Viața românească — Vol.X (1908)

Google 


This is a digital copy of a book that was preserved for generations on library shelves before it was carefully scanned by Google as part of a project 
to make the world's books discoverable online. 


It has survived long enough for the copyright to expire and the book to enter the public domain. A public domain book is one that was never subject 
to copyright or whose legal copyright term has expired. Whether a book is in the public domain may vary country to country. Public domain books 
are our gateways to the past, representing a wealth of history, culture and knowledge that's often difficult to discover. 


Marks, notations and other marginalia present in the original volume will appear in this file - a reminder of this book's long journey from the 
publisher to a library and finally to you. 


Usage guidelines 


Google is proud to partner with libraries to digitize public domain materials and make them widely accessible. Public domain books belong to the 
public and we are merely their custodians. Nevertheless, this work 1s expensive, so in order to keep providing this resource, we have taken steps to 
prevent abuse by commercial parties, including placing technical restrictions on automated querying. 


We also ask that you: 


+ Make non-commercial use of the files We designed Google Book Search for use by individuals, and we request that you use these files for 
personal, non-commercial purposes. 


+ Refrain from automated querying Do not send automated queries of any sort to Google's system: If you are conducting research on machine 
translation, optical character recognition or other areas where access to a large amount of text is helpful, please contact us. We encourage the 
use of public domain materials for these purposes and may be able to help. 


+ Maintain attribution The Google “watermark” you see on each file is essential for informing people about this project and helping them find 
additional materials through Google Book Search. Please do not remove it. 


+ Keep it legal Whatever your use, remember that you are responsible for ensuring that what you are doing is legal. Do not assume that just 
because we believe a book is in the public domain for users in the United States, that the work is also in the public domain for users in other 
countries. Whether a book is still in copyright varies from country to country, and we can't offer guidance on whether any specific use of 
any specific book is allowed. Please do not assume that a book's appearance in Google Book Search means it can be used in any manner 
anywhere in the world. Copyright infringement liability can be quite severe. 


About Google Book Search 


Google's mission is to organize the world's information and to make it universally accessible and useful. Google Book Search helps readers 
discover the world's books while helping authors and publishers reach new audiences. You can search through the full text of this book on the web 


atlhttp: //books.aoogle.com/ 


Viata romineasca; 
revista literara si stiintifica 


PET ti 


3 
caci Aluzii e mezi ACE iai TE | 


—— 
— 
pasaj 


= 
Fă 
£ 

i 


= 


VERITAS 


l 

|| LIBRARY ST OF THE 
| ITY OF MIChHir 

| onnes EEC GAy 


9FE7 aomh SS w 
F “d z , i e 


mT 


+ 


h mahala A 


EELS A mpra p pupe 
E Li alilikiiiliidiliiL: 


THE 
HANDMAN 


VOLI LMDH MEISE IONIMA AAR: OA 


COLLECTED BY 3 
MAX BYLVIUA HANDMAN 1883-1939 
PROFESSOR OF ECONOMIOS 1931-1939 
UNIVERSITY OF MICHIGAN 


n oo e ae -o 


auaa dadh 


PPR 


ei! Cat 
SN ua | 
NEF LA i 


Pa Ar 


Y s 


„st maps m. 


iii r i 
tr, ` 
i s E aT 
. i LO 
f 
y Ery N 
ie. Li 
` 
A 9 
i i 
E, í 
d $ F4 
~ 
“ 
3 » a 
f as 
; 7” 


Viaţa Romînească 


Viaţa Romînească 


Revistă literară şi ştiinţifică 
Directori: C. STERE şi Dr. |, CANTACUZINO 


VOLUMUL X N ~ 
ANUL Ill | 
LAŞI 


Redacţia şi Adrainistrația: Str. Golia No. 52 


1908 


fea 


Ale n. L Pet =) L MAES ` AP 


Nantesa gr a A N Ee 
a 2 
5-25-* i N. $ 
53227! N SRR Mu 
ala 
Na.. 


„Călătorului îi şade bine cu drumul“ 


Prietenului meu Ioan A. Rădulescu-Pogoneanu. 


Băutura l'a prăpădit pe Pitache Cojescu, că altfel unde 
ajungea el pînă acuma, să-și fi văzut el de treburi cum se cade 
şi să-și fi păstrat banii care i-au trecut prin mînă ?... Că de no- 
roc nu se poate plinge ; pe ce-a pus mîna i-a mers. Dacă a ţinut mo- 
gie cu arendă, cînd era anul mai rău, de se văitau toţi vecinii, 
lui Pitache îi mergea de-ţi era mai mare dragul. Numai din tă- 
ierea pădurii după Nuceseanca putea să cîştige, să aibă pănă 
la adinci bătrinele. Mă rog: nouă sute de pogoane de pădure 
de construcţie, stejari să fi luat numai pe trunchiul unuia doi 
poli, bez stinjenii de ars şi crăcile.—Dar cine era să facă che- 
furile rămase de pomină, care se începeau azi si ţineau cu săp- 
tămiînile ? Pitache. Cine pleca întovărăşit de alţi cinci-gase pri- 
eteni în trăsuri, cu patru cai înaintaşi şi cu lăutarii după ei la 
Braşov ? Pitache. In vremea asta logofeţii si contabilii nu stau 
cu miînile în sin. Lumea zice că unul dintre ei, d'acolo, din ja- 
ful dela Nuceseanca şi-a făcut starea de azi. 

Ei | dar acum s'a sfirsit. Pitache s'a cuminţit. S'a isprăvit 
cu viaţa de pînă acum ;—i-a pus cruce. Toate merg pînă la un 
timp. De aceia s'a jurat împreună cu prietenul său Năiţă Din- 
culescu, că de aci în colo intră în rindul oamenilor cuminţi. 

Sint zece zile de cînd se păzesc unul pe altul; şi n'au bă- 
gat în gură nici o lacrimă de băutură. Apă,că e sănătoasă şi e 
lăsată dela dumnezeu. 

Sa mai jurat el şialtă dată şi nu s'a ținut. Ei! dar acum e 
altceva. Toate merg pină la o vreme. A dat omul cu capul de 
pragul de sus. Ce? e om de aproape cincizeci de ani. Nevasta 
sa luat de gînduri; copiii încep să se mărească... Pînă cînd? 
De rindul ăsta s'a isprăvit, s'a mîntuit. 

Cu cele citeva mii de franci ce i-au mai rămas,.s'a hotărît 
să ia în arendă moşia statului Drugănegiii, al căruia contract 
expiră la toamnă, moşie frumoasă la care s'au pricopsit ciţi au 


6 VIAŢA ROMINEASCA 


ținut'o. Deputatul de la colegiul al doilea, căruia şi-a dat votul, 
şi pentru care a alergat de a dat pe brinci la alegerile din 
urmă, i-a făgăduit formal c'o să facă să i se dea lui moşia. 
Şi fiindcă Pitacha cind spune o vorbă—e vorbă, a şi inceput 
să-gi pue în lucrare hotărîrea. Moşia fiind la o poştă şi.jumă- 
tate dela oraş, gi-a cumpărat un cal buestraş «de miînîncă nori 
nu altceva», şi-a luat jambiere roşii de piele, o şapcă frumoasă— 
şi pleacă chiar acum la Drugăneşti, împreună cu prietenul Näitä» 
să vază mai bine moşia. 

Năiţă nare cal, dar a inchiriat unul dela Tașcu, care ţine 
birji şi poştalioane. 

Pitache s'a sculat dela cinci şi-şi aşteaptă cu nerăbdare 
prietenul care întirzie, cu toate că i-a spus desluşit aseară, să 
vie cît de devreme ca să nu-i apuce căldura pe drum, aducîn- 
du-i aminte şi de vorba romînului: călătorului îi şade bine cu 
drumul. Cind colo poftim! cinci şi jumătate, şi el nu vine—şase, 
şi el tot nu vine. 

Din cînd în cînd se duce la poartă şi se uităn lungul dru- 
mului, să-l vază venind. 

In sfirgit, uproape de şapte, Năiţă se iveşte. Vine la trap. 
Pitache îl zoreşte, răsucindu-şi şapca cu mina, ca acarii dela dru - 
mul de fier, şi strigind cit poate: 

— Hai! nene, păcatele mele, hai odată! 

A fost o incurcătură. Băiatul lui Taşcu uitase de vorba, 
luN de aseară şi inhămase la un poştalion, care pleca la Găeşti, 
calul închiriat de el, singurul cal care merge bine la călărie. A 
trebuit să-l pornească cu alt cal după peştalion. 

— Inţelegi—explicâ Năiţă, fâcindu-şi vînt cu pălăria—pină 
să-l ajungă, pină să deshame pe unul, să pue păllalt, pănă să 
vie îndărăt.... 

— Tii! păcat, — răspunde Pitache încălecind—ne apucă zà- 
duful pe drum! 

Dar Năiţă a descălicat şi se zbate să găsească chinga, 8'0 
mai strîngă niţel, că s'a cam slăbit. 

— Haide, Năiţă; dă mai iute—il sileşte Pitache;—ţi-am 
mai spus'o de o mie de ori: călătorului îi şade bine cu drumul... 

Acum au pornit-o. 

W'are aface calul lui Năiţă, slab, neţesălat, ros de ham în 
toate părţile, cu bidiviul lui Pitache, gras ca pepenele şi lucios 
la păr, parcă e uns cu untdelemn; precum n'are aface nici cos- 
tumul lui—gapcă nu, jambiere nu,—cu costumul lui Pitache. 
Nici înfăţişarea, unuia mare aface cu a celuilalt. Pe cît de gros 


„CALATORULUI ÎI ŞADE BINE CU DRUMUL“ 7 


şi de voinic e Pitache, pe atit de uscat şi de pipernicit e Năiţă.... 

Dar merg în pas, la țăcăneală. | 

Au egit din oraş şi acum ţin şoseaua drept. 

E o dimineaţă frumoasă de Iunie, plină de mirezme de flori 
de tei, de sulfină şi de levănţică. La dreapta drumului, în vale, 
se țin lanţ zăvoaele Ialomiţii, printre care cînd şi cînd se vede 
apa sclipind în bătaia soarelui; la stinga, pînă în poalele dealu- 
rilor, grine de toată frumuseţea : lanuri galbene de griu copt cu 
chenare roşii de maci înfloriţi,—lanuri de ovăz de un verde bru- 
măriu, —lanuri de porumb de un verde închis şi lucitor; iar pe 
dealurile care închid zarea, vii cu răzoare de viță paralele gi 
drepte, parcă sint trase cu condeiul, printre care se zăresc ici 
şi colo puncte albe: muncitori la plevilă. 

Răsună lunca de cinticile pitpalacilor şi de hiriitul cirsteilor. 

Frumuseţea firii umple de mulţumire inimile călăreţilor. Se 
vede din bunăvoința zimbetului cu care răspund saluturilor ţă- 
rancelor, care trec spre oraş ducind cobiliţe de pui şi de boboci 
de rață, spînzuraţi de picioare,—băsmăluţe cu ouă,—oale mari cu 
lapte şi cu smintină,—coşuri de ciregi ori donicioare de fragi, 
toate bunătăţile prăsite, adunate, ori păstrate pentru gura oră- 
şenilor. | 

Femeile moțăe din cap a <bună-dimineaţa» ; iar ei le răs- 
pund cu dragoste: 

— Mulţumim dumitale. Vinzare bună... 

Să fie un ceas dela plecare, cind ajung la capul podului de 
peste Ialomiţa. Aici e răspintie de trei drumuri, şi la răspintie, 
drept în faţa podului, e hanul, vestitul han a! lui Manolache Cio- 
Jănescu. Inaintea hanului o polată încăpătoare învelită cu gin. 
drilă, pe acoperişul căreia e firmă mare cu numele proprietaru- 
lui; iar între Manolache gi între Ciolănescu un rotocol albastru, 
în care sînt zugrăvite două ciolane încrucişate. Pe o sîrmă, care 
leagă doi stilpi, stau spinzuraţi covrigi rumeni, iar pe alta pe- 
rechi-perechi de cimaţi proaspeţi, acoperiţi cu un tulpan, în 
ciuda viespelor care le dau tircoale biziind. In fereastra circiu- 
mei, rînduri de sticle cu băuturi de toate culorile pietrelor nes- 
timate. Nici un muşteriu;—oamenii sînt duşi la muncă. 

Scularea de dimineaţă, aerul curat şi călăria şi soarele, 
care a început să dogoare, le-a deschis o poftă de mincare și o 
sete, mai ales o sete grozavă. De aceia, fără vre-o prealabilă 
înțelegere, au oprit amindoi în dreptul hanului şi bat cu friştile 
în stilpii polatei, fără să se uite unul la altul şi strigînd întrun glas : 


8 VIAŢA ROMINEASCA 


— Hei! stabiliment! 

Băiatul, care moțăia la tigghea, se tirăşte alene în ușa pră- 
văliei, frecîndu-se la ochi. 

— Mă,—îutreabă Pitache, —ai ceva rece de băutură, un pe- 
lin cu sifon ceva? 

— Este,—răspunde băiatul, silindu-se să nu caste. 

— Dă-ne două pelinaşe cu sifon. 

— Ori cu borvis,—adaugă Năiţă. 

Băiatul pleacă agale. 

— Mişcă-te mai repede, băete!—iîl sileşte Pitache,—aaa! 
mişcă-te, bieţaş. 

Şi nu-l slăbeşte de loc, strigîndu-i din cînd în cind: dă zor, 
mă neicuţă, că sintem grăbiţi şi tii, vorba rominului: călăto- 
rului îi şade bine cu drumul. 

Băiatul se întoarce aducind pe o tavă verde două pahare 
de vin cu sifun. E rece: Se cunoaşte după abureala paharului. 

Pitache bea jumătate paharul, îşi plesneşte limba de ce- 
rul gurii şi, întorcindu-se spre Năiţă, se uită în ochii lui, ridicînd 
sprincenile in semn de întrebare, adică: «ce zici» ? 

Năiţă, care şi-a băut paharul pină'n fund, zice: «<phiiii! 
straşnic !> 

— Unde-l ţineţi, mă,—intreabă Pitache pe băial,—de e 
aşa rece ? 

— La ghiaţă. 

— Dar de unde aveţi ghiaţă? 

— Păi n'are jupinu ghețärie íin curte ? 

— Ce vorbeşti, domnule ! ? se miră Pitache şi Năiţă în- 
trun glas şi tot întrun glas poruncesc: «ia mai adu două»; 
iar Pitache adaugă : «dar nu fi mocăit, umblă repede, că sîn- 
tem grăbiţi.» 

Al doilea pahar se bea pe nerăsuflate; tocmai al treilea, 
care s'a adus acum, se bea mai pe'ndelete, cu întrebări puse 
băiatului : 

— Cum te chiamă, mă? 

— Tilică. 

— De unde ești tu? 

— De la Priseaca. 

— Al cui eşti de la Priseaca ? 

— Al lui Tache Drăgoi. 

— Şi de mult eşti aici? 

— De patru luni. 


„CALATORULUI ÎI ŞADE BINE CU DRUMUL“ 9 


— Dar stăpin'tu unde e, mă? 

— E dus colea la nitşa trifoi, 

Pitache scoate o rubiă, o dă băiatului și-l zoreşte să-i 
aducă restul, cind se aude alături în livada cu pruni: lip-lip! 
lip-lip | Vine Manolache Ciolănescu pe poteca dintre pruni, cu 
papucii lipăind. 

El cunoaşte bine atit pe Pitache cit şi pe Nâiţă,—şi nu i-a 
văzut de mult. Cind dă cu ochii de ei nu mai poate de bucurie. 

— Bună ziua, dom'le Pitache. Uite și domnu Năiţă! 
da'ncotro ? 

— Incoa la vale; dar mă, Manolache, grozav pelin ai. Mă 
băete, să mai aduci un rind! trei pahare! de unde-l ai ? 

— Aşa e că e grozav? De la frati-meu Ilie. 

— Straşnic ! dar ştii? un lucru nu-mi place mie: băiatul. 
Nu face. Aici la han în drum, la răspiîntie, trebue un băiat iute, 
spirt. Să umble ca sfirieaza. Omul vine, bea, pleacă repede. 
Vorba rominului : călătorului îi sade bine cu drumul. 

Cînd se'ntoarce băiatul, hangiul zice: 

— Dar de ce nu descălicaţi niţel ? Mai răsuflă si caii 
o leacă, 

Iar Pitache şi Năița găsesc că are dreptate: mai răsuflă 
ŞI caii o leacă. De aceea se scoboară, leagă dirlogii cailor de 
cite un stilp şi se așează la masâ sub polată. 

. ~ Bi, noroc să dea dumnezeu şi bine te-am găsit! 

— Noroc! Bine aţi venit sănătoşi! 

— Straşnic pelin ! Dar de cînd ţi-ai făcut gheţărie ? 

— Acu un an. Mam gindit: girla colea ; ghiaţa de pomană, 
boii tot stau degeaba iarna. Ia să-mi torn eu o ghețărie,—şi am 
făcut-o. Wa ţinut o sută şi mai bine de lei,—da 'ncai um făcut 
un lucru bun. 

Și văzind că Năiţă se uită de cităva vreme cu stăruință la 
cirnaţii spiînzuraţi pe sirmă : 

` — Sint proaspeţi, dom'le Năiţă ; useară i-am făcut,—pe viaţa 
mea! Mă Tilică, ia dă jos o pereche de cîrnaţi. 

— Așa ©, sînt proaspeţi, se vede cit. de colo. 

— Păi să vezi ce-am păţit:—explică Manolache—am un 
blestemat de taur, dar'ar lupu'n cornu lui! c'o să plec cu el Joi 
ia tirg să-l vinz, să mă scap de el, că numai buclucuri îmi face. 
Mai deunăzi nu era să-mi omoare un copil? Eri dimineaţă, nu 
ştiu, ori că din joacă, ori de-ai dracului ce e, îmi împunge o fru- 


10 VIAŢA ROMINEASCA 


museţe de purcea drept în burtă. Noroc c'am fost aici. Dac'am 
văzut că e împunsă râu, a trebuit s'o taiu. Am avut Ignat eri 
pe negîndite. Aseară tot se ducea frati-meu la tirg, i-am dat 
carnea 90o vinză la un măcelar şi am oprit şi eu ceva dintr'însa.. 
Mi-a prins bine ghețăria. Să pue să frigă o pereche? 

Pitache, după ce răspunde hotărît: «Să pue!» ia şi avi- 
zul lui Năiţă: «hai? ce zici Năiţă ?> Jar Năiţă nu poate să stri- 
ce gustul lui Pitache, dar recomandă băiatului, cu blindeţe şi cu 
duioşie : 

— Dar, mă Tilică, umblă mai repejor, mă băeţaş. 

Până să frigă cîrnații, nu e de refuzat propunerea hangiu- 
lui de a merge să le arate gheţăria. Se duc deci să vadă ghe- 
ria sistematică, învelită cu stuf de o frumusețe; apoi intră 
în grădina din fund. Cum in vremea asta soarele s'a ridicat sus 
şi a început o vipie de căldură care frige, nu altceva, ce plăcere 
fără seamăn simte Pitache şi prietenul său, cînd ajung în gră- 
dină, sub bolta de umbyă a unor nuci uriaşi! Celdin mijloc mai 
cu seamă trebue să fie de mai bine de două sute de ani. De 
geaba, nici o umbră ca umbra de nuc. 

E răcoare !... Şi vine de undeva un miros de sulfină şi de 
levănţică... 

— Ja auzi, mă Năiţă! 

Şi citeşi trei tac, să audă cum cîntă pitpalacile. Una, aici, 
aproape, chiar lingă gardul grădinii zice desluşit: «pitpalac!> 
Altele mai departe îi răspund: «<petpedec ! petpedec!> iar lor le 
răspund altele şi mai dedeparte, tocmai de colo, din poalele vii- 
lor: «pitpidic! pitpidic! pitpidic !> 

— Si 'ncotro ziceţi că mergeţi dumneavoastră ? 

— La Drugăneşti. 

— A! păi v'a apucat zăduful pe drum. Eu ştiţi ce-aşi face 
în locul dumneavoastră ? aşi rămine să minînc aici, că tote 
aproape de nimez. După prinz vă spui eu c'o să tragă o sfintă 
de ploae de un ceas, să rupă pămintu. Si aşi pleca după ploae 
pe răcoare : praf nu, căldură nu. 

Nu e pe tot cerul, senin ca sticla, pic de norişor, nici mă- 
car cit un bob de meiu ; dar dacă spune Manolache c'osă plouă... 
Si Pitache ştie ca ăştia dela ţară se pricep la ale vremii lucru 
mare. N-a păţit-o el odată, cind ţinea Merenii ? Tot aşa de se- 
pin ca acuma. El, în loc să asculte pe unul care-i spunea să 
plece cu trăsura cu coviltir, a plecat cu o brişcă ne 'nvelită; 
şi peste un ceas ľa apucat o ploae cu piatră, să-l omoare gi mai 
multe nu. Tot aşa a păţit odată şi Nâiţă. 


„CALATORULUI Îi ŞADE BINE CU DRUMUL: It 


— Ce zici, mă Năiţă ? 

Ce să zică Năiţă, mai ales după ce hangiul le pomeneste 
de nişte pastramă bună de capră şi de nişte uger de purcică? 

— Nu mă ’npebuni ! ai oprit ugerul dela purcică ? 

— E pus la gheţărie. 

— E! dă poruncă sa bage caii undeva la umbră, frate 
Manolache, şi regulează de ale mincării. 

Hangiul, om în toată firea, care ştie că călătorului îi gade 
bine cu drumul, pleacă zorit să dea porunci; iar Pitache îi stri- 
gă din urmă: 

— Şi pănă una-alta, trimete-ne o velinţă-ceva şi o baterie 
de pelin cu sifon... . f i : 

Ce masă înfricoşată ! Ce pastramă fragedă ca roua ! Dar 
ugerul ăla de purcică de se topea ’n gură!... Dar ceapa verde !. 
^u se mai puteau sătura. 

— Mă Nâiţă, dacă mă iubeşti, ia de ici bucăţica asta 
grasă. 

— Mă Pitache, să mă "'ngropi, gustă colea, să zici că n'ai 
mincat de cînd eşti. 

Dar pelinul cu sifon ținut la răcitoare ! 

Un singur lucru nu i-a plăcut şi nu-i place lui Pitache: 
băiatul. A spus'o hangiului de cite-va ori şi i-o spune şi acuma, cu 
limba împiedicată, parcă ar avea cleiu în gură şi sughiţind la răs- 
timpuri : 

— Nu face, 'scultă-mă pă “ine... hic!... aici e han mare... 
“a răspintie... Va un băiat spirt. Omu se grăbeşte la drum, 
donle. Vine, cere, bea şi pleacă... n'are vreme de pierdut gi că'ă- 
torului i şade bine cu dru'u... 

Acum soarele scapătă înapoi spre oraş. În grădina din spa- 
tele hanului, Pitache şi Naiţă dorm duşi cu faţa ’n sus şi sforăe, 
să zici că umblă ferestrăul; iar hangiul, care-i cunoaşte de mult, 
a pregătit pentru diseară o ciorbă cu ardei grozavă, —nişte pui 
de pus la frigare apelpisiţi,—o salată de ţiri bătăioasă,—a pus 
clondirele la ghiaţă şi a trimis pe Tilică'n sat să caute pe Dima 
Jăutarul. Ştie el că domnu Pitache şi domnu Năiţă nu se 'ntorc 
curind acasă, că sînt călători, și călătorului îi gade bine cu 
drumul. 


loan Al. Brătescu-Voineşti. 


Scrisorile iubitei. 


Serisorile iubitei 
Le-adună la un loc 
ŞI fără de sfială, 
Copile, dă-le foc: 


Eu am într'o lăcriță 
Un vraf de-aşa scrisori... 
Arar mă uit la ele 

Ni pling adeseori 


Polemica 


Da, cu Byron sameni tare— 
Diferenţă doar un pic: 

Un picior avea mai mic... 
Si-un talent mai mare! 


Gh. din Moldova 


De ce cîntă păsările ? 


Ne luasem de vorbă privind canarul care ne destăta la masă, 
de două ori pe zi, în birtul tăcut al unui mic orășel de pro- 
vincie. 

Eram exilat acolo pentru un an de zile; şi cum singurul 
prieten pe care mi-l găsisem era profesorul de naturale, băeat 
bun altfel, și foarte priceput in meseria lui, dar de o neştiință 
barbară cu privire la umanități; și cum pe mine așa m'a lăsat 
Dumnezeu, să vintur idei cel puțin trei ceasuri pe zi, sub pe- 
deapsa de a mă imbolnăvi—de aceia eram nevoit să vorbesc cu 
prietenul meu despre viața naturii. Și găseam destul interes în 
aceste convorbiri, fiindcă deşi vechiul meu profesor de ştiinţe din 
liceu iși dăduse osteneală — ajutat fiind şi de un manual po- 
trivit — ca să înăbușe în mine prin nomenclaturi și descrieri 
moarte curiozitatea pentru natură, totuşi nu fusese în stare să-mi 
stingă plăcerea pe care am simțit-o totdeauna de a observa vie- 
tățile din jurul meu. Cite ceasuri nu mi-am perdut tn copilărie, 
uitindu-mă la furnici, albine, ţințari și păiajeni... Mai cu samă 
păiajenii îi urmăream cu mare interes. Și acuma îmi aduc a- 
minte de ziua în care mi-am perdut cartea de ştiinţe, uitată în 
vre-un tufiș din grădina publică unde mergeam noi băeţii de li- 
ceu să ne preparăm în ajunul examenului. Nici pănă în ziua de 
azi n'am mai găsit cartea ceia încilcită, cu specii, clase și ordine 
fără sitrşit; dar nu-mi părea rău, căci reușisăm să-mi clasific eu 
păiajenii de toate neamurile pe care-i găsisem în ziua aceea. 

Unii, mari, burtoşi, iși întindeau pinza, deasă și fină, ca o 
plasă pe tufișuri, şi omorau prada fără a o înfășura, numai prin 
îințepături repetate, repezindu-se şi retrăgindu-se cu iuțeala fulge- 
rului ; alţii colorați, în forme curioase, iși așezau rețeaua deasu- 
pra unui piriiaș, pe buruenele de pe mal, pentru a prinde mus- 
culițele ce plutesc vecinic în aer deasupra apei,—şi ca să nu 
cadă, ori ca să nu sperie prada, prea uşoară pentru a se încilci, 
ce mișcări alunecoase și agere....; unii, așa de mici, abea vizi- 
bili, iși întindeau păinjenișul în unghere, şi reușau să învălue o 
muscă de douăzeci de ori mai mare decit dinșii, legindu-i picioa- 
rele, unul după altul, cu mare trudă, prin niște fire pe care se 


14 VIAŢA ROMÎNEASCA 


tot duceau să le lege de puncte tari; alţii, mari și cu picioare 
foarte lungi, nu făceau pinză, ci-şi îugăreau prada,—dar de se 
întimpla să simtă sbirntind musca în pinza altui păiajen, se re- 
pezau într'acolo, şi cu ce stingăcie, și totuşi cu ce îndeminare o 
invăluiau, îndoindu-și picioarele cele lungi....; mai mult decit toți 
aceștia imi plăceau păiajenii roşii, mici cit o gămălie de ac, care 
trăesc în colonii cu miile, întinzind de sus în jos o rețea de fire 
pe care se toturcă şi coboară întocmai ca marinarii pe fringhiile 
unui vas cu pinze.... 

Odată am urmărit lupta între doi păiajeni care s'au întilnit 
în aceiași pinză. Indată s'au simțit după umblet de departe şi 
au început a se apropria unul de altul, încet, uşor, cu mișcări 
chibzuite și pinditoare, pipăind mereu pinza, și gata de a prinde 
pe adversar de un picior pentru a-l îniășura intro clipă; apoi 
s'au oprit, şi fiecare a zguduit repede pinza pentru a cunoaşte 
greutatea şi deci mărimea și puterea celuilalt—și deodată unul, 
simțindu-se mai slab, fuge la marginea pinzei şi-şi dă drumul 
pe un fir ca un acrobat de circ; celălalt îl urmărește, şi ajun- 
gind in același punct, apucă firul, şi începe a-l trage cu o iu- 
țală grozavă, depănind din picioare așa cum trag copiii cu minele 
sfoara unui smeu ; şi cit pe ce era să-l apuce dacă îfugarul, sim- 
ţindu-se ridicat cu așa iuțeală, n'ar fi tăiat firul luind-o la fugă... 


$ 
= = 


-Si după cum spuneam, ne luasem de vorbă de la canar. 
Eu mă miram cum o fi scoţind el acele sunete aşa de pline, iar 
prietenul meu, naturalistul, mă lămuri, că nu le scoate din gtt, 
ci din fundul tracheii, acolo unde tracheia, care servește astfel 
ca tub de rezonanţă, se ramifică în plămini.—Dar oare păsările, 
„au ele intenţia de a face muzică, de a plăcea urechii păsărești, 
ori poate emit fără voia lor sunete așa de armonioase ?—Ba nu, 
mă îndreptăiu tot eu, cîntă cu intenție, fiindcă sunetele prezintă 
evident acea simetrie variată de fraze, acea unitate în varietate, 
care după Fechner formează fondul artei muzicale. 

„Cintecul privighitorii, de pildă,—imi povesti prietenul meu 
„(după Naumann şi Brehm)—este aşa de perfect și așa de ori- 
„ginal, sunetele așa de pline, variaţiunea atit de plăcută și armo- 
„nia atit de fermecătoare, incit cu adevărat ne umple de mirare; 
„cu 0 grație nespusă strofele dulci fluerate se alternează cu strofe 
„răsunătoare, strofele plingătoare cu strofe vesele; și pe cind 
„cintecul uneia începe dulce, crește cu încetul în putere şi moare 
„în suspine, cîntecul alteia preludează cu note repezi şi de o plă- 
„cută duritate, trece la note melancolice, asemănătoare cu cele 
„mai curate sunete de flaut, și pe acestea le schimbă iarăși pe 
„nesimţite în sunete vesele.... Un tempo moderat și pauzele din- 
„tre strofe măresc efectul acestor melodii fermecătoare.... Cintecul 
„unei privighitori, ca să fie bun, trebue să cuprindă 20, pănă la 
„24 de strofe diferite; la mulți cintăreți variațiunea este mai 


DE CE CÎNTA PASARILE ? 15 


„Mică. In această privință, localitatea are o influență însemnată; 
„căci de oarece privighitorile tinere fac întotdeauna şcoală la cele 
„mai bătrine din aceiaș localitate, se intelege ușor de ce într'o 
„regiune se aud aproape excluziv cintăreţi excelenți, pe cind în 
„altă regiune se aud numai cintăreți mai puțin înzestrați. Mas- 
„culii bătrini întrec în totdeauna pe cei tineri; căci și la păsări 
„arta nobilă cere să fie exercitată».—lIn purtarea ei, privighitoa- 
„rea vădește o fire prevăzătoare, liniștită, serioasă. Mişcările îi 
„sint pline de cuminţenie și demnitate; atitudinele trădează min- 
„drie, iar gesturile par a arăta conștiința unei superiorități recu- 
„noscute“.— Prin urmare nu încape nici o îndoială, încheiă pri- 
etenul meu, că păsările cintătoare se desfată ele înse-le cu cîntul 
lor, şi-şi dau foarte bine samă de talentul cu care sint înzestrate. 

— Ei, dar de ce cîntă păsările ?—Selecțiunea sexuală, tmi răs- 
punse prietenul meu,—după Darwin. Acele păsări de sex mas- 
culin care au impresionat plăcut urechia femelei, au fost prefe- 
rate, s'au reprodus şi au transmis urmașilor această însuşire a 
lor. Naturaliştii au stabilit de mult că masculii, singuri înzes- 
traţi cu talent muzical, se inspiră mai ales în timpul rutului, 
cind se întrec între ei în fața femelii, provocind-o prin chemări 
şi cintece aprinse, prin sărituri drăgălașe, prin jocuri în zbor, şi 
siirșind întrecerea printr'o 'luptă adesea ucigătoare. Cintecul pri- 
vighitonii, de pildă, nu răsună nici odată aşa de aprins, ca atun- 
cea cind intră în joc gelozia, și cind fiecare dintre concurenți in- 
trebuințează talentul muzical ca o armă pe care caută să o mi- 
nuească pecit se poate mai bine. Tot selecțiunea sexuală a pro- 
dus la păsări şi culorile așa de frumoase şi variate ale penișu- 
dui. Ba la o intreagă serie de păsări tropicale, masculii îmbracă 
anumite podoabe numai în timpul rutului; această „haină de nuntă“, 
cum o numesc naturaliștii, pe lingă culori frumoase mai are de 
obiceiu şi o coadă foarte lungă pe care paserea o leapădă apoi, 
fiindcă în viața obicinuită o atare greutate i-ar fi vătămătoare în 
lupta pentru existență. 

— Bine, dar de ce nu cintă și celelalte animale? De ce se- 
lecțiunea n'a luat și la ele aceiași cale? Fiindcă ştim doară că 
la alte ființe viețuitoare, selecțiunea a produs alte însuşiri—de 
pildă vigoarea și mărimea masculului. Va să zică, dacă la pă- 
sări selecțiunea a luat această cale--a sunetelor muzicale—pri- 
cina nu poate fi alta, decit că păsările au o asemenea predispo- 
ziție. Şi atunci ajungem tot de unde am plecat: Care-i pricina 
acestei inclinaţiuni? De ce cîntă păsările ? 

Prietenul meu, naturalistul, n'a fost în stare să găsască ex- 
plicarea, și nici eu n'am găsit'oîn numeroasele cărţi şi enciclope- 
dii pe unde am căutat-o. Am găsit-o însă pe urmă, pe calea re- 
flecțiunei, şi iată prin care raționament. 

Dacă un animal—sau o plantă—are un caracter excepțional, 
adică un caracter pe care nu-l mai regăsim în toată seria din 
care face parte acest animal, e cit se poate de probabil, ţinind 
samă de legea corelafiei, că un atare caracter se află în strinsă 


16 VIAȚA ROMINEASCA 


legătură cu celelalte caractere excepționale ale aceluiaşi animal. 
Şi din toate aceste caractere excepționale, unul va fi cauza ge- 
neratrice a celorlalte. Aşa de pildă: de ce are elefantul trompă 
și colți aşa de lungi? Care-i pricina acestor caractere, excepți- 
onale în toată clasa mamiferelor?  Pricina trebue căutată în lo- 
cul excepțional pe care-l ocupă elefantul între mamifere : că este 
cel mai mare şi cel mai greu, deci cel mai puţin mlădios; că 
de aceia are picioarele ca niște coloane și gitul scurtși ţeapăn; 
că nu poate prinde cu gura ca tigrul, și nici svirli cu picioarele 
cum Svirle calul—iată de ce i-a dat natura trompa puternică și 
mlădioasă, cu care apucă și lovește, și colții ameninţători, care-i 
iesă din gură inaintea dușmanului.  Particularităţile analoage la 
celelalte mamifere din ordinul multungulalelor—trompa tapirului, 
cornul rinocerului, colții ipopotamului, ritul şi colții extraordinari 
de groși ai unei anumite specii de mistreț—nu sint decit aplica- 
țiuni diferite şi pe o scară mai mică, ale aceluiaș principiu general. 

După această metodă, care se numeşte în logică metoda di- 
ferențelor specifice, cercetez clasa păsărilor şi constat o mulțime 
de caractere distinctive, precum: temperatura ridicată a singelui, 
corpul acoperit de fulgi, lipsa intestinului gros, aripile, oasele 
goale, sacii de aer, coastele legate una de alta prin cîrlige, osul 
pieptului în formă de scut şi avind carena perpendiculară pe 
dinsul, şi altele. Toate aceste caractere au evident ca pricină 
generatoare şi în același timp ca scop, zborul; temperatura tn- 
naltă e produsă de cheltuiala îndelungată de energie musculară 
și nervoasă ; intestinul gros lipseşte, pentru a nu îngreuea pase- 
rea în plutirea ei; osul pieptului e format să despice aerul și să 
servească aripilor ca punct de razăm; și așa mai departe. Şi 
atunci, observind alături de celelalte caractere distinctive, carac- 
terul excepțional al inclinaţiunii muzicale, conchid a zriori: 
Zborul a produs şi acest caracter. 


$ 
L e 


Sugestionat de verosimilitatea presupunerii mele, mă întreb : 
ce înriurire a putut avea zborul asupra sistemului nervos al pă- 
sărilor ? Şi iată ce găsesc: 

Zborul a trebuit de sigur să accelereze foarte mult curen- 
tul nervos, mișcarea repede a aripilor presupunind putinţa de a 
trimete şi întrerupe curentul, alternativ la două serii de mușchi, 
de mai multe ori pe secundă. Ori, fiziologia ne arată că îufeala 
de reacțiune merge paralel cu impresionabilitatea sistemului ner- 
vos, pricinuite fiind amindouă de ușurința de descompunere a 
materiilor instabile din nerv, nervul fiind asemănător unui fitil 
Bickiort în care explosia se comunică printr'o serie de grămă- 
gioare de praf de puşcă. Este evident că numai atunci explo- 
zia se va comunica repede, cind praful de pușcă va fi de felul 
lui uşor explozibil, şi în acest caz prima grămăgioară de prai— 


DE CE CÎNTA PASARILE ? 17 


corespunzind periferiei nervului adică simfurilor—va exploda şi ea 
foarte lesne. 

Cu alte cuvinte zborul, cerind o reacțiune repede a siste- 
mului nervos, a trebuit să crească ușurința lui de funcționare, 
să mărească. „explosibilitatea“* materiei nervoase, se afineze or- 
ganizația nervoasă, afinind bine înţeles și simțurile. Un simţ fin 
este tocmai acela care se pune în mișcare la cea mai uşoară ex- 
citație ; care prin urmare este simţitor la nuanfe—şi cu aceasta, 
pregătit pentru plăcerile estetice. 

Cititorul se poate referi în această privință la propriile lui 
observațiuni. Să compare mişcările unui om „nervos“ cu acelea 
ale unui om flegmatic, și impresionabilitatea, sensibilitatea pen- 
tru sunete şi culori, a unuia cu a celuilalt. Să compare pe un 
țăran cu un aristocrat. Să compare, în privința vioiciunei miş- 
cărilor și a inclinaţiei pentru plăcerile vizuale şi auditoare, şi în 
genere pentru plăcerile simţurilor, pe omul meridional cu omul 
flegmatic de nord. Să pue în legătură patima negrilor pentru 
muzică—ţiganii sint un amestec de negri „dravidieni“ din sudul 
Asiei cu alte rase,—cu dragostea lor pentru culori în imbrăcă- 
minte, și cu dansul lor de sandale de un ritm aşa de repede.... 

Dacă însă observăm păsările, mai ales pe cele mici, care 
mișcă mai repede aripile, le vedem sărind, cind vor să meargă, 
tresărind mereu, şi mişcindu-şi capul repede și neliniștit. Despre 
văzul și auzul lor, zoologia ne spune anume că sint foarte dez- 
voltate, însușire la care trebue să fi contribuit de sigur și miş- 
carea in spaţii mari, mai ales la păsările de pradă. 

Deci, condiția cea mai însemnată a aptitudinei muzicale, fi- 
neţea auzului, păsările o datoresc zborului. 

Dar zborul, cerindo cheltuială puternică și îndelungată de 
energie musculară și nervoasă, are nevoe și de o respiraţie mai 
activă; de aceia păsările, in afară de plămini, au saci de aer, 
celule de aer, oasele pline de aer, în sfirşit tot corpul ca un re- 
zervoriu de aer. Respirația vie a mărit oxigenarea singelui, com- 
bustia, și deci temperatura, și întreaga funcționare a organizmului. 
La păsări, mușchii inimii sint relativ mai tari, vinele și arterele 
mai rezistente, singele mai roș şi cu globule mai multe decit la 
mamifere. lar puterea de mistuire a stomacului este mărită în 
mod corespunzător. Mucoasa stomacului e învirtoșată, şi în stare, 
la păsările de pradă, să macine oase bătrine. Păsările minincă 
relativ mai mult ca mamiierele, consumind uneori o cantitate de 
hrană de două, şi de trei ori mai grea decit insuș corpul lor. 
Cele mai multe din ele, atita timp cit nu dorm, minincă. 

De aceia și energia de care dispun este cu adevărat 
nesecată. In citeva zile sint în stare să parcurgă mai multe 
mii de chilometri; cele călătoare trec marea Mediterană într'o 
noapte, și la nevoe plutesc în văzduh citeva zile de-a rindul fără 
a se odihni şi fără a lua hrană. Dacă nici o altă clasă de ani- 
male nu are un schimb organic așa de viu, dar şi nici o altă 
ființă nu trăeşte atit de intens, nu desfășoară atita activitate, nu-şi 


Li [a a EE 
- o» æ pe . + ap? e s - - - y gp i jardi aa ae -a » œ gago . 
Pad - a z .- .-.a£ S E mila. -i a Perina daa a meia £ 
” p” C aa g E — . —— Po 
- PA vă "Le gery S Tr - —. a De 


‘r Y oO tu br ri mF — L i iks Tasa L O STLA WIA- 


- > op s= -. o - - — ew, >» lat ad - — œ 
a'o JY PI > * Pi 4 Se -8 «ed i s a pa ba F E ii aici a-i - pinza A 
- nai zi 
rr m s’ > iT” > - > - pA pP <en” F? ° a — - o ”- m T E. 

Li pi - - - .. s - a =- a - aa -æ Ls . — îs. te a 
-7 2, "qe bad „e - vo — p v a a „mor - ` -~ e 
: T |. Zi E aana a E e e E i aie Boa 

> D ” w ” _. > =. 7 o...” e K i .. Ea -r — °% ye á” - .; ve 
pă Ca -s ” a. =a s Ni - - p SOBE 3 Aa da aa. aa îm 4 aa E Asia a 
ind r +r - k d pă - > r par v-a — +. "y » > * X y, =. . — 
z -$ 7 r a» r - a.” ii = — m „= aa aa a da E - 4. a. 
î æA > p2 - gp e aa dea - - w e — -. . B°” pm net o Tne - > symm vo. 
ed -+ nd aaa m Pi vi ee - a —.——— În m o Baa 

a P e p7 > . eo v - "p y vep *”s - a pmen a -y o v g ” — y= a - . 

z -$ T . aa „. a” è > a mwaa La 1 ă PPR - 4." <a id -e a a. ada 
- 
pi or > Si - - =» P -r " m rq O -a —. — s Y -æ yy 7 ~- sw "> - "a e. 
-29 r aTh « a : > - ne aa... aaa E Eg -. t = ee a ee Anna - a ae 
Pi b e " -P ga r E Ta m- - p + bi mr $ Lă d — a~ 0 - - ave — e „9 to 
i - sse a P á d La ~ B rma CON A oi - .-— =e aa. Tm 
o. .- ° . — . - Pi . -~ - = 
7 J t ți er Za r z ate a2 saa DUE ei 
d - 
. ” . æ sf ase ~ pomm - IT ya - -a gey are gr .-. TT E ai - - i > -. 
P "$ . 3 s £ Aea e a a A . £ a -1 — 4 Dra a. 4 < mP aa 9 1 
A m . o aa - P > - - - æ" d gap — * e * —— °> my = a Ead 2u Si * es 
pi Di - LS . 
a: 73 + * > Oua i - E azi psi og ARATE ari eda. PO 3 - PUS a = z 
. # e. e “ x paa > — a - — e P else — e, P - - a| — . ~~ -- S 
o ai PI 3 .. aa -t -m a æ me .. aa a - - — dâ Aaaa asa... a - a 
Li a P3 m - Pi -. ” < Dă -. v -. o~ - -- — s v mi 
> - 2 — e. st i 
a >” [d í at - Dog ă - a ame n. i - = -e chan aha T 
s - o o æ r o — $ pi . - ~ > =.“ ` -a 2 
» P atd > Cl >. ” - > 
2 Z iy cS bea 2 Iia . æra e În a oca. axe .. ră . Ab e”. 
2 ar . - re à .- PE ~» =~} ai 7 e. >» - o P E —- .- » 3 -„ a a . 
2 «+ . æ - - ær >. » be « Bi e. = æ 
[) "s e . - w - - -—— — -= - - - "mk .—— jme -- 
> + > - 
4, aa TPI et A ai aha aa Si ae a a e ā D a.“ 
P > - y - > ar „a. — m- ap 7 re a 3 = ~- Łe p . erpe - qru LE v “i — 
” LI d i P "T > . n. - E - = pn 250 2. a -s .— di a e pizza 
e « - pr æ - . "æ s. - q - 3 “o. — — o -. — ..» - - ~v 
a pa e æ a -. Lia ZO za a S Za eN Pn - a - .. - a 
i - [d -~ - - - + — 
Pi mad > DA —-— $ 3 L 4 .. Canetti v .- . ~ n go — » v ia 
4 E - > . a” Pa a... Pia CINE d a Ta =- - -a 
ed i - - Pi 2o? a — se - — a. PSI SE „1. ~- , z - > q -œ e- a . a? 

g 2 2 1 -. 2 a ae d SE pi aa mai ai ia - a d aeaee de a a i 
æ - P] æ o - 4 - m - >m 3 — m~a T -æ + a zi Piti -m ~ 
- -b żŻ $ ` „at L La ~ 2 Te mE a de a = me tona d - -— 
”, Pi g A ..> <- sr f æ aa caii iz aT - x =a -> =y — ~ -y ~œ o =v - 1. -æ 

a b - „e os Pe a- - - =x - Pana - .— -= = - - a.  ... —. 
s. ” i ta d r - ea ” -= 3} so - aT dta ame e oua di 3 —, - - v ae -~ STARA 
> >» » -æ -Am y m - — a oap =. m — aan a a. - . = a 
PP) G 3 r >” - s -2 J - Zem - e-m -3 ..— y - — - = - PRE E -~ N 
Lă LA Păi - am >a a x „narn v =- —— i a. — * - -a - - 
E: - 
> pe - Pi -æ - < = - -= m -m - - - .- pg a . æra y — Li —. * piei 
> > . . - - 2 d. mea cc. a d a — =- > * >- 
- - por A Žž a ” ” á 2 o f ær e Pi De d Sa ..- -^ - æ - $ ii - æm ` v > - - Tog . ` 
p f =% e . E (Pina 3 1 a. . -ana TNA a ii datzi stă pan — a baia ia =- - 
=. Sa 
"A 4 „> m pe ace: s id — -e tv” — —g E . à P A a. — . v „e eao k 
2 * . - a . a - n eaa v - m -. - - a = = ~a a ze ai 
í a ad i r P A e Enoia > o —— ări - 2 - -i7 m Pa bie S +- — gr 2 - ~œ — v i Pate 
. . . a 2 - „ . - - d- - æ 2 . - e — æ = . aro - a - č bæ — 
a - - 
- > e a -r "2 - 2- æ" - - —.* -> - -—32= a} - jm ~ . — - — 
- 
. - Z e ig iei Lă > 2 > - a .- 2 - a 1 =- a- > — aa - ~e i 
- - . . 
. a . - pa - - - a - - PE - » ~am - 7T am- an > _ > =w Pe * i _— 
r ” pă > = P 3 a 
. [a Š le 7 CNE Ali E E pr tace atat te «SRI e Ra oi RR a e ca 
- - - 
f LA - č a B - CE - E “ - - -- -- a m -. - „o. . >» =.> >. ~ laa" Siad 
. PI Li -_ + > & 
y aiiai w. a 2 - „o. - - Dy d a — a =. -~ v u .. - w, < ima - ~ -. - 
. . a . 
r “e ” ra a E . > ” am æ e — - a- z - - 3 s -m va y o> y a. . a. 3 -- Ei 
2 . . r op a . æ raara wi ... Mm o d a d a ia -. = b m — * ~ Can em. - ` 
ser ! a a- Sy omw e 2 yf -g ” aenga ? am œ s; pn cs z pan — Por -` i me 2 o 
a -. = - - . 
D a VU a E e SEEGA pees (OA ama T e e aa Pa a e A S sI Mal (Se A a a 
r 5: a 
” p PAZ s'a r woe æ a g m. 2 apa - e- ao. =. i Pg - ~s =æ- 1 - wa- o =æ > 
7 » A, -~ = æ 
a PETR E E e té Perri A a aa O ES în d 3 ele 
œ - ii 
o . - ý 
Ed aa 2 P -m r - a r= + s - a - - z? - > _ -~ goa — a "2t 
oe G o faa aa MA S Se aa clu 0 a o Tei a N a au a Sa 
wa - 
P) ` $ 
P o." 2 Fp Pa raw 4 e mof Pr e a am È È -~ - =m omaa a - -œ - - _ a t = Lo 
r - - aaa i și 
, zi f 2 m a hi o AN S E ata A ema ON R A, n „de A S sa a Ri îi ~ 
2 - a a 
f a l a g 4“ æ -o - -p <: Po Iz asemene Koi g - r e - a a -. . 3 -7 
LL) a d [d Ba. r ao a.s v p a wa s - - eanan - a a - aa u ~ a. wan na maand 4 a. 
. 
P i: . ” - - Mă * a 
e. ” PI 7 Pea 7r- æv > -~ -r age -- --- + =- . -2 t ~. -i-a "m ve +. 
. e. Po: Lă a eas B ô ard aa C P m n .. Dao vaaz a ` .=.a = =o R în La ont ama =. w" 
Dă 
- L] » 

f 5 - po 2» „e y e fo PAY ai ka -> e, e m aa m tn- 3 “a è `~ ereo a., 
/ „a B 9 ra - Deb -- 372 sl da ki k e w A câ... E ae L 3 ` emi m N CI L O 
r' i PA piei d/a PP o P f - - b ar ae z Bea îi 3 ~ — 3 oa o ya 

E N ai a s> a ai a eana Dk ip On CA e Ta d. e art i de 4&..e „ad 
a 

f pe e g~ la fr fet 3.3 f - æ sæ - Pai - rese pm ie 3- > bai in `~ ~=» -> 
7 - = -~ R 

La # s? - [d . e ? æ - - se sa a UD C = war a w PS 2a S-a. tare Pana À au” 
f Pa TIA îi Te Dai 7 în Tre e . pre: e e - 1a -u y > mo.” olemas es v > 
2 > ° be > aso” - - LA anda a ~ n. d an n o. me Ma. wn uhan a’ 

a a a 
4 go pre = . uar i -a E 5. - a ică 
æ a f pe pe? i Pai 2a me Tae - ~a m ^ pm a 
.- a s) -0 4. a sei es Se A ha a Sr aat K£: w Da ha. sit R ` 
A & 7: r fa out A a ad te- î w, Amro mie Lama e dp . `~ 
+ è 4? P Ú- o mæ a ola > á. Co e Daa -u n-am da. pe a... a... L 14 va >. 


DE CE CÎNTA PASARILE? 19 


E 
= + 


Văd ridicindu-se două obiecțiuni în mintea cititorului : 

1) Culori şi forme frumoase, deși nu aşa de frumoase ca la 
păsări, se găsesc şi la alte animale, nezburătoare, de pildă la 
girafă, la zebră, la tigru, la jaguar, la gazelă.... 

2) De ce nu cintă și aceste animale? 

Lăsind deocamdată la o parte prima obiecțiune, voiu răs- 
punde la a doua. 

Cu privire la fineţea nervoasă, prima condiție a sentimen- 
tului estetic, observ că se cere mai multă impresionabilitate pen- 
tru a înțelege o melodie de cit. pentru a admira o combinație 
de culori; mulţi oameni n'au ureche muzicală, dar toți se bucură 
de culori îrumoase; și prin urmare se poate ca niște animale 
destul de nervoase pentru a se bucura de culori, să nu fie des- 
tul de nervoase, pentru a resimți plăcerile estetice ale urechii. 

Această deosebire între văz şi auz ne-o explică Psichologia : 
muzica se desfăşoară succesiv în timp, pe cind culorile sint simul- 
tane ; afară de aceasta, ochiul este un organ cu mult mai între- 
buințal, mai complex și mai perfecționat de cit urechea. 

Cu privire la supraenergia nervoasă, a doua condiţie a sen- 
timentului estetic, am arătat că păsările,— din pricina înaltei tem- 
peraturi a organismului lor,—o au intrun grad mult mai mare ca 
celelalte animale. Această energie a trebuit să se reverse prin 
ajutorul coardelor vocale, ştiut fiind că energia care se revarsă 
«e la sine, de pildă cu prilejul emofiunilor, fără a fi îndreptată 
de voinţă pe o anumită cale, alege drumul cel mai lesnicios, a- 
dică mușchii cei mai delicați, aceia care se pot mai uşor pune 
în mișcare (Spencer); şi cari mușchi sint mai delicaţi de cit coar- 
dele vocale ? Omul cel mai prefăcut, perfect stăpin pe fața și ţinuta 
sa, îndată ce va fi emoționat vocea tot il va trăda printr'o im- 
perceptibilă disonanţă. 

Păsările insă, sint înzestrate cu o sentimentalitate mult mai 
puternică şi mai adincă de cit mamiferele. Fiind mai nervoase, 
adică primind mereu prin simţurile lor afinate impresiuni vii din 
afară, au trebuit să devie și mai expansive, și anume să-și ex- 
prime emoțiunile prin mlădierele giasului. Iar vioiciunea şi expan- 
sivitatea simțirii au trebuit să stringă legăturile afective între păsări, 
să întărească emoțiunile lor altruiste (Spencer). Proverbială este la 
păsări tandreța lor pentru pui, dragostea dintre mascul și femelă, 
sentimentul de prietenie și solidaritate care leagă stoluri întregi. 
Naturaliștii și păsărarii se întrec in povestiri despre păsări cari 
mor când le moare perechea; cari se sinucid îrecindu-și capul 
de gratii, în desnădejdea de a fi perdut libertatea; cari tac triste 
in lipsa stăpinului de acasă, iar la întoarcere îl primesc cu cin- 
tece exuberante; cari cresc puii rămași orfani ai altor păsări — 
și multe de acestea: iar la marea varietate a sentimentelor aces- 
tor ființi înaripate, corespunde o varietate tot așa de mare în modu- 


20 VIAŢA ROMÎNEASCA 


laţiile cari le exprimă. Iată de ce chiar păsările cari nu cintă ci- 
ripesc într'una. 


* 
+ + 


Dacă însă de la teoria generală că zborul a afinat sistemul 
nervos al păsărilor înzestrindu-le cu inclinațiunea estetică ce cul- 
minează în sentimentul muzical, trecem la cazuri particulare, să 
nu ne mirăm de vom găsi excepții, produse, fie prin aplicaţiuni 
deosebite ale legii generale, fie prin lucrarea altei legi sau altei 
selecţiuni. 

Așa vedem că privighitoarea, al cărei viers sublim se po- 
triveşte așa de bine cu seninătatea măreață a nopților de vară, 
e îmbrăcată intro haină cenușşie-cafenie, abia rehaussată de ro- 
şul ruginiu al cozii; ast-fel o doamnă nobilă cu aparența mo- 
destă şi sufletul bogat!... 

Tot ast-fel mierloiul cu ciocul galben și penișul negru ca 
un tenor în frac și cravată albă, îşi flueră cu brio ariile sale dulci 
și puternice. . 

Din contra păunul, în splendida, dar prea încărcata lui toa- 
letă de bal cu trenă lungă, ai crede că vrea să umple lumea cu 
uriciosul lui țipăt de parvenit pretenţios ; iar pasărea paradisului, 
care ca şi păunul e neobosită în a-și admira cu ingimfare peni- 
şul ei—ce-i drept o capo d'operă a naturii ca strălucire de culori — 
ce neplăcut ne surprinde cu vocea ei cirtitoare; singur papaga- 
lul, concurindu-le pe amindouă aceste păsări cu strălucirea me- 
talică-aurie a penișului său multicolor, își compensează în ace- 
lași timp şi vocea lui strașnic de răgușită, de mincător de alune, 
prin talentul de bun acrobat și bun diseur. 

Să fi potrivit natura lucrurile într'adins ast-fel pentru a fur- 
nisa poeților subiectul unei fabule ? Vor îi avind dreptate teologi: 
teleologi cari au susținut în totdeauna că D-zeu a creat celelalte 
vieţuitoare spre folosul şi învățătura omului ? 

Eu sint de altă părere și văd lucrurile mai simplu: natura 
iși economiseşte și dinsa mijloacele; cînd şi-a ajuns ţinta pe: o 
cale, le neglijează pe celelalte. 

Alte păsări, mai puţin favorizate de soartă, rau nici voce 
plăcută și nici penele frumoase. Așa e cioara, această pasere 
plebeiană—după cum o arată și vocea ei groasă de agent elec- 
toral,—care are toate însuşirile şi toate cusururile omului de jos : 
nu iubește singurătatea, ca aristocratica privighetoare, ci trăește 
mai de obicei în pilcuri mari, adesea uriașe; se luptă greu pen- 
tru existență, hrănindu-se cu ce poate, fără consideraţii de es- 
tetică ori higienă ; e vecinic în ceartă cu semenii ei, şi totuși 
profund solidară cu neamul cioresc,—căci vai de acela cari s'ar 
apropia de un cuib cu intenţii dușmănoase; cioroimea se ridică 
toată incontra-i ca un Singur om și ceasuri întregi se rotește prin 
aer deasupra dușmanului, umplind văzduhul cu croncănitul ef 
ameninţțător. 


DE CE CÎNTA PASARILE ? 21 


Tot aşa vrăbiile, acești gavroche adinc cunoscători de oa- 
meni, acești găinari de stradă ai păsărimii, cari se bat și se tă- 
vălesc în praful de pe drum, şi ni se viră în suflet cu obrăzni- 
cie pentru o fărămitură de piine. 

Ei bine, de ce păsările acestea, şi altele, au fost cu atita 
sgircenie înzestrate de natură? 

Cauzele sint multe. Realitatea e totdeauna produsul încruci- 
șării unor legi generale multiple ; zicătoarea ironică a lui Goethe : 
„jede Sache hat mehrere Ursachen“ nu este de cit un simplu a- 
devăr şi incă foarte însemnat. 

In cazul nostru, una din legile cari s'ar putea abstrage din 
observarea realității, ar fi că păsările mari, cu zborul greoiu, şi 
cu atit mai mult cele de curte, cari nu zboară de loc, sint chiar 
după teorie mai puţin rafinate; de aceia nu cintă. 

O altă lege ar îi, că anumite păsări care, ca vrabia şi cioa- 
ra, trăesc pe lingă locuinţele oamenilor, sau ca uliul, vulturul și 
altele, trăesc din furat, au tot înteresul să se îmbrace modest 
pentru ca să nu bată la ochi; chiar corbul, aşa de simţitor la 
plăcerile vederii — ceia ce-l face să fure și să ascundă pietre pre- 
țioase întocmai cum fură unele cucoane dantele din bazaruri— 
are pene frumoase dar de culoare întunecată. 

In sitrşit o altă lege, cu mult mai însemnată decit celelalte, 
ar fi că păsările călătoare, și cele care trăesc intregul an în ță- 
rile călduroase, sint în deobște cu mult mai bine inzestrate decit 
cele care petrec iarna prin părțile noastre. Privighetoarea, mier- 
la, și imensa majoritate a păsărilor cintătoare dela noi, sint şi pă- 
sări călătoare ; stigleţul, scatiul, ciocirlia, sint dintre rarele ex- 
cepţiuni la această regulă. Faptul se explică pe de o parte prin 
cunoscuta înrturire aţițătoare a căldurii asupra sistemului nervos, 
şi pe de altă parte prin inferioritatea pe care o dă fineţea ner- 
voasă în lupta pentru existență intr'o climă aspră. 

De aceia şi între mamifere, acele a căror înfățișare prezintă 
caractere estetice— girafa, zebra, leul, tigrul, gazela—aparţin cli- 
melor calde ; însă nu căldura trebue privită ca pricină hotăritoa- 
re: dacă elefantul, tapirul, rinocerul, ipopotamul, hiena, și atitea alte 
mamifere de climă caldă, nu au nimic estetic în ele, pe cind gira- 
fa, gazeia, zebra, tigrul, leul, pantera, sint de o admirabilă ele- 
ganţă în toată fiinţa lor, pricina trebue cautată într'o notă carele 
e comună acestora din urmă: îufeala de alergare—nolă care co- 
respunde locmai zborului la păsări. Dacă la feline nervozitatea 
își are originea în viclenia pindirii și iuţeala atacului, pentru gi- 
rafă, gazelă, căprioară, iuțeala de alergare este singura armă de 
apărare ; de aici acea fineţe nervoasă care prin mijlocirea se- 
lecţiunii sexuale a produs la gazelă de pildă, botul fin, ochii 
mari, frumoși și blinzi, gitul lung și mlădios, formele onduloase, 
culoarea plăcută, picioarele extrem de delicate şi mersul nespus 
de grațios. Gazela în deosebi este cu adevărat o capodoperă a 
naturii ; vechii egipteni o consacraseră zeiţei Isis, şi generaţii ne- 
numărate de poeți arabi nu găseau cuvinte s'o descrie; ba chiar 


22 VIAȚA ROMINEASCA 


— 


pentru farmecele femeii iubite nu găseau o laudă mai mare de 
cit aceia de a le asemăna cu ale gazelei... In fugă, sprintena ga- 
zelă pare a nu atinge pămîntul, și nici vestitul cal arab n'ar pu- 
tea s'o ajungă, dacă n'ar fi șoimul de vinătoare ca s'o ţie în loc 
atăcind-o cu ghiarele... 


* 
+ k 


Bănuesc că in mintea cetitorului a apărut de mult o intre- 
bare : „dar insectele ? și ele zboară. Au și ele sentiment estetic ?... 

Fără îndoială că da—deși sistemul lor nervos este atit de 
rudimentar față de acela al păsărilor. In adevăr, în privința stră- 
lucirii și variațiunii culorilor, zoologia ne spune anume că insectele 
sint singurele vietăți ce se pot asemăna cu păsările; şi că această va- 
riațiune de culori se datoreşte sentimentului estetic manifestat prin 
mijlocirea selecțiunii sexuale, ne-o arată faptul că la multe insecte 
găsim diverse ornamente rezervate numai masculului. Așa la bon- 
darul cu coarne ramificate (Lucamis cervus) sau „cerbul sbură- 
tor“ * cum îi zic francezii, la cărăbușul cu corn în frunte (oryctes 
nasicornis), la cărăbușul uriaş cu coarne dinţate din America de 
Sud (Dynastes Hercules) etc., masculii, singurii înzestrați cu a- 
ceastă podoabă,—și armă în acelaș timp,—o întrebuințează în 
timpul rutului în lupta pentru femelă, luptă care este așa de a- 
prinsă, incit concurenţii se aleg adesea-oti cu coarnele rupte, 
cu aripile stricate sau chiar cu corpul strivit. Tot așa la acel bon- 
dar cu coarne foarte lungi şi elastice intoarse dealungul corpu- 
lui, care trăește pe stejarii bătrini (ergates faber, în nemţește fâuz- 
plarul, in romineşte răgdăoacele), masculul are coarnele de două 
ori mai lungi decit femela, și pe lingă aceasta, mai are niște 
frumoase incrustaţiuni pe git ca podoabă specială a sexului 
său... Exemplele s'ar putea firește înmulți după voe. 

Este de asemenea cunoscut că variatele culori ale florilor 
s'au produs prin selecțiune naturală pentru a atrage insectele în 
vederea îiecundării. Cercetări recente au dovedit insă că mirosul 
florilor atrage insectele mai mult chiar decit culorile strălucitoare 
ale corolei. 

lată dar două simțuri, văzul şi mirosul, foarte afinate la in- 
secte, din pricina nervozității datorite zborului. 

Așa dar o selecțiune sexuală făcută sub înriurirea sentimen- 
tului estetic vizual — selecţiune în care ochiul reţea al insectelor, 
compus dintr'un mare număr de ochi (în mijlociu 2000— 6000) a 
trebuit să joace şi el un rol însemnat—găsim şi la insecte. 

Nimeni n'ar putea însă bănui la insecte existența unei se- 
lecțiuni sexuale făcute sub înrturirea sentimentului estetic audi- 
tiv. Ca forme şi culori insectele nu lasă nimic de dorit; dar ci- 
ne le-ar putea pretinde să cinte? Ar fi o ciudată pretenţiune— nu-i 
așa—iaţă de aceste mici vietăți surdomute, care nu respiră prin 
plămini, ba nau nici urechi! 


DE CF CÎNTA PASARILE? 23 


Şi cu toate acestea—admiraţi minunatele înriuriri ale zbo- 
rului asupra sistemului nervos— unele insecte cîntă !... 

In adevăr, lăsind la o parte sunetul produs de aripile sub- 
iiri Şi străvezii prin prodigioasa iuțeală a vibrațiunii lor în zbor, 
—sunet care după unii naturaliști exprimă şi el, pănă la un oa- 
recare punct, emoțiunile insectei—avem sunetul relativ muzical 
pe care lăcustele îl emit prin frecarea unor dungi dințate dela 
picioarele dinapoi cu nervura proeminentă a aripei, sau acela pe 
care-l emit greerii prin frecarea nervurilor celor două aripi între 
ele, frecare prin care se pune în vibrare pielița extrem de fină a 
aripei, întocmai după cum cutia vioarei e pusă în vibrațiune prin 
frecarea arcuşului pe coarde. Sunetul acesta, dacă pentru noi nu-i 
tocmai muzical,—deşi i-a inspirat lui Dickens o admirabilă nuve- 
lă: Greerul din zatră— în intenţia insectei însă, este cu siguranță 
muzical, și datorit selecțiunii sexuale, dovadă că la aceste in- 
secte cintătoare nu cîntă decît masculul.— (În punguiița cu lichid 
acoperită de o subțire membrană, pe spatele lăcustei, naturaliștii 
au recunoscut— urechea insectei). 

Mai mult decit atita. Sint un fel de greeri care trăesc mai 
ales prin țările calde, şi sint numiţi în ştiinţă cicade; aceştia nu 
mai cîntă cu piciorul sau cu aripile ci au voce cu totdinadinsul; 
și iată cum. Se ştie că insectele au în torace şiîn abdomen niş- 
te pungi de aer, în comunicație directă cu exteriorul, și ramifi- 
cate la interior în ţevi nenumărate, astfel că aerul să vie în atin- 
gere directă cu sîngele. Aceste pungi se pot mări şi micşura în- 
tocmai ca plăminul la vertebrate; iar la muşte, la albine, la 
viespi, la ţințari, una sau două din aceste pungi se pot șila gu- 
ră ingusta și lărgi după voia insectei, şi au acolo nişte membra- 
ne pe care aerul expirat le pune în vibrare, producind un sunet 
diferit și mai înalt decit sunetul datorit vibraţiunii aripilor. Ei 
bine cicadele,. au în locul acestor membrane nişte adevărate 
coarde vocale, și afară de aceasta, pe pintece, un întreg aparat 
de rezonanţă, prea complicat ca să-l descriu aci. In schimb nu sa 
descoperit incă urechea acestor greeri. 

De cicade se vorbește adesea în literatura Greciei antice.— 
După o legendă, doi muzicanți, Eunomus și Ariston, se luaseră 
la intrecere. O cicadă zbură la cel dintâi, se aşeză pe harfă in 
locul unei coarde plesnite, şi-i aduse victoria. De aceia la Greci, 
cicada pe harfă era considerată ca simbolul muzicei. — Pentru cin- 
tecul ei, această mică vietate era ţinută în colivii. Oratorii lui 
Homer, cei cu vorba dulce ca mierea,erau asemănaţi cicadelor. 
Xenarchos din Rodos, făcind aluzie la faptul că numai masculii 
cintă, zice: „Fericite trăesc cicadele, căci femeile lor sint mute.“ 
lar Anakreon le cîntă în următoarele versuri: 


Ferice te socotesc, cicado! 

Că entuziasmată de puţină rouă 
Cinţi pe cei mai înalți pomi 
Asemănătoare unei regine. 

Al tău este tot ce vezi în cimpii 


24 VIAŢA ROMINEASCA 


Şi tot ce aduc anotimpurile ; 
Locuitorii cimpului îţi sint prieteni 
Fiindcă nu trăești în paguba nimănui, 
Şi muritorii te cinstesc, pe tine 
Plăcută vestitoare a verii. 

Şi te ihbesc muzele. 

Şi te iubeşte însuși Apolon; 

El ţi-a dat glasul cel limpede; — 

Şi nici bătrineţea nu te ajunge, 

Pe tine cea fără suferinţi şi fără singe în trup— 
Aproape asemănătoare zeilor! 


+ 
$ + 


Legea cea mai generală la care ne conduce excursiunea 
pe care am făcut-o in lumea animală, este că inclinaţiunile este- 
tice ale animalelor stau în strinsă legătură cu doi factori mai in- 
semnaţi: cu iuţeala de locomoțiune şi cu căldura mediului am- 
biant. 

H. Sanielevici. 


Pinea albă 


— Băete, plata! 

Vecinul meu bătu nervos în masă cu o piesă de cinci lei; 
dar în zingănitul tacimurilor, în larma mesenilor, în strigătele 
cari se încrucișau dela un capăt al sălii la celalt capăt, nu era 
chip să mai pui mina pe chelnerii grăbiţi, asudaţi, zăpăciţi. 

Unul trecu pe lingă noi cu pași de struț, cu farfurii inşirate 
pe braț pănă la git. 

— lordane! plata, că plec. 

— "ndatăăă... 

Iordan dispăru in fumul de ţigări, pe cind vecinul meu, a- 
<lresindu-se tovărășului său de masă, un tinăr oacheș, spilcuit, cu 
mișcări sacadate parcă lar îi strîns hainele la încheeturi : 

— Hotărit, nu mai e posibil să fii bine servit nicăiri, în 
Bucureștiul ăsta infect. 

Se uită la ceas. 

— Am întirziat cu trei sferturi de oră. 

— Te-o mai îi aşteptind ? 

— O, de asta sint sigur. Nu-ţi închipuești cum mă iubește 
biata fată. Alaltăeri m'a aşteptat în ploae vre-o două ceasuri. 
Margareta mă oprise la masă, bărbatu-său era dus în provincie 
şi cind mă întorceam spre casă, fără grabă, cu ţigara în colțul 
gurii, am găsit'o în stradă, leoarcă de ploae, cu ochii plini de 
mustrări. Dar pricepi şi tu dacă din brațele Margaretei mai poți 
avea chei de dragoste. I-am indrugat citeva minciuni, afaceri, un 
unchiu de pe la Severin de pe undeva, şi-am scâpat numai cu 
sărutăni. 

— Tu, să te mulțumești cu atttl... 

— Nu mai spune dragă, am început să mă fac cuminte. 

Şi'şi răsuci o musteață rară sub doi ochi de-o albăstrime 
spălăcită, naivă sau proastă. 

Dar atunci își aduse iar aminte, trinti piesa de cinci lei în 
masă și strigă nerăbdător : 

— Plata, băete! 

Înstirșit un chelner veni, luă socoteala şi dădu restul. 

Prietenii îşi strinseră minele. 

— La revedere, pe mini. 


26 VIAŢA ROMINEASCA 


— La revedere... dar apropos, dacă vezi pe Aglaia să nu-i 
spui că am prinzit împreună. Mă crede la băi... 

— Cel... ai rupt-o cu dinsa? 

— Nu încă... da știi cum îs femeile, pănă să te dezbari de 
ele, te trec toate nădușşelile. 

— Craiule! 

Celălalt, zimbind mulțumit, îi făcu un semn vag cu mina 
la gură: „tăcere“. 

Abia plecat, un alt tinăr, dela o masă vecină, se sculă şi 
luă locul celui dus. 

— Ce mai nou, lorgule? 

— Nimic, caro mio, doar că am luat leafa pe luna vii- 
toare.... 

— Asta" poveste veche !... Cu cine erai la masă ? 

— Zi'i un pirlit oare-care ṣii destul. M'a pisat ca totdeauna 
cu femeile lui. Dar tu cu cine eşti ? 

— Zi-le mai mulţi pirliţi, cari fac politică. Învirtim un po- 
ker, după masă, la Nae. Vii şi tu? 

— Sint de-ai noştri ? 

— Desigur. Numai de-ar mintui odată cu politica lor. 

Într'adevăr, dela colţul acela al sălii, o discuţie furtunoasă 
se ridica și copleșea larma obișnuită a birtului. 

— Te'nșşeli domnule, ţi-o spun eu că mergem spre pieirc. 
Un partid care nu'şi îngrijește partizanii, e pentru mine un partid 
mort. Unde's făgăduelile din opoziție, ciți au pus în slujbe, oa- 
menii ăștia înșelaţi crezi d-ta că's nebuni să mai lupte pentru 
noi ? Nu vorbesc de mine, slavă Domnului, am cu ce trăi; dar 
sint ceilalți, grosul partidului, cei cari au alergat prin mahalale, 
cari au aplaudat la întruniri, Singurii, domnule, cari au muncit 
şi sătui și flăminzi, și pe vreme bună şi pe vreme rea. Cu aceș- 
tia ce facem? Să nu le dăm nimic ?... e uşor. Dar să se gin- 
dească bine guvernul că va mai da ochii cu dinșii, că va mai 
avea nevoe de votul lor, și-atunci să nu ne spună că nu lam 
prevestit. Eu fac politică, domnule, de 18 ani. Şi-ascultă-mă pe 
mine, cu ăştia se cîştigă alegerile, nu cu proiecte de legi, nu 
cu programe, nu cu gogoriţe. 

— Bine, ştiu, ai și d-ta dreptate, dar ce să facă și guver- 
nul, cum să-i împace pe toți, nu's zece, două zeci, o sută; sint 
zece mil... 

— Să'i dea afară pe toți cei din opoziţie. Nici unul să nu 
rămie. Să nu ne mai ridă în nas, ca acum, în biurourile minis- 
terelor. Săţi spun numai un caz, domnule. Umblu de două iuni 
să fac controlor la băncile populare pe un nepot al meu. Din 
ziua întăi am avut făgădueala ministrului. Şi de-atunci am bătut 
pela toate ministerele, m'au trimes unul dela altul, m'au tot pur- 
tat cu vorba, pănă cînd astăzi, exasperat, după ce i-am strîns cu 
ușa, Ştii ce mi-au răspuns d-le? Ţi-o dau într'o mie! N'o să ghi- 
ceşti ! Mi-au răspuns dulceag că ţin să n'amestece politica la hän- 
cile populare !! Parcă ce sintem noi, copii, să ne uagă ochiicu 


PINEA ALBA. 27 


tirade de astea? Nu fac politică ? Ba or fi muncind acolo, aşa, 
numai de dragul țăranilor. Că de țarani le arde lor inima ; nu'mi 
cunosc eu oamenii!... Dar le-am spus-o şi eu pe deantregul, 
m'am răsuflat incaltea : așa ne trebue, bine ne faceţi, şi cine o 
mai face ca noi, ca noi să pățească. 

Un domn scurt, gros, cu lanţ de aur greu peste rotunzimea 
pieptului, sosit atunci, exclamă lingă mine : 

— Coane Costache !,.. la București pe căldurile astea ? 

Domnul dela masa de-alături. nalt, bine făcut, puţin cărunt 
pe la timple, îmbrăcat aproape cu eleganţă, se sculă cu o ama- 
bilitate exagerată : 

— A, ce plăcere neașteptată să ne întilnim aici]... 

Pe cind ti oferea un scaun, se intrebau de sănătate, de fa- 
milie, de recolta moșiilor. Toate mergeau strună. Ceca ce mer- 
gea mai prost era politica locală. Certuri, dezbinări, povestea 
veche a luptelor şi intrigilor pentru şefie. 

— Şi ceea ce e mai grav, e că guvernulnu ne dă niciun 
sprijin. Săptămîna asta ea doua oară că viu in București. Le-am 
spus-o eri lămurit în consiliu : ori ne satisfac cererile, ori almin- 
teri nu mai răspundem de rezultatul alegerilor comunale. Şi ce 
le pretindem boerule ? nimica toată. Două-trei schimbări în ma- 
gistratură, premenirea poliţiei şi permutarea unui învăţător. Cu- 
noşti pe X, procurorul. Face pe cinstitul, lucrează cu uşile in- 
chise, şi zilele trecute a dat rechizitor de urmărire pentru omor 
contra celui mai devotat om de încredere al meu. Opoziția jubi- 
lează. Dar dacă d-lor cred că politica se face zvirlind în închi- 
sori pe toți cei cari muncesc pentru partid, mau decit s'o facă 
şi pe asta, eu mă spăl pe mini. 

Domnul sosit de curind, își increți fruntea: 

— Da, am auzit şi eu ceva de afacerea asta. Mi se pare 
că un Evreu ar fi fost omorit... 

— Nimica toată, boerule, nimica toată; un pirlit de Jidan, 
beat, rachitic, făcea zgomot în stradă. Comisarul i-a tras o palmă. 
Și Jidanul n'a găsit altceva mai bun de făcut decit să moară, 
tocmai acum, în ajunul alegerilor. L'am certat eu pe Alecu in- 
destul, Pam ameninţat, dar iarăşi nu pot consimți să-l bage în 
pușcărie. Vor să'l bage cu ori ce preţ? Eu le-am spus-o: nu 
dau afară pe procuror, perdem patruzeci de voturi ca o para. 
Mi-am făcut datoria, d-lor n'au decit să aleagă. 

Sii vorbea mai departe, aproape șoptind, infuriat, amărit, 
revoltat. De membrul de ședință care, întrun proces de reven- 
dicare al lui cu niște țărani, se dăduse de partea țăranilor; de 
primarul comunii depe moșie, care se lasă moale cu executarea 
tocmelelor agricole, de învățător care agită printre săteni să ia 
ei cu arendă moșia Statului. 

— Dacă mergem așa, să lăsăm pe toți desculții să'și facă 
mendrele, cum vor crede de cuviinţă, te intreb pe d-ta, unde o 
să ajungem ? Azi rivnesc la moșiile noastre, mine or să ne dea 
nouă la cap. Dar miniștrii dorm, ori se ceartă între dinşii. Pri-- 


28 VIAŢA ROMINEASCA 


mejdia bate la uşă, şi d-lor nu vor s'o audă. Aş vrea să fiu pro- 
‘fet minciunos, însă mi-e teamă că zile răle așteaptă țara asta. 

Boerul scurt şi gros goli un pahar, se uită în dreapta şiin 
: stinga, şi punindu'și coatele pe masă, se aplecă la urechea dom- 
nului cu aer distins: 

— Eu vam spus-o: nu merge cucoane cu libertățile, cu 
“socialismul. După revoltele din 88 le-aţi dat păminturi, le-aţi des- 
chis poftele. Ia să se fi împușcat atunci citeva sute de derbedei 
mai mult,—n'am mai avea azi o chestie țărănească! Cind v'am 
vorbit în cameră, nu m'aţi ascultat. D-tră v'aţi așternut,—să vă 
vedem cum o să dormiti... 

Domnul cu aer distins, ridică braţele în văzduh, cu desnădejde. 

Un maior ciocănea cu cuțitul in farfurie : 

— Imbecilule, am spus o porție de stuguri, de azi dimineaţă. 

— Vineeee... 

Chelnerul pieri şi maiorul urmă convorbirea întreruptă : 

— Înaintări îs astea, dreptate e asta, hal de armată! Mun- 
cești de cu ziuă și pănă seara, îți scuipi sufletul cu toți strop- 
șiții, cu chiu cu vai ajungi la vechime, și atunci, cu mina la chipiu, 
smirna, te uiţi cum alții iți iau inainte. Unul e rudă cu minis- 
trul, altul cu nu știu care deputat și în jurul ministrului e un stat 
major de căpătuiţi şi de înfumuraţi cari tae și spinzură cum le 
vine la socoteală. Noi ne supunem, răbdăm în tăcere, dar incet, 
incet şi sigur, se seamănă în rindurile oştirii dezbinarea, invi- 
-dia, dezgustul. Astăzi nu se simte nimic; să nu dea Dumnezeu 
insă un război și vom vedea atunci cum pot să-şi apere ţara cei 
-cari au fost nedreptățiți, și cum ştiu s'o apere generalii cari își 
„perd capul şi la manevre. 

Intră apoi în amănunte: cutare colonel, care nu comandase 
in viaţa lui o companie, strecurat cine știe cum în misiuni, prin 
biurourile ministerului, pe la palat, şi care fusese de-odată înain- 
tat general de brigadă. La manevrele regale iși aruncase brigada 
întreagă, pe flanc , în focurile artileriei vrăjmașe. Şi altele : ge- 
nerali inaintaţi prin protecţie, dușmănindu-se între dinșii, desiă- 
cind ce făcuseră ceilalţi, trecindu'şi nopțile la cărți și zilele la 
„moșii. O slujbă rutinară, biurocratică. Armata ţării lăsată pe mt- 
nele nevolnicilor, fără muniții, îără instrucție, fără disciplină. Pe 
-cind cei buni, cei destoinici, rămași în umbră, striviţi în îmbrin- 
.ceala după trese şi după lefuri mari. 

Vorbea acum amar, iînveninat de ură neputincioasă: 

— Pe mine m'au sărit de două ori. Liberalii fără motiv, 
conservatorii pentrucă am un frate care face politică liberală. 
Nu'i nimic. Mini, poimini, o să ies la pensie; şi-un singur 
gind mă mai ţine în viață: să fac politică, să lovesc în dreapta 
și'n stinga, să mă răzbun cu-aceiași armă cu care mau lovit ei 
pe mine. 

Un cetățan fără musteţi, cu privirea provocătoare, probabil 
un student, strigă în stinga mea: 

— Pine! băete.... 


PINEA ALBA 29. 


De e 


Cu impetuozitatea guralivă a tinereţii, povestea unor prie-- 
tini, strinşi roată imprejurul lui, cum se trec examenele la facul-- 
tate, cite scrisori împărțise în ajunul licenţei, cit luptase pentru. 
guvern la întrunirile studențești. 

— Măi, le-am ţinut un discurs la Dacia, de m'au purtat bă- . 
eții pe brațe, ca în triumf. Cind le-am strigat: „Voi, creerul a-. 
cestui popor, urmașii Romei, ai lui Mihai şi-ai lui Ştefan cel 
mare, vă veți lăsa ademeniți de clevetirile opoziţiei“... a fost un. 
adevărat delir in sală, nu altăceva. Păcat că n'aţi fost şi voi.. 
Sara m'a poftit şeful la masă, m'a strins în braţe și mi-a spus. 
că viitorul e al meu. 

Unul îl întrebă: 

— Şi-acum ce ai de gind să faci? 

— Nu ştiu încă, deocamdată îmi fac socotelile. Şeful ar: 
vrea să rămin aici, în București. Vor să mă numească şei de. 
biurou la finanțe. Cred, mai curind, c'o să'mi aleg o provincie. Să. 
vă spun drept; Capitala nu prea îmi suride, sint prea mulți,. 
răzbaţi cu greu. În provincie e altceva. Oameni puţini ; ca ma-: 
gistrat eşti deodată în rindul întăi. Substitut în Ploeşti, în Cra-- 
iova, întrun centru comercial oare-care. 

Zimbea sub umbra vagă a musteţilor: 

— Ştiţi, oameni chiaburi, vre-un negustor eşit din afaceri,. 
cu o singură fată, proastă, pretențioasă, și zestre, citeva sute de 
mii de lei. Mă cunoaşteţi, aș ști să mă învirt. 

Se răsturna pe speteaza scaunului, făcea rotocoale de fum. 
şi haz de prostia omenească. 

— Vizite la colegiul întăi și-al doilea; gogoşi patriotice, in- 
teres nevoilor locale, ploconeli celor puternici, dispreţ aristocra- 
tic celor mici, victimă în opoziţie și deputat guvernamental. 

Dar un preot, care de citva timp umbla aiurit printre mese,. 
intrebind ceva pe toţi chelnerii, deodată dădu cu ochii de dinșii 
Și veni glonţ înspre noi, cu minecele antereului îilitind în aer:. 

— Costică 1.... 

Costică, studentul cu discursul de la Dacia, se sculă într'un 
avint de dragoste, potolit într'o clipă. Cu ochii în lături, se su- 
puse resemnat imbrățișărilor bătrinului preot. fi șopti în barbă: 

— Ce caţi in București? 

— De azi dimineaţă alerg dupătine. Pe-acasă, pe la școala 
voastră, pe unde nu te-am căutat! 

Îi vorbea răpede, întinerit, cu ochii umezi de fericire ne- 
grăită. Îl găsea mai slab, se plingea că le scriea rar și, cu un 
zimbet bun, numai cind avea nevoe de parale. Că pinea fusese 
proastă, viile așa și-așa, oamenii tot mai dirji și mai răi. Preo-- 
teasa muncise trei zile la bucătărie să'i pregătească merinde și; 
soră-sa il dorea din inimă. 

Prietenii ceilalți tăceau, ca ingheţaţi. Unul, mai ințepat in- 
trun guler de-o șchioapă, se sculă, înclină puţin capul în fața. 
bătrinului şi întinse mina, prietenului, cu răceală. 

— Cind ne vedem, George ? 


20 VIAŢA ROMINEASCA 


— Nu ştiu sigur.... zilele astea foarte ocupat..... poate du- 
minică, la curse.... 

Dar preotul n'avea ochi de cit pentru fecioru-său. 

— Ce mare te-ai făcut, şi ce frumos !... 

Ceilalţi, unul cite unul, cereau socoteala, plăteau, plecau 
tăcuţi, zimbind ironic. 

Un gind posomorit umbrea fruntea îngustă a feciorului 
de preot. 

Cind rămaseră ei singuri la masă, îl întrebă: 

— Nu iai nimic, tată. 

— Ba aș lua ceva, că nam mincat de azi dimineaţă,— 
privi Insă în jur, la bogăția oglinzilor aurite, la lumina im- 
belșugată a globurilor electrice, la bogăția mesenilor şi adăogă: 

— Da o fi scump tare aici. 

Atunci feciorul preotului, băgind de seamă că'l observ, răs- 
punse cu nepăsare: 

— Nu face nimic, plătesc eu. 

Însă preotul avea mişcări comune, sorbea zgomotos din 
ciorbă, se slujea mai mult cu mina de cit cu îurculița, şi se 
ştergea pe barbă cu colţul feței de masă. Feciorul lui, tot mai 
stingherit, vorbea puţin, răspundea vag, privea aiurea, parcă ar 
fi fost la masă cu un străin. 

Un tinăr trecu pe lingă dinşii, îl salută şi el se sculă, îi 
vorbi îndelung. Glumeau nu știu de ce, rizind şi preotul uitase 
iriptura, privindu'l cu admiraţie. 

— Ce multă lume cunoști tu aici! De aceea nu te induri 
să vii pe la noi. În sat, cind ne stringem toţi fruntașii la un loc. 
ne umbrește bine pe toți cireșul din poarta bisericii. Anul ăsta 
să'l fi văzut, se incovoea de rod. Preoteasa şi Măndica nici nu 
m'au lăsat să gust dintr'insul; te-așteptau să vi: și le păstrau 
pentru tine. Cind au văzut că trece şi sint Petru, le-au pus la 
uscat pe casă. Ţi-am adus o buccea întreagă. 

Îi spunea de toate: de juncanul care murise în postul mare, 
de sărbătorile Paștelui cu lumea de pe lume, de fata lui Gavrilă 
Pislarul care se măritase in primăvară. Cind i-a pomenit numele 
fetei, ochii preotului zimbeau cu dragoste iertătoare, așteptind o 
lumină de veselie pe fața ieciorului. Dar feciorul sta nemișcat, 
tăcut, cu-aceiași brazdă posomorită de-a curmezișul frunții. 

— Tu nu eşti în toate apele tale; la ce te gindeşti tată? 

El răspunse cu nepăsare, printre dinţi: 

— Că viaţa e grea şi că printre sorții de nercușită trebue 
„să socoteşti şi cu dragostea părinţilor.... 

Un domn de la masa de alături strigă: 

— Pine, băete, ţi-am spus de-un ceas!... 

Domnul era mic, slab, aproape chel şi cu musteţile pe oală. 
Lăsă ziarul din mini și se adresă tovarășulu: de masă: 
— Sa adjudecat asupra lui Blum. 

— Nu se poate! 

— Citește. 


PINEA ALBA 3i 


Îi arătă cele două rinduri cu ştirea imposibilă : 

— Vezi,ţi-am spus-o eu; ne-am străgănit degeaba. 

— Bine, dar asta nu se poate, o fi o greșală, ar fi ceva 
nemai pomenit, furt ziua 'n amiază mare. 

— Nimica toată! De zece ani de cind sint sivicultor am 
văzut multe. 

— Dar răzeșii or să se revolte, or să puie foc pădurilor. 

— Fii fără grijă. Lor li-e tot una, ori d-ta, ori Blum; ei 
naveau nimic de ciștigat. 

— Nu'i așa! Eu le făgăduisem oarecari înlesniri. Le-aş fi 
dat voe să'şi coboare lemnele pe apă, le-aş fi plătit mai bine 
la cherestea, Blum o să'i exploateze fără milă. 

— Ce să'i faci? Prefectul e bine văzut la centru şi nu ne 
putem pune împotriva lui. Era avocatul lui Blum șia luat în afa- 
cerea asta cel puţin 40 de mii de lei. 

— Şi mie îmi făgăduise ministrul, personal. O să’! întreb 
hotărit cum rămîne cu cuvintul dat. Vrea să'şi bată joc de mine,— 
am şi eu ac de cojoc. O să'i pregătesc o interpelare la toamnă 
să nu mai Ştie pe unde să scoată cămașa. Dar pănă atunci tre- 
bue agitat, irebuesc ațiţați răzeşii. Să le-arătăm pericolul evreesc, 
primejdia despăduririlor fără socoteală. D-ta, personal, ești in- 
teresat in cauză. Nu poți privi nepăsător cum se tae pădurile 
noastre bătrinești. Un Romin, calea-valea; dar sindicatele astea ji- 
doveşti, cari acapareză totul, cari trec ca lăcustele... ei, dragul meu, 
nu mai e vorba de-o afacere bănească, ci deo chestie naţională. 

Strigă exasperat : 

— Pine băete, că n'o să mininc cu apă! 

—l]ordaaane.... piine la domnul ! 

În larma birtului, în cîntecele lăutarilor, încruntat, înădușit, 
punea la cale o mișcare sănătoasă din partea țăranilor. Să iscă- 
icască o petiție către rege, să ceară tăerea pădurilor pe seama 
lor, bsi pri pe Jidan cu moartea. 

— Înțălegi, pentru mine nu mai e vorba de ciştig ; e chestie 
de ambiţie, de patriotism. Cind cu taxa pe prune, în opoziție, le- 
am tăcut o revoluţie s'o ţie minte. Vor să mai aibă încă una ? 
Or s'o aibă]... 

Chemă plata ȘI plecă buînind, trăsnind, stringind nervos bra- 
tul domnului mic și chel, silvicultorul. 

Locurile goale le ocupară doi domni cu cheotorile înflorite, 
cu fețile zimbitoare, cu mișcări flexibile de oameni deprinşi să 
se strecoare printre scaune şi printre întîmplări. Se uitară în ju- 
rul lor cu ochi mici, salutind prietinește cu virful] degetelor. Un 
chelner se grăbi să le șteargă masa, cu intenție vădită să'i ser- 
vească „prompt“, pe cînd ei își aruncau privirile nepăsătoare pe 
lista de mincări. 

— Am o maioneză faină ! 

— Fie pentru maioneză. 

— Şi pîine. 

Şi concediindu'! cu un gest, urmară în șoapte conversaţia 
intreruptă : 


32 VIAȚA ROMINEASCA 


— Şi crezi că o să dea? 

— Parcă ursul joacă de voe! Aseară, cind am eșit de la 
redacţie, mă aștepta în stradă. S'a ținut de mine un ceas intreg. 
Mai întăi m'a luat pe coarda sentimentală, amețindumă cu „sanc- 
tuarul familiei“, cu „morala publică“. cu „menirea moralizătoare 
a presei“. L'am ascultat cu-o răbdare de înger : mi-am șters o 
lacrimă pe furiș şi i-am răspuns, fringindu'mi minele: aşa e, 

doctore, ca om, compâtimesc din suflet, dar ca ziarist nu'mi 
pot face de cit datoria. Soţia d-tale a fost surprinsă în impreju- 
rări oxtraordinare. Dacă d-ta ai iertat'o, și dacă noi n'am pomeni 
nimic în ziar, celelalte ziare ne-ar lua-o inainte şi ne-ar aduce o pa: 
gubă incalculabilă. Gindeşte-te şi d-ta, cu-o ştire ca asta, ziarul s'ar 
vinde ca pinea caldă....... 

— Cheltuelile le-aş suporta eu..... 

— Oh, dragă doctore, să nu vorbim de asta, sint mii de 
franci în joc... 

Doctorul plecă fruntea in pămint şi după o pauză cala 
teatru, şopti : 

— .... O mie, aş putea da.... 

Era prins. Am discutat pănă tirziu. Pentru dinsul. şi numai 
pentru dinsul, puteam să jertfim interesele superioare ale presei. 
pentru două-trei mii de lei. Ne-am strins minile cu căldură. 
Diseară, cel mai tirziu, așteptăm răspunsul... 

— Şi-o să dea oare? 

— Ca popa!... l-am pus dinaintea ochilor spectrul „opini- 
ei publice“. Şi'l ştii. E un spectru care nu se tirguește... 

— Ce canalie eşti ! 

— Face o sticlă înfundată, nu'i aşa? 

Comandară veseli : 

— O sticlă îniundată, băete! 

— Şi piine! 

Apoi ziaristul se aplecă peste masă cu-o mişcare felină 
și| privi intrebător în ochi : 

— Dar tu? 

Celălalt întinse braţele. 

— Nimic? | 

— Ceva mai mult de cit atit...... Sint pe pragul celebrități. 

— Tu?... 

— Cum mă vezi in came şi oase. Dacă nu te-aş şti tare 
de inger, aşi întirzia săi mărturisesc, cu modestia orgolioasă a 
unui apostol, că de eri dimineaţă sint naţionalist. 

— Cine ?... giumești!... Tu şi naţionalist? 

— Da dragul meu... și naţionalistul cel mai intransigent 
din ciţi au văzut lumina zilei în scumpa noastră patrie. Toată 
noaptea am cetit istoria Rominilor. Din paginele „Vulturului romi- 
nesc“ mi-am dat seama că neamul nostru are "de toate, numai 
adevăraţi patrioţi n'are.... și săptămina viitoare plec în Transil- 
vania sã ţin un ciclu de conferinţe... 

— Cu intrare ? 


PINEA ALBA 33 


— Firește... Poporul trebue obișnuit să facă jertfe pentru 
marea cauză a romiînismului... 

— Băete 1... o sticlă infundată....... ori ce alte cuvinte de 
admiraţie ar fi meschine.... 

Prietinii ciocneau paharele cu veselia învingătorilor. În lar- 
ma clocotitoare a sălii, cuvintele mari: „a patra putere în stat“, 
„naționalismul mintuitor“, „rolul opiniei publice“... se împreunau 
adesea, se înlănțuiau ca un leit-motiv, cu strigătele ridicindu-se 
aproape de pretutindeni : 

—- Pine... 

— Pine, băetel... 

— Adă pinel... 

Şi cind ultimele picături de vin străluciră ca rubinele în 
fundul paharelor, filozofia, care vine totdeauna la siirșitul mesei, 
aprinse în ochii lor o rază de ironie supremă. 

— Ah, opinia asta publică !... 

— Ce adevăr evanghelic... 

Ziaristul își întinse un braţ alene pe speteaza unui scaun: 

— Cind mă gindesc, iubite, că toți ciți suntem, trăim de 
pe urma acestei gogorițe sociale. Nimic nu se mișcă în lumea 
asta fără știrea ei. Priveşte-o bine. Pentru dinsa, oamenii cei mai 
inteligenți, ca și cei mai mărginiți, își chinuesc zilele, îşi vind 
liniştea, îşi amanetează fericirea. Privind-o mai profund, vei ve- 
dea că talentele, aurul, gloria sînt slugile ei plecate. Ea e mo- 
torul civilizaţiilor, temniţa mediocrităților, trambulina inteligențelor 
pămintul mănos, îngrășat cu băligaruri, pe care crește hrana de 
toate zilele a ziariştilor, a politicianilor, a patrioților, a tuturor 
marilor exploatatori ai marei şi infinitei prostii omenești. Ah, 
dragul meu, eu, care trăesc dintr'insa, îmi vine citeodată, în cea- 
surile mele de cinste revoltată, să'mi bat joc de ea cu cruzime, 
asemenea acelor traficatori ai babelor sentimentale, cari-și răsbu- 
nă vinzarea lor zilnică, terfelindu-le numele în cloacele cafenele- 
lor de răspiîntie.... 

Cu ușuiința obicinuinţii, făcea teorii pardoxale, presărate 
cu piperul sarcasmului dezamăgit, Glumea, făcind calcule, și a- 
mesteca 'spiritul practic al omului gonit de nevoile vieții, cu lus- 
trul specific vieții de ziarist. 

Şi urma astfel, cînd, doi tineri, gravi, îmbrăcaţi cu eleganţă, 
veniră înspre noi salutind în dreapta şin stinga cu-o politeță 
excesivă. În dreptul mesei dealături, amindoi strinseră mina pri- 
etenește unuia din cei doi prietini, celuia car, din convorbirea 
deadinioarea, înțălesesem că era ziarist. 

— Ce mai nou, d-le Glodeanu ? 

Mai nimica... Pe căldurile astea și ştirile de sensaţie stau 
la umbră... Dar d-tră, d-le Neagu ? 

— Foarte bine, mulţumesc, tot cu vechea îndeletnicire: căr- 
țile şi serisul. 

— Scrieţi ceva important ? 


34 VIAȚA ROMINEASCA 


— Da, tocmai ; dacă ai citeva rinduri la iîndămină, anunţă 
te rog în ziar că pregătesc o lucrare vastă pentru la toamnă. 

— Cum nu, cu cea mai mare plăcere. Asupra? 

— Asupra art. 151 din procedura civilă. O problemă juri- 
dică din cele mai interesante. Dacă aveţi nevoe de citeva lămu- 
riri, vi le pot da eu însumi. 
ss: — Minunat... ne-aţi face un adevărat serviciu. Şi dați'mi 
voe să vă mulțumesc de pe acum în numele cetitorilor ziarului. 

Își stringeau minile cu cordialitate, spunindu'și amabilități. 
Apoi ocuparâ două scaune, la o masă din fața mea. 

— Cine sint ?—iîntrebă în şoapte naţionalistul. 

— Cum, nu'i cunoşti? Fraţii Neagu. Cel mai în vristă, a- 
vocat, deputat, profesor universitar. Cel de-al doilea, doctor în 
drept dela Paris, din anul ăsta. Candidează acum pentru un loc 
la universitate. Elemente de valoare, cu vederi inaintate. Într'o 
discuţie la Capşa, au declarat categoric că sint pentru acordarea 
de drepturi cetăţeneşti străinilor născuţi în ţară. 

Pe cind dădea aceste lămuriri, un zgomot infernal izbucni 
lingă ușa din stradă. Zingănit de farfurii sparte, de tacimuri că- 
zute la pămînt, probabil, vre-o masă răsturnată. Toată lumea, 
sculată în picioare, se uita într'acolo. Chelncrii se adunaseră gră- 
madă în jurul cuiva, şi-un domn cu monoclu striga în gura mare: 

— Daţi-o afară !... so ducă la poliție !... 

O doamnă se ştergea pe rochie cu șervetul și un roiu de 
tineri se invirtiau în jurul ei, silindu-se săi ajute. Ciţiva ex- 
clamau... 

— Bine, dar asta'"i imposibil!... 

— Curată bătae de joc! 

- - În mijlocul Bucureștilor 1... 

— Şi poliţia care doarme !... 

Peste imbulzeala chelnerilor se ridică un cap despletit, vi- 
năt, cu privirele rătăcite. 

— Lasaţi-mă... daţi-mi florile... că merg singură !... 

Un vardist se arătă în cadrul uşii. Urmă o explicaţie scurtă 
Și alaiul eşi în stradă, în amenințările domnului cu monoclu. Me- 
senii își ocupară locurile şi un băeat povestea la o masă alâtu- 
rată cum florăreasa, trecînd cu flori printre scaune și crezind că 
n'0 vede nimeni, a pus mina pe un colț de pine. Dar din răpe- 
zeală a răsturnat un pahar cu vin peste rochia unei cucoane: un 
domn, vrind să pue mina pe hoaţă, a răsturnat masa, și de-aici 
toată larma. Chelnerii se întorceau cu trandafiri la ureche, veseli 
ca dela nuntă. Lăutarii cîntau să rupă coardele, naiul îşi făcea de 
cap, strigătele se înmulţeau, creșteau, umpleau sala: 

— Pine,băete!... 

— Adă pine!... 

— Pine... 

Domnul, care era candidat de profesor la universitate, se 
întoarse către fîrate-său : 

— Nu înțăleg cum nu se iau măsuri radicale să se stir- 


PINEA ALBA 35 


pească odată cerşitorimea asta care ne apropie de orient. În cen- 
trele mari ale apusului mizeria e mult mai groaznică şi totuși nu 
se vede spectacolul ăsta, trist și dezgustător, al cerșşitoriei. Ar 
trebui să veniţi cu o lege în parlament, în acest senz ; ar trébui 
să se scrie o operă asupra acestei stări sociale morbide. 

— Legile și volumele nu's de nici un folos. Ne trebue mai 
curind o magistratură conştientă de datoriile ei și-o administraţie 
care s'o secondeze cu energie. Citeva pedepse salutare celor vi- 
novați de delictul de vagabondaj și-o execuţie răpede, fără tără- 
găniri, ar fi îndeajuns. Dar magistraţii noștri încep să vorbească 
de milă, sint atinşi de vintul pierzător al socialismului; şi ad- 
ministrația e moale, preocupată de politică sau de gheșeifturi, 
fără o linie de conduită hotărită, fără ideal, 

Preotul bătrin întrebă : 

— Dar ce-a făcut de-o duc la închisoare? 

— N-ai auzit ?... A vrut să fure o bucată de pine. 

— Însă dacă i-o fi fost foame, tată ? 

— Trebuea să ceară; nu trebuea să fure! 

— Sa ceară ?.... nu i-ar fi dat nimeni. 

— l-ar fi dat cineva cinci parale, pe-o floare. Dar toate 
zdrențuroasele astea sint viţioase. Nu vor să mai minince pine 
neagră... le cere inima pine albă. 

— Şi vor condamna-o ? 

— Art. 306 şi 308 sint categorice. Oricine tşi însușește 
pe nedrept lucrul altuia, are drept dela 15 zile pănă la doi ani 
de închisoare. 

— Ce bine cunoşti tu legea! 

Și fruntea bătrinului preot se plecă în farfurie, ingindurată 
sau fericită. 

lar viitorul profesor, dela masa din făță, urma: 

— Va trebui o muncă încordată, o luptă de toate clipele, 
ca să scoatem țara asta din mocirla impasibilităţii, a lincezirii, 
in care au aruncat'o libertăţi nepotrivite cu starea înapoiată a po- 
porului. Utopiile socialiste nu sint pentru noi. Necunoscînd va- 
loarea libertăţii, ne jucăm cu ea cum se joacă copiii cu focul și 
ne obișnuim să nu mai respectăm și să nu ne mai temem de 
nimic. De aceea crimele și delictele se înmulţesc pe zi ce trece, 
ȘI fie-care se crede în drept să întindă mina spre bunul altuia. 

— Sint adevăruri astea cari trebuesc spuse și cari îți vor 
deschide mai răpede porţile universităţii. 

— Dacă aşi scrie un articol în acest senz, pentru „La 
Nation 9“, 

— O idee nimerită. Să citezi intr'insul din discursurile lui 
M. și G.; am colecţia „Monitorului“ acasă. Vom răsfoi-o diseară 
impreună, şi o să găsim ceva care să se potrivească... 

După o clipă de gindire... 

— Strecoară în treacăt și citeva rinduri în sprijinul marei 
proprietăţi, singura putere civilizătoare a Statelor moderne. Din 
principiu, în toate articolele tale, să nu uiţi nici odată marea pro- 


36 VIAȚA ROMINEASCA 


prietate.—Zimbea ușor :—În politica noastră, e cuvintul magic, 
iarba de fier, care induioșează toate inimile guvernamentale. E, 
dacă vrei, demagogismul aristrocratic. 

— Dar crezi că M. și G. îl vor citi ? 

— Un prieten al meu le va atrage atenţia asupra lui. A- 
seară, la club, M. mi-a vorbit de ultimul tău articol. Mi-a cerut 
lămuriri asupra studiilor tale şi mi-a spus că ai vederi sănătoa- 
se și rare, cu atit mai meritorii cu cit tineretul de astăzi se lasă 
tirit spre umanitarismul vag al citorva șarlatani. Lucrează în a- 
ceiași direcţie, fără să te pripești. Zilele astea, cred, cu oarecare 
probabilitate, că-mi va cere să i te prezint. Va căuta să te des- 
coase. Să nu'i ceri nimic. Să aiaerul că lupți numai pentru con- 
vingerile tale personale, că toată mulțumirea ta ar fi să ştii căți 
impărtășeşte și el vederile, şi să'i arăţi, fără să insisti, căi cu- 
noşti opera legislativă şi oratorică și că numai datorită acestei 
opere, gindurile tale au luat calea pe care o urmezi astăzi. Oa- 
menii cei mai puternici și mai inteligenţi, vor să fie tămiiați. 

— Mi-am dat seama de mult de adevărul ăsta. Cu-aceiași 
sinceritate insă trebue să-ți mărturisesc că adeseori imi vine 
peste mină. Cind aduc cuiva o laudă nemeritată, ori cind îi spun 
tocmai ceea ce nu cred despre dinsul, simt bine că roşesc și 
mi-e teamă vecinic că individul o să mă ințăleagă, că o să mă 
pătrundă cu privirea pănă în fundul sufletului. În loc să mi-l îac 
binevoitor, mi-e în grijă să nu mă despreţuiască. 

Fratele mai mare zimbi: 

— Eşti tînăr încă. Mai tirziu o să te convingi că oamenii 
primesc laudele cele mai exagerate, fără să clipească din ochi, 
ca un tribut de admiraţie ce li se datorește pe sfinta dreptate. 
Am cunoscut imbecili şi oameni inteligenți, cu situaţii sociale 
mediocre sau strălucite, toți deopotrivă de vanitoși şi de ușor 
de prins de nas cu undița admiraţiei. Fii fără cea mai mică grijă. 
Spune-le toate enormitățile, minunează-te, rămii cu gura căscată 
în fața unui cuvint de duh sau a unei teorii stupide, compară-i 
cu cine socoți tu din oamenii de geniu că le-ar fi mai plăcut să 
semene, cintă-le osanale, măguleşte-i mai ales pănă și în slăbi- 
ciunile lor și fii sigur că nici odată spusele tale nu vor fi mai 
prejos de părerea pe care ei însiși o au despre dinșii. Oamenii, 
în unanimitatea lor, sint asemenea poeţilor. Le place să le vor- 
bești mereu de ei şi să le slăveșşti opera. Chiar cei rari, cari își 
vor da seama că nu ești sincer, ori că-i lauzi din interes, se vor 
ieri să-şi arăte bănuelile şi vor căuta să-ţi fie folositori. Organi- 
zaţia socială e astfel alcătuită, incit cu cit cineva e mai sus pus, 
cu atit are nevoe de-un concert mai numeros de laude, ca să 
poată zvirli cu pulberea clientelei în ochii potrivnicilor, fără să 
se sinchisească dacă laudele sint meritate şi pornite din convin- 
gere, sau nu. Jumătate din situaţiile înfloritoare de astăzi, ale 
acelora pe cari o să-i cunoşti la universitate, în parlament, în 
fruntea instituțiilor mari ale ţării, ori pe banca ministerială, sint 
datorite acestei filosofii a vieţii, cunoscută de toţi, pusă în prac- 


PINEA ALBA 37 


tică de cițiva numai. Intransigenții, firile rigide şi supuse or- 
beşte adevărului strimt, incapabile să recunoască meritele altora, 
au drept la dragostea noastră, dacă-ți place, însă sint menite 
veşnic să rămte la jumătatea drumului. Mi-aduc aminte, cind 
eram în liceu, că profesorul nostru' de romină, care era şchiop, 
scoțindu-mă într'o zi la tablă, mi-a spus intre altele să-i dau un 
exemplu de superstiție populară. Eu, fără să mă gindesc, am 
scris cu literile cursive cele mai frumoase: „Să te îerești de 
omul însemnat“. Profesorul a incruntat numai din sprincene, n'a 
zis nimic, dar de atunci. în ora lui stăteam mai mult în genunchi 
de cit in bancă şi la examen m'a lăsat corigent. Profită. de pă- 
tania mea. Cind îi vorbi cu un șchiop, admiră pe Vulcan, ca pe 
cel mai frumos dintre zei şi aruncă vestmintul frumos al laudei 
peste toate uriciunile oamenilor. Șchiopul, inteligentul și prostul, 
te vor crede totdeauna pe cuvint. 

— Dar ceea ce mă sfătuești tu să fac, are mare asemă- 
nare cu lingușirea ! 

-— Cuvintele nu importă și nu trebue să te sperie. Ceea 
ce te interesează e cunoașterea exactă a vieţii fără înfloriturile 
pe cari i le dăruesc artiştii şi adolescenţii. În viaţă, ca să răz- 
beşti, una din forțele de căpetenie e lingușirea. Recunoaște-o 
îără încunjur și folosește-te de ea dacă te simţi în stare. Dacă 
nu, declară-le mai bine învins de la început. 

Au mai vorbit mult, dar prea încet, astfel că nu i-am mai 
auzit ce spun. Curind păreau înţăleși și şi-au strins,minile. Un 
chelner trecu pe lingă dinşii și amindoi ti cerură pine. 

Gazetarul de lingă mine strigă şi el: 

— Pine, băeţil... 

Apoi, cu un gest discret, arătă naţionalistului pe-un domn 
mărunt, uscăţiv și chel, care vorbea cu aprindere la o masă 
apropiată : 

— în cunoaşteţi ?... E T., directorul bibliotecii naţionale... un 
om extraordinar. Acum vre- o. optsprezece ani, se spune că ar fi 
pus bazele unei biblioteci, prin subscripţie publică. Imediat a 
fost numit direcţor, i s'a alocat o leaiă princiară, a făcut săi se 
voteze bugete nesiirșite, s'a menţinnt sub toate guvernele și te 
desfid să-i descoperi biblioteca în tot Bucureștiul. Pentru noi, 
ziariştii, deprinși să iscodim toate crimele, viaţa lui, ca şi insti- 
tuția fundată de el, sint taine nepătrunse. Ziarele lau atacat, de- 
putaţii au anunţat interpelări în cameră, s'au iscălit petiții kilo- 
metrice, studenții i-au cerut capul,—o lună nu se mai știea ni- 
mic de dinsul, pănă ce se potolea furtuna șin urmă il vedeai 
iarăși apărind în ante-camerile autorităților, pe scările ministeru- 
lui de instrucție, furișindu-se fără să supere pe nimeni, cu suri- 
sul gata pe buze, cu ochii incolori de vicleșug. Cum se învirte, 
cine’) sprijină, — mister ! 

D. T. vorbea acum ceva mai tare. Ziaristul adăogă încet: 

— Să'l ascultăm ce spune. Pun gitul ca dat încă de-un 
manuscris rarisim Și foarte scump. 


38 VIAŢA ROMÎNEASCA 


În adevăr d.. T. vorbea cu căldură dar, vădit, cu-o dezin- 
teresare de artist: 

— 130 de pagini, in folio, pe pergament, minunat păstrate. 
Trei şnururi groase, cu peceţi negre, imposibil de descifrat. Ca- 
racterele din cea mai frumoasă epocă slavă. Anticariul care mi 
le-a adus, un Ovreu, le-a cumpărat, desigur, pe-un preţ de nimic, 
de la niște răzeși din Putna. Mă silește să-i dau răspuns, pănă 
peste-o săptămină, altfel le vinde unui frate, din Moscva. Gindi- 
ți-vă, ar fi un dezastru. Avem aşa de puţine izvoare istorice! 
Să le pierdem şi pe cele cîte se mai găsesc ici şi colo.... Dar un 
manuscris poate revoluţiona toată știința! Un manuscris... ştiţi 
d-tră ce poate însemna un manuscris pentru istoria întunecată a 
poporului nostru ? Ah, dacă aş avea eu bani; dacă maș putea 
împrumuta măcar... să ştiu bine că aș lua pinea din gura co- 
piilor 1... Gindiţi-vă d-lor, sint ocazii cari nu se mai intilnesc. 

— Ştim, d-le T.... dar dă, ştiţi și d-tră.... ministrul se opune... 
deputaţii i'au făcut zile amare.... ar vrea să vadă odată deschi- 
zindu-se biblioteca asta.... De-atiţia ani de cind tot ne făgăduiţiI.... 

— Fireşte, firește... aveţi și d-tră foarte multă dreptate. Zia- 
rele de scandal nu scapă niciodată prilejul să vă supere și să 
asmuţe publicul. Dar publicul nostru e incult, nu ştie cit de 
scump se plătesc cărțile și manuscrisele. El nu-şi dă seama că 
cele citeva zeci de mii de franci pe an abia ajung să cumpărăm 
volumele strict trebuincioase. Deschiderea bibliotecii presupune 
paznici, lumină, încălzit, atitea cheltueli accesorii pe cari nu le 
acordă nimeni. E uşorsă spui: deschideţi biblioteca; dar numai 
eu știu cit lupt ca să smulg sumele ridicole cu care întimpin 
nevoile cele mai grabnice. Nu zic, o voi deschide. La anul, de 
sigur la anul. O să cer să mi se sporească bugetul. Dar pănă 
atunci sint manuscrisele astea d-lor... gindiţi-vă... o săptămină 
și se vind aiurea. Ar fi o lipsă de patriotism strigătoare la cerl.. 

— Şi cît cere Ovreiul ? 

— Nimica toată, d-lor, nimica toată. Vre-o două mii şi ceva 
de lei... Ei, băete!... nu serveşte nimeni aici?... Am spus niște 
lichioruri... D-tră ce luaţi ?... Vă rog, stnteți invitaţii mei... Cum 
vă spuneam, o sumă ridicolă... 

Dar două glasuri tinere strigară lingă mine: 

— Pine băete! 

Birtul gemea acum de lume. Lăutarii cintau pe întrecutele, 
chelnerii strigau comenzile în fund, risetele pluteau în larma ne- 
întreruptă a sălii; de pretutindeni se auzea: 

— Pine, pine... 

Domnul T. vorbea ca mai înainte, fără să-l mai aud. Ti- 
nerii, noi-veniți, vorbeau prea tare: 

— Roman e ăsta, literatură e asta? Unde mergem? E des- 
tul să imbraci un erou cu suman și să-l incalţi cu opinci, ca să 
fii consacrat poet. Barbarie şi sălbătăcie ! 

— Ai văzut cum a fost primit volumul meu ? Criticii mari— 
tăcuți ; publicul— nepăsător ; numai mirtitul gazetărașilor. N'au pu- 


PINEA ALBA 39 


tut să'mi găsească nici o imperiecție şi s'au legat de erotismul 
citorva strofe. Auzi, eu decadent ! Vra să zică să nu mai pome- 
neşti de dragoste, să alungi comparaţiile rare, să nu mai fii su- 
ileteşte ca o senzitivă, ci săți pui cușma pe-o ureche și să su- 
dui ca surugii. Dar pot ei să se izbească cu talentul lor de pă- 
mint cît or vrea, n'or să scrie ei versuri ca ale mele. 

Recita cu tremur divin în glas : 


În ochii tăi, o mare de moarte şi 'ntuneric, 
Alunec ca o navă, cu pinzele umflate 

De uraganul sumbru al dorului himeric, 
Spre dragostea suavă, cu frunți nesărutate... 


Aproape cinta, inainte, dar prietenul lui, fără să'l asculte, 
îi vorbea : 

— Cu versurile tale, incă n'ar fi nimic. Poeziile nu se mai 
citesc în vremea de azi. Recunoașşte și tu că rima iși trage su- 
etul. Dar proza, dragă, proza, maturitatea civilizațiilor, epopea 
modernă, haina largă în care cugetarea nu se dezarmează |... Nu- 
velele mele, într'o limbă cum nu sa scris pănă acum în țara 
asta, cu fraze plesnind de ginduri profunde. cu subiecte de-o va- 
rietate şi de-o bogăție neintrecută.... 

— Dar încâ cealaltă, „Inelul de opal“. Cu cîtă măestrie am 
asemănat dragostea pierzătoare a femeei, cu piatra nefastă, opa- 
lul. Ți-aduci aminte versul acela minunat : 


Cind rizi, pe dinţii tăi, petale de opale, 
Respir durerea lumii și viața mea pierdută; 
Pe gura ta, clavir cu clape de opale 

Apăs gura mea arsă de pofte animale 

Sics 


— Am pus în nuvelele mele psihologie, filosofie, nemulţu- 
mirea sufletelor moderne, săturate de ştiinţă şi însetate de 
necunoscut... 

— De pildă: „petale de opale“, lar fi găsit dumnealor? 

— Arta nu se poate mulțumi cu sentimente trecătoare, îi 
trebue patimi: ori ginduri eterne... 

— Ce evocatoare e gura, din care sărutul scoate, ca dintr’ 
un clavir, profunzimea simfoniilor sufleteşti... 

— Filosofia vieţii, într'o frază ! 

— Frumosul, un vers impecabil... 

N'am cum să transcriu, căci vorbeau amindoi de-odată. 

— Şi totuși, îmi voiprezinta volumul la Academie. 

— Voi concura pentru premiul cel mare... 

— Şi voi fi bătut de autorul cutărui roman,.. 

— De poetul chiotelor ardelenesti !... 

Ura, ti făcu să se asculte. Vorbeau acum pe rind: 

— În toamna trecută, premiul cel mare, ei Pau luat. Şi-au 


40 VIAŢA ROMINEASCA °’ 


împărțit toate premiile. Editori sunt numai pentru dinșii. Sluj- 
bele cele mai bune, tot lor. 

— Şi dacă încaltea ar lucra: ceva prost, dar original. Nici 
atit. Plagiază, îură, de sting pămintul. În romanul lui R. am gă- 
sit pagini întregi, luate de-a gata, din Gogol. L'am pus pe două 
coloane .... o să apară în „Tot Rominul sireacul“ de Duminecă. 

Prietenii îşi frecau minele. 

— Să le mai dea ministerul comenzi și bani cu nemiluita. 

— A venit descult din Ardeal, și-acum nu'şi mai încape 
în piele. 

Împărțeau un fel de incae, frățeşte şi sfirşindu-li-se pi- 
nea, strigară : 

— Pine, băete. i , 

Din toate colțurile sălii se sia Fls 

— Pine... 

— Pine |... l 

Vioarele ţipau, basul gemea, naiul sfredelea aerul opac de 
fumul ţigărilor; chelnerii, aiuriți, alergau cu pași de struț, mesenii 
băteau cu cuțitele în farfurii și strigau : 

— Pine!... 

— Pine... 

Glasuri revoltate scrișneaiu din toate părţile : 

— Politică e astal!... - 

— Pe fiiu-meu l'au lăsat: făra slujbă !,.. 

— Mau sărit la inaintare t... 

— O să'mi scot paguba la poker... 

— Magistrat in provincie... 

— Pe miniştri îi am în buzunar 1... 

— Numai așa vei ajunge profesor la universitate !.. 

— Două mii de lei manuscrisul d-lor, ne-am înţeles... 

— Nuvelele mele... 

— Versurile mele 1... 

— Oh! dacă ne-ar plăti şi. nouă ministerul !... 

— Pine!... 

— Pine... 

Sala imensă, ganini zidurile, clădirea întreagă, strigau, 
gemeau, clocoteau cerind pine.... Vioarele nu se mai auzeau, ba- 
sul nu se mai auzea, nimicâ parcă: nu se mai auzea în lume : 
naiul singur fipa ca o nebunie--despletită, țipa peste gurile des- 
chise, peste ochii întrigurați, peste poftele dezlănțuite, țipa... 

— Pine !... Pine !... 


N. D. Cocea. 


CRUCE DE SIDEF MĂRIMEA 3/19 
REPREZENTIND : BOTEZUL 
DOMNULUI, CEI PATRU EVAN- 
GHELIŞTI ŞI PE SF. ECATERINA. 


„Viața Rominească“ 


i iad Google 


CRUCE DE SIDEF MĂRIMEA 2/13 
REPREZENTIND: BOTEZUL 
DOMNULUI, BUNA-VESTIRE, 
SF. PETRU ȘI UN VLĂDICĂ. 


„Viața Romineascăd“ 


iu Ea Google 


CRUCE DE SIDEF: MĂRIMEA %/u 
REPREZENTIND: RĂSTIGNIREA 


„Viața Rominească“ 


Pa. 


| | "a * CN "a + (> 
3" aia i hu A a DU DOIE 
Digitized by MI UV TA Le 
) 


CRUCE DE SIDEF MĂRIMEA %/x 
REPREZENTIND : RĂSTIGNIREA 


„Viața Romlnească'* 


-Patru Cruci 


Contribuțiuni la studiul relieturilor. bizantine. 

Mai rar se întimplă ca 'artiştii .bizantini să reprezinte în 
sculptură imagini cari să se apropie, în ceeace priveşte technica, 
de aceia ce se numește un „haut-reliet“, adecă un relief care să 
fi depășit planul obicinuit de 'proeininare a figurilor ce, în baso- 
reliefurile cunoscute, e ușor ridicat -deasupra fondului pe care se 
sapă sau se gravează. Această: pentrucă Biserica ortodoxă s'a ți- 
nut totdeauna la distanță de figurile. sculptate, (rond-basse) spre 
deosebire de cea catolică care: aproape că nu are imagini zugră- 
vite ci numai sculpturi, și asta; mai, rar. 

Totuși, la început, sculptura imaginilor a fost în mare cinste 
la Părinții Bisericii cari nici nu.s'au gindit în Concilii să le in- 
terzică. Mai tirziu însă, pe vremea lui Leon Isauricul, atunci cînd 
se deslănțuise furtuna iconoclastă, un înalt prelat, patriarhul 
Ghermano, a găsit că singură. pictura e mai sfintă. Şi aşa s'a pu- 
tut ca odată cu dispariţia celor .din urmă iconoclaști, să se folo- 
sească numai imaginile zugrăvite. :In biserica catolică un epis- 
cop a declarat odată cardinalului: din. Horena „că tradițiunea in- 
terzicea adoraţiunea imaginilor. sculptate“ şi de atunci, în afară 
de crucifixul în complect relief, biserica catolică nu mai repre- 
zintă figura sculptată, în afară. bine'nțeles de arta profană. Toate 
aceste considerațiuni mă fac să mă opresc cu oarecare surprin- 
dere în fața a două cruci din cele:patru pe care le descriu, și a 
căror descoperire nu cred că ar. fi:Jăsat rece pe ori şi care icono- 
log, necum pe cel ce scrie aceste.rinduri, atit de doritor de a 
deştepta interesul tuturor pentru. iconologia rominească. 

Am dinainte aceste patru 'cruci, de sidef, dintre cari două 
posedă astfel de reliefuri, aproape în rondo-basse, fapt ce înles- 
neşte oarecum datarea ior. Reliefurile sint făcute din bucăţi de 
sidef adaptate prin ajutorul unei: substanţe cleioase, lucru ce se 
ghicește atunci cind apare lemnul gol, acolo unde acăzut vre-o 
bucată de sidef. Convins de însemnătatea nu atit arheologică cit 
iconologică a acestor patru cruci pe cari le preţuesc indestul 
pentru technica lor uneori naivă, alteori savantă, —imi îndeplinesc 


42 VIAŢA ROMINEASCA 


o plăcută sarcină să fac o descriere a lor, care nu poate fi lip- 


sită de interes, întru cit cazul se prezintă pentru prima oară, ne- 


avind în muzeele noastre nici un specimen din aceste reliefuri. 


Încep cu cea mai mare dintre cruci. Pe prima față—să se 


știe că toate aceste cruci au reliefuri pe amindouă feţele—avem 
ca imagini: în centru, Botezul Domnului, strejuit de figurile celor 
patru evangheliști în cele patru extremităţi ale imaginii Botezului; 
iar 'jos, întrun frumos costum bizantin, deși naiv redat, s-ta Eca- 
terina. Scena Botezului din centru e bine impărțită pentru lo- 
cul unde e situată: intersecția braţelor crucii; in centru, dealun- 
gul brațului perpendicular al crucii, figura Mintuitorului într'o ati- 
tudine umilă, cu genunchii lipiți și puţin aduşi înnăuntru, ceeace 
exprimă un sentiment de jenă, ca pentru goliciunea trupului; bra- 
fele împreunate pe piept, ca şi capul, de un desen puţin îngrijit şi 
care sa cam șters, complectează o figură ce din cauza uzajului 
reprezintă aproape o siluetă. Aureola Mintuitorului e numai gra- 
vată, ceace denotă că artistul a scăpat din vedere să o scoată în 
relief ca şi la celelalte cruci. Imediat deasupra, şi aproape de 
aureolă, un porumbel, siintul Duh, coboară harul său reprezintat 
printr'un mănunchii de raze—cum nu odată sentimplă să ve- 
dem în icoanele bizantine—peste alesul lui Dumnezeu. În dreapta. 
un înger întinde un giulgiu, în stinga o figură de ascet, proba- 
bil sf. loan, întinde o mină extraordinar de disproporţionată—pe 
capul lui Crist, ca pentru binecuvintare. Repet încă odată: 1n- 
treaga scenă ca şi toate figurile de pe această față a crucii sint 
foarte naiv redate. Primul evanghelist din cei patru e la capătul 
de sus al crucii; el reprezintă pe Matei cu o carte în mina stingă; 
simbolul, un înger—lipsește de oarece decorul de pe chenarul 
crucii a căzut în această parte; în dreapta se vede evanghelis- 
tul Luca, al cărui simbol e boul, care e arătat în mod destul de 
naiv, ca indreptindu-şi botul spre figura evanghelistului. E a- 
ceasta o curioasă intenţie a sculptorului athonit. În fine, în josul 
scenei Botezului este evanghelistul Marcu, alături cu leul, simbo- 
lul acestui sfint. Figura leului, atit cit apare, aduce mult cu aceea 
a sfinxului egiptean sau grec; să fie o reminiscență din arta pă- 
gină, sau numai o intimplare cauzată de naivitatea desenului ? Şi 
ca o complectare a compoziţiunilor, destul de bine distribuite pe 
gupraiața crucii, în jos, cătră sfirsitul braţului perpendicular, sculp- 
torul a reprezintat o siintă, probabil s-ta Ecaterina, în costum de 
impărăteasă bizantină, cu cunună și haină lungă străbătută de 
umărar ; gulerul hainei larg, resfrint pănă peste umeri, e acelaș 
din costumul impărăteselor bizantine. În mină, sfinta ține o ra- 
mură indicată foarte rudimentar. Lipseşte insă atributul acestei 
sfinte, instrumentul de tortură de care a pierit; se poate să fi 
lipsit spaţiul pentru aceasta. 

Pe cealaltă față a crucii, ca şi cum intenţiunea artistului a 
iost de a continua poemul vieţii Mintuitorului, e reprezintat, ur- 
mind aceloraşi dispoziţiuni de compunere, în centru: Răstignirea, 
unde nu se vede decit locul unde să fi fost aşezată figura Min- 


PATRU CRUCI 43: 


tuitorului, care din nenorocire a căzut, pierzindu-se ; totuși se ză-- 
rește forma crucii, indicată prin liniuţe sgiriate cu burinul și, că-- 
tră capătul de jos al crucii, chiar un cap de mort, nu însă în re-- 
lief. În dreapta şi în stinga Răstignirii, Maria din Magdala şi 
Maica Domnului, cu vălul ţinut în dreptul ochilor, au aerul că: 
pling. Mai jos, doi apostoli cu figuri îndurerate, iar sus de tot,. 
Dumnezeu Tatăl, cu capul profilat pe fondul simbolicului triun- 
ghiu, veghează la toată acestă scenă dureroasă trimiţind prin 
siintul Duh —porumbelul—raze de mingiere înspre sacrificatul său. 
Fiu. După cum se vede, compozitorul a fost foarte abil in alege- 
rea subiectelor şi coordonarea lor. Pe îață Botezul, pe dosul: 
crucii Răstignirea, cele două momente însemnate ale vieţii celui 
mai mare Martir ; în jurul Botezului evangheliştii, cei cari pro-- 
păvăduiau cuvintul celui ce se boteza în apele Iordanului, tar- 
dincolo, în jurul Răstignirii, cele două Marii, ființele cele mai 
aproape suiletește de Omul care murea de dragul celei mai mari 
idei, ideia creştină. Nici că se putea o alegere a subiectelor, cit 
și o distribuirealta a lor, pentru o cruce cu o suprafață atit de pu- 
țin prielnică compoziţiunilor. Vom vedea şi în celelalte cruci cum 
sculptorul ortodox se folosește de ştiinţa compoziţiunii pentru a 
reda un tot armonios, intro suprafaţă cu dimensiuni hotărite chiar: 
prin natura obiectului. 

A doua cruce, cea mai complectă şi mai bine păstrată, este 
de o factură superioară celei dintăi; aceasta are pe amindouă fe- 
tele figuri şi compozițiuni rinduite cu o ştiinţă deosebită, cum şi 
de o execuţie minuțioasă, delicată ceace dă crucii o înfăţişare: 
de giuvaer. 

Pe prima față compoziţiunile sînt distribuite astfel : în cen- 
tru Botezul, tn dreapta și stinga : si-ta Fecioară îngenunchiată 
dinaintea unui scaun de rugăciune, şi îngerul cu ramura de crin,. 
ceace constitue laolaltă scena Bunei Vestiri ; sus, Dumnezeu Ta- 
tăl cu si. Duh și jos în două compartimente suprapuse, in pri- 
mul sf. Petre cel cu sabia *) şi dedesupt un vlădică în costum 
arhieresc, cu camilafcă. Scena centrală, mai complectă şi mai 
îngrijită decît la prima cruce, reprezintă Botezul: Crist în Iordan: 
înconjurat de sf. loan Botezătorul, o figură bine desinată şi ex- 
presivă, şi de un înger care întinde un giulgiu ca şi la prima: 
cruce. Scena are și unele detalii studiate, cît se poate studia pe: 
sidef. Aşa, sf. loan poartă în mina stingă o cruce de care e- 
aninat un prapur, îngerul are aripi cu penele studiate oarecum.. 
„Buna vestire“, scena care se desiășoară în dreapta și în stinga. 


„_*) Desigur că artistul a făcut aluzie la scena din grădina Ghetsi- 
mani, aceea care e reprezintată pe partea opusă, exact în dreptul imagi- 
nii sf-tului Petru. Sf. Petru e unul dintre cei patru apostoli iubiţi ai lui 
Cristos, cu cari El a petrecut noaptea în grădina Maslinilor. Se ştie că a- 
tunci cind soldaţii au pus mina pe Cristos, Petru a scos sabia ca să apere 
pe Mintuitorul. Altfel, iconografia reprezintă pe sf. Petre cu cheile, facind 
aluzie la cuvintele spuse de Mintuitorul sf-iui Petre „....Iar ţie, iti voi da 
cheea impărăţiei cerurilor, pentruca ceace legi tu pre pămint sa fie legat 
Şi în ceruri, iar ceace tu deslegi pe pămint, să fie dezlegat şi în ceruri“. 


44 VIAŢA ROMINEASCA 


Botezmui, este deasemeni o scenă bine studiată, cn figurile 
bine proporţionate : Maica Domnului, de o execuţie fină, e in- 
genunchiată în fața unui scaun de rugăciune, pe care e o carte 
deschisă ; fondul e înprejmuit de o draperie care e un lux de 
detaliu pentru o scenă ce se desfăşoară întrun spațiu atit de 
MIC, şi pentru greutatea technicii sidefului. Ingerul care e aşezat 
tocmai la capătul opus al braţului orizontal al crucii e bine pro- 
porționat și studiat, el poartă aripi îngrijit studiate și vine pe 
nori ridicaţi în rotocoale. Dedesuptul scenei Botezului e sf. Petre. 
Bine proporţionat, siintul are aerul că e în căutarea cuiva, poate 
e gata să apere pe iubitul. său „Invăţător“, pentru care „a scos 
sabia“ odată, atunci cind în Ghetsimani oamenii lui Pilat puseseră 
mina pe dinsul. Sfintul e de profil, ceeace e puţin obişnuit în 
iconologie, unde mai toate figurile sint prezintate de față, tocmai 
pentru a putea reda în întregime expresiunea,—o preocupare de 
căpitenie a artiștilor athoniţi. Intr'un cuvint, interesanta prezintare a 
Sfintului Petre cel cu sabia, face o notă deosebită în această cruce, 
prin aceea că e lipsită de rigiditatea mișcărilor particulare sfinţilor bi- 
zantini. In josul sfintului Petre e un Vlădică în costum de arhereu, 
#intnd în mina stingă o carte, iar cu dreapta binecuvintează. Biseri- 
coasa figură e desigur a vreunui mitropolit al vremurilor de atunci, 
cea ce e dovedit prin portul camilaicei la potcap, fără de care per- 
“sonajul putea trece drept siintul Nicolae. Vestmintul acestui înalt 
Părinte e bogat decorat cu desemnuri de ramuri, așa cum e la 
orice vestmint bizantin, cum se vede și la vestmintele ctitorilor 
dela Curtea-de-Argeș. Peste frumoasa odajdie, prelatul are un 
patrafir brăzdat de patru cruci. Figura în întregime e îngrijit 
studiată și are chiar oarecare caracter. Sus de tot, în capul cru- 
cii, e Dumnezeu Tatăl, cu capul profilat pe un triunghiu, iar mai 
Jos, un cerc de raze pornite din jurul siintului Duh. simbolizat ca ’n- 
totdeauna printr'un porumbel. Figura Tatălui e drapată şi dra- 
„peria studiată. 

Pe cealaltă față a acestei a doua cruci e reprezintată, în 
centru, Răstignirea, din care au rămas săpate în relief numai 
aureola, care se vede a fi fost foarte frumoasă — dovadă acel mă- 
nunchiu de raze care se mai zăreşte puțin,—și, cătră capătul de 
jos al crucii de răstignire, un cap de mort și două femure. In 
dreapta și în stinga Răstignirii se văd cele două Marii, cari 
Pling ştergindu-şi lacrimile cu colțul vălului. Foarte înduioşă- 
toare atitudinea sfintelor temei. In josul Răstignirii e o scenă 
care reprezintă pe „Isus în grădina Maslinilor“. Mintuitorul se 
roagă în genunchi, cu capul plecat semn de resemnare, particu- 
lar în iconologia noastră la figurile cari se roagă. Insfirşit jos, la 
«extremitatea braţului vertical al crucii, e reprezintată si-ta Eca- 
terina în costum de împărăteasă, altfel decit la prima cruce, cu 
“0 diademă mică, o aureolă, cum şi o haină cu mineci largi. Si-ta 
poartă în dreapta o ramură, iar în stinga, adusă pe genunchi, o 
sabie, instrumentul cu care a indurat martirul. De admirabilă exe- 


PATRU CRUCI 46. 


cufie, această figură e neintrecut de frumoasă față de celelalte fi- 
guri, și e chiar poate una dintre puţinele figuri frumoase bizan- 
tine. Capul aduce cu acela al Madonelor lui Rafael; pieptănă- 
tură linsă şi în două părți, căzind cu acel calm particular pe o 
frunte puţin bombată și curată; obrazul rotund, cu puțină proe- 
meninţă: în dreptul bărbiei, semn de nobleță ca și gitul subțire: 
Şi ușor ondulat. E o sf. Caterină cum puține se vor fi reprezin- 
tat în sculptura bizantină. În total luată, crucea reprezintă pe a- 
mindouă feţele poemul Noului Testament în scene alese, potri-. 
vite spaţiului care le primește. Îndemănaticul compozitor bizantin. 
ne-a povestit mai întăi Botezul Domnului, la care a asistat în a- 
fară de sf. loan Botezătorul şi Dumnezeu Tatăl, de oarece sfin-- 
tele cărți o spun că în momentul Botezului s'ar fi deschis: cerul: 
şi s'a auzit o voce grăind aceste cuvinte : „Acesta e Fiul meu 
cel iubit, intru care bine am voit“.—Şi ce putea să aşeze artistul, 
la cele două capete ale crucii, în direcția Botezului? O scenă, 
cea dintăi, de unde istoricește au decurs celelalte: Buna Vestire.. 
Îngerul Domnului vestește sfintei Fecioare naşterea  Mesiei. Pe: 
partea opusă Răstignirea, lingă care pling cele două femei 
sfinte. Mai jos, ca o scenă care a precedat Răstignirea, artistul 
a pus pe Crist în grădina Maslinilor, de care se leagă în mod. 
neindoios figura sfintului Petre cel cu sabia, de pe partea opusă,. 
conrespunzătoare a crucii. Se ştie că sf. Petre, aci în grădina 
Maslinilor, a scos sabia pentru a apăra pe Mintuitorul, Invăţăto-. 
rul său. Şi ca figură decorativă, artistul a ales pe sfinta Ecaterina, 
iemeia care cu fapta şi mai ales cu cuvintul a apăratideia creș- 
tină în fața lumii păgine. Un Vlădică, care trebue să fi fost şi 
acesta vreun voitor de bine, vreun pravoslavnic iubitor al cru- 
cii, complectează numărul figurilor cu cari artistul ortodox s'a. 
gindit să ilustreze poema evangelică. 

De o factură deosebită ca celelalte, această cruce poartă 
urma unei mini dibace obișnuită cu greul desemnului, pe care îl 
stăpinește tot așa de bine şi în technica sidetului, atit de greu 
de săpat. E desigur un alt artist, superior acelora cari au lucrat 
la celelalte cruci. 

Mai rămin de descris alte două cruci, cele ale căror relieiuri, 
prin proeminența lor neobișnuit de pronunțată, ne-au atras aten- 
ţia în deosebi. Dintre aceste două cruci foarte deterioritate, una 
singură are mai multe figuri; cealaltă păstrează numai pe Crist 
răstignit. 

De o execuţie mai greoaie, cea dintăi prezintă în centru pe 
Mintuitorul răstignit, în complect relief. Nu mai e aci vorba de 
baso-reliei ca în crucile descrise păn'acum. E desigur acesta 
unul din rarile cazuri, după cum am mai spus, în iconologia or- 
todoxă, unde se evită pecit se poate figurile în relief; aceasta e 
şi cauza pentru care odată cu stabilirea cultului icoanelor, ico- 
nografia a putut lua avintul pe care l-a avut și îl are astăzi în 
biserica ortodoxă. În lipsă de figura sculptată, figura zugrăvită 
a iost folosită de orişice creştin inchinător la icoane. Crucea de 


46 VIAŢA ROMINEASCA 


care vorbim, are ca particularitate că figurile formează corp a- 
parte de restul crucii, pe care sint prinse cu cuie de alamă. Din 
această cauză, din punct de vedere technic, aceste două cruci nu 
au valoarea celorlalte, unde figurile sint săpate íin sideiul cu 
care e îmbrăcată crucea. 

In jurul Răstignirii sint, ca și la celelalte două, sfinta Maria 
:şi Maria Magdala, iar sus Dumnezeu Tatăl, pe pieptul căruia se 
vede Sfintul Duh. La picioarele lui Crist, un cap de mort şi două 
oase, cioplite grosolan. Infine, pe ultima cruce sa păstrat nu- 
mai figura Mintuitorului răstignit. Pe dosul acestei din urmă 
cruci sint citeva gravări, mai mult nişte sgirieturi, cari reprezintă 
o cruce cu două suliți, înfipte într'o tidvă incunjurată de aureolă 
în josul căreia e o sabie; în stinga e „năframa siintă“, care în 
legătură cu acea cruce gravată, proptită în cele două suliți, in- 
strumentele de tortură, aminteşte drumul spre Golgotha. In ade- 
văr, cărțile sfinte spun că atunci cind Crist suia Calvarul, obosit 
peste măsură, sudoarea îi picura dealungul obrajilor. O iemee 
-din popor cu numele Veronica, care urmărea tristul convoiu, a 
dat Mintuitorului o năframă cu care să-și șteargă fruntea asu- 
dată. Ca prin minune, pe această năframă s'a luat figura Mintui- 
torului. Alţii spun că năframa aceasta e aceeași pe care a dă- 
ruit-o Mintuitorul regelui Abgarus sau Argarus, care numai 
privind această năframă s'a vindecat de o uricioasă boală de 
piele. Oricum ar fi, imaginea năiramei sfinte face parte din ico- 
nografia ortodoxă și artistul care a gravat-o pe crucea de care 
ne ocupăm, nu a greşit cind a pus-o alături de crucea cea cu 
-două suliţi, ceace vine mai repede în sprijinul primei origini a 
Năframei, anume a aceleia care ne-o arată ca apărind întăiaşi 
dată în drumul spre Golgota. Tot spre înţelegerea acestei idei 
este şi acea sabie culcată la picioarele crucii, care trebue să fie 
sabia sfintlui Petre cel care în grădina maslinilor, apărind pe 
Domnul său, a tăiat urechea unui soldat din trupa ce însoțea 
pe Iuda. 

Sint în Muzeul de Antichităţi două măreţe cruci, dintre care 
una de sidef, în mozaic, de o execuție admirabilă. Aceste cruci 
nu au însă nici un relief; figurile sint numai gravate. Deci, nu 
în această școală şi epocă s'ar putea clasa crucile de cari vor- 
bim. Multă vreme, în Egipt, anume în Alexandria, au existat ade- 
vărate fabrici de imagini sfinte în reliet, de oarece acolo artiştii 
aveau la îndămină şi materialul brut, fildeşul, sidetul, porfirul 
etc. Multe din obiectele religioase de factură bizantină, cari po- 
pulează muzeele străine, sint de această proveniență. Urmind a- 
cestei școale, Rușii își formaseră și ei mici aşezăminte industriaie, 
în cari, după modelul de la sf. Munte, se fabricau obiecte reli- 
gioase, ca: icoane, cruci talismane etc, din cari o bună parte tre- 
ceau și pe la noi, aduse de vechii boieri pentru jupinesele lor, 
cari parte le-au păstrat și le-au lăsat urmașilor, parte le-au făcut 
danie mănăstirilor. Nu e un lucru rar azi, la noi, în unele familii 
vechi, să întilneşti obiecte de aceste în cari odată cu arta tre- 


PATRU CRUCI 4T 


cutului, întrevezi şi felul de viață petrecut de jupinesele vechilor 
boeri. Am convingerea că aceste patru cruci au fost aduse din 
Rusia, cu care ortodoxismul nostru cit și slavismul de odinioară 
ne va fi pus în legături comerciale în ceeace privește imaginile 
sfinte. Şi astăzi noi aducem icoane din Rusia. În ceeace priveşte 
datarea lor, nu prea veche, ea trebue restrinsă în limitele ultime- 
lor două secole trecute, cam pe la începutul secolului XVIII-lea, 
cind încă soseau pe la noi produsele industriei orientului asiatic, 
aduse de neguțători din Veneţia sau Constantinopol, cit şi acelea 
ale industriei rusești, care în cea ce priveşte obiectele cultului 
avea un însemnat debuşeu în ţările Romineşti. În tot cazul, ori- 
care ar fi proveniența acestor cruci, ea nu poate porni din 
altă ţară decit una de ritul ortodox. greco-oriental. Şi printre a- 
cestea, cea mai sigură e Rusia, singura care, în afară de orientul 
creştin, era în stare să fabrice astfel de obiecte, în legătură cu 
arta religioasă *)—O deosebire de factură mă face să o arăt pe 
una dintre cruci, pe cea mai complectă, ca făcind parte din şcoa- 
la helenistică, pe cind toate celelalte trei, din cauza lipsei de 
proporții, amintesc stingăcia școalei bizantine. Se poate ca în ace- 
eași fabrică, obiectele să fi eşit din mini deosebite ; nici că se 
explică altfel. factura aproape clasică din cea de a doua cruce 
și factura rigidă, naivă oarecum, din celelalte. 


A. Baltazar. 


Tee, ep e 


„_*) Sint in posesiunea acestui mic tezaur iconologic mulțumită unei 
bunici evlavioase, care, din nefericire, nu a trăit mai mult, pentru ca cu 
o desluşire, să mă fi ferit de a face ennjecturi pe care îmi place totuși 
să le cred că sint aproape de adevăr. 


Homer travestit ” 


— Parodie în patru seene — 


SCENA I. 


În circiuma „Lo Baens ce? vesel". 
Vulcan singur la o masă bea pahare- 
le, unele după altele. La o altă masă, 
în dosul unui stilp, Helios, fără afi vă- 
zut, ceteşte „Curierul Olimpului”, tră- 
gind insă cu urechea la cuvintele lui 
Vulcan. 


Vulcan. Ei, Pinostes, circiumar nemernic, ruşinea breslei 
tale, vinzător de vin prefăcut, pentruce nu-ți grăbeșşti pasul ? Ţi- 
au legat oare zeii picioarele de te mişti atit de încet? Mina ta le- 
neșă nu umple cu strg pocalele rotunde. Ce înseamnă această 
rea voință, pe care o zăresc în trăsăturile feței tale? Ei, Pinos- 
tes, vorbeşte repede, căci, pe Styx, simt o mare mincărime în 
palme şi să nu mă faci să vin după teșghea. Nici Bacus, zeul 
tău ocrotitor, nu te-ar putea scoate din braţele mele vinjoase. 

Pinostes (sosind cu cana plină). Nu pierde răbdarea, Vulcan, 
căci sint deapururea în slujba ta. lată cana plină cu un vin par- 
fumat și puternic. Nici Euryal, nici Proles, nici Ocyal nici Am- 
phial nau un vin mai delicios : îți curge prin vine, iți încălzeşte 
singele și te învălue într'o aromeală plăcută oamenilor şi zeilor... 
(cu melancolie şi eu subinţeles). Dar vasul e pe sitrșite; abia pe fund 
mai licăresc picăturile galbene ca chihlimbarul. Încurind se va is- 
prăvi cu totul... Ei, Vulcan, harnic zeu al focului, meşter dibaciu 
in lucrarea metalelor, tu, căruia i se închină Lemnosul şi Samo- 
trace, prin grele timpuri trecem... O insectă nelegiuită, blestem 


1) Subiectul, in liniile Jui generale, e luat din ctntul al VIII din 
O diseia. 


HO MER TRAVESTIT 49 


al zeilor nemuritori, a căzut asupra butucilor de viţă și le roa- 
de irunza. Pe unde trece nu rămine decit pustiul; strugurii nu 
se mai fac. Toate jertfele aduse lui Esculap au fost zădarnice; 
preoții lui din Epidaur ne-au spus că zeul nu se îngrijește de 
cit de boalele omenești. Durerea noastră nu-l atinge de loc... Vi- 
nul se scumpește astfel, iar mușiereii nu vor să ne plătească 
toţi... 
Vulcan (infuriat). Cine cu figura de om, cămătar murdar, la- 

com agonisător de oboli, nu știu ce mă opreşte să nu te zdro- 
besc. Circiumar cu inima pitică, cine ţi-a turnat în vine atita in- 
drăzneală, pentru a mă înirunta pe mine, zeul cu braţele vinjoa- 
se, ilustru prin lucrările lui minunate ? la cana, şi toarnă în po- 
cale vinul tău acru, care nu e vrednic de gitlejul zeilor nemuri- 
tori... Ce-mi vorbeşti de plată ? Cind Vulcan îți face cinstea de 
a se pune la masa ta săracă, și de a bea din vinul tău netreb- 
nic, pentru ce te gindeșşti la plată ?... 

Pinostes. Pe zeii nemuritori, crede-mă că-s pătruns de cins- 
tea ce-mi faci (mai turnind un pahar şi privindu-l). Priveşte-l ce lim- 
pede e!l... Să mă crezi, o Vulcan, că e un vin de Cipru adevă- 
rat, pe care tatăl meu Sostenes l'a moștenit și el dela tatăl lui... 
Stă ascuns în fundul pivniţei ; lumina albă a zilei nu-i vede fața 
decit cind am cite un mușşteriu ilustru prin naștere, sau cite un 
zeu. Bacus, trecind pe aici în carul tras de pantere, s'a oprit şi 
l-a băut pe jumătate. Pentru a se urca apoi în car, am trebuit 
să-l ajut cu toţi băeții din prăvălie. (Trist) Şi plecind,a uitat să-mi 
plătească... 'Treburile merg rău, o Vulcan. În zădar am înjun- 
ghiat o juncă - neagră în cinstea lui Mercur, zeul nu m'a ascul- 
tat. Guvernul a încărcat de taxe nobila noastră meserie. Într'un 
ziar de dimineață am cetit că ar voi chiar să introducă monopo- 
lul dulcelui dar al zeilor... Dar pe Hecate cu trei capete, această 
nelegiuire nu se va intimpla. Vom merge cu toţii la eclesie, la 
arhonţi şi la pritani, şi vom ameninţa cu răscoala, iar dacă nu 
vom fi ascultați, la alegerile viitoare, vom, vota împotriva celor 
ce caută să ne prigonească; da, le vom arăta noi acestor nele- 
giuiţi, cind ti vom alunga din cetate printrun ostracism ce are 
să servească de pildă, veacurilor viitoare... | 

Vulcan (din ce in ce mai incălzit). Nu mă amestec în treburile 
muritorilor, o Pinostes. Zeii nu cunosc astiel de grije. Dar iată 
frumoasa Krilia, care intră pe uşă ca o arătare divină. Ce mers 
impunător ! ce privire mindră! (Pentiu sine) Pe Jupiter, simt că 
mă furnică ceva prin vine! (Tare) Dar pe Styx, Pinostes, pentruce 
stai înfipt lingă mine? Nu vezi că vinul sa isprăvit, şi setea nu 
mi s'a stimpărat incă. Aleargă, sboară cu aripi iuți în fundul ne- 
gru al pivniţei; vei găsi acolo în burduiul neatins un vin mări- 
nimos, care mă va face să uit de nectarul zeilor. Pleacă! 

Pinostes (ieşind nemulţumit. şopteşte la urechea Kritici). Învălue-l 
in farmecele tale, o Kritia, și nu-l lăsa să plece, înainte de a fi 
plătit. 

4 


50 VIAŢA ROMINEASCA 


Kritia Fii fără grijă... 

Vulcan. Dulce Kritia, nu cobort ochii tăi rușinoși; priveş- 
te-mă în față, şi îndrăzneşte să te apropii... Nu căta că sint un 
zeu nemuritor. naintea unei femei atit de frumoasă ca tine, zeii 
devin blinzi ; puterea lor se îndulceşte. Tu ştii cum mărinimosul 
Hercul a ajuns să toarcă caerul cu lină, la picioarele Omialei. 

Kritia (cu vielenie). Nu îndrăznesc să te privesc în față, o 
Vulcan. Din ochii tăi scapără o căldură, ce ar putea să mă do- 
gorească... 

Vulcan (magulit). Glasul tău e o armonie dumnezeiască, care 
imi sună în urechi ca... (gindindu-se, deodata galant). Nu pot să-l 
aseamăn decit cu muzică foilor, ce suflă în focul năprasnic, im- 
bujorindu-l. Atelierul răsună de dulcea lor răsuflare; flacările 
pilpte și scinteile sc ridică cu un pocnet uşor; ciocanele cad pe 
nicovală cu o armonie cum nici Apollo n'ar scoate din lira lui. 

Kritia. Nu eşti numai meşter prin minile tale vinjoase, ci 
și prin cuvint. Laudele tale, o zeule temut, mă fac să roșesc— 
ca şi cum ași sta înaintea vetrei de foc a atelierului tău. 

Vulcan (răsucindu-şi mustaţa). Ei, Charitele la naștere nu mi-au 
fost neprielnice: mi-au dat și darurile spiritului. Nu, zău, sint 
cițiva nătingi cari mă desprețuesc pentrucă-s meșter în aur și în 
fer, caşi cum n'aș putea străluci, şi prin farmecele minții. 

Kritia. Cei ce spun așa, nu ştiu ce vorbesc. 

Vulcan. Cit despre cumnatu-meu Apollo... Nu voesc să vor- 
besc rău de rude, dar crede-mă, o Kritia, că el nar fi putut lu- 
cra armura eroului Achille, pe cind... 

Kritia (asezindu-se la masă). Și cu, drept să-ţi spun, nu pun 
nici un preţ pe spirit şi pe complimentele ușoare, pe care toți 
bărbaţii le fac femeilor. N'aș da pe ele nici un obol găurit. Ce 
inseamnă toate aceste nimicuri, nevrednice de un bărbat serios, că- 
Tuia i S'ar cădea mai bine să se facă cunoscut prin isprăvi vite- 
jeşti, ori prin lucrări minunate de aur, de argint sau de arama 
cea roșcată ca tine. 

Vulcan. Ştii, o frumoasă Kritia, că pentru o femee ai multă 
minte! (suspiuind) Vai, însă, pentru ce nu toate femeile şi chiar 
zeițele nemuritoare nu gindesc ca tine! Corupţia a intrat in su- 
fletul lor; urechea li se lasă ademenită de şoapte minciunoase 
de dragoste, de poezii de laudă, de galanterii nevrednice de un 

bărbat. 

Kritia (sentenţios). Barbaţii se pun la încercare prin fapte şi 
nu prin vorbe. 

Vulcan. Vorbești ca și cum ai avea ințelepciunea Miner- 
vei, o Kritia... La ce bun să ştii cinta din liră, să ştii suspina 
în versuri, sau să faci jocuri de cuvinte? Aceste sint arte fără nici 
o însemnătate. Femeile se lasă totuși fermecate de astfel de lu- 
cruri mărunte şi vrednice de despreţ. Sint chiar soţii, cari după 
o îndelungată căsnicie credincioasă, iși părăsesc bărbatul, fugind 
după vre-un cintăreț din flaut, (cu fatuitate)... cel puţin dacă ar fugi 


HOMER TRAVESTIT | 5t 


T 


după vre-un meşter iscusit in nobila artă a fäuririi metalelor pre- 
pioase ! 

Kritia. Nu-mi vine să cred că s'ar putea o astfel de nele- 
giuire. O femeie să se lase ademenită de tinerii inchinători ai 
Muzelor şi ai lui Apollo! Cu neputinţă... Ce ar putea găsi la ci? 
Sărăcie lucie. Ei nu i-ar putea da ca dar nici măcar un inel îru- 
mos, lucrat în aurul cel galben (Vulcan. mindru, îşi desface mina, ară- 
tinda-şi inelele). Dar ce văd, o zeule măestru, rubinuri, topazuri, 
smaralde, diamante,.. Şi ce artă în tăiarea lor! ce iscusință în 
incrustarea lor în aur! ce sculpturi fine și bogate! Ah, cit de 
frumos e ăsta: o sărbătoare mare desigur? 

Vulcan: E nunta lui Peleu şi a Tetidei... 

Kritia. Îmi inchipuiam. 

Vulcan. E lucrul minii mele iscusite: Iată Peleu, iată Te- 
tida, iată zeii, iată nimiele... 

Kritia S'o acopere undele Styxului pe femeia ce s'ar putea 
îndrăgosti de un cîntăreț din liră, pentru care boabele de rouă 
sint diamante, iar razele soarelui sint de aur. Foarte mulțumesc 
de așa juvaeruri! Ei vorbesc în versurile lor seci numai de pie- 
tre nestimate, și mă prind că în viaţa lor n'au văzut atitea pie- 
tre cite licăresc pe un singur deget al tău. 

Vulcan. Din ce în ce bag de samă, o Kritia, că ești foarte. 
înțeleaptă şi că ştii preţui ceeace merită cu adevărat să fie prețuit. 

Kritia (tmsta). Ce folos că nu m'au făcut zeii frumoasă... 

Vulcan (ingtmfat, aparte). Merge repede fata ! Sint teribil. (Tare) 
O Kritia, ce cuvinte nelegiuite ieșiră de pe buzele tale de car- 
Min, dintre dinţii tăi de mărgean, de pe limba ta de... hm ! de... 
Nu găsesc un cuvint potrivit. Dar, crede-mă că ești frumoasă, cu 
gitul alb ca marmura de Pentelic, cu ochii negri ca apele Cocy- 
tului, cu părul des ca brazii de pe culmea muntelui Olimp... (Taind) 
Spune drept, Kritia, nu e așa că, dacă ași voi, aşi putea fi și eu 
poet ? 

Kritia. O Vulcan, în această clipă ești mai poet decit toți 
poeţii, —dar, vai, poeţii sint niște minciunoși. Ei nu ştiu de cit 
a măguli deșşărtăciunea noastră. 

Vulcan. Mă jur pe cea mai mare nicovală din atelierul meu 
că eşti frumoasă. 

Kritia (imuşeata de gelozie). Cuvinte, cuvinte. Vulcan. Ce pofi 
găsi la mine, sărmana circiumăreasă „La Bacus cel vesel“, cind 
tu ai în culcuşul tău pe cea mai frumoasă dintre zeițele nemu- 
ritoare ? 

Vulcan (cu un aer degajat). A, voești să vorbeşti de Venus,... 
da... da... e drăguță, nu zic nu. Chiar îrumușşică și curăţică. Dar, nu 
se poate asemăna cu tine. 

Kritia. Vai, trebue să-mi acopăr fafa, dinaintea unei ast- 
fel de... 

Vulcan. Adecă vezi tu, Kritia, ea e blondă... Pentru ce e 
blondă, cu părul galbăn ca spicul, şi cu ochii albaștri ca apa 
mării ? Pentru ce, cind mie nu-mi plac blondele? Iubesc insă 


52 VIAȚA ROMINEASCA 


brunele ; și cind te văd pe tine, cu ochii negri ca undele Cocy- 
tului și cu părul negru ca brazii de pe culmea Olimpului, simt 
toate nebuniile în singe, ca și cum aşi fi mincat elebor... (vrea 
s'o sărnte). 

Kritia (Jovindu-l peste mîna). Fii cuminte, căci te-ar putea ve- 
dea Venus. şi atunci vai de mine nenorocita! Ar implora pe Ju- 
piter să-și trimeată iîulgerile peste capul meu... Şi apoi, ştiu că 
tu ești cel mai credincios dintre zei; căsnicia voastră este al- 
bastră ca cerul în ameaza unei zile de lulie. Nu ţi-ai îngăduit 
niciodată să săruți măcar vre-o insoţitoare a Venerii, sau vre-o 
nimiă. Şi Venus îți poartă aceiași credință... 

Vulcan. A, piui!... nu zic nu. Dar vezi, tu, o Kritia, mi s'a 
urit de atita credință. Să te culci în fiecare seară cu aceiași fe- 
meie, ori cit de frumoasă ar fi, nu e o fericire prea mare. Şi pe 
urmă, după cum ţi-am spus, pentru ce e blondă? 

Kritia. Cu toate aceste „blondul* se poartă anul ăsta. Toate 
femeile își fac părul ca spicul copt al griului. 

Vulcan. Dacă mie nu-mi place! (Ca satisfacţie) Altminteri e 
bună de inimă şi cuminte (lovind din degete). Totuși prea se ţine 
de om; prea mă iubeşte. Nu zic să nu mă iubească, dar ea 
trece măsura ; îmi face ochi dulci în toate colțurile. Nu mă lasă 
să lucrez la cuptorul meu, liniştit; intră în atelier pe furiș şi mă 
cuprinde pe la spate cu minile ei de trandafiri. Trebue să pără- 
sesc lucrul, pentru a o ținea pe genunchi... Ei, ei e prea mult? 
Şi pe lingă asta, nu poate suferi un alt bărbat; li urăște pe toţi; 
face viață amară ucenicilor mei, iscusiţi în arta îăuririi. Fuge 
de bărbaţi şi pizmuește pe femei. Se teme ca nu cumva să-mi 
placă vreuna; oricit de frumoasă e, nu e sigură totuși pe far- 
mecele ei. Sint sătul de atita iubire, de atitea scene, şi de atita 
credinţă 1... Nu, pe Jupiter, nu mai voesc.... (stringind în brate pe 
Kritia). Te iubesc pe tine, Kritia, o jur pe stelele nemuritoare, 
pe Styx, pe Cerberul cu trei capete, te iubesc mai mult de cit 
muntele Etna, sau insula Lemnos... (o săruta). Lasă-mă să te sărut 
pe gitul tău frumos, subțire şi lung ca coșul cuptorului meu... 

Kritia (lasindu-se în braţele lui). O Zeule puternic, fä din mine 
ce vocşti. Focul tău mă dogoreşte, mă arde... Patima mă coprinde 
și mă topeşte... 

Vuican. Dă mina încoace, frumoasă Kritia. Stringe ! Ne-am 
ințeles—nu ce aşa ? 

Kritia. Sint sclava ta supusă. (Lnindv-i mius) Ce frumoase 
inele! (ue-făcindu-i pardesiul), Da ce înseamnă hainele astea ? 

Vulcan. Mi-am pus hainele negre, Kritia, pentrucă merg 
astă seară la socru-meu Jupiter, adunătorul nourilor și stăptnito- 
rul iulgerelor; ne-a chemat la un ospăț măreț în palatul lui. Toţi 
zeii şi toate zeițele vor veni îmbrăcaţi în hainele cele mai scumpe 
și cu juvaerurile cele mai preţioase. După miezul nopții, va fi şi 
ecepție în sala cea mare a tronului, la care vor veni toate nim- 
ele, toți semizeii și toți eroii, ce nu pot sta cu noi la masa zei- 
or nemuritori. Se va juca pyrrhica, pănă la venirea Aurorei cu 


HOMER TRAVESTIT 53 


degetele de trandafiri, in sunetul unei muzici pe care o va con- 
duce însuşi Apollo cel frumos... Eu insă după masă voi dispă- 
rea din mulțime şi nimeni nu va băga de samă lipsa mea. Voiu 
veni la tine, o frumoasă Kritia, și vei bate în geam. Tu pregă- 
teşte o băutură adormitoare pentru Pinostes, pe care dă-i-o îna- 
inte de culcare. După ce va fi ațipit, aşteaptă-mă. 

Kritia. Voi face cum porunceșşti, Zeule, stăpinul inimii mele. 

Vulcan. Venus iubește dansul; o voi lăsa deci să joace 
cu Terpsichore, care se pricepe atit de bine, căci cu un zeu n'ar 
indrăsni să joace. Ce vrai, e ruşinoasă ! 

(In timpul acesta Helios ce ascullase cu nerăbdare toată convorbi- 
rea dintre Vulcan şi Krilia, fierbe...' Aruncă ziarul, iesă de după coloună şi 
se aproprie de masă, cu minila în şolduri.) 

Helios (Furios). Pe Jupiter, o Vulcan, mare neghiob mai eşti !— 
lar tu Kritia, femee nevrednică, iţi vei lua pedeapsa îinșălăciunii 
tale! Aste sint jurămintele, pe cari mi le făceai, plingind, în 
genunchi? Asta e credința ta! A fost deajuns să vezi cileva 
inele frumoase, pe nişte degete inegrite de fum, pentru a uita 
jurămintele pe zeii nemuritori și pe cei infernali! O, cea din ur- 
mă dintre femei, ruşinea sexului tău, cum ai putut să te laşi a- 
«demenită de cel mai urit dintre zei, pe care soția îl înșală fără 
nici o temere? Da, da Vulcan, ride Olimpul de tine.. Pe frunte 
ți-au crescut două coarne, ce n'au să mai încapă pe ușa pa- 
latului tău aurit. 

Vulcan (furios, sculindu-se în picioare). Pe Styx, pe Cerber, pe 
Hades, pe Hecate, cine ești tu îndrăzneţule ? Spune repede, căci 
altminteri îți zdrobesc ţeasta ta obraznică ! Mii de fulgere, vor- 
beşte, nu aștepta să cunoşti muncile focului şi loviturile 
barosului 1..... 

Helios. Linișteşte-te Vulcan, căci și eu sint zeu ca şi tine. 
Minia ta e deci zădarnică. Eu sint cel ce ştie toate. Nimic din 
ce e pe lume nu-mi scapă. Privirea mea pătiunde întunericul cel 
mai adinc ; ea străbate fundul mării; și e atit de iscusită încit a 
văzut și coarnele tale... 

Vulcan. Spune-mi repede cine ești, pe Tartar ! 

Helios. Sint Helios. 

Vulcan. Helios ? 

Helios. Da, şi-ţi dau un sfat, zeule meșter în aur și în fer: 
în loc de-a umbla după drăguţele altora, păzește-ți nevasta, pe 
care o socotești atit de credincioasă. Te înșală. 

Vulcan. O, Helios, dacă n'ai fi zeu nemuritor şi dacă nai 
fi a tot ştiutor, privind toate în mersul tău liniștit pe bolta cerului 
albastru, te-aşi fi zdrobit ca pe un neruşinat minciunos. Spune-mi, 
o Helios, mă înșală ea, ea cea mai blindă dintre zeițe ? 

Helios. Te inşală, o Vulcan, şi în fie-care zi. Abia pleci 
Ja atelier, şi ea se desfată în brațele altuia. 

Vulcan. Ale cui? 

Helios. Ale lui Marte. 


54 VIAŢA ROMINEASCA 


Vulcan. Ah, cîinele, are să-mi plătească scump această tră- 
dare ! Aşi fi înțeles să mă inşele cu Apollo, care e frumos şi 
cintă din liră atit de duce, dar cu Marte nu mi-aşi fi închipuit 
niciodată. Ce are Marte mai mult de cit mine? Un zeu atit de 
fioros și de aspru, cum de poale plăcea unei zeițe atit de dulce 
şi de blindă ?... Marte, ah! știi tu Helios, că niciodată nu'şi 
scoate tunica de oțel de pe trup? Se culcă cu ea (se primbis 
mişcat) Nu, Helios, nu se poate: mă minți... Venus nu mă poate in- 
șela cu Marte! 

Helios. O Vulcan, zeu ilustru prin arta făuririi metalelor, uiţi 
oare că toate iemeile se îndrăgostesc de răsboinici. Ele iubesc u- 
niforma strălucită, casca de bronz cu coada de cal ce ftlfie în 
vint, sabia lată și strălucitoare, pintenii de argint. Femeile iubesc 
să te porți aspru cu dinsele, să le înspăiminţi cu razele privirii 
tale fioroase, să le subjugi și să le zdrobești dintr'o lovitură de 
pumn ; ele iubesc povestirile de război, unde singele curge în 
valuri iuți ca undele riului Alfeu. Nu uita, o Vulcan, că dacă și 
tu ai plăcut odinioară Venerii, ai plăcut prin aceleaşi însuşiri ;. 
firea ta aspră, chipul tău plin de fum şi de funingine, braţele 
tale vinjoase i-au cîștigat inima. Ea vede in tine zeul ce știe 
minglia dureros, dar știe și fringe. Vai, insă, ai fost blind cu 
dinsa și Marte ţi-a luat locul. 

Vulcan. Nu, nu, o Helios, zeu ce vedetotul, nu te voi crede 
niciodată, dacă nu-mi vei da o dovadă... 

Helios. E cel mai ușor lucru. 

Vulcana. Vorbeşte, pe Styx! 

Helios. Astă seară înainte de a te duce la ospățul pe care 
ni-l dă Jupiter, adunătorul de nouri, treci pe la palatul tău aurit 
și spune-i Venerii, că o veste grabnică te chiamă în atelierele 
tale de la Lemnos. Roag-o să meargă singură la petrecere, iar 
tu te ascunde undeva și așteaptă pănă la miezul nopţii, cind 
Venus îurișindu-se cu Marte, va veni în palatul tău, inşălindu-te 
în propriul tău pat... 

Vulcan. Opopoi, opopoi 1... Pregătesc o răzbunare fioroasă, 
ce va sluji de pildă zeilor şi oamenilor. Voi face pe dată o pinză 
de metal atit de subțire în cit nimeni n'ar putea-o vedea, afară 
doar de tine. O voi pune în jurul patului, și cind Venus și Marte 
se vor culca, se vor simți deodată strinși în laţuri de fier peste 
tot corpul. Voi sosi stunci și eu pe neașteptate, găsindu-i la uu 
loc... Ah, Helios, văd roș dinaintea ochilor. Văd singe, Singe.... 
Mă voi răzbună. 

Helios. Linișteşte-te, o Vulcan! Cum voi vedea că Venus iesă 
din sala ospățului, voi veni şi eu încetișor cu Mercur, în dosul 
palatului tău. (A parte) Trebue să-l păzim, căci nebunul e furios. 

Vulcan (fierbind). Acum, Helios, să plecăm repede; mă arde 
locul; nu pot sta ; trebue să mă răzbun; opopoi, opopoi! (ia de 
braț pe Helios şi se îndreapta spre ușă). 

Pinostes (intrind cu o cană de vin). Ei, V ulcan, eheu !... Tată. 


HOMER TRAVE STI T 55 


vinul de Cipru! Unde te duci ? Stăi ! Ai uitat să plăteşti! (Vulcan 
si Helios au ieşit din cîrciuma. Pinostes cătră Kritia) Nu, pe Hecate, 
pe Cerber şi pe Cocyt, zeii ăștia sint niște hoți ! Încă unul care n'a 
plătit. N'o să-i mai primesc în prăvălie. O să-i dau afară! Şi 
cine-i de vină ? Tu, nenorocită creatură, care nu nu știi cum să 
le furi mințile ! (o ia la bătaie). 


SCENA H 


Ia palatul lui Vulcan. Venus, sju- 
tata de insoţitoarele ei, se pregăteşte 
pentru serbarea lui Jupiter. Cupidon 
îşi face şi el de lucru. 


Cupidon. Frumoasă zeiță, stăpina mea iubită, o Venus, pri- 
mește acest dar de la mine. 

Venus. Ce e, Cupidon, copil șăgalnic ? 

Cupidon. Nu e decit un mic punct negru. Ai crede că e 
o muscă. Da, da: e o musculiță de dragoste, pe care s'o pui pe 
sinul tău strălucit cu peliță supțire și frumoasă! Pe albeaţa lui 
de crin, această musculiță va ţintui luminile tuturor. Toţi zeii te 
vor privi cu ochi de foc. 

Venus (puntad musenlița pe sin). O Cupidon, meșteșugurile tale 
sint fără număr; mintea ta e plină de iscodiri de dragoste, fără 
pildă. Kallimene, nimfä cu ochii negri, ce zici tu? 

Kallimene. Te prinde de minune, o zeiță a iubirii. Şi eu, 
cunosc un zeu a cărui inimă se va stinge de dor, văzindu-te 
atit de irumoasă... 

Venus : Tăcere, Kallimene! Păstrează-ţi limba și arată că, 
deși femeie, poți ţinea pentru tine o taină... 

Kallimene. Taina nu va ieşi niciodată din sufletul meu. 
i-am jurat cel mai adinc devotament şi mă voi ținea de jurămint. 

Venus (privindu-se ntr'o oglinda de argint), Cum mă găsiţi, tn- 
soțitoarele mele credincioase ? 

soţitoarele (în cor). Eşti frumoasă ca un vis de Mai, stră- 
lucita noastră stăpină. Glorie ţie, cea mai scinteietoare, cca mai 
dulce, cea mai fermecătoare dintre zeițe ! Glorie ţie, impărțitoa- 
rea tuturor bunurilor ce gustăm în Olimp și pe pămint! 

Venus (visătoare). Şi cu toate aceste! Împărțesc fericirea 
altora, și nu știu dacă o voi găsi pentru mine. Ce zici Cupidon, 
îi voi plăcea în astăsară ? 

Cupidon (cu aer de runoscălor). Întoarce-te puțin, așa, așa, 
(ii tndreap!ă citeva cute). De partea asta, blondă zeiţă, te prinde de 
minune. Întoarce-te și de cealaltă. Hm! pe săgețile arcului meu, 
tăetura nu e bună. Peplosul nu cade drept. Fă un pas înainte... 
încă unul... Trebue prins aci cu o agrafă de aur... Cuta trebue 
să fie dreaptă... Aşa, așa; nue rău. 

Venus. O copile ce știi toate, crezi că-i voi plăcea? 

Însoţitoarele (in cor). Îi vei plăcea, o minunată zeiţă a dragostei. 

Venus. Nu vă întreb pe voi. Răspunde, Cupidon. 


56 | VIAŢA ROMINEASCA 


Cupidon (cu buat voinţă rezervată). Cred că-i vei plăcea, dar 
trebue să te ţii mai bine. Ține-te mai dreaptă, mai mindră. Nu 
te legăna in mers, căci pari ca o femeie ce nu așteaptă de ct 
să se supună bărbatului. O, frumoasă Venus, învață arta meşte- 
șugită a prelacerii. Nu te arăta umilită și tremurătoare. Înalță-ți 
fruntea, pune un foc răzvrătitor şi de dușmănie în ochii tăi, ca:e 
să depărteze de la tine pe toți bărbaţii, căci cu cit îi va depărta 
mai mult, cu atit ii va lega mai strins la carul tău. Fii porum 
citoare, încruntă cit mai des frumoasa ta sprinceană ; privirea & 
trebue să fie grea ca un lanţ de oțel, căci numai c'un astfel ce 
lanţ se pot ţine mult timp bărbaţii... 

Venus. O, copil priceput, Cupidon, aspre sint poveţele tale.. 
Cum să mă arăt nemiloasă, cind tremur de dragoste dinaintea 
lui ? Ajunge să-l văd, pentru ca să mă simt slabă, ca cea mai slabă 
dintre muritoare. Nu, o Cupidon, față de dinsul nu pot fi porus- 
citoare ; o privire a lui mă face umilită. Sint ca o sclavă... 

Cupidon. Aceasta va fi pieirea ta, o Venus. 

(Se aude sgomot în sală) 

hallimene. Sc aud pași în sală! 

Insoţitoarele. Se aud pași grei în sală. 

Venus. Cine e? 

Cupidon. Sint paşii lui Vulcan. 

Însoţitoarele (tremurind). E Vulcan. 

(Vulcan intră cu privirea întunecată) 

Însoţitoarele. Glorie ţie, cel mai fericit dintre soți! 

Cupidon. Glorie ţie, o Vulcan, în puterea căruia e cea mai 
irumoasă şi mai credincioasă dintre soții. 

Vulcan (luind de o aripă pe Cupidon), Nu ţi-i frică c'o să-ţi 
îring aripa, o copil nebunatec ?. 

Cupidon (fuge scincind). Opopoi, opopoi, mi-ai rupt aripa, 
crunt zeu al foilor şi al barosului... 

Vulcan (privind fioros în jur). leșiţi! | 

(Iosoțitoarele si Cupidon se închină ieşind). 

Venus (cade pe tron, frivgindu-şi minile şi cu lacrimi în ochi). Nu 
mu, Vulcan, e de nesuferit cum te porți cu lumea. Ce ţi-au făcut 
aceste frumoase nimfe, ce ţi-a făcut dulcele Cupidon, pentru a te 
purta atit de aspru? 

Vulcan (privind-o cu luare aminte de sus şi pănă Jos). Eşti fru- 
moasă, blondă Venus ; eşti gătită. Şi pentru cine ai pus cel mai 
mindru peplos de purpură ? 

Venus. Tu ştii, nobilul meu stăpin, că pentru tine. Dacă 
voesc să fiu frumoasă, e numai să-ți plac ție, ce te arăţi atit de 
crud cu minc, căci nu mă mai iubeşti. 

Vulcan (cu voacea sinistră). Te iubesc mai mult decit crezi, 
© zeiță a tuturor farmecelor iubirii. 

Venns. Aşa am fost eu nenorocită; nimeni nu mă iubeşte, 
deși toţi iubesc prin mine. Dar pentru ce pari atit de mihnit și 
atit de incordat ? 

Vulcan. Am o veste tristă. 


HOMER TRAVESTIT 57 


Veuus. Vorbeşte, o Vulcan; varsă-ți inima în sinul soției 
tale supuse ! i 

Vulcan. Trebue să plec departe. 

Venus. Ce spui, nobilul meu soț? Nu se poate; nu te voi 
läsa eu. Unde trebue să pleci ? 

Vulcan. O veste mi-a venit chiar acum cum că atelierele 
mele din insula Lemnos s'au aprins. O mină nelegiuită le-a dat 
foc şi, dacă nu mă voi duce să ajut la stingere, vor arde pănă 
in temelii. Trebue să plec chiar acum. 

Venus (stăpininda-şi bucuria). Nu, o Vulcan, voeşti să scapi 
numai de mine, cea mai iubitoare dintre soții. Nu mă mai iubeşti 
(şterge citeva false lacrimi). 

Vulcan. Pe Styx, femeie, iți spun că te iubesc; dar trebue 
să plec. 

Venus. Ce va zice, tată-meu, Jupiter, cind va vedea că lip- 
sești dela banchet? Gindește-te, zeule puternic, la supărarea lui, 
gindeşte-te la răutăţile ce vor spune ceilalţi zei... Nu, nu, Olim- 
pul intreg ştie că nu mă iubeşti și că voești să scapi de mine; 
unde mă duc, îmi rid zeițele în colțuri, arătindu-mă cu degetul, 
ca pe cea mai părăsită dintre femei. Acum se va cutremura pa- 
latul de risul lor. 

Vulcan. Spune lui socru-meu Jupiter să mă ierte că nu 
pot veni. Treburi grabnice mă chiamă în Lemnos. Şi acum gră- 
beşte-te (acoate ciasornicul). Nouă şi jumătate ; la zece zeii mărini- 
moşi se pun la masă. Nu trebue să faci ca parveniții, ce sosesc 
intotdeauna mai tirziu, spre a fi mai bine văzuți. 

Venus. Cum o să mă duc singură fără tine, puternice zeu 
cu braţele vinjoase ? (îi enprinde grumazul, şi-l sărută). Vino cu mine ! 
Lasă atelierele din Lemnos în grija ucenicilor tăi dibaci, şi vino! 

Vulcan. Nu. Du-te singură; așază trandafirii în părul tău 
blond, şi fii cea mai frumoasă «dintre zeițele nemuritoare, o Ve- 
neră cu sinii mici. (Desehizind uşa buduarului) Veniţi insoțitoare, cui- 
buri de dragoste și de patimă ; vino şi tu, isteţule Cupidon. 

(insoţitoarele şi Cupidon intra) 
___ Vulcan. O voi nimfe, pregătiți carul în formă de scoică al 
ilustrei Venere, cu care trebue să meargă la palatul mărinimosu- 
lui Jupiter, adunătorul de nouri. Puneţi-i pe umăr himationul de 
purpură brodat cu stele de aur, iar tu Cupidon, frumosule copil, 
lafi arcul pe spate, și ține coada himationului celei mai strălu- 
cite dintre zeițe. | 

(Josoțitoarele îi pun himationul, Cupidou se pregăteşte) 

Venus. O, tu cel mai iubit dintre zei, pentru ce-mi umpli 
sufletul de o durere atit de crincenă ? Străbate văzduhul cu sănă- 
tate, spintecă marea, cea cu unda amară, stinge focul din insula 
Lemnos, și te intoarce apoi în braţete Venerei celei părăsite, gin- 
dindu-te că ai de stins aici un foc,mai marc... lar eu mă duc la 
banchetul tatălui meu Jupiter, stăpinitorul fulgerelor, cu mihnirea 
in inimă. Nici nu voi atinge ambrozia cea dulce şi buzele mele 
de trandafir nu se vor muia in nectarul divin. Stingheră, voi sta 


58 VIAȚA ROMINEASCA 


intrun colț, vrednică de a fi plinsă de toţi zeii nemuritori, şi nici 
nu voi juca pyrrhica. Ca o sărmană turturică, cu ciocul ce- 
nușiu. mă voi gindi la tine, nobile îăuritor al metalelor preţioase... 

Vulcan. Cuvintul tău e dulce ca mierea albinelor de pe Hi- 
met, frumoasă Venera. Nu te întrista însă, în citeva zile voi fi 
îndărăt Și voi face o cunună parfumată în jurul gitului meu, din 
braţele tale de crin. 

nsoţitoarele. Glorie zeiței dragostei, cu ochii de peruzea, cu 
părul de aur și cu sinii mici! 

Cupidon. Glorie zeiței mindre, cu privirea aspră ce înlăn- 
țuește pe toți zeii in lanțuri de neirint. 

Kallimene (intrind). Carul în formă de scoică, impodobit cu 
trandafiri, te așteată, stăpină a iubirii.. 

Venus. Du-te cu bine, nobilul meu soț, și păstrează-mi cre- 
dința ce mi-ai jurat-o la altarul lui Jupiter. Nu te lăsa ademenit 
de ochii frumoşi pe cari îi vei intilni în cale. 

Vulcan. Du-te cu bine, impărțitoare a dragostei. Risipeşte 
farmecele tale în sala zeilor și fä să plutească pretutindeni impă- 
carea și mulțumirea de sine. 

Venus (iesind). Adio, nobile soţ. 

Vulcan. Adio, nobilă soție. 

Însoţitoarele (ieşind şi ele en Venus). Zeii să-ți dea un drum: 
fericit şi vinturi bune, nobilul nostru stăpin! 

Cupidon (ieşind). Graţiile să-ți dea, o Vulcan, înțelegerea tu-- 
turor îrumuseţelor firii : să iubești florile, poeziile și gingășia su- 
risului unei femei. 

Vulcan. Copilul ăsta desigur că ride de mine... 

i (Vulcan rămiue singur, ocoleşte putul nuptial) 

Vulcan. O zei mărinimoși, și în deosebi tu Jupiter, stăpinul 
nostru al tuturor, spuncți-mi dăcă mă înșeală blonda Venus 2: 
Spuneți-mi dacă acest pat, în care am gustat atita fericire și dul- 
ceață, a fost martorul unei atit de grozave inşălăciuni ? Opopoi! 
Opopoi ! imi simt inima mușcată de cea mai neagră indoială; şi 
dacă o voi prinde-o aici cu Mart, o voi stringe în aceste brațe, 
pănă ce suflul ușor al vieţii li va sbura din gitlejul ei alb ca 
marmura. lar voi zei, veţi fi martori ai răzbunării mele !..... 
(Gindindu:se cu capul între mini) Nu se poate. A fost cu mine 
atit de bună, atit de drăgostoasă! M'a rugat atit de mult să nu 
plec la Lemnos, ci să rămin cu ca astă noapte, in desiătările: 
dulci ale iubirii, incit nu e cu putință să mă înșăle. Braţele ei de 
crin au înconjurat grumazul meu, cu atita implorare, ochii ei al- 
baştri au lăcrimat cu atita duioşie... 

O voace din văzduh: Femina dum plorat decipere laborat. 

Vulcan. Ce spui, o voace tainică? Vorbește în limba mea, 
căci nu te înţeleg. 

Voacea. O Zeule, tu strălucești numai prin braţele tale vtn- 
joase şi prin iscusința meșteșugului tău, nu însă și prin pricepe-- 
rea minţii tale! O femeie cind plinge, caută un nou mijloc de tn- 


HOMER TRAVESTIT 59 


o». o 


șălăciune, și cu cit e mai dulce și mai drăgostoasă, cu atit să 
ştii că a păcătuit mai mult, sau că are de gind să păcătuiască, 
o clipă după ce te va fi părăsit. Află dc la mine aceasta, zeule 
adorat la Lemnos... 
Vulcan. Nenorocire ei, dacă spui adevărul, o, umbră tainică! 
(Scoate o pinză de sirmă nevăzută, pe care o întinde în jurul patului) 
Vulcan. Nenorocire ţie, Veneră, dacă mă înșăli... Corpul 
tău fraged şi plăpind va fi zdrobit in acest laț de oţel, ce te va. 
inconjura, te va stringe, şi nimeni altul decit mine nu-l va pu- 
tea rupe sau desface din jurul trupului tău îinsingerat! Răsbu- 
narea mea va fi cruntă şi va sluji de pildă zeilor și oamenilor. 
Nenorocire ţie soție necredincioasă! Nenorocire ţie! Opopoi L 
Opopoi | (Pleacă). 
(va urma) 
Paris April 1908. 


E. Lovinescu. 


Cum era pe vremuri la noi în Bucovina 


(Jurământul ţării la 17771). 


„„.Trecuse vreme de doi ani la mijloc de cind Zosif II, 
:împăratul Austriei, trimesese oștile sale să înfigă pajurile cu două 
capete in pămintul țării noastre scumpe. Şi iată că dela miază- 
noapte, de pe lingă neadormitele ape ale Nistrului, pănă la Pietrele 
Roşii, unde .se'ntilnesc granițele celor trei țări romineşti : Ardea- 
lul, Moldova şi Bucovina, țara gemea acuma. de cătane impără- 
teşti, tot Nemţi înalţi și bine legaţi, cari erau îmbrăcaţi în tunice 
-albe, roșii și albastre şi 'purtau cozi şi tricornuri pe cap. 

Băștinaşii începură să mai răsufle oleacă şi să se simtă 
.mai siguri, căci legile şi dreptăţile nu mai atirnau de virful săbiei 
-ca pe vremea stăpinirii Turcului. Dar totuşi se mai arătau făcă- 
tori de rele ce aţineau calea bieţilor drumeţi, căci pe unele lo- 
curi ţara era pustie; de multe ori ți se intimpla să mergi zile 
întregi, fără să dai de țipenie de om, sau măcar de vrun han 
mai acătării. De drumuri bătute nici pomina, numai ici colo cite 
un drumeac plin de hirtopi şi mincat de ploi, iar cale de citeva 
poşte intilniai doar vr'un bordei săpat în pămint, în virful căruia atirna 
pe-o prăjină un jup de paie sau de strujeni: semn că -aici era 
“un fel de conac. Satele se aflau prin ripi şi pe la marginile co- 
-drilor pustii şi nepătrunși, indosite de frica Tătarilor şi a altor 
legi: spurcate. Moldovenii se împăcară îndată cu stăpinirea. cea 
nouă, deși nu puteau pricepe cum de au venit sub ctrma 1m- 
părăţiei austrieceşti, căci nici învălmăşală de oști nau văzut, nici 
-singe să curgă ori măcar pirjolul să se primble ca alte dăţi pus- 
“tiitor prin ţară... | 


1) Dupa următoarele izvoare: 1) Wienerisches Diarium No. 9i, a. 
1777; 2) Copia raportului căp. de cavalerie de Linken cătră generalul conte 
. de Siskomvies, comandantul armatei din Galiţia, cu data din Zelesezyki, 15 
"Oct. 1777. Acest act, seris într'un stil militar scurt şi sec, a fost publicat de 
Dr. Daniil Verenca în Roinduische Revue, an. V, 1889, pg. 690. Cel maiin- 
-somnat şi mai detailat act e Rapotul Baronului Gabriel da Spleny cătră 
- comanda generală e. r. din Galiţia, resp. coas. do răsboiu i. r.din Viena, 
-dtto 3i Oct. 1777. Originalul se află în Archiva i. r, de răsboiu Sign. X,19 
-i a fost publ. de Dr. I. Polek în Jahrb. d. Landesinuseums. Cernăuţi, 1902. 


„pəsvaujuoy Vivi A“ 


(Înpu+29 up gipouis ss up Dolar un şdoq) 


LILI El Ulong [niuiuganţ 


— — — — 


——— a Om — a 


CUM ERA PE VREMURI LA NOI IN BUCOVINA | 6î* 


Cei de la cirma impărăţiei nu erau mulțămiţi numai cu cu-- 
cerirea țării, şi de aceea incă prin 28 Iulie 1777 hotări consiliul 
i. r. de răsboiu al curţii din Viena, ca ţara întreagă să aducă in- 
tro zi anumită omagiile sale dinastiei domnitoare, ca să vadă 
Moldovenii, că ei nu sint supuşi unei stăpiniri vremelnice, ci 
sint legaţi pe veci de norocul și nenorocul împărăției Austriei. 
Locul, unde avea să se facă jurămintul, s'a ales în Cernăuţi, pen- - 
tru că aici era scaunul guvernatorului militar al ţării, precum şi cele - 
mai multe gazde pentru numeroşii oaspeţi ce aveau să sosească 
la Cernăuţi pe ziua de 12 Oct. 1777. S'a ales de aceea o lună 
de toamnă, pentru că pe atunci avea să fle strinsă pinea de pe- 
cimp, iar boierimea, clerul și țăranii aveau timp destul pentru: 
zăbavă, şi aiară de asta şi vremea era încă frumoasă, incit sol- 
dații puteau să doarmă și afară de tirg pe pămintul gol, cu cerul . 
deasupra. Boerilor din ţară, chiar şi celor din Moldova, cari aveau 
moșii întinse in Cordon, tot așa mazililor, răzeșiler, șliahciţilor și- 
clerului înalt li s'au trimis anume invitări, ca să vie la Cernăuţi 
mai înainte, pe ziua de 10 Oct. Clerul înalt din Moldova, cu pă- 
minturi în ţară, a fost înștiințat de contele Siskowics, comandan-.- 
tul armatei din Galiţia, că este deslegat de jurămint și că nu 
trebuie să se trudească în zădar pănă la Cernăuţi. Lunile lui.. 
Iulie, August şi Septemvrie au fost menite pregătirilor pentru: 
marea serbare, al cărei iscoditor și conducător era singur gene- 
ralul de S/leny. În Bucovina întreagă era mare nevoe chiar şi 
de lucrurile cele mai trebuincioase. În Cernăuți, precum şi. în 
celelalte părți ale ţării, se aflau numai bolți şi nici un birt sau 
han mai mare; de aceea Spleny ingriji de conace, de mincare 
şi de băutură imbielșugată pentru oaspeţii aşteptaţi. Necontenit 
sosiau în tirg care încărcate cu fin și ovăs pentru cai. Pentru ca 
oaspeţii să fie pe deplin mulțămiţi cu ospățul dat de impărăție, 
s'au trimis ofițeri în Galiţia pănă la laroslau, Brody și Leov, ca 
să cumpere farfurii, serviete, păhare, cuțite și alte tacimuri tre- 
buincioase. Locotenentul Rolling avea să cumpere în Leov ta- 
cimuri de zinc, vinuri străine şi alte băuturi spirtuoase; Răuschel 
a tirguit în Brody păhare, lămpi și druci de fier. Colonelul 
Firstenberg a trimis scaune cu spătare din Stanislau, un croitor 
şi un cismar al regimentului său; tot aşa Spleny a adus cu sine. 
din Horodenca bucătarul și toate tactmurile sale fabricate în 

Danzig, furculiţe, sieşnice, policandre, un cal pentru tambur și: 
gornişti. Un sergent major din Hussiatin a trimis soția sa ca bu- 
cătăreasă, ba chiar din tabăra din Czortkow a sosit în Cernăuţi 
bucătarul colonelului Fernier dimpreună cu cele mai bune tact- 
muri din bucătărie. Ofițerii statului major au adus tocmai din 
Leov Covoare, candelabre şi scaune cu spătar. Mănăstirea din 
Horodenca a împrumutat baldachinul, trimbiţele și muzicanții săi. 
Un alt baldachin a fost adus din Leov, precum şi o mulțime de- 
dulgheri, măsari şi bodnari, cari aveau destul lucru pentru toată. 


vara. ana 
Ca să nu se tulbure liniștea sfintelor lăcașe, fiecare mă-- 


82 VIAȚA ROMINEASCA 


năstire de călugări şi maice—pe atunci se aflau 26 de mănăs- 
tiri în țară—primi, odată cu invitarea la serbare, manifestul impă- 
rătesc şi jurămintul scris în limba moldovenească, pe care aveau 
să-l cetească stareții şi starețele în soborul mănăstiresc, apoi să-l 
jure şi să-l iscălească fiecare, de la stareț pănă la portar. Mä- 
năstirile de călugări trebuiau să-și trimită la Cernăuţi pe ziua de 
10 Oct. egumenul dimpreună cu alți doi călugări aleși de sobor, 
Şi aceşti trei avcau să depuie in numele mănăstirii lor jurămintul 
de credinţă înaintea guvernatorului țării. Maicele aveau să fie repre- 
zintate la Cernăuţi printr'un mandatar, om de incredere al mă- 
năstirii. Tirgoveţii, țăranii şi Jidovii aveau să fie cu totul altfel 
juraţi, anume în localităţile lor, prin ofiţeri împărătești. De aceea 
S'au ales şi s'au trimis incă din 27 Septemvrie, 17 ofițeri în 
provincie : anume, doi din regimentul 2 de garnizoană, cinci din 
regimentul Nugent de pedestrași, 4 din regimentul Hadik şi șese 
din regimentul Esterhazy : aceste din urmă amindouă de huzari. 
Fiecare ofițer avea o listă a opt pănă la zece sate, date în sama 
lui, vr'o ciţiva ostași călări şi un mazil, ce vorbea limba nem- 
țască şi moldovenească, care avea să fie tălmaciu şi să cetească 
sătenilor și tirgoveților jurămîntul. Mazilul insă trebuia să fi jurat 
„dinainte la Cernăuţi. Ofițerii mai primiră şi o enciclică a epis- 
copului Dositei, cătră toți protopopii şi preoţii, cari trebuiau să 
îndemne pe păstoriții lor la ascultare și supunere cătră împără- 
ție. Cum ajungea un ofițer intrun sat, preotul punea să tragă 
clopotele, ca să se stringă oamenii la biserică, iar vornicul tri- 
metea vătăjei după cei ce trăiau în munți, pe la stini și pe la 
hodăi, ca să se iniăţişeze şi ei la jurămint. După ce se adunau 
cu toţii în biserică, mazilul cetea încet jurămintul, iar poporănii 
rostiau cuvint de cuvint după mazil, ţinind cele trei degete de la 
mina dreaptă ridicate în sus. La urmă, preotul și vornicul precum 
-şi ceilalți săteni iscăleau jurămintul dacă ştiau scrie, de nu, pu- 
neau numai degetul sau făceau o cruciță, iar mazilul le scria 
numele întreg, Fiecare sat trebuia să întărească încă odată jură- 
mintul crăienilor şi să trimită peniru aceasta pe vornicul lor dim- 
preună cu doi sietnici la Cernăuţi. Episcopul avea să apară în 
persoană, iar protopopii dimpreună cu doi preoţi din decanatul 
lor. Oraşele trimeteau doi cetăţeni, breslele starostii, iar Jidovii 
cite doi delegaţi aleși de caha/ (comunitate). Pretutindeni s'a 
făcut jurămintul în linişte, numai în Uideșşti, un sat de lingă Su- 
ceava, s'a răsculat popa Andrei şi a aţițat poporul împotriva stă- 
pinirii 1). Locotenentul Johan Dorfmeister povestește că adunin- 
du-se poporul din Uidești în ograda bisericii, popa Andrei n'a 
voit să intre în biserică, și de aceea a fost dus pe sus în lăun- 
tru de cătră un huzar. Poporul tulburat tare, întră în siintul lo- 
caş, ca să vadă ce se va intimpla cu popa Andrei, care stătea 
-acuma lingă altar cu minile împreunate. Deodată se făcu tăcere 


1) Raportul loe. Dorfmeister cătră generalul Spleny, dtto St. Ilie 4 
Oct. 1777. Originalul se află în registratura guvernului țării Bucovina. 


CUM ERĂ PE VREMURI LA NOI IN BUCOVINA 63 


adincă in biserică și tălmaciul incepu să cetească juramintul. Po- 
porul asculta dus pe ginduri, în vreme ce popa Andrei, cuprins 
de-o întrisiare mare, pleca mereu capul, mai jos, tot mai jos, ca 
“şi cum lar apăsa o greutate uriaşă. Cind era să depuie jurămin- 
tul, ridică capul în sus, păși încet în sfintul altar, de unde se 
întoarse cu sfinta scriptură în mină, pe care o arătă ofițerului 
împărătesc, zicind cu glas puternic, că el nu cunoaște alt ju- 
rămint, de cît acela care stă în cartea lui şi pe care a trebuit 
să-l jure ca preot pentru întăia și cea din urmă dată. Mulțimea 
“se pregătea să iasă din biserică, dar la uşă stăteau huzarii. 
Spre a o reţine, ofițerul porunci poporului să nu-l bage în samă 
pe popa Andrei şi să jure singuri, zicind că-l va trage pentru 
aceasta la răspundere pe popă. Şi oamenii au jurat, insă „foarte 
necuviincios şi de silă“. Popa Andrei se îndirji, și atunci cind 
îl chiemă ofițerul după jurămint, și-l întrebă care-i pricina pur- 
tării sale necuviincioase, el răspunse că cuvintul „Padanik“ (su- 
pus, vasal) din jurămint nu-i place, şi că tare se teme că popo- 
rul nu va ţinea jurămintul, ci va fugi din țară. Chemat să-și dee 
sama înaintea Dichiului din Suceava, care era vicarul Mitropo- 
litului din Iaşi, popa Andrei a trecut a doua zi granița în Mol- 
{dova dimpreună cu mai mulți Uideşteni. Astfel scrie locotenentul 
Dorfmeister, insă în Uideşti s'a păstrat și acuma tradiţia despre 
vestitul popa Andrei, unicul Romin de atuncea care sar fi răs- 
vrătit împotriva stăpinirii, punindu-se in fruntea Lideştenilor inar- 
maţi cu furci, coase și topoare... 

Cernăuţul era pe vremea aceea mai mult un sat decit un 
oraş, tăiat în două de ulița jidovească, unde se aflau bordee din 
lut și nuele, cari pe timp de ploaie năprasnică erau în primej- 
die să se prefacă in noroiu şi să fie spălate de pe fața pămintu- 
lui de apele Prutului. Nicăiri nu aflai o locuință mai acătării, iar 
în băcănii se vindea maria cea mai de lipsă. De oarece orășelul 
m'avea piaţă potrivită, s'a ales inaintea reședinții legatului împă- 
rătesc o bucată de loc, care s'a netezit și s'a năsipit pe o su- 
prafață de 36 stinjeni lungime și 18 lăţime. Înaintea locuinţii gu- 
vernatorului se ridică un arc de triumi de 6 m. lărgime şi tot 
atiţia înălțime, ţinut de patru stiipi dorici. Deasupra arcului se 
afla un balcon, impodobit cu vase şi pajure împărăteşti. În 
dreapta și în stinga arcului de triumi se inălţau cite două pira- 
mide de cite cinci stinjeni înălţime, pe virful cărora stăteau chi- 
puri de vulturi cu aripile gata de sbor. În firidele celor patru 
stilpi dorici se aflau statuile Dreptății şi Bunălății, cari arătau 
cu degetul numele împăratului Iosif II și al maicii sale, ale că- 
ror chipuri, încunjurate de nouri, erau zugrăvite deasupra sta- 
tujlor. Dreptatea era inchipuită pe înțelesul Moldovenilor ca o. 
mamă, care ocroteşte pe un copil de Moldovean. În alte două 
colțuri ale pieții menite pentru serbare, se ridica cite un portal 
„le 8 stinjeni lățime şi 3 înălțime, constind din o poartă mai 
largă şi alte 4 arcade mai mici. 

Ca să se poată adăposti și ospăta musafirii, S-au pus la in- 


64 VIAŢA ROMINEASCA 


dămina lor cele 20 de case mai de doamne-ajută din Cernăuţi, 
precum și casele din Sadagura; afară de aceasta s-au zidit ga- 
lerii pe ambele părți ale locuinţii guvernatorului, avind fiecare 
galerie cite 4 arcade împodobile cu vase și arme. 

Printr'o poartă de aceste şi printr'o tindă dădeai într'o sală 
lungă de 24 metri şi lată de 6 metri, împodobită cu crengi de brad 
şi candelabre. În locuinţa guvernatorului militar se afla o bucătărie 
pentru oaspeţii cei mai aleși. Afară de aceasta erau zidite în lo- 
cul cel mai potrivit și îndămănos încă 8 bucătării mici şi una 
mai mare pentru prostime, în cari se puteau frige şi trei boi de- 
odată. 

În toată ţara n'ai fi aflat o sală mai largă, cu atit mai pu- 
țin în Cernăuţi, în care să se ție o adunare mai numeroasă. Ca 
să nu se aducă omagiile afară sub cerul deschis, se alese de ne- 
vbie, spre scopul acesta, un magazin, ce se clădea tocmai atunci, 
şi care fu impodobit în pripă cu îrunzare şi crengi de brad. 
Cernăuţi se afla pe vremea aceea numai.4 bisericuțe „7moldove- . 
neşti“ : St. Nicolai, Sf. Paraschiva, Sf. Treime și Adormirna Mai- 
cii Domnului. Pentru slujba dumnezeiască a fost aleasă de episco- 
pul Dositei Herescu bisericuța Si. Treimi, zidită în anul 1774 de 
dinsul şi fratele său, boierul Vlie Herescu, care era mare medel- 
nicer. Ca să aibă lumea adăpost pe vreme rea, s-a ridicat o ga- 
lerie largă prinprejurul 'bisericii, iar pe lingă păreţii galeriei s-au 
pus bănci și scaune de șezut. Şi pentru prostime s-au făcut pre- 
gătiri: pe patru schele inalte aștepta cite un poloboc de cite 
150 vedre ca să fie desiundat, apoi boi fripţi in irigare, dar cari 
s-au fost stricat din pricina vremii celei umede. Piaţa menită 
pentru serbare era incunjurată cu bănci, masalale şi brazi înalți 
de 7 stinjeni, pe cari avea să se acaţere mulțimea. 

Pentru ca să nu se întimple vr-o nenorocire în decursul 
serbării, s-a dat poruncă straşnică, ca fiecare casă să aibă o 
bute cu apă, două coie, o cange şi scări de'ndămină la vreme 
de primejdie. Tirgoveţii şi oaspeţii trebuiau să iee sama cum 
umblă cu focul, luminarea și fumatul. Din Stanislau s-a adus o 
tulumbă, care s-a încredinţat, dimpreună cu alte unelte pentru foc, 
locotenentului Schmiedebauer, iost şei de birou. Acesta mai avea să 
ieie şi sama ca poporul să nu facă zarvă la aruncatul banilor tn 
mulțime, să nu se sfădească și să se bată la impărțitul pinii, vi-- 
nului și al cărnii. Pentru ca serbarea să se facă în toată liniştea. 
şi libertatea, şi pentruca toţi boierii şi clerul din țară, precum 
și magnații poloni şi cei din Ardeal să fie găzduiți cum se cade, 
s-au ales maestri de ceremonii doi Nemţi şi doi Moldoveni. 

lată că în toiul pregătirilor sosiră una cite una şi lucru- 
rile comandate : Räuschel cu trei chervane grele din Brody, bu- 
cătarii cu tacimurile lor, cumpărătorii de marfă precum și căru- 
tele din Leov, Stanislau, Czortkow, Horodenca și din toată Gali- 
ţia răsăriteană. 

