Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1942_051_0028

UNIVERSUL III. 


ANUL LI Nr. 28 


PROPRIETAR: ABONAMENTE: 

SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREŞTI, BREZOIANU 23 autorități și tostitații 1000 lei — REDACȚIAȘI ADMINISTRAȚIA APARE SĂPTĂMÂNAL SAMBATA Il IULIE 1942 
DIRECTOR ȘI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU de onoare zi 500 BUCUREŞTI 1 Str. Brezoianu 23 PRETUL 6 LEI 

i EA DĂ = 03 atita particulare 2 oare 358 „ SAE ete 23 Ț Redactor responsabil: MIHAI NICULESCU 


ae ce 


RV Aresore Sr 


„Numai îinsuficientul este 
creatorii — celebra  propozi- 
țiune a lui Goethe ar putea 
fi transformată cu reale a- 
vantagii teoretice în formula: 
„Numai însuţicientul este ar- 
tistie“. Căci dacă am  între- 
prinde un examen estetic, ce- 
va mai îndelung ca de obiceiu 
şi ceva mai puţin ştiinţifie de 
cât e uzanţa, încercând să 
realizăm astfel starea de spi- 
rit cea mai favorabilă bunei 
discriminări a obiectului, 
constatarea că ceeace domină 
în mod esenţial atmosfera ge- 
merală a unei opere de artă 
este insuficientul, ar putea 
fi pentru noi un fapt de ex- 


periență evidentă și fără 
drept de apel. 
Nesatisfacţia care  întovă- 


răşeşte întotdeauna 0 aspira- 
ție mneîmplinită, depresiunea 
interioară care încheie cu 0s- 
tentație o luptă sufletească ,| 
pierdută, sentimentul de pe- 
nibilă zădărnicie în fața unui 
ideal sfărâmat, sunt calități 
estetice pe care afectele de 
mărimea unor aspirații  îm- 
plinite, a unor lupte înterioa- 
re câștigate sau a unui ideal 
realizat, nu le pot avea. Sau 
dacă le au, le au într'o măsu- 
ră mai mică decât celelalte. 
Melancolia, „spleenul“,  de- 
presiunea, sentimentul căde- 
mii, resemnarea, tot atâtea 
moduri tipice ale însuţicien- 
tului, fecundează în opera de 
artă în genere şi în cea poe- 
tică în special, dispoziţii ar- 
tistice dintre cele mai carac- 
teristice. 

La capătul unor agitate a- 
venturi spirituale, cavalerul 
se întreabă : „ce rost au avut 
toate luptele, toate  suferin- 
țele mele de până acum ?; cu 
ce m'am ales dintro biată 
viaţă închinată exclusiv unor 
visuri himerice ?; mai mult 
decâr o lance ruptă şi-un 
coif sfărâmat, ce pot alege 
dintr'o tinerețe ca din senin 
„pierdută și fără nici un folos 
înecată în neliniști ?... iar me- 
lancolia care îl va cuprinde, 
aruncându-şi ochii asupra 
trecutului său, va fi vecină 
cu poezia. Și până la un nou 
capitol de agitaţii  lăuntrice 
extreme, cavalerul va face 
face probabil poezie. Căci, în- 
contestabil, aceste întrebări 
și stările sufletești pe care ele 
le declanșează — şi pe care 
ne-ar plăcea să le numim cu 
un cuvânt „intermediare“ — 
sunt cele mai propice adevă- 
ratei poezii. Fără să atingă 
ritmul marilor efluvii interi- 
oare, ale urii şi ale bucuriei, 
extreme până unde ajunge 
muzica (în acest sens ar fi 
interesant de făcut o parale- 
lă între „Oda bucuriei“ a lui 
Schiller și finalul simfoniei 
a IX a lui Beethoven), dar și 


ALEXANDRU PHOEBUS 


Categorii lirice 
ÎN E E A 


de RADU STANCA 


fără să străbată până la a- 
dâncimile deplorabile până la 
care străbate marea tragedie, 
aceste stări sufletești de în- 
terludiu, de transit interior, 
de echilibru în dezechilibru, 


realizează — ne referim nu- 
mai la poezia lirică — cel 
mai mult, acea „atmosferă 


proporționată“ pe care Kant 
o credea și pe drept cuvânt, 
ca tipică fenomenului estetic. 
Desigur, stările sufletești ex- 
treme se por realiza bine pre- 
tutindeni, chiar și în artă, nu 
numai în domeniul moral. 
Depășind însă sfera poeticu- 
lui, sunt acestuia un balast 
apoetic. Căci liber poetice 
sunt numai stările  interme- 
diare. Iar tipic poetică în a- 
cest sens este numai catego- 
ria tristeţii. 

