Vladimir Megre — Cedrii sunatori ai Rusiei vol.6 Cartea neamului

Vladimir Megre 
Cartea Neamului 


cartea a şasea din seria 


|| 
o“ T7 
{Ț 


-am 


H 2 
"d 


i | 
N y IN 


După afirmatiile Anastasiei, în texte au fost 
introduse combinaţii de litere şi aranjamente de 
cuvinte care au influență binefăcătoare asupra 
omului 

Toate acestea pot avea efect atunci când, în 
timpul citirii, auzul nu va fi deranjat de zgomote 
produse de aparaturi sau mecanisme artificiale. 

Doar sunetele naturale ca susurul apei, trilul 
păsărilor, foşnetul frunzelor în copaci, pot favoriza 
obţinerea unui efect pozitiv. 


În momentul publicării cărţii în limba turcă, spusele 
Anastasiei au fost confirmate în zeci de mii de scrisori ale 


cititorilor din diferite ţări ale lumii. 


miti Te / Ne Mee e 
> 


© 2009 Editura Dianuşa 
str. Mihai Eminescu 20, Tg. Neamţ, 615200 
www. editura-dianusa. com; 


redactiaeditura-dianusa.com 


Traducător: 
Cristian Călugăru 


Realizarea grafică a coperţilor: 


Cristian Irimia 


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României 
MEGRE, VLADIMIR 

Cartea Neamului Vladimir Nicolaevici Megre; trad.: 
Cristian Călugăru; postfață: Emil Lorant Cocian. 

- Târgu Neamţ: Dianuşa, 2009 

ISBN 978-973-87792-7-3 


Cine educă pe 
copiii noştri? 


Pe uşa cabinetului cu plată atârna o tăbliță 
gravată, care informa publicul că vizitele le efectuează 
doctorul docent în medicină, specialist în psihologia 
infantilă. Erau inscripționate numele, prenumele şi 
patronimicul doctorului care-mi fusese recomandat ca 
fiind unul dintre cei mai bine pregătiţi în domeniul 
psihologiei copil-părinte. Am cerut să fiu primit ultimul în 
acea zi, pentru ca să nu fim presaţi de timp, nici eu şi 
nici doctorul. Dacă întrevederea avea să dea roade, 
aveam de gând să-i propun să continuăm, contra cost, 
discuţiile pe temele care mă interesau. 

În spatele biroului din cabinet şedea un bărbat de 
vârsta pensiei, cu chipul înnegurat. Apatic, îngrămădea 
într-o mapă nişte foi scrise. M-a invitat să iau loc, după 
care şi-a tras dinainte o coală albă de hârtie şi a vorbit: 

- Vă ascult. Ce vă frământă? 

Pentru a evita lunga istorisire a evenimentele 
petrecute după întâlnirea din taiga cu Anastasia, am 
încercat să sintetizez cât mai concis esenţa problemei 
mele: 

- Aleksandr' Sergheevici, eu trebuie să restabilesc 
legătura cu fiul meu, care peste puţin timp va împlini 
cinci anişori. 

- Dumneavoastră consideraţi întreruptă relaţia cu 
fiul? a întrebat psihologul, cu acelaşi aer apatic. 

- Această, aşa-zisă legătură, nu a prea existat 


oi tera ANS iani 


niciodată. S-a întâmplat ca, imediat după ce s-a născut 
copilul, eu să nu mai pot avea niciun fel de contact cu el. 
L-am văzut odată când era sugar, apoi... Nu am vorbit 
niciodată cu el şi, în genere, viaţa a început s-o cunoască 
fără mine. Am trăit separați, însă a venit vremea să-l 
întâlnesc pe fiul meu de cinci anişori şi să-i vorbesc. 
Gândesc că trebuie să existe anumite modele 
comportamentale pentru a-l atrage pe copil. Sunt cazuri 
în care un bărbat ia de nevastă o femeie deja cu copil şi 
reuşeşte oarecum să stabilească un contact cu el şi să-i 
devină tată, uneori chiar prieten. 

- Fireşte, modalităţi există, dar nu de fiecare dată 
funcţionează. In relația dintre copii şi părinţi, 
individualitatea şi caracterul sunt fundamentale. 

- Inţeleg, totuşi aş vrea să aud care sunt aceste 
modele concrete. 

- Concrete... Ce să vă spun? Când vă faceţi apariţia 
în familie - şi este important să înţelegeţi că o femeie cu 
copil sunt deja o familie - străduiţi-vă din toate puterile 
să influenţaţi cât mai puţin armonia instaurată între cei 
doi. Dumneavoastră, pentru o vreme, veţi fi un străin în 
faţa fiului; împăcaţi-vă neapărat cu ideea asta. Mai întâi 
va trebui să-i observați cu atenţie pe amândoi şi să-i 
lăsaţi să vă observe. Incercaţi să asociaţi apariţia 
dumneavoastră cu împlinirea viselor şi dorințelor încă 
neîmplinite ale copilului. Iscodiţi-o pe mamă despre o 
jucărie, pe care a dorit-o copilul şi pe care ea nu i-a 
putut-o oferi. Nu-i nevoie să i-o cumpăraţi singur, 
înrâuriţi cumva discuţia cu copilul spre propria copilărie 
şi acea jucărie şi spuneţi-i că şi dumneavoastră v-o 
doreaţi. Dacă discuţia îl prinde şi îşi manifestă dorinţa de 
a avea jucăria, propuneţi-i să meargă împreună cu 
dumneavoastră la magazin ca s-o cumpăraţi. Important 
este dialogul în sine şi faptul că mergeţi împreună să 
cumpăraţi jucăria. Copilul trebuie să vă împărtăşească 
visul şi să vă lase să luaţi parte la împlinirea lui. 


- În cazul meu, exemplul cu jucăria nu se potriveşte 
deloc. Fiul meu încă nu a văzut jucăriile care se vând prin 
magazine. 

- Ciudat... Deci, nu se potriveşte? Ştiţi ce vă spun? 
Haideţi să vorbim pe şleau! Dacă vreţi să primiţi un sfat 
adecvat cazului dumneavoastră, trebuie să-mi explicaţi 
mai concret în ce relaţii sunteţi cu mama copilului. Unde 
este ea, unde lucrează, unde trăieşte? Ce venituri are 
familia? Şi care a fost, în opinia dumneavoastră, motivul 
despărțirii? 

In acel moment am înţeles că, pentru a primi un 
sfat concret de la psiholog, eram nevoit să-i vorbesc 
despre relaţia mea cu Anastasia, relaţie pe care, nici 
măcar eu însumi nu o prea înţelegeam. De asta, iniţial, 
nici n-am vrut să-i vorbesc. 

Şi, fără să-i dezvălui numele Anastasiei, i-am spus: 

- Ea trăieşte într-un loc foarte retras, în Siberia. Am 
cunoscut-o întâmplător, în timpul unei expediții 
comerciale pe care am efectuat-o prin acele locuri. La 
începutul Perestroykăi făceam afaceri în Siberia. Cu o 
navă comercială, transportam pe apele fluviului Obi 
diverse mărfuri spre Siberia, iar de acolo achiziţionam în 
schimb peşte, piei şi fructe de pădure. 

- Am înţeles. Aşadar, ca şi faimosul Paratov: pe 
apele Siberiei mă preumblam, invidia celor negustori 
stârneam. 

- Nu am benchetuit, am muncit. Oamenii de afaceri 
găsesc totdeauna câte ceva de făcut. 

- Bine, să presupunem că aveţi treburi - voi 
afaceriştii - dar vă rămâne timp şi să petreceti. 

- Cu femeia asta, chiar că nu m-am distrat deloc. 
Mi-am dorit doar un fiu de la ea. Dintotdeauna am visat 
la un băieţel... De la un timp, ca şi cum aş fi uitat... Anii 
au trecut... Dar, numai ce-am văzut-o pe ea: tânără, 
frumoasă şi sănătoasă... In zilele noastre, mai toate 
femeile-s palide şi bolnave. Ea este sănătoasă şi 


frumoasă ca o floare. Automat am gândit că ,... şi copilul 
va fi frumos şi sănătos...” Şi ea mi-a dăruit un fiu. L-am 
vizitat când era micuţ de tot. Pe-atunci nici nu mergea şi 
nici nu vorbea. L-am ţinut în braţe. De-atunci nu l-am mai 
văzut deloc. 

- De ce nu mergeţi să-l vedeţi? 

Cum să-i povestesc eu acestui om, în câteva 
minute, ceea ce am scris în mai multe cărţi? Cum să-l fac 
să înţeleagă că Anastasia nu a vrut să renunţe la viaţa ei 
din taiga ca să vină să trăiască cu fiul în oraş şi că eu nu 
sunt făcut pentru viaţa de acolo? Şi că, anume ea nu mi- 
a permis, nu numai să-i dăruiesc copilului o jucărie 
obişnuită, dar nici măcar să am o relaţie cu el. In fiecare 
vară am mers în taiga, unde trăieşte Anastasia cu fiul 
meu, dar niciodată nu am avut prilejul să-l văd. Nu s-a 
întâmplat niciodată ca el să fie prin preajma Anastasiei, 
iar bunicul şi străbunicul ei, cu care stătea, trăiau undeva 
departe în profunda taiga. Anastasia nu mi-a dat voie să 
merg să-l văd, ba mai mult: de fiecare dată a insistat şi 
mi-a explicat că eu trebuia mai întâi să mă pregătesc 
pentru discuţia cu fiul meu. 

Mânat de dorinţa de a atinge tema educaţiei 
copiilor, multor cunoştinţe de-ale mele le-am pus una şi 
aceeaşi întrebare care, de fiecare dată, crea confuzie şi 
neînțelegere, cu toate că, în realitate, era foarte simplă: 
„Tu i-ai vorbit vreodată serios copilului tău?” 

Însă, de fiecare dată mi se răspundea că discuţiile 
se purtau în termenii: „Mergi şi mănâncă... La culcare... 
Nu te obrăznici... Strânge-ţi jucăriile... Ţi-ai făcut 
lecţiile?..” 

Copilul creşte, merge la şcoală, însă despre sensul 
vieţii, despre menirea omului sau măcar despre calea 
care-l aşteaptă-n viaţă, să-i vorbească, părinţilor, ba 
timpul nu le ajunge, ba subiectul nu-l găsesc demn de 
luat în consideraţie... Consideră că încă n-a sosit 
momentul potrivit şi că încă mai au timp. Numai că timp 


orei Prea NAE bine 


a Pee 
Era 


nu mai au. Copilul creşte... 

Şi dacă nici măcar noi, părinţii, nu încercăm să le 
vorbim serios copiilor noştri, atunci cine-i educă? 

De ce Anastasia nu mi-a permis să stabilesc o 
relaţie cu fiul meu în toţi aceşti ani? Ce a prevenit ea sau 
de ce s-a temut? Rămâne un mister. 

Însă, într-o zi mi-a spus: 

„Vladimir, te simţi pregătit să-l întâlneşti pe fiul tău 
şi să-i vorbeşti?”. l-am răspuns că vreau să mă întâlnesc, 
dar nu am fost în stare să pronunţ cuvântul pregătit. 

În toţi aceşti ani am citit tot ce-am găsit despre 
relaţia dintre părinţi şi copii. Am scris cărţi, am luat parte 
la conferinţe prin multe ţări, dar despre ce m-a măcinat 
cel mai mult în tot acest timp - despre educaţia copiilor 
şi despre relaţia lor cu generaţiile mai în vârstă - 
aproape că nu am pomenit. 

Am cules o sumedenie de sfaturi din literatura care 
vorbeşte despre educaţia copiilor dar, cu toate astea, tot 
mai des mi se întorcea în minte fraza Anastasiei: 
„Educația copiilor este educatia ta”. Timp îndelungat nu 
am pătruns tâlcul acestei fraze, însă, în cele din urmă, 
am reuşit cel puţin să trag o concluzie fermă: pe copiii 
noştri nu-i educă nici observațiile părinților, nici creşa, 
nici şcoala şi nici institutul. 

Pe copiii noştri îi educă modelul nostru de viată - al 
societății în ansamblu. Si, orice-ar predica părintii, 
profesorii prin şcoli sau mai ştiu eu care alți prealuminați 
savanţi şi oricare ar fi sistemele înțelepte de educație 
care s-ar aplica, totuna, copii vor urma modelul de viață 
adoptat de majoritatea oamenilor din jurul lor. 

Reiese, implicit, că educaţia copiilor depinde 
complet de viziunea societăţii asupra vieţii, de cum 
trăieşti tu însuţi, părinţii tăi şi comunitatea în ansamblu. 
Într-o societate bolnavă şi nefericită se pot naşte doar 
copii bolnavi şi nefericiţi. 

- Dacă dumneavoastră nu-mi vorbiţi mai concret 


despre relaţia cu mama copilului, îmi va fi foarte greu să 
vă dau un sfat adecvat - mi-a întrerupt meditaţia 
psihologul. 

- E mult de povestit. Pe scurt pot spune doar că 
lucrurile stau aşa: mulţi ani de-a rândul nu am avut o 
relaţie cu fiul meu. Cam asta e. 

- Fie. Atunci spuneţi-mi, în toţi aceşti ani aţi ajutat-o 
oarecum material pe mama copilului dumneavoastră? 
Gândesc că pentru un om de afaceri, ajutorul material 
este gestul minim de atenţie către familie. 

- Nu, nu am ajutat-o. Ea consideră că are de toate 
din belşug. 

- Este bogată? 

- Nu, are de toate şi-atât. 

Aleksandr Sergheevici s-a ridicat sprinten de după 
birou şi a început să vorbească precipitat: 

- Ea trăieşte în taigaua siberiană. Duce un trai 
eremit. O cheamă Anastasia, pe fiul dumneavoastră îl 
cheamă Volodea, iar dumneavoastră sunteţi Vladimir 
Nicolaevici. V-am recunoscut. V-am citi cărţile şi... nu o 
dată. 

- Aha... 

Aleksandr Scrgheevici a început să se plimbe uşor 
agitat prin cabinet. A vorbit din nou peste câteva 
momente: 

- Aşa... Aşa... Cum de? ... V-am recunoscut. Atunci, 
răspundeţi-mi la o întrebare. Să-mi răspundeţi! Este 
foarte important pentru mine. Pentru ştiinţă... Ba poate 
nu, nu-mi răspundeţi. O să vorbesc eu singur. Incep să 
înţeleg... Sunt convins că în toţi aceşti ani, ce-au urmat 
întâlnirii cu Anastasia, dumneavoastră aţi studiat intens 
psihologia şi filosofia şi v-aţi gândit neîntrerupt la 
educaţia copiilor. Aşa este? 

- Da. 

- Numai că deducţiile făcute din lectura cărţilor şi a 
lucrărilor inteligente nu v-au satisfăcut. Drept pentru 


care aţi căutat răspunsuri în sinea dumneavoastră, altfel 
spus, aţi început să reflectaţi asupra generaţiei care se 
ridică şi asupra educaţiei copiilor. 

- Da. Dar m-am gândit cu precădere la fiul meu. 

- Există o strânsă corelaţie. Aţi venit la mine 
incredul şi fără mari speranţe de a găsi răspunsuri la 
întrebările care vi s-au ridicat. lar dacă nu le veţi găsi la 
mine, o să vă continuaţi cercetările. 

- Probabil că aşa o să fac. 

- Aşa, vasăzică... Impresionant... O să vă dau 
numele cuiva incomparabil, cu mult mai întelept decât 
mine. 

- Cine este? Şi cum ajung la el? 

- Acest cineva este Anastasia, Vladimir Nicolaevici. 

- Anastasia? În ultima vreme, Anastasia a vorbit 
foarte puţin despre educaţia copiilor Şi tocmai ea m-a 
împiedicat să merg la copil. 

- Da, tocmai ea! Nici eu nu am reuşit până acum 
să-i dau o explicaţie liniară acestui comportament ilogic 
al ei. Femeia iubitoare îl înştiinţează din senin pe viitorul 
tată că nu trebuie să intre în contact cu fiul. Situaţia este 
atipică şi nemaiîntâlnită înainte. Însă  rezultatul!? 
Rezultatul este impresionant! Ea a reuşit să impună... 
Nu, acest cuvânt nu se potriveşte în cazul de faţă. 
Anastasia a reuşit să vă convingă... Pe cine!? Să mă 
iertaţi - pe un afacerist necioplit. A reuşit să-l facă să se 
intereseze de psihologie, de filosofie şi de problemele 
educaţiei copiilor. V-aţi gândit la asta în toţi aceşti ani? 
Însuşi faptul că aţi venit la mine este-o mărturie. În toţi 
aceşti ani, ea l-a educat singură pe copil şi-n acelaşi timp 
v-a educat şi pe dumneavoastră. A netezit terenul pentru 
întâlnirea dintre tată şi fiu. 

- Într-adevăr, fiul l-a educat singură. Cât despre 
mine, nu cred. Ne-am văzut rar şi întâlnirile au fost 
scurte. 

- Însă informaţiile pe care ea vi le dă în aşa-zisele 


o y> 


scurte întâlniri, încă mai trebuie pătrunse. Informaţii 
impresionante! Dumneavoastră, Vladimir Nicolaevici, 
afirmaţi că Anastasia vorbeşte puţin despre educaţia 
copiilor, dar nu este adevărat. 

Aleksandr Sergheevici s-a întors grăbit la birou şi a 
scos un caiet gros de culoare cenuşie dintr-un sertar, l-a 
mângâiat cu delicateţe şi a continuat: 

- Din cărţile dumneavoastră am transcris aici, într-o 
anumită secvenţă, toate afirmaţiile Anastasiei referitoare 
la naşterea şi creşterea copiilor şi am sintetizat ideile 
principale. Poate în van, dar am extras citate din texte. 
Sunt absolut convins că ideile sunt vitale pentru 
înlesnirea înțelegerii. În afirmaţiile Anastasiei este 
cuprinsă măreaţa esenţă şi, aş putea spune eu, filosofia 
şi înţelepciunea unei culturi ancestrale. Sunt înclinat să 
cred, şi nu numai eu, că aceste postulate sunt aşternute 
într-o carte ancestrală, vechimea căreia poate număra 
milioane de ani. Vorbele Anastasiei se deosebesc prin 
profunzimea şi precizia exprimării, în opinia noastră, de 
cele mai însemnate manuscrise antice şi lucrări moderne 
ale oamenilor de ştiinţă. În timp ce transcriam separat 
tot ceea ce era legat de naşterea şi educarea omului... 
mi s-a conturat în faţă un tratat fără egal în lume! Sunt 
convins că pe baza acestui tratat vor fi ţinute o mulţime 
de disertaţii. Va fi preluat de multe categorii de oameni 
de ştiinţă, se vor face descoperiri uluitoare, dar cel mai 
important, pe Pământ va lua naştere o rasă nouă, cu 
numele de OM! 

- Omul există şi acum. 

- Eu cred că, în viziunea celor din viitor, faptul 
existenţei omului va putea fi pus la îndoială. 

- Cum aşa? Eu, dumneavoastră, existăm, cum ar 
putea fi pusă la îndoială existenţa noastră? 

_ - Există corpurile noastre, noi ne numim oameni. 
Insă consistenţa şi trăsăturile psihologice ale oamenilor 
sunt substanţial diferite de ale celor din viitor. Aşa că va 


ery > 


fi inevitabil ca ei, remarcând deosebirile, să ne numească 
altfel. Este posibil ca cei care se vor naşte în viitor să-i 
numească pe oamenii de astăzi oamenii acelei epoci sau 
cine mai ştie cum. 

- Chiar aşa serios să fie? 

- Serios şi indiscutabil. Dumneavoastră, de 
exemplu, aţi citit nenumărate cărţi, scrise de învăţaţi, 
care tratează educaţia copiilor. Spuneţi-mi, care este 
perioada în care începe educaţia copilului? 

- Unii autori consideră că trebuie să înceapă la 
vârsta de un anişor. 

- Chiar aşa. În cel mai bun caz, de la un an. Numai 
că Anastasia a dovedit că omul se formează şi până 
atunci... Sunt sigur că aţi gândit: „In uterul mamei”, însă, 
ea a demonstrat că părinţii pot începe formarea copilului 
încă înainte de întâlnirea spermatozoidului cu ovulul. Şi 
asta, din punct de vedere ştiinţific, poate fi dovedit. 
Anastasia se ridică cu mult deasupra oricărui psiholog 
contemporan sau precedent de pe Pământ. Afirmațiile ei 
sunt complete şi cuprind toate fazele dezvoltării şi 
educării copilului:  preconcepţia, concepţia, faza 
intrauterină ş.a. 

Ea tinge teme pe care nu au reuşit să le pătrundă 
nici înţelepţii trecutului, nici oamenii de ştiinţă din 
prezent. Ea a pus accent pe tema fără de care, un om 
desăvârşit nu se poate naşte şi nu poate creşte. 

- Eu nu-mi amintesc de aşa ceva. Nu-mi amintesc 
să fi auzit despre vreo fază de dezvoltare. 

- Dumneavoastră aţi scris cărţi care stau mărturie 
întâmplărilor. Anastasia a înţeles că dumneavoastră veţi 
scrie întocmai aşa. lar mai departe? Mai departe, 
Anastasia însăşi a dat curs evenimentelor, îmbrăcând 
ilustrele lucrări ale savanților în forma unor simple 
povestiri. A dat naştere cărţilor dumneavoastră prin 
însăşi viața ei, dăruindu-le oamenilor nestemate 


cunoştinţe. 
> 


Majoritatea cititorilor simt asta intuitiv. Mulţi dintre 
ei sunt tulburaţi de cărţi, însă nu realizează complet 
motivul tulburării. Ei analizează la nivel subconştient 
informaţia, până atunci necunoscută. Insă toate acestea 
pot fi asimilate şi la nivel conştient. O să vă demonstrez 
numaidecât. 

Aşadar, avem în faţă un conspect cu afirmaţiile 
Anastasiei, referitoare la naşterea omului. Impreună cu 
colegul meu le-am analizat şi le-am învârtit pe toate 
feţele. El este candidat în ştiinţe medicale şi sexolog. 
Consultă în cabinetul alăturat. Am efectuat experimente 
şi am analizat situaţia. 

Sergheevici şi-a deschis caietul şi, uşor emoţionat 
şi cu ton solemn, a început să citească: 

- Deci, începutul:  preconcepția. Comunitățile 
umane, fostă şi contemporană - cunoscute nouă - 
aproape că nu văd această fază ca parte din educaţia 
copilului. Totuşi, astăzi ne este binecunoscut că, pe 
Pământ sau altundeva în Universul infinit, a existat sau 
mai există încă, o cultură care susţine că relaţia 
reciprocă dintre bărbat şi femeie, cândva era mult mai 
perfectă decât cea de astăzi. Faza preconcepției era 
considerată importantă sau, poate chiar, cea mai 
importantă fază a educaţiei omului. 

Anastasia, urmând obiceiurile culturii acelei 
civilizații nevăzute nouă, înainte de a concepe copilul, 
face unele pregătiri. Vă potoleşte impulsurile sexuale. 
Luând în consideraţie întâmplările descrise în prima 
carte, mie, ca psiholog, îmi este clar. O să vă prezint 
acum succesiunea lor. 

Poposiţi împreună în taiga. Dumneavoastră luaţi o 
gustare şi beţi coniac. Anastasia refuză invitaţia şi nu 
gustă nici mâncarea, nici alcoolul. Îşi dă jos bluziţa şi se 
întinde în iarbă. Dumneavoastră rămâneţi cu gura 
căscată în faţa frumuseţii ei naturale şi sunteţi îmboldit 
de instinctul de a poseda minunatul corp feminin. Sub 


> 


impulsul sexual, dumneavoastră tentaţi apropierea, vă 
atingeţi de corpul ei şi... vă pierdeţi cunoştinţa. 

Nu vom intra în detalii: cum a reuşit ea să facă 
asta, cum a reuşit să vă facă să pierdeţi cunoştinţa etc. 
Altceva este important aici: În consecință, 
dumneavoastră nu aţi mai considerat-o pe Anastasia 
obiectul satisfacției pornirilor sexuale. Şi asta, chiar 
dumneavoastră o-ntăriţi: 

„Nici măcar prin gând nu mi-a mai trecut...” 

- Da, este adevărat, după incidentul din taiga, 
niciodată nu am mai fost atras trupeşte de Anastasia. 

Acum, a doua etapă: concepția - sau descrierea 
culturii concepţiei copilului. Vă întindeţi în bârlogul 
comod, tapiţat cu iarbă uscată şi flori. Dar nu sunteţi 
obişnuit să dormiţi singur în pădure, aşa că o chemaţi pe 
Anastasia să vi se întindă, alături. Sunteţi conştient că, 
dacă ea vă va fi alături, nu vi se poate întâmpla nimic 
rău. Şi ea se întinde alături de dumneavoastră. 

Şi iată că vă aflaţi în intimitate, alături de acel 
fermecător corp feminin, care se mai distinge şi printr-o 
altă particularitate - este sănătos. Comparativ cu alte 
corpuri de femei, mai înainte văzute de dumneavoastră, 
acesta, într-adevăr, emană sănătate prin toţi porii. Simţiţi 
aroma respirației Anastasiei şi totuşi în dumneavoastră 
nu ia naştere niciun impuls sexual. Impulsul a fost 
reprimat. Spaţiul a fost purificat pentru o altă stare 
psihică, pentru dorinţa de a perpetua neamul. Vă gândiţi 
la un fiu! La fiul care încă nu exista. Aceasta este fraza 
pronunţată de dumneavoastră în carte: „Ce bine ar fi ca 
pe fiul meu să-l nască Anastasia. Ea este aşa de 
sănătoasă. Inseamnă că şi fiul meu va fi sănătos şi 
frumos.” Involuntar strângeţi în mână sânul Anastasiei. Îl 
mângâiaţi, dar asta este o altă mângâiere deja. Nu este 
senzuală... Este ca şi cum l-aţi mângâia pe fiul 
dumneavoastră. Apoi, dumneavoastră scrieţi despre 
atingerea buzelor, despre uşoara respiraţie a Anastasiei, 


> 


însă mai departe? Mai departe doar o totală lipsă de 
amănunte, oricare ar fi fost ele. Mai departe, 
dumneavoastră descrieţi direct dimineaţa, 
nemaipomenita stare de spirit şi percepţia neobişnuitei 
împliniri. Sunt convins că, pentru o mai mare 
popularitate a cărţii, editorii v-au propus să descrieţi mai 
amănunţit această noapte. 

- Da, mi-au propus, într-adevăr, şi nu numai o dată. 

- Totuşi, dumneavoastră nu aţi descris această 
noapte în niciuna dintre ediţiile noi ale cărţii. De ce? 

- Pentru că... 

- Stop! Vă rog, nu spuneţi un cuvânt! Vreau să văd 
cât de corecte sunt deducţiile făcute de mine. 
Dumneavoastră nu aţi expus detaliile de natură sexuală 
ale acelei nopţi deoarece, după atingerea buzelor 
Anastasiei, nu vă mai amintiţi absolut nimic. 

- Este adevărat. Nu-mi mai amintesc nimic. Nu-mi 
amintesc nimic în afara neobişnuitei senzaţii de 
dimineaţă. 

- Tot ceea ce o să vă spun acum, o să vă pară 
incredibil, în acea nemaipomenită noapte petrecută cu 
Anastasia nu aţi făcut sex. 

- Nu am făcut sex? Dar fiul? L-am văzut cu ochii 
mei! 

- Da, în acea noapte, între voi a fost apropiere 
fizică. Au fost spermatozoizii... şi îndeobşte, tot ce este 
nevoie pentru a face copii, dar nu sex. Nu o dată am 
analizat cu colegii mei ceea ce vi s-a întâmplat. Şi ei, ca 
şi mine, sunt siguri că între dumneavoastră şi Anastasia 
nu a fost sex. 

Cuvântul sex în sine, în vremurile noastre, implică 
necesitatea de a da curs poftelor trupeşti, dorinţa de a 
atinge plăcerea. Cât priveşte situaţia de faţă, din taiga, 
lipseşte scopul, vreau să spun că dumneavoastră nu v-aţi 
dorit să atingeţi o plăcere trupească. Altele erau scopul şi 
dorinţa: copilul! Prin urmare, alta trebuie să fie şi 


> 


denumirea întâmplării. Oricum, chestiunea, aici, nu stă în 
terminologie, ci în metoda calitativ diferită de concepţie 
a copiilor. 

Ţin să subliniez: aceasta este o metodă calitativ 
diferită de concepţie a copiilor. Deducţia mea nu este 
abstractă, ea poate fi lesne demonstrată ştiinţific. 
judecaţi singur: astăzi, nimeni nu se mai îndoieşte de 
influenţa exercitată de factorii psihologici externi în 
formarea fătului din uterul matern. Printre aceştia, cel 
mai semnificativ rol în formarea viitorului om îl joacă 
comportamentul bărbatului cu femeia gravidă. Totodată, 
nu se poate nega nici influenţa pe care-o poate avea 
asupra dezvoltării viitorului copil, comportamentul 
bărbatului cu femeia în momentul intimităţii fizice. Intr- 
un caz, apropierea ca de obiectul desfătărilor trupeşti, 
într-altul, apropierea ca un creator. Implicit, şi rezultatul 
va fi diferit. Se poate ca un copil născut în aceste condiţii 
să se deosebească la nivel intelectual de altul, ca omul 
modern de maimuţă. 

In timpul creaţiei, sexul şi plăcerile legate de el nu 
sunt acte în sine, ci doar unelte. Altele de vor fi energiile 
psihice care ghidează corpurile, alta va fi şi constituţia 
copilului. 

Din cele mai de sus rezultă prima regulă: femeia 
care îşi doreşte să aducă pe lume un om desăvârşit şi să 
întemeieze o familie fericită şi bine închegată, trebuie să 
ghicească momentul în care bărbatul se apropie de ea cu 
gândul de a da naştere unui om şi în care îşi imaginează 
viitorul copil şi îşi doreşte ca acesta să vină. 

In aceste condiţii, bărbatul şi femeia ating o stare 
psihică care le permite să obţină prin apropierea intimă o 
satisfacţie mult mai intensă. lar viitorului copil, să 
primească energii care, copiilor născuţi în mod tradiţional 
- mai bine spus accidental - le lipsesc. 

- Cum ghiceşte femeia momentul? De unde să ştie 
ea de gândurile bărbatului? Gândurile sunt, nu-i aşa, 


Cr y> 


intangibile. 

- Mângâierile! Prin mângâieri se simte. Starea de 
spirit se oglindeşte întotdeauna în semnalele exterioare. 
Fericire - râsul, zâmbetul. Tristeţe - privirile triste; poziţia 
corpului, ş.a.m.d. În acest caz, cred că nu sunt greu de 
deosebit mângâierile senzuale de atingerea bărbatului 
de femeie ca de viitorul copil. Doar că atunci se petrece 
ceva pe care, dintre toate vieţuitoarele Pământului, doar 
omul este în stare să-l simtă. Nimeni, niciodată nu va 
putea descrie sau defini ştiinţific, acest ceva. Este 
imposibil de analizat momentul în care se petrece. Eu, ca 
psiholog, pot doar să presupun că în acest caz, 
importantă nu va fi uniunea celor două corpuri fizice, ci 
altceva mult mai semnificativ: fuziunea celor două 
gânduri, mai exact spus, a complexelor de sentimente 
într-unul singur. Satisfacţiile primite din asta şi percepţia 
binecuvântării, vor depăşi cu mult banalele satisfacţii 
sexuale. Durata acestora nu este limitată ca a celor 
sexuale. Enigmatica şi plăcuta stare poate persista luni 
sau chiar ani de zile. Tocmai ea formează familia unită şi 
iubitoare. Anume despre asta vorbeşte Anastasia. 

Asta înseamnă că bărbatul care a trăit aşa ceva nu 
mai poate schimba senzaţia avută pe o banală satisfacţie 
sexuală. El nu mai poate şi nu mai vrea să-şi înşele 
nevasta. Pe iubita lui. Chiar în acest moment ia naştere 
familia. Familia fericită! 

Este-o vorbă: Nuntă în ceruri. În cazul de fată, se 
potriveşte perfect. judecaţi singur! Din ce se vede astăzi 
că nunta a fost ca-n ceruri? Din hârtiile eliberate de 
oficiul stării civile sau din tot felul de ritualuri bisericeşti? 
Este ridicol, nu-i aşa? Ridicol şi tragic totodată. 

Anastasia defineşte exact nunta în ceruri! Poate 
avea loc doar atunci când bărbatul şi femeia se găsesc 
într-o condiţie, în urma căreia poate veni pe lume o nouă 
fiinţă umană desăvârşită. 

Aş vrea să completez şi eu cu ceva: majoritatea 


> 


copiilor născuți în prezent provin din perechi 
necăsătorite. O să citez acum din comentariile făcute de 
colegul meu sexolog: 

Relațiile sexuale dintre femeie şi bărbat, descrise în 
cartea Anastasia, dezvăluiesc un nou concept de sex. 
Toate teoriile legate de acest argument, începând cu 
cele antice, indiene şi terminând cu cele moderne, devin 
dintr-odată naive ridicole în faţa relevanței afirmațiilor 
Anastasiei. În toate tratatele antice despre sex, dar şi în 
cele moderne, cercetările sunt toate orientate spre 
găsirea a tot felul de poziţii, tehnici de seducţie şi 
atribute exterioare posibile. Rămâne, însă, de precizat că 
trăsăturile psihice şi fiziologice sunt diferite de la om la 
om. 

Pentru fiecare om, cea mai efectivă şi mai potrivită, 
poate fi doar o singură poziţie, caracteristică doar 
personalității şi temperamentului său, şi doar anumite 
atributive exterioare. 

Nu se află pe lume niciun specialist capabil s-o 
prescrie cu precizie, din multitudinea de modalități 
existente, pe cea mai potrivită fiecărui om în parte. 

Pentru a îndeplini această sarcină, specialistul 
trebuie să cunoască cu precizie miile de modalități 
existente, cu toate nuanțele lor, şi să cerceteze însuşirile 
fizice şi psihice ale omului în cauză, ceea ce este 
imposibil. 

Dovada că problema teoriei relațiilor sexuale dintre 
bărbat şi femeie nu este soluționată de ştiinţa modernă, 
este tocmai marcanta reducere a fertilităţii la multe 
femei şi pierderea potentei la majoritatea bărbaților din 
societatea contemporană. A crescut numărul 
insatisfactiilor de cuplu. 

Nefericitul tablou poate fi înlocuit. 

Cele arătate de Anastasia stau mărturie faptului că 
în natură există un anumit mecanism, anumite puteri 
superioare care pot rezolva într-o clipă până şi 


met P-ta AINN i 
cry > 


problemele irezolvabile. Acest mecanism, aceste forțe, 
într-o anumită stare a celor doi oameni - bărbatul şi 
femeia - găsesc special pentru ei stări şi modalități de a 
întreține relații sexuale caracteristice doar lor. 

Fără îndoială că satisfacția obținută în acest caz va 
atinge cele mai înalte nivele de intensitate. Este absolut 
posibil ca, având astfel de satisfacţii, bărbatul cu femeia 
să conserve fidelitatea  conjugală, indiferent dacă 
aceasta a fost pecetluită sau nu de legi sau ritualuri. 

Fidelitatea-infidelitatea conjugală! Adulterul! 

Aleksandr Sergheevici s-a ridicat în picioare şi a 
continuat: 

- Anastasia, mai întâi a dezvăluit natura acestui 
fenomen. Eu mi-amintesc pe de rost fraze întregi şi 
monologuri de-ale ei. lată unele: „Ele, prin toate 
metodele posibile, sugestionează omul, sugerându-i doar 
satisfacţiile trupeşti, prin asta îndepărtându-l de adevăr. 
Bietele femei amăgite, neştiind asta, întreaga viață au 
parte de un neintrerupt calvar, toată viața caută 
binecuvântarea pierdută. Numai că nu ştiu unde s-o 
caute. Nici-o femeie nu poate opri bărbatul de la luxură, 
dacă i se dăruieşte lui doar pentru satisfacerea cerințelor 
trupeşti.” Şi altceva... Numaidecât... Da... uite... „Apoi 
vor căuta să posede noi şi noi corpuri sau să-şi 
folosească ultragios şi păgubitor propriile corpuri, doar 
intuitiv conştientizând că tot mai mult se îndepărtează 
de ele adevărata binecuvântare a unei reale uniuni!" 

Motivul infidelităţii conjugale este evidenţiat cu 
precizie. Eu pot explica acest fenomen şi ca psiholog. 
Totul este logic: bărbatul şi femeia, aşa-zişii soţi, fac sex 
doar de dragul sexului. Simţind că nu primesc îndeajuns 
satisfacţie, se adresează  specialiştiior sau citesc 
literatură de specialitate. Sunt sfătuiţi să schimbe 
poziţiile şi seducţia; mai sintetic spus, să caute mai 
multă satisfacţie prin schimbarea tehnicii sexuale. 

Atenţie! -să caute! Se poate şi fără această 


> 


expresie, deoarece, după cum bine a subliniat Anastasia, 
ştiind intuitiv de existenţa înaltei binecuvântări, ei şi 
singuri o caută. Însă... unde sunt graniţele acestei 
căutări? Se limitează asta, oare, doar la schimbarea 
poziţiei? Absolut logica consecinţă a acesteia este 
schimbarea corpurilor. 

„Ah! - strigă comunitatea. - infidelitate conjugală!”. 

Insă nu-i nici-o infidelitate aici. Nu, deoarece nu 
sunt soţi, nu sunt soţii! 

Căsătoria oficială, certificată de o hârtie, nu 
reprezintă uniunea conjugală ipso facto. Este doar o 
condiţie născocită de societate. 

Uniunea conjugală trebuie să fie săvârşită de 
bărbat şi femeie prin atingerea acelei stări măreţe, după 
cum sfătuieşte Anastasia. Ea, despre asta, nu doar a 
vorbit, ea a descris până şi modalităţile prin care se 
poate atinge. Aceasta este o nouă cultură a relaţiilor 
dintre femeie şi bărbat. 

- Dumneavoastră, Aleksandr Sergheevici, ce 
propuneţi? Ca tinerii să aibă raporturi intime înainte de 
certificarea oficială a căsătoriei? 

- Majoritatea dintre noi, o facem deja. Numai că ne 
este ruşine să vorbim deschis despre asta. Ceea ce 
propun eu este să nu se facă sex de dragul sexului nici 
înainte, nici după înregistrarea oficială a uniunii 
conjugale. 

Noi ne socotim o societate liberă. Avem 
posibilitatea să divorţăm când şi cum vrem. Şi o facem! 

Divorțul a devenit o industrie. Drept mărturie stau 
filmele porno, prostituţia şi femeile gonflabile din 
magazinele de articole erotice. Pe fondul acestei confuzii 
generale - dovada totalei incapacităţi a ştiinţei moderne 
de a înţelege natura şi menirea sistemelor care întăresc 
uniunea celor doi - a sclipit genialitatea, a fost făcută 
descoperirea. 

Mie, ca psiholog, mi-a devenit clară măreţia 


> 


descoperirii Anastasiei. Ea a prezentat o nouă cultură a 
relaţiilor dintre femeie şi bărbat. 

Rolul de bază în această relaţie este atribuit femeii. 
Anastasia a ştiut să vă conducă şi pe dumneavoastră 
spre înţelegerea acestei culturi. Ea a reuşit să facă asta, 
folosindu-se, poate intuitiv, de cunoştinţele unei civilizaţii 
ancestrale. Dar noi... Mai bine spus colegul meu, a 
demonstrat practic... A demonstrat că şi bărbatul 
poate... 

E| este sexolog. El a vorbit primul despre această 
nouă cultură a relaţiilor, necunoscută nouă. Dar, cel mai 
mult, au uimit spusele Anastasiei... Dumneavoastră ar 
trebui să vi le amintiţi... Ea a spus: „Care om şi-ar dori să 
vină pe lume doar ca rezultat al plăcerilor trupeşti? 
Fiecare şi-ar dori să fie zămislit în preamărețul avânt al 
iubirii, al aspirațiilor de creație şi nu ca efect al 
satisfacerii plăcerilor carnale.” Însă copiii noştri au venit 
pe lume chiar de pe urma satisfacerii acestor plăceri 
trupeşti. Eu şi soţia ne-am dorit un copil, aşa că am făcut 
sex. Eu nici măcar nu ştiu în ce zi a rămas însărcinată 
soţia. Mai concret am început să ne gândim la copil 
atunci când am aflat că este însărcinată. Însă Anastasia 
afirmă că este necesară o anumită stare de spirit în 
momentul care precede apropierea intimă. În principiu, 
colegul meu a înţeles mai mult din spusele ei decât 
mine. Sau poate că a simţit mai mult. El şi-a dorit să 
testeze această stare. Şi-a dorit să aibă un fiu. Colegul 
meu a păşit deja în al patrulea deceniu de viaţă. Soţia e 
mai tânără cu doi ani. Au deja doi copii. După cum s-a 
destăinuit el, în ultimii ani fac sex foarte rar. A adus în 
discuţia cu soţia posibilitatea unui fiu. Ea, mai întâi, s-a 
mirat foarte tare de dorinţa lui. A spus că este deja târziu 
ca să mai nască. Apoi comportamentul cu soţul a luat o 
întorsătură în bine. El i-a dat să citească cartea cu 
afirmaţiile Anastasiei, iar femeia a început de bună voie 
să vorbească. Nu, nu despre dorinţa de a avea un copil, 


> 


ci despre cât de reale sunt cele scrise în carte. Într-o 
noapte, colegul meu a început s-o mângâie pe soţie, 
gândindu-se, în acest timp, nu la sex, ci la viitorul său fiu. 
El, într-adevăr, a reuşit să facă asta exact aşa cum aţi 
făcut-o voi. Diferenţa este că pe dumneavoastra nu va 
impresioneaza posibilitatea de a face sex cu oricine, 
indiferent de vârstă. Această uniune poate avea loc doar 
dacă cei doi reuşesc să pătrundă însemnătatea spuselor 
Anastasiei. 

- Deci, ce să înţeleg? Că toţi cei care au un 
certificat de căsătorie, în realitate nu sunt oameni 
căsătoriţi? 

- Certificatul de căsătorie nu este altceva decât o 
hârtie născocită de societate. Hârtiile sau toate posibilele 
ritualuri, din toate timpurile şi din toate popoarele, se 
deosebesc între ele doar la suprafaţă - esenţa lor este 
aceeaşi: să influenţeze psihicul şi să încerce să inducă 
artificial senzaţia de uniune dintre cei doi. Şi Anastasia 
subliniază cu precizie, vorbind despre asta: „Uniunea 
falsă este îngrozitoare. Copiii! Înțelegi, Vladimir? Copiii! 
Ei percep artificialitatea, falsitatea acestei uniuni. Şi pun 
copiii la îndoială tot ce vorbesc părinţii. Copiii presimt 
minciuna în subconştient chiar din momentul zămislirii 
lor. Şi le este rău.” 

A fost demonstrat că în natură există uniune 
neartificială, firească. Uniunea Divină! Acum le-a fost 
arătată oamenilor contemporani şi le-a fost explicat cum 
s-o atingă. 

- Aşadar, va trebui ca şi cei care deţin un certificat 
de căsătorie să se căsătorească din nou? 

- Mai bine spus: nu din nou, ci de-adevăratelea. 

- Multor oameni le va veni greu să priceapă asta. 

În toate ţările lumii s-au obişnuit cu gândul că sexul 
este apogeul satisfacţiei şi fac sex toţi de-a rândul, de 
dragul plăcerii. 

- E fals, Vladimir Nicolaevici. Nouăzeci la sută dintre 


> 


bărbaţi nu sunt în stare să-şi satisfacă femeile. 

Este un basm că majoritatea oamenilor primesc 
cele mai mari satisfacţii prin sex. Este doar o 
sugestionare psihologică.  Divertismentul sexual al 
omului este exploatat în scopuri industriale şi 
comerciale. Maldărele de reviste porno, legale sau ilicite, 
produc un câştig enorm. Acestea se fac responsabile de 
întunecarea minţii oamenilor. Filme în care supermani 
superdotaţi îşi satisfac cu brio partenerele - tot o 
afacere. 

Noi ne ruşinăm pur şi simplu, ne este frică să 
admitem între noi, că nu avem partenere potrivite. 
Rămâne, însă, un fapt de netăgăduit: şaizeci la sută 
dintre căsătoriile încheiate eşuează. Restul de patruzeci 
la sută rămase unite nu sunt nici pe departe desăvârşite. 
Neîntreruptele  infidelităţi conjugale şi înflorirea 
prostituţiei sunt dovada... 

Acea satisfacţie pe care o trăim astăzi prin sex nu 
este nici măcar pe departe completă. Este doar o infimă 
părticică din satisfacția caracteristică omului, avută din 
săvârşirea de către cei doi a menirii Dumnezeieşti, pe 
care cu îndârjire o căutăm toată viaţa. 

„Nu o caută acolo unde trebuie!” Autenticitatea 
acestei afirmaţii o demonstrează viaţa însăşi. 

Anastasia este purtătoarea culturii unei civilizaţii 
ancestrale despre care istoricilor noştri, probabil, nici nu 
le trece prin cap. Anastasia striveşte stereotipurile 
împământenite. Autenticitatea acestei culturi mai poate 
fi judecată şi prin modul în care este tratată femeia 
gravidă. 

Condiţia sine qua non, cerută de această cultură 
este că femeia însărcinată să se afle pe timpul celor 
nouă luni an locul în care a conceput. Şi tot acolo să şi 
nască. Cât de importantă poate fi asta? 

Cu ajutorul informaţiilor puse la dispoziţie de ştiinţa 
contemporană şi prin analiză comparativă, se poate 


> 


demonstra incontestabilitatea acestei afirmaţii. Locul 
unde trebuie să aibă loc concepţia şi unde mama să 
poarte în vintre viitorul copil se cheamă vatră. Aici, 
bărbatul şi femeia au sădit cu mâinile lor grădina şi 
multe plante. Fiziologii vor fi de acord şi oricine, 
indiferent de vârstă. Această uniune poate avea loc doar 
dacă cei doi reuşesc să pătrundă însemnătatea spuselor 
Anastasiei. 

Fiziologii vor fi de acord şi ei că femeia gravidă 
trebuie să beneficieze de o alimentaţie corectă. Despre 
asta au fost scrise o mulţime de lucrări de ştiinţă şi nu 
numai... In ce scop? Ca fiecare femeie gravidă să le 
înveţe pe de rost? Să uite tot ce ştia şi să studieze toată 
această literatură care o învaţă ce şi cum să folosească 
în alimentaţie? Greu de imaginat aşa ceva. 

Şi chiar de ar învăţa, o femeie gravidă, toate aceste 
tratate de ştiinţă, în faţa ei se va ridica mereu o altă 
problemă: de unde să-şi procure alimentele 
recomandate? 

Haideţi să ne imaginăm o pereche modernă foarte, 
foarte bogată. Posibilităţile materiale le permit celor doi 
să-şi cumpere tot ce poftesc. Iluzie! Nu există şi nu pot 
exista bani cu care femeia gravidă să cumpere ceea ce 
vrea şi, mai ales, în momentul precis în care pofteşte. 
Vreau să spun că, oricâţi bani ai avea, nu poţi cumpăra 
un măr care să fie la fel de bun ca acela pe care femeia 
gravidă îl poate rupe şi mânca din pom. 

Următorul aspect este de caracter psihologic şi nu 
este mai puţin important decât cel fiziologic. Haideţi să 
ne imaginăm şi să punem faţă în faţă două situaţii: 

Prima este standard şi priveşte majoritatea. Să 
luăm o familie cu resurse medii sau îndestulătoare. 
Femeia gravidă trăieşte cu bărbatul său într-un 
apartament. Poate ea să se hrănească îndeajuns de 
calitativ? Nu!  Supermagazinele, chiar şi cele mai 
moderne, nu pot oferi alimente de înaltă calitate. 


> 


Conservarea sau congelarea alimentelor nu este naturală 
pentru om. Pieţele? Şi acolo alimentele sunt, puţin spus, 
de calitate îndoielnică. Până şi particularii au învăţat să 
folosească tot felul de chimicale în cultivarea produselor 
vegetale. Când le cresc pentru ei înşişi este o chestie, 
dar când trebuie să le vândă, din dorinţa de a câştiga cât 
mai mult, folosesc tot soiul de stimulatori. Acest lucru îl 
înţelege fiecare şi, cum e şi firesc, îl cuprinde un 
sentiment de anxietate în timp ce consumă alimentele 
produse de un necunoscut. 

Anxietate! Acest sentiment îl însoţeşte neîntrerupt 
pe omul modern. 

Asupra femeii gravide se revarsă o avalanşă de 
informaţii despre nenumăratele nenorociri sociale sau 
ecologice. În conştientul şi subconştientul ei tot mai mult 
creşte frământarea pentru destinul viitorului copil. Unde, 
în ce constau factorii pozitivi? Nu există şi nu pot să 
existe în monstruoasele condiţii de viaţă la care noi 
singuri ne condamnăm. 

Chiar şi în cel mai dichisit apartament ne obişnuim 
cu ambientul şi încetează să ne mai încânte ochiul cu 
noutăţi. Ne obişnuim şi cu gândul că în apartament totul 
îmbătrâneşte şi se ponoseşte, cum de-altfel ne obişnuim 
şi cu ideea că din instalaţiile sanitare nu se poate bea. Și 
toate astea, dintr-odată, începe să le înţeleagă şi femeia 
gravidă. Nu-i rămâne nimic altceva de făcut decât să 
spere în poate că. Doar în asta mai poate avea speranţă, 
aflându-se în ghearele zădărniciei. 

A doua situaţie: Femeia, înconjurată de Spaţiul de 
lubire, cum îl cheamă Anastasia, pe lângă satisfacerea 
necesităţilor fiziologice mai primeşte şi un considerabil 
supliment psihologic. 

Ştiinţa modernă poate explica şi demonstra 
aproape toate afirmaţiile Anastasiei. Acestea sunt 
absolut simple şi logice. Mă mir cum de noi, ţinând 
interminabilele noastre discursuri deştepte, nu am dat 


Cr y> 


mai multă atenţie. 

Totodată, Anastasia vorbeşte şi despre fenomene 
care, pentru ştiinţa modernă, sunt şi rămân enigmatice şi 
impenetrabile: „Trei puncte importante, trei prim-planuri 
existențiale vor trebui părinții să le prezinte creaturilor 
lor.” 

Apoi ea susține că, pentru ca cele trei puncte 
enigmatice să fuzioneze într-unul singur, într-un singur 
loc - şi-anume în vatra familiei - trebuiesc respectate 
următoarele: 

„Gândurile celor doi, prin dragoste, într-unul singur 
se contopesc... lată primul punct! Gândul părintesc se 
cheamă. Al doilea punct sau, mai bine spus, un nou plan 
al ființei umane se naşte şi pe cer o nouă stea se 
aprinde, atunci când în iubire şi cu gândurile la creație, 
cele două minunate corpuri într-unul singur se 
împreunează... Şi al treilea punct - un nou plan, tocmai 
în acel loc trebuie să ia naştere. Acolo unde a fost 
conceput copilul va trebui să aibă loc naşterea. Şi tatăl 
va trebui să fie alături. Şi deasupra celor trei se va înălța 
coroana preamărețului - de toți iubitor - Tată!'. 

Fără îndoială, şansele de succes ale concepţiei, 
sarcinii şi naşterii copilului într-un singur loc - în 
minunata vatră a familiei - pot fi demonstrate deopotrivă 
de fiziologi şi psihologi. Dar Anastasia spune şi mai mult. 
Ea afirmă că în acest fel are loc uniunea indisolubilă 
dintre nou-născut şi Cosmos. De ce? Pe ce bază? Cât de 
mult poate influenţa un asemenea comportament soarta 
viitorului nou-născut? Oamenii de ştiinţă contemporani 
pot doar să-şi facă o idee. 

Am încercat să compar afirmaţiile Anastasiei cu 
ceea ce prezic astăzi horoscoapele. Şi aici a luat naştere 
de la sine întrebarea: care dintre cele trei momente este 
mai important pentru naşterea unei fiinţe umane; 
gândul, concepţia fiziologică sau venirea pe lume a 
fătului din uterul matern? 


> 


Data de naştere coincide pretutindeni cu data în 
care copilul iese din uterul matern. Pe baza acestei date 
se calculează horoscopul. Dar ştiinţa de astăzi este 
conştientă că fătul trăieşte şi simte încă din uterul 
matern. Şi dacă-i aşa, atunci omul deja există. Deja s-a 
născut. Se mişcă, mama îi simte deja loviturile din 
picioruşe şi mânuţe. Sau poate că mai corect ar fi dacă s- 
ar stabili data de naştere odată cu momentul fecundării 
ovulului de către spermatozoid. Din punctul de vedere al 
fiziologilor, acest moment defineşte mai precis data de 
naştere a ființei umane. Însă... întâlnirea dintre 
spermatozoid şi ovul nu este cauza, ci efectul. Este 
precedată de gândul celor doi. Sau, poate că este gândul 
cel care stabileşte data de naştere. Dintre cele trei 
momente, data de naştere este calculată în acela în care 
noua fiinţă umană vine pe lume. După teoria Anastasiei, 
data de naştere este punctul în care se unesc într-unul 
singur cele trei puncte descrise mai înainte. Şi în asta, 
iarăşi există o logică de neclintit. Însă noi, vreau să spun, 
atât ştiinţa modernă cât şi învăţăturile religioase, ne 
temem chiar să le şi pomenim. 

- De ce să ne temem? 

- Este de ce... Vedeţi dumneavoastră, Vladimir 
Nicolaevici, dacă noi acceptăm incontestabilitatea 
afirmațiilor Anastasiei, atunci implicit va trebui să 
acceptăm şi că, în comparaţie cu oamenii acelei culturi 
pe care ea o reprezintă, noi nu ne putem numi oameni 
desăvârşiţi. Majorităţii oamenilor moderni le va lipsi unul 
sau două din cele trei puncte caracteristice unei fiinţe 
umane desăvârşite. lată, aşadar, de ce ne este frică; şi 
nu numai să vorbim, ci chiar să şi gândim. 

- Nu este posibil ca noi să ne temem să vorbim şi să 
gândim tocmai pentru că toate acestea sunt îndoielnice? 

- Dimpotrivă! Sunt incontestabile! 

In primul rând: Gândiţi-vă singur, cine ar putea 
nega faptul că, mult mai plăcută şi desăvârşită, din punct 


> 


de vedere psihologic, va fi situaţia în care întâlnirea 
spermatozoidului cu ovulul va fi precedată de gândul la 
viitorul copil şi nu de cel la divorţ? 

În al doilea: Absolut indiscutabil este şi faptul că 
femeia însărcinată trebuie să beneficieze de o 
alimentaţie completă şi să fie ferită de stres. Locul ideal 
pentru așa ceva este doar vatra familiei, de cei doi 
întemeiată, despre care vorbeşte Anastasia. 

Şi în al treilea rând: Fructele şi alimentele din locul 
cunoscut, din spaţiul familial, vor fi mult mai prielnice 
viitoarei mame şi - cel mai important - noului-născut. 
Este incontestabil atât pentru psihologi cât şi pentru 
fiziologi. Sunteţi de acord cu fiecare din aceste trei 
puncte? 

- Bineînţeles. 

- Vedeţi, aşadar, sunt de netăgăduit şi nu numai 
pentru învăţaţi. În concluzie, nu putem nega efectul 
pozitiv al uniunii acestor trei puncte într-unul singur. 

În calitate de psiholog pot presupune că în timpul 
acestei uniuni, în văzduh are loc o reacţie psihică. La ea 
reacţionează întregul spaţiu Universal. Universul îl 
întâmpină pe noul-născut şi stabileşte cu el un schimb 
informaţional. 

- Tot ce se poate, dar ce legătură au toate acestea 
cu stabilirea unei date exacte de naştere? 

- lmensă! Vitală! Toate acestea stabilesc nivelul 
percepţiei noastre existenţiale. Dacă punem pe planul 
întâi apariţia pe lume a pruncului, atunci, în percepţia 
noastră existenţială primează materia. 

Dacă, pe primul loc, vom pune momentul fuzionării 
gândurilor bărbatului cu ale femeii, în percepţia noastră, 
primul loc îl va ocupa conştiinţa. Implicit se vor forma 
diferite culturi care vor genera modele de viaţă diferite. 
În primul caz, precedenţa va fi dată materiei, în al doilea 
spiritualităţii. Tema asta, grăit sau negrăit, se dispută 
demult. Dar pentru mine, acum, nonsensul acestei 


> 


dispute a devenit evident. Anastasia nu vorbeşte doar 
despre uniunea acestor două aspecte, ci şi a unui al 
treilea. Pe baza afirmațiilor ei se poate construi teoria 
naşterii fiinţei desăvârşite şi, de asemenea, realizarea ei 
concretă. Este simplu şi la îndemâna oricui. Cum de nu 
ne conştientizăm propriile posibilităţi? De ce este haos în 
conştiinţa noastră şi de ce viaţa se iroseşte în rutină? 
Asta este întrebarea! 

- Eu cred, totuşi, că data de naştere ar trebui să fie 
calculată în ziua şi ora în care fătul iese la lumină din 
uterul matern, doar că ar trebui să se cheme altfel: 
momentul venirii pe lume. 

- Da, s-ar putea! Absolut da! Cât despre clipa 
naşterii, întrebaţi-o, totuşi, pe Anastasia. 

- O s-o întreb, mă interesează destul de mult şi pe 
mine să aflu când m-am născut eu şi când s-a născut fiul 
meu. 

- Fiul dumneavoastră... Chiar... Dumneavoastră aţi 
venit la mine pentru sfaturi, iar eu... cu-ale mele... Vă rog 
să mă iertaţi, m-am luat cu vorba. Nu m-am putut abţine. 
Inţelegeţi, consult de trei ori pe săptămână, oamenii vin 
la mine cu problemele lor... 

Intrebările lor sunt standard: cum să-şi educe 
copiii? Cum să stabilească o relaţie cu fiul sau cu fiica? 
lar copiii au deja cinci, zece, uneori cincisprezece ani. 

Şi să-i spui omului: „Cam târziu, bade, să-l mai 
educi.” - înseamnă să-i nimiceşti şi ultima speranţă. Aşa 
că sunt constrâns să fac ceea ce se cheamă consolare. 

- Fiul meu, peste puţin împlineşte cinci ani. Deci, 
am ajuns prea târziu? 

- Cu dumneavoastră, Vladimir Nicolaevici, e altfel. 
Lângă fiul dumneavoastră este Anastasia. Nu în van s-a 
împotrivit ca dumneavoastră să vă aruncaţi copilul în 
viaţa cotidiană a lumii noastre. Ea îl educă după regulile 
altei culturi. 

- Înseamnă că eu şi fiul meu suntem oameni 


> 


apartenenţi a două culturi diferite şi, prin urmare, nu ne 
vom înţelege niciodată? 

- Părinţii şi copii, dintotdeauna sunt ca şi 
reprezentanții unor culturi diferite, cu concepţii 
existenţiale diferite. Fiecare generaţie îşi are propriile 
priorităţi. E drept, discrepanţa nu este atât de profundă 
ca în cazul dumneavoastră. Sfatul pe care vi-l dau: 
Înainte să vă prezentaţi în faţa fiului, sfătuiţi-vă cu 
Anastasia, cum să faceţi asta cât mai bine. Ascultaţi cu 
mare atenţie ce vă spune. Dumneavoastră aţi citit deja 
multe despre educaţia copiilor şi vă va fi uşor s-o 
înţelegeţi. 

- Nu o înţeleg întotdeauna. Nici după mult timp. 
Unele vorbe de-ale ei îmi stârnesc îndoieli. Sunt mistice 
şi improbabile. Îndeobşte, multe dintre afirmaţiile 
Anastasiei mă străduiesc să nu le public, deoarece în 
mare parte par mai degrabă fantastice şi... 

Aleksandr Sergheevici a lovit violent cu palma în 
birou şi, oarecum ameninţător, m-a întrerupt: 

- Nu aveţi niciun drept, dumneavoastră, să faceţi 
aşa ceva! Dacă creierul dumneavoastră nu vă ajută să 
înţelegeţi una sau alta, atunci lăsaţi-i pe alţii s-o facă! 

Nu mi-a plăcut deloc tonul tăios al psihologului şi 
nici sensul cuvintelor pe care le-a spus. Nu era prima 
oară când auzeam sau citeam astfel de consideraţii la 
adresa mea. După ei, eu eram un niscaiva deficient 
mintal, iar rolul meu se rezumă doar la reproducerea cât 
mai fidelă a spuselor pustnicei din taiga. Doar că 
deştepţii care au făcut astfel de afirmaţii, nu au calculat 
chiar tot. Aşa că am hotărât să-l pun la punct pe 
psihologul devenit pe neaşteptate agresiv: 

- Desigur, dumneavoastră vă consideraţi dintre cei 
care înţeleg mai multe. Eu nu sunt un psiholog cu 
pregătire aleasă, dar chiar şi mie îmi este clar un adevăr 
simplu: dacă ar fi să public toate afirmaţiile mistice sau 
improbabile, atunci tot ceea ce scriu în carte, în 


ansamblu, va fi luat drept un basm. Şi va fi îngropat tot 
ceea ce este raţional şi ce mai poate fi acceptat în viaţa 
de astăzi. Prin nepublicarea câtorva declaraţii mistice, 
poate că tocmai salvez ceea ce este raţional. 

- Concret, aţi putea să-mi spuneţi despre ce 
misticism vorbiţi? 

- Barem de ar fi ceva concret. Anastasia a spus, de 
exemplu, că a adunat din Univers cele mai bune 
secvenţe de sunete şi le-a ascuns în textele cărţilor şi că 
acestea vor avea o influenţă binefăcătoare asupra 
cititorilor. 

- Da, mi-amintesc. Foarte bine îmi amintesc. Încă în 
prima carte este scris. Şi tot acolo se spune că efectul va 
fi amplificat dacă, în timpul lecturii, cititorul va fi 
înconjurat de sunetele autentice ale naturii. 

- Aşadar, vă amintiţi? Şi că aceste cuvinte nu se 
află numai în textul cărţii, ci şi pe partea interioară a 
coperţii, vă amintiţi? Aşa m-au sfătuit editurile, ca cititorii 
să fie intrigaţi. Aşa am şi făcut... 

- Aţi procedat corect. 

- Corect?! Dumneavoastră ştiţi că tocmai aceste 
cuvinte de pe copertă au alungat multă lume de carte? 
Mulţi le-au luat ca pe un truc publicitar, despre asta au 
scris şi în presă. In unele ediţii le-am scos de pe copertă. 
Mulţi oameni le consideră mistice, plăsmuiri. 

- Idioţii! Cum... Cum se poate atrofia gândirea 
colectivă într-atât? Sau poate că lenea intelectuală 
blochează gândirea logică a maselor? 

- Ce legătură are lenea intelectuală, din moment ce 
se poate dovedi practic? 

- Ce să se dovedească? Ce este de dovedit aici? 
Această declaraţie nu este altceva decât un text genial 
prin simplitatea şi eficienţa psihologică, care, într-o clipă 
şi de la sine, îi delimitează pe proştii cu capacităţi 
intelectuale atrofiate. Şi dacă mai scriu şi prin presă aşa 
ceva, atunci ei înşişi vin să confirme: uitaţi-vă cu toţii cât 


y y= 


suntem de proşti! Este genial textul! 

-Ce treabă are textul? Veridicitatea acestei 
afirmaţii nu poate fi dovedită. 

-Nu se poate dovedi? Dumneavoastră aşa 
considerați? Aici nu este nimic de dovedit! spusele 
Anastasiei sunt o axiomă. Judecaţi singur. Textele 
oricărei cărți - fiți atent - ale oricărei cărți, ale oricărei 
scrisori, ale oricărui discurs, sunt compuse toate din 
secvenţe de sunete. Este clar? Sunteţi de acord cu asta? 

- Să admitem. Fireşte, textele tuturor cărților sunt 
alcătuite din secvențe de... 

- Vedeți cât este de simplu totul? Şi, tocmai de 
această simplitate s-au poticnit cei cărora le este lene să 
gândească logic. 

- Da, este posibil să fie aşa. Dar ea a spus că a 
găsit şi a adunat din Universul infinit cele mai bune 
secvenţe şi că acestea vor avea influenţă binefăcătoare 
asupra cititorilor. 

- Nici în asta nu este nimic mistic. Judecaţi singur. 
Când vi se întâmplă să citiţi o carte sau alta, vreun 
articol de ziar sau revistă, nu exercită oare, ele, o 
influenţă asupra dumneavoastră? Textul vă poate lăsa 
indiferent, vă poate provoca iritare sau vă poate aduce 
bucurie, ciudă sau satisfacţie. Nu? Acum mă înţelegeţi? 
Sunteţi de acord? 

- Da. 

- Foarte bine. În ceea ce priveşte influenţa 
binefăcătoare a textelor Anastasiei, efectul se vede în 
reacţia cititorilor în timpul lecturii. Nu vorbim despre 
recenzii, care pot fi părtinitoare. Rezultatul influenţei 
binefăcătoare se oglindeşte în impulsul creativ. Se vede 
în mulţimea de versuri şi cântece scrise de cititorii 
dumneavoastră. Eu am cumpărat cinci casete cu colecţii 
de cântece dedicate Anastasiei. Viaţa însăşi a susţinut 
afirmaţiile Anastasiei. Vedeţi, versurile s-au născut sub 
acţiunea celor citite. Însă dumneavoastră: „Mistic”. Nu 


aveţi niciun drept să fiţi cenzorul Anastasiei! 

- Bine. Vă las acum, mulţumesc pentru sfaturi. Am 
apucat clanţa uşii şi am dat să ies din cabinet. 

- Aşteptaţi, vă rog, Vladimir Nicolaevici. Văd că v-aţi 
supărat. lertaţi-mă dacă tonul meu a fost un pic tăios. Nu 
vreau să ne despărţim aşa. 

Aleksandr Sergheevici stătea în mijlocul 
cabinetului. Era un bărbat în vârstă, cu un pic de burtă. 
Şi-a încheiat cu acuratețe nasturii de la sacou şi a 
continuat: 

- Inţelegeţi, dumneavoastră trebuie să scrieţi tot ce 
a spus Anastasia. Chiar dacă nu va fi clar totul pentru 
dumneavoastră, pentru mine sau pentru alţii. Important 
este ca dumneavoastră să scrieţi, ca alţii să înţeleagă! 

- Alţii? Cine? 

- Tinerele femei, capabile să mai nască copii 
sănătoşi. Dacă ele vor înţelege, atunci totul se va 
schimba negreşit... Cât de puţin am vorbit despre fiul 
dumneavoastră... şi pentru asta aţi venit la mine... 

- Da, de asta am venit. 

- Nimic concret nu pot să vă sfătuiesc. Situaţia este 
atipică. Poate că ar fi bine să-i duceţi în taiga câteva cărţi 
cu poze. De istorie, de exemplu. Să vă îmbrăcaţi cât mai 
bine. Probabil spun tâmpenii, dar aş vrea ca 
dumneavoastră să nu-i prezentaţi realitatea noastră 
chiar atât de crudă cum este. 

