Similare: (înapoi la toate)
Sursa: pagina Internet Archive (sau descarcă fișierul PDF)
Cumpără: caută cartea la librării
Google
This is a digital copy of a book that was preserved for generations on library shelves before it was carefully scanned by Google as part of a project
to make the world's books discoverable online.
It has survived long enough for the copyright to expire and the book to enter the public domain. A public domain book is one that was never subject
to copyright or whose legal copyright term has expired. Whether a book is in the public domain may vary country to country. Public domain books
are our gateways to the past, representing a wealth of history, culture and knowledge that's often difficult to discover.
Marks, notations and other marginalia present in the original volume will appear in this file - a reminder of this book's long journey from the
publisher to a library and finally to you.
Usage guidelines
Google is proud to partner with libraries to digitize public domain materials and make them widely accessible. Public domain books belong to the
public and we are merely their custodians. Nevertheless, this work 1s expensive, so in order to keep providing this resource, we have taken steps to
prevent abuse by commercial parties, including placing technical restrictions on automated querying.
We also ask that you:
+ Make non-commercial use of the files We designed Google Book Search for use by individuals, and we request that you use these files for
personal, non-commercial purposes.
+ Refrain from automated querying Do not send automated queries of any sort to Google's system: If you are conducting research on machine
translation, optical character recognition or other areas where access to a large amount of text is helpful, please contact us. We encourage the
use of public domain materials for these purposes and may be able to help.
+ Maintain attribution The Google “watermark” you see on each file is essential for informing people about this project and helping them find
additional materials through Google Book Search. Please do not remove it.
+ Keep it legal Whatever your use, remember that you are responsible for ensuring that what you are doing is legal. Do not assume that just
because we believe a book is in the public domain for users in the United States, that the work is also in the public domain for users in other
countries. Whether a book is still in copyright varies from country to country, and we can't offer guidance on whether any specific use of
any specific book is allowed. Please do not assume that a book's appearance in Google Book Search means it can be used in any manner
anywhere in the world. Copyright infringement liability can be quite severe.
About Google Book Search
Google's mission is to organize the world's information and to make it universally accessible and useful. Google Book Search helps readers
discover the world's books while helping authors and publishers reach new audiences. You can search through the full text of this book on the web
atlhttp: //books.aoogle.com/
e
?
zZ
3
Viata romineasca;
revista literara si stiintifica
“LIBRARY C&S OF THE
iboorrrroproprrr rr IP PrLE PEPI Tr —_
| Î f | f
THE
HANDMAN
LIBRARY |
„... .. . . . . .nccnnnccnrmaorananae .......
Li
IMNURI NISE IEI
COLLEOTED BY
MAX BYILVIUA HANDMAN 1885-1039
PROFESSOR OF E0CONOMIOS 1931-1939
UNIVERSITY OF MICHIGAN
:
b i iniia
Vo af
Ñt ) EHA |
Ad
“| j
s
S
P,
a
Viaţa Romiînească -
Viaţa Romîncască
De a e
Revistă literară şi ştiinţifică
Directori: C. STERE 'şi Dr. |. CANTACUZINO
VOLUMUL IX
Anu III
IAŞI
Redacţia : Str. Romină 4. — Administraţia: Str, Carp 6
1908
Aden A AP
Ada sa n Pb
g-as-gâ Vba
COMETA
Comedie în trei acte şi în versuri
PERSOANELE:
Doamna Mirea Lucica
Roro ( +; aa Tity Rosnov, tînăr rentier.
Tanța ( fiicele d-nei Mirea Rudi
Doamna Gubin Hals
Cleo Sculptorul Pralea
Nineta Preotul Colum
Invitaţi, etc.
ACTUL Liu
foc, Pi o Tia arijenio iapă dag EI at iá
Scena I-ia
RORO, TANȚA.
TANȚA
Ciudat! Nu vine nimeni...
RORO
Da, nimeni...
TANŢA
Ce să fie?
RORO
Te miră ?...
TANŢȚA
Da, vezi bine... Eu m'așteptam să vie.
Nu-i astăzi Miercuri oare ?
RORO
De bună samă, Miercuri...
TANȚA
Nu-i cercul nostru astăzi ?
RORO
O, sint atitea cercuri!
VIAŢA ROMINEASCA
TANŢA
Da,—e-o epidemie !
RORO
Nu,-i foarte natural!
De-arunci o piatră 'n apă, nu se porneşte-un val?
Şin urmă valul oare nu crește 'n cerc?
TANȚA
Firește !
RORO
Şi-apoi din cercu-acela nu prinde altu-a crește ?
Și altele 'n virtutea aceleiași vibrații ?
Unde-i acuma cercul întiei generaţii ?
Cine-ar putea să spună ?...
TANȚA
Nu eu!
RORO
T Ascult’ atunci !
(sentențios)
Aicea cade piatra pe care o arunci (face gestul)
Aici se face cercul, şi-acesta-i „cercul nostru“...
Pe urmă cercul creşte, şi face „cercul vostru“...
Şi cercul vostru face pe-al lor,—şi mai departe...
TANȚA
Roro, să aibă Tity ca tine-atita carte...
RORO
De ce vorbeşti de Tity ?
TANȚA
Ar fi un lucru mare!
Ce n'ar putea s'ajungă el, un băiat cu stare!...
RORO
Ei, şi? Ce'mi pasă mie?
TANŢȚA
Ce'ţi pasă ? Ei, iți pasă...
RORO
"mi pasă ca şi ție, după cum văd...
TANȚA
Ei, lasă!
Las’, şi mai bine haide, continuăți ideia
Cu cercul tău cel magic... Cum stăm cu piatra-aceia ?
COMETA
RORO
(sentenţios)
Aceia ce greșeşte să nu arunce piatra!
TANȚA
(luind în mină „Indépendance Roumaine“ de pe masà)
la să vedem mai bine ce-i cu puterea-a patra ?
(pareurgind ziarul)
Te ’nteresează Bursa ?...
(Roro tace. Tanja schimbă tonul)
Nu ?... Preierați vre-o scenă
Din parlament ?... Să trecem la rubrica mondenă...
A! violetul iarăşi !...
RORO
Da,—toate's violete f
TANŢA
Şi, sigur, violetul cu tenul tău se ceartă...
RORO
Nu... dar ce-ai zice dacă o mie de palete
S'ar pune să picteze printr'un capriciu de artă
C'o singură coloare o mie de portrete ?..,
TANȚA
Ce-ar fi ?
RORO
Un an rentabil pentr'un aftalmolog!... (rid)
Şi totuși violetul mi-e drag, cind nu-i en vogue !
E-atita poezie în el cind ziua moare...
C'o dungă violetă se 'nchee-o depărtare,
O viorică spune că-i primăvara-aproape,
O dungă violetă insamnă supt pleoape
O patimă ascunsă... O umbră violetă
Acopere trecutul...
TANȚA
(ironic) l
Roro!... devii poetă !...
RORO |
Ba nu... dar o coloare așa de ideală
Lăsată parc’ anume pentru melancolie,
Nu e păcat s'ajungă atita de banală
Prin tirania modei? Sărmană poezie !
TANȚA
Ce vrei ? Sint numai șapte culori în curcubeu!
VIAŢA ROMINEASCA
RORO
S'arată curcubeul ?... Atunci e semn de pace?
TANȚA
Ba nici de cum! Văd lumea și eu în felul meu!
Şi orice pun pe mine, mă prinde și tmi place.
RORO
Iți place, că-i la modă, și moda-i, cum se ştie,
Făcută pentru-aceia ce nu au fantezie:
Gindeșşte pentru tine un Worth sau M-me Paul.
Vinează 'ntre gheţare un Eschimos la pol
Şi în aceiași vreme un Cairu ’n ţări toride...
Mor gingașşii colibri cu penele splendide,
Devin ridicoli struţii așa de eleganțţi,
Rămin cu gura știrbă sărmanii elefanţi,
n semn de intrebare sucind în aer tromba;
Pe zi ce merge creşte imensă hecatomba,
Şi toţi iși dau tributul, ca 'n urmă domnul Worth
Sau altul ca și dinsul, din materialul mort,
Din toate-aceste lucruri așa de disparate,
Ducind la frunte mina cu gesturi inspirate,
Să'njghebe cine ştie ce creaţiune nouă..,
Şi-apoi să decreteze ca Dumnezeu: „Vai vouă,
De nu'ţi purta cu toate, burgheză sau regină,
Jupon scurt, redingotă, jiletca androgină
Sau bluza cu guipură... Pe stradă kimonoul...
Pentru-anotimpu-acesta, acesta mi-i cadoul!
Jar cît despre culoare, cu violet vă satur,
Sau stoiele vărgate, şi...
(cu emfază)
tertium non datur!
(rid amîndouâ)
Ce rizi ?... nu-i asta moda ?...
TANȚA
Roro!.. eşti o nebunä!...
RORO
Şi tu... Palas Athena, fireşte...
TANŢA
Asta-i bună!
In orice caz mai bine-i să fiu aşa cum sint,
O fire mărginită...
RORO
N'am spus acest cuvint...
TANȚA
Nici nu-s o revoltată ca tine, o estetă...
COMETA
RORO
Tu nu `nțelegi că toate pe lume se repetă?
Că nu e nou nimica, şi vasta crenolină
Purtată de bunica, a fost şi-o să revină
Mereu, că e un ciclu de forme și tipare,
Menite să ascundă diformităţi bizare,
Să întregească lipsuri...
TANŢA
Atunci cum vrei să fie?
RORO
Cum vreau ?... Intăi de toate să fie-o armonie
De linii, căci în linii e-a frumuseții taină...
Să nu le-ascunzi, ci astfel să'ți faci orișice haină
Ca ritmul plin de farmec al lor să nu se strice...
Aș vrea să port hlamida statuilor antice,
„Să'mi fie liber mersul, şi braţul gol să-l am,
Să am mișcări de valuri și legănări de ram,
Ca undele 'n mișcare al faldurilor joc
Cintind să se preschimbe cînd merg sau stau pe loc,
Şi'n orice "'niățişare senină să rămin,
Născută ca din dala unui artist păgin...
Pe orice fond aș trece, să nu însemn o pată,
Să fiu cu fondul una, să par că sint pictată..
TANȚA
Prostii !
RORO
Nu, dragă Tanţă! Sint lucruri înăscute,..
TANŢA |
Ei, ași!
RORO
Las'o 'ncurcată !
TANŢA
Ba nu!
RORO
Atuncea du-te
Și-anunţ'o conferință la Ateneu...
TANȚA
(indignata)
Cum ? Eu?
RORO
Da, cine?
10
VIAŢA ROMINEASCA
TANȚA
Tu, desigur! Că tu vorbeşti mereu,
Tu ai formule gata şi-asortimente nouă
Expuse la vitrină...
RORO
(plictisităa)
Ei, las-o!
(In timpul acesta d-na Mirea intră, în lualetă de vizită)
Scena Il-a
Aceleași, D-na MIREA
D-na MIREA
(intinzind minile)
Pace vouă!
lar vă certați, desigur... Iar faceţi teorii!
TANȚA
(cu răutate)
Nu, mamă... dar e 'n vervă Roro, şi tu o ştii
Cum e esteta noastră cind și-a pornit motorul...
D-na MIREA
(cu desnădejde comică)
O ştiu! |
RORO
(arătind-o cu degetul)
Ce's eu de vină?! De vină-i autorul!
(Soneria. Se aud glasuri pe coridor)
TANȚA
Vin fetele!
(aleargă să le 'ntimpine)
Da! Ele's!
D-na MIREA
Cum ?... lar?... Credeam că-i Joi!
Eu fug.. azi nu am vreme... primiţi-le şi voi!
(Larma din coridor creşte.)
I-auzi ce gălăgie !... Nebune ce mai siînt!... (ese)
Scena Il-a
RORO, TANȚA; NINETA, LUCICA și CLEO, in
costum de patinaj.
NINETA, LUCICA, CLEO
Bonjur!
COMETA
CLEO
Frumos vă şade! Vă ţineţi de cuvint !...
TANȚA
Nu-i vina noastră, Cleo...
LUCICA
Păcat! |
NINETA
Era o ghiaţă
Curată ca oglinda, mai limpede la față
Decit obrazul D-nei Gubin, de obicei...
Incremenise apa cuprinsă de polei,
Așa de străvezie, că 'n loc stai rusinată
Văzindu-te în luciul oglindei dedublată...
RORO
Risca deci să te piardă un mic pas olandez?
NINETA
Noroc c'o bură fină ca pudra de orez
Ningea, și-atuncea fața strălucitoarei sticle...
RORO
(ridicind capul)
Ca Lacul Yosemity a Veronicăi Micle
S'a tulburat deodată... Ş'apoi ?...
NINETA
(privind-o malitios)
Era și Tity...
CLEO, TANȚA și LUCICA
(rizind)
Cometa !
NINETA
Da, Cometa!
TANŢA
Te tulburi Yosemity ?
LUCICA
Te 'ntuneci lac-oglindă?
RORO
Deloc ! nu pot să-l sufăr!
CLEO
Serios vorbeşti ?
12
VIAŢA ROMINEASCA
RORO
E anost ca un şerbet de nufăr!
LUCICA
Ei, asta nu!
CLEO
Firește că nu!
TANȚA
Eu îl ador!
CLEO, LUCICA, NINETA
și (în cor)
1 cu!
RORO
(cu dispreţ simulat)
Fiind acesta avisul tuturor,
Permiteţi'mi, ilustră majoritate, mie
„Să mă înscriu în contra...
TOATE
(în cor)
Aceasta-i infamie !
LUCIA
E adorabil Tity...
TANȚA
E elegant, distins...
CLEO
E zvelt ca un Adonis...
TANȚA
O, da!
RORO
(ironic)
Prea v'ați aprins !
NINETA
Oriunde-apare dinsul, aduce veselie...
LUCICA
Mișcările lui toate sint o euritmie...
Şi glasul lui...
CLEO
E dulce...
COMETA
NINETA
Te farmecă, te fură...
LUCICA
Şi parc'aceiași vorbă ce-o spune altă gură
Alt înţeles îmbracă cind gura lui o spune...
CLEO
Da, orice face dinsul, îl prinde de minune!
RORO
(lăsînd broderia)
Nici vorbă! Lucrul ăsta l-am auzit şi an!
Eroul era altul... Un trubadur sărman...
Un palid Ahasverus, un rătăcit din drum,
Un bard căzut din lună, supt braţ cu un volum,
Volumul lui de versuri, umplut ca un herbariu
Cu mibdre flori presate... Dar nu avea nici Lari,
Nici unde să și-i ţie în casa lui umilă...
Nu se 'ntrebase nimeni de starea lui civilă...
Era pe-atunci în vogă cum e-astăzi violetul
Şi-acuma... cine ştie pe unde-o fi poetul!
TANŢA
Cum poți să pui pe Tity în cumpănă cu'n tont!
RORO
Da, astăzi Tity creşte măreț la orizont!
S'a dus ciîntind poetul un biet epitalam,
Şi cartea lui pe care odată o citeam
Cu atita drag, pe margini scriind duioase note,
A prefăcut-o Tanţa de mult în papiliote!
(Fetele rid)
: TANŢA
(indignată)
Minţi fără de ruşine!
RORO
De ce te-ai supărat?
E-o cinste să ai părul în versuri ondulat!
De fiece șuviță s'atirne o poemă: .
Ici un ghazel şagalnic, dincoace-un triolet,
O'ntreag'architectură clădită de-un poet,
Se poate-o mai frumoasă și scumpă diademă ?
TANŢA
(în culmea indignării)
Ce rideţi ?
14 VIAŢA ROMINEASCA
RORO
Cum te superi şi tu de toate cele!
Tu nu 'nţelegi că risu-i ca scumpele dantele
Ce 'nveselesc o haină ?...
TANŢA
(enervata)
Fi, lasă-mă în pace!
CLEO
lar se pornește sfada...
LUCICA
(cu un aer grav)
Tăcere !
NINETA
(bate din palme)
Ştii că-mi place ?...
RORO
Aşa s'a 'nchis şedinţa şi-acum o săptămină!
LUCICA
La ordine!
CLEO
(punind mîna pe un clopoțel)
Ajunge! Discuţia s'amină !
Scena a lV.a
ACELEAȘI, TITY.
TITY l
(intrind, aude ultimele cuvinte şi stind în prag, strigă)
Eu cer cuvintul!
TOATE
(afară de Roro care-şi pleacă capul pe broderie şi se
face că lucrează)
Tity! Cometa e 'ntre noi!
TITY
(iaaiutind)
Cometa totdeauna vestește un războiu !
(Toate fetele, afară de Roro, care stă la locul ei,
| il înconjoară).
COMETA
CLEO
De unde vii, Cometă ?.
„LUCICA
Din care regiuni ?
TITY
Din regiuni polare..... şi-am să vă spun minuni!
Dar, mai întăi, permiteți.....
(plecind un genunchiu în faţa lui Roro, care se face
că lucrează înainte).
Sint prea supusul paj
Al Majestății Voastre.....
(Roro se uită la el ironic)
N'aţi fost la patinaj.....
(Roro tace)
Nu vreţi să rupeţi ghiața ?....
(acelaş joc)
Tăceţi ? Brruh! Ce Eisberg!
(se scoală seuturindu-se ca de frig, Tanja
li aține calea, rizind)
TANȚA
Amabilă primire !.....
TITY
Lăsaţi-mă s'alerg !
O, de-aș avea patine !.... One Horse ! one horse! O vai!
Ca Richard un imperiu aş da acum—pe-un ceai!
TANŢA
(arătiudu-i samovarul)
Vin, samovarul cîntă... |
TITY
(cu mîinile intinse spre samovar)
Salut! O, samovar !
La tine e căldură....
(arătind pe Roro)
Acolo-i frig polar!
(se întoarce iar spre samovar)
De ai ceva pe suflet, tu murmuri cel puţin,
Ți-arăţi nemulţumirea cind toanele iți vin,
Puineşti cind atmosfera te-apasă, protestezi
Cu grave borborigme ; arunci schintei, fumezi ;
Cind ești duios, cind vesel, cînd mut, cind guraliv...
Oricum ai fi, tu insă ești comunicativ!
(Fetele rid, afară de Roro. Tanţa îi toarnă
şi-i serveşte ceaiul).
15
16
VIAŢA ROMINEASCA
TANŢA
Ţi-ai meritat paharul....
LUCICA
A fost splendid cupletul!....
= TITY
(se duce la Roro şi-i oferă paharul)
Îmi pun în el nădejdea să-mi fie interpretul.....
RORO
(respingindu-l cu ochii la cer)
O, treacă de la mine, Stăpine,-acest pahar!
TITY
Odată cu nădejdea am pus destul zahar:
Nu ţi-l servesc cu fiere...
RORO .
Nu sintem pe Golgota !....
TITY
De-acord, o Majestate !
RORO
(cu dispreț)
Cu Almanahul Gotha
N'am nici o legătură: nu port pe cap coroană....
In schimb am pentru anoşti mindria suverană...
TITY
Olimpică aproape....
RORO
Ce glume de prost gust!
TITY
(bind ceaiul, face o reverență)
Mă 'nchin umil în fața disprețului august!
Şi totuși daţi-mi voe să nu renunţ la glumă....
Căci glumele-s asemeni baloanelor de spumă
Ce-adună curcubee în viața lor de-o clipă
Înveselind copiii,—şi-apoi cad în risipă....
RORO
(îmblinzită)
Ca pe-un copil atuncea dorești să te ascult?
COMETA 17
TITY
(cu melancolie prefăcută, dă din cap)
Nu... nu mai am tutore... eu sint major de mult!
CLEO
Ai tost foarte precoce...
TOATE
(afară de Roro)
O, da!
TITY
Nu-s mai deștept
Şi nici mai Doi ca altul, dar am Sia n drept,
Pașportul ce deschide oricare barieră...
A răposat în mine un om de carieră,
Căci n'avea aptitudini să doarmă la birou.
Am moştenit, se vede, un suflet de erou,
Şi vaste patrimonii cu dinsul deodată...
Sint deci o excelentă partidă pentr'o fată !
RORO
Modest erou !
(Fetele rid)
TITY
Desigur! Modest de mic copil!
Îmi dați voe s'adaug şi-acest mic codicil !
LUCICA
-= Atunci din modestie se vede c'ai rămas
Stingher ca o cometă pănă acum....
TITY
Hélas !
TANȚA
De ce oftezi ?...
(Tity tace)
CLEO
Răspunde !
TITY
De ce? Vreți să văspun ?
(Fetele, afară de Roro, se string în jurul lui)
Stnt un sărman nebun!
VIAŢA ROMINEASCA
TOATE
O ştim !.... Poveste veche !....
TITY
(continuind pe acelaş ton)
Aveam un ideal....
(răzgîndindu-se brusc)
Nu.... nu mai spun, căci astăzi prea sînt sentimental!
(se ridică să plece)
FETELE
(afară de Koro)
Nu te lăsăm... Hai, spune...
TITY
(se opreşte grav, în mijlocul scenei)
Tăcere în salon !...
Prin gura mea vorbeşte acum Flamarion!
(Pauză)
Gentil auditoriu ! Dincolo de lumină,
De-această uriașă şi veche pelerină,
Tăiată din cuponul întinderii albastre,
Cum zic, mai sus de soare, de cuiul lumii noastre,
De care-atirn” această străveche pelerină...
RORO
(intrerupind)
Imagina-i greşită !.
TITY
Mă rog, ce-s eu de vină?
Să zicem că-i greșită... și trecem mai departe...
Din bezna fără margini cu încăperi deşarte,
Acolo unde-i noaptea opacă şi concretă,
In negrul haos unde nu ochiu, dar nici lunetă
N'a fost în stare încă s'arunce o privire
In locu-acela virgin de orice clevetire,
Incognito ca regii, dar îăr' agenţi secreţi,
Aproape anonimă cum sint unii poeţi
Ce n'au avut norocul să afle-un editor
Nici doamne patronese,—un biet punct călător,
Inexistent în spaţiul obscur deși există,
Se 'nscrie dintr'odată pe-a oaspeţilor listă
Rupind monotonia sistemului solar...
Senzaţia-i enormă... „ce-i monstru-acest bizar ?*
Se'ntreabă cu mirare planetele și sorii...
Se umple universul de ştiri contradictorii ;
Din Jupiter in Marte, din Marte în Jupiter
E-un schimb de telegrame cifrate, care cer
COMETA
In cea mai mare taină amănunțit raport:
Ce-i cu suspectu-acesta ce n'are pașaport ?
Ce-i corpul ăsta straniu în rochie gazoasă ?
A cui e oare-această reclamă luminoasă ?
Şi'ndreaptă astronomii lunetele din turn
Şi păn' şi Ugolinul, ignobilul Saturn
Îşi tulbură plăcerea digestiei lui grele
Pindind cu bănuială prin vastele-i inele,
Pe cind cometa creşte pe cer, şin zbor nebun
Cu mindra-i coadă 'ncearcă efecte de păun!...
TANȚA
Cometa era dară, cum văd...
TITY
Bine 'nţeles!
NINETA
©O ce n'aş da ca dinsa să am atit succes!
TITY
Succesu-i foarte lesne de repurtat...
NINETA
Ei, cum ?
TITY
© rochie gazoasă şi fină ca de fum
Şi părul dat pe spate ca simplă garnitură...
TOATE
(afară de Roro)
O! o!
TITY
Vă cer iertare!
LUCICA
Intreci orice măsură!
TITY
De ce mä intrerupeți ?!... Tăcere în salon!
Prin gura mea vorbește din nou...
TOATE
(afară de Roro)
Flamarion !
TITY
Flamarion, firește... Dar unde am rămas ?
A... da! Cometa noastră acum din ceas in ceas
Tot mai impetuoasă s'avintă şi desfide.
VIAŢA RONMINEASCA
Poftită-i pretutindeni... i se ofer partide,
Se luptă între ele planetele rivale,
Se 'ntrec in politeţe, fac jertfe colosale,
Şi-aprind ca niciodată imensele lor faruri,
I se trimit misive de dragoste şi daruri,
Saturn devine tandru, Mercur stă trist departe,
Scăpărătoare Venus se uită crunt la Marte,
Pleiadele-i fac semne cu blindele lor focuri,
Tot ceru-i numai baluri, serate, five-o-klock-uri,
Dar ea, ca o mireasă, iși flutură peteala
Și trece înainte... Şi-acuma triumiala
Şi mult sărbătorita persoană vagabondă
Dispare, ca în urmă s'apară şi mai blondă,
In alt sistem, departe, dar nu stă nicăirea
Şi ori pe unde trece își scrie amintirea,
Zvirlind în întuneric un pumn de stele-albastre,
Apare şi dispare din sfera lumii noastre
Ca iarăși să revie, păn' ce ’ntr’o zi, distrată
De-o nostalgie vagă, de-un gind obscur, deodată
Ajunge față 'n față cu Febus Apolon...
TANȚA
Cu cine are-onoarea ?...
TITY
Tăcere în salon!
NINETA
Ei, prea devii didactic!
TITY
Mă rog, aşa sint eu!
Un clasic! Și de-aceia, vedeţi, îmi vine greu
Să-i zic soarelui soare, cînd e așa sublim
Acest plin de-armonie și vechiu pseudonim!
O, dătător de viaţă, o Febus Apolon!
RORO
Povestea cu cometa devine foileton !
TITY
Atunci... pe mini urmarea...
(se scoala să plece)
TOATE
(afara de Zoro)
Ba nu !... Acuma vreml...
LUCICA
Înşir'te mărgărite !
COMETA 21
CLEO
Desiășură-te ghem,
Că noi tăcem de-acuma...
TITY
Gentil auditor!
Priviţi! Urc iar spirala, sus, în observator:
Cum vă spuneam, Cometa, în goana ei, deodată,
De-un ochiu imens de aur se simte fascinată,
Falenă uriaşă ce-aleargă fără vrere
Atrasă spre lumină de-o tainică putere...
Se uită lung în urmă, s'ar înturna din cale,
Incearcă să reziste atracției fatale,
Rotește, tot roteşte, aproape, mai aproape,
Intinde inc'odată aripele să scape
De ochiul care-o chiamă imperios spre moarte,
Dar nu mai e scăpare de-acum în nici o parte;
Un jar cumplit o arde și pleata ei bălae
Acum e-un nimb de flăcări, un caer de văpae,
Şi vagabonda asta cu-atita fantazie,
Ce n'a putut să lege nici o tovărăşie,
Ce cocheta cu toate imensele planete,
Ce nu ştia pe lume nimica să regrete,
Invinsă, umilită, ne mai putind să zboare
Vertiginos s'aruncă și să destramă 'n soare!...
TANŢA
Atita tot ?... -
LUCICA
Pe urmă ?....
TITY
Ce, nu-i destul, mă rog ?
Am început c'o glumă și 'ncheiu c'un necrolog!
NINETA
Şi care e morala ?
TITY
Morala ? (melancolic) Cine știe !...
(se uită la ceas)
In orice caz pe astăzi destulă poezie!
Am vorbit prin spaţiu destul.... Mă duc.
LUCICA
Cum ? pleci ?...
NINETA
Nu ne conduci ?...
Beele ao
VIAȚA ROMINEASCA
TITY
Sint gata !
LUCICA, cătră NINETA şi CLEO
Plecăm cu Tity deci!
(se ridică toate trei. gata de plecare)
NINETA
La revedere, Tanţa...
CLEO
| A !... dar uitam... Roro,
Veniţi la balul Doamnei Gubin ?...
RORO
N'am încotro....
TANȚA
Ba da... cu siguranţă...
TITY
Atunci voiu fi și eul!
NINETA
La drum dar cu cometa!
(se'ntoarce cătră Tity)
Să mergem, domnul meu.
(li oferă braţul)
TOATE TREI
La revedere, Tanţa... Roro...
TANȚA şi RORO
La revedere
(Dau să plece)
NINETA
Hai...
TITY
(se opreşte)
Merg.., însă cu condiţii: să mergeţi în tăcere,
Să nu v'aud pe stradă nici în surdină glasul,
Să nu priviți la nimeni, decit la mine... Pasul
Scandat ca mersul sigur al versului spondeu...
(le arată)
Așa... Primiţi ?...
a E m a
CELE TREI
Desigur !
COMETA 33
TITY
Şi 'n urmă fiecare
Primiţi drept răsplătire să'mi dați o sărutare ?...
(Rid toate, protestind)
LUCICA
Deschide-atuncea marșul, ilustră călăuză !
(Tanţa le conduce spre uşă: Tity, cind să plece, lasă brațul
Ninetei si se'ntoarce brusc la Roro, cure rămăsese la locul ei)
TITY
(cătra Nincta)
Pardon !
(aleargă spre Roro, plecind un genunchiu în pămint).
dulce Rebus, cer umilită scuză 1...
Litam să'mi iau adio...
RORO
Îl iei pe totdeauna ?
NINETA, LUCICA, CLEO
(in fundul scenei)
Ei, haide... vii odată ?...
TITY
(intorcindu-se cătră ele)
Staţi că nu dă furtuna !
(răspunzind Jui Roro)
Cind reapare iarăşi, cometa parcă ştie ?
e RORO
Permiteți o 'ntrebare: e-o autobiografie
Povestea de-adineaori ?
TITY
Şi dac'ar fi ?...
RORO
Aș cere... (ezită):
Aș cere comentarii știind că fac plăcere...
TITY
Cui ?
RORO
Vrei să știi anume, cu orice preț ?...
TITY
Da!
RORO
(âxîndu-l)
Tanţii !
VIAŢA ROMINEASCA
TITY
Nu mai arunc nimica în talerul balanții...
LUCICA
(tn fund)
Da vii odată ?...
TITY
Gata !...
RORO
(cătră Téty)
La revedere, dar...
Desigur te reclamă un alt sistem solar...
TITY
De ce aşa de sigur ?...
FETELE
(în fund)
Ei, noi plecăm!
(es cu zgomot, conduse de Tanţa)
TITY
(se -nelină)
Rămin
Al Majestății voastre admirator și-amin
Răspunsul la 'ntrebare...
TANȚA *
(intrind)
Ce întrebare ?
TITY
(ca surprins)
Plec...
M'așteaptă Caravana... Inc'un Salamalek !
(se 'nclină şi fuge)
Scena V
RORO, TANȚA
(Pauză, în cure Roro rămine pe ginduri. Tanţa, nehotărită
se priveşte 'n oglindă, şi se apropie încet de pian. Deschide
pianul arunciînd o privire peste umăr la Roro. In-
cearcă un acord şi închide brusc pianul.)
RORO
(tresărind)
Ce ai?...
COMETA | 25
TANŢA
Dar tu ?
RORO
Nimica...
(ductind mina la frunte)
Migrena asta iar...
TANȚA
(indreptindu-se spre uşă)
Cam des o ai...
(îi face semn cu degetul în timp ce iesă)
la sama !
RORO
(rămasă pe ginduri, ridică din umeri)
Curios !... Ce tip bizar!
(CORTINA).
D. Anghel şi St. O Iosif
In munții Neamţului °)
(Urmare)
— Părintele Ghermănuță —
. Şi, o bucată de vreme, botul ascuțit al babei, cu mus-
tețile lui sure şi lungi, şi guşa nodoroasă a Aniţei, cu fanfara
ei cu tot, stăpîniră îngrozita mea închipuire; cum, însă, eram
silit de răcoarea şi umezeala dimineţii, îmi aruncasem peste u-
meri mantaua mea imensă, de sub ale cărei poale lungi și răs-
firate împrejur, cel mult dacă se mai iveau spre afară urechile
Mici, drepte şi ascuţite şi botul negru și fin al Pisiouţii... Pä-
trunsă şi stăpinită, parcă, şi ea de solemna măreție a împreju-
rimilor, călca cuminte, oarecum, şi măsurat şi mergea cu pas
mărunt, domol şi meditativ.— Şi, de m-aș fi luat după mişcarea
plină de înțelegere şi în toate părţile a urechilor ei, ar fi trebuit
să cred, că auzul ei, cu mult mai mare destoinicie decit; al meu,
prindea, din depărtări nemăsurate, feluritele glasuri nehotărite
şi că se îmbată şi ea de şoptirile tainice şi pline de farmec, ce
însoțesc, de pretutindeni, în faptul curat al zilei, neţărmurita
deşteptare a Firii... Perdut, cite odată, în larga şi neprihănita sin-
gurătate a naturii, cine n-a ascultat graiul duios şi mistic, în
care adierile călătoare ale dimineţii își destăinuesc frunzelor a-
dormite ale codrului, eterna lor dragoste? AI cui suflet n-a în-
tinerit în faţa unei picături de rouă, ce îndoae, sub greutatea-i
răcoroasă şi scinteetoare, fruntea încărcată, parcă, de ginduri a
unei flori? Cu măsura scurtă şi neîndestulătoare a inimii sale,
cine n-a căutat, totuşi, să socotească nemărginitul adinc al pa-
timii nevinovate, cu care o undă zglobie îşi lasă strălucitoarea-i
goliciune în voia desmerdărilor şagalnice ale unei raze de lumină,
spre a-şi arunca, în urmă, peste pudoarea-i, parcă jignită, haina
de umbră a pădurilor? De cite ori, în mijlocul arborilor muţi
şi neclintiţi, nu ne-am simţit ca în tovărăşia unor vechi şi buni
prieteni guralivi! De cîte ori nu le-am destăinuit lor durerile
noastre şi de citeori, mai cu samă, nu ne-au alinat ei aceste
*) Vezi „V. R.“, Anul II, N-rele 2 şi 7.
IN MUNȚII NEAMȚULUI 27
dureri! Din nenumăratele generaţiuni de foi putrede si îngră-
mădite de vremuri unele peste altele. cine na văzut, cum îşi
ridică fruntea. rar şi sfios, o floare albastră sau roşie, şi cine,
iarăşi, n-a înţeles, cum răsare viaţa din păturile eterne ale
morţii ?... Şi, în faţa veşnicei nimiciri, şi în faţa veşnicei reîn-
vieri, cine nu sa simţit, el însuși, lunecind pe rostul fatal al
lucrurilor spre însaşi neiînlăturata şi desăzirşita sa neființă ?....
Şi cine n-a îndreptat, atunci, din nestatornicia lumii aceştia, o
durereoasă amintire spre lumea de veşnică odihnă a celor ce
nu mai sint ?... Şi... al cui suflet n-a simţit răsărindu-i, fără de
voe, o lacrimă caldă la capătul cugetărilor sale?...
Si botul ascuțit al babei, cu mustețile lui sure şi lungi, şi
guşa nodoroasă a Aniței, cu fantara ei cu tot, îşi topiră ființa
şi se mistuiră, parcă, în valurile adinci ale unui soiu de caldă,
filozofie melancolică şi visătoare; iar de pe depărtările înalte ale
pădurilor, un prelung şuer ascuţit gi melodic străbătu pănă la
mine... Un merloiu saluta—se vede-— cu glas prevestitor întăile
raze ale zorilor, ce deachideau, în calea soarelui, porţile înflăcă-
rate ale răsăritului... Intro clipă, peste tot cerul din stinga, pa-
injinit de reţeaua rar întreţăsută a pădurilor, se desfăşură şi se
întinse, din miazăzi spre miazănoapte, o imensă perdea de lu-
mină trandafirie, ale cărei margini de deasupra se topeau, sus
de tot, şi se perdeau pe nesimţite în înălțimile limpezi şi largi
ale văzduhului vioriu de dimineaţă. De după depărtările um-
broase ale pimintului, se deschise, ca un colosal semicerc de
aur înflăcărat, geana aprinsă a soarelui şi, cît ai clipi, trunchiu-
rile neclintite, umbroase şi netede ale brazilor se poleiră de o
lumină curată şi rece... Iar în solemna încremenire a Firii, nu
se mişca, incet şi ginditor, decit, doar, chipul meu tăet în um-
bră pe fundul de lumină al adincului pădurilor din dreapta...
De pe pâmint la ceruri, tăcerea sfintă de pretutindeni se în-
drepta ca un imn de imensă rugăciune a Făâpturii cătră zidito-
rul său... Şi fu un moment, cînd Pisicuţa nu mai simţi, de sigur,
nici o povoară pe spetele sale... . Sau sint momente, cel puţin,
cînd «conştiinţa de sine» desprinzindu- se ca O lipitoare sâtulă şi
căzindu-ţi de pe suflet, întreaga ta fiinţă se desface, se topeşte,
se împrăștie şi, ca un prinos curat şi neprihănit, se înalţă pe
trepte de văzduh şi de lumină cătră Dumnezeul său etern... A-
tomul devine imenzitate! Te cauţi şi nu te găsești nicăiri, sau
te cauţi şi te găseşti pretutindeni!... Şi dacă, inainte de mine,
n-ar fi trăsnit prin minte unui Fachir flămind şi strenţeros, să
străbată, după cerşit, pe spetele unui magar, pădurile sacre ale
Indiei, dela Elora la Benares, cine stie, dacă Nirvana n-ar fi în-
colțit, pentru întăiași dată, în. creerul meu şi dacă, astăzi, nu s-ar
fi adăpostit, sub plăzmuirile minţii mele, nenumăratele milioane
de suflete desculțe ale fiilor lui Brahma... Şi cine ştie, încă, prin
ce neumblate şi intunecoase unghere ale nemărginirii ar A mai
cutreerat sufletul meu, dacă Pisicuţa, ca îngrozită, parcă, de o
vedenie fioroasă, nu s-ar fi oprit, ca trăsnită, din mers, n-ar fi
'28 VIAŢA ROMINEASCA
a a
început a sforăi şi a se smurci îndărăt şi dacă, mai ales, nu
şi-ar fi vădit dorinţa de a mă scutura jos de pe spetele sale şi
a mă arunca cit colo, la pămînt, cu tot calabalicul meu senti-
mental de visătoare filosofie... Toate indemnurile şi silinţile mele
de a o hotări să-şi urmeze calea, fură zadarnice; iar cînd văzui,
în cele din urmă, că echilibrul meu e aproape primejduit, des-
călecai şi, tirind-o de dirlogi, cercai a o hotărî să păşască peste
stavila nevăzută ce, din senin, parcă, să ridicase în faţa ei; dar,
nici în ruptul capului, nu se dădu urnită din loc cu un pas ma-
car înainte; ba, din potrivă, ea se încumetu să mă tirască pe
mine înapoi. O lăsăi un minut să se liniştească; tremura cum
îi varga şi, sforăind, se uita cu ochii spărieţi în toate părțile.
Năzatică n-o ştiam şi, prin urmare, nu-mi puteam da cu soco-
teala, ce se întimplase cu dinsa.... Mă muţumii, deci, deocam-
dată, să stau locului şi să mă lupt cu smunciturile ei, spre a
n-o scapa din mini. Oboseala o mai linişti puţin; mă dădui pe
lingă ea, o bătui uşor pe git, o scârpinai pe sub bărbie, o min-
giiai pe ochi, o netezii pe obraz... Ca de obiceiu, îşi răzămă ca-
pul pe umărul meu, si, pentru un moment. om şi cal alcătuiră,
în liniştea pădurilor, un grup, din toate privinţile, vrednic de
dalta unui Fidias sau Praxiteles... Cum, însă, n-aveam nici gin-
dul, nici gustul şi nici timpul de a trece la nemurire pe calea
aceasta, căutai să-mi tălmăcesc pricina acestor năzăreli sau,
poate, chiar marafeturi ale Pisicuţii. lată pentruce, cu drept
sau fără drept, bănuii, că vre-o sălbătăciune de lup sau de urs
trecuse pe acolo, cn puţin mai înainte, că străbătuse de-acurme-
zișul peste drum şi că lăsase, pe urma ei, o diră de miros în
aer, pe care nasul Pisicuţii, cu mult mai priceput decit al meu,
o descoperise, şi peste care ea, mai puţin curajoasă decit mine,
nu îndrăznea să treacă. Imi veni în minte oidee genială: virii
mina în desagi şi scosei iute prosopul meu de drum cit toate
Zilele de lung, al cărui miros heteroclit, eram încredințat, că va
eovirşi şi se va înălța victorios peste toate mirezmele acre şi
sălbatice ale tuturor fiarălor universului... Nu degeaba stătuse
6], atita vreme, sub ocrotirea desagilor mei, în strinsă vecină-
tate cu tot soiul de masline vechi gi sbircite, cu usturoiul şi
ceapa greu mirositoare, ce alcătuiau temelia merindelor mele de
drum, cu coşcogea oae prefăcută în căciulă de vremuri grele şi
însfîrgit, cu cite alte opinci neargăsite, cu cite soiuri de brinză
cărămizie, cu cîte feluri de unsori de ciobote, cu ciţi pepteni
rari odată gi lungi în dinţi, dar ajunşi acuma deși şi cu dinţii
scurți de tot !.... Şi cînd prosopul meu îşi destinse spre pămint jilava,
unsuroasa, boţita şi gălbia sa lungime nemăsurată, mă încre-
dinţai încă odată, ca, pentru intăia oară în viaţa mea, îmi in:
colţise în minte o idee genială... Iute şi cit ai clipi, capul Pisi-
cuţii, de sub nări şi pănă peste virful ascuţit al urechilor, mă-
sură în care se cuprindeau şi ochii ei spărieţi. dispăru sub lun-
gimea, întorsăturilor late şi de mai multe ori ale nesfirgitului meu
prosop... lar cînd făcui din dirlogi Pisicuţii chip să păşască în-
IN MUNȚII NEAMTULUI 29-
nainte, ea păşi, fără frică gi fără incăpăținare, peste neînvinsa
şi îngrozitoarea stavilă aeriană, ce, cu o clipă mai înainte, părea
că se ridicase în faţa ei. Şi iată cum, mulțumită atotputerni-.
ciei făcătoare de minuni a prosopului meu, eşii din o neaştep-
tată şi grea încurcătură gi iată pentruce, încă, în tot lungul
drumului, nu îndrăznii a atinge, cituşi de puţin, şi nu profanai
deloc sacrasanta înrăţişare a smeritului meu prosop... Cine ştie?
Poate că-mi era dat. în pribegia mea fără de ţintă, să mă în-
tilnesc cu felurite dihănii... magi 4 înfăgurat, atunci, cu minu-
natul meu prosop, după cum se înfăşura Isis cu minunata sa
cingătoare şi, ca sub o egidă de biruinţă, aş fl străbătut, ca și
dinsa, în lung și în lat, lumile largi ale bunului Dumnezeu !.....
Toate puteau să fie aga; dar, pănă atunci, nu ştiu pentruce mă
uitam adesea îndărăt şi căutam cu ochi spărieți in toate părţile...
Nici vîntul, încremenit pe creștetul înalt al pădurilor, nu-şi mai
cînta frunzelor eterna sa elegie, nici florile mici şi sfioase nu-şi
mai îndreptau ochii lor albaştri si limpezi, din adincul umbrelor
presurate cu nestatornici fulgi de lumină, spre vechiul şi credin-
ciosul lor amant; din susurul tăcerii neturburate, glasuri stră-
ine şi fioroase mi se păreau că se desprind în răstimpuri, şi i-
nima meu, ca înțepată fără veste de ceva ascuţit, le insemna
pe toate cu bătăi pripite şi repezi; în preajma ochilor mei şi în
oglinda închipuirii mele muncite de vedenii, gheburile crimpeelor
de putregaiuri, acoperite cu erburi sălbatice, sau soldurile goale
ale unei stinci, cu haina ei de muşchiu sfişietă de vijelii, se în-
firipau şi trăiau viaţa scurtă a unei năluciri apocaliptice, care
mi se părea că se mișcă încet, se tirăgte furig, vine, ajunge şi
întinde spre mine o ghiară flămindă gi ucigaşă.... Mă feream în
lături spăriet... era o creangă mai îndrăzneață, care sau căuta
să-mi mingie fața, sau năzuia, chiar, să-mi radă pălăria de pe cap... -
Scodorit, ast-fel, din ceruri pe pămînt, mergeam pe poteca
strimtă şi plină de umbră, cu gindul încarcat de urşi, de lupi şi
de porci sălbateci !... Cum, însă, nimic nu e veşnic pe lumea a-
ceasta, apoi nici frica, ce mă cuprinsese, nu era să ţie cit lumea,
sau nu putea, cel puţin, să-şi întindă stăpînirea ei peste mine
dincolo de anumite hotară ; şi, aceasta cu atit mai mult, cu cit,
dela o vreme, băgăi de samă, că, dacă eu mă gindeam cu tot
dinadinsul la fel de fel de dihănii, ele, în schimb, habar n-aveau
de existența persoanei mele pe pămînt...
Cit mersesem, n-aş putea spune; atita ştiu, că, potrivit
pornirilor mele, căutai să mă ridic iarăşi spre cerurile, din care-
mă scoborisem cu puţin mai inainte... Sufletul meu îşi destinse
aripile, ochii mei se inalţară, şi, prin bolțile de umbră înaltă ale
pădurilor, căutară să deschidă gindului meu un drum spre largul
limpede și albastru al văzduhurilor adinci şi pline de lumină!...
Uitasem, însă, că soarele nu e alcătuit de cel a tot puternic nu-
mai ca să-şi arăte fața lui mindră şi să-și facă zilnica sa călă-
torie dela răsărit apre apus, ci că i s-a mai dat şi menirea dea,
însemna, din înaltul tăriilor, prinzul oamenilor de pe pămint şi,
:30 VIAȚA ROMINEASCA
în popasurile sale cereşti, de a se mai opri, citeodată, şi drept
inima cuiva, fără ceas hotărît... Astfel, cînd privirea mea pămin-
teană se întilni cu el în ceruri, mi-l găsii oprit «drept inimă». Şi
iată cum din ceruri mă văzui silit a mă scobori iarăşi pe pă-
mint ; de astă dată, însă, drept în fundul desagilor mei... Săr-
manii mei desagi!... ei însuşi erau flăminzi şi costelivi. ei însuşi
aveau coapsele degelate şi pintecele lipit de spete... Trecuseră
frumoasele lor zile de îmbelgugată rotunzime, după cum trecute
erau şi pentru mine frumoasele zile dela... Aranjuez; iar cind
mă abătui din potecă sub o umbră mai deasă şi-i luai din spe-
tele Pisicuţii, mi se păru că vor să zboare în sus cu mine, cu
tot, în loc de a cumpăni spre pămînt... atita erau de ugoril...
Ii pussi, totuşi, cu deasila jos şi scotocii cu deamănuntul prin
fundurile lor.... pustiu, sărăcie şi nimic! Şi, totuşi, de cite ori
o ceapă, un căţel de usturoiu gi o coajă prehistorică de pi-
ne nu i-ar înlesni nălucirea de o clipă a unui ospăț vi-
telan! De cite ori două trei masline zbircite n-ar trage
mai mult, în cumpăna flămîndei desperări, decit ochii negri,
.umezi şi voluptoşi ai celei mai molatece Hetaire!... Şi dege-
tele mele, cuprinse de frigurile foamii, scotoceau tremurind fun-
-durile adînci ale desagilor şi, în închipuirea lor hămesită şi oarbă,
luau opincile scorojite drept nişte imense: coji de pîine uscată,
ghemul de tirsine drept o ceapă cit un cap de motan, iar pep-
tenii mei drept cine ştie ce şuşăniţi de străveche pastramă ra-
masă de pe vremuri şi scăpată, ca prin minune, de furia flá-
miîndă a dinţilor mei... Şi cînd mă gindeam eu, ca, întru nimic,
nu eram mai pre jos de cît toţi eroii tuturor odiseelor homerice,
Şi cînd mă gîndiam eu, că vicleanul fecior al lui Laerte înghiţise
în pribegia lui fatală, atitea spete de boi graşi sau de berbeci
cu lina de argint... ei bine, mă -simţiam nedreptăţit.. Cel puţin
de mi-ar fi egit un urs înainte !... aş fi mîncat tot, dela virful
unghiilor pănă la ascuţişul urechilor... sau, de m-ar fi mincat el
pe mine, ei bine, tot eu m-aş fi ţinut cel sătul!... atita eram de
fiămind ! Şi, în fundul desagilor mei, nimica, sărăcie şi pustiu....
„Cînd nu-i, nu trebue“ e o maximă de foarte adincă filosofie gas-
tronomică ; se poate; dar, fiindcă maximele ţin de foame numai
filosofilor, rămăsei abătut şi toată putinţa mea de cugetare se
scobori din cap în pîntece... Ce să faci? Să te apuci, ca moartea,
de ros smicele tinere de pe lingă rădăcina copacilor bătrîni? Să
te înşiri la rind cu Pisicuţa şi, lăsindu-ţi gura apă, să ronţăeşti
cu deliciu firele roşietice şi rari de chir sălbatec? Să mininci ?....
Da ce să mininci ?... De-ar fi fost, cel puţin, aşternută pădurea
pe jos cu jir în loc de cucuruzi de brad, calea-valea... Dar aṣa ?...
Si, în străşnicia desnădăjduitei mele stări, mă apucă un ris ne-
bun... Ce ţi-i gi cu amintirile, citeodată !... Nu mai ştiu cu cîți
ani înainte, dar, în tot cazul, cam de mult, fusesem pe coclauri
cu un mare naturalist, mititel şi iute ca un titirez şi vinjos ca
o vargă de oţel; el după burueni atingătoare de flora Mo'dovei.
în general şi a Ceahlăului în deosebi, eu de teleleu-Tanasă ; iar,
IN MUNŢII NEAMȚULUI 3l
ca apendice, cu cordele și zurgalăi, d-na naturalistă, însoţită de
micul şi nedespărțitul său Bijucă alb şi flocos şi cu botişorul
dumisale totdeauna rece, trandafiriu şi umed. — Plecasem, din
zori, cu sloboda, cu gînd să ne îutoarcem, pe la prînz, iarăşi la
gazda noastră de pe. schit, la Sălăgeanu, vestitul învăţător al
muntelui, pe acele vremuri... Trecuse prinzul de mult gi soarele,
care n-avea de făcut nici-o erborizaţie pe plaiurile cereşti, păgise
dincolo de amează şi-şi căuta liniştit de drumul său înspre apus...
— Bine, Alexandre, întreba, din cînd în cînd, d-na natura-
listă cu glas ridicat şi ascuţit, bine, dragă, da n-o să mai sfir-
şeşti odată cu buruenile tale? Uite, e tirziu şi Bijuca nu mai
poate de foame, mititelul; o să trebuiască să-l duc în braţe păn
de vale; nici nu mai poate merge, sărăcuţul ! Bijon! mon pauvre
petit, viens ici !...
Și Bijuca, care se trezise, de mic, tot între lume subţire şi
aleasă şi care nu ştia, prin urmare, decit franţuzeşte, igi lăsa,
de multe ori, trebile sale, şi, în sunet de zurgalăi şi în tremură-
turi de cordele roşii, alerga mărunt, cu lăbuţe albe şi mici, la
chemarea duioasă a stăpinii sale; iar limba lui îi atirna afară
din bot, ca o molatecă şi tremurătoare foae de trandafir bătută
de vint...
Și Alexandre, care n-auzia sau se făcea că nu aude, mic
și subţire, cum era, şi cu picioare subţiri de oţel, pe jumătate
acoperit de sarcina imensă a herbariului său de hirtie sugătoare,
zbura din burueană în burueană, se pleca din cînd in cînd, smul-
gea cite una, se ridica, o privea, o mirosia, o studia o clipă și
sau o arunca cit colo, ca netrebuinoioasă, sau o așeza la rînd,
cu îngrijire şi sfinţenie, ca pe o comoară nepreţuită, între docr
tele toi late şi lungi ale vir“ecosului său herbarium de hirtie su-
gătoare!...
— Bine, Alexandre, da n-auzi?
Şi Alexandre n-auzia.
— Iaca, domnule, îmi zicea de multe ori d-na naturalistă,
—laca, aşa-mi face în fie-care vară; mă ia cu dinsul pe cocla-
uri şi mă poartă prin toate prăpăstiile după burueni... Of! doam-
ne !... Cind ai şti!...
Si, în acest „of, doamne!“ nerăbdător şi nervos şi, mai ales,
în acest „cînd ai şti“ urmat de o traganată gi oare cum confidenţi-
ală şi dureroasă reticenţă, un tălmăcitor de ginduri omenești ar
fi putut ceti întreaga istorie a unui suflet desgustat...
— Dă, cuconiță dragă, îi răspundeam eu cu glas miîngiitor
răce şi părintesc ;—dă, mata ai putea mai la urmă, să laşi, prea
bine pe d. Dr. să plece singur în escursiunile sale ştiinţifice;
d-sa, pecit se vede, e un alpinist fără pereche; şi o constituție
gingaşă şi puţin rezistentă, cum e cea femeească, nu poate răs-
punde la «tururile de forţă» cu care d. Dr. se pare obicinuit.
Nu vezi mata, cu cîtă ugurință sue şi scoboară? parcă-i un titi-
- rez de oţel, Eu îl admir şi, oricît de deprins mă simt şi eu cu
asemenea lucruri, m-aş lasa, totuşi, bătut, fără luptă şi pe toa.
32 VIAŢA ROMINEASCA
tă linia, de d. Dr. Mă mir că mata ai curajul să-l urmezi; eu,
unul, drept să vă spun...
— O! Domnule, Domnule! zise ea întrerupîndu-mă—da
crezi d-ta că vra să plece singur? zice că-i e urit fără mine;
Si... uite, mă ia așa, pe toate coclaurile fără să vrau.
— Si eu cred, cuconiță dragă, că dacă lucrul stă așa, apoi
doctorul are deplină dreptate.
— Deplină dreptate ?... Şi de ce mă rog ?... zise ea cu un
glas subţire şi prefăcut ascendentă de mirare interogativă.
— Pentru cuvintul foarte simplu, că s-ar simţi nemulțămit
fără tovărăşia d-voastră de fiece minut ; sînt şi lucruri pe care
mata nu le înţelegi sau nu ştii, cel puţin, să le apreciezi îndestul.
— Lucrurile, scumpul meu domn, se înţeleg şi se apreciază
după valoarea şi după plăcerea ce-ţi pricinuesc, zise ea, scutu-
rind cu capătul ascuţit al umbrelei ceva imaginar de pe virful
fin şi lustruit al unuia din pantofii săi mici ca de copil.
— Tocmai, tocmai! şi ar fi prilej, prin urmare, ca mata
să te simţi foarte măgulită, dacă nu şi chiar foarte fericită.
— aa bien !... Jen ai assez de ces choses-là.
— Ñi tôt ?...
Si, ca şi cum ar fi lunecat înadins pe lingă punctul meu
de întrebare, se pleca, în mod foarte firesc şi, cu o măeastră
uşurinţă, rupse un mare şi frumos fir de romaniţă albă, ce toc-
mai se întimplase răzleț in calea ei.
—- Sînt aşa de frumoase florile de munte, zise ea scoţind
un bold—ea ştie de unde—și prinzindu-gi floarea pe sin cu de-
gete subţiri, uşoare şi îndemănatice.
O privii zimbind, fără să-i răspund.
— Nu-i aşa ? întreba ea cu glas mlădios şi stăruitor.
— Prumuseța, cuconiţă dragă, e lucru cu totul relativ...
si dacă florile, cochete şi gingaşe, cum sînt ele, şi-ar înțelege
adevăratul lor interes, ar trebui să-şi aleagă drept patrie un alt
loc, iar nu pămîntul răce şi umbra posomorită și umedă a pă-
durilor.
— Cred că ele fac aceasta, pentruca să trăiască mai mult.
— Preţueşte mai mult o clipă de strălucire decit o eterni-
tate de intunerec.. Dar bietele flori nu ştiu aceasta...
— Da Alexandre ?... Alexandre2... zise ea uitindu-se în
toate părțile cu un fel de spaimă prefăcută, oare ce s-a făcut?
N-ai băgat de samă încotro să fi upucat?
— N-am văzut; dar, în tot cazul, cred că la deal.
Incepurăm a urca.
— Dă-mi voe, te rog, să mă sprijin de d-ta, zise ea apu-
cîndu-mi braţul;—nu mai pot; am presimţirea c'o să-mi sfir-
gesc zilele în vr'o prapastie din pricina buruenilor lui Alexandre.
— Aceasta ar fi o idilă pe cît de ştiinţifică, pe atit şi de
funebră, dragă cuconiţă ; dar totuşi o idilă; Ş'apoi... cind e în
cer atita lumină, pe pămînt atita umbră, atita linişte pretutin-
deni şi...
IN MUNŢII NEAMȚULUI 33
— Bijou! Ah, petit méchant ! viens ici !... 'Trebue să ştii,
domnule, că Bijucă al meu e un nesuferit; uite, cum rămîne
veșnic în urmă şi mă lasă singură...
Şi Bijucă, în sunet de zurgalăi şi în tremurături de cor-
dele roșii, alerga mărunt la deal cu lăbuţe albe şi mici, la che-
marea de duioasa mustrare a stăpinei sale; iar limba lui îi atir-
na afară din bot ca o molatecă şi tremurătoare foae de tranda.-
fir bătută de vint...
— Foarte frumos, domnule Bijucă, zisei eu, adresindu-mă
cățelului, cînd fu lingă noi—foarte frumos! Te-ai apucat, hoţule,
de făcut, pesemne, idile cu florile şi cu buruenile, şi-ţi părăseşti
stăpîna ; dar dacă vine vr'un urs g-o mînincă, vagabondule, cine
să dea socoteală ? Ia fă bine, te rog, şi stii de pază mai pe-
aproape.
Doamna naturaliată îmi aruncă o privire ironică şi ghiduşă,
cum numai femeile ştiu să arunce.
— Aşa-i că-s grea?,.. Aga-i că nu mă mai poţi duce ?...
zise ea, la un moment dat, atirnindu-se mai simţitor de bra-
tul meu.
— Sînt in lumea aceasta, dragă cuconiţă, şi greutăţi nega-
tive, care, adică, în loc să te atîrne spre pămint, te ridică spre
Cer ; 8-ar "părea atunci, că, întocmai ca zeităților antice, ţi-a ră-
sărit aripi la umere, şi că ai putea să străbaţi cu ele văzduhu-
rile spra...
— Spre Alexandre? nu-i aşa? zise ea, întrerupindu-mă,
spre Alexandre ?...
Si, ca şi cum ar fi stat să cadă, impedecindu-se, îşi împreu-
na degetele aminduror minilor, şi se atiîrna mai greu de braţul
meu în jos.
Au femeile, cite odată, nişte fantazii !...
--- De sigur că spre Alexandre; de cit, vezi mata, cuco-
niță dragă, se poate, prea uşor, să rătăceşti drumul şi, în loc
să te poţi ţinea de zborul lui uşor după flori şi burueni, se poate
intimpla prea lesne, să te trezești, ca Alexandru Machedon la
porţile raiului...
— Bine... Bine... zise ea privind nehotărit înainte şi apă-
sind pe fiecare vorbă ;— bine, dar dacă sf. Petru, care am auzit
că e un bătrin morocănos şi hursuz, nu-ţi deschide, ca să poți
intra în lăuntru, aşa-i că tremuri de foame şi de frig la porțile
Raiului ?..:
— 0101... de loc, dragă cuconiţă; sfărîmi porţile; şi intri
în Raiu, rămănind ca sf. Petru să se burzuluească în urmă cit
o pofti...
—- Şi ţi s-a întimplat de multe ori, să sfărîmi porţile Ra-
iului şi să înfrunți minia prăpăditoare a sfinților sài păzitori ?...
Dacă nu mă îngel, dragă cuconiță, zisei eu uitîndu-mă
la ea de sus în jos,—mata ai aerul de a săpa prea adinc în sufle-
tele oamenilor; aveţi, pe cit se pare, apucături arheologice.
— Uite, uite! zise ea întrerupindu-mă şi stringîndu-mă
3
34 t VIAŢA ROMÎNEASCA
spărietă de braţ,—uite, Alexandre a căzut jos; hai mai iute...
i s-a intimplat ceva...
Ca la o svirlitură de băț înaintea noasiră, doctorul, alătu-
rea cu pîntecosul său herbarium, stătea .ungit cu faţan jos şi,
răzimat pe amîndouă coatele, făcea, el ştie ce, foarte grav şi,
adînc cufundat în ceva, parcă de mare însămnătate.
Ne apropiarăm, fără să ne simtă; iar cind furăm lingă el
şi ne încredințarăim cu ce se îndeletnicia, ne bufni pe amindoi,
de o dată şi tără voe, un ris nebun...
Nici mai mult, nici mai puţin, doctorul păgtea, sau, cel pu-
țin, dintro rarişte de iarbă salbatecă, ciupia pe alese o anu-
mită buruiană în trei foi mici, rotunde gi de un verde deschis,
cu coada lungă subțire şi roşietică şi... o minca.
Cind ne auzi rizind la spetele sale, întoarse capul, ne privi
foarte serios un moment, apoi, ca şi cum lucrul ar fi fost cu
desăvirşire firesc, îşi urmă înainte şi cu bägare de samă ştiinţi-
fica sa cină, fără să zică nimic...
— Alexandre... bine, Alexandre, ce faci? pentru D-zeu! o
să te otrăveşti... Ce te-ai apucat să mininci burueni pe inima
goală ? Incepu să strige ca spărietă d-na naturalistă.
— Imi era sete, Natalie, şi am dat aice peste oxalis ace-
tosella, le pain du bon Dieu, o plantă de un gust acrişor si
foarte plăcut, care tae setea; uite, gustă şi tu.
Şi zicînd aceasta. îi întinse un mic zmoc de oxa/is aceto-
sella, le pain du bon Dieu...
Gustă ea, îmi dădu şi mie... şi, la un moment dat, ne tre-
zirăm tustrei pe pintece, păscînd foarte conştiincios iarba fra-
gedă a pădurilor...
— Iar Bijucă neclintit şi ţapăn pe lăbuțele sale albe și
MICI, sucindu-şi privirea cînd într'o parte, cînd în alta. se uita
ţintă la noi şi căuta să-şi dea socoteala cam ce ni se întim-
plase... Şi limba lui îi atirna afară din bot ca o molatecă şi tre-
murătoare foae de trandafir bătută de vint...
— Află Doctore, ziceam eu păscind, că, de va fi să-mi scriu
vre-odată amintirile, apoi să ştii că o să te ridic, cel puţin, la
treapta de prooroc al Evreilor; căci, mai la urmă, nu cred să fi
fost întru nimic mai presus minunea marelui Jidov, care a ada-
pat, în chip miraculos, cu apă de stincă pe turma însetată a
poporului lui D-zeu, decit minunea d-tale cu Oxalis acetosella.
Şi, mare lucru, să nu se fi încheet, mai la urmă, dumnezeeasca
putere a divinului Moise în descoperirea, prin pustiile Arabiei,
a vre unei burueni de soiul Acetoselei d-tale... Mă rog, n-ai pu-
tea să-mi spui d-ta, dacă în ţara fericită a mirezmelor se gă-
Seşte măcrişul epurelui... id est, Oxalis acetosella ? Căci, drept
să ţi spun, în Pentateuc, pe care l-am cetit din scoarță în
scoarță, n-am găsit amintindu-se nimic despre aşa ceva.
— Fie-care climă cu Flora ei, răspunse el scurt şi senten-
ţios, urmîndu-gi, neturburat, păscutul său.
IN MUNŢII NEAMȚULUI 35
Era de mult de-atunci; dar în oglinda închipuirii se păs-
trează vii şi neşterse unele amintiri ale trecutului; iată pen-
truce, în străşnicia desnădăjduită a stării mele de acum, rideam
singur, ca un nebun...
Totuşi dela o vreme se sfirşi cu rîsul şi ochii mei rătăciţi
căutau în jos spre iarbă... Parcă era un facut: multe din buru-
enile, ale căror nume sucite îmi rămăseseră în minte dela doc-
tor, se înfățișau privirilor mele; numai Oxalis acetosella părea
că-şi pusese pe cap chitia dracului...
Ce-mi folosia mie, de pildă, că Geum montanum îmi aţinea
calea cu florile sale galbene şi mari? Ce mă încălziă pe mine,
că Potentilla aurea işi resfaţa sub ochii mei, florile sale porto-
calii ?... In zadar Campanulla abietina se uita la mine cu ochi
albaştri şi limpezi; în zadar Corfusa Mathioli scînteia rog în
calea mea... Şi dacă /mpaftiens nolli tungere îmi painjinia dru-
mul cu trunchiul său zvelt şi resfirat, apoi nu făcea aceasta, de
cit ca să-şi bată joc de mine, pentruca, adică, să-mi arunce în
nas toate săminţile sale, de îndată ce m-aş fi atins de una, ma-
car, din păstarile ei 1... Flaedysarum alpinum și Dryos octopelaila
aveau aerul să-mi dea de veste, că mă aflu pepiscuri de munţi
vecine cu cerul şi că, de-aş fi întins mina, aş fi prins stelele...
Iar Aconitum Napellus şi Aconitum moldavieum, cu ochi albaş-
tri închişi, întindeau posomoriţi, parc'ă, spre mine potirul lor cu
venin ; numai Papaver alpinum, cu faţa lui albă şi oftigoasă, mă
îndemna să mă culc şi se dorm, avind aerul de a căuta să mă
încredinţeze, că somnul ţine de foame...
Şi de-aş fi fost, macar, cine stie ce mare filosof grecesc!
Aș fi mîncat, fără multă vorbă, cucuta sau ceapa ciorii şi.scurt, .
as fi păşit fio ad inferos, fie la nemurire; m-aş fi mulţămit,
chiar, cu smerita glorie a lui Pytagoras, care minca bob şi
născocia tabie de socoteli... dar aşa!!... Eu, simplu muritor din
timpul meu !... Cel mult, dacă A//ropos belladonna, aliter mă-
/răguna, işi mai deschidea, cu dragoste în calea mea, braţele
sale albe de femee vicleană... Și cind mă gindiam eu, că, totim-
preună cu marele, dar micul şi vinjosul meu naturalist şi tot cu
plăpinda si eterica sa jumătate, şi tot cu Bijucă cel mic, flocos
şi alb, sub privirile indiscrete ale lunii pline, ce-şi cumpănia, în
mez de noapte, mersu-i înalt de asupra văcăriei miînăstirii Neam-
tului, mincasem, în lipsă de pine, şi cu o foame pautagruelică,
sardele de cutie cu mămăligă caldă! Şi cînd, mai ales, îmi amin-
tiam că, mai pe urmă cu cîțiva ani, d-na naturalistă, din fundul
unui molatec fotoliu de Bucureşti, mă încredința, că niciodată
nu ospătase mai cu deliciu decit atunci!...
— apoi, ce odihnă sfintă! adăogam eu cuprins de melan-
colia părerilor de rău,—ce dulce dormiam noi cu toţii, înmormin-
taţi într'o moale şi îmbălsămată căpiţă de fin răsfirată ca saltea,
sub privirile mingiioase ale stelelor!! Cu ce farmec negrăit eram
legănaţi de simfoniile tăcerii adinci, întrerupte în răstimpuri, de
36 VIAŢA ROMINEASCA
ţiriitul depărtat al greerilor de noapte !!.... Și era aşa de frig...
şi era aşa de cald!...
— De sigur... de sigur... observa ea rar şi gînditor, cu pri-
virile perdute, par'că, în depărtările altor lumi,—de sigur că tre-
cutul e un frumos apus de soare... şi cind te gindeşti, că, de
nicăiri, o altă rază de lumină nu va mai veni să dea strălucire
norilor posomoriţi ai vieții |...
Şi, întrerupîndu-se, ridica spre podele ochii ei adinci şi
umezi.... |
| — De ce ?, o întrebam eu cu glas mişcat şi cu privirile
perdute în lumea privirilor ei,- de ce am jăli numai soarele ce
apune, şi n-am nădăjdui şi în soarele ce va să răsară 2... Oare,
dacă o frunză se scutură, o altă frunză mai plină de viaţă nu
rasare la loc? Si dacă o floare se vestejeşte, oare altă floare
nu reînvie mult mai strălucitoare în primavară ?... -
Intorcea molatec capul spre mine şi mă privia cu zimbet amar.
. — Crezi încă în primăveri şi în răsărituri de soare, în
frunze care renasc și în flori care reînfloresc ? De sigur... de si-
gur... eşti un om fericit!
— Cred, cel puţin, că, în putrejunea, din care sîntem alcă-
tuiţi, este şi ceva etern...
— Si acel ceva?
Ii sărutam mina şi plecam.
Ei bine, cînd mă gindium la toate acestea, mă apuca ame-
teala ; şi nu ştiam, dacă ameţeala îmi venia din pricina foamii
sau din pricina lirismului sentimental al trecutului; şi, deşi la.
efecte identice trebue să presupui, ce: puţin, cauze inrudite, eu
totuşi nu-mi băteam capul cu lucruri aşa de înnalte, ci mă ui-
tam, pur şi simplu, în toate părţile, pe jos, după Oxalis aceto-
sella le pain du bon dieu sau, cum s-ar zice, după măcrişul epu-
relui ; dar măcrişul epurelui îşi pusese pe cap chitia dracului.
Mă hotării să-mi fur căciula ca ţiganul. |
Aşezai şeaua la rădăcina unui brad, aşternui mantaua, mă
lungii cu faţa 'n sus şi mă hotării să-mi inchipui că nu-mi-e
foame... Ţi ai gasit! Avea Pisicuţa un aşa talent la ronţăit iarba.
şi la ucis între dinţi virfurile tinere şi fragede ale crăngilor, de-ţi.
lasa gura apă.
Et misit soporem in Adamum!...
Si mă prinse o grozavă ciudă pe Adam, că putuse adormi
flămind... Şi mä prinse o grozavă ciudă pe D-zeu, că nu avea şi
pentru mine aceiaşi părintească ingrijire, ca şi pentru intăiul său
născut, !...
— Decit, vezi, mă gindiam eu, iarăşi, dind dreptate lui
Dzeu; pe vremea aceia, D-zeu avea nevoe de o coastă de om,
spre a săvirşi cu ea cea mai mare poznă din cite pozne a să-
virşit vre-odată: dar acum ?...
De-odată, Pisicuţa se opri din păscut şi, cu un smoc de:
IN MUNȚII NEAMTULUI 37
iarbă înflorită, ce-i atirna afară din bot, se uită ţintă şi spăriotă,
oare-cum, la deal...
— Vro dihanie |... îmi fulgeră mie prin minte.
Şi punind mina pe revolver, mă sculai iute şi drept în
picioare.
Un călugăr scobora încet, pe potecă, la vale, cu o mare şi
umna traistă la şold.
„Mintuirea ta prin tine Israele“, cugetai eu întorcînd
cam pe dos versetul biblic, ceiace, potrivit împrejurării, însemna,
că mintuirea mea stătea în traista umflată dela goldul călu-
gărului.
— Blagosloveşte, părinţele şi cale bună, zisei eu, cind că-
lugărul fu în dreptul meu.
— Mulţămim d-voastră, domnule, mulțămim d-voastră,
Domnul!...
Şi, indreptindu-şi spre mine faţa-i palidă și slabă, mă privi
smerit si sfios, stringiîndu-şi îngrijit, cu degete aspre, nodoroase
şi tremurătoare, rasa la pept.
Trebue să mărturisesc în treacăt că, dacă D-zeu a fost cu
mine sgircit în multe privinți, apoi în una singură a fost peste
măsură de darnic, în privinţa, adică a mutrei mele, care sub o
poală de pădure, e aproape nebiruită... mai pune mantaua, mai
pune pălăria...
— Ii fì ostenit, părinţele ; vii de departe ? Ia mai şezi co-
lea, o leacă de te odihneşte.
Şi-i arătăi spre locul unde şezusem eu lungit cu capul
pe şea.
— Multţămim d-voastră, domnule, mulţămim d-voastră, ín-
gină el pe o notă oarecare din pisaltichie, resfirîndu-şi pe pept
degetele ruginite ale stingii sale, iar cu dreapta netezindu-şi sfios
şi smerit de sus în jos barba-i sură şi incilcită; — dar ne-am
grăbi, că sintem cam de departe, închee el, inclinindu-se cu oare
care evlavie înaintea mea.
— Da ia gezi; c'un ceas mai de vreme, ori c'un ceas mai
tirziu, n-o să fie mare treabă ; gezi.
Mă pusei jos, se puse şi călugărul.
— Vii de departe?
— Tocmai din fundul Ciungului, domnule.
— Eşti de pe la vrun schit din apropiere? nu-i așa?
— Tocmai dela Nichit, Domnule.
— Da ce? Nichitul e aşa de departe de aici?
— Apoi tot a mai fi cale ca de-o jumătate de zi.
— Şi după ce-ai fost sf. ta tocmai prin fundul Ciungului £ 2
— Apoi după o leacă de bureţi; ja mai uscăm şi noi pen-
tru iarnă, că, dă, cu de-aistea ne mai ţinem și noi viaţa.
— S'apoi tocmai prin fundul Ciungului, după bureţi ?
— Apoi nu sint mai pe-aproape, că-i culeg ţigancele, de-i
duc la tirg.
38 VIAŢA ROMINEASCA
Şi umblam cu vorba împrejurul trăistii călugărului, cum
umbla vulpea împrejurul gărăfi cu mîncare a cocostircului.
— Da nu mi-i vinde şi mie vro ciţiva dintrînşii, dragă
părinţele ? .. l
— Da, mă rog, poftiți; iaca, se grăbi să zică călugărul, sco-
tind traista din git şi punîndu-mi-o dinainte—iuca, luați cit vă
trebue, că eu mă pot duce să mi mai culeg alți, şi în altă zi.
Şi faţa călugărului se insănină de bucurie la ideia că, poate,
îşi rescumpărase pelea cu prețul a cîţiva bureţi.
| Ce bureţi ?... erau nişte hribi arâmii, fragezi şi mici, de-ţi
venia să-i miîninci de cruzi.
— Apoi, dacă-i aga vorba, părinţele, iu să facem noi, colea,
un foc ca acela şi să-i tragem o faţă de mîncare să se ducă ves-
tea. Trebue să ştii, dragă părinţele, că-s rupt de fcame; vin şi
eu cam de departe, ş-am rătăcit pe meleagurile aistea ale sf. tale;
de-asară n-am pus nimic in gură.
Şi în toată această păcatoasă şi nevoeșă stare de lucruri,
nota epică nu lipsia...
Mai ştii ?... Poate că vr'o Dumnezeire vrașmaşă mie, pen-
tru vr-o depărtată greşală strămoşască, îşi istovia peste capul
meu potopul întreg al urgiei sale răzbunătoare... Alt-fel, ce-ar fi
căutat paşii mei obosiţi şi flămînzi pe căi fără de ţintă, inmor-
mîntate în umbra virgină şi nesărutată încă de soare, a codrilor
neumbiaţi ? Si de ce, adică, o altă zeitate prielnică mie, nu s-ar
fi virit sub pelea slabă şi palidă a unui călugăr mărunt şi pen-
truce, încă, nu şi-ar fi aruncat, peste măreţia olimpică a chipului
său, evlavia smerită a unei barbi alcătuite din sure şi plingă-
toare stalactite de păr încilcii? Şi de ce n-ar fi înlocuit ea, după
împrejurare, tolba plină cu săgeți, dela şoldul său, prin o traistă
cu ciuperci ? De ce ?... Fiindcă, adică, vechimea clasică se socoate
a fi fost mai îmbelşugată în eroi de odisee decit vremurile noas-
tre ?... Dar, mai la urmă, ce eram eu însumi? Şi dacă pe tatăl
meu nu l'a chemat tocmai Laerte, urmează de aici că eu
n-aş fl putut să mă numesc Odisefs ? Singura deosebire, ce putea
fi, aşa dar, între mine şi între v:cleanul barbat al mult mai vic-
lenei Penelope, ar fi stat, poate, in aceia, că, dela o vreme, lui
Odisefs i se rupsese ciobotele şi rămăsese desculţ, în vreme ce
desagii mei mai pastrau pe fundul lor incă o pâreche nouă şi
neargăsită de opinci... Iar cînd iscusitul meu călugăr, cu un ami-
nar de oţel, în formă de scoabă veche, prinse a scoate din vi-
nele mute şi negre ale unei cremene răci, un izvor de scintei,
luminoase, şi cind, mai ales, din frunzele uscate și ingrămădite
peste iasca aprinsă, incepu să se ridice în sus fumul negru şi
inădușşit, mi se păru că stă in fața mea Achates, cel mai mare
meşter al vechimii în scăpărat cu amiînarul și cel mai iute şi
îndeminatec alcătuitor de focuri, din vreascuri şi din frunze us-
cate, al vremurilor de demult... Şi cit pe ce să zbor, pe aripile
nărăvitei mele închipuiri, spre clasice pusiiuri arzătoare şi gălbii
şi cit pe ce så infiripez, din stincile împrejmuitoare mie, o lume
IN MUNȚII NEAMȚULUI 29
de monștri ueroceraunici, care, din fundul negru al umbrei pădu-
rilor m-ar fi privit cu ochi incruntaţ şi ar fi rinjit fioros la mine
cu gingini vinete şi goale !...
Şi vreascurile n-apucaseră, încă, să se prefacă in jaratec,
şi hribii nu fuseseră puşi încă pe rug și eu maică mistuisem în
gind aproape toate ciupercile din traista călugărului...
Şi de cumva, pe lingă şoaptele tainice și înalte ale vîntu-
lui cu frunzele, pe lingă murmurul etern al apelor străvezii cu
petrele, peste care curg şi trec în calea lor fatală, pe lingă or-
chestraţia aeriană şi plină de farmec, pe care o alcătuesc, în
mezul înflăcărat al zilei, muzicanţii inaripaţi şi fără de număr
ai lui D-zeu, pe lingă atitea melodii ale văzduhului, izvorite de
pretutindeni din nevăzute harfe culiene, mai adaugi si „hangul“
unison, pe care-l ţine, cu glas inalt de trişcă crapată, sfirsitul
hribilor pe cărbuni, apoi vă pot încredința că muzică mai sera-
fimică n-aţi auzit !... Și eu cred că, dacă simfoniştii clasici ai
vremurilor noastre n-au atins, nici unul, încâ, culmea meşteşu-
gului lor, apoi aceasta nu se datorește decit împrejurării, că nici
unul din ei n-a mincat ciuperci fripte la umbra pădurilor!
Şi hribii aşezaţi pe spete și cu pintecele 'n sus sfiriiau pe
cărbuni, iar măruntul meu călugăr îi presura pe pept cu sare
şi piper şi punea, în această indeletnicire, atita măsură şi chib-
zueaulă şi, fără să-și dea samă, aşa îsi ţuguia buzele pe linia în-
tinsă a celor două degete, cu care-i presura, încit ai fl zis că
© vra Să-i sărute pe toţi, de rind. Din cînd în cînd, cite un hrib,
mai puţin răbdător la usturimea focului, ridica dintr'un şold, poc-
nia şi, așăzindu-se iar pe cărbuni, sfiriia inainte.
— Gata friptura, părinţele? întrebam eu, de departe, cum
stăteam lungit cu faţa'n sus, cu capul pe gea în loc de căpătăiu
şi cu degetele amiînduror miînilor încleştate la ceafă.
— Gata, acu, numai să se mai frigă o leacă, c'apoi cade
greu la inimă,
Şi în privigherea diriguitoare și cu multă băgare de samă
a acestei fripturi anahoretice, nu rare ori se întîmpla, ca mă-.
runtul meu călugăr să-și tragă iute mina de pe cite un hnb, ce
nu stătea tocmai cuminte pe jăratec, să scuipe pripit pe cele
două degete diriguitoare şi să-şi scuture, în aer, mîna de ele, ca
şi cum ar fi voit să le arunce departe, spre a ostoi, cu chipul
acesta, usturimea muşcăturii arzătoare a vre unui cărbune mai
îndrăzneţ. Ba de multe ori îşi aplica singur un fel de autoflage-
latiune pe partea corpului, care-i era mai la îndămiînă.
— Ia sama, părintele, ia sama, strigam eu.de departe, ori
de cite ori se frigea călugărul; ia sama să nu mincăm degete fripte
în Joc de hribi; azi e sfinta Vineri şi ar fi pacat, macar că de-
getele de călugăr trebue să fie de post...
— Nu te teme, domnule, nu te teme; sîntem noi deprinşi
cu de-aistea... Şi scuipa călugărul, de părea că descintă de de-
ochiu tuturor stihiilor dela cele patru vinturi...
Dar în sfirșit friptura fu gata.
40 VIAŢA ROMINEASCA
Şi dacă soarele, ce sta să cumpănească dincolo de amează,
ar fi putut, din înălţime, să străbată cu privirea prin desişul în-
tunecos al bolţii de umbră, ce ne ocrotea de pretutindeni, apoi
ar fi văzut întinsă, pe rariştea de iarbă înflorită a pămîntului,
năframa albă-neagră-vinătă a călugărului, soră mai mică în lun-
gime, dar mai mare în curățenie cu imensul meu prosop; iar
pe ea tăbăriţi la întimplare hribii fripţi, întocmai cum ar tâbări o
turmă de oi obosite, în popas de odihnă, pe drumul galbiu şi
plin de colb; și, după cum de lina oilor se acaţă, în treacăt, cur-
nuţii şi scaii pirloagelor, tot așa se acăţaseră cărbunii stînși ai
focului de spetele hribilor mei; şi dacă, ceia ce albia pe la sub-
ţiorile scorojite ale fiecărui hrib, nu era tocmai sare nemistuită,
apoi era, cel puţin, cenușă neacuturată, lucru care, totuşi, nu îm-
pedeca, pe măruntul meu călugăr de a-şi da ifuase profesionale de
Moschion sau de Labdacus.
Oricum, eu mă dădusem pe lingă năframa cu hribi, îmi în-
sămnasem. cele patru puncte cardinale ale persoanei mele cu o
largă şi smerită cruce potrivită împrejurării, îmi luasem pălăria
de pe cap, şi, scuturiînd, pe cit era cu putinţă, de cărbuni şi de
cenuşă cite un hrib, îi făceam vint în pustiul întunecos şi flă-
mind al gurii mele.
Şi poate că, în scurt, aş fi ajuns cu înghiţitul la capătul
celalalt al năfrâmii, dacă nu mă oprea la timp măruntul meu
călugăr.
— Da'ţi mai avea o leacă de rabdare, domnule, zise el,
mîniînd înspre dinsul, cu un băț pirlit la capăt, cel de pe urmă
hrib, ce mai rămăsese răzleţ pintre cărbuni; —poate—om găsi şi
vro fărmătură de pîne.
Şi cu virfu pirlit al băţului, făcu hribului vint pe năframă.
Dela sine se întelege, că pusei strunea flămîndei şi prăpă-
ditoarei mele porniri. .
Iute şi harnic, după cum era şi de mărunt, scotoci uscati-
vul meu călugăr pintre hribii ramaşi în traistă, şi scoase la iveală
o pine oacheşă, destul de mare, cu gingini strenţeroase de amin-
două părţile gi începută la un capăt; iar cind dădui să rup din
ea, înţelesei că şi o pîine poate avea odiseia şi nefericirile sale:
fire de lină sure şi lungi, luate în hiolă din țăsătura moale a
traistii. stăteau acățate de colţurile uscate, ţăpoase si ascuţite
ale ginginilor pinii, ca de dinţii unui darac; fărimături mărunte
şi albe de hribi mijiau neclintite de pintre adîncăturile rupturii
aspre a capătului început; iar cind începu: a o bate la spete,
spre a scutura dintr'nsa pulberea măruntă gi albă de hribi, o
sumedenie de furnici începură a curge de prin toate ascunzătu-
rile pinii, ca o ploae neagră şi fină și a fugi spăriete şi nedume-
rite care încotro;
Și licet exemplis in parvo grandibus uti,
Hae facies Trojae, cum caperetur, erat !...
Aşa de spärieți şi nedumeriţi mi'nchipuiam că trebue s-o fi.
IN MUNŢII NEAMȚULUI dl
împuns de fugă Troenii, lui Priamus, cind îi luă Achile cu jăr-
dia dela spete!...
Sermanele furnici !... Erau şi ele menite să-si ducă, de acum
înainte, pe ţărmuri străine şi depărtate, nemîngiatul dor de pa-
trie; le era şi lor, se vede, scris, să minînce pinea amară a pri-
begiei, şi, cine ştie, dacă nostalgia după fundurile Ciungului nu
era să pună, sub alte apusuri şi sub alte răsărituri de soare,
capăt zbuciumatei lor vieţi!!..
— Da bine, părinţele, zise: eu, bătind în pine ca'ntro pernă
gi sculindu-mă de jos. ca să nu mă umple farnicile;—bine, te-ai
apucat de dus furnici de prăsilă din fundurile Ciungului tocmai
în gura Nichitului? Ce? Pe la Nichit, n'aveţi furnici ?...
— Da, bată-le pustia, Domnule, sà le bată, parcă te poţi
feri de ele? Se viră peste tot locul după mincare... Ia, şi ele,
ca toate lighioanele lui D-zeu : unde văd masă 'ntinsă, hop şi ele!...
— Ai dreptate, părinţele, ai dreptate! Ia să lăsăm noi viii
cu vii şi morții cu morţii şi să ne căutăm mai bine de suflet,
zisei eu aşăzindu-mă intr'un cot de-alungul naframii.
Rupsei pîinea, dădui călugărului, îmi oprii şi mie și începui
a minca,
— Da, o gură de rachiu nu-ţi pofti? zise călugărul, virind
mina în sin şi scoţind o stecluţă potrivit de mare și plină pân'
la jumătate cu ceva galbăn-roş.
— Si două, părinţele.
— Poftim.
Şi aşăzindu-se şi el lingă naframă, mi-ntinse stecla.
Era un rachiu dumnezeesc.
— Da straşnic rachiu, părințele, straşnic rachiu! De un-
de-l cumperi ?
— P'apoi că'l facem noi, domnule, nu-l cumpărăm.
— Mä rog, zisei eu, mai luînd o'nghiţitură, nu mă poţi in-
văţa şi pe mine cum se face?
— Da cum nu? domnuie: faci ceaiu rusesc tare, cum se
face ceaiul, şi, după ce se răceşte, pui jumătate ceaiu şi jumă-
tate spirt de cel bun, de vin; pui zahar, cit vrai să fie de dul-
ce, pui inipere, izmă creaţă, anghelică şi coji de portocală, dacă
ai, şi-l lasă aşa de dospeşte citeva zile, gapoi începi a bea din el.
Si, trăgindu-i şi călugărul un git, astupă cu ingrijire stecla
cu dopul, o viri în sin, îşi luă comanacul din cap şi, punindu-l
alăturea, începu a minca cu smerenie şi cumpătat, fară grabă,
fără pripire, potrivit darului său.
In cite-va minute, ospățul nostru de anahoret fu gata.
— Da de apă ce-om face, părințele? Hribii au fost cam
săraţi şi sărătura face sete.
— Apoi este pirău de vale, domnule; mă duc eu acu şa-
duc apă numaidecit.
Şi fără să mai aştepte vrun răspuns din parte-mi, îşi şi
puse comâănacul pe cap, ş'o porni de vale, deadreptul prin pä-
dure, cu minile goale.
42 VIAŢA ROMINEASCA
— Ei! părinţele, părințele!!... dădui eu se strig; aşi!l...
călugărul îşi gi mistuise, în desişul depărtat al pădurii, mărunta
sa închipuire; iar cind, dela capătul privirilor mele, se rupse şi
se desprinse petecul îngust şi cafeniu al spetelor lui, rămăsei ne-
dumerit.
— Da'n ce dracu o saducă el apă?... în gură... în pumni?...
mă gindeam eu, ramas în picioare neclintit, şi uitindu-mă ţintă
spre desişul încilcit, în care se mistuise năluca măruntă gi mo-
horită a călugărului meu. Nu cumva să-mi fi făcut sotia călu-
gărul naibii? Mai ştii 2... Te-i trezi numai, că i-a fi trăsnit prin
cap, să se tot ducă la Nichit şi pe mine să mă lese aici în cit
m'a găsit...
Ce să faci? Să te iei după dinsul? Să te-apuci de scotocit
prin hălăciuga pădurii o piscătură de călugăr în floarea umbre-
lor, care şi-ar fi putut tupila, ca o veveriţă, întreaga sa făptură
după o cioată sau la incheetura unei crengi ?
Pisicuţa ridică capul şi se opri din mestecat un smoc de
iarba înflorită, ce-i atirna, pe jumătate, afară din bot..
Cind îmi îndreptai ochii pe linia de privire a Pisicuţii, zării
desprinzindu-se treptat, de pe fundul de umbră al pădurii, înfă-
tigarea gheboasă, plecată înainte şi cu capul gol a călugărului
meu ; iar, între minele-i întinse, ducea, parcă, ceva, cu mare
cumpăneală.
Imi ascuţii privirea, dar nu putui deosebi ce ducea călu-
gărul cu atita sfințenie şi bagare de samă.
Iar, cind fu destul de aproape ca să-l pot vedea, mă în-
credinţai, spre marea mea nedumerire, că ţinea, de o parte şi
de alta, între degetele nodoroase şi răsfirate ale amiînduror mi-
nilor sale, un soiu de tingire de tinichea, mai mult lungă de cit
largă şi plină ochiu cu apă...
— Da tingirea asta, il intrebai eu, cînd fu lingă mine, de
unde o găsişi, părinţele ? Că de-aici ai plecat cu minile goale ?...
— Da, nu-i nici o tingire, domnule.
— Da, cum nu-i tingire? Eu o văd că-i tingire ca toate
tingirile ; atita, numai, că-i de tinichea ?
— Da nu-i nici o tingire, domnule; ia-i comanacul meu;
dă, îl mai facem şi noi de tablă, cite o dată; că dă! vine vre-
mea fel de fel; poate că ai, cite odată, nevoe, prin pădure, ba
de-o apă, ba de-o mămăligă, și, dacă mwai în ce, răbzi mult şi
bine şi de sete şi de foame...
— Mare ţi-i minunea ta Doamne! D'apoi eu nu te-am vä-
zut cu tingirea'n cap părințele, eu te-am văzut cu comanac ca,
toate comanacele.
— Aşa-i Domnule; da, vezi D-ta, i-am scos îmbrăcămintea,
că, doar, nu era s'aduc eu apă cu '"mbrăcămintea pe el.
— Bine, părințele, da pozna asta n'am mai văzut-o nici
odată |!!..
— Nu-i fi văzut-o, domnule, că nu-i fi umblat prin nevoi.
IN MUNŢII NEAMȚULUI 43
— Bine, da de ce nu-ţi iei sf-ta în traistă, cînd pleci la
pădure, vr'un pahar, vr'o tingire ca toate tingirile ?
.— Da ce să ne mai încărcăm noi cu atita tarhat, dom-
nule, cind ne putem sluji cu comanacul şi în loc de tingire şi
in loc de pahar? Sintem bătrîni, domnule, şi nu putem duce în
spete atita jăchilă.
Logica strinsă a călugărului îmi închise gura.
— Bine cuvintează, părinţele, zisei eu suflind în cruce
peste apă şi ducind comanacul la gură.
— Bine cuvintată fie împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a
Sf. Duh, amin!...
Bâui jumătate de comanac.
—- Bi, părinţele, ia să plecăm, că-i tirziu gi zici că schitul
e cam departe ?
— Cam departe, domnule; da mergeţi la Schit?
— Merg. părinţele, incotro văd cu ochii; şi, fiindcă mi
te-ai întimplat sf-ta în cale, apoi merg şi eu la schit; aş putea;
să stau acolo cite-va zile?
— Da cum nu,.domnule ? Puteţi sia și mai mult; puteţi
sta chiar la mine, dacă vi-i cu voea şi v'iţi împăca.
— Da eu mă npac cu toată lumea, părinţele, şi cu sf. ta,
simt eu, co să mă'mpac de minune.
— Apoi. bine domnule; atuncea si plecăm.
Călugarul îşi puse naframa'n traistă gi traista la şold, iar
eu aruncai şeaua pe spetele Pisicuţii şi-o închingai. Nu bagasem
de samă, dar cînd luai pe mină friul Pisicuţii şi fu să plec, că-
lugărul stătea gata şi mă aştepta, cu comanac pe cap ca toate
comanacele.
Și nu mai fu cu putinţă să mi-l închipui în urmă, pe pä-
rintele Ghermănuţă de cit cu tingirean cap; iată pentru ce,
cum scoboram noi la vale, călugărul cu sloboda şi eu cu Pisicuţa
de dirlogi, fără voe, mă bufnia risul din cind in cind.
—- Rizi de comanacui meu, domnule, văd eu bine!
— Cam aşa, păriuţele, drept ţi-oiu spune. Cum naiba, să-ţi
vie în minte sf. tale să faci comanac din tinpire şi tingire din
„comanac ? Doar asta nu-i lucru uşor ; şi, mă rog, egumenul are
la ştiinţă treaba aceasta ?
— Dapoi că egumenul, parcă, mare şi el tot aşa; şi,
parcă, ceilalţi vr'o nouă, ciţi mai sîntem, n'au şi ei, toţi. tot aga!
— Bine, dar să faci sf. ta mămăligă în comanac?!!
— Ei, domnule, doar mămăliga nu-i lucru spureat; şi chiar
dac'ar fi, cele sfinte nu se spurcă; ş'apoi, ce ţi-i c'a fi comana-
cul de tinichea, ce ţi-i c'a fi de hirtie sclivisită? Imbrăcămin-
tea-i totul, domnule. Iacă, imbracă-te d-ta cu rasă şiţi pune un
comanac în cap, şi să vedem, are să ştie cineva că nu ești că-
lugăr? Tot aşa și cu comanacul meu; cine ştie că-i tingire ?....
— Dacă are pe de-asupra îmbrăcămintea darului? Nu-i
aşa ? zisei eu intrerupindu-l şi terminindu-i cugetarea,
— D'apoi ? Se'nţelege, domnule ; îmbrăcămintea.i totul...
— Şi darul nimic ?
dd VIAŢA ROMINEASCA
— Ba a fi, el, şi darul ceva; da, parcă, darul se vede?
Doar darul îi pentru noi călugării, nu pentru ochii lumii; pen-
tru ochii lumii, iaca: rasa, comanacul, barba; doar d-ta eşti om
învațat ; nai auzit de hoţi de codru, care s'au îmbracat în strae
călugărești, şi pănă nu i-o prins, parc'o ştiut cineva că-s hoţi,
ori că nu-s călugări ?...
— Doamne, părinte, Doamne! Să te-audă Mitropolitul vor-
bind aşa, ce mai gherlă ţi-ar triînti, şi ce mai ascultare ţiar
rîindui !...
— D'apoi că D zeu să mă erte, domnule... zise călugărul,
insoțind această reticenţă de'o mare şi, parcă, izbăvitoare cruce.
Și în acest «D-zeu să mă erte» şi in această reticenţă
însoţită de o mare şi, parcă, izbăvitoare cruce, cineva ar fi
putut ceti o întreagă pagină din istoria înedită a sfintului nos-
tru monahism.
Era, pe vremea aceia, Mitropolit fericitul întru pomenire
Calinic Miclescu, acel, asupra căruia oftigosul călugăr, Clement
Neculau, profesor de grecește la Academie, trăsese focuri de re-
volver ; dar, fie că nu-l nimerise, fie că gloanţele se turtiseră pe
paftalele de aur ale colanului, cu care rangul încingea coapsele
măruntului şi slăbânogului cap al Bisericii, că nu se alese, din
toată această dramă călugărească, decit Mitropolitul cu spaima,
iar Clement cu închisoarea.
— Eu aş socoti, domnule, zise călugărul oprindu-se în drum,
să tăem de-adreptul de vale, că schitu-i cum departe si mă tem
c'om inopta în pădure.
Să tăem, părințele, pe unde socoți sûìnția ta; vorba e
să ajungem cu lumină la schit.
Călugărul coti lą stînga prin desigul fără urmă.
Şi nu-ţi venea să crezi ochilor, cind te uitai la părintele
Ghermănuţă, cu cită îndemănare şerpuia prin desişul încilcit al
pădurii, cu cită nesilită uşurinţă urca şi scobora... lasat pe spete
la vale, plecat înainte la deal. părintele Ghermănuţă îşi păstra
neturburat centru-i de greutate în lăuntrul bazei sale; şi ai fi
ZIS, că, în calea lui, suişurile se scoborau şi scoborişurile se su-
iau, spre a-i face drumul pinză... Si de mwai fi stat cu privirile
înfipte în spetele lui înguste şi cafenii, mărunt, subţire şi în floa-
rea umbrelor, cum era, sar fi topit părintele Ghermănuţă şi s-ar
mistuit în zarea încilcită a crengilor. după cum, în văzduhurile a-
murgului, se mistue şi se topesc unele vedenii de o clipă întru-
pate de inchipuirea cuprinsă de fiorii pustii ai singurătăţii... Avea
părintele Ghermănuţă ceva din firea şopilrlii, pe care acum o
vezi, acum n-0 vezi, şi ia-i urma, dacă poţi, cind vrai să-i pui
băţul pe coadă... Şi eu cred că pădurile au suflet şi, in sufletul
lor, dragoste de mamă pentru toate vietăţile, ce se adăpostesc la um-
bra ocrotitoare a sinului lor; şi fiindcă părintele Ghermănuţă pă-
şise de mult spre starea de vietate a pădurilor, apoi şi pădurea
cu brazii săi uriaşi, cu vinăta încremsnire a stingilor sale, cu
IN MUNŢII NFAMŢULUI 45
aşternutu-i moale şi ruginiu de foi uscate şi seci, cu neagra şi
frageda-i putrejune a vreascurilor sale, părea cuprinsă de clipa
vie a unui fior de ocrotitoare dragoste în calea grăbită şi sub.
paşii mărunți ai părintelui Ghermănuţă... Sub mersul său uşor
nici vreascurile nu trăsneau, nici aşternutul moale şi ruginiu de
foi uscate şi seci nu foşnea sub lunecarea-i cotigită de şopirlă
mlădioasă ; țesătura deasă a crengilor împinzite păstra, totdea-.
una, o spărtură îngustă, prin care părintele Ghermânuţă se stre-
cura ca suveica printre iţe; iar cind firul subţire şi cafeniu al
persoanei sale se alătura pe lingă grosimea seculară sau luneca.
prin dreptul înălţimii ameţitoare a vreunui brad incremenit pe
temeliile sale, pârintele Ghermănuţă se mistuia, pentru o clipă,
ca sorbit, ca inghiţit, parcă, de trunchiul mohorit al uriaşului.
codrilor.... De cite ori nu-l prăpădiam din ochi gi de.cite ori nu-l
vedeam, iarăşi, pe părintele Ghermănuţă înfiripindu-se în zare, ca
izvorit, ca răsărit, ca eşit, parcă, la lumină, cu comanac si cu
rasă, cu tot, acum de sub scoarţa sură a vre-unui fag, acum
din trupul ciuntit al vreunei frinturi sau al vre unui crimpeiu
rămas în picioare, pe urma unui brad răsturnat alăturea de-
vreme sau de vijălii!...
— Bine, părinte, da stăi mai încet, că-i valea mare și eu
nu pot scobori aşa de iute cu iapa de dirlogi...
Şi biata Pisicuţă, sgircindu-şi picioarele de dinapoi, lungin-
du-şi gitul după friu, şi ințepenindu-se pe picioarele întinse de di-
nainte, luneca, de multe ori, de-a săniuşul pe luciul foilor, ca
pe un gheţuş, cînd valea scobora prea repede.
Părintele Ghermănuţă se oprea un minut, mă aşteptă şi.
iarăşi o pleca la vale... Ai fi zis că se prăpăstueşte în neştire,
ca sorbit de adincimi şi te aşteptai să-l vezi, la fiecare pas,
mistuindu-se in umbră, ca o vedenie, născocită de frigurile în-
chipuirii...
Cu vai nevoe mă ţineam de dinsul cit colea. Puțin mai a-
vea soarele, pănă ce să scapete dincolo de piscurile depărtate şi.
neguroase ale munţilor din urma noastră, cind eşirăm la limpe-
ziş, în valea largă a Nichitului.
Incălecai, spre a mă putea ţinea mai aproape de părintele
Ghermănuţă.
Cit prindeai cu ochii spre răsărit, între munţi de o parte-
şi între munţi de alta, pirăul Nichitului curgea grăbit şi limpede,
acum printre finețe inflorite, acum printre lunci tinere de
mesteacăni de salcii sau de arini, acum printre prundişuri în-
tinse şi sterpe de mozaic cu multe feţe; iar razele soarelui, ce
cădeau peziş pe crestele fugătoare ale undelor lui, îi dădeau în-
fățigărea cotigită a unei resfirşite cordele late de mătasă moale, .
cu schimbătoare sclipiri de aur...
Amurgul începuse a se ridica din adincuri... iar între pis-
curile mai înalte ale munţilor, ce se răsfâțau, incă, în pulberea
de lumină rosietică a celor din urmă raze ale Apusului, văile
tupilate întunecau priveliștea, cu atitea pete imense de umbră.
46 VIAŢA ROMINEASCA
viorie... Din adincimi, din înălțimi, din taina pădurilor, din întu-
uericul codrilor, din văzduhuri, de pretutindeni, glasurile prelungi
ale sărilor de munte se ridicau depărtat a linişte şi a odihnă...
Şi, încet, încet, se stingeau toate şi toate adormiau pe rînd; şi.
tot mai rar se desprindea din depărtări un latrat de cîne, un
sunet de talangă, un glas de bucium... Numai pîrăul, minat cu
grăbire, în calea lui fatală, de o putere nevăzută, mai însemna,
in amorțirea universală, eterna mişcare a vieții în vinele ador-
mite ale lucrurilor... Departe, foarte departe, la răsăritul din faţa
noastră, spre gura largă a văii, sclipia încă ceva în umbra a-
murgului, ca o stea căzută din ceruri pe pămint... era cea de pe
urmă rază de lumină, ce cădea rătăcită şi peziş din depărtările
-apusului, pe luciul metalic şi înalt al țărmului dela biserica Schi-
tului; iar cînd această stea se mistui şi se stinse în umbra
pămîntului, o altă stea se aprinse în tăriile cele mai de sug ale
«cerului... era luceafărul de seară...
Un sunet prelung şi jalnic de aramă sunătoare, lovită în
răstimpuri de o potrivă de departate, înfioră gi făcu să tremure
umbrele singuratice ale văzduhului, şi valea largă se umplu,
pănă la marginile de deasupra ale munților săi, de glasul sfint al
rugăciunii şi al păcii... Era clopotul schitului, care vestea închi-
nătorilor pustiului ceasul slujbei de sară...
Părintele Ghermănuţă se opri din mers în faţa răsăritului,
îşi luă smerit, cu toate cele cinci degete răsfirate ale stingii
sale, comanacul din cap; iar cu cele trei degete iniţiale şi îm-
preunate ale dreptei, de trei ori își însemnă larg, cu trei cruci
-evlavioase şi mari, cele patru puncte sacramentale ale trupului
său; şi, atingind, după fiecare cruce, pămîntul cu dosul minii de
închinare, de trei ori se plecă, în chip de metanie, în fața a tot
puternicului şi nevăzutului său D-zeu...
Și faţa lui slabă şi veştedă, și cele două bucle sure și mari
de păr împrăştuat, ce-i țişniau pe timple de sub comănacu-i,
părea prea strîmt, şi barba lui căruntă ce se prelin gea spre pă
mint în lungi şi plîngătoare şuviţe de lină încilcilă, gi traista
cu ciuperci dela şold, şi tingirea-i de tinichea de pe cap învălită
cu pisiă, şi întreaga lui făptură măruntă gi cafenie, ca intr'o
haină, se îmbrăcă, pentru o clipă, într'un fel de tainică lumină...
In extasul scurt al unei rugăciuni, ce izvora, în goapte neauzite
şi domoale, din buze umilite şi păcătoase, întreg sufletul părin-
telui Ghermănuţă, ca o flacără uşoară, se inalţa spre treptele
tronului celui pres înalt... Şi aureola sfinţilor mucenici infașură,
ca într'un fel de strălucire, făptura lui întreagă...
Ce mare și sublim era părintele Ghermănuţă !... Ce mic şi
netrebnic mă găsiam eu pe lingă dinsul.
Fără voe, îmi descoperii capul și, în imensitatea deşartă,
tăcută şi plină de umbră, ca spre rugăciune, plecui fruntea mea
în aţa răsăritului...
O dată cu noaptea sosirăm şi noi la schit. Şi de n-aş fi fost
biruit de oboseală, aş fi avut, poate, destulă vreme să-mi las şi
IN MUNŢII NEAMȚULUI a
inima și sufletul să guste farmecul tainic, cu care liniştea sfintă
învălue în noapte acest adăpost al rugăciunii şi al păcii, pe care
lepădarea de cele lumești l-a îngrădit cu prăpaatii fără de fund
şi cu codri fără lumină... Şi totuşi, de la hotarele despre răsărit
ale pămîntului adormit, peste adincurile oarbe ale nopţii, geana
lunii înflăcărate trimetea lungi raze de lumină mută și rece, care
se topiau pe luciul aerian al turnului neciintit... Ai fi zis că, în
văzduhuri, mina a celui a tot puternic aprinsese o candelă de
străjuire pe un mormînt pustiu şi părăsit... De prin prejur şi
din depărtări nehotărite, umbre negre se desprindeau din noapte
în răstimpuri și, lunecînd grăbite, se mistuiau pe rînd în ușa
luminată şi Jarg deschisă a bisericii, după cum, în flacara unei
_ lumini aprinse în intuneric, năvălesc şi se mistue orbi fluturii hip-
notizaţi... Din lăuntrul gol, înalt şi sec al bisericii, glasuri, acum
prelungi gi tremurătoare, acum trunchiate gi repezi, porniau spre
afară şi trezeau văzduhurile tirzii gi adormite... era ceasul al
noulea, ceasul de sară al sfintei vecernii, care aduna spre rugă-
ciune, în casa domnului, pe smeriţii şi credincioşii închinători ai
pustiului...
Cind părintele Ghermănuţă păşi din întuneric in făşia de
lumină, ce izvora pe uşa larg deschisă a bisericii, se opri pe
loc, îşi intoarse faţa spre catapiteazmă, îşi luă comanacul din
cap şi, după toate regulele darului său, de trei ori îşi făcu cruce
şi de trei ori se înclină, ca spre metanie, în faţa sfintelor icoane,
ce păreau că-l văd şi că se uită la el din fundul depărtat al bi-
sericii..
Deacălecai dinaintea chiliei părintelui Ghermănuţă și, pănă
să leg, deocamdată, pe Pisicuţa de un stilp al cerdacului, părin-
tele Ghermănuţă scotoci nu stiu pe unde, găsi şi scoase cheia
dela ușă, descuie şi, cînd fu să intru şi eu în lăuntru, Părintele
Ghermănuţă, după ce-şi aninase întrun cuiu din tindă traista cu
ciuperci, şi aprinsese o luminare subţire de ceară galbenă, pe care
o lipise de marginea știrhă de deasupra a unui sfeşnic de alamă,
tot galbăn... N-aș putea hotărî cu un singur cuvint mirosul ce
domneşte în ori ce chilie de călugăr: curat a tămie nu miroasă
şi nici curat a piper negru, ba nici chiar curat a dohot; dar,
desigur că miroasă curat a toate acestea la un loc!... Şi fiindcă
părintele Ghermănuţă, cu înseși slăbănoagele şi muritoarele sale
mini îşi clădise chilia din dărimăturile uscate ale pădurilor lui
D-zeu, apoi chilia eşise cam după măsura măruntă a harnicului
ei întemeetor ; şi dacă, intrînd, trebuia să pleci capul, apoi
aceasta hu însamna altă-ceva, decit că părintele Ghermănuţă îi
dăduse ca înălţime întinderea fapturi: sale înseşi, numai cît cu
comanac cu tot; şi dacă erai silit să te aşezi cam lâturiş spre
a-ţi strecura grosimea trupului prin îngustimea uşii, apoi acea-
sta, iarăşi, nu îosămna altă-ceva, decit că, tot părintele Ghermă-
nuţă. luase, drept măsură, lăţimea tot a fapturii sale, numai cît cu
minele'n şolduri... Drept în faţă, într'un cuiu, un șirag de meta-
nii de os cafeniu; deasupra o icoană în stil rusesc, închipuind pe
48 VIAŢA ROMINEASCA
Maica Domnului în colori, cu copilul Isus în braţe, şi închisă
între privazuri late de lemn negru şi lustruit la care păreau
a se fi închinat nenumărate neamuri de muşte băştinaşe, ce
văzuseră, pe rînd, lumina vieţii şi întunerecul morţii sub acope-
remiîntul bine-cuvîntat al părintelui Ghermănuţă. Intre cele două
fereşti de la stinga, o masă de brad, alb odată, dar mohorit,
acum de vremuri; şi pe masa, pe cit de scurtă, pe atit şi de
îngustă, un mare ciaslov legat în pele neagră, împodobit la mij-
loc cu o cruce, iar pe margini cu chenaruri de poleială galbăna;
în colţul sting de lingă uşă, un dulap în canaturi şi frate mai
mic cu masa, pastra, poate, sub încuetoare, lucrurile mai ferite
ale părintelui Ghermănuţă ; în colţul din fund şi dinspre dreapta,
patul cu macat de lăvicer, cuprins deasupra, întocmai pe mă-
sură, de o saltea subțire îmbrăcată cu pistră vargată cu
ros; la căpătăi un cultuc îinfaţat cu cit, ale? cărui flori
albastre sau roşii de abia mai mijau de sub lustrul pro-
blematic, pe care vremea sau, poate, chiar barba şi părul pă-
rintelui Ghermânuţă il așternuse peste ele; drept pernă de pă-
rete, însuși păretele galben şi coşcovit; iar între capătul de la
picioare al patului şi între soba, ce se tupila, înghemuită în
colțul din dreapta a chiliei, o ladă de Braşov, cu zugrăveli al-
bastre, roşii sau verzi, care îşi avea în regulă actul său de vir-
stă scris cu boia albă, din josul lăcăţii pinticoase şi ruginite, în
mari ţifre arăbeşti ; cel puţin, veleatul 1793 nu putea să în-
semne altă-cova, decit mitrica de naştere şi de botez a lăzii cu
felurite zugrăveli a părintelui Ghermânuţă ; pe lada acoperită
cu o velinţă, stăteau aşezate şi frumos păturite straele mai de
zile mari ale părintelui Ghermănuţă ; iar deasupra, peste strae,
străjuia, în picioare şi neadormit, un comanac nou îmbracat cu
şiiac cafeniu.
— Ştii că-mi place grozav chilia Sf. Tale, părințele? Zisei
eu călugărului, care se plecase pe un genunchi şi umbla să
descue lacata de la ladă ;—mare lucru să nu mă fac și eu că-
lugăr, cînd oiu mai îmbătrini.
— Săţi ajute D-zeu, domnule ; da... dă, vezi d-ta, are şi
călugăria necazurile gi greutăţile ei, şi n-o poate duce ori cine
cu toate ale ei.
-— Ce necazuri ? ce greutăți? părinte ? Să te duci la bise-
rică, să te inchini, să te rogi lui D-zeu... Alte, ce greutăţi şi ce
necazuri mai poate avea călugăria ?
— Aşa-i domnule, aşa-i; da... dă, are şi ea necazurile şi
greutăţile ei, mai afirmă încă odată părintele Ghermănuţă, sco-
tind din ladă un oghial aproape nou de buhur roş şi puniudu-l
pe capătul despre ladă al patului ;— că, dă, urmă el mai scoţind
şi o pernă îmbracată tot cu cit înflorit şi punind-o peste oghial;
— că, dă... Şi căiugării sint oameni... Cind se despart de lume,
parcă-şi lasă în lume toate pacatele lor, după cuvintul evanghe-
listului ? Nu, domnule! Mai aduc dintrînsele şi la călugărie. Dă..
_ Sintem şi noi oameni, inche& călugărul incuind lăcata şi punîn&
cheia sub velință.
IN MUNŢII NEAMȚULUI 49
Puse perna la căpătăiu, cultucul mai deoparte, desfăcu şi
întinse oghialui pe pat şi aşternutul fu gata.
— Da cu iapa ce-om face, părinţele ?
-- N'aveţi grijă, d-le, regulăm noi toate, acu. Şi egind afară,
se întoarse, peste citeva minute, cu toată jăchila Pisicuţii în
spinare, 8i-o puse jos în tindă, mai deoparte.
Peste alte citeva minute, Pisicuţa se găsia frumos şi linig-
tit încuartirată pentru noapte, sub un mic şopron de scinduri,
legată de un ţărus bătut în pămînt şi cu o zdravănă sarcină de
iarbă gi ate dinainte, adusă de părintele Ghermănuţă, el gtie
de unde
— Da, poate, v'a fi şi d-voastră foame, zise el, dupăce
ne intoarserăm din şopron în chilie,—dacă “ţi vra, s'a găsi gi
pentru d-voastră ceva.
— Fiindcă sint în gazdă la Sânţia ta, apoi vrau tot ce
vrai Sfinția ta, părinţele; chiar mîncare dac'ar fi
Luă iute ceaslovul de pe masă şi-l răzămă în picioare pe
fereastră, descuiă tot iute dulapul cel mic în canaturi, şi într'o
clipă masa fu gata: citeva foi late gi rotunde de podbal cu
zglăvoace şi boişteni uscați pe vatră, citeva masline străvechi
pe fundul unei farfurii cu margini albastre şi crețe; în fundul
unei străchini smălţuite, cițiva hribi cu undelemn, oțet şi ustu-
roiu, mai deoparte, fălii de pere şi de mere uscate la soare, cu
citeva nuci printre ele; nelipsita pîine cu gingini de amindouă
părţile, dar fără furnicile şi fărmăturile albe de hribi reglemen-
tare; iar în mijocul tuturor şi mai răsărit decit toate, se înalţă,
cu oarecare conștiință despre superioritatea sa, şipul cu rachiu.
ə — Apoi bine-am vasit, părinţele, noroc şi bucurie să dea
D-zeu | Binecuvintează ! zisci eu, făcinu-mi cruce şi punind la
gură stecla cu rachiu.
Şi până ce părintele Ghermănuţă s8-și facă, şi el, cruce şi
să rostească binecuvintarea cerută de împrejurare, aproape un
sfert din stecla cu rachiu se şi mistui sfiriind în adincurile biîn-
tuite de secetă ale gîtului meu... Era un rachiu dumnezeesc!...
— Să gtii, părinte Ghermănuţă, că, hotărît, mă fac călu-
găr cînd oiu mai îmbătrini, zisei eu cu încredințare, întinzîndu-i
stecla cu rachiu.
— Dă, Domnule, să-ţi ajute cel de sus, răspunse el, ducind
stecla la gura; da.... închee părintele Ghermănuță, luînd stecla de
la gură şi ştergindu-si in două părţi musteţile-i încilcite, cu mî-
neca cenușie a antereului său de lastrică,—vezi d-ta, are gi că-
lugăria necazurile şi neajunsurile ei..
— Beeeel.... Apoi asta-i chiar fătarie, părinte Ghermănuţă...
Cu asemenea rachiu, cu asemenea zglăvoace şi, mai ales, cu a-
semenea salată de hribi, ce mai vorbeşti Sfinţia ta de necazuri
și de neajunsuri ?... Da, se vede, că aşa-i făcut omul, să cîrtească
totdeauna, şi să nu mai fie mulțămit niciodată...
— Aga-i, domnule, da vezi d-ta, zglavoacele trebue să le
prinzi de prin baltă, hribii să-i aduci 'dela pădure, usturoiul să-l
4
50 VIAŢA ROMINEASCA
sameni şi celelalte să le cumperi... şi cînd n'ai cu ce?... Ia, vai
de capul nostru, cum mai trăim şi noi; chipurile, avem şi noi
cite trei lei, o litră de brînză, o singeacă de rachiu şi 25 dra-
muri de untdelemn la luna şi o pîne la săptămîna? d'apoi cu
atita ce poate să facă un om ?... să moară sau să trăiască 9...
— Au doar, nu numai cu pîine va trăi omul, ci şi cu cu-
vintul lui Dumnezeu, zice evanghelistul, părinte Ghermănuţă ;
de ce, prin urmare, n'ar posti un călugăr macar treizeci de zile
pe lună, după pilda Mintuitorului şi Dumnezeului nostru Isus
Hristos în deşert, pentru păcatele oamenilor, fără ca, cu toate
acestea, să poată fi ispitit de satana!
Si fiindcă boistenii şi zglăvoacele, cu podbal cu tot, erau
prea sărate şi-mi făcuseră. sete, imi mai astimpărai gitul cu o
dușcă de rachiu... Era un rachiu dumnezeesc)...
Si, iarăşi, fiindcă nucile uscate, pe care părintele Ghermă-
nuţă le strica şi le mînca mezul cu o îndemănare de veveriţă,
se vede că, iarăşi, făceau sete, apoi şi părintele Ghermănuţă ii
mai trase, şi el, un git zdravan tot de rachiu.
— Apoi, vezi d-ta, domnule, răspunse el întrun tirziu,
ştergindu-și in două părţi musteţile-i încilcite cu minica cenuşie
a antereului său de lăstrică ;— [vezi d-ta, pe vremea aceia se fá-
ceau minuni, şi sfinții Apostoli şi Mucenici le arătau oamenilor
calea cea dreaptă, şi oamenii erau buni şi drepţi, nu ca astăzi
zavistnici, pizmătariţi, clevetitori, hrăpareţi, răi şi cirtitori....
— ŞI, îl intrerupsei eu, urmindu-i mai departe reflexiunea
sa biblică.—se săturau noroadele cu cinci pini şi doi peşti pe
malurile Ghenesaretului, şi tot mai rămiaeau douăsprezece coşuri
de fărmături; şi leproşii se lecuiau in scăliătoarea oilor, şi schiy-
nicii se mulțămiau cu lăcustele fripte, pe care le mincau de prin
văile arzătoare ale Iordanului, şi păzitoarele de capre de prin
văile Ghedronului năzuiau la treapta de sfinte muceniţi....
Şi cine ştie unde s-ar fi oprit avintul meu biblic, spre lauda
sfintelor vremuri, dacă părintele Ghermănuţă, căruia începuse a-i
sticli ochii şi a i se înroşi virful nasului, nu m-ar fi întrerupt....
— Că bine mai știi, domnule, cele bisericeşti ; parcă le zici
de pe carte.
— Apoi, de-a puterea-hi, părințele, sînt şi eu o luacă de
dascal în oraş, zisei eu, mindru oarecum, de treapta, la careeu
insumi mă înălțam.
— La care biserică, domnule ?
— La Sf. loan Domnesc; ştii... la biserica din deal.
— Ei, ei! stiu; unde-i şi părintele Ghiţă gi popa Davia....
— Da, da! sint chiar o leacă de cimotie şi cu popa David
şi cu părintele Ghiţă.
— Ce mai preoţi de ispravă, domnule! Parcă-s nişte vlă-
dici, aşa giubele de mătasă blănite cu samur au pe dinșii ! a
— Ba, încă gi ce anteree de cutnie, ca acelea.
— S'apoi se poartă încinși cu colane de catifea cu paftale
IN MUNŢII NEAMȚULUI 5i
de argint suflate cu aur; mă rog, curat nişte vlădici ; doar i-am
văzut eu.
Şi-i mai traserăm cite un git de rachiu...
— Da poteapice! Ai văzut ce poteapice au, părinte Gher-
mănuţe ?
— De castor de cel bun şi cu lustru de strălucesc la soare,
de parcă-s unse... Şi cu cruce amindoi....
— Apoi senţălege, dacă amindoi îs stavrofori |...
— Da barba popii David ? Ce mai barbă, domnule! Jeit Sf.
Neculai...
Şi părintele Ghermănuţă îi mai trase un git de rachiu, fără
să mä mai poftească şi pe mine şi fâră ca, de astă dată, să-și
mai şteargă mustăţile în două părți cu mîneca cenuşie a ante-
reului său de lăstrică.
— Barba părintelui Ghiţă, urmă el, nu-mi place; îi prea
scurtă şi spirlichetă, g'apoi rară, de i se vede pelea prin ea;
nu-i vorbă, că nici nasul popii David nu-mi place, fiindcă-i cirn;
nasul părintelui Ghiţă-i mai frumos... Da nu mai guşti oleacă,
zise el, întinzindu-mi sticla cu rachiu; gustă, dascale, că doar
aisia-i rachiu călugăresc, nu bulearcă, de care beţi voi la tirg;
bea cit vrai, că, doar mai am, nu e-o-ncheet lumea-n stecla asta.
Pusei sticla la gură şi gustai.
— Straşnic rachiu, părinţele, strașnic rachiu, zisei eu, dre-
gindu-mi glasul şi punind stecla pe masă.
Şi, pentru ca să se încredinţeze de adevărul ziselor mele,
mai trase și el o duşcă; apoi, punind stecla în zarea lumiînării,
se uită prin ea lung şi tăcut; apoi, dindu-i o tiflă...
— Na!... că nu mai eşti bună de nimic !...
— Deşărtăciunea degărtăciunilor; toate sint deşărtăciuni
pe lumea asta, părinte Ghermănuţă ; da, ce ţi-a făcut biata steclă
de-i dai cu tiflla ?
— Na! zise el, mai dindu-i o tifl4; păcătoaso şi mango-
sito! Da aşa te-am învăţat eu să fii? iiil.. pirlita dracului, din
roşie şi frumoasă ce erai, te-ai fácut galbănă şi oftigoasä... ptiu 1...
P'apoi că, doar Sf. ta ai oftigit-o; de ce ocărăşti de
geaba biata steclă ?
Și eşind iute cu dînsa afară din chilie, îl auzii descuind
ceva, încuind ceva, şi iute se întoarse cu ea plină...
— C'apoi eu i-s doftoru, măi dascale; ce credea, ea, man-
gosita, care să-mi zacă de oftigă pe masă 9... Trage-i, dascăle,
c'aista-i proaspăt.
— Pusei sticla la gură și mă prefâcui că-i trag; dar pă-
rintele Ghermănuţă îi trase cu toată inima.
— Da tu, mă dascale, ce hram ai la biserica lui Sf. Ioan
Domnesc, din deal, unde-i—il întrerupse un sughiţ— unde-i... cum
îl cheamă ? spune, dascale... cel cu—alt sughit—crucea şi paf-
talele ?....
— Popa David....
— Cel-—-scuipă spre stinga—cu barba spirlichetă ?...
Sk VIAŢA ROMINEASCA
toate, unele în altele: Cai înaripaţi cu barbe sure şi lungi, co-
paci uriaşi cu minile ’n şolduri, furnici cu musteţi, cu cruce la.
git şi cu nasul cirn, suite pe cataiige, munţi în chip de ciuperci,
urşi cu comanace pe cap, mistreți mergînd pe două picioare şi
îmbrăcaţi în anteree de lăstrică cenugie, muşte făcindu-gi cruce
şi plecindu-se pe la icoane cu metanii adinci... Şi, ca intrun
caleidoscop uriaș. toate se nășteau şi izvorau unele din altele
şi, ca întrun danţ infernal, toate alergau, rotindu-se vijelios, pe
o orbită fără sfirsit... Apoi, totul începu a se depărta încet, în-
cet, şi a se şterge, treptat şi pe rînd, în umbra depărtării... Un
singur punct rog... galbân... verde... siniliu... mohorit mai rămase
din toată fantasmagoria aceasta... Cineva suflă în punctul mo-
horît şi, ca o flacără slabă, se stinse şi el... Adormii.
N'aş putea spune hotărit, dacă, şi în timpul somnului, ți-
nusem sau nu ison părintelui Ghermănuţă, căci totul trecu żin
ictu oculi, după cum toate trec, cind se nimiceşte conştiinţa,
vieţii reale.
Mă trezii cu soarele sus şi cu părintele Ghermănuţă ni-
căiri ; iar in locul, unde dormise el, pe lada de Braşov. straele
lui mai de zile mari stăteau așezate şi frumos păturite, avind
deasupra lor, spre străjuire, nelipsitul comanac nou îmbrăcat cu
gilac cafeniu :
Cea întăi vizită, pe.care o făcui, eşind din chilie, fu la
Pisicuţa sub şopron. Cind îmi simţi pasul, întoarse capul şi se
uită la mine cu toată bunătatea inteligentă a ochilor săi negri
i mari.
j Părintele Ghermänuță avuse grijă, de mincate, să-i pună.
dinainte un alt maldac de iarbă proaspătă şi inflorită.
Pe o portiţă de dindos, eşii în grădinile largi ale schitului.
Din vale şi pănă 'n zare, cit puteai prinde cu ochii, pe inclina-
rea lină a costişii, copaci roditori de toate soiurile răsăriau dela
briu în sus, din finațul înalt şi înflorit; iar frunzişul lor puternic,
cu sclipiri de poleială verde-inchisă, se clătina domol in aerul
limpede şi larg, sub adierele uşoare și nevăzute ale unui vint
de răsărit; sub mingierile aceloraşi adieri, finaţul adînc se-mlădia
în valuri molatece, cu scinteeri de rouă aprinsă în lumină de
soare... Glasul sec al ierburilor trezite de vinturi umplea depăr-
tările şi fluturi rari albaştri sau galbeni, ca atiţia fulgi de cer
sau de lumină, însuflețiau văzduhurile cu zbor nestatornic....
Cu greu, dar totuşi urcai, ca în not, prin această mare a-
dincă de flori, pănă pe sprinceana înaltă si arcuită a colinei. In
fund, departe, spre apus, munţii peste care călcasem, se desfă-
şurau pănă dincolo de hotarele ochiului, ca un nemărginit amfitea-
tru frămintat, parcă, de valuri uriaşe, peste a căror intindere
viorie, răsăritul aruncase un văl străveziu şi fin, ţesut din raze
subţiri de soare... Jos, in vale, schitul se tupila după dese şi
înalte pilcuri de verdeață, şi numai prin rariștea frunzişului mig-
cător, albeața curată a chiliilor mai străbătea, sclipind pe furiş,
pănă la mine ; iar in deşertul ceruuui, crucea singuratică a tur-
n.
a e REPER a — a a RARI ana]
IN MUNŢII NEAMTULUI 55
nului bisericei se inalţa neclintită, ca o stea scînteetoare tăstă
pe un fund de azur... Spre dreapta, din văile umbroase ale mun-
ţilor Tazlăului, cu piscuri perdute in pulbere de lumină, negurile
albe se inalţau spre văzduhuri şi-şi topiau în aer creştetele lor,
ca fumul, ce s-ar ridica din o jertfă colosală, uprinsă de natură,
pe altarele sale, pentru a tot puternicul sâu ziditor!... O făşie
cotigită şi lungă fără sfîrşit de aburi străvezii şi albi insemna,
din apus spre răsărit, cursul fără odihnă al Nichitului şi numai
sclipiri scurte şi fugătoare de jumină vie mai vădia pănă la mine
lucrarea lui grabita şi fatală... Şi peste toată această strălucire
încremenită şi imensă, ca peste întăile ape ale creațiunii, un
singur spirit mai plutia... era spiritul meu... Şi, în sinul acestei
firi răsărite ca sub puternicul „fiat“ al lui D-zeu, o singură inimă
mai bătea... era inima mea !... Pentru întregirea sublimului era
oa nevoe şi de atomul însuflețit al fiinţii mele!...
Venisem la schit cu hotărirea, să stau citeva, zile, fără să
pun la socoteală firea mea nestatornică şi iubitoare de pribegie...
Şi cind imi aruncam ochii spre negurile mnnţilor din miazăzi, și
cind închipuirea mea străbătea în taina lor adincă şi liniștită,
mi se părea că ceva mă soarbe, că intreaga mea flință se sub-
ție, ca suptă de o gură nevăzută şi că nu ráminea din ea decit
ceva sec şi neinsuflețit. Nici odată n'am simțit mai aevea îndoita
alcătuire a făpturii mele, decit atunci, cind am privit din depăr-
tare taina ademenitoare a pustiului şi a singurătăţii...
A douazi dimineaţă, odată cu zorile, legănat de eterna ge-
beu a Pisicuţii;, mă indreptam spre tăriile neguroase ale munţilor
din miazăzi.
C. Hogașş
Vlad-Vodă Călugărul
(Din condica unui monah)
Nesiirșit un praznic are
Raiul azi, o frate Vlad!
Ca 'mpăratul David sare
Patriarhu 'n Țarigrad,
Iar în lad e plinset mare.
Ni s'a 'nvrednicit pămintul
Să-l scăpăm de-amar şi munci,
Har aşa de mult Preasitntul
Nu ne-a dat decit atunci
Cind intrat-a 'n trup Cuvintul!
Domn, prea cuvioase frate,
Din Paisie Vlad tu ești!
O, ce fapte minunate
Scrise-ți sint să făptuești—
Salt'acum, creștinătate !
— Dacă vor veni 'mpotriva
Țării tale Agarei :
Scoţi pe sfinta Paraschiva
Şi cu mila Dumniaei
Le mininci la toți coliva.
lar popor cind o să vie:
„Noi perim, mărite Domn!“
Iai Ceaslovul unde scrie
Rugăciunile spre somn
Şi spre pace-o să le fie!
VLAD-VODA CALUGARUL 57
Oh, păgina tălmăcire
Cu-acel „lo Voevodi!
Dar de-apururi fericire
Cind va 'ncepe-orice izvod
Cu „dela Mateiu cetire“ !
Iar boeri tăind vrodată,
N'o să moară tăr'de popi,
Tu, cu mila ta de tată,
Pui odăjdii şi-i îngropi
Prohodindu-i fără plată !
Glasuri opt tipicul are,
Opt boeri în taina ta
Cite-un glas de îiecare
Şi 'ntr'acesta-și vor cintă
Orice-ar spune 'n adunare.
lar divan, mărite Vlade,
Orișicind ar fi s'aduni,
Precum Domnului se cade
Tu-l deschizi cu rugăciuni
Celui ce pe nouri şade.
Tu dintăiu cinți Iordanul,
Hangu-l duc cu toții, lin,
Cintă 'n urm’ o peasnă Banul,
Face-apoi, cintind amin,
Opt mătănii "'ntreg divanul.
În genunchi, pe sub icoane,
Le va dărui Cel sfint
Mintea ta, o Solomoane,
Ca să-și spue-a lor cuvint
Glăsuind în antifoane.
O, ce cirmuire-aleasă
Pentru-atita neam creștin,
Salţi, Eleno 'mpărăteasă,
Cu-al tău fiu, cu Constantin,
Joace-a lui Isus mireasă!
VIAŢA ROMINEASCA
Ci 'n poriiră să se 'mbrace
Şi să salte drepții 'n raiu,
Cind la zile mari vei face
Mîndrul tău domnesc alaiu,
O, spre-a lumii dulce pace!
Cor de popi mergind în frunte,
Vor deschide calea ta,
Toţi cu bărbile cărunte
Şi tot drumul vor cinta:
„O, Basan, frumosul munte!“
Şi 'ndreptar a tot erezul,
Tu, apoi, cadelniţind,
Vornicul va spune Crezul,
Treti-logofăt purtind
Căldărușa cu botezul,
Şi boerii-apoi grămadă
Cu cadelniţi şi potcap—
Sfinții 'n raiu de-așa paradă
Nici în piele nu-și încap
Nici n'au saţ, mereu s'o vadă!
O, de-acum tu nu te teme,
Luntre-a lu: Hristos pe drum!
Vruși să mori, sătul de vreme,
Dar în veci—trăind acum —
N'ai mai vrea, Metusaleme !
G. Coşbuc:
Socialdemocratism sau poporanism ?
VI
Formula progresului nostru industrial.
Desăvirșirea operei generaţiunii dela 1848, realizarea, întru--
parea în instituțiunile şi în viața noastră publică a principiilor
democratice, intro ţară în care ţăranii formează 940%/, din numă- V
rul total de contribuabili, va determina, fatal, şi direcția evoluţiu-
nii noastre economice intregi.
Dacă progresul politic pentru noi se rezumă în idealul unei
demacrații rurale, evoluţiunea noastră economică, ca şi toată in-
făţişarea statului nostru, vor trebui, necesar, să-și păstreze întot-
deauna caracterul lor specific țărănesc, și progresul economic, deci,
trebue să ne ducă înainte de toate spre organizarea întregii gos-
podării naționale pe temelii țărănești: o țărănime viguroasă, stă-.
pină pe pămintul pe care il muncește, și pentru care, prin orga-
nizarea unui sistem desăvirșit de societăți cooperative, avanta-
jele micii proprietăți sint impreunate cu toate avantajele tecnice,
accesibile astăzi numai pentru marea proprietate.
Am arătat în altă parte (cap. II) care poate fi idealul,
care este norma progresului social pentru o societate clădită pe
aceste temelii, in condiţiunile concrete ale dezvoltării noastre is-
torice.
Dar înainte de a încheia, sint silit să prezint aici și o altă
față a problemei, şi să spun cite-va cuvinte asupra direcţiei în
care va trebui să se îndrumeze, în concordanţă cu acest carac-
ter al evoluțiunii noastre politice, economice și sociale, și des-
vollarea noastră industrială.
Cu atit mai mult sint dator să mă opresc asupra acestei
chestiuni, cu cit teza susținută de mine, în ce privește rezultatele
politicei noastre industriale de pănă acum,a dat loc la multe ne-
dumeriri și interpretări greșite.
Din faptul că am tăgăduit posibilitatea desvoltării la noi
a unei industrii mari, după tipul celei din Apus, mi s'a atribuit
de cătră mulţi credinţa ineptă în imposibilitatea oricărei industrii.
Dar chiar din faptul că oricite brațe ar cere o agricultură.
Li
60 VIAȚA ROMINEASCA
mai intensivă, înmulțirea populațiunii cu timpul fatal va da nas-
tere unui prisos de brațe,—fără să mai vorbesc de acele ramuri
<de producțiune industrială, în privința cărora am recunoscut că
Şi astăzi pot înfiori,—e vădit că nu acesta e gindul meu.
*
x x%
Problema industrială la noi poate fi înfăţişată din trei deo-
sebite puncte de vedere:
1) Cu toate că pentru munca cimpului nu avem brațe des-
tule, incit sintem siliți să introducem atiția muncitori străini în
fiecare vară,—totuşi peste 800/, din populațiunea țării, aproape
990/0 din muncitorimea noastră, e condamnată de obiceiu la trin-
dăvie în timpul lunilor de iarnă, dela Noembrie pănă in Martie
incluziv, aproape o jumătate din an!
Ce popor poate trăi omenește un an întreg din munca nu-
mai a lunilor de vară ?
Chiar faptul acesta care, pe de o parte. dovedește şi impo-
sibilitatea desvoltării industriale in sensul apusean, ne pune, pe
de altă parte, în fața problemei economice, chiar din punctul de
vedere al fărănimii.
Această problemă poate fi formulată astfel :
A găsi un lip de organizație industrială, care, fără să dis-
tragă populațiunea muncitoare dela munca cîmpului în lunile
de vară, să-i dea ocupațiune productivă în lunile de iamă.
Această organizaţie industrială, vădit, nu poate avea asămă-
nare cu cea din Apus. Acolo industriei i s-a asigurat un contin-
gent constant de muncitori, pentru tot cursul anului, nu numai
pentru lunile de iarnă,—prin „exodul din sate“, prin despărţirea
ţăranului de pămint și inregimentarea lui in armata de proletari ;
în alte condițiuni industria europeană nici nu ar putea exi-
sta, întrucit n'ar putea lupta pe piața internațională (condiţiune
sine qua non, cum am văzut, a industriei europene moderne),
«dacă toate instalațiunile şi mașşinăriile ei, ce reprezintă un capi-
tal imens, ar trebui să „șomeze“ în lunile de vară, fiindcă
muncitorii ar părăsi atelierele pentru munca cimpului.
In astfel de condițiuni nu se poate desvolta decit o indus-
trie casnică, o industrie fărănească, pentru care piața externă nu
este indispensabilă, şi care ar tinde în primul rînd de a satis-
face cerințele consumațţiunii interne.
O politică economică greșită a ultimelor decenii, care ur-
mărea fantasmagoria „marii industrii naționale“, nu numai a im-.
piedicat desvoltarea producțiunii noastre în această direcție, dar
a şi distrus începuturile adevăratei industrii naționale din ve-
-chime. |
Şi nici într'o direcție profecționismul industrial nu poate fi
mai legitimat.
Această industrie se poate naște in modul cel mai firesc
din gospodăria țărănească, ca industrie agricolă sau accesorie
SOCIALDEMOCRATISM SAU POPORANISM 61
agriculturii, plecind dela valorificarea produselor ogorului şi ale
cimpului țărănesc, ca în Danemarca, care, cum am văzut, a pu-
tut chiar bate în concurenţa internaţională producțiunea franceză;
sub imboldul cooperajiunii ea poate lua o desvoltare practicește
nelimitată, mai ales dacă vom ţinea seamă că tecnica modernă.
face cu putință distribuirea forței motrice ieftine pentru atelierele
cele mai mici, putem spune la domiciliul fiecărui muncitor.
Totul în sfera aceasta atirnă de incurajarea înţeleaptă din
partea statului, de organizarea, pe baze cooperative, în ce pri-
veşte cumpărarea de unelte, de materii prime ce nu s'ar găsi pe
loc, de combustibil, precum și în ce privește desfacerea produ--
selor fabricate, etc.
Legislaţia noastră asupra cooperativelor sătești poate servi
de punct de sprijin pentru organizarea producțiunii noastre naţio-.
nale în această direcție; și, pe lingă industriile organizate pe
această cale depildă în Danemarca, am putea ajunge la rein-
vierea şi desvoltarea ulterioară a vechilor noastre industrii țără-
nești, ca țesătoria, tăbăcăria, cojocăria, rotăria, etc.
E vădit, că desvoltarea industrială, in acest sens, intră cu
desăvirşire în formula progresului economic și social, din punc-
tul de vedere al. unei ideale gospodării fărăneşti,—adică, ea
apare, propriu zis, ca o altă față a aceleiași probleme economi-
ce, pe care pănă acum am relevat-o mai ales din punctul de
vedere al evoluțiunii agricole.
2). In al doilea rind, problema industrială ni se înfățișează
din punctul de vedere al muncitorimii orăşeneşti,—oricit de ne-
însemrată ar fi aceasta față de cea țărănească.
Muncitorimea industrială în orașele noastre e reprezintată,
in majoritate covi“șitoare, de meseriaşi, nu de „proletari“, sala--
riați ai fabricilor (am văzut că numărul total al muncitorilor în
industria noastră „mare“,—ţinind samă chiar de stabilimentele cu
4—5 lucrători,—nu se urcă, cu femei şi copii, nici la 40,000, şi
încă o parte însemnată din acest număr o formează tot mmeseri-
aşii, şi nu „proletarii“ în sensul european al cuvintului).
In condiţiunile desvoltării noastre economice, cum am dove-
dit, este exclusă ipoteza că aceşti meseriași pot fi „proletarizaţi“
de ftizica industrie „mare“ dela noi.
Progresul economic şi social pentru acest element al ora-
șelor noastre, prin urmare, nu poate rezulta decit dintr'o organi-
zare a meseriașilor noștri, ca atari, astfel ca dinşii să poată
lupta împotriva concurenţii din afară, adică să li se asigure con-
dițiuni mai prielnice de producţiune și de desfacerea produselor.
Şi, in această direcţie, putem recunoaște legitimitatea unui
regim rațional de protecţiune, precum şi necesitatea unei legisla-
ţii asupra cooperalivelor orăşeneşti, analoagă cu aceia, pentru
eficacitatea căreia avem deja destule probe în tinăra mişcare co-
operativă din satele noastre.
E vădit că evoluţia industrială în această sferă, departe de
a fi in contrazicere cu progresul economic al țărănimii, apare,
dimpotrivă, pentru el ca o armonioasă şi firească complectare,
VIAŢA ROMINEASCA
întrucit în oraşe e sediul natural pentru toate acele ramuri de ac-
tivitate industrială, cari sint neaccesibile gospodăriilor ţărăneşti,
“oricît de mult ar veni în sprijinul lor creditul şi cooperaţiunea.
Bine înţeles, în populaţiunea orășenească, precum şi în
acea a regiunilor muntoase neprielnice agriculturii, se găsesc şi
-elemente ce ar putea indestula nevoia de braţe muncitoare a
„acelor adevărate mici industrii capitaliste cari pot întreprinde şi
la noi,în mod natural şi în limitele pieţii noastre interne, trans-
formarea industrială a diferitelor produse ale solului nostru, de
vreme ce e vădit, că astăzi sînt ramuri de producţiune, cari ar
“întrece şi puterile industriei țărănești, precum şi pe cele ale ate-
lierelor de meseriași.
Departe de a mă ridica împotriva acestei mici industrii ca-
pitaliste, socot că ea poate servi de sprijin unui prețios element
social, în faza actuală a desvoltării noastre politice, şi anume:
micii burghezimi industriale naţionale, care are acum încă un
mare rol de îndeplinit în viața noastră publică.
Dar pentru a putea îi la înălțimea menirii sale, mica bur-
ghezime industrială trebue să fie o reală forță economică, și
nu un produs artificial și lipsit de viață proprie. Această sar-
cină, vădit, nu o poate duce industria de „fitiluri“ sau de „nas-
turi de sidef“, ce nu trăeşte decît în sera „încurajărilor“ budge-
tare, și niciodată nu poate ajunge să stea în picioare singură.
In condițiunile noastre economice, deci, și mica industrie
capitalistă va păstra de regulă caracterul de industrie accesorie
„agriculturii.
In orice caz însă, în economia totală a vieții noastre pro-
ductive, rolul ei va fi, prin forța lucrurilor, tntotdeauna foarte mo-
dest, şi—in ce priveşte evoluția noastră economică generală—
prea neînsemnat.
3) In sitrşit sint ramuri de producțiune, de care nu ne pu-
tem dispensa şi cari, prin firea lor, nu pot fi organizate decit
în forma unei mari industrii.
Voiu cita un singur caz: industria petrolului.
Analizind împrejurările vieții noastre economice, necompati-
bilă cu organizația industrială apuseană, am subliniat întotdeauna
și faptul că această industrie, mulțumită unor condițiuni excepti-
onale, are un mare viitor în țara noastră.
Insă unde ne-a adus desvoltarea ei lăsată pe sama iniţiati-
vei private, în voia întimplărilor, ne-a arătat atit de deslușit d.
Vintilă Brătianu, in „Cronica economică“ din Nr. 9, 1907,al
Vieţii Romineşti.
Aici voiu reproduce în sprijinul datelor adunate de d-sa
și cifrele datorite chiar unor specialişti străini.
D-nii I. Mendel şi Dr. P. Schwartz, din Berlin, ne dau ur-
.mătoarea tabelă relativă la capitalurile plasate în industria noas-
tră petrolieră, după naționalitate !):
1) I. Mendel und Dr. P, Schunrz—.„Die Kapitulinvestionen in der
rumänischen Petroleum-Indvstrie* (in Festschrift für d. HI Internationalen
Petroleumeongress, Berlin 1907), p. 67.
SOCIALDEMOCRATISM SAU POPOR ANISM
CAPITALURILE
Germane 1 15,500,000
Engleze 15,500,000
Franceze 15,300,000
Italiene 1 5,000,000
Olandeze 14,600,000
Române 14,000,000
Americane
Suma
12,500,000
4,750,000
207,150,000
o/o din total
Notaţi bine, că aici sint clasificate ca „romine“ şi toate
acele capitaluri, cari adesea sint naționale numai cu numele, după
domiciliul, așa să zic, legal al capitalistului,—dar şi aceste capi-
taluri formează mai puțin de 70/, din întreg capitalul industriei
petroliere !
Dacă vom ținea samă, că și o parte din muncitorii acestei
industrii, şi mai ales personalul superior, sint străini, că propri-
etatea solului 'insăşi, intro formă sau alta, a trecut în mini străine,
putem afirma că aproape valoarea integrală produsă în indus-
tria petrolieră, —dobinda capitalului, profitul întreprinzătorului,
renta pămintului înstrăinat și chiar o parte din salarii, — totul cade
astfel in mina străinului!...
Industrie națională... °
Cererea d-lui Vintilă Brătianu ca industria petrolieră să fie
naționalizată e dar pe deplin justificată.
Dar cum ?
Capitalurile în adevăr naționale nu pot îi încă multă vreme
indestulätoare pentru organizarea cuvenită şi desvoltarea nor-
mală a acestei industrii, nici nu putem renunța pentru vremuri
indelungate la acest mare izvor de bogăție.
Atunci ?
Nu poate fi decît o singură soluție, care e și conformă ve-
chilor noastre tradițiuni, — monopolul statului, ca şi pentru saline,
singura industrie extractivă ce am moştenit-o dela părinți (dar
bine înţeles fără scopuri fiscale).
Dacă și statul va fi silit să recurgă la capitaluri străine, în
iormă de împrumuturi, totuși din valoarea produsă nu va cădea,
în cazul acesta, în mîinile străinilor decit dobînda, totdeauna foarte
redusă pentru împrumuturile de stat, dar şi aceasta cu timpul nu
64 VIAŢA ROMINEASCA
va mai fi plătită, mulţumită amortizării treptate a datoriei, înles-
nită prin desvoltarea însăși a acestei industrii.
Această soluție nu poate fi acceptată de un bun social-de-
mocrat, în oroarea lui pentru „socialismul de stat“,— deoarece
socialdemocratismul vede în „statul burghez“ numai un instrument
de dominațiune a claselor exploatatoare, cari se vor folosi de
orice lărgire a sferei lui de acţiune în dauna claselor muncitoare.
Şi încă K. Kautsky, de pildă, spune:
„Ca exploatator, statul încă întrece pe un capitalist particu-
„lar, pentrucă, faţă de cei exploataţi, el poate dispune, pe lingă
„mijloacele economice ca și orice capitalist, şi de mijloacele'po-
„litice ce-i dă puterea publică...“ 1)
Din cauza aceasta social-democraţii germani au combătut
cu înverșunare monopolul tutunului, al alcoolului, al comerciu-
lui cu grine (propus de agrarieni), și chiar trecerea cătră stat a
Băncii Imperiale, şi chiar.... ideia naţionalizării pămîntului |...
Nu pot discuta aici cu social-democraţii asupra naturii sta-
tului), dar nu ne putem speria de monopolul statului într'o ţară,
unde nu numai din vechime extragerea sării e monopolizată, nu
numai de mult a intrat în moravuri monopolul tutunului, al hîr-
tiei de ţigară, al chibriturilor etc., și înființarea monopolului al-
coolului e numai o chestie de timp, unde nu numai statul şi-a rezer-
vat exclusiv exploatarea căilor ferate, a serviciilor postale, telegra-
fice şi telefonice, dar unde toată lumea găsește foarte firesc ca
statul să-și întrețină vastele exploatațiuni de pescărie, să-și creeze
servicii de navigaţiune fluvială și maritimă, şantiere de construcții
navale, fabrici de cărămidă și ţigle, de traverse, etc., etc.
Dacă unicul mijloc de a nuționaliza industria noastră pe-
trolieră constă în forma aceasta, tradițională pentru noi, a mono-
Polului de stat, e vădit că mai curind sau mai tirziu acest mij-
loc ni se va impune. Ce l'ar putea impiedica, în adevăr, ce in-
terese legilime s'ar putea invoca împotriva realizării lui ?
Interesele proprietarilor subsolului ? Dar pentru ei conce-
siunea cătră stat poate fi și mai avantajoasă decit cătră societă-
țile străine.
Interesele capitaliştilor naţionali ? Dar pe lingă că aceste in-
terese cantitativ (și calitativ) sînt încă atit de neinsemnate în in-
dustria noastră petrolieră, apoi naţionalizarea ei le deschide noi
posibilități, prin o rațională încurajare a diferitelor industrii de-
rivate, accesibile capitalului naţional, ce se pot naşte tocmai din
cauză că statul va exploata bogăţiile terenurilor petrolifere, îna-
inte de toate, în interesul economiei naționale generale.
Monopolizarea de către stat a industriei petroliere nu
numai ar fi avantajoasă pentru stat, fiindcă i-ar spori veniturile (în
1) K. Kautsky—„Das Erfurter Programm“, 1907, p. 129—130.
2) Cf. în aceasta privință, C. Stere, —„lntroducerea în studiul drep-
tului constitutional“, p. 51 urm.
SOCIALDEMOCRATISM SAU POPORANISM 65
afară de orice considerație pur fiscală, ca în monopolurile actuale,
ci prin beneficii legitime cit de moderate); nu numai ar fi o
mare binefacere și pentru lucrători, căci ei atunci ar avea, firește,
o situație materială mai bună și mai sigură, ca în toate întreprin-
derile statului ; dar această monopolizare, și aici e punctul car-
dinal, ar face cu putință ca o ramură atit de însemnată a pro-
ducțiunii naționale să fie exploatată în concordanţă cu interesul
economic general al unei țări, care prin caracterul ei esențial e
inainte de toate o ţară agricolă şi o țară de mică industrie.
Aici însă trebue să lărgim chestiunea.
Industria petrolieră, chiar de nu ar fi monopolizată, se poate,
la urma urmelor, desvolta de la sine, deși însirăinată și în dauna
economiei naționale.
Ca ţară agricolă, însă, putem avea interes și de alte ramuri
de mare industrie. cari astăzi lincezesc sau duc o viaţă artificială
nu numai fără vr'un folos real pentru interesele noastre econo-
mice generale, dar chiar fără un alt rezultat decit un deficit ne-
tăgăduit în gospodăria noastră de stat.
Să citez, de pildă, din nou, cazul fabricilor noastre de zahar,
în privința cărora am dovedit, că dacă statul ar plăti pur și sim-
plu o leafă tuturor lucrătorilor lor şi ar da fabricanților şi o do-
bindă de 5 ° asupra capitalului lor de instalaţiune, fără să le
mai ceară să producă ceva,—incă ar fi un folos pentru econo-
mia națională, față de starea actuală de lucruri.
Şi totuși aceste fabrici,—dacă ne silesc să plătim scandalos
de scump zaharul, pus la dispoziția vecinilor noștri cu jumătate
de preţ, și chiar mai eftin,—nu put trăi decit prin cartel şi im-
Punând statului şi obligația de a nu mai autoriza înființarea al-
lor fabrici (art. 2, din convenţia dintre Ministerul de finanţe și
fabricile de zahar, votată de corpurile legiuitoare, și promulgată
la 15 Martie 1906).
Cu alte cuvinte: avem un monopol al fabricilor de zahar,
stabilit de Zege, dar nu în favoarea statului, ci a cîtorva capita-
lişti, în mare parle străini, —şi fără nici un folos pentru econo-
mia națională !....
Se poate o anomalie mai mare?
Şi poate fi ceva mai ușor, şi mai firesc, decit ca la expi=
rarea terminului acestui monopol, în 1914, statul să răscumpere
instalațiunile fabricilor de zahar, şi să ia asupră-și monopolul, în
profitul tuturor ?
O industrie, care trăește numai din pomana statului, pe care
statul o poate distruge prin o singură trăsătură de condeiu, nu
poate invoca nici interesele „libertăţii economice“, nici „drepturile
ciștigate“. Trecerea ei direct în minile statului e şi logică, și poate
aduce numai foloase, fără să prezinte vrun dezavantaj.
Pentru a învedera foloasele ce poate aduce agriculturii, şi
econor:.ei naționale în gene”-, o mare industrie monopolizată de
cătră stat, e destul să amintim aici cazul, citat și de deputatul
5
66 VIAŢA ROMINEASCA
socialist belgian E. Vandervelde, și anume rezultatele monopo-
lului alcoolului in Elveţia: !)
Cită vreme îabricațiunea şi distilarea alcoolului în Elveţia
forma o' industrie privată, singura preocupare a distilatorilor era
de a fabrica rachiu cit se poate mai ieftin, întrebuințind, la ne-
voe, și materiile prime străine, ca porumbul. De la introducerea
însă a monopolului, statul nu numai a stăruit, cu mare folos pen-
tru sănătatea publică şi pentru economia națională, să scadă sim-
țitor consumaţia alcoolului, dar s'a şi îngrijit să vină în ajutorul
agriculturii, și anume a favoriza regiunile mai puţin fertile,
fabricind, de pildă, alcoolul din carfofe, ce se pot produce în ţară.
Astfel cultura cartofilor s'a întins foarte mult, ceia ce a contri-
buit la ridicarea stării materiale a populaţiunii rurale.
Alt exemplu de rezultate prielnice pentru agricultură e şi
cel relevat de profesorul Wagner, relativ la monopolul tutunului.
Tutunul se cumpără de Regie, după preţurile stabilite de
mai înainte pentru fiecare calitate, şi publicate în fiecare an de
Ministerul de finanţe. Astfel cultivatorul primește nu numai un
preţ bun, dar şi un preţ ce rămine aproape uniform din an în an,
şi cunoscut de mai înainte. El are în chipul acesta—o deosebire
foarte avantajoasă faţă de „comerțul liber“ —o bază solidă pentru
socotelile sale, o adevărată binefacere pentru agricultor.
Pe cînd astăzi la noi, afară de cazuri excepționale, industria
mare nu se poate dezvolta deloc sau se înstrăinează,-—prin mo-
nopolizarea acestor ramuri de producțiune de cătră stat am putea
ajunge la regularea și îndrumarea sănătoasă a întregii noastre
vieţi economice, a agriculturii și a micii industrii,
Rafinăriile de zahar, de pildă, s'ar putea răzima pe o rețea
de mici fabrici regionale de melasă, iar distileriile de alcool pe
mici velniţe și pe micii producători de ţuică.
lar dacă vom ţinea seamă de faptul că aceste mici velniţe
sau fabrici de melasă sint accesibile și gospodăriilor ţărăneşti,
prin organizații cooperative, sc poate ușor vedea ce aspect ar
putea lua munca noastră națională, toată viața productivă.
Nu pot insista aici mai mult şi mai amănunţit asupra dife-
ritelor industrii, cari nu se pot organiza decit în mare, dar cari nu
sînt cu putință la noi, sau nu pot avea o desvoltare prielnică
economiei naţionale, decit în cazul monopolizării lor de cătră stat.
Țară exportătoare de cereale, noi nu putem exporta de
pildă făină, fiindcă, cu toate sacrificiile ce le facem, morarii
noştri nu sint în stare să reziste concurenţii străine,
Dar aici atingem şi chestiunea întreagă a exportului nostru,
astăzi cu totul acaparat de străini.
Agrarienii germani, cel mai reacționar partid din Europa,
nu s'au sfiit să susțină monopolizarea de cătră stat a comerțului
cu cereale !...
Fiind dat faptul că statul nostru a monopolizat căile ferate,
2) E. Vandervelde,— „Le ‘Socialisme et lagriculture“, 1906, p. 73—74.
SOCIALDEMOCRATISM SAU POPORANISM 67
că a făcut un început serios de organizare a navigaţiunii fluviale
şi maritime, și că mine va avea şi o conductă de petrol (pipe-
line) pănă la Constanța,— putem prevedea de pe acum pe ce
cale am putea ajunge la o organizare nafională a exportului
nostru.
Din această schițare, foarte fragmentară, a îndrumării
posibile pentru industria şi intreaga noastră producțiune,—ca să
revenim la punctul nostru de plecare,—e uşor să deducem. ce
insemnătate economică ar putea avea industria noastră petrolieră,
dacă în loc să servească numai intereselor străine, și în orice
caz intereselor înguste ale citorva capitaliști, ea ar fi monopoli-
zată de cătră stat, care, vădit, ar urmări nu numai „profitul“,
în sensul in care îl caută un particular, ci mai ales o desvol-
tare intensă a tuturor forțelor productive naţionale.
Cel mai mare „profit“ pentru stat ar fi ca petrolul, acest
minunat combustibil, să servească înainte de toate pentru inten-
sivarea acestor forţe productive.
Şi sint convins, față de imprejurările descrise pe larg în
capitolul III al studiului de față, că aceasta e singura cale posi-
bilă pentru desvoltarea noastră industrială !).
Această îndrumare a industriei noastre mari e, în acelaș
timp, în concordanţă perfectă cu desvoltarea economică a țără-
nimii Și a micii industrii şi ne păstrează intacte pentru viitor
toate posibilitățile unui progres economic și social mai înalt.
Această cale nu ne duce, în ce privește marea industrie, la
socializarea ei, după reţeta social-democratică, —ci numai la za-
Hionalizarea ei, prin monopolizare de cătră stat.
Socializarea industriei are în vedere înainte de toate intere-
sul muncitorului, emanciparea lui, pe cind într'o industrie na-
ționalizată situațiunea muncitorului, deși mai bună şi mai sigură,
nu se deosebește, în fond, de aceia pe care o au lucrătorii în
intreprinderile private, naționalizarea industriei urmărind în primul
rind o organizare industrială conformă cu interesele corpului
național întreg.
Dar după toate desvoltările din cuprinsul acestui studiu,
socot că n'am nevoe să mai insist asupra inepției năzuinţilor de
a socialhza producţiunea în Rominia cită vreme lumea întreagă
trăeşte încă sub egida capitalismului.
In orice caz, toate îmbunătățirile în soarta muncitorimii nu
pot rezulta decit din desvoltarea producţiunii,— și în afară de
naționalizarea marii industrii, proletariatul nostru nu poate găsi,
de fapt, decit o soluţie foarte simplă: să dispară odată cu nein-
1) Adaoe la corectură: După ce acest articol a fost dat la tipar, ziarele
ne-au adus vestea, că Ministrul de fiaanțe a depus un proect de lege
„pentru împărțirea consumului petrolului între distileriile din ţară“... Unde
e libertatea comerctială?. Nu critic proectul, fiind-că în momentul de faţă
nici nu-l cunos: în detaliu. Dar dacă sintem siliţi la ast-fel d» musuri,
cari vor avea de consecinţă scumpirea petrolului, —nu e mai simpla de a
naționaliza toată industria petrolului, prin inonopolizarea de câtră stat.?
68 VIAȚA ROMINEASCA
lăturabila desființare a „marii industrii“ înseşi, în cazul dacă
nu voeşte să trăiască ca un organism parazitar pe corpul „avan-
tajelor* şi al „încurajărilor“ budgetare, in regimul actual...
x%
+ £
O țărănime liberă şi stăptnă pe pămintul ei; desvoltarea
meseriilor și a industriilor mici, cu ajutorul unei intense mișcări
cooperative la sate şi în oraşe; monopolizarea de cătră stat, în
principiu, a industriei mari (afară de cazuri excepționale, unde ea.
s'ar putea dezvolta de la sine, fără prejudițiu pentru viața eco-
nomică) ; aceasta este formula progresului nostru economic şi
social, ce ni-o impun condiţiunile înseși ale vieții noastre na-
tionale.
Pentru vremurile pe cari le poate străbate gindul nostru, în
împrejurările concrete ale desvoltării noastre istorice, —nu avem
inaintea noastră altă cale.
Bine înţeles, acest ideal—ca orice ideal de altfel—nu poate
fi realizat dintr'o zi într'alta; multă muncă, lupte îndelungate,
în cari fiecărei biruinți parțiale îi vor premerge atitea înfriîn-
geri, cu tot cortegiul lor de crude dezamăgiri și suferinți,
—ne pot asigura numai o înaintare treptată şi, poate, prea tn-
ceată pentru inima și mintea nerăbdătoare a celuia ce întreză-
reşte perspectivele nesiirșite ale viitorului; dar fiecare pas va
însemna triumful idealului asupra puterilor intunericului.
Ar fi copilărească încercarea de a preciza mai lămurit fa-
zele distincte ale acestei evoluțiuni : chiar numai față de progre-
sele vertiginoase ale tecnicii, cine mai poate prevedea astăzi
condițiunile materiale, în cari va trăi societatea peste citeva de-.
cenii, peste o sută, două sau trei sute de ani? Chiar socialismul
apusean, de mult nu ne mai serveşte descripțiuni amănunțite și
concretizate ale „societății viitoare“, precum nici ale fazelor in-
termediare.
„Ajunge pentru fiecare zi răutatea ei“...
Dar idealul nostru ne poate da—şi acesta e rostul unui
ideal—iîn învălmășagul inextricabil al luptelor de fiecare zi, firul
conducător, călăuza statornică şi credincioasă.
Şi mai mult, chiar pentru socialistul din Apus, nu poate
da nici marxismul cel mai „ortodox“ şi neprihănit...
Imi dau bine seama, că e departe încă momentul, cind po-
litica economică a statului nostru se va putea afirma cu toată
îrancheța în sensul indicat aici.
Inerţia şi ignoranţa ţărănimii, lipsa de conștiință și de edu-
cație politică a micii burghezimi orășenești, lipsa de cunoștinți
economice şi de simţ politic la intelectuali, lipsa de encrgie şi
debilitatea morală a unora, precum și prejudecăjile și interesele
nemărturisite ale altora, cari, sub cuvint de a spriiini „industria
națională“, crează situații budgetare excepționale pentru o mină
SOCIALDEMOCRATISM SAU POPORANISM 69
de privilegiați, —toate acestea pot întirzia încă multă vreme acest
moment.
Știu de asemenea că, pe de o parte, social-democraţii noş-
tri nu vor găsi destule cuvinte de înfierare pentru ` reacţionaris-
mul meu, vor reproduce impotriva mea toate tiradele coniraţilor
din Germania împotriva „socialismului de stat“, şi toate îilipicile
"de cari altădată a avut parte acolo politica economică a unui
Bismark ; că, pe de altă parte, voiu fi zugrăvit de cătră cam-
pionii oligarhiei noastre reacționare ca cel mai zvăpăiat şi pri-
mejdios „anarhist“ (cuvintul e la modă), „tovarăş cu Bebel" și
nu mai știu cine.
Dar am curajul să afirm, că aceasta va fi politica econo-
mică a generațiunii ce va veni după noi.
Ea va îi impusă și de necesitatea economică, şi de des-
voltarea noastră democratică, în măsură în care se vor deștepta
Şi vor lua o parte tot mai activă la viața publică masele po-
pulare :
Fiindcă interesele tuturor elementelor noastre sociale pozi-
tive, — ale ţărănimii, ale claselor mijlocii şi ale intelectualilor, — con-
vergează toate în direcţia acestei evoluții.
VII
Incheere
„Nu e omul pentru Simbătă, ci Simbăta pentru om...“
Construcţiunile teoretice, formulele abstracte și programele
practice, au singurul rost de a servi trebuinților și aspirațiunilor
unui popor.
Dar omul e adesea stăpinit de pornirea metafizică de a-şi
antropomorfiza creaţiunile minţii sale, de a le privi ca ființi de
sine stătătoare, de a rupe legătura lor cu faptele materiale, cu
trebuințile și aspiraţiunile ce le-au dat naștere.
Şi atanci, în loc să servească aceste trebuinți şi aspirațiuni,
construcţiunile teoretice, diversele formule şi programe,—ca ființi
închipuite,—ajung să le încătușşeze, să le subjuge.....
Impotriva acestei străvechi rătăciri e îndreptat cuvintul scrip-
turii, de această rătăcire s'a făcut vinovat socialdemocratismul
nostru, și această rătăcire am căutat să o desvăluiu în şirul stu-
diilor de față.
In vederea acestui scop, n'am avut nevoe—cum am lămu-
rit chiar în capitolul introductiv—să critic doctrina marxistă în
sine, intrucit, —bazindu-mă pe premisele înse-şi ale acestei doc-
trine, învocind chiar autoritatea marilor ei dascăli, aplicind cu
rigurozitate metoda ei în analiza problemelor vieții noastre so-
ciale, —am putut scoate la iveală, şi cu mai mult relief, toată
lipsa de consecvență și de spirit ştiinţific în împrumutarea oarbă
a formulelor izvorite din complexul împrejurărilor altei vieți; am
arătat că această copiare a lozincilor, a programelor și a prac-
70 VIAŢA ROMÎNEASCA
ticilor, menite de a rezolvi,—după cuvintul chiar al magistrului, —
„problemele născute în sînul unei societăți ce trece cu totul altă
fază a evoluţiunii sociale, e o culme de absurditate....“
Cu atit mai puțin intra în gindul meu să critic aici însă-și
concepția socialistă în ce priveşte progresul omenirii.
Şi pentru un motiv foarte simplu.
*
ak ak
Sociulismul poate avea două interpretări contrarii.
După una,—cea marxistă, — socialismul e un produs speci-
fic şi excluziv al societății capitaliste moderne ; el nu este—după
vorba lui Fr. Engels—decit „expresiunea teoretică a mișcării
proletariatului îndusirial din sinul societății burgheze“ ; aci socia-
lismul e identificat cu socialdemocratismul, cu toate formulele
și practicele lui, iar toate curentele de idei ce se îndepărtează de
acest din urmă, sint considerate ca reacționare şi anli-socialiste.
Această interpretare, îngustă și unilaterală, nu numai n'a
ajuns, de pildă, nici o dată să predomine în Anglia (ţară ce
merge totuşi în fruntea evolufiunii capitaliste şi, deci, după for-
mula lui Engels, ar fi trebuit să stea și în fruntea mişcării so-
cial-democralice), dar ea este astăzi săpată din temelie chiar în
țările ei de baștină, unde peste tot mișcarea social-democratică
trece printr'o criză acută.
Astfel, cu drept cuvint, se poate discuta dacă chiar pentru
proletariatul socialist din Apus socialdemocratizmul nu este acum
„ein ueberwundener Standpunct“. (Dacă imi va ingădui vremea,
poate altădată voiu întreprinde şi un studiu de critică în fond
a acestei doctrine).
După cealaltă interpretare, socialismul e vechiu ca lumea;
in toată desvoltarea istorică a societății omenești, se poate cons-
tata lupta neîncetată între două principii opuse,—a solidarității
sociale și a liberei concurențe ; dela desființarea comunismului
preistoric al triburilor primitive, în fiecare fază a evoluţiunii so-
ciale găsim o nouă formă de echilibru nestabil între aceste prin-
cipii antagoniste; şi în desființarea robiei, a iobagiei, în luptele
breslelor și ale ţăranilor din evul mediu, în prăbușirea societății
feodale, şi chiar în acea aspră afirmare a individualismului ce
i-a urmat, se poate vedea la fiecare pas triumiul unei forme su-
perioare a acestui echilibru, în care se degajează și se afirmă, pe
o bază tot mai largă și mai înaltă, principiul solidarităţii sociale.
Din acest punct de vedere, socialismul, deci, departe de a
îi un produs excluziv al vieții economice moderne, în fiecare din
aceste faze istorice e reprezentat de acele curente de idei şi de
acele clase sociale, cari afirmă principiul solidarității sociale ;
socialdemocratizmul și mișcarea proletariatului nu sint ele înseşi
decit o fază trecătoare, mărginită ôn limp şi în spafiu, în evolu-
ţia ideii de solidaritate socială; și odată cu mersul omenirii spre
formele tot mai superioare ale vieții sociale, gindirea se ridică
r
SOCIALDEMOCRATISM SAL POPORANISM 71
a a N — a n n e DD a mima
la o concepţiune tot mai largă şi mai pătrunzătoare a solidarită-
tii, a socialismului, — luminindu-ne astfel calea spre o nouă bi-
ruinţă a idealului de dreptate socială.
Dacă socialdemocratismul, cum am spus, e „un punct de
vedere învins“ pentru cugetarea modernă,—socialismul însă, în
ciocnirea-i violentă cu apoteoza exasperată a liberii concurente,
intreprinsă un moment, sub imboldul împrejurărilor istorice, de
cătră școala clasică a liberalismului, dimpotrivă a eşit el învin-
gălor din luptă.
(Trebue să recunoaştem, că la acest rezultat a contribuit mult
şi socialdemocratismul apusean, și prin mișcarea de idei ce a
provocat'o, şi mai ales prin acțiunea maselor populare, pe cari
a ştiut să le organizeze. In aceasta chiar a constat, putem spune,
misiunea lui istorică).
Spre a invedera biruința socialismului în cugetarea mo-
dernă, voiu cita pe un adversar hotărital socialdemocratismului,
şi chiar al socialismului revoluţionar în genere, pe celebrul cri-
tic literar irancez, Emile Faguet.
Dacă ideile acestui ginditor,—care nu e economist, nici so-
ciolog,—au în această privință puțină autoritate din punctul de
vedere strict științific, ele sint cu atit mai interesante, cu cit re-
flectează numai părerea mijlocie a claselor culte din Apus, şi
deci ne pot arăta măsura în care socialismul a pătruns în psi-
hica societății europene.
Emile Faguet își închee cartea, îndreptată împotriva socia-
lismului revoluționar, cu următoarele cuvinte :
„ln orice caz, socialismul în sine, în fondul său, e o doc-
„brină moralä, care e ireproşabilă şi salutară, şi care, ca doc-
„trină morală, trebue răspindită între toate popoarele, ca o reli-
„giune, fără să părăsim pentru dinsa ideea de patrie....“
Şi ilustrul om de litere, foarte sceptic prin firea lui, nu nu-
mai acceptă „socialismul de stat“, dar chiar şi „socialismul a-
sociaționist“, pe care îl recunoaște „demn de toată considerați-
unea Și de tot respectul“, fiindcă „nu este decit o trebuinţă ce
ştie să-și creeze organul, în perfectă conformitate cu legile natu-
rale şi cu legile sociologice cele mai sigure şi mai bine înte-
meiate....“
Şi iată cum e definit acest „socialism asociaţionisti :
„Socialismul, care constă în aceea că proletarii se organi-
„Zează ei înşi-şi;, fie spre a se hrăni mai ieftin ; fie spre a tinlo-
„cui capitalul capitalist prin capitalul colectiv și a crea ei înșşi-și
„0 întreprindere industrială, ca stăpini nu ca servitori; fie pen-
„tru a se apăra metodic împotriva exigenţelor injuste sau exce-
„Sive ale patronilor; fie pentru a avea accesul la proprietate ; fie
„Pentru a constilui proletariatul inir'o clasă considerabilă şi im-
„Portantă cu o mare parte în destinele națiunii şi în răspun-
„derile naţiunii...“ i).
1) Emile Faguet,—,„Le Socialisme en 1907“, p. 370—372, passim.
72 VIAȚA ROMINEASCA
Cum vedeți, în cadrul acesta poate intra și sindicalismul şi
socialismul parlamentar...
Cind un cugetător atit de sceptic şi chiar timid, ca Faguet—
o încarnare a „bunului simţ“,-—-atit de moderat și conservator în
ideile lui, vorbeşte astfel, liberalismul clasic a trăit, şi triumful
concepțiunii socialiste nu se mai poate contesta, şi, vădit, în vi-
itorul apropiat ne putem aştepta numai la lupta între diferitele
curente în cadrul acestei concepții.
In cadrul lucrării de față insă, nu intră încercarea, foarte
legitimă de altfel, de a lămuri mai de aproape această concep-
ţie asupra progresului social, de a o preciza, sau de a înlătura
din ea toate ingredientele străine, ce prejudecățile, patimele sau
greșelile le-au îngrămădit înjurul ei.
Cu atit mai puţin, intră—repet—în intenţiunile mele de a
ataca o concepție pe care o găsesc, în fond, conformă științii şi
gindirii moderne.
*
* *
Dar socialismul, ca şi orice formulă teoretică a pregresului
social, nu se poate justifica decit în măsura în care poate servi
pentru ridicarea şi propășirea unui popor, pentru orientarea lui
in împrejurările istorice concrete ale vieţii naţionale.
Cu alte cuvinte, socialismul nu poate fi considerat ca un
scop, ci numai ca un mijloc: un mijloc pentru realizarea,—nu a
unui progres social în absfacto,—ci a propășirii poporului din
care facem parte, pentru înfăptuirea în viața ui a maximului de
dreptate socială şi de prosperitate, pentru asigurarea desvoltării
neîmpiedecate a tuturor forţelor lui materiale și morale.
Activitatea unui om își are, mai întăiu, o limită firească,
în spaţiu și în timp, în mediul în care ea se desfășoară și care
îi formează sfera de acţiune.
„Progresul omenirii“, ca Și „omenirea“ însă-şi, nu e decit
o noțiune abstractă; și precum „omenirea“ nu se alcătuește decit
dintr'o sumă de grupări etnice concrete, tot așa şi „progresul o-
menirii“ nu poate fi decit rezultanta tuturor acţiunilor de propă-
Şire din sînul grupărilor naţionale ce formează „omenirea“.
Nimene, deci, nu poate contribui la „progresul omenirii“,
decit prin şi în măsura prinosului său la propășirea grupării din
care face parte.
E adevărat că creaţiunile geniale trec peste toate hotarele
și îmbogățesc tezaurul comun al civilizațiunii omenești, dar, pe
lingă faptul că gen:i adevărate sint atitide rare, şi că nimănui nu i se
poate cere să fie genial,—excepţiunea aci e numai aparentă: şi
creațiunile geniale nu pot servi civilizaţiunii universale, decit în
măsura în care intră ca un element integral în cultura diferite-
lor popoare, sint însușite, asimilate de diferitele culturi nafio-
nale (fără să mai vorbesc că pecetea geniului nu o pot avea
SOCIALDEMOCRATISM SAU POPORANISM 79
decit acele creaţiuni ce în acelaș timp au şi un pronunţat carac-
ter național).
In principiu dar, acţiunea unui om nu se poate destășura
decit în cadrul vieții naționale, e! nu poate avea acțiune utilă,
decit în sinul poporului și pentru poporul în care s'a născut.
Şi aceasta e mai adevărat pentru acfiunea polilică, decit
pentru oricare alta.
Şi dacă, prin urmare, actele sale sint indiferente pentru
propășirea acestui popor, în economia forțelor progresive ale is-
toriei universale, toată acţiunea lui e nulă, sau chiar negativă,
toată viaţa lui zadarnică.
In cazul acesta poate socialismul să triumfe pentru „ome-
nire“,—adică pentru celelalte popoare,—-dar cei ce n'au ştiut, prin
activitatea lor, să asigure propășşirea neamului lor, nu numai
n'au contribuit cu nimica la acest triumf, oricttă dovadă de ero-
ism ar fi dat, nu numai nu reprezintă forțe progresive în mer-
sul istoric al omenirii întregi, ci constitue elemente de regres,
în toată puterea cuvîntului.
Dacă dar concepţia socialistă a progresului universal e a-
devărată, cei ce s'au pătruns de acest adevăr, cei ce şi-au în-
sușit-o, mai mult decit ori-cine altul au datoria să lupte pentru
desvoltarea politică, pentru ridicarea economică şi culturală a
poporului lor, în condiţiunile reale ale vieţii naționale.
Un cugetător de puterea lui K. Marx, bine-ințeles, iși da
bine seamă de aceste condițiuni materiale ce necesar delimitează
sfera activității politice. Aceasta rezultă chiar din „Manifestul co-
munist*, unde găsim rindurile atit de suggestive, ce le-am mai
citat odată :
„Toate mişcările istorice au fost pănă acum mișcările unor
„minorități în favoarea minorităților. Mișcarea proletariatului e o
„mișcare spontanee a majorității imense în profilul majorității
„imense... De la sine se înțelege, că proletariatul fie-cării țări
„trebue să sitrșească înainte de toate cu burghezia fării sale...“!)
Pentru K. Marx dar, lupta proletariatutui este inainte de
foale lupta în sinul unei ţări determinate, pentru interesele mma-
Jorilății imense, impotriva opresiunii unei minorități expleatatoare.
Cu alte cuvinte, și pentru Marx socialismul nu se justifică
decit în condiţiunile concrete ale ţărilor din Apus, unde proleta-
riatul poate vorbi în numele poporului întreg. °?)
Cum ar judeca el un program politic, ce nu e intemeiat
pe lupta pohtică directă pentru realizarea progresului, în sînul
Jării, ci pe aşteptarea... „intransigentă“, în numele unei infime
minorități, a darului din afară ?....
x%
x *
Dar sfera noastră de acțiune este ast-fel delimitată nu nu-
mai de aceste consideraţiuni de ordine, cum am spus, materială,
1) „Manifeste du parti communiste”, p. 30,
2) Cf. K. Kautsky, —„Das Erfurter Programm“. 1907, p. 252 urma,
14 VIAŢA ROMINEASCA
ci Și de un înalt postulat moral, cristalizat și în cuvintele amin-
tite ale scripturii, și căruia un mare ginditor i-a dat o expresiune
atit de adincă :
„Legea morală e siinid apă Kant. In creaţiunea întreagă
„tot ce dorim, sau tot ce se află sub puterea noastră, poate fi
„întrebuințat ca un simplu mijloc ; omul singur, şi cu el ori-ce
„ființă rațională, este z scop în sine,—pentru că, prin autono-
„mia libertăţii sale, el este subiectul legii morale, care e siintă...
„Fl nici odată nu poate fi tratat ca un simplu mijloc, ci întot-
„deauna ca un scop...“ !)
Dacă acest postulat moral ne impune de a trata întotdea-
una ori-ce ființă omenească ca un scop, și nu ca un simplu mij-
loc, cu atit mai mult un popor întreg de oameni vii sintem da-
tori să-l considerăm ca un „scop în sine“, ce nu poate fi sub-
ordonat vre-unui alt scop.
dealuri sociale ori-cît de înalte, formule de progres, pro-
gramul politic, pentru un popor nu au valoare decit întrucît îi
servesc lui.
Celebrul profesor de filosofie din Copenhaga, H. Höffding,
pune chiar toată problema socială în legătură directă cu postula-
tul formulat de Kant,—ceea ce & adevărat mai ales pentru noi,
cei favorizați de soartă, pentru cari această problemă nu poate
fi redusă la o simplă chestiune de interes:
„Chestiunea socială —spune el,—este o chestiune morală...
„Suprimaţi în gind criteriul moral, care este noţiunea morală a
„unei societăţi ideale, şi toată chestiunea cade deodată, sau mai
„bine ea se reduce la o simplă chestiune de forță.... Noţiunea socie-
„tăţii ideale, a unui regat al umanităţii (acest criteriu de morală),
„cere dimpotrivă ca ori-ce ființă omenească să fie mai mult decit
„un mijloc (pentru alţii), ca ea să-și ocupe un loc propriu şi per-
„sonal în vastul regat al umanităţii. E în contrazicere cu idealul
„unei societăți omenești, ca un număr mai mult sau mai puţin
„mare de ființe omeneşti să fie considerat numai ca o masă
„pasivă, ca o sumă de mijloace și instrumente inferioare, ale că-
„Tor bucurii şi suferinți nu intră în socoteală.... Principiul perso-
„nalității libere (autonomia libertăţii, după Kant), corolarul cel
„mai însemnat al principiului binelui, se află ast-fel violat, fiind-
„că ființile personale sint înjosite pănă la rolul de simple mij-
„loace, fără să fie considerate în acelaşi timp ca scopuri...“ °)
Ast-iel, încercarea de a se subordona interesele vitale ale unui
neam cerințelor unei formule, degenerată astăzi intro dogmă
mistică, —în disprețul caracterului social al majorității lui imense,
în disprețul nevoilor urgente şi netnlăturabile ale momentului
istoric,—este nu numai absurdă, dar şi adînc imorală,—și impo-
triva acestei încercări am afirmat cu tărie punctul de vedere
poporanist.
1) Em. Kant,—,„Kritik der practisehen Vernunft“ (ed. Kehrbach) p. 106,
2) H. Hăffâing.— „Morale“, Paris, 1906, p. 337—338
SOCIALDEMOCRATISM SAU POPORANISW: 75
Dă
+
Li *
În ce constă, dar, în rezumat „concepţia poporanistă“ (Bine
înţeles aici nu-i pot da întemeiarea teoretică mai largă, căreia
am de gind să-i consacrez o lucrare mai vastă) ?
Cuvintul „popor“ are trei înțelesuri deosebite, cuprinzind,
dacă pot spune astiel, trei noțiuni concentrice :
1) În sensul cel mai larg alcuvintului, „popor“ înseamnă o
grupare etnică, cu un tip cultural determinat şi o comună viaţă
sufletească.
Am înaintea mea minunatul tratat asupra eticei al proiesorului
Höffding ; nu mă pot opri de a reproduce aici cuvintele, prin
care el arată însemnătatea legăturii de popor în toată viaţa mo-
rală a omului :
„Amintiri comune şi o tradiţie stabilită e o condiţiune pen-
„tru naşterea unui popor. Ori-ce sentiment de comunitate, tm-
„preună cu sentimentul naţional, naște din comunitatea soartei
„Si a muncii.... Esenţialul este să se producă o impreună-viețuire
„care, sub înriurirea destinului și a acțiunilor comune, se desvoltă
„într'o viață intelectuală şi afectivă comună...“
„Progresele culturii măresc, fără îndoială, unitatea şi soli-
„daritatea genului omenesc, dar ele deschid deasemenea ochii
„asupra nuanţelor şi a diversităţilor particulare. Fie-care popor
„își duce viața în felul lu: deosebit, și viața, prin aceasta chiar,
„prezintă, celui ce o priveşte cu o pătrundere simpatică, mai
„multă bogăţie şi varietate.... Progresele culturii scot la lumină
„particularitățile diverselor popoare şi dau în același timp fie-
„cărui popor în parte un prilej mai bun de a aduce prinosul său
„desvoltării comune...
„....Diversele naționalități apar ca intermediari naturali in-
„tre indivizii izolați şi genul omenesc întreg. Elementul univer-
„sal omenesc nu este împiedicat prin aceasta în desvoltarea sa:
„el ajunge dimpotrivă mai bogat și mai variat....
„Statul este un popor organizat... Fără organizaţie, un po-
„por duce o viață cu totul vegeiativă. E cu putință oare-care
„cultură ; activitatea materială, viaţa intelectuală și afectivă se
„pot desfășura pănă la un oare-care grad; dar totul poartă un
„caracter de intimplare și de incoherență. O desvoltare mai îna-
„intulă are de condițiune necesară concentrarea şi solida co-
„hesiune a lot ce face parte dintr'un popor...“ !)
Dacă însemnătatea caracterului naţional poate fi neglijată
sau întunecată la acele popoare fericite, la cari ea nu prezintă
un interes de dureroasă actualitate, pentru cari demult însăși fi-
ința lor naţională nu. e în primejdie, şi pentru cari desvoltarea
normală e asigurată, —ea, dimpotrivă, capătă o greutate deosebită
pentru toate acele neamuri urgisite de istorie, cari încă trebue
1) H. Hoffding.—Op. cit., p. 475—480. passim.
76 VIAȚA ROMINEASCA
să se lupte pentru dreptul cel mai elementar al omului: de a fi
și de a se desvolta liber, potrivit cu firea-i sufletească.
2) In al doilea rind, cuvintul „popor“ înseamnă toate acele
elemente sociale pozitive, cari întrun moment dat au a indeplini
o anume menire istorică în desvoltarea socială şi politică, şi—iîn
opoziţie cu elementele sociale negative — determină o nouă in-
drumare în viața națională și socială.
In revoluţia din veacul XVIII, de pildă, „poporul“ era re-
prezintat de toată burghezimea franceză, impreună cu clerul in-
ferior şi toate clasele muncitoare,—împotriva clerului înalt și a
nobilimii, ce formau elementele sociale negative. Iar la 1848, în
Franţa, din „popor“ fac parte numai mica burghezime şi mun-
citorimea,— marea burghezime trecând în lagărul claselor privi-
legiate.
Asupra însemnătăţii acestui înţeles istoric-social al cuvin-
tului „popor“, nu am nevoe să insist mai mult, fiindcă această
denumire servește astfel numai pentru a trage o linie de demar-
cațiune, în fiecare moment istoric dat, între forțele progresive şi
cele reacționare din sinul unui corp politic și social.
3) În sitrşit, sub denumirea de „popor“ se cuprinde totali-
tatea claselor muncitoare din sinul unei societăți.
In această categorie socială de obiceiu se cuprinde (mai ales
de către socialiști) numai! munca productivă în sensul strict al
cuvintului, munca fizică, munca de braţe, excluzindu-se munca in-
telectuală, deși aceasta e tot atit de utilă și de necesară societăţii.
Nu găsesc, din punctul de vedere al idealului social, această
distincțiune rațională, dar şi ea poate avea rostul ei, mai ales că
ast-iel se subliniază indatoririle morale ce leagă pe intelectuali
de clasa cea mai numeroasă a societății, de temelia ei, pe care
se sprijină toată viața noastră materială și sufletească.
Din punctul de vedere pe care lam numit poporanisi,
această accepțiune a cuvîntului „popor“ are mai ales insemnă-
tatea caracteristică.
Şi această însemnătate nu se datoreşte numai faptului, că
muncitorimea e clasa cea mai numeroasă, care e, în acelaşi timp,
izvorul sănătăţii fizice și morale a neamului intreg; sau că ea
este singura forță productivă în societate și, creînd toate mijloa-
cele existenţii materiale, crează, putem spune, viaţa însă-şi, o
îmbogățește şi o înalță, asigurindu-i desvoltarea desăvirşită pănă
la plenitudinea idealului vieţii omeneşti ; dar, cum a spus odată
L. Tolstoi, în concordanţă cu legea morală Kantiană: poporul
muncitor „are întotdeauna dreptate“ în fața istoriei.
Filozoful danez citat mai sus dă următoarea desvoltare legii
Kantiene :
„Din punctul de vedere al moralei omenești, cuprinsul legii
„morale nu-l poate forma decit acest principiu: acțiunile noastre
„trebue să tindă spre cel mai mare bine şi spre cel mai mare
„Progres cu putință al celui mai mare număr posibil de ființe
„raționale... Cind sentimentul moral se desvoltă, pe baza sim-
SOCIALDEMOCRATISM SAU POPORANISM 17
„patiei, în sentiment de dalorie şi de dreplate, principiul expri-
„mat în această lege e criteriul ultim al judecăților morale“...!)
„Poporul muncitor are intotdeauna dreptate,“ fiindcă numai
interesele lui nu pot fi nici odată contrarii intereselor societății,
considerată ca un tot întreg, numai interesele lui nu pot fi nicit
odaiă în contrazicere cu idealul moral și idealul social, şi numai
propășşirea lui, înălțarea lui cade întotdeauna în direcția progre-
sului societății întregi.
Dacă insă. e adevărat acest „criteriu ultim al judecăților
morale“, dacă „poporul muncitor are întoldeauna dreptate,“ —
sentimentul de recunoștință pentru toate rezultatele progresului,
pentru toate bunurile vieţii, sentimentul adinc de solidaritate
socială, ce ne leagă pe toți de acest ziditor al vieţii noastre ma-
teriale și morale, ne face în acelaş timp, pe noi toți, vinovați
față de el, chiar fără de vină, datornici veşnic răi de plată...
De acest sentiment se leagă în chip atit de firesc și revo-
luțiunea din timpurile nvastre în apreciarea valorii morale şi so-
ciale a muncii.
După ideile vechi, munca e necompatibilă cu demnitatea
omenească, cu nobleţa morală a vieţii, ea nu poate fi decit blăstemul,
destinul robilor sau al „gloatei de rind“, pe cind în conștiința
modernă numai munca poate da adevăratul caracter de nobleță
şi demnitate vieții omenești.
Din toate aceste considerațiuni rezultă, că muncitorimea,
considerată ca pars pro toto, se identifică cu societatea intreagă,
cu neamul întreg ; și progresul social și național se identifică,
deci, cu înălţarea şi propășirea ei.
Dar această afirmare nu are, vădit, nici un înțeles în ce
priveşte categoria economică abstractă a „muncii“, ci numai
pentru „oameni de muncă“ în carne şi oase, pentru mulțimea
muncitoare din sinul fie-cării societăți determinate, în formele ei
concrete de existenţă. |
Dacă K. Marx, de pildă, a putut identifica interesele prole-
lariatului cu interesele progresului social în genere,— aceasta nu
pentrucă proletariatul apare ca încarnarea „muncii pure“, liberată
de ori-ce ingredient străin (fără amestecul categoriilor economice
de „capital“ şi de „rentă a pămintului“, ca la țărani, de pildă), —
ci pentrucă el avea dreptul să afirme că proletariatul în Apus
repreziniă „majoritatea imensă“,—adică mulțimea muncitoare-
concretă.
Dar dacă într'o țară dată clasa muncitoare reală, clasa pro-
ducătoare, „majoritatea imensă“ nu are acest caracter de „muncă.
pură“, dacă in acea țară nu există proletariat în sensul apusean
(Sau reprezintă o cantitate abia apreciabilă), atunci o categorie-
fictivă şi interese neexistente nu pot substitui— nici în judecata
morală, nici în concepția socială—pe oamenii vii ce muncesc şi
1) H. Höffding,—Op. cit., p. 38—39.
18 VIAŢA ROMINEASCA
formează „majoritatea 'imensă“, pentru identificarea lor cu intere-
sele societăţii întregi şi cu ale progresului social.
La acest fefişism de formulă a ajuns însă socialdemocra-
tismul nostru, violind ast-ieliu „criteriul ultim al judecăților
morale...
Concepţia poporanistă se reazimă ast-fel, cum am spus, mai
cu deosebire pe noțiunea de „popor“, ca masă muncitoare con-
cretă. Dar din acest punct de vedere nu poate fi nici o contra-
zicere cu celelalte două accepțiuni ale cuvintului.
În ce privește noțiunea de „popor“, ca elemente sociale po-
zitive, nici nu e nevoe de multă stăruință, pentrucă, vădit, aceste
elemente nu sint pozitive, decit prin menirea lor istorică față de
progresul social, care se confundă cu interesele muncitorimii ; şi
nu Sint pozitive, decit în măsură în care ele se identifică cu a-
ceste interese.
Dar nu poate fi nici o contrazicere și între „popor—munci-
torime“ și „popor—naţiune*:
Dacă există o clasă socială, care, cum se exprimă Höffding,
nu poate „lua parte la desvoltarea elementului universal ome-
nesc“, decit în formele naţionale și pentru care „orice progres
nu e cu putință decit sub condițiunea concentrării şi a solidei
coheziuni naţionale“ „—apoi aceasta e tocmai muncitorimea (cl.
Cap. IV).
Clasele privilegiate, pretutindeni şi întotdeauna, se înstrăi-
nează, relativ, foarte ușor, şi în orice caz numai lor le este ac-
cesibilă cultura în forme străine.
Așa dar, punct de sprijin în toate construcțiunile noastre te-
oretice asupra progresului social, precum şi punct de plecare pen-
tru orice program politic, ca și pentru orice activitate publică, nu
poate fi decit—/oporul din care facem parte, în toate cele trei
accepțiuni ale cuvintului.
Toată concepția poporanistă se rezumă în norma de condu-
ită, ce ne impune datoria de a subordona orice acțiune de reno-
vare, şi chiar orice activitate, intereselor reale și concrete ale po-
porului nostru, în formațiunea lui istorică, în împrejurările de fapt
ale vieţii lui naţionale, sociale și politice.
Sint acum exact patrusprezece ani. de cînd am scris în a-
ceastă privință următoarele rînduri :
„În ordinea politică poporanismul se maniiestă prin aplica-
„rea vechiului adevăr că nu omul e făcut pentru sîmbătă, ci
„sîmbăta peniru om; factorul determinant devin ast-iel masele
„concrete ale muncitorimii, cu toate interesele ei culturale, eco-
„nomice și sociale,— de cari trebue să ţină seamă toate progra-
„mel politice,—şi nici întrun caz aceste mase nu se pot consi-
„dera ca un simplu material de experimentaţie pentru aplicarea
„formulelor abstracte ale vre unui program, oricare ar fi el: pro-
„gram pentru popor şi nu popor peniru program.“ !)
1). „Poporul în artă şi literatură“, Evenimentul literar, No. 19 din
25 April 1894.
SOCIALDEMOCRATISM SAU POPORANISM 79
Din acest punct de vedere, și socialismul însu-și nu poate
fi legitimat decit ca un momeni al poporanismului.
Noțiunea poporanismului, vădit, e mai largă decit a socia-
lismului.
