiţă de 
vreo zece anişori. S-a apropiat de una din grămezile de 
lespejoare de râu, a început să şi le aleagă pe cele 
care-i plăceau şi le-a pus într-o cutie de conservă de 
scrumbii afumate. S-a căţărat pe scară, iar eu am 
urmat-o, ademenit de seducătorul cântecel care venea 
dintr-acolo. La etajul al doilea am întâlnit câţiva copii 
de vârsta fetiţei de pe scară şi alţii puţin mai mărişori. 
Unii dintre ei s-au apropiat de fetiţă şi au luat din cutie 
câte o lespejoară netedă, apoi le-au lipit pe perete cu 
mortar. Pe urmă au desenat fiecare pietricică în parte, 
ornându-le cu desene deosebit de frumoase. Două 
fetiţe, cu cârpe umede în mâini, imediat din urma lor 
au curăţat fiecare lespejoară murdară de ciment de pe 
perete. Munceau cu pasiune şi cântau. Printre ei nu se 
vedea nici măcar un adult. Abia mai apoi mi-a fost 
destăinuit că, fundaţia casei şi fiecare chirpici în parte, 
au fost aşezate doar de mânuţele acestor copii. Şi tot 
ei au pus la punct un proiect în cele mai mici detalii şi 
au avut grijă de toate aspectele realizării fiecărei 
etape. 

În micuțul complex şcolar din pădure, casa asta 
nu era singura de acest fel. In acest fermecător colţ de 
lume, copiii, de unii singuri, îşi construiesc casele, 
oraşul şi viitorul lor, cântând. Aici, în această şcoală, o 
fetiţă de zece anişori este destoinică să-şi construiască 


singură casa, să deseneze încântător de frumos, să 
gătească, să cunoască dansuri populare şi-n acelaşi 
timp să stăpânească tehnica rusă de luptă corp la 
Corp. 

Aceşti copii o cunoşteau pe Anastasia. Ei înşişi 
mi-au vorbit despre ea. In şcoala din pădure studiază 
trei sute de copii proveniţi din toate colţurile Rusiei. 

In această şcoală, într-un singur an, copiii 
dobândesc cunoştinţele de matematică ale cursurilor 
unei şcoli normale de zece ani şi-n acelaşi timp învaţă 
trei limbi străine. Nu sunt aleşi copiii-minune pentru 
această şcoală şi nici nu sunt creaţi copii-minune. Aici 
le este oferită, pur şi simplu, posibilitatea de a-nflori şi 
dezvolta ceea ce deja se află în ei. 

Şcoala academicianului Shetinin aparține 
Ministerului învăţământului al Federaţiei Ruse, este 
fără plată şi nu este promovată. Cu toate astea, locuri 
libere nu sunt aproape niciodată. In puţinele rânduri, 
când aşa ceva se întâmplă, pe un singur loc se 
înghesuie două mii cinci sute de pretendenti. 

Este greu - aproape imposibil - să vă descriu 
fericirea ce le luminează chipurile copiilor din şcoală. 
Am vizitat această şcoală imediat după ce am 
participat la conferinţa cititorilor din Ghelendjyk. Am 
mers acolo însoţit de un mic grup de participanţi la 
conferinţă, care auziseră de existenţa şcolii. 

Printre cititorii care au participat s-a aflat şi 
minunata femeie Natalia Sergheevna Bondarciuc. 
Actriţă, regizoare de cinematografie şi membră a 
conducerii asociaţiei „Rerich”, Natalia era înzestrată cu 
aptitudini deosebite în ezoterism şi în altele legate de 
acest domeniu. A luat parte la conferinţă la care, cu 
mare măiestrie, a vorbit despre cei doi soţi Rerich şi 
despre ezoterism. Despre Anastasia a vorbit chiar cu 
mai multă pricepere decât mine. 


Cu ea venise şi fiica ei, Maşenka. Imediat după 
conferinţă, au fost invitate la festivalul de film din 
Anapu unde pe amândouă le aştepta iubita mătuşă a 
Maşenkăi cunoscuta actriţă Inna Makarova. Şi cu câtă 
smerenie implorare sună vocea Maşenkăi, cerându-i 
mamei: 

„Mămicuţă, te rog, doar trei zile! Doar trei, nu 
mai mult Cât tu vei fi la festival, fă ca eu să pot 
rămâne în şcoală!” Şi a rămas pentru trei zile, 
graţioasa Maşenka, în această şcoală, spre uimirea 
mamei sale care, cu inflexiuni triste în glas, pronunţă 
în şoaptă către mine: „Este evident că de multe îi 
privăm pe copiii noştri. Chiar iubindu-i, le aducem 
prejudicii.” 

Impreună cu Natalia Bondarciuc mai era şi un 
operator cu o cameră de luat vederi, care a înregistrat 
povestirea copiilor de la şcoala lui Shetinin despre 
relaţia lor cu Anastasia şi despre accepţia vieţii. 
Reproduc aici dialogul cu copiii prinşi de munca lor la 
construcţia  casei-turn. Intrebările le-au fost puse 
copiilor de mine şi Natalia: 

- Se dă impresia că în fiecare cărămidă a casei 
voastre este înglobată energia luminoasă a unei mari 
forţe. 

- Da, asta aşa-i - ne răspunse din grup o fetiţă 
mai mare cu păr roşcat - depinde foarte mult de 
oamenii care au atins cărămizile. Noi, toate astea, le- 
am făcut cu dragoste, ne-am stăruit să investim în 
viitor doar trăirile noastre de bine şi fericire. 

- Cine este autorul proiectului acestei clădiri, al 
coloanelor şi al desenelor? 

- Aceasta este colaborarea, gândirea noastră 
colectivă. 


- Vasăzică, toţi cei care lucrează aici, doar în 
aparenţă se ocupă fiecare cu treaba lui, în realitate 
rezultatul este al gândirii comune? 

- Da, noi în fiecare seară ne adunăm în jurul 
focului unde gândim şi modelăm ziua care vine. Ne 
înfăţişăm formele concrete care vor lua fiinţă în casa 
noastră. 

Mai există printre noi unii copii care îndeplinesc 
rolul arhitecţilor, ei concretizează şi reunesc munca 
colectivă. 

- Care este imaginea caracteristică acestei 
camere în care ne aflăm acum? 

- Imaginea lui Svarog, iniţiatorului Focului ceresc. 
Se poate vedea pe simboluri şi pe  lespezile 
protectoare. 

- Printre voi, puteţi semnala un conducător sau o 
călăuzăâ? 

- Noi avem o călăuză dar, în principiu, aici 
funcţionează gândirea colectivă - /ava - cum o 
denumim noi. 

- Puteţi repeta, gâna-lavă? 

- Da, - condiţie, imagine, aspirație. 

- Voi, cu toţii munciţi cu plăcere, toţi zâmbiţi, 
tututor le strălucesc ochii. Sunteţi cu toţii veseli? 

- Da, asta este viaţa noastră, deoarece noi facem 
ceea ce vrem, ceea ce putem şi ceea ce ne place să 
facem. 

- Tu ai spus că fiecare pietricică are un puls şi un 
ritm al ei propriu? 

- Da, ea pulsează o singură dată pe zi. 

- Toate pietrele sunt la fel sau unele pulsează de 
două ori? 

- Pulsează toate o singură dată şi în fiecare zi. 

- Vouă nu vi se pare că seamănă cu un templu, 
casa voastră? 


- Templu? Templul nu este o formă, templul este 
o condiţie. Ca de exemplu cupolele. Ele te ajută doar 
să atingi o anumită condiţie. Forma este o dispoziţie de 
gânduri. Şi nu întâmplător nouă ne-au ieşit aceste 
forme: cupole piramide - aspirații spre cer, spre 
descendenta Binecuvântare Cerească. 

- Această casă, în care fiecare cărămidă a fost 
aşe-zată de o mâna bună, poate vindeca? 

- Desigur. 

- Aşadar, vindecă? 

- Da, vindecă. 

Am privit la fetele care lipeau lespejoarele, 
creând un desen fermecător pe perete. Imbrăcate în 
hăinuţe simple, erau de o frumuseţe rară, iar eu am 
gândit: „Unde le cunoaştem noi pe viitoarele noastre 
consoarte? Pe ringurile de dans, la distracţii, prin 
staţiunile de vacanţă. Punem ochii pe cele care ne vor 
deveni soţii, machiate, îmbrăcate după ultima modă şi 
ademenitoare cu formele lor şi cu picioarele lungi, apoi 
ne însurăm cu toate acestea. După aceea, numai ce 
vopseaua se spală, rămâi uitându-te: stă în faţa ta 
strigoaia strigoaielor, morocăneşte şi pretinde să-i 
acorzi atenţie şi aşteaptă iubire de la tine. Ce fericire 
să-ţi aducă o viaţă întreagă lângă o strigoaie, ce să 
vorbeşti cu ea? Pe lângă toate astea mai aşteaptă de 
la tine şi bunăstare materială. Eh, ce să-i faci, mi-a 
mers rău - gândim noi atunci. Dar probabil chiar asta 
şi merităm. Bineînţeles că asta merităm! Am vrut, ca 
nişte idioţi, cu picioare lungi şi cu vopsele să ne 
însurăm! _ 

Câteodată, câte unuia i se mai şi brodeşte. li 
merge bine şi se însoară cu vreuna din aceste fete 
care zidesc lespejoarele în perete. Casa ştiu s-o 
construiască singure, mâncarea o pot găti cu dragoste, 
limbi străine de  toate-felurile pot vorbi, sunt 


inteligente, înțelepte, frumoase. lar când vor creşte, 
chiar fără machiaje, vor deveni cele mai frumoase 
dintre toate. Şi cum este de aşteptat, pretendenți la 
mâinile lor vor fi o droaie, dar pe cine o să aleagă ele?” 

Şi chiar asta a fost următoarea întrebare pe care 
i-am am pus-o unei frumoase îmbrăcată într-o rochiţă 
simplă: 

- Spuneţi-ne, cu care bărbat v-aţi mărita? Ce 
virtuţi ar trebui să aibă soţul dumneavoastră? 

- Bunătatea, răbdarea să fie virtuțile lui şi un Om 
care să-şi iubească Leagănul său Natal, trebuie să fie 
el. Cinste şi demnitate să aibă. 

- Dar, în concepţia voastră, ce înseamnă cinste? 

- Pentru mine cinstea, într-o expresie înseamnă: 
eu am cinstea de a fi rusoaică. 

- Ce înseamnă rusoaică? 

- Este un om care-şi iubeşte Leagănul Natal. Este 
cel care, mai întâi de toate, rămâne în Leagănul Natal 


şi nu-l părăseşte niciodată. Nici măcar în clipele cele 
mai grele. El este Omul care se simte parte a Rusiei. 
- Copiii voştri tot pentru Leagănul lor Natal vor 


trăi? 

- Da! 

- Şi, înseamnă că soţul va trebui să-l împartă cu 
dumneavoastră? 

- Da! 

Cea de-a doua fată pe care am întrebat-o a 
răspuns: 

- El va trebui să fie un om în stare să dăruiască 
lumină şi căldură semenilor săi. Dacă el le va emana, 
atunci celor ce-l înconjoară le va fi bine şi implicit şi 
familiei noastre. Nici-o altă bogăţie nu se poate 
compara cu Omul cu Suflet bogat şi sănătos spiritual. 

Celei mai mici fetiţe din grup, în tot timpul 
improvizatului interviu, nimeni nu i-a dat nici-o atenţie. 


Puțin după, eu am întrebat-o despre ceea ce abia 
vorbisem cu celelalte, iar ea a răspuns: 

- Probabil că cei mai buni se vor însura până voi 
creşte eu, dar soţul meu va fi, oricum, foarte bun, 
omenos şi fericit. O să-l fac eu aşa, o să-l ajut aşa cum 
face Anastasia. 

Şi-atunci am înţeles că Anastasia le împărtăşea 
harurile ei, copiilor. De ce copiilor de la şcoala lui 
Shetinin? Pentru că academicianul Mihail Petrovici 
Shetinin este cel mai măreț mag, este cel care a pus 
bazele şi continuă s ajute la extinderea Spaţiului de 
lubire. 

Acum, ele sunt mici, cosiţele blonde ale 
Anastasiei, dar vor creşte! Se vor răspândi pe Pământ, 
creând peste tot astfel de oaze, până vor cuprinde tot 
Pământul. 

În timp ce şedeam în camera de la etajul doi al 
neobişnuitei case-turn, priveam la ornamentele şi 
desenele făcute de mânuţele acelor copii care păreau 
operele unor măreţi maeştri şi am avut impresia că mă 
aflu în cel mai măreț şi luminos templu de pe Pământ. 
Asta, probabil, pentru că în casa în care fiecare 
milimetru cu dragoste a fost mângâiat de mânuţele 
copiilor, se afla mai multă energie luminoasă decât în 
multe alte temple din lume. 

Şi am gândit eu atunci: „lată, noi restructurăm 
templele şi mănăstirile dărăpănate, folosind tehnicile 
cele mai moderne, construcţii de fier şi beton; nu-i aşa 
de greu, astăzi, de reparat cu astfel de tehnologii. 
Venim, apoi, în aceste lăcaşuri cu sentimentul datoriei 
împlinite şi ne apucăm să cerem: Binecuvântează-ne 
Doamne!, dar nu primim nici-o binecuvântare. 
Deoarece, în tot acest timp, atenţia lui Dumnezeu se 
va concentra asupra copiilor care construiesc 
neobişnuita casă-templu. Şi se va îngrijora El că li se 


termină copiilor cimentul, cărămizile şi scândurile 
pentru podele nu le ajung. Şi cu dragoste îl va 
binecuvânta Dumnezeu pe orişicare îi va ajuta”. 

lar eu n-am rezistat tentaţiei de a destăinui 
despre aceste vlăstare. N-am rezistat, exact cum se 
temuse Anastasia şi iată ce s-a întâmplat: 

Mergeam pe cărăruia din faţa casei printre 
mesele de bucătărie la care copiii se îndeletniceau cu 
treburile lor. 

La un moment dat am simţit o căldură care se 
revărsa, ca dintr-un proiector, asupra-mi. Senzaţia de 
căldură era asemănătoare cu aceea care venea de la 
Anastasia când îşi concentra privirile asupra mea, 
numai că puţin mai slabă. M-am oprit şi am privit 
împrejur să disting de unde venea. O fetiţă de 
unsprezece ani stătea în picioare la marginea unei 
mese şi alegea orezul. Mă privi şi zâmbi. M-am aşezat 
lângă ea. Ochişorii ei albaştri mă încălziră şi mai tare 
cu privirile lor. Am întrebat-o: 

- Cum te cheamă? 

- Bună ziua. Pe mine mă cheamă Nastea. 

- Aşadar, tu poţi să-ncălzeşti oamenii cu privirile 
aşa cum face şi Anastasia? 

- Dumneavoastră aţi simţit? 

- Am simţit. 

Micuța Nastea, chiar de nu în măsură completă, 
era înzestrată cu darul de a încălzi cu privirile corpul 
celui pe care-lalegea ea, la fel ca Anastasia. S-a 
apropiat de noi Natalia S. Bondarciuc, s-a aşezat lângă 
noi, iar operatorul care o însoțea a pus în funcţiune 
camera. Fără să se sinchisească câtuşi de puţin, fără 
să se abată de la activitatea ei, micuța Nastenka ne 
răspunse la întrebări. 

- De unde asimilați voi cunoştinţele şi iscusinţa? 

- Din stele. 


- Ce învăţăminte ai tras tu din contactul cu 
siberiana Anastasia? 

- Că este foarte important să-ţi iubeşti Leagănul 
Natal. 

- De ce este atât de important? 

- Întrucât Leagănul Natal este ceea ce ne-au 
lăsat apropiații şi îndepărtaţii noştri părinţi. 

- Cine sunt părinţii tăi, tatăl tău unde lucrează? 

- Tata este învăţător. În şcoala în care predă este 
bine dar tot mai bine este aici. 

- Voi trăiţi aici într-o familie unică, intimă şi 
fericită. Voi, în acest fel, nu uitaţi de părinţii voştri? 

- Dimpotrivă. Tot mai mult ne iubim părinţii, le 
trimitem gânduri bune pentru ca şi lor să le fie bine ca 
nouă aici. 

Camera video înregistra. Şi eu mi-aş fi dorit cu 
foarte mare ardoare ca micuța Nastenka să le arate 
scepticilor ce este aceea privire care încălzeşte. 

- Nastenka, arată-le mai multor oameni cum poţi 
tu să încălzeşti cu privirea ta. Priveşte în obiectiv şi 
încălzeşte în acest fel pe toţi cei care te vor vedea, i- 
am cerut eu. 

- Pe toţi deodată, este foarte greu. S-ar putea nu 
reuşesc. 

Însă eu am continuat cu insistenţă. Am 
reformulat cererea şi atunci cu Nastenka s-au 
întâmplat exact aceleaş lucruri care s-au întâmplat cu 
Anastasia în taiga atunci când cu puterea voinţei şi cu 
raza ei de la distanţă, a salvat bărbatul şi femeia de la 
răzbunarea răufăcătorilor lor. Eu am descris această 
întâmplare în prima carte. 

Anastasia, pe-atunci, m-a lămurit astfel: 

- Asta nu stă în puterile mele s-o fac, este ca şi 
cum ar fi deja planificat totul dinainte, nu de mine, eu 
nu pot să mă amestec direct. Ele acum sunt mai tari. 


Cu toate astea, la insistenţele mele, ea mi-a 
îndeplinit dorinţa. Mi-a îndeplinit-o conştientă fiind că 
ar fi putut chiar să moară. 

Micuța Nastenka, în urma rugăminţilor mele 
insistente şi repetate, a încercat sa facă la fel. Ea, de 
două ori la rând, a inspirat adânc aer în piept, a închis 
ochii pentru câtva timp, apoi cu seninătate a început 
să privească în obiectivul camerei. Operatorul fascinat 
a rămas imobil. Pe; neaşteptate Natalia Bondarciuc îşi 
dădu jos şalul de pe umeri şi o înveli pe micuța 
Nastenka. Ea a fost prima care a observat cum mai 
întâi corpul fetiţei a început să vibreze apoi a devenit 
tot mai palidă la faţă. 

Am înţeles imediat: nu trebuia să mai insist cu 
cererea mea. Şi că nu se merita ca atâta energie să fie 
cheltuită pe  necredincioşi. Asta amplifica doar 
împotrivirea răutăcioasă în ei. 

Adulții veniţi în vizită nu au rezistat tentaţiei de 
a-i mângâia pe copii. l-au atins, i-au îmbrăţişat şi i-au 
mângâiat ca pe nişte pisici. Nu pot să-nţeleg de ce a 
trebuit s-aduc cu mine acel grup de persoane? Ştiam 
deja de desele vizite ale diferitelor comisii şi delegaţii 
de toate felurile sau pur şi simplu ale oamenilor de 
rând, care vin să privească la miracolele ieşite din 
mâinile copiilor de aici. Vor atinge orice le cade la 
îndemână şi vor lua ce le va place, fără ca, în schimb, 
să dea ceva de-al lor. Şi, poate, adevărat a grăit 
Anastasia: „Căutând să-ţi însuşeşti Binecuvântarea 
locului sfânt, tu gândeşte-te ce ai putea în schimb să-i 
laşi. Şi dacă încă nu ai învăţat cum să răspândeşti 
lumina împrejurul tău, de ce atunci s-o iei şi s-o 
păstrezi dosită-n tine ca într-un mormânt?” 