- Dar, cum altfel? Mai boită, mai machiată? 

- Nu în acest sens. Dumneavoastră înşivă, în faţa 
băieţelului veţi merge ca reprezentant al realităţii 
noastre şi, prin urmare, dumneavoastră înşivă vă veţi 
compromite. 

- De ce ar trebui să răspund eu singur pentru toată 
hidoşenia societăţii noastre? 

- Dacă dumneavoastră îi arătaţi fiului incapacitatea 
de a îmbunătăţi câte ceva în societate, înseamnă că îi 
arătaţi neputinţa. Vă compromiteţi în faţa lui. Eu sunt 


convins că el este educat în aşa fel încât să nu înţeleagă 
că pe lume ar putea exista ceva pe care omul să nu-l 
poată face. 

- Pare că aveţi dreptate, Aleksandr Sergheevici. Vă 
mulţumesc pentru sfatul util. Da, cred că ar fi mai bine 
să înfloresc puţin realitatea contemporană în faţa 
copilului. Merită, altfel va crede că... 

Am dat noroc cu el şi, din câte mi s-a părut, ne-am 
despărţit fără ranchiună. 


Discuţia cu fiul meu 
E> 


Am străbătut singur întregul traseu, de la râu până 
la  poieniţa Anastasiei, m-am apropiat de locurile 
cunoscute şi am fost cuprins pe loc de senzaţia de a fi 
acasă. De data asta nu mi-a ieşit nimeni în întâmpinare. 
Dar mi-a plăcut nespus să merg de unul singur, fără nicio 
călăuză, prin taiga. 

N-am strigat-o şi nici n-am chemat-o pe Anastasia. 
Am gândit că, poate, are treabă. O să se elibereze, o să 
simtă că am sosit şi o să vină singură. 

Ajuns din nou în locul deja îndrăgit, unde stăteam 
adesea cu Anastasia, am decis să mă schimb de haine 
înainte de a mă odihni după drum. 

Am scos din rucsac un costum de culoare gri închis, 
din acelea neşifonabile, un pulover alb, subţirel şi o 
pereche de pantofi noi. În timp ce mă pregăteam pentru 
călătoria în taiga, aş fi vrut să-mi iau cămaşă albă şi 
cravată, dar m-am gândit că se vor şifona şi în taiga... 
cum să le calc? 

Costumul mi l-au împachetat aşa de bine la 
magazin, că nu s-a  şifonat. Hotărât să mă prezint 
elegant şi sobru în faţa fiului, am petrecut mult timp şi 
am cheltuit foarte multă energie pe imaginea mea 
exterioară. 

Printre altele, am luat cu mine şi o maşină de 
bărbierit mecanică şi o oglindă. Am agăţat oglinda de 
trunchiul unui copac, m-am bărbierit şi m-am pieptănat. 
M-am aşezat, apoi, pe o moviliţă de pământ, am scos un 
carneţel şi un pix cu gândul să adaug planului întâlnirii 
cu fiul cele gândite pe drum. 

Băieţelul meu, peste puţin timp, împlineşte cinci 
anişori. Sunt sigur că vorbeşte demult. Ultima dată când 
l-am văzut era micuţ şi încă nu vorbea. Acum cred că 


y y= 


deja înţelege multe... Probabil că flecăreşte ziulica- 
ntreagă cu Anastasia şi cu bunicii. Am hotărât ca, 
imediat ce-o întâlnesc pe Anastasia, să-i vorbesc despre 
cum am planificat eu întâlnirea cu fiul şi ce am de gând 
să-i vorbesc. 

Timp de cinci ani am studiat cu multă acuratețe 
cele mai variate sisteme de educaţie a copiilor şi am 
adunat, în opinia mea, tot ce era mai bun şi mai coerent 
din toate. Asimilând noţiuni de la psihologii de copii şi de 
la pedagogi, mi-am format o teorie proprie. Acum, 
înainte de întâlnirea cu fiul meu, aş fi vrut să-i 
împărtăşesc şi Anastasiei planul pus la cale şi concluziile 
mele. Şi, împreună cu ea, să ajustăm toate detaliile. 
Anastasia să-mi spună care să fie primele cuvinte cu care 
să mă adresez fiului şi postura pe care s-o asum. Postura 
este la fel de importantă - am gândit eu. Un tată trebuie 
să arate important în ochii fiului. Dar, mai întâi, 
Anastasia va trebui să mă prezinte lui. 

In carneţelul meu, primul punct se numea: 
„Prezentarea făcută de Anastasia în faţa fiului.” 

să mă prezinte cu cuvinte simple de genul: „Uite, 
copile, în faţa ta stă tatăl tău natural.” 

Dar să pronunţe aceste cuvinte cu un aer solemn, 
ca, din tonul ei, fiul meu să-şi recunoască imediat tatăl 
şi, nemijlocit să-l asculte. 

La un moment dat am simţit cum a amuţit totul 
împrejur, de ca şi cum ar fi ascultat cu atenţie. Nu m-am 
speriat de liniştea aşternută pe neaşteptate. De fiecare 
dată când o întâlneam pe Anastasia în taiga, se întâmpla 
la fel. Taigaua, deolaltă cu toţi locuitorii ei, amuţea 
efectiv şi ascultau toţi, concentrați şi cumpănitori, ca nu 
cumva vreun străin să-i provoace neplăceri stăpânei lor. 
Apoi, dacă nu se percepea agresivitate, se calma totul 
din nou. 

De la liniştea lăsată peste taiga am înţeles că 
dindărătul meu se apropia încetişor Anastasia. Era lesne 


de ghicit că era ea. Îmi simţeam spatele pur şi simplu 
încălzit de ceva. Cu o astfel de privire încălzitoare putea 
privi doar Anastasia. Nu m-am întors imediat spre ea. Am 
mai rămas şezut o bucată, simțind plăcuta şi fericită 
căldură. M-am întors apoi şi am văzut... 

În faţa mea stătea bine proţăpit pe picioruşele-i 
goale, micuțul meu fiu. Crescuse. Şuviţele de păr bălai i 
se revărsau în zulufi pe umeri. Era îmbrăcat într-o 
cămăşuţă împletită din fibre de urzică, fără curea. Îi 
semăna Anastasiei, poate puţin şi mie, dar e greu să 
distingi asta dintr-odată. M-am răsucit spre el, rămânând 
sprijinit cu mâinile pe pământ. Am continuat să stau aşa 
în patru labe, mă uitam la el şi am uitat de toate pe 
lume. El mă privea silențios cu privirea Anastasiei. Cu 
siguranţă, că mult timp nu aş fi reuşit să îndrug nimic din 
cauza surprizei, dacă el nu ar fi deschis primul discuţia: 

- Dau bineţe luminoaselor tale gânduri, tată. 

- Te salut şi eu - am răspuns. 

- Tată, să mă ierţi. 

- Pentru ce să te iert? 

-Că meditaţia ţi-am întrerupt-o, să mă ierţi. Mai 
dintâi am rămas la distanţă, nu te încurcam, doar mi-am 
dorit să-ţi fiu mai aproape. Dă-mi voie, tată, să stau în 
smerenie lângă tine, până ce meditaţia-ţi vei sfârşi. 

- Da. Bine, poţi să stai. 

S-a apropiat sprinten, s-a aşezat cam la o jumătate 
de metru de mine şi a amuţit. Eu am rămas în poziţia de 
mai 'nainte, în patru labe, şi numai ce s-a aşezat copilul, 
am apucat să gândesc în grabă: „Trebuie să-mi însuşesc 
o atitudine de profundă meditaţie, ca atât timp cât crede 
el că decurge meditaţia mea, eu să am timp să stabilesc 
cum să mă comport mai departe cu el”. 

Am luat o poziţie serioasă şi, pentru un timp, am 
rămas amândoi unul lângă celălalt în tăcere. Apoi m-am 
întors către micuțul băieţel, care-mi stătea alături, şi l- 


am întrebat: 
y e C 


- Cum îţi merg treburile? 

El a tresăltat bucuros la auzul vocii mele, s-a 
răsucit şi s-a uitat ţintă în ochii mei. În privire i se citea 
concentrare, dar nu ştia cum să răspundă la întrebarea 
mea banală. După o scurtă pauză, a reuşit să spună: 

- Nu pot să răspund la întrebare, tată. Eu nu ştiu 
cum merg treburile. Aici, viaţa merge. Este bună viaţa. 

„Trebuie dus cumva înainte dialogul - am gândit eu 
- sub nici-o formă nu trebuie să pierd iniţiativa” şi i-am 
pus o altă întrebare standard: 

- Cum o duci tu aici? Pe mama o asculţi? De data 
asta a răspuns din prima: 

- Cu mare bucurie ascult de fiecare dată când 
mama vorbeşte. Şi pe bunici, când vorbesc, cu interes îi 
ascult. 

Şi eu le vorbesc şi ei mă ascultă. Însă mama 
Anastasia spune că eu vorbesc mult şi că mai mult ar 
trebui să gândesc - spune mama Anastasia. Dar eu 
gândesc repede şi aş vorbi în toate felurile. 

- Ce înseamnă, în toate felurile? 

- Ca şi bunicii, vorbe, una după alta, să înşiruiesc, 
ca mama şi ca tine, tată. 

- Da’ de unde ştii tu cum înşiruiesc eu vorbele? 

- Mama mi-a explicat. Vorbele tale, când le rosteşte 
mama, mie, foarte interesante îmi par. 

- Da? la te uită... Ce-ai vrea tu să devii? 

Dar nici din această banală întrebare, pe care nu 
rareori adulţii le-o pun copiilor, nu a înţeles cuvintele. A 
răspuns după un oarecare interval: 

- Eu deja sunt, tată. 

- Se înţelege că deja eşti, dar eu vroiam să ştiu ce 
vrei tu să devii. Când vei fi mare, ce vei face? 

- Eu voi fi ca tine, tată, când voi creşte. Voi 
continua ceea ce faci tu acuma. 

- De unde ştii tu ce fac eu? 

- Mama Anastasia mi-a vorbit. 


- Ce-ţi povesteşte ea despre mine? 

- Multe. Mama Anastasia povesteşte cine eşti tu... 
Cum e cuvântul acela... da, mi-am adus aminte, tu eşti 
un erou, tata'meu. 

- Erou? 

- Da. Ţi-e greu. Mama vrea să-ţi fie mai uşor, să te 
odihneşti în condiţii umane. Dar tu mergi acolo unde îşi 
duce traiul anevoie multă lume. Şi mergi ca şi acolo să 
fie bine. Tare m-a durut când am aflat că sunt oameni 
care nu au o poieniţă a lor şi pe care-i sperie într-una şi-i 
împing să trăiască nu aşa cum vor ei. Nu pot să-şi aleagă 
singuri hrana. 

Şi trebuie să... da, să muncească, aşa se spune. Ei 
nu pot face aşa cum ar vrea, alţii îi obligă să facă cum le 
spun ei. Pentru asta le dau nişte hârtii - banii - pe care 
ei, mai apoi, îi schimbă pe mâncare. Oamenii au uitat 
oleacă cum să trăiască altfel şi cum să se poată bucura 
de viaţă. Şi tu, tată, mergi acolo unde le este greu 
oamenilor, ca să faci ca şi acolo să fie mai bine. 

- Da? Merg, aşa-i... Trebuie să fie bine peste tot. Tu 
cum plănuieşti să faci bine, cum te pregăteşti tu acum 
pentru asta? Trebuie să studiezi. 

- Eu studiez, tată! Îmi place foarte mult să studiez 
şi îmi dau toată sârguinţa. 

- Ce studiezi? Ce materie? 

Şi încă odată nu a înţeles imediat întrebarea şi a 
răspuns peste un timp: 

- Toate materiile le studiez. Numai ce-l accelerez 
până la viteza mamei Anastasia, pe loc înţeleg toată 
materia sau toate materiile. 

- Pe cine grăbeşti până la viteza mamei? 

- Pe gândul meu. Numai că încă nu-l pot grăbi aşa 
de tare. Viteza gândului mamei mele este mai mare. Este 
mai iute decât al bunicilor şi decât al razelor de soare. 
Este aşa de rapid că numai al Lui este mai rapid. 

- Al lui? Al cui? 


- Al Lui Dumnezeu - Tatăl nostru. 

- Da. Aşa este, cu siguranţă. la te uită. Te stră- 
duieşti într-o măsură... E bine, aşa trebuie. Să te 
străduieşti! 

- Bine, tata, o să mă străduiesc şi mai străduincios. 
Pentru a continua discuţia despre învăţătură şi, în acelaşi 
timp, să fie ceva inteligent şi important, eu am scos la 
întâmplare, din rucsac, una din cărţile aduse cu mine. 
Era un manual pentru clasa a cincea - /storia Lumii 
Antice - şi i-am spus fiului: 

- Uite, vezi, Volodea, aceasta este una din 
numeroasele cărţi scrise de oamenii contemporani. In 
această carte se vorbeşte despre cum s-a format viaţa 
pe Pământ, despre cum s-a dezvoltat omul şi societatea. 
În ea se află multe imagini colorate şi este plină de texte 
tipărite. În această carte este aşternută istoria omenirii. 
Învăţaţii, acei oameni înţelepţi, mai înţelepţi decât alţii, 
au descris în această carte viaţa primilor oameni care au 
trăit pe Pământ. Când o să înveţi să citeşti, o să afli 
multe lucruri interesante din cărţi. 

- Eu ştiu să citesc, tată. 

- Da? ... Cum aşa? Mama te învaţă să citeşti? 

- Mama Anastasia mi-a desenat odată literele pe 
nisip şi mi le-a descris prin grai. 

- Şi tu ai reuşit să memorizezi toate literele din 
prima? 

- Mi le-am amintit. Sunt aşa de puţine... M-am 
întristat tare mult când am aflat că-s aşa puţine. 

Însă eu nu am dat nici-o importanţă vorbelor lui 
despre numărul literelor. Îmi doream doar să aud dacă, 
într-adevăr, fiul meu ştia să citească textul tipărit. Am 
deschis cartea la prima pagină şi i-am  întins-o, 
propunându-i: 

- Uite, încearcă să citeşti. 


met P-ta AINN i 
> 


Descrierea mincinoasă a istoriei 


A apucat cartea deschisă, în mod ciudat, cu mâna 
stângă, a privit tăcut un timp la textul tipărit, apoi a 
început să citească: „Oamenii antici trăiau prin ţările 
calde, unde nu erau geruri şi nici ierni. Oamenii nu trăiau 
în singurătate, ei erau organizaţi în grupuri pe care 
învățații le-au numit triburi umane. Fiecare om din trib, 
de la mic la mare, se ocupa cu recolta. Zile întregi căutau 
rădăcini comestibile, fructe sălbatice şi ouă de păsări.” 

Băieţelul a citit acest text, apoi şi-a ridicat căpşorul 
din carte şi m-a privit fix în ochi cu o expresie rugătoare. 
Am tăcut, neînţelegându-i nedumerirea. Şi Volodea a 
vorbit un pic îngrijorat: 

- Tata, imaginaţia din mine nu porneşte. 

- Ce imaginaţie? 

- Niciun fel de imaginaţie nu se formează. Ori s-a 
dereglat ori nu poate, imaginaţia mea, să reprezinte 
cuvintele din această carte. Când vorbeşte mama 
Anastasia sau bunicii, totul mi se figurează foarte 
limpede. Când citesc cartea Lui şi mai cristalin mi se 
figurează. Insă, de la ceea ce este scris în cartea asta, 
reprezentaţia este diformă. Sau poate că s-a dereglat în 
mine... 

- Da' la ce-ţi trebuie să-ţi imaginezi? La ce bun să 
pierzi vremea cu reprezentaţia? 

- Imaginile se formează de la sine doar atunci când 
la mijloc se află adevărul, de data asta însă, nu se 
petrece nimic, deci înseamnă că... O să încerc acum să 
verific. Se poate că oamenii despre care se scrie în 
cărticică, devreme ce îşi căutau hrană ziua întreagă, să 
nu fi avut ochişori... Altfel, de ce s-o caute ziua întreagă, 


met P-ta (patit dimace 
> 


din moment ce o aveau mereu în preajmă? 

In continuare s-a întâmplat ceva din cale-afară de 
straniu. Copilul s-a încruntat dintr-odată şi a început să 
rupă iarbă dimprejurul lui. A găsit ceva pe jos, a rupt şi a 
băgat în gură. 


S-a ridicat în picioare şi, cu ochişorii închişi, a spus: 

- Este posibil să nu fi avut nici năsuc! şi iute şi-a 
strâns nările cu mâna şi s-a depărtat de mine. 

A mers cam cincisprezece metri, continuând să-şi 
tină strâns nasul între degetele, s-a aşezat în iarbă şi a 
scos nişte sunete ca nişte a-a-uri. 

Instantaneu, împrejurul nostru totul a prins viaţă. 
Câteva veveriţe au săltat din copaci. S-au aruncat în 
iarbă cu lăbuţele larg desfăcute, balansându-şi cozile 
stufoase ca nişte paraşute. De acolo au alergat la copilul 
din iarbă şi au depozitat ceva la căpşorul lui. S-au 
avântat iarăşi către copaci, s-au cocoţat sus pe crengi şi 
s-au paraşutat iar ca şi înainte. 

Trei lupi, de undeva din depărtare, s-au precipitat 
spre copilul culcat în iarbă şi acum se preumblau agitaţi 
împrejurul lui. Imediat după asta, din tufişuri şi-a făcut 
apariţia, în trosnet de crengi, un urs cu mersul legănat şi 
repezit, apoi altul mai mic cu blana stufoasă. 

Ursul mai mare i-a mirosit capul copilului şi i-a lins 
mânuţa cu care continua să-şi ţină strâns năsucul. Din 
tufişuri se arătau neîntrerupt, îmbulzindu-se, tot felul de 
animale mici şi mari de taiga. Agitate ca şi lupii, toate 
bestiile mişunau împrejurul omuleţului întins în iarbă, 
fără să se bage în seamă între ele. Din buimăceala lor 
era evident că nu pricepeau ce se întâmplă. 

Nici eu nu am înţeles din capul locului semnificaţia 
gesturilor stranii ale fiului. Doar peste câteva minute 
aveam să înţeleg că Volodea înscena rolul unui om 
neajutorat, privat de simţul mirosului şi al văzului. 
Gângurind din timp în timp o-a-urile lui, vestea că-i era 


met P-ta AON i a 
cry > 


foame. 

Veveriţele, ca şi până atunci, se precipitau încoace 
şi-ncolo, adunând şi îngrămădind lângă copilul culcat în 
iarbă conuri de cedru, bureţi uscați şi multe altele. 

Una din ele s-a ridicat pe lăbuţele dinapoi şi cu cele 
dinainte a înhăţat un con de cedru de pe care a 
dezghiocat  nucuşoarele. Alta crănţănea în dinţi 
nucuşoarele, scotea miezurile şi făcea din ele mici 
grămăjoare. 

In tot acest timp, micuțul nu s-a atins de hrană. Ca 
şi până atunci, a rămas culcat, cu ochii închişi şi cu 
degetuţele pe nas, gângurind în răstimpuri. 

Dintr-un tufiş a ieşit o zibelină - un animal deosebit 
de frumos, cu blana pufoasă care i se târa pe pământ. A 
făcut două ture grăbită în jurul copilului culcat în iarbă, 
fără să bage în seamă celelalte animale, care, şi ele, la 
rândul lor, i-au ignorat prezenţa, fiind prea prinse cu 
cercetarea copilului şi gesturilor lui stranii. Au reacţionat 
abia când zibelina s-a oprit şi a început să crănţăne 
miezurile de cedru, curățate şi adunate de veveriţe. Lupii 
au mârâit şi şi-au zburlit primii blănurile. Ursul, până 
atunci inert, s-a legănat de pe un picior pe altul şi, 
privind buimăcit la obrazincă, a lovit-o cu laba peste-o 
coapsă. Zibelina a zburat cât colo, dar, în aceeaşi clipă, a 
făcut cale întoarsă. In mod surprinzător a alergat spre 
băieţelul întins în iarbă şi i s-a cocoţat cu lăbuţele din 
faţă pe piept... Şi, înainte s-apuce să silabisească iar 
gângurerile lui, zibelina şi-a apropiat botişorul de gura 
copilului şi i-a trecut direct în gură hrana deja mestecată. 

La un moment dat, Volodea s-a ridicat în picioare, 
şi-a eliberat năsucul din strânsoare şi a deschis ochişorii. 
A scrutat animalele agitate din jurul lui, care încercau să- 
| domolească, ridicate în două labe. 

S-au apropiat de micuțul om după o ierarhie 
precisă, doar de ele cunoscută. Fiecare animal şi-a primit 
mângâierea meritată; lupii o pălmuţă pe spinare, pe unul 


> 


din urşi, Volodea l-a mângâiat pe bot cu ambele mâini, 
pe celălalt, cu un gest ciudat, l-a atins uşor cu mânuţa pe 
nas. Pe zibelina care i se gudura la picioare a apăsat-o 
delicat cu piciorul la pământ şi când s-a întins pe spate, 
copilul a scărpinat-o pe piept. 

Fiecare bestioară părăsea cuwviincioasă poieniţa, 
doar după ce-şi primea răsplata. 

Volodea a adunat un pumn de miezuri de cedru 
decojite din iarbă şi, printr-un gest, le-a cerut veveriţelor 
să înceteze. Animalele, chiar în ciuda faptului că Volodea 
le poruncise deja să se liniştească, au continuat, până la 
acest gest, să care de-ale gurii. Acum se calmaseră. 

Micuţul băieţel s-a apropiat de mine, mi-a întins un 
pumn de miezuri şi mi-a spus: 

- În imaginaţia care mi s-a format, tată, primii 
oameni care au trăit pe Pământ nu trebuiau să alerge 
toată ziua ca să-şi caute şi să-şi adune hrana. Nu se 
gândeau în genere la asta. Tu mă iartă, tata, însă 
reprezentarea mea nu este la fel cu cea vrută de oamenii 
deştepţi din cartea pe care ai adus-o tu. 

- Da, e clar, nu are nici în clin, nici în mânecă. M-am 
ridicat din nou pe moviliţă şi Volodea s-a aşezat alături 
de mine. 

- De ce nu se aseamănă reprezentarea mea cu cea 
sugerată în cărticică? m-a întrebat el la o vreme. 

Este posibil ca şi mintea mea să o fi luat la galop în 
acele clipe, deoarece, involuntar, mi-a încolţit în minte: 
Da' chiar aşa! Pentru ce au scris o asemenea 
abracadabra într-un manual pentru copii? Până şi un 
adult care nu cunoaşte natura sălbatică înţelege că într- 
un climat cald, cum este cel de la tropice, hrana era 
diversificată şi din abundență. Era atât de multă, încât 
până şi vieţuitoarele gigantice - mamuţii, elefanții - o 
găseau fără efort. Totodată, nici animalele mici nu 
flămânzeau. lar omul, cea mai evoluată fiinţă dintre 
toate, să-şi fi găsit hrana cu atâta greutate? Într-adevăr, 


met P-ta AAN i 
> 


este greu de imaginat aşa ceva. Din asta se poate 
deduce, că majoritatea celor care studiază istoria, nici 
măcar nu dibuie sensul celor scrise în manuale. Nu supun 
informaţia din carte nici celei mai elementare logici. 
Asimilează trecutul istoric direct, aşa cum îi este servit. 

Spuneţi-i, de pildă, unui dacinic care ţine o 
suprafaţă de abia şase acri de pământ, că vecinul lui se 
plimbă toată ziua printre de-ale gurii crescute în grădină 
şi nicicum nu-şi poate procura hrana. Dacinicul va gândi 
despre vecinul său că este, puţin spus, bolnav. 

La fel şi copilaşul crescut în taiga, mâncând plante 
şi fructe, nu şi-a putut imagina de ce-ar fi trebuit să le 
caute, devreme ce se aflau toate în permanenţă la 
îndemâna lui? Ba mai mult de-atât; animalele din jurul lui 
sunt gata în orice moment să-l slujească, pentru a nu fi 
nevoit să se caţăre el în copaci ca să-şi adune nucuşoare 
sau să le curețe de coajă. 

Mai demult am remarcat încă un fenomen. Toate 
animalele femele, care trăiesc pe teritoriul familiei 
Anastasiei, se comportă cu pruncul ei ca şi cu propriii lor 
pui. Despre acest fenomen nu am scris numai eu. Sunt 
cunoscute multe cazuri în care animalele au hrănit 
prunci. 

Sunt convins că multă lume a văzut cum hrăneşte 
căţeaua un pisicuţ. Sau pisica un căţeluş. Cu omul, 
animalele au un comportament şi mai deosebit. 
Animalele din taiga marchează întotdeauna teritoriul. Pe 
teritoriul însemnat de ele trăieşte familia Anastasiei şi, 
faţă de ea, au un comportament ieşit din comun. De ce 
sunt aşa de atrase animalele de om şi de ce sunt 
întotdeauna dispuse, cu mare răbdare, să-i slujească 
dorințelor acestuia? De ce fiecare animal caută alintarea 
omului? 

De exemplu, prin apartamentele moderne trăiesc 
tot felul de animale: pisici, câini, papagali - şi fiecare îşi 
doreşte să primească de la om o cât de mică atenţie sau, 


—7> 


ca supremă răsplată, o mângâiere. Devin geloase chiar, 
când omul dă unuia mai multă atenţie. Toate aceste 
aspecte, pentru noi sunt un pic rudimentare şi voalate, 
aici, în taiga, sunt un pic neobişnuite, dar, de fapt, este 
vorba despre acelaşi fenomen unic: toate vieţuitoarele 
râvnesc la raza binecuvântătoare de lumină invizibilă 
venită de la om, la sentimente sau la vreo altă emanatie. 
Denumirea acestui fenomen indiscutabil nu are nici-o 
importanţă. Important este că există în natură şi noi 
suntem datori să înţelegem exact la ce foloseşte. Oare să 
existe de la început sau să-l fi deprins omul de-a lungul 
mileniilor? ... O fi dresat animalele? E posibil ca omul să 
fi dresat absolut toate animalele. Se ştie că astăzi, pe 
toate continentele, multe specii de animale şi păsări îi 
slujesc omului. Şi îşi cunosc stăpânul. În India - elefanții 
şi maimuţele, în Orientul Mijlociu - cămilele şi asinii. Şi 
pretutindeni - pisicile, câinii, caii, găinile, gâştele, şoimii 
sau delfinii. Imposibil să le înşirui pe toate. Dar, altceva 
este important: ele ne ajută! Acest fenomen ne este 
cunoscut tuturor. Când s-a întâmplat asta, oare? Acum 
trei, cinci sau zece mii de ani? Ori, poate a fost prevăzut 
dintr-odată de Creator, în timpul creaţiei naturii? Cu 
siguranţă, deodată. In Biblie scrie: „Să-i fie dată o menire 
fiecărei plante”. Atunci, dacă totul a fost gândit şi creat 
aşa încă de la început, de ce-ar fi putut omul să 
întâmpine probleme în dobândirea hranei? 

Aşadar, care să fie motivul pentru care, în 
manualele istorie pentru copii şi adulţi, este scris tocmai 
contrariul? Şi asta nu se face numai pe la noi. Peste tot în 
lume, mintea oamenilor este sugestionată cu astfel de 
absurdităţi. 

să fie o greşeală? Nu prea cred! Altceva, mult mai 
însemnat decât o simplă greşeală, se ascunde în dosul 
acestora! Minciuna! Cuiva, minciuna îi este foarte 
folositoare! Insă, cui? Şi la ce? Ce-ar fi să se scrie altfel? 
Ce-ar fi să se scrie adevărul? Şi în manualele de istorie, 


mel P-ta AANS ia 
> 


pretutindeni în lume, să fie scris aşa: „Oamenii care 
trăiau la început pe Pământ nu întâmpinau nici-o 
dificultate în dobândirea hranei. Erau înconjurați de 
alimente de calitatea întâi, excepţionale şi benefice 
sănătăţii”. Doar că... în mintea oamenilor s-ar naşte 
instantaneu întrebarea: „Şi unde au dispărut toate 
bunătăţile? De ce, azi, omul trebuie să trudească ca un 
rob pentru altcineva, doar pentru un dumicat de pâine?” 
Dar, important este că oamenii ar putea să se întrebe: 
„Este perfectă calea pe care-o urmează acum 
comunitatea umană?” 

Cum să-i explic eu fiului acum, de ce în manualul 
şcolar deştept a fost scris un asemenea nonsens? 
Oamenii de la tropice se îndeletniceau ziulica întreagă cu 
căutarea hranei! Copilul trăit şi crescut în taiga, printre 
animalele supuse lui, nu poate să-şi reprezinte mintal 
cuvintele oamenilor deştepţi. 

Apoi mi-am adus aminte de cuvintele Anastasiei: 
„Realitatea, tu însuți s-o conştientizezi” - Şi, încercând să 
ies din încurcătură, i-am răspuns: 

- Cartea asta este importantă. Va trebui s-o 
analizezi doar cu imaginaţia ta, să-ţi prefigurezi tot ce 
este scris. La ce bun să fi scris ei chestii pe care ai fi 
putut să ţi le imaginezi singur? Uite de ce au scris totul 
anapoda. Ca tu să descoperi singur unde este adevărul şi 
unde este minciuna. Doar cu imaginaţia. Se cere multă 
atenţie. Volodea, tu mă înţelegi? 

- Tata, eu încerc să înţeleg de ce au scris neadevă- 
rul. Dar nu pot. Sunt animale care îşi şterg urmele cu 
cozile, sunt care-şi fac capcane şi mai sunt altele care-şi 
sapă bârloguri special pentru a vâna. Numai că nu 
înţeleg de ce-i trebuie omului capcane de tot felul? 

- Ţi-am spus doar. Ca să se dezvolte. 

- Prin adevăr nu se poate dezvolta? 

- Şi prin adevăr este posibil... Dar nu aşa. 

- Acolo unde trăieşti tu, prin adevăr se dezvoltă sau 


met P-ta AON ai 
> 


prin neadevăr? 

- În toate felurile încearcă să se dezvolte; şi prin 
adevăr şi fără adevăr. Tu, Volodea, citeşti des cărţi? 

- În fiecare zi. 

- Ce cărţi citeşti, cine ţi le dă? 

- Mama Anastasia mi-a dat să citesc toate cărţile pe 
care le-ai scris tu, tata. Eu le-am citit foarte repede. Dar 
în fiecare zi, citesc cărţi tot mai noi. Cărţi cu litere vesele 
şi felurite. 

Şi nici acestei ultime afirmaţii a lui Volodea nu i-am 
dat nici-o atenţie. Cărţi cu litere vesele şi felurite... 


XX*Xk 


Pe mama, tu ai iubit-o, dar iubirea n-ai cunoscut-o 


O întrebare îmi fulgeră în minte: „Dacă băiatul mi-a 


citit toate cărţile, ştie bine cum m-am purtat cu 
Anastasia în primele zile. Deci ştie că am jignit-o şi că am 
vrut s-o lovesc cu băţul. Niciun copil, care-şi iubeşte 
mama, nu poate ierta asemenea gesturi câinoase! 
Bănuiesc că mă pizmuieşte de fiecare dată când îşi 
aminteşte de cărţi. De ce i-a dat să citească cărţile scrise 
de mine? Era mai bine dacă Volodea nu ştia să citească 
deloc. Da' poate i-a trecut Anastasiei prin cap să rupă 
foile în care se pomeneşte de comportamentul meu 
reprobabil! Şi agăţându-mă de această speranţă, foarte 
prudent l-am întrebat: 

- Aşadar, Volodea, ai citit toate cărţile mele? 

- Da, tată, le-am citit. 

- Şi ai înţeles tot? 

- Nu am înţeles chiar tot, dar mama Anastasia mi-a 
explicat ce să fac ca să înţeleg tot, pe urmă am înţeles. 

-Ce ţi-a spus mama? Poţi să-mi dai măcar un 
exemplu din ce nu ai înţeles? 


met P-ta AANS i 
> 


- Pot. Eu nu am înţeles din prima de ce te-ai 
enervat pe mama de ai vrut s-o baţi. Ea este atât de 
bună, blajină şi frumoasă... Ea te iubeşte. Tu nu ai iubit-o 
deloc, de vreme ce ai suduit-o. Dar mama mi-a explicat 
totul după aceea. 

- Ce ţi-a explicat? 

- Mama Anastasia mi-a povestit că tu ai iubit-o 
foarte mult, dar că n-ai recunoscut iubirea. Şi chiar fără 
să fii conştient de iubirea ta, odată ajuns acasă, acolo 
unde oamenii trăiesc greu, ai început să faci ce ţi-a cerut 
mama. Mama mi-a spus că tu, tata, ai făcut totul în felul 
tău, aşa cum ai găsit cel mai bine de cuviinţă. lar când ti- 
ai amintit de ea, ai scris o cărticică frumoasă, o cărticică 
care le-a plăcut oamenilor. Oamenii au început să scrie 
versuri şi cântece. Oamenii au început să se gândească 
cum să trăiască mai bine. Acum sunt tot mai mulţi 
oamenii care se gândesc la bine. Inseamnă că va fi bine 
peste tot Pământul. Pe tine te-au ocărăt pentru cărticică 
şi te-au invidiat. Insă tu, tata, ai scris încă una şi încă 
una. Nişte oameni te-au insultat tot mai mult, în timp ce 
alţii, te-au aplaudat când ai mers printre ei şi au înţeles 
ce era scris în cărţi. Ei au simţit că pe tine te ajută să 
scrii aceste cărţi şi energia necunoscută ţie a lubirii. Eu 
m-am născut pentru că tu ai vrut foarte mult să mă vezi 
şi pentru că lubirea a vrut aşa. Tu, tată, ai scris carți, 
pentru că ai vrut să faci o lume mai bună, ca să mă 
întâmpini pe mine. Doar că un pic nu ai reuşit să te 
pregăteşti pentru naşterea mea. Pentru că lumea e 
mare, foarte mare. Mama Anastasia a spus că eu trebuie 
să mă fac demn de tine şi de lumea-ntreagă. Să cresc 
neapărat şi să înţeleg tot. Şi a mai spus mama că, 
niciodată nu s-a supărat pe tine. Ea a cunoscut imediat 
energia lubirii. Apoi, mama Anastasia ţi-a citit cartea cu 
litere ne-triste. Nu ţi-a citit-o toată... Dar, cât ai citit, ai 
fost în stare să scrii cu litere pe înţelesul multor oameni. 
Şi ti-a ieşit aproape cum se cuvine. 


met P-ta (a atei dimae 
> 


- Ce cărticică mi-a citit? Cum se cheamă? Cum spui 
tu, ţi-a citit-o şi ţie... 

- Cărticica se numeşte Creația. 

- Creația? 


XXX 


Cartea izvoarelor 


- Da, Creația. Mie îmi place s-o citesc în fiecare zi. 
Dar nu cu literele tale, tata. Mama m-a învăţat alte litere 
cu care să citesc cărticica. Eu ador literele felurite şi 
vesele. Cu ele se poate citi viaţa-ntreagă. In carte se 
vorbeşte despre tot. Şi în curând, pe Pământ se va naşte 
o nouă carte, iar tu, tatăl meu, o vei descrie - noua carte. 

- E greşit, Volodea, poate ai vrut să spui ve; scrie. 

- Cartea a nouă, tată, nu o vei scrie tu. 

O vor crea mulţi oameni, adulţi şi copii. Ea va fi vie. 
Şi va fi compusă dintr-o mulţime de capitole încântătoare 
- colţuri de rai. Oamenii vor scrie această carte pe 
Pământ cu literele vesele ale Tatălui lor. Cartea va dăinui 
de-a pururea. Mama m-a învăţat să citesc aceste litere vii 
şi veşnice şi să compun cuvinte din ele. 

- Aşteaptă - l-am întrerupt eu. 

- Va trebui să mă gândesc. 

Volodea a tăcut. 

„Incredibil!” am gândit eu, aşadar, aici în taiga, la 
Anastasia, este dosită o carte strămoşească, scrisă cu 
litere străine oamenilor. Anastasia cunoaşte aceste litere 
şi l-a învăţat pe copil să compună cuvinte şi să le 
citească. Mi-a citit şi mie din această carte - câteva 
capitole din Creaţia. Capitole în care se vorbeşte cum l-a 
zămislit Dumnezeu pe om. Şi eu le-am transcris în carte. 
Aşa reieşea din cuvintele fiului meu. Numai că eu nu am 
văzut-o barem o dată pe Anastasia cu vreo carte în 


y y= 


mână. Ori, Volodea spune că ea a tradus pentru mine 
litere din cartea asta... Trebuie să fac lumină, cu ajutorul 
copilului! Neapărat” Şi l-am întrebat: 

- Volodea, tu ştiai că în lume există mai multe limbi, 
cum ar fi: engleza, germana, rusă, franceza ş.a.? 

- Da, ştiu. 

- În ce limbă este scrisă cartea pe care mama poate 
s-o citească şi, de-altminterea, şi tu? 

- Cartea este scrisă într-o limbă a ei, dar literele pot 
fi citite în orice limbă. Şi în limba în care vorbeşti tu, tata, 
pot fi tălmăcite, dar nu toate, deoarece în limba ta 
literele-s prea puţine. 

- Poţi să-mi aduci cartea asta, despre care spui că e 
scrisă cu litere vesele şi felurite? 

- Toată cartea nu pot să ţi-o aduc, tata. Doar câteva 
litere micuţe aş putea... sau mai bine nu! mai bine, la 
locul lor să şadă! Dacă vrei, eu pot să-ţi citesc de aici 
literele. 

Doar că nu pot să citesc la fel de repede ca mama. 

- Tu citeşte cum poţi. 

Volodea s-a ridicat în picioare şi, indicând cu 
degeţelul în văzduh, a început să recite fraze din 
capitolele cărţii Creația. 

„Universul poartă în el gândul. Din gând, visul a 
luat naştere. În parte, în materie vizibil. Fiul meu, infinit 
eşti tu şi veşnic în tine se află ale tale vise creatoare”. 

El a silabisit şi eu i-am urmărit expresia feţei, care, 
cu fiecare silabă rostită, i se schimba imperceptibil: 
uimire, încordare sau veselie... Dar, când m-am uitat într- 
acolo unde indică el cu degeţelul, nu am zărit nici măcar 
urmă de litere, darămite silabe prin văzduh. De asta i-am 
şi întrerupt strania lectură: 

- Aşteaptă, Volodea. Deci, tu vezi litere în spaţiu? 
Eu de ce nu le văd? 

Băieţelul s-a uitat mirat la mine. S-a gândit un timp, 
apoi a vorbit şovăitor: 


- Oare chiar nu-i vezi, tata? ... Mesteacănul, bradul, 
cedrul, păducelul... 

- Îi văd, da’ unde-s literele? 

- Sunt tocmai literele cu care al nostru Creator 
scrie! 

Volodea a continuat să citească pe silabe, arătând 
cu degeţelul la tot felul de plante, şi eu am înţeles 
neverosimilul! Taigaua dimprejurul iazului, pe malul 
căruia stăteam eu cu el şi pe care, nu de puţine ori, 
stătusem cu Anastasia, era înţesată cu plante. Numele 
fiecărei plante începea cu o anumită literă. Unele aveau 
chiar mai mult de un nume. Denumire peste denumire, 
literă peste literă, luau naştere silabele, apoi cuvintele şi 
frazele. Abia mai târziu aveam să aflu că spaţiul din 
taiga, împrejurul poienei Anastasiei, nu era format numai 
din copaci, tufe sau ierburi crescute haotic. Ilmensul 
spaţiu înconjurător era scris, pur şi simplu, cu plante- 
litere vii. Nemaipomenita carte se putea citi la nesfârşit. 
Aveam senzaţia că, citind de la nord la sud, din 
denumirile unor plante obţineam anumite cuvinte şi 
fraze. De la răsărit la apus, altele. În cerc, altele noi. Şi 
tot din denumirile plantelor se năşteau cuvinte, fraze şi 
tablouri după mersul soarelui. Era ca şi cum razele 
soarelui ar fi alunecat pe cuvinte. Am înţeles atunci de ce 
Volodea le numea litere vesele. In cărţile tipărite, literele 
se succed riguros şi monoton, una după alta. Aici însă, 
aceleaşi plante păreau de fiecare dată altele. Iluminate 
din diferite unghiuri de razele soarelui, îşi foşneau 
frunzele şi dădeau bineţe omului. Într-adevăr, le puteai 
privi la infinit. 

Cine, când şi în câte secole o fi scris această 
uimitoare carte? Generaţiile de strămoşi ale Anastasiei? 
Sau? ... Mai pe urmă am avut un răspuns laconic din 
partea ei, la această întrebare: „Generaţiile de strămoşi 
ai mei, de-a lungul mileniilor, au păstrat literele acestei 
cărți în rânauirea lor primordială.” 


u> 


Priveam la fiul meu şi căutam febril o temă de 
discuţie, cântărind care ar putea fi una la care să 
participăm amândoi. 


Unu plus unu fac trei 


Aritmetica! Matematica! Fără îndoială, această 
materie precisă nu putea da naştere divergenţelor de 
opinii. Dacă Anastasi l-a învăţat să socotească, atunci 
discuţia pe această temă nu va ascunde în sine niciun fel 
de contradicție sau predominantă. Doi ori doi, 
întotdeauna fac patru, în orice limbă şi-n orice vreme. 
Bucuros de găselniţa mea de moment, l-am întrebat 
mânat de speranţe: 

- Volodea, te-a învăţat mama să socoteşti, să aduni, 
să-nmulţeşti? 

- Da, tata. 

- Asta-i bine. Acolo, unde trăiesc eu, există o ştiinţă 
care se cheamă matematică. Este foarte importantă. 
Multe depind de numărători şi calcule. Şi, pentru a le 
veni mai lesne să adune, să scadă sau să înmulțească, 
oamenii au inventat tot felul de aparaturi fără de care, 
astăzi e greu să te descurci. Eu ţi-am adus un aparat din 
acelea, se cheamă calculator. 

Am scos la iveală un calculator micuţ, pe baterii 
solare, de fabricaţie japoneză, l-am deschis şi i l-am 
arătat fiului. 

- Vezi, Volodea, acest aparat mic poate face multe. 
De exemplu, tu ştii cât vine dacă înmulţeşti doi cu doi? 

- Tu vrei să răspund „patru”, tata? 

- Corect, patru. Dar nu pentru că vreau eu. Chiar 
aşa şi este. De fiecare dată, doi ori doi va fi patru. Şi 
acest mic instrument poate socoti, uite-te pe ecran. Uite, 
eu apăs tasta „doi” şi pe ecran se luminează cifra „doi”. 


Acum apăs simbolul „înmulţire” şi din nou tasta „doi”. 
Apoi apăsăm tasta cu simbolul „egal”, pentru a afla 
rezultatul. Uite, poftim, pe ecran s-a luminat cifra 
„patru”. Dar acesta este cel mai banal calcul algebric. 
Acest aparat poate calcula cum nu poate omul. Uite, de 
exemplu: o sută treizeci şi şase înmulţit cu o mie o sută 
treizeci şi şase. Acum apăs tasta „egal” şi vom afla cât 
face. 

- O sută cincizeci şi patru de mii patru sute nouă 
zeci şi şase - a spus Volodea, luând-o înaintea 
calculatorului. 

Am continuat să înmulţesc şi să împart numere cu 
patru, cinci şi şase cifre, însă, de fiecare dată, copilul 
întrecea calculatorul. De fiecare dată dădea rezultatul 
fără niciun efort. Întrecerea cu calculatorul s-a 
transformat într-un joc, care nu-l distra nicidecum. 
Rostea cifrele, continuând să se gândească la ale lui. 

- Cum faci tu asta, Volodea? l-am întrebat eu mirat. 
Cine te-a învăţat să socoteşti aşa de iute? 

- Eu nu socotesc, tata. 

- Cum adică, nu socoteşti? Tu numeşti cifre şi 
răspunzi la întrebări. 

- Eu doar le numesc, deoarece în dimensiunea 
moartă, cifrele rămân întotdeauna invariate. 

- Ai fi vrut să spui, poate, în dimensiunea exactă? 

- Poate, dar e una şi aceeaşi. Cifrele vor rezulta 
întotdeauna neschimbate, dacă timpul şi spaţiul vor fi 
reprezentate moarte. În realitate, sunt în mişcare 
continuă, mişcarea lor schimbă cifrele şi atunci devine 
mai interesant să socoteşti. 

În continuare, Volodea a enunțat nişte formule şi 
ecuaţii algebrice incredibile, pentru mine imposibil de 
înţeles. Mi-a rămas întipărit în minte doar faptul că 
formula era foarte lungă, îndeobşte părea nesfârşită. El 
enunţa cu însufleţire rezultatele ecuaţiilor algebrice, dar, 
de fiecare dată, acestea erau provizorii. De fiecare dată 


când pronunţa cifrele, Volodea adăuga cu însufleţire: „În 
raport cu timpul, derivă această dată...” 

- Aşteaptă, Volodea - l-am întrerupt eu - nu înţeleg 
socoteala ta. Unu plus unu fac întotdeauna doi. Uite, iau 
un băț. 

Am luat un beţigaş din iarbă şi l-am aşezat în faţa 
lui Volodea. Am găsit apoi un al doilea beţigaş, l-am 
aşezat lângă celălalt şi l-am întrebat: 

- Câte beţişoare sunt? 

- Două - a răspuns Volodea. 

- Întocmai - două. Altfel nu poate fi în nici-o altă 
dimensiune. 

- In dimensiunea vie, calculul este cu totul altfel. Eu 
l-am văzut. 

- Cum l-ai văzut? Poţi să-mi arăţi pe degete 
rezultatul din cealaltă dimensiune? 

- Da, tată. 

Băieţelul a ridicat o mânuţă, a strâns pumnişorul şi 
mi-a arătat. Mai întâi a desfăcut un degeţel din pumn şi a 
spus: „Mama”. A desfăcut, apoi, al doilea degeţel: 
„Adăugându-l pe tata, rezult eu” - şi a desfăcut şi al 
treilea degeţel. - „lată, au ieşit trei degeţele, ca să 
rămână doar două, trebuie dat deoparte unu. Dar eu nu 
vreau să dau deoparte niciunu' din aceste degeţele. Eu 
vreau ca ele, tot mai multe să fie; în dimensiunile vii este 
cu putinţă”. 

Nici eu nu aş fi vrut ca un degeţel din cele trei să 
fie dat deoparte. Mai bine să existe această dimensiune - 
vie - cum spune el. Şi fie ca suma să fie tot mai mare. 
Da', ia te uită! Unu' plus unu' fac trei. Cam ciudat. Totuşi, 
pentru mine, cartea cu litere vii din taiga a rămas şi mai 
enigmatică. 


T7> 


Voi face fericită fata-univers 


Mă uitam la micuțul băiat care era în stare să 
citească cea mai neobişnuită şi, probabil, cea mai vie 
carte din lume, abia dezvăluită mie, şi am înţeles că, 
pentru a o citi toată, mi-ar fi luat foarte mult timp. În 
plus, mai trebuiau cunoscute toate denumirile plantelor. 
Totuşi, în mod misterios, sufletul îmi era şi aşa fericit, 
chiar de simpla existenţă a acestei cărţi, cu litere felurite 
şi vesele, cum spune el. Şi că el o va citi. Dar după asta? 
Când va creşte? 

El a spus: „Voi fi ca tine, tata.” înseamnă că va 
merge în lumea noastră. În lumea în care sunt războaie, 
narcomanie, banditism şi apă otrăvită. La ce să meargă 
el acolo? Şi, totuşi, se pregăteşte. S-a pregătit deja să 
meargă şi să facă bine în lumea noastră când va creşte. 
Eram curios ce va face şi l-am întrebat: 

- Volodea, tu, când vei fi mare, ce ocupaţie, ce 
afacere vei considera importantă pentru tine? 

- Mama Anastasia mi-a vorbit. Cel mai important, 
când voi creşte... Neapărat va trebui să fac fericită o 
fată-univers. 

- Pe cine? Universul sau pe o fată? 

- Fiecare fată de pe Pământ este personificarea 
Universului. La-nceput, eu nu înţelegeam. Apoi am citit, 
am citit cartea şi am înţeles. Fiecare fată este aidoma 
Universului. În fiecare fată stau toate energiile 
Universului. Fetele-univers trebuie să fie fericite. Şi eu va 
trebui neapărat să fac fericită una din fetele-univers. 


- Şi cum ai de gând să-ţi realizezi dorinţa când vei 
creşte? 

- Voi merge acolo unde trăieşte multă lume şi o voi 
găsi. 

- Pe cine? 


- Pe fată. 


- Va fi, nu-i aşa, o frumuseţe de nedescris? 

- Probabil. Da', poate va fi şi un pic tristă şi oamenii 
nu o vor găsi frumoasă. Poate va fi şi bolnavă. Acolo, 
unde trăieşti tu, tata, multă lume este bolnavă din cauza 
condiţiilor neprielnice de viaţă. 

- De ce să nu o alegi pe cea mai frumoasă şi mai 
sănătoasă dintre fete? 

- Pentru că, pe fata-mea-univers, va trebui s-o fac 
eu cea mai frumoasă şi cea mai sănătoasă. 

- Cum aşa? Chiar dacă, atunci când vei fi mare, cu 
siguranţă vei fi capabil să faci fericită o altă fiinţă umană 
- pe fata ta - tu, Volodea, nu vei şti totul despre lumea în 
care trăiesc eu. Se poate întâmpla ca persoana de tine 
aleasă să nu vrea să-ţi vorbească. Tu ştii după cine se 
uită fetele din zilele noastre? Nu ştii! Îţi spun eu: frumoşi 
sau mai puţin frumoşi, sănătoşi sau bolnavi, ele se uită, 
mai cu seamă, după aceia care au mulţi bani, maşină, 
după aceia care se îmbracă bine şi care au o poziţie bună 
în societate. Nu toate, clar lucru, dar majoritatea lor este 
aşa. Şi de unde să iei tu atâţia bani? 

- Câţi, tata? 

- Să zicem, barem un milion. Şi mai bine să fie 
dolari. Tu cunoşti banii? 

- Mama Anastasia mi-a vorbit despre tot felul de 
hârtii şi monezi, care le plac oamenilor. Mi-a spus că 
oamenii îi dau pe haine, pe mâncare şi pe multe altele. 

- Că îi dau, asta e adevărat... Dar de unde-i iau, 
ştii? Ca să primeşti aceste monede, trebuie să munceşti 
undeva. Ba nu... Nu-i de ajuns să munceşti. Trebuie să 
faci afaceri sau să produci ceva, ca să faci mulţi bani... 
De exemplu, tu ştii să faci ceva util oamenilor, ceva de 
care să aibă mare nevoie? 

- Ce produs le este foarte util oamenilor, tata? 

- Ce produs? Mai multe. De exemplu, în multe 
regiuni ale ţării se face tot mai simțită criza energetică. 
Este carenţă de energie electrică. Centralele atomice nu 


T7> 


se mai construiesc, deoarece se spune că sunt 
periculoase şi că explodează. Dar, fără ele, este greu. 

- Centralele atomice? De la radiaţiile cărora pier 
animalele şi plantele? 

- Tu ştii ce este radiaţia? 

- Da. Radiația este peste tot, este o energie. Este 
bună şi este necesară. Numai că e dăunător să fie 
strânsă multă într-un singur loc. Bunicul m-a învăţat să 
dirijez radiaţia. Dar mai bine să nu vorbesc despre asta. 
Unii oameni ar putea transforma energia bună în arme 
cu care să ucidă multă lume. 

- Da. Mai bine nu vorbi. Aşadar, s-ar părea că tu ştii 
într-adevăr să faci ceva ca să câştigi mulţi bani pentru 
fata ta. 

- Probabil că pot. Dar banii nu-l fac fericit pe om. 

- După tine, ce-l face fericit pe om? 

- Spaţiul de el însuşi creat. 

Mi l-am imaginat pe micuțul meu fiu devenind un 
tinerel. Naiv, în pofida cunoştinţelor despre tot felul de 
lucruri şi fenomene. Chiar de ştia să manevreze 
radiaţiile, rămânea, totuşi, un naiv printre mrejele 
întortocheate ale vieţii noastre. Va merge să-şi caute 
fata pe care s-o facă fericită. Va face eforturi să nu se 
deosebească la vedere de ceilalţi oameni. Aşa făcea şi 
Anastasia de fiecare dată când ieşea din taiga, printre 
oameni. Va face eforturi să nu se deosebească, totuşi nu 
va fi ca toţi ceilalţi. Se pregăteşte, asimilează cunoştinţe 
colosale, se străduieşte să crească sănătos fizic şi toate 
astea de dragul unei fete oarecare. Eu credeam că 
Anastasia îl pregăteşte pentru o mare împlinire şi pentru 
asta îi transmite cunoştinţele şi capacităţile ei. Insă, din 
câte văd eu, aici, cea mai importantă misiune în viaţa 
unui bărbat este aceea de a face fericită o singură 
femeie. Fiul meu era convins că fiecare femeie este 
personificarea întregului Univers. Să fie chiar aşa? 

Neobişnuită filosofie... Oricum, Volodea este ferm 


y y= 


convins în că în viaţă, cel mai important este să facă 
fericită doar o singură femeie pe care, culmea, nici 
măcar n-o cunoaşte încă. Poate că nici nu s-a născut. 
Sau, poate că face deja primii paşi. Sau poate că nici-o 
fată nu o să-l vrea sau, mai degrabă, n-o să-l poată iubi. 

La început, când el îi va îndeplini dorinţele şi-i va 
aduce bani, poate că ea o să dea impresia că-l iubeşte. 
Ooo, câte sunt din astea în lumea noastră! Pentru bani ar 
fi dispuse să se mărite şi cu moşnegi... şi fără să 
crâcnească. Au învăţat cum să se arate iubitoare. 

Fiul meu va creşte, o va întâlni pe fată şi îi va 
îndeplini dorinţele. Ea va spune că-l iubeşte, dar ce se va 
întâmpla când el va începe să-i vorbească despre 
necesitatea unui Spaţiu de lubire şi a unei grădini... O să 
râdă fata? O să-l creadă anormal ori o să-l înţeleagă? 
Poate că-l va înţelege. Sau poate că nu... Nu! Mai bine 
să-l previn asupra răului: 

- Inţelegi, Volodea, când o s-o găseşti pe fata aceea 
o să reuşeşti să faci din ea cea mai sănătoasă şi cea mai 
frumoasă fată, cum spui tu, se poate întâmpla ceva 
despre, care tu nu ştii. Cele mai frumoase fete din lumea 
noastră aspiră să devină manechine, actriţe şi să intre în 
lumea spectacolului. Le place când toţi bărbaţii din jurul 
lor le fac complimente. Tu încearcă doar să-ţi imaginezi: 
ea vrea să strălucească ca o regină în faţa publicului, dar 
tu îi propui Spaţiul de lubire. Crezi că o să te-asculte? Da' 
de unde? O să te lase şi o să fugă orbită de luminiţele 
multe, de complimente şi aplauze şi o să-ţi mai lase şi un 
bebe. Ce-o să faci tu atunci? 

Volodea a răspuns fără să se gândească: 

- Atunci eu voi crea Spaţiul singur. Mai întâi singur, 
apoi împreună cu copilaşul pe care ea mi-l va lăsa. Eu, 
împreună cu el, vom păstra lubirea în Spaţiul nostru. 

- Pentru cine-o veţi păstra? 

- Pentru mine şi pentru fata care, cum spui tu, o să 
fugă la luminiţele artificiale. 


- Şi-atunci de ce să creezi şi să păstrezi tu Spaţiul 
de lubire pentru ea? Vezi cât eşti de naiv aici? Va trebui 
să-ţi cauţi alta şi să fii mai prudent pe viitor. 

- Dar dacă eu caut alta, pe fata care tocmai a 
plecat, cine s-o facă fericită? 

- Da’ s-o facă cine vrea şi cine poate, tu de ce să-ţi 
baţi capu'? A plecat şi gata. 

- Fata se va întoarce şi va găsi grădina şi livada 
încântătoare. Eu voi face astfel încât toate animalele să i 
se închine şi s-o slujească. Spaţiul întreg şi toate din el o 
vor iubi sincer. Cu siguranţă se va întoarce obosită. Se va 
spăla cu apă curată şi se va odihni. Va deveni şi mai 
frumoasă şi nu va mai părăsi niciodată Spaţiul ei de 
lubire. Spaţiul nostru. Va fi fericită. lar stelele deasupra 
ei vor fi mai luminoase şi mai fericite. lar dacă tu, tată, 
nu ai fi plăsmuit şi în gând nu ai fi dat viaţă acestei 
situaţii, în care ea trebuia să plece, ea nu ar fi plecat. 

- Eu am plăsmuit? 

- Da, tată. Nu aşa ai spus? Era gândul tău. Omul 
plăsmuieşte cu gândul anumite situaţii. Şi tu ai creat-o 
pe asta. 

- Dar tu, cu gândul tău, nu poţi schimba situaţia? 
Gând tău să-l contrazică pe-al meu. Doar ai spus că 
gândul tău este rapid, aproape ca al Anastasiei. 

- Pot să-l contrazic. 

- Atunci, contrazice-l. 

-Eu nu vreau ca gândul meu şi-al tău să se 
contrazică, tata. Voi căuta altă ieşire. 


XXX 
Cum să abati barierele? 
Nu am reuşit să mai continuu discuţia cu fiul meu. 


El controla automat toate cuvintele, reprezentându-şi-le 
şi reuşind să distingă fără niciun efort minciuna de 


adevăr. Aşa a verificat şi deducţiile istoricilor din 
manualul de istorie. Superioritatea tatălui asupra fiului 
nu prevala nicicum şi discuţia nu-mi conferea mai multă 
autoritate. Am fărâmat, cu siguranţă, şi acel dram de 
autoritate dobândită graţie Anastasiei. În plus, strania lui 
încredere în puterea gândului m-a speriat şi m-a 
îndepărtat de el. Suntem diferiţi. Nu am reuşit să 
stabilesc un contact normal cu el, un contact ca între 
tată şi fiu. Şi nu am simţit în el propriul fiu. Îndeobşte, mi 
s-a părut o cu totul altă fiinţă. Tăceam şi brusc mi-am 
amintit vorbele Anastasiei: „Cu copiii trebuie să fii doar 
sincer şi credibil.” Situaţia asta fără ieşire deja mă irită! 
„Vasăzică sincer şi credibil?” Am făcut tot ce se putea 
face, însă rezultatul? ... Şi ca să fiu sincer şi credibil până 
la urmă şi, mai ales, situaţia asta... Uite la ce-am ajuns. 
Şi am vorbit dintr-o suflare: 

- Volodea, ca să fim sinceri, între noi doi nu cred că 
se va lega vreo discuţie normală, ca între tată şi fiu. 
Suntem diferiți. Accepţia şi cunoştinţele noastre sunt 
diferite. Eu nu te simt ca pe propriul meu fiu. Mi-e frică 
chiar şi să te ating. În lumea noastră, pe propriul copil îl 
poţi mângâia, îl poţi chiar pedepsi sau bate pentru 
obrăznicii. In relaţia cu tine, îmi vine greu până şi să-mi 
imaginez aşa ceva. Între noi se ridică o barieră de 
netrecut. 

Şi am muţit. Stau şi tac, neştiind ce să spun. Stau şi 
mă uit la chipul învăluit într-un misterios aer meditativ al 
micuţului meu băieţel. 

Intorcându-şi spre mine  căpşorul  cârlionţat, 
Volodea a vorbit iarăşi primul, însă de data asta am 
simţit tristeţe în glasul lui: 

- Între noi, tata, este o barieră? Îţi vine greu să mă 
vezi ca pe propriul tău fiu? Tu trăieşti multă vreme acolo, 
în cealaltă lume, acolo unde toate-s oleacă altfel decât 
aici. Eu ştiu, tată, că acolo, uneori, părinţii îşi bat copiii... 
Acolo toate-s oleacă altfel. Eu m-am gândit, tata... Eu 


acum... 

S-a ridicat sprinten, a alergat şi s-a întors cu un 
beţişor uscat şi înţepător de cedru şi mi l-a întins: 

- la beţişorul şi bate-mă cu el, tata. Aşa cum îi bat 
pe copii în lumea în care tu stai aşa de mult timp. 

- Să te bat? Pe tine? Pentru ce? Da' cum ţi-a trecut 
aşa ceva prin cap? 

- Eu ştiu, tata, că acolo, în lumea aceea în care tu 
stai mult timp, părinţii îşi bat propriii copii. Eu sunt fiul 
tău, tată. Tu bate-mă ca să te simţi tatăl meu, părintele. 
Poate aşa îţi va veni mai uşor să simţi. Doar peste 
mânuţa asta nu mă lovi şi nici peste picioruşul acesta nu 
mă bate, nu simte durerea mânuţa şi picioruşul, încă-s 
puţin amorţite. Restul corpului simte durerea. Numai că 
nu cred că voi putea plânge ca toţi copiii. Nu am plâns 
niciodată. 

- Absurd! Este absurd! Nimeni, niciodată, în lumea 
aceea, cum spui tu, nu-şi bate copiii doar aşa. Îi 
pedepseşte uneori şi le mai dă câteo pălmuţă uşoară. 
Doar atunci când nu-şi ascultă părinţii şi fac pozne. 

- Da, sigur, tata. Doar atunci când părinţii consideră 
obraznică purtarea copiilor? 

- Da. 

- Atunci tu, tata, consideră obraznică vreuna dintre 
purtările mele. 

- Ce înseamnă consideră? Când purtarea nu este 
corectă, este evident că nu este corectă, da' nu aşa, că-i 
vine cuiva de-aiurea s-o considere greşită. Toţi trebuie s- 
o considere obraznică. 

- Şi copiii care iau bătaia? 

- Copiii o primesc ca să-şi vadă greşeala. 

- Dar fără bătaie nu înţeleg? 

- Se pare că nu. 

- Li se explică şi ei nu pot să-nţeleagă? 

- Nu pot, asta este, de fapt, vina lor. 

- Dar cel care nu a explicat bine nu este vinovat? 


- Nu, se pare că... nu... El... M-ai încurcat şi pe mine 
cu confuzia ta! 

- Aha, foarte bine! Devreme ce nu înţeleg, bate-mă! 
Şi nu va mai fi nici-o barieră între noi. 

- Da’ cum de nu înţelegi? Pedeapsa poate veni 
atunci când, de exemplu... De exemplu, mama îţi spune 
hotărâtă: „Volodea, să nu faci asta!” însă tu, fără să-i 
asculţi sfatul, faci taman contrarul. Acum ai înţeles? 

- Am înţeles. 

- Ai făcut vreodată ceva interzis de mama? 

- Da, am făcut. De două ori am făcut. Şi am să mai 
fac, oricât mi-ar interzice mama Anastasia. 

Discuţia cu el a apucat-o pe un alt făgaş decât cel 
anticipat de mine. Nu am reuşit nicicum să-i prezint 
societatea contemporană civilizată şi, implicit nici pe 
mine însumi, într-o lumină pozitivă. Atât de tare m-au 
iritat repetatele deducţii ale copilului, încât am dat un 
pumn în trunchiul copacului. Şi i-am aruncat... sau poate 
mai mult mie: 

- Nu toţi părinţii îşi pedepsesc neapărat copiii. Nici 
măcar cei din lumea noastră. Dimpotrivă, mulţi caută un 
sistem corect de educaţie. Am căutat şi eu, dar n-am 
găsit. Când am venit la voi în taiga, tu erai încă foarte 
mic. De fiecare dată am visat să te îmbrăţişez şi să te 
mângâi. Dar Anastasia mi-a spus: „Nu trebuie, nici măcar 
cu mângâieri, al fiului gând să-l întrerupi. Procesul de 
gândire al copilului este un proces foarte important.” Şi 
eu te-am privit doar, iar tu erai mai tot timpul prins cu 
câte ceva. Nici acum nu ştiu cum să vorbesc cu tine. 

- Deja nu mai vrei să mă îmbrăţişezi, tata? 

- Vreau, dar nu pot. Mi s-au înceţoşat minţile cu 
toate sistemele astea de educaţie. 

- Atunci, pot s-o fac eu? Să te îmbrăţişez, tată. 
Gândurile noastre, acum s-au unit. 

- Tu? Şi tu vrei să mă îmbrăţişezi? 

- Da, tata! 


A făcut un pas înspre mine. Eu m-am lăsat în 
genunchi şi am rămas aşa. Volodea, cu o mână m-a 
apucat de spate şi şi-a sprijinit căpşorul de umărul meu. 
Îi auzeam bătaia inimii. Inima mea a început să bată 
puternic şi galopant. Nu reuşeam să respir bine. După 
câteva secunde, inima şi-a încetinit galopul şi şi-a reluat 
ritmul obişnuit, acordându-se la ritmul celeilalte inimi. Pe 
loc am respirat mai uşor şi am fost învăluit de o stare... 

Aş fi vrut să spun, să strig: „Ce minunat este totul 
împrejur! Cât este de minunată viaţa omului! îi 
mulţumesc Celui care a creat lumea!” Şi multe altele de 
bine, aş fi dorit să strig. Numai că vorbele s-au 
împotmolit undeva înăuntrul meu. l-am mângâiat părul 
copilului şi, oarecum în şoaptă, i-am spus: 

- Aşadar, spune, fiule. Ce ai făcut atât de prohibit 
de mama şi, pe deasupra, mai vrei să şi repeţi? 

- Odată, când am văzut-o pe mama Anastasia... - a 
răspuns Volodea tot în şoaptă, fără să-şi ridice capul de 


pe umărul meu - când am văzut-o... - s-a ridicat apoi şi s- 
a aşezat pe pământ, mângâind iarba cu mânuţa. 
- lerbuşoara este întotdeauna verde când stă bine... 
A tăcut un timp, apoi a ridicat căpşorul şi a 
continuat: 


Eu o voi salva pe mama 


- Odată, mama a lipsit foarte mult şi eu m-am 
îngrijorat: „Unde-o fi?” - m-am întrebat eu. Am intuit că 
era în poieniţa alăturată. Seamănă cu a noastră, dar 
acolo nu-i la fel de bine. Şi am mers în poieniţa vecină. 
Acolo am văzut-o pe mama. Stătea nemişcată şi era 
foarte-foarte palidă, iar împrejurul ei iarba era toată albă. 

În prima clipă am rămas pe loc şi-am gândit: „Ce s- 
a întâmplat? Nici chipul mamei şi nici iarbă dimprejur nu 


ar trebui să fie albe?” Apoi am dat s-o ating pe mama. Ea 
a deschis ochii, dar nu s-a mişcat. Am apucat-o de 
mânuţă şi am tras-o afară din cercul alb. Ea s-a ajutat de 
cealaltă mână şi împreună am reuşit să ieşim din cercul 
alb. 

Când şi-a revenit în fire, mama mi-a cerut să nu o 
mai ating niciodată când se întâmpla aşa ceva. A spus că 
ea se descurca singură, dar nu şi eu. După ce-am tras-o 
pe mama din cercul alb, mânuţa şi picioruşul mi-au 
amorţit şi multă vreme nu m-au ascultat. Mama îşi revine 
foarte repede, dar mie, mânuţa şi picioruşul îmi rămân 
amorţite mult timp. 