Orice socialist, şi de ori unde, trebue să. fie poporanist, și
pici nu poate fi socialist, decât pentrucă e poporanist, —dacă so-
cialismul lui nu se reduce la îetişism de formulă, la un dogma-
tsm sterp, lipsit de viață, la o simplă jonglerie de clișee sacra-
mentale.
Dar nu orice poporanist e şi socialist.
Împrejurările sociale concrete unei țări, faza de desvoltare
prin care ea trece, pot impune un program de acțiune fără ca-
racter socialist propriu zis.
Concepţia socialistă nu poate impiedeca aderarea la un pro-
gram impus astiel de nevoile reale ale țării, iar pe de altă parte,
practiceşte, speculațiunile asupra viitorului îndepărtat, sau asupra
„Scopului final“ în politică sint adesea indiferente (dacă nu şi
mai rău):
„Nimic din ceia ce trebue să vină într'un viitor tndepărtat,
„— Spune un social-democrat ca Ed. Bernstein, — nu mă intere-
„sează, ci numai ceia ce trebue și poate să fie făcut în momen-
„tul de față, pentru prezent și pentru un viitor apropiat....
„Scopul final? Ei bine, el va continua să fie scop fina]...
„Acest scop final pentru mine nu e nimic, totul e mişcarea...
„Insă tot ce, sub forma teoriilor preconcepute asupra rezultatului
„mişcării, trece peste scopul general ce determină direcția prin-
„Cipală şi caracterul mişcării, ajunge, totdeauna și fatal, la 24f0-
„pism şi formează la un moment dat o piedică pentru mersul
„ascendeni al teoriei şi pentru practica mişcării“ ').
Pe baza acestor principii dar,—fiind dat că Rominii sint un
popor ce este încă departe de acea concentrațiune și coheziune
națională,--condițiune necesară a oricărui progres, după Höfiding ;
—şi un popor de fărani foarte înapoiat economiceşte şi politicește ;
fiind dată situaţiunea de fapt a statului, în care abia de ieri a
reușit să se organizeze o parte relativ neînsemnată a acestui po-
por:—ni se impune acea formulă a progresului social şi acele
norme de acțiune politică, pe care le-am schițat în capitolele
anterioare, cu destule desvoltări pentru a lămuri concepțiunea po-
poranistă, — „scopul general“ şi „caracterul mişcării“ sociale, cum
sint ele cu putință în Rominia....
lar „scopul final*,—il putem lăsa în grija viitorului.
De aici concluzia finală in două cuvinte:
Socialişti, și chiar social-democraţi—adică oameni cu o a
me concepție asupra „scopului final“ al mişcării sociale, precuu.
şi cu o anume filosofie a procesului istoric,—pot fi în Rominia,
dar partid social-democratic, ună.
Ideile trec peste toate hotarele, dar partide nu se înființează
1). Ed, Bernstein,—„Socialisme théorique“, p. 234 şi 278—279, pas 'm.
80 VIAŢA ROMINBASCA
decit sub presiunea. nevoilor reale, şi nu pentru speculaţiuni filo-
zofice sau socielogice (precum nici pentru admirația mutuală), —
ci numai pentru acfiume, şi numai pentru o acțiune ce poate avea
rezultate pozitive: /eoria ce duce la neputinţă şi sterilitate na
poate fi adevărată.
Şi acesta este singurul criteriu al adevărului în filosofia po-
litică.
*
* Y
Am ajuns la sitrşitul lucrării mele.
Am trăit prea mult, și am trăit prea multe, ca să pot avea
prezumţiunea naivă, că mi s'a deschis tot adevărul și că mi-a
lost dat să spun ultimul cuvint în această privinţă.
Cu vremea, desigur, se va da pe faţă că mi s'au strecurat
constatări de fapt greșite, apreciări nejustificate, generalizări pripite.
Adevărul nu ni-l pot da decit cercetările laborioase, căută-
rile stăruitoare şi nepregetate, adesea, ale multor generaţii.
Dar,—in mijlocul acestei confuziuni intelectuale și morale,
cînd unii nu privesc viața decit prin prisma formulelor împrumu-
tate, și-și risipesc forțele în goana după năluciri, iar alții, miopii
propovăduitori ai „bunului simţ“ şi ai dispreţului pentru „doc-
trine“, socot că în somnolența vegetării dintr'o zi în alta e toată
taina înţelepciunii politice; în mijlocul exploziunii de uri atavis-
tice, de porniri canibalice, cînd, pe deoparte, se înalță la valoa-
rea de dogmă obscurantismul și prejudecățile de castă, iar, pe
de altă parte, idealul naţional se confundă cu xenofobia sau iudo-
fagia vulgară şi crudă:—ori-cine, al cărui cuget e frămintat de
căutarea unui fir conducător, de trebuința morală de orientare în
haosul nimicurilor şi grozăviilor vieții, e dator să-şi spună cu-
vintul.
„Bunul simț“ e un dar nepreţuit, singurul ce ne poate feri
de toate poticnirile în drum, dar idealul, care ca o stea să ne
indrepte în lunga cărare a vieții, ca să nu ne rătăcim în mlăștini
și în desișuri (ce veche e comparaţia 1....), nu ni-l poate da decit
o doctrină întemeiată pe fapte, coordonate în lumina științii și a
gindirii sistematice.
Mi-am făcut datoria.
Şi piatră cu piatră se va clădi corpul doctrinal, potrivit tre-
buinţilor și aspirațiunilor neamului, dar fără să ne ingrădească
caita largă și luminoasă a progresului universal.
C. Stere
Expoziţia VII a „Tinerimii artistice“
[Da
„Tinerimea artistică“ ne chiamă pentru a VII-a oară la ex-
poziţia ei anuală, la care, pe lingă membrii ei în frunte cu au-
gusta patroană a acestei societăţi, au luat parte, ca şi în alte
rinduri, un număr însemnat de artişti pămiînteni (printre cari
s'au strecurat întimplător şi două nume străine). Nivelul lucră-
rilor expuse se susţine binişor faţă de trecut. Pe lingă lucruri
mediocre, mai mult sau mai puţin suportabile de-ale începăto- *
Tilor, observăm opere bune, care ar figura cu cinste şi în alte
părți, nu numai la noi. Sunt printre artiştii noștri tehnicieni vred-
nici de toată stima, dar ceia ce lipsește îndeobşte e avintul,
îndrăzneala în concepţie şi execuţie, lucrul inedit şi caracteristic
al nostru. Dar de cite ori se întilnește aceasta chiar în expozi-
tiile din străinătate? La noi cel puţin apasă prea mult trecutul
sau mai bine zis lipsa de trecut, insuficienţa culturii şi împre-
jurările externe (sărăcia de pasiuni mari în viaţa noastră publică),
pentru ca să avem ceva pres neobişnuit în această direcţie. Evo-
luţia aici, ca şi în literatură, își urmează cursul firesc. Date fiind
aptitudinile unoru din artiştii noștri, cred însă că producţia ar-
tistică la noi ar f putut să fie şi mai imbelgugată şi mai de
preţ, dacă numărul mecenaţilor mai generoşi şi mai pricepuţi ar
fi mai mare gi dacă Statul, din lipsă de control serios, nu şi-ar
siei dărnicia ajutînd şi susţinînd persoanele ma: mult în paguba
decit în interesul çi spre binele artei adevărate. Mediocritatea e
o plantă netrebnică şi răufăcătoare, şi ar trebui stirpită, nu
cultivată diradins sau de milă. Ea a fost întronată dela început
în Școală, şi acum suferim urmările păcatului originar. Un pa-
triotism miop a crezut de cuviinţă să apeleze la puterile noastre
slabe şi nu la bune elemente siráine, capabile să dea valoarea
tehnică necesară instituţiilor Baiionale. Era dar fatal ca slăbi-
ciunile începuturilor să se resimtă pănă astăzi în cea mai mare
parte din ceia ce se produce pe acest teren în ţară. Impotriva
cotropitoarei mediocrităţii s-z grunat şi şi-a ridicat steagul «Tine-
rimea», şi 'i o datorie a publicului ales ca s-o sprijine din răs-
puteri pe calea îndrumării sănătoase a mişcării artistice. O parte
din membrii ei și-au ciştigat vaza lor in străinătate, şi-i un cu-
i 8
82 VIAŢA ROMINEASCA
vint şi acesta, care ciîntăreşte ceva în cumpăna cauzei lor. Veţi
obiecta că nici ei nu sunt artişti de mina întăi. Că nu sunt, e
drept şi se înțelege din tot ce am spus mai sus; dar că nu pot
fi—iată ce nu se poate prevedea cu toată siguranţa. Cit de cu-
tezat ar fi răspunsul categoric în această privinţă, se poate de-
duce din ò mulţime de desminţiri ce ne procură istoria artelor.
Chiar în zilele noastre trăesc artişti celebri, cari nu şi-au găsit
calea proprie şi nu s-au ridicat la înălțimea dorită decit după
muncă trudnică şi îndelungată.
In primul rînd e vorba de oartă sinceră, adevărată, şi subt
acest raport «Tinerimea» e hotărît pe calea cea bună. Exceptind
pe Grigorescu gi Mirea, niciodată nu s'a ivit la noi un grup de
artişti mai bine dăruiți, mai harnici şi mai devotați în lupta
pentru întruparea frumosului. De bună samă, veţi dori ca acest
frumos să fie ceva mai naţional sau chiar cu totul naţional.
Dar-— there 's the rub. Nici celelalte neamuri nu caută altceva;
şi uneori cu ce risipă de puteri şi jertfe! Si cu toate acestea,
cite din ele se pot lăuda că au izbutit să aibă o artă proprie,
dacă n'au avut tradiţii cu rădăcini adinci în trecutul lor?
Negreşit, caracterul naţional cu greu poate fi rostit numai
Şi numai prin procedee tehnice. Se ştie că din acest punct de
vedere şcoala franceză ţine astăzi hangul mai pretutindeni. Nici
Germanii, mulţi şi puternici şi vestiți de îndărătnici în felul lor
de a fi, n'au fost scutiţi de înriurirea de peste Rin.
Cind Romanii au vrut să aibă o literatură şi o artă pro-
prie, wau găsit alt mijloc mai nemerit pentru aceasta decit
adoptarea directă a formulelor tehnice eline şi aplicarea lor la
motive naționale. E mijlocul cel mai simplu pentru a naţionaliza
produsele spiritului unui neam, mai ales cînd acesta e la ince-
put sau nu e înzestrat din fire cu daruri extraordinare sprea'şi
putea deschide căi cu totul ale sale. Acest adevăr l'a înţeles şi,
“în chipul cel mai competent, l'a realizat înttia dată la noi Gri-
gorescu, a cărui manieră e împrumutată direct dela şcoala din
Barbizon ; adaosele sunt achiziţii provenite din preferinţele pro-
prii sau din condiţiile speciale ale ţării. Nu trebue să se creadă
că acesta e un rol modest, căci nu e vorba de o simplă locali-
zare, cum şi-ar închipui cineva, ci deo adevărată creaţie, care
nu e dată decit unui talent înrudit cu geniul. Izbînda lui Grigo-
rescu pe această cale ne arată dreptatea acestei procedări. Deci
nu atit prin originalitate şi virtuozitate tehnică vom bate noi
pe Apuseni, cît mai vîrtos prin noutatea şi alegerea pricepută
a motivelor. Şi acestea vor fi mai puţin probleme de lumină şi
de aer sau peisaje obişnuite şi mărunte scene de mahala sau de
interior ș. a. decit subiecte cit se poate de caracteristice din
„ţara noastră, din istoria şi prezentul poporului romin precum
şi de artă decorativă spre care ne mină în chip firesc legăturile
noastre seculare cu civilizaţia bizantină. Ca probă plină de învă-
țămint ne poate sluji aici cu deosebire procedarea Suedeiilor. E
drept că aceştia aveau încă din timpul lui Gustav al 3ilea o
EXPOZIȚIA VII A „TINERIMII ARTISTICE“ 83
Academie de arte, dar gustul lor pentru imitarea străinilor s'asă-
măna foarte mult cu mania păturii noastre de sus pentru limba
franceză şi pentru toate produsele culturii franceze. De această
boală ei wau scăpat decit abia din cel din urmă deceniu ul vea-
cului trecut, cînd tinerimea lor artistică, energică şi conştientă
de adevărata ei menire, a rupt-o cu străinismul şi a statornicit
punctul cel mai însemnat al programului național : izvoarele ar-
tisliċe ale țării proprii cu toată libertatea, poezia si frumuseta
ei. Prin evocarea lor ei vorbiră de munții, şi de căderile de „ape,
de văile şi de lacurile ei cu minunata lor coloare, de casele roşii
care se înalță pe un pămint acoperit de zăpadă, şi de ţărani cu
carele lor, de Laponul care străbate marile intinderi întroenite,
sub cerul instelat cu o noapte de iarnă. Şi astăzi nu-i altă ţară,
în care arta să fie mai naţională, mai vie, mai ădevărată ca
în Suedia.
Dar cum natura ţării noastre nu-i atit de interesantă şi
originală ca a Suediei, va răminea ca privirea artiştilor să fie
îndreptată mai mult spre celelalte izvoare de inspiráție indicate
de noi mai sus. Aici e teren bogat şi neexplorat încă.
Acestea fiind spuse spre îndrumarea noastră generală, să
trecem acum in revizie lucrările expuse în sălile Ateneului.
*
* *
A. S. R. Principesa Maria ne îmbie ochilor două obiecte de
artă decorativă executate în piragravură: E o masă scundă şi
rotundă din care. reies patru colțuri în formă de cruce, rezemată
pe patru picioare largi cu spațiu destul pentru. împodobirea lor
cu reliefuri de crini stilizaii. Pe masă e o fericită aplicare.a mo-
tivului cunoscut din biserici : radiarea soarelui. Al doilea obiect
e un dulap, pe ale cărui canaturi vedem reliefate .două cruci
(din care una încirligată, ca şi crinii,:e un motiv de predilecție
a Principesei) gi coroane de mărăcini. Amindouă aceste lucrari
confirmă fineţa şi originalitatea artistică. E aici un simţimint de
stil, o inspirație proprie cu caracter bizantin modern, dela care
nu lipseşte calitatea şi puritatea. Ceva masiv şi sobru ne izbeşte
din prima aruncătură de ochiu şi tradează lucrul unei mini 1s-
cusite pătimaş pornită spre căutarea de miiloace nouă și simple.
Aceasta e o indicație pentru unii de-ai noştrii cari se mul-
țumesc a transcrie ori a măslui reţete importate.
Un pictor care în legătură cu arta noastră decorativă bi-
sericească ne-a dat vădite semne de pricepere, e Stefan ea
D-sa ne trimite astăzi din Paris 13 pinze, mai toate peisaj:
continuarea. operei unui talent care nu mai are nevoe de e PAT
căci a fost relevat în citevă rînduri şi în străinătate. Chiar dacă
ar fi să judecăm ceea coel vrea şi poate după lucrările de faţă,
tot trebue să-i acordăm un loc de onoare în mişcarea noastră
artistică. E aici caicul, e conştiinţă netăgăduită de artist susți
s VIAȚA ROMÎNEASCA
nută printr-o rafinărie de gust ce se hrănegte din cele mai bune
gcoli apusene. Peste pinzele sale pluteşte un ritm moale, gingaş,
ceva catifelat care topeşte asprimile şi inobilează apariţia reală.
E aplicarea principiului neoimpresionistic pornit dela Whistler şi
Manet: nu redarea crudă a formelor şi culorilor după natură,
ci aranjarea lor în vederea unui acord al întregimii.
In acest chip Popescu, cu marea-i istețiune tehnică şi cu
înnăscutul său simț decorativ, izbuteşte să ne dea un şir de
icoane frumoase, limpezi si depline, dintre care cităm ca mai ca-
racteristice „Zi întunecoasă“ şi „Toamnă“.
Un alt pictor, care tratează natura iarăş subiective G.
Pătraşcu. D-sa expune 11 bucăţi, care dau îndeajuns măsura ta-
lentului său sumbru şi sugestiv ca o balada nordică. Pă-
traşcu e opusul lui Grigorescu: pe cit de idilic şi luminos e
acesta, pe atit de trist şi întunecat e cel dintăi. Dacă Grigorescu
e un Aiexandri al penelului, Pătraşcu e un Nicoleanu. Deci nu
orice iimp şi orice moment al zilei îl interesează pe el; de obi-
ceiu preferă. toamnele, amurgurile şi nopţile, căci ele "i procură
elemente necesare pentru a'şi rosti emoția. Dar şi atunci el nu
se mulțumeste a transcrie ceia ce vede, ci, cuo paletă alcătuită
din puţine colori neutre, ne dă în tuguri largi scene nsisprăvite,
mai mult schiţate după natură, un fel de instantanee, pe care,
ca artist plin de temperament, nu le prelucrează de teamă ca
să nu strice unitatea impresiei. E o inimă cu atit mai simpatică
pentru noi cu cit în expresia ei sumbră pare a fi mai bine răs-
irintă starea morală a ţării. De aceia şi arta aceasta de siluete
capătă uneori o însemnătate oarecum simbolică. Compară, bună-
oară, fata care şede plecată „Pe prispă“, impietrită parcă de o
durere, durerea ce apasă de “veacuri copila din popor—o cari-
atidă cu capul încovăiat de greul ce poartă. Acelaş graiu de
pustiire şi jale ne vorbeşte fiecare pinză a lui Patraşcu. Armo-
nia dintre fond gi mijloacele de expresie e uneori desăvirșită.
(„Peisaj da toamnă“, „Casă în Cimpulung“). Poezia acestei con-
capii nu trebue însă s'o cauţi prea de aproape, cu ochii indis-
creți, căci atunci ai înaintea ta «turnată o oală decolori.» Pune-
te la o depărtare potrivită, şi vei vedsa cum, încetul cu înce-
tul, realitatea se desprinde cu fireasca ei scară de culori. Dar
dacă artistul păstrează unitatea inspiraţiilor sale şi înșfacă un.
multumitor efect de ensemblu, terenul său din nerericire e inca-
pabil de desvoltare; iți face impresia că se găseşte ca întrun
impas. Lucruri mari nu pot esi dintr'o asemenea concepţie. Ar
trebui să'şi lărgească cimpul de activitate, să adinceasci na-
tura, să'şi clarifice viziunea.
Contrastul aceste: picturi ni-l dă talentul sănătos, flegma-
tic, punctual, aş putes zice burghez, al lui Ar/achino, care s8 con-
tinuă aici intr'o interesantă serie de vederi din stradele şi ma-
halalele Sofiei, unde pictorul lucrează de mai multă vreme la
frescurile bisericii romineşti. Sint motive predilecte tratate cu o
EXPOZIȚIA VH A .TINERIMU ARTISTICE» 85
a tt aa
paletă cam uscată, dar cu un realism şi cu o exactitate care'l
compensează îndeajuns. Iluzia aici se confundă aproape cu ade-
vărul— atit de bine sint prinse efectele din natură: cărămiziul
olanelor, albul zăpezii, galbenul sau pămintiul zidurilor, lemniul
zaplazurilor şi stîlpilor. Apoi o mare calitate a ponelului său e
desenul : aici Artachino se distinge ca puţini între ai noştri.
Probă bună e între altele un portret de femee, desenat în san-
guină.
Muit meşteşug, mult simţimînt de adevăr şi scrupul în tăl-
măcirea realităţii ne arată şi /. Strimbu în cele cîteva lucrări
expuse şi cu deosebire în „Fata cosind“. E un iluminist indemă-
natie, dar nu şi atit de rafinat (bunăoară in felul lui Besnard)
ca să fi putut izbuti pe deplin in problema ce şi-a pus princom-
poziția sa mai mare „In faţa oglinzii“. Mijloacele sale de expre-
sie, cum se vede, nu sint deajuns pentru redarea bogăției şi ra-
finăriei nuanţelor de stofe luxoase. Câsnindu-se a ne da efectul
natural, a căzut în exagerare. Nu numai coloritul, ci şi liniile şi
orinduirea muselor—o mare chestiune şi aceasta—nu sînt la înăl-
țimea altor creaţii ale aceluiaș artist. Se pare că Strimbu nu'şi
cunoaste încă bine mijloacele şi puterea. Dacă'i meşter desena-
tor, penelul său relativ simplu are o asprime firească, ceia ce'l
tace impropriu pentru probleme de virtuozitate de felul celei
amintite. Date fiind însuşirile sale coloristice precum şi adincile
cunoştinţi ce are despre lumea dela ţară, se poate socoti ca şi
sigur, că Strimbu, care ne-a dat lucruri frumoase pănă acum, ar
putea fi un minunat interpret al temelor țărănești ; pentru asta
insă trebue să fie sincer, să se ferească de contactul cu Grigo-
rescu şi să'şi aleagă tipurile şi momentele din natură. D-sa are
destule daruri pentru a ne da icoana măestrită a unei lumi atit
de puțin complicate şi pretenţioase în apariţia "i externă.
Desen, tonuri plăcute şi calde, sinceritate şi natural găsim
în lucrările de manieră renaissansistică —coloristică ale harnicu-
lui pictor Vermont. Schiţele sale de faţă — căci aşa ni se pre-
zintă ele în mare parte—sint surprinzătoare reflexe din natură
(mai carateristice „In faţa bisericii“, „La arat“, „La circiumă“). Tot
odată Vermont e la noi intre rarii care îndrăznesc şi isbutesc a
ne da compoziţii în pictură. Cea mai mare din acestea, „Chris:
tus consolator“, e născută mai mult din reminiscențe decit din-
tro nouă concepţie a motivului ; dar ea «dovedeşte aceleasi în-
semnate însuşiri compoziționale, care asigură artistului un loc
aparte in pictura noastră. Pentru o mai deaproape caracterizare
a operei sale, ca şi a lui Strimbu, aşteptăm un prilej mai bun.
Aceeaşi dragoste de adevăr, şi mai ales de lumină, de aer, de
colori distinse găsim în urăguţele acuarele ale meşterului N. Grant.
E: nu se mulţumeşte însă cu redarea impresiei generale, ci în
chipul unui miniaturist stărueşte la amănunte, le prelucrează
fără teamă şi dă elementelor ce compun un peisagiu aceeaşi va-
loare ca și statagiului cu care'l însoţeşte. Una din lucrările Sale
poartă titlul «Lenevia»: o fată de ţăran se razimă de zaplazul
86 VIATA ROMINEASCA
din față pridvorului unei case ţărăneşti. Donițele ei sint lăsate
jos şi brațele’i sint duse pe după git: ea arfi sufletul, iar scena
rurală ce se desfăşură la spatele ei ar fi numai fondul tablou-
lui. De fapt însă figura are aceiaşi însemnătate ca şi florile, ca
şi celelalte accesorii ale tabloului, aşa că titlul dat acestuia ar
ti tot aşa de indreptățit ca și oricare altul sugerat de prezenţa
detaliilor. Figura deci e numai un prilej care îngădue pictorului
să desvăiuească ochilor noştri acel miraj de colori primăvăratece,
care-i tot farmecul plăzmuirilor lui Grant. In tempo mai repede
sau mai încet continuă el ruladele sale hromatice în restul acua-
relelor expuse, printre care se disting „In pridvor“ şi „Răul Tir-
gului“.
Panoul lui Amon Loghi, cu splendoarea şi solemnitatea,
decorativă a colorilor, face impresia unui iconostas datorit unui
maestru păgin indrăgit de roadele ţărinii și bucuros de vieaţă.
Este aici un puternic simţ artistic cu totul propriu şi personal,
care răspunde mai bine condiţiei esenţiale a frumosului ce
urmăreşte arta şi pe care atit de des o uită în aprecie-
rile lor criticii moderni. Ni-i destul un mament de luare-a-
minte pentru a descoperi în cele două pinze noi ale artistului,
ìn «Primăvară» şi «Adieri de Primăvară», nu amănuntele banale
ale acestui anotimp, ci aceea ce am putea-o numi esenţa lui.
Prin elemente caracteristice, reduse la minimul lor, dar rostite
cu o frăgezime şi o graţie aproape feminină, penelul său, ca şi
lira unui poet liric cu. imaginile sale repezi şi abia conturate,
deşteaptă şi acordează în noi tot acel complex de simţiri nedes-
luşite şi dulci, care sar putea numi simfonia eternei primăverii.
In afară de Luchian, care'şi cintă cintecul fără nici o vari-
atie (dar despre care am vorbit altă dată pentru a mai stărui
acum cu dinadinsul), expoziţia cuprinde o mînă de pictori, un
mănunchiu de vlăstare tinerecu mai multe sau mai puţine semne
de vieaţă şi trăinicie. Intre dinşii am .putea cita, ca mai promi-
țători sau cunoscuţi prin lucrări anterioare, pe Mărculescu, pe
Miitaner, pe Căpidan, pe A. Baltazar şi mai ales pe Sferiadi care
însă, de data asta, nu ne atrage nici prin nobleţa şi adevărul colori-
tului şi nici prin alegerea fericită a motivelor. Vrednici de amintit,
spre complectarea tabloului de pictori, mai sînt doi desenatori, A.
- Murnu şi A. Popini, reprezentaţi amindoi prin citeva lucrări,
care ca ilustraţii nu pot fi trecute cu vederea.
Imi mai rămine să vorbesc despre sculptură. Dar puțină-
tater pieselor expuse şi îndeosebi lipsa lor de noutate mă scu-
tesc de o apreciere mai amănunţită.
Citeva lucrări mărunte (statuete, medalioane) curăţel mo-
delate de Sforck ; apoi citeva specimene interesante de D. Mirea
şi D. Paciurea, care dă tot mai multe dovezi de tărie, şi în-
sfîrşit cîteva bronzuri de Constantin Brincuş şi de O. Spaethe
—iată tot ce avem înaintea neastră ca producţie plastică.
Insuşiri neobişnuite de concepţie şi tehnică din şcoala lui
Rodin ne anunţă dalta lui Brîncuş prin cele două studii de co-
EXPOZIŢIA VII A „TINERINMII ARTISTICE“ 87
pil ce ne trimite din Paris: Aici nu mai e dibuit, migăleaiă, tic-
luire după tipicuri învăţate, ci o privire liberă, indrăzneaąță a
modelului, o tratare largă şi pitorească a formelor și ca rezultat
o rostire intensă a vieţii sufleteşti şi corporale—constatări pre-
țioase, care ne fac să punem nădejdi multe în tinârul artist.
«Portretul lui T. Frumuşanu» de Spaethe e o lucrare solidă,
dar pare a fixa mai mult un moment trecător din viaţa lăun-
trică a celui reprezintat decit cuprinsul deplin al acestei vieţi
(cum e bunăoară in portretul lui Luchian făcut de acelaş artist).
Splendid modelat e «Dor», figură femeiască datorită tot lui
Spaethe. Dar nu dor blajin, tinjitor, potolit umezesc ochii mari
Şi liniştiţi ai acestui tip de sirenă; sub părelnica-i linişte se
simte ca un prepus de furtună, de patimi ce colcăe și cari nu
aşteaptă decit un prilej pentru a isbucni cu toată furia lor mis-
tuitoare. Amindouă aceste busturi sunt dovezi strălucite nu nu-
mai de stăpinire a formelor anatomice, ci şi de adincire psiholo-
gică — semnul cel mai bun al fazei noi prin care trece talentul
viguros al lui Spaethe.
George Murnu
ON NO N N -
Cronica Artistică
pam —. .———
Rolul Societăților de arte la noi
Avem în Capitală în momentul de faţă 7 societăţi de arte şi anume:
două societăţi de protejare (soc. „Domnița Maria“ şi soc. „Arta Romi-
nească“), trei societăţi de pictură, sculptură şi arhitectură, („Cercul Ar-
tistic“, „Tinerimea Artistică“ şi soc. „Generală a artiştilor din Romînia“),
precum şi două societăţi de arhitectură. In afară de aceste şapte, care
sînt privitoare la artele: plastice mai sînt încă vre-o trei patru societăţi
de muzică şi de literatură şi artă; adecă în total cam vre-o 10—11 so-
cietăţi de arte.
Acest număr este şi îmbucurător, dă însă şi de gîndit: îmbucu-
rător, fiindcă dovedeşte! o adevărată mişcare artistică ; dă de gîndit, fiindcă
sînt prea multe societăţi față de producţiunea şi numărul restrîns al ar-
tiştilor şi prin aceasta se micşorează acțiunea lor socială.
Ar trebui, dar, ca studiindu-se cauza înmulţirii societăţilor să se
caute mijlocul de a împedeca tendinţa aceasta de divizare a forţelor
noastre artistice.
Lui $
Cauza principală a divizării artiştilor pictori şi sculptori în mai
multe societăți este, între altele, şi insuficiența încurajării ce li se dă.
In adevăr din lipsa de îndemn material cătră lucrările de muncă
intensivă, şi din cauza lipsei unui local spațios, unde să poată expune
toţi deodată tot ce produc, artiştii sînt nevoiți să se divizeze spre a
expune pe rînd lucrările lor multe şi mărunte în sala puțin încăpătoare
a Ateneului. Cu măsura aceasta ei îşi agonisesc adeseori existența lor
de azi pe mine, pe cîtă vreme, dacă ar fi nevoiţi să expue deodată toţi
la un loc în aceiaşi sală a Ateneului, —cíte o lucrare două cît le-ar per-
mite locul,—mulţi n'ar vinde nimic, iar cei care ar vinde nu şi-ar acoperi
nici cheltuelile făcute întrun an pe văpsele şi rame.
Este suficientă cred, această constatare spre a nu mai fi neveesă
căutăm mai departe şi alte cauze de despărţire între artişti.
CRONICA ARTISTICA $9
*
Lipsa de încurajare însă îşi are şi ea cauzele ei care de asemenea tre-
buesc ştiute. Printre cele dintăi pricini ale indiferenţii publicului, trebue so-
cotită fără îndoială lipsa lui de pregătire pentru înţelegerea lucrărilor de artă
plastică. La poi în ţară sînt foarte puţini cunoscătorii şi adoratorii pasionaţi
ai acestui gen de producţiune: dintr'acei care să nu poată dormi, cînd
a văzut o lucrare frumoasă, pănă cînd nu o posedă. Şi aceasta din pri-
cină că ne-a lipsit mijloacele de educaţiune artistică. N'am avut şi nu
avem galerii bogate de artă, n'avem încă reviste de artă, conferințe in-
teresante de artă foarte puţine s'au ținut, iar expoziţiile, care sînt cel
mai puternic mijloc de educaţiune artistică, au fost cele mai de multe
ori încărcate cu lucrări slabe, care mai curînd scoboară decit ridică sen-
timentul estetic.
„ Fără îndoială că o parte din vina acestor lipsuri cade şi în sar-
cina Statului şi anume acea privitoare la sărăcia pinacotecilor noastre.
De celelalte lipsuri însă vinovaţi sint înseşi artiştii, care n'au ştiut să se
organizeze din vreme în societăţi cu scopul de a face educafiunea ar-
țistică a publicului.
Prin societăţile lor de pănă acum artiştii şi-au căutat mai mult de
ei, de nevoile lor imediate: să-şi vîndă lucrările produse ca să poată
trăi, să se pue în vază, pentru acelaş scop, şi să aspire la clădirea unui
local propriu pentru expoziţii; care toate nu sînt decît mijloace de
traiu, de existenţă pentru ei, străine aproape cu totul de intenţia pură de
a face educaţiunea artistică a publicului.
Deşi «ste foarte explicabilă şi scuzabilă această vină a artiştilor,
pănă acum, fiindcă era natural să se îngrijască mai întăi de ei să aibă
cu ce trăi şi apoi să se îngrijască de alţii, deşi va fi explicabilă şi de
aici încolo atîta vreme cît va dura situaţia lor de pănă acum, totuşi
aceasta nu ne împiedecă de a dori o schimbare în atmosfera vieţii lor
şi a publicului.
Din cele arătate pănă aci rezultă că, lipsa de încurajare şi lipsa
de educaţiune artistică, îşi datoresc una alteia izvorul lor; şi amîndurora
se datoreşte piedeca înaintării artelor la noi.
Şi fiindcă prin lipsa de încurajare nam înțeles că nu se fac sa-
crificii, dar că nu se fac sacrificii pornite din dragostea nestăpinită pen-
tru lucrările de artă, ceia ce ne rămîne de făcut este să ne mulțumim
a ne folosi de acele sacrificii din buna-voinţă şi să căutăm ca buna-
voinţa şi raţiunea să o punem acolo unde ar fi trebuit să fie entusias-
mul involuntar.
Aşa de pildă: în lipsa unei porniri spontanee în public de a strînge
90 VIAŢA ROMINEASCA
bani necesari pentru clădirea unui local de expoziţie, pentru atelierele
artiştilor, pentru crearea de burse, pentru subvenţionarea unei reviste de
artă, pentru cumpărarea lucrărilor celor mai de samă spre a le dărui
galeriilor statului etc., să căutăm a face acestea prin stăruinfă pe lingă
persoanele bogate şi bine-voitoare.
Un mijloc şi mai bun ar fi organizînd o societate de încurajare
pentru artele plastice, aşa cum este „Societatea Domnița Maria“. pentru
artele industriale-naţionale. Şi aceasta e cu atît mai uşor acum de înde-
plinit, cînd fără un motiv bine definit avem două societăţi de arte cu
acelaş scop, puse sub acelaş patronagiu al A. S. R. Principesei Maria,
şi sub protecţia aceloraşi membri de onoare. Una dintre aceste două so-
cietăţi de arte ar putea fi transformată în Societate de încurajare a ar-
telor, rămănînd numai cealaltă ca societate de arte plastice. Atunci amîn-
două ar avea un rost bine hotărît şi bine-cuvîntat, deoarece, fiind amîn-
două sub acelaş patronagiu una venind în ajutorul celeilalte, amîndouă
ar veni în folosul dezvoltării artelor în ţară.
In cazul acesta comitetul, precum şi membrii principali ai socie-
tăţii de încurajare, ar trebui să fie fruntaşii iubitorilor şi încurajatorilor
de artă din ţară, iar artiştii profesionişti să ocupe un rolsecundar, mai
mult consultativ decit activ în această societate.—Şi mai nimerit ar fi
poate, ca puţinii artişti din comitetul societăţii de încurajare să nu fie
alţii decît artiştii din comitetul societăţii de arte, sau aleşi dintre mem-
brii principali ai acestei societăţi.
Măsura aceasta ar îi bună din două puncte de vedere: întăi că
nu S'ar strecura în societatea de incurajare decit artiştii de merit, deci
cu care S'ar putea consulta societatea în chestiunile de artă, şi al doilea
că prin aceasta s'ar putea stabili o unitate de vederi şi o perfectă armo-
nie în acţiunile ambelor societăți de sub acelaş patronagiu.
Atunci productivitatea selectă a artiştilor din societatea de arte, fiind
încurajată de dragostea bogaţilor şi luminaţilor membri din societatea de
încurajare, această productivitate va deveni din ce în ce mai selectă şi:
mai spornică.
Să sperăm că nu va trece mult timp pănă cînd se va realiza acest
bine pentru arte. |
ip. Strîmbulescu
pictor
27 Martie 1908. | Profesor la școala de arte-frumoase din București
Expoziţiunile dela Ateneu
D-nii Eugene Carrière, Aman Jean, Grandhomme, Henri Martin, Voi-
nescu Eugen, Gropeanu Nicolae, Angelescu Niculae, Serafim Demetru ;
şi d-nii: Kimon Loghi, Lukian, Grant, Ioanid I., Patraşcu N., Artachino
C., Aricescu Al., Mihailescu Al, Hirlescu D., A. Baltazar, Al. Steriade,
CRONICA ARTISTICA 91
——————
N. Bassarab, St. Popescu, N. Vermont, Murnu Ary. Miintzner, Ipolit
Strimbulescu, Fay, d-na Cunţescu, P. Capidan, Al. Poitevin, Papini, Stork,
Spăethe, Paciurea, Mirea, Brîncuşi, A. Iliescu de la Tinerimea Artistică.
Eugène Carrière. Maestrul francez expune la noi două pînze în-
destul de cunoscute publicului, care face un eveniment din apariţia ori-
cărei opere înedite a acestui profund artist. D. Carrière, ca toţi artiştii
mari, a izbutit să impue operei sale acel ceva nou, această însuşire e-
senţială pot zice a unei opere de artă, fie că e vorba de concepţia o-
perei, fie că se critică tehnica sau că amindouă laolaltă, concepţie şi e-
xecuţie, s'au ajutat una pe alta la înfăptuirea operei. Prin procedeul aşa
numit grisai/le— pictură în două tonuri, la Carierre sepia şi alb-—artistul
execută o compoziţie unde, dacă se sileşte să gindească cît mai mult, tot-
deodată însă mănueşte tehnica cu acel brio, care, orice s'ar zice, imprimă
operei acea strălucire totdeauna prezentă în opera marilor maeştri. La
noi Grigorescu, scumpa noastră glorie, şi-a făcut aproape o unică preo-
cupare din a se îngriji ca tabloul său să fie executat cu brio. Mulţi care
j-au cunoscut, ştiu că Grigorescu foarte rar revenea la un tablou. In Cap
de femee maestrul francez, redă cu prisosinţă din personalitatea sa, iz-
butind să facă din această pînză, nu un portret ci un tablou, căruia i-ai
putea da în voe un titlu cu totul impersonal. E o mamă care gîndeşte,
o gîndire care abia se cerne de sub pleoapele acelea aburite; o soţie
tandră sau o gospodină aşezată, a cărei singură preocupare încape nu-
mai în cadrul grijelor casnice. E multă umbră la Carrière, ca şi cum ar-
tistul ţine să ascundă cît mai mult aceia ce înseamnă realitatea pipăită,
aspectul de toate zilele al lucrurilor. Avem în viaţă momente în care sîn-
tem altfel de cum ne prezentăm sub aspectul nostru obişnuit; tot astfel
nu odată figura noastră ia o expresiune, un aspect particular, interesant,
cum foarte bine se exprimă artiştii-pictori în argoul lor. Sub acest as-
pect caracteristic maestrul Carrière prinde pe pînză silueta modelelor sale,
aceasta e aspectul, expresiunea interesantă a modelului. Iată de ce zi-
cem că e ceva particular, ceva nou în opera lui Carrière, şi iarăşi că în
pinzele sale e ceva care gindeşte. În Femee cu corset se întilneşte un
sentiment de intimitate îndestul de bine exprimat prin mijloacele tehnice
de care dispune maestrul, şi care abundă aci însemnînd acelaş caracter
de superioritate ce-l are şi Christ al său şi energica sa operă Paul
Verlaine.
E o mingiere pentru noi că revedem, deşi rar—să sperăm că a-
ceasta nu va fi pentru ultima oară—operele în original ale iubitului ma-
estru.
Aman Jean. O foarte frumoasă pinză, de un culorit suav, intitulat,
Confidenţă expune d. Aman Jean, o distinsă personalitate artistică,
îndestul de apreciată de publicul parizian. Potrivit unor adinci observa-
ţiuni, cum şi consecvent unui principiu că opera de artă atunci s'a apro-
92 VIAŢA ROMIXEASCA
piat de înfăptuire cînd ea s'a filtrat în deajuns prin simţirea artistului, d.
Aman Jean colorează compoziţiunea sa într'o gamă violacee foarte ate-
nuată şi ale cărei tonuri topite cade căldura ce animă opera, se potri-
vesc de minune cu motivul pinzei: două femei de o eleganţă aleasă
care se spovedesc una alteia.—Ce-;i spun aceste două femei cu umerii
aceia goi şi alunecoşi, care va fi înțelesul acelor şoapte a căror discu-
țiune e păzită de însăşi piepturile lor—două sînuri care ar face din orice
aschet un nou sfint Antoniu—o spune dela început artistul prin
acea discretă armonizare brumărie. In interesul acestei armonizări, artistul
se foloseşte de contur cu destulă sobrietate, ascunzînd aproape peste tot,
întocmai ca şi Carrière, această linie îndestul de acuzată la academiciani.
Lipsesc deasemenea asperităţile rămase din mînuirea pensulei foarte u-
tile în unele compozițiuni energice, în plin aer şi în soare, foarte păgu-
bitoare însă în pînze ale căror. subiect reprezintă în esenţă un sentiment
“potolit, o acalmie.
În rezumat d. Aman Jean e un artist care vorbeşte deadreptul su-
fletului, posedînd pentru aceasta destule calităţi de artist bine ajutate de
o ştiinţă a culoarei, şi toate la un loc cum nu se poate mai bine întru-
nite printr'un gust particular firilor alese.
Henri Martin. Mi-e în minte încă acea Sérénité a subtilului ma-
estru, care acum cîțiva ani, cam de mult, mă încînta prin acel vag al po-
eziei, o însuşire care caracterizează întreaga operă a lui Henri Martin.
În Ateneul nostru, maestrul parizian expune două pînze: Casz vechi
Şi Tricoteuse. Cea dintii, într'o gamă galben-roşcată, e o operă de
pointilliste, redată cu ştiinţa particulară acestei manieri pe care maestrul
o stăpîneşte îndeajuns. In „Tricoteuse“ întîlnim asemenea aceleaşi cali-
tăţi superioare care au consfințit în Henri Martin pe maestru, alături de
marile ilustraţiuni artistice indicate de lumea întreagă, să-şi împartă un
renume cu atît mai greu de căpătat cu cit, pentru a-l avea, trebue să
trăeşti o viaţă de om, cum e cazul şi cu marele Puvis, care nu odată a
fost respins în debuturile sale.
Nu mai puţin interesante sînt lucrările „Hébé“ şi „Madona de
Solario“, două pînze ale d-lui Grandhomme, precum şi tablourile d-lui
Scott şi Madame Grandhomme, alte două temperamente care complec-
tează numărul artiştilor îranceji care au trimis cîte ceva din operele lor
pentru a fi admirate de publicul romînesc. Cum aceasta e a treia oară
cînd ne vine ceva artă din Franţa, ținem să o spunem că de data asta am
fost mai fericiţi decît sub impressa Simon Toudouze, cînd s'a avut mai
puțin în vedere aceia ce domniile lor, impresarii, numiau „răspîndirea ar-
„telor în Romiînia“ (foarte mulțumim !).
Nicolae Gropeanu. Nu sînt rele unele pasteluri ale acestui artist,
ale cărui merite de pictor rămîn încă să fie afirmate, şi aceasta prin cel
mai sigur mijloc: acela de a se produce cu citeva pînze bine studiate.
CRONICA ARTISTICA 93
Pastelul un gen uşure! şi profesat mai mult de domnişoarele din pensi-
oane decit de artişti cu unele pretenţii, nu poate da niciodată consistenţa
corpurilor, ceia ce face ca el să fie folosit într'o slabă măsură şi mai tot-
deauna de unele temperamente puţin obişnuite cu greul meşteşugului:
pictural. Pastel a făcut şi un Besnard, dar nu „pastelurile“ au făcut faima:
acestui artist.
E în pastelurile d-lui Gropeanu, chiar şi în cele cîteva mai bune,
o perseverentă atenţiune de a face ceva bătător la ochi, tot aşa după cum:
e şi o nemărginită prudenţă de a evita forma. Toţi copii aceia n'au ca-
pete ca lumea, n'au ochi, n'au nasuri, mîinile, dacă cîteodată sint redate
în întregime, nu au degete. Nu e lipsită de unele calități de armonie-
„Inşiră-te mărgărite“, care, aşa cum e, reprezintă abea o schiţă pentru a-
devărata compoziţie pe care o aşteptăm încă dela d. Gropeanu; efectul a-
cela de lumină din jurul copilului care povesteşte, e obţinut cu pricepere.
Eugen Voinescu. Un cuvînt spus cu asprime ar atinge poate sus--
ceptibilitatea unui otn, care, la virsta cînd alţii culeg laurii, s'ar vedea con--
testat pănă şi în aşa numitele „succese“ ale trecutului. De aceia nu voi.
mai critica opera d-lui Voinescu, octogenarul pictor, ale cărui pinze nu
mi-au încălzit niciodată inima ; mă voi mărgini să spun numai că e.
timpui ca d. Voinescu, pentru prestigiul numelui d-sale, să refuze a mai
semna szu expune ptnze de felul celor expuse anul acesta, ca „Pe prispă:
la Rucăr“, o searbădă vedere de interior, fără perspectivă şi desen, sau.
„Călugăriţe“, lucrări care nu se trec nici atunci cînd cel care le expune
e un debutant. Oricît de practic ar îi un artist, el nu trebue să se des--
partă de ceia ce, într'un elan almindriei de sine, se num ește ambiţiune;.
şi ambiţiunea în anumite împrejurări e o patimă înălțătoare.
Serafim Demetru. E sigur că iubitorii de o artă originală au fost:
mai puțin impresionați de pinzele d-lui Serafim, toate concepute, nu din.
dorința de a exprima cu sinceritate o impresiune sufletească, nici din im-
boidul de a se apropia încă cu puţin de acel renume pe care îl ambi--
ționează orice artist. Dar d. Serafim va răspunde că d-sa nu e dintre a-
ceia care în tot momentul cată cu ochi lacomi cătră acel disc fosfores-
cent atribut al gloriei, acea aureolă, care şede atît de bine în jurul a--
titor frunți gînditoare. Consecvent acestei lipse de ambiţiune,—o vani-
taia ca orişicare, un fel de struguri acri pentru cei ce nu o pot do-.
bindi (vorbim se înţelege de renume), d. Serafim se lasă dus de cu-
rentul cel mai nenorocit, acela care ventilează o artă viciată de tot felul
de elemente primejdioase şi pentru gustul public şi pentru bunul re=.
nume al picturii noastre. O manieră academică în subiecte banale, ca
„tigănci cu flori“, „ţigănci care se caută în cap“([) „ţigănci care dă în.
Căii“, apoi un Hennerianism rău întrebuințat în Hristoşi deşiraţi, în Mag-
dalene cu părul veşnic roşu, însilrşit o pastişare după pictori franceji:
obscuri, într'o reeditare a clişeelor clasice. Intr'aceasta din urmă catego-.
94 VIAŢA ROMINEASCA
rie se poate socoti şi acea Drayadă (oamenii cu carte zic: Driadă),
care vădit nu e o driadă, deoarece această divinitate însemna la Greci
o zeiţă a pădurilor care îşi avea şi ea cultul ei, iar nu o simplă muri-
toare care venerează cultul unui zeu oarecare. Subiectul, o femee nudă
care, potrivit felului de închinăciune antică, oferă un mănunchiu de flori
unui satir—ce rîinjeşte pe un piedestal—e acelaş dintro pînză a unui
obscur autor francez intitulată „Offrande“, şi care se poate vedea într'un
număr vechiu din publicaţiunea Panorama Salon. Dar şi fără această pas-
tişare—ca să nu-i zicem pe numele adevărat—d. Serafim nu iese din
cadrul producţiunilor hibride, pentru care nu se cere o simţire deosebită,
ci simple aptitudini de a colora şi relativ de a desemna. Nici o pinză
deosebită unde să întîlneşti tresărirea unui temperament sau măcar in-
tențiunea de a te arăta că preţueşti aceia ce se chiamă originalitate. A-
ceasta e şi cauza pentru care opera d-lui Serafim nu poartă semnul unui
caracter oarecare ; ea e un cîntec vechiu şi anost repetat din gură în
gură, şi care după un şir de ani răsună mult mai nesuferit, pe care îl
uiţi oridecîteori întîmplarea ţi-l aduce: la ureche. De aceia poate am
simţit o jenă particulară, o teamă de a nu mă indispune, atunci cînd am
vizitat expoziţia d-lui Serafim, care, pentru a fi apreciată, ar trebui ca şi
artist şi public să fi trăit cu zeci de ani în urmă.
D. Angelescu Nicolae. Alături de d. Serafim expune, pentru a
doua oară în acelaş sezon, d. Angelescu, un bun pictor printre nume-
roşii noştri amatori, care se dedau la pictatul florilor, pe care le redau
potrivit mijloacelor de care dispun. In artă, însă, se cere şi puțin talent
şi totdeodată puţină şcoală ; altfel nu izbuteşti să faci opera. Dacă to-
= tuşi o faci, atunci... faci negustorie.
Innainte. de a trece la artiştii „Tinerimii“, ne înclinăm cu tot res-
“pectul în faţa acelor admirabile decoraţiuni ale A. S. R. Principesa Ma-
ria, o valoroasă artistă, cea dintăi care a făcut să înflorească şi la noi
genul decorativ. Am urmărit acele compoziţiuni de pe „dulapuri“ şi
„mese“, şi din ele mi-am căpătat convingerea că A. S. R. Principesa
noastră posedă frumoase calități de stilist, cum şi multa preciziune pen-
tru un desen destul de anevoios.
Kimon Loghi. Cu d. Loghi a apărut la noi un fel de pictură pe
care nu-l ~ai întilneşti nicăiri la ceilalţi artişti. Şi e poate un bine a-
„ceasta ; întăi pentrucă d. Loghi rămîne singur întrun gen în care nu s'a
mai încercat nimeni la noi, şi în al doilea rînd pentrucă am rămas—
păn' acum, scutiți de pastişe în genul Kimon. Pentru a înţelege pe Lo-
ghi trebue din capul locului să vezi, în artist un tovarăş de ginduri, să
„fi trecut prin aceleaşi emoţiuni ca şi dînsul şi mái cu samă să ţii ca in-
CRONICA ARTISTICA 95
tegritatea inspiraţiunii tale să nu fie cotropită de unele curente de moda
cea mai nouă. Dar tocmai pentru aceasta, vor spune unii, Loghi nu e
original ; ceia ce vezi la dînsul vezi şi la Boecklin. Nu este aşa. Din
faptul că Loghi zugrăveşte castele vechi, cu chiparoşi încovoiaţi de fur-
tună, sau balade trăite în aceiaşi atmosieră, în acelaş decor ca şi la
Boecklin, nu se poate trage concluzia că Loghi calcă pe urmele maes-
trului neamţ. Credem că e permis orişicui să guste subiectele medie-
vale, baladele sau orice alte motive nereale, fie că ele se întilnesc prin
legende străvechi şi la alte popoare, fie că sînt plăzmuite de mintea ar-
tistului, un temperament, o fire vizionară. Atît numai că ceia ce zugră-
veşti să fie prefăcut prin temperamentul tău, întocmai cum o oglindă cu
o suprafaţă convexă schimbă, poceşte imaginea care s'a proectat într însa.
Aceasta e partea care interesează într'o operă, şi în această privință d.
Loghi nu datoreşte nimic lui Boecklin, deoarece în opera artistului
nostru se răsfringe temperamentul său. Dacă, însă, voiţi să cîntăriţi o-
pera de artă cu măsura naţionalismului, atunci nu numai Loghi dar şi
un Patraşcu, cu acel colorit care nu e al ţării aceştiea, un Ştefan Po-
pescu, cîntăreţul romîn al Bretaniei, vor trebui să fie lăsaţi deoparte, căci
şi aceşti doi artişti au ceva neromînesc în opera lor. Astăzi preocupă-
rile de şcoală, rafinăriile tehnice, ca şi manierismul unora, sînt atita de
răspîndite, atita de întrebuințate de orişicine, în acelaş fel şi în orişice
colţ de ţară, încît nu se mai poate zice că există o şcoală franceză sau
o şcoală germană, engleză sau alta, şi ca consecinţă că cutare artist lu-
crează în felul şcoalei franceze, germane, etc. Ceia ce într'o vreme se
înţelegea prin şcoală, cum de pildă: şcoala normandă (Rubens), şcoala
florentină (Michel-Angelo), şcoala boloneză, etc., nu mai poate avea senz
astăzi cînd peste tot există o singură şcoală, aceia a realității, aceia
care uzează pretutindeni de aceleaşi mijloace tehnice pentru a repre-
zenta realitatea lucrului, chiar cînd realitatea aceasta însamnă traducerea
adevărului plastic dintr'o operă cu inspiraţie idealistă. Un Hans von
Bartels e acelaşi ca şi un Besnard, tot aşa după cum un Sargent e un
Segantini şi un John Lavery, un Jacques Emile Blanche, amindoi por-
tretişti de valoare. S'ar părea că orice artist nou care apare pe arena
artei, nu are în vedere decît un singur scop: să redea cît mai bine şi
cît mai personal aceia ce gîndeşte. Pentru aceasta el nu ţine socoteală
că mijloacele pe care le întrebuințază pentru a-şi ajunge țelul au mai
fost întrebuințate şi de alţii. Un Von Verner, cu acel tablou care repre-
zintă „un tirg de peşte“, minueşte pensula în acelaş fel ca şi un Stevens
în „l'Accouche“, o frumoasă pînză ce reprezenta o femee culcată, o le-
huză avînd alături pe noul născut.
Din cele spuse se poate vedea că aci nu mai e vorba de şcoală,
care să deosebească doi artişti din două ţări deosebite, sau care să ata-
şeze pe unul la şcoala celuialalt. Ştefan Popescu al nostru lucrează în
acelaş fel ca şi maestrul francez Lucien Simon. Nimeni însă nu s'a gîn-
96 VIAȚA ROMINEASCA
pn.
dit să spue că artistul nostru calcă pe urmele maestrului francez. Este
altceva însă care caracterizază opera artistului, este acea personalitate
care trăeşte în compoziția pictorului în fiece nuanță sau linie din tablou.
Dacă Stevens samănă oarecum cu Whjtsler sau un Puvis cu Levy Dur-
mer, şi iarăşi, dacă un Gustav Moreau rămîne un Gustave Moreau, e că
un Puvis sau un Moreau au gîndit şi au arătat cum au gîndit în opera
lor, fiecare după modul său de a vedea. La unul o profunzime de
cugetare vecină cu filozofia, la celălalt o percepţiune a operei prin prizma
simbolului. Dacă ești un observator fin, nu poţi confunda pe unul cu
celălalt ; acolo unde se face această confuzie, a lipsit, negreşit, o per-
sonalitate ; acolo e vorba de pastişă. Un exemplu izbitor, pentru a nu
merge mai departe, îl avem în d. Seratim Demetru, pictor bucureştean
care samănă ca două picături de apă cu Henner, pe care-l pastişază fără
pic de rezervă.
Pentru a reveni la d. Kimon Loghi, vom spune încheind că, dacă
Loghi are acelaş fond de inspiraţie caşi Boecklin, aceasta nu-l rîndu-
eşte printre imitatorii acestui mare artist. Dealtfel opera lui Loghi e
foarte variată. Ea nu reprezintă, cum nu a reprezentat niciodată, o
unitate de gîndire, cum e cazul cu maestrul neamţ. Dacă Loghi a fă-
cut „castele cu chiparoşi“, a făcut însă şi pe: „Post mortem laureatus“
şi „Gavroche“ (unde numai de Boecklin nu poate îi vorba) şi Prin-
cessa bizantină, expusă în expoziţia de care ne ocupăm, o pînză cu
reale calităţi de armonie. Tot la „Tinerimea“ a expus d. Loghi şi un
frumos peisaj, reprezentînd oraşui Cavalla întrezărit prin crenourile
unui zid de o culoare roşcată. Mult studiu şi mult sentiment fta această
pînză, o merituoasă lucrare cum puţine se găsesc în expoziţie.
Lukian. Multă simţire în toate acele „Flori“ din panoul d-lui
Lukian. Am admirat „Garoafe“ de o admirabilă frăgezime şi de un cu-
lozit încîntător. Nu ştiu cum, cînd priveşti opera lui Lukian, ai perfect
aceiaşi senzaţie ca dinaintea pînzelor lui Grigorescu. Simţi că eşti în
faţa unui artist care nu te minte cu idei împrumutate, cu culori întiinite
şi la alții şi mai cu samă cu subiecte pentru care vezi bine că nu i-a
tresărit o clipă firea. E numai natura, în simplitatea şi măreţia ei, pe care
o prinde un artist ce o înțelege şi mai cu samă o iubeşte.
N. Patrașcu. E un artist Patraşcu, cum puţini sînt la noi, adecă
unui care nu prea se sinchiseşte de aceia ce-i place publicului. De aceia
nici nu prea se sileşte artistul să intre în voia publicului, care nu odată
a întors capul nedumerit dinaintea pînzelor sale întunecate, puţin con-
forme cu aceia ce ne-am obişnuit a numi realitate. Spuneam mai sus că,
tocmai aceia ce ne interesează într'o operă, este această prefacere, această
falşificare, dară mă pot exprima astfel—a motivului prin intervenţia eului
nostru. Şi comparam opera de arta trecută prin sufletul artistului cu o i-
Mag:2e oarec”:e resfrintă de o oglindă cu o suprafață convexă, care, pri-
CRONICA ARTISTICA 97
mind imaginea, o denaturează, o poceşte, încît mai că nu o cunoşti. E
sigur, că Patraşcu a perceput la fel imagina oricărui peisaj din pinzele
sale, ca şi oricare din noi, căci pe fundul retinei fiecăruia din noi, se de-
senează exact aceiaşi imagine; această imagine a întîlnit însă în artist
pe un visător, pe un culorist iubitor de armonii sumbre, şi atunci în-
treaga imagine, oricum ar îi fost ea, a căpătat acea culoare, care e cea
preferită de artistul nostru. Nouă ne place acest artist mai -ales că, printre
puţinii care se îngrijesc ca ceia ce fac să fie făcut dinh'o convingere pro-
prie, iar nu din cea ce vezi că face altul; de aceia Patraşcu se poate
numi şi original.
In „Peisagiu de toamnă“, acea privelişte sombră, neînțeleasă, d.
Patraşcu abuzează de unele tonuri şi mai ales de o factură care îngre-
uiază în totul înţelegerea operei, dacă nu chiar nimiceşte senzul pe care
trebue să-l aibă orice operă. Este acolo... dar ce este? ce-ar putea fi?
Un teren cultivat, o arătură, un aluniş. Ce va îi vrut să șpună d. Pa-
traşcu ? Odată d. Maiorescu vorbea de scopul final pe care trebue să-l
ajungă opera de artă pentru a merita acest nume. Şi compara, fermecă-
torul nostru magistru, opera de artă înfăptuită cu o rachetă care se ridică,
sue, sue, şi acolo sus pocneşte, împrăştiind scîntei, lumină, stele.... Aşa
şi în poezie, tot aşa şi în pictură. Aduni vers cu vers, strofă cu strofă,
pui linie lingă linie, ton lingă ton, dar... pănă cînd?
„Interior de curte“ e o admirabilă pînză care străluceşte de îrăge-
zime şi transparenţă ; e un abil pictor d. Patraşcu care ştie să redea din-
trodată o imagine, cruțînd curăţenia aceia a tonurilor neretuşate.
Artachino. D. Artachiao se prezintă cu citeva peisage serioase,
toate vederi din Bulgaria. Privind lucrările sale din anul acesta, mai că
nu regăsim pe d. Artachino de altădată, cînd, cu o timiditate ce nu mai
stă bine artiştilor formaţi ca d-sa, zugăvea „felii de pepene“ sau „cri-
zanteme“. De data asta d-sa se prezintă cu studii complecte, cu unele
peisage eboşate cu destulă siguranţă şi în care se oglindeşte mult senti-
ment. Am gustat fără excepţiune toate pinzele d-lui Artachino. In deo-
sebi acel Căd/ugăr în repaus într'acel interior bulgăresc, de o intimi-
tate îmbietoare pentru drumeţii obosiţi care conăcesc pe la hanuri iden-
tice cu cel din tabloul d-lui Artachino.
Aricescu. Nu m'am pasionat niciodată de pinzele acestui amator—
căci e operă de amator aceia ce face d. Aricescu—care n'a înțeles nici-
odată senzul adevăratei arte cătră care d-sa nu va putea să se îndru-
meze niciodată, deoarece nu are cu dinsul nici unul din mijloacele in-
dispensabile pentru a face opera de artă. Cu un alt public, d. Aricescu
şi-ar fi înmormîntat demult aspiraţiunile sale de pictor—dacă le va fi a-
vut. ixe miră chiar cum de asemenea pînze de un aspect supărător de
naiv, o tonalitate dulceagă obţinută ca de mina unei cucoane senzibile,
| 1
Îmi i ham
98 VIAŢA ROMÎNEASCA
oh! prea senzibile—pot sta alături de „Crist Consolator“ a d-lui Vermont
sau „In fața oglinzii“ a d-lui Strimbu.
Alături de d. Artachino expune şi un tînăr începător d. Mihailescu,
care posedă unele însuşiri ce îndreptățesc bune speranţe pentru viitorul
acestui tînăr. Nu e lipsită de catități lucrarea d-sale „Studii grup“, unde,
într'un desen aproape corect, se înjghebează ò compoziţie oarecum èchi-
librată şi cu o bună distribuţie a valorilor. Ce păcat însă că asemenea
calități sint puse în serviciul unei şcoale nenorocite, aceia care falşifică
aparenţa lucrurilor, nu pentrucă aşa ceva porunceşte simţul tău intern, ci
pentru a maimuţări pe cutare maestru neamţ sau nemțţit. Unde va fi vă-
. zut d, Mihailescu ochii aceia nălbiţi de acel fum albăstriu, care se ri-
dică din fieştece nuanţă şi care împiedecă ca obiectele să aibă consistenţa
lor ‘reală; de unde iarăşi obrazul acela trandafiriu la bătrina aceia care
stă cu mima în poală? Sintem siguri însă că cu vremea d. Mihailescu se
va dezbăra de unele apucături nesincere pentru un talent care ia fiinţă
şi care trebue ferit de primejdia imitaţiunii, tocmai pentrua se putea in-
titula şi original.
Tot ca debutat întîlnim în dreapta d-lui Mihailescu şi pe d. Hir-
escu, care, în portretul d-lui A. I., dovedeşte că posedă însuşirea a
ceia ce numim : talent, dar un talent care nu va putea evolua, din pricina
acelei lipse de orientare care încurcă orice tendință de a eşi la un bun
sfirşit. Cauza e că d. Hirlescu nu se mulţumeşte, cum s'ar zice, „să meargă
la pas, pe drumul cel bătut“, ci se grăbeşte, crezînd că dacă va merge
mai repede va ajunge mai curînd acolo unde vrea. Privind opera d-lui
Hirlescu mi-am făcut convingerea că d-sa a înţeles că, pentru a te inti-
tula pictor mare, trebue neapărat catot ceia ce faci să fie: /arg, îndrăz-
nef şi original. Asta se vede din toată acea construcție „largă“ şi ma-
nierată. Decit acest fel de a picta șede bine numai maeștrilor mari, cu
un trecut de experienţă şi care, cînd pun un ton, îlpun sigur şi la locul
lui. Tehnica picturii are şi ea o disciplină, o regulă; nu e un joc oare-
care, o aharhie.
$
* *
Despre ceilalţi expozanţi în numărul apropiat.
Spiridon Antonescu
N V NIN AINI OAS I SS NA A
Cronica Științifică
Căldura pămîntului şi Radiul
Descoperirea Radiului şi a substanţelor radioactive a zdruncinat din
temelii edificiul ştiinţific clădit cu atita trudă şi care părea veşnic; ea
a atins principiile fundamentale ale ştiinții, a permis să se rezolve un
mare număr de probleme şi.a pus în discuţie altele nouă. Consecințele
teoriei radioactivităţii se resimt în domenii îndepărtate, stabilind legături
între fenomene, care păreau cu totul străine unele de altele. Aşa o te-
orie, propusă în timpurile din urmă de cătră CA. Ed. Guillaume, caută
să explice căldura interioară a pămîntului prin descompunerea radiului
conţinut într'însul. Se ştie în adevăr, că radiul, discompunindu-se, pune
în libertate căldură ; ar trebui să existe în pămînt cantităţi însemnate de
radium, pentruca toată căldura din interiorul pămîntului să poată fi a-
tribuită descompunerii lui. Vom trece în revistă principalele constatări
făcute pănă acum, pentru a vedea,întrucit ele sprijină ideia aceasta a lui
Guillaume.. Se înţelege că va trebui să vedem înainte de toate dacă ra-
diul e răspindit: peste tot locul în pămînt şi dacă e în cantitate aşa de mare,
încit să poată explica formarea căldurii interne a . pămîntului. Un mare
număr de fapte arată că radiul e răspîndit peste tot locul în scoarţa glo-
bului. O bucată de argilă roşă, luată din fundul oceanului Atlantic dela
o adincime de 5000 m., era de 16 ori mai radioactivă decit rocele ignee,
cunoscute ca radiiere. După cercetările lui Joly, rocile din Simplon conţin
radium în cantităţi cu mult mai mari decit rocele ignee. Radiul e deci
pretutindeni răspîndit : în rocile care formează munţii, ca şi în fundul Ocea-
nului. Poate acest radiu să dee prin descompunerea lui căldura constatată în
pămînt, ori de cîte ori s'au făcut săpături? La această întrebare se va
putea da un răspuns, numai dacă se va calcula cîtă căldură dezvoltă
radiul aflător în pămînt, şi se vor compara rezultatele calculului cu fap-
tele observate. Un asemenea calcul a fost făcut întăiu de Sfruft. Pe
baza calculului lui Strutt a găsit Fischer că, în special pentru rocile din
Alpi, temperatura ar trebui să crească cu 10 pentru fiecare 23 m. adincime.
E un fapt cunoscut că, cu cit ne adincim în pămînt, temperatura se ridică;
în special pentru Alpi este ştiut, că între greutăţile cu care a avat să
lupte omul la facerea diferitelor tuneluri pe sub munţii aceştia, era şi e-
norma temperatură ce domnea acolo. Cătră partea Nord la eşirea din
tunelul Simplonului temperatura era de 560 şi în părțile celălalte s'au
întilnit des 55°. Existenţa izvoarelor ferbinţi îniiinite cu prilejul acestor
săpături dovedesc că în interiorul rocilor domnește o temperatură des-
100 VIAŢA ROMINEASCA
tul de ridicată. S'a constatat la muntele Cenis că temperatura creşte cu
le, cînd ne scoborim cu 43 m. în interiorul pămîntului, în Saint-Gothard.
cu 1° pentru 46 m. cătră mijlocul tunelului şi 10 pentru 21 m. la eşirea
spre uord. Din acest punct de vedere se vede deci că calculele lui
Fischer sint pe deplin confirmate. Pare aşa de naturală legătura între.
radiu şi temperatura din lăuntrul pămîntului, încît profesorul Joly -din
Dublin, odată cu studiul radioactivităţii rocilor din Alpi, a emis părerea:
că temperaturile constatate în aceşti munţi pot fi datorite radiului. După
cum se vede, Guillaume caută să generalizeze această ipoteză şi să ex-.
plice toată căldura pămîntului prin distrugerea radiului răspîndit în scoarţa
giobului.
Permit oare proprietăţile cunoscute ale radiului să se susţie o a-.
semenea ipoteză? Căldura pămîntului durează de multă vreme, pe cînd:
viața radiului e limitată. Din studiul acestui corp s'a constatat că, din-
o cantitate anumită de radiu, ar răminea peste 1300 de ani numai % în
urma distrugerii celeilalte jumătăți, şi după 26000 ar mai răminea din ea
numai a milioana parte. Dacă tot pămîntul ar îi din radiu, el ar fi re-
dus la 1 kgr. peste 1000 de secole. Dar vrista pămîntului e mai mare
decît 1000 de secole. Cum se face deci că a mai rămas radium în el
şi nu s'a distrus tot? De unde provine radiul din pămînt? Se vede.
că ipoteza lui Guillaume e în strinsă legătură cu chestiunea originii ra-
diului. Boltwood a constatat că, din minerale de uran, care nu au tho-
rium, se poate obține un product radioactiv, analog radiului. Cu mo--
dul acesta se găseşte confirmată ipoteza lui Soddy şi Mackenzie, că
radiul ar rezulta din distrugerea uraniului. Această distrugere de uran
nu dă însă de-adreptul naştere la radium, ci unui alt product, acfiniurm;.
care la rindul lui trece în un corp necunoscut încă pe pămtnt şi numai
din acesta se formează radiul. După cercetările lui Soddy, Rutherford"
şi Boltwood pare deci lucru sigur că radiul ce să găseşte pe pămint sc
datoreşte uranului, provine din distrugerea uranului. Boltwood a cons-
tatat mai departe că în toate mineralele de uran, proporţia între uran
şi radium e constantă. Ne explicăm acum de ce mai există radium,
pe pămînt, cu toate că se distruge necontenit: el se reformează neconte-.
nit din uraniu. Cercetările au arătat că numai după 600 milioane de-
ani o cantitate dată de uranium este distrusă pe jumătate. Această cons-
tatare arată că şi radiul va continua să existe multă vreme în scoarța:
pămintului.
Uraniul se găseşte pe pămînt în terenurile erujpiive. Unele din
aceslea vin de la o adincime foarte mare, unde desigur domnesc. alte-
condiţii decît cele de pe pămînt. In adevăr corpurile din interior sînt:
din ce în ce mai puţin atrase spre centrul pămîntului cu cît ne apro-
piem de acest centru *); pe de altă parte ele trebue să fie supuse acolo-
+) Mecanica dovedeşte că un corp aflat în interiorul pămîntului la
distanţa r de ceutru e atras numai de materia ce se gäsczte în. interiorul.
CRONICA SȘTUONŢIFICA 101
la presiuni enorme. Ch. Ed. Guillaume complectează ipoteza lui ad-
miţind că această presiune enormă a dat naştere la cantități mari de
uran în interiorul pămîntului. Acest uran poate ajunge mai la supra-
față, pe toate căile, pe care un corp din interiorul pămîntului se apro-
pie de suprafață: uneori, contracţiunea scoarţei apropie unele minerale
de uran din interiorul pămîntului de păturile superficiale; alte ori se
pot forma curente ascendente datorite atracţiilor celorlalte astre—fiindcă
atracţia spre centrul pămîntului e mică, asemenea curente nu sînt im-
posibile—; alteori cristalizări produse în interiorul pămîntului schimbă vo-
iumele şi fac dizlocări de roci cătră suprafaţa erupției vulcanice etc. De
Sigur, dacă mar îi asemenea cauze care să aducă la suprafaţă corpurile
dense din interiorul pămîntului, metalele grele ca aurul, platina, iridiul
mar trebui să se găsească în păturile apropiate de suprafața pămîntului.
uraniul -format deci în interior, ar străbate şi el cătră exterior, unde ar
da naştere prin dezagregare la radium. In ce priveşte condiţiunile de
căldură, pămîntul ar fi supus unui echilibru, care va domni multă vreme.
Prin trimetere de căldură cătră corpurile cereşti, pămîntul se tot răceşte;
scoarţa i se tot contractează, supunînd la presiuni din ce în ce mai mari
interiorul lui. In păturile adinci această stare de lucruri ar da naştere
uraniului, care venind cătră suprafaţă sufere distrugeri şi se transformă
în radium. Distrugerea mai departe a acestuia dă naştere la căldură,
care înlocueşte pe cea pierdută prin radiare. Cum se vede totul e ipo-
tetic, ba numărul ipotezelor creşte necontenit. In special ipoteza aceasta
asupra originii uraniului e destul de îndrăzneață, căci dovezile experi-
mentale directe par a o contrazice. Această ipoteză admite că se poate
crea uraniul, o substanţă radioactivă, din roci care pot să nu fie radi-
oactive şi aceasta prin efectul presiunii. Dar Schuster, Eve şi Adams
au arătat că, supunînd radiul la presiuni de 3000 atmosfere, radioacti-
vitatea lui nu sufere nici o schimbare, nici nu creşte nici nu descrește.
Dacă în acest caz presiunea enormă n'a influenţat radiul, nu-i o dovadă
că ea n'ar putea influenţa alte substanţe, cum sint corpurile din interi-
orul pămîntului şi aceasta cu atît mai mult cu cît presiunile ce domnesc
acolo sint enorme faţă cu presiunea de 3000 de atm. produsă de om.
Din alte domenii avem dovada, că presiunile exercitează o influenţă con-
siderabilă asupra stării corpurilor şi deci n'ar fi de mirare ca ipoteza a-
supra originii uraniului să conţie în ea mult adevăr.
Dr. P. Bogdan
unei sfere de rază r. Această atracție se calculează, închipuindu-ne luată
materia din sfera de raza r concentrată în centrul pămintului, şi aplieind
legea lui Newton: atraeţia e proporţională masei eare atrage şi invers
proporțională cu patratul distanţii. Pentru cazul unui corp de 1 gr., afiat
la distanţa r de centrul pămintului, masa atrăgătoare e materia euprinsă
în sfera de raza r; volumul sferei e 4,18 r° şi masa materială cuprinsă în
2 k cr r* d, dacă d reprezintă densitatea pămintului. Forta atractivă e
„18 r
3
r = 418r d, ea scade deci cu 7r.
Cronica Medicală
Citeva cuvinte asupra creşterii, dezvoltării şi involuţiunii organis-
mului ta animalele superioare şi în special la om.
Printre multiplele şi importantele fenomene ce se prezintă obser-
vaţiunii biologiştilor, puţine au darul de a deştepta un interes aşa de
viu ca acelea ale edificării, dezvoltării, modelării şi involuţiunii or-
ganismului.
Puţine spectacole sînt aşa de grandioase ca acela al vieţii care
construeşte mărindu-şi astfel propriul său domeniu, iar studiul partepi
nu are un interes mai puțin însemnat.
Importanța acestui studiu e datorit faptului că bătrineţa, cu lungut
ei lanţ de mizerii, e soarta comună a fiinţilor vieţuitoare, care au putut
rezista pănă la această fază. Studiul acestei stări, ca şi acela al boalelor,
reprezintă o manifestare a dorinţii de conservare a existenţei şi a să-
nătăţii atit de adînc înrădăcinată în om.
Voi încerca în acest articol să schiţez, în linii generale şi în limi-
tele cunoştinţelor actuale, mijloacele pe care natura le pune în acţiune
în procesul creşterii şi modelării organismelor, spunînd în urmă citeva
cuvinte asupra mecanismului bătrîneţii.
Amintesc mai întăi că oul fecundat se poate considera ca punctul
de plecare al dezvoltării organismelor ce le avem aci în vedere. Ince-
putul lor se găseşte în definitiv într'o celulă rezultată din contopirea
altor două şi expulzarea unor părţi ce ar fi fost de prisos sau ar fi îm-
piedecat chiar dezvoltarea normală.
In constituţiunea îizico-chimică a oului, prea puţin cunoscută de
altfel, trebue căutat substratul eredității. Cind condiţiunile sînt favorabile,
oul ajunge prin dezvoltarea sa treptată la un organism mai mult sau
mai puţin asemănător cu acela al părinţilor. In el rezidă un mecanism.
în virtutea căruia anumite substanțe din mediul intern al mamei sînt
atrase şi elaborate, edificind noul organism cu diferitele tipuri de celule,
țesuturi, organe etc.
S'a zis—şi faptul mi se pare sigur—că fiecare organism se naşte
cu un coeficient de vitalitate şi de evoluţie ulterioară. Ar îi însă inexact
dacă s'ar induce de aci că, organismul odată născut, fiecare ţesut sau
organ evoluează în urmă numai pe contul lui propriu şi independent de
celelalte organe sau ţesuturi din organism, în virtutea impulsului primit
dela părinţii săi şi care se găseşte în stare latentă în ou.
Studiile din ultimele decenii au arătat că fenomenele sint mai com--
plicate şi în acelaş timp au început să ne dezvălue mijloacele întrebu-.
ințate de natiiră în dezvoltarea, în creşterea organismelor, îndu-ne chiar
într'o anumită măsură posibilitatea să ajulăm această dezvoltare cind e
sinpiedecată, şi să modelăm întru citva pasta organismului cînd aceasta
evoluează întrun mod anormal.
CRONICA MEDICALA 103
Creşterea la om, ca şi la animalele superioare, se face prin inter-
mediul unei porţiuni cartilaginoase situată între corpul şi extremitatea
paselor lungi şi care, printr'o înmulţire a celulelor sale şi printr'un pro-
ces în amănuntele căruia nu e locul să intrăm, produce la ambele sale
capete o nouă zonă osoasă, pe cîtă vreme partea mijlocie continuă a
persista în stare cartilaginoasă. Celulele sale se multiplică din nou, for-
mind în urmă o altă zonă osoasă, şi aşa mai departe. Cind şi această
porţiune mijlocie se osifică, creşterea se opreşte, ceia ce se întîmplă în
starea normală la o anumită vristă.
Dar această evoluţiune nu se face numai pe şama cartilagiului,
precum s'ar putea crede, ci ea e strict condiţionată de integritatea unor
alte organe, precum vom vedea.
In regiunea anterioară a gitului, sub cartilagele laringelui, se află
o glandă numită tiroidă, a cării greutate la omul adult e cam de 25—30
grame.
Dacă această glandă se atroiiază sau se extirpă—precum se făcea
altă dată pentru guşă, care nu e decit o dezvoltare exagerată şi pato-
logică a acestui organ—la un copil spre exemplu în vristă de 2 sau 3
ani, creşterea încetează şi talia rămîne indefinit ceia ce era în momentul
operațiunii sau atrofiei organului.
Osificarea la cele 2 capete ale cartilagiului nu mai are loc. Carti-
lagiul persistă, dar vitalitatea lui e scăzută în mod foarte însemnat, în-
mulţirea celulelor sale şi tot mecanismul formaţiunii osoase se opreşte.
Iată deci creşterea strîns legată de activitatea unei glande.
Ceia ce e încă mai interesant e faptul că administrind pe cale
bucală la un asemenea copil şi mai mult timp a unei anumite cantităţi
din glanda respectivă a unor animale (ca miei, viței etc.), şi nu numai
proaspătă dar chiar uscată, pulverizată, creşterea îşi reia mersul normal
în timpul cît acest tratament e continuat.
S'a putut chiar extrage, din această glandă, o substanţă chimică
destul de bine definită, o combinaţiune albuminoidă a iodului—care are
proprietăţi asemănătoare cu acelea ale glandei normale şi funcţionind în
locul ei sau administrată pe cale digestivă precum am văzut.
Putem conchide că acesta e principiul, sau, mai exact, unul din
principii activi, ai acestui organ.
Şi cu chipul acesta am ajuns să cunoaştem o substanță chimică
definită, al cărui rol în creştere și în dezvoltarea generală a organis-
mului e considerabil. Aci nu mai e vorba de o mişterioasă materie vie-
țuitoare, ci de o substanţă chimică definită ce poate sta luni de zile în
borcanul unei farmacii şi care totuşi, întrodusă după atita timp într'un or-
ganism, exercită asupra acestuia o acţiune vitalizantă din cele mai
a
Celalele cartilagiului de care am vorbit es din amosţeală, capătă
ọ nouă viață, puterea lor de asimilare creşte, încep a se înmulţi, meca-
nismul formațiunii osoase e pus în mişcare şi creşterea reîncepe pentru
104 VIAȚA ROMINEASCA
a continua în mod normal atita timp cît procurăm organismului această
substanţă.
Am zis mai sus că aceasta are un rol considerabil, nu numai în
creştere, ci şi în dezvoltarea generală a organismului. Astfel cînd glanda
lipseşte, evoluţia întreagă a acestuia se opreşte. Din punctul de vedere
intelectual aceşti copii rămîn nişte idioţi sau au o stare intelectuală îna-
poiată, cînd funcțiunea glandei, deşi mult redusă, nu e cu totul pierdută.
Pubertatea nu apare la aceşti copii, care, oricare ar fi numărul ani-
lor (20—30 etc.), rămîn totuşi în această stare.
De altfel, într'o formă atenuată a insuficienţii funcțiunii tiroidiene,
avem ceia ce s'a numit infantilismul, în care, fără ca să existe turburări
profunde ale inteligenţii, nici o stare bolnavă evidentă a viscerelor, in-
divizii, în vristă spre exemplu de 20—30, ani păstrează aspectul fizic şi
starea mentală a unui copil spre exemplu de 10—12 ani.
Dar glanda tiroidă nu e singura care să influențeze creşterea şi
evoluţia generală a organismului. Alte organe intervin de asemenea în
aceste procese interesante.
Influența glandelor sexuale spre exemplu e bine cunoscută.
Astfel castraţia la om sau la animale, înainte de terminarea ositi-
ficaţiei, aduce cu sine o persistență prelungită a cartilagiului de conju-
gaţie, a cărui vitalitate e de astă dată exagerată sau cel puţin prelungită,
aşa încît creşterea se continuă peste durata normală a ei. De aceia cas-
traţii au talia superioară celei mijlocii. Membrele lor au o lungime exa-
gerată etc. E o formă specială de gigantism. -
Dar în acelaş timp, în aceste condițiuni pubertatea nu apare, ca-
racterele sexuale ale sexului nu se diferenţiază, muşchii rămîn moi la
bărbat, corpul fără peri, barba, musteţile lipsesc, vocea nu se îngroaşă,
iar la femee nu găsim rotunjirea formelor, dezvoltarea mamelelor etc
Din acest punct de vedere castraţii, care în privinţa creşterii sînt nişte
giganţi, rămîn totuşi nişte copii sau mai exact nişte infantili.
Anumite organe ce dispar la omul adult, cum e timusul, continuă
a persista la castraţi. E un caracter mai mult din acelea ce aparțin
copilăriei.
Deci apariţia caracterelor sexuale masculine sau femenine sint pro-
dusul activităţii glandelor sexuale respective.
Şi această activitate e în mare parte cel puţin tot de ordine chi-
mică, secretorie. l
Deşi proba terapeutică n’a fost dată aci în mod complect pănă
acum, s'a văzut totuşi creşterea exagerată oprindu-se sub influența tra-
tamentului cu preparate din testicule sau ovare şi menstruația care înce-
tează la femeile castrate reapărind sub influența tratamentului cu ovare.
Avem din acest punct de vedere şi fapte opuse, care pun în evi-
denţă în mod indiscutabil rolul glandelor sexuale în apariţia pubertăţii.
Astfel un autor italian, Sacchi, a publicat cazul unui copil ce a prezeniat
o ipertrofie patologică şi de natură parazitară a unui testicul. Ori, ła 9
ani copilul acesta avea talia de 1 metru şi 43 centimetri (ce corespunde
CRONICA MEDICALA 105
vristei de 13—14 ani), musculatura era puternică, vocea groasă, corpul
acoperit de peri, o barbă şi musteţi fi apăruseră, în fine acest adult
precoce manifesta inclinaţiuni sexuale. Se ridică acestui bolnav testiculul
atins de tumora parazitară (coccidioză), şi evoluţiunea aceasta prematură
încetează, ba chiar o bună parte din fenomenele apărute regresează.
Astfel perii corpului cad, starea psihică se modifică şi bolnavul redevine
iar un copil din acest punct de vedere.
In alte cazuri pubertatea precoce apare în urma unei afecţiuni in-
tracraniene, şi în aceste cazuri trebue să ne gindim la intrarea în ac-
țiune a unei alte glande—ipofisa—situată în interiorul craniului şi aceasta
cu atît mai mult cu cît s'au văzut unele cazuri de întîrziere a pubertăţii
sau de nedezvoltare complectă, cu alte cuvinte de infantilism, legate de
o alteraţiune a acestei glande, şi că în alte cazuri în care aceiaşi glandă
e bolnavă, putem întilni o creştere exagerată în lungime—gigantismul—
sau, cînd aceasta nu mai e posibilă, o îngroşare însemnată a extremități-
lor, mai cu samă pe contul oaselor acestor regiuni—acromegalia.
Alte glande situate în abdomen deasupra rinichilor, şi numite din
această cauză capsule suprarenale, intervin de asemenea în dezvoltarea
generală a organismului, şi s'au observat cazuri de oprire în dezvoltare
—infantilsm—sau de dezvoltare precoce legate de unele alteraţiuni ale
-acestor organe.
Bogăția mai mult sau mai puţin abondentă a țesutului grăsos e
de asemenea strîns condiţionată de funcţionarea regulată a acestor dife-
rite glande, zise cu secreţiune internă, pentrucă produsul elaborat de ele
nu se varsă în afară sau într'o anumită cavitate ca acela al altor glande
—cele salivare spre exemplu, zise cu secrețiune externă-—ci se absoarbe
în sînge influențind, precum am văzut, vitalitatea întregului organism.
Glandele cu secreţiune externă pot de altfel să aibă şi o secreţiune
internă şi aceasta pare chiar regula.
Dacă însă secreţiunile interne au un rol aşa de însemnat în creş-
tere, pubertate, în modelarea organismului, e natural să ne gîndim că
alieraţiunile lor nu trebue să fie străine involuţiunii organismului, cu
alte cuvinte că bătrineţa poate recunoaşte drept cauze imediate modi-
ficări în funcțiunile unora din aceste glande.
De fapt această opiniune a fost susţinută de mai mulţi autori şi
s'au notat modificări ale acestor glande la bătrâni, iar unele din carac-
terele acestora amintesc turburările ce apar în alteraţiunile glandelor de
-care am vorbit.
Aceasta nu înseamnă că şi alți factori nu pot să intervină în pro-
-ducerea bătrineţei, nici nu prejudecă nimic asupra mecanismului ei intern,
spre exemplu a posibilității unei ruperi de echilibru între elementele no-
bile ale organelor şi alte elemente—aşa zişii macrofagi—conform teoriei
lui Metschnikoii, ale cărui idei au fost expuse de colegul şi amicul meu
-Dr. Slătineanu într'un precedent număr al revistei.
Dr. C. Parhon
Cronica Externă
Situaţia în Franţa
Au trecut mai bine de doi ani, dectnd Ministerul Clémenceau con-
duce destinele Franţei. Astă iarnă s'a putut observa oarecare enervare a
majorităţii, împotriva lui. S'au dat chiar mai multe asalturi pentru a-l
răsturna, dar ele au fost respinse, şi astăzi, în ajunul alegerilor munici-
pale, el se înfăţişează ţării mai puternic decît oricind.
Cărui fapt se datoreşte această situaţie atit de bună? Reformelor
cu care Ministerul Clemenceau a înzestrat democraţia franceză ? Desigur
că nu. Ministerul Clemenceau la constituirea lui s'a înfăţişat cu un bogat
program de reforme, printre care cele mai însemnate erau: reforma ad-
ministrativă, impozitul pe venit, asigurarea lucrătorilor, reforma consili-
ilor de războiu, răscumpărarea căilor ferate, naţionalizarea minelor şi se-
paraţiunea bisericilor de stat. Unele, ca separaţiunea bisericii de stat, a
fost moştenită de d. Clémenceau, aşa că ei a trebuit, mai ales sub pre-
siunea evenimentelor, s'o realizeze. Ce e drept, a realizat-o cu foarte
mult tact şi cu o mare pricepere, ajutat fiind, de d. Briand. Dar însfir-
şit m-a avut meritul de a fi fost iniţiatorul, ci numai unul din continua-.
torii ei abili. Altele, ca reforma administrativă, au fost pur şi simplu
înmormiîntată în cartoanele ministerului de interne ; iar altele, ca ifnpo-
zitul pe venit, ca răscumpărarea căilor ferate şi ca asigurarea lucrători-
lor, intîrzie prin secţiile Camerii sau ale Senatului, fără să reuşească a
se transforma în legi. Atunci care să fie cauza menţinerii la putere a
guvernului Clemenceau? Dacă n'a avut succese înăuntru, să fie oare
izbinzile lui din afară, care i-au dat autoritatea de care el se bucură as-
tăzi ? Nici măcar atita. De doi ani decînd d.“ Pichon conduce politica
externă a republicii franceze, situaţia Franţei, in lume, a rămas aceiaşi.
Alianţele şi amiciţiile ei nu s'au schimbat şi nici nu s'au înmulţit. Dacă
pe ici pe colo, cu unele puteri, legăturile de intimitate au slăbit puţin,
cu altele s'au zest:îns. Dar, în schimb, Franţa a avut să lupte în Ma-
roc cu greutăţile din zi în zi crescînde ale unei situaţiuni foarte delicate,
care i-a pricinuit pănă acum pierderea muitor vieţi şi numeroase sacri--
ficii băneşti. Prin urmare nici de aci ministerul d-lui Clemenceau nu a
putut să împrumute puterea pe care o are.
CRONICA EXTERNA 107
Cauzele trebuesc căutate în afară de guvern. Ele se găsesc, pe
deoparte, în atitudinea majorităţii parlamentare şi pe de altă parte în
starea de spirit a opiniei publice franceze.
In precedentul parlament, la sitrşitul legislaturii, în urma politicii
d-lui Combes, majoritatea ajunsese să fie condusă de extrema stingă.
D. Jaurès era arbitrul suprem al parlamentului. D. Clémenceau n-a
înțeles însă să ocîrmuiască în aceste condițiuni şi încă din primele zile
el a rupt legăturile cu socialiştii. Cea dintăiu luptă pe care a dat-o în
Cameră a fost faimosul său duel oratoric cu d. Jaurăs, în care ela tras
o linie de despărţire foarte lămurită între partidele din stinga şi între
fracțiunile socialiste. Această atitudine n-a putut împedeca pe socialişti
ca, în toate reformele cu caracter înnaintat, să voteze alături cu d. Clé-
menceau, dar ea a avut darul de a-i asigura sprijinul progresiştilor de
citeori d. Clémenceau a voit să ferească politica lui de unele exagerări
sau să-i imprime un caracter mai moderat. Şi astfel d. Clemenceau a găsit
formula unui echilibru parlamentar foarte preţios mai cu samă într-o ţară
care a cunoscut prea mult vicesitudinile variaţiunilor parlamentare. Nu e
vorbă, mulţi radicali învinuesc pe d. Clemenceau pentru aceasta. Ei
susţin că sprijinul progresiştilor a compromis adevăratele interese ale:
democraţiei, că a întrodus în politica guvernului o notă reacționară, pe:
cînd tocmai datoria d-lui Clemenceau era să ferească cauza democrației
de orice amestec, de orice apropiere cu reacţionarismul. D. Combes
la Senat şi d. Camille Pellettan la Cameră sînt în îruntea acestui curent
de nemulțumiri, care a provocat astă iarnă mai multe displăceri d-lui
Clemenceau şi colegilor săi din minister, dară care nu le au putut zdrun-
cina situaţia lor, fiindcă d. Clemenceau putea să spue oricînd Camerei
şi Senatului, precum a şi spus'o în ultimul său răspuns cătră d. Jaurès,
că desfide să i se arăte o lege care să nu fi fost însuileţită de cel mai
sincer şi de cel mai curat democratism, şi că în definitiv nici el nici ni-
meni altul nu poate impedeca pe progresişti ca, între două formule de-
mocratice, una mai puţin înaintată a lui, şi alta mai înaintată a socia-
liştilor, ei să prefere pe a lui. Acest lucru, nu e numai firesc, el este chiar
de dorit, în situaţia actuală a Franţei, fiindcă sileşte pe progresiştii, care
au avut privirile lor atita vreme întoarse spre dreapta, să se apropie:
iarăşi de stinga, şi să se convertească astfel, încetul cu încetul, la o po-
litică, pe care pănă eri o combăteau cu înverşunare. In sitrşit majorita-.
tea înţelege prea bine, că, precum d. Clemenceau o spunea tot în ul-
timul său discurs, situaţia parlamentară e astfel încit numai trei feluri de-
guverne sînt azi posibile în Franţa: sau un guvern care ar urma iden-.
tic politica d-lui Clemenceau, şi atunci, de ce să-l răstorni, căci nimeni
nu poate reprezenta mai bine o stare politică decît el; sau un guvern,
mai puţin înaintat decit al d-lui Clemenceau, ori Camera aceasta e prea
democratică, pentru a dori vreodată un guveru, care ar căuta să reîn-.
toarcă Franţa de pe calea radicalismutui; sau un guvern mai înaintat,
un guvern „de bons gazcons“, cum l'a numit d. Clemenceau cu atita
-108 VIAȚA ROMINEASCA
spirit, al cărui şef nominal ar fi un d. Combes sau Pelletan, dar al că-
rui conducător efectiv ar fi iarăşi d. Jaurès. Ori de un asemenea gu-
vern parlamentul se teme, fiindcă ştie că Franța nu-l vrea, şi că n'ar
putea decit, prin mişcarea de reacțiune ce ar provoca de pretutindeni, să
întirzie realizarea adevăratului ideal democratic.
Dacă din cauza situaţiunii de azi, majoritatea sprijină guvernul
Clemenceau ca fiind singurul ce poate conduce republica franceză, acest
„guvern este sprijinit şi mai puternic încă de cătră opinia publică. După
sforțările mari, vin întotdeauna epocile de stagnaţiune; după avinturile
prea îndrăzneţe, e firesc să urmeze oarecare şovăeli şi oarecare sfială.
„Aceasta se întimplă în momentul de faţă şi cu mentalitatea franceză.
După politica înaintată şi reformele îndrăzneţe săvirşite de Franceji dela
ministerul Waldeck Rousseau încoace, trebuia să vie o fază de lîncezeală,
care singură ar fi putut să explice îndeajuns tendinţa Franţei de a rein-
tra într'o epocă de activitate mai restrinsă şi mai adevărată. Dar s'a în-
timplat ceva care a mărit încă această firească tendință. Politica înaintată a
luat în Franţa, în domeniul economic şi în cel politic, două forme noi,
necunoscute în trecut, două forme care depăşeau chiar limitele socialis-
mului clasic: sindicalismul şi antimilitarismul.
` Sindicalismul, reprezintind cea mai puternică tentativă de organi-
zare a maselor lucrătorilor cunoscută pănă azi, a rupt cadrul restrins al
organizațiunii socialiste de partid şi s'a ridicat ca o forţă adeseaori pro-
tivnică socialismului şi în orice caz ca o forţă mai periculoasă decît so-
cializmul pentru organizarea socială modernă, fiindcă este de o aplica-
țiune imediată. Iar antimilitarismul este o formulă extremă a internaţio-
nalismului, deasemenea mai îngrijitoare decit dinsul, fiindcă e mai con-
cretă, şi fiindcă seduce masele făgăduindu-le dezlegarea de o datorie
grea, datoria serviciuiui militar.
Aceste două teorii extreme au speriat chiar spiritele înaintate, care
s'au temut ca nu cumva urmîndu-le să nu alunece într'o lume cu totul
străină, de aceia pe care o făuriseră în visurile lor. Socialiştii însă în
parte, dacă nu în întregime, au alunecat pe acest povimiş, au împărtă-
şit şi sindicalismul şi antimilitarismul, şi au perdut astfel .increderea opi-
niei publice, care, cuprinsă de oarecare spaimă, a alergat în jurul d-lui
Clemenceau, care ştiuse dela început să combată cu înverşunare aceste
teorii.
Aşa fiind, ce mai putea să zdruncine situația ministerului Cl&men-
ceau şi să legitimeze înlocuirea sa printr'o altă combinaţiune radicală ?
Numai două lucruri, şi anume: întăi, ca d. Clemenceau să nu fi ştiut să
pătrundă cu destul tact linia de purtare ce şi-a tras'o în parlament, şi
să nu se fi priceput a evolua printre greutăţile, ce la un moment dat
-diferitele grupuri parlamentare ar fi putut să i le provoace, şi al doi-
lea ca el să nu fi ştiut să solidarizeze în destul ministerul său, cu lupta
în potriva formelor celor mai exagerate ale politicii democratice de azi.
Aceste daruri însă nu îi lipseau d-lui Clémenceau, din potrivă el
CRONICA EXTERNA 109-
le stăpinea într'o măsură, în care nici un alt om politic din Franţa nu
le stăptnea. Nimănui nu fi era mai uşor decit d-lui Clémenceau să păs--
treze linia de purtare ce şi-a tras-o în parlament, fiindcă el a fost toată
viaţa lui pe linia de despărţire dintre radicalism şi socialism. El a fost în:
totdeauna democratul cel mai înaintat, şi în totdeauna vrăjmaşul cel mai
hotărit al socialismului. Pentru oameni politici, ca d. Combes de pildă,
care au plecat dela clericalism şi au evoluat spre ideile înaintate, e greu
să nu treacă peste această linie de despărțire. In focul entusiasmului, li se
întîmplă adesea să calce pragul socialismului. Este de asemenea greu
pentru oamenii care au fost în totdeauna democrați, dar care n'au fost
niciodată prea înaintați, ca pentru d. Poincaré de pildă, ca reacționa-
rismul să nu exercite cîteodată asupra spiritului lor seducţiuni neaştep-
tate. Cu d. Clemenceau, care a stat pe loc toată viaţa lui, asemeni fluc-
tuațiuni înainte sau înapoi nu sînt însă posibile. Afară de aceasta nu
trebue uitat că d. Clemenceau nu este numai un politician, el este şi un-
teoretician politic. Multă vreme el n'a fost chiar decit un teoretician, şi
atit de mult un teoretician, încît, în ziua în care i s'a încredinţat con-
ducerea unui minister, aproape toată lumea se îndoia că va putea fi un
om de guvernămînt, şi a fost desigur pentru toţi o surprindere de a con--
stata că în d. Clémenceau omul de guvemămint e tot atit de distins pe
cît teoreticianul era de strălucit. Bine-înţeles că fiind un teoretician, ni-
meni nu putea mai bine decit el lămuri opiniei publice care sînt margi-
nile pănă la care democraţia nesocialistă înţelege să se întindă, sau să
explice cauzele doctrinare ale slăbiciunii socialiştilor. In acest rol un onr
cu cunoştinţi mai puţin întinse nu ar îi putut să se menţie cu uşurinţa:
cu care d. Cl&menceau se menţine într'o situaţie care, orice s'ar zice,
este prin însăşi natura ei o situaţie foarte delicată. Tot astfel, pentru a
evolua cu succes printre toate grupurile din majoritate şi din afară de-
majoritate şi a înlătura loviturile lor, se cereau trei calităţi: o mare auto-
titate politică, o mare experiență parlamentară şi un mare talent oratoric.
` O mare autoritate— afară de d. Brisson—nici un alt republican nu
avea, dela moartea lui Waldeck Rousseau, autoritatea d-lui Clemenceau.
D. Clemenceau e unul din cei mai vechi, şi din cei mai statornici re-
publicani, e unul din puţinii republicani astăzi în viaţă, care au contri--
buit la întronarea regimului republican în Franţa şi la organizarea lui.
O mare experiență parlamentară.—Dacă în privinţa autorităţii d..
Brisson se mai putea măsura cu d. Clemenceau şi poate îl intrecea în-
privința experienţei parlamentare, nimeni desigur nu i se poate asămui.
El nu are numai o viaţă parlamentară de mai multe decenii, dar ele şi
vestitul răsturnător de ministere, singurul om din vremurile moderne
care prin puterea cuvîntului a răsturnat guvernele unui mare popor, de-
cîte ori i-a plăcut,
Un mare talent oratoric. Cine nu ştie cu ce dar admirabil de vorbă:
natura a în zestrat pe d. Clemenceau, şi cine îndoindu-s« nu ar fi găsit
în discursurile ce le a rostit, de cînd e preşedinte al consiliului de mi--
niştri, dovada neîndoelnică a acestui talent fără seamăn.
110 VIAŢA ROMINEASCA
lar ca să se solidarizeze cu lupta în potriva antimilitarismului şi
antisindicalismului, iarăşi nimeni nu era mai indicat decit d. Clémen-
ceau. In lupta în potriva sindicalismului, nimeni nu putea mai bine decit
d. Clemenceau să fie la largul său, pentru a scoate la iveală greşe-
lite socialismului, şi a pune pe socialişti în contradicţie cu ei însăşi.
Lupta în potriva militarismului se descompunea în lupta în potriva con-
cepţiei şi în proslăvirea ideii de patrie. Pentru a combate concepţia, teo-
reticianul Clemenceau trebuia să fie neîntrecut prin cunoştinţile sale.
Pentru proslăvirea ideii de patrie, oratorul Clemenceau trebuia să fie
strălucit. Şi de fapt el a şi găsit în vasta sa cultură, în cutele variate
ale nemărginitului său talent, tot ce trebuia şi teoreticianului şi oratorului.
Totuşi poate că situaţia ministerului Clemenceau ar fi fost mai pu-
țin bună, dacă d. Clémenceau n'ar fi ştiut să prindă o altă caracteristică
a evoluţiunii prin care Franţa trece. Franţa a ajuns în faza evoluţiunii
sale, în care a rupt ultimele legături cu trecutul, şi în care s'a avîntat
pe deplin pe marea necunoscută încă a democraţiei moderne. Ce va fi
această democraţie, cum se va cristaliza noianul de idei ce o frămîntă,
în forma căror organizaţiuni sociale se va întrupa, nu se poate şti. Tim-
pul singur va desăvirşi această operă. Mulţi, lipsiţi de simţul realităţii,
aşteaptă dela fapta omului îndeplinirea visurilor ce îi călăuzesc şi n'au
înțelepciunea se înţeleagă, că vremea singură poate clădi ceia ce mintea
lor abea întrezăreşte. D. Clémenceau din scepticism are mai mare încre-
dere în acţiunea lentă a timpului decit în puterile lui, şi preferă să
lase vremii să săvirşască cu tărie ceia ce slabele sale mini n'ar putea
ridica decit vremelnic.
Masele, care percep transformările sociale mai mult decit le pri-
cep, care au intuiţia lor nelămurită dar sigură, simt că d. Clemenceau are
dreptate şi sînt atrase fără să vree cătră scepticismul său, fiindcă recu-
nosc intr'nsul începutul adevăratei înţelepciuni.
Azi democraţia franceză se poate statornici mai puţin prin acte
precise de guvernămint decit prin mentalitatea cu care se rezolvă inci-
dentele zilnice şi prin pătrunderea cu care se ştie să se extragă din di-
versitatea manifestațiunilor de organizare democratică, principiile funda-
mentale ale lumii de mine. Orice politică de precipitare sau de neas-
timpăr, ar fi e politică care ar întirzia izbinda marei organizațiuni de-
mocratice, şi care ar fi osindită peirii, ca tot ce izvorăşte din credinţa
omului în atotputernicia lui.
I. G. Duca
Cronica Veselă
me
FĂRIMĂTURI
Epitalam
Ca o deosebită solemnitate s'a să-
virşit la „Vaira Luminoasă“ căsătoria
unui bârbat şi a unei femei internaţi
în acest azil de orbi.
Ziarele
Doi orbi s'au cununat
La „Vatra Luminoasă“.
Nevasta e frumoasă ?
Frumos al ei bărbat?
Sînt bruni ca negrul corb ?
Sînt blonzi cum este luna?
Nu vreau să ştiu |... Ştiu una:
Ş'Amorul e tot orb!
Miha-Tache Drago-maiorescu
Toţi, în critica romînă,
Chendi chiar, scriu cu o mină.
Numai Mişu scriitorul
Parcă scrie cu piciorul |
În umbra stranei
Pe cînd un popă din scriptură
Cintă cucernic, dar pe nas,
In umbra stranei, gură 'n gură,
Doi tinerei stau la taifas.
142 VIAŢA ROMINEASCA
Dar sftnta slujbă-i pe sfirşite....
— „Cind, unde ne mai înttinim ?*
Intreabă el. Ea, pe şoptite,
Cu glas suav de heruvim:
—,„La douăspre'ce evanghelii !*
«..-Ş aşa firesc e tonul său,
Incît gurita demoazelii
Parc' ar fi spus: „La Herăstrău !“
Nenoroc
Nu! Nu e chip să mă găsească!
De şease zile 's căutat
De un postaş c'un mic mandat
Trimes de „Viaţa Rominească“.
Cînd stau acasă, amploiatul
Zelos mă caută 'n oraş;
Pe străzi eu caut pe postaş,
Cînd vine-acasă cu mandatul.
Şi am de bani nevoe mare,
Dar n'am noroc... O, sint convins
Că într'o clipă m'ar fi prins
Cu un mandat... de arestare!
O crimă din dragoste
Imi pare c'am ucis o fiinţă vie,
Cînd zmuls-am floarea ce mi-ai spus să-ţi rup...
Parfumu-i, suflet ce-a zburat din trup,
Ca o mustrare-amară mă sfişie.
Văd parcă din al fluturilor grup
Că se desprinde unul... soţ să-i fie ?....
Şi, ca să uite neagra-i văduvie,
Bea la mirezme păn' se 'mbată Krupp.
Şi fug... Şi 'n urma mea un roiu d'albine
Vor ăcele să 'nfigă 'n ucigaş.....
Vor să-l linşeze.!...
Dragă, pentru tine
CRONICA VESELĂ 113
Comis-am groaznica nelegiuire.
la floarea ş'o sărută drăgălaş:
Va renviea !—şi scap de ispăşire.
Tarascon
CALEIDOSCOP
„Americanism literar“.— Controversă.— „Prin viscolele
Bucegilor“.— Vremea premiilor.
25 Martie
Eu sînt Americanul literar
Şi 's înzestrat cu 32 dinţi...
Aşa-i, stimate domn S. Mehedinţi:
Tot omul cu modestul lui salar!
Talentul meu e 'ntocmai ca un bar:
Pui banul ici, şi veisul a picat...
Sînt, prin urmare, un automat
Ca orice dascăl universitar !
Cum, pentru bani, la ceasul anumit
Se duce bietul om să-şi ţină cursul:
Eu, pentru bani, îmi joc la poartă ursul...
Atita tot—şi cred că sîntem chit.
30 Martie
D-lui M. Dragomirescu şi altor cu-
getatori iluştri contemporani şi viitori.
Garafa este plină
Şi fila ne 'ncepntă...
Au care e de vină?
E o 'nrudire mută
Între pahar şi vers ?
Ce au, de se 'mprumută ?
E vre-un raport invers ?
Cum poate să se 'ntîmple
Atare controvers ?
1i4
VIAȚA ROMINEASCA
Cu minile la timple
Stau ca un alt Esop:
Cind fila mi se împle,
De ce, cu orice trop,
Garafa se deşartă
Şi scade strop cu strop?...
O, artă pentru artă !...
7 Aprilie
In zilele de 94 Martie, patru excur-
sioniști, şi cu d. Becescu Gh. Silvana
cinci, „şi-au luat inimile 'n dinţi“—
după cum spune „Adevărul“ dela 7
Aprilie c.—„şi-au dispărut în Valea
Cerbului, spre Umul“ etc. etc. etc.
Cu inimele 'n dinţi porniră
Cinci Tartarini dela Ploeşti—
O, muză, vino şi mă 'nspiră,
C'aşa subiect nu mai găseşti.
Cu sky-uri, blănuri, scări şi funii,
Cu tîrnăcoape, alpenstockuri,
Cei cinci porniră ca nebunii
Să urce falnicele blocuri.
Pe vremea ast' aşa ursuză
Să-i însoţească prin zăpezi,
Nu s'a găsit o călăuză—
Dar ei sint curajoşi, ce crezi!
Porniră dar, avind în frunte
Pe marele turist Silvan
Ce însuşi el e cît un munte...
Ce zic, un munte!—un Caraiman!
Cercau troenii să-l îngroape,
Dar el c'un gest îi da 'ntr'o parte,
Şi cînd vedea un steiu aproape
Că năvălea,—el, de departe
CRONICA VESELA 115
Sufla cu focul său cel sacru
Şi-atuncea steiul de zăpadă,
Schimbat în rtu de lapte acru,
Curgea la vale în cascadă...
Urcau din nou, săpînd tuneluri,
Surpau la brazi să facă punți
Şi-aveau năstruşnice dueluri
Cu urşi mai mari şi... mai mărunți.
Scrutau terenul pe 'ndelete,
Natura solului şi clima—
Şi-umplură citeva carnete
Cu constatări de toată stima.
Gustau în treacăt mineraluri
Şi ciocăneau conglomerate,
Şi pe supt albele portaluri
leşeau din peşteri dărimate.
Îi prefăcea în statui gerul,
Oricit de gros li-era costumul-—
Păn' se 'ndura la urmă cerul
Şi soarele le da iar drumul...
Dar iată-i sus, pe culme 'n fine,
Stăpîni acuma peste blocuri,
Măreţi, cu feţele senine,
Cum stau proptiţi în alpenstockuri |
Şi cum pe piscurile ninse
Nu mai puteai acum să vezi,
Al bandei fotograf aprinse
Cinci chilograme de magnez.
Stau neclintiţi în faţa plăcii
Cei cinci eroi şi marii munţi
Şi tot imperiul vast al păcii
Şi urşii mari şi mai mărunți.
Stăpîni apoi pe nemurire
Se gratulează călduros—
Silvan atuncea c'o zimbire,
Nainte de-a porni în jos:
116
VIAŢA: ROMINEASCA
„La anul, Omule, revanșă!“
Şi 'n urmă banda, cît clipeşti,
A înhămat o avalanşă
Şi s'a trezit... iar la Ploeşti!
8 Aprilie
Fumez mereu şi-am insomnie...
Odaia-i împînzită 'n fum...
E vremea premiilor—vai mie!
Gîndesc la bietul meu volum...
lar luna care mă priveşte,
La vremea asta 'n orice an,
Nu ştiu de ce îmi aminteşte
Un craniu de-academician...
A. Mirea
Viaţa Rominească în Bucovina
Catedra de istorie romînă la universitatea din Cernăuţ
"e — e aaa
O față a mult discutatei chestiuni naționale din Austria, care a-
menință ca sabia lui Damocles capul ministeriilor este şi chestiunea uni-
versitară. In Austria—îără Ungaria—există 8 universisăți, dintre care 7
complecte cu cite 4 facultăți şi una necomplectă fără facultatea de medi-
cină. Numărul studenților e 20000, dintre care cei mai mulţi şi anume
7700 sînt la Viena şi cei mai puțini sînt la Cernăuţ, unde lipseşte facul-
tatea de medicină. Din cele 8 universităţi din Austria 5 sînt nemţeşti
şi anume la Viena, Praga, Graz, Innsbruck, Cernăuţ, una e cehă la
Praga şi două polone la Krakau şi Lemberg.
De mulţi ani cer deja Cehii o a doua universitate şi anume în
Moravia, şi, ceia ce provoacă împotrivirea cea mai mare a Nemţilor şi
îngreuiază soluţiunea, e că Cehii pretind ca universitatea să fie în Brünn,
capitala Moraviei, oraş cu caracter nemţesc. O cerere tot atît de veche
pe terenul acesta este şi cererea Italienilor, care cer crearea unei univer-
sităţi italiene în Triest. Guvernul pare a îi aplicat ca să împlinească Ita-
lienilor această dorinţă, dar nu la Triest, ci în Viena. Sliovenii cer o fa-
cultate de drept la Laibach ; iar Rutenii, care sînt în Galiţia cel puțin
tot atit.de numeroşi ca Polonii, cer o universitate ruteană în Lemberg,
iară pănă la crearea acesteia mai multe catedre cu limba de propunere
ruteană. Cu agitările în jurul chestiunii acesteia stă în legătură şi ul-
timul omor politic, care a produs atita sensaţie, fiind primul de feliul a-
cesta în Austria, şi arătînd în ce stare disperată au fost aduşi Rutenii
prin domnia neomenoasă a Polonilor. Guvernul central a căutat de
multe ori să mulțămească pe Ruteni la universitatea din Cernăuţ, fiind
dispus a le acorda aici cît de multe favoruri, ceia ce ar fi fost egal cu
nimicirea Romiînilor pe terenul cultural. Pentru fericirea noastră, Rutenii
n'au primit pănă acuma. Ca ultimii în şirul popoarelor austriace care cer
concesiuni naţionale în învățămîntul superior se prezintă Romiînii. Ce-
rerea lor e foarte modestă. E; cer înființarea unei catedre pentru istoria
Rominilor pe lingă universitatea din Cernduţ. Un capitol trist al în-
vățămîntului nostru din ţară este tratarea istoriei naţionale. Poate nică-
118 VIATA ROMINEASCA
ieri în altă parte a lumii nu-i posibil ca istoria ţării respective, istoria
poporului care locueşte într'insa, care a ridicat pe pămîntul ei instituţi-
uni culturale, a apărat'o prin secoli de năvălirile popoarelor barbare, să
nu fie cunoscută de generaţiile tinere. Nici în şcoala primară *) nici în
cea secundară **) istoria Rominilor nu este deloc considerată la pre-
darea învăţămîntului istoric. Se înţelege că cu atit mai puţin a fost con-
siderată ca o disciplină a parte la Universitate. Cererea Romiînilor bu-
covineni pentru crearea unei catedre de istoria romînă la universitatea
din Cernăuţ e veche, dar ea n'a fost considerată. Pe vremuri deputaţii
romîni au cerut prin rezoluţiuni votate unanim în dieta provincială crea-
rea catedrei de istorie, dar aceste rezoluţii au rămas în cartoanele dietei.
Acum în urmă chestiunea a luat o întorsătură nouă, şi din ţinuta
guvernului se poate prognostica ceva favorabil rezolvării definitive a
acestei cereri atit de modeste şi atît de întemeiate. Acţiunea a pornit
dela studenţimea universitară romînă din Viena. Intro mare adunare
studenţască, la care au fost de față şi studenţi slavoni, italieni, ş. a., stu-
dențimea a cerut din nou realizarea acestui postulat. Studenţimea ro-
mînă de pe la celelalte universităţi, ca Graz, Cernăuţ a aderat la mişca-
rea aceasta. Deputatul Aurel Onciul a ridicat chestiunea aceasta în co-
misia budgetară la discuţia învăţămîntului superior şi a fost sprijinit de
reprezentanţii tuturor partidelor. Ministrul de instrucţie publică, Marchet,
răspunzînd lui Onciul a recunoscut că cererea Rominilor e justă, nu se
poate însă încă realiza, deoarece nu i s'a făcut nici o propunere din
partea universităţii. Aceiaşi bunăvoință a arătat'o ministrul şi unei de-
putaţii studenţeşti care sa prezentat la dînsul, rugîndu-l să accelereze
realizarea creării acestei catedre. Şi primarul Vienei, Dr. Lueger, a asi-
gurat deputăţia că va sprijini din toată inima această cerere îndreptă-
țită a Romiînilor bucovineni. Dară tocmai cînd sar părea că ne-am a-
propiat mai mult de realizarea acestei dorinţe atît de modeste a unui
popor loial, care se mulţumeşte cu atît de puţin pe terenul cultural şi
care şi aşa capătă numai din cînd în cînd dela masa guvernamentală
cîteva fărimături, tocmai atunci dăm peste o piedică neaşteptată—peste
rezistenţa pe care se pare că va face-o universitatea din Cernăuţ.
Puţine cuvinte despre universitatea din Cernăuţ. Universitatea din Cer-
năuţ Francisco-losefina a fost înfiinţată în anul 1875 cu ocaziunea jubile-
ului de 100 de ani dela încorporarea Bucovinei la Austria. Ea e o u-
niversitate cu caracter german şi a fost înființată ca un punct de atra-
gere pentru popoarele din Ostul Europei şi mai ales pentru Romiînii
din regat. Merite mari pentru înfiinţareaei şi-a cîştigat Rominul bucovinean
Tomaşciuc, care, ca deputat liberal în parlament, se bucura de mare
trecere. El a fost şi primul rector.
*) Vezi articolul d. Mitric-Brujă în „Şcoala“ Nr. 8-11.
**) Vezi articolul d. Iancu Nistor în „Scoala“ Nr. 6--7.
VIAȚA ROMINEASCA IN BUCOVINA 119
Universitatea aceasta niciodată nu s'a bucurat de dragostea guver-
nului central şi s'ar putea spune că ea a funcţionat mai mult ca o fa-
brică pentru trebuinţile practice ale ţării decît ca un focar de lumină şi
cultură.
Profesorii trimeşi la Cernăuţ priveau această stagiune ca o neno-
rocire şi e cunoscut că mulți au susținut că universitatea din Cernăuţ
e un fel de Strufkolonie. Dacă şi în prezent nu sar putea susținea
aceasta pe dea'ntregul, mult în bine nu s'au schimbat referinţile. Prie-
tini între profesorii de universitate am avut puţini, duşmani declarați
mulţi. Profesorii dela această universitate n'au avut legături cu ţara şi
cu poporul din ea, şi de aceia a fost posibil ca întrun moment dat un
profesor să facă propunerea ca universitatea din Cernăuţ să fie mutată
în altă parte. Ubicaţiunile în care e instalată universitatea, institutele şi
lipsa mai multor catedre de prima necesitate pentru învățămîntul uni-
versitar, ca catedra de estetică şi altele, arată că universitatea din Cer-
năuţ nu numai că e unica incomplectă din Austria, dar şi cea mai ne-
glijată. Sumele alocate în budget pentru trebuinţile acestei universităţi
nu stau în nici o proporţie cu cele ale celorlalte universități. Foloasele
ce le-au tras Romiînii din această universitate constau în înlesnirea ce o
au tinerii romîni, dealtmintrelea săraci pentru aşi putea face studiile supe-
rioare în ţară, pe cînd înainte vreme trebuiau să urmeze la Viena. Pe
lingă facultăţile laice la universitatea din Cernăuţ este şi o facultate teolo-
gică susţinută din fondul religionar, la care corpul profesoral, înainte
vreme exclusiv romîn, este în majoritate romîn. Multe cursuri se fac în-
să în limba nemţască. La facultăţile laice există o singură catedră
pentru limba şi istoria literaturii romîne. Slavii însă au trei catedre: una
pentru limba şi literatura ruteană, una pentru limba slavă, şi una pen-
tru istoria europeană ostică. Şi dealmintrelea pănă acum doi ani
n'a fost posibil ca să pătrundă vre-un Romin bucovinean, în învăţămîn-
tul superior. Acuma avem deja doi docenţi romîni pe Dr. Constantin
Isopescul-Grecu, la facultatea juridică, pentru dreptul penal şi pe Dr. Eu-
gen Botezat, la facultatea de ştiinţi, pentru zoologia comparată.
Cererea Romiînilor bucovineni pentru crearea unei catedre de ts-
torie nu s'a bucurat nicicînd de simpatiile profesorilor universitari stră-
ini. Ei nici nu s'au prea interesat de chestiune cîtă vreme nu s'au in-
teresat nici cei dela centru. De cînd cu declaraţiunea favorabilă a mi-
nistrului de instrucţie chestiunea a luat însă altă faţă şi la universitate. La
catedra pentru istoria popoarelor din ostul Europei este un Rutean, dr.
Milkowicz. De 24 de semestre, de cind face cursuri la această catedră,
nu i-a trecut prin cap că există Romiîni în istorie şi pe lume, fie că i-a
trecut simplu cu vederea, fie că i-a considerat ca neaparţinind cercului
său de activitate, ci a făcut cursuri de istoria Ucraniei, Bizanțului etc.
Cum s'a ivit chestiunea creării catedrei pentru istoria Rominilor, sprijinită
în comisia budgetară de toate partidele şi aprobată de ministru, dr. Mil-
20 VIAŢA ROMINEASCA
kowicz a descoperit pe Romîni şi a anunţat un curs de Istoria Romi-
nilor pentru semestrul de iarnă viitor. |
Romînii nu sînt şi nu pot fi mulțămiţi cu acest curs al d. Mil-
kowicz. Rominii cer o catedră separată pentru istoria Romînilor,
la care cursurile să fie făcute în limba romînească de un Romiîn care
poate consulta toate izvoarele, căci Milkowicz e Rutean şi nici nu cu-
noaşte limba noastră, iar istoria noastră o cunoaşte numai din izvoare
străine de mîna a doua. Decît aşa un curs de istorie mai bine deloc. O
adunare a studenţilor romîni dela universitatea din Cernăuţ a şi cerut
în două rezoluţiuni crearea acestei catedre şi anume cu limba de propu-
nere romînă. Pentru rezoluţiunea întăia, prin care se cere crearea catedrei,
sînt şi cîțiva profesori nemți, şi e probabil că va fi aprobată de corpul
profesoral al facultăţii filosofice şi de senatul universitar. Contra cererii
a doua, ca la această catedră cursurile să se facă în limba romină, seri-
dică toţi ca un om, căci prin această dispoziţiune s'ar nimici caracterul
german al universităţii. Se pare că, după mulţi ani de trudă, ne apropiem
de realizarea acestei dorinți, dar mă tem să nu ne lovim de altă piedi-
că : lipsa de candidaţi pregătiţi pentru a putea ocupa catedra. Nostim e
că Milkowicz—se înțelege fără semnătură—încearcă întrun jurnal nem-
tesc să dovedească că nicăieri în Austria nu există catedre speciale pen-
tru istoria diferitelor popoare, şi că Romiînii s'ar putea mulţămi cu ca-
tedra pentru istoria popoarelor Europei ostice. Adevărul e că la univer-
sitatea din Praga există o catedră pentru istoria Cehilor, că la Cracovia
şi Lemberg există catedre pentru istoria poporului polon, ba, ce-i şi mai
mult, la Lemberg există chiar o catedră pentru istoria poporului ucrain
(rutean) la care cursurile se fac în limba ruteană, lucru pe care Milkowicz
ľa ştiut desigur. |
-© Cu crearea catedrei pentru istoria romînă la universitate, cred că
se va putea întroduce această disciplină intro măsură suficientă şi în
programele şcoalelor secundare şi primare.
Un Romîn Bucovinean
$
.
P. S.—Vizita Bucovinenilor.- -In cursul săptămînii luminate, Iaşul
a avut cîteva zile de însuflețire, mulțumită sosirei unui grup de 500 Bu-
covineni, în frunte cu păr. C. Morariu, d-nii G. Tofan, S. Puşcariu şi
Popişor.
Fraţii Bucovineni au vizitat expoziţia istorică, organizată de d. N.
lorga, Universitatea, Frumoasele noastre biserici vechi, etc.
Ar îi de dorit ca astfel de excursiuni culturale, care ne apropie,
şi ne fac să ne cunoaştem mai bine, să fie organizate cît mai des şi
pentru Romiînii din celelalte provincii.
„V. R.“
NININA AI NANAI NAE a pa NON NA S
Scrisoare din Ardeal
Lovitura dela Caransebeş.—Congresul presei.--Alte ştiri.
rit a
S'a vorbit şi am avut adesea tristul prilej să înregistrăm cîte o lo-
vitură pe care guvernul unguresc o dă aşezămintelor noastre şcolare şi
bisericeşti. Aşa zisa congruă ne-a robit preoțimea, iar legea şcolară a lui
Apponyi tinde să acapareze şcoalele noastre confesionale.
Ceia ce s'a întîmplat însă de curînd la Caransebeş, în Banat, este
fără îndoială cea mai simţitoare lovitură dată autonomiei noastre biseri-
ceşti şi şcolare. Pentru unele abuzuri ale cîtorva profesori negligenţi şi
certaţi cu morala publică, guvernul s'a amestecat şi a dispus direct în
afaceri care nu-s de competenţa sa, ci consistorul şi sinodul trebue să
se rostească. Pe baza unui raport făcut de un comisar guvernial, minis-
trul destitue pe directorul preparandiei (şcoala normală) din Caransebeș,
precum şi pe mai mulţi profesori şi funcţionari consistoriali. Nici măcar
atita condescendenţă n'a arătat octogenarului episcop N. Popea şi consis-
torului, să ceară ca şi acesta să ancheteze iregularităţile, ci pe baza unui
raport scris la porunceală, destitue vinovaţi şi nevinovaţi, în loc să se
mulţumească cu pedepse mai mici. lar de obiecţiunile şi apărarea con-
sistorului nu ţine samă, ci a procedat—ungureşte !
Indignarea e mare, printre toţi Rominii, căci s'a creat astfel un
precedent care repeţindu-se nimiceşte toate drepturile noastre autonome
şcolare şi bisericeşti.
Sinodul, care se întruneşte în sesiune ordinară la Duminica Tomii,
nici nu va întirzia să protesteze împotriva acestor fără-de-legi. Din parte-i
Consistorul a făcut remonstrare la minister.
Pe de altă parte, pentru ca să se asigure o mai promptă adminis-
trație şi controlă în cele bisericeşti şi şcolare, episcopul Popea şi-a păs-
trat sieşi numai afacerile canonice, celelalte le-a incredinţat arhimandri-
tului vicar Filaret Musta. |
Trebue să recunoaştem anume, că întradevăr, intre profesorii din
Caransebeş sînt cîţiva nevrednici şi dacă ei ar fi fost controlaţi şi pe-
depsiţi mai de mult, poate că guvernul tot nu găsea pretext să se inge-
reze atît de agresiv în afacerile interne disciplinare ale institutelor noas-
tre autonome.
122 VIAȚA ROMINEASCA
Este, de asemeni, ştiut, că în Caransebeş guvernul are în persoana
faimosului Burdea un element de distrugere, o coadă de topor. Cu banii
guvernului, Burdea scoate acolo un ziar, care nu face decît să calomnie-
ze şi să denunțe aşezămintele noastre culturale şi pe slujitorii naţionali.
Faptul că unul dintre profesori îşi creşte copiii la o rudenie din
Turnu-Severin este considerat drept „daco-romînism“, şi presa maghiară
strigă unisono ca guvernul să spargă „cuibul primejdios“, cetatea tare
de odinioară a grănicerilor, care de altfel este în stăpînirea guvernului
şi caracter de centru rominesc îi mai dă doar episcopia şi cele două
şcoli: preparandia şi seminarul. Guvernul şi-a înfipt acum tîrnăcopul şi
într'aceste | Vrea să prepare astfel terenul pentru complecta maghiarizare,
al cărei prime etape sînt gimnaziul maghiar înfiinţat cu bani romineşti
şi internatul din care limba romînească este izgonită.
xX
In presa romînă de aici se agită chestia convocării unuj congres
al presei. Ar fi vorba nu să se întemeeze o societate ori sindicat al
presei, căci aceasta am încercat-o, dar guvernul nu vrea să aprobe sta-
tutele —ci să se discute şi să se ajungă la o înţelegere în ceia ce pri-
veşte activitatea publică a ziariştilor, concursul ce ei să dea fruntaşilor
politici şi apostolilor culturali. Ca loc de întilnire s'a indicat Aradul ori
Braşovul. Cel dintii se impune ca centru al organizării politice, iar Bra-
şovul tocmai acum serbează jubileul de 70 ani de existenţă a „Gazetei
Transilvaniei“. In cîteva zile se vor decide unde şi cînd să se țină primul
congres al presei de aici.
— Prin Ardeal, dar mai ales prin centrele din Banat, care au toate
coruri bine organizate, se fac pregătiri de a comemora amintirea lui Ci-
prian Porumbescu, compozitorul bucovinean care a murit ca profesor în
Braşov şi ale cărui compoziţii se cîntă cu multă predilecție pe la noi.
— Adunarea generală a Asociaţiunii se va ţine anul acesta la
Şimleul-Silvaniei, iar adunarea Fondului de teatru la Oraviţa. In ambele
locuri se fac mari pregătiri pentru primirea şi sărbătorirea apostolilor:
culturii romîneşti.
— Drept pildă despre regimul poliţial sub care trăim dau urmă-
torul fapt: în ziua de 8 Aprilie poliţia din Arad a confiscat toate exem-
plarele din cartea „Romînii din statul ungar“ (de I. Russu-Şirianu) cîte a
găsit la redacţia „Tribunii“ şi la Librăria Weiss şi Klein, măcar că în
procesul ce i se intentase autorului, Tabla regească (curtea de apel).
achitase pe autor şi decretase că în carte nu se cuprinde agitaţiune, aşa
că au fost eliberate exemplarele confiscate pe acea vreme, în 1904. Po-
liția, se vede, vrea să corecteze sentința înaltului for de justiţie.
I. Russu-Şirianu
Dr. lon Radovici
NIN NL
În ziua de Paşti ne-a sosit vestea sfirşitului tragic al
D-rului Ion Radovici.
Ne e greu să materializăm memoria scumpului nostru
prieten prin nişte cuvinte, cărora nu le-am putea insufla tot
ce simţim.... Şi nu ne putem îngădui convenţionalitatea rece
a necroloagelor banale. |
Căci a trăit ca o încarnare curată a ideei, ca o nes-
tînsă năzuinţă spre ideal:
Atit de tînăr încă, şi deşi nu i-a fost dat să păşească la
înfăptuirea credințelor sale, ela ştiut să simbolizeze, în per-
soana lui, tot avîntul idealist şi generos al tineretului nostru.
Şi a murit cum a trăit: mîndru, eroic, nesupus chiar
în faţa destinului crud şi gelos, cum spuneau cei vechi...
A voit parcă anume să ferească lăcaşul trupesc al a-
cestui mare suflet de materialitatea adesea jignitoare a în-
mormiîntării ; să-l confunde într'o clipă în eternitatea imper-
sonală a naturii fără să ne lese vre-o rămăşiţă materială a fi-
inții sale; să rămînă pentru noi în veci numai ca o amin-
tire, neprihănită de vre-o legătură pămîntească, a ideii pure,
a credinţii în ideal şi a jertfirii de sine,—nematerializată mă-
car printr'o cruce mormîntală....
Şi astfel ne-a făcut pe toţi să simţim mai viu, din tot
adîncul inimii noastre, ceia ce nici odată nu moare :
Pentru ca în clipele de îndoială şi de şovăire, această
icoană, în curăţia ei de eter, să ne dea tăria de a învinge
necredinţa şi desnădejdea....
Să doarmă în pace?
În sbuciumarea eternă a mării,—ca şi neas-
tîmpărul acestei inimi nebiruite,—să se înnalţe tot mai sus, spre
cer valurile-i mărețe, nerobite ; şi fiecare adiere de vint din-
spre întunecata nemărginire a mării să ne aducă pururea roua
amintirii, ca o picătură din sufletul ce a fost odată legat de
atomii de lut, mistuiţi în nesfîrşitul ei cuprins...
„Viața Romînească“
Miscellanea
'O SCRIERE POSTUMĂ A DOCTORULUI ION RADOVICI.
In N-rul viitor al „Vieţii Romîneşti“ vom publica un studiu al dis-
părutului nostru prieten, Dr. Ion Radovici, asupra chestiei agrare, scris
la San-Remo, în momentele de răgaz ce-i dădeau crudele-i suferinţi şi
cînd nu se mai putea înşela asupra viitorului.
Ca documentare şi argumentaţie, lucrarea e complectă. Dar în ex-
punere se simte graba unui om ce ştia că nu mai este stăpin pe vre-
mea lui.
In scrisoarea către d. Al. Radovici, acest suflet ales, care şi ulti-
mele zvicniri ale inimii sale îndurerate le aducea ast-fel prinos poporu-
lui său, spune, cu o resemnare siişietoare în nobleţa ei, că dacă na tri-
mis această lucrare mai înainte, deşi de mult nu mai avea iluzii asupra
sfîrşitului ce-l aştepta, este din cauză că nădăjduia, totuşi, că o îmbu-
nătăţire vremelnică în starea lui îi va putea da încă, pentru două trei zile
măcar, puterea de a veni la Cameră pentru a-şi spune ultimul cuvînt.
A trebuit să renunţe şi la această nădejde...
Socotim ca o datorie de pietate să publicăm acest studiu fără nici
o retuşare, chiar acolo unde sînt aruncate două trei cuvinte, cu intenţia
vădită de a reveni pentru desvoltarea ideii, —păstrîndu-i ast-iel 'intact
caracterul de ultimă voinţă, ce ne face impresiunea tragică a unei lupte
supreme între un cuget senin şi destinul orb, a ultimelor gîndiri smulse
fatumului spre a ne transmite din partea unuia din cei mai aleşi fii ai
neamului nostru, nădejdile-i şi urările-i de înălţare şi propăşire.
IN JURUL UNEI GREŞELI DE TIPAR.
In N-rul trecut al revistei noastre am arătat la ce se reduce „ne-
potrivirea“ în citația făcută de d. C. Stere, relevată în „Convorbirile li-
terare“ de către d. C. Hiotu.
În primul moment am crezut, că se poate imputa d-lui C. Stere
cel puţin neglijenţa în utilizarea „fişelor“ sale, şi am arătat că aceasta
în ori-ce caz nu schimbă fondul ideilor autorului citat.
In urmă, ne-am convins că nu este vorba decit de o greșală de
tipar, mulţumită căreia, prin omisiunea semnului de parenteză, lămuri-
rea d-lui C. Stere desvoltată mai jos în acelaşi articol, mai pe larg, cum
că tendinţa Jatifundiilor de a absorbi mica proprietate duce fatal „şi la
fărămarea ei,“ — s'a găsit atribuită direct proiesorului Vienez, conform
cu ideile sale de alt-fel.
Cu toate lămuririle date, „Convorbirile literare“, direct sau prin
canalul „Epocei“ (doar nu fac politică... vezi „revista revistelor“ din
acest No.) nu încetează să trimbiţeze prăbuşirea „reputaţiunii literare“ a
d-lui C. Stere.
Nu putem eterniza această discuţie, pentru două motive:
1) In ce priveşte buna credinţă, în genere, nu se discută. Pe cei
ce sînt porniţi, sau afectează neîncrederea în buna noastră credinţă, nici
nu putem, nici nu voim să-i convingem.
2) In ce priveşte fondul chestiunii,—efectele economice ale lati-
fundiilor,— discuţiunea este încă deschisă, şi chiar în N-rul viitor al „V.
R.“ va apare un articol asupra naturii latifundiului, datorit d-lui C. Stere,
pe care numai împrejurări independente de voinţa sa lau împiedicat în
- ultimul moment să scrie acest articol pentru Norul de față.
MISCELLANEA 125
Cu atit mai puţin putem întra în discuţie asupra valorii întrinseci
a lucrărilor d-lui C. Stere, sau asupra utilității colaborării sale intense,
cu toate „multele sale scăpări de condeiu şi neadevăruri“, pe care „Con-
vorbirile literare“, direct sau prin canalul „Epocei“, le deduc dintr'o gre-
şală de tipar.
Desigur noi nu apreciăm aceste lucrări la fel cu „Convorbirile
literare“ sau „Epoca“, căci atunci nu le-am publica.
Nu ne putem deci pierde timpul cu ast-fel de „polemici“.
De alt-fei avem şi un criteriu destul de sigur şi lămurit,—succe-
sul revistei noastre,
Dacă „Convorbirile literare“ au motive de a nu se încrede în acest
criteriu al utilității unei colaborări, noi, în cazul de față, ne mulţumim
şi cu atita,
O SCRISOARE A D-LUI LOVINESCU:
Domnule Redactor,
In numărul de 15 Martie al „Convorbirilor critice“, d. Dragomi-
escu, vorbind de „Însemnările lui Neculai Manea“, crede că prin publi-
carea unui „adaos“ la aceste însemnări, aşi fi voit să arăt indirect „uşu-
rința şi uşurătatea cu care d. Sadoveanu îşi stringe materialul unora din
povestirile d-sale“.
Vă rog să bine voiţi a inseră că nu aceasta a fost intenţia mea.
Am voit numai să dau cîteva amintiri personale asupra lui Radianu, pe
care l'am cunoscut destul de bine. D. Sadoveanu însă era în drept să
prelucreze realitatea cum a voit; modificind'o, istorisirea sa a cîştigat în
patetic şi în poezie. Tocmai în prelucrarea realității stă talentul scriitoru-
lui ; departe de a-i face deci o vină, îi găsesc un merit şi o mărturie mai
mult de talent.
Primiţi salutările mele distinse.
E. Lovinescu
Paris 2 Aprilie 1908
IN AMINTIREA D-RULUI ION RADOVICI.
În N-rul de Mai al „Vieţii romîneşti“, d. Dr. I. Cantacuzino, di-
rectorul ncsiru ştiinţific, va publica un articol dedicat memoriei d-rului
lon Radovici.
ERATA
Pagina 21, rindul 5 de jos în sus, în „Cometa“, a se ceti:
Am «<ăbovit prin spaţiu etc. |
în loc de:
Am vorbit. prin spațiu, etc.
Fagina 46, rîndul 13 de sus în jos, „In Munţii Neamţului“, a se
ceti :
pe luciul metalic şi înalt al /r-nului etc.
în loc de:
pe tuciul metalic şi înalt al fărmului etc.
„.„ Cit pentru celelalte greşeli, să ne erte şi colaboratorii şi cetitorii
noştri, precum... ertăm şi noi greşiţilor noştri: culegătorilor şi corectorilor...
P. Nicanor & Co.
aP SP PI pa m O NN a
4
Recenzii
N. Xorga. Constatări istorice cu
privire la viața agrară a Românilor.
Intăiul cuvint din titlul acestei bro-
guri de 91 pagini ar trebui, spre a-l
face să corespundă conţinutului, înlo-
cuit prin acel de Rresupuneri. Auto-
rul nu constată nimic in tot cursul
brogurii, ci se mărginește să emita pre-
supuneri, în sprijinul cărora nu aduce
nici umbră de dovadă.
Astfel, la începutul întăiului para-
graf (pag. 5). ni afirmă că dreptul ro-
mânesc „nu e decit un străvechiu obi-
ceiu cu îndoite rădăcini tracice—cele
mai puternice şi mai adinci—şi sla-
ve...“ Ar fi fost foarte interesant să
ştim cum dovedeşte d. Iorga această
precumpănire a elementelor tracice a-
supra celor slave în dreptul sau obi-
„cotul românesc, şi mai ales să aflăm
izvoarele care l'au luminat asupra a-
mănuntelor obiceiurilor agrare ale Tra-
cilor. Din nenorocire aceste izvoare nu
ni sînt divulgate și învățatul istoric
nu găseşte cu cale să ne lămurească
temeiurile pe care îşi sprijină această
afirmațiune.
In paragraful al Iil-lea autorul ne
primblă pe la Muniele Atos, Patras
şi insula Cipru, spre a ni arăta că, în
evul mediu, o parte din populaţiu-
nea acelor localităţi era alcătuită
din oameni cu libertate limitată,
-serbi numiţi pareci, şi asămănindu-se
întru-cîtva cu vecinii dela nui, şi fa»
ce să reiasă deosebirea „între siste-
mul bisantin şi dreplul rominesc (pag.
12). Păcat numai că, după cit ştiu,
iastituțiunile din Patras și din Cipru,
departe de a fi bizantine, fusese întro-
duse de cruciați din apus, şi că aşă-
zămintele din Cipru, ca şi obiceiurile
din Ierusalim (Coutumus de Jerusa-
lem), erau privite ca cea mai desăvir-
şită formă a instituțiunilor feodale.
Paragrafele VI şi VII, privitoare mai
cu samă la sistemul agrar în vigoare
în Moldova înainte şi după descăle-
care, sint cu desăvirşire confuze.
Din cele spuse de autor este cu nepu-
tință să-ți faci o concepţie lămurită
despre starea de lucruri descrisă, con-
cepţie care de altminteri se vede a
lipsi şi autorului.
Mi se pare totuşi că, din aipin
acestor paragrafe, reiesă :
1. Că, după d. Iorga, în fruntea sa-
telor, tn Moldova, înainte de descăle-
care nu se găsiau cneji ereditari, ci
juzi aleşi.
2. Cá învățatul istoric stărue a sus-
ține că răzăşii şi moşnenii de astăzi
sint urmașii unor tărani proprietari
hotarului care atirnă de satul lor.
Dovezi în sprijinul acestor păreri
nu ni se dau deloc. D. Iorga nu vo-
este deloc să ţină samă de faptele
următoare :
1. De mulţimea întărrilor de judecti
făcute de Domni vechi ca Alexandru
cel Bun, în care judeciile întărite poar-
tă numele de ocini (patrimonii), întă-
RECENZII
riri neasăminat mai numeroase de-
cit daniile aceloraşi Domni.
2 De imprejurarea că, dacă județii
de dinainte de deseălecare ar fi fost
diregători rurali aleşi, despoiarea ob-
ştiei poporului, de cătră întemeetor
şi urmaşii lui, de un drept atit de pre-
tios ea alegerea acestor diregători, ar
fi stirnit în mulțime o nemulţămire,
care ar f făcut cu neputinţă opune-
rea biruitoare a Moldovenilor la nă-
zuinţile cuceritoare ale Ungariei.
4 De faptul că şirul documentelor
oricărui sat de răzăşi şi de moșneni
ne arată în chip invariabil cum ei se
trag dintr'un strămoş unie sau din
frati, care, la origine, au stăpinit jude-
cia întreagă, luând de a secea dela să-
tenii aşăzaţi pe hotarul acelei judicii,—
pe care ii judecau şi care săteni, cu
vremea, au fost siliţi să părăsească sa-
tul spre a lăsa păminturile de hrană
in folosința urmaşilor sărăciţi ai ju-
dețului primitiv.
5 In fine d. [orga nu vrea să țină
niei o samă de faptul că moşnenii din
țara rominească şi-au zis eneji pănă
în veacul XVIII, conştienţi că se sco-
borau din cneazul care cnesise odini-
oară pe întreg hotarul ce și-l împăr-
tiau acuma.
Afirmaările nedovedite şi greşelile
nu lipsesc din paragrafele următoare,
dar semnalarea lor ar cere un spaţiu
întrecind cu mult cadrul unei simple
recenzii. Le voiu lăsa pentru alt pri-
lej spre a mă ocupa cu ultima parte
a broşurii, care dă măsura gradului
de pregătire şi a temeiniciei cu care
a fost serisă.
D. Iorga pretinde (pag. 50) că Re-
gulamentul organic cuprinde că „voia
la păduri va fi şi de aici înainte cum
a fost pănă acuma“.
Dar niej Regulamentul Moldovei nici
acel al Ţării rominești nu cuprinde o
asemene dispoziţie. Dreptul săteanu-
lui de -a lua din pădurelemne pentru
trebuinţa sa, fără vre-o plată, şi che-
127
restrea sau alt lemn de speeulă în
schimbul dijmei (lemnului luat), drept
recunoscut de hrisoavele Funarioţilor
din ultimul deceniu al veacului XVIII,
este ridicat cu desăvirşire în Moldova,
unde art. 129 al nouei Jegiuiri hotă-
răște că proprietarul singur are drept
la folosurile „din mori, iazuri, păduri
şi alte asemenea“.
lar Regulamentul Organic al Ţării
romineşti în paragraful 4 ul art. 140
hotărăşte că, pe moşiile pe care sint
păduri, proprietarul va învoi pe săteni
să ia lemne de încălzit, pentru trebu-—
inta lor, în păduri şi tufișuri, din lo-
curile desemnate de el.
Vorbind în paragraful XVI de mà-
surle administrative luate pentru a-
jutorarea țăranilor, d. Iorga afirmă că
„în domeniul Giurgiului, Statul botă-
răşte arendagului în ce condiții va da
sătenilor păruinturile de prisos (pag.
55), citind şi pagina din I-iul volum
de Acte şi Legiuiri în care se găseşte
textul actului doveditor.
D. Iorga face aici o deplorabilă con-
fuzie. Condiţiile de care vorbeşte
sint acele din 1845, relative la aren-
darea moșiilor mănăstirești şi chiriar-
hiceşti, după cum rezultă din chiar
titlul actului ce să găseşte la pagina
din Acte şi Legiuiri citată de d. Iorga.
În cit priveşte domeniul Giurgiului, lu-
crul stă cu totul altfel. Domnitorul,
Alexandru Ghika, a făcut într'adevăr
să se prezinte Adunării, la 1841, un
proect de condițiuni pentru arendarea
domeniului Giurgiu, în care se măr-
ginea într'adevăr plata prisoaselor de
arătură la legiuita dijmă din roade,
dar, cu toate stăruinţile Domnului,
Adunarea a răspins această mărginire.
D. Iorga ne mai zice că legea dela
1851 a lui Ştirbei impunea săteanului
o clacă de 20 zile „destul de încăr-
cate şi data aceasta, însă el e scutit
de multele pocloane“. (Pag. 61).
Această singură frază conţine trei
greşeli. Numărul zilelur de clacă im-
128
pus săteanului de paragraful 1al art.
141 al Regulamentului Organic modi-
ficat de Stirbei era de 22 şi nu de 20.
Aceste zile nu sint încărcate; narte?
regulamentar dela 1832 este menţinut
în noua legiuire şi acest nart este, în
Ţara rominească, foarte uşor pentru
toate muncile, afără de secere. lar
„multele pocloane“, despre care vor-
beşte învățatul profesor, nu sau su-
primat, pentru minunatul temeiu că
aceste pocloane nu existau nici în Re-
gulamentul Organic, nici: n iuirea
dela 1851 nu se face menţiune de în-
ființare sau suprimare de pocloane.
Ceva mai mult: nici un aşăzămint
scris, vechiu sau nou, nu vorbeşte de
asemenea lucruri.
D. Iorga mai afirmă (pag. 62) ca
„statul îşi ia sarcina de a fixa cit se
vor plăti loturile luate din prisosul
proprietarului“ şi că aceste prețuri
se fixau pe un period intreg de re-
censement.
Această afirmare alcătueşte o nouă
şi regretabilă confuziune, căci nu există
o asemenea dispoziţie în legiuirea lui
Ştirbei. Paragraful 8 al articolului
140 prevede că se va fixa, pe un pe-
riod catagraficesc întreg, prețurile cu
care se vor achita de tărani zilele de
clacă nelucrate de ei. Aceste prețuri
deosebindu-se, după cum locuitorii erau
aşezaţ: pe locuri de cimp sau pe lo-
curi de munte, d. Iorga şi-a îucbipuit
că legiuireu dela 1851 stabileşte un
maximum de pret pentru locurile în-
chiriate ţaranilor.
Reforma săvirşită lu aceiaşi vreme
in Moldova dă d-lui Iorga prilej să
facă o confuziune şi mai cegretabilă
decit cele de mai sus.
După ce repetă şi aici afirmarea ne-
întemeiată că această legiuire ar fi
desființat toa:v pocloanele (care nu
existau), distinsul istorie adaugă ; „Le-
gea lui Ghyka dă voe să se ia dela
pădure, din cazături, lemne şi chiar
să tae lemrs pentru clăditul -aselor,
VIAŢA ROMINEASCA
răminind a se face învoeli numai pen-
tru lemnul de cherestea destinat vin-
zării, negoţului“.
Din textul de mai sus rezultă că a-
utorul crede că legiuirea din 1851 a
lui Grigorie Ghyka a dat țăranilor din
Moldova dreptul să ia, pentru uzul
lor, lemn de foc şi de trebuință din
pădurile proprietarilor. Această pă-
rere este cu desăvirşire greşită.
Dacă cetim în Acte şi Legiuiri I, p.
536, textul oficial al acelei legiuiri,
găsim dispoziţia despre care vorbește
d. Iorga în articolul 44 sub un sub-
titlu special întitulat; Regularea îm-
binatelor drepturi şi îndatoriri ale
Joeuitorilor din satele de prin
munţi. Iata şi textul in chestiune:
„Locuitorii de munte sint slobozi a
lua din căzături lemne de foc pentru
trebuinţa caselor lor, precum şi lem-
nul pentru clădire de casă, de heiuri
şi unelte gospodăreşti, la care trebuind
lemne verzi din picioare, li se va da
cînd vor avea trebuință, orinduindu-se
de proprietar locurile unde ar fi mai
de îndămănat pentru locuitori, care
vor plăti de g-spodar cite şese lei,
precum mai jus in tablă se arată pe
fiecare an“,
Vrea să zică d. lorga, necetind
textele cu băgare de samă, a întius
asupra intregii ţări un drept de care
se bucurau numai uvcuitorii satelor
dela munte din ţinuturile Putna, Ba-
cău, Neamţ şi Suceava.
Dar greşala d-lui iorga nu este măr-
ginită în generalizarea unei măsuri
parțiale. ea se complică cu o greşală
istorică. Articolele figurind în legiu-
irea dela 1851 sub numerile dela 40
inelusiv înaiate nu sint cltug de pu-
tin opera lui Grigore Ghyke, ci alcă-
tuesc Legea asupra îmbinatelor drep-
turi gi îndatori ale proprietarilor şi
ale sătenilor din satele de prin munți,
propusă de Mihaiu Sturza Adunării
ubşteşti şi votată de aceasta la Mar-
ue 18i, al cărui text întreg a fost
RECENZII
adăogit fără modificare la acel al le-
giuirii dela 1851.
Hotărit lucru, d. Iorga nu era pre-
gătit pentru a face istoricul chestiu-
nii tărăneşti.
R. Rosetti.
sa
N. Iorga. Inscnipţii din Bisericile
Romîniei. Vol. lM, cuprinzind 1079
N-re, 380 p.p. pr. 6 lei. Socec, Bucu-
resti, 1908.
Micile însemnări rătăcite prin îndoi-
turile filelor vreunei vechi cărţi bise-
riceşti sau aruncate sub cine ştie ce
margini de icoane, pomelnicele, ins-
cripţiile crucilor şi bisericilor, toate îşi
găsesc loc şi sint rinduite în colecţia
d-lui N. Iorga. O serie de „inscripţii
amestecate“, ulta de „inscripţii feluri-
te“, inscripţii dela bisericile din Ro-
man, Piatra, Bacău, Cimpu-Lung, Ca-
racal. Au fost cercetate apoi 20 de bi-
serici din Craiova, aproape 50 de bi-
serici din lași; din celelalte județe,
Dimbovita ocupă lor cu mai multe in-
scripţii în acest volum comunicale în
cea mai mare parte de d. V. Drăghi-
ceanu. Multe lucruri noi şi de o deo-
sebită însemnătate se vor afla din a-
cest nou volum, d.p. pentru cine nu
va fi o mare satisfacție ştirea că la
mânăstirea Dobrovățul a lui Ştefan
cel Mare au rămas pănă acum cărţile
de slujbă pe care le dăruise Ştefan
cel Mare [p. 211]?
Publicarea „lnscripțiilor“ înseamnă
deschiderea unei noui căi de cercetări
şi, deşi unele din lecturile d-lui Iorga
vor fi rectificate în parte, căci e firesc
ca cel ce cercetează într'o cale des-
chisă larg să meargă mai sigur, doar
cine vede după, va vedea mai bine,
prin însuşi acest fapt, întregul însă
nu va suferi.—Despre aduotările şi în-
semnările istorice genealogice care in-
tovărăşesc publicaţia, socot că nu mai
e necesar să vorbesc, căci oricine a
avut în mină o publicaţie similară a
d-lui Iorga a rămas uimit de modul
129
înalt ştiinţific cu care ştie d-sa să dea
la lumină rămăşiţele trecutului.
3
Subiocotenentul Zagorit Con-
stantim. Zreisprezece zile din viaţa
militară a lui Mihai-Viteazul (7—20
Octombrie 1600), Luptele cu Polonii,
cu 5 hărţi, Bucureşti, Carol Gobl, 1908.
După infringerea dela Mirislău Mi-
hai Viteazul a fost silit să treacă în
țară şi să lupte împotriva IIatmanu-
lui Zamoyski, care trecuse prin Mol-
dova şi o dăduse lui Ieremia Movilă
şi acum venea nu numai ca să întro-
neze pe Simion Movilă in Ţara Romi-
nească, ci să-l] piardă şi pe Mihai, ca
să dispară cu el şi zvonurile amenin-
țătoare ale unei cuceriri a tronului
Poloniei diu partea lui Mihai.
Operațiunile militare şi cele mai in-
teresante din întreaga viaţă a eroului
(p. 14), care s'au săvirşit între 7—20
Octombrie 1600, în valea cuprinsă în-
tre Buzău şi Ploeşti, spre a opri în
calea spre Tirgovişte pe Zamoyski,
erau pănă acum foarte puţin cunos-
cute.
Urmărirea situațiilor strategice, a
locurilor unde Mihai şi-a aşezai tabăra
în timpul luptelur, a cimpurilor de ba-
tae; caracterizările armatelor de care
dispuneau adversarii,—e lucru aproape
sigur că pe cîtă vreme Mihai își pu-
nea nădejdea în pedestrime, Zamoyski
dispunea de multă cavalerie (p. 55),—
rolul căpitanilor lui Mihai (li sv dau
şi scurte biografii p. 39—53), toate a-
cestea sunt lucruri noi pe ca.3 le pune
în lumină pentru întăia dată d. Zagoriţ.
D. Zagoriţ stabileşte două perioade
de lupte. Prima perioadă sunt luptele
de harță între Buzău şi Cricov, „iupta
de intirziere, de slăbire şi de demo-
ralizare a inamicului“ şi în a doua pe-
rioadă sunt „luptele desnădajduiie“ din
cimpul de batae din jurul Plseştilor
(p. 62).
Durea aceasta de samă ceva mai
întinsă îşi are rostul, deoarece lucra.
9
180 VIAȚA ROMINEASCA
rea d-lui Zagariţ e cea dintăi lucrare
serioasă de istorie militară din trecu-
tul nostru întemeiată pe cercetarea
critică a izvoarelor.
Sunt însă şi afirmări cari nu cred
că se pot susține. E lămurit că Mihai
Viteazul îşi avea planurile lni în faţa
luptelor, dar aceste planuri nu plecau
dela o cunoştinţă şi studiere întinsă,
ci dela intuiţia superioară pe care o.
avea Mihai şio au toate spiritele mari
în fața situațiilor, și dela necesită-
tile terenului şi a împrejurărilor. Chiar
despre luptele cu Polonii însuşi Mihai,
dupice arată împrejurările în care se
afla, spune : „mă văzus constrîns a mă
retrage dealungul munţilor“ (p. 61).
E o părere unilaterală, pornită din-
trun exces de zel pentru profesiune,
acea exprimată în prefaţă (p. 4—5), că,
pentru „luminarea întregului nostru tre-
cut, istoricul trebue să caute alianța
militarului“. Fiecare disciplină ştiin-
țifică adoptă de la disciplinele cu care
vine în atingere atit cit are nevoe
pentru lămurirea liniei pe care o ur-
măreşte, şi ar fi o mare confuzie ducă
s'ar petrece altfel.
Pe lingă unele neobişnuinţi de teb-
nică, şi hărțile pe care le dă d. Zago-
rit nu pot fi satisfăcătoare, sunt schițe
cari lasă de dorit şi ca execuție ti-
pografică.
Un merit deosebit are însă cartea de
față. Multe cărți ştiinţifice nu se pot
citi, între acestea se pune chiar o mo-
nugrufie a lui Mihai Viteazul datorită
bnui istoric cu reputaţie. Cartea d-lui
Zagoriţ se poate ceti. M. T.
*
2 è
I. Otescu. Credintele ţăranului ro-
min despre cer şi stele. Extras din Ana-
Jele Academiei Romine, seria II, tomul
XXIX, Memoriile secțiunii literare. Bu-
cureşti, GoObl-Rasidescu, 1907, 1 vol.
în 40 de 88 p.+2 stampe, prețul 1 leu.
Una din cele mai interesante cărţi fol-
klorice publicate de Academie în ul-
timul timp. Pentru alcătuirea ei auto-
rul a întocmit o hartă a constelaţiilor
pe care a trimes-o, însoţită de un
chestionar explicativ, Ja mai mulţi în-
văţători, cu rugămintea de a-i trimete
informaţii respective luate chiar din
gura ţăranului.
La apelul d-lui Otescu au răspuns
39 de învătători, dintre care 3 din
Oltenia, 17 din Muntenia, 1 din Do-
brogea şi 18 din Moldova (dintre a-
cești din urmă 13 numai din județul
Neamţ). Lu informaţiile căpătate dela
învățători, autorul a adăugat şi pe
cele cunoscute personal încă din co-
pilărie, pe cre ş-a pelrecut-o la ța-
ră, în judeţele Ilfov, Vlaşea si Buzău.
Din acest material d. Otescu, profe-
sor liceal do matematici, a alcătuit o
monografie pentru care merită toate
laudele.
Ţărnnul romina cunoaşte bine cerul,
ori cei puțin îl cunoştea (vom vedea
de ce). Toate constelaţiile îi sint cu-
noscule, dintre care celo mai multe
chiar cu numele pe care ole-l au în
astronoinie: ursul mare și ursul mie
(ursa mare, ursa mică), balaurul (dra-
gonul), crucea, vulturul, vizitiul, văca-
rul, şerpelo (şerpele şi Ophiuchus),
peştii, berbecul, taurul, gemenii, ra-
cul, leul, fecioara (virgina), balanţa
sau cinturul, scorpia (scorpionul), så-
getătorul (arcaşul), ţapul ori cornul
caprei (capri-cornul), vărsătorul, cinele
sau duliul şi cățelul (ciuelo mare şi
cîinele mic), chitul (balena), porumbiţța.
Dacă pentru aceste constelații Ro-
minul păstrează chiar numirile clasi-
ce, pentru doiiă el păstrează numai
amintirea lor. Acestea sint: Hercule,
căruia îi zice Omul, închipuit ca un
voinic, ca „un Hercule, şi Perseă, că-
reia îi zic Căpăţina, luindu-se' după
steaua numită Algol, care în antichi-
tate reprezenta capul Meduzei. Pentru
celelalte constelații Rominul a făurit
numiri cu totul sugestive: Lira este
nmmnită Ciobanul cu oile, Delfiuul-Cru-
cea (mică), Cefeu-Co- za, Cassiope-Scau-
O O O n n
nul lui Dumnezeu, Andro:mmeda-Jghia-
bul puţului, Pegasul-Toaca ori Puţul
ori Gavădul mic, Corona boreală-Ho-
ra, Pleiadele-Cloşea cu pui (găinuşa),
Hiadele-Scroafa cu purcei. Orionul a
dat mai mult de furcă. Gruparea ste-
lelor din această constelație s-a făcut
şi altfel decit este ea în astronomie.
De aici diverse numiri: Treisfetitele
sau Cei trei Crai, Craii dela răsărit,
Toiegele, Cingătourea rozelui (aceste
din urmă numiri amintind Toiagul lui
Aron şi Centura lui Orion, cum încă
se mai numesc în astronomie cele trei
stele); Rariţa sau Rariţele, Plugul,
Grebla; Secerea ; Sfredelul mare, Spi-
telnicul sau Spiţelnicul mare. Unele
din constelațiile numite cu numele lor
clasic mai uu încă şi alte numiri:
Ursa mare şi Ursa mică se numesc
încă, şi mai ales, Carul mare şi Ca-
rul mic, Şerpele se mai numeşte încă
Calea rătăciţilor, Leul-Calul, Gavădul
mare, Perseu-Carul dracului, Barda,
Toporul, Vizitiul-Carul lui Dumnezeu,
Vultarul-Fata de împărat cu cobiliţa.
In Carul mare şi Carul mic Rominul
a văzut Roatele carului gi Oiştea (pro-
dapul, tinjala).—Odată cu numirile de
constelații, Rominul a păstrat şi gru-
pările lor. Mici modificări s-au făcut
totuş la unele ca d.p. la Gemenii şi
Taurul, care s-au redus la pârţile lor
esenţiale. Ceva mai mare modificarea
a fost la Orion. care a fost subimpăr-
țit şi chiar altfel grupat. Afară de nu-
miri pentru constelații Rominul are
numiri şi pentru anumite stele. Ast-
“fel steaua polară este numită Impă-
ratul, Candela cerului, Stilpul suu Stea-
jărul dela arie, Steaua Ciobanului,
Țigira. Steaua numită Alcor, o stea
mică lingă steaua a doua din proța-
pul carului mare, stea care abia se
vede, e numita Cărăuşul, Paloschiţa.
Ucigă-l-toaca, Ucigă-l-crucea sau Vä-
carul. Venus e numită Steaua Cioba-
mului, Luceafărul de Sară. — Legendv-
de clasice legate de constelații s-au
RECENZII 131
pierdut fireşte. In schimb Rominul a
creat altele inspirate mai ales din creg-
tinism.
Urmează apei o ingenioasă legendă
populară a cerului, credinți cu privire
la calea laptelui, pămint, cer, stele eă-
zătoare, soare, lună, eclipse, comete,
meteore atmosferice (vintul, vîrtejul,
ploaia, tunetul, fulgerul și trăsnetul).
Partea aceasta este mai slab tratată,
autorul mărginindu-se numai Ia infor-
maţiile sale particulare, deşi se mai
găsesc de acestea şi prin alte ivoare,
ceia ce nu era cazul şi pentru partea
întaia.
La sfirşit autorul dă lista invăţăto- :
rilor care i-au trimes informaţii. Invă-
țătorii din Moldova dau mai toţi și
numele şi vrista ţăranilor lu care s-au
adresat. Mai toţi erau între 60 şi 90
de ani, unul singur era de 45 de ani,
în srhimb un altul era de 705 ani. A-
coasta însemnează că tineretul dela ţa-
. rā nu mai cunoaşte astăzi cerul după
cum il cunoşteau biătrinii. Aceasta in-
semuează apoi că trebue să facem toa-
te chipurile de a culege folklorul nos-
tru cit mai e vreme, căci, altfel, pes-
„te ciţiva ani, riscăma nu mai avea ce
culege.
D. Otescu n-a putut scăpa de naivi-
tăţi. Un învățător din Argeș i-a comu-
nicat că „Gemenii sint Romul şi Rem“,
că „în Carul mare ṣi Carul mic punea
Trăian pe robii ce-i ducea din Dacia
la Roma“, că Arcaşul este „un răz-
boinic roman“. Ademenit de aceste
comunicări suspecte, la pg. 44% d-sa fa-
ce pe baza lor comentarii cn privire .
la origina noastră în Dacia. Nu vede
d-sa că aceste legende, chiar dacă or
fi existind în popor, sint cu totul re-
cente ? La pg. 62 scrie: „De altfel ca-
rul şi caii de foc ai acestui car, luaţi
dela soare, [Rominu)] i-a dat Sfintu-
lui Ilie: chestie de asemănare de nu»
me între Helios şi Ilie”!
G. P.
132
+
x e
Eugeniu Dinescu. Euripide.
Kcuba. Traducere în versuri. Biblioteca
pentru toţi. Bucureşti. Preţul 30 bani.
Dintre tragicii atenieni Euripide e
poate cel mai inegal în operele sale;
alături cu piese de o incontestabilă
valoare artistică se grupează tragedii
lipsite de viaţă, cu personaje palide şi
şterse. Dacă poetul simte profund mi-
zeria omenească, dacă înțelege şi des-
crie în colori ferinecătoare tinereţa,
iubirea naivă, instinctele nobile şi cu-
rate, eroismul, tot ce înalță şi impo-
dobește pe om, este însă din firea lui
un distrugător de iluzii, un spirit sa-
. tiric şi ochiul său nu poate cuprinde
ansamblul complex al sufletului, nu-şi
poate sintetiza observațiile de detaliu,
creind ființi vii.
Hecuba, cu prilejul traducerii căreia
spunem acestea, e mai puţin o tra-
gedie decit o serie de scene patetice
grupate în jurul personajului principal.
Rău compusă, fară o unitate profundă
şi reală, e totuşi una din cele mai fru-
moase piese ale lui Euripide prin sce-
nele ei mişcătoare. Limba lui Euripide,
caşi a tuturor tragicilor ds altfel, este
limba epicii şi liricii corale, dar mai
concentrată, mai plină de savoare, cu
nuanţe fine şi variate, cu metafore în-
drăznețe.
Trebue să recunoaștem deci greuta-
tea, cu care a avut de luptat traducă-
torul în versuri al acestei tragedii, şi
pe care regretăm că nua învins-o. D.
D., de cele mai multe ori, a urmarit
fidel textul; dar l-a urmărit cu dicțio-
„ Darul, şi toată poezia, toată nuavțarea
fină şi delicată, toată eleganța expre-
siiloc a pierit. Cind Ecuha se aruncă
la picioarele lui Odiseu implovind gra-
ţia Polixenei, în efuzia chiar a durerii
gi in umilința rugăminţi!or sale ea păs-
irează demnitatea, ce ne arată pe re-
gina detronată ; e o mamă inainte de
toate, dar nu o mamă varecare.
„O nu-mi răpi copile din brațe, nu
VIAŢA ROMINEASCA
o ucide; destul singe. Ea o singura-mi
bucurie, numai cu dinsa mai pot uita;
cu dinsa mă miîngiiu de mulle, ea e
sprijinul bătrineţii, toiagul, călăuza
mea. Nu, învingătorul nu trebue să
depăşască drepturile victoriei, noroco-
gii să nu creadă că veşnic vor fi. Şi
eu fost-am odată fericită și nu mai
sint: o singură zi mi-a luat cu dinsa
tot norocul meu. O! pe uceastă bărbie
pe care o ating, respectă-mă, aibi
milă ! Du-te în armata arhaică, spu-
ne-le că e urtcios să uciduţi femeile
cruțate de sabia voastră, cind le-aţi
smuls dela altare şi pe care mila
voastră le-a apărat. Legea, la voi, a-
pără viața robului caşi pe a omului
liber. Rospectul ce-l au pentru tine îi
va convinge, chiar dacă glasul tău va
slăbi; căci nu aceiaşi putere are vorba
unui om de rind şi a unui rege“ (Ver-
sul 276—295). lată ce devine acest pa-
saj în traducerea versificată a d-lui D. +
„Te rog plingind cu lacrimi să nu-mi
, räpeşti din braţe
Copila şi nici viața să nu i-o tuaţs
dintr'insa,.
Curmaţi la alţii firul. Frin ea numai
mă bucur
Şi-mi uit de rele. Dinsa mă mingie
de multe.
Eu mi-i orag, mi-i hrană, toiag şi
căâlăuză.
Cei care au puterea nu trebui s'ubuzeze,
Nici cei ce le suride norocui _ă nu
creadă
Că 'n veci vor duce-o bine. Și eu fui
bine odată
Şi acum nu sînt nimica. O zi doar
sfirimat-a
Intresza-mi fericire. Dar, o scumpă
bărbie !
Respectă-mă, ai mila. Sosind In oastea
greacă
Arată-le oroarea d'a omori femeia
Pe care n-aţi ucis-o dela'nceput, cind
silnie
Aţi smuls-o din altare, ci mile vă
cuprinse.
La noi este o lege egali pentru liberi
Si pentru sclavi, ciud vorba-i de-a
singelui vărsare.
Apoi a tu plăcere, chiar dacă n-ai
dreptate,
RECENZII 133
Conringe ; căci aceiaşi vorbire dacă
iese
Din gură de om mare sau din vr'un
biet oricare
Nu are-aceeaşi vază.“ p. 16.
D. D. traduce TOÀt& prin TÓG,
ăpXouat prin Gpiăvodpa:, butis cu
pis, re%1vn prin tpopý, tøy te-
yyxótwy SAS prin: „Curmaţi la alți
firul“!, ea să relevez numai inexactită-
tile de text.
Dia nefericire astfel de neexartităţi
şi greşeli de traducere se găsesc în
multe locuri. Versul 457 din cintul co-
rului: otxtpâv forăy Kovov otxotc
îl redă prin: „eu ce duc o viaţă curat
de plins în casă“, sensul fiind tocmai
contrar : să duc jalnicul traiu al ro-
bului în casele stăpinilor mei. Versu-
rile 479—483:
„to 5
èy eiva Kovi ù XExAmuat
Sobia, Atrodo "Aaiav
Înporao Vtpanvav
atac”, “Ada Yohap.ovs
le traduce prin:
„Intr'alt pămînt acuma
Port nunie chiar de selavă
Iar țara mi-am lăsat-o
Robită Europei,
Schimbat-am doar locaşul
Lui Hades pe unirea
Cu un stăpîn de-acuma.” p. 26.
Sensul e următorul: Iar eu (de-acum
înainte] sint o roabă în țară străină,
căci am părăsit Asia si am primit în
schimb locuinţa Europei, casă a lui
Hades [pentru mine] etc...
Personajele piesei apoi, în traduce-
rea rominească, ori vurbese într-un
stil încărcat cn neologisme şi cons-
trucții contrare limbii noastre, ori de-
vin frivole luind tonul şi atitudinea
unui mahalagiu:
——
„Pe ducă-s vai de mine! Și membrele-mi
se 'mmoae,
Apropie-te, fată, de 'mine, 'ntinde-mi
mina,
Nu mä lăsa lipsită de copilaşi. — Mor,
ete !
Ce n'aş da să văd astfel pe Lucede-
moneanca
Cu Dioscurii soră. Doi ochi frumoşi
distrus-au
Cu prea mare ruşine pe fericita Troe !!“
Aşa vorbeşte, în traducerea d-lui D.,
Hecuba, în paroxismul durerii, cînd
Polixena pleacă cu Odiseu să fie în-
junghiată pe mormintul lui Achile.-—
Sau, Hecuba stă trintită cu fața la
pămint şi-şi plinge copila; Taltibius,
crainicul lui Agamemnon, vine să-i
anunțe că sacrificiul s'a făcut, că-şi
puate lua cadavrul fiicei. Cind vede pe
bătrina regină, îl copleşeşte mila și o
atinge încet; dinsa-i răspunde:
„Vai ! Cine eşti tu care
Nu-mi laşi corpul să gzacá? Oricit ai
de mare,
De ce mă ggîlții oare, cind vezi ce
intristată-s ? pg. 28.
Sint pe ici pe colo expresii fericite
şi se găsesc versuri binişor redate,
totuşi ele nu pot răscumpăra proza, în
care d. D. a transformat poezia ori-
ginalului.— Dacă traducătorul este un
admirator al anticităţii, ori a simţit
frumuseţele piesei poetului atenian,
sintem siguri că regretă şi el acum
gestul grăbit, pe care l-a făcut, dind
această traducere publicului romin.
Li
Raymund Netzhammer. Dem
Schwarzen Meer entlang. Eine Som-
merfahrt durch alte Kurlturstătten.
Bukarest. Buchdruckerei Gustav Al-
brecht,
Dela Caramurat pănă la Mangalia
dealungul Mării Negre, aceasta e noua
călătorie făcută in vara anului trecut
de d. N. La Caramurat găseşte o po-
pulație germană religioasă, muncitoare,
econoamă, cu case bune şi curate, cu
1 34
plantaţii de salcim ; în deobşte acesta
e caracterul tuturor Germanilor din
coloniile dobrogene. Lipsa de pămînt
însă, unită cu dificultaţile făcute de
autorităţi, silesc să emigreze, fie în
Argentina, fie în Dakota, pe aceşti
muncitori aduşi să servească de pildă
elementului romin. — Din Caramurat,
prin Taşaul, sat turcesc, prin Cara-
coim, un curățel sat lipovenese, pe
lingă anticul Istropolis, pe lingă lacul
Sint-Ghiol, cu minunata lui iasuliţă,
insula lui Ovidiu, ajunge în Cons-
tanța.
Iubitor al unticităţii, regretă că din
cauza prefacerii violente, ce a suferit-o
acest port, urmele vechiului Tomi, ce-
tate cu străveche cultură, locul de
exil a lui Ovidiu,reşedinţa atitor epis-
copi, ce de aici răspindeau creştinis-
mul şi aveau să se lupte cu ereticii
asiani, nu se mai pot cunoaşte. Tre-
cutul cu enigmele lui îl ispiteşte şi îl
pasionează ; şi pentru a le descifra cer-
cetează colecţii de monete, muzee etc.
Aici citeva cuvinte despre muzeul nos-
tru istorie din București: „La început
m-am izbit tără îndoială de faptul că
în acest foarte interesant lapidariu nu
domneşte nici o ordine, că pietre cu
preţioase inscripţii, fragmente arhi-
tectonice stau aruncate de-a valma prin
coridoarele universităţii şi în vestibu-
Jul senatului ')“. Muzeul nostru cu-
prinde un bogat material arheologic
relativ la Tomi, şi totuşi istoria aces»
tui oraş încă nu a găsit nici un spe-
cialist. Material bogat în colecţii nu-
mismate e şi în muzeul din Sofia: „Mi
sa atras atenţia asupra bogatei co-
lecţii de monete relativ la Tomi in
Sofiu, unde alături cu muzeul naţional
frumos orînduit, este un cabinet nu-
mismatic cu monete vechi din Moesia
inferioară şi superioară, din Macedo-
1) Vezi V. R. II 102 sqq. articolul
d-lui Samurecaş, în care se cercetează
cauzele acestei neorindueli,.
VIAȚA ROMINEASCA
nia, din nordul Greciei.“ Tomi, fundat
în al VII-lea veac a. Hr. de Milisieni,
reprezintă de preferință pe monetele
sale pe Dioscuri, cu caii lor albi, cu
căciulele de călăturie ascuțite, cu cele-
două stele. Se găsesc însă reprezintate
şi frontoane de temple, şi sint şi mo-
nete cu trofeul dela Adam.-Klissi; cn
Filip Arabul însă, 249 d. Hr., se sfir-
şeşte şi baterea de monete la Tomi.
Dia Constanţa continuă drumul prin
Techir-Ghiol, cu băile, cu plantaţia lui
săracă, prin Tuzla, prin Mangea-Punar,
unde ţăranii germani îi fac o frumoasă
primire. Excelenţa sa e foarte iubit de
supușii săi religioşi şi chiar de Ro-
mini; aminteşte cu plăcere primirea
ce i-a făcut-o un învățător cu şeoala
sa. La Mangalia, după indicaţiile hărţii
lui Castorius, trebue să fi fo:t vechea
colonie greacă, Kallatis, ce se credea
fundată de Heracles, a cărui măciucă
şi tolbă e reprezentată pe monedele
lor. Kallatis, port de frunte altădată,
a putut infrunta pe Lysimachos, ge-
neralul lui Alexandru cel Mare, şi a
ocupat citva timp locul întăi printre
porturile din această parte ; monetele
bătute de dinsa arată o îndelungă şi
frumoasă strălucire timp de multe vea-
euri. Aici vizitează un interesant şi
bine păstrat mormint din vechiul ci-
mitir ul coloniei.
Trebue să fim recunoscători d-lui
N., că, împărtăşindu-ne continuu im-
presiile şi reflexiile sale totdeauna in-
teresante de prin excursiile în Dobro-
gea, ne deşteaptă şi întreţine intere-
sul ce trebue să-l avem pentru această.
provincie a noastră.
M. J
sa
Leonida Bodnărescul. Citeva
datini de Paşti la Romini. Cernăut,
1901, i broş de i leu.
Profesorul Leonida Bodnarescul, u-
nul din puţinii bărbați activi la Roe
miînii bucovineni, a lipărit o broşură:
cu tillul de mai sus, în care cu o te-
RECENZII
e rm
meinică cunoştinţă de cauză se ocupă
de datoriile Rominilor dela „lăsatul
secului“ şi până la Paşti. Arată pe
larg cum se roșese sau „inchistrese“
ouăle Ja tară. Broșure, care va fi bine-
venită tuturor celor ce se ocupă cu fol-
klorul, are 4 tabele, care arată diferi-
tele feliuri de desemnuri întrebuințate
la „îiachistrirea“ ouălor si o tablă co-
lorată, pe care sint reproduse 6 ouă
din bogata colecţie a autorului pe ca-
re a dâruit'o muzeului național din Bu-
cureşti. Brogura costă 1 cor. (i leu) şi
se poale comanda dela autor.
A. B.
Emile Faguet. Le Pacifisme.
Société Française d'imprimerie et de
librairie. Paris, lei 3.50.
Una din problemele cele mai discu-
tate ale vremii noastre e desigur a-
cea a războiului. Opere importante au
fost consacrate acestei probleme în ul-
timul timp, atit de partizani ai păcii
ca Richet, Lagorgette, cit şi de apolo-
gişti ai războiului ca sociologul Stein-
metz. Pätruns de importanța proble-
mei, Faguet o tratează si el într'n o-
peră destul de intinsă şi plină de in-
teres,
Dupäce face pe scurt istoricul teorii-
lor pacifiste, expune apoi foarte impar-
țial ideile principale ale partizanilor
războiului şi ale pacifiştilor. Discutin-
dule apoi pe larg, nu se arată deplin
convins nici de argumentele unora,
nici de ale altora.
Argumentul cel mai puternic al pa-
cifiştilor e dreptul celui mai slab. Dar
peulru bunul simţ ceia ce constitue
dreptul e numai slăbiciunea însoțită
de ourecare merit. Dar dacă, cind e
vorba de indivizi, meritul, deci drep-
tul, celui mai slab e atit de greu de
determinat, cu cit e mai greu cind e
vorba de popoare. Dacă se poate sus-
ținea că dreptul individului are ca
fundament interesul statului, nu se
poate susținea că dreptul unui po-
135
por are ca fundament interesul ome-
nirii. Intre popoare nu există, ca între
indivizi, o societate, ele trăese unele
față de altele în stare de unarhie.
Dreptul popoarelor nu va puteau ñ pro-
clamat decit cînd toată omenirea nu
va forma decit un singur popor, şi
pănă atunci dreptul unui popor slab
nu poate fi bazat pe nimic. Dar oblec-
ţia cea mai grava pe care Faguet o
face pacifizinului e că, deşi se dă ca
apărător al dreptului celui mai slab,
consacră în reulitate cele mai mari
nedreplăţi. Reulizind lu un moment
dat pacea între popoare, el previne
toate nedreptăţile viitorului, dar de-
clară ciştigate şi intangibile toate a-
cele ale trecutului. Inchizind istoria în
beneficiul celor ce se folosesc de drep-
tul forţei, interzice revanşele şi reven-
dicările cele mai legitime. Războiul
e fecund in nedreptăţi, dar şi în re-
paraţii. In starea de război dreptul
celui mai tare e totdeauna deschis, dar
şi al celui mai slab. In stare de pa-
ce eternă şi dreptul celui mai tare şi
al celui mai slab rămin închise pen-
tru totdeauna. Combătind și pe parti-
zauii războiului, Faguet arată confuzia
pe care o fac aceştia între cel mai ta-
re şi cel mai bun. Pe cimpul de bä-
tălie un popor nu dä dovadă decit de
virtuțile lui militare : curaj, prevedere,
activitate, abnegaţie. Dar sint în viaţa
unui popor şi alte activităţi demne de
laudă care n'au nici o utilitate mili=
tară nici prin cele mai depărtate din
rezultatele lor. Partizanii războiului
mărturisesc singuri că de obicei po-
porul cel mai puţin înaintat în civili-
zaţie învinge pe cel mai înaintat, care
din cauza aceasta e mai puţin răz-
boinic. Aceasta e istoria Romanilor
față de Greci şi a barbarilor faţă de
Romani.
E adevărat, recunosc ei, că după fie-
care din aceste mari victorii urmate
de risipirea unui imperiu, civilizaţia
dă îndăraăt pentru un timp uneori lung,
136
dar cu vremea ea se ridică iarăşi, căci
poporul învingător combinind civiliza-
ţia lui elementară cu cea rafinată a
poporului învins, crează o nouă civi-
lizaţie cu-un nou caracter. Regresiu-
nea mai mult aparentă decit reală e
urmată de o reintegrare a civilizației.
Dar, obiectează Faguet, faptul nu se
confirmă întotdeauna. Nu se poate
spune că Turcii au elădit o civilizaţie
strălucită pe ruinele celei bizantine.
Ş'apoi e oare necesar ca aceste pa-
lingenezii să se opereze prin transfu-
ziuue precedatăide o mare efuziune de
singe? Pentru mersul progresului re-
generările violente nu sînt desigur nici
legitime, nici necesare. Mişcări ca stoi-
cizmul, creştinizmul, reforma, dove-
desc că regenerările pacifice sint po-
sibile. Există totdeauna în sînul deca-
dențelor elemente regenerătoare care
se pot raspindi şi dezvolia printr'o in-
vazie paşnică. Păstrind sau perzind
caracterul său etnic, un popor se poate
modifica fără ca războiul, acest teri-
bil accident, să intervină. Dar dacă
nu se poate dovedi că omenirea s'a
dezvoltat numai prin războae şi jo-
curi de forțe, e totuși ceva însemnat,
„şi care nu poate fi trecut cu vederea,
faptul că de cele mai mulle ori evo-
luţia omenirii s'a făcut prin acest mij-
loe. Acest fapt ne face să ne punem
întrebarea, dacă războiul nu e un mij-
loc de selecţie fericit sau nefericit,
dar natural, necesar, mijloc prin care
omenirea, dacă nu se umeliorează dar
înaintează in mersul ei veşnic.
Faguet lasă această întrebare fără
de răspuns, căci cel mai puternic ar-
gument împotriva pacifizmului nu sint
pentru dinsul teoriile care legitimează
războiul, ci existenta patriotizmului.
Acesta, e după «el, marele obstacol
care se opune pacificării generale, o
pace durabilă ne putind coexista cu
patriotisme energice şi pasionate. Şi
dacă patriotizmul e recunoscut ca ce-
VIAŢA ROMINEASCA
va salutar, războiul e aproape justi-
ficat.
Analizind cu multă fineţă patriotiz-
mul, Faguet îl consideră ca fiind la
origine o extenziune a sentimentului
familial, cure se;transformă apoi într'o
concepţia de utilitate şi într'o concep-
ţie estetică. Elementele care au con-
tribuit la întărirea sa, sînt în primul
rind: limba comună, apoi religia (deşi
religiile sint cosmopolite, bisericile
sint naţionale),moravurile strămoşeşti,
dragostea trecutului întreținută mai
ales de studiul istoriei propriu zise
apoi de acel al istoriei artistice şi li-
terare, aversiunea împotriva străinu-
lui, alcătuită din multe sentimente di-
verse, dintre care cel mai puternic e
amintirea injuriilor primite. Războiul
contribue într'un grad însemnat la in-
tărirea patriotizmului, țări ca Italia şi
Germania au fost create prin război.
Caracterul esenţial al patriotizmului e
ubnegaţia, renunţarea în folosul co-
munităţii, sacrificiul existenţei indivi-
duale celei naţionale. E un idealizm
înalt, o formă u instinctului care im-
pinge pe om să-şi pună în joc viaţa
pentru a putea să trăiască, instinet
care e poate, cum spunea Nietzsche,
una din condiţiile esenţiale ale vietii
omeneşti. Patriotizmul e ceva instabil
şi poate uşor scădea ca forță, fie pen-
tru un timp, fie pentru totdeauna.
Dacă elementele lui esenţiale, senti-
mentul de familie lărgit, solidaritatea
în muncă şi sforţări, limba comuna
nu pot dispărea niciodată, cele auxi-
liare se pot schimba sau atenua. Re-
ligia poate fi părăsită, moravurile se
pot schimba, studiul istoriei poate fi
neglijat din cauze politice. Dar fac-
torii care contribue mai mult lu de-
căderea sentimentului național sint
slăbirea caracterelor, prea marea grijă
pentru interesele materiale, descura-
jarea lesne contagioasă. Pentru teore-
ticienii antipatriotizmului, patriotizmul
RECENZII 137
e un sentiment contra naturii ome-
eşti. Sociabilitatea naturală a omu-
dlui nu-i naționalitatea ci solidarita-
tea liberă. Patriile sint obstacolul
principal la realizarea egalităţii, care
nu poate fi stabilită decit odată cu
distrugerea lor. Unii socialişti cred că
patriile pot fi mai degrabă distruse de-
cit socializmul stabilit pretutindeni,
că popoarele pot deveni mai uşor an-
tipatriotice decit socialiste. Faguet ere-
de că această teorie, e nouă. Filozofii
din veacul al XVII erau iudiferenţi
pentru ideia de patrie, dar nu ridica-
se antipatriotizmul la rangul de teo-
rie. Prima manifestare a acestei ten-
dinţi o găseşte într'o poezie a lui La-
martine din 1841, Marsilieza păcii. Azi,
duelrinele antipatriotice sint răspin-
dite in Rusia de admiratorii lui Tol-
stoi, şi foarte răspindite în Franţa de
discipolii lui Hervé, pentru care nu
există patrii ci numui clase. Ele au
pătruns în păturile de sus, în burghe-
zia care urăște serviciul militar, între
muneitori, ale căror sindicate fac pe
față profesie de antipatriotizm, între
institutori şi, ceia ce e mai grav, după
mărturisirea oficială a lui Clemenceau,
chiar în armată. Dar pe cind în Franţa
patriotizmul scade, în celelalte ţări se
afirmă şi se întăreşte tot mai mult.
Partidele cele mai inaintate se arată
tot atit de patriote ca celelalte, Fa-
guet vorbeşte de Bebel, care în con-
gresul dela Stuttgard, combătind pe
Hervé, Vaillant, Jaurès a spus că con-
diția primordială a dezvoltării socializ-
mulni rămine în fiecare ţară indepen-
dența şi autonomia naţiunii. Antipa-
„triotizmul e pentru un popor un semu
de decadenţă. Civilizaţia, caşi dezvol-
tarea generală a omeniriii, se fa ce prin
patrii distincte şi nn se va putea face
miciodată altfel. Sforţarea pentru a
desfiinţa patriile nu poate reuşi decit
la distrugerea citorva, a acelor care
sint deja epuizate, fără a face să ina-
inteze cu un pas lumea spre unitatea
dorita, care nu poate să rămină decit
o iluzie. Intre patriotizm şi anlipatrio-
tizm există, după Faguet, un sistem
mixt, combinație de patriotizm cu u-
manitarizm, în proporţii diverse şi
greu de determinat. Această teorie o
numeşte el patriotizmul internaţional,
un patriotizm temperat de iubirea u-
manităţii, şi o găsește susținută cu di-
ferite nuanţe de Jaurès. Aulard, La-
visse, Naquet.
Introducerea umanitarizmului şi a
internaționalizmului în patriotizm e,
după dinsul, un dizolvant subtil şi pe-
riculos. Patriotizmul adevărat nu poa-
te fi ca cel internaţionalist conditio-
nat, subordonat, provizoriu. Ca si al-
truizmul, el ave un caracter absolut.
Cercetind mijloacele practice de pa-
cificare, Fuguet nu găseşte decit două:
dezarmarea simultană şi inlocuirea răz-
boiului prin arbitraj. Dezurmarea pre:
zintă enorme dificultăţi. Hotăririle lu-
ate de tribunalul de arbitraj nu pot fi
respectate decit dacă el dispune de o
forță de constringere mai mare decit
acea a ţărilor reunite. Altfel tribuna-
Jul de arbitraj e inutil ca pacificator
şi nu poate fi decit cel mult un mo-
derator. De un folos mai mare ar fi
poate o ligă a celor slabi, dar azi în
Europa statele mici sint puţin nunte-
roase şi destul de răspîndite. Pacifis-
mul, închee Faguet, e ceva himeric, ilu-
zia unor spirite care n'au simţul rea-
lităţii. El war putea să triumfe decit
dacă patriotizmul, acest sentiment e-
tern, ar dispărea în acelaş timp şi la
toate popoarele. Asupra popoarelor e-
nergice această teorie nu poate avea
nici o influenţă, dar poate desigur grăbi
peirea celor în decadenţă. E de dorit
ca toate să fielpatriote fară de mega-
lomanie și'să nu se lese ademenite
de teorii pacifice. „Adevăratul paci-
fizm e încă patriotizmul. Căci ceia ce
menţine pacea, în chip relativ, dar în
singurul chip în care poate fi menți:
nulă, e defensiva energică care nu in-
138
vită cucerirea să iuainteze pria indi-
ferenți sau nepăsare“.
In această operă importantă Faguet
a arătat, c'o incontestabilă forţă, marile
obstacole opuse de starea de fapt a
popoarelor realizarii păcii universale.
Cu un mare talent a demonstrat legi-
timitatea patriolizmului şi denunţat
cu multa dreptate pericolul antiinilita-
rismului şial dezarmării. Războiul nu
e însă justificat prin aceasta. Manites-
tare inferioară a impulsivităţii ome-
nesti, oricit de nobilă i-ar fi cauza, ráz-
boiul rămîne desigur un mijloc primi-
tiv de rezolvire a conflictelor interna-
tionale, un mijloc care revoltă mai
mult decit oricind conştiinţa morală a
omenirii culte. Şi din acest punct de
vedere mai înalt, propaganda pacifiş-
tilor nu e poate atit de inutilă, cum
crede Faguet. Luptind pentru un no-
bil ideal, adresindu-se senzibilitaţii o-
menești, ea o poate schimba cu vre-
mea şi, avind un răsunet asupra ma-
nifestărilor externe ale omenirii, poate
deveni rodnică, cel puţin intr'un inde-
părtat viitor.
O. B.
*
* +
Félix Le Dantec. Science et
Conscience. Paris, Fiammarion.
A. Teoria congisinții epifenomen.
In ucest volum filozoful francez dez-
voltă teoria conştiinţii epifenomen şi
sub lumina acestei teorii încearcă a-
naliza conştiinții omeneşti.
Cum trebue înţeleasă această teo-
rie ?
Dezvoltarea ştiinţilor pozitive înte-
meiază afirmarea că orice fenomen na-
tural s'ar putea prevedea, deoarece e
posibilă cunoaşterea ştiinţifică a con-
diţiilor, în care ia naştere acel feno-
men. S'ar putea prevedea, atunci, orice
act al unui animal și, în deducţiile ce
le-aş face spre acest sfîrşit, mag ţine
samă de cunoştinţa san voinţa anima-
lului. Principiul conservării energiei
e satisfăcut, cazicum mar exista
VIAȚA ROMINEASCA
conştiinţă : conștiința, prin urmare,.
n'are echivalent mecanic.
Cu alte cuvinte, nu există nici ur-
studiu obiectiv ce ar permite să cons-
tatăm dacă un corp e conştient sau
nu. „Dar, eu sint conştient; dece n'ar:
fi conştienţi şi semenii mei“. „Admi-
tind în ceilalți oameni o conştiinţă a-
naloagă cu a mea, în mod logic tre-
bue să admit ceva analog în corpu-
rile brute. Şi ceia ce întăreşte această.
deducție e şi faptul, câ în dezvolta-
rea embriologică u ființelor nu se
constată nici o modificare bruscă, ce-ar :
denota apariţia unei conştiinţi... „Sint
condus a crede că există în lumea
brută „elemente de conştiinţă“, des-
pre care ştiu numai atit, că, prin mij-
locul acestor elemente necunoscute, se -
poate constitui o conștiință asemăna-
toare cu a mea“.
„Dar nu toate fenomenele ce se pe-
trec în organismul meu sint întovără-
şite de conştiinţă“. Se pune atunci în-
trebarea : Prin ce mijloc obiectiv s'ar-
putea constata, care sint fenomenele
însoţite de cunştiința ?
Chestiunea pare paradoxal:, odată .
ce s'a recunoscut mai sus efectiva ne- -
putință a „elementelor de conştiinţă“.
Toluşi, graţie comparației ce putem
face între noi ioşine şi semenii noş-
tri, chestia prezintă o soluţie obiec-
tivă. Şi acel mijloc obiectiv îl dă le--
gea deprinderii (habitude), al cărei e-
nunt din punct de vedere ştiinţific -
este : Funcţia crează organul, cind a-
cea funcţie se repetă adeseori iden-
tică cu ea însăşi. Vom zice dar: Nu-
mai fenomenele, ce-s întovărăşite de -
o variație, trezesc conştiinţa. Odată -
construit definitiv organul unei func-
țiuni, această funcţie e îndeplinită in-
conştient, In alt limbaj, acelaş lucru
s'ar exprima: Disonanţa, care contra-
riază legăturile e un fenomen conştient; -
stabilirea definitivă a unei consonanţe
face să dispară conştiinţa.
B. Ştiinţă şi conştiinţă.
RECENZII
139%
E CE, E E E E E EFECTE
|. Cazul unei prolozoar.
Odata stabilit acest criteriu, Felix
Le Dantec trece la studiul paralelis-
mnlui între subiectiv şi obiectiv, luind
ca punct de plecare o fiinţă unicelulară
Din punct de vedere obiectiv, uni-
tatea acestei fiinţi se traduce prin le-
găturile particulare din musa proto-
plazmică, legături ce asigură conti-
nuitatea protoplazmei în timp şi spa-
tiu. Din conlinuitatea în timp a legă-
turilor, ce determină asimilaţia, re-
zultă din punct de vedere subieeliv
particularitatea numită memorie ele-
mentură. Obiectiv, individul protoplaz-
mie păstrează urma luptelor ce a sus-
ținut contra vibraţiilor disonante. Iar
memoria e epifenomenu? subiectiv co-
relativ acestei urme obiective.
Mai departe. Un protozour puate fi
influenţat de o anumită radiație. Vom
putea atunci clasa radiaţiile în doua
categorii: acele active pentru proto-
zoârul considerat şi cele ce nu-l in-
fluențează în funcţionarea lui. Aceste
două categorii vor forma respectiv
spectrul vizibil şi invizibil ul speciei
studiate. Acelaş lucru var putea spune
în cazul unui agent chimic.