Eu, s-ar părea că am nimerit în această şcoală 
împins de aceeaşi curiozitate. Doar mulţumită 
Anastasiei, academicianul Shetinin ne-a întâmpinat, iar 


copiii la masă ne-au poftit cu ospitalitate pe mine şi pe 
cei sosiți împreună cu mine. Nu numai de mâncare am 
primit noi atunci, acolo. Focul viu din ochişorii copiilor 
nemăsurat de mult ne-a dat, iar noi în schimb ce le-am 
lăsat? Ca nişte protectori grijulii, noi pe creştete, i-am 
mângâiat pe copii. 

Cuprins de repulsie pentru propria-mi persoană 
m-am retras deoparte de grupul sosit acolo împreuna 
cu mine şi ai început să meditez. La puţin timp s-au 
apropiat de mine deja cunoscutele Lena şi Nastenka. 

- Liniştiţi-vă, - a şoptit uşor Nastenka. Aşa-s 
adulţii întotdeauna. Vor doar să mângâie şi să 
îmbrăţişeze. Consideră că este important să 
îmbrăţişeze. lar dumneavoastră, de cu dimineaţă, 
sunteţi tot nervos. Haideţi cu noi în poieniţă, o să vă 
povestim despre Anastasia. Eu ştiu în care spaţiu se 
află ea acum. 

Când am ajuns în poiană, operatorul cu camera 
video mi-a propus: 

- Hai să-ncercăm să le mai luăm un interviu 
fetelor. Or să iasă nişte cadre minunate, uite ce peisaj 
minunat împrejur şi nu o să ne deranjeze nimeni aici. 

- Poate că nu trebuie. Le-am necăjit îndeajuns cu 
întrebările noastre sâcâitoare. 

- Dar cu tine, oricum, le va face plăcere să 
vorbească. Pe jurnalişti şi pe vizitatori nu prea-i 
primesc cu plăcere în şcoală. lar nouă ni s-a prezentat 
această ocazie unică! Ar fi mare păcat s-o ratăm. 
Crede-mă, îţi vorbeşte un profesionist. 

Am luat microfonul, m-am apropiat de fete şi le- 
am întrebat: 

- Va trebui să vă luăm un interviu. Eu o să 
formulez unele întrebări iar voi va trebui să-mi 
răspundeţi, sunteţi de acord? 


- Dacă pentru dumneavoastră este important, 
atunci puneţi-ne aceste întrebări, - răspunse Lena, iar 
Nastea adăugă: 

- Desigur, desigur, întrebaţi. 

Fetele s-au ridicat în picioare una lângă cealaltă, 
şi-au aranjat lungile lor codițe blonde şi au început să 
mă privească atent în ochi în aşteptarea întrebărilor. 
După două întrebări banale, am tăcut, devenind 
conştient că astfel de banalităţi şi întrebări standard le 
pun toţi cei care vin acolo, membrii tuturor comisiilor şi 
ziariştii. Doar că aceste fete sunt în măsură să 
răspundă la chestiuni la care puţini au avut ocazia, în 
viaţă, să se gândească. Avea dreptate otomanul cazac 
care spusese: 

- Copilul meu, doar de trei luni învaţă în această 
şcoală iar eu simt deja că neîntârziat va trebui să învăţ 
şi eu câtuşi de puţin altfel voi trece drept un dobitoc în 
faţa lui. 

Şi că îndeobşte, noi toţi, oare, nu-i înjosim pe 
copii cu întrebările noastre prosteşti, deliberat 
inculcându-le ideea că de mai mult nu sunt capabili? 
Stăteam mut dinaintea fetelor, cu microfonul în mână, 
înțelegând după feţele lor cum se îngrijorau pentru 
mine, văzând că m-am pierdut şi nu mai ştiu despre ce 
să vorbesc cu ele. Atunci, m-am dat bătut în faţa lor şi 
am recunoscut: 

- Nu ştiu eu ce să vorbesc cu voi, ce întrebare să 
vă pun. 

Şi atunci s-a complicat şi mai mult situaţia care 
deja era destul de comică şi aşa. Stăteam noi doi, eu şi 
operatorul, doi bărbaţi adulţi, în faţa a două copile 
care, fără să piardă o secundă, au început, câte una pe 
rând, să ne explice cum se ia un interviu şi cum se 
vorbeşte cu un alt om: 


- Destindeti-vă, trebui să ştiţi să vă destindeti. 
Cel mai important este să vorbiţi deschis. Trebuie să 
vorbiţi despre ceea ce vă frământă. 

- La noi nu vă gândiţi. La omul cu care vorbiţi 
trebuie să vă gândiţi, dar la noi nu vă gândiţi. Nu mai 
staţi încordaţi. 

- Voi, întrebările voastre, cu inimile puneţi-ni-le. 
Noi o să vă putem răspunde, nu vă gândiţi la noi. 

- Până când veţi putea din nou să ne interogaţi, 
mai bine să vă povestim noi despre câte ceva... 

Ele s-au plimbat prin poiană, zâmbind şi atingând 
cu mâinile florile, au vorbit. Profunzimea cunoştinţelor 
asupra lumii, puritatea care le radia din suflete şi ochii 
lor plini de bunătate impregnau atmosfera dimprejurul 
nostru cu pace şi încredere. Operatorul filma cu ochiul 
dezlipit de camera video, fără să urmărească ceea ce 
înregistra. Nu am vizionat nici măcar odată caseta 
video pe care mi-a făcut-o cadou Natalia Sergheevna. 
Mă uitam cum se plimbau prin poieniţă micuţele cosiţe 
blond-ruse. Ele vor creşte! În şcoală sunt trei sute. 

Eu am scris despre această şcoală nu pentru a 
demonstra cuiva cine ştie ce, ci pentru a bucura 
inimile celor care au citit, care au simtit-o şi înţeles-o 
pe Anastasia. 

Dacă pe cineva dintre dumneavoastră vă 
deranjează ce şi cum am descris eu aici, atunci nu 
citiţi. Critici am primit eu destule şi despre stilul narativ 
şi despre greşelile gramaticale şi pentru aşa-zisele 
mele intenţii mercantile Însă cu toate astea, eu, cartea 
următoare, o voi scrie, mai bine abţineţi-vă s-o citiţi, 
întâmplările din ea sunt cu mult mai importante decât 
în cărţile dinainte iar stilul narativ va fi uşor 
îmbunătăţit. Aţi putea să vă iritaţi prea tare. 


Cine este? Noi suntem obişnuiţi să caracterizăm 
omul, cercetându-i biografia, scrisorile de recomandare 
sau faima. In cazul nostru, însă, toate astea nu ar avea 
niciun sens. În Biblie se vorbeşte: „după fructe îi veţi 
cunoaşte...” Roadele academicianului Shetinin sunt 
chipurile luminate de fericire ale copiilor din şcoală şi 
ale părinților. Aşadar, cine este el? Natalia S. 
Boundarciuc, care nu este numai o stimabilă actriţă a 
Rusiei dar şi membru în conducerea Centrului 
Internaţional Rerich - (ONG), a declarat: 

- Am avut ocazia să colaborez cu numeroşi 
cunoscuţi propovăduitori şi învăţători din diferite ţări 
ale lumii, dar niciunde nu am rămas atât de uimită ca 
aici. Cu siguranţă că noi am dat peste măreţul Mag. 
Mag, nu pentru că el cunoaşte străvechile magii, ci 
pentru că lui îi este cunoscut ceea ce multor dintre noi 
rămâne nevăzut. 

Aş fi vrut şi eu să-mi împărtăşesc impresia ce mi- 
lăsat-o întâlnirea cu Shetinin, dar eu nu sunt un bun 
cunoscător al acestor domenii ale instruirii, iar 
aprecierile mele ar putea părea neverosimile. Aşadar, 
am hotărât să transmit totul aşa cum a fost expus, fără 
să fac adăugiri şi să povestesc ceea ce-a vorbit 
Shetinin însuşi. 

Natalia S.B., colaboratoarea ei, eu şi Mihail 
Petrovici ne-am îndreptat spre coridorul şcolii. Pe holul 


nedespărţit de niciun perete, aşezaţi în jurul meselor, 
se aflau copii de diferite vârste. Cu toţii se 
îndeletniceau cu câte ceva necunoscut nouă. Nici noi şi 
nici camera de luat vederi nu i-a deranjat de la ale lor. 
Câte unul, în răstimpuri, se ridica de la masă, mergea 
undeva prin casă şi se întorcea la locul lui. Uneori se 
apropiau de standurile cu cifre pe ele, atârnate pe 
pereţi, alţii se perindau prin casă, se adunau în cercuri 
şi discutau, explicau unul altuia şi lămureau câte ceva. 

- Mihail Petrovici, ce se petrece aici? a întrebat 
Natalia Sergheevna. 

- Aici, dumneavoastră vedeţi, în mare parte, 
încercarea de întâlnire. Dacă întâlnirea are loc, atunci 
copiii pot urma cursul de matematică de zece ani în nu 
mai mult de un an. Asta este tema. Asta se întâmplă 
cu cei înzestrați cu aceleaşi capacităţi şi depinde de 
cât de deschişi sunt ei în relaţiile lor. Structurile lor de 
câmp îi ajută să-şi transmită liber informaţiile de la 
unul la celălalt. Vă este cunoscut aforismul popular 
„dragoste la prima vedere”, când doi îndrăgostiţi se 
pot înţelege dintr-o jumătate de cuvânt. Atunci când tu 
nu ai apucat nici să deschizi gura şi celălalt deja a 
înţeles ce intenţionai să spui. Vedeţi dumneavoastră, 
aici se face tot ce se poate pentru ca ei să se simtă 
liberi şi mulţumiţi. Aici pot pune neperturbaţi orice 
întrebare, pot să se ridice şi să se plimbe. Important 
este să întreţină contactul. 

Este foarte important, ca în acest proces, copilul 
să lucreze pe contact, iar cel care declanşează 
procesul să se comporte la fel. Pentru că noi dăm frâu 
liber acţiunilor lor şi nu punem niciun accent pe vârstă. 
Aici, lângă Ivan Aleksandrovici - un băieţel de 
cincisprezece ani - stă o fetiţă de zece anişori pe nume 
Masha. Printre ei se mai află şi un student universitar 


Serghei Aleksandrovici care anul acesta va termina 
universitatea. 

- Câţi ani are? 

- Serghei Aleksandrovici, anul acesta va împlini 
optsprezece ani. 

- Cum de termină universitatea la vârsta de 
şaptesprezece ani? 

- Şaptesprezece ani înseamnă vârstă, iar noi aici 
ne străduim să nu folosim expresia vârstă. Este foarte 
important. Dumneavoastră observați cu atenţie; aici 
învăţătorii-s ca şi cum s-ar contopi cu elevii. Este 
adevărat totodată, că acest grup este deosebit. Printre 
ei se află unii care nu au putut lua parte la construcţia 
casei. Dinaintea lor stă o altă problemă: ei vor trebui 
să urmeze un curs de matematică. Un curs care de 
obicei durează zece ani. Vor trebui să-l urmeze ca apoi 
să-l transmită celor care lucrează la construcţia casei. 
Şi chiar aşa se şi întâmplă. Deoarece în ei ia naştere 
un nou sistem de integrare a elementelor comune de 
dialog reciproc. Memoriei noastre le sunt cunoscute, 
chiar de la începutul vieţii, structura Cosmosului şi 
regimurile de viaţă din spaţiul universal. Ca urmare, 
este imperativ ca noi să nu lăsăm ca gândurile de 
genul că ei nu ar putea face sau crea una sau alta, să 
ajungă la minţile lor. Dacă se întâmplă ca unul dintre 
cei care explică să perceapă astfel de gânduri, atunci 
elevii săi nu vor mai reuşi să asimileze. Cel mai 
important este ca cel care explică să se menţină în 
strict raport cu cele tratate de chestiunea în discuţie, 
atunci învăţătura va decurge de la sine. Să nu 
concentreze atenţia pe învăţat sau pe memorizare. Să 
nu lase niciodată să se creadă că cineva acolo învaţă. 
Colaborând, ei vor uita cine este învăţător şi cine este 
elev. 


În procesul de rezolvare a temelor vin folosite 
cunoştinţele strict necesare, de fapt se derulează o 
aducere aminte a celor uitate. Acesta este exact 
reflexul lui Pavlov, dacă vă mai aduceţi aminte: stimul 
- reacţie. Dacă sunt necesare măsuri urgente decid eu. 

Foarte important este ca ceea ce fac ei să aibă o 
legătură nemijlocită cu oamenii ce-i înconjoară. lar ei, 
în prezent, nu studiază pentru ei înşişi, asta-i cel mai 
important. Ei, acum sunt însărcinaţi cu transmiterea 
către alţii a ceea ce ştiu. Evaluarea, lor nu le este de 
folos. Ei ştiu că nu peste multe zile vor trebui să le 
transmită celorlalţi ceea ce ştiu. Ei au la dispoziţie 
principiul procesului de învăţare. Pentru fiecare grup în 
parte. El va urmări curm lucrează pe şantier cei cărora 
va trebui să le transmită cunoştinţele lui şi se 
îngrijorează ca nu cumva grupul său să rămână în 
urma celorlalţi. O altă mare importanţă o are sensul 
conceptului a-i servi pe ceilalți. Şi dacă ei, cu adevărat, 
învaţă ceva, atunci acel ceva este înţelegerea 
spiritului, aspirațiilor şi gândurilor semenilor. Aici, nu 
matematica este importantă ci omul care concepe 
matematica. Nu matematica de dragul matematicii ci 
matematica de dragul căii pe care o arată ea pentru a 
se ajunge la Adevăr. Şi cu cât este mai amplu motivul 
„ de dragul cui” cu atât este mai răzbitor procesul de 
deplasare spre domeniul cunoaşterii. 

Important este ca în atmosferă să circule 
sinceritatea, nu trebuie în nici un caz să circule 
ofensele şi furia. În genere expresia „nu așa” lipseşte. 
În slavona antică nu exista oprirea mişcării sau cuvinte 
urâte. În antichitatea niciunui popor nu au existat 
niciodată expresii urâte care să definească vreun 
fenomen. Acesta nu există, asupra lui nu trebuie să se 
fixeze oamenii. Răul nu există. Dacă voi aţi nimerit 
într-o fundătură, atunci expresiile cu care să vă fie 


descrise căile de ieşire de acolo trebuie să fie de 
genul: ia-o la dreapta, ia-o la stânga, ridică-te, sau mai 
sintetic: încotro să te îndrepți şi nu nu stai corect. În 
prezent, rusofobii ultragiază folosind expresia s-ar 
spune pe ruseşte, lăsând să se-nţeleagă prin asta 
expresii deşucheate sau imorale. Kobzev are o definiţie 
foarte precisă a acestei expresii: 


La strămoşii noştri, la slavoni 

Printre măreţele învățături 

Dintotdeauna, pentru exprimare şi cuvinte 
S-a demonstrat o mare considerație. 


Asta negreşit. Deoarece la aceia care cu vorbele 
se îndeletnicesc, orânduiala lor precisă şi curată 
trebuie să fie, sensul profund şi lipsit de expresii 
cazuale şi gânduri derutante. Cuvintele încălzite de 
sentimente au o neasemuită importanţă. 


Adevărul, rezultatul, spirituale trebuie să fie. 
Neapărat copilul să fie armonizat în procesul natural al 
Universului, de necontenită auto-reprocreare. Abia 
atunci i-ai dăruit copilului tău bucuria vieţii şi o 
existenţă reală. Şi nu aşa-zisele forme: uite eu am 
reuşit, m-am descurcat, fiul meu, ţi-am cumpărat 
cămaşă, pantaloni, pantofi... de-acum chiar pot să mor. 
Şi ce i-ai dat fiului tău? Vezi tu, cadourile tale pot să 
dureze un sezon, cel mult! Dar dacă i-ai fi dăruit tu 
fiului tău un nume demn, o onoare, un rost pe lume 
prieteni ai lui şi o lume înfloritoare...! Când i-ai dat 
înţelegerea Adevărului, a existenţei şi înţelepciunea 
vieţii, abia atunci poţi spune: 

„Fiule, ţi-am dat ce-i mai important, tu vei fi 
fericit! Îţi vei cumpăra cămaşă, îţi vei construi casă, 
acum tu şti cum să le faci pe toate astea.” 


Ascultând toate aceste vorbe ale academicianul 
Shetinin şi observând strânsa relaţie dintre copii şi el, 
am tras concluzia ca toate acestea se aseamănă într- 
un mod uluitor cu ceea ce spunea Anastasia despre 
copii şi am rămas uimit: „Cum de pot gândi atât de 
similar, pustnica siberiana şi acest academician 
cărunt?” Şi, în genere, de ce vorbeşte el cu mine? De 
ce cu atâta căldură m-a primit, la masă m-a pus şi m-a 
tratat atât de sincer? M-a condus prin şcoală, mi-a 
arătat tot. De ce? Ce reprezint eu pentru pedagogie? 
Nimic. Un fost ucenic. Desigur... ea, încă odată, s-a 
străduit să... 

Se înţelege de la sine că mi s-a oferit această 
oportunitate de a vizita şcoala lui Shetinin doar 
mulţumită Anastasiei. Însă cu Shetinin nu am discutat 
niciodată despre Anastasia. Am discutat pe teme de 
viaţă, la fiecare vizită a mea am mers să vedem cum 
decurge construcţia neobişnuitei case-templu. Despre 
cărticică el a spus doar: „este o carte foarte precisă” şi 
atât. 

La câteva zile după vizita de la şcoală, 
întorcându-mă împreună cu grupul participant la 
conferinţa cititorilor, am vrut să le-o prezint şi lor pe 
Nastenka. Aş fi vrut ca Nastenka să ne încălzească pe 
toţi cu privirea ei numai că s-a întâmplat ceva 
inexplicabil. Eu, împreună cu Mihail Petrovici mergeam 
pe coridorul şcolii. Eu o cercam din priviri. Căutam aşa 
cum caută izvorul de lumină orice vietate de pe 
Pământ. 

- S-a stins Nastenka, pronunţă pe neaşteptate 
Shetinin. Acum mă necăjesc să-i întorc puterile. Încet 
îmi reuşeşte dar cu mari eforturi. Restabilirea completă 
cere timp. 

- Cum adică s-a stins? De ce? Era puternică 
Nastenka. Ce s-a întâmplat? 


- E adevărat că ea este puternică. Dar şi efortul 
emoţional din partea ei a fost puternic. 

Stăteam în cabinetul lui Shetinin înfuriat şi 
supărat pe mine însumi. Da' pentru ce?! Ce şi cui am 
vrut să-i să demonstrez fără să pun la socoteală 
vorbele Anastasiei: „nici prezenţa mea fizică şi nici 
miracolele făcute asupra publicului, în inima 
necredincioşilor nu vor revărsa lumina credinţei... 
toate acestea doar tulburarea o vor amplifica în aceia 
căror viziunea asupra lumii aşa cum reiese din ele, nu 
le place.” 

„Gata! Ajunge!, - am gândit eu, n-o să mai 
dovedesc nimic la nimeni şi nu o să mai scriu nimic. 
Ajunge! Am terminat cu scrisul!” am gândit eu în sinea 
mea. Shetinin, ca din senin, vorbi: 

- Nu trebuie să încetezi să scrii, Vladimir. 

Pe urmă s-a apropiat de mine, mi-a pus mâna pe 
umăr şi, privindu-mă drept în ochi, începu să murmure 
o melodie. Academicianul cu părul nins atacă unele 
note acute, însă ceea ce mă miră mai mult, melodia 
murmurată de el era aceeaşi melodie pe care mi-a 
cântat-o Anastasia în taiga. 