Când am găsit-o a doua oară în acelaşi cerc... Era 
din nou toată albă. De data aceea, însă, nu am mai atins- 
o. Am chemat-o pe ursoaica cea puternică, cu care 
dormeam de mic. l-am poruncit ei s-o tragă pe mama. 
Ursoaica a intrat în cercul alb, dar a căzut. Nu mai 
trăieşte ursoaica acum, au rămas singuri ursuleţii. A 
murit ursoaica imediat ce a păşit în cercul alb. Pe iarba 
albă totul moare. 

Atunci, eu am intrat din nou în cercul alb şi am tras- 
o afară pe mama Anastasia. Ne-am târât împreună afară 
din iarba moartă. De data asta, însă, mânuţă şi picioruşul 
meu nu au mai amorţit aşa tare ca prima dată, doar 
corpul mi-a tremurat uşor. Deja nu mai tremură. Vezi, 
tăticule, nu mai tremură corpuşorul meu acum, mă 
ascultă. Şi curând şi mânuţa se va ridica când vreau eu. 
Deja de pe acum se ridică puţin. Inainte nu se ridica 
deloc. 

Am amuţit auzind povestirea fiului. Mi-am amintit 
că am văzut-o şi eu odată pe Anastasia în această 
situaţie şi că am încercat intuitiv s-o trag afară din cercul 
alb. Mi-am amintit că bătrânul filosof Nicolai Feodorovici 
mi-a explicat acest fenomen. 

De ce se expunea acestui pericol? Şi mai risca şi 


y y= 


fiul. 


Chiar atât de important să fie - să comprime în ea 
energia aceea, dirijată de oareşicine invizibil? 

Nu numai odată au fost arătate la televizor aceste 
cercuri ciudate, de forme geometrice perfecte. 

Se formează prin diferite ţări, în majoritatea 
cazurilor, în lanurile de cereale. Oamenii au găsit aceste 
cercuri. Tulpinile normale de cereale par strivite la 
pământ. Nu haotic, ci toate înclinate într-o direcţie, şi 
creează diferite figuri geometrice. Oamenii de ştiinţă 
cercetează aceste fenomene misterioase, dar nici până 
azi nu au explicat nimic. Şi în cazul Anastasiei, tot despre 
un cerc cu iarbă plecată este vorba. In plus, faţă de ce-au 
arătat la televizor, aici iarba albeşte ca şi cum nu i-ar 
ajunge lumina solară. 

Anastasia a spus că motivul este energia negativă, 
produsă de oameni. Să admitem că-i aşa, dar de ce este 
dirijată nemijlocit către Anastasia? Ce oameni o emană? 
Şi uitând unde mă aflu, am spus cu voce tare: 

- De ce se bate ea cu energia asta? La ce bun? Cui 
îi va fi mai bine din asta? 

- Tuturor câte-oleacă - am auzit eu vocea copilului 
- mama spune că, dacă energia rea va fi mai puţină, 
dacă poate s-o diminueze şi s-o ardă înăuntru, fără s-o 
respingă înapoi în spaţiu, ea va fi tot mai puţină. Inşişi 
cei care o emană vor deveni mai buni. 

- Arată-mi cercurile albe. Câte sunt şi unde se află? 

- Lângă poiana noastră se află o poieniţă mică. 
Acolo apar întotdeauna cercurile albe. Pe urmă, iarba din 
ele înverzeşte la loc, dar acum nu a înverzit încă toată şi 
se mai văd cercurile albe. Dacă vrei, mergem şi ţi le arăt, 
tata. 

- Hai să mergem. 

M-am ridicat sprinten şi l-am apucat de mânuţă pe 
micuțul meu. Volodea m-a zorit, păşind mărunţel cu 
picioruşele lui micuţe, dar nu a mers cât putea de 
repede, de dragul meu. 


M-a privit în ochi şi a flecărit tot timpul. A povestit 
într-una, ba una, ba alta, însă gândul meu era la cercurile 
misterioase şi la comportamentul inexplicabil al 
Anastasiei. Încercam să pătrund sensul acţiunilor ei şi 
tuturor acestor fenomene. 

Pentru a întreţine cât de cât dialogul cu fiul meu, l- 
am întrebat: 

- Volodea, de ce pe mama o chemi uneori mama, 
alteori mama Anastasia? 

- Eu cunosc multe mame care au trăit înainte pe 
Pământ. Despre ele mi-a vorbit mama Anastasia. Se pot 
chema şi bunici şi străbunici, dar şi mame. Bunicile au 
născut-o pe mama. Şi pe ele le pot chema mame. Eu le 
simt şi le văd, mi le imaginez când aud povestiri despre 
ele, uneori mi le imaginez singur. Şi, pentru a nu mă 
încurca, câteodată pe mama o chem mama Anastasia. 
Toate mamele sunt bune, dar mama Anastasia, pentru 
mine, este cea mai apropiată şi cea mai bună, ea este 
mai frumoasă decât florile şi norii. Este foarte 
interesantă şi veselă. Să trăiască în veşnicie! Atât de 
repede o să-mi pot mâna gândul că o voi întoarce de 
fiecare dată... 

Şi iarăşi nu am ascultat cu atenţie şi nu am înţeles 
ce-a spus el. Am ajuns în micuța poiană şi am văzut 
patru cercuri albe în iarbă. Aveau diametre între patru şi 
şase metri şi de-abia se distingeau. Doar într-unul dintre 
ele se evidenția bine albeaţa. Probabil era proaspăt 
făcut. Şi atunci am înţeles de ce nu m-a întâmpinat 
Anastasia şi de ce nu era cu noi acum. Inseamnă că 
stătea pe undeva fără vlagă în ea. 

Şi nu vroia s-o plângem sau să ne îngrijorăm la 
vederea ei. 

Mă uitam la cercurile albe, gândurile mi se derulau 
repede şi un pic mi s-au încâlcit. 

Se ştie că mulţi oameni pălesc de la neplăcerile 
care cad peste ei. Aproape de fiecare dată, oamenii 


T7>» 


devin palizi când îi loveşte răul pe neaşteptate. Dar aici? 
Este posibil să se simtă de la o distanţă aşa de mare? 
Este posibil că imensa energie negativă a umanităţii să 
se concentreze într-o rază unică, atât de mare încât să 
nu pălească doar omul, ci şi plantele dimprejur. Asta era 
dovada că este posibil! Uite-le, semnele încercărilor 
răului! Şi iarăşi mi-am amintit vorbele Anastasiei, pe care 
le-am reprodus în cartea a treia: „Voi, toate răutăţile de 
pe Pământ, lăsaţi baltă toate treburile voastre şi să vă 
avântaţi spre mine încercaţi! Eu sunt singură înaintea 
voastră, veţi învinge. Dar, pentru a învinge, cu toatele 
spre mine avântaţi-vă. Bătălia, făr' de bătaie să fie.” Eu 
am crezut că-s doar vorbe. Insă totul se adevereşte. Și 
cărţile există, aşa cum a prevăzut ea, şi cântecele 
barzilor şi versurile... Ea nu vorbeşte aiurea. Atunci de 
ce: „Bătălia, făr' de bătaie să fie”? De fapt, ea încearcă 
să ardă răul în ea. Şi se străduieşte! In opinia mea, însă, 
cu răul trebuie să te baţi în serios! Aşa de... botul să i-l... 
Insă, ea este singură. 

Nu! Nu vei fi singură tu, Anastasia! Câtuşi de... Măcar 
câtuşi de puţin, din această hidoşenie să iau şi asupra 
mea. Şi să mă bat cu ea! Eh, de-aş fi putut vorbi ca ea. 
Le spuneam eu! ... Probabil vorbeam serios, că m-am 
trezit spunând cu voce tare: 

- Haideţi răutăţilor, năpustiţi-vă peste mine! Cât de 
puţin să vă ard! 

Micuţul Vladimir şi-a tras brusc mânuţa de la mine, 
a alergat în faţa mea şi m-a privit contrariat şi atent în 
ochi. A bătut din picior, şi-a apucat cu mâna zdravănă pe 
cea încă nevindecată, le-a ridicat pe ambele în sus şi a 
exclamat: 

- Şi peste mine vă năpustiţi, răutăţilor! Uitaţi, 
mânuţa deja mi se înzdrăveneşte! Mama Anastasia nu 
este singură. Şi uitaţi, gândul meu se desfăşoară tot mai 
iute. Grăbiţi-vă, răutăţilor, treburile vă lăsaţi deoparte, 
spre mine vă grăbiţi! Uitaţi cum cresc eu! 


S-a ridicat pe vârful degetelor şi a ridicat mâinile 
tot mai sus. 

- Aşa, oştenilor viteji, neînfricaţi şi curajoşi. Cu cine 
v-aţi pornit să vă bateţi, vitejilor? am auzit eu vocea 
stinsă a Anastasiei. 

M-am răsucit şi am văzut-o sub un cedru, cu capul 
sprijinit de tulpina copacului. Era vizibil sleită de puteri. 
Umerii şi braţele îi erau lăsate în jos, faţa-i era palidă şi 
ochii îi ţinea întredeschişi. 

- Eu şi tata ne-am aruncat împotriva răului, mama - 
a răspuns în locul meu, Volodea. 

- Dar ca să te baţi cu răul trebuie să ştii unde este, 
în ce se ascunde. Potrivnicul trebuie prefigurat în cele 
mai mici detalii - a vorbit domol şi anevoie Anastasia. 

- Tu, mămico, odihneşte-te aici, în timp ce eu şi 
tata încercăm să-l definim. Dacă nu reuşim să-l vedem 
bine, tu să ne ajuţi pe urmă. 

- Copilaşul meu, tatăl tău vine de la drum lung. Ar 
trebui să se odihnească mai întâi. 

- Sunt odihnit, Anastasia. Nu am obosit chiar deloc. 
Salut, Anastasia. Cum stai? 

Am privit buimăcit la chipul neajutorat al 
Anastasiei, m-am blocat şi am îngăimat ceva fără noimă, 
neştiind cum să continuu, ce să spun, ce să fac. Volodea 
a venit la mine, m-a luat de mâini şi a continuat, 
adresându-i-se Anastasiei: 

- Eu îl hrănesc pe tata după călătorie şi mă scald cu 
el în apa curată din iaz. Şi plante de leac îi adun. Tu, 
mămico, deocamdată odihneşte-te aici. Nu-ţi cheltui 
puterile vorbind, fac totul singur. Pe urmă ne întoarcem 
la tine. Forţele să ţi se întoarcă cât mai degrabă. 

- Mă scald şi eu cu voi, aşteptaţi-mă. Vin cu voi. 
Anastasia s-a apucat cu mâinile de tulpina cedrului şi a 
dat să se ridice. S-a ridicat puţin, ţinându-se cu mâinile 
de trunchiul copacului, dar s-a lăsat imediat înapoi la 
pământ neajutorată şi a şoptit imperceptibil: 


- Ooo, ce-am mai trăit! Nici măcar să-mi întâmpin 
fiul şi iubitul nu mai pot să mă ridic! 

Sprijinită de trunchiul copacului, anevoie a tentat 
iar să se ridice din iarbă. Cu siguranţă nu ar fi reuşit să 
se ridice nici de data asta, dacă nu s-ar fi petrecut ceva 
de-a dreptul incredibil şi surprinzător: Maiestosul cedru, 
de trunchiul căruia se sprijinea Anastasia, şi-a orientat 
dintr-odată către ea acele crengilor de la poale. 

Acele  crenguţelor de cedru au început să 
răspândească luminiţe azurii imperceptibile, care, pe 
nesimţite, au învăluit-o pe Anastasia. Peste câteva clipe 
am auzit de sus nişte trosnituri dintr-acelea care se aud 
pe sub stâlpii de înaltă tensiune. Mi-am ridicat privirea şi 
am văzut că şi acele celorlalţi cedri dimprejur începuseră 
să se lumineze de aceeaşi luminiţă azurie. Dar, asta nu 
era tot. Toate erau orientate în direcţia copacului la 
poalele căruia se chinuia Anastasia să se ridice. Cedrul 
absorbea, prin acele crenguţelor din vârful coroanei, 
lumina emanată de ceilalţi cedri din vecinătate. Şi lumina 
i se intensifica tot mai mult. Totul a decurs aşa vreo două 
minute, apoi o lumină albastră ca de flash a explodat în 
văzduh. Acele de cedru au încetat mai lumineze. Acum 
păreau stinse. Anastasia, abia de se întrezărea prin 
lumina azurie. Lumina s-a împrăştiat sau a fost absorbită 
de ea şi-atunci am văzut ceva impresionant: 

Sub cedru stătea Anastasia - cea dinainte, 
frumoasă şi în depline forţe. Ne zâmbea mie şi fiului. A 
ridicat capul şi a şoptit: „Mulţumesc.” Apoi... Da’ se 
poate, oare, ca o femeie matură să facă aşa ceva? 

A ţopăit uşor în loc, a alergat sprintenă spre cel mai 
mare cerc alb, pe marginea lui a făcut trei salturi, mult 
mai înalte de data asta, şi la urmă s-a oprit în centru. 
Printr-un nou salt a executat şpagata, întocmai ca o 
veritabilă balerină. A râs cu râsul ei debordant şi 
molipsitor, a ţopăit din nou şi a continuat să se învârtă 
prin cercul alb. 


> 


Totul împrejurul poieniţei s-a însufleţit, trezit de 
Anastasia. Veveriţele ţopăiau din ram în ram, împrejurul 
nostru. De prin tufişuri se iţeau ochii-năsturei sclipitori ai 
urşilor şi altor animale. Prin poiană planau, la firul ierbii, 
doi vulturi. S-au înălţat, au coborât, s-au rotit în cercuri, 
apoi s-au ridicat semeţi în văzduh... 

Anastasia râdea şi dansa aidoma unei acrobate, 
aidoma unei iscusite balerine. larba de sub picioarele ei 
se înverzea văzând cu ochii. Chiar şi în cercul cel mai 
afectat, verdele a devenit din ce în ce mai vizibil. Sufletul 
mi s-a veselit de la dansul şi de la râsul ei... Şi, dintr- 
odată, totul împrejur... 

Fiul meu a alergat brusc şi a făcut două salturi 
peste cap în cercul tot mai verde, apoi, printr-un alt salt, 
a încercat s-o imite pe Anastasia. Eu nu m-am abținut, 
am alergat lângă el şi am început să bat din palme şi să 
topăi de bucurie. 

- Înainte! La scăldat! Cine mă întrece? a strigat 
Anastasia, alergând spre iaz şi noi după ea. 

Toată ţopăiala asta m-a făcut să gâfâi. Am rămas în 
urmă, dar am apucat s-o văd pe Anastasia cum a sărit şi 
a plonjat, cu două bătăi, în iaz. 

Imediat după ea, a alergat şi fiul meu şi s-a aruncat 
de pe mal în iaz, plesnind apa cu funduleţul. 

Eu mi-am aruncat haina pe cărare. Distrat, am uitat 
pe mine maieul, pantalonii şi bocancii şi m-am aruncat 
îmbrăcat în iaz, vrăjit de râsul zgomotos al Anastasiei. 
Băieţelul, învăluit de sentimentele euforice, a bătut din 
palme şi a plescăit apa în jurul lui. 

Eu am ieşit primul din apă. Mi-am scos hainele ude 
de pe mine şi le-am stors. Anastasia a ieşit şi ea iute din 
apă şi a îmbrăcat rochiţa lejeră direct pe corpul ud, după 
care m-a ajutat să-mi întind pantalonii pe un tufiş ca să 
se usuce mai repede la vânt. Am scos apoi un trening din 
rucsac şi l-am tras pe mine. Anastasia îmi era alături şi 
am remarcat că rochia de pe ea se uscase deja. Aş fi vrut 


ori ea AANO date 
> 


s-o îmbrăţişez, dar nu am avut curajul. 

S-a apropiat de mine. Simţeam căldura emanată de 
corpul ei, aş fi vrut să-i spun ceva frumos, dar cuvintele 
nu ieşeau. Am reuşit doar să îngăim: 

- Mulţumesc, Anastasia. 

Ea mi-a zâmbit, şi-a pus mâinile pe umerii mei şi, 
cu capul sprijinit pe umăr, mi-a răspuns: 

- Şi eu îţi mulţumesc ţie, Vladimir. 

- Minunat! s-a auzit glasul zglobiu al fiului. 

- Acum eu plec. 

- Unde? l-a întrebat Anastasia. 

- Merg la bunicu' bătrân să-i dau voie şi să-l ajut să- 
şi îngroape corpul. Am plecat. 

Volodea a plecat imediat, fără să mai şchiopăteze. 


Care-i are-i sensul afirmației: Îi dau voie bunicului 
să îşi îngroape corpul? 

- Am întrebat eu nedumerit. 

- O să vezi singur şi o să înţelegi tot - a răspuns 
Anastasia. 

La scurt timp după asta l-am văzut viu pe 
străbunicul Anastasiei, dar nu am văzut nici-o 
înmormântare. Chiar aşa a şi rămas în memoria mea: viu 
şi misterios. 

Prima a simţit Anastasia apropierea bătrânilor. În 
acel moment, noi doi străbăteam împreună poiană. 
Anastasia s-a oprit brusc, m-a oprit şi pe mine cu un gest 


şi s-a răsucit spre locul în care creşteau cedrii cei mari şi 
robuşti. l-am urmat privirea, dar nu am văzut pe nimeni. 
Şi am dat s-o întreb: „Care-i treaba?”, dar nu am apucat. 
Ea m-a apucat de mână şi mi-a strâns-o uşor într-a ei, 
cerându-mi mutual să tac. 

În aceeaşi clipă am întrezărit printre impunătorii 
cedri profilul străbunicului Anastasiei. Maiestosul bătrân 
era îmbrăcat într-o cămaşă lungă până sub genunchi, de 
culoare gri deschis. A intrat în poiană cu mersu-i domol, 
nici pe departe de bătrân. Alături de el, păşind mărunţel 
şi ţinându-l de mână, mergea fiul nostru şi strănepotul lui 
- Volodea. Undeva în urma lor mergea bunicul - fiul 
bătrânului. 

Cu toţii am fost impresionați de solemnitatea 
momentului întâlnirii... Doar copilaşul care-i mergea 
alături bătrânului s-a comportat firesc şi destins. Volodea 
i-a vorbit neîntrerupt bătrânelului. Din când în când îi 
alergă înainte ca să-l privească în ochi, apoi pe 
neaşteptate se oprea, îi lăsa mâna, se aplecă la pământ 
şi căta la ceva în iarbă. Atunci se oprea şi bătrânul. 

Când s-au apropiat de noi, am remarcat că mereu 
severul şi maiestosul bătrân zâmbea uşor. Chipul luminat 
şi solemn îi strălucea de beatitudine. S-a oprit nu departe 
de noi, însă privirile-i erau îndreptate undeva în zare. 
Tăceam cu toţii. Doar Volodea a vorbit grăbit: 

- Uite, bunicuţule, în faţa ta stau mama şi tatăl 
meu. Ei sunt buni - ochişorii tăi nu văd - dar tu simţi 
orice. Ochişorii mei văd. Tu uite-te prin ochişorii mei şi, 
prin mine, te vei simţi şi tu mai bine. 

Apoi, vorbindu-ne nouă, Volodea a anunţat cu şi 
mai multă bucurie: 

- Mama şi tata, eu nu demult, în timp ce ne 
scăldam împreună... am înţeles şi i-am permis corpului 
bunicului Moise să moară. Impreună cu el am găsit deja 
un loc în care eu să-i îngrop corpul bunicului Moise. 

Volodea s-a aplecat cu tot corpul şi şi-a închinat 


> 


capul la picioarele bătrânului. Maiestosul bătrân cărunt i- 
a mângâiat cu delicateţe părul strănepotului. Din relaţia 
celor doi se percepeau în văzduh dragostea, fericirea şi 
înţelegerea reciprocă. Privind la toate astea, orice 
discuţie despre mormântare mi s-a părut dintr-odată 
ciudată. De-ar fi trebuit să fac cum se obişnuieşte pe la 
noi, l-aş fi oprit pe băieţel şi i-aş fi spus că străbunicul 
arată bine şi că mai are de trăit. Şi nu puţin. Noi vorbim 
aşa întotdeauna, chiar şi cu un vârstnic foarte bolnav. 
Am dat să vorbesc, chiar am tras aer în plămâni, dar 
Anastasia mi-a strâns mâna şi eu nu am rostit niciun 
cuvânt. 

Atunci străbunicul i-a vorbit Anastasiei: 

- Spaţiul de tine creat, nepoţică Anastasia, al tău 
gând cu ce îl limitează? 

- Visul şi gândurile, într-unu' s-au împreunat, 
mărginire neştiind - a răspuns Anastasia. 

Imediat, străbunicul i-a pus altă întrebare: 

- Lumea de tine creată, oamenii o acceptă; spune, 
cu ce energie lucrezi? 

-Cu aceea care creşte copacul şi muguri-i 
deschide, în flori prefăcându-i. 

- Ce forţe pot obstacula visul tău? 

- Visând, eu nu modelez niciun obstacol. Doar sur- 
montabil în calea mea văd. 

- Volnică în toate eşti tu, nepoţica mea Anastasia. 
Porunceşte-i sufletului meu, într-al tău folos, în tine să se 
încarneze. 

- Niciunui suflet uman nu-mi permit eu să-i 
poruncesc. Sufletul este neatârnat - este creaţia 
Creatorului! Dar voi visa ca-ntr-o minunată grădină, 
bunule meu iubit, al tău suflet, destoinică reîncarnare să- 
şi găsească. 

S-a lăsat liniştea. Străbunicul nu a mai pus alte 
întrebări şi-atunci a vorbit din nou Volodea, adresându-i- 
se bătrânului: 


> 


- Nici eu nu o să-ţi poruncesc, bunelule. Doar că, 
tare mă rog de tine. Cât mai degrabă, al tău suflet 
reîntrupează-ţi-l pe Pământ. Din nou pe Pământ vino, și- 
ntr-al meu bun prieten prefă-te. Sau poate în altcineva 
pentru mine... 

Sufletul tău, bunelul meu Moise, alături de-al meu 
să fie. 

La auzul acestor cuvinte, maiestosul bătrân s-a 
întors către Volodea, s-a lăsat încet dinaintea lui, la 
început într-un genunchi, apoi într-amândouă, şi-a plecat 
capul sur, a dus mâna micuță a copilului la buze şi a 
sărutat-o. Volodea l-a apucat de gât şi i-a şoptit ceva la 
ureche. 

După asta străbunicul s-a ridicat în picioare... şi l-a 
ajutat pe prea bătrânul om, doar un copilaş! Nici acum, 
când îmi amintesc această scenă, nu reuşesc să-nţeleg 
cum s-a întâmplat. Se ţineau numai de mâini şi 
străbunicul s-a ridicat fără să se sprijine de nimic altceva. 
Bătrânul s-a ridicat, a făcut un pas spre noi, s-a înclinat 
şi, fără să mai scoată un cuvânt, s-a răsucit, i-a dat mâna 
copilului şi au plecat amândoi ţinându-se de mâini şi 
flecărind. Ceva mai în urma lor mergea bunicul fără să 
întrerupă sfatul celor doi. 

Atunci am înţeles că străbunicul Anastasiei plecase 
pentru totdeauna. Plecase să moară. 

Nu-mi puteam dezlipi privirile de la cei doi - bătrân 
şi copil - care se îndepărtau. Chiar din vorbele ei 
cunoşteam deja demult părerea Anastasiei despre 
ritualurile de înmormântare şi cimitire. Despre acestea 
am scris în cărţile anterioare. Ea - şi asta înseamnă şi toţi 
apropiații ei vii care trăiesc acum în taiga - consideră că 
cimitirul nu trebuie să existe. Cimitirele seamănă cu 
locuri părăsite unde se aruncă leşurile oamenilor 
netrebuincioase deja nimănui. În opinia lor, oamenii se 
tem de cimitire, deoarece acolo se săvârşesc gesturi 
împotriva naturii. Ei consideră că tocmai rudele mortului, 


> 


prin gândurile lor şi prin figurarea lui ca dus făr' de 
întoarcere, îi împiedică sufletul să se reîncarneze într-un 
nou corp uman terestru. 

Analizând în gând înmormântările la care asistasem 
înainte, am început să înclin şi eu spre această opinie. 
Prea e fals totul! ... Ah, cum se mai dau de ceasu' morţii 
rudele când moare cineva din familie! Şi doar în câţiva 
ani... Mergi la cimitir şi vezi morminte neîngrijite de zece- 
douăzeci de ani... Mormintele grijite sunt o raritate! Pe 
locul mormintelor şterse, groparii sapă deja altele noi. 

Ingropatul a fost dat uitării de toţi. Nu a rămas o 
fărâmitură din existenţa-i terestră, iar amintirea lui nu-i 
mai trebuie nimănui. De ce s-a născut, de ce-a trăit, dacă 
trebuie să aibă parte de un asemenea sfârşit? Anastasia 
sugerează că trupul mortului să fie îngropat în propria-i 
grădină şi ca mormântul să nu-i fie marcat cu pietre 
funerare. Florile şi iarbă, copacii şi tufişurile din trupul lui 
crescute, continuare vieţii să-i fie. Numai aşa, sufletul 
care-a părăsit trupul, va putea să-şi afle mai uşor 
minunata reîntrupare. In propria vatră, în timpul vieţii, 
gândurile defunctului au creat un Spaţiu de lubire. În 
acest spaţiu rămân să trăiască urmaşii lui. Ei se vor 
atinge de tot ceea ce creşte acolo - implicit de gândul 
părinţilor - şi vor ocroti creaţiile. Reciproc şi spaţiul îi va 
ocroti pe cei care trăiesc în el şi în acest fel viaţa se va 
perpetua la nesfârşit. 

Insă oamenii care trăiesc la oraş? Cum să facă ei 
fără cimitir? Sau, poate că modul lor de viaţă o să-i 
împingă, chiar dacă la adânci bătrâneţi, să se gândească 
şi să înţeleagă că nu se poate trăi aşa, fără o pregătire 
pentru veşnicie. 

Şi eu sunt de acord cu filosofia Anastasiei. Doar că 
una e să fii de acord în gând şi cu totul alta să asişti 
personal la despărţirea de un străbun muribund. Cu toate 
că, în cazul de faţă, sufletul său nu moare. El rămâne 
undeva pe aici sau se întrupează foarte repede într-o 


> 


nouă viaţă - negreşit într-una bună. Niciunul însă, nici 
Anastasia, nici micuțul meu fiu, nici bunicul şi nici însuşi 
străbunicul, nici măcar în gând nu proiectează tragedii. 
Ei înţeleg cu totul altceva prin moarte. Pentru ei nu este 
o tragedie, ci o trecere într-o nouă şi minunată existenţă. 

Ah! Nu era trist nici măcar străbunicul! Ba, 
dimpotrivă! lată! lată dezlegarea enigmei: „Când tu 
adormi şi asupra ta apasă gânduri întunecate, greoaie şi 
neplăcute, implicit, vei avea un coşmar. În prezenta 
gândurilor luminoase înaintea somnului, doar lucruri 
plăcute vei visa.” - a afirmat Anastasia. Şi: „... Moartea 
nu este o tragedie, moartea este doar un vis scurt sau 
poate un pic mai lung, nu are importantă. Doar de 
gânduri luminoase trebuie să fie învăluit omul în orice 
vis, astfel sufletul său nu va suferi. Cu propriile gânduri 
poate omul, singur, rai să-şi clădească sau altceva 
pentru al său suflet.” 

lar străbunicul ştia asta. Şi nu suferea. Totuşi, ce i-a 
adus atâta bucurie în ultimele ceasuri ale vieţii? Ceva s-a 
întâmplat. Nu ar fi putut să zâmbească el aşa, din senin, 
fără motiv. Atunci, ce s-a întâmplat? M-am întors brusc 
către Anastasia şi am văzut... 

Stătea undeva mai departe de mine şi, din câte mi 
s-a părut mie, susura o rugă. Razele soarelui se jucau, 
când după nori ascunzându-se, când strălucind şi 
reflectându-se în lacrima de pe obrazul Anastasiei. Nu 
era tristă. Avea chipul învăluit într-o expresie de 
mulţumire sufletească. Şoptea câte ceva, după care 
asculta de parcă i-ar fi răspuns cineva. Eu am rămas pe 
locul pe care stătusem până atunci fără să spun nimic, 
neavând curajul să mă apropii de ea. Abia după ce s-a 
întors, m-a văzut şi a venit spre mine, eu am întrebat-o: 

-Tu te-ai rugat pentru liniştea sufletului 
străbunicului, Anastasia? 

- Sufletul străbunicului, în măreață pace va trăi 
mereu şi viaţa pământească o va avea iară, atunci când 


cry > 


va dori. Eu pentru fiul nostru m-am rugat. Mai multă 
putere, Creatorul să-i dăruiască. Fiul nostru, Vladimir, a 
săvârşit o faptă de care puţini oameni contemporani sunt 
vrednici. Forţa întreagă a străbunicului în el a absorbit-o, 
însuşi sufletul străbunicului i-a dat-o. Chiar şi un adult 
ţine anevoie atâtea energii la un loc. 

- Dar când s-au petrecut toate astea, eu de ce nu 
am observat nimic deosebit la fiul nostru? 

- Fiul nostru, Vladimir, a rostit unele cuvinte înainte 
că străbunicul să i se închine în genunchi. El a rostit 
cuvinte ale căror sensuri pot fi înţelese doar de acela 
care poate pătrunde misterul creaţiei Creatorului nostru. 
Copilul, fără să realizeze complet, pur şi încrezător, i-a 
spus străbunicului că este în stare să-l ţină pe Pământ, 
pe el şi pe sufletul său. Eu nu mi-aş fi permis să spun aşa 
ceva. Nu simt în mine asemenea puteri. 

- Am observat că, după aceste cuvinte, străbunicul 
s-a luminat şi mai tare. 

- Da, nu multora le-a fost dat, la adâncă bătrâneţe, 
s-audă aşa ceva. Străbunicul a primit din gura copilului 
invitaţie în viitor - viitoare întrupare. 

- S-au iubit aşa de tare ei doi? 

- Fiul nostru, Vladimir, i-a cerut străbunicului să 
rămână în viaţă pe când deja nu mai putea să trăiască. Şi 
a trăit străbunicul, neputând să-l refuze pe copilaş. 

- Cum este posibil aşa ceva? 

- Foarte simplu. Şi simplu nu-i niciodată. Doctorii 
pot întoarce omul din starea de inconştienţă sau neființă. 
Şi un prieten, chiar fără să fie doctor, poate să-l recheme 
din leşin sau din starea de inconştienţă şi să reînvie 
omul. Voința şi iubirea i-au permis străbunicului să-şi 
prelungească viaţa la cererea nepoţelului. Străbunicul 
este urmaşul preoţilor care, de-a lungul veacurilor, 
măreţe fapte-au săvârşit. Din priviri şi prin voinţă, el a 
stăvilit o explozie. După care a orbit. 

- Cum adică, din priviri? Se poate opri o explozie cu 


> 


privirea? 

- Se poate. Când omul priveşte conştient şi 
încrezător în puterea umană şi are voinţa de fier. 
Străbunicul ştia unde se va petrece această nenorocire şi 
a mers acolo. A întârziat puţin în previziunile sale şi una 
din explozii a apucat să se producă. El a stat dinaintea 
morţii şi din priviri a frânat propagarea forţelor obscure 
care se întindeau în spaţiu. A avut loc o singură explozie, 
dar nici aceea la putere maximă. Altele două trebuiau să 
urmeze. Străbunicul, măcar de-ar fi clipit... Vladimir, el i- 
a interzis exploziei să se declanşeze. Insă a orbit. 

- De ce te frământă, atunci, atât de mult harurile pe 
care fiul tău le primeşte de la bunic? 

- M-am gândit că pentru el vor fi de ajuns harurile 
mele şi ale tale. L-am învăţat cum să-şi ascundă 
aptitudinile excepţionale, ca oamenii să nu-l considere 
neobişnuit. Aş fi vrut ca fiul nostru să iasă în lume şi să 
trăiască fără să se deosebească la exterior de ceilalţi 
oameni. Poţi face multe şi fără să te evidenţiezi dintre 
ceilalţi. Numai că s-a întâmplat ceva deosebit. Cine este 
acum fiul nostru, care este menirea lui? Noi doi va trebui 
neapărat să înţelegem. Eu l-am cerut Creatorului să-i dea 
puteri să rămână câtuşi de puţin şi copil normal. 

- Tu te îngrijorezi. Anastasia. Dar eu gândesc că de 
multe te faci responsabilă tocmai tu şi educaţia ta. 
Vorbeşti mult despre sufletul omului şi despre menirea 
lui. L-ai învăţat pe copil să citească cartea aceea 
neobişnuită despre creaţie. Aşa i s-a format viziunea lui 
proprie asupra lumii. De ce să ştie copilul la vârsta asta 
despre Suflet şi despre Dumnezeu? El, imaginează-ţi, pe 
mine mă cheamă tată şi-n acelaşi timp spune că mai are 
încă un tată. Am înţeles că el îl cheamă Tată pe 
Dumnezeu. Acesta este un aspect greu de pătruns până 
şi pentru mine. Tu l-ai împovărat pe copil. Educaţia ta 
este de vină. Anastasia. 

- Vladimir, îţi aminteşti, i-am răspuns străbunicului 


> 


că nu-mi permit să-i poruncesc niciunui suflet? Şi fiul 
nostru a auzit răspunsul şi toate forţele de deasupra mea 
l-au auzit şi i-au permis copilului să procedeze cum a 
procedat. Da' tu nu te îngrijora. Eu o să înţeleg ce s-a 
întâmplat, cu toate că şi pe mine, fiul s-ar putea să mă 
înţeleagă diferit. În curând, el va fi mai puternic decât noi 
doi la un loc. 

- Bine. Fiecare generaţie trebuie să fie mai 
puternică şi mai inteligentă decât cea anterioară. 

- Da. Tu ai dreptate, Vladimir, însă trist este tocmai 
când cineva este mai puternic şi mai conştient decât 
generaţia sa. 

- Cum? Nu înţeleg despre ce tristeţe vorbeşti tu, 
Anastasia? 

Anastasia nu a mai răspuns, doar a lăsat capul în 
jos. Chipul îi era trist. Rareori era tristă sau supărată, de 
data asta, însă... Eu am înţeles... Am realizat profunda 
tragedie a Anastasiei - minunata pustnică din taigaua 
siberiană. 

Era singură. Incredibil de singură. Viziunea ei 
asupra lumii, cunoştinţele şi harurile ei se evidenţiază 
marcant dintre cele ale celorlalţi oameni. Şi cu cât sunt 
mai mari, cu atât este mai tragică singurătatea. Ea 
trăieşte într-o altă dimensiune a conştiinţei. Fie ea 
minunată - această dimensiune - Anastasia este, totuşi, 
singură acolo. Fireşte, ar fi putut să coboare printre 
oameni şi să devină ca ei, însă nu a făcut-o. De ce? 

Întrucât, ca să facă asta, ar fi trebuit să se predea, 
să-şi trădeze principiile şi, poate, să-L trădeze pe 
Dumnezeu. Şi atunci Anastasia a ales incredibilul! A 
chemat alţi oameni în această minunată dimensiune. Şi 
câte unu’ a înţeles-o. Şi s-ar părea că şi eu am început s- 
o înţeleg şi s-o simt. Au trecut şase ani şi de-abia, de- 
abia încep s-o înţeleg. Insă ea aşteaptă răbdătoare şi, 
fără să se supere, continuă să explice, îngăduitoare şi 
neşovăielnică, cu speranţa ei. Este, poate, la fel de 


y TD 


singură ca lisus Hristos. Desigur, el îşi avea ucenicii lui şi 
deseori lumea venea la el să-l asculte. Dar cine-i putea fi 
prieten? Prieten în adevăratul sens al cuvântului, care să- 
| ajute în clipele de răscruce? Nu avea în preajmă niciun 
suflet familial. Nici măcar unu! 

Dumnezeu! Cum şi-L imaginează pe Dumnezeu, 
majoritatea oamenilor? Ca pe o esenţă amorfă, 
inconceptibilă şi inexorabilă. Şi doar: „Dă-ne!” şi 
„Hotărăşte Tu!”. Dar dacă Dumnezeu este tatăl nostru şi 
dacă lumea întreagă, nouă înconjurătoare, a fost creată 
de El, atunci se înţelege de la sine că cea mai mare 
dorinţă a unui Părinte poate fi doar conştientizarea vieţii 
şi pătrunderea esenței lumii de către ai Săi copii prin 
creaţia colectivă alături de El. Dar despre ce 
conştientizare să putem vorbi noi, devreme ce terfelim 
împrejurul nostru tot ce a creat Dumnezeu, terfelim 
gândurile Sale şi-n acelaşi timp ne închinăm în toate 
felurile, numai în felul Lui nu?! Lui nu-i trebuie închinare. 
El aşteaptă colaborare. Insă noi... Noi nici măcar acest 
banal adevăr nu-l înţelegem: dacă tu fiul lui Dumnezeu - 
eşti în stare să-L înţelegi pe Tatăl, atunci ia un hectar de 
pământ, făureşte-ţi pe el raiul şi pe Tată fericeşte-L. 

Da’, nu! Intreaga omenire, ca îndobitocită, aspiră la 
ceva! La ce? Cine face necontenit din noi nişte nebuni? Şi 
care Ei, care Tată să-şi dorească să se uite la debandada 
de pe Pământ? Să se uite şi să aştepte până când le vine 
conştiinţa fiilor şi fiicelor Lui de pe Pământ. Să se uite şi 
cu soarele să lumineze întregul Pământ pentru că ai Săi 
copii să respire. Ai Săi copii! ... Cum să înţelegem esenţa 
existenţei? Cum să desluşim ce se petrece de fapt cu 
noi? Să fie o psihoză de masă sau să fie acţiunile 
premeditate ale unor forţe anume? 

Ale căror forţe? Când ne eliberăm de ele? Cine sunt 
aceste forţe? 


T7> 


Civilizaţia adormită 


omite (3 E Ge 
> 


Această discuţie am avut-o a doua zi. Stăteam cu 
Anastasia pe malul iazului, în locul demult îndrăgit de 
mine şi tăceam. Întunericul se lăsa, dar răcoarea serii nu 
se făcea simțită încă. Vântişorul abia perceptibil, 
schimbându-şi direcţia în continuu, îmi mângâie corpul şi 
purtă unele miresme din taiga, ca şi cum ar fi vrut să ne 
desfete. 

Anastasia se uita cu un surâs discret la oglindă 
lacului şi eu am avut impresia că aştepta de la mine 
întrebările la care eu aş fi vrut răspunsuri, doar că nu-mi 
era deloc lesne să formulez aceste întrebări. Simţeam că 
formularea lor mintală nu ar fi oglindit interesul meu 
esenţial. Aşa că am luat-o pe ocolite: 

- Inţelegi, Anastasia, uite, eu scriu cărţi în care se 
află multe cuvinte spuse de tine, dar nu toate aceste 
cuvinte ale tale le înţeleg imediat şi, pe lângă asta, nu-mi 
pot explica reacţia la auzul lor. Până a te întâlni pe tine, 
eram un afacerist. Munceam şi râvneam la cât mai mulţi 
bani, ca toţi ceilalţi. Imi permiteam să beau şi să mă 
distrez în companie, fără ca cineva să mă năpăstuiască 
cu critici, pe mine sau pe angajaţii de la societăţile mele, 
cum face azi presa. 

Sună puţin ciudat, însă pe-atunci nu mă judecau că 
făceam bani... Numa' ce-au ieşit cărţile, nişte indivizi au 
scris articole şi au început să susţină că eu aş fi un 
afacerist şi mercenar, un şarlatan şi un adept al 
obscurantismului. Şi bine-ar fi fost dacă s-ar fi agăţat 
doar de mine, dar îi împroaşcă cu noroi şi pe cititori, 
calificându-i ca fiind obscurantişti şi sectanţi. Despre 
tine, îndeobşte, câte şi mai câte... Ba că nici nu exişti, ba 
că exişti şi eşti cea mai faimoasă laică. 

Este ciudată situaţia nou creată. Aici, în Siberia, 
trăiesc unele etnii minoritare de credinţe şi culturi 
diferite. 

Incă mai există şamani, dar despre toţi aceştia nu 


y y=» 


se vorbeşte de rău. Dimpotrivă, se cere să le fie 
prezervate culturile. Tu cu bunicul, străbunicul şi acum şi 
cu fiul tău, trăiţi aici şi nu pretindeţi nimic pentru voi 
înşivă. Cuvintele pe care le rostiţi dau naştere valurilor 
de emoţii. Unii oameni se bucură de vorbele tale, sunt 
impresionați şi trec la fapte, alţii se năpustesc asupra ta 
cu o răutate furibundă. De ce se întâmplă aşa? 

- Tu, Vladimir, nu ai putea să-ţi răspunzi singur la 
această întrebare? 

- Singur? 

- Da, singur! 

- Sunt ciudate gândurile care-mi mişună acum prin 
minte. Am senzaţia că în lume ar exista nişte oameni sau 
nişte nişte forţe invizibile care luptă cu îndârjire ca 
omenirea să sufere. Aceste forţe au nevoie de războaie, 
de narcomanie, de prostituție şi de boli... Şi, ca toate 
aceste fenomene negative să se amplifice. Altfel cum se 
explică? Despre cărţile cu crime sau revistele cu femei 
goale nu au nimic rău de spus, în timp ce cărţile despre 
natură şi suflet le critică. Cu tine, încă şi mai enigmatic. 
Tu, uite, îndemni la crearea grădinilor de rai pentru 
familii şi foarte multă lume te susţine. Şi nu doar prin 
vorbe. Au trecut la fapte. Am văzut cu propriii mei ochi 
oameni care şi-au luat pământ şi-l însufleţesc aşa cum ai 
spus tu, îşi încropesc vetrele lor de familie. Printre ei sunt 
şi tineri şi bătrâni şi bogaţi şi săraci, dar cuiva nu-i plac 
deloc toate astea. Şi încearcă neîntrerupt să 
răstălmăcească vorbele tale. Ofensiv. Nu pricep cum de 
vorbele unui om care trăieşte în taiga şi care nu încurcă 
pe nimeni, pot fi atât de eficiente. 

De ce unii combat de-a dreptul aceste cuvinte? Și 
mai vorbesc că în dosul acestor cuvinte, pe care le 
rosteşti tu, ar sta niscaiva forţă măreaţă şi ocultism. 

- Tu cum crezi, stă vreo putere în spatele lor sau 
sunt doar vorbe? 

- Eu cred că există totuşi o oarecare forţă ocultă în 


y > 


spatele lor. La fel spun şi unii ezoterici. 

- Incearcă să pătrunzi ce spun, Vladimir. Inima ta şi- 
al tău suflet să le-asculţi, străduieşte-te. 

- Chiar asta şi fac, dar nu-mi ajunge informaţia. 

- Care informaţie? Concret! 

- De exemplu, care e naționalitatea ta, Anastasia? 
Care-i religia ta şi a rudelor? Sau voi nu aveţi o 
naţionalitate? 

- Avem - a răspuns Anastasia şi s-a ridicat - dar 
dacă eu pronunţ acest cuvânt, se agită întunericul şi urlă 
de teamă. După asta, cu toată forţa şi fără nicio rezervă, 
se va năpusti nu doar asupra mea, dar şi pe tine va 
încerca să te muşte. Tu vei putea să te ridici doar de vei 
găsi forţa de-a nesocoti eforturile lor şi minunată 
realitate, prin ale tale gânduri, de vei clădi. Dar dacă nu 
te simţi pregătit, răul să-l întâmpini, atunci întrebarea 
retrage-ţi-o şi de ea o vreme uită. 

Anastasia stătea în faţa mea cu mâinile lăsate-n 
jos. Eu am privit-o de jos şi, involuntar, am remarcat cât 
îi era de semeaţă, fascinantă şi cutezătoare atitudinea. 
Privirea ei mângâioasă aştepta rugătoare un răspuns. Nu 
mă îndoiam că vorbele rostite de ea ar putea să recheme 
cu-adevărat vreo reacţie neobişnuită. Nu mă îndoiam, 
deoarece în anii de când o cunoşteam, nu o dată am 
putut să mă conving de reacţiile pe care le provoacă 
printre oameni vorbele ei. 

Fără să exclud eventualitatea vreunui eveniment 
am spus: 

- Nu-mi este frică, chiar dacă sunt sigur că se va 
întâmpla întocmai cum ai spus tu. Poate că o să rezist, 
dar vezi, nu sunt numai eu... Mai este şi fiul nostru. 
Vreau ca pe el să nu apese nimic. 

In acelaşi moment, de Anastasia s-a apropiat 
Volodea. Probabil, rămăsese în tăcere pe undeva prin 
apropiere şi ascultase discuţia noastră, fără să se 
amestece. Apoi a auzit pomenindu-se de el şi a 


y y= 


considerat că era cazul să iasă. Volodea a apucat cu 
amândouă mânuţele mâna mamei, şi-a lipit-o de obraz, a 
ridicat capul şi a spus: 

- Mămica-Anastasia, tu răspunde la întrebarea lui 
tata. Eu pot să rezist şi singur. De dragul meu nu trebuie 
să ascunzi istoria oamenilor. 

- Da, adevărat! Tu eşti tare şi tot mai tare vei fi cu 
fiecare zi ce trece - a spus Anastasia, mângâind copilul 
pe creştet. 

Şi-a ridicat şi ea capul, m-a privit ţintă în ochi şi, 
mai răspicat şi mai clar decât de obicei, ca şi cum şi l-ar 
fi imaginat pentru prima oară, a pronunţat cuvântul: 

- Eu sunt ved-ru-să!, Vladimir. 

Cuvântul abia pronunţat de Anastasia a trezit, într- 
adevăr, o senzaţie nemaiîntâlnită în mine. De-a dreptul 
ca un curent electric, o căldură plăcută mi-a străbătut tot 
corpul, vestind ceva anume fiecărei celule. Şi am avut 
senzaţia că tocmai se petrecuse ceva neobişnuit 
împrejurul nostru. Cuvântul în sine nu-mi spunea nimic, 
dar auzindu-l, m-am ridicat în picioare. M-am ridicat de 
parcă mi-aş fi amintit ceva. A vorbit din nou Volodea, dar 
cu bucurie de data asta: 

- Tu, mămica-Anastasia eşti o frumoasă ved-rusă, 
iar eu un ved-rus. 

S-a uitat spre mine şi cu un zâmbet fericit a 
adăugat: 

- Tu eşti tatăl meu. Şi tu, ca şi mine, eşti ved-rus, 
doar că unu' adormit. lar vorbesc mult, nu-i aşa, mama? 
Mai bine plec acum. Pentru tata şi pentru tine am 
pregătit ceva frumos. Nu va cobori soarele după copaci şi 
eu voi face ce-am pregătit pentru voi - după care copilul 
a fugit săltând, iar Anastasia s-a învoit printr-un gest cu 
capul. 

M-am uitat la Anastasia din faţa mea şi am gândit: 


1 Ved-rus = ved, vedic-om din perioada Vedică, rus-naţionalitatea 


rusă. (n.tr.) 


T7> 


„Ved-ruşii sunt, probabil, una din minoritățile din lugorsk 
care mai trăiesc şi astăzi prin regiunile Nordului Extrem 
şi ale Siberiei.” 

În 1994, în regiunea Hanty Mansisk s-a desfăşurat 
festivalul internaţional de film documentar care avea ca 
temă populaţiile iugorskiene. La cererea administraţiei 
regionale, o mare parte din participanţii la festivalul de 
film au fost găzduiţi pe nava mea. 

Eu am discutat cu ei, am vizionat filmele 
prezentate în concurs şi am călătorit împreună prin 
câteva cătune din Siberia, pe unde mai trăiesc încă 
şamanii. 

Mi-au rămas puţine în memorie despre cultura 
acestor etnii, dar cea mai viu întipărită mi-a rămas 
senzaţia de tristeţe, când am realizat că aceste etnii se 
prăpădesc. Şi oamenii se uită la ele ca la o tradiţie 
ezoterică, care în curând va dispărea de pe faţa 
Pământului. 

La festivalul de film nu am auzit nimic care să 
probeze că ved-ruşii ar fi o etnie, aşa că am întrebat-o pe 
Anastasia: 

- Anastasia, poporul tău a murit? Vreau să spun, au 
rămas puţini oameni din el? De unde se trage? 

- Poporul nostru nu a murit, Vladimir, el a adormit. 
Poporul nostru îşi ducea existenţa fericită pe teritoriul 
acum brăzdat de graniţele Ucrainei, Rusiei, Belarusiei, 
Angliei, Germaniei, Franţei, Indiei, Chinei şi multor alte 
state mari şi mici. Nu demult, cu doar cinci mii de ani în 
urmă, în lumea reală îşi ducea traiul fericit poporul 
nostru, pe teritoriile mărginite de Marea Mediterană, 
Marea Neagră şi vastele întinderi ale Nordului Extrem. 
Noi suntem asiatici, europeni, rosieni şi cei care, nu 
demult, s-au autonumit americani. Suntem, de fapt, 
oamenii-zei ai unicei civilizaţii ved-ruse. A existat o 
perioadă în viaţa planetei noastre, numită perioada 
Vedică. În existenţa sa terestră din perioada Vedică, 


y y= 


umanitatea a atins un nivel al cunoaşterii perceptive 
care i-a permis ca, prin gândirea colectivă, să creeze 
imagini energetice. Apoi, omenirea a realizat trecerea 
într-o nouă perioadă a vieţii - perioada Imagistică?. 

Cu ajutorul imaginilor energetice create de 
gândirea colectivă, umanitatea a avut posibilitatea să 
creeze în Univers. Putea crea viaţă asemănătoare celei 
terestre pe alte planete. Ar fi putut doar dacă, odată 
depăşită perioada lmagistică, nu ar fi făptuit nici-o 
greşeală. 

În perioada Imagistică, care a durat nouă mii de ani 
tereştri, a fost repetată necontenit o singură greşeală în 
crearea unei imagini sau mai multora deodată. 

Greşeala se  săvârşea dacă pe Pământ, în 
societatea umană, rămâneau oameni cu insuficientă 
puritate a imaginaţiei şi a culturii sentimentelor şi 
gândurilor. 

Greşeala i-a inhibat capacitatea de a crea în 
imensitatea Universului şi a condus umanitatea spre 
ocultism. 

Perioada Ocultă a vieţii umane durează doar de o 
mie de ani. A început odată cu intensiva degradare a 
conştiinţei umane. Ca şi consecinţă finală, degradarea 
conştiinţei şi lipsa deplinei purităţi a gândurilor de la 
nivelul înalt al conştiinţei şi posibilităţilor, întotdeauna a 
purtat umanitatea spre o catastrofă planetară. 

Aşa s-a întâmplat de multe ori în decursul a 
miliarde de ani tereştri. 

Acum, pe Pământ, viaţa umană decurge în 
perioada Ocultă. Şi, ca de fiecare dată, ar fi trebuit să se 
petreacă o catastrofă de proporţii planetare. Ar fi trebuit, 
dar i-a trecut sorocul. Mileniul Ocult s-a încheiat. 

2 perioada Imagistică (a Imaginilor) - perioada imediat 
următoare perioadei Vedice, în care oamenii erau capabili să creeze 
imagini energetice, (n.t.) 


y y= 


Acum, fiecare va trebui să-şi înţeleagă menirea şi 
esenţa propriei existenţe şi să afle unde s-a săvârşit 
greşeala. Ajutându-se reciproc, oamenii vor trebui să 
parcurgă cu mintea înapoi firul istoriei pentru a descoperi 
greşeala. Abia atunci va începe era vieţii fericite pe 
Pământ. Eră care nu a existat niciodată în istoria 
planetei. Universul aşteaptă cu respiraţia tăiată şi 
supremă speranţă. 

Incă existente, forțele întunericului, subjugă 
majoritatea oamenilor şi, cu febrilitate, se străduiesc să 
le stăpânească minţile. Doar că nu au întrevăzut ele 
câtuşi de puţin dinainte, cât de ciudat s-au comportat 
ved-ruşii încă cu cinci mii de ani în urmă. 

Când, din strâmbă conştiinţă a luat naştere modelul 
de viaţă de pe Pământ, cu socotinţă asupra tuturor 
oamenilor să guverneze, s-a pornit primul război între 
oameni. Oamenii, adoptând modelul, au început să se 
ucidă între ei. Aşa s-a întâmplat pe Pământ în ajunul 
fiecărei catastrofe de proporţii planetare. Insă acum... 

Civilizaţia ved-ruşilor, la început nu s-a implicat în 
bătălia din planurile nemateriale. 

Pe teritorii mici şi mari, ved-ruşii au adormit, 
stingându-şi parţial conştiinţa şi sentimentele. 

La vedere, pe Pământ rămăsese să-şi ducă traiul 
omul de până atunci. Copiii se năşteau, locuinţele se 
construiau şi poruncile primite erau îndeplinite... Părea 
că ved-ruşii să se fi supus întunericului, însă în asta, 
măreaţă taină era ascunsă: adormiţi, dar 
neîngenunchiaţi, ved-ruşii au continuat să trăiască în 
toate planurile existenţiale. Şi continuă să doarmă 
civilizaţia ferice până-n zilele noastre şi va dormi până ce 
greşeala săvârşită prin imagini, de neadormiţi nu va fi 
demascată. Acea greşeală pe care civilizaţia pământeană 
a purtat-o până în zilele noastre. 

Atunci când greşeala va fi complet demascată, 
vorba neadormiţilor şi adormiţii-o vor auzi şi din somn 


T7> 


unul pe altul se vor deştepta. 

Cine este cel care a dezvăluit această cale, nu ştiu 
eu să spun, doar că, apropiat lui Dumnezeu, aflătorul 
este. 

Incearcă, măcar câtuşi de puţin şi tu, ved-rusule, să 
te trezeşti şi la făgaşul istoriei să priveşti! 

Pe mai multe continente, poporul nostru a adormit. 

Acum trei mii de ani, poporul nostru îşi mai ducea 
traiul doar pe teritoriul Rusiei contemporane. 

Pe atunci, vremea forţelor întunericului învăluise 
deja întregul Pământ. Şi doar pe-o insulă, care astăzi se 
cheamă Rusia, fericiţi şi-au continuat viaţa ved-ruşii. 

Trebuiau să mai reziste morţiş încă o mie de ani. Ca 
să chibzuiască, cunoştinţele-n viitor cum să le transmită, 
să conştientizeze ceea ce s-a petrecut pe Pământ şi cum 
să procedeze ca greşeala pe viitor să nu se repete. Au 
apucat ei să mai trăiască pe această insuliţă încă o mie 
cinci sute de ani. Nu în planul material au contracarat 
atacurile. Deja pe întreg cuprinsul Pământului, mintea 
umană era sub puterea forţelor obscurului. Preoţii, din 
proprie rezoluţie deasupra lui Dumnezeu întronaţi, a lor 
lume ocultă să instaureze-au găsit de cuviinţă. Au reuşit 
să îndobitocească o treime din umanitate. 

Numai că nu au reuşit forţele obscure să-i facă 
niciun rău poporului nostru de pe insula care astăzi se 
cheamă Rusia. 

Dar cu doar o mie cinci sute de ani în urmă a 
adormit şi ultima insuliţă. Civilizaţia terestră, poporul 
care-L vedea pe Dumnezeu, a adormit pentru a se trezi 
în zorii unei noi realităţi. 

Şi au crezut forţele întunericului c-au reuşit să-i 
nimicească pe veci cultura, cunoştinţele şi aspiraţiile 
sufletului. lată de ce mai încearcă şi astăzi să ascundă în 
faţa tuturor oamenilor de pe Pământ, istoria poporului 
rus. 

De fapt, în dosul acestora stă ceva mult mai 


semnificativ. Prin ocultarea istoriei ruseşti, care este o 
minunată treaptă în istoria umanităţii, ele, de fapt, 
încearcă să ascundă civilizaţia care a trăit fericită pe 
Pământ. 


Cultura, cunoştinţele şi sentimentul de a-L 
cunoaşte pe Dumnezeu, ale fericei civilizaţii în care au 
trăit străbunii tăi. 

- Anastasia, stai! Tu ai putea să-mi povesteşti totul 
mai detaliat, prin cuvinte simple şi exhaustive, despre 
această civilizaţie moartă sau adormită, cum o defineşti 
tu? Ai putea să-mi dovedeşti existenţa ei? 

- Pot să-ncerc prin vorbe simple, dar mai bine de 
sute de ori va fi, dacă fiecare se va strădui s-o vadă 
singur. 

- Cum aşa? Poate oricine să vadă ceea ce s-a 
petrecut cu zece mii de ani în urmă? 

- Poate! Doar că fiecare pe măsura propriilor capa- 
citați. Doar anumite detalii. În linii mari, poate vedea 
oricine şi nu numai... Pe-ai săi străbuni, într-o lume 
minunată-i poate vedea. Şi pe sine. 

- Şi cum să fac? ... Cum să fac eu, de exemplu? 

- Totul este foarte simplu. Pentru început, tu, 
Vladimir, încearcă să apreciezi, să chibzuieşti doar cu 
ajutorul logicii şi experienţei asimilate. La întrebările 
născute, singur găseşte răspunsurile! 

- Ce înseamnă cu /ogica? Cum să afli, de exemplu, 
despre istoria Rusiei, doar prin logică? Mai ales că tu ai 
spus că istoria şi cultura rusă au fost ucise sau tăinuite 
pentru toţi oamenii de pe Pământ... Cum pot eu sau alţii 
să ne încredem în vorbele tale, luându-ne doar după 
propria logică? 

- Încercăm să chibzuim împreună. Eu o să te ajut 
foarte puţin să te atingi de istorie. 

- Bine. Ce trebuie să fac mai întâi? 

- Tu, mai întâi, la o întrebare răspunde-ţi! 


- La care? 

- La una simplă. Uite, tu, Vladimir, i-ai adus fiului 
nostru un manual de istorie. Se cheamă /storia Lumii 
Antice. 

În acest manual există anumite capitole în care se 
vorbeşte despre Roma Antică, despre Grecia şi China. Se 
mai povesteşte cum arăta Egiptul acum cinci mii de ani. 
Dar nu se pomeneşte nimic despre Rusia acelor vremuri. 
Ce a fost în acea epocă, acum cinci mii de ani? Istoria 
Rusiei, cultura ei, cu mare taină au fost ocultate chiar din 
acele vremuri. A fost redactat manualul în limba rusă, 
dedicat copiilor ruşi, însă despre Rusia... Nu a fost scris 
niciun cuvânt, nici măcar despre Rusia de abia acum 
două mii de ani. De ce? 

- De ce? Ciudat, într-adevăr. În manualul de istorie 
al lumii antice, despre Rusia nu se vorbeşte nimic. Nu se 
vorbeşte despre viaţa poporului rus, nu doar din 
perioada Romei Antice şi a Egiptului, dar nici din alte 
perioade mult mai recente. Ciudat. Foarte ciudat, de 
parcă nici nu ar fi existat poporul rus în acea vreme. 

M-am concentrat să-mi amintesc tot ceea ce ştiam 
din istorie şi mi-am adus aminte că auzisem despre 
existenţa filosofilor antici ai Romei, Greciei şi ai Chinei. 
Nu am citit lucrările lor, doar am auzit de ele. Printre 
altele am mai auzit că operele lor au fost considerate de 
societate ca fiind geniale şi de mare relevanţă. Dar 
despre vreun filosof sau poet rus al acelei epoci nu mi- 
am amintit să fi auzit. Cum aşa? Înţelegând că Anastasia 
se aştepta ca eu să-mi răspund singur la această 
întrebare, am spus: 

- La întrebarea asta, nici eu şi nimeni altcineva nu 
va putea răspunde, Anastasia. Probabil că este imposibil 
de găsit un răspuns. 

- Este posibil! Numai că nu trebuie să vă leneviţi să 
judecaţi logic. Prima concluzie a fost trasă deja: istoria 
poporului rus, nu numai lumii, ci înşişi ruşilor, este 


necunoscută. Eşti de acord cu asta, Vladimir? 

- Poate că nu este chiar aşa de necunoscută. 
Evenimentele de acum zece mii de ani sunt descrise 
toate. 

- Este descris totul foarte răstălmăcit şi cenzurat, 
iar prezentările tuturor evenimentelor sunt 
asemănătoare între ele. Ultimul mileniu al Rusi” este ca 
istoria unei singure zile. Aceasta este perioada creştină. 
Şi astăzi, în Rusi' există creştinismul, dar poţi să-mi spui 
tu, înaintea lui ce-a fost? 

- Inainte de creştinism, se vorbeşte despre o Rusi' 
păgână. Oamenii se închinau mai multor zei. Însă, despre 
asta se vorbeşte foarte ambiguu. Nu există niciun text 
scris şi nici-o legendă care să amintească de perioada 
necunoscută nouă. Nu există relatări nici despre 
organizarea statală, nici despre modelul de viaţă al 
oamenilor. 

- lată că ai tras şi a doua concluzie: cultura ruşilor 
era diferită. Acum, ca să-ţi urmezi logica, spune-mi, când 
se încearcă să se ascundă sau să se denigreze istoria? 

- Falsificarea istoriei se face atunci când se vrea 
demonstrată necesitatea unui nou sistem, unei noi 
puteri, unei noi ideologii. Dar, ca să fie ascunsă până şi 
existenţa în sine, asta-i incredibil! 

- Incredibilul s-a petrecut, Vladimir. Faptul este de 
netăgăduit. Acum spune-mi, te rog, nu te lenevi să 
gândeşti: Aşa ceva s-a putut petrece de la sine sau este 
urmarea unor eforturi premeditate? 

- judecând după faptul că totdeauna au fost arse 
cărţile, atunci când se dorea distrugerea cunoştinţelor 
sau ideologiilor, nu-mi pare deloc întâmplător ca cineva 
să fi distrus mărturiile culturii ruseşti dinaintea 
creştinismului. 

- Tu, cine crezi că a făcut-o? 


3 Rusi” - prima denumire istorică a pământurilor slavilor orientali şi a 
primului stat al Rusiei Antice, (n.t.) 


- Probabil, aceia care au introdus noua cultură, 
noua religie în Rusi. 

- Se poate spune şi aşa. Dar, ştii, este posibil ca şi 
cei care au introdus noua religie să fi fost ghidaţi de 
cineva. Şi acel cineva să fi avut un scop al său. 

- Dar, cine? Cine poate ghida religia? Spune-mi! 

- Tu iarăşi cauţi răspunsul în afară, în tine înăuntru 
te leneveşti. Eu aş putea să-ţi răspund, dar, venind din 
afară, o să-ţi pară neverosimil şi o să-ţi trezească 
bănuieli. Sufletul şi logica înăuntrul său emancipându-şi- 
le şi din somn câtuşi de puţin trezindu-se, fiecare singur, 
răspunsul îl va putea auzi. 

- Nu mă lenevesc. Doar că trece timpul până ce 
caut în sinea mea. Mai bine spune tu ceea ce ştii despre 
istorie. Unde o să mă îndoiesc, o să-ţi cer să repeţi. Nu 
voi asculta povestirea ta ca pe o dogmă, ci imediat, şi- 
apoi şi mai târziu, cu logica mea voi verifica tot. 

- Fie aşa cum vrei tu! Numai că o să-ţi prezint totul 


prin pilde. Tabloul istoriei, fiecare să şi-l zugrăvească 
singur, să-ncerce să şi-l imagineze. Realitatea zilei de azi, 
de ieri şi de mâine, fiecare singur, cu al său suflet, să- 
ncerce s-o stabilească. 


Istoria umanităţii 
povestită de Anastasia 


Vedismul 


Oamenii trăiesc pe Pământ de miliarde de ani. 
Toate creaţiile de pe Pământ, copacul, firişorul de iarbă, 
albinuţa şi toată lumea vieţuitoarelor, sunt absolut 
desăvârşite. 

Tot Universul coexistă în strânsă relaţie. Apogeul 
tuturor creaţiilor este Omul. Şi el, în măreaţa armonie 
primordială, armonios a fost creat. 

Menirea omului este să cunoască tot ce-l înconjoară 
şi să creeze în alte galaxii din Univers frumoase lumi 
fermecate, aidoma celei terestre. Şi în fiecare nouă 


creaţie, ceea ce este specific terestru să implanteze. 

Căile de creaţie pe o altă planetă-i vor fi deschise 
omului, doar atunci când va reuşi să evite tentaţiile. Doar 
atunci când toate preaînaltele energii ale Universului din 
el, în a sa flintă încătuşate, unite va reuşi să le ţină şi 
când niciuna din ele nu-i va permite alteia dominanţa 
peste celelalte. 

Semnul deschiderii căilor de creaţie în Univers va fi 
tocmai momentul în care Pământul întreg va deveni o 
fermecată oază  paradisiacă. Şi omul, armonia 
Pământului aflând, a sa minunăţie va putea să i-o doneze 
Universului. 

Bilanţul acţiunilor sale, omul îl face odată la un 
milion de ani de existenţă. Dacă săvârşea greşeala şi-i 
permitea, din complexul de energii în el încătuşate, 
uneia singure predominanta, prin asta înjosindu-le pe 
celelalte, pe Pământ se producea o catastrofă. După 
asta, totul reîncepea de la capăt. Şi s-a întâmplat aşa de 
nenumărate ori. 

Un astfel de ciclu al umanităţii, lung de un milion 
de ani, a fost împărţit în trei perioade distincte. Prima a 
fost perioada Vedică, a doua perioadă /magi;stică, a treia 
perioadă Ocul/tă. 

Prima perioadă de viaţă terestră a fiinţelor umane a 
fost perioada Vedică. Ea s-a întins de-a lungul a nouăsute 
nouăzeci de mii de ani. In această perioadă omul a trăit 
în rai, ca un copil fericit care creşte sub tutela 
părintească. 

În perioada Vedică, Dumnezeu era cunoscut 
omului. Toate sentimentele Lui se aflau şi în om. Prin ele, 
omul putea primi orice sfat de la Dumnezeu. lar dacă 
omul săvârşea o greşeală, Dumnezeu era gata s-o 
repare, fără să înfrângă armonia şi fără să-i atingă 
libertatea omului... doar o sugestie dându-i. 

În Omul Vedic nu iau naştere întrebări ca: cine a 
creat lumea, Universul, galaxiile sau preafrumosul lor 


Pământ? Cu toţii cunosc tot ce-i înconjoară, creaţiile 
vizibile sau invizibile ale Tatălui lor - Dumnezeu. 

Tatăl este peste tot! Plantele şi vieţuitoarele de 
pretutindeni sunt ale Sale gânduri vii şi al Său program. 
lar al Său gând doar un gând similar îl poate percepe. Al 
Său program poate fi desăvârşit doar atunci când este 
înţeles dinainte. 

În faţa lui Dumnezeu omul nu se închina, iar 
miriada de religii mai apoi apărute, nu existau în 
perioada Vedică. Exista doar cultura vieţii. Modul de 
viaţă al oamenilor era Divin. 

Bolile corpului nu existau. Omul se hrănea şi se 
îmbrăca cu Divinul, iar la mâncare şi la haine nu se 
gândea defel. Mintea, de altele era prinsă. Făcea 
vibrante descoperiri, iar peste comunitatea umană nu 
domnea niciun conducător şi nu existau graniţele impuse 
azi de state. 