Să venim acum la reacţiunea din
purtea protozoarului provocată de ra-
diații sau de substanțe chimice. A-
ceste reacţiunii din punct de vedere
obiectiv sînt supuse determinismului
celui mai riguros. Subiectiv, ele dau o
senzaţie de voinţă şi iluzia libertății
absolute. Intocmai ca un rezonator,
care vibrind sub influenta unui agent
exterior n'ar avea conştiinţă decit de
el insuşi; rezonatorul va avea atunci
conştiinţă de un fenomen ce ar începe
inti'insul. Ceia ce e extrem de intere-
sant în această ordine de idei, e cons-
tatarea că epifenomenul de voință nu
e niciodată în contrazicere cu deter-
minismul obiectiv. Se intimplă, adică,
că animalnl vra totdeauna să facă
tocmai ce ar trebui să faca după le-
gile deterininismului.
H. Să trecem la fiinţele superi--
oare.
Din punct de vedere obiectiv amin--
tim că, în producerea manifestărilor
conștiente, joacă rol de prima ordine
supraiețele sensoriale, prin care sin-
tem sensibili la inigeările exterioare
şi pe care ajungem să le cunoaştem,
datorită legăturii destul de strinse din-
tre activităţile exterioare şi trezirea
conştiinții.
Ce raport este atunci între ceia ce-
cunoaştem astfel dintrun fenomen și
fenomenul, care este obiectul cunog-
tinții noastre ? Iată o chestie ce pare
foarte importantă şi care în realitate
ware nici un senz, căci „forma exte-
rioară a unui fenomen exterior nu
există în afară de cunoaşterea de că-
tră cineva a acelui fenomen“.
Aceste amintite, trecem la studiul
imaginilor şi imilaţiei.
a. Imagini. Fiecare mişcare perio-
dică exterioară crează, prin rezonanță,
în protoplazma sensibilă o mişcare
corespondentă. Să consider, d. p, o
frază muzicală. Ea se poate înscrie pe
un fonogruf sub formă de linie si-
nuoasă. Se prezintă urechii sub formă
de presiuni, diferite de mişcarea in-
registrată de fonograf. Această se-
rie de presiuni determină în nervul
auditiv o serie corespondentă de in-
fluxuri nervoase. lată dar o serie de
trei fenomene ce le putem descrie în
trei moduri diferite (ca fenomen geo-
metric, buromelric şi protoplasmic) nu-
mai cu o singură ecuație.
Senzaţiu va fi dar citirea în langaj
auditiv a ecuației seriei de infiuxuri
nervoase. Acelaş lucru putem spune
de orice senzaţie.
Vom numi imagine transmisiunea
sub formă de influxuri nervoase a unei
serii de deformuţii susceptibile de a
fi reprezentate prin o ecuaţie. Imagina
subiectivă va fi seria de epifenomene
de conştiinţă ce întovărăşese transmi-
siunea influxurilur nervoase. Vom numi
140
această imagine în timp imagine de
întăia specie. Imagini de a doua spe-
cie sint imaginile în spaţiu: cunoş-
tința spaţială a lumii rezultă din sin-
cronismul documentelor diverse so-
site prin diferitele căi în centrele ner-
voase, rezultă dar din funcţionarea
simultană a mai multor organe de sim-
turi.
Organele vizuale sînt desigur, cel
puțin la om, tele mai perfecte. Ştiinţa
are chiar de scop a reduce totul la
măsurări făcute cu ajutorul ochilor.
b. Imitație. lImitaţia propriu zisă
consistă în producera de cătră animal
de acte sensibile la exterior şi sămă-
nind cu alte acte, la care a fost mar-
tor. Ce însamnă asemănare între un
act observat de animal şi unul exe-
cutat de dînsul? Imitaţie perfectă, a-
ceia în care fenomenul reprodus e i-
dentic cu cel imitat, e un lucru ex-
trem de rar. Se poate spune că există
aproape numai imitații prin traducere.
In adevăr, cind executăm un act oare-
care, simţim că-l execulăm; adică se
face în centrele noastre nervoase o
reprezentare, despre care nu ştim de-
cit, că ea ne permite să ştim ceia ce
facem. Pierre Bonnier a dat acestui
simţ numele de simțul atitudinilor
segmentare. Un exemplu pentru lămu-
rire.
„Cine din noi nu sa amuzat a i-
“mita vr'un tic ridicul al unuia din
prietiuii noştri ? Acel ce execută a-
ceastă contrafacere mare nevoe a se
vedea in oglindă. Dacă s'ur vedea, de-
sigur că în cele mai multe cuzuri ar
fi decepţionul. Si cu toate acestea sim-
tul său al atitudinilorii trimete o im-
presie de gesturi, impresie cure e de
acord în centrele sale nervoase cu a-
mintirea gestului observat de multe
ori la amicul sâu. Vom putea acum
defini imituția: Eu consistă în un a-
cord între imagina percepută a unui
fenomen exterior şi imagina, ce ne-o
dă simţul atitudinilor, a gestului ce
VIAŢA ROMINEASCA
executlăm. Acest a-ord poate fi cu to-
tul subiectiv şi să nu se manifeste pen-
tru un observator străin. Imitaţia se
reduce, uşa dur, la o traducerece n'are
valoare iinitativă decit pentru anima-
lul ce execută traducerea. Simțul ati-
tudinilor funcţionează dela început,
dela observarea fenomenului de imi-
tat. De aceia animalul poate prevedea,
cind execută o mişcare, care va fi re-
zultatul acelei mişcări considerată nu-
mat ca o variaţie a atitudinilor seg-
mentare.
Pe lingă imitația aşa definită inter-
vine o complicalie, corecţia actelor
executate, duturită aprecierii prin or-
ganele simţurilor a rezultatului exte-
riorizat al activităţii noastre. A învăța
un meșteșug însamnă a face educaţia
simțului atitudinilor relativ Ja acel
meșteșug. Așa că ajungem, pentru un
act cu care sintem obişnuiţi, să pre-
vedem ceia ce avem să facem.
Rezultă din cele spuse asupra imi-
tației că toate actele noastre sint i-
mitaţii.
Organul nostru de imitatie cel mai
perfect este organul vocal. Nu putem
reproduce prin voce toate sunetele ce
le auzim, din cauza diferenţii dintre
urechea noastră şi laringe. Acest fapt
arată că imitaţia obiectivă, cea mai
perfectă ce-o putem realiza, e tot o
traducere.
Organul nostru vocal e susceptibil
de o funcţionare intelectuală foarte
prelungită ; de uceia a fost utilizat
pentru constituirea vorbirii. A gîndi
însamnă a povesti în imagini vocale
tot ceia ce se petrece în noi.
c. Ştiinţă şi morală.
Ştiinţa nu ne poate dicta datoria
noastră, căci ideia unei datorii, la
care te poţi după voinţă supune sau
nu, nu este o idee științifică. Dar, o-
mul este ceia ce esteşi nu ceia cear
fi fost, dacă ştiinţa ar fi existat în tot-
deauna ; şi aşa cum este omul astăzi,
el are dorința de a trăi şi de a fi fericit.
RECENZII i4t
„Şi fiindcă ştiinţa nu m'a învăţat ce
reguli sociologice să urmez, urmează
de aici să cer celor asupriţi să aştepte
pănă ce se vor găsi norme sigure, şi
să sufere în pace pănă atunci? Acolo
unde ştiinţa tace, empirismul își
reia drepturile, cel puţin provizor; şi
cred în „minciuna socială necesară cu
să existe o societate“, de care vor-
beşte Vigny.
„De altfel, ceia ce eo minciună
pentru mine, e un adevăr peniru a-
proape toţi ceilalți oameni. Ştiinţa nu-i
aşa de periculoasă, după cum pare,
fiindcă omul e legat prea mult de tra-
diţiile sale; omul îşi iubeşte princi-
piile şi le atribue o valoure absolută,
și tocmai de aceia li se supune în mod
efectiv; nu te poți supune cu uşu-
rinţă unor legi, ce le ştii că-s alese
prin simplă convenţie.
„Omul are dar trebuinţă de prin-
cipii pentru a acționau; ti trebue o cre-
dință, fie în justiție, fie în patrie, fie
în artă; această credință va avea u-
tilitete, dacă ne va decide a acţiona
fără şovăire în diversele împrejurări
ale vieții noastre.
„Din nenorocire, oamenii n'au toţi
aceiaş credință ; si, pentru credinţa
lor, ei se luplă. E fără îndoială im-
posibil ca oamenii să se ’nțeleagă şi
să primească o credință unică. Şi
dacă ştiinţa, arătind zădărniciu cre-
dinţilor. va decide pe oameni să
trăiască în pace, nu le va lua în
acelaș timp singura lor rațiune de a
trăi ?
„Pentru a fi înțelept, ar trebui să te
resemnezi la o minciună continuă; să
crezi orbește în principiile tale con-
ducătoare, cind ar fi necesar pentru a
acționa; şi să facă apel la ştiinţă,
cind acele principii ar deveni prea ti-
ranice“ A. Z.
*
$ s
Mermeix. Le Syndicalisme con-
tre le socialisme.
1908.
Autorul vrea să trateze despre ori-
gina şi dezvoltarea „Confederaţiei ge-
nerale a muncii“, însă cu toate că
tratează despre una din formele cele-
mai uriaşe de luptă ale proletariatu-
lui francez, şi care are o importanţă
socială deosebită, autorul e destul de
nepregătit în materie de teorie. Nu are
multe idei generale şi cunoştinţile
sale asupra socializmului nu sînt scoase-
din izvoarele de teorie fundamentale.
Probabil că Mermeix cunoaşte colec-
tivismul mai mult din scrierile lui
Jules Guesde, deoareeo numele aces-
tuia revine foarte des, cind autorul a-
cestei cărţi se referă la unele puncte
din teoria marxistă. Cu toate că e me-
diocră ca valoare teuretică, însă a-
coastă operă e interesantă, prin fap-
tele ce lu expune, mai zes pentru a-
cei, care nu-s în măsură dea cunoaște
împrejurările din Franţa.
Ca pilde tipice că autorul nu preae
mult familiarizat cu teoriile marxiste,
sint definițiile pe care le dă în ce
priveşte capitalul constant şi capitalul “
variaiil, în accepțiunea lor în doctri- |
nele socialiste. Mermeix credc că mij-
loacele de producție, ce poartă nu-
mele generic de capital constant, sint
desemnate sub ucest nume în marxism,
din pricină că acest capital constant
„cumpărat de cătră axnloatator ră-
mine acelaş, fie că-i utilizat, ori nu“.
Jur în ce priveşte înțelesul cupitalu-
lui variabil, mina de lucru poartă a-
cest nume, „deoarece nu-i cumpărată
decit ps măsură ce este nevoe deea“.
(paz 1at).
In mau, xism însă mijloacole de prv-.-
ducție poartă numele de capital cons-
tant, dsuvarece nu transmit produsu-
lui o valoare mai mare, decit aceia,
pe cars ele o pierd tn procesul de pro-
ductie, adică capitalul constant trece-
Paris, Ollendorff,.
142
în produs fără nici o modificare de
'valoare, pe cînd capitalul variabil, —
munca—, produce o.valoare mai mare
-decit e costul de întreţinere, adică sa-
larul.
Apoi Mermeix, cu toată buna voinţa,
ce o are de a părea imparţial, lasă
să se străvadă prin modul de a se
exprima, tendinţile lui de vrăjmăşie
pentru socialism, De-alminteri acest
fapt nici nu poate fi socotit ca o vină,
-căci expunerea unor idei de organi-
zare socială niciodată nu poate fi ex-
pusă cu o indiferență de înregistrator
mecanic, căci lucrurile expuse se leagă
cu nenumărate sentimente tainice, năs-
cute din cuuza legăturilor sociale, în
care trăeşte omul. In expunerea idei-
lor ce privesc legăturile între oameni,
-se oglindeşte în mod inconştient in-
: suşi sufletul expunătorului, cu toate
năzuințile lui.
In sinul a numeroase sindicate fran-
ceze, care multă vreme stătuse sub
“tutela socialiştilor guesdişti, s-au in-
filtrat cu vremea, zice Mermeix, tev-
dinţi anarhiste. Anarhiştii s-au in-
trodus şi ei în sindicate invocind în-
tre altele chiar autoritatea euvintelor
lui K. Marx, că „emanciparea prole-
“tarilor trebue să fie opera proleta-
rilor însişi“...
care spun că trebue să se pună mîna
pe puterile statului, pentru emancipa-
rea proletariatului, anarhiştii sustin
că proletariatul trebue să fucă aba-
tracţie de stat, părăsind lupta politică
şi menţininindu-se numai pe terenul
luptei economice. Anarhiștii, propovă-
-duind între muneitori că statul în
sine este o excrescenţă parazitară, cu
care muncitorimea nu trebue să aibă
-de-a face, deveniră o primejdie pen-
tru actiunea parlamentară socialistă,
căci „este o opoziţie capitală intre
partidul socialist, care urmăreşte trans-
“formarea socială prin acţiunea parla-
mentară şi cucerirea puteritor publice,
VIAŢA ROMINEASCA
Insă față de socialişti, -
şi între sindicaliştii libertari, anti-par-
lamentari hotăriţi „decişi să suprime
acest organizm social, Statul“ (Discur-
sul lui Keufer în congresul din Amiens
1906).
Mermeix dă la lumină fapte intere-
sante asupra modului cum s-a ajuns
la constituirea „Confederației gene-
rale a muncii“,
In prima jumătate a secolului XIX
în perioada haotică a marii industrii:
cînd clasele muncitoare fuseseră aduse
într-o mare nesiguranță a traiului de
toate zilele, din cauza unei dezordo-
nate anarhii în producere, această
stare detestabilă a fost și mai mult
înrăutăţită prin faptul că muncitorii
nu aveau dreptul să se coalizeze. Le-
gea Le Chapelier din 1791 și unele
dispoziţii din codul penal opreau aso-
ciaţiile, în special pe cele de munci-
tori. O lege din 1334 şi muite dispo-
ziţii regulamentare îintăreau această
pulverizare a puterilor proletariatului.
Cătră sflrşitul imperiului II-lea, prin
măsuri diferite se primise alcătuirea
asociaţiilor muncitorești şi în 1869 s-a
creat chiar „Camera federală a socie-
tăților de muncitori din Paris“. Co-
lectivismul începu să se introducă în
aceste asociaţii abia pe la 1876 şi mai
puțin la Paris decit în Provincie. Le-
gea lui Waldeck-Rousseau din 185!
asupra sindicatelor, recunoseindu-le fi-
ință legală, ele se înmulțiră cu repe-
zeciune, însă, în sînul lor, socializmul
marxist, Guesdismul, îşi cuceri mulți
partizani. In intenţiu Guesdismului era
de a se subordona mişcarea sindica-
listă în folosul activității politice a
partidului muncitoresc (parti ouvrier).
Sub inspiraţia acestui partid s-a for-
mat o asociație de sindicate, adică
„Federaţia sindicatelor șia grupărilor
corporative muncitoreşti din Franța“,
însă mişcarea propriu zisă de orga-
nizare eronomică fu părăsită de cătra
socialişti, şi lăsată po planul al doi-
RECENZII
dea, încit menirea sindicatelor, sub
-tutela guesdiştilor, fu stingherită.
Legea lui Waldeck. Rousseau din 1884
mai făcu insă cu putință şi crearea
unor instituţii, numite „Bursele mun-
cii“, care servesc ca mijlocitoare în-
tre patronii care caută muncitori şi
muncitorii care caută de lucru,—re-
„gulind oferta şi cererea de braţe mun-
citoare. Bursa muncii din Paris, prima
creată în Franţa, căzu în mina diferi-
telor grupări socialiste, antiguesdiste
însă, din cauză că marxismul era pu-
ţin răspindit între proletarii Parisului,
Diferitele burse create în toate păr-
łele Franţei au format „Federaţia bur-
selor“,
Pină în 1894 Guesdismul avea o
influență destul de mare asupra sin-
dicatelor, însă în acest an circums-
tanţe fatale au voit ca şi Guesdiştii şi
„Federația burselor“, compusă mai
mult din elemente antiguesdiste, pro-
fund revoluţionare, să ţină congres la
Nantes. ln mai multe rinduri se agi-
tase chiar în sinul sindicatelor gues-
diste ideia grevei generale, însă fără
mult răsunet, din cauză că socialiștii
marxişti, conducătorii mişcării, o res-
pingeau ca fiind utopică. Nu e vorbă,
că dintre înşişi intelectualii partidului
muncitorilor, unia erau apărători ai
grevei generale, cum era Briand. (A-
cum, mutantur tempora, propovădui-
tor al ordinei la congresele instituto-
rilor din Franţa).
Jdeia grevei generale, deşi era la-
tentă în sinul sindicatelor guesdiste,
din cauză că era combătută de condu-
ciitori,„—exista însă pe vremea, cind
s-a făcut congresul din Nantes în 1894,
în acelaş timp cu congresul federaţiei
burselor muncii.
Sub imboldul socialismului revolu-
ţionur, care admitea ca mijloc de luptă
greva generală, şi care astăpinea fede-
rația burselor, ideia latentă în sindi-
catele guesfiste izbucni şi ea, focul as-
143
cuns sub cenuşă se aprinse. Pe tema
grevei generale, în congresul dela
Nantes, s-a făcut ruptura între majo-
ritatea sindicatelor, încorporate în par-
tidul muncitorilor şi fracțiunea poli-
tică, partidul parlameniar propriu zis.
In 1895 aceste sindicate, care se dus-
facuseră de sub conducerea guesdistă,
formari la Limoges „Confederaţia ge-
nerală a muncii“.
Sindicaliştii, reprezentaţi prin această
confederație, şi „Confederaţia burse-
lor“ multă vreme stătură în izolare,
şi în acest răstimp influenţa asociații-
lor proletariatului nn avu mare răsu:
net asupra vieţii publice, din cauză că
nu erau concentrate toate puterile în-
tr-o organizare generală. In 1902 din
aceste două grupări se născu actuala
„Confederație generală a muncii“, căci
„Confederația burselor“ sa contopi în
cealaltă grupare a sindicatelor. Insă
noua grupure, sau mai bine zis comi-
tetul ei executiv, a foat cucerită de că-
tre anarhiști, şi prin disprețul pe ca-
re-l au aceştia pentru activitatea po-
litică și pentru deciziunile majorita-
ților, amenință cu ruina sprijinul pe
care socializmul îl are în clasa mun-
citorilor, ca reprezentant al ei în viața
politică.
Un exemplu tipic de modul cum pri-
vesc anarhiştii, care şi-au încorporat
„Confederaţia generală a muncii“, par-
tidele politice, fără să cruţe nici mă-
car partidul socialist, ni-l oferă con-
gresul din Amiens 1906:
„Considerind că toate partidele po-
litice, chiar partidul socialist unificat,
nu sint înainte de toate decit gru-
pări de opiniuoi avind un scop pri-
mordial, ucelu de a alege membri în
Parlament, că în aceste grupari de
afinități, lupta de clasă, baza funda-
mentală a sindicalizmului revoluţi-
onar, se găseşte nimicită prin fap-
tul că patroni milionari şi proletari
înfometați se găsesc împreună ;..:.
144
„Congresul, văzind articolele funda-
mentale ale confederaţiunii generale
a muncii şi neutralitatea polilică, pe
care trebue s-o conserve orice sindi-
cut confederat, se pronunță categoric
inpotriva oricărei aproprieri sau ra-
porturi, oricare ar fi ele între confe-
deraţie si un partid politic oarecare“
(pag. 208—209).
Intr-o altă parte Mermeix arată care
este organizarea confederației gene-
rale a muncii:
„Cum arată. d. Pouget,.. organiza-
rea confederulă este o serie de cercuri
concentrice, suprapuse. La buză e ma-
rea circonferenţă, unde mişună sindi-
catele. Ele se grupează într-o masă
mai deasă, în circonferența mai puțin
dezvoltată a uniunelor sindicale sau
„Pederaţiuni de industrie“. Deasupra,
după ce s-a mai restrins încă cercul,
apar Bursele muncii, pe lingă care fe-
deraţiunile trebue să se afilieze în mod
obligatoriu.
„Mai sus încă, în centru, iată comi-
tetul confederal, al cărui sediu e la
Paris şi care se reuneşte din trei în
trei luni; în fine Biuroul confederal,
condensează în sine puterile comite-
tului confederal“ (pag. 193).
VIATA ROMINEASCA
Cu toută influenţa mare exercitată de
„Confederaţia generală a muncii“, ea
nu reprezintă decit o mică parte din
muncitorimea Franţei. Dintr-o sumă
de 5,000,000 muncitori din Franţa, nu-
mai 836,010 sint sindicaţi în diferite
organizaţii ; iar din totalul lucrători-
lor sindicaţi, sub egida confederației
generale a muncii nv se adăpostesc
decit 203.273, adică numai 5%, din to-
talul muncitorilor franceji !
Pe lingă sindicalismul englez și ger-
man, confederaţia muncii din Franţa
e un pigmeu, însă... condus de anar-
hişti.
Mermeix are dreptate, cînd spune
câ anarhiştii au avut un rol la erea-
rea sindicalismului ; dar cînd confundă
sindicalismul cu anarhismul, el dă do-
vadă de nepricepere, pentrucă sindica-
liştii nu se ridică în potriva statului,
ci pretind că ei fiind marea mulțime
a poporului francez, organizarea lor,
cînd va fi destul de puternică, va în-
locui statul „burghez“... Cu alte cu-
vinte, ei crează pe 'ncetul alt stat, care
să dea la o parte, la un moment, pe
acel actual, al „clasei burgheze“
I. N.
Revista Revistelor
Judrumarea,—No. 1, Aprilie 1908,
Iaşi.
Incă o revisiă la lazi!
Pentru a justifica apariţia ei, direc-
tia ne spune în articolul-program,
„Scopul nostru“, din fruntea revistei :
na. Noi, pe lingă literatură şi ştiinţă,
vrem mai ales să facem politică, Sint
la noi, ce-i drept, multe, poate,prea
multe, reviste; dar care să facă po'i-
tică, puţine, şi încă şifacele fac poli-
tică mai mult in mod secundar...
„Aşa dar pentru cuvintul de-a 1năl-
ta politica ne manifestăm prin revis-
tă ; şi ne manifeatărm prin revistă a par-
te pentru cuvintul, că avem de expus
şi unele idei, care n'ar cadra, precum
e lesne de înțeles, cu ale celorlalte
reviste. Cu membri ai partidului con-
servator-demorrat, urmează fireşte să
desfăgurăm vederile directive ale a-
cestui partid, cu deosebire acele care
trebue să-l caracterizeze şi să-l întaă-
reaseă“..,
Aşa dar: revistă de partid !... „Lite.
ratură şi știință“ de partid!...
Noi, cei dela „Viaţa Rominească“,
cari din capul locului am declarat, că
înțelegem a repreziula în viața noas-
trä intelectuală o anume concepție te-
ovetică, n'am avea, vădit, nimic de zis,
dacă celelalte curente de idei din lu-
mea noastră intelectuală sar grupa
pentru a da o expresiune literară ide-
ilor lor într'o anumită revistă.
Literatura şi ştiinţa sint doar cim-
pul propriu de manifestare a tuturor
concepțiunilor asupra lumii şi vieții,
a tuturor curentelor de idei şi senti-
mente,
Şi îutrucit artiştii au întotdeauna
o personulitate proprie, un fel dea fi,
de a reacționa, prin care se manifes-
tează ideile, sentimentele lor, toată
concepţia lor asupra lumii şi a vieţii,
—ceea ce am numit tendinţele lor,—
totdeauna am susţinut, de pildă, că
arta poate avea tendinţi poporaniste
sau naționaliste, precum poate avea
tendinţi de conservaţiune socială, ten-
dinți revoluționare sau reacționare,
tendinţi optimiste, pesimiste, morale
sau imorale, etc. etc,
Gruparea dar a reprezentanţilor di-
feritelor curente literare şi ştiinţifi-
ce e nu numai firească şi legitimă,
dar chiar necesară.
Ast-fel numai ele vor putea servi
la luminarea, la educaţiunea intelec-
tuală a unei societăţi, prin opoziţiunea
vie şi constantă a diferitelor puncte
de vedere.
Dar partidele politice se intocmesc
în vederea unui program practic de
luptă şi sint conduse de consideraţiuni
de tactică, de interesele momentului,
presupun o ierarhie, o disciplină de
partid, etc. ii
146
Cit de mult toate acestea mărginese
libertatea de acţiune şi de apreciare,
uşor se poate vedea din presa noas-
tră de partid. `
Ce rost poale dar avea o revistă de
partid, dacă nu de a crea, în forma
unei publicaţiuni lunare, o altă varie-
tate a presei de partid?
Am spus, de pildă, că arta poatea-
vea tendinţi de conservaţiune socială, —
dar poate ea avea tendinţi... takiste
sau carpiste ?...
Nu e ridicol?
Reprezintă oare oamenii, ce au lup-
tat o viață întreagă sub acelaşi steag,
altă concepție asupra lumii, alt sistem
de idei, prin faptul că din considera-
țiuni de tactică, sau sub presiunea im-
prejurărilor trecătoare, s'au despărţit
în două fracțiuni ale partidului con-
servator, şi cari, de sigur, cu vremea
din nou vor „fuziona“ ?
Deşi confrații dela „Indrumarea“ ne
clasează și pe noi între revistele ca-
ri „tac politică“, sint siliţi însă să re-
cunoască că: „Viaţa Românească în
politică reprezintă o anumită şcoală,
şcoala poporanistă, odinioară zisă pä-
nă la un punct şi social-democrată
(9 1 ?...), neidentificată încă cu şcoala
liberală“...
Dar „şcoala poporanistă“ nu repre-
zintă un partid politic; în cadrul a-
cestei largi concepţiuni, pot colabora,
şi colaborează de fapt, toţi oamenii
iubitori de ţară şi de neam, pâtrunşi
de spiritul modern şi democratic, —in-
diferent dacă fac sau nu politică, sau
în ce partid o fac, după considerați-
uni de tactică sau de convenienţe per-
sonale.
Nu ne-am identificat cu „şcoala“ li-
berală, fiind-că nu voim să ne iden-
tifcäm, şi credem, că o revistă nici
nu are dreptul şi nici nu poate să se
„identifice“ cu vre-un partid politic,
fară să cadă în păcatul politicianismu-
lui, spre marea pugubă a „literaturii
şi a ştiinții“,
VIAŢA ROMINEASCA
E destul să arunce cine-va ochii a-
supra listei colaboratorilor noştri, pre-
cum şi să-şi aducă aminte că pe a-
ceste pagini, cu depliaă libertate, am
putut să luăm o atitudine şi să ne
spunem cuvintul asupra scrierilor, da-
torite diferitelor personaje din cele mai
însemnate, chiar şefi de partide, fără
distincție de partid.
Deci nu ințelegem a „face politică“
în sensul Indrumării, şi nu putem sa-
lutu această încercare de a întroduce
politicianismul până şi în publicaţiu-
nile literare.
Convorbiri literare, (Mart 1908),
Cele spuse mai sus relativ la „In-
drumarea“, se pot ilustra de minune
prin evoluţia pe care o sufere sub ochii
noştri bătrina revistă „Convorbiri li-
terare“. Nici o dată n'am luat în se-
rios mimica ei dispreţuitoare la adre-
sa „amestecului politicii în literatură“.
Pria urmare am putea numai să sa-
lutăm cu plăcere hotărirea direcţiunii
acestei reviste de a arbora însfirşit
franc şi deschis steagul concepțiunii
conservatoare. Aceasta nu poate decit
folosi discuţiunii serioase şi contribui
la afirmarea adevărului, ce nu poate
rezulta—nu-i aga ?—decit din „ciocni-
rea ideilor“.
Din nenorocire „Convorbirile litera-
re“ păzesc mai departe, şi manifes-
tează tendinţa de a se trunsforma în-
trun organ de partid, în stilul „In-
drumării“, avintindu-se în plin politi-
cianism,
Concepţiunea conservatoare, pură,
fără nuanță de politicianism, o repre-
zinlă, de pildă, în No. din Martie, ar-
ticolul „Demagogie criminală“ al
d-lui Aurel C. Popovici, a cărui în-
semnată operă „Gross-Oeslerreich“ a
upreciăm foarte mult:
Asupra concepţiunii conservatoare,
în forma speciâcă pe care ea o im-
bracă la d. Aurel Popovici, vom re-
veni mai jos, cind vom vorbi despre
REVISTA REVISTELOR 147
„Sămănătorul“, ce apare acum sub di-
recția politică a d-sale.
Desigur, nu împărtăşim această cun-
ceptiune, dar acum voim să relevăm
unele particularități de publicist ale
d-lui Aurel C. Popovici, cara ne-au
surprins Ju autorul senin şi obiectiv din
,/Gross-Oesterreich'+.
Articolul „Demagogie criminală“ e
un atac vehement împotriva d-lui Oct,
Tăzlăuanu, pe care d-sa ni-l zugră-
veşte ca „anarhist“, „socialist“, „re-
voluționar“, „partizan al lui K. Marx
şi ceilalţi tovarăşi“ (d. Oct. Tăzlăua-
nu !... Mă gindesc ce a trebuit să sim-
tă bietul director al „Luceafărului“,
care odineoară ne denunța pe noi ca
„socialişti“, şi „revoluţionari“...)
Articolul „Două culturi“, care a pro-
vocat aceste atacuri, cuprinde, desi-
gur, multe naivităați şi ufirmiri neno-
rocite, şi d. Tăzlăuanu ajunge la con-
cluzii greşite, nejustificate chiur de
e premisele d-sale, cum am arătat la
vreme, dar d-sa, în ori-ce caz, dă do-
vadă de curaj şi de sinceritate, ca-
re ar merita alt tratameni, şi spune,
cite-odată, chiar unele adevăruri ce
trebuesc spuse.
Că între ţărani şi cărturari sint de-
osebiri de cultură şi divergențe de in-
terese (la armonizarea cărora ori-ce
patriot, în vederea succesului luptei
naționale din Ungaria, e dator să tin-
dă, şi deci e dator să-şi dee seamă
de ele), e ua fapt material, ps care
cele mai brutale vehemenţe de lim-
baj nu-i pot înlătura.
Insu-şi d. Aurel C. Popovici e silit
să recunoască : „E perfect udevărat că
cultura noastră dela oraş a pierdut
multe puncte de contact cu viața Imi
(a ţăranului). Că ea trebue dezvoltutu
în armonie cu tot ce e frumos şi bun
şi caracteristic în viata ţăranilor. Căci
numai păatrind tot ce se poate păstra
din ea, cultura noastră poate deveni
naţională (deci trebue încă să devi-
nă 1). Şi ea va fi naţională sau nu vom
fi noi. Noi ca naţiune“... („C. L.“, No.
3, 1908, p. 306).
Spune alt-ceva în fond d. Tăzlăua-
nu, dacă vom lăsa la o parte incon-
gruenţele şi excursiunile sale în „sfe-
rele înalte“, unde d:sa nu prea se sim-
te acasă?
Inceputurile de gindire critică trebu-
ese încurajate, luminate, îndreptate,
nu reprimate cu brulalitate (mai ales
cind sinceritatea e mai presus de ori-
ce îndoială). Aşa înţelegem noi ros-
tul unei polemici adevărate. Fără cri-
tică nu e cu putință doar nici o pro-
păşire !
Si în ori-ce caz, ce caută în toate
acestea „K. Marx cu tovarâşii“ ? Sint
convins, că d. Tăzlăuanu nu are pe
conștiință nici măcar cetirea vre-unei
scrieri de Marx...
Apropos de K., Marx.
Pentru procedeurile polemice ale
d-lui Aurel C. Popovici e fuarte ca-
racteristie, cum d-sa tratează, sau mai
bine zis maltratează, pe acest puter-
nic cugetător (de alt-fel mort de mult,
şi chiar de ar fi trăit, i-ur fi indife-
rente toate vehemenţele revistelor ro-
mineşti).
Sintem atit de obosiţi detoate bru-
talitățile şi lipsa de orice jenă a pre-
sei noastre zilnice (a celei de partid,
ca şi a celei „independente“), încit nu
putem trece cu vederea această incer-
care de a transporta aceleaşi practice
învechite şi în sfera, în orice caz mai
senină pănă acum, a publicității din
revistele noastre literare.
Lui K. Marx distinsul redactor poli-
tie al „Sămănătorului“ nu-i recunoaş-
te nici o valoare, şi-i aruncă cu cea
mai mare dezinvoltură epitetele de
plagiator sau de şarlatan, etc.
Scriitorul acestor rinduri nu este şi
n'a fost nici odată „marxist“, chiar în
acele vremuri, cînd doctrina marxistă
nu trecea în Apus prin criza ei de
astăzi.
Prin urmare, dacă d. Popovici s'ar
148
fi mărginit să afirme,că un partid so-
ciul-domocratic n'are nici un rost în
Rominia, am fi perfect de acord. Acest
lucru l'a afirmat de altfel şi d. C. Ste-
re pp paginile revistei noastre.
Că astăzi doctrina social-democrati-
că, chiar în Apus, nu mai corespunde
stării științii şi a gîndirii moderne?
De acord.
Că nu ne putem permite luxul unei
politice revoluționare ; că orice Român
trebue să ţină seamă de misiunea ce
o are statul nostru în împrejurările ac-
tuale ale vieţii noastre naţionale, şi
deci orice acțiune revoluţionară, ce
sapă acest stat din temelie,şi-i micgu-
rează puterile, trebue cu energie re-
probată ? Iarăşi, de acord!
Toate acestea deasemenea au fost
spuse şi de d. C. Siere.
Dar ce nevoe este, peniru aceasta,
de a nega valoarea științifică a lui K.
Marx, cu toate greşelile lui, pe care
nu noi le vom tăgădui?
Voiu reproduce aici în această pri-
viuțà un pusagiu din acelaşi W. Som-
bart, pe care, cu drept cuvînt, îl ci-
tează şi d. Popovici, spre a dovedi
„ultragiile“ ce a adus vremea doctri-
nei marxiste:
„Ceea ce a îndreptățit pe K. Marx,
—spune profesorul din Berlin,—să se
urce pănă la primul rang între soci-
ologiii veacului XIX (den ersten Rang
unter den Socialphilosophen des neun-
zehnten Jahrhunderts zu erklimmeu ;
—in conferința sa editată de către
„Societatea etică“ pentru prima oară
în Berna în 1897, din care s'a desval-
tat scrierea citată, Sombart îl numeş-
te pe K. Marx şi mai categoric: cel mai
mare social-filosof al vremis noastre),
şi alături de Hegel şi Darwin să aibă
cea mai mare înriurire asupra idei-
lor timpului nostru, a font faptul, că
el a unit împreună cunoștința celei
mai înalte forme a filosofiei istoriei
din vremea lui cu cunoştinţa celei
VIAŢA ROMINEASCA
mai înalte forme a vieții sociale din
acea epocă“, ete. (W. Sombart,—„So-
zialismus und soziale Bewegung“,
1908, p. 59).
Dar protesorul Sombart, deşi în
nici un caz nu poate fi socotit ca „mar-
xist“, poate fi bănuit pentru „simpatii
socialiste“.
Iată însă părerea unui savant ca
Gustav Schmoller (citez după ediția
franceză : „Principes d'économie poli-
tique“, 5 vols. 1905—1908), care nu
numai e un conservator, dar are şi o
tinctură de antisemetism (cf. Op. cit.,
vol. I, p. 3:0), şi, deci, nu poate avea
nici o simpatie personală pentru K.
Marx,—dar să vedeți cit de obiectiv îl
judecă :
„K. Marx întrece pe toţi din parti-
dul său prin impetuozitate, prin forţa
de voinţă in serviciul revoluțiunii, prin
seriozitate şi prin adincimea gindirii,
prin sentimentele de ură împotriva tu-
turor puterilor stabilite... Tabloul des-
voltării tecnice şi sociale a marii in-
dustrii engleze dela 1750—1850, seris
într'un stil lapidar de acuzator plin
de ură, rămâne totuşi un cap de operă,
cu toată parţialitatea lui. Intemeiarea
materialismului economic.. a fost o
protesatațiune legitimă împotriva eon-
cepţiunii idealiste a istoriei, și deci un
merit; cu toate că Marx, şi mai ales
succesorii săi, prea au exagerat ceea ce
este just în aceste idei... Chiar sistemul
său de economie politică, doctrina lui
de plus-valoare, expunerea sa a pro-
ducţiunii capitaliste stot prinosul unui
mare cugetător abstract, plin de På-
trundere şi de inteligență bogată. E
uşur de a despârţi de acest sistem
imprecaţiunile socialiste“ ete. (Op. cit.
vol. I, p. 284—2835, passim).
Şi în altă parte, vorbind de mişca-
rea muncitorilor, Schmoller spune, că
ea ar fi putut avea o altă îndrumare:
REVISTA REVISTELOR
„dacă doi oameni în adevăr mari
(vraiment grands), Lassalle şi Marx,
n'ar fi împins-o cu pasiune pe calea
ce a apucat-o“... (Op. cit. vol, V, p, 176).
Şi mai departe, înşirind pe urmaşii
lui Marx, între cari şi pe K. Kautsky
şi Ed. Bernstein, Sehmoller afirmă :
„Toţi aceştia, lăsind la o parte pa-
siunea lor de purtid, dovedea un ta-
lent ştiinţific real: ca şi în revista lor
(Neue Zeit, dela 1882), se găsesc la ei
multe lucruri excelente din punctul de
vedere ştiinţific“... (ibid. val. I, p. 237).
Ca un adevărat om de ştiinţa, cu
multă obiectivitate, Schmoller ne a-
rată, că multe din greșelile lui Marx
se datorese stării științii din vremea
lui (Cf. vol. T, p. 101, 102, 106, vol. V,
p. 180, 348, 466, etc. ete.)
Ca Marx a utilizat teoriile lui Ri-
cardo? Dar cine nu are predecesori,
a căror muncă e o condiţiunea ori-cărei
înaintări ?
Ca astazi vremea a dărămat multe
din teoriile lui ?
Dar mult rămîne astăzi şi din dar-
winismul primitiv, cum se datorește
lui Darwin personal, şi mai ales ce
rămine din filosofia istoriei lui Hegel?
Totuşi, Sombart, cu drept cuvint, a
putut să afirme că Darwin şi Hegel
(alături de Marx) au avut cea mai mare
înriarire asupra gindirii moderne. Şi
desigur, oricite „ultragii“ le-ar aduce
vremea, ej, ca şi K. Marx, vor ocupa
un loc de onoare în istoria culturii
noasire, ca şi in istoria vieţii sociale,
Ințeleg dar să critică doctrina lui
Marx, şi sintem chiar datori să o eri-
licăm, să-i elucidăm greşelile, şi să lc
înlăturăm.
Dar pentru acoasta nue nevoe să-l
tratăm pe K. Marx „guzetăreşte“ şi să
ne umflăm în pene spre a micșura
pe... „adversar“...
Adevărul nu poate rezulia decit din
149
studii și din gindirea cinstită, şi gin-
direa cinstită presupune respectul gin-
dirii altora, ori-cit ne-ar fi ea de eon-
trară.
Inveetivele violente, în puhlicistică,
ca şi în literatură şi în stiință, sint
prin ele înzile probe de inferioritate.
Şi de la un om de seamă ca Aurel
C. Popovici avem dreptul să cerem
să nu ne dea aceste probe.
Dar dacă d. Aurel Popovici se men-
ține, cum am spus, în limitele legi-
time ale unei concepţiuni conserva:
toare, „Convorbirile literare“, cu „Cro-
nicile“ d-lui C. Hiotu, sau mai ales cu
articolul d-lui N. 'Teuhari, întră chiar în
sfera presei de partid, cu toată ingus-
timea, uniluteralitatea, şi chiar cu „tru-
curile“ obișnuite spre a abima pe
„adversar“, nedespărtite la noi de a-
cest gen. .
Vom cita, de pildă, articolul d-lui
N. E. Teohari („profesor la liceul dia
Pitesti“, cum crede d-sa necosar să-și
siugularizeze iscălilura), intitulat „Răs-
coalele şi inteleetualii noştri“,--in
care uutorul atribue râscoaleie mai a-
les faptului că ţăranul nu e „religios“
şi în cure reproduce toate cligeele
presei de partid.
Următorul pasagiu, prin care d-sa
caructerizează „noul curent aga pore-
clit poporanist“, e semnificativ :
„S'a ivit o mare mulţime de neche-
mafi cari, in dorința de a parteni,
croesc opere de porunceali, mediocre,
pline de declamaţiuni uşoare, sub care
se ascunde un patriotism prefăcut.
Aşa s'a desvollal acea retorică um-
fiată şi pătimaşă, care inundă 'asta-zi
satele noastre. Din toate aceste lucruri
sa desprins o doctrină, un fel de so-
cialism agrar cu caracter revoluțio-
nar, care se răspindeşte liber prin
presă, reviste, şi broşuri, fără cea mai
mică împotrivire sau control din par-
tea celor în drept“... („C. L.“, No. 3,
p. 336).
150
Ințelegeți, cine e „nechemat“, care
in „dorinţa de a parveni“, „croeşte o-
pere de porunceală“, etc, şi pentru
cari se crede dator să tragă la răspun-
dere pe „cei în drept“, d. N. E. Teo-
hari, „profesor la liceul din Pitești“,
şi deci un „chemat“, care nepulind a-
vea „dorința de a parveni“ (e doar
„profesor la liceul din Pitești“, pofta
de a parveni o pot avea nuinai ptrliții
de directori ai „revistelor poporaniste“,
nişte „nechemaţi“, ca de pildă, d-nii
N. Iorga, C. Stere şi Dr. I. Cantacu-
zino, simpli profesori universitari, fară
nici un nume sau situnție, decit doar
deputaţi, directori ai serviciului sani-
tar, prefecţi, etc.),—ne putind, spun,
avea „dorinţa de a parveni“, „croeşte“
la „Convorbiri literare“, opere neperi-
toare. de profunzime nespusă, de un
patriotism sincer și luminat, fară reto-
rică şi patimă....
Nu mai insistăm. Am consacrat aici
prea mult spaţiu, pentru cadrul a-
cestei rubrici, „Convorbirilur literare“,
Dar vom reveni, fiind-că, dacă e de
dorit, pentru educaţia noastră intelec-
tuală, ca toate curentele de idei şi de
sentimente să-şi găsească expresiune
literară, în cadrul unei concepţiuni
teoretice asupra lumii şi vieţii, (deci,
şi a celei conservatoare), desvoltată
cu toată sinceritatea gi amplitudinea
ce ne poate da ştiinţa sau filosofia
modernă, — transformarea revistelor
noastre în organe de partid, pătimaşe
şi aservite scopurilor politice curente,
ar fi un dezastru pentru tinăra noa-
stră literatură.
Cunose, de pildă, confrații de la
„Convorbiri literare“ acel caz extraordi-
Dar, ce ne arată unde poate duce a-
servirea unei reviste consideraţiunilor
de partid ? Cazul unei reviste impor-
tante care a refuzat, nu de mult, unui
colaborator constant o Cronică, flind-
că ea privea pe „un membru marcant“,
ce abia pe atunci se „fuzionase“? (Ştim
luerul, fiind-eă, în urmă, această Cronică
VIAŢA ROMINEASCA
a fost publicată de noi, după chiar
corecturile cenzurate)... Acum după
„ruptură“, confrații de la venerabila
revistă n'ar mai refuza, desigur, pu-
blicurea...
Frumos e să se încelățenească ast-
fel de moravuri în periodicile noastre
„literare şi ştiinţifice “?...
Sămâănâtorul, (No. 13—16 ; Mar-
tie—Aprilie 1908).
In „Convorbiri literare“, cum am
văzut mai sus, d. Aurel C. Popovici,
snb titlul de „Demagogie criminală“,
atacă mai ales un articol al d-lui Oct.
Tăzlăuunu, şi intrucit în multe pririnţi,
față de acest articol, d-sa are dreptate
(in ce priveşte atit unele afirmări
prea... riscate, cit şi coneluziunile la
cari ajunge, în aparență, d. Tazlăuanu),
poate n'am firelevat chiar vehemența
nejustificată de realitatea lucrurilor,
dacă din scrierile d-lui Aurel C. Po-
povici din „Sămănătorul“, n'ar fi re-
zultat că „demagogia“ are pentru d-sa
un înțeles mult mai vast.
D. Aurel C. Popovici e o figură în
viața noastră publică, atit prin trecu-
tul său, prin felul său de a fi, prin lu-
crările sale (un udevărat arsenal pen-
tru Jupta noastră naţională din Unga-
ris), cit şi prin rolul însemnat ce, de
sigur, e menit să-l aibă în viața noas-
tră națională, dacă neamul acesta va
avea în curind parte de împrejurări
mai fericite.
Nu odată ne-am manifestat simpa-
tiile noastre pentru acest luptător vi-
guros şi bărbat politic de mare va-
loare, publicist de talent şi cu o vastă
cultură.
Dar decind d. Aurel C. Popovici a
luat asupra-şi direelia polilică a „Să-
mănătorului“, ni s'a jămurit pe deplin,
că d-sa şi-a format o concepţiune po-
litică conservatoare, şi chiar—pentru»
ce să nu spunem cuvintul ?2—reacţio-
nară, nu fără inclinaţii spre obscuran-
tism, şi de o aspră netoleranţă.
REVISTA REVISTELOR 151
Socotim această concepţie greşită
din temelie.
In asemenea împrejurări ni se im-
pune datoria de a lupta impotriva
ideilor d-sale, fiind-că numai de excese
de democratism şi liberă gindire nu
sufere ţara noastră.
D-l Aurel C. Popovici neagă, pur
şi simplu, ori-ce rost democraphei.
Așa de pildă în articolul „Doetrine
şi Realitate“ („Sămăniătorul“, No. 43)
d-sa ne spune:
„<Demoeraţia> (ghilimetele de iro-
nie și cursivele în toată această citaţie
sunt ale antorului),— „Democraţia“ e
o simplă abstracție mintală ce n'a
existat şi nu poate exista decit în e-
terne făgădueli şi eterne trageri pe
sfoară, în continue mustrări şi lupte
fratricide. „Democraţia“ e o vorbă.
Pentru că aga e firea popoarelor, că
de fapt numai un singur om sau o
mină de oameni le pot guverna. Niei
o dată, şi pentru o mie de cuvinte,
un popor nu se poate guverna el pu
sine însuşi... Că noi, marea mulţime,
credem uşor în democrație, nu insem-
nează nemic. Faptul pozitiv este că
in ori-ce „democralie“, tot numai o
mină de oameni, o oligocraţie, stăpl-
neşte, nici odată poporul. Fapt pozi-
tiv este că în, „democraţie“ noi, popo-
rul, nici măcar o indicație politică nu
putem da... Cu toute astea, noi mul-
limea, ne credem atomi suverani, ne
place grozav să ni se vorbească de
„democraţiune” şi ne credem „ade-
vărata“ putere de Stat. O amăgice ca
multe altele în viaţă. De existat n’a
existat de fapt. şi nu există decit de-
magogia“... (p. 251.
Foarte categorie.
Cu toate acestea, democraţia în
ştiinţă are un înțeles precis, atit teo-
reticegte, ca bază juridică a puterilor
publice („emanaţiunile“, de cari işi
bate joc în altă parte d. Aurel C. Po-
povici, joacă, de pildă, un mare rol în
Dreptul Constituţional pentru delimi-
tarea sferii de acțiune a organelor pu-
terii publice, peniru determinarea ra-
porturilor între puterea centrală şi
organizaţiunile administrative auto-
nome, pentru interpretarea juridică a
drepturilor cetăţeneşti, şi deci pentru
mărginirea lor legală, ete.); cit şi din
punctul de vedereal urmărilor prac-
tice, în ce priveşte participarea opi-
oiunii publice organizate, ca factor
legal, la guvernarea unui popor, pănă
la realizarea idealului de guvernare
a poporului prin sine însuşi, de care
ideal s'au apropiat foarte mult unele
țări, cum vom arăta îndată.
D-l Popovici nu vede oure nici o
deosebire de fond, de pildă, intre
„variantele de oligacraţie“, cum se
exprimă d-sa, în Rusia „constituţio-
oală“ de astăzi, şi Elveţia ?
Pentru lămurirea d-sale voiu cita
pe un savant englez—d. Aurel Popo-
vici are mult respect pentru „bunul
simţ“ şi „spiritul pozitiv“ al poporu-
lui englez,—şi un savant celebru-d.
Popovici are slăbiciune pentru cele-
brităţi.—un specialist—d-sa desprețu-
eşte foarte mult pe cei „fâră compe-
tență“,— şi annme: pe profesorul de
Drept Constituţional de la glorioasa
universitate din Oxford, A. V. Dicey,
care, pe deasupra, e membru stator-
nic al partidului liberal, legitimitatea
căruia o recunoaște şi d. Popovici, şi
care nu e nici „socialist“, nici „anar-
hist“, nici „demagog“, pe cari d-sa
ti detestă atit de mult.
Şi acest spirit pozitiv şi cumpătat,
acest moderat, afirmă in cursul său
că guvernarea poporului prin sine in-
susi, şi directă, e realizată pe deplin
în Elveţia!....
In adevăr, în Elveţia poporul, ma-
sele populare, aprobă prin sufragiul
universal şi direct toate legile şi ac-
tele mai însemnate de guvernămint
(dreptul de referendum); poate opri,
152
prin acelaşi sufragiu ori-ce dispozi-
ţiune a „guvernului“ său (dreptul de
„veto popular“); poate chiar impune
reprezentanţilor săi, tot prin sufragiul
direct al poporului întreg, orice mă-
sură ar crede de cuviință (dreptul de
„inițiativă populară“).
Încît A. V. Dicey, cu drept cuvint,
cumpară situația legală, și de fapt, a
poporului elvețian, cu a monarhilor
constituționali (fiind-că poporul se ma-
nifestează în forme constituționale), dar
nu din Anglia uctuală, ci din acele
vremuri cind, ca în timpurile Elizabe-
tei, regii erau de fapt atotputernici,
guvernam, nu numai „domneau“.
Dar să reproduc cuvintele proprii
ale învățatului englez:
Ideea fundamentală a instituţiunilor
Elveţiei moderne, spune el, este—
„heconlestatu şi directa suveranitate
„a națiunii:
„in Elvetia voinţa poporului, expri-
«matā în chipul stabilit de constituție,
„este desigur supremă.... Vechea idee
„a deosebirii între guvern şi popor a
„dispărut cu totul (has vunished). Toate
„organele de guvernămint, cuprinzind
„în acest termin nu numai puterea
„executivă, ci şi corpurile legislative,
„sint agenţi recunoscuți ai naţiunii,
„şi poporul intervine direct în toate
„actele importanle ale legislaţiunii.
„Scurt : în Elveţia națiunea este su-
„verană în sensul în care un puter-
„ic rege sau regină au fost suve-
„rani în acele vremuri, cînd monarhia
„a fost o putere predominantă în fà-
„rile europene. Şi vom ințelege mai
„bine raporturile între națiunea elve-
„ţiană yi reprezentanţii săi, fie cei ce
„formează organele executive, fle cei
„te fac parte dia Parlament, dacă vom
„considera că puporul elveţian posedă
„uceiaşi situație pe care o avea, de
„pildă, regina Elisabeta în Anglia. Ori-
„cit de mare a fost puterea ucestei
„regine, ea n'a fost un tiran, îusă ea
VATA ROMIN EASCA
„realminte, în ultimul resort, guverna
„fara, si miniştrii au fost slujitorii ei
„Şi aduceau la îndeplinire politica ei.
„Regina nu legifera direct, însă prin
„veto şi alte mijloace diriguia orice
„act legislativ mai însemnat. Aceiaşi
„este, în genere vorbind, situația po-
„porului elvețian (Dar prin referen-
„dum, prin dreptul de veto şi prin cel de
„inițiativă, poporul elveţian astăzi łe-
„giferează chiar direct)... Ideea ce do-
„mină instituţiile elveţiene e vădită:
„națiunea e un monarh, organele e-
„Xecutive şi membrii corpurilor legis-
„lative sint numai agenţii şi miniştrii
„paporului....* (A. V. Dicey,— „The Law
of the Constitution“, 1897, ed. 5-a, p.
450—451).
Dacă adăogim la aceasta cà în can-
toanele mici puterea legislativă apar-
tine adunării plenare a cetățenilor,
că aceiaşi adunare, de regulă, are
dreptul de dispoziţiune în comunele
rurale şi alte circumscripţii adininis-
trative, alături de o largă autonomie
locală,—icoana unei „guvernări a po-
porului prin sine însuşi“ va f come
plectă,
Așa dar, „fapt pozitiv este, că de-
mocrația.... există“ l.. Si există nu nu-
mai în Elveţia, ci, mai mult sau mai
putin, în toate statele civilizate, şi a-
nume : în drept, în măsura în care na-
ţiunea o recunoscută ca isvoru? legal
al puterii statului, in măsura în care
acest principiu e aplicat în toate insli-
tuţiunile politice şi administrative (faţă
de organele centrale şi locale), în mă-
sură adică, în care opinia publică are
mijloace legale, constituționale (şi nu
numai morule), de a înriuri guvernarea
unei ări; democrația există şi de fapt, în
măsura in care cultura generală a po-
parului, educaţia lui politică, conşti-
ința drepturilor sale, îl fac capabil în
adevâr de a participa, pe aceaslă cale.
la guvernarea ţării.
De aici rezultă că „domocralii“, atit
REVISTA REVISTELOR
153
de uriţi de energicul director al „Să-
mănătorului“, au o îndoită datorie:
de a lupta pentru introducerea prin-
cipiilor democratice în instituții, în
măsură tot mai largă ; şi, în al doilea
rind, de a lucra pentru educaţia poli-
tică a poporului, a opiniei publice,
pentru ca poporul să poată şi de fapt
lua tot mai mult parte la guvernare,
Şi în această direcţie e toată pro-
păşirea politică a vremurilor noastre,
în ea constă acea „revolutie irezisti-
bilă“, pe care o privea cu „respect re-
ligios“ încă Tocqueville.
Mai mult. Numai intruparea în viaţă
a democratismului poate da unei na-
țiuni toată vigoarea şi puterea de ex-
pansiune ; prin instituțiile ei democra-
tice explică un Tocqueville, un James
Brice. etc. expansiunea uimitoare a
rasei anglo-saxone.
Din cele două partide, pe cari le
recunoaşte indispensabile chiar şi d.
A. C. Vopovici,.—cel liberal, deci,
trebue să fie şi democratic; iar în
măsura în care democratismul bi-
ruieşte, se întrupează definitiv în ins-
tituţii şi se înrădăcinează in mora-
vuri, e silit sa fie democratic şi parti-
dul conservator. (In cazul citat mai
sus al Elveţiei, de la sine se întelege
că nici un partid nu mai poate fi anti-
democratic !)
Bine înţeles, formele democratismu-
lui pot, şi trebue să varieze de la un
popor la altul, de la o epocă la altu.
Nici un om întreg la minte n'are să
ceară, de pildă, să se copieze în Ro-
minia instituţiunile unei republici fe-
derale ca ale Elveţiei. Dl. C. Stere sus-
tine, de pildă, că monarhia constitu-
țională e forma cea mai practică de
rezolvire a problemei de guvernare
democratică, iar în Rominia, chiar
singura cu putință (v. „Introducerea
în Dr. Constituţional“, 1903, p. 126
urm.), pe o bază cît mai largă de insti-
tuţiuni democratice, bine înțeles.
Dacă insă „fapt poziliv este, că de-
mocraţia există“, —tot aşa de cert este,
că ea, pur și simplu, nu-i place d-lui
Aurel C. Popovici,
Şi nu-i place, fiindcă d-sa, cu toate
că e sincer cind vorbeşte cu dragoste
despre popor, şi e sincer cînd îi lau-
dă înțelepciunea (sinceritatea şi adin-
ca convingere vibreuză în fiecare cu-
viut la d-sa), totuşi, în fond, ca toate
firile conservatoare, toate inteligențele
pornite spre reacționarism, nu are
încredere în judecata poporului ; d-sale
i se pare că e de ajuns ca „băeţan-
dri, liceieni şi studenţi, suflete avin-
tate tinereşti“* să ţină poporului un
discurs incendiar, pentru ca „un lung
şi prelung consentiment să răsună:
Aga e, Domnule! Las pe noi, Măria
Ta“... Si „in zarea îndepărtată se inal-
ţa plastic coarnele furcilor şi uite—
zorile roşii ale răsboiului civil “...
Nu. vorbele nici odata wau răzvră-
tit nici uu popor,—dacă nu sint cauze
adinci şi remle pentru răzvrâtire. Să
se năpustească mii de „băețandri“ in-
cendiari într'o ţară ca Danemarca sau
Elveţia,—nu vor răzvrăti masele. (De
cite decenii lucrează acolo fără nici
un rezultat partidele revoluţionare!
Şi ai d. Popovici nu poate explica
accst fapt prin „militarism“, cu toa-
te, că pănă şi în Anglia a descoperit
„Militarismul“...) Un patriot, deci, nu
trebne să lupte numai împotriva dis-
cursurilor incendiare, ci mai ales tm-
potriva acelor cauze adiuci şi reale ce
pot uuce un popor la războiu civil.
Atuatci, discursurile incendiare vor ră-
minca, în adevăr, nişte exerciţii ino-
fensive de oratarie cutilirară.
Si numai fiindcă :cestui aprig pu-
blicist nu-i place democratia, d-sa o
şi identifică cu „anarhia“, „de:nagogia“
şi ate prăpăstii.
Ta realitate a. Aure) C. Popovici, —
deşi =: găseşte cuvinte destul de .as-
pre împotriva „doctrinelor“ şi a „doe=
trinarilor“, e un doctrinur conservator
foarte rigid, cum vom arăta altă da-
11
15%
VIAŢA ROMINEASCA
tă,—şi în virtutea doctrinei sale, nu a
„bunului simţ“, cum i se pare, com-
bate democrația.
E una din contrazicerile caracteris-
tice pentru felul de a gindi al d-lui
A. C. Popovici.
D-șa e grozav, de pildă, împotriva
„simetriei“ şi a „abstrucţiunilor“, dar
el iînsu-şi e foarte „simetric“ (numai
două partide: unul „menține“, cela-
lalt „schimbă“ ; şi numai două, nu du-
pă imprejurările de faptale unei ţări,
ca a noastră, ci cu formulă universu-
lă) şi „abstract“ (Statul pentru d-sa
parcă e o fiinţă în afară de oamenii
vii ce-l alcătuesec, etc.).
Sau, altă pildă, scrie: „un ziarist
iuteligeni cu cultură, au se dedă nici
odata la acest fel de polemică-revol-
ver: sau eşti ca mine, sau te impuşce“.
Şi iată cum îşi tratează pe „adver-
sari“ :
„Mai toți demagogii doctrinari, de-
moerații, socialiștii, anarhiştii, sint
dogmatici, încăpăţinaţi, plini de tru-
fie. Compilatori, copişti ori papugali
recitatori ai silogismelor franţuzeşti,
marxiste, ateiste, amoraliste şi imora-
liste, ei azi sint se: adați de o mul-
time de deraiaţi „intelectuali“, decla-
saţi şi fanfaroni. Şi iarăşi de o altă
categorie de „intelectuali“ propriu zişi,
mai toti sentimentali scirbiţi de po-
liticianizmul francez d.p.,—de hidoasa
prezenţă a neamului şoricesc și guz-
gănesc ce mişună şi roade prin imen-
sul caşcaval, fabricat de „marea“ (ghi-
lemetele sint ale autorului) revoluție
din seculul al XVIII. Intreg acest stat
major de minori politici este ur-
mat orbește de năprasnice oştiri de
muncitori“...
„Aṣa numitele „ştiinţe sociale“ cad
din înălțimile utopiştilor sentimentali,
pe miaile calfelor de tăbăcari, de fri-
zeri, tinichigii, de advocăţei limbuți,
fără clienţi, dar cv ambiţii, de „inte:
ectuali“ cu intelectul în plete, de ga-
zetari fără talent, fără obraz, fără cul-
tură“... (No. 15).
„Nici o indulgență însă nu e admi-
sibilă faţă cu demagogia fie „ştiinţi-
fica“, fie ideologică, vanitoasă sau
şarlatană, dacă ea persista în lucrarea
ei disolvantă. Căci ea combate rre-
dința în D-zeu, în tradiţii și moravuri,
dragostea de ţară şi de neam. E re-
publicană şi feministă, pacifistă şi anti-
militaristă, „combativă“ şi stupida...
Cu Rousseau şi La Mettrie, cu Marx şi
Büchner, cu Jaurès, Clémenceau, Bour-
geois şi toată ilustra companie, dim-
preună cu „marele“ Alfred Fouillée şi
mulți alții“... (No. 14).
Lui Renan aproape i se aruncă cu-
noseutul clişeu de jidovit sau vindut
jidanilor (şi d. A. Popovici are multă
considerație pentru E. Faguet, „unul
din oamenii cu adevărat mari ai Fran-
tei“, zice d-sa. Să citească ce spune
acesta despre Renan: „Politiques et
Morulistes“, vol. II.)
Aţi văzut cum e „bruftuită* Revoluţi-
unea franceză, cu toate că eśi sedato-
rese principiile de guvernămint ale lumii
de azi, că ea, mai ales, a afirmat pen-
tru prima oară principiul naţionulituţii,
atit de scump acestui aprig luptător.
Şi d-sa are mult respect pentru
Kant, aproape cit şi pentru... Houston
Stewart Chamberlain !...
Dar Kant admira pe Rousseau, ad-
mira Revoluţivnea franceză în ideile
aruncate de ea omenirii, visa „pacea
univevsală“,—era dintre „democraţii“
cei cu „simetrie“ şi „abstracții“, pe
cari îi disprețueşte atita directorul
„Sămănătorului...*
In dorinţa-i pătimașă de a nimici pe
„democrați“, d. A. Popovici,—nu-i pot
pune la îndoială sinceritatea,—ia, de
pildă, cuvintele lui Fr. Engels, pria
cari el caracterizează starea deplora-
bilă a manuscriselor, a brulioanelor
lucrăvilor neisprăvite de K. Marx, drept
caracterizarea valorii operei sale insăşi,
REVISTA REVISTELOR
a ideilor sale, ca fiind „confuze“ !...
Fr. Engels, care a creat cultul lui
K. Marx!... Fr. Engels, care ocupă pri-
nul rang în acea falangă de „disci-
poli”, ce prin exces de zel au compro-
mis doctrina Ma:xistă, au osificat-e,
au adus-o în starea de dogmă, neapli-
cabilă cerinţilor timpului, împrejurări-
lor reale, pe cari nici nu le-a putut
prevedea K., Marx. !...
„Diseipolii“ doar, pe cari, cum a
spus cine-va, îi secreteazi chiar fără
voe un „magistru“, întotdeauna îl com-
promit pe acesta prin cadelniţare,
nu prin critică.
D. Aurel Popovici se poate convinge
de aceasta, de pildă, din apucăturile
acelor „discipoli“, cu cari a venit a-
cum în contact, şi cari, jurind în nu-
mele „magistrului“—un om care cu-
getă prin sine însu-şi, acesta !—so-
cot că-i reprezintă „şcoala“, numai
imitindu-i—vorba crudă a lui Hasdeu—
„gimunastica barbigonului“, fără să poa-
ta invoca marile lui însuşiri de gindi-
tor, şi fără talentul lui...
Şi credem că facem un serviciu d-lui
Aurel Popovici, că nu reproducem aici
bucata clasică de pulemică din „Să-
mănâtorul“, de sub direcţia d-sale, la
adresa „Omului loină, individ marxist“
Şi „planetar“ !...
Pentru d. Aurel Popovici deosebirea
între d-sa şi toţi „eterodoxii“, ce văd
lucrurile alt-fel, suu cred alt-fel, e foarte
simplă :
„Cu un cuvint, totul se reduce la
distincţia între ştiinţă şi neştiinţă, in-
tre cumpăt şi pripeală, modestie şi a-
roganţă, după vechea experienţă a
poporului nostru, că unde-i „invăţăe
tură multă“ e de obiceiu şi multă—
smintealâ“... (No. 14).
"Dar vedeţi, prea multă lume e în
lagărul „cellalt“...
Aceasta nu mai e „polemică-revol-
ver : sau eşti ca mine, sau te împuşe'i,
155
—nu e nici macar „,polemică-mil-
ralieză“, ci polemică-uragana, polemică-
vulcan, polemică-razzia de mare, care
tinde să dărime totul în jurul d-sale,
aproape tot ce se „aplică de 100 ani în
politică“, să rămînă un pustiu—ad ma-
jorem gloriam... a „anti-doctrinaris-
mului“ şi a... „bunului simţ“!....
Demagogia e un fenomen foarte u-
rit —dar cind declari „demagog“ pe
ori-cine are alte idei („Cu Rousseau
si La Mettrie, cu Marx şi Büchner,
Jaurès, Clemenceau, Bourgeois şi toată
ilustra companie. dimpreună cu „ma-
rele“ Alfred Fouillce“...!), şi ataci cu a-
tita furie, cu atita netoleranță, cu a-
tita Jipsă de ori-ce friu, pe ori-cine
nu se închină lui... Houston Stewart
Chamberlain, cind faci apel la preju-
deciăţile mulţimii şi zugrăveşti pe ori-
ce democrat ca pe un monstru, fără
D-zeu, fără patrie, un smintit,—nu e
şi aceasta o adevărată demagogie,—
demagogie reacționară, care e tot atit
de detestabilă ca gi COARDE E revo-
luționară ?....
Dar dacă am ia în interesul unei
discuțiuni mai ọmenoase, ca din stilul
d-lui Aurel Popovici să dispară aceste
trăsneie şi erupțiuni vulcanice împo-
triva necredinecioşilor,—pentru bunul
motiv, că credința nu ţi-o poţi impune
cu ciomagul, nici chiar cu rugurile in-
chiziţiunii,—totuşi sintem mulţumiţi,
că „Sămănătorul“ îi dă d-sale prilejul
să-şi desvolte ideile sistematic, într-un
corp de doctrină (ori-cit nu i-ar plă-
ceu acest cuvint) armonios, fără să
cadă în polilicianism vulgar.
Desigur pe această cule—prin discu-
ţiune serioasă—poate numai cîştiga e-
ducaţia noastră intelectuală și politică.
Cu atit mai mult, că d. Aurel Popo-
vici are şi multe vederi juste şi salu-
tare (le vom releva cu altă ocaziune),
şi chiar greşelile d-sale pot servi des-
coperirii adevărului, fiind-că înse-şi
greşelile unui om de o cultură seri-
oasă şi de o inteligență superioar* ne
156
indică cu siguranță dificultăţile, pe
curi mintea noastră trebue să le în-
vingă în calea-i spre adevăr, prin stu-
dii aepregetate şi gindire stăruitoare.
In aceste numere, mult talentaţii
poeţi D. Anghel, St. O. losif şi A. Mi-
rea publică admirabile versuri.
Luceafărul (April). O frumoasă
poezie,— Cintecele mele,— de Goga.—
Versuri de Maria Cunţan, Ecaterina
Pitiş, Elena Farago, ete.— Faceri de bi-
ne, o puternică nuvelă de Sadoveanu,
ete.
Buletinul Comisiunii Monu-
mentelor Istorice (Anul I, No. 1).
Publicaţie trimestrială, de cea mai
mare însemnătate, căci are de scop
„Să contribue la progresul studiilor
istorice, arhitectonice şi artislice, cu
specială privire la monumentele noas-
tre istorice şi să rămie, pentru cei vii-
tori, o arhivă de icoane cit mai cre-
dincioase, sub toate raporturile, a stă-
rii în care se găsesc azi monumentele
noastre străbune“. In acest număr,—
pe lingă „Cuvinte începătoare“, „Ra-
port general cu privire la lucrările
Comisiunii monumentelor istorice în
1907“ şi o „Cronică“,—ni se dau im-
portante „Note istorice şi arhiteeto-
nice“, însoţite de admirabile ilustraţii,
relativ la Mănăstirea Comana.
Arhiva (Martie). Urmarea şi sfir-
şitul bătrineştilor şi interesantelor 4-
mântiri de călutorie ale Vornicului Te-
odor Burada „în citeva locuri ale Im-
periei Austriace“,—şi „înturnarea din
Austria în Valahia-mică“. Incolo, co-
laboratorii ordinari ai .«vistei.
Revista celor l'alţi (No. 1, 2,
3).—„Ceilalţi“ sint simboliştii romini,
grupaţi în jurul d-lui Minulescu, care,
—d-sa—nu e lipsitde oarecare talent.
Despre chipul cum ceilalți „Ceilalţi“
înţeleg, sau mai bine realizează, sim-
bolismul. vom vorbi, prubar:l, altădată.
In ultimul Nr. d. Anghel oferă d-lui
Minulescu preţioasa-i uusaborare la
traducerea, reu-ită, a nno, frumoase
poezii din operu „maeștrilor“,
VIAȚA ROMINEASCA
Săptămîna (Aprilie).— D. Panu
vorbeşte despre Invierea Imi Isus Hris-
tos, după evanghelişti, şi arată că, din
chipul cum vorbesc evangheliştii, ea
nu poate fi considerată ca un tapt si-
gur, fiindcă Isus le apare sau ca spi-
rit, Sau, cind le apare în carne şi oase,
evangheliştii presupun că e Isus, după
oarecare semne.
Junimea literară (Cernăuţ, A-
pril-Mai 1908). Intr'un articol intitulat
„O pretensiune culturală“ se discută
chestiunea creerii unei cated”e de
. Istoria Rominilor la Universitatea
din Cernăuţ. O conferință despre po-
etul D. Anghel; d. Vica Ţurcan ana-
lizază citeva din poeziile distinsului
poet, scoțind in relief duioşia, giu-
găşia şi fincţa ce caracterizază serii-
rile acestui autur.—Colaborutorul uos-
tru d. G. Tofan termină studiul său
Agata Birsesceu în Bucovina şi d. D.
Olinescu stirşeşte de îugirut rămăşi-
teles traco-daeiee. Poezii şi nuvele
de d-nii: Loichiţă, Tr. Brailean, Roti-
că, Huţan. Iorgu G. Toma şi alții.
Revista Generulă a Invăţă-
zaîntu-ui. (Aprilie, 1908. Bucureşti).
Numărul acesta, în deosebi, cuprinde
“articole de interes didactic. Contribu-
tiile d-lor G. Iuga (Cum s-ar putea
îmbunătăţi metoda de predare a
aritmetice! în şeoalele comerciale),
Gh. G:. Gheorghiu (Concursurile pen-
tru internatele statului), Z Tutuc
(Matematicile în şcoalele secunda.
re) dovedesc hărnicia cu care meni-
brii corpului nostru didactic studiază
chestiile reteritoare la şcoală. Intere-
sant şi caracteristic e articolul d-lui
T. Alesseanu: Gramatica In învăţă-
mintul limbii moderne. Autorul e
un partizan al directismului in pre-
darea limbilor moderne ; cu toate a-
ceste nu e partizan al formulei: „a-
fară cu gramatica“. Credem că păre-
rile d-lui Alesseanu nu vor gâsi pro-
tivnici între profesorii de limbi mo-
derne : azi toți profesorii de limbi mv-
derne s-au convius din experienţă
REVISTA REVISTELOR 157
<A eliminarea gramaticii din învaţă-
mintul limbilor e tot aşa de dăună-
toare caşi vechiul exclusivizm grama-
tical. Si în metodică calea mijlocie e
mai aproape de adevăr decit extre-
mele.
Nezătoarea (vol. X, No. 3—4).
Şezătourea apare foarte neregulat.
Astfel chiar No. acesta, care trebuia
să apară în Januar, apare abia acum,
le finele lui Martie. Stim foarte bine
greutățile prin care Şezătoarea trece,
dar nu e mai putin adevărat că nere-
gularitatea de apariție a unei reviste
este una din cauzele principale pentru
care publicul nu o mai urmăreşte cu
interes. Dacă ar apărea regulat, Şe-
zătuarea s-ar asigura fără îndoială ce-
titori şi colaboratori statornici din
toate părţile romiînimii. Ar fi într-ade-
văr de cel mai mare merit, dacă d.
Gorovei ar reuşi să facă din revista
sa singura revistă folklorică romi-
nească, căci astăzi se publică, mai ales
în Ardeal, o cantitate considerabilă de
material folkloric, care însă, din cauză
că apare în reviste şi ziare obscure
ori vreimelnice, este caşi pierdut.
No. acesta cuprinde, pe lingă obiş-
nuitul material folositor, şi un prețios
articol in care d. Gh. T. Kirileunu
descrie Un vechiu călindar manus-
eript, copie făcută în 1798 după un
calendar tipărit în Jași la 1785, şi care
a aparținut familiei Tabără din Bu-
covina.
Mercure de France (i şi 15
Aprilie 1908).
Intr'un articol, Bovarismul istorie,
Jules de Gaultier analizează ideile ex-
primate de Nietzsche în „Considera-
țiile lui inactuale* asupra utilității
şi ibeovenientelor istoriei. [In acest
studiu Nietzsche căuta să arăte în ce
măsură cunoștința trecutului e utilă
oamenilor din timpul prezent şi în ce
măsură e periculoasă, fiind un obsta-
col la dezvoltarea personalităţii lor.
După filosoful german, realitatea so-
cială e un compromis intre două forte,
una de schimbare alta de cristalizare
şi de conservare. Măsura în care a-
ceste două forțe trebue asociate în
sinul aceleiaşi realităţi variază după
împrejurări, e o chestie care a preocu-
pat mult pe Nietzsche.
Cunoştinţa trecutului şi a străinătă-
tii nu poate folosi, după el, decit po-
poarelor care posedă deja acel mod
fiziolegic de a fi, acea putere de reac-
țiune esenţială şi originală pe care
Nietzsche o numeşte cultura proprie,
un product al acţiunii aceluiaş sol a-
supra unui grup etnic înzestrat cu obi-
ceiuri şi tradiții comune, un product
care nu se realizează decit cind anu-
mite:condiţii filozofice sint indeplinite.
Numai prezența acestei culturi în
grupul social, numai existenţa acestui
punct fix poate fi condiţia unor schim-
bări rodnice.
Puținele popoare, cum au fost Gre-
cii cari au posedat:o, au avut acel
simţ critic cu ajutorul căruia au ştiut
să aleagă, printre produsele trecutului
şi cele ale străinătăţii, acele care erau
în armonie cu ele înşile și le puteau
in adevăr înavuţi. Această cultură și
putere de reacţie, care formează per-
sonalitatea unui popor, Nietzsche o
nega Germaniei. De aceia el socotea
simțul istorie ca periculos pentru ea.
căci, după credinţa lui, isloria nu poate
fi suportată decit de personalitățile pu-
ternice, po cele slabe ea sfirşeşte prin
a le șterge. Acestea să continue mai
bine a se dezvolta în chip liber,
spontan. Să învețe înlăi a trăi şi
să nu utilizeze decit mai tirziu istoria,
în serviciul celor învățate în şcoala
vieţii.
La Revne Latine, (Martie).--E-
mile Faguet vorbeşte, cu ocazia unei
cărți a lui Zyrowski, asupra lui Sully
Prudhomme. După Faguet, Sully Prud-
homme a fost un romantic, un „elexir
de romantism“, şi se poate urmări, în
poezia sa, influenţele lui Lamartine,
158
Musset, Vigoy si chiar Victor Hugo.
Parnasul a influențat, şi el, dindu-i mă-
sura, alegerea, finitul, „scurtul şi for-
tele“... dacă nu cumva aceste calităţi
le avea dela natură, chiar fără influ-
ența Parnasului.—În deosebire de Par-
nasieni însă, Sully Prudhomme a fost
individualist, personalist, „confiden-
tial“. — Sully Prudhomme a fost un
stoic.—A fost solicitat, muncit de Pas-
cul, dar Pascal n'a avut asupra sa de-
cit rolul de a-l „excita“: Pascal a în-
trupat în sine negația ştiinţei, nega-
- ţia spiritului ştiintifice; pe cînd Sully
Prudhomme a fost apostolul științei,
cerindu-i adevărul şi liniştea sufleteus-
că cu speranța de a le căpăta. — Ur-
mează o pătrunzătoare analiză a filo-
zofiei ce se drgajează din Justice.—lIn-
tr'o „prefaţă a unei ediţii engleze“ a
celebrei scrieri u lui Montesquieu :
Lettres Persanes. Faguet arată im-
portanța acestei scrieri: o zugrâvire
vioae a moravurilor dela 1720 (în ge-
nul caracterelor lui Labruyere) şi, în
același timp, prin concepția socială ce
se degujază din ea, o prefață spiritu-
ală şi îndrăzneață a marii opere L/Es-
pr des Lois.
Rivista d’Italia (Martie 1908).
Emma Castelbolognesi „Ludwig Uh-
land, ca poet caracteriatie al ba-
ladei germane. — Balada germană,
cultă. s-a născut supt influenţa bala-
delor populare ingleze şi secţiene,
care au făcut pe Herder să atragă a-
tenția Germanilor asupra propriei lor
poezii populare. Influenței lui Herder
se datorește celebra baladă „Lenore“
a lui lohann Gottfried Bürger, şi ace-
leiași influențe se datoresc şi baladele
serise de Goethe şi Schiller. Şcoala
romantică a cultivat mai departe a-
cest gen literar; cultul pentru evul
mediu şi deşteptarea spiritului naţio-
nal german erau cu deosebire favora-
bile baladei. Colecţia de poezii popu-
lare a lui Arnim şi Brentano „Des
Knuben Wunderhorn“ avu o tot aşa
VIAȚA ROAMINEASCA
de mare influență asupra grupei a
doua de romantici: fraţii Schlegel,
Tieck, Novalis şi tinerii poeți din Tu-
bingen şi Stuttgart, printre care gă-
sim şi pe Uhland, după cum avusese
colecţia lui Herder „Stimmen der Väl-
ker“ asupra primei grupe din Göttin-
gen. Uhland, deşi mai lirziu negă cu
tărie orice legatura cu scoala roman-
tică, avu totusi în tinereţă şi el epoca
sa de romantism, după cum o pro-
bează şi scrierile sale din anii tineri
şi legăturile sale cu I. Kerner, Fouqué»
Chamisso. Născut la Tubingen în anul
1787 şi-a făcut studiile în oraşul său
natal, dedicindu-se jurisprudenţii și
ocupindu-se mai tîrziu cu avocătura.
Dragostea sa însă pentru filologie și
literatură, îl făcu să se ocupe cu stu-
diul limbilor franceză, spaniolă şi in-
gleză şi să înceapă de timpuriu a scrie
versuri. La 1810 făcu o călătorie la
Paris, cu scopul de a studia codullui
Napoleon, dar în realitate se ocupă
mai mult cu studiul vechei poezii fran-
ceze şi stabili el cel dintăiu diferența
între ciclul de poezii epice ul lui Ca-
rol cel mare şi ciclul breton. Pentru
scurtă vreme, ocupă la 1813 postul de
subsecretar la ministerul de justiţie
din Stuttgart şi după ce în 1819 fu
ales deputat, el părăsi cu totul avo-
cătura şi se ocupă numai cu litera-
tura şi filologia, în special cu mitalo-
gia germană, pănă ce în anul 1829 fu
numit profesor de literatura germană
la univ. din Tubingen, unde profesă
pănă la 1833, ciud fiiud ales iarăşi de-
putat, trebui să-şi dea demisia. Poli-
tica i-a mai tulburat încă odată viaţa
la 1948, cînd îl vedem deputat în adu-
rea generală dela Frankfurt, apoi a
trăit retras piuă la moartea sa, întim-
plată in 18602.
Cu învățat filolog el a lăsat o operă
însemnată „Mitul lui Thor“, zeul tune-
tului, şi o colecție de poezii populare
vechi, publicată la 1844. Ca poet ol a
dus genul baladei la cea mai înaltă
REVISTA REVISTELOR 159
perfecție şi a avut cea mai mare in-
fluenţă usupra poeților următori.
Nnova Antologia (1 April 1908).
Roberto Michels, „Werner Sombart-.
W. Sombart este una din cele mai în-
semnate personalităţi ale Germaniei
şliintifice de ustăzi. Imprenaă cu tri-
ada Sehmoller, Wagner şi Brentano,
numele lui W. Sombart este cel mai
cunoscut între savanții economişti ai
Germaniei. Ca o dovadă, care în ace-
Jaş limp ne arată şi mişcarea intelec-
tuală din Rusia, poate servi faptul că
numai în şese luni din unul 1905 s-au
vindut în imperiul Țarului 24,500 e-
xemplare din operele lui Sombart. Näs-
cut în anul 1663 la Ernesleben dintr'o
familie de pastori protestanți din West-
falia, de origină franceză—strămaoşii
au fost nişte ughenoți emigranți pela fi-
nele sec. XV în Olanda— Sombart, zice
autorul, prezintă curacteristicile raselor
încrucişaie : francez prin vioiciunea spi-
rituiui, eleganța stilului, fineţa simţu-
lui artistic; german prin precisiunea
met»dei”sale ştiinţifice. După sfirşirea
studiilor liceale în Berlin, motive de
sănătate îl făcură să se ducă în Ila-
lia, unde a petrecut mai multă vreme.
La Pisa a urmat intăiul an de univer-
sitate; la Roma a studiat mai mult
de in an statistica. Acestui fapt se
datrrese studiile economice asupra I-
taliei, din care cele mai însemnate:
Studien zur Entwicklungsgeschichte des
italienischen Proletariats (în Archiv
für soziale Geselzgebung und Sta-
tistik, VI, 177—258, Berlin 1893) cons-
titvese întăia încercare de a explica le-
gile dezvoltarii societăţii omeneşti, stu-
dijad tipurile mai înapoiate din socie-
tășile actuale. După aceste studii mos
nografice Sombart întră în o fază nouă,
acea a marilor sinteze. În rindul in-
taiu vine acel ciclu de conferinţe ti-
nute la Zürich, publicate sub titlul „So-
cialismul şi Mişcarea Socială“, operă
care a fost trudusă în 17 limbi (fran-
ceză, italiaBă, spaniolă, flamandă, olan-
deză, ingleză, suedeză, daneză. rusă’
polonă, cehă, croată, slovenă, bulgară,
maghiară, armană, japoneză). În 1905
a apărut a 5a ed. germană a acestei
opere (mia a 330) şi acuma apare a
63 ed., care faţă cu prima ed. e o
carte cu desăvirşire nouă. Punctul său
de vedere nu e marxist, deşi admite
principiul istoric şi filozofic al luptei
de clase cu lege a transformării soci-
ale. Dintre operele care i-au consa-
crat faima de mare economist, cele
mai importanle sint: „Der moderne
Kapitalismus (2 vol. Leipzig 1902) şi
„Economia politică în Germania în sec.
XIX" (Berlin 1903).
Cu tot renumele său în intreaga
lume cultă, cariera sa universitară a
fost departe de a fi strălucită. Numit
în 1890—cind se găsea secretar al Ca-
morei de Comerţ din Brema,—profe-
sor extraordinar la Breslau, n-a mai
fost inaintat deloc, pănă cind în 1906
şi-a dut demisia primind catedra de
economie politică lu scoala superioară
de comerţ diu Berlin, o fondaţie nouă
ə municipalităţii. Acel lucru se expli-
că prin aceia că în Germania oficială
libertatea ştiiutei şi a doctrinelor in-
că nu există.
Deutsche Rundschau (April
1908). A. Bossert „Hippolyte Taine
în scrisorile sale“. Cu al patrulea
volum s-a încheiat publicarea cores-
pondenţei lui H. Taine (H. Taine, Sa
vie et sa correspondance, 4 vol. Paris,
Hachette 1903—1907). Publicarea co-
respondenţei unui scriitor, zice auto-
rul, nu serveşte în totdeauna gloria
sa, cum s-a văzut de pildă prin pu-
blicarea scrisorilor lui Sainte-Beuve
ori V. Hugo. Pentru Taine însă, con-
respondența sa nu micşorează întru
nimic ideia pe care cei care îi cunose
opera, şi-au făcut-o despre el. Rezu-
măm biografia.
Taine s-a născut în Vouziers, depar-
tamentul Ardennes, în anul 1828. Ta-
tăl său era avocat şi om cult care
160
se-ncerca nu fără succes şi în poezie;
el a invățat pe fiul său elementele
limbii franceze şi latine. Un unchiu
al lui Taine, cure făcuse o călătorie
în America, i-a dat lectii de limba in-
gleză. Murind în anul 1840 tatăl, Hip-
polyte fu trimes la Paris într-un in-
stitut ce stătea în legătură cu colegiul
Bourbon ; constituția sa delicată insă
neimpăcindu:-se cu viaţa de internat,
mama sa fu nevoită să se mute şiea
la Paris spre a-şi ţinea ful acasă. In
colegiu Taine legă strinsă prietenie
cu Prevost-Paradol, vestitul scriitor
politic de mai tirziu. După isprăvirea
liceului, Taine, în urma unui concurs
strălucit, intră în şcoala Normală su-
perioară. După trei ani de studii stră-
lucite, el se preziută la exumenul de
agregat pentru filosofie, dar fu res-
pins de comisiune pentru ideile sale
înaintate, şi fu numit profesor într-un
mic oraş de provincie: Nevers şi de
aici, mai tirziu, permutat la Poitiers.
In acest timp el îşi pregăti o teză de
doctorat „Asupra percepției sensuale“,
dar facultatea o respinse dela început,
fără să-l admită a o susținea şi, în
anul următor, fu permutat la Besan-
con. Atunci Taine îşi luă congediu şi
veni la Paris, hotărit să trăiască din
lecţii private şi să-şi treacă dactoratul
în litere. Teza aleasă „Asupra fabule-
lor lui Lafontaine“ fu primită şi la
1855 Taine era doctor. De aici înainte
Taine s-apleacă tot mai mult spre ca-
riera de seriitor şi la 1855 apăru o-
pora sa premiată „Incercare asupra
lui T. Liviu“. Intră apoi în relaţii cu
editura Ilachette, şi devine colabora-
tor la „Revue de l'Instruction publi-
que“, la „Journal des Debats“ și
în curînd la „Revue des deux Mondes”.
Preseriindu-i-se de medici o cură în Pi-
renei, Hachette îl însărcinează să
scrie un „guide“. Taine, cure avea
nevoe de bani, primeşte propunerea,
dar cind editorul primeşte munuscri-
sul, găsește că titlul de „guide“ ar fi
VIATA ROMINEASCA
prea modest şi publică opera sub tit-
lul „Călătorii în Pirenei“. In anul
1863 apar 3 vol. din „Istoria literatu-
rii ingleze“ şi în acelaş an Taine e
pumit membru în comisiunea exami-
natoure pentru școala militară din
Saint-Cyr, funcție în care rămase până
în 1864. În 1804 işi începu la Ecole des
Beaux-Arts prelegerile sale asupra is-
toriei artei, din care au eşit acele 2
volume de „Filosofia Artei“. Insurin-
du-se În anul 1868 cu fiica arhiteciu-
lui Denuelle, Taine träegşte de aici
inainte mai mult 'la moşia socrului
său în Chatenay, nu departe de Paris-
Inchis în odaia sa de studiu, el :răi
ca un pusnic, fără să bănuiască ne-
norocirea ce ameninţa Franţa. Rădo-
iul şi înfringerea patriei sale ii tulbură
viața şi îl făcu să privească cu prcază
viitorul. În aceaslă stare sufleteescă
începu el opera sa cea mai întnsă
„Originile Franţei contemporane“, care
apăru în 10 vol. şi în care crezu că
a arătat izvoarele relelor ce zbreiu-
mau societatea. La 1893 el muri și tu
înmormîntat aproape de casa sa în
groapa pregătită de mai înainte. In-
scripția funerară: „Veritatem wice
dilexit“ exprimă conţinutul fÎntæegei
sale vieți.
Deutsche Revue, (April 190:).—
Baronul De Pouvourville, fost, timp de
8 ani, ataşat pe lingă guvernămiatul
Indochinei franceze, într-un artico! in-
titulat „Prefacerea în China”, se œu-
pă cu mişcarea revoluționară chi-
neză. Mişcarea aceasta se întinde mai
cu samă între Chinezii din sudul m-
periului şi are o îndoită ţintă: ris-
turnarea actualei dinastii străine și
reformarea radicală a actualei organi-
zații învechite şi dușmane progresu-
lui. Rezultatul cel mai însemnat pe
care l-a ajuns pănă acumu propagan-
da reformatorilor, este că a făcut pe
locuitorii diferitelor provincii să pri-
ceapă că există interese care privesc
de o potrivă pe toţi locnitorii impe-
REVISTA REVISTELOR
riului în aceiași măsură. Şi acest lucru
este capilul. Pănă acum diferitele pro-
vincii erau despărțite prin gelozie şi
cbiar ură şi revoltele izolate puteau
fi uşor înăduşite. Această unitate spi-
rituală a popurului chinez este opera
unei publicaţii revoluţionare, care a
fost răspindită în toată China în ne-
mumărate exemplare. In acelaş timp,
odată cu propaganda, se fac şi pregă-
tirile de luptă necesare: urme şi mu-
nițiuni se iutroduc cu toată paza func-
tionarilor imperiali. Şeful şi organiza-
torul acestei mişcări revoluționare es-
te Sun-ya-tsen, care nu de mult s-a
reîntors din Singapore iarăş în China.
Mişcarea revoluţionară a început în
Kwangtung şi în insula Hainau şi în-
cepe şi în Sz'tschwan. Guvernul a nu-
mit ca vicerege a aminduror provinci-
ilor Kwang pe faimosul ministru Sam-
teheong şi acesta a şi anunțat că va
începe o luptă fără crutare în potriva
rebelilor. Care partidă va învinge ? În
China nimeni nu are curajul să facă
prognosticuri, dar întreaga opinie pu-
blică e de părere că acea partidă va
fi iavinsă, care va face apel la ajuto-
rul puterilor străine. Această nouă a-
titudine a opiniei publice este rezul-
tatul propagandei lui Sun-ya-tsen. El
ştie bine că fără ajutorul Eoglejilor
dinastia actuală ar fi încetat să dom-
neuscă de acum şeizeci de ani şi nu
vrea ca acelaș lucru să se intimple şi
acum. Toată propaganda sa şi a par-
tizanilor sài a tins tocmai de aceia
ca să formeze în poporul chinez con-
vingerea că trebue să se sprijine nu-
mai pe sine însuşi şi nu trebue să mai
lase pe străini să se amestice în ches-
tiunile ce-l privesc. Pe de altă parte
şi el şi toţi partizanii reformelor nu
arată nici o dușmănie Europenilor, ci
din contra, în cazuri de tulburări, tor-
mează garde dintre dinşii care si-i
protejeze, lucru pe care guvernul chi-
nez nu l-a făcut niciodată.
Sozialistische Monats-Hefie
(April 1908). Roman Strelizon „Situa-
161
——
ţia politică şi soeialdemoeraţia în
Rusia.—Reacţiunea în Rusia s-a in-
tărit din nou yi odată cu aceasta a în-
ceput şi emigrarea elementelor îuain-
tate. Presa socialistă nu mai poate
exista în ţară şi a trebuit şi ea să o
părăsească ; ziarele socialiste au înce-
put iarăş a se tipări în străinătate.
Care sint părerile acestei prese? Or-
ganul fracțiunii numite a Bolschewi-
kilor, ziarul Proletarij. e de părere că
reacţiunea nu are niciun sprijin în
popor, că puterea ei stă numni în ba-
ionetele armatei; revoluția e stâpină
pe întreaga țărănime şi pe întregul
proletariat ; reacţiunea din potrivă nu
are ca sprijinitori decit micul cere al
lumii oficiale, marii proprietari şi ma-
rii capitalişti. Cum se vede, redacţia
ziarului Proletarij. nu e deloc pesi-
mistä. Dar, zice autorul, cum se face—
dacă lucrurile sint aşa—că Reacţiunea
a fost totuşi destul de puternică ca
să schimbe dreptul de vot în dezaran-
tajul ţărănimii şi a proletariatului?
Cum a fost posibil ca micul număr al
reucționarilor să înăduşe orice mis-
care a proletariatului ?
Organul Menschewikilor, Golos So-
zialdemokrata, vede situaţia cu totul
altmintrelea. Ne spune: „Revoluţia
rusească a fost sfarmată ; partidul re-
voluționar este dezorganizat și demo-
ralizat“. Adevărul, zice Streltzow, e din
partea acestor din urmă şi afirmarea
lui e de mai mult tolos pentru miş.
carea socialista din Rusia decit ilu-
siile Leninianilor. Frucţiunea Mensche-
wikilor este singura care-şi dă deplină
socoteală de situaţia reală din Rusia;
ea ştie că multe lupte vor trebui, pănă
cind partidul se va întrăma din nou,
dar se poate mingiia că «fortările sale
vor aduce succesul. O regenerare a
mişcării socialiste în Rusia, conchide
autorul, e posibilă numai pe calea pe
care merge Menschewismul.
Zeitschrift fir romanische
Philologie (1907, No. 6).
Sextil Puşcariu (p. 718) derivă pe
162
ameţesc din *ammatiire — mattus bat
(Georges), în legătură cu ital. ammat-
tire a înebuni, a-şi pierde mintea, en-
gad. ammattir a deveni furios, nebun,
fr. amatir.— Meyer-Libke (p. 716) de-
rivă pe mucedorom. alincesc a prinde,
a se prinde (d. p. în horă) din latin.
adnanciscor.
North American Review. (A-
pril, 908, New-York). —D. Reginald de
Koven— „Deelinul şi Căderea lui
Wagner“*—ne dă un studiu foarte
interesant asupra operei wagneriene.
Autorul pleacă dela observarea unui
fapt. In New-York siut două Case de
Operă, care au reuşit să alcătuiască
cele mai mari și raai complecie trupe
din lume. Azi, necontestat că oraşul
New-York este centrul muzical al lu-
mii întregi, în ce priveşte muzica de
operă. Autorul a urmărit, de aproape,
succesul diferiților autori interpretaţi
de aceste trupe neintrecute şi a con-
statat că Wagner, care cu citiva ani
mai înainte era cel mai apreciat de
public, astăzi, deşi interpretarea lui e
superioară, nu mai poate ţinea scena;
pecind Puccini şi Verdi au aceleaşi
succese. După constatarea faptului, au-
torul, foarte melodic caută să afle
cauzele :—i1) în caracterul intrinsec
al operei ;— 2). în artişti ;—3). în public.
1) In ca priveşte valoarea intrinsecă
artistică a operelor lui Wagner, au-
torul observă că teoria artistică a lui
Wagner nu se couformează deloc unuia-
devăr prea cunoscut în materie de artă:
trăimicia unei opere de artă este în
raport direct cu nobleța concepției e:
şi cu adevărul, în ce priveşte natura
omenească, cuprins în ea. Din acest
punct de vedere, opera lui Wagner,
care îşi are izvorul exclusiv în legendă
şi mit, e lipsita cu desăvirşire de înal-
time şi universalitate. Azi ne placo
viata reală, nu romantizmul. Persona-
jele lni Wagner nu sint reale, nu ne
inspiră simpatie ; atmosfera mistică
și legendară ne încătuşează emoția
| VIAŢA ROMINEASCA
sinceră.—2) In privinţa artiștilor a.
Riginald de Koven, cu drept cuvint
impută lui .Wagner faptul că el nu
dă locul întâi vocii omenegii, care e
mai aptă decit orice instrument să
trezească emoţii în auditor. Jn Wag-
ner uproape toată puterea operei e
concentrată în orchestră și chiar par-
titura vocii e serisă ca pentru muzica
instrumentală : vocile sint tratate ca
instruriente de orchestră ; de aici dis-
trugerea vocii artiştilor și repulzia jor
pentru muzica vagneriană.—3) Audi-
torul muzicii wagneriene e împărțit—
după autor—in patru categorii: a).
excluziviştii, care sint fanatici igno-
ranţi produşi de modă şi de farmecul
geniului, şi care azi sint în descre-
ştere ; b). raţionalii, apreriatori con-
ştienți şi măsuraţi ai lui Wagner
cari, azi, nu mai văd în el pe „repre-
zentantul muzicei viitoare,“ ci numai
pe urmaşul lui Beethoven, pe in om
de geniu care a făcut un pas înainte,dar
care începe deja să fie intrecut. Ei nu
mai sint idolatorii marelui maestru ;
c). intuitivii, care apreciază pe Wag-
ner nu pentru muzică, ci peniru exci-
tare: violentă a senzaţiilor produsă
de elemente secundare. Aceştia găsesc
această excitare în furtunele orches-
trale din maeştrii moderni, aşa că pen-
tru plăcerile lor muzicale Wagner nu
le mai este indispensabil; d). părtim-
torii, admiratori produşi de influenta
personală a marelui maestru, care
dela moartea lui Wagner au scăzut
considerabil.—Se vede dar că niciuna
din cele patru categorii ale auditoru-
lui Wagneriau nu mai e în stare azi
su susție curentul wagnerian la nive-
lul la care se ridicase acum citiva
ani. Toate consideratțiile expuse mai
sus fac pe autor să creadă că wugne-
rianizmul vu ceda lucul unei muzici
superioare.
Contemporary Review (April.
1908. London).— Edouard Rod—„Ten-
dinţele Actuale ale Literaturii Fran-
REVISTA REVISTELOR
ceze“--analizează de aproape produc-
tia literară dia Franța, din ultimul
timp, şi caută să caracterizeze deose-
bitele curente literare care se des-
prind din această supraimbelşugată
producție. Cn toata silința de a de-
semna curente bine distincte, autorul
conchide că acum, în Franța. nu e o
scoală dominantă de scriitori, nu-i o
direcție cumună ; că întreaga produc-
ție literară are caracterul heteroge-
nităţii. Cu toate aceste, din imensa
diversitate, un caracter al literaturii
contemporane se impune în mod ne-
îindoelaic: dorinţa de adevăr în gu-
grăvirea vieţii şi descrierea sentimen-
telor. Acest caracter apare ca o reac-
tiune împotriva romantizmului care a
dus prea departe falşificarea realităţii
şi hiperbola. Reacţinnea împotriva ro-
mantizinului incepe în a doua jumă-
tate a veacului al XIX-lea, şi cei mai
autorizați adversari ai lui, încă îi sint,
în parte. victime: Baudeluire şi Flau-
bert sint departe de a fi emancipati cu
163
totul de influența vechii şcoli, iar Zola.
se pliuge singur că fară voinţa lui e
romantic, Necontestat însă că aceşti
scriitori, deși sacrifică încă idolului
Romantismului contribue mult la in-
tronarea Naturalismului. După ei ve~
niră alții, care au servit cauza Natu-
ralismului mai mult prin sforțarea lor
colectivă decit prin prestigiul literar
al vreunei sfere celebre. Toți acești
scriitori, fie clasici. realişti, umanişti,
impresioniști ori neclasificaţi, seriitori
care u-au atins înălțimea celebrităţii lui
Hugo ori Zola, toţi, fără exceptie, lup:
tă pentru adevăr în artă. Cel mai ar-
tist dintre ei: Henri Régnier crede că
exactitata termenilior ce întrebuinţea-
ză nu e separată dv calitatea lor es-
tetică. Noua direcţie, fără îndoială, va
străbate prin toate şcualele sau îace-
puturi de şeoale şi ultimele rămăşiti
romantice vor fi spulberate din lite-
ratură de vigoarea naturalizmului, care
are mult de aşteplut dela viitor.
NIN ANANI NA ON NN ON SA
Varietăți
n
Adormirea prin curenți electrici.
“Invăţatul francez Leduc a imaginat un
aparat pentru adormirea bolnavilor ce
urmează a fi supuşi operaţiilor.
Adormirea se face cu ajutorul cu-
renţilor electrici, imaginaţi de dînsul
şi numiţi curenţi Leduc.
Aceşti curenţi, de potenţial mic, lu-
crează în aceiaşi direcție şi în mod
intermitent. O casă germană a cons-
truit un aparat care să dee astfel de
curenţi şi de curînd Carpentier în
Paris a construit un aparat, care per-
mite întrebuinţarea adormirii electrice
ori a unei anestezii parţiale, în prac-
tica curentă a doctorilor. Leduc sa
supus el, cel dintăi, experienţelor cu
curenţii producători de somn elec-
tric şi descrie impresiile căpătate:
viaţa suiletească dispare aproape; el
aude vorbele celor dimprejur ca în
vis, ar vrea să comunice cu diînşii,
dar nu poate.
Invierea animalelor ucise de e-
lectricitate. Aceiaşi curenţi Leduc
fură întrebuinţaţi de o doctoreasă din
New-York, Luisa Rabinovici, în o
serie de experienţe cu animalele. Cu
un curent de 5—6 volţi animalul e
adormit, respiraţia şi pulsul sînt cu
totul regulate. Dacă curentul e de 55
volţi şi lucrează cîteva secunde, ime-
diat dupăce facem ca el să înceteze,
se observă la animal convulsiuni ca
în cazurile de epilepsie. Cu un cu-
rent de 12—15 volţi, care ar lucra
1 minută asupra unui iepure, anima-
lul e ucis. Diîndu-i însă curenţi la
intervale regulate, i se provoacă res-
piraţia artificială şi pulsul şi mişcă-
rile respiratorii reîncep. Aceste fapte
sînt relatate de Alfred Gradenwitz
în Revue générale des Sciences No.
Ə din 15 Martie 1908 şi el declară
că d-ra Rabinovici i-a prezentat un
iepure „care fuscse de mai multe ori
ucis şi înviat“ şi care totuşi era să-
nătos. Această respiraţie artificială e-
lectrică dă bune speranţe în ce pri-
veşte readucerea la viață a oameni-
lor ucişi prin discărcările electrice de
cel muit 2000 volţi; e nevoe să fie
însă aplicată imediat. Tot aşa ea ar
putea fi întrebuințată cu succes în
cazul accidentelor mortale ce au loc
uneori, cînd se întrebuințază ca nar-
cotic cloroformul ori eterul,
Fotografii reproducînd relieful
corpurilor. Cunoscutul fizician fran-
cez Lippmann a reuşit să pregătească
nişte plăci sensibile, cu ajutorul că-
rora fotografiile ni redau relieful cor-
purilor; ca şi corpurile din natură,
aceste fotografii presintă aspecte dife-
rite după poziţia observatorului. Lipp-
mann le numeşte fotografii integrale.
Imprăştiarea norilor de grindină
cu ajutorul tunurilor. O sumă de
experiențe făcute în Italia de Bla-
serna la Castelfranco Veneta păreau
să dovedească că zguduirile aerului,
datorite tragerilor cu tunul, nu au
nici un efect asupra norilor. Fizicia-
nul francez Violle arată că e nevoe
ca exploziile să se facă chiar în mij-
locul norilor. El s'a servit în mai
multe rînduri de baloane captive. In
VARIETAȚI
August 1907 el a reuşit să rupă un
nour în două părţi şi să! împrăştie.
Pentru a putea ajunge la rezultate
practice, e nevoe încă de numeroase
experienţe.
Apa în atmosfera planetei Marte.
Făcîndu-se între 15 şi 25 Februar
1908 mai multe fotografii a spectru-
lui luminii ce o primim de la pla-
neta Mart, s'a putut dovedi existenţa
apei în atmosfera acestei planete.
Observațiile s'au făcut la Lowell în
Statele-Unite, unde se află un obser-
vator astronomic.
Pompele de incendiu la New-
York. In New-York se execută lu-
crări în valoare de vr'o 20,000,000
lei pentru apărarea părţii centrale a
oraşelor contra incendiilor. Pentru a
avea la îndămină apă sub presiune,
sau pus 80 km. de conducte de apă,
s'au aşezat două staţii de pompe în
afară de zona primejdioasă şi s'a în-
trebuințat la construirea lor material
care nu arde. Cu ajutorul sistemului
de distribuire a apei adoptat, se
poate uşor concentra asupra unei clă-
diri incendiate 60 de guri de apă,
dind fiecare cite 2200 litruri de apă
pe minută. Pompele sînt mişcate e-
lectric.
Case înalte în New-York. După
o statistică de curînd apărută se gä-
sesc în New-York 558 de case, care
au mai mult de zece rînduri şi anume :
164 cu 10 rînduri
101 „ll ,
169 , 12 ,
91 „ 13 pănă la 20 de rînduri
Il a 22 » a 20 » a
1 „ 41 de rînduri
| 48
» n n
_ Şi casa cu 48 de rînduri are o
inâlţime de 200 m.
Industria blănii dc Astrahan în
Europa. Oile numite Kurakil din
Turchestan sînt singureie care dau
cunoscuta blană de Astrahan. Incru-
cişind aceste oi cu cele din Europa
centrală s'a reuşit a se crea ọ rasă
165.
a cărei blană e foarte căutată. S'a
reuşit apoi să se crească oile Kara-
kul în Europa. Aceste încercări au
reuşit în Rusia, în Bosnia şi Herţego-
vina şi“ în Germania, acum de curînd,.
la Lindehen.
Legiferarea întrebuinţării raze-
lor X în Austria. Intrebuinţarea a-
cestor raze în scopuri medicale e aşa
de răspîndită şi neajunsurile între-
buințării lor de cătră oamenii necu-
noscători atit de mari încît s'a sim-
tit nevoia de a o legifera. Doctorii
o vor întrebuința pe răspunderea lor,.
şefii diferitelor institute particulare tre-
bue să presinte certificate, că au fă-
cut studiile trebuitoare. In afară de
institute şi şcoli, expunerea corpului
la razele X, în scop de demonstrare
rodioscopică şi în expoziţii, se poate
face numai în urma permisiunii au-
torităţilor.
Electrizarea curelelor de trans-
misiune. Pentru ca să nu lunece cu-
relele de roţi se zvirle de obiceiu pe
aceste din urmă rişină pulberizată.
In Chemiker Zeitung din Decembre
1907 se găsesc redate observaţiile lui
Richter, care a constatat, în urma a
numeroase experienţe, că pielea se
încarcă cu electricitate pozitivă, iar ro-
tile cu electricitatea negativă. Poten-
țiulul curelei poate deveni aşa de
mare (13000 volţi), încît pot uşor să
se formeze scîntei de 2—3 am. Rich-
ter vede în aceste scintei cauza unui-
mare număr de accidente, neexpli-
cate pănă acum, căci o asemenea
scîntee poate foarte uşor aprinde un
amestic explozibil. Pentru a se evita
formarea lor, Richter recomandă să se
ungă roţile cu glicerină şi apă.
Smochire şi blastofagi. Un ceti-
tor ue cer o lămurire complemen-
tară asupra celor spuse în cronica
ştiinţifică din „Viaţa Romînească“
No. 2 An. III.
D sa doreşte să ştie ce se'ntimplă
cu smochinele de Smirna, în care
n-ar îi putut intra blastofagi ca să
aducă polemul fecundator. Autorul
166
cronicei răspunde că aceste smochine
tinere, ce n-au avut norocul să fie
vizitate de blastofag, se usucă re-
pede şi cad de pe copac.
In această privinţă s'ar putea is-
torisi pe scurt o păcăleală ce-au su-
ferit-o Americanii din California.
Se pare că Californienii savurează
mult smochinele de Smirna. De a-
ceia în 1880 ei au trimes o comi-
siune la Smirna, cu însărcinarea să
caute smochinii cei mai aleşi, să-i
cumpere şi să-i transporte, cu toate
îngrijirile trebuitoare, până'n Califor-
nia unde trebuiau să fie replantaţi.
I-a costat mulţi bani această între-
prindere, dar în fine au reuşit să ră-
. sădească în patria lor o sumedenie
de smochini de Smirna. Cînd colo,
ce să vezi! Arborii mergeau de mi-
nune, însă fructe coapte n-au putut
gusta bieţii Americani nici după 15
ani de aşteptare. In fiecare vară a-
păreau pe copaci o infinitate de smo-
chine tinere, dar nici una nu ajun-
gea să se coacă; toate se uscau şi
cădeau. Bieţii oameni începuse să
creadă că Smirnejii i-au păcălit, vîn-
zîndu-le cele mai rele soiuri de
smochini. Pe la 1894, ei au trimes
un delegat în Asia mică, să observe
mai de aproape ce se petrece cu
smochinii. Deabea atunci au aflat
ei că blastofagul este indispensabil
pentru ca smochinul de Smirna să
dea roade.
Smirngjii cunoşteau importanța
blastoiagului, încă din timpuri foarte
vechi, deoarece şi Aristot pome-
neşte de dînsa, dar ei n-au vrut să
spună la început nimic Americanilor,
de frica concurenței.
Mecanismul intim al fecundării şi
legătura de viață între smochin şi
blastofag s-au cunoscut însă mult mai
tărziu.
Convinşi că nu-i de ajuns să ai
smochini ca să măniînci fructe coapte,
şi că mai trebue şi blastofagi, Cali-
VIAȚA ROMINEASCA
fornienii au început să importe din
Algeria smochini sălbatici cu blasto-
fagii lor. De atunci a început în Ca-
lifornia cultivarea şi exportul de smo-
chine, care e azi aşa de înfloritor.
Schimbări produse la animale şi
transmise prin ereditate. In volu-
mul 25, fasc. 1, 2 a revistei germane
Archiv für Entwickelangsmechanik
se găseşte un articol al lui Kamme-
rer, în care acesta descrie experien-
tele ce le-a făcut în laboratorul pro-
tesorului Przibram de la Universi-
tatea din Viena cu Salamandra pă-
tată şi Salamandra neagră. Intre al-
tele aceste animale se deosebesc prin
modul de reproducere, căci cea din-
tăi dă naştere la larve prevăzute cu
branchii şi o membrană înotătoare, pe
cînd Salamandra neagră (trăeşte în
munţii Germaniei merdionale, Fran-
tei şi Svţierei) dă naştere la doi pui-
şori care respiră prin plămii şi afară
de talie samănă cu o salamandă nea-
gră adultă. Larvele Salamandrei pătate
sînt silite să trăească în apă cîtăva vre-
me şi numai mai tîrziu trec în Saia-
mandre terestre. Kammerer a arătat că,
dacă ţinem Salamandra patată la un
loc uscat şi la temperatură joasă, ea
dă naştere la doi pui, de coloare în-
chisă, care samănă cu Salamandra
neagră. Pe de altă parte ţinînd pe a-
ceastă din urmă la temperatura mai
înaltă, în aer umed, în vecinătatea a-
pei, ea dă larve, care vor trebui să
trăească întăi în apă, întocmai ca Sa-
lamandra patată; larvele par patate
chiar. Schimbările produse astfeliu
se moştenesc, căci Sajamandrele ne-
gre, obţinute din cea patată după
chipul arătat, se înmulțesc ca Sala-
manerele negre, chiar dacă le pu-
nem în condiţiile de viață obişnu-
ite ale Salamandrei patate. Transfor-
marea speciilor se poate face deçi
brusc şi teoria transformărilor lente
capătă deci o lovitură puternică.
Spicuitor
Mişcarea intelectuală în străinătate
as
FILOSOFIE
Francesco de Sarlo e Giovanni
Cald. Principii di Scienza etica.
Palermo, Remo Sandron editore.
Prima parte a operei cuprinde tra-
tarea fenomenologiei conştiinţii e-
tice; a doua, tratează evoluţia prin-
cipiilor de morală în cursul veacurilor.
Erminio Troilo. La „osia di
Giordano Bruno, Torino, Bocca, 1907.
Un studiu asupra filosofiei lui G.
B., în care autorul vrea să dovedească
că Brunno nu s-a preocupat de me-
tafisică,
CHESTIUNI MORALE SI RELIGIOASE
Edmond Thiandicre. La conquête
de l'Infini. Paris. Fischbacher. O-
peră interesantă şi serioasă de filo-
sofie religioasă.
Frédéric Charpin. La question re-
ligieuse. Paris. Société de Mercure
de France.
In această lucrare sînt reunite răs-
punsurile la ancheta internațională
deschisă de Mercure de France în
privința sentimentului religios.
Lucien Roure. En face du fait
religieux. Paris. Perrin.
Analiză fină a sentimentului religios.
Bossuet. Pensées chrètiennes et mo-
rales, édition nouvelle avec intro-
duction et notes par Victor Giraud.
Paris. Blond.
Culegere de cugetări religioase şi
morale cuprinse în opera marelui
scriitor.
ISTORIE
Von Lignitz, Deutschlands Inte-
ressen in Ostasien und die gelbe
Gefahr. Berlin, Voss. 1907
Autorul povesteşte dezvoltarea is-
torică a Chinei şi Japoniei, precum
şi luptele din 1894—905 din răsări-
tul Asiei; deasemenea arată relaţiile
comerciale dintre Germania şi China-
Japonia.
Prof. Dr. Marian Zdziechowski.
Die Grundprobleme Russlands. Wien
und Leipzig, Akademische Ver lag
1907.
Este o traducere făcută de prof.
Stylo din Cracovia. Autorul vrea să
explice curentele din Rusia, prin a-
naliza psicologică a celor mai distinse
personalităţi.
SOCIOLOGIE
Ettore Zoccoli. L'Anarchia : gli
agitatori, le idee; fatti, saggio di
una revisione sistematica e critica
e di una valutazione etica. Torino,
Bocca, 1907.
Autorul bazat pe o adunare cît se
poate mai complectă a diferitelor lu-
crări anarhiste, a căutat să expue i-
deile doctrinarilor şi propagandiştilor
anarhiști.
CRITICA. STUDII LITERARE
Guillaume Huszar. Etudes criti-
ques de Littérature comparée. Molière
et L'Espagr ` 1 vol. 5 fr. Champion.
Studiu interesant despre influența
168
literaturii spaniole asupra literaturii
clasice franceze.
Michel Salomon. Charles Nodier et
le groupe romantique. 3 fr. 50 Perrin.
ucrare interesantă pentru originile
romantizmului.
Léon de Séché. Muses romanti-
ques: Horteuse Allart de Meriteus,
dans ses rapports avec Chateau-
briand, Béranger, Lamennais, Sainte
Beuve, G. Sand, M-me d'Agoulr.
Mercure de France, ‘7.50.
Operă care luminează unele părţi
necunoscute din viața cîtorva din
marii scriitori ai secolului al XIX.
Carl Albert Bernouilli. Franz O-
verbek und Friedrich Nietzsche, eine
Freundschaft. Vol. I. lena. Eugen
Diederichs. 7.50.
Opera care conține detalii intere-
sante asupra vieții lui Nietzsche ca
profesor la universitatea din Bâle.
Paul Goldmann, Vom Rückgang
der deutschen Bühne. Polemische
Aufsätze über Berliner Theater-Auf-
führungen. Frankfurt a. M. Litera-
rische Anstalt Rütten und Loening.
1908.
E o colecție de critici teatrale a-
supra operelor dramatice ale drama-
turgilor germani contemporani, în a
căror nouă direcție literară, autorul
vede un regres.
Antonio Fusco. La filosofia dell
arte în Gustavo Flaubert. Napoli,
R. Ricciardi ed. 1907.
Autorul a adunat toate ideile lui
Flaubert asupra artei, culegindu-le
mai cu samă din scrisorile sale.
Dr. D. August Vünsche. Die Bil-
dersprache des Alten Testaments.
Leipzig, Ed. Pfeiffer pr. 4.65 mrk.
O analiză stilistică din punct de
vedere al metaforilor şi comparațiu-
nilor, a scrierilor vechiului testament.
LITERATURA
Alexander Kielland. Breve (Let-
tres) 2 vol. Gyldendal. Kristiania et
Copenhague.
VIAŢA ROMINEASCA
Această colecţie de scrisari e foarte
însamnată pentru cunoaşterea vieții
şi caracterului cunoscutului scriitor
norvegian.
Salvatore Farina. // tesoro di
Donnina. Torino-Roma. Soc. Tip. Ed.
Nazionale 1907.
Este o nouă ediţie a unuia din
cele dintăi romane ale cunoscutului
scriitor italian.
Th. Pantenius. Aus meinen Iu-
gendjahren. Leipzig, R. Voigtlăn-
ders Verlag, 1907.
E un roman istoric în care auto-
rul îşi povesteşte propriile sale a-
mintiri din copilărie.
ŞTIINŢA
Dr. Et. Burnet. La luite contre les
microbes, 3 fr 50. A. Colin.
__O serie de studii asupra bolilor
infecțioase : cancerul, tuberculoza, te-
tanosul, variola, etc. Expunere pă-
trunsă de spirit filosofic a principa-
lelor probleme şi metode ale medi-
cinii experimetale.
Graf. Zeppelin. Die Eroberung
der Luft. Stuttgart 1908, Deutsche
Verlags-Anstalt. pr. 75 pf.
Este o conferință pe care cunos-
cutul aeronauta ţinut-o în Berlin în
care explică posibilele întrebuinţări
practice ale invenţiei sale.
A. Faustoni. Le terre polari. Isti-
iuto di Arti grafiche, Bergamo.
' Prima parte a volumului, cuprinde
istoria explorărilor polarc ; a doua,
geografia descriptivă a regiunilor arc-
tice şi antarctice. Are şi vre-o 150
ilustraţii în text.
ETNOGRAFIE, FOLKLOR
Oskar Münsterberg. Japanische
Kunstgeschichte. Vol. III. Brunswick
Verterman. Operă interesantă, aduce
date noi asupra vechei culturi asia-
tice.
Compilator
Dr. lon Radovici
„ Viața Rominească“, 1908.
Digitized by Google
Haia Sanis
A emee
t
I.
In mahalalele dela miază-zi locuesc Ovreii, grămădiţi în că-
suțe leproase, pe uliți întortochiate şi înguste. Partea aceasta
cuprinde mai puţin de un sfert de tirg; dar în ea sălăşluesc cu
mult maï multe suflete decit in celelalte trei șferturi, ale crești-
nilor, unde înverzesc copaci şi creşte liniştea cu cit grădinile se
măresc. In desimea aceasta a lui Israel, doar în Broscărie. sat
pripăsit cițiva Romini, funcţionari mici, odagil, şi puţini Nemţi:
un cirnăţar, ciţiva dubălari. Incolo, pe uliţa mică, pe uliţa jido-
vimii, pe uliţa şcoalelor, pe uliţa strimbă,—se înmulţeşte, creşte
și furnică în lumina soarelui un popor sărac, care-şi duce inco-
voiat năcazurile, îşi vorbeşte neturburat jargonul şi se închină
Dumnezeului lor.
Sint acolo căsuțe vechi şi joase : din uliţă trebue sá co-
borí două trepte ca să dai într'un miros grei de îngrămădire Şi
să te loveşti cu capul de tavan. Ferestrele abia se ridică de-o
palmă de-asupra noroiului din drum. Dintr'o locuinţă ies dimineața
şi două familii, şi trei. Bărbaţii îşi incep goana după pîine, feme-
ile ofilite încep a se purta de colo-colo cu sugacii în braţe, pe
cînd copii nenumărați, cu ochi frumoși şi cu părul creț, cu obra-
zul plin de murdării, îmbrăcată în zdrențe, îşi pornesc traiul pe
insulele mai uscate ale ulițel.
De-acolo pornesc cotiugarii cu straele ninse de făină, cu
lemnăria hodorogită pe cele patru roate. Şi triștii cai schiloză
abia înnaintează în hamurile rupte și innodate cu cupete de frin-
ghie, se poticnesc, se opresc din cînd în cind cu capstele plecate
în pămint gi privesc cu ochii umbriți de trudă înnainte-le, Stă-
pinii grăesc repede, se întreabă, se ceartă,—apoi biciul cade, şi
cotiuga se urneşte, clămpănind din încheeturi.— De-acolo şi nişte
omuleţi mărunti şi unsuroşi pornesc, ducind cu greu tinichelele
cu gaz. Intră girbovi în ulițele mai deschise, privesc ìn pămînt
şi înnaintează incet cu un strigăt prelung si tremurător, care
găseşte răsunet în taţi ştrengarii mahalalelor: gaz gaz !—De-acolo
pornesc iute calfele spre meșterii din alte părţi mai bogate ale
i
170 VIAŢA ROMINEASCA
tirgului : subţiri, palizi, flăcăiaşii aceştia deapână mărunt din pi-
cioare, tremurind în dimineţile răcoroase gi molfâind încă cea
din urmă îmbucătură de pîne.—Iar spre bariere, «spre porţile
cetății», se îndreaptă babe cu ochi ascuţiţi si şireţi, cu șaluri
grele în spate. Aşteaptă pe sătenii din împrejurimi şi dezbat
crîncen prețurile, din cinci în cinci bani, cu supărări, cu jură-
minte, cu ochii bulbucaţi, cu gurile care nu-şi mai contenesc
melițatul. Acolo însfirşit, în jurul sinagogilor, cresc şi pier acele
vlăstare ale neamului care niciodată nu ies în ulitile largi, ologii
şi rătăciţii la minte cu feţele pururea triste, or! pururea neclin-
tite şi zimbitoare.
In furnicarea zilnică, în zarva obișnuită, răzbat corurile
monotone ale scolariior, cari silabisesc litera legii după glasul
dascalului. Din cînd in cînd un ceaușş trece grâbit spre sinagogă;
altul colindă casele cu oala nouă în care fiecare lasă să cadă ba-
nul morţilor.—lar drumul spre fundul mahalalelor acestora e tot-
deauna plin de mizgă şi anevoie te scoate în cimpul acoperit de
ciulini, unde într'o pustietate întristătoare ee arată herghesul,
fără o floare, fără un arbor, cu lespezile albe de piatră de-asu-
pra lăcaşurilor veşniciei.
Spre sabăş deodată toată viaţa aceasta se opreşte. Se aprind
lumiînările; stăpinul familiei, la masa curată, îşi începe ruga.
După o săptămînă de năcaz şi de hrană proastă, pe apucate,—
Dumnezeii poronceşte poporului lui să minince coz/ici, carne şi
peşte. Mai poruncește bărbatului să se liniştească şi, în divanul
cel mare, sub chilotele de puf de giscă, să-și cerceteze nevasta.
Si ’n ziua de odihnă havrele răsună de vaete şi de cîntări; bă-
trînii intră in papuci în şcoală, în Jaibăre negre şi cu cuşmă biă-
nită. Şi cel din urmă, cel ma! sarac și mai umilit, se grăbeşte
spre rugăciune, cu cărţile în coşteiul alb de pinză.
In îngrămădirea aceasta şi în sărăcia aceasta a neamului
săi a crescut Haia, fata lui Leiba Sanis. Pănă la şepte ani na
cunoscut altá lume. Mahalalele romiînești erau tot aşa de departe,
ca şi America. La şapte ani tată-săii Sanis. om sarac, și Rifca,
cu toţi copiii lor, sau strămutat la Bărgăoani la ţară. Acolo aveai
o rudă, Meer Avramovici, care făcuse o leacă de avere cu criş-
ma şi avea nevoe de-un credincios. S'a dus Leiba Sanis la Bär-
găoani în sat şia început să facă negustorie în crişmă, iar Meer,
om gînditor, cu barba neagră, a prins a face alte speculații.
Din acea vreme, Haia işi aduce aminte de multe lucruri.
Acolo era un sat mare; şi veneaii flăcăii Ja crișmă,. flăcăi fru-
mos îmbrăcaţi şi voinici, şi petreceau. Ei îi era frică de dinşii,
și stătea intrun ungher privindu-i. Cite-unul o apuca de şuviţa
de păr de pe frunte, ii zimbea, şi-i dădea o bucăţică de covrig.
Atunci îi trecea un fior prin vine și răminea cu ochii aţintiţi la
chimirul sclipitor, plin de alămuri, care se misca înnaintea ei.
Din cind în cînd intra în casa lui Meer. Se uita la lucru-
rile curate, la alămurile sclipitoare. Madama Ernestina umbla
îmbrăcată bine prin casă şi avea două slugi cărora le dădea po-
ranci. Iar fata lui Avramovici era aci o domnişoară de doispre-
HAIA SANIS 171
zece ani, care citea romineşte dintr'o carte.—lşi aduce aminte
Haia de o zi cind a poposit în sat un regiment de soldaţi. Cin-
taŭ cornurile frumos în aerul limpede al amurgului şi flăcăi în
uniform începură a furnica în toate părțile. Un ofiţer tînăr şi
frumos, cu mustăcioara neagră, a întrat în casă la Meer.—Haia
îl privea uimită dintr'un colţ şi l-a auzit spunînd: «Vä rog să nu
vă supăraţi... am fost trimis aici în gazdă...>
Meer Avramovici s'a ridicat dela masa lui şi a dat mina
cu ofițerul. Ernestina a zîmbit cu prietenie şi l-a poftit în salon.
Ş'acolo aŭ aprins lampa cea mare şi aŭ început să stee de vor-
bă. Şi a intrat şi domnişoara Beti şi a dat mîna cu ofiţerul, şi
sa pus şi ea pe scaun gi a început a vorbi veselă cu el. As-
ta-í plăcea tare Haeï; gi dintr'un colţ, dintro odae de-alături,
privea şi asculta.—Domnul Meer se uita ginditor într'o parte şi
spunea :
<Păn'acu, slavă Domnului, nu mi-a mers răii; da'am de gind
să mă läs de toate celelalte afaceri şi să rămîn cu pămînt... Am
să maï iaŭ in arendă... Acuma numai cu pămint se cîştigă pa-
rale...»
Si ofiţerul tînăr da din cap; pe cind Beti suspina cu dra-
goste : l |
<Are să dea Dumnezeŭ, tată, să izbuteşti...»
Si cum sta pe scaun şi-a ridicat ochii mari, negri şi sprin-
cenaţi spre oaspete, şi parcă avea flacări în priviri; iar zimbe-
tu-1 era de o dulceaţă nespusă.
Mai tirziu a început Haia a pricepe mai bine lucrurile. Acu
crescuse, umbla maï curat îmbrăcată şi se ducea mai des pela
domnişoara Beti. Îi era dragă domnişoara Beti. Era frumoasă
şi deşteaptă şi citea multe cărţi. Şi-şi aducea foarte bine aminte
Haia că fata aceia cuminte şi bogată avea o suferinţă mare şi
de multe ori plingea. Și i-a spus ei odată: «Haje, ei sint foarte
mihnită... Ed nu vreau să mă mărit cu un Evrei... Eŭ amo
dragoste... Şi de multe ori pling...» Pe vremea aceia a venit de
multe ori la Bărgăoani un domnişor subţirel, care era subprefect,
—şi Avramovici îl primea bine... Iar Beti umbla atuncea veselă
şi ridea cu ochii umezi. Pricepea Haia dragostea aceasta şi-l era
„ milă de fata stăpinilor... Şi asculta ca într'un vis un glas melo-
dios care spunea: «E tînăr deştept şi vorbeşte frumos...» Şi ma-
dama Ernestina suspina: «Şi are legături cu lume bună...» Iar
Meer Avramovici stătea la o masă ca totdeauna, şi se gindea
adinc, palid, cu timpla sprijinită în mina stingă.
Ceva s'a intimplat pe urmă. Ce anume, nu-şi dă seamă fata lui
Sanis. Poate a plecat domnişoara ; poate au plecat cu toţii. Dela criş-
ma din Bărgăoani Leiba Sanis şi cu al lui s'ai intors iar în tirg; și de-
atuncea stau în căsuţa cu două odăiți din Broscărie. Au trecut șap:
te ani şi nici-un spor n'a intrat în gospodărie. Săraci aŭ rămas; do!
băetți mari aŭ fugit la America, îndată ce-ai tras sorții ; ceilalţi doï
creșteau, slabi şi năcăjiţi, ucenici la un tinichigiii şi se gindeau
şi ei, în odihna Simbetei, citeodată, se gîndeu şi visai la ţara
172 VIAŢA ROMINEASCA
aceia îndepărtată, la pămîntul Mgxduinţii, unde banul se cîştigă
uşor şi unde te poţi îmbogăţi.
Haia era fală mare, cu ochi verzi, plini de lumină; în ma-
halaua aceasta avea citeva prietine de neam străin, şi trăia
bine cu dinsele; din vreme în vreme işi aducea aminte de vi-
surile şi de suterinţele dedemult ale fetei lui Avramovici şi că-
dea pe ginduri... O mişcaii deseori amintirile acestea din vremea
cînd cu toţi! trăia mai bine.—0O clipă însemnată în viața eï era
gi plecarea fraţilor mai mari cu pribegii. Ií numărase: patru-
zeci şi cinci de tineri porneai pe jos spre pămînturi străine,
spre Hamburgul de unde se întinde oceanul nemărginit. Eraŭ
gătiţi de drum, cu tot calabalicul în spate, şi colindaii mahala-
lele neamului, cîntînd cu durere, luindu-şi pentru totdeauna ră-
mas bun dela pămintul pe care se născuseră. Au cîntat şi la
casa rabinului, şi rabinul nu s'a arătat; şi aŭ pornit mai de-
parte, întovărăşiţi de o mare mulţime; şi pe lingă cimitir le-ai
scăzut glasurile, şi cotind drumul cel mare abia se auzeaii ca o
adiere mihnită cîntările lor,—şi ?n curînd aŭ murit sunetele; pe
cînd plingeai mamele şi surorile. lar Haia nu plingea. Ea se
gindea că fraţii el se vor întoarce; că ea niciodată nar pleca
în ţări străine, niciodată, pentru nimic în lume, acum, în vrista,
cînd dorurile încep a creşte şi dragostele a tremura si 'n sufle-
tele ceior mai umiliți...
Acuma Haia era o fată năltuţă "n boiu; şi ’n plimbările
de Vineri-seara, . cu celelalte fete, se avintase chiar şi pănă la
grădina publică, şi pănă ’ n ulițele rominești, unde era linişte, ră-
coare, şi livezile risipeaŭ adieri parfumate. La virsta eï găsea
puțină plăcere numai în aceste clipe de răgaz; iar in ceasurile
cînd sta acasă lucrînd la o cusutură ori la un călțun, icoanele
văzute i se deşteptai în lumina umedă a ochilor. Viaţa care.
fierbea în juru-i, săracă şi necâjită, figurile palide şi flămînde,
săptăminile şi lunile de răbdare, toate, fără ca să-şi dee seamă,
citeodată o făceau să rivnească la altă viaţă, să invidieze soarta
altor femei din alt neam, mai libere, mai respectate şi mai scu-
tite de griji.
Astfel intrau in sufletul ei mai multe năcazuri decit bucu-
rii; şi astfel trăia în mijlocul neamului ei. Bătea drumul pä-
rinţilor, pănă la şcoală, pănă la feredeŭ; pănă la săracele croi-
torii şi magazii din apropiere ; trecea, printre pruncii nenumărați
cari umpleaii ulițele; ieşea şi intra între femeile care se purtai.
domol de colo colo, vorbeaii moale şi trăgănat, se certati orí se
tinguiai fâră întrerupere. Plingea pentru o rochie, pentru o
bluză, pentru o păreche de botine, se certa cu maică-sa Rifca şi
amindouă porneau tinguir! nesfirşite cînd Leiba Sanis intra în
casă, tăcut, bocănind rar cu cizmele-i uriaşe. La anul noŭ, la
Hamăn, la sărbătorile de toamnă, se veselea cu tot tineretul din
jurul eí. Eraii uitate năcazurile; glumele, piciliturile, cintecele,
chefurile aveaŭ o putere neobişnuită ; petreceai ca într'o înfri-
gurare, cu grabă, cu teama ascunsă că toate se vor sfirei prea.
curînd.
HATA SANIS 173
Uneori cădea pe ginduri, cu inima grea. Dela scoala statu-
lui se întorceaă alungaţi şi bătuți cu pietre copiii Ovreilor. Ve-
neai în goană, speriaţi; se opreai şi se intorceai în loc înju-
rind; apo! se răspindeai prin casele scunde, cu lacrămi şi tîn-
guiri. Si femeile şi bătrinii se adunau, vorbeaii despre întim-
plare, biăstămaii pe străini, pe go, și-și aminteau de toate chi-
nurile din urmă, de cele pe care leapucaseră şi de cele pe care
uneori seara, la focurile iernii, cărturarii le murmuraŭ depe cărți,
cu glasuri trăgănate: istorii triste din pribegii fără sfirsit.—I se
îimpetrea şi el inima şi nu i se părea nefiresc că, din întuneri-
cul și tristeţa vieţii lor, copiii neamului cînd ies la lumină, pri-
vesc pieziş în juru-le gi scuipă cu un blestem murmurat spre
biserica creştinului. In clipele acelea i se părea departe tare de
la ea pănă la altă lume, de la ea și pănă la puţinii străini cu-
rați si veseli ai mahalalei. | se părea departe. Căci ei treceaii
nepăsători privind în altă parte, fără griji. Şi ea avea într'o
clipă o privire de ură spre eï, iar alte ori, ìn colţul ei de fe-
reastră, avea o stringere de inimă.
II.
Intr'o vreme, primăvara, Haia a prins a umbla prin casa
părinţilor ei cu o deosebită bucurie. In fiecare ceas işi lua din
ocniţa mare a sobei călțunul început şi da fuga în uliţă.
Rifca, maică-sa, îşi ridica ochii negri, fără să-și clintească
trupul gras din locul ei, din cerdacul dărăpănat. Intreba cu voce
ostenită : | l
«Haie, unde te duci, Haie?
— Mă duc pînă la Tudoriţa!» striga repede fata şi apuca
ia vale, pe cărarea zbicită.
Tudoriţa era fata picherului Ion Rusu, un om cărunt, ne-
grm la obraz, fornăit şi lăudăros. Acest Ion Rusu, cu un cortel
mare de doc, cu straiele-i ponosite, cu o pălărie cenușie de
pislă în cap, bătea drumuri lungi, de la canton la canton, de la
crismă la crişmă, —şi-şi lăsa gospodăria în plata Domnului. Ne-
vasta de multă vreme-i murise; umblase cu trei copii din ma-
hala în mahala, prin case cu chirie. Pe doi copii îi pusese în
pămint, morți de anghină ; iar fata cea mai mare, Tudoriţa, de-
odată se prefăcuse într'o domnişoară bălaie gi voinică.
«Mini, poimiîni o mărit! grăia pe nas, cu mîndrie, ion Rusu.
Zestre n'am,—dar chiar să am avere, nași da zestre fetei mele...
Cui 1i place, aşa s'o ieie!...» Şi pleca, mîndru, cu cortelu-i uriaş
şi cu pălăria-i cenușie,
Ca totdeauna şi aicea în Broscărie, decind se mutase, fata
maï mult singură stătea acasă. Cosea o bluză pentru nevasta
unu! funcţionar din cînd în cînd, făcea cite-o leacă de horbotă,
Și isbutea să-şi eumpere o panglică nouă, o bluză, ort o pălărie
e paie.
174 VIAŢA ROMINEASCA
Ion Rusu zicea: |
«Eŭ, pe Tudoriţa mea, o port modest... Nu-mi place luxul...
Chiar să am avere, tot aşa aşi purta-o...»
Şi el colinda pe drumurile lui iar fata se năcăjea singură
să se îmbrace. Singură își plivea şi-şi prăşea o grădinuţă de
zarzavat din dosul case, şi hrănea vre-o cinsprezece găini care-i
dădeaii ouă. Avea o odăiţă curăţică, cu lăvicere de petici colo-
rate pe jos, cu «tablouri» pe păreţi,—Otelo îintinzîind un braţ
spre depârtări şi povestind Desdemonei isprăvile lui, Romeo să-
rutînd pe Julieta, şi altele.
Haia intra şi se ageza pe un scăunaş în dreptul ferestrelor
deschise, pe care înflorea flori în oale de lut. Tudoriţa, aşezată.
în fundul unui divan, o privea zimbind; şi amîndouă tăceaii o
vreme, apoi începeaii să vorbească.
«De unde ai mată aşa de frumoase portrete? a întrebat
într'un rînd fata lui Sanis.
—. Le-am cumpărat dela iarmaroc, răspunse Tudoriţa. Ta-
blourile acestea aŭ gi poveşti... Eŭ le-am citit aci doi ani... Aici
arată cum istoriseşte Maurul, Desdemonei, vitejiile lui... Pe urmă
el s'au iubit şi aa fugit amindoi departe... Iar la urmă, el a
omorit-o... |
— De ce-a omuorit-o ?
— A omorit-o pentrucă o temea... A pirit-o un om ticălos...
Ş'atuncea Maurul a omorit-o... Scrie foarte frumos...
— Da era vinovată ?...
— Nu, nu era vinovată...» răspunse zimbind Tudoriţa.
lar Haia se uita cu luare-aminte pe păreţi, gînditoare,
'turburată,
«Dar dincolo, ce-arată ?
— Acolo- Romeo şi Julieta... amanţii nenorociţi... Şi cartea
asta o am... Spune cum eraŭ dușmane familiile lor, şi cum ei s'au
văzut şi s'au iubit... Aminădoi erai frumoşi... Şi pe urmă maŭ
avut noroc, şi amindoi aŭ murit... Ei cînd am cetit, plingeam...>
Haia tăcea, mişcată. Deodată întrebă:
«Domnişoară Tudoriţă, vrai să-mi citeşti şi mie?...
— Ce să-ţi citesc? |
— Cărţile de care spui... Eu iţi fac ce vral... Viu să-ţi arăt
cum să te piepteni ca mine, cu valuri, ca să nu se mai strice
pieptănătura, îţi ajut la horbotă, la bluză... Dacă-i aşa de fru-
mos, tare te rog să-mi citeşti şi mie...»
Citirea aceasta a început s'o facă Tudoriţa în zilele lui Mai,
cînd şi în îngrămădirea aceia de case ajungeau mirezmele pă-
mintului umed. Soarele avea o lumină deosebită şi intra şi pe
usă și pe ferestre în odăița strimtă in care Rominca cetea rar,
monoton, și fata lui Sanis asculta, neclintită, mişcîndu-şi numai
minile deasupra lucrului pe care-l avea pe braţe. Din cind în
cînd se oprea şi ţintea asupra cărţii pe care o ţinea Tudoriţa
doi ochi arzători, pe care îndată şi-i pleca, umeziţi, şi-i ştergea,
încet, pe furis, cu dosul palmei.
3 HAIA SANIS 175
«<Tare-í frumos!» zicea ea la urmă, în amurg; şi pleca cu
părere de rău spre casă. Multă vreme, înnainte de a adormi,
prin cap îi vijiiau vorbe si-i tremurau în ochii închişi icoane ne-
- lămurite.
Tudoriţa era singură în partea aceia de tirg, şi zilele-i tre-
ceai mai uşor cu fata lui Sanis. Vorbeau despre întimplările tîr-
gului şi mai ales despre ale mahalalei: despre o lehuză, despre
o moarte, despre o bătaie. Simbătă, Haia venea gătită şi ve-
selă, după o mincare bună, la care nici vinul nu lipsise. leşeai
pe o rohatcă, se plimbai pănă sub dealul Ulmilor, şi se întor-
ceai cu un buchet de flori, vesele și aţițate. Tineri palizi, stîn-
gaci în hainele lor nouă, treceau pe lingă dinsele murmurind
frinturi de cîntece ; şi Haia, alăturea cu Tudoriţa, nici nu se uita
la ei.
Apoi prietinia între cele două fete se strinse şi mai tare.
Intr'un rind, în amurg, Haia intriînd fuga în casa picherului, se
opri uimită în prag. lIndârătul oalelor de flori, la fereastră, Tu-
doriţa sta de vorbă cun băiat nalt, negricios, c'o umbră de mus-
teaţă de-asupra buzelor.—Stătu la îndoială. Dar Tudoriţa începu
să ridă:
«Intră, Haie, intră, nu te teme, că nu te minincă...>
Ea întră şi se aşeză pe o margine de divan, tăcută şi mi-
rată. Prietina ei spunea ceva tainic, cu mult toc, băiatului; iar
el o asculta cînd cun zîmbet, cînd c'o încruntare de sprincene;
și din vreme în vreme își oprea ochii ca de păcură asupra Ovrei-
cei. Haia îşi pleca genele, privea în pămint ; apoi iar cerca să
vadă obrazul celui din faţa ei, şi ridica pleoapele cu sfială.
Tudoriţa se ridică şi-şi petrecu prietinul pe din dos, până
în hudiță; apoi îndată se întoarse rizind, vorbind :
«Ce stai, dragă, aşa? Pănă acu nu l-ai văzut niciodată?
— Nu, nu-l cunosc... Cum îl chiama ?
— Ştefan Bucşan...
— Aista-l Ştefan Bucgan, băiatul lui Vartolomei ? Eu l-am
cunoscut, cînd învăța” la şcoală... Băeţii noştrise temeau tare de
el... Ii alunga până ’n uliţa noastră... Pe urmă sa dus de pe-
aici... Acu nu-l mal cunoaștem... El e: 2.
— Da, el e...» răspunse rizind Tudoriţa. Și aşezindu-se ală-
turea, pe divan, deodată își schimbă glasul şi începu să spue o
taină mare.
Vartolomei tatăl lut Ştefan era un vîntură-ţară şi a colin-
dat multe tîrguri şi sate, ba ca notar, ba ca vechil, până ce, la
urmă, căzind tot mai tare în patima beţiei, a ajuns să nu-l maï
primească nimeni ; şi s'a întors iar în tirg aici... Cu un singur
băiat a rămas, cu Ştefan, şi pe acesta l-a bătut, l-a horopait, ca
un tiran; l-a purtat desculţ şi flămind; şi el umbla din crismă
în crimă... Şi după aceia a murit. Iar băiatul a maï răsuflat,
s'a dezghețat, şi pentrucă n'avea mai mult de patru clase pri-
mare a intrat practicant la judecătorie. «Da-i un băet frumos...
şoptea Tudoriţa ; şi deştept... şi nu se teme de nimeni... Totdea-
176 VIAŢA ROMINEASCA
una are parale în buzunar... Şi umblă bine îmbrăcat... Toate fe-
tele se uită după dînsul... Dar el nu se uită la nimeni...»
Fata lui Sanis asculta cum se înmlădie în inserarea caldă
glasul 'Tudoriţei,—apoi, după ce fata picherului tăcu, ea ridică
ochii, o privi drept şi parcă îi ceru mărturisirea :
«Nu se uită la nimeni 2...
Tudoriţa se apropie pănă la urechea ei. Incepu a vorbi
cu foc:
«Haie! să nu spui la nimeni... Auzi? Numai tu să ştii...
Mie mi-i drag Ştefan... Vinela mine sara; şi tata nu ştie... Nu-
mai ţie iţi spun, căci tu îmi eşti prietină... Să vezi cum îmi
spune că i-s dragă, şare să mă ieie... Ţie nu ţi-a fost drag ni-
mení ?... Ă
— Nu! şopti Haia,—şi dintr'odată simţi o mihnire mare
în suflet.
Amindouă tăcură o vreme. Odaia se întuneca pe nesimţite.
«Cind are să mal vie să te vadă? şopti domol fata lui
Sanis.
— Nu ştii, poate mine-sară...>
Mai vorbiră un timp, cu greu, despre altceva, apoi Haia
se sculă să se ducă acasă. Tudoriţa o apucă de mină:
<«Da'să nu spui la nimeni. Auzi 2...
— Nu. Nu te teme. Nu spun ia nimeni...»
Ş'acasă, pe cînd tată-său slab, cu pielea obrazului roşie si
tăbăcită, sta tăcut în colțu-i obisnuit, lingă sobă, pe cind Rifca
Scărmăna pene de giscă în mijlocul casei, — Haia se gindea la
descoperirea pe care o făcuse. Căuta să-și aducă aminte de in-
fâţişarea lui Ştefan Bucsan, de şoaptele Tudoriţii, de mărturisi-
rea primită, —şi se gindea, tot aşa de turburată ca gi'n vremea
cînd prietina el îi cetea istoriile cele jalnice de dragoste. «Tre-
bue să fie fericită Tudoriţa...» se gindea ea închizind ochii pe ju-
mătate.
«Ce dai aşa din cap?» întrebă deodată Sanis, cu glas gros.
Fata tresări, speriată.
«Ce ai cu fata? strigă dela locul ei, Rifca. Poate se gin-
deşte la ceva...
— Cum se gindeşte ? Trebue să facă treabă... Eŭ cuni mun-
cese toată ziua de dimineaţă pănă în sară ? Şi de cu noapte mă
scol, ca să mă duc să jupesc vitele la tăetor... Nici pe haham
nu-l aşteaptă cum mă uşteaptă pe mine... Trebue să muncească.
Gindurile ei, ce folos mi-aduc mie ?...»
Mama şi fata îl priveau uimite. De mulţi ani nu rostise
Leiba Sanis atitea cuvinte. El ştia atita: cînd se înturna acasă
dela abator, scotea de prin buzunări şi de prin tureici bucăţi de
carne şi le arunca pe leasa care aștepta sub tingirile de aramă,
—pe urmă tropăia cu cizmele-i pline de singe, se aşeza la lo-
cul ìní şi nu zicea nimic, pănă ce nu-l chema nevastă-sa la min-
care. Atunci își îndesa în cap pălăria spartă și începea să în-
ghită cen lăcomie. Apo! își ştergea cu dosul minilor mustăţile
HAIA SANIS 177
roşii, zbirlite, —se învirtea de două ori prin colțuri căutînd ceva
şi negăsind nimic,—îşi răsucea o ţigară cit degetul, ieşea cu pasi
rari, şi se. ducea să-şi bee litra de vin în colţ la criîşma lui Zei-
lie Ornştain, poreclit Făluţă Laptedulce.
«Ce ai în ia-sară ? zice Rifca prelung, privindu-l cu mirare.
— Cineva mi-a fagăduit un mire pentru Haia... grăi Sanis
ridicindu-şi privirile şterse.
— Un mire pentru Haia 2... strigă femeia uimită. Si cine
ţi-a făgăduit un mire pentru Haia ?
— Hahamul, pe cînd îşi ştergea cuțitul de singe...»
Rifca întorsese fața spre Sanis, dar se uita în altă parte,
căzută deodată pe ginduri.
Glasul Haiet porni deodată :
«Mie nu-mi trebue nuntă încă... 'Logodnicul mei a murit...
Nici măcar nu l-am cunoscut... şa murit !>
Părinţii nu răspunseră. Ceia ce ar puteu spune fata mavea
nici-o însemnătate pentru ei.
Rifca întrebă oftînd: l
«Şi cine-i mirele acela ? Stie hahamul că dăm zestre numai
cinci sute de lei ?
— Ştie. Dar el mi-a spus numai așa: Am un mire pentru
fata ta...
— Si nu l-ai întrebat de nume?
— Nu l-am întrebat...
„— Leiba! tu totdeauna faci aşa 1...» strigă cu nemulțămire
nevasta.— Iar jupitorul îşi aduse aminte că mîncase o jumătate
de scrumbie cu ceapă; și 'ndată începu să se învirtă căutind
ceva ; apoi îşi răsuci ţigara şi ieşi tropăind ca să se ducă la şfer-
tul lui de vin.
După ce plecă el, fata începu să se frăminte în locul ei.
«Mie încă nu-mi trebue nuntă |! zise ea, întinecată.
— Haie! strigă maică-sa holbind ochii. Ţi-a spus ţie cine-
va ceva? Ce treabă al tu? Ce te priveste pe tine ?... Maï bine
vină aici şi scarmănă și tu pene de giîscă... Leiba-i minios. Dacă
nu taci din gură, are săte deacu capul de părete. Tu mai bine
să taci din gură!...>
Haiei nu-i era frică de părinţii ei; ar fi putut să strige şi
să plingă. Dar mai bine tăcu. Avea ea o turburare în suflet şi
stăpinea o taină: şi iarăşi incepu să se gîndească, alegind în ne-
stire lingă maică-sa fulgii ugor], ca de zăpadă.
Adoua-zi o nelinişte ciudată o cerca din vreme în vreme.
N'avea astimpăr. Lăsa lucrul şi cădea pe ginduri, ieşea în uliţă,
privea la deal şi la vale, pe urmă întra în casă și iar se suia
pe divan.
«Ce ai tu, Haie? o întreabă maică-sa. Ce te främînți aşa?
— N’am nimic...> răspundea fata întunecată.
Pe după toacă, se cercetă înnaintea oglinzii, îşi mîngiie cu
mina, uşor, părul în unde, iși legă la git o panglică roșie, și ieși
grăbită. Intră la Tudoriţa, găfiind.
178 VIATA ROMINEASCA
«Ce este? ce-ai fugit aşa?
— Imi era dor să te văd!...» zise repede Haia. Apol se
aşeză lingă fereastră. Aşteptă o clipă; se întoarse după aceia
repede spre Tudoriţa.
«Astăzi a fost pe-aici ?
— Cine ?...»
Fata lui Sanis nu răspunse. O roșaţă uşoară îi năvâli în
obraji.
«Cine? întrebă adoua oară Tudoriţa. Ştefan? N'a fost.
Poate să vie mai pe urmă...»
Haia se alătură de prietina ei. Rosti cu glas moale.
«Tare te rog, spune-mi şi mie...
— Ce să-ţi spun ?...
— Spune-mi ce vorbeşti cu dinsul... Cum te dezmiardă ?...
Spune-mi tot... tot...»
Tudoriţa ridea. Haia ii luase o mină şi i-o mingiia.
«Tare te rog să-mi spul...
— Ce sâ-ţi spun, dragă? N'am ce să-ţi spun... Ti-am opns
tot, că mi-i drag... că ne vedem cîteodată, că tata nu ştie nimic..
Altceva ce să-ți mai spun ?...»
Totuşi, în frinturi de fraze, începu să-i facă iarăşi mărta-
risiri : de cind îl cunoaşte pe Ştefan Bucgan, cum sai întilait
întăiă, care a fost cea dintăiii vorbă a lui, cum a zimbit el şi
ea a înţeles iubirea luí ;—şi Haia asculta cu ochii pe jumătate
închişi, strecurînd printre gene o lumină de dorinţi deşteptate,
ori de păreri de rău. larăși creştea amurgul, şi ele de mult
tăceaii, aşteptînd parcă ceva. Fiecare se gindea, cu privirile aţintite.
Ovreica se ridică în picioare şi ieşi încet. Dar nu intră a-
casă. Incepu să se plimbe lin pe uliţa, îngustă, apoi pe hudiţa
umedă, prin umbra zăplazurilor şi a zidurilor. Din cind în cind
trecea pe lingăeea, prin umbră, cite-un locuitor tăcut.al maba-
lalei. Nici n'o băga în seamă; își căta de drum.” Ea se
oprea, asculta răsunetui înnăbuşit al paşilor, apoi pornea ia-
Tăși. Un vint cald cu mirosuri de pe bălțile stătute dela
răscruci sufla în răstimpuri; noaptea era fără lună, și ste-
lele erau aşa de multe, ca boabe nenumărate de aur şica o nes-
firşită pleavă a boabelor, risipită în toată întinderea albastră a
văzduhului.
Lumini ardeaii în casele scunde, dar glasurile erai ogoiate
pretutindeni. Fata cerca să înţeleagă jocul umbrelor prin feres-
trele aburite ; zărea un profil de bătrină cu nasul coroiat, ori un
moşneag neclintit cu barba răscolită în jurul buzelor.— Deodată
tresări. Cineva se apropiase repede de dinsa, ocolind colţul hu-
diţei, o privise plecindu-se, apoi trecuse mai departe.
«El e...» se gindi ea, şi încremeni în loc. Ii bătea inima.
Ascultă paşii cum se depărtează, apoi porni şi ea după eï, se
lăsa la vale, spre casa lui Ion Rusu. Se opri în drum întăiu.
Ferestrele erai luminate, perdelele lăsate. Se apropie de cerdac,
HAIA SANIS 179:
cercă să strecoare o privire prin vre-o crăpătură, pe la colțurile
geamurilor. Apoi ocoli casa şi se apropie de părete. Cercă să
tragă cu urechea. N'auzi nimic. Se întoarse iar în drum, stătu
o vreme în cumpănă,— după aceia porni încet, cu părere de răi
parcă, spre casă. Dar nu intrâ. Se lăsă încet pe prag,—ca să n'o.
audă cei din casă, își lăsă fruntea pe genunchi, închise ochii şi
incepu să se gindească. Din vreme în vreme ridica fruntea; as-
tepta parcă să treacă cineva. Dar tăcerea uliţei se prelungea.
Se strecură într'un tirzia în casă. Fraţii mai mici veniseră
de la lucru şi dopmeaŭ; Sanis încă nu-şi părăsise pe prietinul
său din colţ, iar maică-sa tot cu penele se năcăjea în mijlocul
odâii, clipocind de somn.
O întrebă cu glas obosit:
<Unde-ai fost Haie? Da’ ce? azi e zi de sărbătoare 2...»
Haia nu răspunse, începu să se dezbrace incet; apo! se
ghemui întrun colţ.
II].
Ştefan Bucşan, băiatul vestitului Vartolomeiu, avea în o-
chii lui negri grămădite parcă focuri de patimi. Cu greutate mare,
ca într'o cuşcă, îşi făcea munca de practicant la judecătoria tir-
gului. Privea pieziş spre ţăranii cari intrau sfioşi în grefă, lăsiîn-
du-și căciula lingă ușă; privea in dreapta şi 'n stinga la tova-
răşii de masă, apoi îşi tintea ochii asupra grefierului, care se
răsturna pe speteza scaunuiul cu minile în buzunări, cu ţigara
în gură, şi întreba de sus, cu nepăsare:
«Ce vrei, bade ?...»
Omul incepea o tînguire încilcită, şi «băeţii» îşi puneaŭ pe-
nele după urechi şi ascultai. Apol începeau dăscălirile grefierului,
cite timbre trebuesc, cită muncă este de făcut; omul se scar-
pina în cap, iar Bucşan sta cu ochii la pindă.
«Pentru scris, iaca, înțelege-te cu dumnealui...» rostea dom-
nul Ionescu arătind cu degetul.
Și Ştefan sărea de la locul lui, ieşea cu omul în sală, îi
grămădea într'un colţ şi prindea să-l descinte şi să-l cerceteze.
Il făcea să-şi scoată punga,—-rupea gologan după gologan, supă-
rindu-se, rizind, vorbindu-i de domnul grefier şi de domnul ju-
decător. Şi omul rămînea ameţit, se scărpina în cap, îşi căuta.
căciula, iar Bucşan strecura gologanii în buzunar şi se întorcea
în virful degetelor la locul lui. Toată grija, toată luarea-aminte
erai îndreptate asupra uşii. Cum zăreaă cu toţii sumanul ori
cojocul, își încetau scrisul, şi Bucşan scotea un oftat de ugu-
rare şi de nădejde,—cind era rîndul iuli «să dea asaltul». Căci
tot meşteşugul era să ştii cum să aduci vorba, unde să vorbeşti
de judecător, unde de grefier, cum să faci pe om să scoată punga,
cum să te ridici în virful degetelor şi să-ţi cufunzi privirea spre
francii şi spre gologanii cu amar adunaţi, cum să til să scotţă
pară după pară... Era o luptă în adevăr, pe care Ştefan Bucșan
180 VIAȚA ROMINEASCA
Ştia s'o ducă totdeauna la bun sfirşit cu grabă şi cu cruzime.
Acolo în grefă îşi făcuse tinărul toată învățătura innaltă
a vieții. Acolo invătase să rabde o privire de batjocură dela u-
nul mai tare decit el, să strecoare o vorbă ascuţită şo privire
de ură spre cel umilit. Si ieşind spre seară, işi punea puţin
pe-o ureche pălăria rotundă, işi aprindea o ţigară şi se îndrepta
spre cafenea. Acolo, după obiceiul tovarășilor, juca un domino,
o sfaniolă, citea o gazetă,-—şi cind nu se ducea undeva lao
crișmă, se îndrepta spre mahalalele lui iubite,—căcă un tinăr ca
el totdeauna trebuia' să aibă o dragoste. Dar in viaţa aceasta
în care se ridicase cu asprime şi prin care din greu răzbătea,
el nu ştia să umble decit, pentru puţinele şi săracele lui plăceri:
o beţie cu prietinii, un rînd de straie nouă... Iar vorbele schim-
bate îndelung la un colţ de poitiţă, în fundul unei grădini,—le
rostea tot pentru plăcerile lui visate cu cutremur în ceasurile-i
goale şi singuratice.
Cu gindul aţintit numai asepra unei plăceri se strecura
totdeauna repede, cu ochii Iny mari şi negri lucind prin fumul
înserării, spre căsuţa joasă, cu flori în ferestre, unde îl aştepta
Pudoriţa lui Rusu. Intra încet, cu zimbeiu-i plin de lumină; nu
spunea o vorbă; închidea repede uşa în urma lui şi nările-i tre-
muraŭ şi închidea ochii cind fata, întinzind spre el mîinile, se a-
tätura, i se lăsa pe piept gi-l întreba de ce-a întirziat.
«Am stat tirziu la cancelarie... şoptea el, 'ăsindu-se pe
marginea patului. Pe urmă m'am mai plimbat cu prietini...
— De ce te duci la cafenea ?...> întreba fata privindu-l cu
teamă.
El răspundea îndată aţintindu-şi asupra ei ochii mari, negri:
<«N'am fost la cafenea... Ce să fac acolo ?... Indată ce am
scăpat de ei—am așteptat oleaca să se facă sară, şi întins la
tine am venit...
— Nu te-a văzut nimeni ?...
— Nu m'a văzut...»
Tudoriţa îl mingiia încet cu mîna stingă pe obrajii bruni,
fără strălucire.
«Uite ce obraz moale al, zicea ea. Parcă-s nişte obraji de
fată... De ce te uiţi aşa la mine?...»
Şi el ridea arătindu-și dinţii albi şi ascuţiţi, gi se pleca
domol spre ea, cu o sărutare pătimaşă.
Tudoriţa lui Rusu, orfană de mamă, crescusă singură prin
străini, fără dragostea tatălui, fără dragostea nimănui. Singară
cum se pricepea şi cum încet-încet învățase, ducea cu amar, cu
ceia ce maï rămiînea din puţina leafă a picherului, casa. Răbdase
de foame și de frig, plinsese pe la porţile străinilor,—şi abia a-
cuma, după optsprezece ani împliniţi, izbutea să o ducă mai
lesne de azi pe mini, cu împletituri gi cusuturi, c'o leacă de gos-
podărie orinduită. Şi abia acum, după optsprezece ani împliniţi,
începu să fie mingiiată de un vis de fericire. Căci de ani, tră-
ind singuratică între femeile mahalalelor, rănită şi batjocorită de
HAIA SANIS 181
priviri, rar auzind o vorbă bună, de ani se mingiia gindindu-se
că vor veni şi pentru ea zile de fericire şi de noroc. De ani se
mingiia nădăjduind.
Iar acuma deodată intrase în împărăția visului. Ascultase.
cu sufletul plin, în tăcerea căsuţei ei, vorbele incet strecurate,
care-i pipăiau parcă urechile și intrau în mintea ei ca ademeni-
tori, vorbele care-i pipăiaii şi urechile şi gura, şi-i învăluiaii
mintea.
<Mult n'avem s'aşteptăm... zicea Bucgan, privind-o stărui-
tor cu ochii lui mari. Mi-a făgăduit domnu grefier că are să vor-
bească cu judecătorul... Are să-l roage, are să-i spue... Grefierul
ţine la mine, Şi dela April viitor mă înnaintează copist... Si pe
urmă puţin ne pasă...»
Şi răminea singură după îmbrăţişările lui Ştefan, visînd la
o căsuţă în marginea tirgului, la o grădină, şi la gospodăria cu-
rată în care va munci ca o roabă, căci a eï va fi. Şi cu amar
se gindea apoi că aceasta va fi singura ei răzbunare împotriva
fetelor care i-aii batjocorit sărăcia cu privirea şi cu vorba,—cind
va fi şi ea în rînd cu lumea, cu copilul eï, cu toate ale ei, fără
grija nimănui, închizîndu-se în puţinul ci şi căutind să fie feri-
cită cu cit de puţin!
Iși amintea de copilul e1,—şi i se stringea deodată inima,
în visurile-i de noroc. O îndoială totuși răzbătea. De-aceia încă
n'a spus lui tatu-săi, căci cine ştie... cine ştie... Pruncul creşte
incet-încet în sinul ei, şi-i bine întăii să fie pe deplin incredin-
țată de înnaintarea lui Ştefan, şi pe urmă să spue picherului:
«Da, am greşit, dar în luna lui Maii facem nunta...» Dar întăiu
trebue să aibă făgăduială în toată puterea cuvîntului. Altfel, da-
că ar spune un cuvint, Ion Rusu şi-ar lepăda cortelul şi pălăria
şi ar începe să urle căutînd undeva un par ca să-i rupă spi-
narea.,
Îşi făcea visuri în singurătatea căsuţel eï și astepta. Iar Ion
Rusu venea din cind în cind, prăfuit şi negru la obraz, ars de
soare şi dv vinturi, umbla prin casă împiedicindu-se de lăvicere
şi întrebind rar, pe nas, cu gindul aiurea:
«Ce mal faci tu, Tudoriţă ?...
— Bine, tată... cu năcazurile...
EI, lasă. Tudoriță, lasă... Iaca, ţine... citiva lei... mi-aii mai
rămas... Caută şi fă economie...»
Pe urmă începea să rîdă, pe cînd fata ii punea un ştergar
curat pe masă.
«Tot îmi spune unul și altul: de ce nu-ţi măriţi, cucoane
Ioane, fata ?... Şi eŭ de colo: Apoi fata mea... hapoi fata mea...
Eu fetii mele nu-i daŭ zestre... Cui îi place, aşa so ieie...
— Cam grei tată...»
Picherul işi sorbea încet păharul de vin şi se intorcea
holbat la dinsa :
«Ce-ai spus ? zestre? parale ? Da’ ce? eŭ cu lux te-am în-
vățat ? Să nu-mi spul fleacuri, că ea nu ştii multe... Cul îi pla-
182 VIAŢA ROMINEASCA
ce, aşa să te ieie... AI înţeles? Eŭ umblu prin ploi, eŭ umblu
pe vreme rea, val de capul mei... şi încă să-ţi fac zestre 2... Tu
să fii cuminte, atita... II avea noroc, bine; nu, cum a vrea Dum-
nezeii, scurt |... Numai să nu fil proastă... Să nu cumva saudei
ceva, c'apoi atita ţi-l leacul...»
Ion Rusu mormăia multă vreme, pe nas, ameninţind. Tu-
.dorița se ştia străină de inima lui, de şi el într'una striga: tata
mea aşa, fata mea pe dincolo; ştiacăel o singură dragoste are:
pentru considerația ce i se cuvenea, şi pentru vorba cucoane.
De-aceia chiar ar fi fost în stare s'o calce în picioare <dacă ar
afla ceva,» dacă ar afla că «fata lui l-a făcut de ruşine...>
Altceva nu grăia acasă; stătea o zi, mult două, pănă ce-şi dä-
dea, raportul, după aceia iar pleca din canton în canton, din criş-
mă în crişmă, şi nu se întorcea cite-o săptămînă. une-ori şi mai
mult.
Dar vorbe despre dragostea Tudoriţei cu feciorul lui Var-
tolomeiii începură să răzbată în mahala. In fundul uliţei, sub sal-
-cimil ce! bătrini, sub singurii copaci din partea locului, la casele
aprozilor, citeva cumetre se stringeai în fiecare seară şi stăteau
la pîndă. Aşteptai pănă ce sə întuneca de-al binelea, şi vorbeai
-despre una, despre alta, apoi îşi aduceaii aminte de «fata ceia a lui
Rusu.» lar Ovreicele din preajmă își tiriiai papucii pe talpă prin
pulberea drumului pănă la ele, se alăturaii de zăplazuri, şi înce-
peai toate odată să spue. Mal ales Reiza, care ţinea dugheniţă,
şi era în orice clipă a zilei în prag, ştia o mulţime de lucruri,
ȘI grăia dind din mini şi trăgind în fiecare clipă vînt, în foile
pieptului.
«Ei nam ştiut... De unde să ştii?... eŭ îmi caut de tre-
Durile mele... de sărăcia mea... Bărbatu-mei cu gaz toată ziua,
eŭ cu dugheniţa... Da’ pe urmă mi-a spus cineva... Reiză, zice,
oŭ ştii un secret... Reiză,. zice, fata picherului trăeşte cu Ştefan
a lui Vartolomeiă... Şi m'am pus eu sara la pindă și mamui-
tat şi n'am văzut nimica... Unde-i feciorul lui Vartolomeiu ? zic.
Reiză, zice, uită-te bine... Uită-te bine, Reiză... vine pe dincolo,
pe hudiţă, şi intră pe din dos... Şi mam uitat pe hudiţă, și așa
a fost, l-am văzut cum vine pe hudiţă, şi intră pe dindos...»
Si Reiza dădea repede din cap, cu tufele de păr fluturiînd
pe dinaintea ochilor, şi arata cum a văzut ea, cum sa uitat in
toate serile, şi dădea amănunte cumetrelor, care ascultai cu
-ochi lucitori, în serile acelea calde de vară. Apoi Reiza, naltă,
uscată, numai pielea şi ciolanele, îşi întorcea spre magherniţa eï
obrazul prelung şi uscat, și pornea, clămpănindu-şi papucii; iar
celelalte vecine ale ei o urmau, vorbind trăgănat, cu pruncii
adormiţă la sîn.
Vestea se răspindise şi 'n alte mahalale, în zilele cînd fe-
ciorul cel mic al feredeuarului, cu şapca lui zoioasă și cu redin-
gota flenduri, umbla pe ulițele strimte sunind dintr'o talangă. In
zilele acelea bolovani! din cuptorul feredeului erau incăiziți şi fe-
HAIA SANIS 183
nera d
meile se grâimădeai spre casa uriașă, cu păreţii totdeauna umezi,
şi în lăuntru, pe treptele de stejar, în aburul năbuşsitor, bătin-
du-se peste trupurile mari cu măturile de frunze de stejar, pu-
neau la cale şi deosebitele intimplări din îngrămădirea aceia a
tirgului.
Tudoriţa îşi dădu îndată samă că în jurul eï se petrece ce-
va, neobişnuit şi «se vorbeşte». Cind ieşea cu lucrul în cerdac,
după ce se aşeza pe scăunașul el, vedea că se întind capete cu-
rioase spre ea de pe la colţurile caselor, prin ferestrele deschi-
se. Cind trecea peste drum, la dugheniţa. Reizel, ca să cumpere
ceva, privirile ascuţite ale Ovreicei, de şi erai însoțite de ris şi
vorbe multe, parcă o cercetati, parcă o spionat pănă în toate cutele
îmbrăcămintel. Şi toate vecinele încete, cînd ieşeaii ca să-şi cu-
leagă de prin pulbere ori din marginea băltoagelor, odraslele tî-
ritoare, aveaŭ gi'n spre dînsa o privire de înţeles, o privire as-
cuțită care deştepta parcă o clipă obrazurile oflite.
Haia lui Sanis venea acuma mai rar în odăița curată, în
care ascultase povestirile triste de dragoste. Și cînd venea, avea
o însufleţire ciudată, aducind veşti de prin alte părți ale tirgu-
luf, despre greşala unei fete, despre despărţenia unei cucoane.
Vorbea cu amănunte, se interesa de intrigile de dragoste cu se-
te, parcă o viață nouă si chinuită se deşteptase întrinsa.
Vorbi de citeva ori, cu teamă însă, şi despre Ştefan Bucşan.
<Am aflat şi despre domnu’ Bucşan ceva...
— Ce-al aflat ?
— Am aflat că acu un an fata lui Gavrilag îi scria bilete
de draguste...
— Bine, putea să-i serie...»
Şi Haia ridea, cu ochi! lucitori; apoi pleca, şi Tudorița ră-
minea pe gînduri, cu inima rănită.
Intro seară, Ştefan îl spuse rizind:
«Cum iï zice fetei celeia pe care am văzut-o aici într'o zi ?...
-— Aceia-l Haia lu! Sanis... da’ de ce mă 'ntrebi?
— Aşa... Tot o văd sara pe uliţă, cind trec şi vin la tine...
— O vezi pe uliţă? Şi ce face?
— Eu ştii ce face ? răspunse Bucşan rizind. Parcă mă spi-
onează... Am 8'0 întreb eŭ odată.
— Ba nu, Ştefane, să no întrebi... Las’ că am să vorbesc
ei cu dinsa...
Tudorita avea de citeva zile bănueli. De ce nu mal este fa-
ta lui Sanis ca nainte vreme? De cea început să vorbească aşa,
infrigurată, despre atitea ? De ce spionează ? De ce dă tot mal
Tar prin casa eï, şi'n schimb, una-două," dă năvală ziua în ma-
ghernița roşie a Reizei ?
„ Incepu să pîndească dugheniţa din față. Căuta să înțeleagă
ce se spune acolo, între cele citeva rafturi sărace. De auzit nu
auzea vorbele ; dar minile Reizel gale Haiei se zbăteau, se în-
cilceaii, parcă erati purtate de un vint năprasnic. Şi li se alătu-
raŭ capetele, gi le lunecaŭ ochii în aceiaşi parte...
184 VIAŢA ROMINEASCA
Intro zi Haia sosi gifiind, gătită, cu părul luciu, mirosina
uşor a gaz ca totdeauna. Era cu funtă roşiela gît si cu bluză
nouă, trandafirie. Tudoriţa cosea lu o bluză, cu luare-aminte,—
şi îşi ridică domol ochii spre prietina el.
„«De ce te-ai gătit aşa? zise ea încet.
— Aşa, ca să fiù frumoasă... zise tare, rizind, Haia. Şi
se aşeză pe pat, alăturea. |
— Hm. Ți-í drag poate cineva...»
Fata lui Sanis simți două priviri, care dintr'odată aveau
o lucire aprigă, şi se înroşi. Nu răspunse.
Tudoriţa se sculă incet. Apoi se aşeză întrun colţ pe un
scaun, cu un gemät uşor. Era galbănă ca ceara, şi-i ardeau ochii.
«Ce este? ce ai? întrebă Haia ţintind-o.
— N'am nimic, dragă; mi-i rău... Mi-a venit aşa, o ame-
teală...»
Fata lui Sanis tăcu iar şi rămase privind cu luare-aminte,
cu curiozitate, la faţa bolnavei, pătată uşor in umerii obrajilor
şi pe frunte.
«Ce te uiţi aşa la mine?» zise deodată Tudoriţa, ridicîn-
du-se în picioare. In glas i se deşteptase un fior de minie.
«Poate te superi ?—întrebă Haia, arătindu-şi dinţii.
— Haie! strigă deodată Tudoriţa, privind-o ţintă. Tu nu-mi
ma! eşti prietenă... Văd ei bine că nu-mi mai eşti prietină...
Vii să mă spionezi... Pe urmă umbli cu poşta prin toată maha-
laua... Stăi, stâi, nu vorbi, că te-am înțeles... Acu văd şi din o-
chii tăi... Tu al spus la toată lumea! Tu al răspîndit vorba,
s'acu, toate femeile se uită la mine, mă pindesc şi mă cerce-
tează... Să-ţi fie ruşine, Haie! Eu am avut credinţă în tine şi
tu te-ai purtat, ca o mizerabilă. Aga prietină mi-ai fost 2...»
Fata lui Sanis privi întăiă în pămint. Cercă pe urmă să
zimbească cu stinjenire, apoi îşi ridică hotărită fruntea, şi între
ochii lucitori i se încreţi o dungă usoară.
«Şi ce vral dela mine?» strigă ea deodată.
Tudoriţa rămase încremenită.
«Cum ce vraŭ? Să te duci vraii, să nu te mai văd !...
Crezi că ei nu știii de toate ale tale? Crezi că nu ştii că ţii
calea lui Ştefan? De asta te gâteşti, ca să-l ieşi înnainte 1...»
Simţi o ameţeală, o sfirşire. Fata lui Sanis se ridicase, cu:
ochii plini de minie; voiă să spue ceva şi-i tremurau buzele.
Apoi izbucni, suerindu-şi cuvintele :
«Crezi c'ure să te ieie? N'are să te ieiel... Ai să rămii
cu cepilul tăi în sărăcie... Da, poate mi-i drag mie,—ce nevoe
al 2... Ii ies înnainte în -toată seara, ce nevoe al2...»
O fulgera cu privirile, şi i se adincea dunga de umbră de
deasupra nasului. Tudoriţa simţi în toate mădularele o putere
cumplită ; se repezi; apoi căzu sfirgită la marginea patului. Haia
se strecurase sprintenă pe uşă gi fugea îinfricoșată spre casă.
Dintr'odată, într'o izbucmre de citeva clipe, se sfirşise pri-
etinia, ş'acuma nu-i ma! părea răi nici de vorbele purtate la
HAIA SANIS 185
Reiza şi la salcimili din fundul uliţei; nici de pindele ei din fie-
care seară. Acu dintr'odată işi simţea sufletul lămurit şi înţe-
legea că de multă vreme nu mai avea nimic cu fata picherului.
Ba, după vorbele 'Tudoriţey, caşicum i g'ar fi luat o greutate
de pe inimă, simţi o zvicnire de sînge care-i bătea la timple şi
o orbea, cum sta încruntată, cu ochii aţintiţi în colţul ei de di-
van. Simţea un tremur în toată fiinţa, o dorinţă întunecată a
tuturor simţurilor, —simţea însfirşit cu toată puterea că iubeşte
pe feciorul lui Vartolomeiii de mult, din seara cînd a trecut pe
lingă ea, la colţul hudiţei.
De-o săptămînă în jurul ei, în casă, iar se vorbea despre
logodnă. Sanis iar se avinta să rostească douăzeci de cuvinte;
ea toată vremea tăcuse. Sufletul e! parcă aştepta izbucnirea.
Sacuma era hotărită să se zbată, să se lupte; acuma începea
să se simtă tare. lar pină ce va fi nevoe de zbatere şi de
luptă, trebuia să se închidă în sufletul e!, să nu-i stie nimeni
taina ; singură în întuneric să sufere, pină ce se va bucura!—
Sta întunecată în colţul ei de pat; nici pe jupitor nu-l vedea
cum se mișeă bocănind şi mormăe amintindu-și de ceia ce-i spu-
sese hahamul ; nici glasul trăgănat al maică-sa nu-l auzea; nu-i
trebuia să audă nici să vadă! Voia să fie singură.
Iar după două zile domnul Ion Rusu, picherul, se întorcea
turburat de la treburile lui, de la cancelaria inginerului, cu cor-
telu-i uriaş şi cu pălăria-i cenuşie, pleoștită. Citea mergînd spre
casă citeva vorbe sgiriate cu o peniță rea pe un petic de hirtie;
citea, şi-şi ştergea fruntea de sudoare cu basmaua-i mare, roşie,
şi nu-i venea a crede!—Un băiat de Ovreii ilieşise înnainte în
capătul uliţei şi-i pusese în mină hirtia,—pe urmă se dusese in
treaba lui, la fugă, desculţ și cu capul gol.
Domnu: Rusu citea cam grei, abia putea citi, dar izbutise
să înțeleagă:
° «Domnu! picheri! află că domnişoara Tudoriţa trăeşte cu
- un funcţionar și se întilneşte cu dinsul cind nu ești dumneata
acasă... s'acuma-l însărcinată...»
Domnu” picher citise pănă la sfirsit hirtia, şi simţise că i
se ridică in cap sîngele. Acuma, aproape de casă, iar o citea, o
citea pină la stirgit, frază incurcată după frază încurcată. şi își
stergea de sudoare obrazul intunecat. Se uita in juru-l. Băiatul
descult şi cu capu: gol nu era nicăeri. De Ja ferestre il priveau
cum trece nevestele mahalalei. Zări și capul fetei lui Leiba Sa-
nis, dar numai o clipă,—mui curînd doi ochi infocaţi şi iscodi-
tori... El se grăbea la vale spre casă, şi se gindea la ruşinea
pe care o va avea în faţa tuturor cunoscuţilor, cînd se va afla
că fata luí, fata lui cea crescută fără zestre, fără lux, fata lui
cea harnică, l-a făcut de ris, i-a pătat onoarea lui! La altceva
nu se gindea decit la asta si-i venea aimnețeală.
«Adevărat să fie 2...» Ši privea spre hirtia pe care o păstra
boţită in mină. P
186 VIAŢA ROMINEASCA
Pe nesimţite grăbea paşii, pe nesimţite îi creştea minia.
«Mä miram eŭ de ce-i ea aşa de mîhnită de-o bucată de
vreme, de ce umblă aşa în jurul mei... parcă vrea să-mi spue
ceva....>
Tudoriţa nici mihnită nu se arătase umblind pe lingă din-
sul, nici nu voise să-i spue ceva; dar domnu' Ion Rusu tot mai
multe dovezi de vinovăţie găsea în cugetul lui de tată ruşinat
în fața lumii,
Cind intră în casă, trinti uşa ş'o încuie cu cheia. Puse
cheia în buzunar; trînti pălăria pe un pat şi cortelul pe altul,
puse minile în solduri şi ridicâ o privire alburie, întăritată, spre
Tudoriţa, care sta ghemuită într'un colț, în fundul patului.
«Ce ai? de ce gemi?
— Mă doare capul...» şopti fata. Şi privindu-l, simţi un
fior prin inimă.
Domnul Rusu începu să ridă cumplit.
«Te doare capul? Aga? te doare capul? Crezi că eù nu
ştii de urmările tale, madamo? Crezi că dacă eŭ umblu prin
coclauri muncind şi asudind, nu ştii nimica? De'ce te doare
capul? Ce al?...»
Fatu privea ţintă hirtia boțită pe care tată-săŭ o ţinea în
mîna stingă.
«Ce hirtie e-aceia ? zise ea deodată, ameţită.
— Mă mal întrebi? strigă cu minie picherul. Mă întrebi
ce hirtie? Să-ţi spun ce hîrtie? Dar tu pînă acuma mi-ai spus
mie? Mi-ai spus de ticăloşiile tale ? Mi-ai spus că-ţi făceai de
cap cu nu ştii cine, pe cînd eŭ lipseam de acasă? Mă făceai
de ris şi deocară! N'am să mai pot ieşi în lume de răul tăŭ!...
Vină "'ncoace! Spune-mi ce-a fost!»
Tudoriţa se ridicase de la locul ei şi se zvîrlise spre uşă
ca să fugă.
«Unde te duci ? urlă cu minie Ion Rusu. Stăi colea! Vin
şi-ţi dă seamă !» l
O apucå de mină şi o azvirii la loc, în fundul divanului.
Fata slobozi un țipăt, apoi intoarse capul, cu privirile ar-
zătoare :
«Ce vrai? ce să-ţi spun? De ce să-ţi spun? Ţi-a fost vre-
odată milă de mine? Maï îngrijit? Mi-ai dat ce-mi trebue? Ai
căutat să mă gospodărești ? Ce mi-ai făcut? Maï lăsat aşa să
trăesc în lume ca o orfană!»
Se opri dintro dată, izbită ; greutatea cumplită a pumnu-
lui i zgudui oasele capului; ochii i se umplură de singe.
«Aista-i răspunsul tău, ticăloaso? Asa? Vra să zicăii
adevărat ? E adevărat 2...»
Şi cu ochii sperioși, crescuţi pe faţa întunecoasă, Ion Rusu
se prăbuşi asupra copilei. Incepu să o trintească cu capul de
părete, odată, de două ori, de zece oii; apoio izbea cu palma
peste obraji şi peste ochi urlind. Fata dădu drumul la trei ți-
pete prelungi, sfişietoare, apoi amuţi,—pe cînd sîngele îi năbuși
HAIA SANIS 187
pe urechi şi pe gură. Gilasuri şi tropote porniră dintr'odată pe
afară, capete de femei se arătâră la geamuri, cineva zgilții
clampa uşii.
Rusu întreba:
«Cine-i acela? Ştie el de copil? Spune-mi cine-1?...>
Dar Tudoriţa nu putea răspunde. Gemea înfiorător şi abia
se zbâtea.
«Domnu' picher! domn” picher ! se auzeaii glasuri afară. N'o
omori, domnule loane!...
— Ce este? răcni el intorcindu-se cu miînie. Ce vă boldiţi
pe fereşti ? Porniţi şi vă căutaţi de treabă...»
Se repezi la uşă şi o deschise. Iegi în prag cu ochi; încrun-
tati. Izbucni iar.
«Da! cel aici? iarmaroc ?...2
Femeile se trăgeai înnapoi ; Haia Sanis intră în magherniţa
roşie a Reizci; şi de-acolo şi ea, și Ovreica lungă şi osoasă, pîn-
deai scoţind în fiecare clipă capetele şi cercetind casa de peste
drum...
IV.
Seara, după o zi înnăbuşitoare, începu a bate un vint răsu-
pător, şuerind prin podurile goale ale caselor, bubuind în tablele
acoperişurilor : parcă umbla cineva cu cizme grele pe de-asupra
Jor. Haia lui Sanis de cum căzuse amurgul şi văzduhul prinsese
a suna, sta toropită întrun ungher, erămădită în perinile de puf.
Parcă nu vedea pe nimeni; ochii îi încremeniseră aţintiţi cu dun-
ga de umbră săpată între ei; din vreme in vreme un fior îi alerga
prin trup şi buzele ei pline şi rogii aveai un tremur ușurel.
Maică-sa umbla prin casă după treabă; din cînd în cind se
oprea şi o privea cu grijă.
«Ce ai tu, Haie? Spune, poate te doare ceva ? poate-ti tre-
bue ceva...
— Nu-mi trebuie nimic!... striga fata cu hotărire. Så mă
lăsată în pace...»
Si Rifeca dădea din cap, ori strîngea din umeri şi murmura
singură prin colţuri:
«Numai dracu poate să ştie... Aşa fată cu toane şi cu mof-
turi încă n'am văzut...>
După ce se întunecâ bine, fata se sculă și se găti repede
la oglindă ; apoi ieşi, ca într'o izbire de vint.
«Unde te duci, Haie ?»
Dar fata nu răspundea. Se hotărise. Cu pași iuți se în-
dreptă la vale, spre colţul hudiţei. Apucă la dreapta, prin um-
bra de cărbune a zidurilor; se întoarse; apoi începu a umbla în-
cet. In jurul ei zgomotele ciudate ale nopţii tremuraii pretutia-
den! ; secerea lunei printre nouri alburii se purta ca împinsă de
o apă năprasnică, undeva, spre asfinţit. Haia se oprea de cite
ha an
1848 VIATA ROMINEASCA .
ori un om se arăta în capătul uliţei, venind din inima tirgului.
Apol iar începea să umble domol ; pe cînd necunoscutul înnainta
încet şi umbra îl urmărea pe păreții caselor scunde, dispăriînd
în bolți şi iar apărind, ca un duşman nesimţit.
Fata umbla neliniştită ; citeodată se scutura, ajunsă de ră-
coarea nopții; se îndoseu în unghiul unui zid, ieşea iar in lumina
slabă. Deodată încremeni locului. Cunoscuse pe Ştefan Bucşan
care venea domol la vale drept prin mijlocul uliței. Venea flue-
rind încet un cîntec, şi din cînd în cînd focul: ţigării pe care o
ducea în răstimpuri la buze, ii arunca o lucire fugară pe obraji.
Innainte de a ocoli colţul, în hudiţă, zvirli ţigara. Apol se opri,
plecindu-şi capul cercetător. Haia făcuse doi pași spre el.
«Cine-i ? intreabă el cu glas înnăbuşit.
.— Domnule Ştefan... Domnule Bucşan .. eu sint... nu mă
cunoşti 2... Haia Sanis!..
— Aha!... vorbi tinărul. Te cunosc...» şi începu a ride în-
cet, cu prietinie.
La risul lui, fata simți cum îi tremură o căldură dulce în
piept. Sopti pripit :
«Nu ne vede nimeni? Aşi vrea să-ți spun ceva... Dar nu
trebue să ne vadă, nici să ne-audă nimeni...
— Ce vrai să-mi spul?
— Indată... Hai puţin mai incoace... pe hudiţă... pe-aici nu
trece nimeni... Domnu’ Bucşan, nu te duce... tatăl e! s'a întors
azi acasă... Domnu” Ion sa intors acasă... Voiam să-ţi spun nu-
„.măldecit... Chiar de aceia te-am aşteptat...
— Te-a trimes Tudoriţa ?...
— Nu, nu m'a trimes Tudoriţa. Azi a venit domnu' Ilon
miniat... I-a arătat o scrisoare... Nu ştii cine-a făcut un denunț...
Vai! şaşa de cumplit a bătut-o, a lăsat-o maï mult moartă...
Şi tot o întreba: cu cine, cu cine? A cul e copilul ?... S'o
bătea...
— Care copil? întreabă Bucşan întorcindu-se spre Haia.
— Nu gtil? ce? dumitale nu ţi-a spus niciodată ?
asi Nu! i
—- Cine ştie! poate acu e în primejdie... A bătut-o tatu-
săă și o întreba... Dar ea n'a spus nimic...»
Bucgan işi plecă capu ’n piept. turburat, şi începu să se
gindească. Apoi se întoarse spre Haia şi începu să se uite la aa
cu luare-aminte :
«Acu ce să fac ?» întrebă el încet.
Fata nu răspunse; numai îi luceaii ochii prin umbră.
«Ce pot să fac? iotrebă el iar. Nu pot să-i fac nimic... Ei
incă n'am slujbă... Dela April era vorba să mă innainteze, dar
de unde pot şti sigur că voii izbuti să fiù numit 2... La asta nu
m'am așteptat niciodată.. Şi niciodată nu m'am gindit că va
putea să afle tatu-sad... De-acu nu mă mai pot duce pe la din-
sa... Ce pot eù să fac? Nu pot să fac nimic... Eù wam cu ce
s'o tin..
HATA SANIS 189
e De em E A ata e—a
Poate chiar să vie tată-sdi să-mi ceară socoteală, că nu
pot face nimic... Nici nu pot sta ce vorbă cu el... Ea nu ţi-a
spus nimic? Ce face ?...
— Nu gtiu ce face! şopti repede Haia. Nu mi-a spus nimic...>
Apoi se apropie cu taină de Bucşan:
«Eu nu mă mai duc pe-acolo... Ea, cu dinsa, m'am sfâdit!...
— Atuncea de unde ştii toate acestea ?...>
Ştefan se opri gi se întoarse spre fata. Se opri şi ea. Eraù
singuri, întrun colt depărtat de toloară, în capătul mahalajei,
împresurați de impletituri fantastice de spini şi buruene, supt
pulberea nelâmurită, fugară, schimbătoare, a lunei. Vintul fugea
siobod împrejurul lor, îi impresura in virtejuri călduţe. — Ea il
privea deodata in faţă cu ochi arzători tintiți parcă cu două ace
de argint. Şi deodată prin pieptul lui Bucşan trecu o adiere,
prin mintea lui o lumină de înțelegere, şi începu să ridà incet,
arătindu-și dinţii ascuțiți.
«De ce v'aţi sfădit ?...
— Aşa, ne-am sfădit intr'o zi, săptămina trecută... Parcă
eŭ pot sa-ţi spun ?... Vrai numaidecit să ştii ? Eù credeam c'ai
să te opresti odată măcar intro seară. să mă intrebi... Totdea-
una mă vedeai, şi trecea! înnainte... Nu ţi-a păsat niciodată de
mine... Acuma stil...»
Bucşan întinse mina. Fata se întoarse în loc, și porni în
fugă, cu fustele filfiind în vint. El se repezi pe urma ei, o ajun-
se la şanţul tirgului, aproape de ingrămădirea neagră de case, o
cuprinse strins de braţ, o opri o întoarse în loc.
Fata se apăra gifiind:
«Ce vrai ? lasă-mă! Ţi-am spus! acu ce mai vraí dela mi-
ne? Ti-am spus tot... ce mai vrei? Dumitale alta ţi-l dragă şi
dela mine maï ce cere...
— Nu mi-i dragă nimeni .. cine ţi-a spus asta ?... Ce am eŭ
aeuma cu Tudoriţa ? Eu cu dinsa de mult ași fi sfirșit-o dacă ași
fi știut... Ea a făcut o prostie; a aflat tatu-săi... A făcut o
prostie, de-acu să se descurce... Si lui tatu-său pot să-i spun
dacă vine la mine... Ce am eu cu fata dumitale? Nici nu mi-l
dragă, nici nimic, acu toate s'au sfirgit intre noi... Stăi, de cete
zbați ? Stăi să-ţi spun numai o vorbă...»
Fata lui Sanis tremura infrigurată; parcă se grămădeai în
sufletul el lacrimi, spaime şi bucurii. Iar Ştefan Bucşan simțea
tremurul brațelor sub degetele lui; o năvală de singe i se sui
in ochi; cerca să tragă la piept pe fată; se lupta tăcut prin
întuneric, cu dinţii stringi.
<Lasă-mă! gemea innăbușit fata. Lasă-mă că mă aşteaptă
acasă. Ah! lasă-mă! Acuma ţi-am spus tot, ti-am spus că-mi
ești drag, lasă-mă! Vin să ne intilnim mini; acuma lasă-mă!
Vin aici mine-sară, merg unde vrei, acuma Jasă-mă 1...
Apoi deodată tăcu. Simţi aproape lucirea ochilor lui, aproape
de ochii ei, Şi parcă avu un gemăt de durere, cind simţi o så-
geată fierbinte pe buzele intredeschise. Braţele şi picioarele i se
190 “VIATA ROMINEASCA
destinseră din încordare, şi începu a merge repede, dusă fără
voință.
Şoptea încet din cind în cind:
<Unde mă duci ?... unde mă duci ?...»
Şi el se opri întrun timp şi ea îi simţi iar apropierea;
şi-l privea ca printr'un abur; şi deodată ií cuprinse timplele cu
palmele şi se ridică în virful degetelor spre dinsul.
Şi pipăindu-l, urmărindu-l aproape, pierdută şi fericită. gifiia :
«Unde mă duci ? spune-mi unde mă duci!...»
V.
Pentru Haia lui Sanis, acuma, viaţa care se mişca in ju-
rul ei nu maï avea nici o insemnătate. Piţin îi păsa de privi-
rile întunecate ale lui tatu-său, de oftările lung! ale maică-sa;
puțin îi păsa de planurile de logodnă care se ţeseai in jurul ei,
in auzul eï. In anul acela nu sa bucurat ca altădată de sär-
bătarile mari ale neamului.—lIn începutul palid de toamnă, de
anul noŭ, privea pe ginduri fâră să vadă şi fără căldură în su-
flet la mişcarea din ulița îngustă. Toate feţele erai vesele ; stra-
ele murdare dispăruseră ; copiii vioi, cu pălării adevărate în cap,
făcea zarvă şi se jucau cu nuci în tocurile scobite la marginea
şanțurilor ; daruri de turtă dulce treceai de la prietin la prietin-
O tinereţă bucuroasă izvora, furnica în toate părţile pe uliţi.
Pină acuma flăcăiaşii aceştia palizi linceziseră în odăi umede şi
murdare, plecaţi asupra acului, bătind incordaţi cu ciocanul, tru-
dindu-se în toate meseriile, săraci şi umiliţi ; iar acuma umblau
încet, se odihneaii parcă în soarele auriu de toamnă, care frin-
gea raze şi 'n ochii lor neliniştiţi.
Haia Sanis îi privea nepăsătoare dela geamul ei. Înstrăi-
nată a fost in anul acela și de marile zile ale toamnei, de săr-
bătoarea împăcării şi a cuştilor. Nu-i mai aduceai lacrimi în
ochi povestirile vechi pe care Sanis, în odihna zilelor acelora,
întors dela şcoală, în cugca acoperită cu papură, lecitea cu glas
trăgănat în cărţile cu scoarte lustruite de piele. Taina trecutu-
lui, tragediile vremurilor întunecate, băteaŭ zădarnic la urechile:
el. Nici zimbea slujbaşilor templului care intrai: purtind într'o
mînă simbolul legii. Se uita numai la cutia lor de tinichea în
care sunau banii,—şi i se părea că perciuni! din proaspăt încir-
lionţaţi li se scutură prea cu grabă, şi că prea din fugă atin-
geaii tablele sfinte bătute în uşorul uşii...