Pe la 10 Oct. se iviră cei dintăi oaspeţi: magnații poloni şi 
ardeleni, muiaţi în aur, veneau în calește trase de cai impodobiţi 


CUM ERA PE VREMURI LA NOI IN BUCOVINA 65 


S 


cu panglice, boierii din țară dimpreună cu jupinesele lor în butci 
moschiceşti, căptuşite cu postav verde, iar prinprejurul trăsuri- 
lor călăreau odraslele boiereşti pe cai buieci, ce săltau în mers. 
Fiecare boier era însoțit de un taraf de lăutari, robi ai săi, cari 
începură să cinte îndată ce intrară în Cernăuţi. Dela munte și 
de prin văi veneau câălări pe cai mărunți, preoţi bătrini îmbrăcaţi 
țărănește, cu desagii pe şea, vornicii și sfetnicii lor, precum și 
o mulțime de țărani și țărance, cari voeau să vadă pe noii stă- 

pini dela Beci, precum şi veselia țării cumpărată pe bani. Zi şi 
noapte se auzea scirţiitul trăsurilor boiereşti, ale tirgoveţilor și 
egumenilor de pe la mănăstări. În fruntea tuturora sosiră boierul 
Vasile Balş, vornicul Anghelachi şi marele medelnicer Jie He- 
rescu ; dintre clerici erau sosiți episcopul Dositei Herescu, arhi- 
mandriţii /oasaf, Calistrat şi învățatul arhimandrit Vartolomei Mä- 
zăreanul, „mădular academiceștii teologii Chievului şi îndreptător 
școalelor domneşti“, precum şi cinci protopopi. Îndată ce soseau 
în Cernăuţi, se anunțau la Cancelaria ţării, unde-şi iscăleau nu- 
mele, li se arăta conacul, tovarășul la convoiul omagiului, masa 
și numărul la masă. Şi fost-a numărul oaspeţilor moldoveni: 23 
boieri din Cordon şi 2 din Moldova; 88 de mazili din țară şi 10 
din Moldova; 109 ruptași şi 142 șliahciţi, toți din țară; tot ast- 
fel 9 mădulari ai clerului înalt și o mulţime de preoţi dela sate. 
Mulţi au lipsit dintre mazili și boieri, între cari jupinesele Ma- 
ria Balşoaia și Roxanda Ştrbăzoaiu, dar au fost reprezintaţi la 
serbare prin mandatarii lor. Numărul tuturor oaspeţilor mai de 
seamă, Moldoveni şi străini, a fost de 800. | 

În aceeași zi sosiră și trupele imprăștiate prin țară şi, aşe- 
zindu-se în şir afară de tirg, au intrat în Cernăuţi cu muzică ră- 
sunătoare : un despărțimint de huzari ai lui Eszerhazy, unul din 
reg. Thierheim din Sniatin şi o trupă de inianterişti din reg. Dur- 
lach. Cele 4 tunuri din Suceava fură unite cu celelalte din Cer- 
năuți și garnizoana întărită încă cu 400 de oameni. Soldaţii tă- 
băriră apoi afară de oraş în corturi, sub comanda colonelului 
conte Lombardi, a unui maior, a unui căpitan de cavalerie și 
a altor trei de infanterie, anume Johann Steinert, Schönborn şi 
Fechner. Pe ambele aripi ale lagărului se afla un escadron de 
călăreți impărțiți în distanțe egale ; lingă dinșii se afla o compa- 
nie de pedestrași, iar mai departe cite 4 tunuri, și în fine trei 
companii de pedestrime. În mijlocul taberii, întocmită după pla- 
nul căpitanului Granisler, se destășura o uliţă de steaguri. 

Ceva mai tirziu intră şi fanfara reg. Nugent din Sniatin cu 
gorniștii lui Esterhazy, cari se împreunară cu ai lui fadik. 

Pe la amiazăzi se postă o ceată de 100 ustaşi sub comanda 
unui căpitan inaintea reședinței generalului baron Spleny. Aceş- 
tia formau garda principală și aveau să schimbe sentinelele de 
la reşedinţa guvernatorului, dela cancelaria administrativă și dela 
sala festivă. La cele 4 intrări în orâșel se aflau cite un ofiţer și 
24 soldați, iar la colţurile iirguşorului cîte un semi-plutonde pompieri 
compus dintr'un căprar, un fruntaș și alți 6 soldaţi ; trei patrule de 


5 


66 VIAŢA ROMINEASCA 


cite un căprar, subcăprar și 6 huzari părindau ulițele pe vreme 
de noapte. În centru vegheau 30 soldați sub comanda unui ofi- 
ter, ca să nu se işte din nebăgare de samă vrun foc în tirg. 
Aici era şi punctul de intilnire al tuturor patrulelor şi străjilor. 
Dară şi graniţa s-a întărit. Fiecare cerdac a mai primit cite-un 
ofițer, subofițer şi 12 soldați. Pedestraşii şi călăreţii aveau să 
patruleze in tirg pe toată vremea serbării fără intrerupere, schim- 
bindu-se numai in soroace. Sentinelele erau luate din reg. 2 de 
garnizoană ; ceecalaltă oştire a rămas in tabără afară de orășel, 
pentrucă inlăuntru abea era loc pentru oaspeţi. 

În ziua următoare (11 Oct.) pe la ceasurile 8 jum., a depus ju- 
rămintul, in reședința guvernatorului, mazilul Calmuschi, care a fost 
numit crainic în fața celor mai aleși boieri din țară și a multor 
magnați străini. După aceea a ieșit călare pe uliţă avind pe cap 
coif impodobit cu pănaș îiltiitor. Era imbrăcat in zale străluci- 
toare, împodobite cu cordele albe de taiet ; in stinga ținea scutul, pe 
care tra zugrăvită pajura împărătească cu două capete, iar in dreapta 
toiagul de crainic. Înaintea lui călărea un chimvalist, a- cărui 
chimvală purta steag cu emblema impărației ; dinapoia crainicului 
urmau cei doi Moldoveni, măieștri de ceremonii, şese gornişti, 
un vagmistru şi doisprezece huzari înarmaţi cu arme scumpe 
şi călărind pe minunațţi cai de soiu. Crainicul călărea pe ulițele 
Cernăuţului, vestind în sunete de goarne şi chimvale că pe a 
doua zi se va face jurămintul țării. Din cind in cind oprea calul 
şi striga cu glas puternic: „Se dă fiecărui locuitor din ţinutul 
Bucovinei de ştire, că binevoind Măriile Lor împărăteşti şi 
crăieşti, prea buna și milostiva maică a noastră Maria Theresia 
şi prea luminatul impărat şi domn /osif II, să ne iee în prea pu- 
ternica lor pază ca supuși credincioși ai Lor, trebuie pentru acea- 
sta, mine la oarele 9 dimineaţa, să dăm jurămintul de credinţă şi 
supunere cătră stăpinii țării noastre. De aceea fiecare din noi să 
gindească și să se pregătească pentru jurămintul cel vajnic“. 

În dimineaţa zilei de 12 Oct. la ceasurile 6, s-a ţinut in locu- 
ința guvernatorului și in tabără o liturghie pentru credincioşii ca- 
tolici. Pe la oarele 8 porniră ostașii şi tirgoveţii la locurile ce 
aveau să le ocupe în decursul serbării, iar trupele reg. Thier- 
heim şi Durlach, dimpreună cu fanfara reg. Nugent, se postară pe 
piaţa șchelelor. Pentru prezintarea armei, conducerea şi incheie- 
rea convoiului, se hotărt jumătate de despărțimint din reg. Tier- 
heim, iar ceealaltă parte formă o uliţă largă de 12 pași, cite doi 
oameni pe ambele părți ale drumului, dela sala cea mare pănă 
la magazin. Şi huzarii lui Esterhazy își ocupară posturile. Pe 
balconul arcului de triumf se aflau gorniștii lui Esterhazy dim- 
preună cu vre-o cițiva tamburi. Gorniștii lui Hadik cu alţi do- 
başi se postară la intrarea în magazin. Acolo se aflau—nu de- 
parte pe un dimb—vornicii și sfetnicii sub conducerea mazilului 
Palade. Orășenii se aşezară inaintea locuinței lui Schmiedebauer. 
La dreapta lor stăteau slujbaşii dela judecătorie, apoi breslele, 
Armenii şi insiirşit Jidovii. Fiecare stare şi nație avea steagul 
său nòu și cite un taraf de lăutari) Jidovii purtau cele 10 porunci. 


CUM ERA PE VREMURI LA NOI IN BUCOVINA 67 


În vremea aceasta se rinduiră și celelalte stări, anume epis- 
<opul Dosilei Herescu, arhimandriţii, egumenii și ceilalți călu- 
gări; boierii, mazilii, ruptașii și șliahciţii se așezară în sala cea 
mare, în stinga și dreapta, așa cum aveau să meargă cu con- 
voiul. Erau de față și trei generali, patru coloneli, doi locot.-co- 
loneli şi trei maiori, cari după ce se salutară în cerdacul sa- 
lei, intrară dimpreună cu nobilii cei străini în locuința guverna- 
torului. 

La 9 ceasuri se deschiseră ușile dela reședința guvernatorului 
“Și în cintecul tuturor muzicilor apăru pe prag legatul impărătesc 
Gabriel baron de Spleny in mare ţinută și insoţit de 12 lachei 
în livrele strălucitoare, cu cari intră apoi în sala cea mare un- 
de-l aşteptau stările. Înaintea lui pășeau ofițerii Hanisch şi Dor- 
bat ca maiestri de ceremonii, iar dindărăt il urmau magnații 
cei străini. lată că dela portalul de triumi trimbițele și tobele 
dădură un semnal, care se auzi în tot Cernăuţul, pănă departe în 
valea Prutului, şi convoiul începu să se miște încet. În frunte 
călărea reg. de cavalerie 7hierkheim, a cărui fanfară cinta un marş 
serbătoresc. Cam 20 de pași mai în urmă veneau Moldovenii Dă- 
mian și Mihalache, ceilalți doi maieştri de ceremonii, iar în mij- 
locul lor pășea crainicul Calmuschi. Aceștia formau fruntea con- 
voiului. Îndărătul lor se'ntindea lanţul cel lung al oaspeţilor, tot 
de cite doi oameni: boierinaşii și ruptaşii, ca cei mici în boie- 
rie; după aceștia urmau mazilii, şi insfirşit boierii cei mari tm- 
brăcaţi în anteree şi încinși cu șaluri de mătasă, toți părechi şi 
cu capul descoperit. În distanță mică înapoia boierilor mergeau 
preuții, iarăși cite doi și îmbrăcați în strălucitoare odăjdii, ca 
florile de cimp. După dinşii urmau călugării și egumenii, mai 
departe dichiii și arhimandriţii, iar la urmă bătrinul episcop Do- 
sifei. După episcop păşeau maieștrii de ceremonii Hanisch şi Dor- 
bat, apoi Baronul de Spleny in straie de gală, urmat de cei 17 
ofiţeri, cari au fost trimiși să jure pe tirgoveţi și străini. Dina- 
poia ofiţerilor mergeau magnații cei din Galiţia şi din Ardeal. 
Un despărțimint de oaste încheia convoiul cel lung. Ca să ție 
ordine în mulțimea cea numeroasă, care nu maj văzuse aseme- 
ne minune, se aşezară soldaţii, tirgoveţii și ţăranii pe amindouă ~- 
părți ale drumului cite doi în şir. Muzicile cintau, iar steagurile 
se plecau ca şi inaintea împăratului şi soldații prezintau pe rind 
arma la apropiarea guvernatorului... | 

Magazinul, în care avea să se facă jurămintul, era incunju- 
rat de o mulțime de lume. Pe păreți atirnau chipurile împăra- 
tului și împărătesei, iar în mijlocul clădirii, sub un minunat bal- 
dachin, se ridica un tron acoperit cu pliș roșu, pe care se puse 
Spleny cu capul acoperit. După ce intrară şi se rinduiră toţi cei 
invitaţi, crainicul ridică toiagul său, ca să se facă tăcere în mul- 
time, iar credinciosul boier /lie Herescu luă locul unui logofăt 
şi ceti cu glas tare și răspicat manifestul împărătesc şi jură- 
mintul în Jimba moldovenească, pe care-l ascultă poporul în tă- 
cere. După aceea ținu episcopul Dositei o frumoasă cuvintare că- 
tră mulțime, îndemnind-o la credință şi supunere cătră casa im- 
părătească şi arătind cit de vajnic e jurămintul acesta. Încheind 


ce VIAŢA ROMINEASCA 


episcopul cuvintarea, irate-său ceti iarăşi jurămintul încet, iar po- 
porul repeta fiecare cuvint, ridicind in sus trei degete dela mi- 
na dreaptă. Cind isprăvi logofătul de cetit jurămintul, poporul strigă: 
de trei ori: vivat! Ostaşii reg. 7hierhcin2 dădură o salvă intrei- 
tă, iar tunurile bubuiră de 36 ori după olaltă, anunţind lumii că 
Bucovina a trecut pe veci în stăpinireca Austriei! Muzicile mili- 
tare şi toate taraiurile de lăutari ale boierilor și mănăstirilor, pre- 
cum şi o meterhanea turcească incepură să cinte, valurile mul- 
țimii se clătinară, orășenii şi oastea işi schimbară locurile şi por- 
niră incet spre biserica sfintei Treimi, formind o îndoită linie pe 
ambele părţi ale drumului pe care mergea convoiul la sf. le- 
turghie. 

În uşa bisericii, îl primi pe Spleny episcopul Dosifei 1m- 
brăcat în odăjdii şi încunjurat de preuţi, stropindu-l cu aghiazmă. 
şi cadelnițindu-l. În bisericuță incâpură numai oaspeţii cei mai 
aleși, căci locul era de tot strimt. În decursul slujbei dumne- 
zeeşti, Spleny ingenunchiă sub un frumos baldachin pe un scăueș- 
acoperit cu damasc roşu. La inceperea sfintei leturghii impuşcă 
trupa Thierheim inaintea bisericii, și 36 de tunuri se descărcară,. 
iar după liturghie se strinse toată boierimea și preuțimea pe piața 
dinaintea salei, ca să-l salute pe Spleny şi să i se poclonească. 
Tot pe piaţă se afla şi o masă cu 2 luminări de ceară, negreală,. 
condeiu, ceară roşie și hirtii pe cari era scris jurămintul. Spleny- 
lua din mina celor 17 ofițeri listele cu jurămintul, și chicma pe- 
cei mai aleşi dintre boieri şi preuți, ca să-l iscălească. Şi cei- 
lalţi fură chemaţi in Cancelaria ţării pentru acest scop. Pe cind. 
se petreceau aceste, muzica și oastea se intorseseră inapoi în ta- 
bără. 

Vestea despre omagiu a fost răspindită în toată ţara şi de- 
aceea au venit o mulțime mare de oameni la Cernăuţi. Pentru. 
a indestula atitea suflete, s-au aruncat de pe balconul arcului de 
triumi bani noi galițieni de cite 15 cr. in sumă de 760 cor., iar- 
ca să nu se işte scandaluri, fură depărtaţi Jidoviicei lacomi. 
După aruncarea banilor, incepu să cinte muzica şi să se impartă- 
poporului vin şi mincare. Pe dimbul pe care se afla magazinul, 
se inălțau patru schele cu cite 4 stilpi ascuţiţi, împodobiţi cu cor- 
dele, iar dâasupra pe schele erau cele 2 antale mari de cite 150% 
vedre de vin moldovenesc, cărora li s-a dat cep. Curgea vinul: 
ca dintr'un izvor, iar lumea-l bea cu cofele, cu canele, cu ulce- 
lele şi cu pumnii. Tot în vremea asta se împărți de starostele: 
casapilor, Valentin Murşul şi caltele sale pe celelalte 2 schele, 
40 vi fripte, gişte, rățe, gobâi şi 1500 franzoale, pe cari le arun- 
cau doi aruncători, fără să se intimple vr-o primejdie, după cum» 
povestește raportul. Nu departe de cele 4 schele se aflau trei co- 
paci de cite 5 pănă la 7 stinjeni înălțime, cojiți de scoarță şi: 
unşi cu oloiu. În viriullor fluturau panglici de mătasă, năframe- 
in ale căror colțuri erau legaţi bani, brie moldovenești, etc. Cu: 
toate că unele încercări n'au reuşit, totuși cei mai sprinteni; 
din țărani şi munteni au izbutit să iee jos toate lucrurile de acolo.. 
Era mare risul şi hazul mulţimii de cei ce cădeau. Muzica cin_ 


CUM ERA PE VREMURI LA NOI IN BUCOVINA 63 


ta, poporul minca şi bea, juca sau se acățăra pe copaci, în vreme 
ce străinii, boierii din ţară şi clericii băteau din palme și încu- 
Tajau pe mojici, ca să-şi arăte iscusinţa. 

Pe la 21/a după amează răsunară trompetele și durăiră to- 
bele de pe balconul arcului de triumf, dind de ştire boerilor că 
“Și pentru dinşii e masa gata. La guvernatorul împărătesc ospătau 
boierii cei mari, clericii şi străinii cei aleşi, la un loc 10 mese. 
În magazia cea nouă, de care se ţineau şi cele 8 bucătării, se 
aşezară pentru mazili şi pentru preuţii de rind 17 mese, dintre 
care una numai cu bucate de post. Pentru fiecare 2 mese servea 
un stolnic dimpreună cu 6 servitori și 2 șterzătoare. Numărul oas- 
peţilor aleși ajungea la 800. Mincarea bună era din bielşug, vi- 
nuri moldovenești şi ungurești după pofta inimii, iar muzica ră- 
suna in amindouă salele, înveselind inimile. Cind s-a toastat în 
onoarea familiei împărătești, trimbiţară goarnele de trei ori de pe 
balcon, se dădură salve de sineţe şi se descărcară tunurile de 
36 ori. Oastea se întoarse apoi cîntind în tabără. După masă in- 
cepură boierii moldoveni, în chiote vesele, să joace pe piaţă îintr'un 
mare cerc bătrine și frumoase jocuri moldovenești, cum nu mai 
văzuseră străinii prin ţările lor... 

Seara pe la 6 ceasuri, cînd se ingina ziua cu noaptea, începură 
să licărească cele dintăi lampe și să răsune goarnele de pe 
ioișor: fanfara regimentului Nugent cinta un marș, iar afară în 
tabâră, unde ardeau focurile, se deslușeau sunetele înădușite ale 
meterhanelei. Vinul curgea în bielșug, iar poporului i se împărți 
din nou carne friptă şi pine. Arcul de triumi, cele două intrări 
din față, copacii pentru acăţărat şi indoita îngrădire a pieții de 
serbare, străluceau în lumina orbitoare a 5000 de lampe, iar la 
locuința lui Spleny ardeau 30 de felinare de tinichea văpsite cu 
Toş şi alb, şi toată strada principală, începind de la arcul de 
tnumi şi pănă la cele 4 schele, era iluminată cu 60 de felinare 
şi masalale. 

Pentru că poporul nu ştia scrie și ceti, nici nu s'au făcut 
inscripţii, ci sau zugrăvit pe firme și pe cele 4 șchele tablouri, 
ca să le priceapă fiecare. S'au ales astfel de simboale, cari tăl- 
măceau poporului binele ce-l va avea el sub stăpinirea cea nouă. 

Prima icoană: 1) La poarta unei mănăstiri un călugăr șede 
pe scaun, încunjurat de băeţi și băietani, pe cari îi învaţă a scrie 
Şi a ceti. Această icoană simboliza creșterea poporului prin 
Școală. Educaţia copilelor era arătată în josul icoanei printr'o in- 
vățătoare, care le deprinde a broda și desena. | 

2) Reprezinta lucrarea pămintului. De după un deal răsare 
soarele. Într'o holdă de secară se văd secerători harnici şi cosași 
ce-şi ascut coasele, taie secara, adună, leagă snopi şi fac clăi. 
Mai jos se zăresc pluguri cu boi și țărani ce grapă. 

3) Pe aceasta se vedeau vaci şi cai. Jos o stină bine 
adăpostită. 

.4) Pe această icoană erau zugrăvite breslele și meșteșugul. 
Rotarii ciocănesc la roate, îoiul suflă şi covalii lovesc cu ba- 
zosul fierul roşu pus pe ilău. Jos se deslușește o fabricà de sticlă. 

5) Aici e închipuit negoţul prin marinari ce conduc cora- 


70 VIAŢA ROMINEASCA 


bia pc un riu, fiind incărcată de saci și pachete; pe drum trece 
un chervan tras de şese boi şi plin cu mariă. În josul tabloului 
se vede un neguţitor la teșghea vorbind cu muşteriii. 

6) Aceasta-i icoana unei gospodării trainice cu grajd, șură 
și puicuri pentru fin şi altă pine. Gospodarul tocmeşte căruţa, 
iar gospodina asvirle grăunţe la galiţe, in vreme ce două copile 
torc in din furcă. Jos—ceva ciudat și de bună samă neihțeles 
de popor—se vedeau jucători de şah și o popicărie! 

1) Scene din viaţa boierilor: in fund pe un finaț se ridică 
o casă boierească, iar in grădina cu flori se primblă boieri şi 
cucoane moldovence, în urma cărora păşesc două slugi. În josul 
icoanei e chipul unui viziteu, care duce pe stăpinii săi intr'o 
butcă trasă de şese cai... 

Cernăuţul era impodobit serbătorește. Înaintea caselor se ri- 
dicau arcuri, iar deasupra ușilor atirnau îrunzare şi ghirlande de 
flori, pajuri duble sau inscripția: „Irăească Maria Theresia şi 
Iosif lI !“. 

Ceva mai tirziu incepu să curgă lumea spre podurile cu 
mincare şi băutură, căci aici se aprinsese un foc de artificii pen- 
tru desfătarea mulțimii bete de bucurie, de cintece şi de vin. 

Nici jocul n'a lipsit in sara aceea: in locuința guvernatoru- 
lui împărătesc era bal pentru magnații poloni și ardeleni. Boierii: 
moldoveni, despărțiți de subțiratecii străini, jucau jocuri de ale 
lor în sala cea mare, unde puteau să-și facă cheful după obiceiul 
țării, tropotind şi chiuind în voie. Mazilii și ruptaşii petreceau 
în magazinul cel nou, iar prostimea afară, pe cind Jidovii se 'n- 
virteau și ei într'o colibă de crengi făcută anume pentru dinșii. 
Aici abea li s'au impărțit și lor bani. Veselia cuprinsese toată 
lumea, incit nici tălhanii nu s'au atins de avere străină, de oarece 
şi ei erau amefiți de-abinele. Sus pe deal in tabără ardeau fo- 
curi, trimbiţau goarne sau cintau muzici, iar jos in orășcl se 
Jrimbla mulţimea pe ulițe cu tarafuri de lăutari de la casă la 
casă. Pe la m:ezul nopții se potoli totul: luminile și masalalele 
se stinseră, numai felinarele mai ardeau în noapte. Rar unde 
mai auzeai vălmășagul mulțimii, căci poporul se culcase prin 
birturi şi conace, pe drumuri sau în casele tirgoveților cernău- 
teni. Numai zingănitul armelor se mai desluşea pe uliţe, căci 
străjile şi patrulele umblau necontenit încolo și'ncoace; caii ne- 
chezau citeodată, lovind pămintul cu copita, şi cite un cetățean 
chefliu mai striga din cind în cind să-i trăiască împăratul şi 
împărăteasa... 

A doua zi (in 13 Octomvrie) primi şi oastea (1697 de oa- 
meni la număr) carne, vin și pine. Ei nau putut să se vese- 
lească ziua trecută, căci au stat subt arme. În aceeaşi zi au pre- 
dat mazilii guvernatorului o scrisoare de mulțămită şi supunere 
cătră casa împărătească, iar în 14 Oct. se goli Cernăuţul de 
oaste şi de numeroșii săi oaspeţi. 

Astfel s'a veseli! ţara noastră acum o sută treizeci de ani, 
costind toată serbarea 20,312 cor. 20 b. 

Şi cum s'au schimbat acuma vremurile ! 1... 


Cernăuţi, în Februarie 1908. Ion Gramadă. 


Invingătorul lui Napoleon 


În vara aceea profesorul Caranfil se dusese să-și petreacă 
vacanţia la mănăstirea Neamţului, şi în ziua cind i s'a intimplat 
cele ce mi-a povestit, făcuse o escursie cu mai mulţi prieteni şi 
cunoscuți prin împrejurimile mănăstirii, pănă dincolo de schitul 
Procovului. Cind a ajuns acasă, la părintele Chiprian, unde-și 
avea locuința, înnoptase de-albinelea și Caranfil se gindi cu plă- 
cere la așternutul lui moale, unde avea să se odihnească de o- 
boselile zilei. Intrind înlăuntru, el își aruncă ca de obiceiu privi- 
rile la gravurile vechi, cari împodobeau păreții camerei sale. Pe 
un păretc, portretele lui Alexandru II şi al împărătesei Maria 
Feodorovna, pe care vremea lăsase feldefel de urme; stăteau a- 
lăturea de impușcarea lui Maximilian, iar pe păretele din față era 
Siinta Agură şi mai încolo chipul lui Napoleon, făcut după o 
ilustrație a timpului. 

Caranfil se pregăti ca să se culce, gindindu-se la tot felul 
de lucruri. Petrecuse bine in ziua aceea, într'o companie veselă 
ŞI plăcută.... Aici Caranfil surise. Peste citeva zile vor face o 
nouă escursie, la cetatea Neamţului, unde nu mai fusese nicio- 
dată. „Săracul Ştefan cel Mare, se gindi el, mare om!“ Şi Ca- 
ranfil intrun acces de patriotism işi scoase surtucul, făcind doi 
paşi prin odae, oprindu-se în fața lui Napoleon. 

„Ieribilă figură“ continuă profesorul, fixind chipul lui Na- 
poleon. „Dar a dat şi el de dracul la Waterloo, gindi Caranfil, 
şi ducele de...“ 

Aici Caranfil se opri, căci nu-i veni repede în minte numele 
eroului dela Waterloo. 

„Să mă culc, se gindi el, căci trebue să mă scol de dimi- 
neaţă... Mine stau acasă... termin pe Tolstoi... și-apoi poimine... 
Cum îi zice ?... ducele de... de...“ urmă el mai departe cugetarea de 
mai adineoarea... „Ei dă-l dracului inchee el, și se viri in așternut. 

Caranfil își puse minile sub cap și închise ochii, hotărit să 
doarmă, dar ceva il împiedeca. „Stăi frate, cum îi zice ?*... Şi el 
iși fixă toată atenția, pentru a scoate din mulţimea cunoștinților şi a 
numelor proprii inmagazinate în capul său, numele eroului englez. 

„Ce-mi pasă la urma urmii ?“... se gindi Caranfil, văzind 
că acesta refuză să iasă la lumină... „la să dorm mai bine“... 


12 VIATA ROMINEASCA 


CIP arat 


Şi făcu o mișcare foarte hotărită, care nu mai admitea nici o 
replică. 

„Cu toate acestea, trebue să-mi aduc aminte“... zise peste 
puţin Caranfii,... „ducele de... ducele de... de...* Şi ducele re- 
fuză cu îndărătnicie să se arăte... 

„Ei de-acu, destul 1%... işi zise iar profesorul, întorcîn- 
du-se cu faţa la părete. El stătu aşa citva timp, dar apoi des- 
chizind ochii se gindi :... „tot e de vreme. Ducele de... Bal... nu... 
ducele de Cal... nu... ducele de Ac... parcă nu începe cu A... 
ducele de... Ram...“ , Dar cu tot procedeul acesta mnemotecnic 
numele generalului rămase ascuns în niște adincimi insondabile, 
ceea ce iăcu pe Caranfil să esclame tare: 

„Sint un prost şi un dobitoc, treaba asta am eu acu?“ Şi 
ca să dee o desminţire categorică acestei păreri defavorabile des- 
pre dinsul, el închise din nou ochii şi se intoarse cu spatele la 
Napoleon, manifestaţie care arăta lămurit intenţia lui hotărită de 
a rupe orice comunicaţie intelectuală cu dinsul. Dar imediat el 
se sculă pe jumătate şi fixă un punct în spațiu, cu o vădită în- 
cordare... Eroul englez rămase tot anonim! 

Caranfil se trinti în pat, apoi deodată svirli oghialul de pe 
el, se dădu jos şi începu să se plimbe dela un capăt la celalalt 
al odăii. 

„la să vedem, zise el tare... S'o luăm incetișor.. Așa“. Şi 
începu ca la şcoală punindu-şi intrehări şi dind tot el răspunsurile : 

— Unde a fost invins mă rog Napoleon ?— La Waterloo.— 
Foarte bine.—Cine l-a învins ?—Ducele de...“ 

Caranfil se opri la figura lui Napoleon, pe care o fixă cu 
tenacitate, vroind parcă să cetească în trăsăturile eroului francez, 
numele dușmanului său. Dar impăratul stătea mindru și nu voi 
să se pretezec de loc ia astfel de manoperă a profesorului. De 
aceea el începu iarăși cu întrebările, plimbindu-se prin odaie agi- 
tat: „Cine a fost învingătorul lui Napoleon ?—Ducele de...“ 

Întrebarea aceasta a fost pusă cu toată vehemenţa trebuin- 
cioasă împrejurări, iar răspunsul fu dat așa, ca şi cind profeso- 
rul ar fi vroit să surprindă pe vr'un dușman nepregătit. Zădarnic 
insă şi acest artificiu ! 

Se vedea deci bine că ducele era hotărit, cu tot dinadinsul, 
ca in noaptea aceasta să petreacă în locuința lui acriană, pe sa- 
ma amicului nostru. 

Caranfil se opri în mijlocul odâii şi-şi zise cu tonul cel mai 
convingător: „Să fiu raţional... să aştept pănă mine... nu-i cine 
ştie cit... Şi voiu afla desigur“. Şi profesorul, ca incheere la a- 
ceastă judecată, iarăși fixă un punct în spațiu. „Și apoi serios... 
ce-mi pasă la urma urmii cine la învins ?... Dracul să-i ice pe 
amindoi !... Haide Caranfile... fii om cuminte... La culcare !“.. 

nitr adevăr, in urma acestei admonestări aşa de raţionale, el 
se culcă iarăși, inchise ochii şi işi puse şi o pernă peste cap. 
Dar nu trecură nici cinci minunte şi Caranfil scoase capul și zise 
încetişor : „Kutusoii, Blücher, Schwarzenberg...“ Dar nici în to- 


INVINGATORUL LUI NAPOLEON | 73 


“vărăşia soților lui de arme, generalul englez nu vroi să iasă la 
iveală, ceea ce făcu pe Caranfil să-și vire capul adinc în per- 
ne şi să bată din picioare ca un desperat, trimeţind la toți dracii 
pe Napoleon, împreună cu toți dușmanii lui. 

El se sculă, udă un prosop cu apă rece, se legă cu ella 
cap, apoi începu să se plimbe prin casă furios, repetind ca un 
-şcolar bucher : „Napoleon a fost învins la Waterloo de... stăi... 
stăi... stăi !— Cine a învins pe Napoleon la Waterloo ?— Ducele de..“ 

Cum se plimba astici prin casă, deodată o licărire fericită 
îi lumină fața şi Caranfil se opri pe loc şi zise tare, cu cea mai 
desăvirșită convingere, uitindu-se fix în podele: „Toți oamenii 
sint muritori... ducele dc... e om..., deci ducele de... e muritor“. 

Să nu creadă cumva cetitorul, că sub influența acestei idei 
fixe, mintea amicului nostru Caranfil, o luase pe cimpii mănăs- 
tirii. Nu, de loc !—Ce era ? El își adusese aminte că odată, mai 
-de mult, învățase la Universitate, intrun manual de logică al u- 
nui Englez, acest exemplu de silogism, in care ducele invingător 
era subiectul din propoziția minoră; și dacă istoria îl trădase in 
noaptea aceasta, el sperase un moment, că cel puţin filosofia îi 
va veni în ajutor. 

De prisos insă ! Noaptea aceasta îi va fi cu neputinţă ca 
să doarmă. O durere mare de cap îl cuprinse, o durcre nervoa- 
să... insuportabilă. Caranfil deschise fereastra și o răcoare plă- 
.cută veni in odaie, răcorindu-i capul infierbintat. De pe dealul 
din față, dinspre Ciungi, se auzea fișiitul brazilor. Luna lumina 
întinderile, şi la lumina ei, chipul lui Napoleon se desluşea lä- 
murit pe păretele opus. Caranfil il fixă incă odată cu aceeaşi in- 
tenție de mai adineoarea, dar impăratul, cu capul intors în profil, 
cu mina dreaptă in deschizătura jiletcii şi cu cea stingă la spate, 
îl infrunta vădit cu aerul lui rece şi desprețuitor. 

Această chestiune incepu să ice pentru Caranfil proporțiile 
unei adevărate nenorociri. Unde să afle ?... Ce să facă ?... Cu ne- 
putinţă să doarmă !... Şi se plimba prin casă, cu pași mari, vor- 
bind singur şi gesticulind... 

„A fost în Portugalia.... Cine a fost în Potugalia ?...... Du- 
cele de Brag... nu... Toți oamenii sint muritori... Cum de 
l-am uitat?... Ducele de Rag... lua-l-ar dracu... 

Imposibil l 

Un moment el se gindi la popa Chiprian. dar nu.... aceasta 
era o prostie... o văzu singur Caranfil... căci de unde putea să 
-ştie călugărul numele generalului englez ? 

Unde să se ducă ?.. Cum să afle? Da! seva duce la ami- 
cul său Vasiliu.... el singur îl va putea linişti. Până dimineață 
-era prea mult. Caranfil sc imbrăcă, se încâălță și ieşi din casă. 
Vasiliu stătea tocmai în Vovidenie.... dar n'arc a face. Caranfil 
porni într'acolo. 

Cind să iasă, văzu lumină la Chiprian, care şedea alături, 
vintro cocioabă veche şi Caranfil ezită un moment. „Nu, desigur, 
«e o prostie..... de unde are să ştie cl?“ 


74 VIAŢA ROMINEASCA 


Dar impins de-o trebuinţă nehotărită, el se trezi în lăuntru.. 

Călugărul, un bătrin ca de vr'o 80 de ani, se închina, ce- 
tind dintr'o carte. Văzindu-l, el întrebă pe chiriașul său: 

— Nu v'aţi culcat incă? 

— Ba da... dar nu mi-i somn. M'am mai uitat la tablourile 
cele de pe păreți. 

— [Iaca acuși toacă de utrenie, zise călugărul. 

— De mult ai tablourile cele, părințele ? 

— Le am dela părintele Ioachim. 

— Ai şi pe Napoleon. Mare inpărat a fost... 

— A fi fost, da. 

— Dar sfinţia ta, ştii cu cine s'a bătut el? 

— Sa fi bătut şi el cu Hosman-Paşa. 

— Dapoi hine, părinte, zise cu ciudă Caranfil, nu ştii peste 
ce țară a domnit Napoleon ? 

— Cum nu? Peste ţara nemțască. 

Caranfil îl iăsă în plata Domnului și plecă la Vasiliu. 

Era o noapte dintre cele mai frumoase. De pe cărarea care- 
duce spre deal in Vovidenie, se vedea o priveliște admirabilă,. 
dar lui Caranfil de altele îi ardea acuma: „A comandat cu Blu- 
cher... Prin urmare, cine a comandat cu Blücher la Waterloo ?..... 
Toţi oamenii sint muritori.... Ducele de... este om....* 

De prisos toate procedeele! Noroc că nu mai era mult 
pănă la Vasiliu. 

Cind a ajuns la Vovidenie era miezul nopţii. O linişte mare- 
stăpinea toate împrejurimile. Numai toaca mănăstirii se auzea 
lămurit, cind mai încet, cind mai tare, iar din fundul pădurilor. 
o altă toacă, de la un schit misterios, răspundea cînd mai tare,. 
cind mai încct.... 

Caranfil bătu in geamul prietenului său, strigindu-l pe- 
nume. 

— Cine-i acolo? se auzi din lăuntru. 

-— Eu. 

— Tu ești ? 

— Da. Dormeai ? 

— Adormisem, dar ce-i ? 

.— Te rog, cum. îi zice generâluiui englez care a învins pe- 
Napoleon la Waterloo ?.. Comandantul luptei... 

Urmă o mică pauză, după carc Vasiliu întrebă: 

— Ai innebunit ? 

— Te rog, lasă gluma la o parte, spuse Caranfil, şi răs-— 
punde-mi. 

Vasiliu nu răspunse, dar se auzi un mic sgumot în casă 
-şi după puţină vreme, ușa sălii se deschise și o figură inbrăcată. 
în alb, cu un Surtuc intre umere, apăru în cerdac. 

—- Ce ai, bre? 

— Nam nimic, răspunse Caranfil, am uitat numele învin-. 
gătorului lui Napolcon, şi mă chinuesc deaseară să aflu cum îi. 
zice şi nu pot. 


INVINGATORUL LUI NAPOLEON 15- 


— Pentru asta ai venit ? 

— Pentru asta. 

— Nu cumva ai fost azi pe la Casa de nebuni? îl întrebă. 
foarte serios Vasiliu.... 

— Nu vorbi prostii.... te rog, răspunde-mi. 

Vasiliu se gindi un moment, apoi zise: „Nu-mi aduc 
aminte.“ 

Caranfil insistă: „Adu-ţi aminte.... te rog... e duce.... duce: 
de..... adă-ţi aminte... a fost comandantul suprem la Waterloo... 
A luptat întăiu în Portugalia. E duce...“ 

Vasiliu păru că se gindeşte adinc. Caranfil adăugă: 

— El îi care a zis in focul luptei la Waterloo: „să murim: 
pentru bătrina Anglie.“ Ți-aduci aminte ? 

— Să murim pentru bătrina Anglie ? 

— Da, da, da! zise bucuros Caranfil. 

Vasiliu se gindi în urma acestei lămuriri, pe cind Caranfil 
iși ținea răsuflarea. 

— Nu-mi aduc aminte. 

— Gindește-te.... te rog, gindește-te.... a fost ministru pe- 
la 1828. 

— La 1828? 

— Da, în cabinetul lui Robert Peel. 

— Metternich ?... zise cu oarecare sfială Vasiliu.. 

Caranfil se iniuriă. 

— Bine, măi, Metternich e Englez? Atita istorie ştii tu? 
Să-ţi fie ruşine să spui aseminea prostii, ce dracu ? !— Şi o mare 
descurajare cuprinse pe Caranfil. 

Vasiliu îi răspunse liniștit: 

— la ascultă, bre, ai venit să-mi faci scandal... în mijlocul 
nopții ? Haide pleacă de-aici, căci mi-i şi frig..... 

— Te rog, zise Caranfil, schimbind tonul. Nu te supăra..... 
mai gindește-te o leacă... Nu-i Metternich......... 

Vasiliu se gindi, ce-i dreptul, dar răspunse: 

— Nu... nu-mi aduc aminte. 

— Nu-ţi aduci aminte, sau nu ştii ? 

— Nu-mi aduc aminte. 

— Te rog adă-ți ! 

— Lasă-mă in pace, mi-ai stricat somnul... nu-mi aduc a-- 
minte. Ce dracu ești nebun, sau iți baţi joc de mine? Şi Vasiliu 
intră în lăuntru și incuiă ușa. 

Caranfil rămase un moment pe ginduri. El iși duse mina 
la frunte, după care operaţie urmă apoi o vorbă grozavă, plină de- 
năduh, probabil la adresa ducelui de... căruia, desigur, nici un En- 
glez şi nici vr'o altă nație nu i-o adresase vre o dată pină atunci. 

El porni incetişor la vale, tot cum venise. 

Pe drum se oprea din cind în cind: „Nu se poate.... nu se- 
poate.... ducele de.... ducele de Mag... nu... ducele de Bag.... nu... 
stăi....“ Şi el deslănțui imediat un torent de vorbe grozave, cari 
învăluiră deopotrivă pe duce, mănăstirea, pe amicul Vasiliu, în: 


176 l VIAŢA ROMINEASCA 


special și toate trebile omeneşti în general. Apoi intocmai cum 
ar striga la telefon: „Warterloo 1... Ducele de...“ 

Caranfil ajunse acasă, fără să poată stabili vro asociaţie 
psichologică, etimologică sau cronologică, între diferitele lucruri 
-scoase de dinsul la lumină în acea noapte şi numele ducelui 
victorios. Intrind, se asvirli desperat pe pat. El stătu un moment 
astfel, fără să se miște, apoi se sculă, deschise geamul, se plimbă 
prin casă, uitindu-se cu o ură feroce la Napoleon. Împăratul sta 
rece şi nepăsător! 

În urmă, el se desbrăcă și se viri în aşternut, trăgindu-şi 
oghealul peste cap. 

Dar deodată sări din pat ca muşcat de şerpe şi se asvirli 
asupra unei lăzi, care stătea în fundul odăii. „Dobitoc ce sint !“ 
strigă tare Caranfil dindu-și o tiflă. Apoi, de la ladă alergă la 
masă, pe care o pipăi pe deasupra, agratificindu-se întru una cu 
titlul de dobitoc, pe urmă dete iuga la geam, unde iar făcu niște 
mişcări ca și cum ar fi cintat pe un instrument cu clape, apoi 
își înşfăcă hainele și tremurind de nerăbdare el căută prin buzu- 
nare şi negăsind chibriturile, se aruncă iar asupra lăzii începind 
să bojbăească inlăuntru prin intuneric, găsi o carte mică şi 
“groasă şi stăpinit de un singur gind se repezi afară, ca un tur- 
bat și o porni la fugă oprindu-se lingă un felinar, care era cam 
la vr'o două sute de metri de la casa lui. Acolo el deschise 
dicționarul şi ceti la cuvintul Napoleon : 

„Fu invins la Waterloo în ziua de 18 Iunie, de cătră 
„armatele cualizate, subt comanda ducelui de Wellington şi....% 

“A, ha! bun! strigă Caranfil ușurat. Ducele de Wellington“. 
“Şi voios, el repetă încă o vorbă rominească, adresată exclusiv 
Englezului, de astădată de satiiacție insă... 

Şi tremurind de frig, temindu-se să nu-l vadă cineva desculţ 
:ŞI în costumul acela, Caranfil fugi iute innapoi, se culcă liniştit 
:Şi adormi indată. 


D. D. Pătrăşcanu. 


NIESE PN Pee N NN NN 


Cucoarele lui Ibicus 
după Schiller 


titi CT 


La jocul istmic, joc la care 
Aleargă 'n strimtele hotare 
Cu drag norod peste norod, 
Mergea ş-acel vestit rapsod, 
Cărui Apolo-i dete harul 
De-a revărsa în cint ales 
Și bucuria şi amarul,— 
Mergea, din Regium purces. 


Acrocorintu 'n zarea sură 
Drumețului privirea-i fură. . 

Pe subt dumbrăvi de brad, acum, 
Încrezător îşi tae drum. 

E pace 'n juru-i, doar cucoare 

În cirduri lungi, ce pribegesc 
Spre ţări cu mai prielnic soare, 
Horind pe sus, îl însoțesc. 


„Noroace, paseri dragi, voi care 
„Tovarăşe mi-aţi fost pe mare, 
„Drept semne bune eu vă iau, 
„A noastre căi.o ţintă-și au: 
„Din depărtări venim frăţeşte 
„Spre-un adăpost al nu ştiu cui;. 
„Ne aibă Domnul, ce-i fereşte 
„Pe toți de rău,—in paza lui!“ 


78 


VIAȚA ROMINEASCA 


Cu-avint sporit incet cu 'ncetul 
Străbate-acu 'n temeiu brădetul. 
Cum trece-așa cu repezi paşi, 
Asupră-i sar doi ucigaşi. 

În lupt'atunci scăparea-și pune, 
Dar braţu-i cade lesne 'nvins,— 
Că-i bun de-atins gingașe strune, 
lar nu vinjosul arc de 'ntins. 


La frați, la zei el sprijin cere, 

Dar glasul lui n'avea putere 

Şi răcnet chiar de-a fost ajuns, 

Tot n'a primit nici-un răspuns. 
„Așa mi-i dat să mor, pesemne, 
„Aici, in loc străin, uitat, 

„De nimeni plins, de mini nedemne 
„Ucis, rămas nerăzbunat !“ 


În lac de singe stă să moară. 
Cucorii iar de-asupră-i sboară. 
El nu-i zărește, dar un gind 
l-abate cirdul lor țipind. 

„Prin voi, cucori, căci altul nime 
„N'o poate duce, colo sus 
„Ajungă vestea astei crime!“ 

Şi ochi 'ndată i-au apus. 


Pe trupu-i gol, schilod, în stare 
De plins găsit, doar cela care 
Ştia plecarea-i in Corint, 

Mai află urme ce nu-l mint. 
„Aşa căzut cruzimii pradă, 

„Să dau de tine tocmai cind 
„Privirea mea stătea să vadă 
„Pe irunte-ți lauru 'nverzind !“ 


La vestea cum siirși rapsodul, 
O jale prinde 'ntreg norodul; 
Mișcaţi adînc toți Grecii sint : 
Ceva din inimi li s'a frint. 

Se 'ndeasă 'n Pritaneu poporul 
De-aprinsa-i furie minat: | 
Să se răzbune 'n grab’ omorul 
Prin moartea celui cu păcat! 


i E i E 


CUCOARELE LUI IBICUS 


De urma lui în ce chip, însă, 
Prin valma cea de lume strinsă 
De peste țări și mări la joc, 

Se poate da mai cu soroc? 

E un tălhar făptașul oare? 

Sau la izbind'un rivnitor ? 

O ştie numai siintul soare 

Cel ce-i a tot cunoscător. 


Cu pași semeţi el umblă, poate, 
Acuma chiar prin grece gloate 
Şi-n vreme ce minia-l vrea, 
Ne-atins el stă pe lingă ea. 

Ori, poate 'n casa lor hulește 

Pe bunii zei, ori că, mai ştii, 
Alaiul insuși îl sporește 

Spre teatru 'n mers cu paşii vii. 


Ci bănci cu bănci mereu se 'ncarcă, 


Rotunzii stilpi se farmă, parcă. 
Din lumea 'ntreagă-aici venit, 
Norodu-așteapt'acum grăbit. 
Cum geme surd potopul mării, 
De-atitea mii de guri gemind, 
Clădirea creşte 'n largul zării, 
A’ sale laturi mari 'nnălțind. 


Ce minte ştie număr, nume, 
La un atit amar de lume? 
Sint din Focida, sint Tebani, 
Şi din Aulida-s, și Spartani, 
Din ale Asiei părți multe 

Şi de prin insule mai sint, 
Veniţi cu gindul să asculte 
Al corului de Furii cint. 


El, dup'o datină sfinţită, 

Cu o mișcare cumpănită, 

Din fundul teatrului eșind, 
Pășește, scena ocolind; 

Nu-i pe pămint nici o făptură 
Asemeni celora din cor: 

E uriașă-a lor statură, 

“Cum nu o are-un muritor. 


79 


80 


VIAŢA ROMINEASCA 


Pe umeri poartă negre haine, 
Şi-n semn de nepătrunse taine, 
Ard îacle 'n braţe numai os. 
Obraji de ceară, ochiu hidos, 
Şi 'n loc de plete 'nvolburate, 
Ce-s o podoabă pentru frunți, 
Vezi şerpi cu guri înveninate 
Că se mlădie leneși, crunți. 


Şi roatașa păşind 'nainte, 
Încep a' imnului cuvinte 
Ce-aiund în suflet răzbătind, 
Aduc in faţ'ascunsul gind. 
Stăpin pe cuget și simţire, 
Răsun'acum grozavul cor 
Şi-i, fără plinsete de lire, 
Tot mai adinc pătrunzător. 


„Slăvit cel cărui nici o vină 
„Xu-i pleacă fruntea cătră tină ; 
„În calea vieţii nu-i vom sta: 
„N'avem spre dinsul ce căta. 
„Dar vai ş' amar de-acela care 
„În suflet poartă greu păcat, 
„De astă-zi, noi, de-a sa cărare 
„Pe-a nopții fiică am legat. 


„Să nu socoată c'o să scape: 
„Aripi avem, spre-a-i fi aproape, 
„Şi lanţuri, spre-a-l încinge, sint, 
„Că-i dat să intre în pămint. 
„Căinţa insăși nu ne 'mpacă: 
„Mereu, mereu l'om urmări, 

„În lumea umbrelor chiar treacă, 
„Noi incă nu ne vom opri!“ 


Cintind așa, rotesc; o pace 
Peste zidirea 'ntreagă zace, 

O pacc-adincă de mormint, 
Cum e cind zeii față sint. 
Așa solemn dind scenei roată, 
În felul vechiu, cu pasul.rar, 
Cu o mișcare măsurată, 

Spre fundul teatrului dispar. 


CUCOARELE LUI IBICUS 


Între-adevăr şi 'nchipuire 
Pluteşte-acum orice simțire 
În rece tremur, preamărind 
Puterea din ascuns veghind, 
Ce firul soartei stăpineşte 
Și cugetului ne 'mpăcat 
Adeseori i se vădeşte 

Din fapt de sară 'n revărsat. 


De-odat' din şirul mai de-aiară 
De bănci sbucneşte-o voce clară : 
„Te uită, Timotee, sus: 
„Cucoarele lui Ibicus !“ 

Se 'nchide zarea dup'o clipă, 

lar peste teatru, 'ncet vislind 

Și rar din sura lor aripă, 

Se văd cucoare-acum plutind. 


„Lui Ibicus!* Iubitul nume 
Mihneşte iar întreaga lume. 

Cum schimbă val cu val izbiri, 
Din gură 'n gură trec şoptiri. 
„Lui Ibicus ? Cel plins? Cel care 
„Muri ucis de cruzi mişei? 

„De cine pomenitu-i oare ? 

„Cu cirdul de cucoare ce-i?“ 


Şi tot mai mult se 'ntreabă ştire. 
În inimi naște-o presimţire 

La toţi. „Vedeţi în ce a fost 
„Al corului de Furii rost! 

» Omoru-şi află răzbunare : 
„Făptaşul însuși s-a trădat ; 
„Deci fie prins acela care 

» Vorbi, și "'ndată judecat!“ 


Cel cu rostirea-i fără vrere 

Ar fi ţinut cu drag tăcere, 

Dar chipu-i palid, spăimintat, 
Pe față-l dă ne 'ntirziat. 

Îl smulg din loc, îl duc la jude, 
Se schimbă scena 'n tribunal, 
El spune firul faptei crude 

Şi 'ndur' al răzbunării val. 


C. Teodorescu 


8i 


Cronica Economică 


Mişcarea pentru reforma funciară în Germania 


I 


Anul trecut a apărut la Constanţa o broşură a d-lui Emil Mihail 
Brancovici : „Reforma funciară şi problema noastră agrară“. Această 
broşură înfăţişează prelucrarea unor idei, emise de Adolphe Damaschke, 
preşedintele ligii germane pentru reforma funciară—într'un chip unila- 
teral însă, cea ce face ca silinţele acestei ligi să nu apară în adevarata 
lor lumină. Chestiunea e aşa de importantă, încit publicul rominesc are 
. dreptul să fie mai complect şi mai precis informat. 

In ultimele decenii s'a putut vedea o creştere extraordinară a ren- 
tei funciare, în special la pămînturile din oraşe, cari sînt destinate pentru 
construcţii. Această creştere extraordinară se săvirşeşte fără ca proprietarul 
să fi depus nici cea mai mică muncă. De unde vine atunci această va- 
loare uriaşă a unei bucăţi de pămint sterp, pe care de multe ori pro- 
prietarul nici n'o ştie unde e? Ex nihilo nihil. Cine a creat-o? Evident 
că această valoare o creiază societatea prin progresul, prin munca, pe 
care ea în totalitatea ei o săvirşeşte. Societatea are deci dreptul de a-şi 
rezerva pentru ea această creştere de valoare, şi de a lăsa proprietaru- 
lui numai un venit egal cu procentele capitalului închis în bucata de 
pămînt. 

Acesta e punctul de plecare şi temelia pe care se sprijină toată 
mişcarea pentru reforma funciară din Germania şi din lumea întreagă. 
Analiza ştiinţifică a acestui fenomen a făcut-o pentru prima oară econo- 
mistul american Henry George în lucrarea lui Progres şi Sărăcie. 

Să luăm de pildă oraşul Berlin. Curind după încheerea păcii dela 
Versailles, pămînturile de construcţie şi-au îndoit, şi-au întreit, şi-au îm- 
pătrit valoarea ; oameni, cari nu însemnau nimic prin munca, prin talen- 
tul, ori prin puterea lor de organizare, au ajuns în cîţiva ani la bogății 
ncobişnuite. Cui se datoreşte această bogăţie ? Negreşit Germaniei în- 
tregi, care prin muncă şi vitejie îşi asigurase o victorie ce o făcea 


CRONICA ECONOMICA 83 


una din cele mai mari puteri ale lumii; negreşit armatelor cari, prin sin- 
gele şi prin ostenelile lor, făcuseră din Berlin capitala imperiului. Această 
plusvaloare trebue deci să revină pe bună dreptate, şi într'o formă oare- 
care, comunităţii, care a produs-o. 

Intr'un oraş mort, întrun oraş care lincezeşte, vine statul şi cre- 
iază un canal sau o linie ferată, vin industriaşi şi creiază acolo un centru 
industrial puternic, vin miile de lucrători cu munca Ior, vin comercianții, 
vin şcolile, proiesiunile libere—şi oraşul ia un avint pe care nu-l avu- 
sese niciodată. Valoarea pămîntului se urcă cu o repeziciune uriaşă. 
Cui se daloreşte această urcare ? Evident factorilor cari au produs-o: 
societăţii care prin munca ei a dat oraşului avintul, fără de care va- 
loarea pămîntului n'ar îi putut creşte. 

Valoarea pămintului din interiorul oraşului Charlottenburg, lingă 
Berlin, era de 6 milioane mărci în 1865, de 45 milioane mărci în 1886 
şi de 300 milioane în 1896. In interval numai de 6 ani se socoteşte că 
pămîntul întreg al regatului prusian şi-a mărit valoarea cu 2 miliarde de 
mărci. Se citează în Berlin cazul unei bucăţi de pămînt, care a fost 
cumpărată cu 7,000 de mărci pentru a îi revindută, după un interval de 
citeva decenii cu 6,000,000. In centrul oraşelor populate, ca Berlinul, 
Londra, New-York, se socoteşte preţul metrului pătrat de pămînt de 
ccnstrucţie la citeva mii de mărci. 

Fenomenul acesta dă naştere la speculaţiuni, cari au urmări so- 
ciale primejdioase. Sint oameni, cari acaparează terenuri şi încetind de 
a se mai ocupa cu altceva, speculează cu ele. De curînd, în Berlin, jus- 
titia dovedeşte că un individ, care nu lucra nimic, care fusese de multe- 
ori închis, avea totuşi un venit de 60.000 mărci anual, care-i venea ex- 
clusiv din speculaţiunea pe care o făcea cu pămîntul. 

lată cum se exprimă Brentano, profesor de economie politică la 
München, asupra acestor speculanţi : „Pe cînd proprietarul doarme, fu- 
mează ori bea, în timp ce el îşi vede de alte afaceri ori se desfă- 
tează, în timp ce el petrece în închisoare on în casa de nebuni, creş- 
terea populaţiunii face ca pămîntul pe care el la cumpărat, şi pe care 
poate nici nu l'a plătit decit în parte, să-şi mărească valoarea. Tot ceea ce 
comunitatea face pentru înbunătăţirea existenţei înlăuntrul marginilor ei, 
cade în folosul lui, şi atunci cînd el socoteşte c'a venit momentul favo- 
rabil, atunci vinde şi-şi încasează valoarea, pe care a creiat-o cheltuiala 
statului şi a comunei şi creşterea populaţiunii. Valoarea aceasta vrea să 
fie meritul şi răsplata lui“. 

In afară de argumentul de ordin teoretic general, care vorbeşte 
impotriva acestei speculaţiuni. sînt consecințele ei de ordin social-econo- 
mic. Industriei i se impune prin această speculaţiune un impozit zdrobi- 
tor. Un întreprinzător trebue să imobilizeze, în terenul pe care cons- 
trueşte, o cotă disproporționat de mare din capitalul lui de întreprir- 
dere. Cînd statul e silit să exproprieze pentru scopuri de utilitate pu- 
blică, trebue să plătească sume exorbitante. Dar speculaţiunea aceasta 


84 VIAŢA RONINEASCA 


apasă asupra populaţiunii întregi şi cu deosebire asupra păturilor de jos, 
mai ales în forma lipsei ori scumpetei locuinţii. Familii numeroase tre- 
bue să locuească în una ori două încăperi, din pricina imposibilității ab- 
solute pe care o are un om sărac, ori de condiţie mijlocie, de a-şi cons- 
trui o casă, şi din pricina chiriei exorbitante pe care trebue s'o plătească. 
Şi asta nu din cauză că construcţia unei case ar fi scumpă — materialul 
şi tehnica construcţiilor costă mai puţin decit în trecut—ci din cauză că 
prețul terenului, rezultat din speculațiune, înghite o cotă colosală din. 
capital. Familiile de lucrători, cari locuesc într'una ori două camere sînt 
silite să primească sub acoperişul lor alţi lucrători fără familie, vaga- 
bonzi de pe stradă, dela cari mai pot ciştiga un ban pentru plata unei 
chirii zdrobitor de mare. Faptul acesta are urmările cele mai dezastru- 
oase din punct de vedere moral și dosarele justiţiei sînt pline de e- 
xemple înspăimintătoare. 

Una din cele mai grele probleme, pe cari trebue să le rezolve 
Germania de azi, e problema locuinţilor în special în oraşe. Primejdia 
e aşa de amenințătoare, încît nu numai economiştii, medicii şi spiritele 
cu tendinţi umanitare, dar chiar reformatorii practici: legiutorii, oamenii 
politici, guvernele statelor federate şi administraţiile comunelor, se zbu- 
ciumă şi se zbat în cazna de a rezolva problema aceasta. 

Pănă acuma numai partizanii reformei funciare au putut aduce o 
soluţie, care să fie justificată din punct de vedere al principiilor teore- 
tice şi realizabilă din punct de vedere practic. Aşa se şi explică de ce 
mişcarea pentru reforma funciară a găsit partizani în cercurile cele mai 
largi : economişti, oameni de stat, industriaşi, comercianţi, lucrători, func- 
ționari, fără deosebiri confesionale ori de crez politic. 


II 


Partizanii reformei funciare alcătuesc în Germania o ligă, care tră- 
eşte de două decenii, care însă s'a împuternicit cu deosebire în ultimii 
ani. Iată în ce constă țelul ligii, deci punctul principal din programulei: 

Liga vede In problema funciară partea fundamentală şi cea 
mai importantă a problemei sociale. Ea luptă pentru ca pămintul, a- 
ceastă temelie a oricărei existențe naţionale, să fie pus sub puterea 
unui drept, care să ocrotească întrebuințarea lui ca loc de lucru şi de 
locuit, care să excludă ori ce abuz şi speculațiune cu el, şi ca va- 
loarea, pe care el o ciştigă fără munca individului, să revină pe ctt 
posibil totalității sociale. 

Ţelul pe care liga îl urmăreşte stă prin urmare între capitalizmul 
rezultat din abuzul libertăţii individuale şi între postulatul socialist de 
naționalizare a solului. 

Această pornire moderată, această linie mijlocie, pe care liga o ur- 
măreşte în cel mai larg spirit de împăciuire, şi fără a aţiţa nici o patimă, 
a făcut succesul neaşteptat al mişcării. In capul ei e o peronalitate, 


CRONICA ECONOMICA 85 


Adolph Damaschke, care pare că întrupează tocmai spiritul acesta de 
pace ideală, unit cu o putere de convingere care încătuşează, şi cu o 
iubire de oameni care răsare din fiinţa lui întreagă. 

Pentru realizarea ţelului ligii, orice măsură care cadrează cu pro- 
gramul ei e bine venită. In ea se găsesc personalităţi dela cele mai ti- 
mide pănă la cei mai intransigenţi reformatori. Mijlocul pentru realiza- 
rea acestui ţel e crearea unui curent puternic in opinia publică, care să 
impună legiutorilor anumite reforme, sau intervenţia directă a ligii pe 
lingă legiutor. 

Ca una din măsurile cele mai eficace pentru ca plusvaloarea pă- 
mînturilor să revină societăţii, care apoi s'o întrebuințeze în înbunătă- 
țiri şi ugurări de folos general, e socotit impozitul progresiv pe creşterea 
valoarei. Măsura aceasta, pe care liga se sileşte s'o introducă în legis- 
latura imperiului sau a statelor federate, e apărată cu căldură chiar de 
economişti moderați, cu renume universal, cum e de pildă profesorul 
Adolph Wagner dela universitatea din Berlin. | | 

Adversarii ei aduc împotrivă-i două feluri de argumente: unele 
de ordin teoretic, celelalte de ordin practic. Din punct de vedere teo- 
tetic, măsura se combate cu aceleaşi argumente cu cari se combate ac- 
țiunea întreagă a ligii: „Faceţi socialism, atacați dreptul de proprietate“ 
şi aşa mai departe. Profesorul Wagner a răspuns în chip strălucit obiec- 
ţiunilor de felul acesta. El spune: „Drept de proprietate absolut, adică 
dreptul de a abuza de proprietate în paguba societăţii, n'a existat nici- 
odată. Noi nu atăcăm proprietatea, ci numai monopolul, care se naşte 
în anumite împrejurări, specula nesănătoasă, care se îndreaptă în contra 
societăţii, apăsînd-o cu sarcini în schimbul roadelor propriei ei munci. 
Şi dacă prin socialism se înțeleg măsurile pe cari trebue să le ia sta- 
tul pentru a feri societatea de speculă, pentru a ocroti interesele cele 
mai generale pe cari el ca stat trebue să le privighieze, apoi nu mă 
sfiesc să spun că facem socialism. In felul acesta şi politica protecţio- 
nistă şi instituţia asigurării lucrătorilor şi toate reformele spre binele di- 
rect al societăţii sînt socialiste. In felul acesta interpretat, toate statele 
au fost şi vor îi din ce în ce mai mult socialiste“. 

O obiecţiune care vine dela economişti mai serioşi, în contra im- 
pozitului progresiv, e aceasta: 

— Bine, puneţi un impozit pe valoarea care rezultă din munca 
societăţii, adică din folosirea conjuncturilor favorabile cu privire la pă- 
mint; dar atunci, de ce nu trataţi în acelaşi fel şi industria de pildă? 
Oare în industrie nu se măreşte ciştigul întreprinzătorului cu o cotă, care 
e datorită muncii societății? Oare cutare mare industriaş, ar putea face 
afaceri aşa de strălucite în străinătate, dacă n'ar fi vaza industriei germane, 
care rezultă din situaţiunea imperiului, pe care societatea întreagă a 
creat-o ? 

Observaţia e dreaptă—răspund partizanii reformei funciare—însă 
nu trebue să uitaţi că în nici un domeniu creşterea nu e aşa de con- 


86 VIAȚA ROMINEASCA 


tinuă, de regulată şi de repede, şi că nicăiri nu se înghite aşa de fla- 
grant, aşa de izbitor, de cătră un individ, care poate fi un parazit,— o va- 
loare la producerea căreia munca lui nu ia parte. Aici sint urmările 
sociale şi economice nefaste, deci aici trebuesc luate măsuri de reformă. 

Se mai obiectează că există şi alte multe cîştiguri nemeritate, de: 
altă natură, cari ar trebui tratate la fel, cum sînt de pildă moşteniri!e, 
ciştigurile la bursă, la loterie, etc? Aceste cîştiguri sint în parte su- 
puse impozitului, cum sînt moştenirile ; celelalte ar necesita un aparat 
prea complicat pentru a le constata şi, afară de asta, ele sînt datorite u- 
nei întîmplări şi nu muncii sociale, deci societatea nu le poate trata ca 
pe acele ciştiguri, produse direct de ea, cum e plusvaloarea rentei funciare. 

Cit priveşte obiecţiunile de ordin practic, apoi greutățile de cari 
s'ar izbi statul la întroducerea acestui impozit nu sînt mai mari de cit 
acelea, cari au domnit la introducerea altor impozite. Şi greutatea pe 
cari ar avea-o o comisie financiară de a stabili care e creşterea neme- 
ritată a valorii unei bucăţi de pămînt, nu poate să fie un argument în 
contra celui mai drept impozit, care are simpatia celor mai largi pături 
sociale, într'o vreme cînd societatea 'are nevoi din ce în ce mai mari, 
fără ca resursele ei să crească în aceeaşi proporţie. E supusă impozitului 
munca sub toate formele ei, şi să nu se supună impozitului acest ve- 
nit nemeritat ? 

In ceea ce priveşte realizarea acestei reforme, printre membrii li- 
gii însăşi, sînt diferenţe de păreri: unii ar dori ca impozitul să fie per- 
ceput în folosul imperiului, alţii în folosul statelor federate cri a comune- 
lor, cei mai mulţi sînt pentru o împărţire între aceşti trei factori, lucru 
care e legat cu multe greutăţi practice. 

De fapt, multe oraşe au şi căpătatele dreptul de a percepe un ast- 
fel de impozit—ca impozit comunal. Astfel sistemul funcționează cu 
destul succes în Halle, Kiel, Köln, Frankfurt şi în aite oraşe mai mici,— 
şi sub forma aceasta pare a şi avea cei mai mulţi sorţi deizbindă. Gu- 
vernul bavarez studiază chestiunea în vederea unei legi cu caracter ge- 
neral. | 


JII 


Liga luptă însă şi pe alte căi pentru realizarea țelului ei. Ea vrea 
ca statul şi comunele să cumpere din vreme acele terenuri, pe cari se 
presupune că mai tirziu se va întinde zona aşezărilor omeneşti, pentru 
a le conceda apoi fără a-şi însuşi plusvaloarea. 

Cînd de pildă statul prusian a făcut proectul canalului Rin-Weser, 
atunci partizanii reformei funciare au prevăzut cu toată dreptatea că pe 
malurile canalului se va desvolta o puternică mişcare industrială şi vor 
răsări numeroase aşezări omeneşti, cari trebue să fie cruţate .de viitoa- 
rea speculă ce s'ar putea face cu pămîntul. Liga a început deci o vie 
propagandă pentru ca statul să-şi procure de o parte şi de alta a cana- 


CRONICA ECONOMICA 87 


- 


lului o făşie de teren, care să fie cedată mai tirziu celor ce vor întemeia 
fabrici, cu îndatorirea de a crea case individuale pentru lucrători, încun- 
jurate fiecare de ctte o grădină şi de o mică bucată de pămint—spre a 
evita astfel acea stingere a vieţii familiare şi a mulţămirii de a trăi, care 
e rezultatul direct al locuirii în casele-cazarme, pe cari le clădeşte in- 
dustria azi pentru lucrătorii ei. Oraşul-grădină—die Gartenstadi—e i- 
dealul ligii. 

Ea a adunat mii de semnături pe un memoriu, pe care l'a înaintat 
guvernului. Şi cînd guvernul, convins însfirşit de binefacerile viitoare 
ale măsurii, a cerut parlamentului o sumă de 16 milioane mărci pentru 
realizarea ei, i sau acordat 20 de milioane. 

Liga numără izbinda aceasta printre cele mai frumoase succese 
ale ei. 

Tot prin presiunea şi propaganda ei s'a îndreptat pe o cale mai 
bună politica funciară în colonii. Fără ca statul să fi luat măsuri, cea 
mai mare şi cea mai bună parte a pămintului intrase în stăpînirea unor 
mari societăți de acaparare, din cari multe străine. Statul, făcut atent, 
a răscumpărat prin învoială o întindere de 46.000.000 ha, pentru nece- 
sităţile viitoare ale unei politici coloniale sănătoase. 


Admiţind că statul sau comuna au, sau şi-au procurat un stoc de 
pămînt, pentru a-l ceda mai apoi pe încetul şi fără speculă, se naşte în- 
trebarea, în ce formă îl va ceda şi ce garanţii se iau pentru a împiedica 
pe acela căruia i sa dat pămîntul, de a specula în viitor cu el. In pri- 
vința aceasta lucrul ar prezinta greutăţi de oarece după vinzarea unui 
lucru, vînzătorul încetează de drept de a avea vr'o pretenţiune asupra 
lucrului cedat. Sistemul aplicat în Bitterfeld, de a zidi case şi dea le în- 
chiria împreună cu pămînt cu tot, nu e alegerea cea mai potrivită. 

Trebueşte creat un drept de proprietate, care să excludă în acelaş 
timp însă şi specula. Codul civil german are o dispoziţie fericită, care 
rezolvă problema. E un articol care prevede că în contractul de vîn- 
zare se poate înscrie o clauză care, în împrejurări anumite, formează pen- 
tru vînzător un drept. In cazul nostru, comuna înscrie în contract re- 
zerva că, dacă proprietarul ar ceda pămîntul obținut pe o sumă care să 
întreacă cu atitea procente valoarea lui primitivă de cumpărare, atunci 
comuna are dreptul de a achita proprietarului-viînzător suma obţinută de 
ea la prima vinzare şi de a-şi lua astfel pămîntul înapoi. 

Sistemul acesta al răscumpărării (Wiederkaufsrecht sau Vorkaujs- 
recht) îuncţionează în oraşul Ulm şi dă, judecind după raportul prima- 
tului acestui oraş—unul dintre partizanii reformei funciare şi un cunos- 
cător recunoscut al problemei locuinții—cele mai frumoase roade. 

Sint însă alţi membri ai ligii, cum e de pildă profesorul de uni- 
versitate dr. Ermann din Münster, unul din cei mai buni jurisconsulţi 
ai Germaniei, cari susțin că sistemul acesta al dreptului de răscumpă- 
rare e numai un paliativ, bun atita vreme cît nu există o măsură radicală 


88 VIAȚA ROMINEASCA 


hotăritoare. El susține eficacitatea aşa numitului drept ereditar de a 
construi (Erbbaurecht). Acesta este un adevărat drept de proprietate, 
alienabil, ipotecabil, înscris în cărțile funduare, şi în virtutea căruia pro- 
prietarul poate zidi şi stăpini o clădire pe pămînt străin. El e cu totul 
difent deci de dreptul unui arendaș ori chiriaş, se stabileşte pe un nu- 
măr lung de ani (70—90) şi se transmite prin moştenire. Dreptul a- 
cesta ereditar prezintă faţă de sistemul răscumpărării marele avantaj că 
asigură o mai mare stabilitate şi continuitate în viaţa economică. Cu 
sistemul răscumpărării comuna îşi afirmă dreptul ei oricind, în mod ne- 
prevăzut, cea ce dă naştere la conflicte, la greutăți, mai ales cind pro- 
prietarul are o clădire pe terenul respectiv, pe cînd în cazul dreptului 
ereditar de a construi, toate greutăţile acestea sînt evitate, iar clădirea 
are tot timpul să se amortizeze într'o perioadă aşa de lungă, deci ea 
poate fi fără pagubă dărămată, cea ce prezintă şi alte avantagii. In a- 
devăr, dacă ne referim la locuinţile lucrătorilor, fiindcă aceasta-i fața cea 
mai serioasă a problemei, apoi cînd dreptul ereditar de construcție ar 
intra în vigoare, nu s'ar mai construi şi n'ar trebui să se mai constru- 
ească marile clădiri masive, căzărmile de azi ale muncitorimii, cu influ- 
ențele lor nefaste, ci locuinţi modeste pentru fiecare familie, cari s'ar 
amortiza repede şi cari ar redeştepta în pătura aceasta mulțămirea de a trăi. 

Comuna sau statul, care cedează pămîntul, rămîne proprietar al a- 
cestuia ; proprietarul dreptului de a construi plăteşte în schimb o rentă, 
care trebue interpretată ca o sarcină reală, care apasă asupra acestui 
drept, nu ca o datorie personală. 

Sistemul acesta permite tratarea separată a celor doi factori econo- 
mici: pămintul—o formă a naturii—şi clădirea—o formă a capitalului 
produs de munca omenească. 

Elementele lipsite de capital pot pe calea aceasta să-şi constru- 
ească o locuință, întrucit pămîntul nu au nevoe să-l plătească, iar capi- 
talul necesar clădirii îl pot procura pe cale hipotecară, de vreme ce 
dreptul de a putea construi şi de a poseda casa e hipotecabil. 

Comuna are avantajul că-şi pune în valoare, prin renta ce primeşte, 
un pămînt pe care ea direct n'ar putea construi, şi pe de altă parte îşi . 
menţine pentru viitor dreptul de proprietate, excluzind specula şi abu- 
zul de pănă acuma, cînd pămînturile comunale erau vindute pe preţuri 
de nimica. 

In Londra s'a aplicat cu folos sistemul acesta. In Germania eldă 
naştere la foarte multe controverse juridice, fără ca pănă acuma să fi 
putut fi admis şi regulat în mod definitiv. Oraşul Frankfurt e pănă 
acuma singurul care la pus în practică. 


IV 


In legătură cu specula pămintului şi cu tendinţile ligii, unii ingi- 
neri, unele capete luminate, au adus în discuţie şi problema forței mo- 


CRONICA ECONOMICA 80 


trice a apelor unei ţări, care va cădea într'un viitor apropiat,—dacă nu se 
vor lua din vreme măsuri—în mina particularilor, cea ce va fi o nouă 
formă de speculare cu o bogăţie naţională, care aparţine prin însăşi na- 
tura ei societății. 

Se ştie, intr'adevăr, că în mersul repede al civilizaţiei omeneşti, 
necesitatea forţei motrice e în creştere continuă. Izvorul principal de 
forță în prezent e cărbunele de pămînt. lar, după calculele celor mai 
de samă specialişti, depozitele de cărbuni de care dispun diferitele țări, 
vor fi într'un viitor, nu prea îndepărtat, săcătuite. 

Pe de altă parte, electricitatea ne permite să folosim şi să trans- 
portăm la distanţă forța motrice a apei. Urmează că în viitor această 
rezervă uriaşă de forță, pe care o reprezintă riurile şi căderile de apă, 
va fi izvorul exclusiv pentru necesităţile civilizaţiei. 

Statul însă trebue să se gindească din vreme a lua măsuri ca bo- 
găția aceasta să fie spre folosul intereselor generale şi să nu cadă în 
mina unor acaparatori, cari speculind fără rezervă conjuncturile negre- 
şit favorabile, să fie o cauză de mizerie a păturilor largi ale unui popor. 


insftrşit, printre cele mai radicale măsuri, cerute de anumiţi re- 
prezintanţi ai mişcării pentru reforma funciară, e aplicarea principiilor 
ei chiar la renta păminturilor rurale, care în tot cazul nu reprezintă, de- 
cii în împrejurări speciale, o creştere de valoarea nemeritată. 

In legătură cu această acţiune, întinsă şi asupra păminturilor fu- 
rale, Adolph Damaschke propune ca toate datoriile hipotecare să fie luate 
pe seama unui institut de stat*), de vreme ce şi în domeniul acesta 
trebue pus capăt monopolului şi speculei care se face în paguba inte- 
1eselor generale. 

Partea aceasta: aplicarea principiilor ligii la pămînturile rurale şi 
reforma creditului hipotecar fac obiectul broşurii d-lui Brancovici. Se 
vede din expunerea de pănă aici cît e de unilateral a se privi mişcarea 
pentru reforma funciară numai pe faţa aceasta a ei.— 


V. 


Liga pentru reforma funciară îşi are sediul în Berlin ; acțiunea ei 
se întinde asupra imperiului întreg, iar biuroul stă în legătură cu miş- 
carea similară din străinătate. 

Ea caută să-şi susțină, să-şi dezvolte şi să-şi realizeze programul 
prin convocarea de congrese, adunări, prin răspindirea unei literaturi po- 
trivite țelului ei şi în general prin lămurirea opiniei publice. 

In anul trecut s'au ţinut nu mai puţin de 160 de conferinţe în 130 de 
localități ale imperiului, de cătră diferiţi membri. Membrii unui ţinut, unei 


+) Pămintul Germaniei e unul din cele mai greu apăsate de datorii, 
din Earopa. 


90 VIAŢA ROMINEASCA 


provincii, se pot constitui într'o secţiune, căreia în limitele programului 
general, i se asigură o oarecare independenţă, i se îngădue să urmă- 
rească şi să susţină reforme locale în legătură cu ţinta mişcării. 

Liga e condusă de un consiliu de directivă, în fruntea căruia stă 
un preşedinte. 

In fiecare an are loc într'un centru oarecare al imperiului o a- 
dunare generală ordinară. Cu acest prilej se face darea de seamă a ac- 
tivităţii anuale, a progreselor săvirşite pe terenul reformei funciare şi a 
situațiunii casei. 

De obicei, în acelaşi timp cu adunarea generală, se convoacă un 
congres, la care poate azista publicul mare şi la care cei mai autorizaţi 
membri ai ligii, ţin disertaţiuni economice şi juridice în legătură cu 
programul ei. 

Averea ligii se compune din cotizaţiunile membrilor ei şi daruri 
benevole. Orice membru e obligat să plătească anual o sumă de cel pu- 
ţin 6 mărci. Cel ce achită odată pentru totdeauna 100 mărci e proclamat 
membru pe viaţă. 


Din aceste cotizaţiuni se susţin cheltuelile necesare acţiunii de 
propagandă a ligii. Ea are un organ special: o revistă economică şi 
lunară : Bodenreform, la care colaborează dintre cei mai autorizaţi eco- 
nomişti ai Germaniei. Revista e în anul al 19-lea al existenţei ei şi şi-a 
creat un loc de frunte în literatura periodică universală care se ocupă 
cu problemele sociale, 

Afară de asta, în fie-care an apare un Anuar al ligii. 

Revista şi celelalte publicaţii se trimit gratuit membrilor ei. Chel- 
tuelile s'au ridicat anul trecut la 27.000 mărci. Următoarea tabelă poate 
da o idee generală de chipul cum se repartizează această sumă: 


M. Pf. 
Publicarea şi trimiterea revistei E ; 5 . 13,052.75 
Hirtii volante şi alte imprimate de Al sal . 1,703.80 
Salarii personalului administrativ . ; . 2,200.00 
Salarii membrilor biuroului . . A A : -3,885.30 
Cheltueli de călătorie . ; A r A i 344.00 
Chirie . i A r A 800.00 
Cheltueli pentru ultimul congres ; ; . 1,054.20 
Corespondenţe şi lămuriri i : . 2,392.00 


Restul pănă la 27.000 mărci e înghiţit de cheltueli mai mărunte. 

Biuroul expediază zilnic, în medie, 100 de imprimate şi 12 scrisori. 

Mişcarea pentru reforma funciară se întinde cu o repeziciune ui- 
mitoare. In Aprilie 1908 făceau parte din ligă, în afară de numeroșii 
membri individuali din toate stratele sociale, 39 comune, 53 societăţi 
de funcționari, 23 societăţii culturale, 17 asociaţii pentru ocrotirea sănă- 
tății; 29 asociaţii politice, 166 asociaţii de lucrători, 24 societăţi de construcţie, 
şi colonizare, 27 societăţi pentru inchiriere şi 3 societăţi de proprietari 
de case, 


CRONICA ECONOMICA 9i 


In total, mişearea e sprijinită de un număr de 600.000 de cetăţăni. 

Se înţelege că o ligă, care se întemeează pe sprijinul a 600.000 
de oameni, pe autoritatea ştiinţifică a atitor profesori, jurişti şi econo- 
mişti, care are un scop aşa de umanitar şi de bine precizat, pe care-l 
urmăreşte pe căile unei agitaţiuni legale,—nu poate să deştepte decit cel 
mai mare interes din partea autorităţilor conducătoare, cari sînt ţinute 
să ia în samă orice ajutor şi orice lumini pentru rezolvirea problemelor 
sociale. 

La ultimul congres, în Stuttgart, au fost reprezintate oficial toate 
autorităţile al căror resort putea avea legătură cu acţiunea ligii: din Pru- 
sia era reprezintat ministerul de interne; din Wiirtemberg ministerul 
de interne, de justiţie şi de domenii, Centrala pentru agricultură, direc- 
țiunea asigurării lucrătorilor, direcţiunea serviciului sanitar, primăria ora- 
şului Stuttgart. Din Bavaria a fost delegat directorul serviciului pentru 
inspecția locuinţilor, din Berlin dircctorul serviciului de binefacere ; erau 
de faţă încă profesori, membri ai parlamentului şi primari din di- 
ferite oraşe. 

Presa discută principiile şi năzuinţile ligii, cari găsesc aprobarea 
şi în reviste a căror specialitate nu e numai decit rezolvirea chestiuni- 
lor economice *). | 

Dealtfel, mişcarea pentru reforma funciară nu există numai în 
Germania. Ea există încă în Norvegia, în Suedia—l!a ultimul congres 
era de față ca delegat profesorul dr. Cassel, dela universitatea din Up- 
sala—în Austro-Ungaria, în Anglia. In Anglia, 79 de membri ai parla- 
mentului sint partizani ai reformei funciare ; însuşi fostul premier Henry 
Campbell Bannerman era un sprijinitor al ei. ` 

Preblema pe care caută a o rezolva mişcarea pentru reforma fun- 
ciară a deşteptat şi deşteaptă cel mai mare interes în lumea ştiinţifică. 
O întreagă literatură de scrieri economice a răsărit din analiza ei, printre 
cari sînt vrednice de toată atenţia studiile lui Adolphe Damaschke, 
Berthold Otto, dr. Ermann, etc. In ultimele zile a apărut un tratat de eco- 
nomie politică de dr. Pohlman, care e scris cu privire special la refor- 
ma funciară. 

Socot că mi-am făcut datoria față de publicul nostru cetitor, prin 
această schiță, fără pretenţie, asupra unei mişcări care are atita răsunet 
în lumea științifică şi în viaţa publică din Apus. 


Hohenheim G. C. lonescu-Şişeşti 


*) Articole doenmentale au apărut, de pildă, în „Gartenflora“ şi în 
„Wiener Illustrierte Gurtenkunst“. 


Cronica externă 


— Situaţia în Austria. — 


A făcut mult sgomot în Austria afacerea Wahrmund. Un simplu 
incident universitar a luat în citeva zile proporţiile unui incident na- 
ţional, care a zguduit Austria din hotar pănă în hotar. Afacerea în sine 
era fără mare însemnătate. Un profesor de teologie făcea la Insbruck 
un curs ale cărui idei au părut cercurilor eclesiastice prea libere. De un- 
«de, intervenţie a nunţiului papal, protestare a ministerului de culte aus- 
triac, împărţire în două taberi a studenţilor şi în fine, grevă în toate uni- 
versităţile şi manifestaţiuni anticlericale în toate oraşele. De ce toate 
acestea pentru un profesor, care a făcut un curs ce n'a plăcut cîtorva 
<ardinali ? Pentrucă această afacere n’a fost decit un pretext. De mult 
exista în Austria o adincă nemulţumire împotriva epitropiei clericale, şi 
această nemulțumire nu aştepta decit un prilej ca să izbucnească. Acest 
prilej a fost afacerea Wahrmund. De aceea se şi poate spune că ea re- 
prezintă prima încercare serioasă pe care Austria o face ca să scuture 
jugul clerical. Faptul merită luarea noastră aminte. În veacul al XIX, în 
care toate statele europene au fost cucerite de spiritul modern, în care 
ideile noi şi tendinţile de democratizare n'au cruțat nici una din ve- 
hile organizaţiuni sociale, Austria păstrase o situaţie deosebită. Ea 
adoptase formele externe ale civilizaţiunii moderne, dar înăuntrul aces- 
tui organizm nou bătea cu putere tot sufletul lumii vechi. Aşezămintele 
austriace aveau astfel un parium de vetustate, care se explica prin lunga 
opoziţie ce Austria făcuse ideilor Marei-Revoluţiuni — căci să nu uităm 
niciodată că Metternich fusese sufletul Sfintei Alianţe—şi prin tempera- 
mentul indolent şi cam adormit al Austriacilor, pe cari Napoleon I i-a 
zugrăvit attt de bine cînd, exasperat de încetineala mişcărilor lor, a ex- 
clamat odată pe un cimp de bătălie „Austriacii sint întotdeauna îndărăt 
cu 5 minute, cu un corp de armată sau cu un secol!“ 

Cit de scump a costat pe Austriaci această neputinţă de a se adap- 
ta spiritului unor vremuri noi, se poate vedea din întringerile ce au su- 
{ferit în tot decursul veacului al XIX-lea şi din situaţia critică, în mijlo- 


CRONICA EXTERNA 93 


cul căreia se zbate şi azi monarhia Habsburgilor. Ceea ce era însă mai 
curios dectt inaptitudinea Austriei de a se adapta civilizațiunii moderne, 
era faptul că nu reacţiona de loc impotriva nepăsării, care o costa atit 
de scump. Preoţii continuau să fie stăpinii situaţiei şi ai spiritelor, iar na- 
țiunea continua a privi cu o conscientă seninătate înfringerile repeţite: 
ce se datoreau funestei lor influențe. Nici o voce puternică nu cute- 
zase să se ridice din masele amuţite, să denunțe pericolul şi să deter- 
mine în opinia publică curentul mintuitor. S'ar fi zis că toate izvoarele 
de viaţă au secat, că tot focul entusiasmului s'a stins în poporul aus- 
triac. Cei mai optimişti încetaseră de a mai nădăjdui. 

Şi iată, de cîțiva ani Austria s'a trezit. Farmecul ideilor moderne a 
sedus'o; atrasă de puterea lor vrăjitoare a căzut şi dinsa în mrejile lor. 
In cîteva luni, fără multă pregătire, ea a introdus sufragiul universal, a 
rupt zăgazurile ce menținea într'un fictiv echilibru forţe între cari vre- 
mea stabilise alte raporturi reale. Puterea socialismului şi supremația 
ideilor democratice au apărut domintnd diviziunile naționale şi toate dis- 
tincțiunile politice ale vieţii de partide. Dintr'o zi într'alta a fost în 
inapoiata Austrie o explozie de democraţie. Pentruca această democrati- 
zare să fi fost însă desăvirşită, trebuea scuturat un al doilea jug: jugul 
clerical. Catolicismul nu este numai o doctrină religioasă, el este mai 
presus de toate un instrument politic. Papii nu au vrut să despartă nici 
odată puterile lor spirituale de visurile lor de dominaţiune păminteneas- 
că. Biserica catolică a avut întotdeauna pretenţia de a fi mai presus de 
puterile lumeşti, de a conduce ea regi, împărați şi popoare. In Austria 
influenţa catolicismului rămăsese foarte vie şi era deci în primul rînd 
o influenţă politică, care se exercita într'o direcţie reacționară şi se înăl- 
ţa ca o stavilă în faţa tuturor ideilor de progres şi de democratizare. 
Aşa fiind, cînd Austriacii s'au dezbărat de tirania colegiilor restrinse, ei 
nu distruseseră de fapt decit jumătate din cercul reacţionar în care viaţa 
lor publică stătea zugrumată: ca să desăvirşească opera lor, trebueau să 
nimicească şi puterea clericalismului. Aci lupta era însă mult mai grea. 
Sistemele electorale reacționare sint ca acele armate, cari sînt concen- | 
trate la un loc şi pe cari un general dibaciu le poate zdrobi printr'o 
singură bătălie fericită. Clericalismul e ca armatele ce poartă răsboaie de 
guerilla. El e răspîndit pretutindeni, te pindește unde te aştepţi mai pu-- 
țin să-l întilneşti, reapare la stinga cînd ai crezut că l'ai distrus la dreapta. 
Pe urmă, clericalismul are ramificaţiuni foarte întinse. El se întinde pănă 
în sinul familiilor, el cucereşte spiritele, robeşte convingerile, fuge acolo 
unde nu-l poate atinge acţiunea directă a omului, unde nu-l poate do- 
bort decit influenţa lentă a timpului. Infine clericalismul are pentru el 
şi haina misticismului. Mulţi lovesc cu uşurinţă în piepturi cari stau. 
deschise, dar, printr'o rămăşiţă de atavism, şovăesc cind e vorba să iz- 
bească în veşminte ce evocă în mintea lor credinţe ce nu s'au stins cu 
desăvirşire, sau o teamă de necunoscut de care nu au putut încă să se 
dezbare. 


94 VIAŢA ROMINEASCA 


Afacerea Wahrmund e prima bătălie dată împotriva clericalismului 
austriac. Ea a dovedit cit de puternică e nemulţumirea împotriva cleri- 
calismului în Austria, dar războiul e abia început. Vor trebui încă mul- 
te bătălii, şi bătălii crincene, pănă ce clericalismul să fie înfrînt în monar- 
hia Habsburgilor. Fazele acestei lupte vor fi desigur interesante de ur- 
mărit pentru toți cei ce urmăresc pas cu pas lupta ce se dă în timpu- 
rile moderne între o lume care naşte şi alta care dispare. La dreptul 
vorbind, ce poate îi mai pasionant decit spectacolul acestei transiormări, 
decît farmecul necunoscutului, ce este la capătulei >? Şi ce este mài ciu- 
dai decit de a privi o omenire, care se schimbă în mijlocul unor oa- 
meni ce refuză să o înţeleagă şi cari se încăpăţinează să n'o vadă? 

Două lucruri se desprind însă de pe acuma luminos din afacerea 
Wahrmund. Intăi, înfringerea catolicismului şi al doilea, neputinţa dea 
resista astăzi curentului democratic. Degeaba apărătorii catolicismului se 
încearcă să mai susție puterea lui. Evident că o forţă ca organizaţia bisericii 
catolice nu poate să dispară în citeva decenii, dar nu e mai puţin ade- 
vărat că toate țările catolice luptă pentru a distruge influenţa preoţilor 
şi că pretutindeni catolicismul este bătut. Nici o ţară nu mai sufere do- 
minaţiunea preoţilor. Stnt cîțiva ani abia decind Franţa a reuşit să înlă- 
ture congregaţiunile, şi iată că două ţări, în cari catolicismul era atot- 
puternic, Austria şi Spania, s'au ridicat împotriva lui şi nu se mai gîn- 
desc decît să păşească pe urmele Franţei. In zădar vorbesc apărătorii 
catolicismului de admirabilul spirit de adaptare al bisericii catolice şi 
dau ca dovadă activitatea pe care preoţii catolici o desfăşoară în unele 
chestiuni sociale. Toate acestea nu pot decit să întirzie înfringerea, dar 
nu s'o înlăture. Fatalitatea înfringerii stă în esenţa însăşi a organizaţiu- 
nii catolice, în lupta nesocotită ce duce împotriva spiritului de cerce- 
tare, în ironia soartei, care a vrut ca dintr'o doctrină sublimă de iubire 
şi de iertare, preoții ei să facă un instrument de tiranie şi de dominați- 
ne. Dealtminteri, ceeace e mai trist pentru catolicism şi cel mai bun in- 
diciu al decadenţei sale fără de mintuire, e că societăţile catolice nici nu 
mai au puterea să se pasioneze pentru cauza lor. 

Cînd d. Combes a început în Franţa lupta împotriva clericalismului, 
se credea că lumea catolică franceză îşi va apăra privilegiile cu cea din 
urmă energie, că se va ridica ca un singur om ca să respingă mina ne- 
legiuită ce îndrăznea să se atingă de biserică. Congregaţiunile au fost 
însă izgonite, bisericile au fost despărțite de stat fără nici o zguduire 
puternică, nu s'au văzut decît pe ici pe colo manifestaţiuni singuratice, 
focuri de pae ce s'au stins de îndată ce un reprezintant al forţei pu- 
blice a suflat mai tare peste dînsele, sau entuziasmuri ce s'a răcit la 
apariţia celui dintăi subcomisar. lar astăzi, nimeni nu mai vorbeşte în 
Franţa de aceste chestiuni. Alte preocupări agită spiritele. Una din cele 
mai mari schimbări sociale, după ce s'a săvirşit fără zbuciumare, a căzut 
în uitare. Cît timp credinţa în biruinţă mai există, o cauză nu e pierdută. 


CRONICA EXTERNA 95 


Cînd însă nepăsarea a cuprins pe cei mai convinşi, sftrşitul este apro- 
piat, şi să nu credem că sfirşitul atotputerniciei catolice nu va avea 
asupra mersului întregii lumi o influență de cea mai mare însemnătate. 
Priviţi numai ce au făcut catolicii din ţările pe cari şi-au pus stăpîni- 
rea. Vedeţi cum Spania, mindră şi puternică odinioară, stăpina mări- 
lor şi a continentelor pe care soarele nu apunea niciodată, stă azi sme- 
rită în concertul european, unde sărăcia şi înfrîngerile ei nu-i mai dau 
dreptul decît la un loc secundar. Luaţi pe vecina ei Portugalia, pe care 
morala catolică n'a ştiut s'o ferească de cea mai desăvirşită corupţie 
politică. Treceţi la Italia care nu se ridică decit în măsura în care în- 
fringe clericalismul. Nu uitaţi că Bavaria, cu toate virtuțile ei, stă plecată 
sub sceptrul Prusiei. Vedeţi Polonia sfăşiată, Austria dezbinată şi adău- 
gaţi la acest tablou anarhia republicilor sudamericane, a căror civili- 
zZaţiune e toată clădită pe religia catolică, stabiliţi o comparaţie între 
starea tuturor acestor state şi statele protestante de pildă, şi spuneţi pe 
urmă dacă omenirea nu are dreptul să pună cele mai frumoase spe- 
tanje în înfringerea atotputerniciei catolice ? 

Neputinţa de a rezista curentului democratic nu poale să fie mai 
bine ilustrată decit prin exemplul Austriei. Dacă şi Austria se democrati- 
zează, e fiindcă democraţia e o necesitate a timpurilor, pe care nimic n'o 
poate înlătura. Şi în Austria democratizarea are o mai mare însemnătate 
decit aiurea, de oarece ea nu va sluji numai la rezolvarea unui problem 
de organizare socială internă, ea va sluji la dezlegarea problemului na- 
ționalităţilor. Ceea ce face astăzi din problemul naționalităților un pro- 
blem insolubil, e că fie Austria, fie Ungaria, nesocotesc principiul naţio- 
nalităţilor şi concep monarhia Habsburgilor ca o împărăție în care unele 
naţionalităţi trebue să fie stăpine şi celelalte supuse; pe cînd soluţia 
stă în respectul tuturor naționalităților deopotrivă şi în unirea lor, nu 
prin forja brutală, ci prin solidaritatea de interese şi comunitatea de as- 
piraţiuni. In ziua în care ideile democratice vor pătrunde în conştiinţa 
Austriei, în acea zi vor cădea toate piedicile ce stau azi în calea unei 
federaţiuni, şi monarhia Habsburgilor, care a cunoscut alîtea zbuciumări 
Ceşarte, va fi găsit atunci înfine elixirul pe care atiţia alhimişti poli- 
tici lau căutat în nişte concepţii învechite, în cari nu putea să fie găsit. 


I. G. Duca. 


NONIN IN ININ IN I, A Tan a 


Cronica Științifică 


— Circulaţia materiei şi energiei în natură. — 


Se ştie că, în natură, între cele trei regnuri: mineral, vegetal şi 
animal, există un schimb de substanţă şi energie, schimb incontinuu şi 
închis, întrucit nu e decit una şi aceeaşi materie, care se transformà in- 
continuu, atit în laboratorul imens al naturii, cît şi în micul laborator 
al celulelor animale şi vegetale; aşa că din acest punct de vedere, re- 
paus absolut, în înțelesul lipsei de travaliu, putem spune că nu există 
In univers, 

Această materie este unică în natură şi dacă se schimbă, schim- 
bările ei sînt datorite mediului înconjurător. 

Sint vre-o 14 corpuri cari se asociază şi formează combinaţiuni 
mai mult sau mai puţin instabile, şi cari, uşor pot să treacă sub altă 
formă. Aceste combinațiuni se fac prin sinteză, însoţite întotdeauna de o 
acumulare de energie care trece în stare potenţială, iarla cea mai mică 
acțiune a mediului, acelaşi corp se poate descompune, cînd, pune în li- 
bertate şi energia sub formă de energie actuală. 

Această teorie a căpătat o bază ştiinţifică prin legea conscrvațiu- 
nii materiei a lui Lavoisier şi prin legea conservațiunii energiei, stabi- 
lită de cătră Robert Mayer şi Helmholtz, legi după cari s'a zis că: „în 
natură, nici materia nici energia nu pot fi create ori distruse, ci ele sînt 
cantităţi constante şi invariabile“; însă, cum în concepţiunea monistă a 
naturii, energia şi materia sint inseparabile, putem ca aceste două legi 
să le coniundăm în una singură, universală: legea conservațlunii sub- 
stanței. °). 

Materia această universală poate să fie divizată în părticele mici: 
atomi, între cari există o substanţă foarte uşoară, dacă nu impondera- 
bilă, numită eter şi care umple spaţiurile dintre atomi, precum şi spa- 


1) Ernest Haeckel.—lL.e monisme. 


CRONICA ŞTIINŢIFICA i 97 


tiurile interplanetare, aşa că din acest punct de vedere, eterul este şi el 
universal. 
Mă simt obligat să reamintesc că aceasta e o ipoteză, însă o ipo- 


teză bună, întrucît ea e de o perfectă concordanţă cu toate faptele 
stabilite pănă acum. | 


* 
+ + 


Dacă trecem la materia organizată, care tormează regnul vegetal 
şi animal, vedem că această materie este formată din elemente pe cari 
le găsim şi în materia brută, însă caridiferă prin modul de combinaţiune 
aşa că în plante găsim compuşi ca hidraţii de carbon, grăsimile, subs- 
tanțele albuminoide, cari se deosebesc de corpurile simple, fiindcă în- 
chid o energie potenţială mare, şi Verworn zice că: „ceeace e impor- 
tant în această privință, e că un grup din aceste substanțe: albuminoi- 
dele, aparţin, fără excepţiune, la toate organismele, şi dacă pe de o parte 
nu există un singur organism mort sau viu, în care materiile albumi- 
noide să lipsească, pe de altă parte, nu există în natură un singur corp 
inorganic, în care să seafle o materie asemănătoare sau apropiindu-se 
prin caracterele sale de substanţa albuminoidă. Posesiunea moleculei 
complexe de albumină este semnul distinctiv al organismului faţă de 
toate corpurile inorganice“ '). 

Materia vie posedă însă multe propietăţi prin cari se deosebeşte 
de materia brută, aşa, materia vie respiră, se nutreşte, simte, se mişcă, 
se reproduce ; şi se mai deosebeşte şi alfel de materia brută, căci, pe cînd 
aceasta se poate divide pănă în părticele mici numite atomi, împărțirea 
substanţei vii nu poate fi împinsă de cît pănă la ce/u/d, care e formată 
din protoplasmă şi nucleu, aşa că celula este unitatea morfologică şi 
biologică a substanţei vii, contrar teoriei lui A//mann, care consideră 
celula ca fiind formată din granule mici numite bioblaste, ce nu pot 
fi însă considerate ca unităţi biologice, căci nu-s de sine stătătoare. 

Altă propietate a materiei vii e că ea este necontenit în o prefa- 
cere şi într'un schimb de substanţă şi energie cu mediul ambiant. Din 
acest punct de vedere, celula organică este un adevărat laboratoriu în 
care protoplasma sintetizează substanțele cele mai diverse ; şi în această 
privinţă putem să facem o deosebire între regnul vegetal şi regnul ani- 
mal, deosebire care ne va ajuta mult la explicarea modului de circulație 
a materiei în natură. 

Plantele iau elementele simple pe cari le găsesc în pămînt sub 
formă de săruri, le absorb prin perii absorbanţi ai rădăcinii, sub formă 
de soluţiuni, şi graţie clorofilei, pot ca utilizînd energia solară să des- 
compue pe CO., pe care fi absorb din atmosferă prin frunze, şi să 


1) Vermworn: Physiologie générale. 7 


98 VIAŢA ROMINEASCA 


unească C cu O şi H, şi să formeze primul produs de sinteză numit 
amidonul, care e atit de răspîndit în plante (sinteza ternară). 

Plantele dar, plecînd de la CO», apă şi citeva săruri disolvate în 
ea, pot să constitue toate substanțele organice atît de diverse pe cari 
le conţin şi cari intră în constituţia substanţei lor. Ele continuă mai 
departe sinteza ternară, şi, fixind azotul la molecula compusă din C,H şi 
Ox., formează astfel substanțele albuminoide (sinteza quaternară). 
Vedem, deci, că plantele sint specializate mai mult în vedereaorgani- 
ZĂrii materiei minerale, prezintindu-se cu o acţiune de sinteză. 

Regnul animal nu poate ca să sintetizeze substanța sa din corpu- 
rile simple inorganice, aşa că toate animalele au nevoe, pentru a trăi, 
de materii organice sintetizate deja de plante, pe cari le desfac spre 
a-şi procura energia necesară lor. 

Regnul animal nu poate să existe fără regn vegetal şi unele ani- 
male, de ex: carnivorele, ce par că ar face excepţie de Ja regula generală, 
îşi procură hrana lor tot din vegetale, întrucît şi carnivorele se nutresc 
cu animale erbivore, cari trăesc numai cu alimente vegetale, astfel că 
în mod indirect şi carnivorele ţin tot de regnul vegetal; vedem deci o 
dependinţă a regnului animal de regnui vegetal, aşa că albuminele, hy- 
draţii de carbon, grăsimile, sintetizate de plante, formează apoi baza 
regnului animal, care are o acțiune de descompunere, de analiză. 


Begn mineral Am putea să figurăm aceste feno- 
mene în o schemă care ne va arata, 
O şi mai bine, circulaţia de materie şi e- 


nergie în natură, de la regnul mineral 
la cel vegetal, şi apoi la regnul animal, 
de unde materia se va întoarce iarăşi 
la forma primitivă, adică minerală. 
In evoluţia ei, substanţa vie, după 
un timp oarecare se desface iarăşi în 
O O corpurile simple, pe cari le găsim în 
natură, aşa că găsim un ciclu închis 
Regn vegetal Regn animal de materie şi energie între aceste trei 
Circulația materiei și energiei regnuri. S'a asemănatcu multă dreptate 


evoluţia ființelor vii cu fenomenul ce-l abservăm cind aruncăm o piatră în 
aer ; aceasta constitue un mobil în mişcare, care va descrie o curbă definită 
de forţa care i-a dat naştere ; tot asemenea şi ființa vie descrie în evo- 
luţia sa o zraectorie, al cărei termen final e întotdeauna moartea, căci 
ființele vii au o existenţă limitată, ele se descompun şi dau loc altor 
ființe: „materia vie moare și se naşte fără încetare, In virtutea unei 
instabilități, care e funcțiune a vieții“. 

Deci necontenit materia vie este într'un echilibru instabil, şi toc- 
mai aceasta e unul din caracterele cele mai însemnate ale substanţei vii: 


CRONICA STIINŢIFICA 99 


necontenit într'o transformare, într'o prefacere. Şi există două curente cu 
sens invers: prin unul intră substanțele alimentare, cari vor aduce şi 
energia necesară funcționării celulei, prin celălant curent ies produşii a- 
cestei desazimilaţii, cari pot fi : vapori de apă, CO, sau uree (COA; H.)— 
acest martor al distrucţiunii albuminei vii, a protoplasmei,—şi cari nu 
sint de cît simpli principii minerale. 

Pretutindenea în natură vedem acest proces de sintetizare şi deza- 
similaţiune, dezasimilaţiune care are în totdeauna o tendință de minera- 
lizare a substanţei sintetizate de cătră plantă, restituind astfel lumii în- 
conjurătoare elementele simple cari au suferit atitea diverse transformări. 

Aşa dar, travaliul pe care-l produce lucrătorul de uzină, ca şi lu- 
crătorul intelectual, are ca bază regnul vegetal, care acumulează energie 
în substanțele sale, energie care după cum am văzut la sinteza ternară, 
are ca origină soarele, care constitue sursa conservatoare a vieţii pe 
pămînt. Dacă acum am căuta să mergem mai departe şi să ne întrebăm 
de unde vine energia soarelui ?... Linişte.—Vălul întunecat al ignoranței 
acopere această fundamentală problemă... Aci dăm de limitele cunoştinții 
noastre asupra naturii şi nu putem răspunde de cît că nu ştim. 


Ar. Qrădinescu. 


Cronica Artistică 


O timplă de biserică de A. Clavel.—„Darul Romei“.—Un cuvint 
nedrept.—Expoziţia Grotemeyer.— Sculptorul Franasovici. 


D-1 A. Clavel, architect, expune în hemiciclul Pinacotecii o timplă 
de biserică executată după desenurile d-sale, desenuri inspirate parte 
din decoraţiunea religioasă, parte din motivele de industrie casnică ro- 
miînească, ceace face ca lucrarea aceasta să pară, să fie chiar originală, 
cit se poate de originală. lIntr'adevăr: cui i-a fi trecut prin minte—şi 
nu a trecut nimărui prin minte—ca să folosească motivele săpate de pe 
unele case ţărăneşti, cum şi unele procedeuri de sudare a diferitelor pie- 
se de lemn, într'o timplă de biserică ?—operă cu caracter religios, ca- 
racter bine definit, bine conservat şi mai ales mult respectat în tot de- 
cursul vremii decînd s'au închegat caracterele diferitelor arte. Deaceea 
m'am mirat cînd am văzut amestecul acesta de motive luate din dome- 
nii deosebite, cari se exclud unul pe altul şi cari dacă se 'nttinesc fn- 
trun tot armonic, se separă însă pin natura lor bine distinctă, care le 
şi indică o destinaţie aparte pentru fiecare. Hotărit: d. Clavel a vrut 
să fie şi original şi naţionalisi. Şi pentru una şi pentru alta din aceste 
două intențiuni noi nu-l putem decit felicita ; şi o facem pentru a-i dovedi 
chiar dintru început că norma noastră de critică îi este tocmai pentru 
aceasta favorabilă. Decit, avem şi o datorie faţă de arta în sine, aceea 
de a respecta caracterul unei opere, ferindu-l cît se va putea mai mult 
de influențe străine acelui caracter. Altfel lipsim opera noastră de 
stil, cădem în baroc. Şi cred pe d. Clavel nu numai un artist ca ori 
şi care altul, dar încă un artist pasionat de arta sa, pentru a 'mi închi- 
pui că odată cu timpla dela catedrala din Caracal, d-sa a lăsat deoparte 
convingerile d-sale de artist şi de om de gust, cu privire la caracterul 
sau stilul unei opere.—Privesc creasta acestei timple, o vitrantă de ogive 
cu săgețile retezate şi decorate cu acel briu bisericesc destul de cunos- 
cut ; îmi zic: e bine, e frumos, e de gusi. Imediat dedesubt trei rînduri 
de ochiuri destinate praznicelor, de mărimi deosebite, echilibrate, se 
grupează de minune în jurul unui ochiu mai mare, un centru destinat 


CRONICA ARTISTICA 101 


unui praznic mai însemnat. Urmează apoi un admirabi briu de un profil 
ingrijit, decorat cu ciorchine de struguri şi foi de viţă inteligent stili- 
zate după motive similare, zugrăvite însă, cari se mai găsesc la unele 
din vechile noastre monumente istorice, cum de pildă la paraclisul dela 
Colțea. 

Trec însă la partea interioară a timplei unde, cu toată crucea aceea 
de gust dela porţile împărăteşti, parcă am pierdut şirul lucrurilor şi 
tocmai întru'un tirziu mă forţez de a recunoaşte că sînt în faţa a două uşi 
—uşile laterale ale tîimplei—de casă țărănească, cu tablii încheiate dea- 
curmezişul, cu săpături mărunte, ochiuri cu steluțe, crestături în cruce, 
aja cum e în casa meşterului Antonie Mogoş din muzeul de Artă Na- 
țională. Desigur că arta națională a cîştigat mult din această reînviere 
„a ei întro timplă de biserică, opera d-lui Clavel. Cit a pierdut însă... 
impla de biserică din această apropiere a motivelor de industrie cas- 
nică rominească ? Şi a pierdut nu numai prin incompatibilitatea carac- 
terului motivelor, dar şi prin valoarea artistică a motivelor, cari, e 
elementar de a recunoaşte: sînt primitive. Căci ori şi cine care 
laudă şi admiră aceste motive, laudă şi admiră pe ţăranul nostru 
care deşi neumbiat prin şcoli, sapă şi ciopleşte în lemn figuri ce 
sint frumoase pentru că sînt caracterislice; departe însă de a crede 
că sub raportul strict artistic aceste motive pot intra în decoraţiu- 
nea modernă fără o prealabilă stilizare. şi aceasta numai în opere cu 
caracter corespunzător. D-l Grasset, cînd a vorbit în studiul său asupra 
„Şcoalei decorative Domnița Maria din Bucureşti“ a accentuat aceas- 
tă primitimitate a decoraţiunilor de artă casnică, „la care—zice decora- 
torul francez—nu trebue să ne reîntoarcem“ 1). Negreşit ar fi şi lesne 
şi practic totdeodată; voeşti să faci o operă „în sfi/ rominesc“: iai 
motive naționale de pe porţi, de pe covoare, de pe cămăşi—cum face 
o cunoscută editură din capitală pentru cărţile ce le editează—şi le aş- 
temi în opera ce ai a-face, fiind convins că cea ce ai făcut va fi socotit 
drept o încercare—neizbutită, v'asigur—de artă decorativă rominească. 
Cit a cîştigat însă în realtate arta decorativă, ce progres de idei în sti- 
listica decoraţiunii ? Nici unul. Nu zic totuşi că arta noastră nu trebue 
să caute în trecut, la arta vremurilor vechi. Dar cînd şi cum ? Aci nu 
ştiu să răspundă cei mai mulţi cari iau la întimplare motive din arta 
veche rominească, şi le folosesc anapoda, în lucrări de decorațiune 
modernă. 

Negreşit că cea ce spun aci, spun mai puţin pentru d. Clavel, 
care e un arhitect de gust, decit pentru restul decoratorilor în genere, 
cari nau priceput niciodată ce înseamnă o operă de stil. In cea ce 
priveşte pe d. Clavel, ar fi fost mai bine dacă pentru timpla aceasta ar 
fi cercetat sfeşnicele săpate în flori, stranele, trepiedele cît şi iconostasele 
cele vechi, aflătoarele unele încă prin biserici vechi, altele în Muzeul 


1) L'Art décoratif, Mai 1908, 


102 VIAŢA ROMINEASCA 


de artă naţională dela şosea ; însfirşit timplele, frumoasele timple dela 
Cozia, sau aci în capitală, la Scaune şi Paraclisul Mitropoliei. E sigur 
că ar fi întilnit motive mai potrivite, mai în caracter decit cele pe cari 
le-a folosit în partea inferioară a timplei expuse la Ateneu. 

Cu aceste rezerve asupra decoratiunilor din opera d-lui Clavel, ne 
facem o datorie de a recunoaşte că artistul posedă îndeajuns însuşirile 
unui arhitect de gust, căruia i se cuvine toată lauda pentru lucrarea acea- 
sta, de altfel bine echilibrată ca proporţiune şi îngrijit studiată în detaliu. 


„Darul Romei“.—lIn piaţa Sf. Gheorghe şi Lipscani s'a aşezat zi- 
lele acestea monumentul „Lupoaicei“, dăruit de municipalitatea Romei, 
comunei Bucureşti. E o frumoasă lucrare de sculptură, a cărei valoare e 
cu atit mai mare cu cit e vorba de o operă de stil, unica poate pe pie- 
tile noastre publice. Nici nu se putea un mai preţios dar din partea 
oraşului unde arta e o tradiţie şi cultivată, ca atare, întunele din monu- 
mentele sale. Vedeţi această lupoaică cu grumaz puternic, cu părul în- 
cirlionţat în rînduri simetrice, cu botul cioplit ca din granit,—ea e din a- 
ceeaşi clasă de animale din plastica clasică: vaca lui Miron, caii din 
friza Parthenonului şi chiar taurul ninivit. lată de ce eo operă de stil. In 
părul acela cîrlionţat de pe grumazul lupoaicei, întrevedem un întreg trecut 
de artă cu felul dea fi şi de a înţelege natura a artiştilor din acea epocă, 
cu intrepretarea lor particulară, neînţeleasă multă vreme, sau înţeleăsă 
atunci cînd s'a ghicit îndărătul unei tecnici în aparenţă naive, intenţi- 
uni de mari stilişti. Să mulţumim şi noi dar de la această rubrică dona- 
torilor artişti, inimoşilor Italieni, pentru acest prețios monument de artă. 


Un cuvint nedrept.—in primul număr al „Buletinului Comisiunii 
monumentelor istorice“ a cărui apariţiune a fost salutată cu bucurie de toţi 
iubitorii noştri de artă veche rominească, în special de acei ce ştiu pre- 
tui operele de caracter, se publică şi raportul comisiunii privitor la lu- 
crările de restaurare executate sau în curs de execuţie. In acest raport, 
se spune între altele că „în cea ce priveşie pictura, comisiunea aşteaptă 
ca atunci cînd vom avea specialişti pentru pictura a/ fresco, să se facă 
lucrările de pictură“ (citez din memorie). E desigur în acest fel de a 
vedea al Comisiunii monumentelor o deosebită grijă—cum şi trebue— 
pentru ca restaurarea frescurilor să se facă cît mai în caracter şi de o 
mînă cît mai destoinică. Se pare însă că teama comisiunii de a nu da 
peste artişti nedestoinici e mai puţin justificată astăzi, cînd am întîlnit 
mai mult de cît un artist care să se simtă „nesocotit* de neîncrederea 
Comisiunii monumentelor. Şi de ce oare nu vor fi şi la !noi „specia- 
lişti“ ?.. Care să fie cauza acestei lipse din cauza căreia lucrările noas- 
tre de restaurare picturală sufăr atita ? O cercetare cit de sumară stabi- 
leşte tocmai contrariul; şi pentru a nu merge mai departe, pictura dela 
Stavropoleos dovedeşte că asemenea lucrări se pot face şi la noi, fără să 
fie nevoe pentru aceasta de pictori de la muntele Athos, sau de vre-un 


CRONICA ARTISTICA 103 


Exner oarecare, cari se vor fi mirînd şi ei cum de Romînia îşi caută decorato- 
rii peste graniţă. Adecă nu se munceşte şi la noi, nu se cercetează, nu se fac 
releveuri, nu se studiază vechile frescuri, nu se copiază sfinţii din ve- 
chile monumente? Nu se găsesc tineri cari să fi studiat decoraţiunea 
murală, frescul, tempra? Nu se găsesc buni desenatori, îndemănateci 
copişti ? Sînt desigur; şi pentru toată această muncă de salahori: de a 
aduna, de a studia, de a migăli pentru a surprinde tainele tecnice ale 
vechilor decoraţiuni, de a'şi însuşi factura bizantină pentru care trebue o 
muncă de schimnic, pentru toată această caznă zic,—nu trebue, cel puţin, 
să le ignorăm munca care şi aşa nu-i conduce la nici un folos practic. 

Dar... ce înseamnă o lucrare al fresco, ce greutăţi de neînvins 
pentru un Romtin prezintă acest gen de pictură, despre care istoria spune 
că el e procedeul cu care au lucrat primii pictori apăruţi în ţările cari 
posedă, în afară de policromia statuelor, şi o decoraţiune pictată ? Pe o 
tencuială proaspătă, pictorul zugrăvcşte, în culori de apă, chipul ce-l are 
de făcut, cu stricta condiţiune de a zugrăvi numai pe tencuiala umedă; 
de aceea chiar pictorul e dator dea pune să i se prepare tencuiala nu- 
mai cît poate lucra într'o zi. Tot din cauza repeziciunii cu care trebue 
să se facă execuţia, în vederea uscării tencuelii odată cu pictura, pictorul 
e ținut să vină cu desemnurile gata pe cartoane, sau pe hirtie groasă, du- 
pă care, prin ajutorul panzelor (înţeparea cu acul a conturului) obţine 
cu ajutorul pulberii de cărbune, un calc pe tencuiala pregătită de zi- 
dar. Pe acest calc, un bun desenator, stăpîn pe tecnica frescului—din 
cele mai simple—aşterne nuanțele cit se poate mai cu îndemănare pen- 
tru a termina dintr'odată ; revenirea tonurilor strică oarecum, chiar dacă e fă- 
cută a tempra, cum se face cîteodată. La ce se reduce dar frescul cerut de 
Comisia monumentelor ? O copiere a îrescului vechiu şi o transpunere 
a acestei copii pe preparaţiunea zidarului, pe tencuială. Şi pentru aceas- 
ta nu se găseşte la noi nici un artist îndestul de pregătit, care să co- 
respundă pretenţiunilor genului acesta ? Lăsăm deoparte specialişti ca 
Verona sau Baltazar ; trebue să se mai găsească destui, sau cel puţin 
atiti cit ne trebue,—decoratori al fresco, cari merită cinstea de a li se 
încredința lucrări de acest gen. Ne-am obişnuit să credem că dintre noi 
nu pot ieşi elemente destoinice, cari să priceapă rostul atitor lucrări 
pentru a căror rezolvire visăm cine ştie ce artizan, care poartă cu sine 
ca cea mai prețioasă prerogativă calitatea sa de... străin. 

Şi în această privinţă nimic mai simptomatic pentru xenofilia noas- 
tră, decît încrederea aproape oarbă cu care ne grăbim a încărca de lu- 
crări pe cei recomandaţi de împrejurarea că pănă acum „s'a constatat“ 
—tristă constatare—că dintre noi nu poate ieşi alesul sau aleşii cari să 
merite încrederea cu care cinstim pe alţii. Nu vorbesc pentru cazul „mo- 
numentelor istorice“ ; el e numai o manifestare, ca multe altele, a căror 
repetare trebue să îngrijească pe ori şi cine se uită în viitor. Profităm 
de prilejul acesta pentru a ne exorima mulţumirea pentru lucrările de 
restaurare întreprinse de comisiune, cari nu numai că au început dar 


104 VIAŢA ROMINEASCA 


unele au şi luat siirşit, fiind conduse de arhitecţi de ai noştri, printre 
cari numile d-lor Gabrielescu N. şi Ghica-Budeşti, spun, cel puţin atit, 
că pentru lucrările noastre de restaurare, nu trebue să ne uităm mai de- 
parte de capul arhitecţilor romîni. Să fim siguri că Stavropoleos (aci lu- 
crează d. Mincu), Horezul, Golia etc. au încăput pe mini sigure. Nici 
o părere de rău pentru altfel de restauratori. 


Expoziţiunea Grotemeyer.—Bine recomandat de gazetele cotidi- 
ane, d. Grotemeyer a sperat că va cuceri lesne publicul rominesc cu pîn- 
zele d-sale comandate, sau necomandate, de monarhii şi oamenii de samă 
portrecturați de d-sa. Dacă nu aş datora oarecare curtuazie pictorului 
străin, mi-aş fi spus sincer părerea asupra lucrărilor d-sale, pe cari le 
doream la înălțimea reclamei ce li s'a făcut. Consiliem pe d. Grote- 
meyer ca în turneele d-sale prin ţări străine să prenumere şi ţara noas- 
tră, printre cele cari au în viața lor publică o viaţă artistică îndestul de 
animată de un public rafinat şi pretenţios. Poate că atunci să ne vie cu 
cele citeva lucrări mai bune: „Portretul d-nei“ X. „O recrutare“, nu în 
fotografii ci în original, pentru a menţiona şi eventual a-i sărbători 
trecerea pe la noi. 


Sculptorul Franasovici.—ln împrejurări cunoscute, sculptorul Fra- 
nasovici a murit în floarea vristei, tocmai cînd cu toţii aşteptam dela 
dînsul opera care să fixeze reputaţiunea unui sculptor cu temperament 
ales. Cele cîteva lucrări—două-trei busturi—expuse acum cîţiva ani în 
Palatul Artelor, cu ocazia Expoziţiunii jubilare, au fost deajuns, pentru 
noi, pentru a întrevedea în persoana răposatului artist un sculptor de ca- 
mieră ; o factură liberă şi originală, unită cu o îndrăzneală a concepţiu- 
nii, deosebea operele lui Franasovici de restul lucrărilor de sculptură. 
Tecnica acestui sculptor, pe care îl regretăm sincer, să asemăna nu- 
mai cu acea a prinţului Trubetzkoi, originalul sculptor rus, care, se ştie, 
excelează în lucrări realiste în genul în care a debutat şi Franasovici. O 
catalogare şi o publicaţiune a operelor regretatului sculptor se impune. 


Spiridon Antonescu. 


Cronica financiară 


Situaţia tezaurului public în anul financiar 1907—1908, dela 1 
Aprilie 1907 pănă la 31 Martie 1908. 


Ministerul finanţelor a publicat de curind o dare de samă de mer- 
Sul incasărilor şi cheltuelilor privitoare pe exerciţiul 1907—1908, dela 1 
Aprilie 1907/8—31 Martie 1908, adecă pe timp de 12 luni. După această 
dare de samă, evaluările bugetare pe exerciţiul 1907—8, şi incasările 
dela 1 Aprilie 1907—31 Martie 1908, se prezintă ast-fel : 

Evaluarea veniturilor pentru întreg exerciţiul 1907— 
1908, adecă 18 luni, dela 1 Aprilie 1907—30 iii 


1908 este de: Lei 252.475.456 
Pentru exerciţiul 1906—1 907 evaluările au fost de „ 236.989.238 
De unde un plus de evaluări de . : „ 15.486.217 


Incasările pentru 1907—1908, dela 1 Aprilie 1907, 
de cînd a început să se execute budgetul pe 1907/8, 
pănă la 31 Martie 1908, cînd s'a încheiat anul financiar 


1907—1908 au fost de A „ 283.815.981 
În 1906—1907, pentru acelaş timp, încasările au | 

fost de. E » 271.379.894 
De unde un plus de încasări în 1907—1908 față 

de 1906—7 de ; ; i . » 12.436.087 


Față de evaluările bugetare, incasările prezintă cifrele următoare : 
1907—1908 1906—1907 


Evaluări bugetare (18 luni) „ Lei 252.475.456 236.989.238 


Incasări (12 iuni) . » 283.815.981 271.379.894 
Rezultă un plus de incasări faţă 
de evaluări de î + » 91.340.525 34.390.656 


In 12 luni de executare a bugetului pe 1907—1908 încasările au 
întrecut evaluările cu lei 31.340 525.—Şi asupra exerciţiului 1907—1908, 
pănă ce să se închidă la 30 Septembrie 1908, mai sînt încă 6 luni de 
executare, cari, după legea contabilităţii generale, formează perioada com- 
plimentară. In această perioadă complimentară se fac incasări pe contul exer- 


106 VIAȚA ROMINEASCA 


ciţiului 1907—1908 mai ales asupra veniturilor directe, cum ar fi arenzi 
de moşii, rate asupra păminturilor statului vîndute la ţărani, impozite di- 
recte : foncieră, patente, impozit personal etc. — Şi incasările în această 
periodă variază. Ele sint mai mici sau mai mari, după cum executarea 
bugetului în cele 12 luni s'a făcut mai lesnicios sau mai greoiu. Dacă 
situaţia economică, rezultat al unei producțiuni agricole abundente şi a 
unui comerţ prosper a fost bună, atunci și incasările în cele 12 luni au 
mers bine; dacă însă situaţia economică a fost defavorabilă, atunci şi in- 
casările dau cifre mai mici, ` mai ales din contribuţiuni directe, cari ră- 
min să se execute în perioada complimentară dela 1 Aprilie la 30 Sep- 
tembrie.— Astfel în cele 6 luni complimentare incasările celor din urmă 
9 cxerciţii au atins cifrele următoare: 


sară i 1901-190211902-1903]1903-190411904-1905|1905-1906 1906-1907 


În Rin D ÎN iii OR a N NE a E E 


cupon Lo) | 24 105.566|20.0317.441|18.644.274/22.658.185|23.041.401]20.976.313 


Ca să vedem care ar fi incasările exerciţiului 1907—1908 la 30 
Septembrie 1908, n'am avea decît să adăugăm la incasările de lei 283.815.981 
ce s'au realizat în 12 luni, încasările probabile ce se vor realiza în peri- 
oada complimentară. Pentru exerciţiul 1907—1908, incasările în această 
perioadă de 6 luni pot atinge cifra cea mai ridicată din cele ce am dat 
pentru cele 5 perioade ale exerciţiilor din urmă, din pricină că în 1907 
nam avut o producţiune agricolă abundentă, astfel că mulți contribuabili 
n'au fost executaţi la plată în timpul dela 1 Aprilie 1907—30 Martie 1908 
şi au fost păsuiţi pentru perioada complimentară.— Dar pentru a nu exa- 
gera rezultatul, luăm pentru calculul nostru că cifra incasărilor tezauru- 
lui în perioada complimentară ar fi cifra mijlocie de 20 milioane, nici cea mai 
ridicată, nici cea mai scăzută;—atunci incasările exerciţiului 1907—1908 
dela 1 Aprilie 1907—30 Septembrie 1908 vor atinge cifra următoare: 

adoeasări în 12 luni vitcere pe 49072906, Incasările exercițiu- 
Martie 1908 de la i Aprilie 1908— lui 1907—1908 
aa e 00 ROI a N ODEDE OOO a a 

Lei 283.815.981 + Lei 20.000.000 = Lei 303.815.981 

De regulă cheltuelile bugetare' nu depăşesc veniturile stabilite 
prin buget; chiar dacă se întîmplă oarecari prefaceri între credi- 
tele acordate la diferite capitole din buget, cum s'a întîimpiat şi pen- 
tru bugetul pe 1907—1908, aceste prefaceri se petrec înăuntrul credi- 
tului bugetar total.—Prin urmare, dacă la cifra evaluărilor veniturilor 
bugetare pe 1907—1908 raportăm cifra incasărilor ce s'ar obține la în- 
chiderea exerciţiului, la 30 Septembrie 1908, obţinem rezultatul următor: 

Incasările exerciţiului 1907—1908, de la 1 Aprilie 
1907 la 30 Septembrie 1908 i i „ Lei 303.815.981 

Evaluările budgetare , . A j .  »„ 252.475.456 


Excedent. „ 51.340.525 
Dar creditele stabilite prin bugetul pe 1907—1908 sînt mai mici 


PP ep N e 5 T m eN 
» 


CRONICA FINANCIARA 107 


decit cifra evaluărilor veniturilor bugetare. Creditele pe 1907—1908 s'au 
stabilit la cifra de lei 249.275.456, alegîndu-se pănă la atingerea evaluă-- 
rilor un excedent de lei 3.200.000. 

Excedentul exerciţiului 1907—1908 va întrece dar cifra de 5I 
milioane lei. 

Acest excedent însemnat se obține într'un an cînd producțiunea 
noastră agricolă a fost mai puţin decît mijlocie, cînd comerțul nostru 
exterior, corespunzind acestei producţiuni, a dat cifre mult mai scăzute, 
şi cînd cutremurul social ce aisbucnit în primăvara anului 1907, în Mar- 
tie, a făcut ca multe averisă se peardă şi mulţi contribuabili să-şi peardă 
rostul de trai.—Producţiunea griului în anul 1907 a atins cifra de 14.884.307 
hectolitri, faţă de 40.126.507 hectolitri în 1906 şi de 36.412.747 hecto- 
litri în 1905.—lIn 1906 am exportat, numai grîu, de mai bine de 250 mili- 
oane lei, aproape jumătate din exportul Romîniei, corespunzător produc- 
țiunii celei mai mari de grîu ce am avut, pe cînd în 1907 n'am avut acest 
export, căci mult mai mică a fost cifra producțiunii. 

Rezultatul admirabil cu care se va încheia exerciţiul 1907—1908 
dovedeşte pe de o parte tăria sistemului nostru de alcătuire bugetară, 
iar pe de alta o stare economică prosperă.—lIn 1901—1902 am statorni- 
cit şi continuat sistemul de a alcătui bugetele cu o foarte prudentă e- 
valuare a veniturilor şi o mărginire a cheltuelilor sub cifra evaluărilor. 
lar situația noastră economică prosperă se datoreşte extensiunii ce a 
luat agricultura şi industria.—Producţiunea mare agricolă ce am avut în 
anii din urmă, mai ales în anii 1906 şi 1905, şi dezvoltarea noastră indus- 
trială, ce continuu a mers înainte, a făcut ca comerţul exterior al Romi- 
niei să se soldeze în anii din urmă cu balanţe favorabile, să se formeze 
astiel rezerve economice, cari să înlesnească mersul schimbului şi al 
incasărilor în anii de restrişte. — Producţiunea de cereale a crescut dela 
media de 4.116.489 tone, cît a fost în cei 5 ani de la 1896—1900, la 
media de 4.726.085 tone în anii dela 1901—1905. 

Comerţul exterior total al Romîniei a crescut dela 3.469.227 tone, 
în valoare de lei 646.266.637, cît era în 1901, la 4.947.683 tone în valoare 
de 913.474.303 lei, cît a fost în 1906.—Şi s'a încheiat cu următoarele 
cifre în favoarea Romîniei: 

Balanță comercială 


1901 Lei + 61.395.117 
1902 „ + 91.474.670 
1903 „ + 85.706.597 
1904 -„ — 49.499.274 
1005 ,„ + 119.563.409 
1906 „ + 69.246.053 


In 6 ani, comerțul nostru extern s'a încheiat cu un plus în fa- 
voarea noastră de lei 377.886,572, ceeace însemnează că această sumă a 
rămas în ţară din comerţul nostru, servind să achite şi datoriile noastre 
în străinătate şi cheltuelile ce le facem acolo. 


108 VIAŢA ROMINEASCA 


Din cele de pănă aci se vede că situația noastră economică a 
ajuns la aşa dezvoltare şi rezerve s'au format atitea în ţară, că mersul 
incasărilor tezaurului nu mai atirnă aşa mult, dela un an la altul, de pro- 
ducţiunea agricolă. Pănă la 1901—1902, de cind bugetele noastre se 
închee cu excedente, se ştia că era deajuns un an agricol rău ca să 
facă ca budgetele să se închee cu deficite mari, cum a fost în 1899, cînd 
am avut un deficit de 35.404.909 lei, cum a fost, în 1900, cu un deficit 
de 27.244.017 lei.—Dar această siguranță, ce mai mult sau mai puţin 
prezintă bugetele noastre, nu trebue să ne facă să schimbăm baza lor 
de alcătuire. Cînd în comerţul nostru de export 80 0. din total îl ocupă 
cerealele, un articol nestabil în comerţ, căci producţia lui atirnă de in- 
fluenţele atmosferei, şi cind starea noastră economică e influenţată de 
acest export, e natural ca în alcătuirea bugetelor să menţinem baza 
largă ce am adoptat, care să ne dea excedente mari în vremuri de bel- 
şug şi să ne ferească de deficite în vremuri de secetă. Trebue să men- 
ţinem pe cît cu putință creditele bugetare în marginea strînsă ce am adop- 
tat.—E bine să se ştie că cele mai multe cheltueli, mai ales cele de ma- 
terial, pornesc din biurouri, şi ele se fac atitea cit sînt creditele şi se fac 
de multe ori fără folos şi fără cea mai mică economie. Am avut ocazia 
să contribui la lucrările de executare ale bugetului şi multă trudă mi-a 
trebuit ca să nu se cheltuească tot creditul prevăzut la unele articole 
bugetare şi să rămînă oarecari economii.—Creditele de materiale trebue 
să se acorde cu cea mai mare economie, iar executarea lor să se facă 
cu cea mai mare privighiere, aşa ca cheltuelile nu numai să nu întreacă 
creditele acordate dar să lase şi economii. 

Alcătuirea bugetelor pe bază de excedente, e cerută şi de inte- 
resele țării şi de o bună gospodărie a finanțelor noastre. 

Experienţa ne-a arătat cît de periculoase sînt. deficitele şi cît de 
folositoare excedentele. Acestea asigură prosperitatea finanțelor publice 
şi contribue la bunul mers al afacerilor financiare şi comerciale. Nu 
odată s'a constatat, şi în 1907 s'a putut vedea bine, că atunci cind toate 
piețele financiare din apusul Europei şi cele din America erau zguduite 
de o teribilă criză financiară, piața noastră n'a avut mult de suferit, — 
aceasta şi din pricină că situaţia tezaurului public fiind înfloritoare, a 
înlesnit afacerile şi a animat tirgul. 

Excedentele bugetare mai au de rezultat că repară unele neega- 
lităţi, ce rezultă din aplicarea impozitelor noastre, cu o singură condi- 
tie, ca aceste excedente să fie cheltuite în ţară. Cheltuind aceste exce- 
dente pentru lucrări în ţară, statul plăteşte cu ele munca a o sumă de 
muncitori de tot felul; se întorc astfel în mîna contribuabililor o parte 
din sumile ce le-au plătit ca impozite. 

Bugetele cu excedente ne feresc de a contracta împrumuturi, 
uneori dăunătoare. Ţara face faţă trebuinţelor sale prin resursele pro- 
prii şi nu e forțată a bate la porţile străine. In afară de asta, exceden- 


CRONICA FINANCIARA 109 


tele pot contribui să se constitue rezerve preţioase.—Lucrul esenţial es- 
te însă de a întrebuința bine excedentele, cari sînt rodul sforțărilor co- 
mune şi a le întrebuința pe cît posibil la executarea de lucrări produc- 
tive, căci o rea întrebuințare a excedentelor constitue pentru stat o pier- 
dere şi nu o întărire a forţelor economice. 

De la 1901—1902 încoace toate bugetele ţării s'au încheiat cu 
excedente, astiel : | 


Cit la sută 

reprezintă 

Anii [neasări din Plăţi din credite  Excedente excedentul 

venituri bugetare bugetare din incasări 
1901—1902 Lei 237.242.537 216.025.348 21.217.189 8.94 
1902—1903 „ 248.469.774 216.140.014 32.329.760 13.01 
1903—1904 „ 246.759.270 218.090.537 28.668.733 11.61 
1904—1905  „ 231.504.017 225.028.290 6.475.726 2.79 
1905—1906  „ 278.727.464 233.281.108 45.446.355 16.30 
1906—1907  „ 292.356.207 239.435.783 52.920.424 18.19 


Asupra acestor excedente s'au deschis credite, adică s'au întrebu- 


inţat din ele sume menite să ajute la întărirea noastră culturală, econo- 
mică şi militară. Tot din excedente s'a prelevat şi suma de lei 13.839.404, 
care constitue fondul de rezervă al tezaurului, şi a mai rămas disponibil 
excedentul de lei 40.528.215, asupra căruia nu s'a deschis credit, adică 
nu i s'a decis întrebuințarea.— 

Cercetate pe natură de venituri, evaluările exerciţiului 1907—1908 
şi incasările de la 1 Aprilie 1907—31 Martie 1908 prezintă, în compa- 
saţie cu evaluările şi încasările din aceeaşi periodă a exerciţiului trecut, 


cifrele următoare : 


Evaluări pentru  Incasările de la 
întreg 1 Aprilie 1907—31 


Natura vonitu. 
rilor *) 


Exerciţiul 1907 — 1908 Exerciţiul 1906—1907 


Evaluări pen: 


tru între 


Diferinţa de in- 
oasări în 1907— 
1908 față de in- 
casările anului 


1 Aprilio 1906— i nanciar 1906— 


Incasări de la 


exerciţiul Martie 1908 exerciţiul 31 Martie 1907 1901, 
l L. 44.200.000 37.260.044.35 47.650.000 38.890.527.23 — 1.630.482.88 
2  „ 51.960.000 76.539.046.02 39.464.000 61.891.872.72+14.647.173.30 
3  „ 19.650.000 23.796.873.29 18.050.000 23.593.579.26  +203.294.03 
4 „ 52.985.000 62.866.611.96 51.735.000 58.264.949.20 +4.601.662.76 
5 „ 1.151.000 1.376.964.30 1.114.000 1.037.979.38  +338.984.92 
6  „ 32.000.000 33.141.672.99 31.710.000 36.140.850.18 —2.999.177.19 
7 „ 28.661.000 27.760.790.81 27.458.210 27.712.477.11  +48.313.70 
8 „ 9.837.703. O 9.152.187.11  9.779.864.s0 O 9.086.887.29  +65.299.82 
9  „ 12.030.753 11.921.790.91 10.028.164 14.760.711.71 —2.838.980.80 


Total 252.475-456.5 283.815.981.74 236.989.238.s0 271.379.894.08-+12.436.087.66 


*) 1) Impozite directe. 2) Impozite indirecte. 3) Drepturile de timbru 
şi înregistrare. 4) Monopolurile Statului. 5) Alte taxe. 6) Serviciile publice. 
7) Domeniul Statului. 8) Subvenţiuni. 9) Alte venituri. 


o 


110 VIAŢA “ROMINEASCA 


Impozitele directe. Pentru 1907—1908, impozitele directe s'au eva- 
luat în mai puţin, cu aproape 3 milioane. Scăderea cea mai mare s'a 
făcut la taxa asupra salariilor, de la 4.500.000 cît s'au evaluat în.1906— 
1907, la 2.100.000. In 1907—1908, şi cu începere de la 1 Aprilie 1907, 
taxa asupra salariilor s'a redus de la 5%% cit era în trecut, la 3%, iar per- 
.ceperea ei avea a se face nu de la salarul de 120 iei lunar înainte, ci 
de la salarul de 200 lei. S'a mai scăzut evaluarea impozitului funciar cu 
mai bine de jumătate milion, reprezintind reducerea de 30% de la 
-50/. la 43°, ce se percepe asupra venitului proprietăţii mai mici de 
10 hectare. 

Incasările din impozitele directe în 12 luni ale exerciţiului 1907— 
1908 au scăzut cu mai bine de 1% milion, față de perioda corespunză- 
toare a exerciţiului trecut, cam în proporţia scăderilor din evaluări. 

Evaluările şi incasările din aceste impozite se prezintă astfel: 


â Exerciţiul 1907—1908  Exercițiul 1906—1907 Diferinţa de 

$e  Evaluaţiuni Incasări de la r: incasări în 

y ceri 1 Aprilie 1907 p , Încasări în 1907 în 

ȘT exercitiul  —81 Marti valuări acovazi raport cu 
erciți ie 

= întreg 1908. porioaa 1906 


1) L. 18,500,000 14,701,486,08 19,080,000 14,988,865,06  —287,378,98 
„ 5,200,000 4,811,655,85 5,220,000 4,543,917,86 +267,737,99 
„ 3,200,000 3,661,854,02 3,500,000 3,773,347,50 —111,493,48 
ao = 10,000 7,823,69  —7,823,69 
5) „ 2,100,000 2,361,495,38 4,500,000 4,726,913,21 —2,365,417,83 
„ 5,100,000 3,461,851,52 5,100,000 3,206,084,40 +255,767,12 
„6,400,000 5,290,612,53 6,540,000 5,268,35261  -+22,259,92 
8) „ 1,600,000 1,585,042,44 1,600,000 915,657,66 -669,384,78 
9) „ 2,100,000 1,386,046,53 2,100,000 1,459,565,24 —73,518,71 
Total 44,200,000 37,260,044,35 47,650,000 38,890,527,23 —1,630,482,88 


Impozitele directe reprezintă 17 °[, în totalul evaluărilor pe 1907— 
1908, iar la incasări 14%. 

Proporția lor în veniturile totale bugetare nu e prea mare, cu 
toate acestea nu sint uşor suportate de contribuabili. In aplicarea şi exe- 
cutarea acestor impozite am ocaziunea să văd cit de greu şi cît de apă- 
sător e pentru unii contribuabili impozitul de patentă bunăoară şi cît de 
uşor e pentru alții. O reformă a acestor impozite se impune. 


*) 1) Foncieră. 2) Patente. 3) Licenţe de băuturi spirtoase. 4) Amenzi 
după legea licențelor. 5) Taxa de 3 0; asupra salariilor. 6) Impozitul per- 
sonal. 7) Zecimi de percepere. 8) Impozitul asupra venitului capitalului 
mobiliar. 9) Taxa asupra hectarilor de vii şi pruni, conform legii asupra 
băuturilor spirtoase. 


CRONICA FINANCIARA Mil 


Venitul cel mai însemnat din impozitele directe ni-l dă impozitul 
funciar. Proprietatea rurală şi urbană reprezintă la noi capitalul cel mai 
însemnat şi dă cele mai mari venituri, de unde şi cifra ridicată a impo- 
zitului ce izbeşte aceste venituri. ÎIncasările din impozitul funciar, cari 
au atins în 1907—1908 cifra de aproape 15 milioane lei, au mers relativ 
bine şi mau fost influențate mult de recolta slabă din vara anului 1907 
şi de mişcarea socială ce ne-a zguduit în primăvara aceluiaşi an. A rä- 
mas să se incaseze, pentru a se atinge evaluările, suma de aproape 4 
milioane lei ; aceasta se va face în perioda complimentară a exerciţiului, 
de la 1 Aprilie—30 Sept. 1908, şi sigur că cea mai mare parte din acest 
rest se va incasa. 

Un al doilea impozit direct însemnat est impozitul de patentă, a- 
dică taxa ce contribuabilii plătesc statului asupra veniturilor ce trag din 
afaceri. Incasările din patentă au întrecut în 1907 incasările din aceeaşi 
periodă a anului 1906, dar mau atins evaluările. Pănă ia tuchiderea exer- 
<ițiului, la 30 Septembrie, cred că evaluările se vor acoperi, avind în ve- 
dere că unii contribuabili, mai ales arendaşii, s'au păsuita plăti la epoca 
convenabilă lor, adică la recolta din acest an. 

Veniturile din taxa de licență de băuturi spirtoase au întrecut eva- 
luările, deasemenea şi cele din zecimi de perceperi.—Un venit care pre- 
zintă o creştere simţitoare la ncasări, față de incasările din aceeaşi pe- 
tiodă a exerciţiului trecut, este acel din taxa de 5%, asupra venitului 
capitalului mobiliar. Incasările acestui venit au fost în 1907 de 1.585.042 
lei, atingînd aproape evaluarea, pe cînd în 1906, venitul acestui impo- 
zit a dat abia cifra de 900 mii lei. Acest spor este datorit pe deo 
parte unei mai temeinice aşezări a lui, iar pe de altă parte unei creşteri 
a capitalului mobiliar. In 1906 abia s'a aşezat acest impozit şi aplicaţia 
lui n'a putut să se facă peste tot. 

Incasările din acest impozit ne vor da întrucitva măsura sporirii 
capitalului mobiliar la noi. 

In cei 6 ani din urmă, şi pe timpul de la 1 Aprilie—-30 Martie, 
incasările din impozitele directe au dat cifrele următoare : 


1903—1904 1904—1905 1905—1906 1906—1907 1907—1908 
Lei 38.482.771 33.589.086 36.327.981 38.890.527 37.260.044 


Impozitele indirecte.—In evaluarea veniturilor bugetare pe 1907— 
1908 veniturile din impozitele indirecte iau locul al doilea, căci venitu- 
rile din monopoluri au locul întăi. Incasările însă au întrecut cu mult eva- 
luările, astfel că, după incasări, veniturile din impozitele indirecte au'pri- 
mul rang şi dau cea mai mare cifră. 

Evaluările şi incasările din aceste impozite sînt arătate prin urmă- 
toarele cifre : 


112 VIAŢA ROMINEASCA 


ST Exercițiul 1907—1908  Exercițiul 1906—1907 

A Incusări dela Diferința de 
-E> Evaluațiuni 1 Aprilie incasări în 
a 2 pentru în- 1907—30 1907 faţă de 
Zg treg exercit. Martie 1908 Evaluări Incusări 1906 


1) Lei 31.000.000 49.193.433.25 17.320.000 39.674.740.86 +9.518.692.39 
11.000.000 17.024.075.05 11.000.000 10.834.119.86 +6.189.951.19 


3) „ == — 4.000 4.675.69 —4.675.69 
4 „ 60.000 69.311.85 40.000 55.875.235 O +413.436.60 
5) „1.800.000 = 3.000.000  3.502.457.00 —3.502.457.00 
6) œ 5.600.000  7.099.031.45 5.600.000  5.080.870.30 +2.018.161.15 
7)  „ 2.500.000  3.153.195.42 2.500.000  2.739.133.76 O +414.061.66 


Total 51.960.000 76.539.046.02 39.464.000 61.891.872.72 +14.647.173.30 


Impozitele indirecte reprezintă în evaluarea totală pe 1907 a veni- 
turilor bugetare 20%/, iar incasările 300/,„— Toate aceste impozite sînt 
taxe de consumaţie şi cifra ridicată de incasări, ne dă dovada unei in- 
tinse consumaţii ; iar o consumaţie mai întinsă este semnul unei stări 
economice prospere, a unei mai mari bogății. Cifrele ridicate, ce dau ve- 
niturile din contribuţiile indirecte, întăresc constatarea ce am făcut mai 
înainte asupra prosperității noastre economice. Şi sporul de incasări din 
veniturile contrib. indirecte se obține într'un an cînd producţiunea agricolă 
a fost slabă, cînd prin urmare mijloacele noastre de venituri în 1907 au 
jost mai scăzute. Dacă totuşi consumaţia s'a ridicat faţă de anul prece- 
dent, aceasta se datoreşte rezervelor ce se găsesc în țară, consolidării 
noastre economice, Rezervele economice, o stare economică prosperă, fac 
ca impozitele indirecte să-şi mai peardă din caracterul lor nestabil şi să 
dea în bugetul de venituri cifre pe cari să se poată conta în vremuri 
de criză, cu mai multă siguranţă. 

Dintre veniturile din contribuţii indirecte cel mai însemnat este ve- 
nitul vămilor. Deşi evaluarea venitului vămilor s'a sporit în 1907 cu mai 
bine de 13 milioane lei, dela 17 milioane la 31 milioane, incasările au 
întrecut cu aproape 10 milioane aceste evaluări sporite, ajungînd la 
49.193.435 lei față de 39.674.740, incasaţi în 1906. Acest spor însemnat 
se datoreşte în cea mai mare parte taxelor mai ridicate, ce prevede noul 
tarii vamal care s'a aplicat în 1907. 

Dacă incasările din vămi dau pentru bugetul din 1907—1908 cifra 
cea mai însemnată, socotesc că nu mult timp se va mai putea conta 
în bugetele viitoare pe ciire de venituri tot aşa de ridicate. Cu desvol- 
tarea industriei care, dela punerea în aplicare a noului tarif vamal mai 
ales, a luat şi va lua un avint considerabil, importul multor articole va 
scădea, şi cu ele, cifra încasărilor dela vămi. Pentru viitoarele bugete, 
veniturile vamale trebuiesc evaluate cu multă cumpănire. Un alt venit 


*) 1) Venitul vămilor. 2) Taxa băuturilor spirtoase. 3) Amenzi de con- 
travențiuni la ogo spirtoaselor. 4) Taxa asupra alcoolului denaturat. 5) 
Taxa asupra vinului. 6) Taxa de consumație asupra zăharului. (7 Taxa asu- 
pra patroleului. 


CRONICA FINANCIARA 113 


însemnat din contribuţii indirecte este venitul din taxa băuturilor spir- 
toase. Evaluarea acestui venit a fost de 11 milioane lei, aceeaşi ca şi în 
anul 1906, incasările însă au întrecut cu mai bine de 6 milioane lei in- 
casările din aceeaşi periodă a exerciţiului” precedent. Acest spor de in- 
casări este rezultatul unei mai mari consumaţii. Dar cu noua reformă a 
monopolului vinzării băuturilor spirtoase, şi veniturile din taxa asupra 
băuturilor spirtoase va suferi scădere. Prin această reformă s'a împuţinat 
pe deoparte numărul cîrciumelor la sate, dela 14.000 cîte erau la votarea 
legii la abia 9000, iar pe de alta, s'a pus obligaţie ca toate cîrciumile să 
fie aprovizionate cu vin, adică s'a introdus un concurent serios alcoolului, 
care va avea de consecință să'i împuţineze consumaţia şi prin urmare 
să împuţineze incasările din taxa ce se percepe asupra lui. 

Veniturile din taxa de consumaţie asupra zaharului deasemenea 
dau un spor de incasări în 1907 de mai bine de 2 milioane. Întinderea 
consumaţiei zaharului dă măsura înstăririi populaţiei şi dovedeşte un 
progres higienic, căci consumaţia acestui aliment nu numai că ajută la 
întărirea organismului, dar înlătură consumaţia alcoolului, care în mare 
măsură deprimă organismul. 

Deasemeni un spor: apreciabil dau în 1907 şi incasările din taxa a- 
supra petroleului.— Veniturile din taxa asupra vinului, care în bugetul pe 
1906—1907 a dat incasări de 33% milioane, în 1907 n'a mai dat nici o 
cifră de incasări, căci pentru acest an taxa s'a desfiinţat. In cei din urmă 
5 ani încasările din impozitele indirecte au dat cifrele următoare: 


1903—1904 1904—1905 1905—1906 1906—1907 1907—1908 
Lei 44.432.165 ` 39.705.858 57.377.548 61.891.872 76.539.046 


Drepturile de timbru şi înregistrare reprezintă o parte însemnată 
a veniturilor statului. In evaluarea totală a venitului pe 1907—1908, ele 
reprezintă 70/, iar incasările 9%/., din totalul incasărilor pe 12 luni. 

Evaluările şi incasările acestei categorii de venituri se repartizează 
astfel : 


= Exerciţiul 1907— 1908 Exerciţiul 1906—1907 

3 „o  Incasări dela Diferinţa de 
E le perla 1 gi pl Su Evaluări Incasări 1907 fată d 
= exercițiul 1903 iz A e a 


Natura Ve- 


1)  L 9.600.000 11.129.764.50 9.100.000 10.329.269.30 + 800.495.20 


incasari în 


2) 1.900.000  2.375.080.41 1.600.000  2.761.435.76 — 386.355.35 


4) „œ 3.000.000 3.660.000.50 2.800.000 3.062.239.85 + 597.760.65 


5.000.000 6.452.891.61 4.400.000  7.233.958.09 — 781.066.48 


150.000 179.136.27 150.000 206.676.26 — 27.539.99 


Totali 19.650.000 23.796.873.29 18.050.000 23.593.579.26 + 203.294.03 


*) 1) Vinzare de timbre. 2) Vize de timbre. 3) Taxe de înregistrare 
în genere. 4) Taxe de inregistrare la succesiuni şi donaţiuni. 5) Amenzi de 
contrarențiuni la legea tinbrului. 


pà 


114 VIAŢA ROMINEASCA 


Evaluarea acestor venituri pentru 1907—1908 s'a făcut cu un plus de 
1,600,000, faţă de evaluarea exerciţiului 1906—1907, iar incasările au dat 
un plus de mai bine de 200 mii lei faţă de incasările exerciţiului 1906— 
1907, deşi n'au atins evaluările.—Un plus însemnat de incasări, de mai 
bine de 800 mii lei, a dat vinzarea de timbre, deasemenea incasările 
din taxa de înregistrare ia succesiuni şi donaţiuni au crescut, de la 
3,062,239,85 lei în 1906, la 3,660,000 lei în 1997.—Treptat cu sporirea 
bogăției, veniturile din taxele de succesiuni vor spori şi sînt menite să 
dea cifre mari în bugetul statului.—O scădere mare la incasări în 1907, 
de mai bine de 700 mii lei, se observă la veniturile din taxele de înre- 
gistrare în genere. Aceasta dovedeşte că in 1907 au fost mai puţine transacţii 
ca în 1906, iar impuţinarea lor se datoreşte şi slabei recolte din 1907, 
care a împuţinat veniturile populaţiei ţării, şi crizei financiare ce a 
bintuit în acest an pieţile Europei şi Amicricei,—care s'a repercutat şi . 
asupra pieţii noastre. | 

Monopolurile statului constitue pentru bugetul statului unul 
din cele mai mari izvoare de venituri. Evaluarea acestor venituri repre- 
zintă pentru 1907—1908, 200|. din evaluarea totală. 

_ Evaluarea s'a făcut pentru 1907—1903 cu un plus de 1,250,000 lei 
faţă de evaluarea exerciţiului 1906—1907, anume de la 51,735,000 în 1906, 
la 52,985,000 în 1907, dar incasările au întrecut şi evaluările şi incasările 
anului 1906—1907. lIncasările în 1907—1908 s'au ridicat la cifra de 
62,866,611 lei, cu aproape 10 milioane lei peste evaluări. Aceste incasări 
reprezintă 2401, din suma totală a incasărilor pe 1907—1908. 

” Specificate anume, evaluările şi incasările din monopuluri dau ci- 
îrele următoare : 


Exerciţiul 1907—1908 Exerciţiul 1906—1907 


Natura” ve- 


5 Invasàri dela Diferința de 
T Evaluaținni 1 April 1907 incasări in 

3 pe tutreg —31 Martje 1907 față de 

a exerciţiul 1908 Evuluări Incasări 1906 

) L. 38.700.000 46.016.929.40 37.700.000 42.293.212.37 +3.723.717.03 
Dj g 4.000.000  5.085.002.60 4.000.000 4.593,664.55  -+491.338.05 

k 2.900.000 3.582.949.80 2.850.000 3.419.252,15 +163.697.65 

A 500.000 783.255.60 900.000 671.449.35  +111.806.25 

Fi 450.000 564.616.06 450.000 496.454.60 +68.161.46 


6) >» 5.200.000 6,639 341.15 6.000.000  6.578.812.47 +60.528.68 
7) 75.000 29.125.00 75.000 74.650.00 —A45.525.00 |. 
8) „ 160.000 165.392.35 260 000 137.453.71 +27.938.00 


“PECETE Par cea 


Total 52.985.000 62.866.611.96 51.735.000 58.264.949.20 +4.601.662.76 


Da — . 


*) 1) Venituri: din tutunuri şi din vinzarea lor pentru export. 2) Ve- 
nitul din bhirtia de țigarete. 3) Venitul din chibrituri şi din vinzarea lor 
pentru export. 4) Venitul din cărţile de joc. 5) Venitul din explozibile. 6) 
Vinzarea sării pentru consumația în țară. 7) Contrib. intrepozitarilor pere 
ru distrugerea culturii ilicite. 3) Venituri extraordinare ale Regiei. 


CRONICA FINANCIARA 115 


Deşi veniturile din monopoluri prezintă un spor destul de ridicat 
la incasări, de mai bine de 4% milioane faţă de incasările din 1906, cu 
toate acestea acest spor e mult mai mic decit sporul de incasări pe care 
îl dau contribuţiile indirecte. Aceasta provine nu numai din faptul că venitu- 
rile din monopoluri au un caracter mai stabil în bugetul de venituri 
al Statului, pentru. cuvintul că consumaţia articolelor ce formează obiec- 
tul monopolului au intrat în deprinderea de toată ziua a consumatorilor 
şi nu se pot lipsi de ele chiar în vremuri de criză, dar şi pentrucă la 
creşterea veniturilor din contribuţii indirecte a intervenit un element cu to- 
tul nou, aplicarea tarifului nou vamal, cu taxe vamale muit mai ridicate. 
Tocmai acest tarif vamal va fi pricina în viitor a nestabiiităţii venitului 
din contribuţii indirecte, căci sub protecţia lui, se vor înfiinţa unele indus- 
trii, cari vor face ca importul unor articole să se împuţineze şi prin ur- 
mare şi veniturile vamale. 

Cel mai însemnat venit din monopoluri este acel resultat din mo- 
nopolul tutunului. Sporul de incasări este de aproape 4 miloane lei faţă 
de incasările din 1906, ceace dovedeşte creşterea consumaţiei acestui 
articol.— Sporuri de incasări sînt cum se vedem ai la toate articolele monopo- 
lizate, între cari mai însemnate sint la incasările din hîrtie de țigarete, 
ia chibrituri etc. 

Incasările din venituriie monopolurilor, în cei 6 ani din urmă, de 
la 1 Aprilic—31 Martie, prezintă cifrele următoare: 


1902—1903 1903-—.1904 1904—1905 1905—1906 1906—1907 1907—1908 


ii Do — 


o e o M —— — m e 


L. 50,521,892 51,944,717 54,142,015 55,376,262 58,264,949 62,866,611 


Creşterea 'incasărilor este constantă, ceea ce doveşte că consuma- 
ţia acestor articole a intrat aşa în deprinderea consumatorilor, încît nu 
numai că n'a scăzut în vremuri de criză, cum a fost bună oară în 1904— 
1905, dar chiar a crescut. i 


Serviciile publice. —O mare sursă de venituri ale statului este şi 
acea provenită din exploatarea de stat a cîtorva servicii publice. Astfel, 
statul este proprietarul şi exploatatorul căilor ferate, a poştelor, telegra- 
fului şi telefoanelor, a serviciului maritim, a serviciului de navigaţie pe 
Dunăre, a docurilor de la Brăila şi Galaţi, precum şi a şantierului dela 
Turnu-Severin.—Evaluarea veniturilor din aceste servicii a fost, pentru 
1907, de 32,000,000 lei, cam totatita ca în 1906, ceea ce reprezintă în 
totalul veniturilor 120|; incasările în 12 luni, de la 1 Aprilie 1907 pină 
la 31 Martie, au întrecut evaluările, dînd 33,141,672 lei, darau fost cu 
aproape 3 milioane lei mai mici de cît incasările anului 1906—1907. 

Scăderea cea mai mare au dat-o față de anul trecut incasările dela 
căile ferate, cu o diferenţă în minus de 4 milioane lei. Această scădere 
este datorită şi mai puţinelor transporturi ce sau făcut în 1907, din 
cauza recoltei slabe ce a fost, şi mai puţinelor vărsări ce Direcţia căilor 
ferate a făcut în acelaşi interval tezaurului. Complectarea vărsărilor se 


116 VIAŢA ROMINEASCA 


va face în perioda complimentară pănă la 30 Septembrie, şi prin urmare 
incasările din căi ferate pot fi mai însemnate. 

Poştele au dat incasări de 8.437.258 lei, întrecînd cu mai bine de 
un milion evaluările exerciţiului şi cu mai bine de 2 milioane incasările 
din anul 1906. Deasemenea veniturile din telegraf au dat incasări de lei 
3.360.140, întrecînd şi evaluările şi incasările din anul trecut. Această 
creştere a incasărilor din poşte şi telegrafe, dovedeşte mişcarea întinsă 
şi economică şi culturală, care a dat naştere sporului de corespondenţă 
şi prin urmare sporului de venituri. 

Telefoanele şi instalaţiunile telefonice au dat incasări de 1.097.752 
lei, cu un plus de mai bine deo sută de mii lei faţă de incasările 
din 1906. 

Serviciul maritim şi cel fluvial nu figurează cu cifre mari în buge- 
tul statului şi aceasta din pricină că sînt la începutul lor de dezvoitare. 
Dar dezvoltarea lor în viitor este menită să dea şi cifre mari de veni- 
turi în casa statului şi impulsie şi sprijin comerţului nostru exterior. 
Legăturile directe ce serviciul nostru maritim a stabilit cu Turcia şi Egi- 
ptui vor face ca pieţile acestor ţări să fie şi mai mult deschise comer- 
tului rominesc. Deasemenea legăturile de comunicaţie ce serviciul ma-- 
ritim a stabilit cu Olanda, Anglia, şiBelgia vor face ca produsele noas- 
tre să fie mai lesnicios oferite pieţilor din apus, şi mai bine cunoscute, 
de unde o desvoltare mai mare în viitor a comerţului Romiîniet. 

Incasările din veniturile serviciilor publice exploatate de stat, în cei 
şase ani din urmă, au dat următoarele cifre: 


1902—1903 1903—1904 1904—1905 1905— 1906 1906—1907 1907—1908 
Lei 31,160,416 31,223,181 29.621,929 32,665,871 36,140,850 33,141,672. 


Domeniul statului.—Statul este un mare proprietar, avind moşiii 
întinse, păduri, bălți, mine şi carieri, stabilimente balneare etc. Toată: 
această avere imobiliară, fie că e exploatată direct de stat cum sînt băl- 
tile, staţiunile balneare, fie că e dată în exploatarea particularilor, aduce- 
în casa statului însemnate venituri. Astfel în bugetul pe 1907—1908 
evaluarea veniturilor domeniale a fost de lei 28,661,000, cu un plus de 
mai bine de un milion față de evaluarea exerciţiului 1906 — 1907. 

Incasările în 1907—1908 n'au întrecut cu mult incasările din aceeaşi 
periodă a anului trecut; ele au fost in 1907 de lei 27,760,790 față de 
27,458,210 în 1906. | 

Veniturile domeniale reprezintă în evaluarea totală a veniturilor pe 
1907, 110, iar incasările în acelaş an, reprezintă 10", din incasările totale.. 

Cele mai însemnate venituri domeniale sînt următoarele : 


CRONICA FINANCIARA 117 


E Exercițiul 1907—1908 Exerciţiul 1906—1907 

H Evaluări Incasări Eval. ——Încasăii Diferinţa 
E pentru de la í Apri- pentru de lu 1 Apri- de încasări în 
= întreg e-  lie—31 Mar. întreg e-  lie—31 Mur. 1907 față 
i xereitiul lie 1907 xerritiul ție 1908 de 1906. 
1) L 7,200,000 6,246,507 7,000,000 7,132,302 —885,794 
2) „ 6,500,000 5,073,693 6,000,000 5,559,811  —486,117 
3) „ 1,350,000 1,195,605 1,350,000 1,299,919 — 104,314 
4). „ 5,700,000 6,435,411 5,500,000 5,962,765 +472,645 
5) „ 2,328,000 4,127,554 2,200,000 3,045,310  +1.082,243 
6) „ 1,200,000 1,247,586 1,200,000 1,152,088 +95,498 
7) „ 200,000 255,745 170,000 227,807 +27,938 
Total „ 24,478,000 24.582,101 23,420,000 24,380,002 202,099 


Cel mai însemnat venit din această categorie de venituri este acel 
provenit din arendarea moşiilor şi domeniilor. Deşi evaluarea acestui 
venit a fost pentru 1907 ceva mai ridicată ca în 1906, incasările însă 
au fost cu mai bine de 800,000 lei mai scăzute ca în 1906. Cauza acestei 
scăderi este slaba recoltă din 1907, care a îngreuiat situaţia arendaşilor 
şi i-a împiedecat de a face față angajamentelor. A doua scădere mai tn- 
semnată, care deasemenea e legată de starea agricolă, este acea dată 
de incasările din anuitatea bunurilor vindute în loturi. 

Aceste scăderi, şi altele de mai mică însemnătate, sînt compensate 
de plusurile de incasări ce dau bălțile, incasări în plus de mai bine de 
un milion lei, şi pădurile, cari dau un plus de aproape 500 mii lei.—Un 
spor de mai bine de 100 mii lei mai dau şi minele şi carierile.—Am spus 
în altă ocazie, şi repet cele ce susțineam, că cu o schimbare în sistemul 
de exploatare şi administrare, imensele domenii ale statului vor da în 
buget venituri mult mai ridicate şi mai sigure de cit cele de azi, con- 
tribuind să se scadă unele din sarcinile ce apasă asupra contribuabililor. 
Dar această chestie va mai trebui desvoltată şi nu-şi găseşte locul aci. 

In cei 6 ani din urmă, şi în timp de 12 luni, incasările din venitu- 
rile domeniale prezintă următoarele cifre : 


1902—1903 1903—1904 1904—1905 1905—1906 1906—1907 1907—1908 
L. 24,269,117 27,187,968 21,604,585 25,760,112 27,712,477 27,760,790 


Alte venituri. Bugetul statului mai cuprinde încă 2 categorii de 
venituri de oarecare importanță, astfel ; 

1) Subvenţiie plătite de comune, județe, şi diverse autorități, pen- 
tru serviciile ce le face statul.—Aceste venituri s'au evaluat la 9.837.703 


*) 1) Arenzi de mnaşii şi domenii. 2) Annitatea bunurilor vindute în 
loturi. 3) Vinzarea pamiaturilor in Dobrogea. 4) Venitul pădurilor. 5) Baiţi 
şi pescuit. 6) Sarea pentru export. 7) Venitul siabilimentelor balneare. 


118 VIATA ROMINEASCA 


lei, cu o mică urcare față de evaluarea din 1906, care a fost de 9.779.864 
lei. Incasările în cele 12 luni ale anului 1907 s'au rîdicat la 9.152.187 lei. 

2) Diferite venituri cari nu intră în categoriile de venituri citate 
pănă acum, precum: procente dela debitorii statului, dividende dela Ban- 
ca naţională cu incasări de lei 931.975, din excedentul Casei de Depuneri 
incasări de lei 2.818.535, dela „Monitorul oficial“ şi imprimeria statu- 
lui lei.967.668, din rămăşiţe din exerciţii închise incasări de 4.610.841 
lei, din venituri intîmplătoare 1.335.860 lei. 


Situaţia generală 


In rezumat, din cele de pănă aci se vede că evaluările bugetare 
pentru exerciţiul:1907—1908 s'au ridicat la lei 252.475.456,57 şi că incasă- 
rile în 12 luni de executare a bugetului, dela 1 Aprilie 1907—31 Martie 
1908, au atins cifra de lei 283.815.981, ceeace dă, numai pentru 12 luni 
de executare, un excedent de lei 31.340.525. 

Aceste incasări de venituri bugetare se descompun astfel: 


Venituri bugetare.— Incasări. 


1907--1908 
Impozite directe f A r: Lei  37,260,044.35 


Impozite indirecte į 76,539.046.02 
Drepturile de timbru şi înregistrare E 23,796,873.29 
Monopolurile statului , . š 62,866,611.96 
Alte taxe ` i Š 1,376,964.30 
Serviciile publice š 33,141,672.99 


Domeniul statului Š 27,760,790.81 
Subvenţiuni ; i . š 9,152,187.11 
Alte venituri . S Š 11,921,790.91 
Incasări efectuate în anii trecuţi pe 


sama exerciţiului 1907—1908 = 93,501.81 


Total. Lei 283,909,483.55 
Asupra acestor incasări şi în limita creditelor de lei 249,275,456, 
cite s'au deschis prin bugetul pe 1907—1908, s'au făcut cheltueli cari, 


dela 1 Aprilie 1907 pănă la 31 Martie 1908, au atins cifra de lei. 
226,584,847, astfel descompuse: 


Cheltueli bugetare. 


1907—1908 
“Piaţi dela î Aprilie 
1907—31 Martie 1908 
Datoria publică , « Lei  74,954,831.37 
Dotaţiunile . i . 5 9,951,997,00 
Ministerul de război . : a  44,139,949.49 


CRONICA FINANCIARA 119 


Ministerul de finanţe . Lei  25,291,030.64 
» „ culte . : „»  27,098,373.95 
= „ interne. 3 = 23,286,147.48 
Š „ lucrări publice ,„ 7,844,237.49 
p „ justiție. Ă = 6,277,375.83 
2 „ domenii . 5 4,451,042.33 
» „ externe ; Š 3.248,063.32 

Consiliul de miniştri. © — . K 41,799.00 


Total. Lei 226,584,847.90 


S'a cheltuit pănă la 31 Martie 1908, în 12 luni, mult mai puțin 
decît s'a încasat, astfel că a rămas în casa tezaurului un excedent de 
incasări din venituri bugetare, la 31 Martie 1908, de lei 57,324,635.65. 
Am spus că pănă la închiderea exerciţiului mai sînt venituri de execu- 
tat, deasemenea sînt şi cheltueli de efectuat, cari nu vor întrece mar- 
* ginea creditelor stabilite prin buget. Incasările realizate, sporite cu cele 
ce se vor realiza în perioda complimentară, iar cheltuelile mărginite în 
limita crecitului bugetar pe 1907—1908, vor da excedentul de peste 51 
milioane—ce am ales—cu care se va încheia exerciţiul 1907—1908. 

Situaţia finanţelor statului este cum se vede înfloritoare. Această 
situaţie a finanţelor pa slăbi influența anului agricol mediocru, ce se 
anunţă, şi va contribui la animarea vieţii noastre economice, iar ca re- 
zultat asupra finanţelor publice, va face lesnicioasă executarea bugetu- 


lui pe exercițiul 1908—1909. 
Dimitrie 1. Gheorghiu. 


Cronica Veselă 


0 


CALEIDOSCOP 
Sonete antimusicale 
| 


Ah, pentru-a suta oară iar „Traviata !“ 

În dreapta iarăşi Marşul din „Profetul“! 
În stinga, „Waizertraum“ ! Iar, sus, poetul 
Cum vreţi să dee manuscrisul gat ! 


Dar dac'ar fi să scriu „Mahabarata“ ? 
Eu care nu-mi pot scri măcar sonetul? 
Nu mi-ar ajunge nici cit trăi bietul 
Bunicu-meu, bunica şi cu tata! 


Nu pot să scriu, să dorm, nu-mi aflu loc... 
Ah, pentru ce nu sînt un diplodoc: 
Ce proaşc'aş da cu coada prin orhestre... 


De nu vrei să m'asvirlu pe ferestre, 
Fă, Dumnezeul meu, un hocus-pocus 
Şi schimbă-mă pe-un ceas in diplodocus! 


II 


Pe-un afluent al rîului Iordan 
Stetea a ierichonului cetate 

Cu ziduri tari şi turnuri crenelate 
Ce-a fost de mulţi asediată 'n van. 


Dar nu mi-aduc aminte în ce an 
Veni în fruntea unei mari armate 
Un şei de-orhestră Josua, sau poate 
Un alt ales al neamului jidan 


CRONICA VESELA 121 


Şi cînd văzu că nu-şi ajunge scopul 
Nici cu berbecii, nici cu tîrnăcopul, 
A poruncit la toţi: „Strigaţi, măi, ho! 


Suflaţi în surle tare, cu avint!“— 
Şi—bilbidic !—cetatea-i la pămînt... 
„„De n'aş păţi ca tine, Iericho! 


Elegie 


În cursul vieţii mele-atit de triste 

Am scris atitea cronice rimate, 

Ce dorm acum pierdute prin reviste— 
Şi tot nu-s încă o celebritate. 


Am scris la „Convorbirile“ Junimii 
Cu Petre Carp şi Maiorescu Tit— 
Dar m'au uitat aşa curind sublimii 
Şi nici la jubileu nu m'au poftit. 


Contemporan mi-era 'n „Contemporanul“ 
V. Gh. Mortzun cu-a lui poeme 'm proză,— 
El e ministru azi, iar eu, sărmanul, 

Aştept zădarnic o metamorfoză. 


Am scris apoi la „Viaţa“ lui Vlăhuţă... 
Dar „Viaţa“ a murit, că n'avea zile 

Şi am rămas şi-acolo de căruță — 

Nu 'nvie „Viaţa“, e'n zadar, copile! 


Am publicat în „Pagini literare“ 
Cu-Artur Stavri, Gorun şi alţi eroi— 
Dar unde-s azi 2... O vremuri funerare! 
Stavri e deputat de Dorohoi ! 


Azi scriu co mînă la „Sămănătorul“, 
Cu alta la „Viaţa Rominească“— 
Dar orişice-mi rezervă viitorul, 
Oricum aceste două să trăiască! 


La „Convorbirile“ lui Mişu însă 

De-ar fi s'ajung cîndva, ori la „Arhiva“, 
Să ştiţi atunci că steaua mea e stinsă: 
Puteţi, o critici, să-mi mîncaţi coliva! 


122 


VIAŢA ROMINEASCA 


Viziune telegrafică  (Peminiscenţă) 


Un turn din zile vechi rămas. 
Doi spadasini. Schimb de cuvinte. 
Pas înapoi, pas înainte. 

Un zingănit, un jalnic glas. 


Tumult. O ceată de arcași. 
Un felinar pe-obrazul pal.... 
Tirziu !... Infamul ucigaş ? 

Departe un galop de cal.... 


Wagnerism 


Azi dimineaţă Cişmigiul părea un parc de vechiu castel 
Şi, ca un rege singuratec, eu singur mă plimbam prin el. 


Treceam cu mînile la spate tăcut, pe-aleele pustii, 
Copacii moţăiau din creştet ca nişte uriaşi cheflii. 


Dar iat'un brad că se deşteaptă şi cu un ram bătind uşor, 
Asemeni unui capelmaistru le dă semnal în do minor. 


Buimaci de somn se'ntind giganţii trosnind a lor încheieturi 
Şi tumultuoşi pornesc să cînte preludiul unei uverturi. 


Ca un catarg imterminabil d'asupra negrelor boschete, 
Un plop s'alintă 'n neastimpăr, bătînd din mii de castagnete. 


Un teiu stufos ca un Dinicu, s'a deşteptat acum şi el 
„Şi amoroso plinge 'n umbră cu nota lui de violoncel. 


Privindu-se ca 'ntr-o oglindă în luciul apei liniștite, 
Din harfe sălciile cîntă ca nişte fete despletite. 


Alăturea, ursuz, platanul, mîncat şi găurit de ploi, 
Prin scorburile lui respiră cu note grave de oboi. 


Tresare ca din altă lume, mişcindu-şi foile ei late, 
Şi, la răstimpuri, sgomotoasă din talgere catalpa bate. 


Se întregeşte simfonia şi tot mai veselă devine, 
Staccato păsările cîntă din fluere şi piculine.... 


Divin era concertul, gratis şi fără de compozitor! 
Jar eu, ca Ludwig, melomanul, în sală singur spectator, 


Şi-o lebădă misterioasă vislea pe ape-aşa de lin.... 
De ce n'am dispărut ca tine, fantasticule Lohengrin! 


A. Mirea. 


CRONICA VESELA 123 


FĂRÎMITURI. 


D'ale Poppeştilor 


Pe plajă-i un stol de cucoane... 
Poppescu, fiecar, indiscret, 
Flirtează şi face fasoane, 

Şi ifos îşi dă de poet. 


El are la ceafă cărare 

Şi'n ochiu un monoclu semet, 
Şi are la dame cătare 

Cum printre copii are Meţ. 


O, duice poete Ovidiu, 
Gîndit-ai în tristu-ţi exil 
C'odată Poppescu-Guvidiu 
Găsi-va la Tomis azil? 


«Mai am un singur dor...» 


Un cer cu lună, 
O barcă bună, 
O mandolină, 
O mare lină, 
O... Lină mică, 
Şi alt nimică! 


De dragul copiilor 


Copii fără ghete 'n picioare 
Se joacă pe țărm în nisip; 
Fac cură de mare, de soare,— 
Ce pali sînt drăguţii la chip! 


Ca flori delicate în sere, 

Ei viaţa 'ntre ziduri îşi trec... 
N'au singe |... lar eu în artere 
În plusul de sînge mă'nnec... 


Mi-s dragi,—parcă eu le-aş fi moşu; 
Ah, sufăr să-i văd străvezii, 
Şi-mi vine să-mi tai nasul roşu 
Şi... sînge să 'mpart la copii! 
Constanţu, Iulie. Tarascon 


Viața rominească în Bucovina 


"Doi compozitori :' Ciprian Porumbescu *) şi Tudor cav. de Flondor. 


O serhătoare a sufletelor romiîneşti de pretutindeni, cari în timpul 
sdin urmă se întflnesc din ce în ce mai des, deşi încă tot prea rar, a 
fost sărbătorirea aniversării de 25 de ani dela moartea compozitorului 
-romin bucovinean Ciprian Porumbescu. In centrele mari de viaţă ro- 
sminească, ca Bucureşti, Craiova, Sibiu, Braşov, Cernăuţi, Suceava, cum 
“şi în oraşele şi orăşelele de provincie ca Turnu-Severin, Lugoj, Turnu- 
Măgurele, şi-a avut mult regretatul fiu al neamului nostru pomenirea sa. 
O serbare frumoasă, demnă de marele cîntăreț, a aranjat reuniunea de 
cîntare „Ciprian Porumbescu“ din Suceava,—care cu cinste poartă nu- 
mele patronului ei--la mormîntul lui Ciprian Porumbescu, în Stupca. A 
fost o serbare la care au participat toate societățile culturale din Buco- 
vina. Prietenul de studii, şi mai tirziu şi de necazuri, allui Cipriar, păr. 
“Const. Morariu a scris după invitarea reuniunii o scriere festivă pe înţele- 
-sul poporului, care s'a împărţit poporănilor adunaţi la mormîntul neuita- 
“tului Ciprian. Din aniversarea aceasta, care a străbătut Rominimea dela 
un capăt la altul, arătîndu-ne ca pe. un popor unit în cugete şi în simţiri, 
vrednic de un viitor mai bun, ne-am ales şi cu două fapte ce vor re- 
„mînea şi vor vorbi şi urmaşilor de pietatea acestei generaţiuni. Reuni- 
unea de cîntare din Suceava a hotărît să împodobească mormîntul lui 
“Ciprian şi să se îngrijească de o cruce, iară societatea filarmonică din 
“Craiova a hotărit să deschidă o colecţie publică, din venitul căreia să 
tipărească cele „mai bine de două sute din frumoasele lui compoziţiuni 
muzicale“, cari n'au văzut încă lumina tiparului. 

Scurta viață a acestui suflet ales, a acestui înțelegător adînc al 
«durerii şi bucuriii sufletului rominesc, este plină de evenimente demne 
de reţinut. 


1) A se vedea: Petra-Petrescu; Ciprian Porumbescu. în călindarul 
„Amicul poporului“, Dr. Valeriu Branigte: Ciprian Poruiubescu, în Dra- 
pelu! VIIL No. 43 sq. şi Const. Murariu, Ciprian Porumbescu, scriere po- 
purali, Suceava 1908. 


VIAŢA ROMINEASCA IN BUCOVINA 125 


S'a născut în comuna Şipot din munţii ruseşti la 2 Octombrie v. 
1854. Părinţii săi au fost iraclie Porumbescu (pănă la 1881 Golembiowski) 
paroch în acel sat şi Emilia născută Clodniţchi. Iraclie Porumbescu este 
o figură marcantă din trecutul bucovinean; el a jucat în anii dezrobirii 
naţionale 1848—1849 ua rol însemnat. Era un intim al Hurmuzăcheni- 
lor şi ca atare a avut ocaziunea a face cunoştinţa refugiaților politici 
din Moldova şi Ardeal ca Alexandri, Cogălniceanu, Negri, Barițiu, Pum- 
nul şi alţii. Iraclie s'a încercat şi pe terenul literar şi ne-a lăsat o sumă: 
de amintiri preţioase din acea epocă de redeşteptare naţională. O parte 
din scrierile sale au fost publicate de prof. L. Bodnărescul '), altă parte 
se află în manuscris. A scris şi poezii dintre cari cea mai respindită,. 
care se cîntă şi astăzi este: Lui /ancu, cu versurile: „Auziţi acolo, un 
bucium răsună“. 

Iraclie Porumbescu a avut nouă copii, dintre cari au rămas în. 
viaţă numai trei, adecă doi băeţi Ciprian şi Ştefan şi o fată Mărioara; 
astăzi trăeşte numai Mărioara Porumbescu, măritată după d. Liviu Ra-- 
tiu, în Cimpina. 

In toamna anului 1860 a intrat Ciprian în şcoala primară din Ili-: 
şeşti (districtul'Gura Humorului), deoarece în Şipot era numai şcoală ru-- 
teană. In 1863 trecu examenul de primire în gimnaziul din Suceava, pe- 
care’! siirşi în 1873, pierzînd un an din cauza unui morb îndelungat.. 
Tatăl lui Ciprian seaila de la 1865 în Stupca, in aproprierea Sucevei, 
care a fost patria adevărată a compozitorului. După absolvirea gimna- 
ziului intră în seminariul teologic din Cernăuţi. La 1875 fu înfiinţată în 
Cernăuţi, în amintirea jubileului de o sută de ani dela anexarea Bucovi- 
nei ja Austria, o universitate; seminarul teologic fu transformat în facul- 
tate şi alipit universităţii. Studenţii romiîni înfiinţară o societate studen- 
țească, pe care o numiră „Arboroasa“, după numele străvechiu al pro-. 
vinciei numită astăzi Bucovina. Societatea aceasta şi-a inaugurat activi-- 
tatea la 10—22 Decembrie 1875. In această societate Ciprian Porum=- 
bescu a desvoltat o activitate rodnică mai întăi ca organizatorul secţiii 
muzicale, care a procurat multe plăceri sufleteşti societății romîneşti 
de pe atunci, apoi ca preşedinte al societăţii. Societatea a fost disol- 
vată de guvern în 1877, iară membrii comitetului ei—între aceştia 
Ciprian şi păr. Morariu—întemniţaţi. Două au fost cauzele cari au 
provocat această catastrofă, care pentru Ciprian a devenit fatală, de- 
oarece aici în temnița umedă a contractat o boală de piept ce l-a. 
pus în floarea vîrstei în mormint. Tinăra societate se adresase guvernu- 
lui romin pentru o subvenţie—tocmai atunci votase camera romînă în 
şedinţa ei din 17 lanuarie 1877 suma de 1000 lei pentru sprijinirea so-- 
cietăţilor romine din Austria—şi primi 200 lei; cu ocazia aniversării tă- 
erii capului domnitorului Grigore Ghica, pe cînd în Cernăuţi se aranjau 
serbări cu caracter anti-rominesc, comitetul Arboroasei trimise comitetului 
festiv din laşi o telegramă în care se afla şi faimosul cuvint „detrun-- 


1) Scrierile lui Iraclie Porumbescu, Partea T, Cernăuţi 1898. 


126 VIAŢA ROMINEASCA 


aa 


chiat“. Comitetul a fost arestat şi i s'a făcut proces de înaltă trădare. 
După zece săptămîni de arest preventiv, la un loc cu criminalii de rînd, 
s'a judecat procesul, cel mai sensațional proces ce s'a văzut în paşnica 
şi răbdătoarea Bucovină. Acuzaţii au fost achitaţi pe baza verdictului 
negativ dat de juraţi în unanimitate. Acest epizod a zdrobit şi sănăta- 
tea fizică şi cariera frumoasă a lui Ciprian. El avea să fie trimis în 
străinătate ca să se pregătească pentru catedra de muzică bisericească 
ce urma să se înfiinţeze pe lîngă universitatea din Cernăuţi. Procesul a- 
mintit i-a nimicit acest vis frumos, dar n'a fost în stare a disrădăcina 
din sufletul său dragostea pentru neam. După părăsirea temniţei, 
Ciprian a urmat cursurile la facultatea filozofică din Cernăuţi, iar în 1880 
a trecut la conservatorul din Viena. După absolvirea studiilor este nu- 
mit protesor de muzică la şcoalele centrale romîne din Braşov şi direc- 
tor al corului dela sf. Nicolae, tot din Braşov. Boala lui însă agravîndu- 
se din ce în ce tot mai tare, el fu silit să plece după recomandaţia me- 
dicilor săi în Italia şi anume la Nervi, pe malul mării Mediterane. Din 
timpul petrecerii sale aici ne-au rămas citeva însemnări publicate de el 
însuşi în „Gazeta Bucovinei“ (No. 33 şi 34 din 1892). El ne poves- 
teşte pe larg impresia ce a făcut-o asupra publicului străin, care, fără 
ştirea lui, asista la executarea unei doine şi insistă apoi asupra întilnirii 
sale cu marele componist Verdi. Partea aceasta fiind deosebit de inte- 
teresantă, o reproducem şi noi: „In două. oare am fost la Genua, de 
unde, cu o birjă, în curînd am ajuns la vilalui Verdi. Doi servitori stau 
la intrare şi al treilea la uşă, pe care o deschise cu o adincă închină- 
ciune şi cu cuvîntul „aprego“! (adecă poftiţi). Verdi, încă slab, şedea 
în salon întrun fotoliu, şi de departe îmi zise în limba franţuzească: 
„lartă domnule şi june amice că nu mă scol; sînt încă ceva bolnav, 
dar foarte mă bucur“. Şi întinzindu-mi amîndouă miînile, se uită lung la 
mine, apoi zise cu bucurie vădită: „Ah, tip romanic, foarte mă bucur, 
Am auzit aseară dela dumnealor, foarte mă bucur! Un fecior ni dede şi 
nouă fotoliuri, iar Verdi, tot cu ochii ţintiţi la mine, mă întrebă mai în- 
tăi de unde sint, ce slujbă am, ce boală m'a adus încoace şi altele. 
Apoi mă întrebă despre Romini, despre aflarea ior în toate părţile pe 
unde locuesc, şi în sftrşit despre muzica lor. Răspunzîndu-i la toate, el 
mă întrebă din ce instrumente cînt eu. l-am răspuns că din vioară şi din 
„clavir. „O—-zise Verdi—cîntecele romanice, după firea lor, pe vioară 
se potrivesc. Fii bun, te rog, colo pe pian e şi vioara; cîntă un cîntec 
rominesc să-l aud“. Eram, se înţelege, nu numai mişcat, văzîndu-mă îna- 
intea unui Verdi, dar să şi cînt înaintea lui,„—pare că nu mă simţeam 
'în putere. El, cum se vede, pricepu stieala mea şi zise servitorului ce 
sta la uşă: „A, apă, dulceţi!“ După ce m'am împrospătat şi am prins 
la curaj, am cintat doina. M'am uitat de citeva ori la bătrînul maestru 
„şi Yam văzut cu ochii ţintiţi asupra mea. Cind am sfirşit de cîntat, el 
zise cătră Boito: „Mare lucru, cintecul acesta nu mi-i cunoscut, dar 
toată gama lui o simţesc şi o pricep!“ Mi s'a părut că bătrinul vrea să 


” 


VIAŢA ROMINEASCA IN BUCOVINA 197 


se scoale şi să vie la mine. Eu am păşit spre dinsul. El iar mi-a întins 
amindouă mîinile şi, strîngindu-le pe ale mele, îmi zise cu suflet mişcat: 
„Da, fraţi ni sinteţi. Atestatul că ni sînteţi fraţi vi l-am auzit acum.“ 

Dar nici clima Italiei n'a putut să întărească trupul istovit al slă- 
bitului cîntăreţ şi Ciprian se întoarse cuprins de un dor nemărginit de 
patrie, în 10 Martie 1883, la Stupca şi la 25 Mai muri în vristă de 29 
ani neîmpliniţi. 

Talentul său muzical s'a relevat din cea mai fragedă tinereţă. Parte 
cu instructor, parte fără ajutor şi îndreptare; ascultind cîntecele Țiganilor 
din Stupca, s'a desvoltat Porumbescu ajungînd un maestru al violinei. 
Deja ca gimnaziast ajunsese la o dexteritate mare şi era nedespărţit de 
vioara sa. Era înamorat de cîntecele poporale, de melodioasele hore şi 
de fermăcătoarele doine. Cea dintăi compoziţie a lui este „Dorinţa“ 
(cuvintele de M. Cugler-Poni), apoi „Hora naţională“, „Marş festiv“. 
Pe cînd era în seminar se ocupa mult cu muzica bisericească şi a pro- 
-dus şi în direcţia aceasta lucruri neperitoare, cari sînt pănă astăzi bucăţi 
de forţă ale repertoriilor corurilor noastre bisericeşti, ori şi unde trăesc 
credincioşii bisericii noastre. 

Ca student în „Arboroasa“ a compus vestita „Cislă“, piesă hazlie 
de mare efect, „Sunt Arboros“ „Treicolorul“. Cintecele studenţeşti cîn- 
tate de tinerimea studioasă la toate întrunirile ei ca: „In Putna, vechea 
martoră“... energicul imn „Pe al nostru steag“ şi multe altele, sînt munca 
lui Ciprian. El a scris textul celor mai multe şi le-a pus pe note edind 
unica cărticică cu cîntece studenţeşti în limba romînă. O activitate muzi- 
cală deosebit de rodnică a desvoltat el în timpul cît a fost profesor la 
Braşov, compuniînd şi tipărind cîntece şi aranjind concerte. Amintesc din 
compoziţiile lui încă Candidatul Linte şi opereta Craiu nou. Cel din 
urmă cîntec al lui, scris pe patul morţii, este Tempi passati. 


Departe de patria sa, între străini, în sanatoriul din Schlachtensee 
lingă Berlin, s'a stins zilele trecute Tudor Flondor, proprietar mare din 
Rogojeşti, la graniţa Romîniei, în vristă de 46 de ani. E născut la 1862 
în Storojineţ, avînd de tată pe boerul George Flondor, figură marcantă 
a aristocrației noastre, şi de mamă pe Isabella, care era foarte muzicală. 
Are doi frați: Iancu, proprietar mare la Storojineţ, fruntaş al boerimii 
romine din Bucovina, şi Nicu, proprietar mare, care în oarele de re- 
creare se ocupă şi cu muzica. Tudora fost o fire de poet visător, 
pierdut în lumea de melodii şi idealuri, şi deaceea a neglijat partea 
reală a vieţii totdeauna, şi a şi avut şi puţine succese. E drept că a 
jucat şi în viaţa publică a ţării un rol, însă acesta nici pe departe n'are 
însemnătatea rolului ce l'a avut în viaţa artistică a ţării. A fost deputat 
-al curiei a cincea în parlamentul vienez pănă la introducerea suiragiului 
universal, cînd n'a mai candidat; a fost deputat al proprietăţii mari în 
-camera provincială pănă la moarte. Specialitatea sa era agricultura. Pe 
terenul acesta avea cunoştinţe solide şi a şi rostit cîteva discursuri de 


128 VIAŢA ROMINEASCA 


samă la dezbaterea de chestiuni economice. A fost preşedintele consi-- 
liului cultural al țării, instituţie creată şi subvenţionată de stat pentru 
promovarea intereselor economice din ţară; a scos şi jurnalul economic 
„Agricultorul“. Dar toate aceste dispar în faţa meritelor ce şi le-a cîş- 
tigat pentru muzica naţională. Ca băiat şi-a făcut orhestră din băieţii din 
Storojineţ, ca gimnasiast a condus coruri bisericeşti şi lumeşti, ca uni- 
versitar a început a scrie muzică pentru bucăţi uşoare. Ca student tînăr, 
în etate de 19 ani, prin 1882, cînd se înjeghebase o mişcare teatrală la 
noi, îl aflăm pe Flondor capelmaistru al trupei de diletanţi care da în fie- 
care a doua Joi cîte o reprezintare teatrală ; în Joia premergătoare repre- 
zentaţiei şi în cea următoare, —cîte un concert. In anii ce urmează. Flondor 
compune muzica pentru multele cînticele, vodeviluri şi operete ale lui 
Alexandri, ca: Rămăşagul, Nunta Ţărănească, Cinel-cinel, Liţa Pescă- 
rita, Florin şi Florica, Rusaliile. Seria aceasta a încoronat-o mai tirziu cu 
opera sa de frunte Moş Ciocirlan. 

Cîntecul prin care a devenit cunoscut pretutindeni, şi care se cîntă 
şi astăzi foarte adese este serenada, „Somnoroase păsărele“. Alte cîntece 
sînt: Rindunica, Vin cu mine copiliță, Viorica, Visuri, Traiu vinătoresc. 
etc; are şi cîteva cîntece nemţeşti. 

A fost lungă vreme diriginteie societăţii muzicale „Armonia“, apoi 
preşedintele ei, în urmă a fost numit diriginte onorific. Pe timpul lui 
s'au aranjat turneuri artistice prin Bucovina, cari au produs un entu-- 
ziasm mare şi vor rămînea neuitate. Ca diregent de cor şi orhestră a. 
fost neîntrecut. Avea şi multă simţire poetică şi a scris şi cîteva poezii, 
cuplete ; a colaborat la textul pentru Moş Cioctrlan. Nu era însă stăpîn. 
îndeajuns pe limba romînă şi din cauza aceasta n'a putut crea ceva dura-- 
bil. Ca om a fost ofire blindă şi de o bunătate de inimă rară; ca pro- 
prietar a fost un sfătuitor şi sprijinitor al țăranilor de pe moşia sa.. 
Rămăşiţile păminteşti ale defunctului au fost transportate la Rogojeşti 
şi înmormîntate acolo, îără pompă, în cripta familiară. 


George Tofan 


Ocrisori din Ardeal 


samman e 
— 


Partidul moderat. —Legea lui Apponyi.—Mişcări culturale. 


Realizarea programului național e pendentă de o împăcare între 
Romiîni şi Unguri. Chiar la 1881, cînd s'a formulat programul naţional, 
fruntașii romîni au prevăzut şi aşteptat aceasta. Nici n’a fost vr'odată 
bărbat politic romîn, care să fi propagat lupta pănă la cuțite între Romîni 
şi Unguri. Chiar elementele cele mai înaintate ale partidului naţional 
romin au accentuat necesitatea unei îinpăcări între aceste două neamuri. 

Greutatea este însă în condițiunile subt cari s'ar putea face apro- 
pierea. Nu s'a găsit adică pănă acum nici un bărbat, ori un partid politic 
maghiar, care să admită vr'un punct-două din programul naţional romîn, 
ci dimpotrivă : de la 1881 şi pănă azi, toate partidele şi guvernele ma- 
ghiare au prigonit cu cea mai mare duşmănie pe toţi aderenţii sinceri ai 
programului naţional şi m'au ezitat să declare că, pe baza acestui pro- 
gram, Ungurii niciodată no să stea de vorbă cu Rominii. Intăi, zic 
ei, să abandonăm programul naţional şi numai după aceea Ungurii vor 
sta de vorbă cu noi. Ba, la 1905, Apponyi, conducătorul opoziţiei parla- 
mentare, împreună cu Kossuth, nici n'au voit s'audă căn parlament cei 
zece deputaţi naționaliști ar reprezinta partidul naționalităților. Intăi să 
dezarmăm, să abandonăm programul nostru istoric, şi numai după aceea 
Ungurii vor trata cu noi. 

Nu e greu de ghicit cam ce condițiuni ar pune Ungurii, în acest 
caz. Doar toate luptele dovedesc că întotdeauna învingătorii pun con- 
diţiuni grele învinşilor. Şi nouă ne-ar pune chiar jugul în grumazi, vă- 
zîndu-ne umiliţi şi atit de dezorientaţi, ca numai de dragul unui 
taifas, cu vr'o cîţiva Unguri, să abandonăm un program istoric, în jurul 
şi pentru realizarea căruia se poartă luptă înverşunată nu numai de la 
1881, ci, putem zice, de la redeşteptarea noastră naţională încoace. 

Au fost, cu toate acestea, şi sînt şi azi Romini, unii chiar oameni 
onorabili, cari propagă necesitatea unei iîmpăcări, cu abandonarea 
cîtorva puncte sau chiar a întreg programului naţional. De un an incoace 
mai ales, şi în deosebi acum, se face mare zgomot în jurul înființării 

9 


130 VIAŢA ROMINEASCA 


unui partid politic zis moderat. Să fie adică două partide romineşti: 
unul mai înaintat, cel naţional adică, şi unul moderat, care să aibă mi- 
siunea a-i îndulci pe Unguri, a-i dispune să stea cu noi de vorbă ori 
să ne facă ici-colea cîte o concesiune. 

Ne aducem aminte că deja la 1891, V. Babeş, pe atunci preşe- 
dintele partidului naţional, a pus în discuţie în coloanele organului său 
„Luminătorul“ din Timişoara, ideia înfrățirii romino-maghiare. Insăşi 
lansarea acestei idei a făcut însă între Romîni un resenz atit de mare, 
încît la prima conferență naţională ce s'a ţinut, cu toată autoritatea mare 
de care se bucura bătrinul Babeş între Romiîni, el n'a mai fost reales, 
ci biruitoare a ieşit politica radicală preconizată de „Tribuna“. Şi bine 
să ne însemnăm: pentru salvarea ideilor de împăcare ale bătrinului 
Babeş, venise la Sibiiu (8/21 Ianuarie, 1892) chiar Alexandru Mocsonyi, 
care pănă atunci nu se „coborise“ între popor, ci credea că poate di- 
rige politica rominească din castelul său de la Căpolnaş. 

Politica zisă memorandistă, ce s'a inaugurat prin prezentarea Me- 
moranduiui la Viena, a pus capăt pe mult timp oricăror veleităţi de a 
întemeia partid moderat. Nici chiar întemnițarea comitetului naţional n'a 
slăbit în popor curentul radical, ci cu cît prigonirile din partea guver- 
nului s'au întețit, cu atit rezistența Romînilor a crescut şi huiduit a fost 
orişicine care a îndrăznit să mai vorbească de partid moderat. lar aceasta 
nu pentru că n'am îi vrut să facem pace, ci pentrucă nu vedeam din 
partea Ungurilor nici o bunăvoință, nici vr'o garanţie, că acţiunea de 
împăcare ar putea să ducă la bun sfîrşit. Intăi fiindcă aga-zișii „mode- 
rafi“ romini în realitate erau niște simple unelte ale guvernului ; a- 
poi pentrucă nici între Unguri nu s'a ivit vrun bărbat de stat, care 
să-şi fi propus în chip serios rezolvarea chestiunii naționalităților. 

lată de-ce păşirea pe teren a d-lui dr. Emil Babeş a fost descon- 
siderată, anul trecut, chiar de la început, măcar că d-sa deschisese dis- 
cuţiunea în coloanele ziarului „Telegraful Romîn“ din Sibiu, organul 
mitropoliei ortodoxe, şi se presupunea, cu drept cuvint, că este aprobat 
şi din partea înaltului prelat. D. Babeş scrisese apoi şi o broşură, în 
care pleda pentru împăcarea cu Ungurii; nimeni nu vedea însă o ga- 
ranţie ca d. Emil Babeş să ducă la bun sfirşit ceeace n’a putut să facă 
părinteie său. 

Organele naţionale „Tribuna“ şi „Lupta“ au şi spus-o îndată că 
d. E. Babeş este: ori un naiv, picălit de vr'un politician maghiar, şi cu 
bună-credinţă porneşte o acţiune, care are să cadă în baltă; ori că ştiind, 
şi din motive de ordin personal, caută să producă diversiuni în sînul 
poporului romin. Faptul că acţiunea d-lui Babeş a fost sprijinită mai 
ales în coloanele „Ungariei“, organul lui Moldavân Gergely, în „Lu- 
mina“, organ kossuthist condus de ovreiul parvenit Saluzsinsky, şi în 
„Severinul“ lui Burdea, a contribuit ca Romînii să fie tot mai rezervaţi 
faţă de d. Babeş. Astăzi este pe deplin dovedit că întreaga vorbărie 
împrejurul politicii moderate şi a partidului moderat, n-a avut alt rost 


SCRISORI DIN ARDEAL 131 


decit să producă diversiuni în afară, partidul național să fie adică pre- 
zintat ca-gi-cînd nu ar fi singurul depozitar al politicii naţionale ro- 
mine, iar înnăuntru să producă discuțiuni şi certuri cari să aducă folos 


Ungurilor. 
In săptăminile acestea discuţia s'a şi purtat pe două linii: în presa 


romînă pusă la discreţia guvernului, şi în ziarele maghiare, menite să 
informeze străinătatea. „Pester Lloyd“ i-a dat mereu cu ştirea că e pe 
cale să se înfiinţeze partid moderat romiîn, că, prin urmare, în sinul par- 
tidului naţional e o mare debandadă, iar uneltele guvernului, Kupâr 
Reisă (odinioară Radu Cupar) şi Moldován Gergely, în presa maghiară 
şi în cea romînă moderată, încredințează (2) lumea că neamul romînesc 
e pe cale să abandoneze pe naţionalişti şi să îmbrăţişeze politica mo- 
derată. Ei au căutat să insinue că îndeosebi clerul romîn unit (gr. cat.) 
propagă această politică şi puneau în perspectivă o adunare chiar, la 
Blaj, unde să se proclame înființarea partidului moderat. 

Au avut, se înţelege, şi grija să alarmeze străinătatea. 

Insuşi Telegraful Romîn şi d. Babeş sînt siliți însă acum să se 
lepede de tovarăşii lor, unelte ale guvernului ; altminteri ar pierde orice 
stimă în fața obştei romine. Cît despre „Unirea“ organul mitropoliei 
unite din Blaj, iată ce scrie: 

„Dacă ne-am putea orienta, după unii articoli, ce apărură prin „Te- 
legraful“ din Sibiu, prin „Ungaria“ din Cluj, etc. ar trebui să credem 
că acest pretins partid nu mai stă pe baza programului naţional, ci e 
bun bucuros, dacă s'ar executa legea de naţionalităţi întrucît se poate. 

„Ce înseamnă aceasta ? Inseamnă că se tinde la aceea, ca popo- 
rul romin să fie divizat în două tabere, unii, cari stau pe bază istorică, 
pe baza programului naţional, alţii cari, în faţa împrejurărilor politice, 
află primejdioasă lupta rigidă, îşi pleacă capul, ţîntind la aceea, ca să 
scape şi să mîntuie ce poate, bizuindu-se în graţia stăpinitorilor. Ne în- 
trebăm, cu ce scop vrea să se facă această divizare ? In folosul cui se 
face? In folosul poporului romin de bună seamă că nu. 


„Sau poate ne temem ? 
„Cînd am dat noi ocaziune, ca să creadă cineva, că între împre- 


jurările actuale politice ne temem, ne clătinăm în credinţa biruinţii cau- 
zei noastre şi că în faţa politicii guvernului de astăzi vrem să abzicem 
de a lupta pentru drepturile poporului romiîn, şi că e o necesitate ca să 
se „modereze“ programul naţional după bunăplăcerea guvernului? Pro- 
gramul politic al unui popor este un lucru sfint. Mare să fie acea zgu- 
duitură, care să cutremure un popor întreg în credinţa că idealul acela, 
care a unit cătră o țintă generaţii, care a călăuzit un neam întreg în 
bine şi în rău, acum să fie considerat, cu mintea uşoară, în citeva -clipe, 
de inutil, absurd, necorespunzător, numai pentrucă în faţa împrejurărilor 
politice, nu aduce decit suferinţe ? Un program politic nu poate fi alte- 
rat de împrejurări politice, precum un popor conştient nu poate fi vac- 
cilător, confuz, neîncrezător în credinţa sa politică”. în fie d E 


132 VIAŢA ROMINEASCA 


„Nu este nici o trebuinţă să ne moderăm programul politic, cu 
toate că poate să ne aşteptăm că vor veni şi zile mai grele pentru 
noi. Poate să ne aşteptăm la suferinţe mari, dar este doar un lucru lo- 
gic, că drepturi nici cîştiga, nici apăra nu se pot fără suferinţe. Maghiarii 
înşişi, stăpînitorii noştri de astăzi, cari atit de bine îşi înţăleg rolul de 
stăpîn, au trebuit să treacă prin multe suferințe pănă ce şi-au eluptat şi 
numai atita independenţă. Vom suferi şi noi, dar nu ne vom vinde su- 
fletul, nu ne vom clătina în credința că soarele dreptăţii şi al biru- 
inții cauzei noastre are să răsară“. 

N'are deci guvernul maghiar de unde să recruteze aderenţi pen- 
tru un partid moderat romiîn, ci tot zvonul este menit numai pentru a 
seduce pe cei de la Viena şi străinătatea. Ungurii vor avea de purtat 
luptă cu Viena, în chestia pretenţiunilor naţionale în armată. Ar dori 
dar să prezinte lucrurile aşa, caşi cînd ar avea alături de ei şi un par- 
tid rominesc, ceeace ar mai însemna slăbirea elementelor naţionaliste 
cari pănă acum au combătut fără rezervă curentul şovinist şi teroristic 
maghiar. 

Nu ne va trebui însă mare trudă pentru a demasca şi la Viena şi 
în Străinătate această manoperă ungurească ! 


+ 
+ x 


Legea lui Apponyi (a doua!) privitoare la întregirea salariilor fn- 
vățtätoreşti, continuă să preocupe cele două confesiuni romîne. In toate 
părțile poporul se arată bun şi cu simț de jertfă, încît dă ultimul ban 
pentru asigurarea şcoalelor sale confesionale. Bărbaţi serioşi însă şi sus 
puşi în societatea noastră, se întreabă dacă e practic şi mai ales dacă 
ne poate fi utilă chiar şi cea mai generoasă jertfă?! 

lată de ce: Apponyi a întocmit legea astfel, încît pentru orice 
lucru de nimic administraţia (guvernul) să dispună de şcoală şi învă- 
ţător, aşa că la urmă ne putem trezi cu 2—3000 şcoale susţinute de 
noi, dar în cari învăţători maghiuri învață pe copiii noştri numai 
ungureşte. 

Cu siguranţă, la congresul național bisericesc ce se va ține în 
1809 la Sibiu, se va şi pune în discuţie dacă e bine să urmăm cu 
jertfa, pentru a-i înlesni guvernului opera sa de maghiarizare, ori să 
lăsăm ca statul să întrețină el toate şcoalele, asupra cărora de fapt 
el dispune ? 

Chestia aceasta va fi obiect de discuţie şi în sinoadele diferitelor 
eparhii, în consistoare şi în presa de-aici. 


* 
* xk 


In vara aceasta Asociafiunea, singura noastră reuniune culturală, 
îşi va ține adunarea în Simleu, un mic centru cultural şi economic romîn 


SCRISORI DIN ARDEAL | 133 


din părţile sălăgene. Deşi părţile acele sînt mai expuse şi mai primej- 
duite de maghiarizare, totuşi, nu sufere îndoială că adunarea are să reu- 
şească. In Şimleu avem fruntaşi cu multă iubire de neam şi zeloşi, avem 
şi o foaie săptăminală pentru popor; aceştia, ajutaţi de fruntaşii din 
Sătmar şi Solnoc-Dobica, desigur vor produce Romînilor de pretutindeni 
bucuria să aranjeze o serie de serbări culturale dintre cele mai alese. 
Ar fi de dorit ca la aceste serbări să vină şi frați din Romînia. 