Spre ieşirea din şcoală, printre copii care 
mişunau în toate direcţiile, am zărit-o, aşezată pe un 
scăunel, pe micuța Nastenka. M-am îndreptat spre ea. 
Ea m-a văzut, s-a ridicat, iar când şi-a înălţat privirile - 
din ochişorii ei obosiţi, numaidecât m-au învăluit 
căldura şi lumina. Abia atunci am înţeles cu adevărat: 
ea îşi dăruieşte energia şi căldura ei toată, fără 
rezerve, pentru a o ajuta pe cealalată... S-o ajute pe 
siberiana Anastasia şi să ajute visele ei. Vise, acum 
devenite comune amândurora. In ce stă puterea 
acestui vis? Cum se întâmplă toate astea? De ce ele, 
cu atâta dăruire... Şi acele priviri de copil... Ar ajunge 


oare o viaţă de om pentru a deveni demn de acele 
priviri? l-am răspuns în şoaptă: 

- Bună să-ţi fie ziua, Nastenka. 

Şi-n sinea mea am adăugat”. „Nu trebuie, 
Nastenka. ţi mulţumesc. lartă-mă...” 

- O să vă petrec. Eu şi Lena vrem să vă 
conducem până la maşină. 

Până când maşina a virat complet, eu m-am uitat 
la tot mai micile figurine rămase în capătul aleii, sub 
un lampion din faţa casei-turn. Nu-şi fluturau mâinile în 
semn de bun rămas. Amândouă ţineau câte o mână 
înălţată cu palma orientată spre maşina care se 
îndepărta tot mai mult. Ştiam acest gest, mi-l 
explicase mai înainte Shetinin. Însemna: „Noi te 
îndrumăm cu razele noastre de bunătate, fie ca ele să 
te însoţească oriunde vei merge”. Şi iarăşi îmi încolţi 
gândul: „Ce-aş putea să fac, cum să mă schimb sau 
cum sa-devin pentru a fi demn de razele lor?”! 

d, PI 


Ce să accepţi, în 
ce să crezi? 


Întâlnirea cu academicianul Shetinin Mihail 
Petrovici şi cu scoala lui a avut loc după a doua vizită 
făcută Anastasiei. După vizitarea acestei şcoli, din 
mine s-au spulberat şi ultimele îndoieli în ceea ce 
priveşte modul în care Anastasia vorbea despre 
educaţia copiilor şi felul în care ea se comporta cu fiul. 


Totuşi, acolo în taiga, ceva din mine i se împotrivea. 
Nu vroiam să cred. Cel puţin, nu tot ce spunea ea... 

Scriu aceste rânduri şi îmi imaginez câţi dintre 
cei care le citesc, fie cu voce tare, fie în gând, spun: 
„Dar cât se poate să nu crezi? Chiar de în nenumărate 
rânduri a avut ocazia să se convingă de dreptatea ei, 
cu toate astea el, ca un debil, nu poate accepta acest 
nou fenomen.” 

Fiica mea Polina a adus de la una din 
conferințele cu cititorii o casetă video. Am privit-o şi 
am ascultat un învăţat pe nume Speranski, care, direct 
de pe scenă, a spus: „Ceea ce vorbeşte Anastasia, 
Megre nu poate pătrunde în profunzime. Nimic din 
toate astea nu este pe înţelesul lui.” 

Eu nu sunt supărat pe el, dimpotrivă el, într-un 
mod foarte interesant, a vorbit despre toate astea, sala 
l-a ascultat cu respiraţia tăiată iar eu, doar mulţumită 
lui, am înţeles că „Anastasia este Esenţă, substanţă de 
sine stătătoare.” 

Ce rost are să vorbesc aici despre mine, care mai 
tot timpul m-am ocupat cu alte treburi? Mai bine 
despre acei învăţaţi care despre Pământ au studiat, cu 
toate astea, despre copii ori au tăcut ori au vorbit în 
şoaptă sau au gângăvit... Până şi copiii îmi scriu în 
scrisorile lor, mă avertizează să fiu mai atent când 
vorbesc despre ce spune şi ce face Anastasia. 

Insă eu vă asigur, stimaţi cititori, acum sunt mult 
mai atent cu Anastasia, totuşi asta nu înseamnă că nu 
pot să nu o contrazic sau să nu mă îndoiesc. Nu pot 
pentru că nu vreau ca eu şi toată obştea noastră 
contemporană să ne considerăm nişte idioţi. Nu vreau 
să cred că noi toţi am apucat pe calea degenerării. 

M-am chinuit să le găsesc cel puţin o explicaţie 
gesturilor noastre. Sau a incompatibilităţii lor cu 
contemporaneitatea noastră. Şi mă voi strădui atât cât 


pot. Şi dacă nu aş face-o, credeţi-mă, ar trebui să 
acceptăm nu numai asta, dar cu mult mai mult... 
Situaţia îngrozitoare în care se găseşte societatea 
noastră astăzi. lar dacă despre iad ne va veni vremea 
să vorbim, atunci aflaţi că noi înşine spre iad ne croim 
cărarea. Haideţi să luăm în discuţie cel puţin educaţia 
copiilor. Eu, despre mine însumi, voi vorbi şi despre cei 
asemănători mie şi ştiu că nu-s puţini. 

La şcoală eram mediocru, iar tata mă pedepsea 
pentru fiecare doi luat. Mă pedepsea nu numai 
interzicându-mi să ies la joacă pe drum cu prietenii mei 
sau refuzându-mi o nouă jucărie dar şi cu altele mult 
mai severe. Şi era groaznic. Mai groaznic decât o curea 
la fund. Însă de ceva mai îngrozitor eram terorizat eu 
tot timpul. Şi mergeam la tablă ca la eşafod. Şi rupeam 
foile din carnetul de note. 


Anii de şcoală sunt minunati. 
Cu cartea, caietul şi cântecelul. 
Dar nu poți îndărăt să-i aduci, 
Zboară oare fără urma? 

Nu, nu vom uita niciodată, 

Anii de şcoală. 


Vă mai amintiţi cuvintele sugestivului cântecel, 
cât de minunaţi erau anii de şcoală? Sugestive, 
sugestive. Şi haideţi să ne amintim noi şcolarii, că doar 
eram cei mai numeroşi, cu câtă bucurie aruncam cât 
colo ghiozdanele, odată începute vacanţele. 

Cum pot fi minunaţi anii de şcoală pentru un 
copil ale cărui procese fiziologice cer multă mişcare, 
dar căruia i se impune ca pentru patruzeci şi cinci de 
infinite minute să stea aşezat fără să se mişte aproape 
deloc, într-o poziţie rigidă şi fixă, cu mâinile întinse 
dinainte pe bancă. Câte unul cu caracter flegmatic 


suportă aşa ceva, dar cel a cărui natură este vivace, 
temperamentală şi impulsivă, el ce să facă? Cum poţi 
să-i supui aceluiaşi regim pe toţi laolaltă ca pe nişte 
roboţi... stai locului altfel... 

Dar stă locului, se chinuie să reziste pentru cele 
patruzeci şi cinci de minute, micuțul om, iar după o 
pauză de zece minute alte patruzeci şi cinci de chin, 
aşa de-a lungul luni, ani, un deceniu. li rămâne o 
singură cale de scăpare şi anume cea a resemnării, dar 
cel mai grav este că va trebui să se resemneze la 
ideea că viaţa lui va fi doar o resemnare în faţa a câte 
ceva. Să trăiască, să se însoare după cum a fost 
instruit, să meargă în armată că aşa sunt ordinele. Să 
creadă morţiş în ceea ce i se spune. 

Cel care, cu uşurinţă, a acceptat să se 
resemneze este foarte simplu de strunit. Bine ar fi ca 
măcar să fie sănătoşi fizic pentru diferite munci, însă 
se întâmplă să apuce băutura, să se drogheze. Oare 
pentru ce fac toate astea - droguri, alcool? Nu oare 
pentru a se rupe măcar pentru câteva clipe de chinul 
pricinuit de atot-subordonarea care le ţine prizoniere 
sufletul şi inima într-un mod incomprehensibil lor. 
Astfel se apucă de băut sau se droghează. Eh, nu mai 
zboară ei - aceşti ani de şcoală - atât de repede, se 
prelungesc de-a lungul a fiecare patruzeci şi cinci de 
minute de groaznică tortură. 

Străbunicii, bunicii şi taţii noştri considerau şi 
încă mai consideră şi o facem fiecare la rândul nostru, 
că aşă este rânduit; copilul nu trebuie să-nţeleagă. Şi 
că a-l forţa este un bine pentru soarta lui. Şi iată că şi 
astăzi continuăm, aşa cum, de-a lungul secolelor au 
făcut străbunii noştri, să credem şi să le spunem că-i 
îndrumăm pe fii noştri Vanicica, Kolea, Saşa şi 
Mashenka pe calea binelui, pe calea cunoaşterii, 


Adevărului. Haideţi să spunem AJUNGE! Haideţi să 
judecăm! : 

Să ne amintim perioada prerevoluţionară. In 
scaunele băncilor stau strămoşii noştri, pe atunci încă 
mici copii. Despre legile lui Dumnezeu li se predă, 
despre istorie! şi cum fiecare trebuie să trăiască. Cei 
care nu au putut să-nveţe pe de rost ceea ce li s-a 
predat, sau cei care nu reuşesc să accepte ideologia 
după care este orânduită lumea, aşa-zisă ideală, sunt 
pedepsiţi cu rigla peste degete de către profesorul 
sever, care argumentează că toate astea doar spre 
binele lor sunt făcute. 

Dar iată că a avut loc şi revoluţia. Abia după asta 
părinţii au ajuns la o concluzie: că fiilor lor le sunt 
impuse învățături absolut absurde şi inutile. De prin 
sălile de clasă au fost aruncate toate cele care erau 
considerate vechi şi depăşite, noi legi le-au fost create 
copiilor. Cât despre legile lui Dumnezeu: o aiureală 
fără sfârşit. Din nou, omul se trage din maimuţă. 
Înfăşuraţi-vă cravata purpurie, pe rânduri aranjaţi-vă, 
citiţi versuri de admiraţie şi slăviţi cu pasiune 
comunismul. Şi au slăvit copii, cuvântul de pionier şi l- 
au dat părinţilor „Pentru copilăria noastră fericită îţi 
mulţumim ţie patrie iubită!” Şi iarăşi, cei care fără 
înflăcărare s-au comportat au fost bătuţi, marginalizaţi 
şi judecaţi în public. 

lar acum, după cum se poate vedea, în secolul 
nostru, chiar sub ochii noştri ia naştere o nouă 
rânduială. Cravatele roşii să fie aruncate. Ciuma roşie 
ne-a cuprins. Comunismul este o infinită ipocrizie şi o 
teroare infernală. Omul se trage din maimuţă? lată o 
altă tâmpenie nemaiauzită! Noi, din cu totul altceva, 
ne tragem! Comerţul, democraţia - uite Adevărul 
concret! 


Unde-i Adevărul, unde-i dogma înşelătoare? Este 
indescifrabil până la capăt. Copiii, însă, tot în dosul 
băncilor stau fără să se mişte, iar la catedre profesorii 
severi... 

De-a lungul multor secole se practică acest 
sadism spiritual pe copii. Ca şi cum o atroce fiară 
invizibilă s-ar strădui ca pe fiecare nou-născut să-l 
împingă într-o celulă nevăzută. Cine sunt oare slujitorii 
credincioşi ai fiarei cumplite? Cine or fi oare cei care 
iau în derâdere spiritualitatea în fața copiilor? În fața 
fiecărui nou-sosit pe lume. Care este numele lor? Care 
este meseria lor? 

Dar ce-ar fi să-i numim pe aceştia cu numele 
învăţătorilor din şcoală şi al părinților? Aşa, dintr-odată, 
parcă nu reuşesc să cred, dar voi? 

În zilele noastre învățătorii sunt tot mai rău 
trataţi, salariile nu le sunt date la timp. Ei fac repetate 
greve. „N-o să mai învăţăm copiii” ameninţă ei. 
Spuneţi voi, este un rău sau un bine când oamenilor 
care muncesc nu le sunt plătite salariile? Desigur că 
este un rău. Deoarece omului, ca să trăiască, îi trebuie 
câte ceva acolo... Dar dacă printre grevişti se află într- 
adevăr şi acei sadici spirituali? Acum spuneţi-mi dacă 
este un bine sau un rău că nu le sunt plătite salariile 
celor care-şi bat joc de fiii voştri? 

In genere, grevele învăţătorilor m-au împins să 
meditez profund. În timpurile noastre, în Novosibirsk s- 
au înființat şcoli private cu plată. Organizatorii 
acestora selecţionează învăţători cu anumite aptitudini 
şi le plătesc salarii frumoase; aproape de două ori mai 
mari decât cele plătite învăţătorilor din şcolile de stat. 
Cu toate astea nu toţi pot să-şi trimită copii să studieze 
în aceste noi şcoli, deşi partea financiară nu i-ar 
împiedica. Toate astea pentru că nu sunt îndeajuns de 
multe astfel de şcoli. Dar, cum de nu sunt de ajuns? 


Motivul este cât se poate de clar: lipsesc 
învățătorii buni care să predea. Proprietarii şcolilor nu-i 
pot găsi. Şi încă o întrebare: învățătorii buni nu sunt de 
găsit nici măcar pentru salarii aşa bune, atunci cine 
sunt toţi aceia care fac greve? Uite, asta-i întrebarea 
care mă frământă. 

Un singur lucru vreau să subliniez; nu aş vrea să 
se înţeleagă că eu acuz doar pe învăţători dintre toţi 
cei care trăiesc în societatea noastră contemporană. 
Vorbind despre ei, eu nu mă exclud, dimpotrivă mă am 
în vedere pe mine însumi în prima persoană. Fac parte 
şi eu dintre ei. Eu sunt tată şi recunosc că pe fiica mea 
am constrâns-o să înveţe ce i se preda la şcoală, apoi 
s-a întâmplat ca la începutul Perstroykăi s-o întreb: 
„Acum, la istorie, profesorii ce vă predau?” Polina mi-a 
răspuns: „Vorbeşte profesorul... ca şi cum ar tăcea.” 
Ce aş fi putut să-i răspund în această situaţie fetiţei? l- 
am zis doar: „Tu nu te înţelepţi. Invaţă, învaţă.” 

Greve, azi, nu fac doar învățătorii. Doctorii, 
învățații, minerii, toţi fac greve. Greviştii îşi vântură 
lozincile: „Cerem destituirea guvernului, cerem 
demisia preşedintelui”. Toate astea ei le apreciază 
dintr-o logică: Din moment ce salariile nu le plăteşte 
statul, înseamnă că strâmb îşi îndeplineşte sarcinile. 

Pare totul logic în jalbele lor pentru ziua de azi, 
dar mâine? Mâine ce va mai fi? Din nou o întrebare. 
Poate că mai târziu va reieşi că guvernul şi 
preşedintele au stat de partea binelui şi de la 
atentatorii şi vampirii Terrei i-au salvat pe toţi. 
Involuntar, poate, şi fără preştiinţă şi-au riscat puterea, 
nimerind sub grindina răuvoitorilor, dar bani nu le-au 
dat sadicilor, nimicitorilor de Suflete şi trupuri umane 
şi distrugătorilor Pământului. lar aceia, în istericale, 
dinaintea tuturor drept martiri s-au arătat. 


Astăzi martiri. De pe poziţiile lor contemporane 
au respectat postulatele, însă mâine noi postulate vor 
ieşi şi-atunci cine şi cum va fi? Rămâne cu semnul 
întrebării. Anastasia a spus: 

- Calea nedreaptă fiecare singur şi-o alege. 
Dintot-deauna răsplata, în această viaţă vine şi nu 
după. Cu sosirea fiecărei noi zile, odată cu răsăritul 
soarelui, fiecăruia îi este dat ca pentru fiecare acţiune 
a sa să-şi definească justeţea căii. Alegerea ţie îţi este 
dată! Tu, de bună voie alege încotro s-o apuci! Tu eşti 
Om! Fii conştient de condiţia ta! Tu eşti Om - 
predestinat în rai să te naşti. 

- Unde este acest Rai? Cine ne-a adus pe noi în 
acest fel de hăţiş? 

- Fiecare om îşi creează singur totul. 

Voi doar încercaţi să-nţelegeţi ce mai vorbeşte 
ea. Ne încredinţează că a sosit momentul ca anumite 
procese cosmice să fie accelerate. lar cei ale căror 
moduri de viaţă nu sunt compatibile cu adevăratele 
legi ale existenţei vor fi supuşi unor teste, mai întâi 
obişnuite, transparente şi aceste teste pentru ei vor fi 
ca nişte semne bune pentru a-i face să-nţeleagă sensul 
corect al acţiunilor lor şi să devină conştienţi de calea 
pe care vor trebui s-o urmeze. Ceilalţi, însă, care nu 
vor reuşi să pătrundă toate astea, vor mai avea parte 
de câteva nenorociri, ca apoi din viaţa terestră să 
plece şi doar peste zece mii de ani să se renască 
sănătoşi. 

Dacă ar fi să ne luăm după afirmaţiile ei, atunci 
înseamnă că minerii care cotrobăie  viscerele 
Pământului, doctorii medicinei noastre moderne care 
cercetează ingineria genetică şi savanții care fabrică 
tot felul de substanţe aducătoare de moarte, au primit 
deja primul avertisment sub forma marginalizării lor de 
către societatea contemporană şi a insatisfacţiilor 


materiale. Aceia care, actual, sunt în posesia de bunuri 
materiale, deja de tot mai mari remuşcări morale 
suferă, în subconştientul lor realizând că acţiunile lor 
sunt doar dăunătoare şi nu aduc niciun beneficiu 
nimănui. M-am străduit s-o contrazic, argumentând 
importanţa cărbunilor pentru uzinele noastre,însă ea: 

- Pentru care uzine? Pentru acelea care din 
coşurile lor fum greu împrăştie şi ard aerul respirației 
omului predestinat, topind metale pentru a fabrica 
mitraliere şi gloanţe? 

Cu alte cuvinte, ea afirmă că sistemul artificial 
de piaţă adoptat astăzi de umanitate nu este nici pe 
departe desăvârşit şi tot ce a atins în realizările lui de 
până acum, va da naştere doar cataclismelor. 

S-a scormonit Pământul de pe sub marile oraşe, 
au fost purtate zăcămintele curate de petrol natural 
printr-un întreg sistem de ţevi şi robinete, care, demult 
nemaifiind întreţinute, au început să ruginească, iar 
toată această putreziciune se amestecă cu apa care 
vine la robinet fiind purtată astfel în fiecare casă. 

Şi mai spuse Anastasia: 

- O să vină vremea când omenirea va înţelege. 
Cel mai ilustru savant va veni la grădinuţa băbuţei. 

Flămânzit va cere el o pătlăgică să mănânce. 
Savantul şi creaţiile sale, astăzi băbuţei nu-i sunt 
necesare câtuşi de puţin. Despre ei, nimic nu ştie baba 
şi nici nu vrea să ştie. Ea, liniştită, fără savant, trăieşte. 
Însă el fără ea nu poate trăi. El trăieşte într-o lume 
iluzorie, nerodnică, care-l poartă spre nimic. Ea îi 
aparţine Pământului şi Universului întreg. Universului, 
băbuţa îi este necesara, savantul nu. 

Am încercat atunci să obiectez că dacă noi nu 
am mai produce arme şi ne-am îndeletnici numai cu 
munca pământului, vom deveni slabi şi vulnerabili la 
atacurile celor dezvoltați tehnologic şi înarmaţi. 


- Problema lor va deveni cum, chiar de propriile 
arme, să se apere. Şi de cataclismele sociale de ei 
declanşate. 

- Da' lasă ei baltă totul şi cu mitralierele lor vor 
alerga spre  grădinuţele babelor noastre şi ale 
grădinarilor tăi. Babele nu au arme pentru a se bate. 