Parcă o jale o cuprindea văzindu-se aşa de înstrăinată in-
tre al săi. Apol uita totul, răminea cu ochii aţintiţi în necu-
noscut, şi se înfiora gîndindu-se la dragostea eï, la patima iute
care năvălise în ea ca un vint de nebunie. Abia aştepta seara,
nu-şi găsea astimpăr; n'asculta nici glasurile care o întrebau,
nici nimic, intra in întuneric, se ducea ; şi tirziii se întorcea. se
furişa pe uşă.
HAIA SANIS 191
—————— s e ———
Maică-sa ridica un cap mare. cu părul zbiriit, prin semi-în-
tunericul împrăștiat de lampa cu fitilul micşurat. Cu glas mus-
trător, cu neliniște, îngina ;
«Ce ţi-i de cap, fată? Unde te duci? Am să te spun lui
tatu-tăa şi are să fie rău de tine...»
Fata încrunta sprincenele fără să răspundă, se dezbrăca
repede şi se ghemuia intr'un colţ, cu ochii aţintiti in tavan. Iar
maică-sa murmura somnoroasă :
«Mi se pare mie că umbli pe drumuri rele !... Spune măcar
unde-a! fost... Tu ai să dai de dracu...
— Ce-avaţi cu mine? daţi-mi pace! Am fost şi m'am plim-
bat...» răspundea cu o tresărire de miaie în glas Haia; apoi in-
tr'un tirziu suspina încet, tot trează, cu ochii mari umpluți de
visul dragostelor ei.
Iar in vremea asta Tudoriţa gogea singură prin colţuri, în
odăiţa-i săracă şi curată. Se simţea uneori slabă; avea învălu-
iri de amărăciune si-i venea leşin. Abia se putea tiri pănă în
cerdac şi de-acolo chema pe Reiza, ca să-i aducă ceva din du-
gheniţa el de mărunţişuri Incolo, tăcea cufundată în ginduri
dureroase. Ion Rusu venea din cind în cind pe acasă, trintea
intrun colţ cortelul de doc şi pe-un pat pălăria-i cenușie şi în-
cepea să umble morocănos, mormăird, prin odae.
«Asta-i casă ? bombănea el pe nas. Vin eŭ flămind şi nă-
căjit de pe toate drumurile, vai de capul mei, şi găsesc pustii...
Nici tu o bucăţică de pine, nici tu oleacă de miacare caldă...
Imi vine să las tot şi să măduc dracului! Acu nici capu nu-l
put scoate-afară, in lume, cu cinste; ştie toată lumea de pata-
rania mea; şi copiii m'arată cu degetul... De ce na! făcut oleacă
de mincare ?...
— «De unde să fac?» întrebă într'un rind, incet, Tudoriţa.
Sta palidă și tristă, întrun colţ.
El se întoarse spre dinsa şi o privi lung; îl privea şi eu
tintă, cu ochii plini de văpaia suferinţii.
«Ce fel de vorbă-i asta? Ce? în casa mea să nu găsesc
eù o bucată de pine? Nu-ţi las parale?
— Cite parale-mi lagi 2»
Ion Rusu se intoarse domol, cu minie şi mirare; şi boldi
spre fiică-sa ochii lui alburii, fioroşi pe obrazul intunecat.
«Da' dacă te-oï zvirli pe drumuri, ha? Dacă oii luu un
par şi-oiii începe? dacă ţi-oiii spune: Eşi! Să nu te mai văd,
soiŭ răi! Du-te şi-ţi fă plodu ’n sărăcie, în ţigănime... Ha?
—Lasă-mă, ori bate-mă, ori alungă-mă... Ai să răspunzi
odată înainntea lui Dumnezeii de toate... Stai eŭ şi mă gindesc
că am făcut o gresală, dar destulă pedeapsă indur şam să mai
indur... De ce să mă dai afară?... Puţina chirie la casa asta eŭ
o plătesc, o bucăţică de pîine pe care o mininc et o plătesc, că
muncesc cu acul, mă chinuesc şi muncesc, şi trei-patru franci
pe care mi-i laşi tot dumitale ţi-i dau, cind vii: ba o friptură
192 VIAŢA ROMINEASCA
ş-o supă, ba vinul de care nu te poţi lipsi... Şi tot ce-i în casă
eu am ţinut, eŭ am făcut... Am să fiii eŭ vrednică, de-oi trăi.
să muncesc şi pentru cel ce-a veni... Cum a vra Dumnezeu si
Maica Domnului !»
lon Rusu prinse a mormăi cu nemulțămire prin casă, ae
întoarse în loc cu o privire de minie spre fiică-sa, dar Tudoriţa
închisese ochii şi, pe obrazu-i palid, ca nişte dungi albastre, se
cunoşteaii semnele bătăii trecute.
In ziua aceia n'a mai spus nici un cuvint; a plecat întu-
necat, fără să lese un ban pe colţul mesei. Sa dus cu strae-
le-i prăfuite şi cu cortelu-i mare spre cantoanele şi spre eris-
mele lui. In urmă-i, în amurg, Tudoriţa ceru dela Reiza untde-
lemn de zece bani şi, pregăti candela la iconiţa veche, afumată,
rămasă de la maică-sa.
Incepu după aceia să se miște trudnic prin casă, cu mă-
dularele amorţite. Se opri întrun tirziu sub candelă, în întu-
nericul de amurg al odăii, şi incepu să se gindească. Își aduse,
ca prin vis, aminte de maică-sa, o femee voinică şi veselă, har-
nică foc, care ţinea o gură cînd intra bărbatul în casă, şi-i în-
grijea copiii cu dragoste; o văzu, ca prin vis, lucrînd plecată a-
supra cusuturii de pe genunchi: apoi o văzu tirziu, în noapte,
îndreptată spre iconiţa afumată, slab luminată de candelă... Ca
prin vis îşi aducea aminte cum poveste maică-sa că a crescut
la o călugăriţă, la mănăstirea Varaticului ; şi dintr'o carte veche
prindea să citească istorii lungi, în legănarea cărora copiii ador-
meai... «Mama poate a fost horopsită, poate afost bătută, poate
sa chinuit criîncen ca să ne poată hrăni... se gindea Tudoniţa,
cu ochi pe jumătate închişi. Et imi aduc aminte că o vedeam
impăcată şi tare, cercetindu-ne somnul şi plecindu-se asupra
noastră cu dragoste...» Şi deodată o vedea pe maică-sa limpede
în lumina ochiului inchis, slăbită, tristă, trecînd nemingiiată spre
negurile veşnice...
Şi un val de foc i se iezea la inimă; apoi lacrimile i se
urcaŭ spre pleoape. Aga visind în singurătatea ceasurilor ei, fata
aprindea lampa şi-şi căuta lucrul. Sta neclintită, şi acul fugea
harnic. Si ea se gindea iar, lucrind, la zilele ce aveai să vie.
la pruncul care i se mişca în sin, la cel care a lăsat-o... Cite-o-
dată o cerca o adiere veninoasă de ură; apoi i se limpezea su-
fletul. Acuma era hotărită; acuma aburii dragostelor trecuseră
bătuţi de un vint năprasnic; şi-l vedea limpede înnaintea ei pe
feciorul lui Vartolomeiii, cu risu-i de anima! de pradă, cu ochii
plini de pofte... Nici nu-i trebuia să-l mai vadă, nici nu-i trebuia
să-şi maï aducă aminte de el. Ce putea să nădăjduiască de la
dinsu: ? Acuma vedea limpede. Ce-ar fi putut face el in viaţă
alături ?. Pe lingă tată-său, ar maï fi avut o sarcină. Şi prin
mintea aţitată i se părindau toate căsniciile nefericite din ma-
halalele prin care trecuse, unde învățase să sufere, dar nu pri-
cepuse indestul viaţa. Acuma înţelegea ceva cu străşnicie, cu
încâpăţinare, şi nimic nu-i maï trebuia !—Lucra şi se gindea, că
HAIA SANIS 193
va găsi ea sub soare un loc pentru dinsa şi pentru cel nevino-
vat, care va veni plingind în lume. Va 'găsi ea atita putere
în sufletul ei să îndure toate şi să răzbata!—Şi tirziă, tirziu,
se ridica de la lumina neclintită a lampi! şi se întorcea spre i-
coana rămasă de la maică-sa. De undeva, din necunoscut, poate
din umbra cea neţărmurită unde plutea sufletul dus, îl venise un
dram de miîngiere pentru răni. La icoane, aici, se simiise ugu-
rată, cu sufletul hotărit să meargă înnainte. I se aprinsese de-
odată ceva în minte, veniseră amintirile totdeauna dragi din tre-
cat,—şi intr'o seară de gemete, de amar şi de disperare, amin-
tirile acestea căzuseră ca miîngieri line peste inima chinuită. Se
ruga multă vreme; din sufletul ei izvora tâlmăcirea tuturor nă-
cazurilor şi a rivnirilor ei; buzele murmurai încet, şi ochii pri-
veaŭ neclintiţi mari, înnecați într'un văl de suferinţă, de iertare
şi de nădejde. Şi tirziii, în aşternut ghemuindu-se, după ce stîn-
şese lampa,—asculta cum trec pe-afară învăluirile, suspinele şi
glasurile nelămurite ale viîntului de început de toamnă; privea
un timp la simburele de lumină al cândelei şi la rumeneala de
vis şi de zori a icoanei; apoi adormea.
lar pe la începutul lui Octomvrie, într'o seară, Reiza, de
peste drum, auzi țupete sfişietoare. Cu papucii clämpănind dăiv
năvală, lungă şi osoasă, şi deschise uşa. Acuma tipetele se schim-
baseră în gemete lungi, dureroase. Ovreica închise uga în urma
el, se apropie de pat, unde Tudoriţa ghemuită, zvirlită ca de
un vint de spaimă, tremura.
«Ce este? ceal?» întrebă Reiza, apucind mina rece a fetel.
Tudoriţa începu să plingă încet, cu jale, şi-şi aţinti ochii
asupra vecinei.
« Vai, madamă Reiză, am să mor... am să mor!...>
O clipă se linişti; apoi se atrinse cu genunchii la gură ; Şi
ca supt o lovitură de falger se întinse şi iar izbucni într'un ti-
pät de groază.
Vecina de peste drum înțelese, şi dădu năvală afară. Gla-
sul i se auzi prelung, trăgănat, în uliţă, chemind. Femei jeşiră
din casele scunde şi o împresurară; sosi şi Haia cu maică-sa
dar nu stătu mult; numai maică-sa rămase cu păru-i zbiriit, în-
trebind într'una, cu milă şi cu curiozitate.
Etel, baba harabagiului din colţul hudiţel. iși lăsă gîsca ne-
jomalită lingă coşteiele de pene, și veni repede cu colţurile ṣa-
lului tiriindu-se pe lingă papuci.
«Moaşă ! moaşă! vină repede !...» striga Reiza bălăbănin-
du=3i braţele în toate părţile. Şi pe cînd capete curioase se grà-
mădeau la ferești, moaga deschise uşa dind drumul gemetelor,
și intră inlăuntru. Indată făcu lampa mare; căută în dulap ca-
feaua şi zaharul, şi împinse în focul aţiţat ibricul cu apă; își
pregăti într'o ceşcuţă untdelemnul ; grămădi pe bolnavă intrun
colț. răscoli repeie patul; trinti în curmeziş o perină de perete
şi aşază pe fată cu șelele de-asupra. Apoi își lăsă șalul pe-un
194 VIAŢA ROMINEASCA
scaun, .se puse şi ea pe marginea patului, plecată spre faţa chi-
nuită a bolnavei, așteptind.
Reiza fugea, ducindu-şi prin intuneric fantoma subţire, fu-
gea spre salcimii din fundul uliţel. Ş'acolo o împresurară femeile
aprozilor şi Ovreica le povesteă repede cum sai întîmplat lu-
crurile. Giriia, da din mini:
<Am adus pe moaşa Etel... Ar fi bine... trebue să mergeti
si dumneavoastră... că-i de legea dumneavostră... nu trebuie să
se zbată aşa... poate să moară... Dumnezeu ştie...>
Şi porniră toate spre casa unde gemea fata lui Ion Rusu.
Ca o noapte se cobori în simţurile gn sufletul bolnavei:;
blestema gemiînd, scrişnind, ţipind cu înfiorare; apoi într'un tir-
ziù nu-gi mai aduse aminte de nimic; văzu ca prin vis pe moa-
şa Etel cum îi ridea în dol dinţi şi-i întindea ceva, în scutece
sărace.
<A dat Dumnezeu să fie băiat...» zise bătrina. Şi Tudoriţa
primi alăturea pe oaspetele acesta necunoscut, slab, care sche-
una tremurat.
<Nu-i de toate lunile... şopti iar moașa. Dar are să trăias:-
că... Bine că-i băiat...» i
Lehuza nu zicea nimic. Simţi cum umblă paşi împrejurul ei,
căci toate simţurile i se deşteptaseră, aţiţate ; dar nu se intor-
cea să vadă ce se petrece în casă; simţea ceva cald lingă piept
şi începu să se gindească cu ochii aţintiţi în tavan la tovarăşul
năcazurilor ei, pe care avea să-l crească lingă diîusa, să-l ridice,
să | tacă om, în lumea aceasta a suferinţii. Nu văzu nici una din
figurile vecinilor, Romince ori Ovreice, n'auzi nici glasurile lor
tinguitoare, şoptite :
«Ei, drăguță, să fiii ca tine, maşi duce şi i-aşi lăsa plo-
dul la uşă...»
Ea își aţintea mintea la duioase- icoane dintr'un trecut de-
părtat ; apoi cantr'un painjeniş de lacrimi vedea înnainte can-
dela, şi iconiţa afumată, și toate hotăririle, îndoelile și mingi:ierile
nădejdii o cercai...
VI.
In vremea asta Haia Sanis nu voia să ştie de nimic în
Jume, decît de dragostea el. Toamna îşi aduse iînștiinţările cu
firile lungi de argint ale funigeilor plutitori, cu buciumările vin-
turilor ; iar mahalaua prinse a clocoti. lar se adunai sara cu-
metrele, în caţaveici, sub salcimii desfrunziți, iar gopteaŭ ne-
vestele in cete, urmărindu-și pruncii şi ridicind la înnălţimea na-
surilor andrelele neliniştite. Dragostea Haiei era de poveste. Se
gtiaă strecurările ei sara, se ştiau întristările eï ziua, şi miniile
ei cumplite cînd maică-sa punea o întrebare şi cerca s'o mustre.
«Bine, fată hâi, tu ai nebunit! Ce ai tu cu feciorul lui
Vartolomeiu ? Nici nu te poate lua de nevastă, că el e de altă
HAIA SANIS 195.
—— — — e eaaa eul . a= moea
—
lege, nici n'a! nimic a aştepta dela dinsul... E un calic g'un tirie-
briu... Ce ţi-i de cap?... Ai văzut cum a lăsat pe fata picheru-
lui, după ce i-a fâcut un copil!
— Lasă-mă 'n pace! începea să urle Haia. Lasă-mă ’n pa:
ce! Ce treabă ai tu! Mi-i drag, şi ce treabă aï 2... Nu vreau să.
știă de nimeni, nu mă tem de nimeni!.. Aşa vreau, aşa fac!...
Azi mi-i drag. mini mare să-mi maj fie drag, ce treabă aveți ?....
— Tu aï nebunit! striga Rifca. Tu eşti bună de legat şi de
dus la. balamuc... Vină-ţă în fire şi caută-ţi de treabă... Mini-pol-
mini trebue să te logodim c'un băiat cinstit din legea ta... Are
să te-apuce tata-tăui de cozi şi are să te tăriie prin casă...»
Si Haia, ducind minile la timple, îşi crestea gemetele:
«Of! lasă:mă ! lasă-mă! lasă-mă! Nu vreai să ştia de ni-
Mic !... Nu l-am văzut de două zile! Şi poate nici în astă-sară
n'am să-l văd... Puteţi să mă batetţi, puteţi să mă omoriti, nu
mă tem de voi!»
Şi privea cu sălbătăcie la maică-sa, cu dunga de cărbune
între ochii arzători.
Femeile cercau să o urmărească, să vadă unde se duce
sara, unde se intilneşte cu Ştefan Bucşan; dar la colţul hudiţei,
Haia se înturna cu ură spre ele:
__ «Cel? ce-aveţi cu mine 2...» Şi ele să trăgeau cu spaimă
înnapoi, căci fata era voinică şi rea, şi era în stare să le rupă
cu ghiarele şi să le muşte cu dinţii.
«E nebună, ziceai femeile dind din cap. E adevărat nebu-
nă! ÎI trebue fringhie şi sopon, altceva nimic nu-i trebue...>
Sanis, sara, asculta tinguirile nevestei şi da tăcut din cap.
Aştepta o vreme, se uita pe sub sprincene într'o parte, şi se
ducea tropăind la prietinul lui, Făluţă.
«Haie! tatu-tău să supără! strigă intrun rind Rifca.
— Poate să se supere.
— Toată lumea vorbeşte şi te-arată cu degetul. Räú a!
s'ajungi !
— Poate să m'arăte. Ce? am tăiat punga cuiva? Am omo-
rit pe cineva? Mi-i drag un băet! Cui stric eŭ? Lasa-ţi-mă ’n
pace !...>
Totdeauna ajungea la vorba asta: lasaţi-mă 'n pace! Și
toată ziua, încruntată, se gindeala cel care-l era drag, la cel care
trecea din cînd în cînd cu pălăria pe-o sprinceană pe dinnaintea:
casei ef. Ea-l inţelegea din ochi. Atunci îi trecea pe faţă singura.
lumină de bucurie şi se gătea, .aşteptind cu fior, intilnirea. Ta-
tu-său nu era niciodată acasă, s'o oprească ; iar maică-sa se tră-
gea de cup, ieşea după dinsa în uliţă; apoi se întorcea spre ve-
cine, tinguindu-se în gura mare.
<Un blăstăm a căzut peste nor... Asta-i blăstăm și pe-
deapsă...»
lar Bucş&n aştepta în capătul mahalale! pe Haia, fluerînd
uşurei. O primea fără nici-un cuvint, şi ea se lipea de dinsul
cu strecurări de uncrop prin vine. Apor stringindu-se lingă el
196 VIAŢA ROMINEASCA
răcită de vintul nopţii, îi vorbea cu dragoste, supusă. se înnălţa
spre ochii lut frumoși. îl apuca timplele între palme ; şi i se
tinguia repede despre năcazurile er, despre ce s'a spus în jurul
el, despre ceasul cind tătăl, Sanis, se va miînia.
«Dar eu nu mă tem de nimenr! Numa! de tine mă tem !...>
Despre zilele viitoare ne vorbea; nu indrăznea să se avinte,.
alăturea de cel ce-i era drag, în planurile de viitor. Planurile
acestea şi le făcea singură, ziua, cu ochii deschişi, ori noaptea,
trează, cînd toți al casei dormeau în odăiţa strimtă. Atunci se
gindea: Intro zi are să-mi spue el: Hay cu mine în lume!
Atunci am să las totul şam să mă duc... Ai mar fácut aşa şi
alte, înnaintea mea!
Tar Rifca, într'o seară, după ce dădu de mincare bărbatului,
se lăsă pe un colţ de pat ṣi începu să plingă:
«Sanis! ce să facem noi cu fata asta? De două, de trei
ori pe săptămină fuge sara de-acasă... Se duce şi se întilneşte
cun străin... E nebună; nu ştiu cum nu se gindeşte că eù am să
mor de scirbă... Sanis! ar trebui să te gindeşti ce-t de făcut...
Eu staă cu miînile încrucigate şi nu ştii ce să maï fac. Degeaba
am vorbit; degeaba i-am bătut capul! Strigă la mine și nici nu
vrea să stie. Tu te chinueşti Sanis, ca să pregăteşti logodnă și
ea se delia cun străin... Nu te-ai gindit în gindul tăi ce să
fac! 2...
Fapitorul tuşi incet în colțul lur. Apoi îşt ridică ochi! spre
nevastă-sa.
«M'am gindit. vorbi el domol. Am vorbit şi cu hahamul...
După ce a ales ieri carnea cuşer, l-am luat deoparte şi i-am spus
despre năcazul nostru... .
— Şi ce ţi-a răspuns el? Ce te-a sfătuit?
— Mi-a spus aşa: poate nu sa întimplat nimic între el...
De-acu vine vreme rea, ş'al să poţi stăpini pe fată acasă... Și
după ce sa mai domoli, poţi face şi logodnă cu băiatul lur Ma-
Jamet...
— Cu băiatul iut Malamet Căprar?
— Da, cu băiatul lui Malamet Căprar. Acesta-i logodnicul...»
Nevasta suspin cu năduh,—apoï şopti:
«Dacă s'ar putea, Sanis, numai dacă s'ar putea !... Mă gin-
-desc că poate ne pedepseşte Dumnezei cel de sus... Ar trebui
poate să te duci şi la rabinul cel mare, la Pașcani, sa vezi ce
ti-a spune și el...»
Sanis dădu din cap:
«Am să mă duc şi la el...> Apo! tuşi şi rămase la locui
dul, cu capu'n piept.
«Acu unde-i fata? întrebă el într'un tirziù. |
— Şa dus iar. Ii spun eŭ s4 nu se ducă. Bar eï nici de
tine nu-i pasă... Mare pedeapsă !»
Sanis rămase ginditor in local lui.
«In ia-sară nu te duci la Faluța ?
— Nu mă duc.»
HAIA SANIS 197
Femeia avu o înflorure; apoi îşi lui andrelele şi călțunul:
şi incepu să lucreze pe ginduri ìn colţul e! de umbră.
Bărbatul aşteptă pină ce auzi paşii repezi ar fetei pe po-
deţul de dinnaintea caser. Atunci se sculă în picioare; şi cînd.
fata deschise ușa, el o apucă de-o mină, o trase în casă —cu
dreapta, şi cu stinga răsuci cheia, de două or! în broască.
<Ce faci, Sanis! strigă nevasta tresărind dela locul er.
— Tu să tact din gură...» vorbi cu linişte omul.
Haia se trăsese la o parte, cu ochii scăpărători, cu buzele
strînse. Sanis se întoarse spre ea.
<Unde te duci, sara ?»
Haia nu răspunse.
— Tu nu ştii că-i păcat să te intilnegti cu om de lege
străină ?... Pin'acu am tăcut, dar acuma vreau să-ţi cer soco-
teală.»
Si ochii lui ardea, şi gura, împresurată de părul roş, zbir-
lit, avea o încreţitură de răutate.
«Ce vrai tu să faci? Să te duci în lume cu un ticălos ca-
re-şi bate joc de Dumnezeul nostru? Ce? Eşti de capul tăi?
Aici al să stai, al să asculți de mine, aí să te logodeşti cu fe-
ciorul lui Malamet, ori te omor!
— Nu mă logodesc cu feciorul lui Malamet!» strigă deo-
dată Haia, ridicindu-şi ca 'ntr'un fulger ochii spre tatăl săi.
Privirile lui Sanis scăpărară. Bocăni de două ori, cu cizmele-i
pline de singe, pănă la sobă, şi apucă de lingă piuliţa din oc-
niţă, pilugul grei de alamă.
«Eŭ nu vreau să te alung, nu te blestem! izbucni el. şi
crescu, "nalt. lingă Haia, cu bucata de alamă iînnălțată. Ne-
bună ce ești! Iţi sfârm capul!»
Rifca dădu un ţipet şi se repezi. Haia căzu cu faţa ’n
jos pe divan: şi prinse a răcni înnăbuşit: |
«Omoară-mă ! omoară-mă! Nu mă tem! Nu vrei să ştii
de nimica! Omoară-mă ! Am să mă ducin lume! Lăsaţi-mă ’n
pace!... Nu-mi trebue nici pinea voastră, nici nimica! Am să
mininc pîine neagră, am să car apă, am să slujesc, am să-l hră-
nesc şi-am să mă duc după dinsul!...»
Se zbătea urlind, şi Sanis ramase încremenit, cu gura cas-
cată ; mina cu pilugul i se lăsă în jos, se întoarse spre nevas-
tă-sa privind-o lung.
«Vezi? vorbi încet femeia. Aï văzut? Ce să facem noi
acuma ?.. Cu ce-am păcătuit, ca să cadă asupra casei noastre
aza nenorotire ?...»
Sanis nu mai zise nimic: dar în ochii lui era grămădită o
adincă mihnire. Statu mult întrun colţ, privind spre fată-sa,
care plingea cu fața în jos, la marginea divanului.
VII.
Veni vremea rea: o săptămînă de ploaie mocnită. Pe urmă
ploaia se schimbâ în lapoviţă, şi un vint aspru porni la începu-
498 VIAȚA ROMINEASCA
tul lui Noemvrie. Zile mohorite, zile lungi. Fata lui Sanis, în
ceasuri chinuite, nu-şi mai găsea astimpâr. Pe mică pe ceas
se scula de la locul ei, de lingă fereastră, şi ieşea afară. Se
uita la deal, se uita la vale, zgreburindu-se în polcuţa-i subţire.
Aştepta så vadă pe feciorul lui Vartolomeiu ; aştepta de la el
„măcar un semn, 0 veste. Dar pe uliţa îngustă schimbată in-
trun pirăă de noroiii, nu vedea nimic din ce aştepta ea. Tre-
cătorii își cufundaii şi-şi scoteaa cizmele gieu, năcăjiţi, ca prin-
tro hrubă de chinuri. Triste fumegai prin hornuri casele ne-
gre, şi rar cite-un cap de femeie ieșea între aburi, prin uşile
scunde. Dudi Bulgarul, bărbatul Reizei de la dughenită, pornea
la ceasuri regulate cu tinichelele-i de gaz, și Zeilic harabagiul,
bătrinul moaşel Etel, cu straele-i ninse de făină, albe ca şi barba
lui mare, duruia printre ferestre cu cotiuga-i hirbuită, trasă de
calu-i nalt, slab, cu pielea roasă sub ştreanguri. Toată ziua
Haia se tinguia încet şi ofta. lar noaptea n'avealinişte în somn ;
se întorcea gemind în culcuş şi parcă-și şoptea citeodată vorbe
tainice.
Maică-sa era bucuroasă. Nu se veselea, nu făcea gură.
Numai sub tufele creţe de păr ochii îi luceaii impăcati şi andre-
lele saltaii ma! vioaie, inlânţuind firul albastru în călţun.
Sanis, într'o seară, şi-a desclegtat fălcile :
«Vezi? a spus el c'un rinjet bucuros. Vezi? Așa a tre-
buit să se întimple... Hahamul nostru-i om cu multă știință in
cap... Noi n'avem minte; dar a trebuit să ne gindim la asta...
Iaca, a venit şi vremea care trebue...»
Rifca dădu din cap, şi-şi iuți jocul andrelelor. Sanis se în-
toarse domol spre fată:
«Haie... Haie !... ţi-a maï trecut nebuneala °...»
Haia se uită la tată-săii cu ochii rătăciţi, arşi de plins.
Păru că-l înţelege; il văzu rizind; şi o tresărire de răutate îi
trecu pe obrazul chinuit.
«Acuşi avem să facem logodna... zise Sanis cu linişte, in-
chizind încet un ochii. De mult n'am băut eŭ, de mult nu
m'am veselit... Da’ la nunta fetii mele am saduc talgere, şi cla-
rinet... şam să zvirl sticlele goale peste case... Am să mă uit
la tine, Haie, cum umbli legată la ochi... Atuncea se cade să
umbli legată la ochi... aşa-i legea... Ş'are să cînte muzica, şi toți
prietinii aŭ să bată din palme... lar tu ai să te-așezi sub cort
de mătasă cu feciorul Căprarului...>
Fata se ghemuise în fundul patului; parcă nu-l asculta;
dar ațintea asupra lui priviri veninoase care luceaii în umbră.
Sanis porni apoi cu cizmele-i uriaşe prin noroiul uliţei;
porni îngînind moale pe nas cintecul nunţii. In urmă-i Haia işi
lăsă capul pe genunchii ridicaţi şi începu să plingă.
Rifca zvirli pe- up scaun călţunul. Porni şi ea cu voce tîn-
guitoare :
«lar începi, Haie ? Linişteşte-te... Nu mai plinge degeaba !...
Ce fel de suflet ai tu, Haie ?... Cum vrai tu să fugi in lume și
HAIA SANIS 199
să ne laşi pe noi ?... Nu ţii frică de blăstăm?... Dacă nu ţi-l
frică să gem! şi să fugi alungată de blăstăm, măcar gindeşte-te
la ruşinea noastră !... Cum are să se mai ducă Sanis la şcoală?
Ce are să spue el? Fata lui Sanis trăeşte în ticăloşie!... A fu-
git de părinţii ei, de legea ei, şi are să moară ticăloasă! Ce
vrai să faci tu, Haie? N'am plins eu destul? Nu m'am tras
de cap ?... Acu trebuie să-ţi vii şi tu în fire, Haie!... Cit ai să
te zbuciumi aşa? Ceai tu cu străinul? El acuma nu se mai
gindeşte Ja tine...»
Fata îşi innăbuși glasul răguşit între palme: «Am să mă
duc după dinsul! am să mă duc să-l caut!... Mini mă duc să-l
caut... Fără el nu pot să trăesc...> A
Şi maică-sa își urmă şi ea tinguirea, căutindu-şi iar căl-
tunul : |
<.. Aga om ticălos să deie Dumnezei să crăpe!... Ce are el
cu noi? Ce are cu fata noastră 9... Haie, tu ai să ne viri în
mormiînt !... Mai bine fugeam de-aici... Mal bine ne duceam acu
sase ani la America... America-i altfel de tirg... acolo-i altfel de
lume .. Acolo poate aveam parte de mai mult noroc !...>
In noaptea aceia Haia multă vreme nu sa putut alina. .
lar de ce sa întîmplat a-doua-zi îa casa lui Sanis şi azi
îşi mai aduc aminte femeile din Broscărie... Mai întăiu un zvon
ln a pornit dezdedimineaţă, apoi a crescut ca un vint neliniștit.
Era cătră mijlocul lui Noemvrie şi femei jalnice călcai prin rîu-
rile de noroi, lăcrimînd şi clătinind din cap, petrecindu-şi la gară
feciorii palizi. Se duceaii la oaste feciorii lor; se duceai în alte
tirguri; se duceaii spre întunericul acela, spre ocna aceia, la ca-
re se gindeaii de multe zile, de multe luni, cu carnea încrince-
nată pe ei. S'o femeie, o prietină, întoarsă c'o lumină de bucu-
rie, chemă pe Rifca la cerdac gi-i vorbi lămurit, cu ochii mari,
dind încet dintr'o mină:
<Rifcă ! de-acu ai scapat, de-acu toate sai sfirşit... Sa dus
feciorul lui Vartolomeiu !... Il ia cu trenul şi-l duce tocmai la
Focşani... 'Trebue să vie şi el la gară... Trei ani are să facă
oaste |...»
Rifca se înnălță, cu ochi bucuroşi şi neîncrezători asupra
vecinei. Nu-i venea să creadă.
Dar altă prietină aduse vestea în gura mare; şi nevasta
lui Sanis bătu din palme şi-şi dâdu ochii peste cap.
«Se duce? Ştiţi voi că se duce ?... Ştiţi voi că se duce ?...»
Şi-şi întoarse rizind capul spre Haia, care izbucni pe uşă.
«Ce este, Haie ?... Ai auzit? Se duce...» è
— Cine se duce? strigå fata privind-o ţintă, cu ochi um-
pluți de minie.
— Haie! nu fi nebună! nu te uita la mine aşa! strigă
Ovreica. Se duce! Parcă ce-i pasă lui? El e feciorul lui Varto-
iomeiii... Parcă ce-i pasă lui de tine? El se duce; el are altele
in cap... Se duce în treaba lui... Parcă numai o fată este pe lu-
me? Mai are el fete pe care să le ingele, n'a! grijă! Are să
206 VIAŢA ROMINEASCA
mai înşele multe de-acuma înainte, n'a! grijă! El se duce! tu
rămil cu noi !...>
Dar Haia avea o privire cumplită. Fără nici-un cuvint în-
trå în casă. Se auzeaii trintiturile capacelor dela sipete, bubuiait
păreţii, pe cînd femei de-ale. mahalalei se grămădeaii la cerdac
cu aceiaşi veste. Şi uşa se deschise zmuncită, Rifca îşi holbă
privirile, iar fata cu şalu'n cap, ţinindu-și fustele cu stinga. se
zvîrii în uliţă, prin noroii, şi porni repede ca minată de o vin-
toasă.
Nevasta lui Sanis îşi pocni palmele una de alta gi incepu
a se frăminta. Scăpa văitări scurte, se intorcea spre femeile care
'o împresuraii în fiecare clipă, fugea în casă, ieşea îndată şi trin-
tea uşa și întreba aiurită :
«Unde se duce? unde se duce! Ce-are să zică Sanis?... Ce
să fac!... Vai! vai!»
Şi porni şi ea dintr'odată prin noroiul uliţei, după Haia,
urmată de ceata vecinelor. Vestea ca un fulger se întinsese, fe-
mei din alte mahalale o împresurai. Si ea se văita încet, îşi
fringea miînile.
Şi la gară, prin ziua lezietică, trenul plecase. Invăluiri de
fum negru izvoraii în depărtare. Lumea se împrăștia; mamele,
surorile, logodnicile suspinai. Şi deodată Rifca văzu pe flică-sa
venind încet, cu trudă, privind în neştire înnainte-i. Ii ardeau
ochii ca, de friguri. Nici nu băga de samă că femeile o împre-
surai. Rifca o apucă de mină. O trăgea repede spre fundul ma-
halalei, spre întunericul căsuţei din Brescărie. Si Haia tăcea,
umbla ca o nebună.
Aşa ajunseră acasă. Fata se opri in cerdac.
«Hai, intră în casă...» vorbi cu sfială Rifca.
Haia o privi cu spaimă.
«L-am văzut... zise ea încet. L-am văzut. S'a dus... Nică
nu s'a uitat la mine... A trecut la doi pași... Sa suit în tren și
sa dus...»
Maică-sa o trăgea de mină: |
<Aşa-ţi trebuia... dacă al fost o proastă. Ce mai aştepţi de
la el 2...»
Deodată Haia se munci, îşi viri capu 'ntre umeri şi incepu
să tremure. Isi zmulse şalul cu care-și înfăşurase capul și strigă
cu disperare:
«Mă'nnăduş! Mă'nnăduş! Unde sa dus? de ce s'a dus?
Lasă-mă, , dă-mi pace! ce al cu mine? Dă drumul!»
Zvirli mîna maică-sa ; şi deodată prinse a-și întinde hainele
de pe dinsa. Năvăii în casă cu capu'nnâinte, izbindu-se cu fruu-
tea de uşă, îşi scoase gemind repede, răgușit, o grimea albă, cu-
rată, o udă cu apă, trinti pe fundul de lemn cana de aramă.
şi-şi înfăşură fruntea şi timplele cu pinza umedă.
«Nu mal pot! nu mai pot!...» Si năvăli afară, la aer cu-
rat. Prin ziua mohorită, prin vintul rece al toumnei, plingerile
el deodată începură să tremure, umplind mahalaua. Răcnea cu
IL, 1
HAIA SANIS 201
minile în creştet, cumpănindu-se încet la dreapta și la stinga,
răcnea cu jale umblind dintr’ un capăt în altul al cerdacului
dărăpănat.
«Nu mai! pot! striga în neştire. Mă doare! mă doare ini-
ma! Mai bine m'ar înghiţi mormintul! Vai de inima mea!.»
Şi capete ieşeaii pe uşi; ochi o priveaii din toate părțile ;
urechile vecinelor ascultai cu luare-aminte bocetele de jale. Rif-
ca întindea minile, chemînd:
< Viuă, draga mea, în casă! nu mai buci pe-afară... Parcă
ce folos al acuma! S'a răscolit toată uliţa din pricina ta! S'aude
și piv’ la fata picherului !
— Nu vin! nu vin! Am să mă duc după dînsul în lume!»
Şi se văeta cu obrazul bugezit de lacrimi, cu ochii roşii şi
umflaţi. O umplea valuri de minie, îi venea să sfărme tot din
juru-i ; se zbătea ca o fiară în lanţuri. Abia într'un tîrziŭ s'a li-
niştit, a întrat în casă şi s'a ghemuit întrun colţ, privind fix
înainte-i cu ochii arşi de durere.
Şi curind după aceasta, în casa lui Sanis, în jurul fetei to-
ropite. începură a se face pregătiri de logodnă. De două ori, în
două Simbete, feciorul nalt şi slab al lui Malamet întră în casă
şi se aşeză zimbind pe-un scaun. Schimbă citeva cuvinte cu
tatăl, apoi cu Rifca gătită ca pentru sărbătoare si zimbitoure,
apei aşteptă o vorbă de la Haia. Dar fata umbla slabă prin casă,
ofta şi gemea ca'n friguri, nici nu se uita la dînsul.
Veniră rudenii bătrine şi impresurară pe Haia. Se tinguiai
încet, îrapresurind-o, şi porneau sfaturi lungi, în care era vorba
da bucuriile vieţii şi de păcatele de moarte, peste care nimenea
nu poate trece. Fata simţea ca o legănare, parcă plutea într'un
gol, şi asculta ca din depărtări glasurile lor. Ca din depărtări,
lio, parcă-i venea ogoiarea unui cîntec. O pătrundeai domol, în
suferinţa ei amară, eresurile vechi, pluteau în juru-i nelămurite,
izvorite ca dintr'un trecut de negură. Cite-un răstimp, o cucerea
din noŭ lunga domnie a trecutului; răminea cu ochii ţintă, mă-
riti, ascultind o şoaptă tainică, din lăuntrui.
Murmuriînd cu creşteri şi scăderi de voce, une-ori. Sanis se
inchina urablind pe lingă patul ei de zăcere. Intunecat, cu cor-
nul din frunte plecat spre cartea deschisă, co mină înfășurată
în curele, cu pinza vristată în spate, şoptea rugăciunile vechi,
și izbucnea une-ori într'o plingere scurtă tremurată, bătindu-se
cu pumnul în piept. Une-ori se oprea. intreba cu linişte :
«Haie...de ce gemi? Din pricina ta nu pot să-mi fac rugă-
ciunea... Tu ai uitat de Dumnezeu, ai uitat de toate...»
Ea voiă să strige, să-și deşerte sufletul de toată durerea.
Dar maică-sa umbla pe-afară după treabă, și Sanis, întorcindu-şi
privirile reci spre cartea veche, îşi pornea iar murmarările tre-
murate. Şi fata îşi înnăbușea chinul I4untric şi se îngropa ca
într'un mormint în deznădejdea ei.
202 VIAŢA ROMINEASCA
Intr'o seară, nevasta lui Sanis tresări speriată din locul ei.
Din amorţirea-i grea de peste zi, din gindurile-i nesfirşite, Haia
deodată zvicnise în plîngeri de jale.
<Ce-i, Haie ? strigă femeia cu frică. Ce s'a întimplat, Haie?
Ce te zbaţi aşa ?...»
Fata o privi ţintă, cu spaimă, o vreme, apoi începu să
geamă :
<Ah! mamă! pam vrut să cred! pam vrut să cred! Ma
“lăsat aşa şi s'a dus! Nu se poate să mă lese aşa! Trebue să
mă duc pănă la dînsul! In genunchi am să mă duc pîn’ la el!
De ce m'a lăsat aşa? Sajung şi eù ca fata picherului ?... Nu
vraŭ s'ajung şi ei ca fata picherului!! Mamă! mamă! spune-mi
ce să fac,—căci am păcătuit! Mi-a fost astăzi răi... Parcă eram
piină de venin... Şam simţit... Vai! ce să fac! ce så fac! Mă
omor! mă dai cu capu'ntr'o fintină 1...» `
In glasul ei creştea o durere înfricogată. Se simțea acuma
mică şi neputincioasă. Dintr'odată, după lungile sfaturi ale bă-
trinelur la căpătăiul ci, îşi vedea zdrobirea, îşi vedea înstrăina-
rea. Căci acuma, singură, fără altă urmă din dragostea celui ce-o
părăsise, se găsea iar ticăloasă, numai ca o prelungirea tuturor
celor ce-o împresurai. Cu păcatul eï, era ca o nemernică rimă
în” pulberea drumului. Frigurile nopţilor de vară pieriră; ca în-
trun vînt de groază işi simţi inima.
<Acuma poate să vie... acuma poate să vie tata să mă
ucidă !» si-şi aţintea ca o nebună ochii spre măciuca de alamă
din firida sobei.
Iar maică-sa, înlemnită, nici nu putea să plingă. Asta era
spaima ei cea mare. De asta se temuse chiar din cea dintâiu
clipă ; spaima asta îi incleştase de multe ori inima; şacuma
de-aceasta mavea să scape.
«Ce să fac? ce să fac? se tinguia şi ea apucindu-se cu
mînele de timple... Ce să fac? Unde să mă duc?... Are să afle
Sanis ş'o omoară... Imi trebue un ajutor, îmi trebue un sfat !..»
Yaşa cum era, numai în papuci şin polcuţa subțire, năvăli
afară, în răceala iernii. Gemind şi gifiind bătu la uşa moaşei
Etel, apoi în magherniţa roşie, de scînduri, a Reizei. Pe amin-
două femeile le trăgea după dinsa, tinguindu-se, cu glas între-
rupt, chinuit. Și ele o întrebau speriate, o urmaii cu grabă; şi
_tustrele năvâliră in odaia în care Haia rămăsese plingînd cu
capul cufundat în perine. Femeia tremura:
«Ce pot să fac! Eu is un cap slab de femeie... Invăţaţi-mă
Şi vol cum să fac... Aşa păcat, aşa păcat cumplit cum să cadă
peste noi... Nici din neamul nostru n'a fost, şi şi-a făcut ris de
noi... Să-i dea Dumnezei junghii și spinzurătoare! Să n'aibă
parte de pine şi de apă! să moară ca un cine la marginea
drumului !...2
Pănă într'un tirziă se boci femeia, blăstămind, apoi se li-
nişti, căci bătrina Etel și Reiza ştiaŭ multe lucruri și o sfătuiaa
HAIA SANIS 203
de bine ; iar murmurele lor umpleau odăiţa ca bombâniri de
bondari.
«Ascultă, dragă, şopti baba Etel, într'o vreme, aşa ceva
se întimplă rar, dar tot se întimplă... Aşa a vrut Dumnezei...
Avem să încercăm noi, şare să fie bine... N'are să maigtie nici
Sanis nimic, ware să știe decit Cel-de-Sus. Iaca ce să faci. Tri-
mete-l} pe Sanis la Paşcani, la rabin... Să ceară şi sfatul rabi-
nului... Să spue aga că fata a avut o patimă după un crestin —
Ş'acuma tinjeşte...Să-i ceară sfat pentru logodnă... El mare să
fie acasă, şi noi avem să facem cum e bine... Nici să nu te `
temi, nici să nu ştie nimeni... Mai ales la străini, la poi, să
n'ajungă vestea...>
Bătrînu se sculă tirindu-şi în urma papucilor colţurile ga-
lului. Se apropie de fata care tot cu faţa în jos sta, toropită.
O atmse ru degetele, o ţinti cu priviri ascuţite:
«Haie, zise ea, încet, Haie...»
Haia întoarse obrazul răvăşit.
«Haie, mare păcat !.. grăi şuerat baba, privind-o cu ochi
rotunzi. Ce-ai fâcut tu ? Cum aí putut tu să greşezti asa...
Ce-ai facut tu, Haie 1...»
Fata intoarse capul fără putere, cu ochii aiuriţi, c'o spaimă
sălbatică năvălită în faţă.
A-doua-zi Sanis, alungat de tinguirile şi Jacrimile femeii, porni
la, Pascani, la rabin. amărit, fără să ştie nimic. Se duse tropăind,
spre gară, moltăindu-şi bucăţica de pine, şi în sufletu-i întunecat
abia acum să lămurea o durere şi creştea o nădejde.
Iar în jurul fetei se adunară cele trei femei, cu vorba plină
de spaime şi blesteme. Mormăind întunecată, moasa Etel ceru
zaharniţa și cafeaua. Apoi desfăcu o legătură murdară, plecin-
du-şi nasul coroiat şi ochii mică spre ea.
Haia o urmărea cu privirile prin casă, tără de nici-un cu-
vint. Inţelegea că i se pregăteşte ceva, avea nădejdi, avea te-
meri de moarte. Pleoapele-i căzură deodată peste lumini şi ín-
cepu să plingă cu amar,
«Poate-am să mor... şopti ea ca într'o aiurare... Ce voiţi
să faceți ?...» Apo! sopti abia auzit: «Tot mi-i drag... mie tot
mi-l drag....>
Se linişti încet-încet, si icoane din singurile-i zile fericite îl
năvăliră în puțina iumină a minţii.
Moușa Etel se aşeză pe marginea divanului. Haia inchise
ochii.
«Moaşă, de ce te uiţi aşa la mine?
— Dragă fată, zise bătrina, aşa ţi-a fost norocul. .»
Haia dădu încet din cap. Aşa i-a fost norocul! Cine se
poate împotrivi lul Dumnezei ? .-
«Aşa ţi-a fost norocul ! gopti moaşa. Cine se poate împo-
trivi lui Dumnezeii ? De ce să% mori în ruşine şi ticăloșie? Mai
bine să scapi... Ascultă-mă pe mine şi fă cum îţi spun eu... Eù
am scăpat gi pe altele, şi pe femei de creştin, de ia năcaz... Dar
201 VIAŢA ROMINEASCA
la noi e altceva... Acuma, tu trebue să lepezi păcatul tău... Tre-
bue să nu ştie nimeni, să rămii curată innaintea lui Dum-
nezai...»
Haia deschise ochii şi simţi privirile ascuţite ale bătriner
asupra-i. Maică-sa venea de la sobă, aducînd cu luare aminte
o cegcuţă din care ısvoraŭ aburi, împrăştiind un miros tare de
cafea. Reiza îi zimbi, un zimbet de prietinie şi de îndemn.
«Hai! vorbi moaşa. Are să deie Dumnezeii så scăpi... Am
adus gindaci de frasin... Maică-ta i-a zdrobit şi ia amestecat în
cafea... Nu te speria... Bea! dintr'odată... Scăpi de mare păcat...
Pentru ceia ce-ai făcut tu, Haie, legea cere pietre și foc... S'o
cățea, Haie, acuma-i mai curată de cit tine !...>
Fata să ridică deodată în cot, c'o privire stranie, puse tre-
murînd mîna pe ceşcuţă ş'o sorbi din trei înghiţituri. Apoi îşi
lăsă capu'mn perini, oftă şi inchise pleoapele.
Seara, tirziu, cind se întoarse Sanis acasă, toată mahalaua
era strinsă în drum, înnaintea casei lui. Şin lăuntru, în odaia
răscolită, gemea Haia în sudorile morţii. Gemea cu unghiile in-
fipte în chilote :
«Nu mai pot! mă arde ! mă arde, nu ma! pot! Ce aţi făcut cu
mine... Am se mor !...> Şi-i creşteai plîngerile lugubre, subțiri Şi
chinuite. Şi se zbătea ca supt impunsături vrăjmaşe, cu mii de
ace, pe cind lingă căpătâiul ei moaşa sta privind-o ţintă, cu o-
chii licăritori,
«Ce este? strigă Sanis căscind gura cu uimire. Ce s'a -maï
intimplat ?.... E bolnavă 2... De ce m'aţi adus doctor ?..
— Na trebue doctor, Sanis ! nu trebue nici un doctor, nu
trebie n'mic !» vorbi Rifca galbenă, clănţănind cu groază. Lasă-ne
aici pe noi. Avem treabă. Ştim noi ce are fata... Du-te la Făluţă...
Aï fost la rabin? Ce răspuns a dat el ?... De ce-ai sfir şit aşa
degrabă ? Credeam că vii miîni..
— Ce ai tu de tremuri si- UI clänțănesc măselele» ? vorbi
jupitorul —ş'o clipă o privi cu grijă.
Apoi îşi aduse aminte de intimplările lui şi zimbi, cu ochii
aţintiţi asupra unei icoane ce i se agezase numai lul înnainte.
«Ce răspuns mi-a dat rabinul? intrebă el, şi se aşeză pe un
scaun, cu gust de vorbă. Mai intăiu şi mai intăii a venit la
mine un credincios, unul mititel, cu picioarele scurte.... Se legă-
na aşa, ca o rață... M'a intrebat el ce necaz am, si eŭ i-am spus
îndată tot... Zice el: Bine, aşteaptă aici, rabinul are să te cheme...
Aştept eu, aştept, pe urmă vine credinciosul şi spune: Intră pe
ușa asta... dar Încet.. Dar în urma mea aşteptau şi alţii... Pe
mine m'a chemat întăiă.... Cind intru, văd cărți. cărţi în toate
părţile, numai cărţi...»
Moașşa înt'nsese dela locul ei mina spre gura Haiei. O clipă
gemetele se stinseră. Si fata, auzind glasul domol al tatălui său
se încordă, şi parca avu un răstimp de alinare. Asculta și ea,
cu ochii închisi, din cari se prelingeaii pe timple lacrimi.
«...Şi văd pe rabin... grăi incet Sanis. Era într'o haină nea-
HATA SANIS 285
grä de mătasă... Şi m'am gindit eŭ că aşa om învățat trebue să
ştie multe... Sta cu o mină la timplă şi se uita la mine... —Ce
vrei tu, Sanis? zice.— De unde a stiut că eŭ sint Sanis ?...>
Jupitorul se uita cu uimire în jurul lui; ş'avea parcă un
zîmbet de biruinţă.
«De unde a ştiut că eŭ sint Sanis? Si mal zice: Ai un
mare necaz cu copila ta...—Atuncea mi s'au umplut ochii de la-
crimi... Invăţătorule, zic, pentru copilul meu am venit.... Şi mă
întreabă ; Ai urmat legea cu credinţă, totdeauna ?— Zic: Totdea-
una, cu credinţă! Şi mi-a spus aşa, venind cătră mine: Du-te,
Sanis, şi-ţi logodește fata... si sileşte-o să urmeze legea Dum-
nezeului nostru! Aşa mi-a spus rabinul... sfirsi cu pătrundere
Sanis. Trebue să facem logodna cu feciorul Căprarului...»
Dar peste cele din urmă cuvinte ale lui, se revărsară ca
dintr'un zăgaz furtunos plingerile înteţite ale bolnavei. Tipete as-
pre, fără sfirşit, ca în ghiarele unor fiare fantastice. Femeile. cu
vorbe repezi, grămădiră pe bărbat spre uşă. Si Sanis, cu gindul
la minunata lui poveste, ieşi grăbit s'o spue şi altora la un pă-
har de vin. De pe podeţ totus mai intirebă odată:
«Bine, da de ce ţipă aga?... Poate trebue doctor...
— Nu trebue nimic! nu trebue nimic !...> ţipă cu spaimă,
cu ochil învăpăiaţi. Rifca.
Lumea din uliţă se împrăştiase incet-incet. Femeile vegheai
turburate la căpătăiul bolnavei. Urletele răguşite, urletele sălba-
tice care na maí aveau nimic omenesc umpleaii odaia, şi zba-
terile necontenite ale cărnii arse de focul din lăuntru nu maï
conteneau. Toată noaptea s'a cutremurat Haia, izbită, frămîntată,
muşcată cu cruzime de otravă. Şi prin gura arsă ca de fier roş
abia pătrundeau răsuflări răguşite, pe cind ochii aveai o sticlire
fixă de nebunie.
A-dona-zi dimineața, Sanis, speriat în cele din urmă, a dat
fuga la doctor. Tinărul, vlăstar al neamului, subţirei, tras la o-
braz, cu privirile cercetătoare, intră zimbind și începu a pune
întrebări cu glas moale. Femeile răspundeaiu trudite, cu fețele
ca de piatră. Iar jupitorul, în clipe de reculegere, innainte dea
porni la crunta muncă a zilei, se trăsese într'un colţ cu cele tre-
buitoare pentru rugăciune, şi-şi murmura in neştire silabele tre-
murate, hătindu-se încet. cu pumnul în dreptul inimei... Şi Hata
zăcea în perine, albă ca varul, cu ochii căzuţi în orbite şi pier-
duți in negura sfirgitului. Răceala morţii o cucerea clipă cu clipă.
Mihail Sadoveanu.
In chestia agrară”
I
Repartiția proprietății rurale în Rominia
(Valoarea socială gi economică a diferitelor tipuri de proprietate: Propri-
etate latifundiară. mare, mijlocie, mică gè parcelară).
In țara noastră, în lipsa unor date precise, așa cum ni le-ar
putea da numai un cadastru, dispunem astăzi de materialul statistic.
adunat cu prilejul recensămintului fiscal din 1896, 1902, 1905. Pe
baza acestor date, au fost alcătuite : lucrarea d-lui Creangă asupra
proprietății rurale in Rominia, precum și Raportul oficial prin
care d. Căpităneanu, pe atunci secretar general al ministerului de
Finanţe, rezumă ştiințile dobindite prin recensămintul din 1905.
Cu deosebiri de minimă importanță, găsim în ambele lu-
crări acelaș tablou general al repartizării proprietăţii după intin-
dere. Dar cele două publicaţii nu au avut de loc aceiaşi soartă.
S'ar zice că acei ce urmau să-şi însușească răspunderea consta-
tărilor făcute în Raportul oficial din 1906, au preferit să le dea
uitării. In schimb, d. Creangă are pănă acum onorurile celor mai
variate și înteţite atacuri. D. Creangă este acuzat c'ar fi alterat
cu bună știință limbajul cifrelor, atribuind proprietăţii mari intin-
deri de pămint, pe care nu le posedă și împuţinind citimea de
pămint aflată în stăpinirea micilor proprietari. Din fericire, cei ce
fac d-lui Creangă această gravă acuzaţie au fost incapabili s'o
dovedească, iar pe de altă parte au neglijat să recunoască că,
dacă invinuirile lor ar fi întemeiate, ele s'ar răsiringe de o po-
trivă asupra Raportului d-lui Căpităneanu.
Lucrul însă se prezintă şi mai ciudat. Oricine va citi cu a-
tenția cuvenită ambele lucrări se va convinge din comparaţia lor
că d. Creangă atribue proprietății mari o întindere mai restrinsă
decit o arată d. Căpităneanu. Și într'adevăr (controlaţi la pag. V),
pe cind după d. Creangă, proprietatea mare cuprinde—în pămint
*) Am socotit de datoria noastră să publicăm acest interesant stu-
diu,—ultima lucrare a doctorului I. Radovici pentru tara lui.—fără nici o
schimbare. Atragem însă atenţiunea cetitorilor, că autorul n'a putut canoa-
şte legea Casei rurale, în forma ei definitivă. Unele din dezideratele sale
au fost realizate de Cameră (d. p. mărirea lotului minim până la 5 ba.),
dar în alte prira nu numai nu s'a putut, d. p., unifica administrația Ca-
sei Rurale cu a Casei centrale a Băncilor populare, ci chiar, cum era şi
necesar ian acest caz, i s'au luat Casei Rurale toate atribuțiunile relative
la arendarea moșiilor, cari rămin pe seama Casei Băncilor Populare, cu
totul deosebită. Ideia fecundă a dispărutului nostru prieten,—de a crea în
Casa Rurală un „organism regulator al întregii vieţi economice a ţăranu-
lui“, întrunind în minile ei toate operaţiunile relative la mutaţiunea pro-
prietății ţărăneşti, la arendări, la imprumuturi ipotecare şi personale, etc.,—
a rămas în sarcina viitorului...
Nota redacţiei
IN CIIESTIA AGRARA 207
cultivabil—3,810,315$ hectare, fiind socotite în această cifră propri-
etatea Statului și Domeniile Coroanei, d. Căpităneanu afirmă că
proprietatea mare stăpineşte 3,787,192 hect., fără a socoti dome-
niile Statului și ale Coroanei. La 1902, Statul şi Coroana pose-
dau ca domeniu 297,790 hect. De atunci: insă s'au mai distribuit
la locuitori, din moșiile Statului, vre-o 80,000 hectare. ceia ce
înseamnă că la cifrele d-lui Căpităneanu, adăogind ce-i rămine as-
tăzi Statului, am găsi că proprietatea mare se întinde pe 4 mili-
oane și 5 mii hectare.
Această lămurire trebue pusă alături de celelalte, pe care d.
Creangă are grijă să ni le dea, ca să explice deosebirile, de alt-
fel minime, ce există între rezultatele sale şi rezultatele consem-
nate în Raportul oficial, supus ministrului d. T. lonescu. Deci,
cu siguranţa de a ne apropia foarte mult de realitate, ne putem
folosi de tablou! general al repartiției proprietăţii așa cum ni-l
intățișează recensămintul din 1905, servindu-ne apoi, spre a-l in-
țelege şi complecta, de ştiinţele, datele şi amănuntele conţinute in
lucrarea d-lui Creangă. Să nu uităm că, înaintea apariţiei acestor
lucrări, nu aveam la îndămină decit date cu totul fragmentare. sau
cu desăvirșire greșite.
Şi nu e unul din lucrurile cele mai puţin extraordinare că
zeci de ani s'a putut discuta in Parlament și presă chestiunea
de a ști, dacă ţara noastră este o țară de mare sau mică propri-
etate, —predominătoare, —fără să se cerceteze exactitatea cifrelor
improvizate. Pe temeiul unor rezultate pripite și complect eronate,
la care ajunsese d. Neniţescu,—în urma unui început de anchetă
economică întreprinsă de Ministerul de Domenii, —s’a discutat
ani de zile. Şi la 1906 încă, d. loan Lahovary, a cărui bună cre-
dință nimeni nu o poate trage la îndoială, își însușea aceste ci-
fre, le reproducea in Parlament, ca să ajungă la concluzia: „că
țăranul romin are un patrimoniu de 2% ori mai mare decit marii
proprietari“. Presupunem că d. Lahovary e astă-zi recunoscător
d-lor Căpităneanu și Creangă. fiindcă i-au permis să rectifice o
eroare de 250°/,.
In realitate, statistica ne arată că din 8 milioane hectare
cultivabile ale solului naţional,—fără a socoti pădurile și viile, —
Proprietatea mică, pănă la 10 hectare, deţine 4123 0fo
Proprietatea mijlocie, dela 10 h.— 100 „1030/0
Proprietatea mare l ; i a 48 ofo
sau. în cifre absolute cuprind: î
Mica proprietate . 3,319,695 hect.
Proprietatea mijlocie ' ; . . 861,409 ,
Proprietatea mare . i 3,810,351
Dar dacă n'am cunoaşte decit aceste cifre globale, n'am a-
vea decit o foarte incomplectă imagină a realității.
Cifrele nu pot servi, înțelesul lor nu ne apare lămurit,
decit dacă vom ţinea seamă că în economia rurală repartiţia pro-
prietății, adică raporturile de întindere ce există între bunurile
2S VIAȚA ROMINEASCA
bn, penea e a a aa G G e
fonciare, nu trebuesc apreciate din punct de vedere geometric,
cit mai ales din punct de vedere economic și social. După un
astfel de criteriu, proprietatea mică pănă la 10 hectare, ca şi: pro-
prietatea mare ce trece de 100 hectare, trebuesc în statistica noa-
stră subimpărțite în cite alte două categorii deosebite ca valoare
economică şi ca semnificare socială. Și in adevăr, economiștii
sint de acord să deosebească proprietatea mică ţărănească (sau
proprietatea economică țărănească) de proprietatea parcelară, și
proprietatea mare de proprietatea latifundiară.
După cea mai raţională definiție adoptată, înseamnă pro-
prietate nucă țărănească întinderea de pămint ce se poate lucra
de un ţăran şi familia sa, ajungătoare ca din. valoarea produse-
lor ei să îndestuleze gospodăria proprietarului țăran. Cind acest
minimum de productivitate nu se poate atinge într'o exploatație
normală, sau cind întinderea de pămint nu ajunge să ocupe toată
capacitatea de muncă a proprietarului ei, atunci proprietatea se
chiamă parcelară.
Care este in ţara noastră limita ce separă aceste două ca-
tegorii de proprietate țărănească, sau, cu alte cuvinte, care e su-
„ prafața necesară minimă spre a constitui o „posesie țărănească
economică”? S'ar putea crede că la noi. unde proprietatea țără-
nească este în cea mai mare parte creată prin legiuiri succesive,
chestiunea aceasta a fost şi ea îndelung desbătută. Lucrurile insă
s'au petrecut altmintrelea. La 1864 s'a atribuit clăcaşilor, ca pro-
prietate, întinderile de pămint ce li se acordau în folosinţă în schim-
bul dijmei şi al clăcii.—după legiuirea în vigoare. la 1889 se
fixează intinderea lotului de pămint, pe care ţăranul îl poate do-
bindi, la 5 hectare, dar mai nici o discuţie asupra valoarei eco-
nomice ce ar reprezenta o astfel de proprietate. De fapt se in-
timplă că o întindere de 5 hectare, după cele mai optimiste cal-
cule, rămîne sub limita inferioară a unei proprietăți țărănești e-
conomice.
Socoteala poate fi făcută in mai multe moduri: așa bună-
oară d. Creangă s'a întrebat care e cantitatea de nutriment uscat
ce trebue unei familii țărănești și apoi a calculat productivitatea
medie a unui hectar în porumb.—sau nutriment uscat,—ca să
vadă cîte hectare sint necesare spre a îndestula cea mai esenți-
ală dintre cerințele vieţii. Metoda e riguroasă numai în aparență,
și nu mi se pare cea mai demonstrativă. Chiar ţăranul, nu tră-
ește numai din nutriment uscat, şi poate cultiva şi altceva decit
porumb. Ne vom apropria mai mult de realitate, calculind pe de
o parte hudgetul normal de cheltueli al unei familii de ţăran
mijlocaș.— compusă din cinci suflete,— şi pe de altă parte intin-
derea de pămint, pe care un atare.ţăran ar trebui s'o muncească
cu hărnicie și pricepere, ca să-și creeze un egal budget de ve-
nituri. Evident, ambele budgete nu pot reprezinta decit o mijlo-
cie, un budget-tip. Norma cheltuelilor unui budget țărănesc mij-
lociu am stabilit-o după datele găsite in şeapte monografii de
comune rurale (Ilfov, Prahova, Vlașca, Vaslui, Gorj, Tecuci}, după
IN CHESTIA AGRARA | 209
a E e —
ştiinţele culese in ancheta condusă de Dr. Proca, asupra alimen-
taţiei ţăranului (Comunicăţie la congresul științelor sociale).
Si se poate calcula un budget-tip, de oarece costul traiului
țărănesc e mai în toată ţara acelaș, (produsele ce intră în ali-
mentaţie: mălai, făină de griu, leguma, peștele, sarea, oţetul; a-
poi tutunul, alcoolul, petrolul, săpunul, ustensilele de casă; mai
pentru toate prețuri aproape uniforme). După aceste norme se poate
stabili că un ţăran mijlocaş, avind 5 suflete de hrănit,—pentru
un traiu strict omenesc cu nevoile lui de azi,—cheltueşte în me-
«he intre 500—600 le: pe an.
Ce întindere de proprietate trebue să cultive țăranul acesta
spre a-și procura un venit echivalent? Cunoaștem productivitatea
hectarului cultivat cu griu, cu orz, ovăz, porumb, fasole. Am
presupus un țăran harnic, priceput, avind două vite de plug și o
vacă, am admis că introduce în cultura lui asolamentul trienal a-
meliorat, ce se poate aplica azi într'o proprietate țărănească, mai
presupunem că are proprietatea astiel configurată şi păzită, ca să-și
poată rezerva şi loc de pășune artificială. Cu aceste elemente de
judecată, şi luînd mai ales părerea autorizată a unor agricultori
de mare experiență ca d-nii D. Seceleanu, George Radovici, C.
Garoflid, am socotit la 120 lei venitul mediu al unui hectar lu-
crat în bună cultură țărănească. (După datele minist. de Domenii,
d. Creangă calculează mult mai jos). Ceia ce înseamnă că o propri-
etate de 5 hectare ar reprezenta minima proprietate necesară spre
a procura ţăranului care o muncește ` strictul trebuitor gospodă-
riei lui. Aceasta pentru țăranul bun și deplin proprietar pe pă-
mintul lui. Calculind însă budgetul ţăranului împroprictărit, se cade
să nu uităm că el mai are de plătit rata către stat. (La 1889 sa
socotit în mijlociu pămintul ce s'a dat ţăranilor 364 lei hect.,
ceia ce cu 60 dobindă și amortisment face 21,60 de hectar pe
an; adăogind 3 lei ioncieră. avem 24 lei 60 de hectar, sau o plată
anuală de 123 lei pentru cele cinci hectare).
Să admitem însă deocamdată că legiuitorul romin, care a
creat tipul proprietăţii de 5 hectare, a calculat exact limita infe-
rioară a unei proprietăţi țărănești de sine stătătoare. Ciţi țărani
se mai găsesc astăzi în această situaţie ? Ciţi mai posedă încă o
proprietate de cinci hectare ? După matricolele contribuţiilor di-
recte, unde fiecare contribuabil țăran cap de familie e trecut cu
întinderea de pămint ce posedă, se constată că din 920,939 de
contribuabili iunciari sint abia 176,375 care ar stăpini o pro-
prietate intre 5— 10 hectare, pe cînd massa cea mare de 744,563
de contribuabili posedă numai o proprietate parcelară, ce pen-
tru 310/o dintre ei cade sub două hectare. In realitate proprieta-
tea e Şi mai îmbucătățită de cit o arată această cifră. In roluri se
trece numai numele unui singur proprietar, chiar pentru acele
numeroase parcele ce sint posedate în indivizie de mai mulți
copărtași. In chip aproximativ D. Creangă evaluiază numărul
copărtaşilor între 200—250 mii. Tot pe cale indirectă d-sa soco-
teşte că rămine un număr de 250-—-300,000 țărani adulți lipsiți
cu desăvirşire de pămint.
210 VIAŢA ROMINEASCA
~ — — - =- ——_ — —— 2 sa =
— me o ea em Die e a m m. o ae a a aa — - — $
Intro formulă simplă şi foarte apropiată de adevăr, se
poate spune că din 100 țărani romîni 14 au o proprietate eco-
nomică, adică avînd o întindere între 5—10 hectare ; 7090 au
o proprietate parcelară ce variază între % hect.—4 hectare; şi
16% nau nici un petec de pămini.
Sub altă formă, aflăm că din cele 3,319,000 hectare. cite
sînt în patrimoniul ţărănimii, abia 1,200,000 hect. ar forma pro-
prietatea ţărănească economică, pe cînd 2 milioane și mai bine
de hectare sint imbucătăţite în parcele. De unde rezultă că, din
punct de vedere agronomic, 25°/o din întinderea cultivabilă a so-
lului naţional sint condamnate astăzi la cea mai deplorabilă for-
mă de exploataţie agricolă. E bine înțeles că vorbim de parce-
lele cultivate actualmente cu cereale, şi nu ne ocupăm de posi-
bilitățile de cultură ale acelor proprietăţi, cit de mărunte, ce sar
găsi în apropierea oraşelor, beneficiind de culturi şi venituri
speciale.
w á *
Caracierele proprietății parcelare. De fapt proprietatea ţă-
rănească parcelară, prin insăşi distribuția şi configuraţia ei, se gă-
sește astăzi supusă la un asolament primitiv și obligatoriu. ce
inlătură, exclude foarte multe din îmbunătățirile de cultură reco-
mandate ţăranului. De pildă, pe ciți n'auzim imbiind ţăranul
să-şi semene plante de nutreţ... Agricultorii practici ne vor explica
insă că, de cele mai multe ori, țăranul, care a semănat lucerna
pe peticul lui de pămint, virit între peticele celorlalţi, nare mij-
locul să şi-o păzească. De îndată ce se ridică recoltele, se lasă
vitele in miriște, și e uşor de înțeles ce sar alege de lucerna
semănată la kilometri de casa omului. Dar sint și alte culturi
ce nu se pot face pe sforile de pămint, la care sint reduse par-
celele țărănești.
Din punct de vedere social, situația ţăranului proprietar pe
o parcelă de pămint poate fi mai bună, dar poate fi și mai rea
de cit a ţăranului proletar. Alternativa asta nu attrnă numai de
intinderea mai mare sau mai mică a parcelei, ci în primul rind
de raporturile de muncă, de învoiala ce i se dictează de propri- -
etar sau arendașş. Prin însăși definiția proprietății parcelare, am
văzut că posesorul ei, vrind nevrind, trebue să muncească şi la
altul. Atit timp cît la marele proprietar sau arendașul vecin
poate găsi o invoială ușoară sau omenoasă, el îşi va complecta
propriile sale pogoane cu pogoanele ce va lua în dijmă sau in
bani şi-şi va indestula mai bine ca un proletar nevoile gospodă-
riei. Pe măsură însă ce i se ridică preţul pămîntului de arătură
sau imaș, și mai ales în măsură ce 1 se sporește munca cerută
ca rușiet, situația acestui proprietar parcelar se înrăutățește pănă
ce cade sub condiţia lucrătorului agricol proletar, neavind de cit
braţele. Țăranul proletar sau simplu lucrător cu braţele poate merge
oncind oriunde în piața muncii, suferind numai legea cererii și a
ofertei. La noi legea aceasta n'ar îi încă prea aspră pentru lu-
crător. In perioada muncilor agricole nu se cunoaște șomajul.
IN CHESTIA AGRARA gif
Departe de a avea prisos de brațe, sintem nevoiți să deschidem
fruntariile pentru zeci de mii de muncitori străini. Alta e însă si-
tuația proprietarului parcelar. Legat de bucățica lui de pămint.
pe care nu se'ndură și nu o poate părăsi, nevoia-l sileşte să-și
vindă munca din iarnă, cu preț redus, une-ori cu preţ de batjo-
cură, proprietarului sau arendașului de care atirnă. Şi fiindcă tă-
ranul are vite, funia ce-l leagă de proprietarul sau arendașul
vecin e și mai strinsă. Ori cit de grele ar fi învoelile ce i se dic-
tează, silit e ţăranul să le primească. In distribuția proprietăţii
parcelare pe toată suprafaţa țării, in nevoia ţăranului legat de
bucățica lui de pămînt de a primi condițiile ce i se impun stă,
in cea mai mare parte, explicaţia urcării precipitate a arenzilor:
şi deci a creşterii nemăsurate a rentei pămintului.
%
+ *
Proprietalea mijlocie. Alături de mica proprietate economică
sau parcelară, avem în fara noastră și o proprietate mijlocie.
Teoreticeşte, proprietatea de mijloc se caracteriză printr'o intin- .
dere ce depăşeşte puterile de muncă fizic ale proprietarului şi
familiei lui, nefiind însă ca valoare economică nici atit de mare
ca să-și scutească proprietarul de a participa efectiv in exploata-
rea ei. Moralmcnte, proprietarul de mijloc e destinat să fie edu-
catorul social şi conducătorul politic al populaţiei rurale în mij-
locul căreia trăeşte. In casa lui vor pătrunde primele noțiuni de
higienă, in alimentația lui intră carnea şi zaharul, cafeaua şi cea-
iul, în îmbrăcămintea lui şi a familiei lui— produsele industriei o--
răşeneşti ; şi tot el va căpăta, cel dintăiu, gustul citirii gazetei, ne-
voia de a şti ce se petrece dincolo de orizontul satului, va simţi
superioritatea stării lui sociale și se va ridica pănă la înțelege-
rea intereselor generale și naţionale.
Cum sc prezintă proprietatea mijlocie în ţara noastră ?
Foarte slabă. Incepind măsurătoarea ei foarte jos, la 10:
hectare, și mergind pănă la 100 hect.,abia cuprinde un tota! de
861,409 hectare, sau 10:4%/, din intinderea cultivabilă a ţării.
Această suprafață e posedată de 38,699 de proprietari de
mijloc. Din nenorocire, nici aceștia nu-s toți Romini. Pe o treime
din ei (13,134) trebue să-i căutăm in populaţia străină a Dobro-
gei. Analizind mai tirziu pricinile ce au determinat în ţara
noastră actuala repartiție a proprietăţii funciare, vom lămuri și
obstacolele ce au stat în calea acestei forme de proprietate.
*
» k
Ne rămine să cercetăm întinderea proprietății mari şi insu-.
șirile ce pot s'o caracterizeze.
Am văzut că din întinderea cultivabilă a solului naţional
marea proprietate cuprinde 48340%/, adică 3,810,351 hect., tmpăr-
212 VIAŢA ROMINEASCA
tite în 5,385 proprietăţi. 4,436 din aceste proprietăți mari au o
întindere intre 100—1000 hect., însumind 1,619,469 hect., pe cind
proprietățile mai mari de 1000 hect. sint abia 949 şi acopăr
2,190,802 h. (adică o intindere egală cu cea posedată de un milion
de țărani proprietari de parcele).
Numărul proprietarilor mari e evident şi mai restrins de
cit numărul proprietăților trecute în statistică, de oarece sint pro-
prictari latiundiari care posedă numeroase proprietăţi în acelaş
județ sau județe deosebite. Care sint caracterele distinctive ale
proprietăţei mari ? Cum se afirmă ea din punct de vedere eco:o-
mic și social? În ce măsură, după ce norme putem deosebi pro-
prietatea. moşia mare propriu zisă de proprietatea latiiundiară ?
Profesorul Philippovich, în cartea sa asupra Politicei agrare, de-
finește proprietatea mare ca „o proprietate ce reclamă. numai
pentru a dirige exploatarea ei. intreaga activitate a unui om din
clasa cultivată“. „Cind proprietatea mare—zice economistul vie-
nez—ajunge să înăbușe mica şi mijlociu proprietate şi să facă
` din țărani şi proprietarii de mijloc o clasă fără nici o însem-
nălate politică şi socială. atunci proprietatea mare se chiamă
latifundiară”.
Definiţiile acestea sint, desigur, vage şi incomplecte, dar nu
avem altele mai bune. și apoi ele au meritul de a.evoca cel pu-
țin unul din caracterele esențiale ale proprietății mari și lati-
jundiare.
Să încercăm să le precizăm înțelesul, ca să vedem apoi
dacă ne-ar putea servi pentru clasificarea proprietății noastre în-
truna din cele două categorii, ce s'ar putea numi, una — proprieta-
tea mare utilă. cealaltă — latifundiul, socotit dăunător şi in economia
rurală și pentru echilibrul social al claselor producătoare.
Odinioară proprietatea mare se putea defini prin funcția ei
socială. Atita timp cit constituția proprietății funciare a fost feo-
dală şi deci atita timp cît a fost apanagiul une: singure clase
conducătoare, exercițiul acestui drept de proprietate conferea drep-
turi mari, dar și mari îndatoriri sociale. Pe atunci funcția econo-
mică a marii proprietăți nu era diferențiată, mai tot pămintul se
lucra de ţăran, colon. embaticar. iobag.—se lucra adică cu mij-
loacele, tecnica și priceperea țărănească. Agricultura producea
pentru îndestularea nevoilor locale. Mai tirziu a sporit populaţia
orașelor, s'au deschis și sau asigurat căile de comunicație, s'au
ridicat capitaluri comerciale şi industriale, sa cerut agriculturii
schimbul produselor. Valoarea pămintului a crescut, proprietarul
mare avea tot mai mult interes să exproprieze pe micul cultiva-
tor şi să-i robească munca. De lao vreme însă, intensificarea
producției nu se mai împăca cu o muncă aservită. A trebuit
deci să evolueze constituția juridică a proprietății funciare și re-
gimul muncii ţărăneşti. Proprietatea mare in faza-i modernă se
reazimă pe un titlu juridic tot aşa de valabil ca ori ce alt tittu
de proprietate. Insemnătatea funcțiunii ei sociale se măsoară
după utilitatea ei economică.
IN CHESTIA AGRARĂ 213
ae e a a e a a D O a-
Proprietatea marea avut şi are pe alocurea o vădită supe-
rioritate economică asupra micii şi mijlociei proprietăți. Ea a
avut misiunea de a introduce în exploatarea agricolă o direcție
inteligentă, spirit de inovație, tecnică perfecționată, capital abun-
. dent, şi în gcnere a favorizat toți acei factori care pot spori pro-
ducția solului.
Dar superioritatea aceasta nu e nici absolută, nici generală,
nici definitivă.
Nu-i absolută, fiindcă dincolo de o anumită întindere, — varia-
bilă după regiuni, după densitatea populației și economia generală
a ţării,— proprietatea mare nu se poate exploata de cit foarte im-
perfect. In Englitera rămin proprietăți imense, dar nici o exploa-
lație inlensivă nu cuprinde o întindere mai mare de 1000 hectare.
Nu-i generală, fiindcă sînt țări de mică proprietate, ca Da-
nemarca, Elveţia, Olanda, unde progresele agriculturii întrec in
unele privinţi pe cele realizate în marea exploataţie.
In Italia, regiunea Nordului, cu deosebire in Emilia, cultura
făcută de micii cultivatori e ajunsă la un grad de periecție ce nu
se poate atinge în marea proprietate, cu atit mai puţin i se
poate asemui agricultura făcută pe latifundiile din Sicilia.
Nu-i definitivă superioritatea marii exploataţii, chiar acolo
unde s'a menţinut pănă acum, fiindcă astăzi e dovedit că e-
conomicește toate elementele de superioritate ale marii culturi
pot fi asigurate micilor cultivatori prin virtutea și forța asociației.
Micii cultivatori asociaţi pot avea la dispoziție capital, instrumente
Și pricepere tecnică, pieţe de desfacere şi cunoştinţa necesități-
lor comerciale, în condiţii superioare marilor proprietari.
Din punct de vedere social, organizarea tot mai conștientă
a muncitorilor va ingreuia tot mai mult exploatația mare în re-
gim pur capitalist. Producția se va organiza în cooperațţie, și în
__tot cazul pretutindeni se precipită procesul de desmembrare a
marii proprietăți in mica și mijlocia proprietate 1).
Sint insă ţări, unde superioritatea de producţie a marii ex-
ploatări se traduce in fond printr'o pagubă a economiei naționale.
Afirmarea aceasta e paradoxală, dar adevărată. Şi cazul se poate
ilustra cu țara noastră. E neindoios că la noi marea proprietate,
exploatată direct sau in arendă, a dat și dă o producţie superi-
oară în cantitate şi calitate producției obţinute în exploataţia ţă-
ranului. Dar dacă privim lucrurile mai deaproape, ni e ușor să
recunoaștem că numai o restrinsă parte a moşiei mari benefici-
ază de o cultură mai îngrijită. Şi în ce condiţii? Noi nu avem o.
clasă numeroasă de simpli muncitori agricoli. Trei pătrimi din
marea proprietate se lucrează de micii proprietari, cu vitele, cu
instrumentele lor de muncă şi, pe alocurea. cu seminţele puse de
ei. Pe dc altă parte constringerea învoelilor silește pe țăran să
———
1) Vezi politica agrară engleză—progresele siadicaliainului agrar
francez, italian, belgian, danez, „Les syndicets agricoles et lvur oeuvre“—
Comte de Rocquiyny.
214 VIAȚA ROMINEASCA
are, să samene, să culeagă mai întăiu la proprietar, muncind tirziu
şi prost propriul său pămint. lată deci pe micul proprietar sacri-
ficind fără voe propria sa producţie, şi iată cum ceia ce econo-
mia națională ar trebui să ciştige din prisosul de producție al
exploataţiei mari, se pierde din toate exploatațiile țărănești mici şi
parcelare.
Şi cu toate acestea, e evident că în actuala stare de cultură
a țărănimii, economia noastră națională are un vădit interes, ca
o parte a solului să rămină în domeniul acelei proprietăți ce se
exploatează direct de proprietarul ei, cun capital suficient şi cu
o tecnică modernă. În ce mod se poate deosebi această parte de
proprietate mare, viabilă, utilă, sănătoasă, de proprietatea latifun-
.diară ? Deosebirea nu trebue să fie arbitrară şi tetuşi o atare in-
cercare, inconsecventă poate, dictată de împrejurări de sigur, sa
făcut de către Parlamentul conservator, în ziua cind se vota le-
gea contra trustului. Care cra principiul acestei legi ? Că propri-
etatea arendată, dacă trece ca întindere dincolo de anumite mar-
gini, constitue un rău social şi economic, fiindcă pune pe țăran
la discreția marelui exploalator, pricinuind adică, prin greulatea
învoelilor, ruina gospodăriilor ţărăneşti. Cine nu vede însă că
raționamentul ar fi tot așa de logic și legitim aplicat proprietății
exploatate de către însuși proprietarul ei ? Aşa dar, după legiui-
torul conservator, 4000 hectare ar fi limita proprietăţii mari ce se
poate cultiva de acelaș exploatator, fără a strivi pe micii cultiva-
tori. In realitate avem mijlocul să hotărim nu în mod arbitrar, ci
în mod firesc, limita ce desparte proprietatea mare simplă de
cea latifundiară. Pentru aceasta e de ajunssă lăsăm proprietatea
mare să trăiască din propriile sale resurse. Actualminte latifun-
diile se pot menține şi prospera, fiindcă trei pătrimi din întinde-
rea lor se lucrează cu vitele, instrumentele și munca ţăranului
proprietar și parcelar, rămas la discreția proprietarului sau aren-
daşului vecin. In ziua cind legea tocmelelor agricole va institui
o protecție eficace a muncii ţărăneşti, adică în ziua cind proprie-
tarul sau arendașul va trebui să-și lucreze moşia altmintrelea, de
cit cu muncile de ruşiet sau cu brațele prinse din iarnă, bună
parte din exploataţiile prea întinse vor înceta de a fi rentabile şi
proprietatea latiiundiară se va desmembra de la sine. Pe de altă
parte, incapacitatea economică şi socială a marii proprietăţi se
judecă şi din practica sistemului de arendare. Moşiile intre 100—
1000 hectare sint arendate în proporţie de 54.150/0, iar moşiile
intre 1000—5000 și peste, în proporție de 64.610Jo din întinderea
lor. Prin serioase măsuri fiscale impotriva absenteismului: se vor
atinge în primul rind latiiundiile, fiindcă puţini sint proprietarii
care ar păstra în exploatare directă întreaga întindere a dome-
niului. Şi in tot cazul ar fi numai acei proprietari care ar avea
capitalul şi destoinicia necesară pentru o atare exploatare.
+
* *
In rezumat, avem în economia noastră rurală proprietatea
parcelară, mică, mijlocie, mare și latilundiară. Raportul de tntin-
IN CHESTIA AGRARA 215
e—a
dere intre aceste proprietăți se dovedeşte a fi, şi din îndoitul
punct de vedere economic şi social, cit se poate de rău. Din in-
tinderea cultivabilă a solului național o pătrime aparține proprie-
tății parcelare, altă pătrime proprietății latifundiare, şi numai ju-
mătate din suprafața cultivabilă rămine pe seama proprietății
mici, mijlocii și mari, adică a acelor tipuri de exploatare agri-
colă ce pot și trebue să coexiste spre folosul bogăției naționale
şi al propăşirii sociale.
JI
Pricinile care au hotărît actuala repartitie a pro-
prietății tunciare.
Evoluția proprietății la noi, ca şi aiurea,a fost determinată
de pricini economice, sociale, politice şi istorice. Noi ne vom
ocupa numai de crearea proprietății țărănești prin legile succe-
sive de împroprietărire începind dela 1864. Fără îndoială însă, nici
originile chestiunei țărănești, nici viața noastră națională nu va fi
pătrunsă de cel ce nu cunoaște aprigul şi durerosul proces social
prin care țăranul şi-a pierdut libertatea şi ocina, dar nici odată
dreptul de folosință în largul pămintului pe care sălăşuia. Pe
temeiu de mii de documente autentice, scoase la lumină în ul-
timii ani, sa putut scrie istoria socială a poporului nostru și re-
constitui fazele proprietăţii în Rominia !).
Să reținem doar attt : în primele timpuri ale înjghebării prin-
cipatelor, înainte chiar, ţara era ocupată de aşezări sătești în care
oamenii sint liberi şi proprietari ohavnici. Fiecare poseda indi-
vidual făşia sau jirebia lui, iar pădurile și imașşurile rămin în
indivizie. În capul satului un jude sau kneaz, judecător și şef
militar, percepind dijmă, avind drept de a ţinea moară și circiu-
mă,— jus Valachorum. Proprietatea mare se încheagă mai tirziu.
Pe moşiile deșarte, luate în stăpinire de Domni se croesc
moşii pentru a recompensa isprăvile de războiu, sau alte servicii,
dar mai ales proprietatea mare se ridică prin viclenie şi silnicie.
Pentru biruri sau cisle aruncate în vremuri de războiu, pentru a
se rescumpăra de o amendă, de un omor etc., sate întregi își
înstrăinează libertatea, închinindu-se prin legături personale. către
boerul vecin ; altă dată, prin acte prefăcute de danie, spre a ocoli
dreptul de protimisis al moșnenilor, boerul cumpără partea unuia
dintre moșneni, și repede ajunge să deposedeze prin procese şi pe
ceilalți. Procesul acesta se inteţește din ce în ce, dar proprietăţile la-
tifundiare s'au constituit abia în veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea,
adică în cea mai tristă epocă a vieţii noastre naționale. Ori cît de jos
1) Radu Rosetti, —„Păämintul, stăpinii şi sătenii în Moldova“; I, Nădej-
(-,—studii în revista lui Gherea „Literatură şi ştiinţă“; Sturdaa-Șchetanu,
— „Acte şi legiuri“,
Z216 VIAŢA ROMINEASCA
— a o a — —.——— me e a —— CP.
căzuse săteanul, chiar atunci cind condiţia lui de vecin îl punca
sub servitute și-l apropria de rob, de fapt el a păstrat totdeauna
un drept de folosinţă in pămintul pe care sălășluia. Așezămintele,
uricile, ofisele, ponturile domnilor măsoară în realitate nu pămin-
tul ce se cuvine săteanului, ci libertatea lui,—partea de muncă
ce trebue s'o dea stăpinului de moșie. Tocmai tirziu, la începutul
veacului XIX, Moruzi mărginește la ?;s dreptul ţăranului: în moşia
boerească, —zădarnic legiuirile Caragea şi Știrbey au încercat in-
tăia oară să considere pe sătean de simplu chiriaş al pămintului
In ajunul reformei din 1864, starea de lucruri e aceasta.
Proprietatea mică țărănească nu mai răminea de cit restrinsa.
moșie a moșnenilor și răzăşilor, adică a acelor coboritori din juzi
și knezi care au izbutit să reziste impotriva nevoii şi silniciet
seculare. Proprietatea mare avea o constituție feudală, ţăranul
poseda dreptul asupra a două treimi din moșie, şi boerul avea
obligația să dea fiecărui ţăran la căsătorie un număr legiuit de
pogoane de muncă, de imaş, de îineţă; în schimb țăranul datorea:
anumite prestații în natură și muncă, adică dijma și claca.
*
x x
La 1864, prin lovitura de stat a Domnitorului Cuza, propric-
tatea e așezată pe noi baze juridice. S'a decretat răscumpărarea
clăcii, sa recunoscut dreptul istoric al ţărănimii asupra a două
treimi din moșia boerească, s'a liberat în acelaș timp proprieta-
tea mare de servituțile trecutului, recunoscindu-se pentru întăia
oară partea de proprietate absolută.
Şi reforma nu se oprea aci ; pentru viitor se decreta liber-
tatea muncii, adică a contractului de învoeli, și se înscrie in lege
art. 5 și 6, adică facultatea pentru ţăranul ncimproprietărit de a
se strămuta pe moșiile statului.
Doi ani mai tirziu, constituția sancţiona această legiuire ca-
o transacție definitivă între ceia ce fusese trecutul și ceia ce avea să
fie viitorul proprietății funciare.
Multora dintre noi actul împroprietăririi clăcașilor ne apare
pănă acum ca un act liberator, curagios şi necesar: cunosc azi
buni liberali cari încep să aibă indoeli asupra eficacității sociale
a reformei și, în fine, sint alții care, deși în rindurile liberale, ju-
decă şi condamnă reforma cu severitate. Ba ei merg aşa de de-
parte, că în numele intereselor țărănimii ne propun astăzi, ca so-
luţii democratice, măsuri ce ar tinde să restabilească regimul
proprietăţii anterior anului 1864.
In realitate reforma, decretată in 1864, a fost indelung pre-
gătită și justificată de pricini economice, sociale și politice. La
noi, ca pretutindeni aiurea, pentru intensificarea producției agricole.
regimul pur ieudalal muncii nu mai cra ajungător. După tratatul
de Adrianopoli şi deschiderea gurilor Dunării comerțului interna-
tional, agricultura putea să producă mărfuri de schimb şi să ca-
pete a rentabilitate tot mai mare pentru pămînt. Din punct de ve-
IN CIIESTIA AGRARA 217
dere social năzuințele unei clase negustoreșşti în formație, progra-
mul partidului liberal care proclamă principiul suveranităţii na-
tionale, egalitatea cetăţenilor înaintea legii civile şi politice se is-
beau de puterea feudală a boerimii. De la 48 partidul roșu înscrie
în programul revendicărilor sale răscumpărarea clăcii și împro-
prietărirea clăcaşilor. După mărturia lui M. Kogăniceanu (vezi
admirabilul discurs pronunţat cu prilejul aniversării celor 25 ani
de la fundarea Academiei), diferențiarea partidelor politice în
Moldova s'a făcut în divanul adhoc pe chestiunea țărănească.
Dar e tot aşa de adevărat că în economia legii de împroprie-
tărire din 1864 au fost greșeli, mărite mai ales prin modul ei de
aplicare.
In Franța, Revoluţia cea mare emancipa pe ţăran, suprimind
fără nici o indemnizație toate drepturile feudale. In Austria ju-
mătate din capitalul ce urma să fie plătit de ţăran, ca rescumpă-
rare a clăcii şi a dijmei, fu luată pe seama domeniului Coroa-
nei. La noi Statul n'a participat cu nimic la răscumpărarea clă-
cii, şi tocmai mai tirziu se iartă ţăranului nevoiaș plata ratelor
întirziate.
De la binefacerile improprietăririi legea excludea pe toți
ciţi s'au găsit nefăcind claca,—și în prevederea legii mulţi pro-
prietari se grăbise să scutească de clacă pe țaranii de pe moșia
lor, impunindu-le alte forme de învoeli; aplicaţia legii a fost a-
poi lăsată în grija unor oameni necompetenţi și dese ori de rea
credință. Păminturile noilor împroprietăriți le-au fost alese unde
a voit și cumi-a plăcut proprietarului ; proprietățile țărănești au
rămas nehotărnicite între ele sau îmbucătăţite în parcele răzlețe.
Toate criticele acestea se pot cu drept cuvint formula impo-
triva unei împroprietări ce 15 ani mai tirziu punea pe clăcaşi
într'o situație mairea decit condiţia lor anterioară (vezi T. Pro-
topopescu,— „Casa rurală“).
Dar nici una din aceste critice nu scoate in lumină marea
greşală de a se fi decretat proprietăți țărănești, ce din capul lo-
cului erau osindite să nu rămină independente.
In Muntenia, fruntașii au primit li pogoane, mijlocașii 7
pog. şi 29 prăjini, palmaşii 4 pog. şi 15 prăj. In Moldova întin-
derile acordate au fost mai mari (fruntașii 5 fălci şi 40 prăjini;
mijloc. 4 fălci, codaşii 2.40), dar totuşi departe de a îi îndestu-
lAtoare ca țăranul să-și poată întocmi o gospodărie de sine stă-
tătoare. Legea din 1864 pune astfel bazele actualei repartiții a
proprietății, creind dela început nu o mică proprietate ţărănească
economică, ci o proprietate parcelară. Să fim insă drepți. Autorii
împroprietăririi iși făceau iluzii, și pe atunci ele păreau perfect
indreptățite. Populaţia era rară și întinderea pămintului neogorit
foarte mare. Contractul învoelilor avind să fie pe viitor liber, nu
le răminea nici o indoială că țăranul împroprietărit va găsi, pe
moşia vecină a proprietăţii mari, condiţii ușoare de muncă şi priso-
sul de pămint de care ar mai avea nevoe. Acestor iluzii cores-
pundea teama boerilor că vor răminea cu moşiile nelucrate. Şi
4
218 VIAŢA ROMINEASCA
abia un an după punerea în aplicare a legii de improprietărire,
partidul boeresc obținea nefasta lege a tocmelilor agricole ce de
fapta restabilit claca, întroducind în regimul muncii execuţia si-
lită. In realitate, mai puternică chiar decit intervenţia dorobanţu-
lui, nevoia avea să silească pe țăranul, proprietar pe o parcelă, să
primească învoelile dictate de proprietar sau arendașş ; se întimplă
astfel ceia ce nu prevăzuse autorii reformei agrare. Impotriva ìn-
tenţiilor lor democratice, țăranii, împroprietăriți pe întinderi ne-
ajungătoare de pămint, cădeau foarte răpede sub dependenţa pro-
prietarului sau arendașului vecin. Şi atirnarea a mers crescînd
pe măsură ce populația se înmulțea și se fărimițea pămintul dat
ca proprietate ţăranului.
Proprietatea mică şi parcelară nau fost create in țara
_ noastră numai prin reforma din 1864. Atit timp cit statul a po-
sedat un întins domeniu public, politica agrară a partidelor noas-
“tre de guvernămint a fost dominată de principiul. că statul are
datoria să distribue pămint spre a îndestula lipsurile țărănimii şi
a impiedeca formarea unui proletariat agricol. Din nenorocire, toate
legiuirile de împroprietărire, ce s'au succedat timp de 30 ani, re-
produc greşelile și neajunsurile improprietăririi de la 1864.
Selecţia improprietăriţilor e considerată ca o injustiţie și in-
tinderea loturilor se măsoară că să ajungă la un număr cit mai
mai mare din ciți se inscriu pentru pămint. La 1879 improprie-
tărirea insurăţeilor, motivată in aparență pe art. 5 şi 6 din legea
dela 1864, are mai mult caracterul unei recompense acordată ace-
lor ce se luptase în cimpiile Bulgariei. Pămintul acordat insură-
țeilor avea intindere de 6—5—4---3 şi 2 hectare, după cum se
potrivea, după cum se intimpla să fie moșia impărțită și numărul
celor ce trebuia să fie împăcat.
La 1881, loan Brăteanu afirma necesitatea socială de a se
infiinţa în țara noastră o proprietate mijlocie, dar legea de impro-
prietărire. ce se votează nu sancţiona această intenţie. Se preve-
dea, ce e drept, întăia oară dispoziţia de a se vinde moșii în
corpuri intregi asociaţiilor de ţărani, răspunzind solidar de plata
integrală a vinzării şi anticipînd o parte din preţ. Dar vinzarea
se făcea prin licitaţie publică, ceia ce în practică avu de rezul-
tat că, în virtutea acestei legi, ţăranii asociaţi au putut cumpăra
8,000 hectare, pe cind alte 63,000 hectare din domeniul public
treceau in domeniul marii proprietăţi private. |
La 1889, sub imboldul revoltei agrare, :sbucnită în trei
judeţe ale Munteniei. Parlamentul conservator votă „Legea de vin-
zare în loturi micia bunurilor statului“. In ciuda etichetei nepotri-
vite și a intenţiilor foarte bune ale d-lui Carp, legea decreta o
nouă împroprietărire a țărărimii în condiţii mai rele poate decit
toate împroprietăririle anterioare. Caracteristica legii stă în acele
trei articole, prin care se dispune: 1) că loturile vor măsura 5
hectare, 2) că nimeni nu poate dobindi mai mult de un lot și, 3),
punct capital, că nici un ţăran, posedind peste un pogon de pă-
mint propriu, nu-şi va putea intregi proprietatea cu un astfel de
IN CHESTIA AGRARA 919
lot. Şi totuşi d. Carp dorea crearea, dară nu a unei proprietăţi
mijlocii, dar cel puţin a unei proprietăți mai cuprinse, de 10 și
25 hectare. Legea însă prevedea că proprietăți de 10 şi 25 hect.
nu se pot cumpăra decit la licitație publică, și rezultatul se cu-
noaşte : timp de 7 ani, cit legea a rămas în vigoare nemodifi-
cată, abia 1549 de săteni au ajuns ca pe socoteata lor proprie,
sau asociaţi cu alții, să cumpere loturi de 10 și 25 hectare. La
1896 s'a uniformizat cu desăvirşire loturile şi, peste tot socotind
de la 1889 pănă astăzi, in puterea legii s'a distribuit la 105,165
de săteni 526,233 hectare, adică o intindere de pămint, ce a-
propie pămintul cedat de stat clăcaşilor la 1864.
_- Şi se poate spune că aplicația practică a acestei legi s'a
făcut cu aceiaşi nechibzuință ca pentru legiuirile anterioare de
împroprietărire. La configuraţia și distribuția loturilor pe teren, la
așezarea noilor sate, n'a prezidat un serios plan economic ; printre
împroprietăriți s'au chemat iarăși oameni, care nu trăiau din agri-
cultură, și numeroşi Sint țăranii care nu și-au luat nici odată lo-
turile în posesie, sau care s'au grăbit să le abandoneze cămăta-
rului. întrupat in circiumar. perceptor etc.
Dar proprietatea mică, creată prin legile succesive de im-
proprietărire, n'a fost numai insuficientă ca întindere, rău confi-
gurată și rău exploatată, din lipsa de capital şi pricepere. Pro-
prietatea aceasta a mai fost și este inalienabilă.
Fără îndoială, inalienabilitatea s'a inscris în constituţie ca
O prețioasă garanţie a micului proprietar, impotriva rapacităţii,
a speculei celor ce ar fi voit să-l deposedeze, profitind de sără-
cia, neprevederea și ignoranţa lui. Decretarea inalienabilității a
fost in practică una din principalele cauze. ce s'au opus la for-
marea unei proprietăți țărănești economice Țăranul nevuiaș a
fost menținut ca proprietar fictiv, fiindcă, pe căi piezişe, el sa
grăbit să-şi înstrăineze pămintul, arendindu-l pe nimica toată că-
mătarilor din sat; iar ţăranul vrednic și econom a fost împiede-
cat să cumpere și să-şi rotunjească proprietatea. Vom vedea însă
că leacul ar fi mai rău decit boala, dacă ne-am mulțumi să ri-
dicăm pur și simplu inalienabilitatea. Mutaţia proprietății țără-
nești trebue înlesnită, dar totuşi îngrădită cu anumite chezășii
pentru interesul țărănimii, pentru interesul ce-l avem de a favo-
riza nu reconstituirea unor mari proprietăți. dar a unei sănătoase
clase de mici și mijlocii proprietari.
*
* +
Ca rezumat al acestui capitol, putem spune:
Repartiția proprietății mici în forma ei actuală a fost hotărită
de intervențiile succesive ale Statului. S'a creat astfel, începind
de la 1864, alături de proprietatea mare şi latilundiară, o propri-
ctate mică, devenită foarte răpede parcelară. Improprietăririle, așa
cum au fost făcute. s'au dovedit ineficace spre a îmbunătăţi temei-
Cent mai >.
229 VIAŢA ROMINEASCA
nic starea țărănimii şi n'au impiedicat ca problema agrară să se
pună societăţii noastre tot mai gravă. şi mai acută.
III
Casa Rurală
Şi totuşi am face o mare nedreptate, dacă am spune că
bărbaţilor noștri de stat le-a lipsit prevederea viitorului. Cu o
perfectă claritate de vederi, ei și-au dat seamă că, in ziua cind
Domeniul Statului va fi pe siirşite, problema agrară va intăţişa
greutăți și mai mari de cit în trecut.
La 1887, loan Brătianu propunea ca statul să fie autorizat
să se prezinte la licitaţiile publice, spre a cumpăra din moșiile
particulare scoase în vinzare.
In textul primitiv al legii agrare din 1889, d-l Carp prevă-
zuse ca o treime din venitul provenit din achitarea loturilor vin-
dute să fie rezervată unui îond, din care avea să se cumpere la
licitaţie publică moşiile mari, destinate să reintregească dome-
niul Statutui. În programul pe care partidul național-libera! şi-l da
la Iaşi în 1891, se formula clar ideea unei instituțiuni menite
să înlesnească ţăranilor creditul necesar pentru cumpărarea pro-
prietăților mari ce s'ar îi ivit de vinzare.
Trebue insă să ajungem la 1897, ca din iniţiativa guver-
nului liberal, prezidat de d-l Aurelian, să ia naştere proectul Ca-
sei Rurale. Instituţia era concepută ca un organism de Stat, me-
nit „să inlesnească cultivatorilor romini cumpărarea de moşii de
la particulari“. De fapt, Statul ar fi cumpărat direct, spre a vin-
de ţăranilor.
In cuvintarea remarcabilă, — din toate punctele de vedere.—-
pe care d-l Aurelian a ținut'o, pentru a sprijini proectul, d-sa zicea:
„Am căutat, curat şi simplu, ca pămintul rominesc să treacă.
cit se poate, in minile cultivatorilor, ca proprietatea noastră să
hu se deprecieze şi să inlesnim ca cu creditul statului, care este
creditul gencral, să inlesnim achiziţia proprietății acelor oameni.
care nu au alte mijloace de traiu de cit munca pămintului“. Şi
mai departe: „Noi voim ca fiecare ţăran să aibă o bucată de pà-
mint în această țară, urmind astfel tradițiunea fundatorilor parti-
dului naţional-liberal (Aplauze)“.
Iar raportorul legii, regretatul Stolojan, exprima exact aceiași
idee : „Idealul posibil este acesta: să nu rămină nici un țăran
îAră o bucăţică de pămint şi o căsuţă, pentru ca toţi să fie lipiţi.
şi cu interesul şi cu iubirea, de pămintui patriei sale (Aplauze).:
Astăzi concepția ce ne-o facem despre Casa Rurală e poate, în
această privinţă, mai puţin ambițioasă. Intrevedem un ideal mai
practic și mai Sigur de atins. Am vrea să ne ferim de a cădea
în greșala legilor de împroprietărire ce s'au perindat de la 1864
încoace. Nu ne e de loc indiferent să ştim ce întindere și valoa-
IN CHESTIA AGRARA 221
re economică va avea bucățica de pămint dobindită de țărani şi vom
fi foarte fericiți ca, prin mijlocirea Casei Rurale, să se ridice o clasă
sănătoasă şi rezistentă de țărani proprietari. Casa Rurală nu se va
dezinteresa de soarta celorlalți. O funcție tot aşa de mare a Ca-
sei Rurale,—pe care nu o prevăzuze proectul primitiv,—va fi să
înlesnească asociațiilor ţărăneşti creditul necesar, spre a putea a-
renda de la stat sau particulari moșii în corpuri intregi. Dar azi,
cit de mari ar fi deosebirile de concepție și alcătuire intre pro-
ectul din 1896 şi cel actual, un lucru e sigur, că atunci, ca şi
acum, Casa Rurală se inspira din acelaşi principiu just fecund :
dreptul statului de a interveni în repartiția proprietății funciare,
favorizind procesul binefăcător de transformare normală a marii
proprietăți în mică proprictate țărănească.
Nici un proect de lege n'a întimpinat mai multă ostilitate
din partea adversarilor partidului liberal. Casa Rurală a fost de-
nuntată ca un atentat impotriva proprietății mari. „D-voastră vo-
iti, — zicea d-l Take lonescu,—să lucraţi fără vreme, să vă sub-
stituiți operei cuminte a vremii, vroiți, prin o simplă măsură ar-
bitrară, să decapitați o națiune. să o împingeți cu o sută de ani
innapoi, să scoboriți idealul său național și social, să o trans-
formaţi aşa cum n aţi mai recunoaște-o“. Şi aşa işi termina cu-
vîntarea cea mai pasionată din cite s'au pronunțat împotriva Ca-
sei Rurale:—.„După urma Casei Rurale nu văd de cit un dezas-
tru financiar, un dezastru economic şi un dezastru social și na-
tional“.
Din rindurile partidului liberal chiar, se ridicau obiecții. Se
aducea întimpinarea că finanțele Statului ar putea fi periclitate
printr'o abundentă şi precipitată emisiune de rentă. Mulți se te-
meau de lipsa de destoinicie şi imparțialitate a unei administra-
ţii de stat avind rolul de a cumpăra şi a vinde moşii. Adevărul
e, că mai ales criza internă, pe care o străbătea organismul par-
tidului liberal, a impiedicat proectul Casei Rurale, votat de Ca-
meră. să devină lege. Și cine ştie dacă, pusă în aplicare de a-
cum 12 ani....!)
De atunci ideia Casei Rurale a fost îndelung desbătută în
Parlament, în intruniri, în presă, în publicaţii speciale, și astăzi
ca nu mai sperie pe nimeni. Ba sar zice căea s'a impus tuturor
ca vădită necesitate economică şi socială.
Partidul conservator, silit să recunoască, dacă nu gravitatea,
dar cel puţin existenţa unei probleme agrare, tirit, pe de altă parte,
de curentul de opinie ce-l stirnise partidul liberal, a incercat să-și
apropie ideia Casei Rurale. Dar n'a reușit de cit s'o reducă, so
delormeze și s'o facă iniecundă. In programul ultimului guvern
conservator a figurat promisiunea că se vor cumpăra proprietăți
t) De sigur, aci autorul avea intenţiunea să revină, pentru a dovedi
că, în acel caz, n'am fi avut, poate, să suferim grozăviile din primăvara anu-
lui 4907... Nota Redacţiei.
222 VIATA ROMINEASCA
II Da ap m ————— a
particulare, scoase în licitaţie publică, —pentru a spori domeniu!
Statului.
Proectul preconizat de generalul Manu, adoptat de guvern.
era ca în budget să se inscrie anual, pentru acest scop, o sumă
de trei milioane de lei. Cu alte cuvinte, o sumă ce ar îi ajuns să
se cumpere un maximum de 5,000 hectare şi să se improprie-
tărească pe loturi insuficiente 1,000 de săteni pe an.
Soluţia aceasta, a unei poreclite „Casete Rurale“, nu mul-
ţumea pe toți conservatorii. Cel dintăiu d-l Take Ionescu s'a le-
pădat de ea, spre a adopta soluţia acelor ce-şi reprezentau Casa
Rurală ca o instituţie de credit privat. D-l T. lonescu,—intr'un
discurs la Craiova,—era de părere că țărănimea şi-ar putea mări
patrimoniul în ziua cind se va face pentru ea ceia ce Banca
Naţională a făcut pentru negustori, Creditul Funciar pentru pro-
prietatea mare, Banca Agricolă pentru Arendași (spune expres
și d. Stolojan in 1896). Şi d-sa cra convins că creditul privat
ar fi bucuros să inliinţeze pentru țărănime o astfel de instituţie.
dacă statul i-ar da siguranța operațiilor, punindu-i la dispoziţie a-
paratul său de pricepe şi urmărire. D-l T. Ionescu mai avea
grija să spună, că nu s'ar opune ca statul să fie părtaş la capi-
talul de fundație al instituției ; ne lăsa însă în nedumerire asu-
pra rolului ce d-sa conceda capitalului străin intr'o instituție me-
nită să prezide la mutația proprietății noastre funciare şi la inăl-
tarea economică a țărănimii romineșşti.
Proectul acesta, foarte eclectic in principiu şi vag schițat ca
mecanism, nedeslușit in consecințele lui, are numai meritul să
ne arate drumul, pe care ideia Casei Rurale l'a străbătut in spi-
ritele ce-i arătase odinioară cea mai mare ostilitate.
Dar pe cind partidul conservator ceda asupra principiului
Casei Rurale, oprindu-se la proecte menite să-i zădărnicească
aplicaţia, in convingerile partidului liberal concepția Case: Ru-
rale se lărgea, se purifica şi se preciza ca cea mai temeinică
soluție a problemei agrare.
D-1 Take Protopopescu, in studiul său asupra Casei Rurale,
observă că, în interval de 10 ani de la alcătuirea primului pro-
ect de Casă Rurală, o îndoită experiență socială a venit să ne
arate ce poate şi ce trebue să fie această instituție.
Pe de o parte criza financiară a anului 1900—1901 ne des-
vălea un adinc dezechilibru al economiei noastre naţionale ; nu
erau atunci primejduite numai finanţele statului, ci toate acele ins-
tituțiuni în care se resiringe situația proprietății urbane și rurale.
Pe de altă parte tocmai în perioada acea critică țărănimea, răs-
punzind ia iniţiativa conducătorilor ei fireşti, dovedea un spirit de
asociaţie și o putere de organizare de care pănă atunci foarte pu-
țini ne dasem seamă. Succesul crescind al băncilor populare şi
soliditatea obștiilor sătești, care cumpărase sau arendase moșii
mari, nu puteau fi nesocotite de legiuitorul liberal. Spre marea
cinste a partidului liberal, Parlamentului din 1900—904 i se da-
toreşte, pe lingă o liberatoare politică financiară, două intervenții
IN CHESTIA AGRARA 233
i ti Sr e a e a
de cca mai mare insemnătate economică și socială: Legea de or-
ganizare a Băncilor Populare și legea privitoare la obștiile să-
teşti, pornită din iniţiativa D-lui T. Protopopescu.
= In discuţiunea răspunsului la mesagiu în sesiunea 1903 —04,
adversarii partidului liberal au incercat să prezinte legea obștii-
lor ca o renunțare la însăși principiul Casei Rurale.
Participind la desbateri, am ţinut din potrivă să afirm că,
de oarece obştiile sătești vor grăbi procesul de transformare a
proprietății mari în proprietate țărănească, e cu atit mai necesar
ca statul să intervină în acest proces prin mijlocirea Casei Ru-
rale. Susțineam că statul nu se poate dezinteresa nici de soarta
noilor proprietăți create, nici de repercuţia ce modul lor de ex-
ploatare poate să-l aibă asupra bogăției naţionale. Casa Rurală
urma, deci, să aibă atribuţiuni mult mai largi, de cit acelea ce
pot fi îndeplinite de o simplă instituție de credit.
Şi vorbind astfel, nu exprimam decit păreri pe care le ştiam
împărtășite de cei mai numeroşi membri ai majorităţii liberale.
De la aceiaşi convingere pornește și Banca ţărănească pro-
pusă de d-l Haret și dezideratele formulate in luminosul studiu
pe care dl. Protopopescu l'a consacrat Casei Rurale.
__ Evenimentele din Martie au venit însă să arate, mai mult
decit orice discurs sau studiu, citā inţeleaptă prevedere era în ini-
ţiativa acelor care, acum 12 ani, au încercat să intăptuiască o insti-
tuţie pe care ne-o impune azi o dureroasă experienţă.
+
$% *
In proectul ce ni se înfățișează de guvern, Casa Rurală e
definită ca o instituție ce are de scop să procure asociaţiilor ţă-
răneşti creditul necesar spre a cumpăra sau arenda moșii (vezi
definiția proectului).
Care sint caracterele esenţiale ale instituției ? Mai întăiu, în
ceia ce privește organizarea ei, Casa Rurală va îi o instituție
mixtă, adică formată cu capital procurat parte de stat, parte prin
subscripţie publică. In afară de capitalul în acţiuni, Casa va mai
avea dreptul să emită obligații garantate cu fondul proprietăţilor
împrumutate, se va bucura pe deasupra de garanţia creditului
public.
In această organizare, Casa Rurală e scutită de neajunsu-
rile ce ar putea să aibă un aşezămint exclusiv de stat sau o
bancă privată şi întrunește deopotrivă foloasele ambelor sisteme.
(v. Take Protopopescu).
Statul nu mai apare țărănimii ca un atotputernic distri-
buitor de pămint. Influențele politice, lăcomia proprietarilor dori-
tori de a vinde sau de a arenda cu prețuri exagerate, graba fă-
ranului de a cumpăra o proprietate dincolo de puterile sale, se
vor isbi de rezistența acţionarilor interesaţi. La rindul său, statul
va păstra misiunea de a îngriji tocmai de interesele generale, el
za fărmuri dorinţa de ciștig a acţionarilor şi va asigura institu-
224 VIAŢA ROMINEASCA
ției conlucrarea obligatorie a organelor sale administrative şi fi-
nanciare. (v. broşura Protopopescu).
Al doilea caracter esențial îl găsim in mecanismul institu-
ției. Casa Rurală nu mai tratează nici cu proprietarul doritor să
vindă, nici cu țăranul izolat, ahtiat să cumpere. (Anze-proectul
cunoscut de mine). Clientela ei exclusivă va fi formată din asoci-
ațiile țărănești, constituite după anumite forme legale, adică pre-
zintind garanția răspunderii solidare şi putind să depună o parte
din prețul convenit pentru cumpărarea (sau arendarea) moşiei.
Al treilea caracter, de sigur tot atit de important, rezidă în
noua funcție atribuită Casei Rurale. Toate moşiile nu sint de
vinzare, și toți țăranii nu pot să cumpere, dar ei au dovedit de
mult că, asociindu-se, pot avea priceperea, hărnicia şi cinstea
celui mai bun și solid arendaș. Le lipsea creditul față de pro-
prietar. Casa Rurală îşi va lua sarcina să procure tovărășiilor de
săteni creditul necesar exploataţiei și mai ales creditul față de
proprietarul care va consimţi să le dea moșia în arendă.
b
x +
Care sint criticele ce se pot aduce Casei Rurale, astfel
constituită ? |
Inlăturind din discuţie obiecțiile ce ar privi însăși principiul
Casei Rurale, ca fiind un punct dobindit, aşi avea de făcut urmă-
toarele observaţii de ordin practic.
O primă observaţie relativă la administrația ei complect
independentă de organismul băncilor populare. Casa Rurală
e chemată să îndeplinească operaţiuni foarte insemnate, dese
ori grele și în tot cazul răspindite in tot cuprinsul țării. Func-
ționarea ei ar reclama un mecanism complect și costisitor, dacă
nu se va putea rezema pe organismele existente ale băncilor po-
pulare. Proectul nu stabilește legătura necesară între aceste două
instituții, menite să funcţioneze paralel.
Minimul de intindere al lotului, ce se poate dobindi de un
țăran fără pămînt, sa socotit la 3 hectare. Vezi demonstraţia mai
sus, învederind insuficiența unui astfel de lot, spre a forma o
proprietate țărănească economică, și neajunsul de a inmulţi nu-
mărul proprietarilor parcelari. S'ar putea totuşi menține această
limită inferioară, pentru loturile așezate in apropierea orașelor
(posibilitatea de a face grădinării etc).
Alături de mica proprietate, stă în putinţa Casei Rurale să
încurajeze crearea proprietății mijlocii. Utilitatea ei economică și
socială nimeni nu o poate pune la îndoială. Ea va utiliza munca
ţăranului proletar și va servi de model de cultură a micului cul-
tivator. Casa Rurală ar putea rezerva o zecime din intinderea
moșiilor cumpărate. prin mijlocirea ei, spre a înființa proprietăţi -
de 50— 100 hectare, pe care le-ar vinde exact în aceleaşi condi-
ţii ca loturile ţărăneşti. Se va pune însă condiția ca acei ce vor
să dobindească atare proprietăți să aibă anumite garanţii profe-
sionale. Se va da preferință absolvenţilor școalelor de agricultură
superioară şi apoi celor inferioare.
Intervenţia şi autoritatea Casei Rurale trebue să se exercite
— = A a
IN CIUESTIA AGRARA 225
şi asupra modului de cultură in proprietățile dobindite prin cre-
ditul ei, bine înţeles atit cît țăranul îi va răminea debitor. Se
invocă dese ori rutina ţăranului. Avem în ţara noastră o experi-
enţă foarte instructivă, avem cultura tutunului foarte reușită,—
cît o permite clima și solul,— și rentabilă, dar făcută după norme
impuse de administrația monopolului. In 5—6 judeţe (sint cite-va
mii de țărani care solicită de la R. M. S. favoarea de a cultiva
tutunul) mai bine de 7000 hectare se cultivă după anumite regule
hotărite de şefii de cultură ai Regiei, și cînd ţăranul a văzut
că-i raportă mai mult de cit altă cultură, sa supus tuturor regu-
lelor prescrise. |
E datoria Casei Rurale să se ocupe tot atit de aproape de
contractul de arendare pe care-l girează, ca şi de proprietatea ce
se va înființa prin creditul ei. Nu-i de loc indiferent numărul
țăranilor asociaţi, întinderea loturilor ce va cădea în partea fie-
căruia, relaţiile convenite între membrii obştiei şi situația ce se
crează sătenilor rămași in afară de tovărășie.
Obștia nu va beneficia de creditul Casei Rurale, dacă nu
întrunește cel puţin o treime din numărul plugarilor aşezaţi pe
moşia ce se ia în arendă. E neindoios că acolo unde numai
3—4 ţărani ar inlocui arendașul, exploatarea poate să continue
mai nemiloasă chiar ca in trecut. Cunoaştem cu toţii pilde. În
cît privește intinderea loturilor ce va reveni fiecărui asociat, e
bine să se stabilească un maximum de întindere, ca și pentru
lotul căpătat in proprietate, nu e însă acelaş lucru pentru intin-
derea minimă pe care ţăranul s'a învoit s'o ţină în arendă. Aci
nu mai e vorba de valoarea economică a unei proprietăţi, ci
«le nevoile individuale ale fiecăruia. Țăranul lipsit de pămint şi
vite se va mulțumi cu parcele mult mai mici de cit consăteanul
dui înstărit : şi dacă e un interes al economiei naționale ca prin-
tre țăranii proprietari să se facă o selecție, e din potrnvă necesar
ca in asociaţia de arendare să găsească loc cit mai mulţi săteni.
Se va mai prevedea iarăși situaţia celor rămași în afară de obştia
de arendare, atunci cind întinderea moșiei luată în arendă in-
trece suma loturilor maxime ce şi-ar putea atribui fiecare asociat.
Presupunem o moşie de 1000 hectare, luată în arendă de 25 de
săteni. Dacă în mijlociu fiecare asociat şi-a atribuit cite 20 hec-
tare, mai rămin încă 500 hectare disponibile. Cum vor fi ele ex-
ploatate ? Evident prin subarendare. Mai nici odată obștia nu
organizează exploatarea colectivă. Trebue deci prevăzute condi-
ţiile in care se vor subarenda la alți consăteni. E poate nece-
sar să nu se permită altă formă de invoială, de cit subarendare
in bani. Sar acorda asociaţiilor un profit de 100/0, bunăoară, peste
preţul plătit de ei ca primă arendă, constituindu-se un fond de
rezervă al asociaţiei...
Impotriva Casei Rurale se exprimase odinioară temerea că
va provoca o prea răpede desmembrare a marii proprietăți spre
paguba economiei naţionale şi a finanțelor publice. Temerea a-
ceasta ar fi astăzi lipsită de orice temeiu. Pe de o parte carac-
226 VIAȚA ROMINEASCA
terul mixt al instituției, —unde capitalul privat e deadreptul intere-
sat, —pe de altă parte îngrădirile prevăzute pentru cumpărare,
sint de natură să'ntirzie chiar un proces recunoscut necesar. De
altmintrelea, cine poate să judece mai departe de cit strimtul lui
interes de moment își dă seamă că proprietatea mare va ciștiga
în valoare ceia ce va pierde (pe bani) în întindere.
Acţiunea Casei Rurale se poate exercita, mai repede dacă
nu mai eficace, cu ajutorarea obștiilor ce se vor constitui spre a
arenda moșii. Asociaţia solidară a sătenilor. exploatind pămîntul
după raţionale norme de cultură, oferind proprietarului pentru
plata arenzii garanția creditului public, ne apare ca cea mai fe-
ricită soluţie posibilă : pentru țăran, pentru * proprietar. şi pentru
economia noastră națională. De fapt experienţa e făcută de ani
de zile (Vezi Anuarul băncilor populare pe 1906).
E vorba de a generaliza o experienţă reuşită şi privită ac-
tualmente cu simpatie de ambele noastre partide. Parlamentul
conservator, spre a şterge impresia recensămintului şi desigur
spre a dovedi interesul ce-l poartă țărănimii, a votat legea prin
care se acordă obştiilor înlesniri la arendarea bunurilor statului *
Asociaţiile sint ţinute să depună numai '/s din garanţia cerută
de legea Contabilităţii publice pentru a licita şi sint preferite
chiar, dacă oferta lor rămine cu 5%/o mai jos de oferta concu-
renților particulari. In practică avantagiile erau minime, de oare-
ce se menținea principiul licitaţiei. Chestiunea va primi o solu-
ție definitivă, cind prin lege se va hotări că moşiile statului şi
ale instituţiilor publice de binefacere nu pot fi arendate decit ob-
ştiilor de săteni.
Rămine însă să ne întrebăm ce s'ar putea face spre a fa-
voriza obștiile ce vor trata cu proprietarii particulari.
DI. Haret (vezi Banca Țărănească), prevăzind obstacolele ce
vor sta in calea obștiilor de arendare,—neincrederea proprietari-
lor, interesele opuse ale arendaşilor eliminați,—a propus ca le-
gea să isbească, cu taxe fiscale sporite, proprietăţile arendate
particularilor și să scoboare fonciera cerută obștiilor.
Principiul diferenţierii impozitului fonciar, după natura ex--
ploatațiunii la care e supus pămintul, e consacrat de legislația
noastră fiscală.
Pentru combaterea absenteismului, s'a impus proprietarul
trăind peste graniță cu o foncieră îndoită decit a celor ce-şi cul-
tivă de-adreptul moșia. lonciera e mai ridicată pentru moșia
arendată, decit pentru moşia exploatată direct de proprietarul ei.
De ce n'am face un pas inainte, se întreabă dl. Haret? Am con-
vingerea că pasul acesta ar trebui să-l facem hotărit, şi sigur că
vom călca în teren sănătos de dreptate.
Exploataţia în sistemul de arendășie nu mai poate invoca
în prezent nici o justificare economică sau socială. Aiurea aren-
dașul intervine in exploataţia agricolă ca reprezentant al capita-
lului. La noi multă vreme (şi astăzi in bună parte) arendașul a
*) Proectul a rămas inimoriuiatut iu secţiunile senatului.
Nota redacţiei
j IN CHESTIA AGRARA 927
ete, CP e a ma - — RES
fost un colector de dijmă. El îndeplinea o funcție, pe care o
abandona proprietarul leneș, incapabil sau avind alte ocupații.
Dar se poate spune, cu drept cuvint, că prin arendășie s'a ridicat
singura burghezie ce o avem astăzi mai înstărită. Dar cu ce
preţ ?... In ultimi: 15 ani arendașilor le-a trebuit mai mult capi-
tal ca să se poată mănține. și biruinţa a rămas tot mai muit.
trusturilor organizate de străini. Exploatarea nevoilor ţărănimii a
fost impinsă pănă dincolo de marginile râbdării:— pănă... la răs-
coalele din primăvara trecută. Arendăşia este astăzi cea mai pri-
mejdioasă formă de cucerire străină a solului naţional și a des-
tinelor poporului nostru.
Din 3180 arendași sint 915 străini, care în Moldova posedă
mai mult de jumătatea îintinderilor cultivate.
Trebue să tindem la suprimarea sistemului de arendare,—şi
ne stă în putere s'o facem prin măsuri fiscale, adică ridicind
fonciera proprictăţilor arendate la particulari și sporind patenta
arendașului cu taxe progresive. Se cuvine să fim drepţi; să nu
facem cumva pe arendașşii de astăzi să ispăşească vina unuire-
gim. Pentru cruţarea intereselor lor legitime, ar fi potrivit ca mă-
'surile fiscale ce sar vota să nu fie puse în aplicare decit peste
2—3 ani. Am da în chipul ăsta arendașilor răgazul necesar, ca
să-şi poată desface vitele, instrumentele de muncă şi să-şi re-
guleze compturile in bănci, etc. Pe de altă parte, acest interval
ar folosi şi acelor proprietari, care ar voi să-şi intemeeze o gos-
podărie proprie.
Fi-va considerată o atare măsură ca o atingere a dreptului
de proprietate? Se poate. Dar ea reprezintă cel mai uşor sacri-
ficiu ce se poate cere proprietarilor, care atit de mult au păcătuit,
lăsind pămintul. şi sufletele rominești in stăpinirea celui dintăiu
pripășit din Galiţia sau din insulele greceşti. De altiel proprieta-
rului ii rămine, cu întreaga libertate de a-și exploata moşia, pu-
tinţa de a o arenda obştiilor țărănești, sau facultatea de a-şi
vinde proprietatea: prin mijlocirea Casei Rurale. Cunosc însă o
alta obiecție: sint minori, interziși, văduve ce nu au putinţa
să-şi exploateze moșia. hăspund, că e un cuvint mai mult ca
aceste moşii să treacă cele dintăi în exploatarea,—prin arendă, —
a obştiilor ce prezintă chezășia Casei Rurale.
Prin înlăturarea arendașilor se va combate absenteismul pro-
prietarului, se va asigura propăşirea obştiilor şi se va obține în
med indirect cea mai eficace îmbunătăţire a invoelilor agricole.
*
+ +
Peste atribuţiile ce i se recunosc în proectul guvernului,
Casa Rurală ar putea să aibă și alte atribuţiuni, justificate de
principiul instituţiei şi în perfectă concordanţă cu scopul ce
urmăreşte.
Am văzut că in materie de împroprietărire Casa Rurală nu
va ajuta pe țăran să dobindească o proprietate întimplătoare, ci
numai proprietăți avind o valoare economică. Aceste proprietăți.
aa 50 ae a m = m o Cree ————_ — —— m — a
228 VIAȚA ROMINEASCA
se vor crea prin desmembrarea latifundiilor și din alte proprie-
tăți mari, ce prin libera și buna invoială vor fi cedate de proprie-
tarii lor.
Dar proprietatea țărănească economică de sine stătătoare,
s'ar mai putea crea și pe calea transacţiilor libere, spontanee in-
tre micii proprietari. La noi însă, proprietatea ţărănească creată
prin lege e îngrădită de bariere artificiale. Imposibilitatea sau
greutatea,—pentru ţăranul ce deţine pămintul de la legile agrare, —
de a vinde acest pămint, chiar atunci cind prin moşteniri s'a
redus la citeva prăjini, s'a opus la reintregirea acestor parcele in
minile celor harnici şi economi.
Pe de altă parte protecţia, ce legea a voit să acorde celor
slabi sau neprevăzători, a fost in bună parte iluzorie.
„ La 1879, după intenţia lui C. A. Rosetti, Camera votă le-
gea prin care se anulau vinzările deghizate ale păminturilor date
clăcașşilor. Operaţiile cămătarilor au continuat insă. și statistica
arată că in unele judeţe 14—300/0 (?) 1) din aceste păminturi nu se
mai stăpinesc de proprietarii lor legali.
E neindoios că inalienabilitatea loturilor țărănești, dintr'o
măsură ocrotitoare, s'a întors impotriva unei selecțiuni firești
intre muncitori și a contribuit să agraveze procesul de pulve-
rizare a pămintului, provocat de regimul nostru succesoral.
Din toate părţile, și pe bună dreptate, inalienabilitatea e
denunțată ca o piedică la o mai bună repartiție a proprietății ță-
rănești. Şi totuși, ni se pare tot aşa de evident că, dacă mine
loturile ţărăneşti ar fi declarate alienabile, s'ar petrece acelaș
lucru ce s'ar fi petrecut și după 1864. In locul unei selecţii cum
am dori-o, s'ar întimpla că in fiecare sat 2—3 cămătari și-ar
crea adevărate proprietăţi mari prin deposedarea consătenilor lor.
Adevărul e că, intre menţinerea actualei stări de lucruri şi
desființarea pur și simplu a inalienabilității, poate să intervină o
soluţie, ce va permite întregirea parcelelor în proprietăţi țărănești
înlăturind posibilitatea speculei. Pentru aceasta, ar fi necesar să
incredințăm Casei Rurale o nouă atribuție.
lată cum imi reprezint lucrurile. Pămintul țărănesc, fără
deosebire de origină legală, va fi declarat alienabil, dar această
înstrăinare pentru proprietățile mai mici de 10 hectare nu se va
putea face decit prin licitaţie publică, prezidată, condusă de Casa
Rurală prin mijlocirea unui organism local, comunal, ce poate fi
Banca populară. Casa Rurală va participa la licitaţie. spre a reține
pe socoteala sa proprietatea țărănească ce nu va fi atins mini-
mul de preţ fixat pe fiecare regiune. Casa Rurală va mai
avea dreptul exclusiv de a institui pentru aceste proprietăți
țărănești operaţiile unui credit hipotecar putind să împrumute
pină la */a din valoarea proprietăţii. Hipoteca va fi realizabilă, şi
o re
—_—
1) Semnul de întrebare din manuseris se justifică. In adevăr, dim
statistica publicată de Ministerul de interne, pe care autorul nu o putea
cunoaşte, rezultă că arendările păminturilor ţărăneşti nu ajung la pro-
porţiile ce so presupuneau înnainte.
Nota redacţiei
P
IN CHESTIA AGRARA 220
fondul vindut prin iicitație publică, in caz de neplată a ratelor.
Cumpărătorii loturilor nu vor putea fi decit sătenii ce nu posedă
mai mult de 30—40 hectare.
In fine, tot in legătură cu această atribuție de credit rural
țărănesc, Casa Rurală şi-ar putea lua sarcina să răscumpere con-
tractele de arendare ce grevează proprietatea țărănească, ca a-
devărate datorii uzurare.
In regiuni unde pogonul se ia în arendă „de la proprietar
cu 30 lei, ţăranul iși arendează propriul său pămint cu 8—10 lei
pe cite 9 şi 11 ani inainte: practică comună și generalizată
(Vezi „Camăta la sate“, de Take Protopopescu : pogonul cedat cu
5 lei şi rearendat de cămătar cu 40).
Se va stabili mai întăiu, că păminturile ţărăneşti nu se pot
arenda, decit dacă aparțin minorilor, văduvelor, infirmilor. Casa-
Rurală nu va arenda păminturile țărănești luate în posesie, decit
pe timp de trei ani, urmind după acest interval să le scoată în
vinzare.
Pentru anularea inchirierilor existente, s'ar putea proceda
în chipul următor : Judecătorul de pace va cerceta toate contrac-
tele autentice de arendare. Cind prețul de arendă stipulat repre-
zintă un preţ normal pentru localitate, contractul va fi declârat
valabil încă pe 2 ani, adică se va aplica acestor arendaşi mä-
sura prevăzuta de noi pentru arendașşii moșiilor mari. Atunci
cind contractul prevede o arendă mai joasă de cit cea
normală regiunii, contractul va fi declarat nul și neavenit.
In ambele cazuri, dacă pămintul a fost arendat ca plată pen-
tru un capital imprumutat, —şi datoria se poate proba,—Casa Ru-
rală va achita pe creditor, constituind o hipotecă de valoare egală .
in fondul eliberat. Presupunem o datorie de 100 lei, pentru care
țăranul, drept dobindă, a dat creditorului în arendă cele trei po-
goane ale sale, socotite in preț de zece lei pe an pogonul, pe
timp de 5 ani, urmind ca la termen să restitue integral suma
imprumutată. Casa Rurală va achita suma de 100 lei creditoru-
lui, constituind o hipotecă egală în cele trei pogoane. Ceia ce va
face că proprietarul acestor pogoane se va regăsi în stăpinirea
lor, avind să plătească Casei Rurale o anuitate (socotită cu 60/0),
de 18 lei. Prin această operație, țăranul care plătea o dobindă a-
parentă de 30 lei (pogonul socotit 10 lei pe an, cind în realitate
arenda valora 20 lei), şi reală de 60 lei, pentru o datorie de 100
lei, va plăti în viitor 18 lei pentru aceiași datorie (bine înţeles ţă-
ranul îndatorat va avea oricind facultatea să-și ridice hipoteca).
Casa Rurală va avea dreptul să arendeze loturile țărănești luate
in posesie numai pe trei ani, urmind apoi să le scoată obliga-
toriu în vinzare.
*
s +
Casa Rurală va fi pentru țărănimea noastră organismul re-
gulator al vieții sale economice. Casa Rurală ar putea cuprinde
patru mari secțiuni sau subdiviziuni :
230 VIAŢA ROMINEASCA
1) Secţia împroprietăririlor.
2) Secţia arendărilor.
3) Secţia creditului hipotecar.
4) Secţia creditului personal— (Banca populară). -
Apare de o evidentă necesitate, ca aceste secțiuni să fie in-
trunite într'o direcție unitară, menită să asigure o strinsă legătură
şi un reciproc control între diversele operațiuni ce cad în atri-
“buţiile Casei Rurale.
Casa Rurală va avea deci ca rezultat: 1) să modifice aetu-
ala repartiție a proprietăţii funciare, creind mici proprietăți eco-
nomice, primitoare de o cultură intensivă (aceste proprietăţi ţără-
nești vor proveni din desmembrarea proprietăţii latifundiare şi
din întregirea proprietăților parcelare); 2) va permite să inlocuim
actualul sistem de arendăşie, substituind arendașului intermediar
şi spoliator—asociaţa țărănească; 3) va pune la .dispoziţia ţără-
nimii creditul hipotecar și personal, menit să înlăture uzura
din sate, să ajute şi să ridice gospodăria ţăranului proprietar. a-
Tendaş sau simplu muncitor cu braţele, să favorizeze numeroase
inițiative pe teren de cooperaţie țărănească. .
Casa Rurală întrunește, pentru înălţarea economică şi socială
a țărănimii, cele două mari forţe ale societăţilor moderne : inter-
venţia statului și virtutea asociaţiei între muncitori. Casa Rurală
înseamnă cea mai temeinică soluţie a problemei agrare.
Dr. lon Radovici
SN A AN EANG Na NN a
COMETA
Comedie în trei acte şi în versuri
d ——
ACTUL AL Il-lea
Serată dunsantă la D-na Gubin. In fund se întrevede salonul în care
Jumea dansează. pe-o arie de vals. Scena din față reprezintă un alt salon.
Scena |
TANȚA, TITY
TANȚA
(intră făeindu-şi vint cu evantaiul)
Uf! Nu mai pot! Ce sară!
TITY
țaplecindu-se pe speteaza futoliului, cercind să-i sărate umărul)
Ce umeri! O Carară
Nu i-ar putea intrece ! (In acest timp Roro intră cu poetul Colum*)
Scena H
TANŢA, TITY. RORO, COLUM
TANȚA
(amenintind peste umăr, cu eventaliol)
Galant ești astăseară !
TITY
(aplecindu-se din nou)
Şi braţul....
TANȚA
(retrăgind bratul)
Nu... nici brațul...
pa d
*) Pe acest biet poet zeţarul nostru, tn No. “trecut, l’a făeut preot.
Nota redaeţiei
VIAŢA ROMINEASCA
TITY $
(acelaş joc)
Nici mina ?....
TANȚA
Nici-o mină?
Doar degetele numai, dar... între noi rămină!
RORO
(din prag)
Discreţie garantată !
TANȚA
(întorcindu-se jenată)
A, bardul !
He ! Colum i...
Cind ai căzut din lună ? Parc'ai mai prins volum...
COLUM
Eu voiu fi prins,se poate; dar nu ştiu editorul...
RORO
(întiozind braţul Jui Colum)
Continuaţi duetul... Revendic autorul !
(Se'ntoarce șagalnic, făcindu-se că pleacă)
TANȚA
(cautind să fie umabilă. cătră Colum)
Dar unde-aţi fost ?
COLUM
La ţară.
TITY
Ei, asta-i! In Olimp?
TANȚA
V'aţi recules, desigur; lipsiți de atita timp...
TITY
Poeți nu'şi dau samă de timp... Ei sint eterni...
COLUM
(cu o umbră de tristeță)
Sint paseri care pleacă de frigul asprei ierni
Şi noi sintem ca ele, instinctul nu ne'nșală
Şi pribegim îndată ce presimţim răceală...
COMETA
TANȚA
Din partea cui răceală ?
TITY
Te'nșeli. Un dric, poete,
N’ar fi putut să ducă grămada de regrete
Ce le-ai lăsat in urmă...
COLUM
(cu un for)
Funebru e amicul !
RORO
(càtrăä Tity)
Pe urma Dumitale cind să trimetem dricul?
TITY
Eu nu's grăbit ca domnul, și-orice temperatură
In jurul meu veți face: răceală sau căldură,
Le-oiu îndura eroic...
RORO
De asta nu mă mir:
Te ştim cum te sacrifici....
COLUM
(eătră Tanta)
Asemenea martir j
Mi-ar fi plăcut și mie să fiu, şi-aș fi rămas.
Eu, pentru o zimbire...
TITY
Cu zeii din Parnas
Te-ai fi luat de peplum ?
COLUM
(cu un ton glumeț)
Nu te lega de zei!
Că zeii se răzbună... Eu mi-i cinstesc pe-ai mei....
TITY
(eu o co:npălimire comică)
Sărmanul idolatru !
COLUM
Slujește fiecare
Un cult pe lumea asta și îi innalț'altare,
i trebue un idol la care să se'nchine
Şi căruia el însuși îi dă puteri divine...
E
234 VIAȚA ROMINEASCA
El e stăpin și poate să-l darme cind voește,
Căci el i-a dat viaţă... Un idol nu trăește
Decit atunci cînd jertfa pe-altarul lui mai arde...
De aceia nu-ți dau voe...
TITY
Aşa! Ei bravo, barde !
Revolta-i legitimă...
COLUM
Ei, domnule Rosnov,
În viață pentru unii e cald ca’ntrun alcov
care indulcită pătrunde-orice lumină ;
Covoarele'n odaie aștern ca o surdină
Pe zgomotele aspre ce vin pănă la dinsul...
TITY
Destul, maestre dragă, c'o să ne-apuce plinsul !
TANȚA
Tot elegiac, can vremuri...
RORO
(eatră Colum)
Urmează pentru mine !
TITY
(scoate batista)
Să plingem mai departe !
TANȚA
Un zour de vals mai bine...
{Tity gata să accepte: în timpul acesta muzica încetează. D-aa Gu-
bin şi invitaţii intră pe scenă).
Scena lll
ACEIAŞI, D-NA GUBIN, D-NA MIREA, LUCICA, CLEO, NI-
NETA, SCULPTORUL PRALEA, HALS, RUDI, INVITAȚI
PRALEA
Splendid arcuș!
HALS
Diabolic !.
NINETA
Serafic !
COMETA
RUDI
Sarasate!
HALS
Un Wasserfall armonic de triluri şi stacate!
TITY
(cătră grupul din faţă)
Urcat e diapasonul!
D-NA GUBIN
Frumos !
D-NA MIREA
an Aici staţi voi ?
TITY
| (arătind pe Colum)
A re'nviat poetul !
LUCICA
Să-l auzim şi noi!
NINETA
Cind ai sosit, divine ?
CLEO
Visez ?...
D-NA GUBIN
Ce vă miraţi ?
La noi întotdeauna artiștii consacraţi
Sint musafirii casei...
COLUM
(inclinindu-se)
Prea multă cinste, Doamnă!
D-NA GUBIN
Nu... nu... noi ştim prea bine talentul ce însamnă...
Şi sintem foarte mindri !... Pe cînd trăia Gubin,
Alexandri, sărmanul... Ce de-amintiri îmi vin...
Colea-şi trăgea fotoliul... şi cîte nostimade
Nu ne spunea... Vai, Doamne, ce suflet cum se cade.!
TITY |
Să-i trecem dar fotoliul... Nu te jena, Colum!
COLUM
Mi-ar prinde poate bine după atita drum...
935 `
VIAŢA ROMINEASCA
TITY
Aşază-te atuncea...
RORO
(cătră D-na Mirea)
Ah! E incorigibil!
TITY
(cătră Colum)
la loc și te declară de-acum inamovibil!...
D-na MIREA
Pân' nu şi-o spune Tity sentinţa lui, se poate?
Mă rog, ce 'nsamnă asta să rizi mereu, de toate?....
D-na GUBIN
Fi, lasă-l, că nu strică cu gluma nimănui...
Gubin al meu, sărmanul, era la virsta lui
Aidoma ca dinsul...
TITY
O, Doamnă, -s încintat
Că aducea cu mine ilustrul răposat!
RUDI
C'o mică diferență: era un om cuminte....
HALS
Ha! Ha!
PRALEA
Ai! A păfit-o jongleur-ul de cuvinte...
TANȚA
Lăsaţi Cometa ’n pace!
HALS
Mä rog, care cometă ?
(fetele rid cu tuțteles)
PRALEA
(cu mirare)
Cum, n’ați văzut-o incă? Ciudat! Dar nu-i gazetă
Să nu-i fi dat portretul...
FETELE
(cu mirare)
Care portret ? |
CONETA 237
PRALEA
Ce îel?
N'aţi auzit de noua cometă Baladel?
l CLEO
Cum? Baladel ti zice ?...
RORO
(catra Tity)
Ce! ai un concurent ?
TITY
(grav)
Un tnterim pe care îl las pe firmament
Cind mă cobor în lume...
D-na MIREA
(eătră Pralea)
Si cum e?...
PRALEA
O splendoare!
Dar numai cătră ziuă, tirziu de tot, apare....
Cind e senin...
NINETA
Ei, asta-i! Noi o vedem şi-acum!
(Fotele rid)
PRALEA
(se uită, mirat, în toate părțile)
Unde-o vedeți ?
LUCICA
Aice!
(haz mare)
PRALEA .
Tu o zăreşti, Colum ?
COLUM
(distrat)
Eu ?.... nu...
PRALEA
(întrebător, cătră Hals)
HALS
Nici eu, fireşte....
VIAȚA ROMINEASCA
PRALEA
“(eatră Tity)
Atunci... dar D-ta ?
TITY
O văd şi nu...
PRALEA
Dar unde ?...
LUCICA
Ei. las'. N'o mai căta...
CLEO
(cu mirare, luind traducerea Iliadei de pe masă)
Un nou volum ?...
NINETA
Al cui e?...
TITY
(luînd volumul din mina lui Cleo şi uittndu-se la copertă)
Cunoşti pe delicvent?
PRALEA
(uitindu-se peste umărul lui .Tity)
Recidivist...
LUCICA
Maestre, îl ştii ?
TANȚA
Are talent ?
COLUM
Respins de-Academie în unanimitate ! (rasfoind volumul)
Sărmane hexametre așa pios lucrate!
Nemuritorii noștri adună pergamente,
Ei nu vor să trăiască în vremile prezente,
Ţin să s'asimileze cu vechile carboave,
Le place atmosiera de mucede hrisoave,
Şi-au devenit chirilici ca Biblia Scheiană...
Fotoliul academic e pentru ei o strană
In care dorm în pace un somn metusalemic....
Sint ingineri, istorici, cite-un poet anemic,
Ce-asistă la ședință ca întrun sanatoriu...
Din cind în cînd un doctor tușește un memoriu
Sporind cu un intoliu celebrele Anale...
Din cînd în cînd s'aude cite-un aeternum vale,
COMETA 239
Spre-a da o desmințţire, căci foarte-adeseori
Mor și-academicianii, deși-s nemuritori !
Tăcere 'n necropolă şi alt postum ia strana
Aceluia ce-şi mută fotoliu în Nirvana...
Dar dacă mai există sau nu literatura,
Şi dacă arii nouă mai cintă zeul Pan,
Ei ce-au pierdut de-apururi contactul cu natura,
Nici nu voesc să ştie... stau după paravan,
Se 'mbracă în giubele de pergamente vechi
Si cu peceți şi-astupă augustele urechi,
Spre-a nu-i lovi—oroare !—cumva curentul nou...
CLEO
Dar sint atitea premii ?....
COLUM
Da. Dar de-aşa cadou
Nu-s vrednici literații... Sint premii, un nămol...
De pildă, anul ăsta, staţiunea Tekir-Ghiol
A fost încoronată...
TITY
(compatimitur)
Aveţi dreptate voi!
Poftim ! s'arunci un premiu intrun aşa noroi!
RUDI
Se spune că e muncă în opul premiat...
COLUM
(ridicind cartea)
O ţi! Dar asta nu e? Homer reinviat
Prin truda şi voinţa unui Benedictin...
Ce stăruință trebui și ce amarnic chin
Spre a călca pe urma lăsată de-un gigant
S'a întrebat el oare, maturul corp savant ?....
PRALEA
De noi, sculptorii-i bine. Noi nici nu vrem să-i ştim.
Pe ei ori alți macabri clienți de țintirim
Tot dintr'un lat ti facem... Păcat că mor cam rar...
La mine plastilina stă gata 'n buzunar...
D-na GUBIN
Dar răi sint azi artiștii! Sărmanu-Alexandri...
Ce suflet cum se cade... i
PRALEA
(cătra Coum)
Ca noi, cînd om muri !
(Muzica reincepe zgomotos)
VIAŢA ROMINEASCA
HALS
(cătră Roro)
Intiiul vals, mein Fräulein ?
RORO
O nu... vă mulțămesc.
HALS
De ce?...
TANŢȚA
Nu-i place valsul...
HALS
Se poate ?... Nu-i firesc.
La noi în dulcea ţară cu Dunărea albastră,
So eine schöne Nixe, cum sinteţi dumnevoastră,
Tresare cind aude acordul unui vals
Şi nu mai are astimpăr...
„ RORO
O îi, domnule Hals!
HALS
Da, da... In viața noastră nici nu aveţi idee
Ce loc ocupă valsul... La noi toate se 'nchee
C'un tour de vals... Da, valsul! Eu îl ador, dudue!
Atita frenezie nici într'un cintec nu e,
Oricit de plin de viață ţi s'ar părea acela...
La Capri, la Sorrento se joacă tarantella
(mimează)
In sunet de tambure... O manoiâ 'n Sevilla
Bătind din castagnete danțează seguidilla...
TITY
(imitinau-])
Olle !
HALS
Cu-aprinsul ciardaș se laudă Maghiarii....
Dar nici un danţ nu curge în ritmul unei arii
Mai legănat ca valsul... Nici valul mindrei mări
Pe dune nu descrie mai sprintene mișcări,
Nici adierea serii n'alunecă mai lin
Pe lanurile 'ntinse... Da, valsul e divin t
Da, ori și ce mi-ați spune, nu-i nici o melodie
Așa de fermecată...
CLEO
Destulă teorie !
La ce să pierdem vremea ? N'auzi ne chiamă Strauss...
COMETA 241
HALS
Da, '] recunosc, mein Fräulein, divinul Fledermaus !
(ii oferă brațul şi deschide valsul),
LUCICA
Să mergem |!
(porneşte cu Rudi)
COLUM
(eâtră Tanta)
Domnişoară...
NINETA
(Cătra Roro)
Nu vii?
RORO
Merci, Ninetă!
TITY
(în treacăt)
Ce-aștepţi, domnule Pralea, iar cauţi vre-o cometă ?...
(cătră Roro, oferindu-i brațul)
Pot fi mai în favoare ca Neamţul guraliv ?
Permiteți, domnişoară ?...
RORO
(respinginda-ì cu un gest)
Merci, de portativ !
(Tity iese eu tot grupul, afară de Roro).
Scena 1V
RORO, singură, apoi TITY
RORO
(se plimbă enervata prin salon)
Ce plictiseală !
(Se opreşte în fața oglinzii câulind sâ-şi potrivească o şuviță)
TITY
{intrind)
Pace şuvițelor rebele !
RORO
(fara să se’ntoarcă)
Aţi spus ?...
TITY
N'am spus, dar astfel sint gindurile mele!
Cu ett le-adun, cu-atita imi scapă mai nebune...
*
949
VIAȚA ROMINEASCA
RORO
Cum văd, în aștă sară nu ești in toane bune...
Te-a 'ntunecat vre-o umbră trecind prin infinit ?...
TITY
O nu, dar mi-a fost teamă de vechiul satelit...
RORO
Escaladezi iar cerul ?
TITY
Ce-aş mai căta în cer
Când eşti aici ?...
RORO
Atunce ?...
TITY
Nu... am venit să-ți cer...
RORO
Discreţia mea ?...
TITY
O glumă!
RORO
Ți-am spus că-i garantată ?
TITY
O, cum nu lași în voe o inimă să bată...
RORO
Eşti cardiac, pe semne... De ce-mi spui asta mie
Şi nu i-ai spus-o Tanţii?...
TITY
Aceiași ironie
Ce şfichiue și arde cu fiece cuvint...
RORO
Imi pare c'adineâori aveai mai mult avint
Pe cind steteai de vorbă cu blocul de Carara...
Şi blocul re'nviase atunci ca legendara
Statue-a Galateei... Noroc de evantaliu
Că e şi el o armă... Nici cel mai mic detaliu
Nu mi-a scăpat... De-o pildă:
(imitind pe Tity)
Ce umeri! O Carară
Nu-i-ar putea întrece !
COMETA 343
(imitind pe Tanta)
Galant eşti astă seară !
(imitînd pe Tity)
Şi braţul...
(imitind pe Tanţa)
Nu nici braţul...
(imitina pe Tity)
Nici mina ?...
(imitind pe Tanţa)
Nici o mină!...
(Tity vrea să-i apuce mina, Roro o retrage)
Doar degetele numai, dar... între noi rămină...
Aşa era ?!... E bine ?...
TITY
Ah, pentr'un compliment
Atita 'nverșunare...
RORO
O, ai atit talent
Să 'ntinzi ascunse mreje viclean ca păsărarii...
Un virtuos ce cintă pe o strună-atitea arii,
Ţi-atragi în cursă prada ca șerpii sunători,
Ai orice îndrăzneală... De-o pildă, uneori
Te faci smerit ca pajii ce-abia ridică ochii,
Cind duc din urmă trena bogat 'a unei rochii,
Ca Child Harold arare innăbuşi un suspin,
Romanticul pe urmă devine-un Arlechin,
Si dacă nu se prinde, mai faci o piruetă
Și te arunci în spaţiu supt forma de cometă...
TITY
Cometa, iar Cometa ! Ah, bietul meu simbol!
RORO
Simbolul e o mască... |
TITY
Simbolul e-un ocol...
RORO
E deraiarea celor ce-au obosit pe drum...
TITY
Ba nu, e picătura subtilă de parfum
Ce-ţi aminteşte floarea și toată primăvara....
Pia: a
-z =
- VIAȚA ROMINEASCA
RORO
(ironic)
E stâtuia ce doarme în blocul de Carara ?
Nu ?... De ce taci ?... Răspunde! Allô ! Rămii afon ?...
De ce-ai venit atuncea ?... (intră Hals, grăbit)
Scena V
Aceiași, HALS
HALS
(bătind din palne din prag)
Poftim la cotilion!
RORO
Merci |...
HALS
(cu desperare)
Nici cotilionul ?...
(plecind)
Ai, ai... în ţara noastră...
(dispare) |
|
Scena VI |
Aceiași, fără HALS
TITY
(privind pe urma lui Hals)
Dar du-te şi te-aruncă în Dunărea albastră !
RORO
(rizind)
Nu îl urmezi ?... Imi pare că ’n alte vremi erai
În frunte totdeauna la cotilion... Ce ai?
TITY
Un cotilion e însăși viața mea întreagă,
Un lanț de zile negre şi albe ce se leagă
Şi se preschimbă 'ntruna și iarăși se desfac...
Am ore pesimiste mai negre ca un frac
Şi altele senine, albastre, violete,
Strălucitoare zile în roze toalete,
Ca nişte flori invoalte cu splendide corole
Ce joacă 'ntr'un amestec nebun, de banderole,
De panglici, de volane,—ah, albe,-atit de albe
“Ca perle prinse 'n hora unei bogate salbe,
Le văd cum se resfiră... Sint zilele de ieri...
COMETA 245.
Și iată, vin acuma ca negri cavaleri,
Vin zilele funebre și-aruncă triste pete
Întunecind lumina atitor toalete,
Se 'ngeamănă cu ele și mi le iau pe rind,
Se duc în îarandolă și mă trezesc oltind,
Cu două-trei cocarde la piept, şi cu un gol
Nemărginit în suflet,—vezi, asta-i un simbol!
RORO
Și ziua de-azi ce haină îmbracă ?
TITY
Ştiu şi eul
Ah, sint sătul de-atitea luciri de curcubeu!
Şi-aş vrea să scap odată de veşnicul alaiu,
De acest bizar amestec de caravanseraiu,
De fantasmagoria aceasta de colori,
Ce m'amăgește 'ntruna, de'mi vine uneori
Să cred că am drept suflet o prismă de cristal...
O, dac'ai vrea, tot fastul acest de carnaval
S'ar stinge ca o lume răsirintă de oglinzi...
(punind mina pe inimă)
Pe prisma asta vie dac'ai voi să 'ntinzi
Cu mina ta o umbră, nebunele lumini
S'ar stimpăra, de sigur... de-ai vrea să te înclini
Asupra ei o clipă şi'n ea să te priveşti,
Te-ar prinde 'n mii de fețe irumoas'așa cum ești.
Şi fiecare față te-ar oglindi întreagă,
Purtind întotdeauna coloarea ce ţi-e dragă...
Dac'ai voi o clipă...
RORO
(tizind) |
Oprește-te, cascadă !
°” Cind te ascult îmi pare c'aud o serenadă...
Alt'dat'ai face bine s'aduci și o ghitară
Şi restul,—ca, de-o pildă, tradiționala scară,
O mantă de hidalgo, o casă cu balcon,
Şi să comanzi şi luna pe-al cerului plafon,
De vrei cu dinadinsul să-mi pari un om serios...
TITY
Ah, risul, veșnic risul, ca un cuțit tăios...
De ce tot rizi intruna ?
RORO
Dar ce ?.. Voești să pling !....
216 VIAŢA ROMINEASCA
TITY
De-ai ști de cîtă vreme şi cu ce grijă string
Eu gindurile-acestea de care rizi acuma,
Ai înțelege poate ce crudă-ţi este gluma,
Şi pentru ce 'n saloane cu zgomot uneori
Rizind îmi sun crotalii ca șerpii sunători,
De ce devin multiplu și pentru-ce mă schimb,
De ce melancolia s'așază ca un nimb
Pe fruntea mea, de parcă sînt sumbrul Child Harold,
Şi pentru-ce, pe urmă, supt tainicul imbold,
Mă 'nalţ ca o cometă şi rătăcesc prin gol,
De ce imbrac într'una simbol după simbol,—
N'ai mai glumi șşi-ai crede ce nu 'ndrăzneam săți spun
Că te iubesc...
(Roro ride cu hohat. În vremea aceasta alaiul cotilionului trece pe-o
uşă ca să iasă pe alta. Zanţa care-au auzit ultimele cuvinte opreşte grupul,
ţinindu-se de mină cum se găsea fiecare).
Scena VII
ACEIASI, TANȚA, CLEO, LUCICA, COLUM, PRALEA,
RUDI ŞI HALS
TANȚA
Ce face ?...
= TITY
(incurcat)
Spuneam...
Y
=- RORO
(tăindu-i vorba şi rizind)
Că an nebun
Avea în joc de suflet o prismă de cristal,
Ce nu-l lăsa să doarmă... Un caz puţin banal
Precum vedeți...
LUCICA
Sărmanul !
COLUM
Interesant pacient! :
RORO
(fixind pe Tity)
Vă 'nchipuiţi tortură ? ! La fiece moment -
Să simţi că-ți joacă 'n suflet, răstrint de şepte ori,
Un spectru ! Şi ce spectru! Un spectru de colori!
Să-ţi fie bietul suflet pestrit ca o paletă...
COMETA 261
S'o vezi așa, de pildă, pe Tanța violetă,
Şi indigo, şi-albastră și verde, străvezie,
Şi galbenă pe urmă,—apoi portocalie
Şi roşie, în fine...
TANȚA
(roşie)
Şi pentru-ce chiar eu
Din toată adunarea ?!...
RORO
(cătră Tity)
Răspundeţi, domnul meut... |
TANȚA
Tot eu ?... De ce nu Cleo, Nineta sau Lucica?
E-o veşnică manie... Nu mai pricep nimica....
Ce legătură este între acel nebun
Şi mine? E vre una? Atunci ?...
RORO
Tot eu să spun ?....
TITY
Pardon, eu sint nebunul...
RORO
(prinzindu-se în cotilion)
Hai să-l legăm atunci!
Degrabă, stringeți lanţul !
TOŢI
(facindu-se roată în jurul lui Tity)
Da, lanţul!
RORO
„Mai arunci `
De-acuma invective ? |
HALS
(conducind, cu emfază)
La dreapta toți acum!
COLUM
La stinga! stringeţi cercul !
CLEO
Așa !.
VIAŢA ROMINEASCA
TITY
(eu braţele incrucişate)
Şi tu, Colum ?!
COLUM
De sigur!
NINETA
Să nu fugă!
RORO
Să nu-l lăsăm, Ninetă!
CLEO
Rotiți acum!
PRALEA
Mai iute !
TANȚA
Sărmana mea Cometă !
RORO
(luînd cocarde de la Hals)
Vrei două-trei cocarde ?
(i le-aruncă, Tity le prinde în zbor)
RORO
Sau poate-o banderolă ?
(îi flutură o bauderolă pe dinainte)
TITY
(umilit)
Destul de-acum ! Ertare...
HALS
(cowmandind)
Atuncea, farandolă !
La dreapta ! Rupeţi cercul!
(Cercul se desface gi toţi trec, inclinindu-ne, pe dinaiatea lui Tity)
RUDI |
Nainte | Rămas bun!
RORO
Bromură de potasă, simpatice nebun ;
_ CLEO
Păzește-ți bine prizma !
COMETA 249
LUCICA
Acuma cum ne vezi?
Albastre, violete ?...
TANȚA
Rămti 2... Nu ne urmezi ?...
HALS
(comandind)
Coloană inainte !
RORO
(schițind un gest de adio)
Cred că ne-am înțeles !
(Dispare farandola pe uşa din dreapta)
TITY
(rămas singur, priveşte melancolic la cocardele din mină
şi aninindu-le la piept)
Da,—două trei cocarde... cu-atita m'am ales!
(CORTINA)
D. Anghel şi St. O. Iosif.
Evoluţia spiritului critic
— Eminescu şi Socialiştii !) |
Pe la sfirşitul deceniului al optulea al veacului trecut, sta-
tul romin modern e constituit: Unirea definitivă a principatelor
e un fapt îndeplinit şi Principatele-Unite au luat fizionomia unui
stat „european“ 2)
Vremea prevederilor şi a aşteplărilor,—deci a examinării
elementelor civilizaţiei străine pentru a valida ceea ce e bun şi
a invalida ceea ce e rău, a trecut.— Acuma s'a experimental deja
și nu mai rămîne decit a constata rezultatele experienţei. a face
bilanțul binelui și al răului, izvorit din întroducerea formelor de
viață apusene.
Critica, deci, ia un nou aspect. Ea nu mai are de exami-
nat spre a alege, ci de constatat rezultate.— Şi, dacă problemele
linguistice și literare. atit de importante pentru vechea critică.
tot mai sint la ordinea zilei, ele nu se mai pun cu atita putere,
căci bunul simţ aproape a învins.—La ordinea zilei, acuma, se
pune tot mai mult problema socială,—și, firește, din punctul de
vedere al claselor care, avind să sufere de pe urma nouăi stări
de lucruri, au avut motivul să critice această nouă stare.
Această nouă fază a criticii,—îaza a treia, deci,—care in-
cepe pe la siirşitul criticii Junimii, e reprezentată, la început. de
Eminescu care, avind în concepțiile sale linguistice și literare
multe puncte de contact cu Junimea, şi în cele politice citeva.—
se alipește de această grupare, păstrind însă o atitudine inde-
pendentă și în mare parte deosebită de a Junimii. ba uneori chiar
contrară.
Această a treia fază a criticii este, şi ea, un produs al cul-
turii moldovenești, — şi Eminescu, cași criticii anteriori, un A.
Russo sau un Alecsandri, își dă samă de rolul cultural al Mol-
dovei, de rolul ei de învățătoare a Rominilor de pretutindeni:
1) Un capitol dintr'un volum ce va apare încuriînd.
2) Vezi asupra acestei chestii „V. R.“, L 1, p. 112 etc.
EVOLUȚIA SPIRITULUI CRITIC 251
„Moldova joacă în dezvoltarea modernă a Romînilor un rol în-
semnat. Aici, în mare depărtare de şarlatanismul intelectual, de sufici-
enţa şi corupția centrului politic al ţării, s'a făcut binefăcătoarea reac-
iune în contra ignoranţii şi spiritului de neadevăral „academicianilor“?)
Eminescu e atit de încredințat de incapacitatea culturală a
Munteniei, încît, cind e nevoit să constate un fapt cultural pozi-
tiv în Bucureşti, se miră:
„C'o adevărată părere de bine am văzut însă pronunţîndu-se, spre
marea noastră mirare tocmai în Bucureşti, o mişcare pedagogică să-
nătoasă....*).
El se simte, însiirșit, atit de moldovan, în cit, în vremea
războiului, e foarte susceptibil cind e vorba de gloria ce se cu-
vine soldaţilor din Moldova. In articolul „Moldoveni și Munteni“,
polemizind cu un ziar din București, zice:
„Ziarele bucureştene, atît literare cît şi conservatoare (subliniat de
Em.) fără deosebire, ignorează acest adevăr şi pare c'ar lua mai bine
foc în gură, decît să spue anume că Moldovenii se poartă escelent pe
cîmpul de războiu“ °),
+
În privința limbii, Eminescu n'a vorbit mult. Aceasta din
două pricini. Mai întăiu, pentrucă nu se simțea competent, sau
mai bine specialist. O declară singur:
„Nefiind filolog de competință, declar eu însumi că opiniunile mele
sînt cu totul personale, şi nu merită de a turbura lucrările filologilor noştri“ *)
In adevăr, acuma,— generația lui Eminescu, —oamenii încep
să se specializeze. In epoca anterioară, numită, din acest punct
de vedere numai, cu drept cuvint, eroică,—în epoca lui Alecsan-
dri, —pe atunci cînd era de făcut totul, și cînd cei ce puteau
face ceva erau foarte puţini,—pe atunci era vremea (Și nevoia)
spiritelor universale : Alecsandri face politică, scoate reviste, cu-
lege literatura populară, e director de teatru, scrie în toate ge-
nurile literare, în versuri și în proză, face filologie, etc. etc. Iar
la capătul evoluţiei, cită am făcut'o pănă acuma, găsim pe un Sa-
doveanu sau Brătescu-Voineşti care, ca să vorbim numai de litera-
tură, scriu întrun singur gen. (Şi dacă Sadoveanu scrie un ziar
pentru popor, apoi aceasta, cum o poate pricepe oricine, este
1) Curierul de Iaşi. 1877 (în M. Eminescu, Scrieri Politice şi Literare,
„editate de ion Seurtu, „Minerva“, p. 362).
9) C. d. I. 1876, (S. P. şi L. p. 281).
3) C. d. T. 1877, (8. P. L. p. 388).
4) Albina, Pesta, 1870, rr) P. şi L. p. 74),
252 | VIAŢA ROMINEASCA
pentrucă se mai cere încă şi azi oamenilor de elită o activitate
străină de meseria lor, în folosul propășirii poporului. In Ardeal,
unde condiţiile de azi samănă și mai mult cu cele dela noi de
acum 40 de ani, un Goga e nevoit să se consacreze mai mult,
poate, activităţii culturale decit literaturii.) — Eminescu e printre
cei dintăiu care, dindu-şi samă de seriozitatea lucrurilor, ştie să
se mărginească, să se specializeze, conştient de greutatea de a
fi desăvirșit măcar într'o specialitate, chiar cind îţi consacrezi ei
toate puterile sufletești... Eminescu a fost numai poet, căci proza
sa este puțină și e poezie în proză... Afară de aceasta, a mai
fost şi un cetățean, care şi-a spus părerile sale,—şi atita tot...
Că uneori s'a amestecat, incidental, și în alte ramuri, precum în
filologie, — aceasta dovedește că el a trăit la sfirşitul epocei oa-
menilor „universali“... |
lar o altă pricină, pentru care na vorbit mult în privinţa
limbii, este aceia arătată de mai multe ori pănă aici, și anume
faptul că pe la 1880 incetase primejdia stricării limbii. Dela acea
dată încetează lupta, în această privinţă, și a d-lui Maiorescu şi
a lui Alecsandri. Eminescu e conștient de acest faptși, constatin-
du-l, mai recunoaşte incă odată rolul Moldovei în lupta pentru
ferirea limbii de atentatele novatorilor :
„Lupta Moldovei contra numiţilor munteni nu este îndreptată în
contra elementelor istorice ale Ţării-romineşii, ci în contra celor neis-
torice. E o luptă comună, la care tot neamul romînesc ia parte ins-
tinctiv, cucerind bucată cu bucată bunurile lui naționale. Azi e limba
pe care aceste stirpituri o prefăcuseră într'o păsărească neînțeleasă,
mini va fi poate organizarea socială...“ !).
Acum că cei care prefăcuseră limba „intro păsărească
neințeleasă“ mau fost tocmai „elemente neistorice“, e altă vorbă.,
Se va vedea mai jos ce însemnează in limba lui Eminescu aces-
te „elemente neistorice“. Dealtmintrelea, acela care a contribuit
mai mult în Muntenia la prelacerea limbii „intr'o păsărească ne-
înțeleasă“, a fost, cum se știe şi cum o spune aiurea şi însuşi
Eminescu, Eliade Rădulescu *), care n'a făcut parte din „elemen-
tele neistorice“.
Cu toată „necompetența“ sa, Eminescu, cum am spus, atin-
ge, de cîteva ori, şi problemele linguistice.—Ba are chiar şi ci-
teva încercări de fonetică: studii asupra pronunţiei dialectale 2).
În privința limbii, observăm două faze în cugetarea lui
Eminescu.
Eminescu dinnainte de 1874, cind se afla în străinătate şi in
legături strinse cu Rominii din Ardeal și din Bucovina, cînd în-
1) Timpul (în Culegere de articole d'ale lui M. Eminescu apărute în.
„Timpul“ în anti 1880—1891, editate de Gr. Pčucescu, p. 92).
£) C. d. I., 1877. (S. P. şi D. p. 301),
3) Manuscris de prin 1870, S. P. şi L. p. 409).
EVOLUTIA SPIRITULUI CRITIC 253
Că nu căzuse cu totul sub influența Junimii, este un alt om de-
cit Eminescu, de după 1874, cind devine membru al Junimii. (Şi
vom vedea că, din alt punct de vedere, politic, Eminescu, pe lingă
aceste două faze, mai trece și prin o a treia, aceia cind e zia-
rist la Timpul în Bucureşti). În această primă fază, de dinnainte
de 1874, Eminescu, deși nu este etimologist ori analogist, nu simte
aversiune împotriva reprezentanţilor acestor sisteme, ba încă e
plin de pricepere pentru rolul binefăcător al acestor oameni,—
după cum, şi din punct de vedere al idealului social, deşi nu e
un „patruzecioptist“, face totuși concesii ideilor „înnaintate“, în
orice caz are o atitudine binevoitoare faţă cu ele şi, cum se ştie,
admiră, în Epigonii, pe aceia care au putut să viseze regenera-
rea țării.---S'ar dovedi, deci, şi pe altă cale, că „fondul prim“ al
lui Eminescu a fost optimist, cum susține d. Gherea.
Dacă este impotriva purificării „absolute“ a limbii de ele-
mente străine, Eminescu admite, şi chiar propune, o purificare
moderată :
„Celor care vor o purificare absolută a limbii, li vom răspunde
că acele vorbe, pe care vor ei să le alunge, sînt aşa de concrete, aşa de
încrustate in țesătura limbii, încît trebue să rupi țesătura toată ca să le
scoţi....
„Celor care nu vor acea curăţire de fel [care vor, ca A. Russo,
ca „limba asta turcită, grecită...“ să rămie aşa], li vom răspunde că ei
singuri sînt neconsequenţi, căci ei au lepădat o mulțime de vorbe grece
şi ruse, pe care le întrebuinţau încă părinţii lor,—şi multe din vorbele
pe care D scriu d-nii Florentin, Negruzzi ş. a.... s'or duce calea celor
use...“ 1).
Dar el pricepe şi explică cu simpatie geneza tuturor siste-
melor extreme :
„Mi se va spune, poate, că părerea lui Pumnul nu e bună.
Dacă nu e bună, aceea însă stă, că cronistice e dreaptă şi scu-
zată După estremul latinității, a etimologismului absolut, inau-
gurat de bătrînul Petru Maior, care scria construcțiuni latine în romi-
neşte (extrem, ce pentru deşteptarea noastră din apatia lungă față cu
latinismul, era neapărat trebuincios), după ridicarea la potenţă a a-
celuiaşi extrem de cătră următori, zrebuia neapărat să vină contra lui
extremul fonetismului absolut, a iubirii nemărgenite a limbii romineşti
şi escluzivitate față cu limba latină şi surori. Aceste extreme au fost
condiționate de însăşi natura lucrului, —nu poţi defige mijlocul unei
linii, pănă ce nu vei fi aflat punctele ei cele extreme“. 2)
Eminescu, mai departe, apără pe istoricii ardeleni împotriva
d-lui Maiorescu cu argumente decit care nici acuma nu se pot
găsi mai bune. Se ştie că d. Maiorescu a vorbit întotdeauna cu
1) Ms. de prin 1870 (S. P. și L. p. 14).
2) Albina, Pesta, 1870 (S. P. şi L. p. 68).
254 VIAŢA ROMINEASCA
dispreţ despre istoricii ardeleni, mai întăiu pentrucă îalşificau a-
devărul istoric, şi al doilea pentrucă aceia au fost nişte simpli
cronologişti. Eminescu răspunde:
„Acei oameni, acei istorici, care au început istoria noastră cu o
minciună, după cum zice d. Maiorescu,—de au scris tendenţios şi nea-
devărat, scuza cea mare nu o găseşti tocmai în tendința şi neadevă-
rul lor? Trebue cineva să fie mai mult de cit clasic, pentru a pre-
tinde dela cel persecutat... să fie în toate drept.... Şincai—chiar dacă n'ar
îi atit de mare, cum pretindem noi că este, totuşi el a fost la înălţimea
misiunii sale,—la o innălţare cronistice absolută ; pentrucă dacă criticul
ce-l califică de mincinos, ar fi avut bunăvoința de a cerceta istoria
istoriei, atunci ar fi putut băga de samă, că procesul intre scrierea
istoriei la orice naţiune, se incepe mai întăâiu şi constă din cronografie...“"')
Aceiași atitudine o are Eminescu și față cu redactorii zia-
relor din Ardeal, care-și împestrițau limba cu germanisme şi pe
care d. Maiorescu îi învinuia că corup naționalitatea rominească :
„Criticul [Petrino] ....rumegă—o copie cam infidelă a d-lui Maio-
rescu—ceia ce a zis acesta în Convorbirile literare despre limba romînă
în ziarele din Austria... Eu din partea mea, sînt mai puțin lugubru de
cît d. critic, şi deşi țin ia desființarea acelor greşeli, totuşi nu văd în
existența lor desnaționalizarea noastră şi corumperea poporului romin:
[subliniat de Eminescu]“ 2).
Şi, cu această ocazie, Eminescu se ridică în principiu îm-
potriva atitudinii luată de junimiști față cu fenomenele culturale
ale Rominilor. lată cum se exprimă el la începutul articolului din
care am citat mai sus:
„După faimoasele critice, în sine bine scrise, ale d-lui Maiorescu,
trebuia neapărat să iasă la lumină o şcoală a sa de partizani, care, mi-
nus spiritul de o îineță feminină şi minus stilul bun şi limpede al
d-sale, să aibă şi ea aceleaşi defecte, ce le are părintele, aceeaşi ri-
dicare la nivelul secolului al 19-lea, acelaşi aer de civilizaţiune şi gre-
utate, care din nenorocire sint numai o mască, ce ascunde adeseori
numai foarte rău tendința cea adevărată şi ambiţiunea personală“ *).
Această atitudine a lui Eminescu se explică şi prin inteli-
genţa sa, dar ea se explică mai cu samă prin faptul că Eminescu,
care învățase in Bucovina și în Ardeal, care cutreerase toate ți-
nuturile locuite de Romini și care se bucurase de bucuriile lor și
suferise de suferințele lor,— acum, cind scrie, trăeşte în Viena, în-
tre tinerii studenți Ardeleni și Bucovineni, încălzindu-se de lup-
tele lor şi imbrățişindu-le, pănă la un punct, aspiraţiile, în orice
1) Loc. cit. p. 72--173.
2) Loc. cit. p. 70—71.
3) Loc. cit. p. 63.
EVOLUȚIA SPIRITULUI CRITIC 255
Dă
caz pricepindu-le. Această apropiere de Ardeleni ş: de Bucovi-
neni, de ardelenism și de bucovinism, a avut și un alt rezultat:
Limba sa este plină de expresii întrebuințate numai peste munți,
ca, de pildă: „a reflecta“ (== a răspunde), „a murit înnainte de ati-
tia ani“, „vom absfrage dela unele deprinderi“, „în Ungaria veră“,
„nu ni se pare consult“, „dătorie“, etc. expresii de care nu s'a
dezbărat cu totul, în proză, nici mai tirziu, de pildă cind scria
ta Timpul.
„Ardelenismul“ acesta, Eminescu nu-l va pierde cu totul nici
în faza a doua, nici atunci cînd va face parte din Junimea, din
școala care şi-a bătut joc cu cea din urmă cruzime de ardele-
nism. Vorbind de o piesă localizată (Revizorul lui Gogol), în
care localizătorul, d. P. Grădișteanu, pune în gura unuitip graiul
ardelean, şurjal, ridiculizal, Eminescu protestează, zicind că:
„a face ridicolă o pronunție în lăuntrul unui ş'aceluiaşi popor, este
procedura unui om care caută efect cu orice preţ“ °).
Dar această „procedură a unui om care caută efect cu orice
preț“ este procedura lui Alecsandri din atitea comedii! Este pro-
cedura lui Caragiale din atitea schiţe! Este una din „procedu-
rile“ prin care Junimea se desfăta! In Amintirile sale, d. Panu
ne istorisește ce efecte comice scotea V. Pogor din această
„procedură“...
In această a doua fază însă, cind Eminescu e sub influenţa
Junimii, atitudinea sa, în privința sistemelor linguistice, dacă nu
e despreţuitoare și pătimaș adversară, e totuşi deosebită de ati-
tudinea din faza întăia.
In faza întăia, cum am văzut, Eminescu ia condeiul numai
ca să apere „sistemele“; acuma îl ia,—ioarte rar, nu-i vorbă,—
numai pentruca să le atace.
Vorbind de etimologiștii ardeleni, Eminescu zice că ei, ur-
mărind „așa numita puritate a limbii“, „au crezut de cuviinţă a
prăda lexiconul latinesc şi acele ale limbilor romanice...“ Vedeţi
că Eminescu a schimbat tonul... lar la argumentul că latiniştii
au făcut aceasta pentru a dovedi latinitatea limbii, argument la
care Eminescu cel din faza întăia era senzibil, acuma răspunde că:
„Dar peste tot Rominii au dat prea mult pe părerea străinilor, pe
cînd această părere ar fi trebuit să ne fie cumplit de indiferentă şi:
atunci poate mergeam mai bine“ *).
Aiurea se ridică împotriva „plăsmuirii meşteșugite“ a limbii
şi cugetării „de cătră o anume academie“, parcă „poporul în
două mii de ani n'a avut nici limbă nici cugetare...“ 3).
1). C. d. 1. 1876 (S. P. și L. p. 345).
2). Conv. lit, 1877—1878 (S. P. ṣi L, p. 310):
3). C. d. I. 1817 (S. P ṣi L. p. 308).
256 VIAŢA ROMINEASCA
Dar acela împotriva căruia Eminescu este mai categoric e
Eliade Rădulescu :
„Ruina frumoasei limbi vechi, care se scria încă cu toată vigoa-
rea în veacul trecut, o datorim în mare parte înriuririi stricăcioase a lui
Eliade“ *).
Am văzut mai sus că, mai tirziu, în focul luptei sale im-
potriva păturii grecești suprapuse, „ruina frumoasei limbi vechi“
Eminescu o pune în spinarea acelei pături suprapuse...
Dar preocuparea lui Eminescu în privinţa limbii n are mare
însemnătate şi e cu totul incidentală în cariera sa de scriitor
Incă odată: trecuse vremea primejdiei şi Eminescu nu era omul
care să siarme uşi deschise...
Innainte de a sfirşi cu această chestie, ni se pare interesani
a releva o idee pe care Eminescu a spus'o în treacăt, dar care
este foarte adincă şi care-l deosebește de jummişti. Este popo-
vanizarea limbii ştiinţifice de cătră intelectualii satelor:
„Invăţător şi preot coboară cultura în jos şi traduc limba cosmo-
polită, nesemnificativă şi abstractă a ştiinţii, care e domeniul lumii în-
tregi, în formele vii, mlădioase şi incîntătoare prin originalitate a po-
porului“ *).
Dar acest lucru nu s'a întimplat şi pricinile sint multe: Şi
faptul că cultura n'a străbătut, cum ar fi fost de dorit, la ţară,
și firea limbii rominești care, ca orice limbă romanică, este re-
iractară la creaţiuni, de cuvinte, voite—nu poate „da muguri“,
ca să întrebuințăm o expresie chiar a lui Eminescu. Germanii,
Rușii, Ungurii au naționalizat mult limba ştiinţifică, noi n'o pu-
tem face.—Oricum, dorinţa aceasta a lui Eminescu dă o notă
caracteristică concepției lui și ne dovedește, şi ca, ceea ce vom
constata mai jos: că Eminescu a fost reprezentantul claselor de
jos, vechi, rominești.
Să mai adăugăm aici și faptul că, caşi Asaki, caşi C. Ne-
gruzzi,— care vorbeau de „conservativi“, „juste-milieu“ şi „ra-
dicali“ în limbă,—şi Eminescu şi-a dat samă de legătura dintre
tendinţile politice și sistemele linguistice : El constată că acei
care au fost „unioniști“ în politică, au fost „unioniști“ şi'n limbă,
adică partizani ai unei limbi literare făcută pe baza ambelor dia-
lecte. Cu această ocazie, Eminescu citează România literară, —
încă o dovadă că,și după dispariţia ei, ea era cunoscută3). (Nu-
mai d. Maiorescu să n'o fi cunoscut ?) 3).
Despre literatură,—lucru curios,—a vorbit puțin cel mai
1) C. d. I., 1877 (S. P. gi L
2) © d. L 1877 (S. P. gi L.
3) Ms. de prin 1870 (S. P. $
EVOLUȚIA SPIRITULUI CRITIC 257
mare poet al nostru. Nu-i vorbă, și primejdia înstrăinării litera-
turii nu mai era mare pe vremea lui Eminescu, dar totuși ea era
destul de mare ca să inspire încă grijă, în orice caz era mult
mai mare decit primejdia stricării limbii.
Si Eminescu poate nici n'ar fi vorbit de literatură, dacă
n'ar fi fost oarecum silit, în calitatea sa, de redactor al părții ne-
oficiale a Curierului de Iaşi, să-şi spună cuvintul asupra acti-
vității teatrului Național din Iaşi, cu care ocazie el dă dovadă
de o strălucită cultură și pricepere estetică, căci paginile sale
asupra genurilor dramatice nu sint deloc mai prejos decît pa-
ginile cele mai bune din d-nii Gherea ori Maiorescu. Dar discu-
ţia acestor lucruri nu intră în cadrul studiului nostru.
Şi'n privinţa literaturii observăm două faze în ideile lui Emines-
cu: Înnainte de a veni în lași, Eminescu a mai avut ocazia să vorbeas-
că de teatru, ca colaborator al unor gazete din Ardeal, unde se
agita ideia unui teatru rominesc ardelean. Și ideile /iterare ale
lui Eminescu din această epocă se deosebesc de cele din epoca
următoare. Dacă nu poate, de pildă, gusta piesele lui Bolintineanu,
el gustă pe ale lui V. A. Ureche!!). Prin urmare el nu judecă
încă literatura rominească, ca junimiştii, „dela nivelul secolului
al 19-lea“, cum am văzut că se exprimă însuși el despre atitu-
dinea despreţuitoare a d-lui Maiorescu...
In această vreme, Eminescu,—reacţionarul de mai tirziu,—
recomandă cu entuziasm pe Victor Hugo, pe acel „adorator al
poporului și al libertății“:
„Pe acel bard al libertăţii îl recomandăm cu +multă seriozitate ju-
nimii, ce va vrea să se încerce în drame naţionale-romîne“ *).
O altă idee esenţială a lui Eminescu din această epocă e
preocuparea, — anti-junimistă,—de valoarea etică a artei:
„Voim ca piesele, de nu vor avea valoare estetică mare, cea etică
însă să fie absolută.... nu numai să placă, ci să şi folosească, ba în-
nainte de toate să folosească“,
Și, din această cauză, se declară impotriva imitării autorilor de
limbi oculte :
„Ca un post-scriptum voiu adauge un consiliu esențial, acela a-
dică de a nu imita autori de limbi oculte, care n'au făcut calea în jurul
lumii, d. e. ruşi, maghiari, sirbi,—din cauza simplă cum că aceştia au
în adevăr cîte ceva original care place, însă elementul etic din ei e in-
fectat“ *). d
1) Familia, Pesta, 1870 (S. P. şi d. p. 57).
2) Loc. cit. p. 6i.
3) Loc. cit. p. 62, 63.
258 VIATA ROMINEASCA
Eminescu, cum se vede, în faza întăia e, cași in privința:
limbii, comprehensiv, conştient de nevoile momentului, el își apără:
sărăcia şi nevoile şi neamul
și, încă odată, nu privește lucrurile, dela „nivelul secolului al
19-lea“...
In faza a doua, junimistă, nu că dezvoltă în cronicile tea-
trale, ce scrie, cine ştie ce idei contrare celor din faza intăia, dar
nu mai găsim nimic din acele idei și simţim bine că, dacă poate
tot ar face caz de condiția etică a operei de artă, în orice caz:
nu ar mai recomanda pe Hugo, pentrucă este cîntăreţul libertății.
Acuma și Eminescu priveşte lucrurile „dela nivelul secolu-
lui al 19-lea“. Relativ la teatru, el declară că publicul e şi mai
prost decit prostul teatru din lași!) şi, generalizind, scrie:
„La noi în ţară succesul mediocrităţii e foarte uşor şi lupta tutu-
ror elementelor mai bune peste măsura grea“ *).
In această fază, Eminescu se ridică cu putere impotriva.
teatrului francez modern. Eminescu este dintre aceia care, oride-
citeori pot găsi motivul, ocazia sau chiar pretextul de a arunca
o săgeată impotriva culturii franceze, o aruncă cu bucurie. La
noi, anti-franțuzismul, cu cît este mai pasionat, cu atita este o.
dovadă mai mult de reacționarism. „Noutăţile“ ne-au venit din
Franţa, și mai cu samă „noutăţile“ în ordinea politico-socială, şi
orice reacționar, odată cu Franța revoluţionară, a urit şi Franţa
literară,—şi cu drept cuvint, căci, conștient sau inconştient, toți
și-au dat samă, ori au simțit, că în literatura acestui popor, mai
ales în periodele lui de viață intensă, circulă spiritul lui critic
ireverenţios și frondeur, cum se zice,—atentator la toate formulele-
tradiționale şi sacro-sancte, ne respectuos față cu „familia“, „re-
ligia“ şi „proprietatea“... 8).
Şi față cu lipsa de cultură și de gust în lucrurile literare,.
în ce își pune Eminescu speranța ? Natural că el, ca toți criticii
dinaintea lui,—cașşi'n privința limbii, caşin privinţa politicii,—își
pune toată speranţa în Moldova, care „joacă în desvoltarea Ro-
minilor un rol însemnat“ .
Așa dar, în privința limbii şi a literaturii, Eminescu face
parte din curentul critic moldovenesc, dind criticismului o nuanță
de eclectism : dreptul tuturor dialectelor ; și admiţind, cel puţin in
faza: intăia, şi oarecare înriurire a sistemelor linguistice nova-
toare.
9
1) C. d. I. 1876 (S. P. şi L. p. 347).
2) C. d. I. 1877 (S. P. şi L. p. 354).
3) Pentru Eminescu, revolutia framceză e datorită „instinctelor cel-
tice“, iar mișcările revoluționare din Rusia „instinctelor tartare“ ! (Cule-
gere etc. pp, 98, 99).
EVOLUŢIA SPIRITULUI CRITIC 25%
———— -
*
Dar dacă pe la 1880 problema linguistică și literară nu mał
este atit de insemnată, primejdia înstrăinării fiind in mare parte
înlăturată, — problema socială se pune cu o mare putere.
Formele politico-sociale europene, introduse în țară, îşi dă-
duseră roadele, —Innainte de a fi tntroduse acele forme, toate
claeles sociale își puseseră mari speranțe intr'insele. Chiar
boerimea mai inteligentă, nevăzind mare primejdie în ele, le
imbrățişase. lar țăranii, dacă ar fi ştiut de reformele ce se
pregătesc, ar fi tost mulțumiți și ei. Se părea că acele schim:
bări vor aduce fericirea generală, buna stare a tuturor claselor,
armonia socială.
Dar lucrurile au fost altfel : realitatea a desmințit așteptările.
Acea parte a boerimii, care a ştiut să se adapteze la noua
stare de lucruri, e drept, n'a suferit nimica. Cel mult dacă liber-
tāțile şi mai cu samă accesul mulțimii la trebile statului, acor-
date de constituție, au putut s'o nemulțumească, nu atit pentru pre:
zent, ci ca o ameninţare în viitor, cind acele libertăţi şi acel
acces s'ar fi putut realiza in dauna păturilor de sus.—De aici s'a
născut, în această clasă, un curent împotriva „relelor“ politice,
rezultate din noua stare de lucruri.— Să se observe bine: un
curent împotriva relelor politice şi nu economice !— Teoretizarea
cea mai conștientă a acestui curent s'a numit junimism.—La acest
curent s'au alipit cițiva mandarini ai păturii intelectuale, ciţiva
aristrocraţi ai profesiunilor liberale, dintre puţinii care, cel mai
insemnat, a fost d. Maiorescu.
Dacă d. Carp a fost reprezentantul boerimii conservatoare,
d. Maiorescu, al doilea corifeu al Junimii, a fost reprezentantul
mandarinatului intelectual.
lar cînd aceștia n'au vorbit în numele intereselor claselor
de sus, au vorbit în numele „Statului“,—și nu în numele mis
zeriei claselor de jos.
Clasa cea nouă, burghezimea comercială și financiară şi
arhi-infima burghezime industrială, ca și profesiunile liberale
născute din noua organizare a ţării,—aceste clase nouă, care-şi
datoreau existența nouăi stări de lucruri și a căror condiţie de
existență și inflorire era această nouă stare de lucruri,—au fost
mulțumite, n'au criticat nimica, nici rezultatele politice, nici pe
cele economice ale introducerii formelor europene...
Clasele însă care au suferit pe urma acestei nouă stări de
lucruri, care au suferit ecozomiceşte, căzind în mizerie, şi fără
ca organizarea politică, care le-ar fi fost fuvorabilă, să le aducă
vre-un folos, căci nu știau să se folosească de ea,—au fost:
jărănimea cu răzeşii şi meseriaşii... Ţărănimea, ne putindu-se
desfiinţa, a căzut într'o mizerie din ce în ce mai mare; răzeşii
au fost ruinaţi și în parte desfiinţaţi ; meseriașii au fost în mare
parte distruși... |
Pe la 1880 procesul de sărăcire a ţărănimii, datorit acelor
260 VIAȚA ROMIXEASCA
împrejurări care au izvorit din comerţul de cercale, cași procesul
de ruinare a răzeșilor, caşi procesul distrugerii meseriașilor, da-
torit importului de fabricate străine,—este destul de înnaintat,
ca unii oameni, îndurerați de acest lucru, să dea alarma.
Şi acei care dau alarma fac parte dintre intelectualii acelei
vremi, oameni care, fie din pricina altruismului, fie din pricină
că înșiși, prin naștere, făceau parte din clasele de jos, a căror
durere, deci, o puteau simți în mod mai egoist, fie din pricina,
mai intelectuală, a înnaltelor interese de conservare a statului,
ameninţat prin ruina temeliei sale,—își însușesc nevoile acelor
clase şi iac, in mmaonele acelor nevoi, procesul formelor sociale
nouă şi. deci, procesul acelei clase nouă,—a burghezimii, —care
reprezintă aceste forme și care se folosește de ele în exploatarea
claselor de jos.—Critica aceasta nu va îi, ca a junimiştilor, nu-
mai politică, ci Şi, și mai ales, o critică economică... Acești in-
telectuali nu vor critica societatea din cauza lipsei unei cam me-
tafizice necorespondențe între fond și formă, ci din cauza suierin-
telor celor mulţi şi mici.
Şi aceşti critici vor găsi un sprijin puternic în pătura inte-
lectualilor, şi nu numai în altruismul acestei pături, ci şi în inte-
resele ei de clasă, căci acum,pe la 1880, clasa aceasta crescind
din cauza multelor școli, începe concurenţa între membrii ei şi deci
depreciarea lor, ea nu mai este o clasă privilegiată ca mai inna-
inte, — „proletariatul intelectual“ îşi face apariţia...
Aceste interese, ale țărănimii, ale răzeșilor, ale meseriaşilor şi
ale născîndului proletariat intelectual, vorbesc în critica socială a
lui Eminescu. „Reacţionarismul“, caşi „naționalismul“ lui Emines-
cu, la aceste interese se reduc ! Căutind principiul criticii lui, des-
brăcînd această critică de frazeologia filozofiei de stat germană.
ajungem la concluzia, că Eminescu a făcut procesul nouâi or-
ganizaţii politico-sociale, în numele intereselor acelor clase, deşi,
la o privire superficială, s'ar părea că Eminescu este un juni-
mist, care duce la extrem critica junimistă. In realitate junimiștii
au criticat o organizare politică şi critica lor a avut ca principiu,
ca punct de plecare, interesele boerimii amenințate, în vii-
tor, de cătră liberalism, pe cînd critica lui Eminescu, pe lingă
critica anomaliilor politice, făcută din punct de vedere reacţionar
(Și întraceasta el e junimist), a fost mai cu samă critica unei
organizări sociale, din punct de vedere al intereselor claselor de
jos, al claselor vechi, „pozitive“, cum le zice Eminescu (şi aici
nu e junimist).
Vom dovedi aceste lucruri.
In privinţa problemelor sociale, Eminescu a trecut, cași în pri-
vinja limbii și a literaturii, prin mai multe faze, și anume prin trei.
Deosebirea între aceste faze, mai ales între întăia şi a doua,
nu stă atita în ceea ce spune nou în faza a doua, cit în ceeace
nu mai spune în această fază.
In faza întăia, deșşi,—/fenomenalisi. — concepe societatea ca un
EVOLUTIA SPIRITULUI CRITIC 26t
organism‘ ),—concepţie pe care, în afară de socialişti, n'au avuto.
decit reacționarii, căci liberalii au fost raţionaliști, — deşi se declară:
pentru domnia absolută 3),—totuși, politicește, nu este partizan al
conservatorilor romini, declarind că ambele partide sint egal de.
rele 2) și spunind că „burghezia“ se dă cind cu Albii, cind cu
Roşii $). Mai mult, în această fază, care fine pănă la intrarea-
lui în Junimea, el are afirmații care, cași cea de mai sus rela-
tivă la partide, nu se poate imagina că le-ar fi făcut in faza a.
doua şi mai des în faza a treia. Intr'un rind laudă pe Dimitrie
Brătianu 5), pe care mai tirziu îl va ocări cu cruzime ; altă dată.
declară că în Rusia s'ar face calăul tiranilor ô), aiurea prevede
cu bucurie că republica franceză (subliniez ambele cuvinte !) va.
bate pe Nemţi după pace 7), altă dată explică starea anormală a.