Nu mai puţin vor reuşi serbările culturale ce vor aranja bravii 
frați de la Oravița (sudul Banatului) cu prilejul ţinerii acolo a adunării 
generale a Fondului de teatru. Intre alte lucruri demne de văzut, va fi 
şi concertul (şi concursul) celor mai bune coruri din Banat. Se ştie 
că mai ales bănățenii sînt cîntăreţi buni. La 1906, ei au escelat şi în 
Bucureşti, la concursul din Arenele Romane. Acasă, se vor dovedi şi 
mai cuceritori de inimi, fiind şi foarte ospitalieri. 


I. Russu-Şirianu 


5 Julie v. 1908. 


Miscellanea 


REZULTATELE UNEI POLEMICI 


Din tonul „răspunsului“ ce mi-l dă d. Aurel C. Popovici în No. 
28 al „Sămănătorului“ trebue să conchid că polemica între noi s'a sfir- 
şit... aproape înainte de a se fi început. 

Păcat... 

Sînt însă dator cetitorilor să rezumez aici rezultatele la cari am 
ajuns în această polemică. 

Discuţia a urmat între noi,—dacă vom lăsa la o parte toate „arti- 
ficiile“ de polemică în cari, cred fără voe, cădea la fiecare pas d. Popo- 
vici,—asupra unui singur punct. 

D. Aurel Popovici nu s'a mărginit să critice relele, adevărate sau 
închipuite, ale regimului democratic, ci a tăgăduit însăşi existența demo- 
cratismului, însăşi posibilitatea unui regim democratic, altfel decît 
„eterne trageri pe sfoară“. 

Am invocat atunci cazul Elveţiei şi, pentru a descrie regimul el- 
vețian, am citat cuvintele unui specialist, profesor de drept Constituţio- 
nal la una din cele mai falnice Universităţi ale lumii, din Oxford,—o 
carte clasică de A. V. Dicey. 

Invăţatul englez arată că poporul elveţian poate interveni direct, 
prin sufragiul universal, în opera de legislaţie, şi în actele de guvernă- 
mint, mai mult decît putea un suveran atit de puternic ca Regina 
Elisabeta a Angliei (aceasta nu făcea ea însăşi legile, cum le poate face 
poporul elveţian). Şi monarhii engleji pe acea vreme erau suverani, în 
toată puterea cuvintului, (atunci în ori ce caz nu se putea încă vorbi în 
Anglia despre suveranitatea naţională), deşi îşi manifestau puterea în 
forme constituționale,—suveran nu însamnă doar despot. 

In această privință, cuvintele lui Dicey cuprind numai o descripție 
a faptelor, nu vre-o apreciare personală. Această apreciare intervine nu- 
mai în afirmarea, pe care o face, cu drept cuvînt, A. V. Dicey că în 
acest regim dispare opoziția între guvern şi popor. 

La acestea ce răspunde d. T povici? 


MISCELLANEA 135 


Le si 


D-sa insistă mai mult asupra amintitei aprecieri a lui Dicey şi, ci- 
tind pe alese, cruciş, fără legătura pe care o au în text, crimpee de 
fraze din cartea publicistului american H. D. Lloyd, din cari rezultă 
vre-o indicație asupra diferențierii organelor de guvernămint în Elveţia, 
se opreşte în special asupra pasagiului relativ la situaţia Consiliului fe- 
deral,—organ ce corespunde ministerului în regimul parlamentar, dar care 
este lipsit de acel rol conducător pe care îl are ministerul. Şi tocmai fiind 
că e lipsit de acest rol, şi focmai fiind că poporul elveţian „poate im- 
pune sau opri orice act de legislație sau de guvernămînt mai însem- 
nat“, fără să aibă nevoe de mecanismul responsabilităţii ministeriale, — 
Consiliul federal, cum arată Lloyd, îşi poate „merge drumul său, consi- 
„derind, pregătind şi redactind măsurile ce trebuiesc recomandate 
„camerelor [cuvintele subliniate sînt omise în citaţia d-lui Popovici] 
fără a ţinea urechea mereu la pămînt [d. Popovici traduce: /a popor]“. 

Şi, cum iarăş Lloyd arată foarte bine, această situaţie a membrilor 
„guvernului“ se datoreşte tocmai faptului, că măsurile supuse de el ca- 
merelor sînt controlate, în diferite forme, şi de sufragiul universal al 
poporului ! 

Dar d. Popovici se crede îndreptăţit să exclame: 

„Apoi dacă asta se numeşte democrație—atunci şi eu sînt de- 
mocrat !*.... i 

Şi deci tot se crede în drept sătăgăduiască existența democrației ! 

Am întrebat atunci pe d. Aurel Popovici pe cine vrea să „com- 
bată“ ? | | 

Cînd atiţia oameni „serioşi“, cum recunoaşte şi d-sa, învăţaţi, oa- 
meni de stat, publicişti, ca Freeman, Dicey, Brice, Lloyd, etc.,--„asfa 
numesc democrație“,—poate d-sa să facă abstracţie de noţiunea /or a 
democratismului >? 

Combate d-sa democratismul pe care îl înţeleg ei (şi toată lu- 
mea, de altfel),—atunci Elveţia este o democraţie, şi democraţia există. 

Acceptă d-sa acest democratism;—atunci pentru ce îi combate ? 

Şi spre a înlătura orice echivoc, am arătat ce înțeleg „oamenii 
serioşi“ prin democraţie ; şi n'am căutat să fiu original, am reprodus de- 
jiniţiile din cel dintăiu manual de şcoală ce mi-a căzut în mînă (A. Es- 
mein. Éléments de dr. Constitutionnel),—d. Popovici le găseşte chiar prea 
terre-ă-terre. 

Totuşi d-sa n'a răspuns nemic la toate acestea: există democraţia, 
pentru ce ne combate >... 

Păcat... 

%* d + 

In schimb, d. Popovici prooroceşte din nou toate nenorocirile ce 
vor cădea pe capul poporului romîn, pe urma ideilor susţinute de mine, 
cînd noi vom zăcea „sub glia verde“ (acest termen de verificare a pro- 
orocirii, evident, mă dezarmează), şi repetă din nou aceleaşi două trei 


136 VIAŢA ROMINEASCA 


afirmări, pe cari, decînd a luat direcţia politică a „Sămănătorului“, d-sa 
le reproduce mereu în diferite combinaţii şi în diferite „variaţiuni pe 
aceiaşi temă“, fără a le dovedi,—şi anume: 

1) Poporul atita aşteaptă, propaganda democratică, pentru ca să 
isbucnească ca un „ocean de pofte şi rivniri incalculabile“. 

Unde a văzut directorul „Sămănătorului“ astfel de lucruri, nu ştim. 

In ţara pe care „oamenii serioşi“ o califică de cea mai democratică 
în lume, în Elveţia, poporul se arată mai conservativ de cit conducătorii 
lui, cum arată Lloyd (op. cit. p. 218 urm.), încît radicalii idealişti se ri- 
dică împotriva „referendumului“. 

Insuşi d. Popovici face caz din faptul, că în 32 ani (1874—1906) 
poporul elveţian a răspins prin referendum (din conservatorism, dove- 
deşte Lloyd) două măsuri, pe care d-sa le găseşte utile. 

2) Poporul trebue condus de fruntaşii săi „fireşti“ şi „patrioți“. 

Dar cine sînt fruntașii fireşti ? 

O nobilime privilegiată ? (Nu îndrăsnesc să afirm, că aceasta este 
idea d-lui Popovici, dar sint oarecari indicațiuni în acest sens). 

Cum se desemnează aceşti fruntaşi ? sau de unde săiai o nobilime, 
cînd nu o ai? 

Mister. 

Apoi care om de stat, care „politician“ cinstit chiar, nu se crede, 
în toată sinceritatea, patriot? Nu din patriotism tocmai ţine fiecare la 
ideile lui > 

li recunoaşte, de pildă, de patrioţi directorul „Sămănătorului“ pe 
d-nii P. P. Carp sau N. Iorga ? 

Dar concepţia d-lui Carp asupra naţionalismului, şi a d-lui Iorga 
asupra democratismului diferă de a d-sale atit de mult! (Despre subsem- 
natul nu mai vorbesc, findcă, pentru d. Popovici, trebue să întrupez 
toate „ateismele“, „materialismele“, „cosmopolitismele“, „pacifismele“, 
sau „feminismele“ imaginabile.... „abominaţiunea pustietăţii*!...) 

3) Democratismul duce statele şi națiunile la pierzare. 

Unde s'a întimplat acest lucru ? 

Din cauza democratismului se descompune sub ochii noştri Imperiul 
glorios de altădată al Osmanliilor ? 

Din cauza democratismului a ajuns la marginea prăpastiei Impe- 
riul Ţarilor, a suferit o înfrîngere ruşinoasă şi se sbate acum în nepu- 
tinja de a-şi aşeza viaţa de stat pe vr'o temelie sănătoasă ? 

Sau, în vechime, din cauza democratismului au pierit Impărăţiile 
Egiptului, Babilonului, etc., sau chiar Imperiul Roman (trebue să punem 
la o parte, de pildă, lămuririle în această privinţă ale unui Mommsen, 
sau chiar ale unui Liebig, celebrul chimist) ?... 

Şi cum se explică prosperitatea unei ţări ca Elveţia, care, cu toate 
condiţiunile naturale atit de neprielnice, merge în fruntea progresului 
chiar material, economic,—fără să mai vorbim de cultura ei, de şcoalele 
ei exemplare, etc.,„—cum cu atitea detalii ne arată şi Lloyd, citat de d. 


MISCELLANEA 137 


Popovici ? sau pe ce temeiu de fapt ar putea vre-o Casandră reacționa- 
tă să-i prezică Elveţiei pieirea, chiar pentru vremuri cînd vom fi „sub 
glia verde“? Oare aici puterea destructivă a democratismului nu e e- 
ficace, şi pentruce ? 

Şi care democratism ? Al „oamenilor serioşi“, ca Dicey, Freeman, 
Brice, Lloyd, etc. —sau „cel ce nu există“ ?... 

Nu ştim. 

In zădar veţi căuta răspuns la aceste întrebări în toate polemicile 
d-lui Popovici. 

Atunci împotriva cui şi pentru ce se răsboeşte d-sa ? 

Şi iată, polemica a luat sfîrşit... Păcat!... 

D. Popovici însă, după aproape şese luni de activitate publicis- 
tică intensă, ne făgădueşte că ne va desvăli mai tîrziu toate aceste taine. 

Să aşteptăm. 


x% d Li 

Dar despărţindu-ne astfel de d. Aurel C. Popovici, cel puţin pen- 
tru moment, datorim cefiforilor, desigur, o lămurire. 

Pentru ce regretăm, şi regretăm sincer, sfîrşitul lamentabil al aces- 
tei polemici,—cu tot tonul ei gladiatoric, cu toate „artificiile“ şi cu toa- 
te violențele ei excesive şi nejustificate de nemic ? 

Cu oricare altul, evident, n'am sta de vorbă în aceste condiţii. 

Dar d. Aurel Popovici nu poate fi judecat ca oricare altul. 

Sînt polemişti cu cari e o mare plăcere să discuţi, fiindcă gîndi- 
rea lor originală şi bogată, argumentaţia lor strinsă, luminile neaşteptate 
ce ei aruncă asupra unor feţe ale problemei, nelămurite încă chiar pen- 
tru d-ta,—dacă nu te conving, te silesc să-ţilimpezeşti propria-ţi cugetare, 
să o supui unui examen mai serios, dintr'un nou punct de vedere, să 
o lărgeşti şi să o adiînceşti. 

Intro astfel de polemică adversarii, remăind chiar fiecare ireduc= 
tibil pe punctul său de vedere, simt totuşi că n'au discutat în zădar, şi 
nau răpit, fără folos, timpul cetitorilor; că prin faptul chiar că două 
concepţii antagoniste au fost puse față în faţă, în contradictoriu, şi des- 
voltate pănă la ultimele lor consecinţi,—au cîştigat nu numai polemiştii 
ei înşi-şi şi cetitorii, dar s'a netezit calea adevărului. Căci mintea slabă a 
omului nici nu poate străbate spre adevăr, decît prin cărarea spinoasă 
a şovăelii, a îndoelii, a criticei şi a discuţiei, întrupate în diferite con- 
strucțiuni teoretice, ce par întotdeauna autorilor lor atît de armonioase şi 
solide, şi adesea— atît de şubrede urmaşilor... 

Vigurosul director politic al „Sămănătorului“ nu face parte din 
această categorie de polemişti. 

Cu toată erudijia-i vastă şi serioasă, cu toată convingerea-i adincă, 
ce radiază din fiecare cuvint şi... din fiecare semn de exclamaţie,—ii 
lipseşte puterea de argumentaţie şi de critică, şi acea putere de mlădiere 
intelectuală, puterea de comprehensiune a ideilor adversarului, şi—nu 
numai ale adversarului. 


138 VIAŢA ROMINEASCA 


D. Aurel Popovici,—ca şi acele aparate Marconi cari, din nesfirşi- 
tele vibraţiuni ce întretaie în toate direcţiile spaţiul, nu sînt sensibile 
decît la anume fel de ondulaţiuni,—din ce spune adversarul, din tot ce 
ceteşte, în perfectă bună credinţă, nu înţelege decît ce-i convine şi cum 
îi convine. ?) 

Toată construcţiunea-i teoretică, cum am spus mai sus, se rezumă 
în două trei formule invariabile. 

La toate sforţările de logică şi argumentaţie, d-sa, impasibil şi ri- 
gid, răspunde prin aceleaşi două trei afirmaţiuni sacramentale,—agremen- 
tate numai prin şiruri mai lungi sau mai scurte de semne de exclama- 
ţie, sau prin varietatea caracterelor tipografice... 

Ca o stîncă de granit, pe care nu o pot urni din loc, nici măcar 
brăzda, toate fulgerile cerului... 

In asemenea condițiuni, dacă discuţiunea cu d. Aurel Popovici 
nu-ți poate procura plăcere intelectuală, ea îţi produce un intens senti- 
ment estetic. l 

In vremurile acestea de neurastenie şi reflexiune, e un deliciu să 
te opreşti un moment în fața unui om dintro bucată, chiar dacă arhi- 
tectonica sa teoretică se reduce numai la cele două trei formule mistice. 

Chiar atitudinile duşmănoase şi disprețuitoare pentru adversar, 
violența de limbaj, tendința de a-ți suspecta buna credință şi de a-ți cău- 
ta în toate numai „tertipuri advocățeşti“, — departe de a-ți displăcea la 
acest om, îţi complectează impresiunea reconfortantă de caracter întreg. 

Fiindcă, nu uitaţi, că atunci chiar cînd polemizează, d. Popovici, 
în realitate, nu discută, nu argumentează, nu se înjoseşte pănă la sub- 
terfugii de logică (cu voință, cel puțin), ci oficiază; prin fiecare rînd 
scapă neamul şi ţara de pierzanie ; chiar prin fiecare ghilemea şi semn 
de exclamaţie pune cite o proptea la scaunul Domnului, clătinat de ne- 
credința veacului, de incursiunile „rațiunii suverane“, atit de dispreţuite 
de d-sa. 

In această stare sufletească, sînt explicabile toate violențele, pre- 
cum este explicabil că o observațiune, cît de obiectivă, pare a îndrep- 
tăți o ripostă şi mai vehementă. 


1) Incă o pildă, pe lîngă cele ce am dat pănă acum: 

H. D. Lloyd arată, că în cantonul Glarus Consilivl—adică „guver- 
nul“ — e dator să supună votului adunării plenare a cetățenilor (Laudsge- 
meinde) şi măsurile ce nu isvoresc din inițiativa lui, a Consiliului, şi care nu 
sint aprobate de el, şi dacă aceste măsuri sint votate de adunare. guvernul 
e dator să le înscrie în ordinea zilei a anului următor—măsură excelentă, 
evident. De aci învățatul american conchide: „Consiliul exercită astfel 
un veto limitat. —(a limited veto)“, — adică ceea ce e cunoscut în dreptul 
constituțional prin „veto suspensiv", — în opoziție cu „veto absolut“, care 
limitează drepturile corpurilor legislutive,—ca dreptul de veto ul Regelui, 
d. p., în constituţia romînă. 

D. Poporici, pe lingă că citează această frază detaşat, ca o regulă 
generală, pe care o pune în legătură cu alte restricțiuni ale „suveranităţii 
populare“, o traduce astfel: „Consiliul exercită de fapt ::n veto lime.: =, ,— 
nù limitat, cum spune autorul! Si aş putea înwmulti aceste pilde de înțe- 
legere greşită a d-lui Popovici, (dar conformă felului său de a gindi) până 
la ivfinit, cu toată buna-i credinţă nediscutabilă. 


MISCELLANEA 139 


Pentru o fire de prooroc toleranța e un păcat, „ereticii“—şi 
eretici sînt toţi „adversarii,“—nu merită decit ură şi dispreţ pe această 
lume, şi cazne vecinice în cealaltă. 

Zilele acestea am cetit în Ciemenceau,—care dacă ar fi renunţat la 
politică, tot ar fi rămas în istoria ţării sale ca o strălucită figură literară, — 
un fin portret de „prooroc“, în tipul unui pastor protestant: 

„Pentru Strumpf, —mai e nevoe să spunem 2—eretic (malpensant) 
„insemna orice om ce credea alt-fel decît dînsul.... Pentru el era o 
„inexprimabilă suferință ori de cîte-ori întilnea pe cineva, cu care era în 
„divergență asupra vre unui punct de teologie... Şi acest om, care n'ar fi 
„putut să strivească un purice, sftrşia de cele mai multe ori prin con- 
„damnarea interlocutorului său la fiacările vecinice. Dacă nu spuneai a- 
„Min la ori-ce cuvînt îi cădea lui de pe buze, nu puteai isprăvi con- 
„versaţia cu el decit blăstemat pentru erezie“....!). 

Şi d. Aurel C. Popovici are o fire de prooroc, ca şi d. N. Iorga, 
şi chiar mai mult decit d. N. Iorga. 

D. Iorga, d. p., la nevoe ştie să-şi menajeze concursul electoral 
al d-lui Lascar Tărăbuţă, sau poate, cu toată-i susceptibilitatea prover- 
„bială, păstra o prudentă tăcere, faţă chiar de d. Aurel Popovici. 

Dar acesta nu cunoaşte ast-fel de slăbiciuni,—dă cu toporul.... 

Nu e de mirare, că d. I. Scurtu—pe care natura l'a făcut „disci- 
pol credincios“, gata de a primi harul, cum pe ceialalţi i-a făcut prooroci, 
—a şi părăsit pe d. N. Iorga spre a se alipi de d. Aurel Popovici. 

Dar firii de prooroc e inerent, ca să zic aşa, să privească lumea 
de pe... picioroange... 

Ce mi-i Gladstone, Clemenceau sau Jaurès; Schneller Wagner 
sau Sombart; K. Marx sau F. Lassalle ?... 

Ori-ce om, cît de modest, poate, de sigur, critica ideile unui geniu 
chiar. Care bun şcolar nu ar putea azi să lămurească punctele slabe ale 
filosofiei lui Kant,? 

Dar o fire de prooroc nu se poate mărgini la critica ideilor, —îi 
trebue să arunce în „ghehena de foc“ pe însuşi ereticul,—şi iată nevoia 
de a discuta valoarea însăşi ştiinţifică, şi chiar de om, a „adversarului.“ 

Te poţi formaliza, dacă eşti privit de pe... picioroange, în „ilustra 
companie“ a atitor oameni de stat, învăţaţi şi scriitori, — „vestiți“ sau 
„zăpăciţi“ >... 

Prin urmare, fără supărare... 

C. S. 


P.S.—Colaboratorul nostru A. Mirea, cu tot talentul lui scînteetor, 
devine grav, —apare în volum... (, Caleidoscopul lui A. Mirea, tipărit 
de D. Anghel şi St. O. Iosif“ ), editura Minerva, prețul 1 leu 50. 

Te trezeşti că ajunge prooroc şi acesta, cu concursul d-lor D. 
Anghel şi St. O. losif!... 


1) „Les plus belles pages de Clemenceau“ (Paris, 1908), p. 32. 


Recenzii 


Adina Gr. Olănescu, Cugetări. 
„Minerva“, Bucureşti, 1908. Prețul 
lei 1.50. 

Adina Olănescu a fost ceea ce se 
chiamă o „intelectuală“, adică o fiinţă 
omenească, care-şi pune probleme re- 
lativ la lucrurile şi împrejurările lu- 
mii uceştia, care se îndeletniceşte cu 
ideile despre lucruri tot atita cit și 
cv lucrurile, dacă nu şi mai mult, şi 
pentru care, cu un cuvint, ddeile au 
tot atita realitate ca și lumea coucretă, 

Si cum asemenea exemplare ome- 
neşii de lux sint rare, mai rare în 
țara noastră, şi încă şi mai rare prin- 
tre femei,—„cugetările“  Adinei Olă- 
nescu nu pot fi cetite fără interes şi 
chiar fără pietate,—căci viața acestei 
distinse femei sa curmat aşa de tra» 
gic, aşa de nedrept de tragic. 

Mulţi nu au predilecție pentru acest 
gen. Şi poate cu oarecare cuvint: 
Fiind nişte concluzii ale unor argu- 
meutări, pe care autorul nu le desfa- 
şoară, nişte generalizări scoase din ob- 
servaţii, pe care autorul nu ni le face 
cunoscule,— „cugetările“sint, pentru ce- 
titor, simple afirmări personale.—Un 
scriitor francez, mai dăunăzi, şi-a luat 
curioasa iudeletnicire de a reface cu- 
getările lui La'Rochefoucauld, afirmînd 
contrarul. Depildă La Rochefoucauld 
zice că femeile, în întăiul amor, iubese 
pe bărbați, în celelalte amoruri, iubesc 
iubirea, ete. Scriitorul francez, de ca- 


re vorbesc, schimbă cugelarea aceasta 
în contrarul ei. Şi Faguel, care anali- 
zează aceste cugetări refâcute, găseşte 
că unele sint tot atit de adevărate 
casi corespunzătoarele din La Roche- 
foucauld, alte:e mai adevărate, citeva 
neudevărate. Ca să dovedească pentru 
ce cutare cugetare refăcută e mai a- 
devărată, Faguet argumenteazi...—și 
triumfează. Dar ştim noi care au fost 
argumentele lui La Rochefoucauld? 
Ce ur răspunde e), dacă ar putea dis- 
cuta cu Faguet? lată defectul aces- 
tui gen. 

Dar dacă, din punct de vedere cu- 
ral şiiințific, „cugetările“ n'au mare 
însemnătate, în schimb ele sint un ad- 
mirabil stimulent pentru gindire. Şi 
mai ales atunci cind „cugetarea“ ere- 
lativă la preocupaţiiie care te stăpi- 
nese. Se poate, de pildă, ceva mai in- 
teresant pentru un om care iubeş- 
te decit „cugetările“ relative la iubi» 
re, la femei, la gelozie, ete ?- Iar ciad 
O „cugetare“ este un rezumat fericit 
ul propriilor tale cugetări asupra u- 
nui lucru, atunci simți acea cunoscută 
bucurie de a te regăsi în „cartea“ pe 
care o cetuști, 

E de prisos să adaog că forma are 
o importantă covirşitoare în genul a- 
cesta,—caşi în orice gen care are, prin 
definiţie, ca însușire seurtimea. Ca şi 
într'o epigramă, forma trebue să fie 
concisă,—expresiile pregnante,—cu un 


RECENZII iti 


cuvint—lapidară. Fără aceasta, o „eu= 
getare“ pierde mai mult de jumătate 
din valoarea ei. 


Această însemnătate a formei face 
pe mulţi să creadă că „cugetarea“ ar 
consta în exprimarea într'o formă nouă 
a oricării idei. Din această cauză o 
mulțime de idei curente, exprimate 
prinitr'o comparaţie nouă, ne sint date 
drept „cugetări“. Aşa, ca să luăm un 
exemplu chiar din „cugetările“ Adinei 
Olănescu, cind ea zice: „Nu toate pie- 
trele sclipitoare sint scumpe : nu toa- 
te vorbele mari sînt rodnice“,—eu spu- 
ne un lucru ştiut de toată lumea. Toa- 
td „cugetarea“ stă, ari, în comparație. 
Cugetarea aci e numai atita; „Nu toa- 
te vorbele mari sint rodnice“. Dar ci- 
ne ar îndrăzni să dea această idee 
drept o „cugetare“ ? 

Şi sînt şi „cugetări“ cari cuprind ba- 
Dalităţi, fară ca măcar acestea să fie 
inflorite cu o comparatie. De pildă, 
din Adina Olănescu: „Mizeria slăbeşte 
și trupul şi sufletul“, 


O adevărată „cugetare“ este o idee 
nouă, stabilirea unui raport nou între 
două noţiuni, generalizarea unor ob- 
servații, — concluzia unui studiu, care 
nu se dezvoltă,—in sfirşit o idee nouă 
pentru cetitorul cult, sau, în orice caz, 
o idee care nu e curentă şi care 
pune o problemă. Iată, de pildă, tot 
din Adina Olănescu: „Ceia ce chemăm 
rănile inimii noastre, nu sînt mai a- 
deseori decit rănile mindriei noastre“, 
Această „cugetare“ ne pune probleme. 
Un exemplu: S'a spus că gelozia sti- 
mulează amorul. Femeile o ştiu, şi 
cind observă că barbatul incepe să se 
răcească, ele incep să cocheteze en 
alt bărbat şi adesea reuşesc să aprin- 
dă sentimentele aceluia care se elibe- 
ra. Este evident că cochetăria femeei 
cu alt bărbat nu e un fapt care să te 
facă so subeşti ; din contra. Dar omul 
sufere iu ambiția lui. Mindria lui de 
cuceritor e jigaită. „Rana“ lui, cum 


zice Adina Olănescu, e o „rană a min- 
driei“. El crede însă că eo „rană a 
iubirii“; şi aşa de sincer crede, incit 
nici prin gind nu-i trece că min- 
dria îi e exasperată; el e sigur că iu- 
birea i s'a exasperat, că ea a ajuns la 
paroxism.—Şi apropo: spuneam mai 
sus ce interesante sint „cugetările“, 
cind în ele e vorba de o stare sufle- 
tească care ne preocupă. Imaginaţi a- 
cum pe un gelos cetind „cugetarea“ 
aceasta a Adinei Olănescu. Desigur 
că el işi va pune întrebarea: „Nu cum- 
va „rana“ inimii mele este o „rană“ 
a mândriei mele? E iubire în ceiace 
simt, ori tocmai contrariul ei, ego- 
ism ?“. Si poate că (iată şi un efect... 
terapeutic al „cugetărilor“ !) acel bär- 
but gelos, ne mai respectindu-şi sufe- 
rinţa, aceasta se va mai micşora. 
Iată, dar, o „cugetare“ adevărată. 
Acum că această „cugetare“, pe care 
am ales'o ca exemplu, nu este tocmai 
originală, că ea rezultă (dacă nu cum- 
va a fost la fel formulată) din autoa- 
nalizele ce şi le fac egoișştii lucizi, au- 
toanalize de care e plină literatura 
contemporană, — aceasta e altă ches- 
tie. „Cugetarea“ aceasta însă, nu eo 
banalitate:-—Dealtmintrelea azi, în ur- 
ma atitor „moralişti“ (și „moralisti“ nu 
sint numai autorii de „cugetări“ ci şi 
filozofii, şi romancierii și autorii de 
„jurnale“ etc.) e greu sà mai fii abso- 
lut original, afară decit dacă vrai să 
cazi în paradoxe pretenţioase. 
Domeniul acestui gen literar este 
sufletul omenesc. Marii autori de „cu- 
getări“, un La Rochefoucauld, un Cham- 
fort, un Rivarol sint „moralisti“, adică 
observatori reci ai sufletului omenesc, 
așa cum se poate cunoaşte el din pur- 
tarea oamenilor unul cu altul. In via- 
ţa „de salon“, în viaţa aceasta com- 
plicată şi ipocrită, și de aceea greu de 
pătruns, s'a ascutit spiritul de obser- 
vutie al acestor „moralişti“. — Şi nu- 
mai din exploatarea domeniului aces- 
tuia poate trăi acest gen.—Acolo un- 


142 


de se poate tace ştiinţă exactă, unde 
sintem datori să facem ştiinţă exactă, 
—acolo nu eteren pentru „cugetări“... 

Totuşi unii trec sub numele de „cu- 
getări“ şi teorii asupra vieţii şi lumii, 
ba chiar și teorii, ori consideraţii, a- 
supra domeniului ştiinţilor fizice ale 
naturii.— Şi dind şi acestui soiu de „cu- 
getări“ forma scurtă şi lapidară, fon- 
dul şi forma se simt rău împreună şi 
ambele sufăr de această imperechiare. 

Şi unele din „cugetările“ Adinei Olă- 
nescu sint teoretice. E vorba în ele 
de matemateci, de timp şi spațiu, etc. 
Această distinsă şi cultă femee, curi- 
oasă de problemele gi teoriile ştiinţi- 
flce curente, şi-a făcut oarecare consi- 
deraţii personale asupra lor, pe care le 
găsim trecute printre „cugetări“. Mul- 
te din aceste „cugetări“ sint mai de- 
grabă „opiniuni“ interesante ale unei 
diletante inteligente. 

In definitiv, prin nobleţa sentimen- 
telor ei, prin cunoştințile ei, prin mă- 
nuirea indemănatică a limbii romt- 
neșşti, care nu e a clasei din care fa- 
ce parte autoarea, şi, mai presus de 
toate, prin preocupatiile ei, Adina Olă- 
nescu merită un loc onorabil în lite- 
ratura noastră săracă... Ea merită în- 
că ceva, care, de sigur, i-ar fi făcut 
şi mai multă mulțumire: un loc în 
inima noastră. 


Corneliu Moldovanu, Cintarea 
Cintărilor, Prelucrare în versuri după 
Biblie. „Minerva“, Bucureşti, 1908. Pre- 
tul 1 leu. 

Ciîntarea cîntărilor d-lui C. Moldo- 
vanu este, cum spune insuşi traducă- 
torul, o „prelucrare în versuri după 
biblie“. In adevăr, d. Moldovanu a am- 
plificat şi a schimbat. A făcut vari- 
ații pe o temă dată. Am comparat 
textul biblic cu traducerea: Truduce- 
rea este o amplificare a originalului. In 
multe locuri, un cuvint, o imagine din 
textul original a dat traducătorului 


— "pr 


VIAŢA ROMINEASCA 


prilejul de a fuce două, ori mai multe 
versuri,—prilejul de a se transforma 
din traducător în autor.—Şi nu-l învi- 
nuese pentru libertatea ce şi-a luato. 
Odată ce nesa declarat ce a avut de 
gind să facă, nu ne rămine decit să 
vedem dacă a făcut bine, artistic, ceia 
ce a făcut. Şi a făcut, în genere, bi- 
ne. Cintarea cântărilor d-lui Moldo- 
dovanu e poezie, — şi d-sa a ştiut să 
găsească şi forma, oarecum arhaică 
şi... orientală printr'un fel de monoto- 
nie a ritmului, ceeace satisfuce exi- 
gențele cetitorului, care vrea să gă- 
sească în Cintarea cîntărilor un suflet 
altfel decit al nostru, un .suflet aşa 
cum ni-l inchipuim, pe drept sau pe 
nedrept, în urma lecturilor noastre 
despre oamenii vechi,—noi ‚pameni mo- 
derni, cari avem simțul istoric, ori 
presupunem că-l avem. 

O altă libertate ce şi-a luat traducă- 
torul-autor este înnobilarea varecăror 
termeni prea proprii, cari, dacă ar fi 
fost redaţi aidoma, ar fi fost jignitori 
pentru noi, care sintem, în vorbe, mult 
mai „pudici“ decit străvechiul autor 
al acestui cintec de triumf al iubirii. 
Oamenii de azi s'au spiritualizat şi 
au desfăcut dragostea în două: dra- 
gostea fizică şi dragostea sufletească. 
Cei vechi însă nu cunoşteu această 
subtilitate. Şi, de altimintrelea, şi cei 
noi, dacă sînt normali, n'o cunosc de 
fapt. Dar cei noi obişnuesc să consi- 
dere ca inferioară, şi aproape ca o 
slăbiciune ruşinoasă deşi fatală, fizi- 
citatea dragostei şi unele cuvinte, deci, 
din Cintarea cântărilor ar fi fost jigni- 
toare. D. Moldovanu le-a spiritualizat și 
înnobilat—dar nu face nimic : Ele evo- 
că, totusi, ceia ce vechiul căntărelt 
exprima fără pic de jenă. 

Am convingerea că această tradu- 
cere este binevenită nu numai pentru 
publicul iubitor de literatură, dar şi 
pentru tinerii seriitori. Ea poate servi 
de îndreptar pentru tinerii poeţi ca- 
re, sau cintă femeea obiect de plăcere 


RECENZII 


(azi sint puţini; acum zece ani erau 
majoritate), sau cîntă femeea ca in- 
spiratoare de un sentimentalism inte- 
lectual, dacă mă pot exprima aşa. Am 
impresia că dela Eminescu nu s'a mai 
cintat femeea în chip păgin. adică în 
chip complect. Şi, de altmintrelea, nici 
innainte de Eminescu... Nu « bine cind 
un poet e „wmaterialiat* ori „spirţtu- 
alist“ in simţire. El trebue să fie om, 
—şi „om“ aşa, este omul antic ori o- 
mul Renașterii. Şi farmecul adinc al 
poeziilor de iubire ale ;lui Eminescu 
vine de acolo că el a fost un om de 
felul acesta. Sint rari poeţi cure au 
cintat iubirea cu atita poezie ca Emi- 
nescu. D. Gherea i-a reprosat că n'a 
cintat femeea cetăţeană. Nu... Con- 
cepția iubirii lui Eminescu a fost, pe 
cit poate fi la ua modern, ca a auto- 
rului Cîntării cântărilor... A crede că 
Eminescu poate fi clasificat uşor, in- 
tre iubitorii femeei-obiect de plăcere, 
este o greșală, căci Eminescu a fost 
un păgin, care nu poate fi inchis cu 
forța intr'una din modernele categorii 


sufleteşti obişnuite. 
G. I. 


sa 
V. Alexandri. Despot-Vodă. Le- 
gendă istorică în versuri. Cu o notiţă 
introductivă de Petre V. Haneş. Bu- 
cureşti. Leon Alcalay. (Biblioteca pen- 
tru toti Nr. 322—325). 


2 


C. Negruzzi. Poezii. Cu o notiță 
introductivă de Petre V. Haneş. Bu- 
cureşti, Leon Alcalay. (Biblioteca pen: 
tru toţi No. 336). 

Nu mă ocup decit dechipul cum au 
fost editate aceste dovă cărţi. Dl. P. 
V. H. declară cău vrut să dea o ediţi- 
une populară şi, în prefața celei din- 
tăi, ne spune ce întelege d-sa prin a- 
ceasta: „O editiune populară nu în- 
semnează, cum se face în genere, o 
ediţiune de mântueală... O ediţiune po- 
pulară are nevoe şi de note explica- 
tive... Ediţiunea trebue să inlesnească 


143 


ea singură înțelegerea cît mai în grabă 
a textului. Cind te obligă să cercetezi 
dicționare sau enciclopedii, nu se poa- 
te spune că-şi ajunge scopul“. N-avem 
nimic de spus împotriva acestor prin- 
cipii, dar păcat că au rămas numai în 
prefață, căci încolo, ediţiile s-au făcut 
tot „de mintueală“. Notele sint date 
fără nici o chibzuială--multe de prisos 
şi multe greşite—pe cînd o mulţime 
de cuvinte, care ar trebui să fie ex- 
plicate într'o ediție populară, sint lä- 
sate fără nicio lămurire. Astfel, pen- 
tru a da citeva exemple. Din Despot- 
Vodă: D. P. V. H. işi dă osteneală sä 
lămurească înțelesul cuvintelor aer 
(„acoperămintul mesei din altar“ pg. 
28), soră (viitoare călugăriță pg. 122), 
onor pg. 100, angelică („ingerească“ 
pg. 55). eres („credință greşită“ pg. 
114) ete., dar lasă neexplicate cuvinte 
ca: hlamidă (pg. 59), psalmodie (118), 
talisman (87), cinism (148), ipocrizie 
(149) etc. etc. 

Din C. Negruzzi: Explică cuvintu) cà- 
tană (pg. 81), dar lasă fără notă pe ace- 
eași pagină cuvintul kaiduc, în înte- 
les de pedestrag ungur şi tot aşa lasă 
cuvintele: ciapchin (82) se hereţeşte 
(82), pîrcalab (83), Dărăbani. Armu- 
gei, Simeni, Panţiri, Aprozi, Copii (pg. 
86) ele. ete. 

Apoi cuvintul oferi»e îinfiorare) îl 
explică: „necaz, suferință“ (Despot- 
Vodă pg. 59), „ciudă“ (D,-V, 149), a se 
oțări=—u se neliniști (Negruzzi pg. 82) ; 
corci= „vitregi, haini“ (Negruzzi 73); 
ponor=loc ascuns (Negruzzi 84); zenit 
=cer (D.-V. 142)!! eteete. Nu lipsesc 
nici greşelile de tipar din aceste edi- 
ţii popnlare, care dovedesc că nu e de 
ajuns să știi cum trebue să faci un 
lucru, pentru ca să-l şi poți face bine. 

+ 

Raymund Netzhammer. — 
Axiopolis und Troesmis. Die Ruinen- 
felder zweier Verschwundener Städte 
der Dobrogea. ii pagini 4. 


144 


Aceste citeva pagini, dintre cari par- 
tea întăia privitoare la Axiopolis nu-i 
de cit o continuare a călătoriei ante- 
rioare dealungul Mării Negre, au fost 
publieate în „Alte und neue Welt“. 
Studii noi, întreprinse de autor asupra 
acestor două oraşe romane, la drep- 
tul vorbind nu conțin, ci mai mull o 
sistematizare e diferitelor notiţi im- 
prăştiete, ici colo, în diverse publica- 
ţiuni. Totuşi dragostea autorului pen- 
tru trecut şi regiunea plină de o me- 
lancolică poezie îi inspiră un stil vioiu 
şi expresiv, pe care-l citim cu plăcere, 
iur numeroasele fotografii - ale ruine- 
lor şi reconstituirile încercate ne a- 
jută să înțelegem întrucitva ce erau 
odată aceste puternice forturi. Am 
vorbit, cu prilejul recenzării altor pu- 
blicatii ale autorului, despre condem- 
nabila indiferenţă în care zac şi tiud 
să dispură atitea comori ale trecutu- 
lui; am putea ridica şi acuma aceleaşi 
protestări, dur la ce bun? Paginile 
relative la Troeinis ne arată și lipsa 
de sistem şi ignoranța barbară cu 
care s'au făcut săpăturile pentru des- 
vălirea vechilor ziduri. Cu greu se mai 
poate recunoaşte acum ceva precis: 
zidurile distruse pănă în temelie, pie- 
trele, molozul aruneat fără ordine, iar 
plugul taie neîmpedecat brazda sa. 


M. J. 
nn 

Jules de Gaultier. Dépendance 
de lu Morale et Indépendance des Mo- 
eurs. Societé du Mercure do France, 
Paris. 

Multe prejudecăţi ale cugetării mo- 
derne vin din aceea că deşi ne pre- 
tindem emuncipaţi de puterea teolo- 
giei, um păstrat totuși metoda şi sen- 
sibilitutea ei, cari ne-au dus Ja ace- 
leaşi erori fundumentale deşi pe alte 
căi. Dintre ucestea, cea mai înrădă- 
cinată e aceia de a căuta explicarea 
existeutei într'un principiu exterior ei, 
sub formă de lege, din îndeplinirea că- 
reia ar rezulta o sistematizare totulă a 


VIATA ROMINEASCA 


. x 


existenței. Ori această sistematizarear 
însemnu nimicirea existenței care, ea 
fiind e forţă în desfăşurare, ne apare 
ca o infinitate de diversități în pers- 
pectivele nesfirşite ale timpului şi ale 
spaţiului, în jocul complex al cauza- 
lităţii, şi nn poate fi concepută ca re- 
alizind armonia universala. Esenţialul 
ei, realizarea şi geneza ei, sint uu fapt 
de diferenţiare ce nu se poate cu nici 
un pret reduce la unitate, spre a se 
adapta unui. ţel metafizic și a realiza 
astfel finalitatea absolută. Mai mult de- 
cit atit, cunoștința însăşi, sistematiza- 
rea în parte, care e o condiţiuae indis- 
pensabilă existenţei, nu se poate rea- 
liza dacă nu există elemente cari prin 
o opoziție fundamentală să fie deose- 
bito unele de altele. Raționalismul in- 
telectual conchide în virtutea legilor 
cugetării, şi anume a` principiului 
contradicţiunii că, mai presus de 
activitatea rațiunii, activitate se- 
cundară ce se sileşte a ordona şi 
a sistematiza, e principiul de creați- 
une spontanee de sine însăşi a exis- 
tentei, neraționalul, pe care niciodată 
ratiunea nu-l va cuceri, căci dacă a- 
ceasta se va intimpla ea nu va mai 
ființa, Din această stare de lucruri a 
scos Gaultier concepţia Bovarysmului 
său ca metodă de cugetare. În ade- 
văr, nu poate fi existenţă cure să nu 
implice cunoştinţă de sine, după cum 
şi cunoştinţa presupune cu necesitate 
existența, chiar de nu ar fi decit e- 
xistența cugetârii cum o cere idealis- 
mul. Dar ce este cunoştinţa de sine 
dacă nu o stare analitică, o opoziţie 
intre subiect şi obiect? Fa implică 
deci pe de oparte diversitatea în a- 
ceastă opoziţie, iar pe de altă parte 
relativitatea acestei cunoştinți, căci 
existența trebuind să opue o parte, ca 
obiect, alteia cu subiect, va trebui cu 
necesitate ca o parte din ea să nu 
poată fi prinsă în cunoștință. Cunoş- 
tința deci ca şi existența sint fupte da 
relaţiune şi orice tendință de a depă- 
şi limitele relaţiunii e v tendință spre 


4 


RECENZII 


meant, o sforţare deşartă spre abso- 
lst, adică spre o conceptie absurdă şi 
imposibilă. In studiile din acest vo- 
lum, ceea ce urmăreşte autorul este 
dovedirea unej părţi de neraţionul în 
existență, a unor elemente incalcula- 
bile, cari alături de cele ce se pot 
sistematiza în rațiune, rămîn în afară 
de orice calcul, s+apă oricării preve- 
deri. Din acestea socoate autorul că 
fac parte moravurile. 

In adevăr, aplicind în domeniul fap- 
telor morale, cu rigurozitate, metoda 
pe care Kant o întrebuințează în siu- 
diul formelor de cunoștință, el stabi- 
leşte că faptul:etnic elementar, din ale 
cărui combinaţiuni s'au născut cele 
mai deosebite morale sociale şi rafi- 
păriile cele mai subtile ale moralei 
individuale. e gustul individului, care-i 
indică ceea ce ebine şi ce e rău pen- 
iru el. Din răsfringerea acestui gust, 
a acestei manilestări a sensibilităţii 
particulure în pulerea de a imagina, 
de a reflecta şi a prevedea a indivi- 
dului, pe de o parte, şi pa de alta în 
legăturile sociale, din conflictul acesta 
de veacuri, s'a stabilit o erarhie mai 
mult sau mai puţin stabila de gusturi. 
In societate indivizii cei mai tari îşi 
satisfac într'o măsură mai largă gus- 
tarile decit cei slabi de sub domina- 
țiunea lor. Iar cei slabi, dacă jins- 
tinctul vieţii e mai tare decit orice 
in ei, sint nevoiţi să sacrifice. de frica 
de a-şi pierde viața, cele mai puter- 
nice cerinţi ale instinctului, din refle- 
xiune şi prevedere. De aci vine ca no- 
țiunea de râu în morală, printr'o in- 
versiune, esile satisfacerea nnui gust 
ee ar putea aduce ca, consecinţi in- 
depărtate, daune instinctului vieţii, iar 
bine,— o serie de acte menite a contra- 
rie, din prevedere, asemenea gusturi. 
Judecâţile morale ce se nase din con- 
fictele instinctelor din acelaş individ 
şi conflictele dintre diferitele meca- 
nisme psihice, sint din ce în ce mai 
complicate şi analiza lor mai anevo- 


145 


ioasă, din care cauză realitatea e mas- 
cută şi se produce acel fenomen psi- 
hie numit de Gaultier Bovarysm, şi 
definit ca o facultate de a ne concepe 
altfel de cum sintem'în realitate, sub 
influența unei sugestii ce-şi are o- 
birşia în interes, amor propriu sau 
entuziasm, ca mubile ale acțiunilor. Pe 
această putere dea ne iuşela pe noi 
ingine se întemeiază morala, căci orice 
individ sau grup de indivizi ce opri- 
mă pe altul, după primul moment de 
violență, în care şi-a dovedit puterea, 
se adresează puterii acesteia pentru 
a-şi menținea dominaţiunea. Astfel, 
ceea ce e interes, profit pentru învin= 
gător, şi servitute pentru învins, de- 
vine orînduială cirmuită de o lege su- 
perioară, emanată dela divinitate sau 
din raţinue și din îndeplinirea căreia 
rezultă fevicire. Imperativul pe care-l 
dă astfel morala e o utilitate pozitivă 
pentru învingători şi o utilitate ima- 
ginară pentru învinşi. Pentru ca u- 
ceastă ficțiune însă să fie binefăcă- 
toare pentru toţi, ea trebue ca graţie 
puterii de a concepe altfel de cum 
sînt motivele acţiunilor, să fie cre- 
gută de grupul de indivizi sau indivi- 
dul ce se simle astfel înălțat în o- 
chii luj proprii, adică să socoată de 
adevărat un lucru ce li-e util. 
Faptele morale deci stat stări deri. 
vate din fenomene fiziologice primi- 
tive iar diferențiarea lor se datoreşte 
traiului omului în societate. Forma 
practică a fenomenului moral fiind în 
judocata individului care-l săvirşește, 
el intră în domeniul empirismului, şi 
ca toate feno > enelv empirice, e inir'o 
atriosă dependență de fenomenele fi- 
ziologice, şi fiindcă individul nu se 
poate concepe decit numai ca făcind 
parte dintr'o colectivitate, aceste fe- 
nomene fiziologice, gusturile individu- 
ale ce fac baza moralității, ele devin 
prin influențile şi constringerile reci- 
proce, moravuri sociale. De aici con- 
chidem eă morala e în dependența 


10 


1 46 


cea mai strinsă faţă de moravuri, pe 
cînd ele sînt independente de ea. 

Parlea originală insă, proprie auto- 
rului, e in aceea că el vrea să duve- 
dească că moravurile sint indepen- 
dente nu numai de morală, ceea ce 
e un lucru generulminte admis în etica 
contimporană,—dar şi de logică. El so- 
coate că fenomenele etice nu se pot 
induce din experiență după cum nu 
se pot deduce nici dintr'uu principiu 
apriori, adică sint aleatorii, conţin în 
ele un element de contingență ireduc- 
tibilă. Aceasta se recunoaşte mai în- 
tăi în extrema lor nestabilitate, va- 
riaţie infinită a sanctiunilor sociale şi 
individuale în timp şi spaţiu, putereu 
infinită a individului de a se sustrage 
de lu consecinţile remuşcării, ceea ce 
face să se opue arbitrarul, în lumea 
morală, constanţei din lumea fizică şi 
apoi, mai ales posibilitatea de a intro- 
duce liberul arbitru, concepții pur ver- 
‘bale, ce nu se poate proba, dar cari 
dovedesc nedumerirea spiritului nos- 
tru in fața unor fenomene ce scapa 
măsurilor sale ştiinţifice. 

Ce consecinţi aduce după sine stabi- 
lirea acestei independenţi a moravu- 
rilor de logică ? 

O ştiinţă a moravurilor e posibilă 
chiar după această constatare, insă tre- 
bue să recunoaştem în primul loc că 
trebue înlocuită pretutindeni finalita- 
tea obiectivă cu o serie de finalitați 
subiective, pe cari le formulează sub 
formă de imperative diferitele gusturi 
şi dorinți ce am văzut că fac baza mo» 
ralităţii şi creiază realitatea mora- 
Jă. Această realitate morală însă nu 
se realizează decit prin conflict, ea se 
impune ca atare unei civilizaţii întregi 
cînd o sensibilitate a avut puterea sau 
şansa de a invinge pe celelalte. For- 
ma generală prin care se manifestă 
moralitatea fiind conflictul, noi nu o 
putem proba prin spiritul de deducți- 
une şi claritate, prin imparţiabilitate şi 


VIAŢA ROMINEASCA 


pasivitate ce siut virtaţile logice ale 
dialeclici;, căci atunci am confunda ca- 
teg vriile cunoştinţii cual e actului. In 
etică deci nu putem stabili, pen- 
tru a constitui o morală colectivă, 
forme prealabile ale binelui şi ale rău- 
lui, ei ar trebui numai să hotărim da- 
că colectivitatea pentru care se furmu- 
leaz o morală este constituită din oa- 
meni ce pot avea acelaş gust, aceleaşi 
dorinţi. Omul util în materie de mo- 
ravuri nu e nivi sevantul, nici logicia- 
nul dotat cu virtuţi dialectice, ci acel 
care înzestrat cu o sensibilitate puter- 
nică, ovaluind totul după această sen- 
sibilitate, ar putea să dea un scop, o 
ținlă vieţii pentru o clipă, scop ce nu 
se poate da pe alte căi. Acela ar fi 
creatorul de valori al lui Nietzsche sau 
eroul lni Carlyle. Concepţia aceasta 
dovedind că totul nu poate cădea sub 
puterea noastră de sistematizare, vă- 
deşte in acelaş timp că viaţa posedă 
o putere de improvizare prin care re- 
naşte mereu cu paserea Phoenix; apoi 

e în ucord cu empirismul şi e singu- 
ra ce se invoește şi cu formele inde- 
finite ale cunoştinţii, care în loc;de 
a fi distruse de antinomii, se întărese 
dimpotrivă prin ele. 

In capitolul Henry Heine e! le Roman- 
tisme e analizată concepţia morali- 
tăţii „în sine“ ca o stare de moravuri 
consacrată de natură, concepție ideo- 
logică a „romantismului raţiunii“ ce 
a înlocuit vechea concepţie a divinită- 
ţii din teologie şi şi-a ajuns apogeul 
cu Rousseau şi Kant. Această concep- 
ţie sub forma raționalismului lui Kant 
ca şi sub forma romantizmului lui 
Rousseau se reazimă pe noţiuni falşe. 
Cel dintăi se reazimă pe o falsă con- 
cepţie a realilaţii morale considerind 
ideia binelui ca o entitate obiectivă şi 
simplă, ce există prin „sine“ în nutu- 
ră, pe cind ea e în cealitate rezultatul 
nestabil al conflictului dintre instine= 
tele individului şi înfrinările religioa- 


RECENZII 147 


se şi sociale. Iar romantismul se ra- 
zimă pe o falsă concepţiune a reali- 
tății sentimentale, luînd ca o enti!ate 
simplă şi obiectivă, existind prin ea 
însăşi, instinctul iubirii aşa cum l'a 
creat civilizaţia, cum l'a rafinat şi 
schimbat religia și înfrinările sociale. 
In realitate, iubirea aşa cum se pre- 
zintă la omul medieval şi modern,e o 
stare fuarie complicată, alcătvita din- 
tro justă echilibrare de tendinţi con- 
tradictorii, o stare în care instinctul 
primitiv e pierdut mult dia violenţa 
lui, amestecîndu-se cu sentimente es- 
tetice şi etice. Modalitatea de iubire 
căreia îi zice Gaultier „le mal de Phè- 
dre“, ce pare a-şi lua elementele nu- 
mai din fiziologie, este acea ce a ser- 
vit romanticilor ca tip al iubirii ome- 
neşti. Dar ea nu e singura modalitate 
şi mai ales nu e acea dominantă. 
Grecii vechi desprețuiau pasiunea şi 
o considerau ca o boală; în evul me- 
div era considerată cu un blestem, ca 
o urmare a unei vrăji. Alături de a- 
ceastă formă a iubirii, creată în om 
de fiziologie, există o alta, creată de 
intervenţia socială, un compromis în- 
tre instinctul vechiu al expansiunii şi 
reproducţiunii şi între alte tendinţi 
mai noi, cu cari instinctul vechiu a 
trebuit să tranzigeze. Romanticii au 
confundat planurile eticii cu ale es: 
teticii, luind forma iubirii cea mai es- 
teti-ă prin intensitatea ei ca cea mai 
nobilă şi mai înaltă din punct de ve- 
dere etică. Dar prin faptul că a 
fâcut din patimă un lucru de dorit, în 
loc de un lucru de spaimă, cum era la 
cei vechi, i-au răpit tocmai ceea ce-i 
făcea frumuseţa adică puterea. A re- 
simți pasiuuea a devenit o modă care 
nu a dat ca rezultate decit parodia 
acelor izbucniri de pasiune fatală, ce 
sint cazuri rari în omenire. Cazul ce- 
lor doi amanți celebri Alfred de Mus- 
set şi Georges Sand sint o ilustrație 
fericită a acestor raționamente. 
Constatind însă erorile acestor con- 


cepţiuni nu putem totuşi să le con- 
demnăm cu totul. Idzalul unui bine 
absolut, al unei justiţii absolute, al 
unei egalităţi universale, nu au reall- 
tate obiectivă, dar ele dovedesc că sen- 
sibilitatea contimporană nu mai supor- 
tă formele vechi ale suferinţii şi că 
o prea mare deosebire în condiția so- 
ciala o revoltă. Iar concepţia romaon- 
tică a iubirii arata năzuința sensibili- 
tăţii moderve spre o formă de iubire 
în care violenţa primitivă a instinc- 
tului să fie îndulceită de simţiri mai 
blinde şi să împrumute dela coastrin- 
gerile sociale calităţi de durata şi so- 
lidaritate. Aceste concepţii ideologice 
de drept, justiţie, libertate şi egalitate, 
sint reflectul în conştiinţi a unei in- 
tense activităţi fizice, ele ne arată că 
a sosit în preajma marii revoluţii mo- 
mentul de a inlocui vechile: ficțiuni 
teologice prin altele noi, cari să nu 
fie alit de deosebite dv fapt ca cele 
vechi. Aceste ficțiuni ideologice nu au 
avut însă niciodată puterea de iluzie 
a celor teocratice şi din această cau- 
ză au ridicat multe contradicții în su- 
fletul modern. au sfâşiut sensibilita- 
tea și au condus-o la pesimism şi des- 
curajare. Ua exemplu viu ce ar ilus- 
tra acestea şi a cărui analiză ar servi 
la descoperirea viţiului intelectual al 
acestei nelinişti sufleteşti e sufletul 
poetului Heine. 

Heine e romantic prin importanța 
cea mare ce o dă sensibilităţii, care 
la el e foarte inteasă, prin cultul, ge- 
niul şi entuziasmul pentru artă, prin 
primele sale admiraţii literare ce sint 
pentru Schleyel, Tieck, Novalis, Cha» 
misso, Hoffman. E raţionalist şi mistic, 
căci pune în rațiune principiul unei 
noi, religii a viitorului: libertatea. 
Dar în acelaş timp sufletul lui e stăşiat 
de antagonismul unor tendinţi contra- 
rii. Heine poartă în el un nazarean 
şi un hellen, după împărţirea omeni- 
rii în două grupe caracterizate ast-fel 
de Nietzsche. Adică în el e un apără- 


148 


tor al drepturilor omului după ritul 
marii revoluții şi un artist cu tendinţi 
aristocratice şi cu gustul omului sub- 
tire pentru viaţa împodobită şi civili- 
zaţia rafioate. Intre aceste două dog- 
me: „Există între oameni o erarhie 
de ordine divină“ și „Toţi oamenii sint 
egali“, Henry Heine nu a găsit în su- 
fletul său nici o resursă dialectica, nici 
o strutagemă logică pentru a realiza 
o sintezii intre două puncte de vedere 
ce ii erau scumpe şi cari se exclu- 
deau în ultimele lor consecințţi. Şi cu 
toato acestea, între aceste două an- 
tinowmii, s'a forinulut realitatea socia- 
lä coutiinporană, care nu tăgădueşte 
neegulitatea între oameni ci caulă să 
inlature numai unele forme învechite 
ce nu se mai potrivesc cu starea sen- 
sibilitaţii raorale acluale. Această sen- 
sibilitate ce nu mai putea suferi scla- 
vajul, se acomodeuză foarte bine cu 
Salariatul. Problema socială nu se pu- 
tea rezolva prin metoda lui Heine, 
adică opunind două dogme irecon- 
ciliabile față în fati şi apoi temin- 
du-ne şi de consecinţilv uneia şi de 
ale alteia. Dogmele nu pot fi luate ca 
realităţi căci ele sint numai aparente, 
mijloace pentru a modifica realitatea. 
Realitatea concretă e starea de sen- 
gibilitate ce sa format îm decursul 
veacurilor prin o serie de conflicte şi 
numai din va vom putea scoate sen- 
sul dreptului justiţiei şi compromisu- 
lui în care libertatea se combină cu 
coustriugerea. 

Dar iată că o teorie nouă, a lui Qu- 
inton, introduce un nou punct de ve- 
dere în filozofie. Pănă acum se credea 
că viața, sub influenţa împrejurărilor 
schimbătoare, se schimbă mereg pen- 
tru a se adapla. Teoria lui Quinton ne 
dovedaşte că viața, celula vie, rămâne 
învariubil asemenea ei înaişi. lar mo- 
dificarilo exterioare, organele, aparate- 
le ce le creiază, sint anume pentru a 
se putea izola du mediul exterior şi 
să-şi poală astlel conserva toate con- 


VIAŢA ROMINEASCA 


dițiunile şi împrejurările ce-i folosese 
la aceasta. Deci viaţa nu se adaptează, 
ci în cele mai fericite cazuri îsi adup- 
tează fragmente de forțe din cos- 
mos, iar cind se modifică, nu progre- 
sează, degeverează. Din punct de ve- 
dere filozofic, concepția aceasta sehim- 
bă cu totul sensibilitatea metafizică. 
Inaiate de teoria lui Quinton loceata 
ascensiune a vieţii prin formele ani- 
mule dela amibă la om, ale cărei eau- 
ze nu se explicau,. ar fi lăsat oarecum 
credința înt:"uu scop, care deşi ucho- 
tarit. ur îi putut totuşi provoca visuri, 
Cu teoria lui Quinton, nici o finalitate 
nu mai e posibilă. Complicarea orga- 
nismelor, inteligența umană, nu mab 
duc spre destinuri necunoscute ci siuk 
couditii pentru a asigura un statu Quo, 
şi a impiedica disoluția Apărările pe 
cari le o pune fiziologia direct amenin- 
țărilor din afară, prin dispozițiuni or- 
ganice şi mijlouce directe, le creiază și 
inteligenţa indirect, şi încă nu ne pu- 
tem pronunţa cari mijloace sint mai 
eficace. 

Inteligența nu mai poate fi privitk 
ca scopul evoluţiei, nici ca un mijluc 
al etivii prin care s'ar realiza in con- 
ştiinţi ritmul moral. Religia morală a 
solidarităţii, idealul de justiţie şi de 
libertate ce înalţa sufletul modernilor, 
dacă le considerăm în raport cu sco- 
pul pe care-l urmăresc şi-l comparăm 
cu scopul spre care ne arată biologia 
că tinde evoluția, sint himerice. Dacă 
dinpaltriva le privim ca mijloace pen- 
tru realizarea prosperității celulei vi: 
şi voim căuta să determinăm modul 
cum lucrează ele în acest scop, le vom 
aprecia la jusla lor valoare. 

Relaţiile sociale ar avea astfel pen- 
tru oameni, din punct de vedere bio- 
logie, importanţa care o au pentru in- 
divizii de alta specie relaţiile interece- 
lulare. Astfel starea socială arătindu- 
se mai proprie pentru a asigura secu- 
ritatea şi creşterea numerică a indi- 
vizilor, urmează că toate convențiile 


RECENZII 


prejudeciăţăle şi credinţile, ce au ca 
efect întărirea ei, concurează la sco- 
pul biologic şi astfel faptul social ca- 
pătă un scop definit de scopul biolo- 
gic. De aci însă nu trebue să ne fa- 
cem iluzie că sociologia va căpăta un 
grad mai mare de certitudine. 

Imprejurările schimbării cosmice, îm- 
potriva cărora trebue să se apere vi- 
aţa, sint aşa de complexe şi se referă 
la perioade de o durată aşa de nesi- 
gură, încit nu e pusibilă o ştiinţă ca- 
re să institue în prevederea lor mo- 
duri de apărare. Cunoaşterea scopu- 
lui biologic va contribui numai a face 
din sociologi nişte istorici filosofici şi 
niște interpretatori ai faptelor sociale 
perimate. Sociologii vor continua de- 
Sigur så facă deducţiuni și să reazime 
prezicerile Jor pentru viitorul social 
pe Jegi după metoda raţională, iar a- 
ceeste deducțiuni, dacă nu au valoa- 
re ca deducțiuni logice, vor exercita to- 
tuşi o influență asupra evoluţiei spiri- 
telor, tocmai pentru că conțin în prin- 
cipiul lor ceva neraţional, petiția de 
principii a unui instinct care, după pă- 
rerea lui Nietzsche, e la rădăcina filo- 
soflei. 

Teoria lui Quinton cu consecinţile 
ei filosofice, este pentru autor, un ur- 
gament mai mult pentru susținerea 
tezei jsale, Seria de studii din volum 
se încheo cu uu fel de comentariu a- 
supra concluziilur sale din volumul 
„Les Raisons de V'Idsalisme“, în care 
se încearcă autorul a reda o concep- 
ție generală a existentei şi a deter- 
«nina în această concepţie locul ce îl 
ocupă diferitele categorii de fenomene : 
cele ştiinţifice ce arată mişcările cuge- 
tării io cadrul necesităţilor în care 
ştiinţa işi inscrie formulele, şi categoria 
fenomenelor morale în care activita- 
tea cugetării se arată ca o parte de 
arbitrar sau alea. După aceustă con- 
cepțiuue, existenţa ar fi aclivitatea cu- 
getării însăşi, diferențiată în subiect 
gi obiect, pentru a da naştere cunoş- 


149 


tinții, a cărei expresiune este în for- 
mula bovarycă, adică puterea omului 
de a se imagina alt-fel de cum e. 
Concluzia cea mai însemnată a aces- 
tei explicări a lumii e că s'a dat apoi 
ea principiu de explicare şi de juati- 
ficare a existenţei, în loc de etică, 
estetica. Finalitatea morală ca prin- 
cipiu de justificare a lumii duce la a- 
bolirea existenţii. Tinziod la sistema- 
tizarea totală, ea se razimă pe Provi- 
denţă și pe o metafizică religioasă. 
Dimpotrivă, explieaţia universului din 
punctul de vedere estetic nu mai eo 
ipoteză ci un fapt ce se reazimă pe 
analiza şi observaţia activitații ce se 
desfăşoară in univers. Această activi- 
tate este insepurubilă de constiinţă și 
prin aceasta implică cu necesitate şi 
fără excepţii un act spectacular (adică 
de reprezentare) In adevăr, orice sen- 
zaţiune dă naştere unei percepţiuni, 
dar această percepţiune, germene: 
le prim al sensațiunii estetice, se 
găseşte în toate manifestările acti- 
vitații eugetării. Concepţiunea idealistă 
dă această percepţiune drept scopul 
şi raţiunea de a fl a sensuțiunii, care 
si-a îndeplinit misiunea din clipa în 
care a dat naştere obiectului în fap- 
tul percepțiunii. S'ar obiecta însa că 
autorul dramei existenţii nu dă im- 
portanță părţii acesteia spectaculare 
din actul său, ci dimpotrivă, se pasio- 
nează pentru obiectul dorinţilor sale 
şi întrebuinţează percepţiunea cu mij- 
loc în serviciul sensaţiunii şi al do- 
rinţilor. Dar la aceasta răspunde au- 
torul că, de vreme ce starea de fe- 
ricire nu se poate realiza niciodată 
prin dorinți şi sensaţiuni, de oarece 
dorinţile ordonate şi erarhizate de mo- 
rală nu siot capabile a da un senz 
existenței, am putea admile că ardoa- 
rea cu care dorinţa îşi urmăreşte re- 
alizarea prin mii și mii de peripeții şi 
aforțări nu e decit un mijloc peutru 
a da putere spectacolului și material 
bogat. Teza finalităţii morale se lo- 


150 


veşte de imposibilitatea materială de 
a transforma sensatiunea, ce e durere 
şi plăcere, numai în plăcere, pe cind 
punctul de vedere estetic le admite 
pe amindous, căci şi una şi alta sint 
capubile de a da naştere percepţiunii 
şi a-i da aat-fel satisfacere, a-i atinge 
scopul. Din acest punct de vedere au- 
torul e împins a admite atitudinea 
estetică în senzul rafinat al cuvintului, 
ca scop spre care să tindem, în locul 
virtuţii morale propuse de finalitatea 
etică. Autorul însă nu dă aceaslă ex- 
plicare ca o maximă universală ci ca 
o construclie logică cu nu loveşte in- 
telectul ca cea etică, o construcţie ce 
nu e bazată pe procedeul arbitrar de 
a universaliza o modalitate proprie a 
unui temperament, cum e cea etică. 
Dimpotrivă de la geneza ei e reali- 
zată in substanța însăşi a faptelor şi 
se manifestă în activitatea normală ca 
un seop implicat în natura înseşi a 
lucrurilor, şi explică existenţa obiec- 
tiv fără să mai fie nevoe să recurgem 
la o ipoleză exterioară. Acestea sint 
problemele puse cugetării moderne In 
noul volum al lui Jules de Gaultier, 
prezintate cu insuficiențele inherentu 
unor receazii ce sint silite să prezinte 
în schiţe argumentări ce nu-şi au va- 
loarea de cît în pliaa lor desfagurare, 
I. S. 
e's 

Jacques ttardoux. Essai d'une 
psychologie de P Angleterre contempo- 
raine: Les crises politigues. Biblio- 
thèque de philosophie contemporaine. 
1 Volum în 8. Felix Alean. Paris, 1907. 

In acest volum J. Bardoux expune 
o parte din evenimentele, care au a- 
gitat opinia publică contemporană a 
Angliei, vorbind despre: Heucţiunea 
protecţionistă, mişcarea radicală, şi 
criza politică. E mai mult o expunere 
a faptelor, de cit o cercetare adineită 
a lucrurilor. Se vede lipsa unei con- 
cepții conducătoare, din care cauză 


VIAŢA ROMINEASCA 


PR a aa 


privirea acestui scriitor e nesigură. iar 
diferitele părţi, care compun lucrarea; 
fiind scrise la oarecare intervale una 
de alta, fac ca unele din aprecierile, 
pe care el le face cu ocazia săvirşirii 
unui eveniment, să le desmintă însuşi 
în bucata următoare, cind, după o tre- 
cere de vreme, a putut să cunoască 
lucrurile mai în intimitatea lor. De a- 
ici rezultă multe contraziceri neplă- 
cute, cum e cu sprecierile lui asupra 
mişcării unioniste, aprecieri care va- 
riază dela o bucată la alta, în cursut 
aceleiaşi cărţi. Apoi, se întimplă, că 
în descrierea unei serii de evenimente, 
întrepune lucruri, care neavind niri o 
legatură, intrerup firul gtadirii. Cu a- 
ceste rezerve, cartea este foarte inte- 
resantă, căci descrierca vieţii engleze 
este făcută din experiență, autorul tră- 
ind multă vreme în inijlocul poporului 
englez. Vom expune pe scurt ideile 
mai importante cuprinse în uceastă 
operă : 

In desvoltarea uriaşă a vieţii eco- 
nomice engleze, s'a furigat în timpul 
din urmă un sentiment de îndoială, 
din cauză că au inceput să se ridice 
rivali ameniaţători pentru producţia 
poporului englez. Pe ciad națiunile eu- 
ropene se sfişiau în războaie singe- 
roase şi Statele-Unite singerau de răs- 
boiul de secesiune, Anglia fyi des- 
volta industria in salturi uriaşe, fară 
a avea nevoe de sprijinul vre-unui re- 
gim protecţionist. 

Dar iată că imperiul german, împu- 
ternicit de miliardele luate de la Fran- 
cezi, şi cuceriad depozitele de mine- 
raiuri din Lorena, îşi desvoltă produc- 
tia cu o iuţală fără pereche şi supe- 
rioritatea economică a acestei țări in- 
cepe să se desluşească, izvorind din 
mai multe cauze, 

Organizarea perfecționată a produc: 
tiei în Germania şi technica, datorită 
ştiinţei germane, s'au desvoltat, după 
cum impuneau cerințele mari : iar mij- 
loacele du producţie noi, că erau puse 


RECENZII 


în mişeare de un lucrător superiur 
celui englez. Apoi vinele de minereuri 
noi Şi bogate puteau să alimenteze cu 
îndestulare nevoile industriei în cres- 
tere. In cc priveşte industria trans- 
porturilor maritime, tonajul steame- 
relor de fer germane creştea într'o 
proporție mai mare decit în Anglia. 

In fața stagnării industriei engleze 
care a durat, accentuîndu-se tot mai 
mult pînă în anul 1904, tendinţele pro- 
tecționiste an căpălut prilej de des- 
voltare, dind naştere unui puternice cu- 
rent imperialist. Cu toate acestea, pro- 
tectionismul nu e o invenţie nouă în 
Anglia. 

In secolul XVIII agricultura şi, mai 
ales, industria engleză s'au putut des- 
volta în deplinătate sub ocrotirea u- 
nui regim prutecţionist, însă mai tir- 
ziu, cînd s-a întemeiat statornice pro- 
dueţia modernă engleză, acest sistem 
prutecţionisi a devenit o pedică pentru 
desvultarea aceleiaşi producții. Inchi- 
derea pieţii engleze mai ales pentru 
cerealele străine menținea un salar ri- 
dicat, stinjinind desvollarea industriei. 

Liberul schimb învinse, însă domnia 
liberalismului economic, sub forma sa 
clasică, nu rezistă multă vreme. In- 
dustria engleză, triumfind sub regimul 
hber-schimbist, începu să simtă pen- 
tru prima oară jigniri simţitoare în 
1874, de cînd şi gisi prilej de desvol- 
tare imperialismul protecţicaist. 

Acest protectionism, care se impu- 
nea tot mai mult opiniei publice, 
este un produs al vremurilor de stin- 
jenire a industriei engleze. Imperialis- 
mul  ţintea să âmpedice sfărâma- 
rea legăturilor economice, ce unesc pe 
Anglia cu coloniile sale, formînd din 
stăpinirea Anglo-Saxonă o uniune va- 
mala—supremaţia fiind rezervată An- 
gliei. Totuşi radicalii şi socialiştii re- 
ugeau să opună o rezistenţă mure a- 
cestor tendinţe unioniste, arătind ma- 
selor populare, că, dacă coloniile vor 
fi puse la adăpostul taxelor vamale 


15 i 


protecţioniste, vor vinde substantele 
alimentare cu prețuri urcate, atingind 
buna stare a muncitorilor. 

In fața politicei conservatoare şi u- 
nioniste, care părăsea tot mai mult 
principiile intervenționismului, parti- 
dul liberal lua un caracter tot mai ra- 
dical, propunindu-şi ca activitate în 
primul loc o legislație socială, care să 
asigure intervenția statului în rapore 
turile dintre indivizi, să lase loc liber 
eņergiilor individuale, şi, prin inter- 
venționismul economic, să înfrineze 
subjugarea celor slabi fată de neega- 
litāțile sociale. Energiile individuale 
nu se pot elibera dela sine de sub a- 
păsarea raporturilor economice, care 
sint mai pre sus de puterile oamenilor 
luaţi în mod izolat. Acest partid libe- 
ral socoteşte că nu mai sint în dea- 
juns revendicarile de ordin pur politic, 
ci trebue avută în vedero reala imbu- 
nătățire economică. 

Faţă de noile orientări intelectuale, 
individualismul lui Spencer şi libera- 
lismul clasic sint amintiri din vremuri 
trecute. Alaturi de mişcarea liberalis- 
mulni reînoit, şi dea treia mişcare ra» 
dicală, se mai distinge o mişcare so- 
cialistă. 

In urma dispariţiei eharlismului, par- 
tea muncitorimei cu o mai buuă situ- 
aţie materială a fost chemată la vi- 
aţa politică, în urma legei de la 19868. 
Dar cu toate că proletariatul a fost 
chemat, cel puţin în parte, la viață 
conștientă, nu şi-a putut menţine o 
atitudine politică idependentă, ci a os- 
cilat între cele două vechi partide de 
guvernămint, de oarece mişcarea sa 
nu se răzâma pe niste principii călă- 
uzitoare în materie politică, nu avea 
un program politic fixat. Cu vremea 
însă, în această dezordonată şovăire 
a puterilor proletariatului, încep să se 
distingă grupări politice urmărind un 
scop independent, şi organizind pute- 
rile muncitorimei pe' baza unor pro- 
grame excluziv de clasă, 


152 


VIAŢĂ ROMINEASCA 


Intre diferitele organizaţii ale mun- 
citorimei engleze, a început să seim- 
pună Independent Labour Party, creat 
în 1892. 

Mişcarea maselor muncitorilor en- 
gleji a căpătat un caracter tot mai 
socialist, deşi nu marxisl. Sociulismul 
teoretic marxist nu a putut prinde ră- 
dăcini viguroase în Anglia, căci ca- 
racterul englez se mulțunieşle, din 
cauza utilitarismului său, numai cu re- 
formele imediate. 

Ia urma unor crize puternice, prole- 
tariatul englez şi-u format o organi- 
zaţie politică Labour Representation 
Comites ; deasemenea şi proletariatul 
scoţian şi-a format o organizaţie ana- 
lougă. Actualul Labour Party este o 
transformare a organizației Labour 
Representation Comitee, iù care in- 
truu numai reprezentanți ai muncito- 
rimei, dar cu diferite concepții poli- 
tice „Partidul muncitor englez nu vo- 
eşte să fie decit un sindicat politic 
de interese cooperative „(Jacques Bar- 
doux—Essai etc., pag. 185); el e un 
conglomerat de elemente socialiste gi 
trade-unionisle, 

Cind activitatea economică engleza se 
trezi din stagoaţia, în care se afla în anul 
1903, se întimplă totodată o schimbare 
În vrientareu politică a multor pături 
din poporaţia engleză, Protecţionismul 
şi tendințele conservatoare începură 
să fie combătute tot mai mult, faţă 
de formareu unor nui idealuri. Mai 
multe alegeri parţiale în 1903, cind 
guvernul era conservator, au însemnat 
o primă atingere a unionismului. In 
aceste lupte electorale, puterile bise- 
ricii catolice şi angli-une dădură spri- 
jin conservatorilor, şi in faţa conser- 
vatorilor şi unioniştilor imperialişti u- 
niţi s-au aliat muncitorii şi cu radi- 
calil. Alegerea cea mare dela 1906 s'a 
sfirşit cu victoria liberschimbişlilor şi 
infringerea unioaiştilor, în timp ce o 
redeşteptare a afacerilor, a arătat că 
taxele vamală protecţioniste sint de 


prisos. Apoi la aceasti înfringere a 
conservatorilor a mai contribuit şi fap- 
tul, că ei îşi instrăioaseră simpatiile 
muncitorilor, părăsind priucipiile in- 


tervenţionismului în raporturile eeo- 


nomice, pe care ei le patronaseră în 
multe împrejurări pentru a smalge vo- 
turile muncitorilor. Apoi tot conser- 
vatorii işi utraseră dușmănia munci- 
torimii pria măsurile luate în contra 
sucialismului.municipal şi contra trade- 
uniunelor. 

Datele statislice, de care autorul se 
serveşte pentru ilustrarea afirmărilor 
sale, sint numeroase, luate din izvoare 
sigure, formind un material preţios. 


I. N. 
se 

Dr. Gustave Lo Bon, La Nais- 
sance et l Evanouisement de la Ma- 
tière. Paris, 1908. „Société du Mercure 
de Franee“. Prix 0.75. 

E o conferenţă ţinută nu de mult la 
Ostende şi în careo autorul işi expune 
pe scurt teoriile sale asupra mate- 
riei,—teorii desvoltate în scrierile mai 
voluminoase: „L'Evolution de la ma- 
tière”, şi l'Evolution des forces“. 

Autorul a reuşit să condenseze in 
vre-o 50 de pagini de-o mare preeizi- 
une și claritate rezultatele cele mai în- 
semnate ale cercetărilor sale făcute 
timp de zece ani asupra disociaţiunei 
materiei. 

Nu putem da cetitorilor o mai bună 
ideie despre uceasia carte decit tra- 
ducind rezumatul făcut de autor la 
sfirşilul acestei cunferențe,—un rezu- 
mat ea însă-şi: 

„Expunerea care precedă se poate 
„rezuma în citeva rinduri. Ne inchi- 
„puim lumea formală mai întăi din a- 
„tomi difuzi de eter, cari, sub acţiu- 
„nea unor diferite cauze, mai ales 
„a rotatiunii lor, au inmagazinat ener- 
„pie. Aceastá energie, a căreia una 
„din forme este materia, se dissoci- 
„ază şi apare sub diferite stări: elec- 


RECENZII 


„tricitate, căldură, etc., aşa că readu- 
„ce materia la eter. Nimic nu se cre- 
sază, vrea să zică că nu putem crea 
„materie. Totul se pierde, însamnă că 
„materia dispare complect ca muterie, 
„reintoreindu-se la eter. Ciclul e deci 
„complect, sint două faze în istoria 
„lumii : 1) condensaţia energiei sub 
„formă de materie şi 2) risipirea a- 
„acestei energii.— Această distrugere fi- 
„Dală e poate urmată în cursul vea- 
scarilor de un nou ciclu de naştere şi 
„de evoluţie, făra să fie cu putiață de 
„a hotări un termen acestor distru- 
„geri şi remaşteri probabil eterne“. 

După cum se giie, teoriile lui Gus- 
tave Le Bun, relativ: la naşterea şi 
dissnciaţia materiei, au avut un mare 
răsonet în lumea învătaților. Şi cum 
broşura a «easta le dă într“un rezumat 
foarte linapede, o recomandăm cetito- 
rilor noştri, mai ales acelora cari nu 
au avut prilejal să cunoască volume- 
le mai sus citate ale autorului. 

H. L. 


& 


+ + 
Andrei Rådulescu. Luptele lui 
Ștefan cel Mare cu Turcii în anii 


153 


1475 şi 1476, 90 pp. Bucureşti, Carol 
Göbl. 1908. 

Cercetarea aceasta a fost facută în 
seminarul de istorie romină. de sub 
direcţia d-lui profesor D. Onciul, dela 
facultatea de litere din Bucureşti, şi e 
încă o mărturie despre metoda sănă- 
toasă pe cure o dobindese studenţii 
acestui seminar. 

Lucruri nouă nu se vor gâsi în a- 
ceaslă cercetare, afară de discuţia 
unor puncte de amănunt. Lucrarea e 
formată din adunarea, analizarea şi 
sistematizarea tuturor ştirilor pe cari 
le avem asupra luptelor dela Podul- 
Inalt şi Războeni; concentrarea a- 
ceasta sistematică de material ar fi 
fost mai de folos dacă autorul ar fi 
avut grija de a inlătura unele imper- 
fecţiuni, nu atit in povestirea eveni- 
menilelor, cit mai ales în ce priveşte 
citațiunile, cari sint făcute cu unele 
inconsecvenţe şi cu ourecare neobici- 
nuinţă asupra technicii,—ce ar trebui 
să lipsească din orice lucrare istorică. 


M. T. 


Revista Revistelor 


Convorbiri Literare. (lunie). 
Pe lingă d. I. Adam, Convorbirile li- 
terare, cu acest număr, şi-au ciştigat, 
însfirşit, şi colaborarea cunoscutului 
bărbat politic I. Radu, care, dind lo- 
vitura cea din urmă d-lui Taăslăoanu, 
mai găseşte, în ingrijorarea sa patrio- 
tică, destulă energie ca să ne distrugă 
şi pe noi, în treacal. 

A propos: N'ar putea măcar acest 
învâţat bărbat să ne spună ce e cu 
„Kebias“, căci acel bărbat falnic, care 
poartă geogruficul nume de Mehedinţi, 
ne-a făgăduit, sint acum vre-o patru 
Inni, că se va explica asupra celebru- 
lui „Kebias*,—şi n-a facut-o. 

Sămănătorul (lunie—lulie). Par- 
tea literară u ucestei reviste nu este 
aşa de gravă ca cea politică. Poetul 
cel mai plin de fantazie şi. de spirit, 
a cărui existență a pus în nedumerire 
sărmana estetică a d-lui M. Dragomi- 
rescu, A. Mirea, publică fragmente din 
„Caleidoseopul“ ce a apărut de curînd 
şi din care cetitorii nogiri au avut fe- 
ricirea să guste o bună parte. 

Janimea Literară  (Lulie-Au- 
gust).—D. Iancu Nistor publică discur- 
sul ce l-a tinut cu ocazia serbărilor 
„Junimii“ şi în care caracterizează o- 
pera istorică a d-lui Dimitrie Onciul. 
— D. L. Grămadă reproduce dintr'n 
eălindar citeva poevii anonime, scrise 
de un călugăr bucovineau şi cari, în 
adevăr, sint frumoase, mai ales: „Mie 
insumi“ şi „Sbucium“.—Se reproduce 


din „Patria“ No. 365 (1900) o bucată 
în versuri („Un roman lirie“) datorită 
unui eminescian, care iscăleşte C. Ver- 
de şi care conţine versuri de o ade- 
vărată inspirație poelică.—D. I, Broşu, 
în Moartea craiului“ (fragment) dă do- 
vadă că gustă inult şi şi-a însuşit fru- 
museta formei celur doi mari poeţi ai 
Ardealului, Coşbuc şi Goga. E intere- 
suntă forma lui Goga utilizată intro 
bucată epică, cum e acea a d-lui Broşu,. 
—D. Loichiţă are citeva versuri, din 
cari transpiră o discretă sentimenta- 
litate, — care este caracteristica tutu- 
ror versurilor sale. 

Arhiva (Iunie). D. dr. L. C. Cos: 
movici face cunoscut contemporanilor 
săi două lucruri: că este cel dintăiu 
doctor în ştiiuțile naturale dela Paris- 
şi că este cel dintăiu care a descope- 
rit funcţia renală la viermi. Dar d-sa 
ştie că aceste adevăruri supără şi, 
dacă le mai spune, este ca să experi- 
menteze încă odată acest adevăr des- 
pre adevăr. 

Convorbiri (Iulie). D. M. Drago- 
mirescu face iarăşi spirit. 

Indrumarea (Iunie). Într'o schi- 
tä iatitulată „Notarul“, d. Sebastian 
Moruzzi, un iubitor al celor obijduiţi, 
arată ce multe indatoriri, imposibil: 
de îndeplinit, are un notar, în urma 
reformelor administrative.—D. Moruzzi 
tonchee, spunind că întotdeauna a vă- 
zut jn notar pe cel mai mare vino- 
vat de relelu populației rurale, Acu- 


REVISTA REVISTELOR 


ma, în urma celor ce a constatat, stă 
la îndoiala. 

Neamul Rominese (lulie).—D. 
Iorga se ridică, în repetate rînduri, 
impotriva cursurilor de vară, organi- 
zate de Ministerul Instrucțiunii, 1n laşi, 
pentru toală lumea şi pentru Bucovi- 
neni. 

D. Iorga serie ironic la adresa d-lui 
Haret, care a făcut înlesniri fraților 
Bucovineni : 

„Nu pot da nici bilete gratuite de 
„drum, nici bonuri de găzduire, nici 
„cartele de birturi, nici făgădueli de 
subsidii“ (6 lulie). 

lar aiurea anunţă că, dintre Buco- 
vineni : 

„Au rămas şase. Şi Ministerul mai 
comandă un iraasport“ (t1 Iulie). 

Nu ne aducem aminte să fi ironizat 
d. Iorga pe d. Haret astaprimăvară, 
cind a făcut înlesniri aceloraşi „frați“, 
cari au veuit la expoziția din laşi „a 
d-lui Iorga“... Şi nici să fi vorbit, a- 
tunci, de „comenzi de transporturi“. 

D. Iorga însa, mai mult decit îm- 
potriva d-lui Haret. e pornit impotriva 
Bucovinenilor şi a profesorilor pe cari 
d. Haret i-a însărcinat să tina cursuri: 

„Deocamdată am de notat şi de a- 
„previat un lucru : câlduroşii tineri bu- 
„covineni n'au venit decit în număr 
„foarte mic. 

„Poate că n'uu venit încă. De la 
„ei pănă airi e drum lung şi, de sigur, 
„drum greu. Este şi o deosebire de 
„calendar, Noi sintem în urma lor cu 
„13 zile, şi poate că vre-unul ar fi 
„crezut că deosebirea e și mai mare și 
„că deci l-iu Iulie cade după i-iu Au- 
„gust. Se poate. 

„Se poate, iarâşi, ca Guveruul de 
„acolo să fl vorbit. Cel de aici ştiu 
acă a vorbit, organiziau la Iaşi cur- 
„suri de vară, în chiar lăcaşul Univer- 
„sitâţii, pentru a da prilej d-lui Hecht 
„să dovedească ştiinţa limbii rumineşti 
„şi d-lui Ibrăileanu gust literar. Prate 
„că raritatea spectacolului să fi atras 


155 


 — 


„pe unii lineri Bucovineni acolo. Do- 
arim să fulosească din lecțiile pe cari 
„le vor face anume pentru ei ilustrul 
„romanist şi marele critic. Supărare, 
„Du poate fi. D-lor vorbese despre ce 
„vorbim noi aici. Şi subiectul inte- 
„resează doar, iar nu personalitatea 
„Sau tendinţele profesorilor. Ştiinţa 
„e obiectivă. 

„Numai un lucru avem de fixat, pen- 
„iru cei ce nu vor veni şi pentru ză- 
„bavnici. Cind cei un lucru şi ţi se dă, 
„poate cu oarecare osteneala, se crede, 
„în Apus, că n'ai dreptul sa-l refuzi, 
„fară măcar un rînd de înştiinţare. Şi, 
„cînd făgădueşti, ai aloriu de a-ţili- 
„nea cuvintul. Şi, cînd vrei să faci un 
„lucru. trebue să știi a fi precis. 

„Pentru că, uite, amatorii de ieri ai 
„cursurilor de vacanța din Văleni vor 
„fi mini conducătorii unui popor cu- 
„prins in grea luptă. Vor discuta, 
„vor hotari, vor fâgădui. Şi soarta 
„luptei duse de ei, în numele unui 
„popor, alirnă de lu seriozitatea dis- 
„cutiei, do la puterea hotăririi, de lw 
„ţinerea făgăduielii. 

„Altfel ni se poate intimpla şi nouă 
„ca Italienilor, oameni înzestrați, de 
„altfel, cu toate însuşirile, din cari 
„Bismark, marele cunoscător de oa- 
„meni, osebia pe unul, pe unul sin- 
„gur, pe Crispi, cu toată graadomu- 
„Dia, magniloevenţa şi indiferența lui: 
„morală, în anume domenii ale vi- 
„eții de Stat, il osebia pentru că 
„era om de relaţii sigure“. 

„Atita am vrut să spun eu care tot- 
„deauna mi-am ţinut cuvintul și n'am 
„purtat cu vorba pe nimeni.“ (6 Iulie)... 

Intr'un rezumat al primului său curs- 
dela Valeni, cetim : 

„Ademeniţi de unele interventii, 
„vor Sta mai mulţi pe ginduri şi unii, 
„partea mai mare de sigur, vor merge 
„aiurea. Totuşi au venit şi vor mai 
„veni de acei care umblă pe picioa- 
„tele lor şi au în vedere intregirea. 
„cunoştiațiior“. 


156 


In N-rul de il Iulie, un corespon- 
dent al d-lui Iorga, îl consnlează cu 
următoarele știri fantastice: 

„Iaşi. Pe aici călduri mari si cur- 
„Suri de vacanță, la care s'au înscris 
„Cinci audienţi. Se pare că mai vine 
„unul—şi acela fucă mai eri s'a im- 
„bolnărit ! 

„Au sosit insă Bucovineni-— graţie 
„Ministerului şi recrutorilor săi—pen- 
„tru ca să asculte pe Jidanul Candrea 
„vorbind despre limba rominească! 
„Mi se pare că e o ruşine fâră pă- 
„reche—iucă una a partidelor. 

„Ruşinea au simţit'o şi Bucoviuenii, 
„care au decinrat că nu ascultă astfel 
„de profesori şi s'au dus. (Aici „re- 
„dacția“ pune o notă, citată mai sus: 
„Au rămas şase. Şi Ministerul mai co- 
„inanda un transport“). D-lui Hecht- 
„Cauurea i sa pus lu dispoziţia de 
„onor. Ministeriu trea gratuit, 700 de 
„lei peatru şepte lecții şi tiparul of- 
„cial pentru prelegeri“ (11 Iulie). 

Funtusma „Ministerului şi a recru- 
torilor săi“ nu lasă să doarmă pe un 
acolit al d-lui lo:gua dela Valeni. A- 
cestu scrie : 

„Se teme poate, murea mulțime a 
„celor cu au fâgâduit (să vină), de 
„urgia „lor", a vreunuia din cei mulţi 
„ce peniru vară nu sucot altceva mai 
„bun decit sa plece. în străinătate 2“, 
(9 Iulie). 

Această fobie a „Neamului romă- 
nesc“ se vede bine şi din urmâăloa- 
rele: 

„Şeolarii dela Pomirla au vizitat 
„Valea Prahovei. 

„S'au ferit de valea vecină a Te- 
„leajinului, unde trăeşte o viață su- 


„fletească pe care guvernele n'o a- - 


„greiazâ“...—Şi ni se zice că cursurile 
de vari din Văleni se ţia în localul 
geoalei, acordat de „Ministeriu“, de 
„guvern“... (6 Iulie) 

Şi iată cum d. lorga îşi face singur 
singe rău și-și strică vacanța pe de- 
goaba. 


VIAŢA ROMINEASCA 


Buletinul Comisiunii Wonu- 
mentelor istorice. Publicaţie tri- 
mestrială, (No. 2).—lInteresante deseri- 
eri şi note istorice asupra mănăstirii 
Hurezii, bisericii Stelea din Tirgoviste, 
mănăstirii Chlimcea.—O ernnică: Dia 
lucrările comisiunii; Biserica cea mare 
a mănăstirii Cozia ; Expoziţia şcoalei 
naționale de Arbitectura; Noui ing- 
cripții dela Comana; Sehiturile şi me- 
toaşele mănăstirii Bistrița din Vilcea. 
24 de ilustratii admirabile: 16 relative 
la Hurezi; 7 la Stelea; 1 la Chlincea. 
In supliment o tricromie: Biserica 
cea mare a mănistirii Cozia.—Preţul 
2 iei 50 b.-—Indeninăm pe iubitorii de 
artă să-şi procure această publicaţie. 

La Nouvelie Nevue (Iulie 1908). 
Pierre Giteau.—La fotte allemande. 
—Germania, ţară săracă şi agricolă, a 
devenit în mai puțin de o jimătate 
de veac, grație miliardelor franceze, 
o ţară industrială şi comercială ce rtl- 
dică prelenţiuni Ja întaetate pe glob. 
Dela 1885 la 1907 exportul ei a cres- 
cut cu un procent de 1021 sută. Pen- 
tru apărarea şi susținerea transpor- 
tului, pentru apărarea coluniilor, atit 
de necesare ca debuzeuri ale surplusu- 
lui de pnpulaţiune, a fost nevoita să-şi 
creeze o flotă. Au trebuit sforţări uri- 
așe gi perseverente pentru «a Germa- 
nia, care în 1895 maică nu avea flotă. 
să poseudă în momentul de faţă 16 
cuirasate mari şi 10 incrucişătoare cu 
armament puternic şi cu viteză şi ra- 
diare de actiune cit mai mare posibi- 
15,—fără să ţinem samă de vasele de 
tip vechiu. Partea slabă însă a aces- 
tei flote e că, neavind în afară de Ma- 
rea Nordului porturi unde să se apro- 
vizioneze cu cărbuni, a fost nevoe, 
pentru a le du o mai mare capacitate, 
să sv subțieze culrasa şi să se micşo= 
reze calibrul pieselor de tun. 

Recrutarea personalului necesar a- 
cestei flote se face pe priacipiul ca: 
în momentul mobilizării, să fie nevoe 
de un infim număr de rezerviști, să fie 


REVISTA REVISTELOR 157 


pe vase numai mateloți de profesie ; iar 
oâțerii, instruiți special timp îndelun- 
gat, formează unul din ceie mai ale- 
se corpuri din armata germană. 

Contra cui a pregătit şi pregăteste 
continuu Germania aceste forţe nava- 
le? intr'un caz de războiu cu Franța 
acţiunea flotei va avea un rol cu to= 
tul secundar, centrul de gravituie fi- 
ind în operaţiile armatelor de uscat. 
Flota germană in ofensivă, chiar de 
va ieși învingătoare, totuşi, lipsită fl- 
ind de porturi riscă să fie distrusă de 
resturile flotei franceze. In mod silit 
lupta pe mare între aceste două pu- 
teri on va fi decit un episod, o luptă în 
largul mării fiind foarte problematică. 

Cu Anglia însă prima luptă va tre- 
bui să se dea lu larg, căci flota ger- 
mană va avea să sustie şi să apere 
transportul de trupe pe teritorul en- 
glez. La Berlin se știe aceasta și de 
aici proectele formidabile de înarmari 
navale expuse lu începutul anului 1908. 
Siut însă cu totul slabe şansele ca 
flota germană să egaleze sau să in- 
treacă flota engleză; bugetul n'ar pu- 
tea saporta imensele cheltueli de con- 
strucție şi întreţinere. Anglia se men- 
țioe la vechiul ei principiu: pentru 
fiecare vas construit de o Putere, ea 
pune in construcţie două, şi guvernanţii 
ei n'au fost niciodată sgirciţi faţă de 
marină.—Lupia între cele două impe- 
riulisme, german şi englez, este ast- 
fel angajată şi va inghiţi multe mili- 
oane. Franţa însăşi faţă de inarmările 
vecinilor nu pohte sta indiferentă şi 
trebue să continue şi ea înarmarea gi 
organizarea forţelor navale. 
Mercure de France (Iulie 1908).— 
Paul Louis.—La politique des clusses 
moyennes en France. 

In societatea de azi clasele sînt cu 
precizie varacterizate, conflictele din- 
tre posesori şi non-posesori bine mar- 
cale. Un antagonism aga də bine de- 
limitat n’a fost decit la sfirşitul re- 
publicilor din Atica gi Beoţia, unde 


d 


revoluțiile singeroase erau zilnice. Azi 
puterea coercilivă a statului, împede- 
cind conflictele singeroase, no dă ilu- 
zia unei livişii şi păci înşelatoare, pe 
cînd proletariutul prepară liniştit şi 
metodic grevele sa'e generale, modul 
de revoluție modernă, contra clasei 
bogate, peutru a da o nouă structură 
societății. 

Starea a treia, care nu mai e azi 
decit o formulă lipsită de sens, o ex» 
presie istorică, imediat după marea 
revoluţie s'a divizat înir'o mulțime de 
fracțiuni ce uu umplut secoiul trecut 
cu luptele lor, pănă să ajungă la pre- 
dominarea de avi asupra marii bur- 
ghezii.  Desvoltarea socială a ultimi- 
lor 125 de ani n'a fost simplă cum 
nici înlănțuirea faptelor n'a fost iden- 
tică în toate țările cu regim capitalist. 
Pretutindeui totuşi succesiunea lupte- 
lor a fost cam următoarea : marea bur- 
ghezie a luptat contra aristocrației fo- 
udale şi teritoriale pentru a co înlocui 
în conducerea slatului; vine apoi a- 
saltul clasei mijlocii contra marii 
burghezii, care, învingind şi ajuugiad 
stăpină politica în stat, a devenit un 
element de conservare socială. 

Proletariatul, însă, care le-a ajutat 
succesiv în lupta lor, și a servit cone 
tinuu cauzele altora, după victorie a 
fost despreţuit şi menţinut în o robie 
economică, care exclude egalitatea po- 
litică. Clasa mijlocie, cu radicalismul 
ei în politică, nu face decit să-şi apere 
supremaţia ei lovind de o potrivă în 
marea burghezie şi în proletari. A- 
ceasta e ţinta tuturor legilor votate 
ta Franţa în ultimii ani şi chiar a le- 
gilor sociale de organizare a muncii, 
făcute in favoarea muncitorilor. 

Căci aceste legi, deşi tind să mic- 
soreze puterea economică a marii bhur- 
ghezii, prea mare încă şi azi și să e- 
vite iogbiţirea micilor ateliere şi pră- 
vălii de gigaaticele exploatări, totuşi 
nu fac nimic, nici ele, nici adminis- 
trația, pentru lucrătorii micilor ex- 


158 


ploatări. Şi ciad lucrătorii prin sin- 
dicatele lor au început să organizeze 
o luptă sistematică, mica burghezie 
s'a întors în contra aliaţilor săi de 
-eri, unindu-se cu marea burghezie; 
aşa se explică scăderea numărului de 
mandale ale socialiştilor germani în 
ultimele alegeri. 

Politica claselor mijlocii este deci 
următuarea : în contra marii burghezii 
se afirmă ca novatoare, iar in fata 
proletariatului, negind origina puterii 
sale, pozează ca element de ordine şi 
conservare socială, afirmind cu tărie 
principiul statu quo. Aceasta se dă 
ja iveulă pria. constringerea mişcării 
sindicaliste şi prin lăsarea lu voia io- 
timplarii a aplicării legilor uvriere, a 
căror votare vu susţinuseră ; motivul e 
că sindicatele lucrează acum deopo- 
trivă in contra capitalului sub orice 
formă se prezintă. 

Lupta ce se începe de astădută intre 
mica burghezie şi proletariat va fi în- 
dirjita, căci nici o înţelegere nu mai 
esie ca putinţa. 

J. P6ros.—Le Mysticisme de la vo- 
Jontd chez H. de Bulzac. Un studiu 
asupra conținutului filosofic din opera 
narelui romancier, pentru a scoate la 
ivuulă influenţele, concordanţele, an- 
ticipaţiile sale de cugetare, este inte: 
resant pentru istoria ideilor, căci Bal- 
„Zac, ca şi Homer, a fost un asimilator 
puternic a tot ce constitue viaţa unei 
epoci, un enciclopedial. Filosofia sa, 
în ceea ce are particular şi ușa cum 
se degajează din opera sa, este o doc- 
trină a voinţii. In acuastă direcţie 
are puncte de contact cu deosebiți cu- 
getători, căci epoca, în care a trăit, a 
fost o epocă cu tendinti voluntariste, 
așa cum se reflectează în desvoltarea 
sistemelor, dela Main de Birau şi 
Fichte pănă la Schopenhauer. Voința 
apare la dinsul ca o forţă activă al 
cărei motor predominant este pasiu- 
nea, pasiunea însă în accepțiile sale 
cele mai multiple, sentiment, instinct, 


VIAŢA ROMINEASCA 


dorință, luptă, dominare, idealitata; 
de unde şi aceste forme nenumărate, 
josnice ori sublime, ale forţei voluntare 

Balzac, ca şi Schopenhauer,—iar a- 
ceastă concordanţă e uşor de expli- 
cat,—a recunoscut că ceea ce e uni- 
versal în voinţă e tendinţa fiinţii in- 
teligente cu caracterul si facultăţile 
sale cătră o ţintă urmărită, tendință 
ce nu se deosebește calitativ de ins- 
tinctul animalului ori de atragerea 
plantei către lumină. Orice ființă vrea 
să lucreze într'un chip oarecare, să 
învingă timpul sau spaţiul, să se ex- 
tinda fie prin dominare, fie prin ac- 
țiunea inimii, fie chiar prin perse- 
cuţie. Opera lui B. sintetizează toate 
manifestările forței voluntare, întil- 
nim în ea personaje ce manifestă tot 
felul de voinţi. La unele, ca Gran- 
det, caracterul se desvoltă imuabil 
întrun mediu dat, iar voinţa nu-i de- 
cit acest caracter ce-şi trage mijloa- 
cele de reușită din adaptarea sa la 
acel mediu. 

Aiurea se întilneşste voinţa ome- 
nească cu toate nesiguranțele sale şi 
faptele viitoare cu toată contiugența 
lor; alteori voinţa lipseşte, purali- 
zată fiind de omoipotenta analiză, şi 
cele nai înalte daruri ale inteligenţii 
rămin în neactivitate. Se găsesc apoi 
personaje a căror calitate predomi- 
naotă e voința în cea maisimplă ac- 
cepţiune : oameni de acţiune după mo- 
delul lui Napoleon, oameni de stat, 
ete. Intro sferă mai superioară gä- 
sim voința însetată, marmată cu vi- 
clenie, de nevoe, care, luptind pentru 
sine. luptă pentru aspiraţiile seculare 
ale unui popor (Sur Catherine de Mé- 
dicis). Marsay, îu jurul căruia B. con- 
densează în maxime o întreagă artă 
a voinţii şi puterii, este tipul voinţii 
ce se joacă cu uşurinţă în mijlocul 
marilor interese, tipul omului supe- 
rior oricărei situații. 

Deasupra voinţii de putere,a voin- 
ții-instrument, apare voinţa creatoare 


REVISTA REVISTELOR 


sau genială, care îngrădită în desfá- 
şurarea ei se acumulează şi se mani- 
festă în chipuri ciudate, redevinind in- 
stinct, instinct considerat sub partea 
sa divină, în sfera cauzelor. Această 
forță acumulată, care se desfăşură în 
inspirația creatoare, e apunajul geniu- 
ai in ştiinţi şi arte, în sentiment. Deci 
altima treaptă în desvoltarea voinţii 
“e viaţa divină ; şi aici se apropie de 
Main de Birau, cu alo sale trei grade 
de viaţă : viața simţurilor. viaţa per- 
sonalä şi cea divină. 

Balzac a reunit în el mai multe ti- 
pari de voinţă, dela optimismul exu- 
Werant pănă la acea voință pusă în 
mişcare de un interes ideal, ca şi cum 
şi-ar lua putere dintr'o dorință de re- 
alizare indepărtata, sau dintr'un sen- 
timent al cărui obiect este inaccesibil. 
„Albert Savarus este stilizarea istoriei 
“sale proprii. lar aceasta ne duce la 
ceea ce e mai personal în conceplia 
voinţii după B: ea e asimilată unei 
forțe a cărei putere a fost restrinsă 
în ea însăşi, de împrejurări contrari- 
ante, de constringeri exercitate asu- 
pră-şi, de cultul unui ideal. Lipsită 
de acţiune, sub forma sa ordinară şi 
spaţială, ea are o radiare cu totul ge- 
„mială şi fizică: sublimul sau graţia tră- 
săturilor, puterea atractivă a privirii 
ete ; aici işi are explicarea magnelis- 
anul voinţii, despre care vorbeşte atita 
%B,—căci, pentru B., orice manifestare 
“superioară a fucultăţilor noastre e ne- 
despărțită de efecte fizice extra-natu- 
sale. 

Ale sale „studii filosofice“ deschid 
drumul spre psichologia experimen- 
tala, spre studiile ştiinţifice mai re- 
-cente ale fenomenului religios prin ana- 
diza faptelor situate pe hotarul inspi- 
rați ei, nebuniei și extazului. Aici avem 
o patologie a voinţii considerate în 
sniânifestările sale ideale şi în aspira- 
iile sale spre sublimul artei şi al sen- 
timen tului. 

Ceea ce a format această metapsi- 


159 


hologie la B. a fost în primul rind 
Istoria naturulă, fiziologia, alieniştii 
şi medicii ca Bichat, Cabanis, iar o 
altă serie de influenţe au format-o Gal- 
vanismul şi doctrinele magnetismu lui 
animal, precum şi misticii Sweden- 
borg şi SainteMarlin, ale căror metoade 
şi vederi şi le aproprie. 

La Revne Latine (Iunie). Emi- 
le Faguet, intrun splendid şi pătrun- 
zător articol asupra lui Emerson, de- 
fineşte pe filozoful american ca un 
foarte mare poet, care a exprimat, în- 
tro formă măreațā, protestantismul 
puritan ; ca pe un om lacom de cură- 
ție sufletească, de virtute intransigen- 
tă, de comunicare cu Dumnezeu, fără 
mijlocitori, aşa ca să se umple spon- 
taneu de divinitate; lacom, apui, de 
comuniune cu natura, pe cure o və- 
dea bună şi divină peniru că o confua- 
da cu divinitatea, şi n'o considera ca 
o îndepărtare dela divinitate; lacom, 
însfirşit, şi mai ales, de individualism 
absolut, dar nu răutăcios ca al lui Stir- 
ner, de un individualism pătruns de 
iubire, desigur, dar gelos de sine în- 
suşi, înconjurat de prăpăstii şi cu min- 
drie apărat împotriva oricării apro- 
pieri.— Acest filozof, zice Faguet, a a- 
vut o imensă nriurice în ţările cari 
vorbesc englezeşte, foarte puţină în 
Germania, aproape nulă în Franța. 

Nuova Antologia (16 Iulie 1908). 
Giacomo Barzellotti, profesor al uni- 
versității din Roma, consacră în acest 
număr un studiu celor doi mari cu- 
getători ai Italiei moderne: Augusto 
Conti şi Carlo Cantoni. Cel dintăi, dis- 
cipol al lui Gioberti la inceput, îmbră- 
ţişă mai tirziu doctrina pozitivistă. 
Prima su operă, intitulată, Criter: del- 
la filosofia, în care, ca o orientare 
a gindirii cătră adevăr, expune cinci 
eriterii: evidența raţională a adevă- 
rului, afectele, bunul simţ, credința şi 
tradiţia ştiinţifică. A două operă prin- 
cipală a sa, intitulată, „Specchio ge- 
nerale della storia della filosofia“ este 


160 


o istorie a filosofiei, dar imbrăţişată 
înti'o sinteză metodică, care, natural, 
reflectează ideile autorului. 

Carlo Cantoni, este dintre cei din- 
tăi învățați din Italia care şi=a îndrep- 
tat ţinta studiilor asupra filosofiei lui 
Kant: Făcîndu-şi studiile în Germania, 
el ascultă lecţiile lui Lotze, a cărui 
teorie dualistă în privința faptelor psi- 
hice şi fizice, o adoptă şi o susţinu în 
ale sale „Letture sull’ inteligenza uma- 
na“ tinute pe la 1870 la institutul lom- 
bard din Milanu. Opera lui de căpe- 
tenie este intitulată „Emanuele Kant“ 
şi e în trei volume. Este o expunere 
complectă a îilosnfiei kantiane. 

Dentache Revue (Iulie 1908).— 
Dr. Diomede Carito, întreun articol 
Neurastenia şi primejdia ei din punet 
de vedere social ajnnge la urmă- 
toarele concluzii. Neurastenia nu es- 
te o boală nouă,necunoscută celor vechi. 
Cercetări conduse de cei mai mari sa- 
vanţi în domeniul istoriei mediciuei 
au dovedit că ea este o boală care 
exista din cele mai indepărtate vre- 
muri ale unticităţii. Intre Romanii şi 
Grecii timpului de decadență ea făcea 
cele mai grozave ravagii, prezentind 
însă caractere potrivite cu starea jis- 
torică şi socială a acelei societăţi şi 
epoci. Baza boalei şi astăzi e aceeaşi; 
dacă aparenţa e puţin schimbata, as- 
ta se datoreşte împrejurărilor particu- 
lare ale vieţii moderne. Combaterea 
acestei boale cere conlucrarea armoni- 
că a tuturor elementetor conducătoa- 
re, intelectuale şi etice. De aceea, zi- 
ce autorul, ar fi necesar, discutarea 
mijloacelor de combatere a neuraste- 
niei, în coagrese internaționale. 

The North American Review 
(Iunie, 1908).—D. Francisc G. Ner- 
lands, unul din senatorii Statelor-U- 
nite— Dezvoltarea căilor de comu- 
nicație pe apă ale Americei—caută 
să producă un curent in opinia pu- 
blică pentru intervenția Statului în 
regularea navigabilitāții fluviale. Au- 


VIAŢA ROMINEASCA 


torul remarcă că, în oricare altă parte 
a lumii, transportul pe apă joacă un 
rol însemnat atit în comerțul exte- 
rior cit şi în cel interior. In Germa- 
nia, care are poate cel mai bun sis- 
tem de transport din lume, dezvolta- 
rea căilor de comunicație pe apăa 
mers paralel cu progresul căilor fe- 
rate: fluviile. acolo au fest facute na- 
vigabile pe tot cursul lor; canalele 
regulează cursurile riurilor şi com- 
plecteaza rețeaua comunicaţiilor pe 
apă. Mişcarea pentru crearea căilor de 
comunicaţie pe apă — după d. New- 
lands--reprezintă n întreagă politică 
nu numai un simplu proect. Nu poate 
fi vorba de navigabilitatea cutărui or: 
cutărui fluviu: planul complect trebue 
să cuprindă în el toate cursurile de 
apă, pe lingă o vastă rețea de canale.. 
Pentru aducerea la indeplinire a a- 
cestui plan nu sînt deajuns numai 
cougresele : ele trebue să urmeze o- 
pinia publică. Intreprinderea n'ar cos- 
ta mai mult de o sută milioane do- 
lari pe an, în curs de cinci ani. Caile 
ferate nar suferi nici o concurenţă, 
dimpotrivă: ele ar fi scutite să sco- 
boar6 prea jos tariful din cauza enor- 
melor cantități de marfă eftină care 
acum congestioneuză sistemul căilor 
ferate în Siatele-Unite. Chestiunea că- 
ilor de comunicalie pe apă e comple- 
xá: ea implică şi chestia irigaţiilur, 
secareu mlaștinilor, regularea cursu- 
rilor de apă şi a depuzitelor de alu- 
viune, plantarea pădurilor. Toate a- 
ceste operaţiuni de potenţțare a pro- 
ductivităţii solului Americei vor ina- 
poia fără îndoială în curind chel- 
tuelile necesitate. Marea dificultate 
pentru a începe această vastă intre- 
prindere zace in deosebirile de vederi, 
foarte naturale la început. Toţi stat 
de acord în ce priveşte necesitatea 
întreprinderii, nu însă şi în privinţa 
modalităţii execuției. Curentul pentru 
intervenția naţiunii în crearea căilor de 
transport pe apă va duce, dela sine, 


REVISTA REVISTELOR 


la intervenţia naţiunii şi în sistemul 
căilor ferate. Atunci se vor forma 
corporații naţionale pentru toate sis- 
temele de transport. Rezultatul va 
schimba cu totul starea actuală haotică 
care stăpineşte azi întreaga organizare 
u mijloacelur de transport în America. 
Astăzi csile ferate particulare concu- 
rează pe ale Statului şi interesele pu- 
blice ale națiunii sint sacrificate in- 
tereselor particulure. 

The Contemporary Review, 
(lalie, 1908):—In urma discursului din 
Mai trecut, al d-lui Asquith, chestiunea 
dreptului de vot al femeilor intere- 
sează opiniunea publică din Anglia. E 
foarte probabil că un un proect de 
lege în privinţa drepturilor politice a- 
le femeilor va fi prezentat înaintea 
„Camerei Comunelor“. D. Bertrand 
Russel] — Liberalizmul şi sufragiul 
femeilor—dezvoiltă argumentele cari 
pledează pentrn dreptul de vot al fe- 
meilor în opoziție cu obiecțiile, ce de 
obicei se aduc împotrivă. După autor, 
această châstie nn e decit un corolar 
al democraţiei ; şi obiecțiile, azi dove- 
dite ca neintemeiate, ce se aduceau im- 
potriva demociaţiei, se aduc şi îm- 
potriva acordării dreptului de vot la 
femei. Principalele argumente în fa- 
voarea acordării dreptului de vot 
la femei sint următoarele :—t) E lu- 
eru ştiut că din lipsă de imaginaţie 
şi bunăvoință, o clasă socială totdea- 
una e rea apărătoare a intereselor al- 
tei clase: din această pricină intere- 
sele femeilor an fost, pănă acum, rău 
apărate de bărbaţi.—2) Participarea la 
viața politică a poporului îi lărgeşte 
orizontul vederii și îi superiorizează 
caracterul cultivindu-i respectul de si- 
ne şi simțul responsabilităţii ; acest 
rezultat dobindit la clasele muncitoa- 
re se va obţine desigur şi cu experi- 
mentarea dreptului de vot la femei. 
—3) E mai uşor de ada respectul cu- 
venit acelora cari au aceeaşi putere 


161 


legală cu noi: așa că simțul egalității 
cetăţeneşti între bărbat şi femee va 
îmbunătăţi negreşit viața privată.—Pe 
lingă acste argumente de principiu, 
autorul adaugă și argumentul justiției 
abstracte. Apoi autorul enumeră o- 
biecţiile cari de obicei se aduc şi le 
combate pe rînd: 1) Se spune că fe- 
meile nu merită dreptul de vot fiind- 
că sint conduse de sentimente şi sint 
“incapabile de a intelege chestiile poli- 
tice. Obiecţia cade numai prin enunta- 
rea 6i.—2). Femeile ar vota sub pre. 
siunea confesorilor lor religioşi. Pen- 
tru ţările catolice obiecţia ar avea 
măcar o aparenţă de seriozitate, dar 
pentru Anglia e cu totul absurdă. In 
orice caz, dacă lucrurile s'ar petrece 
cum afirmă obiecţia, nu sar dovedi de- 
cit că femeile sint lipsite de educaţia 
politică, şi au nevoe de dreptul de 
vot tocmai pentru a-şi face această 
educaţie.--8) Femeile nu merită drep- 
tul de vot pentrucă ele nu pot purta 
arme. Atunci ar trebui să luăm dreptu- . 
rile poltice tuturor celor cari din 
cauze fizice ori de conştiinţă nu pot 
purta arme: bătrinilor, bolnavilor, qua: 
kerilor (o sectă religioasă).— 4) Su- 
fragiul femeei ar introduce cearta în 
familie pe care ar distruge-o. Obiecţia 
e pur şi simplu copilăreuscă.— 5) Fe- 
meile n'au nevoe de dreptul de vot: 
majoritatea nu simte nevoe să-l ca- 
pete. Această obiecţie nu ridică un 
argument ci arată o stare de fapt in- 
ferioară.— 6) Sint mai multe femei de 
cît bărbaţi în Statele-Unite: a da 
drepturi femeilor inseamnă a guverna 
pe bărbaţi prin femei, cari vor ma- 
joriza. Obiecţia e absurdă căci ea im= 
plică lupta intre bârbaţi şi femei ca 
atare. Nu e vorba de două tabere duș- 
mane ci de participarea la viaţa poli- 
tică a femeilor. Şi-apoi s-a experi- 
mentat că guvernurea prin femei ar fi 
mai rea decit guvernarea prin bár- 
baţi ? 


PRIN NON ON N N N NS 


Mişcarea intelectuală în străinătate 


ISTORIE. 


A. Luchaire. Innocent II]. Les Ro- 
yaules morales du Saint-Siège. Ha- 
chette, 3 fr. 50. 

E vorba de tendința acestui papă 
de a transforma în censitare, sau 
chiar, dacă e cu putință, în feudatare 
ale Bisericii, micile state cari luptau 
la marginile lumii creştine : Portuga- 
lia, Leon, Castilia, Aragon, Novara, 
Ungaria, Bosnia, Montenegro, Bul- 
garo-Valachia, Transilvania, etc. 

Ch. Diehl. Figures Byzantines, 2-e 
série.—Colin. 3 fr. 50. 

Portretele a zece princese din Oc- 
cident. aduse pe tronul Constantino- 
polului în vremea cruciadelor.—Vo- 
lumul se începe cu o privire gene- 
rală asupra Bizanțului din vremea cr- 
ciadelor. 

Ettore Lais. Ricerche storiche e 
geografiche sull Italia antica. So- 
cietà tip. edit. naz. 

Volumul a apărut întăi în inglizeş- 
te. Autorul se ocupă cu multe chestii 
referitoare la vechea istorie romană, 
ca: Relaţiile dintre Roma şi Atena; 
invazia Teutonilor, Cimbrilor şi Tigu- 
rinilor, etc. 

Ludovico Pastor. Storia dei Papi 
della fine del medioevo. Desclée. 
Autorul e directorul institutului austri- 
ac pentru studii istorice, din Roma. A- 
cesta e al IV vol. şi se ocupă cu pa- 
pii dela Léon X pănă la Clemente VII. 

Domenico Ghetti. Storia politica 
nazionale d'talia. G. Loescher. 

E al doilea volum şi conține peri- 
odul dela 1073 pănă la 1492. 


ISTORIE LITERARĂ. CRITICĂ LITE- 
RARĂ, ESTETICĂ LITERARĂ. 


Remy de Gourmont. Dante, Bea- 
trice, la poésie amoureuse et l'idéal 
feminin en Italie, à la fin du XIIl-e 
siecle. Mercure de France, 75 bani. 

Pune problema existenţei Beatri- 
cei şi o rezolvă negativ. 

Corrado Zacchetti, Cenni di me- 
fodica e propedeudica della Stilis- 
fica. Parte Prima : Metodica.—As- 
sise, Zacchetti. 

Autorul e dintre aceia cari cred că 
arta de a scrie se poate învăţa. Car- 
tea e scrisă în aceste vederi. 

E. Magne. Madame de la Suze 
et la société precieuse.—Mercure de 
France, 3. fr. 50. 

Un portret minuţios al acestei poe- 
tese şi „femei galante“. 

Dr. Otto Mayrhofer. Gustav Frey- 
tag und das junge Deutschland, 
Marburg, Elwert.—Se arată influenţa 
pe care şcoala literară, numită tinăra 
Germanie, a avut-o la început asupra 
lui Freytag şi cum s-a emancipat el 
mai tîrziu de această influenţă. 

Edmondo de Amicis. Ritratti let- 
terari. Treves.—E a doua ediţie, în- 
soţilă acuma de fotografiile autorilor 
despre cari se tratează: Zola, Dau- 
det, Augier, Dumas, Deroulăde, Co- 
quelin. 

Prof. Dr. Aug. Wünsche. Die 
Schönheit der Bibel. I. Band: Die 
Schönheit des Aiten Testaments. 
Leipzig. Ed. Pieifier.—Este o cerce- 
tare făcută, din punct de vedere 
estetic a Sf. Scripturi. 


MIŞCAREA INTELECTUALA IN STRANATATE 


163 


Di 


Emile Chatelain. Recherches sur 
le vers français au XV-e Siècle, ri- 
mes, metres et strophes.—Champion, 
10 fr. 

Carte bună de consultat. Epuizea- 
ză chestia. 

Oskar Mimsterberg, Japanische 
Kunstgeschichte. Braunschweig, Ge- 
orge Westermann.—Opera are trei vo- 
lume consacrate arhitecturii, sculpturii 
şi ceramicei. 


STINTI SOCIALE, ECONOMIE, DREPT. 
A. Cary Coolidge. Les États-Unis 


comme puissance mondiale. Colin," 


3 fr. 50. 

Cuprinde conferenţele, pe cari au- 
torul, profesor la Universitatea din 
Harvard, le-a ținut la Sorbona în iar- 
na anului 1906—1907. 

I. Novicow. Le problème de la mi- 
sere et les phénomènes économiques 
naturels. Félix Alcan. 

Cercetări asupra producerii bogă- 
ţiei şi asupra cauzelor mizeriei. Cri- 
tica diferitelor sisteme de producere 
şi soluţia autorului pentru micşora- 
rea mizeriei. 

Augusto Lizier. L'economia ru- 
rale delľ età prenormanna nell 
dtalia meridionale Reber. 

Este istoria economică din prima 
jumătate a sec. IX pînă la a doua 
jumătate a sec. XI. 


FILOSOFIE, PED AGOGIE. 


E. Boutmy. Le verité scientifique, 
sa poursuite. Flammarion, 3.50. 

onsideraţiuni interesante asupra 
metoadelor ştiinţilor, asupra puncte- 
lor de contact şi a legăturilor dintre 
ele. 

Heinrich Kerp, Die Erziehung zur 
Tat, zum nationalen Lebenswerk. 
Breslau, Ferd. Hirt. 

Autorul susține o reformă a şcoa- 
lelor şi învăţămîntului în sensul în- 
tăririi judecății şi voinții pentru viața 
socială şi naţională. 


ETNOLOGIE, ANTROPOLOGIE. VOIAJ. 


Havelock Ellis. The Soul of Spain, 
Londra, Constable and Co. 


Un volum de observaţii originale 
asupra Spaniei: ţară, locuitori, ar- 
tă, etc. 

G. Sergi. Europa. B. S. M., Bro- 
ca.—O operă la care de mult lucra 
învățatul italian, In prima parte stu- 
diază tot ce se rapoartă la antropo- 
logia europeană. In a doua se în- 
cearcă o clasificare umană pe baze 
biologice, 

Eugene Gallois, En Amérique du 
Sud. Librairie africaine et coloniale. 
Paris.— Note şi impresiuni dintr'o că- 
lătorie făcută prin Panama, Equator, 
Peru, Chili, Argentina, Paraguay-U- 
raguay, Brazilia. Observaţii interesan- 
te asupra vieţii şi obiceiurilor. Car- 
tea are fotografii luate de autor. 


STIINŢI. 


Stanislas Meunier: Géologie, Vui- 
bert et Nony. 

In cartea I se cuprind noţiuni a- 
supra structurii scoarţei păminteşti, 
noţiuni de mineralogie, de litologie, 
de paleontologie. | 

Cartea II e consacrată activităţii 
pămîntului. 

Cartea III e istoria pămîntului. 

Un indice de 80 pagini constitue 
un fel de dicționar al ştiinţilor geo- 
logice. 

Eugène Rouillard. La cote nord 
du Saint-Laurent et le Labrador ca- 
nadien. Laflamme et Proulx, Québec. 

Studii făcute pe baza documente- 
lor şi actelor oficiale asupra regiunii 
nord-estice a Canadei, mai ales din 
punctul de vedere economic. 


LITERATURA 


Jean Thorel, La Lutte pour l'A- 
mour. Librairtiè Universelle, 3,50. 

Un roman psihologic. Autorul ana- 
lizază şi descrie amănunțit dezilu- 
ziile şi suferințile unei femei din 
cauza iubirii pentru un om dezamă- 
git, incapabil de a iubi. 


Compilator. 


Bibliografie 


(Asupra unora din cărțile de mai jos vom reveni la recenzii) 


loan Săndulescu. Poezia Liricăd din Timpul Războiului pentru Ne- 
atirnare 1877—1878. Bucureşti, colecţiunea C. Sifetea, Preţul 1 leu. 

St. Antim. Chestiunea socială în Rominia, Vol. I, Bucureşti, 1908, 
Preţul Lei 2,50, 

Măsurătoarea ogoarelor. Editura Librăriei N. A. Petroff, Birlad, Pr. 3 1. 

Teodor Marinescu. Legi Noi şi Vechi. Editura Librăriei N. A. Pe- 
troff, Birlad, Preţul 3 Lei, 

Traian Mihai. Politica Monetară şi a Băncilor Romlhniei, 2 volume 
Bucureşti .1907, Preţul unui volum 5 lei, 

Alexie Procopovici, Despre Nazalizare şi Rotacism. Extras din A- 
nalele Academiei Romine. Preţul 40 bani, 

E. Dioghenide. Dreptul Roman în Literatura Juridică Rominească, 
Craiova. 1908. Preţul 1 Leu. 

Al. Tzigara-Samurcaş. Catalogul muzeului Aman. Bucureşti, 1908. 

Dr. A. D. Lascu. Privire asupra situației generale a Rominilor din 
țările Coroanei Sf. Stefan. Minerva. Bucureşti. 1908. 

C. Negruţi. Proză. Partea II din „Păcatele tinereţeior* Bucureşti, „Bi- 
blioteca pentru toţi, Preţul 60 bani. 

Walter Prager. Die Landwirtschaft Rumäniens auf Grund seiner 
Klimatischen Zustände oder Rumäniens landwirtschaftliche Klimato- 
graphie. Inaugural Dissertation zur Erlaugung der Doktorwiirde der 
hohen philosophischen Fakultät der vereinigten Fridrichs-Universităt. 
Halles a. s. Hofbuchdruckerei von C. A. Kaemmerer et Co. 1908. 

M. Eminescu. Lais. Comedie antică într'un act, în versuri, (Traducere). 
Cu o întroducere critică de Ion Scurtu, Bucureşti 1908, prețul 1 leu. 

Anuarul Liceului „Petru Rareş“ din Piatra-Neamţ (1907—1908), Ti- 
pografia Leopold Steinberg, 1908, Piatra-N. Prețul 1 Leu. 

Em. Grigorovitza. Schitul Cerebucului. Editura librăriei Naționale, 
1908, Bucureşti, preţul 1 leu. 

Andrei Rădulescu. Luptele lui Ștefan cel Mare cu Turcii în anii 
1475 şi 1476, Bucureşti, 1908, (Fără preţ). 

Dr. Gr. Ţăranu. Bdile Govora, Bucureşti, 1908, (Fără preţ). 

Dionisie Olinescu. Rămășițe Traco-Dace. Estras din „Junimea Lite- 
rară“ din Cernăuţi. Cernăuţi, 1908, 

Ludovic Dauş. /luzii, roman, Minerva, Bucureşti, 1908, preţul lei 1.50. 

Pierre Lotti. Pescar de Islanda, trad, de C: Sandu-Aldea, Minerva, 
Bucureşti, 1908, preţul lei 1,50. 

Titu Maiorescu. Critice, vol. I, Minerva, Bucureşti, 1908, preţ lei 1,50. 

Preotul Atanasie Gherman. Cel ce munceşte, izbutește, sau „cum ne 
vom aşterne, aşa vom dormi !*, Cernăuţi, 1908. 

Dima Cristescu. Răspuns la un raport, Bucureşti. 

M. Maeterlinck. Daftoriea noastră cea socială, în romineşte de I. 
Nisipeanu, Biblioteca „Revistei Ideei“, Bucureşti, 20 bani. 

Sublocotenentul Marin Popescu. Disciplina marşurilor şi oameni 
de legătură în marş, Giurgiu. 1908. Preţul 90 bani. 

Emile Ferritre. Darwinismul, traducere de R. Streitman. „Biblioteca 
pentru toţi“, 30 bani. 

Dimitrie Dan, O inspecție ecleziastică din anul 1667 Cernăuţi, 1908. 

Pius Wallenstein. Biografia şi Activitatea lui Carol Wallenstein de 
Velia, Ploeşti, 1908. preţul 1 leu. 

Dr. Florea Lupu. Offene Antwort an den Reichsratsabgeordneten 
Herrn Nikolaj Ritter v. Wassilko, Verlag cer „Reichspost“, Wien, VIII, 
Strozzigasse, 41. 


Fefeleaga 


Desdedimineaţă o vezi pe drum, tirindu-și calul de că- 
păstru. Femeea e înaltă, uscată, cu obrajii stricați de vărsat, arşi 
de soare şi de vinturi.  Pășeşte larg, tropotindu-și cizmele tari, 
pline de umflături uscate. Calul o urmează cu gitul întins, sco- 
bilțind din picioarele ciolănoase. Poartă pe spinarea adinc cu- 
fundată două coșerci dăsăgite. Subt coşerci, cind acestea se ri- 
dică puțin, se văd două petece mari pămintii. Calul e alb, dar 
subt coșerci s'a ros părul tot, şi pielea, după ce s'a rănit mai 
intăiu, acum e tare ca potingul. Merge în urma muerii, adormit 
parcă de tropotul cunoscut al cizmelor ei. Capul mare cit o sol- 
niță nu şi-l mișcă nici la dreapta nici la stinga. Femeea iarăși 
nu-i are grija, ci pășește mereu înainte, şi în răstimpuri zice așa, 
ca pentru sine: «Ghii, mă Bator». Trec așa ei amindoi pe ulițele 
satului, urcă apoi pe cărarea dinspre dealul băilor, şi se pierd în 
coborișul repede de dincolo de deal. Pe-aci-i cărarea strimtă pe 
coasta pietroasă, și femeea tot mereu ogoeşte calul: „Noa, mă 
Bator mă! Numai incet mă, că nu dau Tătarii*. lar Bator se zdro- 
beşte rău pe povirniș, pare că să-i sară dela loc toate ciolanele 
așa împung de tare prin piele. Iar coriele dăsăgite din spinare 
bleoncăue în toate părţile, dind să se desprindă de pe șaua mică 
de lemn. Picioarele dinainte ale lui Bator se razimă tare în pă- 
mint, și pleoapele se lasă de multe ori pe cele două răni alburii, 
ca și cînd ar vrea să învie luminile stinse de mult. 

Ajunși în vale se opresc lângă o grămadă de piatră mă- 
runțită. Femeea scoate dintr'o coriă o trocuţă de lemn, o umple 
cu piatră și incepe să încarce coșercile. Calul se clatină încet la 
dreapta ori la stinga, după cum pune femeea piatra. Apoi, cu 
coșercile pline, pornesc încet la deal. Se'ntilnesc cu băeţanării 
cari vin chiuind pe căluții mici, cucuiați deasupra coşercilor. Vin 
şi ei după piatră, dau bună ziua femeii, și trec mai departe. „Să 
creșteți mari—crești mare“ zice femeia, şi trage 'ntins de căpăs- 
tru. Caii mai tineri nechează, chiamă de ici și de colo, dar Ba- 
tor urcă din greu, cu capul în pămint, n'aude nimic, nici tropotul 
cunoscut al cizmelor stăpinii nu-l mai aude. Pipăe cu picioarele 
şi cunoaște, știe unde are să vie vrun pripor mai greu de urcat. 


166 VIAŢA ROMINEASCA 


Acolo se adună, se îniaptă, suflind nădușit pe nările largi, bă- 
trine.— „Ho, măi Bator, ho măi sărace, stai să mai odihnim. că 
doar nu dau Tătarii“. Şi calul se oprește bucuros şi răsuilă ca 
din foi. Femea togmește coşercile, mai pure la loc vrun bruș 
de piatră ce dă se cadă, şi caută "nainte cit mai au pănă n vir- 
iul dealului. 

Şi tot așa, cu popasuri dese, cu îndemnuri, ajung pe culme. 
De-aci-i mai ușor acum. Apoi în sat descarcă piatra astăzi la o 
gazdă, mine la alta. La cite unii duce şi cu săptăminile dea- 
rindul. 

Pe muere-o cheamă Măria, dar oamenii, batjocoritori cum 
sint, ii zic Feieleaga. Tineretul mai mărunt din sat aşa a pome- 
nit-o : cu Bator de căpăstru, aducind piatră la unii şi la alţii. Cit 
aur vor fi scos unii şi alţii din piatra adusă în spinare de Bator, 
Măria nu s'a gindit niciodată să socotească, dar de multe ori. 
cind Bator abia urca pe spinarea dealului, îşi zicea aşa în gin- 
dul ei: „Din cită piatră a purtat săracul, mai că sar putea iace 
un deal ca acesta“. li plăteau de-o povară zece cruceri. Și. cind 
era drumul bun, putea aduce cinci-șase poveri. Tot făcea pe săp- 
tămină vr'o trei zloți. Şi 'şi zicea în gind: „Tot putem trăi“. 

Odată trăise și mai bine. Pe cind îi trăia bărbatul, Dinu, 
oamenii li ziceau atuncea Măria Dinului. Şi Măria Dinulu: pe 
vremea aceea lucra cu Bator alăturea, ca şi acum, iar Dinu iucra 
in baie, siredelea stinca şi puşcă cu praf de puşcă ori cu dina- 
mită, ca toți băeșii. Şi mai ciștiga şi Dinu trei-patru zloți la 
săptămină. 

Copii aveau pe-atunci vr-o cinci capete. Slăbuţi copii. Aveau 
ce minca, şi tot erau jigăriți. Dinu tuşa mult; de cite ori venea 
de la bae, ud și plin de tină, tuşa și suduia copiii,—nu-i putea 
suferi văzindu-i așa de prăpădiți. Muerea le ţinea parte, îi min- 
giia, îi săruta pe obrăjorii scorţoși, de pe cari mereu se des- 
prindea ca o pulbere de făină. 

— „Lasă-i, măi romine, ce-aștepţi tu acumde la ei? Cini 
vor începe să lucre, se întăresc ei atunci“, zicea femeea. 

— „Pănă-i cucu! Dintr'ăştia nu vei vedea tu oameni”. Şi 
totuși Dinu a murit mai îngrabă ca toți. Femeea l'a plins ce la 
plins, dar na avut vreme de jelire, căci deodată cu înmormin- 
tarea, s'a gătit și cel din urmă bănuţ din casă. Bator, in vr'o trei 
zile cit a hodinit, pănă lau îngropat pe Dinu, era aproape să in- 
țepenească. Acum femeea simțea că singurul sprijin ce-l are e 
calul acesta mare, alb, slab de să-i numeri toate oasele. Satul 
era tot așa ca și păn’ trăia Dinu. Toţi oamenii iși vedeau de 
lucru, ca și cind nimic nu s'ar fi intimplat. Şi cind au văzut-o 
pe Măria în ziua după ce ş'a ingropat bărbatul, c'a și plecat cu 
Bator de căpăstru, vr'unul mai pestrit la maţe a zis mai întăiu 
vorba: „lată și Feleleaga“. Şi de-atunci Fefeleaga i-a rămas 
numele. 

Dar ea nu. s'a increzut niciodată in oameni. nici nu le-a 
cerut ajutorul. Se incredea în voia celui de sus, iar acum. de la 


FEFELEAGA 187 


moartea lui Dinu, se încredea in Bator. De cind şa închis dumnea- 
lui ochii, și ea a eşit în curte să strige „tulai“, de-atunci a sim- 
țit că nu oamenii aceia cari vor veni să vadă pe mort ii vor fi 
sprijin de-acum înainte, ci calul acela mare, alb, care sta legat 
de-un pociump şi ronțănea liniștit la ogrinji. Şi cit a stat mor- 
tul în casă, de câte ori eșea Fefeleaga afară, îi părea că Bator, 
cum ronțănea la ogrinji dind din cap, ar zice: „Da, da, da! Vom 
face ce vom putea“. 

Şi așa, încetul cu încetul, tropotind din cizmele mari ziua 
întreagă pe ulițele satului, cu Bator de căpăstru, a început să-l 
uite pe Dinu. Nu doară așa ca să se gindească la alt bărbat, 
căci ea de mult nu înțelegea de cit într'un chip viaţa: să se îră- 
minte săptămină de săptămină, ca Duminica, pe bănuţii căpătați, 
să cumpere bucate și legumă pentru casă. Şi pentru asta se sim- 
tea destul de tare, dacă avea pe Bator alăturea. Poate-ar fi mun- 
cit-o şi pe ea vro dată,—cindva de mult de tot—unele ginduri 
mai luminoase, şi inima, în tinerețe, poate să-i fi trăsărit vr'odată 
de-o căldură tainică. Dar îndată ce sa inhămat la munca din 
care vedea că toată viaţa n'are să mai scape, a înțeles că pen- 
tru o femee năcăjită ca ea, toate-acelea închipuiri de mai bine, 
sint iac'aşa prostii, cari iţi fac numai traiul şi mai greu. 

S'au aflat vr'o doi trei oameni cari au sfătuit'o să se mă 
rite iar. i 

„Ce să stai așa ? Imbătrineșṣt: ş'atunci nu te mai ia nime‘. 

— „lee pe muma dracului“ zicea Feieleaga și privea cu 
dușmănie la oamenii aceia, cari numai din bunăvoință au stä- 
tuit'o așa. — Apoi își punea capul în piept, trăgea de căpăstru: 
„Ghii, mă Bator, ghii mă sărace“, şi'şi vedea de drum, gândin- 
du-se la ceva. Nu ştia ce-i, dar simțea că-i amar, și nu știa de 
ce-i mai vine în minte: că adecă de ce mai trăește omul în lu- 
mea asta. N'a răspuns niciodată la întrebare de cit ridicând din 
umeri, şi deci, ii era ciudă că din cind în cind îi venea iar gin- 
dul acela. Citeodată, dimineaţa, cind punea coşercile pe cal, i se 
părea că şi Bator s'ar gindi la lucrul acesta, și că dacă nar fi 
orb, ar privi-o întrebător. 

In cinci ani de văduvie a rămas numai cu doi copii, un 
băeat şi-o fetiță. Trei au murit. Au murit toți cind dau să treacă 
peste anul al cincisprezecelea. Ca și cind acolo, la anul acela al 
cincisprezecelea, ar fi fost un prag înalt—înalt, de care se 'mpie- 
decă copiii Fetelegii, cad și-și rup grumazii. Sătenii se bucurau 
că o mai ușurează Dumnezeu, dar Feieleaga nu se bucura de 
loc. Drept că băeţii erau mari, dar fiind tot bolnavi, nu puteau 
munci. Pe unul chiar l'a dat slugă, dar nu l’a ţinut stăpinul, zi- 
cind că-i prea bleag. Şi Fefeleaga tot nu se bucura de moartea 
lor. De spus, nu spunea nimănui de-o doare ori ba. Nici no pu- 
teau cunoaşte oamenii dacă are mort la casă, de cit de pe două 
lucruri: intăiu că două-trei zile înainte de moartea vrunui copil 
Bator sta legat de pociumb ronțănind ogrinjii, și a doua, că după 
inmormintare, Fefeleaga pornea cu noaptea 'n cap, cu calul de 
căpăstru, pe ulițele satului. 


168 VIAŢA ROMINEASCA 


Dar pănă era mortul în casă, dinsa ieșa de multeori şi se 
apropia de cal: „Ce mai faci tu, Bator sărace?“ Şi calul ciolă- 
nos da din capul mare cit o solniţă, părind a zice: „De, ce să-i 
faci, aşa e lumea“. 

Şi drept avea calul! Așa e lumea. Feieleaga a simţit bine 
că-i aşa, de cite ori îi murea vrun copil, ṣiṣi vedea casa din 
ce in ce mai goală. 

Mai mult venin i se stringea la inimă Duminica. Da, atunci 
iși scotea plata pentru munca de-o săptăminăa ei şia lui Bator. 
Şi bogătanii, știind'o fără ajutor, nu-i plăteau regulat, nu-i plă- 
teau tot, aşa că Feieleaga avea rămășiţi mari pe la toţi. Se in- 
credeau că va veni totuși și săplămina viitoare la lucru, căci 
n'avea ce face cu Bator. Şi mai făceau socoata că dela o săptă- 
mină pănă la alta Feteleaga, cu capul ci de muere, va mai uita. 
De uitat nu uita dinsa, dar dacă vedea că omu-i lacom pe crei- 
ţărașul ei, nu zicea nimic, nu-l mai cerea, ci numai un zimbet 
de batjocură se așeza parcă pe'ntreaga ei faţă. Şi era ceva de 
tot curios zimbetul pe obrajii aceştia păminţii, mîncaţi de vărsat, 
ca două lespegioare de piatră surie pe cari au picat mulți pi- 
curi grei de ploaie, găurindu-le. 

Așa, adunindu-şi plăţile, rar putea să dee pe la biserică. 
Dar nu mergeau la biserică nici bogătanii din sat. Aceștia stau 
în crișşmă şi beau bere. Fefeleaga nu mergea la slujbă și totuşi 
văzind pe oamenii aceştia, cari beau poate chiar bănuţii cari ar 
fi trebuit să li dee ei, îi despreţuia, și şti-o amarul ei de ce, se 
simțea că-i mai mult de cit ei, că-i mai bună creștină de cit 
dinșii. — Şi rar, dar rar de tot, cind vr'unul o amina cu lunile 
și nu-i plătea, le spunea verde 'n față ce plătesc. „Ce-s eu? 
Nimic, Da pe mine nime nu mă blastămă, nime nu zice să mă 
bată Dumnezeu, pe cind pe d-ta tot satul te blastămă“. Ş'acum 
să-i fi dat bogătașul plata îintreită, nu-i mai trebuia.—Alergea a- 
casă, mai punea o mină de fin subt botul calului şi-i zicea: „Da 
tu ce mai spui, Batore sărace?“ Şi calul, pipăind cu buzele mari. 
groase, îinul, da din cap, ca şi cum ar zice: „Da, da, da! Aşa-s- 
oamenii“. 

Lucrind săptămina întreagă, înțălepgindu-se cu Bator, ca şi 
cind în el s'ar fi mutat sufletul bărbatului, a lui Dinu, Fefeleaga. 
nu ştia cum trece vremea. Timpul la ea avea o singură măsură: 
dela moartea unui copil, păn' cind altul își închidea ochii. Nu- 
mărind așa ajunse cu un singur copil, o fată, şi socotea trei ani 
dela cea din urmă moarte ce-a fost în casa ei. Imbătriniseră şi: 
muerea şi calul. Muerea era cărunlă de jumătate, avea părul ca 
lina oilor seive. Pe obrajii ei mincaţi de vărsat se formaseră pă- 
răiașe adinci, zbircindu-i faţa. Bărbia se ascuţise şi incepea să 
se ridice spre gura căzută înlăuntru. Calul era şi mai ciolănos. 
Cele două petece pămintii de subt corfe se măriseră, părul de- 
pe coaste, de pe spinare, se răria mereu. Buza din jos li atirna, 
ca Şi cînd ar fi trasă de o povară nevăzută la pămint. 

Femeile mai bătrine din sat, babele, se daseră cu vorbe- 


FEFELEAGA 163 


Oae ae a i a aa e e ap ap D 


în jurul ei. Că așa, că pe dincolea, c'ar fi bine să facă nişte far- . 
mece, că nu-i lucru curat de-i tot mor copiii, și tot la aceeași 
vristă. 

Dar Feieleaga nu credea in dracul şi puterile lui. Femeile 
işi făceau cruce de necredinţa ei, dar Fefeleaga răminea rece: 
„Nu, soro, nu-i drac. Drac e omul cel rău şi nedrept. Asta-i 
dracul“. 

Şi n'a umblat după farmece și descintece. N'a umblat, și la 
patru ani două luni și treisprezece zile dela cel din urmă mort, 
i-a adormit și fetița rămasă în viață. Cel din urmă copil. Şi tot 
cind să treacă peste al cincisprezecelea an. Şi asta, ca şi vro 
trei mai 'nainte, n'a fost bolnavă. Făina ce-i cădea din obraji 
păn’ a fost mai mică, sa dus. Na zăcut decit vro două săp- 
tămini. 

Şi cind i-a murit copila aceasta din urmă, Fefeleaga n'a spus 
o zi nimănui nimic. Cit ce-a închis ochii, a pus luminiţa în sfeș- 
nic să ardă mai departe, a ieșit în curte, a dezlegat pe Bator 
dela pociump, ľa tras întins de căpăstru, l'a dus în şopronul plin 
de fin și l’a lăsat acolo slobod. Nu i-a zis nimic, ci din intim- 
plare ș'a ridicat ochii spre capul bălanului. Pleoapele stau des- 
chise, fără să clipească, de-asupra golurilor ochilor. Nici cind nu 
1 se părură acestea două răni așa de grozave, așa de adinci, ca 
acum. Feleleaga merse apoi în casă, se puse pe-o laviţă de brad 
şa stat ziua întreagă așa cum stă lemnul. N'a' plins, nu sa bo- 
cit, nu și-a sărutat copila, ci sta așa cu capul în palmele aspre 
Şi tot venea nodul acela amar, pănă "n git, că adecă pentru ce 
mai este omul în lume. Acum nu ridica din umeri, dar nici nu-şi 
deslușa gindurile intrun răspuns. Ce vedea mai viu era viaţa ce 
a dus'o, de căpăstru, întăi cun cal negru, apoi cu Bator. Vedea 
dealul băilor înalt țepiș, cu colți de stincă, ieşiţi, ca niște măsele 
de urieși, vedea poteca bătută, și pe potecă Feieleaga cu Bator 
de căpăstru. Număra așa ca 'n vis de cite ori a trecut dealul 
acela, socotea câm cite poveri de piatră să fi adus în vreme de 
vro patruzeci şi cinci de ani. Apoi trecea cu gindul la Dumini- 
cile de peste an: în cite a fost şi în cite na fost la biserică. Şi 
cind n'a fost, de la care om ciți bani a luat? Cu care s'a sfădit 
pentru plată? Apoi vedea iar pe Bator cum pășește, pognindu-și 
oasele în urma sa, cum sună vr'o potcoavă ce dă se cadă. Il 
vede cum se zminceşte cu greutatea 'n spate pe dealul băilor la 
deal, cum se proptește pe picioarele de dinainte, pe dealul băilor 
la vale. Il vede, şi aude acolo departe pe Fefeleaga cum il im- 
bună: „Stai, măi Batore sărace. Stai să mai hodinim, că doar’ nu 
dau Tătarii“. — Apoi incet-incet, cu mare greutate socotește numă- 
rul anilor dintre morții săi, dela bărbat pănă la fetița aceasta din 
urmă. Lung şir de ani. Şi ce de drumuri bătute, maica mea 
Doamne, că dacă le-ai pune în şir drept, aifi ajuns la marginea 
lumii ! 

Dar acum s'a isprăvit cu strapaţul. Acum simte ea mai întăi 
că n'are pentru ce să se mai zdrobească. Păn' i-au murit pe rind, 


170 VIAŢA ROMINEASCA 


E N A a nt i, at De Date 


unul cite unul copiii, n'a ştiut că pentru ce sc zoleşte atita. Acum, 
cind Păuniţa stă cu luminiţa de ceară la câpătâiu,. simte Fefeleaga 
că toată viaţa pentru copiii aceştia s'a chinuit. Cum sa chinuit, 
numai ea ştie! Ba nu, nu i-a căzut greu lucru, a muncit cu plă- 
cere! Pentru ei! Pentru cinci, apoi pentru patru, pentru trei, Şi 
iarăşi pentru doi, şi'n urmă pentru unul. Golul în sufletul ei se 
făcea tot mai larg, de câte ori îi murea vrunul. dar dorul de 
muncă tot mai tare creştea. Şi două iacrimi micuţe, ca gămălia, 
ii umeziră ochii uscați. 

Sara a mers la clopotar, la preot, „să se mai osteneasc'o- 
dată şi peniru cel din urmă suflet din casa ei“. Dimineaţa urmă- 
toare a mers în şopron, l'a luat pe Bator de căpăstru și a por- 
nit. Calul trăgea să meargă spre locul unde ştia că stau celea 
două corie legate îndăsăgite. Dar Feleleaga îl opri. „Stai, Batore, 
stai calule sărace, că de-acum n'o să mai porţi piatra in spinare“. 
Şi-l trăgea de capăstru spre portiță. Calul, simțind că n'are co- 
şercile în spate, se priponi în portiță. „Ghi, măi Batore, hi măi 
dragă. Acum nu mergem la lucru. Nu! Acum te duce Fefeleagza 
la tirg să te vindă, să-i cumpere Păuniţii sicriu frumos, văpsit, 
să-i cumpere mama cunună şi julj alb-alb, ca laptele de alb. 
C'acum a murit și Păunița, măi Batore“. Şi ochii ei uscați se 
umeziră a doua oară. 

Și trăgindu-l de căpăstru, și tot vorbindu-i, la dus la oraş 
și la vindut pe-un preţ ca vai de el. Calul simți mina străină 
ce-l prinse de căpăstru, mirosi pe noul stăpin, și întorcindu-şi 
capul după Fefeleaga, necheză întăia oară, după o tăcere de-o 
grămadă de ani. In ochii bătrinii se iviră a treia oară lacrimi, şi 
ca 'ntr'o îulgerare înțelese păcatul ce-l face, despărţindu-se de 
calul ce-a ajutat'o o viaţă intreagă. Dar zădarnic. Dinsa nu mai 
avea ce face cu Bator. De cite orilarfi văzut, șar fi adus aminte 
de lungul șir de morți,—da de morți, căci vede ea că pentru ei 
a lucrat, şi n'ar fi putut răbda. Simţea că prietenia acea aproape 
omenească ce-a avut'o față de cal, a fost numai în urma ajuto- 
rului ce i-l da el pentru copiii săi. Că ea, in calul acela mare, 
alb, ciolănos, şi-a iubit pe copilaşii săi. Şi totuși, iată chiar acum, 
cel din urmă ajutor tot dela Bator vine. Să nu fi fost el, Păuniţa 
nu avea nici sicriu văpsit, nici cunună ca de mireasă, nici giul- 
giuri albe. Cind ieși Fefeleaga dela tirguit, calul era legat de-o 
proptea într'o uliţă strimtă. Merse la el și ii mingie pe grumazi. 
Calul necheză iar. „Bator mă, nu fii tu supărat. Tie o să-ţi 
meargă mai bine. Dar iaca, eu mă duc, mă grăbesc să împodo- 
besc pe Păuniţa“. 

Şi tropotindu-și pe trotuare cizmele grele, umbla îrintă de 
spate, să găsească vrun car dela ei, să-și ducă acasă podoaba 
cumpărată pe prețul lu: Bator. 


|. Agiîrbiceanu. 


SONEIE 


Corbii 


Din iarna sulletului meu porneşte 

Un stol de corbi spre zările cernite: 
Sint dorurile mele ne 'mplinite; 

„Și "n iarnă cugetarea 'mi viscolește. 


În gemete pustii se prelungește 

C'an golul unei vetre părăsite ; | 
„.Şi corbi sporesc în cete înmiite... 
Şi stolul tot mai jalnic croncănește!... 


Nu văd în zări nici urma unei stele; 
Doar viscolul din gindurile mele 
Tot mai pornit prin gerul lui mă poartă !... 


„Jar corbii, presimţindu-şi trista pradă, 
Spre inima-mi pe jumătate moartă, 
Își năpustesc sălbatica grămadă... 


t72 


VIATA ROMINEASCA 


ama 


Amon 


Sint zile `n cari soarele se stinge 
Cuprins de-a resignării duioșie : 

El umple cerul de melancolie 
Si-apusu-i palid... E-un apus ce plinge. 


lar uneori în dungi de foc își fringe 
Revolta din suprema-i agonie: 
E cerul parcă vinăt de minie 
Şi-apusu-i roş... E un apus de singe. 


Dar totdeauna stingerea solară 
Se 'nvăluie 'n adinci tăceri de sară 
Și-Amon, în fața morţii nu se teme. 


E calm şi rece prin genuni cînd piere, 
Căci chiar de'l doare sufletul, nu geme : 
Aşa mor înțelepții,—in tăcere. 


Sturzui 


Întrinsul parcă supravieţuieşte 
Un dor de strămoşească haiducie. 
Căci fluieră cu-atita voinicie 

Încit poiana 'ntreagă clocotește. 


De-un freamăt vechiu tot codrul se trezește 
Şi "nvie 'n el pierduta poezie: 

Bujor nu-i mort; în munți Jianu 'nvie: 
La Şanta 'n văi Codreanu se ivește. 


Ca azi, căluțul meu, de vreme multă 
Urechea nu-și îndreaptă şi n ascultă... 
— Mai flueră-mi, măi sturzule, odată... 


Mai fluieră... ca 'n vint să se stirnească 
Un duh viteaz de flintă descărcată 
În inimă de liită păginească!... 


SONETE 


Somnul rozelor 


Dorm trandafirii, dorm... O violină 


ngină dulci preludii de iubire; e 


Iar noaptea-și țese negura subțire, 
Pe care-o argintează luna plină. 


Din înstelarea cerului senină 
Cad stropi de diamante 'n licărire 
Şi trec prin crengi în aurite fire 
Ce pe cărări fac pete de rugină. 


Îți pare noaptea ca din crini sculptată. 
Atit de fină e şi de curată 


Dorm trandafirii, dorm... pe cind zefirii 
Adie 'ncet, încetinel, cu frică, 
Din somn să nu-mi trezească trandafirii... 


Călărețul 


Frumoasei mele 


Din fund de zări virtejuri se ridică 

Şi 'n norii lor un călăreț apare: 

E 'n zare-acum....e-aici.... şi iar e 'n zare, 
De parc-un fulger aerul despică. 


Dar cine e îugarul fär’ de frică 
Trecut ca 'ntr'o supremă săgetare ? 

E sufletu-mi pe dorul meu călare, 
Fugind spre tine `n zbor de rindunică. 


El ştie foarte bine ce-l așteaptă 
Şi totuși ţine 'n goană calea dreaptă 
Spre-a nepăsării tale neagră stincă... 


Priveşte-l de granit cum se izbeste 
Şi cade în prăpastia adincă 


Din ochii tăi !... Nu da 'ndărăt... Priveşte!... 


eu 


M. Codreanu 


T E N AE NA Sa DAN EONI NEEN N 


17: 


Asupra originii şi istoriei Țiganilor. 


D 


Origina.—De unde vin Țiganii? Cărei rase de oameni a- 
parļține acest popor rătăcitor și desprețuit? lată o întrebare care a 
preocupat mult timp pe cercetători și pe cei cari vedeau trecind 
mereu inainte cetele cu înfățișare sălbatică ale acestui neam. 

Astăzi este un lucru pe deplin dovedit că viţa lor e ariază, 
adică aceeași cu a popoarelor indo-europene, şi că patria lor stră- 
bună este /rdia. 

Nu s'a desprins totuși credința că Țiganii sint originari din 
Egipt, şi aceasta este una din părerile cari au domnit mai tot- 
deauna.  Bandele lor rătăcitoare erau cunoscute sub numele de 
„Egipteni“. În Anglia li s'a păstrat numele de „Gipsy“, şi chiar 
la noi şi în Ungaria poporul le-a dat, în batjocură, porecla de 
„faraoni“. Dealtfel, chiar ei  răspindiseră tradițiunea venirii 
lor din Egipt. 

Numele cel mai general al lor este acel de „figan“ (at%iyrz- 
soz la Greci, „Zigeuner“ la Germani, „Zingari“ la Italieni, „Țigan“ 
la Unguri şi Romini, „Cinghiane“ la Turci, etc.),— nume care se 
găsește mai întăi in documentele bizantine din veacul al X şi ro- 
minești din al XIV. 

În limba lor ei înşişi se numesc „rom“ (care înseamnă 
„0m“) sau „manuş“ (de unde a venit numele de .romanichel* 
care ce intrebuințat in Francia).—Din timpul năvălirii lor în oc- 
cident, — veacul XV—fiindcă veneau dinspre Boemia, fiind crezuţi 
originari de acolo, li s'a păstrat pănă azi în Francia numele de Bo- 
hEntieus. 

Tot felul de păreri în privinţa originii lor, nau făcut de 
cit să încurce mai rău nelămurita lor istorie. Așa unii, cum e 
Marquardt, presupun, după numele lor de Țigani—Cigani, că des- 
cind din Atingani, eretici greci.—Alţii considerau vorba „Zigeu- 
per“ sau mai bine „Zigarener* ca un cuvint corupt din „Sara- 
cener“ și deci că origina lor trebue căutată la Sarasini, adică la 
Arabi sau Musulmani. 

O părere, mai răspîndită, făcea din ei rămăsiţile hoardelor 
lui Timur-Lenk. risipite la 1402. În Danemarca şi alte țări erau 
chiar numiţi Zarluri. 


ASUPRA ORIGINII ŞI ISTORIEI TIGANILOR 175- 


= Ce mpat e Tae „APERE ME EELNE AE a AA S TE EEE AESA CA 


arae e e — — e a 


Un scriitor, Wagenseil, spunea chiar că ei ar fi urmașii Evre- 
ilor cari trăiseră ascunși cîtva timp, ca să scape de persecuțiunile: 
indreptate impotriva lor în secolul XIV (la anul 1328), cînd fură 
invinuiţi că au otrăvit îintinile, provocind astfel marea epidemie 
de ciumă. Apoi, de frică, lepădindu-şi origina și prefăcindu-se a 
[i pelerini din Egipt, ieşiră Țigani. Acel autor nu ne lămurește: 
insă cum işi schimbară şi culoarea feței... 

Şi fiindcă am atins țărmul fantaziei, trebue să amintim că 
unii ii arătau ca veniţi din Zanzibar și chiar din centrul Africei. 
Descendenţă din Hunii lui Atila sau rămășiți de ale Pecini- 
gilor şi Avarilor de o parte,— coboritori din Caln,urmaşiai Chal- 
deilor sau Babilonenilor, de alta,—totielul de presupuneri se res- 
iringeau pe capul bieţilor Țigani. 

In ce privește cea mai răspăndită credinţă, că Țiganii ar fi 
din Egipt, am spus că pare că a fost colportată de chiar acest 
popor: „Cei dintăi Țigani nu voiau să fie priviţi decit ca Egip- 
teni și pretindeau a fi originari din Egiptul de mijloc. Şi ei me- 
rită a fi crezuţi, adaogă un scriitor din veacul XIII, Thomasius, 
căci Sînt oameni cinstiți şi cum se cade !“ 

Pretinsa lor origină egipteană a fost confirmată și prin mai 
multe obiceiuri asemănate cu ale vechilor locuitori de pe valea 
Nilului. Dovada contrarie este însă neasemănarea complectă din- 
tre limba coptă, verbită de urmașii vechilor Egipteni, şi acea a 
Țiganilor, cum şi faptul că tn Egipt Țiganii formează o popula- 
țiune deosebită de ceilalţi locuitori și cu moravuri proprii, a- 
semănătoare cu ale Țiganilor din Europa. 

Egiptul a fost pentru ei o patrie de trecere, după plecarea 
din Asia, unde se află leagănul lor. 


Li 


Asemănările dintre limba lor şi vechea limbă sanscrită au 
iăcut ca în veacul XVIII, ciţiva filologi (Riidiger la 1777, Kraus, 
etc.) să facă cele dintăi comparaţiuni intre amindouă dialectele. 
In urma cercetărilor mai aprofundate, de pe la jumătatea se- 
colului nostru, s'a stabilit în mod definitiv origina și limba a- 
cestui popor nomad. S'a găsit că limba e născută odală cu cele 
șapte dialecte sau idiome vorbite în India ^, îără a fi legată mai 
special ue vre-unul din ele. Totuși Țiganii au fost dovediţi ca 
fiind mai apropiaţi de Sindi, Benjuris și Bedyas din Bengal.— 

Cum aceste dialecte neo-indice sint de formaţiune mai re- 
centă,—pe la anul 1000,-- s'a conchis de unii, dar fără siguranță, 
că la această epocă Țiganii nu părăsiseră încă Indiile. 

Bataillard, căruia se datoresc multe cercetări speciale în; 
această chestiune, susține însă că Țiganii sint stabiliți de un 
timp imemorial in Europa orientală, în Caucaz, Asia mică şi in- 
sulele mediterane. După el, Sinti despre care vorbeşte Homer Şi 


, 1) Cari sint: Hindi, Mahratn, Pendjabie, Sindhi, Gujarat, Bengali. 
si Orija. 


176 VIAŢA ROMINEASCA 


Siginii lui Herodot. cari locueau la Dunăre. în părțile noastre, 
(Și de la cari deduce și numele de .„Țigan“), nu sint de cit stră- 
moşii de veacuri ai Țiganilor actuali. 1). 

Deducţiunile lui Bataillard se pot apropia de adevăr: mai 
ales că istoria popoarelor tracice e foarte puţin cunoscută. De 
altă parte, asemănarea de nume (Sindi=Sinti=—Sind:) e o impre- 
jurare destul de curioasă. 

Şi prin fizic şi prin limbă, patria acestui popor trebuea că- 
utată în Indii şi acolo s'a găsit. Alături de marile împărțiri ale 
Arilor, trebue să facem un mic loc ṣi Țiganilor, ca un neam vor- 
bind un dialect indus, sau foarte apropiat de vre-unul din ele. 

Printre alte detalii, pe lingă chipul şi culoarea închisă a 
pielei, asemănată populaţiunilor din Indii, s'a observat și gustul 
deosebit ce'l au Țiganii pentru unele culori, precum este roşu, 
aplecare pe care o găsim la mai toți lIndustanii, începind dela 
brahmani pănă la cel din urmă parias. 

Un lucru insemnat este a sc ști cărei clase anume aparți- 
neau Țiganii, de oarece cunoaștem marea deosebire ce există în 
India intre cele patru clase sociale. Se crede că ar fi descedențţi 
din sudras, cea mai de jos clasă,--mai sigur din parias £). Prin- 
tre aceștia din urmă se găsesc cele mai multe asemănări cu 
Ţiganii de azi: tot acel traiu nenorocit și mizerabil, aceași viaţă 
nomadă, oropsiţi şi dispreţuiţi, starea morală tot așa de decăzută. 

Migraţiunea lor, mult mai tirzie ca a celoralţi Ari, ni se pa- 
re că explică indeajuns această teorie, de oarece se vede că au 
pornit in lume spre a găsi un traiu superior condiţiunii înjosi- 
toare in care se aflau în vechea lor patrie. 

Această origină din casta celor afară din lege se explică 
Și prin faptul că acei nenorociţi, prigoniți de soartă, se despart 
atit de uşor de ţara lor, pe cind cei cari fac parte din cele 3 
caste (preoți=—brama, militari = șatria, negustori=—vaisha). nu 
S'ar despărți pănă la moarte de patria-mamă, credincioși şi fana- 
tici cum sunt religiunii lor. 


1) D. Zaborowski explică aceaslă afirmare arătiad că Ligurii lui He- 
rodot, cari locueau lingă Veassalia, numeau Sigini (::5yyas) pe negustori, 
iar Kiprioţii numeau astfel lăacile şi javelotele. Se ştie tocmai că Ţiganii 
au fost în toate timpurile fabricanți şi vinzători de arme şi unelte de me- 
ta]. Grecii moderni dau Țiganilor numele de Katzibelos, ulaturi cu cel de 
„Atziranos“ şi „Gyptos“. Acest nume ar fi traducerea acelui de Sigin. Pe 
de altă parte, Kiprioţii mai numese pe Ţigani Kilin djirides, cuvint prove- 
nit din turceşte şi care inseumnă meşter de săbii. Cele ce ştim despre cor- 
Porații e cabirice, din cari făceau parte Sintii şi Siginii. reamintese pe 
metalurgii noştri ţigani. „Şi misterioasele profetesc ale Grecilor, Sibilele. 
„oare nu seamănă prin meserie, nume şi apucături, cu ghicitoarele ţiga- 
ne ?“—Aceustă chestiune inieresează deaproape trecutul preistoric al Europii 
şi al țării noastre în special. 

Castă persecutată gi blestemată. Toţi nenorociţii izgoniți din alte 
«aste, pentru a fi călcat vre-o lege, fac parte din casta proserisă de toate 
celelalte şi declarată infamă şi nelegiuită. Atingerea de ei e considerată 
ca un păcat; trăesc prin păduri; n'an voe să aibă meseriile ce au cei- 
alţi Iadieni și apropierea de oraşe le este interzisă. 


ASUPRA ORIGINII ŞI ISTORIEI ȚIGANILOR 197 


Timpul plecării acestui popor e o problemă importantă. 
Vrisia de bronz îşi are inceputul in India, de unde, prin cete de 
nomazi emigraţi de acolo, sălbaticii europeni aflară modul lucră- 
rii acestui metal. Oare acești nomazi nu erau străbunii Țiganilor ? 
Teoria emigrării lor, unită cu acest fapt și cu prezenţa în 
Tracia a unor popoare lucrătoare de metale in timpuri preisto- 
rice, ne răspunde afirmativ. Se poate deduce dar că Țiganii au 
inceput să emigreze spre apus la sfirșitul epocei de piatră. 


Antropologie.—La infățişare Țiganii sint obișnuit de stat 
mijlociu, figura negricioasă, bronzată, părul negru și creț, iră- 
sături regulate, adesea frumoase, extremitățile mici, o mlădiere 
Și o viociune particulară a corpului. 

În privinţa antropologică, craniile lor sint foarte asemănate 
cu ale claselor de jos din India. Dintre Arieni, numai Indușii 
din clase de jos și Țiganii, au caracterele următoare: fruntea şi 
timplele strimte, îrontalul inclinat tare, craniul cu volumul foarte 
mic :—totuși craniile se deosebesc unele de altele prin acea că la 
Indieni Sint cu totul dolicocefale, pe cind ale Țiganilor prezintă 
oarecari modificări și sint chiar sub-brachycefali. 


Limba. —Înruditä de aproape cu dialectele din India, deci 
mai pe departe şi cu limbile indo-europene, dar nevorbită de 
un popor mai numeros Și intro singură ţară, limba Țiganilor a 
rămas un idiomal unor cete nomade, fără nici o desvoltare literară. 

Cu timpul limba lor s'a schimbat, primind termeni noi de 
prin toate ţările pe unde au trecut și transformind-o. De acea 
nu poate fi vorba de o unitate la toate triburile răspindite prin 
Asia şi Europa, in vorbirea cărora sînt mari deosebiri. Țiganii 
nu au avut și nu au o limbă scrisă. Ei nu sau servit vreo- 
dată de semne spre a-şi transmite ideile, atit din lipsa oricărer 
culturi, cit şi din cauza vieţii destrăbălate și nomade. 

Analogiile limbii lor cu vechea sanscrită au fost descope- 
rite în secolul XVIII. Grelliannu cel dintăi, la 1800, a arătat ori- 
gina lor indiană și tot el ne raportează cele scrise de căpitanul 
ungur Szekely in gazeta de Viena la anul 1763.— „La 6 Novem- 
bre acest an, zice acesta, un tipograf Ştefan Pop Ulmethi veni 
la mine. Venind vorba despre Țigani, el îmi povesti următoarele 
lucruri pe cari le ştia de la un predicator protestant, Vali, din 
Omlaș. Pe cind Vali studia la Leyda, făcu cunoștința unor tineri 
malabari cari studiau și ei acolo. Observind că limba lor avea 
multe legături cu a Țiganilor, prinse ocaziunea ca să scrie vre-o 
mie de cuvinte cu însemnarea lor. Ei îl asigurară că în insula 
lor era un ţinut numit Czigunia (care nu se află pe hartă). 
Cind Vali se intoarse la Universitate, întrebă pe Țigani de insem- 
narea acelor vorbe, pe cari ei le explicară fără greutate.“ 

Cercetările incepute în sec. XVIII asupra limbii și originii 
Țiganilor, scoase la iveală de Grellmann (1790), au fost apro- 
fundate in mod ştiinţific în al XIX de cătră Bataillard, Pott, dr. 


178 | VIAŢA ROMINEASCA 


..»... 


Paspati, Ascoli, etc. cărora se datorește comparaţiunea și deose- 
birea elementelor ce compun limba Țiganilor.*) 

lată ca exemplu citeva cuvinte ţigăneşti, faţă cu altele din dia- 
lectele indice, spre a se vedea asemănarea dintre ele (Grellmann): 


mare=baro=burro dinte=dant=—dant 
mic=tikno=tegna negru=kalo=—kala 
cort=tșater= șater nas=—nak=nad 
soare=kam=kam ureche =kan==kaun 
noaptea=rati=ratem mult=bot=but 
capul==şero=şer argint=rup=rupa 


apa=pani=panir 


Cifrele: 1=ick=ek ; 2=duj=du ; 3=trui=tui; 4=star-= 
-ştar ; 5S=—pans=—panş; 6==şol=—şo ; 7=efta=hefta ; 8=0hto =aule ; 
9=enja=nov ; 10=deş=des, dos. etc. 


Dialectele indiane cari au transmis multe elemente din lim- 
bă Țiganilor, sint: bengali, industani, multani și malabar. 

Astăzi Țiganii stabili vorbesc limba țării unde se află: în 
ori ce caz alterarea limbii lor se schimbă după ţinuturi. Cei 
mahometani au în graiul lor majoritatea vorbelor turceşti ; în ge- 
neral Țiganii creștini şi-au păstrat mai bine limba. 

Deosebirile cele mari din dialectele lor ne arată diferenţa 
«de traiu şi diversitatea ținuturilor stăbătute, de unde au cules cu- 
vintele nouă cari au rămas în vorbirea lor. Astfel la ŢȚiganii no- 
mazi din occident se găsesc cuvinte greceşti, rominești, ma- 
ghiare și slave. 


Ţiganii în Europa—lIstoricul.—De la emigrarea lor din ți- 
nuturile Indiei, Țiganii, străbătind Asia occidentală, îăcură lungi 
popasuri prin ţările pe unde au trecut și în cari au lăsat pănă azi 
urme. Astfel îi regăsim în Persia, în Mesopotamia, în Asia mică 
Și mai sus, în Caucaz și in Siberia. 

In Europa au pătruns o parte, din Egipt, prin insulele gre- 
cești, o alta, trecînd deadreptul Bosiorul. Țările apusene nu fä- 
cură cunoștința lor decit relativ tirziu, pe la inceputul veacului 
XV.—Nu se poate preciza însă cind au apărut ei întăi în impe- 
riul bizantin, Grecia şi Turcia de azi. In secolul XVII chiar, se 
menționează despre cete de ale lor in imperiul grecesc. 

De acolo, mai tirziu, s'au urcat spre nord, oprindu-se o parte 
în țările romine, unde au fost făcuţi sclavi, și de aci o parte tre- 
cind în Ungaria, —prin sec. XVIII —de unde apoi a emigrat o altă 
parte spre apus. 

Incă din cele dintăi timpuri ale aflării lor în Europa. pur- 
tară numele de „Țigani“, care figurează şi în primele documen- 


*) Un vocabular de cuvinte ale Țiganilor din Rominia a fust publicat 
-de Kogălniceanu într'o broşură a sa. 


ASUPRA ORIGINII ŞI ISTORIEI ȚIGANILOR 179 


te cari îi menționează în țara noastră, în secolul XIV. Dar, după 
cum observă și Cantemir în Descrierea Moldovei, nu se poate 
lămuri timpul cînd au intrat în țările romine. 

Am zis că locul lor de intilnire, la venirea in Europa, a 
iost imperiul grecesc, de unde apoi s'au indreptat în sus. Toți Ţi- 
ganii din Europa au trecut prin Rominia, unde a fost cel din 
urmă centru al lor de împărțire. (Cu excepțiune pentru cei din 
Italia de sud). 

Țiganii din Turcia formează un grup numeros şi interesant, 
împărțit in Țigani creştini și mahometani. „Cinghianei“ din Tur- 
cia au fost studiați de aproape de d. Paspati (1870). Pe mulţi 
dintre ei îi vedem trecînd prin țară la noi ca spoitori și căldă- 
rari. Un grup numit Zapari, în Rumelia şi Bosnia, e caracteris- 
tic prin apucăturile lui sălbatice. În Turcia din Asia, un alt 
trib, aşezat şi bogat, Malcoci, mai mult creștin, lucrează bronzul 
şi fierul. 

Despre Țiganii noștri vom vorbi îndată mai pe larg. Un do- 
cument al lui Mircea-Vodă, din anul 1387, vorbește cel dintăi de 
ei; în Moldova se pomenește sub Alexandru cel Bun. 

Să-i urmăm acum în țările în cari s'au întins pe rind, prin 
cetele lor rătăcitoare, trecute toate prin ţara rominească. 

În Ungaria, unde pănă astăzi a rămas un număr mare de 
Țigani, se găsesc încă dela inceputul veacului XV. Pray, în „Anna- 
les regnum Hungariae“ spune că ei au apărut acolo la anul 
1417 1).—Un şef de hordă al lor căpătă la anul 1496 dela re- 
gele Ladislau II, un document de liberă trecere în Ungaria. 
Banda acestui Polgar se compunea din douăzeci şi cinci de cor- 
turi sau familii, vre-o 300 de inși.—Mai tirziu, principele Batory 
îi toleră in Transilvania. 

In privinţa toleranţei ce li s'a acordat citeodată, trebue să 
însemnăm pe lingă documentul regelui: Ungariei, şi o scrisoare a lui 
Sigismund, regele Poloniei. 

Cu toate că în Germania nu se cunoaște nici un drept 
acordat lor— dimpotrivă, —această țară a iost cutreerată de bande 
numeroase de Țigani tot timpul secolului XV, bande venite fie 
din Ungaria, Polonia sau Valahia, fie din Italia. Cea mai veche 
dată istorică menționată este anul 1417, cînd e: apărură în apro- 
prierea mării de Nord. 

Împăratul Maximilian a dat cel dintăi un ordin prin care 
se pune în vedere Țiganilor să părăsească pămintul german. 
Acest articol, subscris în 1500 la dieta din Augsburg, sună ast- 
fel: „Cit despre aceia cari se numesc înșiși Țigani şi cari cu- 
treeră ţara, e poruncă aspră prin edict public, persoanelor de 
orice rang al împărăției ca să nu mai permită pe viitor ca zișii 
Tani, cari după dovezi adevărate sint spionii ce trădează Turci- 
lor pe creştini, să mai treacă sau să locuească pe păminturile 
noastre, să lucreze sau să facă negoţ, și cu atit mai mult să nu 
fie apăraţi și ocrotiţi. Se ordonă de asemenea ca zișii Țigani să 


1) Certe primum omnium in Moldavia, Valachia ac Hungaria, circiter 
anuum 1417, visi sunt“. 


180 O VIAȚA ROMINEASCA 


părăsească imperiul Germaniei înainte de paşte; şi dacă vor 
contraveni acestui ordin, după timpul prescris, nu vor putea ob- 
ține nici-o satisfacţiune de vor fi chinuiți de vre-unul din supu- 
şii noştri, iar acela nu va fi privit că a făcut vre-un fapt rău“. 

In Francia ei se iviră pe la anul 1427. Poporul se ferea 
de ei și i-a privit întotdeauna cu ochi răi din cauza faptelor 
lor. Impotriva lor s'au dat numeroase edicte. Astfel Francisc I 
a dat cel dintăi ordin de expulsare a Țiganilor. In- anul 1561, 
la adunarea din Orleans, toţi guvernatorii de provincii primiră 
ordin să-i stirpeascâ prin foc și sabie. Un nou edict fu dat 
la 1612. 

Prin 1418, ţinutul Grisonilor din E/vefia văzu primele cete 
de Țigani, şi peste patru ani apărură și în Malia. Se spune că 
la trecerea lor pe acolo, o solie sar fi dus la Papa spunind că 
vin din Egipit, goniţi de Arabi. „Papa, pentru năravurile lor în- 
răite, le-ar fi dat ca penitență să rătăcească 7 ani fără să doarmă 
în vre-un pat, condițiune care fără îndoială nu a părut prea 
rea, de oare-ce era starea lor naturală“.— 

In anul 1572 ei fură isgoniţi din statele Milanului și ale Pa- 
dovei, mai tirziu din ale Veneţiei.— Din cauza obiceiului lor de 
a se deda la furturi şi pradă, o lege din Italia interzicea Țigani- 
lor să petreacă mai mult de două nopți în același loc. 

Spania avu cinstea să-i vadă cam la aceeași epocă (înce- 
putul veacului XV) cu ţările de mai sus, şi păstră în sinul eio 
mulțime din aceşti Gifanos.— Din cauza tălhăriilor și a apucătu- 
rilor necinstite cu cari  speriaseră lumea, Ferdinand Catolicul ti 
goni şi o parte din ei trecu astfel în Germania. Această isgenire 
se făcu odată cu acea a Maurilor și Evreilor, însă numai o mică 
parte părăsi Spania, majoritatea nu făcu decit să se ascundă 
prin munţi şi prin păduri, de unde ieşi din nou la iveală peste 
cițiva ani. 

Carol Quintul și fiul său Filip II îi persecutară deaseme- 
nea în citeva rînduri; dar numărul lor nu se micșoră și astăzi, 
dintre ţările apusului, Spania posedă cel mai mare număr de re- 
prezintanţi ai acestei rase. Carol V, după darea edictelor de ex- 
pulzare in Spania, făcu acelaş lucru şi cu fările-de-jos (pe la 
1550). lată un fapt, pe care'l relatează Matthaeus : Curtea din 
Utrecht condamnă pe un Țigan, care nu se supuse acelor legi, să 
fie biciuit pănă la singe, să i se despice nările, să i se tae părul 
și barba, și să fie gonit pe viață din Olanda." 

In Anglia, sub Henric VIII și sub Elisabeta, au suferit de- 
asemenea persecuţiuni ; dar şi aci au ştiut să reziste. Poporul 
englez le dă numirea de „Gipsy“. 

Suedia a dat cel dintăi edict de expulzare în 1662; un 
altul mai aspru datează din secolul următor. Danezii, cel puțin, 
nu'i lăsau să pătrundă in ţara lor. 

Un scriitor din Göttingen spune că împărăteasa Caterina II 
a Rusiei ar fi transportat pe toți Țiganii de prin pădurile din 


ASUPR A ORIGINII SI ISTORIEI TIGANILOR 181 


Holstein, coloniztndu-i într'o provincie rusească.—In Polonia, Voe- 
vodul Țiganilor din Curlanda era cinstit şi prețuit ca o per- 
soană cu vază, trăind în belşug printre nobili, deşi supușii lui 
nu se deosebeau din petice. 


2. 


Am văzut în citeva cuvinte cum Țiganii au pătruns în 
loate țările europene, astfel că înainte de anul 1500, toate po- 
poarele avuseră prilejul să aprecieze meșteșugurile lor, și mai ales 
pe cele ascunse.— Persecutați şi goniți mai de pretutindeni, ei 
işi urmară înainte viaţa lor nomadă, mutindu-şi corturile din loc 
în loc, din ţinut în ţinut. 

In orientul Europei nu s'a întimplat cu ei tot astfel. Do- 
vadă țările romine, Turcia, Ungaria, Balcanii, unde nu sa 
luat împotriva lor măsuri de izgonire, şi unde cea mai mare 
parte s'a stabilit, părăsind traiul rătăcitor și îmbrăţișind meserii 
potrivite firii lor, iar pe de altă parte fiind puși în starea de ro- 
bie.— Cu toate că starea aceasta e destul de rea, se pare că o 
preferau persecuţiunilor grozave ce întimpinau în țările din apus. 

Şi trebue să nu trecem cu vederea că numai tn răsărit, şi 
în Austria, au avut întotdeauna voe de liberă trecere, cum și 
legi mai omenești. In Ungaria, un act foarte vechiu, din 1420, le 
permite libera trecere prin ţară și cu acesta se prezintară ei la Ra- 
tisbona, trei ani in urmă, trecind prin Germania. La 1616, Turzd, 
comite palatin al Ungariei, le emise deasemenea un ordin de 
trecere cu coprins mai ocrotitor ca pănă atunci. 

Maria-Tereza iși pusese în gind să aducă la bună cale și 
să civilizeze pe Țiganii nomazi din Ungaria. Încercarea însă s'a 
făcut cam silit şi Ungurii voiră să le impună prea repede limba 
şi obiceiurile maghiare. Planul nu reuși și Ungurii făcură atunci 
legi și mai aspre privitoare la viața acestor Țigani. Împăratul Zo- 
sef II făcu și el reglemente căutind în mod cit mai omenesc 
să'i statornicească şi să-i civilizeze. Intr'adevăr, o bună parte din 
ei părăsiră apucăturile strămoșești și se potriviră noului traiu. 

Fără schingivri, s'a ajuns să se civilizeze acest popor ciu- 
dat și avem dovadă, la noi, în ce scurt timp Țiganii s'au ridicat și 
cum, din starea mai prejos de om, în care se aflau, nu sint 70 de 
ani, azi numai o mică parte sint în stare nomadă. 

lată dar istoria lor: o călătorie veșnică prin toate țările, un 
lung şir de decrete de persecuţiuni în cele mai multe părți, o 
lungă robie în altele, pretutindeni o rezistență carete minunează. 


4 


Populaţiunea Țiganilor în Europa.—Țiganii din Europa au 
avut, după cum am spus, două centre vechi: Grecia, Balcanii şi 
apoi Rominia, lucru care se dovedește în primul rind prin afla- 
rea elementelor grecești, slave şi rominești, în dialectele lor. 


183 VIAȚA ROMINEASCA 


In Turcia, Țiganii sint in mare parte mahometani, religiune 
pe care au adoptat-o mai incoace. Numărul lor s'ar urca acolo la 
vre-o 100.000 inși aproximativ, din care numai vre-o 3,000 ar fi 
sedentari şi din care mulți şi-au uitat cu totul limba. La noi în 
ţară, cînd vin, sint numiți „Țigani turceşti“. 

Țiganii din Rominia sint cei mai numeroși. Numărul lor 
trece de 300.000. 

Cei din Ungaria formează grupul III. Caracterul lor e mai 
rău şi mai nedisciplinat. După o statistică din „Pester Lloyd“ 
(lan. 1896), numărul lor era în 1896 de vre-o 275.000, din care 
67.000 vorbesc rominește. Cei cari vorbesc limba lor nu for- 
mează nici jumătate din numărul întreg. 

Țiganii germani, rămaşi din cetele lor trecute prin Mora- 
via, Boemia și Silesia, sint mai puţin numeroși și se ocupă cu 
diferite meserii. 

Tot din Ungaria sint răspindiți şi în Polonia, unde numă- 
rul lor impreună cu ai celor din Litvania ar fi de vre-o 20 și ceva 
mii. In Rusia sint intre 40--50 mii, din care o treime e venită 
din Rominia și stabilită în Basarabia. Cei din Rusia mică sint veniţi 
din Polonia. 

Ţiganii din Italia de Sud, în vechiul regat al Neapolului, şi 
cei din Romagna, sint singurii cari nu au trecut prin Rominia, 
venind acolo din centrul lor dintăi, Grecia sau insulele grece. 

In Spania, Gitanii formează o parte însemnată din po- 
pulațiunea cerşetoare și mizerabilă, —poate vre-o 15 mii.— „Gipsy“ 
din Anglia sint veniţi din Franţa și din Germania, de unde au 
trecut şi cei din Scandinavia și Țările-de-jos. Au rămas însă un 
mic număr. | 

Ciirele sint aproximative şi poate unele departe de adevăr, 
din cauza lipsei de statistice speciale. Chiar cele ce găsim în 
Almanachul de Gotha nu se potrivesc cu datele mai recente ce 
am găsit aiurea. | 


Moravuri, caracter, obiceiuri.— Cu obiceiuri ciudate, ca şi 
firea lor, păstrate în decursul veacurilor, Țiganii par un anacro- 
nism în mijlocul popoarelor civilizate ale Europei. 

Intăţișarea lor fizică nu poate fi displăcută: cu corpul bine 
alcătuit, membrele proporționate, ochii negri și mari ascund însă 
de multeori privirea răutăcioasă şi încruntată. Femeile sint 
mlădioase şi deseori se găsesc printre ele tipuri de frumuseţe. 
Particularitatea distinctivă a lor este culoarea brună sau bron- 
zată a pielei. Unii i-au descris ca un „popor sălbatic, negru şi 
groaznic“. Într'adevăr, la prima înfățișare, culoarea de abanos a 
părului, fața neagră, dinţii frumoși și albi, privirea adincă, for- 
mează un contrast puţin liniştitor pentru omul așezat din ţările 
europene. 

Răbdarea e una din însușirile lor de căpetenie. Ţiganii in- 
dură cu acelaş singe-rece şi nepăsare, frigul, foamea, căldura, bătaia. 


ASUPRA ORIGINII S! ISTORIEI TIGANILOR 183 


Copiii, de mici sint învățați la toate muncile; cum incep 
să umble sint totdeauna goi şi desculți, iarna ca și vara. Cine 
dintre noi nu a văzut, la trecerea unui convoi de Ţigani nomazi, 
copiii care fac „tumbe“, ușor ca un acrobat, acoperiţi în toiul 
iernii cu umbra unei camăși? 

Căldura și arșiţa soarelui de vară însă le place mult, şi: 
din cauza obișnuinţii şi a meseriilor ce au. dogoreala unui foc 
aprins nu-i supără. Origina culoarei lor arămii poate îi căutată 
şi în aceste schimbări de timp, expuși cum sint mereu soare- 
lui, vintului și fumului din locuinţa lor. 

Ţiganii sint inteligenţi şi apți a face orice, dacă bunavo- 
ință nu le lipsește. Din nefericire deşteptăciunea şi agilitatea 
lor li conduce uşor la minciună şi la hoţie, şi de aci la pușcărie. 

Viţiile lor par născute din aplicarea la rău a calităților 
bune cu cari au fost înzestrați. Prezinţa de spirit care îi carac- 
ierizează a dat naștere la multe istorisiri şi scene vesele, pe cari 
poporul nostru le-a transmis sub forma de snoave. 

Lenea este una din piedicile cele mari în desfășurarea spre 
bine a destoiniciei lor. După ce s'au apucat de vre-un mește- 
şug, îl părăsesc curind, și astfel se explică de ce foarte rar se vede 
un Țigan plugar sau negustor. 

Moralitatea lor e cu totul redusă: simţul ruşinii e aproape 
necunoscut la cetele de nomazi. In privinţa aceasta Țiganii stau 
la un loc cu popoarele cele mai înapoiate din Africa. Hoţia şi 
minciuna, calități nelipsite oricărui bun Țigan, alături cu lene- 
via, încoronează opera.  Gindul lor nu e niciodată la viitor, la 
felul cum au să trăească: trec zile la fel, cu aceleași năravuri 
Şi in aceeași nepăsare. 

Dar cauza nu trebue căutată numai în instinctele lor, ci şi 
in starea nenorocită in care trăesc de veacuri, şi in persecuțiile 
ce au avut să sufere de la toți. 

De la venirea lor in Europa, kofia a fost pentru ei cel mai 
bun mijloc de trai. Bandele lor erau răspindite prin localități 
diferite, și pe unde treceau, poporul avea să sufere de pe urma 
lor multe pagube. De aci origina atttor măsuri luate împotriva 
lor, şi a temerii locuitorilor de a sta in cea mai depărtată legă- 
tură cu ei. 

lată cum descrie Cervantes pe acei Gitanos din Spania: 
„Pare că Gitanos n'au venit pe lume de cit să fure: se nasc 
din părinți hoţi, cresc la un loc cu hoţii, învaţă să fie hoţi,—și în 
cele din urmă ajung nişte tălhari fără seamăn, gata la ori-ce jaf; 
gustul furtului și furtul sint niște întimplări nedespărţite de ei pănă 
la moarte“.—l]n Spania au fost totdeauna un pericol pentru călă- 
tori, de oarece sub masca cerşetoriei ascund adesea planuri mișelești, 
lovind pe sub ascuns atunci cind găseau slăbiciune. Astfel, odată 
pe cind se încinsese ciuma, atacară un orășel spaniol și îl jefu- 
iră cumplit, fiindcă locuitorii nu erau în stare să se apere. 

Ghicitoria a fost şi este una din ocupaţiunile de seamă ale 
Țiganilor. Din loc în loc treceau acești vrăjitori ambulanți, bä- 


184 VIAŢA ROMIAEASCA 


trini și femei, prevestind viitorul şi vinzind farmece. Popoarele 
îi priveau cu groază, crezindu-i trimeșii diavolului pe pămint, 
nişte ființe deosebite, magi pe care și arta şi înfățișarea lor ti 
scotea din rindul celorlalți oameni. „Bohémien“ și „Egyptien“ a 
rămas strins legat de „sorcier“ (vrăjitor); „Boh&mienne“ era ca 
și sinonim cu „sorcière“, cauză pentru care mulţime din ei au 
pierit pe rug și în chinuri. 

Răzbunător, Țiganul caută să răsplăteacă un rău cît de mic. 
Dar curajul îi lipseşte cu totul, ceeace a făcut pe locuitorii din 
Ungaria să zică: „Poţi să goneșşti înaintea ta cincizeci de Ți- 
gini cu o sdreanță udâ“.—ȘȘi fiindcă sintem la capitolul păcate- 
lor, să nu uităm cit de mult vorbesc pentru orice nimic şi ctt 
sint de gilcevitori. La acestea adaogă parjurul, trădarea și lipsa 
de recunoștință. 

Fiindcă sint bine îăcuţi şi sprinteni, unii au pretins că 
Ţiganii ar fi buni soldaţi. Dar este știut că frica domină daru- 
rile lor fizice. În războiu au fost totdeauna întrebuinţaţi ca lucră 
tori. — La anul 1496 îi vedem fabricind ghiulele pentru episco- 
pul Sigismund la Funtkirchen; în anul 1565, la Crupa, făceau 
acelaș lucru.—In timpul luptelor lui Zapolya,la 1557, niște Ți- 
gani apărau castelul Nagy-lda impotriva oastei imperiale, dar a- 
părarea se siirși cu gonirea și infringerea lor (Turocz).—lIn răz- 
boiul de 30 de ani, Suedezii: aveau în serviciul lor un corp de 
Ţigani, dar nu pentru luptă, ci pentru ca să dea ajutor la prăda- 
rea cetăților cucerite.—Cu arderea satelor şi castelelor se tnde- 
letniceau și cetele de Țigani din serviciul lui Zapolya— Comitele 
Basta se slujea la asediul Bistriţei, în anul 1602, numai de Țigani, 
ca să corespundă cu cei asediați. Dealtfel şi astăzi, in armata 
noastră, Țiganii sint intrebuinţați mai mult la meşteşuguri : fie- 
rari, potcovari. 


Vanitatea și mindria sint iar dintre cusururile lor de frunte, 
pentru cari Rominii i-au batjocurit destul. Opinia înaltă ce au cite- 
odată despre persoana lor, ia proporţii gigantice îndată ce e Im- 
brăcată cu o haină mai bătătoare la ochi. Batjocurile cc li se 
aruncă nu prea tulhură „fudulia ţigăneascâ“. 

Traiul neregulat, viața nomadă, este o a doua natură la 
acest popor. Indată ce au găsit teren, cimpul sau tabăra lor e fä- 
cută. Şatre sau corturi, baratce de scinduri, se ridică cu iuțeală. 
Inăuntru, la olaltă, femei, bărbaţi, copii, dorm pe nnde apucă, la 
un loc cu animalele din casă. 

Bătăia e nclipsită din aceste vesele adunări. Cind începe o 
ceartă, tot tribul aleargă, şi a:unci sc fac de obicei două tabere, 
cari curind ajung la lovituri și uneori pănă la omor. Nu rare- 
ori s'au văzut igani aruncind unii în alţii cu copii lor. De aci 
înțelepciunea populară a scos vorba ptrăesc ca Țiganii“, cînd 
întrun neam c totdeauna zarvă și ceartă. E drept că înainte de 
a incepe bătaia, cei mai mulţi au grija să-și scoată hainele, ca 
să nu se strice. 


ASUPRA ORIGINII SI ISTORIEI ȚIGANILOR 185 


La cei mai aşezaţi, locuințile mizerabile sint icoana des- 
trăbălării ; în fum şi întuneric stau răspindite în coliba Ţiganului: 
sdrenţe, copii, oale sparte, unele peste altele. Silită de frig, iarna, 
toată familia se grămădește in jurul focului şi sufere în tăcere 
irigul ca şi foamea. | 

Imbrăcămintea lor ? Sdrenţe, o cămașă ruptă, o haină de 
nerecunoscut, imagina vie a mizeriei. Cind se îmbracă mai bine, 
hainele lor împestrițate prezintă un aspect din cele mai ciudate. 
O stare mai bună și faptul că sint stabili, face că iganii de 
la nei şi din Ungaria, au adoptat portul ţăranilor. 

Copiii cresc la voia îintimplării. Dela vrista cea mai îra-, 
gedă, i nu mai Sint purtați de mame, ci lăsaţi singuri. Obiceiul 
de a fura, de a cerşi și de a juca, sint primele elemente ale 
educațiunii pe care le primesc, cum au ajuns la vrista de cinci 
ani. Meseria tatălui o învaţă copiii pe la 12 sau 13 ani și nu 
rar se văd copii indemănatici în meşteşuguri şi la cintarea din 
vioară, pentru care au o înclinare aproape instinctivă. 

Cu toată lipsa de grijă pentru copii lor, iubirea cătră aceştia 
e destul de simţitoare. O dovadă e faptul că în Ungaria, chiar 
acum un secol, spre a constringe pe Țigani să plătească o da- 
torie, li se luau copii: creditorul era totdeauna satisfăcut. 

Căsătoria se face la ei fără nici o regulă şi constitue nu- 
mai o însoţire, care de multe ori se siirşește cu gonirea sau cu 
vinderea soției cătră altul. Acest lucru al vinderei fetelor şi chiar 
nevesielor este tradițional la Țiganii nomazi. 

După cum au trăit, așa și mor. Credinţa într'o viaţă vii- 
toare nu le mingte ceasul din urmă. Cind un Țigan și-a dat sitr- 
şitul, toată laia incepe să jelească: țipete şi vaete răsună în 
aer ; apoi reincep și mai tare la inmormintare. Cind moare că- 
petenia tribului sau cetei, lucrurile se petrec mai în linişte. Din 
cauza scepticismului lor, sinuciderile sint extrem de rare la a- 
cest popor. 

Hrana e după împrejurări, de oarece se mulțumesc cu ce 
pot avea. Cind au prilejul, ei fură de la locuitori pasări și ani- 
male domestice. De aceea țăranii sint înspăimintați cind vre-o 
şatră de igani se aşează la marginea satului. 

In secolul XVIII, în Ungaria, au fost acuzaţi de antropofa- 
gie şi fiindcă faptul părea dovedit, au fost supuşi la chinuri 
grozave. Jurnalul „Hamburger Neue Zeitung“ din 4 Sept. 1782 
relatează : „Patruzeci din acești mizerabili canibali au primit pe- 
deapsa ce meritau. Unii, după cum se comunică, au fost rupți 
de jos în sus; doi, din cei maifurioși, despicaţi de vii, și cei ce 
au rămas, în număr de 150, vor fi executați în curind. Fiecare 
om trebue să rămie îngrozit de turbarea drăcească a acestor cani- 
bali din Europa, cari se recunosc Singuri vinovaţi. Intre altele, 
odată, au omorit la o nuntă trei persoane, pe cari le-au mincat 
cu o bucurie nespusă. Le place carnea unei persoane tinere de 
16— 18 ani, mai mult decit orice alt. Obiceiul lor e să ardă oa- 
sele victimelor şi zic că fac din ele cărbuni foarte buni. Un paz- 


186 VIAŢA ROMINEASCA 


nic a reuşit să prindă pe Harampaşu lor. Acest canibal era tm- 
brăcat cu splendoare şi avea la căciulă podoabe de 6,000 
florini“. 

Peste citeva zile se anunţa de cătră „Hamburger unpar- 
thayscher correspondent“, (22 Sept.) că alţi 15 Țigani au fost o- 
moriți la Kanisza şi alți 13 la Esabrag (Ungaria). In cel dintăi 
loc, la șapte femei li s'a tăiat capul, cinci inși fură spinzurațţi, 
doi rupţi şi unul despicat de viu; iar în celalt, şapte femei de- 
capitate, patru inși spinzurați şi alți doi rupți. 

Am relatat acestea ca un exemplu de persecuțiunile la cari 
erau supuși iganii, nu mai departe decit acum o sută de ani; 
ne putem închipui de cele ce s'au petrecut în timpurile mai 
vechi. După cum se pare, această acuzare de canibalism nu era 
întemeiată : în luna lui Noembre, comitele districtului fu suspendat 
de către împărat, după ce pusese să execute vre-o 40 de Ți- 
gani în mod sumar, şi un comisar împărătesc plecă din Viena 
să cerceteze mai deaproape. 

Impărăteasa Maria-Tereza a dat, pentru a stirpi crimele făcute 
de igani, ordine strașnice pentru privigherea lor în toată 
Ungaria. 

Se pare că scene de felul celor povestite nu s'au mai pe- 
trecut. Totuşi, ripirile de copii de cari sa vorbit atita, au con- 
tinuat, de oare-ce chiar în zilele noastre s'au dovedit cazuri cari 
fac ca lumea, mai ales în Germania și Franța, să privească cu o 
groază superstițioasă pe  saltimbancii țigani cari cutreeră ți- 
nuturile. 

In ce privește generalitatea moravurilor la Țigani, trebue să 
luăm în seamă că nu este aceeași pretutindeni, şi că din această 
cauză nu toți Țiganii sint priviţi la fel. Cei cari cutreeră țările 
occidentale s'au arătat de obiceiu sub un aspect mai fioros. 


* 


Am vorbit în mai multe rinduri de Țiganii rătăcitori— nomazi, 
cari se deosebesc prin multe de ceilalți. —Cei stabili sint de obi- 
ceiu muncitori, meșteșugari, în jurul orașelor ungare meseriaşi, 
în Spania hangii. Cei nomazi, dorm sub cerul liber, își tirăsc 
averea de colo pănă colo pe vre-un biet animal de povoară. Să 
lăsăm pe Alexandri să ne descrie cu stilul lui o ceată de no- 
mazi din țara noastră : 

„Mi s'a intimplat și mie odată de am văzut o clae de lá- 
eşi in treacăt, și cu adevărat acel spectacol mi-a făcut așa mare 
impresie că nu'l pot uita. Bătrinii girbovi de virstă stau culcați 
în căruţe şi se pirleau la soare, iar pe lingă ei urma pe jos 
toată familia : femei cu copii la sin, fete cu cofele albe pe cap, 
flăcăi trăgind urşi după dinșii, cai, minzi, vaci, cini, toţi buluc 
la un loc, toți grăind, toți răcnind, rizind, nechezind, urlind şi 
umplind cimpii de un sgomot sălbatic ce dă fiori. Cit pentru 
sdrenţe nici nu pomenesc, pentru că în adevăr ele sint una din 


ASUPRA ORIGINI SI ISTORIEI ȚIGANILOR 187 


părțile cele mai caracteristice ale Țiganilor nomazi ; am insemnat 
insă că ei au şi o dragoste deosebită pentru cai pagi și bălțați. 
Aceasta încă e o taină a gustului ţigănesc, pe care nu 
mi-am putut'o tălmăci decit prin proverbul latinesc : „de gustibus 
non disputandum‘... Pe cit ei sint vrednici de privit în călătoriile lor, 
pe atit și popasurile lor sint curioase. Cum şi-au așezat corturile în 
aproprierea unui tirg sau a unui sat, bărbaţii, dintre cari cei mai 
mulţi sint fierari sau lingurari, purced să vindă drimbe, coveţi, 
lacăte, fuse, etc., babele se duc la tirg de trag sorții fetelor 
romince pe la case; flăcăii merg de joacă ursul prin ogrăzile 
boerilor; şi numai nevestele rămin la șetre pentru ca să gă- 
tească de mincare, în vreme ce copii lor aleargă goi pe cimp, 
jucind fananaua. lar cînd se întorc cu toții seara la corturi, a- 
tunci să auzi răcnete de copii ce cer de mincare, latrăte de cini 
goniți dela ceaunul de mămăligă, nechezuri de cai ce vin dela 
păscut, cîntece de fete mari și de flăcăi ce se întorc din luncă 
dela culesul îragilor, sfezi, desmierdări, vaete, hohote, chiote, su- 
nete de cobze și scripce; toate aceste la un loc, ridicindu-se în 
văzduh odată cu fumul ce ese de sub fiecare șatră. Şi mai pu- 
țin în urmă, cum s'a culcat soarele, cum s'au stins focurile, pare 
că nici n'au fost, nici nu mai sint... O tăcere adincă domnește 
peste tot; oameni și dobitoace, toţi odihnesc; numai cinii se aud 
lătrind la lună și numai vre-o babă se zărește culegind burueni 
pentru descintece“. 


Organizare socială. — Religiune.-— Dela primele lor migra- 
țiuni, Țiganii au avut peste cetele lor o căpetenie care'i condu- 
cea şi de care ascultau. Pănă astăzi au păstrat acest fel de aşe- 
zămint şi numele mai obișnuit sub care acel şefe cunoscut, este 
voevod in Ungaria, vătuf la noi. Autoritatea vătalului peste 
trib se impune prin severitate, manifestată adesea prin bătae. 
lar ca semn al autorității sale avea biciul cu care se încingea; 
cind intervine la o ceartă sau luptă, toți se liniştesc. 

Dacă se intimplă ca autoritatea vătafului să slăbească, ceata 
se revoltă și aceasta se întimplă, zice dr. Obedenaru, la sfirși- 
tul vre-unei sărbători bachice, mai ales dacă timpul e plecat spre 
furtună : tărbăcesc puțin pe şef şi proced fară intirziere la numi- 
rea altuia, care inspiră mai multă incredere. 

Pe mulţi din șefii cetelor din apusul Europei îi găsim ci- 
taţi în vechime de diferiţi autori sub numirea de duci, comiți 
şi chiar regi. Numele insă cel mai răspindit e acela de „Voevod“, 
mai ales tn Ungaria, unde a rămas pănă în zilele noastre. 

Până in sec. XVIII, aceşti voevozi din Ungaria erau de- 
osebiți în două clase: simplii conducători ai fiecărei cete,—şi 
patru voevozi superiori de fie-care parte a Dunărei şi Tisei, cari 
aveau reședință la Raab, Szatmar, Kaschau și Stveny. Aceștia 
erau numiţi de rege și formau un fel de guvern, căruia ceilalți 
trebueau să dea socoteala de modul conducerii lor. Şi lucru ciu- 


188 VIAŢA ROMINEASCA 


dat, acești patru voevozi supremi nu ereau Țigagi | Erau mag- 
nați ai Ungariei cari erau mindri de această demnitate, mai ales 
în fața profiturilor ce aveau, căci fiecare Țigan, din cetele ce gu- 
verna, trebuea să plătească o dare de un fiorin pe an, la si. 
George şi la sf. Mihail. Utilitatea voevozilor superiori era in 
primul rind de a putea aduna mai uşor oardele de Țigani cind 
ar fi fost nevoe de ele. 

Țiganii au păstrat incă obiceiul de a-şi alege cu un cere- 
monial deosebit pe voevodul sau vătaiul lor. In mijlocul cimpu- 
lui se adună ccata, care aclamă pe cel ales și'l ridică de trei 
ori în sus in mijlocul strigătelor. Aceeaşi ceremonie și 
pentru femee. Urmaçşii vre-unui fost voevod sint cu toții eli- 
gibili şi preicriţi altora. Insă adesca se alcge cel mai bo- 
gat, mai bine îmbrăcat şi mai tare. Mersul voevodului e 
mindru ; autoritatea şi atribuțiunile lui sint întărite prin obiceiuri 
tradiționale. Severitatea cătră supuși se arată de obiceiu cind vre- 
un păgubaș se plinge vătatului pentru vre-o hoţie sau jaf, făcute 
de vre-un om din ceată. Atunci el administrează celui vinovat o 
corecție, după greutatea faptului. Pare însă că această pedeapsă 
e mai mult o satisiacţiune pentru cel furat, de oarece voevodul e 
mai totdeauna în cunoştinţă cu faptele supușilor săi. In această 
privinţă, Țiganii erau foarte cinstiţi, căci de cite ori furau ceva, 
dau de ştire şefului, care se făcea proprietar pe o parte din lu- 
crurile de găsit, şi care nu avca astle] nici o răspundere, de 
oarece nu fura niciodată. 


Religiunec—proprie nu au avut niciodată Țiganii. Părăsind 
patria lor strălucită, ei au adus o parte din moravurile şi limba 
vechilor induşi ; despre credință insă nici-o urmă. Dacă in țara 
unde au venit, au găsit un cult priincios, lau adoptat, fără să'şi 
facă insă un păcat cind il schimbau mai tirziu. Cei stabili au 
conservat religia locuitorilor din ţară. 

Scriitorul Toppeltin (în Istoria Transilvaniei) relatează un 
fapt care ilustrează nepăsarea lor în ce priveşte spiritul şi cre- 
dința : Un copil de țigan murind, părinţii cerură voia să! in- 
groape creștineşte. Preotul intrebindu'i dacă cred că copilul va 
reinvia în ziua de apoi, ei răspunseră: „Ciudată credință! Poate 
cine-va să'şi inchipue ca un cadavru să reinvie! După noi, asta 
nu se poate intimpla, după cum nu s'a intimplat cu calul pe care 
lam jupuit acum citeva zile“. 