Societatea umană era compusă din familii fericite. 
Familiile trăiau pe diferite continente şi erau unite toate 
în aspiraţia de a crea o minunată lume înconjurătoare. 

Măreţe descoperiri au fost făcute şi fiecare familie 
care afla noua minune, simţea nevoia de a o împărtăşi şi 
altor familii. 

Energia lubirii închega familiile. Ştiau cu toţii că 
fiecare familie nou născută, o nouă oază fermecătoare 
pe Pământul natal avea să făurească. 

Oamenii perioadei Vedice ţineau multe tradiţii, 
obiceiuri şi carnavale. Şi toate erau pline de măreţe 
semnificaţii, de perceptibilitatea şi conştientizarea realei 
existenţe terestre Divine. Fiecare manifestare era 
nepreţuită şcoală şi măreț examen pentru omul care lua 
parte. Examen în faţa oamenilor, în faţa ta şi, vasăzică, 
în faţa lui Dumnezeu. 

Eu o să-ţi arăt şi o să-ţi vorbesc despre unul dintre 
acestea: ritualul cununiei sau, mai bine spus, accepţia 
uniunii celor doi în iubire - uite! La nivel conştient, cu 


T7> 


cultura contemporană, tu încearcă s-o compari. 


Uniunea celor doi - cununia 


Ritualul cununiei - pecetluirea relaţiei celor doi - se 
desfăşura în prezenţa satului întreg, uneori chiar a mai 
multor sate învecinate sau îndepărtate. 

În multe feluri puteau să se întâlnească viitorii 
îndrăgostiţi. Se întâmpla ca tinerii locuitori din acelaşi sat 
să se îndrăgostească, dar, cel mai adesea, se întâmpla 
ca, la una dintre sărbătorile obşteşti ale satului, pe 
neaşteptate, privirile celor doi să se întretaie şi noianul 
de sentimente inimile să le umple. 

El se apropia de ea sau ea de el - nu conta. Multe 
îşi puteau spune din priviri unul celuilalt, dar şi prin 
cuvinte. Pe înţelesul limbii contemporane ar răsuna cam 
aşa: 

„Cu tine, fermecătoare zână, aş putea eu făuri 
Spaţiul de lubire pe veşnicie!” - îi spunea el alesei. 

Şi dacă inima fetişoarei tot prin iubire-i răspundea, 
în cuvinte, răspunsul sună aşa: „Zeul meu, la făptuirea 
măreţei creaţii să te ajut eu sunt pregătită!” 

Apoi, cei doi îndrăgostiţi alegeau împreună locul 
viitoarei case vii. 

Mergeau împreună, mai întâi la marginea satului, 
unde trăise flăcăul cu părinţii, apoi lângă sat, unde trăise 
fata. Şi nu era obligatoriu ca îndrăgostiţii să-şi înştiinţeze 
părinţii de intenţiile lor. În acest fel, fiecare sătean 
înţelegea şi vedea iminenta desăvârşire. 

Odată stabilit de comun acord, locul în care aveau 
să trăiască, tinerii se retrăgeau, cel mai adesea, singuri. 
Se întâmpla să înnopteze sub cerul liber sau în cabană 


de ei indicată, răsăritul să-l întâmpine sau ziua s-o 
petreacă... In casa părintească se mai arătau doar pentru 
scurt timp, după care, în mare grabă, se întorceau la 
locşorul lor. Erau atraşi şi vrăjiţi de acel loc, aşa cum este 
atras, enigmatic, copilaşul de-ai săi părinţi iubitori. 

Părinţii nu puneau întrebări tinerilor îndrăgostiţi, 
doar aşteptau cu aleasă emoție şi bucurie întrebările 
copiilor. Doar contemplau la fiica sau la fiul aflat în 
profundă meditaţie. 

Copiii se retrăgeau din nou în sacră uniune. Putea 
să dureze aşa câteva luni de zile, un an sau chiar doi. 
Insă, în tot acest timp, între cei doi tineri îndrăgostiţi nu 
exista apropiere fizică. 

In satele vedice, oamenii ştiau că cele două inimi 
iubitoare puneau bazele unui proiect sacru, de Energia 
lubirii inspirați. 

Din fragedă pruncie, el şi ea moşteneau de la 
părinţi cultura vieţii, cunoştinţele şi cugetul culturii 
vedice şi erau vrednici să vază steaua ce-n noapte 
strălucea, floarea ale cărei petale se deschideau la 
răsăritul soarelui, menirea harnicelor albinuţe şi energiile 
din spaţiu. 

El şi ea, de prunci, contemplau minunatele vetre de 
familie, oazele şi grădinile paradisiace pe care ai lor taţi 
şi mame cu iubire le plăsmuiseră, visând acum, una a lor 
să-şi facă. 

O suprafaţă de teren de ei ales, de un hectar sau 
mai mult, îndrăgostiţii îşi proiectau viaţa reală. Aveau 
îndatorirea de a-şi proiecta mintal casa şi de a sădi multe 
plante, acolo unde totul avea să vieţuiască în strânsă 
interacţiune şi unde toate-ntre ele aveau să se sprijine. 
De a organiza astfel încât să crească totul de la sine şi să 
nu fie necesar niciun efort fizic. 

Ca să facă toate acestea, ei trebuiau să ia în calcul 
multe nuanţe, printre care poziţia planetelor, mişcarea 
maselor de aer din fiecare zi etc. 


Primăvara şi vara, plantele elaborează eteruri cu 
care înmiresmează văzduhul. Indrăgostiţii aveau să 
aranjeze plantele între ele, în aşa fel încât, cu adierea 
vântişorului, în locuinţă să pătrundă un buchet de arome 
din diferite eteruri. 

În acest mod lua naştere un complex nemaivăzut, 
format din creaţii Dumnezeieşti. Locul de cei doi 
îndrăgostiţi ales trebuia să se înfăţişeze într-un tablou 
fermecător, care să răsfeţe ochiul. Nu pe pânză, ci pe 
pământul viu, desenul însufleţit din gânduri, pe veşnicie 
să se nască. 

Omul mai poate vedea şi astăzi cât de concentrate 
şi absorbite-i sunt gândurile celui care-şi proiectează 
casa. Ca şi dacinicul, care ştie bine că aranjarea viitoarei 
grădini, mai ales primăvara, cere o mare concentrare a 
gândurilor. 

lar pictorul talentat, pregătindu-se mintal pentru 
creaţia sa artistică ştie la fel de bine cât de mult, asta îi 
va umple gândurile. 

Complexul de aspirații cerea o însemnată 
concentrare inimilor celor doi. Se amplificau cunoştinţele 
din Energia lubirii şi dădeau naştere inspiraţiei. 

Aşa se explică de ce nu se gândeau câtuşi de puţin 
la ceea ce astăzi este numită satisfacţie fizică. 

Atunci când proiectul era realizat mintal, 
îndrăgostiţii mergeau în satul din care se trăgea mirele şi 
vizitau de-a rândul toate gospodăriile, invitându-i pe 
gospodari în ospeţie. Cu freamăt unic şi aleasă emoție 
era aşteptată vizita lor prin toate gospodăriile. 

Oamenii culturii vedice ştiau că, odată cu vizita 
îndrăgostiţilor, gospodăriile lor erau vizitate, chiar de 
numai pentru o clipă, de Energia lubirii Dumnezeieşti. li 
zâmbea lubirea Divină fiecărei gospodării. Acestea nu 
sunt nici născociri, nici credinţe oculte. Oricând a fost şi 
este o plăcere să ai lângă tine un om bun, nu-i aşa? 

Indrăgostiţii nu au cum să fie răi, mai ales când vin 


la voi împreună. 

Emoţiile cuprindeau fiecare familie din sat. În timp 
ce vizită grădina, ocolul sau casa, tânăra pereche le 
vorbea câteva cuvinte gospodarilor. Fiecărei familii câte 
o frază. Putea fi: „Ce măr frumos aveţi!”, sau „Cât este 
de pătrunzătoare privirea pisicii.”, „Ah, ce urs chibzuit şi 
harnic aveţi”. 

Elogiul îndrăgostiţilor, adus copăcelului crescut în 
grădină sau pisicuţei din familie, era o dovadă, pentru 
fiecare, că tânăra generaţie îşi însuşise modelul demn de 
viaţă al  vârstnicilor. Aprecierea era întotdeauna 
spontană, întrucât fraza de elogiu exprima tocmai 
dorinţa lor de a avea un copac sau un urs asemănător. ŞI 
cu mare bucurie şi satisfacţie, fiecare îşi dorea să 
dăruiască tinerilor, în faţa întregului sat, ceea ce ei 
elogiaseră. Cu nerăbdare aşteptau ziua stabilită de tineri 
pentru a le oferi cadoul. 

Tinerii colindau apoi fiecare casă din satul miresei. 
Uneori le erau de ajuns trei zile ca să viziteze cele două 
sate, alteori nici măcar o săptămână. Când terminau de 
colindat satele şi ziua prestabilită, cunoscută tuturor 
sătenilor, sosea, cu toţii - tânăr sau bătrân - purcedeau, 
la răsăritul soarelui, pe moşia tinerilor. 

Se  înşirau oaspeţii pe hatul moşiei tinerilor, 
însemnat cu crenguţe uscate. Lângă cabană, în centrul 
moşiei, se ridica o moviliţă împodobită cu flori. 

Priveşte! Acum vei vedea un tablou neobişnuit! 
Priveşte! Uite-l, cum iese tânărul - preafrumos ca Apolo - 
cu păr bălai şi ochi albaştri, în întâmpinarea locuitorilor 
celor două sate şi se urcă pe moviliţă. Se emoţionează în 
faţa tuturor, tânărul Radomir - aşa îl cheamă - când dă 
cu ochii de privirile tuturor celor adunaţi aţintite asupra 
lui. Şi astfel îşi începe Radomir, în liniştea tocmai lăsată, 
a sa cuvântare. 

Le prefigurează tuturor proiectul noii gospodării cu 
dragoste făcut şi, cu mâna, le arată Radomir unde, mărul 


> 


va trebui să crească, vişinul sau părul. Descrie, unde 
păduricea de brazi, de stejari, de cedri şi mojdreni se va- 
nălţa, ce tufişuri, de fructe de pădure împovărate, vor 
creşte printre copaci şi care plante, locul îl vor 
înmiresma... Albinuţelor cât le va veni de uşor, stup în 
pădurice să-şi facă şi ursul cel trebăluitor unde va 
hiberna pe timp de iarnă. 

Tânărul a vorbit zorit şi inspirat, a dat la iveală tot 
ce-a gândit. Cuvântarea sa s-a auzit preţ de trei ceasuri. 
In tot acest timp, oamenii l-au urmărit cu atenţie ascunsă 
şi cu emoție. Şi, de fiecare dată când tânărul indica 
vreun loc pe care, în măreţul său plan, văzuse crescând 
o plantă, din cercul de spectatori ieşea în faţă un om şi 
se poziţiona acolo unde avea să se-nalţe mărul, părul sau 
vişinul. leşea o femeie, un bărbat sau un bătrân. Dar, tot 
aşa de bine, ieşea şi copilul cu ochii plini de cuget, 
înţelepciune şi senină satisfacţie. 

Cei care ieşeau din cerc, ţineau în mâini planta de 
care amintea tânărul şi mergeau spre minunatul loc în 
care avea să crească. 

Cu toţii i se înclinau celui care ieşea din cerc, 
deoarece fusese lăudat de tineri, în timp ce-i vizitaseră 
gospodăria, tocmai pentru ceea ce ar fi putut aduce, 
însemna că acela care ieşea fusese lăudat de Tatăl - 
Creatorul tuturor - de toţi iubitorul, Dumnezeu. Gestul nu 
era superstiţios, ci logic. In cultura Vedică, oamenii se 
comportau cu tinerii îndrăgostiţi şi cu proiectul 
fermecătoarei oaze ca şi cu divinităţi. 

Comportamentul lor era responsabil. 

Creatorul a creat sub impulsul inspiraţiei şi al 
iubirii. Tot aşa şi tinerii, măreţul lor proiect, din iubire şi 
inspiraţie l-au creat. 

Priveşte, tânărul şi-a încheiat discursul, coboară de 
pe movilită şi merge la fata lui, care, cu emoție şi intensă 
trăire, privise la tot ce tocmai se petrecuse. Radomir a 
luat-o de mână şi împreună s-au ridicat pe moviliţă. lată- 


oaie (nat dies e 
> 


i, acum stau amândoi pe ridicătură. 

Din nou, tânărul vorbeşte în faţa tuturor. „Spaţiul 
de lubire de aici nu l-am creat singur. Cu mine şi în faţa 
voastră se află măreaţa mea inspiraţie.” 

Iniţial, fata, sau mai bine s-o chemăm fecioară, şi-a 
coborât privirea în faţa tuturor. 

Era frumoasă ca oricare altă femeie! Dar există în 
viaţa fiecărei femei momente în care se înaltă deasupra 
celorlalte. În cultura contemporană nu există astfel de 
momente. Pe-atunci, însă... 

Uite! Uite! Privirea şi-a ridicat-o către oameni, 
Liubomila - aşa o cheamă pe fata urcată pe colină. Într- 
un glas unic s-au împletit murmurele oamenilor din faţa 
ei. lar chipul fetei fu luminat de un zâmbet semet, dar nu 
insolent. Energia lubirii o învălui. Roşeaţa, mai intensă ca 
de obicei, îi invadă obrajii. Strălucirea ochilor şi corpul, ce 
radia de sănătate, cu căldură i-a cuprins pe oameni şi 
întreg spaţiul înconjurător. Pentru o secundă, totul 
împrejur a amuţit şi-n faţa oamenilor tânăra zeiţă a 
strălucit în toată splendoarea ei. Părinţii fetei nu s-au 
apropiat dintr-odată de colină, ci treptat-treptat i-au 
întâmpinat pe membrii bătrâni şi tineri familiei. Oprindu- 
se la poalele moviliţei, familia s-a plecat mai întâi în faţa 
tinerilor... Apoi mama feţei şi-a întrebat fiica: 

- Înţelepciunea neamului nostru toată-n tine 
sălăşluieşte. Spune, fecioara mea, prevezi tu viitorul 
pământ de tine-ales? 

- Da, mamă, îl văd - a răspuns fata. 

- Spune, fetiţa mea - a continuat mama - din cele 
ce ţi s-arată îţi place tot? 

La întrebarea asta putea răspunde fata în mai 
multe feluri, însă cel mai des aşa: „Da, mamă. Aici o să 
crească mândră gradină paradisiacă şi-o să se ridice 
casă însufleţită.” 

Dar de data asta, răspunsul dat mamei în faţa 
tuturor de înflăcărată fată cu bujori jucăuşi în obrăjori, a 


fost netradiţional: 

- Proiectul aşternut deloc rău nu-i, sufletulu-i place, 
da' parcă ceva de-al meu i-aş mai adăuga. 

Fata a sărit sprintenă de pe moviliţă şi a alergat 
printre oamenii de pe răzorul viitoarei grădini. S-a oprit şi 
a grăit: 

- Aici copacul cu frunzele-ace să fie sădit, iar lângă 
el mesteacănul. Când vântişorul va sufla dintr-acolo, va 
lovi în crengile brazilor, apoi în mesteceni. Va cere de la 
ramurile copacilor din grădină să-i cânte o melodie. 
Niciodată melodia nu se va repeta, de fiecare dată, nouă 
melodie fermecată pentru suflet se va însufleţi. 

Spunând acestea, fecioara fugi într-o parte şi 
adăugă: 

- Aici florile să-mi crească! mai dintâi cele roşii la 
culoare, apoi violete şi bordo. 

Fata cu chipu-i rumen dănţui ca o zână prin 
viitoarea grădină. Oamenii rămaşi în cerc s-au pus din 
nou în mişcare şi s-au precipitat să pună cu mâinile 
seminţe în locurile indicate pe moşie de ferventa 
fecioară. 

Incheindu-şi danţul, alergă înapoi pe colină şi, 
alături de alesul ei, anunţă: 

- Acum, spaţiul va fi minunat. Fermecător tablou va 
zugrăvi pământul. 

- Spune-le oamenilor toţi, fecioara mea - i-a vorbit 
iarăşi mama - încoronatul peste toate, în acest minunat 
spaţiu, cine va fi? Pe care, dintre toţi cei care trăiesc pe 
Pământ, cu mâna ta ai vrea să cununi? 

Fecioară a scrutat la toţi împrejur, care cu seminţe, 
care cu puieţi în mână. Fiecare stătea într-un loc, de 
tânăr indicat, în destăinuirea proiectului cu fecioară-n 
măreție zugrăvit. Numai familia nu pusese încă nimic în 
pământ. Momentul sacru nu sosise încă. Şi-atunci 
fecioară, către feciorul de pe moviliţă răsucindu-se, vorbi 
aceste cuvinte ca pe un cânt: 


> 


- Vrednic de coroană să fie acela, al cărui gând, 
minunat viitor şti-a crea. 

A rostit aceste cuvinte fata şi şi-a pus o mână pe 
umărul tânărului de lângă ea. El s-a lăsat într-un 
genunchi în faţa ei. Fata i-a aşezat pe cap o coroană 
frumoasă, împletită de mâna ei din ierburi parfumate, 
apoi i-a mângâiat de trei ori părul cu mâna dreaptă şi cu 
stânga i-a tras uşor capul spre ea. A făcut apoi un semn 
şi tânărul s-a ridicat. Fecioara s-a coborât de pe colină şi 
capul şi l-a plecat plină de umilinţă. 

În acel moment, spre tânărul încoronat deasupra 
tuturor, s-a pornit tatăl însoţit de întreaga familie. A 
ajuns în faţa colinei, s-a oprit cu o reverență, a făcut o 
scurtă pauză, apoi a vorbit tatăl, la fiul său privirea 
îndreptându-şi: 

- Cine eşti tu? Al tău gând a fost destoinic să creeze 
Spaţiul de lubire! 

Tânărul a răspuns: 

- Eu sunt fiul tău şi fiul lui Dumnezeu. 

- Pe capul tău coroană şade, de măreaţă misiune 
prevestitoare. Ce vei face tu odată-ncoronat, peste al tău 
Spaţiu stăpân? 

- Minunat viitor voi făuri. 

- De unde vei lua puterile şi inspiraţia tu, fiul meu, 
şi-al Creatorului încoronat? 

- Din lubire! 

- Energia lubirii poate cutreiera întregul Univers. 
Cum să afli tu reflecţia iubirii universale pe Pământ? 

- Trăieşte o fată, tată, şi ea pentru mine este 
Oglindirea Energiei lubirii pe Pământ. Rostind aceste 
cuvinte, tânărul Radomir a coborât la fată, a prins-o de 
mână şi a purtat-o pe colină. 

Se ţineau de mâini tinerii şi priveau la familiile lor 
cum se uneau într-un grup unic şi se îmbrăţişau, cum 
glumeau şi râdeau - copiii şi bătrânii deopotrivă. Şi încă 
odată amuţi totul, când tânărul îşi ridică mâinile şi 


anunţă: 

- Vă mulţumesc vouă, celor care m-aţi ascultat şi, 
spre crearea unui nou spaţiu, sufletul mi l-aţi îndrumat. 
Vă mulţumesc tuturor celor care-aţi cunoscut Energia 
lubirii. 

Fie ca ceea ce sufletul vostru în vis a cugetat, 
odată cu germenii din pământ să ia naştere! 

Cuvintele lui au stârnit o forfotă de bucurie printre 
toţi cei adunaţi la moşiei şi cu mândrie, cu bucurie şi 
deosebită emoție, ei au însămânţat şi au plantat puieţii 
în pământ. Fiecare a plantat un singur puiet în locul pe 
care tânărul, vorbind de-al său proiect, i l-a indicat. Cei 
cărora nu le-a fost indicat unde să planteze, au mers în 
locul dinainte stabilit şi, prin cântece de sărbătoare, au 
împrăştiat seminţele aduse. În numai câteva minute a 
fost prospectată fermecătoarea grădină - preafrumosul 
spaţiu din vis înfiripat. 

Pe urmă, oamenii s-au întors la marginea moşiei. 
Doar cele două familii au rămas împrejurul colinei pe 
care stăteau - el şi ea - îndrăgostiţii. 

Picături de ploaie s-au rostogolit peste pământ. O 
ploaie caldă, neobişnuit de scurtă s-a cernut, de parcă 
din ochii plini de simţire şi bucurie ai Creatorului lacrimi 
s-ar fi revărsat, spălând spaţiul fermecat, de ai Săi copii 
zămislit. 

Ce i-ar putea fi mai drag unui părinte, decât 
măreaţa creaţie a copiilor săi? 

Tânărul încoronat, ridicându-şi din nou braţele spre 
cer, şopti domol: 

- Fie ca plantele de Creator dăruite omului, 
împrejurul nostru să trăiască în prietenie. 

Au coborât, fata şi tânărul, de pe colină şi s-au 
îndreptat spre colibă în care-au stat tot timpul cât şi-au 
visat proiectul. Imediat după cuvintele lor, din cercul de 
oameni s-a desprins un om. S-a îndreptat spre tânăr, 
însoţit de o căţea bătrână şi de un căţeluş. Căţeaua îi 


cunoscuse pe tineri în timpul vizitei lor prin sat, iar ei au 
îndrăgit-o foarte mult. 

Cu o reverență, omul i-a dăruit miresei căţeluşul. 
Apoi, printr-un semn, i-a poruncit căţeluşei să se aşeze la 
picioarele tânărului cu coroana pe creştet. Căţeluşa era 
dresată special pentru a îndruma alte animale domestice 
să-l asculte pe om. 

La intrarea în colibă, tânărul i-a poruncit căţelei să 
se aşeze, în timp ce fata i-a permis căţeluşului s-o 
urmeze în casă. 

De colibă s-au apropiat alţi oameni şi, unu' după 
altu’, au adus în braţe, care-o pisică, care-un mieluşel. 
Care pe cărăruie mâna un viţeluş şi care-un ursulet. 

Oamenii goneau de zor animalele spre colibă, cu 
biciuşti din crenguţe în mână. În scurt timp, locuinţa în 
care nu demult tinerii dormiseră, se umplu de tinere 
animale. Şi un măreț sens în toate-acestea se-ascundea. 
Amestecându-se între ele, animalele aveau să trăiască, 
să trebăluiască şi să se ajute reciproc în veşnică frăţie. 
Acesta nu este misticism, ci o lege a naturii, de Creator 
dată. Se poate dovedi şi acum aşa ceva. Căţeluşul şi 
motănelul care cresc şi devin maturi împreună, vor 
rămân veşnic prieteni. 

Perioada Vedică mai era caracterizată şi prin faptul 
că oamenii vedeau menirea multor plante şi că toate 
vieţuitoarele-i slujeau lui - omului. 

Omul nu se obosea cu hrănirea animalelor. Ba 
dimpotrivă, animalele îl hrăneau pe om. Animalele 
domestice şi omul perioadei Vedice erau vegetarieni. Nu 
mâncau defel carne şi, sub nicio formă, nu acceptau 
conceptul de  carne-aliment. Varietatea de plante 
răspândite peste tot reuşea lesne şi firesc să le satisfacă 
necesităţile alimentare, omului şi animalelor care-i trăiau 
în preajmă. 

La fel şi în cazul nostru: oamenii din ambele sate au 
adus ceea ce aveau mai bun pentru tineri. 


a AE li eat 
> 


Tinerii au primit darurile, după care s-au ridicat din 
nou pe moviliţă: 

- Mulţumim tuturor - li s-a adresat celor adunaţi 
tânărul mire - vă mulţumim tuturor celor care-aţi ajutat 
la făurirea spaţiului. Neamul meu îi va purta veşnic de 
grijă. 

- Mulţumim mamelor, născătoarelor creatoare - a 
spus fata-mireasă şi, spre tânăr privind, a adăugat: 

- Spre fericirea Soarelui Creator, a Lunii, a stelelor 
sclipitoare şi a minunatului Pământ, vom crea tot ceea ce 
vei gândi tu. 

- Cu tine, fermecătoare zeiţă şi cu oamenii... - i-a 
replicat tânărul miresei şi a adăugat: 

- Doar tu eşti singura care-mi poate inspira visele. 
Şi din nou s-au coborât de pe moviliţă. 

Familiile i-au împresurat cu urări de bine, sătenii au 
încins o horă pe marginea moşiei celor doi şi au cântat 
cântece de fericire. 

S-a lăsat seara. Tinerii, laolaltă cu familiile lor, s-au 
îndreptat spre case. Două nopţi şi o zi nu s-au mai 
revăzut. 

Ajuns acasă sleit de puteri de la a sa creaţie, 
tânărul-creator a adormit profund. A adormit şi 
frumoasa-fecioară în al său aşternut. 

Oamenii rămaşi pe locul în care, cu dragoste, o 
nouă creaţie tocmai se făptuise, continuă să cânte 
melodii şi să facă hore. Doi câte doi împerecheaţi, 
vârstnicii îşi deapănă plăcutele-amintiri din ziua în care 
au făcut şi ei acest pas. 

Din cele două familii ale tinerilor, meşterii cei mai 
dibaci, o zi întreagă de hore şi cântece înconjurați, au 
ridicat o mândră căscioară din crenguţe de copaci 
frumos împletite şi bine presate unele peste altele. In 
țesătura de crengi au fixat muşchi de copac şi 
mănunchiuri de flori îmbietor parfumate. A doua zi, 
femeile au adus roadele cele mai bune în casa cea nouă. 


Cele două mame le-au întins aşternut din pături de in. lar 
în noaptea ce se lăsa se vor depărta de acel loc cu toţii, 
până la ultimul. 

S-a trezit feciorul-mire, după prima noapte dormită 
singur, la răsăritul Soarelui, ridicat peste tot Pământul şi 
peste casa părintească. Primul său gând la coroană i-a 
fugit, pe cap şi-a aşezat-o şi le-a zâmbit tuturor beat de 
fericire, întâmpinat de fraţi şi surori, a mers să se spele 
la cişmeaua cu apa de izvor. Din grădină, mama cea 
harnică, se uită la Radomir. 

Cu zâmbetul zugrăvit pe faţă, nu-şi putea lua 
mama privirea de la fecior. Tânărul nu a mai rezistat! S-a 
emoţionat la văzul mamei, a apucat-o de mâini şi, ca un 
copil emoţionat, a învârtit-o şi i-a strigat: 

- Cât de minunată este viaţa pretutindeni, mama, 
mama! 

- Ahh! - a strigat mama, zâmbindu.-i. 

Bunicul a zâmbit pe sub mustăţi. Cu un linguroi de 
lemn frumos sculptat în mână, de tânărul aprins s-a 
apropiat bunica şi i-a spus: 

- Îngăduie, flăcăul nostru! Al nostru zânişor, energia 
emoţiilor cruţă-ţi! Uite, bea fiertură din buruieni 
calmante, emoţiile să nu te covârşească! La noapte, 
vremea lor va veni. 

Tânărul a băut fiertura şi s-a aşeazat la sfat cu 
bunicul lui bătrân. Şi au vorbit ei doi despre sensul vieţii 
şi despre Univers... Dar nu peste mult fiertura l-a răpit pe 
tânăr într-un somn adânc. Şi-n aşternutul de bătrână 
pregătit, în somn profund s-a afundat tânărul-zeu - aşa 
cum l-a chemat bunica. 

Care este tâlcul tuturor acestora? De ce bătrâna l-a 
chemat zân? A exagerat, poate, de dragul nepoţelului? 
Nici vorbă! Măreţia stă în asta: flăcăul a făptuit ceva 
pentru care omul, vrednic de numele Domnului se face. 

Dumnezeu a creat Pământul şi toate cele ce cresc 
şi trăiesc pe el. Tânărul a asimilat toate cunoştinţele 


străbunilor, spre fericirea măreţului Creator, şi menirea 
multor creaţii a cunoscut. Menirea multor creaţii a aflat şi 
din ele a zămislit o minunată oază vie, în măsură de a-i 
asigura viaţa fericită lui, iubitei, generaţiilor de copii şi 
oamenilor care, pe veci vor contempla cu dragoste 
grandioasă creaţie. 

Care din faptele oamenilor de pe Pământ pot fi mai 
plăcute Domnului? Ce este mai plăcut şi mai semnificativ 
din tot ce poate face omul în viaţa sa pe Pământ? 

Celebrarea cununiei în cultura vedică nu era un 
ritual ocult. Era o sărbătoare de măreaţă semnificaţie, 
aidoma aspiraţiei existenţiale Divine. 

Prefigurând aspiraţiile şi cunoştinţele lui în faţa 
oamenilor, tânărul a susţinut un examen. A arătat prin 
fapte că stăpâneşte toate cunoştinţele de la 
Primordialitate până atunci. Şi că acestora, le-a adăugat 
şi pe ale lui. Destoinicia creaţiilor lui a fost premiată de 
oameni prin sădirea cu atâta bucurie a pomilor şi 
plantelor în locurile indicate de el. Şi minunatele creaţii 
colective, cu fiecare nouă primăvară, tot mai mândru vor 
înflori. 

Nu se va găsi vecin căruia contemplarea acestora 
să-i trezească invidia, atât timp cât la creaţii şi-a adus 
aportul fiecare. Vlăstarii fiecărui sătean vor înmuguri în 
grădina fermecată şi, când grădinile ca aceasta vor 
deveni numeroase, se va preschimba întregul Pământ în 
Divină grădină-nflorită. 

În cultura Vedică, fiecare om ştia că viaţa i-a fost 
dată s-o trăiască pe veci şi mai ştia că viaţa minunată se 
va întoarce doar atunci când, în timpul vieţii, a creat 
minunat! 

Grădinile culturii vedice! Tocmai grădinile Vedice, 
mai târziu, aveau să fie numite paradis prin cărțile 
oculte. Când măreţțele cunoştinţe aveau să fie rătăcite şi 
avea să fie propus ca doar utopic la toate acestea să se 
privească. Şi toate acestea, pentru ca importanța să-i fie 


dată numai acelei ştiinţe care azi se cheamă modernă şi 
avangardistă... ştiinţă care, în realitate, se exprimă prin 
gânduri meschine. 

Este absolut lipsit de sens şi găunos acest discurs, 
în timp ce faptele ce-ar putea dezlega tema, sunt atât de 
simple. De exemplu, fie ca toate dezvăluirile făcute de 
ştiinţă, apreciate azi de cei care trăiesc pe Pământ, să 
Zămislească barem o singură, unică oază, barem pentru 
o familie. Prin asta ar îndeplini o sarcină pe care, fiecare 
tânăr îndrăgostit al culturii vedice, o ducea la bun sfârşit. 

Grădina în care fericita familie urma să trăiască 
trebuia să asigure, ceas de ceas, întregul necesar de 
alimente vieţuitoarelor din ea. 

Să nu permită apariția bolilor, privirea omului să 
încânte şi realitatea peisajului să schimbe. Prin mulțime 
de sunete să se manifeste şi prin parfum de aromate 
florescente. 

lar eterurile, hrana sufletului să emane. Pe noul 
născut să-l legene şi iubirea vecinic s-o păstreze. lar 
toate acestea, fără ca familia, fortele să-şi irosească, în 
tot acest timp, gândul liber să-i rămână. Mintea le-a fost 
lăsată tuturor oamenilor pentru a crea. 

Se făleşte astăzi omenirea cu ştiințele-i himerice: 

- Priviţi, rachetele zboară spre Cosmos, în folosul 
oamenilor! 

- În folosul lor, oare? 

- Priviţi, pentru siguranța voastră explodează 
bombele! 

- Pentru siguranța voastră, oare? 

- Priviţi, doctorul învățat cum vă salvează viața! 

- În timp ce, în fiecare minut, existența prăpădeşte 
mulțime de vieti. Îi salvează robului viaţa, suferința să-i 
lungească. 

Nu va fi vrednică lumea ştiinţei să zămislească o 
asemenea grădină, da’ nici măcar pe departe 
asemănătoare, deoarece mai există incă o lege în 


ore P-ta AE e 
Co 


n ZME. 
Ty= 


Univers. Unicul Creator, inspirat de lubire, este mai 
puternic decât toate ştiinţele de iubire lipsite. 


A mai dormit tânărul mire încă o noapte şi nu i-a 
întrerupt nimeni somnul profund. Doar îndrăgitul tablou 
de stele, în sclipiri a scânteiat. 

În somnul său, cu spaţiul creat prin puterile şi din 
diversitatea Universului, s-a împreunat tânărul mire. 

Radomir s-a sculat înainte de zori, dar nu a trezit pe 
nimeni. Şi-a aşezat coroana pe cap şi a luat cămaşa de 
mămicuţa lui brodată. A fugit către cişmeaua din care 
curgea apă de izvor. 

Luna, calea zorilor i-a luminat. Ghirlandă de stele 
încă mai sclipea în ceruri. S-a spălat la cişmea, a tras pe 
el cămaşa şi s-a pornit spre mult iubitul lui locşor abia 
plăsmuit. Cerul s-a luminat. 

Şi, iată-l, stă singur în locul în care, în ajun, s-a ţinut 
sărbătoarea emoţionantă. Locul din vis născut! 

Ce putere să aibă sentimentele şi trăirile unui om, 
în astfel de momente? Greu de înţeles pentru acela, care 
în viaţă aşa ceva nua trăit. 

Se poate spune că în om iau naştere sentimente şi 
trăiri Divine, apoi, prin aşteptare şi emoţii, se amplifică 
raza în care... 

Dar uite-o pe ea! Ea, fermecătoarea lui, Liubomila! 
Scăldată de lumina zorilor, aleargă spre el şi spre creaţia 
lor. 

O viziune transfigurată s-a pogorât la Radomir. 
Desăvârşirea, se înţelege, limite nu are, însă timpul s-a 
oprit brusc pentru amândoi... Au intrat în casa nouă, în 
focul sentimentelor învăluiţi. Pe masă îi aşteptau bucate, 
iar de sub pătura brodată, din aşternut îmbătător, 
parfum de flori uscate îi ademenea: 

-La ce te gândeşti acuma, tu? a întrebat-o 
Radomir tremurător pe Liubomila. 

- Ooo, cât eşti de frumoasă! Şi, fără puterea să se 


orei Pee (ee li eat 
> 


mai abţină, i-a atins umărul şi obrazul. 

Respirația Iubirii focoase i-a cuprins pe amândoi şi 
i-a purtat pe culmile neatinse. 

Nici în milioane de ani, nimeni nu va putea să 
descrie amănunţit ce li se întâmplă - lui şi ei - în clipele 
în care, sub impulsul iubirii reciproce, într-unul singur se 
contopesc, creaţie asemănătoare lor şi lui Dumnezeu să 
zămislească. 

Dar, ştiau bine oamenii-zei ai culturii Vedice că, 
după tainicul miracol, când amândoi într-unul singur se 
uneau, fiecare va rămâne de sine stătător. 

„„.Şi în aceeaşi clipă inefabilă, Universul tresaltă şi 
noua făptur-o contemplă. Sufletul micuţului, pe stele 
descult păşeşte şi spre Pământ se îndreaptă, pe sine, 
laolaltă cu cei doi, într-unu' singur să unească. 

Nu puteau oamenii, în existenţa lor din perioada 
culturii Vedice, să oculteze ritualul uniunii celor doi 
îndrăgostiţi în cununie. Acesta era un gest raţional. Era 
conform modului lor de viaţă. Mărturia nivelului atins de 
această cultură era sentimentul tot mai intens de iubire 
dintre cei doi care alcătuiau fiecare familie. 

Astăzi, sentimentul de iubire dintre cei doi care 
formează familia, se stinge. lar asta este aproape regulă. 
li părăseşte Energia lubirii. Şi acest lucru este acceptat 
de comunitatea umană ca fiind ceva necesar, însă este o 
situaţie nefirească omului şi subliniază tocmai 
nenaturalețea vieţii oamenilor contemporani. 

Indrăgostiţii din epoca Vedică, nu cu mintea, ci cu 
inima şi cu sufletul, înțelegeau că explozia de sentimente 
de iubire era chemarea spre creaţia Divină. 

Tu ascultă cu atenţie la ceea ce aspirau 
îndrăgostiţii Primordialităţii. Ei împreună, sub impulsul 
inspiraţiei, plănuiau în gânduri un proiect. Proiectul 
Spaţiului lor de lubire. In acest spaţiu, de ei creat, 
concepeau copilul. Trei sentimente esenţiale de iubire, le 
uneau ei într-unul singur, pe veşnicie. De-a lungul întregii 


> 


vieţi, omul, în mod misterios pentru el însuşi, cel mai 
mult îşi iubeşte locul natal şi patria. Al lui, al copilului şi 
soţiei cu care a creat totul. Doar cele trei sentimente de 
iubire, şi nu mai puţine, pot să dăinuiască pe vecie. 

Naşterea unui fiu sau a unei fiice în familia epocii 
Vedice era şi ea un prilej de preaînaltă sărbătoare şi 
tradiţie de slăvire a vieţii. Mai existau multe alte 
sărbători în acele vremuri. Şi lipseau infidelităţile 
conjugale. Milioane de familii înfrumoşau Pământul cu 
măreţia lor. Doar în vremurile recente, cetele de istorici 
contemporani au găsit de cuviinţă să afirme, înspre 
multumirea mai-marilor, că omul primitiv era prost. Că 
ucidea animalele, mânca cu exasperare din carnea lor şi 
se îmbrăca cu pieile. Monstruoasa minciună le servea 
altora, pentru a-şi justifica monstruozitatea propriilor 
fapte. 


XXX 


Educaţia copiilor în perioada Vedică 


Omenirea caută neobosită un sistem desăvârşit de 
educaţie a copiilor. Profesorii se străduiesc să găsească o 
instruire înţeleaptă pe care să le-o dea copiilor lor. La fel 
şi tu, Vladimir, timp de cinci ani, pregătindu-te să-i 
vorbeşti fiului, ai căutat cel mai bun sistem de educaţie a 
copiilor. Totuşi, cel mai în măsură să te lumineze şi să te 
ajute să dialoghezi cu el, este însuşi copilul tău. Ai cerut 
multe sfaturi de la profesorii de renume şi de la mulţi 
învăţaţi. Însă, niciun sfat, niciun sistem nu te-a convins şi 
nu ţi s-a părut perfect. Tot mai tare te-au măcinat 
îndoielile: „Dacă exista un sistem desăvârşit de educaţie 
a copiilor, cu siguranţă că majoritatea oamenilor l-ar fi 
aplicat. Şi ar fi trăit, undeva pe Pământ, un popor fericit. 
Insă, în toată lumea, numai probleme, fie ele identice, fie 


diferite. 


_ O familie fericită, ca pe acu-n carul cu fân s-o cauţi. 
In concluzie, nu există sisteme miraculoase de educaţie a 
copiilor, iar cercetările se arată prisoselnice, devreme ce 
nu este nimic de cercetat.” 

Tu iartă-mă, te rog, dar, negăsind o altă cale de 
ieşire, eu ţi-am urmărit tot timpul gândul. Prin tine am 
vrut să-nţeleg ce-i împiedică pe oameni să vadă ceea ce 
este atât de evident. 

Odată am reuşit să-ţi percep gândul şi am auzit. 
„Neîncrederea şi teama de propria greşeală îi 
condiţionează pe oameni să-şi dea copiii la şcoli sau 
academii, pentru ca apoi vina să le-o atribuie 
profesorilor... oricui, numai lor înşişi nu.” 

Altădată te-am văzut cum ai pălit şi ai îngheţat la 
acest gând, care ţi-a trecut prin cap: „Educatorul copiilor 
este modelul de viaţă, a părinţilor şi a societăţii.” Gândul 
era real şi precis. Tu, însă, te-ai speriat de el şi ai tentat 
necontenit să-l uiţi. Orice-ai face, este evident că nu-l 
poţi uita. 

Pe urmă ai încercat să i te împotriveşti propriului 
tău gând şi ai argumentat: „Cum să devină învăţat, artist 
sau poet, cum să poată asimila matematica, astronomia 
sau istoria fără să meargă să-nveţe într-o şcoală de 
specialitate?” 

Te-ai gândit la cunoştinţele despre materie, dar nu 
acestea sunt importante în educaţia copiilor. 

Cultura sentimentelor capabile să comprime-ntr-un 
grăunte cunoştinţele toate, este nemăsurat cu mult mai 
semnificativă. Tu ai fi putut să înţelegi toate astea, fiind 
tu însuţi cea mai copleşitoare dovadă a cuvintelor mele. 
Ai scris, nu-i aşa, o carte fără să studiezi în vreo şcoală 
de specialitate. 

Numai trei zile am petrecut împreună în poieniţă şi 
tu acum eşti un scriitor cunoscut în multe ţări. Poţi ieşi 
pe scenă în faţa unei săli pline de oameni. Printre ei se 
află învăţători, poeţi sau doctori renumiţi. Şi tu poţi vorbi 


în faţa lor şi trei ore în şir. Oamenii te ascultă cu mare 
atenţie. Deseori îţi pun întrebări de genul: „Cum poţi ţine 
minte un volum atât de impresionant de informaţii, cum 
poţi, fără o foaie în faţă, să citezi cu precizie din 
memorie, paginile cărţilor?” La toate aceste întrebări ai 
răspuns făâstăcit, în timp ce, în sinea ta, ai considerat că 
eu am lucrat pe tine cu globul de sticlă invizibil. In 
realitate, cu tine se petrecea ceva mult mai simplu. 

În timpul celor trei zile petrecute cu mine în taiga, 
asupra ta a lucrat şcoala Vedică. Nu ai fost supus 
importunităţilor sau  perseverenţelor, nu au existat 
postulate sau disertaţii. 

Informaţia toată se transmite nemijlocit prin 
sentimente. 

Ba te-ai speriat, ba te-ai mirat şi ai râs, ba te-ai 
oţărât. Şi-odată cu fiecare sentiment nou-născut, în tine 
râurea informaţia. Volumul este imens şi se revelează 
odată cu amintirea sentimentelor născute atunci în tine. 

Sentimentele însele sunt un enorm volum de 
informaţii comasate. Cu cât este mai strălucitor şi mai 
puternic sentimentul, cu atât mai multe sunt cunoştinţele 
universale conţinute în el. De exemplu, aminteşte-ţi cum 
te-ai trezit după prima noapte în taiga, când ai găsit 
ursoaica lângă tine. În prima clipă te-ai speriat. 
Analizează cu atenţie, te rog, şi meditează asupra 
cuvintelor: „într-o clipă te-ai speriat”. Dar ce este 
sentimentul de teamă? Hai să-ncercăm să-l convertim în 
informaţie. Tu ai gândit: „Lângă mine stă un urs enorm. 
Greutatea corpului lui depăşeşte fără îndoială greutatea 
mea. Forţa labelor este mai mare decât cea a muşchilor 
mei. Ursul sălbatic poate fi agresiv, poate tăbări pe mine 
şi mă poate sfâşia. Şi eu sunt dezarmat. Trebuie să mă 
ridic şi să fug.” 

Nu-i de ajuns doar o secundă pentru a procesa la 
nivel conştient un volum atât de mare de informaţii. Se 
cere mult timp. Dar informaţia comprimată în sentiment, 


în cazul tău în sentimentul de teamă, permite o reacţie 
instantanee la situaţie. Intr-o clipă de trăire a unui 
sentiment briliant, omul este străbătut de un imens flux 
de informaţii. De-ar fi să se scrie, ar ieşi o întreagă 
lucrare ştiinţifică, a cărei interpretare lipsită de sens ar 
putea dura ani de-a rândul. 

Completa integritate a sentimentelor şi efectul lor 
suprem, pot amplifica înzecit volumul de cunoştinţe deja 
aflat în om. 

De exemplu, teama care te-a cuprins la vederea 
ursoaicei a trecut la fel de repede. Dar de ce-a trecut? Nu 
este implicit. Tu, ca şi-nainte, ai rămas în taiga, ca şi- 
nainte erai neînarmat, ursoaica nu se depărtase şi, pe 
lângă toate astea, multe alte animale sălbatice puteau să 
mai fie atunci, acolo. 

Însă sentimentul de teamă din tine, într-o clipă s-a 
transformat în siguranţă. Sentimentul de siguranţă l-ai 
perceput într-o măsură mai mare decât atunci când te 
găseai pe nava ta sau în oraş, înconjurat de oameni 
înarmaţi. 

De altminteri şi sentimentul de protecţie, tot într-o 
secundă a luat naştere. Asta s-a întâmplat atunci când ai 
văzut că ursoaica îmi îndeplineşte cu plăcere poruncile şi 
răspunde la cuvintele şi gesturile mele. Sentimentul de 
protecţie ţi-a permis să percepi în mod diferit informaţia. 
Ceea ce s-a întâmplat cu tine, dacă ar fi să se scrie, ar 
umple nu puţine pagini - o întreaga disertaţie. In cărţile 
tale ai evidenţiat mult cuvintele care zugrăvesc relaţia 
dintre om şi animale. Asta este o temă inepuizabilă. Insă 
în sentimente se cuprinde într-o clipită. _ 

Dar s-a întâmplat ceva şi mai important. In numai 
câteva secunde, două sentimente contrare s-au aflat 
într-un echilibru perfect, iar eu am fost pentru tine fiinţa, 
alături de care te-ai simţit în deplină siguranţă, totodată 
enigmatică şi un pic de temut pentru tine. 

Balansul perfect între sentimente este foarte 


> 


important, deoarece este mărturia echilibrului omului. În 
tot acest timp, într-o pulsaţie neîntreruptă, sentimentele 
dau naştere la noi şi noi valuri de informaţii. 

Cultura şi modelul de viaţa al fiecărei familii şi al 
comunităţi umane din civilizaţia Vedică a fost aleasă 
scoală de educație a generaţiilor în creştere, 
desăvârşirea intensivă a omului şi mişcarea lui spre 
creaţie în lumile infinitului Univers. 

Copiii perioadei Vedice nu erau educați aşa cum 
sunt educați cei de azi prin şcolile moderne, ci erau 
implicaţi în vesele serbări şi tradiţii. Acestea erau 
sărbătorile unei singure familii sau sărbătorile la care 
luau parte oamenii dintr-un sat întreg, uneori chiar din 
mai multe sate vecine sau depărtate. 

Şi, mai exact, s-ar putea spune că multitudinea de 
sărbători celebrate în perioada Vedică erau ocazii de 
serios examen pentru copii şi adulţi şi mijloc de schimb 
de informaţii. Modelul de viaţă din familie şi pregătirea 
pentru aceste sărbători permiteau asimilarea sistematică 
a unui impresionant volum de informaţii. 

Cunoştinţele îi erau transmise copilului tară a-l 
constrânge aşa cum se obişnuieşte atunci când, 
împotriva voinţei sale, este obligat să stea aşezat şi să 
asculte profesorul. Procesul educativ, pentru părinţi şi 
pentru copiii lor, avea loc minut cu minut, în veselie şi 
fără importunare. Era un proces dorit şi distractiv. 

Dar mai existau, în acest proces, şi unele metode 
ciudate pentru zilele noastre. Nepătrunzând 
covârşitoarea importanţă pe care o aveau în educaţia 
omului aceste fapte ale părinţilor din perioada vedică, 
studioşii contemporani ar putea să le definească 
superstiţioase sau oculte. 

De exemplu, şi tu ai gândit la fel şi te-ai indignat 
când ai văzut cum a fost luat copilaşul nostru, atât de 
mic şi neajutorat şi care nici nu se ridica în picioare, de 
puternicul vultur. Pasărea îl ţinea pe copil în gheare şi-l 


> 


purta când în înălţimi, când pe deasupra poieniţei. 

Cu copiii familiilor vedice se făcea la fel. Pentru 
asta nu întotdeauna erau angajaţi vulturii. Ca să-i arate 
copilului înălțimile puteau urca şi pe un munte, dacă 
exista prin împrejurimile casei un munte suficient de 
înalt. Uneori, tatăl se urcă într-un copac înalt şi lua 
copilaşul cu el. Alteori ridicau coline în acest scop. 
Oricum, efectul cel mai bun se obținea atunci când 
copilul era purtat în zbor pe deasupra Pământului de un 
vultur. În aceste momente, cunoştinţele penetrau 
abundent în copilaşul străbătut de o întreagă gamă de 
sentimente. Odată matur, împins de nevoie sau din 
simplă dorinţă, ar fi putut deschide toate aceste 
cunoştinţe înăuntrul lui, ajutându-se de sentimente. 


Îţi aminteşti? Ti-am arătat cum a realizat proiectul 
vetrei de familie oacheşul Radomir împreuna cu mireasa 
lui Liubomila. Am spus şi mai înainte; astăzi, nici măcar 
învățatul considerat de ştiinţa modernă cel mai ilustru, 
nu poate realiza aşa ceva. Nici măcar de s-ar aduna toţi 
învățații la un loc. 

Aşadar, cum a reuşit tânărul să făptuiască acel 
miracol? De unde în el cunoaşterea plantelor şi a 
vântului, de unde semnificaţia şi menirea lor şi multor 
altele? Nu a stat niciodată într-o bancă de şcoală şi nici 
ştiinţa nu o deprins-o. De unde ştia, atunci, tânărul, 
menirea fiecărei plante, dintre cele cinci sute treizeci de 
mii de specii? Dintre toate, el a ales doar nouă mii şi 
înainte de asta a stabilit cu precizie interacţiunea dintre 
toate. 


Se înţelege că Radomir, încă prunc, a văzut grădina 
părinţilor şi a vecinilor, dar nu a memorizat nimic, nu şi-a 
chinuit memoria. Nu i-a întrebat Radomir pe părinţi ce şi 
de ce creşte şi nici părinţii nu l-au agasat cu explicaţii. Şi 
chiar şi aşa, tânărul Radomir a reuşit să creeze o grădină 
chiar mai fermecătoare decât a părinţilor. 


Tu nu te mira, Vladimir, te rog! Înţelege! Radomir, 
de fapt, nu a sădit grădina. Culturile sunt raţionale, prin 
urmare şi grădina este. Radomir a zugrăvit doar cu 
sentimentele proprii frumosul tablou pentru iubită şi 
pentru viitorii lor copii. Şi l-a ajutat avântul iubirii, 
inspiraţia şi zborul în ghearele vulturului, pe deasupra 
gospodăriilor. 

În timp ce micuțul Radomir contempla peisajul 
satului, purtat de vultur în zborul său în înalturi, tabloul 
se revela în subconştientul lui la fel cum se developează 
imaginea pe peliculă cinematografică. Nu cu mintea a 
reuşit să înţeleagă el acest tablou, ci cu simţămintele! Cu 
simţămintele a reuşit să scaneze toate tipurile de 
informaţii ale lumii înconjurătoare. Nu cu mintea sau cu 
raţiunea, ci cu, simţămintele, a perceput el minunăţiile 
pe care le-a văzut. S-a întâmplat aşa şi mulţumită unui 
alt fapt: în centrul fascinantului peisaj văzut din înalturi, 
stătea zâmbitoare mama lui. Ce poate fi mai seducător 
pentru un prunc decât surâsul mamei? Mama îi făcea cu 
mâna. Ea! Din sânul căreia, laptele hrănitor şi cald 
izvorăşte. Nimic nu este mai îmbietor pentru prunc decât 
laptele matern. lar din înălţimea zborului, pe aripile 
păsării, micuțul Radomir, de mamă nedespărţit, a văzut 
totul ca un întreg indivizibil. Într-o clipă doar, în el s-a 
luminat, în explozia de sentimente vibrante, cunoaşterea 
unei părţi din viziunea asupra lumii. 

Măreaţa erudiție şi-o etalau tinerii, pe atunci, şi în 
ştiinţele care, în era modernă, s-ar chema: zoologie, 
agronomie şi astronomie. Gustul lor artistic, de 
asemenea, era apreciat de oameni. 

Se înţelege că şi în perioada Vedică existau 
învăţători speciali. 

În timpul iernii veneau în sat câţiva vârstnici 
deosebit de iscusiţi în tot felul de ştiinţe. Exista un loc 
comun în fiecare sat, unde ei îşi expuneau învăţăturile. Şi 
dacă unul dintre copiii care ascultau, vădea un interes 


particular pentru astronomie, învățătorul mergea acasă 
la părinţii lui. Invăţătorul era foarte bine primit acasă la 
ei. Discutau despre stele atâtea ceasuri şi zile câte vroia 
copilul. Şi, cum să răspunzi la întrebarea: cine asimila 
mai multe cunoştinţe din aceste discuţii? Deoarece 
bătrânul îi punea întrebări copilului cu deosebit respect. 
Putea să dezbată cu el în plină libertate. Nu avea niciun 
sens ca toate aceste discuţii, concluzii trase sau 
dezvăluiri făcute în perioada Vedică, să fie scrise. Liberă 
de rutina cotidiană şi de nenumăratele îndeletniciri cu 
care oamenii contemporani o chinuie, mintea lor putea 
asimila mult mai multă informaţie decât cel mai 
performant computer inventat astăzi. 

Printre altele, dacă dezvăluirile se dovedeau 
raţionale, erau neîntârziat transpuse de oameni în 
practică. Erau puse în slujba lor. 

Şi părinţii sau toţi cei din casă puteau foarte bine 
să asculte discursurile învăţaţilor. Deseori interveneau cu 
foarte mult tact în discuţii. Totuşi, cel mai important era 
considerat întotdeauna copilaşul. Dacă se întâmpla ca, în 
opinia adulţilor, tânărul astronom să greşească, trăgând 
o concluzie sau alta despre planete, ei puteau să-i spună: 
„Scuză-ne, dar nu te înţelegem.” 

Copilaşul se străduia să explice şi, deseori, se 
întâmpla să-şi dovedească verosimilitatea deducţiilor. 

În pragul primăverii, toţi sătenii se adunau în locul 
comun şi ascultau ce-au învăţat copiii. În zilele acelea se 
ascultau deducţiile. Puştanul de numai şase anişori putea 
să-i uimească pe toţi şi, ca un adevărat filosof, să 
vorbească despre sensul vieţii. Tot atunci, unii copii îşi 
prezentau lucrările lor extraordinare în faţa oamenilor. 
Alţii, cu cântecele lor încântau urechea celor prezenţi sau 
cu neobişnuite dansuri le delectau ochiul. Examen sau 
sărbătoare obştească - pot fi numite toate acele 
activităţi la care luau parte cu toţii - nu contează. Altceva 
contează: toţi laolaltă se bucurau de creaţii. Seria de 


oaie VENO ie aaa 
cry > 


emoţii pozitive şi dezvăluirile acelor zile erau primite cu 
bucurie în viaţă. La întrebarea: „ce era mai important în 
educaţia copilului?”, azi, fără timoare se poate răspunde: 
modelul de viaţă şi cultura familiilor din perioada Vedică. 

Ce s-ar putea alege din acea cultură pentru copiii 
de astăzi? Care din sistemele de educaţie a copiilor, 
astăzi existente, este cel mai eficient de adoptat? judecă 
singur. Niciunul nu este perfect. Deoarece, tocmai prin 
decizia de a răstălmăci istoria omenirii, noi înşine îi 
punem pe copii să mintă. lată de ce suferim noi şi-i 
constrângem şi pe ei să sufere. 

Mai întâi de toate ar trebui ca fiecare om, adevărul 
despre sine să-l afle. Fără adevăr, printre postulatele 
mincinoase, viaţa ca un somn hipnotic curge. 

să fie primenit deznodământul a trei tablouri din 
manualele pentru copii. Să fie povestită copiilor istoria 
autentică a oamenilor care trăiesc pe Pământ. Şi fiecare, 
în sinea noastră, să-i verificăm autenticitatea. Apoi, 
împreună cu copiii, care au cunoscut esența 
nedenaturată, o cale nouă să alegem. 

Cele trei tablouri din manualele şcolare de istoria 
evoluţiei Pământului şi a oamenilor care trăiesc pe el, 
sunt foarte ofensive. Uite cu ce tablouri îi induc în 
confuzie pe copii încă din fragedă vârstă... 

În primul tablou este zugrăvit omul primitiv. Uite 
cum este reprezentat: cu o măciucă-n mână, îmbrăcat în 
pielicele, cu o expresie animalică şi o cătătură 
inconştientă, stă omul printre oaselele animalelor ucise 
de mâna lui. 

Într-al doilea tablou, omul, cu o spadă-n mână, 
îmbrăcat în armură, cu coif sclipitor pe cap, cucereşte 
oraşele prin bătălie, în timp ce mulţimea de robi stă 
îngenunchiată în faţa lui. 

Acum iată-l şi pe cel de-al treilea: omul cu privirea 
inteligentă este mulţumit, are o expresie de om sănătos 
şi este îmbrăcat în costum. Împrejurul său, mulţime de 


a A e 
ery > 


aparaturi şi comodităţi. Este frumos şi fericit, omul 
modern. 

Cele trei tablouri sunt false, iar țelul lor plăsmuit. 

Cu ostentaţie şi agresivitate, copiii sunt încurcaţi 
într-adins cu aceste minciuni. În consecinţă, pot spune 
cine-o face şi la ce-i trebuie această minciună. Dar mai 
întâi, tu analizează cu propria-ţi logică autenticitatea 
acestor trei tablouri. 

Singur judecă: copacii, iarba şi tufişurile, tu şi astăzi 
le poţi vedea în formă primordială. Au miliarde de ani. 
Insă tu şi astăzi, privindu-le, te poţi emoţiona de cât sunt 
de desăvârşite. 

Toate acestea despre ce vorbesc? Creaţiile 
Creatorului sunt creaţii perfecte din prima lor zi de 
existentă. Aşadar? Pe om, pe-a Sa creaţie iubită, L-a 
creat diform? Nu este adevărat! De la început, omul - 
creaţia cea mai desăvârşită a Creatorului - se află în 
centrul minunăţiilor de pe Pământ. 

Primul tablou ar trebui să oglindească acest adevăr 
istoric şi ar trebui să zugrăvească familia de oameni 
fericiţi, cu priviri inteligente şi neprihănite ca de copil. 
lubirea să fie întipărită pe chipurile părinţilor. Corpurile 
lor, în armonie cu tot ce-i înconjoară, să impresioneze 
prin candoarea şi frumuseţea forţei binecuvântate. 
Imprejurul lor, pretutindeni, grădini înfloritoare şi 
animalele, toate pregătite ca-n orice secundă, 
recunoscătoare, să îi slujească. 

La fel şi în cel de-al doilea tablou: adevărul istoric 
să le fie prezentat neştirbit copiilor. În armuri ridicole, 
două grupuri de războinici se urmăresc. Conducătorii lor 
stau pe două coline, iar sacerdoţii îi îndeamnă. 
Incordarea şi frica li se citeşte pe feţe, în timp ce pe-ale 
celorlalţi, care-au cedat deja îndemnurilor sacerdoţilor, 
este întipărită o expresie de animal fanatic. Şi într-o clipă 
se dezlănţuie înfricoşătorul măcel. Oamenii încep să-şi 


ucidă semenii. 


Şi, în fine, al treilea: astăzi! lată un grup de oameni 
cu feţe bolnave şi palide, prin camere, înconjurați de 
maldăre de lucruri artificiale. Unii obezi, alţii cocoşaţi, cu 
chipuri gânditoare şi tenebroase. Asemenea oameni, prin 
oraşe, se întâlnesc în număr mare. De la fereastră, 
maşini care gonesc pe stradă... Şi din cer, cenuşă care se 
cerne... 

Toate cele trei tablouri istorice trebuie să i le 
prezentaţi în mod veridic copilului şi-apoi să-l întrebaţi: 
„Care din aceste vieţi ţi-ar place să alegi?” Tablourile 
sunt doar nişte ilustraţii convenţionale. Fireşte că va fi 
nevoie de o istorisire veridică, sinceră şi raţională. Fără 
răstălmăciri mincinoase, copilul va trebui să cunoască 
istoria umanităţii. Abia după asta se poate începe 
educaţia. Pe copil musai să-l întrebaţi: „Cum putem 
schimba realitatea contemporană?” 

Copilaşul nu va găsi dintr-odată răspunsul - într-o 
secundă - dar îl va găsi! Gândirea i se va schimba - va 


deveni creativă. Ooo, educaţia copiilor! Înţelege, 
Vladimir, doar o singură-ntrebare, însoţită de dorinţa 
sinceră de a auzi răspunsul copilului, este în stare să-i 
unească pe copii cu părinţii şi fericiţi pe veci să-i facă. 
Mişcarea sinergică spre fericirea infinită şi chiar şi numai 
începutul ei deja se pot chema fericire. Fiecare om 
contemporan să cunoască istoria autentică! 


XXX 


Ritualuri 


Nenumărate şi considerabile au fost eforturile 
sacerdoţilor de a oculta, denigra şi răstălmăci gesturile- 
ritual din vremurile Vedice. De pildă, s-a răspândit zvonul 
că oamenii din perioada Vedică se închinau orbeşte 
stihiilor apei. Că cele mai frumoase fecioare, înainte de-a 
cunoaşte iubirea, erau aduse zilnic ofrandă. Erau 


a E Ee 
> 


aruncate în lacuri sau râuri, erau legate şi izbite de 
maluri şi la moarte osândite. 

Faţă de stihiile apelor, de ambientul lacurilor şi 
râurilor, oamenii acelor vremuri aveau, într-adevăr, un 
comportament complet diferit. Însă diferenţa stătea în cu 
totul altceva. Toate acestea sprijineau viaţa şi nu 
moartea. Despre un singur comportament dintre toate 
acestea o să-ţi vorbesc. Forma exterioară a acestuia o 
mai păstrează şi azi un ritual contemporan. Doar 
aspectul exterior. Măreţia şi raționalitatea sensului 
poetic, astăzi au fost permutate în tulbure şi ocult. 

Mai există şi astăzi, prin multe ţări, sărbătoarea 
apei. Cu această ocazie sunt lansate pe apă unele 
coroniţe sau plute mici cu o făclie sau o lumânare 
frumoasă. Sunt împinse de la mal în larg să plutească. 
Prin acest gest i se cere noroc apei. Dar, să auzi de unde 
vine această sărbătoare şi cât este de raţional şi poetic 
sensul său primordial... 

Se mai întâmpla, prin acele vremuri Vedice, ca o 
fată sau două - nu contează - să nu-şi găsească iubitul în 
satul natal. Prin sate se întâmpla ca, în timpul marii 
sărbători, fetele să nu-şi afle perechile. Nu că ar fi lipsit - 
în faţa lor se arătau preafrumoşi flăcăi cu priviri 
inteligente ca ale zeilor şi sclipitoare în zi de sărbătoare. 
Insă inimile şi sufletele fecioarelor aşteptau altceva. 
lubirea nu li se-arăta. La unu'-anume fecioara visa! Dar 
la care? Ea însăşi nu ştia. Nimeni nu a reuşit nici până azi 
să descoase misterul liberei alegeri a Energiei lubirii. 

Aşadar, fetele mergeau la râu într-o zi prestabilită. 
De la malul râului liniştit, lansau o  plutişoară. 
Impodobeau marginile plutei cu ghirlande împletite din 
flori, în centru aşezau un urcior cu must sau vin. 
Imprejurul urciorului presărau fructe. Băutura era făcută 
musai de mâna fecioarei, iar, la rândul lor, fructele erau 
culese din copacii de ea plantați în livada familiei. Şi tot 
pe plută mai aşezau un petec de pânză împletită din 


fibre de in sau de alte plante. Şi pânza era lucrată 
negreşit tot de mâinile ei. În cele din urmă, pe plută 
puneau o lumânare. Împrejurul unui foc învăpăiat, pe 
malul apei, fecioarele făceau hore şi cântau cântece 
despre iubitul încă nevăzut. Apoi, cu o crenguţă aprinsă- 
n foc, dădeau foc fitilelor micuţelor lumânări. Împingeau 
plutele de la mal în direcţia în care apa le fura şi le ducea 
lin în largul nevăzut al râului. 

Şi-şi mânau fecioarele din priviri plutişoarele care 
se îndepărtau semnalate doar de pâlpâiala lumânărilor şi 
care se pierdeau lin în depărtare. Şi-atunci, inimile lor se 
încingeau de focul speranţei. Un sentiment de fericire, 
tandru, se înfiripa pentru iubitul încă nevăzut. 

Fugeau apoi pe la casele lor, se izolau fecioarele şi 
se pregăteau emoţionate de întâlnire. El avea să 
sosească - aşteptatul - la răsăritul zorilor sau la amurg. 
Nu conta când. Conta cum. Şi ce-i aducea. 

Cine-i ajuta pe cei doi să se întâlnească: 
misticismul sau raționalitatea? Ori, poate că, pe vedici îi 
ajutau cunoştinţele din sentimente dobândite? ... Tu, 
singur judecă... 

Călătoreau plutişoarele fecioarelor, de curenţii apei 
duse, în zilele stabilite şi cunoscute în toate satele, chiar 
şi-n cele mai îndepărtate. 

Călătoreau o zi, două sau chiar şi trei. În aceste zile 
şi nopţi cu lună, aşteptau în singurătate şi plini de 
speranţe, flăcăii care nu aflaseră iubirea. 

Şi iată că tocmai a zărit flăcăul în depărtare un 
focşor mânat de curenţii apei. Printr-o mişcare s-a 
aruncat în apă şi a înotat în întâmpinarea focşorului 
iubirii. Undele apei răcoroase ale râului ostoiesc 
dogoarea corpului înflăcărat al feciorului, în timp ce 
focşoarele plutelor se disting tot mai aproape, unul mai 
frumos ca celălalt. Dar el, dintre toate, a ales doar unu. 

Şi n-ai cum să ştii, de ce a sa alegere, tânărul a 


socotit-o cea mai nimerită. 
E pr 


Din largul râului până la mal şi-a mânat plutişoara, 
împingând-o ori cu mâna, ori cu obrazul. Curenţii de apă 
se joacă cu el. Corpul flăcăului se umple de tot mai multă 
putere, şicanele râului nu le băga-n seamă, în timp ce 
gândul îi poposeşte deja la mal. 

Aşează cu grijă plutişoara la mal, suflă să stingă 
lumânărica, gustă uimit din băutură şi aleargă iute 
acasă, de drum să se pregătească. la cu el tot ce-a găsit 
pe plută. Pe drum mănâncă din fructe şi de-a lor 
bunătate se minunează. La scurt timp poposeşte în satul 
de unde a fost lansată plutişoara şi, fără greş, găseşte 
grădina şi copacul din ale cărui roade se înfruptase. 

Ah! 

- S-ar putea mira oamenii - şi totuşi, în asta, nu 
este nimic mistic. Cum de-şi găseau negreşit iubitele, 
acei flăcăi? 

Se poate spune, fireşte, că lubirea îi îndruma pe 
poteca doar de ea cunoscută, dar eu simplific: şi 
lumânărica-i ajuta. Pe micuțul recipient în care ardea 
fitilul plutitor pe ulei, se depunea zgură. După cantitatea 
de zgură se putea deduce cu uşurinţă cât timp a ars 
focul lumânărelei. Viteza curenților de apă le era 
cunoscută tuturor. Aşadar, problema era simplă şi rapid 
rezolvabilă. Cât despre copacul din fructele căruia 
mâncase, tânărul din perioada Vedică nu întâmpina nici- 
o dificultate. 