- Crezi c-or s-ajungă? Tu cum crezi? Nu se vor 
sfâşia unii pe alţii de la băbuţe? 

Şi dacă ar fi să nu o contrazicem pe Anastasia şi 
să acceptăm ce spune ea, atunci ar trebui să ne 
considerăm complet idioţi, nişte viermi vânători de 
interese. Nu cred că omenirea ar vrea să se vadă într-o 
astfel de lumină! 

Aşadar, să nu-i dăm toată dreptatea ei, eu mă 
străduiesc ca măcar câtuşi de puţină raționalitate să 
găsesc în ceea ce facem noi. Şi de ar fi să nu găsesco 
confirmare plauzibilă şi să accept neverosimilitatea căii 
alese, atunci... Atunci ce ar fi? Haideţi să judecăm. 
Poate că ar merita eforul să-i lăsăm pe copii să crească 
fără să urmeze postulatele noastre? Şi copiilor să le 
cerem să ne-arate cum şi spre ce să ne îndreptăm? 

Anastasia vorbeşte despre copiii care vor fi feriţi 
de mutilarea spirituală din partea noastră, cum că vor 
fi în stare să găsească singuri calea spre Adevăr, vor 
reuşi să se salveze şi să ne salveze şi pe noi, mai 
concret spus, împreună cu ei să reuşim să repurtăm 
raiul primordial pe Pământ. 

Totul simplu şi nu prea, pe lumea noastră s-ar 
părea... Atunci de ce nu, spuneţi-mi, de ce să nu se 
răspândească experienţa şcolii lui Shetinin? De ce să 
nu se facă măcar câte o şcoală de acest fel în fiecare 
centru raional? Pare-se că nu-i simplu. l-am cerut lui 
Shetinin să pună bazele unei astfel de şcoli şi în 
Novosibirsk. A fost de acord, dar nu s-a găsit nimeni 


dispus să ne dea o mână de ajutor. Asta a fost 
problema. L-am întrebat pe Shetinin. 

- Hai să presupunem că se vor găsi şi prin alte 
oraşe persoane dispuse să pună bazele a astfel de 
şcoli, atunci dumneavoastră ne-aţi ajuta să le 
organizăm? 

- Aşa dintr-odată nu se stabileşte nimic, Vladimir. 

- De ce? 

- Nu se vor găsi atâţia profesori pentru toate 
acele şcoli. 

Şi din nou gânduri? Ce vrea să-nsemne „nu-s 
învăţători”? 

Atunci toate acele greve cine le face? 

Şcoala lui Shetinin nu este privată, este o şcoală 
oficială de stat. Este una din şcolile gratuite ale 
Ministerului învăţământului Federaţiei Ruse. Însă de ce 
este acolo între munţi, pe potecuţă? Care o fi motivul 
acestei alegeri? Şi de ce au tras în academicianul 
Shetinin? De ce l-au omorât pe fratele lui? De ce 
cazacii îl ajută la apărarea şcolii? Pe cine deranjează 
şcoala? Cui nu-i place? 

Am fost invitat de către Consiliul de conducere al 
Dumei, mai exact de Comitetul Constitutiv. Printre 
membrii acestui comitet erau unii care citiseră primele 
două cărţulii despre Anastasia. Atât în Dumă cât şi în 
Consiliul Constitutiv s-au găsit oameni care au înţeles 
şi au interpretat spusele Anastasiei. Persoane de bine. 
Le-am vorbit şi despre Shetinin cu acea ocazie. Am 
aflat că şi ei îl cunoşteau bine şi vorbeau cu admiraţie 
şi cu respect despre el. 

- Aşadar, care-i problema? Am întrebat eu. De ce 
nimic nu se schimbă în orânduire? Ca şi-nainte suferă 
copiii şi merg la tablă ca la eşafod. Incă mai stau 
smirnă şi astăzi în bănci. Răspunsul a fost trist pentru 
mine. Şi, din păcate, era tragic pentru aceia care încă 


mai sunt copii în zilele noastre. Paradoxal, dar tocmai 
învățătorii s-ar părea să fie piedica, am remarcat eu 
după ce-am auzit tristul verdict: 

- Spune-mi, cu mulţimea de titluri ştiinţifice, cu 
descoperirile şi cu nenumăratele disertaţii pe tema 
educaţiei copiilor, ce să facem atunci? Ce să facem cu 
puzderia de institute? Pentru toate acestea a fost 
conceput un întreg sistem. Angrenajul pornit şi forţa 
cinetică a mişcării sale nu-s chiar aşa uşor să le opreşti 
dintr-odată. Fiecare disertant, mai ales dacă i-a fost 
atribuit titlul de docent se luptă să-şi impună propriul 
punct de vedere. A mai aflat apoi că una dintre femeile 
care au vizitat şcoala, o deputată din Dumă, 
dezamăgită de ceea ce a văzut la şcoala lui Shetinin, a 
declarat: 

- Nu am înţeles absolut deloc logica unei şcoli de 
acest fel, este atât de ciudată, pare mai degrabă o 
nouă sectă. 

Necunoscând sensul exact al cuvântului sectă, la 
câtva timp după ce-am auzit declaraţia acelei 
politiciene am luat un dicţionar şi am controlat. lată ce 
era explicat în dicţionar în dreptului cuvântului: 

«Sectă, secte, S.f. Comunitate religioasă 
desprinsă de biserica oficiala respectivă; p. ext. grup 
(închis) alcătuit din adepții unei doctrine (filozofice sau 
politice) cu interese proprii restrânse. - Din fr. secte, 
lat. secta» 

Nu prea se înţelege ce avea în vedere acea 
politiciană cu acest cuvânt dar, după mine, nici prima 
definiţie şi nici a doua nu se potrivesc pentru a descrie 
şcoala lui Shetinin. lar dacă el s-a dezis, atunci de la 
bine sau de la rău s-a dezis? Gândesc eu, cum este şi 
normal, că de la sadismul practicat pe copii s-a dezis 
el. Dar iată că despre Dumă, ai cărei deputaţi fac astfel 
de declaraţii, nu pot să spun nimic. Fie ca singuri, 


cititorii, să se gândească în ce măsură li s-ar potrivi, 
anumitor fracțiuni ale Dumei definiţia: „p. ext. grup 
(închis) alcătuit din adepții unei doctrine (filozofice sau 
politice), cu interese proprii restrânse?"?  Sectă, 
vasăzică? _ 

In Shetinin au tras. Insă el este bărbat. Acum, cât 
de cât, o să-l susţină cazacii. Şi Anastasia a spus că va 
proteja noile vlăstare. Acum îmi este clar; mai bine 
Anastasia, pentru moment, să nu iasă din taigaua ei. 
De ar fi fost ceva mai agresivă ar fi biciuit cu raza ei 
printre disertaţii, printre titluri şi printre toate acele 
putregaiuri. Dar nu-i aşa. Cu calm, va trebui mai întâi 
schimbată conştiinţa. 

Aşadar, ce-am gândit despre educaţia copiilor, 
despre şcolile moderne, am scris, doar că, probabil, 
totul este haotic şi nu îndeajuns de just. Nu am fost 
prea imparţial întrucât mi-am dorit, în general, despre 
şcoala noastră chinuită să scriu, despre şcoala 
rusească. Stilul de scris mi s-a transformat într-unul 
nou după întâlnirea cu Anastasia şi se pare ca nu toate 
cuvintele să fie prinse în el. 

Aş mai fi vrut, de asemenea, să le spun acelor 
învăţători care au posibilitatea: „Daţi-le copilaşilor şi 
câte o fărâmă de bunătate în afara sistemului şcolar şi, 
aşa cum Shetinin spunea, „înscrieţi copiii în procesul 
natural al Universului”. Eu vă mulţumesc! Şi mă închin 
până la pământ în faţa voastră”. 

Un alt lucru am mai reuşit să pricep din ceea ce 
spunea Anastasia despre educaţia copiilor: în primul 
rând ar trebui să devenim conştienţi că fiecare copil 
este o personalitate distinctă. Spre deosebire de noi 
adulţii, copilul, desigur că din punct de vedere fizic, 
este mai delicat, dar nemăsurat mai bun decât noi, ele 
este imaculat, este încă necompromis de postulate. 
Mai înainte de a-i umple capul cu tot felul de așa-zise 


drepte învățături, ar fi de datoria noastră ca mai întâi 
noi înşine să înţelegem câte ceva despre reala 
orânduire a lumii. De unii singuri s-o facem, fără 
sprijinul nimănui să judecăm. Barem pentru un timp să 
lăsăm deoparte postulatele născocite de alţii. 

Noi, oamenii de afaceri ar trebui să ne apucăm 
să căutăm într-un fel sau altul profesorii pentru ca în 
fiecare oraş să fie înfiinţată câte o şcoală ca aceea alui 
Shetinin unde să-nveţe copii noştri şi nepoţii. 


După zi, şederea mea în taiga se scurge, dar eu 
nu-mi găsesc nici-o ocupaţie. Anastasia aleargă încolo 
şi încoace, îşi vede de treburile ei. Feciorul, chiar de 
încă aşa mic, se descurcă de minune acolo cu 
dădacele sale sălbatice. Ciudată, treaba asta mi s-a 
părut: lumea parcă în mod deliberat a organizat totul 
ca niciodată să nu stai degeaba. Dar aici în poiană, 
plimbă-te doar şi meditează. Şi uite că mă plimb şi 
meditez. Am mers din nou la iaz, m-am aşezat pe mal 
la locul meu preferat sub un cedru. M-am uitat la 
săculeţul cu scrisorile de la cititori şi am gândit: „Să nu 
uit s-o pun pe Anastasia să răspundă la toate 
întrebările”. Numai ce s-a apropiat de mine i-am şi 
spus: 

- Uite scrisorile de la cititori. Eu le-am sortat pe 
toate în funcţie de întrebări. Sunt întrebări despre 
educaţia copiilor, diverse propuneri, despre religii, 
despre premoniţiile asupra Rusiei, despre războaie, 
versuri şi cerinţele anumitor medium din scrisori. Le 
vezi? 

- Da, le văd. 


Argumentul cel dintâi despre care am început să 
vorbim au fost medium. 

- Există oameni care afirmă, uite scriu aici în 
scrisori, că au contact cu civilizaţii extraterestre, cu 
anumite personalităţi ale trecutului, aud anumite voci, 
unii dintre ei imprimă pe bandă magnetică ceea ce 
aud, apoi vorbesc ca ei, informaţiile cedate lor de către 
Măreţul intelect al Universului. In lume se tipăresc 
mulţimi de cărţi despre medium. De exemplu, există o 
femeie pe nume Blavatskaya care a scris câteva cărţi 
groase despre astea, iar soţii Rërich care au pictat 
tablouri şi au scris. Tablourile şi cărţile lor sunt foarte 
apreciate în multe ţări din lume. Unii oameni se sperie, 
le este frică de aceste voci. Uite, am aici o scrisoare de 
la o fetiţă din Kliniţa, ei îi vorbeşte o voce. li spune că 
el este un învăţător foarte înţelept şi că ea trebuie să-l 
asculte, însă fetiţa se sperie şi cere ajutor. Este posibil 
ca cineva să intre în contact cu ea şi dacă-i aşa cum se 
face asta? 

- Vladimir, ce este, după tine, o civilizaţie extra- 
terestră? 

- O populaţie a unei alte planete, a unei stele sau 
altceva nevăzut apropiat vieţuitoarelor. Din moment ce 
ei intră în contact cu aceste personaje care au trăit 
odată pe Pământ, înseamnă că aceştia mai trăiesc pe 
undeva prin invizibil şi acum. 

- Fiecare om, Vladimir, este astfel conceput încât 
să-i fie accesibilă atât partea invizibilă a Universului 
cât şi cea văzută. Fiecare om poate intra în contact cu 
cine şi cu ce vrea. Contactul ia naştere aproape în 
acelaşi mod în care funcţionează aparatul vostru de 
radio. Există o infinitate de staţii care transmit 
informaţii de tot soiul, însă proprietarul radioului alege 
ce-i place să asculte. 


Omul este, totodată, şi aparat de radio şi 
proprietarul acestuia. De conştiinţa şi de puritatea 
sentimentelor lui depinde staţia sau sursa pe care o 
recepționează. Regula stabileşte ca acea informaţie să 
fie direcţionată spre un anumit om care să fie capabil 
să o folosească şi s-o înţeleagă. Totul trebuie să 
decurgă echilibrat şi liniştit şi fără derutante accente 
pe supremație. 

Se întâmplă ca unui om să i se vorbească despre 
propria măreție şi pe baza trufiei să acţioneze: eu sunt 
aşa de măreț, te-am ales doar pe tine dintre toți, tu vei 
fi ucenicul meu şi tu, ca şi mine, te vei înălța deasupra 
tuturor. De regulă, aşa se exprimă acele elemente fără 
valoare intrinsecă, neînsufleţite. Ele nu au avut şansa 
de a se apropria de un corp fizic, aşa că năzuiesc să-şi 
asume corpuri umane alungând Sufletul din ele. 
Purced la nivel mental, prin egotism şi prin 
înspăimântarea omului în faţa necunoscutului. 

- Dar cum să ne izbăvim de ei, multă lume 
întreabă? 

- Este foarte simplu: ei înşişi sunt primitivi şi laşi. 
Trebuie doar ameninţaţi: „Pleacă de aici, de cenu mă 
laşi în pace? O să te ard cu gândirea mea!” Ei ştiu 
foarte bine că mintea umană este cu mult mai 
puternică decât ei. 

Se mai poate mesteca în gură o frunzuliţă de 
rostopască. Înainte de asta va trebui ţinută între palme 
Şi i se va spune: „Izbăveşte-mă frunzuliţă de toate cele 
necurate”. 

- Şi în cazul în care mai multe persoane vor vrea 
să vorbească cu o singură sursă, atunci ce se 
întâmplă? Uite, de exemplu, în scrisori mulţi scriu că 
vorbesc cu tine, este adevărat? Şi dacă-i aşa, tu cum 
de apuci să le răspunzi tuturor? Vezi doar, ei sunt mulţi 


şi toţi declară că vorbesc nemijlocit cu tine şi că tu 
răspunzi fiecăruia. 

- Fiecare om emană ale sale gânduri. Niciunul din 
gândurile create de oameni nu dispare în neant. 

Ale mele, ale tale dăinuiesc în spaţiu. Şi mai 
există şi visul meu în spaţiu, gândurile mele le poate 
auzi orice om care vrea, le pot auzi mulţi deodată. 
Problema este doar cât de mult fiecare receptor 
permite distorsiunilor să fie recepționate. 

- Ce înseamnă distorsiune? De ce depinde? 

- De puritatea celui care recepționează. 

Imaginează-ţi Vladimir, tu asculţi un discurs 
obişnuit la radio. Însă, în locul cuvintelor fireşti se 
desprind gâjâituri, unele cuvinte vor fi neclare pentru 
tine, sensul din dosul lor îţi va fi confuz. Ce vei face tu 
în acest caz? 

- Voi încerca să ghicesc ce cuvinte să pun în locul 
celor confuze. 

- Bineînţeles. Însă cuvintele adăugate de tine, 
valoarea gândurilor din discurs ar putea-o micşora, 
schimba sau ar putea să le dea gândurilor un sens 
contrar. Doar prin puritatea intenţiilor se poate auzi 
Adevărul fără distorsiuni, iar când puritatea şi 
predispoziția lipsesc atunci nu emițătorul trebuie 
învinuit. 

În viaţa materială a lumii voastre, emiţătoarele 
sonore sunt cu duiumul, din toate părţile pretind toate 
că Adevărul îl grăiesc, mintea ta şi voinţa să le 
stăpânească vor căuta, a ta viaţă în avantajul lor să ți- 
o organizeze, dar să le-asculţi sau să nu, doar tu eşti în 
măsură să decizi. Tu liber eşti să hotărăşti, aşa că nu 
trebuie să învinuieşti pe nimeni. 

- Să presupunem că a fost slobozită o întrebare a 
cărui răspuns în tot Universul nu se află. Ţie-ţi pun o 
întrebare, de exemplu, dar gândurile tale care să 


conţină răspunsul la acea întrebare nu există, nu ai 
zămislit tu un astfel de răspuns, ce se întâmplă atunci? 

- O întrebare al cărei răspuns în Univers niciunde 
nu se află, într-o fracțiune de secundă şi în toate va 
accelera mişcarea. Ca un fulger strălucitor, ca un 
clinchet va ajunge în fiecare colţişor, va atinge totul în 
calea sa, cele două poluri opuse vor fuziona, iar ca 
rezultat răspunsul va lua naştere şi va fi auzit. 

- Vasăzică, tu însăţi, direct şi instantaneu, vei 
auzi acel răspuns şi-l vei vedea pe cel ce-a pus 
întrebarea? 

- Ca toţi ceilalţi, şi eu la rândul meu, instantaneu 
îl voi auzi. Din păcate, de milenii oamenii pun aceleaşi 
şi aceleaşi întrebări, deja răspunsuri pentru ele sunt, 
numai că nu mulţi sunt cei care să asculte. 

- Totuşi cum putem să ne dăm seama?... Când 
emițătorul, Adevărul îl poartă? Doar vezi, fără 
păcănituri în urechi ne vine totul când din afară câte 
ceva noi auzim, dar tu vorbeşti că răspunsul se naşte 
sub formă de gânduri proprii, de el aduse. Cum însă 
să-nţelegem, cu ajutorul a ce să desluşim, de 
răspunsul aducător de bine este? Toţi cei care aud voci 
sunt convinşi că vocea Măreţului Intelect o aud. 

- Când în tine nu numai vorbe sună. Când 
sentimente pe neaşteptate pâlpâie, emoţii în Suflet şi 
lacrimi de fericire în ochi. Şi senzația de căldură şi 
mirosuri şi sunete s-au născut în tine. Şi atunci când 
dorinţa subită de a crea şi setea de a te purifica apar, 
încredinţat fii tu că, foarte clar, gândurile Luminii le 
auzi. 


lar atunci când rece, informaţia ajunge, 
dispoziţia sau porunca, fie ea de bine să vorbească şi 
înţeleaptă să se arate, chiar cea mai înţeleaptă şi 
pretinzând, cel mai suprem şi atotputernic emiţător a 
fi, atunci, tu ia aminte; în spatele binelui nu binele se 


ascunde, ci te învaţă ea pe tine cum s-o urmezi spre-al 
ei folos, esenţa căreia în desăvârşire nu-i este dat. 


Să mergem cu toții 
în pădure? 


- Anastasia, iată o altă problemă. Unii dintre 
cititori vor să trăiască aşa cum trăieşti tu în taiga. Unii 
vor să ajungă la tine în taiga, insistă să le fie arătat 
drumul spre tine, alţii să organizeze sate ecologice în 
taiga. Şi numai ce hotărăsc să le facă, scriu 
propunerea lor la centrul din Moscova. Îndeobşte, eu 
am citit că ar exista deja în lume astfel de aşezări, în 
care oamenii se adună laolaltă să trăiască 
abandonându-şi casele din oraşe. Astfel de sate există 
în India, în America, de asemenea, apoi şi la noi în 
Rusia, ca de exemplu în zona Krasnodar. Te întreabă 


oamenii Anastasia, cum ar fi mai bine să-şi pună ideile 
în aplicare. 

- Pentru ce să meargă în alt loc să trăiască? 

- Cum aşa, pentru ce? Părăsesc oamenii oraşele 
murdare unde aerul este atât de viciat, gălăgie şi 
rutină. Se mută în locuri curate, în locuri ecologice 
pentru a deveni ei mai curaţi. 