In Turcia şi țările balcanice religiunea lor e mahometanismul; 
în Europa, dupâ ţinuturi, sint creștini catolici sau ortodoxi; — dintre 
nomazi mulți nau nici o religiune, sau de o au, o vor schimba 
fără grijă trecind dintr'o ţară intr'alta. Deşi botează copii, le lip- 
seşte orice principiu religios. Otrokocsi: „Pater noster Cinghani 
recitarent, sed recitant vel lingua hungarica, vel ejus nationis în 
cujus sunt medio, etc“. 


ASUPRA ORIGINII SI ISTORIEI ȚIGANILOR 182 


Tolii: „Pagani alias, sive ut vulgo dici solet, religionis nullius ; 
neque enim idola habent“. 

Meserii. — Deşi mizeria Țiganilor e datorită în primul rind 
lenei, totuşi fiecare din ei are un meșteșug, mai ales din cauza 
aplecării lor pentru unele meserii şi arte. Aleşteșugul cel mai 
răspindit, şi rămas la ei legendar, este acela de fierar. Ocupaţi- 
unea lucrării metalelor o au 'din timpuri primitive și a rămas 
nedespărțită de firea lor. 

Am amintit cum Țiganii erau puși să facă ghiulele în timpul 
evului mediu, îndatorire care le-a creat 'oarecari privilegii. Un 
document al regelui Vladislav al Ungariei, din 1496, poruncește: 
„tuturor oficialilor și supușilor de orice rang, să lase pretutin- 
deni libera stare lui Tomas Polgar, căpetenie peste douăzeci şi 
cinci corturi de Țigani ambulanți, și să nu se atingă nicidecum 
de el și de oamenii lui, avind în vedere că au fabricat la Fünf- 
kirchen muniţiuni episcopului Sigismund“ (Pray-Annales). Ase- 
menea scutiri le-a dat și Mustaia, pașa Bosniei, la 1565. 

Astăzi arta lor se aplică în primul rind la facerea potcoa- 
velor, —potcovarul e un tip clasic al Țiganilor noştri,—a lacatelor, 
lucrurilor de fier casnice, ciocane, etc. Celelalte meserii pe cari 
de îmbrățișează cei mai mulţi sint:  spoitori, lucrători de ziduri, 
lăutari, ursari, adunători de aur prin Transilvania, etc. 

Ursarii, Țigani lăeși, sint un tip din cele mai curioase și 
care dispare. Ei vin din sat în sat, tărind după ei urşii legați, 
pe cari li fac să joace bătind in cadență pe o tamburină. Cind 
vine cu ursul, toți lasă lucrul ca să mărească ceata de privitori, 
ia jocurile pe cari le face bietul animal sub silirea stăpinului.. 

Spoitorii sint nomazi veniţi din Turcia. Ei spoesc vasele 
de aramă și sint Țiganii cei mai cinstiţi și mai bine văzuţi de 
populațiune. Iarna stau prin preajma orașelor, unde ştiu că locu- 
itorii pot avea nevoe de ei. Femeile sint ghicitoare. — Căldärarii 
fabrică lucruri de bronz sau aramă, ca clopote etc. Sint mai 
numeroşi în țările balcanice. Mai sint mulți în Bucovina și Ga- 
diția ; în limba ruteană numiţi „zlotar“ (argintar), altă dată „zlă- 
tarii“ la noi.—Un trib de Țigani alămari, care locuește în Turcia 
pănă in Bosnia, „zaparis*, au chiar o sărbătoare a lor „serbă- 
toarea caldănii“, cu ceremonii bizare. Cetele lor sălbatice sint în 
de aproape legătură cu Țiganii din Asia mică. 

Adunătorii de aur (orpailleurs) siring,—azi în Transilvania, 
altă dată şi la noi,—pulberea şi foițele de aur din riturile de 
munte și curăță acest metal. Din cauza mijloacelor mecanice 
moderne această meserie a căzut. | 

Mulţi dintre Țigani, și mai ales în Ungaria, sint geambași 
-de cai, meserie în care pun în practică toate mijloacele de în- 
şelăciune. Chiar in Spania, numele de gitano a rămas sinonim 
cu geambaş necinstit. Şi fiindcă e vorba de cai, să nu uităm că 
© bună parte, și cei mai dibaci, dintre hoţii de cai din ţara noastră 
au fost și sint Ţiganii. 

Meserii pe cari alte popoare nu le indeplinesc decit la 


190 VIAŢA ROMINEASCA 


mare nevoe, nu li se par de loc respingătoare. Calăii din ve-- 
chime, în mare parte erau Ţigani. Mulţi îşi răscumpărau astiel 
viaţa pentru vre-o crimă săvirșită. 

Pentru cultura pămintului Țiganii n'au fost niciodată buni,. 
şi toate mijloacele de a-i lega de pămint au fost zădarnice. Nici 
chiar de la Ţiganii robi din ţările noastre, siliţi la această muncă, 
nu se obținea mai nimic. 

Femeile, însărcinate cu treburile casei, au şi ele meseriile 
lor. Cea mai caracteristică, generală la Țiganii de pretutindeni, 
este ghicitoria. Țiganii sint plecați spre soartă: din tot felul lor 
de a fi, reese fatalismul oriental şi credinţa în supranatural. 
Ghicitoarele  cutreeră satele pe lingă cari 'se află sălaşul 
lor şi spun viitorul, prin arătarea semnelor minii, prin ghioc. 
Talentului de ghicitoare, mai ales cele mai bătrine, adaogă pu- 
tința de a vindeca boalele, de a găsi lucrurile furate, făcind des- 
cîntece, vinzind talismane de noroc sau pentru deochiu. 

lată vrăjitoarea medievală, de care poporul are încă nevoe 
şi tn care crede, rămasă pănă azi, cu toate persecuţiunile de: 
altădată şi cu tot progresul civilizaţiunii. Misterul atrage pe 
orice om, e ceva înăscut în el. Cine nu s'a încercat să-și afle 
viitorul bun sau rău la aceste sibile cari par înzestrate cu o 
ştiinţă atit de adincă? Şi de cite ori nu rămti surprins la desvă- 
lirea unui gind ascuns, a unei potriviri izbitoare ?— Fără să fac 
o prea mare apropriere, nu pot så nu văd în arta lor transmisă de 
veacuri şi oricit de denaturată, ştiinţa hermetică şi misterele 
Indiei. 

7 Țiganii în Rominia.—Starea de robie, pe care nu o găsim 
în nici o fară decit la noi, Țiganii au avut-o, incă îndată după 
venirea lor în țară, intimplată cred pe la sfirșitul secolului XIII. 
Aceasta se explică prin acea că la anul 1370, Vladislav Vodă 
dăruește cel dintăi citeva sălașe de Țigani la mănăstiri, ceace 
presupune că la acea dată erau de cităva vreme reduși în stare 
de sclăvie. Cîud s'a intimplat însă aceasta şi prin ce împreju- 
rare au fost robiţi, nu am putut afla și nu se poate încă lămuri. 

Cel mai vechiu document care ni-a rămas, este un hrisov al 
lui Mircea Vodă din anul 1387, prin care domnul dăruește mo- 
năstirii Tismana patruzeci de familii de Țigani („aţigani“), con- 
firmind o danie a lui Vladislav VV. dela anul 1370. In anul urmă- 
tor, mănăstirea Cozia, fundată de el, primește deasemenea 300 
de familii. 

In Moldova documentele ne vorbesc întăia oară de Ţigani 
la anul 1428, cind Alexandru cel Bun face o danie de 31 sate 
țigănești mănăstirii Bistriţa. 

Țiganii stabili din Rominia au alcătuit astfel o clasă deo- 
sebită și foarte interesantă, specială țării noastre, şi coprinzind 
cel mai mare număr de reprezintanți ai lor. 

In robia lor, Ţiganii erau asemănaţi cu condiţia sclavilor la 
Romani, numai că stăpinul nu avea dreptul de moarte asupra. 


ASUPRA ORIGINI! SI ISTORIEI TIGANILOR „19 


lor. Erau vinduți ca orice marfă, dăruiţi, schimbaţi, infieraţi ; erau : 
puşi în foile de zestre sau se plătea cu ei un serviciu făcut. 

Astfel nu trebue asemănată sclăvia Țiganilor cu poziţiunea : 
servilor feudali sau cu țăranii „rumini“ ori „vecini“ din ţările noastre. 
Acest lucru îl explică şi boerii la o adunare din anul 1749, la 
laşi: „vecinii robi nu sint nici se stăpinesc cu nume de robie, 
fiindcă numai Jiganii au acea robie, care cu femeile lor și cu. 
copii slujesc în toate zilele stăpinilor lor“.—Servul medieval era . 
deaseminea „glebae adscriptus“, considerat ca făcind parte ne- 
despărțită de pămintul baronului, pe cind Țiganul rob era la noi 
un bun mobil şi personal. 

Toţi boerii aveau robi, după puterea şi averea fiecărui. Şi 
era regulă ca orice igan care nu era boeresc, era al Domniei. 
De aceea avem trei categorii de Ţigani, după proprietăţi: Țiganii 
boereşti, domneşti, şi o a treia aparţinind mănăstirilor: mä- 
năstireşti. 

Dacă din intimplare se afla vre-un Țigan fără căpătăiu, adică 
liber, fie din țară, fie din străini, era trecut îndată rob al Dom- 
niei şi impus la mulțime de biruri, cari nu’i făceau viața mai fe-- 
ricită ca a celorlalți. 

Țiganii domneşti, alară de cei de pe moşiile principelui, 
nu aparțineau în realitate nimărui. Cea mai mare parte din ei era 
alcătuită de acei Țigani nomazi, în cari se coprind și spoitorii, 
căldărarii, etc. Indatorirea lor era numai de a plăti biruri. Apă- 
sați de taxe și de vexațiuni, mulţi preferau starea .de robie, unde 
poate găseau o existență mai bună, şi din această cauză vedem 
mulțime din această categorie vinzindu-se de bunăyoe vre-unui 
boer.— Țiganii domneşti erau împărțiți în patru clase: rudari;, 
lingurarii, ursarii şi lăeții, din cari. cei dintăi aveau prilejul de: 
a fi adunători de aur; lingurarii erau singurii mai stabili, mai 
industrioși și mai apropriați de populaţiune; ursarii plăteau dă-. 
rile lor speciale ; iar lăeșii erau nomazii fără căpătăi, mai liberi 
prin felul lor de trai, însă mult deosebiți de ceilalți. 

Rudarii, despre a căror meserie trebue să spunem citeva. 
cuvinte, fiind necunoscuți astăzi, aveau monopolul adunării au-- 
rului („orpailleurs*“) şi li se percepeau taxe destul de însemnate. 
In timpul lui Cantemir se incasa dela aceștia o cantitate de 
1,600 drachme. Bauer ne spune că în anul 1764, doamna lut 
Ştefan Vodă Racoviţă, domnul Munteniei, primi dela cei 240 adu-- 
nători ai ei 1,254 de drachme, adică 1,000 drachme aur curat. 
Cea-ce le răminea pe deasupra, după plata capitațiunii, vin- 
deau, cu doi florini de aur drachma, marelui armaș, care ciştiga. 
frumoase sume revinzindu-l în beneficiul lui pe valoarea adevă-- 
rată a metalului. 

Ursarii și lăeții domnești, veniți în cete de prin Balcani,. 
neapți la muncă și mai ales la stabilitate, au rămas cei mai 
mulţi în aceeași stare pănă azi, primenindu-se și emigrind mereu. 

Să ne întoarcem la Țiganii „boereşti“, cari după cum. am 
zis sint adevărații robi de altădată. Ei sint iganii „naţionali“ 


192 VIAŢA ROMINEASCA 


ai noştri, aceia cari au trăit în deaproape contact cu stră- 
moșii noștri și cari trăesc pe lingă noi și astăzi. Apucăturile lor 
s'au schimbat cu timpul și astfel se explică deosebirea atit de 
mare dintre ei şi nomazii din alte ţări. 

Ţiganii boereşti se împărțeau şi ei în clasa ţiganilor de 
valră, care se preţuia după meşteşugul fiecărui individ (meş- 
teșugarii, lăutarii și Țiganii stabili din zilele noastre), și clasa 
celor de lae (lăeţii), nomazii, cari nu erau buni de nimic, cari 
plăteau bir boerului și cari in ultimul timp se prețuiau de obi- 
cei 12 galbeni sufletul. La aceștia trebue adăogaţi netofii, robiţi 
mai tirziu 1), cari se  vindură visteriei cu prăsila lor în 15 ani, 
cite 10 galbeni unul ;—şi apoi breslașii, ruptașii, scutelnicii, etc.— 
Era o foarte mare deosebire intre vătrași şi lăeți. 

Boerul dispunea în totul de robul lui pe care putea să'l 
chinuească și să-l pedepsească în orice îel, fără nici o răspun- 
dere; numai dreptul să'! omoare nu-l avea. Nenorociţii aceștia 
robiți prin dreptul celui mai puternic, robire la care lua parte 
Şi biserica, erau numărați pe suflete, goi, mizerabili, și dispre- 
ţuiți. Vinduţi după placul stăpinului, despărțiți cu sila de copii 
Și de părinţi, însemnați cu zgarde de fier și cu clopoței, încătu- 
șaţi şi biciuţi, ei prezintară pănă tirziu o tristă privelişte pentru 
ţara noastră. 

In schimbul muncii de tot felul ce făcea, Ţiganul avea de 
la stăpin locuinţa, hrana și îmbrăcămintea. Cu cit boerul era mai 
bogat, avea un număr mai mare de robi: la unii ajungea la 
citeva sute, la alţii se reducea pănă la 4—5. 

Archidiaconul Paul din Alep, un călugăr grec care a călă- 
torit prin ţară pe la anul 1650, vorbind de averea boerului Preda 
dela Brincoveni, spunea că avea 1,500 derobi (ieukena) şi că 
nimeni alt nu avea atiți, minunindu-se de toate bogăţiile lui. 


+ 


Robii țigani erau aproape singurii meșteșugari. Boerul avea 
la casa lui tot ce-i trebuia: bucătari, pitari, surugii, grădinari, zi- 
dari, croitori, cizmari, fierari, lăutari, argaţi şi meşteri de tot fe- 
lul, —toţi ţigani. Femeile ajutau pe stăpină la lucrul casnic, şi 
îndemănarea lor nu este străină de frumoasele lucrături cari fä- 
ceau vestite pe jupinesele romine. 

Țiganii se socoteau pe suflete, și valoarea unui suflet de 
Ţigan a variat după timpuri. De exemplu în secolul XVIII, într-un 
act de zestre: 10 suflete de Ţigani sint evaluate la 500 taleri 
„preţuind cit o carită cu 4 telegari cu hamurile lor“. Un inel de 
smarald prețuit un Ţigan, și un cal de ginere cit doi Ţigani. 

Cu un veac și jumătate mai înainte, întrun act din anul 


1) Era un trib sălbatec de lăeși, goniţi dia Transilvania dia ordin 
împăratului losef Il şi robiţi la voi la inceputul secolului dia urmă. 


ASUPRA ORIGINII SI ISTORIEI ȚIGANILOR 193: 


1607 în Moldova, un boer schimbă pe Țiganca Dora pe un cal: 
prețuit 30 taleri. 

Daniile, vinzările sau schimbările se iăceau sau pe sălușe: 
(familii) sau pe suflete. 

Țiganii erau legaţi de casa stăpinului din tată în fii. Cind 
boerul murea, ceata Țiganilor trecea moştenire la copii. lar cind 
dintr-o împrejurare stăpinul voia, acorda robului libertatea, după. 
cum în lumea antică patricii romani liberau pe sclavii lor. Robul 
„Slobozit“ cum se zicea, răminea însă mai bine la casa stăpinului: 
decit să se ducă prin lume, şi atunci slujbele lui erau mai bine 
răsplătite. Un motiv de liberare, intrat in obicei, era şi acela cind 
o Țigancă avea peste 6 copii. In general roabele cu copii erau 
mai bine văzute de stăpină și mai bine trataţe. Cind se năştea: 
un copil, jupinesele şi cucoanele de altă dată îl botezau creşti- 
nește, iar mama primea ca dar o haină, un vitel sau alt lucru,. 
după avere. 

Țiganii, cu toate pedepsele ce primeau pentru cea mai 
mică greșală (intre care bătaea cu vergi sau falanga sta în 
irunte), nu erau aşa de crud trataţi, fiindcă firea boerilor ro-- 
mini era îngăduitoare. 


Din vechime dar s'au deosebit la noi trei feluri de Țigani:- 
1) Meşteșugarii, lăutarii, fierarii. etc., cari erau robi de vatră boe- 
rilor. 2) Căldărarii, spoitorii și căutătorii de metale, din cari 
mulți erau mahometani, Țigani cu obiceiuri mai bune şi mai așe- 
zate. 3) Vagabonzii sau Țiganii de lae, cari umblau fără căpătăi 
Și aveau ca meserie mai de seamă hoția și cerșetoria,—cea mai 
deosibită de celelalte. Mai aceleași categorii le găsim în Tran- 
silvania și Ungaria. 

Țiganii cari trăesc azi la orașe și la țară, lăutari şi mese-- 
riași, Sint vechi Țigani de vatră, cari pe cit au putut au ajutat. 
Și ei puţin la viaţa țării în care au trâit şi au murit străbunii lor.. 

Despre starea robilor, vechile pravile ale ţării nu vorbesc 
aproape nimic. Totul se regula după obiceiuri vechi. Numai în 
condica de legi a lui Vasile Lupu este o dispoziţiune privitoare 
la furt. 

Dacă un Ţigau era prins îurind odată, de două și chiar de 
trei ori, găină, giscă, sau alt lucru mic, se erta; iar de era 
lucru mare furat. se pedepsea ca orice altul. 

Legile lui Caragea şi ale lui Callimaki, dela începutul seco- 
lului XIX, reglementau în citeva articole situaţiunea robilor. 


Dezrobirea.—Un eveniment insemnat în istoria, ţării a fost 
pe la jumătatea secolului din urmă, dezrobirea Țiganilor. Această 
sclăvic, atit de nepotrivită cu spiritul modern și care, ca o ră- 
mășiță a evului mediu, nu mai exista decit în țara noastră, tre- 
Duea să dispară. Mulţi boeri se gindeau incă dela inceputul se- .- 


194 VIAŢA ROMINEASCA 


colului la desființarea acestei stări ; o parte din ei înţelese insă 
-că o trecere bruscă la o libertate deplină, nu ar fi fost bună. 
De acea unii începură să-i pregătească, trimeţind pe mulți Țigani 
tineri să înveţe meşteşuguri, ca mai tirziu, fiind liberi, să-și aibă 
traiul asigurat şi să nu ajungă îără nici-un căpătăiu. 

La 1836, Costache Negruzzi răspundea unui anonim, care-i 
expunea cu căldură ideile generoase ale emanicipării: „Am 
„cetit scrisoarea d-tale vrednică de un om ce simte că a venit 
vremea a ne îndrepta. Am și făcut un proect pe caresă'l supun 
adunării şi dacă s'ar incuviința măcar în parte, voi avea mulţu- 
„Mirea să zic că este fapta dumitale“ (Foia pentru minte). 

In anul 1842, cind domnea BibescuVodă, se incepe pentru 
“întăia oară răscumpărarea Țiganilor dela boeri, intrebuințindu-se 
la aceasta o economie a cheltuelilor statului. 

Dintre boeri, cel dintăi care și-a dezrobit Ţiganii fu loan 
- Cimpineanu. In 1847 se dezrobesc Țiganii mănăstirilor. 

In anul 1844, domnul Moldovei Mihai Sturdza dă legea 
“prin care se dezrobesc Ţiganii domneşti şi ai mănăstirilor. In 
privinţa celor boereşti luă asemenea măsuri, încit prin stricteţa 
lor se ajungea cu încetul la rezultatul dorit. Astfel, dacă un Ți- 
gan înapoia stăpinului prețul cu care fusese cumpărat, stăpinul 
era dator să-l dezrobească. Nu se mai putu face vinzare de ȚŢi- 
gan, îără declaraţie scrisă a acestuia că nu vrea să se răscum- 
pere. Deasemenea dacă un Țigan dezrobit vrea singur să rămină 
rob, nu avea voe. 

Prin mijloace umanitare și cu încetul se începe astfel eman- 
-ciparea acestui popor năpăstuit. Celor cari se stabileau pe o 
moșie, li se făceau mai multe înlesniri. 

După Bibescu și Mihai Sturdza, Barbu Ştirbei in Muntenia 
urmează cu succes cele începute. La anul 1851 interzice să se 
mai facă vinzare de Țigani intre particulari. Cine voia să vindă, 
trebuea să se adreseze statului, care-i cumpăra şi-i punea în ii- 
bertate. Legea privitoare la dezrobirea deplină a Țiganilor e primită 
la anul 1856 de Divan, care o votează, punindu-se îndată în 
aplicare. Grigore Ghika in Moldova face acelaș lucru, emanci- 
pind pe Țigani și despăgubind pe proprietari. Emaniciparea era 
„Siirșită la venirea lui Cuza. 

l Cum au prìmit ei această trecere la libertate ? Mulți doreau 
încă vechea lor stare; alții s'au dus în lume, răspindindu-se pe 
„unde au nemerit. Intruna din scrisorile lui cătră Ion Ghica, 
Alexandri povestește liberarea Țiganilor de pe moșia lui, Mirceștii. 

In mai multe părți, bătrinii Țigani crescuţi pe lingă casele 
boerești, au rămas acolo. Nu puţini dintre noi au apucat încă 
cite un bătrin sau bătrină Țigancă, rămași şi ținuți pe lingă casa, 

~de care îi lega amintirea copilăriei și recunoştinţa. 


Lăutarii. —lată îără îndoială tipul cel mai caracteristic și 
:mai simpatic dintre Ţigani : lăutarul. Existenţa lui e strins legată 


ASUPRA ORIGINII SI ISTORIEI ȚIGANILOR 195 


de veacuri cu a Rominului, şi, ceace nu se poate tăgădui de ni- 
meni, el a creat, menținut și răspindit muzica populară. 

Din cauza talentului şi a slăbiciunii ce avea adeseori 
'stăpinul de el, lăutarul s'a bucurat din vechime de înlesniri ce 
nu erau date să aibă orice Țigan. Chiar azi, lăutarii alcătuesc un 
fel de aristocrație a Țiganilor, mai ales de cînd din lăutari s'au 
făcut „artişti“ şi de cind în repertoriul lor, valsurile au înlocuit 
sirba. Numele de lăutar vine dela instrumentul cu care cintau: 
„lăula“, străbuna vioarei. 

Intotdeauna lăutarii au fost prețuiți mai mult ca alţi meş- 
teşugari țigani și se vindeau mai scump. Așa, găsim în docu- 
mente vechi: în secolul XVI, boerul Bărcan comisul avea pe 
Timpea alăularul, pe care'l vindu cu 4,000 aspri. Mihnea Vodă 
Ciobanul face un dar de preț vornicului Dinga din Moldova, 
la anul 1558, dindu-i rob pe Ruste alăutarul. 

Lăutarii aveau, cum am spus, mai multe privilegii. Astiel, 
boerul le ingăduea să cinte la nunți, la hore şi alte petreceri 
ale obștei. Cind insă stăpinul era acasă şi avea chef de cintece, 
lăutarul trebuea să fie nelipsit și atunci își punea în acţiune 
toată măestria lui ca să mulțumească pe boer și pe prietenii 
-acestuia. | 

In timpuri mai apropiate, la unele case erau chiar două ta- 
rajuri, unul care cinta la masă, celălalt care intovărășea bu- 
catele cind erau aduse, potrivind cintecele după feluri, cind mai 
dulci, cind mai sărate, cind mai pipâărate... (Sion—Emanciparea 
Țiganilor). 

Am avut noi mulți lăutari vestiți prin arta lor și prin mul- 
țimea cintecelor ce ştiau. Nimeni nu ne-a transmis ceva despre 
ei. In veacul trecut, Alexandri a imortalizat pe Barbu lăutarul. 
“Cu cintecele lui ştia să prindă inima, fie prin accente de melan- 
colie, fie prin accente vesele. Şi cind, după obiceiul timpului, 
însoțea la vre-o serenadă pe un boer, el era de mare folos la 
postul lui de sub balcon. „Oitează Barbule !“ îi spunea boerul, 
atunci cind trebuia să fie mai de efect cintecul. Şi Barbu ofta, 
mai bine decit ar fi oftat cel cu pricina. 

De un alt lăutar vestit Petrea Creful Șolcan s'a ocupat pro- 
iesorul Teodorescu G. Dem, care-l apucase în bătrinețea lui și 
care a auzit dela el legende și doine, cari cuprindeau mai bine 
de 7,000 versuri, o comoară a poeziei şi a muzicii noastre po- 
pulare. , 

Astfel erau lăutarii de odinioară. Cei de azi au început să 
uite acele arii simple și melancolice, nu mai știu cintecele și ba- 
Aadele de altădată. Şi e păcat, căci muzica rominească ca și 
-cea ungară, —trebue s'o recunoaștem — numai mulțumită "Țiganilor 
nu a fost dat tutulor s'o aibă. 

Ungaria, unde Țiganii și-au dezvoltat poate mai mult talentul 
lor muzical, a avut mulţi lăutari vestiți, cari au pus în mirare 
pe toată lumea. Astfel, pela mijlocul secolului XVIII, vestitul 


196 VIAȚA ROMINEASCA 


Barna Mihaly, care se îăcu cunoscut în capela cardinalului co- 
mite de Csaky şi care era privit ca un fenomen. 

Tot pe acea vreme se citează o fată Țigancă de vre-o 15 
ani, pe care casele mari şi-o disputau ca să incinte adunările cu 
puterea cintecului ei. 


Muzica.— Cit se poate de originală prin ariile sale, cind me- 
lancolice, cînd vesele, muzica Țiganilor trădează origina ei ori- 
entală, asiatică, indiană. Caracterul ei ciudat şi capricios impre- 
sionează dela intăia auzire. Un specialist străin spune despre tec- 
nica acestei muzici: „E greu de stabilit o teorie, căci deabia 
există raportul tonurilor, modulațiunile sint de pură fantazie, și 
are observarea regulilor armonice moderne“. 

Ei întrebuințează gama minoră, care este gama persană, 
zisă cromatica orientală, răsturnată. Ritmurile sint speciale şi fio- 
ritura cit se poate de liberă, măsura obișnuită este de î/, și a. 
— Lăutarul țigan nu s'a servit de note, ci din auz a făcut ca mu- 
zica să fie spontanee şi atit de sentimentală. Melodii țigăneștr 
au fost întrebuințate de compozitori mari ca Beethoven și Schubert. 
Liszl, transcriindu-le, a scos acele vestite ale lui „Rapsodii ma- 
ghiare“. 

Ca artiști, Țiganii s'au produs în Ungariă, mai ales: Bihary 
(1827—1858) cel mai renumit, apoi Suzor, Czinka Panna, o fe- 
mee care avu succese strălucite la Viena. 

Caracterul original al muzicii lor s'a păstrat numai în 
Rominia, Ungaria și Boemia. In Ucraina (Rusia) au deaseme- 
nea un repertoriu de melodii proprii. 

Vorbind de muzică, nu trebue să uităm că talentul tnăscut 
în Țigani pentru această artă îl păstrează din timpuri imemoriale.. 
— Poetul persan Firdusi, (care trăia pela anul 1,000) povestește 
în poemul lui „Şah-Nameh“ că după cererea regelui Persiei, la 
anul 430, un rege din India îi trimese 10,000 de cintăreți din 
instrumente, numiţi „lyry“. Nu sint aceștia oare străbunii Țigani- 
lor emigraţi de atunci și răspindiți apoi pretutindeni ?—O chesti- 
une, iarăși obscură, ca atitea cari se referă la istoricul acestui po- 
por misterios. 


Am spus că numai Țiganilor datorim muzica noastră po- 
pulară, și acesta e un adevăr care trebue recunoscut de tofi. 
Mulțumită lor s'au păstrat vechile balade și doine. Acest lucru 
e cu atit mai adevărat, cu cit Ungaria și Rominia sint tocmai 
țările în cari Țiganii au fost stabili și mai numeroși ca în alte 
părți, şi unde muzica populară a rămas cea mai de samă din 
Europa, cu toate sbuciumările prin cari a trecut.—Bataillard 
susține că tot ei au păstrat și transmis şi o bună parte din bas- 
mele, pt care le regăsim la toate popoarele europene. 


ASUPRA ORIGINII SI ISTORIEI ȚIGANILOR 197 


Concluzie. — Am trecut cu gindul peste mări și peste ţări, 
privind în grabă mersul şi viața unui popor atit de deosebit de 
ale noastre. Țiganiipe noi ne interesează mai mult decit pe oricare 
altul, fiindcă au fost nedespărţiți de viaţa socială a Rominilor. -— 
Apariţiunea lor e incă învălită în mister şi poate nu se va des- 
lega niciodată. 

Rezumind, iată după credința mea, cele ce rees asupra răs- 
pindirii “Țiganilor: Plecaţi mai din toate părţile Indiei, în cete de 
„paria“ întruniţi de aceeaşi soartă nenorocită, fie de bună voe, 
fie isgoniţi de invaziuni, ei au luat drumul libertății spre occi- 
dent. Au stat citva timp în Asia apuseană; o parte a trecut din 
Asia mică în Europa, între veacul V şi XI (din care provin Ţi- 
ganii balcanici și romineşti—cei stabili); — o alta în Egipt (de 
unde au pornit să cutreere toate ţările din occident între 1417 
pănă la 1480,—aceştia sint nomazii şi lăeţii, acei Țigani egipteni 
cari au îngrozit apusul); — în siirşit o a treia parte a rămas în 
Caucaz, Asia mică şi Turkestan (ca lucrători de metale). 

Nu înlătur teoria unei migraţiuni anterioare, mult mai vechi, 
care ar fi dat unele din popoarele preistorice de pe lingă Dunăre 
(ca Siginii— Sindi). In orice caz, dacă din Indii toți au plecat tn- 
tr-un singur curent, pentru venirea în Europa nu se poate ad- 
mite decit cel puţin două migraţiuni succesive, a unor triburi 
cari cu timpul se deosebiseră mult între ele. 


Octav George Lecca. 


Bătrina 


E liniște profundă şi senină. 
Încununaţi de rouă, trandafirii 

Trimet pe-o rază in albastrul firii 
Miresme dulci.— Aproape, în grădină, 


La umbra unui tei albit în floare, 
Bâătrina, răbdătoare şi cuminte, 
Își împletește ghemul inainte 

Cu ostenite mini, tremurătoare. 


Privind aşa, cu îruntea ei plecată, 
La florile căzute, blind zimbește : 
lar la un colţ al genei, deodată, 


Răsare, plină de melancolie, 
O lacrimă, în care strălucește 
O amintire din copilărie. 


Rondele 


I 


Copilă, vremea-i trădătoare, 
Ea zboară fără ca să ştii; 
Iubirea moare ca o floare, 
Și moartele rămin pustii. 


VIAȚA ROMINEASCA 


Pe fața ta surizătoare 

Vor plinge fire argintii. 
Copilă, vremea-i trădătoare, 
Ea zboară îără ca să ştii. 


În basme .şi copilării 

Îţi cerni gindirile ușoare, 

lar Făt-Frumos, în reverii, 

Se 'nalță mindru ca un soare... 


Copilă, vremea-i trădătoare... 
II 


Clavirul flutură 'n suspine 

Un vis de Schumann tinguios, 
Un lied în aiurări divine, 

Un lied așa de dureros, 


Că văd privirile-ţi senine 
Înlăcrămindu-se duios. 
Clavirui flutură 'n suspine 

Un vis de Schumann tinguios 


Mi-ești dragă și ţi-aşi da prinos 
Tot ce-am avut mai sfint în mine, 
Dar firul soartei, nemilos, 

Îmi toarce inima în mine... 


Clavirul moare în suspine... 
(II 


Mini subțirele, mini uşoare, 
O, cit de mult v'am îndrăgit, 
În mingieri legănătoare 

Cite fantome ați gonit! 


200 VIAŢA ROMINEASCA 
n RR n n ni 


În sărutări alinătoare, 

Cite dureri aţi adormit, 

Mini subțirele, mini ușoare, 
O, cit de mult v'am îndrăgit! 


Atitea flori s'au irosit 

Prin iarba verde și răzoare! 

E tot văzduhul î-florit.... 

Jar crinii mei, unde sint oare? 


Mini dragi, mini albe, mini uşoare... 


H. Th. Stefănescu 


Nota Redacției.— Autorul acestor versnri, H. Th. Stefanescu, a murit 
în 1904 la Paris, in vristă de 30 de ani.—Fratele defunctului, d. dr. Th. 
Stefăneseu, care ne-a trimis din Paris versurile ce publicăm, ne da şi ur- 
mătnarele notițe asnpra decedatului: nascut la 1854, H. Th. Stefânescu, 
îşi făcu studiile ia țară, luā licenţa în drept şi absolvi şi cursul de vioară 
la Conservatorul din Bucureşti.—Era cetitor pasionat al lui Baudelaire, Ver- 
Jaine, Mallarmé; apreciator al lui Moréas, J. Laforgue. Ch. Gheria, etc. 
Vreme de ciţiva ani, cit a stat la Paris, s'a ocupat mult cu teatrul şi cu 
pictura. A publicat puţin.—versurile scrise pănă cu vre-o cinci ani înainte 
de moarte le-a ars.—D. dr. Th. Stefanescu ne spune că posedă vre-o cinei- 
sprezece poezii întregi şi mai mulle fragmente, 


Homer travestit 


pret 


— Parodie în patru scene — 


SCENA III 


În miezul unei nopţi întunecoase; 
in jurul palatului lui Vulcan. 


Vulcan (invăluit into mantie neagră, se primbla în umbra pala- 
tului) Miezul nopții ! O stelelor, grăbiţi-vă alergarea voastră ; alun- 
gați timpul mai repede. Inima mea are nevoe să ştie tot ade- 
vărul. Mai sint cîteva clipe pănă ce'l voi descoperi. E beznă; 
dar în ea nu văd decit singe... singe... (Două wnbe se arată şi se a- 
propie. Vulcan se ascunde lingă zid). 

Marte. Ce intuneric năprasnic! 

Venus. Întunericul e priitor tainelor dragostei, stăpinul meu 
adorat. 

Marte. Spune-mi insă, blonda mea iubită, cum se face de 
eşti liberă astă noapte ? | 

Venus. Atelierele din insula Lemnos ale celui mai nesufe- 
rit dintre soţi şi ale celui mai prost dintre zei, au luat foc, cu 
ajutorul unei mini binecuvintate. Vulcan a plecat în grabă să le 
stingă. Acestei împrejurări, puternicul meu iubit, datorim prilejul 
unei nopți de desfătare. 

Vulcan (in umbră) Ah, nelegiuito, imi vei plăti-o scump! 

Venus. Nu ți se pare a fi auzit o voace? 

Marte. Fii fără grijă, dulce Veneră. Vulcan e acum la Lem- 
nos și suflă în focul năprasnic. Dar spune-mi cum de-ai ieșit ne- 
observată din palatul lui Jupiter ? Unde îți sint insoțitoarele? un- 
de e Cupidon ? 

Venus. Am spus mărinimosului Jupiter că mă doare capul, 
și i-am cerut îngăduirea- de a mă retrage. Însoţitoarele mele au 
rămas în colțurile ascunse ale palatului, în brațele eroilor și ale 
satirilor voluptoși. Cupidon a rămas la bufet. 

Marte. Copilului ăstuia îi plac 'prea mult lucrurile dulci. 
O să-şi strice dinţii lui micuţi și drăguți. 

Venus Așa sint toţi copiii, puternice zeu al războiului. 


303 | VIAŢA ROMINEASCA 


Marte (deschizind poarte palatului) Deschide-te poartă fermecată 
ce duce în camera de culcare a celei mai frumoase dintre iubite! 

Venus (căzindu-i in braţe) Zeule vinjos, ia-mă în braţele tale 
Și du-mă pe sus ca pe un fulg de pană, pănă la culcușul cel 
moale (intră amindoi, izbind uşa). 

Vulcan (iese în fața palatului. fierbind de minie) O femeie neru- 
șinată, cea mai nelegiuită dintre zeițe, cea mai necredincioasă 
dintre soții, asta ţi-a fost dragostea pentru mine? Mai minţit zi 
cu zi, clipă cu clipă.. Mi-ai făcut jurăminte de credinţă inaintea 
lui Jupiter, şi acuma mă înșeli cu acest crunt măcelar ce n'are 
nimic sfint pe lume. Opopoi, zei nemuritori, vă iau matori ai 
răzbunării mele.. Pilda ce voi da-o să slujească pentru toţi cei 
ce-şi calcă cuvintul şi legăturile sacre ale căsătoriei.. Opopoi! 

(Două umbre, Helios şi Mercur, se arată de departe) 

Mercur. Ce strigăte se aud, zeule ce vezi şi auzi toate? 

Helios. E Vulcan. 

Mercur. Ce taină ai să-mi spui, o Helios, de m'ai chemat 
din mijlocul petrecerii ? Nu puteai să aștepți un alt prilej? 

Vulcan (din depâ:tare) Opopoi, opopoi, nenorocire ţie soţie 
necredincioasă ! 

Helios. Ascultă, zeule cu aripi la picioare, e Vulcan ce 
irămintă in mintea lui îngustă o răzbunare singeroasă. Frumoasa 
Venus s'a făcut nevăzută de la banchetul lui Jupiter, adunătorul 
de nouri, venind pe furiş cu Marte să guste împreună plăcerile 
oprite ale dragostei. Zeul barosului i-a pindit şi se pregăteşte 
să-i pedepsească. 

Mercur (rizind) Ce spui, frate Helios, e cu putință? Venus 
ce părea atit de ruşinoasă şi de desprețuitoare... Nu se poate. 

Helios. De ce nu se poate? 

Mercur.  Pentrucă i-am făcut şi eu curte şi n'a voit să-mi 
răspundă. Ce putea să găsească în Marte? Un măcelar singeros. 
Nu, nul! 

Vulcan (apropiindu-se) Opopoi, nelegiuitule Marte, în curind 
vei cunoaşte puterea lui Vulcan. 

Helios. Ai auzit? Trebue să nu-l lăsăm să facă vre o pros- 
tie. Deșteptăciunea n'a fost niciodată darul lui Vulcan. 

Mercur. Să mergem la dinsul. 

Helios (tare) Ei! ei! cine e acolo? 

Vulcan. Cel mai nenorocit dintre zei: Vulcan. Dar voi ? 

Mercur. Prieteni. 

Vulcan. Cine ? 

Helios. Helios şi cu Mercur. 

Vulcan. Vai, zeule ce vezi toate, cuvinteletale n'au fost de 
cit adevărul cel mai desăvirşit. Mă înșeală, zei iluştri, mă inşeală 
Venera cea necredincioasă. 

Mercur. Și ce ai de gind să faci acum? 

Vulcan. Mă voi răzbuna. Voesc numai decit singe. 

Helios. Nu te aprinde prea tare. 

Vulcan. Minia imi suflă în simţire, cum suflă puternicul foi 


OMER TRAVESTIT 203 


în focul cuptoarelor mele. Va curge singe din trupul moale şi 
cald al Venerii şi din coapsele viguroase ale lui Marte. 

Helios. Pe Styx, o Vulcan, nu mi se pare că eşti în toate 
minţile... 

Vulcan. Pentru ce? 

Helios. Ce vorbeşti de singe? uiţi că sintem cu toţii zei 
nemuritori, și că nu ni-e dat să pierdem o picătură de singe? 

Vulcan. Voi implora Parcele, voi implora pe Jupiter, să ru- 
pă acest destin al zeilor, ce-i face nemuritori. Răzbunarea mea 
va fi cu atit mai strălucită. 

Helios. Pe Hades, Vulcan, mare lucru să nu fi mincatele- 
bor... Ce vorbeşti de Parce şi de Jupiter? Nu ştii că nimănui nu-i 
stă în putinţă să ne ripească nemuriiea? Marele Jupiter, chiar, 
n'ar putea-o, dacă ar voi-o. 

Vulcan. Opopoi! Sint un nenorocit dacă nu mă pot răzbuna. 
Ce-mi rămine de făcut atunci ? 

Helios. S'o alungi din ilustrul tău culcușş. 

Mercur (a parte) A, iată o idee nimerită pentru mine. Dra- 
gostea cu femeele divorțate merge mai uşor (tare). Da, zeule pu- 
ternic, înșălăciunea Venerii cere o pedeapsă meritată. Cum n'o 
poți trimete în Hades, de oare ce nu e muritoare, cel mai bun 
lucru ar fi să te desparți de ea. Prinzind'o în braţele lui Marte, 
despărțirea va fi ușoară, şi toate cheltuelile divorțului vor cădea 
asupra necredincioasei soţii. 

Vulcan. Pc Polux, vorbeşti adevărul, zeule cu aripi la pi- 
cioare, dar durerea mea e prea mare pentru a mă mulţumi cu 
atit. Voesc o răzbunare singeroasă; voesc să-i las legaţi într'o 
imbrățişare  nelegiuită, spre a fi văzuţi de zei şi de oameni şi 
spre a fi batjocura tuturor. 

Helios. Ţi-ai pierdut minţile, Vulcan (îl ia de braţ). Ceea ce ți 
se întîmplă ţie, acum, li s'a intimplat multora. Gindeşte-te că mai 
toate lemeile inşeală pe bărbaţii lor şi dacă aceștia s'ar răzbuna 
cum  voești tu să faci, ar curge numai pirae de singe în valuri 
repezi. Asta să'ți slujească de mingtere : ceeace se întimplă mul- 
tora, nu e o ruşine mare cind ţi se întimplă și ţie. 

Vulcan. Opopoi! 

Helios.  Grăbește-te, zeule cu braţele vinjoase... Să mer- 
gem în camera de culcare, unde vom găsi pe cei doi iubiţi în- 
lănțuiţi în pinza de oțel, nevăzută, pe care ai întins-o în jurul 
patului de aur. Noi îţi vom sluji de martori. 

Mercur. O idee nimerită, zeule ce vezi totul. Pentru a avea 
o dovadă şi mai strălucită de înşelăciunea Venerii, să trecem pe 
la astynomie 1). Mărturia noastră putind a fi pusă la îndoială, să 
luăm pe astynom spre a face constatarea legală. 

Helios. ]lustru fiu al Maei, mintea ta e un cuib de înţelep- 
ciune, iar siatul tău e cuminte. Să mergem la astynomia ce se 
vede, unde licăresc cele două felinare roșii ca doi ochi roși 
de python. 


i) Asiynomie=—comisariat. 


204 VIAŢA ROMINEASCA 


Vulcan (se lasă luat pe sus, gemind) Opopoi ! opopoi! 

Mercur (a parte) Lucrurile merg bine. Cind va fi despărțită, 
Venus nu va fi aşa de sgircită cu darurile ei. 

Helios (bătind în uşă) Hei! Hola! Astynomos! 

Astynomul (dinăuntru) Ce se aude ? cine bate? 

Mercur. Oameni buni, astynomos; deschide. i 

Astynomul (ieşind) Ce s'a intimplat ? Pentru ce atita sgomot! 

Helios. Vino repede. Trebue să mergem pentru o constatare 
de adulter ! 

Astynomul. Şi pentru atita lucru, un zgomot aşa de mare? 
Aţi mincat desigur elebor. 

Helios. Grăbeşte pasul, o astynomos (merg cu totii). 

Astynomul (se opreşte deodata) Trebue să mă întorc indărăt. 
Mi-am uitat ceva. 

Helios. Ce? 

Mercur. Ce? 

Astynomul. Mi-am uitat tricolorul ; fără dinsul nu pot avea 
calitate de astynom (iatră în astynomie, încinge tricolorul şi pleacă 
apoi cu toţii). 


SCENA IV 


În odaia de calcare a Venerei. Venus 
e în pat. 


Venus. Iubitul meu neprețuit, zeule puternic al războaelor 
crincene, avea-vei îndurare pentru rugămintea sclavei tale? as- 
culta-vei cuvintul ei plin de dragoste ? 

Marte (pe marginea patului) Vorbește, zeiță adorată în Paphos 
şi în Cytera. Dorinţele tale sint porunci pentru mine. 

Venus. Tu, care ești atit de neinduplecat pentru alţii, te 
arăţi totuşi atit de dulce pentru mine! 

Marte. Focul dragostei îmi fuge prin vine şi-mi imblinzeşte 
cerbicia. Vorbește deci, zeiță cu sinii mici, puternicul i.arte te 
ascultă. 

Venus. Îmi îăgădueşti pe stelele nemuritoare ? 

Marte. Îţi tăgăduesc. 

Venus. Tu eşti zeul cel mai viteaz și cel mai crincen față 
de dușmani; încrederea mea în tine, o Marte, nu mai poate fi 
deci pusă la încercare. Aşi dori totuşi ca lingă mine să nu fii 
zeul războiului: să nu cunoşti alte lupte decit cele ale dragos- 
tei; să nu cunoşti alt cimp de bătălie decit cel al patului dulce 
și moale. O, iubitul meu stăpin, ași voi să te simt mai aproape 
de sinul meu cald. 

Marte. Incurind te voi stringe, zeiță iubită, in o stingere de 
fier a brațelor mele. 

Venus. E ceva ce mă întristează totuși. 

Marte. Vorbeşte, o Cytheree. 


HOMER TRAVESTIT 205 


Venus. Pentru ce nu voești niciodată să scoţi platoșa ta de 
zale ? pentru ce întotdeauna pui între noi acest zid de fier! 

Marte (intunecindu-se) Ah, Veneră, cuvintele tale mă dor. 

Venus. Scoate platoșa, să te simt mai aproape de inimă. 

Marte. Îmi poţi cere orice, zeiţă a plăcerii, dar această jertfă 
nu ţi-o pot face. Niciodată în viața mea nu mi-am scos zalele; 
lumea e plină de atitea inşelăciuni şi de atitea primejdii, incit zeul 
războiului trebue să fie întodeauna pregătit de luptă; nu se cade 
ca vre-o împrejurare nenorocită să-l prindă pe neașteptate. 

Venus. O Marte, crunt ripitor de inimi, sinul meu fraged e 
zdrobit de oţelele platoşei tale. Dacă nu voeşti să singerez, ames- 
tecind plăcerea cu o durere mai mare, aruncă atunci de pe tine 
această nelegiuită tunică ce mă înțeapă. 

Marte (culciudu-se în pat) Niciodată n'o voi face-o, blonda mea 
iubită. 

Venus. Niciodată ? 

Marte. Niciodată! 

Venus (se întoarce pe cealaltă parte) Bună seara, crudule zeu. 

Marte întoreindu-se şi el pe cealaltă parte) Bună seara, capriţi- 
oasa mea zeiţă. 

(Citeva clipe lungi de tăcere) 

Venus (incet) Ai adormit, o Marte? 

Marte. Nu Venus. Dar tu? 

Venus. Nici eu! 

Marte. Eşti supărată ? 

Venus. Simt că o să-mi treacă. 

Marte. Nu trebue să ceri niciodată ceea ce nu ne e în 
putință. 

Venus. Dacă ași cere ceea ce e lesne de îăcut, ar fi o 
jertiă prea neinsemnată pentru a fi și o mărturie de dragoste. 

Marte. Mă ierți ? 

Venus. Faţă de tine nu pot avea minii lungi, zeule adorat. 

Marte. Voeşti să facem pace? 

Venus. Să facem. 

Marte. O sărutare, dulce Venus? 

Venus. Fur-o de pe buzele mele.. 

Marte. Iat-o (voeşte să ae întoarcă şi nu poate). Pe Styx, ce ìn- 
seamnă asta ? 
Venus. O aştept şi nu vine. Nu te prea grăbești, zeule ce 
iubeşti mai mult războiul decit dragostea. 

Marte. Pe Styx, pe Hades, ce inseamnă asta? Nu mă mai 
pot intoarce. 

Venus (plinyind) Nu mă mai iubeşte. 

Marte (mugind) Opopoi, pe zeii infernali ! 

Venus. Ce e? (voeşte să se întoarcă şi nu poate) Pe Hecate, 
nu știu ce simt pe trup! 

Marte. O putere nevăzută mă înlănțuește. 

Venus. Corpul mi-e incătușat de ceva nevăzut. 


206 VIAŢA ROMINEASCA ; 


Marte. Nu simt nimic pe piept din pricina platoşei, dar pi- 
cioarele îmi singerează în niște legături puternice. 

Venus. Peste tot pielea mi se curmă într'o imbrăţișşare de fier. 

Marte. Opopoi! opopoi! 

Venus. Ce putere tăinuită mă siarămă ? Nu e moartea cu 
minile ei reci? 

Marte. Ce caut în acest pat blăstămat, plin de: farmece ne- 
ințelese ? 

Venus. Nu vei spune că sint eu de vină, zeule crud! 

Marte. Tu ești de vină, zeiță prefăcută; tu mai atras în 
această cursă și ai fi voit încă să-mi scot şi platoșa pentru a fi 
prada lanțurilor nevăzute. 

Venus. Nevrednicia ta n'are nici o măsură. 

Marte. Îndrăzneşte să mai spui odată! 

Venus. Eşti un nevrednic, închipuindu-ţi că ţi-am întins curse. 

Marte. Aşteaptă, femee nelegiuită, să-ţi îring gitul (voeşte să se 
întoarcă şi nu poate) Opopoi! opopoi... 

Venus. Eşti o fiară îmbătată de singe. Nu visezi decit răz- 
bunare. Ştii cum iţi spun ceilalți zei ? 

Marte. Nu aprinde îocul din sufletul meu. 

Venus. Toţi iți spun: măcelarul. 

Marte. Nenorocire ţie, căci nu vei scăpa din braţele mele 
răzbunătoare. O zei nemuritori, o Jupiter, adunătorul de nouri, 
alungați dela mine farmecele pe cari le-a adus asupra capului 
meu această blăstămată femee ! 

(Se aud paşi afară). 

Venus. Se aud pași. 

Marte (ascultind) Sint tovarășii tăi nelegiuiți. 

Venus (tremurind) Groaza mi-a intrat in suflet. O Jupiter, ta- 
tăl meu iubit, apără-mă de minia lui Vulcan. 

Marte. Crezi că e Vulcan? | 

Venus. Blăstămul zeilor cadă asupra ta, Marte! Cine te-a 
pus să vii la mine astăseară: tu ești vinovatul. 

Marte. Ba, tu. 

Venus. Ba, tu, căci dacă nu te iubeam, n'ași fi acum ame- 
nințată de răzbunarea lui Vulcan. 

O voace de afară. Deschideţi ! 

- Marte. Ai auzit? 

Venus. Ai auzit? 

Marte. Pst, nu vorbi! Nici nu sufla! 

Venus. Sint moartă de frică. 

Voacea. În numele marelui Jupiter, stăpinitorul oamenilor 
și al zeilor, deschideţi: sint astynomul circumscripţiei. 

Vulcan. O astynomos, nu lovi în zădar. Mizerabilii sint le- 
gați în pat în lanțuri nevăzute. Lasă-mă să zdrobesc uşa cu o 
lovitură de pumn. 

(O bubuitura în uşă. Vulcan, Mercur, Helios şi Astynomul intră). 

Vulcan. Opopoi! V'am prins însiirșit nelegiuiţilor! Îmi veţi 


HOMER TRAVESTIT 207 ' 


plăti scump trădarea voastră. O, Venus, căţea 1) neruşinată, asta: 
ti-a fost cinstea, asta ţi-a fost dragostea prefăcută, astea ţi-au fost 
desmierdările tale inveninate?! Nu știu ce mă oprește să nu te- 
ucid. lar tu, Marte, măcelar fioros, vei cunoaște pedeapsa cioca- 
nelor mele. Am săvă pun pe amindoi pe foc... 

Marte. Opopoi! 

Helios (lui Mercur) O fiul Mamei, nu-l lăsa să facă gălăgie. 

Mercur. Linişteşte-te, Vulcan, o să te audă zeii dela ban- 
chetul lui Jupiter. 

Vulcan. Nu-mi pasă nici de zei, nici de oameni: voesc răz- 
bunare. 

Helios. Hei, astynomos, fă-ţi datoria. Închee procesul-verbal. 

Astynomul (scoate cerneala şi condeiul, serie citind) „Eu, asty- 
nomul circumscripției Olimpului...“ 

Vulcan. Am să te dau afară din casa mea, femee neruşi- 
nată. Să te duci la tată-tău, la Jupiter, dar să-mi dai îndărăt 
toate darurile ce ţi-am făcut înainte de nuntă și după nuntă. 

Venus. Iertare, mărinimosule Vulcan ! 

Vulcan. lar acum o să vă las astfel legaţi patruzeci de zile- 
şi patruzeci de nopţi spre batjocura zeilor. 

Mercur (invirtindu-se pe lingă Venus, încet), Crede-mă că com- 
pătimesc cu tine, dulce Venus... Înaintea ta insă se deschide acum 
o frumoasă situaţie: despărțindu-te de uriciosul Vulcan, vei pu- 
tea gusta după voinţă din toate plăcerile ce ţi-au fost oprite pă-- 
nă acum. 

Venus. Nerușinatule... 

Vulcan.. Patruzeci de zile am se vă ţin astfel, nemincaţi şi 
legaţi. Opopoi! opopoi! 

(Citiva zei intră însotind pe bâtrinul Neptun) 

Neptun. Ce insemnează acest zgomot? Am părăsit palatul 
ilustrului Jupiter pentru a vedea care e pricina atitor ţipete. 

Vulcan. Opopoi! Priveşte, Neptun, inșelăciunea Venerii, so- 
ția mea necredincioasă. 

Neptun. Şi ce ai de gind să faci acum, o Vulcan? 

Vulcan. Să-i țin astfel legaţi patruzeci de zile și patruzeci 
de nopți, şi apoi să trimet îndărăt acasă pe Venus. 

Neptun. Hotăririle tale nu sint cuminţi, zeule înșelat. Au 
nu ai pe suflet demnitatea zeilor? nu vezi că credința piere pe 
fiecare zi? Pentru a mai avea fideli, trebue să ne arătăm cu ade- 
vărat zei, acoperind micimile ce ni s'ar putea intimpla. Nu tre-. 
bue să dăm pilde urite oamenilor, dacă voim ca fumul jertfelor 
să se mai ridice spre noi. Nu te gindeșşti oare la zgomotul ce 
vor face ziarele cind vor afla de acest scandal divin? Curierul 
Olimpului se va vinde în mii de ediţii, răspindind in toate păr- 
tile ruşinea ta, ce e și ruşinea noastră, a zeilor... 

Zeii (în cor). Cuvintele tale sint ințelepte, o Neptun. 


1) Cuvintul e în Homer. 


“208 VIAŢA ROMINEASCA 


Doe aa 


Neptun. Pentru aceea, înainte de a se prinde de veste, des- 
fă-i din lanţurile nevăzute. 

Vulcan. Nu-i voi desface! 

Zeii (in cor). Ascultă povaţa zeului ilustru și desleagă-i din 
lanțuri. 

Vulcan. O fac pentru tine, o Neptun, pe care te-am respec- 
tat tntotdeauna ca pe un tată. 

(Vulcan risipeşte lanțurile. Marte svieneşte dedit pe uşă). 

Helios. Hei Marte, ţi-ai uitat coiful și sabia! 

Mercur (rizind) S'a făcut nevăzut. 

Neptun. Ascultindu-mă, o Vulcan, ai arătat mai multă ințe- 
lepciune decit mine, povăţuindu-te, căci e mai greu a asculta de 
cit a povăţui. Acum îți mai dau un ultim sfat. 

Vulcan. Te ascult. 

Neptun. Înainte de a te despărți de cea mai frumoasă din- 
tre zeițe, de scumpa mea nepoată Venus, închide-te cu ea în pa- 
latul tău trei zile și trei nopți. Şi dacă nu va izbuti să te indu- 
plece s'o ierți in acest răstimp, trimete-o indărăt la Jupiter. 

Toţi zeii (afara de Mercur) Ascultă-i povaţa înțeleaptă, zeule 
ilustru ! 

Vulcan (după ce se cumpăneşte) Te voi asculta, o Neptun. 

Venus (căzindu-i în brațe) Soţul meu iubit, eu iţi cer un răs- 
timp mai scurt, pănă cind aurora cu degetele de trandafiri va 
bate în geamurile palatului... Dacă nu mă vei ierta pănă atunci, 
să mă alungi din culcușul tău, cu ocările cele mai mari. 

Neptun. Acum, zeilor, nu ne rămine decit să ne retragem 
Şi să slrigăm : noapte bună, o Vulcan și Venus. 

Zeii (ieşind) Noapte bună, fericiți soţi ! 

Mercur (anarte) Am scăpat-o şi acum din palmă! 

Un reporter (ce stătuse nevăzut într'un cniţ) Și acum repede 
la tipografia Curierului Olimpului: mine dimineaţă toată lumea 
va cunoaște adulterul din Olimp. 


Paris, Aprilie. 
E. Lovinescu. 


Nocturnă 


Ce cap de Rege-Saltimbanc, părea azi-noapte luna!... 


Un negru nor, ce desemna pe cer o spadă de Toledo, 
Minat de vint, s'apropia. 

De saltimbancul ce ridea... 

Dar Regele-aștepta furtuna 

Ca şi Polonyus, tăcut și nemișcat după perdea... 


O spadă 'ntinsă-ameninţa regatul stelelor etern — 
Şi totuşi Regele ridea... 

Ridea, 

lar porțile multiple, din jurul negrului Infern, 
Se deschideau pe rind, cu gesturi de guri flăminde- 
Şi pe cer, 

Invinse stelele piereau — 

Piereau ca cei iîngenunchiaţi 

In faţa celor ce nu iartă, 

Ca luptătorii dezarmați, 

Pe cari 'nvingătorii'i poartă 

Dealungul ţărilor supuse 

Prin singe, 

Foc 

Si fier !... 


-210 VIAȚA ROMINEASCA 


— „la seama Sire!... 

„Regii sint supuşi aceloraşi ursite 

„Ca şi soldații morți în lupte pentru capriciul unui Rege... 
„la seama Sire, 

„Cintărește-ţi necintăritele-ţi cuvinte, 

„Priveşte 'n jurul tău soldații 


„Ce mor 

„Si nu-ți pot înţelege 

„Nici nebunia, 

„Nici plăcerea... 

„In glasul morţilor, învaţă sentinţa care nu te minte,— 
„Că Regii sint ca şi soldaţii, supuși acelorași ursite... 
„Si cruță-i Sire dacă vrei !...* 


Dar Regele, privea spre ei 
Nepăsător— 
Privea spre stele cum le stingea pe rind furtuna... 


-Ce cap de Rege-Saltimbanc, părea azi noapte luna !.... 


lon Minulescu 


Nm m mm PN A Ta Nat 


Vorbe explicate 


Tărbacă.—Cuvintul este cunoscut numai în izolarea a da cînii 
în lărbacă, o datină ce se practică în Muntenia a doia zi de lăsata 
secului. Se fixează bine în pămînt o prăjină lungă, la capătul 
superior al căreia se află legată o sfoară de lungimea prăjinii. 
Cn această șfoară se apleacă in jos capătul de sus al prăjinii, 
de care apoi se leagă bine un cine. Se dă drumul apoi prăjinii, 
care se-ndreaptă cu violenţă în sus. Cinii schelălăesc ingrozitor 
spre marea satisfacţie a celor care se desfătează cu acest bar- 
bar obicei. A da cînii în tărbacă însamnă aşa dar a da cînii 
în prăjină. Tărbacă este deci un derivat prin —acă dela latin 
*larba=trabs trabis prăjină. Pentru metateza lul r lingă ó comp. 
scorbură=—lat. *scorbula, metateză din *scrobu/a, diminutiv dela 
scrobis (Candrea, Eléments latins 44). 

Latinitatea cuvintului este o dovadă mai mult de latinita- 
tea datinil. 

De altfel obiceiul de a chinui cînii nu există numai în 
Muntenia, ci şi prin alte părţi. Aşa în Dobrogea: „In ma! multe 
comune şi mai cu samă în comunele Seimeni! mari şi Seimeni! 
mici, este obiceiul ca în cea întăi Luni a postului mare să se 
bată și să se chinulască cinii. Această zi se numeşte jizen“ 
(Teodor T. Burada, O călătorie în Dobrogia, Iaşi 1880 p. 22—23). 
In această regiune însă obiceiul a fost introdus dela Munteni, 
căci pe de o parte în Moldova acest obiceli, după cit gtiu, nu 
există, iar pe de altă parte „Rominii din Dobrogia par a sẹ fi 
strămutat acolo din Valachia saú Moldova in timpuri destul de 
vechi“ (Burada, ibidem 18). 

Obicelul există şi la Macedo-Romini, aşa la Nevesca: „Mi 
s-a arătat aici [la Nevesca] o stincă zisă Aleperic, o adevărată 
stincă tarpelană, de pe care, într-o anume zi a anului, copiii 
azvirl în prăpastie cîini! din sat “(A. Rubin, Amintiri din Călăto- 
rie, Nevesca— Vlaho-Clisura, în Viaţa Rominească VIII 272). 

De altfel latinul *farba nu s-a păstrat numai în derivatul 
tărbacă, ci şi în altele: firboc ʻo prăjină (dirjă) lungă, cu o mă- 
ciucă la un capăt, ce slujeşte la ghiontirea [sic !] rădăcinelor şi 
brazdelor prin ape ca să iasă peştii la leasă sau la virsă” (Dam6 
Terminologie 125), cu variantele Zirbuc şi Zi/boc (Dame Diction- 
naire);—/ăbircea din *fărbîcea)' “un par care se pune: cu un cap 
între bîrnele stînii, la mijloc este caşul în crintă, iar de celălalt 
cap al (/4birce/ei) acelui par atirnă greutatea ca să se stoarcă 
câşul * (Viciu Glosar 82 a);—zăboarcî (metateză din */ărboacă) 
par cu care se rădică greutăţi (Şezătoarea III 90). —Din zărbacă 
s-a derivat ză/băciă 'rudițele cari le pun la car cind aduce fir 
(Viciu Glosar 82 a). 

Pe de altă parte fiindcă darea cîinilor în tărbacă este în 
definitiv o bătae de joc la adresa acestor animale, a da în tăr- 


212 VIAȚA ROMINEASCA e 


bacă a căpătat înțelesul de “a-şi bate joc de cineva în mod gro- 
solan’. Cu acest înțeles se spune exclusiv a tărbăc:, a tălbăci 
(Dam6) ; iar în Moldova, fiindcă un derivat ca /ăboarcă a ajuns 
să insemne în special un par cu care se rădică greutăţi, levier, 
verbul a zărbăci, supt forma metatatică a fābîrci, a căpătat în- 
țelesul de *a ridica cu tăboarca', de unde apoi în general ʻa rä- 
dica cu greu, a intoarce, a prăvăli o greutate’ (Şezătoarea III 90). 


Barbaric.—lIată un cuvint care astăzi nu se mai întrebuin- 
ţează şi care nici altă dată nu se întrebuința decit cu privire la 
musteţi, şi anume als haiducilor, formînd versul cu musteața-n 
barbaric : 


N-aţi văzut pe ăl Vălcan, 
Puişor de ortoman, 

Om de treabă şi chipos, 
Copt la minte şi la os, 
Cu mustaţa-n barbaric, 
Cum stă bine la voinic. 


(Teodorescu 510) 


Hasdeu ad vocem maï dă și alie exemple. Niciun izvor nu 
ne-a păstrat însă înțelesul acestui cuvint şi deci şi a expresiei 
în care intră. Totug anumite indicaţii ne arată că această ex- 
presie se spunea despre oamenii cu musteaţa lungă și groasă. Aşa : 


Tot voinici d-ai Oltului 

Cu mustața-n barbaric, 
Cum stă bine la voinic, 
Cu mustata cît o coadă, 
Două la ceafă le-nnoadă, 


Şi face nodul cit pumnul, 
De se sperie păginul. 


(Teodoreseu 585) 


Da voinicul cel mai mic 
Mustățile i-s ca la rac, 
Si le-nnoadă după cap, 
Face nodu cit pumnu, 
De te-ngrozeşti de dinsu ! 


(Şezătoarea I 44 b) 


Odată orientaţi asupra înțelesuluï expresiei, să vedem ce-ar 
putea fi Barbaricul. 

După Hasdeu cuvintul ar fi un derivat dela barbarus, sai 
maï bine barbarum, în barbaric fiind, după dinsul, tocmai in 
barbarum à la barbare, d'une façon barbare. Autorul continuă : 


VORBE EXPLICATE 213 


«căt construcțiunea cea latină jy barbarum Rominul n-a tăcut 
altceva decit a adaos sufixul—sc, nu ca micşurător, ci ca dez- 
mierdător. Musteajă în barbaric însamnă dară ʻo musteaţă mare, 
groasă, spăimintătoare ca la barbari». 

Interpretarea lui Hasdeu este cu totul inadmisibilă. Mai 
întătii ar fi extraordinar lucru ca noi Rominii să fi putut păstra 
cuvintul barbarus, deoarece acest termin, întrebuințat de Ro- 
mani, după modelul Grecilor, pentru denumirea tuturor popoare- 
lor străine lor, între care ne număram şi noi fireşte pe vremea 
cînd eram Daci, devenise la urmă chiar insultător (însemna săl- 
batic) şi deci cu neputinţă “de primit de Latino-daci. Aceasta 
este şi cauza pentru care barbarus nu s-a păstrat pe cale po- 
pulară la niciun popor romanic. Pe de altă parte trecerea de 
înțeles admisă nu este mulţămitoare. Ce-are de-a face o mous- 
tache longue et grosse cu o moustache à la manière barbare!? 

Lucrul stă cu totul altfel. Pentru a da de urma cuvîntului 
nostru trebue să pornim dela faptul că musteaţa în barbaric 
însamnă musteaţă /ungă. Intr-o doină haiducească din Ardeal 
(Bibicescu 827) eroul este zugrăvit ca avind musteaţa lungă pin 
la umeri : 


Am fost june de-nsurat, 

Nici mustaţa nu mi-a dat. 
Acum barba-mi bate genuchii 
Şi mustata umerii. 


Tot aşa despre bărbile lungi literatura populară spune că 
ajungeai făn la brîi ori chiar păn la genunchi (Hasdeu 2502— 
2503). Deci lungimea bărbii şi musteţii se măsura după partea 
corpului ori a hainei pănă la care es ajungea. Cu musteaţa în 
barbaric  însamnă deci cu mustaţa pănă în barbur, care, după 
Frincu-Candrea, Munţii apuseni p. 98 (citat de Hasdeu) însamnă 
“Jărgitura cămeşii bărbăteşti de la pept şi spete’, iar după Vi- 
ciu la “cămegşile rominești: este băgătura în spate şi la piept, 
de forma triunghiulară. 

In sprijinul acestei explicaţii vine şi varianta Parbiric din 
următorul pasaj din Bibicescu p. 3083): 


Insoară-mă, taico, însoară | 
Mi-ai dat perikn barbiric, 
Cum stă bine la voinic... 


unde verbul a da însamnă a bate, a atinge, a lovi. 

La acest barbur s-a adăugat terminația ¿c supt influența 
lui voinic din versul ‘cum stă bine la voinic”, care întotdeauna 
însoţeşte expresia noastră în literatura populară, dind naştere 
lul *Barburic, de unde în acelaş timp barbaric (cu prefacerea lui 
u în a prin asimilaţie faţă de a precedent) și barbiric (cu pre- 
facerea lui u în s prin asimilaţie faţă de s următor). 

Cu musteața în barbaric înseamnă deci cu musteața lungă 
pănă în barbur. 

G. Pascu. 


O zi, ca altele 


De i 


In mahalaua noastră, la deal, intro căsuță ca toate celelalte 
dinprejur, sălășlueşte domnul Grigore Laţcu, funcţionar mic la 
prefectură. Mai in sus de Grigore Laţcu şi mai la vale—locuesc 
alți mulţi funcționari, unii la primărie, alții la poliţie, alții la tri- 
bunal şi 'n alte părți. Fiecare cu casa și gospodăria lui; și nu-i 
unul care să n'aibă cițiva pomi roditori, ș'oleacă de grădină în 
care lucrează cu hărnicie cucoana, gospodină bună. 

Casa lui Laţcu are două odăi ş'o bucătărioară.; în ferestrele 
numai din două geamuri înfloresc toate soiurile de fori: fetite, 
micşunele, belargonii, canfelarii, vanilii, cu multă rivnă îngrijite, 
ca să n'aibă nici-un trecător cuvint a zice: „uite ferestrele goale ; 
parcă-i pustie casa asta“. Intro odae stai grămădite scaunele şi 
canapeluţele de zestre, cu horbote înflorite, cu pinzeturi acope- 
rite, ferite de tot ce le-ar putea vătăma. Pe ele nu şade ni- 
meni; pentru musafiri sint anume scaune de pae, în jurul me- 
sei rotunde. In mijlocul mesei stăruieşte de ani o tăblăluță de 
lină, pe care tăblăluţă de lină o lampă de o curățenie desăvir- 
şită strălucește. Lampa e în întregime de sticlă lăptoasă,—cu 
piciorul cufundat în lina tăblăluței, cu ţilindrul scinteind în um- 
bra rece a odăii. Cucoana Luța Laţcu priveşte pe ferestre, prin- 
tre flori, potriveşte un îaldur al cămășilor scaunelor cu teluri, 
vine spre masa rotundă și se uită cu luare-aminte, oarecum gin- 
ditoare, la lampă. „De cind m'am măritat, zice. de optsprezece 
ani, am lampa asta... Acu nu se mai găsesc așa lucruri bune... 
Și sint în odăi foarte multe ‘lucruri care aŭ această virstă, de la 
cleştele care stă încremenit după sobă, pină la covorașele de pe- 
tică de pe dușamele, pină la cadrele de pe păreţți foarte viu co- 
lorate. Aceste cadre aŭ fost puse la locul de cinste după ce aŭ 
iost strinse cu grijă din fascicolele memoriilor lui Casanova, — nişte. 
cromolitografii nevinovate cu căţei, oițe şi copii, pe care edito- 
rul, odinioară, le împărțea ca premii cititorilor odată cu opera cc- 
lebrului Italian.—In bucătărioara în care abia te poți îinvirti, în 
fiecare zi cucoana Luţa curăţă şi îrcacă cu minie tacimunile şi 
toate uneltele trebuitoare gospodăriei. Niciodată dumneaei n'a su- 
ierit o slujnică. Zice dumneaci : „Mai intăiă toate-s nişte ticăloase ; 


O ZI, CA ALTELE 215 


—— 


al doilea toate fac treaba în batjocură. Cind le văd așa, imi vine 
să nebunesc“. Dealtminteri în privinţa asta toate cucoanele din 
vecinătate sint de aceiași părere. Toate sint harnice foc ; gospo- 
dăriile tuturora strălucesc de curățenie. Totuşi din cînd în cind 
cătră bărbați se tinguiesc că sint singure, că nau servitoare şi 
ele. că muncesc ca niște roabe. Clipele de revoltă se potolesc re- 
pede ; voința nu-și schimbă aşa de lesne mersul. 

Domnul Laţcu e un om cu fața rotundă, foarte roşcovană, 
cu mustaţa bălae bine răsucită totdeauna. E un om tinăr încă. 

A fost un băiat sărac, venit dela ţară. A fost practicant la ju- 
<lecătorii, la subpretecturi; pe urmă i s'a făcut o leacă de leaiă. A fä- 
cut ce a făcut ș'a scăpat de oaste, după aceia s'a însurat. Luţa Zu- 
uravului era cu mult mai în virstă decit el; era o femee de treizeci 
de ani trecuți ; însă avea o leacă de zestre şi era o gospodină 
iără păreche. „Cam cirtitoare, cam aspră, cam geloasă... zicea 
domnul Lațcu ; dar tare harmică...“ Trăiau de optsprezece ani. 
Domnul Grigori Laţcu avusese citeva năcazuri : ba cu niște lip- 
suri de acte, ba cu nişte timbre care-i fuseseră date pe samă 
ȘI dispăruseră ;—însă trecuseră toate : era muncitor bun şi supus 
şi se bucura de o leacă de protecţie. In aceşti optsprezece ani 
de yiaţă numai o fată au avut. Acuma duduia Lenţa învață la 
școala profesională ; e cuminte, se pricepe într'ale gospodăriei, și 
ca mini-poimini incep a veni peţitori.—lar domnul Laţcu a 
ajuns să fie oarecum împăcat cu soarta. Ştie că la lucruri mai 
mari nu poate rivni; ştie ce mese va minca deacum pină cei 
sc va împlini veleatul ; ştie cit vin i-i îngăduit să plătească la 
un chef, aşa ca så nu se supere nevasta la aducerea lefii... La săr- 
bători, la anul noii, trimite cărți de vizită mai ales celor mai 
mari, după ce cu slove frumoase, în urma obișnuitelor: F. P. Z. O., 
adaogă: „Respectoase felicitări!“ —Pe acești oameni, „care pot 
sâ-i facă un rău“, cind îi întilnește, îi salută cu grabă :— parcă 
vra să-și zmulgă cu tot cu păr pălăria din cap.—Cu colegii se 
mai ceartă, se mai împacă la un pahar de vin. Cu cei mai mici 
se poartă așa ş'așa. Nu se poartă rău, căci fiecare-i cu nevoile 
lui, şi sătenii, săracii ştiu că „pină ce nu ungi osia, nu merge 
bine roata“. Cu-atita îşi mai sporește leafa mică de 130 de lei, 
cu picuşuri de pe la frații lui de odinioară. Fraţii aceia acuma 
insă iși scot căciula înnaintea lui și-i zic: „Cucoane Grigore, 
aşi avea de scos o hirtie...“ Domnu Lațcu își mingie încet mus- 
tața și aruncă spre cci dinaintea lui o privire șircată și foarte 
înțelegătoare. 

Acasă, cum vine. sapucă de treabă. Are grădina de ingri- 
jit, are nişte curcani și niște gişte totdeauna, şi cu rămăşiţele 
gospodăriei poate creşte şi doi trei godaci. Afară de certurile de 
«lupă chefuri, la luarea lefii, —nemulţumiri cu cucoana Luţa are așa, 
din vreme în vreme,—destul de des. Cucoana Luţa e foarte aprigă, — 
ŞI are un nas roş în virf, plin de gelozie. L-a temut chiar dela 
inceput cu o soră a ei,—pe urmă s'a uitat cu ură și cu minie 


216 VIAȚA ROMINEASCA 


cite-un răstimp la toate vecinele mai tinere decit dinsa.—Prin 
toate domnul Laţcu trecea cu oarecare nepăsare. 

Mai amărită și mai frămintată în gospodăria ei trăise cu- 
coana Luţa. De ani, zilnic se supăra dimineaţa, la cumpărăturile 
din tirg; de ani se supăra pe fetiță că rupea prea curind rochi- 
tele și botinele, de ani, zilnic, se supara la masă, de ani tresă- 
rea la toate circiirile găinilor prin ogradă, de ani cu năduh stri- 
ga la uli: ihaa-ihaaa! bătind din palme și ameninţind cu pum- 
nii văzduhul ; de ani stătea la pindă, la geam, cind trebuia să 
sosească Grigore dela canfelerie : il spiona printre flori și nasul 
ascuțit avea în clipele acelea în virf o pată roșie ca singele. De 
ani n'avusese şi ea o clipă de mulţămire şi de hodină.—Ş'acuma, 
de-atita vreme hărțuită, i se inăcrise sufletul, ajunsese să se blăs- 
tăme şi să dorească moartea. | 

«Vorbe ! zicea domnul Laţcu zimbind. Du-te şi-ţi caută de 
treabă !» T 

. Cucoana Luţa întindea gitul uscat spre el; din umbra în 
care sta, îl privea cu doi ochi galbeni, scăpărători şi avea un 
zimbet dureros, cu o întindere de buze, între care se zăreau două 
ştirbături în ginginele de sus. Ofta și incepea să clocotească cu 
amar. 

Act într'o zi, după o noapte cu visuri turburate, cucoana 
Luţa se sculă morocănoasă. Eşi prin ogradă în îusta-i de cit, cu 
un şal vechii în spate, adus peste umeri, cu capetele încrucișate 
pe piept apoi înnodate la spate; un şal care odinioară avusese 
o coloare, dar care părea acuma ceva secular, o piele ruptă, 
roasă, a unui animal de pe alte tărimuri. Se duse la poiată clăm- 
pănindu-și papucii pe talpă; acolo își incovoie trupul lung şi 
uscat, deschise repede portița şi incepu a cotrobăi cu minile-i 
lungi prin intunericul șandramalei scunde. In circtiri de spaimă 
și mirare, cucoana Luţa scotea găină după găină şi le căuta de 
ou. Dădu drumul şi cucoșului—un cucoş bătrin porumbac, cu 
niște pinteni ca două pumnale; îi. ascultă trimbițarea învingă- 
toare ; apoi, cu grijă, lăsă să iasă şi curcanul pestriţ şi cele două 
curci, nevestele curcanului: Pentru aceste trei paseri mari și no- 
bile, cucoana Luţa avea o dragoste deosebită,—şi chiar respect: 
nu S'ar fi indurat să jertfească una pentru hrană, ferească Dum- 
nezeu ! Curcănașii pe care-l scotea şi-i ridica cu greu, hrănin- 
du-i cu coadu-şoarecelui şi brinză de vacă, li vindea. Dintr'o- 
altă poiată, dealăturea, dădu drumul şi la şase gişte albe. După 
aceia, scoase din bucătărioară săcultețul cu grăunțe, incepu să 
cheme cu un glas ciudat, ascuțit,—pe cind brațele-i osoase zvir- 
leaŭ în toate părțile, sămănând parcă, boabele aurii. Chiar a- 
tunci eșea soarele deasupra livezilor, și dintr'odată căsuţa cu- 
rată se inveseli. Prin vecini se auzeaii glasuri, chemări ; se au- 
zeau strigătele gobăilor ; şi cucoana Luţa, ridicindu-se in virful 
degetelor şi privind peste zaplazuri la deal şi la vale. vedea ca- 
pete îmbrobodite cu grimele albe, feţe cunoscute, vedea mişca- 
rea dimineţii in gospodării. Privi un timp cu luare-aminte, apoi 


b 


O ZI, CA ALTELE 217 


se întoarse iar la paseri. Le aduse apă proaspătă, le împrăștie 
din nou grăunțe. Şi scăpată de grija aceasta întrâ repede în casă. 
In odaie, o odaie c'o masă, o oglindă, citeva scaune și trei pa- 
turi cu macaturi eltine, domnul Grigore și fetița dormeaii încă, 
invăliți pină sub bărbie cu plapome roșii. Așternutul din al trei- 
lea pat era frumos strins și pălurit. Cucoana Luţa începu să o- 
Iinduiască lucrurile, să le mute, să le potrivească mai bine, în- 
tăia incet, apoi cu zgomot. Eşi de două ori ca să scuture lävi- 
cerile şi trinti ușa în urma ei. Privea pieziş spre leneșii cari dor- 
meaŭ şi se vedea că-i foarte nemulțămită. 

«Bine, bre omule, ce;insamnă huetul ista? mormăi cuconu' 
Grigore deschizind ochii. N'ai tu chip să dormi cumsecade în 
casa asta ! 

— Ce? răspunse deodată, ascuțit cucoana Luța. Da de 
cind s'a făcut ziuă? Eu am treabă, eu nu pot s'aştept... 

— Iar începi ? Tot așa îmi faci, în toate diminețile... 

— Apoi firește, dumitale ce-ţi pasă? Eŭ muncesc ca o'roa- 
bă. Ei mă cul mai tirzii, eŭ mă scol mai dimineaţă, abia îmi 
simt ciolanele de trudă, și încă mai aveţi obraz să vorbiți 1... 

— Cine dracu' te pune săte scoli cu noaptea în cap?...> 
mormăi gros, nemulțămit, Laţcu. 

Cucoana Lufa era să-l fulgere cu ochi aspri; dar patul scir- 
ţii şi bărbatul se intoarse cu fața la părete. Fata, Lenţa, deschi- 
sese ochii la cele dintăiii vorbe, eșise cu fereală şi cu frică din 
căldura leneșă a plapomei și acuma se îmbrăca în pripă. 

«Da'tu? da'tu ? strigă cucoana Luţa. Ce te zbaţi așa? ce 
te-a apucat? Ai să rupi straele!... Mai încet! Ho, ho! mai tn- 
cet, cai să mă sperii șam să-ți sar în cap!» 

Fata dădu să-și tragă ghetele, ca să iasă mai iute afară. 
Cucoana Luţa își puse minile 'n cap: 

«Vai de capul mei... Ia uitaţi-vă, oameni buni! Acelea-s 
botine ? Apoi bine, Lenţucă, așa te-am învăţat ei să-ţi curăţi boti- 
tinele ?... Ia uitați-vă, oameni buni, ia uitați-vă! Piei dinnaintea 
mea, lene! Eŭ nu înţeleg cum poți tu suferi colb pe tine, pe strae, pe 
încălțări... Eŭ cind eram ca tine... Eşi mai repede! Ţie-ţi trebue 
niște strae de fier, şi nişte botine de fier,—și încă ş'atuncea ai 
trece printr'insele. Ia uitați-vă, oameni buni, cum se foeşte...> 

Cucoana începu să bată din palme cu mirare grozavă. Cu- 
conu’ Grigore se întoarse deodată cu fața spre ea: 

«Da' ce ţi-i, frate? începu el să strige. Ce dracu’ te-a 
apucat ?...> 

Fata se strecurase pe ușă. Cucoana Lujţa își lăsă în lun- 
gul trupului braţele. Bărbatul se sculă în capul oaselor. Strigă 
iar întăritat. 

«Bre, bre, bre! pină ce nu-i trinti, nu-i trăsni și nu-i bat- 
jocori, nu-i de chip 1... Am s'ajung să-mi iaŭ lumea'n cap... Am 
să te las dracului șam să mă duc!» 

Incepu să se îmbrace zmuncit, repede. Cucoana Luţa eşi a- 


ai: VIAȚA ROMINEASCA 


a poa 


— 


fară, după fată. după găini, după mătură, după lăvicere, după 
toate ale ei. Şi pe cind umbla repede, ofta greu, şi privea {ix 
innainte, cu ochii turburi plini de supărare. 

«Ce umbli aşa? ce trintești ușa ?» zise domnu Lațcu. 

Cucoana Luța mormăi ceva neinţeles. 

«Ce spui 7....> 

Femeia se întoarse, eşi prin sală, vorbind singură. «lar 
turbă !....» zise scirbit domnu” Laţcu. Iar cucoana Lufa, umblind 
şi trintind cu minie lucrurile care-i cădeau sub mină, cugeta la 
năcazul din ziua aceea şila altele și o supărare mare o învăluia. 
Aducind cafeaua neagră pentru bărbat și feliuța de pine pentru 
fată, supărarea-! crescu; iar după ce rămase singură și după 
ce-şi isprăvi treburile dimineţii, se așeză pe prispa de din dos 
in bătaia soarelui, oită greu și rămase cu ochii ațintiți asupra 
grădinii. îi era cald. Își desfăcu de pe ea şalul străvechiu. O 
șuviţă de păr ti căzu peste frunte. Işi aşeză cu grabă, sub gri- 
mea, părul. Şi sta mihnită, privind înnainte, intrun fel de întu- 
neric care creștea clipă cu clipă, cu buzele uşor gieschise. Parcă 
nu mai auzea nimic din ușoarele zgomote ale vecinătății. 

Se gindea. Mat intăiu era convinsă că nu-i geloasă. Nu- 
mai atit, că pe femeia lui Panaite Tomescu din capătul dela vale 
al uliței n'o putea suferi: necontenit aține calea lui L.aţcu: in 
fiecare sară la fereastră miorlăește şi dă din cap. La urma ur- 
mei, parcă numai la asta se opresc durerile ei? Decind sa 
căsătorit n'a avut ea o zi de linişte. Și chiar de-a avut zile 
de sărbători şi de odihnă, trebuiau să vie şi turburări mă- 
car un ceas-două. Nici ea nu ştie de ce nare noroc de 
fel. Prieline n'are; cite a avut toate au fost nişte ființe tică- 
loase ; intrau în casa ei numai ca s'o spioneze, so vorbească 
de rău, şi să stee la taciale și la risete cu Grigore Laţcu. Im- 
prejurul ei numai cu intrigi şi cu farmece umblau. Mai bineca 
sfirșit așa: nici să-i vie în casă, nici să se ducă la ele. Acu 
numai două cucoane are cu care se mai poate înțelege, două ne- 
veste de funcţionari la casierie, mutaţi aici tocmai de pe la Ga- 
lați. Cu dinsele mai schimbă o vorbă, două, da încolo nu mai 
are pe nimeni..... 

Nimic nu era limpede în cugetul cucoanei Luța. Crimpee 
de ginduri veneau și fugeau. Din multele-i pricini de supărări 
nu putea alege nici una temeinică, grozavă,—care să-i îndreptă- 
țească oftatul de siișiere şi murmurul dureros: «Of! imi vine să 


Acu ceva turbure parcă i se strecura în trup, în minte. 
Ceva rece, nedeslușit, o sfişiere, care răspundea unei frinturi de 
gind, rostită înlăuntru, cu buzele închise: <De-atiţia ani... dc-ati- 
ţia ani.... nu mai am pace.... nu mai am hodină....> 

De-atiţia ani se trudea ; jos, cu mulțămire nu se aşezase 
niciodată, ci totdeauna căzuse pe scaun cu un oftat de amără- 
ciune. Ş'acuma, din ciolanele atita vreme trudite se imprăștia 
în trup, în minte, acea sitșiere rece şi nedeslușită. 


E, E FE ETER E E E E E Ea PE et CRET CEE e a ore 


Citeva puicuţi negre se apropiau cu sfială de dinsa: intin- 
deau la fiecare pas capetele şi o priveau cind cun ochiu, cind 
cu altul. Cucoana păru că le zăreşte; făcu o mișcare; ele bă- 
tură din aripi şi porniră la fugă cîrciind. Clipa aceasta neobiş- 
nuită deșteptă cu desăvirşire pe nevasta lui Laţcu. Deodată îşi 
ridică privirile cu luciri galbene, urmări paserile, apoi şi le opri 
asupra straturilor cu verdețuri din grădină. Sc ridicâ iute, se 
duse şi-şi alese mărar, pătrunjel şi cozi de ceapă, se întoarse 
grăbită, ca urmărită de ceva, şi intră în bucătărie. Acolo începu 
să cotrobăiască intrun ungher: ridică un chersin și scoase ci- 
teva bucăţi de carne macră rămasă din ajun. O spălă cu grijă. 
o așeză pe fund; ascuţi cu sgomot cuțitul de marginea ceaunu- 
lui, pe urmă se opri, în cumpene. «Am să fac o mincărică. 
ca Şi ieri....>, şopti ca apoi, cu hotărire. Işi pregăti tingirea. un- 
tura şi începu să lucreze. Pe ușa deschisă intra lumina soarelui 
de Maiu. O adiere blindă venea dinspre livezi, cu miros de flori. 
Linişte mare se întindea în imprejurimi; rar se auzeau cintind 
cucoşii ; rar cite-un strigăt pornea cine ştie unde,—şi ajungea, 
din pricina depărtării, melodios pănă la căsuţa lui Lațcu. 

Cucoana Luţa auzi glasuri deodată, și tresări din gindurile 
ci dureroase. «Cine vine?» 

Veneai încet, prin grădină, foarte ușor imbracate, numai 
în papuci, cele două vecine cu care stătea de vorbă din cind în 
cind : cucoana l.uxița şi cucoana Ileana. Bărbaţii lor plecaseră 
la casierie, şi ele se indemnaseră intr'acoace, ca să mai schimbe 
două trei vorbe. Cucoana Ileana era acuma căruntă, în virstă, 
mamă a multor copii. Innainta cu greŭ, sufla repede, și-și mișca 
a lene capul, îăcind să joace vălurelele celor trei bărbii. Cu- 
coana Luxiţa era tinără incă,—și ochii mai păstrau o lucire de 
tinerețe pe fața bălae, ofilită. 

Cucoana Luţa le zimbi uşor, cu amărăciune. Şi cucoana 
ileana Timotei întrebă tare, subțire, așezindu-se încet pe pătuţul 
de lingă fereastră : 

«Ce mai faci mata, madam Laţcu ? 

— Ce să fac? ia și eu cu năcazurile; fac oleacă de miîn- 


— Da’ că zău, madam Laţcu, nici nu te ajunge capul ce 
să mai faci......» 

Cucoana Luxiţa Gheorghiu se răzimase de uşor, își ridică 
alene mina cu un boboc de trandafir, mirosind prelung și închi- 
zind o clipă ochii. 

«Madam l.ațcu, ce ai mata ? vorbi ea încet, cu un zîmbet 
dulce. Parcă eşti mihnită.....> 

Cucoana Luţa iși puse deoparte cuțitul, iși șterse mina de 
un colţ de ștergar şi rămase privind în tăcere spre cele două 
vecine. Apoi oftă. 

«Eh, multe am !.... grăi ea cu durere. Azi dezdedimineaţă 
am avut o supărare..... Ce să fac? dacă nu pot, aşa-s eu blăs- 
tămată, nu pot.... Eu treaba trebue s'o fac la vremea eï... Eu 


220 VIAŢA ROMINEASCA 


mă culc tirziu, mă scol dimineață cind se zăreşte de ziuă, şi 
simt eu cum mi-s ciolanele fărmate.... Parcă ce hodină mai poți 
avea ?..... Fac treabă, fac—şi dela bărbat, draga mea, să mă crezi 
n'ai nici-o mingtiere..... El se duce, ce-i pasă ? El se uită la altele...» 

Ochii cucoanei Luţa erau turburi și întunecoşi. 

Nevasta lui Timotei zise: «Doamne, madam Laţcu, n'ar tre- 
bui să te turburi pentru o ființă ca aceia..... 

— De cine vorbiţi ? întrebă cucoana Luxiţa; de Aglaia lui 
Panaite Tomescu? Am văzut-o şi eri, gătită, gătită și pudrată.... 
Mă mir cum de-i dă mina.... 

— Da, despre dinsa-i vorba...» zise cu mulțămire nevasta 
lui Timotei. lar cucoana Luţa se simți deodată gata să-şi verse 
tot focul pe care-l avea la inimă. 

«O văd, o tot văd, zise ea repede. O văd gătită, o văd su- 
“lemenită, o văd imbrăcată..... S'aud: ba că stă la ușă, ba că stă 
la fereastră, ba drăngăneşte la pian..... și ciță trec întorc capetele 
spre dinsa..... Decit dac'ași ști eu că este ceva la mijloc între 
dinsa şi Grigore, i-ași scoate ochii..... Aceia-i femee ? Vezi mată. 
dragă, aceia umblă numai cu mode și ei toată ziua muncesc. 
Eŭ o pălărie la doi, trei ani; eu o rochie la cinci ani..... Da' nu 
s'a indura el să spue: Na, tu, făptură a lui Dumnezea, iaca, ia-ţi 
și tu ceva, nu umbla așa ca o calică..... De ce să nu-mi dee? 
că eu string, eu economisesc, eu fac dintr'un ban cit face cea- 
laltă din zece, eu pe pudre şi parfumuri nu dau nimic, eu cins- 
tită sint... Şi nici la un bal nu mă duc, nici la o petrecere, eŭ 
imi caut de treabă. Ce să fac? dacă așa-s eŭ ticăloasă! ce pot 
face ?.... Iaca, de dimineaţă crezi c'am stat oleacă? ba cu găi- 
nile, ba cu grijitul, acuma cu mincarea,—ș'acu cite nu sint care 
stai, stau și se uită pe îerești şi se gindesc la toate fleacurile ?.... 
Eu nu știu ce să mai zic, nu ştiu ce să mai fac, da’ cite-odată 
spun drept că-mi vine să mă dau cu capu 'ntro îintină !> 

Şi repede, cu voce plingătoare, cucoana Luţa se tinguia. 
Vorbi din nou despre ceia ce face ea ca gospodină, iși arăta și 
degetele tăiate sau împunse, aduse iar vorba despre nevasta lui 
Panaite Tomescu, cu obidă, se întinse după aceia cu amănunte 
nesfirșite asupra cuptorului stricat, pe care, iaca, nu mai era în 
stare să-l mai tocmească. «Şi doar mode nu-mi fac, pălării nu-mi 
fac, ca aceia.... Ei nu înţeleg ce găsesc bărbații la dinsa..... 

— Așa-s bărbații, așa-s.... se tinguia şi cucoana Ileana, 
dind din cap încet și mișcindu-și vălurelele bărbiei. 

— Eu, drept să-ţi spun cucoană Luţă, zise după aceia Lu- 
xița, mirosindu-și prelung bobocul de trandafir, drept să-ţi spun, 
ași mai lăsa toate încolo, nu m'ași mai zbuciuma aşa... Şi eu 
am ale mele, o mulțime..... dar eu mai iau o carte, o gazetă, 
maj cetesc.... Ar trebui şi dumneata să te mai hodinești.... Așa— 
treabă şi iar treabă, de la o vreme te saturi !» 

Urmă o clipă de tăcere. Cucoana Luţa vroia să răspundă 
Şi-șI ţintise ochii turburi spre tinără. Dar Luxiţa şi aţintea ure- 
chea la ţipete cunoscute care venea din apropiere. 


O ZI, CA ALTELE 221 


«a ! zise ea tresărind. S'aud copiii..... Mă duc!.... S'o fi ar- 
zind şi mincarea pe foc 1....> 

Se deslipi repede de uşor, şi porni grăbită. 

«Ei, nu-ți vine să turbi? izbucni deodată în urma ei ne- 
vasta lui Laţcu, privind încremenită la. cealaltă vecină. Dacă-ţi 
spun ! Să ceteşti o carte, să cetești o gazetă! Iaca de ce-mi 
arde mie. Iaca şi asta, umblă cu flori, cu coc, și se crede fru- 
moasă..... De-aceia crăp eù de ciudă.... 

— Dumnezeu a umplut lumea cu ce-a putut, răspunse ttn- 
guitor cucoana lleana. i-oiă spune eù madam Laţcu, şi despre 
madama asta un lucru de-ai să te crucești...> 

Şi amindouă începură să sfătuiască un timp,—şi între sfa- 
turi cucoana Luţa iar intra cu obișnuitele-i tinguiri. Avea ea în 
ziua aceia o durere pe care trebuia s'o reverse în cuvinte. 

Iar după ce plecă și cucoana lleana,—rămase nevasta lui 
Laţcu singură, tot nemulțămită, oitind, și murmură cu năduh: 

«laca şi asta, umblă așa cu poșta dela casă la casă.... In 
casa ei nu-i un lucru așezat.... Şi cind vine bietul bărbatu-său acasă 
are ce aștepta pănă ce iîmbucă o mincare ca vai de lume !>» 

Intunecată, —işi isprăvi trebile bucătăriei, lăsă oalele şi tin- 
girile să scadă, apoi eşi, ca să caute ouăle în cuibare. 

Inaintea pragului însă, inţepeni îngrozită, căscă ochii şi-şi 
Zvirii braţele lungi în sus: 

«Val de mine şi de mine! uliul!» 

Cucoșul işi innălțase chemarea de alarmă şi găinile se re- 
pezeaŭ bătind din aripi la dosuri. Paserea de pradă se repezise 
din înnălțime vijiind şi izbise în tuiele din grădină o găină albă. 
Acum 0 apucase în căngi şi se trudea s'o ridice, s'o ducă cu 
el peste zăplaz. 

Cucoana Luţa începu să răcnească:  «]ha-ihaaa....> pre- 
lung, cu spaimă, repezindu-se în goană. Din fugă pusese mina 
pe-o cociorvă, o înnălțase, și așa, printre tufe de lilieci şi de 
coacăză, alerga, spre dușman. Găina se zbătea; uliul o strin- 
gea în ghiare și o ameţea cu bătăi de aripi în cap. Apoi la 
apropierea viforoasă a femeii se ridicâ scurt, filfii printre co- 
paci și dispăru deodată, lăsindu-se peste zăplaz în zbor lin. 

Nevasta lui Laţcu apucă cu grijă găina, o cercetă,—apoi o 
puse pe pămint înnainte-i. O privi cum deschide ciocul în răs- 
timpuri regulate, cum stă mai mult moartă cu ochii învăluiți. 
Privi în juru-i, privi printre arbori în direcţia in care zburase 
dușmanul şi isbucni: 

«Bată-l Dumnezeu să-l bată ! acu asta imi mai trebuia, după 
Supărările pe care le am !.... Ce fac eu acuma? Trăsni-l-ar și 
l-ar detuna! Iaca, moare găina....> 

Ridicâ paserea dela pămint, o duse în fugă pănă n bucă- 
tărie, acolo o stropi cu apă,—şi se uit cu turburare, cu amar 
la dinsa, pănă ce-o simţi că 'nţepeneşte. Atunci începu să se 
tingue și se blasteme încet. — Aşa, mormăind cu obidă, aduse 


292 VIAŢA ROMÎNEASCA 


ouăle din cuibare, așa işi isprăvi treburile sus, ștergind repede. 
cu minie, colbui de prin toate colţurile salonaşului. așa se in- 
toarse, şi se opri în pragul bucătăriei. li era sete. Se repezi 
cu cofa pină la fintina dela poartă. Se întoarse, umplu căniţa. 
bău repede apa, după aceia începu să umble prin bucătăric. 
«Parcă mă doare capul! șopti ea. Ce Dumnezeu oiù mai fi a- 
vind.... Nici nu ştiu ce să mai fac, așa-s de amărităl!» 

Intr'un răstimp, apot, ascultă bătaia ceasurilor de la turnul 
catedralei. Erau unsprezece, trebuia să vie şi Grigore și fata : 
trebuie să pue de mămăliguță. 

La masă, fata, Lenţa, tăcea ca deobiceiu. Ciştigase în viaţa 
năcăjită a copilăriei o teamă de fiecare clipă—și o groază parcă 
în zilele de minie ale maică-sa. Grigore Laţcu minca încet. pà- 
rea nepăsător—deși vedea bine că nevastă-sa abia aștepta să 
izbucnească. 

«Tu de ce nu mininci ? întrebă el totuși întro vreme. | 

— Mincare îmi trebuie mie ?> zise cu glas stăpinit femeia. 
Și deodată începu să-și verse amarul. 

Jaca, așa o lasă singură, acasă, fără un ajutor, fără nimica 
și a venit uliul șia omorit o găină. Dectt așa viaţă mal bine: 
ocna, mai bine moartea. 

«|.asă-mă, bre omule! strigă cu îndărătnicie bărbatul. Ş'a- 
poi daca omorit-o? O găină! Ce? e mai mult decit o găină? 
Mare lucru? Un cap de ţară! Dă-o dracului, lasă-mă în pace. 


Cucoana Luja era ostenită de atita năcaz: abia putu să 
ingine: | 

«Ințeleg ! înțeleg prea bine! ce-ţi pasă ţie? Eu o rochie 
nu-mi fac, eu o pălărie nu-mi fac. Eu de dimineață pănă "n sară 
muncesc ; îmi trece ciolan prin ciolan, eu nam o zi bună.... Ce 
să fac? eu nu pot fi altfel! Ce să fac? urmă cucoana Luţa cu 
un ris dureros; eu nu pot să ies gătită la zăbre. saţin calea 
bărbaților, să fac cu ochiul. Eu nu-mi fac mode. Eu sînt fe- 
mee cinstită. Dumnezeu știe singur cit mă năcăjesc.... Uită-te 
la mine, uită-te, ce-ţi pasă! Tu mininci și te duci, ce-ţi pasă! 
Eu stau bolnavă aici. Imi vine să mă daŭ cu capu 'ntr'o îintină!...» 

Bărbatul o privea cu nepăsare: 

«Ce discinți tu acolo, bre omule? Ce vorbeşti de mode și 
zăbre ? Du-te și te dă cu capu 'n fintină, dacă nai ce facc 
altceva! 

— Ştiam eu că asta-i răsplata roabei! gemu trudnic cu- 
coana Lufa. 

— Ei, şi ce vrai, frate? ce vrai? ce vrai? urlă deodată 
bărbatul. Lasă-mă dracului! N'am să am eu nici-o zi bună în 
casa asta?  Alaltă-eri huet, eri huet, azi huet, de ani de zile 


Şi omul își trinti pălăria 'n cap și eşi mormăind: «Babă 
çue şi nebună l» 
Cucoana Luța se lăsă încet pe scaun şi închise ochii. 


O ZI, CA ALTELE 223 


n aa aa 


Auzise. Auzise iar vorba asta. Şi cind i sc ridicară pleoapele, o 
ură sălbatică țişni parcă din luminile gălbui ale ochilor.—Se a- 
propie de oglindă, se privi, își pipăi nasul ascuțit și roș în viri; 
apoi ieşi incet, cobori la bucătărie, muie în apă o grimea albă 
și se legă la cap. 

Lența venea din grădină. Cucoana Luţa sta pe prispă. O 
privea lung cum vine. $'o opri în drum, aspru: 

¿Ce cauţi în grădină? ce-mi umbli lela? Eu stau și mă 
chinuiesc și tu-mi umbli lela? Hai, porneşte la școală! să nu te 
văd inaintea ochilor. lene !» 

In după-amiaza caldă, veneau mirezme dulci din toate gră- 
dinile. Un nour trecu peste soare ; citeva picături rare piriiră prin 
pulberea ogrăzii ; lumină mai vie năvăli în tăcerea gospodăriei ; 
şi cucoana Luţa, simțind foamea, intră în bucătărie şi înghiţi în 
grabă, în picioare stînd, o bucată de mămăligă şi citeva bucă- 
tele de carne. O induioșare ciudată o cucerea: «Aşa minincă ro- 
bii...» gindi ea, şi parcă-şi simți ochii calzi. După aceia își în- 
cinse un şort şi eşi prin vecini, ca să caute ouă proaspete. Gla- 
sul i sc auzi plingător în ogrăzile de alături, în ogrăzile mai de- 
părtate. Intr'un tirziu se intoarse. gifiind trudită, cu poala plină. 
Incepu să caute cloşca, o găină mare pestriță. O găsi într'un cui- 
bar părăsit, între pinze de painjeni după poiată, o aduse, se 
năcăji o vreme ca s'o așeze pe ouă, puse o impletitură de nu- 
ele peste dinsa,—și pe urmă se gîndi cu spaimă oarecum căa 
intirziat cu hrănitul paserilor. Strigâ curcile, gișştile, găinile, le 
dădu grăunțe. Le aduse și apă, cu grabă. Şi după ce isprăvi cu 
acest năcaz, începură alte alergări, fără hodină, prin grădină la 
plivit, prin casă ca să pregătească rufele care trebuiau spalate a- 
douazi ;— și soarele scobora incet-incet spre asfinţit, fata și Gri- 
gore se intoarseră acasă, și cucoana Luţa era foarte trudită. O 
găsiră în fața bucătăriei, privind găina, aruncată sub gard. Fata, 
sfioasă, sc strecură în bucătărie. Îi era sete. Pe cind bea apă, 
cucoana Luța se întoarse și începu să răcnească: 

«Ce faci acolo? Acu ați venit? V'aţi plimbat destul ?» 

Fata se trase înnapoi; puse răi cănița pe fund. Cucoana 
Luța tresări de sgomotul ascuţit al faianţei sfărmate, jos pe duşa- 
mea, Și se apucă de păr: 

«Dumnezeule! Dumnezeule ! iaca şi ceașca sfărmată! De 
opt ani o am. Am cumparat-o dela iarmarocul Siintului Ilie. Acu 
ai stricat-o și pe asta ! Iaca. de-aceia, iaca de-aceia turb eŭ, iaca 
de-aceia imi vine să mă duc în lume !...> 

Copila sui cu lacrimi în ochi în odaie. Cucoana Lujţa o ur- 
mări cu blesteme și tinguiri. Şi cind dădu cu ochii de Grigore, 
iar își aduse aminte de modele și de fasoanele «celei de dce- 
vale». Îndată işi scăzu glasul la tinguirea obișnuită. Copila se 
trăsese întrun colţ. Laţcu sta neclintit privind pe fereastră, şi o- 
daia se umplea de umbră. lar cucoana Luţa nu mai contenea. 
Incet-incet, o ameţeală, o siişiere o cuprindea, şi parcă vedea lu- 
mini roșii pe dinnaintea ochilor. 


921 VIAȚA ROMINEASCA 


«Toată ziua, toată ziulica n'am avut pace... iaca toată ziu- 
hca m'am zbătut... Şi dumneaei de bună seamă că stătea la fe- 
reastră și clămpănea din pian. Eŭ is rea, eu îs babă,—dumitale 
ce-ţi pasă 1... Dumneata petreci şi benchetuești... Fată-ta vine şi 
face pagube, trăsni-o-ar și n'ar mai ajunge—şi tot eu 1s vinovată ! 

— Da’ lasă, femeie, fata în pace! isbucni Laţcu. De ce-o 
blăstămi ? 

— S'o lăs în pace ? Iți samănă ţie!  Mini-poimini are să 
sară la mine să mă bată! Mini-poimini aveţi să săriți amindoi 
la mine. 

— Taci din gură, bre omule! urlă îngrozit Grigore. De un 
ceas imi trăncănești la cap. Dumnezeule Doamne, azi parc'ai 
fost turbată. 

— Nu mai pot, nu mal pot! gemu cucoana Luţa. De ani 
de zile muncesc ca o roabă, de ani de zile, de ani de zile... ca 
o roabă... și n'am nici-o milă, nimica... Umbli după cele cu mo- 
de, după ticăloasa lui Panaite, şi eù gem aici ca o roabă! 

— Taci din gură, bre omule! Tu ştii că dela o vreme imi 
es şi eu din răbdări... 

— Ştii, ştiă, știu !...ah! ştii !... ridea cu disperare femeia. Iaca 
sai și mă bate... trintește-mă la pămînt și mă calcă în picioare... Pe 
urmă du-te la cea de devale... Şi eŭ cao roabă aici, ca oroabă... 
De ani de zile... de ani dezile... 

— Taci din gură, nu urla aşa, căte- -aud oamenii ! Mal bine 
aprinde lampa și pune masa.. 

— Nu pot să tac, că eu . sint bătrină și nebună, nu pot 
să tac...» 

Bărbatul rămase mut o vreme, pe cind femeia vorbea fără 
oprire. Se ridică după aceia şi vru să iasă. 

~ «Unď’ te duci ? strigă cucoana Luţa ? te duci devale? Eu 
Ram mode, eŭ nu-mi cumpăr pălării, ce-ţi pot face?... Du-te... 

— Lasă-mă, bre omule, în pace... 

— Du-te, du-te !... strigâ cu îndirjire femeia și i se puse 
in cale. 

— Lasă-mă, bre omule, lasă-mă!» 

Grigore Laţcu avu deodată un urlet de minie. In colţul ei, 
fetița işi înnăbuși un strigăt de groază. Brincită, cucoana Luţa 
se izbise cu capul de un uşor, apoi căzuse la pămint. Laţcu eşi 
repede, în uliţă și porni încet undeva la deal. 

Cucoana Luţa se sculă tăcută, prin întuneric. Intră în 
bucătărie şi ațtțä focul. Puse ceaunul de mămăligă. Apoi ră- 
mase în picioare cu amar gindindu-se la suferințele ei de ani, 
“suferințele ei care numai aveati siirșit. 

«Nu mai pot! nu mai pot gemu ea cu durere. Nu mai pot... 
De ani de zile sufăr, dar acuma nu maï pot...> Işi pipăi timpla 
lovită. Şi parcă din toată ființa eï trudită pornea un îndemn de 
Rotărire. Şi ca într'un fulger se văzu în fundul îintinei, cu capul 
zdrobit, —și pe acei care o chinuesc pe toţi, imprejur, privind 
cu spaimă la îund, acolo unde roaba îi privea cu ochi înghe- 


O ZI, CA ALTELE 225 


țaţi. «Trebuie să sfirșesc, trebue să sfirşesc !...> Şi porni deodată, 
fără să-şi dea parcă seama, spre fintina dela poartă. Cind a- 
junse se opri și puse mina pe ghizdele, apoi pe roată, apoi pe 
lanţ. Simţi fierul rece. Şi deodată ca într'o îulgerare, o spaimă 
nebună o învălui, o întfășură ca un giulgiii rece. Se întoarse, se 
așeză pe prispă, şi căzu ca într'o nesimţire: intro nemișcare 
fără ginduri, fără zbucium. Era cel dintăiti popas pe care-l făcea 
cucoana Luţa în ziua aceia. Era liniște în juru-l; adieri dinspre 
grădină o răcoreau ; parcă simți dulceața odihnei în toate mä- 
dularele... Apoi ridică fruntea intrun răstimp—și raza lumina din 
bucătărie. Ziua ei de îrămintare incă nu se sitrșise. O jale ciu- 
dată, o siişiere ascuțită de neputinţă i se sui din măruntae spre 
ochi ; se întinse încet pe prispă și începu să plingă. Navea pe 
nimeni lingă dinsa, nimeni nu se înduioşa de suferințele ei,—şi i se 
părea că de-acuma va muri istovită ! Plingea aşa în tăcere. Tir- 
ziu auzi paşii lui Laţcu. Auzi din prag și chemarea sfioasă, du- 
ioasă a fetiţei: «Mămuţă, mămuţă 1...» Se ridică gemind cu oa-- 
sele trudite, și intră în bucătărie ca să pregătească cina. 


Mihail Sadoveanu. 


Ca şi odinioară... 


Am revăzut moşiea iar în floare... 

Blagoslovitul griu, prăjit de soare. 

Ca ş'altădată 'ntinde pe cimpie 

O nestirșită pinză aurie, 

Şi numai ici şi colo mici şuviţe 

De flori îmbălsămate şi pestriţe : 

lar printre ele țanţoșii, făloșii 
Maci roşii. 


Ca marea dup'o groaznică furtună. 
Așa părea azi cimpul potolit, 

Că nimeni n'ar avea temeiu de bănuit 
Că şi p'aici, năpraznică, nebună. 
Deslănțuitu-s'a revolta celor mici, 
De-au tremurat palate uriaşe 

"Şi s'au simțit mai mici, mai ncvoiaşe. 


Cine-ar ghici că un vulcan a fost aici ?.... 


Ca şi odinioară, subt arșiţa de vară, 

Țăranul stringe snopii belșugului străin: 

Şi-i calm, și-i harnic, bietul... Ce vită de povară! 
Dă zece inainte chiar boului blajin... 


Ca și odinioară, cl jalca doar şi-o plinge, 

Cosind, în resemnatul și blindul doinci viers... 

lar, —rătăciţi în snopul ce mina-i aspră stringe.— 

Văd cîțiva maci... şi-mi pare că-s petele de singe 
Ce incă nu s'au șters! 


VIAŢA NOMINEASCA 


Triptic marin 


Marea-i verde, liniştită, 
Cind se ivesc zorile. 
O cimpie nesfirșită 

Pare 
Smaraldina, calma mare... 
Dar unde-i sint florile? 


Marea la amiaz' e-albastră 
Cum sint peruzelele. 


Pare-un cer... Dar nici o astră 


N'are 
Acest cer fără hotare..... 
Unde-i sint stelele ? 


Noaptea-i neagră. S'o descrie 

Cearcă 'n van cuvintele. 

Noaptea-i neagră şi pustie..... 
Mare, 

Esti un cimitir!.... Dar, care, 

Unde-ţi sint mormintele ? 


Cer albastru fără stele, 
Verde cimp fără de flori. 
Cimitir fără morminte..... 
Tu-mi stirnești enigme grele, 
Tulburindu-mi biata minte, — 
Şi ca moartea mă 'nfiori.... 


George Ranetti. 


A P e SN NN e pr rr 


227 


„Postumele“ lui Eminescu” 


În toată lumea este obiceiul de a se publica manuscrisele 
oamenilor mari, după moartea lor.—E poate un fel de nedelica- 
teță față cu dinşii, şi, desigur, nu e unul care, dacă sar scula 
din morți, n'ar fi adinc jignit că i sa dat în vileag bucăţile pe 
cari le-a crezut nevrednice de el însuși, ori brulioanele din cari 
putem vedea chinul de a crea, din cari putem cunoaşte ce idei, 
banale adesea, și ce formă, stingace de cele mai multe ori, au 
eșii întăiu de sub pana scriitorului. Dar această nedelicateță este - 
scuzată prin marele interes ce au manuscrisele poeților pentru 
cercetătorii literari. Așa că, din acest punct de vedere, publica- 
rea manuscriselor lui Eminescu este justificată și este un lucru 
folositor. — Publicarea lor însă, în colecția „Autorilor clasici“, ca 
„poezii de Eminescu“, nu poate fi justificată. Dacă pentru cei din 
generaţia trecută, adevăratul Eminescu este și rămine Eminescu 
cel din ediția Maiorescu, apoi pentru generaţia tinără, care a avut 
dela 'nceput în mină două volume de Eminescu, „Eminescu“ 
este altul. Am văzut mulți tineri cetind pe Eminescu, indiferent 
din volumul cel mai vechiu ori din cel nou de „postume“.— Evi- 
dent că în mintea acestora există un alt Eminescu. 

Și e nedrept. Eminescu nu e, nu poate fi altul decit acela 
ce a voit să fie el insuși. Tot ce n'a voit să fie el însuși, e foarte 
util pentru priceperea poetului, dar nu e adevăratui Eminescu. 
Acolo unde Eminescu n'a pus toată arta sa, nu mai este el.— 
Avem noi dreptul să pronunțăm vre-o opinie asupra talentului 
său, judecind după vre-o „postumă“? -Am putea judeca, de 
pildă, pe Eminescu după sonetul Veneţiei din „postume:, în care 
nui e redată suggestiv „moartea“ Veneţiei, cind în sonetul defini- 
tiv e redată atit de fericit ?—Am putea să spunem că poetul Emi- 
nescu a fost uneori trivial (cum e în unele postume), cind în 
acel Eminescu ce a voit însuși să fie n'a fost niciodată trivial ?— 
Am putea spune că Eminescu a fost, ca poet, patriot-optimist 
(ca în unele postume), cind în ceia ce a voit să fie, în acela 
aşa cum singur s'a dat lumii, n'a fost patriot-optimist ?—Am pu- 


*) M. bminescu, Poesii Postume, Ediţie nouă, „Minerva“. 


„POSTUMELE, LUI EMINESCU 229 


tea spune că Eminescu a făcut și poezii „ocazionale“ (căci are 
în „postume“), cind n'a voit să fie un poet ocazional ? etc. 

Şi atunci, nu-i aşa că posiumele nu sînt de „Eminescu“ ? 

Sint unele „postume“, cele dinnainte de 1870, cari ne dau 
în adevăr talentul întreg al lui Eminescu dinnainte de 1870. Acele 
poezii, o ştim din compararea cu cele publicate de el în acelaşi 
timp, sînt așa cum le putea face Eminescu pe acea vreme. In 
acelea, Eminescu de pe atunci a pus tot ce putea pune. E întreg 
Eminescu adolescent. 

Dar „postumele“ de după 1870, din perioada sa de strălucire, 
Și care-s așa de inferioare poeziilor publicate de el în aceiaşi vreme, 
sint, evident, aruncături pe hirtie, impresii şi note, dacă voiţi, 
bucăți la cari nu a lucrat cu tot dinadinsul, în cari el ma pus 
toată arta de care era capabil. Există una, „Demonism“, care nu e 
nici versificată măcar. 

Aceste bucăţi pot fi considerate ca material poetic. Şi aşa 
le-a considerat și Eminescu, căci tot ce e mai frumos în ele, e 
utilizat de poet în alte bucăţi, în cele definitive. 

Aşa, de pildă, în poezia sa definitivă „Te duci“, Eminescu 
a utilizat imagini şi versuri din cinci „postume“; în „Despăr- 
tire“, din rei „postume“; în „Lasă-ţi lumea ta uitată“, din doză 
„postume“ ; în „Scrisoarea I“, din șase „postume“ ; în „Scrisoa- 
rea III“, din două „postume“ ; în „Scrisoarea IV“, din patru „pos- 
tume“ ; în „Rugăciunea unui Dac“, din trei „postume“; în „Din 
valurile vremii“, din fre; „postume“; în „S'a dus amorul“, din 
două „postume“; în „Pe lingă plopii fără soţ“, din două „pos- 
tume“; într'un „Sonet“, din o „postumă“ ; în „Glossa“, din o „pos- 
tumă“ ; în „Povestea Teiului“, din fre: „postume“ ; în „Dorinţa“, 
din o „postumă“ ; în „Călin“, din bei „postume“; în „Freamăt 
de codru“, din o „postumă“ ; in „Se bate miezul nopții“, din două 
„postume“ ; in „Împărat şi proletar“, „Luceafărul“, „Adio“, „Stri- 
goii“, din cite o „postumă“... 

Nici una din aceste „postume“ utilizate de Eminescu nu e 
variantă a poeziei definitive (variantele nu le-am socotit aici). 
Sint poezii cu alte subiecte, la cari Eminescu a renunțat, utili- 
zînd din ele ce i sa părut mai frumos, salvind, am putea zice, 
ce i sa părut mai preţios. Din unele a utilizat o imagine, din 
altele un vers, din altele mai multe versuri, din altele strofe 
întregi. 

Şi invers: din una şi aceiaşi „postumă“, Eminescu a utili- 
zat versuri în mai multe din poeziile sale definitive. Exemple: 
Din „postuma“ „Ah, cerutam dela zodii“, Eminescu a utilizat 
versuri în „Călin“ şi în „Dorinţa“ ; din „postuma“ „Luna codrii 
îi pătrunde“, a utilizat versuri în „Freamăt de codru“ şi în „La- 
să-ți lumea ta uitată“; din „postuma“ „Prina ramurilor mreajă“, 
a utilizat în „Povestea teiului“ şi în „Lasă-ţi lumea ta uitată“; 
din „postuma“ „Renunţarea“, a utilizat idei şi imagini în „Te 
duci“, în „Rugăciunea unui Dac“ şi în „Din valurile vremii“... ; 
din „postuma“ „Mureşanu“, a utilizat în „Se bate miezul nopții“ 


9 


230 VIAŢA ROMINEASCA 


și în „Impărat și proletar“; din „postuma, „Gemenii“ a utilizat 
în multe poezii și în special în „Scrisoarea IV“, in „Scrisoarea Í“, 
in „Se bate miezul nopții“ şi în „Rugăciunea unui Dac“; din 
„postuma“ „Diamant de nord“, a utilizat in „Scrisoarea IV“ şi 
în „Scrisoarea I“; etc. 

E clar, deci, că Eminescu, după ce a utilizat ce i sa pă- 
rut mai bun, a inutilizat pentru totdeauna bucata utilizată. A 
aruncat'o la coş, cum s'ar zice. 

Şi, încă odată, e interesantă, dar numai pentru cercetători, 
publicarea celor aruncate la coş. Dar această publicare trebue 
făcută cu socoteală : Să se dea bucăţile ca ceea ce sint, nu ca 
„postume“ ale lui Eminescu. 

În alte literaturi „postumele“ sint postume (postumele lui 
Vigny, de pildă, sint partea cea mai frumoasă a operei sale), iar 
„încercările“ părăsite sint brulioane. 

Dintre cele vre-o 120 de „postume“ din acest volum, cîteva 
sint variante ; vre-o 45 sint bucăţi pe care Eminescu le-a utili- 
zat în poeziile sale definitive; vre-o 20 sint anterioare anului 
1870, din vremea cind poetul nu se formase ;—rămin vre-o 50 a 
căror dată n'o ştim, dar a căror epocă o putem determina după 
conţinut. 

Multe din aceste 50 de „postume“ au un caracter intim sau 
ocazional, — genuri în care Eminescu n'a publicat. 

Dar şi acestea i-au servil poetului ca material, căci şi 
acestea (cași cele utilizate), dar mai ales acestea, sint notări de 
impresii momentane,—o întilnire, o vorbă, o amintire, —consem- 
narea fără pretenție a unor evenimente mărunte ale vieţi: sale, 
ori ale sentimentalităţii sale. Acest material, concentrat şi cură- 
țit de ceea ce are ocazional, i-a servit pentru acele poezii defini- 
tive, în cari iși exprimă sentimentele sale sub specie aelernita- 
fis, în cari, cel mai liric poet al nostru, și deci cel mai indivi- 
dualist, ne dă, totuşi, sufletul omenesc în general, ceea cee 
etern și universal în sentimentele omenești... In „Rugăciunea unui 
Dac“, de pildă, Eminescu pune în gura Dacului (şi deci a ori 
cărui sufletmindru căzut în „adversitate“) versuri din două „pos- 
tume“, în cari poetul iși cintă durerea propriei sale vieţi. 

„Postumele“ acestea sint bine venite din mai multe motive : 

Eminescu este un eveniment aproape inexplicabil tn litera- 
tura noastră. El e așa de mare față cu predecesorii săi, incit nu 
mai poate fi vorba deo „evoluţie“ a literaturii, ci de o săritură. 
Căci dela Alecsandri, Bolintineanu şi chiar Alexandrescu, în 
chip normal nu se putea ajunge la Eminescu. Şi nu vorbesc de 
conţinutul, de tendinţa operei lui Eminescu. Sărituri, în aceasta, 
s'au întimplat în toate literaturile. De pildă romantismul. Vorbesc 
numai de artă. Predecesorii săi sint așa de puţin artişti, și Emi- 
nescu e un așa de mare artist! El a moștenit atit de puţin, și 
a creat atit de enorm de mult !... Şi această „săritură“ părea şi 
mai mare pe vremea cind nu se cunoaştea decit opera sa care 
începe cu „Venere și Madonă“ (ediţia Maiorescu).—De cind însă 


„POSTUMELE“ LUI EMINESCU 231 


cunoaştem bucățile anterioare „Venerei și Madonă“, (din ediția 
Șaraga,—și acum din aceste „postume“), putem asista la evolu- 
tia ce a îăcuto Eminescu, care este, în același timp, evoluția 
literaturii romîne însăşi, dela Alecsandri-Bolintineanu pănă la 
Eminescu, evoluție întîmplată însă în activitatea unui singur 
om, cure e Eminescu: Eminescu adolescentul, cel de pănă la 
„Venere şi Madonă“, este scriitorul care face evoluția literaturii 
romine dela Alecsandri pănă la ceea ce ne-am deprins să tintele- 
gem prin „Eminescu“. 

Eminescu incepe cu exerciții în versuri, în cari îl vedem 
influențat de Eliade și mai ales de Bolintineanu,—intr'o bucată 
chiar de Conachi,— și de loc de Alecsandri. Sentimentele sale 
sint vagi, fără vlagă şi chiar afectate, ideile banale, subiectele 
ocazionale, imaginile nelămurite și exagerate. Nimene n'ar fi putut 
prevedea în autorul acestor bucăţi pe autorul de mai pe urmă al 
„Luceafărului“, al „Scrisorilor*, al „Floarei albastre“... Dar, an 
cu an, Eminescu se emancipează de modelele sale, în simtire, în 
idei și în formă. 

In „Mureșanu“, de pildă, care ni se spune că e din 1869, 
apare deja „Eminescu“. Desigur, această bucată n'are încă acea 
1nălţime neasămănată de concepție și de expresie, caracteristică 
operei genialului nostru poet, dar un cunoscător bun ar fi putut 
prevedea pe autorul „Scrisorilor“. 

Dealtmintrelea, chiar în perioada de strălucire care în- 
cepe cu „Venere și Madonă“, încă observăm două faze: faza de 
tranziţie („Venere şi Madonă“, „Epigonii“, „Mortua est“, etc. pănă 
la „Egipetul“) și perioada de maturitate, dela „Egipetul“ incolo... 

Dela „Viaţa“ (1865) pănă la „Venere și Madonă“ (1870) 
este evoluţia ce o face poezia rominească dela Alecsandri-Bolin- 
tineanu pănă la „Eminescu“. 

După această evoluţie, adică după Eminescu, va fi ridicol 
cine va mai scrie ca Alecsandri sau ca Bolintineanu. Dar aproape 
nimene nu va mai îndrăzni să scrie așa. 

Dar evoluţia aceasta a lui Eminescu pănă la 1870, pe lingă 
4 evoluție liferară, in senzul în care am vorbit, ne mai arată 
și evoluţia concepției lui Eminescu asupra vieții —am putea spune 
evoluţia temperamentului său,—și care corespunde și ea evoluției 
spiritului unei întregi categorii sociale, a „intelectualilor“ : trece- 
rea dela optimismul generaţiei dela 1848 la pesimismul genera- 
ției dela 1880. 

Concepţia asupra vieţii, Eminescu şi-a expus'o cu strălu- 
<ire în „Impărat și Proletar“, in «Scrisoarea I“ şi în alte citeva 
poezii, — dintre cari nu face parte „Mortua est“, în care eu nu 
<red, pentrucă o socot compoziţie, care tmi amintește „O fată ti- 
nără pe patul morții“ al cărei ritm îl și are, și care mi se pare 
un ultim ecou al influenţei lui Bolintineanu asupra lui Eminescu. 
In „Scrisoarea I“ și în „Impărat și proletar“ Eminescu, plecind 
dela consideraţii metafizice, dar mai cu samă dela concepţia ego- 
iSmului total și ireductibil al sufletului omenesc, decretează pen- 


233 VIATA ROMINEASCA 


aa 


tru totdeauna mizeria iremediabilă a omului.—ln „Mureşanu“, din 
care a extras mult în „Impărat și Proletar“, deși nu e încintat 
de alcătuirea (băgaţi bine de samă!) a omenirii, alcătuire care 
nu numai dă naştere suferinţii, ci și răutăfii tuturor oamenilor de 
pe orice treaptă socială, Eminescu totuşi rămine nestrămutat în 
credința progresului omenesc. In această lungă bucată a scris 
Eminescu strigătul de revoltă al proletarului, pe care la utilizat 
apoi în „Impărat și proletar“. Dar in „Mureşanu“ acest strigăt nu 
e urmat de trista constatare că: 


Se petrifică unul în sclav, altu 'mpărat, 


ci e urmat de mărturisirea! posibilității „mai bine“-lui. Partea 
a doua din „Ilmpărat și proletar“ este adăogită, reprezintă o evo- 
luţie a concepției lui Eminescu,—sub influența ! „Junimii“, cum 
s'a zis?1)—Nu ştiu. Dar desigur că această influență nu s'ar fi 
putut exercita, dacă Eminescu nu prezinta terenul. E interesantă: 
o notiță, scrisă de Eminescu ulterior, sub titlul poemei acesteia 
(„Mureşanu“) : „Am scris'o întrun timp cînd sufletul meu era 
Dătruns de curăţenia idealelor, cînd nu eram rănit de'ndoialăi. 

Această credinţă în bine, din epoca anterioară anului 1870, 
se arată și în alt chip: prin frecuenţa notei patriotice din bucă- 
tile din acea vreme. Chiariîn „Mureşanu“, poetul cîntă „mărirea“ 
viitoare a patriei. 

Mai tirziu, în epoca de maturitate, Eminescu rămine același 
adinc patriot, dar patriotismul, in această epocă, va fi o cauză 
de tristeță,—de pesimism,—a poetului. Ne mai avind încredere 
în viitor, el nu va mai crede în „mărirea“ patriei, ci va plinge 
durerile, —și poate pieirea,—ei viitoare. Atunci el va evoca tre- 
cutul glorios, dar mai ales cinstit, pentru a-l pune în fața prezen- 
tului trist, pentru a stizmatiza, prin contrast, acest prezent, care 
e o decădere. 

Evocarea trecutului la Eminescu este de o natură cu totul 
deosebită decit la un Alecsandri ori Bolintineanu. Aceștia evocau 
numai gloria trecutului, pentru a îmbărbăta pe contemporani.— 
Eminescu evocă mai puțin gloria, şi mai ales cinstea, curăţia 
vieții trecute, pentru a scoate în relief mizeria iremediabilă a pre- 
zentului. Pe de altă parte, un Alecsandri ori Bolintineanu n'aveau 
ceea ce se numește sentimentul trecutului. Nu iubeau vremurile: 
vechi, pentru poezia lor,—ci, cum am spus, pentru gloria lor.— 
Eminescu iubea vechimea pentru vechime. „Basarabii şi Muşa- 
tinii“, în poezia sa, nu sint numai gloria trecutului față cu mi- 
cimea prezentului, ci și, şi poate mai ales, albastrul perspecti- 
vei unui trecut îndepărtat. Aceasta e așa de adevărat, încît, fără 
a mai vorbi de „regii asiri“, pe care-i evocă de mai multe ori 
Eminescu, ori de „Egipetul“,—vom aminti ceea ce am putea numi 


1) A circulat multă vreme zvonul că partea a doua din „Împărat și 
praletar* a fost scrisă sub presiunea Junimii. Că a fost adaopgată, că este 
v revenise a lui Eminescu, acum, dupa publicarea poemei „Mureşanu“, e- 
sigur. Dar uumui atita e sigur. 


„POSTUMELE* LUI EMINESCU . 233 


dacisınul său. Eminescu e veşnic preocupat de Daci, îi admiră, 
ti poetizează. Se cunoaşte, îndeobște, „Rugăciunea unui Dac.“ 
Dar dela el a mai rămas un fragment dintro poemă admirabilă 
„Decebal“, o poemă „Gemenii“ (publicată in „postume“) etc.... 
lar într'o „postumă“ („In metru antic“), găsim o expresie, carac- 
teristică din acest punct de vedere : 

Cum pe dulcea-i liră Horaţ cîntat-au 

Astfel eu cercai să te cînt pe tine, 


Incordind un vers tinguios în graiul 
Traco-romanic. 


Acest dacism este o notă caracteristică poeziei lui Emi- 
nescu. Şi nu-l mai găsim, pe cit ştiu, ca însușire esenţială, decit 
in unele bucăţi, mai ales în „Piatra Teiului“, ale lui Alecu Russo, 
(alt Moldovan).—Dacă am voi să facem antropologie, şi înteme- 
indu-ne pe cercetările d-lui Onciul, care spune că Dacii au ră- 
mas numai în munții nordici ai Moldovei, am găsi, poate, în 
acest dacism al Moldovenilor, glasul singelui.... Dar nu aceasta 
e cauza. Cauza este, cum am spus, iubirea de vechime, puter- 
nică la Eminescu cași la Alecu Russo, —şi ce poate fi mai poe- 
dic, in poezia trecutului rominesc, decit amintirea străvechilor 
Daci, cari au fost odată prin munţii și văile acestea... Iar lipsa 
acestui dacism la cei:alți poeţi, cari au evocat trecutul, dacă se 
explică, cum susţinem, prin lipsa de sentiment poetic al trecu- 
tului, se mai explică şi prin concepția lor naţională: Persistenfa 
Dacilor a fost negată cu îndărătnicie de naționalismul de acum 
40—50 de ani, căci admiterea acestei persistențe însemna recu- 
noaşterea amestecului singelui dac în cel roman al coloniştilor, 
—şi naționaliștii din acea vreme aveau oroare de acest lucru.— 
Şi dacă acest dacism îl găsim la scriitori moldoveni, faptul se 
explică prin aceea că în Moldova Jafinismul a fost mai slab, 
aproape nul.—Vă închipuiţi pe un purist ardelean, ori pe un dis- 
cipol al lui, muntean, poetizind pe Daci, „strămoşii“ Rominilor ? 

Un caracter deosebit al „postumelor* este humorul de nu- 
anță veselă. Citeva trăsături vesel-humoristice se găsesc şi'n po- 
eziile definitive ale lui Eminescu: în „Pajul Cupidon“, în „Lu- 
ceafărul“, dar în „postume“ acest element e mult mai îrecuent. 
O „postumă“, din care Eminescu a scos partea cea mai poetică 
a „Scrisoarei IV“, se isprăveşte glumeţ, este un fel de mistifi- 
care (vezi mai jos). Cetirea „postumelor“ surprinde chiar, din 
acest punct de vedere. Ştiam un Eminescu adinc sentimental, 
grav, chiar posomorit, amar-humoristic, cind e humoristic,—şi 
descoperim un Eminescu hazliu pănă la mistificare.—Dar cei 
cari lau cunoscut, ne-au spus cu toții că Eminescu avea un 
temperament neegal. Caragiale ne-a spus undeva că era „vesel 
şi trist; comunicativ şi ursuz ; blind și aspru, etc.“ şi aiurea, că 
era: „melancolic și pasionat, deși în același timp iubitor de ve- 
selie și de petreceri uşoare...*. —că era, deci, după expresia lui Pla- 
ton, un dyscolos, la care, cum zice Schopenhauer, „preponde- 
rența abnormă a sensibilităţii produce inegalitatea dispoziţiei, pe- 


234 VIAŢA ROMINEASCA 


riodic o veselie exagerală, iar de regulă predominarea melan- 
coliei“.— Şi, cum caracterul fundamental al sensibilităţii lui Emi- 
nescu era melancolia, veselia, ea, desigur, era întimplătoare, 
dacă nu cumva era, şi ca, un strigăt de desesperare, căci mulți 
cheltuesc cea mai strălucită vervă în momentele cele mai triste. 
ale vieţii lor. Versurile din „Sărmanul Dionis“ sint un exemplu 
desăvirșit de vervă strălucită, aparent veselă, produsă de adin- 
cimea tristeţii. 

Şi în. multe din „postume“,—din aceste notări de impresii 
ocazionale, — găsim humor, căci „postumele“ oglindesc, în justă. 
proporție, momentele de tristeță și de veselie, o tristă veselie 
uneori. 

In poeziile sale definitive nu mai găsim decit foarte rar, 
cum am spus, această notă humoristică : In poeziile sale defini- 
tive, Eminescu n'a pus decit ceea ce era fundamental, am putea 
spune «devărat în personalitatea sa. Din notarea impresiilor oca- 
zionale, Eminescu a extras ceea ce a fost esenţial acestei perso- 
nalități.— Din „postuma“ amintită, pe care a utilizat'o în partea cea 
mai poetică a „Scrisoarei IV“, el a extras poezia romantică 
medievală, de care era îndrăgostit, și a lăsat humorul, care 
era întâmplător, pus acolo poate intrun moment de ironie, da- 
torită cine știe cării decepții de iubire, decepţie care la făcut 
atunci, în acel moment, să ia in bătae de joc etuziunile iubirii. — 
Eminescu, s'ar putea zice, era dintre acei oameni în cari apare 
intimitatea profundă şi devin cu adevărat ei, atunci cind iau con- 
deiul în mină. La alți scriitori se observă și o mai mare, o ra- 
dicală deosebire între chipul în care-şi trăesc viaţa şi între chi- 
pul în care o concep cînd scriu... 

In orice caz, acest humor, pe care-l găsim în „postumele& 
sale, dovedeşte oarecare rezistență față cu invazia tristeţii, oare- 
care luptă cu pesimismul. 

In această ordine de idei, „postumele“ ne servesc să mai 
lămurim un lucru. 

Poeziile lui Eminescu, din punct de vedere al atitudinii față 
cu viața, sint de două feluri. Pesimiste, nu sint decit poeziile 
sale filozofice, am putea spune teoretice : „Scrisoarea I“ şi „IV“, 
„Impărat şi proletar“, „Glossa“, etc.— Poeziile de iubire, dimpotrivă, 
ale unui idealist. Ele pleacă, toate, dela iubirea de viaţă, dela 
sentimentul că viața este un mare bun. Şi cel mult dacă sint 
melancolice, exprimind regretul după iubirea care s'a dus.—ln- 
sfirșit, în pesimismul lui Eminescu este, cum s'ar zice, o lacună. 
Dacă Eminescu nu e un pesimist consecvent, ceea ce-l face să 
nu fie așa sint mai ales poeziile de iubire. Şi acest lucru se 
vede şi mai bine în „postume“. Ba încă Eminescu ni-l spune 
singur într'o „postumă“ : 


Am blestemat viaţa în însuşi al ei miez, 
Ci tu, intrînd în visu-mi, te binecuvintez. 


„POSTUMELE“ LUI EMINESCU 235 


E drept însă că fn „Scrisoarea IV“, cind 
Organele-s sfărmate şi maestrul e nebun, 


Eminescu face teoria schopenhaueriană a iubirii... 


$ 
* * 


O importanță deosebită au „postumele“ pentru luminile ce 
aruncă asupra compoziţiei lui Eminescu. 

Ele ne fac să asistăm la chinurile creaţiunii marelui nostru 
poet,—indiscreţie, desigur, dar foarte utilă pentru cunoașterea 
mai adincă a lui Eminescu. 

Şi ce departe sîntem, după ce comparăm aceste „postume“ 
cu poeziile lui definitive, de naiva concepție a poetului care com- 
pune, ca un halucinat, intrun moment de supremă inspiraţie. 
„Postumele“ ne arată un om veșnic în căutarea formei tot mai 
periecte ; veșnic în căutarea expresiei proprii, unice ; veşnic sa- 
crificind expresii îndoelnice, versuri imperfecte, strofe în cari 
simţirea i se pare diluată, bucăţi întregi chiar, din cari nu sal- 
vează decit citeva expresii fericite; zgircit, în același timp, cu 
imaginile fericite, pe care le utilizează uneori după mulți ani. — 
lar din fericita alegere, pe cari o îace între imaginile din „pos- 
tume“, din fericita perfecționare a imaginilor alese, se vădeşte 
minunat puternicul său simţ de autocritică şi gustul său estetic fin. 

Iar toate acestea, la un loc, ne arată înnalta cozştiință ar- 
tistică a lui Eminescu, ne arată cum, prin acest om, literatura 
rominească a făcut o evoluţie enormă. De-acum înnainte, litera- 
tura devine artistică, nu ca în perioada precedentă Alecsandri- 
Bolintineanu, cind forma este neingrijită, cind scriitorii, cu gindul 
mai mult să „imbogăţească“ literatura și să cinte anumite idea- 
luri, sint indulgenţi cu sine înșiși, scriind, scriind mereu, cind 
mai bine, cind mai rău, cum dă Dumnezeu... 

Dela Eminescu, nu se mai poate scrie decit artistic. Dela 
Eminescu, toți scriitorii, și cei de talent și cei fără talent, au forma 
bună, și în opera lor nu mai găsim, alăturea de bucăţi corecte, 
bucăți ridicole, rușinoase, ca în opera lui Bolintineanu și chiar 
Alecsandri. 

Şi nu vom exagera, credem, dacă vom spune că Eminescu 
este părintele literaturii artistice romine. 

Ni se pare interesant să arătăm geneza cel puţin a unei 
poezii a lui Eminescu, cu ajutorul „postumelor*“,—rămănind ca 
cineva să facă un studiu complect asupra poeziilor lui Eminescu, 
din acest punct de vedere. 

Aleg „Scrisoarea IV“. Presupun că cetitorii o cunosc bine. 
lată versurile din „postume“, utilizate de Eminescu în această 
„Scrisoare“ : 


e 


236 


VIAȚA ROMINEASCA 


Şi dealuri departe pe-o linie clară 
Inseamn'a lor umeri pe cerul de sară, 
Cu stincile negre ruine strivite, 

Cu muchilen lună frumos zugrăvite. 


Și par urieşi ce'ntr'un cuib de balaur 
Pâăzesc o măreață comoară de aur, 
Căci luna ce'n dosul lor roşă răsare 
Comoară arzindă în noapte se pare. 


Uimit Cavalerul priveşte la lună 
Dumbrava şopteşte, isvoarele sună, 
Aruncă toiage de raze de neauă 

Și albă'n ferestre e orice perdeauă. 


Incet cavalerul s'apropie'n zvonul 

Al undelor palizi... zăreşte balconul, 

Cu frunze 'ncărcatu-i, prin grile în glastre 
Cu roze de $iras, liane albastre. 


lar papura sună de-al undelor treer 
in iarba înaltă suspină un greer... 
i vînătă-i umbra, şi rumănă-i sara 
in dulcea tăcere răsună ghitara 


«Văzut'am în visul junie-mi bogată 
Un înger—o taină în alb îmbrăcată 
Şi fruntea-i încunjur'o boltă de stele 
Şi ochii ei limpezi ca moi viorele. 


„Apari cu-a ta haină de scumpă mătasă 
Ce parencărcată de brumă-argintoasă, 
Să văd a ta umbră de lună 'nmuetă 

In păru-i de aur înalt-mlădietă“. 


S'auden baiconu-i foșnirea uscată 

A hainelor lungi de matasă bogată. 

Ș'apare prin flori aplecată pe grile 

Frumoas'aratare a dulcei copile. etc. 
(„Diamant din nord“) 


De-odată luna 'ncepe din ape să răsae, 

Și pân la mal durează o cale de văpae, 

Pe-o repede 'nmiire de unde o aşterne, 

Ea, fiica cea de aur a neguri: eterne. 

Cu cit lumina-i dulce pe lume se măreşte, 

Cresc valurile mării şi malul negru creşte. 

Şi aburi se ridică din fund de văi de dealuri, 

O insulă departe s'a fost ivit din valuri, 

Părea că s'apropie, mai mare, tot mai mare, 

Sub blindul disc al lunii stăpinitor de mare. 
(„Răsăril de lună“) 


„POSTUMELE“ LUI EMINESCU 


Se clatin visătorii copaci de chiparos 

Cu ramurile negre uitându-se în jos. 

lar tei cu umbra lată, cu flori pănă 'n pămint 

Spre marea 'ntunecată se scutură de vint... 
(„Gemenii“) 


Nu am chip în toată voia 
In privirea-ți să mă pierd, 
Cum îmi vine, cum imi place, 
Drag copil să te dezmierd. 


După git să-ți pun. eu braţul, 
Cu săruturi să m'adap 

Și tăcînd... cu ochii numai 
Să te 'ntreb clătind din cap. 


Să te 'ntreb în toată ticna, 
Gură 'n gură, piept la piept: 
«Tu pricepi ce 'ntreb acuma, 
Iți sint dragă ? Spune drept!“ 


Dar abia mă'ntind cu botul, 
laca sare cleampa 'n broască — 
De mătuşi şi de rudenii 
Dumnezeu să te păzească! 


Intorc capu 'n altă parte 
Si mă uit în jos smerit: 

Doamne, nu-i în lumea asta 

Vrun ungher pentru iubit ? 


Haide tată, haide mamă, 
Dur la deal şi dur la vale, 
Ba că „vremea e frumoasă“ 
Ba că „ploaea e pe cale.“ 


Iară tu suceşti ţigara, 
Smulgi la fire din musteţi 
Şin vorbirea "'nteresantă 
Torni câte-un cuvînt isteţ. 


Si ca mumii egiptene 

Stau cu toții 'n scaun fepeni, 
Tu cu minile 'ncleştate, 

Tot cu degetele depeni. 


[ară eu să-mi ascund risul, 
Duc batista mea la nas, 
Căci desvolţi atita spirit 
Ca viţelul de pripas. 


251 


238 VIAŢA ROMINEASCA 


Şi la ceas mecaniceşte 

ME EP! te uiţi şi rece: 

„Cite ceasuri ?“ toţi întreabă. 
„Ceasuri ? Şapte, fără zece“. 
3 cu mîinile în poale 

i pe scaune-au înlemnit 

Si vorbesc de slugi şi cloște, 
Doamne, tare mi-i urit! 


Şi nu pot în toată voia 

In privirea-ți să mă pierd, 
Cum îmi vine, cum Imi place, 
Drag copil, să te desmierd. 


(„lubila vorbește”) 


Am subliniat versurile care se găsesc în „Scrisoarea IV“, 
lăsind nesubliniate pe acele la cari Eminescu a renunţat, găsin- 
du-le, cu drept cuvint, că nu merită să intre în opera sa defini- 
tivă.— Așa, de pildă, din ultima bucată, Eminescu a renunţat la 
strofa care începe cu „Haide tată, haide mamă“, căci, după evo- 
carea „mătușşilor“ şi a „rudeniilor“ dintr'o strofă anterioară, această 
strofă nu numai nu e necesară, dar nu este nici de bun gust, și 
este și în contrazicere cu economia generală a bucății: căci dacă 
inoportunitatea „mătușilor“ şi a „rudeniilor“ evocă o împrejurare: 
vulgară, să-i zicem de mahala, din viața ingustă şi mepoetică a 
micii burghezii,.viață care se opune poeziei iubirii,—inoportuni- 
tatea „mamei“ şi a „tatei“, de cari se plinge fata in strofa omisă 
de Eminescu, dă pe față, la fată, un sentiment de mahalagioaică, 
și deci un element nepoetic în sufletul fetei,—pe cind, pentru 
economia bucății, e necesar ca să fie un contrast între poezia din 
sufletul fetei și intre prozaismul împrejurărilor. 

Versurile dela: „Iară eu să-mi ascund risul“ încolo, sînt 
amplificare, în orice caz o îngrămădire inutilă de note, cari mai 
sint și prea „ușoare“ : în loc să zugrăvească cu amărăciune îm- 
prejarările de azi ale iubirii,—prin humorul lor, ele banalizează 
sentimentul de revoltă. 

Tot așa, din bucata întăia, Eminescu a lăsat la o parte 
strofa care începe cu: „Văzutam în visul junie-mi bogată“, 
pentrucă nici viziunea nu e clară (poate nici sinceră) şi, deci, 
nici forma expresivă. 

Acum, să comparăm citeva versuri din acele pe cari le-a 
utilizat Eminescu .cu versurile definitive din „Scrisoarea IV“, spre 
a vedea cum se corija Eminescu pe sine însuși. Aceasta ne va 
arăta acel simţ de autocritică, acel gust estetic și marea exigenţă. 
față cu sine însuși a marelui nostru poet,—setea sa de perfecțiune. 

În „postuma“ sa, Eminescu zice: 


Şi dealuri departe pe-o linie clară 
Inseamn'a lor umeri pe cerul de sară, 
Cu stincile negre, ruine strivite, 

Cu muchile'n lună frumos zugrăvite. 


«POSTUMELF“ LUI EMINESCU 239 


Și par urieşi centr'un cuib de balaur 
Păzesc o măreață comoară de aur, 
Căci luna ce 'n dosul lor răsărise 
Comoară arzîndă în noapte se pare. 


Aceste versuri au devenit în „Scrisoarea IV“: 


Luna tremură pe codri, se aprinde, se măreşte, 
Muchi de stîncă, viri de arbor ea pe ceruri zugrăveşte, 
lar stejarii par o strajă de giganţi ce-o înconjoară, 
Răsăritul ei păzîndu-l ca pe-o tainică comoară. 


Eminescu a lăsat versurile dela început, unde e vorba de: 
„dealuri“, căci acele versuri sint cuprinse in cele trei cuvinte: 
„Muchi de stincă“.— A lăsat și cele două versuri justificative : 
„Căci luna ce-n dosul, etc.*, concentrindu-le în unicul vers pro-. 
sopopeic : „Luna tremură pe codri, se aprinde, se mărește“. Prin 
aceasta nu numai a scăpat de versul justificativ, care începe cu 
„căci“, dar descripția a căpătat o mare putere. In loc de imagi- 
nea stincilor, cari par ureși ce păzesc comoara de aur (=—răsă- 
ritul lunii), Eminescu, adăugind la peisaj stejarii, spune că a- 
ceștia sint paznicii urieşi, imagine mult mai frumoasă ; iar ste- 
jarii păzesc, deadreptul, „răsăritul lunii“, pe care Eminescu îl 
compară cu o comoară,—și nu „comoara de aur“,— concepție 
mai fericită, căci expresia directă dă mai multă putere; meta- 
fora, aici, era o preciozitate.—Epitetul, apoi, de „tainic“, pus în 
locul banalului „de aur“, este de ʻo puternică suggestie, căci ne 
evocă, în adevăr, tăcerea nopții, păşirea înceată a lunii deasu- 
pra codrului, misterul naturii într'o noapte de vară... 

Am comparat aci primele versuri din prima bucată, ca să 
incep cu începutul. —Cetitorul să compare şi celelalte versuri din 
bucata intăia şi din celelalte bucăţi, și va găsi exemple şi mai 
bune de felul cum se corija Eminescu pe sine însuși.—Să com- 
pare, mai ales, „postuma“ a doua de mai sus („Răsărit de lună“) 
cu pasajul corespunzător din „Scrisoarea IV“, şi va vedea ce a. 
scos Eminescu din această „postumă“, eliminind, corijind, cău- 
tind expresia unică, imaginea clară şi îrapantă. 

lar dacă ţinem socoteală şi de variante, atunci ne vom da 
samă complect de munca creatoare a lui Eminescu. In „Povestea 
Teiului“, de pildă, Eminescu a utilizat trei „postume“. Dar 
„Povestea Teiului“ are o variantă, .care este o primă re- 
dactare, mai puţin reușită. Poezia definitivă „Povestea Teiului“ 
este, deci, corijarea altei bucăţi, care bucată, la rindulei, conţine 
material corijat din trei „postume“. 

Dar din compararea acestor „postume“, transcrise mai sus, 
cu „Scrisoarea IV“, se pot vedea și unele particularități, de cari 
am vorbit în partea dintăiu a articolului. 

Se ştie că „Scrisoarea IV“ are două părți: In prima se 
cîntă amorul romantic medieval; în a doua se zugrăvește pro- 


-240 VIAŢA ROMINE \SCA 


zaicul amor de azi şi se face teoria,—schopenhaueriană, —a amo- 
rului, după care urmează versurile, în cari Eminescu spune că 
e „sătul de așa viaţă“.—, Postumele“, din cari a extras Emi- 
nescu o mare parte din materialul „Scrisoarei IV“, au ca su- 
biecte: Prima („Diamant din nord“) este o poveste humoristică: 
un cavaler, căruia o fată ti spune să-i aducă diamantul din nord, 
dacă vrea să-l iubească, se duce peste nouă mări și nouă ţări, 
prin locuri pline de primejdii, de balauri și șerpi, can poveşti, 
nu se lasă ademenit de o altă fată frumoasă, găsește în fundul 
mării diamantul,—se trezeşte deodată sub balconul iubitei sale, 
căci visase c'a fost după diamant, strănută, căci răcise prin 
somn, fata ride de „amoru-i prostatec.“— A doua („Răsărit de 
lună“) este un pastel, în care se zugrăvește acest moment al nop- 
ții.—A treia („Gemenii“) este o poemă, în care e vorba de un 
rege dac.—A patra („Iubita vorbește“) este tinguirea hazlie a 
unei fete că nu o lasă rudele singură cu iubitul ei, și zugrăvi- 
rea cu humor, de cătră fată, a ţinutei stingace a iubitului in 
fața rudelor. 

Cum vedeţi, din bucăţi cari au cu totul alt subiect,—și pe 
cari, storcindu-le de tot ce-au avut bun, le-a condamnat,—poe- 
tul a extras o altid poezie. Cel mult dacă ultima conţine o parte 
din subiectul „Scrisoarei IV“, dar și această ultimă „postumă“ 
se deosebeşte mult, şi caracteristic, de fragmentul corespunzător 
din „Scrisoarea IV“. Aici vorbeşte o fată, in „Scrisoarea IV“ un 
bărbat.— Aici poezia e intimă şi ocazională, în „Scrisoarea IV“ e 
generală, căci nu e vorba de iubirea sa, şi nici a cuiva, ci de 
felul și împrejurările iubirii de azi.— Aici e humor vesel, în „Scri- 
soarea IV“ humorul vesel a dispărut tot şi a rămas numai humorul a- 
mar, și numai atita cit e necesar spre a satiriza împrejurările iu- 
birii de azi. 

Aşa dar, mărginindu-ne numai la „Scrisoarea IV“,—pe care 
am ales'o pentru alt scop,—găsim, în dosul operei perfecte, ge- 
neral-omenești și sumbre a lui Eminescu, o altă operă, pregăti- 
toare, cu caracter mai intim, mai ocazional, mai optimist şi mai 
vesel, din „postume“. 

Sint „postume“ la cari Eminescu a renunțat, păstrind insă 
citeva versuri, cari i-au servit ca punct de plecare pentru o po- 
ezie definitivă întreagă. Așa, de pildă, din „postuma“ intitulată 
„In metru antic“, Eminescu a luat strofa penultimă şi, în ritmul ei, 
a scris o altă bucată, poezia definitivă „Odă în metru antic“. 

Incă vre-o citeva observaţii înnainte de a isprăvi aceste cite- 
va note şi impresii asupra „postumelor“ lui Eminescu. 

Intre „postume“ c una în proză, „Demonism“, dar cu rin- 
durile scrise ca versurile. Să fie acesta un procedeu, dacă nu 
obișnuit cel puţin intimplător, al lui Eminescu ? Să-și fi fixat el, 
întotdeauna sau uneori, în forma prozei, ideile, imbrăcate în cele 
dintăi imagini ce i-au venit în minte, spre a versifica pe urmă? 
Ar fi interesant de ştiut acest lucru, foarte important din punct 
de vedere al concepției și execuţiei artistice. 


„POSTUMELE“ LUI EMINESCU 241. 


Co me 


Şi incă ceva. 

Cine a cetit proza lui Eminescu, mai ales articolele lui po-. 
jitico-sociale, a observat că acela care, in poezii, are cea mai 
curată şi mai estetică limbă rominească, în proză are o limbă 
care lasă, adesea, mult de dorit: neologisme curioase, ardele- 
nisme, germanisme în construcţii, etc. Parc'ar fi doi oameni. — Nici. 
in „postume“ limba lui Eminescu nu e bună. Nu e nici curată, 
și nu e nici estetică. Cetitorul poate a observatacest lucru chiar 
Și numai din citațiile de mai sus, cari nu sint din cele mai ca- 
racteristice din acest punct de vedere. 

Se vede că Eminescu sa luptat mult cu limba. In bucăţile 
de dinainte de 1870, s'ar putea zice că limba lui e detestabilă. 
E mai prejos de Alecsandri, şi poate şi de cit alții. In „postu- 
mele“ de după 1870 (din perioada de strălucire!) limba e mai 
bună, dar cu mult mai prejos decit în poeziile ce publică în 
acelaşi timp. 

Se vede că Eminescu, și în privința limbii, se corija, fă- 
cea selecție în propria sa limbă, cum am văzut că proceda şi 
in privința ideilor, simţirilor şi imaginilor. Şi acelaşi gust estetic, 
aceeaşi autocritică, aceeaşi exigență față cu sine la făcut să pună 
în poeziile-i difinitive cea mai frumoasă limbă rominească,— 
limba care a devenit tipul limbii literare artistice, limba în care 
scriu scriitorii de azi. 


Toată această penibilă siorțare, în atitea direcţii, a marelui 
poet se explică şi prin temperamentul său, dar mai ales prin 
faptul că n'a avut predecesori. El a trebuit să-și formeze și limba 
hterară şi limbajul poetic,—lucruri pe cari poeţii din ţările culte 
le găsesc gata. Unul din meritele lui Victor Hugo e şi acela- că 
a imbogățit limbajul poetic, dind valoare poetică unor expresii 
pănă atunci excluse din poezie. Dar Eminescu a creat aproape 
pe deantregul limba poeziei rominești, avind să fixeze, preala- 
bil, şi limba literară.—Şi cu cît mai mare poetar fifost el, dacă 
nu Şi-ar fi cheltuit jumătate, poate, din energia sa intelectuală cu 
crearea acestor lucruri, pe cari poeții, cari au în urma lor o lite- 
ratură formată, le găsesc deagata, căci, precum în știință, tot așa şi 
in literatură, cei ce vin în urmă adaogă numai la capitalul acu- 
mulat... Şi,—fiindcă am apucat pe calea părerilor de rău după cele 
ce ar fi putut să fie altiel,—cu cit mai mare poet, iarăşi, ar fi 
fost Eminescu, dacă minunatul instrument, cu carea cintat „floa- 
rea albastră“, nu s'ar fi stărmat la al treizeci şi doilea an al vris- 
tei sale... Sau, cel puţin, dacă pănă la această catastrofă, el mar 
fi fost silit să se indeletnicească cu atitea lucruri străine de po- 
ezie, ucigătoare pentru un om ca dinsul... 

Progresul necontenit în adincirea vieţii şi in îrumuseţa for- 
mei, ce se observă și în perioada sa de maturitate, dela „Ve- 
nere și Madonă“ pănă la „Scrisori“, progres care nu avem nici 
un motiv să credem că ar fi încetat, ne face să presupunem, cu 
tristeță, culmile la care ar fi ajuns cel mai mare şi cel mai ne- 
fericit scriitor al nostru. 


G. Ibrăileanu. 


Cronica Artistică 


Muzeul Aman * 


Dacă adevărat este că vrista culturală a unui popor se măsoară 
«după monumentele sale de artă, întocmai după cum se numără și vrista 
unui stejar după inelele concentrice ce prezintă trunchiul, apoi sîntem 
<culpabili de o mare vină. Vină ce constă în nepermisa cochetărie de 
a fi ascuns, parcă înadins, toate manifestările şi monumentele artistice, 
după cari să se fi putut vedea etatea respectabilă a culturii poporului ro- 
min. Şi aceasta a făcut pe vecinii noştri, cari în această privinţă cu 
mult ne-au întrecut, să ne considere ca veniţi în urmă în rîndul naţiu- 
nilor civilizate ale Europei răsăritene. 

Azi înfine ne-am deşteptat din amorţeala ce ne cuprinsese; ne- 
am hotărit în fine să ne arătăm vrista adevărată. Domneşte un alt cu- 
rent, mult mai sănătos. 

Regele, în primul rînd, apreciind marea însemnătate a monumen- 
telor Voevozilor noştri, a căutat să le scoată din nou la lumină şi să le 
redea splendoarea lor de odinioară. Astfel, graţie grijii şi ajutoarelor 
„date de Suveran, avem azi în toată strălucirea lor monumentele falnice şi 
unice nu numai în ţara noastră, dar în lumea întreagă. Curtea de Argeş, 
“Trei-Erarhi şi toate celelalte biserici încă  nerestaurate, stiîrnesc cu 
drept admiraţia tuturor. Reprezentante ale unor vremuri destul de înde- 
părtate, ele constitue cele mai frumoase şi arătoase hrisoave ale belşu- 
gului şi culturii înaintate a poporului nostru. 

Urmînd pilda dată de Rege, statul, la rîndul său, a înscris între 
preocupările sale îngrijirea şi restaurarea monumentelor noastre istorice. 
Zi pe zi noi înşine sîntem surprinşi, văzind că se scoate la lumină, din 
întunericul nepăsării noastre, aşa de frumoase dovezi ale unui trecut atit 
de bogat, de care putem să fim atit de mîndri. 

In acelaşi ordin de idei am început să adunăm cu religiozitate şi 


* Operu pictorului e pe larg analizală în „Catalogul Muzeului A- 
man“, acum apărut. í vol. 80. $9 pp. şi 32 ilustraţii. Minerva 19083. 


CRONICA ARTISTICA 243 


micile dar aşa de importantele rămăşiţe răzlețe, cari ne redau o idee 
despre viața strămoşilor noştri. 

Mulțumită mişcării create şi protejate tot de sus şi în special de 
Domnița noastră, de Principesa Romîniei, s'a deşteptat, tnfine, pricepe- 
rea şi iubirea celei mai scumpe moşteniri a noastre: a acelei moşteniri 
care este încă vie, şi se manifestă în acel simţ artistic atit de subtil, de 
care este însufleţit poporul nostru. Poezia populară, cu duioasele ei 
doine, şi-a găsit emulul în arta populară, cu splendidele ei ţesături şi 
neintrecutele sculpturi. 

Aprecierea artei populare, este cea mai bună dovadă a redeştep- 
tării noastre naționale. 

Acum că ne cunoaştem trecutul şi ştim să apreciem calităţile su- 
fleteşti ale poporului nostru, sentimentul naţional se simte mult mai întărit. 
Cu faţa altfel senină ne putem uita şi noi peste umerii vecinilor noştri, 
cari pănă azi ne erau superiori. 

Toate aceste mişcări, însă, încep de abia să se închege: la zeci 
de ani de distanţă, Regele inaugurează cite o catedrală; ici şi colo, ra- 
reori numai, se tirnoseşte din nou cite o bisericuţă, al cărui clopot a 
fost menit să tacă atîtea veacuri; muzee noi încep să se instaleze pro- 
vizoriu şi cu mijloace restrinse ; muzeul cel vechiu, el însuşi cuprins de 
frigurile vremii, începe pare-se să scuture colbul învechit de pe odoa- 
rele sale. 

Inaugurindu-se seria deschiderii muzeelor cu acea a lui Aman, ea 
nu se mai poate opri aici. Muzeului primului întemeetor al învățămîn- 
tului artistic în Romînia, trebue, în mod fatal, să-i urmeze în cel mai 
scurt timp muzeul celui mai mare pictor al nostru, care a imortalizat 
pe veci, sub cea mai frumoasă a ei înfăţişare, țara şi poporul nostru. 

Bisericuţii lui Aman trebue să-i stea în faţă catedrala lui Grigorescu. 

Şi nici atunci nu ne vom putea opri. Va trebui iarăşi, tot cît mai 
curind, să se ridice înfine şi acel? mare templu al rominismului, în 
care să se oglindească, în toată splendoarea ei, cultura bogată a popo- 
tului romin. Acesta va fi Muzeul de artă naţională. 

In această plăcută aşteptare, să ne bucurăm şi să sărbătorim pri- 
mul pas făcut, căruia alţii vor urma în curînd. 

Soarta, care în nepărtinirea ei distribue aşa de bine toate, parcă 
dinadins a hotărit, ca tocmai muzeul lui Aman să fie primul inaugurat. 
El a fost primul întemeetor al învățămîntului artistic în ţară şi pe urma lui 
S'au putut desvolta toate mişcările ce înregistrăm astăzi. Căci, pe lingă 
artist, înainte de toate sărbătorim pe Aman ca întemeetorul vieţii artis- 
tice la noi. Pe cînd contimporanii săi puneau temeliile Rominiei mo- 
derne, Aman ridica şi el un alt edificiu, acelal artelor frumoase. Această 
operă este exclusiv a lui. Greutățile cu cari a avut să lupte n'au fost 
puţine şi numai focul sacru, de care era animat, l-a făcut să le învingă. 

Ca mai toate marele figuri ale timpului său, Aman face parte din 
clasa boerească ; el este fiul serdarului Dumitru Aman, boer craiovean, 


344 VIAȚA ROMINEASCA 


iar mumă-sa, Pepita Paris, era de origine greacă. El se născu la 1828 
sau 1831 la Cîmpulung. Avind de la început predispoziţiuni pentru artă 
şi învingînd greutăţile ce îi opuneau părinţii săi, el reuşi să plece la 
Paris, hotărit să devie pictor. In adevăr el reuşi să reabiliteze cuvîntul 
şi ocupaţia de zugrav, atit de despreţuite odinioară la noi în ţară. La 
Paris el ajunse în curînd la succese foarte strălucite. Pinza sa reprezin- 
tind bătălia de la Olteniţa e citată cu multe elogii de criticii francezi ai 
vremei. Din nefericire tînărul artist a intrat în societatea unor pictori cari 
erau ultimii reprezentanţi ai unui gen de pictură cu totul învechit. Maeş- 
trii săi Drolling şi Picot erau urmaşi ai clasicizmului lui David, pe care 
şcoala cea nouă a lui Delacroix îi lăsa atît în umbră. Prin influenţa lui 
Horace Vernet şi alţi ilustratori de bătălii, Aman începu şi el prin pic- 
tarea scenelor de războiu. 

Incidentul plecării lui la Constantinopol, pentru a prezenta pinza 
sa, bătălia dela Olteniţa, Sultanului, hotărăşte şi activitatea ulterioară a 
pictorului. Profitînd de o ocazie favorabilă, el ia parte la războiul din 
Crimea şi ne lasă pinza sa, bătălia de la Alma, care deasemenea fu 
mult apreciată de Parizieni. In aceste prime lucrări ale lui, el se resimte 
grozav de influenţa tenebrozilor italieni, foarte la modă atunci. O do- 
vadă despre această nefastă înriurire este şi copia bătăliei lui Salvator 
Rosa, ce se găseşte în Muzeul nostru. Aceeaşi tonalitate bituminoasă, 
aceleaşi efecte de lumină factice se regăsesc şi în alte pinze ale lui, din 
această primă epocă. Un bun exemplu este „Cea din urmă noapte alui 
Mihai Viteazu“, expusă în Muzeu. 

Despre talentul şi meritele incontestabile ale lui Aman ne dă o 
bună dovadă portretul său, făcut la Paris. Acesta este cu siguranţă cea 
mai bună lucrare dintre toate ale lui, şi nu putem de cît să regretăm că 
Aman nu s'a consacrat mai cu dinadinsul portretului, în care specialitate 
ar îi ajuns desigur la adevarate capo d'opere. El insă—cum singur ne 
spune într'una din numeroasele sale scrisori cari ne-au fost păstrate,— 
considera pictura mai mult ca o ilustrare a istoriei. In adevăr, venind în 
ţară, îl vedem consacrîndu-se din nou mai mult scenelor cu subiect pa- 
triotic sau războinic. El contribue, ca şi Alecsandri în poezie, la popula- 
rizarea prin imagine a marilor noştri eroi şi în special a lui Mihai Vi- 
teazu. Tot de la el avem interesantele şi marile tablouri reprezentind u- 
nirea principatelor şi depunerea jurămîntului Domnitorului Carol I. 

Toate aceste lucrări ale lui, deşi nu lipsite de merite din punctde 
vedere formal, nu sînt însă însufleţite de acea concentrare şi vervă ca- 
racteristică, care face nota distinctivă a adevăratelor capo d'opere. Dar 
nu numai în picturile sale rezidă marele merite ale lui Aman. Omagiul 
ce astăzi i se aduce se cuvine în primul rînd întemeetorului şcoalei de 
arte frumoase. 

De abia întors în ţară, Aman simțind lipsa totală a unei mişcări 
artistice, lucră din răsputeri pentru înfinţarea şcolilor de artă. In 1864 


Gravuri ale pictorului Th. Aman: 


1) Portretul său; 2) Cunania. 


F- = 


Th. Aman: Domnitorul Carol I depune jurământal pe Constitaţie, 


"1914 DSIN pdnq :uouu "UL 


Atelieral pictoralui Aman, dc el însuși. 


CRONICA ARTISTICA 245 


mată 


el este numit directorul primei şcoale de „Belle-Arte“, cum i se zicea 
atunci, şi timp de peste 20 de ani el necurmat lucrează la prosperarea 
acestei şcoli. Intreaga pleiadă. de tineri artişti de astăzi e formată din 
foşti elevi ai lui Aman. El se ocupă de educaţiunea lor şi după eşirea 
lor din şcoală, după cum se vede din numeroasele scrisori ce primea 
dela foştii săi elevi plecaţi în străinătate. Şcoala decurînd înființată fu 
la un moment lipsită de sprijinul oficial, şi numai graţie lui Aman ea 
putu să subziste timp de doi ani fără nici un ajutor al statului. 

Acestea sint merite ale pictorului, care niciodată nu trebue să fie 
uitate. In afară de şcoala de bele-arte, tot lui se datoreşte şi înființa- 
sea primelor noastre galerii de tablouri, ajutat fiind în aceasta de poetul 
Bolintineanu, în calitatea sa de ministru al cultelor. 

Dar nu numai în învățămîntul oficial se resimte influenţa lui Aman. 
Intreaga mişcare artistică a timpului era condusă de el. Atelierul său, 
muzeul de astăzi, era singurul centru artistic în care se aduna elita bu- 
cureşteană a timpului. Aman, după cum ni-l arată tabloul'alăturat, re- 
prezentînd atelierul său, sta neclintit la şevalet, pe cînd în juru-i se pe- 
rindau amicii şi cunoscuţii săi, atraşi prin farmecul conversaţiei şi cu- 
noştinţelor sale alese şi variate. Căci artistul, după cum se constată din 
scrisorile sale, era şi un fin literat şi un bun violoncelist. 

In orele sale libere Aman s'a ocupat şi cu sculptura. Mai toate 
mobilcle, cari ornează azi încă atelierul său, sînt lucrate de el însuşi. 
O altă fază interesantă a activităţii sale artistice este acea a gravurilor. 

Ne-au rămas de la el peste 80 de plăci gravate. 

Neiîntreruptă şi bogată a fost activitatea lui Aman pănă în ultimile 
sale momente.  Atins, în ultimii ani, de o boală grea, el nu găsea all- 
narea suferințelor sale decît lucrind, lucrînd mereu. 

In 19 August 1891 artistul nostru îşi dete obştescul sfîrşit, în mij- 
locul lumii bogate de el create. 

O ultimă a lui dorinţă rămînea să fie realizată: Opera lui dim 
viață să continue a fi pildă urmaşilor săi. In acest scop, el hotărise ca 
atelierul său să serve drept muzeu după moartea sa. Cu o venerație 
demnă de toată lauda, doamna Aman, văduva pictorului, păstră moşte- 
nirea neuitatului său bărbat. La un moment însă opera era periclitată 
să fie răspîndită. Mulțumită interesului ce Regele arată întotdeauna 
față de opera lui Aman, aceasta fu salvată. D. Spiru Haret, ministrul 
cultelor, apreciiind interesul de a păstra generaţiilor viitoare o imagine 
cît mai desăvîrşită a primului nostru pictor, reuşi, înfine, în 1904, să 
cumpere pentru stat imobilul şi întreaga moştenire artistică rămasă de: 
la Aman. Acestea constitue Muzeul ce acum s'a inaugurat. 


Al. Tzigara-Samurcaş 


Cronica economică 


Economia națională şi utilizarea creditului public. 


Da e 


Chestiunea de a şti cînd este necesară utilizarea creditului public, 
precum şi chestiunea influenţei împrumuturilor asupra economiei naţio- 
nale, au fost, vreme îndelungată, nelămurite. Neclarificarea aceasta sta în 
legătură cu concepția vechilor economişti despre gospodăria şi cheltuelile 
statului. Adam Smith socotea numai acea muncă productivă, care servea 
ia producerea de bunuri materiale, —munca cheltuită în producerea bunuri- 
lor imateriale fiind socotită ca cheltuită fără folos. In economia statului 
producîndu-se bunuri imateriale, munca şi cheltuelile relative erau soco- 
tite ca neproductive, şi ca atare se credea necesar ca ele să fie complect 
înlăturate sau cel puţin diminuate. Cu atît mai mult, erau socotite drept 
pierdute capitalurile împrumutate, şi conform acelei concepţiuni, statul 
trebuia numai „in extremis“ să utilizeze creditul său, şi numai atunci 
<înd veniturile n'ar fi îndestulătoare întru acoperirea cheltuelilor. Cei mai 
vechi economişti germani, ca Nebenius şi Rau, erau absolut împotriva 
împrumuturilor. 

Se datoreşte economiştilor germani moderni, în mare parte, clarifi- 
carea acestor chestiuni, şi în special lui Dietzel şi Adolf Wagner, cari, 
analizîind influența cheltuelilor statului asupra economiei naţionale şi 
<oncluzind la productivitatea şi a muncii ce produce bunuri imateria- 
le,—în cazul nostru la productivitatea gospodăriei statului—au clarificat 
toate celelalte chestiuni, precum şi utilizarea în mod permanent a cre- 
ditului statului şi influenţa împrumuturilor asupra economiei naţionale. 

Pentru a preciza cazurile, cînd este necesară utilizarea creditului 
public, trebue să analizăm mai întăi clasificarea cheltuelilor statului, fi- 
indcă în legătură cu această clasificare, stă lămurirea primei chestiuni. 


$ 
Dietzel stabileşte un criteriu precis de distincție a cheltuelilor sta- 


tului (Das System der Staatsanleihen), pe care le împarte în ordinare şi 
extraordinare. 


CRONICA ECONOMICA 247 


Efectele utilizării bunurilor produse în gospodăria statului sînt du- 
rabile, sau trecătoare. De acest caracter depinde clasificarea cheltuelilor 
publice. Cind efectele utilizării bunurilor produse de stat sint momen- 
tane, astfel că necesitatea renăscînd, renasc implicit şi cheltuelile desti- 
nate să le producă, atunci cheltuelile vor ti ordinare. Ex. cheltuelile fă- 
cute în scop de a răsplăti munca funcţionarilor stathlui. Munca de- 
pusă de funcţionari are drept țel punerea în funcţiune a întregului 
sistem de maşinărie a statului, funcţionare ce va produce bunurile ne- 
cesare fiecărui cetăţan şi pe cari fiecare în parte nu le poate produce. 
Aceste bunuri trebuesc produse în mod permanent, fiindcă consumarea 
lor renaşte necesitatea—şi: implicit cheltuelile,—pentru plata muncii celor 
chemaţi să le producă. 

Cînd efectele utilizării bunurilor sînt durabile, astfel ca prin uti- 
lizarea lor permanentă trebuinţele sînt incontinuu satisfăcute, încît chel- 
tuelile ce ar avea de scop satisfacerea acestor necesităţi nu mai sint 
necesare, aceste cheltueli vor constitui cheituelile extraordinare. Aşa în 
coastruirea unei noi artere de comunicaţie, care odată efectuată, utili- 
zarea ei va satisface în mod permanent trebuinţele, fără de a mai ne- 
cesita vre-o nouă cheltuială, cheltuelile ce vor necesita construirea liniei 
ferate şi dotarea ei cu tot materialul rulant necesar, vor fi cheitueli 
extraordinare, pe cînd cheltuelile pentru plata personalului, precum şi 
cheltueiile pentru reparaţiuni şi întreţinere în bună stare a materialului, 
vor fi ordinare. 

Criteriul stabilit de Dietzel este foarte just, nu însă complect, de 
oarece nu se pot conform acestui criteriu, distinge în mod absolut 
toate cheltuelile statului. 

Este foarte just că durata efectelor utilizărei bunurilor produse de 
stat, este un criteriu care ar- putea determina cheltuelile; sînt însă chel- 
tueli ce nu se pot determina după această distincţie: sumele necesitate 
de un răsboiu de pildă. Aceste cheltueli ar fi extraordinare nu fiindcă durata 
efectelor obţinute prin aceste cheitueli ar fi permanentă, căci foarte 
ușor ar putea apare un nou război. Ele vor putea fi mai raţio- 
nal clasificate nu după timpul cît vor dura efectele utilizării bunurilor pro- 
duse, ci după criteriul de a nu putea îi cu siguranţă prevăzute. In cazul 
acesta, criteriul stabilit de Dietzel nu-i indestulător şi Adolf Wagner mai 
stabileşte unul nou : posibilitatea prevedcrii unei cheltueli, sau a necesi- 
tăţii ce i-ar da naştere. 

Conform acestui criteriu, ordinare vor îi acele cheltueli, ce vor 
avea un caracter permanent, fiindcă se repetă în mod periodic necesi- 
tatea ce le cauzează, necesitate ce se poate prevedea cu uşurinţă. Extra- 
ordinare vor fi acele cheltueli ce n'au un caracter permanent, ce nu pot fi 
prevăzute, fiindcă necesitatea ce le va cauza nu poate fi prevăzută ; astfel 
sînt necesități ce apar pe neaşteptate şi trebuesc îndeplinite ne- 
apărat: cheltuelile unui răsboiu, cele necesitate pentru potolirea unei 


248 VIAȚA ROMINEASCA 


răscoale interne, sau cheltueli!e necesare pentru ajutorarea celor păgubijè 
în cazuri de inundaţii, etc. 

Adolf Wagner mai stabileşte şi un al treilea criteriu, în legătură 
cu durata aplicaţiunii unui buget: 

Cheltueli ordinare, conform acestui ultim criteriu, sint acele vo- 
tate de parlament pe un period fix de ani, formind bugetul stabil, pre- 
cum se obicinueşte în Anglia şi care cuprinde cheltuelile destinate la 
plata datoriei publice, la întreținerea armatei, la plata listei civile, iar 
cheltueli extraordinare sint acelea ce formează bugetul cheitueliior nesta- 
bile şi cari se votează anual. Această diviziune are avantagiul de a 
face posibilă parlamentului o studiare mai amănunțită a bugetului, avînd 
a se ocupa cu studierea numai a unei părţi, ceeace pune la dispoziţia 
membrilor parlamentului mai mult timp şi face să nu se mai voteze bu- 
getele ca pănă azi, în cîteva zile. 

Stabilirea criteriilor de distincţiune a cheitueiilcr statului a fost 
indispensabilă pentru a decide cari din cheltueli vor îi acoperite din 
împrumuturi. Pe împărțirea cheltuzlilor se bazează utilizarea creditului 
statului. 

Toate cheltuelile ordinare vor fi acoperite din resurse ordinare, 
impozite ; toate cheltuelile extraordinare din resurse extraordinare, obţi- 
nute prin utilizarea creditului statului. 

Conform acestei reguli, utilizarea creditului statului nu mai este 
întîmplătoare, ci permanentă. Acest punct constitue superioritatea noci 
teorii relative la felul de acoperire a cheltuelilor statului, teorie stabilită 
de Dietzel şi compleciată de Adolf Wagner. 

Se naşte acum întrebarea: de ce cheltuelile ordinare să fie aco- 
perite din impozite şi cele extraordinare din împrumuturi ? 


a 


Capitalul naţional, ca şi capitalul ín posesia economiei private, se 
imparte în capital fix şi circulant. Prin capital naţional se înţelege în ge- 
nere totalitatea bunurilor ce sînt în posesia statului. Din aceste bunuri, 
o parte sint în posesia economiei private şi sînt utilizate la producerea 
bunurilor necesare în economia privată, şi altele sînt în posesia statului 
şi sînt întrebuințate în economia statului pentru crearea acelor bunuri 
pe cari fiecare gospodărie şi fiecare economie privată în parte nu le 
poate produce. 

Din capitalul naţional, capitalul fix îl vor constitui localurile ne- 
cesare funcţionării instituţiilor publice, teatreie, muzeele, reţelele de co- 
municaţie subt orce formă, totalitatea bunurilor ce vor putea fi utili- 
zate în mod permanent in producţia statului; iar capitalul circulant îl 
vor alcătui bunurile necesare producţiunii statului,—materia primă prin 
analogie cu producţiunea industrială,— în cazul nostru capitalul din care 
se va plăti aparatul funcţionăresc. 


CRONIC A: ECONOMICA 249 


e e m ee n pa cm mm ce = e nete m n AD a e e n [ca e g ea D mar a e o ee a 


la gospodăria statului va figura nu în mod direct materia primă 
din industrie, ci va îi mai mult o analogie de funcțiuni. Precum în indus- 
trie este necesară utilizarea matierici prime ce va fi transformată în noile 
bunuri ce sînt a se produce, tot astfel în gospodăria statuiui, sint nece- 
sare sumele de bani, ce ar recompensa munca funcţionarilor cari vor pu- 
ne în mişcare întregul aparat de guvernămiînt. Cu sumele primite dela 
stat, funcţionarii îşi procură bunurile necesare, bunuri ce indirect cons- 
tituesc materia primă sau capitalul circulant din industrie. In industrie, 
pentru ca producția să persiste, sint necesare depozitele permanente de 
materie primă ; tot astfel şi în gospodăria statului sint în mod permanent 
necesare sumele ce vor retribui personalul de funcționari, fără de care 
economia statului nu poate fi concepută. 

După o formulă mai concentrată a lui Dietzel „Capital fix este 
cel disponibil, capital circulant cel în formaţie ; cel fix este format din 
contribuţiunile generaţiunilor trecute şi moştenit de generaţiunile pre- 
zente, pe cînd cel circulanteste format din contribuţiunile generaţiunilor 
prezente şi consumat de acestea, 

Capitalul fix național se mai împarte în capital material şi ima- 
terial: capitalul material îl constitue totalitatea instiiuţiilor publice, a edi- 
ficiilor, reţelelor de comunicaţie, iar capitalul imaterial îl constitue în- 
săşi ordinea dinăuntru a unui stat, consecinţa organizării lui, organi- 
zare ce are drept rezultat siguranța publică, la adăpostul căreia se poate 
desvolta şi produce fiecare gospodărie privată, fiind ocrotită de silniciile 
celorlalți conlocuitori, silnicii ce ar stinghiri procesul de producţie şi în- 
săşi valoarea obiecteior produse. | 

Distincţiunea capitaluiui naţional, în fix şi circulant, a fost făcută 
spre a face posibilă analogia cu ceeace se petrece în economia privată, 
cu privire la sursele ce obicinuiesc să alimenteze capitalul fix şi circu-. 
lant. Pe această analogie se va baza destinarea resurselor ce vor ali- 

enta, şi în gospodăria statului, capitalul fix şi circulant, 

In marile intreprinderi industriale şi în gospodăriile private, totdea- 
una capitalul circulant, cheltuelile destinate procurării materiei prime, 
sau, în rezumat, toate cheltuelile de producţie, se alimentează din venit, 
pe cînd extinderea producţiunii şi a capitalului fix se face din capitalul 
ce sau va fi disponibil, sau va fi procurat pe cale de împrumut (în so- 
cietăţile pe acţiuni, prin emitere de obligaţiuni). In gospodăriile private, 
capitalul circulant sau capitalul necesar la întreţinerea gospodăriei se 
alimentează din venit, iar în cazul cînd e necesară o instalare mai mare 
a gospodăriei, cu un mobilier mai bogat, atunci rareori se fac 
aceste cheltueli din venit şi de cele mai multe ori din capital. 

Pe aceste consideraţiuni se bazează regula că veniturile ce le va 
pune la dispoziţia gospodăriei statului capitalul circulant se vor alimenta 
din impozite, iar veniturile destinate a spori capitalul fix şi respectiv 
producţia, se vor face din imprumuturi, respectiv din capital. 


350 VIAŢA ROMINEASCA 


Veniturile cari vor alimenta capitalul circulant vor fi resurse ordi- 
nare şi se vor alimenta din impozite, iar resursele ce vor spori capita- 
lul fix, constituind cheltuelile extraordinare, vor fi alimentate cu resurse 
extraordinare, respectiv împrumuturi. 

Dietzel conclude la aplicarea absolută a acestei reguli fără a ţine 
în Samă că practica lucrurilor nu permite în totdeauna această aplicare. 
Adolf Wagner complectează şi în acest punct pe Dietzel, reducînd aplica- 
țiunea acestei reguli la prealabila analizare a împrejurărilor. 

Sînt cazuri în cari împrumuturile nu pot fi contractate fiind dău- 
nătoare economiei naţionale. Aceste cazuri concrete dau naștere întrebă- 
rii : cînd cheituelile extraordinare vor fi alimentate din împrumuturi şi 
cînd din impozite ? 


Spre a putea analiza cazurile cînd cheltuelile extraordinare vor 
putea îi alimentate din împrumuturi, fără a cauza prejudicii economiei 
naţionale, trebue să analizăm diferitele surse, cari alimentează un împru- 
mut public. 

I. Împrumuturile pot fi alimentate din capitalurile disponibile ale 
unei economii naţionale. Se înţelege prin capitaluri disponibile acele sume 
disponibile ce nu mai găsesc plasare în întreprinderile economice şi 
cari, stind în neactivitate, pot fi cu folos utilizate în scopul obştesc. Exis- 
tenţa acestor capitaluri, e numai apanagiul ţărilor bogate, în cari capitalul 
este numeros, pe cînd ţările cari sînt la începutul desvoltării economice, 
nu dispun de asemenea câpitaluri de rezervă. Chiar în ţările foarte bo- 
gate, este greu de stabilit când în adevăr asemenea rezerve de capi- 
tal sînt disponibile, fiindcă fluctuaţiunile pieţelor sînt foarte nesigure, şi 
foarte brusc, de la o epocă de inactivitate, cînd cererea de capitaluri este 
mică, se poate trece la o periodă de supraactivitate şi supraproducţie. 
Oricit de bogată ar fi o naţiune în capital, un împrumut intern, alimen- 
tat din capitaluri de rezervă, va avea de rezultat ridicarea dobinzei, 
fiindcă tocmai  prin'prea marea rezervă, de capitaluri în raport cu 
cererea, sint scăzute dobinzile. Prin întrebuinţarea acestor capitaluri în 
gospodăria statului, fatal va creşte dobinda. Toate aceste constatări ne 
dovedesc cit de greu este a preciza momentele când capitalurile sînt în 
realitate disponibile. Împrumuturile alimentate din capitalurile disponibile 
cînd în realitate există, vor fi folositoare economiei naţionale fiindcă pe 
de o parte, vor spori, prin extinderea capitalului fix, producţiunea statului 
şi numărul bunurilor imateriale produse în interes obştesc ; iar pe de 
altă parte aceste împrumuturi vor constitui şi un mijloc de plasare sigur 
pentru capitalurile disponibile, cari altfel ar putea îi plasate în între- 
prinderi hazardate. 

II. Sursa împrumuturilor n'o constitue numai capitalurile dispo- 


CRONICA ECONOMICA 251 


nibile, ci şi capitalul ce este deja utilizat şi valorificat în producția 
economiei naționale. 

Influența acestui fel de împrumuturi va fi nefavorabilă economiei 
naționale. Primul efect va fi ridicarea dobinzei, prin năvălirea capitaluri- 
lor în gospodăria statului şi prin diminuarea capitalurilor necesare dife- 
ritelor întreprinderi naţionale. Intreprinderile fiind îngreuiate şi numărul 
lor scăzind, ocaziunile de plasare a muncii lucrătorilor vor scădea în nu- 
măr, şi mai țintnd samă şi de întreprinderile condamnate să dispară din 
cauza scumpetei banilor, lăsind o mulțime de braţe fără de lucru, 
ne putem închipui mizeria ce va fi cauzată de această împrejurare. 
Astfel de împrumuturi izbesc mai mult în clasele sărace decit în cele 
bogate, fiindcă aceste din urmă, prin perceperea veniturilor subt formă 
de dobindă, dela capitalurile plasate în rentele de stat, îşi vor continua 
viaţa liniştită de mai nainte. 

Cind în asemenea împrejurări, sporul de cheltueli este absolut in- 
dispensabil, atunci vor rămănea două căi spre a procura sumele necesare: 

1) Se vor spori impozitele. 

Este constatat că impozitele sînt plătite de fiecare gospodărie din 
limitarea consumaţiei şi, fiindcă există în firea omenească năzuinţa de 
a înlătura prin orice mijloc lipsurile,—prin sporul producţiunii, respectiv 
al cîştigului. 

În împrejurările mai sus descrise, în cari economia naţională este 
foarte săracă în capital, prin sporul impozitelor nu se va înlătura şi po- 
sibilitatea sporului câştigului fiecărui individ, ceeace s'ar întîmpla cu si- 
guranţă dacă în astfel de împrejurări s'ar contracta un împrumut intern. 

2) Se va face împrumutul din capitalurile disponibile ale econo- 
miilor naţionale streine, sau aşa zise împrumuturi cu capital strein. 

Împotriva acestei categorii de împrumuturi s'au făcut multe 
obiecţiuni, în mare parte întemeiate, obiecţiuni ce cad în faţa foloaselor 
obţinute pentru economia naţională prin utilizarea acestui fel de împrumut. 

Împrumuturile alimentate din capitalurile disponibile ale naţiunilor 
bogate, în asemenea împrejurări, nu vor putea fi decât salutare. Vor spori 
mai întăiu capitalul naţional, vor spori puterea de producţie a economiei 
naţionale, findcă sporind capitalul fix naţional, va spori şi producţia eco- 
nomiei naţionale respective, şi posibilitatea de a produce a fiecărui indi- 
vid. Să luăm un exemplu naţional: împrumutul ce statul român Par 
contracta peniru construirea noului pod peste Dunăre, care să des- 
chidă un nou debuşeu comerțului şi produselor economiei noastre naţio- 
nale, spre marea Adriatică. Prin acest împrumut, se va spori mai întăiu ca- 
pitalul fix național, se va spori producţia naţională, fiindcă prin crearea 
de noi debuşeuri se va stimula producţia, ce va creşte chemind la viață 
noi capitaluri. Din aceste capitaluri noi produse, va fi posibilă plata do- 
binzilor şi anuităţilor împrumutului contractat în scopul sus numit. 

Se obiectează împotriva acestui fel de împrumut că economia na- 


252 VIAŢA RONINEASCA 


Oee e a e a a N 
DO a e e a a e a 


țională, prin plata anuală a dobînziior şi anuităților, este tributară unui 
stat strein Este just că anual va fi necesară plata unor dobinzi şi anui- 
tăţi, nu-i însă mai puțin adevărat, că aceste plăți se vor face din capi- 
talurile noi create prin creşterea producțiunii, ce n'ar fi fost posibilă fã- 
ră sporirea capitalului fix național. 

Cu această ocazie, vom cita pe Adolf Wagner, care se exprimă cura 
urmează asupra acestei chestiuni : 

„Imprumuturile de capital strein, folosesc în mod permanent na- 
țiunilor ce le contractează, egalind diferenţele de desvoltare economică 
şi culturală. Se poate cu seriozitate afirma'că creditul internaţional are 
un rol civilizator“. [Finanzwissenschaft B.I.S. 775). 

Un defect rămine neînlăturat : greutatea naţiunii contractante 
de a-şi ocroti în timpuri de criză valuta metalică. 

In cazuri de criză, naţiunile în posesiunea titlurilor de stat, caută 
să le plaseze vinzindu-le ; aceste titluri afivează în ţara care a contractat 
imprumutul fiind revindute aci; iar numerarul trece graniţa. Printr'o po- 
litică de discont înţeleaptă se va putea înlătura acest inconvenient. 

Prin analizarea surselor împrumuturilor am analizat şi împrejurările 
în cari împrumuturile sînt folositoare economiei naţionale şi cazurile în cari 
sporul impozitelor este mai favorabil de cit contractarea de împrumuturi. 
Cele precedente arată evident că alimentarea cheltuelilor extraordinare 
prin utilizarea creditului public nu poate fi considerată drept regulă ge- 
nerală şi că cu drept Adolf Wagner mărgineşte aplicaţiunea acestei re- 
guli la prealabila analizare a cazurilor concrete. 


$ 


Vreme îndelungată chestiunea utilizării creditului public a rămas 
nelămurită. După vechea teorie, creditul statului trebuia utilizat numai in 
extremis, cînd cheltuelile nu puteau fi acoperite din resursele obicinuite. 
Dietzel, prin formularea criteriului de distingere a cheituelilor în ordinare 
şi extraordinare, a deslegat indirect problema utilizării creditului statului, 
destinîndu-l la alimentarea cheltuelilor extraordinare. Adolf Wagner a 
complectat criteriul de distincţie al cheltueli!or limitind şi prea marea ge- 
neralizare pe care Dietzel o da regulei că în orice împrejurări chellueliie 
extraordinare vor fi alimentate din imprumuturi. Wagner limitează apli- 
caţiunea la prealabila analizare a împrejurărilor. 

Cu toate că teoria schiţează o cale sigură de urmat, practica finan- 
ciară în majoritatea cazurilor e în contradicţie cu teoria. 

Prin clasarea cheltuelilor în ordinare şi extraordinare, s'au hotărit 
şi resursele ce le vor alimenta. Cheltuelile ordinare vor fi alimentate 
din resurse ordinare, impozite ; cele extraordinare din resurse extraordi- 
nare, împrumuturi. 

Adesea practica financiară a utilizat resurse extraordinare, împru- 


CRONICA ECONOMICĂ a7: 
muturi, la acoperirea cheltuelilor ordinare, urmind o cale absolut contra- 
rie celei schițate de teorie. Acest expedient atrage după sine era defi- 
<citelor cronice, cari vor fi defavorabije din toate punctele de vedere eco- 
nomiei naționale. Singurele mijloace pentru a restabiii echilibrul fiind în 
aceste cazuri nu contractarea de imprumuturi, cari constitue paliative 
ce pentru moment vor complecta cheituelile,—se va întreprinde sau re- 


formarea sistemului de impozite, sau reducerea cheltuelilor. Un astfel de 


caz de economii îl avem de înregistrat în istoria noastră financiară —ecc- 
nomiile bugetare din 1901. 

Se obicinueşte în asemenea împrejurări a se condamna în mod 
absolut utilizarea creditului public şi nu greşiia lui utilizare. 

Mai sînt împrejurări de înregistrat cînd practica urmează o cale 
greşită în utilizarea creditului public, anume, cînd împrumuturile sint 
întrebuințate în scopuri efemere şi nu pentru satisfacerea unor necesi- 
tăți reale. In aceste cazuri se obicinueşte iarăşi a se condamna însuşi 
sistemul şi nu modul greşit de aplicare. 

In toate aceste cazuri este de criticat modul de aplicaţiune şi nu 
însăşi utilizarea creditului statuiui în genere, care, în mod raţional apli- 
cât, nu poate fi decât folositor economiei naţionale. 


18 Iunie, 1998. Berlin. 
Const. C. Moteanu. 


EONA N AENA NAAN Na NN a Na Ne 


Cronica Internă 


ei ai 


— Pentru ce s'au răsculat ţăranii? °) — 


Răscoalele din Martie 1907, cum e şi foarte firesc, au dat naştere 
unei bogate literaturi, de studii şi broşuri, asupra cauzelor acestor tul- 


burări. 
Viitorul istoric al vremurilor noastre va găsi desigur în aceste 


lucrări, mai mult sau mai puţin serioase şi documentate, un material 
preţios pentru caracteristica diferitelor curente provocate de mişcarea tă- 
rănească în mijlocul societăţii noastre culte, la clasele „dirigente“ şi la 
„intelectuali“—dar numai arareori se va putea în adevăr lămuri şi asu- 
pra cauzelor adinci ale mişcării însăşi. 

* Şi cine se interesează mai ales de aceste cauze, nu va putea trece 
cu vederea cartea d-lui Radu Rosetti, pe care ne propunem să o anali- 
zăm aici, şi care, în fond, se prezintă ca o urmare a celebrei lucrări 
anterioare : „Pămiîntul, sătenii şi stăpinii în Moldova“. 

Primele capitole ale acestui nou volum, d. Radu Rosetti chiar le 
consacră unui rezumat din „Pămintul, sătenii şi stăpinii în Moldova“, 
sub titlul general de „originile chestiei ţărăneşti“ (cartea I), arătîindu-ne 
astfel rădăcinile adinci ale situaţiunii actuale. 

Celor ce sînt dispuşi să înflorească relaţiile „patriarhale“ dintre 
boeri şi ţărani în trecut, istoricul durerilor şi pătimirilor ţărănimii noas-. 
tre le pune în faţă „acte şi documente“, din cari reiese adevărul crud: 

„Am auzit,—spune d-sa,—lăudindu-se de mulţi sistemul patriar- 
„Cal, care ar fi domnit în ţările noastre înainte de punerea în lucrare 
„a regimului regulamentar... Nu încape îndoială, că se găsiau boieri 
„drepţi şi milostivi cătră ţăranii supuşi lor, dar miile de acte cercetate 
„de mine în această privinţă mi-au lăsat impresiunea că aceşti părinţi ai 
„țăranilor erau nişte rare excepţiuni şi că obştiea stăpinilor era alcătuită 
„din oameni cu totul lipsiţi de scrupul, cind interesul lor era în joc.... 
„Un sistem de legături patriarcale între stăpîn şi săteni ni poate părea 


1). Radu Rosetti, — Pentru ce s'uu răsculat țăranii ? Bucureşti. 
1908, (687 pagini). prețul 10 lei. 


CRON:CA INTERNA 25 


Ld 


„lucru frumos, numai fiind că-l privim din depărtare, în realitate însă, 
„Îrumuseţile lui n'au existat nici la noi, nici aiurea“ !). 

Un specialist, de competenţa lui von der Golz, ne spune în această. 
privinţă şi despre Germania : 

„Dacă oborirea sistemului vasalităţii locuitorilor săteni cătră stă- 
„pini se deplinge de mulţi, cari sînt însufleţiţi pentru acest sistem, pri- 
„vindu-l ca patriarcal, o asemenea părere se sprijină pe o desăvirşită. 
„necunoştinţă a împrejurărilor de atunci. Se poate ca pe ici şi colea 
„vasalii unor stăpini buni să fi dus o viaţă de suferit, dar aceasta era 
„mai mult o excepţie decit o regulă, şi în deobşte starea lor era de 
„plins. Increderea reciprocă domnea numai arareori, mult mai adesea 
„constatăm apăsare şi tratamente rele dintr'o parte, de cealaltă ură, ne- 
„Supunere, neştiință şi sălbătăcie.... Celui care citeşte scrierile agriculto- 
„filor şi ale economiştilor veacului trecut, ba şi de la începutul celui de 
„faţă, celui care cunoaşte părerile regilor prusiani şi acele ale oamenilor 
„de Stat din acea vreme, nu-i este cu putință să admită că între stăpt- 
„nui de moşie şi ţăranii supuşi lui să fi existat un regim patriarcal“ 2). 

Excesele şi abuzurile de putere ale boerimii noastre, chiar prin 
exces de rău, au servit, după cum ne arată d. Radu Rosetti, cauza pro- 
gresului, fiindcă au aruncat în opoziţia împotriva lor toate elementele 
sociale, şi chiar pe boerii cei mici, în momentul critic alistoriei noastre, 
în momentul întroducerii regimului regulamentar : 

„Acest excluzivism al boerilor mari, purtarea lor faţă de nişte oa- 
„meni cari aveau aceeaşi origine ca şi ei, cu cari strămoşii lor trăise pe 
„un picior de desăvirşită egalitate şi cu cari aveau vechi legături de ru- 
„denie, a fost din partea lor o cumplită greşală, dar totodată un servi- 
„ciu nepreţuit adus cauzei redeşteptării naţionale. Dacă boerii cei mari 
„ar fi privit pe acei mici, cari se deosebiau de ei numai prin faptul că 
„erau săraci, ca frați şi ca semeni, dacă le-ar fi făcut o parte în foloa- 
„Sele lor, dacă n'ar fi cerut şi nu şi-ar fi însuşit privilegii de fapt, spe.-. 
„ciale pentru familiile lor, dacă ar fi pus friu lăcomiei şi setei lor de 
„pămînt, necăutînd a pune mina pe moşioarele boerilor săraci şi a ma- 
„Zililor, dacă cu prilejul Regulamentului Organic n'ar fi pus mina pe 
-toată puterea politică, dacă boerimea întreagă, [ar fi] rămas(ă) unită, cuprin- 
„Zind aproape toată pătura cu ştiinţă de carte din ţară, toată inteligenţa 
„€i, [ea] ar fi opus revendicărilor democratice o stavilă, care, dată fiind slă- 
„biciunea şi lipsa de cultură a ţărănimii şi neînsemnătatea clasei orăşă- 
„neşti, nu s'ar fi putut dobort nici în cincizeci de ani. Pentru ţară în 
„deobşte şi pentru țărănime în special, această lăcomie şi această lipsă 
„de măsură a boerimii celei mari a alcătuit un mare şi nepreţuit ajutor,. 
„Căci lor li se datoreşte faptul că cauza naţională a găsit cadrele, şi 


1) p. 38—39. 
2) Dr. Th. von der Gole: Die ländliche Arbeiterklasse und dor- 
prevssische Staal, p. 189, în Radu Rosetti, op, cit., pag. 39. 


2) VIAȚA ROMINEASCA 


 ——— cc. — Sa n. re —[ 


E n a a a —-—.. -— -—- -- Î.— aeee o ma o 


„Chiar mare parte din feciorii oastei care a doborit priviiegiiic, a dezro- 
„bit poporul şi a făcut Unirea“ '). 


e 
pă x: 


Istoria modernă a ţărănimii noastre se imparic în mod firesc în 
trei epoce distincte: 1) epoca regulamentară, 2) epoca luptelor peniru 
emanciparea țărănimii, care se isprăveşte prin legea rurală dela 1864, şi 
însiirşit, 3) acel regim hibrid al legilor de „învoeli agricole“, ce s'a sta- 
biiit în urma legii dela 1864 şi a durat pănă ìn ziua de astăzi şi care 
apare ca cea mai apropiată cauză a răscoalelor din Martie 1907. 

Situaţiunea creată ţărănimii din Moldova prin Regulamentul Or- 
ganic ne este cunoscută deja din „Pămintul, sătenii şi stăpinii în 
Mo'dova". 

Ştim că Regulamentul Organic nu numai a consacrat toate spc- 
liațiunile legiuirilor de sub Alexandru Moruzi, din 1805, şi de sub 
Joniţă Sandu Sturza, din 1928, dar a mers în această privinţă şi mai 
„departe, desbrăcind de pi:dă țărănimea şi de drepturile ei străvechi z- 
:Supra pădurilor. 

In noua lucrare a d-lui Rosetti sînt cu deosebire interesante pagi- 
mile în cari se arată înrîurirea ce a avut Regulamentul Organic asupra 
gospodăriei ţărăneşti. Capitolul IV din cartea a l-a a acestei lucrări, 
care a fost întăiu publicat în revista noastră 2), ne arată cuin avintul e- 
-conoplic al ţărănimii a fost oprit în loc, cum agricultura pe care o îă- 
ceau ţăranii moldoveni în Ţara de jos a fost distrusă, şi ţăranul silit să 
„ducă o viaţă de trindăvie relativă şi de lipsă de prevedere şi economie. 

Mulțumită acestui regim, în Moldova s'a accentuat acel sistem de 
exploatarea ţăranului prin creşterea continuă a arenzilor şi scăderea pre- 
țurilor de muncă, care sistem în zilele noastre a ajuns la înflorirea iui 
desăvirşită. 

„Limita superioară a acestor prețuri, —spune d. Roseiti,—pentru 
„munca angajată de mai înainte, n'a mai sporit de loc deatunci; mun- 
„Cile făcute de ţărani în Moldova în anii din urmă, pentru datori: din 
„trecut, pentru angajamente făcute din iarnă, pentru învoeli de imaş şi 
„de locuri de arătură şi pentru productele luate, nu depăşiau limita su- 
„perioară a preţurilor cu care se plătiau aceleaşi munci în anul 1849. 
„Insă preţurile cu cari li se arendează acum păminturile de arătură şi de 
„imaş, cind sînt moderate, întrec pe acele de atunci de patru sau de 
„cinci ori, în multe cazuri chiar de şapte şi de opt ori“. 

In realitate, preţurile muncii n'au rămas staţionare, ci au căzut 
mai jos, fiindcă, cum arată d. Radu Rosetti, „nu trebue uitat că, între 


1) Ibid. p. 44. 
2) Viața Rominească, 1907, Nu. 10. 


CRONICA INTERNA 257 


„1830 şi 1859, preţul obiectelor de primă necesitate crescuse în chip- 
„toarte însemnat“ *). 

Nu e de mirare că țărănimea a căutat să protesteze împotriva si-- 
tuaţiei ce i s'a creat, prin unicul mijloc ce i-a mai rămas la dispoziţie, — 
în urma potolirii oricărui protest mai activ cu ajutorul baionetelor ruseşti, — 
prin fugă, bejănie, cum se exprimă d. Radu Rosetti: 

„Obştirea nouei legiuiri aduse nemulțumirea la culme. Sătenii nu 
„mai avură energia trebuitoare pentru a se răscula, dar, încă din luna 
„lui Maiu 1833, din satele de pe Prut ale ținuturilor laşi, Dorohoiu şi 
„Fălciu, începură a porni bejănari în Basarabia. Intăiu plecară oa- 
„meni singuratici, apoi familii, mai pe urmă sate întregi. Această bejănie- 
„sporia din zi în zi şi amenința să se întindă şi asupra satelor mai de- 
„părtate de graniţă“ *). 