Desigur, nuanțele tristeţii 
sunt multe. Dar, în general, 
ea se manifestă printr'o  ati- 
tudine de refugiu intelectual 
de bunăvoință. amară, de su- 
ferință înfrântă sau înfrâna- 
tă, de retragere înțeleaptă în 
destin. Timpul scurgând din 
orice stare sufletească tensiu- 
nea, o transformă pe aceasta 
din  înlănțuire  sălbatecă, în 
jăratec ascuns sub  cenuşe. 
Căci tristeţea nu este altceva 
decât o stare sufletească oa- 
recare în declin. Ura în de- 
clin e tristete. Bucuria în de- 
clin e tristeţe. lată dece ma- 
rile pasiuni sunt întotdeauna 
pândite de tristeţi; 
la limita lor inferioară stă 
mereu aceeași matcă esenţia- 
lă a oricărui afect tensional: 
tristețea, adică echilibrul, a- 
dică umnitarul. 

Un lucru e sigur: tristeţea 
nu este un element de dezor- 
dine sufletească, Dimpotrivă, 
e un element unificator. 

Arta, întrucât e și un pro- 
dus al subiectivităţii, se hră- 
neşte cu necesitate din triste- 
țe. Dar dacă pentru unele 
moduri ale activităţii artisti- 
ce, tristețea nu reprezintă de 
cât una dintre posibilităţile 
lor, ea fiind deseori datorită 
mijloacelor ample ale acestor 
arte, depăşită de formele tra- 
gicului sau ale sublimului, 
etc. etc. pentru poezie triste- 
țea, dat fiind faptul că poe- 
zia operează cu cele mai res- 
trânse mijloace, este o cate- 
gorie. Ea apare în opera poe- 
tică cu necesitate şi este pen- 
tru aceasta o condiție, 

In general, tristețea consi- 
derată drept categorie esteti- 
că, apare în formele poetice 
sub trei aspecte: sub aspectul 
de „atmosferă“, apoi sub as- 
pectul de „principiu care poe- 
tizează“ şi în fine sub aspec- 
tul de „obiect poetic propriu 
zis“, 





(Urmare în pagina 6_a) 








Portretul meu 


pentrucă . 





LUCIA DEM. BĂLĂCESCU (Exp.Căminul Artelor) 





Valoarea incertitudinii 


Nuferi 





și certitudinile care vin 


Acum câţiva ani, incertitudinea era la mo- 
dă, în toate domeniile: în literatură, în ştiin- 
ță, în filosofie, ba chiar în viaţa de toate zi- 
lele. Oamenii ajunseseră să se mândrească cu 
ea ca de un semn de nobleţe, Generaţia noa- 
stră a trecut prin mai multe perioade de 
dezorientare, dar cred că niciuna n'a fost 
mai acută, în primejdiile ei spirituale, decât 
aceea în care incertitudinea era purtată ca o 
îlamură de biruinţă, pe deasupra capetelor, 
caşicum ar fi reprezentaţ câştigui maxim al 
culturii şi al civilizaţiei.., 

Campioni ai incentitudinii găseai pretutin- 
deni. Era un fel de voluptate, în această în- 
trecere a cutărui sau cutărui om de cultură, 
de a afirma că nu ştie nimic, că se îndoeşte 
de tot, că neantul stă la origina oricărei ex- 
perienţe umane, că — înfine — Incertitudi- 
nea, cu i mare, este regina ştiinţelor ome- 
nești. 

Nu vom face procesul acestor stări de spi- 
rit, nici a celor cari le reprezentau — şi le 
reprezină încă — după cum nu vom discuta 


poziţia spiritelor serioase. cari au trăit şi 


trăiesc într'adevăr drama incertitudinii, în 
esența ei. Aşa, de exemplu, un tânăr filosof 
a ținut de curând la Fundaţia Carol o confe- 
rinţă despre „valoarea ştiinţifică a incertitu- 
dinii”, comeniând pe Heisenberg, întemee- 
torul — pe baze matematice — a incertitu- 
dinii în știința modernă. Nu vom comenta a- 
cest lucru, deoarece o astfel de incertitudine 
închide multe certitudini anterioare, şi mai 
ales certitudinea spiritului omenesc, care este 
fundamentală. 