- Şi-acolo unde a rămas mizeria, cine să curețe? 
Alţii? 

- Nu ştiu. Este, oare, rău când în om încolţeşte 
dorinţa de a trăi în locuri curate, în mijlocul naturii? 

- Dorinţele sunt bune, problema este alta. Când 
împrejurul tău faci mizerie, apoi în loc curat te muţi, cu 
tine mizeria o vei duce şi acolo. Acolo unde-ai 
murdărit, curăţă mai întâi şi spală-ţi propriile greşeli. 

- Înseamnă că de la curăţenie ar trebui să 
înceapă totul? După tine, cum se va întâmpla? 

- La început, conştiinţa le va fi de ajutor tuturor, 
aspiraţiile, gândurile ca un firişor de apă calea potrivit- 
o vor găsi. 

În Rusia, deja de pe acum, aşa se-ntâmplă. Tu 
priveşte cu atenţie, Vladimir. Nu în zadar şi nu la- 
ntâmplare uzinele cu  coşurile fumegânde fără 
activitate au rămas. 

Tot mai puţine resurse pentru armată se mai 
găsesc astăzi în tară. 

Însă cel mai important este că nu v-aţi apucat 
să-i socotiți eroi pe acei vandali şi păcătoşi care 
Pământul tot l-au întinat cu acţiunile lor. 

În pădure nu trebuie să mergeţi. Pe noul sosit, 
spaţiul pădurii cu ostilitate îl va primi şi mult timp îi va 
trebui să se acomodeze cu aspiraţiile lui, cu obiceiurile 
şi cu modul de viaţă. Vezi, acolo unde trăieşti tu acum, 
tot pădure era de mult, de Dumnezeu sădită. Oaza 
paradisiacă binecuvântată în ce aţi transformat-o azi? 


Noii-sositi în pădure nu vor fi mai importanţi 
decât grădinarii care pe pământul pârlog şi nedorit de 
nimeni, cu propriile mâini răsadurile le-au plantat, ci 
dimpotrivă... Pe ei îi cunoaşte şi-i iubeşte fiecare 
ierbuşoară de pe terenul lor şi căldura Universului se 
stăruiesc să-i dea. Şi sentimentele adevărate sunt în 
cei care, de unii singuri, au readus oaza de cu sufletul 
lor au creat bunăstare acolo unde moarte şi murdărie, 
rutina de mai înainte a creat. 

- Şi ce-o să se întâmple, aşadar, cu oraşele? Cine 
le va menţine în forma lor normală? Că doar fără 
întreţinere totul se va dărâma, va putrezi şi va rugini. 

- Brusca schimbare nu e permisă, se cere o 
mişcare graduală, ceea ce de fapt acum se şi întâmplă. 
Schimbarea, minunată este şi tot mai minunată-n viitor 
va fi. 

- Anastasia, iar cu repertoriul tău? Ca şi mai 
'nainte grădinarii tăi sunt nişte idoli. Numai că despre 
spirit nu vorbesc ei aproape niciodată, aşa cum o fac 
diferite confrerii şi organizaţii spirituale. 

- Şi ce folos de vorbe, de cu adevărat ale lor 
fapte, sunt? 

- Uite încă o scrisoare. Unu' mi-a scris deja cinci 
ca asta. Continuă să afirme că aude o voce, lui îi 
vorbeşte un tablou, că tu îl chemi în taiga şi că el la 
tine se chinuie să ajungă. Prin scrisori trimise la centrul 
din Moscova, el mă ameninţă că va veni la Solntev la 
centru. El a declarat şi continuă s-o facă, afirmând că 
noi te ascundem de toţi ceilalţi şi pretinde să-i fie 
organizată o călătorie la tine aici în taiga. El crede de 
cuviinţă că, împreună cu tine, treburi benefice trebuie 
să facă. Şi cu tine în taiga să trăiască. 

- Le răspund tuturor celor interesaţi: vă 
mulţumesc pentru dragoste, dar nu am chemat pe 
nimeni la mine în taiga. Ce o să faceţi voi aici? Ce o să 


aduceţi? Dacă sunt binefăcătoare aspiraţiile voastre, 
fie ca acolo unde trăiţi acum să se înfăptuiască. Fie ca 
iubirea să-i lumineze pe cei care pe lângă voi trăiesc. 


Despre centrele 
„Anastasia” 


- Prin oraşele Rusiei şi chiar şi peste hotare s-au 
înfiinţat centre care-ţi poarta numele. Hai ascultă-mă, 
o să-ţi citesc doar una din aceste scrisori care, fiicei 
mele Polina, îi ajung cu sacul. Ea, la unele le răspunde 
singură, o parte mi le trimite mie, însă eu la toate nu 
pot răspunde şi, sincer vorbind, cu unele nici nu ştiu 
măcar cum să mă port. Există persoane care numesc 


aceste centre secte. Hai să-ţi citesc această scrisoare, 
este de la un astfel de centru, să vedem tu ce spui 
despre asta? 

l-am citit Anastasiei în întregime una din 
scrisorile pe care mi le trimise Polina. lată scrisoarea: 


„Polina, vă salutăm! Vă scrie un colaborator al 
centrului nostru şcolar de creație ecologică 
„Anastasia”, Karasev Valeri Anatolievici. 

Centrul nostru este încă foarte tânăr, s-a înființat 
în data de 4-12-1997 şi acum se află în proces de 
dezvoltare. 

A dus la naşterea lui, cartea tatălui 
Dumneavoastră pentru care noi îi mulțumim foarte 
mult. 

Anastasia este aievea unei raze de Lumină în 
împărăția întunericului şi acum noi ne unim forțele 
creatoare ale vârstnicilor şi copiilor care nu au pierdut 
harul creației, cinstea şi demnitatea lor, aspirând la 
idealuri luminoase, încrezători în ideea că fericirea 
leagănului lor natal - Rusia - stă în mâinile şi în 
gândurile noastre. 

Noi înțelegem că puterile înnegurate s-au 
revărsat peste ea şi facem ce ne stă în putință s-o 
ajutăm. 

În centrul nostru trudesc laolaltă învăţători, copii 
şi părinții lor. 

În momentul de faţă, copiii care o cunosc pe 
Anastasia şi gândurile ei, laolaltă cu părinții lor, ajută 
prin discursurile ţinute în orele de clasă, folosind şi 
distribuind cărțile tatălui Dumneavoastră şi articole din 
Ziare. 

Se străduiesc să adune şi literatură ştiinţifică 
care explică capacitățile Anastasiei. 


Noi suntem conştienţi de toată dificultatea unei 
munci de trezire a conştiinţei umane, de menţinere a 
inerției medlitaţiei oamenilor şi de asta ne punem în 
practică activităţile cu calm şi încredere. Deja am făcut 
interesante descoperiri. 

O parte din oameni au primit-o pe Anastasia ca 
pe un frumos basm, o alta, din prima citire a cărții se 
alătură muncii noastre, o a treia parte însă, infimă, 
răspândeşte zvonul că Anastasia este o nouă sectă. 
Părerea celor din urmă trezeşte doar compasiunea. 
Cum se spune: „lartă-i Doamne că nu ştiu ce fac." 

Cel mai important este că noi suntem fericiți că 
Anastasia ne-a adunat la un loc în acest sătuc pe cale 
de dispariție cu colhozul său fărâmiţat, cu ai săi 
oameni care au uitat de neajunsuri şi cu ai săi tineri 
care au luat în mâinile proprii frâiele satului şi toate 
acestea în acest precis loc unde demult s-a născut 
M.I.Kalinin şi a înflorit  sovhozul  milionarilor 
„Verhnetroțki”. 

Aici la centrul „Anastasia” se află şcoala lui 
MI.Kalinin şi a luat ființă programul nostru 
„Curcubeul', a cărui menire este prelucrarea şi 
realizarea practică a înclinațiilor creative destinate a 
dezvolta colțişorul natal, greul dar plăcutul proces de 
educare a generatiilor în creştere, turnarea 
fundamentelor unei cooperative agricole de producție 
de tip ecologic. 

Țelul programului „Curcubeul este crearea 
asociației de cultură tinerească şi producţie ecologică 
„Rus” în care vor intra centrul cultural slav „Lada” şi 
complexul de producție „Rodul”. 

lată ce program ne-a ajutat să punem în practică 
Anastasia. 

Fie ca  necredincioşii să creadă măcar în 
necredinta lor, noi însă vom pune în practică 


programul nostru cât de ireal ar putea să pară cuiva 
din afară. 

Scopul nostru este de a da posibilitatea tinerilor 
ca, prin practică, să-şi simtă potențialul creativ. 

Una din directivele programului „Curcubeul” este 
arheologia, studierea istoriei antice a locului natal, 
viața şi cultura strămoşilor noştri slavi. 

Alături de Măreaţa Troiță, cândva a fost fondat 
oraşul Medved (Ursul), despre el nu se ştie practic 
nimic, el a dispărut de pe fața Pământului. Pe malurile 
râului Meavediţa (Ursoaica) se află nişte moviliţe, 
asemănătoare dolmenelor. Unul dintre acestea au 
aceeaşi funcționalitate ca a dolmenelor din Ghelendjyk 
unde s-a dat bătălia dintre aghiotanții căpeteniilor şi 
gărzile oraşului Medved. 

Nouă ne este necesară această informație, nu 
vrem să fim nerecunoscători. Tot ce putem vom lua 
sub ocrotirea noastră şi vom restaura chiar dacă vom 
găsi numai mici fragmente. Asta este cererea noastră, 
Polina, către Anastasia. 

In primăvară vom începe construcția serei de 
plante, astfel creşterea răsadurilor de cedru va deveni 
o realitate mulțumită pământului pe care pădurarul 
Șapoşnikov Gheorghi ni l-a făcut minunat cadou. 

Pe subiectele cărții „Anastasia” teatrul nostru de 
copii, sub conducerea siberienei Zaoneghina Tamiana 
Eakovlena, va organiza un spectacol. Copiii s-au 
înfierbântat la această idee. 

Noi ne dorim foarte mult ca şi alte centre şi 
asociații pe care Anastasia le-a ajutat să ia naştere să 
intre în legătură cu noi. Fie ca pe tot teritoriul Rusiei să 
se întindă, între aceste centre, liniile Luminii Divine. 

Prin colaborarea conjunctă, fie ca măcar cu 
ajutorul scrisorilor, să ne mărim forțele şi cât mai 
repede să putem afla răspunsul. 


ý 209 ¥, 
Y Y 
So ash 


Adresa noastră: 


171622, regiunea Tverskaya, raionul Kalinsk 
Pos. Măreaţța Troiță, şcoala im. M-L-Kalinin, 
Ș.E. T T. „Anastasia” 


În continuare vă dedicăm tuturor celor ce credeti 
în existența Anastasiei această poezie compusă de unii 
colaboratori din şcoala noastră: 


Ascultati comanda frățiorilori 

Pentru a o ajuta pe Anastasia 

Faceți fericită lumea de pe Pământ. 
Catastrofele preîntâmpinați-le, 

Și pentru totdeauna de ele să uitaţi. 

La şase dimineața, în prietenie să ne trezim 
Și cu surâsul, inocent 

Spre stele ale noastre mâini să-ntindem 
Și mâhnire-n noi să nu mai fie. 

Şi să ne întindem ca-n copilărie. 

Spre iubita mamă ca spre mireasă: 

Vino la mine! la-mă, draga mea! 

Și zâmbetul ştrengăresc 

Pe noi să ne cuprindă şi în aceeaşi clipă 
Mamele cu chipurile lor să ne răspundă. 
Bună ziua, Mama-Natură, 

Tu, prin Tatăl, prin Naştere 

Ai adus pe lume o valoare 

Mai bună în Univers nemaiaflată. 

Ooo, tu sloveano! 

Ooo, surioară! 

Te-am aşteptat atât de mult. 

Raza ta până la noi a ajuns, 

Vom îndeplini cererea ta. 


Ascultati comanda, frățiori! 

La şase dimineața! 

Pe întuneric! 

Ca în cărticică! 

Vom dezlăntui un tir de artilerie, 
Treabă de cincisprezece minute. 
S-o sprijinim pe surioară trebuie, 
Pentru a nu se speria copilaşul. 


Noi, ca răspuns, îi vom urma. 

Cum să-i abandonăm în singurătate? 
Nu-i prima dată când va trebui noi 
Blocadele să le spargem! 


Valeri, ofiţer al flotei ruse. 


Succes dumneavoastră şi toate cele bune, 
Polina. vom fi bucuroşi să primim aici la centru, de la 


dumneavoastră, informatii legate de Anastasia. 
Transmiteti-i de asemenea şi tatălui Dumneavoastră 
din partea noastră cele mai calde urări. 

Un an nou fericit! 


- Aşadar, ce spui despre o aşa scrisoare, 
Anastasia? 

- Spun că minunate sunt aspiraţiile sufletelor 
umane. În asta nu-i meritul meu şi nici al tău. În asta 
meritul îl are doar puterea lor sufletească şi 
frumuseţea lor interioară. Nu al meu nume să-l poarte 
ci meritul lor să fie numit. Eu, în leagănul Creatorului 
am crescut, însă sufletele lor chinurile iadului le-au 
înfruntat şi spre cer au reuşit să se ridice. 

De-a lungul anilor pe ei nenorocirile, lipsurile şi 
potopul de ispite ale rutinei au încercat să-i abată de la 
înţelegerea binelui. Sufletele lor au putut să 


depăşească totul, ele au fost mai tari decât aceia care 
s-au izolat de lume cu un perete de piatră. Ei, lumea o 
înfrumuseţează şi pe ei înşişi. 

Numele lor, centrul, ar trebui să-l poarte. 
Deoarece, când numele meu îl vor lua toate centrele, 
va lua naştere un cult şi aşa ceva nu este permis. 
Cultul personalităţii sau al icoanei întotdeauna va 
îndepărta omul de la esenţial şi de la el însuşi. 

- Aşadar, ce se întâmplă? In Moscova există 
centrul lui Solnţev, în Ghelendjyk al Larionovei, există 
deja secţiunea „Anastasia”, însă în timpul dezvoltării 
academiei internaţionale spirituale cum vor recunoaşte 
oamenii orientarea centrelor? 

- Tuturor oamenilor le-a fost dată intuiţia, iar 
esenţa nu se defineşte prin nume. Sufletul, efectul va 
trebui să-l perceapă. 

- la te uită, o nouă întorsătură. Acum, iarăşi să 
gândim. Tu nu eşti normală, Anastasia, din contactul 
cu tine acum gândurile în mişcare nu numai mie mi le 
pui, dar şi altora le vine rândul să gândească, dar când 
să ne odihnim? Ei îţi mai pun încă o întrebare concretă: 
ce sunt acele kurgane de pe malul apei Medvediţa? 

- Kurganele nu trebuie săpate. Menirea lor şi-au 
săvârşit-o, acolo s-au născut oamenii care au pus 
prima întrebare importantă. 

- Care întrebare? 

- Gândeşte-te singur, Vladimir. Pentru moment îţi 
spun doar: tu ajută-i numai pe cei ce se aseamănă să 
se cunoască între ei. Adresele lor scrie-le în cărţi. Şi fie 
ca scrisorile tuturor celor care sunt în stare să emită 
raze luminoase să-i ajute pe oameni să le încălzească 
inimile. Poetul Korotinskij din Sankt-Petersburg, mai de 
mult, ţi-a scris aceste păreri: 


De la inimă la inimă. Raza Iubirii 


Să strălucească firul Divin. 
De la moarte Sufleul să-l depărteze 
Și măreția Omului s-o cânte. 


- Bine, am înţeles. Deja aveam de gând să 
public. scrisorile şi versurile pe care cititorii le-au 
trimis. Am vrut într-o altă ediţie să le grupez şi să le 
public. Eu însumi am simţit că în ele era ceva sublim. 
Şi adresele pot fi deja distribuite prin intermediul 
centrului moscovit, ca oamenii să se poată ajuta unii 
pe alţii. Polina poate, la rândul ei, să facă aceste 
treburi, ea cu mult simţ de răspundere a tratat 
scrisorile. 

Şi ce se poate realiza bun atunci când oamenii 
din diferite ţări vor intra în contact unii cu alţii? Se vor 
găsi cei care la suflete se aseamănă, se vor căsători 
sau vor lega prietenii, vor organiza împreună treburile 
obşteşti sau poate în vacanţă împreună vor merge. 
Ajunge! Grozav! O astfel de colecţie o să o public 
negreşit! Da' ştii, pe la noi există un serviciu 
matrimonial, prin ziare oamenii tipăresc publicaţii de 
gen matrimonial în care descriu mărimile lor, culoarea 
ochilor, vârsta o spun ca şi cum ar prezenta spre 
vânzare o vacă pentru gospodărie. 

În cazul nostru, probabil, va fi mai bine când 
după Suflet se vor întâlni şi se vor ajuta unii pe alţii. 

- Desigur că este mai bine şi mai direct când cu 
sufletele se vor consfătui. 

- Doar, doar că ar mai fi o problemă... 

- Problemă? În ce constă această problemă? 


Creaţi-vă propria Shambală 


|n Novosibirsk toate se petrec aşa... cine ştie de 
ce. Critica, chiar acolo, s-a luat cel mai mult de mine şi 
de cărticica mea. Şi, chiar mai mult, s-ar părea că doar 
acolo au mai rămas să mă critice. 

În multe ţări străine cartea a fost publicată şi din 
tot atât de multe alte ţări îmi sosesc propuneri să 
închei contracte pentru publicare. In Novosibirsk, însă, 
totul este criticat şi mustrat. Acolo trăieşte Polina - 
fiica mea. Îmi imaginez cum se frământă ea şi suferă. 
Despre activitatea mea se spune: „la te uită, iar mai 
pune la cale vreo şmecherie, mai bine şi-ar fi văzut mai 
departe de afacerile lui.” În televiziunea locală a fost 
lansată prima transmisiune despre oamenii de afaceri. 
Într-una din aceste transmisiuni au pomenit şi despre 
mine, apoi au prezentat un interviu luat Polinei, în care 
au întrebat-o: „Tatăl tău nu se ocupă cu nimic acum?” 
Polina s-a străduit să le explice câte ceva despre 
spiritualitate, dar nu au lăsat-o să vorbească până la 
capăt, au întrerupt-o tot timpul. 

- Va mai trebui să treacă încă ceva timp până 
când cei din Novosibirsk se vor lumina şi vor fi mult 
mai înţelegători cu tine. Cei mai buni dintre foştii tăi 
prieteni se vor întoarce la tine şi alţii noi vei câştiga, 
spuse Anastasia. Într-unul din centrele oraşului, nu 
departe de Focul Veşnic, toţi aceşti prieteni noi şi vechi 
ai tăi vor sădi o alee de Cedri. 

- Fantastic! Tu crezi? Cum de ţi-a trecut aşa ceva 
prin cap? Alee de Cedri lângă Focul Veşnic? Te-ai 


gândit mult sau ţi-a venit aşa spontan, Anastasia? 
Visătoarea mea, iubită! 

Anastasia, sprintenă, s-a ridicat din iarbă, s-a 
aşezat în genunchi şi, luminată la chip, mi-a şoptit: 

- Îţi mulţumesc pentru aceste cuvinte „Dragă”... 
„a mea”. Eram eu în vorbele tale, Vladimir, nu-i aşa? 
Am început să-ţi fiu dragă? 

- Aşa-i vorba pe la noi... Oricum, visul tău este 
frumos, zic eu. 

- Şi se va realiza, crede-mă. Se va realiza exact 
aşa cum l-am visat. 