Şi mai jos: 

„Nemulțumirea se dovedi cu prisosinţă în anul următor, 1834, cînd 
„Sătenii începură a se bejăni pe la toate graniţele, acei din Bacău peste- 
„munți, acei din ţinuturile dealungul Prutului în Basarabia, acei de 
„lingă Dunăre la Turci. Nemulțumirea şi bejănia erau mari, mai cu 
„samă în ținuturile Fălciu şi Covurluiu, de unde fugiau peste Prut sate 
„întregi în urma împilărilor unora din posesori, şi chiar din proprietari,. 
„şi din cauza nouei pravili care le strimtora cu desăvirşire locurile de 
„hrană, de cari erau obişnuiţi să aibă belşug. Se numi o comisiune sub- 
„preşidinția Logofătului Lupu Balş, însărcinată să cerceteze pricinile be- 
„jăniei, să liniştească pe locuitorii rămaşi şi s'aducă înapoi pe cei fugiţi. 
„Din lucrările comisiei reesă, în modul cel mai drastic, chipul neomc-- 
„nos în care erau trataţi țăranii moldoveni pe acea vreme şi exploatarea: 
„neruşinată a căror pradă erau“ °). 

Spre ruşinea clasei noastre diriguitoare de pe vremuri, cauza a- 
devărată a acestei bejănii a fost constatată într'un act oficiali, de un re- 
prezentant al puterii străine cotropitoare, generalul Kisselev care, în da- 
rea de samă asupra stării Moldovei în 1832—1833, spune că principala, 
cauză o constitue: „împildrile unor proprietari şi arendaşi, cari, de-- 
„parte de a cruța pe săteni, au intervertit în interesul lor aducerea la 
„îndeplinire a nouei legi" *). 

Culmea însă a fost atinsă, cînd guvernul Moldovei a intervenit la 
guvernul imperial al Rusiei ca să-l ajute să împiedece acest exod în masă 
al țăranilor noştri, şi pentruca ţăranii fugiți în Basarabia să fie retri-. 
mişi la vetrele lor. 

D. Radu Rosetti reproduce din arhivele statului răspunsul guver-- 
nului rus, tradus în limba vremii, care dă o lecţie de înaltă moralitate şi 


1) Ibidem, p. 115. 

@%) Ibid. pag. 78. 

3) Ibid. pag. 80. 

4) D. C. Sturea-Scheianu, Aete şi Leginiri, vol. T, pag. 157, citat de 
Radu Rosetti, op. cit., pag. 58. 


'258 VIAŢA ROMINEASCA 


„de înţelepciune politică ocirmuirii şi boerimii moldoveneşti (sublinierile 
sînt ale d-lui Rosetti): 

„Din ştiinţele adunate într'aceasta de cătră Ministerstvă [rusă] se 
„descopere că tofi locuitorii trecuți de aicea, au fost locuitori de prin 
„satele boereşti şi mănăstireşti şi au fost nevoiţi a căuta liman în 
„Rusia, sau din pricina asupririlor varvariceşti a proprietarilor şi 
„a posesorilor sau din împovorarea lor cu nenumărat lucru a boeres- 
„cului, sau din pricina lipsei de mijloace pentru hrana lor, că nime- 
„nea dintre dînşii nu au mărturisit ca să fi săvirşit vre-o faptă criminali- 
„Cească sau măcar cea mai mică necuviinţă şi că la cercetarea ce li s'au 
„făcut la carantină, la dinşii s'au găsit numai nişte lucruri ţărăneşti... 
»[Vădit ocîrmuirea şi boierii calomniase pe ţărani !....] Se înțelege că în- 
„vinovățirile ce isvodesc asupră-le proprietarii şi posesorii nu meritari- 
„Sesc crezare și că luarea de măsuri spre precurmarea unor asemene 
„heorindueli şi strimtoriri va fi cel mai adevărat mijloc spre stavi- 
„lisirea trecerii locuitorilor Moldovei în Rusia ')“. 

Ne-am deprins să nu mai roşim... 

Ca de obiceiu, d. Radu Rosetti ilustrează toate abuzurile şi exac- 
ţiunile, de cari sufereau sătenii din Moldova sub regimul regulamen- 
tar, cu probe documentare foarte numeroase (pag. 117—137). Voiu cita 
un Singur caz: Spătarul Petrache Cosmiţă, împuternicitul lui Beizedea 
Grigore Sturza, reclamă de la locuitorii din Borca suma de 160,680 lei, 
pentrucă aceştia i-ar fi rămas datori cu munca, care, pe temeiul învoeli 
încheiate intre ei, se ridică la această valoare. Din fericire pentru locui- 
tori, Mihai Vodă Sturza fiind destituit pe acea vreme, guvernul a însăr- 
cinat pe ispravnicul de Neamţ, defunctul Lascar Catargiu, să cerceteze 
cazul. Şi ancheta a dovedit că toată datoria locuitorilor se reducea la... 
168 lei 20 parale!.... Lascar Catargiu a povestit în urmă autorului, că a 
fost îngrozit de chipul în care vechilii lui Beizedea Grigore încărcase 

„oamenii la socoteli. A găsit, de pildă, părechea de opinci, care valora 
pe atunci un leu, pusă în socoteală cu o carboavă (12 lei 20 parale), etc. °) 

Din volumul pe care-l analizăm acuma se poate face o compara- 
ție foarte suggestivă între regimurile sub cari trăiau ţăranii în Muntenia 
şi în Moldova. 

Pe cînd în Moldova, încă de la Alexandru Moruzi, dreptul stră- 
vechiu al țăranilor la folosința hotarului locuit de ei e mărgenit, precum 
şi zilele de muncă de mult nu se mai socotesc în mod natural, ca..zile 
proaste“, cum se zicea în Moldova, ci după un „nart“ de muncă, fan- 
tastic în exagerarea lui pentru cantitatea de muncă ce se impunea ţăra- 
nilor, în cît cele 12 zile legale ajungeau să ceară o muncă efectivă de 
pănă la 60 de zile :—în Muntenia, săteanul, înainte de Regulamentul Or- 
ganic, „nu suferise nici o ştirbire la dreptul său de folosinţă asupra ho- 

i) Ibid. pag. 125—126. 

2) Ibid. pag. 131—133. 


CRONICA INTERNA 259 


„tarului aşezării, neexistind în Ţara Rominească nici o legiuire care să 
„mărginească acest drept; cele 12 zile, cari el era îndatorit să le lucreze 
„stăpînului, nu erau zile cu nart, ci zile simple, proaste, cum se zicea 
„în Moldova“. 

Pe lingă aceasta, în Muntenia stăpînii nu făceau mai de loc 
plugărie, care rămînea aproape cu desăvirşire în mina ţăranilor şi deci, 
cum spune d. Rossetti: 

„Situaţia ţăranului faţă de stăpin, în ţara Romînească, deşi îşi avea 
„obirşia în acelaş obiceiu ca în Moldova, era cu mult mai bună de cît 
„n această din urmă ţară: dreptullui de folosinţă asupra hotarului aşe- 
„zării era neştirbit, slujba ce datorea stăpînului era cu mult mai uşoară, 
„Şi stăpînul nefăcind plugărie, lipsea acest temeiu de antagonism“ °). 

Regulamentul Organic a mărgenit pentru prima oară dreptul legal 
al țăranilor din Muntenia la folosinţa asupra hotarului aşezării şi a mers 
în această privință chiar mai departe de cît Regulamentul din Moldova. 
insă, fiindcă de fapt stăpinii din Muntenia nu făceau agricultură, sătenii 
au suferit mai puţin de această mărgenire, mai ales că legiuirile ulteri- 
oare (1851, sub Barbu Ştirbey) au reglementat relativ mai drept învoelile 
pentru folosința pămîntului peste întinderea „legiuită“. 

Pe de altă parte, dacă Regulamentul Organic a stabilit şi în Mun- 
tenia un „nart“ pentru zilele de muncă, acest „nart“ însă e neasemănat 
mai omenos de cît în Moldova. Un singur exemplu, foarte elocvent, ne 
va învedera deosebirea enormă, în această privinţă, între regimul din 
Moldova şi cel din Muntenia: 

„Citimea de muncă impusă pe zi pentru praşilă, deşi încărcată, ne 
„dă un mijloc pentru a socoti cumplita nedreptate ce Regulamentul Or- 
„ganic din Moldova o făcea ţăranului moldovan socotindu-i munca în 
„12 prăjini de popuşoi, prăşite de două ori, culese, disjocate (curăţite), 
„cuse la coşere şi aşezate într'însele, strujenii (cocenii) tăiaţi şi căraţi,— 
„drept o singură zi. Pentru aceeaşi cîtime de muncă Regulamentul mun- 
„tenesc socoteşte 8 zile (!!), şi această socoteală este departe de a fi 
„generoasă şi a fost mai pe urmă redusă“ °). 

Şi anume acest „nart“ a fost scăzut în Muntenia chiar în redacţia 
deiinitivă a Regulamentului, în urma observaţiilor lui Kisselev, şi mai a- 
poi încă şi mai mult sub Barbu Ştirbey (1851),—pe cîndîn Moldova, la 
1851, Grigore Ghica Vodă a fost silit să mai mărească încă de fapt ci- 
timea de muncă a clăcaşilor, în folosul stăpînilor. 

In afară de acestea, în Muntenia a rămas respectat în mare parte 
dreptul ţăranilor de a se folosi de lemnele necesare gospodăriei lor, din 
pădurea de pe moşie. 

Şi e caracteristic că intervenţiile lui Kisselev în iso siea sătenilor 
au avut în Muntenia alt răsunet de cît în Moldova. 


Da a 


1) Ibid. pag. 138. 
2) lbid. pag. 143. 


260 VIAŢA ROMINEASCA 


„Este de netăgăduit, —cum spune autorul nostru,—că încercările lui 
„Kisselev de a modifica în bine, pentru sfarea de fapt a săteanului, în 
„momentul de atunci, dispoziţiunile asupritoare ale textuiui primitiv af 
„Regulamentului, au fost în ţara Romiînească încununate în mare parte 
„cu izbindă.—In noua redacţiune, rămasă definitivă, nartul muncii este 
„aşezat întrun chip cît se poate de drept şi de omenos, dispoziţia § 4 
„al articolului 141, prin care săteanul ce nu se bucură de întreaga în- 
„tindere de pămînt este proporţional scăzut din clacă, aicătueşte îndrep- 
„tarea unei strigătoare nedreptăţi.... Hotărit, bărboşii munteni se arătară 
„mai cu omenie de cît bărboşii moldoveni“ °). 

Parcă justiţia imanentă a lucrurilor a voit să răzbune pe ţăranii 
din Moldova: „bărboşii din Muntenia“ au suferit cu mult mai puţin pe 
urma prefacerilor v.emii, pe cînd urmaşii „bărboşilor din Moldova“, în 
cea mai mare parte ruinaţi, măresc rîndurile declasaţilor din Rominia 
modernă.... 

Nu e de mirare dar că, mulţumită acestor împrejurări, țăranul din 
Muntenia de astăzi, —cu toate că „stăpinii“ de acum nu mai pot invidia 
pe cei din Moldova,—e mai puţin prăpădit, mai voinic, mai energic, mai 
harnic de cît fratele său de peste Milcov. 

Bine înţeles, abuzurile şi excesele n'au lipsit în Muntenia ca şi în 
Moldova, şi în această privinţă veţi găsi în autorul nostru pagini tot aşa. 
de elocvente ca şi pentru Moldova (pag. 227—249). 

Şi mai ales ceea ce e adevărat pentru Moldova, e tot atit de adevărat 
şi pentru Muntenia : lipsa de orice dreptate pentru țăran şi impunitatea: 
desăvirşită peniru orice fără-de-legi aie stăpinilor. 

Nu putem lăsa de-o parte o pagină, documentată cu multe pilde, 
din cartea analizată: 

„Ceea ce reesă mai cu samă din exemplele arătate mai sus, este 
„impunitatea de care se bucurau acei cari împilau pe ţăran şi neputinţa 
„de a-i înirina, în care se găsea ocîrmuirea centrală. Şi aşa era; acea 
„Ocirmuire-era puternică numai faţă de acei cari nu îndrăzneau să i se 
„pună dimpotrivă, dar cu totul dezarmată față de abuzurile cele mai 
„mari, cînd acele abuzuri erau făptuite de oamenii cu vază sau chiar 
„numai mai îndrăzneţi.— Puterea de împotrivire a ţărănimii fusese cu 
„totul sdrobită, acei puternici ştiau bine că, oricît de mare arfi fost abu- 
„Zul, țăranul m'avea Să îndrăznească să i se împotrivească cu tot dinadin- 
„Sul, să pună mina pe topor.  Deallmintrelca. atit stăpînii cît şi ocir- 
„muirea aveau grijă să înăbuşe la vreme, sub biciu, orice semn de îmu-- 
„Dotrivire. Era destul ca locuitorii unui sat să nu vrea să execute vre-o 
„lucrare (în cele mai multe cazuri, nedatorită de ei), să lase capete la 
„înlinderile de praşilă, secere, sau coasă, măsurate cu o prăjină prea 
„lungă, sau să răspundă prin vreo sudalmă la loviturile de harapnic ale 
„feciorului boeresc sau ale vătavului, pentruca faptul să fie calificat de- 


1) Ibid. pag. 152—153. 


CRONICA INTERNA 26t 


„Tăscoală... Nu cunosc cazuri de violență a țăranilor asupra proprietari- 
„lor în epoca regulamentară, dar în cazul de care ne ocupăm, stăpînul 
„se adresa de obiceiu ispravnicului, calificînd de răscoală împotrivirea 
„sătenilor. Atunci, cînd jeluitorul era un boer din cei mai de samă, venia 
„însuşi ispravnicul, în cele mai multe cazuri însă privighitorul cu cîţiva 
„Slujitori sau cazaci, cum li se zicea mai pe urmă. Satul era strîns de 
„aceştia grămadă la canţelaria moşiei, dojenit de privighitor, apoi erau 
„chemaţi acei cari fusese însemnați de vechil ca fiind capii buntului. 
„Aceştia erau puşi jos şi bătuţi de cazaci astfel ca să ţină multă vreme 
„minte de acea bătae. Pe urmă satul era somat să ceară ertare şi să 
„declare că se va supune la cele la cari se împotrivise, şi, dacă nu că- 
„dea îndată în genunchi făgăduind nemărgenită supunere, se luau oa- 
„menii dearîndul, se puneau jos şi se băteau unui după altul pănă 
„ce, de obiceiu în urma stăruinţelor preotului şi ale cîtorva bătrîni, se 
„muia diîrjia lor şi făceau act de supunere“ °). 

„Avea parte de dreptate atunci numai acel care era în stare sau 
„S'O cumpere sau s'o intimideze...* 2).. 

Cum vedeţi, trec vremuri peste vremuri fără alinarea vechilor 
dureri ale ţăranului romîn, 

Şi ne-am deprins să nu mai roşim... 

k 
x x 

Trecem peste legiuirile din 1851, ale lui Barbu Ştirbey din Mun- 
tenia şi ale lui Grigore Ghica din Moldova, prin cari s'au adus cîteva 
modificări, fără osebită importanță, în regimul regulamentar: în Munte- 
nia situația ţăranului s'a îmbunătățit încă ceva, mai ales mulţumită părții 
pe care a luat-o țărănimea la mişcarea din 1848, iar în Moldova a ră- 
mas staţionară, dacă chiar nu s'a înrăutățit. 

Mai mult interes prezintă lupta între diferitele elemente sociale 
pentru îmbunătăţirea soartei ţăranului, izvorită din trezirea conştiinţii na- 
tionale în urma revoluţiei din 1848, şi mai ales sub presiunea puterilor 
europene după războiul din Crimeia. 

In Muntenia această luptă a fost mai strîns legată de marea miş- 
care revoluţionară de la jumătatea veacului trecut. In comisia însărcinată 
de guvernul provizor din Bucureşti să pregătească un proect de lege 
pentru regularea raporturilor dintre moşieri şi ţărani, pentru prima oară 
în istoria noastră s'a auzit glasul țărănimii în secularul proces pentru 
„moşia strămoşească“. 

Şi sînt uimitoare conştiinţa de drept şi simţul realităţii de cari au 
dat dovadă reprezentanţii ţărănimii în acea comisiune. 

Aşa, de pildă, săteanul Lipan, în cîteva cuvinte, a caracterizat si- 


1) Ibid. pag. 184—135. 
2) Ibid. pag. 248. 


282 VIAȚA ROMINEASCA 


inația de drept, creată prin spoliațiunea consfințită de Regulamentul 
Organic : 

„Noi,—spune acest țăran—n'am ştiut nimic de Regulamentul făcut 
„de d-tră ; ne-am pomenit cu el în spinare“ `). 

lar țăranul Scurtulescu precizează : 

„De la Moş Adam încoace se va dovedi prin tractaturi vechi cum 
„s'a urmat din vreme în vreme, care ne-am pomenit noi de la moşi... 
„lar de la anul 1831 ne-am pomenit prin silnicie cu un jug de fier pus 
„pe capul nostru, ce-l numesc boerii proprietari sfint regulament, pre- 
„cum şi eri în adunare a pomenit d. Lenş, din partea domnilor proprie- 
„tari, că este sfintă proprietatea şi Regulamentul, zicînd tot dumnealui 
„ca să-l sfinţim şi pe viitor. Noi această proprietate şi Regulamentul, ce 
„ne-a împilat de ani 17 şi pănă acum, nu le cunoaştem de sfinte, ci 
„le cunoaştem jug de fier şi robire, puse pe capul nostru cu silnicie şi 
„fJără de ştirea obşteştii țări a Rominului“ °). 

Ţăranii reclamă să li se recunoască proprietatea deplină asupra pă- 
miînturilor aflate în posesiunea lor, iar unii invoacă chiar dreptul lor 
străvechiu ia folosinţa hotarului întreg, cum este acelaş Scurtulescu, care 
anume invoacă vechiul drept rominesc : 

„Şi după acea părticică de pămint,—zice el,—ce ni se dă stăpi- 
„nire de sfinta Constituție, cine îi va trebui mai mult pămînt să mun- 
„cească, afară din acel dat de sfinta Constituţie, va cere de la stăpînul 
Pămîntului numai cu o dare din zece una, fără să se mai pomenească 
„de clacă, de obăcie, de prisoase şi ierbărit, numai din zece una dia 
„Iodul pămîntului, precum mai sus s'a zis“ °). 

Faţă de îndărătnicia proprietarilor, pentru ca să nu pericliteze ac- 
ţiunea revoluţionară, guvernul a fost silit să suspende lucrările comisiu- 
nii. Astfel, zice d. Radu Rosetti: 

„Şedinţele comisiei proprietăţii nu dădură nici un rezultat practic. 
„Ele dădură la iveală deşteptăciunea, moderaţiunea şi blindeţa ţăranului 
„tomin pe de-o parte, egoismul îngust şi setea de foloase a clasei stă- 
„pinitoare pe de alta. Ele ne vădesc lipsa desăvîrşită de pregătire pen- 
„tru rezolvarea acestei mari chestiuni şi necunoştinţa ei chiar de acei 
„Cari aveau pretenţia să fie stăpini pe dinsa“ *). 

Lupta mai serioasă a fost dată sub directa presiune a puterilor eu- 
ropene, în urma războiului din Crimeia, mai ales în Divanul ad-hoc al 
Moldovei. 

E semnificativ cum, zece ani după şedinţele comisiunii din Bucu- 
teşti, reprezentanţii ţăranilor în Divanul Moldovei repetă în jalba lor, 
depusă pe biuroul Divanului, argumentele şi revendicările fraţilor lor 
de peste Milcov: 


1) Ibid. pag. 184. A 
2) Ibid. pag. 186. 
3) Ibid. pag. 186. 
4) Ibid. pag. 193. 


CRONICA INTERNA 263 


Ta et 


„Din buni şi străbuni noi am avut dreptul de a ne lucra pămiu- 
„tul trebuitor pentru hrana noastră şi a vitelor noastre, fără să ne poată 
„alunga nimeni de pe dinsul. Toate uricile ţării, toate aşezămintele vechi 
„şi noi, ne sfinţesc acest drept, precum acela de a se da copiilor noș- 
„tri păminturi pănă la acoperirea a două treimi din moşie ; iar pănă 
„la Regulament aveam dreptul de a lucra cît vom putea. Deaseme- 
„nea boerii de moşie au avut dreptul de a ne cere boeresc“ `). 

lar despre acest Regulament iată ce spun ei: 

„Noi nici la facerea legii aceştia, nici la celelalte nu am fost che- 
„maţi, nici întrebaţi, nici la o învoială nu am stătut. Domnia lor boerii 
„de moşii singuri le-au făcut, noi le-am urmat, şi de greu şi amar ne-au 
„picat. Dar fiindcă Dumnezeu şi-a adus aminte şi au dat în minte celor 
„şapte puteri de s'au îndurat că de astă dată ca să fim şi noi întrebaţi 
„despre păsurile şi durerile ce le avem, uitat fie şi şters din inimile 
„toastre tot trecutul cu chinurile sale“... 2) 

E de prisos să analizăm mai pe larg răspunsul dat la această jalbă 
de către reprezentanţii marii proprietăţi din Divan, în care, după cum 
spune d. Radu Rosetti, „se oglindeşte duhul strîmt, egoist şi lacom al 
clasei stăpînitoare“ °), 

E picant că şi atunce s'au găsit oameni de samă cari, recunoscînd 
mizeriile ţărănimii, se credeau totuşi în drept să apere regimul regula- 
mentar, punînd aceste mizerii pe sama faptului că „administraţiile nu 
şi-au împlinit datoria“ €). 

Un număr dintre membrii. Divanului, aparţinind claselor privile- 
giate, formulează, e adevărat, un amendament la propunerea deputaţilor 
săteni, prin care se ia apărarea acestora şi se propune: „Răscumpărarea 
„Doerescului, lăsarea în întreaga şi deplina stăpînire a sătenilor a citimii 
„de pămint atribuită prin aşezămint după statu quo“ *). 

Deşi expunerea de motive a acestui amendament se prezintă ca 
una din cele mai energice şi complecte apărări ale dreptului istoric al ță- 
rănimii romiîne, mărgenirea împroprietăririi la „statu quo“ alcătueşte, 
—cum spune şi d. Radu Rosetti,—o batere în retragere, o concesiune 
făcută pretențiilor nedrepte ale proprietarilor, un pas înapoi față de re- 
vendicarea, de către deputaţii săteni, a dreptului „de a se da şi copii- 
„lor lor pămiînturi pănă la acoperirea a două treimi din moşie“. 

„Greşala—continuă autorul nostru,—de a nu fi menținut acea re- 
„vendicare este nemărgenită; cea mai strălucită şi mai puternică din 
„toate apărările drepturilor ţărănimii lăsind'o să cadă, n'a mai îndrăznit 
„nimeni s'o mai reînoiască, ea a rămas părăsită. Repet că părăsirii aces- 


1) Ibid. pag. 291. 
2) Ibid. pag. 289. 
3) lbid. pag. 231. 
4) Ibid. pag. 307, socotința lui C. Hurmuzache. 
5) Ibid. pag. 345. 


26,4 VIAŢA ROMINEASCA 


„tei drepte revendicări incumbă fără îndoială răspunderea stării primej- 
„dioase în care ne aflăm astăzi“ `). 

Par, bine înţeles, şi acest amendament a fost respins de Divan. 

Lucrările Divanului Moldovei în această privință au rămas fără 
nici un rezultat, ca şi acele ale comisiunii din 1848. Chiar Mihail Ko- 
gălniceanu n'a crezut de cuviinţă să insiste, de teamă ca această neno- 
rocită chestie agrară să nu primejduiască Unirea, marii proprietari pără- 
sind tabăra unionistă... 

În Divanul ad-hoc al Munteniei chestia nici n'a fost ridicată. 

Comisiunea europeană întrunită la Bucureşti, chemată să se pro- 
nunţe asupra lucrărilor Divanurilor ad-hoc, şi-a dat bine samă de situa- 
ție. În protocoalele acestei comisiuni găsim pasagii relative la rezultatele 
desbaterilor Divanului asupra chestiei agrare, cari pecetluesc pe vecie 
clasa noastră diriguitoare : 

„Acest rezultat negativ, lipsa de înţelegere asupra aplicării unei 
„măsuri recunoscute în unanimitate ca fiind indispensabilă, dovedeşte 
„incă o dată că, dacă această reformă este lăsată în singura grijă a 
„părților interesate, ea nu va putea niciodată să fie operată cu echi- 
„tate şi spre mulțumirea tuturor" °). 

lar comisarul francez, Talleyrand, se exprimă şi cu mai multă 
hotărire : 

„În condiţiile politice şi sociale în cari se află Principatele, este 
„vederat că această problemă socială nu poate să fie părăsită in voia 
„inițiativei lor ocîrmuitoare sau legiuitoare. Desbaterile Divanului mol- 
„dovenesc, cari n'au ajuns la nici un fezultat, dau o dovadă despre 
„acest adevăr. O soluţiune, fie ea chiar cea mai echitabilă, va fi primită 
„fără sguduire, numai dacă principiul care-i slujeşte de temeiu, ar fi ob- 
„ținut de mai nainte sancţiunea puterilor...“ *). 

Cu alte cuvinte, diplomatul francez nu se sfieşte să afirme că tă- 
rănimea romiînească nu poate aştepta dreptate de la clasele noastre di- 
riguitoare, nu poate fi scăpată decit prin intervenția directă a puteri- 
rilor europene |... 

Dacă Talleyrand nădăjduia astfel să deştepte amorul propriu, mîn- 
dria naţională a ocirmuitorilor romiîni, faptele au dovedit că se înşela... 

Plenipotenţiarii marilor puteri, întrunindu-se la Paris în Maiu 1858, 
aveau a se pronunţa în ultimul resort asupra lucrărilor Divanurilor ad- 
hoc. Convenţia de la Paris însă, impunînd pe de o parte Ţărilor Romine 
să îmbunătăţească grabnic soarta ţărănimii, pe de altă parte a condam- 
nat la sterilitate toate sforțările de a da o soluţiune mai dreaptă şi mai 
omenească chestiunii agrare, sancţionînd cel mai detestabil sistem elec- 
toral ce se poate închipui pentru vre-o reprezentaţiune națională. 


1) Ibid. pag. 316. 
9) Ibid. pag. 321. 
3) Ibid. pag. 323. 


CRONICA INTERNA 265 


a 


Cum ne arată istoricul ţărănimii noastra, în acest sistem electoral: 

„Patru cincimi din rep:ezentaţia ţării aparținea marii proprietăţi, 
„cealaltă cincime fiind reprezentată de clasa proprietarilor mici. Întreaga 
„țărănime, nouă zecimi ale ţării, şi toată inteligenţa oraşelor erau cu de- 
„Săvîrşire excluse din sfatul țării. Mult mai larg, mai drept şi mai înţe- 
„lept fusese modul de reprezentare impus Porții de Thouvenel pentru 
„alcătuirea Divanului ad-hoc. Convenţia astfel, pe da o parte dădea re- 
„prezentaţia naţională, adică puterea politică a viitorului, în mina infimii 
„minorităţi a marilor proprietari funciari, adică tocmai în mina acelor pri- 
„vilegiaţi cari abuzase şi abuzau fără cruţare de obştie, ţinind-o sub po- 
„Vara unui jug de fier, iar pe de aliă partă cerea grabnica îmbunătăţire 
„a soartei ţărănimii asuprite. Dar această îmbunătăţire nu se putea în- 
„deplini decit prin oborîrea regimului nedrept şi asupritor căruia era su- 
„pusă țărănimea. regim de care se foloseau acei cărora li confirma din 
„nou, sub o formă mai modernă, privilegiul puterii politice. Se înfiinţa 
„astfel un cerc vicios. Nefiind absolut nici o nădejde ca stăpînii de mo- 
„Şii să consimtă la jertiirea măcar a unei părţi din drepturile ce le uzur- 
„pase în perioada urbariilor şi cu prilejul Regulamentului, singurele căi 
„deschise pentru săvîrşirea unei reîdfme, ce devenia din zi în zi mai neapă- 
„rată, erau sau răscoala țărănimii sau intervențiunea vre-unui al treilea 
„factor. Talleyrand propusese ca puterile să-şi însușească rolul acestui ol 
„treilea factor ; sfatul lui nu fusese ascultat şi chestia fu deslegată de 
„altul [vom vedea îndată cum] împotriva voinţii reprezentanţei alese de 
„Privilegiaţi.—Cotropirea drepturilor ţărănimii se săvîrşise de boieri şi de 
„Domni fără ca ea să se fi putut apăra, fără ca ea să fi fost măcar as- 
„Cultată. Marile puteri ale Europei îi dăduse voie să-şi spună dorinţa, 
„dar nu-i recunoscuse dreptul să ia parte la sfatul care avea să hotă- 
„rască asupra viitorului ei!...,“ *) 

In acest moment al istoriei noastre s'a dovedit încă odată că sis- 
temut electoral nu constitue numai o chestiune de „formă,“ că el „pre- 
judecă chiar fondul“, determină hotăritor, de mai înainte, soluţiunea tu- 
turor problemelor puse la ordinea zilei. 

Şi cum se repetă istoria l... 


x 
* %* 


Lupta fiind dusă în aceste condiții, rezultatul ei era fatal. 

In lucrarea d-lui Radu Rosetti —partea cea mai emoţionantă a aces- 
tei cărţi,—veţi găsi urmărite pas cu pas toate fazele dramatice ale aces- 
tor lupte, de aproape şapte ani, în Adunarea legislativă a Moldovei şi a 
Munteniei, în Comisia Centrală, în Camerele unite din Bucureşti ;—nici nu 
putem încerca să rezumăm aici peripeţiile, atît de dureroase pentru mîn- 
dria noastră naţională, ale acestei drame, în privinţa cărora istoricul ne 


1) Ibid. pag. 326. 


206 VIAȚA ROMIXEASCA 


spune, că—,„cu cît înaintăm în urmărirea acestor desbateri, cu atit mai 
„muit ele ne înfăţişează icoana luptei unui uriaş [M. Kogălniceanu] îm- 
„potriva unei mulţimi nenumărate će pitici!!....*"). 

Cetiţi aceste pagini! 

Aproape fiecare rînd ne face să gîndim : da, cum se repetă istoria !... 

Apărătorii vechilor abuzuri şi privilegii mereu tună împotriva „in- 
stigatorilor“, cari aţiţă „patimile“ țărănimii, ce ait-fel ar fi fost „mulţu- 
mită“ de soarta ei, (cu toate că şi pentru ori-ce străin erau vădite cau- 
zele adevărate ale surdei agitaţiuni ce o cuprinsese) ; orice încercare de 
reformă e denunţată ca „spoliaţiune“ şi „socialism“,—-iar Kogălniceanu e 
deadreptul asămăluit cu Proudhon, învinuit că ar fi impărtăşit credinţa în 
formula : „proprietatea e o hoţie“ ; şi raportul Camerei spune ritos despre 
proectul legii rurale: „dar toate acestea nu e altceva decît punerea 
în lucrare a unui principiu atît de mult cunoscut şi lăudat de şcoala 
socialistă şi care se numeşte drept la instrumentul de lucru (adică 
la mijloacele de producție) !1....“2) etc. etc. 

In zădar Kogălniceanu scria şi spunea tot ce se putea spune pen- 
tru biruinţa dreptei judecăţi şi pentru deşteptarea simțului patriotic. 

In zădar, în calitate de prim-mâhistru al Moldovei, caută să arăte 
într'o circulară celebră către prefecţi, că mulțimea nu se provoacă la răs- 
coală numai prin propagandă revoluţionară: 

„A provoca o asemenea tulburare este a fi duşmanul ţării sale» 
„însă această tulburare se poate face prin două feluri de oameni, deo- 
„potrivă de primejdioşi şi cari deopotrivă trebuie să fie pedepsiţi după 
„toată asprimea legilor. Propagandiştii cari, sub pretext că lucrează 
„pentru o reformă socială, întărită poporul, provoacă intrigi şi prin a- 
„ceasta nu fac de cit a îngreuia mai mult această reformă cerută de 
„Convenţia de Paris,—şi împilatorii cari, impuind locuitorilor muncă şi 
„îndatoriri, peste cuprinderea aşezămîntului şi a legiuitelor învoeli, cari 
„maltratindu-i contra legii şi a demnităţii omeneşti, provoacă pe locui- 
tori la ură şi la duşmânie!....*)* 

In zădar spunea el privilegiaţilor din Adunarea Moldovei: 

„D-lor, să fim bine siguri, că în cîtă vreme țăranul nostru se va 
„lăsa să fie bătut de pămintean, el se va lăsa să fie bătut şi de străin, 
„ba chiar va putea deveni instrument de răsbunare în minile străinu-. 
„lui 7... D-lor, 200 boieri nu fac o nație. Acesta este un adevăr pe care 


„nimenea nu-i poate contesta.....% 
„Şi le arăta cauzele agitaţiunii ţăranilor: 


„l-a mai provocat rezultatul negativ ce lau dobindit în Adunarea 
„din 1857 cererile lor în privinţa boerescului. Ei cari au iscălit cu noi 
„toate dorinţele naţionale, cînd a venit timpul de a ne ocupa şi cu ce- 


1) Ibid. pag. 400. 
2) Ibid. pag. 387. 
3) Ibid. pag. 347. 


CRONICA INTERNA 207 


„reri!e lor speciale, drept singur rezultat au căpătat insulte dela această 
„tribună, astfel încît fiecare din bieţii deputaţi s'au întors pe la casele 
„lor cu desnădejdea în inimă şi cu blăstămul pe buze, şi nici în casele 
„lor nu au fost liniștiți. Pe unii i-au maltratat proprietarii, pentrucă 
„au îndrăznit a se tingui de soarta lor, pe alții i-a tiranizat guver- 
„nul lui Vogoridi, care cu sila le-a luat pănă şi buletinele Adunării 
„ad-hoc....Unii din ei au fost chiar închişi şi sărăciţi....* '). 

In zădar apoi, în 1862, în Camerele întrunite din Bucureşti, se si- 
lea să convingă pe aceiaşi „stăpîni“ de necesitatea istorică a reformei, 
de fatalitatea ei: 

„Ce ruşine, ce decadență pentru noi, cînd am dovedi străinilor că 
„nu avem putinţa de a îi, de a ne ridica la înălţimea misiunii noastre, 
„că în minile noastre era să întărim Romiînia şi că noi am îngropai-> de 
„vie ; căci nenorocind trei milioane de țărani, nenorocită va fi şi ţara noas- 
„tră ; şi moartă va fi Rominia cînd, în o asemenea chestiune, noi legiu- 
„itorii ei, am da pilda strimbătăţii şi a nelegiuirii.... Şi să nu credem, 
„d-lor, că prin un vot al nostru am putea ineca pentru veci dreptul 
„țăranilor. Nu, d-lor, dreptatea nu-piere; ca trupul lui Hristos ea se 
„poate îngropa, dar întocmai ca şi Hristos-Dumnezeu, ea va reînvia...* 2). 

Şi mai tîrziu, ca Prim-ministru, întru apărarea proectului de lege 
rurală: 

„Dacă am venit aici cu principii socialiste, nu sînt principiile mele, 
„sînt ale lui Walevski, ale lui Hardenberg şi Stein, ale acelor bărbaţi 
„cari au scăpat monarhia la 1848 [in Austria], ale bărbaţilor de Stat ai 
„Rusiei, cari au scos pe ţărani din starea de sclăvie şi cari le-au dat 
„Hai mult decit d-voastră. Dacă acei oameni sint socialişti, atunci pri- 
„mesc şi eu să fiu socialist. Dar nu este aceasta, d-lor; toată lumea 
„Ştie că aici nu este vorba de Kogălniceanu, nu este vorba de minister, 
„este vorda că nu voiţi un minister care să trateze chestiunea aceasta sub 
„un punct de vedere naţional, care să o apere ca o chestiune naţională, 
„Care să facă o lege pentru țară, iar nu pentru proprietari...“ *). 

In zădar, toate au fost în zădar!.... 

Purtătorul cuvîntului privilegiaţilor, îi răspunde lui, Kogălniceanu, 
fără nici 0.... jenă: 

„Am privit totdeauna pe proprietari ca partea inteligentă a naţiu- 
„nii şi am voit să o garantăm [Pe proprietari! Prin legea rurală !...] ; 
„da, d-lor, proprietarii sînt partea inteligentă, făranii sint masa brută, 
„sînt forța numerică, şi nu voim noi a lovi inteligența prin forța bru- 


De cîteori am cetit şi am auzit noi toate acestea în zilele noastre !... 


1) Ibid. p. 350 şi 353. 
2) Ibid. p. 267. 
3) Ibid. p. 399 
4) Ibid. p. 400 


268 VIATA ROMINEASCA 


Legea rurală a trebuit să fie impusă prin o revoluție de sus, prin 
lovitura de Stat. - 

- Tragismul situațiunii lui Kogălniceanu se accentuiază prin desă- 
virşita lui izolare. loan Brătianu, care nu putea judeca problema agrară, 
în fond, altfel decit Kogălniceanu, care propune un proect ce îşi însu- 
şeşte în linii generale toate dispoziţiile proectului lui Kogălniceanu, —cum 
acesta i-o spune categoric în şedinţa publică '),—loan Brătianu,—care în u- 
nele privinţi merge chiar mai departe decit Kogălniceanu, recunoscind, de 
pildă, peste tot ţăranilor dreptul de a se folosi de pădure,—totuşi îl lasă 
pe acesta să se sbată singur împotriva forţelor coalizate ale tuturor eie- 
mentelor reacționare, încît rămîn adevărate, pentru toată această” epocă, 
cuvintele ce spune C. A. Rosetti în Românul, relativ la o fază anteri- 
oară a luptei : 

„Domnul Kogălniceanu a avut de astădată dureroasa onoare de a 
„lupta singur contra tuturor. Ideia însă ce susținea eraatit de mare, incit, 
„deşi învins sub puterea bilelor, a fost învingător şi mine-poimine toţi 
„vor recunoaşte adevărul şi vor mărturisi că a luptat cu o putere ce 
„creştea în proporţiunea mărimii misiunii ce avea“ 2). 

Atitudinea lui loan Brătianu rămîne pănă azi nelămurită în dea- 
juns şi nici cartea d-lui Rosetti nu aduce în această privinţă destule 
lumini. 

Articolele ce le publică loan Brătianu în Românul, în ajunul lovi- 
turii de stat, par a ne desluşică el, împreună cu ceilalţi fruntaşi liberali 
din Muntenia, dădea prioritate chestiunii constituționale, nădăjduia că, 
după emanciparea ţării de sub jugul vasalităţii, şi prin reforma politică 
care să stabilească un adevărat regim constituţional,—s'ar putea rezolvi 
problema agrară cu mai multă uşurinţă şi fără a primejdui viitorul 
neamului. 

Și din punctul de vedere constituţional, vădit, Cuza Vodă putea 
să legitimeze toate îngrijirile prin gesturile lui „napoleoniene“ şi prin 
tot sistemul lui de guvernare, adesea destrăbălat şi lipsit de scrupule. 

Dar, dacă pur teoreticeşte ideile lui Brătianu s'ar putea justifica, 
şi dacă în adevăr în acel moment al istoriei noastre naţionale am fi pu- 
tut scutura suzeranitatea Turciei şi realiza o reformă politică serioasă, 
conformă cu aspiraţiunile liberalilor munteni din acele vremu:i, desigur, 
rezolvirea chestiunii ţărăneşti s'ar îi uşurat mult; faptele însă ne-au do- 
vedit că Brătianu a greşit. 

Independenţa n'am putut s'o căpătăm decît după un războiu, la 
care am luat parte cu glorie, iar un regim constituţional adevărat, rămîne 
şi astăzi un deziderat al democraţiei romîne. 

Şi dacă, la 1864, prin unirea lui Brătianu şi a liberalilor munteni 
cu Mihail Kogălniceanu s'ar fi putut asigura o deslegare mai sănătoasă 


1) Ibid. p. 402 
2) Ibid. p. 376 


CRONICA INTERNA 269 


a chestiunii ţărăneşti, desigur că statul romîn, răzămat pe temelia pu- 
ternică a unei țărănimi vînjoase şi mulţumite, ar fi putut face altfel faţă 
şi aspiraţiunilor noastre naţionale, în întregimea lor, şi cerinţelor de dez- 
voltare normală a instituțiunilor de stat modern democratic. 

In crice caz, dacă fatalitatea istorică n'ar fi pus directîn luptă, în 
momentul cel mai critic al vieţii noastre naţionale, pe cei mai însemnați 
doi bărbaţi de stat ai neamului nostru, fața Romîniei de astăzi ar fi cu 
totul alta. 


z: 


Legea rurală a fost promulgată prin decret domnesc la 14 August 
1864, în urma loviturii de stat. 

Nu vom analiza în detaliu dispozițiunile acestei legi, pe care o 
presupunem cunoscută, întrucît ea formează azi baza raporturilor noas- 
tre agrare. l 

Mihail Kogălniceanu, după lupta uriaşă ce a dus-o timp de a- 
proape şapte ani, în momentul cînd a ajuns stăpîn pe situație şi cînd 
nimeni şi nimic nu l'ar fi putut împiedeca să-şi realizeze ideile, cînd îi 
erau asigurate, cum arată d. Radu Rosetti, simpatia şi sprijinul atit ale 
curții suzerane cît şi ale marilor puteri europene, cînd adversarii refor- 
melor din ţară erau reduşi la o desăvirşită neputinţă şi el putea să fie 
încredinţat că, după realizarea reformei, nimeni m'ar mai fi fost în stare 
să smulgă ţărănimii biruitoare rezultatele ei:—tocmai în acel moment 
Mihail Kogălniceanu pierde parcă curajul şi se mărgineşte să transfor- 
me în lege dezideratele autorilor „amendamentului“ la propunerea 
sătenilor în Divanul ad-hoc al Moldovei, adică să menţină „statu quo“ 
în ce priveşte posesiunea de pămînt a ţăranilor, să sacrifice interesele 
şi drepturile generaţiunilor viitoare şi să arunce în spatele ţărănimii a- 
proape toată sarcina de răscumpărare şi lichidare a raporturilor din trecut. 

Astfel, cu drept cuvint s'a zis că legea agrară din 1864, în fond, 
consacră definitiv spoliaţiunea săvîrşită de Regulamentul Organic. 

Şi chiar mai mult, ea este mai necruțătoare faţă de generaţiile vi- 
itoare decit chiar Regulamentul Organic şi, în urma nerespectării desă- 
virşite a dispoziţiunilor acestei legi, privitoare la dreptul de folosință 
asupra pădurilor, parcă prin conspirația tacită a „stăpînilor“ şi a ocîrmu- 
irilor, țărănimea a fost lipsită de un bun ce i l-a respectat în oarecare 
măsură regimul regulamentar. 

Cu multă limpezime şi putere, d. Radu Rosetti arată „păcatele“ 


acestei legislații : 
„Păcatul cel mare al legii rurale era de a fi mai mult o coinsfin- 


„tire a măsurilor dărăpănătoare pentru ţară, dela 1805 şi dela 1831, de- 
„Cit o reformă. Intinderile de pămînt atribuite de dinsa deosetbitelor 
„categorii de săteni erau mult prea mici pentru a permite alcătuirea 
„unei clase ţărăneşti sănătoase şi de sine stălătoare. Cu toate aparen- 


270 VIATA ROMINEASCA 


— 


„tele ei reformătoare, ea în realitate nu era decît un nou pas făcut pe 
„calea brăzdată la 1805 şi desăvirşit statornicită la 1831“ °). 

Astfel bărbaţii noştri de stat dela 1864 au pierdut poate unicul 
prilej de a da satisfacţiune revendicărilor seculare ale ţărănimii romine: 

„Reforma legăturilor dintre pămînt, sătean şi stăpin, impusă de 
„Convenţiunea dela Paris şi care avea să pună capăt relelor pricinuite 
„de cotropirile claselor stăpînitoare, ar îi trebuit să aibă în vedere în 
„primul loc întemeierea unei stări de lucruri sănătoase pentru viitor. 
„Prilejul de a aşeza noul stat romînesc pe sănătoasa şi puternica teme- 
„lie a unei ţărănimi bogate şi vînjoase, neatîrnată de placul celor pu- 
„tini cari pusese mîna pe monopolul puterii, era faţă. El trebuia apu- 
„cat de păr, închezăşiluind astfel pe veacuri liniştea ţării înlăuntru, înze- 
„cind puterea ei față de streinătate; un asemenea prilej nu se prezintă 
„obişnuit de două ori în cursul fiinţii unui neam“ 2). 

Şi chiar fără să vrem, ne vine întrebarea: dacă în acel moment 
Joan Brătianu era alături de M. Kogălniceanu, ar fi putut avea reforma 
acest caracter hibrid ?.. 

In felul cum era făcută reforma, ne spune d. Rosetti, ea chiar din 
punctul de vedere financiar se prezintă ca o operaţie din cele mai asu- 
pritoare pentru țărănime. Şi nu numai din acest punct de vedere, ci şi 
din cel economic, reforma ar fi putut da cu totul alte rezultate, şi in 
acelaş timp ar fi fost mai cu înlesnire realizată, dacă nu s'ar fi sacrifi- 
cat dreptul țăranilor: 

„Sînt încredinţat că, dacă s'ar fi atribuit țăranilor pămînt pănă la 
„concurenţa de două treimi din fiecare moşie (adică, în întinderea la 
„care ţăranii aveau dreptul după legile vechi], ei ar fi achitat despă- 
„gubirea, chiar dacă această despăgubire ar fi fost după o normă mai 
„mare decit aceea adoptată în legea dela 14 August, cu mai multă uşu- 
„rinţă decit au achitat pe aceea ce au plătit-o. Pentru a achita pe a- 
„Ceasta, cei mai mulţi din ei au dispus numai de întinderea de pă- 
„mint strict necesară hranei lor şi de munca braţelor lor ; pentru a a- 
„Chita cele două treimi însă, ei ar fi dispus de întinderi de pămint pe 
„cari ar fi putut cultiva pine în scop de speculă. Ei ar fi plătit şi tot- 
„Odată s'ar îi îmbogăţit“ 2). 

Din punctul de vedere juridic, „operaţiunea“ din 1864 se prezintă 
ca o despoiare în toată puterea cuvîntului: 

„Dar dacă sătenii au despăgubit pe proprietari pentru boeres- 
„cul (claca) care se obora, întreb cine a despăgubit pe săteni pentru 
„dreptul fiilor lor de a obține, la căsătorie, pămîntul atribuit de lege 
„numărului de trăgători cu cari se îndatorau a munci boercscul 
„(claca) 2—Acest drept a rămas desfiinţat fără ca sătenii să primească 


1) Ibid. p. 414. 
2) Ibid. p. 418. 
3) Ibid. pag. 419. 


CRONICĂ INTERNA 21r 


„vre-o despăgubire. Oare acest drept singur al ţăranilor nu valora mai 
„mult decît întreaga clacă răscumpărată ? Şi ciau pierdut şi dreptul la 
„pămint al însurăţeilor pănă la concurenţa celor două treimi şi au plătit 
„dispăgubire pentru clacă. Întreb, nu se chiamă asta două plăţi? Sau, 
„mai bine, nu se poate zice că Cuza şi Kogălniceanu au vîndut drep- 


„tul generaţiilor viitoare de săteni pentru ua adevărat blid de linte?“ °} 


Astfel, d. Radu Rosetti e în drept să închee: 

„În rezumat, legea rurală consfințea în chip desăvirşit stăpînirea a 
„mult peste jumătate din locul de hrană al ţării în mîna unei infime 
„minorităţi de oameni. Obştia, nouă zecimi ale poporului, era redusă la 
„Stăpinirea celeilalte părţi cu mult mai mici, împărţită în parcele, ajun- 
„gind în deobşte pentru moment a îndestula trebuințele traiului acelora 
„cari le ocupau, permiţind însă creşterea stării lor materiale numai în 
„cazuri cu totul excepţionaie. In curind însă acele parcele împărțindu-se, 
„nu mai aveau să mai ajungă pentru întreţinerea posesorilor lor, cari, spre 
„a se hrăni, aveau să fie din nou reduși la discreţia acelei minorităţi 
„deţinînd cea mai mare parte din locul de hrană.—Folosul dobindit de 
„Obştie şi de ţară în urma unei lupte inverşunate, purtată timp de şapte 
„ani, avea să fie de scurtă durată şi neînsemnat“ 2). 

Rezultatul lamentabil al „împroprietăririi“ din 1864 e şi mai dure- 
ros pentru mîndria noastră naţională cînd îl comparăm cu felul în care 
a fost rezolvită problema agrară pentru ţăranii romini din toate provin- 
ciile aflate sud jugul străin. 

Astfel, relativ la Ungaria, pentru toate provinciile romîneşti din ea, 
trebue să facem următoarea constatare : 

„Dreptul de folosință al săteanului romin din acele provincii 
„supuse jugului străin n'a suferit nici o ştirbire din evul mediu şi 
„pănă astăzi. In anul 1848 dieta transilvană votă desființarea clăcii, a 
„dijmei şi a oricăror daturi şi plăţi făcute în numerar, ce au apăsat pănă 
„acum asupra clăcaşilor şi a moşiilor lor. Proprietarii urmau să fie des- 
„păgubiţi pentru pierderea acestor venituri de căfră Stat. Pentru con- 
„Statarea drepturilor reciproce, s'a luat de bază starea de fapt şi rapor- 
„turile aflate în vigoare la 1 Ianuarie 1848... In deobşte, întinderile 
„lor permiteau sătenilor să trăească din ele şi să pună şi de-o parte, îi- 
„ind neasemănat mai mari decît chiar acele atribuite de Regulament 
„Jruntaşilor din ţările noastre...“ °). 

„Rezultatul reformei dela 1848—1854 pentru Romiînii din Ungaria 
„se traduce prin faptul că proprietatea țărănească, pănă la 50 hectare, 
„cuprinde 75 la sută din întinderea totală a comitatelor locuite de 
„Romini“ *). 


1) Ibid. p. 421. 
2) Ibid. p. 427. 
3) Ibid. p. 423. 
4) Ibid. p. 424. 


e 
LI] 


VIAŢĂ ROMINEASCA 

Şi mai tristă pentru simțul de dreptate şi pentru simtul patriotic al 
clasei noastre diriguitoare este constatarea, relativă la Bucovina, că pen- 
tru ţăranii romîni din această provincie constitue o adevărată fericire 
faptul că ea a fost riîpită Moldovei înainte de legiuirea lui Moruzi şi 
înainte de Regulamentul Organic: 

„De oarece,—spune d. Rosetti,—în urma anexării țării cătră A- 
„ustria, dreptul de folosinţă al sătenilor bucovineni scăpase de ştirbirile 
„dela 1805 şi dela 1831, ei la 1848 au fost declaraţi proprietari pe în- 
„tregimea locurilor de hrană de cari se foloseau din moşi şi stră- 
„Mogi...“ 1) 

Urmarea acestui fapt este că sătenii bucovineni stăpinesc astăzi 
în total (dacă adăugim şi păşunile şi pădurile comunale, de cari numai 
ei se folosesc): 

68,2%, din locul de arătură; 

80,7%/ din finaţ; 

86,4%, din vii şi grădini; 

76,4% din păşuni de şes; 

42,6%, din păşuni de munte; 

28,7%, din păduri °). 

Cum vedeţi, proprietatea mare în Bucovina are maiales misiunea 
“de a conserva intacte pădurile ţării, toate supuse regimului silvic, bine 
înţeles. 

Chiar ilotul romîn din Basarabia poate îi invidiat de fratele său li- 
ber de dincoace de Prut: 

„Basarabia fusese atinsă de limitarea lui Moruzi, decretată cu şapte 
„ani înainte de anexarea ei cătră Rusia, dar rămase ferită de acea re- 
„gulamentară. (Cu cît mai curînd ne este răpită o provincie, cu atit mai 
„înare, din acest punct de vedere, e fericirea ţăranilor !....) In anul 1846, 
„contractul normal, decretat de Impăratul Nicolai, stabilea 5 categorii 
„de ţărani: fără boi, cu 2, 4, 6 şi 8 boi. 

„Intăia categorie, pălmaşii, primeau 3 fălci de pămînt sau 4,39 h. 

„A doua categorie, ţăranii cu 2 boi, primeau 42% fălci de pămînt 
„sau 6,43 h, 

„A treia categorie, ţăranii cu 4 boi, primeau 6'/: fălci de pămint 
„sau 8,78 h. 

„A patra categorie, ţăranii cu 6 boi, primeau 8°, fălci de pămint 
sau 12,51 h. i 

„A cincea categorie, ţăranii cu 8 boi, primeau 1034 fălci de pămînt 
sau 15 h. 

„Vedem că ocîrmuirea groaznicului autocrat al Rusiei măsura, 
.„Romînilor căzuți sub oblăduirea lui, pămîntul de hrană în chip cu 


1) Ibid. p. 425. 
2) Anton Zachar. Mittheilungen des statistischen Landesamtes des 
Herzogtums Bukowina, p. XXVII şi urm., citat de R. Rosetti. ibid. p. 425. 


CRONICA INTERNA 273: 


„mult mai larg decit îl măsurase boerii Moldovei autonome țăranilor 
„rămaşi sub oblăduirea lor“. 

Emanciparea ţăranilor basarabeni de clacă, departe de a le înră- 
utăți situaţia, ca în Romînia, a îmbunătăţit-o simţitor: 

„Intinderile (atribuite ţăranilor în Basarabia) variază după calitate 
„şi localitate, dar pretutindeni fură mai mari decit cele mai mari intin- 
„deri atribuite ţăranului din Rominia liberă ; loturile nu fură nicăiri! 
„mai mici de 8 desiatine (8,72 hectare) şi atinseră pănă la 13% desia- 
„tine (14,72 hectare), afară de imaşurile comunale cari acoperă întin- 
„deri destul de însemnate...“ 

In rezumat: 

„Constatăm deci că din toate țările locuite de Romini, Romiînia: 
„liberă, adică țara unde ar fi trebuit ca Rominul să se simtă mai la 
„îndămină, să trăiască mai dulce, era aceea în care obştiu neamului, 
„puterea lui, era tratată mai cu neomenie, era mai desbrăcată de 
„drepturile ei strămoşeşti asupra pămîntului ce-l stropia de veacuri 
„Cu sîngele şi cu sudoarea ei...“ °). 

Dar dacă însăşi legea rurală din 1864 se prezintă, cum am spus, 
ca o despoiare a ţăranului de drepturile lui, felul cum această lege a 
fost aplicată constitue o adevărată tălhărie la drumul mare. 

Mi-e scîrbă să reproduc aice descrierea manoperilor întrebuințate 
pentruca țăranul să fie furat şi de folosința deplină a puţinului pămînt 
la care i s'a recunoscut dreptul de lege: 

„In multe locuri,—spune d. Rosetti,—jafurile la cari sînt supuşi 
„astăzi sătenii ae cătră nişte arendaşi neomenoşi sînt cu putinţă numai 
„din cauza chipului în care s'a aplicat legea rurală de la 1864“ 2). 


E] 


Momentul istoric prielnic a fost pierdut, şi, în condiţiunile în cari 
s'a făcut împroprietărirea, țărănimea romiînească a fost silită să-şi ur- 
meze pănă în zilele de azi calea Calvarului ei secular. 

Spaţiul nu ne permite să ne oprim aice asupra încercărilor nere-. 
uşite de a repara „păcatul“ de la 1864 prin succesivele legi de îm- 
proprietărire pe moşiile Statului, şi nici încercările, reuşite acestea, de a 
agrava—dela 1864 încoace—acel „păcat“ prin sistemul legiferat de în-. 
voeli agricole, prin care iobăgia quasi-desfiinţată la 1864 şi răscumpă- 
rată aşa de scump de țărănimea noastră a fost reînființată în realitate 
din nou, cu toate rigorile ei, şi fără nici o conpensaţiune pentru țărani... 

Tendinţa ascunsă a acelor legi pentru învoeli agricole este astfel 
caracterizată de d. Radu Rosetti : 

„Cădea sub simţ, că sistemul în puterea căruia o mînă de oameni,. 
„proprietari şi arendaşi se foloseau de beneficiul plugăriei a trei sferturi - 


i) Ibid. p. 426. 
3) Ibid. p. 413. 


214 VIAŢA ROMINEASCA 


„din ţară, pe cînd obştia plugarilor de baştină şi de meserie era redusă, 
„în cazul cel mai favorabil, la rolul de salariaţi prost plătiţi, era viţios, 
„Şi că octrmuirea era datoare să ia măsuri pentru a ajunge ca pe viitor 
„0Obştia să se bucure de cea mai mare parte din folosul dat de cultura 
„Pămîntului. Insă  ocîrmuirea făcu tocmai contrarul : ea dădu tot 
„Sprijinul ei marilor cultivatori, împiedecind în cei mici orice iniția- 
„tivă, orice năzuință de a se face plugari de sine stătători“...?). 
| Şi acest sprijin consta, cum am spus, în reînfiinţarea iobăgiei în 
formă mai odioasă chiar decit cea vechie, fiindcă, de fapt s'a decre- 
tat, cum ne arată autorul nostru, scoaterea în afară de lege a întregii 
ţărănimi romîneşti. 

Să-mi fie iertată aici reproducerea unei pagini puternice, în care 
învățatul istoriograf al ţărănimii noastre, de obiceiu atit de obiectiv şi 
blajin, îşi revarsă toată indignarea, în accente vii: 

„S'ar putea umplea volume cu denunţările ce de douăzeci de ani se 
„iăcuse în public, în presă, în parlament, împotriva muncii silnice regu- 
„lamentare, împotriva faptului că ţăranul era scos din lege, că nimic nu-i 
„garanta demnitatea de om, libertatea şi inviolabilitatea domiciliului. —Şi 
„acum, după doborirea tuturor instituțiunilor vechi, după punerea țăra- 
„nului, în legea scrisă, pe un picior de egalitate desăvirşită cu foştii 
„privilegiați, după ce fusese declarat proprietar pe partea de pămini pe 
„care se hrănea, foştii privilegiați, în unire cu oamenii noi ce se rîdi- 
„case la putere, veneau, printr'o singură trăsătură de condeiu, să-l pună afară 
„din lege. WNouăzeci şi cinci de sutimi ale națiunii romine erau, 
„printraceastă lege, puse afară de orice lege. Căci pe cînd restul na- 
„iunii îşi avea inviolabilitatea domiciliului şi libertatea personală înche- 
„zeşluită,... casa ţăranului se putea călca oricînd,el se putea aresta şi 
„duce pe cîmp pentru executarea unui contract de muncă [(încheerea că- 
„tuia în împrejurările date îi era şi ea impusă!...] pe simplă poroncă 
„a unui primar rural, incapabil şi supus orbeşte poroncilor subpreiectu- 
„lui, aproape totdeauna în solda proprietarului sau a arendaşului... 
„Şi această tăgadă a drepturilor cetățanului făcută obştiei, nu sa măr- 
„ginea la cîteva cazuri excepţionale, ci era aplicată exercitării îndeletni- 
„„Cirii de toate zilele a obştiei, singurului ei mijloc de cîştig. Ţărănimea ro- 
„mină, obştia naţiunii era pusă în afară de lege, supusă unui regim de 
„excepţiune tocmai în privinţa exercitării meseriei ei de toate zilele.—/r 
„parlamentul romin, care acuma nu mai era un parlament boeresc şi 
„in care clasa superioară nou născută era bogat reprezentată, nu 
„se găsi un glas care să se ridice pentru a protesta impotriva acestei 
.„batjocuri, împotriva acestei neomenii —Dacă judecînd în chip cu to- 
„tul obiectiv legea ca lege, ea este nejustificabilă, apoi ce să zicem» 
„cînd ne gîndim la împilările, la jafurile, la cruzimile cărora nu putea să 
„nu dea loc, date fiind deoparte lipsa de scrupul şi lăcomia obşiiei 


1) Ibid. p. 442. 


CRONICA INTERNA 215 


„arendaşilor şi a multor proprietari, pe de alta—tipsa de ori-ce garanţie 
„morală, de orice capacitate, din partea organelor administrative chemate 
„a O aplica. Orice om ce-şi cunoştea ţara nu se putea îndoi că o mare 
„parte din contractele ce aveau să se execute cu atita străşnicie vor fi 
„dobindite prin înșelăciune, camătă şi jaf şi că executarea lor avea să 
„dea loc la tot felul de neomenii....“ 

Prin comparaţie cu legea lui Barbu Știrbey din 1851, de sub 
regimul  regulameniar, d. Rosetti ne dovedeşte că legea din 1866 ĉi 
este inferioară din punctul de vedere al ocrotirii făranului !... 

Şi— „nu trecuse nici doi ani de la lovitura de stat, săvîrşită sub cu- 
„vînt de slobozirea ţăranului romîn de sub robia muncii regulamentare... 
„Se urma deci şi sub noul regim, cu conlucrarea noilor puternici, vechiul 
„păcat de a ocroti pe cei puţini şi puternici împotriva celor mulţi şi 
„Slabi, de a legifera în dauna celor de al doilea pentru folosul celor 
„dintăiu“..... 1). 

lar peste 6 ani, o nouă lege pune încă la dispoziţia proprietarilor 
şi arendaşilor oștirea țării pentru „execuţia“ muncilor agricole, execu- 
ţie ce să făcea prin bătăi, prin schingiuiri şi chiar prin siluirea femeilor... 

Dacă legile ulterioare, ca cea din 1882 (un sfert de veac după 
Divanurile ad-hoc !) şi cea din 1893 aduc oarecari îmbunătăţiri de formă, 
ele—cum ne arată autorul nostru—nu schimbă aproape nemic în fond: 
țăranul, sub regimul lor, rămîne de fapt tot un rob... 

$ 
* k 

Cetitorii îmi vor îngădui să nu intru în descrierea situațiunii în care 
a căzut în aceste împrejurări țărănimea, vîndută în Moldova cu toptanul 
trusturilor streine, şi a stării sale sufleteşti, înainte de răscoale ; materialul 
bogat adunat în această privință de d. Rosetti, pe deoparte, nu sufere 
rezumate, iar pe de altă parte, aceasta chestiune adesea a fust-atinsă în 
paginile revistei noastre. 

Acest regim de fapt, în care trăeşte ţăranul din Romînia liberă, d. 
Rosetti îl caracterizează ca o veşnică provocare pentru „talpa țării“, pen- 
tru care nu există nici justiţie, nici administraţie: 

„Sînt mai bine de patruzeci de ani de cînd țărănimea romînă a 
„fost declarată proprietară pe pămînturile ce le lucra pănă atunci, de cînd 
„i sa conierit egalitatea civilă şi politică, de cînd s'a ridicat bătaia, de cînd 
„Sau oborit privilegiile, de cînd i s'a închezeşiuit prin lege libertatea 
„personală şi acea a domiciliului.— Starea de fapt însă a rămas cu totul 
„alta decit acea înscrisă în lege. Privilegiul celui puternic față de ţăran 
„a rămas în ființă ; puternicul îl poate împila fără frică de pedeapsă, 
„îl poate bate, poate să pună oricînd pe primar sau pe subprefect să-i 
„violeze domiciliul, să-l aresteze, fără nici una din formele prescrise de 
„lege.— Cind în urma vreunei impilări, vreunei brutalizări prea mari, el 
„a cutezat să se adreseze justiţiei spre a căpăta îndreptare şi despăgu- 
„Dire, s'a ales cu cheltueli mari, cu vreme pierdută şi, la urma urmei, 


1) Ibid. p. 447—449, passim. 


270 VIAȚA ROMÎNEASCA 


„S'a dat rămas sau a fost silit să înceteze judecata fiindcă mijloacele 
„de a merge înainte i-au lipsit. Dindu-şi samă de această stare de ne- 
„putință din partea lui de a dobîndi, pe calea legii, dreptate, el în cele 
„mai multe cazuri rabdă în tăcere jaful, împilarea şi maltratarea. Şi stă- 
„pinul, arendaş sau proprietar, conştient de acest punct slab al ţăranului, 
„se foloseşte de el pentru a abuza necontenit... Toate aceste procede- 
„uri au înfipt în inima ţăranului credinţa că, pentru el, nu este lege.... 
„Cînd asemene abuzuri se făptuesc de o minoritate față de obştia unui 
„popor, cred că cu toată dreptatea li se poate aplica calificativul de pro- 
„Vocări*..... *). 

D. Radu Rosetti ne spune că țărănimea nu e numai mereu pro- 
vocată, ci şi „aţițată“. Dar în sensul în care d-sa vorbeşte despre „aţi- 
ţări“, poate fi considerat ca o aţiţare cuvîntul, şi chiar gestul cel mai ne- 
vinovat, şi chiar mai mult: 

„Din toate aţiţările,— afirmă, de pildă, d-sa,—cea mai puternică a 
„fost fără îndoială legea vînzării bunurilor statului dela 1889...“ 2). 

In sensul acesta chiar cartea pe care o analizăm poate fi înfăţişată 
ca o „aţițare“, precum şi toate cercetările asupra stării țărănimii, discur- 
surile din parlament, etc. 

Dar o societate în care simpla anunţare a adevărului apare ca o 
aţiîţare (şi este o aţiţare), e adînc bolnavă, şi singur acest fapt ne dove- 
deşte necesitatea unor grabnice măsuri de îndreptare. 

Incit, cu drept cuvînt, ceva mai jos, d. Rosetti poate afirma, repro- 
ducînd vechea idee din circulara lui M. Kogălniceanu de acum aproape 
o jumătate de veac: 

 „Răscoalele de astăprimăvară sînt roada firească a păcatelor să- 
„virşite împotriva obştiei acestui popor în curs de veacuri de cătră ve- 
„Chea clasă stăpînitoare şi, în cursul celor de pe urmă cincizeci de ani 
„de cătră noua clasă stăpinitoare, a nemulțumirii şi a urii stîrnite în obştie 
„de aceste păcate... Adevădrații instigatori ai acestei mişcări sint ego- 
„ismul, lăcomia, lipsa de scrupul şi lipsa de prevedere a clasei stăpi- 
„nitoare, ale celei vechi cit şi ale celei nouă. Asupra lor cade toată 
„greutatea răspunderii pentru groaznica primejdie în care răscoalele 
„au pus fara: amestecul străinului“....*). 

* să * 

Dar care este mijlocul de îndreptare ? 

Pentru răspunsul la această întrebare se cere înainte de toate o 
diagnoză justă a boalei de care suferim. 

Şi d. Rosetti merge la rădăcina răului: „Latifundiul este duş- 
manul“, declară d-sa.*) 


1) Ibid. pag. 565—566. 
2) Ibid. pag. 571, 

3) Ibid. p. 623—624. 
4) Ibid. p. 634 urm. 


CRONICA INTERNA 917 


În această formulă lapidară se cristalizează rezultatele cercetărilor 
statistice asupra repartizării proprietăţii funciare în Rominia. 

Putem trece aici cu vederea aceste cercetări, întrucît autorul utili- 
zează, mai cu deosebire, acelaşi material din raportul d-lui Căpităneanu 
asupra recensămîntului din 1905, la care am recurs şi not de atitea ori 
(d. Rosetti reproduce chiar unele din tabelele noastre)'). 

Cetitorii vor găsi în lucrarea analizată adunate mărturii preţioase 
ale învăţaţilor şi ale bărbaţilor de stat din Apus, din cari rezultă că la- 
tifundiile sînt judecate ca o primejdie socială şi economică pretutindeni, 
deşi nicăeri răul nu-i atît de acut ca la noi. 


x 
* X 


Nu putem expune aici mijloacele propuse de d. Rosetti pentru ca 
să ajungem la o repartizare mai sănătoasă a proprietății rurale, nici cele- 
lalte măsuri de îndreptare susținute de d-sa. 

De altfel studiul d-sale e mai ales prețios ca primă încercare de 
utilizare sistematică a unui vast material istoric relativ la raporturile noa- 
stre agrare, pentru lămurirea cauzelor situațiunii de astăzi. 

Şi cunoaşterea acestor cauze e prima condițiune de îndreptare. 

Dar nu putem să nu relevăm răspunsul pe care d-sa îl dă celor 
ce susțin că nu avem nevoe decit de o „administraţie bună“: 

„Această teorie nu are nici măcar meritul de a fi nouă; eaa fost 
„enunțată în scris, pentru întăia oară de Neculai Istrati, campionul antiunio- 
„niştilor (Şi chiar mai înainte de alţi doctrinari dintre boeri în Divanul ad-hoc, 
„cum am arătat mai sus). Şi el pretindea, pela 1860, că regimul boe- 
„rescului nu trebue desființat ci, pentru a face pe ţăran fericit ajunge să-i 
„se dea o administraţie bună, cinstită şi dreaptă... ca în Bucovina“... 3). 

Adepții acestei teorii cad, de altfel, întrun fel de ufopism naiv: 

„O schimbare kic et nunc operată prin lege sau prin prezenţa 


1) Apropos. Într'un articol din „Convorbirile literare“, sub titlul de 
„Repartizarea proprietăţii funciare“ (nu avem la îndamină acest articol în 
momentul de față), d. C. Hiutu, găsind neîndreptăţite calculele pe cari le-am 
făcut spre a corija unele din cifrele d-lui Cspităneanu, caută să arunce o 
bănueală asupra concluziilur la cari am ajuns în ce priveşte regimul nos- 
tru latifundiar. Dar pentru a ajunge la aceste concluzii n'am avut nevoe 
de nici o corijure a acelor cifre! Şi într unul din articolele vizate de d. 
Hiotu, eu spun ritos: „n'am voit să corijezân aceste tabele cifrele cuprinse 
în raportul d-lui Căpităneanu“ („Viața Rominească“, v. IV, 1907, p. 153)! 
Şi în udevăr, în alcătuirea tuturor tabelelor mele statistice, wam ţinut 
samă de calculele mele, la cari am recurs numai pentru a dovedi că rea- 
litatea e şi mas groaznică decit pare din aceste tabele. Truda d-lui C. 
Hiotu e prin urmare zădarnică. Accept cifrele d-sale (cari sint tot ale d-lui 
Căpităneanu),—concluzia rămine aceiași. Iar în ce priveşte comparaţiile fan- 
tastice, pe cari d-sa le face, imitiad pe alţii, cu datele relative la ţările 
apusene, am dat destule lămuriri in Parlament şi în diferite articole, spre 
a mai simți nevoea de a reveni. 

2) Ibid. p. 666. 


218 VIAȚA ROMINEASCA 


„oricărui om politic, oricît de genial ar fi, la putere (dacă cauzele adinci 
„ale răului vor răminea neatinse) nu poate schimba efectiv aproape ne- 
„mic... Cel mai bun mijloc pentru a îmbunătăţi administraţia este de a 
„micşura prilejurile de cîştig necurat, de abuz şi de greşală ce le are 
„astăzi şi, mai ales, de a mări puterea de opunere a obştiei împotriva 
„abuzurilor funcționarilor“ ...*). 

Şi aceasta nu se poate realiza decit, pe de o parte, prin ridicarea 
economică a țărănimii, iar pe de altă parte, asigurindu-i-se acesteia un 
rol în stal corespunzător valorii ei sociale şi naţionale. 

Precum legea electorală hărăzită ţărilor romtue de cătră Convenţia 
din Paris, a împiedicat, cum ne-a arătat d. Rosetti, rezolvirea normală 
a problemei agrare acum o jumătate de veac, toi aşa sistemul electoral 
actual, nu numai că stă în calea măsurilor mai energice de îndreptare 
a stării economice, ci este necompatibil şi cu o „administraţie bună“. 

Dacă nu ne vom pătrunde de acest adevăr, dacă nu vom înţelege, 
parafrazind spusele lui Kogălniceanu încă în Adunarea Moldovei, că „O 
mie de latifundiari nu fac o naţiune“,—nc expunem ca peste o altă ju- 
mătate de veac, un alt istoric să fie nevoit să repete cuvintele de astăzi 
ale d-lui Rosetti, că soluţia adecuată nu s'a putut impune decit—„sau 
„prin răscoală sau prin intervenţia unui al treilea factor“... 


* 
a x 


Sitrşesc aici. In gîndul meu n'a fost de a face inutilă cartea d-lui 
Rosetti. Cetirea ei e indispensabilă pentru oricine se îngrijeşte de vii- 
torul acestei ţări şi al acestui neam. 

Si din această cetire va rezulta pentru oricine adevărul cuvintelor 
autorului : 


„Un lucru este neîndoelnic: ce a fost nu poate să mai fie, căci 
„altiel se duce Statul de rîpă“... 


C. S. 


1) Ibid. p. 667. 


Cronica Externă 


Revoluția Turcească. 


Totul în această revoluţie e făcut ca să ne surprindă. O surprin- 
dere întăiu a fost izbucnirea ei. Toate puterile europene, toţi ambasadorii 
cari discutau complotau şi intrigau pe malurile Bosforului şi pentru cari 
se vede că lumea musulmană se reducea la demnitarii din Cornul de Aur 
şi din Therapia, sau la curtezanii de la Yidiz-Kiosk, toţi cei într'un cu- 
vint ce aveau vre-o chemare ca să'şi dea părerea despre viitorul Turciei, 
toţi fără deosebire considerau pe Turci mai decăzuţi decit oricînd şi cu 
desăvirşire neputincioşi să întreprindă o mişcare de ridicare naţională. 
Era un principiu în afară de orice discuţie că Europa trebue să inter- 
vină în afacerile otomane, pentru a restabili înăuntru o ordine pe care 
corupția administrativă şi abuzurile palatiste o distrusese cu totul şi pen- 
tru a reda Macedoniei o linişte fără de care pacea întregului Orient era 
ameninţată. Şi nu mai trecea prin mintea nimărui că soluţia numeroaselor 
rele de cari suferea imperiul otoman putea să fie dată de altcineva 
decit de marile Puteri. 

De aceea marile Puteri, de cîteva luni mai cu seamă, nu se mai 
ocupau decît de afacerile otomane. Nu era discuţie în parlament fără 
Macedonia. Nu se mai puteau întruni doi suverani fără ca obiectul 
principal al întrevederii lor să nu fie situaţia din Balcani. Miniştri şi cance- 
lari alergau dintr'o parte a Europei la cealaltă, ca să vadă ce să mai 
facă cu nenorocitele populaţiuni creştine ce gemeau sub jugul semi- 
lunii. In unele ţări guvernele se îngrijeau mai mult de afacerile mace- 
donene decit de afacerile lor interne. Probleme sociale de mare însem- 
nătate erau amînate sau puse la o parte pentru a face loc gravelor pre- 
ocupări macedonene. Mai mult, Puterile europene erau atît de convinse 
de sfîrşitul apropiat al Turciei, încît începuseră, să-şi ia aconturi asupra 
lichidaţiunii întrezărite şi mult sperate. Baronul de Aerznthal, de pildă, 
cu mai multă precipitare decit discernămint a tras pe harta Balcanilor 
drumul de fier austriac care, legind monarhia Habsburgilor cu Salonicul, 
trebuea să deschidă drumul dominaţiunii austro-ungare peste toată pe- 
ainsula balcanică. Şi la urma urmei, de ce nu? Oare nu se credeau toate 


280 VIAŢA ROMINEASCA 


marile Puteri acasă, în Orient ? Oare nu se obişnuiseră toate să facă acolo 
ce vor şi să nu considere posibilă decit vre-o împotrivire ce ar fi venit 
din afară, de la ambiţiunile celoralte Puteri europene, niciodată însă 
de la elementele băştinaşe ? 

Tot o surprindere a fost şi posibilitatea acestei revoluţiuni. Turcii 
păreau un element cu desăvirşire refractar civilizaţiunii europene. Fa- 
talismu înăscut al Orientalilor, filosofia Coranului, creau Turcilor o menta= 
litate care, prin esenţa ei, era în contrazicere cu aspiraţiunile” moderne. 
Ceea ce caracterizează civilizațiunea modernă e spiritul de cercetare, 
munca intensă şi înfrigurată, nevoia lăuntrică de a soarbe cu lăcomie 
viața şi de a stoarce dintr'insa maximul de  satisfacţiuni şi de senza- 
țiuni. Ceea ce caracteriza civilizaţiunea musulmană era, dimpotrivă, lipsa 
desăvirşită de interes pentru noutate, disprețul cercelării, antipatia în 
contra sforțării. Pentru musulmani, formula fericirii sta mai mult în li- 
nişte decit în mişcare, plăcerile se găseau mai mult în contemplaţiune 
decit în acţiune. In aseminea condițiuni, o conciliaţiune între aceste două: 
concepții extreme părea imposibilă. De aceea Europa şi privea sforță- 
rile tinerilor Turci cu simpatie, dar cu un milostiv scepticism. Ei îi pro- 
duceau impresia unor oameni cari au întreprins o luptă meritorie dar: 
nerealizabilă. Cei mai optimişti se mulțumeau să proorocească apropieri 
trecătoare şi aparente între cele două mentalități atit de diametral opuse. 
Dealtminteri şi astăzi ne-am putea păstra scepticismul față de transfor- 
mările ce s'au săvirşit în Turcia, dacă 'n'ar exista citeva fapte cari ne-ar 
arăta că fenomenul ce se întimplă printre supuşii lui 'Abdul Hamid, 
este expresiunea unei mişcări generale a popoarelor orientale. In- 
tradevăr, multă vreme incompatibilitatea dintre tendinţele civilizaţi- 
unii europene şi mentalitatea popoarelor orientale părea absolută, In- 
cepind cu Chinejii şi sfişind cu Turcii, toţi arătau pentru civilizaţiunea. 
noastră o egală aversiune şi, pe lingă toţi Orientalii, această civilizaţiune 
trecea lăsîndu-i deopotrivă neatinşi şi deopotrivă nepăsători. La această. 
regulă Japonezii, acum 40 de ani, au făcut cei dintăi excepţie, dar cum 
imperiul Mikadoului a fost multă vreme singurul care să adopte civiliza- 
țiunea europeană şi să se entusiasmeze pentru farmecele ei, el părea o 
întîmplare ciudată, de natură să excite curiozitatea sociologilor şi o excep- 
ție care, ca toate excepţiunile, nu făcea decit să confirme regula. Războiul 
ruso-japonez a avut însă darul să desvăluească lumii orientale farmecele. 
şi puterea civilizaţiunii europene. Nimic, nici invenţiunile ştiinţifice, nici 
admirabilele descoperiri mecanice, nici aservirea elementelor, nici lucră- 
rile uimitoare datorite geniului omenesc, apele ripite din matca lor şi 
plimbate după voinţa omului, nici oceanurile străbătute pe şi subt apă, 
nici organizaţiunile sociale, nici mecanismul lor perfecţionat, nici 
formele de guvernămînt curopean, nici puterea atractivă a  libertă-. 
tii, nu au izbit mintea nepăsătoare a orientalului cu destulă putere 
pentru a'l trezi din amorţeala lui şi pentru a-i învedera splendoarea 
fără de seamăn a acestei civilizaţiuni. Un singur lucru a fost 


CRONICA EXTERNA 281 


în stare să impresioneze mintea lui şi, dintro zi întralta, din 
vrajmaş să-l facă apărătorul ei înflăcărat: e isbinda Japonejilor 
asupra Ruşiior. In mintea primitivă a orientalilor, în mintea lor întune- 
cată prin fel de fel de eresuri, Rusia luase proporţiunile unei forţe supra- 
omeneşti, reprezinta ceva care era mai presus de înfrîngere. In ochii lor 
neluminaţi Țarul era prototipul puterii europene, un fel de personaj 
cuasi-divin. Cind au văzut însă că adoptiînd civilizaţiunea europeană, Ja- 
ponejii remgesc să învingă, cu uşurinţă chiar, pe Ruçi, atunci marele mis- 
ter al civilizațiunii europene a încetat. Atunci a fost pentru ei momen- 
tul revelaţiunii şi ceasul convertirii. Atunci au priceput şi virtuțile şi pu- 
terile şi farmecele acestei civilizațiuni, pe care se învăţaseră s'o nesoco- 
tească. Atunci i-a apucat şi remuşcarea că au despreţuit-o atita timp. A- 
tunci numai şi-au dat seamă că pot face minuni încingîndu-se cu a- 
ceasta armă, şi atunci în sufletul lor, în care nu se stînsese încă flacăra 
cuceritorilor de odinioară, s'a reaprins cu putere focul dominaţiunii. Şi cu 
o repeziciune uimitoare, unele după altele, toate popoarele orientale s'au 
trezit şi s'au convertit Persia şi-a manifestat convertirea în chip hazliu, 
copiind fără pregătire o constituţie europeană şi ajungînd la un parla- 
ment de operetă. China a imitat Japonia şi o interesantă emulațiune a 
înlocuit în cerescul imperiu lîncezeala seculară. In Indii mişcarea de re- 
naştere naţională a izbucnit cu putere pretutindeni şi pe alocurea chiar 
cu violenţă ameninţind serios dominaţiunea. engleză. In Egipet curentul 
naţionalist şi-a afirmat idealurile cu mai multă precizie şi a formulat re- 
vendicări concrete. Pănă şi întunecosul Maroc a fost zguduit şi Mulai 
Hafid ridicînd stindardul resvrătirii, chema pe Marocanila o redeşteptare 
civilizătoare. Cei ce pănă atuncea erau voci cari predicau în deşert, au 
devenit deodată apostoli de renaşteri şi conducători de mase. La che- 
mările lor răspundeau acum milioane de glasuri, în roiuri numeroase 
eşeau de pretutindeni; convertite din întunecimi se înălțau lumini scîn- 
teetoare, din straturi amorţite răsăreau energii nebănuite, toți erau mî- 
naţi de dorul de a învăța noua credinţă, toţi ardeau de a se împărtăşi 
din noul ideal. Acest fenomen, prin consecinţile lui, este fără îndoială u- 
nul din fenomenele cele mai însemnate şi mai remarcabile din timpurile 
moderne. De aceea nu ne este permis să credem că în Turcia redeştep- 
tarea provocată de tinerii Turci e întimplătoare sau trecătoare. 

Infine surprinzătoare a fost revoluţia turcească şi prin modul cura 
s'a săvirşit. Se mai putea prevedea ca Turcii atraşi de foloasele civiliza- 
țiunii moderne, să iasă din amorțeala lor, se putea prevedea, deaseme- 
nea, ca o schimbare să intervie în situaţia gravă în mijlocul căreia Turcii 
se zbăteau de atita vreme, dar cine şi-ar fi închipuit vre-odată că vor fi 
în stare să răstoarne un regim, care acumulase atitea uri legitime, fără 
vărsări de sînge şi fără violenţe inutile, cu o hotărire inilexibilă dar mă- 
surată şi după un plan de acţiune metodic, prudent şi înţelept totdeodată ? 
De unde să bănueşti atita maturitate la Turci, cînd popoarele europene, 
cari se laudă că stau în fruntea civilizaţiei, nu au fost în stare să facă Q 


292 VIAȚA ROMINEASCA 


revoluție care să poată suferi vre-o comparație cu revoluția tinerilor Turci ? 
Cînd te gîndeşti la ororile Comunei, la revoluția rusească, la odiosul sfirşit 
al Obrenovicilor, la zbuciumările din Irlanda, şi cînd compari toate aces- 
tea cu revoluţia ce a pornit din Salonic spre Constantinopole fără să o- 
moare un om în drumul ei, trebue să recunoaştem că tinerii Turci nu 
numai au vrut să adopte civilizaţiunea occidentală, dar au ştiut să'şi şi 
însuşească cele mai perfecţionate mijloace de luptă ale acestei civiliza- 
ţiuni. Ei au umilit prin atitudinea lor toate marile Puteri. Numai Suedejii 
şi Norvegienii pot să-i privească în faţă fără să roşsască. Nu e vorbă, marile 
Puteri au o circumstanţă uşurătoare : ce le-a împins pe ele la excese a 
fost întotdeauna rezistenţa înverşunată a regimurilor pe cari vreau să 
le restoarmne. Pe cînd tinerii Turci, abea au ameninţat pe Sultan că vor 
înainta asupra Constantinopolului şi Abdul Hamid le-a şi dat tot ce ce- 
reau, făcînd astfel inutile toate violențele din partea revoluţionarilor. Dar 
nu e mai puţin adevărat că şi astfel meritul tinerilor Turci rămîne întreg: 
în primul rînd fiindcă odată învingători ei ar fi putut să abuzeze de vic- 
toria lor, să se răzbune împotriva tuturor asupritorilor lor, iar tinerii Turci 
n'au făcut-o, şi în al doilea rînd ei arfi putut să piardă capul, cum au 
pierdut capul atitea revoluţiuni învingătoare, pe cînd ei n'au depăşit mă- 
sura nici o clipă, au dominat neîncetat masele şi au început de îndată 
să administreze cu ordine şi cu metodă. 

Surprinzătoare, nesurprinzătoare, revoluţia turcească este, astăzi, 
un fapt îndeplinit şi irevocabil. Sultanul a fost foarte înţelept să se 
plece, căci înapoi nu se mai poate reveni. Tinerii Turci sînt definitiv 
stăpinii situaţiei. Acum, dacă ei vor putea domina situaţia pănă la sfir- 
şit, e o altă chestiune. Ei vor avea să lupte cu numeroase greutăţi. 
Marile Puteri nu pot să facă astăzi altceva decit să-şi retragă planurile 
de reforme din Macedonia şi să dea tinerilor Turci un termen, înăuntru 
căruia ei să îndeplinească făgăduelile ce le-au dat şi speranţele pe cari 
le trezesc. Dar ar fi o naivitate să ne închipuim că prin aceasta, Pute- 
rile vor înceta să intrigheze în Balcani, sau că ele au abdicat pentru tot- 
deauna de la ambiţiunile lor. Tinerii Turci vor trebui deci să desfăşoare, în 
aiară, foarte mult tact pentru a dejuca calculele perfide ale unor diplo- 
maţii învechite în intrigi, precum şi foarte multă energie pentru a în- 
lătura lăcomii deprinse să fie satisfăcute. Nici înăuntru, sarcina tineri- 
lor Turci nu va fi uşoară. Problemul care li se pune, e îndoit. Pe de- 
oparte ei trebue să reformeze toată organizaţiunea de stat a Turciei, să 
transforme armata dintr'o armată personală a Sultanului într'o armată na- 
țională în adevăratul înțeles al acestui cuvint, să clădească din temelii 
tot edificiul finanţelor publice, căci destrăbălarea de azi numai organi- 
zare financiară nu se poate numi, să schimbe tot aparatul administrativ 
şi judecătoresc şi să stirpească corupţia şi bacşişul, cari au infectat totul. 
lar pe de altă parte, ei trebue să dea o soluţie chestiunilor naţionale din 
Macedonia, să ia o atitudine faţă de diversele naţionalităţi de acolo, să 
aibă în această materie o politică lămurită şi hotărită. In mare parte, 


CRONICA EXTERNA 283 


reuşita acţiunii lor depinde chiar de politica ce vor adopta față de naţi- 
onalităţi. Dacă vor adopta o politică de asuprire a naționalităților balca- 
nice, vor provoca un conflict general în Balcani, care îi va duce sau la 
pierderea Macedoniei, sau la o intervenţiune energică a întregului con- 
cert european. Dacă dimpotrivă inaugurează în Macedonia o eră de ad- 
ministraţiune liniştită şi cinstită şi un regim de libertate, care să permită 
tuturor naționalităților să se desvolte şi să propăşească, sau în fine dacă 
vor da Macedoniei o autonomie aproape desăvirşită, în afacerile lăuntrice 
ale căreia vor păstra numai atita putere de intervenţiune cit trebue pen- 
tru a împiedeca conflictele şi a înfrîna ambiţiunile nesocotite ale diferite- 
lor naţionalităţi rivale, vor cîştiga simpatia Europei şi vor sili-o să se ab- 
ţie dela orice fel de amestec în afacerile imperiului otoman. Că nici 
atunci situaţia cu statele balcanice nu va fi strălucită, că şi atunci Bul- 
garil, Sîrbii şi Grecii vor nutri speranțe de cucerire în Macedonia, aceasta 
este sigur. Dar cel puţin tinerii Turci vor fi cîştigat vremea trebuincioasă 
pentru a reorganiza temeinic imperiul otoman şi pentru a reface din ele- 
mentele musuimane—dacă elementele străine sînt destinate să se des- 
prindă de tulpina turcească—un popor cu dreptul la viaţă şi la respec- 
tul străinătăţii. Dacă în indeplinirea acestei îndoite sarcini tinerii Turci 
ştiu să aducă aceeaşi moderaţiune, aceeaşi hotărire, aceeaşi matură chib- 
Zuinţă, întrun cuvînt aceleaşi calități de cari au dat dovadă cu prilejul 
revoluţiei, ei vor putea să înlăture treptat toate greutăţile ce le stau în 
cale şi să realizeze în întregime aspiraţiunile lor. 

Noi le dorim să reuşească, fiindcă e interesantă, în sine, sforţarea 
ce face un popor ca să se regenereze, ca să reaprindă idealul în suflete 
ce nu mai erau frămintate decit de patimele cărnii. Le mai dorim să 
reuşească, fiindcă poate atunci, marile Puteri vor înțelege înfine că soarta 
a putut împarte naţiunile în națiuni puternice şi în naţiuni slabe, 
dar că aceasta nu este un cuvint nici ca naţiunile slabe să n'aibă 
dreptul la viaţă, nici ca naţiunile puternice să se creadă îndrituite a a- 
supri pe cele slabe. Se poate deasemenea ca tot atunci marile Puteri 
să mai înţeleagă că dacă vicisitudinile Istoriei au putut să sifişie o na- 
ţionalitate şi să pue fiecare bucată subt sceptrul unei alte stăpiniri, nici 
aceasta nu îndreptăţeşte ce cei tari să împiedece, prin puterea lor, reîn- 
tregirea aceloraşi elemente etnice. Şi dacă Europa ar înţelege aceste 
două lucruri, cit mar cîştiga statele mici, cum sîntem noi, şi ce progrese 
n'ar face politica păcii generale, pentru care luptă azi toate spiritele lu- 
minate din lume? 


i. G. Duca. 


Cronica Veselă 


CALEIDOSCOPUL LUI A. MIREA 


Dă 


Sonete Rusticane 


Prolog. 


Mi-a dat gînsacul cea mai fină pană 
Şi-un strugure de boz mi-a dat cerneală 
Zicîndu-mi : „Scrie cea mai colosală 
Poemă scrisă 'n Dacia-Traiană. 


Să pui într'însa viaţa rusticană 

Cu disciplina ei patriarhală: 

La opt te culcă şi la trei te scoală, 
De vrei să cînţi natura suverană!“ 


Ginsac iubit, poţi să te umili 'n pene! 
Am să v'ascult, cu toate că mi-e lene, 
Şi-oiu căuta să fiu la înălțime 


Spre-a dovedi, cînd vreau, ce pot să fac 
Cu patru strofe, cinci părechi de rime, 
C'un boz şi cu o pană de ginsac! 


CRONICA VESELA 285 


Cucoşul, 


Mereu aud prin somn prelungi somaţii 
Şi cresc biruitoare cucuriguri... 

Ai spune un norod cuprins de îriguri 
Trezit în zorii unei proclamaţii... 


Cu somnul luptă ochii mei nesiguri: 
Sînt în Stambul ori am halucinaţii ?... 
Văd valurile unei brave naţii 
Escaladind ale robiei diguri... 


Tot mai strident s'aud cîntînd cocoşii... 
Mă scol... Pe cer o semilună pală 
Şi în ogradă numai fesuri roşii... 


S'au ridicat găinile rebele : 
Hai, dă-le-o constituție liberală 
Şi tu, Abdul Hamid al curții mele! 


Răsăritul soarelui. 


Imi sorb acum cafeaua în balcon... 
Cresc nori ca aburi grei dintr'o căldare... 
Un tunet, cînd şi cînd, în depărtare 
Încearc'o gamă, ca un bariton, 


Ce-o fi fierbind la răsărit, în zare, 
Divinul nostru nevăzut patron ? 

Îşi potcoveşte caii Apollon, 

Ori ce să fie-acest incendiu mare ?... 


Tot mai compacţi ies aburii acum, 
Dar flacările cresc mai vii şi ele, 
Din ce în ce tot cerul îl cîştigă 


Şi iată că, prin nourii de fum, 
Ca un simbol al Romîniei mele, 
Răsare-o uriaşă mămăligă! 


VIAŢA ROMINEASCA 


Paingul. 


Cercam tihnit o nouă poezie, 
Ca să-mi continuu ciclul de la ţară, 
Cînd fantomatic prinde să transpară 
Pe manuscris o umbră viorie. 


Privesc mirat şi văd din bagdadie 
Cum un paing, torcînd un fir, coboară 
Asemeni unui saltimbanc pe sfoară, 
Treptat mărindu-şi pata pe hirtie. 


Ce cauţi tu, o negru musafir, 
Ori te-a atras al lirei mele cîntec ?— 
Dar el se legăna pe albu-i fir: 


„M'am coborit să-mi văd şi eu de pîntec, 
Căci eu, la masă, nu consum idei— 
Eu fac, nu scriu, ca tine, „Funigei....* 


Vis biblic. 


Am fost să-mi văd ocolul meu de vite.— 
Sărmanele, duc lipsă de nutreţ... 

Am dejunat apoi, şi într'un jet 

Am aţipit vre-o citeva clipite. 


Şi iată 'n vis mi-apar şapte poeţi 
Slabi, jigăriţi, cu feţe scofilcite 
Şi-alţi şapte graşi, cu burţile boltite, 
Păscind în mijlocul unei fîneţi. 


Ca Faraon am tresarit cu frică 
Şi am strigat: Iosife, tu explică 
Ce-o fi 'nsemnind aceste lighioane ? 


Şi-a zis Iosif atuncea: „Faraoane! 
Fă material pe şapte ani, că 'n ţară 
Va bîntui o criză literară !“ 


CRONICA VESELA 


Indignare reciprocă. 


Cu pana ta măiastră cinci sonete 

Am scris, cum vezi, pănă acum, ginsace— 
Dar pana s'a uzat şi nu mai face— 
Dă-mi altă pană..."—„Nu, destul, poete! 


„Vrei să mă jumuleşti de viu ?! Dă-mi pace! 
Plătesc cam scump promisele cuplete. 

Eu nu-ţi mai dau nimic.... Mii de regrete! 
De-aci încolo scrie cum îţi place !....“ 


„Măcar o pană dă-mi, te rog, confrate 1 
Salvează-mă! Acesta "ţi este rolul!“ 
—,Las' c'am salvat odată Capitolul 


Noi, giştele,—şi tot am fost mîncate... 
Purtarea voastră nu-i de loc galantă...“ 
— „Hai, marş de-aci, friptură ambulantă !“ 


A. Mirea. 


FĂRIMITURI 


Cura de Tekir Ghiol. 


Făcut-am băi de Tekir Ghiol, 
Sînt minunate ; 
Chiar mort,-o cură de nomol 
Te 'nvie 'n rate. 


M'am dus la băi ca damblagiu, 
O boală tristă, 
Ş'acum sînt sprinten şi zglobiu, 
Sint... baletistă ! 


Un scaun cu picioare trei 

Eu am, şi 'mi pare, 
Tâmplarul "mi-a cerut cinci lei 
Ca să'l repare. 


Nu-i dau cinci lei:de-aş şti că mor? 
Il duc la vară 

La Tekir Ghiol,—şi'nc'un picior 

O să-i răsară! 


287; 


VIAȚA ROMINEASCA 


Tantal. 


Fetiţa 'mi place... Nu 'ndrăznesc 

Să spun că o iubesc... Nu face 

La vrista mea să mai iubesc! 
Poate-i prea mult ş'atit: că'mi place. 


Glumim pe ţărmu-albastrei mări 
Şi 'ndur tantalice canoane: 
Prea-i mică să-i dau săiutări, 
Prea mare să-i ofer bomboane! 


La 'ntoarcere. 


Popeştii astăzi părăsesc Constanţa. 
Bărbatu-i vesel c'a scăpat de birt. 
Cucoana, ce d'abia 'ncepuse-un flirt, 
Oiftează că s'a isprăvit vacanţa. 


— „Am datără o groază de parale, 

„Şi 'n schimb stomacu mi s'a 'ntors pe dos!“ 
Cirteşte dom’ Popescu furios. 

„Ah, Lino, mine să'mi găteşti sarmale !“ 


Ea tace... El îi strigă: — „N'auzi, Lino ?“ 
Ea spune-un „da“ distrat... Visa cu dor 
Cum o călca de dulce pe picior, 

Subt masă, ofiţerul,—la Cazino... 


Tarascon 


Scrisori din Ardeal 


Moartea episcopului Popea.—, Asociaţia“ la Şimleu.—Adunaraa dela 
Ileanda şi alianţa cu socialiştii.—Alte știri. 


In una din scrisorile mele recente, arătasem că la Caransebeş este 
năcaz mare: Apponyi s'a năpustit asupra instituțiunilor din cetatea gră- 
nicerilor romini şi, cum unui comisar guvernial nu-i este greu să gă- 
sească chiar nod în papură, decretase destituirea mai multor profesori, 
iar acum în urmă se uneltea chiar îndepărtarea din scaunul episcopesc 
a lui Nicolae Popea. Cerul a fost însă îndurător: a chemat la sine (în 
ziua de 26 Iulie, 8 Aug. n.) pe demnul elev al marelui Şaguna. Lovit 
de apoplexie, cauzată de frămîntările şi supărările din urmă, Popea s'a 
stins la vrista de 83 ani. Dela 1848 începînd şi pănă la sfîrşit, numele 
său este strîns legat de viaţa noastră naţională. A fost mina dreaptă a 
lui Şaguna, luînd parte la lupta pentru reînființarea mitropoliei romîne 
gr. or., scăparea de sub jugul ierarhiei sirbeşti, la întocmirea şi elup- 
tarea Statului organic (autonomia bisericească şi şcolară), a fost între 
întemeietorii Asociaţiunii şi preşedinte al ei; în lupta politică, afară de 
Şaguna, nici un prelat nu s'a ridicat; Popea a fost întemeietor şi prege- 
dinte al partidului național şi cît a trăit, sprijinle-a fast naționaliștilor. In 
Camera magnaţilor a rostit vorbiri cuminţi şi energice, apărîndu-şi biserica şi 
şcoala şi întreaga viață naţională rominească. $i tot ce a agonisit în 
viață, neamului a lăsat : deschizîndu-se adică testamentul, s'a aflat că 
a lăsat diecesei sale 250,000 coroane, din al căror venit 200%, burse la 
studenţi, 200), pentru meseriaşi, 10°% consistoriului, iar 50/ se vor 
capitaliza. | 

Mai presus de toate, a lăsat comori intelectuale, scrieri istorice de 
înaltă valoare, pentru care activitate a sa Academia romînă la ales 
membru în secţia istorică; discursul său de recepţiune a fost o adevă-. 
rată serbătoare la Academie (a vorbit despre activitatea marelui mitropo- 
lit Şaguna). 

Inmormîntarea s'a făcut la 11 August. Academia a fost reprezin- 
tată prin d. I. Bianu, care a depus o coroană şi a rostit un duios pa- 


290 VIAŢA ROMINEASCA 


meșiric. Din partea diecesei a vorbit dr. Iosif Olariu, director al semina- 
tului. Coroane s'au depus multe. A condoliat în primul rînd M. Sa Im- 
păratul-Rege. 

Abia a fost înmormîntat marele prelat şi ziarele maghiare au şi 
început manevra pentru ca să ajungă ales un—maghiaron. Dar despre 
„aceasta într'un număr viitor]... 


Adunarea generală a Asociaţiunii s'a ţinut în Șimleu (pe hartă: 
Szilâgy-Somlys), în zilele de 7 şi 8 August n. Cu acest prilej s'a aran- 
jat şi un fel de expoziţie de ţesături naţionale, în pavilionul construit 
anume pentru ţinerea adunării. 

Adevărata şi marea expoziţie etnograiică a fost însă cea din sala 
de gimnastică a liceului catolic. Aici au fost expuse obiectele confecţi- 
„onate în atelierul „Reuniunii femeilor romîne din comitatul Hunedoarei,“ 
seuniune a cărei prezidentă este d-na Elena Hossu, născută Pop de Bă- 
“seşti, iar conducătoarea atelierului este d-şoara Tiberia Barcianu. S'au 
expus lucruri admirabile. O bună ideie a fost expunerea portretelor ma- 
rilor bărbaţi ai comitatului, între cari în primul rînd Simion Bărnuţiu, 
apoi episcopii Gr. Maior, I. Alexi şi Ignatie Darabant, toate executate 
.de pictorul Const. Petride, fiu al comitatului şi el. 

S'a jucat piesa „Moise Păcurariu“, scrisă de dr. D. Stoica, redac- 
torul revistei poporale „Gazeta de Duminică“ din Simleu. Au jucat di- 
letanţi, dar între ei şi A. Bănuţiu, artist şi bursier al Fondului de teatru. 
A fost un entusiasm cum la noi numai odată ori de două ori e pe an. 

Intre alte multe lucruri depuse la biurou este şi opera d-lor Sil- 
vestru Moldovan şi N. Togan: „Dicţionarul numirilor de localităţi cu 
poporaţiune romînă de pe teritoriul statului ungar“. După ce se va ti- 
.pări, vom reveni asupra ei. 

Incolo s'au discutat şi decis multe lucruri bune. Discursul vice- 
preşedintelui Andrei Bârseanu a fost şi de data asta la înălţime. 

E de remarcat că pentru acest prilej s'a alcătuit o monografie 
-(schiţă) a comitatului Sălajului. 

Se -extinde pe 326 pag., avind 83 fotografii şi o hartă rominească 
a comitatului. Intenţiunea autorilor, d-nii dr. D. Stoica şi loan P. Lazăr, 
a fost să dea un tablou cultural şi economic al Rominilor din Sălaj. lată 
unele date statistice interesante ce ni se dau în monografie : 

Starea materială a poporului romin sălăjan este în genere muiţu- 
mitoare. Din peste 660 mii jugăre catastrale ale comitatului, Rominii au 
47", adică aproape 280 mii. Numărul proprietarilor de pămînt e 20 mii 850. 
. Starea culturală este inferioară, căci din 133 mii 572 suflete, ştiutori de 
carte abia sint 25 mii 515. Rominii fac peste 66%; procente din popu- 
“taţia comitatului. Biserici sînt în întreg Sălajul 201, de fie-care 634 su- 
-flete cîte una. Şcoale sint 179 cu 167 învăţători. Case romîneşti se gă- 


SCRISORI DIN ARDEAL 291 


sesc în tot Sălajul 25 mii 424, venindu-se astfel cîte 5 suflete de fiecare. 
Alegătorii pentru cameră (dietă) sînt 8%, adecă 10 mii 577. Acestea 
sint cele mai noi date statistice, adunate de autorii „Schiţei monogra- 
fice a Sălajului“. In broşura aceasta se vorbeşte pe larg despre trecutul 
şi prezentul poporului romîn sălăjan. 

Lucrarea aceasta e vrednică de toată lauda şi ar fi bine să fie i- 
mitată de toate comitatele în reşedinţele cărora Asociaţia ţine adunare. 

Un moment înălțător al serbărilor a fost concertul dat de semina- 
riştii din Gherla şi corul cazinei din Simleu, sub conducerea d-lui George 
Groza, absolvent al seminarului din Gherla. Ca solist s'a remarcat d. St. 
Mărcuş. D-şoara Lucia Lazăr a cîntat frumos la pian, iar dr. Iustin Iuga 
s'a distins ca violonist. 

Culmea a fost executarea baladei „Constantin Brancoveanu“ de 
Iacob Murăşanu, profesor în Blaj, care a dirijat el însuşi; a şi fost ser- 
bătorit călduros, iar soliştii Mărcuş (tenor), E. Pop (bariton) şi Pompeiu 
Vlăduţ (bas) mult aplaudați. 


$ 
i * 


Pela stirşitul lunii Iulie, deputații naționaliști s'au întrunit la Arad, 
unde au decis să țină cit mai multe adunări poporale, cerînd sufragiul 
universal. Dintre adunările ţinute, remarcabile sînt două: cea dela 
Ileanda-Mare şi dela Beiuş. Cea dintăi este centrul cercului electoral unde 
s'a ales de două ori dr. T. Mihali, iar Beiuşul este cercul d-lui dr. V. 
Lucaciu. In ambele, alegătorii au trimis telegramă de omagiu M. Sale 
la Viena, iar la /ieanda-Mare s'a cerut alianța cu socialiștii, singurul 
partid care în statul ungar susţine drepturile naționalităților (s'ar părea un 
paradox acesta !) şi luptă pentru suiragiul universal. 

Lozinca în luptă este dar: scoaterea tot mai mult în relief, alipirea 
către dinastie, care chiar acum de curind a respins a doua oară proiec- 
tul de lege reacţionar al lui Andrăssy şi stărue pentru sufragiul univer- 
sal şi în Ungaria după felul celui din Austria. 

Tot aşa, se accentuează interesul ce-l au naţionalităţile de a se 
apropia şi a lupta împreună cu socialiştii. 

Privitor la alianţa cu socialiştii, Tribuna din Arad scrie: 

„Punctul următor al moţiunii cuprinde, cum era firesc, dorinţa ca 
votul universal să se înfăptuească cît mai de grabă şi în forma lui cea 
adevărată, nu în felul mincinos şi nedrept al votului plural proiectat de 
guvern. În lupta pentru adevăratul vot universal, poporul autorizează 
pe deputați să facă legături şi alianțe cu oricine şi-a propus acelaşi 
program. Punctul acesta are o însemnătate deosebită, căci deputaţii 
noştri capătă astfel dreptul de-a căuta mai ales prietenia atit de pu- 
fernică a socialiştilor în lupta cea mai grea ce vor duce“. 

Socialiştii sînt tari mai ales în oraşe, unde, invers,  Romiînii sînt 
slabi şi fără sprijinul socialiştilor n'ar prea putea să se mişie. 


292 VIAŢA ROMINEASCA 


E d 
E x 


Deşi greul luptei la noi il poartă mai ales presa, totuşi puțină în- 
grijire s'a dovedit pănă acum faţă de soarta acestor luptători. Societate a 
presei nu s'a putut, căci guvernul n'a aprobat statutele întocmite de d. 
E. Ungureanu, un fel de mecenate al tuturor întreprinderilor naționale- 
culturale. 

S'a aflat acum un bărbat generos care să facă începutul unui fond 
pentru presa romînă. El nici numele n'a vrut să şi-l spună. S'a aflat 
însă că e academicianul loan Puşcariu dela Bran, care din incidentul 
jubileului „Gazetei“, a dat 50,000 cor. pentru fondul ziariştilor. D. Puş- 
cariu a fost, la 1838, primul distribuitor (împărţitor) al primei gazete 
romine şi acum trăeşte retras, dupăce a străbătut o lungă şi glorioasă 
cale (este jude de curie—casaţie—în pensiune). Fapta asta se laudă de 
sine şi ar fi bine să mai afle imitatori. 


X 
* x% 


Zilele acestea presa romînă de aici a înregistrat următoarele : 

„in Slatina a avut în 20 Iulie n. o mare şi rominească petrecere, 
care a ştiut să înmănuncheze tot ce-i romînesc şi distins în Maramureş. 
Dacă reprezintaţia făgăduită cu Z. Bârsan n'a putut avea loc, Rominii 
totuşi au izbutit să organizeze o mare manifestaţie romînească pe te- 
renul social. Petrecerea se poate încresta în viaţa noastră ca un adevă- 
rat eveniment, căci cele din urmă petreceri romineşti în Maramureş au 
avut loc abia în 1882 şi 1889, deci cea din urmă înainte cu 19 ani. 
Veselia s'a început cu un obiceiu bătrinesc. S'a adus în sală un vas 
mare plin de ţuică. Intre ceremonii interesante s'a aprins ţuică şi păr. 
vicar Titu Bud, care în contra celor 62 de ani, încă tot are suflet tînăr 
şi inimă veselă, a încunjurat vasul urmat de lăutari. In urmă a gustat 
toți din ţuica bătrînească. Tabloul sălii a dobîndit un aspect deosebit de 
viu şi pitoresc prin cele vre-o 8 costumuri naţionale din Maramureş şi 
Sătmar. A luat parte la bal şi prefectul comitatului cu doamna. Lista 
cea lungă a oaspeţilor romini ne dovedeşte cît de numeroşi şi puter- 
nici ar fi Rominii din Maramureş, dacă s'ar alia şi s'ar afirma mai mult. 
Dar şi balul acesta a avut un mare neajuns. Am fi dorit să auzim mai 
multă vorbă rominească şi mai puţină vorbă ungurească atit de du- 
reros de adinc înrădăcinată în familiile romineşti d'acolo.* 

Dacă şirele acestea au ceva îmbucurător, nu e mai puţin adevărat 
că ele arată pe deoparte letargia fraţilor din Jara lui Dragoş, pe de 
altă parte ni-i prezintă pe Marmurăşani ca foarte maghiarizați... Unde, 
care-i apostolul să-i deştepte şi să-i mîntue ? 


61» August 1908 1. Russu Şirianu. 


Miscellanea 


— FD — 


„VIITORUL SOCIAL“. 


Aflăm că organul social-democraţiei noastre nu va mai apare. 

Deşi de la început am prevăzut („V. R.“, 1907, No. 8, „Miscel- 
lanea“) că nu va putea avea o viaţă lungă, totuşi regretăm dispariţia 
acestei publicaţiuni, tocmai în acest moment, cînd lucrările d-lui Gherea 
i-au dat un deosebit interes. 

Şi mai ales, fiindcă răspunsul nostru la observaţiile d-lui Gherea 
—întirziat din cauza vacanţei,—riscă astfel de a rămînea fără replică, — 
dacă d. Gherea nu se va resemna să-şi publice scrierile, întotdeauna 
interesante şi cari dau de gîndit, în vr'o revistă mai puţin ortodoxă. 


O LĂMURIRE PENTRU D. I. SCURTU. 


D. I. Scurtu crede că am voit să-i scriem biografia, şi protestează 
că de zece ani, înainte de a fi cunoscut pe d. Iorga, se complace, ca 
discipol credincios, în „atmosfera de munte“ a d-lui Aurel Popovici,—şi 
deci n'a părăsit pe cel dintăiu spre a se alipi de cel de al doilea (cităm 
din memorie). 

D. I. Scurtu se înşeală. 

Dacă d-sa ne afirmă aceste detalii intime, nu avem nici un motiv 
de a nu le,crede adevărate, dar ele nu ne-au interesat nici un moment. 
Am atins, în treacăt, numai atitudinea d-sale de publicist. 

Şi aceasta, e lămurită pentru oricine îşi va da osteneală să răsfo- 
iască colecţia „Sămănătorului“ de vro 2—3 ani din urmă. 


IAR INCIDENTUL DE LA SERBĂRILE „JUNIMEI". 


Notiţa noastră relativă la gestul d-lui S. Mehedinţi de la serbările 
din Cernăuţi, ne-a atras onoarea unei dezminţiri din partea „Convorbi- 
rilor literare“. (Fireşte, reprodusă imediat şi de „Epoca“, întrucît ştiut 
este că „C. L.“ nu fac... „gazetărie in octavo“). 

Directorul bătrinei reviste,—cu acompanimentul de rigoare al ae- 
relor superbe,—tăgădueşte categoric că ar fi săvirşit la Cernăuţi acea 


9 


294 VIAŢA ROMINEASCA 


mică necuviință ce i-am imputat-o. Şi ca dovadă, publică textul „micii 
alocuţiuni“, pe care l'Ar fi aşternut chiar atunci îndată pe hirtie, fiindcă... 
„s-a întimplat ca ea să nu fie pe placul unui deputat de Iași“ l.. 

Şi „mica alocuţiune“, cum este acum publicată, e în adevăr ino- 
fensivă, din toate punctele de vedere. 

Intrucît, pe cît cunoaştem, nici un fonograf sau stenograf nu ne-au 
păstrat versiunea autentică, nu putem, bine înţeles, să reproducem 
acum textual cuvintele ce au fost spuse la Cernăuţi. Dar e şi inutil: 
aceste cuvinte au avut acelaşi înţeles pentru toţi cei de faţă. 

Şi au fost faţă,—ca să cităm numai pe cei din ţară,—pe lîngă 
serbătoritul zilei, d. D. Onciul, oameni ca d. N. Iorga, M. Sadoveanu, 
St. O. Iosif, D. Anghel, etc., cari,—vor recunoaşte şi „C. L.“—sînt în 
stare cu toţii să pătrundă adincimile micilor... să zicem „alocuţiuni“ ale 
d-lui Mehedinţi. d 

Ce rost dar pot avea, faţă de acest fapt, toate exerciţiile stilistice 
din jurul lui? 

"(Sau insinuările relative la scuzele preşedintelui ? Nu ştie d. Me- 
hedinţi că a fost față la întreg acest incident şi d. D. Onciul, carea 
contribuit chiar la aplanarea lui ?) 

Dar să trecem, şi cu atit mai mult că însăşi încercarea de a tă- 
gădui faptul şi purificarea „micii alocuţiuni“ ne învederează, că cel puţin 
după ce şi-a dat sama de efectul produs, d. Mehedinţi însuşi regretă 
lipsa de bunăcuviinţă şi de tact, de care ne-a dat dovadă. 

Şi dacă, totuşi, şi cu acest prilej, obicinuita-i afectaţie de gesturi 
majestoase o agrementează cu injurii mai mult sau mai puţin stilizate 
la adresa noastră, nu ni se va cere nici un răspuns în această privinţă. 

D. Mehedinţi ne-a arătat de atitea ori că-i este înaccesibilă o alt- 
fel de „discuţie“, iar cetitorii, chiar din acest fapt însuşi, îşi vor da sama 
de sufletul ce s'a revărsat în „mica alocuţiune“ din Cernăuţi. 

Şi, nu le e indiferent, la urma urmelor, dacă inteligenţa sau carac- 
terul îi suggerează succesorului d-lui M. Dragomrrescu la direcţia „Con- 
vorbirilor“ aceste atitudini splendide ? 


P, Nicanor & Co. 


Recenzii 


= A. Mirea. Caleidoscopul publicat 
de D. Anghel şi St. Iosif. Editura Mi- 
nerva Bucureşti. 


D. Anghel, Iosif şi A. Mirea 
La urmă-i un secret al meu, 
Treime ca Dumnezeirea |.,. 


(Mănuşa, Caleidoscop). 

Cu cit citesc mai mult volumul lui 
A. Mirea, cu atit nu mă potdecide a 
preciza. în frazele grele ale prozei 
mele, încîntarea ce mi-a pricinuit'o 
peinchipuilul foc de artificii ce e a- 
cest Caleidoscop. 

Jocul de imagini strălucitoare, i7- 
vorite din fantazia cea mai bogată şi 
mai neinfrinată a acestei triple per- 
sonalităţi, „dezdrobeşte un şir de roze 
moarte“ din sufletul cetitorului. „Sta- 
pin pe tot fantascul“, vrai să laşi spi- 
ritul acesta scinteetor să arunce la 
intimplare focurile sale în mii de cu- 
lori, pentru ca din ele să răsară, în 
mii de imagini neprevăzule, o lume 
fantască, absurdă și încintătoaure. 

Arleehini, ce prind şi trimit într'o 
cachetă, cu gestul lor de comediaauti, 
ə cugetare ascuţită, o lacrimă răs- 
trintă ln prisma unei ironii, un simți- 
mint duios ce se ascunde într'un ho- 
hot de ris baijocoritor ; alergurea ame- 
țitoare a unei verve nesecate ce prin- 
de la' ntimplare chipurile, imaginile, 
vorbele, în impărechieri stranii, fe- 
roce, surprinzătoare, o feerie absurdă 
ce îmbracă mii de forme, resare şi se 
sterge ca sub bagheta magică a mul- 
liplului şi 'n veri neastimpăratului ca- 


prițiu. Lucrurile învie în jurul tău, te 
strimbă, rasfringiod în limbajul lor 
straniu, fn miile lor de schime comice, 
ingrijitoare. sinistre, ridicolul, deşerta- 
ciunea şi zădărnicia cu cari de vea- 
curi ne fcămintăm fn fața lor. Chipu- 
rile cresc, iau proporţii colosale, chi- 
nuitoare ca arătările din vis, figuri 
fantastice se proectează din sufletul 
nostru întrupind iluziile, aspirațiile, 
nădejdile şi durerile noastre, fantome 
lunare ce ne bintue rizind uşor de 
noi, cu ironia lor indulgeată de apa- ` 
riţii nereule. O lume cear fi jocul fan- 
tastie al unui spiriduş scăpat din Wal- 
hala, avind puterea să sfărime lanţu- 
rile grele ale realității şi iavuirea să 
clădească după fantazia sa, cu sfări- 
măturile noas're de vis şi frinturile 
noastre de ginduri, o lume în care ca 
într'o oglindă fermecată s'ar răsfringe 
chipurile noastre în strimbătura uri- 
ciunii sufleteşti, în atitudinea zăpăcită 
a prostiei fără margini, în ridicolul 
nesfirşit al imbecilității grave şi in- 
gimfate. Iar printre acezte chipuri, spi- 
riduşul noslru ar face lumbe salutind 
pănă la pămint prostia zăpăcită, dind 
un bobirnac gravităţii imbecile, stin- 
gherind îngimiarea în beata conteme 
plare de sine însăși, turburind chie- 
tudinea celor deprinşi a păzi mereu 
pe acelaşi drum, rumegind cele citeva 
idei căpâtate cu mare trudă, speriind 
pustietatea lor sufletească cu focul ne- 
întrerupt al glumelor, cu neprevăzu- 


296 


VIAŢA ROMINEASCA 


tul, bogăţia şi strălucirea atitor per- 
spective noi. Caleidoscopul se invirte 
mereu, sehimbind spectacolul cind ver- 
sul îşi cîntă muzica lui ciudată şi săl- 
tăreață, evocatoare a lumii acesteia 
fantastică, absurdă şi incintătoare. 

Tu, ori cine ai fi, treime dumneze- 
iască, spiriduş scăpat din Walhala, 
seinteere scăpărată dia lumina veşni- 
ciei, binevenită fie între noi muzica 
versului tău ce, ca odinioară cintul 
lui Orfeu, a reinviat sufletele noastre 
din amorțeala în care lincezeau, bine- 
venită fie lumina veseliei tale ce a ereat 
în lumea noastră cenușie şi uniformă 
colțul acesta de neprevăzut, feeria in- 
cintătoare în care nu domneşte decit 
spiritul, fantazia şi cupriţiul. 


* 


Al. G. Florescu. Sanda, piesă 
în trei acte. Bucureşti, Institutul de 
Arte grafice Carol Göbl. 

Nici un gen literar nu impune cu 
mai multă evidenţă spiritului absurdi- 
tatea concepțiunii artei pentru artă de 
cit teatrul. 

Dacă nu ai o concepție lămurită şi 
puternică despre lume şi viaţă, în lu- 
mina căreia să prezinti episodul scurt 
ce trâbue să se desfăşoure în spaţiul 
celor 3—4 acte şi ln timpul unei sări 
de reprezentaţie, dacă nu pui o pro- 
blemā sufletească sau socială în ca- 
drul căreia să se frăminte persona- 
giile cu puterea realităţii, dindu-ţi im- 
presia unei vieți în luptă cu ea fn- 
săși şi cu cele de prin prejurul său, 
conflictul în care să se vădească pu- 
terea cu care ne slăpinesc uuele con- 
cepții morale şi sociale, piesa nu se 
poate susține. Mai curind reuşeşte o 
piesă tezistă, în care arta e sacrificată 
preocupărilor morale şi sociale, decit 
una în care atitudinea autorului în 
fața vieţii şi a lumii e şovâitoare, 
vagă şi nesigură. La noi, publicul atit 
de hulit pentru aplicareu sa exage- 
rată spre teatrul slrâin, a îngăduit pe 


afiş o iarnă întreagă piesa Mamă, a 
d-lui Miciescu, ce e cit se poate de 
slabă, şi a făcut ehiar un succes pie» 
siei d-lui Florescu cu toate neajunsu- 
rile ei. tocmai pentru că ieza din a- 
ceste piese îi era simpatică. 

Teza d-lui Florescu e, dealtminteri, 
ca şi a d-lui Mielescu, zugrăvirea des- 
trăbălării moravurilor dia lumea zisă 
„bună“, destrăbălare ce ionăbuşă ins- 
tinctele cele mai pulernice şi spul- 
beră din suflete chiar urmele demni. 
taţii omeneşti, dezlānțuind tot ce e 
mai josnic şi mai animal in om. 

Subiectul e conflictul dintre o mamă, 
produsul cel mai reuşit al acestui me~ 
diu, ṣi fata ei Sanda, crescută departe 
de ea, la Paris, la călugărițe, unde, 
lipsită de calda afecțiune a mamei, de~ 
vine mistică şi se catolicește. Dacă 
nu se călugăreşte, aceasta e datorită 
întimplării că Sanda iubește pe un 
tinăr Mihai Lavia, în familia căruia 
mergea la Paris. Intoarsă dela Paris 
află numai decit că tinărul Lavin, ce 
venise în țară înaintea ei, iubeste pe 
mama sa. Urmează apoi sinuciderea a- 
cestnia din cauză că Elena îl părăse- 
şte pentru alt flirt. 

In actul al Ill-lea, copila se hotă- 
răşte să se ducă la călugărie, urmează 
despărțirea, iar piesa se termină cu 
aruncarea mamei într'o nouă avens 
tură, pentru a-şi alina simtimintul de 
singurătate in urma plecării Sandei, 

Caracterele nu se desemnează nică- 
iri cu firea lor adevărată, nici în 
vorbe, nici în acţiuni. Acţiunea fn- 
săşi, care trebue să fie striusă şi des- 
făşurată gradat pentru a alcătui mo- 
mentele decizive din viaţa sufletească 
a personagiilor şi a susţine astfel in- 
teresul piesii, e îngrămădită toata în 
citeva înlimplări mari dio actul I, Hins 
cezind ìn celelalte două acte si mai 
ales in actulal IIl-lea in care ea este 
nulă. 

Mediul în care intră personagiul 
principal, Sanda, cînd se întource de 


RECENZII 


la Paris, ne-ar fi putut fi zugrăvit în cu- 
lori vii dacă autorul ar fi reprezintat 
acest mediu în raport cu ea, scoţfhd 
în relief, prin contrast, personalitatea 
ei şi punind în lumină conflictul ine- 
vitabil şi adine dintre ea și acest me- 
diu, dintre sufletul ei şi sufletul d-nei 
Radan, muma sa. Pentru aceasta însă 
ar fi trebuit ca Sanda să aibă perso- 
nalitate puternică şi originală gi con- 
flictul să se desemneze încă din actul 
I scena II, cînd Sanda vine în contact 
cu acest mediu. Ea ar fi trebuit să 
aibă vorbe, gesturi, accente izvorite 
din umanitateu ei adincă, scăpărări 
de fulger orbitoare în întunericul şi 
deşărtăciunea lumii aceştia, nu să se 
prezinte publicului ca o gisculiță ne- 
vinovată, cu simţiri, gindiri şi vorbe 
banale ce nu zic nimic nici în scenele 
de dragoste, nici în cele violente și 
dramatice. Atunci nu ar fi fost nevoe 
pentru zugrăvirea mediului acestuia, 
a lumii aceștia deşarte si seci. de a- 
cele scene jignitoare pentru gust, în 
cari femei firă scrupul) se aruncă 
slingaciu şi grosolan în capul bărba- 
ților, ce nu știu eşi din încurcătură 
decit cu brutalităţi, şi acel flirt dintre 
d-na Radan şi Mărgineanu, al cărui ton 
te face să te întrebi cu mirare cam 
în ce lume s'ar putea petrece. O fi 
poate asifel realitatea în lumea mare 
a societății noastre, dar publicul, ma- 
rele public, ce nu o cunoaşte, e de- 
cepționat, jignit, căci el se aşteaptă 
să găsească la aceşti oameni aceeași 
ştiinţă de a-şi învălui brutalitatea lor 
sufletească, ce se vădeşte în meșteșu- 
gul de a-şi desvălui frumuseţile şi se- 
ducţiunea lor trupească. 

Dar daca aceste paiaţe din lumea 
mare nu au în piesa d-lui Florescu 
fantazia, eleganța şi graţia, cari să 
mascheze şi să facă suportabil spec- 
tacolul decăderii lor morale, ele sint 
lipsite în acelaşi timp de orice urmă 
de viaţă, din care să se poată motiva 
acțiunile şi să-şi poată scoate semni- 


297 


ficaţia. Nimie nu poate pune în lu- 
mina adevărată aflarea teribilului a- 
dovăr ; iubirea dintre alesul eroinei şi 
muma ei, nimic care să dea impor- 
tanța deznodămintului : plecarea fetei 
la cälugărie. 

Este această trecere a fetoi prin 
viața cochetei Elenei Radan un epi- 
sod fără însemnătate, după care viața 
ei continuă a se desfăşura uşuratică 
şi desträbälată, sau este pentru sufle- 
tul acela egoist, amoral şi useat o 
clipă, în care tresare glasul iubirii de 
mamă, o clipă dureroasă, în care ea 
simte grozava apăsare a singurătăţii, 
a izolării morale prin pierderea copi- 
lei 2... Din piesa nu reesă nimic. Au- 
torul pare a nu-şi da samă că în- 
cheerea, gestul, prin care Elena, ur- 
mind indemnului vieţii de a sorbi ul- 
timile picături din deliciile dragostei, 
cheamă pe Mărgineanu, ar fi fost un 
gest potrivit şi un desnodămint sem- 
nificativ, dacă ar fi căutat să dea pre- 
cis şi franc d-nei Radan una din a- 
ceste două atitudini. Aşa cum e însă 
piesa, autorul șovăe între amindouă 
şi desnodămintul nu insamnă nimic. 
E însă oarecare ştiinţă în ale scenei 
şi multă îndeminare în minuirea per- 
sonugiilor, ce au îngăduit, pe lingă 
teza simpatică, snccesul relativ al 
piesei d-lui Florescu. 

e 

Bucura Dumbravă. Hasducul. 
Tradus de T. N. Editura „Librăriei 
Şcoulelor“ C. Sfetea. 

Intre tipurile acestui roman, este un 
tip de fata, domniţa Ralu, a lui Ca- 
râgea, pe care autoarea l'a zugrăvit 
cu multă pricepere şi dragoste. In- 
ehipuiţi-vă o ființă, ale cărei graţii 
femeeşti ar fi numai viociunea şi du- 
hul, o iinără domniţă care şi-ar pe- 
trece vremea numai vorbind de arta 
gi metafizică cu prietena ei Sultana, 
de a cărei frumuseţă strălucitoare nu 
numai că nu e geloasă, dar e mindră, 
o femee care-şi poartă scumpele o. 


298 


doare şi podoabele bogato cu „filozo- 
fie“, care înţelege tainicul limbagiu al 
muzicii lui Beetowen și pusedă cele 
mai subtile probleme de metafizică, 
care e ailt de pătrunzătoare în jude- 
carea bărbaților, încit nu se poate ilu- 
ziona asupra lor şi deci nu ur putea 
iubi decit pe un Karl Moor, adică pe 
un erou cu un suflet atit de copilă- 
rese de idealist, cu un suflet atit de 
smintit, de iubitor de alţii, ca acel că- 
pitan de hoți. 

Inchipuiţi-vă acum că un asemenea 
suflet, neputind avea. ca in roman, 
spectacolul vieţii acestui erou şi mul- 
tumirea de a-l vedea scăpat de la 
moarte de iubirea gingașei Sultana, 
ar fi vrut să-l creeze, întrupindu-l in- 
tr'o ființă vie şi reală din istoria ță- 
rii, în Jianul haiducul,—desigur atunci 
că domniţa Ralu ar fi scris aidoma 
acest roman, cu singura diferență că 
l'ar fi scris în grecește, în loc să-l scrie 
în limba lni Schiller. 

Romanul, care nu e operă de artă 
desâvirşită, e totuşi o producție lite- 
rară foarte interesantă, o incercare o- 
riginală şi inteligentă de a îmbrăca 
in haina realității şi a istoriei visul 
unei domniţe cu gustul subţire şi su- 
fletul delicat, care, deşi e romincă, 
scrie în nemțeşte şi răsfoeşte paginile 
îngălbenite de vremuri ale documen- 
telor, pentru a găsi adevărul şi reali- 
tatea, fiind şi răminind totuși o ființă 
cu patria acolo unde este „cuibul cu- 
cului în nori“ cum zice eroina sa fa- 
vorită, domnița Ralu. 

= 

Ludovic Daug. Iluzii. Roman. 
Minerva, Bucureşti. 

Cu cele mai bune romane ale noas- 
tre, totuşi nu ne putem considera de 
cit în spre roman, după fericita ex- 
presie a confratelui Ibrăileanu. Deci 
nu avem o tradiţie, un fel de alcătu- 
ire tip a romanului, în care să intre 
cu ușurință o aventură banală, care 
tratată în gustul publicului, să poată 


VIAŢA ROMINEASCA 


Pe mid 


trece drept roman şi să obtie eeea 
ce, numim un succes de librărie. 

D. Daug, împrumulind de la Fran- 
cezi „la manière de faire“, procedeul, 
cum ai imprumuta de pildă o rețetă 
de bucătărie, incearcă cu oarecare a- 
bilitate, deşi cu imperfecţiunile și 
stingăciile proprii acestei transpoziți- 
uni, să scrie o isturie in gustul ma- 
relui public. Pe lingă istoriile cu 
crime și aventuri, pe lingă acele, de 
o emoție mai nouă, de poliţişti şi goa- 
na după om à la Sherlock Holmes, 
marele public gustă foarte mult isto- 
rioarele din mediul său, în care găseşte 
ecoul mărit ul mabulagismelor ce fac 
alimeutul convorbirilor lui zilnice. 

Iată deci că autorul le serveşte o 
asemenea poveste, în istoria a două 
surori din lumea mijlocie. Una, cea 
virtuoasă, ca orice virtute ce se res- 
pectă, nu are istorie propriu zisă; ea e 
pusă în roman numai ca contrast şi 
ca mijloc comod întru dezlegarea si- 
tuațiilor dificile. Istoria propriu zisă e 
a celei de a doua, care, vanitoasă și 
uşuratică, nu visează decit traiul plin 
de deşărtăciuni ul lumii bogate. Pä- 
rinții, burghezi naivi, chiar prea naivi 
şi de un fel de naivitate ce nu e a 
micului bnrghez bucureştean, se lasă 
şi ei ademeniti de iluziile fetei, care 
cedează ispitei. sub forma uiei prie- 
tene bogate Lili Radian, şi cade fu 
ghiara unui desfrinat ordinar, bărba- 
tul acestei Lili. Noroc însă că după 
multe peripeții, cari p'au altă valoare 
decit că mulțumesc gustul micului . 
burghez de a cunoaşte aventurile așa 
zisti lumi bogate, intervine sora vir- 
tuoasă, care redă familiei pe această 
victimă a iluziilor sale, pingărită, cu. 
un copil, dar gata în fine să facă fe- 
ricirea unui tinăr văr, care o iubea 
de mult dar nu-i putea oferi decit o- 
situaţie socială analoagă cu acea în 
care se găsea ea, adică foarte modes- 
tă. Povestea se sfirşeşte cum e mai 
bine: lacrimi, taduioşări, virtutea răs- 


RECEN ZII 


299 


plătită, oile rătăcite puse pe valea a». 
devărului. Viţiul şi orgia nu au ser- 
vit decit ca piment acestei dulcegi is- 
torioare morale, şi atit numai ca să 
facă lacrimile şi înduioşarea la sfir- 
şit mai plăcute și să mulțumească 
pevversitatea omului modioerv, satis- 
făcîndu-i în acelaşi timp curiozitatea 
asupra felului cum petrece desfrinata 
societate bogată, a cării descriere de 
altminteri atit de vulgară, corespunde 
imaginaţiei oricărui burtă verde, care 
visează cum se petreacă cind s'o im- 
bogăți. 

De la titlu: Iluzii, pănă la descrie- 
rea vieţii celor cari petrec, şi pănă 
la -morala eflină şi banală ce se 
degajeuză din aşa zisul roman, totul e, 
cu oarecare îndemănare, alcătuit în ve- 
derea unui anumit public. De aceea 
nu trebue să căutăm aci nici tipuri, 
nici stil şi nici una din calităţile ce 
obicinuit le căutăm în operile de artă. 
Pe acest anume public, îl are de ult- 
minteri de obiceiu în vedere d. Daug 
si aceasta e cauza decăderii din ce în 
ce mai mare a literaturii d-sale, care 
ne-ar fi dat de sigur altăceva, dacă d. 
Daus ar fi căutat să realizeze un ideal 
de artă şi nu ar fi vinat mereu, cu 
orice preț, numai succesul de librărie. 

+ 

Camille Bos. Pessimisme, Fémi- 
nisme, Moralisme. Bibliothèque de Phi- 
losophie Contemposaine. Felix Alcan, 
Paris. 

Fizionomia unei epoci nu stă nu- 
mai în acele caractere considerate ca 
generale şi întipărite în monumentele 
rămase de la ea, cei şi în unele idei 
şi concepţiuni car), fără a fi numărate 
printre cele mai caracteristice, ne lă- 
muresc psichologia acelei epoce, atit 
prin faptul că au făcut preocuparea 
simultană a unei generații, cit şi prin 
soluţiunile ce le capătă în deosebi de 
trecut, 

D. C. Bos, consideră printre aceste 
preocupările generației actuale rela- 


tive la pesimism şi feminism și, ca o 
stare apartinind escluziv epocii noas“ 
tre, starea de criză acută morală prin 
care trecem. ladoelile, nevoia de a 
găsi un ideal moral, care să răspun- 
dă cerinlelor intelectului şi culturii 
noastre, sint desemnate de autor sub 
denumirea generală de „moralism“. 

Pesimismul fiind considerat de au- 
tor ca o stare de suflet ce îșiare ori- 
gina în religiozilatea omenirii, e stu- 
diat în trei momente îusemnate din 
evoluţia religioasă:  anlticitatea, eres- 
tinizmul şi ateizmul. 

In anticitate nu găsim nicăiri pe- 
simismul ca o conceptie sistematică a 
vieții. Putem însă urmări în toate 
sistemele ei de filosofie urmele ]ui. 
Ceea ce a impiedicat însă formularea 
lui ca o teorie a vieţii (Weltanscha- 
uung), a fost faptul că cei vechi înte- 
meiuză teoria vieţii pe concepţia e- 
tică, nu pe cunoștință, și în eti- 
că domnea pretutindeni eudemoniz- 
mul, credința, certitudinea în pu- 
tința realizării „binelui suprem“ pen- 
tru toți şi pretutindeni pe pămint, 
că fericirea depinde de om şi se poate 
realiza împotriva “împrejurărilor ex- 
terne, ori cure ar fi ele. Această cre- 
dinţă persistă alături cu cele mai des- 
curajante concluzii ale cunoştinţii la epi- 
curieni, ce nu aveau nici credința stoici- 
lor într'o ordine stabilă şi perfectă, şi 
nici credința modernilor în progres. 

Pesimizmul mudern se  datoreş- 
te religiei creştine. El pune stă- 
pinire pe sufletul omului din clipa în 

"care creștinizmul inlocueşte certitudi- 

mea în pulinia realizării fericirii pe 
pămînt, prin speranța că ea se vare- 
aliza într'o viață viitoare. 

Chiar concepția  judaică, deşi a 
transformat concepția luminoasă a 
Grecilor, eari priveau lumea ca o cre- 
ațiune a zeilor pentru destătarea lor, 
în concepția întunecată a unei datorii 
impusă de neindurutul Jahveh, încă nu 
ridicase nădejdea realizării fericirii pe 


300 


pămint. Cu greu, dar totuşi se putea 
incă dobindi realizarea fericirii de la 
zeul Iudeilor. Puterea creştinizmului 
insă, ceea ce va rămine chiar cînd 
dogmele vor dispărea, principiul du- 
rabil, e adevărul pus de el îintr'o lu- 
mină atit de tragică, că fericirea e cu 
neputinţă de realizat pe pământ. 

Cu această certitudine şi cu inlocu» 
irea perfecțiunii ce se puteu realiza in 
om şi era concepută in raport cu el, — 
prin deal ce nu se poate concepe de- 
cit in raport cu Dumnezeu— omul nu 
mai poate fi niciodată mulțumit. Cită 
vreme credința învoeşte speranța re- 
alizării perfecțiunii absolute, pesimis- 
mul e învins de optimism şi autorul 
ilustrează foarte frumos această pă- 
rere prin analiza sufletului şi operei 
lui Pascal. Cind iasă credinţa dispare 
şi odată cu ea idealul cătră care as- 
piră omenirea, atunci omui rămine 
pradă desperării, chinuit de aspirațiile 
sale ce se agită mereu zădarnie, şi de 
amintirea idealului pierdut. O aseme- 
ne stare sufletească trebue neapărat 
să dură la pesimizmul dureros, cu ne- 
gaţiunile atit de absolute, al lui Leo- 
pardi, a cărui ateizm e incă atit de 
aproape de credință. Mişcările sufle- 
teşti, cari au zguduit așa de puternic 
sufletele generaţiilor precedente şi le-au 
pus cam brusc în această atitudine 
nouă în faţa lumii, şi-au purtat roa- 
dele. Noi, ceştia din vremurile de 
azi, ne-am deprins cu îndoiala şi pu- 
ternicul instinct de viaţă ne poartă pe 
alte căi, spre alte idealuri, cu acelaşi 
entuziasm ca şi cei ce aveau odini- 
oară credința. 

Iu ceea ce priveşte feminismul, el 
este caracteristic vremilor noastre, e 
o mişcare nouă ce nu are istoric şi, 
cu toute că autorul constată că ele 
un fapt dacă nu îndeplinit dar în $n- 
deplinire, totuşi il condamnă în numele 
ştiinţii, al moralei şi al gustului este- 
tie. Io numele ştiinţii pentru că fe- 
minizmul pretinzind la o egalitate de- 


VIAŢA ROMINEASCA 


săvirşită cu bărbatul, ar ajunge la re- 
alizarea unui tip inferior de umanitate, 
în care diferența sexuală, ce esemnul 
cel mai neindoios de progres al unei 
specii, sar sterge. Uniformitatea o- 
cupaţiilor ambelor sexe ar produce un 
tip de androgie, ca tip final al aces- 
tei evoluţii regresive, descris în aga 
culori, încit ar putea fi un duş de apâ 
rece pe veleităţile feministe ale am- 
belor sexe. 

Din punct de vedere moral, feme- 
nismul deşi îndreptăţit de concepţia 
morală modernă, care cere emancipa- 
rea tuturor fiinţilor de orice urmă de 
robie, e totuşi condamnabil pentru că 
ar duce la distrugerea familiei şi la 
disoluțiunea moravurilor, deci e däu- 
nător interesului superior al socictaţii. 

Cit despre literatură, ea importă mai 
mult ca un document psichologic ce 
dă caracterul distinctiv al felului în 
care se reflectă chestiunea în spiritul 
actiunilor, decit ca un document in- 
formativ asupra stadiului în care se 
găseşte feminizmul azi in Europa, căci 
literatura e mai iuapoiată decit mer- 
sul general al intelectului. 

In ceea ce priveşte aspiraţiunile 
noastre morale, criza se dovedeşte 
prin aceea că nu avem incă o curte 
care să înlocuească la căpătăiul fiecă- 
ruia Evanghelia şi Biblia. Pentru u- 


` nii, Evangholia ar fi Cugeltările lui 


Mare Aureliu, pențpu alţii, etica lui 
Spinoza şi pentru alţii Tolstoi. Insă 
nici una nu răspunde în totul cerin- 
țelor sufletului nostru: Prin cea an- 
tică nu a trecut spiritul creştinismu- 
lui, etica lui Spinoza nu se adresează 
decit intelectului, iar Tolstoi e prea 
simplist pentru vechea şi rafinata cul- 
tură apuseană. Cea care pare a răs- 
punde mai bine nevoilor noastre su- 
fleteşii, în clipa de faţă, e „Sagesse et 
Destince“ a lui Maeterlink. In tot ca- 
zul, după pesimismul intunecat, isvo- 
rit din descurajarea sufletului ome- 
nese ce s'a trezit deodată in faţa e- 


RECENZII 


ternului necunoscut, viaţa cere ins- 
tinctului de cunoştinţă „o mască, încă 
o mască“, ca trecătorul enigmatic din 
opera lui Nietzsche, ca să-și ascundă 
plăgile. Viața, zice Jules de Gaultier: 
caută să-şi ascundă, cu o putere de 
disiinalaţiune pe care nimic nu o des- 
curajeuză, neantul şi misterul, şi pen- 
tru aceasta are la indămină penumă- 
rute măşti. Abia a inceput una să se 
desprindă, instinctul de cunoştinţă o 
smulge şi puue alta în luc. Abia s'a 
deschis sufletului nostru prăpastia fără 
de sfirşit a neantului, şi a trezit du- 
rerosul pesimizm al generaţiilor tre- 
cute, şi acum cugetarea se sileşte să-i 
potrivească o mască pentru a ne re- 
aduce optimismul. Spinoza ca şi Mue- 
terlink sint optimişti. Spinoza găseşte 
alinarea în ideea unei necesităţi uni- 
versule, a unui determinizm absolut, 
in funcţionarea unui destin în veci 
neschimbat, iar Maeterlink în incre- 
derea că necesitatea e în minile noas- 
tre şi-i pulem du forma care vom voi. 
El priveşte pe fiecare om ca un au- 
toproductor de fericire pozitivă, ita- 
potriva căruia soarta nu poate nimic, 
Dar nici Maeterlink nu răspunde în 
totul cerințelor sufletului modern, căci 
deşi faţă de supranatural atitudinea 
sa astfel cum o cere ştiinţa liberată 
- de orice iluzie,—în ceea ce priveşte re- 
alitatea el fiind un intelectualist pur— 
ajunge adeseori la concluzii ce nu se 
potrivesc experienţii. Aşa, de pildă, 
el crede că ceea ce se poate modifica 
mai uşor în om e „caracterul“, sau că 
omul tinde mai mult spre „adevăr“ 
decit spre „fericire“. Apoi credinţa 
că totul e cit se poate de bine şi va 
fi din ce în ce mai bine, nu se potri:- 
veşte cu noi, urmaşii secolului al 
XVIII şi a marei revoluții. E în te- 
oria lui o contradicţie: pe deoparte 
încrederea în maleabilitatea omului, 
pe de alta o ordine desăvirșită şi imu- 
tabilă. Infine Maeterlink e raţiona- 
list, dar înțelepciunea lui nu e rați- 


301 


unea umană, ci e izvorită dintr'an in- 
stinct de alt gen, care e instinctul su- 
fletului şi care e din ce în ce “mai 
divin. Deci această intelepciune e un 
fel de caritate creștină, avind însă in- 
convenientul de a fi individuală şi deci 
de a nu putea fi comunicată. 

Totuşi morala lui Maeterlinck e o- 
rientată altfel decit cea creştină. Re- 
nunțarea e redusă la justele ei pro- 
porții, cele dintai datorii sint cătră 
eul propriu şi ceea ce e caracteristic, 
curiozilatea care a pierdut pe Eva nu 
numai că nu e condamnată ci e con- 
siderată ca o virtute. 

Misticismul lui se resimte Încă de 
dogma creştină inconştient şi evan- 
gbelia lui nu e o sinteză desăvirzita 
a tol ce sa păstrat mai înalt din 
creştinism cu revendicările conştiinţii 
moderne. E un amalgam ce dă un 
sistem de filozofie lipsit de soliditate 
şi plin de contradicții. 

Totuşi, fiecare se simte întărit su- 
fleteşte de inalta şi luminoasa senină- 
tate sufletească a lui Maeterlink, şi 
biruit de farmecul limbii admirabile, 
alege mai degrabă decit pe oricare 
alta, ca evunghelie, opera lui, cu toate 
lipsurile şi contradicţiile. 

Cert e deci că nu avem o eranghe- 
lie eare să răspundă în totul cerin- 
telor sufletului nostru şi aceasta e o 
dovadă că fizionomia morală a socie- 
tăţii moderne nu s'a limpezit şi nu e 
singură. Spiritul ascuţit de analiză, 
criticismul vremilor noastre, ne arata 
toate legiturile, chiar cele ce se razimă 
pe instincte ca dragostea filială şi 
dragostea sexuală, ca nestatornice şi 
schimbitoare ca şi intreaga noastră fi- 
zionomie sufletească. Conrepţiile vechi 
sint zdruncinate din forma lor ce pă- 
rea veșnică şi imutabilă, concepţiile 
noi abia se desemnează. Spiritul ura 
măreşte şi el mersul general al evo- 
luţiei. Legătura de singe se şterge 
din ce în ce pentru a face loc la ceea 
ce numește Goethe legătura, sufle- 


302 


tească (geistige Bânder). Adeseori con- 
flictele de interese schimbă în ură a- 
fectiunile aşa zise naturale. Exemple 
sint destule, şi ca să nu vorbim de 
cit de cei mai iluştri: cine a fost cel 
diatăi duşman allui Mirabeau dacă nu 
tatăl? [In acelaş timp, cite exemple 
de devotament filial și dragoste fră- 
ţească între copii şi părinţii lor de a- 
doptiune şi între prieteni !.. De pildă, 
cîtă bunătate şi indulgență, pentru des- 
trăbălatul său fiu adoptiv, ne arată 
Guillaume de Yillon, şi cită pietate 
din partea poetului Villon câtră el in 
dedicaţia în care-i zice „mai mult de 
cit tata“?! Ce devotament mai desă- 
virşit, ce frate mai duios şi mai răb- 
dător decit Ranieri pentru Leopardi ? 
In zilele noustre, cind socializmul a 
înlăturat distanțele şi a înmulţit aso- 
ciațiile, cercul afecţiilor s'a lărgit, i- 
deeu şi sentimentul solidarităţii s'au 
întărit. Dia această cauză, familia nu 
se dislocă cum cred unia, ci se re- 
constitue pe baze: noi, inlocuind te- 
melia veche, faptul natural, prin ideea 
şi sentimentul solidarităţii. 
Dragostea, ca toate sentimentele u- 
mane a evoluat şi, pentru a ne con- 
vinge de aceasta, nu e nevoe decit de 
o privire cit de superficială asupra 
trecutuiui. Lu Grecii vechi, dintre cele 
două modalităţi ale iubirii, cea fizică, 
reprezentată prin Venus populară, era 
desprețuită. Dragostea adevărată era 
simpatia raţionulă şi aleasă, inspirind 
groaza de viţii şi dorința perfecțiunii, 
întemeiată pe comunilate de gusturi, 
de educaţie şi de idei şi stimă reci- 
procă. Din această cauză, ei conside- 
rau iubirea posibilă numai între egali. 
Acestei concepţii se datoreşte situaţia 
femeii legitime, a hetairelor şi acele 
legături zise antinaturale, ce erau însă 
cu totul altăceva decit josnicile depra- 
vări la cari se dedau cei ceau pre- 
tenția că imită pe cei vechi.—Creştinis- 
mul glorifica pe deoparte dragostea 
umană ca o continuare a. dragostei 


VIAŢA ROMINEASCA 


divine, iar pe de altă parte, trupul fi- 
ind acela care o impedica de a fi aşa 
desăvirşită ca cea divină, plăcerile lui 
devin crime şi castitatea virtute. Din 
conflictul acesta intre dragostea sufle- 
tească şi cea trupească, se naste con- 
cepția romantică a drepturilor sfinte 
ale pasiunii şi prin aceasta se exage- 
rează valoarea ei, :nudificindu-se în a- 
celaşi timp şi rolul femeii în căsătorie 
în care se introduce dragostea, în de- 
osebi de căsătoria veche. 

În zilele noastre însă, dragostea pare 
a intra într'o fază raţiouală. Crimele 
pasionale se vor rări desigur, căci pu- 
blicul nu le va mai privi cu simpatia 
de pănă acum. Şi deşi C. Bos nu 
merge cu optimismul aga de departe 
ca contele de Gobineau. care crede că 
a venit vremea în care frumuseţa fi- 
zică e ceea ce ne atrage mai puţin la 
femee, şi că ea ar putea fi iubită chiar 
urită, numai pentru calităţile ei sufle- 
testi, recunoaste că idealul de frumu- 
seță a feraeii sa modificat. Ceea ce 
cer modernii la tipul de frumuseţă 
femenivă e mai mult expresia decit 
regularitatea trăsăturilor. Iar progre- 
sul ideilor moderne şi feminismul au 
făcut ca iubirea să evolueze spre o 
tormă nouă: 1ubirea—camaraderie, în 
care femeea e mai aproape de cit în 
orice epocă. Putem privi iubirea mo- 
dernă, închee autorul, ca un fel de sin- 
teză a concepțiunii celor cu concep- 
ţia creştină: o iubire naturală şi se- 
xuală, ca acea a creştinilor, putind 
să inspire nobilul sentiment al prie- 
teniei ca la cei vechi. 

i. S. 
a.“ 

Tudor Pamfile. Jocuri de Copit 
adunate din satul Țepu din jud. Te- 
cuci. Memoriul II, Extras din Analele 
Academiei Romine, seria Il, Tomul 
XXIX, Memoriile secţiunii literare.. 
Bucureşti, GObl-Rasidescu, 1907, i vol. 
în 4 de 176 p., preţul 11. 60 b. 

Cuvintele bune primite cu ocazia 


RECENZII 


apariție’ primey sale colecţii de Jocuri 
de copil au făcut pe autor să se gin- 
dească a publica şi o altá colecţie, de 
astă dată de compilatie, o colecţie 
care, chipurile, să grupeze laolalta şi 
sistematic tot ce se cunoştea păn acu- 
ma cu privire la jocurile de copii. 
Dar lată tocmai! cela ce d. P. n-a re- 
uşit a face. Mu! întăli autorul n-a a- 
vut în vedere toate colecţiile respec- 
tive anterioare. Nu sint puse la con- 
tribulie d. p. colectia lur Ispirescu 
(Jucării şi Jocuri de Copii, Sibiu 1891), 
a lul A. Bogdan (Cintece de Copil şi Jo- 
curi, Brasov 1905), a lui Tăbăcaru 
(Jocuri romineşti pentru Copii, 1907). 
Dar cela ce încă e şi ma! grav, d-sa 
nu ș-a impus datoria de a păstra ri- 
guros limba colecţiilor originare, ci 
s-a luat libertatea de a le altera, ale 
„„literariza. Astfel o frămîntare de 
limbă ca “calcă capra-n clenci, clenciu 
crăpă -n cinc! ; crăpe capu căpri -n 
cinc), precum crăpă clenclu-n cincY' 
din Şezătoarea devine în compilaţie 
“calcă capra -n clenci, clenciul crapă -n 
cinci; crapă capul capri-n cinci, 
precum crapă clenciu -n cincY. 

Cu acest mud de a înțelege o lu- 
crare de compilaţie nu se aduce gti- 
inţii absolut niciun folos. Filologi! vor 
fi siliți a se adresa din noi la textele 
originare, destul de împrăștiate. Imi 
permit deci a sfătui pe amatorii de 
folklor a renunța la ambitia de a se 
„larsa“ în lucrări de ansamblu şi de 
a-şi impune modestul rol de a publica 
numal lucruri pe care le ştii e! în 
deosebire de alţii, altfel nu vor pu- 
tea ave» macar mingierea sufletească 
de a fi muncit pentru ceva. 

G. P. 
s+ 

Dr. A. D. Lascu. Privire asupra 
situației generale a Rominilordin tă- 
vile coroanei Sf. Ştefan. Bucureşti, 
1908 „Minerva“. 

După cum o arată titlul, broşura a- 
ceastu de 28 de pagini e o privire ge- 


303: 


nerală asupra situației Rominilor dia 
Ungaria. Autorul schițează în citeva: 
capilole mici starea actuală a procesu- 
lui de maghiarizare, starea de cultură 
politică a poporului, situația şeoulei. 
şi u bisericii romine, şi propune citeva 
mijloace de îndreptare. 

D. Dr. Lascu atinge cu curuj nu 
nnmai relele de care sufar Rominii de 
peste munţi, dar şi persoanele a căror 
activitate ori lipsă de activitate e dă- 
unătoare neamului, 

Comparind starea de azi a Romini- 
lor din Ungaria cu cea de ultă dată, 
autorul exprimă diferenţa în formula: 
„kominu?! atunci era condamnat să 
fie Romin,—azi Românul e condam- 
nat pentrucă rămîne Romîn“. În ade- 
văr, pecind altădată Rominii erau în- 
lăturaţi de la viata de stat, astăzi, în 
era constituţionalizmului, statul şi so- 
vietatea maghiară luptă pe toate ca- 
ile şi fără alegere de mijloace să ma- 
ghiarizeze ps Romini. Şcoalele romine 
sufăr o lovire puternică prin legea lui 
Apponyi şi sint amenințate să se ma- 
ghiarizeze cu totul, iar biserica, din 
cauza lipsei de simţ national a unora 
din conducătorii ei, tinde să devie un 
instrument de maghiarizare. Astfel la 
Gherla, unde e episcop Ioan Szabo, şi 
la Orudea-Muare, unde e episcop dr. D. 
Radu, şcoalele romine şi seminariile 
cari atirnă de episcopate „devin tot 
mal mult centre de maghiarizare, iar 
în biserici se predică pe alocurea în 
limba ungurească, pe cind episcopii 
nu numai că nu dau nici un ajutor 
instituțiilor rominești, dar întrebuin- 
țează veniturile lor de milioane pen- 
tru lux şi pentru a-şi atrage societa- 
tea înaltă maghiară prin serate de 
zeci dę mii de franci. Din fericire, sint 
şi citeva centre religioase care's ade- 
vărate fortărețe ale culturii naționale, 
cum sint Arhiepiscopatul de la Sibiu 
şi episcopatele de la Arad şi Caran- 
sebes, şi în parte cel de Lugoş, uude 
episcopul Hossu e împiedecat de a 


304 


VIAȚA ROMINEASCA 


m aS e e 


face rău de puternicul naționalism al 
Bănăţenilor. : 

In ceea ce priveşte mijloacele de care 
Ungurii se servesc pentru maghiari- 
zare, autorul arată cum prin demora- 
Jizarea şi ruina economică a poporu- 
lui, prin şcoli, prin mijlocul societă- 
ţilor lor de cultură... prin sistemul de 
colonizare, prin vărsare de singe ne- 
vinovat, prin învrăjbirea cu popoarele 
conlocuitoare, Maghiarii lucrează la 
maghiarizarea noastră. 

Pentru a luptau contra acestei ma- 
ghiarizări, autorul propune: crearea 
de ziare locale pentru a trezi conști- 
ința poporului, inființarea teatrelor să- 
teşti, înmulţirea bibliotecelor şi mai 
ales crearea unei clase mijlocii de me- 
seriaşi și de negustori romini, cari să 
facă legătura dintre țărani şi intelec- 
tuali. 

Broşura d-lui Lascu e interesantă 
mai ales prin partea critică, în care 
autorul dezrălue multe din relele de 
care sufăr, în parte din vina unora 
dintre ai lor, fraţii noştri de peste 
munți. 

* 

Al. Tzigara-Samurcas. Cata- 
logul muzeului Aman. Bucureşti. „Mi- 
nerva“. 1908. Prețul i leu. 

Directorul „Muzeului Aman“ a fin- 
tocmit un catalog al acestui muzeu, 
care, prin felul cum se prezintă, ese 
cu totul din cadrul a ceia ce se obiş- 
nueşte să fie la noi un catalog. 

Ceea ce dă o valoare deosebită lu- 
crării aceștia a d-lui Tzigara-Sumur- 
caş, în afară de legendele şi caracte- 
rizările diferitelor piaze—atit de folo- 
siloare tuturor celor ce vizitează mu- 
zeul, —e mai ales studiul asupra vie- 
ţii şi activității acelui care a dat nu- 
mele şi materialul muzeului, “asupra 
pictorului şi profesorului Th. Aman. 

D. Tzigaru-Samureaş scoate foarte 
bine în relief personalitatea artistică 
a pictorului, influențele sub cari el 


s'a format şi desărirşit, locul pe care-l 
ocupă în mişcarea artistică rominea- 
scă. Mai ales interesante şi noua sint 
citaţiile pe cari d. Tzigara-Samureaş 
le scoate din corespondenţa particu- 
lară a lui Aman, şi din cari ese lim- 
pede la iveulă adincul spirit de ob- 
servaţie și talentul descriptiv al pic- 
torului, cum şi indăminarea cu care 
mînueşte el condeiul, îndăminare care-l 
face pe d. Tzigara-Samurcaş să spue 
cu drept cuvint, că la Aman „scriito- 
rul e adese superior chiar pictorului. 
mai ales dia punct de vedere al ve- 
racității cu care ştie să descrie cele 
văzule“. 

Nu mai puţin interesante sint pa- 
ginile în care d. Tzigara-Samurcaş ne 
arată rolul cultural al lui Aman, lup- 
tele şi munca lui neîntreruptă pentru 
crearea şi conducerea şeoalei de Be- 
le-Arte. 

Avem aslfel în lucrarea d-lui Tzi- 
gara-Samurcuş un tablou ccmplect, fá- 
cut cu cea mai deplină competentă, 
al vieţii şi activităţii unuia din cei 
dintăi artişti ai ţării noastre. 

Cu această lucrare în mină, vizita- 
torul „Muzeului Aman“ va înțelege 
perfect creaţiunile artistului şi va 
simţi pentru el toată dragostea şi ad- 
mirația pe care o merită luptătorii i- 
dealişti ai neamurilor. 

Cartea are numeroase şi reuşite 
reproduceri de pe tablourile şi gra- 
vurile lui Aman. 

Li 

Cridim. Epigrame. Bucureşti, 1903. 
Preţul i leu, 

Domnul Cridim se prezintă cu un 
certificat al uuui academician („rapor- 
tul“ asupra unui volum anterior al au- 
torului, care atestă despre „aplicarea 
naturală cure-i promite mult“ a d-sale), 
—şi oferă cetitorilor, sub titiul de „E- 
pigrume“, un număr de pornografii 
rimate, de banalităţi, de copilării şi 
fleacuri, pentru cari nu numai că nu 


RECENZII 


Cc 


se cuvine să-şi piardă cineva timpul 
cetindu-le, dar chiare păcat de munca 
zeţarilor..... 

Pentru ca cetitorul să-şi facă o idee 
de „epigramele* d-lui Cridim, trans- 
criem vre-o citeva din cele cari se pot 
transcrie, mai ales că ele ne arată, pe 
lingă valoarea urtistică a volumului, 
şi părerea pe care autorul o are des- 
pre opera sa: 

Unui director de revistă, autorul îi 
spune: 


Îşi pune zece epigrame 

Si poate uneori că 'nlrece... 
Iar mie-mi pune cîte una 
Fiindcă arde ea—cit zece (p. 41) 


Pe un publicist, îl apostrofează.: 


N'ai vrut să colaborezi 
Pe cind colaboram şi eu— 
Și-acuma nu mai incetezi, 

e eclipsă condeiul meu. (p. 30) 


lar cind e vorba să-şi caracterizeze 


opera, iată ce spune autorul în Prefaţă: 


Criticii ca roiu de fluturi 
Spre volumu-mi or să vină; 
Fluturii în zbor se 'adreaptă 
Totdeauna spre lumină... 


Si ca să nu creadă autorul că ne 
îndreptăm spre volumul său ca spre... 
lumină, trebue să spunein cu regret 


305 
că nu găsim în tot volumul d-sale o 
singură epigramă..,—cu regret și cu 
riscul de a lăsa să cadă pe capul 
nostru citaţia pe care-u pus-o ca motto 
volumului său şi din care se vede că 
d. Cridiin nu poate fi de spirit decit 
pentru cei ce sint de spirit... („Vous. 
ne pourrez être spirituel que lorsque. 
ceux qui vous entourent le sont 
aussi....“), | 

Dar nu scriem rindurile acestea pen- 
tru volumul d-lui Cridim. Voim să 
atragem atenția asupra următorului 
fapt. 

De-o bucată de vreme „rapoartele“. 
academicianilor au început a apărea 
cam des în fruntea volumelor, Altă-. 
dată, cind aceste rapoarte rămineau 
înmormintate în „Analele Academiei“, 
ele erau cunoscute de putini, în fata 
cărora nu mai era nimic de pierdut. 
E dăunător însă pentru instituție ca 
„tapuartele“ să se răspindească aşa 
cum se fac în genere-—-de oameni stră-. 
ini de materie ori cari nu citesc vo- 
lumul asupra căruia au să dea samă... 

Şi, în specie, nu e trist sà apară 
sub scutul unei prefețe atit de bine- 
voitoare, a unui academician, un volum . 
ruşinos din toate punctele de vedere, 
cum e acesta ? 

La aceasta ar fi bine să se gindească, 
nemuritorii noştri.... 


M.C. 


Revista Revistelor 


a Ei ad 


Convorbiri literare (Iulie). 

Ne place să urmărim în „C. L.“ ru- 
brica actualităţilor şi apariţia ‘noilor 
talente,—de cind bătrina revistă atn- 
ceput să cultive actualitatea şi juneța. 
“Şi nu e lipsită de picanterie colabo- 
rarea unor autori în vrista, —intelectu- 
ală, bine inteles. — de 100 de ani ca 
răposatul Hurmuzachi, alăturea de alţi 
autori, în vristă,—tot intelectuală, şi 
mai bine înţeles,—de 15-16 ani ca, de 
pilaă, autorul articolului, din acest 
număr, despre „Sfieală“, supranumită, 
pe cupertă, şi „Timiditate“.., 

Dar să lăsăm aceste consideraţii mai 
mult impresioniste, şi să rezumăm un 
„articol de actualitate al unui tinăr co- 
laborator. Voim să vorbim despre „Po- 
liticianismul în şcoli“ al d-lui Const. 
G. Buogeţianu—D. Const. G. Bunge- 
tianu e dintre acei tineri a cărora 
viaţă e un supliciu din pricina poli- 
ticianismului, care domneşte în şcoli, 
căci, zice d-sa lapidar: „Nici o mala- 
die nu răpeşte gcoalei noastre atitea 
vieți cinstite şi caractere, ca această 
pestă modernă, supranumită politicta- 
.nismul“... Această pestă modernă este 
datorită unui „stat major“ care „con- 
duce şi însufleţeşte cel mai scump te- 
zaur ul naturii: Tineretul şcolar şi 
corpul didactic“.—Dar a doua jumă- 
tate a acestui scump tezaur al naturii, 
adică corpul didactic, „intrind în şirul 
armatei din partid” (bine înțeles că 
mu e vorba de partidul junimist, căci 


el nu face politică),——se dezgustă de 
scoală şi... atunci urmează următoarea 
greşală gramaticală a d-lui Const. G. 
Bungetianu, atunci : „Idealul făurit pe 
timpurile clad munceui cu tragere de 
inimă, te fac să zimbeşti şi să-ți zici 
grav...“ Ceia ce-şi zice grav d. Const. G. 
Bungeţianu lăsăm intact pentru pos- 
teriilate. Şi odată ajuns aici, corpul di- 
dactic, adică a doua parle a celui 
mai scump tezaur al naturii, păţeşte 
ceva curios: „In ori-ce moment al 
vieții va avea două situații : una dez- 
merdată și alta critică.— Cea dezmer- 
dată vu străluci, cind conduc şi po- 
runcesc „ai noştri“ (ironie, N. R.), cea 
critică va ameninţa cind aşteapia și 
combat „ui noştri“ (idem).“ — Care 
va să zică, traducind pe d. Const. 
G. Bungeţianu, ţi-e bine cînd ești la 
putere, ţi-e rău cind eşti în opoziție. 
Aşa e! Dar d. Const. G. Bungeţianu 
işi incepuse această consiatare decla- 
rind că corpul didacdic în orice mo- 
ment al vieții va avea cele duuă situ- 
aţii, dezmerdată şi critică... Parcă ar fi 
o contrazicere, nu ?—Nn e, totuşi, con- 
trazicere : fraza insă nu e complectă, 
o fi sărit zețarul vre-un rind, căci cei 
cari au în orice moment două situaţii, 
dezmerdată şi crilică, guvernamentali 
şi opozanți, există şi ei, pe lingă „ui 


. noştri“,—sint junimiştii. care-s „im: 


parțiali ca ruminu“, vorba lui Agamita 
Dandanache... 
Şi... dar d. Const. G. Bungeţianu is- 


REVISTA REVISTELOR 


căleşte. Probabil că a publicat numai 
prefața unui op ce va apare în „C. 
L.“. Il aşteplăm, căci un aşa bărbat e 
enit să lumineze multe probleme de 
pedagogie şi sociologie... 

Luceafărul (August). Octavian 
Goga publică o frumoasă poezie, In- 
viere, mărturisirea unui interesant caz 
de conştiinţă, a unei interesante crize 
sufleleşti—care mişcă pe cetitor şi care 
pune probleme criticului, probleme 
interesante pentru viitorul acestui 
seriitor.— Proză şi versuri de colabora- 
torii obișnuiți al revistei. 

Sâmănâătorai (iulie-August).—D. 
maior Verzea discută citeva probleme 
importante relativ la organizarea ar- 
matei noastre.—Dintr'o notiţă, vedem 
eă d. Scurtu pregăteşte o ediţie critică 
a poeziilor lui Eminescu. O aşteptăm. 

Iudrumarea, No. 4 şi 5 (Iulie şi 
August). 

Tinăra revistă ieşană devine din ce 
in ce mai interesantă, nu atit prin va- 
loarea intrinsecă a articolelor publi- 
eate (in această privință ar ñ de do- 
rit mai mullă putere de discernămint 
mai ales față de „prieteni“), cit prin 
fizionomia ei generală, mulțumită ten- 
dinților neaşteptate şi adesea contra- 
dictorii ce se manifestează prin aceste 
articole, Aceste tendințe, alături de 
declarații de loialism de partid, foarte 
aplă la unii, împreunate cu o necon- 
testabilă aluzie de independentă la 
alţii, produc un efect ciudat, Avem 
impresiunea că colaboratorii revistei 
mai mult vor să găsească un drum 
pentru ei înşişi, decit să conducă pe 
alții. 

Fără voe iţi pui întrebarea: unde 
vor ajunge aceștia ? 

Şi aerul de dilietantism ce respiră 
cele mai multe din studiile publicate, 
parcă face revista şi mai picantă, şi-ţi 
deşteaptă şi mai mult curiozitatea. 

la No. de față, afară'de articolele 
şi notițele în favoarea colegiului unic 


301 
(platforma de căpitenie a revistei) re- 
levăm: Sebastian Moruezi,— „Demu- 
crația şi antisemitismul“, gi 1. Neagu, 
— „Din vremea răscoalelor“. 

Neamul romănesc (4August).-- 
Directorul „Neamului Romănese“ nu 
poate uita cursurile de vară dela Iaşi. 
Un ziar din Ardeal lăudind pe d. 
Iorga pentru cursurile de vară dela 
Valenii de Munte, d. Iorga, reproduce, 
bine înțeles, aceste laude în „Nea- 
mul romănesce“. Dar nefericitul ziar 
are curujul să amintească şi de cursu- 
rile dela Iași, organizate, zice el, „cu 
deosebită privire la fraţii bucovineni“... 

La aceste cuvinte ale ziarului arde- 
lean, d. Iorga pune o notă, următoa- 
rea : „Eroare. Cu deosebită privire la 
profesorii secundari care doreau să 
urce o catedră de Universitate măcar 
în vacanţă şi cu privire la nevoia de 
cite 700 de lei a unora“. 

Va să zică o complicitate între „pro- 
fesorii secundari“, şi d. Haret, care 
a voit să le mulțumească o ridicola 
vanitate, diod zbranca în bugetul sta- 
tului..., 

Invinuirea e dia cele mai grave, Şi 
dacă ea nu e întemeiată, cum rămine 
domnul Iorga cu ciustea pe careo 
propagă cu atita zgomot ? 

Şi oare ce motive îi permit d-lui 
Iorga să arunce cu atita siguranță a- 
ceastă învinuire ? 

Organizarea cursurilor de la Iași 
putea sá plece ori de la sentimentele 
dezinteresate ale d-lui Haret, ori dela 
cărdăşia sa imorală cu ciţi-va „pro- 
fesori secundari“—Și de unde ştie d. 
Iorga că a plecat de la spiritul de 
cărdăşie şi nu delu sentimentele bune 
ale d-lui Haret ? 

Chiar dacă d. Haret ar fi stârnit 
din capul său aceste cursuri, încă 
n'ar fi o dovadă că ele au fost orga- 
nizate pentru „profesorii secundari“, 
—Dar, de fapt, aceste cursuri au fost, 
pe de o parte, cerute de Bucovineni, 


308 


intr'o revistă a lor,—iar pe de altă 
parte, ele sint o imitare a cursurilor 
de vară din alte ţări. 

Apoi, dacă „profesorii seenndari“ ar 
fi fost partizani politiei, ori rude ale 
d-lui Haret, spoteza d-lui Iorga ar fi 
putut avea pretenţia de... ipoteză,— 
dar faptele stau altfel : Din cei 6 pro- 
fesori, la cari s'a adresat d. Haret, 
nici unul nu e rudă cu d-sa, ṣi numai 
doi stot liberali (fără să facă politică), 
iar ceilalți patru sint din alte partide, 
chiar, dacă nu ne înşelăm, dia parti- 
dul național-democrat al d-lui Iorga, 
ba chiar din partidul, mai special iacă, 
iorgalist. 

Atunci cum, atunci din ce motiv, 
cărdăşie a ministrului Haret cu „pro- 
fesurii secundari“?. 


Dar acestea le-um spus numai pen- 


tru a arăta logica d-lui lorga,—şi ce- 
rem scuze d-lui Haret că, pentru ar- 
gumenturea noastră, am fost nevoiti 
să-l apărăm de... purtare necinstită 
cu banul public. 

(Nu demult d. Iorga scria că d. Ha- 
ret conduce trebile şcolii cu aşa pri- 
cepere şi cu așa cinste, încit ar tre- 
bui numit ministru pe viață...) 

Are dreptate d. lorga, cind spune 
întrun articol din acelaş număr al 
revistei sale, că „noi sinlem în O- 
rientul insultelor şi neobrăzărilor“... 
Şi-mi aduc aminte ce vorbe adevă- 
rate spunea tot d. Iorga, într'unui din 
volumele sale, cind exclama: „Să ne 
fie rușine obrazului !*... 

Dar să ne întoarcem gila „profeso- 
rii secundari“ ! Dacă aceşti „profesori 
secundari“ nici mau știut că d. Haret 
organizază cursuri, necum să le fi 
propus ei 2. Dacă nici n'au ştiut că li 
se pregăteşte onoarea de a fi puşi să 
țină acele cursuri ? Dacă ei au aflat 
din „Universul“ şi de cursuri şi de 
numirea lor ca conferenţiari la acele 
cursuri ? l 

Să-şi imagineze d. lorga această po- 
sibilitate, şi sa-şi scruteze atunci con- 


“VIAŢA ROMINEASCA 


ştiinţa sa, recetindu-şi repetatele in- 
jurii din mai toate numerile „Neamue 
lui romănese“ din vacanța aceasta! 

Şi de fapt „profesorii secundari“, 
toţi, n'au ştiut nici unul de organizarea 
cursurilor şi nici de numirea lor, de- 
cit după ce au cetit ştirea în „Univer- 
sul“, odată cu d. lorga. Şi unul chiar 
a demisionat (dovadă că aici n'au fost 
consultați măcar „profesorii secun- 
dari“, necum să fi cerut ei numirea), 
iar ceilalţi, obosiţi de munca unui an 
întreg, şi nevoiți să stea în vacantă 
în laşi, pe o căldură tropicală, au fā- 
cut adevărate sacrificii— cu toate cele 
„100 franci“, cari n'au fost „700*— 
căci, oricit de săraci bieţii, unii poate 
sint tot așa de dezinteresaţi de bani 
caşi marele dezinteresat al „neamului 
romiănesc“ d. Iorga... 

Şi dacă ar fi asa, domnule Iorga,— 
admite vn moment că ar fi aşu,—a- 
tuaci, nu-i aşa ? ce „Orient a] insulte- 
lor şi neobrăzărilor“* mai sintem noi? 
Şi ce imperioasă necesitate de a mai 
scoate incă odată faimoasa d-tale ex- 
cloemaţie: „Să ne fle ruşine obrazului !* 

Dar ce să mai „admită“ d. Iorga că 
ar fi aşa? D. [orga gtie aceste lu- 
cruri. Stim că le gtie: 

Și dacă le ştie (iar dacă nu le-ar 
şti, atunci, ne știind nici contrariul, 
adică ne ştiind nimic, n'ar avea drep- 
tul să spună nimic în această chestie) 
şi dacă le ştie, atunci pentru ce îi dă 
mereu, în „Neamul romănesc“, că a- 
cele cursuri dela laşi au fost făcute 
în vederea căpătuirii „profesorilor se- 
cundari“? D. Iorga, care scrie „pentru 
poporul rominesc“, nu numai de pre- 
tutindeni, ci şi din viitor, a spus o- 
dată că revista sa va fi documentul 
cel mxi preţios pentru viitorii istorici 
ai epocei actuale. Atunci, pentruce, 
cu bună ştiinţă, pregăteste documente 
minciunoase pentru viitorii istoriei ? 
Pentru ce pregăteşte, cu bună știință, 
documente mincinoase, din cari să re- 
zulte că acela cura a fost „vrednic să 


REVISTA REVISTELOR 


fie numit ministru pe viață“, a fost 
un om necinstit cu banul publie? 

Ori poate, pregătindu-le asemenea 
„documente“, d. Iorga, invidios şi de 
istoricii. din viitor, vrea să le facă sin- 
gurul rău care îistă în putință 2... 

Post-scripium.—D. Iorga, în No. de 
3 August, răspunde la darea de samă, 
ce am făcut'o în „Viaţa Rominească“, 
de... polemica d-sale din Iulie împo- 
triva cursurilor dela laşi.—D. Iorga 
ne spune că: „n'a fost nici o Expo- 
zitie „a d-lui Iorga“, cam am spus 
noi, ei o Expoziţie organizată de d-sa 
in numele unui comitet.—Fireşte, aşa 
a fost, şi noi nici n'am spus că Expo- 
ziția a fost a d-lui Iorga, ci „a d-lui 
Iorga“... „A d-lui Torga“, deşi nu a 
d-lui Iorga, pentrucă în toate dările de 
seamă despre Expoziţie, din presa na- 
ționulist-democrată, nu era vorba de 
cit de „d. Iorga“. Comitetul, Bucovine- 
nii, şi e, l. erau numai un material 
pentru reuşita Expoziţiei „d-lui Iorga“. 

Cit despre avantajele acordate de 
guvern Bucovinenilor, cinstite atunci, 
reprobabile în vremea cursurilor, d. 
Iorga le cunoaşte ; glie că nu s'au măr- 
genit pumai la reducerea pe căile fe- 
rate... Şi, dacă n'a protestat atunci, e 
peutrucă Expoziţia a fost „organizată“ 
de d. Iorga,—Dacă d. Iorga ar fi or- 
ganizat“ tot atunci o Expoziţie la Vä- 
leni, ce ar mai fi protestat împotriva 
celei dela laşi, „organizată“ de al- 
tul! Nu? 

D. Iorga mai vorbeşte de „soliloc- 
viile“ profesorilor dela cursurile dela 
laşi—E un neadevăr acesta. Si d. 
Iorga, ori nu s'ainformat de frequen= 
tarea cursurilor dela laşi, şi n'are 
drept să vorbească de un lucru pe 
care nu-l ştie; ori, dacă l'a informat 
vre-un partizan al său, atunci a aflat 
că n'a fost „solilocvie“. Si, cum, 'de 
sigur, a avut informaţii despre acest 
lucru care-l interesează aşa de mult, 


şi cum informatorul eşan u trebuit 


să-i spună că n'a fost „sulilocvie“,— 


309 


sintem iarăşi în fața unei afirmări ne- 
adevărate, cu bună ştiinţa că e nea- 
devărală. Si iarăşi ne vin în minte 
cuvintele d-sale : „Să ne fie, etc...“ 

Sau, poate, informatorul zelos, ca 
să facă plăcere d-lui Iorga şi să se 
facă însuşi plăcut d-lui Iorga, a cre- 
zut de cuviinţă să-l informeze favo- 
rabil—greşit ? 

Si cit de sarcastic e d. Iorga cu noi 
ăştia dela „V, R,“ pe care d-sa, cu o 
ascuţime și mai ales cu o originalitate 
de spirit «urprinzătoare o numeşte 
„urata poporanistă dela Iași“. (Adică 
cum se zicea: „surata din strada Cle- 
menţei“, „surata din strada Brezo- 
ianu“, etc). 

Xon Creaugă (1908, No. 1). 

Noua revistă folklorică, care a în- 
ceput a apărea la Birlad dela 1 Au 
gust curent, işi propune a da, alături 
cu Şezătoarea „cît de mult material 
şi cit de des“. Intr-un ceas bun! 

Acest prim număr, pe lingă un ma- 
terial folkloric interesant, cuprinde şi 
o cronică. Această rubrică, care va 
trebui să însoţească orice număr, va 
trebui să fie cit mai bogată în infor- 
maţii şi în aprecieri obiective. 

La Nouvelle Revue (August, 
1908). 

Asupra politicei engleze in orient, 
Lenn-Jaegues Blocq publică un articol 
în care arată rolul pe care Anglia îl 
are în luptele diplomatice din jurul 
chestiunei macedonene. Pănă în anul 
acesta chestiunea orientală europeană 
nu a preocupat mult pe engleji; sin- 
gurul amestec mai direct al lor, în a- 
fară de tratatul dela San-Stefano, a 
fost în 1885 cînd prin intervenţia An- 
gliei s'a dat Bulgariei Rumelia orien- 
tală. Altfel Anglia se mulțumea să 
sprijine propunerile Austriei. 

Cind însă în Ianuar s'a rupt acordul 
dela Muertzeg şi Rusia a ramas sin- 
gură să îndeplinească reformele indis- 
pensabile pentru pucea Macedoniei, re- 
forme pe care Rusia se angajase să 


10 


310 


le facă impreună cu Austria, atunci 
Anglia a căutat să se substitue ea A- 
ustriei în ufacerile din orientul Euro- 
pei. Iar cind proectul lui Ewaard 
Grey de a se stabili in Macedonia un 
guvernator general autonom şi creştin 
independent de Sultan, a fost rău pri- 
mit de puteri, pe cind acel al lui Is. 
volski, ministrul de externe al Rusiei, 
a găsitaprobarea tuturor puterilor,— 
atunci Augliu a trebuit şi ea să pri- 
mească, cu oarecare rezerve, proectul 
lui Isvolscki ; şi intervederea dintre 
Eduard VII şi Neculai II la Reval a 
adus cea nai deplină înțelegere între 
cele două țări: Anglia să se ocupe 
de reformele militare în Macedonia, 
Rusia de cele administrative şi finan- 
ciare. Nota engleză elaborată la Re- 
val şi remisă puterilor propune cre- 
area unei colone mobile destinate, 
să reprime şi să distrugă bandele din 
Macedonia. In privinţa felului cum 
privește Turcia întrarea în acţiune a 
Angliei, e destul să spunem că, intim- 
plindu=se ca acestui amestec să-i co- 
incidă mişcarea mai energică a juni- 
lor-turei, Poarta a declarat că propa- 
ganda revoluționură din Turcia e o 
urmare a polilicei engleze în Orient. 
Ia realitete mişcarea jnnilor-turei e 
independentă 'de acţiunea engleză şi e 
un pas spre reorganizareu Turciei.—Un 
amic personal al generalului Türr mort 
de curind publică o scurtă biografie 
a acestuia. Generalul Türr, ne spune 
Raqueni. a fost tovarăşul de urme al 
lui Garibaldi şi unul din eroii revolu- 
{iunii italiene. A luat parte la bătălia 
de la Navara, la luptele din Crimea, la 
expediţia din 1860 pentru liberarea 
Siciliei, la bătălia de la Valturno, iar 
mai apoi a avut şi un rol însemnat 
în diplomaţia europeană mijlocind a- 
propieri între Italia şi Austria, între 
Austria şi Ungaria şi între Franţa și 
Italia. Lui se datorește tăerea Istmului 
de Corint şi construirea unui mare 
număr du canale de irigatie în nordul 


VIAȚA ROMINEASCA 


Ungariei. Ca om, a fost totdeauna un 
luptător pentru libertate şi dreptate. 
Jar după ce a luptat pentru libertatea 
popoarelor, a îmbrățișat cauza păcii 
universale, fiind inspiratorul lui Gari- 
baldi peniru lansarea manifestului său 
în favoarea dezarmării generale.—l1n- 
trun studia asupra ripirilor de odi- 
nioară, Emile Collas povesteşte dife- 
rite cazuri m:i curioase de rîpiri, arată 
mobilul lor, în general pasiunea a- 
manţilor şi opunerea părinților, şi 
scoate în relief starea de spirit a tim- 
pului, „acel amestec de devotament şi 
de iubire de aventuri care hotârăşte 
pe rude şi amici să se expue la pe- 
depse, fără profit personal, pentru 
simpla plăcere a vre-unei rude, ori a 
vre-unui vecin de moşie“. Pentru au- 
torul articolului aceasta ne arată „e- 
nergia legăturilor de familie, a rela- 
{iilor de prietenie, în unele cazuri a 
supunerii servitorilor“, şi e ceva ca- 
racteristie vreinilor de-atunci. In ge- 
nere ripirile erau atunci mult mai nu- 
meroase de cit azi, în parte pentrucă 
sentimentul era mai dominator în 
viaţă, in parte pentrucă ripirile se 
puteau face mai cu inlesnire.—Revista 
publică în numerile de pe August o 
parte din scrisorile unei amice a lui 
Chateaubriand, în cure se găsesc oare- 
care informaţii asupra marelui scriitor 
francez. 

Mercure de France (Aug. 908). 

Sub titlul de Ineompatibilitatea 
sexelor, d-na de Bennist se ocupă de 
„dezacordul persistent dintre barbat 
şi fewmee, care naşte din adinca deo- 
sebire psihologică” dintre ei. Barbatul 
şi femeia sint suflete şi minţi cu to- 
tul diferite, avind instincte, mobile 
interese deosebite şi adese contrare, 
—cu atit mai deosebite cu cit e mai 
ridicată clasa socială din care fac parte, 
Din această incompatibilita!e a sexe- 
lor s'a născut femenismul, care nu-i 
de cit „reacţiunea exasperată a feme- 
ei“ impotriva despotismului barbați- 


REVISTA REVISTELOR 3li 


lor. Autoarea arată geneza femsenis- 
mului şi cauzele aparitiei lui şi con- 
chide că femeile care au pornit şi due 
această mişcare, această luptă contra 
barbuaţilor, se înşală dacă îşi închipue 
că triumfui deziderutelor lor le-ar fa- 
ce mai fericite. De altfel autoarea 
crede că numai femeile inudaptate la 
viaţă, cele care au făcut un măritiş 
aenorocit, declasatele etc... sint adep- 
tele acestui curent şi cà „nici odată 
femeia fericită, iubită nu va avea ideea 
de a se răncula contra unui jug care-i 
binele ei cel mai delicios“. Autoarea 
sustine că din „amorul liber“ pe ca- 
re-l preconizază femenistele, femeia 
nu va avea de cit de pierdut, întru 
cit tamilia e singura garanție a femeei 


contra ego;smului bărbaţilor. In coia. 


ce priveşte faptul cà femeia intră în 
luptă de concurență economică cu bar- 
batul, autoarea crede că dacă „pe te- 
renul sentimentului ea putea fi victo- 
rioasă, pe acel al interesului ea va 
trebui tatal să cadă învinsă“, şi sfa- 
tueşte pe femei să nu lase să le cadă 
din mini sceptrul fermecului lor prin 
care ele guvernează cele mai adese 
ori pe barbaţi...—„ Modernismul la E- 
vrei” este titlul unui articol, în care 
Maurice Pezard studiază mişcarea por- 
nită în sinul iudaismului de către ra- 
binul Louis G. Levy, mişeare usemă- 
nătoare cu aceu care se observă şi în 
biserica catolică. Acest rabin e fon- 
datorul „Uoniunei liberale israelite“ şi 


teoreticianul ei. Pentru dinsul religi- 


unea evreilor € o religiune a spiritu- 
lui, o religiune rațională, ale cărei 
principii generale sint: afirmarea lui 
Dumnezeu, demnitatea persoanei ome- 
neşti şi messianismul, adică credinţa 
in progres prin sforțarea morală. A- 
ceasta „Uniune liberala isruelită“ a in- 
trodus, potrivit tendintelor ei dea 
adapta religia spiritului timpului, mai 
multe schimbări în cultul religios: 
“aat-fel slujba de duminică (pentru că, 
aceasta fiind ziua de odihnă oficială, a 


Statului, să poată muncitorii asista la 
slujbă), scurtarea serviciului divin, li- 
bertatea de a sta descoperit în templu, 
admiterea femeilor la serviciul diviu 
ete. Autorul găseşte aceasta mişcare 
contrară sionismului şi crede că mo- 
dernismul va triumfa, ca fiind mai 
conformă cu ideile timpului, şi va adu- 
ce un mare serviciu chestiunei evre- 
eşti, de vremă ce moderniștii caută 
să devie buni cetăţeni şi să lepede 
excluzivismul de pănă acum, care-i 
fâcea uriţi şi duşmăniţi pe evrei.— 
Jules de Gaultier publică un frumos 
articol de polemică cu Dumur, „Nietz- 
scho contra supraomului“, in care 
lămureşte unele din ideile expuse in- 
trun articol de mai +de mult, pu- 
blicat tot în revista aceasta, și îşi 
arată pă:erile sale asupra conceptiei 
lui Nietzsche relative la Supra-om. 
Autorul aplică aice teoria sa asupra 
Bovary3mului.— D-na Marie Lenéru stu- 
diază „Cazul Miss-ai Helen Keller", 
aceu surdo-mută-oarbă, cunoscută deja 
prin scrierile sale, în care a arătat 
cum şi-a făcut educația şi a ajuns să 
ia cunoştinţă de lume prin dezvoltarea 
simțurilor eare i-au rămas: tactul, 
mirosul şi gustul, şi o senzaţie spe- 
cială, a vibratiilor. 

Revue des Idea. (Iulie-August 
1908). Ioseph Deschamps. Les opéra- 
tions mathématiques. Autorul dove- 
deşte în acest articol că in Matema- 
tica generală totul se leagă de ideia 
simplă şi primitivă a adiţiunii şi, uri 
cit de complicate ar fi problemele ei 
superioare, ele nu sint de cit ca nişte 
variații pe această temă, ce apare me- 
reu ca elementul constant, diriguitor 
şi fondamental. Dacă matematicele 
însă sint rău predate, aceasta e din 
cauză că se negligează în învățămân- 
tal inferior toate precauliile ce sint 
ahsolut negesare pentru ca să se În- 
teleagă bine natu:a și adevărata ra- 
țiune de a fi a operațiilor matematice 


şi se negligează in genere principiul 


312 


că în matematică totul e adevăr de 
definiţie sau de demonstrație şi de- 
monstrația nu se poate face de cit pe 
baza definiţiilor, a convenţiunilor şi 
demonstrațiilor anterior făcute. 

Autorul închee că nimeni din cei 
ce-și consacră viaţa căutării adevăru- 
lui p'ar trebui să ignoreze construcţia 
şi functionarea maşinii algebrice care 
e opera cea mai desăvirşită cu care 
se poate mindri omenirea. 

Charles Duguet. Les ldées de H. 
G. Welle sur L’ Humanité future. 

Wells este creatorul unel omeniri 
cosmopolite şi universale ce ar evolua 
în timp şi în spaţiu de la preistoria 
cea mai indepărtată pină la utupiile 
unui viitor indefinit. El nu e un serii- 
tor distractiv în genul lui Jules Verne, 
ficțiunea la -el e un instrument de cer- 
cetare prin care scrutează şi caută să 
lămurească problemele soartei viitoare 
a omenirii. Romanul Quand le dor- 
meur s'eveillera (1899) ne arată con- 
flictul dintre clase ajuns la paroxism 
intro lume transformată prin dezvol- 


tarea industrială; Les Anticipations 


(1901), reprezintarea prin o serie de 
schițe a mersului probabil al vieţii, 
după ce va eşi din haosul actual, spre 
a atinge o organizatie ideală a cărij 
sinteză e expusă în Utopies moderne 
(1907). In Decouverte de l'avenir (1902) 
Wells rezumă „concepţia sa despre 
univers“ ; şi în alte două cărţi de un 
caracter mai tehnic l'Humanile en for- 
mation (1904) şi Vieux mondes et 
Nouveaux mondes (1908) el caută, în 
afară de orice ficțiune, metodele cele 
mai practice peniru u realizu condiţii 
de viată mai bune. 

Credința în progres şi spiritul prac- 
tie de antrepriză al anglo-saxonului 
dimpreună cu o imaginaţie puternică, 
creiază o lume într'o veşnică preinoire, 
care supunindu-se voinței de a trăi 
evoluiuză, în infinitul vremii și al spa- 
țiului, spre o logică și frumusetă mai 
supericară, spre un ideal eşit din în- 


VIAȚA ROMÎNEASCA 


tovărăşirea activităţei omului cu na- 
tura. Opera sa este o glorificare, o a- 
pologie a energiei industriale moderne. 
Societatea viitoare va fi a societate in 
care nu vor exista distanțe, graţie 
mijloacelor de locomoţiune desăvirşite 
pe pămint, pe api şi in aer, nu vor 
exista de cit oraşe şi maşine în care 
prin aplicaţia universală a electricită- 
ţii, telefonului şi cinematografului se 
vor satisface şi nevoile zilnice ale tra- 
iului şi trebuinţele de recreaţiune ale 
sufletului. l 

O sinteză progresivă a popoarelor 
ne va conduce într'o zi lu un stat 
mondial in care rasele se vor înfrăți 
într'o pace definitivă după ce mai în- 
tăi se vor fi răsboit crincen prin lupte 
uriaşe de aeroplane sau omoruri rafi- 
nate cu arme invizibile şi tăcute. So- 
cietaţile democratice actuale sint o 
formă tranzitorie spre un guvernămint 
aparținind unei aristocrații intelectuale 
aleasă printr'o selecțiune riguroasă şi 
supusă unor legi definite şi va repre- 
zenta inteligenţa şi putereu organizată 
a comunității. Proprietutea individuala 
va fi restrinsă numai la obiectele de 
uz personal. Moştenirea va fi desfiin- 
tatā şi nici camata nu va exista în so- 
cietatea viitoare. Statul va poseda so- 
lul şi tcate izvoarele de energii, pe 
care le va da în concesiuni pe timp 
limitat şi în anume condiţii; el va a- 
tribui fiecărui cetățean o parte de 
muncă obligatorie care-i va asigura 
un salar minimum. Căsătoria va ră- 
minea, dar, ca şi naşterile, ea va fî 
sub controlul comunităţii și nu va fi 
învoită de ctt indivizilor fără pată fi- 
zică sau mintală şi celor ce vor po- 
seda un salar care să „le Invoiaseă 
traiul lesnicios“.Statul va contribui la 
puericultură prin subsidii pentru ma- 
ternitate și prin serviciul său de hi- 
gienă perfecționat, el va dirija edu- 
caţia și învătaminiul. Indivizii dăuna- 
tori criminali vor fi închişi în insule 
şi supraveghiati fără ură şi spirit de 


REVISTA REVISTELOR 


răzbunare, pedeapsa cu moarte va fi 
probabil suprimată sau dacă va sub- 
sista ea se va da prin anesteziare. 
Credința optimistă a lui Wells îl face 
să-şi închipuiască o omenire mai frue 
moasă, mai inteligentă şi de o mora- 
litate mai superioară, în ea va triumfa 
voința eşită din reflexiune şi dezinte- 
resare asupra egoismului emoţional şi 
sentimental. În religiunea viitoare ome- 
nirea îşi va revărsa „expanziunea spi- 
ritului şi lirismul intim al rasei“ Dum- 
nezeul acestei religii va fi „acţiunea și 
puterea“. 

Pentru ca să creeze această Utopie 
spiritul lui Wells trebue să posede o 
mare putere de analiză şi să cheltu- 
iască o mare sforţare de' talent pen- 
tru a pune mereu probleme și a ri- 
dica hipoteze nenumărute. Dar dacă 
teoriile sale sint discutabile şi primite 
cu greu de spiritul modern dedat pe- 
simismului și eriticismului acut, totuşi 
opera sa întreagă revarsă putere de 
viață întăritoare în sufletele numero- 
şilor săi cititori făcindu-i să primească 
şi formele artificiale ale vieţii în con- 
cepţia lor asupra naturii, reactionind 
în potriva naţionalismului îngust, in- 
sistind asupra preţului instrucţiunii 
chiar cind aceasta nu e de cit „One- 
elegantă semi-cultură“”. 

Revne de Métaphysique et de 
morale. In numărul pe lulie un arti- 
col al lui R. Bertelot : Asupra pragma- 
tismului lui Nietasche în care autorul 
dovedeşte că Nietzsche este acela cea 
aplicat teoria pragmatiată la toate ude- 
vărurile fără exceptie şi că numai din 
studiul scrierilor sale se poate scoate 
o interpretare complectă a acestei con- 
cepţiuni, ca o concepţie a adevărului 
creat de acțiune, de practica vieţei» 
cu criteriul în acţiune nu în cunoştinţă, 

Incă din primele sale încercări filo- 
zofice el critică cultura contimporană 
pentru caracterul său isteric ce îndru- 
mează spiritul spre trecutul mort în 
loc de a-l orienta spre viitorul ce se 


313 


crează în prezent şi slăbeşte astfel pu- 
terea de viaţă şi dezvoltare. In jocul 
de forţe incoherente : ce e universul, 
suntem şi noi, o forță ce luptă pentru 
a învinge şi a se întrece pe sine insăși. 
Această forţă pe care o simțim în noi 
înşine, în veşnica ei mişcare, cu veş- 
nicile ei tendinţe de expansiune cit se 
poate mai compleclă, e viața. 

Istoria cugetării, cu ceririle logicei 
şi ale ştiinţei în domeniul illogismului, 
acest illogism însuşi ce constitue sim- 
tul comun al universului, nu sint de 
cit lupta instinctului de viață pentru 
a-si robi instinctul de cunoştinţă şi a 
se folosi de el. Adevărurile morale, 
filosofice, religioase, ştiinţifice, legile 
necesare ale reprezentării noastre nu 


„sint dectt condiţiile folositoare vieții, 


condiții pe care viaţa şi le creiază 
prin dezvoltarea ei şi ca un instru- 
ment al acestei dezvoltări. Idealul său 
este supra omul, tipul perfect în 
care toate tendinţele ce constitue viaţa 
sînt mai intense, creatorul de valuri, 
ce poate suggera o îndrmare nouă, 
poate creu valori noi, un nou ideal. 
Acest ideal e deopotrivă deosebit de 
idealul egalitar, căci în puterea sa 
creatoare este un principiu adine al 
realităţii pe care cunoştinţa îl răsfinge 
numai în parte şi-l serveşte, princi- 
piul vieţii, ce nu e nici tendința de a 
se conserva a lui Schopenhauer, nici 
tendința de a se apara peniru a nu 
peri a lui Darwin, ci în acelaş timp 
tendința de a impune acțiunea sa în 
jurul său, a se dezvolta în dauna al- 
tora şi a se distruge pe sine însăşi 
pentru a crea forme noi de existență 
în care să se întreacă pe sine însăși. 
Aceasta inseamnă la Nietzsche, dincolo 
de adevăr şi falş, dincolo de bine şi 
de râu. Oricit de originală însă e con- 
cepția lui Nietzsche atit in ceia ce pri- 
veşte cunoştinţa cit şi în ceia ce pri- 
veşte morala, putem totuşi urmări în 
ea influenţa Romanticilor, Hölderlin, E- 
merson, Carlyle şi Coleridge, influenţa 


314 


lui Schopenhauer, la care puterea de 
voință e mai adincă decit cea de re- 
prezintare, influenta lui Wagner care 
e vădită in Naissance de la Tragedie 
şi în fine influenta utilitariştilor.— Un 
orticol al lui L. Vialleton în care se 
corijă oarecum legea biogenetică a lui 
Haeckel, în care se formula paralelis- 
mul intre formele succesive pe care le 
iea embrionul animalului superior şi 
formele permanente ale animalului in- 
ferior, dovedeşte cu argumente scoase 
din embriologie şi anatomia compa- 
rată că nu poate fi vorba de o repe- 
{ire a formelor ancestrale, căci struc- 
turile reproduse în embrion sini prea 
generale şi prea nedeterminate spre 
a se putea reproduce după ele tipu- 
riie ancestrale. Legea hiogenetică a lui 
Haeckel se poate deci întrebuința nu- 
mai spre a indica paralelismul ce e- 
xistă între dezvolturea animalului su- 
perior şi acea a formelor inferioare 
din grupul său, ceia ce nu eun regres 
al ştiinţii,ci din potriva o cucerire nouă. 

Nuova Antologia (i6 August). 
Raffaele Garofalo „Dezbaterile cur- 
ților eu juraţi in Italia. Autorul de- 
clară că nici într'o tară din lume nu 
se abuzează mai mult de această ins- 
tituție ca în Italia. Şi nu e vorba nu- 
mai de verdictele date, care în multe 
alte ţări pot da loc la critice, ci de 
însăşi modul în care se procedează la 
dezbateri. Procesele durează luni în- 
tregi şi mai ales cind e vorba de ca- 
uze emoţionante, devin niște adevă- 
rate spuctacule teatrale. Se caută a 
se reconstitui întreaga psihologie a 
acuzatului şi pentru aceasta se citează 
sute de marturi pentru toate antece- 
dentele; sub nume de interogatoriu 
se face întreaga biografie. care durea- 
ză zile întregi; se permite nenumă- 
rați apărători şi discursuri nesfirşite 
etc. etc. Ia Suedia, de pildă, nu se 
permite decit citarea marturilor care 
ştiu ceva despre faptul de care e 
vorba ; nu se permite decit un singur 


VIAŢA ROMINEASCA 


apărător și nu este exemplu ca un a- 
părător să fi ţinut un discurs mai lung 
de o jumătate de oră. Un lucru ma: 
grav e că insuşi codul penal favori- 
zeuză tendința de a crede că o crimă 
explicaiă e o crimă justificată... E 
destul să se examineze dispoziţiile aşa 
de vagi, care privesc provocarea, pre- 
cum și aceleu aşa de indulgente, care 
se rapoartă la uciderea unei femei a- 
dultere, ori acelea, aşa de puțin se- 
vere, cu privire la uciderea copiilor, 
născuți din amoruri nepermise. Nue 
de mirare deci lungimea nesfirşită a 
proceselor. Cind nu apare clară pro- 
vocarea din partea victimei, se caută 
în fapte precedente, citeodata foarte 
îndepărtate, puse în relație cu condi- 
țiile psicologice ale acuzatului. De 
aici nevoia unor nesfirşite cercetări. 
Deutsche Rundschan. (August 
1908) Günther Iacoby publică un in- 
teresant studiu asupra influenţii filo- 
sofiei kantiene asupra lui Sehiller 
şi Goethe, sub titlul „Kant între cla- 
sici) din Weimar“. Studiul nu e ter- 
minat şi în partea întăi se ocupă nu- 
mai cu Schiller. Epoca în care marele 
poet cade supt influența filosofiei kan- 
tiene, este aceu în care el e profesor 
la Iena. Acolo şeoala kantiană își avea 
centrul ; acolo trăia şi profesa omul 
care a lucrat mai mult decât oricare 
altul pentru răspîndirea criticismului. 
Karl Leonhard Reinhold, autorul operei 
„Scrisori asupra filosofiei kantiene.“ 
Acest om voia să facă din filosofia 
critică, o nouă religie şi ca toţi apos- 
tolii unei noi religii era de o extremă 
intoleranță faţă cu orice altă filosofie. 
Schiller, cînd sosi în Iena, nu era de 
loc introdus în studiul filosofiei și u- 
şor putu, prin urmare, fi ademenit şi 
ciştigat de Reinhold, măcar că la în- 
ceput, se pare, că simţea un fel de 
repulsie pentru entusiasmul ceriticist 
al acestuia. Ciştigarea complectă pen- 
tru kantianism se face pe la 1790, 
cind Schiller începe studiul acestei 


REVISTA REVISTELOR 


filosofii. Toate lucrările filosofice ale 
lui Schiler, din această epocă înainte, 
sint împregnate de ideile lui Kant. 
Lipsa de pregătire însă pe terenul is- 
toriei filosofiei, nu-l lasă să se ridice 
la nici o concepție originală. Ca un 
diletant el se mărginește în a popu- 
larisa şi a îmbrăca în haina stilului 
său strălucitor, ideile filosofului din 
Königsberg. Istoricii literari, care tiriţi 
de admiratie pentru poet, au căutat să 
facă din el şi un mare filosof, n-au făcut 
altceva decit au creat o legendă falşă. 
După cum astăzi nimeni nu caută în 
scrierile istorice ale marelui poet, iz- 
voare şiiințifice, tot aşa şi scrierile 
filozofice trebuesc privite ca încercă- 
rile unui diletant. 

Denische Revue (August 1908) 
Lucien Hubert (deputat francez); Noile 
principii in Colonizare. In ideile co- 
loniale, zice autorul, a avut loc o pre. 
facere. O colonie apare ca un prilej 
de a face utile rezervele de forţă, care 
nu găsesc întrebuințare în statul-mamă. 
Nu se mai ocupă tările îndepărtate 
pentru a avea loc de unde să se ră- 
pească bogății, ci pentru a creea a- 
colo bogății cu ajutorul rezervelor de 
forță. Această politică a căpătat în 
Franţa, numele de „politică de aso- 
ciație“. Asociaţie adică între statul- 
mamă şi colonie, pentru alcătuirea u- 
nui nou edificiu al activității omeneşti. 
Această nouă concepţie a făcut să se 
vadă lămurit că adevărata comoară 
în colonii, de care trebue să ne fo- 
losim, nu-s bogățiile naturale, nici pă- 
mintul cultivabil ci populația autoc- 
tonă. De aceste principii se conduce 
Franța în coloniile ei din Vestul A- 
fricei. Scopul urmărit a fost formu- 
lat de cătră Waldeck-Rousseau. prin 
cuvintele : „da a ajuta la desvolturea 
indigenilor in propria lor civilizație“. 
Peutru aceasta e necesar însă dea 
menţinca rasza în puterea ei de viaţă; 
apoi de a-i da treptat cultura pe care 
poate să o primească şi, însfirșit, tre- 


sis 


bue să-i creeze o organizare socială 
care să-i convie. Se cere prin ur- 
mare în primul rind organizarea ser- 
viciului medical şi apoi a învăţămin- 
tului. Pentru amindouă acestea, Fran- 
ţa a făcut începuturi frumoase in 
West-Africu. Aşa de exemplu în pri- 
vința învățămîntului: şcolile se ridi- 
că la aproape 200, în care funcționează 
aproape 300 de învățători şi învaţa- 
toare veniți din Franța, şi în care se 
întrunese aproximativ 2000 de copii. 
Se înțelege că aceastu e puţin față de 
cei 30,000 de elevi care frequentează 
şcolile arabe, conduse de 5000 de Ma- 
rabouts, dur e de-abia începutul. 
Sozialistische Monatshefte. 
(August 1905). James Keir Hardie 
„Atitudinea socialistilor engleji în 
chestia dreptului de vot al femei- 
lor“. Autorul işi propune de a rectifica 
afirmaţiile tendenţioase ale conducă- 
torilor partidului social-democrat en- 
glez, caro tind de a pune într'o lumi- 
nă cu totul falşă, chestiunea acordă- 
rii dreptului de vot și la femei. Ei 
pretind că acordarea acestui drept, în 
condiţiile în care se acordă astăzi şi 
bărbaților, ar fi în favoarea numai a 
fomeilor din clasa stăpinitoare. A- 
ceastă afirmare este însă cu totul 
contrazisă de realitate. După legea 
actuală, dreptul de vot se acordă tu- 
turor bărbaţilor care posed o casă sau 
țin cu chirie o locuinţă, pentru care 
plâtese cel puţin 4 shilling pe săpta: 
mină. Dacă astăzi sar acorda femei- 
lor dreptul de vot, în aceleaşi condi- 
ţii ca şi bărbaţilor, pentru fiecare fe- 
mee care ar căpăta acest drept în 
baza averii, ar mai căpăta şi alte 20 
de muncitoare. Această proportie re- 
zaltă din studiul statisticei care arată 
cifra femeilor muncitoare ce îndepli- 
nesc condiţiile cerute de legea de as- 
tăzi. Acordarea dreptului de vot la 
femei, nu este prin urmare de loc dă- 
unătoare clasei de jos nici part'dului 
socialist ; asta se poate vedea de alt- 


316 


ananman 


minteri şi din faptul că conducătoa- 
rele acestei mişeări sint toate, şi de 
mulți ani deja, socialiste. Partidul 
social democratie n'ar trebui deci, toc- 
. mai el, să combată 'această mişcare 
şi se caute a o discredita în fața opi- 
niei publice. 