Austriei prin rămășițele frecufului 8), etc. Intr'un loc apostrofează.
clasele de sus că au făcut „din o parte din oraș tirana celorlalte
cinci părți“ ca să aibă „alegători pe sprinceană* °). (Mai tirziu.
va fi pentru menţinerea celor 4 colegii). lar în privinţa influenţei
străine, în general, declară că educaţia străină e rea, căci „impli-
că spirit străin“, cultura străină însă nu 10).
Această primă fază se caracterizează, deci, prin poziţia.
independentă a lui Eminescu față cu partidele politice, pe care
le acuză la un loc, precum şi prin oarecare juvenilitate, dacă.
se poate spune astfel, a sentimentelor, prin oarecare „idea-
lism“ şi concesii făcute „revoluționarismului“. Dacă la aces-
tea adăogăm şi atitudinea lui Eminescu tot din această fază, față.
cu d. Maiorescu, despre care am vorbit mai sus, atunci ni se:
va lămuri şi mai bine fizionomia morală a lui Eminescu dintre.
1870— 1874.
In faza a doua, care începe cu stabilirea lui Eminescu la:
lași şi intrarea sa în Junimea și care se caracterizează mai ales.
prin ideile cuprinse în conierența sa, din 1876, despre „Influenţa
Austriacă“, Eminescu nu mai face nici o concesie „revoluționa-.
rismului“. El desvoltă acuma pe larg teoria domniei absolute,.
singura formă bună de guvernămint"!). Acuma el nu mai are o
poziţie independentă față cu cele două partide, se ridică cu pu-
tere impotriva „franțuziților“ (liberalilor) !2) şi începe, deja, să facă,.
incidental, teoria păturii grecești suprapuse din Muntenia (liberalii),
1) Ms. (S. P. şi L. p. 1).
2) Ms. (S. P. şi L. p. T
3) Ms. de prin 1870 (S. P. şi L., p. 26).
4) Ma. de prin 1870 (S. P. şi L.. p. 393).
5) Romunul, 1871. (S. P. şi L. p. 420).
6) Ms. de prin 1870, 6 P. şi L. p. 33)
7) Ms. (S. P. şi L. p. 35).
8) Federaţiunea, Pesta, 1870, (S. P. şi L. p.37).
9) Ms. de prin 1870 (S. a gi L. p.30).
10) Ms. de prin 1870, (S. P. şi ÅD. p, 31.)
11) Injinența austriacă, 1876, (S. P. şi L. pp. 84—88, 98—100, 102),.
C, d. I. 1876, (S. P. gi L.p. 201,) ete.
12) C. d. I. 1876. (5. P. gi L. p. 223).
262 VIAŢA ROMINEASCA
rasă străină 1), de „baltă“ 2), rasă căreia se datoresc toate relele
ării, distrugerea în vreme de 50 de ani a claselor pozitive 8).
Faza a treia se caracterizează prin înregimentarea sa în
partidul conservator, in care devine un militant, şi prin faimoasa
teorie a păturilor suprapuse. Caracteristic acestei faze e și faptul
<ă Eminescu, fiind acum „gazetar“, nu mai poate vorbi ca pănă
acuma, cu toată sinceritatea convingerii sale, ci caută să facă
compromisuri de conştiinţă :
Am văzut că în faza a doua, înainte de a intra în redacția
ziarului „Timpul“, Eminescu a fost dușman al constituționalis-
mului și partizan al domniei absolute. Cind vine la „Timpul:,
ne-am aștepta să combată constituționalismul, acea formă nouă
de organizare politico-socială introdusă din străinătate, fără ca
ţara să aibă nevoe de ea, acea formă care, după Eminescu, nu
e bună nici pentru popoarele apusene, căci, cum zice el de a-
tea ori (uitind însă pe Anglia și făcînd anacronisme). tăria țări-
lor apusene se daroreşte absolutismului (....din veacurile trecute !!).
Dar nu! Eminescu, acuma, nu mai e împotriva constituţionalis-
mului, sau, vom vedea, nu mai e consecvent împotriva constitu-
ționalismului.
Deși, intrun loc, zice că ar trebui să ne „intoarcem parţial
la trecut“ 4); deşi aşteptarea ca formele nouă să dea un rezultat
bun o compară cu așteptarea ca în citeva ceasuri să avem o
grădină bătrină din nişte copăcei răsădiţi fără rădăcină 5): deși
formulează undeva lozinca, ce ar trebui să urmăm, în cuvintele:
„Forme vechi, dar spirit pururea nou“ €); deși declară că acei
care au introdus formele nouă sint străinii din Muntenia 1):—totuşi
nu numai că, aiurea, declară că reintoarcerea la trecut e imposi-
bilă şi utopică 8), dar face toate sforțările ca să dovedească cum
că constituţionalismul n'a fost introdus de liberali. ci de boeri,
la 1859, şi de conservatori la 1866 9), că reformele dela Unire
incoace (adică reformele cele „rele“... complectarea formelor nouă)
au fost făcute de conservatori tey, insfirsit aşa cum face, și azi,
orice gazetar de partid, silit să dovedească că partidul său a fă-
Dar atunci pentruce teribila luptă alui Eminescu împotriva
„Roșilor“, dacă formele nouă nu mai sint rele ca la 1876, ca...
în unele articole chiar din Timpul (în care Eminescu îşi desco-
pere fondul)? Eminescu, firește, găsește argumentul: Lupta con-
1) C. d. F. 1876, (S. P. BiN 127).
2) Conv, Lit. 1874, (S. P E p. 297).
3) Infl. austr. (S. P. şi Lp. 93).
4) Culegere de articole d'ale lni M. Eminescu. p. 5.
5) Culegere etc. p. 20.
6) Culegere etc. p. 79.
7) Culegere etc. p. 91.
8) Culegere etc. pp. 57, 78 ete.
9) Culegere etc. p. 15. 56, 62.
10) Culegere etc. p. 5i.
EVOLUȚIA SPIRITULUI CRITIC 263
servatorilor,—şi deci a sa,—împotriva „Roșilor“ e de dragul...
constituţionalismului și al formelor nouă ! Eminescu se simte che-
mat ca, impreună cu partidul său, să conserve intactă constitu-
ţia !) (cum se repetă banala istorie !) şi să dea un fond forme-
lor nouă 3).
lată-i dar, în „Timpul“, departe de reîntoarcerea totală la
trecut din „Influența Austriacă“, departe chiar de acea reiîntoar-
cere „parţială“ la trecut dintr'un articol de pe la începutul acti-
vității sale de ziarist la „Timpul“, departe de necesitatea „for-
melor vechi“ din alt articol din „Timpul“ etc.
Aceste contradicții se explică, de sigur, prin necesitățile de
oportunitate ale partidului pe care-l servea Eminescu. În reali-
tate marele nostru poet a îost, intotdeauna, împotriva formelor nouă,
şi dacă la „Timpul“, (unde dealtmintrelea nu s'a putut opri să
nu arunce uneori fulgere împotriva acelor forme), le-a admis şi
le-a apărat, aceasta a făcut-o din motive de tactică ale partidu-
lui pe care-l reprezenta... |
Fără a mai insista asupra altor contradicții, vom releva
încă numai una. Eminescu, care in faza a doua acuză mișcarea
dela 1848, acuma, pentru a combate pretenţia „Roşilor“ că ei au
făcut totul in această țară, citează, între semnele de vigoare și
manifestările de independență națională, anterioare Roșilor, și
această mișcare dela 1848! 8).
Un alt caracter, decit contradicţia, al activității lui Emine-
scu în faza a treia, este pasiunea și nedreptatea de care dă do-
vadă în scrierile sale. El merge așa de departe pe calea aceasta,
încît înjură pe liberali îngrozitor,... pentrucă fac spitale la ţară,
Căci... nicăeri, zice el, nu sint spitale la ţară şi liberalii, care au
pornit un fel de războiu de exterminare împotriva poporului, s'au
simțit datori,—şi nici pentru aceasta măcar Eminescu nu le e
recunoscător !—să facă și ambulante !
x%
Aşa dar politiceşte, Eminescu a fost un reacționar cași ju-
nimiştii. Dar în Eminescu nu vorbea interesul vre-unei clase diri-
guitoare, ci al claselor mici, al meseriașilor, al răzeșilor şi al ță-
ranilor. Din acest punct de vedere a criticat Eminescu formele
nouă, care sint rele, pentrucă sărăcesc şi distrug aceste clase.
Ca să pricepem şi mai bine deosebirea dintre Eminescu și
junimiști, să ne gindim la atitudinea citorva corifei junimiști. Pe
cînd Eminescu, cum vom vedea, a criticat societatea rominească
în numele claselor de jos, d. Maiorescu a criticat societatea romi-
nească din punct de vedere al necorespondenţei între fond şi for-
mă și a luptat pentru ideea de „stat“,în numele statului, și nu al
1) Culegere ete. p. 16.
2) Culegere etc. p. 50.
3) Culegere etc. p. 9.
264 VIAŢA ROMINEASCA
claselor de jos, ba dimpotrivă, a fost pentru preponderența celor
de sus, cași d. P. Carp care, însă, a reprezentat ideea de „stat“
încă și mai mult din punct de vedere al claselor de sus, decit d.
Maiorescu. In privinţa d-lui P. Carp, față cu Eminescu, avem de
făcut o observaţie esențială : Eminescu a fost cu putere un ad-
versar al Evreilor, pe cind d. Carp le-a fost întotdeauna favora-
bil. Acum, dacă d. P. Carp ar fi fost un reprezentant al clase-
lor mijlocii—ânlocuite de Evrei la început, distruse de Evrei, cit
mai rămăsese din ele, mai pe urmă,—ar fi putut d-sa avea ati-
tudinea ştiută față cu dinşii ? Ar fi putut privi cu linişte, ca la
un proces firesc, la înlocuirea claselor de mijloc prin acest ele-
ment străin ? Şi, dimpotrivă, un reprezentant al claselor mijlociii
ca Eminescu, putea el privi liniştit la acest lucru? Nu era fatal
ca, sub o formă sau alta, să protesteze îndurerat ?—De civilt-
zația străină s'au folosit mai întăiu clasele de sus, boerimea.
Din întroducerea acestei civilizații, de cătră boerime, a urmat
infiltrarea Evreilor (vezi mai jos explicația lui Eminescu însuși).
Boerimea a avut nevoe de acești străini, care s'o servească. Ea
n'avea de ce să-i urască.—Nu tot aşa și clasele înlocuite şi
distruse de acești străini.—Şi Eminescu reprezintă aceste clase:
„Istoria celor din urmă 50 de ani, zice el, pe care mulți o nu-
mesc a regenerării naţionale, mai cu drept cuvint s'ar putea numi isto-
ria nimicirii răzeşilor şi breslaşilor“.
Şi adaogă imediat:
„Nimicindu-se însă talpa ţării, era neapărat ca şi stilpii să cadă..
Au căzut şi boerii“ 7). ;
Si Eminescu insistă pe larg asupra cauzelor ruinării clase-
lor mijlocii.— Meseriaşii, zice Eminescu, au fost distruși din ca-
uza răpezii modificări a vietii, încit croitorii, de pildă, nau
putut să urmeze această răpede schimbare, și au fost inlocuiți
masant
t) Infi. austr. (S. P. şi L. p. 93).—Clasale mijlocii, fiind distruse, cași
privilegiile booremii şi caşi însăşi acea parte a boerimii care nu sa putut
adapta forinelor nouă (mai cu samă boerimea moldovenească) au simţit in-
totdeauna, în veacul ai XIX-lea, siru:patie pentru boerimea veche, caşi a-
ceasta pentru acele clase. Este in simpatia reciprocă dintre aceste clase,
care au coexitat în timp şi care au fost lovite de acelaş duşman, un as-
pect curios de solidaritate în lupta pentru traiu. De aici simpatia repre-
zentanţilor acelor clase mijlocii pentru boerimea veche; de aici, deci, acel
reacțiorism „boeresc“ al unor oameni eşiţi din păturile de jos, pe care lam
observat, cu altă ocazie, şi 'n literatura acestor reprezentanţi ai claselor
mijlocii. (Toate iubitele lor sînt fiice de boeri; Delavrancea, în Odinioară şi
acum, suspină după vremea cind căruţaşii irăiau bine, căci încă nu erau căile
ferate, iar în Zina, ca pendant, suspină dupa vechea boerime, arătindu-și
tot dezgustul pentru burghezimea „parvenită“, ete. etc.) De aiei, insfirşit,
cauza socială (căci este şi o altă psihică) a acelui „1400“!
EVOLUŢIA SPIRITULUI CRITIC 265
de străini ; din cauza concurenții fabricatelor străine; din cauza
desființării breslelor ; din cauza lipsei de măsuri de apărare a
„desrobiților“ ; din cauza egalității sociale întroduse pripit în Ro-
mfia, care a dat naştere „boeririi* claselor mijlocii, cărora a
început să le fie rușine de muncă şi să se arunce în îuncți-
onarism !). De aici infiltrarea Evreilor așa de adînc în orga-
nismul rominesc: ei au umplut golurile lăsate de Romini. For-
mele nouă de viaţă, zice Eminescu, distrug clasa meseriaşilor, ai
cărei membri se 'ngrămădesc la slujbe şi:
„prin această grămădire la porţile privilegiilor şi ale slujbelor, —rămîn
goluri economice, pe care le umplu un element străin,—Fwreii. Unde
bacalul boerit şi-a închis dugheana, şi-a deschis'o Evreul, unde fiul blă-
narului s'a făcut cinovnic, blănarul evreu şi-a deschis dugheană, unde
ciubotarul romîn s'a făcut custode al urbei, —adică paznic de noapte,—
acolo Evreul şi-a deschis ciubotărie“ °’).
In acelaș timp, sint sărăciți și răzășşii, prin procese ne-
drepte 8) (dar Eminescu nu spune cine a sărăcit pe răzeşi. O
spune acuma d. Radu Rosetti...).
lar „desfacerea parţială a latifundiilor, înmulțind numărul
clasei feudale, „apăsarea devenind atomistică, ţăranul începe a
sărăci şi a da înnapoi“ zice Eminescu €), cu drept cuvint, căci
în vremurile vechi, în formele vechi de viață, înnainte de co-
mercializarea agriculturii, înnainte ca produsele agricole să ia
caracterul de marfă, cotată la bursă,--un boer, cu cit avea mai
multe moșii, cu atita putea să ia mai puțin dela țărani, căci
nici nu prea avea ce face, pe atunci, cu ceea ce nu ar fi pu-
tut consuma.
La aceasta Eminescu mai adaogă și aparatul formidabil al
formelor nouă, pe care acești ţărani, Singura clasă, după Emi-
nescu, care produce într'o ţară 5), au fost nevoiţi să-l susțină din
munca lor ê).
E clar, credem, ce interese,—ce dureri,—vorbesc în critica
socială a lui Eminescu. Şi, dacă ar mai răminea vre-o îndoială,
programul său economic, expus în ultimul său articol din Cule-
gerea din „Timpul“ :
„inta noastră a fost totdeauna conservarea elementului naţional...
Conservarea mai cu samă a proprietăţii mici în mîna Propriecarului TO-
min, conservarea meseriilor în mîna meseriașilor romîni“ °),
nu mai poate lăsa nici o îndoială.
1) C. d. I. 1877, (S. P. şi L. p. 226).
2) Infi. austr. (S. P. 2 | . P. 95 ete.)
3) Inf. austr. (S. P. şi L. p. 97).
4) Infl. austr. (S. id şi L, p. 97).
3) Infi. austr. (S. P. şi L. p. 86).
6) Infl. austr. (S. P, gi L. p. 10).
7) Culegere etc. p. 132, 7
266 VIAȚA ROMINEASCA
Pentru Eminescu, cum se vede, păstrarea claselor vechi şi
păstrarea naționalităţei sint două feje ale aceleiaşi probleme. Şi
ni se pune întrebarea: Fost-a Eminescu partizan al acelor clase
vechi, romîneşti, pentrucă a fost naţionalist, ori a fost naţiona-
list, pentrucă a fost partizan al acelor clase ? E greu de răs-
puns. Un indiciu pentru ipoteza a doua ar îifaptul că Eminescu,
în deosebire de toți ceilații „naționaliști“, — Alecsandri de pildă, —
nu vede în țăran un element pitoresc și arhaic, pe care să-l cinte
ca pe un păstrător al rominismului, ne băgindu-i în samă sărăcia,
—ci, dimpotrivă, insistă întotdeauna asupra sărăciei lui. Şi poate
am avea dreptul să conchidem din aceasta, dar nu insistăm.
*
Acum, după ce am văzut mai ales atitudinea lui Eminescu
faţă cu clasele sărăcite ori distruse de formele nouă, să vedem
atitudinea sa față cu purtătorii formelor nouă, să vedem proce-
sul pe care il face acestora.
Eminescu, cum am văzut, bănuește, tuturor oamenilor poli-
tici în faza întăia, numai Roşilor mai pe urmă, că au copiat orbește
Europa, aducind formele nouă de viață. Această clasă a Roșilor,
zice Eminescu, e alcătuită din oameni fără meserie, corupți şi
incapabili să aibă o convingere '). Această clasă este timpită și
leneșă 2) ; ea n'a produs nici un scriitor 5) (ceea ce nu este ade-
vărat ; și intrucit este adevărat, lucrul se explică prin aceia că
această clasă şi-a cheltuit energia pentru transformarea țării: Am
văzut că C. A. Rosetti, de pildă, făgăduia mult ca poet)— Această
clasă timpită şi leneşă, a pus totuși mina pe stat 4), pe o ţară de
oameni harnici şi inteligenţi, (cu toate că nici condiţiile istorice nu
explică acest lucru ne mai auzit. Eminescu dă dovadă, în a-
ceasta, de o curioasă concepție in sociologie, căci este ne mai
auzit, ca o clasă fără nici o însușire favorabilă ín lupta pentru
traiu, şi împotriva necesităților istorice, să pună mina pe con-
ducerea unui stat !).— Această clasă parazită trăește exploatind
munca claselor pozitive. Ea le exploatează prin îrazeologie,—
„export de grine, import de fraze“ 5),—șşi prin crearea a o sume-
denie de funcții inutile €). (Deşi aiurea, pentru a combate gu-
vernul care: voia să desființeze unele funcţii, zice că nu sint
mulți funcționari, ci răi). Aceşti Roși exploatează cu atita
mai crud, cu cit au gusturi foarte multe și foarte costisitoare,
contractate la Paris,—gusturi care se plătesc cu sărăcia şi mor-
talitatea ţărănimii. — In sfirşit Eminescu prevede că, dacă domnia
n m a a
1) Culegere etc. p. 52.
2)
TRS
(=
z
a
w
3133 3
6) p. 15.
3) C. de I. 1377. (S. P. şi L. p. 925).
EVOLUŢIA SPIRITULUI CRITIC 267
acestei clase mai durează, catastrofa, moartea ţării, e de neinlă-
turat în cel mai scurt timp '). (Că într'un loc Eminescu constată
în ultimii 50 de ani, de la întroducerea formelor nouă, un pro-
gres, „mai cu samă pe terenul politic“, datorit „contactului cu
civilizația, cu ideile apusului“ 2),—aceasta este una din necon-
secvențele lui Eminescu).
Dar la Eminescu, cum am văzut, chestia socială se con-
iundă, ori, mai bine, ia aspectul de chestie naţională, întotdeauna.
Clasa cea nouă dacă este rea, şi dacă a adus forme străine,
trebue să fie și de neam străin. De aici teoria păturii grecești
suprapuse: lar Roșii sint în Muntenia, şi nu în Moldova, 3)
pentrucă în Muntenia clasa „de baltă“ (adică de cimp) nu e ro-
minească, e bulgărească și grecească,—şi mai ales grecească 4).
Roșii şi îuncționărimea sint strănepoții acelor Greci, pe care
i-a alungat și afurisit Materu-Basarab 5) (Căci pe vremea lui E-
minescu istoria cunoștea un asemenea Mateiu-Basarab), sint ur-
mașii Fanarioților din veacul al 18-lea €), sint fiii grecilor de la
1821 ?).—Că unii dintre Roși sau dintre funcționari or îi fost
Greci ori Bulgari, e sigur, deoarece orașele noastre sint împes-
tritate ; dar că toți, sau cel puțin marea majoritate, erau străini,
nu e adevărat, și o spune și Eminescu, în „Influența Austriacă“,
cînd nu avea pasiunea xenofobiei şi cînd explică funcţionaris-
mul ca product al declasării vechii clase rominești : meseriaşii ê).
— In opera lui Caragiali, zugrăvirea burgheziei liberale, critica
acelorași lucruri ca şi în proza lui Eminescu, proporția Grecilor
față cu autohtonii cred că e justă—și această proporție o cu-
noaşte oricine. De altmintrelea, în partidul celălalt, pe care îl re-
prezintă Eminescu, erau de asemenea mulți Greci, lucru foarte
natural, deoarece și boerimea și orășenii,—elementul politic al
1) C. d. I. 1876, (S. P, gi L, p. 243).
2) Culegere etc. p. 20—21.
3) Am văzut de atitea ori că în Moldova, care n'a avut o clasă re-
voluționară, „burghezia“ fiind compusa din Evrei fáră drepturi, liberalismul
(„Roşii“) n'a prins ca în Muntenia. Eminescu, deci e plin de laude pentru
Moldova, şi din acest punct de vedere (Culegere ete, p. 46). Iar lupta Mol-
dovei critice împotriva Munteniei vovatoare Eminescu o consideră, cen-
form cu teoria pălurei suprapuse, cu lupta elementului autohton împotriva
elementului străin (Culegere ete. pp. 79, 92). Eminescu, cu această ocazie,
observă cu bucurie faptul că liberalii din Moldova,—,„fracţiunea“,—nu sînt
„Roşii“ au altă origină decit „Roşii“, cu care sînt în dugmănie, sint pro-
duse ale curentului ardelean (Culegere etc. pp. 59. 74). Observaţie intere-
santă, căci, în adevăr, curentul ardelean care n’a avut în Moldova influ-
entă asupra limbii şi a literaturii, a avut în politică,—puţină, nu e vorbă,
dar insfirşit destul de apreciabilă, ca să formeze un partid, mai bine zis
o şcoală, de doctrinari.—Pentru ce n'a izbutit în linguistică şi literatură,
am văzut ; pentru ce a izbutit mai mult în politică,—nu e locul să discu-
tăm aci.
4) Culegere etc. p. 99.
5) 5 p. 97.
6) a p. 47.
7) = p. 106
8) S. P. şi L. p. 98 ete.
268 VIAȚA ROMINEASCA
celor două partide, —s'au amestecat, mai ales în veacul al XVIII-lea,
cu elemente grecești.
Eminescu e așa de cu pasiune pornit împotriva formelor nouă,
în cit, uitind că vechiul regim a fost îanariot,îl laudă 2). Laudă
pe boerii vechi 2) (mulți fanarioți ori fanariotizaţi,setc.), laudă pe cei
ce ajungeau în rindul boerilor, — „prin muncă“ !—(mulţi fanarioți ori
fanariotizaţi) laudă pe subprefecţii 2) vechi €) (mulți fanarioți ori
fanariotizaţi, etc.), laudă legiuirile vechi, ca Pravila împărătească 5).
(împortație străină, tradusă din grecește). —El urăşte atit de mult
liberalismul, în cît acuză pe boerii Golești că s'au amestecat
cu „Roșii €) (Dar Russo, Ghica, Alecsandri, etc. ?)
Ura sa impotriva liberalismului, pe care el îl traduce prin
„îanariotism“, e așa de mare, incit Eminescu,—deși antisemit, —
preferă pe Evrei Grecilor, cu alte cuvinte preferă pe Evrei libe-
ralilor ! Evreii, zice el, sint de zece ori mai oneşti, mai morali,
mai umani decit Roșii 7), urmaşii Grecilor dela 1821! 8).
k
Aşa dar, rezumind, Eminescu, critic al curentelor linguistice, li-
terare și politico-sociale, a fost un reprezentant al claselor vechi, dis-
truse de formele străine, apusene, introduse în veacul al XIX-lea.
Cum acele clase au coexistat în timp cu boerimea, Eminescu are
simpatie şi pentru această clasă veche.—Din cauza urei sale im-
potriva formelor străine, el urăște nu numai pe acei care au in-
trodus acele forme, ci şi clasa care s'a născut de pe urma aces-
tor forme nouă, — 5i, pentru a tnfiera mai puternic pe acei care
au întrodus formele nouă, precum și pe acei care au fost creați
de ele, Eminescu îi declară, şi pe ei, de străini. De aici xeno-
fobia lui Eminescu, mai puternică împotriva celorlalți străini,
care ne-au dat și adus formele nouă, decit impotriva Evreilor,
care s'au infiltrat graţie acelor forme nouă.— Să observăm, întrea-
căt, că la noi mai toate clasele sint, mai mult ori mai puţin, an-
1) Culegere etc. p. 121.
2) p. 112.
3) » p. 117
4) » p. 225.
5) ” p. 232.
6) p. 107
7) Culegere, ete. p. 107.
8) Fiindcă a venit vorba de antisemitismul lui Eminescu, trebue să;
spnnem că acest antisemitism e şi civilizat şi e şi lipsit de escluzivism.
Vorbind de o reprezentație a unei irupo evreeşti, el o laudă, (S. P. şi L..
p. 363), vorbind, ca revizor şcolar, deo şcoală evreiască, el o laudă (S. P.
i L. p. 258). E impotriva violențelor față cu Evreii, (S. P. și L. p. 122).
Să plece 9%/. in America, cu restul ne-am împăca uşor: Unii Evrei me-
rită drepturi (S. P. şi L. pp. 106—107, 109). Evreii s'ar putea asimila prin
încrucişare. li pare rău de cei sprenioli, care-s buni, că trebue să fie puşi la
olaltă cu ceilalţi. (S. P. și L. p. 116). Intrun loc vorbește de nişte I-
talieni de confesie „israelită“, care sint cu totul altăceva decit „Itzig“,
„Şloim“, ete. (S. P. și L. p. 121).
EVOLUŢIA SPIRITULUI CRITIC %9
tisemite ; dar impotriva altor străini, nu se ridică decit reprezen
tanții claselor de jos, distruse de formele nouă, venite din străi
nătate. Xenofobia lui Eminescu este încă o însușire care-l deo-
sebeşte de junimişti, care au fost, uneori, învinuiți chiar de cos-
mopolitism, pe nedrept bine-inţeles....
Idealul (şi uneori şi programul) politico-social al lui Emi-
nescu este reîntoarcerea la trecut. El nu poate concepe o altă
stare decit cea trecută, în care categoriile sociale, în numele cărora
vorbește, să fie mai îericite, ori măcar să nu fie distruse. Eminescu,
spirit simplist în chestiile sociale, se opreşte mai degrabă asu-
pra unei forme, reală odată, deci concretă, decit să conceapă
nişte forme viitoare, alcătuite din dezvoltarea elementelor pre-
zente. La acest simplism a contribuit, desigur, şi firea sa particu-
lară, acea poetizare a trecutului, acea tendință de a face abstrac-
ție de părţile rele și urite ale trecutului și de a exagera pe cele
bune şi frumoase. La aceste două cauze ale reacfionarismului
său, a mai contribuit, întărindu-le, o a treia, îndeletnicirea sa
continuă cu zsforia trecutului. Studiul istoriei e nu numai fo-
lositor, dar și indispensabil, nu numai pentru orice om de cultură,
dar mai ales pentru un om care se ocupă cu probleme politico-
sociale... Dar el poate să aducă și mari primejdii. Numai acela
care pricepe viața prezentă, numai acela care are destulă vigoare
de a trăi viaţa prezentă, numai acela care are destulă ener-
gie vitală de a voi desfășurarea vie a vieții—,„care este un
act de creațiune constantă, mișcare, dislocare și improviza-
ție de fiecare clipă“, — numai acela care are destulă putere
de iniţiativă întrinsul ca să nu se mulțumească a fi un simplu
urmaş, ci şi un creator, numai acela care imitează pe stră-
moșşi creind mai departe, cum au făcut și ei, în loc de a-i
copia,—numai acela se poate folosi cu adevărat de istorie, trans-
formind?o în substanţă vie, în factor de progres, căci „trecutul nu
poate fi interpretat decit prin cea mai mare putere a prezentului“. ?)
Observ, în treacăt, că la noi, unde studiile istorice sint singurele,
poate, studii serioase, reacționarismul pături: culte se explică, în
parte, și prin preocuparea cu aceste studii, necontrabalansate prin
studii de altă nalură, ca sociologia, economia politică, biologia,
filozofia biologică, etc.
Şi Eminescu, din toate aceste cauze, a fost unul dintre
aceia care se mulțumesc a fi urmași. |n „Sărmanul Dionis“,
cea mai caracteristică bucată pentru psicologia lui Eminescu,
el se complace în visul că trăește pe vremea lui Alecsan-
dru cel Bun. El nu poate concepe viața decit ca o copie a
trecutului... La această stare suflctească a mai contribuit
1) A se vedea, în privinţa acestei chestii, studiul lui Nietzsche asupra
„Folosului şi neajunsurilor studiilor istorice”, tratate din punct de vedere
al filozofiei sale energetice ; şi analizele lui Jules de Gault;er arupra acestui
studiu, făcute din punct de vedere al „bovarismului“ său, jn La Revue des
Idées No. 52 şi Mercure de France, vol. LXXII, No. 2%).
310 VIAȚA ROMINEASCA
şi un alt fapt: firea sa, înnăscută ori ciştigată mai tirziu,
lipsa sa de voință, neputința sa de a reacţiona,—catehisată in
Glossa,—care este și cauza psihică a pesimismului său, cum am
arătat aiurea !)
După Eminescu, vor veni alți representanți ai aceloraşi
dureri, — care vor face societății romineşti acelaşi proces,
dar care vor căuta soluţii în altă parte, decit in trecut,
în combinarea a înseși elementelor prezente. Aceştia vor fi
socialiştii de altă dată, care reprezintă a patra fază a criticii,
Și care sint o apariție tot moldovenească. Dar vom vedea că şi
aceștia, fiind nedrepți în multe puncte ale criticii lor, adică ne
pricepind nici ei realitatea, vor recomanda tot soluţii utopice,—
utopia revoluționară, în loc de utopia reacționară a lui Eminescu, —
și ambele aceste faze critice se vor pierde în zădar, durerile ce-
lor mici așteptind, mai departe, pe aceia care, pricepind şi ne-
voia criticii, dar şi nevoia construcţiei pe baza formelor nouă şi
in marginile lor,—vor îi în stare să facă sinteza criticismului și a
patruzecioptismului, cum a făcut'o altădată Russo ori Kogălni-
ceanu.
Il
După cum la o privire superficială s'ar părea că Eminescu
a fost un ultra-junimist,—șiam văzut că în realitate n'a fost aşa—
deasemenea, la o privire superficială, unora li s'ar părea că so-
cialiștii ar îi fost reprezentanțiii proletarilor, iar altora că ei ar fi
plecat dela nişte zeoriz cetite în cărți și ar îi incercat să facă
aici un partid, care să nu corespundă nici unui interes adevărat.
In realitate, ei au plecat dela dureri și interese adevărate, dela
aceleaşi dureri şi interese, dela care a plecat și Eminescu.
In critica socialiștilor de altădată vorbesc interesele țărănimii,
ale răzeșilor şi ale meseriașilor, şi aproape deloc ale născindului
proletariat. — „Proletarianismul“ şi „internaţionalismul“ socialiștilor
de altă dată, cași „reacţionarismul“ și „anti-străinismul“ lui Emi-
nescu,—la aceste interese se reduc! Căutind principiul criticii
socialiste, dezbrăcind această critică de frazeologia socialismului
german, —după cum la Eminescu am dezbracato de acea a fi-
lozofiei de stat germane, —ajungem la concluzia că socialiștii, pe
căi deosebite de ale lui Eminescu,---dar care de cele mai multe
ori se'ntilnesc,—au făcut acelaş proces alacelesaşi organizări so-
ciale, în numele aceloraşi interese ale aceloraşi clase, caşi Emi-
nescu. lar leacurile propuse, deși exprimate in frazeologia altor
programe, au fost, in mare parte, inspirate de situaţia reală, făcin-
du-se numai foarte puţine concesii, cum vom vedea, programe-
lor „proletariatului“...
1) Curentul eminescian, Noua levistä Romină. vol. 3 No. !36. Voiu
arăta altădată cum cauzele sociale, studiate în acest articol, s'au grefat pe
această cauză psihică, pentru a da naştere pesimismului lui Eminescu.
EVOLUȚIA SPIRITULUI CRITIC 271
Evanghelia vechiului socialism a fost „Ce vor socialiștii
Romini“!). In acest studiu-program, se analizează clasele sociale
din Rominia, relele societății, —și se propun și soluții.
E foarte curios că în acest studiu se analizează foate clasele
sociale pe larg,—afară de..... proletariat! Şi proletariatul nu e
analizat, pentru un motiv foarte simplu, pentrucă nu exista ! Mai
mult: Socialiştii dovedesc cu o serie întreagă de argumente că
industria mare e imposibilă în Rominia :
„Deci oricum vom învirti şi suci lucrurile, este văzut că burghe-
Zimea noastră n'are cel mai mic teren pentru a întemeia o industrie
naţională, pentru organizarea producţiunii industriale“ °).
Și, dacă nici în viilor socialiștii nu prevăd o industrie na-
țională, e clar că ei nu pot spera, nici în viitor, în existența u-
nui proletariat.
Socialiştii de pe atunci nu doresc ic: proletarizarea tä-
rănimii : `
„Şi ce vom avea în viitor în schimb cu jertfirea . producătorilor
mici? Vom avea o aristocrație bogată în ale cărei mîni va fi adunat
pămîntul ţării romineşti, o aristocrație dobitoacă, crudă, timpită, ca şi
Griul produs de proletarii agricoli va trece în străinătate, şi mai mult
decît azi, pentru a aduce juvaere, pălării, mătăsuri, catifele, etc. Am pu-
tea descrie încă multe din relele... etc.“ *).
Şi dacă nu există proletariat, dacă prevăd imposibilitatea
proletariatului industrial și nu doresc proletariatul agricol,— atunci
in numele căror interese se ridică socialiștii ? In numele căror
clase fac procesul societății romineșşti de pe vremea lor ?
Socialiștii se ridică impotriva acelorași „Roși“ ai lui Emi-
nescu, cărora ei le zic „burghezi“.— Si, cași Eminescu, ei de-
“pling mizeria ţărănimii ȘI nimicirea meseriașilor, şi în numele
acestor clase se ridică impotriva formelor nouă:
„Meştera noastră burghezime, pentru a zidi clădirea netemeinică
a întocmirii burgheze capitaliste [întroducerea formelor nouă de cătră
Roşi, ar zice Eminescu] şi-a luat totodată sarcina, cu ştire ori ba, de a
nimici, de a expropria pe proprietarii ţărani, de a îngropa în zidul a-
cestei întocmiri pe ţaranul romîn ; întocmai după cum Meşterul Manole
a zidit pe soţia sa în zidurile mănăstirii dela Argeş“ *).
Desvoltindu-se gusturile de bun traiu ale acestei „burghezii“,
1) Revista socială, 1884,
2) Pev. soc. p. 437 ete.
3) Rev. soc. pp. 439—440.
4) Rev. soc. p. 428.
272 VIAȚA ROMINEASCA
importul crește, și cu cit crește el, cu atita creşte exportul de ce-
reale, cu alte cuvinte exportul „hranei poporului“, încit
„producătoriii mor de foame, în timp ce hrana lor se trimite peste nouă
ţări şi nouă mări cu drumurile de fier făcute pe seama poporului“ *).
Și zugrăvind această mizezie a ţărănimii, pricinuită de for-
mele nouă, socialiştii, cași Eminescu, constată că sub vechii bo-
eri, înainte de formele nouă, țăranii stăteau mai bine 3).
Aceiași burghezime aduce nu numai sărăcirea țărănimii,
ci şi distrugerea industriei mici, a vechii industrii casnice țără-
nești, caşi a meseriașilor din orașe:
„Cu cît creşte importul şi mai ales acea parte a importului care
face concurenţă producţiilor ţării, cu atita aceste producte şi ramurile de
industrie ce le produc pier, se sting. La ţară pier industriile casnice, la
oraşe industriile şi meseriile vechi. Despre însemnătatea ruinii producţi-
unii orăşeneşti vom vorbi mai jos, cît despre ruinarea industriei casnice.
de pe la sate este uşor de văzut că lucru de samă nu poate fi“ °).
„Meseriaşii noştri expropriaţi prin concurența unei fabrici din A-
ustria, nu vor merge în acea fabrică să lucreze ca salariaţi, ci vor pieri
de foame şi de alte lipse aice, în patria lor“ *).
Dar socialiștii nu uită să suspine după nici o clasă veche
(„reacționară“).
Ei arată cum întroducerea formelor nouă ruinează şi o
altă ocupație productivă, cărăuçia :
„Drumul de fier ia ţăranului cărăuşia din miîni şi-l leagă de oraşe
care îi sug toată vlaga ce i-a mai rămas după ce şi-a luat proprietarul
partea. Cu drumul de fier vine o exploatare care îi dă lovitura de moarte
şi ne unim în totul cu poetul nostru cînd zice...“ *),—
și se citează „Doina“ lui Eminescu:
Şi cum vin cu drum de fier, etc...
Amintesc aci, încă odată, jalea lui Delavrancea după a-
ceastă clasă a căruțașilor şi aversiunea lui pentru clasa nouă
burgheză. d
Unde sint „proletarii“ în tot acest proces ce-l fac socialiștii
de pe atunci formelor nouă?
Dar poate mai interesant incă de cit această analiză ce o
1) Rev. soc. p.
2) Rev. soc. p. 407.
3) Kev. soc. p. 414.—Vedeţi pe socialişti! ii doare inima de mese-
riile vechi !
4) Rev. soc. p. 424.
5) Rev. soc. p. 422.
EVOLUȚIA SPIRITULUI CRITIC 273
narama
fac socialiştii societății rominești din vremea lor, este programul
practic, pe care-l propun.
In acest program este numai. o Singură cerere pentru „lu-
crătorii de fabrici“ :
Cu totul în dezacord cu constatarea lipsei de industrie în
Rominia, deci cu lipsa de lucrători de fabrici, programul cere
ajutorul statului pentru societățile de lucrători care ar voi să
deschidă fabrici... 1). E, evident, un chip de a-și achita conştiinţa
ARE: socialistă, căci de unde erau să se găsească lucrători de fa-
brică, dacă nu erau îzcă fabrici ?....
Incolo, tot programul „socialist“ e un program färănist,
cam utopic în idealul lui, dar foarte cuminte în concesiile pe
care este dispus să le facă: „a lucra individual, pe pămint im-
părții, în bucăţi“ 2), program care ar putea fi însușit de orice de-
mocrat înnaintat și cam utopic, fie el chiar dușman al socia-
lismului.
lar dacă la acestea vom adăoga munca practică, mai ca-
racteristică decit programele, a vechilor socialiști, care se măr-
gineau aproape numai la organizarea petiționării țăranilor pentru
a li se vinde dela stat, sau cu ajutorul statului, parcele de pă-
mint necesare pentru traiul lor,—atunci vom înțelege și mai bine
ce dureri concrete au dat naştere socialismului de altădată.
Socialiştii au criticat formele nouă, pentru că erau în dauna
unor clase vechi, „reacționare“. In lupta lor practică, au luptat
mai în special pentru una din aceste clase „reacționare“, pentru
țărănime.
=
Să vedem acuma cum critică, în special, socialiştii pe aceia
pe care Eminescu i-a numit „Roși“, și pe care ei îi numeau
„burghezi“.— Vom vedea că și aici critica socialiștilor e la fel
cu a lui Eminescu.
Socialișştii, dacă n'au ajuns la teoria păturii suprapuse străine
(și nu aveau motive să ajungă: erau „internaționaliști“ !), apoi, în
critica „burgheziei“ (a „Roşilor“ lui Eminescu) se intilnesc per-
fect cu dinsul.
Caşi Eminescu, —şi cași junimiştii, — socialiștii susțin că for-
mele „burgheze“ au fost introduse fără ca condiţiile sociale ale
țării să necesiteze aceasta:
„Istoria va învinui cu drept cuvînt pe tinerimea dela 1848 cum că
a copiat fără critică instituţiile burgheze, atunci cînd aceste instituții ară-
taseră ce frumuseți cuprind“ °). [Prin această „critică“, socialiştii înţele-
geau alegerea acelor lucruri care ar fi fost favorabile... /ărănimii şi me-
1) Rev. soc. pp. 445, 448.
2) Rev. soc. p. 4t.
3) Rev. soc. p. 396.
274 VIAȚA ROMINEASCA
seriaşilor, de oarece procesul pe care-l fac „burghezimii“ e, cum am
văzut, făcut în numele acestor clase!).
Această clasă, —zic socialiștii, cași Eminescu, — „burghezia,
venită din Paris, cu gusturile exigente și stricate, avind nevoe
de un mare import de lucruri scumpe pentru satisfacerea acestor
gusturi,—dă griul ţăranului pe mătăsurile franțuzeşti '),— şi, cu
cit „sus cresc cererile“, cu atita „jos“, din cauza formelor nouă,
„se 'mpuţinează producția“ 2).
Clasele de jos sint sărăcite, zic socialiștii, cași Eminescu,
prin „un număr nespus de mare de slujbași“, „o droae de pre-
fecţi, subprefecţi, comisari, şpioni polițienești, controlori, contro-
lori de controlori, copişti... magistrați, portărei, avocaţi etc. etc.“,
creaţi de formele nouă, „care iau mare parte din producțiune, con-
sumind'o fără nici un îolos“,—prin slujbașii care se recrutează
din vechile clase pozitive, „îndepărtindu-se dela producțiune .tot
mai multe brațe“ 8). Această stare socială e, apoi, caracterizată,
cum constată și Eminescu, „prin desvălirea corupției, lipsei de
ruşine, de convingeri, de conștiință la partidele noastre politice“ 4).
Şi, tot caşi Eminescu iarăși, socialiștii văd catastrofa, „moartea
chiar a existenţei noastre naţionale“, dacă programul lor nu se
aplică imediat 5).
Așa dar, socialiașştii, deşi profesau socialdemocratismul, in
realitate vorbeau în numele şi în favoarea claselor apăsate, „re-
acţionare“, şi cele mai rominești.—Ei profesau, ca social-demo-
craţi, „internaţionalismul“... Vom vedea că, în fond, ei n'au fost
internaţionaliști.
Pentru aceasta, să vedem atitudinea lor față cu alte pro-
bleme,—acolo unde, nefiind vorba de politică, unde programul
ne impunindu-le nimic, putea să apară fondul lor adevărat.
Acești reprezentanți ai claselor vechi şi mai cu samă ai
țărănimii,— în privinţa limbii și a literaturii, au fosţ și în teorie,
dar mai cu samă în practică, adevărați „ţărănişti“, ba chiar „mol-
doveniști“, ducind principiile şi procedeele şcoalei critice moldo-
venești pănă la extrem. Socialiştii de pe atunci își fac un merit
de a scrie cit mai aproape de limba poporului și întrebuinţează
cit pot expresiile moldovenești, considerind oarecum expresiile
muntenești ca deja mai „străine“. Un alt izvor din care ei scot
cuvinte și forme ale cuvintelor, e literatura bisericească veche.
(Ei scriu, de pildă, beserecă, etc.). Ei îşi fac un punct de onoare
de a întrebuința cit mai puţine neologisme, este o emulaţie între
A Rev. soc. p. 414.
) kad e >
3) Rev. soc. p. 404, 426.
4) Rev. soc. p. 425.
5) Rev. soc. p. 434
EVOLUŢIA SPIRITULUI CRITIC 275
dinșii ca să găsească echivalentele rominești ale neologismelor,
şi dorinţa lor supremă este a scrie o bucată întreagă fără nici
un neologism... Acești reprezentanți ai... „proletarilor“, au fost
cei mai „ţărănişti“ și mai „moldoveniști* oameni. Stilul lor mi-
șună de „hăul“, de „jariștea“, de „pojarul“, etc... Inchipuiţi-vă
in Apus pe socialişti (—reprezentanţi ai proletarilor) tăcind şcoli
linguistice și literare fărăniste, tăcind din țărănism un articol din
cele două-trei ale crezului lor! Şi culegind expresii și forme
din textele vechi religioase ! Din acest punct de vedere, socialiștii
sint adevărații urmași ai lui Alecu Russo care,—mai mult decit ori-
care alt critic, decit chiar Kogălniceanu căruia Russo îi bănuește că
intrebuințează prea multe neologisme în Steaua Dunării, —a fost
impotriva oricării schimbări și înnoiri în limbă, rugindu-se de
novatori să lase Rominilor „limba asta așa grecită, turcită“, cum
sa format în cursul vremii !).
Acest arhi-naţionalism linguistic și literar al reprezentaţilor...
„proletariatului“ „internaţional“, ne dă dreptul să spunem că, dacă
doctrina nu ar fi impus acestor oameni internaționalismul, ei ar
fi fost printre cei mai încărnaţi naționaliști 3).
1) Nu vom vorbi mai pe larg, aici, de rolul „Contemporanului“ in
privinţa problemelor linguistice şi literare.—La aceasta, să se adaoge şi
activitatea lui ştiinţifică, întrodacerea teoriilor ştiinții moderne, precum şi
lupta lui împotriva plagiatorilor, adică pentru asimilarea ştiinţii străine,.
—activitate despre care am vorbit aiurea („V. R.“, I, 2, p. 258—259, nota).
Transeriu aici o parte din programul „Contemporanului“, publicat în No.
i, anul I (1883) ai acestei reviste, pe care îl laudă, fireşte, Convorbirile li-
terare şi pe care „Cootemporanul“ l'a îndeplinit cu sfințenie:
„Scopul nostru e a face cunoscut publicului romin cum priveşte gti-
ința contemporană lumea. Vroim să aducem în ţara noastră discutiunea:
aupra marilor teorii ştiinţifice la ordinea zilei la popoarele civilizate-
n pus...
„Scopul nostra mai e de a purta o luptă înverşunată în contra pro--
ducțiunilor ştiinţifice greşite şi mai ales contra cărților de şcoală, căci dacă
acestea vor fi rele, atunci nu putem aştepta nemică, nici de la generațiu-
nea uouă... Cursurile profesorilor din toată ţara încă vor fi criticate în ree
vista noastră... |
„Pentru a mintui cultura noastră ştiinţifică de o decădere mai mare
decit cea de acum, trebue să luptăm fără milă în contra ignoranței şi şar-
latunismului şi să rupem maştele..
„Cauzele acestei stări ticăloase în care ne aflăm, cauza, că avem.
forme făra fond [acest stiigăt il scosese demult d. Maiorescu], trebue cău-
tate în nesocotința cu care sau împlut locurile de profesori cu tot felul de
oameni. S'au fundat şeoli peste şcoli şi profesorii au trebuit să fie im-
prona
„in privioța literară vom critica producțiunile... Vom fi foarte aspri
în critica noastră, dar sperăm că şi alții ne vor critica pe noi. Ar fi un
bine necalculabil, cind ar şti oricine, că ceea ce S'ar serie şi publica nu
va trece neubservat şi că ceea ce va fi bun se va deosebi şi lăuda“.
2) In 1889, un socialist trecind în partidul radical, îşi justifică trece-
rea sa prin aceea că pan an radical are acelaş program cagi socialigtii
minus numele („socialist“) care sparie lumea şi impiedecă räspindirea pro-.
gramului.—Cineva, probabil tot autorul broşurii „Ce vor socialiştii romini“,
recunoscind că d. Panu are acelaş program cagi socialiștii, insistă însă
asupra foloaselor etichetei de „socialist“, urătind „insemnătatea psicolo-:
gică a firmei, influența ei asupra spiritului“. Autorul serie : „Se zice „no-
216 VIAŢASROMINEASCA
In arhi-naționalismul lor linguistic și literar, care mergea ald-
turea de doctrinile lor împrumutate şi care, în orice caz, nu izvorau
din acele doctrine,—in acest arhi-naţionalism, în care socialiștii îşi
exprimau adevărata lor „fire“, vedem noi că fondul lor prim a fost
naționalist. Poate că dacă ar fi simţit că „eticheta“ 1i „obligă“ să
nu fie naționaliști nici în limbă și literatură, ei ar fi fost şi aci
impotriva „firii“ lor, ar fi fost franțuziţi, neologiști, etc.
Democrat, aristocrat, naționalist, internaţionalist, etc., —omul
se naşte așa. Aceste lucruri sint organice. Şi naționalismul so-
cialiştilor, manifestat, în vremea cind erau robi ai formulelor,
numai în limbă și literatură,— naționalism de care acei socialiști
dau dovadă acuma, cind au scăpat de jugul formulei, și pe care
unii îl duc pănă la șovinism și xenoiobism,—ne face să credem,
încă odată, că fondul prim al socialiștilor, reprezentanți şi ei ai
claselor mijlocii şi ai celei [ărăneşti, şi protivnici ai acordării
de drepturi la Evrei, a fost un fond naţionalist. Vechii socialişti,
care au fost niște internaționalişti de formulă, în fond au fost
niște naţionalişti, dar cărora le-ar fi fost rușine să se declare na-
ționaliști.
=
Acum, cind am văzut că critica socialiștilor se asamănă cu
acea a lui Eminescu,—că şi ei și el se ridică împotriva formei
sociale din vremea lor, în numele intereselor claselor de jos, orop-
site şi sărace, că se ridică nu numai împotriva aspectului politic
al formelor nouă, ca junimiștii, ci împotriva felului de Impărțire
a bogăției naţionale, revendicind o mai mare parte pentru categoriile
sociale obijduite,—acuma pricepem mai bine, ceeace am mai relevat
altădată 1), că sufletul reacționarului Eminescu n'a fost așa de
străin pentru socialişti, că, cu toată deosebirea de soluții, socia-
liștii au simţit în Eminescu un suflet tovarăș, de unde a urmat
că mai toți socialiștii, dacă nu toți, au fost eminesciani, găsind
în poezia maestrului răsunetul propriilor lor dureri. Desigur că
poezia lui Eminescu e condiţionată şi de alți factori 2); dar fac-
torul social e, fără îndoială, tristeța produsă de ruina claselor
„pozitive“,—și această tristeță, care n'a găsit răsunet în patruzeci-
optişti, a găsit răsunet în tinerimea îndurerată de mizeriile cla-
selor vechi, care a îmbrățișat „socialismul“.
Din acestea se va înțelege, apoi, și alt fapt: acela că Emi-
nescu a fost considerat, acum vre-o 20 de ani, de cătră speța:
lui Cuconu Leonida și Titircă Inimă rea, ca un socialist. — Chiar
pentru aceia care nu cunoșteau proza sa,—nemulţumirea, revolta,
atacul la formele sociale ce respiră poezia sa, erau deajuns pen-
blesse oblige“, adică faptul că ai un titlu de nobil te face să faci uneori
lucruri peste firea ta, ori să te opreşti de la fapta la care natura te-ar
împinge cu tărie. Aşa putem zice şi „Socialisme oblige“..“ (Drepturile
omului, 16—19 Februarie, 1899, reprodus şi în Contemporanul, Anul VI, No. 12).
1) Noua Revistă romînă, vol. 3, No. 36.
2) Am vorbit mai sus, în treacăt, de factorul pur psihic.
EVOLUŢIA SPIRITULUI CRITIC 277
tru ca Eminescu să fie calificat, de cătră vulgarul care ştia ceva
despre dinsul, ca socialist / 1).
*
Așa dar, în critica societăţii, Eminescu şi socialiștii samănă
perfect. Şi, dacă tinerimea a fost atrasă de acești oameni, aceasta
se datorește criticii, și nici de cum soluțiilor propuse. (Şi tot cri-
tica, iar nu soluţiile junimiștilor, au atras mulţi tineri de valoare
în partidul junimist).
Acele soluţii, la ideal, erau: pentru Eminescu, reintoarcerea
la trecut (la care trecut ?); pentru socialişti : societatea socialistă
sau, mai bine zis, „viitoare“...
Dar nici Eminescu nu crede (in majoritatea afirmațiilor sa-
le) realizabil idealul lui,—și nici socialiștii. |
Şi Eminescu şi “socialiștii se mărginesc la un program,—
mai vag al lui Eminescu, mai precis al socialiștilor,—program
favorabil claselor mijlocii și țărănimii.
Deosebirea dintre dinşii este numai politică. Eminescu este
un conservator. Lui nu-i place liberalismul politic, dar se resem-
nează. Se resemnează însă cu greu, și ca să dăm un exemplu
care ilustrează totul, el e impotriva reducerii celor patru colegii
la trei. Dewocratismul, pentru Eminescu e sinonim cu demago-
gismul. Cind înșşiră formele posibile de guvernămint, el scrie:
despotismul, oligarkia şi... demagogismul, —acolo unde altul ar
scrie democratismul. 2)-—De aici ura lui cea mai mare impotriva
celui mai înnaintat democrat dintre patruzecioptişti, împotriva lui
C. A. Rossetti.
Socialiştii, din potrivă, voesc democratizarea ţării. Ei cer
votul universal. De aceia, omul pe care-l vor stima mai mult
dintre patruzecioptiști va fi C. A. Rosetti.
Cind socialiști protestează impotriva asămănării lor cu ju-
nimiștii, ê) n'au dreptate în totul, căci în critica introducerii for-
melor nouă se asamănă; dar protestul lor e in mare parte în-
dreptățit, căci socialiștii, în deosebire de junimiști, au criticat a-
ceste forme din punctul de vedere, al claselor de jos, și apoi, ca
1) Vezi Culegere etc. p. 127, unde spre a se apăra de socialism, for-
țează nota reacţionară.—De altmintrelea, Eminescu se pare că a avut mo-
mente de „socialism“, şi aceasta rszultă nu din „Impărat şi proletar“, cum
au voit unia, căci „sncialismul“ din prima parte a acestei poezii are acolo
numai rolul de piesă de sprijin pentru partea a doua, care e teoretizarea
pesimismului. Soci:alismul lui Eminescu, manifestat în poezii cel mult în
„Viaţa“, apare în proza sa sporadic ca, de pildă, cind, vorbind de suferin-
tele lucrătoarelor dela Regie (în „Viața“ e vorba de lucrătoarele cusuto-
rese) scrie că: „chestiunea socială, atit de ventilata în Europa, trebue s'o
revedem la uoi în forma ei cea mai crudă“ („Diverse“ în C. d.1. 1876, S.
P. şi L. p. 236). Vedem de aici că Eminescu ar fi ştiut unde să aplice sn-
cialismul: în adevăr la proletari. Dar aceasta e absolut incidental la E-
minescu. De socialismul său nu se poate vorbi.
2) Culegere ete. p. 8l.
3) Rev. soc. p. 429.
278 VIAȚA ROMINEASCA
'
soluție, au dat soluții economice și politice, favorabile acestor
clase.
Cu Eminescu, asămănarea e şi mai mare, cum am văzut:
Singura deosebire stă in soluțiile politice.
+
Am expus faptele. Am putea să isprăvim şi aici.— Dar se
impun oarecare judecăți asupra atitudinii acestor critici.
Catastrofa, pe care au prezis'o şi Eminescu și socialiștii, —
dispariția țării,—nu s'a intimplat. Oricit de rău ar fi in acest
moment, privind lucrurile n bloc,—viața economică, politică,
socială, culturală, etc, — vedem, de atunci pănă azi, un progres.
Aceasta e de ajuns ca să conchidem că aceşti critici n'au
fost drepți în critica lor socială, căci nimic nu poate dovedi
dreptatea sau nedreptatea unei critice, de 4it îndeplinirea ori ne-
îndeplinirea prevederilor scoase din acea critică.
lar în atacurile pătimașe aduse reprezentanţilor formelor
nouă, ei nau avut dreptate deplină, pentrucă nu şi-au dat samă
de fatalitatea lucrurilor.—Ba nu ! Uneori şi-au dat samă. Așa
Eminescu, își dă samă de o latură a lucrurilor, cînd scrie că în
ultimii 50 de ani, lucrindu-se pentru emanciparea naţională, na
fost vreme de studiat condiţiile reale ale ţării ').
Această simplă afirmare răstoarnă toată critica lui Emi-
nescu împotriva „Roşilor“. Căci, dacă a fost fatal să fie cum a
fost, atunci clasa Roșilor n'a fost vinovată; relele criticate au
fost, cum s'ar zice, datorite unui caz de „forță majoră“.
Dar Eminescu, în focul criticii, a uitat întotdeauna această
consideraţie...
Socialiştii, care nu și-au dat samă de acest lucru, şi-au dat
samă, în schimb, de un altul de care nu şi-a dat samă Emine-
scu. Ei au priceput că instituţiile nouă au fost, însele, fatale,
căci ele au fost datorite presiunii Europei ?).
Apoi, dacă forma politică și socială,—cu toate relele ei
inerente,—a fost impusă, mai este vinovată cutare sau cutare
categorie de oameni ?
Dar socialiștii spun că patruzecioptiştii ar fi fost datori să
facă o selecţie, să aleagă şi să importe numai părțile bune ale
formelor nouă din Apus 3). E serios acest lucru? Şi mai ales
în gura unui socialist, a unui determinist, chiar fatalist, în po-
litică ? Apoi dacă în Apus, într'o societate cultă, şi unde pătu-
rile populare puteau opune o mai mare rezistență conștientă,
formele nouă dăduseră atitea rele,—de unde pretenția ca la noi
aceleaşi tiorme să dea roade mai bune de cit în Apus?
Era fatal ca la noi formele acelea să dea roade și mai
rele, din atitea pricini, pe care nu e locul să le înșirăm aici.
1) Culegere etc. p. 131.
2) Rev. soc. p. 403.
3) Rev. soc. pp. 396, 432, etc.
EVOLUŢIA SPIRITULUI CRITIC 279
pricini care, în mare parte, rezultă din însăși acea lipsă de „con-
diții istorice“ şi autohtone pentru formele nouă, „burgheze“, de
care vorbesc și socialiștii și Eminescu.
*
Şi dacă se putea ca formele nouă să dea un rezultat cu
puţin mai bun,—și se putea, dacă între purtătorii, între repre-
zentanţii acelor forme ar fi fost mai mulţi oameni buni şi inteli-
genţi,—atunci vinovații cei mari au fost aceia care au făcut
„eminescianism“ politico-social şi socialism.
Ne înțelegind fatalitatea lucrurilor, ne înțelegind că Rom!-
nia trebuia să îmbrace acele forme nouă, dacă nu din alte cauze,
cel puțin din cauza presiunii europene, eminescianii,și socia-
liştii, în loc să ajute, prin colaborarea lor, la stoarcerea maximu-
lui de bine ce puteau da aceste forme,—şi-au cheltuit energia în
chip steril, criticînd, luptind impotriva purtătorilor acestor forme,
în loc să se amestece între ei și să colaboreze la întroducerea
şi adaptarea acestor forme.
Dacă toţi acești critici s'ar fi alipit, de pildă, de C. A. Ro-
setti, care voia ca acesle forme (fatale) să servească cît mai
mult claselor de jos, lucrurile ar fi mers cu totul altiel,—presu-
punind că C. A. Rosetti ar fi avut stofa unui om de stat.
Aceşti critici, făcînd ca tot ce a fost mai bun în citeva ge-
nerații să critice, în orice caz să stea deoparte,—de unde a ur-
mat că formele nouă au avut ca purtători tot ce a fost mai rău,
—au făcut o operă dăunătoare pentru țară, au oprit progresul ță-
rii, au pus, deci, piedeci la îmbunătăţirea soartei acelora tocmai,
în numele întereselor cărora vorbeau... au făcut operă de reac-
ţionari.
G. Ibrăileanu.
Cronica artistică
— Monumentele noastre —
` Să le zicem monumente publice sau istorice?
Legea le numește într'un fel, iar Buletinul oficial 1), acum apă-
rut, într'altul. Oricum le-am boteza însă, ele aceleaşi rămîn. Adăogind
unul sau altul din epitete, noţiunea nu se schimbă şi nici nu se clari-
îică. Obţinem din potrivă un pleonasm, inutil ca de obiceiu. Căci un
monument e prin firea sa chiar istoric sau, în cel mai defavorabil caz,
public. Este istoric, fie prin virsta sa, care îl trece în domeniul trecutului,
al istoriei ; fie prin faptele însemnate, deci istorice, pe care le aminteşte
sau la care a slujit, De cele mai multe ori asemenea monumente sînt
şi de domeniul public, cum de pildă numeroasele biserici.
Denumirea legală de monumente publice este desigur cea mai
puţin nimerită. Printr'insa se exclud toate monumentele cari nu întră
în această categorie, deşi multe din ele pot aveă o însemnătate necon-
testată.
Oricare ar fi deci epitetele, ele nu schimbă întru nimic calitatea
ce au avut monumentele. Nouă este numai grija ce li se acordă acum.
Această preocupare numai, şi mai ales legiferarea ei, e întradevăr mo-
dernă. Căci au persistat monumente din vremurile cele mai depărtate şi
fără ca să li se fi dat o îngrijire specială, impusă prin legi şi regulamente.
Conservarea monumentelor, aşa cum se practică acum, este o con-
secință a deşteptării spiritului istoric a vremurilor noastre. Azi, un mo-
nument nu mai este considerat numai după valoarea sa artistică, ca altă
dată. Orice rămăşiţă, care face parte din avutul nostru național sau
servă la lămurirea trecutului nostru,—este azi tot atît de apreciată ca ori-
care operă de artă veche. lar acestor din urmă, în special,—cercăm să le
facem posibilă o viaţă cit mai lungă. Vrem să ajungem să asigurăm şi
operelor plastice sau arhitecturale nemurirea de care se bucură ope-
rele literare.
1) Buletinul comisiunti monumentelor istorice. Publicaţie trimestrială
sub auspiciile Ministerului de Culte îi iustrucțiune publică şi în editura
Administraţiei Casei Bisericei. 1908 lanuarie-Murtie ; Bucureşti, Gobl-Rusi-
deseu. In 4° mare ; 48 pag. cu numeroase ilustraţii.
BReproducereaToprita.
Bolnița M-rei Cozia
(înainte de restaurare)
A
pt
= <| P
ga~ -
= = i
> d:
LA
ii
KHAN”
thi
i
k
f
Viala; homâneuscă, IV, 108 |
+
Palatul Brâncovenesc dela Potlogi
Reproducerea oprită. Viaja Rominrască, IN, 198
Clopotnița și chiliile M-rei Comana
Reproducerea oprită. Viaja Romiurască, IV, 1yo5.
Biserica Monăstirei Snagov
„IV, 1y 8.
Via ta Rominească
Reproducerea oprită.
CRONICA ARTISTICA 28t
Asemenea sentimente şi îndatoriri sînt cu totul noi. Nici chiar re-
voluția franceză, dela care am moştenit atitea idei mari şi generoase,
nu cunoştea respectul monumentelor. In timpul ei, din potrivă, s'au distrus
cele mai multe documente artistice ale predecesorilor. Caracteristic este,
pentru psihologia vremii, procesul verbal al Consiliului comunal al o-
raşului Strassburg din 1793, publicat în urmă. Cu o vădită mulțumire
se înregistrează în acel act că, în scurtul timp de trei zile numai, mu-
nicipalitatea, a reuşit totuşi să distrugă 235 statui dela vechiul şi splen-
didul Dom al oraşului! Se mai adaogă că sfărămăturile au servit la şose-
luirea drumurilor.
Azi domneşte cu totul altă mentalitate. In Veneţia, de pildă, se
reclădeşte cu mari cheltuieli şi întocmai după modul cel vechiu campa-
nilele dela San Marc, a cărui valoare curat artistică nu motivează singură
o asemenea măsură. Respectul tradiţiei predomină însă azi. Din fericire
s'au înpămîntenit şi la noi asemenea sentimente. După ce pînă mai de-
unăzi am nesocotit şi dărimat fără cruțare tot ce era vechiu, azi, în fine,
începe reacţiunea. Şi la noi, caşi aiurea, vremurile cele mai dăunătoare
monumentelor au fost cele mai apropriate de noi. Respectul firesc ce a-
veau bătrînii pentru clădirile vechi reiese şi din frumoasa scrisoare a lui
Vasile Lupu prin care opreşte pe Logofătul său Racoviţă să ia pentru o
clădire nouă piatră dela ruinile curții lui Ştefan Vodă din Vaslui. „Ace-
sta lucru nu să cade să facem, că nu iaste cu cinste“ ') scria Vodă
Vasile Lupu, acum 273 de ani. lar noi am eternizat printr'o statue de
bronz pe primarul Capitalei Regatului, care, sint numai 20 de ani de
atunci, a încuviințat dărîmarea solidului şi istoricului turn al Colţei !
Din fericire însă putem înregistra şi alte fapte îmbucurătoare în
această privinţă. In primul rînd se cuvine să menţionăm bine execu-
tatele restaurări ale celor mai de frunte biserici din ţară, efectuate sub
înalta ocrotire şi în parte chiar cu fondurile personale ale M. S. Rege-
lui. Astfel ni s'au redat în întreaga lor splendoare de odinioară Cate-
drala din Curtea de Argeş şi Trei Erarhi din laşi, exemplare unice în
lumea întreagă şi cu care nu ne putem în deajuns făli. Deasemeni s'au
asigurat generaţiilor viitoare frumoasele biserici ale sfintului Neculae din
laşi, a Mitropoliei din Tîrgovişte şi a sfintului Dumitru din Craiova.
Tustrele sînt pedeoparte demni reprezentanţi ai năzuinţelor artistice şi
evlaviei voevozilor noştri şi totdeodată foarte interesante documente din
punct de vedere al istoriei arhitecturii noastre.
In acelaş timp, cite alte biserici şi monumente în genere nu s'au
' distrus şi-se nimicesc încă pănă azi. Şi cu toate acestea şi noi, ca toate
popoarele civilizate, avem o „Lege pentru conservarea şi restaurarea
monumentelor publice“. Constat în treacăt numai că şi în această pri-
vință am fost codaşii Europei: Bulgarii au o lege încă din 1889; a
noastră e din Noembrie 1892. Mai trist este însă că această lege a noas-
i) Bolelinul Com. Mon. istorice, p. ble
282 VIAȚA ROMINEASCA
tră, deşi promulgată şi întărită printrun regulament de aplicare, a
rămas totuşi o ficţiune, pe cînd la Bulgaria avut rezultate excelente. Mai
mult încă: autorul ei însuşi, Directorul muzeului nostru de antichităţi, a
nesocotit-o în modul cel mai ruşinos.
Dealtfel şi legea e defectuoasă. Alcătuită în pripă după alte legi
străine ea nu corespunde condiţiilor noastre speciale. Un prim mare de-
fect este caracterul personal al acestei legi. Printr'însa şi mai ales prin
„Regulamentul pentru descoperirea monumentelor şi obiectelor antice“,
sancţionat în Ianuarie 1893, Directorul Muzeului, pe atunci membru in-
fluent în Parlament, şi-a rezervat monopolul exclusiv al antichităţilor. E-
fectul dezastros al acestei acaparări de putere se cunoaşte: unele mo-
numente au fost distruse cu banii statului chiar, iar alte antichităţi au
trecut graniţa şi împodobesc muzeele vecinilor noştri.
Legea nu a servit decît pentru a asigura monopolul Directorului,
care astfel ocrotit a putut comite, fără a fi împiedicat, devastările ce cu
toţii cunoaştem. De aplicarea legii nu s'a mai ocupat nimeni. Membrii
cei buni ai Comisiunii monumentelor fiind împiedicaţi de a lucra, s'au
retras. Comisiunea de fapt n'a existat decit cu numele. Singurul ei semn
de viaţă a fost „/nventarul monumentelor publice şi istorice din Rominia“.
Deşi prin Regulamentul legii se prevedea la art. 20 că „cel mult pănă
la 20 Noembrie 1893, comisiunea monumentelor publice va întocmi, prin
mijloacele ce i se vor pune la dispoziţiune de cătră Ministru, inventa-
rul general al tutulor edificiilor şi obiectelor vechi din ţară“, totuşi acest
inventar nu a apărut decit peste zece ani, în 1903, fără însă să fie com-
plect chiar atunci.
Devastarea monumentelor şi nesocotirea legii ar fi continuat de-
sigur, dacă, din fericire, nu s'ar fi ivit o mină binecuvintată, care să dea
o altă întorsătură acestor porniri periculoase.
In 1902 ivindu-se o vacanţă în zisa comisiune, Academia propune
numirea d-lui I. Kalinderu. D-sa însă, după cum se constatată prin pro-
cesul verbal al şedinţei din 3 Mai 1902 „consimte a fi recomandai spre
a fi numit în comisiune, cu rezerva expresă ca, dacă nu-i va fi cu pu-
tință a da viaţa necesară lucrărilor comisiunii, d-sa se va retrage“ ').
Precauţii necesare şi întru destul motivate, căci se cunoşteau prea bine
reaua voinţă şi intenţiunile suspecte ale chiar promotorului acestei legi.
l-a trebuit jertfa de sine şi stăruința patriotică care caracteriză toate o-
perele sale şi la care se adaugă, în acest caz, întinsele cunoştinţi artistice,
„pentruca dl. Kalinderu să reuşească să reînvieze lucrările comisiunii.
Căci, dupăcum afirmă „raportul comisiunii“ apărut în Buletin şi iscălit
de însuşi directorul muzeului, „Legea pe temeiul căreia fusese întocmită
(Comisiunea), prin neobservare şi neaplicare, căzuse în dezuetudine“.
Astfel se confirmă în mod oficial observaţia ce făceam mai sus a-
supra defectuozităţii legii. De îndată ce a urmat să se pue de fapt în a-
1) Analele Academiei, Tom. XXV. Partea adn nistrativă. p. 10.
CRONICA ARTISTICA 283
plicare, s'au dovedit lipsurile şi greşirile ei. Ar fi timp ca să se revadă
această lege personală, acomodindu-se intereselor şi nevoilor generale.
Să se dea cuvenita însemnatate şi acestei ramuri de activitate a Minis-
terului Cultelor. Ar trebui ca Comisiunea Monumentelor să formeze, ca
pretutindeni aiurea, un serviciu de sine stătător şi să nu mai fie expus
a depinde cînd de serviciul construcţiunilor, cum prevedea art. 14 al re-
gulamentului încă în vigoare, cînd de Casa Artelor—„de efemeră durată
efectivă“—cînd, în fine, de Casa Bisericii, cum e in prezent. Aceste
schimbări aduc întrerupere în continuarea şi unitatea lucrărilor. Excelen-
tele măsuri provizorii luate de di. Kalinderu, în lipsa unui regulament
aplicabil, ar trebui statornicite printr'o modificare a legei actuale. Cu a-
cest deziderat se încheie şi raportul Comisiunei către Ministrul Cultelor,
publicat în Buletin (p. 46). El e iscălit de însuşi autorul şi raportorul
legei actuale, care e ast-fel constrins să recunoască greşala sa. Repro-
ducem în întreg acest pasaj, care sperăm în curînd va fi realisat; „Cită
vreme comisiunea va sta sub regimul actualei legi pentru conservarea
şi restaurarea monumentelor istorice, nu va putea lucra, după cum do-
reşte şi după cum cer împrejurările. Căci, prin această lege, ea nu are
decit un rol consultativ, astfel că atunci cînd nenorocul face să. nu
aibă în juru-i bărbaţi mai zeloşi şi mai stăruitori, care să aducă la înde-
plinire lucrurile recomandate, hotăririle sale pot rămînea—cum s'a întîm-
plait—literă moartă în dosarul proceselor verbale. Se simte deci nevoia
unei modificări sau refaceri a legii, în sensul de a se da comisiunii un
rol efectiv în iniţiarea şi conducerea lucrărilor sale, creindu-i şi un ser-
viciu special de arhitectură, în care să găsească loc şi să se pregătească
cei chemaţi a supraveghea şi conduce lucrările de conservare şi restau-
rare a monumentelor noastre istorice“.
Avind în vedere iubirea sinceră şi grija necurmată ce domnul mi-
nistru Sp. Haret are peniru arta şi monumentele străbunilor noştri, nă-
dăjduim în o apropiată realizarea acestor legitime dorinţe. lar dl. I. Ka-
linderu, promotorul ei, va putea număra încă una din acele fapte mari,
pentru care pe lîngă noi îi.vor fi recunoscătoare generaţiile viitoare.
e
Primul număr al Buletinului cuprinde, în afară de raportul menţi-
onat, şi un studiu complect asupra monăstirei Comana.
Partea istorică, foarte interesantă şi bine documentată, e datorită
d-lui Al. Lepadatu, a cărui competinţă e atit de bine stabilită. Sub în-
grijirea d-sale de alt-fel, în calitate de secretar al comisiunei, apare întreg
buletinul, al cărui text e scris într'o frumoasă limbă cu tendinţe archaice,
foarte potrivite cu conţinutul.
Dl. N. Ghika-Budeşti, întrun studiu foarte substanţial, arată însem-
nătatea architectonică a Comanei şi referă asupra lucrărilor de consolidare
ce a executat. Vastele sale cunoştinţe asupra arhitecturei romîneşti, pri-
284 VIAŢA ROMINEASCA
E |
Fu
»
i
A
4
—
ARCH. 1. BUSUIOC
Planul bisericii Bolniței dela M-rea Cozia
după vechea piotură murală din interior.
Digitized by Google
CRONICA ARTISTICA 285
m m g
<eperea şi îngrijirea cu care execută lucrările de consolidare sau restau-
rare, au găsit întreaga aprobare a comisiunii, care i-a şi încredințat cele
mai grele şi îrumoase lucrări. Pe toate le-a îndeplinit în condiţiile cele
mai fericite, atit din punct de vedere al exactităţei documentare cit şi al
cerințelor estetice.
Nu tot atît de îmbucurătoare sînt rezultatele reparaţiunilor între-
prinse direct de serviciul tehnic al Casei Bisericei.
Astfel, pentru a preciza, voiu aduce aci exemplul Bolniţei dela
M-rea Cozia, reparată de dl. N. Mihăescu. Refacerea din nou a învăli-
toarei nu corespunde cerințelor unor asemenea lucrări. Prin reproducerea
celor două fotograiii în Buletin, una reprezentind biserica înainte şi alta
după lucrările de conservare, s'a căutat să se dovedească că acoperişul
a fost refăcut întocmai după cum era. Şi dovada este într'adevăr pe de-
plin făcută : s'a imitat aidoma acoperişul anterior.
Mulţumitu-s-au-printr'aceasta însă toate cerinţele unei consolidări după
principiile azi adoptate? Cred că nu. Căci nu e de ajuns a se copia în mod
servil o stare de lucruri care, departe de a ne da aspectul original al clădirii,
nu este decît o prefacere mai tîrzie. Astfel e cazul nostru special. Acoperişul
de şindrilă, pe care l'a înlocuit di. Mihăescu, nu era desigur acoperişul origi-
nal, ci lucrarea vre-unui simplu cîrpaciu de acum 20—30 ani. A reface
intocmai acest acoperiş, fără altă critică, nu e operă de restaurator se-
rios. Căci înainte de a reface acoperişul ar fi trebuit să se observe că el
acoperea o parte din tamburul turlei, şi anume partea în care se mai
vede foarte clar o mică ferestrue închisă de ʻo semiarcadă cu zimţii de
cărămidă, după cum se vede clar şi din fotografia alăturată. Această oc-
niţă însă nu era desigur menită să fie ascunsă de acoperiş. In cazul de
faţă, greşala e cu atit mai neiertată cu cît presupunerea noastră e întă-
sită printr'un document a cărui veracitate e neindoioasă. E desenul cel
vechiu al Bolniţei care se află pictat pe însuşi peretele din interiorul ei.
Se impunea dar ca reparatorul din zilele noastre să ție samă de o aşa
prețioasă dovadă şi cu ocazia aceasta să înlocuiască acoperişul cel ne-
potrivit printr'altul conform originalului. Şi dacă s'ar ft ținut samă de
aceasta, s'ar mai fi evitat şi alte nepotriveli. Nu s'ar mai fi îngreuiat turla
cea sveltă şi splendidă în proporții cu acel acoperiş comun şi nepotri-
vit cu stilul ales al monumentului. Disarmonia e clară pentru cine com-
pară aspectul actual al Bolniţei cu planul ei cel vechiu. Acesta e repro-
dus aci după desenul ce încă din 1904 a binevoit a-mi face dl. Archi-
tect I. Busuioc, în vederea unui studiu ce întreprinsesem asupra acestui
prea frumos monument al nostru. E păcat că atunci cînd se exe-
cută lucrări chiar la opere de aşa mare însemnatată, nu se iau toate pre-
cauţiile necesare.
Asemenea greşeli, mici numai în aparenţă, mari însă în realitate,
s'au mai repetat şi la alte clădiri, cum de pildă la M-rea Snagov, despre
care a fost vorba aiurea. Cu atit mai imbucurătoare sînt lucrările d-lui ”
286 VIAȚA ROMINEASCA
Ghika, care se distinge printr'o mare îngrijire, bazată pe un studiu pri-
ceput şi amănunţit.
Cele două fotografii aci alăturate, şi mai ales acea a îoişorului, ne
dau e idee de importanța M-rei Comana, acum consolidată. Planul şi nu-
meroase fotografii însoțesc studiul d-lui Ghika din Buletin, asupra căruia
nu mai revin aci. i
In afară de monumentele religioase, Comisiunea'şi propune să ia
sub a sa ocrotire şi celalalte clădiri de un interes istoric sau artistic. Ast-
fel se anunţă în Buletin lucrări viitoare la Palatul Brincovinesc dela
Potlogi, după care am dat aci două vederi executate mai demult °). Ar fi de
dorit ca îără întirziere să se salveze ce mai rămîne din acest palat, care
mai păstrează urme aşa de interesante de decorație interioară a cameri-
lor. După cum se vede din fotografia alăturată, zidurile sînt îmbrăcate
cu motive ornamentale cu caracter pur oriental (persan chiar) scoase în
relief în tencuială. La Potlogi sint încă mult mai bine conservate ca la
palatul Cantacuzinesc dela Măgureni şi la Filipeşti. Incă o dovadă ade-
pendenţei noastre artistice de străinătate, chiar în preajma veacului al 18-lea.
Ar îi de dorit ca toate lucrările executate de Comisiune să fie în-
soţite de fotografii şi planuri, după modelul studiului d-lor Lepadatu şi
Ghika asupra Comanei. Numai astfel se va atinge scopul urmărit de Co-
misiune de a ni se da prin Buletin o arhivă de documente care se con-
tribue în mod serios la deşteptarea interesului publicului pentru comoa-
rele noastre de artă şi să serve totodată şi la uşurarea studiului încă aşa
de incomplect al istoriei artei în Romănia.
Pentru aceasta ar trebui caşi execuţia grafică a clişeelor să
fie ireproşabilă. Despre asemenea amănunte însă, 'mi propun să revin
altă dată. Căci sper că apariţia regulată a Buletinului 'mi va da în cu-
rînd prilej să mai reiau acest subiect, atît de interesant şi încă puţin dis-
cutat la noi.
Deocamdată încheind se cuvine să aducem omagiul nostru de re-
cunoştinţă d-lui I. Kalinderu şi colaboratorilor săi efectivi, cari au isbu-
tit să ne dea acest prim număr al Buletinului. Cu plăcere şi încredere
aşteptăm pe cele următoare.
Al. Tzigara-Samurcaş
1) Toate fotografiile ce însoțesc acest articol, deşi reprezintă aceleași
monumente ca cele despre cari .tratează Buletinul, nu sint luate din pu-
blicaţia oficială.
Cronica Ştiinţifică
Relaţiunile Chimiei fiziologice cu Chimia pură şi cu Fiziologia
Chimia fiziologică este o parte integrantă a marii ştiinţi numită
Fiziologia generală sau, dacă vreţi mai larg, o ramură a Biologiei, în-
ţelegind sub acest nume pe toate ştiințile ce studiază organizmele vieţu-
itoare. Ea se ocupă în primul loc cu cunoaşterea amănunţită a subs-
tanţelor felurite ce alcătuesc organismul, fie el animal ori vegetal. Cu-
noaşterea compoziţiunii chimice a substanţelor ce intră în constituirea
organismului are o importanţă deosebită, fiindcă ne arată de care anume
materiale din mediu are nevoe ființa pentru a-şi construi şi întreținea te-
suturile sale.
Afară de asta, cunoştinţa alcătuirii chimice a unui organ ne poate
da oarecare indicaţiuni asupra modului său de funcţionare.
Raporturile de natură chimică ce există între organism şi mediu
sînt de resortul chimiei fiziologice. In această ordine de idei, ea şi-a
propus, încă dela primele såle începuturi, să cunoască sub ce formă in-
tră în organism substanţele alimentare şi în ce stare sint ele eliminate
dupăce şi-au îndeplinit rolul.
Comparaţiunea ingesfelor cu excretele a arătat că unele substanțe,
zise alimentare, nu sînt eliminate în aceiaş stare, ci toarte transformate.
Din transformarea lor organismul trage beneficii.
Multă vreme chimia fiziologică sa mulţumit, cînd era vorba să
studieze transformările unei substanţe în organism, să confrunteze in-
gestele cu excretele. Astăzi însă, ea se sforțează să pătrundă mai adînc
în misterele organismului. Nu ne mai mulţumim să ştim că cutare sub-
stanţă alimentară intră sub cutare formă şi ese sub cutare alta. Vrem
să cunoaştem toate transformările intermediare între starea iniţială şi cea
finală. Şi în aceste stări intermediare, noi vrem să ştim în ce stare a-
junge ea la țesuturi şi ce fac cu dinsa celulele organismului. inta chi-
miei fiziologice moderne este să ne arăte toate peripeţiile prin care
trec toate substanţele alimentare, dela intrarea în intestin pănă la elimi-
narea lor; să urmărească destinaţia şi rolul lor pas cu pas, pentru a ne
288 VIAŢA ROMINEASCA
putea prezenta un tablou general. un lanţ neîntrerupt al tuturor trans-
formărilor variate ce încearcă aceste substanțe. Vedeţi, dar, că chimia
fiziologică îmbrăţişează şi întreaga chestiune a schimburilor nutritive.
Dar cu toate progresele ce a făcut această ramură a fiziologiei ge-
nerale, ea nu este încă în măsură să ne dea soluţiunea complectă a pro-
blemelor ce i se pun. De pildă, deseori ea nu ne răspunde, cînd o în-
trebăm cum şi ce mijloace întrebuințează cutare celulă ca să sintetizeze,
ori chiar să descompună, cutare substanţă. Sînt în adevăr multe materii
„ale căror transformări le putem urmări dela intrarea în intestin pănă la
contactul lor cu țesuturile. Acolo însă perdem firul. In aceste cazuri
chimia fiziologică se izbeşte de marele necunoscut numit celulă. Ce-
lula opune o barieră rezistentă cunoştinţilor aprofundate ale mecanisme-
lor sale intime. Dar această barieră nu va rezista multă vreme; avem
chiar indicii recente că a început să slăbească pe unele locuri.
Deşi departe de ţinta la care priveşte, cu toate progresele făcute
in ultimii ani, putem însă spune—şi aceasta să n'o scăpăm din vedere—
că chimia fiziologică, chiar dela primele sale începuturi, a adus servicii
imense ştiinţii biologice în general. Ea ne-a dat posibilitatea să vedem,
din ce în ce mai clar, ceiace se petrece, sau ce se poate petrece, în or-
ganism. Ea a fost aceia care a dat cele mai mortale lovituri teoriilor
vitaliste de tot felul, care urmăreau zugrumarea libertăţii de dezvoltare
a ştiinţii biologice. l
Mulțumită metodelor sale şi rezultatelor satisiăcătoare ce ea obține,
chimia fiziologică a început să-şi întindă sfera sa de acţiune şi în alte
domenii, cu care se părea mai înainte că nu are nici o legătură. E vorba
de patologie. Incursiunile chimiei fiziologice în domeniul patologiei nu
sînt decit o confirmare mai mult a adevărului spus de CI. Bernard, care
zicea că „nu există decit o ştiinţă în medicină şi această ştiinţă este fi-
ziologia, aplicată la starea sănătoasă şi morbidă“ a organismului. Ir.
această privinţă ştim că sînt boale de acele în care leziunile anatomice
sau nu există, sau au o întindere surprinzător de disproporţionată cu
turburările funcţionale ale organismului întreg. Este evident că în atare
cazuri, mai mult mersul normal al proceselor chimice din acel organism
este deviat şi cunoaşterea exactă a acestor abateri nu poate fi dată de-
cît de chimia fiziologică.
Chiar patologia infecțioasă face azi recurs, pe o scară destul de
niinsă, la chimia fiziologică şi se felicită de rezultatele luminoase pe
care le capătă.
Afară de toate astea, chimia fiziologică e chemată să aducă lu-
mină în unele chestiuni de ordin foarte general, care pănă acum sinte-
nigmatice. Prea cu toţii ne îndeletnicim să studiem chimia organisme-
lor superioare şi neglijăm destul de mult organismele inferioare. Acest
mod de a proceda are, după cum vom vedea, avantajele sale, dar nu e
mai puţin adevărat că şi studiul chimico-fiziologic al ființilor inferioare
CRONICA STIINTIFICA 289
are o importanţă cît se poate de însemnată. După cit ştim pănă acum.
se pare că, la ele, fenomenele chimice nu se petrec exact în acelaş mod
ca la cele superioare. E foarte drept că există fenomene chimice de or-
din general ce se găsesc la toate fiinţile vieţuitoare, de pildă: oxidări,
hidrolizări, reducţiuni, etc., dar cîtă varietate în mijloacele de a ajunge la
aceste siftrşituri. Noi nu cunoaştem decît foarte puţine din aceste mij-
loace. Avantajul ce am avea din cunoştinţile întinse de chimie fiziolo-
gică comparată ar fi că ele ne-ar putea poate servi, între altele, ca să
înţelegem din ce cauză formele animale diferă una de alta. Pe cită
vreme ne vom ţinea numai de studiul lor anatomic, de studii filogene-
tice şi ontogenetice, nu vom putea înțelege mare lucru din secretul ce
determină formele fiinţilor. De multe ori structura microscopică a unui
organ dela o fiinţă inferioară nu ne poate spune nimic asupra funcţiunii
sale ; din contra determinarea proprietăţilor sale chimice este mai totdea-
una decizivă. In această privinţă e foarte sugestiv faptul că fermențţii
digestivi ai multor nevertebrate diferă mult, ca proprietăţi, de cei ai ver-
iebratelor ce studiem de obiceiu în laborator. Ceia ce se petrece cu fer-
menţii digestivi, s'ar putea petrece şi cu alte procese chimice. Chimia
fiziologică comparată e menită ca, într'un viitor mai mult ori mai puţin
îndepărtat, să dea altă bază studiilor morfologice.
Din toate acestea reesă că studiile chimico-fiziologice au un rol
din cele mai importante cu privire la toate ramurile ştiinţilor biologice.
Dar cînd e vorba să judecăm valoarea rezultatelor date de o ştiinţă
şi să-i putem întrevedea viitorul, este nevoe să examinăm metodele în-
trebuinţate de dinsa, pentrucă se ştie că rezultatul preţueşte tot atit cit
metoda ce a servit spre a-l obținea. Ei bine, cu toţii ştim că metodele
întrebuințate de chimia fiziologică sînt aceleaşi ce servesc şi chimiei pure.
Mai mult, putem afirma că mai toate descoperirile mari în chimia pură
au avut un răsunet puternic asupra chimiei fiziologice, făcînd'o să pro-
greseze în mod simţitor. In foarte multe privinţi chimia fiziologică e
strîns legată de chimia pură.
Insă, cu toate că aceste două şliinţi întrebuințează aceleaşi me-
tode, există între diînsele o deosebire aproape fundamentală în ceia ce
priveşte sistemul de conducere a cercetărilor, şi iută în ce sens,
Chimia pură este o ştiinţă exactă, care pretinde celui ce se o-
cupă de dinsa ca să întrebuinţeze totdeauna sistemul dovezilor directe,
pentruca să poată ajunge în mod cit se poate de obiectiv la stabilirea
rezultatelor. Ise prezintă chimistului un corp necunoscut, el trebue să-i
stabilească individualitatea. Pentru asta, el îl aduce în stare cristali-
zată, cind lucrul e posibil, îi studiază forma şi celelalte particularităţi ale
cristalelor, apoi îi determină compoziţia chimică, greutatea moleculară,
temperatura de topire şi alte proprietăţi fizice. II poate apoi angaja în
combinaţiune cu alte corpuri, spre a-i studia derivatele, îl poate descom-
pune în fragmente mai mici, pe care apoi se sileşte să le recombine
290 VIAȚA ROMINEASCA
spre a obținea din nou substanţa dela care a plecat. În fine, cînd a mai
reuşit să-l sintetizeze, plecind dela corpuri cît se poate de simple, chi-
mistul poate să spună că a adus toate dovezile directe pentru stabilirea
individualităţii chimice a substanţei studiate şi.... toată lumea e mul-
țumită.
Mult mai complicată şi plină de greutăţi este sarcina chimistului-
fiziologist. Am amintit mai înainte cît de complicate, şi în mare parte
necunoscute, sînt procesele chimice din organism. Ne este uşor să fn-
ţelegem că, dacă chimia fiziologică ar fi adoptat exact acelaş sistem de
demonstrare ca chimia pură, ea nu ş'ar fi putut găsi un rost folositor
decît analizînd ingesta şi excreta, rol la care sa mărginit în primele
faze ale dezvoltării sale.
Nu rămîne însă nici o îndoială că, de cite ori chimia fiziologică
are de stabilit individualitatea chimică a unei substanţe căpătate din or-
ganism, ea întrebuinţază exact acelaş sistem de cercetare caşi chimia
pură. Deosebirea de sistemă începe atunci cînd chimia fiziologică îşi
propune să urmărească transformările suferite de o substanţă, alimentară
sau nu, în contactul ţesuturilor. Aici întimpină ea dificultăţile cele mai
mari. Ca să înţelegem mai bine aceste dificultăţi, să reamintim o noţiune
întrebuințată în mod curent în fiziologie, cu toate că e foarte obscură.
Noi zicem că o celulă îşi ea din mediu substanţele nutritive pe care le
descompune, le recompune, îşi clădeşte cu dinsele substanţa sa proprie,
viețuitoare ; ea mai elimină din interiorul său productele aşa zise de de-
zasimilaţie sau, cum mai zicem, productele rezultate din schimburile
materiale.—Dacă aţi încerca să traduceţi toate lucrurile astea într'un lim-
baj chimico-fizic, vă veţi convinge uşor că toate cuvintele acestea nu
au alt înțeles decit de a ascunde neştiinţa noastră asupra acestor feno-
mene, care, pe cît sînt de importante, pe atît sînt şi de necunoscute.
Asimilare!l e un cuvint frumos, dar ce însamnă asta în limba fizico-
chimică. Desigur că explicaţiunile filozofice nu lipsesc ; sînt chiar prea
multe. Sînt filozofi care au pus un zel şi o muncă,. demnă de o cauză
mai bună, în a explica fenomenele vieţii, pentruca să ajungă la sfîr-
şit a ne spune că viața nu e decit mişcare. Driesch a zis cu multă
dreptate că autorul acestei definiţii ne-ar fi putut lumina tot aşa de
mult dacă, vroind să ne explice valoarea lui Kant, ne-ar fi spus pur şi
simplu că.... Kant a fost un vertebrat.—In loc de filozofie întortochiată,
nouă ne trebue fapte pipăite, căci numai cu ele ne găsim în lumea rea-
lităţii. Ei bine, cu studiul chimismului intracelular a început să se o-
cupe chimia fiziologică modernă, şi veţi conveni că problemele ce şi le
pune nu sînt uşor de rezolvit.
Chimia organismului este tot ce poate fi mai complicat; cine se
ocupă de ea, e nevoit să se mişte în mijlocul unei fenomenalităţi atit
de întunecoase încît, pentru a putea să aducă cît de puţină lumină,
ttebue să ştie a minui cu iscusinţă ipoteza. Şi în adevăr chimistul-fizi-
CRONICA STIINTIFICA 291.
ologist face larg apel la ipoteză, ca să studieze o problemă ce'l intere-
sează. De multe ori chiar rezultatul unei cercetări de asemenea natură
nu se poate exprima decit în mod ipotetic, provizoriu. De aceia filo-
zofii spun că chimia fiziologică are păcatul de a da rezultate ipotetice.
Se 'nţelege că dacă te pui din punct de vedere al absolutului, chimia
fiziologică păcătueşte prin prea multe ipoteze. Dar, oricît de paradoxal
S'ar părea unora lucrul, putem spune că progresele ce le-a făcut această
ştiinţă pănă acum, precum şi cele viitoare, sînt şi vor fi datorite în
mare parte ipotezelor şi demonstraţiunilor indirecte. Inchipuiţi-vă că chi-.
mistul-fiziologist ar fi refuzat cu obstinaţie demonstrațiile indirecte şi că
mar fi vrut să se conducă decît de sistemul de cercetare al chimiei pure;
ce-ar fi putut el demonstra riguros din această amestecătură de fenomene,
care se provoacă şi se condiţionează unele pe altele? Nimic, sau a-
proape nimic. Nu zic căipoteza şi demonstraţia indirectă pot fi deajuns
pentru a stabili adevărul; vreau să zic numai că ele sînt ajutoare pre-
țioase pentru a te putea mişca în întuneric, dar cu o singură condiţie:
să nu uităm vici un moment că ele sint mijloace şi nu scopuri. Zic
asta, fiindcă adese ori, mai ales la începători, se constată o confuziune
regretabilă între fapte şi ipoteze. Nimic mai dăunător pentru progresul
chimiei fiziologice şi a oricărei alte ştiinţe.
Chimistul-fiziologist trebue să se servească de demonstraţii indi-
recte ; ele-i sînt impuse de natura însăşi a fenomenelor cu care se
ocupă, mai ales atunci cînd e vorba de prefacerile materiale din celulă.
Asta nu însamnă însă că trebue să ne mulţumim cu concluziuni provi-
zorii. Chimia fiziologică se serveşte de dovezi indirecte, nu pentrucă
ele îi sînt deajuns, ci pentrucă prin ajutorul lor, cînd le-a înmulţit în-
destul, ea se apropie de dovada directă. Aici ţinteşte ea, întocmai ca şi
chimia pură. |
Idealul urmărit de chimistul-biologist este tot dovada directă, însă,
dată fiind complexitatea fenomenelor ce studiază, lui îi va trebui o muncă
mult mai-îndelungată pentru a ajunge la dînsa, decît îi trebue chimiei
pure pentru a căpăta pe ale sale. Ne putînd ataca direct problemul ce'şi
pune, chimistul-fiziologist e nevoit să facă ocoliri îndelungate pentru
aşi da samă de împrejurimile cetăţii şi a găsi locul cel mai potrivit de
unde ar putea-o ataca cu mai mulţi sorţi de izbindă.
Pentru înțelegerea celor spuse şi mai ales pentru a arăta cît de
multă atenţie trebue să avem cînd e să scoatem concluziuni din munca
noastră de laborator, e bine să luăm un exemplu. Aţi auzit cu toţii de
diabetul pancreatic. Unui cîne i se scoate pancreasul şi constatăm că
el începe să aibă urina foarte bogată în zahăr. Animalul pierde pănă la
moarte zahăr prin urină. Experienţa aceasta a servit ca mijloc pentru a
rezolvi problema, dacă zaharul din organism mai poate avea ca origină,
afară de hidrocarbonate, şi alte substanțe organice, ca grăsimele sau.
substanțele proteice. |
292 VIAȚA ROMINEASCA
Prima experienţă făcută în acest scop a fost că s'a suprimat, din
hrana ciînelui depancreatizat, alimentele hidrocarbonate, cu gîndul de a
se vedea dacă animalul va mai continua să elimineze zahăr prin u-
rină ori nu.
S'a văzut că zăharul continua a se perde prin rinichi. Concluzia
a fost că zahiirul se poate forma în organism şi pe socoteala grăsimi-
lor ori a albuminoidelor. Dacă vă gîndiţi bine, veţi vedea uşor că do-
vadă celor afirmate în concluzie nu este făcută prin această experienţă,
fiindcă se putea prea bine ca zahărul eliminat în timpul lipsei de hi-
drocarbonate alimentare să fi provenit din rezervele hidrocarbonate ale
organismului.
S'a observat însă că dacă unui cîne depancratizat i se dă o mare
cantitate de alimente proteice, atunci cantitatea de zahăr din urină se
măreşte şi merge aproape paralel cu sporirea cantităţii de azot elimi-
mată. Constatarea aceasta a fost luată ca o probă directă de proveni-
ența zahărului din proteice, căci s'a zis: în cazul acesta molecula pro-
teică se desiace, în organism, în zahăr pe de o parte şi în producte
azotate pe de alta, ambele produse find eliminate prin urină. Cantitatea
de azot şi de zahăr din urină nu pot să crească decit în mod paralel
din moment ce provin din desfacerea aceleiaşi molecule.
Pflüger însă, căruia îi datorim cele mai multe cunoştinţi asupra
mutaţiunii hidraţilor de carbon în organism, face o obiecţiune foarte ra-
țională acestei dovezi aşa zise directă.—Să amintim, zice el, că azotul
şi cu zahărul merg crescînd paralel în urina animalului depancretizat şi
nutrit cu proteice ; asta încă nu e o dovadă directă că zahărul în sur-
plus provine din descompunerea proteicelor, şi iată cum. Noi admitem
în general că celulele din organismul cinelui depancreatizat, precum şi
cele ale oricărui diabetic, au perdut proprietatea de a utiliza zahărul ve-
nit sau format în organism, lucru ce pare dealtfel confirmat prin mic-
Şurarea coţientului respirator al diabeticilor. Insă aceasta proprietaie de
a oxida zahărul se poate să nu fi fost perdută în totalitate de celule. E
foarte posibil, chiar admisibil, că ele să-l consume încă, cu greu şi'n
mică cantitate, dar totuşi să-l consume, pentru a-şi extrage din el măcar
o parte din suma de calorii de care organismul are nevoe. Să presupu-
nem acum că unui atare organism îi dăm proteice în mare cantitate.
Celulele sale, nefiind atinse de infirmitate faţă de substanţele albumi-
noide şi avîndu-le cu prisosinţă la dispoziţie, ele le vor ataca pe aces-
tea, ba chiar le vor preferi zăharului, faţă de care mau destule mijloace
de atac. In loc să caute a-şi extrage toate caloriile de mai înnainte din
zahăr, ele-şi extrag acum o bună parte de căldură, descompunind pro-
teicele. Urmarea va fi că zahărul neconsumat se va aduna în singe; şi
findcă orice mărire a cantităţii de zahăr în sînge, are de rezultat elimi-
narea lui prin urină, se explică uşor pentruce cantitatea sa creşte acum
în acest lichid. Pe de altă parte, fiindcă celulele consumă mai multe
proteice, e foarte natural ca azotul să sporească în urină. Am avea a
CRONICA STIINTIFICA 293.
face aici cu un fel de economisire a zahărului, produsă de albuminoide.
Vedeţi dar cum se prezintă şi cum se rezolvă problemele în chi-.
mia fiziologică. Spiritul critic trebue să ţină locul de frunte. Trebue să
avem o pătrundere ascuţită şi puterea de a vedea clar unde e vorba
de fapte, unde de concluziuni provizorii şi unde-s părţile slabe ale cîm--
pului nostru de cercetare. Cînd am descoperit partea slabă, datoria noa-
stră e să nu ne oprim pănă cînd nu vom fi îndepărtat toate obiecţiu-.
nile, pentruca să ne putem apropia cit mai mult de concluziunea directă..
Aşa bătae de cap nu întră în obiceiurile chimiei pure. Cimpul ei:
e mult mai neted, n-are atitea şi atitea tufişuri şi ciuline ca chimia fi--
ziologică. lată pentruce se poate zice că un chimist sadea, forțamente
nedeprins cu obiceiul de a privi în organismul viu, nu poate face cu
mult folos pe chimistul fiziologist. Aici trebue o mentalitate ştiinţifică:
specială, formată printr'un îndelungat studiu al biologiei. Aşa se face
că cele mai importante probleme de chimie fiziologică au fost abordate
şi bine rezolvite,—pe cit se poate astăzi—, de cătră fiziologişti, nu de-
către chimişti. N'aş avea să citez decît pe C/. Bernard, E. Pflüger,
Chauveau, Abderhalden, Kossel etc.
Nu zic că chimiştii n-au adus servicii mari în domeniul biologiei.
Zic numai că aproape toate descoperirile lor ce aveau relaţiuni cu or-
ganismul au fost puse în valoare de fiziologişti, pentrucă ei au înţeles:
mai bine rostul acelor lucruri în lămurirea fenomenelor vieţii. |
Din toate astea aţi priceput că, pentruca cineva să poată aduce
foloase chimiei fiziologice, trebue înainte de toate să fie fiziologist, să
fie deprins cu mănuirea şi disociarea fenomenelor complicate. De fapt,
în cercetările lui chimice, el are nevoe să cunoască cu temeiu fiziologia
şi uneori chiar patologia. Căci închipuiţi-vă un chimist foarte erudit, care
e complect stăpiîn pe ştiinţa de care se ocupă, dar ale cărui cunoştinţi de
biologie ar fi rămas cele din liceu, sau ar putea să fie şi ceva mai rî-
dicate, aşa fel ca el să ştie că există fiinţi superioare, a căror or-
ganizaţie e foarte complicată şi altele inferioare, mult mai simple.
Şi stînd el acuma şi gîndindu-se la atitea şi atitea fenomene în-
curcate ce există în organismele superioare, îi va veni desigur, printre
alte idei măgulitoare, şi aceia că toate fenomenele acestea trebue să fie
mai simple şi mai uşor de dezlegat la fiinţile unicelulare, cele mai
simple ca morfologie precum, va zice el, şi ca fiziologie. Dacă va per-
sista pe această cale, aproape toată munca lui va fi inutilă, pentrucă
noi ştim că cu cît un organism are o morfologie mai simplă, cu atît el
are un mecanism chimic celular mai complicat, deoarece aceiaş celulă
cumulează într-însa toate funcțiunile vieţii. Aceiaş protoplasmă cu nucleu
serveşte de o potrivă şi ca aparat digestiv şi ca aparat circulator şi ca-
sistem nervos şi ca sistem muscular şi ca sistem excretor etc.
Pentru chimistul-fiziologist organismele de tot inferioare ca mor-
fologie sînt dezavantajoase în multe privinți ca subiecte de studiu.
'294 VIAŢA ROMINEASCA
De E e
“Chimia fiziologică va preferi, spre a se lumina, să studieze organismele.
relativ superioare, unde funcțiunile sint gata disociate şi localizate în
anumite organe speciale. Aici poate ea mai cu tnlesnire studia chimis-
mul digestiunii, al secrețiunii, al sensibilităţii chiar etc. Din punct de
vedere al chimismului funcțiunilor, organismele superioare reprezintă
o simplificare, o uşurare a sistemelor de cercetare.
Aceasta nu va să zică însă că organismele inferioare nu trebue stu-
diate din acest punct de vedere. Din contra aceasta ar trebui făcută
pe o scară cît mai întinsă. Singurul lucru ce nu trebue să pierdem din
vedere este acela că nu trebue să ne aşteptăm să găsim la ele exact
aceleaşi fenomene chimice ca la cele superioare. Aproape tot chimismul
lor este încă necunoscut şi, cum spuneam mai înainte, studiul lor chi-
mico-fiziologic ar fi extrem de preţios. Unul din rezultatele ce le-ar a-
duce încă, ar fi şi acela de a încurca pe filozofii care disertează cu a-
tita uşurinţă asupra fenomenelor vieţii şi contribue astfel a îndepărta
pe mulţi tineri dela munca de laborator, făcîndu-i să creadă că totul e
explicat şi că, în chestiuni de biologie, nu mai este nimic de făcut.
Viaţa se arată uniformă la toate ființele numai cind o privim in
mod superficial. In fond însă, totul pledează în favoarea ideii că ea are
amănunte necunoscute, cu care stau în legătură cele mai importante
chestiuni de biologie generală, ce se discută astăzi printro inlănţuire
nesfirşită de ipoteze, cum ar fi specificitatea organismelor, hereditatea,
imunitatea naturală etc. Fiecare specie are, foarte probabil, un chimism
deosebit în relaţiune directă cu conservarea caracterelor sale. Chimiei
fiziologice îi revine rolul de a da la iveală aceste variaţiuni şi de a-
ceia chimismul fiinţilor inferioare are o nespusă importanţă.
Fiindcă vorbim de filozofi, care explică fenomenele vieţii, să mai
amintesc o specie de filozofi, caracterizați prin aceia că se silesc din
toate puterile să pună o limită cunoştinţilor omeneşti. Printre ei se gă-
sesc unii, biologişti de profesie, care afirmă cu cea din urmă energie
că ştiinţa omenească nu va putea niciodată să facă în laborator o ce-
lulă veţuitoare.
Nu vă potriviţi, Domnilor. Astea sînt vedenii destinate de a para-
liza spiritul de iniţiativă a cercetătorilor. Cînd ştiinţa va ajunge să cu-
noască toate fenomenele vieţii, cu toate variaţiunile şi amănunţimele lor,
pentruca să fie stăpînă pe ele spre a le modifica, împiedeca sau pro-
'voca după dorință, atunci ea nu va fi departe de a face şi sinteza unei
celule. Chimia fiziologică va avea şi aici unul din rolurile capitale.
| In prezent, cum vroiţi D-v să construiască cineva o celulă vie,
-cînd noi nu ştim mai nimic din chimismul intim al fenomenelor vieţii
unei amibe ? l
Oricum ar fi, D-v vedeți că chimia fiziologică se îndreptează
spre alte orizonturi decît chimia pură. Evident, sarcina ce-şi impune este
foarte grea, însă aş putea spune, cel puţin pentru inceputul acestor ori-
entări, că ea nu a: putea păşi cu folos dacă s'ar ţinea strict de sistemul
CRONICA STIINTIFICA 295
de cercetare al chimiei pure. Chimia fiziologică trebue să se alipească
strîns de fiziologie, trebue să se servească în abondență de experienţa
fiziologică, să întrebuinţeze experiențele de control, e obligată să ţină
samă de variaţiunile individuale, să recurgă pe cît se poate de des la
organele izolate din corp şi întreţinute în viață; toate lucruri de care
chimia pură nu are nevoe.
Ţinind samă de aceste condițiuni de progres, veţi înţelege pe de-
plin deosebirea dintre chimia pură şi chimia fiziologică.
In urma celor spuse pănă aici, aţi fi poate ispitiţi să ziceţi: bine,
«dacă chimia fiziologică e aşa de legată de fiziologie, de ce s'a mai in-
ventat numele? De ce la universităţile străine s'au mai înfiinţat catedre
speciale pentru ea? De ce să n'o lăsăm ca o parte esenţială a fiziologiei ?
Aflaţi că spunîndu-vă tot ce v'am spus, nu mi-atrecut nicio clipă
prin gînd că chimia fiziologică ar putea fi despărțită de fiziologie. Vă
asigur chiar că, dacă această despărţire artificială s'ar produce, ea ar fi
în detrimentul amîndurora. Chimia fiziologică şi cu fiziologia trebue să
meargă mînă'n mină, dacă vor să propăşească. Ele se luminează una
pe alta şi dacă întrun timp nu prea îndepartat se ivise ideia despărțirii
lor, ea a trebuit să cadă ca absurdă, ştiut fiind că un fenomen chimic
din organism nu merge alături cu „fenomenul fiziologic“, ci împreună
cu dinsul.
Pentru ce universităţile străine au tadedre speciale de chimie fi-
ziologică ? Tălmăcirea faptului e următoarea: Ca orice ştiinţă, fiziologia
a făcut progrese considerabile. Metodele de studiu s'au înmulţit foarte
simţitor. Unele chestiuni de fiziologie cer metode de fizică, altele de
chimie. Fizica şi chimia au invadat întreaga fiziologie şi asta e în fo-
losul ei cel mai mare. Cu chipul acesta, o mulţime de chestiuni de
fiziologie generală au cîştigat o aşa importanţă, că nu se poate face
un Curs modern fără a nu se insista asupra lor. Pe de altă parte me-
todele de cercetare s'au înmulţit şi complicat în aşa grad, că este peste
putinţă unui singur cercetător să le stăpînească pe toate de o potrivă.
De aci a rezultat în mod forţat o specializare în fiziologiei. Asta a dus
pe unii la ideia greşită de a pune graniţe între fiziologia pură şi chimia
fiziologică. Mie mi se pare că exprim adevărul cel mai riguros zicînd că
chimia fiziologică şi cu iiziologia sînt două organisme simbiotice a că-
ror legătură este absolut indisolubilă.. Nu se pot despărţi una de alta
fără pericol pentru ambele. Poate foarte bine cineva să se ocupenumai
cu lucrări de chimie fiziologică în laboratorul său, însă trebue să seţină
la curent cu tot ce se face mai de samă în celelalte ramuri ale biolo-
giei. Numai aşa va putea fi de folos şi sieşi şi ştiinţii.
Existenţa catedrelor speciale de chimie fiziologică în străinătate
nu corespunde la altceva decît la diviziunea muncii pe cîmpul întins
al iiziologici generale.
Dr. D. Călugăreanu
Cronica internă
Latifundiile şi fărămiţarea proprietăţii ţărăneşti.
Dă
Politica de struţ, politica ochilor închişi, în faţa mizeriilor vieţii, a
fost întotdeauna refugiul suprem al tuturor voinţelor slabe şi al inteli-
genţelor timide, şi mai ales — al intereselor egoiste, amenințate în folo-
sința netulburată a avantajelor ilicite ale unei situaţiuni nenormale.
Aceasta e şi politica, în chestia agrară, a partizanilor actualei stări
de lucruri în Romiînia.
Am văzut, cum ei se Încercau să tăgăduiască mizeria ţărănimii
noastre, cum se sileau să ne dovedească că țăranul nostru are mai mult
pămînt „decît ori-care altul“, şi că. totul atîrnă de întroducerea unor
„Sisteme mai raţionale“ de cultură, etc.
Acum se tăgădueşte şi existenţa latifundiilor...
Să vedem cu cîtă dreptate.
După datele recensămîntului oficial din 1905, rezumate în raportul
d-lui N. Căpităneanu,—avem 1500 de proprietăți mai mari de 500 ha,
în întindere totală de peste 3,000,000 ha. de teren cultivabil, fără pă-
duri,—adică în mijiociu cite 1920 ha. de proprietate.
` Subliniez: de proprietate, nù de proprietar.
Am arătat în altă parte °) că, întrucît un sigur proprietar poate
avea mai multe proprietăți, în realitate toată această întindere aparţine
cel mult la 1000 de persoane (în afară de domeniile statului şi ale ins-
tituțiunilor publice).
Mai mult. Am arătat, tot acolo că, dacă vom ţinea samă şi de întin-
derea pădurilor particulare, aceşti 1000 de proprietari stăpinesc aproxi-
mativ 4,200,000 ha. de terenuri cultivabile şi forestiere, adică în mijlociu
4200 ha. de proprietar...
| Introducerea în calcul a întinderii forestiere este indispensabilă
pentru comparații cu alte țări, fără de care comparații nu ne putem da
samă de adevăratul caracter al marii noastre proprietăţi.
1) Viaţa Romineasci, vol. III.—„Ţară de latitundii“
CRONICA INTERNA 297
Şi aceste comparații ne duc la rezultate uimitoare.
În ori-ce manual de economie politică, veți găsi citindu-se pilda
Marii Britanii, stat de /ațifundii exorbitante, ce primejduesc tot viitorul
acestei țări.
Situaţia a fost recunoscută ca abnormă în însăşi Marea Britanie,
şi în ultimii ani o serie de măsuri legislative, unele mai energice decit
altele, pănă la expropriare şi arendare silită, au căutat, cum voiu arăta
cu altă ocazie, să remedieze răul, să reducă întinderea latifundiilor, şi să
creeze o proprietate ţărănească cît mai întinsă.
Guvernul conservator al d-lui Balfour, ca şi mai ales guvernul li-
beral actual, au fost silite să recurgă la aceste măsuri, cu toate că în
Marea Britanie nici țărănimea nu are acea insemnătate socială, nici agri-
cultura nu joacă acel rol economic, ca în ţara noastră.
Şi cc întindere au „latifundiile“ Marii Britanii ?
Bine înţeles n'am în vedere întinderile excepţionale: ducele de
Richmond, de pildă, stăptneşte 90,000 ha., iar ducele de Argyle—peste
60,000 ha. Nu am la îndămînă datele relative la moşiile celor 2-3 proprie-
tari mai mari din Romînia, şi nu ştiu dacă domeniile lor cad cu mult
sub această fantastică întindere. (Fiind şi o ţară cu mult mai mică, e
chiar firesc să avem şi mai puţine averi excepţionale).
Dar economiceşte nu au însemnătate cele două sau trei mari do-
menii excepţionale, care pot contribui la strălucirea a două sau trei nu-
me istorice, ci întinderea mijlocie a marilor proprietăţi, care determină
caracterul economic al întregii categorii de mare proprietate fonciară.
Din acest punct de vedere, comparaţia cu Rominia ne aduce în
fața unei realități foarte triste.
Voiu cita datele dinainte de reformele agrare, care au schimbat
radical situaţia în Irlanda, şi foarte simţitor în Anglia şi Scoţia (şi au
schimbat, bine înţeles, încă mai mult în defavoarea noastră),— adică toc-
mai acele date care au îngrozit pe economiştii şi bărbaţii de stat en-
glezi:
In 1890 în Angiia, propriu zisă (cu Wales), erau în total 5207 pro-
prietari, cu proprietăţi mai mari de 400 ha. (1000 acri), în mînile căro-
ra se afla o întindere totală de 7,286,000 ha., —adică în mijlociu
1400 ha. de proprietar.
lar în Irlanda, unde guvernul actual s'a crezut dator să recurgă la
expropriări silite în favoarea fermerilor, la aceiaşi dată se numărau 3745
de proprietari, cu moşii de peste 400 ha., care stăpineau împreună
6,164,800 ha.,—adică în mijlociu cite 7700 ha. de proprietar.
Cu alte cuvinte: în Anglia propriu zisă întinderea mijlocie e de
trei ori mai mică, şi chiar în Irlanda de 2'/. ori mai mică ca în Romi-
nia, unde ea este de 4200 ha!... Această mijlocie, deşi cuprinde şi pă-
durile, e chiar cu mult mai mică decit mijlocia de proprietate, dată de
d. Căpităneanu peniru Romînia cu excluderea pădurilor (1920 ha)...
k 9
298 VIAŢA ROMANEASCA
Chiar dacă luăm datele numai relativ. la Scoţia, reputată ca avînd cele
mai vaste latifundii din Europa (acolo se află, de pildă, vestitele dame-
nii ale ducelui de Richmond, amintite mai sus), încă constatăm, că 1751
de mari proprietari scoțieni (cu moşii de peste 400 ha) posedă o în-
tindere de 6,980,000 ha.,„—adică cu o mijlocie de mai puţin de 4000 ha.
de proprietar, ce abia se apropie de mijlocia noastră...
Vădit, dacă datele relative la Romînia ar fi mai cunoscute învă-
taților din Europa, ea ar întuneca faima Scoției, ca ţară ideală de lati-
fundii !...
Dacă considerăm cifrele globale pentru intreaga Marie Britanie
(ceea ce e mai just, de vreme ce comparaţia se face cu cifrele globale
din Romînia, cu toate că în unele părți, ca în Dobrogea, lipsesc lati-
fundiile), ajungem la următorul rezultat: 10.703 mari proprietari posedă
o întindere de 20,430,800 ha., — adică o mijlocie de 1800 ha. de pro-
prietar,—mai puțin ca mijlocia de proprietate (fără păduri) după d. Că-
pităneanu, şi mai bine de două ori mai mică decît mijlocia reală...")
lar după reformele agrare din Scoţia, Anglia, şi mai ales Irlanda,
situaţiunea e şi mai urîtă pentru noi.
A tăgădui, în asemenea împrejurări, existenţa latifundiilor în Ro-
miînia, înseamnă a o tăgădui ori-unde, a renunţa la noţiunea însăşi a la-
titundiului, de care fac atita caz economiştii.
Dar aceasta nu e decît o reductio ad absurdum...
Şi să nu uităm,—repet iarăşi şi iarăşi,—că în Anglia sistemul de
arendăşie atenuiază,- pe cînd la noi agravează încă situaţia ; şi că în
Anglia populaţia rurală formează abia 20*/0, față de 80%, ale populaţiei
orăşeneşti, pe cînd la noi raportul e invers:
Fiindcă pentru noţiunea de latifundiu nu are atita însemnătate
intinderea absolută a marii proprietăţi, cît caracterele economice ce sint
legate de o întindere a ei prea mare, variabilă după timp şi loc.
„Noţiunea (de latifundiu), — spune de pildă profesorul I. Conrad,
„—e relativă. Într'o regiune de stepe, chiar o proprietate de o milă pă-
„trată (aproximativ 6000 ha., fiind vorba de o milă germană) nu poate
„fi considerată ca latifundiu, fiindcă valoarea ei e foarte neînsemnată şi
„numai puţini oameni pot găsi ocupaţie pe o ast-fel de moşie. Despre
„stingerea țărănimii (Verdrängung des Bauern) nu poate îi aici vorba.
„Cu totul alt-fel stau lucrurile în Germania, Anglia şi alte țări cu o po-
„pulaţie deasă şi cu o cultură intensivă, şi cu cît e mai mare valoarea
„economică (wirtschaftliche) a pămîntului, cu atît o mai mică întindere
„poate avea caracterul de latifundiu, atit prin valoarea proprietăţii, cit şi
„prin puternicele-i mijloace de exploataţiune“...
Şi în ce constă mai ales acest caracter de latifundiu ?
1) Datele sint luate după Dr. A. Wirminghaus,—,„Statistik des Grund-
tii în Handwörterbuch der Staatswissenschaften, vol. IV, p. 167 (ed.
1
CRONICA INTERNA 299
e a E E E E a a
e —_—
„In ori-ce caz, — cetim tot la profesorul Conrad, — acesta (latifun-
„diul) presupune sfingerea (Verdrängung) micii şi a mijlociei proprie-
„tăfi, şi într'aceasta trebue să vedem o deosebită primejdie“...
Şi mai jos:
„Prejudiciul ce aduc gospodăriile latifundiare constă în stingerea
„(sau înăbugirea) micilor gospodării“... ').
Tot ast-fel caracterizează latifundiile şi profesorul din Viena Dr.
Eug. v. Philippowich.
In studiul d-rului Radovici, chiar din No, de faţă, veţi găsi otra-
ducere a definițiunii latilundului, datorită acestui învăţat, mai reuşită
decît cea dată de mine în Cronica din Ianuarie a.c.
lată această traducere:
„Cînd proprietatea mare ajunge să înăbușe mica şi mijlocia pro-
„prietate şi să facă din țărani şi proprietarii de mijloc o clasă fără
„hici o însemnătate politică şi socială, atunci proprietatea mare se
<hiamă latifundiară“...*)
De aici d-rul Radovici, cu drept cuvint, conchide că latifundiul
se începe dela „limita proprietății mari ce se poate cultiva de acelaşi
„exploatator fără a strivi pe micii cultivatori“...”).
Aşa dar, latifundiul,—după d-rul Radovici, caşi după profesorii
Conrad şi Fhilippovich, citați mai sus,—se caracterizează nu atît prin
întinderea lui, cît prin efectele lui economice, şi anume prin faptul că
absoarbe, sau îndbuşe, striveşte, stinge proprietatea mică şi mijlocie,
întinzindu-se tot mai mult.
In Argentina, unde alături de întinderea de 100 milioane ha. a
terenurilor cultivabile nu sînt decît vr'o patru milioane de locuitori, nici
chiar în măsura, despre care ne vorbeşte pentru „stepe“ profesorul Con-
rad, domeniile,—oricit de mari—nu pot avea totuşi caracterul de latifun-
dii,—şi alta încă e măsura, în această privinţă, în Anglia, ţază covirşitor
industrială şi cu o enormă întindere a terenurilor cultivabile faţă de po-
pulaţiunea ei rurală, şi iarăşi alta pentru o ţară mică ca Rominia, darcu
O populaţie agricolă covirşitoare, etc.
Cu alte cuvinte: latifundiul îi constitue nu o întindere determinată
în sine, ci raportul între această întindere a marilor proprietăţi pe de
o parte, şi celelalte proprietăţi, pe de altă parte“).
1) Dr. I. Conrad.— ,„Latifundien“, (Handw. d. Staatsmissenschaften, Vol.
AV). p: 971—979, passim. .
2) Dr. I. Radovici, —„in chestia agrară“, V. K., No. de faţă. p. 212,
3) lbid., p. 214.
4) D). C. Hiotu, spre a dovedi contrariul, citează pe D. L. Paul:
Dubois,—„L'Irlande contemporaine“, relativ la rezultatele politicii agrare
a landiorzilor irlandaji, cari goneau pe fermeri spre a-şi preface domeniile
în păşuni: „Latifundiile se întind cit ține sarea“.
î i d-sa se întreabă: „Se schimbase ceva în repartiţia proprietăţii ?
u“, etc.
Nu cunose cartea citată, dar probabil di. C. Hiotu face o confuziune:
după cum spune şi profesorul Conrad, cuvintul „latifundiu“ are două înţele.
300 VIAŢA ROMANEASCA
Am arătat în altă parte toată înriurirea dezastroasă a sistemului la-
tifundiar asupra economiei naţionale, şi asupra gospodăriei ţărăneşti, mai
ales în Rominia,—precum şi caracterul repartizării proprietăţii funciare
la noi").
Aici voiu insista puţin, mai ales asupra unelor efecte ale latifun-
diilor, contestate de onorabilul cronicar al „Convorbirilor literare“, cu-
noscutul fruntaş al partidului conservator, d. C. Hiotu.
Vorbesc despre fărămiţarea proprietăţii ţărăneşti, la care fatal duce
regimul economic, în care predomină latifundiile.
Prin caracterul lor absorbant, înăbuşind, strivind mica proprietate,
—după ce fac să dispară şi proprietatea mijlocie,—latifundiile nu numai
fac cu neputinţă ca efectele diviziunii proprietăţilor mici, prin moşteniri,
să fie îndreptate, dacă nu înlăturate, fiindcă Impiedică expansiunea eco-
nomică normală a țăranilor,—dar accentuiază încă procesul, ruinînd di-
rect țărănimea (cum arată şi d-rul Radovici), creînd imposibilitatea pen-
tru ea de a se urca la sistemele superioare de cultură, sărăcind-o şi a-
servînd-o (cf. Cronica din No. 3 al „V. R“).
Am citat în altă parte cuvintele profesorului G. Schmoller, că re-
gimul actual „duce pe deoparte la fărămițarea excesivă, iar pe de altă
parte la concentrațiunea proprietăţii în citeva mîni“..,
DI. C. Hiotu mi-a răspuns, că din aceste cuvinte ar putea tot aşa
de bine reeşi că „Iatifundiile duc la fărămiţare cit şi că fărămiţarea duce
la latitundii“, şi că profesorul Schmoller afirmă aici, numai, că la aceste
rezultate duce—/ibertatea transacțiunilor,—libertatea proprietarului de a
înstrăina, ipoteca, împărţi, sau de a-şi rotunzi proprietăţile, cum crede
de cuviinţă, etc. °
Bine înțeles, libertatea transacţiunilor.
Insă, cum am avut prilejul să arăt, nimene nu poate fi silit, fără
vola lui, „să-şi rotunjească proprietăţile“, pecind în fie-care zi vedem cum,
fără voe, cineva e silit să-şi vindă, să-şi ipotecheze, sau să-şi împartă pro-
Dă
suri: 1) proprietate lutifuudiară şi 2) exploutaţiune latifundiară (land:
vol. |V, loc. cit, p. 974).
In irlanda, ţara de proprietate latifundiară, predomină expluatațiu-—
nea mică; landlorzii, goniud pe ţărani, tiudeau să introducă şi exploataţiu-
. a Seat (Acest ințeles, probabil, au cuvintele citate din Paul-
uboia).
in Romlaia proprietatea latifundiacă este imbinată cu o exploata-
iune latifuadinră, care da altfel micăeri ni mu se poale nagte, pe
meliile unei proprietăți Ialifundiare,—awmiudouă insă se caracterizează nw
prin vinderea absolută, ci prin raporturile economice, cum am lâmurit
în text.
1) Nu pot in această privinţă îndeujuns recomanda cetitorilor nogtri
luerarea. iu care şiea așternut giodirile sulo inainte de a ne părăsi, D-rul
I. Rudoviei, publicuta mai sus. Pe lingă o inteligență superioară şi o inima
nobilă. din ea ne răsare o adinci cunuștință a chestiei și o analiză på-
irunzătuare.
CRONICA INTERNA ; 3014
prietatea moştenită, fără să mai fie în pare „Să şi-o rotunjească, cum
ar crede de cuviință“.
Prin urmare, e clar piin ce mecanism libertatea economică poate
duce la rezultatele semnalate, după profesorul din Berlin : cei mai tari
economiceşte, latifundiarii, se folosesc de această libertate pentru a-şi
„Totunji, cum cred de cuviinţă“, domeniile pe seama celor slabi, redu-
cîndu-i pe ţărani la neputinţa de expartsiune economică, şi, deci, la fä-
rămiţare. |
Şi, iarăşi, prin urmare, cuvintele citate nu pot avea decît un sin-
gur înţeles: „latifundiile duc la fărămiţarea excesivă“ a proprietăţii
ţărăneşti...
De alt-fel, dacă d. C. Hiotu ar fi cunoscut cursul lui Schmoller
nu numai din citaţia mea (sau dacă lar fi studiat mai cu băgare de
seamă), numai peste cîte-va rînduri după cuvintele citate mai sus, şi ca
o concluzie firească din ele, ar fi găsit următorul deziderat, care ne lä-
mureşte pe deplin asupra raporturilor ce se nasc, după acest învăţat,
între latiiundii şi gospodăriile ţărăneşti, sub regimul de libertate economică:
„Chestiunea ce se pune serios,—zice Schmoller,—mai ales în Ir-
„landa, Sicilia, (ţări de latifundii 1), şi în altă parte, este de a şti în ce
„măsură Statul şi legislaţia trebue să proteguiască pe . micii fermeri (ţă-
„rani) împotriva opresiunii şi a exploatațiunii marilor proprietari“...
Şi cîte-va rînduri mai jos:
„Trebue să venim în ajutorul clasei ţărăneşti prin o mare politică
„agrară, să transformăm o parte din proprietatea nobilă încărcată de da-
„torii şi ajunsă inutilă, în loturi părăneşti înconjurate de garanţii“, etc. *)
De aici se poate uşor deduce, ce temeiu are presupunerea că,
după Schmoller, nu latifundiile ar duce la fărămiţarea proprietăţii ţărăneşti,
ci această fărămiţare la latifundii...
Şi mai explicit e lămurit mecanismul acestui proces de cătră profe-
sorul I. Conrad: -
„ [áránimea,—zice acesta, dîndu-ne cifre ce dovedesc reducerea pro-
„prietăţilor ţărăneşti în Prusia,—e primejduită, după arătările de mai sus, de
„Ccătră marele proprietar funciar, ce doreşte să-şi rotunjească proprietăţile,
„sau de către capitalistul, ce năzueşte să-şi alcătuiască prin cumpărături
„0 moşie mai mare. Mai ales în vremuri de împrejurări neprielnice, cînd
„țărănimea se ailă la strimtoare, ea astfel uşor pierde terenul. lar ctnd
„vremurile chiar se îmbunătăţesc, pentru ea e foarte greu să-l ciştige
„din nou... Din aceleaşi motive e greu să fie reconstituită o proprietate
„țărănească din parcele... Fărămițarea odată începută (eine eingetretene
„Parzellierung), numai foarte încet şi cu jertfe însemnate, numai în îm-
„prejurări deosebit de prielnice, ea poate da îndărăt... Momentele amin-
1) G. Schmoller,—„Principes d'économie politique“, vol. Il, p. 389.
302 VIAŢA ROMANEASCA
„tite sînt întărite (unterstützt) prin principiul de egală împărțeală a
„moşteniri!or“ *).
In ţara noastră, mulțumită inalienabilităţii loturilor ţărăneşti, ele
nu pot îi direct „absorbite“ (deşi sub diferite forme deghizate, ţăranul ade-
sea îşi înstrăinează de fapt proprietatea). Dar tendinţa latifundiului de
„absorbirea“, de „înăbuşire“, „strivire“, „stîngere“, etc. a proprietăţii ţă-
răneşti, despre care ne vorbesc toţi economiştii, se maniiestează mai cu
deosebire prin fărămițarea acestei proprietăţi, din cauză că regimul la-
tifundiar împiedică şi la noi, ca şi pretutindeni, cum arată mai sus pro-
fesorul Conrad, expansiunea proprietăţii ţărăneşti. Şi astfel, pe această
cale, şi la noi țărănimea ajunge „o clasă fără nici o însemnătate politică
şi socială“,—situaţie în care, cum am văzut, profesorul Philippovich gă-
seşte semnul caracteristic al latifundiului (din acest motiv învățatul
vienez tratea/ă chestia dezavantajelor economice ale latifundiilor în le-
gătură cu pulverizarea proprietăţii ţărăneşti).
Pe temeiul acestor consideraţii, am tras numai o concluziune lo-
gică, rezumînd— pentru a le aplica la situațiunea concretă a țării noa-
stre—părerile tuturor acestor economişti, în ce priveşte efectele carac-
teristice ale latifundiului, în următoarele rînduri: l
„Latifundiul, prin puterea lui de atracțiune, prin puterea financiară, pe
„care o reprezintă, tinde în mod firesc să cuprindă cu timpul în corpul
„său toate proprietăţile mijlocii vecine, şi în acelaş timp lipseşte şi pe
„proprietarii ţărani, cari ar îi pus la o parte micile lor economii, de pu-
„lina de a se ridica în scara economică prin cumpărarea de loturi mici
„de pămînt, fiindcă, în aceste condiţii, nici nu se pot găsi întinderi
„mici de pămînt de vinzare, şi nici ţăranii nu pot uşor închipui mijloa-
„cele necesare, sau a se organiza pentru a cumpăra trupuri mari de mo-
„Şie (cf. citația de mai sus din profesorul Conrad, a cărui argumentare
„se reproduce aici aproape textual). Ast-tel... țărănimea fiind restrinsă la
„cel mult acea întindere de pămînt în posesiunea căruia se află, e con-
„damnată la o tot mai mare fărămiţare cu timpul a pămiînturilor ei“...2)
In această privinţă, d. Radu Rosetti, cel mai profund cunoscător al
chestiunii ţărăneşti şi al istoriei noastre agrare, — poate afirma, că—
„Țăranul care s'a îmbogăţit, care a strins un capital de 15, 20,
„30 mii de lei, nu găsește la noi pămint de cumpărat pentru aceşti
„bani ; proprietăţile, câri au această valoare, sînt foarte puţine şi foarte
„Scumpe, cu greu te poţi apropia de ele“... ”)
kä i x
Mă rezum:
In Rominia cei vr-o 1000 de mari proprietari stăpinesc peste
1 Dr. 1. Conrad,—„Bauerngut und Bauernstand“ (Handw. d. Staatswis-
senschaften. vol. Il, 1891), p. 269—270.
2) Viaţa românească, No. 1 1908, p. 106.
3) R, Rosetti,— „Pentru ce s'au răsculat țăranii“ 2, p. 496.
CRONICA INTERNA 303
— N — re te
4.000.000 ha,—cu o mijlocie de proprietar, care nu numai e de trei ori
mai mare ca această mijlocie în Anglia şi 2: ori mai mare ca în Ir-
landa, dar care întrece chiar şi pe cea din Scoţia,—ţări vestite prin la-
tifundiile lor.
Proprietatea mijlocie, în acelaş timp, e redusă la proporţia jalnică
de 2%, din întinderea cultivabilă.
lar proprietatea ţărănească este atit de fărămițată încît 85% din
acel milion de gospodării ţărăneşti stăpînesc petice ce nu ajung nici la
5 hectare, cea mai inferioară limită a unei „proprietăţi economice“,—
iar o treime din ele nu posedă nici cîte 2 hectare... (cf. Dr. [. Rado-
vici.—„În chestia agrară“).
Dacă nici această situaţie nu e, pentru teoreticianii de la „Con-
vorbiri literare“, îndestulătoare pentru a recunoaşte caracterele unui re-
gim latifundiar, atit de nefast după toţi economiştii, şi dacă ei pot găsi
argumente în sprijinul ei,„—le putem admira puterea de iluzie şi senină-
tatea sufletească...
Sintem însă mulţumiţi, dacă am reuşit să convingem pe cei mai
puţin interesaţi în statu quo...
Economiştii sînt de acord în privinţa mijloacelor de îndreptare,
faţă de această situaţie: politica de colonizare internă, Casa rurală, măr-
ginirea dreptului de dispoziţie absolută, în ce priveşte proprietatea fun-
ciară, etc...
Şi n'am sfîrşit.
C. Stere.
Cronica externă
Situaţia în Balcani
Chestia Balcanilor a intrat într'o nouă fază. Inţelegerea, care se sta-
bilise la 1897 între Austria şi Rusia cu privire la afacerile peninsulei
balcanice, nu mai există decît cu numele. De cînd Baronul de Aerenthal
a anunţat în delegaţiuni că Austria e hotărită să construiască în penin-
sula balcanică un drum de fier care să înlesnească comerţului Austro-
Ungar drumul spre Salonic, se poate spune că compromisul a încetat
să mai existe. Intr'adevăr în ce a stat acest compromis ?: în asigurarea pe
care Austria şi Rusia şi-o dădeau reciproc că nu vor urmări foloase
proprii în orient şi că vor märgini activitatea lor în acea parte a lumii,
luptînd, cu o egală dezinteresare, pentru ridicarea populaţiunilor creştine
supuse Imperiului Otoman. Cit timp Rusia era ingrijită de situaţia ei
internă sau de războiul din Extremul Orient şi nu putea să joace în
Balcani rolul pe care şi-l ţărmurise prin compromisul dela 1897, ea nu pu-
tea să fie jignită nici de faptul că Austria i se substituise. nici că căuta
să urmărească în Balcani mai multe foloase decit era îndreptăţită să ur-
mărească după litera şi spiritul cuprinsului. Dar azi cînd, situaţia internă
a Rusiei, fără a îi limpezită, e mai puţin îngrijitoare, cînd în Extremul
Orient înfrîngerile au pus capăt pentru multă vreme ambiţiunilor mos-
covite în acea parte a lumii, cînd prin urmare Rusia se găseşte iarăşi
în măsură să ia îp Balcani rolul ei de odinioară, ea nu poate tolera ca
Austria să continue a o lăsa la o parte şi a denatura astfel înţelegerea
ce intervenise intre ele. Mai puţin încă Rusia poate tolera acest lucru,
cînd Austria vrea să afirme, în dauna ei, pretenţiuni pe care nu îndrăz-
nea să le formuleze nici in ziua în care gloria armelor ruseşti se pră=
Cuşea pe cîmpiile dela Liau-Yang sau cînd flotele ruseşti dispăreau în
valurile roşite de singe dela Tsu-Shima.
Totuşi, poate că dacă acestea ar îi fost singurile cauze ale nemul-
țumirilor dintre Austria şi Rusia, compromisul nu s'ar fi desiăcut cu totul.
Diplomaţii din Petersburg ar fi intervenit pe lîngă cei din Viena ca să
revie la sentimente mai prietineşti. Cei din Viena ar fi ţinut samă de
CRONICA EXTERNA 305
’
aceste demersuri şi o înțelegere s'ar fi restabilit repede. Dar Rusia 1a
făcut nimic ca să scape compromisul, fiindcă nu mai are nici un interes
să păstreze în Orient atitudinea pe care şi-a impus'o iscălind în 1897
înțelegerea cu Austria. Ea făcuse compromisul, atunci, numai ca să poată
să se avinteze în Extremul Orient şi să facă dintr'însul centrul de gra-
vitate al întregii sale politici externe. Cum nu putea intreprinde o ase-
menea acţiune fără să lămurească situaţia ei în Orient, şi fiindcă pe de
altă parte nu voia nici să abdice cu totul la influenţa ei în Balcani, în-
elegerea cu Austria, adică cu principala ei rivală, era formula cea mai
înţeleaptă. De fapt compromisul dela 1897 nu era deci decit un armis-
tițtiu pe care diplomaţii din Petersburg se gindeau să-l transforme într'o
adevărată abdicare, dacă visurile lor se realizau în Extremul Orient, dar
graţie căruia să poată, fără a perde nimic, relua firul acţiunii lor în Bal-
cani, dacă cumva în Extremul Orient lucrurile nu ar fi mers după pla-
cul şi după prevederile lor. Ori tocmai aşa s'a şi întîmplat. Deci nimic
nu e mai firesc decit ca Ruşii să caute a relua în Orient rolul lor pe
care au consimţit să’! reducă numai întru cit atenţia şi ambițiile lor erau
concentrate asupra unei alte părţi a lumii.
Afară de aceasta Ruşii au putut să-şi dea samă în ultimul timp de
un lucru, şi anume că compromisul, departe de a înlătura dela afacerile
balcanice pe celelalte mari puteri, a sporit influenţa lor, care a de-
venit astăzi cu desăvirşire covirşitoare în deslegarea problemelor ce
agita Orientul. Doi factori au contribuit mai ales la aceasta: în primul
rînd evenimentele din Balcani, care au luat o astfel de întorsătură, în-
cit marele puteri au fost constrinse să intervie pentru a găsi soluţia şi
a asigura pacea, şi în al doilea rînd neputința Rusiei de a maijuca rolul
la care avea drept prin compromis şi tendinţa puterilor de ai se substitui
«pentru a contrabalansa influenţa Austriei, şi a o impedeca de a dobîndi o pu-
tere prea mare asupra naționalităților balcanice. Aşa fiind, Rusia nu mai avea
nici un interes să mărginească activitatea ei în Orient, din potrivă avea tot
interesul să fie cît mai liberă în mişcările ei ca să poată juca rolul la care
aspira printre toate puterile ce în lipsa ei, intraseră pe scena Orientului.
In fine Rusia mai avea un alt temeiu pentru care nu ţinea să păs-
treze neatins compromisul ei cu Austria. Rusia e eşit prea ştirbită în
prestigiul şi în influenţa ei din războiul cu Japonia şi din revolta ei in-
ternă, pentruca să nu caute o reabilitare. E ştiut că puterile învinse nu
se gindesc decît la revanşă. Cu cît statele au formă de guvernămiînt mai
puțin democratică, cu atit dorul răzbunării e mai viu la ele. Democra-
tiile, care judecă mai practic, care au un spirit mai mult comercial decît
cavaleresc, se pot deprinde cu ideia înfringerii. Monarhiile, şi mai pu-
țin încă autocraţiile, nu se împacă niciodată cu această idee, ele sint
obsedate de nevoia de a şterge umilinţa suferită. Asupra Japoniei au-
tocraţia rusească nu-şi poate lua revanşa. Singura scăpare a vani-
tăţii sale rănite stă deci într'o izbindă în altă parte a lumii, a cărei
strălucire să arunce vălul uitării peste pierderile ruşinoase încercate
306 VIAŢA ROMANEASCA
în Extremul Orient. Din nefericire pentru autocraţia rusească, trăim în-
tro vreme în care războaele, izbinzile militare nu mai sînt la ordinea
zilei, unde fără motive grave de tot, lumea nu mai consimte să-şi
verse sîngele, unde sint întotdeauna oameni care intervin pentru a
impedeca pe cei dornici de conflicte înarmate să-şi satisfacă gusturile.
In asemenea condițiuni, diplomaţii lui Nicolae JI au trebuit să renunţe
la ideia unor succese militare; nu le-a mai rămas scăparea decîtîn suc-
cesele diplomatice. Şi atunci au pornit în căutarea unor succese diplo-
matice. În apusul Europei asemenea succese, însă, nu se puteau do-
bindi. Situaţia e prea limpede şi dorul de pace prea adînc înrădăcinat,
pentruca să poată prinde chiar intriga cea mai bine meşteşugită. In
schimb peninsula balcanică era indicată. Cătră dînsa dipiomaţii ruşi erau
atraşi prin tradiţiunile politicii lor externe. Nicăeri diplomaţia rusească
nu a dat lupte mai crîncene şi na cîştigat victorii mai renumite, decit
în Orientul Europei. Tot cătră Peninsula Balcanică diplomaţii ruşi eran
atraşi şi prin situaţia actuală. Prin greutăţile de tot felul ce naționali-
tăţile, ca şi marele puteri, au de învins acolo, Balcanii sînt terenul idea?
al intrigilor internaţionale. Cu oarecare pricepere, exploatind nemulțu-
mirile unora împotriva celorlalţi, un stat poate orişicînd repurta acolo
sbînzi uşoare.
Pentru toate aceste cuvinte, Rusia nu a făcut nimic, ca să menţie
compromisul şi, deşi nu l-a abrogat în mod formal, lucrează deja caşicum
el nu ar mai avea ființă. De pe urma noei sale atitudini în Balcani,
Impărăția moscovită nu poate, dealtminteri, decit să ciştige. Materiali-
ceşte nu va cîştiga nimic, şi nici nu umblă după asemenea cîştiguri-
Dar din prestigiul ei, ea poate reciştiga mult şi, aceasta-i trebue astăzi-
Ciocnindu-se zilnic cu toate marile puteri ce sînt amestecate în aface-
rile Orientului, fiind chemată să-şi spue la fiece pas cuvintul alături de
celelalte, Rusia va reuşi să impue pe ici pe colo punctul ei de vedere
Nu prea ştiu însă ce cîştig va avea Austria. In rolul acesta de intrigant
Austria nu s'a distins niciodată şi succese de intrigă, succese diploma-
tice platonice, nu pot aduce nici un folos monarhiei Habsburgilor, care
n'are nici vreun prestigiu de redobiîndit, nici de şters amintirea vre-unor
înfringeri recente. Aşa că, poate, Baronul de Aerenihal ar fi fost mai
bine inspirat, dacă m'ar fi rupt cu propriile sale mîni compromisul.
Compromisul, odată desființat, naşte întrebarea: va contribui oare
aceasta la schimbarea situaţiunii din Balcani, la îmbunătăţirea soartei
popoarelor ce locuesc în peninsula balcanică ? Este netăgăduit că sub
regimul compromisului austro-rus, soarta populaţiunilor balcanice s'a îm-
bunătăţit. Compromisului îi se datoreşte proectul dela Muerstegg, re-
formele, bune sau rele, cu care Macedonia a fost înzestrată. Nimeni
nu pretinde că aceste reforme sint strălucite. Macedonia e, încă, un fo-
car de anarhie şi populaţiunile ei îndură încă multe suferinţi. Dar nu
e mai puţin adevărat că primul nucleu al emancipării lor a fost creat, şi
că Macedonia îl datoreşte marilor puteri şi în deosebi iniţiativei austro-
ruseşti. Prin desființarea compromisului, oricît ar părea lucrul de para-
CRONICA EXTERNA 307
doxal, populaţiunile din Balcani nu pot însă decît să cîştige, fiindcă
progresele Balcanilor nu stau numai în reformele cu care marele puteri
înzestrează naţionalităţile balcanice ; ele stau şi în pulința ce acele na-
ţionalităţi au de a se întări şi de a îndeplini ambiţiunile lor naţionale.
Ori simţimintele şi idealurile naţionale se puteau dezvolta mult mai greu
sub regimul unui compromis austro-rus, care tindea să rezolve chestia
Orientului printr'o tutelă europeană, decit sub regimul unor competiţiuni
internaţionale numeroase. Căci, din două lucruri una: sau puterile vor
sfirşi prin a se înţelege între ele, şi atunci din diversitatea tutulor pu-
rerilor va eşi pentru Balcani un program de reforme mai largi şi mai
însemnate, sau puterile nu vor putea să se înţeleagă, şi atunci din cer-
turile lor, în virtutea proverbului „cînd doi se ceartă al treilea cîştigă“ —
vor cîştiga naţionalițăţile. |
Concluzia ar îi, deci, că trebue să ne bucurăm de era nouă în
care Balcanii au intrat, prin încetarea compromisului. Cu toate acestea
să nu ne bucurăm, deoarece se va ajunge la țelul mai sus arătat în
orice caz, dar calea pe care s'a luat spre a sc ajunge la el, e o cale
grea şi plină de spini. Marile puteri, şi în deosebi Rusia, nu vor cer-
ceta numeroasele probleme ce se pun în peninsula. balcanică nici cu
dorul de a îmbunătăţi soarta deosebitelor naţionalităţi, nici cu dorul sin-
cer de a găsi soluţia cea mai bună, a acestui grav problem. Ele le vor
cerceta cu gîndul de a-şi asigura succese, şi pentru asemenea succese
vor recurge la intrigile cele mai periculoase pentru naţionalităţi, se vor
opri chiar la soluţiile cele mai puţin în măsură a dezlega greutăţile
balcanice. Unii se vor gîndi la ambițiile, alţii la interesele lor, la visu-
rile cuceritoare, de care nu toate au reuşit încă să se dezbare, şi cînd
în această atmosferă, încărcată prin natura ei, Rusia, în căutarea unor
succese efemere, va stirni fel de fel de intrigi, la care ceilalţi se vor crede
datori, desigur, să răspundă prin alte intrigi, Balcanii vor cunoaşte zile
grele şi vor trece prin multe griji şi prin multe zbuciumări.
La rezolvarea chestiunii Orientului puterile ar putea contribui, dar
urmînd o altă cale, o cale largă şi desinteresată. Să se înţeleagă între
ele, să întocmească un plan mare de reforme serioase, să-l impue îm-
preună Sultanului şi, împreună, fără reticente şi fără gînduri ascunse, să
lupte pentru îndeplinirea lui. In ziua aceia—pe care însă nu vom trăi-o—
naţionalităţile balcanice vor putea fi recunoscătoare Europei. De dragos-
tea ce ea le arată astăzi, ele s'ar lipsi, fiindcă această dragoste nu se
manifestă, decit ca să împedice chestia Orientului să se deslege singură
prin jocul normal al forţelor ce o compun.
Singura mingiere ce le rămîne azi naționalităților e că marile pu-
teri, care le întirzie fericirea prin intervenţia lor nepricepută şi interesată,
îşi pierd vremea în sforţări dela care speră să cîştige ceva, dar din care,
la urma urmei, nu se vor alege cu nimic.
I. G. Duca.
Cronica Vesela
FĂRIMĂTURI
38 grade la umbră.
De ce, la noi, pe timp de vară,
Văzduhul parcă e defoc?
Pesemne că s'a strîns afară
Căldura toată 'n astă țară,
Şi d'aia 'n inimi nu-i deloc!
Biiciul Moşilor
Trei cîrduri derbedei gălăgioşi
Cu fel de fel de muzici,—cor temut
Chiar de timpanul unui surdo-mut...
Vrei linişte, poete? Du-te 'n Moşi.
Din rinced untdelemn dela gogoşi
Se 'mprăştie-un parfum nesuferit,
Şi prafu-i gros să-l tai cu un cuţit...
Ce aer sănătos respiri la Moși!
De haină punga dacă n-o să-ți coşi,
Şi ceasu 'n ghete de nu ţi-l piteşti,
Eu nu puiu gir c'o să le mai găseşți....
Doar lume bună vezi în bilciu la Moşi!
Aceleaşi „panorame“ pe strămoși
I-au desfătat, iar azi tot alea stnt...
Ah, nu-i distracţie p'acest pămînt
Cu haz ca panoramele din Moşi!
CRONICA VESELA
Turcoaicele atrag pe curioşi
Cu danţuri autentice turceşti...
Ovreicile din Calea Văcăreşti
Fac bine pe „turcoaicele“ ia Moşil!
La cîrciumi cu vopsite vinuri roşi,
Consumi fripturi de stirv ne 'nbălsămat
Şi ciorbe 'n care muşte vii se zbat....
Da 'n schimb, ce bine se petrece 'n Moşil!
Sf. Petre în dilemă
Sus, în parcul Paradis,
Sfintul Petre bea o halbă,
Cînd i se aduse-o jalbă.
lată ce în ea sta scris:
—,Siinte Petre, eu sînt un
„Antreprenor de grădină.
„Dacă plouă, e ruină;
„Cînd nu plouă, teatru-i tun.“
Sfintul sorbea un mişmaş
După ce halba băuse,
Cind factorul îi aduse
Jalba unui arendaş:
— „Sfinte Petre, te implor,
„Seceta mă prăpădeşte,
„Norilor deci porunceşte
„Să stropeasc'al meu ogor!“
Sus, în parcul Paradis,
Sfintul Petre, tot la masă,
Tiîmplele 'ntre. palme 'şi lasă,
Ginditor şi nedecis.
— „Ce să fac? Zău, ce să fac?
„Lumea asta e nebună,
„Rea e ploaia, ori e bună?....
„Chelner, dă-mi un coniac 1....%
Tarascorn
310 VIATA ROMANEASCA
CALEIDOSCOP
Sonete indignate.
PWroprietarului men,
i distins geneslogist
23 April (Sf. Gheorghe)
M'am săturat de zarvă şi bucluc,
M'am săturat să dau din puț în lac —
Ca Diogene, marele sărac,
Vreau să trăesc o viaţă de bursuc.
Apartamentul meu e un copac —
De cînd doream eu mobilă de nuc!
Drept ceas deşteptător îmi cîntun cuc,
lar patul meu e un splendid hamac 1
Sint fericit şi nici o grijă n'am...
Dac'aş fi fost şi eu un cap mai logic,
De mult din Capitală mă mutam...
-
Adio dar, proprietar infam !
Şi du-te de te spinzură de un ram!
Al arborelui tău genealogic!
Contrast.
Da 25 April.
Asemeni unui japonez lampion
Luceşte luna pe un ram de tei —
La masă şade-un editor cu trei
Mari scriitori, şi beau vin cu sifon.
E'n vervă azi simpaticul patron
Şi-aprobă cele mai sanchii idei —
Entusiast pledează pentru ei
Privighetoarea 'ntr'un ascuns amvon.
Natura 'ntreagă 'n contra lui conspiră...
A doua zi, cînd însă-i înmînez
Ceremonios volumul meu cel nou,
Se uită lung la mine şi se miră:
E altul editorul la birou —
S'a stins acum lamplonul japonez!
CRONICA VESELA gli
Vis atavic. |
50 April.
Visam că umblu prin păduri virgine,
Că mă hrănesc — nu cu iluzii vane —
Ci substanţial, cu Peafsteak-uri umane
Şi mă simţeam aşa nespus de bine.
Nu mai scriam nici versuri, nici romane...
Sub baobabi dormeam... O, nopţi divine!
Trăia în vis exoticul din mine
In mijlocul naturii suverane.
Ca un goril eram agil şi tare,
Aveam stomac să 'nghit o antilopă
Şi o dantură ca un mastodont...
Nu mă spălam pe dinţi cu kalodont...
Cum nu te-aş renega cu indignare
Cind mi-amintesc, stupidă Europă!
Beţivul solitar.
1 Mai.
Lipsit de viaţa binefăcătoare
A aerului sănătos de ţară,
Visînd într'o tavernă solitară
Eu stau cu lăutarul şi beau soare!
Căci orice bob de strugur e-o 'nchisoare,
In care fierbe chestia agrară,
Şi'n orice sticlă arşița solară
A "'nchis puteri în veci renăscătoare.
Eu desrobesc un şir de raze moarte...
Aşa sînt eu! sus ridicaţi dar teascul!
Lăsaţi-mă stăpîn pe tot fantascul...
Stimez capacităţile deşarte...
Cioroiule mai cîntă'mi un adagiu!
Aşa... şi după mine — naufragiu!
_Premiul meu.
4 Mai.
Azi la Băneasa-i mare handicap
Şi ori şi cine-ai îi, de nu eşti cal
Sau un jocheu, ori cel puţin muscal,
Ori o ţesală, sau măcar valtrap,
212
VIAŢA ROMANEASCA
Nu eşti nimic... Dă sfarterul semnal...
Pornesc celebrităţile în trap
Şi Straja a bătut pe Flirt c'un cap
In veritabil intelectual.
E-o zarvă şi-o 'mbulzeală la tribune
Şi prosperează turful de minune:
Au trecere mirţoagele de azi...
De-aceia m'am decis şi eu, A. Mirea,
Să pun un premiu spre 'mbunătăţirea
Degeneratei rase-a lui Pegaz !
Portret,
5 Mai.
Un speculant de speța cea mai pură,
Un purăţ deci. Un antic anticar
Evoluat cu vremea în librar —
Căci toate-evoluiază în natură.
Din toată casa lui de editură
El este cel mai cinic exemplar —
Ca mine o să-l vezi milionar,
Nefericita mea literatură |
Cincizeci de lei oferă pe-un volum,
Făr' a-l ceti, căci— crudă ironie! —
El nici măcar nu ştie să citească.
Aşa e tipul meu.—Feriţi, de-acum!
Eu mi-am făcut o sfintă datorie:
Am smuls de pe-un obraz încă o mască!
Exoelsier!
6 Mai.
Cunosc atiți netrebnici care zic:
„Să nu pui preţ pe anii care zboară !“
Ei nu pricep că viaţa-i o comoară
Şi nu prevăd în moarte-un inamic.
Lor li se pare natural să moară,
Că după moarte nu mai e nimic:
Nu ştiu că firea e un alambic,
In care tot renaşte-a doua oară.
CRONICA VESELA 313
Sub care formă viaţa-o să te cheme
Ca s'o trăeşti din nou în altă vreme,
Tu nici nu poţi măcar să bănueşti...
De-aceia mergi şi luptă înainte,
Ca dincolo, de-ţi vei aduce-aminte 7
De viaţa ta de-acum să nu roşeşti.
Nonatalgie,
8 Mai,
Ah, suflet vag4bond de Robinson,
De zece luni eşti rob al Capitalii!
Te-am îmbrăcat în fracul de salon,
Ţi-am arătat şi flirtul mabhalalii,
Te-am dus prin fel de fel de saturnalii,
Prin locurile zise de bon-ton,
In kake-walk, matchich-uri şi boston —
Dar mi-e ruşine să mai dau detalii...
Ce mai voeşti 2... Eu ţi-am făcut de toate,
Ţi-am dat ce-ai vrut: distracţii de tot felu—
Ai să-mi pretinzi acu ce nu se poate...
Devii bucolic 2... Insă n'am ce-ţi face
Că fonduri n'am.— Vreau linişte şi pace.
— Ei lasă, că te-oiu duce şi la Belul
Preparative.
9 Mai.
E ajunul zilei celei mai măreţe |
Şi de pe-acum bătrina Capitală '
Se piaptănă cu grijă şi se spală
Ca prinsă de-un acces de tinerețe.
Ghirlănzi de flori şi-attrnă pe ostreţe
Şi tot cercîndu-şi rochia-i de gală
Ca o cochetă 'n marea zăpuşală
Işi face vint cu mii de steguleţe.
Apoi se dă petrecerilor pradă...
lluminaţii, muzice sonore,
Şi toate celelalte ca "m tot anul...
10
314 VIAŢA ROMINEASCA
| n... eae
Mariţă, 'nchide geamul dinspre stradă
Că simt că mi se sfarămă timpanul
Şi 'ncep să am vedenii tricolore...
„Defilare
10 Mai.
Imi fac revista mea, de zece Mai.
Stau pe Pegaz şi nu 'mi încap în piele,
Căci azi prin fața maiestăţii mele
Trec versuri după versuri în alai,
Dela Minerva, Socec, Alcalay
Sosesc troheii mei cu arme grele,
Iambi răsăriţi din ceşte de cafele,
Dactili uşori în trap mărunt de cai.
Trec anapeşti, trec iambi, trec iar trohei,
Prezintă arma toţi supt ochii mei,
Şi iată iar dactilii cu duiumul...
Şi iar trohei şi iambi... Ho, mai sinteţi ?!
M'am plictisit de voi. Destul, băeţi!
Căraţi-vă şi re 'ntegraţi volumul!
A. Mirea
NIN N NI SENINI NA NI NA ~
Scrisori din (Ardeal
Da a
Sinoadele eparhiale.—Pentru şcoală.—Prigonirea învăţătorilor.—
Procese de presă.—Noul regulament al dietei.
In săptămîna ce a urmat după Duminica Tomii, conform Statutu-
iui Organic, cele trei eparhii romiîne gr. orientale şi-au ţinut Sinodul,
forul lor suprem în afacerile bisericeşti şi şcolare. De astădată pe lingă
importanta chestie a menţinerii şi apărării şcoalelor confesionale, greu
amenințate de legea lui Apponyi (1907), fiecare diecesă a mai avuto
mulțime de afaceri grele de rezolvat.
La Arad, Sinodul a avut să se rostească, între altele, asupra re-
gulamentului de administraţie a Fondului preoţesc, menit să ajute pe
văduvele şi orfanii preoților, precum chiar şi pe preoţii care nn mai pot
servi, ori din vre-o cauză oarecare n'au destul salar. Fondul acesta s'a
întemeiat la 1877, sub episcopul loan Meţianu (azi mitropolit în Sibiu)
şi a ajuns la suma de 1 milion 40.000 coroane. Regulamentul a fost
întocmit astfel, ca din venit (dobiînzi şi cotizaţii) 40°% să se capitalizeze.
S'a hotărît apoi, în urma propunerii vicarului V. Mangra, ca pe
1912, cînd se împlinesc 100 de ani dela întemeiarea institutului pedago-
gic din Arad (azi pedagogic şi teologic, şcoală normală şi seminar),
consistorul diecesan să se îngrijească a se scrie monografia acestui in-
stitut, de care se leagăe dealtfel întreaga mişcare culturală şi poea a
Rominilor din Ungaria şi Bănat.
Subscrisul a propus ca prin consistor să se adune şi materialul
care să serve la scrierea monografiilor cel puţin a comunelor mai în-
semnate din diecesă, unele expuse să se maghiarizeze şi foarte multe
să li se schimbe numirile romineşti. Administraţia politică a comitatelor
chiar acum lucrează pe capete să dea numiri ungureşti comunelor neaoşe
romineşti.
Privitor la şcoale, s'a raportat că o parte însemnată a cemunelor
din diecesă a hotărit să susţină şcoalele şi fără ajutor de stat. Sint
însă şi sate care, plătind deja 70—80/, dare pentru cult, nu mai pot de
unde mări salariul învăţătoresc, cum prescrie legea lui Apponyi. Sinodul
a decis deci ca anul acesta, şi de-aci încolo mereu, să se pună o stă-
tuință deosebita din partea autorităţii noastre bisericeşti (Consistorul,
care are la dispoziţie pe toţi protopopii şi preoţii), pentru a se mări aşa
zisul fond cultural, din care să se ajute comunele mai sărace, să-şi facă
şcoale corespunzătoare şi să plătească pe învăţători.
O idee foarte bună i-a venit, în privința asta, deputatului sinodal
dr. Miron Cristea, protosincel în Sibiu, care în Sinodul de acolo a pro-
pus să se ia măsuri pentru înființarea unei Bdnci culturale. Banii bise-
ficilor, care se urcă la mai multe milioane, apoi ai atitor fonduri admi-
mistrate de consistoarele noastre, să fie elocaţi în acţiuni de ale acestei
s
316 VIAŢA ROMINEASCA
bănci, ori cel puţin să fie depuşi la banca nouă ce s'ar întemeia nu cu
scop să dea dividende mari, ca actualele bănci, ci ca din veniturile
acestei bănci să fie ajutate şcoalele noastre. Particularii, fruntaşii intelec-
tuali şi bogaţii, deasemeni şi-ar considera drept înaltă datorie a se face
acţionari la banca aceasta, mulțumindu-se cu dividendă cît mai puţină,
ca astfel să se poată jertfi cu atît mai mult pentru cultura naţională.
Afacerea va fi studiată de consistor, care va veni apoi la viitorul
Sinod cu propunere asupra modalităţii înfiinţării acestei bănci.
La Caransebeş discuţiunile s'au învirtit deasemeni în jurul ches-
tiilor şcolare, fiind acolo vorba nu numai de şcoalele primare, ci de
şcoala normală din centru, în afacerile interne ale căreia guvernul şi-a
permis să se ingereze aşa fel, încît pretinde destituirea aproape a tu-
turor profesorilor, pe baza unui raport făcut de un agent guvernial şi
nelăsind ca autorităţile noastre bisericeşti să disciplineze pe cei vino-
vaţi, dacă într'adevăr sînt, ceia ce în nici un caz nu se poate constata
numai pe baza anchetei făcute de agentul guvernului.
Sinodul a protestat împotriva acestei ingerinţi a ministrului şi a
invitat pe consistor să nu cedeze, ci -judecată să aducă numai pe baza
anchetei făcute de comisar numit de autoritatea noastră bisericească
autonomă.
Ld
La 11 Maiu n. s'a dezbătut înaintea comisiei disciplinare comita-
tense procesul pornit împotriva a doi bravi învățători romini. Pe unul,
D. Popovici din Cuvin, îl cunoaşte şi amicul Stere, care i-a lăudat
mult şcoala. Amindoi erau acuzați că au agitat împotriva naționalității
maghiare.
Să vă spun insă întăi ce însemnează „comisia disciplinară comi-
tatensă“. Foarte nimerit, „Tribuna“ de-aici a numit-o ghilotină politică.
Conform legii lui Apponyi, se institue adică în fiecare comitat (județ)
o comisie compusă din fişpan (prefect), inspectorul şcolar (revizor), se-
cretarul județian şi alți membri, să judece asupra invățătorilor noştri a-
cuzați fie că n'ar face spor în şcoală (mai ales în ce priveşte limba ma-
ghiară), fie că n'ar avea o purtare morală bună ori că ar avea o atitu-
dine politică „duşmănoasă statului“, adică guvernului. Un denunţ, sub-
scris de oricine, poate să aducă pe cel mai brav învăţător înaintea aces-
tei com siuni.
De astădată procesele acestea apăreau cu atit mai trase de păr, cu
cit nu numai î.vinuirile erau ridicole (învățătorul din Cuvin era acuzat
că ar fi indemnat pe copii să le zică „Uaguri“ celor ce umblă la şcoala
de stat maghiară, iar învățătorul Magier din Vidra era învinuit că ar fi
zis, la chef cu doi unguri, un advocat şi un notar, că Rominia îşi va
mări hotareie pănă la Crişul alb; însuşi martorii de mai sus au spus că
totul era zis în gumă), ci „crimele“ s'au săvirşit cu un an şi cu doi
înainte de a întra în vigoare legea lui Apponyi. Advocatul dr. I. Mar-
şeu a dovedit că nici din acest punct de vedere comisia nu este în drept
să judece, dupăcum a ridiculizat întreaga înscenare a procurorului, pus
SCRISORI DIN ARDEAL 317
la cale, se înţelege, de administraţia judeţiană, căreia îi este spine în
ochi toţi învățătorii romîni harnici şi cinstiţi.
A mai arătat advocatul romîn că învățătorul din Vidra a fost a-
chitat de tribunal, unde i se intentase proces pentru aceiaşi „crimă“(?)
pentru care vrea să-l judece acum comisia disciplinară. N'a folosit însă
nimic splendida apărare: într'un nor de fum (căci membrii acestei comi-
siuni fumau ca la cafenea) s'a adus sentenţa: destituire pentru învăţăto-
tul din Vidra şi 5 ani să nu aibă voe a concura să se aleagă în altă
parte. Invăţătorul din Cuvin a scăpat cu 100 coroane amendă. Recurs
pot face la—ministru. Zadarnic ar face însă, căci doar din porunca mi-
nistrului au fost scoşi amindoi cu puterea jandarmerească din şcoala ro-
mtnească, cărei cel grav pedepsit a servit 22 ani, iar celălalt 16 ani.
Este, desigur, îngrijitor faptul, că în felul acesta pentru învățătorii
noştri sînt două feluri de justiție: dacă scapă la tribunal, îi apucă pe
cale administrativă, unde se judecă nu după vreun paragraf al legii, ci
după necesităţile politicei şoviniste ori din răzbunare... Mai grav este
însă că se pedepseşte şi şcoala şi satul romînesc. In şcoala al cărei în-
vățător a fost pedepsit de comisia disciplinară, conform legii lui Appo-
nyi obştea satului nu mai poate alege decit un învăţător pe care să-l a-
probe şi ministrul, nu numai consistoarele noastre! lar şcoala în care
şi al doilea învăţător a fost pedepsit pe cale disciplinară, va fi închisă
şi guvernul face în locul ei una ungurească...
Cred că e de prisos să mai fac comentar.
=
Pe ziua de 19 Maiu n. este chemat înaintea curţii cu juraţi din
Oradia-Mare redactorul responsabil al „Tribunii“, d. Sever Bocu. Acea-
sta dupăce alaltăeri acelaşi tribunal l'a mai pus sub acuză în alte două
procese. Peste tot, „Tribuna“ are nu mai puţin decît 9 procese de presă.
Sfirşitul acestor procese se cam ştie: condamnarea la ani de tem-
niţă şi mii de coroane amendă şi cheltueli.
k
De eri, în Camera ungară se aplică .noul regulament, cu două şe-
dinţe pe zi, dela 10—2 şi dela 4—8,—iar proectul de buget care este
la ordinea zilei a fost declarat urgent... S'au şi învtrtit şuruburile astfel,
încît discuţia generală eri a şi fost -închisă şi mare minune dacă azi
ori mine nu se termină şi „discuţia“ pe articole... Adică vorba vine,
căci discuţie nu-i, deoarece opoziţia cît cricneşte, e ameninţată cu—co-
misia de imunitate, ghilotina parlamentară.. Alaltăeri deputatul ungur
Nagy György i-a şi strigat prezidentului: „ In loc de clopoțel mai po-
trivit ar fi să iei un revolver şi să împuşti asupra opozanților care în-
trerup!“... O stare ca în republicile din America de sud.
Arad, 2 | 15 Maiu. 1. Russu-Şirianu.
In amintirea lui lon Radovici»
Gloriosul avint de la 1848, plin de visuri de frăție uni-
versală, tnsuflețit de cel mai curat ideal de redeșteptare națională,
avu drept consecinţi practice unirea principatelor și organizarea
unității noastre naționale. Mai în urmă apăru și se desvoltă o
nouă generație de politiciani, condusă de aspiraţiuni mai mate-
riale, aplicind, în scop de îmbogăţire personală, cele mai cinice
metode politice şi administrative. Astfel se formă o plutocraţie
burghezească care, economiceşte, se substitui vechei boerimi
a ţării.
Era momentul cind vastele încercări de sinteză ştiinţifică
socială sau filozofică ale occidentului cult începeau să pătrundă
și în tineretul nostru; cind, în contra capitalismului industrial,
proletariatul apusean iși organiza forțele sale conştiente ; cind,
față de autocratismul rusesc, începeau să protesteze elementele
liberale ale naţiunii în numele demnității omenești.
Evoluţionismul în biologie, în domeniul stiinţelor fizice
transformismul forțelor și identitatea între energie și materie ; pe
de altă parte panteismul Hegelian și puternicul criticism social
al lui Karl Marx ; strigătele de durere şi de desnădăjduire arun-
cate, din profundul conştiinţii lor, de poeţi, de Beethowen și de
Richard Wagner ; acest formidabil uragan de idei și de sentimente
care, spre mijlocul secolului trecut, zgudui Europa intelectuală,
avu răsunetul său puternic în sufletele tinerei generaţiuni de
școlari romini dintre 1880 şi 1890. Faţă de materialismul am-
biant se ridică, din centrele noastre universitare, un tineret vib-
brant, insetat de înaltă cultură și de criticism ştiinţific, însufleţit
de un nobil ideal de justiție socială: Acestei generaţiuni aparţi-
nea Ion Radovici. El fu, de la început, unul dintre reprezentan-
1). Sosindu-ne manuscrisul acestui articol prea tirziu, regretăm că no
i-am putut da locul cuvenit, în fruntea revistei.
Nota redaeţiei
IN AMINT REA LUI ION RADOVICI 319
ţii ei cei mai generoși, cei mai pasionaţi, cei mai profund de-
votaţi idealului ei.
Un curaj combativ şi veşnic dispreţuitor de moarte, o pu-
tere de indignare gata să reacționeze la orişice nedreptate, un
orgoliu discret și nesupus, asociat cu o extremă delicateţă sufle-
tească şi cu o admirabilă facultate de induioșare faţă de cei o-
bijduiţi, constituiau lui I. Radovici o fizionomie din cele mai
caracteristice și mai rare. Avea pasiunea copiilor şi celor slabi.
Un bun simț afinat și pătrunzător făcea din el un ironist ințepă-
tor dar fără răutate, căci bunătatea sa sufletească era imensă.
Inzestrat cu o comunicativă putere de convingere, el ştia, une-
ori, să se ridice pănă la o adevărată elocvenţă pornită din cla-
ritatea ideilor sale și din profunda-i sinceritate de sentimente.
Adversarii săi politici (vorbesc de cei sinceri) în mod unanim
admirau cavalerismul ' și lealitatea sa în discuţiunile cele mai
violente. Cabotinajul, sub toate formele sale, îi provoca un
sentiment de nespusă scirbă ; iar puterea sa de a domina ma-
nifestațiunile exterioare ale impresiunilor sale era aşa de mar e
încît această fire de elită a rămas necunoscută şi nepricepută de
mulțimea superficială, înțeleasă numai de cițiva prieteni care
știau să citească în fizionomia sa energică şi mobilă nuanțele
fugitive ale sentimentelor sale intime.
I. Radovici studiase medicina în Paris, și a funcționat mai
mulți ani ca şei de clinică la facultatea de medicină din Bucu-
rești ; calităţile sale de bun simţ şi de îizionomist pătrunzător îi
asigurau o carieră de distins clinician. Insă natura sa combativă
și preocupările sale sociale il depărtau de practica pur medi-
cală. Avea sentimentul net că medicina modernă se va orienta
din ce în ce mai exclusiv spre problemele de profilaxie gene-
rală; iar interesul lui, ca medic, se concentra mai ales asupra
boalelor în care factorul economic și social joacă un rol hotă-
ritor, cum este de exemplu tuberculoza. Timp de 6 ani el fu su-
fletul vivifiant, deşi ignorat de public, al societăţii pentru profi-
laxia tuberculoșilor săraci, iar amintirea lui va răminea strins
legată de dezvoltarea acestei opere filantropice.
Temperamentul de luptător generos al lui Radovici îl tm-
pingea deci în mod irezistibil spre studiul problemelor econo-
mice și spre o acțiune politică concretă. Apărător convins äl so-
cial-democratismului şi al doctrinelor marxiste, el evoluă, mâi
` Urziu, împreună cu majoritatea prietenilor săi de idei, spre ton-
320 VIAȚA HOMINEAS CA
cepţiunile poporaniste, condus şi susținut, în toată evoluţia sa,
de cel mai pur, cel mai dezinteresat spirit democratic.
I. Radovici era un adinc iubitor de neam. Spre ţăranul
nostru despreţuit și apăsat; spre acest țăran fin, inteligent, însă
fatalist, fără spirit de inițiativă, deabia desrobit, incult şi, econo-
miceşte, dezarmat, pornea tot avintul de dragoste al prietenului
nostru. Expresiunea acestei vii simpatii era mărită la dinsul,
prin senzațiuni estetice ; iar amintirea luminoaselor orizonturi şi a
elegantelor siluete evocate de Grigorescu revenea mereu în con-
vorbirile sale despre ţară și țărănime. i
I sc părea, ca multor din generaţia sa, că într'o ţară, unde
clasa agricolă constitue imensa majoritate a populaţiunii, chesti-
unea țărăncască constitue problema socială primordială, dacă nu
unică; idealul liberator, spre care erau încordate. toate aspirațiu-
nile sale de socialist, era deci cultura intelectuală, morală și i-
gienică a acestui țăran, liberarea sa economică prin stăpinirea
capitalului agricol, liberarea sa politică prin introducerea votului
universal.
Treceau însă zile şi zile; partidele politice se succedau la
guvern, încătuşate prin egoismul lor de clasă, sifișiate prin veş-
nicul conflict al intereselor personale, nepăsătoare şi oarbe. Dez-
iluzionat, profund amărit de mizeria vieţii noastre politice, Ra-
dovici era gata să o părăsească, precum odinioară părăsise
medicina.
Dar iată! Din seninul înșelător al cerului deodată tună şi
fulgeră ; o scintee cade, incendiul izbucnește ; din Dorohoiu pănă
in Mehedinţi revoluţia țărănească se aprinde și se intinde ; spaima
deşteaptă pe cei adormiţi; speranța se redeșteaptă în sufletul a-
celor care desnădăjduiau: nu cumva va răsuna semnalul unei
noui activități de reorganizare, fecundă și liberatoare ?
Zilele revoluționare trăite anul trecut supuseră sensibilitatea
vibrantă a lui Radovici unei teribile încercări. Eşi-va din a-
ceastă furtună atmosfera purificată prevestitoare a unei ere de
justiție mai mare? Sau poate cataclismul final in care este me-
nită să dispară pănă şi naționalitatea noastră? In acest interval
de citeva zile, Radovici trecu printr'o adevărată agonie morală,
pe care n'au putut-o aprecia decit intimii săi. Palid, într'o stare
de mută agitație, aştepta, torturat, rezultatul evenimentelor. Din
această luptă interioară el a eşit siişiat, lovit de moarte, fiziolo-
gicește distrus. Tuberculoza, de care, ca student, suferise, se
redeşteptă amenințătoare în organismul lui debilitat. Cu toate a-
IN AMINTIREA LUI ION RADOVICI 321
cestea el primi fără ezitare să plece la Vaslui, ca prefect, con-
vins că în acele momente decizive trădătorii sint acei care se abțin.
Această hotărire, aşa de banală in aparenţă pentru acei care
judecă superficial, fu din partea lui Radovici un sacrificiu su-
blim şi numai rezultatul unei violente lupte interioare; căci, în
luminata sa conștiință a realităţilor, îi apăruse ca posibilă nece-
sitatea de a interveni prin forță în contra poporului său cel iubit.
Pentru cine a cunoscut sufletul curat și plin de dragoste al lui
Radovici, plecarea sa la Vaslui a fost pur şi simplu un act de
eroism. Ciţi însă nu-l vor înțelege!
In puţinele zile cit a durat activitatea sa de prefect, el chel-
tui tezaure de neobosită activitate, de tact, de fineță, de energie
şi de spirit de dreptate in aplanarea conflictelor. Toți acei cari
lau putut urmări în această scurtă perioadă au avut revelaţiunea
unei firi superioare.
Acum însă se produce peripeţia tragică a acestei vicţi, care
nu-şi dăduse incă roadele sale. Din acest dar complect, pe care
Radovici îl făcuse de sine, organismul lui a eşit definitiv zdro-
bit ; iar fantasma morții apropiate şi ineluctabile se ridică dina-
intea ochilor săi tocmai în momentul cind i se părea că toate
puterile sale de idealist activ își vor găsi, în fine, întrebuințarea lor.
Chiar de atunci, acestui spirit lucid, fără spaimă şi dispre-
ţuitor de viaţă, o singură soluțiune apăru ca logică și ca estetică,
moartea voluntară. In lcagănul etern ai vieții şi al frumosului,
unde cintecele sirenelor atrag pe nenorocitul rătăcit al vieţii, în
sinul mării auguste și nepăsătoare, departe de manilestaţiunile
barbare ale doliului omenesc, I. Radovici a vroit să scufunde
zdreanţa sa trupească, inutilă și odioasă din momentul ce nu mai
putea servi la îndeplinirea idealului său.
Acest poet şi acest orgolios a învins soarta mai înainte
de a fi invins de ca. |
Dr. |. Cantacuzino
Cf ST NN NONS ts A
Recenzii
Elens Farago. Șoapie din Um-
bră. Edit. Revistei „Ramuri“ Craiova
190R,
D-nn Eleva Farago nu e o necunos-
cută pentru publicul cititor. Muzica
versului său e din acele ce nu se uită
uşor. Adeseori această muzică dulce,
melancolică, poate cam monotonă,
exprimă mui bine decit însuși versul
simțimintele pe jumatate deslăinuite
ale autoarei. Mulțumită ei poţi stăpini
mai uşor nerâbdarea ce le cuprinde
pentru unele versuri aşa de puţin
clare, incit poezia întreagă devine un
rebus, cum e de pildă între altele „De
vorbă cu trecutul“... Această lipsă de
claritate, ce-o imputam autoarei şi la
primul ei volum, vine poate din acea
delicateţa intimă ce se impolriveşte
unei confesiuni publice, fie ea şi în
versuri. Din teama de a comite o 10-
disereţiune vine poate acea tendință
a poetei de a se exprima prin lungi
circumlocuţiuni, de a câuta să redea
pe departe şi prin vorbe prea multe
simlireu ce pierde astfel puterea de
a se comunica cotitoralui şi dă frazei
acea câdere greoae în desfagurarea ei
din unele poezii, mai ales din „Seri-
sori“, care, pentru a avea interes, tre-
buiuu tocmai să răsfriogă simţirea in
toată sinceritatea ei.
Dar tocmai alarma aceasta a sim-
irii intine ce pune stavilă sincerităţii
trebuia să dea de ştire d-nei Farago,
că nubiectivismul in oarecare măsură
se opune artei. Desigur opera de artă
ia naştere dintr'o simţire, din emo-
ţia intimă a artistului, dar voința de
a o realiza in operă de arta .vine din
nevoia. de a exterioriza, de a obiectiva
aceasta staro intimă. Această obiecti-
vare nu învoeşte însă rerărsarea sim-
țimiotelor în forma lor primitivă, și
poezia de dragoste. pentru a fi operă
de artă, nu trebue sà fie un jurnal
iutim seris în versuri, ea trebue să
dea glas nu numai dragostei noastre,
ci dragustei din sufletul tuturor.
Poezia aceasta personală poate uşor
cădea intro greşala de artă şi pri-
mejdia o simte instinctiv şi autoarea,
care, silindu-se să nu depăşească în
expresie oarecare limită impusă de
simţimintul intim al pudorii sufleteşti,
devine obscură şi emoția nu se co-
munică, versul e şters, citeodată banal.
Versul d-nei Farago apare dia a-
ceastă cauză ca o mască pe care şi-a
pus'u autoarea din discreţiune şi de-
licateţă, de dupa care însă se arată
uneori chipul ui adevărat to sinceri-
tatea zimbetului şi a lacrimilor fară
pompă și pndoabă literară in versuri
drăgute ca aceste:
Stai singură 'n grădină
Si dragostea ţi-o ciați
Si-atita {i-i de bine
Ca parea le 'nspăiminti...
Laşi cînterul şi iară
Pierdută'n giaduri cazi...
N'a fost ni-'cind sub ceruri
Seninul care-i azi...
I-atita primavară
În mugurii de tei.
Şi-au înflorit ast noapte
Aliţea stinjenei...
Si iar incepi un cintece
uins iacetinel...
O! nu-ți intinde mina
Spre bietul stinjenel !..
O nu-ți intinde mina
Sa rupi o floare, cind
l-atita duiuşie
În farmecul din gind...
RECENZII
Dă
Dar în aceste versuri nu mai e per-
sonalismul din celelalte.
Versurile în formnă populară cer
anumite daruri pentruca sufletul ar-
tislului cultivat să se uneasca într'o
armonie desăvirşila cu sufletul popo-
rului, atit de pliu de spontaneitate, şi
sä dea acea impresie de firesc şi de
complectă sinceritate din poezia popu-
lar. Genul nu mi se pare a fi tocmai
acel mai potrivit cu talentul d-nei
Farago, deşi ne-a dat acea frumoasă
poezie, destul de reuşită: „Busuioc
floare en dar“...
Cit despre partea de lu urmă, Martie-
Decembrie 1907, ar fi fost mai bine
ca eu să lipsească din volum. Eve-
nimentele la care se face aluzie sint
purtate ia sufletul nostru de o atit de
dureroasă amintire, incit numai glasul
Yre-ubui vers ca acel al lui Goga ar
putea să le alinga fără să ne jig-
neaseă şi să ne doară.
*
Elena Farago. Traduceri libere
(versuri). Editura Revistei „Ramuri“,
Craiova, 1908.
In aresto drăgalaşe interprelări ale
cintăreţilor apusului se desfaşoară
toate culilățile versului d-nei Farago:
muzicalitate, o limba mlădioasa ce în-
voește redarea celor mai fine nuanţe
a simţiiniuvtului gi cugetării acestor
maeştri, ritmn varial şi bine potrivit
conținutului. Dar, deşi gustul d-nei
Farago a câălăuzil-o, cum era de ug-
teptat, în alegerea cintecelor, sint to-
tuşi unele care nu mi se pare că ar
fi trebuit să fie alese, mai cu samă
cind volumul e atit de mic şi maârgă-
ritarele din poezia apusului atit de
numeroase. Pe cind altele, foarte fru-
moase in original, cum e „Stinea“ lui
Sully-Prudhomme, nu au fost cizelate
cu ingrijirea co s'ar fi cerut pentru
asemene juvaere, şi de care d-na Fa-
rago a.dut dovadă că e capabilă in
alle traduceri.
323-
M. Dunăreann. Răsplata. Nu-
vele. Edit. Minerva, Bucureşti.
In volumal aresta de povestiri d.
Dunăreanu evoca scene din viasta pes-
carilor dia Dobrogea, un colț de lume
piloreze şi interesant prin el fnsuşi.
prin felul lui de a fì, atit de osebit
de al nostru.
„Râsplatu“ e povestea suferiuțelor
unui veteran, cure plerat în Dobrogea
după miragiul unui petic de pămiat,
duce o viață de mizerii şi chinuri
amare in aşteptarea indeplinirii for-
malităților, îndepliniri însă ce se pierd
din ce în ce în infinitul vremilor vii-
toare, din cauza necinstei funcționari-
lor. Mai bine insă rees sentimeutele
şi părerile autorului exprimate direct
deci" concretizalo în puveslirea vie a
faptelor, şi autorul nu reuşeşte decit
să ne dea o slabă şi palidă imagină
a suferințelor arestui um alit de crud
înșelat în nâdejdea lui şi atit de lip-
sit, de singur si strain, departe de
vatra lui.
„Vania“, a doua nuvela, cuprinde
scene diu viaţa pescarilor, pe care
autorul le povesteşte cu destulă vini-
ciune, reuşiuul destul de bine să redea
culoarea locală, viața suflotească a
acestor oameni simpli, in cure cele
citeva noliuni despre viață şi oameni,
căpătate în lupta lor'uprigă cu greue
tățile vieții şi primejdiile elementelor,
sint simple şi neschimbate, simţirile
tari şi violente, hotăririle nestramu-
late. Conflictele între aceşti oameni
ai inării au ceva din furia oarbă şi
fatalitatea elementelor dezlânțuite, in
lupta cu care-şi ciştiga ei, din cea mai
fragedă copilărie, pinea de toute zi-
lelv. Caracterul acesta e foarte bine
prins şi-redat in conflictul dintre fe-
cior şi taia, care sint impingi spre
dramă și dezoodamtntui fatal de ace-
leași puteri oarbe care-i mină în lar-
gul mării, în primejdie de moarte, ca.
să-si apere cinnacii! O trăsătură de
321
aaa A
caracter foarte bine prinsă e iarăși
naivitatea copilărousă a acestor suflete
tari, ca in scena cînd Vania se duce
la iubita lui cu veas de nikel şi haine
de „domn“.
Autorul iasă, com am avut deja oca-
zia +o spun, prinde şi redă lucrurile
cum prindv şi redă tiganul cintecul
după ureche, nu are reia ce se chiamă
literatură şi, atunci cind se margineşte
să uştearnă pe hirtie aceia ce vor-
beşte şi place sufletului său, dă po-
vesliri bune ca „Vania“ sau plăcute
ca cei „Doi slujbaşi“, „Intr'o noapte
de pândă“ etc.
Cind insă vrea să facă literatură,
cu toale realele sale calitaţi de ob-
servație şi puterea su de viziune, nu
reuşeşte decit să ne dea sarbede
compoziţii fara nici un relief, cu d.
Davidescu, sau de un romantism falz,
ce jigueşte gustul, ca „Maxim Ciacara“
„Povestea unei iubiri“, ele.
Nu e destul ca puvestirea să fie plă-
cuta şi să dea până la un puuct iluzia
că s'ar putea sa fie adevărata. Ea
trebue să producă o impresie puler-
nică, care să ramie. Dar penlru aceasta
trebue caşi sufletul pe cure o râs
fringe să fie puternic şi să ştie ioter-
preta faptul brut, să se ştie folusi de
puternica-i viziune a realităţii pentru
a concretiza în opera de arlă o con-
cepție despre viață şi lume, căci a-
ceusta dă operei de arlă unitatea care
se cere oricării creuțiuni cure vrea
să fie şi vie şi durabila. L5.
#
L 9
I. Kont. La littérature hongroise
d'aujourd'hui. Paris, E. Sansot, 1908
în -18, 89 pag. prețul 2 fr. k
Numele autorului acestei carti este
demult cunosc t în lumea științifică ;
stabilit de vre-o gaptesprezece ani la
Paris, insâreioat cu un curs de limba
şi literatura maghiara la Sorbonne,
de mulţi ani, prin recensiile sale diu
Revue Critique, de sub direcția lui
Arthur Chuquel, el ţine în curent lu-
VIAȚA ROMINEASCA
mea filolegică cu producţiuonile de pe
terenul filologiei maghiare. Pentru un
publie mai intins, a publicat mai isul-
te lucrari asupra lileraturii ungureşti
fuarte bine apreciate, duuă chiar în-
cununule de Academia frauceză, şi tot
el a fost însărcinat să serie istoria Ji-
teraturii ungurești în colecția „Litera-
turile răsaăritului” (Litteraturen des
Osteus), care apare la Leipzig în edi-
tura lui C. F. Amelang: Gesebichte
der ungarischen Litteratur, von Dr. i.
Kont, 1906. VIII+272 pg.
Lucrarea de față, apărută de curind,
are de s'op dea face cunoscut curen-
tele principale şi tendințele care ca-
racterizeuză literatura ungureasră con-
temporană. Buzindu-ne pe numele au-
torului şi încrezindu-ne in obivctivita-
tea su, uşurată oarecum pria faptul că
de ailiţia ani trăeşte departe de pa-
trie, nui, care nu cunoaştem limba un-
gurească şi nu-i putem controla afir-
mările și aprecierile, ue mărginim så
împărlăzim celtitorilor citeva din con-
statările făcute de autor asupra lite-
ralurii țarii sale.
Data dela care porneşte literatura
nouà este anul 1867, anul compromi-
sului Austro-Ungar, care 'insumaa o e-
rå nouă în Ungaria, nu numai în li-
teratură, ci pe toate terenurile. Dela
aceasta dată pornind I. K. schițează
evoluția literaturii ungurești in toate
genurile principale, pe care le studiază
în patru capitole: I Poezia, II Teatrul,
HI Romanul şi Novela, 1V Critica şi
Istoria. La sfirşit, în ultimele pagini
(77—89), într-un mic appendix se dă
o listă alfabelică a autorilor pomeniţi,
cu scurte delalii bio-şi bibliografice.
Fuţă de literatura mai veche, de in-
nuiutea dualismului, care še inspira
numai: did istoria naţională şi al că-
rui fond əra numai patriotismul—cum
se vede fu operele celor trei corifei
ai poeziei ungurești : Vörösmarty, Pe-
öf, Arany—literatura nouă a luat cu
lotul alta direcție. Părăsind trecutal
RECENZII © 35
ca izvor de inspirație, ea se ocupă de
nevoile actuale ale societăţii. puutnd
preocupările sociale pe planul întâi.
In locul patriotismului, ca sentiment
dominant, scriitorii sint stăpiniti de
idei largi, umanitare, citeodata chiar
cosmopolite: „artistul nu-i mare de-
cit atunci cind are no suflet larg; cind
în mijlocul oamenilor, el îşi uită na-
ționalitatea sa“, cintă, într-o poezie,
poetul luliu Reviczky. Tendinţa de-
mocralicà, citeodată chiar cu o nuanță
de socialism, caraterizează întreaga
literatură nouă. Aproape toţi scriitorii
urmăresc prin operele lor schimba-
rea neajunsurilor de care sufere so-
cietatea. Mai toate operele literare ur-
măresc pe deuparte tendința de a dis-
credita clasa nobililor, care, profitiad
de' un sistem nedrept de vot, traese
din exploatarea mulţimii şi singuri
ajung la cirma afacerilor publice, iar
pe de altă parte de a răspindi iubi-
rea pentru cei sărmani şi nedreplä-
tiţi, peniru muncitorii din oraşe şi
pentru țiranii dia sate. Astfel Iuliu
Reviczky, mort în floarea vristei la
1888, Emil Abrânyi „parnasianul line-
rii generații , Alezundru Endrâdi
„maestrul lied-ului ungurese dupa Pe-
tofi“, tuti se inspiră din motive socia-
le, toți sint plini de sarcasm pen-
tru nobili și de milă şi de iubire
pentru eei de jos, pe cind Francisk
Kozma Îşi păstrează toală dragostea
pentru ţăran şi scrie în contra clasei
diriguiloure satire despre care |. K.
zice că „vor răminea“, iar L. Paldgy.
Csizmadia şi Ady cinta revendicarile
proletariatului. Aceluş lucru gi în li-
teratura dramatică, care, ca pretutiu-
tindeni, e cea mai tinâră. Pe cind pri-
mii scriitori dramatici eran diseipuli
ai romanlirilur francezi, iar mai tir-
zu—după 18I8—ai lui Scribe (cel mai
talentat, îu această epocă, a fost E.
Szigligeti), scriiturii tineri crează dra-
ma sorialä : Gr. Csiky, „cel mai mare
dramaturg din tinăra generatie“, ridi-
culizează pe scenă tipurile de nobili
seăpataţi, micii funcţionari, care vor
să trăiască ca oamenii bogaţi; Her-
cgeg serie drame cu teză socială, Ar-
pad Berceik, „maesirul comediei“, bi-
ciueşte „lv jeunesse dorée“, ete. ete.
In proză, vechile şi voluminoasele ro-
mane islorice, aşa cum Je scriea Mau-
riciu Jókai şi Nicolai Jósika, dispar
şi sint înlocuite cu romane scurte şi
nuvele realiste, curaecterizate prin a--
ceaşi tendința: zugravirea societăţii,
dragostea de cei slabi şi mai ales zu-
grâvirea vieţii ţăranului. Şeful e Colo-
man Mikszáth, de a cărui şcoală țin
Stefan Petelei, Tömörkény, Alexius
Benedek ete.
Un caracter principal al Jiricei un-
gureşti mai nouă, este şi importanţa
pe care poeţii o acordă amorului, sen-
timent care în poezia mai veche—cu
excepţia lui Petofi - avea un rol cu to-
tul şters. Acest fapt, in unire cu pre-
ocuparea socială care doiminează in-
treuga literatură, a făcut ca epopeia,
aşa de inbitä înainte, să dispară cu
totul. Acuma dia genul epic, în ver-
„ suri, înfloreşte numai balada—nu cea
istorică, ci tot socială,— a cărui maes-
tiru este poetul Z. Kiss, evreu de ori-
gină.