- Nimic pe lumea asta nu are loc de la sine. Uite, 
de pildă, de-ai putea să faci tu vreo minune pe acolo 
prin Novosibirsk... Minune... nu. Minunile nu-s bune la 
nimic, nu ţin nici de cald nici de răcoare. Uite, să zicem 
că ai putea să faci ca fiece locuitor al marelui oraş să 
devină un pic mai bogat, mai sănătos şi, îndeobşte, 
fiecare om din Novosibirsk să fie mai fericit. Abia 
atunci poate că vor sădi şi vreo alee de cedri. Numai 
că eu gândesc aşa: o aşa minune nici toate forţele 
Luminii unite la un loc, nu ar putea s-o realizeze. 
Nimănui nu-i stă în puteri aşa ceva. 

- Ai dreptate, Vladimir, pe voinţa umană nimeni 
nu poate pune stăpânire. Fericit sau nefericit, omul 
însuşi îşi făureşte propria-i soartă. Conştiinţa fiecăruia 
- singură - calea de urmat şi-o alege. 

- Cine se joacă cu conştiinţa noastră? Cine ne 
împiedică să facem ca fericirea din nefericire să se 
nască? 

- De ce în altcineva, vina s-o cauţi şi nu în tine 
însuţi? Ce gândeşti că se poate schimba învinuindu-i 
pe alţii? 

Minunat pentru omenire este gândul care abia a 
luat fiinţă în tine: să fie croită o cale mai bună pentru 


ý 253 
Y y 


oamenii din Novosibirsk, îmi place foarte mult, va 
trebui să visez la asta... 

Îmi place! Este grozav! Ştii cum?... Vor intra în 
veşnicie oamenii din Novosibirsk, acum, în acest oraş, 
o generaţie fericită se va naşte. Oamenii tot mai fericiţi 
vor fi şi asta se întâmplă deja de pe acum. 

Hai, împreună să ne gândim, cum să fie oraşul 
acestor oameni care mintea ţi-o zbuciumă atât de 
mult. La ceva care să-i atingă la inimă pe fiecare şi la 
suflet, să ne gândim... 

- Ce ai vrea să-i spui fiecăruia din ei? 

- Shambala, doar cu toţii împreună vor putea s-o 
construiască. 

- Ce este Shambala? Vorbeşte mai clar. 

- De veacuri, pe Pământ au existat cei care caută 
locul sfânt. Cei care consideră că acest loc se cheamă 
Shambala şi că doar acolo ar putea avea acces la 
înţelepciunea universală. 

Dar Shambala nu a fost niciodată descoperită de 
nimeni, în ciuda mulţimii de cercetători de peste mări 
şi ţări care s-au pornit în căutare. Nici nu o vor găsi, de 
vor continua să caute aşa, pentru că Shambala 
înăuntrul fiecărui om se află, iar în afară se poate 
vedea doar prin manifestările acelor oameni în care ia 
naştere. 

- Mai concret, ce trebuie făcut pentru a intra în 
contact cu înțeleptul Universal şi mai fericit să devină 
fiecare şi nu neapărat numai înăuntru? Când este 
înăuntru parcă nu-i aşa de clar ca în afară. Tu vorbeşte 
despre afară, ce trebuie făcut, ce să cultivăm sau ce, 
din ce facem, să schimbăm? 

- Fiecare locuitor al marelui oraş să scoată câte o 
nucuşoară dintr-un con răşinos de cedru şi s-o ţină în 
saliva din gură. Apoi s-o sădească într-un mic vas în 
casă, iar pământul să-l stropească în fiecare zi. In 


timpul udării să-şi moaie degetele în apa de udat. 
Toate acestea să fie făcute într-o stare generală 
pozitivă şi de calm şi fie ca lui, dar mai ales urmaşilor 
lui - fiilor, bunătatea şi conştiinţa Divină, Dumnezeu să 
le-o dăruiască. Aşa, în fiecare zi. 

Când va încolţi micuța plantă, cu ea să se 
sfătuiască în gând despre ce-i mai intim. În zilele de 
vară sau în nopţile de iarnă negeroase, vasul în care 
creşte micuțul copăcel să fie scos afară şi aşezat 
printre celelalte plante, cedrul având astfel ocazia să-şi 
întâlnească stelele, soarele şi luna, să cunoască ploaia, 
vântul şi parfumul plantelor ca apoi, în casă la prietenii 
şi părinţii săi, din nou, să se întoarcă. Asta să se facă 
ori de câte ori se va avea timpul necesar şi când 
dorinţa va apărea. 

De-a lungul veacurilor se va înălța astfel micuțul 
copăcel, cedrii, se ştie, mai mult de cinci veacuri 
dăinuiesc, urmaşi el va aduce pe lume şi altor cedri 
despre suflet le va povesti. Când va atinge treizeci de 
centimetri înălţime, din casă afară să fie scos, în 
primăvara timpurie, în pământ să fie sădit. lar 
conducerea oraşului, celor fără pământ măcar câte un 
metru pătrat să le dea pentru a-şi planta copăceii. 

Şi pe marginile oraşului şi pe malul apei şi în 
depărtare în oraş, printre case şi în centru, pe micile 
suprafeţe verzi dintre blocurile cu multe locuinţe se vor 
vedea sădiţi micii copăcei. lar fiecare om va avea grijă 
de copăcelul său şi fiecare la rândul său va fi ajutat şi-i 
va ajuta pe alţii. 

De peste tot Pământul, veacuri de-a rândul, vor 
sosi oamenii să privească, de cele sfinte să se atingă, 
pe oamenii acestor locuri, măcar cu vorba, să-i 
întâlnească, iar toţi laolaltă în fericire să se 
sfătuiască... 


ý 217 Y 
Y Y 


- La ce le trebuie lor să meargă acolo? Ca să 
vadă ce? Un oraş ca toate celelalte? Măcar de ai fi 
dezvăluit tu locuri sfinte şi acolo, cum ai făcut în 
Ghelendjyk, unde despre dolmene ai vorbit şi unde 
acum din toate oraşele Rusiei şi din alte ţări străine, 
potop de oameni soseşte! Am văzut cum în fiecare zi 
se organizează excursii prin acel oraş şi prin 
împrejurimile lui. 

Şi în fiecare an de-a rândul, în luna septembrie, 
cititorii sosesc la conferinţe din toate colţurile Rusiei. 
Artiştii îşi prezintă colecţiile de picturi şi tot acolo se 
toarnă filme. In schimb, aici ce să vadă, nişte copaci? 
Şi nici măcar copaci, doar nişte mici plante, nişte 
copăcei. 

- Aceşti copăcei nu sunt doar nişte copăcei. 
Cedrii sunători din ei se vor înălța. Sub căldura inimilor 
umane şi sub atingerea sufletelor, cedrii, din Univers 
cele mai bune raze vor aduna şi oamenilor le vor dărui. 
Şi pe veci, pe oameni şi pe Pământul acelor locuri, 
Cedrii îi vor lumina. O nouă conştiinţă va apărea şi 
dezvăluiri ale spaţiului Universal se vor face - meritul 
acelor oameni - şi pe tot Pământul se vor răspândi)! 

Ştii ce înseamnă loc sfânt? Crede, Vladimir, tu în 
acest oraş te vei simţi ca în locul tău natal. 

- Tot ce spui tu şi cum o spui pare atrăgător. Dar, 
crede-mă Anastasia, pe tine nu o să te creadă nici 
măcar un singur om. Istoria, aşa ceva n-a mai întâlnit, 
ştiinţa modernă nu confirmă. Dacă ai fi arătat tuturor 
ceva mai considerabil şi într-un mod mai autoritar... 

- In Coran, cu înţelepciune se spune ce 
reprezintă copacii. lar Buda, de asemeni, a dobândit 
acea covârşitoare înţelepciune în pădure, izolându-se 
pentru multă vreme. Te rog spune-mi, Vladimir, tu ai 
citit Biblia? 

- Am citit-o. Şi ce-i cu asta? 


- În Vechiul Testament stă scris: încă înaintea 
Naşterii lui Hristos, cel mai înţelept dintre împărații 
Pământului, Solomon din cedri templu în slava lui 
Dumnezeu a ridicat şi casă sie-şi a clădit. El, mii de 
oameni, a angajat ca să-i taie lemnul de cedru şi din 
depărtări să i-l aducă. Era înţelept regele Solomon, aşa 
spune Biblia, iar „Cântarea Cântărilor” compusă de el, 
până-n zilele noastre mai răsună. 

In Vechiul Testament se mai glăsuieşte, de 
asemenea, cum spre sfârşitul zilelor vieţii regelui, 
nevestele din haremul său au fost atrase de religiile 
păgâne ale altor neamuri. El, religiile altor neamuri le-a 
cunoscut şi ştii pe care a îndrăgit-o? 

- Pe care? 

- Pe acea religie la care copacii nu sunt doar 
tăiaţi dar şi sădiţi. Şi a înţeles murind, înțeleptul 
împărat: casa şi templul lui, cu vremea se vor ruina, 
urmaşii nu vor putea menţine puterea şi măreţia. 
Impunătorul stat de el clădit va putrezi şi chiar aşa s-a 
întâmplat. 

Şi din acele timpuri încă se mai tânguie Sufletul 
său de păcat pe vecinicie înlănţuit. A înţeles înțeleptul 
împărat: „Nimic, în slava Domnului să nu se facă, 
distrugând prin asta creaţiile Sale vii, viaţa nimicind- 
o.” Tânguiala sufletului său şi a sufletelor multor altor 
oameni, de-a lungul mileniilor se întinde, privind cum o 
greşeală, de milenii, continuă să se săvârşească. 
Greşeala poate fi îndreptată şi abia atunci, deasupra 
lumii, încă odată, un cer plin de speranţe va dăinui. 
Despre oraşul tău, vestea se va răspândi pe toate 
canalele pământeşti şi universale. 

Din toate minunile de pe lume făcute până în 
ziua de azi, nimeni încă nu a auzit despre un oraş în 
care fiecare locuitor, cu neobişnuită dragoste şi 
blândeţe şi cu sufletul, astfel de copaci să fi sădit, în 

ý 219 ¥ 
“Saal” 


Spaţiu de lubire şi-n templu viu, adevărat, universal, 
oraşul pietruit să-l fi transformat. Pentru asta, Divină 
va trebui să-i fie conştiinţa. Şi-odată ce în fiecare se va 
arăta conştiinţa, menirea sa universală îl va ajuta să 
vadă. 

- Poate că există un sâmbure de raționalitate în 
vorbele tale. Anastasia şi eu despre asta poate c-o să 
scriu, lasând oamenii singuri să decidă, dar ştii, mă 
simt dator să te previn: din toate asta tu vei pierde 
ceva. Tu tot vorbeşti despre copacii tăi... Cum să 
spun... Să-i tot dai aşa înainte, n-o să te mai măriţi 
oficial niciodată... Nici măcar documentele necesare să 
te înscrii la oficiul stării civile nu ai, dar tot îi tragi cu 
copacii tăi. Deja de pe acum, slujbaşii bisericii te 
consideră o păgână, imaginează-ţi după ce-o să mai 
scriu şi vorbele tale în carte. Nici măcar nu te vor lăsa 
de altar să te apropii, dar ce să mai vorbim să te mai şi 
cunune. 

- Vladimir, scrie cuvintele mele, fă ca oamenii să 
le cunoască. lar tu, înmoaie-ţi mândria, nu te ruşina de 
ele. Nu toţi şi nu dintr-odată vor înţelege sensul lor. În 
oraşul tău mulţi învăţaţi se află, lasă ca ei, pe limba lor 
de învăţaţi, să destăinuie ceea ce eu nu am putut cu a 
mea, având în vedere că tu socoţi că pe ei lumea mai 
uşor îi înţelege. Şi jurnaliştii... Pentru critica lor, tu nu 
te amări, nu au vorbit încă toţi jurnaliştii. lar dacă eu 
va trebui vreodată să mă cunun, crede-mă Vladimir o 
să se găsească cine s-o facă. 

- Dar dacă şi-n alte oraşe vor face la fel şi nu 
doar în Novosibirsk? 

- Să renască aşa, fiecare oraş va putea. Dar 
pentru ca aşa ceva să se realizeze, în inima oamenilor 
o altfel de conştiinţă va trebui să se înrădăcineze, iar 
dacă asta se va întâmpla atunci cu totul altă imagine 


oraşul va avea. Unul singur, însă, va fi primul care 
Binecuvântarea asta o va afla. 

- Biata Anastasia, eşti atât de naivă, numai la ce 
este mai curat, într-una visezi. Dar fie, o să scriu tot 
ce-ai vorbit tu, ca oamenii să afle. 

- iți mulţumesc. lţi mulţumesc... Nu ştiu cum să-ţi 
mai mulţumesc. 

- Nu trebuie... că nu-i aşa de greu să scrii... Mai 
poţi să le înfloreşti aşa câte puţin ca să arate frumos. 

- Va implor pe voi oameni, nu ca pe banalităţi 
cuvintele mele să le citiţi, să le pătrundeţi stăruiţi-vă. 

- Uite, tu Anastasia, cum răspunzi la întrebările 
cititorilor? Despre om, ca despre un creator vorbeşti, în 
timp ce tu însăţi femeie comună te defineşti. Vrei să 
ştii ce spunea ghidul unei organizaţii spirituale vis-a-vis 
de femei? 

- Ce? 

- A spus despre femei că ele nu pot să creeze, că 
menirea lor este doar aceea de a fi frumoase şi că 
bărbaţii - unicii - pot să aspire la anumite lucruri, iar 
tot ce este creat doar de ei este creat. 

- Tu, Vladimir eşti de acord cu spusele lui? 

- Aş putea fi de acord. Ştii, s-a făcut o statistică; 
ştiinţa este imparţială. lar dacă după statistici ar fi să 
ne luăm, iată care ar fi situaţia reală. 

- Care? 

- Andrei Rublev, Surikov, Vasneţov, Rembrandt 
dar şi mulţi alţi cunoscuţi pictori erau bărbaţi, în timp 
ce printre ei, femei îndeobşte nu s-au văzut, sau cel 
puţin eu nu-mi amintesc să fi văzut. Inventatorii 
aerodinii, avionului,  electromotorului, rachetelor 
spaţiale şi al sateliților artificiali sunt cu toții bărbaţi. 
Astăzi, una dintre artele cele mai apreciate este 
cinematografia. Pentru a turna un film se cere 
creativitatea unui regizor, el este cel mai important în 


realizarea filmelor. Şi - iarăşi - cei mai buni regizori 
sunt bărbaţi. Există şi femei, dar foarte rar. Femeilor 
regizoare nu le ies aşa de interesante filmele ca 
regizorilor bărbaţi. Muzicanţii cei mai buni sunt, de 
asemenea, tot bărbaţi, filozofii, fie ei din antichitate, 
fie contemporani tot bărbaţi sunt. 

- Dar, de ce-mi vorbeşti mie de toate astea, 
Vladimir? 

- Că aşa îmi trece mie prin cap acum. Eu 
gândesc că ar putea să te ajute pe tine. 

- Care din gândurile tale să mă ajute? Ai putea să 
mi le împărtăşeşti şi mie acele gânduri? 

- lată acele gânduri: Tu, Anastasia, mai degrabă 
crează-ţi condiţii mai îndemânoase ca să-ţi creşti 
copilul, iar cât despre oameni - nu te lăsa copleşită de 
gânduri şi griji, până la urmă bărbaţii o să se descurce 
cu toate aceste probleme. Doar bărbaţii, aşa apreciază 
statisticile. Ştiinţa este precisă, imparţială. În istorie s- 
a văzut că, bărbaţii s-au descurcat cu ce era mai 
important, istoria nu putem s-o ignorăm. Înţelegi 
acum, ce gânduri de netăgăduit am eu în minte? 

- Da, Vladimir, te-am înţeles. 

- Nu-ţi fă griji. E mai bine aşa. Mai bine ca tu, din 
timp, să înţelegi care-ţi sunt îndatoririle şi să nu te bagi 
acolo unde nu-ţi este treaba, lăsându-i pe cei care se 
descurcă mai bine să-şi facă treaba. Tu-ţi doreşti să 
schimbi lumea, spre mai bine s-o conduci, dar asta 
doar bărbaţii pot s-o facă, dintotdeauna au fost ei cei 
care au inventat şi au construit mai bine decât femeile. 
Eşti de acord cu asta? 

- Vladimir, pot admite că, în aparenţă, bărbatul 
este creatorul, dacă din punct de vedere material ar fi 
să privim. 

- Ce înseamnă „ în aparenţă”? Din care alt punct 
de vedere, dacă nu dintr-acela material, s-ar mai putea 


analiza totul? Tu nu mai filozofa, ci mai concret 
explică-mi. Tu, de exemplu, poţi să faci ceva, să coşi, 
să croşetezi ceva frumos pe o țesătură? 

- Desene frumoase cu acul pe pânză eu nu pot 
face. 

- De ce? 

- Acul în mâini eu nu pot să-l iau. Acul care este 
făcut din mădularele naturii vii. La ce bun o creaţie 
care să ceară mai întâi distrugerea măreţelor creaţii 
vii? Imaginea-ză-ţi, Vladimir, un inconştient începe să 
taie tabloul unui pictor talentat, al unui creator, aşa 
cum l-ai numi tu, din bucăţelele de tablou îşi 
decupează iepuraşi şi tot felul de figurine, iar noi, 
acţiunile lui, din punct de vedere artistic, le numim 
bazaconii  inconştiente. Cum să definim, atunci, 
aceleaşi acţiuni, de data asta intreprinse de un alt om, 
unul raţional şi conştient de ceea ce-l înconjoară? 

- Cum? 

- Hai să ne gândim amândoi. Spre exemplu, 
poate fi numit vandalism ceea ce face el. 

- Ce vrei să spui cu asta? Că toţi artiştii sunt 
vandali? la te uită până unde ai ajuns. 

- Ei sunt artişti în conştiinţa lumii de pe nivelul pe 
care se află. lar dacă conştiinţa, pe un alt nivel li se va 
ridica, atunci creaţiile lor prin alte metode le vor 
săvârşi. 

- Prin care alte metode? 

- Acelea prin care Creatorul a creat totul în 
dezlănţuirea Sa de inspiraţie. lar capacitatea de a 
desăvârşi creaţiile Sale şi de a face altele noi, El, 
omului i-a dat-o şi numai omului. 

- Cu ce a creat totul Creatorul? Şi ce instrument 
i-a lăsat omului pentru a crea la rândul lui? 

- Gândul! Cel mai însemnat instrument al 
Creatorului. Şi omului, gândirea i-a fost dată. Creaţiile, 


reale sunt atunci când gândurile desăvârşitoare din 
Suflet vin, din sentimente, din intuiţie şi din ce este 
esenţial, însă cea mai importantă rămâne puritatea 
conştiinţei. Priveşte floricica de la picioarele noastre. 
Forma şi culorile sale sunt minunate, semitonurile în 
creaţie vie se transformă, desăvârşeşte-o cu gândul 
tău. Concentrează-te, încearcă în ceva mai minunat la 
vedere s-o schimbi. 

- In ce, de exemplu? 

- Foloseşte-ţi fantezia, Vladimir. 

- Să-mi folosesc fantezia? Incerc, cred că o să 
pot. Una din petalele romaniţei să devină roşie, 
cealaltă de lângă ea să rămână aşa cum este, 
următoarea din nou roşie şi aşa mai departe cu toată 
floarea. Eu cred că aşa va fi mai veselă la vedere. 

Ca la un semn, Anastasia amuţi. Începu să 
privească cu atenţie la romaniţa albă de la picioarele 
noastre. Înţelegeţi, romaniţa, încet, pe neobservate, 
dar aievea, sub privirile noastre, a început să-şi 
schimbe culoarea  petalelor. Au început să se 
alterneze: roşii, albe şi iarăşi roşii. La început erau de 
un roşu palid dar, gradual, culoarea s-a întețit 
devenind roşu purpuriu, din ce în ce mai ţipătoare, în 
cele din urmă să rămână roşii aprinse. 