The North American Review. 
(August, 1908. New-York.—Sir Mar- 
tin Conway—,„idealul Artei Egipte- 
ne“-stabilește caractaristicele artei po- 
porului egiptean, în diferitele ei ma- 
nifestări. Arta egipteană are şi ea pe- 
rioudele de creştere, maturitate gi 
declin deosebite prin calități şi de- 
fecte proprii fiecării perioade; dar de 
la Intäia dinastie pănă la Creştinism 
calmul monumental formează calitatea 
dominantă a artei egiptene. Sculptura 
grecească se caracterizează prin graţie 
adică prin suggestia mişcării şi reali- 
zarea proporţiei: ceea ce lipseşte cu 
desăvirşire sculpturii egiptene. Arhi- 
tectura grecească realizează frumosul 
în perfecția proporţiilor, principiu cu 
totul necunoscut arhitecturii egiptene. 
Cine vrea să afle deosebirea dintre 
idealul artei asiriene şi celei egiptene 
să observe cum reprezentau artiştii 
acestor două popoare o scenă de bä- 
tălie. Idealul artistului asirian se des- 
prinde din opera lui ca un ideal de 
stage, de putere fizică. de furie impe- 
tuoasă, pe cind scena egipteană e lip- 
sită complect de putere de suggestie 
a unor sentimente singerouse ori bru- 
tale. Nelipsitul Leu din grupurile 
sculpturii asiriene e cu totul altul față 
de acelaş Leu din grupurile egiptene. 
Leul asirian parcă mugeşte şi vrea să 
se repadă, pecind Leul egiptean stă 
cu demnitate Ja picioarele faraonului, 
Calmul şi rezignarea care respiră din 
întreaga artă egipteană le explică au- 
torul prin influența împrejurărilor na- 
turule. Natura întreagă, în toate as- 
pectele ei, îndemna pe artistul egip- 
tean să-şi reglementeze oarecum inspi- 
„raţia. Esenţa religiei egiptene era cre- 


VIAŢA ROMINEASCA 


dinţa în viaţa viitoare; acest senti- 
ment a covirșit arta egipteană şi a 
făcut din ea, îu cea mai mare parte. 
o artă a mormintului străbătută de 
sentimentul seninătăţii morţii. Tot ce 
se găseşte în un mormint egiptean e 
făcut sub credința că sufletul mortu- 
lui se întoarce peste 10000 de ani iar 
la viața pămintească ; şi că acele o- 
biecte găsite în morminte trebue să 
servească sufletului în acest interval 
de timp. De aici caracterul de solidi- 
tate și utilitate a acelor obiecte. 
Arta egipteană e inspirată de puține 
emoțiuni omeneşti; ea alege foarte 
puţin din complexitatea naturii şi tre- 
zeşte putin facultatea noastră simpa- 
tică. Ea e lipsita de înălțime ideală, 
dar în raza ideulului ei, ea realizează 
perfecţiu. Idealul artistilor egipteni a 
fost întrecut, dar Sfinxul egiptean ră- 
mine neîntrecut după cum sint nein- 
trecute toale statuele-coloşi ale ano- 
nimilor artişti egipteni, 

The t ontemporary Review. 
(August, 908. Loudon).— Actuala stare 
a Darwinismului: studiu datorit d-lui 
Alfred R. Wallace, cuprinde un re- 
zumat cu tendinţi darwiniste, al noi- 
lor teorii asupra originei speciilor. 
Autorul constată că pentru marele 
public, Darwinismul a dat faliment: 
că vechea teorie a lui Darwin, sufi- 
cientă pănă acum pentru a explica o- 
rigina speciilor şi desvoltarea gene- 
rală a lumei organice, e acum cu to- 
tul înlocuit de teorii mai nouă şi mai 
ştiintifice: 1) Teoria Neo-Lamarkistă, 
2) Teoria Mulaţiei ; 3) Teoria Mende- 
liană. 

Neo-Lamarkismul. Lamark a fost 
cel dintăi care a dat teorie ştiinţifică 
explicativă a originei diferitelor specii 
a organismelor prin un proces natural 
de schimbare. Teoria lui însă n-a fost 
admisă de toţi naturaliştii pentrucă 
era insuficientă ; în special ea nu pu- 
tea clasifica raporturile de adaptare 
la diferitele condiţii de existenţă. In 


REVISTA REVISTELOR 


scurt, teoria Lamarkistă admite că 
fie-care organ întrebuințat in satisfa- 
cerea nevoilor unui organism creşte 
în putere ori mărime ori se modifică 
prin întrebuințare şi sforțare; iar a- 
ceste scbimbări se transmit la urmași 
şi determină multiplicitatea speciilor. 
Naturaliştii au găsit destule caractere 
organice în lumea animală şi vegetală 
faţă de care Lamarkismul cu legea 
întrebusnțării şi neântrebuințării or- 
ganelor nu putea da nici o desluşire. 
De aceea cind Darwin a venit cu 
teoria selecțiunii naturale, Lamarkis- 
mul a fost părăsit cu totul. După vre-o 
cincizeci ani de uitare Lamarckismul 
reînvie în America prin sfortările pa- 
leontologistului Cope. 

Teoria Mutaţiei. Creatorul acestei 
teorii e Dr. Hugo de Vries din Amster- 
dam; teoria datează din 1901 cînd 
autorul a publicat două volume de 
studii serioase şi amănunțite asupra va- 
riaţiilor formelor şi speciilor ale plau- 
tei Oenothera Lamarckiana, plantă 
care creşte sălbatică numai în Olanda. 
Dr. Hugo de Vries constată că din 
seminţa acestei plante au egit deodată, 
per saltum, nu prin variaţie şi selec- 
ţie naturală, forme nouă: „mutații“. 
Rămine ca generalizarea logică să fie 
dovedită experimental. Obiecţia care 
se aduce de autorul articolului aces- 
tor experiente limitate e că; planta 
Oenothera Lamarckiana e o plantă 
biliardă şi ca atare supusă diferitelor 
variaţii de formă. Experienţa e prea 
limitată pentru a consacra o teorie 
generală. 

Mendelismul. I. G. Mendel, Epis- 
cop de Brân îşi publică opera la 1866, 


317 


carte în care stau înmormintate ob 
servațiile sale pănă la 1900, de cind 
începe în Europu o adevărată boală a 
Mendelismului. Mendel şi-a mărginit 
observaţiile la variațiile ce se pot 
obține prin încrucişarea celor două 
specii comune de mazere: mazerea 
verde şi mazerea galbenă. El observă 
că mazerea produsă din prima încru- 
cişare a celor două sperii e numai de 
un fel; apoi aceasta cultivată dă două 
feluri în aceiaşi pastae. A treia gene- 
raţie procură nouă surprize. Propor- 
tia celor două feluri iar e caracteris- 
tică. Savantul episcop observă şi no- 
tează necontenit mai multe generaţii 
de aceste specii de mazere şi ajunge 
la concluzia-lege că anumite carac- 
tere se păstrează fără amestec. A- 
ceastă fixitate de caracter în organi- 
zările organice a fost invocată de 
Mendelişti ca pivotul evoluţiei noilor 
specii. Autorul articolului observă că 
rezultatele Mendeliştilor nu se potri- 
vesc, că variațiile obţinute trebuese 
considerate ca forme abnorme, nu ca 
specii nouă; că, în tot cazul, teoria 
Mendelismului priveşte numai teoria 
heredităţii, dar nu are nimic clarifica- 
tor pentru origina şi modificarea spe- 
ciilor. De altfel observaţiile lui Men- 
del nu sint străine lui Darwin, care 
are un capitol anume: „Asupra unor 
caractere care nu se amestecă“, în o- 
pera sa. Darwin însă n-a dat acestor 
fapte importanţa care li s-au dat mai 
tirziu de partizanii lui Mendel. După 
autor, Darwinismul rămine pină acum 
neclintit, ca singura teorie mulțumi- 
oare în privinţa originei speciilor. 


Varietăţi 


Da mană 


Pneumonia şi şoarecii.—Un doc- 
tor din New-York, E. Palier, crede 
că microbul pneumoniei nu-i vătă- 
mător omului decit după ce a tre- 
cut printr'un alt animal, sensibil e- 
fectelor sale, mai ales şoarecele. El 
a observat că se găseşte în gura 
multor persoane sănătoase un microb 
care samănă cu al pneumoniei ; ino- 
culînd cu el şoareci, a constatat că 
microbul acesta devine virulent. A- 
ceasta ar explica pentruce pneumo- 
nia e mai frecventă iarna: sînt mai 
mulți şoareci prin casă. Aceştia iau 
microbul dela om, se îmbolnăvesc şi 
murind fac ca microbul—uevenit vi- 
rulent—să se reîntoarcă prin răspîn- 
dire la om, care se îmbolnăveşte ast 
fel. Teoria aceasta ar explica şi du- 
rata boaiei: cele opt zile primejdi- 
oase în pneumonie ; după aceia bac- 
cilii îşi pierd la om virulenţa şi boala 
se termină prin aceasta. 


Toxicitatea tutunului.—S'au fä- 
cut experiențe de către un învăţat 
francez, pentru a determina dozele 
de tutun, variind după bogăţia lor 
în nicotină, care sînt toxice pentru 
un animal oarecare. Experiențele 
s'au făcut cu epuri prin injecţiuni 
intra-vînoase de macerațiune apoasă 
de tutun. Rezultatele au fost că, 
pentru a ucide un epure, a fost ne- 
voe de 1 gram de tutun caporal or- 
dinar pentru fiecare kilogram de car- 
ne; cîte 3 grame maceraţie de tutun 
caporal dulce pentru fiecare kilogram 
din animal; şi cîte 25 pănă la 90 


grame de maceraţie de tutun desin- 
toxicat fără sau cu tanin. S'a stabilit 
astfel că chiar şi tutunul denicotini- 
zat tot e vătămător, bine înțeles că 
întrun grad mai mic. 


Cît radium posedă omenirea.— 
După evaluaţia unei reviste străine, 
s'ar afla în lume mai puţin decit un 
gram de radium, repartizat astfel: 
Th. Edison, profesorul d'Arsonval, 
W. Crookes, W, Ramsay cite 20 mi- 
ligrame D-na Curie 15, Becquerel 
şi Bordas cîte 10, şi alţi cîțiva sa- 
vanți la un loc 20 miligrame. Ast- 
fel radium e corpul cel mai rar pen- 
tru omenire. 


Problema „chômage“-lui în Aus- 
tralia.—Lipsa de lucru care urmea- 
ză după crizele industriale e un fe- 
nomen social foarte penibil, contra 
căruia statele industriale au căutat 
să lupte, —pănă acum fără succes. In 
Australia s'a ajuns la o ameliorare 
a situaţiei muncitorilor în această pri- 
vință, în primul loc prin organizarea 
de cătră stat a lucrărilor publice pen- 
tru a da de lucru muncitorilor neo- 
cupaţi, şi mai ales, în timpul din 
urmă, prin sistemul „Cooperativelor 
de producţie agricolă“. Aceste co- 
operative sînt reuniri de lucrători că- 
rora statul le pune la dispoziţie anu- 
mite terenuri, semințe şi mijloacele 
necesare pentru cultură. De îndată 
ce situaţia industrială se îndreaptă şi 
e nevoe de braţe în fabrici, lucrăto- 
rii părăsesc agricultura şi se reintorc: 


VARIETAȚI 


la craşe,—dar cu mijlocul acesta au 
scăpat de „chômage“ în timpul cri- 
zei şi de grozăviile lui. 


Vindecarea „boalei de marea“, 
Un doctor din Paris, care s'a ocu- 
pat mult cu boala cunoscută sub nu- 
mele de „mal de mer“, care împe- 
dică pe atiţia oameni de a călători 
pe mare, ori le face viaţa imposibilă 
dacă se hazardează să întreprindă o 
astfel de călătorie, —a găsit mijlocul, 
dacă nu de a înlătura cu totul boala, 
cei puţin a o micşora şi a o face 
mai suportabilă. Pentru aceasta sînt 
două mijloace de întrebuințat: fixa- 
rea patului şi încingerea strinsă a 
stomahului ; cu cit pacientul e mai 
imobilizat pe patul său, cu atit sufe- 
rința e mai uşoară, iar dacă se în- 
cinge bine mijlocul (înainte de a 
minca) cu o îişie de îlanelă largă 
de 15 c.m. şi lungă de vre-o 15 
metri, atunci boala se poate chiar 
preveni. Încinsul trebue să se facă 
începînd de jos şi strîngindu-se din 
ce în ce mai tare în sus. Dar ceia 
ce e mai important decît toate, e că 
psihiceşte omul să lupte contra a- 
cestei boale : s'a constatat, în adevăr, 
că frica grăbeşte ori chiar provoacă 
apariţia boalei, iar cine nu se teme 
că va suferi, e mai puţin expus. E 
vorba dar întrucitva şi de suggestie, 
pe care doctorii o pot chiar întrebu- 
ința, dacă ştiu să inspire încredere 
celor ce vor să călătorească pe mare. 


Preferinţele muzicale ale Germa- 
nilor.— Un libretist german a făcut 
O statistică a operelor jucate în cur- 
sul anului 1907 în Germania. Rezultă 


319 


din acea statistică următoarele: cel 
mai des reprezentat a fost Wagner, 
însă piesa care a ţinut de mai multe 
ori afişele a fost „Carmen“ a lui Bi-. 
zet, după care vine „Lohengrin“ a 
lui Wagner. Fiindcă mai toate pie- 
sele lui Wagner se joacă, el a avut 
în anul trecut 1700 reprezentații. Du- 
pă dinsul vin: Lortzing cu 737 re- 
prezentaţii, Verdi cu 721, Mozart 514,. 
apoi Offenbach, Plotow, Thomas, 
Weber cu mai puţin de 300,R. Stra- 
uss, Mascagni, Leoncavallo, Gounod,. 
Aubert, Donizetti cu 200, iar Meyer- 
beer, Beethoven, Saint-Saëns, Rossi-- 
ni, Nicolaï, Halevy, Puccini etc. cu 


. mai puţin de 100. După naţionalitate 


s'au reprezentat de 5500 opere ger- 
mane, de 2092 franceze, şi de 817 
italiene. 

Aureolele siinților.—E vorba de 
cercurile luminoase cu care se obi-. 
cinueşte, în pictură, să se încunjure 
capetele sfințelor. Astfel de aureole 
de lumină au putut desigur să apară 
la unele personaje şi biserica le-a 
adoptat pentru toţi sfinţii, Acum de 
curînd doctorul Féré din Bicâtre re- 
latează că el a văzut astfel de au- 
reole la cîteva din pacientele 
sale ; bine înțeles, nu în timpul vre- 
unui extaz religios, ci pur şi simplu 
în criză de migrenă ori de spaimă 
grozavă. La una din paciente, o fe- 
mee nervoasă, cercul de lumină a- 
vea ọ rază de douăzeci de centi- 
metri şi pielea lua şi ea o colora- 
ție portocalie. 

Nu e imposibil dar ca. astfel de 
aureole să fi fost văzute la cei că-. 
zuţi în extaz religios şi să fi fost. 
luate ca ceva divin. 

Spicuitor 


Mişcarea intelectuală în străinătate 


E aaa 


FILOSOFIE 


J. Grasset. /ntroduction physiolo- 
gique à l'étude de la Philosophie. 
Félix Alcan, Paris. 

Reunirea unor conferințe ținute la 
Montpellier pentru studenții în filo- 
sofie. Autorul studiază condițiunile 
fiziologice ale diferitelor operațiuni 
ale spiritului, şi cartea poate servi 
pentru toți acei cari se ocupă cu spe- 
culațiuni filosofice, 

Albert Bayet.  L'/dee de bien. 
Essai sur le principe de l'art mo- 
ral rationnel. F. Alcan, Paris. 

E un studiu pozitiv asupra feno- 
menelor etice. Autorul scoate în re- 
lief relativitatea şi nestabilitatea mo- 
ralei, care evoluează mereu şi va 
evolua veşnic. 


ISTORIE 


Geoffroy de Grandmaison. L'Es- 
pagne et Napoléon. Paris, Plon-No- 
urit. 

Un studiu complect şi amănunţit 
asupra politicei lui Napoleon în Spa- 
mia şi mai ales asupra războaelor 
purtate de el în această ţară. Au- 
torul a făcut cercetări laborioase în 
arhivele Franţei şi ale Spaniei, folo- 
sindu-se de documente foarte însem- 
nate. 

Vicomte de Guichen. Pierre le 
Grand et le premier traité franco- 
russe. Paris, Perrin. 

E o expunere a politicei. Franței 
cu Rusia în secolul al XVII-a. Au- 
torul arată împrejurările istorice care 
au făcut posibilă aproprierea dorită 
de Petru cel Mare dintre Franţa şi 
Rusia şi istoriseşte călătoria ţarului 
în Franţa. 

Camille Piton. Paris sous Louis 
XV.„ Societé du Mercure de France“ 
3.50. 


Documente asupra vieţii sociale 
din timpul lui Ludovic al XV-a: e 
a doua serie din rapoartele poliţiei 
cătră acest rege,—un fel de arhive ale 
vieţii galante din secolul al XVIII-a. 


ŞTIINŢI - 


L. Vialleton. Un probleme de l'é- 
volution. Coulett Montpellier. 6.50. 
Zece lecţiuni ţinute studenţilor de 
la filosoiie şi medicină, —în care este 
expusă şi discutată legea biogenetică 
fundamentală a lui Haeckel: parale- 
lismul între ontogenie şi îilogenie. 
G. Lespagnol. L'Evolulion de la 
Terre et de l'Homme. Delagrave. 5 fr. 
O privire repede asupra evoluției 
pămîntului, asupra condițiunilor fi- 
zice şi a modificărilor scoarței glo- 
bului, asupra stărilor atmosferii, asu- 
pra regnurilor şi asupra civilizației 
omeneşti. Cu multe ilustrații. 


SOCIOLOGIE. ECONOMIE. DREPT. 


Paul Ghio. Cours d'Economie po- 
litique. Tome I. Les origines. Paris, 
Marcel Rivière, 2 fr. 

E primul volum din cursul profe- 
sat de autor la „colegiul liber de 
ştiinţe sociale“. In acest prim volum, 
Paul Ghio arată originile acestei şti- 
ințe şi fazele prin care a trecut dela 
origine (sec. XVIII) pănă acum. 


CRITICĂ LITERARĂ. ESTETICĂ. 


Gauthier-Fevritres. Les Hommes 
et les Idées: François Coppée et son 
Oeuvre. Paris „Mercure de France“, 
0.75. 

Un mic studiu asupra vieţii şi a 
operelor poetului mort decurind, pe 
care autorul la cunoscut personal. 

Gaston Sauvebois. Apres le Na- 
furalisme vers la doctrine littéraire 
nouvelle. „Editions de l'Abbaye“ 3.50. 


MIŞCAREA INTLETECUALA 


Un fel de manifest, Lăsind la o 
parte simbolismul, autorul cercetează 
care va fi, după naturalism, noua for- 
mulă literară. 

René Doumic. Le Théâtre nou- 
veau. Libr. Perrin. 

O serie de studii critice asupra di- 
feritelor piese care au apărut şi s'au 
reprezentat în timpul din urmă. 

Carlo Del Balzo. L'/falia nella 
letteratura francese. Tip. Ed. Nazi- 
onale. Torino. O scriere de critică 
a cărei scop este de a contribui cît 
mai mult la o apropiere suiletească 
şi politică între poporul italian şi cel 
francez. 


ETNOLOGIE. FOLK-LORE. CĂLĂTORII. 


P. Sébillot. Le de, e con- 
temporain chez les Peuples celto- 
latins. 

Cercetări asupra practicelor de ori- 
gine păgină, care se găsesc şi azi 
la franceji, italieni, spanioli, etc., cum 
sînt cele relative la naştere, ia cul- 
tura pămîntului, ia casă, la stele, la 
ape, la biserică, etc. 

Col. Lussan. Souvenirs du Me- 
xique. Paris, Plon. 

Amintirile unui milita” din viaţa pe 
“care a dus-o în timpul şederii sale 
în Mexic. Observaţii interesante asu- 
pra obiceiurilor şi vieţii din ţinutu- 
rile vizitate. 


CHESTIUNI MILITARE. 


Général Désiré Chlapowski. Mé- 
moires sur les guerres de Napoléon 
(1806—13). Paris, Plon. 

Traducerea memoriilor acestui ofi- 
ter polonez, care a luptat în armata 
lui Napoleon şi care a avut ocazia 
să cunoască bine desfăşurarea celor 
mai multe din luptele purtate de ma- 
rele cuceritor. 

Col. E. Bujac. La Guerre Russo- 
Japonaise. Libr. Lavauzelle. 

O monografie bine documentată 


32t 


asupra războiului din orientul Asiei. 
Autorul utilizază tot soiul de docu- 
mente engleze, germane, americane, 
ruseşti, etc., care dau expunerii sale 
multă preciziune. 

Capitaine Gustave Cognet. Pour 
taider dans le commandement dela 
compagnie. Paris, Chapelot. 

O adunare de observaţii şi de pre- 
cepte isvorite din experiență, care 
pot folosi prin justeța lor tuturor a- 
celora care se ocupă cu educația în 
armată. 


LITERATURĂ. 


Tristan Bernard. Deux amateurs 
de femmes.  Oliendori, 3.50. 

Povestirea vieţii a doi oameni cari 
îşi trec timpul în vinători de amor 
şi din care unul siirşeşte prin a se 
însura, pe cînd celalalt e ucis în una 
din expedițiile sale amoroase. 

Gauthier Ferrières. Jours d'orage. 
Paris, Lemerre. 

Un nou volum de poezii al tină- 


rului, dar déja cunoscutului poet şi 
critic literar. 

Ernest Daudet. Au galop de la 
vie. Plon, 3.50. 

Roman din viața socială contem- 
porană, al cărui acțiune se petrece 
sub regimul expulzărilor în chestia 
congregațiunilor. 

Ferdinando Paolieri. Venere A- 
greste. Nerbini, Firenze. 

Un mare poem al unui poet ti- 
năr, care cîntă exaltația iubirei sen- 
suale şi bogățiile cîmpului. 

Kurt Aram, /ugendsinden. Ber- 
lin, Egon Fleischel u. Co. M. 3.50. 

Povestirea unei idile nevinovate 
dintre un licean şi o copilă. 

M. Hewlett. The Spanish Jade. 
Cassell, 6 s. 

O istorie emoţionantă de iubire şi 
de răzbunare, a cărei acţiune se pe- 
trece în Castilia, acum o jumătate 
de veac. x 

Compilator. 


Bibliografie 


(Asupra unora din cărţile de mai jos vom reveni la recenzii) 


——————— 


Elena Niculită Voronca Studii în Folklor vol. I Bucureşti 1908 
tipografia G. A. Lăzăreanu. 

Traian Brăilean Irina, nuvelă, Cernăuţi 1908. Preţul 1 Coroană. 

Al. Viăhuţă Rominia Pitorească cu ilustraţii după tablourile lui 
“Grigorescu „Minerva“ Bucureşti. Prețul Lei 1.50. 

D. Anghel gi St. O. losif, Caleidoscepul lus A. Mirea Bucureşti 
„Minerva“. Preţul Lei 1,50. 

Raport despre institutele de învățămînt gr. cat. din Boldzsfalva- Blaj 
pe anul şcolastic 1907—1908. Blaj 1908. 

Ioan C. Beldie. Istoricul comunei Jorăgti din județul Covurlui. 
Bârlad — 1908. 

Carmen Sylva. Poveştile Pelegului. Editura librăriei Leon Alcalay. 
Bucureşti Prețul 60 bani. ; 

P. Argintescu-Brâila Năpăstuiții piesă în trei acte. Tip. „Lucră- 
torii Asociați“. 

Ioan Adam Constanţa Pitorească. București „Minerva“. Prețul 2 lei. 

Al. I. Odobescu Opere complecte vol. II Bucureşti 1908 „Minerva“. 

. Anuarul XI al Societaţii pentru fond de teatru roinin pe anul 1906— 

1907 Braşov, 1908. 

Ivan Targheniefi Cea d'intăi Iubire, traducere de Nicolae Dasco- 
viei. Editura librăriei Leon Alcalay, Preţul 30 bani. 

Theodor Ionescu Stări de Suflet vol. 1I Buc. 1908. Prețul 2 lei. 

Revista şi Catalogul General şi prețul curent al Institutului şi editurii 
de YFoto-Arte Chaland et C-nie pe anul 1906—1907—1908, laşi, Progresul. 
1909 1 brog. de 56 pg., fără pret, şi laşi, Dacia, 198, 1 hrog. de 28 pg., 
ară preț. 

Ionn Rusun Siriana. Iobăgia, Volumul I. Pină la finea secolului 
X V. Arad Tiparul Tipografiei Diecezane gr. or. romine, 19095, i vol. in $ 
de 408 p. prețul 3 coroane. 

Camile Fiumarion Cc e Cerul? (Astrocomie Populară, traducere 
de Victor Anestin) Editura l.ibrăriei Leon Alcalay. Bucureşti. 

Vasiie Balintescu Istorioare pentru Copii. broşura I şi II Cernăuţi, 
1007. preţul 80 bani broşura. 

T. A. Bădârău Organisarea şi Viaţa animalelor. Editura librăriei 
Noua. Iliescu Grossu & Co. luşi. 1908. Preţul 7 lei. 


su sedii Google 


iu ied Google 


NATALIȚA 


Şcoala primară din tirgușorul Vulcani se începuse de vre-o 
trei săptămini. Fusesem de față la aghiazmă și ascultasem cu- 
vintarea domnișoarei Platon privind spre capul de bancă a clasei 
a patra, unde se grăbise să se așeze una din colegele mele. Mi 
se cuvenea acel loc, care era întotdeauna ocupat de premiante. 

Reintoarsă acasă, avusei deabia timpul să-mi învălesc cărţile 
și să-mi pregătesc tașca pentru a doua zi cind, cuprinsă de fri- 
guri, cu durere'n ochi și'n tot trupul, adormii cu capul răzimat de 
masă. Ce se mai petrecu cu mine în acea zi,nu ştiu. Spre sară, 
cind mă trezii din amorţeala în care căzusem, mi se păru că aud 
ca din depărtare pe o prietină a mamei zicind acesteia : 

— „Eu cred, coană Sofico, că-i coriu, să-i dai mata ceaiu de 
mac şi să-i pui la stomac flanelă roşie muetă ’n spirt, îi tare bun“. 

A doua zi dimineață mă deşteptai în şoaptele Mărioarei, — 
fata din casă, care învălindu-mă cu oghialul pănă la nas, mă pri- 
vea lung, mirindu-se parcă de ceia ce vedea. 

— „Vai de mine, dudue, de cind sint nam maivăzut aşa 
coriu—ptiu ! să nu hie de diochi... oare... oare să nu hie, ferească 
Dumnezeu, varsat? lan uite, dudue Ortănsică, îmi zicea ea, a- 
ducindu-mi oglinda de pe masă--uită-te, da să nu te diochi cumva... 
ptiu !“. 

In oglindă îmi văzui fața roșie, umflată şi presărată cu bu- 
buliţe,—dar nu mă speria acea mască: tot așa erau şi Zaharia şi 
Moţoc, două colege pe care, în ascunsde mama, le văzusem cu 
cîteva zile inainte.— Doctorul Pardini fu chemat, și după ce mă exa- 
mină la piept şi se uită cu luminaiea "n ochi, îmi zise, netezin- 
du-mă pe cap: 

—: „Se stai cumint la pat, altfel eu dau tar rel doctorii și 
imedat trimet la şpital la Iași“. 

Eram singură, izolată, colegele mele nu mai veneau pe la 
mine. Coana Frosa și coana Tinca, prietenele mamei, care aveau 
și ele copii, mă priveau prin geamul dela ușa odăii mele.—Mă ase- 
mănam atunci cu figurile de ceară, pe care le văzusem la panorama 
din iarmaroc.—ln singurătate, mai mult decit în societatea Mă- 
rioarei care mă îngrijea, îmi petreceam timpul, cercetind cărțile 


324 VIAŢA ROMINEASCA 


cele nouă, sav privind la hulubii de pe acoperişul hambarului. 
După citva timp, cind urmele coriului dispăruse, doctorul veni ca 
de obiceiu să mă vadă, şi 'n urma unor sfaturi date mamei, imi 
zise că de a doua zi chiar puteam merge la şcoală. 

ț:-*ă Sătulă de singurătate şi nerăbdătoare să-mi revăd colegele, 
să învăţ, să vorbesc, să alerg şi să mă joc, plecai in acea zi 
des de dimineaţă la şcoală. Aici, tăcere. Nu se auzea nici chiar 
gura mamei d-șoarei Platon—cucoana Zoe—care primise dela 
fiică-sa însărcinarea să supravegheze starea de curățenie a ele- 
velor, precum și intrarea și eşirea din clasă fără zgomot. Cucoana 
Zoe işi îndeplinea misiunea în chipul cel mai conştiincios. ocă- 
rind, ţipind şi raportind domnișoarei Platon pe elevele neascul- 
tătoare. Dacă nici cucoana Zoe nu-i prin sală, mă gindeam eu, 
trebue să fie tare devreme. În clasă îmi luai locui care credeam eu 
că mi se cuvine— locul din capul băncii. Pentru a impune oarecum 
această posesiune, mă grăbii să-mi scriu pe bancă numele. pro- 
numele şi titlul în baza căruia ocupam acel loc, apoi anul, ziua şi 
ora chiar cînd începeam școala. Una cite una, elevele soseau. 
Oprindu-se lingă .mine, fiecare mă întreba cum se pricepea şi 
mai ales după sentimentele ce inspiram fiecăreia în parte. 

— „Ce-ai avut, Ortănsico ? mă întreba una din colege. care 
avea pentru mine o deosebită dragoste,—tare mi-o mai părut rău 
cind ne-o spus domnișoara că ești bolnavă“. 

-- „Ce-ai avut, Popovici, varsat negru ? intervenea răutăcios 
o alta. Ciudin zicea că nu mai vii la şcoală,—da' Şmilovici ce-o zis... 
să-ţi spun ?—o zis că ai să mori și că Bănulescu are să fie pre- 
miantă anu ista. 

— „Care Bănulescu ? întrebai eu intrigată. 

— „Ce? mata n'o știi ? Bănulescu Nataliţa, care stă in locu 
matale de cind o vinit—o spus că acolo unde o învaţat, o fost 
şi dumneaei premiantă... şi noi i-am spus că aici ai fost mata 
şi locu-i a matale, şi Bănulescu o spus că asta nu-i treaba noas- 
tră şi o zis lui Eftimie să se dee mai încolo şi acu aici șede. 
S'o vezi, Popovici, cit îi de ră și fudulă... nu vorbește cu noi. 
numai la domnişoara se lingușeşte—o pus'o doar mare monitoare 
peste toate clasele! Bănulescu aduce apă de băut domnișoarei şi 
numai dumneaei se duce să ude buretele! 

— „Cine-i asta Bănulescu, de unde o vinit? întrebam eu. 
Cind am fost la aghiazmă, am văzut pe Eftimie în locu ista. 

— „Asta-i fata lui Bănulescu dela primărie, căută să mă 
lămurească o colegă—tii cel care stă în capu satului—în casa 
cea galbănă—se grăbi să mă orienteze o alta“. 

Ridicam din umeri, nu ştiam,—în sat erau multe case date 
cu galbăn. | 

— „Vai de mine, Popovici. cum nu ştii ? zise nerăbdătoare 
acetaşi —casa cea cu poarta nouă, cu grădina cea mare, unde-i 
nalba cit gardu“... 

Ştiam acum, dar numai atit. De Bănulescu, şi mai ales de 
Bănulescu Nataliţa nici nu bănuiam că există. 


NATALIŢA 325 


Pe nesimţite clasa se umpluse de eleve. Printre cele din 
urmă veni şi Bănulescu. Deschisese deabia ușa sălii și n'apucase 
să intre, cind colegele, care-mi vorbise de dinsa, strigauin cor: 

— „Bănulescu!.. iacătă-o vine !“ 

Mă întorsei spre uşă s'o văd. Spre banca, unde ședeam, venea 
o fetiță îmbrăcată în negru, care se opri lîngă mine şi-mi zise: 

— „Aici-i locu matale, așa mi-o spus fetele. Pentrucă mata 
lipseai, pănă acuma am stat eu aici,—imi place în capu băncii, 
aşa m'am învățat... și eu am fost premianta întăi în clasa a treia 
la școala din Bădeni. Te rog scoală-te şi lasă-mă să trec în bancă“. 

Era atit de gingașă acea fetiță, glasul îi era atit de dulce 
şi vorbea aşa de frumos, încit, gindindu-mă la chipul cum ocu- 
pasem acel loc, simţii că roșesc și-mi perdui cu totul cumpătul 
cind ea, îndreptindu-și privirea asupra iscăliturii de pe bancă, 
îmi zise zimbind : 

— „Mata te-ai şi iscălit, acuma lasă-mă, te rog, să trec“. 

După tot ce auzisem de la colege, purtarea Nataliţei mă sur- 
prindea. Eram atit de intimidată chiar, incit nici n'o puteam privi. 
Retrăgindu-mă încet din capul băncii, îi zisei uitindu-mă în altă 
parte : | 

— „Nu vrei să rămii tot mata în capăt? mie mi-i tot una, 
eram învaţată să stau aici. M'am iscălit, pentrucă nu aveam ce 
face astăzi dimineaţă ; mata, Bănulescu, ești și monitoare, stăi mai 
bine în capăt. 

— „Mersi“, zise ea scurt, și se așeză în locul meu,îără a 
mai adăuga o vorbă. 

Nataliţa scoase din taşcă cărţile curat învălite în hirtie 
galbănă, intrun caet făcu o socoteală, al cărei rezultat părea a-l 
fi găsit in minte, primblă puţin ochii pe o pagină de geografie, 
apoi, cu o vădită mulţumire în figură, își așeză cărţile 'n bancă. 
Tot timpul o privisem, pe cind colega mea din stinga îmi şoptea : 

— „Vezi, Popovici, așa bucherește întotdeauna,. ca să știe 
mai bine decit toate... ca să iasă premiantă“. 

Mie nu-mi atrăsese atenţia acearepetiţie a lecţiilor, ci ființa ace- 
ea deosebită. Imi plăcea faţa ei albă,lungăreaţă, ochii căprii, care a- 
veau în ei ceva ce nu văzusem la vre-o altă colegă —la nimene chiar, 
părul negru și buclat ce era ridicat cu'n pieptene mai altfel decit al 
tuturor elevelor. Ținuta şi vorba Nataliţei aveau ceva nespus de 
atrăgător. Fără a mă mai gindi la vre-o comparaţie, în mintea 
mea se stabili ușor superioritatea Nataliţei asupra clasei întregi. 
Simţind că o privesc, ea se întoarse spre mine, și cu o voce 
slabă, dar nemaipomenit de dulce, mă întrebă: 

— „De ce te uiţi mata la mine? samăn cu cineva? 

— „Nu, mă grăbii eu să răspund, mata nu sameni cu ni- 
mene, tocmai de asta“... | 

Domnişoara Platon intră în clasă, şi conversaţia începută 
trebui să înceteze. 

— „Ai venit și tu, Popovici? Eşti bine acuma ? Doctoru ţi-o 
dat voe? Iaca, ai lingă tine o colegă tot aşa de silitoare și chiar 


326 VIAŢA ROMINEASCA 


mai cuminte decit tine. Să fii prictină cu dinsa, că-i fată bună. Ai 
ramas în urmă cu lecţiile, sileşte-te să ajungi pe celelalte.—Bă- 
nulescu, să-i arăţi tu la aritmetică tot ce-am făcut pănă acum“. 

— „Da, domnişoară, am să-i arăt tot, şi am să-i dau caetu 
cu explicaţiile“. 

Graba cu care răspunsese, bunătatea Nataliţei de a-mi arăta 
tot ce nu știam, mă mişcară... Așteptam nerăbdătoare recreaţia, ca 
să pot vorbi mai mult cu dinsa. Domnișoara Platon se ridicase 
deabia de pe catedră şi nu strigase încă: aiaară! cind eu, apu- 
cind de braț pe Nataliţa, îi zisei: 

— „Vrei mata să stăm de vorbă? 

— „Mai bine, răspunse ea, mie nu-mi place să mă joc“. 

In ogradă, Nataliţa mă duse lingă beciu, la umbră. 

— „Alci-i locu meu, îmi zise ea. Uite, Popovici, ce fru- 
moasă-i iarba... Eu nu ştiu cum pot sta fetele în soare şi cum 
pot ele alerga prin năsip“... 

Venisem aici ca să vorbim, şi eu, care propusesem, nu ştiam 
și nu puteam spune nimic. Mi se părea că orice ași fi întrebat 
pe Natalia, orice i-aşi fi răspuns, n'ar fi fost destul de bine. 
După ce zmulsesem o mină de iarbă, pentru a-mi da o atitudine, 
o întrebai timid : 

— „Mata eşti din Vulcani, sau ai venit acuma ? 

— „Eu sînt de aici, răspunse Nataliţa, şi tataia şi mamaia, 
numai bunelu și buniţa sint din Roman. Eu am stat mult timp 
la sora tataei, la Bădeni, acolo am făcut trei clase, o murit 
sora tataei...“ 

Nataliţa tăcu deodată, privi în jurul ei, zmulse puţină iarbă 
Și, făcindu-se a se uita la ea, își alungă lacrămile. 

— „De-aceia am venit la Vulcani, urmă Nataliţa. De-ai fi 
știut mata pe sora tataei... tare mai era bună și tare-mi era dragă. 
Cind mă gindesc la dinsa, nu pot să nu pling. [aţa Maria sămăna 
cu bunița. Mata ştii pe bunița? Ea mi-o spus că te ştie pe mata 
şi pe mamaia şi pe tataia matale”. 

— „Nu, Bănulescu, eu n'am văzut niciodată pe buniţa ma- 
tale. Cum o chiamă ? Tot Bănulescu ? 

— „Da; toată lumea însă îi zice coana Catinca. 

— „Coana Catinca-i bunița matale? O ştiu, o ştiu bine, vine 
la noi, mama o spus intro zi că buniţa matale o fost odată tare 
frumoasă şi bogată... 

— „Ce-o fost buniţa frumoasă, zise oitind Nata ,.., să fi vă- 
zut mata pe țața Maria!“ 

„In claasă, în claasă, se auzi deodată vocea ascuţită a cu- 
coanei Zoe,—ştergeţi-vă ciuboţelele, nu intraţi ca boiila grajdiu. 
Bănulescu, ce dracu ai astăzi, nu vezi cum întră vitele, pline de 
colb pănă `n urechi 1...“ 

In timpul clasei mai schimbai cu Nataliţa citeva cuvinte, iar 
la plecare merserăm împreună pună la poarta casei noastre. 

— „Ce bine ar fi să stai și mata mai departe, îmi zise ea 


NATALIȚA 327 


la despărţire, am mai vorbi pe drum. Vrei, Popovici, să vin eu 
mai devreme și să mai stau la mata? 

— „Da, Bănulescu, să vii, şi altă dată să-ți ceri voe de la 
mamaia matale ca să rămii la noi la masă,vrei? 

— „Vreu, cum nu. Dac'ai să-mi zici tot ca la şcoală „Bă- 
nulescu“, să ştii că nici nu mai vorbesc cu mata; hai, zău, să ne 
spunem pe nume și să fim amice. 

— „Da, Nat..... dar să fim numai noiamice, eu nu mă sfă- 
desc cu fetele, dar nu ştiu cum sînt toate, nu-mi plac. 

— „Nici mie, Ortănsico, şi de aceia mă fac ele că sint rău- 
tăcioasă şi fudulă și 'n tot felu... Auzi, Ortănsico ? sună la gară, 
e douăsprezece, am întirziet, mă duc în fugă, că se supără buniţa“. 

La masă nu puteam minca nimic, aşteptam nerăbdătoare pe 
Nataliţa. Mama, care-mi observase neliniștea, mă întreba: 

— „Ce ai de nu mininci ? ţi-i rău? 

— „Nu, mamă, nu mi-i foame. 

— „Ei şi de asta te tot uiţi pe fereastră? 

— „Aştept să vie la mine Bănulescu Natalița. Am făcut cu- 
noștință azi la şcoală, îi tare cuminte Bănulescu Nataliţa. 

— „Nepoata coanei Catincăi ? 

— „Da, mamă. 

— „Mi-o spus baba, imi zise mama privindu-mă ţintă, că-i 
tare bună și cuminte nepoată-sa; vezi, poate că pe lingă dinsa te 
mai rozi Şi tu“. 

Nataliţa veni intrun suflet şi-mi spuse că ajunsese acasă 
tirziu, nu avusese timp să minince din plăcintele pe care le făcuse 
buniţa şi adusese citeva în hirtie, pentru în recreaţie. Intrind la 
noi în casă, Nataliţa îmi zise să-i arăt toate odăile. După ce o 
primblai pretutindeni, chiar în grajdiu și hambar, ea se opri în 
mijlocul ogrăzii, se învirti, ca şi cind ar fi voit să cuprindă cu 
ochii tot ce se vedea acolo, apoi zise: 

— „Părinţii matale sint bogați, cîtă avere-i aici! aveţi cai, 
trăsuri şi cite lucruri frumoase !... Noi n'avem așa. Buniţa şi bu- 
nelu o fost şi ei bogați. Buniţa mea nu-i romincă,îi nemţoaică, 
ii mătușă doctorului Fiedler dela Roman. Bunelu o fost boer 
mare, o avut avere, moșia lui era cit Vulcanii. In cițiva ani o 
prăpădit tot, bunelu o murit, și bunița stă acuma la noi. Nu-i bine, 
Ortănsico, la noi trn casă. Am avut un frate care era de nouă ani 
Şi nu putea merge, nici vorbi nu putea, îl hrănea cu lingura ca 
pe copii, mamaia îl îngrijea, bunița, saraca, deabia îl ridica, şi el 
țipa toată ziua şi toată noaptea. Mamaia zicea buniţei că nare 
milă de el, bunița se supara, şi atunci începea siada. L'o strins 
Dumnezeu; de atunci e mai multă linişte în casă. Nu ştiu, Ortăn- 
sică, cum pot suferi alții vuet, sfadă; mie nimic nu mi-i mai urtt, 
ași îndura mai bine să mă bată mamaia sau buniţa decit să le 
aud sfădindu-se. 

— „Pe mata nu te bate mamaia matale? întrebai eu pe Na- 
talița. l 

— „Nu, niciodată ; dar pe mata, Ortănsico, te bate coana 
Sofica? | 


32R VIAŢA ROMINEASCA 


— „Da, pe mine mă ocărăște și mă bate de multe ori de- 
geaba“. 

Nataliţa rămase pe ginduri. 

— „Hai, fetelor, aţi uitat să vă duceţi la școală, haide, ple- 
caţi odată“, striga mama din capul cerdacului. 

Nataliţa se roşi, luă în grabă taşca și,trecind pe lingă cer- 
dac, acel sărut-mina, pe care il adresă mamei, îl auzii numai eu. 
Dupăce eşisem pe poartă, la cîțiva pași departe de casă, Nata- 
liţa se opri deodată în loc şi-mi zise: 

— „Ce răutăcioasă pare a fi mamaia matale... Cum ţipă şi cit 
de urit se uită!“ 


Pe fiecare zi mă imprieteneam mai mult cu Nataliţa, ea tmi 
arăta problemele la aritmetică, la celelalte obiecte învățam im- 
preună, ne ascultam una pe alta, ne exprimam aproape la fel și 
aveam aceleaşi note. 

In fiecare duminică mă duceam la Nataliţa ca să învăţăm, 
cu cărți, caete, şi tot ce trebue pentru o preparaţie serioasă. Ne 
incuiam într'un etac, unde, în cea mai mare linişte, citeam scrie- 
rile lui Creangă, teatrul lui Alecsandri şi altele. Cetind și căutind 
să ne explicăm una alteia unele lucruri, pe care nu le intelegeam, 
uitam de masă şi nici chiar foamea n'o mai simţeam. 

Buniţei, căreia îi era milă de bietele „fetele“ că-şi bat atita 
capul la învăţătură, întrerupea ades aceste ședințe. 

— „Hai, fetele, eșiți oleaca la soarele, ca va uscați de a- 
teta invaţatura“, zicea bătrina clănțănind la ușă. 

Nataliţa, dintro mișcare asvirlea cartea sub pat, lua la in- 
timplare şi dea 'ndoasele geografia sau gramatica, îmi arăta prin 
semne să mă fac a scrie și numai atunci descuia ușa. Coana 
Catinca intra înăuntru aducind cu dinsa mirosul unui întreg cup- 
tor de plăcinte. 

Imi pare că o văd. Legată la cap cu o basma albă, cu mine- 
cile suflecate şi cu'n şervet mare pe dinainte, din care se mat 
scutura puţină făină, bătrina, răzămindu-se cu podul palmei: de 
masă şi așezindu-se pe scaun, ne spunea înghițind că are niște 
plăcinte la „cuptoru“, care nu se pot face nici la cofetăria lui 
Georges Fiedler. 

Venea citeodată şi coana Maria, mama Nataliţei, o ființă care 
nu-mi zicea nimic, întotdeauna posomorită, nemulțumită, gata de 
sfadă. Ca să n'o supărăm, ajunsesem să nu-i mai vorbim, şi ea 
vorbea foarte puțin, tmi făcea intotdeauna aceleaşi întrebări, ce 
face mama ? tata ? apoi pleca. 

— „laca vine şi Scarlaţel, zicea cocoana Catinca, privind 
spre poartă, hai copii la masa“. 

— „Tataia! vine tataia 1!“ striga voios Nataliţa, alergind tna- 
intea lui. Conu Scirlat o lua în braţe ca pe un copil mic, o să- 
ruta pe amindoi obrajii, ti netezea părul și astfel, în desmierdări, 
tata şi fata ajungeau în casă. 

— „Iaca şi Ortănsica, zicea conu Scirlat, frecindu-și bucu- 
ros minele, tare bine.... tare bine....* 


NATALEȚA 329 


— „Ce ne dai, buniţă, să mincăm, că parcă mi-au mas 
șoarecii în pintece? “. 

— „i-o fi mas, mormăia coana Maria, de-aceea ai stat a- 
tita ’n tirg, ca să-i îneci la crișma lui Simca !... 

— „irra, Mario, ţie parcă ţi s'au inecat vapoarele... și astăzi 
iți ninge şi-ţi plouă? Nu vezi ce frumos îi afară?“ 

După masă cei din casă se culcau, iar noi ne duceam în 
livadă. Nataliţa intindea pe iarbă o scoarță și, astfel, la umbra 
copacilor, stam ceasuri întregi reamintindu-ne și comentind cite 
ceva din ce cetisem, destăinuindu-ne una alteia grijele și necazu- 
zile pe care le avem, şi făcînd, adeseori, planuri pentru viitor. 

— „Ce-ai să faci mata la anu? mă întrebă într'o zi Nata- 
lifa. Cred că n'ai să rămii acasă, părinţii matale sint bogaţi, au 
să te trimeată la pension la lași, așa o spus într'ozi coana Sofica 
buniţei. Ce bine are să fie de mata, ai să înveţi iranţuzește, ai să 
inveţi la pian. Cine ştie... poate că nici n'avem să ne mai înțelegem 
în vorbă după un an doi! Eu ? zicea Nataliţa încet ca vorbindu-şi 
in Sine, mai bine să mor decit să rămin numai cu patru clase 
primare ; macar la școala ce lucru, îngina ea mai încet pironin- 
du-și ochii în virful copacului, tot e ceva, se cheamă că nu am 
să rămin cu patru clase primare ca Păun și ca vecina, fata Mar- 
ghioalei ! Dacă tataia ar avea de unde, m'ași duce și eu la Iași, 
aşi învaţa ca să es profesoară; nu ca Domnișoara Platon, aș vrea 
să fiu la o şcoală mare, la Externat ori la Centrală. Dar mata, 
Ortănsico, ce-ai face, dacă ar fi la voia matale? 

— „Eu, Nataliţo, aşi vrea să învăţ să cint la pian, aşa cum 
„am auzit pe mătușa lui Ciudin, ași vrea să pot şi eu scrie cărți, 
așa cum scria Creangă, şi, dacă ași avea parale multe, m'ași duce 
departe..., tare departe, ca să văd lucruri nouă, altă lume! 

—- „Nu ştiu de ce-mi vine să cred, Ortănsico, că eu n'am 
să mă aleg cu nimic de samă pe lume“. 

Ochii Nataliţei se umplură de lacrămi. 

— „Vezi mata, eu nu pot să certataei să mă dee la școală.: 
Leafa lui deabia ajunge pentru casă, și de-oiu rămine aici, mor, 
Ortănsico, asta s'o ştii, 

Era spre sară. Coana Catinca ne striga să ne dea pine cu 
miere sau ceva bun din dulapul din sală. 

Altă-dată Nataliţa lua scoarţa, și eu încuiam ușa livezii; de 
astă dată însă ea imi zise să duc eu scoarţa, că-i vine să cadă jos. 

Nici eu nici Nataliţa nu puturăm minca nimic. Ea părea pre- 
ocupată de ce-mi spusese în livadă, și eu eram impresionată de 
grija şi frica ei. Buniţa sta mirată în fața noastră. 

— „Da ce aveţi voi, ca nu mancaţi nimica? da tu, Nataliţa, 
ce stai ca o curca între gardu ! am zis eu lui Scarlaţel ca invaţa- 
tura aceia.... dara cine ma asculta pe mine, baba nu ştie.... baba 
nu vede!..“ 

Coana Catinca plecă mormăind impotriva învăţăturii, iar Nata- 
lița imi propuse să ne repetăm lecţiile pentru a doua zi. De obi- 
ceiu ea cetea și apoi ne ascultam. Deabia luase cartea în mină, 
cind o văzui că o aruncă. 


330 VIAŢA ROMINEASCA 


— „Nu pot, Ortănsico, nu pot învaţa, la ce să mai învăţ ?.... 
hai în grădină, parcă mă zugrumă, simt că mă îinăbuşă casa“. 

Merserăm în grădinița din fața casei. Nataliţa se opri lingă 
un strat. 

— „Vezi mata, imi zise ea, arătindu-mi un copăcel mic, 
aista-i zarzaru meu? Ce crezi ? am S'ajung eu să-l văd cit vișinu 
de colo ?..Ei așa... adause tot ea zimbind, mie mi-i frică că numai 
de ce văd aici voiu avea parte, şi mă mai gindesc.... Mi-i f-ig în 
spate, hai în casă. Aşi vrea, Ortănsico, să te opresc să dormi la 
noi, tare mi-i urit, tataia s'o dus în tirg, vine la noapte, mamaia 
nu vorbește nimic, bunița, saraca buniță, trebue să se odihnească, 
ai văzut cum muncește. Nu, mai bine du-te că se supără coana 
Sofica“. 

Aşi fi fost gata se sufăr orice dela mama, numai să po: 
sta cu Nataliţa în sara aceia. Neliniştea ei mi se comunicase şi 
plecam numai pentru că nu o puteam ascunde. 

A doua zi Bănulescu lipsea dela școală. 

— „Popovici, ştii de ce n'o venit Bănolescu? mă întrebă 
domnișoara Platon. 

— „Da, domnişoară, era cam bolnavă eri“. 

După amiază, în loc să plec la școală, mă dusei la Nataliţa. 
Fa sta pe cerdac şi cetea un ziar. Cind mă văzu, imi veni îna- 
inte la poartă. 

— „Ce bine ai făcut, Ortănsico, mă gindeam să trimet pe 
Ileana să te cheme după școală, mai bine ai făcut să vii acuma. 
Ceteam aici, zise ea, arătindu-mi citeva rinduri dintro coloană 
din ziar, se anunță o mulţime de concursuri pe ziua de întăi 
Septembrie, tare mi-ar plăcea şi mie un concurs! l-am spus as- 
tăzi tataei să mă dee la școala Centrală și el mi-o răspuns că 
mai este timp pănă la întăi Septembre.... că are să vadă.... Tataia 
meu îi tare bun, mi-i tare drag, dar, vezi mata, Ortănsico, are 
ceva rău, nu se  gindește mai departe. Ma: avem citeva luni 
și isprăvim școala. Matale, Ortănsico, ce-ţi pasă, nu te îingrijești, 
pentrucă se ingrijesc alții de mata, dar eu ? spune, ce trebue 
să fac? Să mă iau după buniţa? care zice că dumneaei o trăit 
bine pe lume şi fără învățătură; după mamaia? căreia-i este tot 
una dacă oiu răminea aici să cos cu roșu cămeșile ţarancelor sau 
să mă duc la şcoală! 

— „Lasă, Nataliţo, mai avem timp, o iarnă şi primavara 
și vara întreagă. Cine ştie... pănă atunci se schimbă multe, 
parcă numai mata ai grija asta ? cite şi cite alte fete... Cum in- 
veţi bine, are să-ți fie ușor să te prepari în vacanța cea mare, să dai 
concurs și să reușești la școala Centrală, pe urmă nu mai ai 
grijă de nimic“. 

Fața Nataliţei se lumină deodată. 

— „Ai dreptate, Ortănsico, n'are să fie. marea cu sarea a- 
cele citeva zile, cit oiu trebui se stau la Iaşi pentru concurs. La 
urma urmei mininc numai odată în zi...“ 

Pinea cu dulceaţă, pe care ne-o aduse coana Catinca, ne păru 


NATALIŢA 234 


m pe, 


mai bună şi lecţiile pentru a doua zi le învățarăm mai răpede 
ca de obiceiu. Mă întorceam acasă mulţumită, nu de'a fi făcut 
să incolţească o mică speranţă in sufletul Nataliţei, —firea cum şi 
virsta mea mă făceau să nu pot împărți ce nu ași fi avut. Ideea mea 
imi părea în tot realizabilă, și mă bucuram de mulţumirea Nataliţei. 

Toată iarna urmarăm regulat la şcoală. Pe viscol şi frig 
mare Natalița răminea la mine cu zilele, părinții ei și bunița se 
învățase atit de mult cu aceste dezertări, încit, de nu s'arfi dus 
Nataliţa o săptămină pe acasă, nimene nu s'ar fi ingrijit. Nădej- 
dea, care încolțise atit de iute in sufletul ei, avea acum rădă- 
cini adinci. 

De cite ori no auzeam zicindu-mi: 

— „Ortânsico, eu ași trebui să învăţ mai mult, să încep 
de pe acum preparaţia, ca să nu-mi vie greu mai tirziu, cind oiu 
trebui să repet tot. Mata n'ai avea nevoe să te silești atita, la 
pension nu se dă concurs“. 

Nataliţa hotărise ca'n două zile pe săptămină, cînd aveam 
mai mult timp liber, să învăţăm înainte la toate obiectele. 

— „Vine primăvara, Ortănsico, afară se face frumos, îi soare, 
îi cald, eu nu pot învaţa atunci. Aşi vrea să umblu, să alerg. 
Toată lumea-i a mea ! înțălegi mata Ortănsico, cum mi se pare 
mie atunci? Așa ca şi cum aşi trăi de douăori. Şi matale tot așa? 

— „Da, Nataliţo, îmi place să privesc copacii înverziţi, 
iarba, mi-i drag să ascult cum ciripesc păsările. 

— „Nu, nu-i deloc asta, zicea Nataliţa, dind din cap şi ri- 
dicindu-și sprincenele pănă 'n capul irunţii. Mata, Ortănsico, te 
bucuri de ce vezi cu ochii, eu? eu, zău, nu ştiu bine şi nu pot 
spune de ce mă bucur, poate că de viață!“ 

+ Era prin Martie, omătul se topise şi apa de pe şosea, scur- 
gindu-se în șanțurile de pe lături, făcea adevărate torente. Ulița 
era înecată de acel glod, care-i un fel de specialitate a tirguşo- 
tului Vulcani, neasămănindu-se nici cu glodul de pe șoseaua 
mare, nici chiar cu acel de pe drumul satului, un element, în 
sfirşit, care fäcea desperarea coanei Zoe Platon. Cuţitașe, perii şi 
petici cu duzina nu ne ajungeau ca să ne curățim ciuboțelele. 
Coana Zoe ne ajuta sfătuindu-ne să ne spălăm în pirăele de pe 
marginea drumului. După citeva zile sala școlei era goală, se 
declarase un îel de epidemie, o epidemie de gilci. 

Intre puţinele eleve rămase tefere eram și noi, Nataliţa şi 
cu mine. Cucoana Zoe, care venea de citeva zile în fiecare di- 
mineaţa 'n clasă, voind parcă să se asigure de creșterea sau 
-descreșterea „molimei“, cum îi zicea ea, nu uita niciodată să a- 
tragă atenția fiică-sa asupra noastră. 

— „Vezi, Agatio? Bănulescu și Popovici nau nimic, că 
ele-s fete cuminţi. Nu se scaldă 'n șanțuri“. 

— „Da, da, domnişoară, răspunsei eu odată, să fi văzut 
mata cum se spalau Lucescu şi cu Eremia, nu cum ne-o invă- 
at coana Zoe, ele s'o muet pănă la colțuni“. 

„Vezi, mamă, zise încet domnişoara Platon coanei Zoe, 


333 VIAŢA ROMINEASCA 


vezi ?“—Bătrina se uită urit la mine şi părăsi sala trintind ușa. 

In una din zilele următoare, o zi frumoasă de primăvară, 
Nataliţa îmi propuse să mergem pănă 'n capul satului şi mai de- 
parte, până 'n dealul Slăvicenilor. 

— „Nu vezi, Nataliţo, ce glodărie e pe uliţă, îi răspunsei 
eu, privindu-mi ciuboțelele. Ea se uită lung la mine şi, cu o ex- 
presie în figură care mă făcu să roșesc, îmi zise: 

— „De ce te uiţi in jos, Ortănsico, cind îi atit de frumos 
pe sus !?“ 

Fără a mai îndrăzni să invoc vre-o altă piedică, o insoții. 
Cind trecurăm pe la noi, Nataliţa ceru voe mamei să mă oprească 
la masă. 

„De-acum, Ortănsico, ne mutăm la ţară. larna-i tare 
Fumos. la mata acasă, iarna-i bine la oraş. Vara mi-i mai drag 
la noi in sat“. 

Avusese dreptate Natalița să mă îndemne a învăța mai 
din vreme. 

Decind se încălzise afară, decind răsărise iarba şi inflorise 
pomii, nu mai puteam sta de învăţat. Intr'o zi, Nataliţa, plimbin- 
du-se cu mine prin ograda școalei, îmi zise : 

— „Aşi vrea să-ţi spun ceva, Ortănsico, dar te rog să nu 
rizi ; i-o dorinţă a mea... Nu, nu, mai bine să tac; altădată. 

— „Să știi, Nataliţo, că mă supăr pe mata. Eu cum îţi 
spun matale toate ? 

— „Ştii ce, Ortănsico? eu aşi vrea să mergem Duminică 
undeva. 

— „Unde, Nataliţo ? 

— „Undeva, unde n'a: să giceşti niciodată; hai incearcă. 

— „Ai vrea, Nataliţo, să mergi la gară? 

— „Nu. 

— „La pod la Siret? 

— „Nu. 

— „La schit ?. 

— „Nu, nu. Degeaba-ți baţi capu. Ştii unde, Ortănsico? 
trebue să-ți spun. Aşi vrea să mergem la cimitir. 

— „Ce ? e vre-o îngropare cu muzica dela gară ? 

— „Nu, nu-i nici o ingropare, dar așa vreau eu. M'așşi 
duce la mormintu bunelului și am mai vedea cimitiru, îi tare 
frumos acolo. l-am spus buniței să meargă cu mine şi mi-o zis 
că trag a rău. 

— „Nu ţi-i frică Nataliţo ? 

„Mie ? să-mi fie frică? De ce, Ortăasico ? mie mi-i frică 
numai iile moarie, nu de morminte“. 

Duminică, mai de dimineaţă ca de obiceiu, plecai la Na- 
talita. Conu Scarlat şi coana Maria erau duşi la Roman. Bu- 
nita mă primi cu'n lung oftat. ' 

„Ai venit, Ortănsico, iar la invațatura? mai staţi copii 
ca doara "aveţi timpu... 

— „Nici nu învăţăm azi, buniţo, zise Nataliţa apropiindu-şi 
gura de urechea bătrinei. Mă doare capu și moşu doctoru ştii ce-o. 


NATALIȚA . 333- 


spus? Să stau afară și să mă primblu cind mă doare capu.. 

— „Apui bine, bine copii, cafdoara așa zic şi eu, duce- 
tți-va in grădina la luft. 

— „Ne ducem, buniţo, în grădina de la Curte; venim la 
masă ; să ne faci ceva bun“. 

— „Ți-itrică, Ortănsico“ ? mă întrebă Natalița, cînd ne indrep- 
tarăm pe cărarea care duce la cimitir. 

l — „Acuma, Nataliţo, mi-i mai frică de cinii din țarină ; 
de-or sări, să nu fugim“. 

Cind ajunserăm la poarta cimitirului, Natalia mă luă de 
mină, ducindu-mă întins la un mormint: 

— „Aici-i bunelu, zise ea, uite, cetește pe cruce: Costache 
Bănulescu, născut la 1806, incetat din viață la 1884“. 

„Saracu bunelu ! oită Nataliţa. Ce bun era; dacă trăia 
el, Ortânsico, ajungeam eu departe. El învățase în străinătate, 
ştia mult, şi-mi aduc bine aminte cînd spunea tataei și mamaei: 

= „Sa daţi fata 'n școli să înveţe carte multă.“ — O murit, 
săracu, fără să mă vadă învățind.... De-ar ști el acuma...“ 

Nataliţa pironi ochii in pămint. Şiroae de lacrimi îi brăzdau 
obrazul ; simțeam că trebuia să plec, s'o las cu totul a- 
mintirilor ei. Pe nesimţite mă depărtai, făcindu-mă a citi ins- 
cuppe de pe crucile celorlalte morminte. 

„Te duci, Ortănsıco ? imi zise Nataliţa, mulțumită parcă. 
de a mă vedea că mă depărtez ; le faci vizita la toți? eu stau 
aici, am venit la bunelu. Dacă vrei să teprimbli, du-te 'n par- 
tea cealaltă, la cimitiru nemfesc ; acolo-i tare frumos. Pănă te 
intorci mata, eu mai plivesc buruenile de pe mormint și samăn 
rozetă ; tare-i plăcea bunelului rozeta“. 

Mergind înainte și abătindu-mă ades de pe cărăruşa dintre 
cele două cimitire, ca să cetesc inscripțiile de pe cruci sau să. 
văd mai de aproape vre-un monument, mă trezii deodată sin- 
gură între morminte. Un fior răce îmi străbătu tot trupul: simții 
inima bătindu-mi cu putere.  Incercai să fug; picioarele îmi tre- 
murau atit de tare, incit nu mai putui face un pas. Strigam cît 
puteam pe Nataliţa ; vocea mea chiar Imi făcea frică; în acea 
singurătate îmi părea că aud un glas străin. Strigam; țipam 
desperat: nici un răspuns. Atunci, ca nebună de frică, mă repe- 
zii printre cruci, îndreptindu-mă spre locul unde mi se părea că 
lăsasem pe Nataliţa. Groaza mă făcuse să pierd noțiunea locu- 
lui ; tot alergind, izbindu-mă de cruci, impedecindu-mă și căzind 
peste morminte, mă trezii deodată la celălalt capăt al ci- 
mitirului. Dincolo, după gard, se întindea valea satului Solo- 
meni. Uitindu-mă inapoi, pe unde trecusem, mi se păru cimitirul 
o lume nesiirşită de cruci și morminte. Răgușisem țipind. Fri- 
ca îmi sleise toată puterea şi mă zăpăcise într'atit, incit nu-mi 
puteam da samă încotro să mă indrept cind, privind încă odată 
inapoi, văzui în depărtare pe Nataliţa, apărind și dispărind după 
monumente și boschetele de lemnul-domnului. Adunindu-mi a- 
tunci toată puterea care-mi mai rămăsese, alergai inaintea ei. 


334 VIAŢA ROMINEASCA 


ED O E e 


Nataliţa era la cițiva paşi de mine, cind imi făcu semn să 
mă opresc: 

— „De ce treci peste morminte, Ortănsico; nu-i oare păcat 
să-ți mai ducă acum și greutatea matale ? 

— „Mi-a fost frică, Nataliţo, te-am strigat din răsputeri şi 
nu ai răspuns; nai auzit? 

— N'am auzit.... Haidem acasă, Ortănsico, uite-te soarele-i 
sus și bunița ne aşteaptă“. 

De mină, mergeam amindouă pe cărarea care ducea la 
poartă. Eram la capătul acelui defileu de morminte, cînd Natalița, 
îndreptindu-și privirea spre partea cimitirului nermţesc, văzu un 
mormint inchis întrun grilaj alb şi ascuns supt un strat de 
iarbă verde. 

— „Hai acolo, Ortănsico, hai să vedem. Aici trebue să fie 
mormintul unui copil, zise Nataliţa, măsurindu-l cu ochii. Poţi 
citi ce-i scris pe cruce, Ortănsico ? 

— „Da, zisei eu, întinzindu-mă cit puteam peste grilaj : 
Irma Prediger, 1876—1887. 

— „Tocmai de virsta mea era saraca, zise Natalița, in- 
cruntindu-şi sprincenele. Cine știe... poate că și ea, ca mine, o 
fi dorit lucruri mari... şi iaca... Dacă ași muri, Ortănsico, tot 
așa mi-ar fi mormintul. Buniţa ar sămăna toporași şi m'ar in- 
griji... N'aşi vrea grilaj...“ 

Ochii Nataliţei se umpluse de lacrămi; ea mă luă de mină 
Şi, tirindu-mă aproape, alergă spre poartă; ca și cind ar fi ur- 
mărit'o ceva, se uita înapoi cu groază şi nu se putu opri decit 
în drum. Deabia suflind, ea-mi zise: 

— „i-am spus eu, Ortănsico, că nu mi-i frică de mor- 
minte ; de moarte numai, mi-i tare frică. Nu ştiu cum mi s'a pă- 
rut deodată că mă văd în sicriu. Hai mai repede. Ortănsico, 
mi-i frig în spate“. 

Coana Catinca ne aștepta la capătul cerdacului. i 

— „Da bine, copii, voi nu vedeţi că-i sus soarele. Am tri- 
mis pe Ileana dupa voi, şi a zis ca voi nu erațţi la grădina. 

— „Ba da, buniţo, se grăbi să răspundă Nataliţa; am fost 
tot într'o grădină“. 

Deşi bunița ne dădea la masă tot ce ne plăcea, Nataliţa 
nu putu gusta din nimic. Coana Catinca observă şi ne întrebă: 

— „Ce aveți astăzi? V'aţi trudit tare, aţi suit în fuga la 
dealu. Ortansica, draga, după masa se va culcaţi; uite la Nata- 
liţa cum e de galben; disara vine Scarlațel și gasesc bel&-. 

A doua zi Nataliţa nu veni la şcoală. Se înţelegea că eu 
trebuiam să ştiu cauza absenței ei. 

— „De ce n'a venit Bănulescu? mă întrebă domnişoara 
Platon, insemnind ceva în catalog“. 

— „l-o fost eri rău, domnişoară, are iîriguri mi se pare... 

— „Da, da, zise Domnișoara, aceste sint frigurile de 


NATALIȚA 333 


Luni,—așa face Bănulescu de un timp,—se vede că Duminica îi 
este lene să învețe! Să te duci, Popovici, şi să-i spui că mine 
trece Regele pe la gară, să vie negreșşit ca să ducă ea steagul, 
—să nu lipsească câ o pedepsesc“.— Apoi adresindu-se şcoalei fin- 
tregi, domnişoara Platon spuse: „Nine trece Regele, —la două să 
fiți toate aici imbracate în naţional g 

După amiază mă dusei in fugă la Nataliţa, mă mirai ne- 
văzind'o în cerdac sau venindu-mi inainte la poartă. In ogradă 
liniște mare, numai Lupu, care sta lungit în uşa bucătăriei, își ri- 
dică capul hiriind pănă mă apropiai de el. Ileana se arătă în fn- 
tredeschizătura ușii de la bucătărie şi-mi spuse că duduia Nata- 
lita fusese tare bolnavă astă noapte.— „Coana Catinca și duduca 
Maria hodinesc, da duduia nu ştiu ce-o hi făcînd.“ Ileana tmi des- 
chise incet uşa de la sală, în care se răspindea un miros pătrun- 
zător de oțet de trandafir. Mă indreptam spre odaia Nataliţei, cind 
Ileana, trăgindu-mă de minică, imi șopti: 

— „Nu acolo, nu acolo, dudue— du-te mata dincolo, în etac, 
că'n odaia dumneaei nu mai vra să șadă.... cică-i ca un mor- 
mint de întunecoasă“. 

Prin geamul de sticlă și prin perdeaua de dantelă, văzui pe 
Nataliţa în pat. Intoarsă cu fața la părete, părea că doarme. Ho- 
tărită s'o aştept pănă s'ar fi sculat, mă aşezai pe un scaun lingă 
masă. Mă pregăteam să răsfoesc „Calendarul pentru toţi“, cind 
Nataliţa oitind adinc şi apropiindu-se mai mult de părele, incepu 
să vorbească în somn cuvinte neinţelese, fraze fără șir. Imi era frică, 
nu știam ce să fac, mă repezisem spre ușă ca să strig pe Ileana, 
cind Nataliţa porni întrun hohot de ris. 

— „Aşa-i că te-am spăriet? și de ce? nu sint tot eu? 
Vezi mata, Ortănsico, numai oleacă de ne schimbăm, putem a- 
lunga pe cunoscuţi, amici... Buniţa, saraca, n'ar fugi să mă vadă 
orișicum.—Am fost tare bolnavă astă noapte, am avut îriguri, 
şi-mi spune bunița că am buiguit. Visam lucruri urtte, Ortănsico. 
In Joc de morminte cu verdeață și cu flori, cum am văzut noi 
eri, mi se arata în vis sicrie, gropi adinci, vai de mine! Ai fost 
astăzi la şcoală ? Ce-o zis domnișoara? 

— „Domnișoara o zis, Nataliţo, că mine trece Regele pe 
la gară, să ne ducem toate imbracate în național,—mata ai să 
duci steagu,—și să te ferească Dumnezeu să lipsești, așa o zis 
domnişoară. Eu nu știam că mata ai fost aşa de bolnavă. Cind 
m’o întrebat -am spus şi cu că ai friguri. 

— „Şi o crezut domnişoara ?. 

— „Nu, Nataliţo, o zis că-s frigurile de Luni! 

— „Bine ar fi, Ortănsico, să fie numai cele de Luni, tare 
mă tem c'or să fie de Marţi şi de Mercuri... Nu ştiu ce am, mă 
doare capu, mă doare ’n spate, mi-i frig, curat aşa-i era și ţaţei, 
Măriei citeodată... 

— „Mă duc Nataliţo la școală. Să spun domnişoarei că vii ?*: 

— „Da, da, vin negreșit“. 

Trecerea Regelui era un mare eveniment în tirguşorul Vul-. 


-336 VIAȚA ROMINEASCA 


cani. Pentru a prezinta bine şi frumos școala, domnişoara Pla- 
ion sacrificase o jumătate de zi combinind costumul fiecărei eleve. 

— „Lucescu, tu ai costum naţional ? 

— „Am două cămeși, domnişoară, fotă şi briu n'am“. 

— „Păun, să împrumuți lui Lucescu una din fotele tale“. 

— „Leibovici, tu ai costum naţional ?* 

— „Nu, domnișoră, iu am u îotă, da u verișoră are şi cimeşă 
:şi briu, și u zis ct are să împrumite“. 

A doua zi, la ora hotărită, toate fetele erau strinse la şcoală, 
care de care mai pocită și mai stingace în acel port de ocazie... 
Între cele mai bine îmbrăcate era Nataliţa. 

— „Ce frumosu-i costumul matale, Nataliţo, nici nu ştiam 
că-l ai, de ce nu mi lai aratat niciodată? 

— „De-ai şti de unde-i, imi șopti ea oftind, nu te-ai mira 
-că nu lai văzut pănă acum. O fost a țaței Mariei, și, cind o mu- 
rit, buniţa lo luat între alte lucruri, eu n'am știut de costum 
pănă eri. Cind am spus buniţei să trimeată la loneasca să 
împrumute pe al Lenţei, bunița o deschis lada şi o scos costu- 
mu ista, lo strimptat, că-mi era larg, și vezi? m'o gătit cu el! 
Plingea biata buniţa cind m'o văzut îmbracată, și eu am plins 
mult, parcă mă apasă, mai bine nu-l imbracam. 

— „In riind“— striga domnișoara Platon potrivindu-şi ma- 
rama pe cap. 

— „Bănulescu, ia tu steagu, și tu, Popovici, mergi alături 
să-i ajuţi cînd s'a obosi“. 

— „Șmilovici, Kalmăn, ce ? n'auziţi ? Ce cauţi pe sub 
bancă Mihăl ? 

— „Am perdut marjele, dumnișoră! lu am împrumitat la 
Leibovici salbă care am împrumitat de la soră, şi Leibovici mi-u 
împrumitat un şirag de mirjan şi acu s'o rupt, şi acu iacă... nu 
gisăăsc |...“ 

— „Hai, Agatio, nu mai pleci? întrebă cucoana Zoe din 
sală. Domnu Trandafir o trecut de mult, iar are să fie şcoala de 
băeţi în frunte“... 

— „Bănulescu, Popovici, hai, mișcaţi odată“, ordonă dom- 
nișoara Platon... 

Incet, incet, scoboram valea care duce la gară. Nataliţa 
slabă, galbănă părea că se împiedecă la fiecare pas. 

— „Ţine, Ortănsico, steagu, că nu mai pot, nu ştiu ce am, 
mă arde 'n spate, ameţesc; dacă nu m'ar ocări domnişoara, m ași 
intoarce acasă. 

— „Lasă-te pe mine, Nataliţo"și dă-mi steagu.* — „Doar așa, 
zise ea, răsuflind mai liber“. 

La gară era strinsă toată lumea din Urgușorul Vulcani şi 
mulți țărani din satele vecine. Era atita îngrămădeală. incit nu- 
mai cu ajutorul domnului Despot, polițaiul gării, puturăm ajunge 
în fața peronului, lingă școala de băeţi, pe care domnu Tranda- 
fir, profesorul, o așezase tocmai acolo unde trebuia să se oprească 
vagonul regal. Țineam steagul cu amindouă minele. Nataliţa lä- 


NATALIŢA 337 


sindu-se pe mine din ce în ce mai greu, mă făcea să es din rind. 

— „Ce ai, Popovici, mă întrebă, încrețindu-și fruntea, dom- 
nișoara Platon, parcă nu te poţi ține pe picioare, stai drept, de 
ce-ai luat steagu ? 

— „Bănulescu nu mai poate, domnişoară, o apucato iar 
frigurile“.— Pentru alte explicații nu mai era timp, trenul sosea. 

Vagonul regal se opri chiar în fața domnului Trandafir. A- 
cesta, în culmea entusiasmului, intonă imnul regal, și noi cu 
toatele, după îndemnul domnișoarei Platon, zbieram cit puteam. 
Nataliţa era mută. O întrebasem de citeva ori de ce nu cinta, 
prin gesturi numai, ea imi arăta gitul și pieptul. Nu înţelegeam 
nimic. Trenul plecă, și noi, în rind, ne întorceam spre școală. 
Deodată Nataliţa, într'o mișcare bruscă, își duse batista la gură, 
se opri în loc, eşi din rind şi-mi făcu semn să trec înainte. 

Domnișoara Platon, care era în urmă, neințelegind de ce 
incetenisem pasul, veni în grabă spre noi și rămase împietrită, 
cînd văzu pe Nataliţa ținind strins la gură batista plină de singe. 
Toată școala eşi din rind și se strinse în jurul Nataliţei. Aceasta, 
galbănă, tremurind, ca zguduită de iriguri, ne făcea semn să 
trecem înainte. 

— „Popovici, mergi tu cu școala, îmi zise domnişoara Pla- 
ton, ia sama să nu rupi steagu, să-ți ajute alta la deal“... 

— „Mihăl, aleargă înapoi la gară şi adă o trăsură“. 

Aşi fi vrut să rămîn cu Nataliţa, dar nu îndrăzneam să spun 
domnișoarei, care-mi încredințase conducerea școalei. Grija, frica 
pe care mi-o dăduse starea Nataliţei, mă făcu să-mi uit iute misiunea. 
Ca să ajung main grabă în tirg şi acasă la Nataliţa, zisei co- 
legelor mele să ducă steagul de amindouă capetele, și, ne mai 
ținind samă de recomandaţiile domnișoarei Platon, lăsai școala 
supt conducerea altor eleve. Acasă deabea putui spune mamei 
ce se intimplase. 

-- „Pacat de fata asta“, zise mama.—Fără a înțelege bine 
înțelesul vorbelor ei, îmi dădeam samă că Nataliţa era rău bolnavă. 

Acele citeva momente, pe care le treceam schimbindu-mi cos- 
tumul, mi se părea că se prefac în ceasuri. Distanţa dela mine 
la Nataliţa nu fusese niciodată atit de lungă! Mai mult alergind 
decit mergind, cu inima bătindu-mi tare de emoție și de fugă, 
ajunsei la Nataliţa. Coana Maria îmi eși inainte: 

— „Bine că ai venit, Ortansico, spune drept ce s'o intim- 
plat Nataliţei, de mi-a adus'o Platonoaia mai mult moartă ?* 

Istorisii coanei Mariei tot ce ştiam. Ea făcu o cruce mare, 
borborosi ceva şi plecă. Nu indrăzneam să intru în casă,ca şi 
cînd eu ași fi fost vinovată de tot ce se întimplase. Stam la ușă, 
neputindu-mă hotări ce să fac, cînd văzui, prin geam, pe coana 
Catinca venind spre mine. f 

— „Ce faci aici, Ortansico, ai venit se vezi pe biata Na- 
talița ? draga buniței, ca tare bolnava este. Eu, numai eu sunt 
de vina,—zicea coana Catinca lăcrămind, nu trebuia s'o imbrac 
cu lucruri acele, mare inima ra o avut Natalița, cind o vazut 


338 VIAŢA ROMINEASCA 


costumu acela și numai de asta... Doftoru o spus se nu vorbeasca 
mult, haide, Ortansica în casa, vorbește mata și Nataliţa se taca 
Și se asculte ca se se mai ia“. 

Coana Catinca imi deschise incet uşa etacului. Nataliţa era 
in pat. Paloarea feței, cit și acele urme pe care le fac unele boli 
din chiar momentul cind se arată, nu mă impresionau atit cit 
privirea Nataliţei, care mă ţintui în loc. Nu mai erau ochii ei, 
acei ochi care aveau în ei ceva ce nu mai văzusem: erau două 
borte mari, adinci, întunecoase ; gura o ţinea atit de strins, și 
barba părea atit de ascuțită, incit ti complecta înfățișarea unei 
bătrine vrăjitoare, pe care o văzusem noi în ilustrațiile dintr'un 
roman. Nimic nu se mișca în figura Nataliţei, părea că se tm- 
pietrise deodată. 

Mă apropiai încet de patul ei, ea îmi făcu semn să stau 
liniştită... 

Coana Catinca eşi din odae și numai atunci îmi păru că 
zăresc o altă expresie în figura Nataliţei. Ea mă privi lung și 
dădu desnădăjduit din cap. Inţelesei din acel gest mai mult de 
cit îmi spusese mama și chiar mai mult decit imi închipuiam eu. 

— „Am... mai varsat şi aici... am să mai vărs, mi-i cald... 
în spate, știi, că acolo la gară... vino aproape, trebue să vorbesc 
incet... buniţa... tare rău o făcut bunița, mam îmbolnăvit... ca 
fața Maria! Saraca buniţă, credea că face bine,—nu spune ce am 
zis eu. Dă-mi un bulgaraș de ghiață, parcă-mi dă sănătate... ŞI 
putere, mai dă-mi. Cine-o dus steagu ? 

— «Nu lam dus eu, Nataliţo, lam înfășurat și lau luat 
fetele de amindouă capetele“. 

Nataliţa, zimbi trist şi zise: 

— „Ca şi mine... Cum m'am dus și cum m'am întors! Dă-mi 
o lingură din doctoria cea neagră de pe masă... tare-i rău să 
verşi singe... ţața Maria dela Bădeni 1...“ 

Ne mai putindu-și ținea lacrămile, Nataliţa se intoarse cu fața 
la părete şi-mi zise să mă duc că vrea să doarmă. 

A doua zi, cind venii să văd pe Nataliţa, aflai dela coana 
Maria că bunița plecase la Roman ca să spue doctorului Fiedler 
ce se întimplase Nataliei și să-i ceară doctorii... Se intoarse în 
aceiași zi bătrina, aducind cutii, sticluțe și o mulţime de reco- 
mandaţii pentru Nataliţa. Cu o vădită mulțumire imi arăta coana 
Catinca tot ce adusese, imi spunea şi-mi repeta toate prescrip- 
țiile doctorului. 

— „Ştii ce-o zis nepotu, Ortansico? se lase fata carte pana 
la anu, asta ce-a avut ea vine dela mare creşterea, trebue man- 
care multa și se dorma şi se nu umble mult“. 

_Nataliţei nu i se spusese nimic de recomandaţiile doctorului. 
Coana Catinca, știind dragostea ei de învățătură și cunoscindu-i 
cu de-amănuntul planurile, nu voia s-o supere acum, cind ea avea 
nevoe de cea mai mare linişte. 


Era prin Maiu, examenul se apropia. Nataliţa, care stătuse 
acasă o lună supunindu-se îngrijirilor coanei Catincăi, devent 


NATALIȚA 339 


deodată nerăbdătoare şi se hotări a veni la şcoală de a doua 
zi chiar. 

— „Nu vrau, Ortănsico, să pierd un an, tmi zicea ea. Mai 
bine învăţ acuma şi la vară stau degeaba. Mata ştii că la con- 
curs se ţine samă de notele dela examenu de absolvire al clasei 
a patra ? Am rămas destul de-n urmă, acuma sint de tot bine, 
la ce să mai stau acasă ?“ 

Din ziua aceia şi pănă la examen, cu toată nemulțumirea 
buniţei, Natalița urmă regulat la școală. Ca întotdeauna învățam 
împreună, ceteam, vorbeam. Nataliţa însă nu mai era aceia de 
mai înainte. Nu puteam pricepe atunci la ce se datorea acea 
schimbare, dar o vedeam, o simţeam și mai mult, căci ea făcuse din 
Nataliţa o altă ființă.— Venea acum la școală mai regulat ca ori- 
cînd, ştia bine lecţiile. Nu le mai învăţa însă cu drag ca altă dată. 
In recreație răminea în clasă, pentrucă nu putea suferi zgomotul. 
Grădina dela curte, deși în toată frumuseţa ei, n'o mai atrăgea. 
Natalița nu se mai bucura de o zi frumoasă și timpul rău părea 
că nu-l vede. Deși foarte strins legate de copilăreasca noastră 
prietenie, aveam impresii pe care nu i le spuneam, pentrucă în ele 
era ceva nedeslușit, ceva ce n'ași fi ştiut să spun. Admirația 
ce mi-o inspirase, acel sentiment rar la copiii de aceiaşi virstă, mă 
făcea să nu pot, să nu îndrăznesc a e intreba. De mi-ar fi spus 
chiar,— cine ştie de ași fi putut pricepe adevărata cauză a schim- 
bării ei... De influenţa fizicului asupra sufletului eram departe să 
bănuesc ceva. Şi apoi, pentru mine, Nataliţa nu mai era bolnavă: 
știam că bolnavul nu minincă și nu umblă!... 

Coana Catinca, tot ea biata bătrină, mă lămuri puțin. Intro 
zi, cînd era la noi, venind între altele vorba despre Nataliţa, bä- 
trina spuse mamei, oftind : 

— „Coana Sofica, draga, fata nostra nu-i sanatosa. Nata- 
lita coace o bola. Dar cui se spun ? lui Scarlațel ? Mariei? Ea 
o zis caeu sunt o cobe şi de atunci eu tac, dar ma dore inima, 
coana Sofica draga“. 

Din acea zi, sentimentul meu de admiraţie pentru Nataliţa 
se mări. Ea era bolnavă și nu spunea, nu se plingea. De ce oare? 
Ca să nu îngrijească pe părinți ? Pe coana Catinca să n'o supere ? 
Credinţa aceasta, întărită pe fiecare zi de starea curioasă a Na- 
taliței, făcu se răsară în sufletul meu de copil un sentiment de 
nespusă milă. Nu ştiam ce să fac ca Nataliţa să se schimbe. să 
se inveselească, adică, după cit pricepusem eu, să se însănătoşas u. 
Reamintindu-mi una din prescripţiile doctorului dela Roman, de 
care-mi vorbise coana Catinca, chemamn ades pe Nataliţa la mine 
şi o hrăneam cu tot ce era mai bun prin cămară. li dam să bea- 
vin vechiu din care auzisem că cereau mulți bolnavi. Mi se pă- 
rea că fiecare picătură pe care o gusta îi făcea bine. Purtam la git 
o cryce pe care mi-o dăduse străbunica, ca să mă apere de boli. Nata- 
lița avea mai multă nevoe de acel tahsuian. Mă ferii a-i spune 
proprietățile, şi ea o primi, foarte bucuros, în chip de dar. 

Examenul îl trecu Nataliţa foarte bine. Ea eşi premianta in- 
tăia, şi eu a doua. 2 


-340 VIAŢA ROMINEASCA 


— „Alfiluat şi tu, Popovici, premiul întăiu, îmi zicea dom- 
nișoara Platon, dacă aveai zece şi la conduită, ca Bănulescu.“ 

Nu cred să fi fost vreodată mai puţină rivalitate între 
două colege. Nu numai că nu mă gindisem niciodată să întrec 
pe Nataliţa, dar eram foarte mulțumită de succesul ei, la care 
de altfel mă aşteptam. Nici sănătatea, pe care părea a o fi recă- 
pătat, nici premiul și nici chiar perspectiva de care se bucu- 
rase Natalia un an intreg, nu-i schimbase însă dispoziţia. Era altă 
dată atit de vovbareţă,—putea! sta acum ceasuri întregi fără a 
vorbi nimic. Pe cit era de neastimpărată odată, pe atit cra de li- 
niştită acum. 

-- „Nu ştiu ce maiam, Ortănsico, nu mă doare nimic, nu 
mi-i rău, îmi pare însă că sint de lemn. Mi-i greu de orişice 
şi chiar de mine, ce-o fi oare ? Trebue de pe acum să încep a 
învăța, să mă prepar, și nu ştiu de ce nu mă trage mima.“ 


Intro zi Nataliţa plecă cu coana Catinca la Roman. 

— „Sa dus baba să mai arate pe Nataliţa la doctorul 
Fiedler, îmi spunea coana Maria, parcă ce are fata? Așa-i baba, 
numai boale şi morţi vede, cobea dracului!“ 

Intro carte postală ce primii de la Nataliţa. ea imi 
scria: s'au dus planurile mele, eu trebue să fiu croitoreasă nu 
profesoară. Ne întoarcem Duminică dimineaţa, să vii devreme. — 
Nu inţelegeam nimic şi nu-mi închipuiam nici o legătură între 
ceia ce-mi scria Nataliţa și starea sănătăţii ei. Așteptam cu ne- 
răbdare Duminica. Mă dusei în acea zi şi mai devreme ca de 
obiceiu. Nataliţa mă aștepta în poartă. 

— „Ai primit scrisoarea mea Ortănsico ? 

— „Da. Şi.... ce-ai înţeles. mă rog, mă întrebă ea rizind. 

— „Că nu mai vrei să dai concurs. 

— „Bravo! Bravo! Ortănsico, bine mai înţelegi! Nu vreau? 
Ori nu mai pot? zise ea ţipind aproape şi roșindu-se tare. 
le-am chemat să te intreb ce crezi tu. Dar lasă-mă întăi: 
să-ţi spun din capăt. Chiar în ziua cind am ajuns la Ro- 
man, bunița m'o dus la moșu doctoru; eu credeam că sintem 
la vizită, cînd îl văd că mă chiamă în altă odac şi-mi spune: 
„Bine că ai venit să te văd şi eu. Astă primăvară ai fos: 
bolnavă. N'am putut atunci să mă duc la Vulcani, aveam 
bolnavi. Acum, pentrucă ai venit tu, hai să mai vedem cum 
mai merge“.—Mă ascultă, neamțu, mă ciocăneșşte pe piept. pe 
spate, îmi zice să tușesc, iar ascultă, mă întreabă dacă potminca 
mult, dacă dorm bine, dacă nu obosesc cind merg, şi dacă mă 
der oasele. l-am spus că n'am tuşit de astă primăvară, că mi- 
ninc și dorm bine. Ce era să-i spun? Că nu-mi mai place cum 
face bunița mincarea, și de aceia nu mai pot minca. sau că ho- 
răe de scoală pietrele și nu mă lasă să dorm? Se vede că doc- 
toru era nemulțămit de răspunsurile mele, cari poate nu se prea 
potriveau cu părerile lui, căci mi-a zis: „Spune drept, că aici 
nu ne jucăm.“—Dacă mă obosesc şi de mă dor ciolanele, mo 
întrebat de multe ori. l-am spus şi eu, la urma urmei. că-i tare 


NATALIŢA 34 


salteaua din pat și că mă dor! Crezic'o ris, neamţu? Așșa... 
nici n'o zimbit măcar! Spovădania nu s'o sfirsit aici, m'o mai 
întrebat ce-am mai învățat pănă acuma și ce mai am de gind 
să învăţ? I-am spus, și atunci o sărit neamțu de pe scaun. o 
inceput să dee iute din cap și din amindouă minele și să strige 
aproape : „Nu, nu, nu, asta nu se poate, nu, nu-i bun. Am mai 
spus odată la mătușa ce să facă, nu mă ascultă !..“ — Nebunise 
neamțu. Cine știe cui o mai fi spus el polologhiile estea, şi credea 
că buniţei!... Nu. ştiu ce-o mai fi vorbit el cu bunița, căci sara, 
la masă, mi-au părut cu toţii ințeleși să mă siătuiască să nu mai 
dau concurs, să nu mai învăţ la Centrala. Mătușa, mama docto- 
rului, mă poftea să stau la dumneaei și să urmez la școala pro- 
fesională. Doctoru zicea că asta-i bun, că-i mai ușor, că altfel nu 
se poate !—Mata ce crezi, Ortănsico ? Oare nu cumva tataia o fi 
pus pe bunița să vorbească cu doctoru ? poate că-i este frică să 
nu-l coste prea mult întreţinerea mea în şcoală, sau vrea să sfir- 
şesc mai iute ca să ciștig... Ar trebui tataia, dacă aşa se gin- 
dește, să-mi spue curat. De ce să mă trimeată la Roman... la 
doctor !... Mata ce crezi, Ortănsico ? 

— „Eu cred, Nataliţo, că tataia matale nu-i amestecat deloc. 
Oare la școala profesională n'are să cheltuiaseă cu mata, ciubo- 
tele, rochii... lucru cît o costa încă. 

— „Ei, Ortănsico, mata nu ştii... Mătușa şi vară-mea au 
destule vechituri. 

— „Atunci, Nataliţo, cum ţi le poate da la Roman, ţi le-ar 
putea da şi la lași. 

— „Aşa ar trebui să fie, Ortănsico, tot acolo ar veni, dar, 
vezi mata, cînd sînt în ochii ler e altă ceva, și cind nu.... mă 
uită! Tataia şi mamaia nici nu ver să audă de Scoala Centrală, 
nu ştiu ce le-o maifi spus buniţa. De unde erau aproape să mă 
lase să fac ce voiam, acuma s'au schimbat de tot... Cind i-am 
zis tataei astăzi că am să încep să mă prepar de concurs, s'o 
supărat, o trintit ceașca de cafe şi mi-ozis: „Ce? nu te vezi? 
ești ca o scîndurică !*— Cum sinteu Ortănsico * Slabă tare? Mai 
slabă decit l.enţa lonescu ? 

— „Nu, Natalijo, mie nu mi se pare. 

— „De ce zicea atunci Fiedler că n'am să pot învăța și, 
la urma urmei, de ce m'o fi dus buniţa la doctor?! 

— „Eu cred, Nataliţo, că el te îndeamnă să faci şcoala pro- 
fesională, pentrucă-i mai uşor. Ştie că ai fost bolnavă, că ai ne- 
voe deo hrană mai bună şi asta nu-i la școală și mai ales la 
Centrală ! La mătușa matale e altă-ceva, ca la Nemţi... 

— „Cu alte cuvinte eu trebue să mă fac croitoriță? Cind 
ai să vii mata din pension, ai să chemi croitorița, pe Bănuleasca, 
să-ți lucreze rochii. Ea, are să. aștepte în sală sau are să plece, atunci 
cînd duduia n'are să fie dispusă să încerce... Săracă Nataliţă !“ zise 
ea cu vocea înecată "n lacrămi. 


342 VIAŢA ROMINEASCA 


Din ziua aceia ea nu-mi mai vorbi nimic. Ne vedeam ades, 
părea insă că  secase deodată izvorul de nesfirșite destăinuiri 
Amîndouă simţeam acea jenă de a tăcea ceva ce aveam de spus. 
Timpul, care altă dată ne părea prea scurt pentru tot ce aveam 
de spus şi de făcut, trecea acum atit de greu! Şi una şi alta 
ne dădeam samă de această schimbare. Amintirea timpului tre- 
cut ne făcea s'o ascundem, să voim a nu o simţi. Pentru aceasta re- 
curgeam la stratageme. Propuneam Nataliţei să mergem la gră- 
dină sau la vre-o colegă, să cetim sau să jucăm concina 
prădată. Nataliţa se gindea în totdeauna pănă să ia o hotărire şi, 
fără schimbare, iși alegea distracţia care reclama mai mult timp. 


Era în Septembre, în ajunul deschiderii şcolilor. După in- 
demnul unor rude, părinții mei se hotărise să mă dea la un pen- 
sion francez. Alergai la Nataliţa să-i spun. 

— „Ştiam, Ortănsico, că mata ai să mergi departe... de mine-i 
mai greu. Trebue să-mi aleg: mă fac croitoriță sau rămin cu pa- 
tru clase primare, așa ca fata Marghioalei cea de colo, zise Na- 
talita, arătindu-mi o fată dormind pe prispa unei case. Ea-i învă- 
tata satului, și eu ce-ași fi? Nu; mai bine să mor.“ 

Eram gata de plecare la laşi, cînd Natalița veni într'un su- 
flet la mine. 

— „Am să-ţi spun ceva, Ortănsico, îmi zise ea, luindu-mă 
la o pane 

— „Un secret?— „Da, Ortănsico, și te rog să nu spui nici 
coanei Soficăi pănă nu se va hotărî. E un mare bine ce te rog 
să mi-l faci. Am 'auzit, mi-a spus odată vară-mea, Olga Fiedler, 
că'n pensioanele private se primesc fără plată eleve sărace care, 
dupá ce termină şcoala, sau chiar in cursul superior, dau lecții 
în şcoală, supraveghează, însiirşit se plătesc şi ele cum pot de 
binele ce li s'o făcut. M'am gindit, Ortânsico, că un an doi mai 
mult la pension, tot ar fi mai bine decit să mă hrănesc cu acul: 
sau să rămin acasă. Vorbește cu directoara şi scrie-mi, Ortănsico, 
indată, să nu pierd mult timp. Ce bine mi-ar părea se fim intr'o 
școală... Cind am fost la Roman mi-a dat doctoru Fiedler cîțiva 
franci, şi, cu ce mi-o mai dat tataia la anu nou, imi ajunge pen- 
tru drum şi o parte din cărți. De cărți n'am să am mare nevoe, 
dacă învăţăm împreună, ca pănă acum“. 

Făgăduind Nataliţei să vorbesc cu directoara îndată ce voi 
ajunge, ne despărţirăm, lăsind'o mulțămită şi veselă, cum n'o vă- 
zusem de mult. 

Drumul cu trenul, impresia pe care mi-o făcu aco oraş mare, 
laşii, revederea rudelor, școala, inslirşit toată această mare schim- 
bare în viața mea, mă ameți într'atit, incit uitai cîteva zile fä- 
găduinţile ce le făcusem  Nataliţei. Aceasta, nerăbdătoare, îmi 
scrise : „dacă nu răspunzi îndată, iau pinză, foarfeci, aţă şi plec“. 
Nu ştiam ce să fac, cum săvorbesc cu directoara, căreia nici 
nu îndrăzneam să-i stau în față. Făgăduisem Nataliţei, inchipu- 
indu-mi pe directoara ca o altă domnişoară Platon. Timidi- 
tatea, jena ce o simţeam în fața doamnei Gallet, stabilea deo- 
sebirea care era intre cele două directoare. Pregăteam în 


NATALIȚA | 343 


minte tot ce aveam de spus, mă duceam în cancelarie foarte 
hotărită să vorbesc. Cind d-na Gallet iși ridica ochelarii pe nas 
şi mă privea intrebindu-mă ce vreau? plecam ochii, bilbiiam 
numele vre-unei eleve și nu ştiam cum să nemeresc uşa... 

După citeva asemenea expediții in cancelarie, pierdusem cu 
totul nădejdea să mă pot ținea de făgăduință, cind, vorbind de a- 
cest lucru uneia din colege, aceasta îmi spuse: 

— „Ştiu, prietena matale ar vrea să fie ca domnişoara 
Florian. Am auzit că-i de opt ani aici, îi saracă, şi madame Gallet 
o ținut-o fără plată; in schimb ea dă de un an lecții în școală şi 
face repetitoriu de două ori pe săptămină.“ 

Domnișoara Florian, căreia îi vorbii în acea zi chiar, spuse 
doamnei Gallet motivul repetatelor mele încercări. Directoara mă 
chemă de astă dată în camera ei și mă puse să-i istorisesc cum 
ajunsesem să mijlocesc pentru acea fetiță. Chipul ei de a-mi 
vorbi mă încurajă atit de mult, incit îi spusei în scurt tot ce mă 
impinsese să-mi iau acea însărcinare. Directoara mă netezi pe 
cap Şi-mi zise: „Tu esune bonne petite fille, dar acum n’o să pot 
primi eleve in condiţiunile în care ar vrea să între acea fetiță“. 
Dacă acest sitrșit mă descurăjă,---in începutul vorbelor doam- 
nei Gallet, în acele ctteva cuvinte franțuzești îmi era toată spe- 
ranța.... Le repetai de mai multe ori în minte pănă ajunsei în 
clasă. Cea întăi elevă, care-mi eşi inainte pe coridor, trebui să-mi 
traducă „tu es une bonne petite fille“. Orișicind această părere 
a doamnei Gallet m'ar fi măgulit, acum ea nu făcea decit să 
mă împace puțin cu mine însămi. De cind văzusem mai bine pe 
directoara, de cind îmi vorbise atit de frumos, mă învinuiam că 
lăsasem să treacă atita timp, că nu avusem îndrăzneala să vor- 
besc, şi că făcusem pe biata Nataliţă să aştepte în zădar. 

Nu știam ce să fac, în ce chip să-i dau răspunsul doamnei 
Gallet. Stricai o jumătate din caet făcind ciorne. In una spuneam 
prea mult, în alta prea puțin, în o a treia nu eram destul de în- 
țeleasă. 

Domnişoara Florian imi veni în ajutor: 

— „Ca să n'o superi prea mult pe colega ta, îmi zise ea, 
scrie-i că anul acesta nu se primesc eleve în condiţiunile în care 
ar vrea să intre ea, dar dela anul viitor.... Astfel ii vei lăsa pu- 
ţină speranță, și pănă la anu multe se schimbă“. 

Așteptam nerăbdătoare răspunsul Nataliei. Ea tmi scrise că, 
după atita tăcere, prevedea ce va veni, totuși era bine, mai bine 
decit se aștepta ea! 

Nataliţa se hotărise să prepare singură clasa și, ca să facă 
voia părinţilor, urma şi la școala profesională, un an numai „atit 
cit să mă învăţ a ţinea bine acu în mină“. Ne scriam des. Nata- 
lita îmi vorbea de profesoarele ei, care nu observau un lucru de- 
cit atunci cînd era rău făcut; de colegele ei, cu care nici ea nu 
ştia de ce nu se putea înțelege; însiirşit de micile neajunsuri din 
familie. „Un an nu-i mult“... nu uita să repete Nataliţa in toate 
scrisorile. 


43 VIAȚA ROMINEASCA 


După dorinţa ei, îi descriam cu deamănuntul viața din pension, 
tot ce invățasem şi ce făcusem intro săptămină. hRecreaţia de 
Duminică era toată consacrată acestor comunicări. 

Mă deprinsesem atit de mult să primesc vești dela Natalița 
in aceiași zi şi aproape la aceiaşi oră, incit, atunci cind ele so- 
seau cu o intirziere cit de mică, mă simţiam parcă lipsită de ceva 
absolut trebuincios O nespusă neliniște mă cuprindea, și nu-mi 
aflam loc pănă ce nu primeam scrisoarea așteptată. Intro Dumi- 
nică nu-mi veni de loc acelziar săptăminal. La citeva scrisori, pe care, 
în afară de ziua fixată, le scrisei Nataliţei. iarăşi niciun răspuns. 
Nedumerirea mea nu ţinu mult: aflai dela tată-meu vestea tristă 
de nenorocirea care lovise familia Bănulescu. Nu se ştia prin ce 
imprejurare conu” Scirlat fusese tirit de alţiiintr'o afacere, care-l duse- 
se inaintea justiției și de acolo la inchisoare preventivă. Nataliţa era 
acasă bolnavă. Ii scrisei iar, fără a primi răspuns. Cind venii în 
vacanța de Crăciun, fără vre-o altă explicaţie, mi se interzise să 
mă duc la Nataliţa. Pe toate cunoștinţile noastre, care ar fi fost 
in măsură să-mi spue ceva de dinsa, le întrebam fără a putea 
afla mai mult decit ştiam eu. Bănulescu era închis şi fata rău 
bolnavă. Cu toată frica ce aveam să nu afle mama, scrisci 
Nataliei prin moșu Vasile, vizitiul nostru, rugind'o să-mi răspundă 
tot prin aceeaşi poştă. Imi pare că văd acea scrisoare pe care 
mă dusei s'0 iau diu grajdiu. Cuprinsul mi-l amintesc cuvint cu 
cuvint, pentrucă el mă impresionă adinc : 

„La noi, Ortănsico, e mare nenorocire. Tataia.... vei fi aflat 
ce i s'a intimplat. Eu simt că am să mor de supărare, dar n'aşi 
vrea să mor, Ortănsico, înainte de judecarea procesului tataei, cind 
știu eu bine că trebue şă-i iasă dreptatea. Tare-mi pare rău că 
nu vii la mine. Cred că nu te lasă coana Sofica. Nici bunița nu 
se mai duce. De ce s'or fi supărat? Eu nu ştiu, dar mata ştii? 
Scrie-mi cind poţi, tare mă mingii, și trimete-mi cărți să citesc“. 

In casă se vorbea rarde Bănulescu, şi, cind prindeam cite-o 
vorbă, mintea mea se pierdea în interpretări care, totuşi, nu-mi a- 
jutau se aflu mai mult decit mi se spusese. 

Intr'o zi auzii pe tatăl meu zicind mamei: 

„Mine mă duc la Odobeni, se incepe sesiunea “Curţii cu 
juri. De ar scăpa bietul Bănulescu, plătește păcatele vulpoiului de 
Simionescu.  Dac'oiu cădea intre juraţi, știu eu ce să le spun, 
ştiu eu unde-i slabă aţa..... 

— „Păcat de dinsu, săracu, urma mama, şi de îată ii mai păcat. 
Dacă nu-i achitat tatu-so, moare Nataliţa. Mi-a spus Manoleasca că 
a dato în atac, supărarea asta are s'o omoare săraca“. 

Pe atunci nu știam gravitatea acestei boli și nu incetam să 
intreb pe oricine, chiar pe slugi, ce fel de boală-i atacul, dacă-i 
mai rău ca tusa măgărească, gilcile și chiar decit coriul! 

- „Ră boală, dudue, zicea Catinca bucătăreasa, mai ră și 
decit lungoarea. Iaca așa, te stingi pe chicioare. Nevasta lui Zä- 
hărescu, Dumnezău s'o erte, de atac o murit. Cică şi duduia Na- 
taliţa lui conu Scirlattot de atac zace. Să nu te duci acolo, dudue, 
că-l] iei, zăul!“. 


XATALIŢA 335, 


in scrisorile ce-i trimeteam Nataliţei prin moșu' Vasile 
nu pomeneam nimic de boala ei. Pe motiv că eram nemulțămită 
Ja pension și nu mai aveam ce-i spune nou, încetai corespon- 
dența dela şcoală, pentru a nu mai ațița in sufletul Nataliţei pă- 
rerea de rău, care părea acum amorţită de acea mare durere su- 
fletească. 

Intr'o zi, în scurt timp după vacanţă, aflai dela tată-meu că 
Bănulesculiusese achitat cu mare majoritate de voturi. Scrisei 
Nataliţei, arătindu-i, cum puteam eu mai bine, mulțămirea pentru 
sfirșitul pe care-l aşteptam. 

Ea îmi răspunse citeva cuvinte numai: „De cînd o eşit drep- 
tatea tataei, de cind o fost achitat, parcă nu mai am nici o do- 
rință. De voi muri, Ortănsico, mor mulțămită-“. 

Mă gindeam intruna, şin mintea mea de copil nu se pu- 
tea cristaliza ideia că Nataliţa să fie atit de greu bolnavă și să 
moară. Ştiam frica ei de moarte şi nu înțelegeam cum ajunsese 
ca so poată privi cu atita nepăsare.—lIn vacanţa Paștelui nu pu- 
tui comunica nici într'un chip cu Nataliţa: plecase cu coana Ca- 
tinca la Roman. 

Intr'una din cele întăi zile ale vacanței mari, veni la noi coana 
Catinca. Tristă, slabă, girbovită, biata bătrină era de nerecunoscut. 
Cind mă văzu, i se umplură ochii de lacrămi. Mă imbrăţișă să- 
rutindu-mă pe amindoi obrajii. 

— „Draga buniţei, Ortansica, tare îmi mai era doru de 
mata. Nataliţa... Nata...liţa, putui deabia auzi în plinsul care zgu- 
duia tot trupul bietei bătrine. Se duce Nataliţa ! Mi-o spus ne- 
potu ca nu mai scapa... ea tare te doreşte, Ortansica, m'o trimes 
se ma rogu de coana Sofica ca se te lase se mergi la dinsa“. 

Ca să-mi ascund lacrămile, mă pretăceam a căuta în săl- 
tarul mesei lingă care şedea bătrina. 

— „De ce n'ai venit la noi atita timp, Coană Catinco ? 

— „Duşmanii, Ortansica, numa de la pricina lor, îmi șopti ea. 
Cind o fost închis Scarlaţel, toți o zis ca o fost lucrat de conu Mihala- 
che. Eu, prosta, am venit atuncea la coana Sofica s'o întreb, și 
coana Sofica m'a dat afara. Acuma, la judecata, s'a văzut, Or- 
tansica, cit o făcut conu Mihalache pentru noi. Dumnezeu să-i 
dee sanatate și norocu, zise bătrina făcind cruce. Dupa judecata 
am venit la coana Sotica se ma rogu se ne erte, şi coana Sofica 
o zis că n'are nimica cu noi. Ortansica, Ortansica, suntem tare 
batuți de Dumnezeu. Scarlaţel rău bolnav în pat, Nataliţa“... Ochii 
bătrinei se înetau iar în lacrămi. 

Mama intră în casă. 

— „Sărut mina, coană Catincă. Ce mai faci ? 

— „Of! Of! OË! coana Sofica, fu răspunsu bătrinei, din 
ai cărei ochi curgeau șiroae de lacrămi. Am venit, coana Sofica 
draga, se ma rogu se dai mata voe la Ortansica se merga la 
Nataliţa, tare o doreşte s'o vada. 

— „Conu Scirlat e mai bine? 

— „Nu, Coana Sofica, nu, slab tare Scarlațel. Nu mininca 


o 


346 VIAŢA ROMINEASCA 


nimica, nu dorme, se vaita toata ziua şi noapte, de se rupe i- 
nima... Doamne, Doamne, invocă bătrina sculindu-se în picioare 
și indreptindu-și privirea spre iconostas—ia-ma, Doamne, nu ma 
osindi la ateta nenorocirea... Haidem, Ortansica. că-i tare mult 
pana la noi“. 

— „Du-te de te îmbracă, îmi zise mama, şi, făcindu-se a-mi 
așeza pieptenele de pe cap, imi șopti :* „Să n'o săruţi și să nu 
mininci nimic după Nataliţa“. ý 

De mină cu bătrina, ne scoboram incet spre sat. Tăceam 
amindouă. De frică să nu stirnesc plinsul bătrinei, n'o intrebam 
nimic de Natalița. Coana Catica părea preocupată de ceva. De 
odată inceteni și mai mult pasul, oită adinc şi-mi zise: 

— „Ortansica draga, mi-o spus nepotu, doftor Fiedler, ca Nata- 
lița are o bola de care se umple. Mata so saruți pe fruntea.“ 

Ajungind la poartă, incercai s'o deschid. Coana Catinca mă opri. 

— „Nu poţi Ortansica ! S'o stricat, şi daca nu-i Scarlaţel... 
n'are cine,“ zise bătrina bătind cu pumnul în portiță. 

După citeva bătăi, auzii scirțiind ușa bucătăriei şi pași gre- 
oi pe lespezile de piatră de lingă poartă. 

— „Cine-i acolo ? întreba Ileana. 

— „Noi, Ileana, hai deschide mai repede“. 

Servitoarea ridică puţin portiţa 'n sus, o zgudui şi o des- 
chise... 

— „lrrra! duduia Ortănsica. Ghine cai mai venit că taare 
de mult nai mai fost pe la noi, dudue—ptiu! să nu-ți hie de di- 
ochi, taare ai mai crescut. Da poftim înuntru,“ zise Ileana dindu-se 
la o parte. 

Intrind în ogradă, rămăsei pironită în loc. Totul mi se părea 
străin, sălbatic. Din iarba atit de bine îngrijită altă dată se ridi- 
case acum o pădure de urzici, patlagină şi scai. Buna-dimineaţa, 
care acoperea odată tot gardul grădinuței, rămăsese mică, incbir- 
cită şi înăbușită de copăceii de cucută. In grădinuță se mai ve- 
dea ici și colo cite un fir de rozetă. Coana Catinca, observind 
impresia dureroasă ce-mi făcea acea părăsire, acel pustiu. dā- 
du desnădăjduit din cap, arătindu-mi, din ochi numai, fereasta e- 
tacului unde zăcea Nataliţa. Ca și cind arfi voit să mă puc mai 
iute în fața altor lucruri mai vrecnice de impresia ce-o 
aveam, coana Catinca mă luă deodată de mină, indreptindu-mă 
spre ușa dela sală. Coana Maria îmi ieși înainte. 

O arătare, biata coana Maria. Umbra zimbetului ce-l încercă 
văzindu-mă, fu o strimbătură. 

— „Bine ai venit, Ortănsico, tare te mai dorește Nataliţa. 
Coana Sofica s'o supărat pe noi; dar pe mata de ce te-o oprit să 
vii la fata noastră ? Nataliţa îi tare slabă. Mata să nu-i spui, şi 
să nu cumva să te miri, mă rog matale“. 

Coana Maria deschise incet ușa dela etacul Nataliţei. Prin 
pinza groasă dela stor străbătea o lumina atit de slabă. incit 
deabia putui distinge patul unde zăcea Nataliţa. Coana Maria se 
apropie de bolnavă şi-mi făcu semn să mă opresc la ușă. 


é 


NATALIA . 347 


Acum, cind ochii mi se mai deprinsese cu întunericul. ve- 
deam pe Nataliţa culcată şi întoarsă cu fața spre părete. Simţind 
pe cineva lingă dinsa, ea mormăi cîteva cuvinte pe care nu le înţe- 
leserăm nici eu, nici coana Maria. 

— „Ce-ai zis, Nataliţo? întrebă ea, apropiindu-se şi mai 
mult de pat“. 

— „Am zis... am zis că aţi face tare bine să mă mai lă- 
sați în pace. Ce tot umbli pe-aici, mamae? O vinit bunița? dar 
Ortănsica ? Aşa-i că n'o lasă coana So...“ O tusă ușoară îi inecă 
vorba. 

Cu vocea răgușită, stinsă, în care totuşi se distingea o im- 
putare, Nataliţa "urmă: „Vă învirtiți de dimineață pănă 'n sară 
împrejuru meu. Nici mata nici bunița nu vă gindiți să-mi dați 
doctoria regulat. M'am săturat, mamae, de stat în pat. Asta mă 
slăbeşte, nu vezi ? 

— „Eu venisem acuma să-ți dau siropu, huniţa e dusă la 
Ortănsica, aud poarta, mi se pare că vine...“ 

Pe cind vorbea, coana Maria îmi făcea semn să mă ascund 
după.un dulap. 

„Uite, mamae, uită-te, vine Ortănsica ? Ce stai așa ? Ri- 
dică stări. du- te afară de vezi vine? Nu, mamae? Vino 'ncoace, 
dă-mi mina să mă 'ntorc pe dreapta“. 
| Coana Maria aplecindu-se peste bolnavă îmi arătă ușa. Tre- 
cui nesimţită în camera de alături, de unde, prin întredeschiză- 
tură, ascultam tot ce vorbia Nataliţa. 

„Incet, mamae, ce mă zmunceşti aşa? tare ţi-s slabe minile, 
parcă a ar fi de lemn. Salteaua asta cind o mai preiaceţi ? îi ca o 
scindură de tare !“ 

Dupăce ajută pe Nataliţa să se întoarcă pe dreapta, coana 
Maria veni după mine în camera de alături, şi-mi șşopti: 

— „Uitasem, Ortănsico, să-ți spun că Nataliţa nu-i cum o 
ştii, boala o făcut'o tare supărăcioasă, să n'o conirezi, mă rog 
matale. Stăi aici, că te chem eu“. 

Coana Maria deschise incet ușa și spuse Nataliţei: 

— „Vine şi Ortănsica cu buniţa, îi prin ogradă...* 

Privind prin perdeaua dela geamul ușii, văzui pe Nataliţa 
jăcind o siorţare ca să se ridice. Coana Maria o ajută aşezindu-i 
penele mai sus. 

„Aşa, așa, mamae, zicea ea mulţămită. Aaina tare bine. 
Cheamă pe Ortănsica-“. 

Coana Maria trecu pe lîngă mine în sală, se întoarse, mă 
luă dela ușă şi mă trecu în etacul Nataliţei. Cu toată hotărirea 
mea dea mă stăpini, cînd o văzui, rămasei ca de piatră în mijlocul 
odăii. Ceia ce sta acolo 'n pat nu era Nataliţa, nici măcar o ase- 
mănare a aceştia; era o alcătuire de oase îmbrăcate într'o piele 
galbănă lucioasă! Nataliţa, în bucuria de a mă vedea, nu ob- 
servă impresia ce-mi făcuse, nici nu avu timp, Căci, împinsă pe 
la spate de coana Maria, păream a alerga spre patul ei. Nataliţa 
îmi intinse amindouă minile. Eu o sărutai pe frunte. 


348 - VIAȚA ROMINEASCA 


— „Ce? Ortănsico, mă săruţi ca- buniţa și ca popa? Așa-i 
moda la şcoala voastră, ori aşa scrie la carte ? Se poate, Ortăn- 
sico, să nu vii atita timp pe la mine? Am fost bolnavă rău, su- 
părată de moarte, şi mata ştiai, şi n'ai venit. 

— „Ce eram să fac, Nataliţo. Nu mă lăsa mama, am auzit că 
se sfădise cu coana Catinca și de asta... Pe ascuns nu puteam. 

— „Ai dreptate, zise Nataliţa, ingirind deabia, dar tare 
mi-o mai părut rău! Dacă veneai pe la mine, cine ştie... poate 
îinduram mai uşor supărarea care era cit pe ce să mă dee gata. 
Am primit toate scrisorile matale, nu ţi-am răspuns, pentrucă tot 
ce ţi-aşi fi spus, ştiai dela alții...“ 

Nataliţa tăcu deodată, se şterse pe frunte cu batista pe care-o 
ținea în mină, opri un acces de tusă înghițind de mai multe ori, 
apoi urmă: 

— „Ştii că am întrat la școala profesională. Cind s'o întim- 
plat istoria cu tataia, m'am întors acasă, m'am imbolnăvit de su- 
părare şi iaca, pănă mai dăunăzi credeam că mor. Acuma sint 
mult mai bine, nu mă doare nimic, sînt tare slabă. M'ași îndrepta 
mai iute, Ortănsico, dacă aşi fi mai bine îngrijită. Mamaia trebue 
să caute pe tataia care-i bolnav dincolo. De cind o avut supă- 
rarea ceia, tot aşa o duce. Buniţa, săraca, nu mai poate, 
uită, n'aude nici cit auzea înainte, şi de cit să țip, mai bine răbd. 
Vezi ? astăzi n'am luat încă din siropu celde pe masă, care-mi 
jace tare bine. Dă-mi mata, Ortănsico, o lingură plină“. 

Destupai sticla ca să torn. Nataliţa mă opri. 

— „Miroase, Ortănsico, și gicește cu ce-i făcut? 

— „Brad, așa mi se pare. 

— „Mai sint multe, zise Nataliţa zimbind, gudron, creosot. 
Am pus pe Ileana să întrebe pe şpițer pentru ce se dă siropu 
ista, şi elo spus că-i pentru atac. Eu, Ortănsico, am fost aproape, 
aproape de tot, dar bine că a dat Dumnezău să scap. Dacă nu 
era tataia achitat, mă duceam“. 

Coana Catinca ne aduse pe tablă dulceţi şi apă. 

— „la mult, Ortănsico, îmi zicea Nataliţa, știu că matale îți 
place şerbetu de alămie. Eu am spus buniţei să facă pentru mata. 

— „Nu iai, Nataliţo ? 

— „Nu, că mă zgirie pe git, şi deabia acuma s'o mai rărit 
tusa, Ori... dă-mi, buniţo, da nu mult“. 

Coana Catinca înfipse virful linguriţii în şerbet şi-i dădu 
Nataliţei ; apoi voi să plece. 

— „Stâi, buniţo, ce fugi așa? mai dă-mi, iaca, pune-mi 
aici pe îariurioară, zise Nataliţa întinzind lingurița cu care luase 
ea. Decit dulceaţă, buniţo mai bine mi-ai da să măninc.—Mă pos- 
tesc, Ortănsico, numai lapte şi ouă tmi dau. Eu aşi minca mult 
şi bun, ştii, cum mincam noi odată. Aşi prinde putere ca să“... 
Un nou acces de tusă o întrerupse zguduind'o toată. 

— „Acuma, Ortănsico, tușesc rar, și nu mă mai doare ni- 
mica, dar inainte, cînd eram bolnavă, mi se părea că se rupe 
ceva in piept. După toată supărarea, nu știu de unde o mai 
venit și bronșita asta!“ 


NATALIŢA 349 


Coana Catinca, care auzise pe Nataliţa tyşind, alergă să-i: 
dea siropul. 

— „Tirziu, buniţo! L'am luat. Dacă ar veni Ortănsica mai: 
des pe la mine, eu m'ași îndrepta mai iute... Buniţo, ce face 
tataia ? s'o sculat? 

— „Nu, Nataliţa, răspunse bătrina, privind în altă parte. 
Are să se scola peste trei, patru zile. 

— „Greu, buniţo, tare greu mai trec acele trei zile! Ştii 
mata, Ortănsico, că de-o lună îmi tot spun amindouă, că tatai a 
are să se scoale peste trei zile, și eu nu-l văd.... nu-l aud. Ce-o: 
fi oare? Lor fi dus la spital? Ştiu eu, poate că m'o amăgit că 
tataia o fost achitat, poate că lor fi dus iar la Odobeni! Eu 
nam voe să trec dincolo. Nu vrau, nici buniţa și nici ma- 
maia, să mă ajute să fac cițiva pași, parcă aşi fi o piatră de: 
moară! Te rog, Ortănsico, du-te mata de vezi îi aici tataia? 
in casă? în pat ? numai atlta aşi vrea să știu. Orice-ar fi, te jur: 
să-mi Spui drept“. 

Deşi ştiam sigur că Bănulescu era în casă, pentrucă în 
trecere îl văzusem prin geamul dela ușa odăii lui, mă supuse 
dorinţii Nataliţei. 

Conu Scirlat mă văzu cum îl priveam prin geamul uşii: 
şi-mi icu semn să intru înăuntru. 

— „Or-tăn-sica, zise el încet, silabisindu-mi numele, tare. 
bine ai făcut să vii la Nataliţa. Apropie-te să te sărut“. 

Ală plecai pănă la obrazul lui și numai atunci putui să-l 
văd bine. Nu-mi păru atit de slab cît mult schimbat. Nu mai 
era el, avea ceva straniu în figură, care mă făcu să mă depărtez 
indată. 

— „Cum-îi Nataliţa? mă întrebă el, fixindu-şi ochii asupra: 
mea, ca şi cind ar fi voit să gicească adevărul din expresia fi- 
gurii. Maria şi mama mereu îmi spun că-i merge bine. De ce: 
atunci nu vine s'o vadă tataia ? Mi-i frică să nu mor, zise conu 
Scirlat acoperindu-și fața cu amindouă minele şi izbucnind în. 
plins. Eu, Ortânsico, cum vezi, nu mă pot mişca ca să mă duc 
dincolo, şi Natalița trebue să fie şi ea tare rău, dacă nu poate 
veni pănă la mine“. 

Coana Maria, care intra in acel moment în odae, îmi veni: 
in ajutor. 

— „i-am spus, Scirlate, că fata merge spre bine; trebue 
să stea liniștită în pat. Ştii că i-ar face rău -să te vadă așa 
bolnav“. 

Conu Scirlat părea că nu aude nimic, se uita lung la mine 
şi mă întrebă: 

— „Nataliţa știe că eu sint așa de greu bolnav? 

— „Da, cucoane Scirlat, dar, pentrucă nu te vede și nu te 
aude, nu-i vine să creadă că ești aici în casă. Nataliţa își inchi- 
pue că ai plecat la spital şi cite altele“... 

— „Mario, dă-mi un plumb şi o bucăţică de hirtie“. 

Conu Scîrlat, văitindu-se la cea mai mică mișcare, așeză. 


350 VIAȚA ROMINEASCA 


hirtia în palma ştingă și scrise citeva cuvinte. El îmi dădu să 
duc Nataliţei acea duioasă misivă. 

Ea o luă, îmi zise să ridic bine storul, se uită deaproape la 
scris, apoi mi-o dădu zicindu-mi: 

— „Citeşte-o mata, Ortănsico, așa am s'o înțeleg mai bine.“ 

„Nataliţă, draga tataei, te rog să fii cuminte, să stai tare liniştită 
în pat, ia doctoriile regulat ; minincă bine,ca să te îndrepți mai 
iute. De mine să n'ai grijă, mi-i mai bine, dar trebue să ascult 
doctorul, să stau în pat nemișcat. Peste citeva zile avem să ne 
vedem. Te sărută cu drag tataia“. 

Cind siirşii acele citeva rinduri, Nataliţa izbucni în plins. 

— „Acuma pling de bucurie, Ortănsico. Ce bine ai făcut 
cai venit; parcă mi-ai dat sănătate. Ar fi trecut timp mult şi bine 
pănă să le dea dumnealor în cap să mă convingă că tataia-i 
aici, așa cum te-ai gindit să mă convingi mata. Hai, Ortănsicn. 
mai citește odată. Da, da, mi-ai dat sănătate, dar eu ce să-ţi dau 
matale ? iaca..... uitam..... ţi-am păstrat şerbet.“ 

Deși imi spusese mama să nu mininc nimic după Nataliţa. 
şi coana Catinca mă prevenise că-i boală molipsitoare, mulțămi- 
rea cu care Nataliţa imi păstrase şi-mi dădea acea dulceaţă, mă 
făcu să n'o pot refuza. 

- „Ce bine mă simt astăzi, Ortănsico; dac'au să fie trei zile 
tot așa, mă pot scula din pat; mai stau vreo săptămină 'n casă 
cu tataia, pe urmă vinla mata, mergem cu trăsura la schit, luăm 
cu noi cărţile, imi arăţi ce-ai învăţat tot anu și de la Sep... 
tem...bre..., Nataliţa tuși tare, scuipă în batistă şi se uită de aproape. 
merg la lași. 

Se întunecase, mama trimesese de mult trăsura ca să mă 
ia. Nu puteam pleca, parcă ceva mă oprean loc. Nataliţa mă 
ruga să vin şi a doua zi. 

„Dacă nu mine, măcar poimine, Ortănsico ; dar să vii 
mai deneme aşa cum veneai odată... 

Spusei mamei tot ce văzusem, ce auzisem, insfirşit tot ce 
mă impresionase. Văzind'o induioșată, ii cerui voe să mă mai duc 
peste citeva zile la Nataliţa. Mama imi dădu voe, dar în acea zi 
chiar, des de dimineaţă, auzirăm trăgind clopotul cel mare.—Cine-o 
fi murit? întrebă mama pe o femee care venea dinspre partea 
bisericii. 

— „Dă, duducă, cică o murit conu Scirlat Bănulescu. 

— „Cum se poate? nu cred, zise mama holbind ochii. Du-te 
degrabă, Orţanso, şi trimete pe Vasile să intrebe la biserică." 

Zvicenindu-mi inima, împleticindu-mi-se picioarele, ajunsei 
la grajdiu. 

— „Moş Vasile, du-te degrabă la conu Scirlat și vezi ce-i 
acolo ? 

Ca să se întoarcă maiiute, bătrinul se sui intro căruță. Ma- 
ma și cu mine aşteptam în colțul cerdacului. Trecea multă lume 
din sat, dar parcă, şi uneia şi alteia, ne era îrică să întrebăm. 


NATALIŢA 351 


— „Ce-i, moș Vasile ? 

— „O murit, o murit conu Scirlat astă noapte, Dumnezău 
să-l erte. Cică s'o bătut tare mult cu moartea. I-o jele acolo, 
duducă, de pling şi chetrile. O spus Ileana că duduia nu știe c'o 
murit tatu'su. Coana Catinca răcnește în bucătărie, coana Maria 
fugea prin livadă curat ca o nebună. Lingă mort îi numai Maria 
tiganca și dascalu Bosinceanu“. 

— „Mamă, eu mă duc la Nataliţa. 

— „Pentruce? 

— „Ca să stau cu dinsa pănă a îngropa pe conu Scirlat“. 

— „Nu trebue, nu se poate săte duci acuma, copiii n'au ce: 
căuta la morfi. 

— „Nu, mamă, eu mă duc la Nataliţa * —Nu mai putui zice: 
nimic ŞI izbucnii în plins. 

Spre sară, veni coana Frosa, prietena mamei, imbrobodită | 
cu zăbranic negru. 

— „Vin de la Bănulescu. Vai, coană Sofică, mare nenoro- 
cire! parcă o căzut un blăstăm peste oamenii iștia; pe tată îl 
duce la biserică și fata, săraca, deabia mai suflă. 

— „Ştie Nataliţa c'o murit tat'so ? 

— „O păzit'o bietele femei deajuns, dar cum îi ea simți-- 
toare, s'o priceput. De astăzi dimineaţă ţipă, și acuma, cind am 
plecat, era mai mult moartă. Astăzi i-am ţinut de trei ori lumi- 
narea. Nici nu cred să mai ajungă ziua de mine“. 

— „Mamă, lasă-mă la Nataliţa! 

— „Nu se poate, nu se poate; ţi-am spus şi nu înţelegi, nu 
se poate“. 

Adormii plingind, şi a douazi de dimineață mă trezii în su- 
netul clopotului. Alurise Nataliţa. 


_ Constanța Marino 


Arpegii 


Doarme în argint parcul înflorit... 
Vino să redai farmec înseșării. 
Mersul tău ușor, mersul tău vrăjit 
Ar înfiora drumul tăinuit. 

Valuri viorii zboară 'n infinit, 
Zboară 'n infinit ingerii visării... 
Doarme în argint parcul înflorit, 
Vino să redai farmec înserării. 


La venirea ta zarea de rubin 
Se va polei toată cu lumină. 
La privirea ta florile de crin 
Ş'or înmlădia mijlocelul fin. 
Ziua va muri într'un lung suspin, 
Cind va lăcrima vocea ta senină. 
La venirea ta zarea de rubin 
Se va polei toată cu lumină. 


Cantilenă 


Să-ţi spun durerea unui cint de seară 
Ce se resfiră în văzduh încet, 

Un cînt ce 'nfiripează un. regret 

Cind anii trec şi visul dă să piară. 


Vezi, tu nu știi cît de obositoare 

E viaţa, cind ai sta să te alinţi 

La raza unor ochi frumoşi, cuminţi, 
Sclavi doar himerilor torturătoare. 


VIAȚA ROMINEASCA 


Mi-i dor de viaţa încă netrăită 

Și frică mi-e să nu duc în mormint 

Tot ce-am avut şi eu mai drag, mai sfint, 
O inimă stingheră și mihnită. 


Madrigal 


Cind diatanele perdele 
Uşor le faci să se 'nmlădie 
Cu degetele-ţi subţirele, 
Cind te arăţi printre zorele 


Așa drăguță şi zglobie, 
Te-așşi adora o veșnicie, 
De n'ar fi dat să ne înșele 
A vremii nestatornicie. 


H. Th. Ştefănescu 


353 


HOLERA 


De o serie de ani, regulat în lunile de vară, avem la or- 
dinea zilei chestiunea holerei. De obicei gazetele opoziţiei cred 
a-şi face datoria cătră Patrie, atrăgind atenţia publicului, că ser- 
viciul sanitar al statului nu-și face datoria,—că holera este la 
graniță, unde bintue cu furie, producind numeroase victime. Cu 
această ocazie se plasează un număr de ştiri tardive și fantas- 
tice și o serie de teorii asupra boalei, transmisibilității ei şi a 
măsurilor de luat, făurite adhoc, sau scoase, din dicționare înve- 
chite, de oameni necunoscători ai lucrurilor, cum sint în această 
materie gazetarii noştri. 

De fapt, serviciul sanitar este informat de mersul holerei în 
toată lumea, cu mult înaintea gazetelor, și ia, în limita puterilor 
statului nostru, măsurile cuvenite la timp, iar larma, ce se face, 
este de obiceiu și tardivă și plecată din considerațiuni cu totul 
străine de lucrurile în sine și de importanța lor. Pe lingă a- 
ceasta, nu este, cred, o boală infecțioasă acută, afară poate de 
ciumă, care se aibă o literatură aşa de vastă, ca holera, şi, în a- 
celaș timp, despre nici o altă boală nu se povestesc atitea lu- 
cruri fantastice, ca despre holeră. 

In aceste împrejurări, se cuvine să dăm şi publicului nos- 
tru o orientare ştiinţifică în chestiunea holerei, ceia ce vom în- 
cerca să facem în rîndurile de mai jos. 


* 


Patria holerei şi locul, unde ea există în 'mod permanent, 
este India, mai exact valea riului Gange, între afluenții săi Dyumna 
la apus şi Bramaputra la răsărit. La miazănoapte granița patriei 
holerei se întinde pănă în lanţul munţilor Hymalaia, și la mia- 
zăzi pănă la platoul Decan. Din tot acest spaţiu, însemnătate mare 
are delta Gangelui, unde riul, înainte de a se vărsa în Oceanul 
Indian, se desface intro nenumărată mulţime de brațe deosebite. 
Delta Gangelui și localitatea imediat vecină, Bengalia, este a- 
devăratul cuib al. holerei. 

In curs de cinci luni pe an, din Mai pănă în Octombre, 


HOLERA 355 


aici plouă neîntrerupt; dela Octombre începe perioada secetei. 
Temperatura mijlocie anuală este de 280 C. cu mici variaţiuni 
intro parte sau în alta, nu mai mari de 3-4 grade. Cu o ase- 
menea abundență de umiditate şi căldură, nu e de mirare că ve- 
getaţia în Bengalia este abundentă, dar în acelaș timp, și flora 
bacterienă se desvoltă nu mai puțin din belșug, şi ţara, din a- 
ceastă cauză, din timpuri nememorabile, este vestită ca focar de 
boale primejdioase.  Holera aici e endemică, aproape niciodată 
nu se stinge, ci numai descreşte în timpul ploilor și creşte în 
timpul secetei. In răstimpuri, îmbolnăvirile se înmulțesc şi ajung 
la adevărate epidemii, care se răspindesc în afară de limitele 
Bengaliei, se transportă în alte țări şi se transformă în pandemii. 

Pănă în secolul trecut, Europa nu a cunoscut holera. In se- 
colul trecut au fost in Europa şese pandemii de holeră. 

Sînt două căi pentru transportul holerei din Bengalia în 
Europa: calea uscată și calea maritimă. Pe calea uscată ho- 
lera venea de obiceiu pe valea Gangelui (Panta, Allagabad, 
Deli) pănă la Pendjab (Lagor). De aici lua următoarele direcţiuni: 
1. Afganistan (Cabul Gherat), Persia (Tegheran) și malul de mia- 
zăzi al mării Caspice (pandemia 1-a, 2-a şi 6-a); 2. Afganistan, 
Buchara, Chiva, Turchestan și malul de miazănoapte al mării 
Caspice (pandemia 2-a); 3. Belugistan, Persia de Sud, Mesopo- 
tamia, malul de miazăzi al mării Negre şi Caspice.— Calea de 
mers de multe ori a fost multiplă: Bengalia, Bombay, Marea 
Arabă (vase) Goliul Persic, Mesopotamia. 

Cu săparea Canalului Suez, holera de două ori a fost adusă 
pe calea maritimă pe marea Mediterană (pandemiile 4-a şi 5-a). 

Prima pandemie (1816—1823) de holeră în Europa, a ple- 
cat în Iunie 1817 din Bengalia şi a ajuns numai pănă la Astra- 
han. Pentru trecerea holerei din India pănă la Astrahan în Eu- 
ropa, în această perioadă, a fost nevoe de şese ani. Cu imbu- 
nătățirea căilor de comunicație, în pandemiile ulterioare, acest 
termen se scurtează. In lunie 1823 holera s'a ivit pe malul de 
miazăzi apus al mării Caspice; în cursul lunilor Julie și August 
a ajuns pănă la Tiflis în Caucazia; în Septembre a fost în As- 
trahan, unde a durat două săptămini și s'a stins răpede. „Incă 
atunci s'a așteptat întinderea ei peste toată Europa, şi această aş- 
teptare s'a manifestat în literatură, în scrieri asupra parvenirii 
şi căutării acestei boale nouă. In. Rominia au “snt în anul 
1824 la București, broşurile următoare: „Povăfuire pentru ho- 
leră“ (anonim); A. Tavernier „Amănunturi apărăloare şi igie- 
nice pentru Miserere sau Cholera Morbus“ ; A. Tavernier, „DE- 
tails preservaleurs et hygieniques relalifs au Miserere ou Cholera 
morbus“ 1). 

A doua pandemie (1827—1837) pătrunde din Tibet ia O- 
renburg (Rusia) la 1829; In 1830 din Tegheran (Persia) în lun- 
gul malului de apus al mări: Caspice, la Astrahan (Rusia), de 


1) I. Felix, Istoria igienei în Rominia în sec. XIX, partea I, ul 3-lea 
memoriu, pagina 2—5!0. 


3 


336 VIAŢA ROMÎNEASCA | 


unde pe deoparte łn susul rîului Volga, iar pe de alta prin 
Stavropol şi Rostov (la gura riului Don) la malul de niaz- 
noapte al mării Negre până la Odessa. De pe Volga și de pe 
mâlurile mării Negre s'a intins în 31 guvernăminte din Rusia. 
Pe la finele anului 1830, holera se întinde în Basarabia. In 1831 
în Rusia sint prinse de holeră 48 guvernăminte. Din Rusia ho- 
lera trece prin Polonia pe malurile mării de Nord în Germania 
și ajunge şi în Englitera. De acolo, în 1832 trece in Franţa; în 
1833 în Spania şi Portugalia; în 1834 pe malurile Mediteranei 
și în Italia de Nord, de unde în 1836 din nou în Germania și 
în 1837 înapoi în Polonia. 

Această pandemie a făcut multe victime şi la noi in ţară. 
„La inceputul anului 1831, cind holera bintuia cu furie în Basa- 
rabia, Generalul P. huisscelev, guvernatorul amindoror principate 
Romine stabilește la Prut cordon militar şi carantină, care insă 
n'au putut opri înaintarea boalei. Ea apare la 17 Iunie 1831 la 
lași, unde mor pănă la 180 oameni pe zi. Mare parte din popu- 
lațiunea orașului fuge, medicii parte au murit, parte au fugit, 
unul a rămas. Kisselev a scos locuitorii orașului la cimp în 
barace. Din 40000 locuitori, ce avea orașul, au murit 3000. La 
Focșani se înființează de asemenea cordon şi carantină, dar ko- 
lera trece prin cordon la Galaţi, Brăila, Giurgiu, şi la 12 Iulie 
1831 la București. (C. Virnav Rudim. Physiogr. Mold., A. D. 
Xenopol Istoria Rominilor., G. Z. Zonescu-Gion Ciuma şi holera 
după zaveră., V. A. Ureche Istoria Rominilor)“. 

„Biblioteca Academie: Romine posedă o broșură tipărită la 
lași în anul 1831 prin îngrijirea guvernului, Reţetă pentru boalu 
ce se numeşte Cholera Morbus şi conține Pozățuiri peniru mà- 
Surile ce se cuvine în privința boalei Cholera Morbus, lu locurile 
unde lipseşte ajutorul doctorilor, boală care sa ivil în Cnezia 
Moldovei“. „La Bucureşti sau imprimat, ca și la laşi in anul 
1831, poveţe oficiale asupra prevenirii şi căutării holcrei, mai 
puțin amănunțite decit cele de la Iaşi“. 

„In amindouă principatele Romine epidemia se stinge în 
toamna anului 1831. In Moldova şi în Valahia, cu 2.871.162 lo- 
cuitori, s'au înbolnăvit de holeră 33.560 persoane, din care au 
murit 20.218.  Cheltuelile, făcute în amindouă principatele Ro- 
mine, pentru așezarea cantinelor. pentru lefile cinovnicilor și ale 
medicilor, pentru cumpărarea de medicamente și pentru hrana 
săracilor, se sue la 97.410 lei (A. Papadopol Calimach, Gene- 
valul P. Kisselev, 1829 —34, Anuar. Acad. Rom. ser. JI Tom. IX, 
Bucureşti 1887)“, 

A treia pandemie (1844—1860). Căile principale pentru mer- 
sul holerei 1847 au fost: malul de apus al mării Caspice, par- 
tea de miazăzi a Rusiei pănă la Dnipru, riul Volga pănă la o- 
raşul Cazan (Rusia), malurile de miazăzi ale mării Negre pănă 
la Constantinopol. In 1848 holera a cuprins 48 guvernăminte în 
Rusia și a pătruns la Petersburg. Dela Petersburg a trecut în 
Germania, iar deia Constantinopole, prin Dunăre, la Viena. In 


HOLERA 337 


1849 erau cuprinse Franţa, Germania, Austro-Ungaria şi Rusia. 


In 1851 a suferit mult Polonia. In 1852 erau rămăşiţe din epi-- 


demiile* de holeră din anii trecuți în Germania de Nord şi în 
partea de apus a Rusiei, de unde holera din nou porneşte spre 
Franţa și Englitera pe deoparte şi spre răsăritul Rusiei pe de 
alta. In 1853 holcra bintue în Petersburg, Moscova şi Podolia. 
In 1854 din Franța holera trece în Austro-Ungaria şi se întinde 
pe malul mării Mediterane, trece din nou la Constantinopole, de 
acolo, prin Galați, pe Dunăre, şi prin Crimeea în Rusia de miază- 
zi. Mult au suferit de holeră mai cu samă armatele aliate şi 
cele ruseşti din Crimeea. 

Şi în această pandemie fara noastră a avut de suferit. „In 
1847 holera se apropie de Prut și ameninţa iar principatele Ro- 
mine, dar astădată boala înaintează mai repede pe apă decit pe 
uscat. Sfatul administrativ extraordinar al Moldovei, sub preşe- 
dinția Domnului. prescrie măsurile, ce se vor lua: La Galaţi 
pentru corăbii carantină de 5 zile, pentru călători de 4 zile, cu 
curățirea lor şi a bagajelor intocmai ca contra ciumei; pe toată 
linia Prutului se înfiinţează 200 bordee şi cîte o colibă pentru 
un cal, pentru adăpostirea slujitorilor, care vor forma cordonul 
de pază; afară de Galaţi se stabilesc carantine la Sculeni, Lip- 
cani şi Leova. La fiecare pichet al cordonului se așază un slu- 
jitor călăreț cu 4 străjeri săteni; la fiecare carantină un director, 
un medic şi 2 slujitori; la lași se alcătuesc in fiecare cuartal 
cite un spital de 25 paturi, 20 de creştini şi 5 de jidani; se a- 
aleg 3 locuri pentru inmormiîntare, la Galata, la Păcurari şi la 
Şepte oameni ; la fiecare cuartal se înființează 8 căruțe pentru 
ridicarea bolnavilor la spital, şi 4 care pentru ducerea morţilor 
la ținatirime ; asemenea se tocmesc 240 ciocli cu un priveghetor, 
240 păzitori ai orașului, cu cîte un căpitan la 40. Parte din E- 
vreii aglomeraţi în case neîncăpătoare se mută la sate. Fintinele 
se curăţă. Se prescrie curățirea satelor, în fiecare județ se ins- 
talează un spital şi o comisiune sanitară, satele molipsite se țe- 
puesc.  Imprejurul orașului lași se așază pază spre a nu putea 
trece nimeni peste șanț, ci numai prin bariere; pentru casele mo- 
lipsite sc prescrie țepuire și apoi curăţire. Inaintea îngropării 
morților, se cercetează dacă sint morți, sau numai leșinaţi. ar- 
zindu-se cu fierul roş spre a provoca roșața pielei, în cazul dacă 
ar fi viu (Manualul administrativ al Princ. Mold. t. ID. Pentru 
sătenii Moldovei se publică, în luna Octombre 1847: povăfuiri 
în ce chip irebue a se păzi de lovirea boulei holerei, şi cum 
să-şi dobîndească ajulor prin leacuri casnice, alcătuite de G. 
Cuciureanu. Aceste povăţuiri cuprind sfaturi raționale, mai ales 
în ce privește izolarea bolnavilor, curățirea şi deziniectarea case- 
lor și obiectelor contaminate, aerisirea lor prelungită. La incepu- 
tul anului 1848, C. Virnav publică la laşi cărticica Despre holera 
epidemică, care asemenea conţine siaturi bune despre prevenirea 
boalei. 


358 VIAŢA ROMINEASCA 


i 


„La redeschiderea navigației in primăvara anului 1848, 
primul vapor, care a venit de la Constantinopole a adus holera 
la Galaţi. Cei dintăi bolnavi au fost hamalii, ocupați pe acel va- 
por. De la Galaţi, miliția mutată la lași şi cărăuşii din Galați 
au adus boala la lași, unde primul caz s'a observat la 19 Mai 
1848, şi pănă la 16 Iulie, când sa stins boala, au murit 7000 
persoane“. 

„In anul 1854, holera, carebintue în Turcia, este iar aștep- 
tată în Rominia: astădată ea are caracter blind, progresează incet 
și apare în amindouă principatele tocmai în anul 1855. Se iau 
de amindouă comitetele sanitare măsuri analoage cu cele din 
epidemia precedentă. Despre numărul victimelor acestei epidemii 
nu posedăm date statistice, aflăm numai din raportul anual al 
Eforiei spitalelor din București, că a fost epidemie de holeră, 
dar mult mai blindă ca în alți ani“. 

A patra pandemie (1863—1875) pătrunde în Europa, prin 
canalul Suez, în 1865. Din Alexandria (Egipet) a trecut în Con- 
stantinopole ; (de acolo prin Galaţi la noi în ţară, iar prin Odesa 
în Rusia), în Ancona (de acolo prin Triest în Italia de miază- 
noapte și Austro-Ungaria), în Marsilia (de acolo în Franţa şi En- 
plitera) şi Barcelona (Spania). 

Mai cu samă multă holeră a fost în 1866 în Prusia și 
Austria, în timpul războiului între aceste două state. In acelaș an 
a fost multă holeră în Rusia, care a mai durat acolo pănă 
la 1875. 

Şi această pandemie a făcut ravagii la noi în ţară. Deși se 
stabilise carantine de 3 zile la Brăila, Galaţi şi Reni şi Consiliul 
medical superior alcătuise instrucțiuni pentru prefecți, primari şi 
public, se organizase asistenţă medicală, se prescrisese dezinfec- 
tarea cu sulfat de fer, totuși holera a intrat în țară. „Primul 
caz a fost observat la Galaţi, la 19 Iulie 1865, pe vaporul îran- 
cez „Vulcan“, sosit din Constantinopole. Bolnavul a stat 48 ore 
în spitalul din Galaţi, apoi a fost transportat în carantină la 
Reni și a murit pe drum. Holera se ivește la Galaţi, Brăila şi 
alte citeva oraşe; dispare în timpul toamnei şi ernei. In primă- 
vara anului 1866, ea bintue judeţele Iaşi, Botoșani, Gorj, oraşul 
Bucureşti, judeţul Neamţ; in lunile Iunie şi Iulie judeţele Bol- 
grad, Ismail, Brăila, Covurlui, Fălciu, R.-Sarat, Putna, Bacău, 
Tecuci, Roman, Vaslui, Suceava, Dorohoi, Buzău. In luna lunie 
1866 se propune o măsură preventivă, care n'a putut să fie fo- 
lositoare față cu mersul repede al epidemiei. Consiliul medical 
superior recomandă ca să se întocmească cordoane militare, ca 
mijloc de izolare între părţile ţării bintuite de holeră şi cele ră- 
mase ncinfectate, cu carantină de 21 zile pentru cei veniţi din 
părțile infectate. Consiliul Miniștrilor aprobă, epidemia se întinde 
însă peste toată ţara, şi nu se stinge decit în luna Octombre 
1866. In această epidemie s'au inbolnăvit în toată Rominia 57.088 
persoane din care au murit 23,034 (Annal. Stat. VII). 

„In 1872 holera trece din nou din Rusia la noi, cu toate 


HOLERA 359 


carantinele și cordonul de apărare, şi se constată la 15 Iulie 1872 
la tirgul Sculeni și apoi în alte comune din judeţul Iaşi; în lu- 
nile August şi Septembre în judeţele Roman şi Vaslui ; la ince- 
putul lui Octombre epidemia se stinge, după ce s'au înbolnăvit 
de holeră 911 persoane din care au murit 323. In timpul ernei 
holera bintue Bulgaria, și în primăvara anului 1873 ea devas- 
tează acolo cu furie mare şi trece Dunărea în luna Iunie. Fn 
lulie 1873 toate judeţele noastre Dunărene sint inundate de 'po- 
leră. Totdeodată ea este importată în județul Neamţ, Pr’ babil 
prin plutașşii întorşi din Galaţi, și de acolo în judeţele "oman 
“Tutova, lași, Vaslui, Fălciu, Cahul, R. Sărat, Prahova Gorj.— 
Epidemia se stinge în luna Noembre, după ce s'au imbolnăvit 
aproximativ 18,000 persoane din care au murit 3.2/)0s. 

Pandemia a cincea (1883—1890) a pătruns în Europa în 
anul 1884 prin canalul Suez la Toulon. In acelas timp s'a întins 
în Fianţa, Spania și Austro-Ungaria. In 1866 a apărut în Ger- 
mania. In Spania a ţinut de la 1884 pănă l, 1886, şi în 1890 s'a 
reaprins din nou cu rămăşița vechii epide” pii. Această epidemie 
n'a pătruns la noi, deși bintuia cu furie 31 Bosnia şi Herţogovina. 

Pandemia a şesea (1889 —1895).',n 1892, din Persia şi re- 
giunile dincolo de marea Caspică, ho era a apucat 2 direcţiuni : 
a) pe riul Volga (de la Astrahan l2. nord) şi b) şi malul de 
miază-noapte al mării Negre, pe *.jurile Nipru şi Don şi pe dru- 
murile de fer. In a doua jumăt?'e a lunii August din 1892 ho- 
lera a cuprins aproape toate  guvernămintele din Rusia euro- 
peană. In Europa, aiară de mici epidemii in Franţa şi Germania 
(Hamburg). holera n'a făc” t ravagii mari. 

La noi, holera din “această pandemie „a apărut în luna Iulie 
1893 la Brăila, importată fiind, cu toată probabilitatea, prin basti- 
mentele sosite din Orient, sau dintr'un port infectat francez, și 
care, dupăce au î? cut carantina la Dardanele, au fost liberate cu 
patenta netă; aroi boala a fost costatată la Sulina, cu probabi- 
litate importată fn acelaș mod ca la Brăila, şi tot în luna Iulie 
la Galaţi; di Brăila holera a fost adusă la Cernavoda şi Fe- 
teşti, între ,ucrătorii podului de peste Dunăre şi din Galaţi, sau 
din Suir a, la Tulcea; in luna August tot din Brăila holera a 
fost tra nsmisă la Călăraşi şi în citeva comune din județul Ialo- 
mifa, şi de acolo la Giurgiu; tot în luna August holera a apărut 
la } ierța şi în 4 comune rurale din vecinătatea acelui orășel, im- 
PC „rtată din Bucovina, prin persoane care, din satul infectat Hli- 
Joca, au trecut pe îuriș noaptea îruntariile printre pichete. Plu- 
tașii, care transportau pe Bistriţa şi pe Siret plute la Galaţi, la 
intoarcerea lor de acolo au adus boala în județele Neamţ, Ba- 
cău, Putna și Tecuciu, unde s'a constatat citeva cazuri izolate 
de holeră“. 

„De la 7 Iulie 1893, apariţiunea primului caz de holeră în 
țară (la Brăila), pănă la finele lunii Octombre 1893, cînd epide- 
mia s'a stins cu desăvirșire, s'au înbolnăvit de holeră in tot re- 


360 VIAŢA ROMINEASCA 


gatul Rominiei, in 15 judeţe, in 21 com. urbane şi 38 com. ru- 
rale. 1494 persoane, din care 622 s'au vindecat şi 872 au murit“. 

In secolul XX holera pleacă in 1904 pe calea uscată prin 
Mesopotamia şi Persia, la gurile riului Volga, de acolo se in- 
tinde in mai multe localităţi din Rusia, unde cu remisiuni du- 
rează pănă acum. 


N “sia a fost ţara cea mai bintuită de holeră din Europa. 
In total, in 100 de ani din secolul trecut, ea a avut 32 ani cu 
holeră. De la 1823 pănă la 1895, sau inbolnăvit de holeră in 
Rusia 5.030. 932 şi au murit 2,076,957 (după statisticele d-rilor 
Vladikin şi A, anghelski).— Epidemiile incepeau de obiceiu la 
sfirșitul lunii Au, creșteau în lunie, curba inbolnăvirilor se ri- 
dica la cea mai n `‘are înălțime în Iulie, continuind a se urca, 
dar fără să aibă aa “aşi iuțeală. in August; în Septembre curba 
incepe să se scoboan * brusc, şi continuă a scădea pănă la O in 
lunile de iarnă. 

Contagiunea se răs; 'indea mai mult în nod direct, de ia om 
la om. Mai cu samă pen uloase în această privință sau do- 
vedit a fi adunările de oam Ni la bilciuri etc.. In general conta- 
giul urma calea, pe care „` urmează lucrătorii in căutare 
de lucru. : 

Din lucruri, cele mai pericul, ase sau dovedit a fi rutele 
murdare şi mincările. i 

Intre clasele bogate, care sint în Stare să se ție de regulele 
igienii, înbolnăvirile sint rare. E | 

Holera e boala mai cu samă a sărăc.'Mii. Sărăcia produce 
imprejurări favorabile desvoltării holerei: în Shesuială, murdărie, 
alimentare insuficientă şi rea, beţie, slăbiciune! fizică, ignoranţa, 
superstiții, neincredere in măsurile de profilaxie Socială şi per- 
sonală, etc. 


t 


Producător al holerei aziatice, după cum a stabilit R.OCh în 
1883, este bacilul virgula, descoperit în materiile fecale ale 
bolnavilor. 

Cercetările bacteriologice făcute in cei din urmă 20 ani a! 
confirmat pe deplin descoperirea lui Koch şi au lărgit mult cer- 
cul cunoștințelor în această materie. l 

____ Prin experiențe şi prin observațiuni din epidemii, s'a sta- 
bilit că oamenii se iniectează de holeră numai prin gură. 

Se cunosc citeva cazuri sigure de infecţiuni voite şi acci- 
dentale prin gură cu culturi de holeră. Intr'un singur caz de 
acestea a urmat moartea, și anume a d-rului Oergel, la Institutul 


HOLERA 301 


e 9 men 2 ian a m mean 0000 a i td ee O CO e ct nai are reia 


de higienă din Hamburg. Experiențele asupra oamenilor sint 
descrise de Pettencoier, Emmerich, Hasterlick, Mecinicov, Kolle etc. 

Prin rănirile pielei sau prin inspirare cu praful, bacilii ho- 
lerei nu produc nici un efect şi nu provoacă înbolnăvirea de 
holeră. 

In această privință holera are analogie cu febra tifoidă și 
dezinteria, de care oamenii se infectează tot prin gură; şi e cu 
totul contrarie cu ciuma şi antraxul (cărbunele), în care microbii 
pot infecta prin cele mai mici răniri ale. piele: şi prin plămini, 
prin inspirare cu praful. 

La omul bolnav de holeră bacilii se înmulțesc în intestine 
şi sint daţi afară de acolo, în cantități enorme, cu lichidul rizi- 
iorm pe care îl scot bolnavii de holeră. 

In spută, urină, în stomac şi în lichidele vărsate pe gură, 
de regulă, microbii de holeră nu există. Koch numai în două ca- 
zari a găsit bacilul holerei în lichidele vărsate din stomac. Unii 
cercetători— Doyen, Girode, lL.esage,—au găsit bacilul holerei şi 
in singe şi în organele interne ale holericilor. Aceste fapte unice, 
excepționale,—se explică prin pătrunderea bacililor holerei din 
intestine în timpul agoniei, cum se întimplă acelaș lucru cu un 
bacil ordinar din intestin— (bacilul coli-communis). 

Pentru a afla bacilul holerei, se ia din excrementele rizi- 
forme ale bolnavului de holeră o mică particulă mucoasă, şi se 
unge cu dinsa o mică suprafață de sticlă; acea suprafață se 
usucă la aer, se fixează prin căldură, se colorează (iuxină Ziehl) 
și se pune la microscop; atunci, dacă e holeră, se vede o mul- 
time de bastonașe mici, ușor recurbate, avind toate o direcţie. 
Prin reacțiuni microchimice (Gram), prin iînsemințarea şi culti- 
varea pe diferite medii de cultură din laborator, prin experienţe 
pe animale, prin reacţiuni chimice în culturi, prin aglutinare cu 
ser specific, s'au stabilit în mod precis caracterele bacilului ho- 
lerei, deosebirea lui de alţi bacili, condiţiunile lui de trai, etc. 

lată pe scurt aceste cunoştinţe in starea lor actuală. 

Bacilul holerei (vibrionul lui Koch, bacilul virgula, spirilui 
lui Koch, komma-bacilul) se prezintă ca un bastonaș scurt (de la 
1.5 microni i) pănă la 3 p. lungime, 0.4 p.—0.6 u. lăţime) uşor 
recurbat. El este extrem de mobil la temperaturi mai mari de 
160 C. şi are un cil la extremitate. Pe lingă această formă nor- 
mală, există în culturi vechi forme atipice cu aspect variat (cor- 
puri sierice, corpuri ca mura, ațe lungi îndoite) 2). 

El se colorează uşor cu culorile de analină, şi nu se colo- 
rează după metoda Gram. 

Bacilul holerei nu tormează spori ; prin aceasta se explică 
„faptul că culturile lui mor la 60% C. 

In laboratorii se cultivă bine pe toate mediile cu reacţie 
alcalină. Pe medii neutre crește slab ; aczdilatea oricît de mică 
a mediului opreşte creşterea. 


1) Miime de milimetru. 
2) Gomallia Mecinicov. 


362 VIAȚA ROMINEASCA 


In apă cu peptonă și in bulion prin creșterea bacilului holerei se 
jormează o stare tulbure și o peliculă subţire albă-cenușşie. Dacă 
intr'o astfel de cultură se toarnă 10—15 picături de acid sulfuric 
sau clorhidric, se formează o colorați roşie a lichidului, varia- 
bilă dela roz la roş închis a vinului; această reacţie. numită 
reacție de Roth-cholera, sau, cum ti zice Salcovsky, de „nitrozo- 
indol“, e foarte importantă, ca semn diferențial. 

Pe gelatină bacilii holerei formează o aţă subțire în jurul 
căreia gelatina se lichefiază, formind in tuburi o depresiune ir 
formā de pilnie ; peste puţine zile toată gelantina este lichefiată 
de fermentul holeroza, elaborat de bacili. 

Cultivat pe agar, bacilul holerei formează la suprafață o pă- 
tură albă. In lapte se cultivă și crește fără a-l coagula. 

Temperatura favorabilă creșterii bacilului holerei este aceea 
dintre 30°— 40° C. Limita inferioară de creştere este 10%—120 C. 


+ 


Cind bacilii holerei, impreună cu excrementele bolnavului, 
cad în lumea exterioară, ei sint supuşi la o serie de influențe 
în raport cu factorii fizici, termici, chimici, biologici. 

Faptul neindoios că ei nu formează spori ne premite chiar 
a priori să-i socotim puţin rezistenți la diverse influențe. Ei nu 
pot, de exemplu ca bacilii cărbunelui, să reziste fierberii. 

Uscarea omoară foarte repede pe bacilii holerei. Koch, cu- 
rind după descoperirea bacilului, a arătat că acest bacil moare în 
două ore, dacă în formă de cultură este uscat pe sticle. Dacă la 
acțiunea uscării se adaogă şi aceia a luminii, bacilii mor şi mai 
răpede. De aceea praful din aer nu conţine bacili ai holerei 
viabili. 

Umiditatea din contra favorizează pe bacilii holerii. In me- 
diile de cultură, de ex. pe agar, ei trăesc aproape un an (hoch), 
dacă mediul rămine umed. 

Acelaş lucru se observă şi cu rufele murdare umede, pe 
care la inceput bacilii chiar se înmulţesc. Dr. Simpson a descris 
un caz de infectare prin rufe, care au rămas dela un bolnav de 
holeră şi s'au păstrat intro cutie timp de 10 luni. 

Apa clocotindă omoară bacilii holerei la moment. La tem- 
peratura de 80° C. ei mor cu siguranţă în 5 minute; la 56° C. 
peste o oră. Temperaturile joase, chiar înghețul, sint suportate 
bine de bacilul holerei, chiar mult timp. 

Acidul clorhidric şi sulfuric în soluţie de 1 la 10,000 omoară 
bacilii holerei întrun minut ; soluţia de acid fenic 240% şi solu- 
ţia de sublimat 1—2 la 3,000,000, după Forster, în 5—10 mi- 
nute. Trebue de notat, că aceste experiențe s'au făcut cu cul- 
turi pure de holeră. In amestec cu substanțe albuminoide, cum 
e în materiile fecale, se cer soluțiuni mult mai concentrate de 
sublimat, acid fenic, sau alte dezinfectante, fiindcă o parte din ele 
se combină cu albuminoidele. 


HOLERA 363 


n... AS. ae etate pi ete a arate 


hoch a arătat cel dintăi că în latrine bacilul holerei piere 
în 24 ore, neputind rezista concurenței :cu diferiţi microbi sapro- 
fiți şi bacteriile de putrefacțiune, care lucrează sau schimbind re- 
acția şi compoziția mediului dat, sau sustrăgind substanțe nece- 
sare vieţii vibrionului holerei, sau vătămindu-le prin produsele 
sale vitale. i 

Tot aşa de repede, în 24—30 ore, pier vibrionii holerei și 
în apele din canalele din Berlin (Koch). | 

Amestecaţi cu excremente în putrefacție, vibrionii holerei 
trăesc de obicei puțin, 1—3 zile, după observaţiile lui Abel, 
Dratr, Claussen și Dunbar. Totuși, în anumite cazuri, ei au ob- 
servat păstrarea vitalității vibrionilor timp de 30 de zile, 

Trebue să notăm, că în prezenţa aerului, în condiţii favo- 
rabile de temperatură (300%.—370 C.) şi în prezența materialului 
de nutritiţie, în primele 10—12 ore predomină vibrionii holerei, 
din cauza facultății de a se înmulți foarte repede ; numai după 
acest timp ei încep să dispară, lăsând loc altor microbi mai pu- 
țin pretenţioşi. 

In apă nesterilizată a riturilor, fintinilor şi mărilor, vibrionii 
holerii pot trăi dela citeva zi:e pănă la 2—3 luni (Nicati şi 
Rietsch). 

Excepţie fac apele Gangelui și a Jumnei, care, după Vladilkin, 
omoară foarte repede bacilii holerei, în 2—4 ceasuri, din cauza 
combinațiilor acide, ce se află în aceste ape. 

In ape sterilizate, în lipsa altor bacterii, vibrionii holerii ră- 
min vii mai mult timp, chiar până la 392 zile (Hochstetter). In 
laptele sterilizat microbii holerii trăesc 10—15 zile, iar în acel 
nefiert 1—2 zile, pănă cind se face reacţia acidă a laptelui, vā- 
tămătoare lor. 

In această chestiune a stabilit multe lucruri interesante Me- 
cinicov, care prin experienţe a dovedit, că unii microbi (torula, 
sarcina, bacillus coliformis) favorizează înmulţirea 'bacililor ho- 
lerei, iar alţii (bacillus liquefaciens) din contra, împiedică. 

Prin particularitățile biologice arătate, și prin ceilalţi fac- 
tori despre care an. vorbit, se hotărăște soarta vibrionilor holerei 
care din intestinele bolnavilor au căzut în lumea exterioară îm- 
preună cu excrementele. 

Excrementele murdăresc pereţii, podelele, ferestrele ; cad în 
crăpăturile podelelor ; se scot afară și se amestecă cu pămintul; 
cu o cofă murdară se transportă în finttni, lacuri, rîuri; cu ru- 
fele murdare se  expediază prin poștă; nemeresc în băuturi și 
alimente ; peste tot locul, pe toate aceste obiecte, durata vieţii vi- 
brionilor .depinde de împrejurările pe care le-am arătat. 


* 


Primele experiențe făcute de Koch cu culturi pure de 
bacil holeric asupra animalelor de laborator, nu au reușit. De 
abea în 1884 Nicati și Rietsch au reuşit să provoace fenomene 


364 VIAŢA ROMINEASCA 


de holeră la cini şi cobai, întroducind culturi pure de bacili în 
intestin (duodenum), lăsind la o parte stomahul cu conţinutul său 
acid. După dinşii, şi Koch a reușit să infecteze pe cobai, neutra- 
lizind conţinutul acid al stomahului cu soluție de sodă și apoi 
introducind culturi de bacili ai holerei, amestecați cu alimente, 
unei anume specii de rozători (spermophilus  gutatus, un fel de 
puzgani de cimp din sudul Rusiei). 

La animale infectate în acest fel s'au constatat fenomene a- 
- semănătoare cu fenomenele de holeră la oameni, şi leziuni în 
organe identice cu ale omului. Alecinikov a reuşit să dee o ho- 
leră identică cu acea a omului—dind prin ingestiune bacili ho- 
lerici la iepuri tineri, sugaci, care nu sau alimentat încă cu a- 
limente obişnuite şi care prin urmare au o floră intestinală săracă. 

Intre momentul intrării bacilului holerei în organizm şi pri- 
mele manilestaţiuni ale boalei, de obiceiu trece un timp variabil 
intre citeva ore și citeva zile. Acest timp, numit perioadă de in- 
cubaţie a boalei, după observațiile lui Pettenkofer din diferite e- 
pidemii, durează intre 2% —5 zile. Totuși în cazurile de epidemii, 
fiind greu de a se stabili exact momentul intrării bacilului în 
organizm, mult mai mare importanţă au în această privință ex- 
perienţele de infectare prin gură a oamenilor sănătoşi cu cultura 
pură de bacili ai holerei ; experiențele acestea au îost făcute a- 
supra persoanelor lor proprii, de cătră Pettenkoiier, Emmerich, 
Mecinicov şi alţii. La Pettenkofier primele manifestări ale boalei, 
— uşoară diaree—s'au produs la începutul zileia 3-a; la Emme- 
rich peste 36—40 ceasuri și într'o experienţă a lui Mecinicov 
peste 9— 12 ceasuri. 

Conferinţa din 1903, adunată în Paris pentru a elabora o 
convenţie sanitară internațională, a stabilit ca termin pentru ob- 
servația oamenilor sănătoși, sosiți din localități contaminate, 5 
zile, admiţind prin aceasta durata incubaţiei în holeră la acest 
termen. i 

In timpul epidemiei de holeră, la multe persoane, care se 
simt perfect de sănătoase, se pot găsi în excremente cu aspect 
normal, vibrionii holerei. Acest fapt arată că, în unele împrejurări, 
trecind prin căile digestive ale unui individ şi înmulţindu-se a- 
colo, în unele cazuri nu se produc deranjări funcționale. In ma- 
joritatea cazurilor însă se produc maniiestaţiuni, care variază dela 
o uşoară diaree pină la holera gravă. 

Diareia holerică ușoară este greu de deosebit la patul bol- 
navului de o deranjare de stomac, provocată de o greşală de 
dietă de ex., și numai prin cercetare bacteriologică se poate pune 
o diagnoză sigură. Se incepe de obiceiu diareia holenică noap- 
tea, bolnavul are 3—4 scaune în 24 ore, citeodată 6—8, chiar 
pănă la 20. Scaunele sînt lichide, abundente, colorate în galben 
se produc ușor fără dureri şi spazmuri, producindu-se multe ghio- 
răituri în pintece. In cazurile ușoare, starea generală e bună, 
pofta de mincare se păstrează. Cind infecția e ceva mai puter- 
nică, pofta de mincare lipsește, limba e încărcată, bolnavul are 


HOLERA 365 


De D eee a maaa D Ae eE D E r 


durere de cap, indispoziție generală, sete, dureri de pintece, sen- 
zație de frig la mini și picioare, citeodată o uşoară urcare a 
temperaturii și slăbiciune, care nu corespunde simptomelor unei 
infecţiuni gastro-intestinale neholerice. Cind diareia e abundentă, 
cantitatea de urină diminuează și în ea apare albumina. Citeodată 
se observă contracţiuni spasmcetice în pulpe ; vărsături de obiceiu 
nu sint. Diareia holerică durează de obiceiu 2—4 zile, chiar 
pănă la 7 şi 12 zile, şi trece; citeodată, fără cauze evidente, se 
transformă intrun acces de holeră adevărată. La unele persoane, — 
copii, bătrini și persoane foarte slăbite, diareia holerică, chiar u- 
şoară, poate produce moartea cu fenomene de slăbiciune mare, 
fără să se desvolte simptome grave de infecţie holerică. 

O formă mai intensă de infecție holerică este numita hole- 
rină. Ea incepe sau prin diaree, sau prin fenomene generale: 
indispozițic, durere de cap, pierderea poftei de mincare, senza- 
ție de frig și apoi vărsăturile și diareia. Masele vărsate sint 
jormate din rămășițele alimentare cu amestec de bilă ; scaunele 
sint lichide culorate puţin, câteodată  decolorate. Căderea forțe- 
lor progresează, pulsul slăbește, temperatura periferică se sco- 
boară puţin, cantitatea de urină se micşorează şi vin uşoare spaz- 
muri în pulpe. Această stare durează o zi, două, si, dacă nu se 
transformă în holeră gravă, atunci diareia și vărsăturile conte- 
nesc, temperatura revine încet încet la normală, starea generală 
se îndreaptă, și peste 2—3 zile bolnavul se vindecă. 

Holera gruvă, adevărata holeră, așa cum se petrece ca în 
toiul epidemiilor, se manifestă ca o infecţie puternică. La inceput 
indispoziţie, picrderea poftei de mincare, senzaţie de frig, uşoară 
diaree 3—4 scaune pe zi : apoi diareia devine mai frecventă şi 
mai abundentă, scaunele devin incolore, apar vărsăturile. Această 
stare durează de obicei numai citeva ore, mai rar citeva zile. 
Cite odată toate aceste fenomene, numite premergătoare, sint 
foarte slabe, chiar lipsesc cu totul. fn majoritatea cazurilor (60%/o 
— 10%/0) brusc, de obiceiu noaptea, diareia creşte, scaunele vin” 
unul după altul abundente, lichide, apoase, turburi—au fost a- 
semănate cu supa de făină sau cu fiertura rară de orez (riziforme). 
Puțin sîngele aseamănă cu spălăturile de carne. Odată cu dia- 
reia se indesesc şi vărsăturile. In acelaș timp, paralel cu creşte- 
rea diareii și, starea generală se agravează. Pielea se face răce 
palidă-cenușie, îşi pierde elasticitatea, — dacă o îndoim între degete, 
nu-şi revine, şi se acopere de sudoare rece cleioasă. Buzele, vir- 
iul nasului, minile şi picioarele mai cu samă se fac albăstrue, 
in jurul ochilor se formează cearcăne închise. Ochii, pe jumătate 
inchiși de pleoape, se afundă, nasul pare ascuţit, oasele feţii de- 
vin aparente, așa că toată faţa işi schimbă aspectul obișnuit, şi 
i se zice față de holeric (facies holerica) ; limba e acoperită de ` 
un strat alb, mărginile ei sint roşii, la început limba e umedă, a- 
poi se usucă și se inegrește. Pintecele e turtit. Pulsul e slab şi 
irecvent; urina diminuează, și în urmă nu se mai elimină; setea 
devine mare. și nu se poate mulțumi. din cauza vărsăturilor. Vo- 


866 VIATA ROMINEASCA 


cea devine răgușită— chiar dispare (vox holerica). Răsuflarea e 
deasă, — 30-40 ori pe minut, bolnavii se jeluesc de lipsă de aer: 
spazmuri foarte dureroase la începutîn pulpe apoi în alți muşchi 
torturează pe bolnavi. Conştiința bolnavilor e păstrată, ei sint 
numai apatici, indiferenți la tot ce-i înconjoară. 

Toate fenomenele descrise se desvoltă repede, cel mult 24 
ore, după care bolnavul trece într'un alt stadiu, numit stadiul al- 
gid sau asfixic. Pulsul nu se mai simte ; dacă tăem pielea, curge 
foarte puţin singe negru închis. Pielea e rece cleioasă, citeo- 
dată uscată ; respiraţia grea. Temperatura corpului e scăzută: 
Buzele, urechile, nasul şi extremitățile capătă o culoare violetă- 
închisă sau neagră-albastră ; vocea dispare, lacrimile nu curg: 
setea şi greutatea în piept cresc ; pierderea puterilor e desăvir- 
-Şită și după citeva ceasuri numai de această stare, bolnavul 
moare. | 

Mai rar vine vindecarea. Atunci bătăile inimii incep să se 
întărească, pielea iși recapătă culoarea normală, temperatura re- 
vine la normală, vocea începe a deveni sonoră; spazmurile dis- 
par ca şi vărsăturile şi diareia, urina începe să se secreteze, 
și, după 6—8 zile, puterile bolnavului revin. 

Mai des vindecarea nu vine așa de neted, survin complica- 
țiuni : fenomenele de asfixie, pe care le-am descris, pot reveni, 
sau vine stare ca la tifici; bolnavii au. temperatură, au delir. 
buzele lor sint uscate crăpate ; diareia și vărsăturile revin, res- 
piraţia e grea, urina e puţină, și bolnavii mor de cele mai dese 
ori în acest stadiu. 

Sînt forme de holeră numile fulgerătoare, cind fenome- 
nele grave descrise se dezvoltă in citeva ore. Aceste forme se 
văd mai des la începutul epidemiilor. 

Sint forme de holeră unde diareia şi vărsăturile sint slabe 
sau chiar excepţional lipsesc. Acele forme se numesc Rolera 
uUScată. 

Mortalitatea de holeră în diferite epidemii a fost diferită ; 
ca medie se dă de obiceiu 50 la sută. In realitate însă e mai 
jos de 50, fiindcă multe cazuri uşoare nu se înregistrează, scă- 
pind de statistică. Fiecare epidemie nouă care venea în Europa, 
dădea o mortalitate mai mică ca epidemia precedentă. La ince- 
putul epidemiei mortalitatea e mai mică ca la siirșitul ei. Mai 
des moartea survine în primele două zile de boală. O mortali- 
tate mai mare dau: copii şi bătrinii, de asemenea alcoolicii, ma- 
laricii, diabeticii, nefreticii, nebunii, femeile însărcinate, deținuții 
și militarii in timpul războaelor. La toate aceste persoane, chiar 
formele ușoare de holeră au un siirşit mortal. 


æ 


Bolnavul de holeră, ca și bolnavul de orice altă boală, tre- 
buie îngrijit. El este tot atit de periculos ca răspinditor de con- 
tagiu, ca şi un tific. Bacilul holerei se elimină numai prin sca- 


HOLERA 367 


une, şi prin aer contagiul nu se transmite. Bolnavii trebuesc ți- 
nuți în cea mai mare curățenie, scaunele lor, rufăria de pat și 
de corp, precum şi toate celelalte lucruri murdărite trebuesc ime- 
diat deziniectate ; după fiecare atingere a bolnavului, minile tre- 
buesc spălate (săpun şi sublimat 1 la 2000),—mai cu samă ina- 
intea mâncării ; pentruca contagiul să nu se scoată din odaia. 
bolnavului, cei care îl ingrijesc trebue să fie îmbrăcaţi în bluze 
şi galoși, şi, eșind dela bolnavi, trebue să dea aceste lucruri 
pentru deziniectare imediată şi să se spele cu sublimat. Păstrind 
aceste regule simple, persoanele, care îngrijesc de holerici nu se 
îmbolnăvesc mai des de holeră ca alte persoane din aceiași lo- 
calitate. 

S'a propus o mulțime de medicamente preventive, contra 
holerei : diferite picături „antiholerice* preparate din cupru 
(Burcq), sublimat (Mireux), acidul tanic (Duboné), pilule cu benzol 
acoperite cu colodiu (Klebs), acid clorhidric diluat (Rosslachij, 
etc., dar nici unul n'a corespuns speranțelor puse în el. Toate 
aceste medicamente mai degrabă sint vătămătoare, căci, întrebu- 
ințate mult timp chiar la oamenii sănătoși, pot provoca deranjare 
în funcțiunile digestive. Acelaș lucru trebue spus și despre bă- 
uturile spirtoase întrebuințate în scop profilactic. 

S'a propus o mulțime de mijloace medicamentoase pentru 
tratarea bolnavilor de holeră, dar rezultatele au fost nule, căci 
încă Dujardin-Beaumetz a constatat: „le cholerique est un être ré- 
iractaire à toute medication. Je dirai plus : une thérapeutique ac- 
tive lui est plutôt nuisible“. 

Intr'adevăr n'avem nici un mijloc de a nimici, nu un simp- 
tom al holerei, ci cauza (vibrionii holerici, toxinele lor) care pro- 
duce alterarea funcțiunilor la bolnavul de holeră. Serum curativ 
(antitoxic) antiholeric nu avem : încercările făcute de cătră Ran- 
son n'au avut succes. Unii, bazați pe oarecare analogie a tablo- 
ului de simptome în otrăvirile cu muscarină (otrava din ciuperci) 
și cele de holeră (Brunton, Korolein) au încercat injecțiile sub 
cutanate cu atrofină. Rezultatele au fost nule sau rele. Alții 
(Odarceneo) au încercat nitratul de argint în soluție, ca poțiune 
ca antitoxic (specific antiholeric). Rezultatele au fost proaste. 

Ne avind un mijloc de a influența asupra cauzei boalei in 
bolnav, căutăm să ajutăm organizmul prin intervențiuni, care să 
reguleze și să dirijeze furnrtiunile spre un siirşit bun. Facem dar 
un fel de terapeutică zisă  :..ptomatică. 

Bolnavul se aşază în pat, şi i se asigură liniştea fizică şi 
morală. Dacă pofta de mincare (in cazuri uşoare) e parțială, îi 
dăm un regim ușor: lapte, ceai cu lămie, supă de orez. Pentru 
potolirea setei îi dăm limonadă fosforică 1°/o, muriatică 3°/o 
sau lactică (flagem-Dujardin-Beaun:ctz) 1/0. 

Pe pintece li punem comprese calde, încălzim (sticle cu 
apă cuidă, chaufferette) căutind a-i provoca o sudație intensă 
pentru eliminarea toxinelor. 

Simptomul cel mai important al holerei, diareia, s'a cău- 


368 VIAȚA ROMINEASCA 


tat a fi combătut mai înainte de toate. In India, opiul stă în primul 
rind pentru căutarea diareii în holeră; şi de acolo, în toate pi- 
căturile antiholerice din Europa a intrat opiul în diferite combi- 
națiuni sau amestecuri. 

Dar, oprind sau întirziind numai eliminarea materiilor din 
intestin, opiul favorizează absorbirea în organizm a toxinelor, şi 
apoi opiul are o acțiune generală asupra organizmului nefavora- 
bilă : el slăbește reacţiunea leucocitară, și prin aceasta micșurează 
rezistența organismului la infecţie (Caniacuzene, „Nouvelles re- 
cherches sur la mode de destruction des vibrions dans lorga- 
ganisme“, în Ann. de l'Inst. Pasteur 1898, apoi Gheorghievsky, O- 
ppel), slăbește funcționarea inimii, micșorează presiunea singe- 
lui în vase, şi provoacă scăderea temperaturii. 

Cind s'a cunoscut cauza holerei, s'au făcut încercări de a 
omori bacilii în organism prin substanţe antiseptice, şi prin pur- 
gative a le scoate de acolo. In acest scop Ziemssen a recoman- 
dat calomelul, care fusese întrodus în terapeutica holerei încă 
pe la 1840 de medicii engleji: calomelul e și antiseptic şi pur- 
gativ. Intr'adevăr, în cazurile cind intestinele sint încărcate cu 
alimente, o doză de calomel e folositoare, înlăturind şi amelio- 
rind circulația. Dar calomelul în doze mici ca antiseptic nu-şi a- 
junge scopul, după unii autori e chiar vătămător, producind iri- 
tațiuni în intestin şi rinichi. Afară de calomel, ca dezinfectant 
s'au propus multe alte substanţe, chiar deschiderea intestinelor 
şi spălarea lor cu sublimat '/a“/o. Această metodă așa de radi- 
cală, propusă în 1892 de medicul belgian L.embott ne arată până 
unde se poate ajunge în căutarea dezinfectării mațelor. Din mij- 
loacele farmaceutice cu scop de a omori vibrionii holerei în in- 
testine, s'au propus: salolul, tribromosalolul, naitolul, acidul 
carbolic, creozotul, benzolul. creolina. crezolul, resorcina, timo- 
lul, iodoformul, apa de clor, acidele minerale, compușii mer- 
curiali ; acizii citric, lactic, acetic, salcilic, tanic : bismutul sub- 
nitric şi multe multe altele, dar nici unul din cle nu şi-a ajuns 
scopul. „Toate încercările de a dezinfecta intestinele, zice Rumpi, 
trebue recunoscute inutile, poate chiar vătămâătoare“. Intr adevăr 
in dozele, în care ar putea avea o cit de mică acţiune antisej- 
tică asupra conținutului intestinal, au o acţiune vătămătoare a- 
supra ţesuturilor, fără a vorbi de acţiunea toxică, ce o au asupra 
întregului organism ciîteodată. Jacoud caracterizează această te- 
rapeutică prin cuvintele : „luptind cu microbii, uită de boinavi“. 

S'au făcut încercări a se introduce antisepticele prin rect 
în clisme. Cele mai răspindite au fost etero-clismele calde de 2 
litri cu 3400 —1%/0 acid tanic, propuse de Cantani. Ele sint in- 
iradevăr de oarecare folos, dar nu prin acidul tanic (Notnaghei- 
Rossbach), ci prin faptul că depărtează din intestine, mai cu 
samă la începutul boalei, materii fecale, care lucrează ca iri- 
tante, şi linişteşte intestinul ; apoi căldura lichidului în mod re- 
flex stimulează activitatea inimii, și mărește eliminarea urinii. 


HOLERA 369 


De aceia mulți medici se servesc de clizme calde, nu cu acid 
tanic, ci cu sare. | 

Observindu-se în perioada algidă a holerei o stare de us- 
căciune a ţesuturilor şi o îngroșare a Singelui, s'a căutat un 
mijloc de a introduce lichide în organism. 

In acest scop, încă la 1830 d-rul Gherman a propus injec- 
țiuni intravenoase cu apă. In 1831 d-rii Enihen, Marcus, San- 
dras şi Wolf făceau injecțiuni intravenoase cuapă distilată hole- 
ricilor din Rusia. Tot atunci Diefienbach în Berlin a încercat în 
holeră transiuziunea de singe. In 1832 Th. Latta în Scoţia şi 
Magendie la Paris au făcut injecții intravenoase cu soluţii de sare. 
La 1884 Hayem recomandă mult aceste injecțiuni in holeră, ela 
elaborat metoada şi indicaţiile. In loc de injecții intravenoase 
Buchanan, în 1848, a propus injecţiile sub piele. In 1866 Beigel 
şi Oser făceau bolnavilor de holeră cu mult succes aceste in- 
jecțiuni. Ele au intrat în practica medicală, se întrebuințează și 
azi cu oarecare succes în lipsa medicamentului specific, pe care'l 
așteptăm, cum au intrat şi băile calde și oarecare medicamente 
stimulante a inimii. 


Dacă unui cobai i se injectează în peritoneu o minimă 
cantitate de vibrioni holerici, animalul, după citeva zile de sufe- 
rinţă, se vindecă. Dacă, peste cîteva zile, aceluiaș cobai i se in- 
jectează o doză de cultură de cîteva ori mai mare decit aceea, care 
ar fi în stare să omoare pe orice cobai, cobaiul, care a rezis- 
tat primei injecţiuni, va suporta fără mari schimbări în starea sa 
şi această doză. Cu alte cuvinte animalul a căpătat o imunitate 
față de vibrionul holerei. Această stare de imunitate prin injec- 
țiuni succesive de doze crescinde de culturi, crește, şi animalul 
ajunge în stare de a suporta doze enorme de vibrioni holerici. 
Injectaţi la animale imune, vibrionii holerici îşi pierd mobilita- 
tea lor, se adună în grămezi, se umflă, degenerează, se dizolvă, 
dispar. Acest fenomen, cunoscut sub numele de fenomenul Pfeif- 
fer, serveşte în laboratorul pentru diagnosticarea precisă a vi- 
brionilor holerei. Afară de faptul că singele animalelor imunizate 
are puterea de a produce fenomenul lui Pfeiffer, adică dizolva- 
rea în corpul animalului immun a bacilului holerei, el mai po- 
sedă calitatea de a aduna în grămezi şi a lipi între ei vibrionii 
holerici chiar în afară de corpul animalului, direct sub micros- 
cop sau în epruvete. Şi acest icnomen, numit aglutinare, se în- 
trebuințează pentru recunoașterea exactă a bacilului holerei. Pe 
lingă aceasta, singele animalului imunizat: are puterea de a a- 
păra animalul contra îmbolnăvirii de holeră. 

Toate aceste calități se găsesc în serul singelui. De aici 
întrebarea naturală, dacă nu ne putem servi de acest serum 
cu scop de a vindeca, cum ne servim de serul antidiiteric de 


370 VIAŢA ROMINEASCA 


exemplu. Din nefericire, nu ne putem servi, căci, pe cind seru- 
mul antidifteric este antitoxic, adică are puterea de a neutraliza 
toxina (otrava) elaborată de bacilul difteriei, și asupra bacilului 
diiteriei însuşi n'are nici o acţiune, (el poate să trăiască și să se 
înmulțească în prezența serum-ului antidiiteric), serum-ul antiho- 
leric nu are putere antitoxică, adică nu neutralizează otrava ho- 
lerică (aflată în însuși corpul vibrionului holeric), ci e bactericid ; 
el dizolvă pe vibrionii holerei, îi omoară, şi, în timpul acelei di- 
zolvări, toxinele holerice, strins legate de protaplasma vibrionu- 
lui, se pun în libertate, şi serum-ul antiholeric nu e în stare să 
le neutralizeze. 

Aşa se explică de ce serum-ul antiholeric bactericid nu 
poate scăpa un animal, căruia i s'a injectat o așa cantitate de 
vibrioni holerici, care e în stare să omoare animalul prin toxi- 
nele ce se vor pune în libertate, cind se vor dizolva corpurile a- 
celor vibrioni (Marx). Toată lumea recunoaște că fenomenele de 
holeră la un bolnav denotă că organismul lui este otrăvit cuto- 
xinele holerice. De aceea, pentru vindecare de holeră, trebue să 
găsim antitoxina holerică, cum contra toxinei diiterice sa găsit 
antitoxina din serum-ul antidiiteric. Mulţi savanţi recunoscuţi, ca 
Behring, Ranson, Mlecinicov, Roux și Taurelli-Solimbeni:, au co- 
municat că ar fi reuşit să prepare toxine holerice libere, şi cu 
ajutorul lor să prepare serum antitoxic cu calităţi curative,—dar 
pănă în prezent acel ser n'a realizat speranţele, pe care autorii 
lui le puneau într'insul. 

Așa dar serum-ul antiholeric, de care dispunem astăzi, are ca- 
lități bactericide şi aglutinante, și poate servi pentru deosebi- 
rea vibrionilor holerici de alții, poate fi intrebuințat chiar pentru 
injecții preventive, nici întrun caz însă pentru tratarea holerei la 
bolnav. 


Din vechime se știe, că a suferi o boală infecțioasă acută 
inseamnă pănă la un punct a se garanta contra unei imbol- 
năviri de aceiași boală. Am văzut că asemenea garanție contra 
unei îmbolnăviri noi se poate produce în mod artificial, întrodu- 
cind în animal doze nemortale de bacterii cu toxinele lor, sau 
introducind serum-uri antitoxice. Această stare de garanţie se 
numește imunitate. Erlich distinge 2 feluri de imunitate: activă 
și pasivă. După propunerea lui, imunitate pasivă se zice atunci 
cînd organismul animalului nu ia parte activă la elaborarea sub- 
stanțelor care îi servesc pentru a-l apăra de infecţie. El le capătă 
gata prin serum-ul altui animal, care a fost supus unei imuni- 
zări active. Această imunitate e de scurtă durată (3—4 săptă- 
mini), pănă cind substanţele apărătoare întroduse în single ani- 
malului nu vor eşi din organism pe o cale sau alta. 

imunitatea activă este mai persistentă și ţine nu mai puțin 
de un an. Ea se capătă de animal prin activitatea elementelor 


HOLERA 371 


sale celulare, şi este rezultatul vaccinărilor repetate cu producă- 
tori ai boalelor sau cu otrăvurile lor. 

Aceste principii generale, aplicate la diferite boli de oameni 
şi animale, au fost aplicate şi în holeră. 

Primele încercări de vaccinări antiholerice au fost făcute 
de Ferran, dar încercările lui, care la un moment dat au stirnit 
entusiasmul lumii, nu inspiră încredere, deoarece el n'a lucrat 
cu culturi pure de holeră. El a făcut din metoda sa un secret co- 
mercial, şi apoi nici statistica lui nu inspiră încredere. 

După Ferran, încercări de vaccinare antiholerică a făcut 
Havkin, imitind în holera ceia ce a făcut Pasteur în turbare și 
antrax. El a cultivat bacilul holerei la 39° în prezenţa unui cu- 
rent de oxigen din aer. Prin acest fel de a cultiva, virulenţa 
vibrionilor s'a micșorat. Asemenea: culturi el a injectat sub piele 
oamenilor. Dar, crezind că numai vibrioni cu virulența complectă 
pot da un grad înalt de imunitate, pentru a doua injecție (al 2-lea 
vaccin) el întrebuințează o cultură, a cărei virulență o ridica la 
maximum trecind-o printr'o serie de cobai. 

Dacă unui cobai i se injectează o cultură de vibrioni ho- 
lerici în peritoneu, animalul piere. Dacă de la animalul mort 
se face o nouă cultură şi se injectează altui cobai, acesta moare 
de aceiași cantitate de cultură intrun timp mai scurt. Cu fie- 
care nouă trecere animalul injectat moare într'un timp tot mai 
scurt, pănă la untimp minim, care apoi rămine constant. 

O astiel de cultură cu virulență maximă el o injectează 
oamenilor în anumite doze ca al 2-lea vaccin după 5 pănă la 10 
zile dela i-a injecție. 

Această metodă de imunizare activă (vaccinaţii preventive) 
Havkin a intrebuinţat'o în Indii asupra a 40.000 oameni. 

Rezultatul a fost: a) imunitatea căpătată ține mai mult de 
un an, b) îmbolnăvirile între cei vaccinaţi se micșorează de 6.08 
„ori, iar mortalitatea de 5,27 ori, c) vaccinările după metoda Hav- 
kin sint cu totul nevătămătoare pentru om. 

Cercetările lui Kolle au arătat, că injectind oamenilor cul- 
turi de vibrioni holerici omuoriţi prin căldură la 580 C., ei capătă 
aceiaşi imunitate ca şi cum le-ai întroduce aceleaşi doze de 
culturi vii, și Kolle face două injecţiuni, lăsind între ele un timp 
de 5—7 zile. 

S'a încercat vaccinarea după Kolle de cătră Mu :ta în Ja- 
ponia la 1902 şi de cătră Zlatogoroi la Persia la ivu4. După 
acest din urmă, prin vaccinarea după Kolle morbiditatea se mic- 
şorează de 5 ori, iar mortalitatea de 4 ori. 

Mai sint incă sisteme de vaccinări antiholerice după siste- 
mul Neisser-Schiga, cu culturi omorite la 58.60, autolizate la 
termostat la 370 C. în timp de 2 zile şi filtrate prin filtrul Cham- 
berland. Cu filtrele acestea se fac vaccinaţiuni. Rezultatele par 
a fi bune. 

Savcenko şi Zobolotny au încercat să producă imunizări 
la oameni întroducind prin gură culturi de holeră, omorite prin 
căldură ; dar această metodă nu și-a găsit aplicaţie practică. 


& 


372 VIAŢA ROMINEASCA 


In primele epidemii de holeră, mersul ei nu se putea opri 
prin nimic. Impotriva tuturor piedicilor, peste cordoane militare 
armate, peste cele mai strașnice carantine, peste îumurile focuri- 
lor pentru ajiumare, împotriva implorărilor desperate cătră cer, 
împotriva pedepselor pentru călcarea măsurilor contra holerei, ea 
inainta triumtătoare. Cauza tainică a boalei nefiind cunoscută pe 
acele timpuri, în știință a pătruns chiar teoria că holera nu se 
importează, ci se naşte în orice loc în anumite condițiuni. De 
aici desperarea în luptă cu epidemia, pănă cind descoperirea de 
cătră Koch a bacilului virgula şi munca celor care au venit 
după dinsul pentru a lumina chestiunea în amănunte, nau pus 
bazele raţionale pentru pronlaxia individuală şi socială anti- 
holerică. 

Bacilul holerei găsindu-se în excrementele bolnavilor de 
holeră, trebue să ne păzim în primul rind de ele şi de lucrurile 
pe care au fosi depuse. 

Bacilul holerei iniectind prin gură, trebue să ne facem 
regulă de a nu umbla la gură cu lucruri murdare, Şi în pri- 
mul rind să nu mâncăm cu minile (Acest obiceiu moștenit din 
alte timpuri trebue părăsit cu totul) și în acelaș timp nu trebue 
să ne așezăm la masă îără a ne fi spălat înainte minile cu să- 
pun şi cu apă caldă. 

Constatindu-se, după cum am văzut, că bacilul holerei 
poate ajunge împreună cu excrementele în apă, unde se poate 
păstra mult timp, concluzia inevitabilă este: a nu beu apă nefiartă 
curînd, a nu-şi clăti gura cu altfel de apă şi a nu o îniredu- 
infa pentru spălare. Intrebarea este atunci: ce să ne facem în 
călătorii, oteluri şi restaurante ? Acolo, fără îndoială, nu putem 
fi siguri că apa a fost indestul clocotită, înainte de a ne fi fost 
servită ; în asemenea cazuri, cel mai bun lucru este să bem 
ceaiu slab ; acesta, chiar dacă n'a fost făcut cu apă clocotită, to- 
tuşi a trebuit să fie încălzit la 60—65 grade C, temperatură 
suficientă pentru a omori vibrionii holerii. 

Cit priveşte băuturile, care conţin alcool, ca berea, vinul 
etc., întrebuințarea lor nu poate fi oprită în cazurile, cînd este 
convingerea că ele n'au fost amestecate cu apă ncfiartă. Acolo 
unde există bănuiala, trebue să încălzim băuturile pănă la tem- 
peratura care omoară cu siguranță vibrionii. 

Şi în timpul holerei, şi în orice alt timp, alimentele nefierte 
trebuesc evitate. Dar, observind oarecari regule, bazate pe da- 
tele științifice expuse mai sus, se pot minca, în toiul epidemiei 
de holeră și între mulţime de bolnavi holerici, fructe nefierte, 
pere, mere, piersici, chiar pepeni galbeni sau verzi şi altele. In 
miezul acestor fructe, desigur că nu există vibrionul holgrei, dar 
acesta poate să nimerească pe coaja fructelor. E de ajuns să 
le spălăm bine cu apă fierbinte înainte de a le minca, pentru a 
distruge contagiul ce s'ar găsi pe ele; mai bine e însă să punem 


HOLERA 373 


fructele chiar pentru un timp scurt în apă clocotită. Acelaș mij- 
loc se poate întrebuința și pentru zarzavaturi şi legume. Ridi- 
chea trebueşte dezinfectată mai cu atențiune, ţinind'o mai mult 
timp în apă fierbinte ; salata e mai bine să nu o mincăm deloc 
nefiartă, fiindcă sterilizarea ei e adesea anevoioasă și complicată. 

Mîncările lrebuesc servite fierbinți, şi puse pe farfurii fier- 
binți ; această măsură e mai cu samă necesară pentru a ne a- 
păra contra slugilor sănătoase care pot fi purtătoare de contagiu. 
In această privință Mecinicov, pentru a lămuri lucrurile mai bine, 
povestește un caz intimplat în timpul celei din urmă epidemii de 
holeră din Alexandria (Egipt). Acolo, a murit o damă în virstă, 
de mult timp sulierindă de stomac ; ea păstra o dietă strictă ; des- 
pre apa nefiartă sau mincări nefierte nici nu putea fi vorba. Ea 
era consultată de cei mai buni medici, şi trăia după cele mai 
stricte reguli ale higienei. Dar, deodată se îmbolnăvi, -avu ac- 
cese de holeră, şi muri avind un enorm număr de vibrioni în 
scaune.—De unde a putut să se imbolnăvească o astfel de pa- 
cientă ? In urma cercetărilor minuţioase, s'au stabilit următoarele 
fapte : Bolnava, din cauza unui catar cronic al stomahului, se 
hrănea mai cu seamă cu bulion de carne, fiert mult timp. Dar 
în timpul căldurilor de vară, ea prefera să bea bulionul. rece: 
pentru aceasta, înainte de a i'se servi bulionul, se răcea la ghe- 
tărie. Sa constatat că servitoarea, care îngrijea de bolnavă, a avut 
un uşor catar intestinal, și că această minimă boală era însoțită 
de eșirea unei enorme cantităţi de vibrioni holerici din intestinele 
sale, vibrionii a căror prezenţă lor s'a stabilit prin cercetare bacterio- 
logică. Aceste fapte au lămurit pe deplin problema cum s'a contagio- 
nat pacienta : ea bea bulionul răcit la gheţărie, unde el era atins de 
degetele servitoarei, ne în deajuns curăţite de acel material, în care 
se găseau vibrionii lui Koch. După cum se știe, bulionul este 
un mediu excelent pentru înmulțirea a fel de fel de bacterii. Mul- 
ţumită verii, o minimă cantitate de contagiu holeric întrodus în 
bulion s'a înmulţit în așa chip că ingerat a dat un caz mortal 
de holeră. 

Cazul acesta ne arată că în timpul holerei trebue să fim 
foarte atenţi față de mincările reci. Cel mai bun lucru e să luăm 
măsuri ca răcirea să nu fie însoțită de murdărirea alimentelor de 
degete sau muște, căci Fliige a constatat, încă pe la 1890, că 
bacilul holerei trece nevătămat prin inteslinele muşli, şi, în răs- 
pîudirea holerei, musca joucă deci un rol însemnat. Pe cit e 
posibil, după cum am arătat mai sus, mincările trebuesc min- 
cate fierbinţi. Pentru acest lucru sint foarte folositoare farfuriile 
sub care se pot pune încălzitori, sau lămpi. Odată ce mincarea 
introdusă în gură este indeajuns de fierbinte, nu poate fi vorba 
de nici un pericol. Pinea, pateurile, prăjiturile etc., înainte de 
a fi servite, trebuesc încălzite în cuptor sau prin alt mijloc. 

Fumătorii trebuesc să ţină minte că figările lor sint ade- 
sea murdărite. E mai bine să fumeze cu ajutorul unei țigarete 
curate, să nu o pue oriunde, ca de acolo să o bage în gură. 


374 ' VIAȚA ROMINEASCA 


Ținind samă de bazele științifice ale higienei individuale, putem 
fi fără teamă în focarele cele mai puternice de epidemie. Păzind 
strict măsurile preventive, contagiul de holeră e tot aşa de ino- 
iensiv ca otrăvurile în farmacie, sau diferiți microbi în labora- 
toriile de bacteriologie, unde putem minca și bea înconjurați 
de ei. 


Dacă într'o localitate se ivesc cazuri de holeră, pe lingă 
măsurile de profilaxie individuală, de care am vorbit, sint mij- 
loace de profilaxie socială, bazate pe datele ştiinţifice expuse, 
care trebuesc luate din timp.... foarte din timp. 

Şi, între acestea, primul loc îl ocupă o organizație sanitară 
permanentă, alcătuită astfel, încit să se poată observa bine per- 
soanele sosite din localitățile contaminate, aslfel că primele ca- 
zuri de holeră să fie descoperite și recunoscute imediat; şi acest 
lucru se poate face numai atunci, cind populaţia va fi deprinsă 
să se caute cu medici pe care să-i aibă la îndămină,—și ca a- 
cești medici să aibă la îndămină mijloacele moderne pentru re- 
cunoașterea boalei, adică instalațiuni pentru examen bacteriolo- 
gic. In această privință, țara noastră deabia de ciţiva ani începe 
să se organizeze, numărul medicilor, mai cu samă al celor pen- 
tru populaţia multă și saracă dela ţară, se. înmulțește gradat; în 
anul acesta pentru populaţia dela ţară s'au adăogat 55 medici, 
ceea ce, comparativ cu creşterile numerice din alţi ani şi în raport 
cu numărul total al medicilor rurali, este un pas însemnat. In 
privința mijloacelor bacteriologice de diagnostic, iarăşi am făcut 
progrese. Pe cind în anul 1893, ultima noastră epidemie de ho- 
leră, nu aveam decit un singur laboratoriu de bacteriologie la 
București, mai tirziu, s'a înfiinţat un altul la lași, apoi la Sulina, 
anul trecut s'a organizat un mic laboratoriu la Constanţa,—în 
cursul anului acestuia, s'a avut prevederea, de cu iarnă încă, a 
se aduce două laboratorii volante (ca acelea pe care le-a avut 
Koch pentru cercetările sale din Africa), care se pot transporta 
în cel mai scurt timp în oriceloc,—și a se înființa un laboratoriu 
permanent la Galaţi (s'a deschis în luna Iulie) și unul la Craio- 
va (pe cale de organizare). 

Al doilea loc, ca măsură de profilaxie socială, îl ocupă 
izolarea bolnavilor şi dezinfectarea. Importanţa profilactică a izo- 
lării este enormă: un bolnav, care acasă este periculos pentru 
populație, nu mai e vătămător ei, odată ce e izolat în spital, infir- 
merie sau baracă, unde este încunjurat de toate condiţiile nece- 
sare pentru a distruge contagiul ce ar «și dintr'insul. Şi în această 
privință s'au făcut progrese dela 1893 incoace, la noi în ţară. 
Numărul spitalelora sporit mult şi sporește. Infirmeriile, care n'au 
existat în 1893 şi s'au injghebat în condiţii sărăcăcioase deabia 
în 1904, din 1908 își capătă în 8 judeţe din ţară localuri proprii 
bune. Pe lingă aceasta, în 1908, din iarnă, s'au procurat încă 2 


HOLERA 375 


barătci volante noi, pentru izolare, pe lingă cele 4 care s'au făcut 
anul trecut, şi pe lingă baratcele vechi (reparate) dela Sulina, 
Galaţi şi Ungheni. Afară de aceasta, la multe spitale, care n'aveau 
pavilioane de izolare, s'au construit din nou. 

Punctul, de unde se răspindește contagiul în holeră, este 
bolnavul, și scopul dezinfectării este de a distruge contagiul, chiar 
în odaia unde se află bolnavul. 

In holeră, dezinfectarea se ușurează mult prin faptul că ba- 
cilul este puţin rezistent şi știm unde să-l putem găsi, anume 
în materiile eșite dir bolnav. Din această cauză, scopul dezin- 
fectării se poate ajunge complect și repede. 

Nu rare ori se întimplă că, din cauza neștiinţii sau a relei 
conduceri, deziniectarea se aplică prost: se stropesc străzi 
Şi curţi unde contagiul n'a putut fi, cu acid fenic, se presoară 
cu var, prin urmare se chelfuesc bani în vînt, iar lucrurile, in- 
tr'adevăr contaminate, scapă, infecția se răspindește, şi încrede- 
rea în dezinfectare se pierde. 

De aceia vom căuta să lămurim ce anume trebue dezin- 
fectat în holeră.—lIn primul rind, excrementele, unde în totdea- 
una sint vibrionii holerei, și materiile vărsate, unde se intimplă 
să fie. Apoi, rufele de corp și pat, hainele, covoarele, cirpele, 
vasele unde se depuneau materiile vărsate şi excrementele, va- 
sele pentru băutură și mincare ale bolnavului și pentru îngriji- 
rea lui, rămășițele de alimente ale bolnavului și toate alimentele 
din apartamentul lui, care pot fi iniectate prin contact sau prin 
muşte. Apoi toate lucrurile din odaia bolnavului: paturi, mobile, 
mese, scaune, perdele, minere dela uși, ușile, ferestrele, duşa- 
melele, păreţii etc. Latrina trebue dezinfectată foarte bine; în 
curte, să se curăţe și să se deziniecteze locurile unde ar fi fost văr- 
sate excremente. Se înţelege că, în timpul holerei, a deziniecta 
odăi, case, străzi, tranvae, gări, vagoane etc., dacă nu sint fapte 
concrete de infecţie, n'are nici un rost. 