Fructele pot părea asemănătoare între ele doar la o 
examinare superficială. Fructele copacilor de acelaşi soi, 
crescuţi chiar alături unul de altul, se deosebesc între ele 
prin formă, culoare, gust şi miros. 

Mai rămâne de pătruns doar un aspect misterios. 

Cum şi din ce, el şi ea, pentru prima oară întâlnin- 
du-se, se îndrăgosteau negreşit şi spontan unul de 
celălalt? lar iubirea lor era nemaipomenit de înflăcărată... 

„Totul este simplu aici” - ar putea răspunde un 
filosof contemporan. - „Sentimentele lor se încălzeau de 


> 


la visul comun, pe care l-au avut încă înainte de a se 
întâlni.” La aceeaşi întrebare, cu hâtrenie ar răspunde 
vrăjitorul cel cărunt: „Dintotdeauna a fost un poznaş râul 
nostru.” 

Dacă ar vrea, evident că vrăjitorul ar putea să 
stabilească cu precizie şi în detaliu semnificaţia fiecărei 
secunde din ritualurile de mine descrise şi un tratat 
nemaipomenit să scrie. Dar niciun vrăjitor nu-şi bate 
capul cu aşa ceva. Totul stă, Vladimir, în faptul că... Ei nu 
analizau viaţa, ei o CREEAU! 


Hrana trupului 


În perioada Vedică, oamenii nu cunoşteau nici-o 
boală a corpului. Chiar şi la vârste de o sută cincizeci sau 


două sute de ani, oamenii se mențineau viguroşi de 
spirit, se bucurau de viaţă şi erau absolut sănătoşi. Nu 
existau pe acele vremuri vraci sau doctori, atâţia câţi 
există astăzi. Bolile corpului erau inexistente, deoarece 
modelul de viaţă din propria vatră de familie, din Spaţiul 
de lubire de ei înşişi creat, disciplina complet procesul de 
nutriţie. Organismul omului îşi asigură toate cele 
necesare în cantităţi optime, în perioadele în care 
consumul fructelor era cel mai prielnic şi în care 
planetele favorizau asimilarea lor. 

la aminte, Vladimir, în natură, nu este o întâmplare 
că totul este organizat în aşa fel încât, în perioada 
primavară-vară-toamnă, foarte multe plante să atingă 
maturitatea şi să rodească într-o secvenţă foarte precis 
definită. 

Mai întâi apar ierburile; păpădia, de exemplu. Sunt 
plăcute la gust, mai ales amestecate cu alimentele 


invernale. 
omnia [2 ete lie 


Dau în pârg coacăzele timpurii, căpşunile şi zmeura 
(timpurie la soare şi târzie la umbră), cireşele, apoi 
vişinele şi multe alte soiuri de fructe, ierburi sau poame, 
alegând momentul oportun în care să-i atragă atenţia 
omului prin forme, culori şi arome neobişnuite. 

Ştiinţa nutriţiei pe atunci nu exista. Ce şi cât să 
mănânce omul într-un anumit interval, nimănui nici prin 
cap nu-i trecea. Şi, cu toate acestea, omul folosea în 
alimentaţie tot ce-i era necesar organismului, cu precizie 
de până la gram. 

Fiecare fruct, fiecare ierbuşoară şi fiecare poamă, 
aduce beneficii maxime organismului uman doar într-o 
anumită perioadă a anului. De-a lungul acestei perioade 
creşte şi parcurge un proces de stabilire de legături cu 
planetele din Univers. În momentul în care cunoaşte 
caracterul solului, plantele care-i cresc în vecinătate şi 
omul care o învredniceşte cu privirea sa, planta 
apreciază şi stabileşte ce anume îi este lui cel mai 
necesar. Şi tocmai în ziua în care este pregătită să-l 
slujească pe om şi omul o învredniceşte cu vizita lui, 
planta îşi împlineşte fructul său ca hrană pentru om. 

Am spus deja că femeia gravidă trebuie să-şi 
petreacă toate cele nouă luni în grădina ei, în spaţiul în 
care se găsesc toate creaţiile de ea săvârşite. Nu este o 
taină ocultă, este tocmai raționalitatea măreţei existenţe 
Divine. Judecă singur. În natură cresc foarte multe 
plante, în măsură chiar să întrerupă fără dureri sarcina 
femeilor; usturoiul, de exemplu, şi oreganul, apoi feriga 
bărbătească, mărul lupului şi multe altele. Tot aşa cresc 
şi alte plante care sunt în măsură să ajute la dezvoltarea 
în armonie a fătului în uterul matern. Care dintre toate 
acestea şi în ce cantităţi trebuie consumate, nimeni 
niciodată nu va putea spune. Astea le ştie doar el - cel 
din uterul matern. Şi el are grijă nu numai de sine, ci şi 
de mama lui. Uite de ce uneori se întâmplă ca femeia 
care abia a născut un prunc să se-mplinească şi de-a 


dreptul să întinerească. 

Pentru ca asta să se întâmple, femeia gravidă 
trebuie să se afle în grădina ei. Pe ea, acolo, o cunoaşte 
fiecare firişor de iarbă. Fiecare poamă doar pentru ea dă 
în pârg. Ea s-a deprins cu gustul şi cu aroma poamelor 
din grădină, implicit şi dorinţele proprii vor fi cele mai 
indicate să stabilească, mai bine ca orice altceva, ce şi 
cât să mănânce. 

Într-o altă grădină sau în vatra altei familii nu se 
poate atinge această precizie. Fie acea grădină mult mai 
bogată sau cu poame mai diversificate. O alimentaţie 
ideală este imposibilă şi datorită faptului că femeia, 
înainte de a mânca un fruct, o verdeață sau vreo altă 
poamă, trebuie să le guste. 

Uite, de exemplu, a vrut să mănânce un măr, l-a 
rupt din pom şi l-a gustat. A muşcat doar o singură dată 
din măr şi a înghiţit. Pe loc a şi-nţeles că fructul nu este 
prielnic hrănirii organismului. l-a făcut rău atât ei cât şi 
copilului. Dar, de ce se întâmplă aşa? Secretul este 
acesta: chiar dacă fructele sunt toate asemănătoare 
între ele la gust, conţinutul de substanţe este diferit. 
Mâncând doar fructele din propria grădina, femeia nu are 
cum să greşească. In timp ce, mâncând dintr-o altă 
grădină, greşeala este inevitabilă. 

Ce cunoştinţe şi ce legi îl ghidau pe om să se 
hrănească în acele vremuri? Lipsa tratatelor şi a legilor! 
Doar în Divin se putea încrede. De exemplu, se vorbeşte 
astăzi că omul este parte integrantă a naturii, că este 
una şi aceeaşi cu ea. Astăzi, în ce se oglindeşte asta, 
după tine? Azi, când omul se hrăneşte doar cu alimente 
artificiale, pe care i le furnizează sistemul pentru a sa 
comoditate. Orarul impus de sistemul artificial este şi el 
unu artificial. 

Pe-atunci, toate deciziile din viaţa omului perioadei 
Vedice veneau din sentimentele de Dumnezeu lăsate. 
Mediul îi satisfăcea până şi cea mai palidă senzaţie de 


foame. 

Toate sentimentele lui, împreuna cu Spaţiul de 
lubire, reprezintă cel mai desăvârşit automatism sau 
tratat în măsură să aleagă mâncarea pentru om şi 
momentul hrănirii. 

Trăia omul în spaţiul său, mintea.-i liberă putea crea 
sau rezolva probleme ale Universului... Imprejuru-i 
poame, de-o-ncântătoare frumuseţe. Intuitiv, culegea un 
fruct, două sau trei şi le mânca, fără să-şi amestece 
gândul în ceea ce i-a fost lăsat prin plăcerea lui 
Dumnezeu. 

Nu se gândea omul pe-atunci la mâncare. Se 
hrănea aşa cum respirăm noi astăzi. Spaţiul de el creat şi 
intuiţia stabileau cu precizie ce să mănânce, când şi cum 
să se hrănească trupul. 

larna, multe plante se eliberează de povara 
poamelor şi frunzelor şi se pregătesc să se odihnească. 
larna se planifică primăvara care vine. 

Nici omul nu-şi pierdea vremea cu gândul la 
mâncare, cu toate că nu făcea niciun fel de provizii pe 
timp de iarnă. De adunarea proviziilor, cu infinită 
dragoste şi sârguinţă, se ocupau toate animalele de pe 
lângă casa omului. Veveriţele agoniseau bureti şi tot felul 
de seminţe (alune, nuci etc.) Polenul florilor şi mierea le 
adunau albinele. Ursul săpa toamna beciuri unde 
depozita rădăcinoase. Primăvara timpuriu, ursul mergea 
la casa omului şi ba răgea la uşă, ba bătea uşor cu laba. 
Îl chema pe om ca să-i arate beciul pe care să-l destupe. 
Să fi fost posibil ca ursul să fi uitat unde ascunsese 
proviziile? Sau poate că simţea lipsa omului? li putea 
deschide oricine din familie, dar, cel mai adesea, îl 
întâmpina un copilaş. Îl mângâia pe bot pe harnicul 
muncitor, se îndrepta spre o moviliţă de pământ şi bătea 
uşor cu picioruşul. Ursul scormonea cu sârg în locul 
indicat şi scotea la suprafaţă proviziile. Se bucura şi 
topăia când dădea de provizii, cu labele le trăgea afară 


> 


pe cele de deasupra, dar nu se încumeta să mănânce 
nimic înainte ca omul să fi dus primul ceva în casă. 

Omul însuşi putea să adune provizii, dar din asta nu 
făcea o muncă... ci mai degrabă o artă. Multe familii 
făceau vin sau must din multe soiuri de fructe. Nu era 
tare sau tulburător ca vodca - acel vin al lor. Era o 
băutură de leac. Putea omul să se hrănească şi cu lapte, 
dar nu de la oricare animal. Bea laptele doar acelui 
animal pe care-l considera bun, blând şi chibzuit. Sau de 
la acela de la care gândea că-i aduce beneficii. Dacă se 
întâmpla ca unul din membrii familiei bătrân sau tânăr - 
să meargă la capră sau la vacă s-o mulgă şi animalul 
devenea agitat la atingere, atunci oamenii nu beau 
laptele. Nu beau laptele de la un animal care nu a vrut 
să-l împartă cu ei. lar asta nu însemna neapărat că 
animalul respectiv nu iubea omul. Deseori, animalele, 
într-un mod misterios, înţeleg că uneori, consistenţa 
laptelui nu-i face bine omului. 

Oamenii civilizaţiei Vedice se hrăneau cu alimente 
de origine vegetală, doar din grădina proprie şi doar 
strânse de animalele domestice. Această metodă a fost 
adoptată, nu în urma vreunei superstiții sau legi. Era 
doar conştientizarea unor grandioase cunoştinţe. Chiar 
dacă verbele a şti şi a cunoaşte au aproape aceeaşi 
semnificaţie, a cunoaşte este mai semnificativ decât a 
şti. A cunoaşte nu înseamnă doar a şti, ci şi a percepe, tu 
însuţi, cu corpul şi cu sufletul, multe fenomene, menirea 
creaţiilor Dumnezeieşti şi al Său sistem. 

Şi a cunoscut fiecare om Vedic că alimentele de el 
consumate, nu-i nutreau doar corpul, ci-i desăvârşeau şi 
percepţia sufletească. Şi că îi dădeau lui personal, 
informaţii din toate lumile Universului. 

lată motivul pentru care energia interioară, 
ascuţimea minţii şi viteza gândurilor acelor oameni le 
depăşesc cu mult pe cele ale omului modern. 

Lumea animală şi vegetală din spaţiul familiei de 


oaie (3 atei dis e 
> 


oameni se comportau cu omul ca şi cu o divinitate. 
Animalele, iarba sau copacii, cu toate jinduiau la o privire 
blândă a omului sau la o atingere drăgăstoasă. 

Şi tot această energie împiedica şi creşterea în 
exces a buruienelor în grădină sau pe straturi. Mulţi 
oameni ştiu şi astăzi că o plantă de apartament poate să 
se ofilească imediat ce cuiva din familie nu-i place şi 
poate, dimpotrivă, să înflorească luxuriant dacă simte 
asupră-i iubire sau atenţie. 

Aşa se explică şi de ce, oamenii din perioada 
Vedică nu foloseau niciodată sapa în grădina lor. Mai 
există şi astăzi vorba „deochi”, „ochi rău” sau 
„deochietură”. Toate vin din acele vremuri. Oamenii 
aceia puteau face multe cu energia lor senzitivă. 

Imaginează-ţi, un om merge la bucăţica sa de 
pământ. Totul împrejur îi captează privirea bună. Se uită 
la o buruiană şi gândeşte „Ce cauţi tu aici?”. In foarte 
scurt timp, buruiana se ofileşte de tristeţe. Şi dimpotrivă, 
unui vişinel de-i zâmbea, cu energie sporită avea să-şi 
pompeze copăcelul sevele pământului prin venele sale. 

lar când venea vremea ca omul Vedic să plece la 
cale întinsă, nu-şi lua cu el nici-o provizie. Pe drum putea 
să-şi găsească hrană din belşug. Când intra în câteun 
sătuc şi se uita la o gospodărie, el cerea gospodarilor 
mâncare şi băutură. Pentru săteni era o cinste să-i ofere 
de băut sau fructe delicioase şi rădăcini drumeţului. 


XXX 
Viaţa fără tâlhărie şi hotie 


De-a lungul mileniilor perioadei Vedice, oamenii nu 
au cunoscut tâlhării sau furturi şi nu s-a pomenit nici 
măcar de-o mică ciondăneală. Chiar şi cuvintele de ocară 
lipseau din lexic. Implicit lipseau şi legile care să 


pedepsească aceste fapte. 


Legile nu vor preveni niciodată faptele răutăcioase. 
Cunoştinţele şi cultura vedicilor nu au permis apariţia 
conflictelor în relaţiile interumane. 

Tu judecă singur, Vladimir: fiecare familie ştia că, 
dacă oricărui om din sat sau chiar de pe marginea 
satului, i s-ar fi întâmplat ceva neplăcut, atunci întregul 
spaţiu ar fi suferit. 

Energia universală a agresivităţii ar fi avut influenţă 
asupra tuturor plantelor şi animalelor din spaţiu. Balanța 
energiilor ar fi suferit schimbări. Energia agresivităţii s-ar 
fi putut amplifica, manifestându-se în adulţi sau în copii, 
proiectând nenorociri asupra urmaşilor. 

Dimpotrivă, dacă drumeţul sosit în sat lăsa un 
sentiment de fericire, atunci şi spaţiul îl binecuvânta cu 
măreaţă frumuseţe. 

Pe lângă asta, omul sosit în sat nu era în condiţie 
fizică să mănânce fructe din vreun copac sau altceva 
cules de mâna lui de pe proprietatea altui om. 

Erau nemărginit de senzitivi oamenii culturii 
Vedice. Organismele lor identificau instantaneu 
deosebirile dintre fructele gustate; cele culese din 
proprie inițiativă şi cele de mâini bune dăruite. Astăzi, cel 
mai adesea, proviziile de prin magazinele moderne nu au 
nici gustul şi nici aroma primordiale. Sunt neînsufleţite şi 
indiferente pentru om. Sunt ale nimănui şi nimănui 
menite. Sunt de vânzare. 

Dacă omul contemporan ar putea gusta şi ar face 
comparaţia cu alimentele din perioada Vedică, din cele 
contemporane nu ar mai putea mânca. 

Nou-sositul nici nu se încumeta barem să 
gândească să-şi însuşească, fără a-şi cere voie, ceva 
care nu-i aparţinea. Oricare lucru, chiar şi-o piatră, 
conţine în el informaţia pe care doar familia care trăieşte 
în acel loc - în a sa vatră - o cunoaşte. 

Fiecare vatră Vedică era o fortăreață inviolabilă în 
faţa agresiunii, în orice formă de manifestare a ei. Era ca 


a AAE e 
ery > 


uterul matern pentru familia care trăia în ea. 

Ziduri înalte de cetate nu ridica nimeni, gardul 
verde, viu împrejmuia teritoriul gospodăriei. Acest gard şi 
toate plantele din care era format, apărau familia de 
orice formă de fenomene negative corpului şi sufletului. 

Ţi-am povestit deja că trupurile străbunilor decedați 
erau îngropate doar pe pământul strămoşesc sau în 
livadă. 

Oamenii aceia cunoşteau sufletul uman, ştiau că 
este veşnic şi că nici corpurile nu pot dispărea fără urmă. 
Fiecare lucru, chiar neînsufleţit la vedere, conţine multe 
informaţii universale. 

Nimic nu se pierde în neant, în natura Divină. 
Trupul îşi schimbă doar consistenţa. 

Nu acopereau trupurile decedaţilor cu plăci de 
piatră şi nici locul în care-l înmormântau nu-l însemnau în 
niciun fel. Drept grandios monument pentru ei era spaţiul 
de mâna şi sufletul lor zămislit. 

Consistenţa schimbându-şi-o, corpul deja 
neînsufleţit nutrea copacii, ierburile şi florile. Printre 
toate astea se plimbau copiii de ei născuţi. Ooo, cât de 
mult iubeau copiii tot ce-i înconjura! Duhul străbunilor, 
deasupra spaţiului zbura şi pe copii îi iubea şi proteja. 

Cu dragoste se comportau copiii cu spaţiul vetrei 
lor. Nu exista ideea de viaţă care se sfârşeşte. Viaţa la 
vedici era infinită. 

Sufletul îşi ia zborul, cutreieră toate dimensiunile 
universale şi, poposind în diferite planuri existenţiale, 
însuşeşte din nou o formă umană. 

În grădina patriei trezindu-se, din nou zâmbeşte 
copilul. În zâmbet lui întregul spaţiu se regăseşte. Şi raza 
de soare, boarea, foşnetul frunzelor, floricelele şi steaua 
din depărtări cu entuziasm izbucnesc: „Una cu tine 
suntem întruchipaţi, copil al fiinţei Divine.” 

Şi uite că şi azi pare stranie cererea vârstnicilor din 
diasporă: „Când va fi să mor, acasă la mine să fiu 


îngropat.” 

Intuitiv, aceşti oameni presimt că doar spaţiul lor îi 
poate întoarce pe pământ într-o grădină paradisiacă. 
Diaspora repudiază sufletele. 

Oamenii vor ca trupurile lor să fie îngropate în 
patrie. De mii de ani aşa cer sufletele. Dar, s-ar putea 
numi, oare, cimitir patria natală, în oricare ţară s-ar afla 
ea? 

Cimitirele nu au apărut demult. Au fost inventate 
doar pentru a turmenta sufletele umane cu iad, doar 
pentru a le înjosi, înrobi şi obliga să se-nchine. Cimitirele 
seamănă mai mult cu nişte... Par nişte gropi de gunoi, 
unde oamenii duc deşeurile vechi şi netrebuincioase. 
Deasupra cimitirelor plutesc sufletele răposaţilor. Viii se 
tem de aceste locuri. 

Imaginează-ţi vetrele acelor vremuri. În ele erau 
îngropate trupurile multor generaţii. Fiecare fir de iarbă 
de pe această glie se străduieşte să-l alinte şi de folos 
să-i fie doar omului! 

Celui nou-sosit cu agresivitate, fiecare firişor de 
iarbă şi fruct dintr-odată îi devin veninoase. lată de ce 
nimănui, nici măcar prin cap nu-i trecea să fure 
premeditat. 

Cu forţa nu se poate intra pe vatra familiei. A o 
cumpăra nu ajunge nici-o sumă de bani. Cine ar vrea să 
atace ceea ce este în stare să-l ucidă pe atacator? 

Fiecare se străduia să-şi făurească minunată oază. 
Planeta era tot mai frumoasă pe an ce trecea. 

Ce vede astăzi omul, când din înălţimi îşi lasă 
privirile peste un oraş? Grămezi de pietre artificiale care 
acoperă pământul! Şi pe verticală şi pe orizontală se 
înalţă casele. Ba ici, ba colo, tot mai multe spaţii sunt 
umbrite de peisajul de piatră. Nu se mai găseşte apă 
curată în oraş şi aerul este viciat. Câte familii fericite 
trăiesc printre grămezile de pietre? 

Ce-ar fi să se compare familiile culturii Vedice cu 


cele contemporane? Ar fi imposibil! Pot spune şi mai 
mult: printre grămezile de pietre artificiale, familiile de 
oameni nu trăiesc, ci dorm. 

Dar, cu toate acestea, în visul lor hipnotic, 
deasupra corpurilor, ca o sămânță vie, o celulă freamătă. 
Ba moare, ba se frământă de parcă ar fi mii şi mii, tot 
chinuindu-se să-i trezească pe adormiţi, Vis se cheamă 
ea - celula vie. Şi ea îi va trezi! Şi-atunci, iarăşi, familiile 
de oameni vor crea oaze minunate pe Pământ. 

Şi iarăşi va fi aşa cum era pe-atunci. Şi dacă, spre 
Pământ din înălţimi se va privi, privirile de mulţimea de 
tablouri vii vor fi fascinate. lar fiecare fascinant tablou va 
grăi că, în acel loc, pământul a fost atins de mâinile 
vedicilor treziţi. Şi va trăi din nou în patria sa, fericita 
familie de oameni cunoscători ai lui Dumnezeu, al 
sensului şi menirii vieţii. 

Ştiau vedicii pentru ce străluceau stelele pe cer. 
Mulţi maiestuoşi poeţi şi pictori trăiau printre ei. Vrajbă 
între  sătucuri nu exista. Pricini de războaie sau 
confruntări nu existau. Şi nu existau structuri de 
funcţionari. Pe întinderile Europei, Indiei, Egiptului şi 
Chinei, cultura Vedică înflorea şi nu existau graniţe între 
diferitele teritorii. Conducători nu existau, nici mici, nici 
mari. Seria de sărbători grandioase erau adevărata 
călăuză. 

Oamenii perioadei Vedice cunoşteau structura lumii 
într-o măsură mult mai mare decât o cunoaşte omul 
modern. Energia lor interioară le permitea să grăbească 
creşterea anumitor plante şi s-o încetinească pe-a altora. 
Animalele domestice se străduiau să-i îndeplinească 
poruncile omului, nu pentru a obţine hrană, care şi aşa 
era din abundență, ci pentru a primi de la om, ca 
răsplată, energia de el emanată. 

Şi astăzi, încă îi place fiecăruia lauda omului: şi 
omului şi animalului şi plantei. 

Atunci, demult, energia oamenilor era mult mai 


mai d-ta (aer i aa 
> 


puternică, la ea ca la un soare aspirau toate cele vii. 


Imagistică. Încercări 


Deja spre sfârşitul perioadei de viaţă Vedică, a fost 
făcută o măreaţă descoperire. O descoperire fără egal în 
întreaga istorie a civilizaţiei umane de pe Pământ. 

Oamenii au cunoscut aievea puterea gândului 
colectiv. lar aici trebuie explicat neapărat ce este gândul 
uman. 

Gândul uman este o energie care nu are egal în 
Univers. Este o energie în măsură să creeze lumi 
fantastice şi totodată şi arme care să nimicească 
planeta. Toată materia pe care o vedem astăzi a fost 
creată fără excepţii, de gândul uman. 

Natura, lumea animală, însuşi omul, cu măreaţă 
inspiraţie, de gândul Creatorului au fost create. 

Numeroasele lucruri artificiale, maşinile şi 
mecanismele pe care le vedem noi astăzi, au fost 
realizate de gândul uman. Tu eşti înclinat să crezi că 
toate astea sunt făcute de mâna omului. Da, astăzi sunt 
folosite mâinile. Dar fiecare detaliu a fost conceput inițial 
în gând. 

Este unanim acceptat că mintea omului 


contemporan este mai desăvârşită decât cea a omului 
din trecut, dar nu este nici pe departe adevărat. 

Gândul omului civilizaţiei Vedice depăşea de 
milioane de ori, prin viteză şi integritate a informaţiei, 
gândul omului modern. O dovadă ar putea fi şi 
cunoştinţele, pe care astăzi le luăm din trecut, despre 
întrebuinţarea plantelor în alimentaţie şi vindecarea 
bolilor. Mecanismul natural este mult mai desăvârşit şi 
mai complex decât cel al lucrurilor artificiale. 

Omul nu numai şi-a chemat mulţimi de dobitoace în 
slujba lui şi nu numai a stabilit o menire tuturor plantelor. 
Când a descoperit puterea gândului colectiv, el a văzut 
că, folosindu-l corect, putea ghida clima şi din adâncuri 
putea izvorul să-l facă să ţâşnească. lar imprudent de l-ar 
fi folosit, ar fi putut abate pasărea-n zbor şi ar fi putut 
influenţa viaţa planetei din depărtare... Grădini pe stele 
să sădească sau stelele să le nimicească. 

Cu toţii ştiu astăzi cum a visat omul să-şi facă 
rachetă pentru a zbura pe Lună, alegând calea 
tehnocrată. 

Şi a zburat pe Lună, irosind pentru asta nu puţine 
resurse şi forţe în detrimentul Pământului. Dar nu a 
schimbat nimic acolo. Această metodă este distructivă, 
fără perspective şi foarte primejdioasă pentru toţi 
oamenii de pe Pământ şi pentru celelalte planete. Insă, 
mai există şi-o altă metodă, mult mai desăvârşită. Doar 
cu gândul, poate omul să crească o floricică pe Lună, 
atmosferă prielnică sie-şi poate duce, o grădină poate 
sădi... şi cu a sa pereche iubită acolo să trăiască. Dar mai 
înainte de toate astea, cu al său gând va trebui omul să 
preschimbe întregul Pământ într-o înfloritoare grădină de 
rai. Şi doar prin gândul colectiv trebuie făcut totul. 

Gândul colectiv este puternic. Niciunde în Univers 
nu există energie care să i se împotrivească intenţiilor 
lui. Materia şi tehnica contemporană sunt oglindiri ale 
gândului colectiv. El a fabricat toate mecanismele şi 


> 


armele moderne. 

Dar adu-ţi aminte, ţi-am spus că puterea şi energia 
gândului oricărui om care a trăit în perioada Vedică, erau 
incomensurabil superioare. Obiecte sau pietre de mai 
multe tone greutate puteau fi mutate de numai nouă 
oameni adunaţi la un loc. Pentru a înlesni folosirea 
gândului colectiv în scopul de a aduce mai multe foloase 
majorităţii şi fără să fie nevoiţi, pentru asta, să se adune 
la un loc foarte mulţi oameni, ei au inventat imaginile 
diverşilor zei. Cu ajutorul lor au început să dirijeze 
natura. 

A luat naştere zeul Soare în imaginea sa, zeul Foc, 
zeul Ploaie, zeul lubire şi zeul Fertilitate. Tot necesarul 
vieţii, oamenii şi l-au creat cu aceste imagini, în care era 
concentrat gândul uman. Şi le-a adus foarte multe 
beneficii. Ploaia, de exemplu, trebuia să ude culturile. 
Oamenii îşi îndreptau toate gândurile lor înspre imaginea 
zeului Ploii. Dacă ploaia era foarte necesară, atunci, în 
imaginea ploii, îşi concentrau gândurile foarte mulţi 
oameni. Şi când, în această imagine, se acumula 
îndeajuns de multă energie, norii se îngrămădeau pe cer 
şi ploaia cădea, stropind semănăturile. 

Nemărginite-s oportunităţile date omului de natura 
Divină. Dacă umanitatea ar fi ştiut să reziste tentaţiilor, 
menţinând echilibrul dintre toate energiile universale 
stăpânite, atunci şi în alte galaxii ar fi putut lua naştere 
grădini - roade ale gândului uman. Şi omul, prin a sa 
prezenţă, ar fi norocit şi alte planete. Perioada Imagistică 
înflorea. În perioada numită Imagistică, omul crea şi se 
simţea zeu. Şi cine altcineva să fie Fiul lui Dumnezeu? In 
perioada numită Imagistică, omul este aidoma lui 
Dumnezeu şi începe să plăsmuiască imagini. Această 
perioadă durează nouă mii de ani. Nu se amestecă 
Dumnezeu în activitatea omului. Tot felul de energii ale 
Universului se trezesc şi-l ademenesc pe om. 

În om se află particule din toate energiile 


> 


universale. Sunt multe şi sunt în contrapoziţie. Însă 
particulele tuturor energiilor universale din om trebuie să 
se afle într-un echilibru perfect şi să formeze un tot- 
unitar armonios. 

Atunci când, cel puţin una din ele prevalează, 
instantaneu celelalte se micşorează, armonia este 
înfrântă şi atunci... Atunci are loc o transformare şi 
Pământul devine dizarmonic. 

Spre măreţii poate călăuzi imaginea pe oameni, dar 
şi spre distrugere, dacă unitatea interioară este frântă. 
Dar, ce înseamnă imagine? 

Imaginea este o esenţă energetică inventată de 
gândirea umană. Poate fi elaborată de un singur om sau 
de mai mulţi. 

Un exemplu elocvent al imaginii create colectiv 
este interpretarea actoricească. Un om prefigurează 
imaginea pe hârtie, altul interpretează imaginea 
zugrăvită pe scenă. 

Ce se întâmplă cu actorul care interpretează 
imaginea fictivă? El, pentru un anumit interval de timp, 
îşi înlocuieşte sentimentele, aspiraţiile şi dorinţele lui cu 
acelea inerente imaginii fictive. Pentru asta, el îşi 
schimbă mersul, expresia feţei sau îmbrăcămintea 
obişnuită. Doar omul are harul de a plăsmui imagini. 

O imagine creată de om poate trăi în spaţiu atâta 
timp cât trăieşte în mintea celui care-a creat-o. In mintea 
unui singur om sau a mai multor deodată. Cu cât sunt 
mai mulţi oamenii care alimentează imaginea cu 
sentimentele lor, cu atât mai puternică este aceasta. 

Imaginea creată de gândul colectiv poate încătuşa 
o colosală forţă distructivă sau creatoare. Imaginea se 
află în raport reciproc cu oamenii şi poate forma 
caracterul şi maniera comportamentală a unor grupuri 
mai mici sau mai mari de oameni. 

Cu ajutorul  extraordinarelor capacități de 
descoperire şi cu aleasă inspiraţie, oamenii au creat 


> 


viaţa planetei. 

Dar, chiar de la începutul perioadei Imagistice a 
vieţii umane, au existat şase oameni care nu au reuşit 
să-şi menţină înăuntrul lor echilibrul energiilor 
universale, pe care Dumnezeu le-a dăruit omului în 
momentul creaţiei. Aceşti oameni au apărut, probabil, 
pentru că omenirea să experimenteze de toate. 

La-nceput, doar în unul din cei şase, măreaţa 
energie a egoismului s-a înălţat peste celelalte, apoi în al 
doilea, în al treilea... până la al şaselea. 

La început, ei nu se întâlneau. Fiecare trăia pe cont 
propriu. Dar, cine se aseamănă se adună! Şi şi-au unit 
gândurile, pentru a înţelege cum să devină domnitori 
peste toţi oamenii de pe Pământ. Erau în număr de şase 
şi, în faţa lumii, s-au autointitulat preoţi. 

S-au reîncarnat din veac în veac şi mai trăiesc şi 
astăzi. Toate popoarele lumii, astăzi, sunt ghidate doar 
de cei şase oameni - de acei preoţi. Dinastia lor dăinuie 
de zece mii de ani. Din generaţie în generaţie, preoţii le 
transmit  moştenitorilor cunoştinţele lor oculte. 
Stăpânesc, de altfel, şi o parte din ştiinţa imagistică. Şi, 
cu mare tăinicie, ascund cunoştinţele Vedice faţă de 
ceilalţi oameni. 

Între cei şase, unu este mai important: se cheamă 
preotul suprem. In zilele noastre, el se consideră drept 
conducătorul principal al întregii comunităţi umane. 

Mai marele dintre preoţi - preotul suprem - în urma 
unor fraze pronunţate de mine, pe care tu le-ai scris apoi 
în cărţi, şi în urma reacției multor cititori, acum 
examinează cu deosebită atenţie cine sunt eu în 
realitate. Şi, pentru orice eventualitate, prin nişte forţe 
necunoscute mie, a tentat deja să mă ucidă, dar nu a 
reuşit. S-a mirat şi şi-a intensificat eforturile, nevrând să 
creadă până la capăt cine sunt eu. 

Acum, eu am pronunţat cuvântul „ved-rusă” şi, prin 
asta, m-am deschis complet. Preotului suprem îi este 


> 


frică până şi de cuvântul „ved-rus”. Imaginează-ţi-l cum 
tremură, conştientizând ce stă, de fapt, în spatele 
acestui cuvânt. Acum el va trimite spre mine oştirile lui 
de soldaţi, bioroboţii şi forţele tuturor ştiinţelor oculte şi 
întunecate cu gând să mă ucidă. Şi se va ocupa personal 
de fiecare pas al planului de nimicire. Să se ocupe! În 
acest fel nu-i va mai rămâne timp de altele! 

Tu, Vladimir, ai amintit despre reacţia furibundă a 
presei contemporane. De-acum o să vezi cum se 
amplifică şi se extinde. O să auzi de provocări şi 
cleveteală. O să cunoşti întregul arsenal de măsuri 
folosite de-a lungul mileniilor de forţele întunericului, cu 
intenţia de a nimici cultura poporului nostru. Dar, ceea 
ce vei vedea tu la început, va fi doar vârful aisbergului. 
Nu toţi oamenii disting atacurile oculte. Însă tu-i vei 
vedea şi pe aceştia, îi vei simţi şi-i vei înţelege. Nu-ţi fie 
teamă de ei, te rog. Asupra neînfricatului, frica nu are 
nici-o putere. Uită imediat cele văzute. Oricât ar fi de 
omnipotentă străşnicia, odată uitată, încetează de la sine 
să mai existe. 

Faptul este inedit, în tine văd îndoială. Nu te pripi 
să  cedezi  îndoielilor. judecă autonom, liber de 
stereotipuri. Oricât de mic ar fi, un grup de oameni 
adunaţi la un loc pentru a construi ceva, are întotdeauna 
un lider. Hai să-l chemăm şef. 

O întreprindere mică are oficial un şef. Una mare 
are mai mulţi şefi, iar peste ei unul important. Sunt mulţi 
şefi peste teritoriile care se cheamă judeţe, regiuni, 
state, comunităţi sau republici. Nu contează cum se 
cheamă. Există câteun şef în fiecare stat, iar acesta, la 
rândul lui, are mai mulţi subordonați. Şef de stat - şi- 
atât? Aşa consideră oamenii de obicei. Dar, cum aşa? Ce 
reiese? Că toate comunităţile care trăiesc pe Pământ, la 
un loc, nu sunt conduse de cineva anume? Şi că nu sunt 
pretendenți la tronul terestru? 

Pretendenţii au existat şi există. Tu cunoşti din 


> 


istoria recentă numele multor conducători care au 
încercat să-şi dobândească cu forţa, puterea asupra 
omenirii. Dar niciunul nu a reuşit niciodată s-o 
cucerească. Doar ce se apropiau de puterea absolută, 
neapărat se petrecea ceva. Deznodământul era acelaşi: 
armata şi pretendentul la puterea absolută asupra 
omenirii piereau. 

În paralel, statul pretendent la puterea asupra 
întregii omeniri, mai 'nainte considerat puternic şi 
înfloritor, devenea dintr-o dată mediocru. 

În ultimii zece mii de ani, s-a întâmplat la fel de 
fiecare dată. De ce? Deoarece omenirea are demult un 
conducător secret. El se joacă cu statele, cu şefii lor şi cu 
oamenii. 

Se cheamă preotul suprem peste Pământul întreg, 
iar cei cinci asistenţi ai săi se cheamă preoţi. 

la aminte la încă un aspect, Vladimir. Încearcă să- 
nţelegi singur; de-a lungul mileniilor, războaiele dintre 
oameni nu mai contenesc prin diferitele colţuri ale lumii. 
În fiecare ţară proliferează bolile şi tâlhăriile, iar 
cataclismele de tot felul se înteţesc pe zi ce trece. Însă 
cea mai strictă şi mai riguroasă anchetă o ridică 
întrebarea: cu-adevărat să fi apucat civilizația umană pe 
calea progresului sau se degradează societatea umană 
pe zi ce trece? 

Răspunsul la întrebare va fi simplu. Tu doar ascultă 
cum s-au ridicat la început la putere preoţii şi cum 
reuşesc s-o menţină şi azi. 

Primul secret al realizărilor lor, care ulterior i-a 
condus la atingerea ţelului, a stat în fondarea statului 
Egiptului. Imperiul Egiptului este cel mai cunoscut din 
istoria umanităţii. lar tu, de vei analiza din istorie doar 
faptele şi comentariile, eliminând misticismul, te vei lovi 
de multe taine. 

Primul fapt! În istorie, conducătorul suprem este 
numit faraon. Multe succese şi pierderi ale faraonilor 


> 


sunt descrise în istorie. Falnicele sepulcre ale faraonilor 
mai continuă şi astăzi să incite şi să stimuleze imaginaţia 
oamenilor de ştiinţă care vor să le descoase taina. În 
acest fel, fălnicia piramidelor îi depărtează de secretul 
esenţial. 

Faraonul nu era doar un conducător peste toţi 
oamenii, ci era considerat un zeu. Poporul mergea la el 
cu rugi să aibă ani rodnici, să cadă ploile şi vijeliile să nu 
se abată peste culturi. Istoria relatează multe fapte ale 
faraonilor. Tu, odată ce le vei cunoaşte, întreabă-te în 
sinea ta: ar fi putut cu-adevărat vreunul din faraoni să 
fie, în acelaşi timp şi conducător peste un stat atât de 
mare şi zeu peste oameni? Vei înţelege, cântărind 
faptele lui, că faraonul era doar un biorobot în mâinile 
preoţilor. 

Uite faptele, tot din istorie cunoscute. 

Pe vremea faraonilor, preoţii trăiau în fastuoase 
temple, peste ei toţi domnea preotul suprem. Câţiva 
candidaţi faraoni studiau sub strictă şi permanentă 
supraveghere a preoţilor, care le inculcau tinerilor băieţei 
tot ce pofteau ci. Printre toate acestea le băgau în cap că 
faraonul este alesul lui Dumnezeu. Argumentau, 
susţinând că însuşi preotul suprem auzise vocea lui 
Dumnezeu prin tainicele altare. Urma apoi alegerea 
faraonului dintre tinerii candidaţi, de către preoţi. 

Şi iată că ziua sosea! Pe falnicul tron, cu simboluri 
în mâini şi în alese veşminte înveşmântat, se ridica 
tânărul faraon. In faţa mulţimii, el era împăratul 
omnipotent, era zeul! Doar preoţii ştiau că pe tron era 
aşezat biorobotul lor. Cunoscându-i bine caracterul, încă 
din copilărie studiindu-l, ei ştiau deja cum avea să 
guverneze şi ce foloase avea să aducă tânărul faraon 
preoţimii. 

Rare au fost tentativele faraonilor de a se elibera 
de sub controlul preotului suprem. Dar niciodată, niciun 
faraon nu a devenit om liber. Deoarece puterea preotului 


> 


nu le este tuturor la vedere aşa cum le este veşmântul 
împărătesc al faraonului. Deoarece puterea preotului nu 
are nevoie de dialogul deschis sau de poruncile grăite. 
Deoarece puterea preotului asupra oricărui conducător 
nu slăbeşte o clipă. Şi în masele de supuşi, prin 
diversiuni mincinoase, viziunea lor asupra lumii o inculcă. 
Poate că ar fi devenit un om normal faraonul, dacă ar fi 
putut să mediteze în pace şi să se elibereze de imaginile 
plăsmuite. Dar a fost conceput totul de la început în aşa 
fel încât faraonul să nu se poată elibera din rutina 
cotidiană. 

Rutina! Curierii, scribii şi guvernatorii din întinsul 
stat îl bombardau cu potop de informaţii, iar el era 
permanent constrâns să ia decizii în pripă. In plus, mai 
era şi războiul care-i măcina toate gândurile. Aşa se 
făcea că se precipita faraonul în carul său de luptă şi-i 
pedepsea sau îi premia pe oamenii săi, deseori 
neapucând nici măcar să doarmă. În tot acest timp, 
preotul continua liniştit să mediteze, în asta fiindu-i 
menirea. 

Preotul ticluieşte planuri pe baza cărora să ghideze 
omenirea, cu puteri depline. Plănuieşte preotul chiar mai 
mult: o lume doara lui să-şi clădească, separată de cea a 
lui Dumnezeu. 

Şi cine-i pentru el băieţelul prostuţ - faraonul - şi 
mulţimea supusă lui? Cu toţii nişte jucării în mâinile 
preotului. 

Preoţii au deprins în taină ştiinţa imagistică, în timp 
ce masele uitau tot mai mult de legile naturii. 

Vladimir, preoţii au transformat energia interac- 
ţiunilor dintre oameni şi creaţiile Divine din natura vie, în 
temple gândite de ei şi s-au nutrit cu ea - cu energia 
oamenilor - fără să o întoarcă. 

Ceea ce în perioada Vedică îi era cunoscut fiecărui 
om, a devenit dintr-odată secret. Poporul a adormit ca 
hipnotizat. In stare de semiveghe, urma poruncile fără să 


> 


gândească. Şi a distrus poporul lumea firească a lui 
Dumnezeu. In complezenţa preoţilor, alta a clădit. Preoţii, 
a lor ştiinţă, în riguroasă taină şi-au tinut-o. Nici chiar pe 
pergamente nu s-au încumetat s-o scrie. Au născocit o 
limbă proprie cu care să vorbească între ei. Despre asta 
tu ştii deja, se vorbeşte în istorie. Limba aceasta diferită 
le era necesară, că nu cumva cineva, prin vreo 
inadvertenţă din dialogul lor, să fi aflat de taină. Tot în 
acest fel mai sunt transmise şi astăzi acele taine simple 
între generaţiile preoțești... 

Cu şase mii de ani în urmă, preotul suprem, unu 
dintre cei şase preoţi, a decis să-şi asume conducerea 
lumii întregi. 

A gândit: „Prin război, cu armatele faraonilor nu voi 
dobândi niciodată puterea, nici chiar de-ar fi să-i învăţ pe 
conducătorii de oşti mânuirea armelor mai perfecte 
decât ale altora. Ce ştie să facă armata de prostănaci 
necugetaţi? Să jefuiască aurul? Şi aşa este prea mult! 
Slugi cu prinosuri? De la ei vine energie neprielnică, 
bucățele din mâinile slugilor nu-s bune. Nu-s nici 
gustoase, nici sănătoase. Va trebui negreşit să-mi 
însuşesc energia toată a sufletelor lor, energia 
fremătătoarei iubiri. Pentru asta nu voi avea nevoie de 
armate, ci de puterea ştiinţei. Ştiinţa imagistică - aceasta 
va fi armata mea invizibilă. Pe cât de profund o voi 
cunoaşte, pe atât de credincioasă-mi va fi armata. Cu cât 
mai puţin o va cunoaşte gloata, în ocultism şi nerealitate 
cufundată, cu atât mi se va supune mai mult mie.” 

Preotul suprem şi-a pus la cale planul. Acest plan 
se oglindeşte în evenimentele istoriei ultimilor şase mii 
de ani. 

Tuturor vouă vă sunt cunoscute evenimentele 
recente. Doar modurile în care sunt prezentate sunt 
diferite. Tu, Vladimir, interpretează-le în felul tău. Doar 
aşa vei dezvălui adevărul. 

Uite, din sfatul celor şase preoţi ia naştere planul 


> 


mai departe cunoscut multora din Biblie. Vechiul 
Testament glăsuieşte: 

Preotul-profet Moise, împuternicit de preotul 
suprem, scoate poporul evreu din Egipt. 

Poporului i se prevesteşte viața frumoasă de pe 
Pământul făgăduinţei, de Dumnezeu, poporului evreu 
promis. 

In faţa lui Dumnezeu este anunţat poporului evreu 
alesul. Vestea ademenitoare le suceşte minţile şi parte 
din popor îl urmează pe Moise. Timp de patruzeci de ani, 
el conduce în pribegie poporul, prin pustiuri. Ajutoarele 
preotului-profet citesc neîncetat profeții, despre 
predestinare vorbesc şi împing poporul să atace şi să 
jefuiască oraşele. Şi toate astea, în numele Lui, al lui 
Dumnezeu. 

Atunci când un evreu se trezeşte din hipnoză şi 
cere să se întoarcă la viaţa dinainte, i se porunceşte să-şi 
îndrepte greşeala şi i se dă un termen. Greşeala de nu-şi 
va repara, va fi ucis. lar faptele, în numele Domnului sunt 
justificate şi nu într-al lor. 

Eu nu-ţi descriu acum un vis sau o născocire. 
Fiecare se poate convinge singur, găsind răspunsurile în 
Biblie, în Vechiul Testament. În măreaţa carte istorică! 
Fiecare poate cunoaşte întâmplările istorice în 
autenticitatea lor absolută, trezindu-se doar puțin din 
somnul hipnotic milenar şi citind cum şi cu ajutorul a ce a 
fost codificat poporul evreu şi în oştire preoțească 
transformat. Mai târziu, lisus a încercat să-şi decodeze 
poporul, dovedindu-se abil în cunoaştere, încercând să 
contracareze plăsmuirile preoților. Călătorind printre 
înţelepţi, el a încercat să deprindă în amănunt ştiinţa 
imagistică. A învăţat multe şi a hotărât să-şi salveze 
poporul evreu. A reuşit să fondeze o religie a sa, care să 
se împotrivească răului. 

Religia aceea nu era pentru toate popoarele de pe 
Pământ. Era sortită doar poporului evreu. Însuşi lisus a 


> 


vorbit despre asta şi nu numai o dată. Vorbele sale au 
fost memorate de ucenici, tu şi astăzi poţi să le citeşti. 
Uite, de pildă, Evanghelia după Matei, capitolul 15, 
versetele 22-28: „Şi iată o femeie cananeiancă, din acele 
ţinuturi, ieşind striga, zicând: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul 
lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon. EI, însă, 
nu i-a răspuns niciun cuvânt; şi apropiindu-se, ucenicii 
Lui II rugau, zicând: Slobozeşte-o, că strigă în urma 
noastră. Drept răspuns, El a zis: Eu nu sunt trimis decât 
la oile pierdute ale casei lui Israel.” 

Ce înseamnă cuvintele: „Eu nu sunt trimis DECÂT la 
oile pierdute ale casei lui Israel”? De ce învăţăturile lui 
lisus erau doar pentru evrei? De ce consideră el poporul 
evreu pierdut? 

lisus înţelesese, Vladimir, că, în pelerinajul său 
codificat prin pustiile Sinai, mare parte din poporul evreu 
era adâncit în somn hipnotic. Această parte, laolaltă cu 
însuşi Moise, devenise o armă în mâinile preotului 
suprem. Ei erau cu toţii soldaţii preotului, pe care el i-a 
obligat, pentru satisfacția amorului propriu, să pună 
stăpânire pe oamenii de pe întregul Pământ. 

Şi ei aveau să se lupte de-a lungul mileniilor prin 
diferite colţuri ale Pământului. Armele lor nu vor fi nici 
spada primitivă şi nici glonţul, ci hâtrenia şi modelul de 
viaţă plăsmuit, prin care toate popoarele trebuiau să se 
îngenuncheze ocultismului, adică egoismului preoţesc. 

Aveau să se lupte fără rezerve. 

„Dar, orice luptă presupune implicarea a două părţi 
combatante - ai gândit tu - Dacă-i aşa, atunci preoţii 
unde-s? Intr-o luptă trebuie să existe pierderi de ambele 
părţi.” 

Tu ai putea să găseşti şi singur aceste dovezi, după 
datele evenimentelor din diferitele surse făcute prezente 
în istorie. 

Insă, pentru a înlesni căutarea, acum, eu o să-ţi 
expun doar câteva din acele straşnice date. Dacă vrei, 


poţi să le cauţi şi singur prin atestatele istorice. 

Vladimir, atât tu, cât şi mulţi alţi oameni, ştiţi cum 
mor astăzi, în Israel, în teroare copii şi bătrâni. Tu ai auzit 
că nu demult a avut loc un război numit Marele Război 
de Apărare a Patriei. lar documentele care s-au păstrat 
din timpul acestui război, mărturisesc că toate acţiunile 
erau îndreptate împotriva evreilor. Bătrâni şi copii, 
mame, tinere fete cu copii în pântece şi tineri care nu 
cunoscuseră iubirea - cu toţii au fost arşi în cuptoare, 
gazaţi şi îngropaţi de vii în gropi comune. 

Nu au pierit unu', o sută sau o mie! Intr-un timp 
relativ scurt, au fost ucişi cu ferocitate milioane de 
oameni. Istoricii îl consideră vinovat de toate acestea pe 
Hitler. Dar cine este vinovatul într-o altă epocă? Anul 
1113 - Rusi' Kieveană. Pe neaşteptate izbucneşte un 
ultraj popular împotriva evreilor. Casele evreilor, atât din 
Kiev, cât şi din alte colţuri ale Rusi'-ei Kieveene sunt 
prădate şi arse, iar evreii, chiar şi copiii, omorâţi fără 
nici-o milă. Poporul rusi“, cuprins de o furie animalică, a 
fost dispus să-i implice şi pe cnejii de la cârmă. ŞI, sub 
îndrumarea cnejilor reuniți, s-a hotărât o nouă lege: „Toţi 
evreii să fie alungaţi de pe pământurile Rusi'-ei şi să nu 
fie primiţi înapoi. Cei care se întorc pe ascuns să fie 
prădaţi şi ucişi.” 

1290 - are loc masacrul sângeros al evreilor din 
Anglia. Conducătorii sunt constrânşi să alunge poporul 
evreu din ţară. 

1492 - masacrul evreilor din Spania. Deasupra 
capetelor tuturor evreilor din Spania gravează pericolul 
morţii, aşa că sunt nevoiţi să părăsească cu toţii ţara. 

Din momentul ieşirii din pustia Sinai, multe popoare 
ale lumii au început să-i urască pe evrei. S-a acumulat 
ura printre popoare şi s-a transformat, în diferite locuri, 
în brutale măceluri şi genociduri. 


t rusi’ - denumirea poporul Rusi'-ei Antice, sau, cum mai era numită 
Rusi’ Kieveană. (n.t. 


) 


Eu am vorbit doar despre datele 
înspăimântătoarelor măceluri despre care tu poţi citi în 
istoria scrisă de oameni. Dar, pe lângă toate acestea, au 
mai existat multe alte agresiuni împotriva poporului 
evreu. 

Fiecare dintre aceste agresiuni, luată în parte, este 
mai puţin semnificativă decât cele bine cunoscute 
tuturor. Dar, dacă toate aceste agresiuni minore ar fi 
adunate într-una singură, atunci aceasta ar arăta ca cea 
mai îngrozitoare, vastă şi crâncenă dintre toate 
agresiunile. 

Devreme ce se întâmplă aşa, şi nu doar de un 
mileniu, se poate trage numai o concluzie: poporul evreu 
este vinovat în fata omenirii! Dar ce vină au evreii? 
Vorbesc istoricii antichităţii, vorbesc cei ai prezentului, că 
urzesc conspirații împotriva conducerilor. Că înşeală pe 
oricine, cu mic, cu mare. Că-l despuiază pe sărac prin 
înşelăciune, iar pe bogat, îndeobşte, îl ruinează. lar 
aceste convingeri confirmă existenţa printre evrei a 
multor bogaţi care pot exercita o anumită influenţă... 
până şi asupra puterii. 

O întrebare, totuşi, ia naştere. Tu singur afl-o care-i. 
Cât poate fi de drept unu' care este înşelat de evrei? Acel 
care a agonisit bogății, toate, pe cale cinstită le-o fi 
dobândit? lar cel învestit la putere, să fie el îndeajuns de 
deştept, devreme ce-l pot minţi atât de lesne? 

Printre altele, majoritatea depinde de conducere şi 
asta tot poporul evreu a scos-o la lumină. Pe tema asta 
se poate discuta mult, însă concluzia trasă este simplă: 
In lumea ocultă, toţi trăiesc în minciună. Aşadar, are sens 
să judecăm cine minte mai mult şi cine mai puţin? 

Cât despre poporul evreu, în locul său ar fi putut să 
se afle oricare alt popor contemporan. Oricare altul, 
supus misterioasei codificări şi lăsat să bântuie timp de 
patruzeci de ani prin pustie, fără să-L cunoască pe 
Dumnezeu Creatorul. 


> 


lisus a încercat să spargă acest cod şi să-şi salveze 
poporul. A inventat o nouă religie. Diferită de cea de 
până atunci. Uite un exemplu: complementar expresiei 
„Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”, el a spus: “Celui 
care te-a lovit pe obrazul drept, întoarce-i-l şi pe 
stângul”. lar expresiei „Tu eşti poporul ales între 
celelalte”, el a spus: „Tu eşti robul lui Dumnezeu”. 

Ar fi putut lisus să-i vorbească şi adevărul poporului 
său. Să-i vorbească despre vremurile Vedice, cât de 
fericit putea fi omul în grădina sa în contact cu creaţiile 
Tatălui Creator. Dar poporul evreu fusese codificat deja. 
Şi credea doar în faptele oculte. Lumea nereală îi 
invadase deja conştiinţa. Astfel, lisus a hotărât să 
acţioneze pe cale ocultă. Şi a întemeiat o religie ocultă. 

Preotul suprem a reuşit să-i ghicească planul lui 
lisus. Ani de-a rândul şi-a stors mintea preotul suprem, 
până când a luat o decizie şi i s-a părut genial, când a 
hotărât că: „Nu are niciun rost să mă bat cu învăţătura 
lui lisus. Prin mintea soldaţilor mei, dintre evrei aleşi, 
musai, învăţătura, printre toate popoarele lumii o s-o 
inculc, şi în acelaşi timp, pentru Israel religia veche o s-o 
păstrez.” Aşa s-a şi întâmplat - cum a gândit preotul 
suprem. 

Şi au început să coexiste simultan două filosofii 
diferite ca esenţă. 

Una glăsuieşte: evreii sunt poporul ales, aşa cum a 
propovăduit Moise, şi toţi ceilalţi trebui să li se închine. 
Cealaltă, prin lisus, vorbeşte: În faţa lui Dumnezeu toţi 
sunt egali, între oameni niciunu' să nu se ridice deasupra 
altuia şi să fie iubiţi deopotrivă şi apropiatul şi duşmanul. 

Preotul a înţeles că, dacă va reuşi să atragă 
întreaga lume la religia creştină, care îi îndeamnă pe toţi 
la iubire şi milostenie, şi în acelaşi timp să menţină şi 
iudaismul, care-l înalţă pe unul singur deasupra celorlalţi, 
atunci va cuceri omenirea. Lumea se închină în fata 
evreilor, dar ei sunt doar soldaţi. Aşadar lumea, de fapt, i 


aa ea (sate das e 
> 


se închină preotului. 

Propovăduitorii preotului au pornit în lume, 
străduindu-se loial să răspândească noua învăţătură. 

Învățătura lui lisus? Nu tocmai! Deja multe de-ale 
lui inoculase preotul în acea învăţătură. Ce a urmat mai 
departe, tu ştii bine. A căzut Roma. Duşmanii care-au 
distrus impunătorul imperiu nu erau externi. Roma s-a 
năruit din interior, adoptând creştinismul. In timp ce 
împărații erau convinşi că creştinismul le va întări 
puterea şi un postulat îi măgulea din cale-afară: Orice 
putere vine de la Dumnezeu, iar conducătorul este un 
împărat miruit de milostenia Domnului, peste împărăţia 
sa. 


În secolul al IV-lea, creştinismul biruie Roma de 
drept şi de fapt. Jubilant, preotul suprem, mijlocit şi 
negrăit, îi transmite împăratului bizantin o poruncă. 

Şi-atunci Roma creştină arde complet biblioteca din 
Alexandria”. În total cad pradă flăcărilor 730 de mii de 


volume. În multe oraşe se înalţă ruguri din cărţi şi 
pergamente. Sunt arse cărţile perioadei păgâne, printre 
care, însă, se aflau câteva în care era scris despre 
cunoştinţele vedicilor. Aceste mărturii nu au fost arse, au 
fost doar confiscate, apoi dosite şi studiate în cercuri 
restrânse de devotați şi abia după aceea distruse. 

Preotul suprem începe să creadă că acum, când 
omenirea este tot mai departe de cunoştinţele 
primordiale, în calea lui nu se vor mai ridica obstacole. 

Şi a cutezat preotul să mai dea încă o poruncă 
nespusă, în urma căreia, prin a Il-a anatemă a Soborului 


5 Biblioteca din Alexandria - este cea mai cunoscută 


bibliotecă din antichitate; conţinea toate documentele acelor 
vremuri. Pe vremea împăratului Cezar, biblioteca deţinea în jur de 
700 de mii de cărţi depozitate. În perioada crâncenelor confruntări 
dintre păgâni şi creştini, în anul 391 d.Hr. a fost distrus templul lui 
Serapis în care se află biblioteca. (n.a.) 


Í 


Constantinopolului, a fost interzisă învăţătura care se 
cheamă reîncarnare. Pentru ce, o să întrebi tu? Pentru ca 
oamenii să nu se gândească la esenţa vieţii terestre. 

Ca oamenii să creadă că, doar în afara existenţei 
terestre, există viaţa fericită. Şi au început să creadă aşa 
multe popoare ale lumii. 

Preotul exulta, ştiind ce va urma şi a gândit în sinea 
lui: omul nu vede viaţa neterestră, nu ştie nici cum să 
ajungă rai - unde este bine - nici cum să nu nimerească 
în iadul înspăimântător. Şi aici i-a venit preotului ideea 
că, prin plăsmuiri mincinoase, o lume ocultă în propriul 
avantaj, să-şi clădească. 

Astfel, până şi azi îşi mai clădesc preoţii, la plăcere, 
prin povestirile plăsmuite, lumile lor. Insă puterea 
absolută asupra omenirii nu au cucerit-o dintr-odată, aşa 
cum li s-a părut lor atunci când şi ultimul bastion al 
civilizaţiei păgâne - Roma - a căzut. Deoarece, mai 
rămăsese pe Pământ doar o micuță insulă de neatârnat 


prin metode tradiţionale. Înainte de Roma şi de apariţia 
învățăturilor lui lisus, preotul suprem s-a luptat să 
nimicească cultura ultimului stat Vedic - Rusi. 


Războiul secret purtat 
împotriva Rusi' Vedice 


Bătălia împotriva Rusi' Vedice s-a purtat cu mult 
înaintea căderii Romei şi a sosirii lui lisus pe Pământ. 
Această luptă a durat milenii, nu s-a dat cu spada de fier. 
Ocultismul şi-a făcut incursiunile în planul nematerial. 

In Rusi' au sosit propovăduitorii religiei oculte; 
câteva zeci de nume de-ale lor tu le poţi afla din cărţile 
bisericeşti, însă ei au fost zeci de mii. Nu erau vinovaţi de 
greşelile lor. Erau fanatici, fapt pentru care nu ar fi putut 
asimila în mintea lor nici măcar a milioana parte din 
viziunea asupra lumii. Ei erau soldaţii preotului, îi 
îndeplineau cu sfinţenie şi fără să crâcnească porunca şi 
cu devoţiune-aleasă se străduiau să-i înveţe pe oameni 
cum să trăiască. Şi negau neîntrerupt măreţia imperiului 
Romei. 

Au încercat să introducă un ritual, au propus să fie 
ridicate temple şi să nu se dea mare atenţie existenţei 
terestre şi naturii, argumentând că doar aşa, fiecare va 
ajunge în împărăţia cerurilor. Nu o să-ţi vorbesc acum 
despre eforturile lor. Dacă vrei, poţi şi astăzi să citeşti tot 
ce s-a vorbit. Eu o să-ţi descriu motivul pentru care nu au 
reuşit, de-a lungul mileniilor, să facă nimic în Rusi” 
Vedică. 

Fiecare al doilea om al acelei Rusi', era un poet cu 


un acut simt al umorului. Pe-atunci, în Rusi’, trăiau şi 
barzii, care se chemau baiani. Dar, ascultă ce se 
întâmpla în vremurile acelea... 

Decenii de-a rândul, soldaţii preotului au dat înainte 
cu propaganda şi le-au explicat oamenilor cum să | se 
închine lui Dumnezeu. Ici şi colo, oamenii le chibzuiau 
vorbele. Odată, un baian, auzindu-i vorbind, a râs de ei şi 
a născocit o parabolă cu tâlc, pe care mai apoi a cântat- 
o. Parabola lui a făcut mintenaş ocolul Rusi'-ei. În anul 
următor, deja zece Rusi'-i râdeau de propovăduitorii 
preotului. Furios, preotul a lansat noi atacuri. Dar din nou 
ia naştere o parabolă şi din nou râde Rusi. Din 
nenumăratele parabole ale acelor vremuri, eu o să-ți 
povestesc doar trei. 


XX xk 


În care templu să stea Dumnezeu 
(prima parabolă a Anastasiei) 


Într-unul din mulţimea de sate existente pe 
Pământ, trăiau fericiţi o mână de oameni. În sătuc îşi 
duceau traiul nouăzeci şi nouă de familii. Fiecare familie 
avea o casă deosebit de frumoasă, decorată cu sculpturi 
unice. Grădina dimprejurul casei rodea zilnic şi legumele 
şi fructele creşteau de la sine. Oamenii întâmpinau cu 
bucurie primăverile şi se delectau în timpul verii. Salba 
de sărbători fericite şi vesele dădea naştere la cântece şi 
hore. 

larna oamenii se odihneau, bucurându-se de fiece 
zi. 

Priveau la cer şi gândeau cum să facă luna şi 
stelele să strălucească mai tare. 

La fiecare trei ani, în luna iulie, oameni se adunau 
pe un imaş de la marginea satului. Odată la trei ani, 
Dumnezeu le răspundea la întrebări cu glas obişnuit. 


> 


Fără să-L vază cu ochii, fiecare om ÎI percepea pe 
Dumnezeu. lar El se sfătuia, laolaltă cu fiecare locuitor al 
sătucului, cum să facă viaţa zilei de mâine cât mai 
fericită. Putea fi filosofic dialogul cu Dumnezeu, dar 
putea fi cu totul simplu şi glumeţ. 

lată un exemplu: 

Un vârstnic se ridică în picioare şi-l vorbeşte lui 
Dumnezeu: 

- Doamne, da’ ce Te-apucă? Ne adunăm noi, cu 
toţii, la sărbătoarea verii, şi Tu ce faci? Ne uzi cu ploaie? 
Până la amiază a plouat de parcă s-ar fi rupt zăgazurile 
cerului. Doar spre vremea amiezii s-a arătat soarele. Tu 
ai dormit până la amiază, Doamne? 

- Nu, Eu nu am dormit - a răspuns Dumnezeu - din 
zori m-am tot gândit cum să fac mai bine ca sărbătoarea 
să iasă cât mai benefică. Dar am observat că unii dintre 
voi, îndreptându-vă spre sărbătoare, v-aţi lenevit să vă 
spălaţi cu apă curată. Cum este cu putinţă să întinaţi 
sărbătoarea cu feţele blasfematoare? Aşa că am hotărât 
ca, mai întâi, să vă spăl pe toţi şi apoi să dau deoparte 
norii şi, cu razele soarelui, să vă usuc corpurile. 

- Fie atunci, dacă-i aşa... - s-a învoit bărbatul, 
ştergându-şi pe furiş mustăţile de firimituri... Apoi, iute, i- 
a şters cerneala de coacăze din jurul gurii fiului. 

- Spune-mi, Doamne - l-a cerut bătrânul filosof 
îngândurat lui Dumnezeu - deasupra noastră, în cer, sunt 
multe stele. Ce înseamnă desenul lor ciudat? 

- Pot eu, când mi-i monotonă viaţa terestră, să mă 
stabilesc cu familia pe steaua de sufletul meu aleasă? 

- Desenul stelelor cereşti, în întuneric pâlpâitoare, 
grăiesc despre viaţa întregului Univers. Pulsaţia sufletului 
îţi deschide cartea cerului s-o citeşti. Nu sărbătoarea şi 
nu curiozitatea, doar gândul înalt şi gândul neîntinat, 
cartea cerului deschid. Şi pe o stea vei putea tu să 
trăieşti. Fiecare poate să-şi aleagă planeta lui din cer. 
Una singură doar, este condiţia de respectat. Destoinic 


one P-ta ete li eat 
Cr y> 


să fii, creaţii preaminunate, mai desăvârşite decât cele 
de pe Pământ, pe planeta aleasă să ştii să creezi. 

Din iarbă a săltat o fetiţă, şi-a aruncat peste umeri 
cosiţele-i bălăioare, şi-a înălţat faţa cu năsucu-i cârn în 
sus şi, cu mâinile proptite mândre-n şolduri, i-a vorbit lui 
Dumnezeu: 

- Eu am o pretenţie la Tine, Doamne. Doi ani am 
aşteptat eu nerăbdătoare ca să-ţi spun pretenţia mea. 
Acu’ o să [i-o spun. Pe Pământ este-o neregulă... o 
anomalie. Oamenii, ca oameni trăiesc, cu toţii. Se 
îndrăgostesc, se căsătoresc şi se veselesc. Numa’ eu... 
cu ce-s vinovată eu? Numai ce vine toamna, pe obrăjorii 
mei răsar aluniţele. Nu pot să le spăl şi nici să le ascund. 
Tu mi le-ai dat ca să te distrezi, Doamne? Eu pretind ca 
la primăvară să nu-mi mai răsară nici-o aluniţă. 

- Ooo, fecioara mea! Nu aluniţe, da' pistrui-ţi apar 
pe frumoşii obrăjori, primăvara. Dar o să-i numesc cum 
vrei tu. Dacă te încurcă, la primăvară o să ţi le iau - 
aluniţele - a răspuns Dumnezeu fetiţei. 

Pe neaşteptate, dintr-un alt colţ al imaşului, s-a 
ridicat un tânăr atletic şi cu ochii-n pământ l-a vorbit 
încet lui Dumnezeu: 

- Nu puţine-s treburile de făcut primăvara. Tu, 
Doamne, te osteneşti să rânduieşti fiecare gospodărie. 
De ce bagi în seamă nişte aluniţe? Mai ales că-s aşa de 
frumoase, că eu nu-mi pot imagina ceva mai frumos 
decât faţa unei fete pistruiate. 

- Atunci ce-i de făcut? a spus gânditor Dumnezeu. 
Fata a cerut, Eu i-am promis... 

- Cum adicătelea, „ce-i de făcut”? s-a băgat fata iar 
în vorbă. Lumea vorbeşte: „nu la aluniţe, da' la treburi 
mai importante să ne gândim” ... Numa’ că eu, de-aş fi 
ştiut că-s pistrui, aş mai fi adăugat încă doi, uite-aici pe 
obrazul drept, ca să fie simetrici. 

Dumnezeu a zâmbit. Se vedea asta prin zâmbetul 
răsărit pe feţele oamenilor. Şi cu toţii ştiau că în curând 


> 


va luă fiinţă din iubire o nouă familie în sat la ei. 