Vrem să constatăm, doar, în această notă, 
că după atâtea incertitudini, s'a produs o 
reacțiune — încă nerezolvată e drept — care 
poate fi semnul certitudinilor viitoare. Ave:n 
impresia, anume, că în tinerețul care stă a- 
cum Ja răscrucea drumurilor istorice, sa 
produs acel fenomen de oboseală şi de neîn- 
credere în faţa tuturor incertitudinilor, feno- 
men ce pregăteşte o lume de credinţi şi de 
iluzii, prielnice creaţiei. Acest tineret s'a să- 
tura să tot audă de decadenţa culturii, de 
noul ev-mediu, de dezastre și hăuri căscate 
deacurmezișul drumului său. El există şi-şi 
cere dreptul la realizare. Este poate parado- 
xal ceeace afirmăm și vom afirma, dar ni se 
pare că nu ne înşelăm: tocmai experienţele 
atroce la cari e supus acum, îl vor face mâi- 
ne m1i puternic, mai sigur de sine, mai echi- 
librat, mai dornic de certitudini, 

Micile şi marile incertitudini cari au mă 
cinat credinţele după răsboiul celălalt, au 
pregătit, desigur, evenimentele de astăzi. 
Cine poate trage un arc imens peste istoria 
celor treizeci de ani din urmă — epoca vâr- 
stei noastre — va vedea cum toate faptele 
au un rost sincronic, cum „toate se topesc 
într'una” după o vorbă a lui Remy de Gour- 
mont Presentimentul celui de a] doilea răs- 
boi mondial a produs acea enervare generală 
a sp.ritelor, cari nu se puteau regăsi după o 
criză pe care o credem decisivă, Dar istoria 
acestai veac nu fusese scrisă pe deplin şi 
lată ceeace nu puteau şti oamenii maturi, ti- 
neri în răsboiul trecut, 

Buba coaptă din toate nervozităţile şi in- 
certitudinele celuilalt răsboi, s'a spart în răz- 
boiuy acesta, de astăzi, Intr'adevăr, nenumă- 
rate sunt semnele ce grăesc despre o altă 
concluzie, despre o altă finalitate a lucruri- 
lor, Fără să fii profet, îţi poţi da seamă că 
noi, astăzi, nu mergem să deschidem alte 
drumuri — aşa cum ele s'au deschis, în necu- 
noscut, cu celălali răsboi — ci pur şi simplu 


de DAN PERAȘINCU 


să închidem pe cele existente. Oricari ar fi 
ele, experienţele noastre, decisive de astăda.- 
tă. evoluiază spre crtitudini, şi nu spre incer- 
titudini. Nu discutăm valoarea sau non-va- 
loarea certitudinilor viitoare; ele ne intere- 
sează doar ca un fapt de viaţă, care este şi 
un fapt istoric. 

Acestea, prin simplul fapt că generaţia 
noastră a epuizat toate incertitudinile umane 
şi că după o astfel de culme a desnădejdii nu 
poate urma decât sau prăbuşirea sau învie- 
rea. 

Tot Remy de Gourmont, întrun amplu 
esseu din Promenades Philosophiques, vor” 
beşte despre „o lege de constanţă inţelectua- 
lă”. Pretinde, scriitorul francez, că există în 


“umanitate o astfel de lege de constanţă in- 


telectuală, care funcţionează din clipa chiar 
a ivirii omului pe pământ, menţinând echi- 
libruj dintre ceeace această fiinţă tinde să 
devie şi ceeace poate să fie. Toate formele de 
civilizaţie au acelaş proces de evoluţie, ele 
fiind egale în însemnătate, indiferent de for- 
ma pe care o îmbracă. Asifel, spune Gour- 
mont, descoperirea focului este egală cu des- 
coperirea microbilor, a luj . Pasteur; sau des- 
coperirea bronzului este egală cu descoperi- 
rea electricităţii 





'2-a) 


(Urmare în pag. 