Bacilii holerei pot fi distruși prin foarte multe substanţe și 
mijloace. Mă voi märgini a enumera numai pe cele care, pe lingă 
că sint sigure, mai sint şi eftine și la îndămină: 1) Varul sub 
iormă de soluție de 20%/0, proaspăt preparat, este cel mai eftin 
mijloc de deziniectare, 2) Sublimatul în soluție de 19/00, 3) Aci- 
dul fenic în soluţie de 3%/0, 4) Leșşia fierbinte, 5) Apa fierbinte, 
6) Aburii sub presiune (în etuve)!) 7) Formolul prin aparate 
Fplügge sau L'Eclair. 

Ne putem servi de aceste mijloace simple pentru deziniec- 
tare, în felul următor: Excrementele se amestecă cu o cantitate 
egală de soluție de var 20°% şi se păstrează așa amestecate 
un ceas sau două și apoi se aruncă fără nici un pericol în la- 
trină, iar vasul se spală cu sublimat sau acid fenic. Conţinutul 


1) Şi în aceasta privință ţara noastră a ciştigat in cursul ernei tre- 
cute, aducindu-se în ţară 8 etuve Gheneste-Gerscher şi două cu formol 
sub presiune. 


575 VIAŢA ROMIXEASCA 


latrinclor, lăturile, apele de spălat etc., se deziniectează cu var 
in acelaș mod. Pămintul murdărit în curți sau case care nau 
cuşamele se deziniectează inundindu-l cu soluţie de acid fenic 
sau sublimat şi apoi turnind deasupra soluţie de var 20%/0. Ru- 
fele se pun în cazan cu leşie clocotindă şi se fierb; se pot de- 
ziniecta şi prin muiare în sublimat, dar rămin pătate. Hainele, 
pernele, saltelele se deziniectează in etuva cu vapori; blănile, 
cărţile și lucrurile de piele cu formo! ; lucrurile de metal cu so- 
luţie ienicată ; vasele prin fierbere in apă sau leşie. Paele, cir- 
pele şi lucrurile de mică valoare sc ard; apa din bae se dezin- 
icctează cu acid fenic sau sublimat. Sicriul, trebue să fie bine 
făcut şi închis. Cadavrele se pot îngropa în cimitirele obişnuite. 

Afară de aceste măsuri, trebuesc luate în samă inbunătă- 
țirile sanitare generale, care au importanță nu numai pentru com- 
baterea holerei, ci trebue să constitue un obiect de preocupare 
constantă a populaţiei. 

In această privinţă, în primul rind stă alimentarea cu apă 
bună de băut şi apărarea ei de orice infecţiuni, şi canalizările. 
Epidemiile de holeră sint un puternic stimulent pentru munici- 
palităţi de a preferi să înzestreze localităţile lor în prima linie 
cu apă bună şi canalizări sau latrine bune,—decit cu electrici- 
tate, teatre etc., care ar trebui lăsate pe al doilea plan. 

Pentru a feri țara de importarea holerei din străinătate, se 
iau măsuri stabilite prin convenţii internaţionale. Deoarece ca- 
rantinele s'au dovedit a fi incapabile de a opri boala, dar foarte 
capabile de a întreţine infecție și a vătăma in mare măsură co- 
merţul, ele au fost cu totul abolite. 

Ca bază a noilor convenţii sa luat declararea obligatorie 
şi sinceră a localităților infectate, pentruca măsurile, luindu-se 
contra provenienţțelor din locuri limitate şi ştiute ca iniectate, să 
se poată aplica, şi lupta contra holerei să nu fie o luptă cu mo- 
rile de vint, iar sacrificiile,—în raport cu pericolul real. 

Intrarea în țară din localităţile sau ţările infectate, se limi- 
tează la anume puncte, restul se închide bine ca trecerile clan- 
destine să dispară sau cel puţin să se reducă. La punctele alese, 
se instalează medici, care supun examenului medical persoanele 
intrate și admit pe cele sănătoase, dupăce le deziniectează ba- 
gajele sau mărfurile. In acest scop acele puncte se înzestrează 
cu ustensilele şi materialele necesare.— Persoanele infectate se 
rețin cinci zile, iar cele bolnave, pănă la vindecare sau moarte, 
în anume instalaţiuni. 

Persoanele sănătoase admise a intra sau a trece prin ţară, 
sint supuse unei supravegheri medicale şi polițienești, timp de 
5 zile în Jocurile unde se duc; grupele de nomazi se resping de 
la graniţă ; intrarea alimentelor şi băuturilor deasemenea se 
oprește. i 

Numărul porturilor în care se permite intrarea vaselor din 
țara infectată, se limitează deasemenea la acelea unde se pot 
lua în condiţii bune măsurile de deziniectare şi izolare. 


HOLERA 377 


Şi în: această privință, în raport cu situația din 1893 și chiar 
cu cea din anul trecuti), s'au adus îmbunătăţiri simţitoare la noi. 

La punctele de graniţă Ungheni şi Gura Prutului (singurele 
prin care e permisă intrarea din Rusia a provenienţțelor din lo- 
calitățile infectate) instalațiile (etuve  Geneste-Herscher, barace, 
cabine de izolare, material de dezinfectare, mijloace de cercetare 
bacteriologică) sint complecte. La Sulina şi Constanţa, singu- 
relc noastre porturi pe unde se permite intrarea proveniențelor 
din localitățile infectate, lipsurile constatate anul trecut s'au com- 
plectat in mare măsură; iar la Burdujeni şi Galaţi (pe unde nu 
e permisă intrarea proveniențelor din localitățile infectate) încă 
din primăvara anului trecut sau adus e/uve pentru dezinfectarea 
cu formol sub presiunc (Lautenschleger) și se fac construcţiuni de 
localuri speciale, necesare pentru buna funcţionare a serviciului 
sanitar din aceste puncte. 

Faţă de datele ştiinţifice expuse mai sus, fiind bine stabi- 
lit că vibrionul holerei se poate găsi în cantități destul de mari 
in intestinele unui individ, fără să-i producă holeră, lucrurile pu- 
tindu-se limita la o mică deranjare a funcţiilor intestinului ; fiind 
bine stabilit deasemenea că, din punct de vedere practic, aceşti 
anume indivizi în aparență sănătoși, dar purtători ai bacilului, 
sint periculoși ca propagatori ai boalei, toate măsurile ce se iau 
nu pot garanta în mod matematic neimportarea holerei, dar de- 
sigur că reduc la minimum şansele importării și garantează ne- 
răspîndirea boalei, limitarea ei la citeva cazuri. 

Atita se poate face în împrejurările actuale, şi se face. 


20 Septembre, 1908. Dr. P. Cazacu 


1) Vezi „Viaţa Romiuească“ No. 12 din 1907. Măsurile luate de Sta- 
tul Romin pentru a întimpina invaziunea holerei din Rusia în cursul verii 
şi toamnei anului 1907. Dr. Cazacu, Dr. Slătineanu. 


Resignare 


a 


Am luptat, făr' de noroc, 
Pentr' un vis de nemurire. 
Aș fi vrut să am un loc 
În a lumii amintire! 


Astăzi nu mai pot lupta! 
Oboseala mă cuprinde, 
Şi incet pe mintea mea 
Vălul nopții se întinde. 


Stau cu inima "'mpetrită 
Şi aştept doar s'a sfirși 
Viaţa mea cea chinuită. 


Vremea trece "'ncet şi greu 
În amara aşteptare..... 

Şi de-acuma tot ce vreu 
E odihnă și uitare! 


Matilda Poni 


Povestea cu Petrişor 


Hanului celui mare de deasupra Siretului îi zicea odinioară 
Hanul Aniţei. Acuma cade în risipă pe muncelul lui, la mar- 
.gine de drum părăsit; înnainte-vreme însă .în fiecare seară era 
impresurat de focuri de popas. lar noaptea, după ce cărăușii se 
linișteaii, după ce tăciunii mureau în spuză și cînii se făceau co- 
vrig sub chilne, cele trei ferestre zăbrelite luceaŭ încă, pănă tir- 
ziu în straja a treia a nopții. Luminele lor parcă întindeau fire 
“vii pe toate drumurile văii—spre drumeţii întirziaţi. 

Într'un rind, seara, Petrişor Dămian dela Cornul-Caprei era 
cu chef și sta în bătătura hanului, de vorbă cu cărăușşii. Işi du- 
:sese murgul la grajd, îi dăduse grăunțe,—şș'acuma şedea co 
mină ’n şold, cu cușma plesnită cam pe-o ureche. Petrişor, ca 
totdeauna, poposise pe la crucile drumurilor, și-i sticleau ochii. 
Se uita din vreme în vreme, pe îuriș, la hangiu, cind îl vedea 
că-şi scoate în prag capul mare cu obrazul plin de păr aspru. 

«Mâi frate ! ştii de ce-am venit eu aici, la hanul ista? zicea 
el cu oarecare fală. Eu aici nam fost decind sint, dar a pus 
dracu’ pe boeru' meu, pe boeru' nostru cel mare de la Cornul- 
Caprii, să poposască aici... Ş'a văzut pe hangiţă.... Aniţa asta 
am auzit că-i năstrușnică muere... Ş'o păzeşte Ungurul de come- 
«die, cu farmece şi cu cite drăcii sint pe lume. Mă chiamă bo- 
eru’. Zice: Măi Petrişor, poți tu să duci o veste pină la ha- 
nul cel mare ?— Pot, stăpine, zic. N'am fost acolo nici odată, da’ 
o veste pot să duc.— Apoi, măi Petrişor, zice, du-te tu și vezi 
«ce-i pe-acolo. Aşi vrea, măi Petrişor, zice, să poposesc eŭ în- 
tro noapte la hanul Aniţei... da? să bagi seama la Ungur, măi 
Petrişor...—Da' ce-i cu Ungurul, stăpine? zic.—Apoi cu Unguru-i 
bucluc mare, zice boerul,—da' tu vezi și intră în vorbă cu Anifa... 
că a dat, măi Petrişor, mare alean peste sufletul meu... 


gs 


VIATA ROMINEASCA 
— Apoi, măi om bun, zice un moșneag dela foc, nu ştiia 
dacă-ți scoate-o în capete cu Mogoş». 

Petrişor se indreptă cu iudulie din şale: 

«Cine-a spus vorba asta? Apoi află, moşule, că eu am 
umblat multă țară şi nu mă îniricoşez cu una, cu două... A spus 
boeru' să-i fac o slujbă, eu trebue s'o fac... Boeru'-i om vechii, 
care cunoaște la mueri, și dacă a pus elochiul pe hangiță, apoi 
nu se ogoae nici în trei Simbete! 

— Bine, bine, zice moșneagul de la foc, —da' ai dumneata 
la Știință că aici fierbe cazanul cel necurat? Dumneata ești om 
ttnăr, ce ştii? Ifi pui cuşma pe-o ureche şi te duci fluerind ca 
vintul... Noi știm mai multe... noi sintem, oameni de altădată...> 

Petrişor îşi întoarse ochii spre ușa uriașă a hanului. Mogoş 
Ungurul nu se mai vedea; şleahul se potolea şi el sc trăsese în 
întunericul lui. lar în bătătură, sub plopii subțiri, la focurile care 
se zbăteau în întuneric, oamenii tăcură. Stăteau pe coaste și 
focul le rumenea feţele. Eraă oameni nelămuriţi, şi fețe nelămu- 
rite; şi Petrişor Dămian privindu-i cu ochi turburați se simţea 
mai tare și mai cu curaj decit toți—deşi din umbra neagră a 
hanului poate pindea bărbatul hangiţei... 

«Eu nu mă tem de nimica! zise el cu tărie. Și spre în- 
credințare parcă, se așeză grecește, se trase mai aproape de fo- 
cul moșneagului, aduse oala de vin la gură şi sorbi citeva in- 
ghițituri lungi. Tot îmi zice boerul: Măi Petrişor, tu ești om de 
ispravă, da’ păcat că bei... Apoi aista, zic, vinul, îmi dă mie 
coraj... Şi zice :: Măi Petrişor băcte, om urit nu ești, şi al trecere 
la femei, da? păcat că bei... Apoi eu îs om fudul și puţin îmi 
pasă... De aceia, chiar beau eŭ vinul cu oala, casă nu-mi pese... 
Da’ eu, moşule, am auzit că-i strașnică muere Anița asta... Da’ 
de Ungur de ce am eu a mă teme? Ei nu mă tem de nimeni... 
Nici de farmecele lui nu mă tem !> 

Moşneagul își aduse mina pe lingă barbă şi începu a da 
din deget : 

«Măi creştinule, zice, nu vorbi fără iti: Jaca, oamenii 
s'au aciuat și ne-ascultă... Să-ţi spun eŭ o istorie cu Ungurul şi 
să vedem ce-ai să mai spui? Asta sa întimplat acu trei ani... 
laca, aşa stam într'o seară, aici, la focuri, sub plopi... şi ca a- 
cuma focurile se potoleau, se potoleai, şi pe urmă, odată, s'au 
luminat ferestrele hanului... Iar oile Ungurului erai în dosul ha- 
nului... Poposiseră cu ele ciobanii: i le aduceaă de la munte. 
Și cum stam,--dintr'odată auzim clopotele sunind şi prind a se 


POVESTEA CU PETRIŞOR 381 


Daca a 


îrăminta oile... Stau oleacă, iar sună un clopot, altă frămintare... 
saud ş'un behăit de jale... Văd pe baciu trecînd pe lingă focuri, 
sue pragul, împinge ușa şi zice aşa cătră Ungur, acolo înnăun- 
tru :—Măi stăpine, tare să irămintă oile... Şi Ungurul nu zise ni- 
mica, ese, ascultă plingerea oii şi bătaia clopotului, ş'odată își 
dă jos cojocelul din spate, şi se pune pe dinsul cu pumnii și cu 
picioarele... Bătea în cojocel și suduiă cumplit... Şi numai ce 
prinde un om dintre cară a se văita: Vale! valei, jupine Mo- 
goş, nu mă omori, că-ți daŭ laptele înnapoi...—Tu ești? grăește: 
Ungurul. Tu iai mana oilor? Şi se duce la carul Rominului... 
şi-l găsește acolo... era un om mititei şi slab... pusese ceaunul 
sub osia de dinapoi a. carului, dăduse siredel în osie, și curgea 
pe borta stfredelului laptele oilor... Apoi a dat el laptele înnapoi 
și oile s'au potolit... da’ el linişte n'a mai avut, că se tinguia 
prin somn, parcă-i fărma necuratul ciolanele... Şi dimineaţa nici 
nu l-am mai văzut... Nici el nu mai era, nici carul... Da’ dum- 
neata ce crezi că dacă bei din oală, bei coraj? Poţi să ai orictt 
coraj, cu necuratul nu te poți pune... Şi pot să-ți spun că eŭ pe 
hangiță încă n'am văzut-o... Iaca, s'au aprins şi luminile gea- 
murilor...> 

Focurile, sub plopi, mureau,—și de la geamurile hanului 
curgeau lumini spre întunericurile văilor. Petrişor Dămian își 
dădu cușma pe ceafă şi sorbi tot vinul din oală. Se uită spre: 
oamenii cari se culcaseră cu capetele pe fin cbsit, învăliți în 
sumane; nu vedea nimic lămurit; nici pe moșneagul ce-i poves- 
tise nu-l mai deosebea; se ridică în picioare, clătinindu-se uşor 
Și se îndreptă spre han. Sfătuia încet: Aici nu-I lucru curat, fi- 
rește că nu-i lucru curat... Boeru’ a văzut ziua pe hangiţă şi 
zice că-i Romtnacă, iar de cum inserează ese un Ungur hangiu 
in loc de Aniţa ceia, cine-o fi... Ei, am să mă duc să spun bo- 
erului că aici nu-i lucru curat... Cum poate să fie aici lucru cu- 
rat? La un han vechiu și mare cit o cetate, nu-s lucrurile cu-- 
rate niciodată... Se vedem ce-are să zică ciocoiul ? că eù de te- 
mut nu mă tem...» 

Cum păși lingă prag, ușa grea se deschise și obrazul băr-. 
bar al hangiului i se puse dinaintea ochilor. Auzi glas gros: 

«Mă rog, dumneata pleci la vreme așa de tirzie ? 

— Plec, zice Petrişor Dămian, mă duc să spun boerului 
cum a fost... 

— Faci rău că pleci la vreme de noapte...» 

Petrişor s'a dus la grajd, și-a luat calul, l-a închingat fru-- 


382 VIAŢA ROMINEASCA 


mos, a incălecat șa pornit în buestru spre Cornul-Caprei. Intr'o 
vreme insă s'a răzgindit. Se poate să fie ṣun hangii, și-o han- 
giță, a zis el întru sine.—Trebue să văd pe hangiţă şi să-i spun 
ce vrea boerul... Zice că-i strașnică muere! Să vedem... De Un- 
gur nu prea am eu de ce mă teme. 

Şi-a intors calul,—a simțit o undă de lumină de pe muncel. 
de departe,—şi a început a face lin drumul îndărăt, pe coama 
dealului. Apoi, într'un tirziu, luminile dela trei geamuri, scurt, 
pieriră ;—o perdea de neguri grele se întinse peste valea Sire- 
tului. Incet-incet apoi negurile se luminară, o lună roşie isvori 
din răsărit; ape scinteiau în depărtări, pădurile se lămureau pe 
zare ca dungi de cărbune; şi călărețul mergea ginditor, pe murg, 
:spre hanul Aniţei, prin visul negurei. 

Ajunse, la vreme tirzie. Nu se mai simţea nimic în bătă- 
tură. Legă calul de veriga de la scară. Apoi împinse uşa. Se 
impiedecă de prag şi glasul lui Mogoş se auzi din lăuntru: 

<Vra să zică te-ai întors dumneata... 

— M'am întors,» răspunse Petrişor Dămian, şi ușa se in- 
chise singură, fără zgomot. 

Atunci slujitorul dela Cornul-Caprei văzu că obloanele o- 
dăii aceleia mari sint închise. Focul ardea în vatră, și hangiul 
sta c'o friptură înnaintea focului. 

«Dacă ţi-i foame, iaca, îrige-ți și tu un puiu 1...» vorbi Mo- 
goș, fără să-şi întoarcă obrazul bărbos. 

Petrişor găsi o îrigare; un puiu sta peo măsuţă în lumină; 
îl puse în țapă, se apropie liniștit de jar, răzimă ţigla de o că- 
rămidă și începu să învirtă. 

«Bine, vorbi Petrişor, da’ aici nu este una Aniţa? Zice 
că-i strașnică muere !...2 

Hangiul nu răspunse... Dar flăcăul simţi că fața bărboasă 
s'a întors. Ridică ochii şi văzu pe Ungur cum îl priveşte neclin- 
tit. Nu simţi însă spaimă. IȘI plecă privirile şi văzu o broască 
mare în tigla hangiului. 

«Aha! vra să zică tu ești frate cu diavolul din poveste...» 
grăi el, rizind, cătră Mogoş. 

Hangiul nu răspunse, dar își ridică ţigla şi începu a bate 
cu grăsimea broaștei puiul din frigarea flăcăului. 

<Măi Ungurule, caută-ţi de treabă, zise Petrişor. Eu sintun 
om care am călcat ţară multă... și nu mă tem... Eu îs om cu 
.coraj... Pe mine m'a trimes boerul aici tocmai dela Cornul-Ca- 


POVESTEA CU PETRIŞOR 383- 


prei... Şi tu-ți faci ris de mine şi-mi spurci friptura? la să-ți ca-- 
uți de treabă, căci nu-s cel cu siredelul și cu laptele...» 

Hangiul bătu iar cu broasca lui în friptura flăcăului. 

«De-acuma s'a isprăvit ! zise îndirjit slujitorul boeresc. Dea- 
cuma îți! crăp ochii, cum ţi se cuvine !> 

Şi cum grăi, iși incordă braţul şi plesni scurt peste ochi 
pe Mogoş. Ticălosul a gemut, a scăpat ţigla şi şi-a pus palmele- 
peste pleoape... Ii picura singe printre degete. 

«Apoi iți arăt eu ție, scrișni Petrişor Dămian,—cu mine, 
măi, nu merge!... Eu acu şi ţigla, dacă vreau, ţi-o vir pe git... 
Da' cu tine nu mai am ce face... Mai bine stăi aici liniștit lingă 
vatră, că eu mă duc să-mi împlinesc slujba... Boerul mi-a dat o- 
poruncă şi eu trebue s'o indeplinesc...» 

Petrişor simţi o aburire de vin, o suflare care venea pe 
gura girliciului, Hangiul sta neclintit la pămint, rumenit de ja- 
rul din vatră. Trecu pe dinaintea girliciului deschis, pe lingă 
hangiu, și deschise uşa din fund. Ş'acolo erau obleanele puse,— 
și trei luminără de său ardeau într'un sfeşnic cu trei crengi. Aniţa 
hangiului se ridicâ încet de pe divan, şi Petrişor stătu în loc,. 
privind-o cu luare-aminte. 

«Credeam că-i bărbatul... zise ea încet. 

— Apol uite cum e, vorbi bucuros Petrişor, îmi spune bo- 
erul așa: Măi Petrişor, zice, eù am mare alean la inima mea... 
Boerul nostru cel mare dela Cornul-Caprei... Este acolo, zice, la 
hanul cel mare o hangiță, măi Petrişor... Aşi vrea, zice, să po- 
posesc într'o noapte la hanul cela... Da' bagă de seamă la Un-- 
gur, zice...» 

Hangiţa zimbi și Petrişor tăcu uimit: 

«Măi bădiță Petrişor, zise ea, ce are a face Ungurul ?...» 

Slujbașul simțea că se dezmeticește. Tăcu un timp apoi 
vorbi,—și despre Ungur nu-și mai aducea de loc aminte: 

«Apoi eu să-ți spun dumnitale. Boerul imi zice: Măi Pe- 
trișor, tu ești om de ispra'.: zice, da' păcat că bei... Apoi, zic, 
mie vinul îmi dă coraj!... Şi-mi maï zice: Măi băete, om urit 
nu ești și ai trecere la femeï, da’ păcat că bei... Apoi mie vinul 
nu-mi face rău... Se risipește aburul lui ca pe Siret, cind a eşit. 
luna... Da’ boerul nu vra să știe, el nu vra să mă îndulcesc....> 

Hangiţa zimbi şi grăi iar: 

«Măi bădiţă Petrişor, ce are a face boerul ?...x— 

Pe cind lucea luna pe negurile Siretului, eu vegheam lingă 


384 VIAŢA ROMINEASCA 


virșe, pe malul apei, cu oameni vechi. Hanul cel mare de de- 
asupra Siretului își zugrăvea risipiturile sus, în pulberea de lu- 
mină. Şi mă gindeam că între zidurile acelea, multe trebue să 
se fi petrecut odinioară. Așa am aflat cum a fost unul Petrişor 
care a trăit bine la hanul Aniţei... Privind la han. am întrebat, — 
şi oamenii de altădată mi-au povestit acestea, pe cind tomniţele 
țirtiau dulce în erburile luncii, în jurul nostru, în noaptea de 
August. 
Mihail Sadoveanu 


Contele L. N. Tolstoi 


(Cu prilejul jubileului) 


Serbătorirea jubileului lui Tolstoi a luat, în toată lumea civi- 
sizată, caracterul unei adevărate manifestări de solidaritate ome- 
nească, intro mișcare de admiraţie pioasă, atit de vie, atit de 
unanimă, de care este dat să aibă parte numai puținii aleşi, cu 
adevărat oameni mari sau eroi, cum le spune Carlyle. 

In aceste imprejurări, datoria noastră față de cetitori ne im- 
pune o sarcină atit de grea, incit iau condeiul cu multă sfială. 

Să vorbesc despre geniul înfricoşiitor al acestui artist, — 
geniu care îi asigură in istoria literaturii universale locul între 
cele două trei nume de glorie aproape divină,—Homer, Dante, 
Shakespeare ?... 

Zic--înfricoşător, fiindcă puterea aceasta de creațiune și 
sugestie îţi inspiră în adevăr un fel de teroare mistică. George 
Brandes, mi se pare, spune undeva că, atunci cind pentru întăia 
gară a văzut portretul lui Tolstoi, a fost cuprins de un fel de 
groază, atita putere aproape elementară radiază din expresia aspră 
a acestui chip de prooroc biblic... 

Ca un demiurg, din adincimile sufletului său Tolstoi crează 
o lume, și cînd te desparţi de un roman al lui, nu mai ești în 
stare să crezi că n'ai trăit impreună cu eroii lui, că nu-i cunoşti 
personal, şi nu te vei mai intilni din nou cu ei... 

Ne impresionează chiar nasa de creațiune, dacă mă pot 
exprima așa. Tolstoi, nu numai știe ca nimene să facă să tră- 
iască mulțimile, cari formează cadrul viu în care se desfășoară 
acțiunea romanului, dar, intre eroii lui de avanscenă şi mulțimea 
anonimă, dar plină de viaţă, din fund, el înșiră întotdeauna un 
popor întreg de tipuri şi personage, într'o perspectivă ce se pierde 
în infinit și se confundă pe nesimţite în masă. 

Un neamţ, cu răbdarea caracteristică a neamului, a numă- 
rat în „Ana Carenin* peste 900 de tipuri, iar în „Războiu 
ori pace“ stat desigur mii!... Şi fiecare din aceste mii de tipuri, 
chiar cind vă reţine atenţiunea numai un Singur moment, e un 
om viu, cu sufletul lui deosebit, pe care îl simţi și îl vezi întreg 
<u toate durerile şi bucuriile lui, cu scăderile și momentele lui 


326 VIAȚA ROMINEASCA 


de înălțare, şi în mediul lui nalural, care şi el trăeşte: un țăran 
pe care îl încrucișezi în drum, un lacheu ce aduce o scrisoare, 
un ofițer ce trece pe stradă, trăesc, şi cu ei trăește cimpul pe 
care se trudește ţăranul, trăește strada sau toată curtea boerească, 
din cari pentru o clipă s'a desfăcut figura ofițerului sau a lacheului.. 

Prin această masă de creațiune, fiecare roman al „marelui 
scriitor al pămintului rus“, cum îl numeşte Turghentv pe Tolstoi, 
e in adevăr parcă o lume întreagă, un microcosm, în mijlocul 
căruia simte că trăeșşte și cetitorul însuși. 

Și impresiunea se întăreşte prin o magică putere vizionară 
a artistului: autorul descrie parcă numai ceea ce vede, ceea ce-i 
stă inaintea ochilor, şi face și pe cetitor să vadă impreună cu 
el. Şi pentru a provoca această suggestiune, lui Tolstoi i-ajunge 
adesea un mic detaliu neinsemnat, un gest, pe lingă care oricine 
ar trece îără să-l bage în seamă, dar care aici servește să 
evoace deodată, cu o nespusă putere, cu un colorit de viaţă, 
toate experiențele dăife, făcind să răsară înaintea noastră o 
scenă, ca și cum şi noi am vedea-o cu ochii. 

Recetiţi, de pildă, în „Ana Carenin“, scena în care Stepan 
Oblonski, în timpul cit îl rade bărbierul, stă de vorbă, insă mai 
mult prin mimică și gesturi, în oglindă, cu Mateiu feciorul, care 
ii înțelege starea sufletească, îl compătimeşte, deşi respectul îl 
opreşte să vorbească despre drama ce se petrece între boerul 
şi doamna. 

Aici prin citeva trăsături, în aparență foarte simple, — citeva 
mișcări, ca un deget ridicat, sau o clătinare din cap,—ni se redă 
toată atmosfera morală în care trăește familia Oblonski, se ca- 
racterizează însuși Stiva, locul ce ocupă în casă, etc. 

Sau aduceți-vă aminte cum Levin, oprindu-se la un han, 
in drumu-i spre moşia lui Sviajski,—hangiul, deschizind poarta, 
se dă în lături, răzimindu-se de ea, cu spatele, spre a lăsa tră- 
sura să treacă. Un gest banal, pe care l'am văzut de o mie de 
Ori,—cum învie deodată toată scena !... 

Și în cadrul acesta, plin de culori şi de viață, în care şi 
animalele trăesc (nimene n'a reuşit ca Tolstoi să ne facă să 
simțim pănă și sufletul dobitoacelor)—se mișcă, cu sutele, cu 
miile, personajele de avanscenă. 

Şi Tolstoi, ceea ce e caracteristic pentru realismul său, în 
fiece moment ştie să ne arate toată complexitatea sufletului ome- 
nesc ;—eroii lui nu sînt nici-odată numai „răi“ sau numai „buni“, 
—ci sufletul lor ni se înfățișează ca un veșnic joc de lumini şi 
umbre, cum e și in realitate sufletul oricărui om viu. Şi fiecare din 
ei, în coliziunile sale cu semenii, gre şi m'are dreptate, adică nici 
unul nu are desăvirșşită dreptate, şi cu toții au mai mult sau pu- 
țin dreptate, din punctul lor de vedere, ca și în viață. 

Amintiţi-vă, de pildă, scena cind Vronski şi Levin sint in 
fața tinerei Kiti Șcerbaţki, pentru inima căreia se luptă. 

Care romancier ar rezista aici ispitei, să nu ni-l prezinte 


CONTELE L. N. TOLSTOI 387 


intro lumină mai favorabilă pe cel ales, și să nu-l caricaturizeze 
cit de puţin pe celălalt ? 

Tolstoi insă ne face să vedem slăbiciunile şi calităţile fie- 
căruia. Şi Levin, pentru care are o vădită simpatie, ne pare 
chiar mai ridicul, iar Vronski, cu toată relativa lui sărăcie sufle- 
tească, iese cu mai multă demnitate din această incercare. 

La Tolstoi, din acest punct de vedere, se poate spune, că 
nu există acea linie de demarcaţiune tranșantă între tipurile „pozi- 
tive“ şi „negative“, pe care o veți găsi, de pildă, la oricare scrii- 
tor irancez,-—-şi nu vorbesc de romantici, dar chiar de cei mai 
naturaliști. 

Mulțumită și acestei însușiri a talentului său, nu numai fie- 
care roman al lui Tolstoie un microcosm, dar și sufletul fiecărui 
erou din romanele sale apare ca o lume întreagă, bogată, adincă, 
nepătrunsă, infinită, care, în cele mai variate și complicate mani- 
festări, răm?ne veșnic o scînteere divină, o tremurare a aceluiași 
suflet universal, din care se desface, ca o individualizare tre- 
cătoare, şi în care, la sifirşit, e menită să se confunde. 

Regret, că nu pot reproduce aici conversaţia lui Levin, în- 
drăgostit de Kiti, cu... un chelner dela otel, Egor, căruia el îi co- 
munică ideile sale asupra amorului și a căsătoriei !.... 

Sau scena între această Kiti, prinfesă Şcerbațki, ara 
cu Levin, şi amanta din mahala a fratelui acestuia Nicolai, 

„emee pierdută“... 

Şi minunat e că Tolstoi reușește să exercite această pu- 
tere magică asupra noastră, fără să aibă ceea ce se numește 
„stil“ ! 

Cei ce nu-l pot ceti decit în traducere, nu cunosc decit pe 
un Tolstoi pieptănat şi frizat, fiindcă este cu neputinţă ca un 
traducător să scrie înadins în acele fraze greoae, încilcite şi 
adesea gramatical mecorecte, în care scrie acest titan al litera- 
turii. Un critic rus (N. C. Mihailovski) povesteşte undeva, cum 
un profesor de liceu s'a indignat de stilul neingrijit și de necunoş- 
tința limbii a unui elev, care, pentru e „compoziție“, copiase... 
citeva pagini din Tolstoi. 

In faţa atitor „literați“, lipsiţi de gindire şi de orice since- 
ritate de sentiment, cari s'au urcat pe Parnas numai fiindcă 
scriu înaintea oglinzii, „cizelind“ cu trudă de ocnaș „perioade 
frumoase“, cari nu numai cîntă, dar şi dansează, se înşiră și se 
impletesc intro iscusită horbotă sonoră,— Tolstoi parcă anume 
demonstrează că talentul nu constă în această choreografie sti- 
listică, ci în puterea de suggestiune a ideilor și a imaginilor. 

Şi, curios, lipsa de stil zzzăreşte parcă aici puterea de sug- 
gestiune, fiindcă nu te poate interesa, și nici nu poți urmări cum 
scrie Tolstoi, ci numai ce scrie el; autorul dispare, nu-și inter- 
pune în fiecare moment personalitatea între cetitor și lumea de- 
scrisă, incit cetitorul parcă intră el însuşi în această lume ce se 
desfășoară înaintea ochilor săi sufleteşti. 

Şi totuși, în fond, există un temperant de artist mai per- 
sonal, mai absorbant, mai dominant ? 

5 


388 VIATA ROMINEASCA 


Mă voiu opri puţin asupra acestei insușiri, intrucit nu pot 
urmări în aceste schițe fugitive analiza complectă a operei lui 
Tolstoi, din punctul de vedere artistic, pentru care sar cere 
volume şi altă competență. 

De altiel, Tolstoi-artistul nu mai este discutat. el a ştiut 
să se impună și tuturor pontificilor, preoţilor. diaconilor şi chiar 
psalților din templul „artei pure“,—deşi nimene nu şi-a bătut joc 
cu atita cruzime de „arta pentru artă“, în teorie, şi nimene în 
practică nu poate ilustra cu mai multă vigoare toată fantasma- 
goria şi lipsa de sinceritate a luptei impotriva „tendinţelor în artă". 

In adevăr, cu tot realismul său fără păreche în istoria litera- 
turii, Tolstoi, nu numai subliniază la fiecare pas judecata sa morală 
asupra lucrurilor şi oamenilor, nu numai revendică pentru sine ca 
artist, odată cu oglindirea credincioasă a vieţii şi a oamenilor. 
dreptul și datoria de a-i supune unei aprecieri morale, dreptul 
şi datoria de a-i judeca și chiar a-i pedepsi, ceia ce sar putea 
încă împăca cu „tendenţionismul“ artistic, ci ajunge adesea chiar 
la fezism, adică încearcă să dovedească în opera sa anume te- 
orii istorice şi etice. 

Astfel, în cel mai mare roman al său, „Războiu şi pace“, 
Tolstoi, cum o spune el însuși, susţine, în cepriveşte raporturile 
intre /nulfime şi eroi, o teză contrară celei de care este legat 
numele lui Carlyle. In scopul acesta, vedem cum el întrerupe 
chiar povestirea, įntercalind disertaţiuni teoretice în toată regula: 

„Mişcarea popoarelor,—cetim în aceste disertațiuni împrăștiate 
„în diferite capitole,—nu e un rezultat al puterii, nici al activității 
„intelectuale (ale eroilor), cum cred istoricii, ci al activităţii fu- 
„luror (subliniat de Tolstoi, adică al nulfimii) oamenilor, cari 
participă la ea“... 

„Eroul (ţarul) e un rob al istoriei. Istoria, adică viaţa in- 
„conștientă, obștească a mulţimii omenești, se foloseşte de fiecare 
„Clipă din viaţa eroilor, ca de o umeultă a scopurilor sale“... 

Eroii nici nu ştiu ce fuc. Așa, de pildă în războiul din 1812: 

„Dind și acceptind lupta de la Borodino, Cutuzov şi Na- 
„poleon au lucrat inconştient şi stupid. lar istoricii, după fapt, 
„au inventat in urmă dovezile iscusit combinate ale prevederii 
„Şi genialității comandanților, cari, din toate uneltele inconștiente 
„ale evenimentelor istorice, au fost cele mai nevolnice şi mai oarbe. 
„Anticii ne-au lăsat mustre de poeme eroice, in cari eroii for- 
„mează tot interesul istoriei, iar noi tot nu ne putem deprinde că 
„pentru vremurile noastre asemenea istorie nu mai are nici un 
„Sens“... 

Războiul din 15612, urmează tot Tolstoi, n'a fost ciștigat de 
generali, și nici măcar de armata rusă, ci de... „mojicii Carp și 
Vlas“, de masa anonimă a țăranilor ruși, care își ardeau satele 
ii nu voiau să vindă Francejilor fin, și duceau războiul de gue- 
rilla... 


CONTELE L. N. TOLSTOI. 389 


In legătură cu această teză, Tolstoi judecă personajele de 
avanscenă: Napoleon e zugrăvit ca un caraghioz, îngimiat și sec, 
pentru care artistul nu cruță măcar epitete ca bandit, inept, isnobil, 
mișe].... 
Amintiţi-vă, de pildă, ilustrația  tolstoiană a scenei din- 
tre Napoleon şi „un tinăr cazac“, descrisă de Thiers, in 
care marele artist rus rolul cazacului îl atribue unui lacheu, beţiv, ` 
stricat, hoț, care însă, conştient, a ştiut să-şi bată joc de marele 
împărat francez... 

Sau ridicula situaţiune a lui Napoleon, cind, înainte de a intra 
în Moscova, așteaptă în zadar „deputaţiunea boerilor* şi visează 
cum, pentru a cîștiga inimile sălbaticilor moscoviți, va scrie pe 
păreţii instituțiunilor de binefacere: „Casa mamei mele“... 

Aceiaşi aversiune, ca şi pentru Napoleon, Tolstoi o mani- 
testează și pentru bărbații de stat și generalii ruși, ca Speransky, 
Rastopcin, Miloradovici, Toll, ctc,--aceşti „compozitori de dispo- 
zițiuni“, cum se exprimă el. 

Şi pentruce îi urăște și-i „pedepseşte“? Tocmai, fiindcă 
incearcă, cu „dispoziţiunile“ lor, să conducă istoria, pe cind, 
după teză, nu pot fi decit jucăria ei: 

„Oamenii aceştia, tiriţi de patimile lor, au fost zzz7aî exe- 
„Cutori orbi ai celei mai riste îatalități ; ei insă se credeau eroi, 
„Şi își închipuiau că ceea ce făceau e cel mai demn şi nobil 
„lucru... l 

Şi pentru cine are simpatie mai mare? Pentru un Bagration 
sau Dohturov, pe cari ni-i zugrăvește ca niște timpiţi, cari nu știu 
să lege două fraze, dar cari nu fac „dispoziţii“, nu dau măcar ordine 
în timpul bătăliei, ci numai dau din cap la orice comunicare a 
aghiotanţilor ; sau pentru Cutuzov, pe care tot el ni-l descrie 
ca pe un moșneag decăzut, ce ştie numai să plingă, să ofteze 
Şi să-şi facă cruce,—dar se supune providenţii, fără a se codi, 
Şi deci execută voința ei, care coincide cu voința poporului, cu 
voința inaselor.... 

Şi Tolstoi polemzzează cu istoricilor ruşi, cari nu vor să 
recunoască meritele acestor favoriţi ai săi: 

„Aşa e soarta,—spune el,—nu a oamenilor mari, nu a u- 
„nui grand-homme, pe cauri nu-i recunoaşte geniul rus, ci soarta 
„acelor oameni rari, intotdeauna solitari, cari, păfrunzind voința 
„Providenţii, îi supun voința lor personală... Pentru istoricii 
„noştri insă,—e ciudat și groaznic lucru,—un Napoleon, această 
„cea mai nulă unealtă a istoriei, este un obiect de admiraţiune 
„ŞI glorificare, el este grand. lar Cutuzov, acel om care prezintă 
„pilda neobișnuită în istorie de abnegaţiune și de conștiință în 
„prezent a rostului viitor al unui eveniment, Cutuzov le pare 
„ceva indefinit şi nevrednic. Dar e greu să ne închipuim un per- 
„sonaj istoric, a cărui activitate să fie mai neclintit mereu îndrep- 
„tată spre acelaș scop. Şi e greu să ne închipuim un scop mai 
„demn Și care să coincidă nai muilt cu voința unui popor 


„întreg“... 


390 VIAŢA ROMINEASCA , 


In „Războiu și pace“ această teză joacă un rol atit de mare, 
incit vestitul strategian rus, defunctul general Dragomirov, sa 
şi simţit dator să scrie o critică a acestui roman din punctul de 
vedere... al adevăratei ştiinți militare 1... 

Dar alături de teza de filozofie istorică susținută în „Răz- 
boiu şi pace“, tot în acest roman Tolstoi e insuflețit de un viu 
sentiment patriotic : el nu-şi ascunde tendinţa de a preamări e- 
roismul şi dragostea de ţară a poporului rus întreg și vrea să 
ne arate superioritatea neamului său față de cele „80 de limbi“ 
ce au năvăiit in Rusia. Apostolul creştinismului de astăzi, nu 
numai justifică acolo toate cruzimele războiului de guerilla, dar 
însoţeşte descrierea scenelor crunte de răzbunare populară 
cu o ieşire polemică impotriva celor cari nu recunosc legitimita- 
tea acestor mijloace de luptă (păstrez cit se poate construcția 
puţin gramaticală a originalului) : 

„Ferice de poporul, care, nu ca Francejii în 1813, salutind 
„după toate regulele artei cu graţie și politeță, întorcind spada 
„cu minerul înainte, o transmite generosului învingător, ci ferice 
„de poporul care în clipa încercării, fără să întrebe despre aceea 
„cum după regule au făptuit alții în asemenea imprejurări, cu 
„Ssimplicitate şi ușor ridică cel dintăiu ciomag ce-i cade în mină 
„Şi trage cu el pănă ce în sufletul său simţul de obidă şi răz- 
„bunare nu va fi înlocuit de dispreţ şi milă“... 

Şi Tolstoi chiar afirmă însuşi că aceste idei l'au îndemnat 


și lau sprijinit în acei şese ani de muncă jertfită pentru „Răz- 
boiu şi pace“. 


* 


Nu mai pot consacra mult loc celorlalte opere literare ale 
lui Tolstoi. 

In ce priveşte „Ana Carenin“, atitudinea lui faţă de des- 
părțirea între soții Carenin, simpatia lui—nu pentru acel tip lu- 
minos de „etern femenin“, care este Ana,ci—tocmai pentru o 
ciupercă de cancelarie, ca bărbatul ei, sint prea cunoscute, s'a 
vorbit prea mult despre ele, în legătură cu ideile lui Tolstoi a- 
supra dragostei și a căsătoriei, pentruca să mai insist aici a- 
supra lor. 

Un critic rus (d. Şestov), din atitudinea aceasta deduce 
chiar. .. acel otto din fruntea romanuiui: „A mea este răzbu- 
narea și eu voiu răsplăti“, trebue interpretat ca revendicarea ar- 
tistului pentru el însuşi a dreptului de a „răzbuna şi a răsplăti“ 
pe eroii săi)... 

Dar nici din „Ana Carenin* nu lipsesc şi elemente fezisze: 
în acest roman x'a afirmat pentru prima oară acea atitudine ne- 
gativă îaţă de orice activitate publică, care la Tolstoi a evoluat 
in urmă pănă la anarhismul lui creştinesc de astăzi. 


CONTELE L. N. TOLSTOI 391 


Vă amintiţi şedinţile consiliului de miniștri, ale zemstvului, 
adunările nobilimii, alegerile, sau felul cum e descrisă activita- 
tea lui Coznișev, Sviajski, etc. ? Cum Tolstoi caută să ne dove- 
dească, sterilitatea şi inanitea tuturor sforțărilor în această direc- 
ţie ? Şi cum ne arată, ca o dovadă ex contrario, că pentru Le- 
vin viața n'a căpătat vrun „sens,“ decit din momentul cind s'a 
hotărit să trăiască „numai pentru sine“ ? 

„Inainte, — scrie el, de pildă,—cind Levin se silea să facă aşa 
„ceva, care să facă bine pentru toţi, pentru omenire, pentru 
„Rusia, pentru satul întreg, el băga de seamă că gindurile des- 
„pre aceasta erau plăcute, însă activitatea însăși era neorinduită, 
„ŞI se reducea la nimic; iar acum, cind el, după. căsătorie, a 
„inceput tot mai mult și mai mult să se mărginească la viața 
„pentru sine, era încredinţat, că ea este cu mult mai cu spor 
„ca inainte, şi ajunge tot mai mare și mai mare, deşi nu mai 
„Simte nici o bucurie la gindul despre activitatea lui“... Şi viaţa 
lui „nu numai nu mai este lipsită de sens, ca înainte, dar are 
„un înțeles neîndoelnic de bine“... 

In legătură cu această notă trebue să relevăm aici și î7- 
dividualismul lui puternic, care ne va lămuri multe în incercă- 
rile lui filozofice ulteriodre,—individualism, care ajunge chiar, în 
prima fază, pănă la preamărirea morală a egoismului. 

De sigur, ţineţi minte pe biata Sonia, din „Războiu şi pace“ 
această delicată figură feciorelnică, plină de bunătate şi de ab- 
negațiune, cu care soarta a fost atit de nedreaptă: ea e silită 
să renunțe la căsătoria cu Nicolai Rostov, pe care îl iubește, şi 
duce, la siirșitul romanului, o viață obscură şi chinuită de „rudă 
săracă“ în familia logodnicului de altă dată și a prinților Bezuhi. 

Prin gura Natașei, Tolstoi o caracterizează astfel : 

„Celui ce are, i se va mai da, iar de la cel ce n'are, se 
„va mai lua, ţii minte (din evanghelie) ?—iîntreabă Nataşa pe con- 
„tesa Maria,— Sonia este cel ce nu are... Ea nu are, poate ego- 
„ism, nu știu, însă de la ea se tot ia, și s'a tot luat. Citeodată 
„mi-i grozav de milă de ea; inainte eu tare vroiam ca Nicolas 
„Să o ia de nevastă; însă întotdeauna parcă presimţiam, că a- 
„ceasta nu va fi. Ea este o floare siearpă (cursivul lui Tolstoi), 
„ca la căpşuni“... 

Cum vedeți, lipsa de egoism e aici pentru Tolstoi un de- 
fect moral, sau mai bine zis, o slăbiciune morală, o lipsă de 
putere vitală, —care condamnă la o viață inutilă !... 

Şi acest tip de „floare stearpă“, prin lipsa de egoism, rea- 
pare şi în „Ana Carenin* în tipul Varencii. lar Levin, tipul cel 
mai iubit de Tolstoi (critica demult a stabilit că Levin din „Ana 
Carenin“ este Tolstoi însuşi in acea epocă a vieţii sale), în dis- 
cuţie cu Coznișev, spre a apăra indiferentismul său pentru inte- 
resele publice, afirmă că el, ca moşier şi nobil, nu are nevoe nici 
de şcoli, nici de medici de plasă sau de moaşe comunale, nici 
de judecătorii de pace, etc.—și închee el: „motivul tuturor ac- 
iunilor este interesul personal“ —și nu se rușinează să aducă 


392 VIAȚA ROMÎNEASCA 


şi argumentul că pentru el, ca moșier, făranul care şiie carte e mai 
Tău... 

Pentru cel ce a urmărit evoluția concepțiunilor lui Tolstoi 
asupra lumii Şi vieții, această tendință indiridualistă a marelui 
artist, din epoca dintăiu, e foarte semnificativă. 

Şi în micile capodopere din această fază a carierei sale ar- 
tistice, veţi găsi la Tolstoi același puternic tendenţionism. care 
adesea se manifestă chiar exterior, prin paralele ce face între 
viaţa şi moartea la diferite stări sociale, la diferite generaţii, sau 
chiar intre oameni și animale: „Trei morţi“, „Doi husari“, „Ca- 
zacii“, „Holstomier“, etc. 


Dar in ce priveşte iaza ulterioară, in cele din urmă două 
decenii, a creaţiunii artistice a lui Tolstoi, nici orbul n'ar mai 
putea tăgădui tendenționismul ei pronunţat. 

Si nu vorbesc de acele scrieri, cari,—ca „Sonata de Kreu- 
tzer“, de pildă,— sint tot atita opere de artă de mare valoare, cit 
și puternice mijloace de propagandă a credinţilor şi a teoriilor 
etice şi religioase ale autorului. 

Dar luaţi al treilea mare roman al lui Tolstoi: „Invierea“. 

Aici artistul nu numai judecă pe eroii săi, şi-i răsplăteşte 
după merite, dar ne şi arată care este principiul său de clasificare 
a oamenilor în diferite categorii morale, care este criteriul său 
de apreciare morală. 

„Toți oamenii,—scrie el,—trăesc şi lucrează în parte după 
„gindirea lor proprie, în parte după gindirea altora. In aceea, în 
„ce măsură oamenii trăesc după ideile lor şi în ce măsură după 
„ideile altora, constă una din deosebirile de căpetenie între oa- 
„meni. Unii, în cele mai multe cazuri, se folosesc de ideile lor 
„ca de un joc al inteligenţii... iar în actele lor se supun ideilor 
„străine—obiceiului, tradițiunii, legii; iar alţii, socotind ideile 
„lor ca factorul principal al întregii lor activităţi, aproape  întot- 
„deauna se supun numai cerinţelor raţiunii proprii, şi numai din 
„cind în cind, și încă numai după o judecată critică, urmează 
„hotăririle altora. Astfel de om era Simonson (un tip „pozitiv*). 
„El toate le cerceta, le hotăra după raţiunea lui; şi cum ho- 
„tăra, aşa făcea“... 

Un om superior moralminte este acela care nu „trăeşte după 
ideile altora“, primite de-a gata, ci, „după raţiunea şi conştiinţa lui“. 

Eroul romanului, Nehludov, a fost odată un om foarte mo- 
ral, dar în urmă, „se strică“. 

„Această grozavă schimbare—ne spune autorul,—s'a săvtr- 
„Şit în el, fiindcă el a încetat să creadă sieși, şi a început să 
„creadă altora, fiindcă e foarte greu să trăești crezindu-ţi ţie; 
„cînd crezi ţieţi, orice chestie trebue să o hotărășşti nu în folosul | 
„eului tău animal, ce caută bucurii ușoare, ci aproape întotdeauna 
„impotriva lui; iar cind crezi altora, n'ai ce hotărt, totul e ho- 


A ae, oo PRM PE a 


CONTELE L. N. TOLSTOI 393 


„tări: de mai inainte şi întotdeauna e hotărit în folosul exlui 
„animal, impotriva celui suħetesc. Mai mult. Cită vreme Nehludov 
„credea sieşi, oamenii mereu îl condamnau. iar cind a început 
„să creadă altora, era numai lăudat de cei ce-l înconjurau“... 

Si a căzut moralminte. 

Şi Tolstoi îi „pedepseşte“ pe toţi cei ce „cred altora“, și pe 
generalul Kriegsmuth, „plin de decoraţii“, care credea numai 
în „ordinile superiorilor“ ; şi pe contele Cearsky, „ministru în dis- 
ponibilitate, și om cu convingeri tari“, și anume, că fericirea 
consă „să vezi cit mai des şi să vorbeşti cu personajele înalte 
de anbe sexe“; și pe judecătorii şi procurorii curţii cu juri, cari 
nu vr să Ştie decit de formele lor, etc. (Poate fi ceva mai ca- 
racte'istic, din acest punct de vedere, şi mai crud decît descrie- 
rea acelei ședinţi în care sa hotărit soarta Catii ?). 


+ 


Tendințele operelor literare ale lui Tolstoi ies și mai mult 
în reief, cînd aceste opere sint studiate paralel cu scrierile sale 
publristice din epoca corespunzătoare. 

Căci Tolstoi nu e publicist numai de cind îl cunoaşte străi- 
nitatea ca prooroc al unei religiuni nouă: ci niciodată acest 
artisc-cugetător nu s'a putut mărgini în sfera creațiunii artistice, 
c a căutat să-și propage ideile și ca publicist, în sensul strict al 
c vintului (intro vreme scotea chiar o revistă anume in acest 
sop, acum mai bine de 40 ani). 

Şi pentru a urmări evoluţiunea filozofiei sau a religiunii 
„tistoiste*, cum se spune în Rusia, operele sale de artă au tot 
ata importanţă, dacă nu și mai mare, ca scrierile pur publicis- 
tic, fiindcă însuşi Tolstoi parcă se încrede mai mult în acest 
mioc de propagandă, prin care se coroborează activitatea pu- 
bliistică propriu zisă. 

Şi cită vreme el susţine, de pildă, că „unica misiune a femeii 
est. de a naște, cit se poate mai mulți copii“, şi că „femeia ti- 
năr care nu naşte copii, e ca şi un pămint roditor acoperit de 
molz*,—eroinele lui sint Kity, Dolly, sau Nataşa, mame ideale. 
lar ind ajunge să creadă că şi căsătoria nu poate fi decit „un 
desiu“, el scrie „Sonata de Kreutzer“, iar eroina din „Invierea“, 
Cati, contractează cu Simonson o căsătorie platonică, „fictivă“, 
pent „a trăi ca fraţi“... 

Tolstoi astăzi, citeodată, vorbeşte foarte aspru despre acti- 
vitata sa artistică din trecut. Aceasta însă, cum lămureșşte el 
tnsus numai fiindcă astăzi nu mai împărtășeşte ideile propagate 
în el căci pentru el arta, prin definiție, trebue să servească 
scopiilor morale. 

n recentul său studiu consacrat teoriei artei, alături de a- 


titea aradoxe, găsim una din cele mai frumoase definițiuni 
ale asi. 


394 VIAŢA ROMINEASCA 


„A evoca în sine sentimentul ce-l avusese odată și. evo- 
„cindu-l în sine cu ajutorul mișcărilor, liniilor, culorilor, sunete- 
„lor, imaginilor, exprimate în cuvinte, a reda acest sentinent 
„astfel, ca şi alții să fie pătrunşi de același sentiment :—îatr'a- 
„ceasta constă activitatea artistului. Arta este activitatea >me- 
„nească care constă într'aceia că un om în mod conștient cu 
„ajutorul unor semne exterioare transmite altora sentimentee ce 
„le are, iar alți oameni se contagiază, se suggerează de a:este 
„sentimente, și le trăesc ei înșiși.“ Şi în artă, adaogă Tobtoi : 
„esențialul nu este plăcerea, ci este un mijloc de comunicaiune 
„intre oameni, necesar pentru viaţă și pentru mișcarea spre inele 
„individului şi al omenirii,—mijloc de comunicaţiune care îi u- 
„nește în aceleași sentimente“. 

Tolstoi ştie, şi spune, că nu orice artă serveşte „binilui:, 
de aceia ar fi mai corect să susțină, nu că arta este, ci cz tre- 
bue să fie în serviciul „binelui“. In scrierile psihiatrilor ş ale 
medicilor legişti se pot găsi multe dovezi, că operele de ată a- 
desea îndeamnă la săvirşirea crimelor, şi deci „servesc răilui-”. 
Precum Werther a provocat o epidemie de sinucideri, o »peră 
genială de acest fel ar putea să provoace şi o epidemie de :rime 
groaznice. 

In al doilea rind, o operă de artă are o putere de sugges- 
tiune, şi „servește ca mijloc de comunicaţiune între oameni‘ 
etc., tocmai mulțumită plăcerii inlense pe care o căşunează, dei 
opoziția lui Tolstoi nu e exactă nici în această privință. 

Cu aceste corectări, prindem toată adincimea concepțiusi 
lui Tolstoi, cind ne vorbește despre rostul moral al artei (Tolsti, 
bine înţeles spune „religios“, fiindcă pentru dinsul orice morză 
se confundă cu religiunea) : 

„Intotdeauna şi în orice societate omenească există o 
„conștiință religioasă (morală) a binelui și a răului, comaă 
„tuturor oamenilor din această societate, şi această œ- 
„Știință și determină calitatea sentimentelor exprimate în aă. 
„Şi de aceea la toate popoarele, intotdeauna, arta care expmă 
„sentimentele ce izvorăsc din conştiinţă religioasă (morală) :0- 
„mună a poporului a fost recunoscută de bună .şi încurajă; 
„iar arta ce exprimă sentimente nepotrivite cu această conşinţă 
„religioasă (morală) a fost recunoscută de rea şi tăgădtă, 
„contestată“... 

Și, lăsind la o parte exagerarea religioasă, se deose:şte 
mult, în fond, formula lui Tolstoi de cele spuse în aceastăpri- 
vință de un „specialist“ ca Hennequin, de pildă? 

Oricit ar lipsi, spune acesta, un criteriu sigur de aprdare 
a operelor de aceiași putere suggestivă, dar — 

„Cărţile, statuile, tablourile, compoziţiunile muzical nu 
„există singure într'o lume deșartă. Dacă e adevărat că iagi- 
„nile și sentimentele suggerate de aceste opere lasă în sletul 
„omului o urmă, ale căreia însuşiri morale nu sint indifente 
„pentru semenii săi ; dacă e adevărat că aceste imagini $en- 
„timente înrturesc asupra firii și puterii sufleteşti: din ghctul 


CONTELE L. N. TOLSTOI 395 


„de vedere social nu se poate admite că toate operele de artă 
„au aceiaşi însemnătate pentru binele unei societăţi, sau mai ge- 
” neral al omenirii“. !) 

Şi aici Hennequin citează cuvintele celebrului savant ger- 
man Fechner, care încă acum 35 ani a formulat temeiurile teo- 
retice ale „tendenţionismului“ artistic, și,—față de varietatea de 
gusturi în diferite epoci, la diferite popoare, sau la diferite clase,— 
vorbește astfel despre norme de apreciare: 

„Unul poate găsi frumos ceea ce altul exclude din sfera 
„frumosului. Insă nu orice ne place, frebue să ne placă. Există 
„nu numai legi, cari de fapt guvernează diferitele gusturi, dar și 

„legi în sensul prescripțiunii (Forderungsgesetze), regule ale bu- 

„nului gust și, în consecinţă, pentru educaţiunea gustului, cari 

“nu sint în contrazicere cu cele dintăiu, ci numai determină va- 
„loarea lor. “2) 

Cind este vorba de această normă, e indiferent ce-ţi place - 
sau nu-ţi place,—simplă chestie de gust,—ci are însemnătate nu- 
mai dacă e bine că un lucru iți place sau nu-ți place, adică 
dacă acest gust corespunde binelui, fericirii omenirii. 8) 

Numai din acest punct de vedere putem aprecia, depildă, 
valoarea morală a esteticii Chinejilor, cari schilodesc picioarele 
femeilor lor, sau a acelor sălbateci ce-şi străpung nasul sau. bu- 
zele, pentru a purta diferite podoabe. 


+ 


Astfel, atit zeoria, cit şi practica artistică a contelui Tolstoi, 
ne îndreptățesc să clasificăm pe acest mare artist, cel mai mare 
al vremurilor noastre, între campionii cei mai hotăriţi şi intran- 
sigenți ai „tendenţionismului în artă“. 

Şi cu ce plăcere maliţioasă mă gindesc la tămiia ce au 
ars în slava lui preoții şi psalţii templului „artei pure“..... Mai 
ales psalţii, cari, în îudulia lor că pot „ţinea isonul“ în strana 
templului, se cred cu deosebire chemați să apere „adevărurile 
eterne“ ale esteticii... schopenhaueriene... A 


+ 
+ * 


Şi totuşi... 

Oricit de unanimă a îost lumea civilizată în cinstirea ge- 
nialului artist, care a îmbogăţit literatura universală cu nestimate 
ca „Războiu şi pace“ și „Ana Carenin“, totuşi sa auzit şi o 
notă stridentă, și tocmai—in Rusia! 

In țara lui, unde sinodul de mult a excomunicat pe eretici? 
Tolstoi, serbările au motivat o nouă manifestațiune dușmănoasă: 


dC FREACA, CATE st Atat Eat ic Ea fata 


1) Critique scientifique, p. 207—3. 
2) Vorsehule der Aesthetik vol. I p. 16. 
3) Ibid., vol. I, p. 256. 


596 VIAȚA ROMINEASCA 


Sinodul, prin „epistole apostolice“, stăruia pe lingă drept- 
credincioşi să nu cadă în păcatul de a slăvi pe un „slujitor al 
Satanei“ ; autoritățile civile au căutat să reprime cu puterea „bra- 
tului secular“ toate manifestările de simpatie pentru acest „tul- 
burător al ordinei publice“ şi pentru ideile sale «subversive»; 
in Țariţin, călugărul Îliodor, un fel de Savonarola „adevărat-rus“, 
a vestit poporului adunat în piață publică, că autorul „Invierii“ 
e—un antichrist ; iar vestitul „făcător de minuni“, părintele loan 
din Kronstadt a avut tăria.... creștinească să se roage lui Dum- 
nezeu, în biserică, în mijlocul unui serviciu divin, ca atotputer- 
nicul să scurteze zilele acestui octogenar, ca să nu mai ducă în 
ispită sufletele nevinovate... Şi această rugăciune a fost tipărită 
şi trimisă spre a fi cetită în foute bisericile Imperiului !... 

Pe de altă parte, toate elementele progresiste din Rusia, 
impotriva tuturor prigonirilor clericale şi oficiale, au manifestat 
cu multă căldură şi jertfire de sine pentru „marele scriitor al pä- 
mintului rus“; chiar un organ al socialiștilor-revoluţionari,—ex- 
trema stingă a revoluțiunii ruseşti,—a publicat în onoarea lui Tol- 
stoi un articol entuziast datorit lui Vladimir Corolenco, un literat 
de frunte al generaţiunii mai tinere. 

Astfel, pe neașteptate, jubileul lui Tolstoi s'a transformat 
într'o munifestuție politică; şi Rusia de ieri și Rusia de mine a 
ținut să dea una din luptele lor pătimaşe în jurul numelui pust- 
nicului dela Iasnaia Poliana. 

Pentruce ? 

Il pot revendica revoluționarii ca pe unul dintre ai lor? Il 
pot privi „elementele de ordine“ ca pe un dușman? 

Doar Tolstoi predică numai Evanghelia „adevărată“ şi creș- 
tinismul „curat“ al bisericii primitive! 

Ce ce drept, autorităţile clericale şi civile pot fi indreptăţite 
să privească cu neincredere predica evangheliei „adevărate“ şi 
a creștinismului primitiv. 

Istoria cunoaşte multe cazuri, cînd se ridica steagul revolu- 
țiunii politice și sociale în numele Evangheliei și'al creștinismului. 

In veacul XVI, de pildă, Toma Mintzer în numele Evan- 
gheliei adevărate şi a creştinismului primitiv a ridicat pe ţăranii 
din Turingia și Franconia, pentru a întemeia o republică demo- 
cratică şi a împărți moșiile nobililor. 

Şi Revoluţia iranceză din veacul XVIII cunoaște pe abatele 
Claude Fauchet, care, tot in numele Evangheliei şial „primului 
sans-culotle“, conducea poporul răzvrătit în asaltul Bastiliei și 
binecuvinta excesele Teroarei împotriva „aristocraților“... 

Există vre-o analogie între ei și contele Leon Tolstoi? 

Dar de numele lui pentru toată lumea e legată propaganda. 
„neimpotrivirii>, şi pe nimene Tolstoi n'a atacat cu mai multă 
violență ca pe revoluționari ! 

In toiul mișcării revoluţionare, condusă de intelectuali şi de: 
lucrătorii de fabrică, el lansează chiar un apel „Cătră revoluțio- 
nari“, în care acuză pe aceștia că provoacă un războiu civil, 


CONTELE L. N. TOLSTOI 397 


— „pentrucă un număr mic de indivizi, o infimă parte a poporului 
„a hotărit că, pentru a organiza mai bine ordinea publică, e ne- 
„voe să continue ședințele Dumei, sau ca ea să fie înlocuită de 
„© altă Dumă, aleasă prin sufragiul universal, secret, etc... 

„Afirmaţi că lucraţi astfel pentru binele poporului... 

„Dar poporul mu are nici o nevoe de voi; el totdeauna 
„va judecat, și vă judecă, încă, ca şi pe ceilalţi paraziți, cari, 
„intrun fel sau altul, îl lipsesc de rodul muncii sale şi ti sint o 
„sarcină grea. 

„Priviţi acest popor de ţărani de o sută milioane, care, la 
„drept vorbind, singur reprezintă corpul Rusiei; dați-vă seamă 
„că voi toţi: profesori, mzancilori de fabrică, ingineri, medici, 
„ziarişti, studenţi, proprietari, veterinari, comercianți, advocați, 
„iuncționari şi lucrători ai căilor ferate, voi toţi cari sinteţi atit 
„de preocupaţi de binele poporului, voi nu sinteți decit paraziți 
„rău-făcători ai acestui corp, că voi sugeți sîngele său, putre- 
„Ziți deasupra lui şi-i transmiteți pulrejunea voastră“ 1)... 

Vorbește altfel un Stolypin ?.. 

E adevărat, Tostoi atacă și autocraţia, însă, pentru el, toate: 
formele de guvernămint sint deopotrivă imorale ; ba în monarhie 
el vede parcă mai puţină imoralitate, fiindcă în ea nu este ire- 
mediabil imoral decit unul singur, monarhul, pe cind în demo- 
crație, cu cit se lărgește cercul de guvernanți, cu atit se întinde 
fatal și imoralitatea, fiindcă orice guvernare, prin firea ei, este 
imorală, pe cind pentru cei guvernați formele politice sint indi- 
ferente pentru salvarea sufletului, şi în același timp nu numai 
orice împotrivire violentă e necompatibilă cu morala, dar orişice 
luptă politică activă, şi chiar orice activitate publică, este un păcat. 

Intr'o epocă revoluţionară poate fi ceva mai comod pentru 
guzernanţi decit o asemenea atitudine ? 

Cu atit mai mult că Leon Tolstoi n'are stofă de om popu- 
lar: nu numai că întotdeauna a avut foarte puţini discipoli, care 
să-l urmeze în toate peripeţiile apostolatului său patetic, dar, prin 
firea lui, el este foarte puțin „magnetic“, cum spun Americanii, 
Şi chiar puțin simpatic în relaţiile personale, înctt eventualitatea 
unui prozelitism mai larg este exclusă și pentru viitor. 

Omul acesta aproape în fiecare an descopere un alt adevăr 
absolut, şi se căește în fața norodului de rătăcirile de ieri. Cind 
spune că „nu poate trăi“, cîtă vreme în cartierele populare din 
Moscva e adunată atita mizerie, și predică o cruciată filantropică ; 
cind „i se lămurește“ că filantropia e neputincioasă de a vin- 
deca mizeriile orașelor și că el a găsit soluțiunea „pentru sine“, 
prin „așezarea pe påmint“, tăcind ciubote sau tăind lemne şi cosind 
iarbă impreună cu argaţii săi; cind publică reviste pedagogice, 
deschide şcoli, în cari el însuşi predă copiilor de ţărani aritme- 
tica și gramatica ; cind tăgăduește folosul școalelor şi tuturor 
ştiinților ; cind se indignează impotriva femeilor, cari nu fac 


1) La révolution russe (trad. E. H. Kaminsky). p. 218—219. 


898 VIAŢA RONINEASCA 


destui copii; cind blastămă orice legătură trupească şi predică 
abstinenţa absolută... In fiecare moment cu pasiune şi cu smere- 
nie își mărturiseşte rătăcirile şi păcatele de ieri, dar în fiecare 
moment vorbește ca un om căruia i s'a desvălit însiirşit adevărul 
întreg şi desăvirșit, şi-şi bate joc de „toţi învățații şi filozofii”. 
cari, în „prostia şi ignoranţa lor“, nu sint în stare să pătrundă 
acest adevăr,—pe care mine tot el va defaima ca o supremă ră- 
tăcire şi crasă imoralitate; și totuși „toţi filozofii şi învățații“ 
rămîn sub stigmatul disprețului său, şi el nu poate trata de egali 
ai săi, decit doar pe Confucius, Buda și Crist... 

Şi cu toată predica lui inflăcărată, apostolatul noii religiuni, 
sau al noilor religiuni consecutive, se acomodează ciudat cu exi- 
genţile și condiţiunile de viață ale unui mare boer: pănă la vrista 
de 33 ani Tolstoi rămine proprietar de robi, cari se emancipează 
de guvern odată și în condițiuni tot atit de prielnice ca și la cei- 
lalți boeri; soluţiunea groaznicei probleme sociale și morale, 
Tolstoi reușește să o găsească fără să renunțe la latifundiile sale, 
ȘI cînd „se aşază pe pămint“, se așază cu multă prudenţă, rä- 
mine în castelul său strămoșesc, dar poartă, în adevăr, sucman şi 
opinci,.şi practică sportul foarte igienic al muncii fizice. Evan- 
ghelia îl îndeamnă să ajute pe aproapele său, dar el descopere 
că „banul este ochiul dracului“ şi, deci, veniturile latifundiilor 
Sale nu sint primejduite, și colaborarea sa la reviste se plăteşte 
cite o sută de ruble pagina, şi din ediţiile nouă ale operelor sale, 
care urmează cu o repegiune vertiginoasă una după alta, nu se 
poate cumpăra un volum separat (incit un biet intelectual, pentru 
a avea citeva coale, ce nu se află în ediţiile anterioare, e silit 
să plătească prețul ediției întregi, şi foarte scump....); părinte 
al unei familii numeroase, la vrista de aproape 70 ani poate avea 
încă odată bucuria de tată, dar cind Benjaminul său e încă la 
sinul doicii, el află cu oroare că sa înşelat în privința sfinţeniei 
căsătoriei și a datoriei „de a avea cit mai mulţi copii“, şi pre- 
dică abstinenţa,— cind ea pentru dinsul nu mai este o virtute... 

Ceea ce nu-l impedică, la vestirea fiecărui adevăr nou, să-și 
desvălească fără cruțare acele porniri egoiste, cari lau impiedi- 
cat să vadă acest adevăr pănă acum și, in amărăciunea căinţii, să 
găsească noi puteri pentru a lovi în religiunea îalşă, în morala 
falșă, în ştiinţa falşă, în arta falșă a.... „tuturor filozofilor şi învă- 
țaţilor....“* 

In nevoia urgentă de a lovi imediat, fără intirziere, în ră- 
tăcirile sale „de pănă acum“, și cari urmează a fi rătăcirile al- 
tora, nu ţine seamă de durerile sau nădejdile concetățeniior săi: 
în toiul reacţiunii sub Alexandru III, Tolstoi atacă cu violenţă 
imorala „împotrivire la rău“, şi contribue, cel puţin tot atita cit şi 
ocna și furcile, la inăbușşirea, timp de zece ani, a tuturor aspiraţiuni- 
lor progresiste şi la descurajarea ce cuprinsese atunci societatea 
întreagă ; în momentul cind ministrul Deleanov închidea școlile, 
îngreuia accesul în licee și universități, desființa aproape toată 
instrucţia pentru fete,—iată că și Tolstoi denunţă „ştiinţa falșă“ și 


CONTELE L. N. TOLSTOI 399 


tăgăduește că femeia ar avea nevoe de altă învăţătură decit E- 
vanghelia ; cind Rusia întreagă tremura pentru viața primei Dume, 
dela care nădăjduia cel puţin inceputul unor vremuri mai bune, 
putinţa unei desvoltări normale, iar guvernul căuta un pretext 
pentru a înăduși în fașă aceste speranțe, Tolstoi pecetluia „Duma“ 
ca „ridiculă, odioasă şi desgustătoare....“ 

. Şi totuşi.... progresiștii şi revoluționarii îl slăvesc pe Tols- 
toi, iar sinodul îl afurisește, și guvernul ia măsuri represive îm-- 
potriva organizatorilor serbărilor jubilare. 

E un coşmar’? i 

Nu, şi revoluționarii și guvernul au temeiurile lor. 

Tolstoi e un moralist pur, pentru care formele exterioare 
de viață sint indiferente, și un raționalist rectiliniar, care nu vrea să 
ştie de rezistența ce opun realizării unei idei inconştientul și su- 
pravețuirile istorice, tntrupate în instituții tradiționale. . 

Exclusivismul moralist duce intotdeauna la un fel de dalto-- 
nism în ce privește însemnătatea, chiar din punctul de vedere- 
moral, a instituţiunilor, a condiţiunilor sociale şi politice. 

Nimic nu e mai uşor astiel, decit a „răsturna filosofia“ lui 
Tolstoi, sau de a releva toate contrazicerile lui,—şi de atita vreme 
profesorii de filozofie şi retorică, sau chiar și de geografie, se înde- 
letnicesc cu solemnitate să „distrugă“ pe Tolstoi,—dar fără rezul- 
tate apreciabile. 

In cartea despre Revoluţiune, de pildă, Tolstoi, în apelul 
cătră țărani, le spune acestora: nu vă răsculați, dar opuneți re- 
zistența pasivă guvernului și legilor sale, refuzați-i recruţii şi plata- 
impozilelor,—şi oricărui guvern, monarhic, constituțional sau re- 
voluţionar. Dar chiar în aceiaşi carte, în altă parte, după ce-şi bate- 
joc de toate proectele de reformă agrară, propovădueșşte soluţiu- 
nea lui Henry George,—impozilul unic pe proprietatea funciară, 
pănă la absorbirea integrală a rentei. 

Pe de o parte, idealul lui Bacunin: o societate fără legi,. 
fără iîmpozile, fără guvern, întrun cuvint fără stat, în care 
Rusia s'ar disolva intrun conglomerat fără coheziune de mari 
comune țărănești,—pe de altă parte, o reformă «agrară, bazată: 
pe o reformă de impozite, şi care presupune un stat, şi incă. 
centralizat |... 

Dacă succesul propagandei anarhistului mistic din Iasnaia: 
Poliana ar fi atirnat numai de consecvența logică și sistemati- 
zarea gîndirii, de mult, desigur, n'am mai fi auzit despre Tolstoi: 
— apostolul creștinismului „primitiv“. 

Dar nu acolo este izvorul puterii sale. Soluţiile practice- 
ale diferitelor probleme propuse de el interesează foarte puţin 
lumea admiratorilor săi, și chiar pe Tolstoi însuși, care le schimbă: 
cu o dezinvoltură uimitoare dintr'o zi într'alta. | 

Sint indeferente pentru cei dintăiu aceste soluții, fiindcă ire- 
alizabilitatea lor și nepotrivirea cu relele ce pretind a vindeca e 
vădită pentru cel mai mărginit și mai solemn profesor de filozo-. 
fie sau retorică; sint indeferente şi pentru Tolstoi însuși, fiind- 


-400 VIAȚA ROMINEASCA 


că, în fond, el nu predică decit renovarea morală, ce trebue să- 
virşită înainte de toate în sufletul fiecărui om individual, şi 
poate fi urmărită oricare ar fi formele exterioare de vială : şi 
-odată ce această renovare e urmărită, ce-i pasă lui de toate s»- 
luțiunile, dacă sint sau nu realizabile, ce-i pasă chiar de viito- 
rul Rusiei, sau chiar al omenirii întregi ? 

Practica anarhismului creștinesc primejduește existența Ru- 
siei, ca stat? 

Dar, spune el țăranilor: „Acest conglomerat numit Rusia, 
„departe de a fi necesar vouă, muncitori ruşi, constitue toc- 


Prin desființarea căsătoriei, prin abstinenţa absolută s'ar 
pune capăt genului omenesc ? 

Dar „pieirea genului omenesc nu este o idee nouă pentru 
„lumea de azi, ci pentru oamenii religioși ea este o dogmă a 
„credinţii, iar pentru oamenii de ştiinţă —deducţiunea necesară din 
„toate observaţiunile relative la răcirea treptată a soarelui“!... 

Pentruce nu? 

Viaţa de Stat? 

Dar in ea „moralitatea cade tot mai jos şi mai jos, şi eroi 
„ai vremurilor noastre ajung tot cei mai depravaţi ca diferiţii: 
„Danton, Marat, Napoleon, Talleyrand, Bismark“.... 

Filozofia şi ştiinţa ? 

O aberaţiune și pervertire morală, de la Platon, Aristotel 
pănă la Kant, Spencer sau Darwin, cu sociologia lor, care nu 
-are altă menire, decit a justifica ticăloşiile vieţii, cu „chiurasate, 
telegrafe, boambe, fotografie, căi ferate și electrice şi atitea alte 
invențiuni stupide și pernicioase“... 

Arta ? 

Dar numai criticii ignoranţi și stricați se pot extazia „de 
„creațiunile grosolane, barbare și adesea stupide ale anticilor ca 
„Sofocle, Euripid, Eschile şi mai ales Aristofan; sau ale 
„celor noi— ca Dante, Tasso, Milton, Shakespeare ; în pictură de 
„intreg Rafael, de întreg Michel-Angel cu absurda lui Judecata din 
„urmă ; în muzică de tot Bach, de tot Beethoven“... 

Aceste violenţe ne aduc aminte imprecaţiunile superbe ale 
proorocilor noștri naţionali, pe cari cu atita profuziune ti pro- 
duce pămintul țării noastre, dar, lăsind chiar la o parte toată 
-distanța între vre-un profet de suburbie și o glorie mondială ca 
a lui Tolstoi, care va trăi şi cind de la toate cele 150 milioane 
de locuitori ai Rusiei nu va răminea decit o vagă amintire ; lä- 
sind la o parte că Tolstoi nu se cruţă nici pe sine („Sint cel mai 
„corupt şi mai rătăcit dintre toți“... „Sint vinovat și mizerabil, şi 
merit disprețul obştesc“......):—în fond, pentru Tolstoi, toate vehe- 
mentele acestea nu servesc decit pentru a apela de la toate autoriid- 
file exterioare la torul suprem al rafiunii şi conştiinții individuale. 

Vă aduceți aminte: în „Inviere“ oamenii morali sint aceia, 
cari cred sieși şi trăesc după rațiunea și conștiința lor, iar cei 
imorali „cred altora* și se supun hotăririlor străine, „obiceiurilor, 
tradiţiunilor, legilor“. 


CONTELE L. N. TOLSTOI 401 


Credința în sine, judecata vieţii şi a acțiunilor omeneşti nu 
după „autorități recunoscute“, ci după rațiunea şi conștiința pro- 
prie,—e Singura cale de mintuire. 

Tolstoi nu face excepţii, în realitate, nici măcar pentru Con- 
fucius, Buda sau Crist : deși vorbeşte cu multă veneraţiune despre 
ei, însă îi tălmăcește și-i cerne, după cum îi dictează conștiința 
și rațiunea lui. 

Aici e taina puterii lui magice asupra sufletelor. 

Făcind apel la conștiința și raţiunea fiecăruia, el supune 
unei critice acerbe şi îndrăzneţe toate „autorităţile, obiceiurile, tra- 
diţiunile, legile“,—şi oricît de nesistematică, oricît de puţin con- 
secventă şi șovăitoare e gindirea lui, în construcţiunile lui teo- 
retice pozitive, logica lui e de aramă, și implacabilă în pulerea-i 
destructivă. 

Nici un nihilist, nici cel mai feroce anarhist, un Max Stirner, 
un Bacunin sau un Kropotkin, în negaţiunea lor, nu merg pănă 
la consecinţile la cari adesea, —în numele creştinismului ie ud 
aristocratul şi visătorul blajin din Iasnaia Poliana... 

Toate temeliile vieții noastre morale și sociale, —statul, bise- 
rica, familia, proprietatea, —toate ideile curente de patriotism, de 
moralitate, de onoare, de justiție ; filosofia şi ştiinţa oficială, arta 
noastră dominantă :— toate sint zguduite sub loviturile nemiloase ale 
analizei sale. 

Rupind fără cruţare vălul convențiunilor și prejudecăţilor 
egoiste, în dosul căruia vegetează conștiința adormită a „vieţii 
noastre civilizate“ atit de mult urită de el, dezgolind toată putre- 
junea, toată nedreptatea, toată imoralitatea și fățărnicia acestei 
vieţi,— Tolstoi ne aruncă acel strigăt de indignare şi durere: 

„Așa nu se poate, nu se poate, nu se poate trăi 15... 

Dar cum să trăim? 

Din nenorocire, răspunsul, sau mai bine zis răspunsurile 
variate şi contrazicătoare ce ni le dă, nu ne potlumina în această 
privinţă... 

Reţetele, rind pe rind propuse de apostolul Noii Evangheli:, 
în adevăr, nu pot satisface pe nimene, nu-l satisfac nici pe el 
însuş, și de aceea, în îfebrila zvircolire a unui cuget neastim- 
părat, se aruncă de la un panaceu la altul... 

Nici o societate nu poate trăi pe temeliile pe cari voește 
să o așeze Tolstoi, iar putrejunea celor vechi nu mai este ac- 
ceptabilă pentru conștiința deșteptată din amorţirea-i egoistă... 

In astfel de epoci de tranziţie, cind au murit vechii zei, cind s'au 
stins vechile credinţi, iar zorile unui nou ideal nu sau aprins 
incă,—conştiinţile obtuze şi voinţile timide fac apel la jandarmi... 

Dar nu învie morții, nici zeii morţi, nici credinţile stinse.... 

Templul părăsit, altarul profanat in jurul căruia inchinătorii 
se adună numai prin puterea „brațului secular“,—nu pot servi 
de temelie vieţii morale. 

O societate, care ajunge în această stare morală, sau piere, 
se descompune, sau caută şi găseşte alte temelii pentru viaţa 


402 VIAȚA ROMINEASCA 


ci morală, fe cari să le poală primi rațiunea şi conştiinţa ei 
/rezită. 

Truda şi lupta unui lulian Apostatul veșnic vor fi zădarnice... 

Morţii să ingroape dar pe morți... 

De aici, puteţi înțelege rolul adevărat al propagandei tols- 
toiene. 

Nimene nu aude chemările lui patetice la „viaţa aşezată pe 
pămint“, nu-şi însușește „regula de netmpotrivire*, nu-l urmează 
pe calea ispășşirii prin abstinenţă, nu primeşte formula lui de re- 
formă agrară, nici celelalte îndrumări variate spre rezolvirea cri- 
zei actuale. 

Dar groaznicile-i asalturi impotriva tuturor „autorităţilor, o- 
biceiurilor, tradițiunilor, legilor“, toată critica-i destructivă, ser- 
veşie numai operei revoluționare, şi glasul său profetic pătrunde 
în sfere, face să se cutremure în mustrarea de cuget inimile, 
inaccesibile propagandei revoluţionare obișnuite și... impune re- 
voluțiunea, ca o cerință, ca un imperativ categoric al rațiunii şi 
al conştiinţii morale... 

Așa dar, cu toată lupta-i nepregetată, de lungi decenii, împo- 
lriva revoluțiunii, Tolstoi, de sigur, contribue şi el, șiîn măsură 
uriașă, la îngrămădirea acelor forțe destructive, a căror explo- 
ziune ameninţă să dărime în curind vechiul edificiu al Sfintei 
Rusii, pravoslavnice, ţariste și feodale. Dar, tot așa de sigur, zbu- 
ciumata lui căutare a cărărilor nouă nu găsește răsunet, şi, din tot 
sistemul anarhismului său creștin şi rural, nici o pietricică nu 
e menită să servească la reclădirea din dărămături a Rusiei de 
mine... 

Destinul aruncă astfel o lumină tragică asupra acestui chip 
aspru şi înfricoşălor de prooroc biblic. 

Și dind una din luptele lor pătimașe în jurul numelui aces- 
tui anahoret scirbit, retras in „pustie“ de oroarea războiului ci- 
vil, — elementele revoluționare şi autoritățile clericale și civile ne 
dau dovada că au putut ceti adevărul în cartea destinului... 


Li 
+ + 


Şi mă gindesc, iarăşi, unde a fost arsătămiia înaintea aces- 
tei icoane titanice de răsvrătit, în numele rațiunii şi al conştiinții 
morale, împotiiva tuturor convertinnilor și prejudecăţilor egoiste!... 

Ce noroc pentru omenire, . ;lasul raţiunii și al conştiinții 
nu poate fi înăbușit nici de stilistica crohmolită a superbelor 
„autorități“ de clopotniță, nici de gingăvirea nearticulată și ne- 
volnică a profeților de suburbie, nici de... mirfiturile de sub porți... 


C. Şărcăleanu 


NON NON NI NI NON NN NI 


Cronica Artistică 


e e 


„invăţămîntul artelor frumoase“ 


In numărul de Mai al revistei „Convorbiri Literare“ d. Pangrati 
se ocupă de noua organizare a învățămîntului artistic, făcînd unele apre- 
cieri care trebuesc cit mai mult relevate şi discutate, mai cu samă că 
şi d-sa recunoaşte că discuţiunea „nu trebue să se oprească aci“. Ob- 
servaţiunile d-lui Pangrati sînt întrunite în trei capitole corespunzătoare 
celor trei principale modificări aduse vechiului regulament al $Şcoalelor 
de Arte Frumoase şi care sînt: a) Despărțirea arhitecturii de şcolile de 
Arte frumoase, b) Arta decorativă în şcolile de Arte frumoase şi c) Sec- 
țiunea normală pentru maeştrii de desemn secundar. Nu credem lipsit 
de interes de a urmări aici concluziunile la care ajunge d. Pangrati, 
atunci cînd dezvoltă, cu neobişnuită competenţă, chestiunile enunțate 
mai sus. 

Cu privire la prima chestiune, despărțirea arhitecturii de şcolile 
de arte frumoase, aceasta rămîne pe planul al doilea, cînd e vorba de 
rezultatul final la care tinde organizarea învăţămîntului arhitecturii în 
primul rînd. Ca folos practic, pentru această artă puţin importă dacă Ar- 
hitectura e alipită pe lingă şcoli politehnice sau şcoli de Bele-Arte, 
dacă „Vederile Universităţilor“ au permis alipirea arhitecturii la învăţă- 
miîntul universitar, sau însfîrşit dacă şcoala de arhitectură fiinţează cu o 
organizaţie aparte. Chestiunea cîştigă în importanţă însă atunci, cînd o 
raportăm la restul învăţămîntului artistic. Ar fi fost bine pentru pictori, 
sculptori şi decoratori, dacă arhitectura făcea corp cu secţiunile de pic- 
tură, sculptură şi artă decorativă. Ar îi să cădem în exclamaţiuni stereo- 
tipe apreciind folosul pe care l-ar avea aceste din urmă arte, dacă pe 
lîngă ele s'ar alipi învațămîntul arhitecturii. D. Pangrati însuşi mărturi- 
seşte că şcoala de Arte frumoase din Paris e organizată în ac--t fel toc- 
mai pentru a permite ca elevii pictori şi sculptori să profite de luminile 
unei arte, care pentru anumii. consideraţiuni trebue să fie considerată de : 
interes general. Nu-i locul aci să arătăm care anume sînt aceste consi- 
deraţiuni. In treacăt numai voi spune că, atunci cînd în arhitectură so- 

6 


404 VIAŢA ROMINEASCA 


cietatea noastră va vedea mai mult  decil o meserie sau, sub raportul 
estetic, încă un prilej de destătare a ochiului, atunci numai se va fi in- 
teles rolul arhitecturii. 

Să trecem însă la chestiune. Dacă încă soclul statuelor, decoraţiu- 
nea din tablouri şi în general aspectul întreg al operelor de pictură şi 
sculptură care apar la noi sînt incomplecte, falşe sau banale, e tocmai 
pentrucă cunoştinţele arhitectonice au rămas departe de cultura artis- 
tică a pictorilor şi sculptorilor, care, cînd au de a face cu arhitectura. nu 
ştiu să o scoată la capăt. Vorbim bine 'nţeles de arhitectura cu rol com- 
plimentar. Dar răul e şi mai adînc: De cite ori nu am văzut artişti de 
ai noştri că rămîn jenaţi în faţa unei opere de arhitectură, pe care sin 
incapabili să o guste; aceasta e şi cauza poate pentru care cei mai mulți 
din stipendiştii noştri asimilează atit de puţin în voiajurile ce le fac prin 
ţări străine. 

In ceea ce priveşte folosul ce l'ar trage arhitecţii din această cv- 
învăţare cu pictorii şi sculptorii, aceasta, după cum am mai spus, rămine 
pe planul al doilea. Puţină acuarelă, un desen ornamental, un modelaj. 
acestea sînt prevăzute şi în programa şcoalei de arhitectură; cel mult 
apropierea pictorului ar putea înrîuri asupra cunoştinţelor arhitectului în 
sensul unor aprecieri mai juste ce arhitectul le-ar avea de făcut asupra 
operelor de pictură. Nu odată am văzut arhitecţi, care judecă picturiie 
numai după efectul mai mult sau mai puţin just al perspectivei. Dar 
aceasta e o chestiune de puţină importanţă. In rezumat chestiunea a- 
ceasta s'a rezolvat şi s'a rezolvat în bine datorită d-lui Pangrati, care a 
propus—şi propunerea a fost admisă—ca pe lingă şcolile de Arte fru- 
moase să se prevadă „un curs de elemente de arhitectură pentru pic- 
tori şi sculptori“. 

Inainte de a trece la arta decorativă, să ne oprim puţin la un 
punct nou în organizarea şcolilor de Arte frumoase, aşa numita secfiune 
comună. Noul program prevede, pentru orice candidat înscris pentru una 
dintre cele patru sau cinci secţiuni ale şcoalei de Arte frumoase, un 
curs inferior de doi ani, comun tutulor noilor înscrişi în secţiunile şcoa- 
lei, după absolvirea căruia elevul trece în „cursul superior“, adecă la spe- 
cialitatea pentru care e înscris în şcoală. Durata acestui curs obligator 
pentru cine se devotează învățămîntului artelor, este, după cum am ară- 
tat, de doi ani. Dar ce se învaţă la acest curs? Desigur primele noţiuni 
de desemn, de geometrie liniară şi în spaţiu precum şi cunoştinţele ime- 
diat indispensabile pentru a te îndruma în cariera artelor, care începe de 
drept în cursul superior. Dar aceste cunoştinţi elevul le-a căpătat deja 
din liceu, căci altfel nu mai înţelegem rostul acelor maeştri, secundari pe 
care d. Pangrati îi doreşte şi uneori îi crede atit de bine pregătiţi pen- 
tru a preda învățămîntul desenului în licee şi gimnazii. Insuşi d. Pan- 
grati a cerut ca condiţiunile de înscriere să prevadă diploma de 7 clase 
secundare pentru candidat. Cu învăţătura şi metoda ce se pregăteşte a 


CRONICA ARTISTICA 405 


se da unui maestru secundar, pentruca acesta să fie la înălțimea mi- 
siunii lui, e de sperat că liceanul venit să se înscrie la şcoala de Arte 
frumoase, va fi fost deja stăpîn pe cunoştinţele cerute în această sec- 
ţiune pregătitoare. Atunci pentruce să mai încărcăm cu doi ani, anii de 
studii ai unui artist, sau, mai bine, care e necesitatea imperioasă a acestui 
curs inferior ? Ori cu acei 7 ani de liceu elevul, care se zice că a învă- 
tat două ore pe săptămînă desenul, nu şi-a putut asimila nimic din în- 
văţătura acestei, să-i zicem dexterități, şi atunci nici un curs pregătitor, 
ca cel de care e vorba, nu îl va face apt de a înțelege rostul artei căreia 
se devotează, ori din contra elevul şi-a însuşit elementele pregătitoare la 
care a fost bine iniţiat de un maestru admirabil de pregătit pentru 
această misiune de Secțiunea Normală pentru maeştrii de desemn se- 
cundar şi atunci ce va mai învăţa în „cursul inferior“ ? Faţă de propu- 
nerea d-lui Pangrati, care pretinde liceul întreg pentru un candidat la 
inscrierea sa în învățămîntul artelor frumoase, această chestiune a cursu- 
lui inferior e o reformă care nu-şi are justificarea. E un curs, despre care, 
dacă nu se poate zice că e de prisoș, nu corespunde însă unei necesi- 
tăţi. Elevul, care după cele arătate, nu mai e permis a-l crede novice, e 
drept să urmeze deadreptul unul din cursurile şcoalei, pictură, sculptură, 
gravură sau arta decorativă. Dar s'a părăsit ideia preconizată de d. Pan- 
grati, de a cere 7 ani de liceu unui elev care voeşte a îmbrăţişa cariera 
artelor. Studiile candidatului s'au fixat la cele căpătate în cele 4 clase 
de liceu. Chiar aşa, ținînd samă—să notăm aceasta—că elevul a fost 
bine pregătit de un maestru secundar trecut printr'o şcoală specială de 
profesori de desemn, am putea judeca de suficientă pregătirea elevului 
pentru învățămîntul artelor. E acest curs inferior un fel de sfagiu, care 
in cazul de faţă îşi are locul mai mult la urma studiilor decit la înce- 
putul lor. Numai un singur fapt ar putea justifica acest curs comun: 
acela că, pe lingă cei înscrişi în condiţiunile permise, se strecoară şi in- 
dividualităţi fără de nici o pregătire şcolară, care uneori, fericită şi rară 
excepţie, dovedesc aptitudini pentru învățămîntul artelor. Vom mai dis- 
cuta însă această chestiune, atunci cînd va veni vorba despre maeștrii 
de desemn. 

Acum să trecem la organizaţia secţiunii decorative. 

Această secţiune, una din cele patru din cursul superior,e menită 
să dea bunii decoratori, artişti, care, după cum dă a înţelege proectul, 
sint însărcinaţi să întocmească desenuri, compoziţiuni decorative, motive 
pentru artele industriale. In această privinţă proectul prevede clar că: 
„lucrările practice, adecă lucrările de artă aplicată, se vor executa în ate- 
lierele şcoalelor superioare de arte şi meserii şi ale şcoalelor profesio- 
nale“. Aceasta e foarte nimerit. Mai tirziu bine 'nţeles, cînd statul se va 
gîndi la mari aşezăminte industriale, care vor fi pentru noi ceia ce era 
sau este un Etablissement des Gobelins în Franţa, înființat şi dirijat la 


406 VIAŢA ROMINEASCA 


început de pictorul Lebrun '), lucrările decorative vor îi una cu atelie- 
rele unde se vor executa aceste lucrări. Dar aceasta cade într'o ordine 
de idei, care deşi, în legătură cu chestiunea ce ne preocupă, îşi va avea 
oportunitatea mai tirziu. Cu privire la aceasta d. Pangrati crede a vedea 
o confuzie în proectul întocmit. D-sa, cunoscind că arta decorativă cu- 
prinde numeroase specialităţi industriale, zice că n'ar putea fi vorba de 
„a îngloba toate aceste specialităţi în şcolile de Arte frumoase“, şi mai 
departe că „arta decorativă profesională trebue organizată deosebit“, de- 
oarece în şcolile de Arte frumoase nu pot intra, decit decoraţiunea pic- 
turală şi sculpturală. Bine 'nțeles că da; dar proiectul nici nu pome- 
neşte de aşa ceva; el zice clar: „lucrările practice ale secţiunii de arte 
decorative se vor executa în şcolile de meserii etc.“. Aceasta poate fi 
considerat chiar ca un răspuns la întrebarea d-lui Pangrati, care e a- 
ceasta : „Atunci ce rămîne de executat în atelierele şcolilor profesionale 
şi de Meserii ?.... Turnătorie, ceramică, țesătorie, broderie, dantele ? E lesne 
de înțeles, că o secţiune de artă decorativă nu e şi o secţiune artistică- 
industrială şi că deci cea dintăi e menită să producă numai compozițiu- 
nile, motivele decorative, pe care cea de-a doua, indicată aci prin şcolile 
de Meserii şi cele profesionale, le va executa, le va pune în practică. In 
felul acesta se şi păstrează caracterul artistic al şcoalei, care trebue să 
formeze numai artişti decoratori pentru aşezămintele artistico-industriale, 
ce, să nădăjduim, vor înflori şi la noi. Această deosebire pare că e fă- 
cută în actuala secţiune de artă decorativă, de la şcoala de Arte fru- 
moase, unde se găsesc cursuri comune de artă deoparte şi un număr de 
ateliere de altă parte pentru confecționarea lucrărilor decorative. D. Pan- 
grati, vorbind de această secţiune, zice că ea „va putea deveni secţia de 
artă decorativă prevăzută în proect“ şi partea a doua să constitue acele 
ateliere profesionale cu maeştrii pentru lucrările practice, profesori de 
desemn, compozițiune şi elemente de istoria artelor, cu specială aplicare 
la artele predate în şcoală. Credem că era deajuns ca aceste ateliere 
profesionale să rămie ceia ce trebue să fic: simple fabrici şi eventual 
simple uzine pentru fabricarea obiectelor duoă modele şi indicafiuni 
date. Nu vedem şi aici necesitatea profesorilor de desemn, de compo- 
ziţiune şi istoria artelor. Aceste cursuri sînt predate în secțiunea decora- 
tivă, în şcoald. De aici vor veni procctele, motivele sau comporziţiunile 
pe care maeştrii le vor primi nediscutate spre execuţie. De aceia ne pare 
şi exagerat dezideratul d-lui Pangrati ca „lucrătorul artist să ştie şi să 
compună, căci acelaş lucrător—după cum expiică d. Pangrati—foarte rar 
va avea de aplicat desemne concepute de aitul, de un arlist-pictor“... 
Dar atunci care e rostul scoalei de Artă decorativă ? Ce se va face acolo, 


1) Această instituție artistico-industrială corespunde exact eporei 
eind în Franța s'a separat arta de indastrie, iofiinţindu-se aparte o aca- 
ună A a de pictură şi sculptură, iar pe de alta stabilimente artistico- 
industriale. 


CRONIC \ ARTISTICA 407 


E a e. aS 


a m 


dacă nu compozitiuni şi motive, pe care lucrătorui din atelierele alipite 
pe lingă această secţiune sau cei din şcolile de meserii şi profesionale 
—cum prevede proectul—le vor executa. 

lată acum şi organizaţia secțiunii normale peniru maeştrii de 
desemn secundar. 

Pentru recrutarea maeștrilor de desemn şi caligratie, proectul pre- 
vede acelaş curs comun, plus unul de pedagogie a desenului. Aşa încit, 
după cum prea bine observă d. Pangrati, maeştri de desemn se vor re- 
cruta dintre absolvenţii a 4 clase secundare, care vor fi trecut pe laa- 
ceste cursuri. Cu chipul acesta, ca rezultat al reformei celei nouă, situa- 
ţiunea maestrului de desemn în raport cu a celorlalți profesori secun- 
dari nu e mai superioară celei vechi; din contra ea reduce însemnăta- 
tea maestrului de desemn şi a cursului său la atit cît titlurile unui ase- 
menea maestru îi dă drept, adecă o situaţiune didactică inferioară, su- 
sceptibilă de a nu fi luată în samă. De aceia, pentru a corespunde ve- 
derilor din acest articol cit şi pentru a nu regreta cu d. Pangrati pe 
foştii maeştri, absolvenţi ai şcoalei de Arte frumoase, „adesea artişti de 
o reală valoare“, ar fi fost de dorit ca această secţiune normală a maeş- 
trilor secundari să fie o şcoală complectă, unde candidatul să urmeze de 
la înscrierea: lui pentru această carieră şi numai pentru ea. Secţiunea 
aceasta să fie organizată în măsură egală ca studii şi durată, absolut la 
fel ca şi celeialte secţiuni, pictură, sculptură şi artă decorativă, şi chiar 
arhitectură, constituită în şcoală aparte. Aceasta pentru a da o pregătire 
superioară maestrului de desemn, care să-i dea dreptul la o considera- 
țiune pentru dînsul şi cursul său, egală cu aceia ce se datoreşte profe- 
sorului secundar. Cu modul acesta, avind a face cu absolvenţii unei sec- 
ţiuni sau şcoale egale în studii şi durată cu celelalte secţiuni, se înde- 
părtează răul relevat de d. Pangrati, cînd spune la modificarea făcută în 
sensul protestării d-sale cu privire la puţina pregătire ce se dă maeştri- 
lor, cînd ei vor fi recrutaţi numai din cursul comun: „Viitorii maeştri 
—zice d-sa—se vor recruta printre neisprăviții (modificarea prevedea o 
irecventare de 2 ani a uneia din secţiunile speciale ale şcoalei) secţiu- 
nii seperioare etc.“ Totdeodată ar dispărea şi aliniatul că „numai pentru 
şcolile profesionale şi de meserii, maeştrii se vor recruta din absolvenţii 
secţiunii decorative“. Adecă pentruce ? Elevul licean, chiar dacă el nu 
e destinat de fapt unei meserii sau profesiuni, nu trebue să fie iniţiat 
de un proiesor, care să fi trecut printr'o secţiune decorativă ? Chestiunea 
aceasta merită a fi discutată serios, cu atit mai mult cu cît d. Pangrati 
propune o soluţiune, care nu ni se pare cea mai indicată. 

D. Pangrati zice că: „maeştrii de desemn nu trebue să fie artişti pic- 
tori, ci desenatori înainte de toate“, şi mai departe „că maestrul de desemn 
trebue să tie un desenator aprofundat şi o asemenea pregătire nu şi-o 
poate căpăta decit în şcolile de arhitectură“, părere ce împinge pe autor la 
concluzia că şcoala normală de desemn şi caligrafie nu trebue alipită 


408 VIAŢA ROMINEASCA 


pe lîngă şcolile de Arte frumoase, ci pe lingă aceia de arhitectură. Ho- 
tărit : convingerea d-lui Pangrati este că „numai desemnul linear, de- 
senul ornamental, modelajul, lavicul, desenul de schiţe şi acuarele tre- 
bue să formeze pregătirea lor tehnică“ etc... (studii ce se fac deja în 
şcolile de arhitectură). Pentru a ne ralia la această părere, ar trebui ca 
dintru început să ne restringem vederile la atit cit ele încap în cadrul 
unor convingeri, unor comentarii cunoscute cu ani mai înainte şi repu- 
tate ca singurele folositoare în materie de pedagogie a desenului. E 
drept că, pentru actuala organizaţie şi chiar cea din noul program, pă- 
rerile d-lui Pangrati sînt oportune. Dar... pentru motive ce le vom ex- 
pune aici, găsim că predarea desenului linear nu corespunde unui re- 
zultat practic. Pentruce această pierdere de vreme, unită cu această greşală 
de a pune pe elev să se muncească cu desenuri, din a căror învăţare 
nu-şi va asimila nimic bun pentru spiritul său, ce trebue să fie ţinut 
deştept pentru lumea reală, pe care încă de pe băncile şcoalei, într'o 
combinaţinne de linii să înveţe a o cunoaşte? Sforţările ideilor moderne 
tind tot mai mult la cunoaşterea celor ce ne înconjoară tocmai pentru 
a ne facilita existenţa noastră în lumea reală. Nimic mai simptomatic 
pentru aceasta, şi în legătură cu chestiunea de faţă, decit revoluţiunea 
ce s'a operat în stilistica decoraţiunii care nu a fost mai reală, mai evo- 
catoare a lumei dinafară ca în decoraţiunea modernă. Dela combina- 
țiuni fantastice de linii, frumoase ce-i drept—din decoraţiunea greacă, nu 
şi cea egipteană cu motive atit de reale—, dela desiăşurări greoae de 
frunze în jurul unor cupe sau din trupul unor fiinţi fantastice, sirene, 
mascaroni, etc., motive caracteristice decoraţiunii stilului Ludovic al XIV, 
stilistica decoraţiunii a ajuns la realismul din decoraţiunea modernă, unde 
în fiecare motiv citeşti un obiect din lumea reală. Cu alte cuvinte, po- 
trivit unor idei de progres, stilistica decoraţiunii a evoluat la aceia ce 
este astăzi: reprezintări de forme exterioare, reale, stilizate prin cea mai 
frumoasă reunire de linii. Unde deci îşi mai are rostul acele combina- 
țiuni lineare reci, impasibile, care nu spun nimic şi care se fac astăzi în 
şcolile secundare. Ce va folosi elevul din aceste întortocheri de linii, 
din această migăleală a unor suprafeţe inerte, mute ?... Dexteritate ? Dar 
aceasta este, poate fi un scop? Şi dacă este, care e însemnatatea lui? 
Nu am înțeles şi nu voi înțelege niciodată rostul nici unuia din dese- 
nurile lineare expuse la sfirşit de an în sala Liceului Lazăr. O muncă 
inutilă pentru bietul elev, care ca un papagal a spus şi el aceia ce la 
învăţat profesorul, şi din care el nu a profitat nimic. Să învăţăm pe elev 
altceva : să-l punem în fericita stare de a înţelege lucrurile ce-l încon-. 
joară, un obiect, o fiinţă. Aceasta, dovadă că el, elevul, e în stare să re- 
prezinte un lucru real, care are o justificare în lumea reală, lar umplea 
de bucurie şi i-ar face mai plăcut învățămîntul desenului, care, cu modul 
acesta, şi-a ajuns scopul pentru care e instituit, acela de a forma firea 
elevului, a-l aduce în stare să înţeleagă rostul celor ce-l înconjoară, 


CRONICA ARTISTICA 409 


 ———— — 


scop la care tinde absolut şi celelalte materii predate în şcoală: geogra- 
fia, zoologia, botanica etc. Şi numai astfel desenul îşi justifică impor- 
tanța pe care de altfel i-o atribue şi d. Pangrati. In Franţa încă din şco- 
lile primare elevul capătă suficiente noţiuni de desemn după natură, 
tocmai pentrucă s'a găsit că acest desen contribue la formarea copilu- 
lui. Acolo, înstifutorul e ţinut prin lege să posede complecte cunoştinţi 
de desemn, să ştie chiar să deseneze el însuşi corect. Aceasta e chiar 
una din condiţiunile prevăzute la examenul de capacitate pentru institu- 
tor. Şi—cine ar crede—că la un astfel de examen, proba de desemn 
după natură „e eliminatorie“ 1). Cu alte cuvinte un institutor, care nu 
cunoaşte desenul pentru a învăţa pe elevii cursului primar desenul după 
natură, e considerat ca incapabil de a funcţiona ca institutor. Aspră lege; 
dar cît de mult corespunde ea unei necesităţi reale. Nu e locul aci să 
arătăm influenţa ce o are desenul după natură asupra spiritului în for- 
maţie a şcolarului. De aceia—pentru a reveni la chestiunea noastră, cre- 
Gem că maestrul de desemn nu trebue să fie aceia ce voeşte d. 
Pangrati : un desenator aprofundat, care să predea desenul linear, de or- 
namente, schiţe, laviul ş. c. |.; şi prin urmare secţiunea normală pentru 
maeştrii secundari nu trebue organizată pe lingă şcoala de arhitectură. 
Concluziunea se impune deci: O astfel de şcoală de maeştri trebue să 
funcţioneze ca o secţiune aparte, după cum am arătat, unde viitorul maes- 
tru să înveţe mai puţin decît un pictor şi mai mult decit un desenator, 
aceia ce trebue să ştie pentru a preda desemnul potrivit cu importanţa 
ce i se atribue, lată încă odată pentruce ar fi superiluă aşa numita „sec- 
ţiune comună“, înfiinţată se pare mai mult pentru maeştrii de desemn, 
şi totdeodată cum se înlătură nonsensul ca numai maeştrii pentru şcolile 
de meserii şi şcolile profesionale să fie absolvenţi şi ai secţiunii deco- 
rative,—o inegalitate şi un prilej de jignire pentru cea dintăi categorie 
de maeştri. Ni se va obiecta însă că „desenul linear“ este de fapt şi o 
iniţiare în noţiunile generale de arhitectură, noţiuni tehnice sau artistice, 
şi că aceste noţiuni, pe care un maestru va fi obligat să le predea ele- 
vului, pot fi căpătate mai bine şi mai sigur într'o secţiune alăturată la 
şcoala de arhitectură, după cum a arătat d. Pangrati. Dar, datorită tot 
d-sale, s'a prevăzut „un curs de arhitectură pe lingă pictori şi sculptori“, 
curs ce s'ar extinde şi asupra secţiunii maeștrilor de desemn, care, cu 
modul acesta, vor putea şi ei să înveţe pe elevi, simultan cu desenul 
după natură, ce e un ordin de pildă, sau deosebirea dintre un arc ogi- 
val şi un arc arab. Aşa încîtacest desemn linear, despre a cărui utilitate 
ne-am pronunţat oarecum, va intra totuşi cu o parte complimentară însă 


1) „La connaissance au monins élémentaire du dessin est exigée 
aujourd'hui de tous les aspirants aux brevets de capacité de enseignement 
primaire. Bon gré, mal gré, que ces candidats soient un ne soienl pas 
doués d'un penchant spécial pour cet art, il leur en faut subir une épreuve, 
et cette épreuve est éliminatoire. E. Forel. Guide pratique de perspective 
et de dessin p. 2, „avertissement“. 


410 VIAŢA ROMINEASCA 


în studiile maestrului de desemn,“care întăi de toate trebue să cunoască 
bine desenul după natură, nu cel liniar. Afară de aceasta, un maestru 
secundar, care a absolvit cursurile unei secțiuni complecte, egală în studii 
şi durată cu celelalte secţiuni, nu mai e un „neisprăvit“, după cum a 
arătat d. Pangrati, care să fi trecut „cursul comun“ plus o îrecventare de 
2 ani ai uneia din secţiunile superioare. El va fi căpătat, potrivit progra- 
mului secţiunii sale, cunoştinți suficiente de istoria artelor, de anatomie, 
perspectivă, artă decorativă, arhitectură, etc., care vor face din el un 
maestru luminat, bine pregătit pentru misiunea lui. 

In privinţa celor 7 clase de liceu, condiţiune preconizată de d. 
Pangrati pentru a fi înscris în şcoalele de Arte frumoase, aceasta este 
o chestiune, care, dacă s'a rezolvat în prevederile vechiului program, nu 
exclude şi eficacitatea propunerii d-lui Pangrati, care e alarmat şi d-sa 
de infima pregătire didactică a maestrului secundar. Vorbim bine 'nţeles 
de maeştrii de acum, care cei mai mulţi nu au nici cele 4 clase secun- 
dare. Noi personal am avut prilejul să constatăm cît e de scoborit ni- 
velul cultural al acestor maeştri, tocmai din cauză că nu posedau nici 
aceste 4 clase secundare. Dar aşa, cu respectarea în viitor a aceste? con- 
dițiuni, e de sperat că maestrul de desemn, mulțumită trecerii sale printr'o 
secțiune normală cu o organizație deosebită, să ajungă a nu mai îi con- 
siderat „inferior“ profesorilor secundari. Condiţiunea celor 7 clase (adecă 
8, fiind vorba de liceul complect), este susceptibilă de următoarea obiec- 
ţie: O pregătire şcolară de 8 ani dă dreptul, cum e şi firesc, unui ab- 
solvent de liceu să-şi caute o carieră cu mult superioară în avantaie 
morale şi materiale carierei de .profesor de desemn şi caligrafie. Altiel 
propunerea d-lui Pangrati merită destulă consideraţiune. Ea are avanta- 
jul că ar promova deadreptul stima pentru maeşirii secundari, fără să se 
aştepte formarea lor într'o şcoală specială sau pe cale autodidactică. Să 
nu disconsiderăm însă nici pregătirea de autodidact, care adesea nu nu- 
mai că egalează pe cea oficială, dar chiar o întrece. Experiențele o do- 
vedesc zilnic; şi experienţele dovedesc un lucru şi mai : caracteristic: 
anume că această pregătire de autodidact ajunge să întreacă uneori pănă 
şi pregătirea tehnică a unei profesiuni de resort, lăsînd cu mult mai 
prejos individualitatea culturală şi profesională a celor titi... Şi în a- 
ceastă privinţă sînt şi printre cei care corespund condiţiunilor dorite de 
d. Pangrati, sînt chiar arhitecţi, care, nu numai că au educaţie culturată 
scăzută, dar chiar dau dovadă şi de-o ignorare a profesiunii lor. Sînt 
însă acestea, „pilde excepţionale“, care, în raport invers, corespund cu 
acele pe care d. Pangrati le-a găsit printre artiştii sau maeştrii de desemn 
neabsolvenţi ai liceului, adecă artiştii sau actualii maeştri de desemn şi 
câligrafie. Dar—fiindcă veni iar vorba—să examinăm:şi chestiunea cali- 
grafiei, această dexteritate conexată cu desenul. | 

Nu odată ne-am gîndit la importanţa în şcoală a acestei pure 
dexterități, importanţă ce departe de a egala pe aceia a desenului, nu e 
justificată aproape defel. Caligrafie... scriere frumoasă, scriere, aptitu- 


= -— =- O O — — — _ —— MlM ———— - Di ŘŮ———— = = — 


Biserica Monăstirei Probota, dinspre S.V. 


După fotogtafiile d-lui St, Petrestu,. Viaja Pominentea, OOQ lE 
C 


Zidul înconjurător și tarnul 
dinspre N.E. 


Reproducerea oprită Viaţa -Rominească. 


*pDISDIUO Djv ‘guado Ed199npoiday 


"109014 VINSRUOW 


312.4uj ep puan L | 1354A43SIq |DA01127U[ 2jru7odo|-) 


Reproducerea oprită. 


Mobile din Monăstirea Probota, 


Via la honmiucască. 


Digitized by Google 


CRONICA ARTISTICA 41 


-dine de a face liiere irumoase, aptitudine pe care o posedă orice sim- 
plu ins şi pe care acesta, dacă o posedă, nici nu mai are nevoe să o 
înveţe—, tot aşa după cum ea lipseşte unui om cu o altă chemare şi 
care se poate dispensa prea bine de meşteşugul de a scrie frumos, pe 
care, dacă nu-l posedă ca un dar natural, nici nu-l poate învăţa. Am vă- 
Zut tineri, care fără de nici o şcoală, oameni care n'au căpătat nicio lec- 
țiune de caligrafie, cum de pildă sergenţii de compănii, aşa numiții 
„Îurieri“, care scriu cu o îndeminare şi cu o eleganță în scris uimitoare, 
pe cîtă vreme—pentru a lua un exemplu tot din oştire—„marele Na- 
poleon“ scria atita de rău, atita de stîngaciu, încît scrisul lui—un scris 
rar şi neregulat—era subiect de observaţie, pentru grafologi bine 'nţeles. 
Şi lucru ciudat: oricită osteneală şi-ar da cineva, oricite lecţiuni ar lua, 
nu ar putea face nici o literă frumoasă, dacă pentru aceasta nu posedă 
o aptitudine naturală. Zic „curios“, deoarece nu tot acelaş lucru se’n- 
timplă cu desenul, care se poate învăța de orişicine după oarecare 
muncă cu metodă. E în firea noastră să ştim a întoarce cu graţie un 
oval sau bucla unei litere, tot aşa după cum avem înclinări spre anu- 
mite gesturi sau mişcări de cochetărie, de supleţă,'sau din contra de ri- 
giditate, de stinpăcie. Avem deci a face cu o chestiune de temperament, 
nu de talent, şi pentru aceasta nici nu poate fi vorba de o disciplină a 
temperamentului, cum ar putea îi din contra o disciplină a talentului—în 
pictură de pildă—care trebue să fie supus la aceia ce numim şcoală, 
pentru a putea da roade. Urmează dela sine deci, că a încerca să în- 
veţi pe cineva caligrafia e contra naturii. Experienţa vine şi aci să-şi 
spue cuvîntul hotăritor. O împrejurare m'a făcut să cunosc deaproape un 
caz. Într'un examen de capacitate pentru caligrafie şi desen, toţi candi- 
daţii care reușiseră la desen, un număr de 30--40 absolvenți ai şcoalei 
de Bele-Arte, căzuseră la caligrafie unde, ca pentru specialitate secun- 
dară, reuşiseră numai 6—7 inşi. Comisiunea, desigur cei mai mari caii- 
grafi ai ţării, a găsit că numai 6.—7 inşi din cei aproape 40 de candi- 
daţi, toţi absolvenţi ai şcoalei de Arte frumoase, ştiau caligrafia! Ce 
păcat... pentru bieţii candidaţi, care vedeau că le scapă catedrele tocmai 
ganţa cerută de ştiinţa caligrafiei,—dacă poate îi vreuna. Se ştie că ca- 
ligratia constitue, în dispoziţiunile examenelor de capacitate, specialitate 
secundară, conexată la specialitatea principală a desenului. Aşa încît, 
atiți absolvenţi ai şcoalei de Arte frumoase, desenatori încercaţi, unii 
din ei chiar artişti de valoare, se vedeau lipsiţi de catedre '). Deşi—să 
“se noteze, aceşti absolvenţi, vrind nevrînd, şi pentru trebuinţa cauzei, în- 
văţaseră pe de rost regulile şi prescripţiunile din caetele de caligraiie, 
care însă nu le-a folosit, după cum am văzut, la nimic. 

Raportindu-ne la viaţa practică, caligrafia îşi pierde şi mai mult 
din importanţă. Invenţiunea maşinelor de scris dă şi ea o lovitură scri- 


1) ln urmă am aflat că examenul acesta su casat. 


412 VIATA ROMINEASCA 


sului cu mîna. E sigur, că atunci cind aceste maşini se vor perfecționa, 
cînd vor avea caractere elegante pentru maşini de dimensiuni mai mari, 
nu va mai fi nevoe de scriere frumoasă. Pentruce dar să silim elevul 
de liceu să scrie caligrafjie, şi să-l silim, după cum am arătat, în contra 
firii lui, să cercăm imposibilul, inutilul, cu alte cuvinte > Acele cîteva ore 
mai bine ar fi date desenului cu mîna liberă, sau chiar într'o măsură 
mai redusă, desenului linear cu aplicaţiuni la viaţa practică. Deja pro- 
grama şcolilor secundare o elimină din cursul superior, desigur ca inu- 
tilă. Aşa fiind, ar fi cu cale să se desființeze acest curs dela şcoala de 
Arte frumoase, unde să ființeze numai cursurile pur de artă. Caligrafia 
trebue să rămînă afară de învățămîntul artistic, sau cel mult să formeze 
un corp aparte, dar iarăşi nu aici, cu celelalte „grafii“, stenografia, dac- 
tilografia, etc. Tot astiel urmează a se lua din spinarea unui candidat 
la o catedră de desemn această „specialitate secundară“. Cu timpul 
pierdut pentru învățatul caligraiiei s'ar întări metodica sau pedagogia 
desenului, pe care în Franţa îl vedem încă din clasele primare ca fiind 
considerat de o importanță netăgăduită. 


Spiridon Antonescu 


— Mănăstirea Probota — 


La 31 August trecut a fost serbare mare la M-rea Probota. S'a 
aşezat la loc de cinste, în interiorul bisericei, piatra ştirbită şi pribeagă 
de pe mormîntul mamei lui Ştefan cel Mare. Strămutată din vechea 
bisericuță din vale, această piatră se află pănă acum aruncată în curtea 
mănăstirei. Azi o lespede nouă, pe lîngă cea cu slovele învechite, va 
aminti tuturor cari vor păşi în acest locaş pe muma marelui nostru erou.. 
Şi cu această faptă pioasă se încheie o ultimă parte a serbărilor în o- 
noarea marelui voevod moldovean. 

Cu prilejul acesta s'a mai atras atenţiunea asupra M-rei Probota, 
una din cele foarte interesante şi caracteristice ale Moldovei. Din feri- 
cire ea este încă bine conservată, şi, deşi părăsită de călugări, nu are: 
înfăţişarea unei ruine. Biserica, mai ales, produce o impresie foarte im- 
punătoare cu împrejmuirea ei de cetate întărită. De departe se distinge 
pătratul de ziduri mari, cenuşii, deasupra căruia răsar turnurile albe, ale 
bisericei şi clopotniţei. 

Intemeiată e mănăstirea de Petru Rareş la 1530:). Eaa înlocuit 
o mănăstire mai veche, probabil a lui Alexandru cel bun, ce se numia 
la început St. Neculai din Poiana Siretului. Mai tîrziu numai i s-a dat 
numele de Probata, ce însemnează înfrățire, care ¿în urmă s'a prefă- 


1) Istoricul Mănăstirei în Melchisedec: Notiţe istorice şi arheolegice 
adunate de pe la 48 mănăstiri şi biserici antice din Moldova. Buc. 1835;. 
152. Inscripţiile stiut luate după Iorgu : Inseripţii din bisericile Rominiei; 
I, p. 56—62. Vezi de acelaşi: Sate şi monastiri din Rominia p.114 şi urm. 


CRONICA ARTISTICA 413 


DEO aree 


cut în Probota, cum i se zice şi azi. In locul clădirilor vechi, Petru 
Rareş a făcut biserica actuală „de iznoavă ca mai ghizdavă şi mai îm- 
frămşată“ după cum spune Mitropolitul Dositei, unul din ctitorii monas- 
tirei. Deşi atinsă în mai multe rînduri de foc, totuşi biserica ne-a rămas 
păstrată întreagă în forma ei primitivă, afară de mici alterări prin repa- 
raţiuni vechi. 

Prezintind tipul clădiri'or moldoveneşti din epoca cea bună, a- 
ceaslă biserică merită o descriere ceva mai amănunţită din punct de ve- 
dere architectural. Spre deosebire de bisericele muntene, la cari se per- 
petuă influenţa orientală, cele din Moldova prezintă atit în plan cît şi 
in crnamentaţie forme deosebite. Aci se resimte influența occidentală, 
Arta gotică în special a avut o mare înriurire asupra desvoltărei archi- 
tecturei moldoveneşti. Aceste împrumuturi se explică prin apropierea 
şi relaţiile strînse ce legau Moldova cu Polonia şi Ardealul, unde mo- 
numentele gotice se găsesc din belşug. Ele m'au fost însă îmitate în mod 
servil. Meşterii moldoveni au împrumutat diferite elemente din arta a- 
pusană, cari s'au transformat însă prin aplicaţia nouă la templele orto- 
doxe, la cari predomină influenţa bizantină. Din amestecul acestor două 
stiluri cu totul diferite, s'a născut un alt tip deosebit, care constitue sti- ` 
lul moldovenesc, cu caracteristicile sale proprii. Variantele acestui stil 
sint numeroase. Bisericile unui veac sau chiar ale unui voevod se de- 
osebesc lesne prin particularităţi caracteristice unei epoce sau unui anume 
Doman. Deşi redus la regiunea destul de limitată a Bucovinei şi Mol- 
dovei, acest stil este totuşi reprezentat prin o mare mulţime de exem- 
plare, foarte diferite între ele. Evoluția stilistică a fost repede şi simți- 
toare. [ntre bisericuţa cea simplă a lui Alexandru cel Bun din Rădăuţi 
şi splendida biserică Trei-Erarhi a lui Vasile Lupu din laşi, deosebirea 
este enormă. Planul general este însă acelaşi, amplificat şi mărit numai 
şi înfrumusețat mai ales prin adaosuri ornamentale de o bogăţie din ce 
în ce mai mare. Tipul intermediar între cele două extreme îl reprezintă. 
şi biserica dela Probota, care se aseamănă cu cele peste patruzeci de 
biserici ale lui Ştefan cel Mare. 

Ca proporţii, mai toate aceste biserici, caşi cea dela Probota, au 
lungimea egală cu de trei ori lărgimea lor. E influenţa vădită a tem- 
plelor gotice; căci forma crucei, caracteristică bisericei orientale, dispare 
astfel la unele; iar la altele e foarte slab indicată prin sînurile naosului. 

Condiţionată de forma mai mult lungă decit pătrată a clădirilor, 
împărţirea interioară se deosebeşte de asemeni de a bisericilor munte- 
neşti. Din acest punct de vedere precum şi a altor amănunte, variantele 
sînt foarte numeroase. 

Ne vom opri deocamdată la descrierea bisericei dela Probota, care- 
ocupă aproape locul de mijloc în evoluţia acestui stil. Planul ei estea 
unui dreptunghiu, larg de 10 m. şi lung de 30 m., care se lărgeşte la 
Răsărit prin cele două abside laterale şi se încheie prin absida poligo- 
nală a altarului. Atît la cele două unghiuri ale zidului apusean, cit şi de 


$i4 VIAŢA ROMINEASCA 


cele două părţi ale absidelor se află cite un contrafort. Un al 7-iea sus- 
ţine zidul răsăritean al altarului. Acest din urmă contrafort e de propor- 
ţie foarte redusă, ridicindu-se numai pănă la baza ferestrei. Scopul lor 
organic este de a susţine zidurile contra presiunii prea mari a bolților. 
In acest sens rolul lor este bine înțeles în stilul gotic, de unde s'au 
împrumutat, şi unde se explică nevoia de sprijin ce au arcurile cu aşa 
de mari deschideri ale acelui stil. In bisericile moldovene însă, cu zi- 
duri foarte groase—de cele mai multe ori de peste 1 m. i în 
genere cu o deschidere foarte redusă, asemenea întăriri par a fi un e- 
lement introdus mai mult din punct de vedere decorativ decit construc- 
tiv. Contraforţii bisericilor moldoveneşti constitue una din deosebirile ca- 
racteristice acestui stil față de construcţia muntenească, în care bolţiie 
fiind mult mai mari, ei ar fi mai lesne explicabili. 

La bază, întreaga biserică repauzează pe un soclu larg de piatră, 
care, în cazul nostru, poate servi chiar de bancă. Suprafața zidurilor 
longitudinale pănă la proeminenţa absidelor este netedă şi a fost pro- 
babil acoperită cu picturi. In partea superioară, la oarecare distanţă sub 
cornişă, se profilează un şir de ocniţe mici. Şirul lor este îndoit la 
abside şi altar; iar subt acest al doilea rînd se întind pănă la soclu alte 
arcade rotunde şi strimte, determinînd feţele poligonale ale proeminențe- 
lor absidelor. 

Intrarea în biserică se face acum numai printr'o singură uşă în 
Jaturea sudică. Pridvorul avea însă la început cite o încăpere de fie- 
care parte; cea dela Nord e acum zidită. Deasemeni au fost astupate 
cele patru mari ferestre din zidul apusan, ale căror contururi şi stilpi 
despărțitori se pot încă bine distinge în tencuiala posterioară. Atit ar- 
urile intrării cît şi ale ferestrelor zidite sînt în ogivă. 

Pe zidul exterior, la dreapta, deasupra uşii de intrare, e prinsă în 
zid o lespede de piatră cu o inscripţie în limba slavonă, care—după 
lorga—sună astfel: 


„Cu vrerea Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu săvirşirea 
Sfintului Duh, iată eu robul stăpinului mieu Isus Hristos Io 
Petru Voevod, cu mila lui Dumnezeu Domn al ţării Moldovei, 
fiul lui Ştefan Voevod cel bătrin, a binevoit Domnia mea cu buna 
mea voie, în al patrulea an al stăpinirei (mele) impărăteşti (sic), 
a zidi acest hram întru numele arhierarhului şi făcătorului de 
minuni Nicolae, fiind egumen chir Grigore, in anul 7038, Oct.“ 


Bolta pridvorului e cilindrică. Din pridvor pălrundem printr'o uşă cu 
chenar foarte bogat profilat, în stilul gotic, în tindă sau pronaos. A- 
cesta prezintă două bolte semisferice ce se succed în axa longitudi- 
nală a ibisericei. Calotele sînt mult mai reduse decit prima deschi- 
«dere sferică mulțumită unui îndoit şir de pendentivi suprapuşi. Această 
primă încăpere, lungă de 8.40 m, pare împărțită prin pilastrul cel trilobat, 
care pornind de la o bază de piatră foarte frumos ornată se ridică 
«de-alungul zidului, servind de separaţiune între bolțile tavanului. De 


CRONICA ARTISTICA 415 


fiecare parte a pronaosului sînt cîte două deschideri mici care înlocuesc 
ferestrele mari cu ogive ale căror contururi se disting de asemeni. In zi-. 
dul răsăritean, gros de 1.20 m. se află uşa cu un chenar bogat ce se: 
vede în pianul al doilea din fotografia alăturată a interiorului. 

Din pronaos trecerea nu se face direct în naos. Intre aceste două 
e intercalată o nouă despărţire, care servea de tezaur sau, în ale cazuri, de 
mausoleu al ctitorilor. Asemenea încăperi intermediare deşi nu generale: 
se mai găsesc totuşi la multe alte biserici; una identică e la Solca, în. 
Bucovina. In mausoleul dela Probota se află în dreapta mormîntul citi-. 
torului şi al soţiei sale. Ambele acoperite cu lespezi de marmoră cu che- 
narul compus din caracterele frumos săpate ale literilor slavoneşti, iar în 
mijloc arabescuri florate bine combinate. Pietrele cu inscripţii incom-. 
plecte par a fi fost pregătite de însuşi ctitorii, după moartea cărora ni-- 
meni nu a mai avut grijă să împlinească lipsurile scrierei. Lespedea 
Voevodului mort la 1546 sună astfel : 

[Această groapă e a] iubitoru- lui de Hristos robul lui Dumne-. 
zeu lo Petru Voevod, fiul bătrinului Stefan Voevod, care [s'a strămu- 
taf la aceste] lăcaşuri şi la veşnicele lăcașuri ; veşnica lui pomenire“. 

Cam acelaş e şi textul de pe mormîntul soţiei lui Petru, Elina, fiica. 
Ţarului Despot, moartă în 1552. | 

Incăperea nu are mai mult de 4.85 m.; bolta ei este joasă şi ci- 
lindrică şi deasupra ei trebue să fie ascunzătoarea tezaurului. La zidul 
dinspre răsărit s'o alipit o parte dintr'o timplă, probabil una mai veche 
a altarului. Prin adaptarea ei la acest loc strîmt, tîimpla a fost tare stin- 
gherită. Pictura este în această încăpere toată nouă. Cite o fereastră de 
fiecare parte luminează această cameră mortuară. O uşă, al cărei chenar 
săpat nu se vede decit în parte, acoperit fiind de tîmplă, dă acces în naos. 

Mijlocul acestuia îl formează un pătrat de 4 m. indicat şi prin po- 
deala de marmură colorată, deasupra căruia se ridică turla bisericii. 
In dreapta şi stinga sînt sinurile absidelor; înspre răsărit altarul des-. 
părţit printr'o timplă modernă. In zidul gros dinspre apus o scară, care 
acum deserveşte amvonul instalat posterior, iar care la origină ducea la 
tezaurul deasupra beltei încăperii precedente. 

Un interes cu totul particular prezintă turla, tipică tuturor biserici- 
lor moldovene. Cele pairu arcuri largi ce circumscriu pătratul mijlociu 
al naosului sînt reunite prin bîrne de lemn, în cazul de faţă foarte fru-. 
mos ornate cu rozace sculptale şi zugrăvite. In loc însă ca pe aceste 
arcuri să se ridice prin mijlocirea pendentivilor, tamburul care să se 
serve de bază turlei, intervine o construcţie cu totul nouă. Şi anume: 
tamburul pătrat din bisericele muntene e înlocuit printr'o primă bază. 
a turiei care în afară are formă de stea cu 8 sau 12 colţuri. Prin- 
tr'această intrerupere a laturilor tamburului se dobîndeşte o primă redu- 
Cu... acirconferinţei interioare. Pe aceasta se ridică, prin mijlocirea unor 
noui arcanuri sau pendentivi, o altă bază a turlei încă şi mai redusă în 
circonierinţă. Şi această construcţie intermediară are înfăţişarea unei stele 


416 VIAȚA ROMINEASCĂ 


“în afară.  Printr'acest sistem de arcane suprapuse se obține o conside- 
rabilă reducere a primei baze a turlei. Aceasta are o deschidere mult 
mai mică şi capătă astfel o proporţie mult mai nemerită cu lărgimea 
redusă a bisericei. Turlele ridicate pe aceste stele suprapuse prezintă pe 
dinafară o siluetă foarte elegantă şi particulară numai acestui stil. Şi 
din interior “văzute acele arcane, ce se suprapun mereu îngustîndu-se 
pentru a ajunge la turla cea mică, au un farmec deosebit. Exteriorul 
turlei, aci caşi în genere, e poligonal şi reproduce în mic ornamentaţia 
exterioară a absidelor, pănă şi a contraforţilor şi a arcadelor oarbe. De 
proporţia turlei mai ales depinde frumusețea siluetei bisericelor moldo- 
vene. Intr'această privinţă turla Dragomirnei e în deosebi frumoasă şi sveltă. 

Altarul Probotei are proscomidia şi diaconiconul foarte pronunţate, 
formînd cite o mică despărţire aparte cu ferestruia sa. 

Biserica e învălită cu şindrilă şi are acoperişul în dcuă straturi. - 
Ar fi prea lung a discuta aci greaua problemă a felului de învelire a 
acestor biserici. In privința picturei, care în Moldova pare a se îi uzi- 
“tat mai mult decît în Muntenia şi la exterior, ar fi deasemeni mult de 
adăogat. Constat că la Probota, prin minune, nu s'a refăcut decit 
parţial pictura cea veche. Aceasta mai e bine conservată în parte în 
pridvor şi în pronaos. Incolo peste tot pictura e nouă, pănă chiar şi a 
pantocratorului. 

Biserica ocupă mijlocul curţei. Inspre N. V. se înalță clădirea clo- 
potniţei cu turn înalt şi alte încăperi cu două caturi. Clopotnița etot 
în stilul bisericei : contraforți la unghiuri, ferestre ogivale cu chenare 
«de piatră cioplită, toate masive şi foarte solide. 

Un alt turn mare, pătrat, se înalţă deasupra porţei de intrare a 
mănăstirii dinspre răsărit. Pe fațada exterioară, deasupra bolții intrării, 
se văd opt portrete şterse de vreme precum şi o lespede în care e . 
sculptat capul de bour cu grumazul, soarele şi semiluna, iar de jur 
împrejur următoarea inscripţie slavonească : 

Cu wrerea tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu săvirşirea Sfintu- 
lui Duh lo Vasilie Voevod, cu mila lui Dumnezeu Domn al țirei 
Moldovei, văzînd învechite lucrurile mănăstirei, a îngrădit biserica, 
în anul 7154 (1645—6). 

De unde reesă lămurit că îngrădirea actuală, încă aşa de bine con- 
-servată, nu e aceia din vremea lui Rareş. Zidul e din bolovani de pia- 
tră de rîu şi netencuit. Are 1.10 m. grosime şi înnălţimea a două caturi 
de chilii, după cum se vede că au şi fost în interior. In partea superioară 
prezintă meterezuri în blocuri de piatră cioplită. Laturea dinspre Răsărit, 
„de o lungime de 88 m. în interior, are în ambele colțuri cîte un turn 
pătrat cu crenouri. In afară de această intrare atit de bine păzită nu 
se mai află decît o portiţă în laturea sudică. Chiliile au ars nu demult, 
fără să fie rămas nici o urmă. 

Cu aceste ziduri straşnice încă destul de bine conservate, această 
mănăstire ne dă o bună idee de grija cu care îşi întăreau strămoşii 
noştri locaşurile lor sfinte. Acestea erau pe acele vremuri de veşnică 


CRONICA ARTISTICA 417 


bejenie nu numai păstrătoarele credinţei străbune, dar şi singurele cen- 
tre de cultură şi depozitare ale artei acelor timpuri. 

Şi Probota cea cu moşii întinse trebue, în special, să fi fost bo- 
gată în asemenea tezaure. D. Bianu, care în 1882 a vizitat această bi- 
serică '), a mai semnalat manuscrise slavone şi tipărituri importante, în 
afară de cele ce, după cum i s'a spus, se îngropaseră cu vre-o 20 de 
ani înainte. Dar cîte odoare şi odăjdii scumpe nu se vor îi perdut şi 
înstrăinat. Azi nu au mai rămas decit pietrele mormiîntale, cari nu prezintau 
nici un interes pentru profani2). S'au mai salvat şi cele trei mobile aci repro- 
duse, care azi se află adăpostite în Muzeele din Bucureşti. După sculp- 
turile savante şi foarte îngrijite ale acestor mobile precum şi după fru- 
moasa pictură a crucei dela vechea catapeteasmă, azi răzimată în prid- 
vor, ne putem închipui splendoarea de odinioară a acestei mănăstiri. 

Prin amintirea mumei celui mai glorios voevod al nostru cît şi 
prin însemnătatea ei artistică, monăstirea Probota ne este îndoit scumpă. 

Fi-vom la înălţimea îndatoririlor ce ne incumbă faţă de asemenea 
monumente ? 


Al. Tzigara-Samurcaş 


DP Veta it Te” “aaa Sa 


1) Note dintr'o excursiune în Moldova de I. Bianu, în Columna lui 
Traian, IX, seria noua. Tom. IIi; p. 115. 

2) Transcrierea tuturor acestor documente prețioase la Iorga, op. ci- 
tat. O piatră de mormint servă și acum de chenar la uga clopotnitei! 


Cronica Externă 


— eee 


— Criza Orientală şi Rominia — 


Nimeni nu poate tăgădui gravitatea crizei orientale. Războiu sau 
pace e încă o întrebare, la care nu se poate răspunde. 

Schimbarea regimului constituţional din Turcia a avut drept ur- 
mare punerea tuturor chestiunilor din orient. S'a întîmplat acolo ceia ce 
se întimplă întotdeauna cu chestiunile nelămurite. E destul ca să se mişte 
ceva, pentruca totul să se răstoarne. Bulgarii au profitat de incidentul 
Gheşofi şi de chestia căilor ferate, ca să pue chestia independenței şi 
ca să anexeze şi de drept Rumelia Orientală, Austria s'a grăbit îndată 
să anexeze Bosnia şi Herzegovina, iar Grecii au anexat insula Cretei. 

Dacă războiul a fost înlăturat pănă acum, e pe de o parte fiindcă 
oricit de grave ar îi turburările din Orient, ele n'au schimbat întru ni- 
mic situaţiunea de fapt, au schimbat numai situaţiunea de drept, şi pe 
de altă parte fiindcă marile puteri n'au interes ca focul să se aprindă 
în Orientul Europei, şi prin urmare ele fac tot ce le stă în putinţă pen- 
tru a împiedeca izbucnirea lui. 

Reuşi-va pănă la urmă ? 

Ar fi cutezător din partea noastră să ne avîntăm în vre-o prooro- 
cire, dar, cu toate că norii continuă a fi întunecoşi, pacea pare a avea mai 
mulţi sorţi de biruinţă decit războiul. 

In primul rînd Turcia, principala interesată, pare hotărită să nu de- 
clare războiul. Tinerii Turci, ca toate partidele într'adevăr democratice, nu 
umblă după o politică de aventuri. Ei ştiu că imperiul otoman nu poate 
rivni serios la redobindirea teritoriilor, ce de fapt le pierduse de mult, şi 
ca atare ei nu se gindesc decît la un lucru: să păstreze ceia ce le a 
rămas încă şi să muncească din răsputeri pentru a scăpa nişte ţinuturi, 
care, dacă ar fi continuat să fie administrate aşa precum au fost admi- 
nistrate de Abdul Hamid, ar fi fost cu siguranţă pierdute mai curind sau 
mai tîrziu. Afară de aceasta, Tinerii Turci işi dau samă de greutăţile 
fără de sfîrşit ale luptei de regenerare a imperiului otoman şi nu au 
deloc de gind să-şi mai îngreueze sarcina prin revendicarea unor lucruri 
considerate de ei, şi de toată lumea, ca de muit și irevocabil pierdute, 


CRONICA EXTERNA 419 


In fine tinerii Turci se întreabă dacă, menţinind pacea, ei nu pot, în 
locul unor succese iluzorii sau în orice cas trecătoare, să obţie de pe 
acum foloase reale, foarte mult dorite de ei. Aşa de pildă Tinerii Turci 
se întreabă dacă nu cumva drept compensaţiune nu pot dobindi întăi 
foloase băneşti, care să contribue mult la imbunătăţirea finanţelor lor, de 
a căror ridicare depinde în mare parte reuşita tuturor reformelor ce ur- 
măresc, şi al doilea desfiinţarea regimului capitulaţiunilor şi a poştelor 
străine pe care Tinerii Turci le consideră, şi cu drept cuvint, ca indis- 
pensabile pentru a reuşi în opera lor de regenerare a imperiului oto- 
man. Dacă acesta pare a fi punct... de vedere care triumfă azi în cer- 
curile conducătoare din Constantinopol, cine ar mai avea interes să pro- 
voace războiul ? Desigur că nici Bulgaria nici Austria. De ce să ciştige 
prin arme ceea ce au şi dobîndit fără să scoată sabia din teacă. Aşa că 
pacea n'ar putea fi turburată decît din două părţi: sau din acea a Serbiei 
şi a Muntenegrului, sau de pe urma pretenţiunelor marilor puteri. Re- 
cunoaştem că din partea Serbiei şi a Muntenegrului există serioase ame- 
nințări de războiu. Anexarea de cătră Austro-Ungaria a Bosniei şi Her- 
țegovinei loveşte în deosebi pe Sirbi în cele mai vitale ale lor interese, 
şi nimiceşte, dacă nu pentru totdeauna, în orice caz pentru foarte multă 
vreme aspirațiunile cele mai scumpe, şi după noi, cele mai legitime, ale 
poporului sîrbesc. Serbii au frați de ai lor sub dominaţiunea Austriei şi 
sub dominaţiunea Imperiului Otoman. Ce poate fi din partea lor mai 
firesc decît să dorească a-i încorpora la regatul lor. In ce priveşte pe 
- Sîrbii din Austro-Ungaria, ei nu prea aveau speranţe imediate, dar toc- 
mai de aceea îşi concentrează toată nădejdea lor asupra Serbilor din 
Imperiul Otoman şi anume asupra Serbilor din Bosnia şi Herţegovina, 
fiindcă prin ei puteau să-şi creeze şi un debuşeu la mare, adică să-şi 
asigure adevărata lor neatîrnare economică. Dacă această cale li se în- 
chide însă, şi mai ales dacă le este închisă de o putere de însemnăta- 
tea Austriei, Serbii se află osîndiţi la o cumplită inferioritate față de 
toate statele balcanice, care au fiecare cîte un debuşeu la mare, şi în 
asemeni condițiuni devine evident că Serbii nu vor mai putea să exer- 
cite în peninsula balcanică o influenţă nici măcar asupra elementului 
sîrbesc care a rămas sub dominațiunea Turcilor şi că fatal vor ajunge 
astiel să joace în Orient un rol secundar şi subordonat. La o asemenea 
perspectivă nici o naţiune nu se poate rezemna de bună voe, şi iată 
de ce nimic nu e mai explicabii decît agitaţiunile ce domnesc în tot 
cuprinsul Serbiei. Pe cît e însă de explicabilă această agitaţiune, pe a- 
tit este şi posibil ca ea să nu ajungă pănă la provocarea unui conflict 
înarmat. Intr'adevăr ce ar putea ciştiga Serbia de pe urma unui război? 
La o victorie în potriva Austriei nu se poate gîndi, şi dacă e orba nu- 
mai să atragă atenţia Europei asupra ei şi asupra legitimităţii protesta- 
ţiunilor ei, apoi desigur că azuiiaţiile ei actuale sînt îndecti'"".oare, cu 
atit mai îndestulătoare cu cît sînt şi puteri care au azi în Europa interes 
să asculte cu bunăvoință protestările indignate ale poporului serbesc. 
7 


430 VIATA ROMINEASCA 


Tot astfel par a sta lucrurile şi cu pericolul de război care ar pu- 
tea veni din partea marelor puteri. Războiul ar putea izbucni de pe 
urma marilor puteri numai dacă ele ar voi să hotărască de soarta pe- 
ninsulei balcanice fără ca să ţie samă de cererile naţiunilor interesate. 
E greu de crezut însă că marile puteri vor comite o asemenea greşală. 
Din ceea ce au făcut pănă azi, rezultă dealtminteri lămurit că marile 
puteri au grijă să nu nesocotească voinţa naționalităților balcanice. Sir 
Edward Grey şi d. Iswolsky au luat ca bază pentru conferința ce vor 
să convoace, recunoaşterea faptelor îndeplinite, adică consfinţirea preten- 
ţiilor naționalităților în joc. Pe de altă parte marile puteri au prea mare 
interes să menţină pacea, pentruca ele să se încăpăţineze asupra unor 
puncte care ar putea provoca conflicte. Chiar dacă în programul confe- 
rinţei internaţionale ce s'a stabilit la Londra între Anglia şi Rusia, şi la 
care a aderat şi Franţa, se găsesc ctteva puncte asupra cărora naţiona- 
lităţile balcanice nu se vor învoi, precum de asemenea nu se va învoi 
nici Austria, probabil că puterile nu vor insista asupra lor, că din po- 
trivă vor face tot ce trebue ca să găsească cuvenitele terenuri de con- 
ciliațiune. La urma urmei marile puteri, după noi, nici nu vor putea să 
aibă o altă atitudine, fiindcă, orice s'ar spune, ele au învățat ceva din 
ultimele evenimente. Decenii întregi ele şi-au închipuit că cheştia Ori- 
entului e a lor, nu. a naționalităților ce locuesc în peninsula balcanică. 
Pe temeiul acestei credinţe, în tot decursul secolului al XIX ele au ho- 
tărit în areopagul lor de soarta Orientului. Rusia a -vrut să-l cucerească, 
iar Anglia, ajutată de Austria şi de Franţa, a căutats'o împedece şi să-şi 
asigure foloase de tot felul în Orient. Desfăşurarea evenementelor a dat 
însă tuturora o neîncetată desminţire. Nici Austria nici Anglia nici Rusia 
nu au putut cuceri Constantinopolul. Naţionalităţile au rezolvat ele, nu 
pe baza arbitrară a hotărîrilor de cabinet, dar pe baza reală a principiu- 
lui naționalităților, problemul balcanic. Acolo unde Ruşii au aspirat să-şi 
întindă dominaţiunea, s'au trezit din amorţeală popoare, şi s'au creat 
state de sine stătătoare, care înţeleg să trăiască pentru ele şi să se des- 
volte după necesitățile lor etnice. La un moment dat, după 1877, pute- 
rile au priceput că apucaseră pe o cale greşită şi că chestia Orientului 
nu poate fi rezolvată de ele, ci numai de naţionalităţile balcanice, şi de 
fapt s'au obținut aproape dela orice amestec în Balcani. In anii din urmă 
însă, din cauza slăbiciunii Sultanului şi a complicaţiunilor din Macedo- 
nia, puterile au reînceput să se ocupe îndeaproape cu chestia Orientului 
şi încetul cu încetul au uitat vechile lor deziluzii şi şi-au închipuit iarăşi 
că soarta Orientului stă în mîinile lor. Evenimentele de astă dată le-au 
dat o nouă şi decizivă desminţire. Chiar „omul bolnav“ s'a vindecat, şi, 
spre mirarea tuturor, a revendicat el dreptul să regenereze Imperiul oto- 
man, tocmai atunci cînd puterile, în frunte cu Anglia, discutau mai cu 
aprindere reformele trebuincioase pentru îmbunătăţirea situaţiunii din Ma- 
cedonia şi hotărau deja în numele Sultanului ce măsuri să edicteze. 
In asemeni condițiuni împrejurările, ce au putut să amăgească în alți ani 


CRONICA EXTERNA 421 


marile puteri, nu pot să nu le fi arătatacum inanitatea pretențiilor lor. 
Orice s'ar spune, oricît de mare ar fi fatuitatea unora sau megaloma- 
nia altora, ele înțeleg acum că, dacă vor să nu se acopere de ridicol în 
Balcani, trebue să potrivească acţiunea lor cu situaţia de fapt, să pue 
cît mai repede capăt conflictului care exista între realitatea lucrurilor şi 
ficţiunile diplomaţiei internaţionale. Dealminteri puterile par a primi o 
nouă dovadă că chestia Orientului nu sta în mînile lor. Pe cînd ele se 
străduesc să stabilească programul unei conferinţe, care să hotărească de 
soarta peninsulei balcanice, Turcia pare a voi să rezolve direct cu Bul- 
garia şi cu Austria chestiunile care au făcut obiectul crizei ce agită tot 
Orientul. Aşa încît poate că conferinţa proiectată să devină absolut inutilă. 

Orice s'ar întîmpla, fie că va izbucni vre-un război, fie că se va 
convoca conferința mult trimbiţată, criza orientală interesează prea de a- 
proape Rominia, pentruca ea să privească evenementele din Balcani 
numai cu nepăsarca unui simplu spectator, şi Romînia are la îndămînă 
două politici. Prima politică ar fi politica revendicărilor teritoriale. Mulţi 
cred că atunci cînd toate statele interesate în Balcani iau cîte ceva, cind 
Bulgarii iau Rumelia, cînd Austriacii iau Bosnia şi Herzegovina, cînd 
Grecii iau Creta, şi cînd Sir Edward Grey, şi d. Iswolsky făgăduesc, 
prin programul conferinței ce lau stabilit la Londra, Serbiei şi Munte- 
negrului rectificări faverabile de fruntarii în Bosnia şi Herzegovina, Ro- 
minia trebue şi ea să ceară compensaţiuni. Netăgăduit că această poli- 
tică este atrăgătoare. Ce poate fi mai atrăgător decît să-ți măreşti teri- 
toriul, şi, odată pornit pe această cale, ce poate pentru o imaginaţiune a- 
prinsă să aibă mai mult farmec decit revendicarea cuadrilaterului dela 
Varna. Dar, oricit de atrăgătoare ar fi o asemenea politică, ea trebue să 
fie cu hotărire răspinsă, fiindcă nu este o politică sănătoasă, ci o po- 
litică de aventuri. Nimănui, nici statelor mari nu le este îngăduit să facă 
o politică de aventuri. Toată lumea ştie ce a costat pe Napoleon III po- 
litica sa de aventuri, precum de asemenea este întipărit în mintea tuturor 
la ce rezultate dezastroase politica de aventuri a dus în ultimii ani împără- 
ţia moscovită. Dar mai puţin decit oricui ne ar îi permisă nouă o asemenea 
politică. Intr'adevăr ce teritorii am putea revendica noi în Balcani? Teri- 
torii în Macedonia ? E îndestulător să enunţăm această pretenţie, pen- 
truca să înţelegem toată inanitatea ei  puerilă.  Cuadrilaterul dela 
Varna? Dar acest cuadrilater e locuit de Bulgari, nu de Romîni. Or, noi 
trăim întrun secol în care statele mari, care prin vicesitudinile istoriei 
au încorporat în hotarele lor elemente străine, nu pot să le absoarbe şi 
nu mai ştiu cum să le împedece de a se desprinde dintr'însele. Cînd 
Statele mari se zbat cu tendinţa reintregirii naționalităților şi sînt ame- 
ninţate să cadă sub povara puterii inplacabile a principiului naţionalită- 
ţilor, cînd Germania nu poate domina chestia poloneză, cind Austro- 
Ungaria caută într'o formulă federală o linişte aparentă şi desigur trecă- 
toare, cînd Rusia e amenințată de mişcarea centrifugă a naționalităților 
diverse plecate sub sceptrul moscovit, cînd Turcia cade în bucăţi sub 


422 VIAŢA ROMINEASCA 


bătaia neertătoare a vîntului naţionatităților, cînd pangermaniştii visează 
cucerirea provinciilor germane din Austria, cînd Italienii îşi întind ambi- 
țiunile asupra Triestului, ce poate fi dobindirea cuadrilaterului dela 
Varna decît un vis nesocotit sau decit o vinovată rătăcire. Dar pentru 
noi Rominii, revendicarea cuadrilaterului dela Varna ar fi ceva mai 
mult decit o greşală neertată. Noi avem aiurea interese de apărat pe 
baza principiului naționalităților. Pe acest principiu am clădit statul nos- 
tru şi pe el putem aşeza viitorul nostru. Dacă tot noi am îi aceia care 
am călca în dauna altora acest principiu, am surpa singuri terenul de 
sub picioarele noastre. De aceea nu ne rămîne de urmat decit o altă 
politică, mai puţin atrăgătoare pentru cei ce judecă după superficialitatea 
aparenţelor, «dar desigur o politică mai potrivită cu adevăratele interese 
ale neamului rominesc. Această politică e politica de ratificare a celor 
întimplate în Balcani, ratificare conştientă voită şi deplină. Nici n'ar fi 
logic să refuzăm altora ceea ce am dobindit noi, şi ar fi şi mai ciudat 
ca tocmai noi să refuzăm Bulgariei proclamarea formală a unei independenţe 
pentru care am luptat, şi pentru care singe romînesc a stropit cîmpiile 
bulgare. Nu e vorba, faţă de Austro-Ungaria n'am avea motive să a- 
probăm o anexare care calcă pe faţă principiul naționalităților, dar a- 
tunci cînd Europa întreagă cousfințeşte această calcare, nu ne putem o- 
pune numai noi, fiindcă avem conştiinţă şi de forțele noastre şi de re- 
alitatea lucrurilor şi fiindcă nu ne lipseşte nici simţul ridicolului. De alt- 
minteri probabil că greutăţile naţionale ce se ridică pentru Austria în 
Bosnia şi Herţegovina, înainte chiar de a se fi anexat pe deplin aceste 
provincii, vor pedepsi monarhia Habsburgilor de calcarea principiului na- 
ționalităţilor şi va răzbuna pe cei ce suferă de această calcare. Afară de 
aceasta, oricît de displăcut ar fi să nu obţii nimic, cînd alţii obţin ceva, 
nu trebue să uităm două lucruri. In primul rînd că nimeni nu obţine 
azi lucruri noi în Balcani. Toţi obtin de drept ceea ce de fapt stăpînesc 
de mult. Buigarii iau îorinal o lumelie pe care o aveau dela 1855; 
Austria ia formal o Eosnie şi o Herzegrovină pe care o avea dela 1877; 
şi Grecia ia o Cretă, pe care nimeni nu s'a gîndit vreodată să i-o dis- 
pute; şi în al doilea rind nu trebue să uităm că alţii fac acuma ceea ce 
noi am făcut deja dela 1877, adică îşi regul'ează o situaţiune internaţio- 
nală, pe care noi am regulat-o de 20 de ani, nu cum s'ar îi cuvenit după 
dreptate, dar aşa precum împrejurăriie internaționale ne-au permis-o. 
Dacă nu ne putem pune nici pe terenul revendicărilor teritoriale 
nici pe terenul necunoaşterii faptelor îndeplinite în Balcani, nu e mai 
puțin adevărat că se ridică cu ocazia crizei orientale trei chestiuni, în 
care, interesele noastre fiind direct în joc, ele nu se pot rezolvi în afară 
de noi, aceste chestiuni sint: chestia Dunării, chestia Dardanelelor şi 
chestia Macedoniei. Dunărea este supusă unui regim arbitrar nepotrivit 
cu principiile creptului internaţional. Viaţa noastră tcată e prea sirins 
egată de acest fiuviv, pentiuca noi să pulcm admite să se aducă 
vre-o atingere la regimul dunărean Ce astăzi în alt sens decit în sensul 


CRONICA EXTERNA 423 


desființării tutulor abuzurilor săvîrşite în trecut de cei ce s'au bizuit pe 
forţa lor, şi decit în sensul întronării regimului de deplină libertate a 
navigaţiunii, cerut deopotrivă şi de interesele statului romîn şi de prin- 
cipiile legislaţiunii moderne. 

Tot astfel chestia Dardanelelor a putut fi în trecut obiectul diver- 
ginţilor dintre Rusia şi marele puteri. Astăzi ea nu poate să fie o ches- 
tie exclusiv rusească, ea trebue fatal să fie o chestie a tutulor statelor 
din basinul Mării Negre, şi prin urmare orice foloase acordate Rusiei trebue 
cu necesitate să se întindă deopotrivă asupra tutulor statelor de pe ţăr- 
murile Mării Negre. De asemenea Marea Neagră nu poate fi decit o 
mare liberă deschisă tutulora, şi nu rezervată ambiţiunilor cîtorva. 

lar în chestia macedoneană, dacă n'avem teritorii de revendicat, a- 
vem interese romîneşti de apărat, şi grija noastră neîncetată şi stăruitoare 
trebue să fie îndreptată înspre stabilirea acolo a unui regim care să asi- 
gure fraților noştri deplina egalitate cu toate celelalte naţionalităţi, şi care 
să nu împedece prin nimic libera dezvoltare etnică şi culturală a u- 
nei naţionalităţi, care a fost întotdeauna în peninsula balcanică un ele- 
ment de ordin şi un factor de civilizaţiune. | 

Punîndu-ne pe acest teren, singurul solid şi singurul serios, putem 
vorbi şi cu tărie şi cu demnitate. Necomiţind greşala de a încăleca pe 
ficțiuni, Europa va avea datoria să ne asculte, şi opinia publică a lumii 
civilizate nu va putea să nu fie de partea noastră. 

Dacă se va convoca o conferinţă, şi dacă aceste chestiuni care ne 
interesează vor fi puse la ordinea zilei, să ne: menţinem deci pe acest 
teren, iar dacă mîine poimîne se schimbă orientarea politicei generale a 
Europei, după cum totul pare a ne-o indica, atunci să dăm şi politicei 
noastre externe directiva ce va fi cerută de schimbările petrecute in echi- 
librul forţelor internaţionale. Pănă atunci să ne întărim armata, să asigu- 
Tăm țărănimii noastre o soartă mai bună, să înzestrăm organismul nostru 
social cu un regim, care, desvoltind virtuțile civile, să permită guvernarea 
poporului romîn prin el şi pentru el, luat în întregimea lui, nu pentru în- 
gustele sale oligarhii, şi să ne ferim de a ne arunca în aventuri care, 
încă odată, pentru statele mari au cusurul să fie periculoase, dar care 
pentru statele mici au îndoitul cusur să fie totdeodată şi periculoase şi 
ridicole. | 

Dealminteri politica de aventuri a fost întotdeauna politica regimurilor 
reacționare. Democraţiile nu pot avea o politică de „panache“. Ele nu 
cunosc decît politica rece a intereselor sociale, cercetate în linişte, ho- 
tărite cu energie şi urmărite cu tenacitate. Politica fantaziilor capricioase 
şi a susceptibilităţilor intempestive nu-şi poate avea izvorul în interesele 
largi şi permanente ale naţiunilor, ea nu-l poate avea decit în intrigile 
unor coteriii sau în sistemul nervos al personalităţilor izolate. 

1. G. Duca 


e No N e AEDA N AANI A O 


Cronica Veselă 


rana bre mele ac 


FARÎMITURI 
Pămintul beat. 


Pămîntului i-e sete. 
Mereu ploaia”! adapă. 
Ptiu, ce desgust, poete, 
Pămîntul bea doar apă. 


O ploae eu aş cere 

Să-i dea 'ntr'o zi Prea Sfintul 
De vin bătrin sau bere, 

S'o soarb'avid Pămintul. 


Să văd cum o să fie 
Pămintul cînd se 'mbată: 
E vesel la beţie, 

Ori dîrz gilceavă cată ? 


Să'1 văd cum se 'nvirteşte 
Anapoda 'ntre stele 

Ş'un alt drum îşi croeşte 
Zănatic printre ele. 


In noua sa cărare 
Isbindu-se de astre,-—- 
Aceste felinare 

A lumilor albastre! 


Să’! văd c'abia se ţine 
Pămîntul pe picioare, 

Şi, cun sughiţ, în fine, 
Căzînd beat mort în Soare !... 


CRONICA VESELA 


Holera. 


Holera e lîngă hotare, 
Potop veştile rele curg... 

O, Doamne sfinte, îndurare ! 
Holera e la Petersburg... 


Destul prilej pentru durere 
Sărmana ţară nu avea? 

Azi pacostea crudei holere 
De ce s'o mai bată şi ea? 


In marea spaimă generală, 
Doar criticastrul Mihail 
Păstrează-o mutră jovială 
Şi ţopăe ca un copil. 


Căci poate doar cînd o holeră 
Va face 'ntre Romîni ravaj, 
Revista-i „Convorbiri“ mai speră 
Să crească bietul ei tiraj!... 


De culesul viilor. 


Eu pe Columb nu dau nici cinci parale... 


Descoperi America. Hei şi? 1... 
Ce, casierii nu puteau găsi 
O altă țară unde pot fugi ? 
Slăbeşte-mă cu-America matale ! 


Pe žl ce-a inventat praful de puşcă 
Parale 'ncalte nu aş da nici trei... 
Spre-a se ucide oameni "ntre ei, 
N'aveam noi soacre, doctori şi femei, 
N'aveam a pizmei viperă ce muşcă? 


Pe Gutenberg ce-a inventat tiparul 

Nu dau măcar un ban, un singur ban, 
C'a dat prilej oricărui gogoman 

Să publice poem, piesă, roman, 
Lovind pe cititori în cap cu parul. 


Doar un inventator îmi întră 'n voe, 
In fața lui mă plec smerit, umil, 


425. 


426 


VIAŢA ROMINEASCA 


Şi orideciteori beau cite un „chil“ 
Regret că n'am al lui Vlăhuţă stil 
Spre-a-i închina o odă lui: lui Noe! 


Ştieau anticii ce-i o romaniţă, 

Ce e un crin, o roză, un bujor... 

Dar nu ştieau (pling tristă soarta lor), 
Pănă la marele inventator, 

Ce este în botanică o viţă! 


O, Noe 'n fiecare picătură 
A elixirului ce-ai născocit 
E-un cîntec, un îndemn cătră iubit. 
Speranţa că un chin va fi 'ndulcit, 
Mai e... şi 'ntreaga mea literatură! 


Maşina mea de sburat. 


Se laudă unul şi altul, 
Wright, Lagrange, etcaetera, 
C'au născocit maşini în 'naltul 
Văzduhului spre a zbura. 


Pe aripile unei rime 

Şi cu motorul unui vers, 
Naintea lor, în înălţime, 
Plutit-am eu prin Univers. 


De mult... de mult... eu, scriitorul 
Obscur... da, eu, poet golan, 

Am fost, vă jur, inventatorul 
Intăiului aeroplan. 


Nacela fanteziei mele 

De mii de ori în zbor m'a dus 
Pănă la nori, pănă la stele, 
Pănă la zei, şi... chiar mai sus! 


Tarascon 


CRONICA VESELA 
e 


CALEIDOSCOP 


De cînd trăesc la ţară, Sacerdote, 
M'a convertit ca pe Rousseau, natura. 
De-aceea de-astăzi las literatura 
Şi-azviri în foc carnetul meu de note. 


De-acum mă pun serios s'adun bancnote, 
In pod îmi spînzur lancea şi armura, 

Şi, cum vă spun, am să vă fac figura, 
Chiar dac'aş şti că-s Anghel Buonarotte! 


Ce-atita artă, cînd în pruni rodeşte 
Aperitivul zilelor de mine, 
Cînd am hameiul dospitor de pîine, 


Şi mă 'nveşmiîntă cînepa şi inul ?! 


Vezi, Sacerdote, astfel se sfirşeşte 
Cariera mea. Aşa mi-a fost destinul! 


A. Mirea 


Scrisori din America 


I 


Stau supt impresia unui cîntec auzit din gramofon. Nu e nici 
urit, nici frumos. Are părţi care samănă cu doina noastră. E duios şi 
trăgănat ca un cîntec de îngropare. Iti aminteşte oaia cînd plinge după 
mielul ei. L-a cîntat un Indian din neamul Sinxilor, şi de pe glas secu- 
noaşte că era un Indian bătrîn. 

Poate nu m'ar fi impresionat, dacă nu ştiam că e cîntecul unui 
Indian şi n'aşi fi priceput jalea adîncă a unui neam care moare şi adin- 
cul reproş care tremură în fiecare notă. M'a infiorat şi m'a răzvrătit. 

De-atunci sînt două luni. Dar pare că-mi sună şi acum în urechi,— 
cum stau la fereastră şi îmi alerg privirea pe întinsul colorat de pe a- 
pele lacului Erie. 

Soarele se coboară încet în valuri, şi dela el o dungă aurie stre- 
tae albastrul apelor, pănă la mal, în portul oraşului Cleveland, rumenind 
catargele, ţărmul şi palatul lui Roekefeiler, care priveşte prin mii de fe- 

reşti spre ceața dela miază-noapte, în care se învălue întinsele şesuri 
din Canada. 

Dinspre apele Michiganului se arată o dungă neagră de fum, ca 
lîna scărmănată,— pe urmă apare pe apă un punct alb, cît o giscă: E 
un vapor cu pasageri din Chicago şi Detroit pentru Cleveland şi Nia- 
gara-fals. 

Un alt vapor soseşte depe Ontario. Podul trenului de peste ca- 
nal se ridică în aer ca un turn uriaş, şi dupăce a intrat vaporul în 
port, se culcă din nou peste canal,—să treacă peste el şirul lung de tre- 
nuri cu vagoane albe, ale trustului de carne dela Chicago. 

Fabricile îşi schimbă muncitorii, cari izbucnesc valuri prin porţile 
mari, răspîndindu-se spre căminuri, plini de scrum şi de sudoare. 

Fabricile şi vapoarele bucină,—locomotivele şueră şi sună ca de 
vecerne din clopotele mari de lingă horm,—de cum întră în oraş pănă 
în gară. 

Pretutindeni trenuri, vapoare, tramvae şi un furnicar de oameni 
grăbiţi. Pretutindeni muncă, mişcare şi un zgomot asurzitor. 


SCRISORI DIN AMERICA 429 


Deasupra apelor un cer senin, iar peste oraş un văl negru de fum. - 

Au trecut abea patru sute de ani de cînd corăbierul sărac din Ge-. 
nua s'a rătăcit în calea lui spre Indii, în lumea asta minunată, şi acest 
timp a fost deajuns ca peste cuibul vitejilor Sinxi, peste largul boga- 
telor pajişti să se aştearnă reţeaua de linii ferate, care leagă între ele o- 
raşe de oraşe,—gonind viaţa romantică de odinioară spre adincul co- 
drilor de veacuri. 

S'a stins şi neamul luca, s'a îngropat şi fala unui neam cu cel din 
urmă Mohican, iar cîntecul războinic al Sinxilor de odinioară este azi 
un cîntec jalnic de îngropare, pe o placă rotundă întrun gramofon. 

O! era, era aici viaţă, fericire şi noroc. Ceriul era senin, codrul 
umbros, cîmpia verde, izvorul curat,—şi libertatea deplină. Treceau fur- 
tunatici călăreţii, pe cai abia îmblinziţi, alungind cerbii şi bourii. 

In corturile „pieilor roşii“ era cîntec şi veselie. La miază-zi nea- 
mul luca avea oraşe frumos zidite şi cultură destul de înaintată. Dar a 
sosit Ferdinand Cortez. In numele învăţăturii lui Hristos a cerut credinţa: 
lor străbună,—ori viaţa. Iar cel dintăi dar dela Albi, au primit inchiziţia. 

Cu gindul la averile mari ale elitei autohtone, i-a silit să pri- 
mească botezul ori să moară. Averile lor se luau pe sama lui Hristos. 
lar dacă primeau botezul, erau acuzaţi de îăţărnicie, zicînd că pe as- 
cuns se închină zeilor păgini. 

— Eşti eretic, trebue să mori! Dar mai ai o scăpare! Să ne spui. 
unde ţi-ai ascuns comoara ! 

Şi dacă nu spunea, îl torturau. Şi dacă spunea, îl ucideau, îiindcă: 
a rezistat prea mult dorinţii—lui Hristos. Dar Albii le-au mai adus ceva: 
„băutura de foc“—alcoolul. 

Cine-l bea se înveseleşte, se face puternic, viteaz! 

Şi s'au făcut şetre mari, unde Albii vindeau pentru aur minunata: 
„băutură de foc“. 

Tot pentru „băututa de foc“ au cîştigat şi stăpînirea asupra ţării: 
In Stare de beţie autohtonii. se învoiau la toate. Dar războinicii dela 
miază-noapte n'au primit aceste daruri. Ei îşi răzbunau căpeteniile ucise 
şi băutura de foc nu o cumpărau ci o răpeau. 

Prin urmare s'a pornit lupta de extirpare împotriva lor. Au ur- 
mat veacuri de singe, de vinătoare după oameni. 

Peste trei sute de ani pieile roşii cad cu desăvirşire, învinşi prin 
plumb şi „băutura de foc“. 

Steaua lor apune pentru totdeauna. Stindardul cu stele garantează 
că steaua lor nu va răsări niciodată. 

De aceia, ascultind cîntecul bătrînului Indian, mă înfiorez. Parecă 
aşi fi lingă cadavrul unei rase de oameni, alăturea unui mormiînt uriaşe 

Marele criminal adună comori şi ascultă nepăsător cîntecul duios 
de lebădă, în care plinge durerea neamului lipsit de ţara lui, de cuibul 
lui, pentru care nu i s'a dat decît glonţ, whiskey şi sifilis, 

Strînşi în circuri bine păzite, pe locuri sterpe, Indienii pier pe zi 


430 VIAŢA ROMINEASCA 


E i E E a E CERE E ea CEE PEPE PI. EERO 


ce merge şi nu peste mult va veni ziua cînd n'o să-i mai vedem nici 
în circuri. 

Se apropie ceasul cînd vom auzi vestea că şi cel din urmă Sinx 
s'a stins, ca să îngraşe şi el pămîntul patriei sale—pentru alţii. 

Şi Albul lacom îşi va vedea atunci opera desăvirşită. Va sta fal- 
nic pe mormîntul unei rase întregi de oameni,—care a trebuit să piară, 
fiindcă Albul avea trebuinţă de comori... Sub pretextul ca să nu se mai 
poată război între ele diferitele seminţii, au fost izolate la depărtări uri- 
aşe. Li s'au dat locuri anumite peniru trai, aşa numitele „teritorii re- 
zervate“. 

Acel teritor n'au voe să-l părăsească. E păzit de armată. Vânatul 
e pe isprăvite, dar statul le dă alcool de pomană, cît doresc ei. Dar nu 
le dă doctori. Ei nu muncesc pămîntul. Trăesc în păduri, prin corturi, 
ca mai demult, subt căpeteniile lor. 

Din cînd in cînd ei se răsvrătesc de foame şi de frig. Atunci nă- 
vălesc asupra posturilor de pază şi se încing lupte îngrozitoare, încer- 
cînd să spargă inelul ce îi ține strinşi. Dar armele lor sînt vechi, pu- 
terile sleite şi diferitele seminţii sînt izolate una de alta. De obicei 
se împacă, dacă le aduce statul un nou transport de spirt. Şi statul e 
foarte darnic în privinţa asta. Pielea roşie a Indienilor s'a roşit şi mai 
mult de alcool, şi viteazul Sinx de odinioară astăzi este un degenerat, 
care-ţi stirneşte mila. 

Cînd se îmbată, Indienii se ucid ei între ei. Nime nu le are grija. 
Dacă se roagă, sînt lăsaţi să intre şi în oraşe, să se „desfăteze*. Dar 


numai unul cîte unul şi fără arme. 
lar birtaşilor li s'a oprit, cu pedeapsă de trei ani robie, ca să le 


vîndă atunci macar un strop de băutură. 

După un păhar de whiskey, se trezeşte în ei virtutea străbună, 
dorul de răzbunare, şi ura lor pentru Albi nare margini. 

In luptele lor cu Albii ei au avut triste experienţe. Ei sînt îngre- 
țoşaţi de egoismul Albilor, care n'au nimic sfînt decit interesul şi aurul. 
Albii nu-şi ţineau cuvîntul şi jurămîntul. Legau pace cu Indienii, apoi îi 
atacau mişeleşte, în timpul nopţii. Cruzimile lor n'aveau margini față de 
Sudieni. Şi, după fiecare luptă, torturau prizonierii ca să mărturisească unde 
au ascuns comorile. 

Un misionar spune că Indianul bătrin le vorbeşte copiilor îragezi 
lucruri şi adevăruri crude despre Albi. 

— „Să nu fiți răi, ca Albii !—le zice. „Albul e lacom, laş şi viclean. 
El n'are omenie, nici milă. Albul e mincinos şi stricat.—Numai un zeu 
rău ca şi ei îi poate sprijini să învingă mereu în luptele lor. Cînd il 
întilneşti, să nu priveşti la el, că te murdăreşti.—Ridică-ţi privirea la cer, 
ori, dacă poți—ucide-l !“ | 

Indienii îşi schimbă mereu şefii. Dacă se isprăveşte alcoolul şi nu 
soseşte la timp altul, şeful e detronat. Urmează lupte interne, apoi cel 
învins cere ajutorul Albilor. Aceştia le fac pace, precum ei se pricep şi 
le dau de băut. 


SCRISORI DIN AMERICA 43t 


Prea puţini dintre ei s'au resignat, părăsindu-şi porturile şi obiceiu- 
rile. Dar nu sînt de trăit. Aceştia sînt osindiţi la moarte de cătră se- 
menii lor, ca renegaţi. 

La 30 Mai a fost în Cleveland o serbare rară. Implinindu-se o sută 
de ani dela moartea unui viteaz şei Sinx, viteazul a fost exhumat pe 
cheltuiala statului şi mutat la alt loc. 

La serbarea asta au luat parte mulţi Indieni Sinxi, aduşi anume cu 
şefii lor, în portul lor original. Dar s'au luat măsuri ca să nu dea ochi 
cu fraţii lor aplicaţi spre civilizaţie. Ei păşeau sumeţi prin mijlocul mul- 
țimii, parcă s'ar fi jurat să nu privească la Albi decît cu un adînc dis- 
preț. Şi ţinuta lor nu s'a schimbat în tot cursul serbării. 

E dureroasă povestea şefului Indian, mort acum sînt 100 de ani. El 
purta numele „Săgeata de Fulger“. Urmind în şefia tatălui său ucis de o 
altă seminţie, avea numai dorul răzbunării. Era abea de 18 ani, dar cel mai. 
viteaz pe acele vremuri. Ela pornit împotriva duşmanilor, şi cele două se-. 
minţii s'au încăerat. „Săgeata de Fulger“ a făcut minuni de vitejie. Au. 
invins, dar cei învinşi n'au uitat. Aliindu-se cu cele două seminţii, au: 
năvălit asupra Sinxilor. Pe cînd „Săgeata de Fulger“ împărțea din bel-- 
şug moartea între duşmani, oamenii lui au fugit cu laşitate. El a scăpat 
cu fuga, şi, sosind la corturile lui, o femee i-a spus că era un complot 
împotriva lui. El a pedepsit pe vinovaţi, apoi s'a pregătit din nou dea- 
părare, fiindcă duşmanii soseau. In faţa mulțimii duşmanilor el a pierdut 
două lupte. Desnădăjduit, viteazul s'a dus la Albi, să ceară ajutor. Dar: 
în zădar. Aceştia nu voiau să-l ajute, avind interes să nu se amestece 
în luptele pieilor roşii. El s'a întors cu dor de luptă şi de răzbunare, 
la poporul său. Dar întors acasă l'a ajuns o nouă deziluzie. Ai lui aveau 
acum alt şef, şi legaseră pace cu potrivnicii cu condiţie să'l izgonească 
pe „Săgeata de Fulger“. 

Plin de amărăciune, a rostit blăstăm asupra tribului său, apoi a ve-. 
nit la Albi, la Cleveland, să trăiască cu ei. 

Peste doi ani Sinxii au detronat pe uzurpătorul care se dovedise: 
laş în bătălie. Fiind seminţia în mare primejdie, au venit solii să-l roage 
pe viteazul exilat, să se întoarcă. 

El s'a întors, a învins, dar după învingere n'a voit să rămînă 
mai mult între ei, cu toată rugămintea poporului său. S'a întors la Cle- 
veland, unde a murit peste zece ani, fiind îngropat de Albi cu multă. 
cinste. l 

Legendele şi cîntecele Sinxilor sînt pline cu faptele lui „Să- 
geată de Fulger“. Acum, la serbarea centenarului dela moartea lui, au 
venit vre-o cincizeci de Sinxi, care s'au bocit mult lingă osămintele erou- 
lui lor, şi au dansat jocuri războiri.«. Pe urmă au fost escortaţi la te- 
ritoriul destinat lor. Intorcîndu-se, ei au dus cu dinşii pe lingă amintirea 
eruului lor şi o mare amărăciui:> -,; drumul lor au văzut cîmpii bogate 
şi codri cu tot felul de vînat, care au fosta lor, şi totuşi ei mor de. 
foame, pe un ioc sterp. 


432 VIAŢA ROMINEASCA 


Prin August au spart cordonul, omorind patru soldaţi, şi s'au aşe- 
zat în alt loc. Dar venind un funcţionar de stat la ei, au fost îmblinziţi 
cu binele, şi cînd li s'a promis măsură îndoită de alcool, s'au întors la 
iocurile sterpe, jurind credinţă Statelor-Unite. 

Albii hu pot merge la corturile lor, că i-ar ucide. De misionari nu 
se ating însă, deşi nu-i ascultă. Ei au credinţa că preoții îi apără pe ei, 
imblinzind mînia Albilor. Dar au frică şi de zeul Albilor, care s'a răz- 
bunat adeseori, împuţinînd vînatul, cînd ei au ucis vr'un misionar. 

Aşa le spun lor misionarii catolici, din motive tine pricepute. 

Ei trăesc ca mai demult, prin corturile lor. Bărbaţii vinează ce mai 
află, femeile fierb rădăcini şi plante, la uşa cortului. Sara se ospătează, 
isprăvind de obiceiu mai curind „băutura de foc“ decît cum a fost des- 
tinată. Atunci ei cîntă cîntecele lor bocitoare, ca un fel de ponos cătră zeul 
lor, care îi face să sufere şi nu îi pustieşte pe albi, să-şi poată lua mo- 
şia strămoşească, plină cu belşug, care le-a fost răpită. 

Cîntecul lor, deapururi aceleaşi, pătrunde prin codri şi văi pănă la 
posturile de pază, focurile licăresc în depărtare, pe cînd luna aşterne un 
vă) auriu peste jalea corturilor afumate, unde trage de moarte mărirea 
veche a unui neam desmoștenit şi ucis mişeleşte. 

Un misionar a reuşit să prindă pe o placă acel cîntec, rugăciunea 
desnădejdii lor, spunînd că o va duce zeului Albilor, ca să le asculte 
plingerea. Abia aşa a reuşit să înduplece seminţia Sinxilor, ca unul din 
ei să cînte în aparatul miraculos. Ei au ţinut un sfat şi au ales pe u- 
nul din cei mai bătrîni, ca să le cînte în gramofon durerea şi ponosul. 
Şi pe cînd Albii ascultă acest cîntec, cu zimbetul pe buze, ei nădăjduesc 
că zeul Albilor îi va pricepe şi le va face dreptate, pedepsind pe Albi. 
Numai atunci îl vor recunoaşte pe el şi se vor închina lui, cînd vado- 
vedi că e atît de bun şi drept, cum îl laudă misionarii, pedepsind ne- 
dreptatea ce le-au făcut-o Albii. 

Această placă au vîndut-o misionarul cu 50 de mii de franci, pen- 
truca să fie multiplicată. Avut-a oare Hristos trebuinţă şi de aceşti bani ? 

Şi jalnica rugăciune a unui neam destinat pentru moarte, ascultată 
va fi oare de zeul Albilor? 

Cu greu cred, că acuma e „prea tirziu“! 


Cleveland, O. la 1 Septembrie 1908. 


Vasile E. Moldovan. 


Scrisori din Basarabia 


e pirati tipi 


VI 


Situaţia actuală a lucrurilor.— Materialul pentru o ca- 
racterizare a rominilor basarabeni.—Probiemele, scopurile, mijloa- 
cele practice şi idealurile presei naţionale în Basarabia.—Atitu- 
dinea inevitabilă a basarabenilor între Rominia şi Russia. 


Cam de mult n'am scris cele de rînd scrisori ale mele despre 
viaţa curentă a Basarabenilor (Septembrie 1907), şi s'ar putea gîndi, că 
reîncepînd acuma conspectul meu publicistic, mă întîlnesc cu lucruri 
noi din vieţuirea Basarabiei, ivite în răstimpul celor 9 luni ale tăcerei 
mele '). Şi iată că mă văd în faţa unei situaţii absolut neschimbate com- 
parativ cu anul trecut. Aceiaşi inerție tradițională a moldovanului cel 
dintre Nistru şi Prut! Mulţi sîntem, dar n'avem limbă pentru a vorbi; 
ochi avem, dar ne-am făcut orbi; urechi avem, şi nu ni se trezeşte 
în inimă nici o ambiţie cînd né ajunge la auz sunetul lămurit al paşilor 
<ulturii, făcuţi de cele 100 popoare din Rusia.... 

In timp ce alţii lucrează necontenit, neuitindu-se la condiţiunile po- 
litice ruseşti, atît de agravante, noi stăm cu mînile în buzunar. In jurul 
nostru se prelungeşte munca civilizătoare a popoarelor—aici deschisă şi 
zgomotoasă, colo surdă şi tainică, ascunsă în subterane—chiar tatarii şi 
chirghijii din Asia centrală se silesc la lucru, noi însă tăcem. Şi pentru 


* 4). Cauzele tăcerii sînt foarte simple pentru ori şi cine, afură de mine 
ånsumi : dintăi—apatia, generală deci şi personală—din norocire vremelnică— 
după ultimii ani de muncă enervantă şi de un palpitant interes obştese, a- 
cei ani neuitați pentru Rusia întreagă și pentru Basarabia, ani cari s'au 
sfirşit cu o reacţie nemaivăzută şi cu deraiurea aproape a tuturor speran- 
telor și aşteptărilor obşleşti ; iar, în conglăsuire cu aceasta, şi nereuşita, mo- 
rulă și materială a planurilor mele de acţiune locală; apoi în general 
dificultățile la sfera lucrurilor mele private; în fine şi arestarea mea 
da Kiev în calitate de prezednio ul societăței studențești basarabene de 
acolo, arestare pentru o bunigoară bucată de vreme, şi care mult mi-a 
turburat cursul regulat, deşi apatic, al vieței; o boală, consecința a- 
cestei „pătanii“, ete... 

Nota redacţiei.—Sintem recunoscători autorului pentru hotărirea de 
a reincepe seria de corespondențe din Basarabia, deşi nu împărtășim in 
unele eazuri pesimismul, în alte cazuri optimisma? său : d-sa este prea im- 
presionat,—şi este firesc,—de durerile momentului, legate de împrejurările 
trecătoare ale imperiului vecin. Dar socotim, că pentru noi e mai prețios 


ea orice glasul sincer al unui Basarabian, în această căutare a cărărilor 
repte. 


434 VIAŢA ROMINEASCA -` 


ce facem toate acestea ?— întrebai pe un fruntaş din boerimea băsără- 
beană. Cuvîntul era: „Sintem elementul cel mai pacinic din imperiul ţa- 
rului şi ne ferim de mişcări, ca să nu ne compromitem“.... Aferim ! mi-am 
spus în mine. lată, veşnica muzică din sferele „inalte“ ale societăţei ba- 
sarabene : „să nu ne compromitem“... Dar, oare de ce astă-zi şi tatarii 
şi gruzinii sint aşa de înaintați în chestia lor naţională, fără ca să fie 
compromişi, deşi nu au fost elemente de ordine, şi măcar că au lucrat 
chiar şi cu revolverul şi bombele ?.... 

In mijlocul păturilor noastre burgheze şi inteligente aproape ace- 
laşi lucru; iar viaţa țăranilor şi răzăşilor înfăţişează ochilor noştri un 
tablou şi mai întunecat. Nu-ţi rămîne decit să-ți pleci cu desnădejde 
capul şi să constaţi. Sînt vremuri, cînd singura mingiere e aceasta—să faci 
„constatări, motivații şi obiectivaţii“—ne aflăm într'o perioadă rudimen- 
tară a probelor în cea mai mare parte negative şi din cleştele lor nu 
vom putea eşi degrabă. Atita. 

Deci, toate apelurile, declaraţiile, iniţiativele etc. din trecutul cel 
mai apropiat rămîn fără răsunet pentru timpul de față. Din motive deja 
cunoscute cititorilor nu avem aci o presă naţională. Nici un cuvint viu 
moldovenesc nu sună în întreaga Basarabie.... căci apariţia—aproape— 
foarte neregulată şi uneori întreruptă—a „Moldovanului“ şi a foaei du- 
hovniceşti eparhiale nu pot fi socotite de evenimente îmbucurătoare şi 
nu pot face măcar o iluzie de presă poporal-naţională, atît de necesară 
totuşi basarabeanului. E 

Dela ele nu sîntem în drept să aşteptăm un cuvint măcar despre 
drepturile, despre idealurile şi actualele sărăcii şi boale ale acestui neam 
oropsit de istorie, şi care ca un bolnav cronic din zi în zi, din an în 
an, din decenie în decenie—rămiîne tot acelaşi, istovit, rob, mărginit, ivit 
din sombra neexistență, trecînd prin viaţa inertă ca o fiară şi scoborind 
ca şi un dobitoc mut în vecinica şi neagra uitare!.. Dar, destul des- 
pre aceasta, căci aşi putea vorbi fără sfirşit—mă doare... 

Aşa dar, viaţa curentă a Basarabiei presintă numai linişte de mor- 
mînt—spre fericirea tuturor paraziţilor, ce ne sug. Àu dispărut ori şi ce 
începeri culturale, reacţionarizmul triumfă pe toată linia, iar dacă cineva 
ar avea vreo veleitate de liberalizm, naţionalizm, sau democratizm la 
noi, riscă să fie escomunicat sau trătat—în cazul cel mai bun—de naiv. 
Instrăinarea, în senzul naţional, al poporului creşte pe fiecare zi şi ne 
depărtăm tot mai mult de rostul nostru, încît peste ciţiva ani lucrul va 
fi aproape sigur, că a venit ajunul vremei cînd chestia renaşterei noa- 
stre naţional-culturale, se va şterge dela ordinea zilei. 

. * . 
z Da 

Arătasem în corespondențeie anterioare, cum, cu toate culorile în- 
tunecate, ce ne învăluă perspectiva, avem un singur sanctuar, sfinta 
sfintelor a noastră, a nădejdelor şi aşteptărilor. Este însuşi poporul, în 


SCRISORI DIN BASARABIA 485 


care dorm. somnul ruşinii noastre, atîtea posibilităţi şi puteri. Instinctiv 
păstrînd sufletul naţional, limba şi mîndria (stnt romin !) de popor cu 
trecutul uitat dar simţit, Basarabeanul e ca şi un pămînt bun, dar lăsat 
în părăsire; totul este ca să se arunce sămînța—şi rodul ar fi înbelşu- 
gat şi binefăcător pentru toată rominimea. Trebue numai sămănători buni 
care şi-ar lua fără nici o ezitare acea grea misiune față de horopsitul că- 
rui nimeni nu vine să-i lumineze mintea, să-i mîngte sufletul. 

Intr'adevăr, dacă ţineţi minte, sînt şiruri de fapte şi dovezi, prin 
care încercasem să arăt, cu reproducerea corespondențelor şi ecourilor 
primite la direcţiunea „Vieţei Basarabiei“, cari sînt simţirile şi aspiraţiile 
născute, sua sponte, moldovanului. S'a dovedit, prin aceasta, în mod ho- 
tărit că moldovenimea basarabeană, ca atare, încă există, şi simbolul, e- 
lementul principal al acestei existenţi naționale, este limba curată şi vie 
care viează în traiul material şi spiritual al poporului nostru. Apoi, „în 
fond, mulţămită limbii părinţeşti, rusificarea nu a prins atitea rădăcini, 
încît să aducă în momentul de față la disperare şi la aşteptarea pieirii 
pasive a unei ramuri din neamul romînesc. Din contra. Din toate col- 
ţurile Basarabiei sunau protestări lămurite, adresate „limbii domnitoare“, 
iar privirile tuturor celor, cari pot ţine condeiul în mînă, erau îndreptate 
tocmai la „gazeta noastră în limba mamă“, care li se părea ca un port- 
cuvînt şi simbol răsunător al tuturor inimilor şi spiritelor moldoveneşti 
înprăştiate prin colibele şi căsuţele uitate ale Basarabiei. 


Afară de materialul reprodus deja în „V. R“, am la dispoziţie o 
serie întreagă de documente scrise de corespondenţii mei, şi care ne 
mărturisesc capacitatea şi interesele obşteşti ale moldovanului. Iată încă 
cîteva exemple : 


Ţăranului-moldovan 


Nu plinge 'n cîntec, măi romine, 
Printre ogoare boereşti, 

Parcă viaţa -ți prohodeşti!" 

N'a fi tot rău—a fi şi bine, 

A răsări şi pentru tine 
Luceafărul dreptăţii, şi 

Nu-i fi tot rob, nu-i năcăji 
Trăgind nevoe pănă la moarte.... 
Te uită vezi: colo departe 
S'arată faţa altei soarte— 

El vine îmbrăcat cu flori, 

Al tău frumosul viitoriu ! 

Viaţa nouă 'n fugă vine, 

In urmă vechiul tot rămîne: 


436 VIAŢA ROMINEASCA 


Tu lasă -ți cîntecul bătrîn, 
La alte cînturi te deprinde, 
Cu alte gînduri tu te aprinde... 
Şi cere un traiu de bine plin!... 
Gheorghe Tudor. 


Naiva versificare ? Da, naiva, făcută de un băetan de 16 ani, de 
un moldovanaş mărginit! Şi tot el încă mi-a trimes:  „Spovada haidă- 
ului“, versuri cu vădită imitare de poema lui Lermontov „Mţiri“; iar un 
articol nepretenţios al său „Despre învăţătură“ ne zugrăveşte viaţa şco- 
lară pela sate, ca un proces-verbal exact, fotografic, luat de pe scenele vii 
de „învăţătură străină“ în limba de felul „niznai“. 


Aceleaşi gînduri, asupra contrazicerii dintre actualitatea rusifăcă- 
toare şi aspiraţiunile instinctiv-naţionale, ne înfăţişează încă mulţi dintre 
corespondenţi. D. I. Roşca din Vad-Raşcovul (orăşel pe malul Nistrului 
jud. Soroca) scrie o schiţă, povestind cum o copilă de răzeş, măritată 
din calcul material, după un rus, care o duce în satul lui, în Podulia 
rutenească, şi neştiind nici o vorbă „malorusă“, maltratată de rudeniile 
bărbatului, îşi sfirşeşte viața spînzurindu-se... Naiva povestire şi cazul îi 
rar, necaracteristic, dar în acelaşi timp şi foarte caracteristic pentru însuşi 
scriitorul care expune, cum poate, grozăvenia înstrăinării... lar d. Roşca ne 
povesteşte încă şi despre „şcoala noastră bisericească“, a căreia limbă 
Ruşii o fac şi mai absurdă-slavonă.Autorul siirşeşte articolul său prin ci- 
tarea sentinţei vechi: „e păcat mare de a lua pînea de la copii şi ao 
arunca cînilor“. Şi dacă—spune d. Roşca—şcolile ruseşti ne dau tot a- 
tita lumină cît pot sătura pe copii fărîmăturile rămase de la masa cî- 
nilor, apoi şcoala bisericească cu limba ei slavonă slujeşte numai inte- 
resele cînilor rusificători pentru sălbătăcirea poporului, pentru prostirea 
şi întunecarea minţii copiilor moldoveni. 

O interesantă şi foarte originală examinare a dreptului răzăşesc de 
moştenire şi de familie o face un Todor Nastas. Analizînd unele cazuri 
discutabile din practica satului natal, ce foarte nimerit contestă sentin- 
tele judecătorilor locali şi chiar ridiculează pe bieţii administratori ai 
justiţiei ruseşti cu toate binefacerile acesteia, şi cu toate deciziunile lor 
ta la Solomon, întemeiate pe ştiinţa lor obligătoare în „obiceiurile pă- 
minteşti“ din Basarabia. 

Unul ne trimite o scrisoare despre starea lucrurilor în obştia sa- 
ului şi ne roagă să tipărim „în toate gazeturile şi degrabă“. Altul scrie 
o poezie: 


Printre ramuri bate luna, 

Stelele pe cer lucesc, 

Vino să te strîng în brață 

Şi să-ți spun, că te iubesc... etc. 


SCRISORI DIN BASARABIA 437 


Al treilea cîntă natura, o cîntă prost, dar întrebuințează şi cuvin- 
tele ca: planeta, aer, parfum, arbori, şi altele—desigur rareori auzite în 
graiul poporan de lingă Căuşani. | 

Etc. etc. etc... 

Aci văd, că e necesar să mă reîntorc pentru a siîrşi tema însem- 
mată încă demult (Septembrie 1907) : „scopurile, problemele, mijloacele 
practice şi idealurile presei naționale din Basarabia“, căci altfel mă ză- 
păcesc în alt material tot atît de interesant pentru mine.. Am vorbit 
deja atunci despre pricina pentru care nu numai că nu se formează în Basa- 
rabia un partid moldovenesc, dar nici măcar un cerc de lucrători cultu- 
tali pentru organizarea unui organ tipărit, care să provoace şi să sus- 
ţină vre-o mişcare naţională. Aici voi încerca a desfăşura întregul sistem 
de muncă necesară în acest sens, căci sînt idei pe care le-am plătit 
prea scump, cu preţul a 2—3 ani de încercări nereuşite, în care am fost 
atras şi eu, împotriva dorinţii mele, supunîndu-mă stării lucrurilor din 
juru-mi. In răstimpul acestori ani am suferit şi meditat. 

Conducerea unui ziar menit se creeze ceva nou e foarte compli- 
cată prin mulţimea de chestiuni care se prezintă spre rezolvare: trebue 
dat publicului anonim şi eterogen, dintăi de toate, o gazetă enciclopedică 
interesantă şi uşor cetită, moderată prin vederi politice, cu un bogat şi 
recent material de informaţii etc; apoi adaose literare cu desemnări, re- 
clame şi toate ştirile comerciale, articole folositoare diferitelor ramuri ale 
ştiinţii, agriculturii locale, însfirşit—fiecine să găsească în ziar o sec- 
ţie după interesul lui personal: preotul, moşierul, țăranul, comerciantul 
etc. Numai astfel ziarul va pătrunde cu încetul pretutindeni unde e viaţă 
moldovenească, susținind toate intreprinderile private folositoare, şi va 
putea înlocui sigur presa rusească ori cea vindută Ruşilor şi cea confe- 
sional-reacţionară—cu o presă adevarat naţională şi independentă. In sfîrșit 
este de neaparată trebuinţă ca ziarul naţional să apară în tipografia lui 
proprie. 

De o asemenea găzetărie pricepută poate fi legată şi editarea căr- 
ţilor populare, lucru, a cărui necesitate se simte foarte mult în Basara- 
bia. Cercul colaboratorilor sub cuvenita conducere poate aduce la rea- 
litate crearea şi lăţirea puterii cuvîntului tipărit, care singurul e menit 
să dezvolte masele noastre înapoiate. Doară şi diferinţa, de pildă, între 
Finlandejii şi Romînii basarabeni nu este în numărul lor, ci în piaţa căr- 
ților. Să vă spun cîte măsuri largi practice ne trebuesc în acest sens şi 
în alte treburi culturale? Sint sute şi sute. Incepind cu scoaterea unui 
calendar pentru popor, avem în prima linie să facem dicţionarul limbii 
romîne complecte, apoi broşurile de istorie, de geografia Basarabiei șia 
țărilor vecine, hărţile cu ilustraţii şi vederi, tot felul de scrieri romineşti 
şi multe altele. Afară de toate planurile acestea, cu cit tirajul ziaru- 


438 VIAŢA ROMINEASCA 


lui naţional s'ar mări, cu atît s'ar forma în jurul direcţiunii diferite cer- 
curi de studii şi propagandă, iar din aceste organizaţii culturale numai- 
decît va eşi şi viitorul partid romînesc din Basarabia. Nu spun prin a- 
ceasta că nu-s alte drumuri pentru constituirea unui partid local, ci arăt 
numai că, mulțumită presei, proectate astfel, drumul constituirii lui din 
masele de cetitori, alipite la gazetă prin practica ei sanătoasă, asemenea 
drum e şi mai scurt, şi se poate realiza cu mai mare succes. Se cere 
însă muncă încordată de zi şi noapte—dacă vom găsi pentru ea e- 
xecutorii buni, e altă vorbă. De altă parte formarea forțelor naţionale în 
modul mai sus aratat nu va întiini piedici din partea „stăpinilor zilelor 
noastre“, căci un ziar practic, cu scopuri pur culturale, urmărind numai 
dezvoltarea lui comercială, însfirşit şi înlăturind orice politică militantă, 
iar cînd cer împrejurările făcîndu-se „broască pe pămînt“ — asemenea 
ziar... va reuşi, va trăi, şi va face fără grabă şi cu resemnare totce i se 
va cere. 

Simt că argumentația mea este încălcită şi cam neîndestulătoare... 
n-am însă încotro, căci şi aşa am spus prea mult, ceia, ce clima noas- 
tră nu tolerează... 


x i x% 

Am venit deci la ideia, ca ziarul național să creeze un partid ro- 
min în Basarabia. In primul rînd trebue socotit, ca bun de atras, ele- 
mentul moderat, boero-burghez, destul de numeros. Dacă acestora li 
s'ar deschide o parte însemnată a gazetei, nu ne îndoim că gazeta ar 
avea într'înşii cei mai buni prietini. Şi aceasta e necesar. Este de mare 
nevoe, ca să meargă mină în mînă pentru cultură şi renaştere, atit inte- 
ligenţa şi țărănimea cît şi boerimea, aşa că toate puterile vii ale Basa- 
rabenilor să fie întrolucate prin mijlocirea gazetei naţionale. In general, 
gîndurile ziarului să fie pentru toţi Romînii localnici, şi numai atunci el 
va fi scump poporului întreg. In ce priveşte lupta zilnică, ziarul e da- 
tor să nu opereze la întuneric în chestia naţională—din contra, printr'o 
clară şi sinceră expunere a trebuinţilor naţionale, organul acestor tre- 
buinţi, mulțumită glasului său calm şi prevăzător, nu va speria cu „miş- 
carea naţională“ pe nimeni. Mai ales trebue să dăm atenţie importanţei 
relaţiunilor noastre cu elementele progresive ale Ruşilor din ţara aceasta, 
şi pentru asemenea scop ziarul ar fi dator să provoace în Moldoveniun 
puternic curent în favoarea unor bune şi întinse relaţiuni cu adevărații 
şi fireşti aliaţi ai noştri de aci. In privința aceasta iară se cer nu pole- 
mică, şi nici certe gazetăreşti, ci puterea convingătoare, prin care se 
poate aduce pe toţi adversarii la conştiinţa propriului lor interes, care 
le poruncește unirea, înteresarea şi profitarea de toate condiţiunile şi 
mijloacele ce pot sluji la desvoltarea noastră naţională. 

Numai aşa, păşind înainte pe calea aceasta, cu timpul vom realiza 
cea mai deplină armonie posibilă, şi vom prepara formarea partidului 


SCRISORI DIN BASARABIA 439 


tomin. Desigur avem în perspectivă o mare distanță dela începutul pro- 
ectat pănă la ajungerea ultimului scop. La prima vedere ne stau în drum 
greutăţi neînvinse : poporul de jos apăsat, iar păturile de sus—înstrăi- 
nate... Nici o garantare a existenţii noastre naţionale, nici o rază a ste- 
lei de mărire a neamului rominesc!.. Ce să facem ? !.. In orice ce caz 
nu-i timpul a sta cu mîinile în buzunar. Sîntem datori a da însfîrşit 
semne de viaţă, să facem toate demersurile ce le credem necesare. Cînd 
îmi închid ochii, ca să nu mă uit înjuru-mi, mi se pare atît de uşor, de 
simplu, că cel mult 5—6 oameni hotărîţi să facă şirul întreg de înce- 
peri culturale măcar dintăi în Chişinău. Să nu se creadă, că e cine ştie 
ce greutate a face la noi o întrunire, un curs de lecţii, o şcoală de du- 
minică de cetire şi scriere, sau un „jardin pour des enfants moldaves“... 

Ei dă, „să nu ne compromitem“! Un club, partid, program, cul- 
tura ?—Doamne fereşte-.. 


x 
x x 


In timpul ce noi rămînem inerți pe locul nostru, evenimentele fa- 
tal ne duc la unele vremuri istorice foarte importante. Se prevede a- 
propiata schimbare a acestei părți din Europa. Austro-Ungaria în 
ajunul de a deschide chestia balcanică, constituția Rusiei şi descentrali- 
zarea inevitabilă a o 100 de popoare, conturul viitoarei Rutenie cu 30 
milioane populație, —toate acestea ne dau mult de gindit. Să nu uite 
nimene situaţiunea geografică a Basarabiei : Podolia, Kievul, Poltava şi 
Ecaterinoslavul, devenind autonome sau federate, între Basarabia şi Mos- 
cova linia de comunicaţie se va susținea prin păsările călătoare--alt- 
mintrelea nu-i chip. Drept că viitorul nu ne este cunoscut aşa de exact, 
dar sint în prezent anumite tendinţi, care ne apropie de el şi ne dau 
posibilitatea de a-l analiza. Ce vom face atuncea aflîndu-ne între 2 cul- 


- turi, rutenească şi rominească, dacă nu vom fi decît rusificaţi, tunşi d 


la russe ?.. Slabi şi înstrăinaţi, noi nici o zi nu vom putea rezista nă- 
vălirii Rutenilor, şi vom fi robiţi unui jug nou. Şi în loc de a înlesni a- 
tunci lupta romînimii cu megieşii slavoni şi unguri, noi o vom slăbi 
prin pasivitatea noastră, o vom trada, poate. 

Deci, putem noi sta oare nepăsători acuma, faţă de un asemenea 
viitor ? Putem oare fi atît de naivi, încît să închidem ochii la aceea ce 
se pregăteşte să izbucnească odată ?.. Şi deoarece răspunsuri la întrebă- 
rile aceste nimeni nu ne dă, vom spune noi înşine: nu, nici întrun 
caz |! Lupta, lupta ni se impune, nu numai cu rusificaţia, dar şi mai ales 
cu nepăsarea noastră proprie, cu inerția întregii noastre vieţi! Sintem 
un popor de viţă nobilă, deci datori a ne folosi de trecutul, tradiţiunile 
şi limba noastră spre redeşteptarea conştiinţii naţionale. Idealul nostru 
să fie: dezvoltarea moldovanului basarabean pănă atunci cînd el însuşi 
va spune cuvintul său şi va orîndui soarta lui! Şi sîntem datori a jertfi 
totul pentru realizarea acestui ideal înalt. 


440 VIATA ROMINEASCA 


Firea omului se cunoaşte mai ales în vremea de primejdie, şi, iată- 
ne, am ajuns la o primejdie şi la răspîntie: sau rusificarea deplină, sau 
rominizarea şi însuşirea culturii seculare naţionale—alte drumuri nu-s, 
dacă vroim să nu rămînem fără nici o cultură. Desigur, o a- 
semenea dublă punere a problemei de existenţa noastră este grea de 
înțeles pentru orişicare romîn din regat. Din depărtarea. atit de apro- 
piată, a fraţilor noştri liberi de peste „rîul blăstămat“, se vede numai o 
faptă goală, cum că în Basarabia locuescfaproape 2 milioane de Romini; 
iar tot restul de informaţii asupra noastră prezintă un material aproape 
cu totul fantastic. Altădată voi atinge cîndva şiideia de a eşi din îna- 
poiere prin... rusificaţia, ce este foarte posibilă şi chiar realizabilă, nu 
numai în senzul teoretic: doară şi în momentul de față, ca să spunem, 
„Suprapătura“ rusească peste toate părţiie vieţii basarabene se simte 
foarte real deja. Aci nu pot decit să insist pentru drumul cel mai firesc 
pentru noi—rominizare deplină. 

Numai romînizarea activă va avea darul dea anima viaţa noastră 
socială şi a scoate din inacţiune toate păturile poporului nostru. Con- 
dițiunile-s agravate ?—bine! Atunci să nu avem iluzii, să ne înlăturăm 
orişice dulce naivitate, fie cea revoluţionară fie cea reacționară, şi să ne 
înjugăm, să ne punem la un lucru sever, la o muncă pentru viaţa co- 
mună, în care să se scufunde viaţa noastră personală !.. Să ne lepădăm 
şi de îngrozitorul egoism—regele nostru al tuturora,—căci trecutul nos- 
tru întemeiat pe deplin pe el, ne arată cît de trist, cît de gol, cît de 
lipsit este de ideile, care sînt resortul progresului, aşa că aproape am 
pierdut încredere în viitor... Şi care va fi primul mijloc pentru a înde- 
plini toate acestea ? Cine poate lua sarcina de a convinge opiniunea pu- 
blică de inutilitatea gălăgiei babilonene ce domneşte acuma în Basara- 
bia? Care poate fi începutul real al activităţii noastre naţional-cultu- 
rale ?.. Răspund, repet-—ziarul! Ziarul care să slujească obştiei ca o 
şcoală de politică, de cultură, de literatură, care să devie adevărata 
primă instituţiune naţională cu adinci rădăcini în popor. 