Şi uite-aşa trăiau oamenii cu Dumnezeu, în acel 
uimitor sătuc. Însă, tam-nisam, în sat la ei poposesc o 
sută de înţelepţi. Sătenii întâmpinau întotdeauna cu 
bucurie oaspeţii şi-i omeneau cu tot felul de bucate. Din 
delicioasele poame au gustat cei o sută de înţelepţi şi s- 
au minunat de gustul lor neobişnuit. Apoi unu’ din ei a 
spus: 

- Ooo, oameni buni, viaţa minunată vă este, şi pe 
măsură. Belşug şi bunăstare în fiecare casă... Insă 
lipseşte cu/tura* în raportul cu Dumnezeu. Nu vedem 
proslăvirea şi închinarea la Dumnezeu. 

-La ce bun? au încercat preocupaţi să 
argumenteze locuitorii. 

- Ne purtăm cu Dumnezeu la fel cum ne purtăm 
unii cu alţii. Odată la trei ani vorbim cu El. El face soarele 
să răsară în fiecare zi. Primăvara, albinuţa trebăluieşte zi 
de zi primprejurul casei. larna, zăpada  înveleşte 
Pământul. Toate faptele Sale le cunoaştem şi ne 
bucurăm de fiecare anotimp. 

- Pe la noi nu-i aşa - au spus înţelepţii. 

- Noi am venit să vă învăţăm cum să vă comportaţi 
cu Dumnezeu. Peste tot Pământul au fost ridicate temple 
şi palate în slava Lui. Prin ele, oamenii pot vorbi cu 
Dumnezeu în fiecare zi. O să vă învăţăm şi pe voi. 

Trei ani la rând, înţelepţii le-au cerut ascultare 


6 cultură 
|. Totalitatea valorilor materiale şi spirituale create de 
omenire şi a instituţiilor necesare pentru comunicarea acestor valori. 
Faptul de a poseda cunoştinţe variate în diverse domenii; totalitatea 
acestor cunoştinţe; nivel (ridicat) de dezvoltare intelectuală la care 
ajunge cineva. 

2. Totalitatea lucrărilor agrotehnice necesare plantelor 
agricole pentru a se realiza producţii mari şi constante; ştiinţa, 
priceperea de a lucra pământul, de a îngriji plantele. Sursă - DEX 
Copyright (C) 2004-2009 DEX online (a se vedea şi postfaţa) 


> 


locuitorilor sătucului. Fiecare din cei o sută şi-a expus 
teoria sa, explicând cum era ideal de ridicat templu lui 
Dumnezeu şi ce trebuia făcut în el în fiecare zi. Fiecare 
înţelept avea o teorie proprie. Şi nu înțelegeau sătenii, 
pe care dintre teoriile celor o sută de înţelepţi să o 
aleagă. Şi, mai ales, nu ştiau cum să se poarte ca să nu-i 
jignească pe înţelepţi. Prin urmare au decis să-i asculte 
pe toţi şi să-i ridice temple fiecărui înţelept. Fiecare 
familie câte un templu. În sătuc trăiau nouăzeci şi nouă 
de familii, în timp ce înţelepţii erau o sută... şi s-au 
neliniştit auzind hotărârea sătenilor. Reieşea că unu' din 
ei nu avea să primească ofrandă şi că avea să rămână 
fără templu. Şi din această pricină s-au certat între ei: A 
cui teorie de închinare în faţa lui Dumnezeu era mai 
eficientă? Şi i-au amestecat şi pe săteni în disputele lor. 
Conflictul s-a încins şi, pentru întâia oară după mulţi ani, 
au uitat locuitorii sătucului de vremea întâlnirii cu 
Dumnezeu. Nu s-au adunat pe imaş, ca înainte, în ziua 
stabilită. _ 

Au mai trecut alţi trei ani. imprejurul sătucului se 
ridicau nouăzeci şi nouă de temple impunătoare. 

Izbele” sătenilor nu mai emanau prospeţimea, 
dinainte. Legumele rămaseră neculese, iar fructele din 
livezi erau viermănoase. 

- Toate astea - cuvântau prin altare înţelepţii - 
pentru că nu aveţi destulă credinţă în voi. Mai multe 
daruri la altare s-aduceţi şi, mai sârguincioşi şi 
nepregetători lui Dumnezeu să vă închinaţi. 

Doar un înţelept, cel făr' de templu rămas, furând 
ba de la unu', ba de la altu' a declarat: 

- Voi nu aţi făcut totul aşa cum trebuie, oameni 
buni. Nu aşa se ridică templele. Nu aşa se închină la 


7 izbă (izbe), s.f. - casă tipică din stepa rusească. Rus. izba. 


Sursă - DEX Copyright (C) 2004-2009 DEX online (a se vedea şi 
postfaţa) 


> 


altar, iar cuvintele din rugăciuni nu-s cele drepte. Eu sunt 
singurul care poate să vă-nveţe cum să vă comportaţi cu 
Dumnezeu. 

De fiecare dată când reuşea să convingă câteun 
sătean, lângă casa acestuia se înălța un templu nou, în 
timp ce celălalt vechi era doborât la pământ. Şi iarăşi 
rămânea fără prinos unu' din înţelepţi şi pe furiş încerca 
să-l compromită pe altul în faţa lumii. S-au scurs aşa 
mulţi ani. Într-o zi, însă, şi-au amintit oamenii de 
adunările din trecut, de pe imaşul pe care auzeau vocea 
lui Dumnezeu. S-au strâns din nou pe imaş şi au început 
să pună întrebări, cu speranţa că-i va auzi Dumnezeu şi, 
ca şi-nainte, le va răspunde: 

- Spune-ne, de ce s-a întâmplat aşa? De ce copacii 
din grădinile noastre fac poame viermănoase? De ce nu 
cresc în fiecare an legumele pe straturi şi de ce se 
spurcă oamenii unu’ pe altu’, se bat şi se ceartă şi 
nicicum nu reuşesc să aleagă credinţa cea mai dreaptă? 


Spune, în care din templele ridicate în cinstea Ta, trăieşti 
Tu? 


Mult timp. Dumnezeu nu le-A mai răspuns la 
întrebări. lar, atunci când în văzduh a răsunat iarăşi, 
glasul nu-l mai era vesel. Cu ton obosit le-A răspuns 
Dumnezeu: 

- Pustii sunt astăzi casele şi grădinile voastre, fiii şi 
fiicele Mele! Că nu mai apuc Eu singur să le fac pe toate! 
În visul Meu, altfel a fost conceput! Doar laolaltă cu voi 
Eu pot să creez. Numai că voi, oleacă, v-aţi îndepărtat de 
grădinile voastre, şi nu pot Eu singur să creez. Creaţia 
doar colectivă poate exista! Şi încă ceva vă mai spun Eu 
tuturor: În voi înşivă, iubirea şi libera alegere sălăşluiesc 
deja. Şi Eu sunt pregătit, în visul Meu, ale voastre 
aspirații să urmez. Spuneţi-Mi doar, voi, dragii Mei fii şi 
fiice, în ce templu să mă stabilesc? In faţa mea toţi, ca 
unu-Mi sunteţi, pe care să îl aleg să nu vă obijduiesc? Şi 
atunci când la-ntrebare răspunsul veţi găsi şi templu în 


oaie (io aer dis e 
> 


care să mă stabilesc veţi hotărî, voinţa colectivă, Eu o voi 
urma. 

Le-A răspuns Dumnezeu şi a tăcut. 

lar oamenii din sătucul, în care binele nu s-a mai 
întors, până astăzi se hărţuiesc. In case - pustiu şi 
decadenţă, peste tot - temple tot mai falnice şi disputa - 
tot mai ascuţită! 

- Off, Anastasia, pare atât de ireală pilda asta a ta! 
Da' proşti mai erau oamenii din sătucul acela! Cum de nu 
au înţeles oamenii că Dumnezeu vrea să grijească de 
grădini împreună cu ei? Ba mai mult, tu spui că aceşti 
proşti mai ţin şi astăzi cearta. In ce ţară e sătucul acela? 
Poţi să-mi spui? 

- Desigur, pot. 

- Aşadar, unde-i? 

- Mulţi oameni şi, totodată, şi tu însuti, tocmai în 
acel sătuc trăiţi. 

- Aha... chiar aşa! Bineînţeles că tocmai noi trăim 
aşa! Şi, că dintotdeauna, ne certăm fără întrerupere - a 
cui religie este mai cea justă dintre toate?! ... In timp ce, 
prin livezi, merele le mănâncă viermi! 


Cel mai bun loc din rai 
(cea de-a doua parabolă) 


La mormânt au sosit patru fraţi, ca să-l 
pomenească pe tatăl lor mort de mai mulţi ani. Vroiau, 
cei patru fraţi, să ştie dacă tatăl lor, în rai se află, ori în 
iad. Toţi, de-odată, şi-au exprimat în gând dorinţa ca 
sufletul tatălui lor să li se înfăţişeze şi să le povestească 
cum o duce pe lumea cealaltă. Şi a apărut chipul tatălui 
lor în faţa fiilor, într-o lumină ciudată. S-au mirat fraţii, s- 
au emoţionat la vederea apariţiei şi, numai ce şi-au 
revenit în fire, au întrebat: „Spune-ne, tată, în rai se 
odihneşte sufletul tău?” „Da, fiii mei - le-a răspuns tatăl - 


oaie (ic aer dist e 
> 


în fermecătorul rai se desfată Sufletul meu.” 

„Spune-ne, tată - au continuat fraţii - unde vor 
ajunge sufletele noastre după moartea trupească?” 

lar tatăl le-a răspuns tot printr-o întrebare celor patru 
fraţi:  „Spuneţi-mi, fiii mei, propriile voastre fapte 
pământeşti cum le definiţi?” 

Fiii i-au răspuns pe rând tatălui. Cel mai mare a 
spus: „Eu am devenit un valoros conducător de oşti, tată. 
Am apărat glia Patriei şi nu a terfelit-o picior de vrăjmaş. 
Nu am supărat niciodată săracii şi neajutoraţii, pe 
Dumnezeu întotdeauna L-am venerat şi de asta trag 
nădejde să ajung în rai.” 

Al doilea fiu i-a răspuns: „Eu am devenit un vestit 
propovăduitor. Binele l-am cuvântat şi pe oameni i-am 
învăţat cum să-L cinstească pe Dumnezeu. Semeţe 
realizări am avut printre semenii mei şi solemne titluri, 
de asta sper să ajung rai.” 

Al treilea i-a răspuns lui tătâne-său: „Eu sunt un 
renumit învăţat. Multe meşteşugării am născocit, ca să le 
uşurez viaţa oamenilor. Am făcut multe invenţii 
folositoare. De fiece dată când fac câte ceva, laudă 
Domnului aduc, numele Său Il pomenesc şi-L cinstesc, 
aşa că cred c-o s-ajung în rai.” 

Ultimul a răspuns mezinul: „Tată, eu de grădină 
grijesc şi pe lan trudesc. Din preafrumoasa mea grădină, 
fructe şi legume fraţilor le trimit, mă străduiesc neghiobii 
să nu fac şi amărăciune Domnului să nu-l provoc. Sper să 
mă ridic în rai.” 

După ce-a ascultat toate acestea, tatăl le-a răspuns 
fiilor: „Sufletele voastre, fiii mei, după moartea fizică, se 
vor odihni în rai.” 

Şi a dispărut vedenia tatălui. Au trecut anii, au 
murit fraţii şi li s-au întâlnit sufletele în paradis, doar că 
printre ele nu era şi sufletul mezinului. Au început atunci, 
cei trei fraţi, să-şi cheme tatăl, iar când el şi-a făcut 
apariţia în neobişnuita lumină, l-au întrebat: “Spune-ne, 


tatăl nostru, de ce aici, în grădina raiului, nu este printre 
noi şi sufletul frăţiorului nostru cel mic? S-au scurs o sută 
de ani, în măsura terestră a timpului, din ziua în care am 
vorbit cu tine la mormânt.” 

„Nu vă frământaţi, fiii mei, şi frăţiorul vostru mic 
este în rai, dar nu este lângă voi acum pentru că stă de 
vorbă cu Dumnezeu” - le-a răspuns fiilor, tatăl. Au mai 
trecut o sută de ani şi iarăşi s-au întâlnit fraţii în grădina 
raiului. Dar, nici de data asta, nu era printre ei frăţiorul 
mezin. L-au. chemat iarăşi pe tatăl lor şi, când acesta a 
apărut, l-au întrebat: „Uite că au trecut încă o sută de 
ani, dar frăţiorul nu a venit la întâlnire şi nici nu l-a văzut 
nimeni prin grădina raiului. Spune-ne, tată, unde-i 
frăţiorul nostru cel mic?” 

Şi iarăşi le-a răspuns tatăl fiilor: „Cu Dumnezeu stă 
la povaţă frăţiorul vostru mezin, de asta nu-i aici cu voi.” 

Cei trei fraţi i-au cerut tatălui să le arate unde şi 
cum se sfătuieşte frăţiorul lor mezin cu Dumnezeu. 
„Priviţi!” - le-a răspuns tatăl fiilor. Şi au văzut atunci, cei 
trei fraţi, Pământul şi pe el o grădină fermecătoare de 
care fratele lor cel mic grijea în viaţă. In fermecătoarea 
grădină terestră, întinerit, fratele cel mezin îi explica 
ceva copilului. Frumoasa lui soaţă trebăluia prin 
apropiere. Uluiţi, cei trei fraţi l-au întrebat pe tatăl lor: 
„Fratele nostru mezin a rămas ca şi-nainte în grădina 
terestră şi nu este cu noi în grădina raiului... Cu ce-a 
greşit el în faţa Domnului? De ce nu-i moare corpul 
frăţiorului nostru? Nu puţine secole, în măsurătoare 
terestră, s-au scurs şi noi tot tânăr îl vedem. Este posibil 
ca Dumnezeu să fi schimbat rânduiala Universului?” 

La care, tatăl le-a răspuns fiilor: „Nu a schimbat 
Dumnezeu rânduiala universală, de la început în 
preamăreaţă armonie şi prin inspirată iubire dată. A 
murit trupul fratelui vostru, şi nu o dată. Cel mai bun loc 
de grădină de rai este tocmai locul de mâinile şi sufletul 
propriu zămislit. Aşa cum şi pentru părinţi, cea mai 


a e aa 
cry > 


măreaţă făptură este copilul de ei zămislit. Urmând 
rânduiala Dumnezeiască, sufletul frăţiorului vostru cel 
mic ar fi trebuit să treacă într-o grădină paradisiacă, dar 
devreme ce grădina aceasta, pe Pământ şi-a făurit-o, el, 
implicit, se va întrupa din nou în grădina lui paradisiacă 
de pe Pământ.” 

„Spune-ne, tată - au continuat fraţii - tu ai spus că 
se sfătuieşte cu Dumnezeu, frăţiorul nostru mezin, dar 
noi nu-L vedem pe Dumnezeu alături de el în grădină.” 

“Frăţiorul vostru, fiii mei, de creaţiile Dumnezeieşti 
grijeşte. De copaci, de plante - tocmai ele sunt 
materializarea gândurilor Creatorului. Frăţiorul vostru 
mezin conştient se atinge de toate şi cu iubire şi, prin 
asta, se sfătuieşte cu Dumnezeu.” - le-a spus iar tatăl 
fiilor. 

„Spune-ne, tatăl nostru, ne vom mai întoarce noi 
vreodată pe Pământ în formă fizică?” - l-au întrebat fiii 
pe tatăl lor şi au auzit ca răspuns: „Sufletele voastre, fiii 
mei, acum se află-n rai. Forma terestră o vor putea 
reprimi doar atunci când cineva va sădi pentru ele, pe 
Pământ, o grădină asemănătoare grădinii raiului.” 

La aceste cuvinte, fraţii au strigat: „Nimeni nu va 
sădi cu dragoste grădină pentru un străin! Singuri, de 
vom reprimi formă fizică, ne vom sădi grădina vie de rai 
pe Pământ!” 

„Această ocazie aţi avut-o deja, fiii mei” - a vorbit 
tatăl şi s-a îndepărtat încet. Dar fraţii au strigat din nou 
la tatăl lor: „Tatăl nostru drag, arată-ne şi nouă locul tău 
din raiul terestru, de ce te îndepărtezi de noi?” 

Tatăl s-a oprit. Şi le-a răspuns aşa celor trei fii: 
„Vedeţi mărul acela cu floare bătută, de lângă frăţiorul 
vostru mezin? Şi sub el, vedeţi leagănul şi încântătorul 
corpişor de bebeluş? la te uită, a mişcat o mânuţă! Se 
trezeşte micuțul! Priviţi! În copilaşul acela, sufletul meu 
trăieşte. Deoarece, această grădină, am început eu s-o 


sădesc...” 


Cel mai bogat mire 
(cea de-a treia parabolă) 


Această pildă o voi modifica puţin, o voi adapta la o 
versiune modernă. 

Într-un sat trăiau doi vecini. Familiile lor erau 
prietene şi îşi lucrau cu pasiune pământurile. 

Primăvara au înflorit grădinile de pe amândouă 
gospodăriile şi pe fiecare a îmbobocit câte o încântătoare 
livadă. In fiecare familie a venit pe lume câte un fiu. 
Când fiii celor doi vecini prieteni au crescut, la masă de 
sărbătoare, cele două familii au luat o hotărâre serioasă: 
să le treacă fiilor frâiele gospodăriilor. 

- Fiii să decidă semănăturile. lar noi, prietenul meu, 
deja de pe acum să nu-i încurcăm nici cu privirea nici cu 
vreo sugestie. 

- Sunt de acord - a răspuns al doilea - de vor găsi 
de cuviinţă, fiii noştri să modifice şi casele după bunul lor 
plac. Să-şi aleagă singuri hainele şi animalele pe care să 
le ţină sau calabalăcul de pe lângă case. 

- Foarte bine - a răspuns celălalt - să fie de-sine- 
stătători, fiecare să-şi găsească singur soţie potrivită, iar 
noi doi, prieten drag, o să mergem împreună să le peţim 
miresele. 

Prin aceste cuvinte, şi-au întărit cei doi vecini 
prieteni hotărârea. l-au sprijinit şi soțiile. Şi familiile au 
început să trăiască sub oblăduirea celor doi fii maturi. 
Insă, din acel moment, viaţa celor două familii s-a 
schimbat. Fiul uneia dintre familii era foarte activ, se 
socotea cu toţi şi din acest motiv, a fost clasificat primul. 
Fiul din cealaltă familie era gânditor, cei dimprejurul lui îl 
considerau lent şi de asta l- au clasificat al doilea. Primul 
a doborât la pământ tânăra pădurice plantată de tatăl 


> 


său şi a cărat-o în târg. Şi-a vândut calul şi şi-a cumpărat 
un automobil şi un tractoraş. Fiul primei familii era 
considerat foarte întreprinzător. A prevăzut tânărul 
întreprinzător, că la anu' va creşte brusc preţul 
usturoiului şi nu a greşit deloc în previziunea sa. A stârpit 
toate culturile din grădină şi a însămânţat un lan întreg 
de usturoi. Şi părinţii l-au ajutat în toate, devreme ce şi- 
au dat cuvântul. Familia a vândut usturoiul cu mare 
câştig. Au ridicat o casă mare, din materiale moderne, 
pentru care au angajat o antrepriză de construcţii. Dar 
fiul întreprinzător nu-şi găsea pacea defel. De dimineaţă 
până seara se tot gândea cu ce să însămânţeze terenul 
primăvara, ca să obţină venituri cât mai mari. Şi a găsit 
de cuviinţă, spre sfârşitul iernii, că cel mai avantajos ar fi 
să semene iarăşi usturoi. Şi iarăşi a vândut recolta cu 
mari câştiguri. Apoi şi-a cumpărat un alt automobil, 
considerat şi mai şic. 

Într-o zi, pe drumul de ţară, se întâlnesc fiii celor 
doi vecini. Unu' era în maşină, celălalt într-o căruţă trasă 
de o căluţă sprintenă. Intreprinzătorul de succes opreşte 
maşina şi între cei doi vecini se înfiripă o discuţie: 

- Eu, vecine, uite, merg cu maşina asta elegantă, în 
timp ce tu, de când te ştiu, te târâi cu căruţa. Eu mi-am 
ridicat casă mare, în timp ce tu, tot în casa părintească 
trăieşti. Taţii şi mamele noastre au trăit întotdeauna în 
bună megieşie şi eu aş putea să te ajut, cum se face 
între vecini. Dacă vrei, pot să-ţi spun ce să însămânţezi 
ca să câştigi cât mai mult. 

- Mulţumesc pentru intenţia ta de a mă ajuta - i-a 
răspuns celălalt din căruţă - dar eu nu-mi prind 
gândurile. 

- N-am de gând să-ţi răpesc libertatea gândurilor 
vreau să te ajut sincer. 

-iți mulţumesc pentru sinceritate, bun vecin. 
Libertatea gândurilor o răpesc obiectele artificiale, ca de 
exemplu, automobilul în care stai tu. 


> 


- Cum poate să răpească libertatea gândurilor un 
automobil? Automobilul poate să întreacă fără dificultăţi 
căruţa şi, până ce ajungi tu în oraş, eu mi-am terminat 
treburile demult. Toate astea mulţumită automobilului. 

- Fireşte, automobilul tău poate să întreacă căruţa, 
numai că tu, în tot acest timp, eşti constrâns să conduci 
şi să ţii neîntrerupt volanul. Fără răgaz să urmăreşti 
aparatele de bord sau să faci altele, la drum să fii atent. 
Calul meu merge mai încet decât automobilul, dar, în 
acest timp, eu pot să stau fără să fac nimic şi, în felul 
acesta, să nu-mi distrag atenţia cu drumul. Pot să şi 
adorm, calul mă duce singur acasă. Tu ai spus că sunt 
probleme cu benzina. Calul îşi găseşte singur de 
mâncare pe păşune. Apropo, unde te zoreşti tu acum în 
automobilul tău? 

- Merg să-mi cumpăr nişte piese de la magazin. Eu 
ştiu dinainte ce se poate defecta curând la maşină. 

- Aşadar, ai învăţat aşa de bine tehnologia, că poţi 
să prevezi din timp şi ce se defectează? 

- Da, am studiat-o foarte bine! Tehnologia am 
deprins-o doar în trei ani la un curs de specializare. Îţi 
aminteşti că te-am chemat şi pe tine la acest curs? 

- Pentru această tehnică care se îmbătrâneşte şi se 
defectează, ţi-ai ocupat tu mintea timp de trei ani? 

- Şi iapa ta îmbătrâneşte şi moare. 

- Da, sigur că îmbătrâneşte. Dar, înainte de asta, va 
apuca să fete un câăluţ. Căluţul va creşte şi va trage la 
căruţă. Viul îi va sluji veşnic omului, artificialul 
întotdeauna va scurta viaţa. 

- Sunt ridicole consideraţiile tale ţărăneşti. Pe mine 
toţi mă văd ca pe un om bogat şi de succes, în timp ce 
pe tine doar ca pe unu' care trăieşte din agoniseala lu' 
tatâne'su. Tu nici măcar nu ai plantat alţi pomi în curtea 
părintească. 

- Eu am îndrăgit totul aşa cum era. M-am străduit 
să pătrund menirea fiecăruia şi să văd interconexiunea 


dintre toate. lar ceea ce se ofilea, din privire, am 
mângâiat şi am încurajat. Acum, primăvara, totul 
înfloreşte în armonie, fără să aibă nevoie de amestecul 
cuiva, iar în timpul verii se hrănesc toate singure, ca să 
rodească toamna. 

- Ciudat întreprinzător eşti tu, clar lucru - a oftat 
celălalt vecin - te  îndrăgosteşti de grădină, de 
gospodărie, de flori. Vasăzică, în tot acest timp, tu îţi 
mentii liberă mintea? 

- Da. 

- Şi la ce-ţi trebuie mintea asta... liberă? Ce 
semnificaţie are libertatea asta? 

- Prin ea cunosc toate măreţele creaţii. Prin ea te 
ajut pe tine. 

- Pe mine?! Aici te-ai întrecut cu măsura! Eu pot să 
iau de nevastă oricare fată din sat, toate vor să vină 
după mine. Toate vor să fie bogate. Vor să locuiască în 
casa mea spațioasă şi să se plimbe cu maşina mea. 

- A fi bogat nu înseamnă a fi fericit. 

- Dar sărac? 

- Nici sărac nu e bine. 

- Nici bogat, nici sărac, atunci cum? 

- În belşug, fiecare trebuie să trăiască. Şi, totodată 
să fie şi de-sine-stătător. Şi conştient de ceea ce se 
petrece împrejurul său. Fericirea nu vine peste oameni, 
aşa, din senin. 

Vecinul întreprinzător a surâs pe sub mustață şi a 
demarat grăbit. La un an după asta, cei doi taţi-vecini s- 
au întâlnit la sfat şi au stabilit că a venit vremea să le 
peţească mirese fiilor. l-au întrebat fiecare pe fiul lui pe 
care fată din sat ar vrea s-o ia de nevastă. Fiul- 
întreprinzător i-a răspuns tatălui său: 

- Fiica fruntaşilor satului îmi place, tată. Eu o vreau 
de nevastă. 

-Văd că eşti inteligent, fiul meu. Fiica fruntaşilor 
este cea mai frumoasă din împrejurimi. Toţi oaspeţii din 


pă 


sătucurile învecinate sau din locuri de departe, când vin 
la noi în sat, rămân uluiţi de frumuseţea ei. Doar că, vezi, 
ea este şi ambițioasă. Mintea acestei fecioare osebite, 
nici măcar părinţii n-o înţeleg. Chiar puţin ciudată, aş 
zice eu. Vin la ea să se sfătuiască şi să se lecuiască de 
tot felul de boli tot mai multe femei din toate satele şi pe 
copii, la fată, îi aduc... _ 

- Şi ce-i cu asta, tată? Nici eu nu-s mai prejos. In sat 
la noi nu este casă mândră că a mea, nimeni nu are 
maşină elegantă cum am eu. In plus, în vreo două 
rânduri am văzut-o cum s-a uitat gânditoare la mine. 

La întrebarea pusă de-al doilea tată: „Care fată din 
sat îţi place mai mult, fiule?”, celălalt tânăr a răspuns 
aşa: 

- Eu o iubesc pe fiica fruntaşilor satului, tată. 

- Dar ea, cum se comportă cu tine, fiule? l-ai văzut 
cumva privirea îndrăgostită? 

- Nu, tată. Odată am întâlnit-o întâmplător şi fata şi- 
a coborât pleoapele. 

Cei doi vecini au decis să le peţească fiilor mirese 
în acelaşi timp. Au mers şi s-au aşezat cu aer ceremonial. 
Fruntaşul satului a chemat-o pe fiica sa şi i-a spus: 

- Uite, fata mea, peţitori ne călcă pragul. Doi flăcăi, 
odată, vor să te ia de nevastă. Noi ne-am învoit ca tu să-l 
numeşti singură pe ales. Poţi să ne vorbeşti acum de el 
sau vrei să te gândeşti până la răsăritul soarelui? 

- Nu puţine răsărituri am întâmpinat visând, tată - a 
şoptit tânăra fecioară - răspunsul vi-l pot da chiar acum. 

- Atunci vorbeşte, noi aşteptăm cu nerăbdare. Şi le- 
a răspuns frumoasa, peţitorilor veniţi, aşa: 

-Vă mulțumesc tuturor vouă, taţilor, pentru 
atenţie. Fiilor peţitorilor le mulţumesc pentru dorinţa lor 
de a-şi lega vieţile cu a mea. Minunaţi fii aţi crescut, 
taţilor, greu mi-ar fi fost să aleg, în mâna cui să-mi las 
destinul. Însă eu vreau să nasc copii şi vreau ca ei să fie 
sănătoşi. În îndestulare să crească, în libertate şi iubire 


> 


şi, din această pricină, eu, pe cel mai bogat l-am îndrăgit. 

Tatăl fiului cel întreprinzător s-a ridicat mândru. 
Celălalt şi-a coborât privirea. Însă fecioară a mers spre 
el, în faţa lui în genunchi s-a lăsat şi a spus, fără să-şi 
ridice pleoapele: 

- Eu vreau să trăiesc cu fiul dumneavoastră. 
Fruntaşul satului s-a ridicat de la locul său... Ar fi vrut 
tatăl să-şi vadă fiica că trăieşte în casa considerată cea 
mai bogată-n sat. Şi a spus cu severitate: 

- Drepte vorbe ai grăit tu, copila mea, inima 
părintească cu-a lor sobrietate-ai fericit. Dar nu ai mers 
la cel mai bogat din sat, în genunche să te'ndoi. Ori, mai 
bogat aici, este celălalt. Uite-l! 

Fruntaşul a arătat cu mâna spre tatăl fiului 
întreprinzător şi a adăugat: 

- Fiul lor, casă spațioasă a ridicat. Ei au bani, 
maşină şi tractor. 

Fata s-a apropiat şi, spre surprinderea tatălui ei 
sever, a răspuns aşa: 

- Da, bineînţeles, tu ai dreptate, tăticule, dar eu am 
vorbit despre copii. Ce foloase pot aduce copilaşilor toate 
lucrurile de care-ai pomenit tu? Tractorul se strică până 
ce cresc ei. Maşina rugineşte, iar casa se ponoseşte. 

- Bine, fie. Cred în vorbele tale. Insă copiii vor avea 
mulţi bani şi cu ei vor putea cumpăra maşină nouă, 
tractor şi haine. 

- ŞI... cât de „mulţi”? Aş vrea eu să aud. 

Tatăl tânărului întreprinzător şi-a mângâiat cu 
orgoliu barba şi mustăţile, după care, cumpătat şi cu un 
aer important, a spus: 

- Fiul meu are atât de mulţi bani, că de-ar fi, trei 
gospodării ca a noastră ar putea cumpăra numa'decât. 
lar cai ca ai vecinilor noştri, o întreagă herghelie am 
putea cumpăra, şi nu numa’ doi. 

Fata şi-a coborât cu smerenie pleoapele şi a 


= A f 


- Vă doresc fericire vouă şi fiului vostru. Însă, nu 
există niciunde pe Pământ atâţia bani cu care să cumperi 
grădina părintească, în care, fiecare crenguţă, cu 
dragoste, i se înclină celui ce-a sădit-o. Şi nu există bani 
pe care să cumperi ataşamentul unei iepe al cărei 
mânzişor s-a jucat cu copilul. Gospodăria voastră face 
bani, a iubitului meu îndestulare şi iubire. 


Peotul şi-a schimbat tactica 


În decursul războiului milenar, nu numai odată şi-a 
schimbat preotul tactica. Totul în zadar. Rusi”, ca 
dintoteauna, a râs de încercările oculte. l-a numit calici, 
poporul, pe  propovăduitorii preotului. In vremurile 
acelea, calicie era socotit ocultismul şi nu malformaţiile. 
Oamenii din Rusi’ îi hrăneau şi le ofereau adăpost bieţilor 


propovăduitori, le era milă de ei, dar nu le luau niciodată 
în serios vorbele. 

După patru sute de secole, preotul a realizat, în 
cele din urmă, că nu va îngenunchea ţara vedică. Şi a 
individualizat cu precizie în ce consta forţa Vedismului. 

Vedismul îşi avea rădăcinile bine ancorate în 
cultura Dumnezeiască. Fiecare ducea un trai Divin. ŞI 
fiecare familie îşi încropea Spaţiul său de lubire în vatra 
familiei, acolo unde simţea unitatea cu natura sau, altfel 
spus, cu tot ceea ce crease Dumnezeu. 

Oamenii  Vedici vorbeau cu Dumnezeu prin 
intermediul naturii. Nu I se închinau, ci se străduiau să-L 
înteleagă şi să-L iubească, aşa cum un fiu sau o fiică îşi 
iubeşte părinţii buni. 

Şi atunci, preotul s-a gândit la un plan prin care să 
întrerupă dialogul lui Dumnezeu cu oamenii. Pentru asta 
a trebuit, fără doar şi poate, să-i înstrăineze pe oameni 
de vatra lor de familie, de grădinile Dumnezeieşti - de 


> 


ale lor creaţii comune cu Dumnezeu. Toate teritoriile 
vedicilor să le fărâmiţeze în state şi cultura lor s-o 
nimicească. 

Alţi propovăduitori au mers în Rusi'. Alte concepte 
au purtat. Acum, ei căutau oamenii în care invidia şi 
mândria să domine câtuşi de puţin celelalte energii. 
Când găseau câteun astfel de om, făceau tot posibilul să- 
i amplifice mândria. Concret, uite cum au făcut: 

Imaginează-ţi: un grup de stareţi dregători 
poposeşte în casa în care trăieşte fericită o familie. Doar 
că acum, nici nu mai propovăduiesc şi nici nu-i mai 
învaţă pe oameni cum să trăiască. Dimpotrivă, spre 
surpriza tuturor, se închină în faţa capului familiei, aduc 
stranii daruri tuturor familiarilor şi vorbesc: „Într-o ţară 
îndepărtată, ne-am urcat pe un munte semeţ. Nu există 
munte mai înalt pe faţa Pământului. În vreme ce stăteam 
pe piscul ce străpungea norii, o voce din ceruri ne-a 
vorbit despre tine. Spunea, acea voce, că eşti cel mai 
înţelept de pe tot Pământul. Tu, unul, eşti alesul şi noi în 
cinstea ta trebuie să ne închinăm, daruri să-ţi aducem şi 
vocea-ţi înţeleaptă s-o ascultăm.” 

Şi dacă vedeau că omul cade pradă vorbelor, îşi 
continuau linguşitorul discurs: „Tu va trebui să-i fericeşti 
pe toţi oamenii - aşa ne-a spus vocea de pe munte. 
Vremea ta valoroasă, pe alte nimicuri să n-o mai cheltui. 
Lumea va trebui s-o cârmuieşti, în numele ei să iei 
hotărâri - doar tu eşti împuternicit! Uite ţie podoabă 
cerească de pus pe cap.” 

Odată cu asta, îi era oferită omului, ca pe-o 
comoară de seamă, o podoabă de pus pe cap, 
înfrumuseţată cu scumpeturi. 

Şi-atunci, încrezătorul în măreţia sa şi în noua 
învestitură punea iute podoaba pe creştet. În aceeaşi 
clipă, veneticii îi cădeau în genunchi preamăreţului şi-l 
venerau. Preaslăveau cerul că le-a îngăduit să se închine 
în cinstea preamăreţului. În fine, nou-veniţii îi ridicau o 


> 


casă separată  preamăreţului, asemănătoare unui 
templu. 

Aşa au apărut primele cnezate în Rusia vedică. 

Vecinii veneau la omul din templu şi îl priveau ca 
pe o ciudăţenie. Se uitau cum i se închinau în genunchi 
veneticii, cum îi satisfăceau fiecare moft şi îi puneau tot 
soiul de întrebări. 

La început, o parte din vecini a intrat în jocul 
străinilor de peste mări - care din curiozitate, care din 
milă - ca să le ţină companie străinilor şi vecinului. Insă, 
pe nesimţite, au fost prinşi în acel joc. Au căzut treptat în 
şerbie şi, fără să-şi dea seama, şi-au îndepărtat gândurile 
de la creaţie. 

Nu puţine au fost forţele cheltuite de trimişii 
preotului în consolidarea  cnezatelor. La început, 
tentativele lor au eşuat timp de mai multe secole. Dar, în 
cele din urmă, au reuşit, şi Rusi' Vedică au fragmentat-o 
în cnezate. 

A urmat un proces scontat: cnezatele au început să 
se lupte între ele pentru putere şi i-au implicat în 
discordie şi pe vecini. 

Scriu apoi istoricii că s-au găsit, chipurile, nişte 
cneji semeţi care au unit într-un singur stat toate acele 
multe şi mărunte cnezate din întreaga Rusi’. Judecă 
singur, Vladimir; chiar aşa să se fi întâmplat? Despre ce 
unire vorbesc istoricii? În realitate, totul este foarte 
simplu. Fiecare cneaz ar fi putut doar să-i ucidă sau să-i 
cucerească pe ceilalţi. Pe oameni îi uneşte doar modul de 
viaţă şi cultura. 

Stabilirea graniţelor este dovadă incontestabilă a 
separării. Consecutiv cu naşterea câteunui stat bazat pe 
cultura nevieţii, pe măreţia fictivă a unui singur om sau a 
mai multora şi a puterii armate, se ridicau o mulţime de 
probleme, printre care şi aceea a păstrării sau lărgirii 
graniţelor. lar pentru asta se făcea simțită nevoia unei 
forţe armate tot mai impunătoare. 


> 


Un om singur nu putea cârmui un stat mare, şi- 
atunci apăreau tot felul de slujbaşi şi scribi, care se 
înmulţeau cu fiecare zi şi an ce trecea. 

Cnejii, slujitorii, scribii, negustorii şi tot felul de 
angajaţi - toţi aceştia reprezintă categoria de oameni 
rupţi de creaţiile lui Dumnezeu. Astăzi, menirea lor este 
de a clădi o lume artificială. In ei s-a atrofiat capacitatea 
de a accepta realitatea obiectivă. Tocmai ei reprezintă 
stratul fertil al ocultismului. 

Până acum o mie de ani, Rusi' încă mai era socotită 
păgână. Păgânismul păstra câte ceva din sensul culturii 
Vedice Dumnezeieşti. Odată cu apariţia cnejilor şi a 
căpeteniile micilor şi mărilor cnezate, conducătorii au 
simţit nevoia unei puteri mai eficiente decât cea armată. 
O putere în măsură să plăsmuiască un model de om 
predispus supunerii necondiționate. 

Şi aici, mesagerii preotului le-au venit în ajutor 


5 păgân: s. m. şi f. - persoană care se închină zeilor sau 


idolilor, idolatru. Persoană de altă religie în concepţia creştinilor), 
sursă - DEX Copyright (C) 2004-2009 DEX online. 

Mai există, pe lângă aceste descrieri, multe altele care, în 
decursul secolelor, au lăsat ca această denumire să capete forme 
(eronate) de rău, nemilos, sălbatic, fără Dumnezeu, fără crez ş.a. 

Ne permitem să facem o scurtă intervenţie pentru cititorii 
noştri, prin care să aducem puţină lumină asupra celor care sunt 
astăzi consideraţi, din punct de vedere al istoriei religiilor, păgâni. 
După creştinarea Romei, mulţi cetăţeni ai Imperiului au refuzat să 
îmbrăţişeze noul cult, păstrându-l pe cel moştenit de la străbuni - 
păgânismul (mirenism). Pentru a scăpa de urmărirea noii orânduiri 
ecleziastice, s-au retras în satele din provincia Romei. Instituţiile 
administrative romane denumeau aceste circumscripţii rurale de 
origine preromană şi apoi, pentru un timp, şi romană, concentrate în 
jurul centrelor de cult pre-creştin (mirean), Pagus. Locuitor din 
Pagus-pogan (din care derivă românescul păgân). 

Intenţia editurii este aceea de a evita şi, unde este posibil, 
dezrădăcina prejudecarea asupra acestei culturi antice. Ne-am 
limitat la o descriere strict documentată pentru a evita eventualele 
dezacorduri în rândul cititorilor, (n.t.) (a se vedea şi postfaţa). 


one P-ta AE e 


pi Pai 


v> 


cnejilor-cârmuitori şi le-au servit o religie pe măsură. 

Noua concepţie le-a fost pe plac cnejilor. Chiar 
dacă, prea nouă nu era. Era identică cu aceea a Egiptul 
de cinci mii de ani în urmă. 

Cneazul, ca şi faraonul, era socotit un favorit al lui 
Dumnezeu. Slujitorii noii religii oculte le erau sfătuitori. 
Ca şi-n Egipt. Toţi ceilalţi erau doar robi. 

Dar nu le-a venit deloc uşor cnejilor să le bage-n 
cap ceea ce ar fi vrut ei, oamenilor cu mintea liberă, în 
memoria cărora se mai păstrau încă sărbătorile Vedice. 
Şi încă o dată, preotul i-a susţinut pe cneji. Oştenii săi au 
răspândit zvonul mincinos că la păgâni, ca jertfă lui 
Dumnezeu, erau aduşi adesea oameni. 

S-a răspândit zvonul că păgânii aducea jertfă zeilor 
lor nu numai dobitoace de toate speciile, dar foarte des 
fecioare, flăcăi şi chiar şi copii. Zvonul mincinos s-a 
propagat până în zilele noastre. Tot mai mult a înfuriat 
acest zvon poporul păgân. Şi, ca şi cum nu ar fi fost de 
ajuns, mai exista şi noua religie, care-i interzicea cu 
desăvârşire poporului jertfa. Despre egalitate şi 
fraternitate se propovăduia, dar asta nu-i privea şi pe 
cneji. Aşa s-a naturalizat pe nesimţite noua religie în 
Rusi' păgână. Mai târziu, un cneaz de la putere a 
poruncit să fie considerată unică şi dreaptă religie peste 
toţi ruşii, iar celelalte să fie interzise. 

Acum, fiecare să se întrebe în sinea sa, cine erau 
mamele, taţii lor şi cei care, nu mai mult de o mie de ani 
în urmă, erau păgânii. Să fi sacrificat, într-adevăr, 
păgânii, animale şi oameni în cinstea zeilor? Doar celui 
care va reuşi singur, cu propria-i logică, să mediteze 
măcar pentru nouă minute i se va revela esenţa 
evenimentelor trecute. 

Şi tu, Vladimir, vei putea singur să cunoşti 
adevărul, dacă-ţi vei deschide logică pentru a-l accepta. 
Eu o să te ajutun pic. 

Mai întâi pune-ţi o întrebare logică. Dacă păgânii 


> 


aduceau pe cineva ofrandă Domnului, aşa cum au fost 
învinuiți, atunci de ce, doar la auzul jertfei li se 
scandalizau minţile şi sentimentele? Mai logic ar fi fost să 
accepte aşa ceva şi să se străduiască zeloşi să continue. 
Să nu se scandalizeze, noua religie să n-o accepte. Însă 
poporul era scandalizat. De ce? Deoarece păgânii nu 
acceptau mintal conceptul de jertfă, nici măcar a 
dobitoacelor, darămite a oamenilor! 

lată de ce, nici până astăzi nu poate nimeni să 
indice o sursă care să ateste că ar fi existat jertfă la 
oamenii Rusi'-ei păgâne. Doar cronicarii creştini vorbesc 
despre asta... Insă, ei nici nu au trăit în Rusi' păgână şi 
nici măcar nu cunosc limba păgânilor din Rusi’. 

Cronicile şi manuscrisele acelei Rusi' păgâne unde- 
or fi? O parte au fost dosite cu tăinicie, o altă parte arse 
pe foc ca şi la Roma. Ce-o fi fost, oare, atât de 
provocator în acele pergamente? Despre ce vorbeau ele? 
Chiar fără să le citească, astăzi ar putea ghici oricine. 
Aceste mărturii ar fi demascat netemeinicia persecutării 
păgânismului şi ar fi putut transmite cunoştinţele 
vedismului. Adevărul este că păgânii, nu numai că nu 
cunoşteau jertfă de sânge, dar nici măcar nu mâncau 
carne. Nu concepeau aşa ceva. Păgânii erau prieteni cu 
animalele, raţia lor alimentară zilnică era foarte 
diversificată, dar era compusă exclusiv din plante. Cine 
poate spune barem o reţetă din bucătăria antică în care, 
despre carne să se pomenească măcar? Nimeni! 

Până şi în basme se spune cât era de apreciată 
ridichea în Rusi’ şi cum se bea berea-mierea?. Să încerce 


? bere-miere - băutură pe bază de miere şi malţ (ulterior 
înlocuit cu hamei). Se vorbeşte că în antichitate, în timpul celor 30 
de zile care urmau ceremoniei nupţiale, mireasa bea bere-miere 
pentru a-şi spori fecunditatea şi pentru a se proteja împotriva 
frigidităţii. Această băutură mai este folosită şi astăzi ca un excelent 
remediu în stările febrile şi gripe, (n.t.) 


> 


şi oamenii de azi, chiar şi cei care mănâncă carne, să 
bea băutura caldă de miere cu polen de flori şi ierburi. 

După asta, nu numai că vor refuza carnea, 
îndeobşte nu vor mai mânca nimic altceva. În plus, 
judecă singur, Vladimir, la ce le trebuia să mănânce 
carne, devreme ce erau înconjurați de atâtea alimente 
nutritive şi uşor digerabile? 

In anotimpul rece, albina se hrăneşte doar cu miere 
şi polen şi întreaga iarnă nu face caca în stup. 

Organismul albinelor asimilează în totalitate 
alimentele. Şi oamenii le serveau oaspeţilor sbiten! - o 
băutură pe bază de miere fiartă - imediat ce le păşeau 
pragul casei. Şi, cine mai mănâncă carne după dulce? 
Mâncarea pe bază de carne au introdus-o nomazii. Prin 
stepă şi prin pustiuri, nomazii nu găseau multe de 
mâncare. lată de ce au început să-şi omoare dobitoacele. 
Şi au mâncat carnea acelor animale care le cărau 
greutăţile, desagile, care îi hrăneau cu lapte şi le dădeau 
pieile să se-mbrace. 

Aşa a fost nimicită cultura străbunilor şi Rusi’ 
subjugată de religie. Şi, barem de-ar fi fost curată - 
această religie - doar a lui lisus... Poate că viaţa ar fi fost 
altfel astăzi. Dar preotul şi-a inoculat viclenia lui în religia 
lui Hristos. O religie unică a fost răstălmăcită în mai 
multe feluri. Şi a început să se dividă lumea creştină în 
mai multe culte, care au intrat în conflict. Nu puţine forţe 
a irosit preotul suprem pe Rusi’. În alte părţi ale lumii, 
oamenii au întrevăzut intenţiile şi nu le-au permis 
propovăduitorilor preotului să-şi aducă schimbările. 
Japonia, China şi India nu au devenit creştine. Dar preotul 
suprem i-a supus printr-o altă metodă. 

Mileniul Ocultismului s-a lăsat peste omenire acum 
o mie de ani. În acest mileniu au trăit toţi oamenii 
Pământului... Şi încă mai trăiesc şi acum... 


10 sbiten - băutură caldă preparată din miere cu mirodenii, (n.t.) 


iii P-ta [170 ae lie 


Fa: AN pr 


Ocultismul 


Durează doar de un mileniu. 

În perioada Ocultismului, omenirea este cufundată 
într-o lume nereală. 

Omenirea începe să cedeze uriaşe volume de 
energie imaginilor plăsmuite şi lumilor abstracte, aflate 
dincolo de limitele vieţii reale. Lumea reală şi toate 
formele ei de manifestare primesc tot mai puţină căldură 
umană dătătoare de viaţă şi continuă să existe doar 
mulţumită rezervelor din trecut şi a încărcăturii Divine 
primordiale. 

Umanitatea încetează să-şi mai îndeplinească 
menirea ei primordială. Devine periculoasă pentru 
Univers şi au loc catastrofe de proporţii planetare. 

Întreaga umanitate mai trăieşte şi astăzi în lumea 
ocultă. Însă, ea a luat sfârşit în al două miilea an. Se 
subinţelege că, de fapt, denumirea anului nu este al 
două miilea. 

Tu ştii şi singur că nu demult a fost schimbată 
numerotarea anilor. Granița timpului trecut a fost al 
milionulea jubileu de existenţă a civilizaţiei terestre. 

ŞI, ca de fiecare dată, trebuia să aibă loc o 
catastrofă de proporţie planetară sau, mai concret, un 
nou salt în evoluţia Universului, care s-ar fi putut realiza 
doar prin dezvoltarea însăşi a umanităţii. Însă nu a avut 
loc catastrofa în niciunul din anii oculţi. 

Doar trei vedici neadormiţi au reuşit să trezească 
din somnul vrăjit al ocultismului o parte din oamenii de 
azi. Adu-ţi aminte cum au început să fremete şi să-şi 
amintească de iubirea lor pentru pământ, inimile 
cititorilor cărţilor tale. Ei mai sunt încă adormiţi, însă 
puterea culturii Vedice Divine se reîntoarce în ei. Şi la 


Dumnezeu se întoarce speranţa. Ei, netreziţi încă 
complet, au preîntâmpinat prin iubirea lor catastrofa care 
acum nu se va mai produce pe planeta noastră. 

Curând se vor trezi toţi oamenii din somnul vrăjit al 
ocultismului. Se vor întoarce la realitate. 

Tu te miri că omenirea contemporană doarme sub 
hipnoză sau că trăieşte în lumea nereală? Şi gândeşti: 
„Cum aşa? Uite, eu şi mulţi alţi oameni, trăim prin oraşe 
mari şi mici, iar pe stradă gonesc maşinile...” 

Nu te grăbi să te miri de cuvintele mele, Vladimir. 
Tu gândeşte şi descoperă singur în care timp, zi sau 
ceas, oamenii contemporani se află în lumea reală. Adu- 
ţi aminte, de exemplu, câte religii diferite între ele există 
în lume. Religiile interpretează, fiecare în felul său 
menirea omului, are fiecare o viziune asupra lumii şi 
fiecare deţine arsenalul ei caracteristic de ritualuri, diferit 
de ale celorlalte. 

Acum, hai să presupunem că o singură religie este 
mai valabilă, mai presus decât toate celelalte. Asta 
înseamnă că toate celelalte clădesc o lume nereală. Insă, 
şi în celelalte cred oamenii. Ce înseamnă, aşadar? Că, 
devreme ce cred, ei se închină legilor unei lumi nereale? 

Pretutindeni pe Pământ, foarte mulţi oameni se 
străduiesc să câştige cât mai mulţi bani. Dar, banii ce 
sunt? Doar o convenţie. S-a împământenit ideea că pe 
bani se poate cumpăra orice. Iluzie! Nimeni nu a 
cumpărat încă adevărata energie a  lubirii sau 
sentimentul matern pe bani, Patria sau gustul poamelor 
care sunt menite doar omului care le-a cultivat cu 
conştiinţă. 

Banii sunt convenţionali, prin urmare, cu ei doar 
iubirea convenţională o poţi cumpăra. Şi de tot felul de 
obiecte neînsufleţite te poţi înconjura pe bani, în tot 
acest timp sufletul la singurătate condamnându-ţi-l. 

În mileniul ocult, umanitatea a fost complet 
derutată în relaţia cu mediul înconjurător creat de 


> 


Dumnezeu. Şi orbecăiesc sufletele umane prin întuneric. 

Tu priveşte cu atenţie, Vladimir, doar în ultimul 
secol, cât de brusc şi-a schimbat orientările societatea în 
care trăieşti tu. 

A domnit ţarul şi au domnit şi legile laice. Oamenii 
respectabili se evidenţiau prin tot felul de insigne, 
medalii, decoraţii sau uniforme chindisite. S-au ridicat 
mănăstiri şi altare peste tot prin ţara în care trăieşti tu 
acum. Apoi, peste noapte, toate acestea au devenit 
monstruoase. 

Uniformele şi decoraţiile au devenit mascarade, 
mănăstirile obscurantiste şi slujitorii lor şarlatani. 

Oamenii au distrus cu înverşunare templele şi au 
ucis cu sălbăticie slujnicii oculţi. Mai târziu, puterea 
sovietică a fost scoasă drept singura responsabilă de 
toate aceste atrocități. Da, puterea sovietică a instigat 
poporul. Dar atât. Poporul nu s-a împotrivit, ba 
dimpotrivă, a dat curs apelului idolilor-călăuze. 

Tu ştii foarte bine, din documentele existente azi, 
cu câtă înverşunare au fost măcelăriți în Kuban cei 
patruzeci şi doi de sacerdoţi creştini. Nu au fost doar 
ucişi şi atât, ci au fost torturați cu sălbăticie. Corpurile le- 
au fost aruncate la gropile de gunoi. Toate acestea nu au 
fost poruncile căpeteniilor, ci poporul însăşi a vrut ca 
evenimentele să aibă loc. Căpeteniile au permis doar, ca 
toate să se petreacă. Ca rezultat, exponenţii religioşi din 
toate colţurile ţării au fost omorâţi cu miile. Cine nu a 
apucat să fugă, şi-a lepădat credinţa. Nu mulţi, în acele 
vremuri, au reuşit să rămână în viaţă sau să-şi menţină 
crezul. 

Majoritatea oamenilor din ţară au devenit atei. 
Veşmintele s-au schimbat, insignele şi decoraţiile au 
căpătat forme şi culori noi. Nu puţine au fost cărţile 
scrise de analişti şi istorici despre anii sovietelor... Mai 
târziu, când omenirea avea să audă despre Stalin şi 
Lenin, gura urmaşilor avea să grăiască doar: „Pentru 


a A e 
cry > 


prima dată i-a fost arătat omenirii ceea ce s-a întâmplat 
cu adevărat, şi-anume că ocultismul s-a autoeliminat. 
Popoarele nu vor mai accepta nici în somn religiile 
oculte.  Ocultismul supravieţuieşte doar forţat şi 
artificial.” Însă, nu credinţa în Dumnezeu fusese ucisă. A 
fost înjosit doar ocultismul cuibărit în credinţă. 

Doar în ultimii o mie de ani, poporul Rusiei a trebuit 
să schimbe mai multe filosofii. Religia a fost înjosită 
considerabil, iar crezul ei a fost transformat în comunism, 
chiar dacă şi acesta tot un crez era. 

Nu demult, şi tu eşti martor, poporul din ţara în 
care trăieşti tu şi-a schimbat brusc orientarea. Calea pe 
care au mers toţi cetăţenii acestei ţări cu entuziasm, 
acum este considerată greşită. Şi iar au fost schimbate 
priorităţile. _ 

Să fie nouă, calea aleasă de popor? Ba, deloc! In 
realitate, poporul încă nu înţelege sensul acestei căi. In 
lumea ocultă, nereală, popoarele nu-şi aleg singure calea 
întotdeauna le-o indică cineva. 

Cine? Preotul suprem, care conduce şi astăzi 
lumea! Cum face el să cârmuiască astăzi omenirea? Şi 
de ce nimeni nu-l poate răsturna? Unde este el? 

Uite! Eu pot să ţi-l arăt! 


Preotul care şi astăzi conduce lumea 


Acum o să vezi un om în vârstă. Nu te mira de 
simplitatea înfăţişării lui exterioare. Nu se deosebeşte de 
majoritate prin haine sau prin comportament, după cum 
vezi. În viaţa de zi cu zi, el este înconjurat de obiecte 
obişnuite. Nici casa nu este cine ştie ce. Are doar doi 
slujnici. Are şi familie: soţie şi doi fii. Dar nici măcar ei nu 
ştiu cine este el în realitate. Şi totuşi, în aspectul lui 
exterior se distinge o deosebire fată de oamenii normali. 
Dacă-l observi cu atenţie, vei vedea că îşi petrece toată 
ziua în solitudine. Pe chip i se citeşte profunzimea 


meditaţiei. În timp ce mănâncă, discută cu soţia, cu toate 
că se întâmplă rareori. Ochii parcă-i sunt acoperiţi cu o 
subtilă peliculă obscură. Nici când se uită le televizor nu-i 
deschide complet. Nu se miră niciodată şi nu râde. In 
realitate, aproape că nu se uită la televizor. Se preface 
că se uită, dar, în tot acest timp, meditează intensiv la 
ale lui. Preotul face planuri grandioase. Şi prin faptele lui 
dirijează ţări întregi. El este preotul suprem, din dinastia 
preoţilor care au primit în moştenire cunoştinţele oculte 
pe care şi el i le poate transmite unuia din fii. Doar într- 
un an, el este în stare să-i transmită urmaşului, pe cale 
orală, tot ce ştie. Urmaşului pe care-l pregăteşte pe 
ascuns până şi de el însuşi. Deja demult, preotul cultivă 
în fiul său anumite aptitudini. 

Toţi banii din lume îi aparţin preotului suprem. Toţi 
banii lucrează pentru el. Chiar şi aceia care se află acum 
în buzunarele tale. Nu te mira! Eu o să-ţi arăt modul în 
care, şi motivul pentru care preotul suprem nu trăieşte în 
palate, păzit de gărzi numeroase şi de ce preferă banalul 
în loc de lux. 

Preotul suprem nu are gardă, deoarece ştie foarte 
bine că, cu cât apare mai puternic în faţa tuturor, cu atât 
are nevoie de mai multă gardă. Nici-o gardă, chiar de 
ordinul a sute de mii de oameni, nu poate proteja un 
domnitor pământean. Au existat cazuri în care garda 
însăşi l-a trădat sau l-a ucis pe domnitor. In plus, aceasta 
dă numai bătaie de cap. Există momente precise în care 
domnitorul trebuie să se conformeze condiţiilor impuse 
de gardă şi în care s-o anunţe de intenţiile lui, cum ar fi, 
de exemplu, deplasările de făcut. 

Păzit de gardă, omul este sub observație 
neîntreruptă şi îi vine mai greu să mediteze. 

Este mai eficient şi mai sigur să-şi ascundă 
identitatea, prin asta evitând maşinaţiile inamicilor, 
rivalilor la putere şi fanaticilor. 

Acum tu gândeşti: „Cum poate conduce atât de 


a ae aaa 
ery > 


multă lume fără ajutoare, fără mandatari şi vicari, fără să 
dea legi şi fără să-i pedepsească pe vinovaţi de 
nerespectarea lor?!” 

Totul este foarte simplu. Omenirea, demult a fost 
subjugată de ocultism. 

Preotul suprem stăpâneşte tehnicile oculte. Şi are 
ajutoare, mandatari, legislatori, călăi şi închisori. Are 
armate şi generali, dar niciunuia dintre cei care-i fac voia 
nici măcar nu-i trece prin cap cine-l conduce din umbră şi 
cum îi dă poruncă. 

Sistemul de ghidare invizibil şi indirect este, de 
altfel, foarte simplu. În fiecare ţară, prin marile şi micile 
oraşe, există oameni care pe neaşteptate aud voci 
misterioase. 

Această voce de origine misterioasă poate să-i 
poruncească omului să facă anumite lucruri. Şi omul se 
conformează poruncii. 

Uneori vocea este desluşită, alteori neclară şi omul 
nu ştie ce se întâmplă cu el. li încolţeşte o dorinţă 
neobişnuită şi săvârşeşte fapte la poruncă. 

Aceste fenomene îi sunt cunoscute şi ştiinţei 
moderne. Atât psihiatrii cât şi exponenţii multor ştiinţe 
studiază natura lor, dar fără rezultate. 

Ştiinţa modernă califică această categorie de 
fenomene ca maladie psihică. Medicii au tendinţa de a-i 
interna pe loc în spital pe oamenii care merg la ei şi li se 
destăinuie că aud o voce necunoscută care le 
porunceşte. Şi ştii în ce spitale? Se cheamă clinici de 
psihiatrie, aceste spitale. Există în multe ţări şi seamănă 
cu puşcăriile. Astfel de spitale există cu duiumul în 
America zilelor noastre, în Europa şi în Rusia. Prin aceste 
spitale, oamenii sunt trataţi cu tot felul de pastile şi 
injecții pentru a le calma psihicul. Unii dintre ei încetează 
să mai audă desluşit vocea. Alţii se prefac în faţa 
medicilor, pentru a ieşi din spitalele-puşcării. 

Dar nu toţi oamenii care aud voci se adresează 


> 


medicilor. Acum imaginează-ţi că vocea subjugătoare îi 
porunceşte unui operator care comandă o rachetă 
nucleară, unui comandant militar de rang înalt sau unui 
om care trebuie să păzească laboratorul cu bacterii 
ucigătoare şi îi dă porunca ei specifică... 

Ştiinţa nu a putut descifra natura acestui insolit 
fenomen. Astăzi este evident că există, dar ştiinţa se 
teme să îl afişeze. Deja în van. Deoarece, demult ar fi 
trebuit să se gândească la un lucru: devreme ce există 
receptorul care captează semnalul, înseamnă că pe 
undeva trebuie să existe şi transmiţătorul. 

Preotul suprem şi ajutoarele lui stăpânesc tehnica 
prin care se transmite vocea-poruncă. Şi le mai este 
cunoscut şi tipul de om care este capabil să întemeieze 
tot felul de religii. Preoţii înşişi sunt părinţii fondatori ai 
religiilor şi  ocultismului.  Ocultismul le serveşte la 
cârmuirea oamenilor. Devotatul fanatic al lumii nereale, 
aidoma unui biorobot, este predispus să audă vocea- 
poruncă şi să îndeplinească fără crâcneală orice poruncă. 

Preotul suprem şi ajutoarele lui ştiu cum să-i incite 
şi să-i împingă pe adepţii diferitelor culte să se 
războiască între ei. 

Motivaţiile războaielor au fost de toate felurile, dar 
în fiecare război, arma numărul unu a fost dintotdeauna 
deosebirea dintre credinţe. 

Şi tot prin oameni stăpânesc preoţii tehnologia şi 
mijloacele de difuzare a informaţiei artificiale. Nu au 
nevoie, pentru asta, să dirijeze fiecare transmisiune 
televizată sau să poarte pe hârtie mâna celui care scrie. 
Este de ajuns să creeze condiţiile generale în care toate 
mijloacele de informaţie să lucreze pentru bani. De 
exemplu: reclama tv, prin care sunt promovate tot felul 
de produse, a devenit din ce în ce mai rafinată, mai 
sâcâitoare şi mai agresivă. Ţie, oricare psiholog îţi va 
spune că asta nu este altceva decât o agresivă inducere 
în eroare a oamenilor. Mai degrabă în detrimentul, decât 


în folosul lor. Fără urmă de ruşine îi conving pe oameni 
că, fără reclamă este imposibil şi că, chipurile, reclama 
aduce venituri televiziunii. În orice caz, toată această 
publicitate o plăteşte omul care se uită la televizor, 
deoarece cumpără produsele, sugestionat de reclame. 
Sumele cheltuite pe reclame au fost deja încorporate în 
preţul produselor. Ce poate fi mai trist decât această 
situaţie? 

Banii deservesc puternică şi falnica pârghie de 
influenţă a preotului. 

lar eu ţi-am spus mai înainte că banii pe care-i ai tu 
acum în buzunare, tot în serviciul preotului sunt. Uite 
cum se petrec toate astea: 

In sofisticatul sistem bancar există o lege simplă. 
Banii împrumutaţi din bancă, îi măresc capitalul. De 
exemplu, Rusia ia bani împrumut de la banca 
Internaţională. Aceşti bani va trebui să îi întoarcă cu o 
dobândă foarte mare, deci mai mulţi decât a luat. De 
unde scoate diferenţa? Tu plăteşti impozitele şi totodată, 
în sfertul de pâine cumpărat de bătrânelul pensionat, a 
fost inclusă o taxă. lar din această taxă, chiar de numai o 
parte, i se cuvine şi băncii Internaţionale. Uite cum 
înfloreşte capitalul! Al cui? Al preotului suprem! Fără să 
se atingă de capital, el are puterea să finanţeze cu sume 
enorme războaiele, afacerile oculte sau să producă 
medicamentele otrăvitoare. 

Ţelul său este simplu! Mânadria din el este 
predominantă şi tinde să-şi făurească şi să-şi 
îngenuncheze o lume a sa, o lume diferită de cea lăsată 
de Dumnezeu. Şi chiar ating preoţii, parţial țelul. lar 
rutina în care se zbat oamenii îi ajută. Tocmai preoţii 
creează rutina printre oameni. 

Analizează cu atenţie: prinşi în rutină, oamenii nu 
mai reuşesc să vadă că li se dă tot mai puţină informaţie. 
lar misterul din întrebarea: este justă calea pe care se 
îndreaptă omenirea astăzi? se înăspreşte tot mai mult. 


ori P-ta (pete li dea 
> 


De s-ar putea elibera de rutină, mulţi oamenii ar înţelege 
că, devreme ce, pe zi ce trece, se înmulţesc bolile printre 
oameni, războaiele nu se mai termină, iar catastrofele 
naturale sunt tot mai dese, calea pe care mergem este 
îndoielnică. Însă rutina! ... Rutina nu-i lasă să gândească. 
Şi toate acestea în timp ce preotul, minut după minut, 
născoceşte şi pune la cale planuri pe care apoi le 
materializează prin mâinile oamenilor... 

Am ascultat îndelung povestea tulburătoare a 
Anastasiei tară s-o întrerup, tară să-i pun întrebări şi fără 
să-i cer lămuriri. De data asta am rămas în taiga mai 
mult timp decât alteori. Când am plecat, am înţeles că 
sunt prea încărcat cu informaţii şi că-mi va veni foarte 
greu să le scriu în carte. În plus, ea a vorbit despre prea 
multe lucruri inedite, referitoare la religie şi la putere. În 
congregaţiile religioase sunt foarte mulţi fanatici. Ei sunt 
gata să se năpustească asupra oricui, care le-ar ataca 
credinţa! La ce-mi trebuie mie problemele astea? 


Odată ajuns acasă, am început să pregătesc cartea 
pentru a o trimite la editură. Însă, până în ultimul 
moment, nu am reuşit să mă decid, dacă se merită să 
aştern în manuscris toate povestirile Anastasiei. 

Atunci când mi-a vorbit despre măreţul viitor al 
Rusiei, care se realizează prin crearea de aşezăminte 
familiale, toate cuvintele ei mi-au fost imediat limpezi. 
Ideea ei a fost îmbrăţişată de cititori. Oamenii au trecut 
la fapte. 

Când, în cartea a cincea, Cine suntem noi? 
Anastasia, răspunzându-mi la o întrebare, l-a numit pe 
lisus Hristos fratele ei major, şi-au manifestat 
nemulţumirea câţiva cititori, mai cu seamă ortodocşi. 

In cartea precedentă, când am întrebat-o dacă pe 
ea o înţelegea măcar un sacerdot, ea mi-a răspuns că 
primeşte sprijin de la Papa loan Paul al Il-lea. De data 


asta s-au sesizat alţi cititori. Catolicii. 

Şi tocmai din cauza asta, m-au podidit iarăşi 
îndoielile: se merita oare, să vorbesc în cărţi despre 
neobişnuitele fapte, cuvinte sau gesturi ale Anastasiei? 
Vor aduce foloase sau pagube? Unii cititori nu aveau să 
pună la îndoială, din această cauză, ideile reale şi 
evidente de construire a societăţii prin ridicarea 
bunăstării şi îmbunătăţirea stilului de viaţa a fiecărei 
familii în parte? 

Eu însumi m-am îndoit de cuvintele: „surioara lui 
lisus Hristos” şi „mă ajută Papa loan Paul al II-lea”. 

Dacă se răsfoieşte Biblia din scoarţă-n scoarță, lisus 
Hristos, nici pomeneală să fi avut surori sau fraţi. 

Dar la un moment dat s-a întâmplat ceva care, în 
opinia mea, ar putea fi denumit super-senzaţional şi care 
m-a împins să reflectez din nou asupra afirmațiilor 
Anastasiei, din care reieşeau măreţele şi  realele 
aptitudini ale omului. 

Pe neaşteptate aflu că Vaticanul deţine informaţia 
din care ar reieşi că lisus Hristos a avut două surori. Nu 
am înţeles bine de erau surori sau verişoare. Această 
ştire lapidară am auzit-o în timp ce trebăluiam prin 
apartament. Mergea şi radioul şi televizorul, aşa că nu 
pot spune cu precizie de unde venea. După mine, de la 
telejurnal. 