Ceia ce te surprinde cind ceteşti
volumașul lui J.K. e mai intai numă-
rul mare de scriitori, citați ca distingi-
pe diferite terenuri şi in al doilea loe
bogâţia producţiei lor: Prozatorul
Mikszátk are 20 volume —ai numai 0<
perele alese—; Victor Rákosi, 16 vol.,
drumalurgul Eugen Râkost, care de-
mult a inceiul să producă, consacrin»
du-se jurnulislicei, are 20 vol. opere:
de teatru; Csiky a scris 3l de piese::
tragedii şi comedii, etc. etc. Nu mai:
puţiu demnă de admirat este rivna-
cu care se traduc capodoperele, lite..
raturilur sirâine: mai toți scriitorii
inseinnaţi, poeți şi prozatori, pe lin-
gă operele lor originale, au tradus zi:
citeva opere straine. Astfel I. K. ci-
d
326
tează ca traduşi de cătră generația
nouă: Sophokle, AEschyl, Plaut. Sha-
kespeare, Goethe, Molière, Schiller,
Heine, Byron, Sully Prudhomme, Cop-
pée, Rostand, Leconte de Lisle, Gau-
thier, Hérédia, Baudelaire, Verlaine,
ele, ete., toate traduceri în versuri gi
în melrele originale.
Romeo L.overa.—La letteratura
rumena con breve crestomazia e di-
ginnarietio esplicativo. Ulrico Hoepli,
Milano, 1908. 199 pg., pr. 1.50 lire.
E un volumaş din cunoscuta colec-
ție italiană a manualelor Hoepli. Li-
teratura romină e tratata pe 12b pg.,
crestomaţia se întinde pănă la pg.
186, restul il ocupă un „vocabolaurietto“,
ca complement al crest: mației.
In prefață autorul declara cu pru-
dență că lucrarea nu are „nicio pre-
tenție, nici ştiinţifică, nici estetica“, ci
„țintezte numai a da o idee despre
mişcarea literară“ romiuească.
Ca nu puate fi vorba de nici-un fel
de pretenţii, te convingi pe dată ce
răsfoeşti vulumuşul. D. L. ne vorbeşte
în el despre „ultimele cercetări ale
Rominilor* care ar dovedi provenienta
dacă a sunelelor 4 si $ (pg. 13); des-
pre elementul „basso-latino“ al limbii
noastre (pg. 12): despre diftongii des-
-cendenţi eu şi oa în cuvinte ca: fru-
moasă, mireasă (pg. 13); ne spune câ
G. Lazăr a tradus „operele lui Kant“
(pg. 18); că D. Cantemir a seris între
Alte opere una intitulată Descriptio
Moldaviae şi alta Descriptio antiqui
et hodierni status Moldaviae (pg. 22) ;
că Milescu a fost profesorul lui Petru
cel Mare (pg. 21); că Cronica lui Sin-
<ai merge cu povestirea pănă în anul
1808 (pg. 30); lungeşte viata mai tu-
turor scriitorilor, punîndu-i să se nască
mai de vreme şi să moară mai tirziu,
ete. ete.
Toate cunoșştințile autorului sint
parcă nişte vagi reminiscențe din vre-
un manual elementar de literatură,
tipărit acum citeva decenii în urmă.
VIAȚA ROMINEASCA
Astfel intr'un loc vorbeşte de V. A.
Ureche—pe care-l consideră drept cel
mai mare istoric al nostru—aşa fel
incit parcă ar crede că şi acuma tine
lecții la universitatea diu Bucureşti.
Aiurea ne pomeneşte despre teoria lui
Roesler, pe car o combate d. Maio-
rescu şi rupe o lance contra d-lui P.
S. Aurelian. în chestia purității singe-
lui nostru.
Din literatura recentă, pe care o tra-
tează latr'un capitol intitulat „Bolin-
tineanu e i poeti minori“, agezat în
urma capitolului consacrat lui Emi-
nescu, nu cunouşte decit pe Cuşhuc
(sic), „poeziile critice de Nicolae lorga“
şi pe „Vlahutza şi Vojen pesimişti ca
şi Eminescu, de care se apropie şi în
formă“. (pg. 120).
Nici limba rominească nu o prea
înțelege bine d..L., care a seris gi o
«Grammatica rumena“ în aceiaşi co-
lecție. Lucrul acesta se vede şi din
greşelile din vocabular şi din felul cum
traduce unele citaţii, ca de pildă : Cio-
cuiaşul, boer mic, poartă şlic ecit un
mirtic; evghenistul oboroacă, unde
goarecii se joacă, tradus: „L'omuncolo
rifatto, piccolo boiaro, porta turbante
come il mirto: il piccolo mobile s'in-
nalsa fin dove giuocano i sorei“. O
mică cnafuzie între mertic şi oboroacă
(ambele it. moggin) cu planta mirt şi
verbul „a aburea* desigur!
Vădit, directorul şeoalei comerciale
din Palermo, fostul profesor la „Liceul
real, „N. Bălcescu“ din Brăila şi apri-
gul luptator pentru metoda directă
în învăţarea limbilor moderne, nu era
cel chemat să ne facă cunoscută lite-
ratura noastră publicului italian. Ca
toată dragostea pe care o arată pen-
tru poporul nostru, cu toate laudele
pe care le-aduce scriitorilor ce nu i-a
cetit, noi nu-i putem mulţumi pentru
opera pe care a scris-o,
Şi o asemenea lucrare nu ne tre-
zeste decit îndoeli în privinţa serio-
zității colecţiei „Manualelor Hoepli".
C. B.
Revista Revistelor
Sămănătorul, No.
pril-Maiu).
In momentul cînd dăm aceste rin-
dori la tipar, în No. 20 al „Sămănă-
torului“ găsim, sub titlul de „Idei di-
solvante”, numai începutul răspunsu-
lui d-lui A. C. Popovici la observaţiile
noastre din N-rul trecut.
Dar şi acest inceput e foarte carac-
teristic. |
Fireşte, că „ideile disolvante“, pen-
tru distinsul publicist, sint ale noastre,
fiindcă, după d-sa, toate ideile, ce nu
le împărtăşegte, nu pot f decit cel
puţin „disolvanie“.
Tot aşa, de la sine se iuţelege, că nici
epitelul de „demagogie“ nu a putut
lipsi din acest răspuns, şi pentru acc-
Meași motive.
Şi nici învinuirea de „gurubăria ghi-
Jomelelor“ : eind cineva se află în po-
-sesiunca adevărului absolut, toţi ete-
«odoxii sint cel puțiu niște „şurubari“.
De asemenea, e foarte natural ca d.
Aurel C. Popovici să creadă de ru-
viință a ne pune o notă rea la pur-
tare: „Rău face d. Stere ce face,
foarte rau“...
Aceasta nu mai e decit un inofen:iv
4ic profesoral...
Dar necruţatorul polemist al „Saă-
mănătorului“, nu ne declară încă nici
criminali, nici şarlatani, nici intelec-
tuali cu intelectul in plete, fără obraz,
Şi nici măear papagali recitatori ai afo-
cismelor franțuzeşti, ateiste, amora-
18—20 (A-
liste, imoraliste, feministe, pacifiste,
ete. etc —gi nici măcar... indivizi pla-
netari !..
E un progres, eare ne dă nădejdea
unui viitor mai bun: poate, cu tim-
pul, va da D-zeu să putem sta de
vorbă cu d-sa, fără a ne teme la fie-
ce moment de a fi striviţi sub o ava-
langă de imprecațiuni, — in „ilustra
companie cu K. Marx, Büchner, Jau-
res, Clemenceau, Bourgeois şi cu ma-
rele Alfred Fouillee“, pentru... ori-ce
lipsă de reverență, oricil de uşoară,
față de H. Si. Chamberlain...
Cu o îndoită plăcere dar, vom urma
să discutăm cu D-su.
Dar mai întăiu: două observatii.
Dl. Aurel C. Popovici pare a se
formaliza îutru cilva, că recensii-
le noastre asupra articolelor d-sale
n'au fost isecălite, că îl critica un „a-
nonim“.
Este o simpla chestie de obiceiu:
am apucat så nu iscălim notițele din
această rubrică, ca gi cele diu „Mis-
cellanea“, cari adesea sint rezultatul
colaborării colective. Dar bine înțeles,
direcția (C. Stere, afară de articole de
ştiinţă pozitivă) işi asumă toată răs-
punderea, încit d. Popovici putea să
nu mai releveze anonimatul,
Dar spre înlesnirea d-sale, de-
clar că scriitorul acestor rinduri, ca și
al recensiilor relative la „Convorbiri
literare“ şi „Sămănătorul“ din N-rul
trecut, sint chiar eu, C. Stere, şi spre a
328
fixa mai bine ținta săgeţilor acerbului
- director al „Sâmănătorului“, voin urma
să seriu în persoana întăiu.
In al doilea rind, d. Popovici se
miră pentru ce m'am „amestecat“ în
polemicile d-sale, cu toate că nici
d-sa, nici adversarii d-sale nu au ce-
rut arbitrajul „Vieţii romineşști“, etc.,
și mă întreabă, ce uşi zice, dacă d. Po-
povici s'ar amesteca în polemicile
mele cu d. Hiotu?
Cum ?!..
Orizontul cimpiei monotoane a lite-
relor roniine e de o dată întunecat
prin subita apariţie a unui vulcan în
erupţiune, ce aruncă spre cer stilpi
de foc, acopere împrejurimile cu ce-
nușă. scorii şi Javā, ameninţind să
schimbe tot relieful nostru literar, —
şi noi, cronicari conştiincinşi ai aces-
tei rubrici, ne-am putea face datoria,
trecind asupra acestui fenomen extras-
ordinar, fără să căutăm a-l descrie, u-l
caracteriza ?
Căci de „amestecat“ propriu zis, au
ne-am amestecat în polemicile d-lui
Popovici. ci numai le-am caracterizat
(Deşi aveam şi multe moctive pentru
intervonție direciă, farà să mai vor-
besc de atitea aluzii străvezii la adresa
noastra).
Crede d. Popovici că, dacă n'ar fi
datoria de cronicari, am găsi noi tow-
mai acest moment, cind sint atitea
chestii grave la ordinea zilei, potrivit
pentru discuția asupra prelioselor
„plagiute“ ale lui K. Marx sau asupra
valorii lui Ed. Beronxteiu ?
Ce aşi zice dacă ar interveni în po-
lemica cu d. Hiolu?
Hm! Fuarte subţire...
lată ce, prietene:
Un om competent, daca şi-ar spune
cuvintul, de buna credință, fntr'o ches-
tiune utit.de arzatoare ca cea relati-
vă la raporturile dintre latifundii şi
gospodăriile țarăneşti,— intotdeauna va
f bine-venit, ori-care ar fi părerea lui.
Chiar dacă s'ar „amesteca“ în discu-
ţia patetică asupra greşelilor de tipar,
VIAŢA ROMINEASCA
în legătură cu chestia agrară, Incă a-
ceastă intervenție ar fi mai instruc-
tivă, mai interesanta şi mai utilă, pri-
vind o problemă concretă a vieții noas-
tre publice,--decit războiul furibund,
pornit tocmai în acest moment, impo-
triva „ilustrei companii a marelui Al-
fred Fouillee“, cu prilejul nevinuvate.
lor exerciții literare ale unui novice
neghibaciu...
„Apâr pe dl. Tăzlâuanu“ ?...
Nu. Am spus destul de lămurit gin-
dul meu aspra încereărilur literare
ale iinărului director al „Luceafărului“,
şi am scris, avind în vedere numai
acţiunea d-lui Popovici în țară.
Dar cind d. Popovici, juatificindu-și
apariţia pe arena publicisticei noastre
prin necesitatea de „înfrățire“ în viaţa
nvaslră politică, îşi inaugurează acţiu-
nea de „infràțire“ prin această cam-
panie de exterminare motivată de
teoria cunservatoare,--nu pot să nu-mi
exprim nedumerireu. Mai cu deosebire,
cind pentru Ardeal, unde, lupta fiind
daiă inainte de toate pentru apărarea
fiiuţii noastre naţionale înseși, toate
divergiaţile teoretice, oricit de adiaci,
au o inseimnătate prea secundară. Si
mai ales, că nici nu mi-aşi putea mà-
car încărca conștiința, atribuind d-lui
Tăzlăuanu vre-u teorie preciză...
Şi atitudinea meu n'a fost dictată
de considerații personale: cu d. Po-
povici apruape de 15 ani pastrez le-
gături de prietenie, pe ciad in ce pri-
veşie pe dl. Tâzlăuanu, lusuşi di. Po-
povici citeazi cuvintele sale agresive
la adresa „poporaniştiloc“...
Dar dacă nici o dată n'am putut ton-
telege psihologia oamenilor porniţi să
tragă cu lunul în vrăbii, in cazul de
faţa „actiunea de lafrăţire“, întreprinsă
de dl. Popovici, ameninta să ne ducă
la rezultate neaşteptaie.
Directorul „Samânătorului* a şi a-
juns să impute revistei lui Octavian
Goga,— „Țara noastra“,— „critici şi bat-
jocuri la adresa religiunii noastre
cregtine”... Şi la „Țara noastra“ co-
_ REVISTA REVISTELOR
laborează trei fruntași ai clerului de
peste munți, cari au depus pentru ea
şi cauțiunea necesară...
Infrăţire... şi nu demagogie ?... *)
De aci puteți vedea nota în care e
seris „răspunsul“ d-lui Popovici.
In acest prim articol, d. Popovici nu
intră in fondul chestiunii, ci numai
„prepară atmosfera“. Şi trebue să spu-
nem că d-sale, cu toata atitudinea-i de
Jupiter tonans, nu-i repugnă şi oare-
cari „abilitaţi“.
Aşa, d-sa ştie să se folosească de
cunoscuta zicătoare franceză : „declară
turbat pe cine vreai să-l împuşti“.
Şi la acest rezuliat d. Popovici în-
cearcă să ajungă pe trei căi deose-
bite :
1) Caută să dovedească câ „sint şi
rămîn socialist cu profunde simpatii
marxiste" ;
2) Să arunce o bănuială asupra
„scrupuloziiăţii mele ştiinţifice“ ;
3) Su stabilească că eu „țin parte
unei politics care caută a rupe rin-
durile Românilor de peste munţi în
mijlocul luptei“...
Să ne oprim puţin, pe rind, asupra
ucesior trei puncte.
Fată de faptul, că nu numai am de-
clarat de atitea uri că n'am fost nici
o dată marxist, dar am şi scris îm-
potriva marxiștilor noştri o carte În-
treugă (studiul meu în curind va a-
pare în volum),—d. Popovici strecoară
chiar un cuvint, că eu numai „mă a-
răt* poporanist...
Adică mă prefac, d-le Popovici ?...
Cetitorii îmi vor îngădui să nu mă
opresc asupru acestei ciudate concep-
țiuni, după care o conviugere se asă-
măluește unei boli ruşinoase, ce se
ascunde, nici asupra reflectiunilor de
ordine murală ce ea îmi inspiră...
Sa trecem mai bine la argumenta-
tia d-lui Popovici.
D-sa reproduce formula progresului
economic dată de minc, în care—după
329
ce am consacrat un capitol întreg
(cap. IIL) de peste 30 pagini pentru a
dovedi imposibilitatea de fapt a des-
voltării la noi a unor ramuri de indus-
trie mare—vorbesc de necesitalea de
a întroduce monopolul de stat în a-
cele ramuri ce nu se pot desvolta în
mod normal, sau fără a se instrâina
(şi acesta e cazul normal, celelalte ex-
cepționale, cum am dovedit).
Imediat după această citaţie, şi ca
şi cum s'ar referi la cuprinsul aces-
tei formule, d. Popovici citează cuvin-
tele : „mai mult, chiar pentru socia-
listul din Apus nu poate da nici mar-
xismul cel mai „ortodox“ şi neprihă-
nit“...
„Cred şi eu !“,—adaogă d-sa.
Mai iîntaiu, monopolul de stat, care
intră în practica zilnică a politicei
noastre economice tradiţionale (Sali-
nele !), n-are nimic comun cu mar-
xismul.—cel mult el intră în sfera
socialismului de stat, practicat şi de
un Bismarck, predicat de aşa numiții
„socialişti de catedră“ (din cari cei
mai mulţi sint conservatori, d-le Po-
povici ; nu e o contrazicere aceasta, şi
în ori ce caz ei sint dugmani ai mar-
xismului). Dacă pentru d. Popovici a-
cestea sint „distincţii subtilisime“(!),—
îl priveşte.
Dar ce este mai rău, cuvintele ci-
tate nu au nicio relatiune cu formula :
amintită, cum s'ar fi invederat pentru
'ori-eine, dacă d. Popovici le-ar fi ci-
tat în legătura ce o au în text.
Iată pasagiul în întregime:
„Dar idealul nostru ne poate da,—
şi acesta e rostul unut ideal, —in tn-
vălmăşagul inextricabil al luptelor de
fie-care zi, firul conducător, călăusa
statornică şi credincioasă. Şi mai
mult, chiar penteu socialistul din A-
pus, nu poate da nici marxismul cel
mai „ortodox“ şi neprihânit“. („V. R“,
No. 4, p. 68).
Adică. d-le Popovici, chiar peniru
socialistul diu Apus, marxismul, —ca şi
e]
*) Adaus la corectură ; Coala de faţa fusese culeasă, cind ziarele ne-au
adus vestea sfirgitului lamentabil ce l'a avut conflictul între d-nii Popovici şi
Tazlâuanu, Nu pot schimba cele serise în text. Dar, cred, consecințile „acti-
unii de înfraţire“ au ajuns palpabile....
li
330
—
Ea aaa
orice ideal; — nu poate da mai mult
decit un fir conducător...
Cu alte cuvinte, nu numai nu re-
zuită din spusele mele, că eu aş con-
sidera formula dată progresului nos-
tru economie ca un deziderat marxist,
ci nu recunosc însuşi marxismul, chiar
pentru Apus, ca un program de solu-
ţii polilice imediate, ci, cel mult, ea
un ideal, ce poate da un fir conducă-
tor în lupta de toate zilele (de alt-fel
în altă parte a studiului meu se poa-
te găsi această idee dezvoltată mai
pe larg)...
Şi deaici se deduce marxismul meu !
Nu e o „şurubărie de ghilemele“ ?...
Că citez pe Kautsky. Bernstein, ete. ?
(Şi d. Popovici exclamă cu ironie:
„ce-i Faguet față cu Kautsky, Bern-
stein și Sombart!!*... Tot aşa de lo:
gică ar fi imputarea făcută unui om ce
ar preferi să poarte ghetele dela un cio-
botar Ionescu oare-care decit dela ma-
rele Leon Tolstoi, căruia îi place a se
lăuda şi cu iscusinţa sa în arta ciu-
botăriei: „Ce-i Leon Tolstoi față cu
fonescu !“)
Dur pe cine să citezi în polemica
împotriva marziştilor, mai ales cind
ţii să întrebuințezi arme mai sensi-
bile pentru ei?
Nu l-au putut face pe d. Popovici
să mă înțeleagă acele cuvinte ale stu-
diului meu, în cari afirm, că incerca-
rea de a sădi socialdemocratismul in
Rominia „este nu numai absurdă dar
„şi adînc imorală, şi împotriva aces-
„tei încercări am afirmat cu tărie
„punctul de vedere poporanist“ ? („V.
R.“ No. 4, 1908, p. 74).
Nu l'au deșteptat atacurile violente
împotriva mea ale social-democraţilor ?
Nu! Şi d. Popovici găseşte că pen-
tru mine: „Fireşte, poporul (este) pus
mereu în opoziţie cu toţi Rominii ce
umblă în haine orăşeneşti, cu albăs-
trimea” |...
Asta după ce consacru un întreg ca-
pitol (cap. V) pentru a preciza nu;.u-
VIAȚA ROMINEASCA
nea „elementelor sociale positive“. şi
arăt că astăzi la noi nu pot avea un roi
mai activ, decit „clasele mijlocii“, in-
telectualii etc.—adieă, „surtueărimea“ :
după ce chiar în capitolul de încheere
desvolt pe larg cele trei accepțiuni ale
cuvîntului „popor“ ;— şi după ce încheiu
acea analiză cu cuvintele: „punct de
sprijin în toate construcțiunile noastre
teoretice asupra progresului social,
precum şi punct de plecare peatirn
orice program politic, ca şi pentra
orice activitate publică, na poate fi
decit—poporul din care facem parte,
în toate cele trei accepțiuni ale cu-
vintului !*... („V, R“ loc. cit., p. 78).
Ah, amice!...
Aga polemizează in Rominia, in
anul 1908, chiar un om ca Aurel C.
Popovici... l
Si mai delicată ajunge chestiunea,
cind d. Popovici atacă „serupulozita-
tea mea ştiinţifică“.
D-sa vrea să arâte, că eu falşifir
ideile lui Faguet, și caut prin „şuru-
băria ghilemelelor“, să-l prezint ca
avînd simpatii peatru socialism, și ac-
ceptind socialismul de stat „fără re-
zerve“ (!)
Judecați :
Eu tac o distincție riguroasă şi ca-
legorică între socialismul revoluționar,
social-democratismul sau warxismul.
pe ae o parte, şi conceptia socialistă.
ca o concepție de solidaritate socială.
în opoziţie cu apologia curenta a li-
berei concurențe, pe de altă parte.
Si după ce fac această distincție.—
afirmind că social-demoeratismul e in-
vins, şi nu socialismul, —scriu texlual
„Spre a învederu biruința socialis-
„mului (in text anume e subliniat nu-
„mai acest cuvint), voiu cita pe un
„adversar hotărit al social-demo-
„eratismului, şi chiar al socialismu-
„lui revoluţionar în genere, pe ce-
„lebrul critic literar francez, Emile Fa-
„guet“ („V. R“, No. 4, 1908, p. 71).
REVISTA REVISTELOR
Ce face d. Popovici ?
Mai îutaiu, ne releveasă distincţia
pe care o fac intre socialismul revo.
luţionar şi concepţia de solidaritate
socială, sau socialistă pură, apoi din
fraza de mai sus nu reproduce tocmai
acele cuvinte $o cari arăt că Faguet e
adversar hotărît al socialismului revo-
luționar.
Ast-fel d-sa reuşeşte (|!) să mă invi-
nuiască că atribuiu lui Faguet sim-
patii pentru „socialism“ (în alt sens),
şi citează în urmă, sprea mă dobori,
pusagii impotriva colectivismului, ete!..
Ce-i asta ?
Mai departe. Eu spun anume că nu
citez pe Faguet, ca pe un specialist,
ca pe un om competent (acest gindi-
tor, pentru care nu odată ne-am mani-
festat aici admiraţia, scrie intotdeauna
ca moralist, cu psichnlog individualist,
nu ca economist şi sociolog), şi nu-l
pot cita astfel, fiindcă ideile sale asu-
pra socialismului, cum voiu arăta
poate altă dată şi cum rezultă chiar
din citaţiile d-lui Popovici, stat foarte
confuze, ci il citez tocmai spre a a-
răta, prin exemplul unei mentalități
refractare socialismului, „măsura în
care socialismul [repet, ca concepţie
de solidaritate socială] a pătruns în
psihica societaţii europene“ (cf. „V.
R.“ loe. cit., p. 71).
In adevăr, poate fi o dovadă mai
bună de triumful unui curent de idei,
decit acea înfilir.re a lor pe nesimţite
în inteligenţele cele mai refractare,
incit ele ajung cu timpul să formeze
„părerea mijlocie“,—cun: m'am expri-
mat, luiud drept pildă pe Faguet,--a
unei societăţi ?
Spre a dovedi acest proces de in-
filtrare, am citat cuvintele proprii ale
lui Faguet, pe cari d. A. Popovici le
reproduce trunchiat, sau nu le repro-
duce de loc.
Aşa, d. p., reproduce trunchiut fraza
că socialismul „e o doctriuă morală,
„are e ireproşabilă şi salutară“, şi „ca
331
doctrină morală trebue răspindită în-
tre toate popoarele ca o religiune“, etc.
Cind spun că Faguet acceptă socia-
lismul de stat („tără rezervă“—d. Po-
povici adaogă de lu sine), învederez
de asemenea un alt moment de „infil- -
traţiune socialistă“, bazindu-mă tot pe
cuvintele sale proprii.
Dar mai ales, d. Popovici lasă la o
parte din articolul meu (şi din Faguet)
întreg pasagiul, relativ Ja „socialis-
mul asociaţionist“,—încă un caz de in-
filtratiune.
lată acest pasagiu în intregime, în
care pun io ghilemele şi subliniez nu-
mai cuvintele proprii ale lui Faguet,
omise de d. Popovici:
llustrul critic, spun en.—zecunoaşte
acest socialism asociaţionist „demn de
„toată consideraţiunea şi de tot res-
„pectul“, fiindcă „nu este decit o tre-
„Duinţă ce gtie să-şi creeze organul, în
„perfectă conformitate ca legile natu-
„Yale şi cu legile sociologice cele mai si-
„gure şi mai bine întemeiate“...
Şi iată cum e definit acest „socia-
lism .asoctaționist*:
„Socialismul. care constă în aceea
„că proletarii se organizează ei în-
„gi-şi; fie spre a se hrăni mai ieftin ; fie
„spre a înlocui capitalul capitalist
„prin cupitalul colectiv şi a crea ei
vânsi:şi o întreprindere industrială,
„ca stăpini nu ca servitori ; fie pen-
„tru a se apăra împotriva exigenți-
„lor injuste sau excesive ale patroni-
„lor; fie pentru u avea acces la proprie-
„tate ; fio pentru a constitui proleta-
„Piatul într'o clasă considerabilă
„Şi importantă, cu o mare parte
„în destinele naţiunii şi în răspun.-
„derile națiunii“...
Cum vedeţi, în cadrul acesta poate
intra și sindicalismul şi socialismul
parlamentar... („V. R“, No. 4, p. 7i—
72; Faguet, loe cit. p. 371—9).
In socialismul său „asociaţionist“
Faguet nu mai rămine în limitele u-
nei doctrine pur morale, ale ideii de
332
caritute, ci formulează un program
de luptă, şi de luptă a proletariatului.
Şi pentru a se convinge că aceasta
nu e pentru marele critic francez o
simplă scăpare de rondeiu, îl rog pe
d. Popuvici să cetească ce spune el
asupra socialismului lui Lassalle („Pro-
pos littéraires“, 2-me serie. 1914,p. 296).
Las la o parte, că pentru mine, ca
şi pentru Höffding d. p, cum am a-
rătat în studiul meu citat, toată ehes-
tiunea socială nu este decit o față a
problemei morale.
Şi cind un adversar hotărît al so-
cialismulni, un scriitor cumpătal şi
sceptic (da, d-le Popovici!) face a-
ceste concesiuni socialismului, socot
că am dreptul să citez această pildă
„pentru a învedera triumful concep-
țiunii socialiste“, a concepţiunii de so-
lidaritate socială, în opoziţiune cu doc-
trina clasică a liberii concurente, a tot
salvatoare.
Cum să calific dar operațiunea, că-
reia d. Popovici supune cuvintele mele
pentru a mă prezinta drept un „şu-
rubar“ ?...
Aici nu mai e vorba de „scrupulo-
zitate ştiinţifică“, ci de scerupulozłtatea,
pur şi simplu, indispensabilă pentru
ori-ce discuție serioasă.
Vădit, dacă aş putea crede pe d. Po-
povici capabil de o falşificare conșşti-
entă, de rea credinţă intenţionată, n'aş
mai pierde timpul disculind cu d-sa.
Dar îl cunosc prea demult pe acest
om, prea m'am deprins să-l stimez,
ca să pot da această explicaţie sim-
plista procedării sale.
Pănă la proba contrară, nu poate
fi decit o singură explicare: pasiu-
nea uarbă, care-l face să-şi peardă li-
bertatea de judecală, să vadă în toate
numai ce-i convine şi cum ii convine.
E un caz analog cu ceea ce i s'a întim-
plat cu Fr. Engels.
(A propus.
D. Popovici, iar revine , asupra a-
cestui caz şi, deşi recunouşte, că Fr.
VIAŢA ROMINEASCA
Engels „îl consideră pe maiestrul său
aproape infailibil“, dur adaogă că a-
ceasta—,„î] priveşte“.
Nu, amice: dacă Engels crede pe
Marx infailibil, nu ai dreptul să citezi
„chiar şi pe Engels“, pe baza cuvin-
telor sale asupra brulioanelor maie-
strului, pentru a dovedi confuziunea
în idei şi lipsa de spirit ştiinţific a
acestui maiestru. Și numai despre a-
ceasta era vorba.)
Nădăjduese, iarăşi, că cetitorii îm;
vor da vue să nu mă oprese asupra
ipotezei d-lui Popovici, că as fi putut
vorbi despre cartea lui Faguet fară să
o cetesc...
Incă două cuvinte asupra acestei
chestiuni, in fond.
N'am citat cazul lui Faguet, pentru
a invedera triumful concepţiunii soci-
liste, decit din întimplare, fiind-că a-
veam înaintea mea această carte, pe
care o cetisem de curind, şi avind de
gind să revin asupra chestiunii, cu al-
tă ocazie, mai pe larg.
Cu mult mai bine, de alt-fel, aş pu-
tea dovedi acest fapt, învocind pilde-
le de „Socialism de stat“, practicat de
guvernele cele mai conservatoare, ci-
tind declaraţiile unor bărbați de stat,
ca Gladstone, Harcourt, Morley, Salis-
bury, Clemenceau, etc,pănă la d. Sto-
Jypin, —precum şi amintind faptul, că
astă-zi e cu putință participarea la gu-
vern a unor oameni, ca J. Burns, Lloid
George în Anglia, Millerand, Viviani
sau Briand în Franţa; us putea face.
paralele între vechile şi noile progra-
me economice ale diferitelor partide
„burgheze“ ; precum m'aşi putea spri-
jini pe curentele dominante în ştiinţa
economică, a căror una din manifes-
tări e şi „socialismul de catedră“, in
cadrul căruia întră fruntașii științii
germane, ete.
Ştiu, că d. Popovici iese din încur-
cătură, cu multa eleganţă în aseme-
nea ocazii, declarind pe toţi cei ce nu
se potrivesc calupului d-sale, ca oa-
Îi
meni de nemic, sau ca nişte „zăpăciţi“,
ce „şi-au perdut capul“, etc.
Asupra acestui procedeu, de a im-
părți toată lumea ştiinţifică şi literară,
în genere, în deuă tabere de „tapi şi
- oițe*, întrebuioțind numai două cu-
lori,—albă şi neagră. — adică asupra
catustifului d-lui Popovici, în cure d-su
clasifică geniile şi „zăpăciţii“,—una din
armele de predilecție ale d-sale,—voiu
reveni cu altă ocazie.
N'a ajuns d-sa d.p. până Ja a declara,
pentru a ne dovedi nulitatea lui Las-
salle, că acesta a reuşit să „zâpăceas-
că“ pe... Bismarck ?...
Cit de simple sint toate lucrurile
pentru d. Popovici, cind d-sa opereu:
ză cu... „bunul simţ“!..
Dar nu mă pot opri să nu-i servese
d-sale o pildă: cum explică, admiratul
i de d-sa, Emile Faguet „zăpăceala“
ui Bismark.
EL spune că „jidunul“ de Lassalle
în 1859 „se révéla homme politique
„à vue perçante et dont le regard va
„très loin“... El, cel dintăiu, a văzut
consecințele indepărtate ule campaniei
italiene pentru unitatea germană: „il
„n’y avait peut-être que deux hommes
„qui en eussent une idee nette en Al-
„lemagne : Lassalle, et je wai pas bes
„Suin de nommer l'autre“... („Propos
litteraires“, 2me série, p. 288 şi 289).
Acest al doilea e Bismark, „zăpăcit“
de Lassalle...
Aş putea să înmulţesc pănă la infi-
nit ast-fel de apreciări ale lui Faguet
(ii recomand d-lui Popovici. d.p., „Pro-
pos lit.“, ne serie, p. 286, şi 4me sé-
rie, p. 72—73 asupra lui Jaurès; sau
asupra altui „jidan“ L. Bium, de ideile
căruia Faguet spune totuşi că are o
adevărată oroare: în „Revue Latine“,
No. 2, 1907, p. 66 urm.).
Dar mă tem, că cruntul director al
„Sămănatorului“ va declara şi pe Fa-
guet „zăpăcit“, ce „şi-ar fi perdut ca-
pal“, dacă nu şi „papagal recitatur“...
In ce priveşte al treilea punct de
REVISTA REVISTELOR
333
acuzaţie, că eu aşi „ţinea parte“ unei
acţiuni de desbinare a Rominilor de
peste munţi,—nu mai am nici loc, şi
la drept vorbind, mi-i şi silă să
vorbesc...
Cei ce n'au cetit din cite am seris,
decit Cap. IV şi VII din .,Socialdemo-
cratism sau poporaniam ?', încă îşi
pot da seama ei înşişi de tot temeiul
unor ast-fel de acuzaţiuni.
O discretă observație însă: se vede
că guvernul unguresc judecă lucrurile
din acelaşi punct de vedere al patrio-
tismului românesc, ca şi d. Popovici,
încit pentru a feri, probahil. pe Ro-
mînii din Ungaria de acţiunea „idei-
lor disolvante“ ale Vieții româneşti,
ce sapă naționalismul lor românesc,
din toate revistele ce apar în Regat,
— dela „Viitorul social“ din stinga, prin
„Neamul rominese“, pănă la „Convor-
biri literare“ şi „Sămănătorul“, în
dreapta, — numai „Vieţii romineşti“ i-a
inchis granițele...
Sa nu roşiţi, d-lor...
Dar pănă ucum cel puţin, însă-şi
„politica de desbinare“ e o fantazie:
incidentul. regretabil în sine, citat de
d. Popovici, nu poate dovedi realita-
tea ei; ast-fel de incidente şi „neis-
teți“ se intilnesc zilnic, ori-unde, în
toate întrunirile publice, şi ar fi copi-
lăresc să ne alarmeze până într'atita.
Toate acestea sint mijloace mici, iu-
bite amice, — şi cu mijloace mici nu
se poate susținea nici o cauză,—teo-
retică. sau politică, indiferent,—cu gan-
se de reuşită.
Adevărul adesea e atit de gruu să
fie dezvaălil, problemele vieţii sint a-
tit de complicate și încurcate, —- incit
ori-ce încercare de lămurire teoretică
e în totdeauna bine-venită : uri-cit de
greşită ar fi ea, tot poate lumina cel
puţin o faţă a problemei, sau cel pu-
țin ne poate ajuta să înlăturăm de-
finitiv unele greşeli.
De aceea, departe de a imita pe d.
Aurel C. Popovici. spun hotărit: „bi-
34
ne, foarte bine face d-sa“. intrucit în-
cearcă să ne dea o doctrină conse-
quent conservatoare.
Şi social-democrailismul a fost mai
cu uşurinţă înlăturat, cind şi-a des-
voltat toate ideile până la ultima lor
consequenţă.
Tot acest serviciu ni-l pot face şi
sforțările d-lui Aurel C. Popovici, în
ce priveşte conceptia reacționară.
Voiu urmări pe viitor acţiunea d-sale
numai din acest punct de vedere,—lă=
sind la o parte artificiile de polemică.
Si nimic n'uş regreta mai mult, decit
dacă aceste artificii ar face discuţia
cu d-sa imposibilă,—inutilă şi neinte-
resantă.
In ce priveşte observaţiile critice
ale dirsetorului „Sămănătorului“ asu-
pra recentului mu studiu, în fond,
voiu reveni altă dată.
Pănă acura constat, că in urma a-
cestui studiu, „Egalitatea“ şi „Cronica
Izraelita“ m'au clasat ca „antisemit“,
punindu-mă alături cu cei mai feroci
„mîncători de jidani“ ; în „Neamul Ro-
minesc“, şi chiar de pe o catedră uni-
versitară, am fost numit „jidovit“ şi
„plătit de jidani“; socialiştii mau de-
nunțat ca „burghez“, şovinist şi reac-
ționar ;—iar d. Aurel Popovici acum—
ca marxist, cosmopolit, demagog, ce
lucrează să rupă rîndurile Romiînilor
de peste munți...
E vădit că toate aceste acuzații con-
trazicătoare nu pot fi adevărato, în a-
celagi timp,—dar se poate ca nici una
să nu fie adevărată.
Şi acesta este cazul: nu se potri-
vesc pentru speţă etichetele obicinuile...
Pot uvea o mingiere: d. Titu Maio-
rescu de mult şi foarte bine a arătat
că uceastă cale trebue să o percurgă
stabilirea ori-cărui adevăr.
Pot deci privi toate atacurile cu se-
ninătatea omului convins, şi cu cre-
dinţa că pentru aflarea adevărului sînt
inutile vociferările, insultele și gestu-
rile desordonale.
Voiu stărui deci să discut, eu toţi
cei ce merită discuţia, cu aceiași objec-
tivitate şi urbanitate ca şi pănă acum:
Fiindcă, dacă urmărirea adevarului
VIAŢA ROMÎNEASCA
e singurul scop vrednic de un pubii-
cist serios, acest scop nu se poate re-
aliza fără o anumită cultura sufletească.
Intr'o ţară, unde polemicele sint a-
tit de neinfrinate,—nu numai în zia-
ristică, unde ori-ce sfetuic al tronului
din „partidul advers“ e cel puțin pun-
gas, dacă nu trădător de neam, dar
chiar și în literatură şi ştiinţa (cetiţi
polemicile fllologilor noştri, de pilda),
—chiar numai stăruința in formele
unei polemici civilizate e un act în-
semnat de cultură, de educaţie sufle-
teuscă.
Şi ceea ce regret, e că aceste reflec-
țiuni am fost silit să le scriu cu pri-
lejul ieşirii în arena publicisticii a u-
nui fruntaş al politicii noastre naţio-
nale, ca Aurel C. Popovici.
D-nii Anghel şi Iosif publică o fru-
moasă traducere a poemului dramatic
„Camoens“ de Fr. Halm.
Lucenfărul (Maiu) ne aduce o po-
ezie de mare inspirație a lui Octavian
Goga: Prăpastie.— D. Sandu-Aldea
începe o nuvelă, Dora Prigoreanu.
Scoala. (Februarie-Martie, 1908).—
D. N. Iorga.— Cu privire la univer-
sitățile de vacanță—invită pe Bucu-
vineni la Universitatea de vacanță din
Vălenii-de-Munte, „tirgugorul de munte
din Prahova, unde d-sa şi-a întemeiat
tipografia şi unde se strămută stator-
nic“. Cursurile vor începe la i Iulie
şi vor fi „predate de un număr mic de
oamehi competenți şi cu sentimente
frumoase“. „Din Bucovina s-a cerut
întîi, spune d. Iorga, ținerea într-o lo-
calitate potrivită din Romifia a unor
cursuri de vacanţă, privitoure la nea-
mul şi țara noastră supt toate rapor-
turile, cursuri la care să poală veni
şi Romini de peste hotare“.
Necesitatea înfiinţării Universitaţii
de vacanţă din Vălenii-de-Munte se
impune pentru toti Romii : „Cei care
nu locuesc în Regat nu se pot bucura
de cultura rominească superioară ; cit
privește pe cei din Romiuia invăţă-
mintul secundar e cu totul formalist
şi nu iusuflă nimic decit dorinţa de a
parveni prin orice mijloace. De naţio- |
nalismul cultural se teme. Statul ro-
REVISTA REVISTELOR
min, teprezintat prio partide exploa-
tare. Universitățile... nu exista, se
pouie zice pentru cultura națională
modernă”. Faţa de otrâvirea culturii
oficiale din Regat de cătra Stat chiar,
d. lorga a hotărit să înființeze Uni-
versitatea din Vălenii-de-Munte. Cine
va forma corpul didaclic al acestei
Universităţi ? D. Iorga ne spune: „Un
numâr mic de oameni competenți şi
cu sentimente frumoase“. Cine va
forma uuditorul universitar ? Tot d.
Iorga ne spune: „Vor veni puţini
Romini din Rominia. Vor veni Arde-
leni, se întreabă d. Iorga? Poate
nu.“ Dar, speră d. lorga că vor veni
mulți Bucovineni ? Deloc. D-sa, adre-
sindu-se cătră Bucovineni, cu nein-
credere, le zice: „SĂ vă vedem!
D-stra ați cerut ; acum vi se dă. Dacă
Ru se va izbuti, nu va fi păcatul ce-
lor ce au dat. Cu tot scepticismul
d-lui Iorga, noi îi apreciem incercarea
şi-i respectăm amărăciunea, cind se
plinge de „acea atmosferă de descon-
siderare pe care o crează în jurul oa-
menilor de merit tăcerea meşteşu-
gită sau calomniile josnice ale unei
prese, politice şi literare, imunde“.
Ne facem datoria să nu tăcem.
Buletinul Societăţii Filolo-
gice (1907).
O publicație care a ajuns deja în
anul TII, şi totuş no! abiu acuma ne-am
putut-o procura. În cel mai lung arti-
col d. Ovid Densuşianu se ocupă de is-
tonia migratiunilor păstoreşti ale Val-
desilor, cela ce-l permite a afirma câ
„intre Carpati şi Balcani deoparte, şi
Alpi de alta, a existat în trecut, prin
mijlocirea păstorilor, n legătură care
explică asemănările de limbă dintre o
regiune şi cealaltă“.—D. Candrea sta-
bileşte origina dubla a sufixului —1%
(din —ivus şi —ineus).
Intr-o notă d. Densuşianu spune ci-
teva cuvinte juste cu privire la d. Gus-
tav Weigand: „D. Weigand, care pănă
acum ma reuşit să lămurească bine
mică istoria umut singur cuvint, cri-
tică cu toate aceste în diferite ocazii
ce nu e de criticat sai propune ex-
plicări care te fac să surizi. Iu fasci-
33%
colul din urmă din Kritischer Jahres-
bericht publieat de Volimsller vedem
pe d. Weigand susținind etimologiă
imposibile, aşa la p. 99 admile că pi-
potă poate fi hepate + * âcotum + in-
fluența lui pipă și că aceasta e „so
klar wie nur möglich“ (de cetil şi nota
dela p. 100 pe care le miri cum ci-
neva uiscăleşte) ; despre îârți%, cuviul `
aşa de interesant, pe care ne mirăiu
că d. Weigand nu l'a auzit, pentruca
e foarte cunoscut în unele regiuni, ca
Mehedinţi, Prahova, Banat, ş. a., «-sa
spune (p. 92—93) cà trebue să fie di-
similațiune din ţîrțisi, pe cind $ se ex-
plică foarte bine în derivatul din *ter-
tus prin faptul că nu se inal găsea
dinaintea unul e deschis accentuat şi
nu putea deci trece luţ:... greşit spune
d. Weigand că zară e necunoscut în
aromina (p. 102), pentrucă e citat chiar
în articolul de care se ocupă d. Wei-
gand“. Insfirşit d. Densuşianu se ri-
dică „in contra sistemului de a te ex-
prima asupra unor lucruri care cer
may multă critică cu simple cuvinte
ea möglich, unmöglich, einleuchtend“.
Observațiile d-lui Densuşianu sint foar-
te juste şi ele ne arată cit de folositor
ar fi ca no! Rominil să avem o revistă
filologică periodică care, între altele,
să cuprindă şi un repertor bibliogra-
fie critic de tot ce se publică de cătră
străini cu privire la limba romînă.
Nezătoarea (X, No. 5—6). Mate-
riel folkloric publicat de d-nii Matees-
cu şi Lupescu.—D. Gorovel publică sta-
tutele Societăţii folkloriştilor din Ro-
minia întemeiată de curind şi căreia
Dol îl dorim tot succesul.— La sfirşit
d. Gorovel reproduce cele „citeva cu-
vinte pentru Şezătoarea, scrise de d.
G. Pascu în Arhiva din Iași, „pentru-
ca colaboratorii noştri—zice d-sa—tă
le aibă în videre, cunoscind că d.
Pascu are dreptate“. lar într-o notă
finală acelaş autor se plinge cu multă
amărăciune de neajunsurile produse
de tipografia locală. Nici noi nu sintem
în această privință cu mult ma! feri-
city decit d-sa !
Revista din lasi (April (1908).
D. I. Tanoviceanu aduce probe de-
336
finitive după care „talerul zis al prin-
cipelui Holmski* este în realitate mol-
dovenesc şi a fost bătut de Nicoară
vel vornic de ţara de sus pentru soţia
sa Todosia, în primele decenii.ule se-
colului al XVII.—D. lie Bărbulescu a-
tacă chipul cum d. Gh. Ghibănescu în-
țelege a publica documente.
La nouyelle Revue (Mzi).— Ra-
queni scrie un articol elogios asupra
lui De Amicis, relevind calitățile sale
artistice şi nobleța lui sufletească. Con-
versiunea lui la socialism îl făcuse po-
pular în clasele muncitoare şi la moar-
tea lui socialiştii italieni au publicat
un manifest care se termină astfel:
Caşi Zola în Franţa, De Amicis în I-
talia a simţit că literatura trebue să
redevie militantă, că în conflictul dintre
apăsători şi apăsaţi trebue să îmbră-
ţişeze cauza celor din urmă, chiar da-
că aceasta ar displăcea zeilor, că a
se înrola soldat al ideii care are con:
tra ei prezentul şi pentru ea viitorul
e suprema datorie care nu se discută
şi că numai cu această condiţie cine-
va poate să trăiască și să moară cu
demnitate.
Mercure de France. (Mai).—In-
trun art. Citeva eazuri de bovarişm
eolectiv, Van Gennep discută în citeva
cazuri concrete problema pusă de Nie-
tzsche: în ce măsură convine unui
popor să se conceapă, după imaginca
propriului său trecut istorie sau după
imaginea trecutului istoric a omenirii ?
Interesunt e cazul republicii de Negri
Liberia din Africa. Ea e formată din
colonişti veniţi din America pela 1829.
La început rolul preponderent l'au a-
vut cițiva albi. Odată cu pierderea
preponderenţei lor efective, regresiu-
nea minială şi culturală a locuitori-
lor negri din Liberia s urmat cu ră-
peziciune. Mindria lor a crescut însă,
ei au un mare dispreţ pentru albi ca
şi pentru negrii indigeni pe care-i nu-
mesc frați pigini. Un observator se-
rios Delafosse explică această regresi-
nne prin părerea după care negrii în
general şi Liberienii în particular sint
capabili de perfecţionare şi de pro-
gres, dar perfectionarea și progresul
VIAȚA ROMI NEASCA
lor <e opresc brusc, dacă căutăm să-i
orientăm în senzul civivilizaţiei euro-
pene. Van Gennep conchide că colec-
tivitățile cazi indivizii nu se pot a-
dapta decit la anumite medii mentale.
Revue des idées. (Aprilie-Mai).—
Th. Reinach scrie despre două descope-
riri papirologice de cea mai mare im-
portanță. acea a analelor lui Kratip-
pos si acea a comediilor lui Menan-
dru. Cele diotăi, scrise de un istorie
continuator al lui Tucidide, ne dau de-
talii interesante asupra raporturilor
dintre Atena si Persia în urma răz-
boiului pelopenezian. Cele din urmă
ne dau posibilitatea să pătrundem mai
bine personalitatea literară a lui Me-
nandru şi să apreciem întrucit elogij.e
pe care i le-a adus antichitates sint
îndreptăţite. Iatrigile şi siuațiile in
comediile lui nu sint variate şi se re-
petă dela o comedie la alta, dar in
studiul caracterelor principale Menan-
dru arată o facultate de pătrundere
care nu a tosl depăşită. Acest epicu-
rian luminat şi delicat nu a putut ve-
dea decit aspectele frumoase ale A-
tenei din secolul al III. aşa cum era
ea atunci, elegantă, sceptică, uşoară,
incapabilă dea se pasiona pentru cau-
zele mari, gustiad numai subtilitatea
filosofică şi literară. Dar totuşi, rămi-
nind omul timpnlui su, Menandru a
ştiut să nu se piardă în detalii şi să
degajeze ceia ce eru general şi etern
în sufletul personajelor observate. Pri-
mul autor al comediei de caractere
apare, prin fragmentele de curind gă-
site din comediile lui, ca adevăratul
fundator al comediei clasice.
Nuova Antologia. (Mai 1908).—
Pietro Carmine. Binefaeerea moder-
nă. Autoru! își propune să studieze
una din cele mai moderne forme de
asistență publică, unume acea exerci-
tată de institutele menite să invele și
să procure posibilitatea de a lucra și
acelora care, din pricina unor defor-
mări fizice, na pot să-şi ciştige prin ei
înşişi existența. Meritul primei apli-
cări în Italia a acestei torme de asis-
tentă revine profesorului Riccardo Ga-
leazzi, directorul Institntului -de-rachi-
REVISTA REVISTELOR 337
tici, din Milano. Se'nţelege dela sine
vă metoda inutrucţiei profesionale în
asemenea institute trebue să fie cu to-
tul deosebită de acea intrebuințată pen-
tru indivizi normali. In cele mai mol-
te cazuri, elevii trebuesc—pe cit e po-
sibil—vindecaţi și apoi puşi la muncă
şi de aceia în Germania, multe din
asemenea institute sint anexate pe
îngă spitale. Scopul acestor institute
fiind ridicarea moralului celor ajuto-
rați, dindu-le posibilitatea de a-şi ciş-
tigu singuri existenţa, după părăsirea
institutului, se-nţelege că nu pot fi pri-
miți în ele decit numai acei care, cu
toate diformităţile lor, pot, printr-o
instrucție specială, să învețe un mege
teşug care să le dea putinţa de a se
întreținea singuri. Primirea şi acelor
nenorociti, pe care dilormități mai
grave îi opresc a ajunge vreodată în
stare să se întreţie singuri, ar trans-
forma scoala într-un ospiciu şi, prin
cheltuelile provocate. ar împiedica să
atingă adevăratul scop. Rezultatele
date de diferitele institute existente
sint destul de incurajatoare. Astfel in
institutul din Copenbaga—care dealt-
mintrelea poate fi considerat ca mo-
del—din 47 de elevi care şi-au termi-
nat educaţia lor în anul 1901, 20— mai
mult de două cincimi din total, prin
urmare—şi-uu învățat meșteșugul aşa
fel ca pe viitor să poată ei singuri ciş-
ga suficient pentru asigurarea exis:
tenței lor. Asemenea inslitute fosa nu
pot să trăiască numai priu ele inşile,
tără ajutor fie dela stat, he dela soci-
tăți de binefacere şi pretutindenea,
în Germania, Danemarca, Norvegia a-
«est ajutor nu le este refuzat.
Rivista d'Stalia (April 1908).
A. Faggi, Un poet al ştiinții. Mulţi
au sucotit, zice autorul, că domeniul
poeziei ar sta în cel mai desărvirşit
antagonism cn acela ul ştiinţii. Acea-
~ sta era şi opinia lui Leopardi, pe care
a și exprimat-o Într-o foarte frumoasă
poezie. Cu toate aceslea n-au lipsit
poeţi, în timpurile moderne, care in-
spirîindu-se din triumfurile ştiinţii, au
stiut să se ridice la cele mai mari
înălțimi ale poeziei. Nu e vorba,
Su-nțelege, de poezia didactică cure
are de scop dea ne învăta, ci de
poezia ştiinţifică, al cărei singur obiect
e frumosul, pe care ea crede că il
poale exirage și din marile descope-
riri ale ştiioţii. Iotre ştiinţi, acelea
care au inspirat mai mult poezia, sînt
geologia şi astronomia, şi se-ntelege
uşor penirice: cea dintai ne suge-
rează infinitul în timp, cea de a doua.
infinitul în spaţiu. Dintre toţi poetii
științii însă, acel care s-a ridicat mai
sus e, fără Indoială, Sully Prudhomme,
poet şi filosof, nu numai pentrucă a scris
opere filosofice, ci pentru caracterul
intim al înseşi poeziei sale. El, prin
exemplu, a probat că progresul ştiinții
nu restringe întru nimic cimpul poe-
ziei, ci din potrivă îi deschide orizon-
turi nouă şi nesfirşite. Arta, după el,
poate şi trebue să pună spiritul no-
stru în comunicaţie cu cele mai înalte
adevăruri filosofice şi ştiinţifice. Poe-
zia lui Sully Prudhomme nu e numai
filosofică, în înțelesul obişnuit al a-
cestui cuvint, ci adesea ea îşi scoate
inspiraţia din diseuperirile ştiinților
pozitive. In al său Testament poéti-
que el arată cum ipotezele moderne
ştiinţifice sint cu mult mai poetice
decit vechile plăzmuiri ale mitolo-
giei antice. Pentru el esența poeziei
stă în a sugera un sentiment prin
mijlocul unei imagini ; aceustă imagină
însă poate la rindul său să fie un simbol
al unei idei ştiinţifice. Imagini poetul
trebue sä găsească şi pentru cele mai
abstracte idei. Astfel Sully Prudhomme
ajunge să stabilească—în opera sa Ex-
pressions dans les beaux arts— că ab-
stracţia, la urma urmei, este instru-
mentul poeziei ca şi al ştiinţii, numai
că poeţii operează abstracţia prin
comparaţie, pe cind oamenii de știință
prin simplificare. Poetii au geniul com-
paruției, prin care stabilesc legaturi
între obiecte diferite, legături pe care
nimeni altul nu le-a găsit. Aceasta
însă presupune operaţia unalizei mai
intăi, şi de aceea el îsi defineşte sin-
gur poezia sa:
Le reflet vivant
335
D'une âme qui analyse un monde
en l'6prouvant.
Deutsche Rundschau. (Mai
1908). Wilhelm Lang, Eduard Zeller.
Amintiri. Suab din nastere, în oraşul
Tübingen din Suabia, şi-a fâcut Zeller
studiile, şi tot acolo s-a abilitat ea pri-
vat docent de teologie. Patria sa însa
nu l-a distins şi 13 semestre a profe-
sut, avind sălile de curs pline de au-
ditori, fara să obție nicio înaintare, a-
şa că fără părere de rău, la 1847, a
părăsit orașul Tâbiugen şi a primit
catedra de teologie oferită, în Berna.
De aici inainte cariera sa academică
merge din succes in succes. După doi
ani ei este chemat la Marburg şi de
acolo la 1862, la Heidelberg, unde es-
te preferat rivalului său Kuno Fischer.
Acuma Zeller lasă teologia şi îşi in-
dreaptă cercetările spre domeniul fi-
losofiei, anume spre teoria cunoştinţii.
In cuvintarea sa inaugurală, el, între
cei dintăi, rupe cu logica lui Hegel şi
ridică lozinca: „Zurück zu Kant“. La
1879, Zeller primi chemarea lu uni-
versitatea din Berlin şi rămase una
din gloriile acelei universităţi pănă ce
se retrase, în virstă de peste 80 de
ani, în anul 1894. Membru al acade-
miei din Berlin, cavaler al ordinului
_pour le merite, doctor al tuturor fa-
cultăților, consilier cu predicatul de
Excelența, astfel se întoarse Zeller în
patria sa, în Suabia, stabilindu-se în
oraşul Stuttgart, aproape de fiul său,
un chirurg mult apreciat.
Activitatea sa ca scriitor este foar-
te variată şi vastă. Teologia l-a preo-
cupat întăiu, supt influenţa profeso-
rului său Baur, din Tâbingen, pea
cărei fiică, Emilia, mai tirziu a luat-o
de soție. Această influență a fost atit
de puternică, in perioada începătoare
a lui Zeller, încit s-a răsfrint şi asu-
pra stilului chiar.
In diferitele sale scrieri filosofice,
destul de numeroase, între care cea
mai vestită este istoria filosofiei gre-
cești, Zeller n-a dezvoltat nicăiri un
sistem propriu filosofic. După cum spu-
ne el însuşi, într'un articol publicat
la 1899 in „Deutsche Rundschau“, sis-
VIAȚA ROMÎNEASCA
temele filosofice n-au decit o valoare
relativă şi veşnic sint răsturnate de
cătră ştiinţa care progresează ; de va-
loare prin urmare sint numai cerce-
tările serioase, pe teritorii marginite,
care pot complecta și rectifica lacu-
nele sistemelor de până acuma. În fe-
lul acesta a contribuit şi Zeller pria
numeroase cercetări asupra diferite
puncte, cercetări în care se vede u-
gor că sint părți ale unui tot, expuse
fragmentar, dar gindite unitar, astiel
că făra multă greutate s-ar putea re-
construi un sistem filosofic, conseqo-
ent cu care Zeller a fost totdeauna.
Nici de viaţa politică a limpului său
Zeller n-a rămas străin; adesea ori a
publicat articole asupra chestiunilor
politice însemnate şi chiar la vrista
de 93 de ani, nu-l putea reţinea ni-
mene ca să nu apară la urna de vot.
Puterea de muncă nu l-a părăsit pà-
ună la urmă: ultima sa luerare din
„Archiv für Philosophie“ este din a-
nul 1902, cînd el era în vristă de 88
de ani ! l
Deutsche Revue (Maui 1908).
Sir Henry Roscoe, marele invătat in-
glez, publică un articol asupra rapor-
turilor dintre Anglia şi Germania.
Arătindu-şi admiraţia pentru poporvi
german și mai ales pentru ştiinţa ger-
mană, căreia el îi datoreşte atit de
mult—marele chimist şi-a compleciat
studiile în universităţile germane—el
se ridică contra acelor care ar căuta
să tulbure relaţiile prietenești dintre
cele două state. Aceste relaţii priete-
neşti sint favorizate, zice el, nu numai
de sentimentele de simpatie reciprocă,
care leagă pe monarhii ambelar ţări,
dar şi de sentimentul poporului. A-
ceasta o probează vizitele diferitelor
autorități municipale, ziariştilor şi a
altor persoane influente, precum şi
prieteneasca atiludine a celei mai
bune părţi din presă. Dacă din nefe-
ricire aşa numita „presa galbăna“
face o excepţie. nu trebue să se uite
că ea nu exprimă adevărata opinie
publică. Un singur nour tulbură seni-
nătatea acestei prietenii: flota ger-
mană. Anglia nu poate trăi decit a-
REVISTA REVISTELOR
SE par E E a E RI RE RE E E E ii EI
vind supremaţia pe mare. De ce Germa-
mania îşi îatăreşte necontenit flota,
silind şi pe Anglia la continue chel-
tueli ? Ca să-şi apere negoțul şi inte-
resele din colonii? Dar contra cui să
le apere, căci nimene nu le atacă?
Anglia nu opune nicio piedică comer-
tului german, cure poate foarte mult
profita din principiile liber schimbiste
ale comerţului inglez. De aceea la mulţi
în Anglia, se nasc bănueli. Toate ar
lua un sfirşit, dacă împăratul german
ar scrie o serisoure regelui inglsz, in
care s-ar stabili un statu quo și i-ar
aduce asifel incheiarea unei politice
păgubitoare pentru ambele țari.
Acestui articol al lui Sir H. Roscoe
ii adaugă V. von Brandt un răspuns în
care arată că mărirea flotei germane
nu trebue să supere deloc pe Ingleji.
Germaniu a suferit multe neplăceri şi
chiar ruşine diu pricina lipsei unei
flote : la 1848, rind corăbii daneze au
blocat porturile germane ; la 1864, cind
nici cu ajutor austriac n-a putut săsșşi
asigure stspinirea in propriile sale
ape ; la 1870, cind se aducea pe dru-
murile mării ajutoare inamicului in-
vins, ea să poata rezista mai mult.
Se poate face acuma o vină Germa-
niei că ia mâsuri ca pe viitor să nu
mai pătească asemenea lucruri? Ger-
mania, zice von Brandt, a probat pină
acuma că s9 mulțumește cu ce are
şi nu pofteşte proprietatea nimăruia.
In ce priveşte propunerea lui Sir Ros-
coe ca împăratul să scrie regelui in-
glez, vestigia terrent, zice el. În An-
glia o asemenea scrisoare ar fi inler-
pretată ca un amestec in afacerile in-
terne alo ei şi ac stirni mari nemul-
țumiri.
Sozialistiche Monsatu-Hefte,
(30 April 1908). Etienne Buisson. Ac-
ţiunea directă şi Socialismul. Ideia
actiunii directe, în timpurile din ur-
mă, ocupă un loc din ce în ce mai
insemnat în discuţiunile socialiste şi
sindicaliste din Franţa şi Italia. Şi to-
tusi această idee nu e aşa de nouă
pa cit se pare. Iotâia oară a fost for-
maulată de Proudhon, in ale sale Con-
fessions d'un révolutionnaire, iar da-
DP O O N O E II Pa O O a a a E
că ne urcăm lu originea sa psiholo-
gică, apoi toate răscoalele şi revolu-
tiile ce-au fost altăceva decit acțiuni.
directe? Cum se explică dar succesul
acestei idei in Franţa ? Mai întăi
proletariatul francez e prin tempera-
ment revoluţionar. Apoi reformele su-
ciale propuse de parlament, de catra
reprezentanţii proletariatului, n-au pu-
tut fi aşa grabnic aduse la indepli-
nire. Cei interesați, pierzind răbda--
rea, au ajuns să creadă că mai bine
ar fi intrebuinţarea unei alte metode
mai repezi. Această nepopularitate a
parlamentarismului a mai fost mărită
apoi prin polemicile şi certurile din-
tre diferitele grupe socialiste din par-
lament. Astfel teoria acţiunii directe,
fără persoane mijlocitoare, s-a potri-
vit cu gusturile unei părţi dintre mun-
citori, la care s-au adăogat şi anar-
hiştii. La început teoria, cum era şi
natu:al, oferi unor fanatici ocazia de
a predica orice violenţă ; cu timpul
însă, teoreticienii o moderară mult,
cum se poate vedea din cele ce scrie
Viclor Griffuelhes. secretarul confe-
deruţiei generale a muncii şi unul din
cui mai convinşi partizani ai acţiunii
directe. Astfel moderata, teoria acea-
sta n-ar fi o pricină de separație fn-
tre sindicalişti şi sorialişti ; ceea ce îi
separa adine insă este chestia acţiunii
parlamentare. Lu sindicalişti sint două.
teorii: una, antiparlamentară, cere o
puternică propagandā pentru abţine-
rea dela vot. Alta, parlamentară, care
nu se interesează deloc de opiniile
politice ale partizanilor săi, pe citā
vreme nu părăsesc lupta economică.
E uşor de văzut, că în practică aceste
două teorii sint deupotrivă: amiu-
două duc la indiferenţă fața de ale-
geri. Socialiştii nu put accepta aseme-
nea teorii, caci ei nu pot så nu vadă
cevace Parlamentul poate insemna pen-
tru proletariat, cind muncitorii conş-
tienţi ar trimete ciîţi mai mulţi socia-
lişti în el.
The Contemporary Review.
(Mai 1908). L. March Philips. Rolul
criticii artistice moderne. Se spune
adesea, zice autorul, că funcţia criticii:
340
de artă stă numai în a explica ope-
rele de artă şi a ne face să le price-
pem şi să le simţim mai adine şi cà
facultatea critică trebue să urmeze pe
cea creatoare. Dacă ne mărginim ob-
servaţia numai la marile epoci arti-
stice creatoare, de exemplu epoca de
inflorire a artei greceşti şi renaşterea,
s-ar părea că asemenea păreri despre
rostul criticii sint cu totul justificate,
căci aceste epoci n-au fost deloc în-
soţite de o dezvoltare similară a ceri-
ticei filosofice. Decit numai ceea ce s-a
putut întimpla în anumite epoci, nu
urmează să se întimple totdeauna.
Dacă presupunem că anumite împre-
prejurări, în epoca greucă şi în acea
a renaşterii, impuneau dela sine anu-
mite restricţii salutare artei şi țineau
veşnic în lumină înaintea ochilor ar-
tiştilor un anumit punct de vedere,
care-i ferea de a câdea in greşeli şi
dacă putem arăta că astăzi asemeni
împrejurări nu mai există, atunci se
poate uşor pricepe că rolul eriticii nu
mai poate fi şi astăzi acela care era
în trecul. Epoca renașterii coincide.
sau mai bine zis e provocată, de o
„mare deştepture intelectuală ; inte-
lectul este acela care uscute simţul
vederii; ochii artiștilor se luminează
şi încep a vedea lucrurile sub adevă-
ratele lor aspecte. Ca urmare, figurile
tradiționale și nenaturale ale artei bi-
zantine, încep să dispară şi în locul
lor apar figuri de vumeni adevăraţi,
Deşteptarea intetelectului se face încă
încet şi progresiv. Interesul e îndrep-
tat întăi numai asupra omului și mai
apoi, treptat treptat, se întinde şi asu-
pra celorlalte lucruri şi numai întru-
cit ele stau în legătură cu omul,
care formeaza centrul. Mai intăi
asupra lucrurilor făcute de mina
omului: arhitectura, apoi asupra na-
turii care incunjoară de aproape pe
om: natura „domestică“, florile, copa-
cii din grădină ; şi numai la urmă şi
VIATA ROMÎNEASCA
= —
mult mai tirziu asupra naturii sălba-
tice. Lucrurile pentru care intere=i
uu s-a trezit, ochiul nu le vede, n:
le poate observa, şi de aceea, artisti.
mari ai renașterii, care pot zugriări
mnunat, şi realistic, figuri de oameni
şi monumente arhitectonice, nu pot zu-
grăvi cum se cade o stincă ori un nonr.
Si de aceea, urmărind aceste studii de
dezvoltare, poți cunoaşte imediat d'a
ce perioada a renaşterii face parte
un arlist. Astăzi însa dezvoltarea in-
telectului a făcut ca artiștii să poată
observa orice şi deci să poată imita
în arta lor, pictură ori sculptură, ori
Tecnica şi dexteritatea manuală as
tăzi a atins culmea şi tocmai aici stå
primejdia pentru artă: Facilitatea iu
reprezentare şi universalitatea intere-
sului expune mult mai uşor pe artist
la greşeli. Nu e nevoe să predici se-
Jecţie şi sobrietate unuj artist care na
poate zugrăvi decit figura unui sfint
în rugăciune şi un acacia ; dar astă»..
cind artistul poate zugrăvi orice. k-
cerul să schimbă. Acuma criticii de
artă îi revine rolul de a stabili, după
criteriile eterne ale artei: coherenti.
semnificaţie şi simplicitate, un fir con-
conducător în labirintul alternativelor
care înconjură pe artist.
Russkoe Bogatstvo, — No. 4.
(April 1908). D. I. K-off, serie despre
„Noul guvern din Bulgaria“, și a-
rată că un puternic curent al opini-
unii publice a determinat chemarea ia
cirmă a şefilor partidului demeocral.
D-nii Malinov, Takev, cu colegii lor
dia minister, sint radicali, cu idei foar-
te înaintate 1a chestii politice şi so-
ciale, dar opera lor întimpină mari di
ficultăţi, din cauza lipsei de organi-
zare şi a opoziţiunii ce le fac elemen-
tele democratice, din afară de partid.
Autorul explică această situaţie difi-
cilă mai ales prin lipsa de educaţie
politică atit a intelectualilor, cit şi a
maselor populare in Bulgaria.
NANANA A AALI N NON NL A Næ
Mişcarea intelectuală în Străinătate
FILOSOFIE, STUDII SOCIOLOGICE
Prof. Dr. Edmund König. Kant
und die Naturwissenschaft, Braun-
schweig. Vieweg und Sohn 1907.
Se studiază poziția lui Kant față
de ştiinţa naturii a timpului său,
precum şi influenţa sa asupra şt.
naturale din sec. 19.:
Eugen Zabel. Russische Kultur-
bilder. Erlebnisse und Erinnerungen.
Berlin, Karl Curtius, 1907.
Autorul, care a călătorit în întreg
imperiul Ţarilor şi a legat multe cu-
noştinţi cu diferite personalităţi, dă
în acest volum mai multe studii a-
supra ultimelor evenimente politico-
sociale.
ISTORIE
Emile Magne. M-me de Suze et
la Société précieuse. Societe de
Mercure de France.
Studiu serios asupra moravurilor
din prima jumătate a secolului al
XVII.
Gabriel de Mun. Richelieu et la
maison de Savoie. Pion Nourrit.
Operă care aduce cunoștinți nouă
asupra politicei externe a luj Riche-
lieu.
Dauphin. Meunier şi Georges
Leloir. La comtesse de Mirabeau.
Perrin.
Studiu asupra vieții lui Mirabeau.
Julien Tiersot. Les fêtes et les
chants de la révolution française.
Hachette.
Operă interesantă pentru psiholo-
gia epocii revoluționare.
Grisar Harthmann. S. J. Storia
di Roma e dei Papi nel Medio Evo.
Vol. I. Roma alla fine del mondo
antico. Edit Desclée.
Volumul îmbrățişează epoca dela
al IV la sfîrşitul sec. al. VI. E o e-
diție nouă, îngrijită de prof. Angelo
Mercato, şi redă cu multă exactitate
textul german.
Pietro Vigo. Gli Annali d'Italia
dai 1871 al 1900. Treves, Milano
1908.
E primul volum şi cuprinde nu-
- mai evenimentele dela 1870—1874:
transformarea Romei în Capitala nou-
lui regat; Garibaldi şi Vaticanul;
Papa Pio IX etc. etc.
Alexander Weber. Preussen und
Polen. Der Verlauf und Ausgang
eines zweitausendjährigen. Völker-
grenzstreites und deutschslawischer
Wechselbeziehungen. München 1907.
Verlag von I. F. Lehmann.
Autorul încearcă să lămurească po--
litica prusiană în provinciile răsări-
tene, studiind atingerile etnografice
şi istorice ale slavismului şi germa-
nismului, din primele timpuri pînă
astăzi.
Prof. C. Schäfer. Einführung in
die Kulturwelt der Griechen und
Römer. Hannover, Carl Meyer 1907.
Cartea conţine o schiță a geogra-
fiei greceşti şi o expunere a legen-
delor antice, cu multe citaţii din
autorii greci şi latini.
Emil Reich. The General history
of. western nations from 5000 b. c.
to 1900a. c.
Vol. I and II (Antiquity). Macmil-
lan and Co.
E opera unei munci de 27 de ani,
după cum spune antorul în prefață.
E o istorie generală a civilizației
342
europene. Autorul repudiază doctrina
„întimplării“ în istorie şi admite cinci
factori care determină mersul istori-
ei : 1) cause geo-politice, 2) produc-
ţia, 3) repartiţia averii
bărbatului față de femee 5) perso-
nalităţile istorice.
CRITICĂ LITERARĂ
Pietro Toesca. Masolino da Pa-
nicale. Institut. Arti Grafiche Bergamo
1908.
Autorul studiază opera artistului,
căutînd să o deosebească de acea a
lui Masaccio, marele său discipol.
A. B. Walkley. Drama and life.
Methuen and Co. New-York, 1908.
Un volum de critică dramatică,
asupra dezvoltării dramei în Anglia
şi Franţa. Studii asupra unor opere
ale dramaturilor : Shaw, Barrie, Pine-
ro ; asupra lui Shakespeare, şi a-
supra unor din marii artişti: Irving,
Duse, Bernhardt, Rejane.
C. E. Vaughan, Types of the tra-
gic Drama. Macmillan and Co. Lon-
don 1908.
Autorul urmărind evoluția dramei,
primeşte diviziunea obişnuită a dra-
mei, în „clasică“ şi „romantică“.
LITERATURA
Georges Fonsegrive. Ferdinand
Brunetiere, 1 vol. 1 fr. Blond & C-ie.
Biografie şi studiu interesant asu-
pra marelui critic.
Georges Pellissier. Anthologie
des poètes français du XIX siècle.
(1800—1866). Delagrave. l
Cuprinde multe bucăți interesante
din operele unor poeți ignorați a-
cum. >
Ernest Renan. Nouveaux cahiers
de jeunesse. 1 vol. m. 8. 328 p.
7 1. 50. Calmann Lévy.
Note interesante luate de Renan
însuşi asupra lui. Aduco vie lumină
asupra formațiunii spiritului său.
Arturo-Colautti. // terzo peccato.
Poema degli Amori in XXIII canti
annotati. Hoepli. Milano.
Prima ediție a acestui volum
4) relația
VIATA ROMINEASCA
s-a publicat cu ocazia centenarului
al VI a Divinei Commedii, numai în
400 de exemplare. Poema cuprinde
ca o continuare a cîntului al V dir
Infern, marele păcate .şi marii păcă-
tuitori lascivi din ultimele şese vea-
curi ale istoriei europene, dela cei
doi cumnaţi din Rimini pînă la aus-
triacii amanți din Mayerling.
COLONIZARE
Louis Aubert. Américains et Ja-
ponais. 430 p. A. Colin.
Raporturile dintre aceste popoare
sînt studiate mai ales din punct de
vedere economic.
E. Tonnelat. L'expansion alleman-
de hors d'Europe. 1 vol. în 16, 277
p. 3 fr. A. Colin.
Studiu interesant asupre vieții Ger-
manilor din colonii.
ARHEOLOGIE, VOIAJE. GEOGRAFIE
L'abbé de la Mauvinière, Poiti-
ers et Angoulême. Collection des vi-
les d'art célèbres. Laurens 4 fr.
Studiu asupra vechilor monumente
din această localitate.
Fernand Laudet. Souvenirs d hier;
Rome, Gascogne. Perrin 3 fr. 50.
Observații interesante de moravuri.
Gabriel Faure. Heures d'Ombrie.
Sansot. 3. fr.
Delicios volum de impresii de că-
lătorie. ,
General Beylic. Prome et Samara,
voyage archéologique en Birmanie
et en Mésopotamie. E Leroux.
Conține detalii prețioase pentru
arheologia orientală.
Elive Holland. Au Japon. Vibert
et Nonny.
Note asupra vieții japoneze.
Renato Paoli. Neila Colonia E-
ritrea. Treves, Milanu. 1908.
O descriptțtie a coloniei italiene;
autorul se ocupă cu problemele na-
vigaţiei pe marea Roşie cu rostul
minunilor catolice şi protestante, cu
şcoalele, construcția de căi ferate,
organizarea justiņei etc.
Compilator
RINIA NEE NINA S NENANA NANA 2 c~
Biblicgrafie
(Asupra unora din cărțile de mai jos vom reveni la recenzii)
Sub-Locot. Zagoriţ Constantin. Luptele cu Polonii. Sărata-Nă-
enii-Ceptuea- Bucovalul. Reconstituire istorică militară. Bucureşti. Editura
„Carol GObl“. 1908. Fara preţ.
Bernardin de St. Pierre, Colsba indiană, traducere de I. Mihăl-
cescu, Biblioteca Universală, Preţul 25 b.
losif Nădejde, Goethe, Faust, traducere. Bucureşti, Biblioteca p.
taţi, 1908. Preţul 60 b.
V. Afexumdri, Poezii populare ale Romînilor. Bucureşti. Minerva,
1908. í vol. de 264 p. Preţul 1.50.
I. L. Caragiale, Nuvele, Povestiri. Bucureşti, „Minerva“, 1908, 1
vol. de 256 p., Preţul 1.50.
M. Sadoveanu, O istorie de demult, Bucureşti „Minerva“. 1908, un
vol. de 250 p. Preţul 2 lei.
.Călăuza practică pentru măsurarea diferitelor forme de ogoare, păduri,
moşii, vii, etc., Birlad, Petroff, 1908, 1 voi. de 260 p., Preţul 3 lei.
Gh. Necaanu, Apoteoza Meseriaşului. Iaşi, 1908, Tipografia H. Gold-
ner. Preţul 50 bani.
I. Tânăsescu, Sir Humpry Davy, Apologia chimiei sau filozofia şti-
inţelor, traducere. Craiova, Pavlovici, 1907, i broşură de 32 p., prețul 50 b.
Andrei Lăzărescu, Fofa economică a pămintului. Studiu de Geo-
grafie economică. Omul şi natura, Evoluţia comerțului, Marile căi de co-
municahune. Craiova, Fulgerul, 1907, o broșură de 100 p., Preţul 1.30.
St. Michăescn. Iohn Tyndall. Căldură şi Frig, traducere. Craiova,
Fulgerul, 1 broşură de 65 p., preţul 80 bani.
St. Michâăesco, Augustin Cauchy, şnpte lecţiuni de Fizică generală,
traducere. Craiova, 1907, 1 bruşură de 48 p., prețul 60 b. |
C. ©. Căiin, Karl Marx, schiță biografică. laşi, Viitorul Social, fără
an, î broșură de 20 p., prețul 25 b.
Emanuel C. Manoliu. Decadenţa comerţului românesc. Birlad, Lu-
paşceu, 1908, 1 broşură 45 p., prețul 75 bani.
Dr. C. I. Istrati, Bucuregti-Catro, note de călătorie. Biblioteca p.
Toţi. Preţul 60 bani.
, Eminescu, Proză, Cole"ţiunea C. Sfetea. Preţul 1 leu.
C. Cioroianu, P. S. S. Athanasie Mironescu Episcop al Rimnicului,
Noului Severin ca scriitor. Dare de samă. Bucureşti, Cucu, 1908, o bro-
sură de 35 p., fără preţ.
Biblioteca Populară Petre Armencea din ttrăila, Istorie,
sStatute, Repertoriu, Brăila, Minerva. 1908, o broşură de 80 p., prețul 50 b.
V. Mangra, Ierarhia gi Mitropolia Bisericii Romine din Transilva-
ma Şi Ungaria. Sibiiu, 1908, fara preț.
. Timiransg. Judecata din urmă. Povestire din viața Răsculaţilor.
Bucureşti, Jobileul, 1908, 1 vol. de 110 pg., fără preț.
` Ludovic Zeist, Le Fruncass parlé. Recueil de conversations fran-
caises-roumaines, Bucarest, Minerva, 1908, î vol. de 246 pg., Preţul 2.50.
Statistica prețurilor de munci agricole după contractele scrise şi în-
eta verbale din anii 1904—1907. Bucureşti, Göbl, 908, 1 vol. de 304 pag.
Arä preț.
Raymund Netzhammer. Axiopolis und Troesmis. Die Ruinen-
felder emeier verschmwundener Städte der Dobrogea. Separatabdruck aus
„Alte und neue Welt“, 1908, o bruşură fără pret.
344 VIAŢA ROMINEASCA
Eug. Boureanul, Povestea Lăcrtimioarei, Tipografia „Dacia“ Iliesca,
Grossu & Comp. lași, vol, de 104 pg., prețul 2 lei.
Bucnra Dumbravă, Haiducul, tradus de T. N. Bucureşti, 1908, E-
ditura C. Sfetea, Preţul 2 lei.
Ana Codreanu, Suflete de copti. Tipografia Tache Pavloviei, Cra-
iova, Preţul 80 bani.
G. H. Poezii pentru copii. Bucureşti, Sfetea, 1908, vol. de 184 p.
Prețul 1.50.
I. L. Caragiale, Momente, schițe, amintiri. Bucureşti 1908. .Mi-
nerva“. Preţul 2 lei.
Corneliu Moldovanu, Ciniarea Cintărilor. Bucureşti 1908, „Mi-
nerva. Preţul 1 leu.
s Sadoveanu, Dureri înăbugile, ediția II, „Minerva“, 1908, Pre-
tu ei.
Adina Gr. Oiănescu, Cugetări. „Minerva“. 908, Prețul lei 1.50.
Guy de Maunupassant, O viață, traducere de Em. tirleanu, Mi-
nerva“, 1908. Prețul 2 lei,
Maria Baiulescu, Extaz, poezii, „Minerva“, 1908. Prețul lei 1.Ł0.
N. Dunăreanu, Răsplata, nuvele, „Miuerva“, 1908. Preţul lei 1.5v
C. 8. Ballan, Cauzele Criminalităţii, Focsani. Prețul 1 leu.
Dobre Rădulescu, In Plasu. Poveţe despre vifele altoite. (Biblio-
teca admioistraţiunii Domeniului Coroanei). Bucureşti, „Gutenberg“. 1908.
C. Filipescu. Imbunătăţivea agriculturii ca bază a îmbunătățirei
soartei țăranilor, Bucureşti. 1908.
Duiliu Zamfirescu, In Războiu. Roman. Bucureşti, „Biblioteca pen-
tru Toţi“. 60 bani.
A. Orna. Două căi, Dramă. Galaţi, „Moldova“. Preţul í leu.
Richard Wagner, Tannhäusér sau Lupta Cintăreţilor dela Wart-
burg. Dramă muzicală. Traducere de St. O. Iosif. Bucureşti, „Biblioteca
pentru toți“. Prețul 30 bani.
Victor Poruțiu. Adevărul asupra siluaţiunii din Cluj, Cluj, 1905,
1 broşură de 14 p., fără preţ.
A. Vlăhuţa. Din durerile Lumii. Bucureşti, Bibliot. p. Toţi, 30 b.
Constantin Sanda (Aldea). Cărticica plugarului. Bucureşti, Miner-
va, 1907 pret. 50 b.
€, Sandu Alden. Sfuturile unui plugar luminat. Cărticica I-in.
București, Minerva 1908 preţul 50 b.
Edmond Rostand Cyrano de Bergerar. traducere în versuri de
Barbu Creangă. Editura Ath. 1. Niţeanu. Bucureşti, 1908 prețul 2 lei.
Camille Fiammarion. Ce e viaţu. Traducere de Victor Anestin.
Bucureşti, 1908, Biblioteca pentru Toţi, 30 bani.
Ana Octav Peirescu. Recunoştinţa Copiilor cătră Părinţi. Boto-
şani. Saidmann, 1908, 1 broş. de 48 p., prețul 4G b.
AL IX Coungres al Camerilor de Comerţ. Organizarea co-
merciului de exportaţiune ul Cerealelor. Botoşani. Reinvirrea, 1908, 1 bros,
de 18 p., fără preț. :
Const. |. A. Nottara. De dincolo de Moarte. Bucureşti, Socec.
1907. 1 vol. de 214 pg., prețul 3 lei.
Emil A. Chifta. Din zile Senine. Poezii. Bistrita, Matheiu, 1908, £5
Pg.. fără pret.
Al. G. Florescu, Sundo. Piesă în trei acte. Bucureşti, 1908, 2 lei.
Isidor lesan. Rominii din Bosnia şi Herţogovina în trecut şi pre-
gent. Comunicări facute Acadeiniei Romine. Arad, George Nichin, 1906. 1
bros. de 90 p., 1.50 coroane.
Dr. Emil Fincher. Uber den Ursprung der rumänischen Boja-
renfamilien. Aus der Zeitschrift für Ethnologie, Heft 3, 1908.
Fincher. Die Haar-und Kleidertracht vorgsschichtilicher Karpaten-
und Balkanvölkerschaften. Extras din Archiv für Anthropologie, Neue
Folge, Band VII, Heft 1. Braunschweig, Vieweg, 1908, 1 broş. de 15 pg.
+ 2? table,
Em. Panaitescn. Cronicarul Radul Popescu g Istoriile Domnic.:
Tării- Româneşti, G^hl, 190S, 1 broş. de 30 p., fară preţ.
AINAN INA D ANEI N ININ LN a NINIAN
Stăpinia odată...
Stăpinia odată o împărăție mare Impăratul Drăgoiu, ce-i zi-
cea şi „Ciolac-lmpărat* dela un războiu cu Roșu-Vodă.
Roșu-Vodă fusese umilit din moși-strămoși de moșii şi stră-
moșii lui Drăgoiu, şi, îndată ce ajunse la domnie, se puse pe
lucru, ziua și noaptea, și strinse ordii, și le împărți, după price-
perea lui ageră, în flăcăiandri de cinsprezece ani, în voinici de
pănă la douăzeci și cinci şi în oameni copți la minte mai mari
de douăzeci și cinci și păn' la patruzeci de ani. Pornise întăiu
băeții cu prăștiile, după ei, ceva mai departe, voinicii cu săbii
și cu lănci, şi mai la urmă, pe cei în virstă cu căruțe îerecate,
cu coase și cu arcane aruncătoare. Așa intrase în împărăţia lui
Drăgoiu, prefăcind în scrum satele pe unde trecea.
Cum auzi Drăgoiu răcni de trei ori şi-şi amestecă părul că-
nepiu cu barba cirlionțată și aspră. Adună sfatul. Şi pe care
cum punea mina îi scutura și-i lăsa vinătăi.—Ai auzit ?—Da.—
Bine !—Inhăță zeaua. Mineca stingă nu-l încăpea. „Fie!“ zise
împăratul. Indesă coiful cu coadă de cal alb, și nu i se vedea
decit ochii. Incinse sabia şi 'ncălecă calul ce rincheza a război.
Curtea palatului, plină de ostași. De pretutindeni buciumile ră-
sunau cărind după ele piotă nemiluită. Impăratul trase sabia, o
învirti pe deasupra capetelor, și porunci: „inainte !“.
— A! împărăteasa și Irina...
Atit avea, că nu-i dase Dumnezeu băiat. Dar nu se în-
toarse din drum, ci zise robilor să spue împărătesei şi fetei „să
ne vedem sănătoși“. Şi plecă ducind după el, la vale, mulţime
ca frunza şi ca iarba de parcă se 'ndoia pămintul sub greutatea
ei. Cerul se posomori. Norii se rostogoliră cătrăniți ca şi cum
ar fi fost un foc în depărtările pustii. Incet, încet, noaptea îi in-
ghiți. Un fulger, şi la lumina lui se văzu oștile ca turmele de
346 VIAȚA ROMINEASCA
oi şi, la un geam al palatului, împărăteasa și fiică-sa ștergindu și
ochii cu nairamele. |
— Săracu împăratu, n'are odină....
— De ce n'are odină, mamă?
— Ehi-ei! războiu după războiu....
— Ah! că nu sint băiat!
Împărăteasa o sărută.
— Şi-o să ţie mult, mamă?
— De, cum o vrea Dumnezeu. Uneori abea torc o furcă
de in şi s'a întors împăratul. Alteori torc d'o pinză, cu mina
mea, năvodesc, urzesc, ţes, nălbesc, fac cămăși lui tat'tău, le calc
și le așez binişor în lacră, și înverşunarea nu mai ostiează ; ur-
zesc de borangic, și ţes, şi te 'mbrac de sus pănă jos, și, abia-
abia, se'ndură sfintul de se 'ntoarce impăratul. Ah! mare e cind
se duce, dar mai mare e cind se 'ntoarce biruitor de nu se mai
ţin hartanele pe el! Cade lat şi eu privighez la capul lui, şi!
apăr cu apărătoarea. In ceasurile d'intăiu se 'ncruntă "n vis, dă
ordin, mătură cu mina în faţa ochilor lui, și-i scapă năbușit cite
un gemăt: „uiu-iuuul!* Apoi doarme dus, să spargi pietre pe
dinsul şi nu se deşteaptă.
— Şi pe urmă?
— A fost să fie viteaz cum nu se află doi....
— Şi pe urmă?
— Pe urmă ?.... Cite nu ştiu copiii și nu trebue să ştie...
— De ce nu trebue să ştie?
— Căci unele le inveţi de la alții și altele le înveți singură.
— Singură? A! da! zise Irina și se strînse la sinul mă-sei.
Împărăteasa îi netezi fruntea din păr şi o sărută. Se duseră
în eatacurile lor de culcare, și se rugară de sănătatea împăratu-
lui şi de izbinda oștilor lui.
Adouazi împărăteasa luă furca și toarse, pănă pe supt seară,
zece caere de in. Şi fata 1şi făcu de lucru pe lingă mă-sa. Şi
era frumoasă, frumoasă, de pica. Naltă, subțire, mlădioasă, se
'nvirtea ca fusul imprejur. Şi părul, ca niște sculuri de ibrişim
gălbui ii împresura capul cu o lumină răvărsată pină la mijloc;
şi ochii verzi ca zmaraldul, cu gene răsirinte și lucioase ; şi mer-
sul ușor, că nu s'auzea de călca, au nu, cu nişte piciorușe în
doi conduri albi cu tocuri de argint; şi vorba ei, bună şi blindă,
descinta pe impărăteasa care'i zimbea uneori lăsind fusul să plu-
tească şi să zbirnie a lene.
— S'o să torci mult, mamă, păn' să vie tata ?
STAPINIA ODATA... 37
— Cite strungărețe la spată de două ori atitea fire, cite fire
atitea fuse....
— Atitea fuse ?....
— Asta, urzeala, dar bătătura ?.... și tat-tău poate să nu vie.
— Şi tata... poate să nu vie....
Irina stătu pe ginduri. Se 'ntristă. Se 'ntoarse cu spatele.
Muiă deștele arătătoare în gură, le învirii, și zise: „vine, nu
vine, vine...“
— Vine, mamă, că făcui de trei ori, și-a treia oară svirrr,
cap în cap innemerii.
Împărăteasa surise.
— Bătu-te-ar norocul de fată! Să nu fi făcut cu şoalda?
Irina descheie dela git un şir de mărgăritare băşicate şi zise:
„vine, nu vine....“ Împărăteasa se uită cu tot dinadinsul. Ispră-
vise caerul. Fata: „vine, nu vine...“ Şi boabele de mărgăritar,
scăpate din deştele ei rumenii, alunecau în jos unele peste
altele.... pic.... pic.... Impărăteasa o luă de mijloc, o puse pe ge-
nuchii ei și mormăi şi ea „vine, nu vine“, pănă se isprăvi şi-
rul. A de pe urmă căzu. Pic. „Nu vine!“ Amindouă se schim-
bară la față.
— Voi ţese pinza!
— Şi va veni?
— Cine ştie ?
— Tu să ţeşi, eu să nălbesc.
— Da, de cămășile lui să nu s'atingă nimeni...
— Nimeni...
Nu mincaseră toată ziulica. Se sculară și trecură în prid-
vor. Împărăteasa bătu în palme. Un rob. Porunci de masă.
Robul aduse minele la piept. Din pridvor se vedea grădina cu
zmochini, cu lămii și portocali, iar dincolo se'ntindea un codru
de stejari, groși și bătrini, străbătuţi de chiparoși închiși care se
subțieau la viriuri ca niște sulițe uriașe. Codrul se perdea în
depărtări fumurii. La dreapta palatului aluneca o apă lată și re-
pede, şi vuetul ei răguşit creștea de ce s'apropia întunericul. A-
punea soarele.
— Ce roșie e apa!
— Roşie și necăţită, zise împărăteasa.
— Parc'ar fi singe.... i
— Cind e războiu soarele se 'ncruntă.
— Şi păsările nu se aud....
— S'a dus stăpinul lor....
348 ` VIAȚA ROMINEASCA
— Nici berzele nu toacă....
— Nu, fata mea. Cocostircul, ca un zodiaș. pășește agale
şi smulge iarba unde calcă. Ce trist intinde gitul!
— Mănincă, mamă.
— Mâăninc maică, măninc, şi scăpă dumicatul din gură. Muma
purcarului are un jerpelit ş' un tont, dar n are împărăție de'ngriji.
-— Birrr! Ea bătrină, el ciumă! Ce-ar face leneșul ăla să
se vază împărat ?
— Că bine zici, fata mamei! Dimineaţa îl deşteaptă porcii
cind le-abate de mincare, seara îl deşteaptă porcii cind li se face
de culcat. Şi bătrina îl văicărește că „toată ziulica aleargă".
— Mănincă mamă, mănincă.
— Măninc mamă, mănînc.
Şi împărăteasa se uită la jeţul împăratului, și-l închină. și
se plecă ca și cum ar fi fost cineva.
— Eu văz ochii tatii, zise Irina. Eu văz minele tatii... Ce
Dumnezeu! Numai una ?...
— Păreri, răspunse împărăteasa.
— Ai isprăvit, mamă?
— Isprăvit. De ce?
— Păreri! zise [rina şi se șterse de nădușeală.
— Ţi-e cald?
— Mi-e îrig....
— Să ne culcăm.
— Să...
Şi impărăteasa toarse inul, urzi, puse de pinză, şi fata pri-
vea, de cum scăpăta soarele, cum pasările cerului se trăgeau bi-
nișor pe la cuiburile lor. Şi la jeţul împăratului nu s'au măi
uitat, acoperindu-l cu un plocad ales și cu ciucuri de mâătasă.
Aşa petrecură vremea, una ţesind, alta depănind, mama tăcind.
fata tăcind, zile lungi, nopţi scurte, amindouă... de miine miine...
și veste dela impărat nu sosi, să ştie şi ele la un fel: dee lae
de e bălae.
Intr'o zi eacă vine, din cotro porniseră oștile, un tinăr, in-
trun suflet, fluturind naframa împăratului. Impărăteasa și fata
cum îl văzură:— „Ce e7*—,Ce e?*.
— Nici rea, nici bună, răspunsă ostaşul. Un pahar cu apá.
să'mi ud buzele.
După ce-l sorbi dintr'o suflare, să şterse la gură, trecu ml-
nica cămășii pe la nas, tuși. înghiţi, se scărpină în cap şi oltă
din baerile inimii.
STAPINIA ODATA... 349
— Aşaaa!
— Spune, băete.
—— Spui, măria voastră, spui....
Şi rămase înmărmurit, cu vorba pe limbă.
— Ci spune odată, omule, zise împărăteasa, că n'ăi fi mut!
— lacă spui... Ciolac Impărat....
— Ce Ciolac ? Care Ciolac ?
— Dă, cum sint ostașii, cu porecla.... Ce zăpăcit sint....
Impărăteasa şi Irina schimbară fețe fețe.
— S'o iau pe şeart. Trecurăm o vale şi-un deal, ş'altă
vale ş'alt deal, păn' la zece. Dai o pădure, dai două, dai nouă.
Apoi un pept de stincă. Suirăm ce suirăm, şi împăratul, Dră-
goi al nost, zise: „stai!“ și noi stăturăm. Să-l fi văzut, măria
voastră, ca Arhanghelul! Lac de apă. Şi sue, sue pănă ce a-
junse pe creastă. Acolo întinse ochianul, și cată, cată, pân' se
opri. Făcu cu mina. Scoase coiful. Pasă-mi-te, la ălălalt împărat,
la Roșu-Vodă. Dacindea erau ei. Veni și Roşu. Vorbiră ce vor-
biră, şi bătură în palme, șizornăi feru] de pe dumnealor...
— Spune, băete, spune.
— Spui... Noaptea poposirăm. Şi cum stam, ceata și focul,
se răspindi știrea că adouazi au să se bată în săbii numa im-
păraţii, să nu se verse singe. Adică, da. Care pe care, păn' or
cădea de pe cai, și de nu le-ar fi ceva, să'nceapă și pe jos, care
pe care, apoi de li s'ar rupe săbiile, să se stringăn braţe, la
trintă dreaptă, și care o birui să'i pue ăluilalt îrintura săbii pe
iîrunte şi să se mărturisească învins...
— Apoi? |
— Apoi... Să revărsa de zori. Împăratul nost, ție} Dumne-
zeu, ce să vezi? Se scoală şi 'ncalecă calul, ti pune pinteni şi
calul ţiști, sare de trei stinjeni. Şi toată oastea strigă uraaa! Şi
dincolo s'aude uraaa, de se clătinau munţii. Se'ntilnesc, se mă-
soară, se reped, şi săbiile ca două fulgere. La cap, nimic; la şale,
nimic. Se grămădesc, se despart şi s'aruncă unul într'altul ca
două vijelii. Sar scinteile, şi nouă, stele verzi...
— Ei, ei?
— Odată se ridică'n două picioare roibul nost şi dă drept
pe spate, șapucă pe împărat supt el; şi namila lui Roșu-Vodă
se împleticește şi cade cu Vodăcu tot. Amindoi caii horcăiau în
două bălți de singe negru...
— Ah! Doamne! Oamenii... nu dobitoacele.... se resti îm-
părăteasa.
350 VIAŢA ROMINEASCA
— Oamenii... dă... Sabia, la al nostu, rămase do şchioapă;
ălălalt s'alese cu plăselele...
— Apoi...?
— Să trage de supt cal împărătul nost...
— Şi...?
— Să trage şi Roşu-Vodă, și cade mototol. Îi tăiase laba
de la un picior...
— E! împăratul...?
— Impäăratul...
— Da... Impăratul!
— Împăratului i-atirna mina stingă din cot, aninată doar
într'o piele și singele curgea girlă...
— Ah!
— ...Că nu'l încăpuse zeaua și îerul lovise drept la ciolan.
Ş'așa, ș'aruncă coiful cit colo, şi coiful se rostogoli ca şi cum
ar fi căzut cu cap cu tot. Şi'i curgea nădușşelele dela timple pe
barbă, din barbă pe trunchiu, și răsuila din greu, şi se uita,
aci la mina care bănănăia, aci la Roşu-Vodă care se ridicase
în capul oaselor pin’ la șezut. La urmă se albi la față şi se lăsă
în braţele ălor mari. Nu se putuse birui, şi se porni harța de
amindouă părţile. Şi împăratul s'a făcut bine și fără o mină, şi
dușmanul iar bine și fără o labă. Şi ostașii, ca dracii, azi așa,
mine aşa, pînă auzi împăratul căi zic Ciolac, și rise, şi i-a ră-
mas „Ciolac Impărat“. Şi m'a trimes să vă spui.
Împărăteasa mai plinse, mai se 'nsenină.
— Mi se făcuse semn. Vedem pe tata întreg-intreguleț.
afar’ de mina stingă.
— Să-l văz biruitor și fără o mină...
— Făr' o mină...
— Cu capul descurcă belelele împărățiii...
— Cu capul...
-— Nouă ne trebue mini...
— Nouă...
— Să toarcem, să urzim, să fesem...
— Să ţăsem...
— Lui...?
— Lui...?
Şi împărăteasa sărută pe Irina și o strinse cit putu la sin.
Ion, purcarul palatului, dormia cu fața în sus, cu părul ciu-
fulit şi cu cirie pe obraz. Cămașa zloată pe el, chimirul abia se
STAPINIA ODATA... 35|
ținea intro curea, ismenile rupte 'n genunchi, opincile sparte 'n
talpă și cu năjiţele învirtite pe picioarele goale şi jegoase. O pă-
lărie, roata carului, găurită'n fund, c'o floare de lipan veşted, îi
sta la cap intro moacă groasă și lustruită. De cu seară, cum pi-
case așa adormise. Făcuse mușiţă la gură, şi sforăia, sforăia, şi
porcii guițau p'afară, mai ales o procletă de scroafă cu zece pur-
cei, că soarele era de mult sus, și Ion, pace, nu se scula.
— Mince'l muica pe el, zise o bătrină, că toată ziulica mun-
cește. Ci ca ho! porci impielițați ! nea! nea! o să crăpaţi! Acu
se scoală băiatul maichii.
Şi băiatul maichii sforăia dus, şi porcii guițau, și scroafa
cu zece purcei o lua de jos şi se suia sus, țipind de-ți impuia
urechile.
— Ioane, Ioane...
— Ce e fä? răspunse Ion şi se 'ntoarse cu fața n jos.
— loane, Ioane, binișor copilul maichii...
— Ce vrei, fă?
— Măricel, măricel 1... Cum samănă cu răposatul! E leit
tat’ său ! Haidi... hop... măricel...
Ion, cu chiu cu vai, se ridică într'o rină, crăpă un ochiu,
şi se întinse de-i pirii oasele.
— Să mai umble ș'altul cu porcii, că mam spetit.
Bătrina îi viri mămăligă și pește sarat în traistă, i-întinse
măciuca şii puse pălăria în cap. |
_— Vezi, să n'o uiţi.
Cum apăru în curte porcii îl grămădiră, spuindu-şi fiecare
păsul.
— Hăidea! N'ăţi fi mincat d'un an, juvine, zise Ion şi plecă
buimăcit de somn.
Se duse, se duse, porcii înainte şi el după ei, pină ajunse
la o îintină cu apă rece. Fagii își scuturau jirul. Porcii se puseră
pe treabă, și mincau cu clăbuci la gură. Ion se tolăni la umbra
fintinii și'nbucă mămăligă și peşte pin' se umflă.
— Uf! că bine mi-ar prinde un căuș cu apă rece!
Şi căușul şi apa la nasul lui.
Soarele ardea. Setea "1 birui. Se sculă bombănind. Lasă
căușul în îintină și dădu să-l scoaţă.
— Măăă! da greu e!
Se opinti.
— Ca niciodată...
352 VIATA ROMANEASCA
Şi trase din toate puterile. Cind colo aruncă pe iarbă un
peşte cu solzii de aur ce strălucea deți lua ochii.
— Al tu mi-ai fost? Bună ciorbă!
Peștele se bătea de moarte, cind în coadă, cind în cap.
Dădu să pue mina pe el. Minune! Peștele incepu să vorbească.
Ion se cruci.
— loane, nu-ți minca norocul.
— Ce, mă?
— loane, fie-ți milă !
— lacă, mi-e...
— Nuţi-e lene?
— Ba...
— Ioane, ia-mă binișor şi du-mă'n apa de lingă poarta pa-
latului, că mult bine ţi-oi prinde.
— Departe, mă !
— loane, fä ce "ți spui şi să nu spui nimărui.
— Ei...
— Şi cind ăi dori ceva, gindește-te la mine.
Bine, să nu mănince o ciorbă, dar să'l ducă? Cum să!
ducă ? Departe. Porcii cui rămin ? Bate lupul. Nu se poate. Da,
d'ar fi pe vorba lui ar fi clipa și dusu, clipa şi 'ntorsul.
— Ei, drăcia dracului!
Se simțea uşor ca fulgul.
— Hai, neiculiță, să te duc.
Intr'o clipă ajunse. Îl aruncă în apa lată și repede. Apa se
lumină ca de un foc. Ien îşi făcu cruce. Într'o clipă se'ntoarse.
Adună porcii; îi păzi rezimat în moacă; îi adăpă, și pe 'nserate
porni acasă. Se simţia și el om, prost nu e vorbă, dar om. Cum
sosi li băgă în cocină, puse doi drugi ďa curmezișul strungii și
plecă în capul oaselor.
In tindă.
— Sărutăm dreapta, mamă.
Mă-sa se uită lung. De unde şi pină unde?
— Maică...? ”
— Sărutăm dreapta.
Nu mai semăna cu bietul tat său.
— Ţi-a pus, mama, de mincare.
— Doar n'o să-mi măninc norocul...
— Ai...
— Ce tot foale, foale...
— Oi fi bolnav ? Mai ştii ?....
STAPINIA ODATA... 353
— De lene.
Își găsi de lucru. Orindui curtea. Sapa la locul «i, și lo-
pata, şi securea. Se duse în magazie, luă o piele de capră, se
desculță, 1și luă măsură, trase cu cuțitul și'și croi opinci.
__— Ioane ce faci, maică?
— Ce e azi?
— Simbătă.
— Miine duc purcelul la palat.
— Maică a Domnului!
Si'n mintea femeii : „ţine-mi'l Luminată !*
Adouazi plecă cu purcelul în sac. Ajunse la apa lată și re-
pede. Trecu p'o punte din doi ştejari aruncaţi cap în cap de pe
maluri pe steiul din mijloc. Se plecă pe nişte zăbrele și privi
în curtea palatului, așteptind să vază pe cineva ca săi des-
chiză porţile. Se uită bine, bine. I să împaenjenise vederea?
Prinţesa, cu fustele ridicate în briu, cu minecele sumese, nălbia.
O roabă scotea apă din îintină şi'i turna in albia în care bătea
pinza de in ş'o așeza în foi dela un căpătăiu la celălalt. Fata se
opri să se odihnească. Ce obraji, ce păr, ce ochi, ce piciorușe!
Şi sinul...!
— Maica Domnului! zise lon şi începu să facă mătănii.
„Ei, acum Să-ţi văz puterea, peşte de aur !“ socoti lon, şi rise,
Şi se uită cam unde-l aruncase. Apa clocoti în cercuri luminoase.
Întoarse capul. Prinţeșa, cum bătea pinza, se opri, întinse mii-
nele şi se cutremură.
— Du-mă'n casă... Nu mi-e bine...
Irina căzu în braţele arăpoaicei.
Şi p'aci'i fu drumul lui lon cu purcelul în spinare.
Împărăteasa nu știa unde "ie capul.
— Ce ai?
— Nu ştiu...
— Ce te doare?
— Şalele...
— Să nu mai nălbeșşti. puiul mamei.
— Nu, mamă.
— Cum "ţi-a venit ?
— Ca un fulger, d'aci şi pin’ aici.
— Să te odihnești.
Impărăteasa o desbrăcă. Haina și sărutul. Inchină perna. O
culcă şi adormi cu mina'n mina mă-sei.
— Niţele friguri. O să treacă.
354 VIAȚA ROMINEASCA
O ae e O PI O O O Că
a, e *
Adouazi rău, atreiazi rău. Impărăteasa îşi petrecu zilele:
o rugăciune pentru fie-sa, o rugăciune pentru împărat. Chiema
doftori, vraci, şi nimeni nimic. Ce-i da lua, că era blindă ca un
miel. Insiirşit, să vie și Bică, o bahnă bătrină și ciupită, cu ochi
albi și cu luleaua'n gură, să'i ghicească ca ce să fie cu Irina.
Țiganca cum o văzu:
— Trasă'n obraji şi grăsună, turturica bunichii.
Scoase ghiocul, bolborosi, suflă, se uită, și scutură din cap.
— Nu se poate...
— Ce, bătrino, ce? întrebă împărăteasa.
— Nimic, răspunse ţiganca şi se uită țaglă la prinţesă.
Ceru un cuțit. Trase pe jos ca o pinză de paianjen. „Aci.
dorul de tată; aici dorul de...; aci boală... ici rea, colea bună:
colo, dăochiul; aci, dragostea ; dincoace, din ele; şi mai colo...
d'alte alea...*. Şi punea, pe unde apăsa cu deștul, un ban de a-
ramă, de argint, de aur, sare, pine, fer şi cărbune. Prinse o muscă.
Îi smulse aripele şii dete drumul drept la mijlocul semnelor. Şi
spuse, şi bolborosi, şi urlă, pe limba ei, și se bătu'n piept, şi
plecă fruntea la pămint, păn' ce făcu spume la gură, şi'i curgea
nădușelele de pe ea. Se opri. Musca o luă pe spița dorului. Se
duse păn' la „tată“ şi se 'ntoarse. Se indreptă spre „boală“, dar
iși luă seama, ș'o rupse la fugă şi se duse dreptla „alte alea...
Aci îşi spălă picioruşele de bot şi nici că mai plecă în altă parte.
Țiganca, ca şi cum ar fi calcat p'un şarpe.
— Aoleo!
— Ce e?
— Ce se fie...
— Spune, bunico, zise împărăteasa, spune...
— Nimic... răspunse ţiganca şi se uită la fată.
Irina zimbi. Impărăteasa se'niurie.
— Spune, cioară !
Țiganca călcă pe muscă și-o slei.
— Nea!
_— Să spui, dar numa dumitale, zise Bica şi şterpelio
naijramă, o băgă'n sin, făcind că se scarpină.
„Acu, măria ta.“— „Ba, in prag.“ — „Ba, in ceardac.“— „Ba,
în capul scării.“—„Ba, la poartă.“—După ce deschise poarta,
se plecă la urechea împărătesei şii șopti ceva. Țiganca se făcu
nevăzută. Impărăteasa înlemni.
Să duse sus. Irina îi petrecu minele pe după gtt.
— Ce am, mamă ?
STAPINIA ODATA... 3
—- Nimic ! răspunse împărăteasa și se'ntunecă.
Fata slăbia și se ingroşă. Impărăteasa, cu ochii roșii, nu
pricepea „de unde?“
— Ce am, mamă?
— Nimic!
In vremea aceea umbla vorba că Ciolac, —asta, să zic, Dră-
goi,—ar mai fi avind puţin de lucru cu Roşu-Vodă.
Impărăteasa, de colo pină colo, bombănia.
— Mai tărziu, Doamne, mai tărziu !
Şi pin’ se măture Drăgoi pe Roșu, Irina născu un cocon
cu părul de aur. |
Fata plingea să se răpue, mama plingea și ingrijia copilul.
Copilul creștea în eatacul lui, și nimeni nu ştia ce se petrecuse,
afară de un doitor bătrin, alb colilie, şi credincios curţii. Ce-o
să zică el? Dar, ce-o să facă? Așa ruşine? Cin’ să crează:
„copil fără tată?“ Că ele știau bine că e fär de tată. Ele? Bine.
Dar, el? Şi era frumos coconul, ş'un se repezia cu bucile um-
flate la sinul mă-sei, și sugea, sugea, ca un șarpe, apoi se uita
in ochii ei parc'ar voit să zică: „de ce plingi, mamă ?*
— Destul, fata mamii, ea vezi să nu dai copilului țiţă in-
fierbintată.
Irina se spala cu apă rece, se răcori, și luinduşi inima în
dinți :
— Ce-o fi să fie!
Broasca crescu, c'apropria un an, și era ca de doi; şi
vorbia vorbă îndesată, că împărăteasa și fata ascultau la toate
secăturile lui, şii făceau toate voile, afară de una: nu trecea
pragul odăii unde se născuse.
Implinise un an și jumătate între s-tă Mării.
Şi se porni cărăuș după cărăuș, care cu piciorul retezat,
care cu capul cit banița, și aducea ştiri că vine impăratul
biruitor.
Şi eacă și Impăratul. Şi muzicii ziceau, din buciume aduse
la viri și din gură, ce-apucase din bătrini. Alaiul ţinea cit bătea
ochiul. lImpăratul intră în curtea palatului p'un cal bălțat și
șchiop. Cum văzu pe impărăteasă, în capul scării, dete pinteni
calului, și calul, șotinc, șontic, făcu pe împărat de rușine.
— Nea, nea, pui de zmeul!
Descălecă şi se duse drept la împărăteasă, o sărută, o co-
prinse cu dreapta iar cu ciolaca o mingle ca și cum ar fi fost
avind un pămătuf. Și plingi împărăteasa, și plingi.
356 | VIAŢA ROMANEASCA
— De ce plingi, buna mea?
— N'am de ce?
Ba avea, cum de nu. Impăratul crezu... Şi'și retrase ciunga
de pe obrajii ei.
— Dar fata, lumina ochilor mei, unde e?
— lrina, măria ta, d'ale fetei. cam bolnavă... dar nare
NIMIC... doarme...
— Da, s'a făcut măricică de cind n'am văzuto.
Și” ntorcindu-se către flăcăi: |
— Voinici, pe veselie !
Ş'o dată: „ura! să trăiască Ciolac-lmpărat!* Că giamurile
palatului răsunară și unele se sparseră.
Să porunci să se scoață buţile, să se aprinză focurile, să
se pue berbecii ’n cirlige şi boii în pari cu piele cu tot. Trei
zile și trei nopţi dură petrecerea și cheiul.
În vremea asta de cite-ori impăratul ridica cornul de bou
cu vin roşu, întreba „ce e cu fata lui?“ Şi împărăteasa
răspundea :
— D'ale fetei... cam bolnavă... n'are nimic.
— mi lipseşte ca mina stingă!
Și impăratul se intuneca. Sufla des. „mmm! Da? bine!
Impărăteasa se făcea mică dupe pulpana lui.
A patra zi, să vază fata! Se plimba în sala tronului mai
ostenit de chei ca de război. Ş'o închipuia mică, cind se lungia
pe jos, şi ea încaleca pe grumaji, şi 'l apuca de mustăţi. In
fundul urechilor îi suna „di, calule!“ Şi ridea, beat şi de bucu-
ria tatălui care nare pe lume de cit una, fată fie, dar un singur
copil.
Uşa se deschise. Împăratul tresări. Nu era ea, ci bătrinul
doitor, ca un ciine care ar fi făcut vre-un rău..
— Bine ai venit, doitore! Da, ce te-ai făcut nevăzut ?
— Cu bătrineţele, măria ta.
— Dar Irina mea, vine?
— Nu...
Să fi jurat că'şi dăduse sufletul. Alb ca varul.
— A!... De ce...? A murit?... Mai iute!
Și împăratul puse mina la coapsă.
— Prinţesa are€.... un copil...
Pin’ să sfirşească se siirși cu el. Il izbi cu sabia drept in
cap şi] desfăcu în două. Impăratul bolborosi, se muie de la
genuchi, și căzu pe lespezile roșii de singe.
STAPINIA ODAT î... 357
Un cimpoi în fundul grădinii. „$'apoi una!“ „Ş'apoi două !“
Un pilc de robi, setoși de petrecere, zobiau pămintul.
Impăratul se deşteptă în odaia lui de culcare, inconjurat
de sfetnicii credincioşi. Făcu cu mina unuia, celorlalți să iasă
afară. Şopti ce șopti cu el. „Afară!“ Şi boerul ieşia d'a-indera-
tele încovoiat de mijloc. Aşa, cu toți. Chiemă pe împărăteasă.
Biata femee crezu că sa isprăvit cu ea. Un fior rece, şi nu
mai simți nimic.
— Ei ? întrebă impăratul... Cu cine?
-— Jur! Din senin, măria ta!
Şi se motoli la picioarele lui. Împăratul o ridică ca pun.
mort. O privi de sus pină jos.
— Ochii ăştia au văzut!... gura asta mă minte!
S'o apăsă pe ochi ca şi cum ar fi voit să'i scoață, ṣo în-.
tinse de gură ca și cum ar fi voit s'o rupă.
— E a mea ?... Cu tine seamănă !... Toţi mă mint în im-
părâția mea !... Dar voi afla!
Si'i făcu cu deştul spre uşe.
— Eşi!
Eşi.
Impăratul porunci să'i aducă pe Bica țigancă. Cum o văzu
să prefăcu că e vesel.
— Bine ai venit, Bico.
— Bine să dea Dumnezeu, măria ta.
— Şezi.
— Eacă șez...
— Vrei tu să fii bogată ?
— Eu?..
— Vrei tu să ai calească cu cai și să fii cucoană mare *
— Păi... ţigancă...
— Eişi ? Vrei?
— Să-mi zică, mie, cucoana ţiganca?
— Aşa. i
— Vreau, d'o vrea măria ta.
— Ei bine, să'mi ghiceşti... prinţesa... cu cine?
— Păi asta e ușor. Să dai la baba un merişor de aur, şi:
săl desciînte ea, cum ştie. Pe urmă să'l dai copilului să se
joace, și pe cine o izbi cu mărul să știi că ăla e.
Se ridicase un tron în mijlocul curţii. Avca să treacă pe
supt ochii împăratului toţi flăcăii, de la o poştă imprejur. Şi
858 VIAŢA ROMINEASCA
nimeni nu știa de ce. Scoase pe copil afară. Impăratul se cu-
tremură cind îi puse merișorul de aur în mină. Copilul se uită
la măr, se uită la Impărat. Drăguţul! Nu mai văzuse lumea. Nu
îndrăznea să meargă. Apucă pe împărat de mină.
— Nene, asta ce e? Şi asta ce e?
— Pacat! zise împăratul printre dinți. Ah! cățea!
Se sui pe tron mai tăcut şi mai negru ca noaptea. Şii
trecură pe dinainte feciorii de boeri mari muiați în fir și cei de
boernaşi muiați în argint. Şi pace! Copilul se juca, săltind pe
umeri palele de aur. Impăratul nu'l slăbia din ochi. Porni şi
gloata opincarilor cu sucmane. Pace! Tocmai la urmă, iacă şi
Jon porcarul. Copilul cum îl văzu svirrir cu mărul, şi'l izbi drept
între umeri. Şi rizi, şi rizi...
— Cum se poate!
Ce să se poată? Oamenii se uitau unii la alţii. Impăratul
se repezi pe trepte. „Să'i lege pe Ion şi să'l arunce în temniță“.
Se sparse adunarea. Boerii, ducindu-se pe la casele lor, vorbiau
minunaţi, ca ce să fie. Unul din ei, aducind mina la cap:
— Poate...
— Mai știi ?...
— Ar fi păcat...
Şi se uitară îndărăt.
Împăratul luă securea și intră în codru. O bocăneală, cind
mai tare, cînd mai încet, după cum bătea vintul. Impăratul se'n-
toarse la miezul nopții, ca o momie, descu:€ ușa palatului şi se
făcu nevăzut. Așa ținu trei săptămini, pănă ce într'o zi, pe în-
serate, îl văzură curtenii şi robii cun car cu patru boi şi în car
o butie lătăreaţă aproape încheeată, că'i lipsia doar trei doage.
Mina de foc, şi slab, de i se.număra coastele. Opri în dreptul
girliciului. Dejugă boii. Miercan scoase limba, o băgă şi pe-o
nare şi pe alta, pujui și s'așeză pe partea dreaptă rumeginăd.
Impăratul trinti ușa după el. Nici-o vorbă, că pe cine întilnea
împietrea locului. Adouazi, să vie Mitropolitul.
— Părinte, să grijeşti fata cam s'o mărit, şi ntăiu să mi-o
spovedești bine. Auzitu-m'ai ?
Şi rinji.
Mitropolitul se uită pe supt sprincene la împărat. „...și de
zmintirea minţii...“ Mitropolitul mişca buzele. Impăratul ciocăni
cu maiul de lemn scurt și gros, împănă butia şi pregăti tot ce'i
trebuia, scripeți și odgoane. :
Mitropolitul, binișor pe lingă el, cu lacrămile în ochi.
STAPINIA ODATA... 359
— Măria ta...
— A mărturisit tot?
— Da, măria ta...
— Cum?...
— Cum ľa făcut cu măria ta, au cu mine, uitatul de
Dumnezeu, așa la făcut și cu porcarul.
— Piei, părinte!
Impăratul zise să-i pue beteală Irinii, să-i acopere fața cu
năframa, şi s'o aducă pe ea, pe copilul ei şi pe Ion porcarul.
Fata păși cu mindrie. Nu se rugă şi nu plinse. Ținea copilul
de mină. Porcarul tremura vargă. Pe împărăteasă o duceau de
subțiori două roabe. La urmă bătrina, muma lui jon, cu vi-
țioanele despletite, în brațe co mămăligă din care eşia fumul,
înfășurată intrun ştergar.
— Tăcere!
Nu, nu mai era de ertat.—Făcu semn cu deştul. Nici-o
vorbă. Intăiu intră în butie prințesa cu copilul, la urmă porca-
rul. Impăratul aruncă în butie o ploscă cu apă și două şiruri
de zmochine. Bătrina cu legătura.
— Ține, maică, să mininci sănătoșşel, înainte ca să mori!
Şi incepu să țipe. Arapii o inhățară. Impăratul potrivi cu
mina lui cele trei doage,—una cu vrană. Izbi cu maiul. Incheie
butia şi îi dete drumul pe apă.
-— Du-te, Irina mea, din apă în apă, păn’ tn zmircurile mări !
Butia să răsuci de cîteva ori, prinsă în ochiuri, ș'o luă apa
umflată şi lină ş'o duse, ca p'o luntre la vale. Imparatul privi
pănă o perdu din ochi. Impărăteasa leşinase. O luară pe sus.
Impăratul sui scările, dădu ușa de perete, trecu în eatacul neves-
ti-sii, deschise altă uşă și întră în odaea in care crescuse fata
lui. Şezu pe pat. Trase un sipet. Jucăriile ei, păpuşa ei, furca ei
micuță și incondeiată, pe care i-o dăruise cind implinise patru ani ;
Şi sabia, și scutul împodobit, și coiful săpat cu un leu în frunte,
dăruite tot de el cînd împlinise șapte ani şi nu mai voia să fie
fată. Simţi că nu mai vede.
Se scutură, să sculă şi plecă.
— Femee! Ruşine!
In fundul buţii [rina plinge și-și stringe copilul la sin.
— De ce plingi, mamă ?
— De nimic...
— Da ce făcui eu, neiculiţă?
360 VIAŢA ROMINEASCA
Ion, din ălălalt capăt.
— Ce e asta, mamă?
— Luntre, sufletul mamii.
— Şi un’ ne ducem, mamă?
— Hei! departe... undeva...
— E frumos, mamă?
— Frumos, frumusețea mamii.
— Da ce îăcui eu, neiculiță ?
— Pe un'ne ducem noi, mamă?
— Pe apă, mamă.
— Şi pe urmă?
— Ear pe apă...
— Ear? Şi pe urmă?
— Până dăm în mare...
— Şi marea ce e, mamă?
— Tot apă, odorul maichii.
— Tot?
— Da ce făcui eu, neiculiță ?
— Şi pănă unde ne ducem noi, mamă?
— Pănă la Dumnezeu maică.
— De ce plingi, mamă?
— Așa îmi vine, de mă uit la tine şi te văz frumos şi cu
— Uită-te și la ăla... cine c ăla, mamă?
— Un rob, să ne slujească, maică.
— Cine ni l'a dat, mamă?
— Impăratul...
-- Impăratul ?
— Ce făcușşi Ioane, ce făcuşi? Că porcii porci, scroafele
scroaie, că biata mama ştie... la jir... la finttnă... ș'acasă...
Își făcu Ion socoteala singur şi trase cu ochiul pe furiș la
prințesă şi la coconul cu părul de aur. Cărlionţii lui luminau
mai tare ca lumina ce străbătea prin vrană.
— Că poate la noroc... cine ştie ?... poate...
Irina trase cu urechia.
— Să prea poate... şi de ce nu?
Să rupse ghiaţa. Ce strica bietul porcar ?
— Ce să se poate, Ioane? întrebă prinţesa.
— Eacă, măria ta, o minune...
— O minune? care?
— Să zic, să mergem tot așa. Asta se ție preț de trei zile
STAPINIA ODATA... 361
Şi trei nopți, șavem să întrăm la o cotitură, şi de vale lesele
pescarilor şi pe dreapta şi pe stinga apei. Şi cum ne-o fi noro-
cul. Avem? Bine. Nu? Ne-am duuus!
Prințesei "i ticii inima. Doamne !
— loane, treci mai colea.
— Eacă trec, măseia ta.
— Ioane...
— Măria ta ?
— loane, să ţii socoteală de zile și de nopţi după zarea ce
licărește prin vrană... -
— Säțiu, măria ta...
— Şi la cotitură să țipi cit oi putea...
— Cit oi putea, măria ta.
— Să imparți mămăliga în trei şi să măninci cite-o parte
în fiece zi. Ai auzit?
— Auzit, măria ta.
— Şi eu am să împart zmochinele în nouă părți. Două co-
pilului şi una mie. D'oileșina să'i spui că dorm, d'oi muri să'i spui
c'am adormit.
— Ce să spue, mamă?
— O vorbă, maică.
Impărțiră merindele. Prințesei ii venia zece zmochine pe zi.
Mincară. Bău, Irina şi copilul. Intinse plosca şi lui Ion. lon abia
o atinse cu buzele şo stersese cu mineca la gură. Copilul
adormi. latr'un tirziu somnul învinse pe Irina. Plecă capul p'o
mină. Se lipi de copilul ei și adormi.
Adouazi copilul se deșteptă. Abia crăpase ochii.
— Mie foame, mamă!
Irina se uită la șirurile de zmochine. Scăzuseră. Se hotărt
ca ea să nu mai mănince. Copilul ronțăia zmochină după zmo-
chină. Muma își udă gura cu niţică apă.
-— Nu măninci, mamă ?
— Nu mi-e foame, maică.
ton "i-intinse bucăţica lui de mămăligă.
_— Àu, loane, tu să fii în puteri.
Şi se sitrşi dcia inimă. Se lungi binişor.
— Ţi-c somn, mamă?
—- Da, mi-e somn, puiul mamii.
| A treazi cu greu deschise ochii şi ear îi inchise. Copilul,
fămind. imbuca întruna. Mai rămăsese citeva zmochine.
362 VIATA ROMÎNEASCA
— Ioane, mama ce face?
— Doarme, dar n'a adormit.
Ion înghiţi în sec. Apa era mai repede. S'apropiau. Simția
Ion cotitura după cum se ducea butia, în sus şin jos. Şi strigă
cit luă gură.
-— Măi pescari, măi, prindeţi butia că ne rămin doagele!
Irina dădu să se scoale şi nu putu. Copilul o luă de gft cu
amindouă minutele.
-- Mamă, mi-e foame !
— Ia! șopti Ion.
De pe maluri s'auzi:— „Puneţi mina pe ea.“ —,„Aţineţi. mă.“
—,„Na, ne-a scăpat!“ Irina leșină. Copilul plingea.
— Ce face mama, Ioane...
— Doarme neică... și eu am să dorm... șitu ai să dormi...
Butia plutia lin și se ducea pe firul apei. lon să scărpina
în cap.
— Ei, ce te faci loane? Ce făcuși, neiculiță + Ce rău făcui
eu pe lume? Ba un bine, da...
Ş'odată se lumină ca ziua.
— Dar asta, ce fu? Eeeee! la să mă gindesc, neiculiță)
Şi se gindi la peştele de aur. Ba să'i dea vin, ba mincare
ba cuțite, ba cite alea toate. ŞȘ'odată, ciocnituri de pahare. de
farfurii, de solniţe, și două damigene pline, rase, și peşte fript,
și peşte prăjit. Se puse masa.
— Eeeee! păi stăi verișcane !
Puse mina pe minele prințesei. Minele calde. Freac'o pe
miini Şi pe timple cu vin negru, păn’o trezi. Prinţesa se şterse
la ochi. i l
— loane, eu sint, mă*
— Da, măria ta.
— Ioane, tu ești, mă?
—- Cum să nu, măria ta, eu lon, purcarul. feciorul mamii
din sat.
— Ei, cum, loane?
- O taină. măria ta. Să mincăm, şii spui de unde.
Mincară bine ha și lon spuse toată istoria cu peștele de
aur. Prințesa se cruci. Se gindi, se răsgindi, se'nroși pin’ în vir-
iul urechilor.
— Toarnă incă un pahar și semi reşpunzi la ce te-oi in-
treba.
STAPIAIA ODATA... 36
-- Cum să nu măria ta.
— Mă, loane,și cind aduseşi purcelul, eu nu nălbiam pin-
zele ?
— Ba nălbiai, măria ta.
— Biiine. Şi, tu, ce făceai?
— Mă uitam, măria ta.
— Ei, unde?
— Eacă, așa...
— Ei, cum așa?
— Eacă, în cotrovașşilea, ca omul...
— Mă, tu te uitai la mine...
— Apoi dă, măria ta, tot să mă fi uitat. ca de cind veni-
sem şi păn' am tulit'o,..
— Şi la ce te gîndiai?
— Dä...
Şi plecă ochii în jos. Irina, ca un bujor.
— Mă Ioane, tu, te gindiai la mine...
— Dă.....
— Şi la peştele de aur.... i
— Dă...
— Şi...
— Ştiu eu ?
— Dacă e așa, de ce nu te-ai gindi tu să te facă un
prinţ leit ?
Ion intoarse capul. Se rugă ce să rugă, şi simţi in toată
fiinţa lui o prefacere. Din cap păn'in picioare fu altul, în zale şi
fireturi, la mijloc un cordon poleit şi coiful îi strălucia de te ve-
deai în el. Copilul îl privi uimit și zise:
— A! Impăratul Ion !
Şi se duse în braţele lui.
— Ei, Ioane, îi zise prințesa, cît o să plutim? Nu ne-a
fost destul ?
Ion se plecă frumușel inaintea ei, ii sărută mina, și'şi croi
planul cari se izbindi: întocmai. Butia se lăsă la: inal, plesniră
cercurile, şi se pomeniră la un luminiș cu iarbă, cu flori, cu un
palat de marmură, cu roabe și robi de toate felurile, negri și
buzați, albi şi rumeni de'ți era mai mare dragul să te uiţi la ei.
Şi toți se plecară la pămint.
— Lung drum făcurăm, băeți.
— Lung, măria ta.
364 VIAȚA ROMINEASCA
— Să ne odinim.
— La poruncă, măria ta.
Irina luă de braț pe lon care se inroşi para focului. Ajun-
gind la etacurile lor, prințesa ti zise:
— Ei, măria ta, să faci acum, cind o veni impăratul. să
se intimple tot ce-oi gindi eu. Ah! tată, am să ţi-o coc eu!
— Ori ce-oi pofti.
Nu trecu mult și Împăratul Drăgoi auzi că de vale. la»
depărtare de patru zile, un nebun 'i-a turburat impărăţia. a ridi-
cat palate și a pus stăpinire în silă şi fără de ştirea lui. Repezi
într'acolo o ceată de cercetași, cari dădură o raită şil vesti cå
așa e după cum auzise el. Imparatul se cătrăni și se puse in
fruntea a o sută de călăreţi, ostași aleși, unul şi unul. In două
zile şi jumătate n'avură ce face, că goniau ca călușarii la nuntă.
Zăriră palatul de marmură.
— Să mi'i legaţi cot la cot și cucoana lui să ne slu-
jească nouă la masă.
Mai trecu puţin şi văzură o femee, pun cal iute ca o sà-
geată, alergind impotriva lor, co rochiă de borangic, cu coiful
tras pe ochi şi de supt coif părul curgea ca nişte sculuri de ih-
rișim gălbui. Şi sabia, învirtind'o pe d'asupra capului. scăpăra
fulgere, fulgere. i
— Ah! iepuri fricoşi! strigă femeea.
Abia scăpă vorba, şi caii lor speriaţi o tuliră pe unde ve-
niscră. In zadar călăreţii trăgeau de frie, in zadar imparatul se
pleca pe coama calului şi să da pe spate opintindu-se din toate
puterile, că se duceau intrun nor de praf şi nu se opriră de cit
noaptea cind sc ridica luna cu coarnele de argint în jos. Impă:
ratul era ca pămintul şi sufla indesat de minie. Poposiră. Adaua
zi impăratul se arunca pe cal, şi toţi după el. Răsunau pădurile
de tropotul viloros. lar zăriră palatul de marmoră. Şi femeia
ar le eşi inainte. Caii nu se mai speriară.
— Ah! d'acuma....! Navală flăcăi!
Ca grindina căzură asupra ei. Armele zăngăniră.
— Daţi, măi !
Mulţi răbuîniră ca nişte bușteni răsturnaţi.
— Daţi, măi!
Răcni impăratul și să repezi. Calul alunecă şi rostagoli pe
călăreț. Cei cari rămaseră in şea, strinse rindurile şi năvâliră
chiuind de clocotiră valea și zăvoaele. Care cum se apropia se
STAPINIA ODATA... 365
n DI — ——
PR e o M o M Á —_ =. m m —
scutura din scări şi se ducea de trei ori peste cap. Pină să
se ridice. două roate de arcași. negri ca abanosul, picaţi ca
din penune, îi legară cobză şii duse ca pe nişte măgari, unii
după alți. Şi mergeau cu capetelen jos umiliţi de ruşine.
In mijlocul curţei, și în fața lumii. îi rindui pe trei şiruri,
să le tae capul.
— Eu am murit de mult! zise împăratul.
Trei-zeci de gialaţi cu securile'n miim inaintară.
— Ridicaţi coiful, mai zise împăratul, să văz, cine ma
invins ? |
— Da? răspunse femeia şişi dete coiful peste cap. Pri-
veşte bine.....
Impăratul căzu cu fruntea în ţărină. Irina il ridică, cu mii-
nele ei, şi plinseră. plinseră, amestecindu'și lacrămile. Apoi îi
spuse tot, și se puseră p'un chief de se duse vestea în patru
părți ale lumii.
Pe lon îl.așeză peste jumătate din împărăție.
Ear impărăteasa. mama lrinii, umbla toată ziulica cu co-
pilașul de mină.
8 Mai — 1908.
Delavrancea
Simbolismul
II
In articolul precedent am arătat în treacăt. între alte carac-
tere ale poeziei noi, şi năzuinţa de a răspunde nevoii de sinteză
a generaţiei contimporane. Urmind după o generaţie ce a adu-
nat comori prin analiză, simţim acum nevoia de a construi. Mer-
sul firesc al evoluţiei inteligenții larg comprehensivă și mlădi-
oasă, moștenită dela înaintașii lor realiştii, mină pe cîntăreţii ge-
neraţiei actuale spre o reprezentare sintetică a lumii, şi ei au că-
utat să ne-o reprezinte răsiringind în aparenţa ei ienomenală toate
„ simțirile şi gindirile întrupate în ea de sufletul omului prin vea-
curi. Natura în opera lor răsiringe in lungi și repetate ecouri
zimbetul, plinsul și visarea omenirii ce a contemplat-o de veacuri.
In viața din jurul nostru, cași în viaţa din sufletul nostru, trăeşte
și se frămintă viața omenirii întregi, sufletul omului, acel reflecs
în mii de feţe al unei imense și necunoscute infinităti de feno-
mene inconștiente, Ei caută imaginea, simbolul, sinestezia ce
ar putea mai bine exprima sau mai bine suggera această con-
cepţiune sintetică a lumii. Această tendință generală a suflete-
lor lor face să pară în contradicţie opera lor artistică cu teoriile
lor estetice.
Individualiști declarați în teorie, avind cultul unei poezii in-
nalte şi curate, inaccesibilă vulgului, mergind cu exclusivismul
pănă acolo încit să se revolte împotriva muzeelor publice ce pro-
ianează „Frumuseța“ învoind tuturor „băcanilor* să contemple
Duminicile şi sărbătorile pe Venus de Millo. opera lor totuşi este.
și tinde se devie din ce în ce, reflexul sufletului omenirii întregi.
expresia vieţii sociale, sinteza „sufletului colectiv“ și a strinsei
legături dintre lumea internă și externă. Acest fenomen sufletesc
se explică însă foarte ușor. In Morala sa Hiifiding consideră in-
dividualismul cu toate exagerările lui ca simptomul unei schim-
bări însemnate în mișcarea culturală. El este o protestare. o
formă a aspirațiilor dintr'o epocă spre un stadiu al evoluţiei ce
nu e încă lămurit. E plinsul energiei ce nu sa îndrumat încă
spre cea mai desăvirşită adaptare ce constitue progmesul unei
epoce. Poezia nouă e în adevăr o protestare în potriva realis-
SIMBOLISMUL 367
mului aşa cum se prezinta el pe la 1885, ca o reprezentare a u-
nei omeniri dezpustătoare. în opere ce nu aveau alt merit și altă
preocupare decit redarea cit se poate de exactă a viciilor și tu-
turor uriciunilor realității, fără poezia și lumina cugetării marilor
realiști, promotorii mișcării aceştia literare, şi ca o reacțiune în
acelaș timp în potriva pesimismului ce rezultă în mod firesc din
acest spectacol dezesperat.
Le pessimisme cher, comme un crèpe, enveloppe
L'existence de son ombre desesperante ;
La prose rampe au ras du sol, fairant limmonde,
Etalant au dâgout les vices pathétiques.
(Viele Griffin)
Nietzscheismul în filosofie, cași simbolismul în literatură, sint
mișcări de reacție, şi ca stări conţin, pe lingă erorile şi lipsurile
datorite împrejurărilor ce le-au produs, și germenii cugetării noi
dintr'un moment al evoluţiei. Mişcarea culturală se desfășoară
mai departe dezbrăcindu-se încetul cu încetul de greşeli și exa-
zerări şi indrumîndu-se pe calea pe care trebue să urmeze.
Concepţiunea filozofilor din vremea noastră tinde a repre-
zinta viaţa ca o putere in realizare, ca o veşnică tendinţă de a
deveni, ca o acumulare de energie cc tinde a se cheltui în ac-
țiuni variate, ca o putere unică, din mișcarea căreia în vederea
unor scopuri mereu altele, a unei finalități spre un progres inde-
finit ca ultimă consecvență, se intrupează infinita varietate de as-
pecte a omenirii întregi. Această sinteză a unei puteri unice și
infinit de variată ar vrea s'o redea poezia nouă răsirintă, concre-
tzată în operele de artă.
Gustave Kohn în teorie. cași în întreaga sa operă de artă,
urmărește mereu acest ideal: răsfringerea mişcării veşnice a vie-
ţii în opera de artă, forma care să exprime într'o viziune unică
complexitatea infinită a vieţii: peisajul trebue să reproducă în
opera de artă nu numai armonia liniilor și toate frumusețile ce
cuceresc sufletul dela prima aruncătură de ochiu, ci toate visu-
rile care s'au răsfrint în el din sufletul trecătorului, el trebue să
fie nu numai ceia ce e el exact în natură ci „l heure de rêve du
passant", ideia trebue să se tălmăcească în opera de artă le-
gată cu toate fenomenele nedeslușite cu care a izvorit din in-
conștient, cu emoția deosebită, de care era intovărășită, și cu
toată puterea ei de reprezentare ; trecutul, prezentul, lacrimile,
zîmbetul, visarea și speranţa, legenda şi istoria sint în versurile
lui trăsăturile variate ale sufletului colectiv, epizodele unei men-
talități complicate, fixate și legate între ele. Mai ales în volu-
mul său „Le livre dImages“ e vădită această tendință de a
sintetiza sufletul colectiv. Toate epocile din istoria Franţei sînt
reprezintate în acest poem. dar nu pentru a evoca aceste e-
poce în culoarea vremii lor, nici pentru a caracteriza evoluţia
spiritului național. Chipurile din acest poem apar nu ca per-
sonajele unei drame, ci ca elementele unei simfonii: sufletul po-
368 | VIAŢA ROMINEASCA
porului din Ile de France, în care fiecare trăsătură are nota sa
personală, dar numai pentru a degaja mai bine fizionomia in-
treagă, acea veselie ușoară şi plină de vioiciune ce predomină
peste tot. Ceia ce urmărește G. Kohn e închegarea într'o pu-
ternică sinteză de artă, într'o ideală armonie de sonorități şi de
culori a sufletului unui neam, în care trăește trecutul, sufletul an-
tic, cu legendele vechi ce s'au născut din patimi vechi şi s'au
asimilat totuși atit de adinc vieţii sale sufletești, incit se schimbă
cu ea după împrejurări, realizind in imagini întregul suflet al
poporului francez în diferitele lui momente, dar cu aceiaşi fizio-
nomie gingașă, înflăcărată și plină de spirit.
Francis Viele Griffin în teorie e partizanul celei mai aris-
tocratice concepții de artă. El cere poetului să creeze numai în
vederea artei sale și namai în vederea „ei să înfrumuseţeze visul
de Frumuseţă a omenirii. E cel mai despreţuitor față de vulg.
Totuşi opera sa prea direct inspirată din viaţă, tinzind să o prindă
şi să o răsfringă cît mai mult în versurile sale, îl duce pe ne-
simţite spre acea simpatie largă și din ce în ce mai puternică,
spre acea concepție a sufletului în care partea sufletului mulți-
mii, a sufletului colectiv, e din ce în ce mai mare. El însuși
împins de această dragoste de viață colaborează şi la „Entreti-
ens politiques et littéraires“, culegerea plină de polemici înflăcă-
rate și revoluţionare, cea avut un rol aşa de insemnat în înce-
puturile simbolismului.
Ceia ce urmăresc deci simboliștii, alături de filozofia nouă.
poezia nouă, în deosebi de poezia veche, e redarea vicţii în miş-
care „c'est la passion du mouvement au geste infini, de la vie
même, joyeuse ou triste, belle de toute la multiplicité de ses
metamorphoses, passion agile et proteenne, qui se coniond avec
les heures du jour et de la nuit, perpétuellement renouvelée, in-
tarissable et diverse comme londe et le feu, riche du lyrisme
éternel, prodigue comme la terre puissante, profonde et voluptu-
cuse comme le mystère“ 1)
Din această tendință spre reprezintarea vieții în mișcare sa
născut și nevoia de a modifica forma exterioară a versului, cre-
area unei prozodii noi, a cărui principiu e de a înlocui vechea
distribuire a silabelor după cantitate prin o nouă distribuire după
calitate, așa numitul vers liber, care să fie mai mlădios şi să
posede mai multă bogăţie în variaţii, spre a exprima astiel mai
bine noul ideal: viața în mişcare. Viel€-Grifiin este acel ce are
versul liber cel mai muzical şi mai artistic adaptat cugetări: pe
care vrea să o exprime, și libertatea aceasta a ritmului se potn-
vește de minune în „Les Joies“ veseliei nebunatice, plină de
vioiciune şi izbucniri neașteptate. Frumuseţa acestor versuri
e tocmai această mișcare zburdalnică și plină de tinereță a su-
fletului, pentru care poetul alege adeseori forma populară, în care
fantazia fină împrumută simplicitatea şi naivitatea, mişcarea spon-
tană și capriţioasă a simţimintelor din sufletele ce sint aproape
1) Mercure de France, Ort. 1895.
SIMBOLISMUL 369
Di E E E DEEE REED A E ETIC) CERERE ZOEE
le natură şi in care mai trăeşte adevărata veselie. In Les Cx-
gnes, in „Clarté de?vie“ viaţa se desfășoară în scene de o rea-
litate surprinzătoare, sau pline de o poezie adevărată, urmărind
însă pretutindeni să dea acea impresie de „tot“, să desfăşoare
un poem întreg. ale cărui mii de aparenţe schimbătoare izvo-
răsc din jocul luminilor vieţii și a umbrelor morții.
Trecind dela operele lirice ale lui Viele-Griifin la cele
«lramatice simbolul devine din ce în ce mai uman, tendinţa e
din ce în ce mai vădită spre sinteza sufletului colectiv, interesul
din ce în ce mai pronunțat pentru partea din sufletul nostru în
care se reflectă solidaritatea. Caracteristic în această privinţă e
~ Phocas le Jardinier-. capodopera dramatică a lui Griffin. Acest
Phocas e un tip în care viaţa individuală, proprie e covirşită de
greutatea celor moștenite dela generaţiile trecute. Creștin, fiindcă
aşa a apucat dela părinţi, fără credință vie, printrun capriţiu al
soartei e osindit să sufere martirul, tocmai în clipa în care se pregă-
tea să iasă în fine din grădina în care trăise mereu pănă atunci şi
să meargă spre Thalia pe care o iubea. pentru a-și trăi viaţa
«lupă visul sufletului său. Are putinţa să scape de moarte şi Tha-
lia vine să-l libereze, dar el alege moartea, fiindcă nu simte e-
nergia să o rupă cu trecutul, sufletul său slab şi plin de indo-
ială nu se poate libera de apăsarea „morţilor“ ce-i poartă în el.
Idealul lui Viele-Griffin se schimbă mereu, îimplinindu-se, desăvir-
șindu-se şi amplificindu-se. pentrucă atit la el, cît şi la mai toţi
simbolştii, el izvorăște dintr'o arzătoare şi sinceră dragoste de viaţă.
A iubi viaţa e a o înțelege şi a resimți in bucuriile şi du-
rerile ei, a răsiringe bucuria și durerea altora în sufletul tău, și
cu cit trăeşti cu atit răsfringi mai mult durerea, cu atit vibrează
mai puternic simpatia pentru această durere din jurul tău. De
aceia găsim la mulți dintre simbolişti preocuparea pentru dezle-
garea chestiei sociale alături de preocupările artei celei mai rafi-
nate şi opera multora dintre ei e plină de cele mai puternice
simțţiminte pentru suferința și mizeria celor mici şi umiliți.
Cu Verhaeren, Stuart Merril şi Maeterlinck tendințele aces-
te spre simpatie și sinteză a sufletului colectiv se afirmă precizin-
du-se din ce în ce.
Emile Verhaeren se caracterizează în toată opera lui prin
© putere neobişnuită de a reda impresiile dela lumea reală, pe
care le percepe violent, exagerat, ca un tip din cimpiile flamande
în care sa născut și a crescut. Tablourile din primele sale poe-
me „Les Flamandes* n'au nimic din eleganța și delicateța sce-
nelor țărănești ale lui Greuze. El nu-și curăţă și împodobește tă-
ranii, cum face Greuze, pentru a-i înfățișa boerilor cu glasuri sub-
țiri. Eroii lui sint oameni de muncă arşi de soare cu sufletul
simplu, porniţi la minie, cu veselia enormă și cam grosolană din
hermesele lui Rubens, al cărui colorit îl au adeseori şi tablou-
rile din versurile sale, scăldate în lumină, precis redate în amă-
nunţimi și în o așa desăvirșită armonie cu sufletele simple ce-și
petrec viaţa în ele. Dealtminteri el ințelege, și să răsfringe ad-
370 VIAŢA ROMINEASCA
mirabil in opera sa, legătura tainică dintre pămintul strămoşesc
Și viața căreia i-a fost leagăn. Din pămintul gras şi îmbelşugat
al Flandrei viaţa nu poate izvori decit plină și arzătoare, fie că
se revarsă în plăcerile materiale şi senzuale din kermese sau in
evlavia pasionată din ordinele lor aşa de neindurate (Les Moine».
Paris Lemerre 1886) sau în însuşi versul lui Verhaeren.
Dar nu în aceste opere de primă tinereţă se manifestă per-
sonalitatea lui Verhaeren în ceia ce are mai caracteristic şi mai
original. În ele se răsfringe bucuria de a trăi, fericirea aproape
fizică de a se bucura de viaţă, nici urmă de ideia pură şi con-
ceptul înalt. In poemele următoare însă: Les soirs, Les Débà-
cles, Les Flambeaux noirs, cugetarea se trezeşte, indoiala veste-
jește culorile strălucitoare și violente în care i se arătase viaţa
pănă acum şi stinge bucuria şi fericirea de a trăi. Durerile „vieții
dela țară“ își varsă tinguirea în cîntecele celor pe care-i văzuse
poetul pănă acum numai în veseliile kermeselor, se răsiringe in
frumuseţa cimpiilor, în tristeța amurgurilor, în freamătul îrunzi-
şului +: înfiorarea vintului de sară, viziuni fantastice ce intru-
peaza curerea sufletului lui și durerea omenirii întregi şi-i bin-
tue sufletul ca nişte vedenii cumplite din impărăţia de dincoi::
de cugetarea sănătoasă, din împărăția fioroasă a nebuniei. Ver-
surile lui, turnate într'o formă atit de suggestivă și de intensă ca
putere de expresiune, te urmăresc multă vreme dupăce ai în-
chis volumul cu imaginile lor violente și căderea ritmului regu-
lată la aceleași intervale, ca o idee ce te stăpineşte şi te obse-
dează cu puterea unei halucinaţii. In poemele din Zes Apparus
dans mes chemins străiulgeră, în tablouri întunecate şi pline de
groază, viziunile tragice şi dureroase ale „celui din zare“. care.
sfășiat de dorinți, plin de groază pentru el însuși, aleargă pe
drumuri sterpe printre stinci spre altă viaţă şi alte chinuri noi.
„Cel ce știe“ cu privirea ascuțită și neliniștită pentrucă a cătat
atita vreme să pătrundă întunerecul și „Cel ce se ridică din ne-
ant“, „regele putreziciunilor“ ironia nimicniciei omenești, a pu-
treziciunii stăpinitoare peste toate ce aşteaptă acolo în împărăția
mormintelor...
Necunoscutul, indoiala, taina veșnică ce ne înconjoară se
răsfring cu spaimă în aceste splendide şi ciudate viziuni, chi-
nuitoare ca vedenii din visele de boală şi de nebunie. Sufletul!
patrie: flamande, acel suflet viguros şi plin de sevă nu se dă
invins însă, el reuşeşte să însenineze frigurile aceste ale răzvrătirii
Şi îndoelii în Zes Heures claires (1896). Veselia fizică din pri-
mele poeme, caşi groaza bolnavă din Les Apparus dans mes
chemins, se revarsă în versuri pline de o bucurie calmă şi ide-
ală cu mingierea Ertării, a Dragostei și a Sacrificiului. Şi: dacă
Verhaeren rămine în celelalte poeme acelaș suflet deschis la sim-
patia pentru durere, dacă bucuria calmă nu ne arată decit rar
pe ici pe cole în versurile sale, ce nu răsiring brne şi cu putere
decit tragicul realităţii, totuși puterea sa de viziune nu mai răs-
fringe spaima în acele groaznice halucinațiuni din poemele pre
SIMBOLISMUL 371
cedentc, ci haina măreață, imagina violentă imbracă ideile, sin-
tezele sale sociale, dă expresie materială, realitate artistică unor
sentimente şi concepte, pe care epoca noastră nu le-a exprimat
incă decit prin limbajul abstract al filozofiei și sociologiei.
Această față nouă a talentului său e în volumul Villages
illusoires -(1899). Viaţa din cimpiile Escautului, cu pescarii,
morarii Și lucrătorii ei, e fondul acestor versuri. Dar chipul lor,
gesturile obişnuite cu care trăesc nu răsiring numai viaţa lor
proprie, greutățile cu care fiecare-și duce povara, ele se schimbă
în viziuni puternice ce însamnă toată durerea cu care trăesc
aceşti umiliți din cimpiile întinse. Ideile şi sentimentele puternice
ale poetului se incarnează în ele și ele devin mitul vremilor
în care trăim, haina strălucitoare de artă ce îmbracă sinteza vi-
eții celor ce luptă din greu pentru a realiza spectacolul acesta
al vieții din care-şi iau hrana dispreţuitorii partizani ai nietzsche-
ismului și ai artei pentru artă:
Le passeur d'eau, les bras tombanis,
s'affaisse morne sur son banc,
les reins rompus de vains efforts...
Les fenétrea et les cadrans
avec des yeux béats et grands
constatereut sa ruine d'ardeur,
Mais le tenuce et vieux passeur
A gardu pour Dieu sait quand
le roseau vert entre les dents.
Sau acel impletitor de fringhii, ce pare că trage din orizon-
turile indepărtate infinitul vremilor şi al spaţiului, lumina ce joa-
că în firile lor de cinepă, şi acel ferar, ce lucrează mereu de ani
şi ani de zile aruncind în foc durerea, răzvrătirea, pornirea și
miniile sufletului său, din care va făuri cindva strălucirea ţelului
Şi a fulgerului... Şi toți acei nenorociti, ce ca pescarii de pe ma-
lul apei. stau aplecaţi mereu spre năvodul în care pescuesc mi-
cile lor mizerii, chinuri, remușcări şi boale uitind
Qu'il est au firmameat
Aitirantes comme l'aimant
Des étoiles proudigieuses!...
Pentru a-i face să-și întoarcă privirile spre această stea mi-
nunată se dcvotează el şi in activitatea lui socială, căutind să
fondeze cu Vanderwelde și Fekhoud la Casa Poporului din Bru-
xelles o secţiune de artă în care să facă educarea poporului, la
1892, şi acestor preocupări corespunde admirabila sa trilogie
Campagnes hallucinees, Les Villes tentaculaires şi les Aubes.
Oraşul se ridică la răscrucea tuturor drumurilor ce vin de
la ţară, cu luminile lui extravagante şi inecate în fum, el atrage
„comme un colosal et nocturne espoir“ cu puterea neînvinsă a
unei fericiri amăgitoare pe cei ce mau nimic: „les buveurs de
372 VIAȚA ROMINEASCA
e Pr e =- [m ———— —_— ae ae en a a
pluie, lécheurs de vent, fumeurs de brume-.... Cimpiile, ogoarele
şi satele rămin pustii înecate în tăcere şi singurătate, la ker-
mese nu joacă decit cițiva nebuni în sunetul unei flaşnete ho-
dorogite, mizeria a alungat veselia. şi ogorul zace înțelenit, pe
cind nenorociții săteni zdrențuiți, cu privirile rătăcite, se 'ndreaptă
spre oraşul indepărtat purtind atirnate de toiag bocceluțele vărgate:
„le linge usé de leur espoir“. Au ajuns la țelul călătoriei lor. ora-
şul, dar apariția strălucitoare şi vrăjită din depărtare s'a şters.
Pe pieţe se mai ridică încă statuele. Soldatului, Călugărului.
Burghezului şi Apostolului cu gesturile lor convenţionale şi pro-
tectoare ; in jurul lor însă e infernul unde se frămintă poftele
neînfrinate de bani, patimile josnice. dorinţele hilpave, spaime şi
ginduri de omor, sub aparenţa unei străluciri amăgitoare se ti-
răsc trupuri istovite de desiriu şi lipsuri, suflete josnice rătăcite
în împărăția maşinelor
Des mâchoirs d'acier mordent et fument ;
de grands marteaux monumentaux
broient les bloes d'or sur des euciumes,
et dans un coin s'illuminent des fontes
en brasiers tors et effreués qu'on dompte
şi în acest haos, în mulţimea aceasta ce se rostogoleşte intro
pornire nebună spre bănci, localuri de desfriu, fabrici şi catedrale.
se îrămiîntă sufletul omenirii în durerea muncii și a lipsei, indefe-
rent și rece pentru cele patru stoluri, simbolurile visurilor de
odinioară. Dar în această frămiîntare se plămădește visul cel nou
din „Ideile“ ce plutesc luminoase și imateriale deasupra hao-
sului oraşelor. i
In Les Aubes toate forțele dezlănțuite în acest haos se zbu-
ciumă, se ciocnesc şi prăbușesc în neant oraşul, curățind mur-
dăriile și josniciile vieții de azi, pentruca să răsară apoi zorile
vieții noi, nesigure încă în închegarea visului nou, ca orice lu-
mină de zori, dar, tocmai pentru asta, mai frumoase și mai po-
etice....
O lumină nouă răsare în sufletul poetului din clipa în care
durerea lui devine durerea milei. și simbolul său întrupează as-
piraţii largi și înalte. El se resemnează și primeşte viața in du-
reroasa şi tragica ei luptă, lipsită de bucuria în care sc incre-
zuse atit de copilăreşte întinereță şi a cării stingere îl aruncase
odinioară în desnădejdea şi spaimele indoelii :
La joie helas! est au delà de l'âme humaine.
Les mains les plus hautes n'ont arraché que plumes
à cet oiseau qui vole en tourbillons d'écume
avee son nmbre seule ă fleur de nos domaines!...
(Visages de la vie 1899)
Filosofia lui se înseninează cu cit concepția lui despre viață
devine mai largă, cu cit simpatia lui îmbrățișează mai mult din
SIMROLISMUL 373
manifestările ei. Viziunile puternice, violente ce păreau că-l stă-
pinesc, dind o aparență de neregulă și exagerare bolnăvicioasă
operelor sale in care-şi răsiringea numai propria lui durere, se
desciplinează, devin o forță sub controlul raţiunii, se întrupează
in opere de o artă originală și puternică, care răsfringe cugetări
inalte și simţiri adinci, în imagini măreţe, în strigăte de durere
nesfirșită izvorite parcă din glasul omenirii în luptă cu Destinul’).
Opera lui e epopeia vremilor noastre ce răsiringe şi con-
cepţia noastră despre viaţă, realizează sinteza vieţii universale cu
miile de forțe pe care le pune în mișcare pentru a se transforma,
a deveni, a crea (mai ales in Forces tumultueuses), durerea cu
care se realizează în omenire această viață precum şi partea ce
o luăm la durerea din jurul nostru, puterea cu care se răsiringe
sufletul mulțimii în sufletul modern, suferința şi siorțarea cu
care năzuește acest suflet colectiv, social spre o formă nouă de
adaptare spre alte visuri şi idealuri noi.
Simpatia, adinca și de veacuri țesuta legătură dintre vieţile
ce trăesc alături, intro comună siorțare şi durere pentru realiza-
rea acestei tainice puteri de viață ce se agită în noi, ne cuce-:
rește tot mai mult. Drepturile „#udfimii“ se întind pe neștiute,
pe nesimţite chiar în sufletele mindre ale individualiştilor inve-
terați ce o hulesc și o dispreţuesc. Ea bintue mentalitatea mo-
dernă. ne urmărește, ne obsedează, se impune meditațiunilor noa-
stre filozofice, inviorează simţimintele obosite de veșnica îndoială
cu care se realizează cunoștința şi ca un nou „Fontaine de
Juvence“ reintărește arta. care dezamăgită de încercările zadarnice
spre idealul absurd şi obscurantist al „artei pentru artă“, se in-
toarce spre ea căutind să răsfringă viaţa ei hogată.
Caracteristică in această privinţă e opera lui Stuart Murril.
Cită vreme sufletul său duios și melancolic sa trudit să fău-
rească versuri în care să se realizeze acea faimoasă „artă pentru
artă“, pentru care s'au războit atiţia critici şi literați, el n'a dat
decit opere curioase, artificiale și sterpe. El n'a izbutit decit să
ingrămădească aur, sidef, purpură, rubin și marmoră, în fulge-
răn și străluciri orbitoare, în poemele sale „Les Fastes“ şi o
imensă plictiseală în sufletul cititorului, ce nu poate resimți de-
cit doar mirare pentru siorțările și „les tours de force“ pe care
acest artist le săvirșeşte 1n dragostea artei, falșşificindu-și şi ta-
lentul și gustul publicului cititor.
- Adevăratul poet nu s'a dezvăluit decit atunci cind s'a ho-
tărit în fine să fie el in ciuda esteţilor şi a artei pentru artă. Din
sufletul său larg deschis acum la durerea milei, din simpatia ar-
zăioare cu care se'ndreaptă el spre cei ce sufăr, izvorăște o cin-
tine în care palpită o inspirație adevărată, largă și calmă, un
vers, a cărui formă desăvirşită, dar simplă, nu mai sună de zin-
gănitul aurului, a săbiilor și vorbelor rare şi ciudate, poetul nu
a mai cătat idealul său în „artă pentru artă“, în vise pline de
deşertăciune : |
]) A. Beannier. Poésie nouvelle.
374 VIAŢA ROMINEASCA
Reviens 6 toi, des cavaleades et des batailles,
Et laisse choir tes €tendards en loques dans le crépuscule :
Tu es las, ce soir de la guerre et des représailles i
Et de la hache du bourreau gue le sang des pauvres macule
Versurile din „Les quatre saisons“ sint scoase din sufletul
său şi accentele lor adinci răsună în sufletul cititorului, poezia
lui nimereşte puterea de emoție şi de artă a poeziei adevărate.
Concepția sufletului omenesc ca una din manifestările pu-
terii de viață din univers, în armonie cu tot ce viază in jurul
său, e concepția poeziei moderne în genere în operele cele mai
disparate ca culoare poetică. La Stuart Murril ea devine un fel
de panteism, acelaș suflet palpită in toate, şi sufletul omului
cu sufletul lucrurilor e într'o veșnică și caldă in frățire; durerea,
mizeria se ivesc atunci cind omul uită și calcă în picioare aceste
legături primordiale şi veşnice între sufletul lui şi natura. Feri-
cirea nu se găseşte decit în sinul ei, în viața calmă şi simplă
dela ţară. Poetul ştie unde e locul tainic în care îşi poate rea-
liza visul său de fericire simplă şi liniștită, dar nimănui nu-i e
îngăduit să se închidă în cetatea egoismului. In raiul dragostei
şi al fericirii te oprește o clipă să-ți împrospătezi puterile şi apoi
ia-ţi toiagul şi pleacă mai departe, pe drumul greu al vieţii, pen-
truca să izbindeşti pe pămint împărăţia păcii și a „iubirii“:
Nous ne connaitrons plus les tristes maisons
Dont, le soir, les miroirs sont pleins de trahisons.
Et tandis qu'âtrauglee aux mille pnings du sort
La Ville hurlera, louve ou chienne, à la mort
Nous râverons tout bas. saisis d'un peu de cerainta
Et n'osant, pour agir, délacer notre étreinte
A ce petit jardin tout parfumé de fleurs,
Dont la porte était close aux passantes en pleurs
Jusqu’ au soir saint ou nous simes, sans plus de doute,
Que 7 esprit du Seigneur s'avançait sur la route!
Durerea milei care tremură în sufletul poetului şi-l alungă
din locașul fericirii, grija de a trăi după idealul său de înaltă și
curată simpatie şi pentru ușurarea suferinței din jurul său, dă o
mare putere democratică poeziei sale senine şi adeseori duioasă.
Forma versului de o frumuseţă gravă. biblică zice Beaunier, poate
să exprime în acelaș timp bucuria vieții adevărate, gindirea plină
de amărăciune „că pretutindeni e luptă“ şi nobila voință de a
revărsa în omenire gindul păcii şi al înfrățirii. Cit de departe
sint aceste versuri oglinda unui suflet deosebit, generos şi plin
de umanitarism, de încercările falşe și artificiale în care poetul
şi-a sacrificat tatentul şi-a înăbușit sufletul nobil, pentru a servi
o concepţie de artă absurdă și antiumană!..
Din acelaş izvor de caldă simpatie își ia caracterul, viaţa.
originalitatea și opera lui M. Maeterlinck.
SIMBOLISMUL 375
Evoluţia operei lui Maeterlinck e aproape aceiași ca a lui
Verhaeren. Atit doar că cintarea lui nu începe cu imnurile de
veselie şi bucurie ale unei vieți în plină inflorire, ca acele din
Les Flammandes. Sufletul său chinuit lincezeşte izolat de lume şi
viață în sera caldă şi artificială a „Artei pentru artă“, dar viața
de care el s'a dezlipit îl urmăreşte în singurătatea lui şi se răs-
fringe prin geamurile serii, în visarea-i plină de urit, deformată
în vedenii înfrigurate de boală, într'o îantasmagorie de păuni albi
ce pășesc agale spre locul nemișcat sub cerul fără soare, sau
în imagini ciudate de plante ostenite cu frunze late lăsate în jos,
cu lori de nufăr galbăn şi fără vlagă, ca visele izvorite din uri-
tul şi lincezeala sufletului său, sau în alegorii de o subtilitate
bolnăvicioasă şi plină de turburare, cu cînii galbeni ai păcatu-
lui, hainele urii şi leul măreț al dragostei, pe dinaintea cărora
trec „oile ispitei“. (Serres chaudes 1889)...
Incetul cu încetul sufletul acesta turbure se limpezeşte pănă
ce ajunge la senina și măreaţa filosofie din La Vie des Abeilles.
Din această turburare însă i-a rămas, plutind pretutindeni în opera
sa, simțul ascuţit al misterului, tendința de a privi viața cu mi-
rare şi spaimă, tendința spre misticism : certitudinea e numai în
misticism, căci adevărurile mistice au asupra adevărurilor ordi-
nare un privilegiu ciudat: „Nu mor și nu îmbătrinesc“ zice el.
Filosofia aceasta indicată abia în „Princesse Maleine“ (1896) se
precizează în operele „les Aveugles“, „les Sept Princesses“,
„Pelleas et Melisande“, „les Trois Petits Drames“ şi in acea cu-
legere de studii și reflecții „Le Trésor. des humbles“ (1896) in
care Maeterlinck motivează şi justifică filosofia sa, filosofia spre
care tinde epoca sa. Adevăratul eu nu e acel ce se maniiestă
în ideile şi simțimintele clare, conştiente. Esenţa lui intimă. ade-
vărata lui activitate izvorăşte din inconştient. De aceia fiinţile
simple, ce ascultă de pornirile aceste din adincul ființii lor in-
time. sint mai aproape de adevăr, în spontaneitatea lor de fiinţi
primitive, decit cei ce lucrează numai după rațiunea conștientă. Fe-
meile în specie, zice el, par a fi păstrat legături tainice cu pute-
rile primitive: „Elle savent des choses que nous ne savons pas.
„Et c'est par elles que malgré les envahissements de la raison
discursive, s'est conserve sur terre le sens mystique“. Revărsată
în imagini clare și conștiente viața sufletească se îalşifică, nu
mai e imaginea exactă a acelui „nu ştiu ce“ din care sa năs-
cut, mai ales însă o falșşifică vorbele. Sufletul adevărat e în tă-
cere, și prin tăcere se comunică stările sufleteşti ce încearcă în
Zădar să se realizese în vorbe. Taina e deci în sufletul omului
și in legătura lui cu evenimentele. „Aujourd” hui, zice Maeterlinck,
l'idée du Destin se réveille“. Destinul nu exclude posibilitatea
științii, perfecţionarea cunoșştinţii noastre despre cele ce sint, dar
cu cit cunoștința își măreşte domeniul cu atit se măreşte și im-
părăția tainii şi a neexplicabilului în jurul nostru. Destinul e
taina nedezlegată ce învălue întimplările din viața omului.
376 VIAŢA ROMINEASCA
In fața destinului şi a tainei sufletului se cuvine să ne minunăm
și să ne umilim, căci numai astfel vom privi viața aşa cum e
și atunci ea ne va apărea cașicind am fi în puterea unor forțe
ciudate ce ar sta în legătură cu întimplările. Intimplările înseși
se vor realiza anume pentru fiecare suflet, și ele se presimt de
cei ce sint atenți la ușoarele zgomote cu care se anunţă ele su-
fletului.
Privită astfel viața e mult mai bogată şi probabil mult
mai aproape de adevăr decit redusă în mod arbitrar la cele cite-
va percepții clare ce sint pentru făuritorii de sisteme realitatea...
Din această concepție filozofică îşi scoate el estetica şi in spe-
cial estetica teatrului său. Teatrul, zice el, e în urmă față de e-
voluţia sufletului modern, căci autorii dramatici pun tot interesul
dramei în anecdotele pe care le reproduce ea. În realitate nu in-
timplările mari sint cele mai grave, în viața omului, ci acele ce
se petrec în tăcerea, taina şi adincurile suiletului. Deci trebue pen-
tru a le realiza aită-ceva decit gesturi mari şi potop de vorbe,
asasinate şi intinpiäri grozave. La cei ce se pretind psihologi
Și Studiază caracterele, drama e iarăși falșă. căci psihologia lor
e rudimentară şi se reduce la citeva fenomene conştiente. Den-
sebirea dintre Racine și Shakespeare de pildă e tocmai in aceia
că personajele lui Racine nu se înțeleg decit din cele ce expri-
mă, căci, dacă ar tăcea, tăcerea lor nu ar însemna nimic Şi ele
nu ar mai exista, pe cind toată frumuseţa dramelor lui Shakes-
peare nu rezidă in îintimplările violente şi ca străine de drama
inseși, ci în cuvintele pline de un înţeles tainic, ce deschid per-
spective neaşteptate asupra vieţii și soartei omenești. In aceste
vorbe se răsfringe poezia invizibilului. emoția măreaţă a inti-
nitului ce învăluc pretutindeni cugetarea omenească, căci cle ade-
seori sint nefolositoare în desfăşurarea acțiunii şi totuși dau va-
lvarea operei de artă. După Princesse Maleine subicctul drame-
lor sale nu va mai fi întimplarea cutărui sau cutărui erou. ci
drama însăși a Vieţii şi a Soartei.
In armonie cu această concepție sint și concepţiunile lui
etnice, așa de frumos redată în la Sagesse et la Destinée (1898).
un fel de manual de morală mistică.
Ințelepciunea, zice el, nu poate izvori numai din rațiune. fiind-
că omul nu e numai ființă rezonabilă, căci faptele noastre bune.
cugetările inalte, îşi au de multe ori obirşia in partea sufletului
pe care n'o putem nici cunoaște, nici explica. Şi totuşi, de şi
caută să puce în conștiința morală simțimintul necunoscutului. şi
al misterului, în armonie însă cu aceste tendinţi soluţiunile sale
etnice sint pozitive, căci el priveşte ca cea mai gravă şi mai
dăunătoare eroare acea de a clădi şi făuri sisteme ce nu au ca
bază cunoștința solidă și temeinică a reahtăţii. El nu admite su-
pra-naturalul, minunea unei lumi ce ar exista in afară de lumea
noastră, ci vrea să deschidem ochii asupra celor ce se petrec
in viaţă, asupra întimplărilor care ne apar ca foarte naturale și
care in realitate sint stranii şi supranaturale, vrea să deştepte în
SIMBOLISMUL 377
conștiință simţul tainei care există şi are aceleași drepturi la in-
teresul nostru caşi cunoscutul, realitatea din domeniul cunosci-
bilului. Pozitivismul categoric ce înlătură taina și necunoscutul,
cași credinţa religioasă care ne opreşte de a le cerceta, sînt
deopotrivă greşite, unul fiindcă le tăgăduește existența, alta fiind-
că le indumnezeeşte, și de greșelile acestea ne va feri studiul,
cercetarea ştiinții. Din cunoaşterea adevărului vom putea cu-
noaște şi ce sîntem şi ce trebue să facem.
Acestea sint perspectivele noi, ideile și simţimintele cu care
poezia nouă reîntinerește arta și inspirația poetică.
Din cauza cadrului în care a trebuit se restring subiectul des-
tul de vast ai acestui articol, am fost nevoită să trec uşor asupra
modificării formei versului, asupra calităţilor estetice ale operelor
acestor poeţi noi şi am fost silită să nu mă opresc deloc și
asupra altor poeţi destul de talentaţi. ca Paul Fort, Francis Jam-
mes, Max Elskamp etc., scopul meu fiind mai mult de a desem-
na în linii mari această nouă mișcare a cugetării și artei contim-
porane.
Simbolismul este una din miile de fețe ale spiritului tim-
pului: „l'esprit en marche“. El reprezintă nobila incercare a spi-
ritului modern de a face din artă expresiunea cea mai desăvir-
şită a concepțiunilor despre viață şi lume, a aspirațiunilor şi ide-
alurilor morale cele mai înalte şi mai curate ale timpului în care
trăim.
Izabela Sadoveanu
SENINA ae Na Par N af No
0 a
COMETA
Comedie în trei acte şi în versuri
on ae ae
AC TUL III
Actiunea se petrece la D-na Mirea.
O casă la tară, cu terasă şi un balcon imbrăcat în vreji de tranda-
firi. Balconul dă spre o grădină cu alei, care se prelungese pe planul in-
tăi şi în fund. La marginea scării, de-oparte gi de alta, leandri infloriți.
Mai încolo bănci de piatră şi straturi de flori. Copaci mari prin care se
străvede cerul de noapte.
La ridicarea cortinei toată societatea e în așteptarea Cometei: sin-
gură Roro, supt un lampadar, stă izolata şi citeşte.
Scena |
RORO, TANȚA, CLEO, LUCICA, NINETA, COLUM,
PRALEA, RUDI. |
CLEO
Relăche şi n astă seară!
PRALEA
Cum ?.... Se 'nnorează iar?
LUCICA
Iar a lăsat cortina divinul impresar ?
COLUM
De ce n'aveţi răbdare ?
RUDI
Eu nu sint noctambul
Ca dumneata...
CLEO
Ieri noapte am aşteptat destul...
COMETA 379
TANȚA
Eu nu știu, dar ai spune c'o face întradins....
COLUM
Jeri noapte-abia plecaseți și norii s'au desprins
Şi-a răsărit deodată acolo, intre brazi...
NINETA
Eu una. mi se pare c'o să renunţ și azi...
Prea 'și bate joc de public...
PRALEA
Conjur'o tu, poete!
TANŢA
Roro ! tu pui pe goană sărmanele comete....
LUCICA
Roro-i de vină numai!
NINETA :
De asta nu apare!
CLEO
Aşa-i !... ca bietul Tity...
PRALEA
Dar ce s'o fi făcut?
COLUM
L'am intilnit odată... Era cam abătut
Și imi spunea că pleacă....
” TANȚA
Cum? Fără nici un gest?
Făr' să depun’ o cartă?
COLUM
Vorbea de Hameriest,
De fiorduri şi gheţare, de nordice minuni,
De noaptea care-ţine într'una șase luni,
De pinguini, de Ibsen, de ursul alb feroce,
De vesta ce-o să-și facă din pielea unei foce,
Că nu mai merge-aicea cu traiul monoton,
Şi pleacă deci să moară ca cetățean lapon.
TANȚA
Si a plecat?
380 VIAŢA ROMINEASCA
RUDI
E 'n stare nebunul!
PRALEA
Ce păcat!
„Era aşa de vesel! j
RUDI
Ei aşi! Un desperat!
Un om ce n'are `'ntr'insui nimica.... Un smintit
Ce 'şi bate joc de toate, cun ris nesuferit
Rinjind ca o reclamă expusă de-un dentist....
COLUM
(cu căldură)
Eu cred că, dimpotrivă, în fond e un artist,
Un suflet ce vibrează adesea mai profund,
Mai sincer decit alții..... că ’ntr'insul se ascund
Simţiri mai delicate, mai gingaşe, mai rare,
Ce parcă se sfiește să le rostească tare,
Că-i un poet din fire, ce nedeprins să scrie.
Ca un Nabab aruncă imensa-i bogăţie
In daruri de cuvinte şi glume sclipitoare...
RUDI
Lăsaţi-mă in pace!... Ce? Parcă-i lucru mare
Să 'nşiri mereu la vorbe, fără vre-un scop anume ?
Și chiar artist să fie! Ce face el pe lume?....
PRALEA
(furios, cătră Rudi)
Ştii dumneata ce-i lutul, un vers sau o coloare?
Ştii ce-i să dai o formă simţirii ce te doare ?
Ţi-ai dat vreodată samă ce însemnează artă ?
Cum îţi permiţi atuncea, mă rog ?
RUDI
(intepat)
Mă rog, mă iartă!
Dar ce-are-a face arta cu micul meu erou?
PRALEA
(se ridică furios; în momentul acesta inlră D-nele Mirea şi Gubin).
COMETA
Scena Il
ACEIASI. D-na MIREA şi D na GUBIN
PRALEA
Dă-mi voe. ce-are-a face 2...
. D-na GUBIN
(cătind spre eer)
Ei, cum stăm ? Ce mai nou?
D-na MIREA
(acelaş joc)
A apărut vecina ?.... Da' scumpă-i la vedere!
PRALEA
(cu minile la spate, se plimbă furios)
D-na GUBIN
Dar ce-are domnu’ Pralea °? '
RUDI
Ce are ?.... Nare bere!
PRALEA
(împăcat, rizind)
Aici ai nimerit-o! E drept că no reneg,
Şi-o am în mare stimă.... dar totuşi, nu 'nţeleg
Ce are-a face berea cu ce vroiam să spun.
In lume fantazia-i un dar puţin comun
Şi trebue-admirată... Ce'mi pasă că nu scrie,
Cind poate să arunce puțină poezie
In lumea asta plină de sportsmeni, cum e domnul...
(arătind pe Rudi)
RUDI
S'a supărat maestrul !...
D-na MIREA
(întrerupind)
Dar nu găsiţi că somnul
Iși are și el rostul ?.. Se vede c'aţi uitat
Excursia de mtne...
TANȚA
Nu, eu am renunţat...
Eu ţin să văd cometa cu ori ce preţ...
CLEO, LUCICA, NINETA
Şi noi!
38
382 VIAŢA ROMINEASCA
RORO
* (ridieind ochii de pe curte)
Lăsaţi că peste-un secol se'ntoarce ea 'napoi!
NINETA
Noi azi o vrem!
TOATE
(ca la teatru)
Cometa !
D-na MIREA
Ei bine, dar e nor
Si e cam frig... Pe mine ma prins ca un fior...
D-na GUBIN.
Da, 's reci nopțile-acuma... Hai să întrăm în casă...
Poftim, domnule Pralea... Dă'mi braţu-așa, şi lasă...
Stim noi cum sint artiștii... li ştim noi cum s'aprind
Pentru-o nimică toată şi ce greu se deprind
Cu lumea... Pentru-u vorbă înalță baricade!
Alecsandri sărmanul...
NINETA
(imitina-o, câtră Colum)
Ce suflet cum se cade!
RUDI
Nici vorbă ! Nişte ingeri artiştii... cui o spui?
CLEO
Nici morți nu scapi de dinşii că se prefac statui!
D-na MIREA
Hai, fetelor, că-i rece... Roro, nu vii?
RORO
(rîdieind ochii de pe carte)
Acum !
Să'mi isprăvesc pasajul...
D-na MIREA
Hai !
(Toţi pornesc spre uşa salonnlui, afară de Roro, care opreşte pe
Colum in treaeat)
RORO
Domnule Colum !
COMETA 383
E A
Scena IlI
RORO, COLUM
RORO
O vorbă...
COLUM
Domnişoară...
RORO
E-adevărat ce-ai spus?
COLUM
De cine ?
RORO
(incureată)
A, de nimeni... (schimoind vorba şi aràtind cerul).
Uite-o rachetă sus
Cum își 'descrie arcul !... Şi alta... E-o splendoare!
COLUM
Da,—e-anotimpul ploii de stele căzătoare !
RORO
(reluind fraza de mai nainte)
Si... a plecat ? (imcurcută din nou, arată cerul)
A treia !
COLUM
(zimbind)
Am înţeles acum
De cine este vorba!
RORO
Da, domnule Colum!
Te știu că-mi eşti prieten...
COLUM
(mişcat se face că se uită şi el la cer)
Priveşte încă una!
RORO
Să le lăsăm... Prieteni am fost întotdeauna...
Deci nu 'ntreba nimica și spune'mi: a plecat?
COLUM
“Da. a
384 VIAȚA ROMÎNEASCA
RORO
(după o pauză)
Mulţămesc... Atuncea, era adevărat...
(pauza)
La revedere dară...
(îi întinde mina)
COLUM
Mini iarăşi va fi soare!
RORO
Nu... eu rămin cu ploaia de stele căzătoare !...
(Colum pleacă).
Scena IV
RORO apoi TITY
RORO
(rămine pe ginduri un moment, apoi încearcă să citească. Un colţ
de cer întunecat se deschide, luminind balconul şi o parte dio grădină.
După un timp se aud de departe acordurile unei ghitare. Roro tresare şi
ascultă. Crede întii câ vin din casă şi se uită într'acolo, apoi se întearee
repede spre balcon, ghitara tace).
Mi sa părut...
"(Ineeareă să reiee cititul)
TITY
(in: vremea asta apare de supt arbori, cu o scară de funie pe umeri.
cu o lungă mantie de hidalgo şi cu o ghitarä. Se uită și vede pe Koro, îşi
ia o atitudine de amorez romantic şi 7dringăne ghitara).
RORO
(tresărind se pleacă pe rampă uimită, scăpind cartea din mină)
TITY
(işi dă bereta pe ceafă, şi prinzind un acord, Incepe :)
Aicea iato casă
Şi iată şi-un balcon.
Și luna-i radioasă
Pe-al cerului plafon :
Arată-te,. frumoasă,
Și vin-o pe balcon!
(zdriogăne ghitara)
RORO
(se apleacă din nou şi ride)
Ce-i asta ?
COMETA
TITY
(continuind serenada, grav)
Mi-ai spus s'aduc ghitara
Şi iată, m'am supus !
Mi-am procurat şi scara
Să urc pe ziduri, sus, —
(Un gest larg)
Romantică e sara
Și toate's cum mi-ai spus!
RORO ä
(rizind cu hohoi)
Vai, Doamne, ce nebun!
TITY
(zdringănind cu brio)
M'am travestit, priveşte
In mindru trubadur,
Nici manta nu'mi lipseşte:
Admir-o, te conjur !
Nimic nu mă oprește
Ca inima să'ți fur!
(zdringăne cu furie)
RORO
(abia ținindu-se de ris, ia un trandafir din pār și-aruncă'n el.)
Taci că te-aude lumea...
TITY
(intinde ghitara şi prinde trandafirul. Inspirat :)
Ei, lasă-mă să spun...
Nu-i gata serenada...
(continuind :)
E ora cind am brio,
Las’ să mă manifest,
Că de nu vrei, adio!
Plec iar la Hameriest!
(Mai zdringăne odată ghitara și se uită lu Roro, mindru)
Si atita..
RORO
(rizind)
Vino sus
Si te prezintă mamei...
TITY
A, nu's deloc dispus...
Laponul nu admite astfel de etichete...
VIAŢA ROMINEASCA
RORO
Să fi rămas acolo...
TITY
(amenințàlor, gata să reinceapă)
Anunţ alte cuplete!
RORO
A...nu! Destul! Dar spuneți, vă rog, de cind în țară ?
d TITY
(pregătindu-se din nou)
Ghitara mea...
RORO
Mă supăr... Surdină la ghitară!
TITY
De va tăcea ghitara, atuncea eu voiu plinge...
Dar mă supun... Priveşte!
(așezind ghitara pe bancă)
Şi ca un strop de singe
(lăsind trandafirul se cadă uşor pe strune)
Pe coarde drept surdină rămie trandafirul...
RORO
Mi-e teamă iar de-o criză... Se'ntoarce iar delirul ?
(indieivd trandafirul de pe ghitara)
Redă-mi-l! (se pleacă peste balustrada balconului)
TITY
(acoperindu'şi ghitara cu brațul)
Nu se poate!
RORO
(coborind citeva trepte)
Ba da!
TITY
(ridieind trandafirul de pe ghitara care vibrează)
E-al meu de-acum! |
S'a imbibat de sunet suavul lui parfum
Si cintă toată floarea din suta ei de foi...
Sonoră cintă floarea...
(duce trandafirul la gură)
COMETA
RORO
(alergind spre dinsul)
Nu... dă-mi-l înapoi!
(întinde mina să apuce trandafirul. Tity se apără şi în luptă
floarea se seutură.)
TITY
(consternat) .
Vezi ce-ai făcut ?... Acuma nu-i nici al dumitale
Și nici al nimănuia...
RORO
(consternată)
Sărmanele petale !
(cearcă să adune petalele de jos, dar se opreşte cu resemnare)
Ce-i scuturat odată nu mai re'nvie iar!
TITY
(privind melancolic la cotorul fără foi)
Dar aruncat, ce-i dreptul... oricum, era un dar!
RORO
(miseată)
[ți páre rău?...
TITY
(dă din cap afirmativ)
| RORO
Și mie...
TITY
(brusc)
Roro !
RORO
Da ! mi-ești drag !
Mi-ești drag cit nui inchipui, laponul meu pribeag !
Mi-ai fost întotdeauna, şi mai de mult, şi azi
Şi fără de ghitară, şi cu... Și poți să'mi cazi,
De crezi că se cuvine, chiar și 'n genunchi acuma...
TITY
Roro, de-i iar o glumă, hotare are gluma
Şi inimile noastre puteri ce's măsurate...
Mi-e frică... |
RORO
Fericirea pe slabi îi înspăimintă!
Ei, să te văd acuma!... la harfa ta și cintă!
(îi întinde ghitara)
387
VIAŢA ROMINEASCA
TITY
Surdină la ghitară !
RORO
(lrezind un acora)
Cum? Nu sintem de-acord ?
Ce? Sa 'ndreptat busola din nou spre polul nord?
TITY
Roro, mi-e frică totuși de-atita fericire...
RORO
Copil ce eşti! Ascultă! Intreaga mea iubire
O ai! Auzi? Intreagă! Şi'mi dau prea bine seamă
Cit preţuești, de-aceia, vezi, mie nu mi-e teamă!
TITY
(reluindu'şi veselia)
Ghitara !... Dă'mi ghitara atunci. — și-o sărutare !
RORO
Nu.... să lăsăm ghitara, şi pentru rest—răbdare!
Ghitara "ntre relicvii vom pune-o intrun cui,
Şi-acum sărmana floare adună-mi-o s'o pui
In cutioara asta, petală cu petală....
(Tity adună foile de jos şi i le dă. Roro le pune în ghitară).
Să stea drept mărturie în viața conjugală
Cum într'un scrin închise stau primele scrisori...
Aşa, acum ghitara-i mormîntul unei flori...
S'o respectăm...
TITY
Şi dacă, tirziu, intre-amindoi,
S'a declara vreodată iar starea de războiu,
Eu voiu lua ghitara, şi ceasul de acum,
Trezit ca printr'un farmec de anticul parfum,
Ne-a sfătui mai bine ca interpreţii legii:
In loc de paragrafe, cu două-trei arpegii
Voiu readuce 'n casă pierduta armonie....
(schimbind tonul şi ridicind mantaua)
Dar cu mantaua asta ce facem ?...
RORO
Panoplie !
Si scara, şi mantaua... Să le-atirnăm pe toate!
Şi luna....
TITY
Da. și luna...
COMETA
De ee ea i
RORO
Păcat că nu se poate
So punem ca ex-voto...
TITY
Roro!.... şi tot decorul
Acestei nopţi în care eu, pseudozburătorul,
Modernizat cu totul, am apărut pe scenă,
Trezind florile 'n straturi cu-a mantei mele trenă,
Tot ce trăește `n colțul acesta de natură
Să nu-l lăsăm să piară.... Vezi, ce frumos e cerul!
Ca 'ntrun Aodak în suflet noi să-i îurăm misterul
Și să-l păstrăm de-apururi in camera-i obscură...
RORO
Nu mă opun...
TITY
(grav)
Atuncea nu mai mişca...
(Se apropie, şi cu gesturi exagerate de fotograf)
lar eu...
Profit !.... Şi-acum.... (o săruta)
RORO
(surprinsă)
Ce-i asta ?
TITY
(rizind)
Un prim instantaneu !
RORO
Nu eşti serios! Nu-i bine... De ce nu ai răbdare?
Nu ştii că fericirea-i sporită de-aşteptare ?
Că'n stăruință-i poate mai multă fericire,
Şi mai frumos e drumul ce duce la iubire
Decit iubirea insăși, de multe ori...
TITY
Admis !
Dar vream să mă asigur întăi de nu-i un vis...
Căci am visat atita... Dac'aș fi fost Colum,
Aș fi putut, desigur, să scriu, nu un volum,
Ci o bibliotecă cu-a mele jeremiade....
Dac'ar fi fost ca mine acolo unde cade
Zăpada şi e cronic amurgul, unde renul
Cel iute de picioare inlocuește trenul,
Acolo unde cerul pe fața lui cea pală
VIAŢA ROMINEASCA
Işi pune roşii farduri de-auroră boreală,
Schimbind mereu costume, întocmai ca Fregoli,
Făcind să joace acul magnetic al busolii
Ca ’ntrun delirium lremens,— dac'ar fi fost acolo
S'audă asprul crivăţ gemind lugubru-i solo,
Cu gindurile'mi negre și triste şi amare
Ar fi 'mpletit un ciclu de cintece polare
Să plingă toți Laponii ca streșinele vara....
RORO
Dar ce-ai cătat p'acolo ?...
TITY
Crezi cam lăsat eu ţara
Aşa, de bună voe ?.... Şi-am părăsit eu tot
Ca să urmez o cură de emulsiune Scott-
La obirşie însăși ?.... Nu.... M'am expatriat
Ca să te uit, şi totuși degeaba am plecat...
Am suferit atita, Roro, de vrei săţi spun,
Incit acuma dacă mă port ca un nebun,
E că o fericire prea mare covirșește
Simţirea omenească...
RORO
Dar eu!...
TITY
Şi tu?...
RORO
Fireşte !
(Se uşază amindoi pe bancă, Tity îi ia mina).
RORO
(liniştit)
Intăi nu mi-am dat seamă deloc.... dar, mai tirziu,
O întristare vagă, așa fără să ştiu,
M'a cucerit cu 'ncetul, şi-adeseori simțeam
Că cineva lipseşte... dar cine ?... nu știam...
Pierise parcă verva, și pănă și Colum
Mă plictisea, sărmanul.... Şi 'n urmă, nu știu cum,
Mi-am explicat deodată cine lipsea din casă
Şi ce era simțirea aceia ne 'nțeleasă...
(puuză)
Şi de-am ghicit că tu eşti, eu nam mai întrebat,
Dar din minutu-acela, vezi tu, te-am așteptat....
TITY
Roro! Ce farmec are orişice vorbă-a ta !
Eu ceasul ăsta dulce n'o să'l mai pot uita...
COMETA
Ce viorie-i umbral... Vezi colo un leandru...
Il vezi cum strălucește ?... Ai spune-un policandru
Cu blinde flăcări roze, aprins pentru-o serbare....
Şi ’n scorbura de colo... vezi colo, supt umbrare,
Unde-un painjen meșter hamacul și-a țesut,
Cum arde-un strop de rouă ca un diamant pierdut....
N'o să găsim noi ceasul acesta niciodată!
Increde-te în mine, Roro, şi te iîmbată,
Să ne prefacem una cu tot ce ne'nconjoară...
(Roro se lasă cucerită, plecindu-şi capul pe umărul lui)
Increde-te în mine, Roro, c'a doua oară
N'o să găsim noi ceasul acesta... Simţi acum
Subtil cum se strecoară supt ramuri un parium,
De parc'ar trece 'n umbră procesii cu buchete ?
Poţi să ghicești ca mine, ce floare ni-l trimete ?
Inchide ochii...
(Roro închide ochii și aspiră aerul)
Spune !
RORO
Garoafa !
TITY
RORO
Verbina ?
TITY
Nici ea!
RORO
Nu-i măgheranul ?
TITY
Nici el...
RORO
Atunci sulfina...
TITY
Nici !
RORO
Spune-atuncea care ?
394
392 VIAŢA ROMINEASCA
TITY
E crinul! Nu-l simțeşti ?
Inchide ochii bine... Aşa...
(Roro închide ochii. Ia timpul acesta Tity se pleacă şi-o sărută repede).
RORO
(lăsindu-se imbrătțişută)
Şiret ce eşti !
(intră Tanţa)
Scena V
Aceiaşi, TANȚA
TANŢA
(întrîna, caută pe Roro şi negăsind-o pe terasă, se apleacă peste ba-
lustradă și asistă la scena sărutării. Rămiae uimită un moment, apoi pleacă
repede în casă, ca inspirata de-o idee subită, fâră să spue un cuvint).
Scena VI
TITY, RORO, apoi TANȚA, cu tot grupul.
TITY
Ce dulce !....
TANȚA
(întrind cu un aer misterios, urmată de toți)
Sst !... Cometa !...
(Toți îşi îndreaptă privirile cătră cer, căutind cometa).
PRALEA
Aș!... farsă!
TANŢA
(din nou întorcindu-se cătră grup)
Sst !... Incet!...
(Conduşi de Tanja, se apropie cu toții de balustradă)
“LUCICA
(ridicind din umeri)
Nu văd nimica...
TANȚA
(arătind în grădină banca unde stau Tity si Roro îmbrăţişaţi).
lat'o! Şi încă în duet!
(câtră Roro şi Tu, tare:)
Nu vă jenaţi! |
COMETA 893
FETELE
(în cor)
Cometa !
- RUDI
(din fund, auzind exclamuţia)
In fine!
TITY
(ridicindu-se, fără să lese pe Roro de mină)
Da! sint eu...
RORO
Adică noi...
TANŢA
Nici vorbă !
D-na MIREA
(cătră Tity, cu severitate)
Dar bine, domnul meu,
Ce însemnează ?...
TITY
Doamnă...
D-na MIREA
Pardon!
RORO |
Te rog. mamà /
D-na MIREA
Tu taci!
TITY
Stimată doamnă...
D-na MIREA
Eu cred că se cădea
Ca să-ţi anunţi sosirea cum face lumea toată...
RORO
(rizind)
Cometa nu-şi anunţă sosirea niciodată !
Şi-apoi, la urma urmei, noi toți n'o aşteptam ?...
In lipsa celeilalte,
(arâtind pe Tity)
eu vă servesc ce am!
394 VIAȚA ROMINEASCA
D-na MIREA
(mustrator)
Roro!
TITY *
Iubită doamnă, văd bine că-s greșit...
Dar ce să fac? E poate cam neobișnuit
Să vii la ceasul ăsta și totuși prea firesc
Să se'ntilnească astfel acei ce se iubesc...
Şi eu sint printre-aceia... La ginduri n'am mai stat
Ci... (arătind manta şi ghitara)
mi-am luat ghitara şi manta, şi-am plecat
Să-mi cuceresc mireasa...
(arătind pe Roro)
Mireasa e găsită!
Acuma, ce-mi lipseşte e mina ei iubită...
Vă stă'n putere, doamnă, de vreţi să nu-mi rămină
Ca Venera de Milo (indicind ruina lui Roro)
să-mi dați şi-această mină!
(Rid cu toţii. In timpul acesta cerul se luminează 'n fund şi Cometa, ne-
observată de nimeni, apare d'asupra copacilor).
D-na MIREA
(răspunzind lui Tity)
Incet... că despre asta... om descurca-o noi!
Acum, haidem în casă.... (eatră Tity şi Roro)
Urcaţi, vă rog, şi voi! (Toţi rid)
COLUM
(care-a stat deoparte zăreşte deodată Cometu pe cer)
Staţi c'a eşit cometa!
TOŢI
(se uită într'acolo. Exclamaţii de uimire și admiraţie. Tity se opreşte
din urcat, pe scară, şi se razemă de rampă privind, şi ținind cu un braţ
pe Roro).
i D-na GUBIN
(ducindu-șşi lorneta la ochi)
Ce splendidă-i, copii t
PRALEA
Zburlită-i !