- Uite, ai văzut ce s-a întâmplat? Tu ai gândit şi 
eu am creat totul cu mintea mea. 

- Da, am văzut. Toţi oamenii pot face aşa? 

- Da! Şi fac! Doar că folosesc, pentru asta, 
materia care mai mai întâi a fost omorâtă. Numai că 
materia moartă, cu timpul, poate doar să se degradeze 
şi să se descompună. Şi uite-aşa umanitatea, de-a 
lungul veacurilor, se zbate pentru a salva de la 
descompunere şi de la putrezeală creaţiile sale... 
continuă să sufere omul, nejudecând şi nerealizând că 
el însuşi se perpetuează printr-un proces natural. 


Tuturor, dintr-un început, le-a fost dată gândirea, 
pe care, cu timpul, ei au transformat-o în materie sau 
au folosit-o pentru a-şi schimba orânduirea socială. 
Numai că nu sunt capabili imediat să-nţeleagă, de în 
bine sau în rău o schimbă. 

Uite, ai vrut să schimbi culorile petalelor de 
romaniţă. Eu, cu gândirea mea le-am modificat, 
romaniţa s-a supus gândirii umane, doar că acum tu, 
cu atenţie, priveşte şi înţelege dacă în mai bune le-ai 
transformat sau în mai rele? Sunt mai desăvârşite 
decât erau? 

- După mine sunt un pic mai vesele şi mai viu 
colorate. 

- Dacă-i aşa, spune-mi de ce cu aşa lipsă de 
entuziasm, despre noua ta creaţie-mi vorbeşti? 

- Nu ştiu, poate pentru că-i mai lipsesc câteva 
culori, pentru moment nu înţeleg. 

- Culorile între ele sunt prea în dezacord, sunt 
prea contrastante, semitonurile plăcute la vedere, în 
culori ţipătoare s-au schimbat. Coloritul ţipător nu este 
aducător de senzaţii liniştitoare. 

- Am înţeles. Atunci fă ca totul să devină cum era 
mai înainte. 

- Romaniţa singură poate să-şi revină, eu nu 
trebuie să fac nimic. Culoarea roşie va păli încetul cu 
încetul. Vezi doar, noi nu am omorât-o, am modificat-o 
puţin. Tot ce este viu în natură se reîntoarce în 
armonie. 

- Aşadar, Anastasia, după tine bărbaţii toţi sunt 
nişte vandali descreieraţi, iar femeile creatoare? 

- Toţi bărbaţii şi toate femeile sunt o unică fiinţă, 
originile amândurora fuzionează într-un tot unitar. Şi în 
creaţie sunt nedespărţiţi, pentru ei amândoi o singură 
existenta terestră există. 


- Dar cum aşa? Ce confuzie. Uite eu, de exemplu, 
sunt doar bărbat. 

- Aşa este, dar spune-mi tu, Vladimir, din ce eşti 
plăsmuit? Corpul femeii şi corpul bărbatului s-au 
împreunat într-unul singur, în tine s-au amestecat, iar 
spiritul celor doi într-unul singur - al tău - au fuzionat. 

- Atunci, pentru ce se vorbeşte atât de mult, se 
scriu o mulţime de tratate, despre cine este femeia şi 
cine este bărbatul, care dintre ei este mai tare şi care 
este mai important? 

- Gândeşte singur, cine vrea şi în ce scop. 
Concepţia ta şi conştiinţa din timpurile primordiale de 
Dumnezeu date-ţi, în dogmele sale să le transforme? 

- Dar, dacă Dumnezeu i-a dat unuia mai mult 
decât celorlalţi, iar acesta - învățătorul - se zbate să-şi 
împărtăşească ale sale-nvăţături cu ceilalţi? 

- In fiecare ierbuşoară de pe Pământ, în fiecare 
sămânță de mesteacăn, de cedru sau de orice floare, 


există informaţia Creatorului, completă. Mai mult decât 
acest gând cum că Măreţei Sale Creaţii, Dumnezeu ar 
fi făcut să-i lipsească ceva, ce altceva ar putea fi mai 
jignitor pentru Tatăl, care reproş? 

- Nu am spus aşa ceva eu, nu am reproşat nimic, 
nimănui. Meditam aşa cu voce tare. 


Cine eşti tu, Anastasia? 


Inainte de a-i pune această întrebare, am privit- 


o cu mare atenţie. lată că şade dinaintea mea această 
femeie frumoasă, tânără, absolut normală în aparenţă, 


cu nimic deosebită de toţi ceilalţi oameni ai civilizaţiei 
noastre. Cu toate că se poate sesiza în aparenţă o 
oarecare vioiciune în tot corpul ei, eleganţă în poziţie şi 
gesturi, mai ales atunci când se ridică şi merge. Toate 
astea le face deosebit de sprinten. 

Energica mişcare a unui tânăr plin de viaţă se 
deosebeşte net de greoaia şi lenta mişcare a unui om 
în vârstă. Exact aceeaşi deosebire se vede şi între 
mersul, mişcarea Anastasiei şi cea chiar a unui sportiv. 
Este lejeră ca un fulg şi-n acelaşi timp este robustă 
fizic. Cu uşurinţă a cărat rucsacul meu greu de-a lungul 
celor cincisprezece kilometri, în tot acest timp 
ajutându-mă şi pe mine să merg. 

In timpul micilor pauze nu s-a aşezat, nu s-a 
întins să se odihnească, ci a continuat să se mişte. 
Când alerga să adune ierburi, când îmi fricţiona 
piciorul scrântit. Şi toate astea, cu uşurinţă, cu veselie 
şi cu un continuu zâmbet pe buze. De unde atâta viaţă 
în ea? 

Incercaţi, măcar pentru câteva secunde, să 
observați cu atenţie puhoiul de trecători care vin şi se 
duc prin faţa voastră, uitaţi-vă la feţele lor. Eu i-am 
privit. Aproape toţi sunt concentrați, încruntaţi, trişti 
sau bosumfla—i. In mod deosebit, asta se poate 
observa pe faţa celor care merg singuri. Cu toate că nu 
pare să care greutăţi, e îmbrăcat cum-se-cuvine, 
evident neflămânzit - din moment ce fumează ţigări 
scumpe - pe faţă totuşi i se vede întipărită tensiunea 
interioară, gândurile apăsătoare şi asta la marea 
majoritate la care m-am uitat. Anastasia, în schimb, 
este veselă tot timpul. Şi, ca un copilaş lipsit de griji, 
de fiecare ierbuşoară, de ploaie şi de razele soarelui, 
fericită, se luminează totdeauna şi chiar şi atunci când 
despre lucruri serioase vorbeşti cu ea, nu se întâmplă 
niciodată s-o vezi că se întristează. 


Uite ca acum... Nu, acum trăsăturile feţei nu 
prea o caracterizează. Anastasia stătea cu capul uşor 
aplecat şi cu pleoapele coborâte ca şi cum s-ar fi 
fâstâcit sau întristat puţin, anticipând parcă ceea ce 
vroiam s-o întreb. Cu toate astea, am întrebat-o: 

- Tu, Anastasia, de vei citi toate scrisorile, vei 
vedea că te numesc în toate felurile şi chiar 
extraterestră te-au numit unii. Într-una din cărţile ei, 
faimoasa scriitoare, cercetător-psiholog, Lavrova, te-a 
numit reprezentanta unei civilizații biologice 
extraterestre. Cititorii, oamenii de rând te-au numit 
zeiţă. Adevărul este că se comportă ciudat, în timp ce 
scriu toate astea, ei vorbesc cu tine ca şi cu un familiar 
de-al lor. Eşti probabil prima pe care au numit-o 
Dumnezeiţă şi cu toate astea nu ţi se închină, 
dimpotrivă îţi vorbesc ca şi cum ai fi prietena lor 
apropiată. Invăţaţii, liderii unor cercuri spirituale, în 
marea lor majoritate, te numesc esenţă, substanţă de 
sine stătătoare, superioară. 

Eu, iată, discut cu tine, despre întâlnirile noastre 
am scris o cărticică, însă cu toate astea nu am înţeles 
încă cine eşti? 

- Vladimir, tu însuţi, pe cine ai vrea să vezi în 
mine? întrebă Anastasia fără să-şi ridice privirea. Şi de 
ce este atât de important ceea ce vorbesc alţii? 

- Exact aici este problema, că nu înţeleg ce să 
văd în tine. Ca să-ţi spun cinstit... 

- Tu vorbeşte, Vladimir, fii spontan, pe faţă, eu o 
să fac tot ce pot ca să te înţeleg. 

- Bine, o să-ţi spun tot... Când te-am văzut 
pentru prima dată. Anastasia, tu mi-ai apărut ca o 
femeie obişnuită. Când, pentru prima oară, am mers 
prin pădure, ne-am oprit să ne odihnim şi tu ţi-ai dat 
jos rochiţa şi baticul, eu am văzut cât erai de frumoasă 
şi atrăgătoare, doar că înţelegi, asta pe lumea noastră 


se cheamă senzualitate sau sex-appeal. Eu am avut 
atunci... Inţelegi ce spun...? Ţi-aminteşti? 

- Mi-amintesc. 

- Acum, dintre toate acele senzaţii de neînțeles 
pe atunci pentru mine, a rămas poate singura care nu 
mă mai atrage la tine, nici măcar când te văd goală. 

- Ai început să te temi de mine, Vladimir? Aşa-i? 

- Nu, nu că aş avea frică, mai degrabă... Este 
ceva confuz pentru mine. Uite, s-a născut şi fiul nostru. 
Cu toate astea, tu tot mai mult te îndepărtezi de mine, 
atunci când în preajmă îmi stai ca acum, tot mai 
depărtată te simt. O astfel de senzaţie mă încearcă, în 
capul meu de-acum s-a cuibărit ideea că tu eşti o 
esenţă. 

- Nu-i nici-o problemă, lasă, eu să fiu o esenţă, 
însă tu ce eşti? Tot o esenţă. 

- Nu. Eu nu sunt o esenţă, pe mine nimeni nu m- 
a numit aşa prin scrisori. Chiar de mai înjură câte unul 


prin cate-o scrisoare, cel puţin nu-i îndoială, eu sunt 
om. 


- Te rog, Vladimir, eu sunt o femeie, eu sunt tot 
umană. 

- Susţii că eşti tot umană, dar nici măcar ce este 
elementar nu vrei să faci. Nu vrei să trăieşti aşa ca toţi 
ceilalţi oameni. Aşa cum trăieşte o lume întreagă. Toţi 
visează la apartamente, mobile, maşini. Tu, toate 
astea nu le vrei. 

Din vânzarea cărţuliei au apărut deja ceva 
bănişori, ei tot mai mulţi or să se adune în curând. Hai 
să ne cumpărăm o casă, mobilă, o maşină. Cu maşina 
vom merge pe la locurile sfinte şi pe fiul nostru îl vom 
lua cu noi. Civilizaţia noastră contemporană ridică 
altare, mănăstiri, în multe ţări, locuri sacre tot mai 
multe sunt astăzi, monumente şi vestigii istorice. Da' 


tu aici nu ai nimic, niciun lucru sfânt, ce te reţine? Ce 
ai de pierdut? 

- Vladimir aici este spaţiul meu. Creaţia 
Creatorului în forma sa primordială. A mea străbună şi 
mama mea, taţii mei, cu dragostea lor, fiece firişor de 
iarbă de mângâiat, fiece măreț cedru, căldura mâinilor 
lor şi ale privirilor şi le aminteşte. Şi seminţele fiecărei 
plante, în primăvară vlăstare dau. Şi-n fiecare 
sămânță, atingându-se de pământ în primăvară, toată 
informaţia Universului se află. Şi informaţia că Lumina 
Binefăcătoare lor le va fi dată. 

Va creşte vlăstarul micuţei seminţe pe el şi va 
ajuta şi spre om va tinde vlăstărelul, spre mult mai 
marea Binecuvântată Lumină de la om ce vine. 

Aşa le-a creat Creatorul pe toate. A lăsat totul ca 
mult mai departe să le poată desăvârşi. Părinţii mei, 
ale Creatorului creaţii le-au păstrat, Spaţiul meu de 
lubire aici este! Părinţii mie mi l-au dăruit. 

Cele mai luminoase ce pe lume pot fi, lubirea vie 
de Dumnezeu dăruită, au umplut spaţiul meu. 

La fel, fiecare om-părinte, ar trebui să facă. 
Noului-născut, Spaţiul său de lubire, să-i dăruiască! 
Minunat ca pântecele mamei, doar în el, fericit poate fi 
viitorul copil, viitorul lui. 

Un loc sfânt şi Spaţiu de lubire, eu fiului nostru-i 
dăruiesc. 

- Tu i-l dăruieşti pe al tău... Spaţiu meu de lubire 
unde este? Eu ce să-i dăruiesc fiului? 

- Continuitatea în mulţi distrusă este, dar nu şi 
firul continuității. Firul care de Creator îi leagă pe toţi 
laolaltă şi pe fiecare în parte. Şi neapărat, fiecare să- 
nţeleagă va trebui şi să simtă şi doar atunci poate să 
creeze lumină şi mai puternic să devină. Vladimir, tu 
lărgeşte spaţiul Iubirii. În acea lume în care tu acum 
trăieşti. 


Spaţiul de lubire creează-l! Pentru fiul nostru, 
pentru toţi copiii Pământului, în Spaţiu de lubire tot 
Pământul transformă-l! 

- Nu am înţeles. Ce vrei tu de la mine? Ca tot 
Pământul eu să-l transform? 

- Da, asta vreau! 

- Şi ca toţi să se iubească unii pe alţii şi ca 
războaie să nu mai fie, violenţă, iar aerul mai curat să 
devină? Şi apa? 

- Fie ca tot Pământul aşa să fie! 

- Doar atunci se va putea spune că sunt un tată 
autentic eu şi că ceva, cu adevărat bun, fiului meu i- 
am lăsat? 

- Abia atunci un tată, de fiul tău respectat, vei 
deveni. 

- Va să zică, altminterea, fiul meu nu mă va 
respecta? 

- Pentru ce, Vladimir? Pentru care din acţiunile 
tale, respectul fiului ai vrea să dobândeşti? 

- Pentru aceea pentru care fiecare părinte din 
lume este respectat. Taţii le dăruie viaţă copiilor. 

- Care viaţă? Când un copil pe lume soseşte, în 
ce să-şi găsească el fericirea? Şi de ce, într-o lume 
dăruită de taţi, atâtea nenorociri se petrec? În 
nenorocirile acestea sunt constrânşi să trăiască şi să 
se renască, aici noul-născut nu se regăseşte nicicum. 
Aşa trăim noi, respect şi consideraţie aşteptând şi ne 
mirăm atunci când nu le primim. 

Vladimir, pe puţini dintre părinţii lor, copiii îi 
respectă cu adevărat. lată de ce, când puţin s-au 
întremat, copiii pe părinţi îi părăsesc, îi uită, dar, cel 
mai important chiar dacă mai mult intuitiv, pe părinţii 
lor îi învinuiesc şi ei înşişi la rândul lor păcatul îl repetă. 
Vladimir, de consideraţia copilului aştepţi s-o primeşti, 
eşti obligat o lume mai bună să zideşti. 


- Aaa, aşa... Acum am înţeles, am tresărit eu. 
Ranchiuna şi furia mă cuprinseră din nou. Amestecate 
şi confuze îmi erau gândurile. 

Acum am înţeles şi sper ca tuturor să le fie clar. 
Anastasia este o pustnică fanatică. Chiar din prima 
întâlnire am remarcat asta. Este înzestrată cu 
neobişnuite şi cine ştie de unde şi cum dobândite 
capacităţi, dar poate anume acestea şi raza ei o orbesc 
şi o împiedică să vadă clar şi să fie conştientă de 
adevăratele posibilităţi pe care le are. Vă amintiţi când 
a afirmat: „Eu o să-i port pe toţi oamenii dincolo de 
epoca forţelor obscure”? Abia acum devine clar că ea, 
de una singură, nu a fost în stare să realizeze asta şi 
acum pe mine şi pe cititori încearcă să ne 
ademenească în visul ei nerodnic. Eu am înţeles, un şir 
întreg de fanatisme şi anormalităţi în ea sunt 
implantate. Şi mai este şi un şiretlic cu ajutorul căruia 
ea va face orice de dragul visului ei. A născut şi un 
copil, m-a convins să scriu cartea şi pot spune că i-a 
reuşit. Dar la ce-a spus aşa ceva: „Pentru a te bucura 
de respectul fiului tău, lumea va trebui s-o schimbi 
într-un imens Spaţiu de lubire, tot Pământul va trebui 
să-l transformi. Dăruieşte-i-l fiului tău şi celorlalţi copii 
din lume.” Ea, în mod sistematic, îi atrage cu precizie 
pe toţi în visul ei, iar pentru mine problemele le 
complică tot mai mult. La început cărticica scrie-o, apoi 
întreaga lume într-un Spaţiu de lubire transform-o şi... 
pe urmă? Ce să mai fac pe urmă? Nu puţini au fost 
fanaticii care au încercat să schimbe lumea, despre 
care ştim şi... acum unde sunt ei? S-au vaporizat ca un 
abur... Şi iată că din nou, la fel ca de fiecare dată, cu 
capul plecat, Anastasia stă dinaintea mea şi... Lumea 
vrea s-o schimbe. 

Eram conştient că nu are rost s-o contrazic pe 
această fiinţă anormală şi fanatică şi că ar trebui s-o 


las şi să plec, totuşi m-am abținut. l-am vorbit. 
Anastasia stătea cu capul plecat ca mai înainte şi cu 
privirea-i în pământ. 

- Eu am înţeles cine eşti tu. Eşti un amalgam de 
substanţă de sine stătătoare şi om. Pe deasupra mai 
eşti şi şmecheră. Şmecheră, dincolo de limitele 
obişnuite... Dar, tare trebuie să fi fost ca să fi pus la 
cale o astfel de intrigă. Să-mi naşti un fiu drept 
momeală ca să-ţi scriu o carte... 

Ai încercat, cu logica ta improprie fiinţelor 
umane, să-ţi îndoseşti fanatismul, doar că nu ţi-a reuşit 
altceva decât să-ţi procuri şi mai multe lacune. Goluri 
şi incoerente ti-au ieşit doar, înţelegi? În timpul scrierii 
cărţii, eu am avut ocazia să-ntâlnesc multă lume, 
multe nuanţe am înţeles. Am avut ocazia să primesc o 
mulţime de cărţi duhovniceşti pe care le-am citit. Şi nu 
ştiu eu dacă ţie-ţi sunt cunoscute aceste cărţi dar pot 
să-ţi spun cu certitudine un lucru: 

De-a lungul a multe milenii, s-au tot născut 
oameni de suflet, ale căror învăţăminte, până în zilele 
noastre s-au transmis. Grupările spirituale de pe 
Pământ sunt mai mult de două mii la număr, am auzit 
asta la televizor. Toată această lume cuvântează 
despre bine, cum să ne ducem traiul ne învaţă şi 
fiecare călăuză ne încredinţează că Adevărul doar în el 
se află. Suntem încercuiți de iluminaţi şi fiecare din ei 
despre ce ne cuvântează? Doar despre învăţăturile lui. 