După această întâmplare, de fiecare dată când mă 
aşezam la biroul la care scriu, luam în mână manuscrisul 
cu neobişnuitele declaraţii ale Anastasiei, pe care mai 
înainte hotărâsem să nu le aştern în noua carte. De data 
asta, însă, am reflectat profund şi o să expun aici câteva 
dintre aceste afirmaţii: 

„Preşedintele Statelor Unite ale Americii, George 
Bush, printr-o acţiune atipică, nefiind conştient el însuşi 
de ceea ce face, îşi salvează ţara de la o teribilă 
catastrofă, prezervă omenirea şi o salvează de la un 
război mondial de proporţii distructive nemaivăzute.” 


Iniţial, aceste afirmații ale Anastasiei, după 
înfiorătoarele acte teroriste de la 11 septembrie şi după 
operaţiile, militare care, de fapt, s-au dovedit a fi un 
adevărat război purtat împotriva Afganistanului, prin 
intervenţia nemijlocită a Americii, mi s-au părut total 
contrarii realităţii. Dar, analizând informaţia prezentată 
în presă şi televiziune, mi s-a întărit tot mai mult 
convingerea că evenimentele petrecute în America pe 11 
septembrie, aveau să dezvăluiască omenirii o taină 
importantă. Aveau să ferească multe ţări de alte acte 
teroriste şi mai devastante şi cuprinzătoare. Aveau să le 
ferească, doar dacă avea să fie descusută această taină. 
Am citit de repetate ori spusele Anastasiei şi iată ce-am 
dedus: 

În data de 11 septembrie 2001, în Statele Unite ale 
Americii au avut loc o serie de acte teroriste de 
proporţie. Câteva avioane de pasageri, cu oameni la 
bord, dirijate de cineva misterios, şi-au luat zborul de pe 
aeroporturile din New York şi, la scurt timp, şi-au 
schimbat traiectoriile prestabilite. Avioanele, unul după 
altul, s-au împlântat în clădirile zgârie-nori ale W.T.C. şi 
au lovit alte obiective strategice vitale. 

Despre toate acestea au auzit oamenii din multe 
ţări. Şi au văzut neîntrerupt la televizor înfricoşătoarele 
imagini ale prăbuşirilor. Imediat după aceste evenimente 
au fost individualizaţi principalii vinovaţi - Osama Bin 
Laden şi organizaţia lui. Puțin mai târziu, preşedintele şi 
guvernul S.U.A., cu acordul şi participarea unor state 
europene şi a Rusiei, au început să bombardeze 
Afganistanul, unde, după informaţiile deţinute de ei, s-ar 
fi găsit principalul terorist şi membrii organizaţiei lui. 

Aha... Şi unde-i taina? Secvenţe cu efectele acestor 
acte teroriste şi desfăşurarea operaţiunilor militare au 
fost şi mai sunt încă prezentate prin reportaje, de mai 
multe ori pe zi. 

Taina stă în absolută lipsă sau ocultare a motivelor 


> 


care au declanşat actele teroriste, în totală lipsă de 
logică a acţiunilor, nu a făptaşilor, ci a organizatorilor 
acestora. 

Şi tot misterios mi se pare şi că presa nici măcar nu 
se deranjează câtuşi de puţin să analizeze mai 
aprofundat mobilul evenimentelor, ca şi cum toate 
mijloacele de informare în masă ar avea interdicţie de a 
aduce lumină în acest caz. Zilnic sunt prezentate şi 
discutate doar faptele în sine. Fără întrerupere sunt 
făcute doar punctări superficiale, banale şi repetitive, la 
fel cum se face în reportajele despre accidentele rutiere. 

Din informaţiile furnizate de mass-media se 
conturează acest tablou: 

Un anonim, putred de bogat, în opinia unanim 
acceptată - Osama Bin Laden - a proiectat şi a aplicat, 
cu ajutorul făptaşilor, o serie de zgomotoase acte 
teroriste, care au avut efecte nemaivăzute înainte asupra 
oamenilor din întreaga lume şi care au provocat mii de 
victime. 

Ce a obţinut în consecinţă principalul artizan al 
actelor teroriste? O parte a comunităţii umane, la nivelul 
conducerii de stat, s-a unit împotriva lui. Şi foloseşte cele 
mai moderne mijloace tehnice şi cele mai bine instruite 
formaţiuni militare pentru capturarea şi lichidarea lui. 

După versiunea existentă, teroristul numărul unu' 
se ascunde undeva prin  peşterile din munţii 
Afganistanului. Avioanele bombardează munţii în cauză 
şi conduc asalturi împotriva talibanilor consideraţi 
colaboratorii teroristului numărul unu. 

Cele mai dezvoltate state, în frunte cu S.U.A., au 
căzut unanim de acord să lichideze totodată şi taberele 
organizaţiilor teroriste, în orice ţară s-ar afla acestea. 

Este posibil ca omul considerat organizatorul 
actelor teroriste, să nu fi prevăzut derularea acestor 
acţiuni? 

Este aberant!! Fireşte că a prevăzut ce se va 


—7> 


întâmpla! Unul care e în stare să se ascundă de-atât de 
mult timp de serviciile secrete, să pregătească şi să pună 
în aplicare atacurile teroriste, care au necesitat 
minuţioase analize şi previziuni, nu putea să nu prevadă 
cursul ulterior, exact, al evenimentelor. 

Aşadar, ce reiese de aici? Că, pe de-o parte, este 
un strateg abil şi genial şi un analist impecabil, pe de alta 
un complet idiot? Reiese că el, prin acţiunile teroriste, a 
atras moartea asupra lui, asupra organizaţiei lui şi a 
tuturor celorlalte organizaţii teroriste, chiar şi a celor 
care nu erau în legătură cu el? 

Situaţia este ilogică, prin urmare, acţiunile militare 
conduse de comunitatea internaţională împotriva 
terorismului, ar putea fi ineficiente şi, cu cea mai mare 
probabilitate, periculoase. Logica arată că principalul 
orchestrator al actelor teroriste rămâne în afara oricărei 
suspiciuni. 

Oricum, rămâne incontestabil tabloul unic şi ilogic 
al evenimentelor petrecute, care se conturează din 
probele puse la dispoziţie de mijloacele de informare în 
masă. 

Ca de altfel multă lume, nici eu, la început, nu am 
dat atenţie acestui aspect, dar... Tocmai evenimentele 
petrecute în S.U.A. mi-au luminat mintea şi mi-au amintit 
câteva afirmaţii ale Anastasiei pe care, tocmai ciudăţenia 
şi stranietatea lor m-au făcut să nu le public la vremea 
lor. Insă, după tot ce s-a petrecut în America, tocmai ele 
- afirmaţiile - au venit să mă ilumineze. Chiar de nu 
dintr-odată... lată, ca exemplu, una: 

„Conducătorii statelor mici şi mari, încă de pe 
vremea faraonilor egipteni, sunt cei mai neliberi oameni 
de pe Pământ. Cea mai mare parte a timpului şi-o petrec 
în sfera informaţiilor artificiale şi sunt constrânşi să se 
supună unor scheme comportamentale de comun acord 
stabilite. Peste ei se revarsă neîntrerupt avalanşe de 
informaţii tipice şi monotone, în timp ce factorul timp nu 


le permite nici măcar să le analizeze pe toate. Trecerea 
şefului de stat din sfera informaţiilor artificiale în cea 
reală, chiar şi pentru trei zile, ar fi primejdioasă în egală 
măsură atât pentru preoţii de diferite ranguri cât şi 
pentru concurenţii laici ai şefului de stat. Pericolul constă 
în posibilitatea ca el să poată analiza singur multe 
procese, să se elibereze de opresiunea ocultă şi să-şi 
elibereze poporul. 

Sfera informaţiilor reale este tocmai natura cu 
toate formele ei de viaţă, aromele şi sunetele. Pe om îl 
poate ocroti complet, în faţa acţiunilor ocultului, doar 
natura propriei vetre, doar locul în care flora şi fauna se 
comportă cu dragoste faţă de el.” 

Acum, după ce m-am aşezat la biroul meu de 
cedru, la care scriu şi mi le-am amintit, vorbele 
Anastasiei nu mi s-au mai părut atât de ciudate ca mai’ 
nainte. 

Dar, serios, uitaţi cum se întâmplă de fapt şi cu 
Preşedintele nostru. Participă neîntrerupt la întâlniri, ba 
cu alţi şefi de stat, ba cu subordonații din ţară. Însă 
niciunul nu vine să ia ceaiul cu el, vin cu tot felul de 
probleme şi, pe deasupra, vor şi soluţionări urgente. Dar 
presa? Este de ajuns ca în ţară să aibă loc câte un 
eveniment extraordinar, ca presa să întrebe: „care este 
reacţia Preşedintelui?” Sau încă şi mai caustic: „de ce nu 
se deplasează Preşedintele la locul cu pricina?” Şi se 
îmbunează dacă merge Preşedintele în raionul în care a 
avut loc vreo inundație sau vreun alt fenomen. O fi bine? 

Când să apuce Preşedintele să gândească şi să 
analizeze în pace informaţia primită? „Trimiteţi-ni-l pe 
Preşedinte!” - cere poporul, deîndată ce se întâmplă câte 
ceva. Aşa a fost rânduit. Aşa a fost predispus. Dar, ce-ar 
fi dacă s-ar predispune totul altfel? Şi să nu mai alerge 
Preşedintele ca un pompier peste tot. Să nu-şi mai ia 
după el angajaţii şi să nu mai piardă timp cu întrunirile. 

Ideal ar fi să-i fie lăsat să stea în grădina lui, de 


> 


unde să urmărească ce se întâmplă în ţară şi unde să 
analizeze informaţia primită. Şi uneori să ia câte o 
măsură. Poate că atunci şi poporul ar trăi mai bine. „Ce e 
cu aiureala asta?” - ar gândi, probabil, mulţi, cum am 
gândit şi eu la început. Aiureli? Dar, că omul nu are voie 
să gândească, vasăzică, e normal? Cineva vrea ca toţi 
preşedinţii să gândească cât mai puţin. Ce s-ar întâmpla 
cu ţara noastră dacă Preşedintele ar fi lăsat în pace să 
gândească fără să fie zorit? Să i se permită să evadeze, 
vremelnic cel puţin, din sfera informaţiilor artificiale... 

Şi pe loc mi-a venit un gând care, ca un impuls 
electric, mi-a străbătut tot corpul şi am simţit cum s-a 
încălzit biroul! Incredibil mister! ... in culmea agitaţiei, 
am ridicat receptorul telefonic şi, fără să formez un 
număr - că doar ea nu are telefon - am strigat: 
„Anastasia!” 

Telefonul nu a dat semnalul obişnuit de apel, însă 
peste o secundă am auzit limpede binecunoscută şi 
inconfundabila voce cristalină şi liniştită a Anastasiei: 

„Salut, Vladimir. Străduieşte-te ca pe viitor să nu te 
mai nelinişteşti aşa tare. Vezi singur reacţiile excesive şi 
nenaturale pe care ţi le provoacă agitația. Eu nu o să 
vorbesc cu tine la telefon. 

Te rog să te linişteşti. Ridică-te de la birou şi mergi 
la aer curat în păduricea de lângă casa ta.” 

Receptorul a încetat să mai vorbească. L-am pus 
înapoi în furcă. 

„Ah - am gândit eu - ca să vezi, ce m-am agitat! Să 
fi fost aievea vocea Anastasiei sau mi s-a nălucit mie din 
cauza agitaţiei? Musai trebuie să ies la aer curat şi să mă 
liniştesc.” 

La scurt timp m-am îmbrăcat şi am mers în 
pădurea de lângă casă, m-am afundat în ea şi am văzut- 
0... Anastasia stătea sub un brad, nu departe de 
cărăruie, şi zâmbea. Am început să vorbesc precipitat, 
fără să dau nici-o importanţă apariţiei ei stranii. 


Cine-a salvat America 


oua S iiai 


- Anastasia, eu am înţeles... Am analizat, am 
cântărit informaţiile de la tine şi evenimentele petrecute 
şi totul mi s-a clarificat... Tu ascultă şi, unde greşesc, 
corectează-mă. Seria de acte teroriste din 11 
septembrie, care a avut loc în America, este incompletă. 
Organizatorii acestora au pus la cale ceva mult mai 
grandios. Aşa este? Desigur că este aşa. Numai că nu-mi 
pot explica tot în amănunt. În linii mari... s-ar părea c-am 
înţeles. Însă amănuntele... Tu ai putea să-mi explici mai 
pe îndelete? 

- Pot. 

- Explică-mi! 

- Organizatorul principal a planificat ca în 
continuare să lucreze şase grupări teroriste. Fiecare 
dintre cele şase grupări ar fi trebuit să acţioneze 
autonom într-un interval de timp prestabilit. Nu se 
cunoşteau între ele, iar coordonatorii lor nu ştiau cine 
este şeful şi care este scopul final. Fiecare grupare era 
formată din fanatici religioşi, pregătiţi să meargă în 
întâmpinarea morţii. Componenţii uneia dintre cele şase 
grupări teroriste erau oameni lipsiţi de scrupule, dispuşi 
la ticăloşii în schimbul unor sume de bani. O altă grupare 
avea misiunea de a deturna concomitent toate avioanele 
civile. Atât cele aflate în zbor deasupra ţării cât şi cele 
care se ridicau în acele minute în văzduh. Fusese plănuit 
ca toate avioanele deturnate să fie dirijate spre 
obiectivele cele mai importante din ţară, pentru a le 
distruge. 

Cu şase zile înainte de asta, un alt grup fusese 
însărcinat să otrăvească apa din sistemul de alimentare 
cu apă potabilă a douăzeci dintre cele mai însemnate 
hoteluri. 

A fost conceput totul, astfel încât să fie imposibil de 
stabilit sursa de otrăvire şi locaţia răufăcătorului. 
Făptaşul avea să fie cazat într-una din camerele unui 


one P-ta (3 ete li eat 
Cr y> 


hotel faimos, unde urma să monteze pe robinetul de apă 
rece un aparat special. Odată deschis robinetul, nu avea 
să iasă apă, ci dimpotrivă, prin funcţionarea acestui 
aparat, presiunea aerului împingea praful otrăvitor în 
sistemul hidric. După această operaţie, în dimineaţa 
următoare, răufăcătorul avea să închidă robinetul de apă 
rece şi avea să se mute într-un hotel într-un alt oraş. 

Bacteriile introduse în sistemul hidric, odată intrate 
în contact cu apa, deveneau contagioase. Se lipeau de 
pereţii ţevilor, se înmulţeau, îşi măreau volumul şi se 
lăsau în jos pe ţevi. În 12 zile aveau să devină foarte 
numeroase. În mediul acvatic natural, bacteriile nu se 
pot înmulţi în acest fel, pentru că ar fi nimicite imediat de 
alte bacterii. Însă, în instalaţia sanitară, acest echilibru 
natural nu poate fi menţinut, deoarece omul privează 
apa de multe substanţe naturale. 

Dimineaţa, în timpul fluxului intens de apă, când 
oamenii se spală, presiunea apei avea să dezlipească o 
parte din bacterii şi prin robinete urma să curgă apă 
contaminată. 

Cei care se spălau nu simțeau nimic pe loc. Abia la 
opt sau douăsprezece zile, pe corp aveau să îşi facă 
apariţia unele plăgi. Treptat aveau să se înmulțească, să 
se extindă şi să devină purulente. Boala este contagioasă 
şi cura greu de stabilit. Organizatorii actelor teroriste 
aveau deja antidotul. Oamenii infectați urmau să 
călătorească în multe ţări. Nu peste mult timp se 
deducea că toţi cei contaminaţi fuseseră cazaţi în 
hoteluri. Toate aveau să fie aduse la cunoştinţa 
publicului abia după prăbuşirea avioanelor. 

Nu-mi face deloc plăcere să vorbesc despre faptele 
pe care ar fi trebuit să le săvârşească ceilalţi răufăcători. 
Suma efectelor tuturor acestor acte teroriste ar fi fost 
oribilă şi destabilizatoare. 

Multe familii ar fi dorit să emigreze în alte ţări şi ar 
fi tentat să-şi transfere capitalurile în băncile acelor ţări 


care, după părerea lor, erau mai puţin riscante, dar nu 
toate ţările ar fi căzut de acord cu imigrarea cetăţenilor 
americani. Groaza şi spaima ar fi cuprins majoritatea 
populaţiei ţării. Ţara considerată cea mai puternică din 
lume nu a reuşit să se apere! 

- Stop, Anastasia! Incerc să înţeleg singur. După 
toate aceste evenimente, artizanii principali ar fi 
reapărut. Vreau să spun că şi-ar fi înaintat revendicările 
prin intermediul unor mijlocitori. 

- Da. 

- Dar au dat greş. Nu au reuşit să săvârşească toate 
actele teroriste. Şi nu au reuşit să-i sperie de tot pe 
americani. Nu au reuşit, deoarece au fost constrânşi să-şi 
demareze acţiunile cu mult înainte ca planificarea să fie 
finalizată. Şi de asta le-a ieşit totul atât de anapoda. 
Actele teroriste există, revendicările nu! Planul a eşuat! 
Şi eu am ghicit de ce! Deoarece, şefii lor cei mai 
importanţi se află printre preoţii zilelor noastre. Ei s-au 
speriat de acţiunile lui Bush şi au fost constrânşi să 
demareze prea de timpuriu. Aşa este? 

- Da. Ei... 

- Aşteaptă, Anastasia, eu trebuie să înţeleg totul. 
Să învăţ să înţeleg. Este foarte important. Dacă eu pot, 
înseamnă că şi alţii ca mine vor putea vedea realitatea în 
care trăim. Inseamnă că vor înţelege tot ce trebuie făcut 
pentru îmbunătăţirea vieţii. 

- Da, Vladimir, dacă ai putut tu, vor putea şi alţii. 
Care mai devreme, care mai târziu, vor începe oamenii 
să-şi clădească viaţa într-o realitate minunată. Dar 
vorbeşte un pic mai calm, nu e bine să te agiţi aşa. 

- M-am liniştit, nu mă mai agit aproape deloc. Sau 
poate că... E greu să rămâi calm... Ca să vezi! 
Preşedintele Americii, Bush, le-a încurcat rău de tot 
planurile inteligenţilor... Cred că au fost terorizaţi când 
el... Când Preşedintele Americii, Bush, spre surprinderea 
tuturor, a plecat la ranch-ul său din Texas. Abia la 


> 


jumătate de an după ce-a devenit Preşedinte. Pe nepusă 
masă îşi ia concediu şi dispare aproape o lună! Şi unde 
merge? Nu într-o staţiune extravagantă, nu într-un castel 
exotic. Merge la ferma lui, unde are o căsuţă mică. Linia 
prezidenţială nu ajunge până acolo, are un telefon 
obişnuit. Şi nici puzderia de canale tv nu le poate prinde, 
deoarece nu are instalată nici-o antenă parabolică. 
Jurnaliştii-analişti au vorbit despre toate acestea, dar 
adevăratul sens nu l-a înţeles nimeni. Eu am citit tot ce s- 
a scris despre vacanţa lui Bush la ranch şi din toate se 
evidenţiază un singur fapt. S-au mirat de ce şi-a luat 
concediu aşa devreme. Şi de ce aşa de mult timp. A 
rămas la ranch-ul său douăzeci şi şase de zile. Nu le-a 
permis  jurnaliştiior să-l urmeze şi nici nu şi-a luat 
funcţionarii cu el. 

Nimeni nu a înţeles! ... Preşedintele George Bush a 
întreprins o acţiune de anvergură, pe care, înaintea lui, 
nu a mai întreprins-o niciun alt preşedinte din întreaga 
existenţă de până atunci a ţării. Ba-i posibil chiar, ca o 
asemenea acţiune să nu fi săvârşit îndeobşte niciun 
conducător în ultimii cinci sau zece mii de ani. 

- Aşa este, nimeni nu a mai făcut aşa ceva. 

- Grandiozitatea acţiunii lui stă tocmai în faptul că, 
pentru prima oară, un conducător important, cel mai 
cunoscut din lume, spre spaima preoţilor de orice 
orientare, evadează inpoinat din sfera informaţiei 
artificiale. Bush s-a rupt efectiv şi a fugit. ŞI, implicit, a 
scăpat, prin gestul lui, de sub controlul ocultiştilor. Aici 
am înţeles eu că şefii de state sunt neîntrerupt sub 
observaţie. Le este urmărit cu deosebită atenţie fiecare 
discurs cotidian, uneori chiar şi intonaţia vocii şi expresia 
feţei. Le este corectată orice acţiune, le sunt sugerate 
ideile proprii ale celor care îi controlează. Dar Bush şi-a 
făcut curaj şi s-a smuls din acest ambient. Preoţii au trăit 
un coşmar. Şi au încercat să-l interpeleze printr-o 
metodă ocultă. Cum spui tu, să-i poruncească printr-o 


> 


voce de la distanţă. Dar nu au reuşit să-l găsească! Tu ai 
vorbit despre asta, ţi-aminteşti? Ai spus că natura, flora 
şi fauna formează lumea autentică şi toate acestea nu le 
permit acţiunilor oculte să-l ajungă pe om. Il apără pe 
omul care intră în contact cu lumea reală, de el însuşi 
creată. 

- Da, este adevărat. 

- George Bush nu a plantat cu mâinile lui vegetaţia 
de pe ranch-ul său, dar a ales locul. El se comportă cu 
multă dragoste faţă de ranch-ul său, faţă de natura de 
acolo. Din multe gesturi se poate vedea. lar natura a 
reacţionat la dragostea lui. l-a răspuns cu reciprocitate. 
L-a protejat aşa cum vegetaţia protejează vatra de 
familie. Este posibil, Anastasia, aşa ceva? Să reacționeze 
chiar dacă nu a plantat-o el? 

- Este posibil. Câteodată, când omul se comportă 
cu iubire sinceră faţă de tot ce-i înconjoară, reacţionează. 
La fel s-a întâmplat şi în cazul de faţă, cu George Bush. 

- Aha, înţelesesem eu! Deci, Preşedintele se află la 
ferma lui. In tot acest timp, cu toţii cred că el este privat 
de orice informaţie. În realitate, avalanşa de informaţii 
artificiale se reduce considerabil, în timp ce volumul de 
informaţii din lumea reală, înconjurătoare se amplifică 
simţitor. Preşedintele le captează prin foşnetul frunzelor, 
prin susurul apei, prin trilul păsărilor şi prin adierea 
vântului. El meditează. Analizează! Gândeşte! 

Acest fapt încearcă ei să-l şteargă, să-l uite, să nu 
mai amintească de el. Să-l rectifice. Dar nu vor reuşi! 
Deoarece va rămâne negreşit în istoria milenară. Eu am 
înţeles. Anastasia! 

Poţi ţine discursuri deştepte. Poţi scrie maldăre de 
cântece şi poezii, ca biblicul Solomon. Dar mai poţi face 
concret, răzbătător, ca Bush! El a făcut şi le-a spus 
oamenilor: „Priviţi oameni dragi, eu sunt bogat, am cea 
mai mare putere, conduc cea mai puternică ţară din 
lume. Dar nu astea-s cele mai importante pentru 


> 


omenire. Sufletului uman şi esenței Divine, altceva le 
place: nu lumea artificial creată, ci lumea reală, de 
Dumnezeu creată. Ranch-ul îmi stă mai aproape de suflet 
decât tot aurul sau cuceririle tehnocraţiei. Şi apoi, eu 
merg la ranch-ul meu! Reflectaţi, dragii mei, şi voi 
asupra aspirațiilor din viaţă!” Preşedintele Americii a 
făcut cea mai bună, cea mai răsunătoare şi 
convingătoare reclamă vetrelor de familie despre care ai 
vorbit tu. Viitoarelor vetre de familie ruseşti. Şi din lumea 
întreagă. lar dacă omenirea, nici după toate acestea nu 
va înţelege, înseamnă. că, într-adevăr, doarme. Sau că 
majoritatea oamenilor se află sub hipnoză cuiva. Şi de 
asta suferă, se îmbolnăvesc, se droghează şi se 
războiesc, nimicindu-se între ei. Dacă omenirea nu iese 
din această hipnoză nici după cuvintele tale şi după 
faptele lui Bush, atunci este necesară o catastrofă. Bush 
este Preşedinte! Este cel mai bine informat om din 
societatea noastră tehnocrată, deoarece are acces la 
datele serviciilor secrete, iar institutele analitice îi pun la 
dispoziţie informațiile lor. Totodată cunoaşte şi 
informaţia lumii reale. Le poate compara şi analiza. Şi a 
comparat! A comparat şi a arătat prin fapte... Stop! Din 
nou această cazualitate incredibilă. Ba nu. Un şir întreg 
de cazualităţi, dacă asta-i cazualitate. Tu ai vorbit, 
Anastasia... Tu vorbeşti, şi-apoi se petrece totul... 
Preşedintele Rusiei, la începutul noului mileniu, va da o 
lege funciară prin care, tuturor familiilor ruseşti să le fie 
dat gratis câteun hectar de pământ. 

În 21 februarie 2001, la toate ediţiile de ştiri tv a 
fost transmis un reportaj cu adunarea Consiliului de Stat 
sub prezidiul Preşedintelui Rusiei, V. V. Putin. In adunare 
a fost dezbătută tema pământului. Dreptul la 
proprietatea privată şi colectivă. Opiniile guvernatorilor 
participanţi la adunare au fost împărţite. Dar, cu toate 
astea, majoritatea guvernatorilor regionali - membri ai 
Consiliului de Stat - au căzut de acord ca ruşilor să le fie 


> 


dat pământ în folosinţă. 

judecând după replici, după declaraţii şi după faptul 
că tocmai el a ridicat problema pământului în Consiliul de 
Stat, era evident că şi Preşedintele era în favoarea 
acordării pământului în proprietate oamenilor, cu dreptul 
de a-l lăsa moştenire. Ca deznodământ al dezbaterilor, 
conducerea a fost însărcinată ca, până în luna mai 2002, 
să întocmească un nou proiect de lege funciara pe care 
să-l supună analizei Dumei de Stat. 

Bineînţeles, acolo nu s-a discutat de acordarea 
gratuită de terenuri, ci contracost, iar chestiunea 
terenurilor agricole nu a fost tratată. Cu toate astea, 
senzaţia percepută a fost de mişcare înainte. 

- Anastasia, acestea sunt rezultate fragmentare, 
aleatorii, sau tu exerciţi vreo influenţă asupra oamenilor? 
Tu poţi comanda cu vocea la distanţă? Fireşte că poţi. ŞI 
o faci. Cui vorbeşti tu? 

- Vladimir, în afară de tine şi, mai ales la telefon ca 
astăzi, eu nu vorbesc cu niciun om, aşa cum vrei tu să 
crezi. Şi niciodată nu-mi permit să fac uz forţat de 
influenţă. 

- Odată, la Moscova, ţi-am auzit vocea, Anastasia. 
Tu nu erai prin preajmă şi totuşi eu ţi-am auzit vocea. 

- Atunci, Vladimir, alături de tine stătea bunicul 
meu. Mulți oameni sunt în stare să recepţioneze 
gândurile din eter. Este un har al omului. Demult, îl 
aveau cu toţii. În asta nu este nimic rău. Numai să nu fie 
agresiv. Un om poate ajunge un alt om de la distanţă cu 
a sa rază-gând, poate să-l încălzească şi, totodată, poate 
să-i accelereze procesul de gândire. Fiecare om deţine o 
rază-gând, diferenţa de la om la om constă doar în 
eficacitatea acesteia. 

- Raza ta este foarte puternică. Ai încercat vreodată 
să o îndrepţi spre oameni? 

- Da. Dar nu voi destăinui numele lor. 


- De ce? 
> 


- Nu atingerea razei mele este importantă pentru 
aceşti oameni. Importanţa stă în capacitatea lor de a 
percepe realitatea. 

- Bine, nu le destăinui numele. Dar măcar asta: ştii 
la ce m-am gândit? Grandios! Tu, de la distanţă nu poţi 
doar să încălzeşti. Poţi chiar să arzi! Piatra, în pulbere s-o 
transformi. Tu mi-ai arătat odată. Aşadar arde-i pe 
făptaşii actelor teroriste! Arde-i pe preoţi şi, îndeobşte, 
arde tot necuratul! Tu, doar, ai spus... Eu mi-amintesc că 
am scris: „Voi arde cu raza-mi, într-o clipă, întunecatele 
postulate seculare. Nu staţi între Dumnezeu şi oameni...” 
Şi aşa mai departe. Îţi aminteşti aceste cuvinte ale tale? 

- Da, mi le-amintesc. 

- Atunci de ce te laşi pe-o ureche? De ce nu-i arzi? 
Ai vorbit doar... 

- Da, eu am vorbit despre postulate. Dar pe oameni 
nu voi îndrăzni niciodată să-i ard cu raza mea. 

- Nici măcar pe organizatorii principali ai actelor 
teroriste? 

- Nici pe ei. 

- De ce? 

- Gândeşte singur ce spui, Vladimir. 

- Da' ce este de gândit aici? Cu toţii sunt de acord 
că artizanii actelor teroriste şi complicii lor trebuie 
nimiciţi numaidecât. În acest scop operează deja 
armatele multor ţări şi serviciile secrete. Şi sunt o 
mulţime de victime. 

- Eforturile lor sunt zadarnice. Adevăraţii artizani nu 
vor fi nici găsiţi şi nici nimiciţi. Prin astfel de acţiuni nu 
vor putea fi oprite actele teroriste. 

- Un motiv în plus. Dacă tu poţi să-i localizezi şi să-i 
arzi dintr-odată pe organizatorii principali şi pe complicii 
lor, atunci fă-o! Arde-i! 

- Vladimir, tu poţi măcar să-ţi imaginezi şi să stabi- 
leşti cine sunt complicii organizatorilor principali şi câţi 


sunt ei? 
orei Pt Lo atei das 
ra 


- Cred că pot să mă gândesc, dar degeaba aş 
încerca să stabilesc cine sunt. 

- Dacă-i cunoşti, spune-mi tu numele lor! 

- Bine. Printre complicii teroriştiior te numeri şi tu, 
Vladimir, vecinii tăi, prietenii şi cunoştinţele. 

- Ce? Despre ce vorbeşti, Anastasia? Despre mine şi 
despre prieteni ştiu sigur că nu suntem complici. 

- Tocmai modelul de viaţă al majorităţii oamenilor, 
Vladimir, este solul fertil în care se dezvoltă teroarea, 
boala şi tot felul de catastrofe. Oare, cel care lucrează în 
uzina de arme automate şi muniții, nu este şi el un 
complice la crimă? 

- Cei care fabrică arme poate că, indirect, sunt 
complici. Dar tu ai vorbit de mine. Ori, eu nu lucrez 
acolo, unde se fabrică armele. 

- Tu fumezi, Vladimir. 

- Da, da' ce legătură are? 

- Fumul este dăunător. Deci, implicit, tu eşti 
teroristul corpului tău. 

- Al corpului meu? ... Noi vorbeam despre altele. 

-De ce eviţi discuţia? Fiecare trebuie să-şi 
analizeze cu atenţie modul propriu de viaţă. Mai ales 
aceia care trăiesc la oraş. Să nu ştie, oare, cei care merg 
cu maşina, cât este de toxic gazul pe care-l emană în aer 
maşina lor? Să nu ştie, oare, cei care trăiesc prin 
blocurile enorme, împărţite în multe apartamente... să 
nu ştie ei, oare, că este periculos şi dăunător să trăiască 
acolo? Stilul de viaţă din marile oraşe ţinteşte spre 
nimicirea omului, spre dezorientarea lui în relaţia cu 
mediul înconjurător natural. Majoritatea oamenilor care 
trăiesc în aceste condiţii sunt complicii terorismului. 

- Să admitem că este adevărat. Dar în ultima 
vreme, mulţi oameni au înţeles şi îşi schimbă stilul de 
viaţă. Aşa că, te rog, ajută-i şi arde-l pe teroristul 
număru' unu cu raza ta. 

- Vladimir, pentru a-ţi îndeplini cerința, ar trebui să 


> 


transmit prin raza mea un volum enorm de energie 
negativă, necesară să omoare un om. 

- Şi ce dacă? Aşa şi fă! Arzi, nu-i aşa, organizatorul 
principal al actelor teroriste! 

- Inţeleg. Numai că, înainte de a îndrepta energia 
negativă către un alt om, trebuie să mă concentrez şi să 
adun în mine un enorm volum de această energie. Mai 
târziu, s-ar putea cuibări iarăşi în mine - energia 
negativă - sau s-ar putea concentra parţial în alţi 
oameni. Voi ucide preotul suprem, însă acţiunile şi 
programul lui vor continua. Şi se va găsi un alt preot şi 
mai rău şi nemilos decât cel ucis. Tu înţelege, Vladimir, 
terorismul, crimele şi războaiele există de multe milenii. 
In Egipt, faraonul a fost otrăvit de preoţi pentru că s-a 
împotrivit acţiunilor lor. Nu demult, când au descoperit 
sarcofagul lui Tutankamon, cercetătorii au stabilit că 
faraonul avea doar optsprezece ani. Tu ai citit în Biblie 
despre războiul preoţilor. Aminteşte-ţi singur ce spune 
despre asta Vechiul Testament. Înainte că poporul evreu 
să iasă din Egipt, preoţii s-au certat între ei. Preotul 
Moise şi-a arogat rolul de călăuză nemijlocită a evreilor, 
dar ceilalţi preoţi nu i-au îndeplinit cerința. 

Şi peste culturile Egiptului s-au năpustit lăcustele. A 
urmat apoi uciderea pruncilor. Oamenii şi dobitoacele au 
fost lovite de multe boli. Şi-atunci faraonul i-a eliberat pe 
evrei. Egiptenii înspăimântați le-au cedat evreilor 
dobitoace, arme, aur şi argint. 

In Vechiul Testament se vorbeşte că toate au fost 
faptele lui Dumnezeu. 

Pot veni asemenea fapte de la Dumnezeu? Fireşte 
că nu! Dumnezeu face viaţa fericită tuturor. Actele 
teroriste din Egipt le-au săvârşit preoţii când şi-au 
disputat puterea între ei. Dar L-au învinuit pe Dumnezeu 
de faptele rele. Şi mai aminteşte-ţi, Vladimir, când l-au 
răstignit pe lisus pe cruce. Cine au fost răstigniţi alături 
de el, pe celelalte cruci? Doi tâlhari! Aşa spune Noul 


> 


Testament. S-a întâmplat totul cu mai mult de două mii 
de ani în urmă. Şi în acele vremuri se făptuiau tâlhării. 
Tâlharii au fost executaţi. Însă rezultatul? Tâlhăriile 
continuă şi azi şi sunt tot mai dese pe zi ce trece. De ce? 

De-a lungul mileniilor, ducându-şi traiul în rutină, 
nu au înţeles oamenii că răul nu se poate elimina tot prin 
rău. Uite de ce, Vladimir, nu pot eu, la rău cu rău, să 
răspund. 

- Nu poţi sau nu vrei, nu are importanţă. Când 
vorbeşti tu, Anastasia, mărturiile sunt covârşitoare. Este 
adevărat că nu a reuşit omenirea, de-a lungul mileniilor, 
să înăbuşe criminalitatea. Sau poate că nu a folosit 
metodele juste. Dar, măcar o privire să-ţi arunci la 
condiţia lumii actuale, şi altceva nu-ţi trece prin minte 
decât să nimiceşti puterea militară a teroriştilor! În zilele 
noastre se vorbeşte tot mai mult despre extremismul 
religios. Ai auzit de aşa ceva? 

- Da, am auzit. 

- Şi despre extremismul religios islamic. Este cel 
mai acerb dintre toate extremismele religioase - aşa se 
spune. 

- Da, aşa se spune. 

- Aşadar, ce-i de făcut? Am auzit că religia islamică 
se răspândeşte mai repede decât toate celelalte. Printre 
cunoştinţele mele sunt şi musulmani şi nu-s oameni răi 
ei, dar, pe de altă parte, printre ei sunt şi terorişti. Şi 
organizează acte teroriste de proporţii. Fără forţa 
militară, cum altfel s-ar putea combate? 

- Mai întâi de toate, nu minţiţi. 

- Pe cine să nu minţim? 

- Pe voi înşivă. 

- Adică? 

- înţelegi, Vladimir, tu ai auzit despre extremismul 
religios islamic. Mulţi oameni au fost numiţi terorişti. 
Acest lucru nu-l ştii numai tu, vestea s-a răspândit 
pretutindeni în lume. E uşor să-i dezorientezi pe oameni 


> 


cu această idee, mai ales că actele teroriste există şi la 
ele iau parte musulmanii. Dar, în timp ce se vorbeşte 
despre terorismul musulman, se ţine sub tăcere un alt 
argument considerabil. 

- Ce argument? 

- Oamenii clasificați drept terorişti şi extremişti 
consideră că tocmai ei sunt cei care încearcă să frâneze 
teroarea şi să-şi salveze poporul de la agresiune. Şi 
argumentele lor sunt remarcabile! Ei consideră că 
salvează lumea întreagă de la ciuma purtată de lumea 
occidentală, nemusulmană. 

- Tu ai spus că argumentele lor sunt remarcabile, 
dar eu nu am auzit nimic. Dacă ştii argumentările lor, 
atunci povesteşte. 

- Bine, o să-ţi povestesc. Tu, între timp, reflectează 
şi încearcă să-mi spui care dintre cele două părţi în 
război este dreaptă. Mentorul spiritual i se adresează 
turmei sale musulmane cam cu aceste cuvinte: „Uitaţi-vă 
fraţilor, uitaţi ce ne aduc necredincioşii. Lumea 
occidentală este decăzută în desfrâul trupesc. Vor să-i 
molipsească şi pe copiii noştri cu teribilele lor boli. 
Trebuie oprită invazia ne-credincioşilor în Allah.” 

- Aşteaptă, Anastasia, astea-s vorbe goale, unde-s 
argumentele lor? 

- Ei argumentează cu fapte care vorbesc că, în 
ţările din Occident, în ţările nemusulmane, divorţul, 
prostituţia şi homosexualitatea sunt în floare. Şi că au loc 
tâlhării. Pe zi ce trece, tot mai mulţi oameni consumă 
narcotice, iar bolile cele mai straşnice nu pot fi 
vindecate. SIDA, de exemplu, şi alcoolismul. 

- Dar la ei, în ţările musulmane, toate acestea nu 
există? 

- Vladimir, în lumea musulmană, în ţările islamice, 
alcooliştii şi fumătorii sunt mult mai puţini. Şi nemăsurat 
de mult mai puţine sunt infectările cu SIDA. Ei nu se 
confruntă cu o scădere atât de drastică a natalității şi, 


> 


comparativ cu alte ţări, au mult mai puţine cazuri de 
infidelitate conjugală. 

- Prin urmare, ambele părţi sunt convinse că au 
dreptatea de partea lor? 

- Da. 

- Aşadar, ce urmează? 

- Preoţii sunt convinşi că au făcut totul pentru ca un 
război de proporţie să se declanşeze. Ţările occidentale 
s-au unit, creştinismul a convenit în unanimitate să calce 
lumea musulmană. Apoi, s-a unit de luptă şi lumea 
musulmană. Numai că forţele nu sunt echilibrate: lumea 
musulmană nu dispune de arme moderne. Prin urmare, 
fiind martora morţii în masă a semenilor de aceeaşi 
credinţă, pregăteşte mii de terorişti, pentru a constrânge 
lumea occidentală să înceteze. Războiul începe, dar va fi 
oprit, nu-l vor lăsa să se dezvolte. 

- Cine? 

- Cititorii tăi. În ei se va forma o viziune nouă 
asupra lumii, diferită de cea a ultimelor milenii. Ei o 
plăsmuiesc deja în visele lor. lar când visele vor începe 
să se transpună în realitate, toate războaiele şi bolile vor 
dispărea. 

- Tu vrei să spui că totul va începe odată cu 
construcţia vetrelor de familie? Ce legătură are asta cu 
încetarea conflictelor sau cu confruntarea religiilor din 
lume? 

- Buna vestire a apariţiei lor se va răspândi în lume. 
Se vor trezi oamenii de pe întregul Pământ din 
captivitatea hipnotică, se vor deştepta din somnul 
milenar. Işi vor schimba modul de viaţă şi, inspirați, vor 
clădi o minunată lume Divină pe tot Pământul. 

- Este adevărat. Dacă toate acestea vor începe, şi 
mai ales, dacă vor fi concomitent pretutindeni, atunci cu- 
adevărat lumea se va schimba. Eu ştiu, Anastasia, tu 
visezi la asta. Tu crezi în visul tău şi niciodată nu-l vei 
trăda. Mulţi oameni au înţeles ideea ta despre vatra de 


> 


familie. Aceşti oameni s-au apucat serios de treabă. Însă, 
tu nu ştii tot, Anastasia. Vino cu mine! Haidem în 
apartamentul meu, în birou şi vei înţelege singură de ce 
s-au lovit aceşti oameni. 

- Hai să mergem, Vladimir, o să-mi arăţi ce te-a 
încurcat aşa de tare. 


Cine este pro şi 
cine contra 


Cana am intrat în apartament, Anastasia şi-a dat 
jos pufoaica şi baticul. Părul auriu i s-a revărsat peste 
umeri. A scuturat uşor din cap şi apartamentul s-a 
umplut cu o plăcută aromă de taiga. 

Am luat un scaun şi l-am aşezat lângă fotoliul meu 
de la birou, am deschis computerul şi am pornit 
programul de navigare pe internet. 

Nu toţi oamenii din Rusia ştiu ce este acesta. De 
asta o să explic pe scurt. Internetul este o reţea 
mediatică, foarte răspândită în toată lumea. Cu ajutorul 
computerului se poate intra în această reţea. Prin linia 
telefonică se poate avea acces la server. Serverul este 
un computer foarte puternic, care înmagazinează o 


mulţime de mesaje informaţionale. Pe majoritatea 
serverelor se pot încărca şi anunţurile personale. 

Fondul culturii şi susţinerii artistice din Vladimir, 
Anastasia, în colaborare cu firma moscovită Ruskij 
express, au creat un server şi un sait propriu, denumit 
Anastasia.ru. 

In acest fel, cititorul care are un computer, poate 
culege pe tastatură cuvântul menţionat mai sus şi ajunge 
pe saitul nostru, unde poate să-şi exprime părerea 
despre cărţi, poate trimite informaţii şi poate să 
contrazică sau să discute pe orice temă. 

Cei care nu au computer pot face la fel, trebuie 
doar să meargă într-un internet cafe, care astăzi sunt 
deschise în orice municipiu sau oraş din Rusia. 

Din când în când am intrat şi eu pe internet cu 
ajutorul computerului şi am făcut cunoştinţă cu mesajele 
cititorilor. Prea des nu am putut face asta, deoarece nu 
reuşesc să răspund la toată corespondenţa scrisă care- 
mi vine prin poştă. lar pe saitul Anastasia.ru. doar în 
ultimul an, au sosit peste 14.000 de mesaje. Oamenii 
pun în discuţie probleme concrete, legate de ideile 
Anastasiei despre vatra familiei. Au propus proiecte de 
modificare a Constituţiei şi s-au organizat să facă un 
referendum pe această temă. 

Esenţa ideii Anastasiei despre punerea în posesie a 
fiecărei familii doritoare cu nu mai puţin de un hectar de 
pământ, pe care să-şi întemeieze vatra de familie, din 
scrisorile adresate Preşedintelui, era mult mai precisă şi 
mai argumentată decât am reuşit eu să fac în scrisoarea 
publicată în cartea Cine suntem noi? judecaţi singuri! 
Pentru cititorii care nu au acces la internet, o să prezint 
aici un fragment dintr-o astfel de scrisoare: 


Scrisoare deschisă Preşedintelui Federaţiei 
Ruse, Vladimir V. Putin 


> 


Stimate Vladimir Vladimirovici! 


În anii puterii sovietice, care şi astăzi mai sunt 
amintiţi că fiind cei mai buni ani din viaţă, s-a întâmplat, 
aş spune, ceva îngrozitor: noi, cetăţenii Măreţei Ţări - 
Rusia - istoric constituită ca una dintre Puterile lumii, 
ieşită biruitoare din teribilul al doilea război mondial şi 
capabilă ca, într-un timp fantastic de scurt, să-şi 
reabiliteze economia distrusă de război, pe nesimţite, ne- 
am transformat în... nişte indolenţi... paraziți şi 
întreţinuţi. 

Uitaţi; mergeam cu toţii la muncă, îndeobşte fără 
nici-o preocupare pentru un loc de muncă liber şi 
primeam un salariu stabil, cu care puteam duce o viaţă 
normală. Ne-am dat copiii la şcoală, crezând în viitorul 
lor. Ştiam că, odată atinsă vârsta de pensionare, vom 
primi o pensie stabilă şi ne vom trăi în pace bătrâneţile. 
Insă, această stabilitate, acest puternic sistem totalitar, 
ne-au jucat o urâtă festă: acum, obişnuindu-ne cu 
pasivitatea socială sau apatia socială - nu are importanţă 
cum se cheamă - şi nemaiprimind acelaşi sprijin material 
stabil pentru viaţă, am început să ne indignăm. Dar nu 
am trecut la fapte ca să ne îmbunătăţim nivelul de trai, 
ci, pur şi simplu, am dat înainte cu critica şi reproşurile 
de genul „cât mai costă lumina asta!” la adresa actualei 
conduceri, a fiecărui Preşedinte în parte şi a întregului 
Guvern, considerându-i doar pe ei vinovaţi de Prezent. 
Toate astea, deoarece am găsit de cuviinţă că cineva 
este dator să ne plătească un salariu stabil şi să se ocupe 
de prezentul şi viitorul nostru. lar noi... în tot acest timp, 
să trăim în plăcere şi să nu facem nimic în sprijinul 
acestei Stabilităţi şi Bunăstări. Permiteţi-mi să Vă spun 
că, atunci când mişcarea este doar într-un singur sens, 
se cheamă parazitism. Atunci când vrem să primim fără 
să dăm, noi ne aflăm în poziţia parazitului. 


> 


Dar, iată că s-a petrecut MINUNEA: mii şi zeci de 
mii de ruşi s-au pus în mişcare cu avânt: SA CREEZE, SA 
CLADEASCA! 

SA CREEZE - un minunat colţişor înfloritor de Patrie 
- RUSIA; 

SĂ CREEZE - un măreț PREZENT şi VIITOR pentru 
sine şi pentru copii; 5 

SA CREEZE - fiecare, o a sa BUNASTARE 
MATERIALĂ ŞI SPIRITUALĂ; 

SA CREEZE - o RUSIE - cea mai bogată şi 
înfloritoare ţară! 

Şi pentru asta le ajunge acestor oameni, doar-doar 
un petecuţ de pământ - un hectar. Plus garanţia că nu le 
va fi luat - acest pământ - a lor Patrie. Acolo unde vor 
Crea pe veşnicie Spaţiul de lubire pentru sine şi pentru 
copii. Un SPAŢIU DE IUBIRE, care se va compune din 
toate colţişoarele înfloritoare ale Rusiei de neîmbrătişat 
şi care va vesti Lumii întregi Măreaţa Minune - 
întoarcerea Măreţei Rusii! 

Mi se pare că acum, în Rusia, tocmai s-a creat 
situaţia la care ar fi visat oricare Căpetenie, fie numită şi 
Preşedinte, pentru ţara sa: o situaţie în care oamenii, din 
proprie iniţiativă, vor să muncească şi să-şi realizeze 
bunăstarea materială şi spirituală, fără a-i cere 
guvernului nimic, în afară de parcela de pământ şi 
simbolul garanţiei, oglindit în Lege. 


Nu o fi, oare, tocmai acesta, visul fiecărui guvern? 
De a descătuşa IZVORUL NESECATUIT de bogăţie şi 
bunăstare înăuntrul său, de a-şi asigura STABILITATEA 
din interior, fără a depinde de neplăcerile exterioare! 

Stimate Vladimir Vladimirovici! Eu, ca şi multe alte 
mii de cetăţeni ai Rusiei, încă odată îmi exprim dorinţa 
de a-mi CREA micul meu colţ de Patrie Rusia şi de a face 
din el o grădină înflorită pentru multe generaţii de 


urmaşi. 


> DMI 
yr 


Ca şi multe alte mii de cetăţeni ai Rusiei, încă 
odată, îmi exprim dorinţa de a trudi pentru binele familiei 
şi Patriei mele. 

Ca şi multe alte mii de cetăţeni ai Rusiei, am 
încetat să Vă mai critic cu înverşunare şi vulgaritate, atât 
pe Dumneavoastră cât şi pe guvernul nostru, înțelegând 
complexitatea Şi responsabilitatea muncii 
Dumneavoastră. 

Ca şi multe alte mii de cetăţeni ai Rusiei, eu cred în 
înţelepciunea şi capacitatea Dumneavoastră 
clarvăzătoare şi în faptul că Dumneavoastră veţi analiza 
situaţia creată cu toată responsabilitatea. 

A sosit momentul ca noi şi Dumneavoastră să ne 
aflăm în acelaşi colectiv de prieteni, în colectivul celor cu 
aceeaşi gândire, momentul în care noi vă vom ÎNŢELEGE 
şi ACCEPTA pe Dumneavoastră ca pe un prieten drag, iar 
Dumneavoastră veţi simţi iubirea noastră şi susţinerea şi, 
cu iubire, vă veţi ocupa de noi ca de un popor încrezător 
în Dumneavoastră. 

ŞI NOI TOŢI ÎMPREUNĂ VOM CLĂDI UN VIITOR 
AUTENTIC ŞI MĂREŢ COPIILOR NOŞTRI ŞI RUSIEI 
NOASTRE! 


Vadim Ponamerev, cetăţean al Rusiei 
20 iunie 2001 


La fel i-au minţit 
şi pe străbunii noştri 


Oaată am pornit motorul de căutare, pe care, în 
funcţie de cuvintele cheie, se pot găsi saiturile 
corespondente. Cuvântul pe care l-am scris a fost 
Anastasia. Pe monitor mi-a apărut numărul impresionant 
de 246 de saituri de pe serverele în limba rusă, şi erau 
prezentate şi adresele lor. Necrezând că toate acestea 


aveau de a face cu siberiana Anastasia, am început să le 
răsfoiesc pe rând, făcând cunoştinţă cu conţinutul lor. Se 
pare că, în mare parte, tratau într-o măsură sau alta 
tocmai siberiana Anastasia. Ideile ei erau primite bine pe 
multe servere. La început, acest aspect m-a bucurat, dar, 
aprofundând volumul imens de informaţii de pe Internet, 
am început să mă lovesc de un fapt încă şi mai incredibil. 
Pe saituri se difuza o serie întreagă de articole din presă 
şi declaraţii anonime, care afirmau că mişcarea legată de 
Anastasia este o sectă. Şi toţi cititorii cărţilor sectanţi. Pe 
unul dintre saituri erau enumerate laconic majoritatea 
sectelor din Rusia printre care era şi Anastasia şi 
susţinătorii ei. Pe care baze reale se făceau astfel de 
declaraţii şi cine răspândea acest zvon, nu se pomenea. 
Era prezentat doar ca fapt deja existent şi, chipurile, 
demult cunoscut tuturor. 

Articolele şi observaţiile succinte extrase din ziarele 
centrale sau regionale sau prezentate pe diferite saituri, 
se asemănau foarte mult între ele şi, în fiecare, concluzia 
era aceeaşi: mişcarea Cedrii Sunători ai Rusiei este o 
sectă sau o afacere. Mișcarea Anastasia era comparată 
cu organizaţii sectante ca Aum Shinrikyo. Se spunea că 
cititorii constituie o sectă totalitară. Erau folosite, de 
asemeni, şi cuvinte ca obscurantism şi distructivism. 
Niciun fapt concret nu era prezentat, doar concluzii şi 
atât. 

Necunoscând sensul exact al cuvântului 
totalitarism, am deschis Marele Dicţionar Enciclopedic şi 
am citit aceste definiţii: „Totalitarism - o formă de 
supremație, caracterizată prin completul său control 
asupra tuturor sferelor de viaţă a obştii, lichidarea 
faptică a drepturilor şi libertăţilor constituţionale, 
represiune în relaţia cu opoziţia şi cu părerile divergente 
(ca exemple - diversele forme de totalitarism din 
Germania şi Italia fascistă, sau regimul comunist din 


U.R.S.S.)”. 


FM 
2 — 


Fabulos! Reieşea că eu sau Anastasia conduceam o 
oarece sectă totalitară şi eram pregătiţi să subminăm 
puterea, să substituim libertăţile constituţionale şi să 
instaurăm un regim fascist. Mai ales Anastasia. De şase 
ani încoace lucrez doar la cărţile mele, odată sau de 
două ori pe an particip la conferințele deschise cu toţi 
cititorii interesaţi. Intervenţiile mele sunt înregistrate pe 
bandă magnetică şi fiecare le poate asculta. 

Dar, de ce, cu ce scop şi cine multiplică această 
minciună  făţişă? De exemplu, într-un articol din 
suplimentul regional de Vladimir al ziarului 
Komsomolskya Pravda, se declară pe şleau că prin cărţi, 
Anastasia îi îndeamnă pe oameni să-şi părăsească 
apartamentele şi să meargă în pădure. 

Cum este posibil aşa ceva? m-am întrebat eu. Doar 
Anastasia spune tocmai contrariul. Uitaţi cuvintele ei 
exacte: „Nu trebuie să meargă în pădure. Acolo unde-a 
murdărit, mai întâi să facă curat.” Şi-i îndeamnă pe 
oameni să-şi creeze vetrele de familii în apropierea 
oraşelor şi să-şi schimbe gradual modul de viaţă, într- 
unul mai civilizat şi mai sănătos pentru trup şi suflet. 

Neavând posibilitatea de a lua la cunoştinţă singur 
imensul volum de informaţii şi, pe lângă asta, să-l mai şi 
analizez, m-am adresat unor politologi cu reputaţie, 
cerân-du-le ca ei, în paralel să analizeze situaţia şi să 
facă aprecierile lor. Pentru aceste servicii, au pretins 
comisioane destul de măricele. Fiecare a argumentat că 
trebuia să citească cele cinci cărţi, în plus şi toată 
informaţia difuzată pe Internet legată de ele. Am fost 
nevoit să mă învoiesc aşa. 

După trei luni am primit rezultatul lucrării primului 
specialist, apoi, eşalonat, şi pe-ale celorlalţi. In lucrările 
lor se exprimau diferit, dar, fără să se cunoască între ei, 
analiştii trăgeau aceeaşi concluzie. O să citez aici din 
conţinutul uneia tipice: 

“.... împotriva ideilor prezentate în seria de cărţi 


> 


Cedrii Sunători ai Rusiei se duce o campanie vădită şi 
concret  direcţionată, cu scopul de a împiedica 
răspândirea lor în societate... 

Ideile de bază ale cărţilor sunt întărirea statului şi 
atingerea unei mai bune înţelegeri între diferitele clase 
sociale, prin asigurarea bunăstării fiecărei familii în 
parte. Bunăstarea se poate asigura prin împroprietărirea 
fiecărei familii doritoare cu nu mai puţin de un hectar de 
pământ în folosinţă pe viaţă. În contextul cărţilor, 
această idee se conturează relevant, dominând asupra 
celorlalte. Prin urmare, oricare ar fi argumentele aduse, 
oponenții se împotrivesc, de fapt, tocmai acestei idei. 

O a doua temă tratată în seria de cărţi Cedrii 
Sunători ai Rusiei, este esenţa Divină a omului, originea 
sa spirituală, şi poate să trezească reacţia de 
dezaprobare a multor congregaţii religioase. Eroina 
principală a cărţilor afirmă că omul trebuie să-şi 
făurească viaţa paradisiacă pe Pământ şi trebuie s-o facă 
singur. Omul este veşnic şi doar corpul şi-l schimbă din 
veac în veac. Toată natura care ne înconjoară a fost 
creată de Dumnezeu şi este concretizarea vie a 
gândurilor Sale. Doar atingându-se de natură, omul 
poate înţelege programul lui Dumnezeu şi menirea sa pe 
Pământ... 

Concepţia de față, argumentabilitatea Şi 
demonstrabilitatea ei nu pot să nu trezească repudierea, 
mai ales în rândul fanaticilor religioşi, care găsesc 
inevitabil sfârşitul lumii şi trecerea unora în rai şi a altora 
în iad. Concepţia acestor fanatici îi avantajează pe mulţi 
oameni incapabili de a-şi clădi o viaţă fericită în condiţiile 
existenţei terestre. 

Împotrivirea la ideile eroinei principale a cărţilor 
seriei Cedrii Sunători ai Rusiei, Anastasia, se face prin 
difuzarea în mass-media a zvonurilor care susţin 
apartenenţa cititorilor, care au avut iniţiativa de a pune 
în aplicare proiectele prezentate în cărţi, unei oarecare 


> 


secte totalitare. 

Nu întâmplător a fost aleasă această variantă. 
Deoarece este capabilă să distanţeze puterea de 
contactele cititorilor cu iniţiativa, de analiza propunerilor 
lor concrete şi, de asemenea, de aprofundarea prin 
mijloacele de informare în masă a problemelor ridicate în 
cărţi. In plus, într-un fel asemănător s-a obstrucţionat şi 
difuzarea cărţilor şi a ideilor pe care le conţin. 
Mărturisesc că partea opozantă şi-a atins scopul. Din 
mărturiile cunoscute, printre multe organe administrative 
a fost difuzată informaţia despre apartenenţa cititorilor 
unei secte. 

Scopurile părţii opozante sunt confuze şi absolut 
enigmatice. De regulă, prin modul în care sunt folosite 
tehnicile murdare, în bătălia  concurenţială dintre 
candidaţii la putere este uşor de individualizat 
comitentul. Nici în sfera economică nu este dificil de 
stabilit, prin modelul de luptă adoptat de firmele 
concurente, comitentul, şi mai ales țelul discreditării 
făcute de el. Este evident că, întotdeauna, scopul este 
cel de îndepărtare sau slăbire a concurentului. 

Anastasia vorbeşte despre noua conştiinţă a 
omului, despre noul model de viaţă, despre schimbarea 
structurii statale, pe fundamente mult mai desăvârşite. 

Cine se poate împotrivi acestei dorinţe? Doar 
forţele interesate de o situaţie distructivă a familiilor, 
statelor şi obştii în ansamblu. Dovada existenţei acestor 
forţe se poate deduce din evidenta lor opoziţie, 
concretizată, în cazul de faţă, cu organizarea de acţiuni 
îndreptate atât împotriva Anastasiei şi ideilor ei, cât şi 
împotriva cititorilor cărţilor seriei Cedrii Sunători ai 
Rusiei. După toate probabilitățile, ele acţionează prin 
structuri sau figuri direct sau indirect subordonate lor.” 

l-am arătat Anastasiei câteva fragmente din aceste 
teme tratate pe saiturile de pe Internet şi i-am citit 
concluziile trase de specialist, în speranţa că o va atinge, 


> 


că o va răscoli situaţia creată şi va începe să o îndrepte. 

Insă Anastasia stătea liniştită pe scaun lângă mine, 
cu mâinile sprijinite pe genunchi. Faţa nu-i trăda agitaţie, 
ba dimpotrivă, zâmbea imperceptibil. 

- De ce zâmbeşti, Anastasia? am întrebat-o eu, nu 
te preocupă deloc clevetelile împotriva cititorilor tăi? Şi 
cum le este îngreunat demarajul obţinerii de pământ 
pentru vetrele lor de familie? 

- Pe mine mă bucură, Vladimir, înţelegerea esenței 
şi însemnătăţii desăvârşirilor ce or să vină. Tu vezi cât de 
conştienţi îşi exprimă ei gândurile şi construiesc planuri 
pentru viitor. Şi scrisoarea către Preşedinte au formulat-o 
mai bine decât ai făcut-o tu în cartea ta. Şi conferinţa, 
frumos denumită A/egeți viitorul! au pus-o în plan. Este 
foarte pozitiv când oamenii se gândesc la viitor. 

- Da, ei se pregătesc. Dar nu vezi cum li se 
împotrivesc? Şi ce mod perfid au ales: i-au numit pe toţi 
sectanţi, prin asta au speriat poporul şi au îndepărtat 
administraţiile regionale. Oare tu nu vezi asta? 

- Observ. Numai că nu este nimic nou şi viclean în 
toată această împotrivire. Întocmai aşa a fost nimicită şi 
cultura, modul de viaţă şi cunoştinţele strămoşilor noştri. 
Şi astăzi, tot prin metodele vechi acţionează forţele 
întunericului. Mai încolo vor pune la cale şi provocaţii, 
după care vor răspândi zvonuri înspăimântătoare. Aşa s- 
a întâmplat deja, Vladimir. 

- Întocmai. Pentru că s-a întâmplat! Şi au învins ele. 
Tu singură ai spus - au nimicit cultura strămoşilor noştri. 
Au distorsionat istoria. Inseamnă că şi acum, prin metoda 
deja experimentată, vor învinge. Dacă nu au învins deja. 
la te uită tu, o problemă atât de banală, ca împărţirea 
unui hectar de pământ fiecărei familii doritoare, a trecut 
un an deja şi încă nu a fost soluţionată. De parc-ar fi 
cerut, acest hectar, pentru cine ştie ce meschinătăţi! 
Este imposibil să obţii un hectar de pământ ca să-ți 
fondezi vatra familiei, ca să-ţi asiguri condiţii bune de 


> 


viaţă şi de hrană. Refugiații, uite, trăiesc de trei ani prin 
oraşe de corturi. Să le fi dat câteun hectar de familie şi, 
în toţi aceşti trei ani, s-ar fi ridicat deja omeneşte. Eu m- 
am gândit mult, Anastasia, ce schimbări colosale ar avea 
loc în ţara noastră, dacă, în loc să li se împotrivească, i-ar 
sprijini pe oamenii care-şi doresc un cuib al familiei. Însă 
banala problemă a pământului, nu se soluţionează 
nicicum. 


Buna vestire 


- Nu este deloc banală această problemă, Vladimir. 
Tocmai ea recheamă schimbări globale la nivelul planetei 
noastre şi a Universului. Când milioane de familii fericite 
vor începe conştient să preschimbe planeta într-o 
grădină înfloritoare, întorcând armonia Pământului, vor 
avea influenţă şi asupra altor planete şi spaţii universale. 
Acum, de pe planeta Pământ se ridică nori puturoşi în 
Cosmos. Şi pe orbita terestră, gunoaiele se adună din ce 
în ce mai multe. Energie negativă este emanată de pe 
Pământ. O altă energie va fi emanată atunci când 
conştiinţa pământenilor se va schimba. lar 
binecuvântarea emanată de pe Pământ, şi altor planete, 
grădini înfloritoare va dărui. 

- Grandios! Să nu fi existat în istoria de până acum 
a omenirii o oportunitate ca aceasta? Şi în Rusia 
dinaintea revoluției existau proprietari care aveau 
petecele lor de moşii. Chiar şi astăzi, în multe ţări ale 
lumii, există terenuri de proprietate personală. Şi pe la 
noi există fermieri care au terenuri în arendă pe termene 
foarte lungi. Însă nu se petrece nimic bun prin asta. De 
ce? 

- Conştiinţa nu a fost la fel ca aceea care 
îmboboceşte astăzi din mugurii Divini, în sufletele şi 


> 


minţile oamenilor. Ceea ce numeşti tu problemă banală, 
Vladimir, este, de fapt, cea mai măreaţă taină a 
mileniilor oculte, de preoţi ascunsă. În majoritatea 
religiilor din toate vremurile se vorbeşte despre 
Dumnezeu, dar în niciuna nu se pomeneşte despre 
evidenţă: Despre faptul că, prin comportamentul 
conştient cu natura, omul se atinge de gândul lui 
Dumnezeu. A înţelege mediul înconjurător, înseamnă a-L 
înţelege pe Dumnezeu. Şi chiar şi cu un gând, cu un vis 
la vatra familiei, unde totul este în armonie cu omul, 
apropierea de Dumnezeu este mult mai mare decât în 
majoritatea  postulatelor plăsmuite. Toate secretele 
Universului i se vor deschide omului. Şi va descoperi 
omul, înăuntrul său, acele capacităţi despre care astăzi 
nici măcar nu bănuieşte. Şi va deveni aievea, aidoma 
Domnului, doar acel om care, lume Dumnezeiască 
împrejurul său, va începe să-şi creeze. 

Gândeşte-te, de ce înţelepţii nu pomenesc niciunde 
despre asta. Nu pomenesc, deoarece omul care-şi 
înţelege propria esenţă terestră şi propriile capacităţi, 
devine liber de magiile oculte. 

Puterea preoţilor va dispărea. Nimeni şi nimic nu 
poate să-l conducă pe omul din Spaţiul de lubire de 
mâna lui zămislit. Şi nu judecător crâncen şi înfricoşător, 
Dumnezeu, acelui om li va fi, ci Tată şi Prieten. lată la ce- 
au folosit toate acele trucuri de-a lungul secolelor: pe om 
de la menirea esenţială să îl distragă. Pământul! O 
problemă atât de banală, spui tu, Vladimir. Dar, 
gândeşte-te, de ce trec secolele şi problema pământului 
de proprietate încă nu este soluţionată? Tu ai pomenit 
despre fermieri, despre moşieri. Numai că ei, chiar şi 
având pământ în posesie, i-au pus pe alţii să-l lucreze. Se 
străduiesc, să tragă cât mai mare profit de pe el. Aceia 
care nu trudesc pe propriul lor pământ, nu pot să-l 
trateze cu dragoste. Şi deseori, seminţele le împrăştie pe 
pământ cu ură şi cu ură răsar. De-a lungul multor milenii 


> 


i-au fost ascunse omului adevărurile cele mai simple. 
Pământul Mamă nu trebuie atins de mâini şi gânduri 
obligate. 

In diferitele epoci, cârmuirile au împărţit parcele de 
pământ oamenilor, dar au făcut-o în aşa fel încât, omului 
să nu-i fie clar sensul muncii pământului. 

Dacă i se dă omului o suprafaţă prea mică de 
pământ, de exemplu, un sfert de hectar, familia nu 
poate, pe această suprafaţă, să-şi creeze oaza care să o 
hrănească fără eforturi. Pe o parcelă mai mare, omul nu 
poate să-şi ghideze gândurile de unul singur, aşa că va 
chema ajutoare şi gânduri străine va implica. Cu aceste 
şiretlicuri şi minciuni au fost derutaţi oamenii 
dintotdeauna. 

- Aşadar, înseamnă că nici-o religie, de-a lungul 
mileniilor, nu a îndemnat lumea să-şi făurească pe 
Pământ oaze Dumnezeieşti? Ba dimpotrivă, i-au derutat 
tot timpul pe oameni şi i-au îndepărtat de pământ. 
Reiese de aici că ele... 

- Vladimir, nu vorbi nepriincios despre religii. 
Părintele tău duhovnicesc, călugărul Feodorit, te-a 
călăuzit până în ziua de astăzi. lar noi doi ne-am întâlnit, 
în mare parte, mulţumită Lui. A venit ziua în care păstorii 
diferitelor congregaţii vor trebuie să se gândească cum 
să-şi salveze liderii spirituali de la nenorociri. 

- De la ce nenorociri? 

- De la acelea ca ale secolului trecut. Când oamenii 
au dărâmat bisericile şi au semănat moarte printre 
slujbaşii diferitelor culte. 