* 
* xk 

Auzim aici uneori nişte glasuri, că în Basarabia n'are rost altă 
mişcare decit cea revoluţionară sau socialistă. Cu ce consideraţii gene- 
rale se poate discuta ideea aceasta greşită, am arătat deja de multe ori 
în scrisorile mele. Cînd ridicăm afirmarea, cum că revoluţia parțială în 
Basarabia este o utopie, şi ţara noastră în orice caz va primi reforme 
venite gata din Petersburg,: că nu are nici un rost să susţinem aci re- 
voluţia rusească, ci mai bine să ne jertiim puterile noastre moldovanu- 
lui viu înglodat în înstrăinare şi în beznă,—oare n'am fost eu atuncea 
obiectul celor mai grave şi mai groaznice acuzări pe tema naţionalis- 
mului deşert ? Şi iată, a trecut un an şi al doilea, dar unde-s partizanii 
revoluţiei locale, unde-s rezultatele luptei lor!... 


SCRISORI DIN BASARABIA 4i | 


Dar cu totul altmintrelea ar sta lucrurile, dacă aceşti ani ar fi fost 
întrebuințaţi de „revoluționarii“ noştri pentru o operă culturală treptată. 
Am fi avut de atunci o serie întreagă de rezultate mulţămitoare... Da, 
ce să faci ?... Poate şi astăzi încă nu-i prea tîrziu să îndrepte tinerimea 
noastră nerăbdătoare privirile sale spre adevărații noştri „cei rămaşi în 
urmă“, care compun marea întreagă moldovenească după barierile Chi- 
şinăului ? li vreme, vreme de făcut aceasta! Nu se poate, ca Basarabia 
să fie ca şi Sodomu! şi Homorra, unde nu se găsesc nici cei doi drepţi. 

Oameni de inimă şi de acțiune! A sosit timpul să ridicaţi glasul 
în numele trebuinţilor drepte ale poporului basarabean! Faceţi răpede 
apel la toți Romînii vii, fără distincţiune de vederi, pentruca cu toţii să 
începem a lucra pentru realizarea scopului naţional ! Faceţi toate aces- 
tea fără nici o clătinare, căci munca pentru renaşterea poporului este în- 
dreptățită de toate ideile înalte ale civilizaţiei, ale creştinismului..... 

x 
* ES 

Situaţia contimporană a Basarabiei între Rominia şi Rusia se pre- 
zintă în felul următor. 

Provincia, „cucerită“ acum o sută de ani aproape, nu ştie absolut 
despre neînțelegerile naţionale. Haosul ne mai văzut domneşte peste 
toate : moldovanul se rusilică, rusul se asimilează de cel dintăi, bulga- 
rii şi rutenii sînt ceva desnaţiolizaţi, iar de pe altă parte şi înmărmuriţi 
în deosebirile lor naţionale. Avînturile reacționare găsesc solul bun în 
Basarabia, iar adierile progresului, împiedicate de toţi cei în putere, se 
simt aci prea puţin. Despre poporul romîn de aci nu se vorbeşte, şi el 
nu se pune în socoteală nici de un curent politic din Rusia, prezentind 
astfel un element necunoscut, une quantité négligeable, asupra căruia 
se fac orişice probe administrative fără nici o protestare. Presa rusească 
şi numeroasa inteligenţă nu vorbeşte nicăeri despre Basarabia, ca des. 
pre o ţară romînă, ci 99/0 de „oameni învăţaţi“ o socotesc de o guber- 
nie rusă ordinară, căci în cronica bogată a Rusiei niciodată ei nu aud 
despre mişcarea „Moldovenilor“. Limba o socotesc „cea stricată rusă“ 
etc. etc. . 

Nu-i vorba, e drept că sîntem elementul naţioal cel mai paşnic 
în faţa Ruşilor şi rămînem'pe deplin credincioşi ca şi Rominii din Ardeal 
şi Bucovina... ba nu—aceştia se supun fideli şi leali împăratului şi legi- 
lor, pe cînd noi ne supunem ca o turmă de iobagi ori şi cărui isprav- 
nic, sergent, uriadnic, „policeman“ rus asupra 5—6 sate—şi nu numai 
dumnealor, ci şi poitelor tuturor rudeniilor, cunoscuţilor etc. fără sfirşit. 
Şi cu toate acestea d-nii Cruşevan şi Menşicov (care joacă rolul lui 
Cruşevan pentru Rusia întreagă), avind „ureche fină şi lătratul sonor“, 
au găsit de trebuință să prevină pe patrioţii ruşi asupra primejdiei ce 
îi ameninţă din partea Romîniei şi Basarabiei. Se ştie, cind moneda 
patriotismului e prea sbătută, se cere ceva nou şi sensațional pentru a 


443 VIAȚA ROMINEASCA 


Iidica autoritatea cugetării patriotice. Primejdia : poloneză, finlandeză, 
caucazică etc. devenind veche, s'a inventat şi o primejdie romînă. Sper 
că publicul cetitor a fost la vreme în curent cu „destăinuirile“ făcute 
de Menşicov în ziarul „Nevoe Vremea“ din S-t Petersburg asupra 
d-lui Ghiers, plenipotenţiar rus din Bucureşti, şi d-lui Roseti-Solescu 
ministru romiîn la Petersburg ? Mult a fantasat atuncea scriitorul patriot 
despre, „tripla alianţă“, planurile Romîniei, situaţia şi atitudinea Basara- 
biei, etc. şi a sfătuit guvernul rus să ia măsuri draconice pe graniţa 
rominească, ca nici un curent de simpatie să nu se ;schimbe între a- 
miîndouă malurile Prutului, iar toate aparențele şi gîndurile naţionalei 
vieți a Moldovenilor basarabeni să fie dela început dezrădăcinate. 

Un asemenea şir de idei a desfăşurat şi le desfăşură zilnic şi Cru- 
şevan în Chişinău. El spune franc că trebue ţinut samă de viitorul 
apropiat al vieţii politice din Basarabia. El ştie, vra să zică, că înjură- 
turi pornite în Rominia în contra binefăcătoarei sale Rusii trec peste 
frontieră şi ispitesc pe Basarabeni ; că Rominii nu uită cele 3 judeţe lu- 
ate de la ea de Rusia şi apreciază anii 77 şi 78 secolului trecut cu to- 
tul altmintrelea decît Rusia. Deci se cer măsuri întinse de rusificaţie, 
altfel va fi cîndva tirziu... 

Intreb acuma. Dacă asemenea lătrat are loc, atunci cînd nici o 
primejdie pentru stăpînirea rusească nu există—ce va fi, cind vom face 
macar primul pas în dezvoltarea noastră naţională ? De aceea insist aici, 
şi voi insista toată viaţa mea, asupra tacticei care ni se impune. 

Fac ultime consideraţii asupra tacticei noastre, necesară şi pentru 
viitorul ziar şi pentru păşirea culturală. Desigur, Rusia nu poate să to- 
lereze să i se răpească cîndva printro mişcare întinsă un drept şi un 
teritoriu ; nu poate nici din punct de vedere strategic şi economic. Şi 
Rominiei îi sînt dictate de interese politice unele bune relaţiuni cu 
Rusia. Marele imperiu îi este amic (o, amiciţia!), şi este un 
stat creştin cu care Romiînia se află în cele mai bune condițiuni. 
Astfel în lucrul nostru naţional, inspirat inevitabil din Romînia (căci şi 
scrierile şi practica pedagogică şi multe altele—toate vom lua gata din 
experienţa Rominilor din regat), bineînţeles nu vom putea merge cu or- 
birea atit de departe, încît să combatem tot ce este rus, dar, proce- 
dînd ca oamenii leali şi cu resemnare, vom lua cu bucurie totul 
ce ne va îi de folos din grijele ruseşti asupra noastră (şcoli, cărţile po- 
pulare ruseşti etc), şi vom respinge totul ce va fi nefolositor nouă. 
Doară şi limba rusească nu o vom combate mult, căci este folositoare 
pentru a invinge pe adversarul cu arma lui proprie. lar pentruca miş- 
carea spiritelor romîneşti de aci să fie şi mai sigură, şi să fie chiar 
văzută cu ceva ochi buni de Ruşi, avem datoria să asigurăm necontenit 
guvernul şi administraţiunea locală de atitudinea noastră absolut paş- 
nică şi strict culturală. 


SCRISORI DIN BASARABIA 443 


> 
x X* 


Situaţia noastră între Rusia şi Romiînia ne face să ne îndreptăm 
noi privirile mai mult spre aceasta din urmă. Săraci cu duhul, ne vom 
putea îmbogăţi numaidecit împrumutind multe lucruri dela fraţii dez- 
voltaţi şi liberi, pănă vom putea să ne bizuim pe propriele noastre pu- 
teri. Voim, ca un ideal depărtat, să realizăm unitatea cugetării şi a tac- 
ticei noastre împreună cu ale tuturor Rominilor aşezaţi în marele tri- 
unghiu al Europei, dar în jurul nostru constatăm lucruri foarte triste. 
800 chilometre de frontiera Prutului ne prezintă nouă un aspect de zi- 
dul chinezesc, care ne ascunde ochilor toate bogăţiile sufletului naţio- 
nal. Iaşul, cercurile intelectuale, universitatea, literatura şi ştiinţa naţio- 
nală, parcă nici nu există la o distanţă de mai puţin de 100 chilometri 
dela Chişinău. Ceva legături sufleteşti cu Rominia se află într'o stare 
<u totul embrionară, deşi de la deslipirea Basarabiei se împlineşte peste 
patru ani—un veac întreg, în care populaţiunea moldovenească s'a rî- 
dicat de la 100 mii pănă la 1 milion şi 800 mii de suilete.... Astfel în- 
tre problemele, ce ne stau înainte, întră şi reconstituirea legăturilor vii 
între două maluri al Prutului. Trebue să întreținem „străinătatea“ de 
peste Prut asupra Băsărăbenilor. In această direcţie am făcut ceva, dar 
puţin, foarte puţin. Nu e destul să ne încălzim şi să ne legănăm faţar- 
nic de cîteva ştiri ce pătrund în presa rominească despre Basarabia, ci 
să dăm „străinătăţii“ atitea amănunte alte vieţii noastre întinse, dar fn- 
tunecate, încît să devenim pentru frații noştri o realitate interesantă şi 
scumpă. Cuvîntul nostru să pătrundă la auzul acelora care deţin în mii- 
nele lor soarta patriei—deci şi întregei romînimi—să contribue a-le în- 
druma cît mai fix atenţiunea acolo la răsăritul neamului romiînesc. Ex 
oriente lux ?—nu spun aceasta, dar şi răsăritul acesta are multe puteri 
şi posibilităţi, importante în viitor pentru romînime. Conaţionalii noştri 
din regat au datoria să nu lasă să se piardă o ramură mare a neamu- 
lui, o ţară de 5 milioane hectare suprafaţă, păzită uneori de cetăţile 
splendide ale lui Ştefan Vodă: Hotin, Soroca, Bender şi Cetatea Albă.... 

Aci să-mi fie permis, unui profan, să exprim opiniunea gene- 
rală a puţinilor romîni conştienţi din Basarabia asupra Patriei—Mame în 
starea ei contimporană. Şi marele public romiîn şi cei din capul statului 
trebue să ştie, că succesul romînizmului în țările romîneşti înstrăinate 
se intemeiază în totul pe o încredere şi admirare, ce am putea avea 
pentru progresele adevărate şi libertăţile Patriei Mame. Ne trebue nea- 
parat o ţară fericită şi dezvoltată, care să ne atragă, să fie întotdeauna 
gata şi în putere să ne adopteze, şi să ne facă mai fericiți ca ,oriunde. 
Şi cînd vedem politica antinaţională internă din Rominia, cînd ţără- 
nimea de acolo rămîne în sălbatăcie, robită exploataţiunii, cînd nelegiu- 
- irile cresc şi numele de „Belgia Orientului“ este numai un nume gol— 
atunci privirile  orişicărei suilări romineşti îndreptate cătră Patria— 
Mamă se acopăr cu lacrimile amăgirii, care ne distruge visurile asu- 


444 VIAŢA ROMINEASCA 


pra Romîniei celei strălucite şi înțelepte.... Mai ales dintro parte a 
depărtării noastre apropiate vedem clar cîte şi cîte lipsesc scumpei 
noastre... 

Rominii sînt un popor destul de mare, unic în această parte a 
Europei după mărimea lui—deci toate țările romîneşti unite ar prezinta 
o putere considerabilă, iar între toate popoarele Europei sud-vestice şi 
a peninsulei Balcanice ar putea îi heghemoni. Şi ce îi impiedică 2... 
Mine, dacă s'ar da regatului mîna Transilvănenilor, Bucovinenilor şi Ba- 
sarabenilor—cu ce drepturi ale omului şi cetățeanului şi cu ce perspec- 
tive de hrănire a trupului şi sufletului, am fi noi întimpinaţi de Rominii 
liberi ? Şi asta ne dă mult de gîndit, şi mult jigneşte sfintul amor na- 
tional. Căci dacă visul romînizmului nu este fantastic ci real—să fie 
Romînia într'adevăr o ţară a libertății şi egalităţii! Să facă multe îm- 
bunătăţiri adevărate, căci are nevoe mai presus de toate să existe şi 
să ajute pe toţi Rominii, oricărui stat ar aparţine, menţinindu-şi naţio- 
nalizmul statornic în sufletele lor | Atunci şi noi, Basarabenii, cu toate 
că trăind în Rusia, dar spiritul şi inima noastră vor fi în Romiînia, deşi 
vom lucra în Basarabia, — şi toate acestea pănă ce va sosi momentul 
cînd istoria ne va da să realizăm toate planurile înalte naţionale. 

Şi de acuma înainte vom tăcea, decit tăcerile acestea vor spune 
„multe ! 

A. Nour 


Viaţa Rominească în Bucovina 


Chestiuni politice: Sancţionarea reformei comunale. Tratativele de 
împăcare. Adunările dep. A. Onciul. 

Programul partidului democrat, proclamat cu ocazia alegerilor die- 
tale din vara anului 1904, enunţa următoarele reforme: refozma legii e- 
lectorale pentru dietă, reforma legii comunale, banca ţării, disrădicarea 
propinaţiei şi salarizarea învăţătorimii. Cea dintăi reformă, care s'a realizat, 
a fost crearea băncii țării; i-a urmat apoi disrădicarea propinaţiei, care a- 
runcă țării un venit de 1.600.600 coroane anual, care pănă atuncia curgea 
în buzunarele propinatorilor şi trebuia întregit în lada ţării din birul ţă- 
ranilor. Să înţelege că o astiel de reformă a fost combătută cu deose- 
bită îndirjire din partea celor interesaţi, cari au provocat astfel, în dauna 
țării, o întîrziere a activării ei. In ultimele zile sa mai sancţionat una 
din reformele partidului democrat, una din cele mai de samă, dacă nu 
chiar cea mai însemnată: reforma comunală. 

Legea aceasta a ieşit din nevoile reale ale ţării ; dispoziţiile ei sînt 
bazate pe experienţe bogate. Ea uu este deloc produsul unui teoreti- 
cian, ci al unor oameni, cari au scos învăţămintele lor din practica vieţii. 
Administraţia comunală era un şir de necontenite abuzuri al unor clice: 
înrudite sau legate prin diferite interese, în fața cărora marea majoritate a 
locuitorilor era neputincioasă. Aceste clici mătrăşiau averile comunale fără 
control, căci controlul comitetului ţării s'a arătat insuficient. Mai nu este 
comună în ţară care să aibă o administraţie bună. Cei de la putere se 
bucurau de protecţia autorităţilor, întocmeau listele electorale după pla- 
cul lor, şi nici după lupte de ani de zile nu era nime în stare să-i scoată. 
din mandatele lor, doară dacă abuzurile erau atit de scandaloase, încît tre- 
buia să intervie tribunalul. Vornicii abuzivi erau cei mai de frunte agi- 
tatori ai candidaţilor guvernamentali. Reclamaţiunile opoziţiei nu se con- 
siderau deloc, sau numai după ani de zile, şi atuncia mai totdeaun în 
senz negativ. Abia cînd averea comunei era toată vinturată şi comuna 
înglodată în datorii peste puterile ei, se duceau cei dela cîrmă şi făceau 
loc altora. Curțile cu juraţi, au avut adese ocasiunea se ocupa cu defrau-. 
daţiunile şi malversaţiunile primarilor şi comitetelor comunale. Noua 
reformă e menită să schimbe fața lucrurilor. 


146 VIAŢA ROMINEASCA 


Principiile fundamentale ale noei legi sînt următoarele: Reforma 
comunală are două părţi: legea comunală şi legea electorală pentru con- 
siliile comunale. 

Dreptul de alegere îl au după § 1 al legii electorale toți membrii 
unei comune, cari au împlinit vîrsta de 24 de ani, fie că plătesc bir sau 
ba. Reforma prevede trei corpuri electorale. Spre formarea acestor cor- 
puri în vederea alegerilor se face un catastru, în care se întroduc toți cei 
ce au dreptul de alegere şi anume a) cetățenii, b) preoţii definitivi, c) 
funcţionarii, d) ofiţerii trecuţi Ja pensie, e) funcţionarii militari, f) licenţiaţii 
cu titlul de doctor şi magistrii, g) directorii, profesorii şi toţi învățătorii 
săteşti, h) birnicii după cifra birului şi cei cu bir egal în 'ordine alfabe- 
tică şi i) toţi ceialalți membri în ordine alfabetică. Pe baza acestui ca- 
tastin se formează cele trei corpuri electorale, şi anume in lista corpului 
prim intră cele 5; ale votanţilor după numărul curent al listei, în corpul 
al doilea cele ‘^s următoare, iar restul în corpul al treilea. Toţi cei ce 
nu plătesc» nici un bir intră în corpul al treilea. Dacă însă s'ar întîmpla 
că corpul al treilea ar avea mai mult decît 5, din totalitatea alegători- 
lor, atunci trebue repartizat planul alegătoriior de sub a) pănă la h) asu- 
pra celoralalte două corpuri, şi anume cele *+ să intre în corpul prim, 
iar restul în corpul al doilea. 

Comitetul comunal se compune, pentru comune cu mai puţin de 
500 de locuitori, din 9 membri, în comune cu 500—1000 de locuitori 
din 12 membri, în comune cu 1000—2000 de locuitori din 15 membri, 
în cele cu 2000—3000 din 18, în cele cu 3000—4000 din 21, în cele 
<u 4000—5000 din 24, în cele cu 5000—6000 din 27, încele cu 6000 
din 30 de membri. Numărul membrilor comitetului comunal se ,reparti- 
zează în părţi egale asupra fiecărui colegiu electoral. Dreptul de virilişti 
îl au acei locuitori ai comunelor şi oraşelor cari plătesc cel puţin a 
:/, parte din întregul bir prescris pentru comună sau plătesc ca pose- 
sori a unei moşii, care mai înainte nu era încorporată comunei, un bir 
real, fără alte adausuri de cel puţin 200 cor. anual. 

Această dispoziţie este o concesiune pentru proprietarii mari, ale 
căror proprietăţi nu erau după legea veche supuse administraţiei comu- 
nale. Reprezentanţii virilişti nu sint de trecut în numărul fixat mai sus 
pentru reprezentanța comunală. 

Consiliul comunal se alege pe şese ani, ajutoarele de primar nu- 
mai pe trei ani. Primar al unei comune pot fi numai persoane care pot 
scrie şi citi; de această condiţie poate dispensa, în cazuri rari şi demne 
de considerat, comitetul ţării în conţelegere cu guvernul ţării. Nu toți 
consilierii comunali rămîn şese ani în funcţiune; după trei ani ies prin 
sorți jumătate din membrii comitetului şi din supleanţii (tot pentru trei 
consilieri ai unui colegiu se alege un supleant) fiecărui colegiu electo- 
ral. Ajutoarele de primar, cari au eşit după o perioadă de trei ani, nu 
mai pot fi realese decît abia după alţi trei ani, primarul şi ceilalţi mem- 
rii ai consiliului comunal pot fi realeşi. Alegerile suplinitoare trebue e- 


VIAŢA ROMINEASCA IN BUCOVINA 447 


fectuate în interval de cel mult o lună, la cas contrar se disolvă cons 
siiiul comunal. 

Moşiile boereşti (aşa numitele Gutsgebiete), cari aveau pănă acuma 
administraţia lor proprie independentă de cea a comunei pe teriroriul 
căreia se aflau, sînt desfiinţate şi încorporate comunelor. 

Alegerea este publică ; votarea se face cu ţidule şi este secretă. 

Sub dispoziţiile acestei legi cad toate comunele şi oraşele Buco- 
vinei afară de Cernăuj, care este oraş autonom. Reforma comunală are- 
o însemnătate întreită : din punct de vedere social, economic şi național. 

Acordind dreptul de alegere activă tuturor locuitorilor, dintr'o co-. 
mună tără privire la cens, reforma ia din mîna unei minorități disparente 
puterea administrativă şi o dă în mîna totalităţii locuitorilor, rîdicînd la un 
rol important social în viaţa satelo: masele poporului, care pănă acuma 
erau ţinute la o parte. Deprinzindu-se încetul cu încetul cu viaţa con-. 
stituţională a satelor, masele poporului, cari au fost chemate prin sufra- 
giul universal pentru parlament să joace un rol atit de important în 
viaţa constituțională a statului, vor fi alegători mai conştienţi de dreptu-. 
rile lor. 

Noua lege comunală este cea mai progresistă din întreaga mo- 
narhie. O sumă de dispoziţii excelente sînt menite să curme abuzurile 
de pănă acuma, să înlesnească o administraţie cinstită şi deci o /nflo- 
rire economică a satelor. Pănă acuma erau apărate în consiliile comu-. 
nale numai interesele celor puţini, pe cînd dorinţile îndreptăţite ale mul-- 
ţimii nu erau băgate în samă. 

Dar o însemnătate deosebită are noua reformă comunală pentru 
` noi din punct de vedere naţional. In comunele romîneşti locuesc o mul-. 
time de străini, în cea mai mare parte jidani, cari îmbogăţindu-se în scurt 
timp, joacă un rol preponderent în administraţia comunală, în dauna co-. 
muhei, în dauna ţaranilor şi în folosul lor propriu. 


O singură comună rominească în toată Bucovina, Horodnicul-de- 
jos (districtul Rădăuţului) n'are nici un jidan pe teritoriul său, dintre ce- 
lelalte nu sînt multe cari să nu aibă macar cîțiva jidani în comitetul co- 
munal, ba avem şi sate romîne, mulțămită Domnului, care au primar ji- 
dan. Ce influenţă dezastruoasă exercită aceste elemente străine în con- . 
siliile comunale, nu e nevoe de arătat. 


Cu ajutorul unui primar abusiv şi al unor membri slabi de înger, 
ei trec orişice propunere favorabilă lor, obţin toate înlesnirile legale. 
şi ilegale, încunjură legea repaosului duminica! şi comit adevarate hoţii 
cu averea sătească. Coloanele ziarelor noastre naţionale au fost totdea- . 
una pline de plingeri de feliul acesta. Noua lege comunală scapă satele - 
noastre de această pacoste ; dar nu numai satele ci şi unele oraşe ca. 
Cimpulung şi Dorna, cari ajunseră deja în puterea jidanilor, pe cînd în. 
altele, ca în Suceava, Rădauţ şi Storojneţ, Rominii vor avea minorități - 
considerabile. lată două exemple menite să arăte adevărul aserţiunii 
mele. Luăm de pildă o comună mare romîneas:ă,—Boianul (districtut + 


448 VIAȚA ROMINEASCA 


Cernăuţi). Boianul are 3 363 de barbaţi, dintre cari cam 60°,, deci 
2000, ajung vîrsta de 24 de ani, cari vor fi alegători după noua lege e- 
lectorală. La ultima alegere a avut însă colegiul întăi 39 alegători, dintre 
care 29 propinatori şi camatari jidani ; colegiul al doilea a avut 386 a- 
legători, şi restul în colegiul al treilea. Deci cei 39 alegători ai co- 
legiului prim alegeau tot zece membri în consiliul comunal, caşi cei 1400 
de alegători ai corpului al treilea. După noua lege electorală mai intră 
în colegiul prim, pe lingă cei 39, încă 461 alegători, aşa încit puterea 
clicei de camatari şi propinatori este nimicită sau redusă la un minim. 

Un alt exemplu. Oraşul Cîmpulung are 4032, bărbaţi dintre care 
2419 au virsta de 24 ani. La ultimele alegeri au votat în colegiul prim 
85 de alegători, în colegiul al doilea 133 şi în al treilea 1750. Se înţe- 
lege că colegiul al doilea (în care vota după legea veche negustorii) 
era complect, şi colegiul întiilea în mare parte jidovit. 

La alegerile nouă va fi situaţia cu totul alta. Şi deoarece între 
cei 2419 alegători cam 1400 vor fi Romini, consiliul comunal de Cimpu- 
lung va avea cu totul altă înfăţişare decît acuma: el va fi expresia fi- 
delă a poporaţiunii muncitoare şi contribuitoare, nu filiala bursei specu- 
lanţilor. In colegiul întiilea vor intra cam 604 alegători, deci încă vr'o 
520, pe lingă cei 85 dela ultimele alegeri; în corpul al doilea vr'o 800 
„şi restul de 1000 şi ceva în corpul al treilea. 

O însemnatate semnificativă capătă reforma aceasta şi prin lupta 
vehemeniă ce s'a purtat în jurul sancţionării ei. Jidovii, cari au simţit 
că încontra influenţei lor prea mari se îndreaptă dispoziţiile legii, au pus 
“totul în mişcare spre a împiedeca sancţionarea legii. S'au mobilizat mai 
întăi primarlijidoviţi la un meeting în Cernăuţ, la care s'a făurit un me- 
morand, care a fost predat de o deputăţie condusă de un jurnalist jidan 
ministrului de interne. Ministrul a dat deputăţiei un răspuns neobişnuit 
. de aspru. După acest eşec opoziţia contra întregului proiect a mai slăbit 
ceva, şi s'a început o opoziţie şi mai îndirjită pe altă temă. Jidanii vă- 
zînd că pierd satele, au dorit să păstreze domnia lor neatinsă ce! puţin 
în oraşe, adevăratele lor domenii, unde dispuneau netulburaţi şi necon- 
trolaţi. Deci deputaţii oraşelor au început a face opoziţie serioasă sanc- 
ţionării legii, şi se simțeau atit de tari în credinţa lor că oraşele vor fi 
scoase de sub prevederile legii, încît unul din ei se lăuda citeva zile 
înainte de sancţionare în adunări publice că legea nu va fi sanctionată 
pănăce nu va fi amendată în privinţa oraşelor. Dara venit altmintretea, 
şi democraţii romiîni, şi împreună cu ei întreg poporul romiîn, au motiv 
să se bucure de această izbîndă. 


* 
a E 


Intre cele două partide romîne din ţară, cel democrat şi cel apă- 
Tărist, se urmează tratativele de împăcare. Delegații ambelor partide s'au 
„întrunit într'o şedinţă comună şi au stabilit următoarele puncte : 


VIAŢA ROMINEASCA IN BUCOVINA 449 


l. Amîndouă partidele primesc programul creştin-social. 2. Pînă la 
crearea unui comitet executiv definitiv, care ar avea să funcţioneze pe 
baza unui statut, se institue un comitet provizor, compus din cite 6 de- 
legaţi ai fiecărui partid sub preşidenţia lui dr. Iancu cav. de Flondor. 
3. In momentul instituirii comitetului executiv, încetează de a apărea cele 
3 ziare: „Apărarea Naţională“, „Apărarea Neamului“ şi „Voința Popo- 
tului“ şi apare un organ comun sub conducerea comitetului. 4. Manda- 
tele vacante se ocupă paritetic, considerindu-se posesiunea, dacă parti- 
dele nu se vor fi contopit pănă atuncea în unul singur. 5. Se declară 
incompatibilitate între mandatul de deputat în parlament cu un mandat 
în comitetul ţării, consiliul şcolar al ţării şi în consiliul municipal al Cer- 
năuțului, şi între mandatul de presidentia banca ţării, în cas de stabili- 
sare şi toate celelalte mandate. 6. Să se respingă toate atacurile asupra 
înlegrităţii bisericii gr-or. 7. Să se lucreze pentru întărirea băncilor să- 
teşti. 8. Să se combată orice separatism în mijlocul poporului romîn, şi 
să se respingă orice atac din afară. 9. Incetarea tuturor proceselor poli- 
ice dintre cele două partide, căpătind cei ofensaţi satisfacția cuvenită. 

„Se înţelege că nu lipsesc intriganţii şi trădătorii, cari, folosindu-se 
de jurnalele străine, răspîndesc ştiri falşe spre a produce încurcală la 
publicul puţin informat. Ba se vorbeşte chiar de un partid nou, pe care 
ar avea să'l formeze disidenţii apărărişti şi alţii de sama lor. Se înţe- 
lege că vor avea şi un ziar. 

* $ $ 

Deputatul A. Onciul a ţinut în prima jumătate a lunii acesteia a- 
dunări poporale în cercul electoral al Solcii. A fost peste tot locul foarte 
bine primit, şi s'a observat cu această ocaziune o schimbare radicală în 
opinia publică a acestui district dela ultima campanie electorală în favo- 
rul deputatului. | 

Şi-a dat samă despre activitatea sa parlamentară şi a supus a- 
probării alegătorilor alianţa Romînilor cu creştinii-sociali. Peste tot locul 
i s'au făcut ovaţiuni şi i s'a votat încredere. Către finea lunii acesteia 
va ţine o serie nouă de adunări poporale, de astădată în cercul electoral 
al Humorului. 


Gt. 


Scrisori din Ardeal 


e i e 


— Teatru romin.— Proiectul lui Andrassy.—Voci maghiare. — 
Lupta naționalităților. 


In ultima mea corespondenţă, aminteam de adunarea generală a 
fondului de teatru convocată la Orawitza, un centru însemnat în Sudul 
Banatului. Adunarea a reuşit bine, executindu-se întocmai programul 
publicat de comitet în toate ziarele. Pe noi ne importă nu serbarea nu- 
mai, care a atras pe o zi două publicul romîn la Orawitza, ci rămîne să 
cercetăm dacă această adunare a dus cu vre-un pas înainte cauza tea- 
trului romin. 

Constatăm cu plăcere că s'a luat şi executat o hotărire proprie a 
da un mare avint cauzei teatrale la noi. Comitetul a numit, adică, pe d. 
Bănuţ director, şi l'a însărcinat cu aranjarea reprezentaţiunilor teatrale 
în toate centrele romineşti, punîndu-i pentru acest scop la dispoziţie 
banii necesari. 

Nici comitetul, nici marele public romîn nu se pot gîndi la înfiin- 
ţarea unui teatru stabil, neavînd noi pentru aceasta nicăiri un centru des- 
tul de tare. Tot aşa nu ne putem gîndi nici la aceea să instituim o 
trupă teatrală ambulantă compusă din actori şi actriţe, cari să se dedice 
permanent acestui apostolat. Intăi pentrucă nici nu avem atiţia actori, 
iar a doua pentrucă nici publicul nu i-ar putea susține. S'a căutat deci 
calea mijlocie, actori cu bune studii cum sînt d-nii Birsan, Banuţ, Popea 
şi alţii, să vină pe la noi şi, împreună cu diletanţii ce se pot improviza, 
să caute să aranjeze reprezentaţiuni teatrale în centrele noastre mai mari 
în cari, cum e la Sibiu, Selişte, Orăştie, Arad, Lugoj, Orawitza şi altele, 
se găsesc şi localuri proprii pentru astfel de reprezentaţiuni, aşa că nu 
trebue să ne milogim la teatrele ungureşti, care de altfel, nici pentru 
sume fabuloase, nu ni s'ar pune la dispoziţiune. 


SCRISORI DIN ARDEAL 45t 


D. Bănuţ a şi lansat în privința asta un apel cătră publicul romi- 
nese, făcindu-i cunoscută misiunea cu care a fost însărcinat şi solicitînd 
ajutorul şi bunavoinţa tuturor cărturarilor romîni. Apelul a fost primit 
cu plăcere, şi dacă d. Bănuţ va avea energiea şi spiritul necesar de or- 
ganizare, munca d-sale va fi încoronată de succes, iar meritul îi va fi 
cu atit mai mare cu cît va organiza reprezentaţiuni numai cu forţele de 
care dispunem aci acasă, pentrucă, se ştie, guvernul nu ne permite să 
facem apel şi ja artiştii din Rominia, interzicînd reprezentaţiuni date cu - 
artişti „străini“. 


In curînd se va redeschide camera ungară. 

După ştirile ce avem. chiar în unele din primele şedinţi, contele 
Andrassy va depune proectul privitor la reforma electorală. Din cele ce 
au transpirat pănă acum, ştim că nu va fi vorba de suiragiu universal 
aşa cum el se făgăduise în mesagiul din 1906, ci Andrassy a întocmit 
un proect de lege cu drept de vot plural, un fel de monstruozitate care 
a speriat pănă şi pe unii dintre magnați, astfel contele Hederwary, fost 
ban al Croaţiei şi prim-ministru al Ungariei, într'un interviev recent pu- 
blicat în „Pester Lloyd“ a declarat că acest proect retograd este o ru- 
şine a veacului şi cu drept cuvînt le va ridica pe naţionalităţi în potriva 
regimului maghiar, care n'ar îi PELIS să fie menținut cu asemenea mij- 
loace artificiale detestabile. 

Care este, adică, economia acestui proect ? 

Este ca alegătorul care ştie ungureşte să aibă 2 voturi. Dacă are 
şi vre-o diplomă de la vre-o şcoală ungurească superioară, să aibă 3 
voturi, iar anumiți funcționari reprezentanți ai ideii de stat să mai aibă 
şi separat cite un vot, ne mai vorbind de votul care să fie dat în virtu- 
tea averii, a veniturilor ori a dignității. Ceea ce însemnează un regim 
mai nefast decit este chiar cel actual, în virtutea căruia, pentru Rominii 
ardeleni, se menține altă lege electorală şi alte dispozițiuni decît pentru 
Unguri. Legea lui Andrassy loveşte mai ales în Romîni, căci, dintre 
toate naţionalităţile din Ungaria, între noi se găsesc mai puţini care să 
ştie ungureşte, abia 6%, aşa încît vre-o sută de Unguri risipiţi in vre- 
un cerc electoral cu majoritate de locuitori romîni ar putea să covir- 
şască sute de alegători romiîni. lar încît priveşte împărţirea cercurilor 
electorale, nu se va dispune prin lege, ci prin ordonanţă ministerială, 
pe cale administrativă. Pănă şi cinicului conte Andrassy îi este ruşine să 
vină în Parlament cu planul ce a născocit: e vorba de o arondare atit 
de artificială, de tendiţioasă şi de perversă, încît adusă în publicitatea 
dietei, i-ar prezinta pe oligarhii noştri într'o lumină nu se poate mai pu- 
ţin favorabilă. 

Cu o singură trăsătură de condeiu, Andrassy vrea să desființeze 
întregi comitate romiîneşti şi să formeze altele în chip meşteşugit, cu 


9 


ba ai 


432 VIATA ROMINEASCA 


tmajorități fictive maghiare, aşa că în Ardeal, din cele 11 comitate cu 
majoritate romînească n'or să rămie decit 5. 

Acelaş 'metod e vorba să fie aplicat şi față de cele 3 milioane de 
Slovaci, cari trăesc compact în comitatele de nord ale ţărei. 

Planul este atit de grotesc, încit a ridicat în potriva-i pănă şi pe 
unii Unguri. 

Ne mai vorbind de contele Hederwary, care a demascat şi condam- 
nat mişelia întrun mare jurnal european, cum e „Pester Lloyd“, dar 
chiar acum a apărut de sub tipar o broşură de 82 pagini întitulată „Ac- 
forma electorală“, scrisă de sociologii maghiari cu bună reputaţie : Iâszi, 
Oszkâr, Rácz, Gyula şi Zigâny Zoltán. 

Cu o sinceritate, pe care rar o întîlnim între Unguri, numiții autori 
arată că dreptul votului plural ar fi o provocare a naționalităților, care 
văzîndu-se astfel despuiate, cu drept cuvînt ar trebui să-i urască pe Un- 
guri şi să nu aibă nici o credinţă pentru statul ungar. Scriu apoi că 
proectul lui Andrassy n'ar avea alt rezultat decit că ar împărți popoa- 
rele în clase, care veşnic s'ar război între dinsele. De aceia ei pie- 
dează pentru acordarea sufragiului universal, în mod cinstit, pentru toate 
naționalităţile, ca astfel toți cetăţenii ţării, pe lingă egale datorii, să aibă 
şi egale drepturi. 

v "a 

Din parte-le, naționalitățile deja din vară poartă o luptă extra-par- 
lamentară îndirjită în contra contelui de Andrassy. Atit Slovacii cit şi 
Ruminii ţin mulţime de adunări poporale, din sînul cărora au trimes te- 
legrame de protestare ministrului Andrassy, precum au cerut telegrafic 
şi intervenţia coroanei înpotriva atentatului ce prepară Andrassy. Cei 
mai mulţi dintre deputaţi au cutreerat comunele din cercurile lor şi au 
participat şi la alte adunări. Au fost în deosebi în Banat multe adunări 
participînd mii şi mii de alegători ţărani. 

Pănă azi nu e confirmat dacă M. Sa a aprobat ori nu în chip 
prealabil proectul lui Andrassy. Ziarele guvernamentale afirmă însă că, 
în schimbul unor însemnate contra-servicii, M. Sa se va învoi. Dacă aşa 
va fi, fără îndoială că în spiritul public romînesc se va produce un mare 
reviriment, căci văzindu-se astfel daţi pradă oligarhilor maghiari, vrînd 
nevrind Rominii se vor simţi abandonaţi şi vor perde din încrederea 
ce au avut o dată în Viena. 


să $ 
In alianța naționalităților s'a produs de altfel o însemnată schim- 
bare. In urma politicei lor coşutiste, Sirbii radicali au fost siliți să iasă 
din clubul naționalităților, ceea ce altfel nu-i nici o perdere, căci chiar 
dela început radicalii sîrbi erau în balastru în club: pănăce la Buda- 


SCRISORI DIN ARDEAL 453 


Pesta stăteau alăturea cu fraţii lor liberali, cu Slovacii şi cu Rominii, 
acasă în comitate făceau politică guvernamentală, cînd deghizată, cînd 
pe faţă. In luna trecută şi-au dat apoi cu desăvirşire arama pe faļä, a- 
legînd patriarh pe episcopul din Buda, Bogdanovici, candidat al guver- 
nului. De altminteri între deputaţii radicali nu era nici unul mai de 
samă, ci singurul sîrb ce contează e doctor M. Polyt, şeful Sirbilor lihe- 
rali, vechiu parlamentar şi orator distins, pe care însă radicalii nu-l 
pot suferi. 

In vederea redeschiderii parlamentului, deputaţii romîni sunt con- 
vocaţi la o conferinţă prealabilă, în care se va decide linia de conduită 
în cameră. 

Azi am avut prilej să vorbesc cu deputatul aradean V. Goldiş. De 
o părere cu toată lumea romînească, el a declarat că reuşita oligarhului 
Andrassy ar însemna o slăbiciune atit de vădită a Vienei, încit nu mai 
Ştim pentru ce ne-am mai răzima pe un factor care nu poate conta în 
socotelile noastre. 


Arad, 11 | 24 Oct. 1908. 
l. Russu-Şirianu. 


Miscellanea 


DIN BOCOVINA 


Insfirşit cele două partide romineşti din Bocovina s'au împăcat: 
grupările înduşmănite s'au contopit întrun singur „partid naţional-creş- 
tin-social romîn din Bucovina“; s'a ales un singur comitet diriguilor, în 
care ambele grupări sînt reprezintate deopotrivă, sub preşedenţia d-lui 
Iancu Flondor ; ziarele ce duceau lupta fratricidă („Voința poporului,“ 
„Apărarea Naţională“ şi „Apărarea poporului“) au încetat să apară, şi 
în locul lor a apărut în ziua de 3 Octombre primul No. al organului 
comun fRominul“ ; cu această ocazie am putut constata chiar şi colabo- 
marea celor pafru societăţi studenţeşti din Cernăuţi, cari evitau pănă acum 
orice contact între ele... 

Cu noroc!... 

Nu ne permitem, niciodată nu ne-am permis, să dăm fraţilor noş- 
tri de peste hotare „îndrumările“ noastre. Sîntem convinşi că ei înşişi 
sînt mai în măsură de a-şi da samă de nevoile lor, şi de a-şi găsi 
măsurile potrivite de îndreptare. 

Dar trimiţindu-le, cu acest prilej, urările noastre de izbîndă în 
noua lor îndrumare, nu ne putem opri de a repeta aici o simplă ob- 
servaţie, ce am avut ocazia de a le-o mai adresa odată. 

Admitem că desbinarea de pănă acum era fatală, dictată de îm- 
prejurări, cum ne lămureşte d. Aurel Onciul în primul No. al „Romi- 
nului“ din Cernăuţi; admitem că ambele lagăre erau convinse de du- 
1eroasa necesitate a luptei, —dar nu era mai bine dacă această luptă nu 
ar „fi degenerat într'o campanie de ponegriri, personalităţi, injurii, ve- 
hemenţe inutile de limbaj ?... 

Oricit de serioasă şi adîncă a fost cauza desbinării, acest caracter 
al luptei nu se poate justifica. 

Cu atit mai mult că,—fiind dată sinceritatea ambelor părţi,—se 
putea prevedea înţelegerea sau cel puţin colaborarea într'un viitor mai 
mult sau mai puţin apropiat. 

Şi cu atît mai mult, cu cît pentru Bucovina divergenţile de păreri, 
oricît de însemnate, au relativ foarte puţină importanță faţă de impe- 


MISCELLANEA 455 


rioasa datorie de luptă pentru ființa însăşi națională, împotriva duşma- 
nului comun. 

Putem nădăjdui că experienţa trecutului va servi cel puţin pentru 
povață viitorului, şi... nu numai în Bucovina. 


INCHEEREA UNEI POLEMICI 


D. Aurel C. Popovici, dypă ce a încheiat polemica cu noi în fond, 
a ţinut să o închee şi în formă. D-sa se coboară pănă la ultima ratio 
a polemicii romîne: invective şi personalităţi, şi sloboade şi pe subalter- 
nii săi să ne injure... 

Se vede că nu ajunge să fii un om cetit şi să fi jucat un mo- 
ment un rol de răspundere în mişcarea naţională, pentru a fi în stare 
să discuţi, cum discută în ţări civilizate oamenii de o adevărată cultură 
sufletească, oricît de mult i-ar despărţi credinţile şi aspiraţiunile. 

Nu-l lasă să doarmă laurii d-lui S. Mehedinţi? 

Orişicum, întrucît ne-am trudit în zădar să menţinem această po- 
lemică în limitele cuviinţii, şi nu ne putem cobori pe terenul pe care 
directorul politic al „Sămănătorului“ vădit se simte mai la îndămină, cu 
d. Popovici am isprăvit -orice discuţie. 

Bine înțeles, ne vom face datoria faţă de cetifori de a le vorbi lor 
despre d. A. C. Popovici ori de cite ori vom crede că-i pot interesa, 
întrun sens sau altul, spusele d-sale, dar fără să mai relevăm .graţiozi- 
tățile.... polemice la adresa noastră, cari nu sînt interesante pentru ni- 
meni, nici nu pot aduce vre o lumină în discuţia dintre democratism şi 
„fruntașii fireşti.“ 


DIN BASARABIA 

După oarecari Jicăriri de nădejde, de scurtă durată, întunericul s'a 
îndesit în Basarabia, cum pot vedea cetitorii noştri şi din corespon- 
denţa din No. de faţă. 

E caracteristic că episcopul Vladimir, care a dat sprijinul său mo- 
ral preoțimii basarabene pentru scoaterea la Chişinău a revistei biseri- 
ceşti „Luminătorul“ (azi singura publicaţiune periodică în Basarabia), 
este îndepărtat... 

Fiind dat rolul pe care îl are biserica şi preoțimea în viaţa sufle- 
tească a poporului romin din Basarabia, o revistă bisericească rominească 
oricît de îngustat ar fi, prin forţa lucrurilor, programul ei, are o foarte 
mare însemnătate. 

Va avea de efect îndepărtarea episcopului Vladimir şi stingerea „Lu- 
minătorului“ ?... 

Pe cine sau ce ar putea primejdui o astfel de publicaţie ? 

Triste vremuri... 


SENTINȚE CRITICE | 
D. Duiliu Zamfirescu a scris în Conworbiri Literare un articol de 


bo Oul 


y VIAȚA ROMINEASCA 


două pagini şi jumătate, despre Tolstoi.—Evident, în două pagini, d. 
Duiliu Zamfirescu n'a putut decît să-şi arate entuziasmul său, îndreptăţit, 
pentru marele romancier rus.—Dar tot în aceste două pagini, d. Duiliu 
Zamiirescu a găsit priiejul să caracterizeze şi intreaga literatură a vea- 
cului al XIX-lea. 

„Dela 1840, zice d. Duiliu Zamfirescu, decînd romancierii ruşi, cu 
„Gogol în frunte, au pătruns în viața Europei cititoare, s'a urmat o rec- 
„tificare a conștiinței estetice a lumii. 

„După romanticii disperaţi din “începutul veacului al XIX-lea, ve- 
„niseră realiştii ironici, Dickens şi Balzac, cari, metodic şi crud, ca tot 
„ce este burghez, readuseseră sufletul omenesc la o platitudine cuviin- 
„cioasă. După dinşii, un soiu de veterinari-psichologi, ca Zola, sau de 
„erotici, ca Maupassant, sdruncinaseră din nou equilibrul stabil al lite- 
„taturii“,.., 

Articolul d-lui Duiliu Zamfirescu a fost reprodus de „Voința Na- 
țională“ şi de un ziar din Ardeal, aşa că a căpătat o întinsă publicitate. 
Şi cum d. Duiliu Zamfirescu este o marcantă personalitate în literatura 
noastră; şi cum cetitorii celor două gazete, ca aproape mai toţi 
cetitorii romiîni, sînt, pe deoparte cam neorientaţi în istoria literatu- 
rii europene, iar, pe de alta, impresionabili la sentinţele pontificilor noş- 
tri literari,„—ne simţim datori, ca cronicari, să discutăm puţin sentințele 
d-lui Duiliu Zamfirescu, care ni se par injuste. 


D. Duiliu Zamfirescu zice că „romancierii ruşi, cu Gogol în frunte, 
au pătruns în viața Europei, dela 1840“. 

Dar la 1840. nici unul din marii scriitori ruşi, de care vorbește d. 
Zamfirescu, nu începuse să scrie. 

Gogol, dacă începe mai înnainte cu bucăţi mici, îşi scrie însă Su- 
fletele moarte la 1842.—Turghenef scrie primul său roman la 7852. 
Tolstoi începe cu cîteva schiţe în 1852, iar operele sale capitale, le scrie 
foarte tirziu, Rdzboiu şi pace în 1869, şi Ana Karenin în 1876. 

Dar dacă aceşti scriitori încep să scrie cu mult după 1840, apoi 
„pătrunderea în viața Europei“, cum zice d. Zamfirescu, se îintimplă şi 
mai tîrziu. Sufletele moarte ale lui Gogol se traduc în franțuzeşte în 
anul 7858. Povestirile unui vinător ale lui Turghenei se traduc în fran- 
țuzeşte în 7858. Cazacii lui Tolstoi în 7886, Războiu şi pace în 1884, 
Anna Karenin, în 1886.... 

Aşa încît, „rectificarea conştiinţei estetice a lumii“, cum se expri- 
mă d. Zamfirescu, făcută prin Ruși, se întîmplă, — dacă se întimplă,— 
după 1860, iar această „rectificare“, făcută prin Tolstoi după 1880...... 
De fapt, acela care a întrodus cultul Ruşilor e Voguă, care a scris în 
anul 7886. 

Şi dacă noua şcoală rusească,—Gogol, Turghenef, Dostoievschi, 
Tolstoi,—e aşa de alta şi de superioară vechii şcoli ruseşti, apoi aceasta 
se datoreşte „rectificării conştiinţei estetice“ a Ruşilor prin influența 


MISCELLANEA 457 


Cp aae 


e — a m e o l a M M e a a a -o 


acelor „romantici disperaţi“ şi a acelor „realişti cruzi şi ironici“ din A- 
pus, -- Tolstoi, de pildă, îşi datoreşte măreţia,—pe lingă, de sigur, mare- 
lui lui talent şi misticismului rasei sale,—combinafiei fericite a romantis- 
mului şi realismului din Apus, care fuseseră înnaintea sa... ar mai fi, 
aci, locul de distins între Gogol, Turghenei pe deoparte, şi Dostoevschi, 
Tolstoi pe de alta, care, aceştia din urmă, sînt „ruşi“..... 


„După romanticii disperaţi din începutul veacului al XIX-lea ve- 
niră realiştii ironici, Dickens şi Balzac“, zice d. Duiliu Zamiirescu.... 

Mai întăiu, cine oare să fie „romanticii disperaţi“ de dinainte de 
„realiştii ironici“ ?— Probabil că scriitorii dela „începutul veacului“, pe 
care d. Duiliu Zamfirescu nu-i numeşte, probabil că: Chateaubriand, 
Stendhal, Georges Sand, Mérimée, Benjamin Constant, Manzoni, Goethe, 
etc... 

Dar Stendhal, Benjamin Constant, Mérimée şi Goethe nu sînt „ro- 
mantici“. Dar Chateaubriand, Georges Sand—la bonne femme Georges,-—- 
Manzoni nu sînt „disperaţi“, cu toate că sînt „romantici“. 

Apoi, afară de aceasta, „realiştii ironici, Balzac şi Dickens“, au 
venit după romantici? Dar Balzac şi Dickens sînt contemporani cu ro- 
manticii, 


„Dela 16:40.... s'a urmat o rectificare a conştiinţei estetice a lumii“, 
zice d. Zamfirescu. Prin Ruşi, zice d-sa.—Dar am văzut că Ruşii nici nu 
scriseseră atunci operele lor, necum să fie traduse în Europa şi deci 
să „rectifice“ ceva. 

Şi ce „rectificare“ să fie aceia de care vorbeşte d. Zamfirescu? 
Innainte de 1840 a existat literatura lui Homer şi Aeschyle, a lui Racine 
şi Shakespeare... Dar chiar la începutul veacului a existat Goethe şi 
Shakespeare ajuns la modă! Oare aceşti doi (aceşti doi măcar, ca să 
nu vorbim de Byron, Shelley, Hugo, Musset, Lamartine, Heine, Schiller, 
Leopardi, etc. pe care d. Zamfirescu îi recuzează ca „desperaţi“),—oare 
aceşti doi, Goethe şi Shakespeare, să nu fi fost deajuns pentru „recti- 
ficarea conştiinţei estetice“ ? Şi să fi fost nevoe „la 1840“ de Gogol şi 


Tolstoi, —care n'au fost la 18407! 
Intre „romanticii disper:ţi“ şi între cei noi, Zola şi Maupassant, d. 


Duiliu Zamfirescu pune pe Balzac şi pe Dickens... Dar cînd faci o serie: 
Balzac, Dickens—Zola, Maupassant, fără a pune pe Flaubert şi pe 
George Eliot, faci istoria literaturii ? 


*  „Realiştii ironici, Dickens şi Balzac, cari, metodic şi crud ca tot 
„ce este burghez, readuseseră sufletul omenesc la o par iulie cuviin- 
„cioasă“, zice d. Zamfirescu, 
Dickens, sentimentalul Dickens, care isprăveşte veşnic cu triumful 
binelui, un realist crud ? Balzac, necuviinciosul zugrăvitbr al tuturor 


458 VIAŢA ROMINEASCA 


claselor şi temperamentelor, Balzac celebru prin a sa haine du bour- 
geois, inspirator de platitudine cuviincioasă ? 
Ah, sentinţele, sentinţele ! 


„Un soiu de veterinari-psicologi ca Zola“. De sigur, fărăa fi un 
veterinar, Zola nu e un psicolog. — Dar acel mare poet epic ce a fost 
în Zola nu există pentru d. Duiliu Zamfirescu ? 


„Un soiu de erotici ca Maupassant“..... 

Aci ne vom opri mai mlt. Mai mult, pentrucă sentinţa aceasta, 
scurtă şi nemotivată (dealtmintrelea ca şi toate celelalte) este, erte-ni-se 
expresia, revoltătoare, prin nedreptatea ei, prin uşurinţa de inimă cu 
` care d. Zamfirescu o aruncă din balconul Convorbirilor literare !.... 

Maupassant e un scriitor foarte cetit la noi, s'a şi tradus mult din 
el, şi ar fi păcat ca cetitorii „Voinţei Naţionale“ şi ai gazetei din Ar- 
deal să cunoască numai sentința d-lui Zamfirescu. 

Noi nu vom răspunde aducind o sentință contrară. Ce valoare pot 
avea sentinţile noastre, ăstora' dela gurile Dunării? Noi ar trebui să 
motivăm sentinţa noastră, adică să facem un studiu critic, pentru care 
n'avem aici nici locul, nici vremea, nici competenţa. 

Ne vom mulţumi să aducem, în faţa sentinței d-lui Zamfirescu, 
sentințele unor specialişti, tot atît, cel puţin, de competenţi ca d. Duiliu 
Zamfirescu,—sentinţe care au, însă, un mic avantaj: că sint motivate în 
lungi studii. 

Noi ne mărginim a reproduce concluziile acelor lungi studii. 


Mai întăiu despre zalentul artistic al lui Maupassant : 

„In nuvelă Maupassant e absolut superior şi desfide orice rivali- 
„tate“.— „Aproape dedesubtul oricării nuvele a lui Maupassant, ar trebui 
„Scris: „Aceasta e însăşi perfecţiunea“.—,„El a dat o traducere a vieţii şi 
„O expresie a artei care, cu toate deosebirile adinci datorite vremii, se 

„duc, peste veacuri, să se confunde cu realismul maeștrilor clasici“ 
(René Doumic, Ecrivains d'Aujourd'hui). 


„Critica a fost unanimă să recunoască ce pierdere au suferit Lite- 
„tele franceze prin această grabnică dispariție a celui mai complect, a 
„Celui mai puternic dintre artiştii generaţiei venită în lume după ultimul 
„războiu“.—lIndărătnicia aceasta nedesminţită... a acestui artist cu pasi- 
„une îndrăgostit de perfecţiune va face pentru totdeauna amintirea lui 
„scumpă amanţilor Muzei“ (P. Bourget, Sociologie et Littérature). 


„Veşnic aceiaşi luciditate infailibilă, aceiaşi prodigioasă facultate 
„de a prinde din realitate trăsăturile semnificative, de a nu prinde decit 
„pe acestea şi de a le reda fără sforţare. Acest spirit este o oglindă ire- 
„proşabilă, care reflectează lucrurile fără a le ditorma, dar simplificin- 


î f MISCELLANEA 459 


„du-le, clasificîndu-le totodată şi făcînd poate să reiasă, mai ales, 
„legăturile de necesitate care există între ele“... — „Acest creer, în care 
„fealitatea a reflectat imagini atit de nete, care a ştiut:să interpreteze, 
„Să îngrămădească, să coordoneze aceste imagini cu o vigoare şi în 
„direcţiuni atit de hotărite, şi să ni le retrimită, mai bogate de înţe- 
„les, cu ajutorul unor semne atît de puternic urzite...“ (J. Lemaitre, Con- 
temporains, V, VI). 


„Am pierdut în Guy de Maupassant pe ce: mai mare romancier 
„realist al veacului nostru, sau, dacă acest cuvînt miră puţin. pe roman- 
„cierul realist prin excelenţă“.— „Cetitorul nu ştie... cînd ceteşte pe Mau- 
„passant, dacă simte plăcere pentru arta lui Maupassant sau numai pen- 
„tru adevărul zugrăvit“.— „Maupassant a fost un foarte mare scriitor... 
„A fost romancierul realist cel mai net, cel mai limpede, cel mai concis 
„Şi unitar, cel mai vînjos, cel mai puternic şi mai adevărat, şi scriitorul 
„cel mai viguros cu linişte şi sobrietate, adevărat clasic prin simpla pro- 
„prietate a termenilor şi prin disprețul pentru ornamentul frivol, pe care 
„lam avut dela Mérimée încoace“ (E. Faguet, Propos Littéraires, III). 


Nu mai citez din Brandes, pentrucă studiul lui despre Maupassant 
e tradus în romîneşte (Biblioteca Samitca) şi-l ştie toată lumea. 


Taine n’a scris despre scriitorii noi şi deci nici despre Maupassant. 
Dar iată ce cetim într'o biografie a lui Maupassant: 

„Maupassant îi ceti (lui Taine) cîteva din operele sale, ne publi- 
„Cate încă, şi mai cu samă nuvela sa Le champ d'oliviers, care provocă, 
„se zice, din partea lui Taine această exclamaţie entuziastă : „Cela, c'est 
„de lEschyle 1...“ Taine gusta mult operele aceluia, pe care-l numea fa- 
„miliar un taureau riste“... (E. Maynial, La Vie et Oeuvre de Guy 
de Maupassant). 

Dar iată,—ca să-i facem plăcere şi d-lui Zamfirescu, care e atit de 
iubitor de Ruşi,—părerea lui Turghenei : 

„Turghenef considera pe Maupassant ca povestitorul cel mai bine 
„înzestrat pe care l'a cunoscut dela Tolstoi încoace. L'am auzit susţinînd 
„această părere la masă la Taine, mult mai înnainte de a fi publicat 
„Maupassant Une vie“ (P. Bourget, Sociologie et Littérature. Lucrul a- 
<esta se coroborează prin mărturisirea lui Tolstoi, care spune că în 1881, 
deci la începuturile lui Maupassant, înnainte de Une vie, Turghenef 
i-a dat primul volum de nuvele al lui Maupassant). 


Dar e interesant să vedem ce spune un critic moralist, un critic 
foarte pretențios şi care s'a făcut celebru prin lupta împotriva realismu- 
lui, pe care la combătut toată viața : 

„Mă cam tem să nu se pară o intenție de a contraria sau de a 
„brava opinia, în ceia ce aşi voi să spun despre un romancier... care nu 


460 VIAŢA ROMINEASCA 

„e Rus, ci Francez din cap pănă'n picioare, chiar Gaulois la ocazie, şi poate, 
„în genul său, tot aşa de filozoi ca Tolstoi şi Dostoievschi... Mi-ar plă- 
„Cea... să se recunoască că mai sînt romane şi romancieri şi aiurea decit 
„la St. Petersburg“. (Aici Brunetière ironizează septentriomania ce a 
domnit un moment în Franţa, pe care o importează abia acuma d. Zam- 
firescu la noi).—„lată unul cel puţin, care ştie ce vrea să spună, care o 
„spune fără înconjur, obscuritate ori ceaţă, prea liber ori prea crud, con- 
„vin, dar pe care-l înţelegi şi care se înțelege întotdeauna pe sine. Ruşii 
„voştri mă obosesc; ei abuzează de dreptul de a fi lungi. Puţini ro- 
„mancieri au avut în acelaşi grad ca dînsul arta de a face să treacă în 
„cuvintele cele mai simple ale trebuinţilor comune sentimentele, intona- 
„tiile, atitudinile şi, cum s'ar zice, figura întreagă a personajelor lor“.— 
„Toate aceste calităţi, caşi unele din defectele sale, n'am putea siirşi 
„îără a face să se observe în ce grad sînt „de rasă“,—înţeleg aci fran- 
„ceza şi clasice“.— „Această ştiinţă şi această artă a compoziţiei, puţini 
„romancieri le posedă... Nuvelele lui Maupassant se încadrează, ca să 
„Zicem astfel, ca nişte tablouri în ramele lor, şi ne dau acea senzaţie de 
„definitiv şi de isprăvit, care este triumful artei de a compune“ (Şi ne gîn- 
dim aici: D. Zamfirescu, scriitor de talent, care şi-a complectat studiile, 
în privinţa fondului, la înnalta şcoală a lui Tolstoi, ce bine ar fi făcut, 
dacă şi le-ar fi complectat, în privinţa formei, la înnalta şcoală a lui 
Maupassant,—în loc să-l... despreţuiască ca pe „un soiu de erotic !*).— 
„Un naturalist, un adevărat naturalist... dar şi un clasic deasemenea“ 
(F. Brunetiere, Le Roman Naturaliste). 


Şi acum, avem să-i facem o surpriză d-lui Zamfirescu. lată-l şi pe 
acela, pe care îl venerează atita d. Zamfirescu, căruia îi jertieşte zoară 
literatura universală pentru a-l mări şi mai mult, iată-l şi pe Tolstoi, pe 
moralistul Tolstoi, pe cîintăreţul castităţii,—iată-i preamărind, mai mult 
decît toţi cei citați pănă aici, pe acel „soiu de erotic“ al d-lui Zamii- 
rescu, . 

E vorba de primul roman al lui Maupassant, Une vie: 

„Forma, frumoasă deja în prima povestire (volumul dat lui Tolstoi 
„de Turghenef), e dusă aci la un grad de perfecțiune aşa de înnalt, pe 
„care, după părerea mea, nici un prozator francez încă nu la atins.— 
„Nuvelele sale constituesc meritul său principal şi reala sa glorie“.— 
(Leon Tolstoi, Zola, Dumas, Guy de Maupassant). 

Nu mai continuăm cu Tolstoi, căci în curind vom avea de citat 
pagini din el.... 

Aceste sentințe ale atîtor oameni mari le opunem sentinţei d-lui 
Zamfirescu, întrucit prin acea sentință (—mititică l—erte-ni-se expresia) 
d. Zamfirescu înjosea talentul artistic al lui Maupassant. 

Intrucit prin sentinţa d-lui Zamfirescu se înjoseşte şi concepția: 
vieții pe care a avut'o Maupassant, vom aduce, iarăşi, sentinţe contrare 
sentinţei d-lui Zamfirescu... 


MISCELLANE A 46t 


— e PD a. 


Şi să ne lămurim: Nu aducem aceste contra-sentinţe, pentrucă am 
crede orbeşte în cuvintele oamenilor mari. Deşi unanimitatea sentinţelor 
ar fi o dovadă de talentul iui Maupassant, totuşi credem că oricine are 
dreptul să guste sau să nu guste pe un scriitor. Dar.... e un dar.... cînd 
vrei să terieleşti pe un Maupassant, nu ajunge o sentinţă: Trebue un 
studiu. 

Tolstoi, cît e el de Tolstoi, şi a scris o carte, cînd a fost vorba 
de Shakespeare. 

Dacă părerile în privinţa lui Maupassant ar fi variate, dacă ar fi 
două lagăre între critici, atunci d. Zamfirescu ar putea să se mărgineas-: 
că la o sentinţă :—căci aceasta ar însemna că se alipeşte la un lagăr şi 
că-i împrumută şi motivarea sentinţei. Dar cînd tofi admiră pe Maupa- 
ssant, dacă ai dreptul să nu-l admiri, ai datoria să arăţi pentruce,—fie 
acela, care se ridică împotriva tuturora, chiar un Lessing, un Sainte- 
Beuve sau un Taine! 

Aşa dar, aducem contra-sentințe, pentru a arăta că lucrul e mai 
serios decit crede d. Zamfirescu.— Cind toată critica, şi tot publicul eu- 
ropean, admiră, dacă vrei să răstorni, nu ajunge o sentinţă (—mititică—) 
scrisă pe prima pagină a revistei d-lui S. Mehedinţi. 

Va să zică începem cu contra-sentinţele la sentinţa d-lui Zamfi- 
rescu,—din punct de vedere al concepției vieții... 

Convenim că plictisim pe cetitori,—dar n'avem ce face. Convenim 
că facem ceia ce se chiamă „enfoncer des portes ouvertes“,—dar aceasta 
numai pentru oamenii culţi. Vedeţi însă că mai sînt şi celitorii „Voinţei 
Naţionale“ şi ai gazetei din Ardeal... şi „duduca din Vasluiu“, 

D. Zamfirescu zice despre Maupassant „un soiu de erotic“. 

Să vedem : 

Dar nu! Nu vom mai cita sentinţele lui René Doumic, Jules Le-. 
maitre, Bourget şi Faguet... Aceştia sînt spirite libere (d. Zamfirescu ju- 
nimist, ar putea să-i recuze ca Francezi==oameni pierduţi), aceştia sînt, 
poate, „erotici“ (bietul Faguet erotic !).—Vom cita numai pe Brunetiăre, 
care, oricît de Francez, dar a făcut atita morală, atita creştinism, atita fa- 
liment al ştiinţii, încît cred că şi junimiştii Pau absolvit de originea sa: 
franceză. —Şi vom cita, în sfirşit, pe Tolstoi al d-lui Zamfirescu. 

Incepem cu Brunetiere: 

„Cînd l'ai cetit întreg, dar mai cu samă cînd l'ai recetit [receteşte-l, 
„domnule Zamfirescu !], bagi de samă că, amuzindu-ne, el ştie să ne facă. 
„Să gîndim, tot atita, sau mai mult decit un Rus“.—,„Studiind, de mai 
„aproape, personaje mai diverse şi mai complexe, sau  interesîndu-se: 
„de chestii de o ordine mai generală, el îşi lărgea concepția asupra 
„vieţii“.—,„Unele sentimente, de o natură mai delicată şi mai subtilă, 
„în exprimarea cărora, cu excepţia lui Daudet, cea mai mare parte 
„dintre naturaliştii noştri n'au reuşit. —Maupassant a dovedit că natu- 
„Talismul poate să le traducă, dacă cineva are talent*.—,„Pesimismul 

„Său... în primele nuvele, destul de asămănător cu al lui Flaubert, nu. 


462 VIAŢA ROMINEASCA 


„izvora decit dintr'un superb dispreţ de artist pentru întreagă această 
„omenire, care n'are grija literaturii... Dar Maupassant a trăit de atunci, 
„a văzut multe, a cugetat mult: pesimismul său şi-a schimbat natura ; 
„Şi, bazat cum e azi pe experiență şi pe meditare, el dă naturalismu- 
„lui său multă adîncime“.—,„lInutilitatea trudei obşteşti a omenirii, de 
„atitea mii de ani de cînd se sbate ea; neputinţa ei de a se desface 
„ori de a se elibera de natura sa animală; o cantitate de prostie şi 
„de viţiu veşnic egală cu ea însăşi, sau poate crescindă; veşnica rein- 
„cepere a lucrurilor asemenea cu mişcarea unui cal întrun circ; im- 
„posibilitatea gîndirii de a păşi peste marginile lumii; şi căderea, în 
"„Siirşit, cu atit mai ridiculă şi mai greoae, cu cît avintul a fosi mai în- 
„drăzneţ,—acestea sînt cauzele pesimismului acestui romancier“ (Brune- 
tière, Op. cit.) | 

Ce departe sîntem de acel „un soiu de erotic“, scris de d. Zam- 
firescu şi zeţuit la Tipografia Göbl ! 


Dar iată ce zice şi Tolstoi, care a început să-l ceteascănu pe cînd 
era şi el un „artist“ (cînd Maupassant nu începuse a scrie), ci din 1881 
de cînd, zice Tolstoi: „Eram în toiul muncii de transformare a concep- 
„tiei mele asupra lumii“, de cînd adică nu putea fi cu niciun preţ cap- 
tivat de „un soiu de erotic“. Şi Tolstoi a fost aşa de captivat, încit 
dela cetirea primului roman al lui Maupassant, Une vie, a „cetit cu in- 
teres tot ce purta iscalitura sa“, cum zice el. 

Şi articolul din care citez şi voiu cita e scris în 1894, după moar- 
tea lui Maupassant, în vremea celui mai fervent moralism al lui Tolstoi, 
dupăce scrisese Sonata de Kreuzer. 

„Maupassant a fost un scriitor de talent, adică a văzut lucrurile 
„în esenţa lor şi, prin urmare, a descoperit adevărul fără voia lui“. (A- 
cest „prin urmare“ e plin de înţeles: Un mare scriltor, prin faptul că 
-e un mare talent, trebue să aibă o profundă concepţie asupra vieţii şi 
Să nu fie „un soiu de erotic“!). 

„Poate n'a existat scriitor care să fi fost atit de sincer convins ca 
„Maupassant, că toată fericirea, că înţelesul însuşi al vieţii stă în femee, 
„în iubire, şi care să fi descris, cu o egală putere de pasiune, femeia 
„Şi iubirea sa sub toate feţele. Şi poate n'a existat niciodată scriitor care 
„Să fi arătat, cu o claritate şi cu o preciziune incomparabilă, toate păr- 
„tile grozave ale acestui fenomen care i se părea că este mijlocul cel 
„mai înnalt de a căpăta cea mai mare fericire posibilă a vieţii. Cu cît se a- 
„dîncea în studiul lui, cu atita acest fenomen se desvăluia mai clar în 
-ochii săi, şi nu mai răminea din el decit urmările grozave.“ 

„Cetiţi povestirea sa a fiului idiot, noaptea petrecută cu femeia 
„pierdută (L'Ermite). matelotul şi sora sa (Le Port), Le Champ dOli- 
„viers, La Petite Roque, Miss Harriet, Englezoaica, Monsieur Parent, 
„L'Armoire (o fată adormită într'un dulap), căsătoria din Sur leau şi, 
.expresie supremă a tuturora, Un cas de divorce“. 


MISCELLANEA | 463: 


„Ceia ce spunea Marc-Aureliu, care căuta mijlocul de a distruge- 
„seducţiunea prin zugrăvirea păcatelor ei, Maupassant o reprezintă în 
„tablouri artistice şi strălucitoare, care zgudue sufletul. El a voit să e-- 
„Xalte iubirea, dar cu cît a cunoscut'o mai mult, cu atîta a blăstămat'o. 
„El o blastămă, şi din cauza sfăşierilor şi suferințelor ce poartă cu. 
„dînsa, şi din cauza desamăgirilor ce-i urmează, şi mai cu samă din 
„cauza acelui ceva din ea, care e o contrafacere a adevăratei iubiri şi: 
„O înşelăciune, pricină de suferinţi cu atita mai dureroase pentru om, 
„cu cit acesta s'a lăsat tirit de iubire cu mai multă încredere“. 

„Puternica dezvoltare morală a autorului, în cursul carierii sale li- 
„terare, e marcată prin trăsături neşterse în delicioasele sale povestiri şi: 
„în cartea sa cea mai bună, Sur l'eau". 

„Şi această dezvoltare nu se vădeşte numai în această detronare,. 
„cu atit mai reală cu cît nu e anume voită, a iubirii fizice,—ea apare în 
„toate cerințile morale din .ce în ce mai inalte, a căror realizare o- 
„cere vieţii.“ 

„Nu numai în iubirea fizică vede el contradicţia internă între ce-- 
„finţile naturii animale a omului şi cele ale raţiunii sale, el o vede în 
„întreaga organizare a lumii“. 

„El vede că lumea, lumea materială aşa cum e, nu numai nu e 
„cea mai bună din lumile posibile, ci, dimpotrivă, că ea ar putea fi cu 
„totul altfel decît este,—gîndire exprimată într'un mod frapant în Horla,. 
„—şi că nu satisface cerinţilor raţiunii şi iubirii; el vede că există o 
„altă lume, sau că, cel puţin, sufletul omului doreşte venirea acestei. 
„altei lumi“. 

„El nu e chinuit numai de lipsa bunului simţ şi a frumuseţei din 
„lumea materială, el sufere şi de spiritul de neunire şi duşmănie din a- 
„ceastă lume. Nu cunosc un strigăt de dezesperare mai sfăşietor,—stri- 
„găt al omului rătăcit care-şi simte singurătatea,—decit expresia dată a- 
„Cestei idei în una din cele mai bune ale sale povestiri, „Solitude“. (A 
cetit'o d. Zamfirescu? E „un soiu de erotism“ în ea ?) 

„Unul din fenomenele care au turmentat mai mult pe Maupassant, 
„Şi la studiui căruia a revenit el de multe ori, e starea dureroasă de 
„singurătate, în care se află sufletul; e existenţa acestei bariere care se- 
„ridică între om şi semenii săi, barieră, cum zice el însuşi, cu attta mai 
„Simţită cu cît apropierea fizică este mai mare“. 

„Ce-l chinueşte dară ? şi ce voia e!? Ce poate răsturna această 
„barieră ? ce poate face să înceteze această singurătate ? Iubirea. Nu iu- 
„birea femeii, această iubire de care e obosit,—ci iubirea pură, spiri-. 
„tuală şi divină. Şi această iubire o caută Maupassant; cătră aceasta, 
„Cătră această liberatoare a vieţii de multă vreme vederată tuturora, se 
„aruncă el cu o sforțare dureroasă, smulgîndu-şi lanţurile cu care se 
„Simte legat.- etc. 

Acestea toate la d. Duiliu Zamfirescu sînt pur şi simplu: „Un 


461 VIAŢA ROMINEASCA 


soiu de erotic“ (Vedeţi, nu „erotic“ pur şi simplu, ci şi mai despreţui- 
tor: „un soiu ds erotic“. Grozav despreţueşte autorul lui Tänase Scatiu! 
pe autorul lui Fort comme la Mort!) 

Vă aduceţi aminte de feoria lui Anatole France, din Le Lys Rouge, 
că fiecare celitor traduce, în felul său, ceiace ceteşte... Şi cum a „tradus“ 
d. Zamfirescu pe Maupassant ! 

Dar iată şi pe d. Mehedinţi cum „traduce“, conform spiritului său, 
întreaga literatură europeană: 

Acum cîţiva ani, în ilustra sa Primăvară literară, a decretat, şi 
d-sa, că: 

„Literatura modernă—şi în deosebi cea franceză—trăia în bună 
parte din adulter, după cum trăeşte vermele din cadavru“. 

Această idee îi place mult lui d. Mehedinţi. Acum, în acelaşi nu- 
măr din „C. L,“ în care d. Zamfirescu vorbeşte de acel „soiu de erotici“, 
d. Mehedinţi se exprimă aşa: 

„In cutare provincie literară a Europei, romanul s'a hrănit şi se 
„hrăneşte de zeci de ani din adulter şi sensualitate, întocmai ca vermele 
„din cadavru.“ 

Şi o s'o mai spue, fiţi siguri, căci e foarte inventiv d. Mehedinţi. 

Ştiţi istoria famburinarului lui Daudet, căruia „i-a venit- într'o 
noapte“ celebra-i melodie pe care o repetă necontenit. 


„Ça m'est venu une nuit!....“ 


Şi lui d. Mehedinţi i-a venit, într'o noapte de profundă cugetare şi 
îngrijorare de soarta Literelor europene, acea admirabilă comparaţie cu 
„vermele din cadavru“,—şi n'o mai poate uita.. Ga lui est venu une 


y: 


Şi poate nici n'am fi scris această lungă, prea lungă... notiță, dacă 
n'am fi voit să relevăm, cu acest prilej, unul din păcatele cele mari ale 
culturii noastre, unul din semnele cele mai caracteristice ale inferiorităţii 
acestei culturi. Vorbim de sentinfe.—-Toată lumea dă sentințe, fără a 
simți obligaţia de a le motiva.—Şi cu ce aere superbe, şi cu ce aere 
profetice | 

Singura grijă a acestor personaje sentenţioase, e de a-şi cizela 
-două luni o sentinţă. — Acesta e „talentul“ lor... „de l'écriture artiste“... 

Şi war fi oare mai bine, pentru respectul de sine, de adevăr şi de 
public, ca, în loc să-şi tot cizeleze sentinţele,— să le motiveze prin fapte. 
prin argumente, prin... intrarea în chestie ? 


INVITA MINERVA... 


O dovadă vie şi îmbucurătoare, de pătrunderea gustului cetirii în 
păturile pănă acum mai puțin accesibile culturii, este fără îndoială 
înmulţirea recentă a aşa ziselor Biblioteci populare. După „Biblioteca 


MISCELLANEA 465 


pentru toţi“ şi „Minerva“, iată acum casa editoare Socec şi C-nia 
venind să dispute antemergătoarelor sale concursul scriitorilor şi tradu- 
cătorilor romîni. Concurența aceasta trebue să ne bucure: Cu vremea, 
ea va folosi deopotrivă şi păturilor populare şi literaturii ţării şi scriito- 
rilor noştri... 

Deocamdată, însă, pomenita concurenţă se manifestă numai în 
forma, foarte puţin interesantă, a unor foi volante, care, plecînd din Bu- 
cureşti, se răspîndesc în toată ţara. Şi, iată cam ce se poate ceti într'una 
din ele, ce ni se trimite cu invitarea „rugăm inserați“: 

„Institutul „Minerva“ a început publicarea unei biblioteci populare... 
Au apărut pină acum trei numere cari nu ne arată însă utilitatea ei, pen- 
trucă nu dă nimic deosebit de ce s'a dat pînă acum. In primul număr 
d. Sadoveanu vine să ne vorbească de Duduia Margareta—vedem şi 
aici încă odată, şi cu părere de rău, cum d. Sadoveanu şi-a comercia- 
lizat manuscrisul; d-sa scrie... scrie mereu, şi dacă te întrebi de ce, răs- 
punsul trebue să-l cauţi la casierul tipografiei...“ 

De sub mantaua acestui critic inciziv, cetitorul inteligent va zări 
numaidecît apărind urechile casierului-tipograf... Oricît de interesant însă, 
în sine, nu acest spectacol ne-a îndemnat să facem citatul de mai jos. 
Atenţiunea ne-a atras-o mai ales următoarea notiţă însoţitoare : Extras 
din „Viața Nouă“, 1 Sept. 

Aşa dar, pecînd esteticul director, d. O. Densuşianu, este pe deplin 
mulțumit de proza casierului-tipograif, pe care o inserează fără nicio re- 
zervă, acesta nu pare deloc mulţumit de publicitatea pe care i-o asi- 
gură menţionata revistă, de vreme ce recurge şi la foi volante..... 


„COMET A“ 


Spirituala comedie de salon a mult talentaţilor noştri poeţi, d-nii 
D. Anghel şi St. O. Iosif, a apărut în editura Socec. (Preţul 1 leu). 


P. Nicanor & Comp. 


Recenzii 


Em. Ur:gorovitza. Schitul Ce- 
rebucului, Edit. Librăriei Naţionale. 
Bucureşti. 

Povestirea d-lui Em. Grigorovitza 
trezeşte, chiar din primele rinduri, în 
sufletul celor ce au avut norocul să 
urce Ceahlăul, viziunea unică a prive- 
liştii, ce se desfăşoară ochiului dela 
poalele Punaghiei: „splendorile eterne“ 
serise în valurile încremenite pe vecie 
ale unei mări nesfirşite, stinci măreţe, 
ce se 'nalță trufaşe sau strinse în 
grămezi rotunde, ca niste fiare uriaşe 
la marginea prăpastiei, lurg deschise, 
în fundul căreia se 'nalţă alte stinei, 
se revarsă alte mări cu valuri fnere» 
menite, privelişti in care fiinţa omului 
se pierde, în perspective nesfirşite, 
umilă, inăruntă, neinsemnată. Ce sint 
luptele şi frămintările acestei mulţimi 
mărunte, ce e un schit dărimat, mălu- 
rat de pe fața pămintului de o frin- 
tură de stincă desprinsă de pe frun- 
tea vreunuia din aceşti uriaşi, încre.- 
meniţi de veacuri în actiaşi atitudine 
trufaşă şi neclintită 2... Ce e viaţa 
noustră de-o clipă în fata veşniciei 
exprimată în graiul mâret al acestor 
privelişti 2... Cu ce imagini trebuese 
zugrăvite scenele, luptele, chipurile şi 
sufletele, pentru ca să trezească inte- 


resul nostru în decorul acesta măreţ!.. 


Istoria iasăşi e o artă, „o poveste fru- 
moasă“, cum zice Anatole France. Dar 
dacă istoricului îi trebue atita talent 
ca să redea în întimplările unei epoci, 
în frămintările unui neam, adevărul 
spiritual şi ideal, pe care-l cerem pen- 
iru ca istoria să ne intereseze, cum 
trebue să fie scrisă o povestire cu su- 
biect istoric, pentru ca să ne concre= 


tizeze acest adevăr in citeva tipuri şi 
scene numai ?!... 

Fu una aş fi preferat să-mi fi poves- 
tit d. Grigorovitza legenda schitului, să 
mă fi facut să trăesc viața pusnicilor 
mărginită la micile preocupări zilnice 
ale cultului, cheltuită în patimi mă- 
runte, mărginită la interesul momen- 
tului, în care ar fi trecut dia cind în 
cînd suflările aspre ale vieții lor din 
trecut; iar în mijlocul traiului banal, 
obişnuit, în care pănă într'atit s'ar fi 
tocit simţul tainei şi al miruculosului 
lumii şi ul vieţii, îucit n'ar fi ştiut 
să-l înțeleagă din graiul măreț al lu- 
cerurilor din jurul lor, ar fi izbucnit 
catastrofa teribilă şi neaşteptală a 
surpării  Detunalei. Dar toate acele 
lupte, in care chipurile nu se intreză- 
resc în învălmășşeală, ce nu redau pri- 
veliştea groaznică, dar măreață, a răz- 
boiului, ce nu sint prilej pentru deslu- 
şirea caracterelor, din care nu se des- 
fac patimile în puterea lor fatală și 
nuiînfrinată 2... Le citim cu greu, cu 
oboseală, şi gindul mereu fuge la pri. 
veliștele acele unice ale decorului, e- 
vocat de autor, pentru a se odihni. 

I. S. 


$ 
*» 


Li 

Ioan Adam. Constanţu Pitorească 
cu împrejurimile ei—Un volum de 
316 pg., București, 1908. Editura „Mi- 
nerva“. Preţul 2 lei. 

In 300 pagini, cuprinzind peste pa- 
truzeci capitole, cunoscutul povestitor 
d. I. Adam ne dă de aslădată o „că- 
lăuză descriptivă“ a primului nostru 
port maritim şi a împrejurimilor lui. 
Peisajele zugrăvite cu un oarecare a- 
vint, dar nu totdeauna lipsite de mo- 


RECENZII 


notonie, sint presărate ici şi colo cu 
excursiuni atrăgăloare şi in alte do- 
menii: cităm legenda bâilor Mamaia, 
povestea lacului Tekir-Ghiol, schiţă a- 
supra vieţii şi activităţii poetului O- 
vidiu, și altele. 

Deşi destinată mai ales marelui; pu- 
blie, pentru care numeroasele şi reu- 
şitele ilustratiuni ce impodobesc vo- 
lumul vor fi negreşit o atracţie deo- 
sebită, opera d-lui Adam cuprinde şi 
pagini de un interes mai substantial, 
cum sint de pildă acelea privitoare la 
populatiunea Dobrogei, din care pa- 
gini extrugem următoarele: 

„In Dobrogea se poate vedea cain- 
to earte deschisă, cum se poate re- 
genera uu neam, prin traiu bun şi in- 
dependenţi sufletească. Acelaşi ţăran 
romin, plecat din mijlocul celorlalți 
tovarăşi din țară, cu tot ponosul de 
leneş şi bețiv şi trăind din învoeli şi 


tainul dela curte, — trecut peste Du- - 


năre şi devenind stăpin pe pămintul 
şi munca lui, ajunge de necunoscut. 

„Oamenii şi-au primenit sănătatea 
prin muncă liberă gi traiu rinduit. Fe- 
tele tuturor s'au luminat de bucuria 
vieții şi increderea ei. E o generaţi- 
une refâcută şi întărită, cure te pune 
pe ginduri“... 

Constatările autorului, care vin să 
confirme aceea ce s'a afirmat de ne- 
numărate ori în această revistă, au 
cu atit mai mare greutate, cu cit el 
trăeşte în contact nemijlocit cu rea- 
litatea faptelor, ocupind de mai mult 
timp o siluaţiune oficială în mijlocul 
populațiunilor pe cure le descrie, şi 
acesta este un cuvint mai mult pen- 
tru a recomanda cetitorilor cartea d-lui 
loan Adam. 

G. K. 


% 
2 


*% 

Const. Giurescu. Noi contri- 
buțiuni la studiul cronicilor moldovene. 
Letopiseţul lui Eustratie Logofătul şi 
Letopisetul  Jatinesc, Cronicile luă 
Grigore Urechi, Simion Dascalul şi 


467 


Misail Călugărul. Bucureşti, Göbl-Ra- 
sidescu, 1908, 1 vol. 80 de 96 p., pre- 
tul 4 ley. 

In această nouă lucrare, d. G. ajun- 
ge la concluzia că cronica lui Grigore 
Urechi nu numa! că s'a pierdut, dar 
a fost necunoscută chiar cărturarilor 
din sec. XVII şi XVIII, care aŭ luat 
drept cronica lui Urechi mai ales cro- 
nica luy Simion Dascalul,—Simion Das- 
calul fiind singurul care într'adevăr 
a cunoscut pe Urechi: „in afară de 
Simion Dascalul, niclunul dintre ero- 
nicari! următori n-a interpolat şi nică 
macar n-a cunoscut cronica lui Ure- 
chi. Incepiod cu anul 1670, data co- 
pi-l celei ma! vechi despre care se 
face menţiune, acela a comisulut Io- 
niţă Racoviţă, copiată de stolnicul 
Constantin Cantacuzino, cronica cu- 
noscută sub numele luy Urechi era la 
început acela a Jul Simion Dascalul, 
fie în forma e! primitivă, sai ca ada- 
usele lui Misail Călugărul, iar mal tir- 
zii, în sec. XVIII, o prescurtare a li- 
topiseţului lui Neculai Costin“ (p. 54). 

Cronica lui Simion Dascalul este o 
compilaţie după cronica lu! Urecbhi, le- 
topiseţul latinesc (un letopiseţ intern 
scris în latineşte pentru străini, nu- 
mit şi leşesc, ca fiind greşit atribuit 
unul Leah, Leșşii fiind cunoscuti ca a- 
utori de cronici în latineşte), letopise- 
tul muldovenese {al lui Eustratie Lo- 
gofătul), letopiseţul unguresc (o tra- 
ducere ungurească a unel cronici mol- 
doveneșii, scrisă desigur în slavoneşfe), 
apoi după scriitorii poloni Bielski şi 
Paszkowski. 

Atit letopiseţul moldovenesc cit şi 
letopiseţul latinesc, scrise înainte de 
Urechi, aŭ fost fireşte folosite de a- 
cest din urmă. Letopisețul moldove- 
nese există însă în două redacțiuni: 
„una mal sumară, cuprinzind istoria 
Moldovei numai păn lu Petru Şchio- 
pul, pe care a întrebuintat:o Urechi, 
şi acela avută de Simion Dascalul, 
care era mal compleclă şi mergea 


10 


468 


păn la Vasile Lupu. Tradițiile alcă- 
tuia un element comun în amindouă. 
Inlăturate de Urechi, care :le consi- 
dera ca nişte simple basme fără nici» 
un interes istoric, ele ati fost repro- 
duse de Simion Dascalul, împreună cu 
arătarea izvorului unde le aflase... Par- 
tea comună a celor două letopisețe 
reprezintă fondul primitiv, provenit 
fară îndoială dintr-un letopiseţ slavon, 
intr'o variantă mai! dezvoltată şi maï 
complectă decit cele cunoscute pănă 
acum. Acel letopiseţ slavon fusese re- 
ductat pe timpul lui Petru Șchiopul. 
Pe baza acestui letopiseţ slavon a fost 
apol alcătuit, probabil tot în timpul 
lui Petru Şchiopul, letopiseţul latinesc, 
Yar mal tiziii, la o dată care nu se 
poate hotări, cel moldovenesc, în re- 
dacţiunea lu! Urechi“ (p. 80—81). 

In astfel de împrejurări, ce ne-a ră- 
mas din Urechi: predoslovia, repro- 
dusă de Simion Dascalul, precum şi 
patru pasaje din cronica acestui din 
urmă în care „se găsesc unele reflec- 
ţiuni şi aprecieri, care denotă că au- 
torul lor era un boer mare“. 

D. G. iochee: „(Cronica lui Urechi) 
nu mal există! Cronica, care dela Mi- 
ron Costin şi stolnicul Const. Cantacu- 
zino pănă acuma, s'a considerat ca 
fiind a lu! Urechi, este în realitate 
cronica lui Simion Dascalul. Urechi a 
fost numai unul din izvoarele sale in- 
terne, alături de letopisețul moldove- 
nesc, de cel latinesc şi de cel ungu- 
resc, astăzi toate pierdute. Compilaţia 
maï dezvoltată, la a cărei! alcătuire 
contribuise, le-a scos din uz şi le-a 
facut să dispară“. 

Caşi în lucrările sale anterioare, şi 
în această lucrare d. G. dovedeşte o 
stăpinire desăvirşită a materialului, o 
metodă ireproşabilă de cercetare şi 
ingeniozitate în ipotezele pe care le e- 
mite, ceia ce ne îndritueşte a privi pe 
acest istoric drept cel mal de frunte 
din tinăra generaţie de istorici. 

G. P. 


VIATA ROMINE ASCA 


Em. Panaitescu. Cronicarul Ra- 
dul Popescu gi „Istoriile Domnilor 
Țării Rominegti“. Bucureşti, Carol 
GObl 1908, 3i pg. 

D. C. Giurescu în „Contribuţii la stn- 
diul Cronicelor Muntene“, București, 
1906, a susținut ca autor al „Istorii- 
lor Domnilor Ţării Romineşti* pe Ra- 
dul Popescu, ful lui Hriza Vistierul. 
D. Em. P. în broşura de faţă, anali- 
zind cu amănunţime pasajul din ero- 
nică, în cure se povesteşte uciderea 
lui Hriza Vistierul de cătră Şerban 
Cantacuzino şi comparind amănuntele 
date cu ştirile pozitive din documente, 
pe care le avem asupra lui Hriza, 
constată  „nepotriviri, cărora nu li 
s'ar putea găsi nici o explicare, dacă 
se admite că Radul Popescu. fiul lui 
Hriza, este autorul cronicei“. Toate a- 
mănuntele cele mai însemnate, pre- 
cum data închiderii, timpul dintre 
primu şi a doua arestare, fuga şi tre- 
cerea peste Dunărea a nevestei şi co- 
piilor rămaşi, sint cu totul neexact 
povestite, ceea ce face foarte greu de 
primit ipoteza că Radul, pe atunci în 
vristă de 25—30 ani, ar putea fi au- 
torul. Broşura dlui Em. P.. deşi e 
numai o lucrare de seminar (Semina- 
rul d-lui Onciu), e totuş o lucrare 
serioasă şi conştiincios făcută. 

A. B. 
+ z + 

Al. Gh. Dimitrescu. Din Ger- 
mania : Intre şcoala primară şi ser- 
viciul militar. Două rapoarte. 1 vol. 
95 p., Bucureşti, 1908, Institutul de 
Arte grafice şi Editură „Minerva“. 

Pentra imensa majoritate a società- 
ţii, şcoala primară este singurul insti- 
tut de cultură; din nefericire cursu- 
rile predate acolo, terminindu-se în- 
tr'o vristă prea fragedă, cunoştinţile 
căpătate ori nu pot fi apreciate în justa 
lor valoare, ori sint falş înţelese, ori 
sint uitate. Dar fiindcă valoarea unui 
individ în lupta pentru existenţă de- 
pinde de puterea de viaţă şi de pre- 


RECE NZII 


469 


CR e 


giitirea profesională ce o are, şi fiind- 
că puterea de viaţă a unei societăți 
depinde de suma energiilor individu- 
ale, iar suceesul ei în lupta de con- 
curenţă cu celelalte societăți e condi- 
tionat de această energie socială, s'a 
impus nevoia dea se căuta cum să se 
sporească puterea de viată a indivi- 
dului. Această complexă problemă, ce 
frămintă lumea germană, precum şi 
soluţiile practice, ce i s'an dat, au 
provocat cele două interesante ra- 
poarte pe care d.D. le publică cu sub- 
titlul sugestiv: Intre şcoala primară 
şi serviciul militar.. E vorba, restrin- 
gindu-se problema, cum să se continue 
şi să se complecteze invăţămintul pri- 
mar spre a nu lăsa fără sprijin şi fară 
un fir conducător în haosul laptei pen- 
tru viaţă, în care e silit să între co- 
pilul, ce se opreşte aici în pregătirea 
lui culturală. 

Din cauză că şcolile de adulţi, deşi 
organizate prin lege încă din 1763, 
nefiind însă obligatoare, n'au dat un 
rezultat apreciabil, s'a ajuns la ideia 
unei transformări a şcoalei aşa ch ea 
să se pună în serviciul lucrătorului, 
dindu-i cunoşiinţile tehnice necesare 
profesiunii sale, şi în acelaş timp, pria 
o potrivită cultură generală. să-l ri- 
dive în ochii săi proprii, făcindu-l să 
simtă importanţa socială a muncii sale. 
Pe baza acestor principii, şi condiţio- 
nate de împreiurările locale, s'au năs- 
cut deosebitele şeoli de adulţi, ajutate 
aşa de mult în extinderea şi inflori- 
rea lor de numeroasele societăţi pen- 
tru cultura poporului, încit rolul sta- 
tului e mărginit la reglementarea 
foarte generală, pentru înlesnirea func- 
ționării lor. Iar pentrucu atitea sfor- 
ţări să nu rămină zadarnice, şi pentru 
ca poporul să poată trage toate fo- 
loasele cu putință, societăţile mai în- 
tăi şi-au mărginit şi precizat atribu- 
tiile şi sfera lor de activitate; apoi 
necesitatea, ca aceste cursuri de a- 
dulţi să fie obligatoare, s'a impus. 


Obligativitatea, cu îndărătnicie combă- 
tută o vreme, azi e admisă, şi toţi ti- 
nerii, pănă la 17 ani, sint obligaţi: a 
urma una din școlile de adulţi recu- 
noscută de comună. D. D. ne arata 
apoi diferitele specii de şcoli. Stopu- 
rile urmărite, programul şi orariul de- 
tailat, ce ne face să vedem cum s'a 
căutat să nu se vatăme interesele lu- 
crătorului, luînd ca tip citeva scoli 
din Berlin şi una din München. 

In rezumat autorul ne-a făcut un a- 
devărat serviciu dind la iveală volu- 
mul său, unde a concentrat fapte şi 
idei aşa de interesante, punind astfel 
în discuţie şi la noi arzătoarea ches- 
tie a organizării şcolilor de adulţi. 

x 

Anuarul XI al societăţii pen- 
tru fond de teatru romin, pe 
anul 1906—1907, Braşov, 1908, Tipo- 
graflia A. Mureşeanu, prețul 2 cor. 

E un elegant volum, care cuprinde, pe 
lingă discursurile ţinute în cinstea lui 
Iosif Vulcan, mort anu] trecut, vre-o 
două couferinţi bine studiate asupra 
teatrului şi importanţii lui, dările de 
samă asupra mersului sorietaței, şi 
lista tuturor membrilor societății. 

M. J. 
2 i La: 

Constantin George Mano. Do- 
cumente din secolele al XVI-leu— 
XIX-lea privitoare la fumilia Mauno, 
662 pp. şi 10 tabele genealogice, F 
Gobl-fi, Bucureşti 1907. 

Trecutul familiilor noastre boereşti 
nu e cunoscut decit în linii generale: 
puţine sint care au avut norocul de 
urmaşi, care să-şi îndeplinească măcar 
această pioasă datorie de a cerceta şi 
de u arăta cine au fost străbunii. De 
la unul din aceşti urmaşi avem bogata 
colecţie de documente asupra familiei 
Mano (Manu). Notiţu istorică cu care 
să deschide volumul e frumos îngrijită, 
poate prea îngrijită, de a căuta ori- 
giuile în tradiţia familiară despre un 
Mano din Italia. 


410 


Dă 


VIAŢA ROMINEASCA 


Volumul mai prezintă un deosebit 
interes şi prin numeroasele reprodu- 
ceri de documente, peceţi şi mai ales 
portrete. 

Cu deosebită atenţie se var citi pa- 
ginile scrise—nu se dă numele auto- 
rului—peniru marele vornic Jancu 
Manu, „un mare caracter“ din înce- 
putul vieţii nostre contemporane, mare 
agă al Poliliei pe timpul mişcării de 
la 1848 şi caimacan la 1858; o bio- 
grafie scrisä cu multă câldură şi 
simpatie. 

M. T. 
+ R $ 

T. A. Bådărăn. Organizarea şi 
vaja animalelor descrise pe înțălesul 
tuturor. Iaşi 1908, Editura Librăriei 
Iliescu, Grossu & Comp. Prețul 7 lei. 

E o adevărată îndrăzneală atit din 
partea autorulni cit şi a editorilor de 
a da la lumină o carte cu continut ştiin- 
tific, serisă în romineşte și destinată 
altui publie cititor decit şeolarii, Căr- 
tile de acest fel sînt rari. De obiceiu 
publicul care se interesează de pro- 
blema științifică, se adresează cărților 
străine, asa încit un publice cetitor pen- 
tru cărţile rom'nesti nu există. Cito 
neajunsuri decurg din această situaţie 
ne putem uzor inchipui. Unii profesori 
universitari, de exemplu, au căutat să-şi 
tipărească cursul; pentru a-i asigura 
o disfacere mai înlinsi, ei au adaogat 
pe copertă: „pentru studenții univer- 
sitari și cursul superior de liceu.“ Din 
condescență pentru colegi ori amici 
comisiunile pentru aprubareu de cărți 
didactice le-au admis in învâţămint, şi 
poate că aici trebue căutată explica- 
rea fenomenului că, cu toate reduce- 
rile făcute in programa scoalelor se- 
cundare, publicul strigă că progra- 
mele sint incareate. 

Cartea d-lui T. A. Bădărău cupriude 
520 pagini text şi la urma pe 20 pa- 
gini un index alfabetic; planul urmat e 
metodice ca pentru şcola... ul. Bădărău 
caută în primul rînd să dee «ctitorilor 


cunoştinţi zoologice, descriind organi- 
zarea şi vieaţa animalelor, şi eomplec- 
tează cu modul aceata lipsurile dia în- 
vățămint ; în al doilea loc d-sa caută să 
uşureze orientarea în chestiunile biolo- 
gice, şi fiecare capitol arată eetitorului 
însemnătatea uriașă a genialei conecepţi- 
uni a lui Darwin ; spre sfirşit intilnim 
chiar descrierea pe scurt a teoriei tran- 
sformiste. Graţie numeroaselor figuri, 
împrăştiete, am putea zice, cu oarecare 
lux în toată cuprindarea cărţii, înţă- 
legerea structurii animalelor şi a func- 
ționării organelor e foarte uşoară. Car- 
tea e menită să aducă reale servicii 
celor care ar consulta-o, şi trebue fe- 
licitaţi atit autorul cit şi editorii pen- 
tru sacrificiile ce le-au făcut cu da- 
rea ei la lumină. 
Dr. P. B. 


+ 
* + 


A. Müller-Gattendrunan. Gö- 
tzendämmerung. Ein Kulturbild aus 
dem heutigen Ungarn. Dritte Auflage, 
Wien-Leipzig, 1908. 

Succesul acestui roman, a căruia a 
treia ediție apare abia trei luni după 
cea dintâi, nu se datorește însuşirilor 
sale estetice. Autorul nici nu urmăreşte 
scopuri estetice, ci, în forină de romar, 
ne dă o istorie politică şi culturală a 
Ungariei din ultimii ani. Forma de 
roman îi dă numai putinţa do a fi 
mai franc în abreciarea caracterelor 
şi actelor diferitelor personaje politice 
ale Ungariei de azi, care se ascund 
sub pseudonime străvezii. 

Şi aceste personaje sint: Feyervary, 
Kristofy, Apponyi, Polouşi, Fr. Kos- 
suth (Komory, Dr. Desroh, Dr. Boldcg, 
etc.).... 

Autorul, d. A Muller-Guttenhrunn, 
este un german din Ungsria, care insi 
demuit locueşte în Viena. Pătruns de 
mindria naționalá germană, indigoat 
de laşilatea Nemţilor din Ungaria. 
cari—membri ai unui corp naţional 
de 700 milioane de suflete—afoctează 
un patriotism maghiar şi Isi tradeazi 


RECENZII 


—— e comm re ae 


limba și tradiţiile culturale în favoa- 
rea unui mic popor de 7 milioane,— 
autorul îndeamnă pe conaţionalii săi 
la luptă impotriva şovinismului ma- 
ghiar, în unire cu celelalte naționali- 
tăti din acest stat poliglot, şi mai ales 
în unire cu Românii. 

Fabula romanului este foarte simplă. 

Eroul romanului. un şvab din Ba- 
nat, Georg Trautmann, care de tinăr 
a fost silit să plece din ţară, şi face 
o strălucită carieră de inginer în Anglia 
Şi America. 

Crescut astfel în ufară de utmosfera 
„idolatriei“ naţionale,Georg Trautmann 
se întoarce în patrie, ca om matur, 
se entuziasmiază de ideia de a-şi servi 
tara prin vaste lucrări de canalizare 
a Dunării,—dar nu poate face nimic 
util, nu poate macar duce o viaţă 
compatibilă cu demnitatea lui deom, 
—numui fiindcă e neamţ, şi vra să 
rimină neamț,. 

In acest cadru ni se desfăşoară viaţa 
socială, pe toate treptele ei, peripe- 
ţiile luptelor politice din ultimii ani, 
condiţiunile iatolerabile de viaţă pen- 
tru naţionalităţile Ungariei, și nu nu- 
mai pentru ele, dacă ele sint opri- 
mate politicește,— țărănimea maghiară 
însăşi e aruncată în mizerie neagră, 
în ignoranță şi robie. 

Opresiune, sărăcie, lipsă de cultură, 
corupțiunea unei clase dominante de 
„gentri“, lipsită de temelie morală şi 
de reala forță sorială,—această tristă 
realitate se ascunde în dosul fațadei 
înșelătoare de zgomotos patriotism 
oficial. 

Autorul are multă simpatie pentru 
Romini, şi îi dă ca exemplu Nemţilor. 

Dupăce descrie un sat rominesc, el 
spune de pildă: 

„Cine nu este orbit de prejudecată, 
„trebue să vadă chiar în mărturiile 
„acestea ale unei culturi romanice (ar- 
„hitectura caselor ţărăneşti) dovada, 
„că acest popor face parte din sfară- 
„măturile Daciei lui Traian, ci el este 


471 


„poporul primordial (Urvolk) al a- 
„cestei țări. El a fost sărac şi robit, 
„dar cu încetul s'a deşteptat din som- 
„Du-i bimilenar..... El rezistă calăului 
„statului Ungar mai bine decit Sva- 
bii“.... (p. 32). 

E o carte, care trebueşte cetită de 
toți cari vor să cunoască adevărul a- 
supra Ungariei de astăzi. E bine să 
o cetească la noi şi aceia, care con» 
fundă simţul național cu zenofagia. 
Poate îşi vor da seamă, unde aceasta 
poate duce, chiar din punctul de ve- 
dere al culturii naţionale. 

C. Sr. 
* ia ij 

Jean-Pani Nayrac. La Fon- 
taine. Paris, 1908. Henri Paulin et Co. 
Prix 5 francs. 

Un nou volum asupra marelui fa- 
bulist francez, după studiile lui Taine, 
Sainte- Beuve, Bruneticre, Faguet, Lan- 
son, Paul Mesnard sì alții, ca să nu 
amintim decit pe cei mai mari, —e 
cam greu să nu-l] ei în mină cu oa- 
recare neincredere... Ce se mai poate 
spune nou despre La Fontaine, după 
ce au cugetat asupra lui şi au scris 
criticii cei mai de frunte ai Franţei ?... 

Dar cînd ai închis volumul, vezi că 
nu l-ai cetit degeaba, că, cu toate mi- 
cile nemulțumiri pe care le ai pe ici 
pe colea, o nouă figură a lui La Fon- 
taine, mai hine accentuată, mai com- 
plectă, a răsărit cu încetul din pagi- 
nile cînd greoae și sterpe, cind bo- 
gate şi interesante ale lui J. P. Nayrac. 

Şi tocmai aceasta a urmărit autorul. 

Din citirea operelor şi scrisorilor 
lui La Fontaine, din studiul rieţii şi 
sufietului lui, autorul şi-a format des- 
pre caracterul şi firea marelui „Bon- 
homme“ o pârere întructiva diferită 
de a predecesorilor săi,—şi această 
fizionomie nouă a fabulistului voeşte 
să ne-o dee în studiul său. 

Ceia ce aduce nou în lucrarea sa 
J. P. Nayrac, pe lingă metoda rigu- 
roasă psihologică de cercetare, este 


472 


VIAȚA ROMINEASCA 


că, pentru a aprofunda pănă în cele 
mai intunecoase adincimi sufletul ma- 
relui artist, autorul nu se bazează nu- 
mai pe operele cele mai insemnate 
ale lui La Fontaine, ci dă un loc mult 
mai larg, în cercetările sale, cores- 
pondenţei particulare, poeziilor ușoare, 
ocazionale, baladelor, „epistolelor“, e- 
pigramelor şi celorlalte manifestări 
mărunte şi zilnice ale sufletului fubu- 
listului. Căci, după cum cu dreptate 
spune autorul, dacă operele mari ne 
arată unitatea conştiinţii unui serii- 
tor, ne dezvălue tendinţile tari şi du- 
rabile ale sale, apoi operele sponta- 
nee, acele care nu au fost cizelate şi 
muncite mult, ne dau mai bine omul, 
intrucit ele sint lipsite de orice cal- 
cul şi de orice ipocrizie interesată. 
Surprindem oarecum în operele spon- 
tane manifestările adevărate ale per- 
sonalităţii, tot ce omul are mai per- 
sonal şi mai original. 

Asta nu însamnă că J. P. Nayrac 
nu se folosește deloc de operele „de 
longue haleine“ ale fabulistului fran- 
cez; el le utilizează, dar numai în al 
doilea rind şi numai cu izvoare de in- 
formaţii pentru cunoaşterea sufletului 
scriitorului. 

Cit despre opera în sinc şi pentru 
sine a lui Lu Fontaine. ea nu-l inte- 
resază pe Nayrac: el face psihologie, 
nu critică literară. Aşa că valoarea 
artistică a scrierilor lui La Fontaine, 
autorul o ea ca stabilită, nu caută s'o 
scoută el în relief, şi nici nu anali- 
zeuză opera marelui fabulist. 

Pentru studiul său, foarte sistema- 
tie de altfel, J. P. Nayrac îşi fixează 
dinainte cadrele în care se va mişca: 
ele sint titluri generale din orice tra- 
tat de psihologie ; găsim astfel capi- 
tole ca: „Memoria lui La Fontaine“, 
„Imaginaţia lui“, „Sensibilitatea“, Vo- 
ința, „Caracterul“, etc... 

Acest sistem, care desigur are a- 
vantajele sale, prezintă şi oarecare 
inconveniente: pe lingă aerul de a- 


ceia ce s'a obişnuit a se numi in sti- 
listică  „meditaţiune artificială“, pe 
care-l dă întregului studiu, apoi mai 
sileşte pe autor să ne dea unele ca- 
pitole în care să se dovedească lu- 
cruri așa de elementare, cum e acela 
din capitolul despre „Memoria lui La 
Fontaine“, în care autorul, pe baza a 
o mulţime de exemple şi citaţii, do- 
vedeşte că La Fontaine are memorie 
pentru tot ce-l interesează şi nu are 
pentru tot ce nu intră în preocupările 
lui !... 

Dar, să urmărim în linii mari stu- 

diul ingrijit şi conştiincios al lui J. 
P. Nayrac. 
m Dupâce arată factorii eredității lui 
La Fontaine, Nayrac se ocupă cue- 
voluția fizică şi psihică a fabulistului: 
el ne desvălue aplecările marelui „bon: 
homme“ câtră viaţa uşoară şi liră 
griji, plăcerile cetirii, în special a po- 
vestirilor de amor, lipsa de sentimente 
pentru soția şi copilul său ; apoi gre- 
utăţile materiale prin care trece şi 
luptele începuturiioc ca scriitor pănă 
la vrista de 4% de ani, cind apar pri- 
mele povestiri, urmate după trei ani 
de primele fabule, cind caracterul lui 
La Fontaine e format şi geniul lui de- 
săvirşit. 

Dela familia mamei sale La Fon- 
tainne a moștenit mai ales însuşiri: 
în familia aceşteia erau în general oa- 
meni deştepţi, vii şi cunoscuţi prin 
longevitate; despre tatăl său a moş- 
tenit oarecare defecte: lenea, proli- 
xitatea şi risipa. Ca om era stingaciu, 
naiv şi foarte distrat; greoiu în miş- 
cári, dar viu ca inteligență. Incă de 
tinăr s'a arătat iubitor de mincare, 
de băutură şi de femei. Cu toate a- 
cestea, foarte mult iubea și admira 
antichitatea, şi la vrista de 20 de ani 
era erudit. Dintre franceji admira şi 
citea mai ales pe Malherbe, Voiture, 
Marot şi Rabelais. 

Dintre facultăţile sufieteşti, imagi- 
naţia e foarte bogată la el; imagina- 


RECENZII 


Va lui La Fontaine se caructerizază 
prin tendința de a concretiza ; el ex- 
celează la punerea în scenă ; nu poate 
însă utiliza imaginaţia pentru scene 
mari, de aceia poate şi-a ales mai cu 
sumă fabula, în care excelează. El ars 
multă fineţă şi vede răpede comicul, 
mai ales comicul situaţiilor; tipurile 
iui sint psihice, nu fizice, ceia ce da» 
notă o mare putere de a pătrunde în 
suflete. Sensibilitatea lui La Fontaine 
e foarte delicată: totul îl impresio- 
nează şi îl pasionează; e un afectiv, 
dar de oatectivitate trecătoare, puțin 
durabilă. Voinţă nu prea are; e uşu- 
ratic și nestatornic. 

In concepţia asupra vieţii La Fon- 
taine e optimist : uneori apare ca un 
futalist. Ca psiholog e un fin analist 
şi uuto-analist. In opera lui se găsesc 
presurate foarte interesante observaţii 
asupra simţurilor, pasiunilor, vuinţii, 
asupra timiditătii, a geloziei, etc. 

Ca om în societate e greoi, distrat 
şi adesea ridicol ; dar îndată ce-l in- 
tereseuză ceva, se înflăcărează, şi a- 
tunci e foarte interesant. Ca suflet, e 
un egoist, care uită repede binele ce 
i se face,—dar tot aşa de repede şi 
răul. Lenea, slăbăciunea şi indolenţa 
sînt cele trei defecte obişnuite ale lui. 

Luat în totul La Fontaine e un ca- 
racter multiplu și foarte variat. Ast- 
fel autorul, pentru a caracteriza acest 
suflet, ni-l prezintă ca: a) un sensual, 
b) vizual-motor, c) egoist, d) medita- 
tiv, e) inconsecvent şi f) impulziv. Cu 
aceste variate feţe ale caracterului 
său, La Fontaine e „reprezentantul 
cel mai pur al spiritului francez“,— 
şi poate tocmai de aceia unul din cel 
mai mari scriitori ai Franţei. 

» 

Jean de Gourmont. Henri de 
Régnier et son oeuvre. Paris, 1908. 
Societe du Mercure de France. Prix 0.75. 

E unul din cele mai interesante vo- 
lume din biblioteca „Les hommes et 
les idées“ pe care o editează marea 


473- 


revistă franceză „Mercure de France“:. 
Cunoscutul literat şi critic Jean de 
Gourmont ne dă un studiu asupra 
fruntaşului poeziei simboliste franceze, 
Henri de Régnier. 

Autorul nu intră în analiza amănun-- 
tită a sufletului şi operelor poetului. 
Nici nu se poate face în şeptezeci de 
pagini un studiu complect asupra unui: 
scriitor atit de fecund şi de variat.. 
cum e Henri de Régnier. Totuşi fn a- 
ceastă privire repede, J. de Gourmont: 
imbrățişază toate manifestările activi- 
tății literare a lui H. de Regnier şi. 
ne dă şi oarecare date asupra vietii 
poetului, fixind în linii mari şi evolu- 
ţia sufletului său, cum eu transpiră 
din volumele ce apar aproape în fie- 
care an, pănă la deplina lui maturitate. 

Henri de Régnier, care în curind 
împlineşte 44 de ani, a colaborat la 
primele reviste în care curentul sim- 
bolist a început a se afirma, ca un 
fel de „dizidenţă“ a parnasianismului,. 
evoluind din acesta supt influența idei- 
lor filosofice ale lui Kant, Hegel, Schou- 
penhauer şi Ilartmann. A fost timp 
de zece ani admiratorul lui Mallarmé 
şi frecventatorul cel mai asiduu al 
reuniunilor ce se făceau Marţi sara la 
el, a cunoscut pe Sully Prudhomme şi 
pe Leconte de Lisle, şi a fost prietin 
cu Hâredia, pe a căruia una din fiice 
—poetă şi eu—a luat-o în căsătorie. 

In primele timpuri, H. de Régnier 
a fost influenţat de poeţii de pe a- 
tunci şi mai ales de Mallarmé, dar 
mai apui s'a liberat de orice influenţă 
cu apariţia volumului „Poèmes Anciens 
et Romanesques“ (1890) personalitatea 
sa e pe deplia formată. Incepind dela 
această dată mai ales, Jean de Gour- 
mont caracterizază în scurt volumele 
de versuri ale lui H. de Régnier, ana- 
lizind mai amănunţit citeva poezii care 
i se par mai caracteristice. 

Poezia lui H. de Régnier este, după 
expresia lui Jean de Gourmont, „gla- 
sul unei rase“: în ea găsim toate du- 


414 


rerile şi bucuriile mute de veacuri ale 
unui neam ; eu ne emoționează nu nu- 
mai prin emoția proprie a poetului, 
ci şi prin reflexul obscur şi ladepăr- 
tat al suvenirelor atavice. H. de 
Regnier e un om de gindire şi tot- 
odată un poet cu o viziune foarte 
preciză, care se tradează prin imagini 
reale şi de o mare minuţiozitate. Poe. 
zia lui e o muzică precisă şi vagă tot- 
odată, un fel de radiare care te cu- 
prinde şi te învălue pe nesimţite; ea 
se caracterizază printr'o mare putere 
de sugestiune și printr'un fel do in- 
tuiție misteriousă, ce nu se poate de- 
fini. dar pe care o simţi din fiecare 
pagină. 

Limba lui H. de Regnier e bogată 
şi armonioasă, compoziţia metodica, 
poetica foarte simplă. Cu mijloace 
simple el redă cu aceiaşi tărie reali- 
tățile cele mai concrete şi gindirile 
cele mai abstracte. 

Ca povestitor și romuncier H. də 
Régnier ne apare ca un stilist nein- 
trecut, foarte minuțios în analiza su- 
fletului omenesc şi în notarea tuturor 
nuanțelor şi finețelor, ştiind totodată 
să conducă cu îndemănare și intriga, 
care la el e de ubiceiu dublă şi prin 
urmare mai apropiată de viaţa reală. 

H. d Régnier a scris şi critică, fiind 
mai mulți ani redactor la partea li- 
terară de la „Mercure de France“. unde 
scrie şi azi. Studiile lui asupra lui 
Michelet, Vigny, Hugo, Mallarmé şi 
alții sint foarte interesante prin ob- 
servaţiile juste şi prin inţelegerea a- 
dincă a operelor şi a sufletelor scrii- 
torilor. A ţinut în America mai multe 
conferinţi literare-—asupra lui Vigny, 
Verlaine, asupra simbolismului, a par- 
nasianismului, etc.—, care toate au 
fost foarte apreciate. 

Astfel opera lui H. de Regnier e 
foarte bogată şi variată, una din cele 
mai importante printre acele ale scri- 
itorilor generației lui. Bupa 

Volumul are şi o „fotografie a poe- 


VIAȚA ROMINEASCA 


——_— 


tului si un drăgălaş aulograf, pe care 
ne facem plăcerea de a-l transcrie: 


Le vrai Sage est celui qui fonde sur 
[le sable 

Sachant que tout est vaia dans le temps 
[éternel 

Et que même lamour n'est guère 
[ plus durable 

Que le snuffle du vent ou la couleur 
[ du ciel. 


M. C. 


+ * 

Michel Hakonuine. Oeuvres. 
Les ours de Berne et lours do Saint-Pe- 
tersbourg (1870) Tome II.— Lettres à un 
Francais (1870).— I/empire Knouto- 
Germanique 1910—1871. P. V. Stocek, 
Paris. 1907. Bibliothèque sociologique. 

Ar fi zădarnică o expunere com- 
plectă a ideilor ce formează sistemul 
lui Bakounine, deoarece chiar baza 
lor e defectuoasă. 

Bakounine s'ar putea caracteriza ca 
un spirit romantic, atit in activitatea 
sa teoretică, cit şi în aceea de luptă- 
tor în mişcarea proletariatului. E un 
spirit romantic în senzul că nicăiri la 
dinsul nu se găsesc urmele vreunei 
manifestări de realism. W. Sombart 
are o observaţie adinc cugetată: A- 
narhismul, ca concepție ideologică, e 
expresia unei țări, unde domneşte pro- 
prietatea ţărănească, şi nici nu pate 
prinde oarecare rădăcini decit fn- 
tracesto condiţii.  Bakounine poate 


„servi ca o ilustrație a acestei,afirmări, 


căci sub aparenţa sa socialistă, el e 
un individualist. Chiar profesiunea sa 
de credinţă socialistă se îndepârtează 
de ceea ce insemnează în mod obiş- 
nuit cuvintul socialism, prin care de 
obiceiu înţelegem marxismul. 

Prin socialism, Bakounine tnţelege 
acele concepţii şi mişcăii sociale, care 
au ca ţintă nimicirea exploatării, ori 
de ce natură ar fi exploatarea şi ori 
prin ce mijloc s'ar ajunge la acest re- 
zultat. El vorbeşte de socialismul tin- 
zind la întărirea proprietății tărăneşti 
individuale, deoarece ţăranul urăşte 


RECENZII 


orice măsură care îi ia o parte din 
produsul munrii lui, după cum vor- 
beşte de socialismul izvorit din idea- 
lul proletar. 

Bakounine' nu numai legitimează 
proprietateu ţărănească, dar se arată 
partizanul perpetuării ei şi, conform 
concepţiei lui, denumeşte de socialiste 
mişcările ţărăneşti, care au fost în- 
dreptate în contra asupritorilor lor, 
în diferitele perioade istorice. 

Intreaga activitate a lui Bakouvine 
se razimă pe idealul său: libertatea. 
Această libertate, crede el, va fi ctg- 
tigală de muncitorii proletari, prin re- 
ulizarea programului comunist, iar de 
cătră clasa ţărănească va fi cîștigată 
prin alte măsuri, păstrindu-se proprie- 
tatea individuală. „De unde le-a venit 
lucrătorilor această pretenţie pe cit 
de ridiculă, pe atit de arogantă, tot 
atit de nedreaptă, pe cit de funestă, 
de a impune idealul lor politic şi so- 
cial celor zece milioane de ţărani 
(Franceji), care nu-l voesce“ (pag. 240). 

Dar nu trebue să credem, că Ba- 
kounine se afundă în cercetarea ten- 
dinților, care cirmuese producţia a- 
gricolă, şi care fac cu putinţă menti- 
nerea proprietăţii ţărăneşti... El nu 
se prea încurcă cu mult balast eco- 
nomie ! 

Deşi el invoacă necesitatea unor 
programe deosebite, pentruca aceste 
două categorii economice muncitoare, 
proletarii și ţăranii, să ajungă lu do- 
bindirea libertăţii depline, zdrobind 
formele de exploatare, e departe de 
a fi pus chestia eu claritatea nece- 
sara importanței ei. Mai mult îiucă, 
el se contrazice de la o scriere la 
alia. Pe deoparte crede că va tri- 
umfa idealul socialist al proletarilor 
şi că întemeetorul organizaţiei socia- 
liste va fi proletariatul revoluţionar, 
care vu fi nevoit să învingă celelalte 
clase sociale, şi pe de altă parte e 
adversarul ireductibil al oricărei mă- 
.suri impuse, fie chiar şi de proletari- 


415 


atul muncitor, celorlalte clase, care 
nu pot fi socialiste. E rrăjmaş ne- 
împăcat al oricărei organizaţii, care 
izvorăşte din principiul de autoritate. 

Intregul sistem al cugetării lui Ba- 
kounine porneşte dela două greşeli 
mari, din care cauză întreaga lui a- 
ctivitate a trebuit în mod necesar să 
fie sterilă: 1) O concepție fantastică 
a revoluţiei şi 2) Nepriceperea ucţiu- 
nii legalitare, a luptei legale. Ca re- 
zultat al acestor erori e anarhismul. 

1) Credinţa sa e că revoluţia e un 
panaceu universal, şi pentru transfor- 
marea societăţii, organizată în clase 
antagoniste, e de ajuns propaganda re: 
volutionară-unarhistă. Iluzia sa se ra- 
portă atit asupra eficacităţii, clt şi a- 
supra originii revoluțiilor. După in- 
terpretarea economică a istoriei, revo- 
luţia nu-i decit ultimul termen al u- 
nei serii de transformări economice, 
cind vechile raporturi juridico-politice 
şi instituţiile, care le garantează, in- 
tră în conflict cu noile puteri produ- 
cătoare, care s'an dezvoliat în sinul 
vechii societăţi, şi aceasta a devenit 
prea îngustă pentru ele. 

Cită vreme clasele, în care e împăr- 
tita societatea, nu au variat în rapor- 
turile lor reciproce, atita timp orice 
iucercare revoluţionară nu va putea 
transforma organizaţia existentă, căci 
nu s'a produs dezechilibrul între sta- 
rea de fupt şi ordiaea de drept. 

Anarhismul presupune că revolv- 
tiile pot fi produse printr'un pla. 
combinat în mintea cuiva şi apoi răs- 
pindit prin propagandă, pe cind ele, 
în realitate, sint nişte rezultate ale 
unei situaţii date,  născindu-se din 
cauze obiective. Concepţia nerealistá 
a revoluţiei se transformă la Bakou- 
nine in „putschismul“ revoluționar. 

2) El e adversarul votului univer- 
sal şi al organizării muncitorilor ca 
partid politic, căci aceste măsuri de 
luptă legali slăbese sentimentul re- 
voluționar. El disconsideră acţiunea 


416 


Dai 


legulitara a proletariatului german, 
căci trece de orizontul gindirii ini. 

Dar tocmai mişcarea pur revoluţio- 
nară a muneitorimii a fosti prima ei 
formă de manifestare şi constitue mai 
mult un simptom al lipsei de matu- 
ritate, şi revoluţionarizmul dispare în 
măsura în care experienţa proletaria- 
tului creşte. 

Activitatea lui Bakounine, privită 
din acoste puncte de vedere, justifică 
apreciarea unuia din fundatorii mar- 
xismului, care spunea că anarhismul 
lui, în loc de a folosi proletariatului, 
face jocul reacţiunii. Direcţia „Ba- 
kouninistă“ ar iosemua un adevărat 
regres, tradueindu-se prinir'u risipă 
de puteri şi de timp. 

* 


Jean Cruet. La Vie du droi et 
l'impuissance des lois.—Bibliothèque 
de philosophie scientifique, Paris. Er- 
nest Flammarion. 1908. 

Cu trecerea vremii, idei, odinioară 
îndrăznețe, se răspindesc în conştiinţa 
publică, pentru care ele dovin drep- 
turi ciştigate. 

Această reflecţie ne-o sugerează car- 
tea lui J. Cruet, în care acesta res- 
pinge concepţia raţionalistă în drept, 
după care mintea, prin dogmatismul 
sistemelor, transformá după voe viața 
socială,—şi admite că desvoltarea is- 
torică se face din cauze obiective. 
Deşi nu e un materialist, totuşi i se 
pare evident, că mersul istoriei se im- 
pune conștiinților individuale. 

J. Cruet e un partizun al părerii, 
după care societatea e un izvor spon- 
ten de drept, şi socoteşte că deza- 
cordul între legea scrisă şi viaţa zil- 
nică este perpetuu şi inevitabil. Legea, 
fiind o manifestare a unui anume e- 
chilibru social, cu trecerea vremii în 
mod fatal ajunge să fie incongruentă 
cu viața zilnică, care scapă de sub ră- 
țeaua generalităţilor sale. 

Exprimind anumite trebuinţi, legis- 
lația unei epoci devine nepotrivită 


VIAŢA ROMINEASCA 


pentru interesele, care n-au putut fi 
prevăzute în momentul alcătuirii ei. 

Pe lingă legea scrisă, societatea cre- 
ază un drept uzual, care se menține 
lătoralnic şi chiar de multe ori im- 
potriva textelor. Din trebuintile ne- 
prevăzute de legiuitor, din obiceiuri, 
din curente, care cireulă în jurul Ji- 
terii legii, ca vremea se formeuză 
norme, ce se întăresc în conştiinţa 
poporului şi. impunindu-se, ajung să 
se prefacă în texte serise. 

Se poate astfel spune că viaţa so- 
cială experimentează dreptul, mai in- 
nainte ca acesta se se prefacă în lege 
scrisă. „Legea e pentru natiune un 
mijloc comod de a lua conştiinţa de 
cutumele sale“. 

Puterea neistovită a energiilor in- 
dividuale nu trebue stingherită, căci 
din desvolturea şi cooperarea lor re- 
zultă o putere uriașă şi această viaţă 
socială în practica ei e conţinutul pu- 
ternic al formelor de drept. 

Avrălindu-şi părerile sale în ce pri- 
veşte ideia de suveranitate, J. Cruet 
arată importanta sindicatelor, organi- 
zații economice ale muncitorimii, în. 
transformarea înţelesului acestei na- 
ţiuni: „Arbitrajul obligator are de e- 
fect transformarea contractului de 
muncă într'o regulamentare hotărită 
de o autoritate superioară părților, 
după cum autoritatea politică este su- 
perioară cetățenilor. 

„Dintr'o convenţie liber făcută intre- 
două părţi, noi vedem astfel, că in 
mod progresiv contractul de muncă 
devine o lege votată de o majoritate, 
dacă nu impusă de o minoritate ac- 
tivă unei majorități pasive“. 

Raporturile juridice, continuă Cruet, 
sint o funcţie a realităţii sociale, în 
care sau produs. Indivizii şi clasele 
sociale caută justificarea acţiunilor lor 
in teorii juridice, morale, ete., care 
iau aparenţa unor adevăruri aprioris- 
tice. Activitatea practică, refleclindu-se- 
în rațiune, determină alcătuirea unor 


RECENZII 


conceptii, care s'o justifice, şi aceste 
sisteme ideale, prin care omul vrea 
să-şi dee samă de activitatea sa, iau 
forma unor adevăruri absolute. 

Asifel judeeata omenească crează 
nişte iluzii, în care diferitele generaţii 
cred. la loc ca aceste concepţii să fie 
considerate ca produsul unor impre- 
Jurări determinate, dinpotrivă lor li se 
atribue puterea magică de a cirmui 
reulitatea obiectivă. 

J. Cruet însă nu-i compleci. Iluzia, 
ce o sufere mintea omenească, crezind 
că concepţiile astfel formate exprimă 
raporturile obiectiva dintre lucruri 
ridicindu-le la rangul unor principii 
absolute, — nu puate dura infinit de 
mult.” Cu trecerea vremii omul iu- 
cèpe să cerceteze şi propriile lui ilu- 
zii, şi inteligenţa lui analizează la rin- 
dul lor aceste concepţii justificative, 
căutind producerea lor în legătură cu 
împrejurările ambiante. 

Judecata omenească dezabuzată se 
emaancipează privind lucrurile cu ochii 
criticii şi, reflectindu-se asupra sa ln- 
săşi, analizind propriile produse ale 
spiritului omenesc, judecata ajunge să 
conceapă raporturile reale între lu- 
ceruri. De-acum mintea, ştiințificeşte 
disciplinată, nu mai alcătueşte justifi- 
cări, în care apoi să creadă singură... 
Ea îşi distruge idolii, pe care-i crease. 

intrun ait capitol, J. Cruet arată 
că legea este expresia diferitelor in- 
terese în luptă. Uan text de lege nu 
ate valoare în sine; el nu o capătă 
decit dacă este cineva in dosul lui, 
care prin propria-i energie să-l valo- 
rifice, insuflindu-i viaţă. Conținutul 
legilor nu-l formează legiuitorul, ci e- 
nergiile sociale, care se servesc de 
dinsele in anumite scopuri. 

Modul cum concepe el transformă- 
rile revoluţionare aminteşte concepţia 
materialistică u istoriei, intru cit ele 
le consideră ca izvorind din motive o- 
biective. Totuşi J. Cruet nu e un ma- 


417 


terialist. Pe cind, după concepţia ma- 
terialistă, modificările latimplate în 
infrastructura societăţii, adică modifi- 
cările ce le sufere echilibrul între cla-: 
sele existente,—clase considerate ca 
diferențieri economice,—atrag cu din- 
sele revoluţionarea intregii suprastru- 
cturi, în care se reflectează trebuin- 
tilo ideale ale claselor ce compun in- 
frastructura economică ; J. Cruet deşi 
crede că într'o transformare revolu- 
ționară o anumită stare de fapt se 
traduce într'o stare de drept, însă el 
nu arată dacă priveşte aceste elemente 
active, ce reformează societatea, ca al- 
cătuind ceia ce se denumește infras- 
tructura economică. El nu lămurește - 
dacii în dosul fiecărei clase revoluţio- 
nare se arată un element economic. 

Astfel, acest scriitor nu caută pu- 
terea mişcătoare a istoriei, în siste- 
mele prin care oamenii vreau să-şi 
explice lucrurile, ci dă întăetate tai- 
nicei vieţi zilnice. laiă însă cum a- 
preciază J. Cruet materialismul istoric :: 

„«.„Dar la adepții materialismului 
istoric se găseşte adesea această parte 
de idealism, care consistă în a socoti 
ca udevăr demonstrat o ipoteză numai: 
plauzibilă. 

„Este intr'insul. cum a spus Tarde, 
o travestire pozitivistă a spiritului de- 
himeră“. 

Vorbind despre codul Napoleon, 
explică răspindireu lui fără samăn, din 
cauză că în țările unde a fost intro- 
dus, existau tendinţi, ce-şi găseau 
expresia in această codificare, însă 
Cruet nu arată precis natura acelor: 
tendinţi, care găseau gata „formula 
unui drept elaborali în mod obscur“: 
în sinul acelor naţiuni. Acest lucru 
se explică mai limpede, arătindu-se 
că răspindirea acestui cod a fost ur- 
marea răspindirii mondiale a civili- 
zatiei capitaliste. 

I N. 


Revista Revistelor 


pt 


Luceafărul (Septembrie şi Oc- 
4orubrie).—Frumoase poezii de Octa- 
vian Goga: Cosaşul, Prima lux, Ră- 
sună toaca,—toate „din volumul ce 
se vu pune svb tipar“, cum spune au- 
torul într'o notiţă,—volum pe eare îl 
aşteptăm cu plăcere şi, împreună cu 
noi, credem că tot publicul romin. 

Nămăuâtorni.—Septembrie. 

Cetitorii işi aduc aminte, că în dis- 
cuția asupra democralismului, d. A. 
C. Popovici mereu invoca dreptul „frun- 
taşilor fireşti“ de a conduce poporul — 
şi pentru acest motiv combâteau mai 
ales democrația. 

La întrebarea ce, vădit, i s'a părut 
indiscretă, dar cine sint aceşti „frun- 
taşi“, în numele cărora se războește, 
d. A. C. Popovici aduce un răspuns, 
pe care sinlem datori sä’! semnalăm 
cetitorilor—anume d-sa spune că nu 
a Pus încă această chestie „speciala“, 
-Şi urmează... profeția: „Cind o voiu 
„pune eu, tot eu o voin lămuri. Iar de 
„pus, o voiu pune, cind voiu crede eu 
„că-i este timpul“ (Toate cursivurile 
acestui majestos „eu“ aparțin d-lui 
Popovici)... (No. 38). 

Aşa dar cetitorii, sperăm sint lă- 
muriţi : 

La întrebarea,—dacă „democraţia“ 
pe care d-sa o combate, nu este accea 
pe care o înțeleg toţi democraţii şi 
„oamenii serioşi“ (Elveţia etc), pentru 
ce se războeşte impotriva lor, iar 
-dacă acceptă concepţiunea lor, pentru 


ce tăgădueşie existența democrației, — 
d. A. Popovici răspunde prin perso- 
nalități şi injurii. 

lar in ce priveşte pe „fruntasii fi- 
reşti“, pe cariii opune „guvernării po- 
porului, d-sa ne spune câ este o taină, 
pe cara, după zece luni de discutie, 
nu crede însă util să o desvălue ce- 
titorilor, sau nu-i crede încă pe a- 
ceştiu demni de.... împărtăşenie.... 

Pentru cei deprinşi să judece și să 
discute după regulele logicii vulgare, 
aici « nodul chestiunii intregi, fără 
deslegarea căreia toată contraversa 
nare nici un rost, oricită varietate de 
caractere tipografice s'ar înirebuința 
pentru a culege odată pe săptămină 
cite 15 ori în fiecare articol cuvin- 
tele mistice, de „fruntaşi fireşti“. 

Dar pentru revelaţiuni profetice lo- 
gica nu există, se cere nvmai „credinţa 
şi simplicitatea de inimă“... 

Asistăm pur şi simplu la un fel de 
ritual misterios, unde nici o discuţie 
profană nu incape. Şi deci, în adevăr, 
am greşit, întrucit dela început nu a- 
veam ce căuta acolo. Trebuia numai 
să semnalăm faptul, cu reverenta im- 
pusă oricărui om civilizat față de un 
rit străin, şi să trecem. 

Ceea ce facem acum, şi vom face şi 
de acum înainte. 

De altfel trece şi viaţa însăşi: pe 
cind d. Popovici oficiază, revelează şi 
profetizează impotriva „democraţiei“, 
în Ardeal deputaţii romini convoacă 


REVISTA REVISTELOR 


adunări populare, cari votează moţiuni 
pentru „frălietate, egalitate şi liber- 
tate“, pentru sufragiul universal şi.... 
pentru alianţa cu socialiștii... 

Studii filosofice. (Volumul II. 
Fascicula 4). 

D. C. Antoniade începe un studiu 
asupra Filosofiei lui Bergson, tratind 
în această fasciculă, cu pătrunderea şi 
claritatea sa obişnuită, despre metoda 
filosofului francez şi despre ideile a- 
cestuia asupra intensității şi duratei 
idei cuprinse în prima sa operă „Les 
donnes imediutes de la conscience.“ 

D. Draghicesco, într'ua articol scurt 
despre „Determinizmul social şi pro- 
cesul istorie“, arută-coineidenţa dintre 
concluziile sociologice ale filosofiei lui 
Bergson şi ideile sustinute de d-sa în 
operele sale auterioare „Probleme du 
dâterminisme social“ (1903) şi „Du 
role de l'individu dans le deterininisme 
social“. (1904). 

D. G. Antonescu, într'un artico!, des- 
tul de grevi, asupru importanței pe- 
dagogice a individualității, schiţează 
evoluția istorică a problemei, anali- 
zează noțiunea indiridualitiţii serviu- 
du-se do cercetările recente ale lui 
Neumann şi susţine importanţa prac- 
tică pe care o au pentru cunoaşterea 
individuaiității elevilor, caracteristicele 
şcolare făcute asupra lor de profesori 
sau de diriginţi, caşi conferințele 
profesorilor aceleiaşi clase. 

Mai remarcăm un minuscul articol 
al d-lui Eugen Porn asupra criticei 
estetice; o comunicare cu un lux dv 
detaliii ioutile de d. Ilie Ghilănescu 
asupra institutului de sociologie Solvay 
din Bruxelles, si o recenzie a d-lui 
Rădulescu Motru asupra interesantei 
opere a lui Heinrich Maier „PsycPo- 
logie des emotionalen Denkens“. 

Noua Revistă Bomină (No. 1). 
A reapărut cu revistă săptâminală.— 
Consacrată mai mult discuțiilor, —pe 
cind cele mai multe dintre revist: rac 
prea multa literatură... indoelnică,— 


479% 


această revistă socotim că e bineve- 
uită, mai ales că d. Motru se pare că 
a cam părăsit atitudinea duşmănos- 
neştiințifică din Cultura romînă gi 
politicianismul, devenind mai obiectiv: 
şi mai comprehensiv. 

Lu Nouveile Revue (Septem: 
bre 1908). 

Intr'un articol interesant şi bine in-. 
format, L. de Saint-Fegor se ocupă 
de problema aviaţiunii, arătind prin- 
cipiile pe care se bazază încercările 
făcute de oameni pentru a cuceri dom- 
nia vazduhului, starea actuală a aces- 
tei chestiuni şi rezultatele probabiie 
ale sforțărilor aviatorilor de toate nea- 
murile. ldeia de a zbura a venit oa-. 
menilor din observarea zborului pă- 
sărilor în aer. Aerul, acest fluid com- 
presibil, care e de 800 de ori mai 
uşor decit apa şi decit corpul omului, 
opune o oarecare rezistență oricărei 
sforțări violente făcute pe o suprafaţă 
plană ori concavă. Această rezistență 
o utilizază păsările ; ar puteu-o utiliza 
şi omul, dar, pastrind proporţiile, el 
nu are În brate puterea pe careoau 
păsările în aripi: dacă o pasăre chel- 
tueşte, ca să zboare, 4 kilogrammetri 
pe secundă la fiecare kilogram, apoi 
un om, care cu haine şi cu oarecare 
maşiunării siutătoare ar cintări 150 ki- 
lograme, ur avea nevosa de osfurtare 
de 600 kilogram-metri ca să zboare,. 
pe ciad el nu poate da decit 4 ori 5. 
De aceia omul a recurs la mijloace 
mecanice. Mai întăi s'a încercat cu 
zborul ramat (vislit) ca al păsărilor 
cînd dau din aripi, dar nu sa ajuns 
la nimic, şi după ce s'a studiat mai 
bine zborul păsărilor (mai ales prin 
fotografia instantanee) s'a văzut 'că 
niciodată omul nu are să poată rea- 
liza mecanic niște aparate aşa de vo- 
lubile şi de perfecte ca aripele. Atunci 
S'a rocurs la eborul planat, acel pe 
c«re-l observăm mai ales la păsările 
mari, cînd înaintează, în virtutea iu- 
țelei dale, fara să mai bată din aripi.. 


480 


Plutirea se face atunci din cauză că 
aerul de dedesubt, din cauza iuţelei 
cu care e apăsat, opune rezistență 
«<orpului ce vrea să cadă. Pe acest 
principiu se buzază aeroplanele: e 
vorba să avem o suprafaţă fixă. un 
propulsor şi organe de orientare. Dar 
aice se iveşte o altă greutate: ne 
trebue să avem o mare desfăgurare 
de energie cu nişte aparate cit se 
poate mai mici și mai uşoare. Də aceia 
pănâ la mijlocul secolului trecut nn 
s'a ajuns la nici un rezultat practic: 
orice cal-vapor cerea 80 kilograme de 
greutate. Cătră 1880 deabia s'a ajuns, 
cu electricitalea, la 25 kilo de fiecare 
cal-vapor ; iar acum in urmă, cu mo- 
toarele cu esenţă, dau un cal-vapor 
la 2 kilograme de greutate. Aceastaa 
facut ea incoreările de azi să dea re- 
zultaie aşa de tncurăjătoare. Dar mai 
rămin alte greutăți; chestiunea mo- 
toarelor, care ar trebui să fie perfecte, 
.dar care azi lasă încă mult de dorit, 
şi mai ales chestiunea stabilităţii su- 
prafeţei plane în aer. De stabilitatea 
suprafeţei plane atirnă putinţa zboru- 
lui, -dar această stabilitate nu o avem 
încă. Aeroplanul are nevoe de două 
feluri de echilibru, longitudinal şi la- 
tera]. Primul e dat de inclinarea pe 
care aeroplanul trebue să o aibă în sen- 
sul direcţiei ce o ia in mers, pentru 
<a aerul trecind pe sub el să-l men- 
ție în aer: trebue ca unghiul făcut în 
această inclinaţie să nu fie prea mare, 
nici prea mic, căci în aceste cazuri 
upuratul cade, ne mai fiind sustinut 
de rezistența aerului de sub el. Al 
doilea echilibru, cel lateral, cere ca 
suprafața plană să nu se încline de 
loc mai mult într'o parte decit în cea- 
laltă, căci atunci aparatul se răstoar- 
nā ca o barcice s'arapleca prea mult 
“intr'o parte: Ambele aceste două fe- 
luri de echilibru sint foarte grele de 
-obținut, mai ales că aviatorul are a 
se ocupa, în timpul zborului, de prea 
«multe lucruri de odată. Dv aceea a- 


VIAŢA ROMINEASCA 


viatorii de azi, Wright, Farman, De- 
lagrange, ete., nu pot sta în aer atit 
cit le-ar permite funcţionarea moto- 
rului şi provizianea lor de esență; 
sint nevoiţi sa se coboare in:ată ce 
pierd ceva din stabilitate. Şi superio- 
ritatea unui Wright, de pildă, e da- 
torită nu numai masinei sale, ci mai 
ales singelui rece, iseusinții sale. (De 
altfel, după cum ştim, pentru premiul 
cel mare de aviațiune, s'a pus condi- 
ţia ca aviatorul să învețe alte citeva 
persoane să conducă maşina). In fine, 
afară de aceste greutăți, mai sint şi 
acele a ridicării şi a coboririi; în sta- 
diul de azi a aeroplanelor, experien- 
tele se fac pe şesuri întinse, deoarece 
maşinile au nevoe să alerge citva 
timp pe păminat pentru a se putea ri- 
dica şi tot aşa pentru a se cobori şi 
opri din mers. Idealul ar fi ca ridica- 
rea şi coborirea să se facă pe loc. La 
aceasta se va ajunge poate prin heli- 
coptere, aparate cu helice (cu la va- 
poure), mai ales ducă se va face o 
embinaţie între aeroplan şi belice. 

Di'plomatul Ragueni ne dă citeva 
date interesante asupra vieţii şi acti- 
vităţii Marehizului di Rudini, minis- 
trul de curind mort al Italiei, care a 
avut un mare rol în apropierea ce s'a 
făcut în ultimul timp între Franta şi 
Italia. 

George Sand la Nohunt este titlul 
unui articol, în care Paul-Louis Her- 
vieu ne dă informaţiile ce le-a cules 
la faţa locului (de la un preot de- 
acolo şi dela locuitori) asupra vieții 
simple, liniștite, așezate, carilabile a 
romaacierei la Nobant. Bine iaţeles, 
e vorba de viața ei de după cincizeci 
de ani. 

Mercure de France. (Septem- 
brie, 1908). 

Cu prilejul apariției volumelor : „Le 
Pacifisme“ de Faguet şi „Le Desarme- 
ment ou U Alliance anglaise“ de A. 
Naquet, sociologul rus I. Novicow dis- 
cută raportul dintre patrii şi ches- 


REVISTA REVISTELOR 48i 


tiunea socială. Invățatul rus combate 
părerile aminduror acestor scriitori 
franceji, păreri care se pot rezuma în 
următoarele : criticul Faguet crede că 
e cu n:pulință să se păstreze patriile, 
dacă se suprimă războaele, iar socia- 
listul Naquet se sileşte să dovedescă 
că e cu neputinţă să se rezolve ches- 
tiunea socială cit timp există patrii. 
Faţă de aceste două păreri, învățatul 
dela Odessa susţine că nu-s deloc ne- 
voe de răsboae eterne pentru a păs- 
tra patriile, şi nu-i mevoe de supri- 
mat patriile pentru a putea rezolvi 
chestiunea socială. El dovedeşte cu 
multă uşurinţă că atit Faguet cit şi 
Naquet fac erori mari şi arată, în lu- 
crările lor, multă necunoştință a feno- 
menelor sociale,—ceia ce nu-i de mi- 
rare, cel puţin pentru Faguet, care în 
sociologie e un sipmlu diletant. Mai 
curios e că Novicov. polemizind cu 
Faguet intrebuinţază faţă de el ter- 
meni nu tocmai revvrențioşi,—-ceia ce 
nu se cade faţă de un Faguet, chiar 
cind, ca diletant, scrie lucruri bazar: 
date ori chiar eronate... Greşala fun- 
damentală a lui Faguet e că el con- 
fundă patria cn statul, şi că nu ştie 
că asociaţiile superioare în complezi- 
tate nu distrug pe cele inferioare, cei le 
înglobează şi le întăresc (dovadă: sta- 
tul nu distruge familia, ci o proteja, 
etc). Din această cauză el crede că o 
minune a statelor Europei ar suprima 
partiile, naţionalitățile,—pe cind în 
realitate, spune Novicov. ea le-ar în- 
tări, intrucit naţiunile s'ar îmbogăți 
ne mai răpindu-li-se brațe şi bani 
pentru războae, şi astfel naţționalita- 


țile—acele asociaţii care satisfac tre- 


buinţile noastre intelectuale şi morale 
—s'ar afirma mai tare prin intrarea 
fu viaţa conştientă națională a cit mai 
mulţi indivizi din fiecare naționalitate, 
mulţumită răspindirii culturii. Aceiaşi 
greşală fundamentală de a confunda 
patra cu statul o face şi Naquet; dar 
pe el, ca socialist, greşala îl duce la 


altă concluzie : el crede că trebue să 
distrugem patriile pentru a rezolvi 
chestiunea socială. Dar mai întăiu 
patriile nu se pot distruge, pentrucă 
ele sint naționalităţile, sint limba, o- 
biceiurile, tradiţiile şi tot ce strămoşii 
ne-au lăsat caracteristic şi distinct 
față de alte naţiuni. Şi Novicov arată 
că, din contra, soluțiunea chestiunei 
sociale—imbunătătirea soartei munci- 
torilor—va iutări naţionalităţile, căci 
azi au conştiinţa naţională dezvoltată 
numai un mie număr de cetățeni, iar 
atunci vor ave-o mai mulți. Astfel 
peniru a rezolvi chestiunea socială 
—inchee Novicov— trebue să punem 
ordinea internațională în locul dezor- 
dinei de azi, să stabilim raporturi ju- 
ridice între popoure în loc de rapor- 
turi anarhice. lar această stabilire de. 
raporturi juridice între popoare, a- 
ceasta e pacifismul. Să adăugăm aină- 
nuntul interesant că Novicow vorbeste 
şi de noi, Rominii, atunci cînd vrea să 
arăte că în anarhia de azi statele sînt 
silile să caute a fi cit mai puternjce; 
el spune că Basarabia, provincie lo- 
cuită de Noioini, s'ar cuveni să fie dată 
Rominiei ; dar Rusia nu o poate de uzi, 
pentruca să nu devie prea puternică 
Rominia. Numai în epoca pacifismului, 
cînd nu ar mai fi frica de războae, 
s'ar putea face cu granitele statelor 
să corespundă cu granițele naționali- 
tăţilor. 

Mai este posibilă o filosofie? se 
întreabi Jules de Gaultier după ceti- 
rea cărţii lui Rageot „Les Savan's et 
la philosophie“, ale cărei concluziuni 
şi judecăți asupra sistemelor filosofice 
tradează credința autorului în fragili- 
tatea filosofiei însăşi şi în neputinţa ei 
de a răspunde chestiunilor pe care o: 
biectul ei i le pune. Şi răspunde Jules 
de Gaultier că o filosofie există, e cu 
putinţă, dar aga cum trebue înțeleasă 
filosofia. După cum Bruneticre a pro- 
clamat falimentul ştiinţii, pentrueă 
ştiinţa nu deslega probleme pe care 


482 


nici nu şi le peopunea să le deslege, 
—tot aşa scepticii în filosofie proclamă 
falimentul filosofiei, fiindcă li cer ceia 
ce ea nu caută sà ne dee. Vinovaţi 
însă sint şi constructorii de sisteme 
filosofice, pentrucă în entusiasmul lor 
penlru sistemul ce l-au creat, au pre- 
tins că prin el au deslegat totul. Nu- 
mai Kant a primit metafizica aşa cum 
trebue: filosofia lui critică a răspuns 
cu un nu hotărit grijelor moralității 
umane, care se întreabă dacă existenţa 
comporiă e finalitate, dacă-i un mijloc 
față de un scop, şi dacă in acest sens 
ea are vre-o valoare etică. Acest răs- 
puns ne arată câ filosofie există şi-şi 
îndeplineşte rolul. Numai ducă privim 
filosofia ca determinată şi condiţionată 
de contradicția intimă dintre cerințile 
sensibilităţii şi ezigiațele logicii, ofi- 
losofie nu-i cu putință, pentru că a- 
aceşti termeni sint ireconciliabili. De 
aceia autorul crede, după cum a mai 
arătat şi în volumul său „Les Rai- 
sons de V'Idealisme“ că numai substi- 
luind sensibilitătii etice de azi sensi- 
bilitatea estetică spiritul omenesc poate 
avea o filosofie care să-l mulţumească. 
Mai remarcăm în No. de pe Septem- 
brie un mare şi frumos studiu al lui 
Edmond Barthélemy asupra lui Suint- 
Simos, şi continuarea iuteresantelor 
informaţiuni pe care Albert de Ber- 
sancourt mi le dă asupra pamfiete- 
lor contra lui Victor Hugo. 
Revue de métaphysique et 
ude morale. (Seplembric). I. Benrubi. 
„Mişcarea filosofică eontemposună în 
Germaniu“ tratează despre învățămin- 
tul filosofie în universităţile germane 
şi despre curentele filosofice actuale. 
Cursurile cari ocupă primul loc în in- 
văţămintul filozofie sînt acele do isto- 
ria filosofiei, apoi vine logica şi teo- 
via cunoștinței. In urma acestora psi- 
hologia. mai ales cea fiziologică, şi 
mai ir urmă eti. „. estetica. Ches- 
tiile centrale de metafizică sint abor- 
date numai în anii din urmă. Studen- 


VIAȚA ROMINEASCA 


tul în filosofie frecventează în Germa- 
nia puţine cursuri, dar consacră cea 
mai mare parte din timpul său mun- 
cii personale. De o mare importanță 
pentru e! sint seminariile şi exerciți- 
ile filusufice. In privinţa curealelor 
filosofice contemporane, autorul arti- 
colului deosebeşte trei direcții acea 
filosofico-ştiințifică sau naturalista, 
acea Kantiană dominantă azi în uni- 
versităti şi o a treia, care se ocupă 
mai ales de chestiile centrale ale vieții. 

Reprezentanţii miecării filosofico şti- 
ințifice au mai mult curaj decit flo- 
sofii adevărați în construirea sisteme- 
lor. Cel mai tipic din ei e Haeckel cu 
monizmul său plin de omnipatența 
legii substanţei, ceilalți stat : Ostwald 
cu euergetizmul său dominat de sen- 
timentul unităţii naturii, Macb cu prag- 
matizinul său biologie şi profesorul 
Ebbinghaus din Halle cu ` monizmul 
său psihologic. 

Reprezentanţii numeroși ai kantiz- 
mului sint ostili acestor sisteme mo- 
niste. Atitudinea lor e mai mult de- 
fensivă, griju lor cea mare e de a 
coinbata adversarul, nu de a construi 
o lume nouă. Puntea de trecere intre 
monizmul savanților şi aatipoziti viz- 
mul filosofilor e reprezentată de ecri- 
ticizmul lui Riehl, celebrul profe- 
sor din Berlin, Herman Cohen şi Na- 
torp, profesori din Marburg, continuă 
direclia criticizinului idealist al lu: Fr. 
A. Lange. O atitudine mai combativă 
față de naturalizm o au: poetul filo- 
sof din Tena, Otto Liebmann și renu- 
mitul istoric al filosofiieì din Heilde- 
berg, Windelband. Acesta a aplicat 
idealizmul său critic mai ales în isto- 
rie, aràtind diferența profundă dintre 
ea şi stiințile naturii şi a format o 
adevărută şcoală, care numără ca re- 


prezentanți _ > profesorul Rickert din 
Friburg, cel mai remareabil dintre 
continuata”: săi, și pe profesorii 


Bauch şi Cohn cari, în operele lor 
combat naturalizmul, psihologismul şi 


REVISTA REVISTELOR 


———— 


sociologizmul, primul în etică, al doi- 
lea în estetică. In legătură cu această 
scoală sint şi lucrările de estetică ale 


prufesorului Volkelt din Leipzig. Ca. 


continuatori ai kantizmului, mai ales 
pe terenul social, pot fi priviţi pro- 
fesorii din Berlin: Simme), care com- 
bate naturalizmul istorie şi Dilthey, 
adversar al pozitivizmului şi al me- 
tafizicei. Singurul reprezentant al kan- 
tizmului, care crede în legitimitatea 
me tafizicei ca ştiinţă, e ilustrul filosof 
-din Leipzig. Wilhelm Wundt. O mare 
analogie cu filosofia acestuia are acea 
a lui Paulsen. Ambele filosofii luptă 
pentru o filosofie ştiinţifică şi o me- 
todă vulontaristă, şi susțin paraleliz- 
mul psihofizic. 

Dar toţi acești filosofi nu fac din 
chestiile centrale ale vieţii obiectul 
principal al studiilor lor. Singura ex- 
cepție în aceaslă privință e profeso- 
rul Rudolph Eucken din Jena. Deşi 
inspirindu-se din operile lui Platon, 
Plotin şi Si Augustin, el e în primul 
rind un discipol al lui Fichte, care nu 
se mulţumeşte numai a combate na- 
turalizmul, nici u face un compromis 
între ştiinţa pozitivă şi filosofie, von- 
struind o filosofie științifică, ci înlă- 
tură orice filosofie, care nu-i autonomă, 
sau care se incearcă să construiască 
o cuncepţiea lumei sia vieţii cu ma- 
terialurile şi procedeele ştiinţelor po- 
zitive. Eucken are meritul de a pune 
pe filosofii contemporani în faţa unei 
mari alternative: sau filosofia trebue 
să aducă ceva cu totul nou, sau nu 
are rațiune do a fi. Sau e un upendice 
accesor al șliințelor particulare, sau 
are un principiu şi nn fel dea pro- 
ceda sui generis, carei permite să 
dea o nouă concepție a realității. Con- 
vingerea lui fundameutaulă e că ştiinţa, 
arta, religia, morala, viața politică şi 
sncială nu Sint decit evoluţia, sau rea- 
lizurea spontană a unei vieţi, a spiri- 
tului, eare-şi are fundamentul în ea 
întăşi şi ascultă de scopurile sale 


483 


proprii. Spiritualitatea istorică socială 
nu e decit evoluția unei vieți a spi- 
ritului, superioară tuturor intereselor 
pur omenești. Omul nu produce viaţa 
spiritului, dar participă la eu ca cola- 
borator liber și activ. Această filoso- 
fie cu caracter mistic, numita de au- 
torul ei activizm, conţine vederi pro- 
funde şi ecnstitue o adevărată renaş- 
tere a filosofiei autonome. 

Nuova Antologin. (Septembrie 
1908) Alessandro Chiappelh. Sfirşitul 
unui mare filosof. 

E vorbu despre E. Zeller, a cărui 
operă intelectuală, aşa cum reesă din 
complexul ideilor veacului XIX, caută 
s'o pună în evidență Chiappelli. 

Istoria filosofiei grece. în trăsăturile 
ei generale, e, fără îndoială, născută 
sub influența filosofiei hegeliune. Pri- 
ma educulie intelectuală însă a lui Zel- 
ler a fost teologică. El face parte din 
grupa marilor teologi, liberuli şi in- 
dependeţi, cu un înalt spirit specula- 
tiv şi cu o solidă cultură istorică; 
F. Schleiermacher, Strauss, Baur, sub 
a căror influenţă s'a şi desvoltat. Conti- 
nuator al metodei lor critico-istorice, 
în interpretarea vechilor texte el se 
alimiează la glorioasa şcoală din Tü- 
bingen şi în „Teologische Iahrbücher“ 
publică numeroase scrieri. Ca să'şi dea 
samă, întru cit doctrinele pagine au 
influențat originele creştinizmului, se 
îndreaptă spre studiul filosofiei gre- 
cezii, de unde se naşte monumentala 
sa «perä. Concepţia sa critică asu- 
pra istoriei filosofiei a fost dialectică 
hegeliană şi desemnul operei sale e 
format de metoda constructivă a lui 
Hegel, care încadrează istoria filosofiei 
in filosofia însuzi. Totuşi în succesi- 
vele ediţii se indepăștează de la această 
conceplie, pănă o condamnă prin o 
justă critică. Au rămas însă liniile 
grandioase ale edificiului şi acea abi- 
litate de a practica mişcarea gindirei 
filosofice pe fondul culturii elene. 

Dacă însă sistemele şi doctrinele re- 


ii 


484 


flecteuza în ele cerințele permanente 
şi universale ale spiritului omenesc, 
daca o Istorie a filosofiei trebue să fie 
şi o edncătoare a gindirii şi să må- 
soare valoarea duelrinelor expuse. a- 
tunci Z. prezintă un defert prin prea 
marea sa obiectivitate stin. țifică. Grie- 
chische Denker a lui Gomperz ii e su- 
perioară în acest puact.Z. a fost apoi 
unul din premergătorii contiugentismu- 
lui francez de azi, reprezentat prin 
Boutroux şi Bergsou, indupă:tindu-se 
dela determiaisinul lui Hegel şi Schlei- 
ermacher şi căuliad să coucilieze exis- 
tența și eficiența acțiunii personale cu 
prezenta legilor universale şi coustante 
în omenire. 

El e între cei diutăi, co predică o 
întoarcere spre criticismul Kantian şi 
proclamă necesitatea unei severe re- 
viziuni a elementelor cunoștinței şi a 
unei reluări a punctelor esenţiale ale 
criticii filuzofice, imbogâţită de expe- 
viențele ştiinţifice ale timpului no-iru. 
N’a creat un sistem filosofe propriu, 
e drept ; dar a avut o atitudine critică 
rodnică in fața creării de sisteme, ară- 
tiad liniile directive cerute de mişca- 
rea eternă a spiritului; a întvevăzut 
că mişcarea filozofică se îndreaptă 
spre o metafizică inductivă, critică. 

Cezare Lombroso. Fericirea la ne- 
buni şi genii. Dacă fericirea e rara 
şi de scurta durată, o iotrerupere nu- 
mai a lanțului de durere, aproape ne- 
existentă la oamenii normali, eu se gă- 
seşte poate, durabilă şi complectă nu- 
aai intr'o casâ de nebuni, la cei cu- 
prinşi de paralizia progresivă. Ei îşi 
închipue că sunt bogați, puternici, fru- 
moșşi, cu toate calităţile; in ochii şi 
în atitudinea lor se cileşte o adiucă 
mulţumire sufletească. Căci ruiua e- 
normă a întregului ţesut nervos, pro- 
vocată de procesole toxice şi infecti- 
ve, ce lovesc simultan toate organele, 
e precedată du n iperactivate circula- 
torie Ja periferia corpului şi mai ales 
a crierului. Şi tocmai acestei exa- 


VIAŢA ROMINEASCA 


 — 


gerale uctivităţi a circulației se dato- 
reşte faptul cà bolnavul se simte bine, 
vesel şi fantazia sa aprinsă constru- 
eşte castele în Spania, căci dezorga- 
nizarea celorlalte țesuturi nervoase îi 
ia posibilitatea de control asupra sa. 
Acest proces e rilnic: o excesivă ac- 
tivitate circulatorie paralel cu o exce- 
sivă veselie şi o scadere în circulație 
paralel cu depriinarea morală, până 
cind organizmul se distruge cu totul. 

Lla alţii nebunia incepe a se mani-. 
festa prin o inara activitate intelec- 
tuala timp de luni întregi pentru a fi 
urmată de o bruscă întrervpere, refu- 
zind până şi iniucarea. La aceştia iasă, 
ereerul fiind inai puţin lovit, exage- 
rațiile delirante sint mai mici deci şi 
bucuria. Avvasta e uşa numita nebs- 
sia circulari, căreia sint supuşi geniile 
literare şi artistice. Conşti.uţi de ea 
sə simt aşa de bine incit deplura vin- 
decarea transitorie, cum « de pildă 
Gerard d» Nerval. 

Megalowania procură şi ea celor a- 
tiaşi clipe de fericire; cum însă ambi- 
tioşii sfirşesc cu mania persecuției, 
fericirea dispare. Geniul e aproape 
totdeauna megaloman nu iusă şi fe- 
ricit; pe lingă vermele persecuției, şi 
o puternică tundiuţă spre melancolie, 
sub care cade învins, il stăpiaeşie. În 
clipele inspiraţiei se bucură insă de 
o scurtă dar suprauumană fericire. „A- 
desea simt că nu e decit ua pas între 
ibtensa concentrare mintala şi nebu- 
nie“ serie Beacousfield ; mărturisiri a- 
naloage găsiin in Sf. Paul, Nietzsche» 
Dostujuwschi. 

Deci fericirea nu sa găseşte decit la 
cele două extremităţi ale geniului ome- 
nesc şi incă şi aici e platită cu lacrimi 
amare. 

Revista d’Italia (August 19.18). 
G. Murpillero. Evoluţia in practiea 
binefacerii. 

Biurfacerea, un gest spontan născut 
din generozitatea inimii, a deveuit, 
grație cumplexităţii raporturilor so- 


REVISTA REVISTELOR 


ciale, o ştiinţă şi o artă foarte grea, 
care, neexercilindu-se după norme si- 
gure, ajunge tocmai lu contrariul ur- 
mărit de ea. Pentru o mai mare efi- 
cacilate a evoluat facă din anticitate 
spre o formă asociativă, pe care creg- 
tinizmul a dezvoltat:o şi consacrat-o ; 
iar ucum Statul a început să se sub- 
slitue în distribuirea ei, creind dife- 
rite instituţii. Este un hine?  Binela- 
cerea particulară, pe lingă multe şi 
mari calităţi, are, insă, serioase incon- 
veniente, inai ales din cauza caracte- 
rului ei capriţios şi neregulat. Statul 
o înlorueşte cu snvces tocmai unde 
ea prezintă dificultati, păcătuește, însă, 
prin oficialitatea sa rece şi inveata.— 
Căci, dacă binefacerea în sens larg 
are menirea de a stabili raporturi o- 
îneneşti, de a erea cunoaşterea reci- 
puocă între oameni, atunci asistența 
binroeratică e neaptă şi pășgubiluare, 
cheltuelile de administrație absorbind 
mare parte din capitalul dostinut săe 
vacilor, în timp ce toate obiecțiile for- 
mulate de Spencer se adeveresc. 

Pe de alta parte, statul nu se poate 
sustrage de lu acsustă sarcina, caci 
binefacerea, care la inceput nu era de 
"cit o obligațiune morală pentru putini, 
acum Sa transformat. pe baza ideii 
de reciprocă dependență dintre con- 
servarea individului şi a speciei, într'o 
obligație legulă. De aici s'a născut 
ideia unei concilieri între cele două 
feluri de asisteule. privată şi publici, 
conciliare cure, înlâturind dezavaata- 
giile, să prezinte toate foloasele. Sis- 
temul Elberfeld, care constă în ajuta- 
rea celor lipsiţi la domiciliu de câtră 
societaţi anume instituite şi patronate 
de autorități, pretutindeni, unde a 
fost primit, a dat rezultate minunate. 
Aolicat intaiu la îngrijirea copiilor gä- 
siţi, s'a extins şi la ajutorarea bătri- 
ailor și infirmilor, El prezintă avan- 
tajul că e continuu, unitar, iroparţial, 
competent, simpatetic, grabnic, eco» 
nomic, Acum se ugita ideia cu însişi 


485 


boloavii să fie îngrijiţi, cu la spital, ci 
acasă la ei, de medici şi infirmieri. 

Sozinliztische Monantuhefie. 
(Septembrie 19018). Wilhelm Schrâder. 
Pentru congresul social-demoerat 
din Nărenberg. Chestiunea dacă so- 
cializtii germani trebue sau nu să vo- 
teze budgetul a stirait o adincă tuar- 
burare în rindurile lor; şi perind su- 
dul, abatiadu-se de la principiile ra- 
dicale, s'a hotarit pentru votare, nor- 
dul şovăeşte şi se divizeuză. Chextiu- 
nea aceasta a ortodoxiei sorialiste e 
veche, născută odată cu însăşi doc- 
trina ; ba chiar tocmai luptelor diutre 
radicalii sorialişti şi revizionisli, po- 
sibilişti etc... se dutoreşte faptul că so- 
cialismul nu a fost redus ln o simplă 
sectă. Căci, pe cind radicalii, ocuptad 
extrema slingă, un vor să stic de e- 
xitenţa statului burghez, în care niei 
odată ideea sorialisia nu se va reali- 
za, zic ei, revizionisnul, plutind în a- 
pele burgheze spre dreapta, caută, en 
prețul câlcării principiilor, să cunoască 
pas cu pas lumea bu.gheză, democra- 
lizind-o şi substituindu-se ei în econ- 
ducerea slatului. In articolul de faţă, 
Schrâder vrea să doveduazcă că toate 
avantajele, de orive natură, obţinute 
pentru muncitorime au fost ciştigate 
grație taelicei de coacesii a revizio- 
nisinului, avantaje insuşite apoi şi de 
radicali. Ba incă aceasta evoluure lrep- 
tata a socialismului a fost primilă eu 
vremea şi de cei maiintrausigenţi ra- 
dicali, ca Liebkaecht, care în 1888 de- 
clară că acel, ce nu ştie să se schimbe 
odată cu lumea, nu este vinovat de 
inventarea prafului de puşcă.—Oride- 
citeori s'a ivit o problemă, care pă- 
rea că interesează deaproape princi- 
piul, socialiştii s'au impărțit în două 
tabere, din care în definiliv favingă- 
tor a eşit revizionismul.--Aşa a fost 
cu ocazia chestiei de trebue sau nu 
să participe socialiștii la viața parla- 
mentară, aşa cind sa ridicat chestia 
politicii comunale, etc. ete. 


486 


Pe cînd radicalii, cu un caracter 
conservaliv, să mulțumesc,să „are în 
pace ogorul cucerit“, revizioniştii tiud 
sä cucerească noi terenuri din socie- 
tatea burgheză, sau, prin o nauă tac- 
lică, să amelioreze situaţia parliduiui. 
Bernstein nu se sfiește chiar să de- 
elare că, in anumite împrejurări si 
chestii. sovialiştii trebue să lupte ală- 
tori de liberuli. Iar ducă lucrul e usa, 
atunri aprobarea budgetului de intreg 
sudul socialist nu trebue privită şi 
condemuată ca o călcare a disciplinii, 
ea o erezie faţă de principii, ci expli- 
cată şi înţeleasă. Nedreptatea în lu- 
mea de azi e ceva mai mult decit o 
ocasie de a rosti discursuri frumoase, 
esenţiulul este să faci ceva. Ar fi prea 
regietubil ca pe această chestiunea să 
se provuace o ruptură în partid, 

Deutsche Rundschau. (Sep- 
tembric 1908) Günther Iacoby. Kant 
între clasicii din Weimar. Dacă 
Schiller a fost profund influențat de 
eriticisınul Kantian, Goethe a fost insă 
cu desăvirgire refractar acestui sistem, 
pe care-l privea cu indiferență sia 
cărui morula inspira chiar oroare 
poetului pătruus de concepţia natura- 
Mstă a grecilor. A citit totuşi pe 
Kant şi in a sa „Influență a filosofiei 
mai noua“ ne spune că aluat parte la 
diferite disculii asupra criticii raţiunii 
pure, pe care însă, cum reesă din scri- 
sorile sale, n'a pulul-o înțelege nici 
odată. lu ce priveşie crilica rațiunii 
practice şi religia lui Kant, a luat o 
poziție hotarit contrară, răci avea 
«unceplia sa proprie, calogatia, arliu- 
nea armonică, liberă de orice discor- 
daniă internă, unită en celo mai no- 
bile porviri ale omului, contorin căreia 
auoralul Ru e „un produs al reflexiu- 
uci omeucsli, ci natura frumoasă din 
pnăscare“—Nici la bătrineţa n'a putut 
intelege Goethe imperativul categorie, 
cun observă Paulsen, în sensul sis- 
tonului filosofic, ci numai „în sensul 
moralii praclice: de a avea stăpinire 


VIATA ROM!NEASCA 


“OCR, a TOI. CD 


asupră'şi.--Crilica judecăți în adevăr 
a studipt-o, dur, în deosebi de Schiller, 
s'a oprit numai la teoria critică a sco- 
purilor finale, unde îl interesează ex- 
punerea melodelor. Aici însă fascinat 
de propriile'i teorii, înțelege altceva, 
decit ce voia Kant. De fapt Goethe a fost 
tatdeauna un adept a lui Spinozza, a 
conceput natura ca un organism plin 
de viată, care cuprinde în sine ca e- 
lement inseparabil conştiinţa ome- 
nească,— si aici se întilneşte cu Herder. 
Acesta considera conştiinţa omenească 
ca o parte şi o treapta a naturii or- 
ganice şi această concepţie a putut fi 
de un iofinit folos autorului lui Faust 
şi Werther, dar ca desărvirzire nekan- 
tiană. Hegel a fost un adversar al spe- 
culaţiei raţionaliste si a creticisamulu: 
kantian,iar ps tereuul ideilor,a dustoată 
viața luptă impotriva lor. Moralei u- 
nei legi a rațiunii, separată de in- 
fluențele vieţii empirice, i s'a făcut 
toldeauna o născocire filosofică, fără 
consistenţă. In estetică, pe cind Kant 
mărginea principiul frumuseții la forma 
pură'externă,Hegel recunoştea forma ca 


& * . a d 
purtaloarea unei expresii interioare. 


O relevare deosebită merită apoi 
studiul lui Mathias Grünewald asupra 
luminii în pictură, şi scrisorile lui 
Heine și Laube, editate de Ernst Elster. 

Deutache Revne (Septembrie 
1908) Inteigele germune în contra 
Angliei în timpul răsboiului cu Burii, 
de câtră unul ce ştie. 

Autorul anonim caută să înlăture 
iusinvările unui arlicul de Andrée Me- 
loil, apărut în „National Review“, in- 
sinuări, ce vor să acrediteze legenda că 
pe timpul răsbuiului sud-african Ger- 
mania tindea să silească pe Anglia să 
incheie o pace nefavorabilă, voind să 
formeze o înțelegere ruso-franco-ger- 
mană cu ajitorul lu: Muraview, pe a- 
iunci ministru de externe al Rusiei. 
Propunerile repetuteale Germaniei au 
căzut, insă, căci Delcassc a respins orice 
proect de acţiune care ar fi jignit 


REVISTA REVISTELOR 


Anglia. Buzindu-se pe afirmările pre- 
sei frunco-ruse din vremea aceia, de» 
monstrează, că dacă o fost vorba de 
o pornire intervenționistă, interve- 
nirea nu pulea veni decit din 
partea Franciei şi Rusiei, în timp 
ce Germania era ferm hotărită de a 
nu se amesteca intrun război strâia, 
lucru ce reesă din toală atitudinea ei. 
Și aceasta era şi natural căci în Franţa 
era recentă amintirea Faşodei iar 
Rusia caută o slăbirea Angliei şi Mu- 
ravie» visa o coaliţie a Europei, coa- 
Jitie imposibilă da altfel, date fiind 
raporturile încordate din acel timp în- 
tre Francia şi Germania și prietenia 
dintre aceste din urnă şi Marea Bri- 
tanie. Mai presus de toate e însuşi măr- 
turia prințului de Wales făcută în fața 
parlamentului englez: Germaniei se 
datoreşte mulțumire dacă, în vremea 
războiului duşmani m'au intervenit 
împotriva Angliei. 

Revista conţine apoi între altele un 
articol de L. von Przibram. Amintiri 
despre Băcklin, unde avem interesante 
date despre celebrul pictor, precum şi 
un articol despre Istoria Culturii in 
Palestina cu privire la antichităţile din 
Karmel de von Mâlinen. 

Literarisches Zentralblatt 
(1998, No. 25). 

In acest Nr. se găsește o recenzie 
iscălită de Brockelmann asupra cărtii 
d-lui lorga, Geschichte des Osmani» 


schen Reiches. Recenzentul, recunvs- . 


ciud d-lui forga, stăpinirea deplină a 
izvoarelor bizantine și slave, deplinge 
meutilizarea izvoarelor turceşti. Acest 
defect, spune receuzentul, se simte 
Mai cu samă în ce priveste originile 
istoriei  Tureilor. Deasemenea rele- 
vează cu mirare că autorul n'a între- 
buinţit unele din cele mai principale 
izvoare, precum inscripţiile vechi tur- 
cesti, descifrate de Thomson şi cerce- 
tarile geniale ale lui M:rquart, precum 
gi opera lui Houtsma. Consultarea lor 
Var fi scutit de o sumă de erori, Jiu- 


437 


tre care recenzentul enumeră vreo ci- 
teva. Mai departe spune că d. Iorga 
ar fi trebait să cunoască mai bine in- 
stituțiile Islamului, de oarece comite 
numeroase groşeli „care n'ar fi fost 
de iertat nici pe timpul lui Hammer“. 
Recenzentul crede c'ar fi trebuit să 
stea puţin la îndoială inainte de a 
începe o istorie a Turecilor firă eu- 
noștinţa limbilor orientale. 

The Contemporary Review. 
(Septembrie, 908, London).—D. Edmise 
Pears, un adinc cunoscător al istoriei 
Turciei contemporane, face o descriere 
amănunţită a recentei „Revoluții Tur- 
ceşti“. Guvernul absolut şi arbitrar al 
lui Abdul Hamid, început din Februa- 
rie 1878, a încetat, poate pentru tot- 
deauna, pe la mijlocul lui lulie tre- 
cut. Abdul Hamid și-a sprijinit regi- 
mul lui arbitrar pe sistemul spiona- 
jului, care costa anual 85,000.000 lei: 
erau spioni plătiți cu salar regulat 
de 2200 lei pe lună. Fiecare spion 
era spionat de un altul, care la rin- 
dul său avea spionul său: Sultanul, 
care conducea singur mecanizmul a- 
cesta complicatal spionajului, lua toate 
măsurile ca spionii să nu-l tradeze. 
Această udovărată armată de spioni 
nu-şi putea legitima necesitatea decit 
fâcind mii şi mii de victime. Toţi eei 
indicaţi de spioni ca nepartizani ai 
sistemului lui Abdul Hamid trebuiau, 
în cazul cind nu erau ucişi ori închiși, 
să fie exilați în provincie. Dar această 
pedeapsă—exilul iu provincie—a fost 
în realitate cea mai serioasă cauză a 
succesului revoluţiei turceşti. Abdal 
Hamid, fără să-şi dea samă, recruta un 
stat major de nemulţumiţi în toate pro- 
vinciile imperiului şi făcea parcă ina- 
dins selecţia revoluţionară pentru pre- 
vincii, Prin numărul şi superioritatea 
lor, aceşti exilați exercitau o mult mai 
mare influenţă asupra populației din 
provincii decit guvernatorii oficiali. 
Sistemul spionajului era practicat şi 
în armată: ceea ce a distrus spiritul 


438 


ei de corp. E de remareat, spune au- 
torul, câ in pregătirea revoluţiei, fe- 
meile ¿u jucat un rul însemuat. Re- 
voluția a fost condusă de „Comitetul 
Uniunii şi Progresului“ din Paris, so- 
cietate compusă din Turci, Arabi, Alba- 
neji, Bulgari, Armeni şi alte nationa- 
iitaţi. Tattul politic, pe care l-au do- 
vedit revoluționarii nu poate fi egalat 
decit de rezignarea sinceră a lui Ab- 
dui Hamid. Primejdia nu mai poate 
veni din partea lui Abdul Hainid, care 
a dat dovada ca glie să se supue ne- 
cesilătilor istorice. Succesul definitiv 
şi durabil al revoluției atiroă numai 
de cuinunul acord între „Comitet“ şi 
armată. Acum „Tinerii Turci” ordonă 
in Turcia şi armata asculta. Va dura 
această stare de lucruri? Va accepta 
osre armata subordonarea ei față de 
„Comitet“ ? Istoria trecută a Turciei 
se confundă cu istoria armatei ei, şi 
e greu să credem că deacum înainte 
lacrurile se vor schimba deodată. A- 
poi egalitatea tuturor naționalităților 
cu musulmanii. caracteristică esențială 
a spiritului acestei revoluţii, e dease- 
menea neconformă cu tradiţia istorică. 
Şi, cu toate aceste, autorul crede, că 
efectele revoluției na vor fi durabile, 
dacă nu se va acorda de musulmani 
o reala egalitate supuşilor ereştini. 
The North American Review 
(Septembrie, 1908. New-York).— Pro- 
blema Imigrației, care în Statele- 
Uaite se desbate dela darea Constitu- 
ției, e discutată în acest numar alre- 
vistei de d. Wiliam S. Rossiter. 
„Restricţioniştii“ obiectează „Antires- 
dricţionişiulor“ că continuarea imigra- 
tiei ar ameninţa fizionomia etnică a 


VIAŢA ROMINEASCA 


Statelor-Unite. Pănă la 1870 imigran- 
ţii erau de aceeaşi rusă că băştinaşii: 
Evgleji, Scoţieni, Irlandeji, Germani ; 
acum abia un sfert din numarul total 
al imigranților e de origină germa- 
nă, iar marea majoritate e compusă 
de Slavi şi popoare mediteraniene, 
Apoi, aceşti imigranali—care în 1907 
au ajuns la 100000, după fiscul acelui 
an—siut în general de calitate inferi- 
oară, din toate punctele de vedere, şi 
se îndeasă numai în oraşele deja prea 
locuite, congestionindu-le. New-York, 
Boston, Philadelphia, Chicago se re- 
simt cel mai mult de asemenea con- 
gestiuni, peciad regiunile agricole sint 
sistemetic ocolite de imigranți. „Anti 
restricționiştii“ resping obiecțiile ad- 
versurilor ca nefundate. Ei recunose 
faptul că acum numărul imigrauți 
lor e format in mare majoritate din 
popoare de rasă latină, semilă și 
slavă, dar aceasta nu face impo- 
sibilă putinţa de asimilare şi nu in- 
drept:ţeşte dar, din punctul de ve- 
dere naționalist, părăsirea polilicei 
tradiționale în ce priveşte încurajarea 
imigrației. Din faptul câ marea ma- 
joritate a imigrantilor îmbraţişează 
categoriile inferioară de muncă nu ur- 
mează iuferioritatea Insuşirilor lor ; 
din întâia generație chiar ei încep să 
sară din clasa lucrăturilor inferiori şi 
se disting prin harnicie şi frugalitate. 
Schimbarea puliticei tradiționale, cu 
privire la marea chestiune a iinigra- 
tiei, nu poate fi decit dăunătoare Sta- 
telor-Unite. Numai prin această poli- 
tică înțeleaptă a putut această ţară 
să ajungă la o prosperitate necunos- 
cuta incă în istoria lumii. 


Mișcarea intelectuală în străinătate 


FILOSOFIE PEDAGOGIE. 


Auguste Comte. Cours de philo- 
sophie positive. Tome IlI. Schleicher 
frères, Paris, 2 francs. 

Ediția populară a operei marelui 
cugetător şi constructor al sistemului 
posilivist. In acest'al treilea volum 
se tratează chestiunile filosofice rela- 
- tive la chimia minerală şi organică, 
şi la biologie. 

Baron Dr. Carl du Prel. La Ma- 
gie science naturelle. Liège, H. Vail- 
lant—Carmanne, 2 volume în 8°. 

Traducerea franceză a unei colecții 
de studii, prin care dr. Prell caută 
să arate că magia e o ştiinţă natu- 
rală, care intră în domeniul ştiinţilor. 

G. Compayré. L'Education intel- 
eRe et morale. Paris, Delaplane, 

T. 

Cercetări, opiniuni şi soluțiuni în 
chestiunea educaţiei intelectuale şi 
morale, bazate pe psihologia şi fizi- 
ologia copilului. 

ISTORIE 

G. Lenotre. Le Tribunal Revolu- 
tionnaire, 1793—1795. Perrin, Pa- 
fis, 3.50. 

Istoricul viu şi pitoresc, bazat pe 
documentele timpului, al tribunalului 
revoluţionar dela 1793. Autorul ca- 
ută să facă să retrăiască scenele şi 
personajele acelei grozave drame. 

Albert Savine. La Cour galante 
pa Charles II. Paris, Louis Michaud, 
1.50. 

Contrar titlului, lucrarea aceasta nu 
e numai o colecţie de biografii de 
ale curtezanelor regale, ci e, în parte, 
şi o istorie a domniei lui Carol al 
Ii-lea, mai ales a începutului acestei 
domnii. 

René Bittard des Portes. Les E- 
migres d Cocarde noire. Paris, E- 
mile-Paul, 7.50. 

Studii asupra vieţii emigranților de 
după 1793 şi în special a acelora 
zişi „à cocarde noire“, cei mai mulţi 
ofiţeri, cari s'au stabilit în Anglia. 


Pietro Vigo. Storia degli ultimi 
trent'anni del Secolo XIX. Freves. 

Al doilea volum din analele Italiei 
cuprinzînd partea cea mai intere- 
santă dintre 1875—1878 plină de e- 
venimente importante. 


ŞTIINŢI 


L. de Launay La Conquête mi- 
nérale. Paris, Flammarion, 3.50. 

Un studiu asupra mineralelor, a 
extragerii lor, cum şi asupra rolului 
lor economic, social şi politic în viaţa 
omenirii. 

Paul Hariot. Les Urédineés (Rou- 
Asi des plantes). O. Doni, Paris, 
5 fr. 

Expunerea stării actuale a cercetă- 
rilor făcute asupra ruginei la plante, 
precedată de un istoric scurt asupra 
chestiuni’. 

E. Coustet. Le Procédé Ozobrome. 
Paris, Charles Mendel, 0.60. 

O broşură, în care se expune în 
detaliu procedarea ozobromă pentru 
fotegraiie. procedare, care oferă mul- 
te avantaje estetice şi materiale asu- 
pra celorlalte sisteme obicinuite. 


POLITICĂ. 


Albert Maybon. Za politique chi- 
noise. Editeurs V. Giard et E. Bri- 
ère, Paris. 

Un serios studiu, bazat pe tradu- 
cerea inedită a multor documente, a- 
supra diferitelor partide ce şi-au dis- 
cutat puterea între 1898—1908. Par- 
tidele Curții, acel al Conservatorilor, 
reformiştilor etc... sint examinate în 
adevărata lor esenţă. explicîind cum 
se desfăşură lupta caracteristică de 
azi între Curte şi marele partid re- 
voluţionar. 


SOOIOLOGIE. ECONOMIE, DREPT. 


Jean Cruet: Za vie du droit et 
P'impuissance des lois. Paris, Fiam- 
marion, 3.50. 

Autorul arată cît de mult sînt în- 


CS —[ DD — n — a Da pp n a 


grădite legile de jurisprudenţă şi de 
obiceiuri, ceiace le limitează puterea. 

Lily Braun. Le probleme de la 
femme, sont évolution historique, 
ITOR économique. Paris, Cornelly; 

.50. 

Primul volum, în traducere fran- 
ceză, din cercetările autoarei asupra 
problemei femeeşti ; aici chestia e 
privită mai ales din punct de vedere 
economic. 

Thomas L'Éducation dans la fa- 
mille, les péchés des parents. Paris, 
F. Alcan, 3.50. 

Studii asupra rolului însemnat pe 
care părinţii îi au în formarea gene- 
raţiilor nouă şi indicațiuni asupra fe- 
felului cui trebue să fie crescuţi co- 
piii în familie. 


CRITICA LITERARA ŞI ARTISTICĂ 


Maurice Masson. Alfred de Vigny. 
Paris, Blond et C-ie, 1 fr. 

Autorul se foloseşte de cîteva scri- 
sori inedite ale lui Vigny, din care 
personalitatea poetului ne apare mai 
limpede şi ne face să înţelegem mai 
bine uncie din trăsăturile operei sale. 

L. M. de Thurly. Ceux que j'aime 
Paris Floury. 

Noliţe portretistice asupra unora 
din scriitorii şi artiştii cei mai de 
frunte a: Franței, cum sînt Paul A- 
dam, Anatole France, Octave Mir- 
beau, Rodin şi alţii,—întovărăşind 
portretele lor, luxos reproduse după 
pictori mari. 

Maurice Gauchez. Emile Verhae- 
ren. Monographie critique. „Editions 
de Thyrse“, Paris, 2 fr. 

Un studiu critic asupra celui mai 
mare poet liric belgian, cum îl nu- 
meşte autorul. Cercetări amănunțite 
asupra ritmului poeziilor sale. 


ARHEOLOGIE. CĂLĂTORII 


J. Chantavoine. Munich. Collec- 
tion des Villes d'art célèbres. Paris, 
Laurens, 4 fr. 

Descrierea pitorească a acestui o- 
raş aşa de bogat în opere de artă 
de toate felurile. 


VIAȚA ROMINIASCA 


P. Lancrenon. De la Mer Blene 
au Mont-Blanc. Paris, Plon, 10 fr. 

Autorul fiind militar, cartea e inte- 
resantă mai ales din acest punct de 
vedere ; sint descrieri ale unor ex- 
cursiuni militare, inspecții de ale por- 
turilor militare, din Alpi. 

H. de Bruchard. La France au 
soleil. Paris, Sansot 3 fr. 

Descrierea primblărilor autorului 
prin Maroc. Interesante date asupra 
vieții şi obiceiurilor locului. 

. Migeon. Au Japon. Paris, Ha- 
chette, 4 fr. 

Incă unul din acei pe care faima 
Japoniei l-a atras. Autorul se ocupă 
mai ales de manifestările artistice ale 
Japonejilor. 


LITERATURÅ 


F. T. Marinetti. La Ville sensu- 
elle. Paris, E. Sansot, 3.50. 

Un nou poem al cunoscutului au- 
tor al poemului „La Conquête des 
étoiles, 

Jean de Gourmont. La Toison 
d'or. Paris, Mercure de France, 3.50. 

Povestire de amor. 

Lucien Alphonse Daudet. Le Che- 
min mort. Paris, Flammariom, 3.50. 

Istoria unei prietenii curioase din- 
tre doi oameni din clase sociale di- 
ferite, şi care sflirşeşte tragic prin u- 
ciderea unuia de către celalt. 

Abel Hermant. Les Affranchis. 
Paris, Lemerre, 3.50. 

Autorul, pe broderia unei intrigi 
de roman, ne arată diferite categorii 
de oameni liberaţi de prejudecățile 
sociaie cari înțeleg să-şi trăiască viaţa 
aşa cum le place. 

Teodoro Longo. Luigi UVhiand. 
Succesori B. Seeber. 

Deşi Uhland a fost de multe ori 
tradus în italieneşte, acum pe baza 
unor isvoare o nouă traducere pu- 
blică Longo într'un volum cuprinzind 
studiile sale filologice şi dramele, ba- 
ladele, cîntecele şi portretele, iar în 
ultima parte influenţa lui asupra po- 
eziei italiene. 


Compilator 


Bibliografie 
(Asupra unora din cărţile de mai jos vom reveni la recenzii) 


 —..—.——— 
 ————— 


George Stan. Cine mina trenul, 1907, Bacău. Preţul 1 leu. 

Joan 1. Lepădatu. In chestiunea băncii culturale. Oraste. 1908. 

Vasile Alexandri. Poezii alese. Bucureşti, Socec & Co. preţul 95 b. 

Th. Cornel. Mentalia 1900—1908. București 1908, I vol. 255 pag. 
prețul 3 lei. 

Virgil Caraivan. Poveşti, Bucureşti, Alcalay, 30 b. 

D. Vasiliu-Bacău. Congtisnţa Națională, Preţul 10 bani. 

Petre Daniiescn. In Drumul Păcatelor, povestiri populare. C ra- 
tova, Fulgerul, 1908, 1 brog. mică de 48 p., prețul 25 b. 

Theodor Cupidan. Die Nominalen Suffize im Aromunischen. 
Tæipzig, Barth, 1908 1 vol. în 80 de 88 p., fară preț. 

Horia Petra-Petrescu. Probleme Teatrale. Braşov, Mureşianu, 
1908, 1 brog. de 30 p., fară preţ. 

Pr. Simeon Popescu. Septuaginta şi Textul evreesc al Testa men- 
twlui vechiu în biserica ortodoxă. Bucureşti, editura librăriei Naţionale, 
“Calea Victoriei 47, preţul 60 bani. 

Em. Gir:goroviiza. Schitul Cerebucului. Editura librăriei Naţionale, 
Bucureşti calea Victoriei. Preţul 1 leu. 

Florian I. Hecescu. Domnişoara Secession, Tipografia „Ovidiu,“ 
Constanța. Pretul 1 leu. 

Constantin Stan şi Ion Ciorânescnu. Abecedar pentru divizia 
i rurală. Bucureşti, 1908. Preţul 75 buni. 

N. Nicoluesen şi Grig. Teodosiu. Abecedar pentru clasa I ur? 
bână; Bucureşti 1908. Preţul 75 bani. 

Al. Gh. Doinara. Aventurile unui volum de poezii (Schițe). Edi- 
tura librăriei Leoa Alealay, Bucureşti. Prețul 30 bani. 

Tauke Policrat. Legisiaţiunea muntii. Bucureşti, Aurora, 1908. 1 
broş. de 48 p. fară preţ, 

Petre N. Rădulesca. Raport generul relativ la marsul Invăţă- 
miniului primar din jud. Ialomita. Calaraşi 1903. 


i. G. Manteanu. Auuarul şeoalei comerciale din Galuți pe 1907—: 
1908, Galaţi 1908. 


Ai. Gh. Dimitrescu. Din Germania. Intre şcoalu primară şi ser- 


492 VIATA ROMINEASCA 


—f 


viciul militar. Două rapoarte. Bucureşti. Editura „Minerva“ 1908. fără preț- 

Tolstoi. Sonata Kreutzer. Traducere de Math. Gheorghiu Biblioteca 
p. toţi Alcaluy. Preţul 30 bani 

C, Cr. Stoianovici. O contribuţiune la problema imbunătiţires 
agriculturei noastre. Agricultura în armata, Bucureşti. 1908. 

Constantin C. Diculescu.  Episcopni Melchisedec. Studiu asupra 
vieţii şi activităţii lui, cu un portret şi escerpte dia corespondenţă. Bucu- 
resti, Tipografia cărţilor bisericeşti, 1903, 1 vol. de i88 p., prețul 3 lei. 

Dr. D. Pascanu. Nicadiţzul (Dobrogea) pitoresc şi sanitur. Buzău, 
Georgescu, 1908, 1 bros. 21 p., fară preț, 

Dimitrie Onciul. Din Istoria Romîniei. Bucureşti, Alcalay, Bib- 
lioteca p. Toţi, 60 bani. 

M. Codreanu. Din cînd în când. Versuri 1901 — 1903, laşi, 1908 
Progresul. 

Conat. Giurescu. Noi Contribuţiuni la studiul Cronicilor moldo- 
tene. Bucureşti, Göbl-Rasidescu, 1908, 1 vol. 8° de 100 p., preţul 4 lei. 

Palmarini. Prăvălta mo'ţii. Traducere de N. Ţine. Bucureşti, Ab- 
calay. Bibl. p. toţi, 30 b. 

Ed. Ghica. Se poate aplica noua lege a tocmelilor agricole ? Ra- 
port cătră d. Ministru de Interne. Vaslui, Tipografia Modernă, 1908, 1 brog 
de 33 p. şi Anexă, fără pret. 

C. Filipescu. Păgunatul şi hrana vitelor. La ce nevoi răspunde le- 
gea învoclilor agricole cu privire la formarea islazurilor comunale. Bucu- 
reşii, 1908, 1 vol. 8° de 110 p., fară preţ. 

I. 3. Grecenen. Religia în faţa Științei experimentale. Caracal, Ti- 
pografia Iorgu Petrescu, 36 p. prețul 1,35. 

Preotul toan Antonovici. Frații Gheorghie şi Neculai Koşce 
Codreanu, fundatorii liceului şi gcoalei secundure-prafesionale de fete. Bâr-. 
lad, Tipografia G. V. Munteanu. 1908, 1 vol. 80 de 122 p. fără preț. 


TABLA DE MATERII 


Volumului X 
(ANUL III, NUMERELE 7, 8 şi 9). 


I. Literatură. 


Pag. 

I. Agîrbiceanu.—Fefeleaga . 165. 
1. Al. Brătescu- Voinest. — - Calätorului i şade bine cu 

drumul i s ; ; 5 

N. D. Cocea.—Pinea albă . °. 302o 25 

M. Codreanu.—{Versuri) Corbii . i ; i F IŢI 

M 5 Amon, Sturzul . 172 

5 Somnul rozelor, Calärețul 173. 

E. Lovinescu.—Homer Travestit ; . 48, 201 

Constanța Marino.—Nataliţa . : : ; A 35I 

Jon Minulescu.--Nocturnă . : : 209 

Gh. din Moldova.— Scrisorile iubitei, Polemi i 12 

D. D. Patraşcanu.— lavingătorul lui Napoleon . JI 

Matilda Poni. — Resignare (Poezie) . ; 378 

George Ranetti.—Ca şi odinioară e e 226- 

Triptic marin . A ; ; ; 227. 

M. Sadoneanu.—O zi, ca altele . ; ; pi i 214 

Povestea cu Petrişor i : 379 

H. Th. Stefünesq.— (Versuri) Bătrîna , A f 198 

5 Rondele . bo o% 198. 

> A Arpegii 3 i ; 352 

j s Cantilenă . E 352 

P ý Madrigal . ; 353. 

JI. Studii. Articole. Ser?sori din tările romine. 

A. Baltazar.— Patru cruci . CEI i å y ; 4I 

Dr. P. Cazacu.—Holera . 4 

lon Gramadă.— Cum era pe vremuri la noi in Bucovina o 


G. lbrăileanu.—„Postumele“ lui Eminescu : f 228.. 


Il 


Pag. 

Octav Gh. Lecca.— Asupra originei şi istoriei Țiganilor 175 
Vasile E. Moldovanu.— Scrisori din America . 428 
A. Nour.—S:risori din Basarabia . i ; : 433 
Gh. Pascu.— Vorbe explicate ; i l i 211 
H. Sanielevici.—De ce cîntă păsările ? 13 

C. Şărcăleanu.—Contele L. N. Tolstoi (Cu prilejul 
jubileului) . ; 385 

I. Russu-Șirianu.— Scrisori din Ardeal (Partidul mo- 
derat. Legea lui Appony. Mişcări culturale) 128 

3 Scrisori din Ardeal. (Moartea episcopului 

Popea. „Asociaţia“ la Şimleu. Adunarea 
de la Ileanda și alianţa cu socialişiii) : 289 

; Scrisori din Ardeal (Teatru Romîn—-Proec- 

tul lui Andrassy— Voci P ENAT 3 
Naţionalităţilor) . ; 450 

E. Tofan—Viața romînească în Büčövina (Doi com- 

pozitori ; Ciprian Porumbescu şi Tudor 
Cav. de Flondor) š . 123 
3 Viaţa Rominească în Bucovina ; A 445 

XII. Cronici. 

Spiridon Antonescu.— Cronica artistică (O tim plă de 
biserică de A. Clavel. „Darul Romei“, etc.) 100 

i Cronica Artistică (,loväțămintul artelor 
frumoase“) . A 403 
I. G. Duca.— Cronica externă. (Situația în Austria) 92 
» Cronica externă. (Revoluţia turcească) 277 

y Cronica externă. (Criza orientală şi Ro- 
minia). 418 

Ar. Grădinescu. — Cronica ştiinţifică. (Circulaţia mate- 
riei în natură). . E 96 

D. D. Gheorghiu.— Cronica financiară. (Situaţia teza- 
urului public în anul financiar 1907/908 . 105 
A. Mirea.— Cronica Veselă. (Caleidoscop) . i 120 
$ x Caleidoscop . i ; 284 
A Caleidoscop . « . 427 

Const. C. Moteanu. —Cronica economică (Economia 
națională şi utilizarea creditului public). . 246 

Ionescu-Siseşti.—Cronica economică. (Mişcarea pentru 
reforma financiară în Germania) - 82 

Al. Tzigara-Samurcaş. — Cronica artistică. (Muzeul 
Aman . F23 
ý Cronica artistică (, Mănăstirea Probota) 403 

C: Stere. — Cronica internă. (Pentru ce s-au răsculat 


ţăranii ?) : : 254 
Tarascon.—Cronica veselă (F ărimituri) 123, 287, 424 


Pag. 
IV. Miscellanea. 
C. S.—Rezultatele unei polemici 134 
„Viitorul social“.—O lămurire pentru D. I. Setati — 
lar incidentul dela serbările „Junimei . ; 293. 
Din Bucovina —Incheerea unei polomici— Din Ba- 
sarabia — Sentințe Critice— Invita Minerva... — „Co- 
meta“ ; i i i i . è ; ; 454 
V. Rectuzii. 
loan Adam. — Constanța lac cu pac ue 
mile (G. K.) i i 466. 
V. Alexandri.—Despot Vodă (C. B) 143 
Anuarul XI al Societăței pentru fond de teatru 
romîn (M. J.) ; 469 
T. A. Bădărău.— Organizarea şi viaţa animalelor (Dr. P, B.) 470 
Michel Bakounine.- Oeuvres tome II (I. N.). 474 
Camille Bos. — Pessimisme, Féminisme, Moralisme, 
Bib. phil. cont. (|. S.) 299. 
Jacques Bardoux.—Essai d'une psychologie de PAn- 
gleterre contemporaine (J. N.) 150 
Dr. Gustave le Bon.—La Naissance et Evolution de 
Ja matière (H. L.) A : 152 
Cridini.— Epigrame (M. C.) 304 
Jean Oruet.—La vie du Droit et l'impuissance des 
lois (I. N.). ' ; ; i A 476: 
Ludovic Dauş.—lluzii (I. S.) 298 
Al. Gh. Dimitrescu. Din Germania : Intre scoala pri- 
mară şi serviciul milhtar. Două rapoarte (M. J) 468 
Bucura Dumbravă.-—Haiducul (I. S.) . A 297 
Al. G. Florescu.— Sanda (I. S.) . 296 
Jules de Ganitier.— Dépendance de la morale et Pln- 
dependance des moeurs (|. S.) 144 
Const. Giurescu. — Noi contribuţiuni la Studiul Croni- 
celor Moldovene (G. P.) . 467 
Jean de Gonrmont.—Henri de Regnier et son œuvre (M. C.) 413 
Em. a —Sıhitul Cerebucului (|. 5). . 466. 
Dr. A. D. Lascu.— Privire asupra situaţiei generale 
a Rominilor din ţăriie coroanei Sf. Ste- 
fan (M. C.) . 303 
Const. George Mano. —Documente din Secolele XVI 
— XIX privitoare la familia Mano. (M. 1.). 469- 
A. Mirea.— Caleidosconul publicat de D. Anghel şi 
St. Iosif (|. S) . 295 


Corneliu Moldovanu.—Cintarea cintărilor (G. L) ; 142 


1V 


A. Milter. Gutlenbrunn.— Gătzendâmmerung (C. Şr.). 
Jean Paul Nayrâc.— La Fontaine (M. C.). 


Raymund Netzhammer.— Axiopolis und Troesmis (M J ) 


C. Negruzzi.— Poezii (C. B.) 

Adina Gr. Olănescu.— Cugetări (G.L) 

Tudor Pamfle.— Jocuri de copii adunate din satul 
Tepu (G. P.) 

Em. Panaitescu. —Cronicaru Radul Popescu gi “Isto- 
riile Domnilor ţării romineşti“ (A. B.) 

Andrei i era —Lu D lui Stefan cel Mare cu 

Turcii (M. A i 
Al. Tzigara ra —Citalogul muzeului Aman 


(M. C.) ; 


VI. Revista Revistelor. 


Arhiva (Dr. Cosmovici şi apreciarea contemporanilor) 

Barzellotti „— AugustoConti şi Carlo Cantoni 

Brockelmann.—N. lorga, Geschichte des omanischen 
Reiches 

Berleblot.— Asupra fragmatismului lui Nictzsche 

Blacg. — Politica engleză in Orient 

Benrubi.— Mişcarea filosofică contemporană în Ger- 
mania i 

D-na Benoist. —Incompatibilitatea sexurilor 

Buletinul Comisiunel monumentelor Istorice 

(lon) Creangă 

Convorbiri 

Convorbiri Literare 

Car:to. — Neurastenia f 

Conway. —lIdealul artei egiptene 

Chiappellt.—Sfirsitul unui mare filosof 

Collas.—Ripirile de odinioară 

{Josephe) Deschamps.—Les opérations mathématiques 

Deutsche Revue (intrigile germane in contra Angliei 
in războiul Burii). 


(Charles) Duguet — Les idées de H. G. Wells sur 
imanie future 
Faguet.— Emerson 
Fegor.— Problema aviaţiunii 
(Pierre) Giteau.— La flotte allemande 
Garofolo. — Dezbaterile curților cu jurați din Talia 
Gaultier.—Nietzche contra supra omului Ă 
y Mai e posibil o filosofie ? 
Hervieu.— Georges Sand la Nohaut 
Hubert.—Noiìile principii în colonizare . 


Pag. 


Flardic.— Atitudinea socialiştilor engleji în chestia 
dreptului de vot al femeilor i ; 
Îndrumarea i ; l 


. Tacoby. "Influenţa filosofiei Kautiene asupra lui Schi- 
„ ler şi Goethe 
j Kant intre clasicii din Weimar - 
Junimea literară 
(Raul) Louis.—La politique des classes * imoyennes 
en France i k 
Luceatărul .- 
Leneru.- -Cazul Missei Helen Keller 
Lombroso.—Fericirea la nebuni şi genii 
Marpillero.— Evoluţia in practica binefacerii 
Neamul Rominesc (Dl. Iorga şi cursurile de vară) 
(Complicitatea D-lui Haret) j 
(patos G.) Newlauus. — Desvoltarea căilor de co- 
municaţie pe apă ale Americii 
Noua Revistă Romină . 
iNovicov.—Paportul dintre patrie şi chestia socială 
(Jean) Percs.— Le mysticisme de la volante chez H. 
de Balzac . ; l ; 
Pears.—- Revoluţia Turceasca 
Pezard. — Modernismul la Evrei 
Revue de methaphisique et de morale 
(Bertrand) Russell — Liberalismul şi sufragiu femeilor 
Rossiter. -- Imigrația 
fRagueni.— Generalul Türr . 
»  - Marchizul Rudini . 
Sămânătorul 
Studii Filosofice 
Schroder.— Pentru congresul social-cemocrat din Nü- 
renberg i 
Vialleton.— Legea biogenetică a lui Haeckel . 
Wallace (Alfred R).— Actuala stare a Derwinismului 


VII. Varietăți. 


Pneumonia şi şoareciii. Toxicitatea tutunului. Cit ra- 
diu posedă omenirea. Problema „chômage“ 
—in Australia. Vindecarea „boalei de 
mare“. Preferinţile muzicale ale EER 
lor. Aureolele sfinților 


Pag. . 


„15% 


318 


VAII. Mişcarea intelectuală în străinătate 162, 320, 489 
AX. Bibliografie . ; ş i . I44, 322, 491 


iu ied Google 


LI E e RP ala 


d 


d 


(A 
ui EN 
A (i Ch 
cade 
ý my iy AS 
fii Pa 


= 


<. 
- 


în dă L-a Ai 
( P 
eTA 
ss 
Si Pai 
ST) 
à 


a 
* 


u 
Er 


eske 


rA 
Ci 


b, 
` 


1 N