AG sf $ 


Copilărie, adolescență, maturitate, bătrâneţe, 
Vreau să-mi explic simpatia ce resimt pentru pri- 
ma și ultima din aceste vârste, și răceala față 
vorbesc caci de 
caractere fo&rie generale, namoditicate de vreo 
valoare personală. Mă gândesc la un tip normal 
de om mediu reprezentat în fiecare din aceste 
patru ipostaze. Se înțelege că nu-l prefer pe Dom- 
nul Goe, fiindcă e copil, unui om matur ca prin- 
țul Andre Bolkonsky, și nici pe un bătrân im- 
becil, preiemț os și rău ca d. Nompois din opera 
lui Proust, unui adolescent ca Raymond Radigust 


de celelalte două. (Bineînţeles, 


sou Âlaim Fournier). 


Voiu căuta să-mi lămuresc aci motivele pre- 


ferințelor mele. 
Mai întâi, copiii și bătrânii sunt 


iremi cum vedem la adulți. 


degajaţi de 
servituţile trupești şi materiale. Nici lupta ocultă 
şi geloasă, în concurența pentru victorii erot.ce, 
nici atitudini echivoce față de femei, cu acea 
meschină curtoazie care ascunde, voit iricomp'et, 
gândurile lubrice, nu vedem ia copii și la bă- 
Şi nici timiditatea aro- 
gemtă, romantismul a fontaronada exigeniă 
2şi inoportună,; indiscretă și falsă, cari fac din 
adolescentul care se crede înamorat, o paiaţă 
epileptică și coraghioasă. Știu că și copiii au un 
erotism pronunțat, — iar libioinozitaiea senilă e 





ARTISTI 
Pipyic 


Li și 


A făcut vâlvă, pe vremuri, 
metafora — surprinzătoare în 
scrisul unui idealist, fie el și 
idealist transcendental, cum 
era socotit patriarhul din K5- 
nigsberg, Immanuel Kant, — 
care căuta să asimileze sforță- 
rile gândirii de a se dispensa 
de experienţă, cu nostalg: a u- 
nui porumbel sprinten în zbor, 
care-şi închipuie că odată mân_ 
tuit de rezistenţa aerului, sbo- 
rul său ar câștiga în agilitate 
și iuţeală, fără măcar să bă- 
nuie că datorită aceleiași hu=- 
lite împotriwiri, arip-le sale-și 
găsesc um sprijin vâslitului 
imposibil în vid, 

Dacă publicul, această min:- 
mă rezistenţă faţă de tendin- 
ţele către o „absolută liberta- 
te“, manifestate invariabil de 
temperamentul artistic, ar dis- 
părea la un momment dat, li 
bertatea“ artistului nu numai 
că pm'ar mai fi posibilă, dar ne- 
fericitul veleitar sar pomeni 
dintr'odată subiectul celei mai 
formidabile tiranii, clasificată 
printre formele patologice ale 
conștiinței individuale, 

Este cunoscut rolul imens 
jucat în procesul închegării 
personalităţii, de fenomenele 
sociale. Organizarea aptitudi- 
nilor personale într'o structu- 
ră echil:brată, viabilă şi rod- 
nică, este datorită felului de 
muncă exercitat de individul 
respectiv. Un ins care munceş- 
te, se slujeşte de un anume 
capital de tradiții sociale, de 
o sumă de rezultate ale practi- 
cei învederate, capabile să a- 
sigure o cât mai perfectă eco- 
nomie de trudă, o cât mai ae- 
plină eficienţă a energiilor 
cheltuite. 

Tăietorul de lemne este be- 
nef:ciarul unei tradiţii care re- 
zumă, comprimând-o  într'un 
gest, s-nteză a sforțărilor ome- 
nirii dela începuturi până la 
el, toată istoria civilizaţiei. 

Unealta, felul de a o mânui, 
adecuarea atitudinii fizice la 
gest, punerea .în valoare a 
greutăţii corpului pentru acce- 
lerarea vitezei de şoc a ţătşu- 
lui, sistemul de a întoarce: to- 
porul cu lemn în buză şi a' face 


să joace, prin izbiri -sucâesive * 


a părții netăioase de pământ, 
greutatea buturugi: împotriva 
ei însăși, toate acestea sunt o 
rezultantă a unor serii cauzale 
infinite, a unui complex de 
vectori  cuplaţi, în curioasa 


de AL, PALEOLOGU 


de ION FRUNZETTI 
mecanică a desvoltării inteli- 
genţei practice umane. 