- Vrei să spui, din timpul puterii sovietice? Acum 
trăim în democraţie şi avem libertate de cult, iar puterea 
se comportă echidistant cu toate religiile sau, cel puţin, 
cu cele mai importante. Cum să se repete evenimentele 
secolului trecut? 

- Tu, cu mai multă atenţie, priveşte la evenimentele 
contemporane, Vladimir. Tu ştii bine că multe ţări s-au 


> 


unit pentru a combate terorismul. 

- Da. 

- Acestea au stabilit că terorismul îl generează alte 
ţări. Şi le-au numit instigatoare. Au învinuit călăuzele 
spirituale şi liderii religioşi. Asupra lor s-a pornit 
vânătoarea serviciilor secrete. Dar toate acestea 
reprezintă doar începutul. Există deja mai multe rapoarte 
ale conducerilor statelor mari şi mici, în care sunt 
revelate esenţele multor religii. Prin variate exemple, din 
aceste rapoarte rezultă că războaiele de pe Pământ şi 
teroarea o declanşează religiile. Rapoartele sunt 
pregătite. In ele, analiştii au aşternut totul cu precizie şi 
tixit bine cu numeroase dovezi. Mai târziu va fi revelată 
existenţa multor alte acte monstruoase, vor fi amintite 
oamenilor  neîncetatele războaie creştine, intrigile, 
perversiunile şi aviditatea slujnicilor oculţi. Când în 
mulţime va matura indignarea, pretutindeni se va porni 
distrugerea şi dărâmarea multor biserici. Extremismul 
religios, astăzi se străduiesc să-l frâneze slujitorii multor 
religii, care fac declaraţii, prin care se disociază de 
extremism şi îl acuză deschis. Pentru moment, 
declaraţiile lor sunt acceptate. Mai exact, se poate spune 
că guvernele se fac că nu pricep... şi că declaraţiile le 
satisfac. Printre altele, în rapoarte este deja dovedit că 
religiile codifică oamenii, nu contează sub care pretext. 
Pretextele pot fi bune şi pot îndemna spre bine. Însă 
credinţa în ceva ce nu vede omul, credinţă prin care 
vorbele propovăduitorului sunt acceptate necondiţionat 
ca adevăr, întotdeauna a generat susceptibilitatea unei 
posibilităţii de reorientare a credinciosului codificat. 

Prin voinţa propovăduitorului, mulţi credincioşi pot 
fi lesne convertiți în terorişti criminali. In sprijinul acestei 
deducţi din raportul secret sunt amintite o serie de 
dovezi concrete din timpurile trecute şi prezente. 
Conducerile se vor convinge de concluziile lor şi vor 
alege o singură religie, pe care o vor pune sub control 


> 


absolut. Toate celelalte vor fi considerate distructive şi 
vor fi nimicite. Ulterior, în cazul în care nu vor reuşi să 
atragă toate popoarele într-o singură, religie, vor 
distruge toate religiile, cel puţin, fiecare în ţară la el. 
Această decizie va duce spre un război interminabil. 
Premizele unui astfel de război deja există, iar războiul, 
practic este început. Dar va trebui oprit neapărat. Şi se 
poate face într-un singur mod: In liderii spirituali să fie 
cultivată conştiinţa. Doar buna vestire poate să 
stabilească echilibrul lumii de pe întregul Pământ. Acele 
temple care vor accepta buna vestire şi o vor răspândi, 
vor fi pline puhoi de oameni. Cele care o vor respinge, se 
vor pustii şi surpa. 

- Despre ce vestire vorbeşti tu, Anastasia? Vorbeşte 
un pic mai concret. 

- Cei care se autointitulează călăuze spirituale, 
vorbesc despre Dumnezeu şi îi instruiesc pe copii prin 
şcolile moderne, vor trebui să privească crearea Spaţiului 
de lubire din vatra fiecărei familii care trăieşte pe 
Pământ ca pe o faptă pozitivă. Să recunoască şi, prin 
biserici, împreună cu enoriașii, să realizeze proiectele 
viitoarelor sate. Împreună cu oamenii să se străduiască 
să întoarcă cunoştinţele primordiale. Să viseze şi să 
analizeze în detaliu proiectul, pentru a-l putea desăvârși. 
Nu doar un an va necesita procesul de transpunere a 
visului în realitate. Atunci când va fi transpus complet pe 
Pământ, oamenii vor trăi în armonie, în lumea reală 
Dumnezeiască. 

- Am înţeles, Anastasia. Tu vrei ca prin toate 
bisericile, chiar apartenente religiilor de orientări diferite, 
prin şcoli şi prin institute, să fie studiată natura. Să fie 
înţeleasă ştiinţa creării vetrelor după un proiect special. 
Să admitem că acest lucru va uni multe congregaţii 
religioase, şi nu numai prin vorbe, ci şi prin fapte. Să mai 
admitem şi că acest lucru va putea trezi cu adevărat 
oamenii din somnul hipnotic, va putea opri terorismul, 


> 


narcomania şi multe alte procese negative din societate. 

Să admitem, dar... Cum vei reuşi tu să-i convingi pe 
toţi patriarhii şi pe toţi miniştrii de culte, mai ales, pe cei 
de culte diferite? Cum vei convinge toate instituţiile 
şcolare moderne? Multe reuşeşti să faci tu, Anastasia, 
dar ceea ce spui acum, este suprareal. 

- Este real. Deja nu mai au de ales. 

- Aşa consideri tu. Numai tu. Acestea sunt doar 
vorbele tale. Vorbe simple. 

- Acela care-mi permite să le pronunţ, acele vorbe 
simple, cum le numeşti tu, Vladimir, are o putere de 
neîntrecut. Îţi aminteşti că, în urmă cu mai bine de şapte 
ani, în faţa ta - pe atunci încă om de afaceri - am 
desenat acele litere cu o crenguţă pe nisipul lacului din 
taiga? 

- Da, mi-amintesc, şi ce-i cu asta? 

- lar tu, peste noapte, ai început să scrii cărţi pe 
care, acum, le citeşte multă lume. Cum gândeşti tu, 
meritul în asta, al cui este? Al nisipului de pe malul 
lacului din taiga sau al crenguţei cu care am scris? Ori al 
cuvintelor pe care le-am rostit, ori al mâinii tale care a 
creat singură toate cărţile? Au urmat poeziile din inimile 
oamenilor pe care, cu cheia sacră le-am declanşat. Cine 
a fost Creatorul principal al tuturor acestora? 

- Nu ştiu. Poate că au contribuit mai mulţi factori la 
aceste lucruri. R 

- Crede-mă, Vladimir, te rog, şi înţelege-mă. In tot 
ceea ce a fost creat, energia Sa se află. Ea a inspirat 
inimile oamenilor. Şi va continua să le inspire. 

- Tot ce se poate, dar cât este de greu de crezut că 
miniştrii cultelor vor începe să facă aşa cum spui tu... 

- Tu trebuie să crezi în asta! Şi să modelezi situaţia 
pozitivă înăuntru' tău! Abia aşa se va săvârşi. Mai ales 
că, acum, nu-ţi mai este aşa de greu s-o faci. iți aminteşti 
că a venit la tine un slujitor creştin al unei biserici 
ţărăneşti, ca să-ţi susţină sufletul căzut? Un altul a 


> 


cumpărat pe bani, de la tine, cărţi şi le-a împărţit prin 
închisori. Şi părintele Feodorit, multe ţi-a vorbit. Îţi 
aminteşti? 

- Da. 

- Şi mai înţelege că nu toţi slujitorii bisericii au 
aceeaşi viziune asupra lumii. Se vor găsi şi aceia care vor 
purta buna vestire. 

- Da, cred că se vor găsi. Dar se vor mai găsi şi alţii 
care se vor împotrivi. Printre ei, preotul suprem şi 
ajutoarele lui oculte, despre care ai vorbit tu. Şi vor găsi 
ei noi intrigi pe care să le pună la cale. 

-Vor născoci, se înţelege, doar că de-acum, 
tentativele forţelor obscure vor fi zadarnice. Procesul 
declanşat este ireversibil. Vor cunoaşte oamenii raiul 
terestru. Eu rostesc cuvinte banale, spui tu. Uite, două 
cuvinte banale, o să rostesc eu acum şi parte din 
întuneric în lumină va străluci. Celelalte, las' să tremure, 
numele să-şi tăinuiască şi pe veci să-şi piardă şansa de a 


se mai transpune în realitate. Cuvintele sunt cu totul 
banale şi sunt acestea: 
CARTEA NEAMULUI. 


Cartea Neamului 


Cuvintele sunt banale, dar nu înţeleg de ce ar 


trebui să tremure toate forţele întunericului la auzul lor? 

- Pentru că le este frică de ceea ce stă în dosul 
acestor cuvinte. Tu ştii cine va scrie această carte şi câte 
pagini va avea? 

- Câte pagini? Şi cine o va scrie? 

- Nu vor trece multe zile şi milioane de taţi şi 
mame, de pe toate meridianele Pământului, vor scrie 
Cartea Neamului şi paginile îi vor umple. Măreţele Cărţi 
ale Neamului vor fi multe! Şi în fiecare, din inimă, 
copiilor, adevărul le va fi transmis. lpocrizia-n ele, locul 
nu şi-l va afla. În faţa lor, minciuna istorică se va prăpădi. 

Imaginează-ţi, Vladimir, ce-ar fi fost astăzi, dacă tu 
ai fi putut ţine în mână cartea pe care a început s-o scrie 
special pentru tine un străbun de-al tău îndepărtat. Şi pe 
care ar fi continuat-o un alt străbun, apoi bunicul, mama 
şi tata. 

Astăzi, omul citeşte cărţi printre care, multe sunt? 
scrise cu un scop precis: răstălmăcirea istoriei şi sensului 


vieţii. Premeditat îl dezorientează pe om în spaţiu, 
miriada de postulatele mincinoase. lar scopul lor este 
greu de dibuit dintr-odată. Dintr-odată, însă-i va deveni 
limpede fiului cartea scrisă de străbuni, continuată apoi 
de mamă şi de tată, special pentru el. 

- Nu, Anastasia, aşteaptă! Nu oricine ştie să scrie 
cărţi. 

- Oricine va reuşi, când va înţelege necesitatea. 
Dacă vrea să-şi apere copiii, şi mai târziu pe sine însuşi, 
de postulatele mincinoase. În vremurile Vedice, fiecare 
tată şi mamă scriau Cartea Neamului pentru copii şi 
nepoți. Cartea lor nu era formată din cuvinte, ci din 
fapte. Copiii citeau ca pe o carte Spaţiul creat, înțelegeau 
faptele şi gândurile părinţilor şi erau fericiţi, moştenind 
fericitul spaţiu. În Cartea Neamului, despre lumea ocultă, 
copiilor, nu li se făcea nici măcar o avertizare. 

Atotştiutorii vedici nu cunoşteau acea lume. Acum, 
întreaga umanitate, după ce a avut posibilitatea să simtă 
pe propria piele efectul dezastruos al postulatelor oculte, 
îşi va putea proteja copiii de ele. 

Şi chiar de vetrele înfloritoare-n primăvară încă nu 
există, gândul la ele a încolţit deja în minţile şi sufletele 
multor oameni. Tocmai despre aceste gânduri vor trebui 
oamenii să scrie-n carte pentru copiii lor. 

- Şi de ce să scrie fiecare părinte? Uite, eu scriu 
cărţi despre vetrele de familie, arhitecţii din sătucul 
Aedvedkovo lucrează la proiectul unui sat întreg, iar pe 
Internet, această temă este foarte dezbătută. Toate 
astea nu-s oare de ajuns? 

- Nu-i de ajuns, Vladimir. Tu priveşte mai atent la 
situaţia creată. Tu scrii cărţi, dar şi alţii scriu, în 
contradicţiei cu cărţile tale. Există atât de multe cârti, 
încât un om, nici într-o viaţă şi jumătate, nu ar apuca să 
le citească pe toate. Peste om se revarsă zilnic potop de 
informaţii, şi nu numai din cărţi. lar toate aceste 
informaţii par a fi foarte diversificate, însă, esenţial, 


> 


vorbesc despre un singur lucru: acceptarea lumii oculte 
şi nereale şi preaslăvirea ei. Ce îl poate călăuzi pe cel 
venit din nou pe lume să vază unde-i minciuna şi unde-i 
adevărul? Cartea Neamului va fi îngerul care va călăuzi 
familia. Tatăl şi mama, în ea-i vor scrie fiului şi fiicei 
despre ceea ce este important pentru a duce o viaţă 
fericită. Şi copiii vor continua Cartea Neamului. Nu va 
exista carte mai înţeleaptă şi mai credibilă pentru 
familiile de pe Pământ! Toate cunoştinţele primordiale se 
vor aduna în ea. 

- Anastasia, cum să se adune cunoştinţe 
primordiale în cărţi pe care, abia astăzi, oamenii încep să 
le scrie? De unde să ia oamenii aceste cunoştinţe? Cu 
gura ta ai spus că întreaga cultură păstrată în cărţile 
străbunilor noştri a fost distrusă. 

- Cei ce încep să scrie, aceste cunoştinţe le au deja 
înăuntru’ lor. Ele se păstrează în fiecare din noi. Atunci 
când oamenii se vor gândi şi vor începe să scrie - şi nu 
pentru oricine, ci pentru copiii lor - toate cunoştinţele 
primordiale se vor revela conştient în ei. 

- Aşadar, înainte de a începe să scrie, vor trebui să 
gândească? Astfel, chiar din primele pagini, vor aşterne 
gânduri înțelepte. 

- Primele pagini pot fi simple la vedere. 

- Cum, de exemplu? 

- Cu ziua-n care s-a născut, să-nceapă omul să 
scrie. Şi cu numele său. Care i-au fost gândurile şi 
motivațiile care l-au împins să aştearnă cu condeiul pe 
hârtie ceea ce proiecta pentru viitor. 

- O carte ca asta o va scrie lesne, de exemplu, un 
artist faimos sau un guvernator, un om de ştiinţă sau un 
afacerist de succes. Dar ce să scrie un om care-a trăit 
umil? A trudit omul, să spunem, pentru o amărâtă bucată 
de pâine şi-o ţoală de-mbrăcat. Abia-abia de şi-a târât 
zilele... Ce să le scrie el copiilor, ce sfaturi să le dea? 

- Conducătorii zilelor noastre, aceia care strălucesc 


> 


în razele gloriei în faţa oamenilor şi cei care au agonisit 
foarte mulţi bani, pe viitor tot mai dificil le va fi să se 
justifice în faţa copiilor. Oamenii uită repede faptele din 
trecut, în timp ce tot ceea ce omul poartă în viitor, va fi 
apreciat de generaţiile viitoare. Tu sau altcineva, oare, 
deseori pomeniţi foştii guvernatori, artiştii faimoşi sau 
afaceriştii din trecut? 

- Eu, foarte rar sau, mai bine spus, nu mă gândesc 
niciodată. Nici măcar numele de familie nu le ştiu. Dar 
copiii lor îşi vor aminti cu mândrie faptele părinţilor. 

- Şi copiii vor să-i uite, se ruşinează să pomenească 
de părinţi. 

- Şi copiii de ce să se ruşineze? 

- Destinul le-a oferit părinţilor mari oportunităţi, 
însă ei nu au realizat că oportunităţile, dintotdeauna, 
sunt oferite tocmai pentru a clădi viitorul. În timpul 
primei vieţi, omul trebuie să aspire să şi-o pregătească 
pe a doua, doar aşa se poate reîntrupa şi trăi veşnic. 

Fiecare om, chiar de pe acum, îşi poate plănui în 
gând Vatra familiei şi Spaţiul de lubire. Poate să-şi 
realizeze proiectul şi să-ncerce să-şi ia pământ şi să 
sădească pe el câţiva puieţi sau măcar seminţele câtorva 
pomi ai neamului. Şi nu-i atât de important dacă apucă 
omul să planteze copaci, boscheţi sau gard viu pe-a lui 
moşie. Şi nici dacă bietul bătrânel apucă să-şi toarne 
fundaţia casei... Important este are fiecare posibilitatea, 
deja de pe acum, în Cartea Neamului, pentru nepoți şi 
pentru fii să scrie: „Eu am fost sărac, doar spre bătrâneţe 
am început să mă gândesc la sensul vieţii şi la ceea ce 
am lăsat copiilor. Şi-atunci am proiectat cuibul neamului 
nostru. Proiectul este pentru voi, copiii mei - în carte eu 
l-am aşternut. N-am putut mai mult să fac: grădină 
tânără şi pomi roditori şi doar un singur copăcel în loc de 
boscheţi am reuşit să pun.” 

Anii vor trece, nepotul va citi cartea, îşi va aminti 
de bunic şi va merge la vigurosul şi măreţul cedru sau 


> 


stejar, crescut în mijlocul celorlalţi copaci pe pământul 
neamului. 

Şi îi va zbura gândul nepoţelului peste pământul 
neamului, plin de iubire şi recunoştinţă, cu al bunicului 
gând se va-mpleti şi-atunci, un nou plan existenţial 
pentru-amândoi se va naşte. Viaţa vecinică, omului din 
plin i-a fost predestinată. Cunoaşterea Terrei şi a 
planetelor Universului nu este altceva decât schimbarea 
din sine a fiecăruia. 

Cartea Neamului va contribui la transmiterea bunei 
vestiri şi va ajuta sufletul celui care o va scrie să se 
reîncarneze pe Pământ. 

- Tu, Anastasia, îi dai acestei cărţi o aşa de mare 
importanţă, încât şi eu simt că vreau s-o scriu pentru 
urmaşii mei. Simt intuitiv că, în ideea ta de a scrie 
cartea, se află ceva grandios şi neobişnuit. Chiar aşa, ce 
denumire - Cartea Neamului, sfânta carte a familiilor. 
Dar pe ce s-o scriu? Hârtia obişnuită se şifonează şi se 
carbonizează repede. Caietele cu coperţi şi albumele 
arată întotdeauna aşa de primitiv. Ori, devreme ce 
această carte este menită urmaşilor, după cum spui tu, şi 
are o aşa de mare însemnătate, se înţelege de la sine că 
şi hârtia şi coperta trebuie alese ca atare. Tu cum crezi 
că trebuie să fie? 

- Uite-aşa, de exemplu - a spus ea şi a arătat spre o 
carte de pe biroul meu. Eu i-am urmărit privirea şi, peste 
o clipă, ţineam în mână ceva neobişnuit de... 

Cu câtva timp în urmă, Serghei din Novosibirsk mi- 
a trimis cartea Anastasia. Cartea, în formatul broşurat, 
era sculptată, iar foile erau prinse între... am vrut să 
spun coperţi de carte, numai că ceea ce ţinea foile cărţii 
nu mai putea fi numită copertă... Meşterul siberian 
realizase o nemaipomenită operă de artă. Coperţile şi 
cântul cărţii erau făcute din esențe de lemne preţioase. 
Chenarul din fag, partea centrală din cedru. Toate 
detaliile - ornamentele, textele şi imaginile - erau 


> 


înfrumuseţate cu sculpturi artistice. Toate acestea sunt 
greu de descris prin simplul cuvânt copertă. Probabil că 
mai potrivită ar fi denumirea de scatulcă. Coperţile faţă 
şi spate se legau pe-o parte prin cant, iar pe cealaltă 
printr-un ivăraş. Detaliile erau îmbinate cu mare precizie 
între ele şi finisate cu măiestrie. In poziţie închisă, foile 
călcau perfect, nepermiţând hârtiei să se onduleze de la 
umiditate. Şi nici să se deformeze de la curenţii de aer, 
aşa cum se întâmpla cu alte cărţi aşezate de mine alături 
pentru comparaţie. Mulţi dintre cei care au văzut această 
operă de artă, au ţinut-o timp îndelungat în mână, au 
privit-o şi s-au minunat. 

Urmărindu-i privirea Anastasiei, am luat în mână 
cartea cu coperţi sculptate din lemn, i-am simţit căldura 
şi am înţeles. Am înţeles, mulţumită acestei opere 
neobişnuite, extraordinara valoare a Cărţii Neamului, 
despre care vorbea Anastasia. 

Ea stătea rezervată pe scaun, lângă mine, cu 
mâinile pe genunchi. Şi, în acele momente, pe 
neaşteptate am fost străbătut de gândul că Anastasia 
este mai înţeleaptă decât toţi preoţii, călăuzele de 
dinastii din depărtata antichitate şi decât toţi analiştii 
contemporani. Înţelepciunea şi puritatea gândurilor ei 
sunt în stare să contracareze toate fenomenele negative 
din societatea umană. De unde are ea aceste capacităţi? 
Care şcoală, care sistem de educaţie poate educa 
astfelun om? 

Interesant este cum de i-a venit să se gândească la 
o metodă atât de insolită, precum Cartea Neamului! Am 
început involuntar, să meditez cu febrilitate... judecaţi 
voi singuri, ce a inventat ea! 

Nimeni nu a putut ţine piept avalanşei de 
sugestionări de tot felul, care s-a năpustit zilnic peste 
oamenii diferitelor ţări şi, în primul rând, peste copiii 
noştri. 

Sugestionare! La televizor sunt transmise fără 


> 


întrerupere filme de război, chipurile pentru 
divertisment, dar în realitate, ele sugerează cum se 
poate dobândi bunăstarea materială prin agresiune. 

Sugestionare! Cât de bine este să fii o cântăreaţă 
faimoasă, să străluceşti într-un ocean de lumini şi 
aplauze, să mergi la premiere în automobile de lux. 

- Sugestionare! Altminteri, odată cu toate acestea, 
ar trebui să fie arătate şi celelalte aspecte - intervalele 
din vieţile acestor oameni - mult mai consistente, ca 
durată. Sacrificiile cotidiene absurde, nesfârşitele intrigi 
din showbiz, agasantele atacuri ale invidioşilor şi 
pretendenţilor, din aşa-zisa presă liberă, la câştig pe 
seama faimei personajelor. 

Tot o teribilă sugestionare mai este şi reclama 
agresivă şi insidioasă, gata să facă publicitate la orice, 
doar să încaseze. 

Sugestionare! Ştirile neîntrerupte despre tot felul 
de fonduri umanitare internaţionale şi despre politicieni- 
genii, seamănă printre oameni credinţa că doar 
mulţumită lor poate fi cald în casă, pot avea de mâncare 
şi pot trăi decent. Şi când caloriferele de la bloc se 
răcesc, oamenii nu fac un minim efort să se gândească 
cum să-şi schimbe viaţa, cum să nu mai depindă de 
încălzirea centrală, de instalaţia sanitară şi de cea 
electrică. Ca nişte căpiaţi, merg în stradă şi scandează 
lozinca „Daţi-ne!” Inculcarea propriei neputinţe! Sunt 
derutaţi de postulatele mincinoase, deopotrivă adulţii şi 
copiii. 

Copiii! Despre care educaţie a copiilor să vorbim, 
din moment ce noi, părinţii nu ne implicăm în această 
educaţie? Noi permitem altcuiva să asiste naşterile 
copiilor prin instituţiile sanitare. Apoi, permitem altcuiva 
să ne educe copiii prin grădiniţe şi şcoli. Şi nu spunem 
nimic când, sub ochii lor, pe mii de rafturi este etalată 
literatura pornografică, camuflată sau la vedere. 

Noi permitem altcuiva să le recomande copiilor 


> 


noştri cărţile şi manualele, altcuiva să realizeze 
programe televizive pentru ei. Insă, cui? Cui îi convine să 
ţină toată educaţia copiilor noştri în propriile mâini? 
Poate că aici nu-i aşa de important cui îi permitem. 
Poate-i important faptul că noi simţim propria neputinţă 
şi zădărnicie! Simţim neputinţa de a opri zăpăceala 
generală. Dar nu este adevărat! Va putea s-o facă fiecare 
părinte! Doar să vrea... Doar să gândească... Să scrie 
Cartea Neamului! Nimerită ideea! Sfârşitul zăpăcelii 
induse de sugestionarea mercantilă. Şi las' să se mai 
strofoace încă puţin zăpăceala asta, să se mai arate. In 
curând va lua omul în mână Cartea Neamului. Şi acolo 
este scris de mâna bunicului, a bunicii, a tatălui şi a 
mamei în ce constă menirea omului. Noi, părinţii de 
astăzi, vom pătrunde negreşit sensul ei. Negreşit! Noi 
avem experienţă, am văzut, am auzit şi am experimentat 
multe. Va trebui doar să ne oprim puţin, să ne ferim de 
potopul de sugestionări şi să gândim singuri, cu ale 
noastre capete. Condiţia obligatorie şi indispensabilă 
este că fiecare părinte să gândească! Fiecare, singur! Şi 
numai singur! În zadar vor fi căutate răspunsuri la 
întrebările asupra esenței vieţii, prin cărţile înțelepte ale 
ultimelor veacuri. Oricât de răspândite şi elogiate ar fi 
ele. Şi tot în zadar vor fi căutate, aceste răspunsuri, prin 
lucrările înţelepţilor afirmaţi de-a lungul mileniilor. 

Ei - înţelepţii - au fost măreţi propovăduitori şi 
mesia. Ei s-au străduit să propovăduiască şi să aştearnă 
pe hârtie, trudele lor, pentru generaţiile viitoare. Însă 
niciuna, niciuna dintre aceste măreţe lucrări nu o vom 
vedea noi niciodată. Au fost distruse cu desăvârşire! Este 
uşor de înţeles. Doar opriţi-vă şi raţionaţi. 

judecaţi singuri: schimbând locul unei singure 
virgule într-o propoziţie scurtă, poate fi schimbat întregul 
sens. Vă amintiţi faimosul exemplu: „Să condamni nu-i 
voie, să ierţi!” - „Să condamni, nu-i voie să ierţi!” Dar 
câte modificări ca aceasta au fost aduse strădaniilor 


> 


gânditorilor antici? făcute conştient sau involuntar de 
copişti, traducători, editori şi istorici. Şi nu vorbesc doar 
despre mutarea semnelor de punctuație. Ci mai mult: au 
fost înlăturate capitole şi pagini întregi şi au fost rescrise 
în interpretări personale. Concluzia: noi trăim într-o lume 
iluzorie! Umanitatea se luptă neîntrerupt. Oamenii se 
ucid între ei cu cruzime şi nu înţeleg nicicum de ce nu 
contenesc războaiele. Dar cum să ia sfârşit războaiele, 
devreme ce omenirea nu l-a individualizat nici măcar 
odată pe instigator? Nu a reuşit, deoarece a acceptat 
sugestia ca adevăr, fără să judece singură. 

Cine a declanşat al doilea război mondial? Cine, 
contra cui, a luptat? Cine şi-a adjudecat victoria? 
Intreaga comunitate umană este convinsă că războiul a 
fost declanşat de Germania hitleristă, în frunte cu Hitler, 
şi că victoria şi-a adjudecat-o Uniunea Sovietică, în frunte 
cu Stalin. Şi aceste semiadevăruri sau, mai bine spus, 
absurdităţi, sunt acceptate de majoritate ca fiind fapte 
istorice absolut evidente. 

Doar câţiva cercetători istorici, din când în când, 
mai pomenesc de instructorii spirituali ai lui Hitler, ca de 
exemplu, despre monahul rus (numit lama) Gurdjiev, 
care a activat prin Karl Haushofer. Sau de un alt 
instructor spiritual - Dietrich Eckart. Şi le mai erau 
cunoscute istoricilor şi contactele pe care le aveau aceşti 
instructori cu sus-puşii din ierarhie. Dar, de-aici încolo, 
nici măcar numele lor de familii nu mai sunt pomenite de 
nimeni. Doar cercetătorii istorici vorbesc că indiciile 
poartă pe Himalaya, în Tibet şi prin cercurile oculte 
secrete sau declarate, existente în Germania, şi despre 
faptul că Hitler a făcut parte din ele. 

In Germania au fost fondate organizaţiile Ordinul 
German şi Societatea Thule, simbolul ultimei fiind 
zvastica cu raze şi spadă. 

Cineva anume a formulat intenţionat şi evident în 
Germania, propria ideologie, necunoscută până atunci. A 


> 


inculcat în oameni o determinată viziune. Rezultatul: un 
război de proporţii imense, milioane de jertfe şi Procesul 
Internaţional de la Nurenberg, în care au fost condamnaţi 
acoliţii lui Hitler. Numai că la proces s-au prezentat 
soldaţi simpli şi, chiar de erau îmbrăcaţi în uniforme de 
generali sau feldmareşali, erau oricum doar nişte soldaţi, 
inclusiv Hitler. Soldaţii nu-l ştiau pe preotul care 
formulase ideologia. În tot acest timp, de el - de 
strategul şi organizatorul numărul unu - nici măcar nu s- 
a pomenit în protocoalele de judecată. Cine este el? Cine 
erau tovarăşii şi cobboratorii lui apropiaţi şi secreţi? Are 
vreo importanţă să se ştie de ei? Are! Deosebit de mare 
importanţă are! Doar, ei au pornit războiul. Şi îl vor porni 
iarăşi, din umbră. Cu experienţa acumulată, noile 
războaie vor fi şi mai eficiente, şi mai extinse. 

Ce au vrut ei de fapt, declanşând cel de-al doilea 
război mondial? Poate că înţelegerea următorului fapt ne 
va apropia de mister: 

Organizaţia Ahnenerbe a adunat, pentru ideologii 
nazismului existenţi în acea vreme în Germania, cărţi 
vechi din toată lumea. Dar cel mai tare îi interesau 
ediţiile de carte antică din perioada precreştină. Şi-aici 
apare o stranie succesiune: Himalaya, Tibet, lama, 
comunităţile secrete... Concret: o vânătoare acerbă de 
cunoştinţe ale străbunilor din Rusi' păgână. Nouă ni se 
păreau inutile, în timp ce altora necesare ca aerul. De 
ce? Ce mistere ascund aceste cunoştinţe? Este evident 
că aceste cunoştinţe erau mult mai valoroase decât tot 
ce ştiu preoţii tibetani. Dar cum să dezvăluim măcar una 
din aceste taine? Măcar una! Şi dacă aceasta se va 
dovedi importantă, atunci, scoțând la lumină şi altele sau 
chiar pe toate, ce lume pierdută s-ar putea deschide în 
faţa oamenilor de astăzi? Numai că unde, în care mileniu 
să fie căutat misterul? În Roma? În Roma Antică? Şi acolo 
s-a petrecut ceva neobişnuit cu patru mii de ani în urmă. 
Mult mai interesant decât luptele purtate de legiunile 


> 


romane. Ah, da! Chiar aşa! Incredibil! Senatorii romani, 
înalta aristocrație a acelor vremuri, care ţinea sclavi, a 
început pe neaşteptate să dea sclavilor, celor care erau 
pricepuţi şi doreau să cultive în pământ alimente... Au 
început să le dea pământ în folosinţă pe viaţă, cu dreptul 
de a-l lăsa moştenire. Familiilor de sclavi le-au fost puse 
la dispoziţie mijloace pentru a-şi face case. Familia de 
sclavi nu putea fi înstrăinată unui alt proprietar fără 
pământul ei. El pământul - era parte indisolubilă a 
familiei de sclavi. 

Este surprinzător că proprietarii de sclavi au decis, 
aşa din senin, să facă un gest atât de altruist şi umanitar. 
Să-l fi făcut din generozitate sau din interes? L-au făcut 
pentru că primeau a zecea parte din recoltă pe mesele 
lor. Cu siguranţă că acesta a fost cel mai mic tribut din 
toate vremurile ştiute. Dar mă întreb: de ce a făcut 
aristocrația romană acest gest? ... Atâta timp cât 
proprietarii puteau să-şi supună sclavii de pe câmpuri la 
munci silnice şi să-şi ia din recoltă atât cât găseau de 
cuviinţă. Dar ei, nu! De ce? Deoarece, în Roma păgână 
încă se mai păstraseră cunoştinţele vedice. Ştiau 
senatorii şi aristocrații că fructele cultivate în pământ 
străin de sclavi, se deosebeau radical la gust de cele 
cultivate de sclavi cu dragoste pe pământul lor. 

Pe atunci încă mai ştiau că tot ceea ce creşte pe 
pământ poartă cu sine o energie psihică. Şi pentru a fi 
sănătoşi, trebuiau musai să mănânce poame sănătoase. 
Despre asta se vorbea şi în unele cărţi antice din 
Biblioteca din Alexandria, care a fost distrusă. Ce altă 
înţelepciune, ce alte cunoştinţe au mai fost nimicite 
odată cu aceste cărţi? Anastasia spune că se pot 
reanima înăuntrul nostru toate cunoştinţele şi 
înţelepciunea, începând cu cele primordiale. Fiecare 
poate face asta. Şi eu vreau să cred în această ipoteză, 
dar nu reuşesc s-o fac complet. Unde să găsesc dovada 
că aşa ceva este posibil, ce fapte să-mi evoc în memorie 


> 


pentru a o crede complet? 

Să-mi amintesc tot ce-am auzit de la mama şi de la 
tata, tot ce mi-a fost predat la şcoală sau tot ce-am citit 
în timpul vieţii? Nici în cele mai persuazive amintiri nu 
stau dovezi absolute. Să-mi amintesc tot ce-a vorbit 
părintele Feodorit? Îndeobşte, el nu prea vorbea. Mai tot 
timpul asculta şi-mi dădea cărţi vechi să citesc, dar nici 
acolo nu erau dovezi. Aşadar, cum? Cum poate omul 
modern să deschidă în el toate aceste profunde 
cunoştinţe primordiale? Poate!!! Toate - exemplele 
caracteristice şi dovezile - se află cu siguranţă în 
amintirile fiecărui om! Printre ale mele, eu am găsit una. 


XXkXk 


Bunica cea bună şi atentă 


Bunica! Bunica mea era o vrăjitoare. Nu din basme, 
ci reală, veritabilă, de magie albă. Probabil că longevivii 
îşi mai amintesc încă de miracolele ei incredibile. A trăit 
în Ucraina, în satul Kuznici din raionul Fiorodneanski, 
regiunea Cernigovski şi se numea Efrosinea Verhuşa. 
Odată, pe când eram încă mic, am asistat la una din 
faptele miraculoase ale bunicii. 

Pe atunci nu înţelegeam mare lucru din toate astea, 
însă acum mi-a devenit totul clar ca bună ziua. Ooo, 
Doamne, câtă simplitate era în cel mai misterios miracol! 
Eu cred că jumătate din oamenii contemporani, mai ales 
vracii, ar putea lesne să atingă rezultatele ei. Mai 
concret, uitaţi ce s-a întâmplat. 

Toată copilăria mi-am petrecut-o în cătunul 
ucrainean, în micuța hatka!! albă, lipită cu lut şi paie. Imi 


1 hatka - căsuţă rustică întâlnită în zonele rurale ale Ucrainei, făcută 
din lut, paie şi bârne de lemn şi, m Pa aeriana gulă, văruită în alb. (n.t.) 


ui Poza 


ar te e 


plăcea să mă uit la bunica cum trebăluia la plită. Odată, 
clănţănindu-mă cu un băiat de vârsta mea, el mi-a 
aruncat ofensiv: „Bunica ta este o vrăjitoare.” Ceilalţi au 
apărat-o imediat pe bunica: „mămucuţa noastră-i bună”. 

Nu numai o dată am văzut-o pe bunica cum îi 
lecuia pe oameni. Dar nu am dat nici-o importanţă. In 
acele vremuri, prin sate trăiau mulţi vraci. Unu' era mai 
îndemânos la lecuit o boală, altu' la altă boală. Şi pe 
niciunul nu-l numeau vrăjitor, însă harurile bunicii nu 
reintrau în figură vraciului obişnuit. 

Bunica mea analfabetă, din cât se pare, lecuia cu 
uşurinţă multe rase de animale. O făcea printr-o metodă 
care, la prima vedere, poate părea incredibilă. Dispărea 
timp de o zi şi o noapte cu animalul bolnav, apoi când se 
întorcea, animalul era deja sănătos sau însănătoşit. Şi îi 
explica stăpânului cum să-l îngrijească mai departe ca să 
se pună complet pe picioare. 

Auzind de la prietenul meu cuvântul ofensiv - 
vrăjitoare - la adresa bunicii (şi ştim cu toţii cum se tem 
copiii de tot felul de vrăjitori), nu mi-am schimbat câtuşi 
de puţin comportamentul faţă de ea. Ea, mai exact spus 
faptele ei, au început să trezească în mine un şi mai viu 
interes. 

Într-o zi, au adus la bunica calul preşedintelui. Era 
de rasă şi îl cumpăraseră nu demult în scopul călătoriilor 
de servici ale preşedintelui de colhoz. Noi, băieţii din sat, 
de fiecare dată când trecea preşedintele, ne bucuram să 
vedem calul. Avea o statură mândră şi galopa mult mai 
elegant şi mai sprinten decât oricare alt cal din sat. Insă, 
de data asta l-au adus la bunica nu înhămat la caleaşca 
de servici şi nici înşeuat. Era abătut şi de-abia se mişca. 
II duceau de căpăstru. Pentru mine era ceva inedit să 
văd calul preşedintelui în curtea noastră, aşa că am 
urmărit cu interes tot ce se întâmpla. 

Bunica s-a apropiat de cal, a început să-l mângâie 
când pe o parte a botului, când lângă o ureche, şi i-a 


> 


şoptit domoală ceva mângâios. Apoi i-a scos zăbala din 
gură, a adus o băncuţă din casă, a aşezat pe ea câteva 
şomoioage de ierburi uscate, a strunit calul spre băncuţă 
şi a început să-i ofere pe rând mai multe tipuri de ierburi 
uscate. La unele ierburi, calul nici nu s-a uitat, ba chiar s- 
a răsucit, pe altele, însă, le-a mirosit şi le-a gustat chiar. 
Şomoioagele de care s-a interesat calul, bunica le-a 
aruncat într-un ceaun cu apă, aşezat pe pirostrii şi cu un 
gest neaşteptat şi-a înmuiat cuşma în ceaun. 

Le-a spus oamenilor care au adus calul: 

„Veniţi poimâine dimineaţă”. După ce oamenii s-au 
îndepărtat, eu am înţeles că bunica se pregăteşte din 
nou să plece undeva cu calul şi i-am cerut să mă ia cu 
ea. Ea îmi făcea mofturile întotdeauna. Nici de data asta 
nu m-a refuzat, dar a pus o condiţie: să merg la culcare 
mai devreme ca de obicei. Şi eu m-am conformat. 

Bunica m-a deşteptat în zorii zilei. In faţa casei 
aştepta calul acoperit cu o harşă nu prea mare de sac. 
Bunica m-a spălat pe faţă cu fiertura din ceaun şi mi-a 
dat o bocceluţă cu bucate. A apucat frâul legat de 
căpăstrul calului şi ne-am pornit pe hăt, spre păduricea 
care începea în capătul grădinii. Am mers foarte încet pe 
marginea pădurii. Mai bine spus, bunica mergea pe lângă 
cal şi se oprea de fiecare dată când calul, cu botul în 
iarbă, gusta câte-un firişor de iarbă. Ţinea atât de slab 
frâul, încât i-a căzut din mâini când calul s-a speriat de 
ceva din iarbă şi a smuncit capul într-o parte. 

Din când în când îl mai şi mâna, dar numai ce 
ajungeam în alt loc, îl lăsa din nou în deplină libertate. 
Ne-am continuat drumul, ba mergând pe margine, ba 
afundându-ne niţel în pădure. Pe la miezul zilei, am ajuns 
la bahnă. Ne-am aşezat să ne odihnim şi să mâncăm de 
amiază lângă o căpiţă cu fân proaspăt cosit. Am mâncat 
puţin lapte cu pâine şi, obosit de lunga călătorie, am vrut 
să dorm. Atunci bunica a scos, tot din bocceluţă, o 
pielicică, a aşternut-o pe căpiţă şi a spus: „Tu te-i întinde 


> 


oleacă şi-i aţipi, nepoţel. Te-i fi ostenit.” 

Eu m-am întins şi mă luptam cu Moş Ene, cu frica 
că bunica o să dispară misterios cu calul, fără mine, dar 
somnul m-a răpus. 

Când m-am trezit, am văzut-o că rupea 
mănunchiuri de iarbă de la botul calului şi le îndesa în 
bocceluţă. Nu peste mult timp făceam deja cale întoarsa 
spre casă, dar pe-o altă cărare. Când s-a lăsat 
întunericul, mie iar mi-a venit somnul şi bunica iar mi-a 
aşternut pielicica. M-a trezit când încă nu mijise de ziuă 
şi eu am auzit-o cum îi tot vorbea calului în răstimpuri. 
Sensul cuvintelor nu mi-l amintesc, dar îmi amintesc bine 
intonaţia cu care le pronunţa: era liniştită, duioasă şi 
bucuroasă. Ajunşi acasă, bunica a adăpat imediat calul 
cu apa în care vărsase fiertura din ceaun. 

Apoi am văzut cum le-a dat, celor veniţi să ia calul, 
nişte mănunchiuri de iarbă adunate în timpul călătoriei 
noastre, şi le-a explicat ceva. 

Calul, deja înhămat şi mult mai vioi, şi-a răsucit 
capul spre bunica... 

Mai multe zile la rând am ţinut mânie că dispăruse 
misterios şi că eu nu apucasem să văd decât cum păştea 
calul şi cum adună ea ierburile pe care le-a legat 
mănunchi. 

Poate că aş fi uitat mai repede călătoria şi magia, 
dar când i-am spus băiatului care a jignit-o pe bunica, 
susţinând că este o vrăjitoare, că ea nu dispare nicăieri şi 
doar paşte animalul, băiatul, cu câţiva ani mai mare 
decât mine, a adus un argument pe care nu l-am mai 
putut contrazice nici eu, nici ceilalţi băieţi care stăteau 
de partea mea: „Atunci de ce, de fiecare dată când 
preşedintele trece prin faţa curţii voastre, calul 
încetineşte, merge la pas şi nici măcar de biciuşcă nu 
mai ascultă?” 

Nu-mi mai amintesc cum mi-a explicat bunica acest 
lucru. Doar acum am înţeles motivul. Explicaţia şi dovada 


> 


stau în faptul că foarte multă lume, cu inima bună şi cu 
atenţie pentru animale şi natură, le poate lecui, aşa cum 
a făcut ea. 

Acum, pentru mine este clar de ce a pus calul 
bolnav să aleagă între şomoioagele de iarbă: bunica a 
stabilit cu precizie care sunt ierburile cele mai folositoare 
animalului. Tot de-aici a stabilit şi traseul de parcurs mai 
departe, pe care a cules ierburile alese de cal, plus altele 
pe care nu le avea atunci la îndemână. 

Un alt aspect important: a trebuit să meargă o zi şi- 
o noapte, deoarece fiecare plantă aduce beneficii depline 
în nutriţie doar într-un determinat moment al zilei. Frâul 
îl ţinea slab pentru a-l lăsa pe cal să decidă liber, ce 
plante şi în ce cantitate să mănânce. Animalele simt asta 
instinctiv. La fel şi cu fiertura făcută din ierburile alese de 
cal: m-a spălat pe faţă pe mine şi şi-a înmuiat cuşma 
pentru ca animalul, simțind mirosul, să se simtă mai 
aproape de om. Aşadar, uitaţi cât este de simplu totul. 
Nu ştiu de unde cunoştea toate astea bunica mea 
analfabetă. Şi cum de noi am complicat aşa de tare 
această simplitate! Nu din acest motiv, oare, bântuie prin 
întreaga Europă epizootiile!? de proporţie, în timp ce 
inteligenta ştiinţă modernă nu a găsit altceva mai bun de 
făcut, decât să ardă zeci de mii de animale bolnave? 

Eu am adus doar un exemplu, care arată că nivelul 
atins de medicină modernă este iluzoriu, dar se pot 
aduce o mulţime de exemple asemănătoare care vorbesc 
de la sine despre nivelul iluzoriu atins de societatea 
contemporană. Da' la ce bun să intrăm în detalii şi în 
specific, atâta timp cât putem trece direct la esenţial?! 


12 epizootie - extinderea unei boli contagioase într-un timp 


scurt, prin contaminare, la un număr mare de animale dintr-o 
localitate, regiune etc; boleaznă, epidemie, molimă. Sursă DEX 
Copyright (C) 2004-2009 DEX oniine (http://dexonline.ro) 


> 


Viaţa în realitatea 
minunată 


ou P T rd ate mate 


A 

Indeobşte, în ce societate trăim noi astăzi? Spre ce 
aspirăm? Ce ne propunem să construim în viitor? 
Majoritatea covârşitoare va răspunde fără şovăială: „Noi 
trăim într-un stat democratic şi vrem să clădim o 
societate democratică liberă, ca cea din ţările 
occidentale, dezvoltate şi civilizate”. 

Întocmai aşa răspunde şi majoritatea politicienilor 
şi polit-tehnologilor. 

întocmai la fel se vorbeşte pe ecranele 
televizoarelor şi prin paginile ziarelor. 

Întocmai aşa consideră şi societatea din ţara 
noastră. 

Şi tocmai această opinie generalizată consolidează 
poziţia Anastasiei, de pe care afirmă că, o parte din 
oamenii civilizaţiei moderne, în momentul de faţă 
doarme, iar o altă parte este codificată şi a devenit 
biorobot în mâinile armatelor de preoţi autointitulaţi 
cârmuitorii lumii. 

Doar puţin să vă rupeţi de frenezia zilnică şi de 
rutina monotonă şi să gândiţi singuri şi veţi putea 
înţelege ceea ce voi scrie în continuare. 

Democraţia! Ce este, de fapt, democraţia? Care 
este semnificaţia cuvântul în sine? Majoritatea va 
răspunde citând Dicţionarul enciclopedic sau Dicţionarul 
explicativ al limbii ruse, în care, definițiile sunt identice: 
„Democraţia - formă de organizare şi conducere politică 
a societăţii, care proclamă suveranitatea poporului. 
Principiile fundamentale ale democraţiei sunt puterea 
poporului, egalitatea între cetăţeni...” 

Şi îşi aleg oamenii din ţările dezvoltate, prin 
majoritate de voturi, parlamentarii şi preşedinţii... 

Aleg!? Absurd! Pură iluzie! Nu există niciun fel de 
alegeri! Niciodată şi în nicio ţară, fie ea cât de 


> 


democratică şi civilizată, nu a stat poporul la putere. 

Şi alegerile? Sunt absolut iluzorii! Vă amintiţi ce se 
întâmplă înainte de alegeri, în fiecare ţară aşa-zis 
democratică? Grupurile de polit-tehnologi îşi dispută între 
ele candidaţii, folosindu-se de imense resurse băneşti, 
exercitând asupra oamenilor o rafinată influenţă 
psihologică, prin intermediul mijloacelor de informare în 
masă şi televiziunii şi provocând agitaţie fără niciun 
menajament. 

Şi, cu cât este mai dezvoltată ţara, cu atât mai sunt 
metodele tehnice de sugestionare. 

Este evident că lumina zilei că, de fiecare dată, va 
învinge acea echipă de polit-tehnologi care a reuşit să 
exercite o influenţă mai puternică şi care a sugestionat 
mai mult oamenii. Abia după această sugestionare, 
oamenii merg şi votează. Şi sunt convinşi că votează din 
proprie voinţă, dar, de fapt, ei îndeplinesc voinţa 
altcuiva. 

In acest fel, democraţia modernă nu este altceva 
decât i/uzionarea maselor de oameni, crezul lor într-o 
construire imaginară a societății, în lumea ireală, iluzorie. 

Secretul este că în natură, supunerea majorităţii nu 
există. Toate regnurile: vegetal, animal şi al insectelor se 
pot supune doar instinctului, doar mişcării planetelor. 
Rânduiala naturii este călăuza de referinţă. In timp ce 
societatea umană a fost dintotdeauna câălăuzită de 
minoritate. 

Nu majoritatea a făcut revoluțiile şi a declanşat 
războaiele. Ci, sub sugestionarea vizată a minorităţii, 
majoritatea a luat parte la revoluţii şi războaie. Aşa a fost 
şi aşa este. 

Democraţia este cea mai primejdioasă iluzie căreia 
i se supune un mare număr de oameni. Este periculoasă 
deoarece, în lumea democratică, un om singur sau un 
grup de oameni poate într-adevăr să conducă 
nestingherit toate ţările democratice, iar pentru asta are 


> 


nevoie doar de bani mulţi şi o echipă calificată de 
psihologi şi polit-tehnologi. 

lar noi - părinţii de azi - sub efectul iluziei, 
încercăm să-i mai educăm şi pe copii. Practic, noi înşine îi 
conducem şi le aruncăm conştiinţa în lumea iluzorie... Îi 
abandonăm practic în braţele cuiva... Dar nu în ale 
Domnului. li dăruim altcuiva din partea adversă. 

Lumea lui Dumnezeu nu este iluzorie, este reală şi 
minunată. Are aromele ei inegalabile, culorile, formele şi 
sunetele sale. Porţile acestei lumi sunt întotdeauna 
deschise, în ea putem intra oricând, doar dacă ne 
eliberăm de iluzia care ne înnegurează minţile. 

Şi eu voi scrie a mea Carte a Neamului pentru ai 
mei urmaşi şi pentru mine însumi. Şi, printre altele, 
negreşit, voi scrie: „Eu, Vladimir Megre, am trăit într-o 
perioadă în care umanitatea nu se afla în lumea reală. 
Fizicul şi-l hrănea cu darurile lumii reale, însă conştiinţa îi 
orbecăia prin lumea iluzorie. A fost o perioadă foarte 
dificilă din viaţa oamenilor. Acum eu mă chinui să-mi 
întorc conştiinţa în lumea reală a lui Dumnezeu. Natura 
acestei lumi reale a lui Dumnezeu a avut mult de suferit 
de pe urma conştiinţei umane. Foarte mult! Eu am 
înţeles asta şi încerc să îndrept. Atât cât pot, atât cât 
apuc, poate că doar proiectul vetrei de familie voi apuca 
să mi-l încropesc. Sau, poate că, doar o parte din el. 
Important este să înţelegem noi şi să înţeleagă copiii.” 

Anastasia, ca şi până atunci, stătea tăcută lângă 
mine şi asculta ce vorbeam. Când am tăcut, s-a ridicat şi 
s-a apropiat de fereastră: 

- Pe cer încep să strălucească stelele. Trebuie să 
plec, Vladimir. Tu, în multe, eşti drept. Dar nu lăsa ca 
noile viziuni ale realităţii să te ademenească să conduci 
oameni..! Evită tentaţiile şi nu te înscrie în nici-o 
organizaţie. Şi alţi oameni văd realitatea. Se vor organiza 
şi vor face şi ei lucruri însemnate pe Pământ. Tu ţi-ai 
înţeles menirea în viaţă. 


> 


- Nu am intenţie să particip sau să conduc cine ştie 
ce, Anastasia. Despre ce menire vorbeşti tu? 

- Va veni vremea şi vei înţelege singur. Acum culcă- 
te şi dormi, odihneşte-te. Eşti tulburat. O inimă 
neantrenată poate să nu ţină la o aşa tulburare. 

- Da, ştiu. Dar dacă eu adorm, tu pleci. Tu pleci de 
fiecare dată. Uneori aş vrea aşa de mult să nu pleci... Aş 
vrea să-mi fii mereu alături. 

- Eu îţi sunt mereu alături. Când îţi aminteşti de 
mine. Curând vei începe să simţi asta şi vei înţelege. 
Acum spală-te cu apă şi dormi. 

- Nu o să pot să adorm. În genere, dorm rău în 
ultima vreme. Gândurile nu mă lasă să adorm. 

- O să te ajut eu, Vladimir. Vrei să-ţi citesc versurile 
pe care le trimit cititorii? Şi un cântec de leagăn să-ți 
cânt? 

- Da, încearcă, poate că o să reuşesc să adorm. 
După ce m-am spălat şi m-am întins în patul deja făcut, 


Anastasia s-a aşezat alături de mine şi mi-a pus o mână 
pe frunte. Mi-a trecut mâna prin păr şi, cu voce domoală, 
mi-a cântat cântecul scris de un cititor din Ucraina. Cânta 
foarte încet Anastasia, dar am avut senzaţia că al său 
cântecel îl ascultau mulţi oameni şi multe stele... 
Ascultau vocea şi cuvintele ei cristaline: 


O nouă zi, mâine 
Va fi, însă acum, 
Vite, pe mâna mea, 
Sprijină-ţi obrazul 


Și-aşa, ceas după ceas, 
Ca tu s-adormi, 
Tristeţea din părul tău 
Eu o să adun. 


Și voi lăsa eu cerul, 


> 


Cu salbă de stete-ncununat. 

Și voi trăi aici atâta cât 

Tu să nu-ngheți, 

De mine dac'aminte-ţi vei aduce. 


În noapte-aşa eu voi veni 

Veacuri de-a rândul 

Să lecuiesc învățat-am eu, 
Cu mâinile durerea să iau, 
Doar în mine să te-ncrezi 


Piatra cade 

Din înăltuți 
Dinainte ştiu eu 
Unde, te vei poticni 


În palat şi-n templu 
Erou vei intra tu. 
Minunatele dame, toate 
În sine-mi le voi tăinui 


Si voi trăi şi eu 

În lumea alb-neagră, 

Ca nici de spade, nici de gloanțe 
Nevoie să nu mai fie. 


Dacă tu, dacă tu, 
Dacă tu o să mă iubeşti 


Cobor peste-o furnică 
Aievea cerul 

Ca tandru, tu să visezi 
Eu tare-mi doresc. 


Înainte de-a mă adânci în somnul profund, am mai 
apucat să gândesc: „Sigur, mâine va fi o altă zi. Şi va fi 


> 


mai bună. O să scriu răsăritul noii zile. Şi mulţi oameni 
vor începe să-şi scrie ale lor Cărţi ale Neamului, imediat 
ce va începe un nou răsărit al umanităţii. Şi acestea vor fi 
cele mai măreţe cărţi istorice pentru urmaşi, în mileniile 
ce-or să vină. Şi printre toate şi a mea. Mâine voi începe 
să scriu o nouă carte, acum deja nu mai sunt aşa de 
coerent ca să scriu. Şi o nouă carte, despre noua 
întoarcere istorică a oamenilor de pe Pământ către 
minunata realitate Dumnezeiască, va veni”. 

Să ne revedem, stimaţi cititori, în noua realitate 
minunată! 


V. Megre 


... Va continua 


Postfaţă 


Aceasta postfață a venit de la notele de subsol, în 
care se explică, mai mult sau mai puţin sec, cuvintele 
cultură (pag.172, cap.7) şi păgân - paganus (pag.190, 
cap.7) 

Trebuie să recunosc, la primul impuls mi-a venit să 
corectez un pic formularea „Însă lipseşte o cultură în 
raportul cu Dumnezeu.”. Apoi mi-au venit în minte cele 
citite şi discutate cu prietenii şi mi-am dat seama că 
traducerea e perfectă şi trebuie explicată. Ca şi în alte 
limbi, şi în limba română se păstrează (încă) ambele 
sensuri ale acestui cuvânt. Sensul primar a fost clar - a 
avea grijă de pământ, practic oamenii cultivați în 
primordialitate erau „ţăranii” care trăiau în armonie cu 
natura. Cuvântul şi-a schimbat-îmbogăţit sensul odată cu 
înaintarea omenirii pe făgaşul istoriei, dând naştere şi 
termenului de cult (religios). Sensul primar e asociat în 
speţă cu cuvântul agricultură. Însă, datorită înaintării 
spectaculoase (spre prăpastie) ce a avut loc şi în acest 
domeniu, datorită tehnologizării (a se înţelege dezastrele 
ecologice provocate de agricultura industrială - 
monoculturi, fertilizanţi şi culturi modificate genetic), în 
ultimele câteva decenii se vorbeşte din ce în ce mai mult 
de permacultură. „Nu prea suna româneşte” - mi-a zis o 
prietenă - sună, sună cel puţin la fel cum a sunat 
agricultura când a fost împrumutată din limba franceză. 
Termenul a fost introdus de australienii Bill Mollison şi 


David Holmgren în anii '70, ca variantă a culturii 
pământului în concordanța cu legile naturii, ca ecosistem 
complex care se autosusţine în strânsă interdependență 
cu omul (a se vedea şi creaţiile austriacului Sepp Holzer). 
Deci, teoretic cel puţin, putea să sune deja familiar şi 
pentru români, însă, recunosc, şi eu prin Anastasia am 
aflat de el şi merge la fel de bine ca agricultură. Treptat îl 
va înlocui şi astfel, ne întoarcem din nou faţa către 
primordial, către împărăţia lui Dumnezeu... 

Impărăţia lui Dumnezeu / Kingdom of God / Casa 
Familiei a Anului (king rege, cap de familie - eng. dom - 
casă - rus. godan - rus.) 

Vatră Strămoşească înscrisă în circuitul Naturii. 


Cred că e bine-ştiut faptul că păgânii de astăzi ai 
Creştinismului, la rândul lor, îi păgânizează la fel de 
categoric pe restul lumii, făcându-i fie ghiauri (Islam), fie 
goim sau goy (ludaism). E ca un fel de Club Exclusivist al 
Marilor Religii Monoteiste (mai ales contemporane, dar 
nu numai). Și aici îmi sună cristalin în suflet vorbele 
Anastasiei care definesc lumea ocultă şi nereală în care 
trăim - am trăit. Este clar că, tot ce uneşte, conduce la 
UNU, la Dumnezeu - iar dezbinarea şi exclusivismul 
duce... vedem bine unde - la dezastru, la moarte şi la 
martiri de tot felul... 

Fără doar şi poate, au existat numeroşi martiri 
creştini, mai ales în perioada timpurie a Creştinismului. 
Dar, oare câţi dintre noi ne gândim cu aceeaşi evlavie la 
martirii diferitelor creştinări, la populaţiile să/batice, 
indigene care fost salvate de la iad, oferindu-li-se, în 
schimbul paradisului în care trăiau de milenii în 
comuniune cu Natura, varianta salvatoare a inducerii 
păcatului originar şi a fricii de moarte, şi tot ce a urmat 
după aceea? 

Anastasia ne aduce geografic un pic mai aproape, 
proiectându-ne în acelaşi timp în trecutul îndepărtat şi ne 


> 


vorbeşte despre Rusi. 

În anul 988 Rusia kieveană trece la Creştinism. 

„Marele Cneaz Vladimir de Novgorod, nefiind 
mulțumit cu credința sa păgână, şi-a trimis iscoadele să 
cerceteze cele patru principale religii ale acelor vremuri 
Islam, ludaism, Catolicism şi Ortodoxie. Fiind fascinaţi de 
slujba ortodoxă bizantină de la Constantinopol, iscoadele 
au dat raportul, iar Vladimir a ordonat creştinarea 
imediată, făcând apel la utilizarea, la nevoie, a forței, şi a 
adoptat Creştinismul Ortodox." 


(traducere dintr-un articol al St. Petersburg Time - 1999) 


Dar, să ne gândim un pic... Ce vroia de fapt acest 
cneaz Vladimir? 

Anastasia ne spune că norodul în Rusi' nu prea se 
înclina preoţilor, fiind puternic ancorat în credinţa 
străbună. Îi considera un fel de infirmi şi-i trata cu umor 


şi condescendenţă... 

După cum zice dr. Leonid Şaraşkin, cel care a dus 
mesajul Anastasiei în lumea anglo-americană, pentru a 
distruge auto-suficienţa tradiţională a unui popor sunt 
necesari, în esenţă, doar patru paşi: 

- extragerea surplusului prin taxe (necesităţi 
involuntare, impuse de stat şi biserică) şi negoţ 
(necesităţi voluntare, induse de dirijorii globali prin 
diverse  acţiuni-şablon pe mecanismul provocare- 
răspuns-solutie precum şi prin diferite sugestii 
subliminale şi metode de reclamă). Aceasta duce la 
ruinarea echilibrului natural, dat fiind că necesitățile 
individuale esențiale ale omului şi familiilor sunt în mod 
evident satisfăcute de Mama Natură, în timp ce mândria, 
vanitatea şi lăcomia nu au limite; 

- dezrădăcinarea populaţiei, distrugerea legăturilor 
de familie şi a comunităţii, a conceptului de neam (rod), 
în sensul ruperii omului de pământul natal (ştia asta 


> 


tovarăşul N. Ceauşescu la fel de bine cum o ştiu şi 
păpuşarii marilor companii multinaționale), precum şi în 
sensul negării reîncarnării şi alterării ideii de infinitate a 
sufletului care poate renaşte şi trăi în fericire în cadrul 
aceleiaşi vetre de familie. Ca urmare, omul pierde 
legătura cu vatra, şi, având o singură viaţă - o singură 
şansă, se străduieşte să o trăiască la maxim, adesea 
uitând că urmaşii, noile generaţii fac parte, în fond din el 
însuşi, fiind staţii materializate fizic ale unui drum lung 
călătorit de Sufletul Infinit; 

- confiscarea de la oameni a pământului în 
întregime şi declararea lui proprietate de stat (a nobilimii 
statale începând de la rege şi continuând cu toată 
ierarhia statală veche şi nouă) sau proprietate 
bisericească (de toate felurile) şi, pentru a asigura 
durabilitatea sistemului, era nevoie de adoptarea şi 
inducerea în mase a unei religii care să justifice toate 
cele de mai sus. 

In Rusia păgână (cu numai 40 - 41 de generaţii 
înainte!) nu exista conceptul de guvern, de proprietate 
supra-familială. Toată lumea trăia pe propriul pământ şi 
acesta nu putea fi confiscat de nimeni. Cu venirea 
cnejilor creştini, care erau din alte părţi, s-a schimbat 
totul. Nici chiar cnejii străini timpurii, păgâni nu prea 
agreau Creştinismul. Cneazul Sviatoslav (tatăl viitorului 
sfânt Vladimir - creştinatorul Rusiei) l-a numit chiar 
monstruos. De ce o fi fost aşa? 

Pentru că nu prea vâjea cu credinţa majorităţii 
oamenilor, care trăiau fericiţi de milenii pe acele 
meleaguri. Rod ca sursă primară a Vieţii însemna şi 
smochinul uscat de lisus pentru că nu rodea atunci când 
Dumnezeu nu l-a făcut să rodească. Acei oameni nu 
concepeau aşa ceva, ei trăiau în armonie cu Natura şi 
luau doar ceea ce le era necesar pentru subzistență, iar 
pedepsirea unui smochin pentru că era în perioada fără 
fructe şi nu avea ce să ofere, de către cineva care era 


> 


Fiul lui Dumnezeu - li se părea ceva absurd. Rod - ca 
neam, familie - un continuu al tuturor generaţiilor 
trecute şi viitoare (după cum am văzut - piatră de bază a 
credinţei ancestrale), de-asemenea era în contradicţie 
crasă cu lisus cel care şi-a renegat mama, zicându-i că 
nu o cunoaşte. Rod ca simbol falic şi Rod ca naştere, 
erau opuse cu condamnarea sexualităţii, a virilităţii 
masculine şi a fertilităţii feminine de către noua religie. 
Oamenii se bazau pe forţa lor pentru a-şi apăra familiile, 
vetrele, noua religie însă vorbea de slăbiciunea omului şi 
supunerea sa faţă de autorităţile de tot felul. Astfel, 
Copiii lui Rod erau invitaţi să devină Robii lui Dumnezeu, 
să îşi taie legătura directă, naturală şi de neam, cu Rod şi 
să-şi trăiască noua religie prin intermediari. Şi astfel 
Viaţa şi Bucuria s-au transformat în Moarte şi Jale. Pentru 
că aceşti oameni - nu cred că mai trebuie să explic - s- 
au împotrivit, creştinarea Rusiei făcându-se prin foc şi 
sabie. Inţelepţii vechii credinţe au fost nevoiţi să se 
refugieze în imensa taiga siberiană sau în nordul extrem, 
pentru a scăpa cu viaţă din ghearele acestei, inchiziţii 
mai puţin cunoscute, ortodoxe. Adoptarea Ortodoxiei se 
pare că s-a făcut peste noapte şi că a fost un act politic. 
Marele Cneaz Vladimir a fost sanctificat, iar Rusia a 
trecut la Epoca Creştină, (sau să-i spunem Ocultism?) 

Oare cum a fost trecerea pe meleagurile noastre? 
Cum să le numim - româneşti? ... dace? ... mioritice? ... 
Dar cine suntem noi, cei care azi ne numim români? 
Daco-romani? Sau  romano-daci? După nume ne 
asemănăm cu romanii, dar şi cu rromii (în paranteză fiind 
spus, din păcate, romanii zilelor noastre ne asemuie mai 
mult cu rromii - subliniind prin asta o presupusă 
inferioritate - uitând că, cu nici 100 de ani în urmă, mulţi 
compatrioți de-ai lor jucau rolul nostru, de emigranţi în 
căutarea unor condiţii mai umane de viaţă.) 

Personal, îmi place mai mult termenul de dac - 
dacinic şi nu cred că scurta ocupaţie romană a putut 


> 


influenţa atât de mult (de exemplu lingvistic) poporul dac 
- cu toată armata sa puternică de femei frumoase care i- 
au prins în mreje pe bravii colonişti romani. Acum, după 
minunata lecţie de istorie oferită de Anastasia, mi s-a 
făcut clar că, şi aici, a existat o epocă ved-dacă, urmată 
de epoca imagistică a Daciei lui Zamolxe, urmată apoi de 
epoca creştin-obscurantistă. Poporul român s-a născut 
creştin - e bine, e rău? - nu ştiu eu asta. Poate că şi noi a 
trebuit să  experimentăm socialismul dur, ceauşist, 
pentru a ne deştepta şi a ne da seama de ceea ce 
suntem cu-adevărat - ved-daci, mai mult sau mai puţin 
adormiti... şi poate aşa ar trebui să înceapă Marea Carte 
a Neamului Românesc! 


Emil Cocian, 
Oradea 10-20.10. şi 09.11.2009 


Cine-i educă pe copiii noştri? 
Discutia cu fiul meu. 
Invitaţie în viitor. 


Civilizaţia adormită 

Istoria umanității povestită de Anastasia: Vedismul. 
Uniunea celor doi - cununia. 

Educaţia copiilor în perioada Vedică. 

Ritualuri 

Hrana trupului. 

Viaţa fără tâlhărie şi hotie. 

Imagistică: încercări 


Războiul secret purtat împotriva Rusi’ Vedice 


În care templu să stea Dumnezeu (prima parabolă 


a Anastasiei). 
Cel mai bun loc din rai (cea de-a doua parabolă) 
Cel mai bogat mire (cea de-a treia parabolă) 
Preotul şi-a schimbat tactica. 


Ocultismul. 


> 


Preotul care şi astăzi conduce lumea. 


Trebuie să gândim. 


Cine a salvat America. 

Cine este pro şi cine contra 

La fel i-au minţit şi pe străbunii noştri. 
Buna vestire. 

Cartea Neamului. 

Bunica cea bună şi atentă. 

Viaţa în realitatea minunată. 

Postfață. 


Editura Dianuşa 


Tg. Neamţ - 2009 


ÎNOT vor: Piece și NIO i 

mame, de pe toate meridianele Pământului, 

scrie Cartea Neamului pe apă 

Ele vor fi multe - măreţele Cărţi ale Neamului 
în fiecare, din inimă, copiilor, cdesănule jo ti 
i transmis. Ipocrizia-n ele, locul no iz! Pat 
faţa lor, minciuna istorică MĂ Koj 


A 


posi i 
F 
M E