Eu am înţeles un singur lucru: miile de ani trec, 
însă bătălia nu o ostoieşte nimeni. Războiul ştiinţelor. 
Şi doar cel ce biruie, drept este socotit, dar nu pentru 
multă vreme. Trece timpul, un nou război se dă, alte 
învățături biruiesc. Doar că, vezi, pe cei căzuţi în toate 
aceste bătălii nimeni nu-i pune la socoteală. lar dacă 
vrei ca eu, pe şleau, să-ţi spun totul până la urmă uite: 


Tu cine eşti, spre ce mă conduci pe mine şi pe ceilalţi 
care citesc? 

Anastasia s-a ridicat, cu calm m-a privit în ochi şi 
mi-a spus: 

- Nu continua, Vladimir, te rog. Crede-mă, ştiu ce 
vrei să spui mai departe. Mai bine să vorbesc eu 
singură. Mai concise frazele vor fi şi fără de jigniri. 

- Singură? Incearcă, hai... Şi fie ca fără jigniri să 
spui totul. Aşadar, ce vroiam să spun mai departe? 

- Vroiai să spui, Vladimir, că pe Pământ o 
mulţime de prooroci şi învăţători se află. Invăţăturile, 
cu duiumul sunt, iar ţie-ţi vine greu să le deosebeşti 
una de alta. Însă, eu îţi spun că tu însuţi ai putea să- 
nţelegi de vrei. 

Criteriul cu care tu ai putea evalua totul este 
APA. Tot mai murdară devine apa, zi după zi. Tot mai 
greu de respirat aerul, de asemenea, se face. 

Puzderia de învăţaţi din lume, oricare templu ar 
fi zidit, de către urmaşii lor vor fi amintiţi doar pentru 
mizeria în care i-au lăsat să trăiască. lar viaţa pe care 
noi o trăim, pe zi ce trece tot mai periculoasă devine. 
Tu ai socotit, că eu, tot din aceia fac parte, care, cum 
să trăiţi vor să vă înveţe. Ca una care din cele noi 
religii făureşte, şi-n vârful căreia singură să se aşeze. 
Te încredinţez că astfel de vanitate ca aceea, care în 
faţa tuturor mai strălucitoare să mă facă să apar, 
înăuntru meu nu-şi poate găsi locul. Eu voi învinge 
orice! O să opresc fumul înecăcios şi greoi al uzinelor, 
vor realiza minerii şi nu vor mai disloca măruntaiele 
Pământului. 

Vă rog pe voi, oameni, cât mai iute meseriile 
voastre vă schimbaţi, toate acelea păgubitoare 
Pământului şi ale Creatorului tuturor creaţiilor. Vă rog 
pe voi oameni să-nţelegeţi că atâta timp cât răul pe 


care-l faceţi îl veţi continua nimeni pe Pământ fericit 
nu va fi. 

Nu mult mai trebuie să treacă şi umanitatea de 
pe faţa Pământului întreg, în dizgrație va cădea, 
agonia se va porni şi va arde în ceea ce singură a 
creat. 

Conştiinţa umană, dincolo de epoca forţelor 
întunecate pe toţi îi va purta, tu, Vladimir priveşte 
împrejur... Ceea ce eu am visat deja se împlineşte. 
Universul visul meu l-a acceptat, el printre toţi oamenii 
se va răspândi şi omenirea toată pe marginea 
prăpastiei se va salva, doar cei care se îndoiesc se vor 
prăvăli la vale în prăpastie. Dar omenirea, crede-mă 
Vladimir, omenirea se va salva! 

Vor vedea oamenii cine sunt copiii, vor cunoaşte 
oamenii viaţa în rai. 

Evenimentele de acum din Rusia, nu întâmplător 
au loc. Tu, Vladimir, cu luare-aminte la toate astea 
priveşte. Eu îi voi nega ladului prezicerea ce pe 
Pământ i-a fost făcută. 

- Cine eşti tu, drept cine te socoti? 

- Ah, oare de ce tot nu înţelegi tu?! Necredinţa 
lor, în Suflet ti-au implantat-o ELE, Vladimir, 
postulatele. Vrăjitoare sunt eu, neroditoare visele şi 
aspiraţiile mele le socoţi tu, Vladimir? Te copleşesc 
îndoielile tale, crezi şi nu crezi. Vina mea în toate asta 
este, n-am ştiut eu să-ţi vorbesc, tot mai mult te-am 
încurcat. Voi oameni ce veţi citi, mă iertaţi vă rog, 
poate că stilul corect, ca fără de greşeli să vorbesc, 
încă nu l-am găsit. Tu, iartă-mă Vladimir, te-am 
încurcat eu şi nu-nţelege lumea tot ceea ce tu ai scris. 

Dar, vina mea cum s-o repar eu? Am gândit, 
dacă ţie o să-ţi placă, fanatica absolută s-o interpretez 
eu pentru tine. Sau cum vrei tu o să apar, dar înţelege 


şi crede-mă, eu doar binele îl vreau pentru toţi şi din 
inimă fac totul pentru oameni. Află tu doar asta... 

Te rog, nu te-ntrista, zâmbeşte, minunat este tot 
ce te înconjoară, priveşte! Nu te necăiji, fie ca tainic 
nimic, nimănui să nu-i fie. Şi dacă mai uşor o 
vrăjitoare, o naivă să mă socoţi îţi va veni, consideră- 
mă aşa cum de cuviinţă tu socoti. 

- Ehei, aşa parcă mai merge. Acum totul este 
parcă mai pe înţelesul meu. Vasăzică în tot ce faci este 
un joc? 

- Jocul meu, tu cu Sufletul îl primeşti? 

- Jocul cu veselie trebuie făcut? _ 

- Clar lucru, ai dreptate tu în asta. In toate 
trebuie să fie uşurinţă, simplitate, iar eu veselă trebuie 
să fiu! 

Printre nouraşii de pe cer, în oglinda apei iazului, 
razele jucăuşe ale soarelui sclipiră. Micile picuşuri de 
ploaie de pe frunzele copacilor se prelinseră, pe 
suprafaţa apei se scurseră, mici cercuri stârnind. 
Anastasia, care până atunci vorbise, ca la un semn 
tăcu, fără să-şi dezlipească privirile de la mine, 
deodată plesni din palme, aruncă o privire împrejur şi 
începu să râdă. 

Râsul răsunător, molipsitor şi îmbietor, peste 
crengile cedrilor şi peste oglinda apei se revărsă. Ea, 
cu entuziasmul unui copil, începu să se învârtă şi să 
râdă în hohote printre picăturile de ploaie şi, ca un 
copil, să se bucure. La fiecare trei minute se oprea, ca 
din nou să se pornească în râsul şi dansul ei inocent. 

Şi-am observat pe chipul ei, scăldată ori de 
ploaie ori de lacrimi, o rază jucăuşă de soare cum 
sclipea. Dimprejur totul încremeni dintr-odată şi pline 
de credinţă, liniştite şi răsunătoare, spre ceruri, se 
înălţară frazele ei minunate. Văzduhul deveni azuriu 
deasupra taigalei şi păsările din cântul lor se opriră ca 


şi cum frazele Anastasiei, spre cer luându-şi zborul, le- 
ar fi urmărit. 

- Heiii, voi proorocilor! De milenii ai disperării şi 
ai precarităţii rasei umane predicatorilor, 
înspăimântătorii oamenilor cu iadul şi cu judecata! 
Mântuiţi-vă prăfăria voastră, singuri voi vinovaţi 
sunteţi de atât de greul mod în care omul, Cerul îl 
înţelege! 

Nu ai prezis tu, Nostradamus, ci chiar ai plăsmuit 
cu gândurile tale datele straşnicelor cataclisme de pe 
Pământ! Ai convins pe multă lume să te creadă şi pe ei 
cu însăşi gândurile lor, spre desăvârşirea străşniciilor i- 
ai mânat.. Se-nvârte deasupra planetei gândul tău, cu 
proorocii şi cu nenorociri pe oameni speriindu-i, dar el 
acum nu-şi va mai afla împlinirea. Fie ca gândul tău cu 
al meu să se măsoare! Desigur, tu dinainte ştii totul şi 
de asta fugi aşa de repede. 

Hei, voi aşa-numiţii învăţători de suflete umane! 
Voi cei care în om ideea că este slab şi firav încercaţi 
să cuibăriţi în acei ale căror Suflete consideră că nimic 
nu cunosc şi că doar vouă, ca unor aleşi, Adevărurile 
Divine vă sunt cunoscute. Şi că doar prin închinăciunea 
dinaintea voastră, adevărata orânduire a Universului şi 
vocea lui Dumnezeu o vor cunoaşte! Liniştiţi-vă norul 
de praf împrejuru-vă ridicat, acum toţi vor afla! 
Creatorul dă fiecăruia în parte totul de la început. Şi nu 
doar în fumul postulatelor sau în născocirile mândriei 
să fie ascunse creaţii ale Domnului. Daţi-vă la o parte, 
nu mai staţi între Dumnezeu şi oameni. Direct şi 
fiecăruia în parte, Tatăl vrea să-i vorbească. 
Intermediari, Tatăl nu cunoaşte. 

Există Adevărul în Sufletul fiecăruia de la 
început. Acum, astăzi şi nu mâine, fie ca fiecare om să 
fie fericit! Creatorul cu fericire a înzestrat fiecare clipă 


şi fiecare veac. Şi în gândurile Sale nu este loc pentru 
chinurile Fiului Său. 

Ea a interpretat! Atât de inspirată...! Atât de 
pasională..! Ea a interpretat, bine... Dar cum se face că 
deasupra taigalei o lumină neobişnuită şi-a făcut 
apariţia? Ca şi cum Cerul s-ar fi colorat de toate frazele 
pe care, inspirată şi pasională, ciudata pustnică le-a 
răspândit. 

- Heii, prezicătorii veacului, întuneric omului 
aducătorii, voi înşivă sunteţi profeţii iadului şi 
întunericului deopotrivă. Ooo, cât de meticulos aţi 
educat voi pe acoliţii voştri, înspăimântând pe oameni 
în numele lui Dumnezeu. Haideţi, uitaţi, eu sunt aici. 
Veniţi cu toţii aici. Intr-o secundă, vă voi arde cu Raza 
mea întunecatele ale voastre postulate seculare. Voi, 
toate răutăţile de pe Pământ, lăsa-ţi-vă baltă treburile 
voastre şi avântaţi-vă spre mine, cu mine de-a vă 
măsura, încercaţi. 

lar voi, ale tuturor credințelor războinici, voi 
înşivă toate războaiele le-aţi pornit. De-acum încolo de 
războaie uitaţi. Pentru interese mercantile, cu 
obscurantismele voastre mincinoase, pe om în război 
nu-l mai atrageţi. Eu, înaintea voastră, singură sunt! 
Biruiţi-mă! Doar că pentru a mă învinge, cu toţii va 
trebui să veniţi! Bătălia va fi bătălie, la ea toţi slujitorii 
credințelor din lume vor participa. 

Voi, străbuni şi taţi ai mei! În ei Lumina 
adevărului primordial vă revărsaţi! Dăruiţi tot ce 
pentru mine cu atâta grijă aţi conservat. Răspândiţi-le 
tuturor celor ce sunt destoinici a le primi! Şi fie ca răul 
cu el însuşi să se bată şi cu trupul meu, iar nu cu 
Sufletul.  Răule,  pregăteşte-te Pământul ca să-l 
părăseşti, aruncându-te asupra mea. Eu sunt Om! Eu 
sunt unul din oamenii izvoarelor primordiale! Eu sunt 
Anastasia! Şi sunt mai tare decât tine. 


- Încetează! De ce-i chemi pe toţi acei necuraţi la 
tine? - am tresărit eu, considerând că ea continua jocul 
mai înainte început. 

- Vladimir, ţie nu-ţi fie teamă, ei sunt doar nişte 
laşi. Doară, tu însuţi ai spus că eu sunt o şmecheră!? 
Sunt şmecheră? Fie ca eu să fiu şmecheră! Eu, pe ei i- 
am şmecherit. Ei, de tine au râs, crezându-mă fictivă, 
numai că eu, în tot acest timp, am adunat şi multor le- 
am dăruit puterile strămoşilor de la izvoarele 
primordiale adunate, vorbi Anastasia, bătând cu 
piciorul în pământ şi râzând zgomotos, învârtindu-se 
iarăşi ca o adevărată balerină. Prins în acest joc am 
început să o sprijin moral. 

- Arde-l atunci, Anastasia! Tot răul de pe Pământ, 
asupra ta să se năpustească, iar tu arde-l pe tot. 
Numai, fă-o cu mare atenţie, nu te lăsa ucisă. 

- Ei, pentru a mă omori, Vladimir, vor trebui să 
lase baltă o mulţime din treburile lor pământeşti. 
Sufletele mulțimilor de oameni din cătuşele lor vor 
trebui să le slobozească. 

Şi chiar de voi muri, tot ce am visat eu se va 
îndeplini! Strunele harfei Universului, încântătoarea lor 
melodie o vor cânta, iar Sufletele oamenilor o vor auzi! 
Şi ei vor înţelege. 

Cântă  Universule!  Fermecătoarea-ţi melodie 
cânt-o! Pentru ei, pentru toţi oamenii Pământului! Şi fie 
ca melodia cu toţii s-o afle! 

Razele Sufletelor lor spre ostenitul de-atâtea 
nenorociri Pământ să le îndrepte! 

Rostind aceste cuvinte. Anastasia alergă spre 
punga de plastic cu scrisorile cititorilor, se lăsă în 
genunchi şi îşi împreună mâinile ei pe săculeţ. 
Entuziastă şi bucuroasă ca un copil, vorbi: 

- Când unui soldat din război întors, lacrimile 
după ce-a citit cartea ta, i-au izvorât... Când tânăra 


mamă, cu fiul altfel a început să se comporte... Şi fetiţa 
ai cărei anişori doar doisprezece sunt, să înţeleagă 
viaţa şi s-o iubească va începe... Când, uite, un tânăr 
drogat a spus că nu se va mai droga niciodată în viaţa 
lui şi la mama lui se va întoarce... 

Când din puşcării lumea, scrisori să scrie va 
începe, atunci vei vedea şi vei simţi cum Sufletele lor 
cântă, alte puteri aflând... 

Toate acele semne pe care eu nu le-am găsit, 
toate formulele de sunete ale Universului, ale lor 
Suflete le vor înţelege şi în ei vor răsuna, iar ei le vor 
accepta... Pentru început nu toţi vor fi conştienţi, dar 
cu timpul vor fi din ce în ce mai mulţi! Cerul, despre 
asta ştie şi pe fiecare cu dragoste infinită îl aşteaptă! 

Uite, uite cum oamenii care vor înţelege, 
versurile lor le vor crea! 

Ea, cu atâta dragoste şi abnegaţie despre scrisori 
vorbi încât, privind la scena asta, gândii: „Ce să-i faci? 
Las-o să se bucure, las-o să-şi joace jocul ei şi în 
împlinirea viselor ei să creadă. Eu, pentru toţi o să 
scriu că ea doar joacă... Ea însăşi a inventat totul, am 
încercat eu să mă calmez şi să-mi fac ordine în idei dar 
tot mai mult m-am încurcat. 

Am luat totul ca pe o invenţie a ei, ca pe o 
fantezie, dar în acelaşi moment, închipuiţi-vă, s-a 
petrecut ceva de la care, credeţi-mă, se poate 
înnebuni. 

Imaginaţi-vă: ea vorbise despre scrisori, tot ceea 
ce, în adevăr, era scris în ele!... Şi chiar despre ceea ce 
era scris în scrisorile pe care eu nici măcar nu le 
adusesem cu mine în taiga. Cum asta? Ea, doar, nu le- 
a citit? 

Cu stupefacţie ascultam cum recita versuri scrise 
în scrisorile pe care părea că, fără să le deschidă, le 
citise în întregime. Vorbi ca şi cum ar fi cunoscut în 


întregime toate scrisorile. Absolut exact... Exact! Stop 
aici! Aşadar, înseamnă că ea, nici mai înainte, nu se 
juca... A formulat exact totul... A visat! Da, desigur! A 
visat! Atunci şi despre cărticică şi despre versurile pe 
care dinaintea ei le are acum, vasăzică, ea mai înainte 
a visat. Şi iată că toate visele ei s-au împlinit! 

lată! Cărticica, dinaintea ei stă. Materializată! 
Fantastic! Cum se poate aşa ceva! 

lată cititorule, chiar de nu-ţi pare adevărat, tu ţii 
acum în mâini, sub forma cărţuliei, materializarea unei 
părţi din extraordinarul vis al ciudatei pustnice! 

Şi acum?! Vasăzică şi toate celelalte se vor 
împlini! 

Când, din împietrire mi-am revenit, am întrebat- 
O: 

- Anastasia, cum ai aflat tu tot ceea ce au scris 
oamenii în scrisori? Ca şi cum le-ai fi citit pe toate! Și 
chiar pe acelea pe care nici măcar nu le-am adus cu 
mine aici? 

Anastasia, radiind de fericire, s-a întors către 
mine: 

- Este atât de simplu totul! Uite cum se poate 
auzi glasul Sufletelor... g 

Anastasia tăcu brusc. In tăcere se apropie de 
mine şi, liniştită şi gânditoare, rosti: 

- A răspunde la întrebarea ta nu-i chiar aşa de 
greu, dar vezi, răspunsul nu înlătură problema, din 
contra dă naştere altora... Aşa şi mărul lui Adam până 
în ziua de azi, umanitatea îl ronţăie fără să înţeleagă 
că nu va fi sătulă niciodată doar cu el. Adevărul şi 
răspunsul, fiecare înăuntrul său îl va afla. 

- Cum va înţelege fiecare la rândul său care-i 
corect dintre răspunsuri şi care-i mai puţin corect? 

- De Adevăr, Vladimir, pe oameni doar mândria îi 
îndepărtează, tu pe mine încearcă să m-asculţi. 


Amândoi ne-am aşezat în iarbă lângă săculeţul 
cu scrisori. Am văzut cum ochii săi au sclipit şi obrajii i 
s-au înroşit când a spus: 

- Eu, despre creaţie, o să-ţi vorbesc, Vladimir, şi 
atunci fiecare, răspuns la întrebări, însuşi va afla. 
Vladimir, tu ascultă şi scrie despre creația Preaînaltului 
Creator! Ascultă, şi cu Sufletul încearcă să-ntâmpini 
toate astea. 

Astfel începu inspirata povestire a Anastasiei 
despre creaţie... Lungă, ea a fost. Şi, cu siguranţă, aici 
nu încape. Vreau să mărturisesc un lucru: după 
această povestire eu mi-am dorit ca în faţa lui 
Dumnezeu să mă închin. 

Cu respect în faţa voastră, iubiţi cititori, mă plec 
şi la următoarea carte să ne revedem! 


Vladimir Nicolaevici Megre 


„.„. Va continua 


CUPRINS 

Un alt pelerin 

Bani pe prostii 

Oaspeți neportiți 

Notele Universului 

Spiritul străbunicii 

Forțele Luminoase 

Captura 

Ce este iadul? 

Când vorbele schimbă destinul 
Făureşte-ți propria fericire 

Cine suntem noi? 

Mutanţii sunt plăsmuiri ale oamenilor 
O nouă dimineaţă ca o nouă viață 
Misiunea unui tată 

O pasăre pentru cunoaşterea Sufletului 
Sistemul 

Transpuneți în viată viziunea fericirii 
Academicianul Shetinin 

Ce să accepti, în ce să crezi? 

Despre medium 

Să mergem cu toții în pădure? 
Despre centrele „Anastasia” 
Creaţi-vă propria Shambala 

Cine eşti tu, Anastasia? 


<<... Heii, Nostradamus W1 
tu, Nostradamus ci chiar ai plăti 
durile tale datele straşnicelor 


s 
e. tu 


pe Pământ! eio 
i indin 


p 
Es 


DITOR PF 
LA r 

i 4 E. 

DIA NUSA J