RORO
Ce mai trenă!
COMETA
TITY
(cu brațul întins cătră Cometă)
Ştiam eu c'o să vii,
Colegă vagabondă ! Te presimţeam pe drum...
Atotstăpinitoare poți să rămti de-acum:
Rivalitatea noastră de astăzi încetează.!...
Desiăşșură-ți beteala pe cer, şi luminează
Această clipă siintă,—şi-apoi reia-ți avintul:
Al tău rămie cerul—că eu prefer pămintul !
Tu du-te şi-ţi urmează destinul mai departe,
Şi de 'ntilnești în cale pe-amicul nostru Marte,
Pe Jupiter, Uranus sau alt distins bărbat
Al cerului,--le spune că Tity s'a fixat.
lar dacă vrei acuma să-ţi dau şi o povaţă,
Fixează-te ca mine și tu, că nu-i o viață
Vagabondajul ăsta prin fel de fel de siere....
la-ţi manta ta de raze şi fără 'ntirziere
Mergi la bătrinul soare de-i cere o planetă...
Si de acum adio, iubita mea cometă!
(CORTINA)
D. Anghel şi St. O. Iosif.
ON
395
Despre votul universal
In țările apusene şi în special în Rominia 1)
ara
In articolul precedent am arătat pe ce temeiuri puţin te-
msinice se combate introducerea votului universal într'o ţară.
Aceste argumente invechite ca nematuritatea maselor, necesita-
iea de-a le pregăti prealabil prin instrucție, primejdia înlronă-
rei anarhiei sau a absolutismului, au dispărut însă cu totul din
arsenalul celor ce combat votul universal a posteriori, ceea ce
dovedeşte că fantezia sau frica prevăd cu totul alături de reali-
tate. Combaterea aceasta după acordarea şi tuncţionarea refor-
mei e cu mult mai interesantă căci e de presupus că protiv-
nicii de astăzi vorbesc in cunoştinţă de cauză, se întemeiază pe
fapte şi nu pe inchipuiri.
Nu-i vorbă că nici astăzi nu lipsesc fanteziştii, dar nee
îngăduit cel puţin să facem haz de dinşii.
Aşa bunăoară mi se istoriseşte cå un profesor, de arhaică
reputaţie, dela una din Universitățile noastre, speriat că iar se
agită la noi chestia votului universal, l-ar fi combătut mai dău-
năzi astfel de pe catedră :
— Ce nerozi sînt partizanii votului universal! Dar ce bine
a adus el în Franţa de pildă? A înmulţit numărul sinuciderilor.
Curat vorba cintecului :
Il est tombé par terre,
C'est la faute à Voltaire!
Il est tombé au ruisscau,
C'est la faute à Rousseau!
Imi închipui că avind asemenea idei, venerabilul profesor
renunță de a-şi mai face lecţia în ziua cînd egind de acasă ca
să meargă la Universitate, întilneşte un popă în drum sau por-
neşte din prag cu piciorul sting.
O fi crezind poate şi d-sa că numai prin răspindirea in-
strucţiei se pregătesc masele pentru viaţa politică. E el insusi
o vie dovadă de puterea acestei suațineri.
1) Vezi „Viața I:ominească“ No. 2, 1908, p. 240.
DESPRE VOTUL UNIVERSAL 397
Dar nu lipsesc protivnicii serioşi, şi numai de aceştia ne
vom ocupa,
A tout seigneur, tout honneur! Ca un democrat inaintat ce
mă cred că sînt, să încep cu revoluționarii, cu acei revoluţio-
nari ce nu văd posibilitatea schimbărilor în bine decit prin mij-
loace violente. Nu că ar fi oameni bătăioşi din fire şi insetaţi
de singe, din contra, mai rar întilneşti naturi mai blinde și idei
umanitare ca la majoritatea revoluționarilor. Dar ca chestie de .
principiu, mai exact ca chestie de izbindă sigură şi de aşezare
temeinică a unei reforme, ei nu văd altă cale mai eficace decit
revoluţia. N'ar dori-o, dar cred că fără ea nu se poate. Revolu-
ționarii nu sint prietenii votului universal, pe care-l acuză că
wa dat nici un rezultat de seamă, că numai înşală omenirea şi
o ţine în loc.
Va părea poate parodaxal ceea ce voiu spune, dar mi se
pare că prin acest mod de-a vedea revoluționarii, de astăzi se
arată a fi rutinari. Dacă e adevărat că în trecut numai prin re-
voluţii violente s'a ajuns la prefaceri adinci şi temeinice, nu ur-
mează că este şi azi adevărat aceasta şi va fi pe vecii vecilor.
Armele şi felul de luptă se schimbă, evoluiază şi ele. Nu e per-
manent in firea oamenilor de-a izbuti numai prin revoluţie sau
de-a ceda numai revoluţiei, ci a fost în felul împrejurărilor din
trecut ca să se intimple așa.— Un individ sau un popor recurge la
mijloace violente numai cind n'are incotro, cînd nu poate lucra
în alt-fel. Dar cînd putem ajunge tot acolo pe o cale pacinică,
de ce să punem mina pe chibrit, pe topor sau pe puşcă?
Revoluţionarii răspund că votul universal, calea pacinică,
nefiind în stare de-a învinge singur dificultăţile cele mari, aces-
tea trebuesc ridicate la un moment dat cu forţa. La ce-au ajuns
ţările apusene cu votul universal, întru cit s'a împuţinat mize-
ria celor de jos, ce reforme însemnate s'au realizat ca să simţim
vre-o deosebire între trecut şi prezent ? Masele populare, mereu
înşelate, delegă într'una puterea tot stăpinitorilor şi apăsători-
lor lor, care acum ca şi altă dată fac tot ce ştiu şi ce vor.
Chiar de-ar fi adevărat aceasta, încă nu e un argument în
favoarea revoluţiei violente, căci dacă masele populare nu ştiu
să se apere impotriva apăsătorilor şi nu sint în stare să-şi cro-
iască o stare mai bună prin votul universal, sau prin ori şi care
alte căi pacinice, cu ce se vor folosi ele mai mult dela revoluţie ? Căci
doar starea de revoluţie nu poate dăinui la infinit ci trebue să-i ur-
meze neapărat o perioadă de liniște în care se va stabili necesarminte
tot un fel de sistem de delegaţii, de alegeri, şi dacă stăpinitorii vor şti
şi vor putea să triumfe, vor face-o tot aşa de bine atunci ca şi acum.
Cărei revoluţii nu i-a urmat o stare de reacțiune, citeodată
mai rea ca cea veche răsturnată, şi cum ne putem închipui alt-
fel rezultatele unei revoluţii decit ca o organizare mai bună și
mai dreaptă pe bază de înţelegere reciprocă, de alegeri, de vot,
de lucrare prin delegaţia puterei celor mulţi în minile a mai pu-
tini? Adică, în definitiv, cam ceva analog cu votul universal, pe
398 VIAŢA ROMINEASCA
care-l avem deja şi cu care putem lucra cum am lucra și cu
sistemul de organizare politică ce sar naşte după o revoluţie,
însă cruiindu-ne-o pe aceasta.
Dar votul universal aşa cum îl posedăm astăzi nu e tot de
origină revoluţionară, nu izvorăște el tot din revoluțiile ce s'au
săviîrşit mereu dela 1789 încoace? Doar nu s'a dat din buna
voinţa citor-va de sus, nu s'a născut din senin, ci el este rezul-
' tanta tuturor frămintărilor sociale ale unui veac întreg.
Să ne folosim deci de dinsul ca de un dar al revoluțiilor,
ca de un dar pe care revoluțiile ni lau făcut spre a nu se mai
repeta sub forma lor cea violentă.
Mai e încă ceva de spus, şi pare-mi-se mai important ca
toate. In definitiv, privind lucrurile foarte de sus, pe lungi pe-
rioade istorice, e indiferent dacă o scbimbare ìn bine se petrece
într'o ţară sau în omenire pe cale pacinică ori violentă. Puțin
ne mai impresionează astăzi grozava frămîntare a marei revo-
luţii franceze și tot așa de mult ne-am fi folosit de roadele ei
şi dacă lucrurile s'ar fi petrecut în mod pacinic. Tot astfel cam
de un mic interes va fi pentru urmaşii noştri din veacul al XXI
dacă li gsar hărăzi o stare foarte prielnică printr'o teribilă revo-
luţie săvirşită în veacul al XX sau prin acumularea de reforme
cu încetul pe calea pacinică a votului universal.
Dar pentru cei chemaţi să trăiască momentele unei revo-
luţii şi mai cu osebire pentru soarta imediată a reformelor de
realizat, lucrul nu e de loc indiferent. Să mă explic puţin.
Revoluţiile,—atit de fatale în trecut,—cînd au izbutit, au dat
naştere la o stare imediată cu mult prea înaintată de ceea ce
ar fi fost normal să urmeze. E foarte naturai. Prin apăsarea
de veacuri, interesele legitime şi coapte, ca şi cele necoapte incă,
toate dorințele, patimele, suferințele, au isbucnit cu furia unei
năprasnice explozii. 'Toate visurile, ideile şi idealurile făurite în
veacurile de comprimare, neputind fi supuse la discuţie publică.
la analiză, la discernămint, suu crezut fiecare în parte pe dată
realizabile şi în toiul fierberii, cînd regimul vechiu era sfărimat,
cu toatele au dat buzna la viaţă, la realizare. Dar cum nu pu-
tea isbuti decit ceea ce era în cerințele vremii, a venit reactiu-
nea neagră, care a înăbuşit pe cele prea timpurii şi deci nevia-
bile, tăcind ca mai tirziu, după un nou şir de suferințe şi de
frămîntări, să se stabilească numai acele idei şi reforme pentru
care omenirea era pregătită.
Cind revoluțiile mau isbutit, a urmat reacfiunea rosie, te-
ribila represiune care a înecat în sînge mişcarea necoaptă, du-
cînd starea de lucruri şi mai înapoi decit fusese mai înainte.
De aci s'a născut probabil şi ideia că mişcările omenirei
sînt. ritmice, că unui pas inainte îi urmează fatal unul îndărăt,
că progresul și regresul se alternează ca ziua cu noaptea, că
la orice revoluţie corespunde o contra-revoluţie.
Acest mers ritmic, care e de natură a insufla mai curind
idei pesimiste sau sceptice, nu-l cred etern. El a fost numai o
DESPRE VOTUL UNIVERSAL 399
fază a desvoltării omenirii, care nu e menită să se repete la infi-
nit. Ritmul acesta, de rău augur pentru destinele omenirei, e
numai un compliment al necesităţii de pănă astăzi de a se re-
aliza schimbările în bine prin mijloace revoluţionare, şi va ìn-
ceta de-a se mai produce cu putinţa revoluțiilor pacinice, izvo-
rite din mersul încet dar sigur şi continuu al reformelor pe ca-
lea liniștită a exerciţiului suveranităţii populare.
Nu este deci indiferent dacă o reformă se va căpăta prin
revoluţie violentă sau prin dreptul de vot al popoarelor, căci
prin al doilea mod nu mai riscăm aşa de mult să cădem în re-
actiuni de acelea care echivalează cu o dare înapoi tot așa de
importantă pe cît o revoluţie poate fi o împingere înainte.
Revoluţionarii pretind că votul universal n'ar fi realizat spe-
ranţele puse în el de partizanii lui. Cum se poate oare dovedi
una ca asta? Reacţionarii se înspăimîntă de rezultatele lui prea
revoluţionare. Adevărul trebue să fie :a mijloc, ca mai întot-
deauna.
Multe sau puţine, bune sau rele, în parte, rezultatele sint
“ceea ce sint şi ce pot să fie. Asta este şi n'avem ce face de-
cit să lucrăm ca votul universal să ne dea nouă dreptate si nu
adversarilor. Nemulțumirea e şi ea un semn bun, e pirghia
progresului. Pentru toate epocile mari din omenire au fost ne-
mulţumiţii vremei, ceea ce nu împiedică că epoci mari au fost,
sint şi vor fi.
De altmintreli, cum am mai spus-o, votul universal nu e
altceva decit o armă, o formă de luptă şi atitatot. Dintre toate
formele folosite pănă astăzi mi se pare că aceasta e tot cea mai
eficace, chiar prin faptul că e cea mai modernă, că sa ajuns la
ea după ce s'au încercat atitea altele. Să ne slujim dar de dinsa
în loc s'o criticăm numai, si dacă e s'o criticăm s'o facem în
senzul îmbunătățirii, a perfecționării ei, punct asupra căruia vom
reveni mai jos.
xæ
* x
O a doua categorie de nemulțumiți de votul universal sìnt
aceia cărora nu le place nimic din ce se face. Nemulţumiţii su-
biectivi, i-aşi putea numi. Pe aceştia e de prisos să-i întrebi
ce vor să pue in loc, căci nau nimic de propus.
Sint o seamă de oameni care sau născut ca să critice.
Deşi fac şi ei parte din specia omenească, tot ce e omenesc le
displace, în toate direcţiunile. Dacă i-am prenumărat şi pe ei
printre adversarii votului universal este că atunci cînd vine în-
timplarea să-i întrebe cineva și despre votul universal, îl critică
cum critică orişice. Ei îngroașă numărul protivnicilor dar fără
a adăuga un argument nou şi fără a ridică vre-o obiecţie spe-
cială, cu atit mai puţin au o soluţie de indicat.
La noi, unde cele mai multe se maimuţeresc decit se cu-
getă propriu, numărul acestora e cu mult mai mare decit al ad-
400 VIAȚA ROMINEASCA
versarilor conştienţi. Noi n'avem votul universal, şi cu toate
astea cred că, proporţional, avem mai mulţi critici ai votului u-
niversal din.... alte ţări, decit în chiar țările acelea. Nici n'am
început bine lupta pentru o reformă care în altă parte e de
mult aplicată, nici n'am avut deci a suferi măcar un început
al neajunsurilor, şi criticii noştri născuţi o. critică deja. Ei se a-
seamănă cu acel vecinic deziluzionat citat de Jules Claretie care
cînd vedea prima floare a primăverei, exclama cu desnădejde:
uite au eşit florile, de-acum vine și iarna!
Sint mulţi de aceştia care n'au cea mai mică idee de ce
este chimia, fizica, astronomia, biologia, dar proclamă falimen-
tul ştiinţei. Fenomenul e frecvent ìn ţările semiculte, unde pu-
tini sînt acei ce-au trecut prin toate gradele de cunoştinţe şi de
muncă, ci găsind roadele de-a gata produse de învățații şi mun-
citorii țărilor inaintate, nu le înțeleg gustul, le par fade sau
amare. Lui nătăfleață poate să-i pară rea para mălăeată ce-i
cade de-a gata în gură, pe cit timp ce dulce i se pare pînea, şi
de ce preţ, aceluia ce-a ciştigat-o cu. sudoarea frunţii !
Dintre toţi aceşti puţin demni de interes critici, trebue to-
tusi să deosebim pe-o parte care merită oare-şi care atentie, anu-
me pe cei ce sînt indiferenți la marile lucruri sau reforme, nu
din insuficienţa minţei şi a inimei ori din pur snobism ci pen-
tru că le e greu, lipsiţi cum sint de o cultură mai întinsă şi
de o mai adincă intelegere a lucrurilor ce-i înconjoară, să-şi dee
seamă de importanța lor. E interesantă această categorie, căci pe
aceşti fel de oameni se bizue mult reacționarii cind indrăznesc
a ataca prezentul gi a lăuda trecutul. Oamenii simt neajun-
surile prezentului şi nu cunosc de loc trecutul, sau îl cunosc după
povești, şi cad astfel uşor in cursa reacţionarilor.
De cite ori nu ne este dat să auzim zicindu-se: Da ce-a
făcut, mă rog, revoluţia franceză? Ce bine a eşit pentru ome-
nire din elucubraţiunile unor nebuni şicriminali, care au atacat
bazele seculare ale societății pentru a încerca să le înlocuiască
cu smintitele lor idei! Naivii sau inculţii care nu cunosc nici
cine erau nebunii aceştia, nici ce voiau, nici care erau bazele
seculare ale societăţii atacate de criminalii revoluționari, sint
gata să se întrebe și ei, ca un ecou, că în adevăr dece s'a în-
tîmplat aşa şi ce bine a eşit de-aici?
Sau li se zice: Pe ce am schimbat noi bunele noastre așezăminte
din bătrini! Am stricat tot ce era vechiu, tot ce era strămoșesc.
am dărimat casa în care părinţii şi-au dus traiul lor tihnit, pen-
tru a le înlocui cu maimuțării apusene, care ni se potrivesc ca
nuca în părete! Şi aceiaşi naivi şi inculţi, cad trişti pe gînduri.
însă fără ca habar să aibă de cum era acel trecut, de cum tră-
iau strămoşii şi dacă civilizindu-ne după felul apusului am fă-
cut rău sau bine.
Să luăm o pildă foarte vulgară, dar perfect de bine potri-
vită pentru caracterizarea acestui fel de oameni pe care reactţi-
onarii îi momesc ca să-și îngroaşe rîndurile.
DESPRE VOTUL UNIVERSAL 401
E destul să pleci dela Bucureşti la Ploeşti ca să auzi în
totdeauna povestindu-se ce pacoste nesuferită sint căile terate.
Nu e neajuns pe lume care să nu-l aibă, pănă şi pe aceia dea
merge încet. Dar întreabă-i pe nemulțămiţi dacă unul măcar a
călătorit cu vechea diligenţă, dacă au citit o iotă din ce erau
voiajurile acum 40—50 de ani. Nici vorbă că gar mira grozav
dacă le-a: spune că fără aceste mizerabile și nesuferite căi fe-
rate n'ar fi cu putinţă să se cultive nici un sfert din pămintul
ce se cultivă astă-zi, că mai nici o industrie n'ar putea exista,
că chiar hrănirea zilnică a orașelor mari ar deveni o problemă
aproape insolubilă.
Pentru aceşti vecinic nemulţămiţi de toate dar fără a le
înțelege, cari simt şi ei, fără îndoială, neajunsurile vieţei moderne,
dar mai mult repetă ce aud de la alţii, e un singur răspuns de
dat potrivit cu mintea lor : să-şi închipue că ce este ar dispare
subit şi să cugete la ce-ar urma.
prea puţin lucru Constituţia pentru ţara rominească, dar
Să presupunem că am suprima-o şi atunci ii vom înțelege im-
portanța. Legile cite le avem se calcă mereu în favoarea citor-
va şi în defavoarea celor multi, dar ce-ar fi fâră ele! Căile ferate
merg încet, sint scumpe, te inăbuși în vagoane, e murdar în ele,
fac un zgomot infernal, te asfixiază cu praful și cu fumul, per-
sonalul e impertinent, etc., dar ce-am deveni dacă le-am desfi-
ința şi ne-am reîntoarce la diligențe !
Nemulțumirea e, în adevăr, pirghia progresului, dar cu con-
diţia că eu să producă reflecţia şi dorinţa de-a cunoaşte pricinile
râului. A fi nemulţumit pur și simplu, este a-ți amări viaţa de-
geaba, este a avea sentimentul cel mai steril.
ba
xæ xæ
Sint însă două mari categorii de nemulţumiţi de votul uni-
versal cari ştiu ce spun şi ştiu ce vor: reacționarii şi..... chiar
partizanii lui.
Criticile reacţionarilor nu sînt lipsite de temeiu, ca chestie
de fapt. Neajunsurile pe care le găsesc ei funcționării actuale a
votului universal, le găsim, lu fel, cu toţii. Bine înţeles că sint
nuanțe, sînt deosebiri în modul de-a privi lucrurile, dar faptele
în sine le vedem aproape cu toţii la fel. De altmintrelea e prea
cunoscut că în critica relelor presentului extremele se ating.
Conservatorii ca şi socialiștii nu arare ori sînt de acord în
găsirea şi descrierea relelor de care sufere societatea modernă.
Lucrul e toarte natural, şi unii şi alţii fiind partide de opoziţie,
şi unii şi alţii representanți ai celor două clase care nu au pu-
terea şi nu se bucură pe. deplin de roadele ei, unul fiind-că a
pierdut-o, celălalt fiind-că n'a ajuns s'o poseadă încă. Deose-
birea între ele începe însă de îndată ce se indică soluţiile relelor
constatate. Pe cînd reacţionarii, de scîrba unui prezent uricios
— de altmintreli la fel cu toate presenturile ce au fost şi pro-
402 VIAŢA ROMINEASCA
babil şi cu cele viitoare—vor să ne ducă înapoi; partidele fna-
intate găsesc leacul in perfecţionarea stărei de lucruri de astăzi
şi introducerea de reforme noui cu un caracter şi mai progresist.
Iată de pildă pe reacţionari găsind votului universal cusurul
de-a, da puterea în miinile unei mulţimi ignorante, care nu stie
să aleagă între oameni pe cei mai de seamă ci pe acei ce-i lin-
guşesc patimele sau o încîntă cu vorbe goale. Destinele unei
țări sint astfel la discreţia voinţei mulțimei josnice, pătimaşe,
ignorante, imbecile.
Sa vorbit şi s'a scris mult, în rău, pe socoteala psihologiei
mulțimilor, de sigur cu mare doză de dreptate. Dar oare
psihologia coteriilor e mai bună şi mai prielnică? Cu grev,
dacă nu chiar cu neputinţă, este ca mulțimea să pue la cale
un complot în potriva binelui public, să ia o hotărire, care să
surprindă ţara, să făurească şi să ducă la capăt planuri menite
să tulbure şi să asuprească lumea. Pentru o coterie lucrul e cu
mult mai lesnicios. Tirania mulţimei e.vagă, şovăitoare i de
scurtă durată, pe cind tirania unei coterii poate dura cu zecile
de ani. Crimele şi nedreptăţile ce se pot atribui mulțimilor, ca
atare, se numără pe degete, şi fără o adincă şi specială cunoa-
ştere a istoriei, un individ de-o cultură mijlocie nu ţi-ar putea
ingira decit două-trei. Dacă aminteşti de poporul atenian care a
silit pe Socrat să bea otravă si de poporul ierusalemitean care
a preferat pe Barabas lui Hristos, le-ai cam isprăvit pe cele de
căpitenie. In schimb crimele şi nedreptăţile coteriilor sînt nenu-
mărate şi cu mult mai bine cunoscute.
In viața de toate zilele nimeni nu se plinge de relele ce
le sufere din partea mulţimei, doar numai că te calcă Duminica
pe picioare prin locurile de petrecere, dar de relele coteriilor ţipă
lunea zilnic. Ori-cine îţi poate înşira zece fapte chiar din cursul
lunei curente, fără ca măcar să fi fost o alegere în luna aceea.
In definitiv în chiar această învinuire ce se aduce votului
universal că foloseşte mai mult coteriilor, găsim mai curind o
dovadă în defavoarea coteriilor decit in a mulțimei, o dovadă
că influenţa rău făeătoare a coteriilor e așa de teribilă încit nici
cu votul universal n'a putut fìi pînă acum cu desăvirgire înlă-
turată,
Asta revine la a zice, pentru a lua lucrurile mai de sus,
sau mai din adincul lor, cum voiţi, că ne aflăm incă tot sub
puterea domniei unei clase, că tot interesele ei triumfă incă și
cu votul universal, după cum triumfau şi cu colegiile restrinse.
Dar asta însamnă nu că votul universal e o formă rea deiuptă.
o armă imperfectă, ci că menirea istorică a acestei clase nue
încă sfirgită şi că noua alcătuire socială ce va să vie nu e încă
coaptă. O dovadă ma: mult dar că votul universal nici nu
sdruncină imediat societatea din temelii, nici no dă înapoi, cio
lasă să evolueze în mod natural, decit numai că formează mai
repede masele pentru rolul lor istoric, smulge mai multe și ma:
bune reforme de la clasa stăpinitoare, pregăteste mai bine vil-
DESPRE VOTUL UNIVERSAL 403
a i a ni mm
torul şi ne duce inspre el mai repede, dar totuşi incomparabil cu
mai puţin sdruncin şi cu mai puţin sacrificiu decit orice alt
sistem poliitico-electoral.
Domnia coteriilor, dacă ar fi fost bună, potrivită progre-
sului şi prielnică tuturor n'ar fi ajuns să fie repudiată, răstur.-
nată şi înlocuită cu domnia maselor sub care, ori de cite nea-
junsuri am suferi, sintem departe de a fi atit de rău ca sub
vechile domnii înlăturate.
De altmintreli puterea nu se hărăzeşte de o faţă externă
societăţilor omeneşti, cum ar fi de pildă un Dumnezeu, ci pose-
siunea ei rezultă dintr'un lung șir de lupte în care triumfă cel
mai înarmat şi forma cea mai prielnică progresului. Dacă cote-
viile au căzut, măcar nominal, de la putere şi mulțimile le-au
iuat locul, este că domnia mulțimilor corespunde unor necesităţi
fatale, izvorite din chiar mersul omenirei.
Că şi cu domnia mulţimei sînt şi se vor maiivi mari neajun-
suri, nimeni nu neagă. De cit ce e de făcut, de mers inapoi?
Dar cum ? Pe ce forţă vor să se întemeieze reacționarii ca să
ne readucă la vremile trecutului? Au avut toate puterile în
mină, Stat, biserică, justiţie, armată, jandarmi, avere, şi cu toate
astea au fost înlăturați de ideile democratice care n'aveau altă
față decit pe ele însuși. Azi cînd democraţia ajunsă la putere
are ea la dispoziţie statul, armata și justiţia, cum ar putea reac-
ţiunea să o doboare, cînd ea n'are nici măcar forţa ideilor ?
Socotesc unii că lumea inşelată în speranțele ei, desgustată
de slabul în aparenţă rezultat dobiniit cu reformele democratice,
dela care se aștepta aşa de mult, îşi va reintoarce privirile spre
trecut, ca o slugă care schimbind pe-un stăpin rău pe un altul
şi mai rău, revine la cel dintăi?
Abdicarea de bună voe poate fi fapta unui individ, nici o
dată a unui popor sau a omenirei întregi. Nu ecu putință de gin-
dit mâcar, că o ţară care a practicat odată suveranitatea naţio-
nală, aibă aceasta şi cele mai grozave inconveniente, să mai nu-
trească chiar veleitatea de-a voi să abdice dreptul ce Va căpă-
tat. Şi chiar do sar întîmpla o minune ca asta, de scurtă du-
rată ar fi renunţarea.
Reacţionarii se arată a fi cei mai extraordinari utopişti,
cînd năzuesc a vedea lumea readusă la o turmă şi-un păstor,
de-a face din mulţime iarăşi turma mută şi supusă, care nare
a se amesteca în trebile publice, n'are a-şi spune cuvintul în
chestiile la ordinea zilei. Asta nu se mai poate. De ne e sortit;
să cădem în prăpastia ce ne stă deschisă în cale, după cum sus-
ţin conservatorii, e cu 99 la sută mai probabil că vom cădea în
prăpastie mergind înainte decit să ne mai reintoarcem la trecut.
Pe unde a fost, omenirea nu mai trece, după cum la clipa ce-a
shurat nimeni din noi nu se mai reîntoarce. Aşa zisul mers rit-
mic al istoriei în senzul de progres gi regres alternant, eu unul nu-l
cred adevărat. Popoarele nau mers mereu cînd înainte, cînd ina-
404 VIAȚA ROMINEASCA
e
poi, ci vecinic înainte, schimbind forme care puteau părea unele
mai inapoiate ca cele din trecut, dar de fapt nu erau.
Orice s'ar zice, feudalitatea a insemnat un pas inainte față
de antichitate, domnia burgheziei un pas înainte faţă de feuda-
litate.
Doi oameni pleacă spre-o ţintă. Unul în drumul lui se află
pe-o culme, cela-Valt într'o mocirlă. Dar mocirla fiind mai în
apropiere de ţinta comună, cel de pe culme va fi mai îndepărtat
de ea. Dacă la două popoare ce trăesc simultan am descoperi,
la unul înflorirea intelectuală a antichităței dar cu formele ei
sociale înapoiate, iar la altui întunerecul feudalismului dar cu
formele lui sociale mai înaintate, trebue să conchidem că cel de
al doilea e mai avansat pe calea progresului.
Chiar de-am presupune că conservatorii ar fi în stare să ne
dea o mai statornică pace socială şi o înflorire economică şi cul-
turală mai mare dacă am consimţi să ne reîntoarcem la formele
trecutului,— ceeace nu e cituși de puţin, nici probat, nici proba-
bil, — omenirea s'ar găsi mai inapoiată pe calea progresului căci,
oricît ar fi de rea starea prezentă—și ştim că e mai bună ca
cea din trecut, sub toate privirile—această stare prezentă e un
inel al lanțului ce ne leagă cu viitorul, e, dacă voiţi, mocirla prin
care trebue să trecem ca să ajungem mai departe, mocirlă care
se află mai în apropiere de: ţinta finală decit culmea din urmă
spre care sintem îndemnați să ne urcăm.
Criticile ce le aduc deci conservatorii votului universal nu
pot fi întemeiate decit în fapt, de loc în principiu.
Şi noi cu toții găsim că votul universal e departe de-a fi
dat cine ştie ce roade ideale. Dar le-a dat pe acelea ce le putea
da pănă astăzi şi unul din cele mui mari foloase ale lui este
tocmai educarea, formarea, maturarea acelei mulțimi care ar fi
fost pentru mersul omenirei cea mai mare primejdie dacă rămi-
nea străină de problemele politice, economice şi sociale ce ni se
pun în timpurile moderne.
Prin suveranitatea populară aceste mulţimi, de votul căro-
ra depinde venirea și şederea la putere, au fost până în adinc
pătrunse de toate curentele de idei. In cincizeci de ani de prac-
tica votului universal s'a fâcut mai mult pentru formarea, edu-
carea şi maturarea mulțimilor decit s'a făcut în tot timpul scurs
mai înainte. Prin aceasta principiul suveranităţii populare a fost
ideea cea mai progresistă, mai folositoare şi mai salutară din
cîte au existat pănă astăzi în omenire. Cind vor trece veacuri
după veacuri şi se vor putea vedea bine roadele ideei, fâră in-
doială că în istorie ea va apare ca una din culmele cele mai
înalte, cum e filozofia greacă, codificarea romană, morala evanghe-
lică şi arta Renaşterii.
ea
Votul universal cum e practicat azi are defecte, si încă mari.
E adevărat că politica de gagcă îşi joacă încă mendiele. Dar lea-
DESPRE VOTUL UNIVERSAL 405
cul nu stă în restringerea dreptului de vot care ar spori încă
puterea coteriilor, ci în mărirea şi mai mult a colegiilor. In loc
de votul pe plasă și pe candidat, e de preferat votul pe judeţe
şi încă pe judeţe mari, cu scrutinul de listă. Astfel influenţa de
gaşcă se va atenua cu vremea. Cind ideile imperialiste vor slăbi
şi în Europa, se poate inchipui alegeri cu votul universal numai
pe regiuni mari, chiar cu plebiscituri. Sistemul american e şi mai
de preferat poate, dar trebue ca ideile democratice să prindă ră-.
dăcini şi mai adinci în Europa.
E adevărat că coteriile din parlament fac şi desfac totul.
Leacul ar sta probabil în înființarea referendului pentru toate
legile importante votate de parlament.
Mai e adevărat că tirania de altă dată a minorităţii a fost înlo-.
cuită cu acea a majorităţii, cu tirania mulţimei. Leacul ur sta nu în
îndepărtarea mulțimilor dela vot ci în reprezentarea proporțională
cu suprimarea balotajelor, ocazii de cele mai josnice compromisuri.
E adevarat încă că cu votul universal nu pătrund în totdea.--
una în parlamente oamenii cei mai de seamă gi că multe inte-
rese mari sînt jertfite. Sint numeroase relele ce se observă dar e de
remarcat că fiecare din aceste rele semnalate cu votul univer-
sal, existau înzecit şi însutit cu colegiile restrinse,
După cum cînd criticăm neajunsurile căilor ferate nu ne
gindim să ne intoarcem la dilijenţe, tot astfel cind criticăm vo-.
tul universal nu trebue să ne gindim la restringerea lui. Ar fi
să cădem din lac în puț. Tendinţa noastră trebue să fie spre per-.
fecţiune, şi tot ce ne supără azi trebue îndreptat. Ca ori ce pe
lume, şi votul universal e susceptibil de îndreptări şi de perfec-
ționări de-o mai bună organizare, care, cu vremea i se vor adu--
ce neapărat, insă nu in senzul reacţionar ci progresist.
*
$ *
Acestea zise,—şi ar mai fi încă multe dar nu ne îngădue spa-
tiul—să ne reîntoarcem la ţara noastră asupra căreia mai am ceva
de spus cu privire la întroducerea votului universal.
Prietenii mei pretind că imi plac uneori paradoxele. Să le-
dau aci o confirmare de tormă, lansind un paradox, care totuşi
mie mi se pare a fi cel mai adevărat adevăr. Voiu zice şi sus-.
tine dar că votul universal se impune tocmai la popoarele cele-
mai săraca, cele mai înapoiate şi mai inculte gi că la acestea
mai cu osebire e menit el să facă cel mai mare bine gi să fie
de cel mai mare folos.
Da, văd bine, acum cînd îl scriu pe-acest paradox de atita
vreme numai gindit, cit e el de puţin un paradox! In orice caz.
sint logic cu mine însu-mi, căci dacă am spus că popoarele au
votat din caverne şi pănă astăzi, necontenit, dar cu toporul, apoi
e adevărat că toporul, crima individuală ca gi cea colectivă,
adică dreptul de vot sub forma ab antiguo, s'au mănuit, şi se-
mănuesc încă şi astăzi, mai mult de popoarele înapoiate, înculte.
şi sărace. Niciodată nu simte cineva mai puternic nevoea de a fi.
cetățean activ ca atunci cînd e nevoiaş sub toate raporturile..
405 VIAŢA ROMÎNEASCA
E încă un paradox, dacă voiţi, dar e un fapt că virtutea cetăţenească
e mai cu samă practicată de cei mici şi săraci decit de cei mari
şi bogaţi. — Insă o fac cum pot, cum li se îngădue de împrejurări.
Revoluții —nu tulburări superficiale— puţine pornesc de sus
în jos, mai totdeauna de jos în sus.: Popoarele votează mereu, cum
le vine mai la îndămină. Faceţi-le să le vie mai la îndămină bu-
letinul de vot şi revoluţia violentă nu-şi va mai avea rostul.
Un olandez, care cîştigă bine, e administrat bine, e ins-
“truit, trăeşte într'o țară cu moravuri blinde, civilizate, se poate
dispensa la o adică de dreptul de vot, —Olanda n'are încă votul
universal —fiind-că posedă omul atitea şi atitea mijloace isvorite
din bogălia lui, din dreptatea relativă ce i se face, din instruc-
ţia lui, din civilizaţia generală a ţării, dea putea trăi cum se
cade. Ce poate să facă bietul romîn, bietul rus sau bietul italian
chiar, dezarmat cum e din toate punctele de vedere? cu ce să
se apere el, cum să ajungă la dreptate şi la o stare mai bună?
Rabdă cit poate, dar cum şi răbdarea are margine, începe a şi-o
perde şi votează, devine cetăţean activ: dă foc, omoară. dărimă.
Puneţi-i în mînă un buletin de vot, dar cu votul universal, sì i
se va auzi glasul şi i se va face dreptate măcarcit de cît, căci
trebue să răzbească el măcar zece țopirlani cu vremea in ca-
meră, de cei aleşi nu de cei numiţi, şi se vor deda acolo la un tă-
răboiu al dracului.
Credeţi că dacă în Parlamentul ăsta al nostru de acum ar
“fi fost vre-o zece veritabil aleşi de țărănime, de cei care pun
picioarele în strachină, nu g'ar fi schimbat complect fizionomia şi
atmosfera Camerei ? Puteţi dv. să credeți ce voiți, eu cred că da.
Ori cîtă durere şi amărăciune am simţi spuniînd-o, Romi-
nia nu e încă decit. o expresiune geografică, nu ce o ţară constituită
de un popor omogen avind strinse legături între straturile ce-l
formează. Negreşit că ţara nu e împărţită după limbi, după ra-
se sau după religii deosebite, dar e împărţită în două popoare
tot aşa de îndepărtate între dinsele ca şi cînd le-ar despărţi mări
gi oceane: în poporul dela tirguri şi în cel dela sate. Ce folos că
dincolo de barierile tirgurilor se vorbeşte aceaşi limbă şi să cre-
de în acelaşi D-zeu, dacă între suflete nu e aproape nic. o le-
gătură! Tot atit de mare deosebire de neam întilneşte un tir-
govăţ, romîn cult sau bogat care ar merge cu vaporul zece zile
dincolo de hotarele ţării ca şi cînd ar păşi cu zece chilometri
-dincolo de bariera oraşului natal.
Revoltele din Martie trecut n'au vădit numai mizeria ma-
terială a poporului de la sate, care se găseşte şi la alte po-
poare şi care e în definitiv felul de mizerie cel mai puțin
primejdios, ci şi mizeria intelectuală și sufletească cea mai
profundă, care e simptomul cel mai alarmant pentru viitorul
unui neam.
Ideile, problemele, dorinţele, aspiraţiunile care ne frămintă
pe noi orășenii, lipsesc dela sate ; mai rău, nu le preocupă de loc; gi
maî rău, pe unele din ele țărănimea le înțelege de-andoasele.
DESPRE VOTUL UNIVERSAE 407
Vorbim aceiaşi limbă, dar numai dacă nu trecem de-un voca-
bular de cel mult doua sute de cuvinte. Mai departe nu ne mai
putem înţelege cu ţăranii. Cărţile, broşurile şi gazetele noastre,
dacă nu tratează despre fapte mărunte si diverse, nu spun nimic
țăranilor ca şi cum ar fi scrise pe chinezeste.
Pină şi ideia naţională lipseşte la sate. Pentru mine unui,
care de ciţi-va ani am de-a face cu țărănimea şi-mi place să mă
interesez şi de suflstul ei, ancheta d-lui Banu la Seminarul Ni-
fon n'a fost o revelaţie ci o palidă reflectare a realităţii.
Nu voesc să zic că ţăranul romin e o brută, cum vor unii să ne
facă să credem. Din contra am convingerea că e foarte inteligent
şi foarte priceput în ale lui. Am cunoscut de aproape pe ţăran
în Italia, in Belgia şi in Franţa şi cu toate că sînt departe de-a
fi şovinist, îl găsesc pe al nostru mai ager la minte. Cind vrea
să-şi deschidă inima şi gura, te uimeşte modul lui clar, înțelept
şi adînc de a privi şi înţelege lucrurile. Dar suferinţele şi in-
cultura seculară, lau făcut să judece ca un primitiv, cu logica
acea simplă şi geometrică a individului pe care nu-l încurcă i-
deile şi problemele mai innalte, cu scepticismul acela care isvo-
răşte din felul fatalist de-a privi viaţa, special omului care nu
o prețueşte fiindcă pentru el ea n'are nici o valoare şi nici un
farmec mai superior.
O singură pildă. Ori cărui ţăran, din adevărații ţărani,
i-ai vorbi de primejdia naţională, de primejdia de-a se cotropi
tara lui de-o tară străină, nu-i vei face nici cea mai mică impre-
sie. Ba cei mai mulţi iți vor răspunde că n'ar fi rău să se în-
timple una ca asta. De ce? Fiindcă poate o fi mai bine atunci
ca acum.
Ori de cîte ori sa rupt un trup dintr'o țară, măcar cit
de puţin, părţile rupte au singerat şi în membrul instreinat a
rămas dorinţa, fie măcar veleitatea de a se reîntregi cu trupul.
In orice cas o comunitate cît de mică de aspiraţiuni şi doriuţi
comune a plutit de la unii la alţii peste noua graniţă despărți-
toare. Intrucit țărănimea basarabeană simte că a fost ruptă de
noi şi întru cit țărănimea noastră cugetă la cei rupţi de dinsa?
Dacă basarabenii ar fi fost duşi la antipozi, mar fi fost mai
mare şi desăvirgită înstrăinarea lor de noi şi a noastră de ei.
Mă tem grozav că dacă o catastrofă politică ar redespărţi
pe Moldoveni de Munteni sau dacă pe fiecare în parte iar cu-
ceri alte popoare, nici unii, nici alţii n'ar simţi catastrofa şi n'ar
mișca un deget din propria-le iniţiativă ca să redevie la starea
anterioară. Vorbesc numai de lărănime, bine înţăles.
E aceasta o stare de lucruri care să ne lese nepăsători?
Putem să ne socotim o ţară serios inchegată şi cu viitor dacă
vom continua a fi împărțiți în aceste două popoare aşa de stre-
ine unul de altul, în poporul orăgenilor şi al sătenilor? Dar e-
venimentele din Martie trecut au dovedit ceva mai rău de cit
atit, au dovedit că aceste două popoare sint mai mult decit străine
unui de altul, sint duşmane între dinsele şi adine duşmane.
408 VIAŢA ROMINEASCA
Mergem între două prăpăstii ţinindu-ne în echilibru pe-un as
cuţia de sabie.
Aşa am mers decînd sintem, de sute de ani, şi tot n'am
pierit, se va zice poate.
Asta nu e motiv ca să nu cădem odată. In trecut am fost
încunjurați de popoare la acelas nivel cu noi. Avintul nou dat
omenirei de Revoluţia cea mare a făcut să se urce repede ni-
velul in jurul nostru, şi avîntul. acesta n'a atins încă masele no-
astre populare. Popoare noi şi mici create la granitele Rominiei
merg mai repede ca noi. Vom ajunge în curiad să asistăm la
culmea ironiei pentru neamul romănesc, că părți rupte din a-
cest neam şi subjugate de alte neamuri, să se bucure deo
viață politică gi intelectuală mai superioară ca poporul din Rv-
minia zisă liberă, după cum se bucură deja de o stare econo-
mică cu mult mai bună.
In Transilvania, în Banat, în Bucovina şi în Basarabia
neamul rominesc subșuga! duce un traiu material cu mult mai
omenesc de cit cel liber şi independent şi, exceptind Basarabia.
e mai luminat, mai instruit. Cind vor căpăta ca miine votul u-
niversal subjugaţii, în ce situaţie inexprimabilă se va găsi Ro-
minia liberă şi independentă ?
Din tot ce s'a încercat la noi, ceea ce a dat rezultatul cel
mai de plins a fost Liga pentru unitatea culturală a tuturor
Rominilor. E un fapt prea cunoscut. Şi cum se putea să fie
alt-fel ? Cum putem noi, un popor de mizeri şi de neştiutori
de carte, un popor fără drepturi reale, să ne incumetăm a slo-
bozi și a instrui pe alţii?
In loc să fim un far de lumină pentru cei ce ne înconjoară și
să stirnim rivna printre vecini prin buna noastră stare cultu-
rală, politică, economică şi socială, sintem pentru dinşii un mis-
terios şi ingrijitor punct de întrebare, ca să nu zic mai mult.
| Să nu ne fie cu suparare, dar nu arare ori se imtimplă că
țăranii din Transilvania cari vin ca servifori pe la noi, să fie
superiori în multe privinţi chiar stăpinilor la eare se tocmesc.
Stiu un caz admirabil, care merită să fie cunoscut şi de alții.
Nişte servitori transilvăneni, tocmiţi la o şcoală publică
din Bucureşti, roagă pe corpul profesoral al acestei şcoale să le
cumpere cîteva bilete de bal—Ce era cu aceste bilete ? Din co-
muna respectivă se aflau în Bucureşti vreo 80 de ingi, care for-
maseră o societate co da regulat anual două baluri, cu prođu-
sul cărora se contribuia la susţinerea şcoalei din satul lor.
Şi pe de-al de aceștia voim noi, rominii liberi din regat.
să-i desrobim şi să-i unim cultural cu noi, iar capildă şi îndemn
le oferim starea culturală, morală, politică şi economică a ţără-
nimei noastre !
Revoltele din Martie trecut au fost ca un fulger care aulu-
minat sub picioarele noastre adincuri prăpăstioase din cele mai
îngrozitoare. In ele se pot nărui visurile, dorinţele, năzuinţale
noastre toate, împreună cu ţara, dacă nu vom şti să astupâm
repede aceste prăpăstii.
DESPRE VOTUL UNIVERSAL 409
E ai
N'avem de dat numai piine poporului, n'avem numai să'l
învăţăm şcoala primară, nu e vorba numai de-o mai bună gos-
podărie. Cu acestea nu se civilizează un popor şi poporul nos-
tru trebue civilizat, trebue înnălțat măcar la nivelul rominilor
subjugaţi din Austria şi Ungaria.
Cu ce-l putem scoate din starea aceasta, ce punte să a-
runcăm peste prapastia dintre el gi noi, cum să-l facem să se
simtă şi om şi român, legat de ţara asta cum sîntem și noi,
tirgoveţii mai luminaţi ?.
Pină acum n'am văzut arătindu-se decit aceste trei solu-
ţii: pămînţ, şcoală, bună administrație.—Eu unul le cred cu
totul insuficiente, sau ca să exprim mai bine ce gîndesc, prin
ele nu se răspunde la întrebările de mai sus.
` Cintărim noi patriotismul cuiva prin averea ce-o are? Nici
țăranul nu va fi mai bun patriot fiindcă va poseda citeva hec-
tare mai mult. Preţuim noi calităţile cuiva fiindcă poate des-
cifra buchile ? Nici ţăranul nu va fi mai format pentru viaţa
modernă dacă va şti să descifreze citeva slove. Buna adminis-
trație nu cred că se poate realiza numai prin măsuri de sus în
în jos, singurele care se iau acum.
Pămînt, carte şi administraţie sint foarte bune dar nu re-
zolvă problema.
Trebue să ridicăm pe țăran pănă la noi şi noi să ne sco-
borim pănă la dinsul. 'Trebue o apropiere morală şi intelectu-
ală între cele două popoare străine din ţară şi atit de dușmane.
Apropierea aceasta nu se poate săvirşi decit pe calea de reforme
politice, prin votul universal.
Prima şi cea mai puternică legătură dintre straturile unui
popor e egalitatea înaintea drepturilor ca şi a datoriilor. Con-
stituţia a proclamat-o dar încă n'am realizat'o. Am dat ţărănimii un
rol şi un loc de robi şi ne mirăm câ ea are mentalitatea, viaţa
şi psihologia unor robi! Cum se putea săfie altfel? In formele
vieţii moderne am lăsat să subziste toate păcatele trecutului.
Deşi am proclamat că nu mai sint deosebiri de clase, ele sub-
zistă chiar din punct de vedere politic. Şi ţăranul continuă a
trăi ca o clasă cu totul aparte, fără a avea nici una din egali-
tățile de drept care în alte țări există, şi fără a simţi nici o 80-
lidare cu celelalte clase. Trebue să ajungem a desfiinţa şi noi
clasele politice, dacă pentru desființarea celor economice şi so-
cialo n'a venit încă vremea,—și asta nu se poate face decit cu
votul universal.
Cind toţi locuitorii ţării vor fi egali in faţa urnei și cînd
puterea politică în stat va emana egal dela întreaga masă po-
pulară, dela sine se vor stabili, şi încă imediat, intinse legături
între oraşe şi sate. Vom fi nevoiţi a ne scobori în mijlocul po-
porului suveran şi, cu solicitarea votuiui, fie chiar cu cerşirea
lui, fie măcar şi cu smulg>rea lui, va trebui să ducem pănă la
el ideile noastre, să i le spunem, să-l facem să le înţeleagă ; iar
pe el va trebui să-l ascultăm, la rindul nostru.
5
410 VIAŢA ROMINEASCA
Azi nu poţi pătrunde la sate că te leagă autorităţile. A-
tunci vom pătrunde cu toţii, cu întreg vălmaşagul nostru de
idei, de idealuri, de interese, de dorinţi, şi contactul intre toți
Rominii se va face.
La această perspectivă se cutremură carnea de pe reacți-
onari. Li se pare că va fi sfirgitul lumei şi al ţării. Nu, va fi
salvarea. Cind azi intră unul tiptil, sau cind o idee se strecoară
singuratică și trunchiată prin sate, poate să fie o primejdie căci
persoanele şi ideile contrare lipsesc. La lumina mare, în de-
plină libertate, cind şi la sate vor fi discuţii publice, întruniri
publice, libertatea presei, putinţa pentru toate ideile de-a pá-
trunde de o potrivă şi in-luptă unele cu altele, orice primejdie
va dispare căci din lupta ce va urma între toţi va eşi o rezul-
taată care va fi cam aceea ce o vedem în Bulgaria, în Serbia.
în Grecia şi mai departe în Germania, în Franţa, în Belgia.
Numai astfel ţăranul se va deprinde a fi si el un om mo-
dern, ne va cunoaste şi-l vom cunoaşte; numai astfel tirgoveții
şi sătenii vor avea idei comune, interese comune, suferinţi ca şi
bucurii comune, se vor simţi de acelaş neam, legaţi intre ei, res-
pectindu-se, iubindu-se sau uriîndu-se după interese şi după con-
vingeri iar nu ca acum ca neamuri deosebite.
Vor fi atit dintre tirgoveţi cît şi dintre săteni liberali, con-
servatori, socialişti, ţara rominească nu se va mai divide după
haine ci după idei. Rominia rurală nu va mai fi un hinterland
pentru Rominia orăşenească, una nu va mai privi, toată la o-
laltă, pe ceealaltă ca duşmană. Un ţăran va însemna și la noi
un cultivator de pămînt nu un neam aparte și protivnic care
să se teamă de noi şi să ne temem de el, ca un Francez de un
Arab; un partid liberal, conservator, socialist va avea partizani
de o potrivă şi la tirguri ca şi la oraşe, după interesele indivi-
zilor și după convingerile lor.
Ce păreri politice are azi un ţăran şi care partid politic il
poate revendica? A face această intrebare este a rezuma în-
treaga problemă ce se pune, în toată fioroasa ei goliciune.
Nu vom avea nici pace temeinică în țară, nici progres real,
nici omogenitate națională pănă ce nu vom ajunge ca fiecare din
Partidele politice existente şi viiloare să-şi aibă partizani şi din-
tre țărani, pănă ce lăranii, pălrunşi de ideile moderne, nu se vor
despărți şi ei şi grupa după partide politice.
Ciîtă vreme vom continua a ne divide numai în tirgoveţi
deoparte și ţărani de alta, viitorul ţării, după mine unul, rămîne
nesigur, orice alte reforme s'âr face.
e i e
O chestie de amănunt preocupă pe mulţi care-și zic to-
tugi că ìn cele din urmă şi poporul romin, deopotrivă măcar cu
cel bulgăresc sau cu cel negru din Cuba, va putea ajunge la e-
xerciţiul suveranității naţionale.
Dar ce va fi la început, ce haos, ce tulburare adincă în
viața ţării, in politica noastră, în partidele noastre cu acest po-
DESPRE VOTUL UNIVERSAL 411
por aşa de puţin pregătit! De unde o apuci cu el, cum să in-
cepi ?
Se poate să fie greu la început, să poate să dăm peste
nişte situaţii chiar grave deocamdată. Dar cu revoluțiile peri-
odice e mai bine? Si vedeţi cum merg crescendo! La 1888 a
fost o frică, la 1907 o spaimă, la nu ştiu cite să nu fie cumva
o catastrofă.
Va fi greu cu votul universal ? Cu atit mai bine va fi! Să esim
din trindăvia asta care durează de 50 deani şi care ne-a adus în stare
de degenerare. Să muncim cu toţii, fiecare în senzul ideilor lui,
ca să-l formăm pe ţăran la viata politică. Cu cit lucrul va fi
mai anevoios, cu atit va trebui să ne încordăm puterile şi re-
zultatul se va obţine în măsura muncii ce vom depune.
Da, cu votul universal merge treaba altfel decit cu cele trei
colegii, vom uvea altfel de aleși, altfel de parlamente, altfel de
guverne, totul se va schimba. Numirile în functia de depulat
vor deveni tot mai rare, vom începe a cunoaște şinoi guverne
răsturnate de Camere, «acordurile dintre partide» se vor realiza
mai anevoe. Ideea de a schimba tembelicul de azi pe activita-
tea de mine, iată ce-i sperie mai mult pe unii din politicianii
nostri.
Insă pentru cei dornici de muncă şi de binele general, frica
de greutăţile covirşitoare ale începuturilor votului universal în
Rominia n'are de ce fi intemeiată. E şi aceasta tot una din urmările
lipsei de contact cu țărănimea de a o crede asa de diferită de
noi ca maturitate politică
Cu tot regimul nostru eiectoral menit parcă anume să îm-
pedice producerea şi desvoltarea oricărei virtuți civile, în special
la țărănime, aceasta a dat totuşi suficiente dovezi de bărbăţie
cetățenească. După mine, cu mult mai numeroase şi mai pu-
ternice decit orăşănii noştri.
In timp de 50 de ani de viaţă constituţională nu ştiu dacă
s'au dizolvat 10 consilii comunale orășănești. Consilii comunale
rurale s'au dizolvat cu zecile de mii. Dacă nu mă înşel în anul
1898, fiind Ministru de Interne An. Stolojan, s'au dizolvat în şase
luni vre-o 1500 de consilii rurale. Fără îndoială că un mare nu-
măr din aceste dizolvări au fost pricinuite de vicii de formă, de
necinstea sau incapacitatea Consiliilor sau Primarilor. Dar multe,
foarte multe consiii s'au dizolvat fiind-că nu erau pe placul pro-
prietarilor, arendaşilor sau autorităţilor administrative supe-
rioare, Si, ceea ce e esenţial în chestiunea ce ne preocupă, ţă-
ranii au reales adesea consiliile dizolvate, nu o dată, nu de două
ori, ci chiar de cite 7, 8, 10 ori în gir, dind astfel o strălucită
dovadă de civism.
Sint numeroase cazuri în care cu nimic nu sa putut izbuti
a se înfringe cerbicia alegătorilor; puterile acumulate ale proprie-
tarului şi ale autorităților au rămas învinse.
Cind se fac alegeri comunale la tirguri, aproape în totdea-
una se ştie mai dinainte cine vu isbuti, partidul de la putere.
La alegerile rurale mai nici odată nu se ştie care va fi rezul-
419 VIAŢA ROMINEASCA
tatul, numai acolo candidaţii tremură de emoția necunoscutaului.
Ştiu ce mi se va riposta: că unii circiumari, proprietari
mijlocii sau învăţători şi preoţi duc de nas pe ţărani, îi înşală
ca pe nişte copii, şi acești aleşi pentru cari bieţii săteni se de-
votează, sint nu arare ori nişte mizerabili. In totdeauna se poate
da acest răspuus la a alegere. Cei căzuți găsesc că alegătorii
sint niște oi, nişte brute sau nişte corupți. Trebue o mare înal-
tare de spirit cui-va ca să primească infringerea cu seninătate
şi cu simțul dreptăţii. Tot aşa se critică izbinda electorală în
Franţa, în Anglia, în Germania. De aci ar trebui să tragem con-
cluzia extra-ordinară că numai invinşii sint morali, numai cu ei
e dreptatea şi adevărul, iar învingiitorii sînt totdeauna nişte mi-
zerabili si nişte corupători ? !
E admisibil ca un cîrciumar, un preot sau un învățător să
aibă, în/r'un sat romînesc O putere mai mare decit proprieta-
rul unit cu guvernul ? iar dacă o au, să nu fie oare fiind-că ei,
în anumite cazuri, şi faţă de proprietar sau fată de guvern, ori
de ambii împreună, reprezntă mai bine interesele sătenilor?
Frecvența cazurilor, repetarea lor necontenită de 50 de ani, in-
tenzitatea rezistenţii sătenilor în alegerile comunale, dovedesc că
e la mijloc existența unei adevărate virtuţi civice,
Am spus'o şi mai sus, ori cît sar părea de paradoxal, cei
mici gi săraci sînt, cind e un interes serios la mijloc, mai inde-
pendenţi decit cei mari şi bogaţi. Sa scris mult despre defec-
tele multimei, dar cit ar fi de scris asupra calităţilor ei! Să re-
ţinem numai un singur fapt: De cînd lumea toţi reformatorii religioşi.
politici, sociali, mulţimelor s'au adresat şi nu claselor restrinse.
Chiar în alegerile legislative țărănimea a dat dovadă de
independenţă. Lucrul e aproape miraculos cind ne gindim la ce
6 colegiul al 3-lea !
Alegerile d lor Dobrescu, Mille, Popovici, Morțun, Nădejde,
Veniamin, Dincă Schileru. spre a nu pomeni decit pe acestea,
dovedesc ce virtute cetățenească e in ţăran şi cum ştiu sătenii
să se atașşeze de acei m ceri capătă încredere.
Eu unul nu mam îndoit şi nu mă îndoesc un moment de
virtuțile civice ale ţărănimei romine. Explicaţia că am rămas po-
liticeste coada lumei stă tocmai în marea siguranță ce au avut-o
clasele noastre de sus că nu vor putea să-şi joace mendrele cu
țăranii. Nu nematuritatea maselor a impiedecat acordarea votului
univerşal în Rominia ci mai curind teama de aceste mase, de in-
teligenţa lor vie gata de-a se adapta la ori-ce împrejurări şi a
pricepe ori-ce i s'ar expune, de caracterul dirz în fond al unei po-
pulaţii supusă orbeşte numai în aparență.
In rezumat votul universal mi se pare Singurul mijloc de-a
ajunge la vindecarea temeinică a relelor de cure sufere ţara și sint
convins ch poporul rominesc e perlectapt de a exercita cu folos
și pricepere suveranitatea naţională.
Cine crede si poate dovedi contraru!, să vorbească.
|. Teodorescu
H. DE REGNIER
si ba corbeille des heures `
a —— -
Iți închipui tu că ceasul poate trece mai încet
De-l trăim cintind în prea jmă-i ca să nu-l simţim cum trece
Ca să n'auzim cum trece cu paneru-i înflorit, —
Strecurindu-și pururi umbra după gard, și după zid,
După an, și după vreme,—
În mers paşnic ori zorit ?...
Fie-i umbra de cenușă ori de-azur,—paneru-i fie
Înflorit atunci din proaspăt, eri cu totul veştezit, —
Drumul ceasului i-acelaş de zimbește, ori suspină,
De se'nalţă drept, ori trece aplecindu-se în pas,—
Şi la fel se scurge vremea și în umbră și 'n lumină
Ceas cu ceas...
Tu-ți torci caeru ori poate împleteşti ceva cununi ;—
Rindunica ciripeşte și albina 'n zumzet sboară,
Cade-un îruct,—se'nchnă pomul,
Cite-o frunză se "'nfioară,
Şi se 'ndoaie cite-un spic,
Tu culegi din fericire ici și colo cite-un pic,
*) Odeletle V.
P a m e
414 VIATA ROMINEASCA
Jei tulpina, dară floarea e a ei,
Şi dac'o iei,
Nici n'apuci s'o vezi şi 'ndată risipită stă să moară ;—
Firul tău ţi-l torci
Dar dinsa de pe îurcă-ți desfășoară
Aurul ori borangicul caerului care-l torci.—
Uite-te cum toamna și țese ploile şi picla, iată
Picături de ploaie 'n soare, sore 'n lacrămi înecat.
Şi privind prin viaţa-ţi toată
Ceasul ăsta ţi-l priveşte,
Ceasul care trece acuma vezi-l ce frumos se-arată
De te cerci să-l întrupezi, —
Are aripele deschise, şi privirea i-e curată,
Şi-i așa, pentru-că-i seamăn gindului prin care-l vezi.—
Trece tainic, blind și palid și zimbeşte ceasul ăsta
Căci tu rizi, iubeşti, şi cînți !...
Elena Farago
Doina
Caracterul și locul ei în literatura noastră populară
In Viaţa Rominească I 241—247 am arătat care este „ori-
gina, caracterul și evoluția doinei“. În acest articol îmi propun
pe de o parte a insista asupra caracterului doinei, iar pe de alta
a arăta partea anume din literatura noastră populară pe care po-
porul o numește ori o înțelege ca doină.
Colecţiile îolklorice, de care m-am servit, au fost mai ales
următoarele :
Dr. loan Urban larnik și Andreiu Birseanu, Doine și Stri-
gături din Ardeal, Bucureşti 1885 (prescurtat larnik).
J. G. Bibicescu, Poesii populare din Transilvania, București
1893 (prescurtat Bibicescu).
V. Alecsandri, Poesii Populare ale Rominilor, București 1862
(prescurtat Alecsandri).
Elena Didia Odorica Sevastos, Cintece Moldovenești, laşi
1888 (prescurtat Sevastos).
G. Dem. Teodorescu, Poesii Populare, București 1885 (pre-
scurtat Teodorescu).
Teodor T. Burada, O călătorie în Dobrogea, lași 1880 (pres-
curtat Burada). . i |
Teodor T. Burada, Datinele poporului romin la Înmormin-
tări, lași 1882 (prescurtat Burada Bocete).
Alexandru iplea, Poezii populare din Maramureș, Bucu-
rești 1906 (prescurtat Țiplea).
În dezvoltările care urmează iau ca bază poeziile publicate
efectiv sub numele de doine. Afară insă de d. Țiplea, care dă
informații respective așa de categorice încit nu pot fi puse la în-
doială, oare ceilalți culegători aŭ fost și ei tot așa de scrupu-
loși? Oare poeziile populare publicate sub titlu de doine de că-
tră Alecsandri, Birseanu, Burada, Teodorescu corespund în ade-
văr realității ? Nu cumva acești culegători, ademeniţi de frumu-
seța doinei, au strecurat supt acest titlu și poezii pe care înior-
matorii lor le vor fi numit cu totul altfel? Întrebind personal pe
d. Burada despre poeziile publicate de d-sa sub titlul de doine,
d-sa mi-a răspuns că titlul dat este real. Aş dori în această pri-
416 VIAȚA ROMINEASCA
DO N O N O N N
vinţă declaraţii categorice şi din partea altor culegători. În tot
cazul ar trebui pornită o anchetă in această privinţă, căci, im-
preună cu scurgerea vremii, poeziile populare tind şi ele a dis-
părea.
Declar dela început că eŭ mă pun din punctul de vedere
nu al estetului, care abordează literatura populară înarmat cu
teorii de” clasificaţie a genurilor literare. ci din punctul de vedere
al filologului, care consială un lucru lu popor şi caută să-l ex-
plice ca atare.
Spuneam că doina exprimă orice sentimeni si are ca sub-
strat melancolia şi resemnarea.
Melancolia doinei a fost observată demult: „Doiuele sint
cintice de iubire, de jale şi de dor, Plîngeri duioase a inimii Ro-
minului în toate impregiurările vieţii sale“, Alecsandri 223 ;—[Mo-
canii] cîntă tot felul de ciîntice și moldovenești și mocănești și
ardelenești şi însitrșit ştie a o întoarce și pe struna acelei poe-
me aşa de simplă şi nevinovată, aşa de dulce şi plină de dor
şi duloşie, ce se chiamă doina !“, A. Russo, Soveja, în Revista
Romină 1863 pg. 448 ;— „inimă albastră are omul cind e trist.
măhnit, cind pe dinsul nu-l mingăe nemic din frumusețele ce-l
încunjoră. Doiuele sînt cîntece de inimă albastră“, M. Lupescu
la Hasdeu, Etymologicum 719 ;— ,„Rominul cîntă în şezătoare; cin-
tă la munca cîmpului, la drum şi, ca cioban, pe cele dealuri.
Doina lui e duioasă cași el... Rominul la chei e stătos, dă la
poveţe ori îi vin în minte toate amărăciunile şi cîntă doina de
jale, de se topeşte inima-n el“, I. Paul, Țaranul romin şi ungur
în Ardeal lași 1899, p. 37. 40. Acelaș lucru și despre aria doi-
než: „Toţi păstorii romini port în briă un fluer mic ce se nu-
mește fluer ciobănesc și sună din el deosebite arii, unele vese-
le, iar cele mai multe elanholice și foarte esnresive... La Bi-
caz, pe malul Bistriţei, am întilnit un păstor, anume Brindușă,
carele se înălța la gradul unui adevărat artist prin talentul cu care
cînta doza din fluerul săi“ Alccsandri 193; „Balada Dolcăi pre-
cum și aceia a Mioriţii le-am cules din gura unui baciă, anume
Udrea, dela stina depe muntele Ciahlăi. Acel păstor suna din
bucium cu o putere estraordinară, încît munții se răsunau în ma-
re depărtare. El cinta și din fluer mai multe ciîntice ciobănești.
iar mai cu samă doiza cu o espresie de înluioşire ce aducea la
lacrimi în ochii celor care-l ascultai“, acelaş, ibid. 57. Faptul
a fost remarcat şi de străini: „Un muzic de mare talent, d. Henri
Erlich, care a locuit cițiva ani în Rominia și a publicat un al-
bum de arii rominești, zice în precuvintarea acelui album: „na-
ționalitatea Rominilor se arată curată și necontestabilă atit în lim-
ba şi datinele lor cît şi chiar în muzica lor deosebită de oricare
alta. Negreșit ariile romineşti vor părea foarte curioase popoarelor
occidentului pentru melodia lor cu totul originală și citeodată,
putem zice, sălbatică, și pentru companiamentul lor ce cuprinde
uneori acordurile cele mai capricioase, cele mai bizare, și altc-
ori foarte simple și monotone. Ele añ însă o espresie de melan-
DOINA 417
ma a aa a RC PŘ
kolie dulce şi dureroasă chiar. Sint mai cu samă unele pasaje
misterioase carele fac să se prezinte dorinți infocate şi ascun-
se în fundul inimii, și care sc manifestă printr-un soli de blên-
set melodic. Aceste sînt ariile dotnelor*, Alecsandri 233 !).
Resenmarea doinel n-a fost insă observată indeajuns. Bibi-
cescu XXXVII spunca că „doina frunsilvăneană e tot un îel de
consolare a oricăror suierinți“, dar se grăbea să adauge că „Ro-
minul e optimist, dar nu fatalist“ (ibid. XL) și că „optimismul
înăscut poporului romin esplică doina lui“ (ibid. XXXIX). Totuș
0 doină din Transilvania spune:
Fii, inimă, răbdătoare,
Că-ai pămîntul supt picioare!
Rabdă, inimă, şi taci
Ca pămintul care-l calci!
(Bibicescu 3)
Pe acest fond de melancolie și resemnare și în mijlocul
naturii poetice a Carpaţilor, Rominii ai brodat doina, care cîntă
iubirea, dorul, durerea şi natura.
Cu totul altfel înțelege doina d. Delavrancea. Intr-o confe-
rență, pe care a ţinut-o la laşi și pe care a publicat-o în între-
gime şi în Calendarul Minervci pe 1903 p. 95 — 103, d. Dela-
vrancea a susținut că doina a fost la origină un cintec de răz-
boiu : „Cuprinsul doinei trebuia să fi fost vitejesc, iar nu jalnic.
Nu plingere, ci strigăt de bărbăție; nu melancolie, ci energie
naţională. Prin ea se exprima nu poezia iubirii, ci energia etnică
a celui mai războinic popor de acum cinci secole. Altfel dece
s-ar fi gindit Cantemir la „Marte“, cînd vroia să-şi dea samă de
origina doinei? Şi de ce el, pela începutul secolului al XVIII,
leagă doina de faptele războinice ?* D. Delavrancea nu bagă de
samă, între altele, că Cantemir nu face etimologie in sensul filo-
logic al cuvintului. Notiţa lui, foarte prețioasă, se referă la doina
din timpul lui, nu la doina primitivă născută în Carpaţi! Tran-
silvaniei. Apoi, adevărata etimologie a doinei, acea dată de d.
A. Philippide, exprimă tocmai durere. Amintesc însiirșit d-lui De-
lavrancea că „din toată intățișarea fizică a Rominului, din expresia
feței şi din mișcări, vezi temperamentul melancolic sai flegmatic,
pe omul cumpănit şi liniştit, care nu-ș iese cu una cu
două din sărite“ (I. Paul, Țaranul romin și ungur din Ardeal,
lași 1899 p. 11). Conferința d-lui Delavrancea este însă impor-
tantă prin faptul că în ea s-a admis ideia de evoluţie a doinei,
idee emisă deja mult mai inainte. A. Russo, Poesia poporală în
Foia societății pentru literatura și cultura romînă în Bucovina
an. 1868 p. 189—195 spusese: „Cele mai multe balade [= cîn-
tice bătrineşti], ce le avem, datează dela seculii XVI, XVII și
1) Despre Ebhrlich şi colecţia lu! de aril rominesii, v. mul pe larg
Alecsandri; Melodiile rominești, în Rominia Literară an. “1455 pg. 110—113.
418 VIATA ROMÎNEASCA
XVIII, precum Toma Alimoș, Gruia Grozovan, Codreanul, Ghi-
micii, Novac, etc. Societatea depe atunci era războinică; toți
oamenii erau înarmaţi, toate ideile pornite spre luptă cu duşmanii
țării... Frumoase timpuri de vitejie au fost acelea, unde Rominul
intra în doi ca în doisprezece, și unde Hanul Tatarilor trimetea
jalobă cătră Domnii Moldovei cu rugăminte ca să poruncească
Grozovenilor depe atuncea de a nu li mai opri calea, cind se
întorceaŭ cu pradă din ţara leșască! Insă roata norocului se in-
toarce ! Starea Principatelor se schimbă, neatirnarea lor piere:
poporul sufere, vitejia lui amorțeşte şi trece dela gloate,la cete,
dela cete la indivizi, și prin urmare baladele strămoşeşti sint
înlocuite prin cîntice de frunze, cîntice holeşti [— doine haidu-
ceşt!]“.
larnik şi Birseanu împart do?nele din colecția lor în: doine
de dragoste (puterea dragostei, lauda ibovnicului şi ibovnicii.
dragoste nehotărită, îndemnări la dragoste, dragoste cu frică şi
cu zulie, dragoste ascunsă și cu piedici, dragoste pizmuită, dra-
goste cu gluma, deosebite), doine de dor şi de jale (puterea do-
rului, năcazuri din pricina dorului, drăguții depărtați unul de altul,
moartea unuia dintre iubiți, dragoste stricată, jalea celor ce n-au
nimerit bine cu căsătoria, jalea celui mustrat și pizmuit, jalea
celui depărtat dela ai săi, jalea orianului, deosebite), doăze de
mustrări şi de blăstămuri (neinţelegeri între iubiţi, dojeniri fa-
cute celor necredincioși în dragoste, mustrări și blăstămuri din
partea drăguţei părăsite și drăguțului părăsit, mustrări din pri-
cina socrilor şi părinţilor, mustrări din partea fetei silite la má-
ritiș, deosebite), doine haiduceşti, doine de-ale cătăniei.
Dar aceste sentimente se găsesc şi în alte poezii decit a-
cele publicate supt titlul de dořne, se găsesc şi în cântece, in
hore şi în bocete. Deja din citațiile precedente s-a putut vedea
că doină=—cîntec. Alecsandri definea doinele prin cîntece, ba chiar
adăuga: „Unele doiue port și numele de cîntece, voiniceşii în
Moldova, olteneşti în Valahia şi haiduceşii în Ardeal“ (ibid. 223),
Și într-adevăr unele doine poartă la el titlurile : cînticul răzeşului,
cînticul Plugarului, cînticul călugărului, cînticul orbului. — C. Ne-
gruzzi, Opere I, București 1905 p. 317: „Sint deosebite câziece
populare [tn Moldova): cintul ostășesc saii istoric, cintul religios.
cintul dragostei şi a nunții şi cinticul codrului sai voinicesc":
acelaș, ibid. 321: „Acela insă ce caracterisește pe Moldovan sint
doinele saŭ cînticele munlene“. Deci sint doine Cînlece(le) Mol-
doveneşti publicate de Elena Sevastos, împărțite în cintece pri-
vitoare la părinți şi fii, dragoste, codru şi cîmp, străinătate,
soartă, apoi cîntece de chef, ostăşăşti şi bălirîneşti. Sint doine
şi Poezii(le) populare din Transilvania culese de I. G. Bibi-
cescu, privitoare la iubire (dragoste, drăguții certați, iubirea de
familie), străinătate, cătănie, codru. Sint doine şi horele, căci
„hore se numesc şi ariile ce împreunează danţui, precum şi ver-
surile ce sint improvizate în vremea giocului. Caracterul lor e
vesel și glumeţ şi mai adesea Zzbifor“ (adică privitor la zubire).
DOINA 419;
— Se e —.——_ —— DP a
Alecsandri 323 ;— „horă= cintec, dotnă, baladă. Poporul din Mara--
mureş nu face deosebire între baladă şi doină. Cintecile mai
lungi, baludele, de comun le numeşte kore pl. hori; cele mai
MICI, cînticele, dolnele, hore și dîrlaiu ; cest din urmă de regulă
insamnă melodie ; diminutiv horice“ Ţiplea 110 b.; „/ariile ho-
velor] răsună cu o veselie la care omul nenorocit se dă în mo-
mentele sale de uitare și de plăcere“, Henri Ehrlich, la Alecsan-
dri 223.— Sint doine şi bocetele care se cintă la morţi „cu glas
jalnic şi monoton“ şi pe care le-am putea numi dořne elegiace.
Intr-adevăr în ocele se cîntă jalea pe care o lasă cel răposat.
Insă, fireşte cu o intensitate ceva mai mică, şi fără să fie vorba
de moarte, acelaş subiect îl au şi unele dołne şi c?nfice. Astfel
sint dolnele pe care larnik 191—210 le-a publicat supt titlul
‘Jalea celui depărtat dela ai săi” și “Jalea orianului' şi unele côn-
lice pe care Sevastos 7—36, 211—223, 227—254 le-a publicat
supt titlul de ‘Părinți şi fif’, “Străinătate” și *Soartă'. In Maramu-
reș „cind moare vreun fecior tinăr ori vreo fată din sat, atunci
nu-l cînfă (=bocesc) femeile, ci-l horesc fetele, adică îl petrec
cu hori, cîntece, pănă la groapă, de regulă cu acompaniarea mai
multor lăutari“ (Ţiplea 110 b), de unde rezultă că Hore=bocef,
şi am văzut mai sus că hore=dolnă. In ținutul Oaşului (Can-
drea, Graiul Oașului 50 a) a horia cînta, iar în Ardeal a
cînta şi a chiui: „Prin grădină pe cărare, pagubă că-i iarba
mare și nu poci mere Horind, mindrului versuri îăcind!* larnik
253. (Se ştie că în popor v(ters=cîutec).— „Ce horeşii, ce chi-
uești, că de glasul gurei tale, da stă apa-n loc pe vale l* Bibi-
cescu 301. (/loreşti este imediat alături de chiueşti).— „Văd o
dalbă de cătană ce korăžřa şi chiuia. De cintecele lui pica frunza
codrului“. Bibicescu 301. (Horăia este alături de chiula şi se
spune cu privire la cîntece). Din cauză că a hori=a cînta şi
horă=bocet, in ţinutul Oașului (Candrea ibid 49 a) şi în Mara-
mureș (dupăcum rezultă din citația dată mai sus după Țiplea)
u cînta=a boci, a jeli un mori.
În siirșit sint dołne şi strigăturile (chiuiturile): striget=
doină, cîntec, chiuitură (Candrea, Graiul din ţinutul Oașului p.
52 b); iar în prima parte a acestui studiu am arătat că în Mol-
dova cîntecele de leagăn se numesc şi doine de leagăn (Şeză-
toarea IX 162). Deși nu am la îndămină o informație pozitivă,
totuș acelaș lucru se poate spune și pentru Ardeal, căci din
daină= doină s-a derivat verbul a se dăłna, care, după Viciu
Glosar 39 a, insamnă u se legăna în huif, în scrînciob (de pildă
„ieri toată ziua m-am dălnat cu scirciomu la gura văii“), de unde
apoi dăluuş, dăiniuş ‘huit cum fac copiii, țuțuľ, ibidem. In cele
mai multe părți ale Ardealului korele se numesc sfrigzături (lar-
nik IN).
Ca observație finală notez că în Maramureș la orice poezie
se-ntrebuinţează ca refren cuvintele datna şi dainu=—doinăd. Ți-
plea 108 a: „Dala'şi dau e veşnicul refren în poeziile din
Maramureş. “Morți duinu și dalna’, ori “hei datna, mindră dana,
420 VIATA ROMINEASCA
[a ma ...—
$i iară mindră daulna şi aşa mai departe.
———._.... _ -—-. -- .. . ~ m a -
Sint meiodii aşa in-
tocmite, unde după îieştecare vers urmează vreun “dau minera
Și cuină ori altele”.
Pentru mai muliă edificare iată citeva apropicri:
Fratele răzleţ
(cintie)
Frunză verde păduret,
Oltollo frate răzleţ,
Pela noy tirziù te-urăţi,
Că decind te-a! răzletit,
Pela no! n-a! maï venit!
Cum te pling surorele
Pe toate cărărcle,
Cum te plinge cea mal mare,
Cu pàr galbăn pe spinare,
Cu lacrămi până-n paftule;.
Te plinge cea mijlocie,
Cu rochiță vişinie,
Cu lacrămi! până-n bărbie ;
Cum te plioge cea ma! mică,
Cu rochiţa de-alestincă,
Frunza-n codru să despică,
Să despică, să usucă,
Şi la pămint jos că pică.
Cum te plinge maică-ta,
Nu te plinge nictuna,
Ţi să rupe inima!
(Sevastos 7)
Bocet
Seoală, scoslă, volnicel,
Dragul mamei tinerel,
Şi te uită, tu, la mine,
De priveşte cum iți vine
Toată ceata preuiască,
Dela noi să te pornească!
Aŭ tare te-ai suparat,
Tu pe mama de-al lasat
Si de ea te-a! depărtat
In pămînt întunecat ?
Zita bună n-a! lval!
Dece, dragă, nu grăești,
Lingă tine nu privest),
Cum te pling surorile
Pe toate cărările,
Cum te plinge cea ma! mare,
Cu păr galbán pe spinare,
Cum plinge cea mijlocie
Cu lacrim! pănă-n bărbie,
Cum te plinge cea ma! mică
Frunza-n codru se deşpică,
Pică jos şi se usucă.
Seuală, senală, pe picioare
Variantele ‘Fratele răzleț” şi ‘Fratele Si fă umbră pe cărare
răsneț” sint date de Alecsandri 379, Panla casa ta din vale,
280 ca doine.— Tot ca cîntic este dată Ca sa-ti vezi tu armele,
şi varianta din Șezătoarea X 52 b.
Doină
Săraca străinătate,
Mult avui de tine parte:
Vai miîucatu-s de străini
Ca Iarba de boi bătrini,
Şi mincatu-s de duşman!
Ca Iarba de bo! bălani;
Mincatu-s de răutate
Ca Yarba de vaci cu lapte.
Si mincatu-s de nevol
Ca larba de cele oi!
(larnik 191)
Armele şi gloantele,
Că decind tu le-af lăsat
Rugina că le-a mincat!
(Burada Bocete 116—117)
Bocet
Nici n-al mamă, nici n-ui tată,
Parcă eşti lăsat din peatră ;
Nici n-ai fraty. nici n-ai surori,
Parcă eşti lăsal din noni;
Eşti mincat tot de străin!
Ca Iarba de bul bălaui,
Est! mincat lot de nevol
Ca Iarba crudă de plui!
(Burada Burete 106)
DOINA E i
K
—— ÎI z———— n. ——— CN —
La Podeţul cel de platră Dolnă
(cintic)
La podetul cel de piatră Creşteţi, flort, cit gardurile
N-am nici mamă, n-am nici tată; Să vă bată vinturile,
La podeţul cel cu flori Ca pe mine gindurile,
N-am nici fraţi, n-am nici surori, Şi secați din rădăcină,
Creșteţi flori cit gardurile Cum pling ei dela inimă.
Ş-astupaţi pirlazurile Creşteţi, flori, şi nu-nfloriti,
Să vă bată viuturile Că mie nu-mi trebuiţi,
Ca pe mine giudurile. Că n-am fraj! să vă-ngrădeasciă,
Crestet! flori ş-imbobociţi Nici surori să vă plivoancă,
Bobociţi şi nu-nfloriţi, Nici nepoate să va poarte!
Că mie nu-mi trebuit. (larnik 209—210)
Că decind v-arn semanat,
Tot cu lacrimi v-am udat,
Şi decind v-am răsădil,
Tot cu lacrimi v-an stropit.
Es afară cat la muuti,
intru-n casă, n-am părinți ;
Es afară cat la brazi,
Iotru-n casă n-am nici fraţi;
Es afară cat la flori,
Intru-a casă, n-ain surori ;
Es afară, cat la spini,
Intru-n casă Ja streini !
(Sevasios 11)
Fragment de bocet
Nici n-am fraţi, nici n-am surori,
Numai grădina ca flori.
Creşteti, flori, dar nu-afloriți,
Mie nu-mi mai trebuiţi ;
Creşteti flori cit gardurile,
Să ră bată vinturile,
Ca pe mine gindurile !
(Burada Bocete 103)
În cênticul ‘La Podeţul cel de piatră” e vorba despre po-
dețul cel de piatră, podeful cel cu flori. Tot aşa în cinticul
‘Frunză verde stuh de baltă’ din Sevastos 9 este vorba despre
podețul cel de piatrě, podețul cel de-aramă, podeful cel de brazt,
podețul ccl cu flori. Aceste podefe sint podurile care sc pun
in calea mortului (v. Burada Bocete 26) şi despre care e vorba
și in uncle bocete, ca d. p. bocetul XIX din Burada ibid. 120.
Aceste exemple arată in mod lămurit că dotnă=cîntic=bocet.
Pentru legătura dotnä-cêîntic-horă bocet să se mai compare
insfirsit următoarele. Poezia CLXXIV este dată de Iarnik 79 ca
doină; o variantă a accșteia *Sarace dragostele’ este dată de Se-
vastos 107 ca cîutic.— Poezia CCCXX este dată de Iarnik 144.
ca doli; două variante ale aceșteia “Cum să nu-mi fie dor?
sint date de Bibicescu 31 şi 118 ca poezit de Zubire.— Poezia
CDX este dată de Jarnik 191 ca doză (jalea celui depărtat de-
la ai săi); o variantă a aceşteia *Sărmana străinătate” este dată
de Sevastos 8 ca cîntic (părinţi și fil); o alta este còntic căfănesc
la Hodoș, Cintece cătăneşti 9; iar o alta constitue începutul bo-
cetulul XI, din Burada Boccte 106.— Poezia CDXXAI din larnik
201 este dată ca două (jalea celui depărtat dela ai săi); o va-
riantă a accşteia Apoi cum să nu suspin? este dată de Bibi-
cescu lili ca poezie de străiuălale; o alta ‘Frunză verde doï bu-
jori de Sevastos 88 ca cintic (părinți şi fii) ; iar “Dorul de rude”
Și “Aşa-mi vinc’ sint date de Teodorescu 284 tot ca dolue.—Po-
422 VIAȚA ROMINEASCA
-ezia CDLXX este dată de larnik 200 ca dořnă (doine de mus-
trare şi blăstămuri) ; două variante ale: aceşteia “Frunzuleană de
negară' şi “Frunză verde de negară' sint date de Sevastos 11,
214 ca cîntice (primul — părinți și fii, al doilea— străinătate). —“Cin-
ticul răzeșului' este dat de Alecsandri 227 ca doină; o variantă
a acestuia *Cintec răzășăsc' este dat de Sevastos 320 ca cêntic
bătrînesc şi amindouă sint dolne halduceşti. —' Doina voinicească
a lui Ion Petrariul' din Alecsandri 259 este cînficul bătrînesc
“Petrariu” din Sevastos 318, iar cînticul bătrînesc “Văleanaş' din
Sevastos 297 este în realitate bocet.—‘Frunză verde cimbrişor'
este cînfic de dragosle la Sevastos 142: o variantă a aceşteia
este Poezie de iubire la Bibicescu 81—82, iar o alta este Řoră
Ja Alecsandri 374. Şi nu găsesc de nevoe să mai îinşir şi alte
variante.
Concluziia care se degajează din aceste fapte este urmă-
toarea. In Carpaţii Transilvaniei s-a născut doina primitivă in-
tre 400 şi 1200. După acest interval, alături de doine, Rominul
a mai creat și alte feluri de poezii populare, anume cintece.
hore, strigături, bocete. Aceste feluri de poezii s-au născut însă
pe baza aceloraş sentimente de melancolie și resemnare şi ma-
tivul lor e acelaș—iubire, dor, durere și natură. Odată ajunşi aici.
două ipoteze se pot face. Ori cîntecele, horele, strigături:e, bo-
cetele sint doine transformate, localizate după imprejurări, — cind
se cinta, doina lua numele de cîntec ; cind se cînta şi se juca,
lua numele de kor; cind se striga ori chiuia, sfrizătură ori chi-
uilură ; cind se bocea, bocet. Ori cintecile, horele, strigăturile
(chiuiturile), bocetele au fost dela capul locului poezii de alt gen
decit doinele, şi numai mai tirziă, din cauza asemănărilor de
care am vorbit, aii trecut în rindul doinelor, aşa că astăzi pen-
tru țăran, și deci şi pentru cercetător, o deoscbire de fond între
doine de o parte şi cintece, hore, strigături, bocete de alta nu se
poate face. Şi deci, ori toată literatura populară este doină, ori
doina a constituit o grupă aparte de poezii. dar care astăzi nu
se mai poate deosebi în fond de celelalte grupuri reprezintate
prin cîutece, hore, slrigăluri, bocele.
La părți din Rominime însă o diferenţiare a genurilor tota
avut loc. Așa, la Moldoveni, unde prin chinitură se înţelege
excluziv o poezie obișnuit de 4 pănă la 6 versuri care se chiue
in horă şi prin care se satirizează diverse viţii şi defecte, iar prin
horă poezia care se cîntă în timpul dansului cu acelaș nume.
'şi în acelaș tact.
Rezultatul la care-am ajuns prin această cercetare va sur-
prinde desigur pe cei care caută în literatura populară genuri
literare tranşante. Din parte-mi eù aș fi foarte bucuros dacă a-
cest articol ar putea deștepta atita interes, incit să provoace re-
luarea chestiunii pe baza unei anchete folklorice conştiincioase,
căci colecţiile de poezii pepulare de pănă acuma n-au fost pu-
'blicate după toată rigoarea ştiinţifică.
G. Pascu
N ON e N N NI fr sa
Note şi schiţe din Dobrogea”
„Pornim din Constanţa spre miazăzi pe un drum de ţară,
care merge pe-aproape de țărmul mării, întii pe lingă vii şi o-
grăzi, apoi numai între suprafaţa lucie şi mişcătoare a apelor în
stinga, iar în dreapta cimpia arsă și fără copaci. întretăiată ici-
colea de cite-un delușor sau vre-o vilcea uscată.
Cale ferată nu se pomenește. De-atiţia ani se luptă coloni-
ştii să lege Tulcea cu Constanţa şi tot nu se poate ; dar-mi-te ma-
rele nostru port cu un sat /ătăresc, deși e şi stațiune balneară
de-o oarecare însemnătate ! De-aceia mergem cu trăsura.
După un drum de-o oră, ne oprim într'un sătucean, la ușa
unui kan, înaintea căruia e un amestec zgomotos de călăreţi, tră-
suri şi căruţe. Aici, supt un umbrar de lemn învechit, în căldura
năbușitoare a lui Iulie, supt un adevărat cer de Orient, se poate
bea cafea în cești mari turcești, cu semilună aurită în mijlocul
smălțuelii așa de colorate. Nu vezi decit figuri străine și n'auzi
decit vorbă la fel. Singură pajura Rominiei... dela tabla cu „Re-
gia monopolurilor“ îți spune sub ce stăpinire te găsești.
In stirşit pornim, şi după incă vre-o oră de pustiu, trăsura
se oprește pe şosea în fața unui pilc de clădiri noi, albe, vesele,
în mijlocul unui parc de salcimi tineri, cu bănci şi alee, parc
ce se intinde scoborind incetişor pănă jos, la plaja pe care o bate
fără încetare valurile spumoase ale mării. Acest ţinut înfiorător,
această oază in pustiul de pină acum, e Sanatoriul Eforiei. Prin
parc se preumblă şi se joacă micii bolnavi și desmoșşteniți, a-
duși să se întrămeze în aerul ozonat al coastei. Parcă ar fi ni-
şte plante ofilite, exotice în acest ţinut, care e numai apă, miş-
care, aer, senin şi soare...
De-aci înainte drumul e așternut pe o limbă de pămint,
prinsă între mare şi lacul mohorit și cu aspect metalic pe care
l-au numit îndigenii, Tekir-Ghiol, adică Lacul-Sărat.
Pentru cine vizitează satul cu acelaș nume, numai pentru
băi, drumul se împarte : cine are mijloace puţine şi-şi caută nu-
mai de sănătate, o ia pe drumul gloduros și netingrijit, care se
desface în dreapta, pe malul lacului, spre sat; cine nu se bucură
de condiţiile de mai sus, mai face cale de-un ceas, pe-o șosea
anni
*) Vezi V. R. VI. 59.
424 VIATA ROMINEASCA
ERIE Ca e Ea E a a e a
mai îngrijită ca să ajungă la așa numitul Otel Movilă. E o clă-
dire singuratică, nouă, costisitoare, așezată pe fărm, avind in
spate lacul şi-n față marea, la a cărei plajă te cobori pe trepte
săpate în pămintul argilos al țărmului. Plaja c foarte întinsă şi
se îndoae, impreună cu ţărmul, în adincul mării, pină la un colț
de uscat înalt, pe care se înalță în zare albul far dela Turla. Şi
cind dai de monumentala şi moderna clădire răsărind din mijlo-
cul bălăriilor, şi-ţi arunci ochii în jos, la plaja argintie pe care
foeşte lumea în toalete multicolore şi uniforme strălucitoare. în
acel decor format de lucirea apelor mișcătoare şi de seninul ce-
rului—ţi se pare că-i în basme, şi, dupăce-ai trecut prin ți-
nuturile arse de cine ştie ce scorpii, ai dat de vestitul palat fer-
mecat...
Dar aici e viața scumpă, unde „se arată“ sănătoşii bo-
vaţi ; aici e o viață trecătoare și de paradă, care ţine două luni
pe an; pe cind viaţa locală, trainică, adevărată, a „indigenilor“
e dincolo, la capătul cel mai depărtat al lacului, unde te poţi
duce dela otel cu-o barcă, sau din dreptul Sanatoriului, pe dru-
mul gloduros şi neîngrijit, cind pe sus, pe cite-un mic podiș.
cind pe jos, pe-aproape de noroiul negricios metalic şi greu-mi-
rositor al lacului.
Nu poți merge decit cu ceiace găseşti, adică cu o căruţă,
cu karaubauu, pe care un glumet îndurerata numit-o „gondola“
stepei dobrogene. Tatarul, cu fes şin haine înfoiate, subțiri și
viu colorate, cu fața negricioasă şi cu ochii vii aprinşi, îşi mină
căluții cu multă îndemănare și... tace. Tace, pentrucă tu nu ști
tătăreasca lui. Cu multă greutate am aflat că-l cheamă „Mirile-
— Mirile, nu știi rominește ?
— Toc.
Şi ride, ridicînd din umeri şi biciuind caii.
De pe un deluşor pe care trecea drumul, am zărit capătul la-
cuiui, împrejurul căruia se inșiruiau pe mici înălțimi clădiri lungi.
scunde şi albe, aşezate paralel. Deasupra unora din ele filfie
voios tricolorul nostru. lar mai departe, ân gurile unor vălcele
citeva cumpene, pe dimburi citeva mori de vint, şi tocmai in
fund, o ingrămădeală mohorită de colibe joase și păminiii. care
formează adevăratul sat tătăresc, a cărui aşezare incepe intro
adincitură și se sfirşeşte tocmai sus, pc creasta dealului.
Intorc ochii, ca să văd, după pajiştelc arse, dunga lată şi ce-
nușşie a mării, care pare că tae bolta azurie. Un vuet prelung
imi izbeşte auzul, iar la picioare apele lacului, aci negre, aci
verzui, aci tulburi numai, se mișcă încetişor sub bătaia vintului.
Cam pe la mijloc se leagănă ușor două mici bărci cu pinze.—
In față abia se deosebesc clădirile cele lungi, joase şi aliniate.
deasupra cărora îiliiesc drapele. Mi s'a părut că am inainte unul
din tablourile acelea ce înfăţişează posturi militare, pe malul unui
lac, în clima caldă, în vre-o colonie africană...
Pesic un sfert de oră am ajuns. Pe marginea lacului sint
corturi cu-o întreagă gospodărie. locuinţi ale oamenilor sărmani.
NOTE ȘI SCHIŢE DIN DOBROGEA 425
bolnavi de prin imprejurimi, sau ale celor care, venind prea tir-
ziu, nau găsit nici macar o colibă tătărască. Asta mi-aminti de
„Balta-Albă“ alui Alecsandri. Ei, dar era în 1844!
Clădirile cele lungi şi scunde sint parte grajduri turcesti,
transformate intrun fel de „oteluri“ pentru vizitatori mai nevoiaşi.
Centrul şi toată viața o găseşti în jurul uneia din aceste barace
uriașc, a cărei firmă şi explică „centralizarea“. Iato în toată in-
tinderea ei: î
„Hotel Traian. Băile Centrale. Băuturi spirtoase.
„Restaurant. Cofetărie. Cafenea şi lăptărie.
Nu ştiu zău ce mai lipsea! Şi asta-i pentru colonişti, dc-
oarece Tatarii şi Turcii au „centrul“ lor, sus pe deal, în fundul
satului, o mică ceainerie, la „Belvedere“. Pentru 5 bani, Tatarii
şi Turcii primesc un pahar de ceai sau o ceaşcă de cafea. Ti-
neri beau şi pleacă repede. Bătrinii, cu cealmale mari şi cu bărbi
albe la fel, stau la „taifas“, cu ciubucile în gură, așezați turceşte
pe niște modeste sofale—paturi lungi de scinduri, acoperite cu
rogojini. Podeaua e pămint gol. Stăpinul e şi bărbierul satului.
Lingă marele ceainic strălucesc lighianele de aramă—şi pănă să
ducă ceaiul vre-unui muşteriu, celălalt rămine nemișcat pe scaun,
cu săpunul pe obraz. Afară, mai la o parte, pe o măsuţă de
lemn schiloadă, doi Tatari joacă cărți. M'am apropiat. S'au scu-
lat respectuos şi cu temenele m'au salutat:
— Sabalai rusum !
Le-am răspuns şi eu, murmurind acel „sabalai* pe care-l
prinsesem dela dinşii.
Prin semne și prin citeva vorbe cunoscute i-am întrebat ce
joacă. `
— Otuzbir.’
Adică „treizeci şi unu“.
Unul din cei doi jucători e turc și-l cheamă Ali. E căruțaş.
Umblă prin satele din jur, pe la Movilă, pe la „Kiustenge“ —așa
că mai rupe ceva romineşte. Peste citeva luni o să între în ar-
mată. Se duce cu plăcere:
— La tini ioc batai!
. A pătruns şi la ei vestea că nu se mai bate în armată. Asta
li-era singura grijă și temere cit or sta în armata stăpinitorilor.
Ba mai duce grijă şi de „beigir“* —de căluțul lui. Şi dacă-i pare
rău de ceva, e că narec-pămint. Nu le dă decit pentru casă, din
vatra satului. Mai cu samă suspină ei după păminturile emigran-
ţilor, adică ale celor ce pleacă de voe în Orient, nemulţumiţi,
mai ales Turci—păminturi care încap pe minile altora, străini
de el și de neamul lor.
Pămint! Nu-l cer numai Turcii şi lătarii. Il cer şi Romini
de-ai noștri. La întoarcerea în sat, m'am dat în vorbă cu un Ar-
delean, căruțaş şi dinsul, de fel din Surduluc, o comună din apro-
piere. A venit acum treizeci de ani de prin părțile Sibiului.
— Apoi de ce te ţii numai de cărăușie?
. — Da ce să mai fac?
426 VIATA ROMINEASCA
— N'ai pămint?
— De unde? Nici noi, nici păcătoşii ăştia de Turci òri Tă-
tari, ce sint! |
— Dar am auzit că au avut pămint, însă l-au vindut și au
plecat.
— Așa au făcut, domnule, bată-i pustia. Şi bine li-e. că
l-au dat pe nimic,—cu cinci lei hectaru și fără acte mai toţi. Da
chipurile nu l-au dat de tot, ci pe 20 de ani, socotind, cum zic
unii mai colţoși din ei, că peste 20 de ani vine Sultanu ăla al
lor, cu putere turcească, să ia Dobrogea. Şi unii s'au intors.
Crezi d-ta ca mai văzut vr'unu pămintu lui? Azi le ia ciocoiu
20 de lei arendă pe hectar...
— Si toţi aceștia mai cuprinşi de pe aici sau îmbogățit
cam așa?
— Aş! ăi mai mulți au început-o pe vremea pomenilor,
cînd nu să putea ști cum și ce fel, cind s'a luat Dobrogea dela
Turci. Păn unele locuri te trăgea ingineru de minică, că şi el
lua un leu de fiecare hectar măsurat. Pe mine nu mă ruga? „la,
mă, zicea domnu inginer, dela noi, că mă sărăceşti, dacă nu iei!”
Intreabă-mă și d-ta pentruce n'am luat? Mă ţineam de altele pe
atunci... Şi luau, domnule, toţi, pe numele lor, pe-al nevestii. al
copiilor, al slugilor. Lite Bulgaru ăsta după deal. cu casa
aia frumoasă, a luat 300 de hectare cu 75 de bani...
— Cum asta?
— Păi, trei timbruri de 25 de bani pe trei petiții—pentru ei,
nevasta şi-un copil. De fiecare petiție 100 de hectare. Nu-i vorbă,
că plătea pe urmă, în 10, 20 și 30 de ani cu 4—5 lei hectaru
pă an—da la inceput te făceai ciocoi fără nici-un ban. Şi mai tir-
ziu, ce să vezi d-ta, că sa căit statu—aşa a mers vorba pe la
noi—și-a luat seama și-a vrut să vază cum şi cui s'a dat.
Şi-au căutat și pe unul, căruia-i zicea Dulău in petiție, pe
la curtea unui mocan dela Megidie. Şi l-au tot căutat, pănă ce
au dat peste un cioban bătrin, fost în slujbă la mocan, care cum
a auzit de cine se intreabă, a început să mormăe: „Dar ce tot
îl căutați, călca-l-ar nevoile, că a murit demult și na fost de-
cît un cîine bătrin al stăpinului“. Păi cum vezi. domnule. sau
dat păminturi și pă nume de cîini. lacă de-aia nu trebue să-i
plingă nimeni pe păcătoşii ăștia de Turci, de și-au vindut pă-
minturile !...
Şi şi-a luat ziua bună şi-a plecat...
A douazi am vizitat satul mai cu de-amănuntul. La dreptul
vorbind, e cam risipit. De-o parte, pe-un deal mic. e partea tur-
cească, iar în vale și pe dealurile din stînga văii, sint aşezările
tătăreşti, deasupra cărora, între armanuri, se nșiră muiile de vint,
iar între șerpuiturile văii, îintinele.
După cum am aflat dela unii şi alții, Turcii și Tătarii o
duc bine între èi, iar ai noștri preţuesc mai mult pe Turci. care
sint mai pașnici și ascultători; Tătarii sint vicleni şi dirji. Turcii
de altiel sint și puțini. Casele sint adevărate fc::ărcțe, fiind in-
NOTE SI SCHIŢE DIN DOBROGEA 427
conjurate cele mai multe, deşi numai un fel de colibe, cu zi-
duri înalte de „cărămizi locale,“ aşa numitele „chirpici“, făcute
din pămint amestecat cu pae. Aproape nu e casă să'nu aibă
pe-alăturea depozitul de „chirpici“ gata sau în lucrare. Ogrăzile
Tătarilor sint foarte curate și ei au din toate cele ale gospodă-
riei de țară —şi au incă din belşug, dar numai cind vor să-ţi dea.
Altmintrelea, cum te-au simțit cînii—care nu lipsesc dela nici o
casă, „chiopeci“,—se crapă uşa casei tainic de careva şi...
— loc! loc!
„loc“, adică „nimic“, nau nimic, din tot, din orişice ai
căuta, sau chiar și ce nu te-ai gindit a căuta. Toată silința pe
care ţi-ai da-o să-i dumereşti, să-i îmbunezi, să mai stea în uşă
măcar, e zădarnică. Dealtfel nici n'ai cum, căci semnele şi in-
terjecţiile nu te pot ajuta în asemenea cazuri. Nici o vorbă ro-
minească nu s'aude şi nu se inţelege în mai toate casele tătărești.
Interiorul il poți cuprinde atit cit poţi fura cu ochiul prin
deschizătura ușii: curăţenie. ordine, simplitate, rogojini pe po-
deaua de pămint galben şi lungi paturi-sofale pe de margini;
nici un ornament; prin ferestre nai cum te uita, căci: nu sint,
afară numai dacă nu vei da acest nume singurului ochi al fie-
cărei odăi, cirpit și zăbrelit şi-acela, și nu mai mare de două palme.
De-aceia prin deschizătura ușii cind te uiţi, ai o privelişte
tainică, curioasă, din care se desfac, cind vor săți iasă inainte,
figurile acelea caracteristic-tătărești, fețe palide, unghiulare, cu
ochi puţini oblici şi vioi—mai ales ai femeilor, care sint mult
mai albe ca bărbaţii şi par umilate, cu ochii mai mari şi de-o-
bicei cu două coade groase pe spete. Au un aspect foarte pito-
resc, mai ales că poartă haine uşoare, multicolore. și, în Joc de
rochii, foarte multe au niște lungi șalvari liliachii. Nu primeşti
nici un zimbet, nici o privire prietinoasă. Și-o liniște, de-ţi pare
că se pregătește ceva în fiecare casă, cind îi vezi ieșind şi in-
trind, după îngrăditura înaltă de chirpici, strecurindu-se tainic
și n tăcere...
Tot cercetind satul, am ajuns şi la Primărie. E pe coasta
unui deal din dreapta vâii principale şi, caşi casele chiaburilor
din partea locului. are piatră la temelie și piatră. iar nu chirpici,
la zidul împrejmuitor. Tricoloru! filfiia deasupra. Pe primar l-am
recunoscut imediat. E un „tip“ cunoscut al Bucureștilor şi-al
unor anumite cafenele. Cine ştie ce protecție l-a aruncat aici, ca
să se plictisească amarnic cu administraţia țărănimii pe care o
dispreţuește, pentru 150 lei pe lună! Stă la masă și împarte co-
respondenţa, împreună cu „domnul secretar comunal“, adică no-
tarul. Vezi aici e tăria şi experienţa! El face și desface orișice
afacere a primăriei. Are 60 de ani şi face slujba dobrogeană de
la anexarea provinciei. Ştie toate rosturile dobrogene. injură pe
„toți şi de toate, cunoaște toate limbile coloniei şi e Romin acuma,
mai ales că na știut niciodată, sau a uitat din ce neam face
parte ca origine. E un tip de vulpoi dobrogean pentru ncenorc-
citele sate cu neamuri străine. li administrează rău şi-i stoarce
428 VIAŢA ROMINEASCA
bine. Inaintea celor două biurouri din primărie e un grilaj care
desparte administrația de cirmuitori ; în fund portretele suvera-
nilor, iar întrun colț 7 puști—din care 4 merită numele, iar 3
sint un fel de ciomege cu baionete lungi, ruginite și indoite. Jos,
întrun colț, sint niște felinare, iar lingă ușă au încremenit patru
„iesurlii* cu ochii ţintă la primar. Sint oamenii şefului de gar-
nizoană. Şi-abia acum îmi amintii că în sara trecută, pe la orele
10. au trecut pe la poarta noastră Ali și încă unul, cu felinare
aprinse in mină şi cu puștile de lemn pe umăr. Au trecut drepți.
serioşi, tăcuți—cu toate sisiiturile și strigătele citorva vizitatori
adunaţi sara, pentru petrecere, la poarta casei. Ali și cu tova-
rășul, oameni ai datoriei şi ai cîrmuirii,—erau de gardă în acea
noapte, incă cu alți 5 inşi, judecind după cele 7 puşti ale pri-
măriei !
A doua zi, de dimineaţă, am întilnit din nou pe Ardeleanul
din Surduluc. l-am spus ce-am văzut și l-am întrebat:
— Nu sar putea ca oamenii aceștia, şi unii și alţii, să în-
grijească mai gospodărește de satul lor ?
— Da de unde?
— Ei cum? nau voe, nau drept, ori nau bună-voinţă?
— Au, domnule, și voe, şi drepturi, că doar îs şi ei con-
filii... Da li-e frică de primar şi mai ales de hoțu ăla de secretar.
li bagă în beleli mereu,—şi el trage foloasele. Ala şi cu primaru
să fie oameni, și toți ar fi... Da așa nu-s buni de nici o treabă,
că, după toate, nu ştiu nici rominește...
— Apoi atunci, cam cum se înțeleg ?
— la le deslușește și el, secretaru, ce poate, și ei... iscălesc.
Uite ia, ăştia trei bătrini, cu cealmalele şi bărbile alea mari, ăştia
ce vin încoa, de parcă-s înțelepții înțelepților... li vezi? Is „con-
tilii“ și ei. De multe ori iscălesc și habar nau de ce-au iscălit.
Cind vine citeodată domnu subprefect, în cercetare, la orice in-
trebare a dumnealui, numai îi vezi ploconindu-se pănă la pămint
Și zicînd :
— Bil belmem! Bil belmem! (noi nu ştim, nu ştim).
— Apoi aici spune, strigă d-l subprefect, că ați fost față.
Şi secretaru, vulpoiu, le tălmăcește, D-zeu ştie cum. lar ei:
— Dâscal ! Dascal!
Şi-l arată pe secretar —adică el ştie şi pentru ei, pacatu lort
— Bine omule, zice d-l subprefect cătră unu din ei, arā-
tindu-i hirtia, cu vre-o pricină, n'ai iscălit d-ta aici ?
Şi numai să-l vezi pe Turc, domnule, cum ia hirtia, o su-
cește, holbează ochii cit cealmaua lui şi răspunde tacticos, plo-
conindu-se :
— Gal i ba benim ! (Ba în: se pare că e a mea...)
După amiază am plecat spre mare, să fac o preumblare pe
țărm, ca să dau de vre-o pescărie despre care îmi vorbise Ar-
deleanul. E departe de sat cale de patruzeci de minute. tăind
drept. Pe țărm nimeni, cit se poate vedea, nici în dreapta, spre
NOTE ȘI SCHIŢE DIN DOBROGEA 429
O Dre E E a tt e i E E, DIR a E E a
Movilă și [farul de la Tusla, care se vede bine, nici in stinga,
spre Constanţa, care se ghicește după o cotitură. Țărmul e înalt
Şi spintecat ici ṣi colo de valuri. care vin furioase și spume-
giînde, ca să suc malul citva timp, umplind spintecăturile şi ser-
puind printre ele, şi ca să se retragă invinse în sinul lor uriaş
$i veșnic în mișcare. In zare, pe deasupra valurilor, cu prora
ridicată în direcția Constanţei. un vapor tae valurile în grabă.
După vre-o oră de mers pe țărm, pe o potecă, între flori
cimpeneşti, am coborit la o mică plajă, unde se află și pescăria.
Pe jos e un întreg popor de scoici multicolore şi de diferite mă-
rimi, amestecate cu nisipul cald și fin. Ici-colo sint risipite tot
felul de instrumente și unelte de pescărie. Mam odihnit în bor-
deiul pescarilor, așezat sub mal. Şi-am fost ospătat cu peşte
proaspăt. La „cafea“ —care nu lipsea nici aici,—am stat mai mult
de vorbă. Sint patru tovarăși, doi Turci, un Grec și un Bulgar.
Sint oameni in virstă, imbătriniţi în meserie. Muncesc mult și
ciștigă binişor. Nu urăsc pe Romini și nu se pling decit de
formele astea noi și complicate ale unei administrații nesimpa-
tice, pe care n'o înțeleg și care nu le aduce folos. Şi aici fu
locul să-mi povestească unul din Turci, cunoscuta anecdotă a
lui Ahmet, care în timpul domniei Turcilor a dus pe datornic
în fața paşii și la ameninţarea „că-i tae capu“ a plătit banii
imediat, dar că sub domnia cea nouă, Ahmet, avind dinnou să
urmărească un datornic, şi-a luat lumea în cap, căci a sărăcit
cheltuind, deși a ciştigut, dar la judecătorie, apoi la tribunal,
apoi la apel, şi-aşa mai departe...
Am mulțumit pescarilor și-am plecat. Pe la jumătatea dru-
mului m'am întîlnit cu un cunoscut, care fusese și dinsul „la
mare“ și, întorcîndu-ne împreună, am început o aprinsă convor-
bire despre „foştii noștri suzerani“, despre firea lor pașnică,
despre Tătarii aceştia ai noștri, foşti cutrierători ai stepelor, cașşi
despre modul cum îi administrăm de vitreg. Cind deodată, în-
trun nor de praf, trecu, ca o arătare, ca o simbolizare ironică, o
numeroasă herghelie de cai voinici, turmă vajnică dar -necuvin-
tătoare, minată în goană de un singur Tătar călare, fără şea şi
fără irîne, care-i ducea numai fluerindu-le și zbierind, sau arun-
cînd în grămadă cu o măciucă scurtă, pe care o ridica apoi din
goană. plecindu-ee, fără să descalice....
D. Munteanu-Rimnic
Na N ar N N Ta N A D
Cronica artistică
Expoziţiunile d-lor: Ţincu, Satmary ; a Şcoalei de Arhitectură;
Monumentul lui Vasile Lascar. Artă şi Edilitate.
N. Țincu.—Siînt desigur şi artişti nu îndestul de cunoscuţi, care
multă vreme nu s'au arătat publicului, aşteptînd, se vede, un prilej care
să-i pună în evidenţă motivind totdeodată şi rezerva lor. Printre aceş-
tia e şi d. Ţincu, un debutant care, însă, a ales rău momentul pentru a
se produce, deoarece alături de d-sa şi anume în sala Exarcu se pro-
duceau, în acelaş timp, şi talentele „Tinerimii Artistice“. Desigur că
dacă d. Ţincu ar fi expus opere cel puţin egale, în valoare, cu acelea
ale artiştilor din sala vecină, impresia căpălată din vederea operelor d-sale
i-ar fi fost mai favorabilă.
Dar... să ne silim a judeca opera d-lui Ţincu, caşicum nu am
fi văzut decit pe a d-sale, folosindu-ne, adică, numai de impresiunile
culese în expoziţiunea d-sale, mai cu samă că-i datorăm, ca oricărui
debutant, obiectivitatea primelor aprecieri.
Nu e lipsit de calităţi d. Ţincu. Se vede în toate pinzele d-sale
oarecare aptitudini de culorit, uneori şi de factură care, bine conduse.
ar putea să nască lucrări de merit. Nu consultă însă natura d. Ţincu,
sau o consultă rar. Aşa în acel „Cap de Fetiţă“ un efect de soare, sau
de lumina unui interior—nu se ştie bine—e o inegală şi nenaturală dis-
tribuţie a luminii. O pată de lumină pe vîrful nasului, pusă cu apa-
renţa unei îndrăzneli proprii, e tot ce şi-a închipuit artistul că reprezintă
efectu: de lumină, cînd de fapt această lumină trebuia susţinută de una
pe buza inferioară, o alta pe bărbie, apoi alta pe gît şiaşa mai departe
aşa cum se vede chiar în natură, de unde e bine să ne inspirăm, sau
cel puţin, cu care să controlăm âceia ce facem în atelier. Şi din acest
punct de vedere d. Ţincu rămîne cu mult în urma artiştilor, care chiar
dacă nu fac pictură cu pretenţii, dar cel puţin execută un cap după toaie
regulele desemnului şi ale valorilor. Şi pentrucă veni vorba de valori.
cu regret trebue să o spunem că d. Tincu nu le menajează decît atit
cît îi permite pornirea d-sale de a face ceva grăbit, ceva la modă. Sfă-
tuim pe d. Ţincu ca să nu neglijeze bunele calităţi de colorit cele po-
sedă şi să le cultive după toate pretenţiunile acelei ştiinți a culoarii,
inavuţindu-le de se poate cu acele însuşiri de a vedea just şi de a reda
sincer, lucru ce se poate lesne căpăta printr'o muncă statornică, şi de
care va răminea veşnic departe dacă d-sa se va fi mulţumit cu ceia ce
a expus. i
Intrun eboş, un „Copil“ pe fond deschis de un culorit transpa-
rent, artistul uită să ne dea şi mînile care lipsesc, şi lipsesc nu pentrucă
vor fi duse la spate sau ascunse în poala copilului, ci pentrucă—(lucrul
CRONICA ARTISTICA
~ =. —— -e -r ————
431
— a n .——— -—_——-
e inexplicabil) artistului îi va fi fost greu să lupte cu desenul, acest a-
becedar al picturii pe care mulţi din cei ce colorează o pînză au naivi-
tatea să-l creadă mai puţin indispensabil decit se pretinde. Şi aşa se
face că această pînză a d-lui Ţincu e anatomicește (pentru anu mai mă
lega de desen) anormală. „La Tors“ e pinza de căpetenie a artistului,
la care a muncit mai serios, şi unde a izbutit să redea în mod com-
plect toate calităţile ce le posedă. Nu e rău desenată, după cum nu e
rău compusă. Culoritul cam crud şi figurile puţin caracteristice,
Al. Satmary.— Cu oarecare gust şi îngrijire în execuţie d. Sat-
mary a izbutit să prindă pe piînză cîteva impresii culese din viaţa de
toate zilele, o viaţă cu zile ticnite, fără zbucium, fără nici o tresărire
mai deosebită, care să trezească în artist o gîndire oarecare şi care să-l
ducă la înfăptuirea unor opere cu însuşiri emotive. D. Satmary parcă
se distrează ; pare că ţine ca ceia ce face, ceia ce reprezintă în opera sa
să nu-l coste prea multă energie sufletească de unde şi lipsa unui in-
teres superior în opera sa. Ce păcat că, bine pregătit cum este, acest
artist nu se hotărăşte să iasă dintr'o lincezeală care cu vremea îi va u-
cide talentul, pentru a se pasiona cu adevărat de arta pe care de altfel
o iubeşte şi pentru care are şi chemare. Din expoziţia aceasta mi-au
plăcut în deosebi „Interiorurile“ d-sale cum şi un „Efect de crepuscul“ :
acoperit de un nor vînăt, soarele mîniat scapă săgeți de lumină, care
îulgerează bolta unui cer învineţit; pămintul de o tonalitate negricioasă
ia şi el parte cu coloraţia lui sombră la acest soiu de fenomen, care nu
odată pe întinsurile pustii împrăştie monotonia momentelor, strămutind
parcă sus viaţa, care jos a dispărut odată cu ultimul sunet de talangă.
Şcoala de Arhitectură.—Am examinat cu plăcere lucrările elevi-
lor dela această şcoală, şi am găsit chiar unele studii demne de atenți-
une, care pot insemna un real progres în învățămîntul arhitecturii la noi.
In special mau mulţumit releveurile după monumentele istorice, M-rea
Văcăreşti, Sf. loan Domnesc etc., făcute cu multă meticulozitate de ele-
vii Soţu şi Zagoriţ, cum şi de cătră elevul Victor Simionescu. O ima-
gine mai complectă a acestor elemente ale unei arhitecturi rămase din
vremuri ar fi putut fi redată, dacă se făcea uz şi de alte mijloace decît
creionarea simplă şi seacă a conturelor. Astfel frumoasa lespede de
piatră care susţine amvonul din interiorul mănăstirii Văcăreşti (elevul
Soţu) e redată incomplect, deoarece, pe lîngă corectitudinea proporţiilor,
lipseşte şi relieful. Nu fără a ajunge la bune rezultate d. Simionescu
studiază interiorul bisericii Sf. loan Domnesc din Piatra. De rău gust
e însă acea pecete moldovenească întrebuințată fără nici un rost în toate
releveurile acestui elev, care de altfel pune toată dragostea în execuţia
lucrărilor sale. Mult caracter am întilnit în schiţa-proect „Un garaj de
automobil“ a d-lui Soţu cum şi într'o „Fîntină“ a d-lui I. Nicolăiţă. Intre
cele două „Uşi de muzău“ aceaa d-lui Mih. Simionescu, un sirguitor elev,
432 VIAȚA ROMINEASCA
co EI, Cr E a e
e, se pare, mai în caracter, deoarece prezintă o uşă cu canaturi masive
fără geamuri, un fel de uşă ferecată care apără mai sigur bogăţiile
adunate dincolo, înnăuntru. Prea mari cariatidele dela „poarta“ d-lui Stă-
nescu, care a comis greşala de a pune uşilor geamuri. Interesant proec-
tul pentru Palatu! Bursei al d-lui Zagoriţ cum şi „Un azil de bătrini“ a
d-lui T. Socolescu, care insistă asupra caracterului, lucru ce nu am ob-
servat la d. Culina, care întrun „Turn de observaţie la o cazarmă de
pompieri“ pune nişte ferestre caşi la orice casă de oraş. La fel face şi
d. Iofciu, din al cărui „chioşc de grădină“ s'ar putea face cu puține
modificări—un mauzoleu. E desigur lipsa de caracter, asupra căruia ar
trebui să se insiste.mai mult, mai cu samă cînd elevii şcoalei dovedesc
atit de frumoase aptitudini.
Bine a făcut Ministrul că a ținut să incurajeze prin citeva mici
premii silinţa elevilor. Este acesta un început spre înțelegerea cauzelor
care fac să crească munca şi talentul, pentru a căror sporire nu se face
mai nimic la noi.
O operă a sculptorului Horvath.—D. Horvath, autorul staiuii lui
Vasile Lascar, e un nume nou în viaţa noastră artistică. Pentru aceasta
era şi bine ca să ne fi dat prilejul de a-i îi inregistrat un succes, care
i-ar fi fixat un rang în lumea de artă. Afară de citeva calităţi de factură
cum şi un just echilibru al proporţiilor ceia ce face ca portretul marelui
patriot să samene, opera d-lui Horvath nu are nimic care s'o rinduiască
printre lucrările de merit. Mişcarea banală şi afectată e un împrumut
din clişeele în curs, care strică grozav originalității unei opere şi care
nu deşteaptă nici un fel de interes pentru o operă de sculptură. in
această privinţă nimeni nu a putut întrece sau măcar egala pănă astăzi
pe artistul (Ferrari) care pentru prima oară a aşezat o operă de artă
într'una din grădinele Capitalei. Voi să vorbesc de Statuia lui Heliade,
care singura are o mişcare frumoasă şi originală şi căruia nu i s'a aşe-
zat la picioare, din fericire, vre-o iemee decoltată—chipurile gloria—acez-
stă banală şi primitivă concepţie simbolistă, care face un efect atita de
urît în jurul statuilor noastre, cum e şi în opera d-lui Horvath. Efectul
pe care îl face acea femee pe jumătate nudă în statuia sculptorului e
cu atît mai prefăcut cu cît statuia are un soclu mic—urit şi acesta—pe
care muza aceasta picată din cer nici nu se poate ţine, mai ales că şi-a
permis libertatea să întindă un condei pentru a scrie pe peretele soclu-
lui nemurirea ilustrului răposat, reprezintat în statue. In rezumate o ope-
ră ca orişicare alta şi pentru care se găseau şi la noi destui sculptori
mediocri care să o execute, aşa cum a făcut d. Horvath; afară numai
dacă alegerea nar fi căzut pe vreunul din sculptorii noştri de merit, şi
atunci aveam ceva mai mult decît a putut da d. Horvath.
Decoraţiunea la „10 Mai“; Chioscurile de instalaţiuni elec-
trice.— Cind se zice „edilitate“ în capitalele Europei se înţelege oar=-
CRONICA ARTISTICA 433
n. ea e e ea aae aa mmn —— m e ee e e
cum şi „arta“, care e aceiaşi, posedă aceiaşi însuşire a frumosului caşi
arta din marile opere. Impreunarea aceasta dintre „util“ şi „îrumos“
face ca multe din oraşele străine să se deosebească prin caracterul lor,
care nu e altceva decit caracterul ţării adaptat regulelor de artă sau, mai
simplu, ideilor de gust. La noi edilitatea este şi ea condusă de oare-
care consideraţiuni de estetică; dar cît lasă de dorit uneori sub acest
raport unele din lucrările edililor noştri, cine or fi ei! Ştiu, că din acest
punct de vedere nu avem o autoritate artistică care să ajute la lucră-
rile de edilitate ale comunei şi că prin urmare nici nu pot exista res-
ponzabilităţi, fără de care în artă nu se face nimic nela locul lui. Ştiu
mai cu samă acest lucru, decind am văzut odată, şi deatunci în fiecare
an — cum un văpsitor de case avind de git o cutie cu văpsea verde,
spoia regulat statuia lui Mihai Viteazul din fața Universităţii. Desigur:
Se'nvechise statuia !
Am rămas mai puţin impresionat deci, cînd am văzut anul acesta
la „10 Mai“—nu pe Mihai văpsit curat—-ci acele decoraţiuni de tribune
întocmite fără gust, deşi pentru aceasta comuna cheltueşte îndeajuns.
Nici un plan, nici o pregătire; pentru arcuri încrucişate, stilpi cu capi-
tel fără de nici o noimă şi alese la întîmplare — cum erau capitelurile
dela tribunile alăturate — din vre-un „dicţionar de arhitectură“. Ca an-
Sambiu, nici o armonie şi mai ales nimic original. E de crezut că pri-
măria are cel puţin un arhitect de gust care şi-a dat osteneala pentru
un lucru ocazional.
Acelaş lucru se poate spune şi despre acele chioşcuri sau cutii
de fer pe care Primăria le-a aşezat în unele puncte ale Capitalei şi des-
tinate a primi aparate sau ceva la fel care să servească iluminatului elec-
tric. Cine ar fi crezut că bizantinomania din unele edificii îşi va avea o
nouă manifestare şi în bietele cutii de fier pentru aparate electrice!
Chiar aşa: Cutia are o cupolă joasă, unul sau două briuri bisericeşti şi
pe patru suprafeţe, patru lozanje cu patru noduri imitind, chipurile, în-
colăciturile de linii din manuscriptele bizantine. Ce mentalitate, ce gust!
Nu era mai bine-—o cit de bine !—să se publice un fel de concurs pen-
tru cel mai bun proect de chiosc pentru instalaţiuni electrice? Am fi
văzut atunci planuri cu caracter, cu linii severe, cu mase viguroase şi
însiirşit cu o decoraţiune în caracter, care te-ar îi făcut să giceşti de
departe că e vorba de un aparat tehnic, o instalaţiune tehnică. Şi cît
ar fi ciştigat capitala cu aceste instalaţiuni intocmite după vederi arhitec-
tonice, controlate şi sprijinite de specialişti a căror judecată nu dă greş.
Să sperăm că va veni timpul, cînd şi pentru lucrările de edilitate va mai
îi, pe lîngă cei însărcinaţi cu gospodăria comunală, şi un ochiu deprins
cu frumosul, care să aibă voe a-şi spune cuvîntul în chestiuni în legătură
<u estetica Capitalei.
Spiridon Antonescu.
n. N rr N N LON er NN
Cronica medicală
Pregătirea personalului sanitar inferior.
In lumea medicală romînească acum e la ordinea zilei chestiunea
personalului sanitar inferior. La congresul din Maiu al medicilor s'a dis-
cutat pregătirea acestui personal, iar la congresul din Brăila a agenţilor
sanitari şi a moaşelor s'a discutat mai mult situaţia lor materială. Deşi
în amîndouă chestiunile şi-a spus cuvîntul de magistru profesorul Ba-
beş, şi, după o tristă tradiţie din corpul sanitar, este o îndrăzneală, ca
în aşa împrejurare, un medic mai tînăr, chiar după ce a făcut o practică
suficientă şi cunoaşte mai bine anumite chestiuni, să-şi spue părerea,
totuşi, cu riscul de a îi socotit îndrăzneţ şi a fi caliicat cu un cuvint
mai aspru, voiu călca tradiţia, dînd mai jos rezultatele unei anchete în-
treprinse între medici în această chestiune, şi aceasta cu atit mai
mult, cu cît rezultatele anchetei sînt în <omplectă contrazicere cu con-
cepţiile simpliste ale profesorului Babeş. Domnia-sa -- concepţia pro-
prie (deşi neoriginală, nu e d-sa cel d'intăi, cum îi place a crede că este
în multe alte chestiuni speciale) asupra învăţămîntului în general o ex-
tinde şi asupra Învățămîntului agenţilor sanitari şi a moaşelor.—Se ştie,
că în chestiunea învăţămîntului în general d. Babeş cere „stirpirea ac-
tualei şcoli secundare ca a unui pericol social şi înlocuirea ei cu o alta
în care se doarme mult şi se învaţă puţin“ 1). Extinderea acestui prin-
cipiu şi asupra pregătirei personalului sanitar inferior, susținută cu pres-
tigiul cîştigat de d. Babeş în alt domeniu, putînd constitui un pericol
real pentru ţărani, sănătatea cărora sînt chemaţi să o ajute agenţii sani-
tari şi moaşele, pregătiți după reţeta d-sale, este absolută nevoie ca să
i se opuie o alta, practică şi folositoare ţărănimii.
Asupra pregătirei personalului sanitar inferior la noi în ţară avem
o practică făcută. Am avut pe vechii subhirurgi şi moaşe, pregătiți după
concepţia regretatului profesor dr. Felix. Subhirurgii se recrutau dintre
foştii sergenţi sanitari din armată. Aceştia după un an de practică şi pre-
gătire teoretică în spitale depuneau un examen înaintea unei comisiuni
judeţiene şi-şi căpătau titlul, în baza căruia puteau funcţiona. Moaşele
îşi învățau arta timp de doi ani la şcolile de moşit speciale pe lingă
1) Vezi articolele asupra acestei chestiuni in Revista Inrățămintu-
tului şi recenziile din „Viaţa Rowminească.
CRONICA MEDICALA 435
Maternităţile dela Iaşi şi Bucureşti. Această pregătire era uniformă pen-
tru personalul sanitar dela ţară şi cel dela oraşe.
ln anul 1904, din nevoia de a găsi cit mai repede pentru fiecare .
comună rurală, sau cerc rural, cite un agent sanitar şi o moaşă, s'a în-
fiinţat la Bucureşti, pentru sate numai, o şcoală de agenţi sanitari cu
studii teoretice de 6 luni de zile şi aproape fără nici o practică—şi şcoli
de moaşe la Bucureşti, laşi, Craiova şi Galaţi cu o pregătire pentru
unele de un an şcolar, pentru altele numai de 6 luni sau chiar 3 luni..
Pentru acest îel de pregătire a personalului sanitar rural a luptat mult
directorul şcoalei de agenţi sanitari din Bucureşti -—-profesorui Babeş.
Aceşti oameni pregătiţi, fie după concepţia regretatului profesor
Felix, fie după acea modernă şi specială pentru sate a d-lui V. Babeş,
au fost trimişi la ţară în ajutorul medicului rural; au lucrat acolo mai
mult timp în anumite condițiuni. '
E natural deci înainte de a vorbi despre pregătirea ce trebue să
se dea în viitor personalului sanitar inferior, să cercetăm întru cît pregă-
tirea ce s'a dat pănă acum a fost bună şi suficientă.
Am crezut obligator şi util în acest scop să ne adresăm medici-
ior rurali, care au avut şi vor avea în viitor sub a lor conducere şi apre-
ciere imediată acest personal, ca ei să se pronunţe. —Am primit 125 răs-
punsuri. |
Asupra agenţilor sanitari subchirurgi, pregătiţi după concepţia re-
gretatului profesor Felix, din 125 medici se pronunţă 100 (25 se abţin);
din aceşti 100,—79 îi apreciază în mod favorabil şi 21 în mod nefa-
vorabil.
Asupra agenţilor pregătiţi în şcoala modernă dela Bucureşti, din
125 medici se pronunţă 116, din care 95 în mod nefavorabil şi 11 fa-
vorabil (9 se abţin).
Asupra moaşelor de pregătire nouă cu un an, 6 luni şi 3 luni de
studii, din 125 medici se pronunţă 115 nefavorabil şi 10 favorabil.— lată
cum califică cei 115 medici pe moaşele de clasa [l-a şi a M-a.
38 le zic insuficiente
34 „ proaste
27 „rele
2 „ nenorocire pentru sate
4 . calamitate = Š
l „ periculoase , 5
3 „ incapabile Ri E
6 le cer desfiinţarea.
Voi cita din aceste răspunsuri citeva mai plastice şi mai expresive:
lată ce ne scrie un bun medic de plasă dintrun judeţ din Mol-
dova: „In ceia ce priveşte moaşele, sistemul de studii de un an, 6 luni
şi 3 luni credem că e absolut defectuos. Ceia ce cerem noi unei moaşe este
înainte de toate o aplicare strictă, scrupuloasă a asepsiei şi antisepsiei,
o diagnoză măcar probabilă—a unei eventuale distocii. Dar a cere apli-
nt co E E a RP CO N N EEN II NOI N N II NI
430 VIAŢA ROMINEASCA
—— Dr Dr a a a
carea antisepsiei de către o femeie ignorantă (care în acelaş timp este
de multe ori şi amorală), cum este în genere moaşa de cl. Il-a șia Ili-a,
este, fie-ne permisă această afirmare,—o mare naivitate. — Pentru ca ci-
neva să aplice strict regulele asepsiei şi ale antisepsiei trebuie: 1) să aibă
o convingere proiundă despre rolul microbilor în etiologia boalelor, 2)
să aibă o practică îndelungată a antisepsiei, aşa ca ea să ajungă la el
oareşicum automatică. Dar la această a doua condiţiune poate ajunge
şi un om incult, ignorant în microbiologie. Cine nu cunoaşte cazurile
frumoase de infirmieri asistenţi în marile săli de operaţii chirurgicale şi
obstetricale, care sînt oarecum „dresați“, practica antisepsiei ajungînd
a fi la ei oareşicum „organică“. — Moaşele de cl. H-a şi a Ill-a n'au
nici convingerea nici deprinderea în antisepsie şi asepsie, de aceea
constatăm zilnic că nu au nici o scrupulozitate în aplicarea lor strictă“.
„Trebue desființate moaşele de cl. II-a şi HI-a, spre a mai impu-
tina cît de cît înmormîntările clasa [II-a a neamului Rominesc“.
„Am avut, pe unde am servit ca medic de plasă, multe moaşe sis-
tem c). I-a şi chiar a I-a; le cunosc bine; mai bine nu le aveam! Ele
au compromis în popor funcţia socială atit de importantă o moaşel!or.
Unele din ele, ţărance inculte, sărace, umile, erau bune, le chema popo-
rul, dar le chema cum chiamă şi pe celelalte babe şi aduceau aceleaş
foloase ca şi babele! Dar atunci ce nevoie de ele? Dar în această pri-
vinţă fac o nedreptate babelor, căci ţărancele moaşe publice cl. Ili-a erau
de multe ori primejdioase, avînd pe lîngă necultura lor şi un irigator
cu obligaţie de a face spălături, adică cu obligaţia de a infecta lehuzele,
pe cînd baba se ţinea totdeauna numai în expectativă“.
„Dar sint şi au fost multe altele „de cl. Ill-a“ nu ţărancedin pc-
por; a fost o adevărată invazie în satele noastre de toată drojdia imo-
rală a oraşelor, de toate declasatele oraşelor, foste antreprenoare şi me-
najere de oteluri, care după un „studiu“ de trei luni şi cu un bileţel
dela cutare, apăreau în satele noastre cu misiunea de a înlocui pe moa-
şa de veacuri a Rominului, pe „baba“.
„E de prisos cred să mai continuu,— din cîte am aflat din Buleti-
nul Direcţiunei sanitare, pare că se urmează calea cea bună prin Cămi-
nul moaşelor. ')—Dar printr'o singură trăsătură de condei în budgeiul
serviciului sanitar s'ar putea face, cred, o faptă admirabilă: să se desfi-
1) In anul 1904. după propunerea şi stăruința prefesorului Dr. Sion
s'a organizat invăţămintul pentru moașele rurale in felul urmator: nu se
admit decit fete de săteni plugari, ele trebuie se aibă cursul primar făcut.
virata între 21 şi 30 ani, dovezi de moralitate; ele urmează cursurile scoa-
lelor de muşit de pe lingă Maternitate timp de 2 ani, tot acolo işi fac prae-
tica; trăese insă în comun la „Căminul mouşelor“, unde-şi fac singure gos-
podaria şi urmează în orele libere cursurile elementare de bucatarie, lucru
manual, gospodărie casnică, noțiuni de hygiena şi creşterea copiilor ele.
După terminarea şeoalii, elevele capătă titiul de mouşă, însă timp de %
aui nu poate practica decit la sate, fiind oprite de a practica în oraşe.
CRONICA MEDICALA 437
n e
inţeze toate moaşele clasa a 3-a şi a 2-a şi cu economiile realizate să.
mărească numărul elevelor dela „Căminul moaşelor“.
„Am asistat şi eu odată, scrie acelaş medic, la o şcoală de agenţi
sanitari. Am avut prilejul să văd uimirea asistenţilor, cînd un elev din
şcoală a vorbit foarte bine de apofiza Crista-galli şi rolul liquidului ce-
falo-rachidian, dar cînd a fost vorba despre dezinfectare am avut cu
toţii o decepţie. Elevul nu cunoştea diferitele mijloace de dezinfectare
a unei locuinţi contaminate.—Noi, medicii rurali, avem nevoie de agenţi
sanitari cu studii, este adevărat că nu atît despre apofiza Crista-galli, ci
mai cu samă cu mai multă practică spitalicească, cu deprinderi formate,
cu practica epidemiologică, cu practică în spitalele de copii şi în secţii
chirurgicale.—Dar agenţii sanitari de clasa 2-a şi a 3-a?! Nu voi uita
niciodată zilele de tristă memorie, cînd am avut prilejul să văd trimişi,.
ca agenţi sanitari, foşti ucenici de croitori, foşti cizmari, sau brutari,
ajutori de notari, chelneri, telefonişii, care într'o bună dimineaţă au fost
împrovizaţi—agenţi sanitari.
„Fiecare îşi poate închipui ce foloase au adus ei ţăranului nos-
tru. A fost deajuns o recomandaţie a cutărui elector către medicul pri-
mar, sau prefect şi telefonistul lăsa din mină receptorul aparatului tele-
fonic, apucînd sticla de „aţă felnică“ acest fetiş nou al agentului sani--
tar, care a înlocuit aghiazma preotului, cu care stropea cele 4 colțuri
ale bordeiului contaminat de scarlatină, crezind că prin aceasta îşi înde- -
plinea suficient rolul său. Şi apariţia acestor sanitari clasa III-a în satele
judeţelor, vnde cu o zi mai înainte făcuseră parte din cele mai variate -
corporaţii, a stirnit un imens hohot de ris...
„Cine ar putea îndrăzni să afirme, că un individ de obicei abso-
jut fără nici o instrucţie şi cu o foarte rea educaţie, după 6 luni de bu-
cheriseală teoretică şi aproape fără nici o practică, cu un trecut adesea
variat şi încurcat, a putut fi de utiiitate practică ca agent sanitar —asa-
nator al satelor. Intrebaţi pe agenţii sanitari şi pe moaşe, că habar n'au
cei mai mulţi de regulele igienice şi dietetice atît de necesare în pro-.
iesia lor de la ţară.“
„Da, ne trebue agenţi sanitari mulţi şi bine instruiți, teorie multă,
dar mai multă practică în spitale cu bolnavii şi în epidemii.“
„Dar pe lingă educaţia ştiinţifică teoretică şi practică, e absolut
necesar şi de o însemnătate tot atit de mare, educația sufletească mo-
rală (care e deosebită de cea religioasă, făcută de preoţii scoalelor
de moşit).“
„Cei mai mulţi agenţi sanitari au o concepţie foarte urită de ro-.
lul, de datoriile lor. Ca mulţi funcţionari, de altfei superiori „culţi“ ai
țărei noastre, ei socot ca un fel de graţie ce fac ţăranilor din serviciul
lor. Ei n'au conştiinţa, că sînt şi frebuie să fie servitorii ţăranilor, fiind
plătiţi din birul lor. Se socot mai mult ca un fel de jandarmi (în sensul
rău romînesc al cuvîntului) ai sănătăţii publice; cei care nu le-ar da de.
438 VIAŢA ROMINEASCA
i e]
mincare şi băutură. ar trebui, după ei, pedepsiţi ca contravenienţi. „Ţă-
ranului să-i dai la cap“ lam auzit spunînd nu pe un singur agent
sanitar.
„Trebuie deci formată simțirea tinărului menit a fi agent sanitar
şi în această privinţă rolul unui profesor educator e foarte mare.“
„Ceea ce citeşte medicul romîn în revistele bune, cînd citeşte, ii
cultivă sufletul, îi nobilează inima şi-l ţine într'o atmosferă de simpatie
pentru ţărani. Dar agentul sanitar e lipsit de aceste impulsuri frumoase
şi trebuie să se găsească cineva care pe lingă minte, să cultive şi su-
fletul acestor funcţionari. Trebuie, aş zice, să li se facă o educaţie po-
poranistă continuă agenţilor sanitari. Şi cînd agentul sanitar şi moaşa
vor veni între țărani cu sufletul cultivat în direcția iubirii ţăranului,—
creatorul tutulor bogățiilor materiale şi artistice ale neamului, pe lîngă
cunoştinţele lui speciale, numai atunci vor corespunde rolului, pentru
care s'au creat, de a îi adevăraţi frați şi surori de caritate pentru ţărani“.
Un alt distins medic de plasă (din Muntenia) scrie:
„Nu cunosc din practica mea cum au fost recrutaţi şi pregătiţi
agenţii sanitari subchirurgi, după concepţia regretatului profesor Felix.
“Cunosc însă bine cum s'au recrutat agenţii sanitari în ultimii ani. Am
avut sub conducerea mea agenţi din şcoala agenţilor din Bucureşti, cit
şi elemente de ocazie, numiţi provizoriu prin recomandaţii politice ori
protecţii. Din şcoala de agenţi s'au arătat ca elemente bune acei care
au avut în armată rangul de caporal şi sergent sanitar. Din nenorocire,
tot în această şcoală s'au admis mulţi tineri, fără nici o pregătire mo-
rală, avînd un trecut obscur şi certaţi cu justiţia, respinşi de la alte ser-
vicii, cît şi tineri eliminaţi din şcoli ca elemente turbulente şi nasupuse.
Diversitatea aceasta de indivizi fără o pregătire prealabilă şi fără selec-
iune, au conrupt multe elemente ce ar fi devenit bune în viitor.“
„Cît priveşte moaşele cu trei luni, 6 luni şi un an, din cauza
insuficienţii de pregătire medicală, cunoaşte toată lumea rezultatele obți-
nute. Sperăm că Căminul pentru moaşele rurale va da rezultate bune.“
lată ce ne scrie un foarte bun coleg, medic primar de judeţ:
„Agentul sanitar din trecut a fost bun. S'a abuzat însă mult de
unele consilii de higienă. S'au eliberat certificate de subchirurgi fără ca
candidatul să fi împlinit stagiul de un an în spital, aşa că, cu toată con-
cepţia bună şi practică, uneori s'au obţinut rezultate regretabile.“
„Scoala de agenţi sanitari, îuncţionind numai la București, şi can-
didaţii pentru asemenea posturi fiind în genere sărmani, şcoala nu este
accesibilă tinerilor ţărani din. toate părţile ţărei, mai ales celor care au
făcut serviciul medical activ la spitale sau infirmerii, pe cind este la
îndămină elementelor îndoeinice din rămăşiţile oraşelor mari.
„Moaşele de gradul ai 2-lea şi al 3-lea sint insuficient preparate
Chiar pentru asistenţa la faceri normale.“
Un excelent medic primar de judeţ din Moldova scrie: „In fine
CRONICA MEDICALA 439
cred că empiricele sint mai folositoare de cît moaşele incomplect instru-
ite (clasa 2-a şi 3-a), care de obicei cad în pedanterie, căci babele nu
se dedau la asistenţă în faceri de cit numai atunci, cînd simt în ele
vocaţiunea naturală la această meserie pe de o parte, iar pe de alta
fiind că, repet, se pot adapta complect la cerinţele populaţiunei rurale;
pe cînd cele d'intăiu fac aceasta numai pentru a-şi găsi un mijloc de
existenţă“.
lată criticele cele mai plastice făcute de medicii rurali modului de
recrutare şi pregătire a personalului sanitar inferior. Din cele citate şi
din cele pe care nu le citez, precum şi din declaraţiile directe, se dega-
jază în mod evident următoarele observaţiuni juste de care trebuie să
se ţină seamă în viitor: |
I. Agenţii sanitari rurali şi moaşele rurale trebuie să se recru-
teze de preferință, dacă nu exclusiv, din săteni şi sătence (piugari) din
cauză că între aceştia nu a pătruns încă demoralizarea şi perversitatea
elementelor suburbane şi din cauză că, sufleteşte, ar fi mai bine
pregătiţi a simţi şi pătrunde în toate intimităţile vieţii sătenilor în aju-
torul cărora sint chemaţi.
II). Trebuie să se cîntărească bine şi să se ia măsuri de garanţie
suficiente pentru a feri de pătrunderea între agenţii sanitari şi moaşele
rurale a elementelor dubioase.
III). Faţă de agenţii sanitari şi subhirurgii existenţi întru cit se
vor dovedi vițioşi sau incapabili, să se facă uz de articolele 25—32 şi
33 din regulamentul pentru obţinerea titlului de subhirurg, retrăgîndu-
li-se autorizaţia de funcționare.
IV). Majoritatea medicilor, între condiţiile de admisibilitate pen-
tru agenţii sanitari rurali şi moaşele rurale, se mulţumesc a cere cursul
primar, unii nu specifică întinderea studiilor şcolare, alţii cer cîte o clasă
sau 2 secundare şi cîţiva pretind chiar un curs gimnazial complect,
V). Pentru personalul sanitar inferior rural şi cel urban nu tre-
buie să fie nici o deosebire de pregătire, cum nu există deosebire de
pregătire între medicii rurali şi urbani.
Prin urmare moaşele de cl. 2-a şi a 3-a vor trebui să dispară,
rămînînd ca moaşele rurale ca şi cele urbane să facă învăţătura meşte-
Şugului lor doi ani la Maternităţile existente.
VI). De preferință să se recruteze agenţii sanitari rurali dintre să-
tenii care au făcut armata ca soldaţi sau gradaţi sanitari la infirmeriile
şi spitalele militare.
VII). Cursurile în şcolile pentru personalul sanitar inferior trebuie
să fie cit se poate de demonstrative şi practice, — durata lor să fie de
cel puţin un an şcolar pentru agenţi, şi doi ani în Căminurile speciale,
pentru moaşe.
VIII). Titlul de agent sanitar să nu se dea decît acelor, care îna-
inte sau după cursurile teoretice de un an şcolar, vor face practică spi-
440 VIAȚA ROMINEASCA
talicească (de preferinţă în secţiile chirurgicale şi cele de boli contagi-
oase) de un an în calitate de infirmier cu plată sau benevol.
FX). Şcolile de agenţi sanitari să nu fie numai la Bucureşti şi
laşi, unde viaţa e prea scumpă şi materialul de spital acaparat de stu-
denţii în medicină, ci şi în oraşele de provincie cu spitale bune şi mari.
X). Intre studiile agenţilor sanitari rurali: boalile infecțioase, scar-
latina, rugeola, difteria, febra tifoidă etc., precum şi boalele cele mai
frequente la noi la ţară: ca frigurile şi pelagra, combaterea lor, dezin-
fectarea şi îngrijirile hygienice şi dietetice a bolnavilor, să fie obiectele
de studii principale.
XI). Educația şi instrucţia agenţilor sanitari şi moaşelor să nu se
termine în şcoală şi anul de practică. După şcoală şi practică medicul
primar de judeţ şi medicul de plasă trebuie să le continue instrucţia şi
educaţia, atit prin contactul zilnic în serviciu, cit şi prin conferinţi ge-
nerale şi cursuri speciale de reîmprospătarea studiilor.
XII). Pentru a putea recruta un personal sanitar inferior bun, pen-
tru a-i impune stricta implinire a datoriilor lor frumoase, de a fi adevi-
raţi frați şi surori de caritate pentru ţărani, trebuie să li se amelioreze
situaţia materială, dindu-li-se un salariu de cel puţin 80 de lei pe iuni,
instituindu-le gradaţii, o casă de pensiuni, dîndu-le locuinţi şi o stabi-
litate mare pentru cei buni.
Dr. P. Cazacu.
NN a PONT a Pe af TI ON
Cronica Ştiinţifică '
Fragmentele moleculei proteice şi importanţa lor biologică.
Substanțele albuminoide, numite încă şi proteice, sînt foarte răs-
pindite în natură; se găsesc în orice celulă vegetală şi animală. Ele
iau o parte cu totul predominantă la constituirea ţăsuturilor. Apoi pro-
teinele, impreună cu hidraţii de carbon şi grăsimile, sînt cei mai prin-
cipali reprezentanţi ai alimentelor organice. Aceşti reprezentanţi nu au
însă toţi o importanţă egală, după cum se poate vedea din experienţa
următoare, care e fundamentală. Se poate nutri un animal, cu o anu-
mită cantitate de proteine, hidraţi de carbon, grăsimi, plus săruri, aşa în
cît el să se menţină în echilibru nutritiv, adică nici să nu cîştige nici
să nu piardă în greutate. Noi ştim însă că cantitatea de alimente întro-
duse corespunde unei valori calorifice anumite, ce se poate uşor deter-
mina. Ştim astăzi precis ce putere calorifică are fiecare soi de alimente :
un gram de proteină dă prin ardere complectă aproape 4,1 calorii, un
gram de hidraţi de carbon 4,1 calorii, un gram de grăsime 9,3 calorii.
Ei bine, în experienţa noastră se poate înlocui, fără să schimbăm su-
ma caloriilor ce trebuesc primite de animal, un fel de aliment prin al-
tul, dar înlocuirea va trebui să fie făcută ţinînd samă de puterea calo-
rifică a alimentului ce dorim să experimentăm. Aşa bună-oară se poate
înlocui toată grăsimea din hrană prin hidraţi de carbon, dar cu condiţie,
ca aceşti din urmă să fie serviţi în o cantitate ponderală cam de două
ori mai mare (şi chiar mai mult) : decît cantitatea de grăsime ce o pri-
mea animalul; numai aşa îşi va putea el menținea echilibrul. Invers, se
pot înlocui hidraţii de carbon prin grăsimi, observind şi aci valoarea
calorifică, fără ca echilibrul nutritiv să fie deranjat,
Acest fapt important, pe care-l datorim mai ales lui Rubner, nu se
mai potriveşte, cînd e vorba de proteine. S'a reuşit, cum a arătat Pfld-
ger, să se menţină în viaţă, lung timp un cîne hrănit numai cu sub-
stanţe albuminoide,—carne slabă,—dar este imposibil de a înlocui pro-
teinele prin grăsimi ori hidraţi de carbon, ba nici chiar prin ambele îm-
preună. I se poate pune animalului la dispoziţie o cantitate cît de mare
7
442 VIAŢA ROMINEASCA
am vrea, el tot moare, şi întrun timp tot aşa de scurt, ca şi cînd nui
s'ar fi dat de loc hrană.
Asta însamnă că proteinele sînt substanţe indispensabile vieţei
animale şi nu pot fi înlocuite.
Nu-i de mirare dar, că biologiştii au sacrificat o mare parte din
munca lor la cercetări asupra acestor substanţe.
| Inainte de a veni la rezultatele acestor cercetări, să ne'nţelegem
întăiu asupra caracteristicii acestor substanţe proteice şi cum s'ar putea
ele mai corect defini.
Proteinele se îndepărtează, în privința compoziţiei lor elementare,
de celelalte substanţe hrănitoare adecă de hidraţii de carbon şi de gră-
simi. Acestea au în compoziţia lor numai C. H. şi O, pe ctm proteine-
le mai au încă şi N (Azot) şi aproape fără excepţie S (Sulf.).
Prezenţa Azotului, mai cu samă, ne face să'nțelegem pentru ce
proteinele nu pot fi înlocuite prin alte substanţe alimentare lipsite de
Azot. Azotul este un element absolut indispensabil vieţii şi animalele
nu'l pot iua decit din substanţele albuminoide. Dar dacă vorbim din
punct de vedere chimic, apoi vedem uşor că prezenţa azotului în com-
poziţia lor, nu e de loc un caracter ce le-ar putea deosebi de alte sub-
stanțe chimice, fiindcă mai sînt o mulţime de alte corpuri ce posedă
aceleaşi elemente (C. O. H. N. S.) fără să fie substanțe albuminoide şi
nici n'au vr'o relaţiune cu ele.
Spre a le putea caracteriza, trebue să ne adresăm mai mult la pro-
prietăţile lor fizice. Vedem atunci că toate proteinele naturale sînt în sta-
re coloidală, deşi această stare o mai găsim şi la substanţe, de altă
natură.
Ele mai au proprietatea de a se denatura prin căldură, alcool şi
unii fermenţi, devenind solide sau semisolide. Ba găsim chiar proteine
ce sînt denaturate în mod, ca să zicem aşa, natural; de exemplu: părul,
unghiile, coarnele, mătasa. Cele nedenaturate pot îi solubile în apă, al-
tele în soluţiuni slabe de săruri alcaline. Dar e probabil că grupurile
stabilite printre proteinele solubile nu corespund unor individualităţi chi-
mice definite, ci sînt mai mult nişte amestecuri de albuminoide diferite.
In definitiv, ele nu au caractere absolut proprii, care să le deose-
bească în mod absolut de alte substanţe din natură, şi gîndind bine, nici
nu poate fi altfel, din moment ce ele fac parte din natură, unde totul
se ţine şi nimic nu e complect izolat.
Intrucît priveşte însă structura lor chimică, s'a lucrat foarte mult
pentru a o dezvăli, dar fără rezultate sigure. Pănă acum o singură me-
todă de studiu s'a arătat folositoare. E metoda descompunerii lor prin căl-
dură cu ajutorul acizilor minerali diluaţi, mai ales acidul chlorhidric şi
cel sulfuric. Tratate, în modul acesta, proteinele se descompun, cu fixa-
ţiunea apei în corpuri mai simple ce, în aceste condițiuni experimentale,
nu se descompun mai departe.
CRONICA STIINTIFICA 443
Această sfărmare a moleculei proteice prin ajutorul acizilor se
numeşte hidroliză.
Cercetările de natura aceasta au dat rezultatul remarcabil că toate
proteinele dau naştere, prin hidroliză, aproape la aceleaşi sfărămituri —
substanţe cristalizabile mai simple,—care toate aparţin unei mari clase de
combinaţiuni organice numite aminoacizi.
Cetitorul să nu se sperie, dacă-i voi înşira aci pe cei vr'o 19 ami-
noacizi cunoscuţi pănă acum, care au fost căpătați din sfărmarea felu-
ritelor molecule proteice. Aceste numiri, ce i se vor părea mai mult sau
mai puţin barbare, nu au aci alt scop decit de a'l angaja să ştie, în tnte-
resul celor ce urmează, că una e tirogina, alta e lucina etc.
lată acum şi lista: 1) G/icocol, 2) Alanină, 3) Valină, 4) Leuci-
nă, 5) Isoleucină 6) acid aspartic, 7) acid glutamic, 8) Serina, 9) Cis-
tina, 10) Fenilalanină, 11) Tirosina, 12) Prolina, 13) Oxiprolina, 14)
Triptofanul, 15) Histidina, 16) Lizina, 17) Arginina, 18) acidul Dia-
minotrioxildodecanic, 19) Glucozamina, ce are strînse raporturi cu hi-
draţii de carbon.
Această înşirare ne dă o idee de complexitatea extraordinară a
structurei chimice a proteinelor, şi trebue spus, că încă nu se cunosc
toate fragmentele moleculei albuminoide.
Negreşit că nu toţi aceşti 19 aminoacizi se găsesc în orice mole-
culă proteică. In unele proteine pot lipsi unul sau doi termeni ai listei
precedente, dar majoritatea lor există în totdeauna. Insă dacă prezenţa
lor e constantă, nu e tot aşa în privinţa proporțiunii în care se află ei
în diversele proteine. Cunoaştem proteine ce conţin peste 30/. glicocol,
pe cînd altele îl au în cantităţi minime, ori sînt chiar lipsite de el. De
asemenea unele proteine conţin peste 80%, arginină pe cînd altele au o
cantitate neînsemnată. Pentru toţi aminoacizii s'au constatat ast-fel de
diferenţe. Foarte bine, va zice cetitorul. Am înţeles că dv. ferbeţi prote-
inele cu acizi minerali şi obţineţi din ele aminoacizi, pe care'i conside-
raţi ca fragmentele cele mai simple ce se pot obținea, pe calea asta,
din molecula albuminoidă. Dar, mă rog, hidroliza produsă în chipul
acesta, are ea vro relaţiune cu transformările ce le sufăr substanţele
proteice în organism? kRăspundem da, bazaţi pe următoarele fapte.—
Dacă molecula proteică este supusă la acţiunea fermenţilor proteolitici
energici, cum ar fi tripsina, se constată că ea se desface în aceiaşi ami-
noacizi, ca şi în cazul cînd am fi hidrolizat'o cu un acid. Mai mult, s'a
putut constata prezenţa aminoacizilor chiar în conținutul intestinului, pe
cînd se făcea acolo digestiunea alimentelor practice.
Prin urmare nici fermenţii nu lucrează alt-fel decît acizii combi-
naţi cu căldura.—Hidroliza cu acizi este dar cît se poate de apropiată
de cele ce se petrec în organism.
Odată aceste noţiuni ciştigate, savanții au căutat să meargă mai
departe ; şi cea întăi întrebare ce şi-au pus-o a fost relativă la sinteza
44 VIAŢA ROMINEASCA
substanţelor albuminoide. Asta e o chestiune care agită deo mulţime de
vreme spiritele celor mai de samă oameni de ştiinţă, dar care pînă astăzi
n'a putut să dea de cit numai cîte-va rezultate izolate. Vom vedea in-
dată de ce chestiunea avansază aşa de încet. Deocamdată să vedem
rezultatele căpătate pînă azi.
Aminoacizii, pe care-i scoatem acum cu atita uşurinţă din molecula
proteică, erau, cel puţin în parte, cunoscuţi de multă vreme chimiştilor.
Şi încă de pe atunci unii s'au gindit, cum ar putea face ca să lipească
la loc aceşti aminoacizi între ei, spre a obţine molecula proteică. Unii
din aceşti învăţaţi reuşiseră să capete, prin anumite procedee, o substanță
mai mult sau mai puţin asemănătoare cu gelatina, dar rezultatele erau
aşa de inconstante încit nu se putea vorbi de ceva sigur. Cauza nesuc-
cesului erau metodele nepotrivite de care se serveau savanții pe acele
vremuri.
Pentru prima oară a reuşit Emil Fischer să sudeze între dinşii, în
mod sistematic, doi sau mai mulţi aminoacizi şi să capete din ei nişte
compuşi mai complicaţi, a căror constituţie se poate cunoaşte cu preci-
ziune. Aceştia obţinuţi, Fischer a căutat să-i descompună iarăşi, pentru
a vedea dacă obţine dintr'înşii aceiaşi aminoacizi, cu care plecase ca să
le facă sinteza. Un exemplu din cele mai simple n'ar strica.
Două molecule de glicocol se pot reuni, perzîndo moleculă de apă
şi ne dau un corp mai complicat numit Giicil-glicină :
NH:—CH:—CO OH-H; NH—CH:—COOH=H:O +
glicocol glicocol apă
NH: —CH: —CO—NH—CH.—COOH
glicil-glicină
Acest corp, supus la hidroliza prin acizi minerali diluați sau chiar
la acţiunea tripsinei, ciştigă din nou molecula de apă perdută şi ne da
două molecule de giicocol.
E. Fischer a numit acest fel de combinaţiuni a doi sau mai multi
aminoacizi între ei: peptide.
Dacă sînt doi aminoacizi ce s'au combinat, produsul se numeşte
dipeptidă, dacă sînt trei—tripeptidă, patru—tetrapeptidă etc. Cite ua
exemplu de fiecare: pipeptide : giicil-glicină, glicil-atanină, alanil-leu-
cină, etc. țripeptide: giicil-glicil-giicină, leucil-alanil-glicină, etc. tetrapep-
tid: glicil-giicil-glicil-giicină, alani:-leucil-glicil-tirozină etc.
De pe aceste cxemple putem vedea cît de numeroase pot fi com-
binaţiunile ce putem obține sudind diferiţi aminoacizi în ordine variat.
Ele ne mai explică destul de clar pentru ce uneie albuminoide dau la
hidroliză foarte mult glicocol şi puţini din ceilalți aminoacizi. De ast-
menea putem înţelege mai bine cum se face că a:buminoideie naturale
CRONICA STIINTIFICA 445
ori denaturate sînt aşa de variate. Ele diferă unele de altele din cauza
proporţiei diferite a aminoacizilorce intră în compoziţia lor.
După cum vedem, metoda care s'a întrebuințat în studiul chimic
al proteinelor şi care a îngăduit un progres atit de important, este hi-
droliza prin acizi sau fermenţi, dusă pănă Ja ultimele sfărămituri ce pot
da aceşti reactivi—aminoacizii—şi apoi reconstituirea în parte, prin su-
darea aminoacizilor, a unor fragmente mai mari din molecula proteică,
iragmente numite peptide.
Ajunşi aci, nu ne mai rămîne de cît să sudăm între ele mai multe
peptive şi, probabil, că din această alipire vom obţine molecula pro-
teică.
Incercări de natura aceasta au fost făcute, dar nu s'a reuşit încă a
se obținea o substanţă albuminoidă. De sigur că vor trebui multe tn-
cercări pînă să se găsească chipul cel mai potrivit spre a lega peptidele
între dînsele.
Chimiştii-fiziologişti însă nu se pot resigna la atîta rabdare; ei
caută o altă metodă care i-ar putea duce mai repede la rezultat şi de
aceia vedem că în timpul din urmă, sub impulsul profesorului E. Ab-
derhalden, se întroduce o metodă întru cîtva diferită de cea precedentă.
Ea constă în a ataca molecula albuminoidă cu multă menajare, aşa fel ca
hidroliza să nu ajungă repede la isprăvit, ci să meargă foarte încet, în
cît să poată fi oprită la momente vroite, pentru ca să putem surprinde
stadii de peptide, provenind din molecula pe cale de ruină.
O dată aceste peptide căpătate, ne e uşor să cunoaştem cantitatea
şi calitatea lor. Şi cînd vom cunoaşte aceste amănunte, ne va fi uşor
să le sudăm între ele, fiindcă tocmai cunoaştem felul şi cantitatea de
peptide născute din o substanță albuminoidă dată. Lucrările conduse
după acest plan sint deabea la începutul lor; din puţinele rezultate ce
le-au dat pînă acum putem însă scoate un învățămînt important: acela
că va trebui o muncă uriaşă pînă să ajungem la sinteza albuminoidelor,
Un exemplu ne va lămuri mai bine. Din mătasă s'a obţinut o peptidă,
ce se arată formată din patru aminoacizi; e deci o tetrapeptidă. Hidro-
liza mai departe a acestui produs a arătată el conţine glicocol, alanină
şi tirozină. Cantităţile în care aceşti aminoacizi se pot izola, arată că te-
trapeptida în chestie e formată din doi glicocoli, o tirozină şi o alanină.
Ceva mai mult, sa reuşit ca această tetrapeptidă să fie, prin hidroliză
menajată, desfăcută în două dipeptide: o glicil-alanină şi o glicil-tirozină ;
mai mult nu se ştie despre dinsa. Dar se'nţelege că pentru a fi stăpini
pe ea şi a o putea angaja în combinaţiune cu vr'o altă peptidă, e de
cea mai mare importanţă să'i cunoaştem compoziţia preciză, adică să
ştim în ce ordine sînt uniţi cei patru aminoacizi pentru a o forma. De
pildă, avem noi a face cu o Tirosil-glicil-alanil-glicină, sau cu o alanil-
glicil-glicil-tirozină, ori cu vr'un alt aranjament ?.
De pe acest exemplu ne putem face o idee nu numai de com-
plexitatea unui produs relativ simplu, ca o tetrapeptidă, dar şi de gre-
446 VIAȚA ROMÎNEASCA
utăţile ce se vor întimpina pentru a avea cunoştinţele precize, necesare
unei bune îndrumări către sinteza albuminoidelor.
In starea actuală însă, e de necontestatcă am făcut progrese multe
în chestiunea proteinelor. Rezultatele căpătate pot fi chiar întrebuințate
pentru crearea de curente noi de cercetare în domeniile cele mai va-
riate ale biologiei generale. Profesorul Abderhalden, unui din cei mai
mari chimişti-fiziologişti moderni, a indicat cu multă pătrundere, care ar
îi chestiunile de biologie generală ce-ar putea căpăta o soluţie cu drept
cuvînt ştiinţifică, dacă cercetările chimico-fiziologice s'ar îndrepta spre
dînsele şi dacă s'ar găsi metode de studiu potrivite.
Dacă ne-am referi întăiu la digestiune, vom putea constata că cu-
noştinţele recente asupra prefacerilor suferite de proteine, au modificat
considerabil concepţiunea ce ne-o făceam noi de rolul digestiunii în vi-
aţa organismului. Cu privire la digestiunea substanţelor albuminoide, noi
ziceam mai înainte că rolul digestiunii este de a reduce aceste principii
alimentare în substanţe solubile şi absorbabile, adecă în peptone. Apoi,
de îndată ce peptonele au străbătut întestinul, ele devin din nou prote-
ine, cam de aceiaşi complexitate ca cele ale singelui, şi se pun la dispo-
ziţia organismului şi a celulelor sale. Altădată o astfel de concepţiune
putea fi primită ; astăzi însă ea ni se pare cu totul insuficientă, ba chiar,
pe unele locuri, inexactă.— Ca să'nţelegem mai bine toate astea, vom
lua un exemplu. Mamiferele, imediat după naştere, se hrănesc în mod
exclusiv numai cu lapte, ce conţine, ca substanţe proteice, cazeină, glo-
bulină şi o albumină.
Afară de globulină, ce conţine 3% glicocol, toate celeilalte nu con-
ţin nici urme de acest aminoacid şi cu toate astea noul născut îşi for-
mează pe socoteala lor globulina singelui său ce conţine 3,50, glicocol
precum şi Keratina din părul şi unghiile sale, care conţin 4,70% glico-
col, apoi elastina cu 25,75%], glicocol. Aceste fapte nu se pot pune în
relațiune de cît admiţind că siărmarea moleculei proteice . merge mult
mai departe de cît stadiul de peptonă. In intestin chiar digestiunea a-
junge la aminoacizi—s'a constatat prezenţa lor în conţinutul intestinal—
ce sînt apoi absorbiți. O dată ajunşi în ţăsuturi, ei se sudează din nou
spre a forma proteine, dar proporţiunile, în care se face sudarea, vari-
ază pentru fie-care aminoacid după natura ţăsutului pe care'l vor forma.
Aşa dar digestiunea nu are rolul de a face posibilă străbaterea al-
buminoidelor alimentare, ci mai ales pe acel de a sfărma diferitele pro-
teine în aminoacizii lor, ca să dea organismului. putinţa să-şi rezidească
albuminoidele sale proprii după planurile ce'i aparțin. Lucrul acesta nu
se întîmplă numai cu proteinele, ci şi cu grăsimele ca şi cu hidraţii de
carbon. Pe socoteala produselor lor de digestiune organismul îşi for-
mează grăsimele şi hidrocarbonatele proprii ţăsuturilor sale.
Prin această sfărmare înaintată a alimentelor, organismul devine in-
dependent de felul acestor substanțe. El le rezolvă în părţile cele mai
CRONICA STIINTIFICA 447
simple şi apoi le recombină în aşa mod cum îi comandă trebuin-
tile sale.
Această concepţiune nouă asupra rolului digestiunei se razămă pe
cîteva fapte experimentale stabilite cu preciziune. lată de ce e vorba.
Noi ştim că pentru a menţine un animal în echilibru de azot, a-
decă în aşa stareca elsă elimineze prin excretare aceiaşi cantitate de a-
zot pe zi, e de nevoie să-i dăm ca hrană o anumită cantitate de pro-
teine. Avem, după cum se zice, o rațiune de întreținere a echilibrului
de Azot. Ei bine! Dacă e adevarat că intestinul nu dă organismului,
din ori ce substanţă proteică alimentară, de cît aminoacizii rezultați din
sfărămarea sa, atunci urmează că va trebui să putem înlocui albumi-
noidul alimentar natural pur şi simplu prin productele sale de hidroliză,
adică aminoacizii, pe care să'i prezentăm animalului gata preparaţi. Va
putea el să se folosească de dinşii spre a'şi întreţine mai departe echi-
librul său de azot? Experienţa a aratat că aceasta e posibil şi că albumi-
noidele alimentare pot fi înlocuite foarte bine prin aminoacizii cuprinşi
într însele.
O observaţiune importantă trebue să facem aci.
E că organizmul nu întrebuinţază de o potrivă pe toţi aminoacizii
rezultați din o substanţă proteică oarecare. El face printre dînşii o ale-
gere, comandată de trebuinţele ţăsuturilor sale, lucru ce reesă în mod
luminos din următorul experiment.
Se poate întreţine echilibrul azotos al unui cal dindu-i numai
gliadină, o substanţă albiminoidă extrasă din grîu, care conţine de cinci
ori mai puţin acid glutamic de cît albuminoidele singelui de cal. El işi
va reconstitui, cu toate astea, proteinele sîngelui său pe socoteala puţi-
„ nului acid glutamic din gliadină ; dar cu o condiţie : cantitatea de glia-
dină primită de cal să nu fie regulată nici după puterea ei calorifică,
nici după bogăţia ei totală în azot, ba nici chiar după cantitatea totală
de aminoacizi ce e capabilă să dea, ci numai după cantitatea acidului
glutamic de care animalul are nevoe.
Vedem dar că valoarea nutritivă a unei proteine nu e totdeauna
în raport direct cu cantitatea totală de Azot conţinut în ea, ci mai de
grabă cu cantitatea de anumiţi aminoacizi pe care'i poate da şi de care
organizmul are nevoe. Aşa se face că pentru organizmul omului, de
pildă, albuminoidele animale şi cele vegetale nu au aceiaş valoare nu-
tritivă, deşi bogăţia lor în azot poate fi aceiaş.
Rațiunea de albuminoide necesară la întreţinerea echilibrului azo-
tos trebue să fie dar, pentru o specie animală dată şi pentru o proteină
dată, în raport cu cantitatea de aminoacizi pe care acea proteină îi poate
da ca să satisfacă necesităţile organizmului considerat. Aceasta este /egea
minimului de albuminoide a lui Abderhalden.
Dacă aşa este, atunci putem întrevedea existența unor proteine
care nu vor putea nici odată avea valoare nutritivă pentru anumite spe-
448 VIAŢA ROMINEASCA
cii, din cauză că le lipsesc anumiţi aminoacizi necesari speciei. Or noi
ştim că tocmai aşa e cazul cu gelatina. Deşi destul de bogată în azot,
ea are o valoare nutritivă nulă (cel puţin pentru mamifere), fiindcă'i
lipsesc tirozina şi triptofanul. Dacă vom asocia îusă, în mod artificial,
aceşti doi aminoacizi cu gelatina şi apoi vom servi amestecul,ca hrană
albuminoidă, unui animal, el işi va putea întreţine echilibrul său azo-
tos. Gelatina a devenit astiel o substanță cu valoare nutritivă.
Intrebarea se pune acum, unde se face recombinarea acestor ami-
noacizi absorbiți, pentru a forma albuminoidele organizmului considerat?
Se pare că asemenea recompunere se face chiar în peretele intestinal.
Ei s'ar suda acolo în proporţiunile trebuitoare spre a da naştere mai
întăiu proteinelor ce intră în compoziţia plasmei singelui speciei consi-
derate. Apoi aceste proteine sanguine s'ar duce în tot organizmul şi ar
îi luate de fiecare celulă. In ţăsuturi, ele ar suferi o nouă hidroliză,
poate nu aşa înaintată ca în intestin, dar în orice caz o hidroliză, şi a-
poi din fragmentele astfel liberate, celulele țăsuturilor şar lua pe cele
de care au nevoe spre a'şi forma substanţa proteică specifică lor.—Sint
şi Oarecare fapte ce vin în favoarea acestei ipoteze. Aşa fibrinogenul,
proteină proprie plasmei sîngelui, îşi are, după Doyon şi elevii săi, ori-
ginea la nivelul intestinului.
Din toate astea reesă că intestinul are un rol însemnat în menține-
rea caracterelor speciei. Un fapt important din acest punct de vedere
este următorul : Se ştie că nu putem schimba caracterele specifice ale
albuminoidelor dintr'un organizm, ori care are fi natura proteinelor ce i
le-am servi ca alimente. Dar tot aşa de bine se ştie că dacă vro pro-
teină străină străbate în organizm pe altă cale de cît cea digestivă, cum
ar fi bună-oară înjecţia ei în sînge sau sub piele, atunci ea produce
schimbări în acel organizm, dintre care cea mai uşor de pus în evidenţă
este apariţiunea unor anticorpuri numite precipitine, specifice pentru
proteina injectată.
Putem dar considera intestinul ca un fel de strecurătoare între lu-
mea externă şi lumea internă a organizmului. El garantează, pănă la un
punct, constanţa compoziţiunii ţăsuturilor şi celulelor acestui organizm.
Prin ajutorul fermenţilor săi, el despoaie substanţele alimentare de ca-
racterele lor speciale şi atunci un amestec indiferent de sfărimituri sim-
ple se prezintă celulelor intestinale. Acestea le iau, le resudează şi for-
mează cu ele substanţe potrivite organizmului.
Vedeţi dar că importanţa digestiunei apare în o nouă lumină. Di-
gestiunea ar fi mijlocul prin care organizmul îşi menţine caracterele sale
specifice.
In această ordine de idei se poate merge mai departe şi aborda,
bine'nțeles în mod apriori, una din problemele cele mai importante de
biologie generală, care pănă astăzi este în întregime de domeniul ipo-
CRONICA STIINTIFICA 419
tezelor. E hereditatea—menjinerea caracterelor prin moştenire.—Care's fe-
nomele ce fac pe mamifer, de pildă, să se nască cu caracterele speciei?
Unul cel puţin din factorii ce intervin poate îi întrevăzut. Tot digestiu-
nea ar avea şi aci, în ultima analiză, rolul important. Ovolul şi sper-
matozoidul fiind celule construite după un anumit plan chimic, propriu
speciei, plan care a fost determinat de aminoacizii intrați în organiz-
mul adultului, în anumite proporţii, şi venind din intestin; se
poate admite că aceste celule reproducătoare vor conserva, după unirea
lor, acelaş plan de sinteză, cînd va fi vorba să'şi mărească cantitatea de
proteine a protoplazmei şi nucleului. Mai consideraţi apoi că, pentru
mamifere în special, embrionul nu poate avea alţi aminoacizi la dispo-
zitie de cît cei ce'i primeşte muma din intestin şi veţi înţelege că e
fatal ca tînăra fiinţă să ia caracterele speciei, de oarece intestinul mamei
nui permite să-şi croiască o altă metodă de sinteză a substanţei vii, de
cît cea ce există in organizmul părintesc.
Toate cele expuse în cronica de față sînt un exemplu strălucit
de răsunetul ce pot avea, în biologie, cercetările de chimie fiziologică.
Dr. D. Călugăreanu.
Cronica externă
Alegerile prezidenţiale din Statele-Unite.
Alegerile prezidenţiale din Statele-Unite au intrat în faza lor cea
mai activă. De cîteva zile delegaţii partidului republican sînt întruniţi
la Chicago pentru a proclama pe candidatul lor. După toate probabili-
tăţile d. Taft, actualul ministru de război, care e sprijinit de d. Roosevelt,
va fi ales. Peste o lună se vor întruni la Denver democraţii, al căror
candidat va fi desigur şi de astădată tot d. Bryan. lar la toamnă se va
da lupta între aceşti doi candidaţi proclamaţi de pe acum de cătră par-
tidele lor respective. Ceeace dă luptei un interes deosebit, e că Statele-
Unite au ajuns la un moment critic al evoluţiunii lor. -Extraordinara
prosperitate economică care domina toată viaţa republicii americane şi
care dicta politica ei, s'a oprit în mersul său ascendent. Societatea ameri-
cană sufere de unele excese ale acestei prosperităţi şi caută să lupte îm-
potriva lor. Dar, pe de altă parte, greutăţile luptei pentru trai nu au
devenit destul de mari spre a face din chestia socială problemul cel
mai însemnat al vieţii americane. Între aceste două elemente, opinia pu-
blică nehotărită caută o formulă de echilibru pe care nu a găsito încă,
iar partidele politice şi-au pierdut linia lor de demarcaţiune ; programele
lor, odinioară lămurit diferenţiate, se confundă astăzi atît în idei cît şi în
tendinţe, aşa că alegătorii americani nu sînt chemaţi să se rostească pen-
tru cutare sau cutare politică, cum a fost cazul cu prilejul celorlalte ale-
geri prezidenţiale. Luptele dintre d-nii Mac Kinley şi Bryan s'au dat, de pil-
dă, fie pe chestia tarifelor vamale şi a întregii politici protecţioniste, fie
pe chestia monometalismului şi a bimetalismului. Luptele d-lui Roosevelt
cu Parker s'au dat pe chestia imperialismului sau a antiimperialismului,
pe întreaga chestiune a politicii externe a Statelor-Unite şi a rolului ce
ele urmau să joace în politica universală. Astăzi, toate chestiunile aces-
tea sînt nu numai lămurite, dar atît de bine intrate în moravuri, încit
fac parte integrantă din patrimoniul comun al naţiunii, şi democraţii în-
şişi nu se mai gîndesc ca pe baza lor să se diferenţieze de republi-
cani sau să lupte cu aceştia. Nu rămînea deci decît chestia trusturilor şi
lupta împotriva plutocraţiei, care ar fi putut diferenţia partidele politice.
Aci, atit prin tradiţiunile cît şi prin tendinţele lor, democraţii ar fi trebuit
să fie aceia care să ridice stindardul împotriva trusturilor, şi s'ar fi cu-
venit ca republicanii, care, prin politica lor economică, au făcut posibile
trusturile cu abuzurile lor, să fie apărătorii milioanelor şi ai milionarilor.
Printr'o ciudată intervenţie de roluri, se întîmplă însă că tocmai republi-
canii s'au pus în capul luptei contra trusturilor şi că democraţii au lasat
astfel să le scape din mini şi această armă firească a lor. Ceeace face că,
CRONICA EXTERNA | 454
deşi vintul vremurilor ar bate mai mult în vislele democraţilor, demo-:-
craţii să fi perdut din nou pulsul naţiunii. Vina lor e cu atît mai mare-
şi cu atit mai neertată, cu cît ar fi trebuit să înţeleagă că societatea ame-
ricană nefiind încă coaptă pentru o politică înaintată mai activă, datoria.
democraţilor era să devie cel puţin luptătorii cei mai aprigi împotriva.
abuzurilor capitaliste.
Marele merit al d-lui Roosevelt e tocmai de a fi înțeles că partidul.
său, care e un partid conservator, este destinat să piardă din zi în zi mai:
mult teren şi că dacă vrea să se menţină şi să nu piaidă definitiv în-
crederea naţiunii, trebue să găsească o diversiune. Diversiunea au fost
trusturile şi plutocraţia. Azi d. Roosevelt este mult invinuit în Statele-.
Unite pentru atitudinea pe care a luato împotriva trusturilor. Unii îl în-:
vinuesc că a lovit pe nedrept în cea mai puternică forță economică din:
Statele-Unite. Alţii, deşi recunosc în trusturi un pericol şi în plutocraţie
factorul cel mai disolvant, germenul cel mai însemnat de corupţie al ci--
vilizațiunii americane, susțin totuşi că d. Roosevelt ar fi trebuit să ţie:
samă de faptul că partidul său este partidul finanţei şi al marilor bogă-
taşi şi, ca atare,că n'ar fi trebuit să aducă dezbinarea în rîndurile lui..
Cei ce raţionează astfel uită însă că dacă d. Roosevelt nu ar fi creat di-
versiunea trusturilor, ar fi mai mult decit dezbinare în rindurile republi-
caniloi: partidul lor ar fi încetat de a mai juca un rol precumpănitor:
în politica Statelor-Unite. Democraţii i-ar fi luat singura platformă po-
pulară, astăzi la ordinea zilei, şi republicanii ar fi rămas streini de toate
aspiraţiunile şi de toate nevoile reale ale societăţii americane. Precum
Disraeli a scăpat acum 30 şi mai bine de ani conservatorismul englez.
asvirlindu-l în imperialism, creînd o diversiune dibace fără da care con-
servatorii ar fi pierdut toată influenţa lor asupra maselor, tot astfel d..
Roosevelt a scăpat azi conservatorismul american creîndu-i o diversiune
mîntuitoare.
Democraţii ar fi avut încă un mijloc să reciştige, dacă nu în totul,
cel puţin în parte, încrederea naţiunii: să se fi făcut luptătorii cei mai;
aprigi împotriva corupţiei administrative, iarăşi un mare flagel de care:
sufere societatea americană. Din nenorocire ei au lăsat să le scape şi acea-
stă armă. În ochii Americanilor tot republicanii sînt campionii purificării:
moravurilor administrative. Desigur că dacă lucrurile stau astfel, ele se:
datoresc tot d-lui Roosevelt. Nu partidul, ci el personal a pus mîna pe
aceste două mari chestii şi şi le-a însuşit. Încit se poate spune că per-
sonalitatea puternică a d-lui Roosevelt a absorbit întrînsa toate năzuin-:
tile naţionale şi de aceia lupta de azi nu se dă, precum am spus'o, tn-
tre două politici, ci pentru Roosevelt sau contra lui Roosevelt. Aceasta
şi explică de ce, cu toate declaraţiunile sale repetate că nu vrea să candi--
deze pentru a treia oară la prezidenţia republicii, republicanii se încă--
păţinau totuşi să-l proclame candidatul lor. lar dacă convenţia din Chi-
cago va alege pe d. Tait,e tot fiindcă e dominată de personalitatea d-lui.
Roosevelt şi că în lipsa acestuia, vrea cel puţin să-l aleagă pe cel pe care d.
-452 VIAȚA ROMINEASCA
„Roosevelt îl susține şi căruia i-a împrumutat o parte din autoritatea şi
-din marele său prestigiu, pe cel cu care au siguranţa că politica d-lui
Roosevelt va fi continuată. D. Roosevelt a avut dealtminteri dreptate să
nu candideze. A avut dreptate din două puncte de vedere. Intăi din
punctul de vedere al intereselor sale personale şi al doilea din punctul
de vedere al interesului obştesc. E vădit că după 7 ani de prezidenţie,
cu intensitatea de muncă ce se cere unui preşedinte al Statelor-Unite, e
greu ca acesta să mai poată fi la înălţimea sarcinii încă alţi 4 ani. Afară de
„aceasta, cele două presidenţii ale sale au fost peste măsură de strălu.
cite. De ce d. Roosevelt să le întunece gloria prin alţi 4 ani de guver-
nămiînt care, din cauze absolut streine de voinţa lui, pot să fie mai în-
tunecoase sau mai puţin norocoase? Dar e ceva mai mult: d. Roosevelt
"Şi-a luat o sarcină grea, aceia de a lupta împotriva celei mai mari
forţe din America, a miliardarilor. Ori, fiind preşedinte al republicii, d.
Roosevelt nu poate să ducă această luptă aşa cum trebue să fie dusă;
«ca şei suprem al statului el trebue, într'o măsură oare-care, să fie omul
naţiunii întregi, iar nu reprezintantul unor interese împotriva celorlalte.
Ca şef suprem al naţiunii, sînt anume fapte care e bine să nu le facă
-cineva şi sint anume vorbe pe care nu le poate rosti. Şi totuşi, aceste fapte
trebuesc făcute şi aceste vorbe trebuesc spuse. Devenind iarăşi un sim-
plu cetățean, d. Roosevelt va avea deplina libertate de a duce la
‘bun sfirşit răsboiul pe care l'a întreprins cu atîta entuziasm şi cu atita
bărbăţie şi va aduce fără îndoială „,Statelor-Unite cel mai mare serviciu
pe care i l-a adus decind luptă pentru binele obştesc. Dacă pe lingă
aceasta d. Taft va fi la White House, politica d-lui Roosevelt va răminea
:Şi fără el pretutindeni unde ea poate să se exercite cu folos şi nu va lipsi
decit de acolo unde, pentru a se exercita cu eficacitate, se cerea ca d.
Roosevelt să nu fie la preşidenţia republicii.
In asemenea condițiuni, de ce alegătorii americani ar vota pentru
d. Bryan? In chestiunile sociale, soluţiunile lui sînt nelămurite, siioase
-şi adesea contradictorii; în politica externă ele sînt aceleaşi ca ale repu-
blicanilor ; în politica colonială sint nepopulare fiindcă nu ţin îndestul
“samă nici de ambiţiunile nici de mâîndria Americanilor; în cele două mari
chestiuni la ordinea zilei, trusturile şi corupția administrativă sînt copia
politicii d-lui Roosevelt, o copie ca toate copiile, fără măreție şi fără
“vigoare. |
Dar să nu proorocim. Pănă la toamnă mai trece vreme, pot in-
“terveni fapte care să răstoarne toate prevederile noastre. Un lucru e
însă sigur: e că viitoarea presidenţie, oricare ar fi ea, va reprezinta o
fază de transiţiune în evoluțiunea poporului american, şi că din a-
ceastă transiţiune va eşi o altă societate americană decit cea de azi.
“Cea de azi, formată din oameni veniţi din- toate colțurile lumii pe
„pămintul american pentru a-l coloniza şi pentru a-i .exploata bogăţiile
fără de siirşit, este o societate de pionieri indrăzneţi, brutali dar puter-
«nici, pentru care sforțarea materială era toată grija şi succesul singurul
CRONICA EXTERNA 453:
ideal. În această societate, iniţiativa individuală trebuia să fie ridicată.
la înălțimea unui cult şi admiraţiunea generală trebuia să se îndrepte
înspre cei ce reprezintau această iniţiativă împinsă oricît de sus şi ori-
cît de departe.
Societatea americană de mine, formată din fiii colonilor fără frică:
şi a pionierilor fără scrupul, va fi desigur o societate în care sforţările:
materiale vor fi preţuite numai întrucît se vor împreuna cu oarecare i-
dealuri şi succesul individului nu va îi slăvit decit întru atîta, întrucît nu
va fi în prea mare contrazicere cu interesul obştesc. Într'o asemenea
societate, grija armoniei sociale, simţimintele umanitare, solicitudinea pen-
tru cei mulți, pentru cei slabi şi pentru cei desmoşteniţi va înlocui ad-
miraţia pentru cei puternici, care pe ruina altora au adunat bunuri lu=- `
meşti şi s'au transiormat în forțe economice necunoscute pe alte vremuri.
În această societate materialismul brutal va face treptat loc intelectualis-
mului ; splendoarea inteligenţii, cercetările ştiinţifice, eflorescenţa artelor
şi a literelor vor fi mai gustate decît plăcerile materiei.
In acele vremuri, rolul partidului democratic va începe. După cum
partidul republican a avut menirea să organizeze vechea societate ame--
ricană partidul democrat va avea sarcina să organizeze socletatea ame-
ricană, de mîne. Lui i se va cere să găsească formula de echilibru între:
plutocraţie şi muncitorime. El va trebui să prefacă sforţările excesive:
şi adesea anarhice, prin care societatea americană lucrează şi progre-
sează, în armonia mai. liniştită a unei munci organizate. Şi tot el va tre-
bui să împace sentimentele de mindrie ale unui stat tînăr, cu aspiraţi-
unile umanitare ale maselor sale muncitoare.
Fără îndoială că această societate de mîine ne este nouă, fii ai u--
nor civilizațiuni vechi, mai simpatică decit societatea americană de azi,
care nare pentru noi decît farmecul tinereţii şi al exuberanţii. Dar fi-va
societatea americană de mine mai fericită decit cea de azi? Nu o cre-
dem. Cea de azi are privilegiul, rarul privilegiu de a nu cunoaşte mi-
zeria. Viaţa se cîştigă lesne în Statele-Unite, lucrătorul e plătit acolo mal
mult decît aiurea. Dezechilibrul averilor nu este în republica americană,
ca în Anglia, clădit pe foametea celor mulți. In societatea americană
de mine echilibrul bogățiilor va fi mai mare, dar cu solicitudinca pen-
tru sărac se va lăţi şi mizeria. Aceasta va fi consecinţa fatală a creş-
terii populațiunii şi a greutăților luptei pentru trai ce derivă din această
creştere.
E desigur aci partea cea mai ciudată a luptei ce Americanii o duc.
lată o societate fericită care, fatal, trebue să se frămînte pentru a evo-
lua spre o îormă socială ce-i va asigura mai puţină fericire. Şi cînd
te giîndeşti că sint încă oameni care neagă că societăţile omeneşti evo-
luează după legi ce nu se pot întătura şi care le conduc destinele după
neştiutele dar implacabilele lor hotăriri!
I. G. Duca
PS A A NANA NE ANEA NL
Cronica Veselă.
COLO UIUM
Marelui Sacerdot.
PERSOANELE:
“Poetul. O sticlă eu vin. Un pat.
- Servitoarea Oleopatra. l-iul pahar. Un fotoliu.
Ceasornicul. Al II-lea pahar. Un calendar de părete.
„I-iul papuc. O Poliţă. Un portofel gol.
Al II-lea papuc. Un cont. O eltaţie.
Un manuscris neisprăvit. Streşina casei. Voeidin bibliotecă ete.
-Clopoţelul. Un dulap.
Scena se petrece în casa unui poet plecat în Bucovina. E noapte.
„Lumină fantastică do lună,
CEASORNICUL.
Tic-tac ! Tic-tac !
l-iul PAPUC (cäscind).
Ce oră-i >...
CEASORNICUL.
Tic-tac! Dang ! dang !...
AL Il-lea PAPUC.
Tirziu !
CLOPOȚELUL (pe birou).
„Cologuium !
l-iul PAHAR (trezindu-se).
Mi-e sete...
STICLA.
Mai rabdă...
AL 2-lea PAHAR.
(suspinind) E
Un burghiu!
CRONICA VESELA
DOPUL.
N'ai grijă!
PATUL (trosnind).
Pac!
DULAPUL.
Ce-ţi este?
i-iul PAPUC.
Ce ai?
AL 2-lea PAPUC.
(ironic)
Presentimente !
CALENDARUL DE PĂRETE.
Mini e zi 'ntîiu!
POLIŢA.
Ce facem ?...
AL 2-lea PAPUC.
Las’ că plătim procente!
UN SEMN DE ÎNTREBARE.
Dar unde-o fi?
UN PUNCT DE ESCLAMAȚIE.
Nebunul !
MANUSCRISUL.
Eu mîine ce mă fac?
Imi trebui două pagini...
TOCUL.
(plictisit)
Ei aşi!
UN PORTOFEL GOL.
Tare's sărac!
UŞA.
Dar cînd a spus că vine ?...
STICLA.
Tare mi-e dor de dînsul.
FOTOLIUL.
Cu brațele deschise l-aştept...
STREŞINA CASEI.
M'apucă plînsul...
455
456 VIAŢA ROMINEASCA
UN „VIRGIL“ DIN BIBLIOTECĂ.
Da. Sunt lacrimae rerum
UN PAHAR.
Prefer lacrima Christi...
MANUSCRISUL.
Ce mutră o să-mi facă directorul revistii!
UN „UNIVERS“ SUB BANDĂ.
Da' bine se distrează !...
UN CONT NEPLĂTII.
Ei, asta nu se face!
O CITAȚIE DE LA TRIBUNAL.
O să-l condamne 'n lipsă...
SOBA.
Lăsaţi pe om în pace
Că toate sînt cenuşă...
SCRUMELNIŢA.
Cenuşă, da—şi scrum |!
CEASORNICUL.
Trei ore...
UN PAPUC.
Noapte bună!
AL 2-lea PAPUC.
Mergi
CLOPOŢELUL.
Silentium !
POLIȚA.
Protest...
CONTUL.
S'achite suta!
CITAŢIA.
Ehei ?.. -
MANUSCRISUL.
Dar eu ?...
CEASORNICUL.
Tic-tac!
CLOPOŢELUL.
Silentium tic-tacu !
CRONICA VESELA 457
CEASORNICUL.
Tic...
CLOPOȚELUL.
Taci odată !
CEASORNICUL.
Tac! (se opreşte şi el din
mers, şi toate lucrurile celelalte cad în somnolenţa lor obişnuită).
SCENA II.
(se face dimineață.)
POETUL
(eu hainele botțite, ru faţa umflată de nesomn, obosit de drum, intră arun-
cându-şi geamantanul întrun colț. Privind extaziat în jurul lui):
V'am regăsit în fine, o larii mei iubiti !
Cînd sînt de voi departe, de-aţi şti cit îmi lipsiţi!
(zărind Fotoliu)
Cu braţele deschise m'aştepţi tu, drag fotoliu!
(cătră Lavabou, cu miinile iutinae)
Nu te uita la mine c'am unghiile 'n doliu...
(cătră Sobâ)
Ţie ţi-aduc căldură...
(cătră Lampâ)
ție ţi-aduc lumină !
(cu un gest larg, îmbrăţişind camera)
Aduc la fiecare din dulcea Bucovină
Un pic de veseliel..
(melancolic)
Ce oameni sînt pe-acolo !
Ei ştiu să preţuiască pe fiii lui Apolo !
Cu dragoste frățească intimpină pe fraţi,
i ce surori frumoase !.. Hei! patru zile "'ntregi
m fost noi, cei cinci oaspeţi, trataţi ca nişte regi...
Aşa e 'n Bucovina, o zeii mei Penaţil
(cătră Oglindă, potrivinadu-şi hainele)
Ei, ce te uiţi la mine?! Mi-e cam boţit decoru’...
Dar... nu sînt eu de vină!.. E domnu Teodoru...
Auzi?! să'mi dea el mie, poet de 'ntiia clasă,
Bilet de clasa-a doua ? l... Ei, dar, la urmă, lasă !...
Cind o să trecem Styxul, Caron pe dinsul, parcă,
N'o să-l transporte'n Hades tot în aceiaşi barcă ? l..
Am stat mai treaz ca Argus... de-aceea's cum mă vezi...
(se 'ntoarce spre birou şi dă cu ochii de Manuscris)
Dar tu, ce faci acolo?... Sărmane, vegetezi...
-m E a
458
VIATA ROMINEASCA
Ia să 'ncercăm o frază...
(moaie tocul tn călimară şi rămine pe ginduri).
Hm ! (tuşeşte. Ca prin vis:)
Dulce Bucovină!
(tresare)
Nu merge... Las’ pe mîne!...
(aruncă tocul şi zărește Citaţia).
Vii chiar la apropont!
(vede Polita)
Dar asta?! (grav) se amină |
(vede Contul; mirat:)
Salut, domnule cont!
Cum aţi crescut...
(cătră Portofel)
Plăteşte !.. Ce stai ?.. N'ai astăzi ?.. Mine ?..
(vede Ceasornicul :)
Şi tu ?... Pe loc, repaos...
(îl intoarce şi dă cu ochii de Sticlă, pe care o ridică -n
sus, adresindu-se cătră Ceasornic :)
Deşteaptă-te, Romine |
(cercetează mirat sticla)
Mai este ?...
(cu bucurie): Da !. Ei drace! Cum l-am uitat? |...
(toarnă în amîndonă paharele, apoi ia unul şi ciocneşte cu
celălalt) |
Trăiască |
(bea cu sete)
Nu-i rău... îmi era gura uscată ca o iască!
(trece de cealaltă parte 2 mesei, și închină cu celălalt
pabar. Ceasornicul bate.)
Silentium ! (Ceasornicul coulinuă )
Daţi'mi voe... (tuşeşte)
deşi nu's orator... (tuşeşte încurcat)
Să vă salut... (adresindu-se Patului:)
Ilustru vechiu membru fondator!
Primeşte tot respectul...
-(cătră Autorii din bibliotecă.)
| O, membri „emeriţi“
De şoareci, dee Domnul să fiți în veci feriți !
CRONICA VESELA 459
(cătră mobile)
Voi, mobilele mele, „comilitonii“ mei
Şi, vastă călimară, tu, puţul cu idei,
Şi tu, ilustră peană, o! scaun, o! dulap,
Iertaţi-mă cu toţii de mi-am făcut de cap
De patru zile 'ntruna... Voi care m'aţi urmat,
Ca nişte demni tovarăşi, oriunde m'am mutat,
Şi-adesea 'n nopţi de veghe aţi stat ca mărturie
Privind cum truda'mi aspră să face poezie,
Tu, lampa mea, ce-adesea n'aveai un pic de gaz
Şi mă lăsai prin beznă călare pe Pegaz,
“Tu, calendar, ce adesea mi-ai anunţat scadenţa,
Şi tu, ritmice ornic, ce'mi măsurai cadenţa,
In fine, voi, cu toţii, societatea mea,
Care nu se mai află“, permiteţi'mi a bea
În sănătatea voastră acest „pocal“ cu vin...
(ciocneşte)
Să zicem : Vivat! Crescat ! şi Floreat! Şi-amin l..
(cade în fotoliu, şi-adoarime, vorbind cu intreruperi prin somn)
La revedere !... Ura !... Ițcanii... Foarte bine!...
Ce paşaport ?1.. Celebru !.. (pauză) Un şpriţ!.. „Indată... vinel“
Cinci sprițuri !... Alte spriţuri !... Spre Spriţberg!... U ! jidanii...
Vereştii... Cinci minute !.. Cinci sprițuri !.. Cinci l.. Paşcanii...
Trăiască sacerdotul 1... Şampanie... banchet
Tănase... Tayasache... Discursuri... berechet
Care nu se mai află... Adios !
(adoarme de-abinelea şi sfocăe cu deliciu)
l-iul PAPUC.
Ei îți place?!
"AL II-lea PAPUC.
-S'a îmbătat pirlitul de glorie—şi pace!
CĂLIMARA.
Uitaţi-vă la dinsul!
OGLINDA.
Priviţi-l! Ăsta-i—hal ? !
PATUL.
Lasați-l ca să doarmă...
POETUL.
(prin somn)
Rîdic acest pocal.,.
(intră servitoarea)
VIAŢA ROMÎNE ASCA
Scena III.
SERVITOAREA.
Vai 1... s'a întors conaşul !... Conaşule...
POETUL.
(deachide un ochiu)
Trăiască |!
SERVITOAREA.
V'am aşternut...
POETUL.
(buimacit)
O fiică a Romei, te salut!
(se trezeşte uimit)
A... tu eşti, Cleopatro ?...
SERVITOAREA.
Eu sînt.... V'am aşternut...
POETUL.
(gătindu-se de culcare, fredonează somnoros)
O, dulce Bucovină! O, ţară pitorească !...
SERVITOAREA.
Ce spune? l...
POETUL.
Dulce ţară !... In fine: să trăiască !!
A. Mirea.
FĂRIMĂTURI
Banchetele politice.
Citit-aţi, sigur, prin gazete,
Cum că partidele, în Maiu,
Au dus-o numai în banchete...
S'au pus partidele pe traiu !
Petrec !... De ce să nu petreacă?
Nu-i ţara pentru dumnealor, |
Un rîu de aur ce nu seacă
Acum şi'n vecii vecilor ?
CRONICA VESELA 461
Dar pe banchete, Doamne dragă,
S'au dus pe girl'atiția bani,—
C'ar fi trăit o lună 'ntreagă
Cinci milioane de ţărani !
Şefiea d-lui Stere.
E Stere şef, ori şef nu este,
Al liberalilor. din laşi ?...
Ce mai subiect pentru poveste
Au bravii mei reporteraşi |!
Şi aţi citit cu toți romanu
Brodat în jurul ăstui caz,
Ş'aţi rfs... Iar Stere şi cu Panu
Au ris, sînt sigur, mai cu haz.
Dar mult mai mult am ris eu unul,
Pe jos de rts m'am tăvălit,
Am ris întruna ca nebunul
Şi risu'mi nu s'a isprăvit.
Căci, eu să fiu ca domnul Stere
Aş spune presei :—,„zău, glumeşti ?
„N'aş da pe nouă ministere
„Şefiea Vieței romineşti !*
Vreau să'l ucid !
La Călăraşi ș'a constatat că măcelarii
vindeau publicului carne de vite bol-
nave de dalac.
Mă urmăreşte 'ngrozitor,
Mă urmăreşte nemblinzit,
Un mizerabil... Aţi ghicit :
Un creditor.
Văzind de monstru că nu scap,
Nutream în minte'mi gîndul vag,
Dar totuşi banditesc, să-i trag
Un glonţ în cap.
Dar 'mi-este frică de Parchet!
Nu moare 'n ocnă criminal,
Ci 'n balamuc sau la spital
Azi un poet.
462
VIAŢA ROMINEASCA
Şi groază am de ucigaşi....
Deci, am făcut un plan mai bun:
Am să-i ofer un mic dejun
La Călăraşi...
Romanţă.
Grădina mea e azi o feerie...
Garofele, narcişii, trandafirii,
Stirnesc în toţi ispitele iubirii
Şi spre nădejdi robuste îi îmbie.
De ce'mi par totuşi brazdele paragini
Şi silă'mi fac chiar rozele'nflorite,
Şi las să curgă lacrimi otrăvite
P'o floare veştedă'ntre două pagini ?
E umbra unei flori decolorate
Şi care nici parfum acuma nu mai are...
Insă de ce ea mai frumoasă-mi pare
Şi o prefer grădinei fermecate ?...
Tarascon
Cronica Internă
— Democratismul şi d. Aurel C. Popovici —
DI. Aurel C. Popovici continuă seria sa de articole împotriva „de-
mocratismului“. („Sămănătorul“, No. 21—24, 1908).
Din nenorocire afară de articolul din No. 21 al „Sămănătorului“,
care precizează ceva mai mult ideile d-sale fundamentale,—şi pe care
Pam cetit cu multă plăcere,— celel'alte articole se prezintă aproape ex-
clusiv ca „artificii de polemică“.
Şi ce e mai exasperant, apare tot mai clar că aceste artificii nu
sint voite, ci izvoresc din felul însuş de a gîndi al acestui publicist, din
felul său de a înțelege toate lucrurile, şi, deci, de a scri.
+ Nu „mă pling“ de aceasta, cum nu m'am plins nici odată, dar re-
gret, şi regret nu pentru mine...
Cite-va pilde.
Caracterizind felul de a polemiza al d-lui Popovici, între alte, şi
numeroase, mustre de violenţe de limbaj, am relevat şi o butadă împo-
triva lui Renan, şi, în parenteză, față de această maltratare a ilustrului is-
torician al creştinismului şi al judaismului, evocam respectul ce'l are
pentru Renan un scriitor atit de apreciat de d-l Popovici, ca Emile Faguet.
Aceasta dă prilej polemistului nostru, să ne amintească — fn
răspuns !—că Renan e împotriva democraţiei, împotriva căreia ar mai fi
fost şi Hamilton, şi Cavour, ca şi Bismark, Guizot, Vacher de Lapouge,
Otto Ammon şi chiar Comte însuş (pentru ce numai aceştia ?), etc.
Ce au a face toate aceste cu maltratarea lui Renan ? Rezultă de
aici că este iertat în publicistica serioasă să iai aşa „peste picior“ pe un Re-
nan, să afirmi, cu inimă uşoară, că el ar fi scris numai „pentru a plă-
cea jidanilor“ ? Pentru ce dar d. Popovici face răsipă de ironie şi de
cerneală ?
Tot aşa, d-sa mă invinuise că „fireşte vorbesc peste tot despre popor
în opoziţie cu a/băstrimea“ (deşi n'am întrebuințat nicăeri acest cuvint
elegant).
La aceasta eu îi atrag atenţiunea asupra acelor pagini din scrierea
încriminată, în care încerc tocmai să lămuresc rolul claselor mijlocii şi
464 VIAȚA ROMINEASCA
al intelectualilor, ca elemente din „popor“, precum şi asupra acelor în
cari caut să desvălesc şi cele trei înțelesuri ale cuvîntului „popor“, din
cari, toate, rezultă netemeinicia învinuirii.
D-l Popovici îmi răspunde numind cele trei accepţiuni ale cuvin-
tului popor, semnalate de mine, „profunde“, în ghilemete, lipsite de
preciziune şi confuze ; spune că m'ar trebui să citez pe H5ifding ; şi ca-
racterizează ca demagogică concluziunea la care ajung ! ")
O fi! Dar cum rămîne cu învinuirea că eu aş pune mereu „po-
porul* în opoziţie cu „albăstrimea“ ? Este ea prin aceasta mai întemeiată?
Sau : cînd cuvintelor mele că un Bismarck a practicat socialismul
de stat, mi se opun citaţii din discursurile cancelarului de fier, în cari
socialiştii se asimilează „hoţilor şi tălharilor, ce trebuesc striviţi“ şi „guz-
ganilor ce trebuesc stirpiţi“ (bine înţeles, în litere negre de o şchiopă,
dar cu o amabilă prevenire, că aceste amenităţi nu mă privesc per-
sonal...) ?
Dar cine nu ştie, că Bismarck e autorul celebrei legislații repre-
sive împotriva socialiştilor ? Cine nu ştie însă, în acelaşi timp, cătot el
este şi inițiatorul legislațiunii sociale în Germania, şi înspiratorul chiar
al ideei unui congres internaţional „al muncii“, pentru legislaţia socială,
care congres s'a şi adunat la Berlin în 1890, sub preşedinţia ministrului
de Comerţ şi Industrie Freiherr von Berlepsch, cu participarea delega-
ților oficiali din partea Franţei (Jules Simon), Angliei (John Burnett),
etc.? Nu s'au citat chiar anul trecut de doi miniştri, în Reichstag-ul ger-
man şi în Parlamentul nostru, cuvintele lui Bismarck pentru a justifica
dreptul statului de a merge pănă la expropriarea proprietăţilor particu-
lare, în interesul social şi naţional superior ?
Ce are a face una-cu alta? D-l Popovici, căruia îi place atita să
citeze zicătoarele populare, m'ar fi trebuit să uite pe „scripca cu iepu-
rele“... (Sau d-sa crede că eu îl prenumăr şi pe Bismarck între socia-
liştii revoluționari ?)
Şi aşi putea înmulţi pănă la infinit pilde de ast-fel de „obiecţiuni“
ale contrazicătorului meu de la „Sămănătorul“.
Dar, la ce rezultate poate duce polemica în aceste condițiuni ?
Dacă la afirmările mele, că cutare cîntăreaţă cîntă frumos, mi se
răspunde :
„Frumos ? Admiraţi concepţiile estetice ale acestui domn! O femee
cîrnă şi cu dinţii stricaţi e proslăvită ca ideal al frumuseţii !“
Poţi face alt-ceva decit să dai din umeri şi să treci ?...
1) Deşi acele trei „accepţiuni“ pe cari le ironizează d. Popovici
erau cunoscute încă Grecilor antici, cari aveau pentru ele şi cuvinte deo-
sebite: ethnos, demos şi laos ; iar interesul pentru cure am citat pe un fi-
losof şi moralist «pre a accentua însemndtatea etică a principiului de na-
ționalitate, şi de care am avut nevoe tocmai pentru a-mi motiva acea „de-
mugogică“ iîncheere,—e clar pentru oricine m'a cetit.
CRONICA INTERNA 465
Să trecem... la alte întimpinări, mai suggestive, dacă nu şi mai in-
“teresante, în sine.
Aşa :.cu toate că am lămurit, pare-mi-se, pe deplin, pentru ce
Pam citat şi cum lam citat pe Faguet, şi că în ori-ce caz nu-l consider
socialist (desigur, ilustrul critic s'ar fi mirat el însuşi, dacă ar fi putut
afla, că la „porţile Orientului“ poate fi considerat ca o autoritate în ches-
tiuni de sociologie sau economie politică), d. Popovici mai citează
cîte-va fraze ale acestui scriitor împotriva socialismului, (omiţind din nou
să arăte, în ce senz se întrebuinţează cuvintul de „socialism“), şi, pro-
babil, pentru a invedera limpezimea de vederi în această sferă a auto-
Tului d-sale favorit, reproduce şi afirmarea acestuia că formula „socia-
lismului-asociaţionist“ (care, cum am văzut, cuprinde organizarea prole-
Zariatului, atit economică cît şi socială, cit şi pentru lupta politică) este
nu numai „anti-comunistă“, ci chiar şi „anti-etatistă“.
lar, pe de altă parte, la amintirea din parte-mi, că direcţia în care
"evoluează gindirea politică modernă se învederează prin profesiunile de
credință ale atitor bărbaţi de stat, din fruntea statelor celor mai civili-
zate şi puternice,—intrepidul polemist al „Sămănătorului“ ne promite,
-că-i va înfunda pe toţi—,„de la Gladstone pănă la Clemenceau, J. Burns,
„Millerand, Viviani şi Briand (nu ştiu pentru ce l’a miluit pe Stolypin)...
„Aveţi puţintică răbdare, vom discuta noi şi valoarea acestor politici şi
„mai ales—politiciani cu care aţi crezut că ne veţi birui !“.... („Sămănă-
torul“ No. 24).
Bietul Gladstone! Să fie peste o jumătate de veac în fruntea celei
mai puternice şi mîndre națiuni, a celui mai întins, mai bogat şi mai
populat impetiu din lume,—în epoca de glorie a Reginei Victoria, —să
inspire admiraţie contemporanilor şi urmaşilor din patria lui, şi chiar din
lumea întreagă,—şi iată: d. Aurel C. Popovici se însărcinează să ne
-arăte adevărata lui „valoare“, şi să ne dovedească că lui i se datoreşte
„lamentabila decădere a partidului liberal englezesc“, şi chiar faptul, că
Parlamentul a ajuns astă-zi „să fie asaltat pănă şi de batalioane de
'mueri !“...
Am putea, vorba Francezului, să ridicăm scara.
Dar d. Aurel Popovici e iară-şi în afară de chestie.
Nu ne putem permite îndoiala, că d-sa va reuşi să desfrunzească
cununa de lauri a aceluia, care pănă acum în istorie e cunoscut sub
numele de „marele bătrin“ (great old man),—dar pănă atunci faptul ră-
mine fapt: două din cele mai glorioase naţiuni din lume pot să fie gu-
vernate azi de oameni, ale căror idei sînt aşa de mult infiltrate de so-
cialism ; şi chiar în Duma Rusească, un prim-ministru vorbeşte despre
un fel de „socialism util şi salutar“ (mă mir, că di. Popovici nu m'a
învinuit încă, că eu aş clasa şi pe cruntul sprijinitor al ţarismului, Sto-
lypin, între „socialişti“); şi acum îndrăznesc să expun urgiei directoru-
lui „Sămănătorului“ o nouă victimă, pe lordul Salisbury, care a putut și
«el să declare, în Camera Lorzilor, într'un discurs din 19 Mai 1890:
465 VIAŢA ROMINEASCA
„Planurile socialiste sînt în legătură cu mari rele, şi nimene, dacă
„nu e cu desăvîrşire orb, nu poate tăgădui existenţa acestor rele... Da-
„toria noastră este de a face tot ce ne stă în putință spre a găsi re-
„medii pentru aceste rele; chiar dacă vom fi numiţi socialişti pentru
„astfel de fapte, trebue să ne resemnăm la aceasta“ ')...
Poate, dar, d. Popovici să dărîme pe toţi bărbaţii de stat „de la
Gladstone pănă la Clémenceau, J. Burns, Millerand, Viviani şi Briand“,
şi pănă la Stolypin şi Salisbury, şi chiar pănă la Bismarck (da, cu toată
titanica-i luptă împotriva social-democraţiei), poate să cufunde în neant
pe toți savanții „vestiți“ sau „zăpăciţi“ ca Schmoller, Wagner, Brentano,
Menger sau Sombart ; dar întrucît de al de aceştia azi guvernează sta-
tele şi domină în universităţi, sintem în drept să vorbim despre prăbu-
şirea doctrinei clasice a liberei concurenţe şi despre triumful concep-
ţiunii socialiste.
Ce va fi cînd directorul ,„Sămănătorului“ va isbuti să întoar-
că Îndărăt roata istoriei, vom vedea. Dar simpla promisiune de a
săvirşi această eroică ispravă, nu ajunge pentru a ne schimba aprecia-
rea faptelor...
E adevărat, că d. A. C. Popovici declară, că nu ştie ce înțeleg eu
prin „concepţie socialistă“ sau „principiul de solidaritate socială“ ; şi cu
această ocazie enumără diferite categorii de socialişti, cunoscute d-sale,
şi printre ele nu găseşte. „concepţionişti socialişti, nici solidarişti soci-
ali, nici socialişti puri“.
Foarte spiritual.
Dar n'ar fi să pierdem timpul pe degeaba dacă aşi căuta acum
să arăt că n'am înţeles să poreclesc ast-iel un anume partid,—ci să for-
mulez o noțiune abstractă ? Sau să arăt rostul noţiunilor abstracte, le-
gătura lor cu fenomenele concrete din care izvoresc,—sau să dezvolt cu
acest prilej, poate, şi toată „teoria cunoştinţii“ (Erkenntnissiehre) ?
La aseminea urmări ajungem, cînd locul discuţiunii de idei Îl ia
exegeza ce se zbate în jurul cuvintelor.
Să-mi îngădue dar cetitorii să nu'l urmez pe polemistul „Sămănă-
torului“ în acest labirint. Am făgăduit să trec cu vederea zadarnicile ar-
tificii de polemică, spre a căuta să pătrund ideile teoreticianului nostru
conservator, şi nu m'am oprit de data asta, şi sper pentru ultima oară,
asupra acestor exerciţii gladiatorice, decît pentru a învedera toată lipsa
lor de interes şi de utilitate pentru lămurirea ideilor înse-şi.
Pentru cei mai mulţi e indiferent dacă X sau Y au pătruns mai
bine cutare pasagiu din Z, indiferent chiar şi însuşi acest pasagiu, dar lă-
murirea concepţiunii democratice e înteresantă pentru ori şi cine.
Dar înainte de a trece la partea cu adevăr înteresantă a polemici-
lor d-lui Popovici, să-mi fie iertate încă două cuvinte, pe de lături.
1) Citat în; „Socialism, Labour and Capitul", hy the rev. Kaufmann,
Professor James Thorold Rogers. ete., p. V.
CRONICA INTERNA 467
Faptul, relevat de mine, că sînt atacat în acelaş timp de socialişti
şi de reacţionari, de Evrei şi de antisemiţi, etc., d. Popovici îl explică
prin aceia că sînt „obscur“ şi „necategoric“, — „căci să vorbim drept,
cine va proclama d.p. pe d. Carp antisemit“, etc.
Că sînt pentru mulţi obscur, se prea poate, dar „necategoric“ >
atunci, mai curînd, aşi fi fost îmbrăţişat de toată lumea, şi nu atacat.
Adevărul este, că pentru cei deprinşi cu anume formule, este greu
să-mi potrivească o etichetă cunoscută.
Cu acest prilej, chiar d. Popovici însu-şi caută să scoată la ivea-
lă contradicţia între „liberalismul“ şi „socialismul“ meu.
Dar această pretinsă contrazicere formează chiar fondul gîndirii mele..
D. Popovici nu cunoaşte, probabil, cele două cărţi publicate de
mine „Evoluţia individualităţii“ şi „Introducerea în studiul dreptului Cons-
tituțional“ (Partea I—urmarea nam avut mijloace să o public), — din
care cea dintăia apărut mai bine de 10 ani,—fără să mai vorbesc de nu-
meroase scrieri mai mici.
Din ele ar îi putut vedea că sînt un individualist extrem, întru-
cit văd în puternica dezvoltare şi afirmare a individualităţii factorul şi
rezultatul suprem al progresului, dar sînt în acelaşi timp şi socialist,
întrucît cu aceiaşi energie afirm şi principiul de solidaritate socială.
„Individualism“ şi „socialism“ ! Pentru „tipicari“, chiar această îm-
părechiare de cuvinte pare monstruoasă, sau cel puţin paradoxală,—to-
tuşi, pentru mine, toată sbuciumata istorie socială se rezumă în căutarea
unei sinteze superioare între aceste două principii, care pe rînd, sau
chiar în acelaşi timp, în diferite combinaţii şi proporţii, colorează fazele
propăşirii sociale. Toate şcoalele sau partidele care exagerează pe unul
din ele în dauna celuil'alt nu pot cuprinde decît o parte din adevăr, sau,
ceeace este acelaşi lucru, nu cuprind adevărul.
Cetitorii vor înţelege de aici, că îmi este cu neputinţă, în cadrul
acestor notițe, să risipesc nedumeririle d-lui Popovici.
Dar aceasta impune şi d-lui Popovici îndatorirea de a nu se măr-
gini, în criticile sale, la cîte-va interjecţii, cu cari însoţeşte diferite crim--
pee de fraze din articolele mele.
In paginile „Vieţii Romineşti“ de multe ori voiu avea ocazia să
revin asupra diferitelor laturi ale concepţiunii mele sociologice, —am făgă-.
duit cetitorilor şi o expunere a ei sistematică într'o serie de studii.
Dacă d. Popovici va bine-voi să studieze cele scrise de mine pă--
nă acum, precum şi să urmărească cele ce voiu scrie de acum înainte,»
poate i se vor lămuri „obscurităţile“ şi „contrazicerile“ mele, şi în orice
caz i s'ar impune o critică şi o analiză mai aprofundată.
Pănă atunci mă va ierta dacă nu mă voiu opri asupra şirurilor ex-
cesive de semne de exclamaţie, pe care le intercalează între rîndurile-
citate din notiţile mele fugitive din rubrica „Revista revistelor“.
468 VIAŢA ROMINEASCA
*
+ +
Să intrăm, în sfîrşit, în chestie.
Centrul de gravitate in polemicile energicului director al „Sămă-
nătorului“, pentru noi, nu-l constitue atacurile sale furibunde împotriva
socialismului.
Mai întăiu, socialismul nu e pentru ţara rominească o chestiune
de actualitate. Mai mult,—un partid socialist serios e la noi cu nepu-
tinţă ; toate încercările în această privinţă au rămas zadarnice, şi sînt şi
pentru viitor condamnate la sterilitate.
Ieşirile răsboinice ale d-lui Popovici în potriva socialismului,—cu
toată gravitatea atitudinilor d-sale, şi cu tot diapazonul tragic pe care
Stărueşte a-l da adesea discuţiunii,—îmi produc dar, fără voe, acelaşi
efect de fantasmagorie, caşi asalturile eroice ale social-democraţilor nos-
tri împotriva „Burgheziei“, ce—vail—nu există decît în închipuirea lor...
Luptă melodramatică împotriva... umbrelor....
Am scris şi eu, e adevărat, asupra social-democratismului, dar am
scris în tonul ştiinţific obiectiv, şi mai mult pentru a-mi lămuri vederile
proprii.
In al doilea rînd, ideile d-lui Popovici asupra socialismului sînt
foarte vagi şi nu ies din cercul prejudecăţilor naive ale doctrinarilor
din vechea şcoală liberală d la Léon Say şi Leroy-Beaulieu.
Doctrina şi viaţa de mult au rupt acest cerc; în practica de gu-
vermnămînt, nici un om de stat „dela Gladstone“... pînă la Stolypin nu
mai şovăeşte să calce dogmele sacrosancte de altă dată, ori-de cîte ori
aceasta se impune de vrun interes social sau naţional superior.
Dacă m'am oprit cîteodată şi asupra vehemenţelor anti-socialiste,
n'am avut alt motiv decit spiritul de obiectivitate şi interesul pentru ade-
vărul ştiinţific,
Cu totul alt-fel stau lucrurile în ce priveşte lupta întreprinsă de
d-l Popovici împotriva spiritului democratic.
Intr'o ţară stăpinită de oligarhia „celor o mie“, pe deoparte reac-
“ționarismul poate prinde cu mare uşurinţă, iar pe de altă parte, cea mai
urgentă nevoe a momentului istoric este, pentru noi, tocmai chemarea
la viaţa publică a maselor populare, atit de oropsite.
Dar pentru d. Popovici democratismul nu e decit o maniea unor
vizionari, dacă nu o curată şarlatanie ; democraţia nu există nicăeri, şi
nu poate exista, decit doară ca „eterne trageri pe sfoară“.
In zădar am invocat pilda Elveţiei, ale cărei instituţiuni le-am ca-:
Tacterizat—mai mult pentru a complăcea d-sale—prin cuvintele unui pro-
fesor de drept constituţional din Oxford, de greutatea lui A. V. Dicey.
D-l Aurel C. Popovici în articolul din No. 21 al „Sămănătorului“,—
partea cea mai substanţială a polemicilor sale,—ne spune că „demo-
“craţia“ (neapărat în ghilemete) elveţiană nu e decît o iluziune a unor
CRONICA INTERNA - 46%
oameni, cărora le face totuşi de astă dată cinstea de a-i recunoaşte „se-
rioşi“, ca Freeman, Laveley, Dicey, Lloyd, Richman, Mc. Crackan, şi—
„după ei“—subsemnatul.
Şi d-sa ne citează din cartea lui H. D. Lloyd un pasagiu, ce se în-
chee cu fraza ce urmează : „In deosebi consiliul federal îşi merge dru-
„mul său [omite insă aici următoarele cuvinte: delibertnd, pregătind,
„şi redactind măsurile ce trebuesc recomandate camerelor] fără [aci, nu
„Ştiu pentru ce, sînt intercalate sacramentalele două semne de exclama-
„ie] a ţinea urechea mereu la pămint [to the ground), sau fără a socoti
„ce influență o să aibă actuala popularitate sau nepopularitate a unui
„proect la alegerile viitoare“.
Şi subliniind această frază, polemistul nostru exclamă: „Apot
dacă asta se numeşte edemocrație»—atunci şi eu sînt democrat !“...
Dar pentru „oamenii serioşi, de ştiinţă, ca Freeman, Laveley, Di-
cey“, etc, şi „după ei“, pentru noi toți, democrații, instituțiunile elveți-
ene reprezintă culmea democratismului, pănă la care omenirea a putut
ajunge pănă astăzi; aşa înţelegem noi democraţia; fn desvoltarea în
această direcţie vedem înaintarea spre idealul nostru democratic |
Atunci pentruce... Malbrough a pornit la războiu ?....
Vrea d. Popovici să combată concepţia noastră a democratismu-
lui? Atunci nu poate tăgădui democratismul elveţian, şi nici, deci, e
xistența democraţiei (răminîndu-i dreptul, bine înţeles, să deplore toate
relele-i reale sau imaginare). Sau d-sa acceptă această concepţie? Atunci
pentruce ne combate ?
„Din această dilemă nu puteţi eşi“ :
Este Elveţia o democrație? Deci democraţia exisză.
Nù este? Să-şi îndrepte d. Popovici săgețile în altă parte, căci pe
noi atacurile d-sale nu ne pot privi.
In orice caz unui „om serios“ nu-i este ertat, în lupta împotriva
altor „oameni serioşi“, pentru a-şi asigura o biruinţă uşoară, a-i grati-
fica pe aceştia cu vre-o concepţie închipuită, a substitui ideilor lor vre-o
fantazie proprie.
Desigur, nimene nu poate fi oprit să se joace cu ce vrea şi cum
vrea ; să-şi desfăşure talentele de strateg şi tactician împotriva unei ar-
mate de soldaţi de plumb; sau să întrebuințeze cuvinte în alt înţeles.
decit acela pe care ele îl au pentru toată lumea: să zică epurelui scripcă
şi scripcei epure.
Dar unui om serios i se impune, în asemenea caz, o datorie ele-
mentară : să nu implice pe alţii, fără voia lor, în distracţiile ce vrea să
şi le procure şi să-şi precizeze înțelesul cuvintelor.
Altfel, riscăm la fiecare pas să cădem într'un lamentabil gui pro quo.
Şi in cazul de față, vădit, ne aflăm în faţa unui astfel de gui pro quo..
Ni se impune, dar, o lămurire.
470 VIAȚA ROMINEASCA
* ü *
Ce înseamnă o democrație ?
E o anumită formă de stat.
“În clasificarea formelor de stat şi în literatura de astăzi predo-
mină încă, cu uşoare variante, terminologia lui Aristotel.
Precum se ştie, Aristotel a stabilit trei forme normale de stat, după
numărul de guvernanți : 1) monarhia (regalitateaj—guvernarea unui sin-
gur; 2) aristocrația—guvernarea unei elite (a minorităţii); şi 3) demo-
crația—(politia) guvernarea poporului însuşi (a majorităţii).
Dar norma de clasificare, după un semn exterior foarte puţin pre-
cis,—numărul de guvernanţi,—care prin complicarea formelor concrete ale
vieţii politice dădea loc la confuziuni inextricabile, cum am arătat şi eu
în altă parte, şi cum puteţi afla din orice manual bun de drept consti-
tuţional,—e de mult părăsită.
Două milenii după Aristotel, în veacul XVI, Jean Bodin, a formu-
lat cel dintăi noţiunea de suveranitate, ca un caracter esenţial al for-
mei de stat.
Intrucît statul se distinge de toate celelalte forme sociale, prin
acea putere supremă, care leagă pe toţi membrii lui, şi în virtutea că-
Teia el şi-a monopolizat dreptul de constringere socială,—iorma de stat
e determinată nu de numărul de guvernanţi, ci de modul în care este
atribuită această putere supremă, căreia i s'a dat în ştiinţă numele de
suveranitate (definiția lui Bodin : „la souveraineté est la puissance ab-
solue et perpétuelle d'une République“).
Monarhia, în sensul propriu al cuvîntului, nu e guvernarea „unui
Singur“, —fiindcă nicăeri „unul singur“ nici nu poate guverna,—ci acea
formă de stat în care suveranitatea aparține; pe temeiul „dreptului di-
vin“, unuia singur; după cum în aristocrafia adevărată, cum d.p. era re-
publica venețiană, suveranitatea aparține unei clase privelegiate.
Prin democrație, dar, se înţelege acea formă de stat, în care su-
veranitatea /egalminte aparţine poporului însuşi, alcătuit în stat,—adică,
în care poporul însuşi e considerat ca izvorul legal al tuturor puterilor
statului.
Iată, de pildă, fiindcă este vorba despre Elveţia, definiția pe care
o dă în această privință constituţia cantonului Nidwalden (Art. 2): „Con-
stituția e pur democratică: suveranitatea rezidă în popor; poporul îşi
dă el însuşi constituţia; toate legile emană de la el şi el exercită su-
veranitatea sa în formele constituționale“.
De aici rezultă două consecinţi principale.
Mai întăiu, într'o democraţie, instituţiile trebue să asigure popo-
tului, în forme constituționale, cu alte cuvinte opiniei publice orga-
nizate, exerciţiul suveranităţii sale, adică participarea la guvernare.
In al doilea rînd, evident, guvernarea nu poate avea ait scop, de-
CRONICA INTERNA 471
cît interesul poporului însuş. Se ştie, ce rol juca pentru Aristotel acest
moment, care, pentru el, determina viciarea formelor normale (după cum
guvernarea se exercita în interesul propriu al guvernanțţilor, sau în inte-
resul binelui general), în cele trei forme paralele degenerate : tirania, o-
ligarhia şi ohlocraţia.
Pe de altă parte, e vădit, că de fapt democraţia nu se realizează,
decît în măsura în care poporul e conştient de drepturile şi interesele
sale, şi ştie să le exercite şi să şi le apere. Cu alte cuvinte, democra-
__ţia presupune un nivel ridicat de cultură generală şi politică.
Prin urmare, un democrat serios nu poate lupta numai pentru în-
troducerea instituţiilor democratice, ci în acelaşi timp şi pentru rîdica-
rea culturii poporului, pentru educaţia lui politică, prin şcoală, prin presă,
prin întruniri publice, etc.
Dar tot de aici rezultă că democratizarea statelor moderne este fa-
tală, că ea se impune, în adevăr, cu o putere irezistibilă, cum spunea
Tocqueville.
Fiindcă, cum am arătat în altă parte, chiar în monarhiile cele
mai despotice şi în oligarhiile cele mai excluziviste şi netolerante, pute-
rea statului nu se.poate răzima numai pe forța brutală ; şi atotputernicia
aparentă a stăpînului totdeauna de fapt trebue să se sprijine, într'o
formă sau alta şi mai mult sau mai puţin pe consensul moral, —oncît
de obscur şi nedesluşit,—al maselor.
Ceia ce încă pe Hume, la făcut să observe, că „minunea prin
care mulțimea poate fi guvernată cu uşurinţă numai de cîțiva inşi“ se
explică prin faptul „că puterea materială e totdeauna de partea celor gu-
„vernaţi, şi că stăpînitorii nau în realitate alt razim decît opinia celor
„supuşi. Baza guvernării deci e totdeauna numai opinia publică; şi
„acest principiu e adevărat şi pentru guvernele cele mai despotice şi
„militariste, ca şi pentru cele mai libere şi populare...“ *).
De aci rezultă, că cu înălţarea culturală a unui popor, cu desvol-
tarea conştiinţei lui de demnitate omenească, cu cît acel popor îşi dă
samă de drepturile şi interesele sale, nici o forță în lume nu poate opri
recunoaşterea legal a principiului de suveranitate naţională, şi, deci, sta-
bilirea formei democratice de stat şi transformarea instituțiunilor, în con-
formitate. Cu atît mai mult, că încă Aristotel ştia, că statul nu poate
avea altă bază rațională şi legitimă, decît interesul poporului ce-l alcă-
tueşte (Politica, cartea IV [7], cap. VIII), şi încă Toma de Aquin a spus,
că „regnum non est propter regem, sed rex propter regnum“.
Şi cu atit mai mult, cu cît această transformare se impune şi ca o
necesitate materială : în neîncetata luptă economică, pe care o duc astăzi
toate neamurile pămîntului, se cere încordarea tuturor energiilor na-
tionale ; popoarele bicisnice vor fi fatal strivite; şi, pe de o parte, nu-
t) D. Hume,—,„Essays* (1875), I, p. 110.
479 VIAŢA ROMINEASCA
mai instituţiunile democratice fac cu putinţă desvoltarea tuturor energi-
ilor, iar pe de altă parte popoarele energice, pline de viaţă, nici nu vor
tolera jugul unei aristocrații sau al unei monarhii de drept divin.
Unde poate duce întirzierea desvoltării normale în această privință
ne învederează criza groaznică prin care trece astăzi imperiul Ţarilor, şi
chiar cel Persan, în zilele noastre.
*
+ *
Dar aici trebue să ne ferim de o conifuziune, care pare a fi şi
una din cauzele acelui qui pro quo, în care a căzutd. Aurel C. Popovici.
In toate manualele de drept constituţional veţi găsi distincţiunea
între forme de stat şi forme de guvernămint.
Cele dintăiu sint determinate de atribuirea legală a suveranității,
cele de al doilea—de modul cum această suveranitate este exercitată
de purtătorul ei legal.
Forma de stat răspunde la întrebarea: cui aparţine suveranitatea?
Forma de guvernămint:—cum. este ea exercitată,—direct sau prin
delegaţie ? |
Şi în democrație, poate fi forma de guvernămint direct, ca şi de
guvernămint prin delegaţie, adică guvernămint reprezentativ.
Democraţiile antice, cînd „statul“ nu trecea peste zidurile unui
„oraş“, nu cunoşteau altă formă de guvernămint, decit cel direct; şi
una din gloriile eterne ale rasei anglo-saxone va fi că eii se datoreşte
principiul de guvernămiînt reprezentativ, care a putut da naştere demo-
craţiilor moderne.
Astă-zi guvernămint democratic direct, în această formă antică, se
întilneşte foarte rar, în acele cantoane elveţiene mici, despre care ne
vorbeşte şi d. Aurel Popovici. El nici nu prea este compatibil cu con-
dițiunile vieţii moderne: ar putea o adunare plenară a cetăţenilor să
consacre deliberărilor sale atita vreme, cit cere adesea astăzi chiar un
proect de lege din cele mai neînsemnate ? Doar şi în Atena, dacă cetă-
ţenii îşi puteau petrece viaţa în agora, aceasta se datora numai muncii
sclavilor, cari—fiind consideraţi ca lucruri—nu făceau parte din stat.
Dar, ceeace este şi mai însemnat, azi nici nu sint necesare adu-
nările plenare ale cetățenilor pentru formarea opiniei publice. Antichita-
tea nu cunoştea nici presa zilnică, nici literatura de broşuri, pamilete,
foi volante şi afişe, şi toate acele mijloace de a pune în mişcare masele
populare, şi a provoca în ele vre-un curent de opinie. Ea nu avea la
dispoziţie decit—discursurile oratorilor în faţa întregului popor adunat.
De aceia astă-zi chiar şi în micile cantoane din Elveţia se pot
constata acele semne de slăbire a adunărilor plenare, despre care ne vor-
beşte Lloyd, citat de d. Popovici ( acesta din urmă, de alt-iel, le exage-
rează, şi trece cu vederea şi constatările contrarii, făcute de acelaşi autor).
In viitor, probabil, adunările plenare nu se vor păstra decit în vi-
CRONICA INTERNA 413
aţa municipală, pentru comunele rurale mici, precum sint şi astă-zi în
„parohiile“ engleze, în fownship-ul american, în mirul rusesc, etc. Na-
tura chestiunilor ce se pot dezbate în ast-fel de adunări săteşti, însem-
nătatea lor educativă, numărul restrins de persoane ce se pot aduna, le-
gătura şi cunoştinţa lor intimă, pot asigura adunărilor populare, în acea-
stă sferă, dezvoltarea sănătoasă şi trainică.
Dar tocmai în Elveţia s'au dezvoltat alte forme de intervenţie di-
rectă a poporului în guvernare, despre care am vorbit data trecută: re-
ferendum, veto popular şi iniţiativa populară, — forme, care, cum cu
drept cuvint observă Dicey, duc la desăvirşita dispariţie a distincțiunii
obicinuite între guvern şi popor.
Dar pe cînd forma democratică de stat apare, mai curînd sau mai tirziu,
ca o necesitate imperioasă pentru toate statele moderne, în ce priveşte
formele de guvernămînt, acestea sint dictate de împrejurări de timp şi de
loc, de moravurile, de gradul de cultură a unui popor, etc. O formă
ideală de guvernămint, bună pentru toate neamurile şi pentru toate vre-
murile, nu există ; pot fi unele instituţiuni excelente pentru Elveţia şi
detestabile pentru Rominia, şi invers; constituția Statelor-Unite, de pildă,
a putut să trăească fără modificări esenţiale mai bine de un veac, şi să
aducă un mic grup de colonii cu vre-o trei milioane de locuitori, la
starea înfloritoare a unuia dintre cele mai puternice şi mai bogate state
ale lumii, cu o populaţie de peste 80 milioane; dar aceiaşi constituţie
întrodusă în statele latine ale Americei centrale şi ale celei de suda
creat acolo vestitul regim de periodice revoluţiuni.
Şi dl. Popovici, deci, îşi ia gratuit pe suflet păcatul de a afirma
că „oameni serioşi de ştiinţă, ca Freeman, de Laveley, Dicey“ etc., „şi
după ei d. critic de la laşi“ am cere să se întroducă, „şi în statele de mi-
lioane şi zeci de milioane de locuitori, democraţii integrale ca în Uri“,
etc.—adică guvernămiîntul direct al adunărilor populare,—cînd acest „d.
critic de la Iaşi“, chiar în articolul încriminat, anume spune că „nici un
om cu mintea întreagă“ nu poate cere să copiăm instituţiile elveţiene.
Dar susțin că nici un popor ce vrea să trăiască, —şi e vrednic să
trăiască,—nu mai poate astăzi avea altă formă de stat de cît acea de-
mocratică, creîndu-şi prin urmare formele de guvernămint, conforme cu
principiul suveranităţii naţionale, dar potrivite şi cu trebuinţele sale, şi
cu condiţiunile desvoltării sale istorice; el va putea întroduce, bine tn-
teles, în aceste instituţii şi diferite moduri de participare populară în gu-
vernămiînt, însă numai în măsura şi în forma, compatibilă cu gradul
lui de conştiinţă politică, de însuşiri civice, de cultură generală,—com-
patibilă şi cu temperamentul naţional şi cu moravurile înrădăcinate ; dar
mai ales: în măsura trebuințelor şi după natura problemelor vieţii lut
naționale.
Prin urmare, după firea lucrurilor, instituțiunile unui stat democra-
tic sint susceptibile de o nesfirşită variaţiune.
9
414 VIAŢA ROMINEASCA
Pentru d. Popovici însă nu există distincţiunea între forma de
stat şi forma de guvernămint. Şi democraţia pentru d-sa este nedespăr-
ţită de guvernămintul direct al poporului şi, ca şi pentru J. J. Rousseau,
necompatibilă cu guvernămiîntul reprezentativ. (Vom avea ocazia să ară-
tăm, altă ` dată, că d. Popovici ia de bune şi alte concepţiuni greșite
ale filosofului genevez, pe care îl despreţueşte totuşi atita).
ŞI, mai mult încă:—de ce fel de guvernămint?—guvernarea de
cătră o masă amorfă, în care nu s'ar fi diferențiat nici un fel de agenți
administrativi, nici un fel de oameni de stat, de „politiciani profesionali“,
carl să se fi consacrat excluziv sau de predilecție treburilor publice, in-
tereselor statului |...
Şi încă nu ajunge: pentru d-sa, într'o democraţie, toate capriciile
trecătoare ale mulţimii, în fie-ce moment, trebue să aibă un reflex ime-
diat asupra acţiunii de guvernămînt!...
In aceasta constă pentru directorul „Sămănătorului“ acea „demo-
craţie integrală şi dezastroasă“, pe care mereu o combate.
Aţi văzut, faptul simplu, semnalat de Lloyd, că în Elveţia membrii
guvernului prepară proectele de lege, discută redacțiunea lor, ete., spre
a le supune apoi Adunării legislative, „fără a ţinea urechea la pămint“
şi fără să se îngrijească de „popularitatea“ acelor proecte,—si:nplul acest
fapt îi face pe d. Popovici să exclame: „Apoi dacă asta se numeşte
«democraţie» —atunci şi eu sint democrat!“
Şi notaţi bine, că faţă de instituţiunile elvețiene, membrii consi-
liului n'au nici nevoe, nici interes să procedeze altiel, fiindcă aceste pro-
ecte urmează să fie supuse Adunării legislative, şi după ce sint votate
de aceasta, în unele cazuri, pentru a căpăta putere de lege, ele au încă
nevoe de sancţiunea populară, de aprobarea suiragiului unis ersal (reieren-
dum), iar în alte cazuri aceste proecte pot îi nimicite prin dreptul de „veto
popular“, adică tot prin sufragiul universal ; şi, încă în alte cazuri, chiar
dacă membrii guvernului n'ar voi să ia vre-o măsură reclamată de opi-
nia publică, ea totdeauna ie poate fi impusă prin „iniţiativa populară”.
In aceste împrejurări, nici poporul nu are motive de a se emoţiona
prea mult de proectele guvernului, nici membrii guvernului „să ţină u-
rechea mereu la pămînt“, pentru că, pe de o parte, dacă un proecteste
sau nu este popular, o va spune la timp poporul însuşi, iar, pede altă
parte, ei n'au să se îngrijească de influența ce ar putea avea acest
proect asupra alegerilor, fiindcă... el nu va avea, şi în condiţiile des-
crise nu poate avea, nici o influență. Şi atita vrea să spună Lloyd,
care anume ne arată, că în Elveţia „poporul are putinţa de a impune
„orice lege doreşte, şi de a împiedica orice act, pe care nu’! doreşte“.*)
Tocmai pe acest teren s'a desvoltat acea stabilitate de funcţionari
publici, despre care ne vorbeşte d. Popovici, ca şi acele însuşiri ale oa-
menilor de stat din Elveţia, despre cari d-sa tace (deşi în Lloyd, pe care
îl citează, ar putea găsi destul material), precum şi întreg acel regim de-
*) H. D. Lloyd,—„Tho Swiss Democracy“, p. 211.
CRONICA INTERNA 45
mocratic original, fără un cabinet de miniştri propriu zis, fără responsabili-
tate ministerială cum înţelegem noi acest cuvint, în scurt—fără sistem par-
lamentar.
Şi tocmai aceste fapte, cari decurg din desăvirşita subordonare a
funcționarilor publici sufragiului popular, d. Popovici ni le citează nu nu-
mai ca dovada diferențiării dintre guvernanți şi popor, ci şi a conflictu-
lui dintre ei !...
Şi ori de cite ori d. Popovici constată vre o urmă de o ast-fel
de diierenţiare, d-sa e gata să exclame cu triumf: „variantă de oli-
gocraţie 1“, „iruntaşi, conducători fireşti“ |...
Dar cu ori-cît de mari litere ar scrie d-sa cuvintul acesta mistic de
„conducători fireşti“, şi cu ori-cite semne de exclamaţie l'ar însoţi, ră-
mine întreagă intrebarea: exercită aceşti conducători puterile jor în vir-
tutea dreptului lor propriu, a „dreptului divin“, sau ca o delegațiune
populară ?
Şi între aceste „variante de oligocraţie“ este toată distanţa ce des-
parte o aristocrație, bazată pe privilegii, de o democrație, bazată pe
principiul de suveranitate naţională.
Cît va trăi societatea, ea va avea şi „fruntaşii“ ei, cari o vor
„conduce“, chiar dacă n'ar avea altă autoritate, decit prestigiul lor per-
sonal, talentele Jor, dragostea sau încrederea ce le inspiră concetăţeni-
lor, —precum şi mindra democrație ateniană era condusă de un Pericle
sau un Demostene, nu în virtutea calităţii lor oficiale.
Dar ori-cit de firească ar fi această conducere, autoritatea unor ast-fel
de fruntaşi, în democraţie, nici într'un caz nu izvoreşte din vre un pri-
vilegiu de clasă, ci numai din opinia publică, suveranitatea populară.
„Democrația“ pe care şi-o închipue şi pe care o combate d. Popo-
vici, pentru salvarea neamului de pierzare, e o fantasmagorie, pe care nici
măcar anarhiştii nu o visează, cu toată negaţiunaa lor a formei înseşi
de stat: nici din societatea /or „fruntaşii“ nu pot fi excluşi.
k k
k
Dar d. Popovici neagă însă-şi opinia publică, şi întru aceasta
citează pe un privat docent din Zürich, d. Eleutheropulos.
Dar pentru a învedera înțelesul cuvintelor citate, voiu reproduce
dela începutul pasagiului respectiv, citeva rînduri ce au fost omise de
d-l Popovici.
După ce arată, că nu se poate vorbi despre „scopul statului, res-
pectiv al vieţii sociale“, ci numai despre „scopul sau scopurile în stat,
respectiv în viaţa socială“ ; şi întrucît, afirmă acest autor, faptele ne
ţin un singur limbaj, şi anume, că „toate scopurile în viaţa socială, care
„par a avea o însemnătate generală, sînt propriu zis scopurile unui anu-
476 VIAȚA ROMINEASCA
„mit grup (clasă, partid), scopuri ce s'au impus (durchgesetzte)“,— d.
Eleutheropulos, întemeindu-şi, cum vedeţi sociologia pe o teorie de clase, —
închee : |
„Prin urmare e stabilit (steht fest), ceea ce am dedus din faptele
„înseşi : clasele, respectiv partidele ce se înjghebează la fiecare anu-
„mită împrejurare, formează atomii materiali, ce condiționează viaţa so-
„cială ; şi acestor atomi corespund şi funcțiunile morale (geistliche),
„anume în formă vizibilă scopurile de clasă, respectiv scopurile de par-
„tid, adică ideile şi complexele de idei de clasă, respectiv de partid,
„precum şi voinţile de clasă, respectiv voinţile de partid“... *).
Şi urmează imediat:
„Este ast-fel direct greşit, că in viaţa statelor se vorbeşte de vo-
„ința generală a poporului şi de o opiniune publică“, etc. —pasagiul citat
de d-l Popovici.
Cum vedeţi, aceste rînduri sînt îndreptate împotriva concepţiunii
„voinţii generale“, ca însumare a voinţilor individuale, în sensul lui J.J.
Rousseau, şi critica învățatului din Zürich, deşi nu e lipsită de exage-
rări, vădit, e justă.
Dar pentru ce îl citează d-l Popovici? Işi însuşeşte şi d-sa teoria
de clase? Şi pentru ce lau impresionat cifrele, prin care d-l Eleuthero-
pulos îşi ilustrează ideea ? Că din trei milioane de locuitori nu au drep-
tul de vot decit 700,000 ? Adică, pentrucă „voinţa generală“ nu insu-
mează şi voinţile pruncilor dela sînul doicilor ? Ei, şi ? Sau poate pentru vo-
tul... acestor doici ?...
Contrazicătorul nostru e şi aici în afară de chestie:
Din punctul de vedere ce ne interesează aici,—chestiunea cam se
formează opinia publică, sau concepţiunea teoretică a naturii sale, ca
„voinţă generală“ în care se fuzionează toate voinți/le individuale, sau,
dimpotrivă, ca rezultantă a voinţilor şi ideilor de grupuri sociale, de
clase sau partide,—ne este cu desăvirşire indiferentă.
Ba chiar, dacă, cum spune autorul citat, „substratul vieţii sociale
e un complex de atomi materiali şi morali, cari sînt clasele, respectiv
partidele, şi scopurile lor“, ”) dacă adică opinia publică nu e decît o re-
zultantă a voinţilor şi a ideilor diferitelor clase? sau partide, — rezul-
tantă adese determinată de lupte aprige,—atunci se impune şi cu mai
multă putere crearea unui aparat politic pentru armonizarea, sau cel
puţin pentru echilibrarea acestor voințe şi idei.
Şi acest aparat nu ni-l poate da decit democraţia.
*
E Æ
Fireşte, şi instituțiunile democratice pot da naştere la multe a-
1) A. Eleutheropulos, —„Soziologie“, p. 145.
2) Ibid., 147.
CRONICA INTERNA 471
buzuri şi rele. De perfecțiune nicăeri omul nu poate avea parte, fiind-
că nici omul nu este perfect.
Dar dacă d-l Popovici ne semnalează aceste rele, —cîte-o dată cu
dreptate, de cele mai multe ori fără nici o dreptate,—nu recunoaşte d-sa
împlicit, că democraţia totuşi există, oricît de „categoric“ ar declara „că
democraţia reală nu există“ ?
Din nenorocire, nici declaraţiile oricît .de categorice, nici şirurile
cit de lungi de semne de exclamaţii, nici bombardarea cu nume de au-
tori, nu pot întuneca realitatea.
Şi di. Popovici e silit la o concesiune: că democraţia „nu poate
să existe decit ca formă de trecere spre—Cesarism sau spre ocupaţie
străină“. |
Dar nici pentru a dovedi aceasta nu ajung— „afirmaţii, încîntare,
entuziasm“... pentru conducătorii „fireşti“...
Pentru a încheia, cer scuze cetitorilor că am fost nevoit să repro-
„ duc aici şi locuri comune din manualele de şcoală, şi trebue să adaog
că anti-democratismul d-lui Aurel C. Popovici isvoreşte, în realitate, dintr'o
concepție metafizică asupra lumii şi vieţii, concepţie care merită în sine
o discuţie mai aprofundată. Pănă acum însă abia o putem intrezări din
cîteva pasagii ale articolelor sale.
Vom aştepta pănă ce ea se va lămuri mai bine, şi vom reveni.
C. S.
1) Ibid., 147.
Viaţa Rominească în Bucovina
Viaţa politică.— Societăţi de meseriaşi.—Teatru.— Conferinţe.
Do
Partidele mici joacă şi un rol mic în viaţa parlamentară; ele tre-
buie să ştie bine a se folosi detoate împrejurările favorabile, sprea rea-
liza ceva pentru poporul lor. Partidul romîn din Viena este mic şi ca
atare el trebue să fie foarte expeditiv dacă nu voieşte să se treacă cu
totul peste pretenţiunile sale. Ocaziune bună de a'şi desfăşura dolean-
tele lor li se oferă partidelor mici în comisiunile parlamentare, care sînt
mult mai potrivite pentru discutarea acestor lucruri decît pienul parla-
mentului. Cea mai însemnată comisiune a parlamentului e de sigur co-
misiunea bugetară. In această comisiune a delegat clubul romin par-
lamentar din Viena pe deputatul dr. Aurel Onciul. Deputatul Onciul a
ţinut în comisiunea bugetară mai „multe cuvintări importante, care se
ocupă cu chestiuni de samă ale Rominilor bucovineni, şi pe acestea voiu
să le amintesc aici în treacăt.
Primul său discurs în chestia unor abuzuri ce se comit la judecă-
toriile din Bucovina, şi în carea fost discutatărşi chestia numărului prea
mare de judecători Evrei la tribunalele din Bucovina, a stirnit, graţie agi-
taţiei ce a ştiut a înscena presa evreească, şi oarecare agitație în ţară,
mai de ales că gazetarii Evrei au ştiut a prezinta chestia aşa ca şi cînd
Aurel Onciul ar fi denunţat pe toţi judecătorii din Bucovina ca parţiali
şi netrebnici, şi ar fi calomniat în deosebi pe judecătorii romini. Agita-
tia care la început s'a răsuflat în cîteva telegrame, foarte deşanţate, adre-
sate din partea judecătorilor romîni lui N. Wassilko, care s'a grăbit să
apere pe judecători, s'a liniştit cînd s'a cunoscut cine a înscenat toată
campania şi mai de ales cînd s'a văzut că țărănimea romînă din toate
districtele s'a declarat solidară cu expunerile d-lui Onciul. Un efect al
oraţiunii lui Onciul, — fie a acestei din urmă, fie a celei din dietă în
toamna trecută—s'a văzut deja. Preşedintele tribunalului de Suceava, un
Neamţ care numai binevoitor nu ne era, a fost scos la pensie şi s'a
deschis un loc care, probabil, va fi ocupat de un Romin fie ca d. A. Pridie,
vicepreşedinte pe lingă acelaş tribunal, fie de cunoscutul scriitor d. T.
VIAŢA ROMINEASCA IN BUCOVINA 419
EEE Cora GIP PE PE a Po SETE AE 20 PI Er Eta XD aaa E
Da ea e a erei OE D CE) END cae E e aa E SEES up are (=
Stefanelli, consilier pe lîngă curtea de apel din Lemberg.—La desbaterea
bugetului ministeriului de instrucţie a ţinut acelaş deputat trei cuvin-
tări. Despre cuvintarea în care a cerut crearea unei catedre de istoria
Rominilor la universitatea din Cernăuţi, oraţiune care a adus această
chestiune din nou în discuţie parlamentară, s'a scris deja în revista acea-
sta. La capitolul şcoalelor secundare, deputatul Onciul s'a ridicat con-
tra postului introdus în buget pentru crearea de paralele nemţeşti la li-
ceul utracvist din Cîmpulung şi a arătat că crearea acestor paralele ar
promova şi mai mult elementul jidovesc din şcolile noastre secundare
care şi aşa are deja o situaţie predominantă. Presa evreească din Buco-
vina a ridicat din nou un strigăt contra acestui deputat. Amintesc nu-
mai în treacăt că tot la capitolul acesta a propus deputatul creştin-social
profesorul Schmidt, arătind numărul prea mare al Evreilor din şcolile
secundare, ca guvernul să aducă o lege prin care să se fixeze pentru
Evrei un numerus clausus.
Această propunere, primită în comisiune, a produs între Evreii din
Austria o furtună de proteste. Dacă Nemţii din vestul monarhiei
sînt siliți a cere scut contra puhoiului evreeesc, cu toate că se ştie că
numărul lor acolo e considerabil mai mic ca la noi, ce să zicem noi,
în Bucovina, unde 100,000 Ovrei, ciţi a dat D-zeu să'i avem, dau un
contingent de 2000 elevi, iar restul de 650,000 locuitori creştini dau
asemenea 2000 elevi, poate numai ceva peste. °’).
La capitolul şcoalelor primare, deputatul Onciul a abordat chesti-
unea salarierii invăţătoriior. Aceasta'i o chestiune interesantă, care în
urma rezoivării ei negative a ajuns o chestiune de care se ocupă aproa-
pe întreaga presă austriacă. Dieta bucovineană, care are să legifereze
asupra salarierii învăţătorilor — şcolile primare sînt susţinule în Austria
ce provincii—a decis de trei ori unanim o sporire a lefilor învățătoreşti,
fixînd salarul învățătorului egal cu cel al celor patru categorii inferioare
de funcţionari publici. Această lege, care s'a făcut în înţelegere cu gu-
vernul, care s'a modificat după dorința guvernului, pentru a cărei apli-
care ţara s'a îngrijit cu fondurile necesare, a fost după multă zăbăvire şi
îngăimare respinsă de guvernul central, cu toate asigurările formale ale
ministrului de resort că legea va fi supusă Sancţionării. Deputatul On-
ciul,—care şi-a dat multă silință ca să devie acest proect lege, pe cind
alţi deputaţi, care în şedinţa publică a dietei au votat de fața lumii pen-
tru lege, au intervenit însă pe urmă contra ei—a cerut ministrului expli-
caţii. Invăţătorimea bucovineană indignată peste măsură de această tra-
tare puţin binevoitoare a ţinut o adunare mare în care s'a ridicat pro-
test energic contra acestei tratări.
1) Să se vadă mai pe larg corespondența din numărul 10 anul lI
al acestei reviste.
480 VIAŢA ROMINEASCA
In timpul din urmă deputatul A. Onciul a mai ţinut două cuvintări
de un interes palpitant. Intr'o secţiune a cerut convocarea congresului bi-
sericesc şi aceasta ca răspuns la oraţiunea lui N. Wassilko, care, după o
tăcere mai lungă, a accentuati din nou punctul de vedere al Rutenilor
cerind despărţirea diecesei. Asupra chestiunii aceşteia de o importanţă
capitală pentru poporul romîn din Bucovina, sper să pot reveni odată
cu un articol special.
Intro a doua orațiune, ţinută cu ocazia discuţiei bugetului minis-
terului de agricultură, deputatul nostru a vorbit despre administrația
fondului religios greco-oriental. Constituit din moşiile mănăstireşti dăru-
ite de domnitori şi boieri romini, acest fond care dispune astăzi de mai
bine de 30 milioane e un mijloc de exploatare şi cămătărie a ţăranului
din partea arendaşilor Jidani. In loc ca pămintul acesta, care e pămint
rominesc, să hrănească gloata peritoare de foame care apucă drumul Ca-
nadei prăpădindu-se în fundul lumii, îngroaşă şi îmbogăţeşte toate lipi-
torile şi lăcustele hămisite, strînse aici din lumea întreagă ca'n pămîntul
făgăduinţii. Fondul acesta are 30,000 de fălci de arătură, din care 19,000
se folosesc pentru hergheliile statului iar 11,000 se arendează. 25 de
Jidovi arendează acest pămînt cu 20—30 cor. falcea şi o subarendează
țăranilor cu 100—160 coroane. Loc de păşunat iarăşi nu dă fondul ţara-
nilor aşa încît aceştia nici vite nu'şi pot creşte. Lemnul de clădit şi lem-
nul de foc cesetaie în pădurile fondului îl cumpără tot Jidanii pe nimică
şi-l vind celor ce au trebuinţă cu preţuri enorm de ridicate. Anul trecut
a început Centrala însoţirilor economice o acţiune în piivinţa aceasta
înaintîind direcţiei fondului oferta băncilor săteşti şi a cantităţii de lemn tre-
buincios membrilor lor. Cu mare greu, după interveniri şi cereri energice,
au primit unele bănci, nu toate, lemnul cerut şi atunci însă cu un preţ
mai ridicat decit oraşul Cernăuţ carea împărţit lemnul primit între Evreii
săi cu preţuri mai mici de cum lau primit ţăranii noştri. In direc-
ţia aceasta Centrala are un plan întreg de activitate. Ea a făcut deo-
camdată un pas mare înainte. Directorul ei dr. FI. Lupu a compus un
memoraând detailat, în care arată situaţia precară a ţăranilor, cămătăria
ce-o fac arendaşii străini cu pămîntul fondului şi cere ca ministerul
să aprobe vinzarea în loturi mici, respectiv arendarea, moşiilor fondului
obştilor ţărăneşti. Şi fiindcă motivul cel mai puternic al direcţiei fondu-
lui, care e potrivnică acestei idei, era îngreuiarea administraţiei şi nere-
gularitatea în plăţi a ţăranilor, Centrala a hotărit a lua asupra sa toată
gestiunea, aşa încît direcţia bunurilor se bucură de o uşurare, căci în loc
de a trata cu 25 sau 30 de arendaşi, va trata numai cu unul. Dară la
direcţia de bunuri lipseşte bunăvoința. inainte cu un an a fost scoasă
la licitaţie moşia fondului Dubova, pe zare voia s'o ia în arendă obştea
locuitorilor din Tereblecea ; atunci s'a sistat licitaţia după intervenţia de-
putatului Hurmuzachi pănă la studiarea chestiunii şi de un an de zile stu-
diază domnii chestiunea şi au scris deja un raport de 30 de coale şi tot
VIAŢA ROMINEASCA IN BUCOVINA | 481
nu's gata. Dacă sar realiza proectii Centralei s'ar face un pas ho-
tăritor în lupta economică pentru dezrobirea economică a ţăranului buco-
vinean din ghiarele cămătarilor. Dar clica cămătarilor şi sprijinitorii lor
lucră pe un cap ca să zădărnicească proectul acesta. De n'ar dormi cel
puţin oamenii noştri !
Politica romină din Bucovina pare că intră pe o cale nouă. Azi
e deja sigur că ambele partide romine: democraţii şi apărăriştii doresc
o conlucrare cu partidul creştin-social. Deputaţii romini din Viena au lu-
crat împreună cu căpiteniile partidului creştin-social un statut pentru un
partid nou: partidul creştin-social romih, care să cuprindă pe toți Ro-
minii din Bucovina. Acest statut urmează să lie aprobat de ambele par-
tide, care aleg totodată şi cîte şese delegaţi pentru deliberarea asupra
împăcării. O adunare de bărbaţi de încredere ai partidului democrat a
aprobat statutul care vorbeşte despre o cooperare a partidului creştin
social romîn cu partidul creştin-social nemţesc în afacerile economice şi
în toate afacerile politice ale împărăției, cu excluderea chestiunilor na-
tionale şi culturale, a decretat alipirea de partidul creştin-social şi a ales
atit o dirigenţă provizorie cit şi pe cei şese delegaţi. Se aşteaptă acu-
ma deciziunea celuilalt partid.
„Voința Poporului“ pănă acuma organ poporal independent şi-a
schimbat subiectul în „organ creştin-social romîn“ şi tipăreşte în ulti-
mele două numere articole de fond despre Carol Lueger şi ministrul
Gessmann.
Şi „Apărarea Naţională“, organul partidului naţionalist, a rupt'o de-
finitiv cu Jidanii şi scrie articole antisemite vehemente. Inainte de Paşti
a apărut un ziar nou—acuma avem deja 9—intitulat „Apărarea Neamului“
organ poporal creştin. Scris pentru popor, acest organ combate Evrei-
mea aşa că în prezent toate cele trei ziare politica ale Rominilor buco-
vineni sînt antisemite.
Polemicele violente dintre cele două ziare politice vrăjmaşe au
încetat. Se ivesc zorile unei vremi mai liniştite.
Nu de mult şi-a ținut „Societatea meseriașilor romîni din Cernăuţ
şi suburbii“ adunarea ei generală.
E lucru cunoscut că Rominii bucovineni n'au nici meseriaşi, nici
comercianţi, nici industriaşi ; lor le lipseşte cu totul această clasă mijlo-
<ie de o însemnătate atit de mare în viaţa popoarelor. Comerţul e cu
totul în mina Evreilor, tot aşa meseriile şi puţina industrie ce'i în
tară. Intr'un oraş ca Cernăuţul, cu 80,000 locuitori dintre care
10,000 Romini, afli ca meseriaş un singur frizer şi acela bănăţean:
întrun oraş vechiu ca Suceava, unde au trăit renumitele bresle de
negustori, afli o singură prăvălie rominească ; în satele noastre nu-
mai străinii ţin prăvălii. Stările acestea triste cereau un remediu
grabnic. Paralel cu acţiunea întreprinsă pentru dezrobirea ţăranului tre-
482 VIAȚA ROMINEASCA
buia ceva făcut şi pentru negoţul şi meseria romînească. S'a înfiinţat
prăvălii în Cernăuţ şi alte prăvălii prin sate şi, cind se va putea
înfiinţa un magazin central pentru aprovizionarea prăvăliilor mici din
centrele romîneşti, spre a le feri de impasul în care ajung trebuind să
cumpere marfă dela angrosiştii străini care le-o vînd cu astfel de pre-
turi încit prăvăliile noastre n'o pot revinde cu acelaş preţ cu care o vind
prăvăliile străine, atunci vom fi cucerit definitiv acest ram al economiei
naţionale. Mulţi puţinii meseriaşi care există rămăseseră însă neorgan=-
zaţi. Inainte cu un an s'a înfiinţat după stăruința unor oameni de inimă
societatea meseriaşilor, care să adune pe puţinii noştri meseriaşi din su-
burbii, rezlețiţi, pierduţi prin organizaţii socialiste, hărţuiţi şi storşi de
antreprenori străini,—într'o societate romînească, conştientă de chemarea
ei, Ceeace s'a făcut în această societate în decurs de un an, cu concursul
oamenilor de bine, după stăruința comitetului în fruntea căruia stă directo-
rul de tipografie D. Bucevschi, un vechiu luptător naţionalist, şi un alt
muncitor harnic şi priceput, tipogratul 7răian Iicdu, bănățean--trebuie
recunoscut că la crearea societăţii puţinii Romîni din Ungaria ce se află
în Cernăuţ au jucat un rol frumos şi hotărîtor—-se află scris în primul
raport anual, care va răminea un document preţios pentru vremile vii-
toare. Comitetul a îngrijit pentru creșterea unei generații tinere de me-
seriaşi instruiți care să fie capabili a purta lupta cu meseriaşii de alte
neamuri şi mai bine pregătiţi şi cu capitaluri suficiente. Comitetului i-a
Succes să înscrie patru elevi din Bucovina în şcoala de arte şi meserii
din laşi. Bunăvoinţa şi sprijinul arătat de direcţia aceştia şi de minis-
rul de instrucţie fac cinste acelor autorităţi şi ne dovedesc că începe a
se înțelege care sint datorinţile noastre reciproce de fii ai aceleaşi mame.
Comitetul s'a îngrijit de viaţa socială a meseriaşilor căutînd să'i îndrepte
pe calea binelui. O mare problemă, dela a cărei rezolvare favorabilă
atirnă viitoziul acestei societăţi de mare trebuinţă, preocupă în prezent
comitetul : zidirea unui internat pentru meseriaşi şi tineri ce se destină
comerțului. Cit se poate cunoaşte pănă acuma, se pare că vom reuşi şi
şi cu această afacere.
Şi Cîmpulungul, care avînd o şcoală profesională pentru prelucra-
rea lemnului, era indicat pentru aceasta, are deja o societate de meseri-
“aşi romiîni. Activitatea ei de pănă acuma a dat roadele cele mai fru-
moase. Societatea, în fruntea căreia stau domnii Pişlea, Stefureac şi Co-
cîrlă, a aranjat mai multe şezători în Cîmpulung şi Dorna, care au avut
un succes îrumos. Societatea, care dispune de puteri excelente, şi-a pre-
gătit un repertoriu potrivit pentru şezători poporale, compus din piese
teatrale cu conţinut moral, declamări, jocuri naţionale şi este gata a ur-
ma oricărei învitări spre a se produce.
In zilele aceste s'a constituit în Sirete, din inițiativa Centralei tn-
soţirilor economice o tovărăşie a cojocarilor romini, urmaşii caliciţi ai
vestiților cojocari de altădată,
VIAŢA ROMINEASCA IN BUCOVINA 483.
Societatea muzicală „Armonia“ a dat din nou două reprezintări
teatrale. Inainte de Paşti s'a reprezintat de diletanţii ei piesa lui /. L.
Caragiale: O noapte furtunoasă, care a reuşit foarte bine şi cu care oca--
ziune am putut admira din nou talentul destul de apreciabil al d-lui Au-
rel Berariu, desigur cel mai de frunte diletant dintre Rominii bucovineni;.
iară acuma după Paşti s'a dat Baba Htrca, operetă:comică în 2 acte şi 3:
tablouri de M. Milio, muzica de H. Flechtenmacher. Reprezintarea aces-
tei piese a trezit în inimile multor Bucovineni amintiri frumoase din
timpul cînd vestitul Millo a jucat în Cernăuţ cu trupa sa această piesă:
la 1871.—Millo juca rolul Babei Hirca.—Ce depărtare între atunci şi fn-
tre azi: n'au trecut aproape 40 ani, ci mai mult de o sută! Atunci trupe:
romiîneşti de prima ordine ca cea a doamnei Fany Tardini, repausată zi-
leie trecute, a lui Pascali, M. Millo, mai tîrziu artişti ca Manolescu, Not-.
tara se perindau în fie-care an pe dinaintea ochilor scăldaţi în lacrimi ai
Rominilor bucovineni,—astăzi avem în Cernăuţ o stagiune de o lună a:
teatrului naţional rutean din Lemberg! Un strop de balsam şi un strop
amar de ironie a fost acea reprezintare rominească intercalată între re-
prezintările trupei rutene.
Publicul adunat, în sara primă în număr mai mic, în sara a
doua în număr mai mare, s'a delectat la cîntecul d-nei Onciul (născută.
Lupu) a d-lor Scalat, Litviniuc şi Ucraineţ şi a avut o ocazie nouă de
a admira interpretarea minunată a d-lui Berariu în rolul Babei Hirca.
Societatea studenţască „Junimea“ a aranjat înainte de Paşti o se-
rie de conferinţe de popularizare cu subiecte din literatura modernă.
Seria a reuşit bine, conferințele au fost instructive şi au fost bine cer-
cetate de public.
După Paşti, aceeaşi societate aranjează o nouă serie de conferinţe:
de astă dată cu subiect ştiinţific. S'au ţinut pănă acuma două conferințe
de acest feliu ; a treia e în pregătire.
Suceava romiînească şi cu ea toţi Rominii bucovineni se pregătesc
pentru două frumoase serbări naţionale: jubileul de 25 de ani de exis-:
tență a societăţii „Şcoala Romînă“ şi aniversarea a 25 de ani dela
moartea componistului Ciprian Porumbescu,
Gt.
PRP aer e IA
-„
Scrisori din Ardeal
Procese. —Condamnarea doamnei Vlad.—Bancă ori fond cultural.--
Proiectul lui Apponyi.—Prigonirea tinerilor universitari.—
Congresul partidului țărănesc ungar.
Cu cele patru procese ale „Tribunei“, dezbătute în ziua de 23
Mai înaintea curţii cu juraţi din Oradia-mare, s'a întîmplat adevărată mi-
nune. În trei dintre ele, Sever Bocu, redactor responsabil, a fost achi-
tat. In al patrulea a fost condamnat destul de moderat: la 14 zile tem-
niță de stat şi 200 coroane amendă. Adevăra, s'a dovedit cu acest pri-
lej, că nici unul dintre articolele incriminate n'a fost scris de acuzat.
Mai mult chiar: cînd au apărut articolele în „Tribuna“, d. Bocu nici nu
era în Arad, ci în concediu, lăsîndu-şi loco-ţiitor, care gira ziarul. lar
pe autori i-a numit,'dupăcumia dat şi manuscrisele. Pe baza asta, apărăto-
rul său dr. I. Marşeu a şi purtat luptă straşnică, cerind ca acuzatul să
fie scos de sub acuză şi să fie aduşi la judecată adevărații autori, care
s'au declarat gata să suporte consecinţele.
Sub pretext că autorii m'au fost arătaţi îndată dupăce s'a pornit
procesul, tribunalul a respins incidentul. Noroc că juraţii (în majoritate
Evrei) s'au arătat mai concilianţi şi spre surprinderea procurorului (dar
şi a noastră!) au achitat pe redactorul hărțuit întruna de doi ani încoa-
ce, iar în al patrulea proces au dat verdict afirmativ, admiţind circum-
stanţe atenuante.
A ieşit, cu acest prilej, la iveală, că cel care a atras atenţia pro-
curorului şi i-a tradus articolele încriminate, este un—Romin! Renegat,
se înțelege. El s'a distins de altfel prin astfel de fapte încă înainte de
asta cu ani de zile, atăcînd în presa maghiară pe naţionaliştii romiîni...
Fără îndoială, guvernul îl va remunera şi astfel ne vom mai întilni cu
Pap lânos, căci aşa-l cheamă.
In săptămîna trecută tribunalul din Deva a osindit pe d-na Ana
"Vlad la o lună inchisoare şi şase sute coroane amendă. Atit d-na Vlad,
SCRISORI PIN ARDEAL 485
cit şi d-na Aurelia Boldea, mama deputatului, au fostacuzate că az a--
gitat împotriva ungurimei, ocărind niţel pe învățătorul romîn din Bobil-
na (lingă Orăştie) pentrucă întrind ele în şcoală, copiii le-au întimpinat:
ungureşte! Au mai comis crima să îndemne pe copii să înveţe carte-
rominească, iar părinţilor le-au spus că numai la şcoală rominească bună.
să-şi trimită copiii.
Cetitorii acestei reviste ştiu că, pentru „delictele“ de mai sus, am--
bele Romince au fost deja osindite la amendă în bani, pe cale adminis- -
trativă, comiţind „transgresiune“, şi anume: „conturbînd liniştea publi-.
că“ prin faptul că au intrat şi vorbit în şcoală.. Vorba ecă ceeace îna-.
intea ffMirăului (subprefect) este transgresiune, înaintea procurorului e—
crimă. lată de ce au fost date în judecata tribunalului. Le-a apărat dr..
Iustin Pop, advocat din Deva, care a reuşit să scape de osîndă pe ve-
nerabila d-nă Boldea. Tinăra d-nă Vlad va face cunoştinţă cu—Seghe--
dinul. Este prima Romincă osindită de tribunal pentru agitafie... S'au
găsit pănă şi ziare maghiare care n'au aprobat această osindă. Astfel,
„Budapesti Naplo“ a scris: „Avem obiceiul să ne îngrozim de citeori
e vorba de tiranii Rusiei. Ei, —acum putem să ne Ingrozim de noi tn--
şine. Procuratura a intentat proces d-nei deputatului dr. A. Vlad. Bine
a făcut. Judecătoria însă n'a făcut bine osindind o femee la 1 lună în--
chisoare şi 600 cor. pedeapsă în bani. Căci, în sfîrşit, nu credem ca
d-na Vlad să stăpinească talentul oratoriei, în aşa măsură, încît cu tiradele
ei de naționalism să fie în stare a primejdui ideea de stat. Ci credem,
dimpotrivă, că soarta unei femei, care din pricina unei vo:bării mai as-
cuțite ajunge să fie închisă o lună încheiată, e foarte acomodată de a
stirni o agitaţie mult mai cu efect, decum e în stare să desvolte bărba-
tul ei cu întreg partidul său. Dacă azi în țara noastră se face agitaţie
între naţionalităţi, —vina e a sistemului. Surpăm terenul subt noi, dacă:
întregim şirul martirilor—cu femei martirizate“.
E
Contele Apponyi iar ne fericeşte. Chiar în ajunul vacanței de Ru-
salii a depus pe biuroul Camerei două proiecte de legi. Chiar şi prezi-
dentul lusth a obiecţionat că rău să procedează surprinzindu-se dieta cu
astfel de proiecte—importante, dar care probabil se vor discuta superii-
cial, căci toti grăbesc să intre în vacanţa de vară. Totuşi proiectele au
fost date în discuţia secţiunilor şi mine va începe discuţia în plin parla-
ment. E vorba întăi de proiectul privitor la gratuitatea învăfămintului
primar, o idee bună, dar pe care Apponyi vrea s-o realizeze aşa fel,
ca să aibă o armă mai mult împotriva celor 3000 şcoli romineşti.
Căci iată care este economia noului proect de lege:
„La cererea susţiitorilor actualelor şcoale, statul poate da o des-
păgubire de 16 cor. după fiecare copil obligat să umble la şcoală, ceea
ce corespunde didactrului obişnuit. De aci încolo deci—spune comuni--
-486 VIAŢA ROMINEASCA
catul oficios—în şcoalele primare de stat, comunale şi confesionale, in-
strucțiunea va fi absolut gratuită, de oarece nu se va mai plăti nici di-
dactru, nici taxa de 30 îileri, ci cel mult se va putea percepe taxa de
50 fileri pentru bibliotecă, şi aceasta însă numai de la elevii care nu
vor putea dovedi că sint săraci. Pentru învățătorii comunali şi confe-
sionali, statul va garanta anuai suma de 700,000 coroane în fondul de
pensie regnicolar. La rușarea autorităţilor confesionale, statul va întregi,
deasemeni, suma cu cît confesiunile încasează mai puţin. Suma aceasta
însă, pentru o şcoală, nu poate fi mai mare decit suma ce ar corespunde
taxei de 15 coroane didactru şi 1 cor. taxa de înscriere pentru, fiecare
copil obligat să umble la şcoală.
„La acordarea ajutorului de stat sint hotăritoare aceleași prin-
cipii naționale care se cuprind tn legea despre întregirea saiarelor in-
-vățătoreşti...“ l
"Pentru şcoalele romineşti principiul gratuității e valabil deci numai
întrucit ele vor corespunde dorinfii ministrului de a maghiariza.
Tot aşa de periculos este al doilea proiect, în virtutea căruia fie-
care comună este datoare să ridice o şcoală economică, dacă are 50
elevi obligați a umbla la şcoala de repetiție (Duminica şi în sărbători).
Se înţelege, limba de propunere este cea ungurească şi cum învățătorii
noştri nu pot să fie specialişti în toate ramurile economice, pe banii
noştri guvernul ne va împăna satele cu „specialişti“ (2) unguri, simpti
„agenţi de maghiarizare.
Deputaţii romini au decis să ducă cea mai crincenă luptă împo-
triva acestui proiect de lege. Sperăm că şi prelaţii vor face acelaş lu-
cru în Camera Magnaţilor. Extraparlamentar, durere, nu prea sînt semne
-că se va face ceva.
4
In Budapesta, la Universitate, e curată judecătorie. Decanul facul-
-tății de drept şi rectorul fac pe judele de instrucţiune şi pe procurorul.
lar cei strinşi deaproape sint studenţii universitari romîni. Crima ce li
:se impută este că la 26 Martie au aranjat o masă comună, la care au
invitat şi pe deputaţii naţionalişti. Se înţelege, s'au ţinut toasturi şi s'a
cîntat „Deşteaptă-te, Romine !“... Aşa ceva nu se poate tolera în capi-
ala Ungariei. De vre-o trei săptămîni se urmează deci cu investigaţiu-
nea împotriva tinerilor care au aranjat şi participat la serată. In ptimul
rind sînt acuzaţi studenţii Vasile Lucaciu (fiul deputatului, care mai are
un merit: a fost deja eliminat dela universitatea din Cluj) şi Mircea
“Russu (fiul subsemnatului), care pe lingă că a rostit toast la serată, asi-
-gurind pe deputaţi de devotamentul tinerimei, şi-a mai agravat situaţia
cu o declaraţie în care, protestind contra prigonirilor, scrie rectorului
puţin măgulitor despre cultura şi libertatea maghiară. Ne e teamă, că
-senatul universitar va judeca fără să acorde vre-o circumstanţă atenu-
SCRISORI DIN ARDEAL 487
antă : avînd în vedere cei 19 ani ai „delicventului“,—ci va aplica maxi-
mul Î... La croirea pedepselor, toate autorităţile maghiare sînt cit se poa-
te de generoase.
E i
In Bichiş-Ciaba, oraş aproape de Arad, pe linia cătră Pesta, s'a ți-
mut la 7 şi 8 lunie n. un congres interesant: al noului partid unguresc»
zis al plugarilor (ţărani), condus de Andrei Achim, fost deputat, şi el tn-
suşi ţăran inteligent şi cu stare. Au luat parte delegaţi din toate părţile
ţării. Programul noului partid este dezrobirea făzanilor (de toate nea-
murile !) de sub domnia oligarhilor. Pentru acest scop se cere cu stă-
rvinţă sufragiul universal, aşa cum lmpăratul ľa dat în Austria, dar
cum magnații unguri nu vor să-l facă în Ungaria. S'a şi trimis în acest
senz o telegramă lui Francisc Iosif I şi s'a decis ca să se ceară drept
de vot pentru fiecare cetăţan în vîrstă dela 20 ani în sus. In caz con-
trar să se organizeze o grevă agrară generală.
E interesant, şi de mare importanţă, că la acest congres au parti-
cipat şi au luat cuvintul şi deputaţii maţionalişti dr. A. Vlad şi dr. M.
Hodja. Ei au accentuat că țărănimea din Ungaria, fără osebire de na-
ţionalitate, are un scop comun: să lupte pentru dreptul de vot, să ajungă
a fi reprezintată în parlament, ca astfel să se inaugureze domnia po-
porului şi să scăpăm de jugul clasei dominante, a boierilor, care nu-
mai la interesele lor speciale, egoiste, se gindesc şi aduc în discuţie
chestii cars întărită popoarele, pe cînd interesul patriei este să se afle
punctele comune de apropiere şi înfrățire. Hodja a vorbit slovăceşte (în
Ciaba majoritatea populaţiunii e slovacă).
Amîndoi deputaţii naționaliști au fost aplaudaţi.
Arad, 27 Mai (9 lunie) I. Russu-Şirianu.
Miscellanea
FRANÇOIS COPPEE.
Poetul, pe care Franţa l-a pierdut de curind, a fost desigur o fi-
gură în literatura ei contimporană.
Născut la 1842, a debutat la 1866 cu un volumaş de versuri, „Le
Reliquaire“, remarcat de Sainte Beuve.
Făcea parte din grupul parnassienilor, de la care a învăţat preci-
zia desenului, arta savantă a versiticaţiei, periecţia desăvirşită a formei.
O piesă într'un act în versuri, „Le Passant“, reprezentată la 1869
la Odeon, l-a făcut cunoscut marelui public. De atunci, timp de aproape
patruzeci de ani, a scris numeroase opere, volume de poezii, drame ro-
mantice,—în ultimul timp mai mult proză.
Opera dramaturgului, care nu-i decît un romantic întirziat, ca şi a-
cea a prozatorului, nu va rezista desigur vremii, şi din acea a poetului
numai o parte va răminea.
Poemele lui de inspiraţie epică par lipsite de putere alături de a-
cele ale lui Victor Hugo sau Leconte de Lisle; acele de lirism intim, de
sentiment pur sint departe de a avea adîncimea, subtilitatea de analiză,
fineţa poeziilor lui Sully Prudhomme.
Originalitatea lui trebue căutată în altă parte. Ca şi Sainte Beuve
în poeziile sale din tinereţă, cu mai multă sănătate şi cu mai multă artă
decit el, Coppée s'a inspirat mai totdeauna în chip fericit din realitatea
actuală şi zilnică. A excelat în naraţiunile familiare, în tablourile de genre,
în scenele luate din viaţa micii burghezii sau din acea a măhălălilor
parisiene.
Cu o simpatie adevărată şi largă, amestecată uneori cu o uşoară
ironie, a ştiut să pătrundă şi să descrie bucuriile, fericiriie, durerile din
lumea cea mare a celor ignoraţi şi umiliți.
Reprezentant al realismului vremii noastre, Coppée a descoperit şi
a scos la lumina zilei poezia ascunsă în lucrurile mici, neînsemnate, mă-
runte ale vieţii, considerate atita vreme ca nevrednice de marea artă.
Prin această notă personală a îmbogăţit poezia franceză şi i-a lărgit o-
rizontul.
MISCELLANEA 489
TACT ŞI CUVIINŢĂ....
In zilele de 8 şi 9 Iunie st. n., s-a serbat la Cernăuţi jubileul de
30 ani al societăţii academice „Junimea“, care a avut şi caracterul, miş-
cător pentru noi, de cinstire a d-lui profesor D. Onciul, înființătorul şi
primul preşedinte al „Junimii“.
Nu voim să descriem aici serbările, pe cari cetitorii le pot cu-
noaşte din presa zilnică, ci numai să relevăm un incident semnificativ.
Societatea a invitat la serbările acestea pe mai mulți profesori u-
niversitari şi reprezentanţi ai revistelor literare din ţară. Au răspuns însă
la această invitare numai źrei profesori universitari, cari reprezintau în
acelaşi timp revistele „Neamul Romînesc“, „Convorbiri Literare“ şi „Viaţa
Romînească“. |
Ni se impunea, în aceste împrejurări, mult tact, întrucît Romiînii
din Bucovina sînt împărţiţi, cum se ştie, în mai multe tabere politice, şi
chiar studenţii, sînt grupaţi în trei societăţi deosebite (celelalte două
nici n-au luat parte la serbările jubilare ale „Junimii“).
Dar reprezentantul „Convorbirilor Literare“ a găsit nimerit tocmai
acest prilej pentru a polemiza împotriva... „poporanismului“, debitîind
întregul pachet de insinuări mincinoase obicinuite („buruiană străină“,
»cosmpolitism“, etc.)...
Reprezentantul „Convorbirilor Literare“ a dat astfel dovadă şi de
mult bun simţ, întrucît vorbea înaintea unui public care cunoştea popo-
ranismul dintr-o revistă cu mult mai răspîndită şi cetită în Bucovina decît
acea reprezintată de dînsul,—şi de nu mai puţin tact şi cuviinţă, atăcînd,
în casă străină, pe un oaspete invitat, care singur reprezinta acolo
Universitatea din laşi, capitala vechii Moldove...
Reprezintantul nostru, bine înţeles, n-a răspuns... Atita lipsea!... -
Preşedintele „Junimii“ foarte jenat şi, probabil recunoscător, că s-a
evitat astfel un spectacol, picant de altmintrelea, al unui fournois între
„frații din ţară“,—a cerut scuze reprezentantului nostru... Acesta bine
înțeles, nu avea nici un motiv de a face responsabilă „Junimea“ Cer-
năuţeană pentru excesul de zel al urmaşului „Junimii“ /eşene.
Dar nu putem şti dacă acesta din urmă a înţeles lecţia cei s-a dat.,.
P. Nicanor & Co.
10
Recenzii
De e e i
Caton Teodorian. Singele Solo-
verilor. Edit. Minerva Bucureşti.
Tată a doi copii, dintre care unul:
legitim, reeunoscut în fața lumii, cre-
scut şi hărăzit să trăiască în condiţi-
unea fericită de fiu unic al unui om
bogat şi altul natural, menit să ducă
viața de neajunsuri şi nedreptăţi a
situaţiei sale, Ilie Murat, recunoaște
cu durere, în copilul legitim Andrei,
singele Solovenilor, neamul mamei e-
goist, uşuratec şi crud, iar în Mitruţ,
fiul natural, tot ce preţueşte el în
om, toate însuşirile propriei sale firi:
voiaicie, cinste, vrednicie şi bunătate,
Conflictul trebue să se petreacă în su-
fletul bătrinului, drama trebue să fie
în ciocnirea aceasta de simţiminte
contrarii, exagerată încă de o veche
boală de inimă ce se redeşteaptă şi
de peripeţiile dușmâniei şi invidiei
fratelui legitim, bicisnir şi istovit pen-
tru flăcăul voinic cs era fratele natu-
ral. Singele Solovenilor, acei sufiel al
unui neam ce a chinuit deja pe bătri-
nul [ie în tinerețe, cu deziluziile, a-
miirăciunea și suferințele din căsnicia
lui, se arată acum în fiu-său, provoacă
o suferinţă nouă altoită pe alte sufe-
rinți vechi, deci cu îndoită putere de
a chinui sufletul bătrinului şi agravată
încă de împrejurarea că fiul său na-
tural e şi ar trebui să fie fiul său a-:
devărat din carnea şi sufletul lui şi
totuşi e sacrifical. Aceasta e problema
pusa de autor şi cîtă vreme interesul
e în conflictul din sufletul bătrinului,
narațiunea se susține interesantă, dra-
mase desfăşoară, încet în împrejurări
mici, însă cu izbucniri sufletesti pu-
ternice iu sufletul bătrinului și cu ma-
nifestări juste şi măsurate în acţiune,
aşa cum cere simţul adevărului şi al
realităţii. Greşala e că se deplasează
interesul povestirii. Cuconul [lie moare
dintr'un accident la jvinătoare. Intim-
plările năprasnice ce trebuiau neapa-
rat să se producă in situatia celur
doi fraţi, dată fiind si intriga destul
de puţin interesantă în ea însăşi, din-
tre Andrei şi nevasta fratelui său Mi-
truţ, nu mai au interesul și puterea
dramatică ce ar fi avut-o, dacă s'ar fi
răsfcint în sufletul actorului principal.
Unitatea povestirii, unitatea de tat or-
ganizat, logica ei de creaţiune vie ar
fi cerut ca iuteresul principal să fie
pînă la sfirşiit în sufletul bătrinului.
Căci pentru el Singele Solovenilor e
obsesiunea ce creşte în timpul desfá-
şurării acţiunii, se răsfringe în mii de
simţiminte dureroase, îl biatue cu ve-
denii de spaimă, înecind toate celelalte
simţiminte şi deznodămintul ce Par
fi nimicit într-o altimă vedenie : moar-
tea tragică a fiului natural şi incon-
ştienta adincă, iremediubilă, Singele
Solovenilor. întrupat într'o creatură
atit de neumană, fiul său legitim, ar
fi avut adevărata lui semnificaţie.
D. Caton 'eodorian e o veche cu-
noştință a publicului cetitor. D-sa a
RECENZII
atras de mult atențiunea prin calită-
ile solide ale prozei sale: o atitudi-
me firească şi serioasă faţă de reali-
tatea ce caută să o redea în operile
sale şi pe care adesea o prinde în
scene şi tablouri, foarte bine văzute,
cum sint multe din scenele de inti-
mitate în viaţa de ţară între tată și
fiu. In ceea ce priveşte sufletele eroi-
lor săi: o intuiţie finăa nuanţelor de
delicatetă în bunătatea oamenilor ce-
lor mai simpli, trăsături de caracter
«ce-ţi produc o adevărată încintare, cum
sint unele din sufletul bătrinului Ilie
Murat, a bătrinej servitoare Catinca
şi al lui Mitruţ. Acestea te fac să-i
erţi zugrăvirea în genere a caracte-
relor, ce corespund mai mult concep-
ţiilor sale ideologice de cit simțului
realităţii. Ruporturile diatre sateni şi
autorităţi, tipul lui Mitruţ ca primar,
descrierea realităților vieții rustice,
sini toate izvorite din conceptiile sale
ideologice, închipuite de un intelectual
«e a visat adeseori, la biroul, său o
stare ideală a ţăranului şi a alcă-
tuit o realitate cu frinturi din obser-
vația realului şi visele sale de pace
socială, de bunătate şi mărinimie ge-
neralizate în toată omenirea.
Realitatea sufletească îl e mai bine
cunoscută deşi uneori e preu simplist:
oamenii sint numai buni sau numai
răi, prea aproape de ceia ce-i visăm
noi şi proa departe de realitate cind
sint buni; cu o uşoară exagerare, ce
jisneşte simțul adevărului, în pornirile
lor rele, în defectele şi păcatele lor,
depăşind ridicolul şi atingind bufone-
ria, cum e teama lui Andrei în în-
toarcerea dela gură, cind vrea să sară
din trăsură.
Cu toate neajunsurile şi calitățile ei
opera d-lui C. Teodorian e interesanta
şi place încă prin seriozitatea şi sin-
ceritatea ei.
Al. Cazaban. Chipuri şi suflete.
ditura Minerva Bucureşti.
Povestirea curge dela începutul la
491
sfirşitul volumului cu o uşurinţă uimi-
toare, trecind grăbită dela una la al-
ta, într'un potop de vorbe adeseori...
deşarte. Tot ce e mai superficial şi
mai banal în viața de toate zilele, e
pus de autor la contribuţie. Seutimen-
talitatea efteuă pentru suferințele goi-
mului împărătesc (ce poate fi mai la
urma urmei şi ua uliu vulgar) murind
de nostalgia cerului aibastru pe o gră-
madă de gunoi „ca o cruce svirlită de
vint ps un mormint uitat“, scene din
viața de birou, ce nu depăşase cu in-
semnătate artistică mahalagiamul obiş-
nuit din mediul funcţionarilor, aven-
turi mediocre eu femei îmbrăcate în
mătasă dar cu sufistul vulgar, potri-
vite cu idealurile şi mijloacele de se-
ducţiune ale eroilor, ca acea eroină
din „Firul de mătase“ ce citeșle ver-
suri, pluteşte într'un nor de ambrosie
şi în valuri de mătase. pentru a se a-
runca apoi atit de vulgar şi dezgustă-
tor îa capul unui „nespălat“ numai fi-
indcă 'bănueşte că ar f un „intelec-
tual“, Pare că ai asculta pe un licean
lăudăros ce-şi povesteşte aventurile
sale imaginare cu dame din lumea ma-
re sau lumea „da pe alături“ şi te-ai
simţi stinjenit de nedibâcia invenţiu-
ilor sale, lipsite de cele mai elemen-
ture cunoştinţi de viaţă si de sufletul
omniui, al femeii în specie,
Dar cele mai multe subiecte sint po-
vestiri de vinătorie şi contrabandă-
ca unele ce se găsese mai mult în gu-
ra povestitorilor limbuţi şi se cunuse
in limbagiul de toate zilele sub nu-
mele de „minciuni vinătoreşti“* Unele
dintre ele ai putea zice că vici nu au
subiect, atit e de mărunţel şi fără
nici o semnificaţie psichică, morală ori
estetică. In scurt dacă eşti silit să ci-
teşti tot volumul, ca mine, care a tre-
buit să-i facă recenzia, rămii uluit ca
snb potopul de vorbe ale unui limbut ce
„te-a prins“ şi-şi descarcă toate pala:
vrele fără milá şi cruţare pentru cel
ce-i silit să-l asculte. Sarvită în do z
492
VIAŢA ROMÎNEASCA
e o
mici, proza de altminteri destul de cur-
gătoare ar putea fi o recreaţie plă-
cută într'un mare cotidian, bună oară
„Universul“, între cronicile mondene
ale babei Vişa şi crimpeele din „so-
criada“ lui Marion.
IL. S.
zk d è
C. Rădulescu Motru. Studii fi-
losafice. Vol III. Puterea sufletească.
(Afirmarea personalității omenești în
principalele momente ale culturii. Le-
gea conservaţiunei unităţii sufleteşti.
Persoană şi mediu). Bucureşti. Re-
dacția revistei „Studii filosofice“. 1908.
Preţul 6 lei.
Iu această operă destui de volumi=
noasă, care e numai începutul unei
opere mai intinse pe care o anunță,
savantul profesor al universităţii din
Bucureşti, cunoscut prin interesante
lucrări anterioare, studiază proble-
mele filosofice pe care le ridică ches-
tia puterii suflteşti: raportul dintre
tendinţele ştiinţei moderne şi idealul
moral al religiei creștine, caructeri-
zarea culturii moderne faţă de cea an-
tică, stabilirea unui postulat pe care
să se sprijine cauzalitatea fenomene-
lor sufleteşti, valoarea legilor cauzale
psihice şi a determinizmului sufletesc
faţă de legile cauzale ale naturei ex-
terne. Vom încerea să expunem, întru
cit ne permite caracterul destul de
abstract al lucrării, ideile emise de
autor în privinţa acestor probleme.
Partea 1. Afirmarea personalității
omeneşti în principalele momente ale
culturii,
Autorul arată că primele sistemati-
zări științifice care au apărut în isto-
ria culturii omenești, sînt pătrunse de
tendința persounificării antropomorfice,
caracteristică omului primitiv. Iasuşi
Aristot explica origina şi direcţia miş-
cării în analogie cu activitatea fina-
listă a omului. Contrar aparenţelor,
epoca în care cultura era stăpinită de
tendinţa antropomorfică, este departe
de a fi epoca în care puterea sufle-
tească a individului era apreciată ca
fiind principalul element al naturii.
Nieiodată personalitatea omenească
n'a jucat unrol mai şters, n'a fost
mai anihilată de covirşitoarea influ-
enţă a obiceiurilor şi a ignoranţii.
Statul sau comunitatea erau stăpine
pe destinele vieţii individuale, total
era determinat printr'un ritual rigu-
ros. Analogia personificării se intor-
cea împotriva omului însuşi, natura
era plină de divinităţi duşmane şi
omul primitiv era sclavul lor. Mani-
festările aniropomorfizmului în ştiinţă,
morală, religie sint astăzi judecate şi
condamnate, valoarea lor e recanos-
cută numai in domeniul artei. Pare-
rile lui Nietzsche asupra decadenței
morale aduse de creştinizm şa supe-
riorităţii culturii elene, sint subiective
şi falşe. Sub un aspect strălucit, a-
ceastă cultură ascundea nedreptate,
superstiție, ignoranță. Creștinismul a
adus sufletelor deprimate o hrană
nouă și aproape toate bunarile pe
care dectratorii săi, în frunte cu
Nietzsche, le-au pus pe nedrept în
sama vechii culturi. Creşgtinizmul a
înzestrat omul cu mijloace de luptă
şi de cucerire ; în locul superstiţiei şi
a fricei de necunoscut i-a dat incre-
derea în voinţa divină şi indirect, în
voința su proprie; l'a învăţat să lupte
împotriva lui însuşi, a viciilor şi pa-
catelor sale, a stabilit o ordine soci-
ală mai dreaptă, chemiînd pe toţi în
rindurile societăţii. In istoria omeni-
rii a însemnat momentul cele, mai în-
tense încordări. El a dovedit că po-
poarele creştine sint singurile puter-
nice şi cucerituare. După autor, păre-
rile curente asupra obsceurantizmului
evului mediu sint exagerate. Prin se-
pararea spiritului de materie, prin în-
lăturarea elementelor subiective din
natura externă, creştinismul în această
epocă, a dat lovitura de moarte ştiin-
tei antico şa pregătit desvoltarea
RECENZII .
ştiinţei moderne. Influenţa religiei a-
supra desvoltării ştiinţei a fost con-
tinuă şi indispensabila. Datorită ei,
natura a început să fie privită din
punctul de vedere al fenomenelor
sale şi mişcarea în care cugetătorii
yremei credeau că se oglindește mai
clur voinţa omenească u capatat o
realitate. Postulatele noii ştiinți, sim-
plicitatea și armonia legilor naturii,
care au condus la presupunerea unei
analogii între aceste legi şi raportu-
rile matematice, sint de origine reli-
gioasá. Părerea filosofilor materialişti,
după care ştiinţa modernă spre de-
osebire de religie, are un ideal pur
impersonal în care se resfringe de-
terminizmul obiectiv al universului, e
fulșă. Numărul acelor care susțin că
ştiinţa e într'o strinsă legătură cu
cerințele sufleteşti ale omului, creşte
snereu şi concepţiile mecaniciste gi
materialiste trăiese în judecata pu-
blicului, numai în virtutea legilor iner-
tiei. Premisele acestor concepții : afir-
marea că tolul se reduce la materie
şi mişcare şi afirmaţia că ştiinţa este
o oglindă fidelă a obiectului cu care
se ocupă, au fost răsturnate, cea din-
tăi de spiritaalism, şi mai ales de te-
oria energetică, cea de a doua de cri-
ticizmul kantian, continuat în timpul
nostru de metoda genetică în ope-
rile unui Mach, Poincaré, Le Dan-
tec. Pentru aceștia, știința nu se
impune inteligenţii omenești în mod
pasiv, ca o copie după o realitate
externă şi străină omului, ci ea se
elaborează de inteligența lui, după
cerințele personalităţii sale. In ştinţă
omul dobinduşte un instrument po-
trivit măsurii şi dorințelor lui. De a-
ceea nu poate fi vorba de un conflict
imanent şi perpetuu între ştiinţă şi
celelalte manifestări ale culturii. Toate
manifestările culturale, judecate din
punct de vedere istoric, urmăresc un
scop comun: întărirea și înalțarea
personalităţii omeneşti. In acest scop
493
comun, ştiinţa se întilneste cu religia
şi continuă opera creştinizmului. In a-
firmaţiile lui asupra falimentului ştiin-
ţii, Bruneticre a sacrificat adevărul,
oratorivi şi nu a exprimat decit o
părere subiectivă. Ridicind poziţia din
care personalitatea omenească poate
înriuri asupra naturii, știința a spo-
rit şi puterea sufletească însăşi. „Prin
ea, cultura modernă a dobindit mijlo-
cul de a complecta înarmarea ideală
urmărită în cursul veacurilor. Cultura
antică a cunoscut liniştea sufietului
isvorită din contemplarea artistică.
Cultura creştină, liniştea morală, Ac-
tivitatea ştiinţifică, metodic condusă,
a adus liniştea gindului luminat“.
In partea a Il-a, legea conserațiu-
nei unității su 2, autorul arată că
în domeniul fenomenelor sufleteşti nu
se pot stabili legi fundamentale ex-
plicaiive, aşa cum s'av stabilit în do-
meniul fenomenelor fizice, decit prin
postulurea unei unităţi intre diferitele
fenomene sufleteşti. Unitatea sufletească
e un concept necesar pentru psiholo-
gie, după cum acel de energie e pen-
tru mecanică. Un raport dovedit ex-
perimental şi analog cu acel al equi-
valenţii între diferitele forme de e-
nergie în lumea materială, găseşte
uutorul în lumea sufletească în legea
psihofisică a lui Weber, care aşa
cum e interpretată de Wundt, apare
ca un caz al legii de relaţiune şi o
consecință directă a unității sufleteşti.
In sprijinul acestei legi vine şi acea
a corelaţiei organice, pe care Taine a
aplicat'o cu succes fenomenelor sufle-
teşti. Teoria dependenţelor mutuale
şi necesare ale acestuia, presupune
unitatea fenomenelor între care aceste
dependenţi se stabilesc. Pe temeiul
legii dependenţilor mutuale şi nece-
sare între fenomenele sufleteşti, apli-
cată factorilor. culturii, autorul cată să
ne explice legătura între creştinizm
şi ştiinţa modernă. Omul transformat
prin creștinizm cerea dela ştiinţă sa-
494
tisfacerea unor noi trebuinţi ideale.
Satisfacerea acestora a adus după
sine desvoltareu ştiinţelor experimen-
tale şi cu aceasta, descoperirea legilor
cauzale după care se urmea:3 surcesi-
unea fenomenelor naturii. Ştiinţa mo-
dernă şi creştinizmul sint in strinsă co-
relație, nu din cauza vre-unei identități
în natura lor, ci prin faplul subsumării
lor sub unitatea culturii europene.
In partea a Ilia „Persoană gi me-
diu“, e studiată valoarea determiniz:
mului sufletesc față de legile naturii
externe. Toată istoria culturii dovede-
şte afirmarea din ce în ce mai puter-
nică a personalităţii omeneşti. Tran-
sformarea raporturilor Juridice, pute-
rea noastră mereu crescindă asupra
naturii externe, prin aplicaţiile prac-
tice ale ştiinţei, îndreptățesc cel mai
larg optimizm. Nu e însă tot așa cind
ne aruncăm privirea asupra lumei in-
terne, a vieţii sufleteşi. Filosofii şi mo-
raliştii se îndoiesc de influența pe
care omul o poate avea în acest do-
meniu. Pentru a suprima dualismul
între lumea externă și cea internă,
Mill a reclamat odinioară înfiinţarea
unei știinţi a caracterului, a etologiei,
arătind în acelaş timp obstacolele ce se
opun cestei ştiinţi. Fenomenele sufle-
teşti sint mult mai complexe ca cele fi:
zice şi prevederea în acest domeniu se
izbeşte de existenţa factorului ereditar,
care nu se găsește în studiul fenome-
nelor mecanice. Dar imposibilitatea
prevederii nu însamoă lipsă de cau-
zalitate. Toate faptele contrazic teoria
nedeterminizmului ereditur. Caracte-
rele mai formate, acele cari cuprind
mai numeroase şi mai variate influenți
ale trecutului, au manifestările cele
mai uşoare de prevăzut. Un caracter
cu cit e mai bogat in dispoziţii sufle-
teşti hereditare, cu atit e mai logic.
Puterea de coheziune şi de coherenţă
a caracterului se pare că i-o dă ele-
mentul ereditar. In întreg sufletul a-
cest element joacă un rol important,
VIATA ROMINEASCA
aproape exclusiv. În toate actele su-
fleteşti, experiența trecutului intervine
şi determină experienta actuală. Toate
operațiile logice săvirşite de erierul nos-
tru, se bazează pe factorul eredității. Nu-
mai o eroare de judecată a putut ridica
nedelerminizmul ereditar la rangul u-
nui principiu. Această eroare e datori-
tă imaginii actului reflex, care falşifics
cunoştinţa adevaraiei realitati sufle-
teşti şi ne face să credem că influeu-
tele depozitate în centrele de ideaţie,
aduc îndeterminizmul actului suile-
tesc şi deosebirei care se face inire
elementele esențiale şi cele secondare
ale conştiinţei,—pe baza criteriului sim-
plicității, deosebire care ne face så
considerăm funcţiile superioare sufle-
teşti ca stări accidentale, rebele de-
terminizmului. De aci credinţa că în
domeniul naturii externe sint legi cau-
zale constante, că aici putem vorbi de
energie şi putere, ps cind în viața su-
fletească asemenea legi nu există decit
pentru funcţiile inferioare, care se con-
fundă cu funcţiile fiziologice adică cu
fenomenele materiale. De aci credinţa
că activitatea omului nu poate avea o
bază sigură decti în cunoştinţa natu-
rei externe care-l înconjoară şi că fe-
numenele sufleteşti sint o simplă tra-
ducere în limbajul subiectiv a fenome-
nelor reale din lumea mediului extern.
Dar poziţia privilegiată în care se gä-
segte azi pentru ştiinţă determinizmul
fenomenelor naturii faţă de cel al fe-
nomenelor sufleteşti, pretenţia că le-
gile cauzale ale naturii externe pri-
vese o realitate de un ordin superior
realităţii la care se raporteuză legile
vieții sufleteşti stat din punct de ve-
dere istoric de odată recentă. Cu trei
secole înaintea noastră valoarea deter-
minizmului extern era prea puţin a-
preciati. Adevarata lege era cea care
se refera la actele de voinţă sufle-
tească şi nu la fenomenele naturii.
Prin determinizm cu adevarat necesar
orce om de ştiinţă inainte de secolul
RECENZIJ
495
al XVII, ur fi inţăles în primul rind
determinările venite dela voinţa divi-
nității, apoi determinările produse de
viața socială sau de voinţa reprezen-
tanților societăţii, apoi de voința sa
proprie și numai în urmă ar fi înță-
les determinizmul mediului exterior
în care omul trăieşte.
Adevărurile ştiinţei moderne âu fost
practicate inainte de a fi recunoscute
ca formînd o știință. Prima activitate
industrială a omului a fost dirijată de
determinizmul social. Natura «era în
gândul omului primitiv, schimbătoare
şi fără temeinicie; cunoştiuţa legilor
ei a fost precedată de o cerinţă a su-
fletului omenesc. Dogmele ereştiniz-
malui au cerut o noţiune a naturii cu-
rățită de superstiţiile trecutului, o na-
tură demnă de a fi opera lui Dumne-
zeu. După pregătirea acestei noțiuni
de cătră creştinizm, a venit rindul u-
plicației matematicelor, stabilirea fan-
damentelor mecanicei şi apoi a ştiia-
tei moderne. Determinizmul fenome-
nelor externe nu s'a impus prin sine
însuşi, ci s'a ridicat pe determinizmul
ceriuțelor sufleteşti; el e un product
istoric şi relativ. Nimic mai superfi-
cial decit părerea acelor istorici şi
sociologi, cari cred că evoluţia so-
ciala a fost determinată de progresul
treptat al ştiinţei despre natura ex-
ternă, care ar fi adus o transformare
în technica producţiei, transformare
urmată de v alta în dispoziţiile sufle-
teşti ale societăţii. Popoarele sălba-
tice nu pot fi civilizate prin schimba-
rea techaicei de producţie ei prin in-
fluența moralei creştine. Conştiinţa
determinizmului lumii externe este
departe de a avea importanța pe care
i-o atribue aceşti istorici şi sociologi.
Această conştiinţă nu numai că nu
produce o transformare a sufletului în
total, dar ea n'ar avea nici o exis-
tenţă macar, ducă n'ar fi pregătită de
determinismul acestui suflet însuşi.
Mediul determinizmului ştiinţific care-l
încătuşează pe om şi îl constringe să
se udapteze lui, nu e mediul comple-
xităţii intuiţionale pe care-l cunou-
ştem fiecare din noi. Intuiţiile pe care
le avem în conștiința noastră şi din
care pe unele le airibuim mediului
extern şi pe altele celui intern, sint
intuiţii supuse unui singur determi-
nizm, acel al conștiinței. De acesta
nu ne simțim de loc constrinşi, find-
că lumea intuițională complexă, care
umple întreaga noastră conștiință şi
eul nostru, sint unul şi acelaș lucru.
Numai tirziu, prin reflexiune logică,
s'u separat domeniul mediului extern
de cel al mediului intern. Mediul de-
terminizmului ştiiuțifie nu e acel al
intuiţiilor, mediu în care sufletul şi
natura sînt deopotrivă de existente,
ci un mediu alcătuit în urmă, prin
mijlocul abstracţiei şi logicei, un me-
diu ul elementelor raţiouale, în care
totul se petrece în ordine şi după a-
numite legi. Acest mediu are supe-
rioritatea pe care o arată, nu din
cauza naturii sale intrinseci, ci din
cauza definiţiei date de teoreticieni
sub influenta momentului cultural,
care cerea ca la începutul erei mo-
derne, raportul dintre natură şi om
să se intervertească.
Determiuizmul naturii externe a luat
caracterul unei dogme, fiindcă devenea
indispensabil conservării safleteşti a o-.
mului moderu. Acesta se deosebeste
de omul antic printr'v afirmare din
ce în ce mai pronunțată a personali-
tăţii lui; e] ține să apară în activitatea
sa ca o individualitate bine distinctă
de mediul care-l încunjoură ; el ţine să
însemneze ca persoană, înainte de a
însamna ca membru al unei comunităţi
sau asociaţii. Activitatea voluntară
desprinsă de trunchiul comunităţii so-
ciale şi îndreptată exclusiv spre for-
marea de personalităţi libere, nu pu-
tea să-şi găseuscă un razem mai si-
gur, decit în determinizmul naturii ex-
terne. În locul terenului solid, pe care-
496
mai înainte unitatâa sufletească a o-
mului antic îl găsea în legăturile
de singe, de rusă, de religie, trebuia
terenul solid al mediului naturii. Tri-
umful științii despre natură a mers
alături cu triumful personalizmului in-
dividual în viața politică şi econo-
mică. Cea mai mare laudă pentru ști-
ință fu că poate să prevadă. 'Preve-
derea înainte de teate! Ştiinţa care
dă prevederea e adevarata ştiinţă, a-
cea care nu o dă, nu e ştiinţă, ne-
flind de mare folos individului.
Numai cerinţele sufleteşti au acor-
dat determinizmului naturii valoarea
de care acesta se bucură în ştiinţa
modernă. Nimic mai eronat «decit teo-
ria, după care sufletul constitue o rea-
litate secundară, o realitate de epi-
fenomen faţă de realitatea lumei ex-
terne. Adevărul e în teoria opusă.
Realitatea lumii externe noi n'am a-
junge să o studiem şi s'o separăm de
noi, niciodată, dacă n'ar fi determi-
nismul sufletesc, care să ne împingă
la aceasta. Adevarata realitate, cea
mai apropiată de noi, e acea a sufle-
tului, In acest domeniu prevederea
fenomenelor viitoare nu e nici posi-
bilă nici utilă. Posibilitatea prevede-
rii depinde de posibilitatea de a te
putea desprinde cu desăvirşire de o-
biectul asupra căruia vrei să aplici
această prevedere. Ea a devenit po-
sibilă numai după ce a devenit posi-
bilă izolarea naturii ca un sistem de
forțe sau de obiecte, înafară de ac-
tele de conștiință ale omului, căci nu-
mai înăuntru unui sistem izolat şi
neinfluenţut de nimic din afară, se
pot stabili raporturi sau legi cauzale.
Această condiţie nu e cu putință de
realizat în domeniul fenomenelor su-
fieteşti, decit: numai în privința feno-
menelor petrecute, nu şi a celor vii-
toare. Ştiinţa sufletului nu poate ex-
plica decit actualitatea noastră sufle-
tească. Pentru ca prevederea în do-
meniul fenomenelor sufieteşii să se
VIATA ROMINEASCA
poată stubili şi să fie utilă, ar trebui
ca cel care o are să nu între ca
parte în rindul fenomenelor pe care
le prâvede. Ar trebui ca individul cu-
getător să fle complect izolat de do-
meniul sufletese pe care-l studiază.
„Altfel dacă individul cugetător nu
se poate desprinde de totalitatea feno-
menelor, prevederea sa atunci va tre-
bui să se întindă implicit şi asupra
activității sale, ca parte a totului, în
care caz ca nu mai este utilă, căci
poate fi, utilă altora mai mult decit
sie-şi“. Adaptarea mediului sufletesc
la cel cosmic nu se petrece în aceleaşi
condiţii, ca adaptarea lumii animale
gi vegetale. Pe cind acestea. au ra-
mas aceleaşi, sufletul omului a evo-
Juat. Determinizmul pe care-l consta-
tăm'în mersal istoriei unui popor, nu-l
putem explica prin influenţa mediului
fizie. Nu solul determină cultara, ci
cultura determină întrebuinţarea ce o
face un popor cu diferitele proprie-
tăţi ale solului. In sufletul, în aptita-
dinele poporului, există determinizmul
pe care-l urmează evoluția culturii
sale, mediul cosmic nu poate decit să
împiedice sau să ajute la desfágura-
rea acestui determinizm, iar nici de
cum la crearea lui. Legile cauzale sufle-
teşti sint însă tot atit de inexorabile
ca şi cele fizice. Pe aceleaşi principii
Jogice se bazează certitudinea lor, di-
ferenţa e numai că cele fizice fAcind
'abstracţie de individ, au posibilitatea
să se proiecteze înafară, cupriazind
deci trecutul şi viitorul; pe cind cele
sufleteşti, trebuind să ţie samă de e-
xistenţa individului, se opresc de re-
gulă la actualitatea acestuia. O lege
sufletească nu e concepută ca reali-
zabilă în viitor, decit prin contribuţia
voluntară pe care o va depune indi-
vidul. Dar cunoscind-o, individul do-
bindeşte un razem puternic pentru
activitutea sa. Cunoştinţa legilor des-
văluie puterile sale sufleteşti, pe care
le poate afirma cu mai multă tărie.
RECENZII
Pe cind mediul fizic e compus
-din elemente, acul sufletesc e compus
din unităţi. In lupta dintre aceste u-
-nităţi fiecare din ele impune elemen-
telor ei constringeri, anitutea indivi-
duală diferitelor stări sufleteşti, uni-
tatea de cultură diferitelor unităţi in-
-dividuale, O cultură ca şi o fabrică,
Du poate funcţiona decit pe baza unei
întregi serii de fenomene sufleteşti,
inlănţuite în vederea conservării u-
nității sale totale. Această îniănţuire
constituie ceea ce numim puterea su-
fletească a culturii.
Mulţi wau ochii formaţi pentru a
vedea asemenea înlănțuire sufletească
şi întreabă de resortul material al
puterii sufleteşti. Mai multe unităţi de
-cultură diferite pot exista alaturi,
cită vreme cele mai puternice nu vor
avea nevoie de spaţiul ocupat de ce-
Jelalte. „Cind au nevoie de aceasta,
lupta se încinge gi în lupta dintre di-
feritele unităţi de cultură, decide pu-
terea lor suflelească. Din conştiinţa
-datoriei de a se conserva ca unitate, în
fața pericolului pe care-l poate aduce
ziua de mine porneşte îndemnul spre
întărirea şi formarea caracterelor.“
După cum se poate vedea din a-
ceastă imperfectă expunere, această
operă conține multe idei interesante
:şi juste. Aceste idei în care se simte
influenţa puternică a cugetării germane
contemporane, sint însă mai mult jux-
tapuse decit sistematizate. Legătura
între ele nu apare totdeauna clară şi
cugetarea autorului, chiar pentrulcei
familiarizați cu reflexia filosofică, e
uneori destul de greu de pătruns. A-
ceastă operă reprezintă însă o muncă
intelectuală considerabilă, ea impune
prin erudiția vastă a autorului în cu-
rent cu ultimele producţii ale cuge-
tării filosofice şi ştiinţifice, şi în lite-
ratura noastră filosofică, importanța
el nu poate f desigur pusă la in-
doeală.
497
Emile Boutrouxr. Science et Ré-
ligion dans la Philosophie Contempo-
raine. Paris, Ernest Fiammarion, pre-
tul 3.50.
Această operă de mare insămnatate,
care tratează despre una din proble-
mele ce frămintă mai mult vremea
noastră, e scrisă cu pătrunderea adin-
că, spiritul larg, înălţimea-de vederi
obicinuită a eminentului cugetător fran-
cez.
intre doctrinele privitoare la rapor-
tul dintre ştiinţă si religie, se deose-
bese după el două tendinţi: una na-
turalistă, alta spiritualistă. In cea;din-
tăi intră: religia umanităţii a lui Com-
te, agnosticizmul lui Spencer, moniz-
mul lui Haeckel, explicarea psihologi=
că şi sociologică a fenomenelor religioa-
se (psihologizmul şi sociologizmul). Toa-
te aceste doctrine sint supuse anali-
zei şi criticei.
Uimanitatea lui Comte e o noţiune
incapabilă de a procura un principiu
prim. Bariera pe care Comte o ri-
dică între fapte şi idei, între realita-
ţilejdaie şi posibilităţile ideale, e ilu-
zorie. Sufletul omenesc e tocmai sfor-
tarea de a depăşi ceeace e dat, pen-
tru a faco mai bine, pentru a incer-
ca altceva, pentru a se depăşi pe sine.
Omul nu e o colecţie de fapte, un lu-
cru. In e] există o putere creatoare.
In umanitate chiar se găsesc germe-
nii unei religii al cărui obiect o de-
păşeşte. Pozitivizmul nu cunoaşta de-
cit realul şi utilul, dar mai presus de
aceste noțiuni omul pune binele, ade-
vărul, frumosul, obiecte superioare re-
alităţii date şi pe care Comte zadar-
Dic s'a încercat a le elimina. Menţi-
nînd o realitate supra senzibilă, ca o-
biect al religiei, Herbert Spencer nu
su contrazis, căci în rațiunea ome-
nească însăși e inscrisa afirmaţia u-
nei realități invizibile, superioare faţă
de totcenee datin experienţă. Punc-
493
tul contestabil al doctrinei sale e în
altă parte. După Spencer supra-senzi-
bilul e transcendent, inaccesibil, incog-
noscibil. Priacipiul agnosticizmului său
e obiectivizmul absolut. Dar acesta e
oare un punct de vedere posibil şi le-
gitim ? Obiectivitatea absolută nu poa-
te fi atinsă nici în ştiinţele naturii, cu
atit mai puţin în ştiinţele morale. Cum
va pătrunde metoda oblectivă în via-
ta intensă, profundă şi bogată a relis
giei? In realitate subiectul şi obiec-
tul nu sînt niciodată efectiv separate.
Religia nu poate consista pur şi sim-
plu în afirmarea și adorarea mută a
unui incognoscibil Lranscendent. Spea-
cer ne dă în acelaş timp prea mult
şi prea puţin. Dacă umanitatea lui
Comte e o concepţie incomplectă şi
instabilă, fiindcă omul e prin esenţa
lui o ființă care se depăşeşte pe sine,
cu atit mai mult nu putem pune cu
Spencer oamenii în prezenta unei fi-
ini, din care totul derivă, pentru a le
spune pe urmă că despre această fi-
ință nu pot şti nimic, nici nu se pot
aştepta la nimic. Mai puțin satisfăcă-
tor încă e monizmul evoluționist al lui
Haeckel. Intrucit se opune religiilor,
aceustă filozofie insistă asupra unită-
ţii fundamentale a ființelor, a meca-
nizmului universal, a fatalității luptei
pentru existenţă, asupra neantului con:
vingerilor noastre subiective şi: a so-
lidarităţii absolute ce leagă fiecare fi-
ință cu totalitatea universului. Se pot
oare deduce din aceste principii liber-
tatea, valoarea personalității omenești,
fraternitatea, urmărirea idealului? Pen-
tru a putea, înlocui religiile, Haeckel
a fost nevoit să introducă noţiuni nor-
mative alături de cele experimentale,
să dea o vuloare imperativelor care
sint date subiectiv în conștiința noas-
tră. Dar asemenea imperative subiec-
tive şi imaginare, înalţate la rangul
de cunoștinţi şi obligaţii reale nu sînt
în sistemul lui Haeckel decit un prin-
cipiu străin, inserat în chip arbitrar şi
VIAȚA ROMINEASCA
analog revelaţiei religioase. Tot atit
de nereuşita e încercarea de a se in-
temeia pe baza noţiunei de solidari-
tate, o morală ştiinţifică care să poată
îndeplini în viața omenească rolul re-
ligiei. Dacă ştiinţa descopere rapor-
turi de solidaritate, descopere şi sta-
bileşte şi raporturi de independenţa.
De fapt omul se găsește în prezenţa
unei mari mulliplicilăţi și varietaţi de
solidaritate date. Intre acestea el tre-
bue să aleagă. Pentru aceasta trebue
să aibă un criteriu de adevăr şi de
valoare, care să le depăşească. Acest
criteriu nu se poate reduce la senti-
ment, el nu poate fi decit un scop cå-
trä cure tindem: justiţie, bunătate, u-
manitate, solidaritate ideala. Dar aces-
tea nu sint fapte obiective şi ştiinţi-
fice, ci reprezentări imediate, subjecti-
ve, ireductibile. Morala ştiinţifică ca
şi religia ştiinţei, au omis o critică e-
sențială, acea a nevoilor intelectuale
şi morale ale spiritului omenesr. Ele
au căutat să satisfacă aceste nevoi
înainte de a se intreba care e natura
şi valoarea lor. Psihologizmul şi so-
ciologizmul reduc fenomenele religi-
oase la manifestările naturale ale ac-
tivității psihice şi sociale. Dar chipul
cum explică ele aceste fenomene nu
e în realilate ştiinţific, căci nici eul
omenesc nici societatea omenească nu
pot fi asimilabile unor cauze meca-
nice. Psihologi+mul nu poate explica
sentimentul obligaţiei religioase, iar
sociologizmul face upel la o societate
ideală, nu la cea reală.
Doctrinele cele mai insemnate, care
reprezintă tendința spiritualistă prin
modul lor de a înţălege raportul din-
tre ştiinţă şi religie, sint: dualizmul
radical a lui Ritschl, doctrina limite-
lor ştiinţei, filozofia acţiunei sau prag-
matizmul şi teoria lui James asupra
experienţii religioase. Cea dintăi sus-
ținută în Germania de o întreagă şcoa-
lă, care-şi are originea la Schleierma-
cher şi în Franţa de Sabatier, înlătură
RECENZII
gaze
din religie orce element dogmatic
sau intelectual. Dar religia nu poate
fi redusă la un subiectivizm lipsit de
conținut, abstract şi vid. Critica mo-
dernă răsturnînd vechea concepţie dog-
matică a ştiinţei, a aratat limiţele ei.
După unii cugetători, aceste limite nu
sint simple negații, ci ele implică exi-
atenta unei realități supra științifice
ca condiţie a însuşi obiectului știnţei.
După ei ştiinţa nu ar fi absolut neu-
tră, ci ar însamna o orientare câtră
religie. Dar limitele ştiinţei pot fi oa-
re interpretate într'un senz favorabil
religiei? Una din dogmele fundamen-
tale ale ştiinţei e tocmai faptul că ea
nu ştie încotro merge. Ştiinţa nu sim-
te nevoia să supuuă interpretării ceea
ce se uscunde dincolo de limitele ei.
Pe de alta parte conştiinţa religioasă
nu vrea să fie obligată a cere ştiinţei
autorizaţia existenţii sale, ea revendică
pentru ea autonomia. Teoriea prime-
lor principii ale vieţii intelectuale şi
morale, filozofia acțiunii sau pragma-
tizmul, consideră știința şi religia ca
derivind în spiritul omenesc dintr'un
izvor comun. Această filozofie e o sfor-
tare de a găsi în conştiinţă un prin-
cipiu mai profund decit inteligenţa:
După ea, activitatea omenească des-
voltindu-se ca inteligență, produre ști-
ința ; realizindu-se ca voinţă, tinde că-
trä religie. Raportul dintre ştiinţă şi
religie e redus la acel dintre inteli-
gență şi voință, raport obscur care
poate primi soluții diverse. Dualizmul
reapare şi în sfera acţiunii cu toate
greutăţile sale. Empirizmul radical ai
lui James, cu toată ingeniozitatea şi
pătrunderea superioară a autorului,
nu e nici el la adăpostul obiecţiilor.
Experienţa religioasă nu e, cum cre-
de James, cu totul independentă de
concepte, dogme, instituții şi religia
personală nu poate fi considerată ca sin-
gura formă a religiei.
In partea ultimă a operei sale, Bou-
troux susţine că rezultatul luptei se-
499
culare dintre religie şi ştiinţă nu poate-
fi prezis, căci nu e vorba aici de două.
noțiuni, dur de două organizme între-
care nu poate hotări decit puterea lor
de vitalitate. Inteligibilitateu abstrac-.
tă, caracteristică ştiinţei şi sentimen-
tul omului, nu sint opuse decit în no-
ţiunele substituite de noi pentru a pu-
tea dogmaiiza asupra naturii lor. In-
realitate această separație nu există
şi dacă ştiinţa e un sistem de formu-
le, in care realitatea individuală nu
are nici un loc, ea nu poate fi crea-:
tă, nu se poute dezvolta. nu poate
trăi decit în spiritele individuale, ela-
borind ideile şi impresiile Jor. Indi-
vidul, în ştiinţă, caută să sistematizeze
lucrurile dintr'un punct de vedere im-
personal, dar ştiinţa care e opera sa,
nu-i interzice de a căuta deasemeni
să le sisteimatizeze din punctul de ve=-
dere al individului însuși. Acest gen de
sistematizare, e adevărat, n'ar compor- -
ta o valoare obiectivă în senzul şti-:
ințific, dar salisfăcind sentimentul, ar
corespunde unei reale nevoi omeneşti. .
O sistematizare de acest gen repre-
zivtă religia. Ea atribue individului o.
valoare şi îl consideră ca scop în si-
ne, dar nu-i recunoaşte alt mijloc de
a-şi îndeplini destinul, decit considerind
şi pe ceilalţi indivizi ca scopuri în si-:
ne, trăind prin urmare pentru altul şi:
în altul. Nu personalitatea unei per-
soane unice, dar acea a tuturor per-
sonalitaţilor luate decare ca scop şb
trăind în acelaștimp o viaţă comună,
iată ideia centrală la care se rapoar-
tă totul. O astfel de sistematizare, în
acelaş timp subiectivă şi concretă, nu
e întru nimie exclusă de spiritul ştiin.
tife. Ele sint lucruri diferite dar nu
incompatibile. O asemenea sistemati-
zare coincide şi cu fundamentul ne-
cesar al vieţii omeneşti: ccedinţa în
realitatea gi valoarea individualità.
ţii. „Totuşi religia şi ştiinţa rămîn
şi trebue să rămină distincte. Dacă nu
ar fi alt mijloc de stabilit intre lu-
-500
ceruri o ordine raţională, decit reduce-
rea diversităţii lor la unitate, fiv prin
asimilare, fie prin eliminarea lor, des-
ttinele religiei ar părea îndoelnice. Dar
"conflictele produse de opoziții, compor-
tă în viaţă alte soluţii decit in ştiinţă
sau dialectică. Cind luptă impreună
-două puteri, înzestrate una ca şi cea-
laltă cu vitalitate şi feconditate, ele
'se desvoltă şi se măresc prin conflic-
tul Jor însuşi. Şi valoarea şi indestruc-
tibilitatea amindurora, fiind din ce în
ce mai mult puse în evidenţă, raţiu-
mea se încearcă să le apropie în lup-
tele lor şi să formeze, reunindu-le, o
ființă mai bogată si mai armonioasă
decit fiecare din ele luată în parte.
Aşa se întimplă cu religia şi cu ști-
inţa. Lupta oţeleşte pe una ca și pe
alta şi din principiile lor distincte de-
venite în acelaş timp mai largi, mai
puternice, mai suple, vu apărea o for:
mă de viaţă mai bogată, mai protuu-
dă, mai liberă şi mai inteligibilă. Dar
aceste două puteri autonome, nu pot
decit să se îndrumeze cătră pace, a-
cord şi armonie, fără să pretindă că
vor ajunge vreodată scopul, căci ast-
fel e condiţia omenească.“
O. B.
ex
Michel Bakounine. Oeuvres. Vol.
I. P. V. Stock. Paris Bibliothèque so-
ciologique.
In acest volum sînt trei scrieri
teoretice ale lui Bakounine. Trăsă-
tura fundamentală, care caracterizază
aceste opere de teorie, este contrazi-
cerea între silinţa ce şi-o dă mintea
lui de a explica lumea în mod feno-
menalist şi de a aplica la evenimen-
tele şi manifestările istorice ale omu-
lui materialismul istoric şi între nă-
zuinţele socialismului său anarchist,
rezultatul unui spirit dezordonat și
născut într'un temperament impulziv
şi idealist.
Activitatea socială a lui Bakounine
nu se simțea în largul ei in concepţia
VIAŢA ROMINEASCA
determinismului economic al istoriei.
Areastă nepotrivire se traduce în seri-
erile sale teoretice prin aceia că mo-
dul său de gindire raționalist, ca al so-
cialiştilor utopici, alterneuză, ba une-
ori se pune în contradictie, —cu modul
fenomenalist de interpretare a istoriei.
Deşi în nenumărate rînduri, consi-
deră fapteie omului, de orice natură
ar fi ele, ca fiind determinate de in-
teres, adică de tendința proprie ori-
cării fiinţi de a se conserva, cu eit
mai maltă ușurință şi mai puţină sfor-
tare, adică- că faptele societăţii sint
determinate de economia subjacentă,
totuşi deseori, —printr’o : contrazicere
evidentă—alribue, inteligenții, neinflu-
ențata de împrejurările vieţii, şi vo-
inții individuale un rol precumpănitor.
In multe locuri consideră că mer-
sul istoriei consistă în desvoltarea lo-
gică a inteljgenţii omului dealungul
timpului, creind din această inteligenţă
un fel de entitate metafizică.
Această necontenită şovăire a punc-
tului său de vedere rezultă de acolo,
că el nu a fost un cugetător adevărat,
ci, de cele mai multe ori, teoriile ce le
expune nu au izvorit din adincul cu-
getării sale; ori au fost generaiizări
pripite, ori au fost luate din ultă parte
avind aparenţa unor haine de împru-
mut, care tradează pe celce le poar-
tă, că nu-i el adevăratul proprietar.
Lipsa unui sistem, care să fie ex-
presia adevărată a spiritului său, care
să prezinte o logică internă între toate
părţile sale, ese cu putere în evidenţă,
cind tratează vre-o chestie de an in-
teres mui mare teoretic,
Un exemplu, între altele, este mo-
dul cum explică şi apreciază el „Statul“.
După dinsul, statal e un organizm
parazitar, care s-a născut din desvol-
tarea ideii religioase, absorbind pute-
rile vii ale poporului. El s'a născut
în sinul societăţii omeneşti, pe care
a subjugat'o, şi nu s'a putut menţine
decit graţie prostiei oamenilor. Staty]
RECENZII
me Tree mee
a apărut şi se menține ca ceva în a-
fară de societate.
E lucru indiscutabil că concepţia lui
asupra statului, aşa cum a construit-o,
se potriveşte de minune cu tempe-
ramentul său revoluționar. Dar, dacă
orice spirit revoluționar simte o mare
repulziune în fata oricărei impilări, .
oricărei constringeri ce subjugă indi-
vidul, acest lucru nu împedică un spi-
rit ştiinţific ca să nu caute a-şi da
samă de adevărata origine a lucruri-
lor, a căror realizare nu s'a putut
ocoli.
Şi statul, care s'a născut din sfără-
măturile societăţii gentilice, prin for-
ma sa de cooperuţie cu putere de con-
stringere, a fost nu numai un produs
necesar, ci şi un produs util, superior
față de vechea organizare socială.
Chiar avind caracterul odios de tira-
nie, el a putut asigura o cooperație
între indivizi, mult mai întinsă ca in-
nainte, şi aşa s'au putut ivi zorile ci-
vilizaţiei. In faptul că diferitele clase
s'au folosit de puterea statului, pe
care-l monopolizaseră, pentru a trăi
în voe din plusvaloareu creată de im-
pilatul popor, se explică prin conti?
nuele diferențieri economice în sinul
50t
societăţilor omenești,
state.
Idealul lui Bakounine este asigura-.
rea celei mai complecte dezvoltări a.
individului, emancipindu-se şi de con-
stringerea exterioară a statului şi de
tirania sufletească a religiei.
lar această emancipare, continuă el,.
nu o va putea căpăta individul egind
din societatea—eliberată şi ea de ti-
rania statului. —rupind legăturile de
solidaritate cu ceilalţi oameni, ci din
potrivă libera desvoltare nu se poate
desăvirşi decit în sinul societăţii.
Societatea trebue emancipată de
stat şi atunci şi omul se va putea des-
volta liber în sinul ei.
Cu toate acestea, nu trebue să ai
înțelepciunea Minervei, ca să pricepi,
că forma de stat bazat pe stăpinirea
de clasă, şi influenţa bisericei, nu pot.
dispărea printrun simplu argument
retoric, căci trobuesc realizate anu-
mite procese economice, ca să devină
cu neputinţă exploatarea omulmi de-
cătră om să fie cu putinţă o cultură
raţională a maselor populare. şi acest
lucru nu se poata realiza decit tot în.
sucietatea de stat.
organizate în.
I.N
Revista Revistelor
Luceafărul (Nr. 11—12). Incepu-
“tul unui interesant studiu asupra Po-
-egiei poporale romine, datorit d-lui
Andreiu Birseanul.—Trei poezii fru-
-moase de 0. Goga (Trandafir, Cin-
Tec, Sonet), ete.—Numerele acestea sint
închinate lui Vlad Delamarina: Bu-
căţi din acest scriitor ; amintiri după
- dinsul etc.
Junimea Literară (lunie).—D.
Vladimir S. T° Mironescu publică ua
important studiu despre Mâănăstirile
şi bisericele întemeiate de Ştefan cel
Mare, care trebue cetit de oricine se
interesează de această chestie.
Săptămina (Maiu).—Remarcăm un
articol al d-lui Panu asupra piesei
d-lui Florescu, Sanda. D. Punu recu-
noaşte calităţile de psichologie ale a-
cestei piese şi arată că lumea, în care
se petrece ucţiuua, trebue să ne-o
inchipuim ca o lume „îndoelnică“ : „Nu
este tocmai le demi-monde în sensul
pe care acest cuvint l'a căpătat acuma,
dar nu este nici lumea cinstită, nici
lumea mare coruptă, coruptă, însă car6
ascuude corupțiunea sub vălul demni-
tăţii şi al bunei creşteri“.
La nouveile Rtevue. (lunie).—
René Doumic scrie von articol, Teama
de copil. Statisticele anului trecut do»
vedese că fa Frauţa cifra deceselor
întrece pe acea a nașterilor. Acest
fapt grav poate fl considerat ca re-
-zultanta boalelor sufletului contem-
poran şi se reduce la teama părinți-
lor de a avea copii. Cauzele acestui
fapt sini: dragostea şi grija excesivă
ce au părinţii pentru copii, dorința
bunului trai care a devenit o nevoie
imperioasă, tvama lor de responsabi-
lităţile pricinuite de interesul pe care-l
poartă pentru viitorul copiilor. Dar
cea mai însemnată din cauze, e slă-
birea ideei de familie, slăbire la care
a contribuit abuzul divorţurilor, fe-
menizmul, slăbirea sentimentului re-
ligios. Remediul acestui mare rău nu
poate fi socializarea copiilor, cum crede
colectivizmul, nici reforma legilor ac-
tuale. Puternică e numai opiuia ; im-
periul lumei aparţine astăzi ideilor.
Marele rău de care suferim e indivi-
dualismul, împotriva lui trebue să
luptăm cu toută energia şi ingeniozi-
tatea noastră.
Mercure de France. (lunie).—
Remy de Gourmont într'un articol Les
premières idées de Chateaubriand
analizează opera din tinereţă a aces-
tuia, „L'essei sur les révolutions“. In
această operă se simte influenţa atle-
izmului şi ruționalizmului lui Voltaire
şi Helvetius şi nimie nu face să se
prevadă evoluția de mai tirziu a lui
Chateaubriand catră creştinizm.
Louis Dumur în Le surhomme
contre Nietzsche, apreciind persona-
litatea celebrului cugelător, spune că
au fost în realitate doi Nietzsche, fi-
losoful şi omul, sau supraomul şi sub-
omul. Primul, creator genial al pute-
REVISTA REVISTELOR
rii de voință, minunat profesor de
energie, al doilea, înzestrat cu un
temperament bilios de reacţionar, cu
o furie fioroasă împotriva a tot ce e
nou, neobosit laudator temporis acti,
partizan al tuturor aristocrațiilor în
declin. Aceşti doi Nietzsche sint in-
conciliabili sau atit de diferiți unul
de altul, în cit zadarnic am încerca
să-i conciliem. Adevăratul nietzschism
insă după părerea Jui George Bran-
des trebue să părăsească partea ne-
gutivă a doctrinei lui Nietzsche, pentru
a scoate în adevarata ei valoare doc-
trina revoluţionară şi atit de fecundă a
voinţei de pulere.— George Palanie
caută să definească şi să analizeze
sensibilitatea individualistă. După
definiția lui negativă, ea e contrarul
seuzibilitaţii sociale, e o voinţă de i-
zulare, aproape de mizantropie. Ea
presupune o nevoie vie de indepen-
dență, de sinceritate faţă de sine şi
iața de alţii, o nevoie de discreţie şi
de delicateţă care porneşte dintr'un
sentiment viu al barierei ce separă
eurile şi le face incomunicabile şi in-
tangibile. Trăsătura ei dominantă e
sentimentul diferenţei omeneşti ; şi
acel al unicității persoanelor. Senzi-
bilitatea individualistă intră totdeauna
în conflict cu societatea în care evo-
luiază şi e însoţită de un intelectua-
Jizm ostil tuturor doctrinelor de apă-
sare socială, ea e aritisolidaristă, an-
tidogmatică, antieducaționistă. Indivi-
dualizmul psihologic e un pesimizm
social, o neincredere ralionată faţă de
orice organizație socială. Atitudinea
individualizmului e defensivă și urma
lui de aparare impotriva mediului so-
cial e indiferența şi disprețul. Această
senzibilitate se manifestă de obicei la
oamenii de tip senzitiv. Exemple:
Benjamin Constant, Vigny, Amiel.
Sau la senzitivi activi. (Stendhal).
Undori la activi. (Disraeli).
In epoca noastră în care triumfă
senzibilitatea sociala şi aolidaristă,
503
acea individualistă poate plăcea prin
contrast, cel puţin acelora care pre-
tuese excepţia și „diferenţa“ ome-
nească.
Revue des idées (lunie).—In-
tr'un interesant articol, „Este progres
în civilizaţie ?“. A. Van Gennep sus-
ține că putem vorbi de un progres gene-
ral al civilizației în materie de technică,
dar nu în materie de inteligenţă sau de
artă. Un om de 'geniu modern valo-
reacă exact ceia ce a valorat un om
de geniu preistoric sau ceia ce valo-
rează cutare geniu necunoscut din A-
frica sau din Oceania. Graţie progre-
sului technic, omul de geniu euro-
pean găseşte la dispoziţia sa mijloace
mai delicate sau mai numeroase de
a se exprima de cît fratele său negru
sau galbăn. Dar nu e diferenţă între
ei în privința posibilităţei interne, a
inteligenței. Remy de Gourmont a secos
minunat în relief caracterul de spon-
taneitate al geniului, arătînd prin a-
ceasta că geniul nu poate fi evaluat
după norme exterioare. Omul de ge-
niu e de sigur o mutaţiune, adică o
variație bruscă, dar o mutaţiune fară
valoare generală, fără acțiune asupra
evoluției universale, peniru că carac-
terele sale proprii nu sint transmisi-
bile nici prin împrumut, nici prin pro-
creațiune. Conoştinţele noastre sau
înmulţit de sigur în cursul vremilor,
dar baza însăşi a cunoștinței, schele-
tul său a ramas neschimbat. Noi uti-
lizăm inteligenţa noastră pentru sco-
puri din ce în ce mai numeroase şi mai
complexe, de aici iluzia superiorităţei
noastre. Dar faptul fundamental, e
acel atit de bine arătat de Gourmont :
inteligența noastră «v o calitate spe-
cifică, neschimbată, constantă. |
La Revue Latine (Maiu.)—E-
mile Faguel se ocupă în articolul:
Nietzsche împotriva istoricilor, de
opera lui Nietzsche Consideraţii i-
nactuale, tradusă acuma în franțu-
zeşte. Cetitorii noştri cunosc ideile
501
din această carte, din cite-va recenzii
ale noastre din numerile trecute.—E.-
mile Faguet, recunoseind dreptatea
multor consideraţii și atacuri ale lui
Nietzsche impotriva istoricilor,—neagă,
“totuşi, că indeleţnicirea cu istoria ar
stinjeni activitatea creatoare. El do-
vedeşte aceasta şi deductiv, şi prin e-
xemple. Comparind pe istoriei cu artig-
tii, din acest punct de vedere, compa-
ratia ar fi in defavoarea acestor din
urmă. — „considerație, la care Nietz-
sche ar fi trebuit să cugete“...
Rivista d’Italia (Mai 1908). E.
Rocchi „Arma geniului în armatele
moderne“. Dacă considerăm extensi-
unea cimpurilor de acţiune, puterea
distructivă a armelor moderne şi mul-
tiplele nevoi alo maselor pentru a se
mișca și manevra, se vede uşor im-
portanța pe care o are ustă-zi urma
geniului. A construi drumuri şi po-
duri, a înlătura obstacole, a stabili
telegrafuri, funiculare aeriene, obser-
vatoare fixe şi mobile-aerostate ;—a
ilumina cu refiectoare, a lua fotogra-
fii instantanee ale terenurilor şi pozi-
tiilor şi alte multe, iată principalele
îndatoriri pe care tecnica modernă le
cere trupelor de geniu. Toate aceste
lucrări trebuesc făcute cu mare re-
pejune şi cu siguranță. S-a trecut vre-
mea vechilor războae de asediu, cînd
geniul era chemat să construiască pe
indelete fortificaţii greoae. Mobilitatea
trupelor de astăzi, caşi puterea guri-
lor de foc, nu mai permit incetineala
lucrărilor. Acuma nu se mai poate
şti co mult înainte nici măcar locali-
tatea unde va avea loc acțiunea prin-
cipală. Asta nu însamnă însă că ser-
viciul trupelor de geniu a ajuns de
prisos, nici că poate fi înlocuit prin
micile lucrări de retranşamente pe care
le poate executa şi infanteria cu aju-
turul mieilor sape pe care fie care
soldat le poartă ru sine. Asemenea
lucrări executate de infanterie, deşi
au o mare însemnâtate, nu-s totuşi su-
VIAŢA ROMINEASCA
ficiente. Intinderea reţelelor telegra-
fico sau subminarea solului cu mate-
rii explozibile, cer numai decit pre-
zenta armei speciale. Ceea ce se cere a-
cum armei geniului, este repejunea exe-
cutării lucrărilor şi imediata folosire,
pentru aceste lucrări, a tutuaor avan-
tajelor pe care le oferă terenul. Pentru
acest scop, zice uutorul, soldaţii şi o-
fițerii de geniu nu mai pot răminea
izolaţi, de-o parte de mişcările infan-
teriei, ci trebuesc amestecați cu a-
ceasta din urmă, tcebuese să o inso-
tească în toate mişcările ei pe teren,
pentru a-şi putea da seama imediat
de pozilia terenalui şi a putea astfel
lua măsurile cele mai potrivite. Faţa
de condiţiile actuale ale războiului,
această fusiune între arme trebue să.
se facă numai derit, dacă e să se
tragă vre-un folos dia arma spe-
cială a geuiului.
Nuova Antologia (1 Iunie 1908).
Imigi Luseatii „Vechile şi noile me-
tode sociale pentru ajutorarea
muneitorilor invalizi şi bătrîni“.
In Italia există, de mai bine de zece
ani, ca instituţie a statului, Casa Na-
țională, creată pentru asigurarea ac:
cidentelor şi bătrinuței lucrătorilor.
De şi această instituie dispune de în-
semnate fonduri pecuniare, totuşi nu
se poate spune că a avut succesul pe:
care-l merita. In 1907 asiguratii atin-
geau de abia cifra de 251.006, şi a-
cum o pătrime din acest număr a
scăzut, necontinuind ratele, iar din
cei rămaşi, cea mai mare parte repre-
zintă înscrivrile obligatorii ale guver--
nului sau în sarcina industrialilor. Şi
în Italia ar trebui doară să se ridice
cifra asiguraţilor pănă la 8 milioane!
Există şi un institut privat, în acelaş
scop, care, deşi nu dispune de fon-
duri așa de însemnate, are totaşi un
număr mai mare de asiguraţi: 362,000.
Pricina e, poate, în felul organizării :
pe cind institutul oficial așteaptă să-i
vie de bună voe clienţii, cel privat.
REVSTA REVISTELOR
pri agenţi interesați prin tantieme,
îi caută singur. Lucrul acesta se ob-
servă şi în alte ţări ; asigurarea libe-
ră şi spontană nu corespunde nicăiri
sacrificiilor băneşti pe care le fac sta-
tele. Astfel devine simlită nevoia de
a alege între sistemul german (asi-
gurarea obligatoare, cu concursul in-
treprinzătorilor şi a statului: 14 mil.
asiguraţi), sau sistemul ang'o-saxon
din Australia și Danemarca, propus a-
cum în Anglia de ministra! Asquith
(indatorirea statului de a procura pen-
sii, fară contribuirea muneitorilor.)
Sistemul german care e pe cale de a
se introduce în Franţa, se prezintă în
următoarele cifre: pensiuni plătite la
invalizi 750.000 ; la bitrini peste 70 de
ani : 150.000. Mediu pensiunei e de
180 mărci (225 fr.) Asigurările sint
parte în contul lucrătorilor, parte în
acel al patronilor, parte în al atatului;
cheltuiala totală. pe an, e de 450 mil.
45 mil. din budgetul statului, 172 mi).
plitesc luerăturii, 233 milioane palro-
uii. Guvernul francez era dispus să a-
corde 100 mil. pe an, dar după planu-
rile propuse (plata unei pensii de 360
fr. oricărui luciător care a contribu -
it 20| din salar timp de 30 ani) s-a
calculat că statul francez ar trebui să
dea anul intăi 282 mil. şi ar trebui
să meargă crescîind pănă la 545 mil-
anuul. Este o cheltuială, pentru care
n-ar ajunge nici bogățiile Franței.: zi-
ce Luzzaili. În ce priveşte prooctul
inglez de a da pensii, fără a primi
nici o cotizație din partea celui asi-
gurat, autorul crede că n-are să fie
posibil a fi pus în practică.
Deutsche Rundschau (Iunie
1908). P. Walther. Curentele antiin-
gleze în India şi combaterea lor,
Autorul își propune să studieze prici-
nilo luptei, care s-a început de mai
bine de douăzeci de ani,—de o cam
dată numai cu armele spiritului--tatre
Ingleji şi Indieni. După perioada de
cucerire, s-a pornit opera înzestrării
505
țării cuprinse, cu cultura apusului ; a-
cela care a luat asupra-şi această u-
riaşă sarcină, a fost guvernatorul Ben-
tinek, avind de colaborator şi pe ma-
rele isloric Macaulay. Odată cu limba,
literatura şi știința ingleză, au pătruns
însă în India şi ideile democratice de
libertate şi progres, şi mulțumită fap-
lului că s-au primit băstinaşi în fun-
cţiile de judecator şi cele administra-
tive, precum şi faptului că s-u impus
în toală India limba ingleză ca lim-
bă oficială, aceste idei au căpătat în
curind o mare răspindire. Educaţia iu-
gleză a făcut ca numeroasele popoure
dia India, despărțite pănă acum prin
rasă, religie şi mai ales prin limbă,
să capele mijlocul de a se pune în
comunicație şi de a ajunge cu timpul
să-şi dea seamă de interesele lor cov-
mune, opuse doiminaţiuaii iugleze. Tre-
zirea countiinței naționale a avut de
urmate mai înlăi crearea acelui coue
gres național), care se adună în fie-
care an, la finele lunii Doscumbrie gi
în care iau parte membri aleşi din
clasele culte ale lndienilor. Tendintele
congresului au fost dela început de
natură politică şi an urmărit, în pri-
mul loc, ciştigarea dreptului de a par-
licipa mai mult la guvernarea țării.
Presa desvoltindu-se în ucelaş limp,
$a inceput o activă propaganda pen-
tru autonomia Indiei, propagandā caro
nu se sfia să îndenme pe fața la re-
voluție. Fată de aceasta mişeare, Iu-
glejii au luat misuri: au cedat la u-
nele cereri—pe care le putoau aco.:da;:
au areslut şi dat jndecăţii pe propa-
gandiştii prea viulenii; au mai schim-
bat sistemul educației mi şeuli si—
mai cu seamă—au procedat la onnuă
împărțire a provinciilor, ` Asilel ei au
făcut din Bengal două provincii, Beun-
gulul şi Ostbengalul, pentru a da su-
prematia populaţiei mahomodane, care
iu gencral o mult mai credincioasă
față cu guvornul inglez. Aceste mà-
suri sint cavza tulburărilor recente
4 li
506
şi ceeace viilorul poate să aducă, nu
se poate încă gici.
Deutsche Revue. (Iunie 1908).
Achile Loria, cunoscutul sociolog din
Turin, îşi pune intrebarea dacă eul-
tura modernă a făcut omenirea şi
societatea mai fericită ? Conside-
rind (faptele aşa cum se prezintă,
zice el, fără a le supune la o exami-
nare critică. apoi se pare ca ar tre-
buni să răspuudem negativ Ia intreba-
rea de mai sus. E destul să se com-
pare stureu sufletească a unui ţăran,
care se lasă liniştit în voia soartei,
cu acea a unui lucrător industrial,
veșpic amărit de soarta sa, pentru a
se părea că se confirmă vechea teză
biblică despre izgonirea din paradis
a acelui care s'a încumetat să guste
din' fructele arborelui cunostinţei. O
cercetare critică însă mai profundă,
duvedeşte îndată că o asemene con-
cluzie este gregită. Faptul că cultura
modernă, asa cum e răspindită as-
tăzi, risipește fericirea din suflete gi
trezeşte chinuri, e adevărat. In cla-
sele de jos, din pricina relelor cou-
diții economice, există o lipsă de echi-
libru sufletesc, în mod latent. Această
lipsă de echilibru devine acuta de in-
dată ce sufletul e luminat de o ştiinţă
care e pur intelectuală, fără a fi inso-
tita şi de o cultură morala care să
se adreseze inimii. Şi aceasta e toc-
mai ceea ce s-a intimplat în timpu:
rile prezente, cum de allmintrelea
nici nu se putea intimpla altfel). De
acest neujuns al culturii de astăzi,
an trebue însă invinovățită cultura
în sine, căci ceeace are loc astăzie
pumai o fază intermediară care are
să dispară. Că o semiştiință ca acea
de astăzi nu poate face fericirea ni-
mârui, e lucru foarte natural; dar
pentru a-i înlătura relele efecte, nu
trebue a căuta să o înlături ci să o
compleclezi. Omenirea, care mai ina”
inte prin narcoticele neşiiiaţii şi ale
supersliției era adormilă, a ajuns as-
VIAŢA ROMINEASCA
tăzi în acea staro de semitrezie, care
o face senzibilă la durere, dar care-i
da și mijloacele dea n învinge. Sta-
rea de nemulțumire, care se observă
astăzi, eate fermentul binecuvintat care
va aduce transformarea dorită, ade-
verindu-se încă odată faptul că dure-
rea este sentinela vieţii.
The North American Re-
view. (Mai 1908). Louis Livingston
Seaman „O criză în istoria armatei
americane“. In Congresul statelor a-
mericane s-a propus un proect pentru
îmbunătăţirea departamentului medi-
cal al armatei. Autorul critică vielent
acest proect ca insuficient şi invinuin-
du=l că nu line samă de progresele
medicinei, mai ales de ale bacteriola-
giei. Cu această ocazie arată starea
deplorabilă a serviciului sanitar al
armatei americane, precum şi ro-
lul funest pe care-l joacă boalele
în timp de eampanie. Istoria, zice el,
probează că dintr-o 100 de oameni
morți în războiu, 80 mor de boale şi
numai 20 de răni. In ultimul războiu
ruso-ture 80.000 au murit de boală şi
90,000 de răni. In războiul Crimeei,
aliații au perdut în şase luni 50,000
„de soldaţi de boale şi numai 2000 au
murit de glonţ; în campania franceză
din Madagascar, în 1894, din cei 14.000
do soldaţi puşi in front. 29 au fost
ucişi în acţiune, iar 7000 au fost se-
cerați de boală. insă „incununarea
exhibiţiei de imbecihtate“, zice auto-
rul, a fost lăsată Siatelor Unite. In re-
centul război cu Spania „campauie de
operă bufă“, pentru un soldat ucis de
dușman au muriti4 de boală. Ast-fel
în insulele Philippine, au căzut în lap-
tă 17, de boală 203; în Puerto Rico,
în luptă 3, de boala 262; în Cuba. in
lnptă 273, de boală 667; pe teritorul
Statelor Unite, vnde nu s-a dat nici
o luptă, au murit 2,619, pe loc, în la-
găre, Rezultatul dar al conflictului cu
Spania, care aproape n'a coslal singe,
esle ca statul plăteşte anul acesta pen-
siuni în sumă de 146,000,000, iar în
budgetul anului viitor s-a inscris su-
ma de 151.000,000. Că printr'o orga-
bizare serioasă a serviciului militar
asemenea lucruri s'ar putea evita, au
probat-o Japonejii în recentul lor răz-
boiu : au perdut 27.168 soldaţi din pri-
cina boalelor şi 58,887 în luptă ; deci
proporţia e cu totul schimbată; pen-
tru 2 morţi în luptă, 4 de boală. A-
cest rezultat nu l-au atins Japonejii
de cit numai prin faptul că au pri:
ceput rolul preventiv al medicinei şi
ş-au organizat serviciul sanitar din a-
cest punct de vedere. Medicul militar
nu trebue numai să panseze rănile, ci
irebue să ia măsuri higienice, care să
impiedice i-buenirea mulimelor şi să
vprească răspindirea lor. Pentru a-
ceasta insă, serviciul sanitar trebue
uxt-fel organizat şi medicul lrebue ss
fie ascultat de ofițerul de trupă, în
chestiuni do igienă. Noul proect pro-
pus, conchide autorul, nu remediază
intru nimie vechile rele de care su-
fere serviciul sanitar al armulei ame-
risane,
The Contomporary Review
(Iunie 1908. Londun).— D. Sidney Webb
— „Temelia necesara a soeletăţii“—
analizează de aproape struiura unei
societăţi alcâluile normal, făcind de-
clarații dela început că ideile sale po-
litice nu-l vor influența în tragerea
concluziilor. Autorul e convins-că nu-
mai Domocraţia poale asigura o des-
voltare fericită pentru un popor; dar
concepția Democrației din 1789 nu se
mai potriveşte cu concepţia Democraţi-
ei de azi. Democraţia cuuosculă în pria-
cipiile Revoluției Franceze cere „li-
hera cuncurenţă“ şi e fuarte confuză
şi «gircită în privința dreptului de
intervenţie a Statului. Ea cere legi
folositoare tuturor celor mulți şi re-
clamă interes pentru clasele mijlocii,
care sint cele mai numeroase. Dar a-
cest utopizm lipsit de preciziune s-a
dovedit că, de multe ori, asigură sga-
REVISTA REVISTELOR 507
lisfacereu iutereselor numai pentru
cițiva. în schimbul asigurării degene-
rării poporului întreg. Societatea azi
e extrem de diferențiată, viața in
toate formele e variată şi complexă,
interese opuse se ciocnese în fiecare
moment, Poate atunci Statul—regulu-
torul gi răspunzătorul superior— să
tolereze libera concurență şi să iz-
butească, prin legi generale aplaudale
de toţi, să realizeze fericirea generală
a unui popor pe o scară inaintata de
diferenţiare sociulă ? O lege care ar
urmări să scoată din ghiarele asupri-
torilur pe cei asupriţi ar fi folosi-
toare, dir ar mullämi oare pe agru-
prituri ? Cu cit complexitatea structu-
rii unei societăți creşte, cu alit legile
au un caracter mai puliu general, cu
atit ele trebue să privească revendi-
cările uuor categorii mai resiriuse.
In statele inaintate în civilizaţie, nici
instituţiile nu prezintă aspectul gene-
ralității si omogenilăâții: ello lipuri
de seoli, de spilaluri, de bânri....
toale la acelaş popor! Un popor nue
o masă omogenă; numai garanla-
rea dezrollarii tihnite a flecarii por-
(iuni din mozaicul total poate asigura
fericirea acelui popor. Autorul cere
Statului să exercite poliția tranzacții-
jor dintre capitalişti şi muncilori :
aici el vede împlinirea celei mai
înalte dutorii naţionale a Statului. In
adevăr, dacă muncitorul e platit prea
puțin, ori e muncit prea mult, el de»
generează ; şi degeneraraa unei ca-
tegorii de oameni din societate
contribue la degenrrarea inlregului
popor. De aceea intervenția Statului
în tranzacţiile individuale, pentru a
asigura un minimum de salar şi un
maximum de muncă, e o datorie na-
ţională a Statului. Cel care plăteşte
muncitorului un salar mai mic decit
îi este necesar pentru refacerea pule-
rilor fizice,.ar trebui dat în judecata
tribunatelor penale pentru furt din
bunul comun,
PRIN
Varietăți
Serum Marmorek. Ciţiva autori
germani şi olandeji au publicat de
curind resultatele ce le-au căpătat cu
acest serum. Aceste resultate fiind
concordante şi foarte interesante, le
dăm după Revue Scientifique.
Schenker a limitat întrebuinţarea se-
tului la tuberculoşi, la care boala
presenta o gravitate mijlocie, a ad-
ministrat serul pe cale rectală şi un
timp îndelungat. Din 39 de bolnavi,
opt au fost vindecaţi, şi la 11 starea
s'a îmbunătăţit; unul a murit, iar cei
lalţi au ramas în starea de mai ftna-
inte. Nici întrun caz serul nu face
rău şi nici un alt tratament n’a
permis să se amelioreze mai re-
pede starea, decit acesta.
Wohlberg a constatat că serul e
de o eficacitate reală în scrofuloză.
Acelaş lucru l-au observat Hymans,
Polak Daniels, cari nu pun in in-
doială resultatele bune ale tratamen-
tului cu serum Marmorek.
Proecte de secarea Zuyderzeei.
E vorba de a se face un dig, care
să tae faimosul lac olandez în două;
partea de sud ar îi de 350,000 hec-
tare; ea ar deveni un lac cu apă
dulce, umplindu-se necontenit cu a-
pele rîului Yse/. Puțin cite puţin s'ar
seca din această suprafață un nu-
măr de 210000 hectare. Digul ar cos-
ta 82 mil. franci iar lucrarea în total
500 mil. Pămîntul de cultură ce s'ar
căpăta s'ar putea vinde cu 3,700 fr.
Hectarul.
Aprinderea lămpilor in vagoane.
Cu greu se despart oamenii de ga-
zul aerian, mai ales de cînd Auera
introdus sita cunoscută de oxid de
Cern} şi Thorni, care a făcut să creas-
că puterea iluminatoare a gazului. La
trenuri era o chestiune foarte grea
acea a aprinderei lămpilor cu gaza-
erian. Pe unele linii, care trec prin
tuneluri, e nevoe să ardă gazul cite-
va ore pe zi, ceeace necesitează chel-
tueli mari. Se pare că problema a-
prinderei lămpilor e acum rezolvită.
Un singur funcţionar poate să le a-
prindă în cîte-va minute. Lămpile au
cîte un fir de Nike! de-asupra sitei
şi prin acest fir se dă drumul unui
curent electric. Se dă întăi drumul
gazului şi apoi curentului, firul de
nichel se înroşeşte şi aprinde gazul.
Pentru linia Paris—Basel se calcu-
leaza o economie de 223 fr. ce fie-
care vagon pentru un an, din între-
buinţarea sistemului acestuia de a-
prindere a lămpilor.
Exploatarea petrolului subma-
rin. Pe coasta Californiei se găsesc
un număr destul de mare de puțuri
petrolifere, care timp de 40 de ani
au adus mari beneficii acţionarilor.
In timpul din urmă s'a observat că
debjtul puţurilor se micşorează ; fiind
că pătura de petrol se întinde sub
mare, s'a căutat s'o urmărească a-
colo. Pentru asta se împlîntă în fun-
dul mării ţevi de fer ori de beton
armat, atit cît trebue ca apa mării
să nu mai poată pătrunde în ţevi,
- se scoate apa din ele şi apoi se
procedează la sondat, întocmai ca pe
uscat. Marea oferă un aspect deose-
VARIETAȚI
manea
Jit cu vasele ei aşezate în linie, ser-
rind la aşezarea tuburilor, la sondaj
i la culesul petrolului. Din timp în
imp marea distruge toate construc-
iile, dar oamenii le ridică în scurtă
rreme la loc, căci cîştigul e destul
ie mare. Puţurile nu-s adinci. De
nulte ori ele întilnesc 2 şi 3 zone
Jetroliiere.
Uciderea guzganilor din coră-
yii. Conferinţa internaţională de i-
yienă ţinută la Paris în 1903, a re-
:omandat ca să se facă toate sfor-
ările pentru a ucide guzganii de pe
;orăbii, căci aceştia aduc ciuma. Stu-
iiile făcute în Franţa, arată că cel
mai bun mijloc constă în a lăsa să
ntre în corabie gaz sulfuros. Con-
siliul superior de igienă publică din
Paris, a recunoscut eficacitatea apa-
ratelor Clayton, Marot şi Gauthier-
Deglos. In primul aparat se arde S
și gazul sulfuros produs e trimes în
zorabie. In al doilea aparat se ia ca
punct de plecare acidul sulfuros li-
zid, care e prealabil amestecat cu
aer şi supus acțiunei scînteelor e-
lectrice, pentru ca o parte din el să
se transforme în anhidridă sulfurică
i în fine e trimes în corabie. Cel
mai răspîndit e aparatul Marot.
Lupta contra ţinţarilor. Pentru
1 distruge larvele de ţînţari se toarnă
)etrol peste apete stătătoare ; Dr. Sau-
zean din Gabon arată că în ţările
:alde se poate utiliza cactus spinos,
ăci acesta tăiat în bucăţi şi arun-
at în apă, îi comunică o substanță
nucilaginoasă ce se depune ca şi
Detrolul la suprafaţa apei şi împe-
lică respiraţia larvei. Acţiunea aces-
ei substanțe durează mai multe luni,
>e cînd a petrolului e redusă la
rro 20 zile, în care timp pătura de
Detrol se evaporează.
Cercttarea curenților atmosfe-
rici. Experienţe făcute în Zurich a-
nul trecut, au arătat de cîtă impor-
ianţă sînt baloanele mici şi cu cîtă
uşurinţă ne putem servi de dinsele
entru a determina direcţia vînturilor
i repegiunea lor. Se lasă balonaşe
ă se ridice în sus şi se urmăresc
- 909
cu un teodolit special construit, care
dă la fiecare moment azimutul şi
înălțimea unghiulară a balonului.
Cum arată Quervain, care a propus
metoda în 1906, se poate şti în ori
ce moment distanţa la care se află
balonul de observator. Dacă balonul
intră în un nour, se poate şti astie-
liu distanţa acestuia. Baloanele se
urcă uşor la 5000 m. şi se pot înalța
şi pînă la 10000 m.
Monox. Americanul Dr. Potter a
reuşit să prepare un Oxid al siliciu-
lui, care să conţie un atom de si-
liciu şi unul de oxigen; compusul
e deci analog cu oxidul de cărbune.
El a numit acest oxid Monox. Pro-
prietățile lui i-au asigurat deja o în-
tinsă întrebuințare. Il găsim în co-
meiţ sub formă de pulbere; nu-i a-
tacat de nici un licid, şi de nici un
alt corp afară de O care-l atacă, la
temperatură foarte înaltă; în acest
cas el arde şi transformîndu-se în
silice, desvoltă o cantitate enormă
de căldură. Suflind pulberea prin
tub de cauciuc, ea esă electrizată;
nouraşul fin electrizat rămîne multă
vreme în suspensie în aer; dacă în-
tilneşte o suprafaţă rea conducătoare,
ea se depune pe dinsa, formînd o
pătură, prin care poate străbate ac-
rul, dar nu şi corpurile aflate în sus-
pensiune în aer, cum sînt pulberile,
bacteriile etc... Această proprietate a
şi găsit întrebuințare în Statele-Unite,
unde e obiceiul să se filtreze aerul
destinat la ventilarea localurilor. Fil-
trarea se face prin o pătură de Mo-
nox depusă pe o țesătură de bum-
bac. Fiind-că el e uşor şi rău con-
ducător de căldură, se servesc de el
“în fabricarea unor pinze cu care în-
văluesc conductele de vapori de apă,
ca acestea să nu se răcească. Depus pe
metale le împedică oxidarea; ser-
veşte încă la fabricat cerneală neagră
pentru tipărit. Industria porţelanei
scoate mari foloase de la Monox.
Fiind dur se fac din el pietre pentru
şlefuit metalele.
Spicuitor
Mişcarea intelectuală în străinătate
LITERATURA
Correspondance deStendhai. (1800
-—1842) publice par Ad. Paupc et
P. A. Cheramy sur les originaux
de diverses collections. Preface de
Maurice Barrès. Paris. Charles Bos-
se, 1908, 3 vol. în 8.
Ediţie complectă şi critică a cores-
pondenţei celebrului prozator. In pre-
faţă, Barrès scrie despre sentimentul
onoarei la Stendhal.
Casimir Stryenski et Paul Ar-
belet. Soirées du Stendhal Club, de-
uxième série. Documents inédits „Me-
cure de France“ 1 vol.în 18. 31. 50.
Cuprinde detalii noi asupra vieții şi
fizionomiei lui Stendhal.
Edouard Schuré. Femmes inspira-
trices et poctes annonciateurs. Per-
rin 1 vol. în 18. 3 1. 50.
Studii asupra cîtor-va scriitori con-
timporani, curioase prin sentimenta
lizmul SEA al autorului.
Maffre de Baugé. L'iris bleu. A.
Pedone. Un vol.
Colecţie de cugetări, maxime, re-
flexii, asupra vieții, femeilor, amo-
rului.
l. Barbey d'Aurevilly. Le théatre
contemporain. (l-e série). Stock. 31.
50. Cronici teatrale asupra pieselor
unor scriitori ca Augier, Sardou, Du-
mas fils.
E. Rigal Molière. 2 vol. Hachet-
te. 7 fr. Studiu aprofundat asupra
marelui scriitor.
FILOSOFIE
Georges Fonsegrive Regards en
arrière. 345 p. Blond ed. 3 fr. 50.
Studii importante de istorie religi-
oasă şi filosofică.
Paul Gaultier L'idéal moderne :
La question morale. la question so-
ciale, la question religicuse. 3 îr.50,
Hachette.
Opera importantă care discută cu
un spirit larg problemele vitale ale
vremii noastre,
Albert Leclăre: La morale rati-
onelle dans ses relations avec la phi-
losophie générale. 544 p. 7 |. 50.
Alcan.
Autorul adversar al metodei empi-
riste şi al acelei mistice, a încercato
sinteză a tuturor chestiilor fundamen-
tale ale filosofiei în vederea stabili-
rei unei morale, riguros raţionale.
P. Souriau Les conditions du
bonheur. 3 îr. 50. Armand Colin.
Incercare de a da o soluţie raţionată
şi practică problemei fericirei aşa
cum se puneea pentru oamenii tim-
__pului nostru.
Scipio Sighele. /dee e problemi
di un pozitivista. Sandron edit.
E o colecţie de articole publicate
în diferite reviste. Are trei părţi:
studii privitoare la suggestie şi psi-
chologie colectivă ; studii asupra de-
lictelor şi chestiuni de artă şi politică.
SOCIOLOGIE
Paul Acker Oeuvres sociales de
femmes. 3 fr. 50. Plon Nourtit. Cu-
legerea articolelor pe care autorul
le-a publicat în Revue des deux
mondes asupra rolului social al fe-
meei contemporane.
Charles Benoist. Pour la réforme
MISCAREA INTELECTUALA IN STRAINATATE 511
elettorale. 3 fr. 50. Plon Nourrit.
Articole asupra chestiei electorale şi
reformei proporționale.
Jean Cruet. La vie du droit et
e! l'impuissance des lois. 3 fr. 50.
Bibi. de Philosophie scientifique.
Flammarion.
Adversar al concepţii dogmatice a
legii, autorul e un partizan al ate-
nuării ireductibilei autonomii dintre
textul legii şi viaţă.
Eugtne de Roberty. Sociologie de
Caction. Alcan. In prima parte au-
torul studiază geneza socială a ra-
țiunei, în a doua originele raţionale
ale acţiunei şi etiologia conduitei o-
meneşti. |
Eduard v. Hartmann, Die sozia-
len Kernfragen. Verlag Deutsche Bii-
cherei, Berlin, 1908.
Sint trei volume de studii asupra
chestiunilor sociale pe care cunoscut
filosof le-a lăsat. Intăiul se ocupă cu
repartiţia produsului muncii ; al doi-
lea, cu mărirea acestui produs şi al
treilea cu micşurarea apăsării muncii.
STUDIU ŞTIINŢIFIC-LITERAR
Dr. med. Paul Albrecht. Fritz
Acest Krankheit. Halle, Marhold
7.
Autorul stabileşte că marele poet
n-a fost ceea ce se chiamă un beţiv,
ci un bolnav care suferea de dip-
somanie, adică atacuri periodice de
alcoolism.
ISTORIE LITERARĂ
Carlo del Baizo. L'Italia nella
letteratura francese. Soc. tip. edit.
Nazionale.
E al doilea vol. al acestei opere.
Se tratează perioada dela moartea
lui Henri IV pănă la revoluţiune.
POLITICA
V. Mantegazza. Questioni di po-
litica estera. Treves.
E o colecție de articole de jurnal
referitoare la principalele evenimente
politice internaționale, precum con-
ferința din Haga, fevolta din Romi-
nia, chestia Marocului, acordul An-
glo-rus etc.
ISTORIE
L. Cappelletti. Da Aiaccio alla
Beresina. Torino, Bocca.
E un studiu asupra lui Papa Leon,
care porneşte de la naşterea eroului
pînă la retragerea din Rusia.
MEMORII ISTORICE
Daniel Freiherr von Salis-Sog-
lio. Mein Leben und was ich da-
von erzăhlen will, Kann und darf.
I. Band. Stuttgart 1908, Deutsche
Verlags-Anstalt.
Primul volum din memoriile bă-
trinului general austriac.
GEOGRAFIE. CALATORIE
Hans Vollbrecht. /m Reiche des
Negus Negesti Menelik. Stuttgart
Union Deutsche Verlagsanstalt 1907.
Autorul e un medic care a însoțit
în 1905 misiunea germană la curtea
lui Menelik şi care îşi publică im-
presiile şi observațiile făcute cu a-
cea ocazie.
Compilator
Biblicgrafie
(Asupra unora din cărţile de mai jos vom reveni la recenzii)
Da)
Un agronom, Legea 'Tocmelilor agricole şi noile numiri de Ins:
pectori Agricoli. Bucureşti, 1908, 1 bros. de 16 pg., fără preţ.
Lascar Catargiu, 1823—1899). Bucureşti, Biblioteca politică, Laza-
reanu, 1908, 1 broş, de 6f pg., preţul 30 b.
Dr, Mărgăritescu, Institutul de Fisioterapie şi Chirurgie ortopedică,
Bucureşti, Calea Grivitei 67. Bucureşti, Socec, 1908, i broş. în 4 de 52 p.
Caton Teodorian, Sîngele Solovenilor. Bucureşti „Minerva“, pre-
tul lei 1.50.
Jon Birsennul, Dor Pustiu. Bucureşti, „Minerva“ prețul lei 1.50.
M. Eminescu, Poezii Postume, ediție noua. Bucureşti „Miucrvu, 1908
prețul lei 1.50.
Al. Cazaban, Chipuri şi Suflete, „Minerva“ prețul lei 1.50.
Schiller, Wilhelm Tell, Dramă în 5 acte, traducere din limba ger-
mană de B. Marian. „Biblioteca pentru Toţi“ preţul 60 b.
Cridim, Epigrame, Bucureşti, 1908, prețul 1 lev. |
A. Vlahuţă, Din Trecutul nostru, Bucureşti, 1903, prețul lei 3.50. |
Maxim Gorki, Nuvele traduse de Lia Hirsu, Alcalay, prețul 30 b,
vaii TOrEONIEM, Duelistul, traducere de Ludovic Daug, Alcalay,
pretn à
C. Negruzzi, Poezii, Alcalay prețul 39 b. |
I. C. Brătianu, (1821—1891). Bucureşti, 1908 preţul 30 b.
Fr. Grillparzer, Ale mării şi iubirii valuri (Hero şi Leandru), Tra
gedie în 5 actc, traducere de C. Berariu, Cernăuţi, 1904. prețul 2'caroane,
Isidor Iesan, Despre Noroc, Studiu etic—moral, Ciurcu, Braşov, 1908,
prețul 1 cor. 80 kr. a
Paul Jonesca Pastion şi Corneliu Maiorescu Maior avo
caţi Din Culisele Baroului. Bucuresti, 1908, preţul 2 lei. |
Preotul Constantin Morariu, Ciprian Porumbescu după 25 de an
dela moartea lui. Editura reuniuneisde ciniare „Ciprian Porumbescu“ în Su
ceuva, prețul 50 b. |
Dr. Eusebiu R. Rosen, XXIV Anuar al Institutului pedagogic tea
logic Nagyszeben, 1908.
TABLA DE MATERII
Volumului IX
(ANUL III, NUMERELE 4, 5 şi 6).
I. Literatură.
Pag.
D. Anghel şi St. O. losif.— Cometa comedie în 3 ac-
te în versuri . A 5 230, 370
G. Coşbuc.— Vlad-vodă Călugărul (versuri). 56
Delavrancea.— Stăpinia odată... . $ 345
Farago Elena — H. de Regnier. Din La corbeilles des
eures. . O E 4I
C. Hogas.—in Munţii Neamţului, a e ză
Mihail Poe a. — Haia Sanis . R
JI. Studii. Articole. Kerisori din ţările romine.
Dr. 1. Caniacuzino.—În amintirea lui Ion Radovici (cu
un portret) . 318
G. Ibrăileanu. —Evoluția Spiritului critic. (Eminescu
şi Socialiştii) . 250
D. Munteanu-Rimnic.—Note și Schițe din Dobrogea. 423
` George Murnu — Raroaliea Il-a a „Tinerimii artis-
tice“. j 8r
Gi—Viaţa rominească în Bucovina. (Viaţa politică. —
Societăți de meseriaşi. — Teatru. — Confe-
rinţe) . i A ; ; A i 478
Pascu Gheorghe. —Doina . În a. 20 415
Dr. lon Radovici.—ln chestia agrară. so o 4 ' 206
Sadoveanu lzabela.—Simbolismul . 365
C. Stere.— Socialdemocratism sau poporanism ? (VI
şi VII. Incheere). 5 59
Un Romin Bucovinean. — Viaţa rominească în Buco-
vina. (Catedra de istoria romină la Univer-
sitatea din Cernăuţi); Vizita Bucovinenilor. II7
I. Russu- Șirianu.— Scrisori din Ardeal. (Lovitura dela
Caransebeş. --Congresul Presei.— Alte ştiri). 121
š% Scrisori din Ardeal. (Sinoadele eparhiale.
— Pentru Şcoală.— Prigonirea invățători-
lor.—Procese de presă.—Noul regulament
al dietei) . 315
Scrisori din Ardeal. (Procese. —Condamna.
rea d-nei Vlad.—Bancă ori ford cultural.
—Prigonirea tinerilor universitari. — Con-
gresui partidului țărănesc ungar) . > 48
Teodorescu 1—Despre votul universal . . . 3
Viața Romînească.—Dr. lon Radovici. . A è 122
XII. Cronici.
Sp. Antonescu. — Cronica Artistică (Exposiţiunile dela
Ateneu) . 90
š » Cronica Artistică (Expozițiunile d-lor Tincu.
— an m lanh m mac.
lI
Bu EREU lui Vasile Lascar. Artă şi Edi-
itate .
Dr. P. Bogdan. — Cronica Ştiinţifică (Caldura pămin-
tului şi Radiul)
Dr. P. Cazacu, —Cronica Medicală. (Pr egătirea per-
sonalului sanitar inferior) .
Dr. D. Călugăreanu.— Cronica Ştiinţifică (Relaţiunile
chimiei fiziologice cu chimia pură şi cu fi-
ziologia)
> „ Cronica Ştiinţifică. (Fragmentele molecu-
lei proteice şi importanţa lor biologică)
I. G. Duca.— Cronica Externă (Situaţia in Franţa)
5 j E i (Situaţia în Balcani) .
A š (Alegerile prezidenți-
ale din Statele-Unite) . E A
A. Mirea.— Cronica Veselă (Caleidoscop) .
» D 9» . °
(C olloquium) .
Dr. C. Parhon. — Cronica Medicală. (Citeva cuvinte
asupra creşterii, dezvoltării şi involuţiunii
organismului la animalele superioare şi în
special la om) .
C. Stere. — Cronica Internă (Latifundiile ş și fsrimiţarea
proprietăţii ţărăneşti) ,
= Cronica Internă (Democratismul şi d. Au-
rel C. Popovici) .
Ip. Strîmbulescu.— Cronica Artistică. (Rolul societăţi-
lor de arte la noi)
Tarascon.—Cronica Veselă (Fărimituri)
? ? » ?
A. T. zigara- -Samurcaş. —Cronica Artistică (Monumen- `
tele noastre, cu 7 ilustrații)
IV. Miscellanea,
O scriere postumă a d-rului I. Radovici. — In jurul
unci greşeli de tipar. — O Scrisoare a d-lui Lovi-
nescu.— În amintirea d-rului Ion Radovici.—Erată .
Francois Coppée.— Tact şi Cuviinţă... i
V. Recenzii.
Bakounine M.—Oeuvres (I. N.) . :
Boutrouz Emile.—Science et Religion dans la Philo-
i a Contemporaine (O. B.
Bodnărescu Leonida—Citeva datini de Paşti la Ro-
mini (A. B.).
Cazaban Al, —Chipuri şi Suflete d. S.) . i
Dantec Felix le.—Science et Conscience (A. Z.) :
Dinescu FEugeniu.— Euripide, Hecuba. (M. J)
'Dunăreanu M.—Räsplata. (|. S.). .
Faguet Emile. —Le Pacifisme. (O. B.).
Farago Elena.—Şoapte din umbră (I. S)..
Farago Elena.!— Traduceri libere (I. S.) i
dorga N. — Constatări istorice cu privire la viaţa a-
grară a Rominilor. (R. Rosetti).
5 Înscripţii: din Bisericile Rominiei vol. Il.
(M. T.).
Kont l.—La Literature hongroise d 'aujourd’hui. (C. B.)
Rădulescu Motru C.—Puterea sufletească (O. B.) ;
Lovera Romeo. — La Letteratura rumena con breve
crestomazia e dizionarietto esplicativo. (C.B.)
Mermeix.— Le syndicalisme contre le socialisme (I.N.)
Netshammer_R.—Dem Schwarzen Meer entlang. (M.J.)
"Otescu I.—Credin sr ţăranului romin despre cer şi
stele. (
Zagoriţ Const. ri PRR sT reisprezece zile din
viaţa lui Mihai Viteazul (7—20 Oct. 1600.
Luptele cu Polonii) (M. T.).
Zeodorian Caton.— Singele Solovenilor. (I. Ss).
Vi. Revista Revistelor.
Pag.
323
126
129
324
492
326
I4I
133
130
129
490
(Numele revistei se inregistrează atunci cind i se anunță numai cu-
«priasul ; în toate celelalte cazuri se înregistreaza autorii şi articolele).
Arhiva .
Bossert A. —Hyppolite Taine în scrisorile sale.
Buisson Etienne. — Acţiunea directă şi socialismul
Buletinul Comisiunei monumentelor istorice
Buletinul Societăţi filologice
“Carmine Pietro.—Binefacerea modernă .
Castel Emma Bolognese, — Ludwig Ulland, ca poet
caracteristic al baladei germane.
„Doumic hene.— Teama de copil.
Dumur Louis. — Supraomul impotriva lui Nietzsche .
Faggi A. —Un poet al ştiinţei. (Sully Se Rgine) e
Faguet Emile.— Sully Prudhomme
A Nietzsche împotriva istoricilor .
Gaultier Jules de.—Bovarismul istoric. .
Gourmont Rémy de.—Cele dintăi idei ale lui Chateau:
briand . Ă
lorga N.—Cu privire la universităţile de vacanță
piele — conu nostru» (Reviste de partid) -
rain Literară . i
K—of 1.—Noul guvern din Bulgaria. ;
Kowen D. Reginald.— Declinul şi Căderea lui Wagner.
Lang Wilhelm.—Eduard Zeller. Amintiri .
Loria Achille. — Cultura modernă a făcut omenirea
fericită ?
Livingston Seaman Louis.—O criză în istoria arma-
tei americane
Luceafărul
Luasalli Luigi. — Vechile Şi noile metode sociale pen-
tru ajutorarea muncitorilor invalizi şi bătrîni.
Micheis Roberto.— Werner Sombart . . .
Pallante Georges.—Sensibilitatea individualistă .
IV
Panu G.—Sanda. .`
Phillips March L.— Rolul criticei artistice moderne .
Popovici Aurel C.—Demagogie criminală . : i
= 5 Doctrine şi Realitate, etc .
Idei dısolvante
Pouvourville Dr. — Mişcarea revoluţionară chineză
Ragueni.— Edmondo de Amicis .
Reinach Theodor.— Analele lui Kratippos, Comediile
lui Menandru . ; i
Revista din laşi
Revista celorlalți . E
Revista generală a invăţămintului
Rocchi A Arma geniului in armatele moderne
Rod Edouard.— Tendinţele actuale ale literaturii fran-
ceze
Roscoe Henry Syr. —Raporturile dintre e Anglia i Ger-
mania .. .
Săptămina
Streltsow Roman. — Situația politică i social demo-
craţia in Rusia ;
ăzâtoarea .
zohari N. E.—Răscoalele şi intelectualii noştri
Walter P.— Curentele antiingleze în India şi comba-
terea lor . ; A
Webb Sidney.— Temelia necesară a Societăţii
Van Gennep.--Este progres în civilizaţie?
Citeva cazuri de bovarism colectiv
Zeitschrift für romanische Philologie .
VIX. Varietăţi.
Adormirea prin curenți electrici. — Invierea animale-
lor ucise de electricitate. — Fotografii re-
producind relieful corpurilor.--Împrăştierea
norilor de grindină prin ajutorul tunurilor.
—Apa în atmosfera planetei Marte.—Pom-
pele de incendiu la New-York. — Case înal-
te în New-York.—lIndustria blănii de As-
trahan în Europa.—Legiferărea intrebuin-
ţării razelor x în Austria.—Electrizarea cu-
relelor de transmisiune. — Smochini şi ia
tofagi. .
Serum Mormorek.— Proecte de secarea Zuyderzeci. —
Aprinderea lămpilor în vagoane. — Exploa-
tarea petrolului submarin. — Uciderea guz-
ganilor din corăbii.—Lupta contra ţinţari-
lor — Cercetarea sli a cl —Mo-
nox
VIII Mişcarea intelectuală în străinătate 167, 341, 510
IX. Bibliografie . . .
Pag.
ISP ş
164
508
343, 5I
E i oii cati ezoterice? at-a sarba a BRIDE ca cat sui iC ae A DA, Ic a E E i VI e e m e Sasa pi PA PR E e i pa, sarea De ic RT i-l
e e te Te PI, Ep ATA e e Ip E EAN E PE e ea ar
p
AÁ
LTA 44
KSA y „a f TPs
RY O n
S sI (9 Sp si
IN e i
ag. EN i si zje
ASAU Li
up N k b
Na A
Pi aa
N Ukar
Lat * pi N Le pa
WR i) aj (Va 4)
SAR e NV A
WEN EN í pia
síi ` N N [7
AN eA Ñ
AA N A
= A A AI X
A l RY 13
1 $
ALTS STANE
ZANA em
e `e >
Fyi j n SA | ri
„09 a 4 => os 3 îi i aa
Pai due Pat
L N GA PE AN D AN Aj E
ai Urari uz: TES Ann pers) E. W
E, Er
A A, t Li A £ hg; 3 =
A Sa af Tr N Fe
CN A >> mi A 15D (Ș m “TS Ea 70
HAAN a7 (Sg a S # Gat i (E WIA
i Îi ad Ni lsg f: p ji t y & í
X aD ià F, t AAY ( i| ` - 1
Á tr ny si Po | AAC J
PR AIA E GET EAN ` a
d <i f Si $ $ a r INg pre
ONAY GN
AN N, EIR WSN
mm TE So N EN < ANN
PARI, i gr SN Pi a Să
A id, TE a \ EA
R K i i ` Į Y k a sy P
A yá „ij 4) N 4 i ah o H Ad h A
pi a $f, IN s Kez i Aa Fr Ji 3 4
G pi 4* dd J — A r f yic à
4 | f A Aa su bEr Fi baa
PAEAN f FIR “tai „sie
ia. z [i da NA V Ta -
Ad A Dh aA A
Hra A As i. AA Sf Ae T
Wf e SE o Wy Rr
i f NA 4 A AER f & ia a
EN avh, aS A a/4
AN 3 AN JAA (A NOT iA
+ i td: ) À P pa {i 41
AAN I d OS” UP,
v u|
CAY
x
Sad J
ORS NAAN
iy 3
RAI EEN sir aN NER
4 i NNS g + | Şt.
ta ÎN i
e, N r E,
SA n S N LLP 9-4
S LA | =? d CR i :
RI
AN
Wa
> D
ti JEF
im N. A
Li
y ..—
» ră rA
ama A iar
ded e Lei
i LE
ii în pag ere dai ati
A ip
dicta:
Perii dei a CE
ra “ în rasi H
urat
Laits e i Bat eesti i Zâk
ct în 4 em i eur
rE | -rijige iei ci RES
sed 3
= + 1 = d, aere
riss y.
p: - -
-
ses..
Si ea
i aR Tel
ie atei Same = T e E
tops Speg p PE aeg e rA
LASS +A qa -
Ba i EEES
si
pă
im tehis
T
IETT
m i rbaid -
se Ta $
pae A
pes 23 0 a 4
AASI SP
zei
E: ine Tei aie
SE AET: = Sa i
Fr da o “pepe: = >
o a -.-
qire Li LR SR Peake
EES Aree E i val N
$ [ă
- Pipete 2
LT xi AX, sh- W aupra:
Estos AE RE iaoa zau
Ramn a 7
Doe p
kz Eoman Ee -
- f uea A =
e ..
.
pe Pa ala 3
uriia
TER
i Hi pian an
aE
li
is
- ~- TI 1
“pn e mm lam
.
ee
AAEE Prr Ea AA a
“ E
„d. end
m adu 5 i
. 1. Pe ma . i
2Y note 4 -
w =a . fe! E
. i ? eoa S E r
` n mes 7 ET îi La s$. N - n
Pi r sama Ph .. pei bi «i d Dl pie e aie e îs ai e ua “|
E ie ă : se Pr la e ai~ peee z t d
SI P— i i 7 h t 3 3 -As ei. anoi aa
-< i aci dia e uS i i 3 tinadi =
. 9 — - I ao Eesel . sa me . ` 4
5 m. BES RTS ma 3 -ie - - — A ags
tap ns pat (a Jda ~ T 4 rii ai = Pi mă >: e
- 5 înapoi rasi "pi:
] 5 [7 qe d 9a E L, imite. phota - 2
. . bip, se fa A în Dă j T $ :
og'o ` Pe pe papei tati ` js i
k . . é m. bi 4 3 >
dator: = pdi q =o
> ogo a . ies
pi Pe Pita:
heoo udă E
E Ei
i: E P ie
aaa: i: sd PM 2
MS eee y ne a.
Ie ie E m, | ET)
Saia
gei Si n
2 tau
E 4 s
morte ăi ua
e rii Teye:
aia = ză
EK Pa
IE aaa
E ORE rit
a ir
ze Îi ii miza aa
beT. aA: di diaa
mii; Brki epris
Saig as
Sia i
ap `
iazul il an f
ap meis
Ni eks a i 0
pe
ez d i DIE ALT
iieri a -
=
Zii
Ean RS eat sa
eerde. rri ras 5
PPP sira se Tbe
Eie
-
Ş
ZE: Se T- =
>
Eee ee ag hug aaa! Hh
piii as a
„m...
r-
RA
Aee | initia i
a
ai
- EEEE rai și
freza a URR Rri ha EER
T OE r d TT arw
ean
METE E 73
<.
p
Ti Pr m=-be:
a eirs al
E Eri e
? oaie a.
AI n ere ati
Pe yaa ia india
E Fia RH --.
?
pe ez
->
kii
IE T a EUT
piele e cena t iuti
LE sa: core id a
- si:
=e —E =? 4
meet toc MR Dei
perreti aaee O .
i Le a = fiig sai en
asta oprit” n
e tie Sintea
3 arai nana TE
E ieri get ezita 3 5 =
cre: i
Li
122 -s nm: eat him e.
i
UR e tatei dez +8
.. - R p in PT Ir
753 . $
in
vs:
* 3 ai
+
TRALLES
“9. Li
De i