Acţiunea, aparent simplă, a 
spintecatului unei buturugi, 
nu e decât cazul cel mai puun 
însemnat de activitate  ome- 
nească datorită experienţii so- 
ciale. Ea implică o societate în 
care să tră:ască şi trecutul, la- 
o-laltă cu înfiripările clipei, 
trecutul dibuirilor dureroase 
şi ale nevoiei generatoare de 
învățăminte. In muchea tă:- 
Şului. stă toată istoria paşilor 
dela biologie la tehnică şi ra- 
finament, şi tot în muchea tăi- 
Şului stă, în cazuri de hetero- 
gonie a scopurilor născăloare 
ae contuzii intre lemn și tivgă, 
involuţia spontană dela civi- 
lizație la an:malitate, Cine u- 
tilizează două picioare ca să 
meargă, afirmă societatea şi i 
se recunoaşte tributar. Cu a- 
tât mai mult cel ce îndepi:neș- 
te o acțiune mai compuicată, 
deși. pentru multe exemplare 
ale genului uman marea pro- 
blemă a rămas încă obişnu:rea 
centrului de gravitate a pro- 
priului corp, cu vert:cala me- 
diană a unghiului celor două 
membre interioare. 

Recunoscând implicaţiile 
personaliste ale muncii, artis- 
tul cată să evadeze definiţiei 
generale proclamând deosebi- 
rea dintre „praxein“ şi „pote- 
in“, dintre activitatea practică 
şi activitatea „poietică“, crea= 
toare. Iluzia aceasta se risi- 
peşte şi ea cu încetul. Faur de 
bunuri economice sau faur de 
conţinuturi spirituale, omul se 
supune aceleiaş legi, a mun=- 
cii, Granițele dintre „produs“ 
şi „creaţie“ sunt încă greu de 
stabilit, 

Intre un vas de formă impe- 
cabilă pe care mâna rafinată 
a unui olar exercitat o nime- 
reşte o singură dată în viață, 
sub imperiul unei melodi. de- 
scrisă grafic, instinctiv, în spa- 
țiu şi lut, pe de-o parte (ceea- 
ce se numeşte încă, de conve- 
nienţă, meşteșugărit) și torsul 
moaelat conștient după reţeta 
unor tăieturi de aur ideale, 
consemnate în tratate şi dic- 
ţionare sub un nume propriu 
anumit, cu sonorități când gre. 
cești, când latine, când de Re- 
naștere, (rezultat material care 
sa convenit a se numi încă 





(Urmare în pag. 2-a) 





plicit și oarecum imement. În orice caz, nu e mo- 
ralmente impur. E mai curâna o naivă presim= 
țire a slementarului fior al naturii. Cât despre bă- 
trâni, dorințele lor insolubile, erotismul! lor întâr- 
ziat, cu aminiirea ncstalgică a voluptățior și 
lauritor de altădată, constitue o dureroasă şi dra- 
matică încercare. Galcnteria resemnată a câte 
unui domn bătrân pentru o cucocmă iărără, are 
farmecul unui inofensiv și vechi madrigal. 

Pe câtă vreme, concupiscența sigură de sine 
a adultului, mascată cu o eznivocă amabilitate, 
bănuesc că esie pentru o lemee cu oarecare 


demnitate, de o obrăznicie u.nilitoare. lar mai- 


mmuțăreala dulceagă sou violentă a adolescen- 


tului îmi pare tot atât de mojiză și de infatuată. 


un fenomen de care s'a vorbit și se vorbește des- 


tul. Dar erotsmul copilului e inconștient, inex- 


Nu fac aci procesul sexuul:tății, 
vreau să mă arăt scârbit de rezolvările ei. Nu 
de sexualitate mă ocup aici, ci de atitudinile oa- 
memilor în viața erotică. 

Apoi, copiii și bătrânii sunt în afară de hupta 
pentru viaţă. Material:smul mărunt și meschin, 
practicismul acela mereu la pândă, care sunt 
siigmatele luptei pentru viață. pe copil nu l-au 
atins încă, iar la bătrân sau cicatrizat. Știu că, 
mai «les în așezorea noastră burgheză, deobicai 
adoiescentul nu are a-și câşiiga singur vicţa şi 


și mici nu 





(Urmare în pag. 3-a) 


| 


Sana: 


Actorul care a jucat în această 
stagiune pe scenele Teatrului. Na- 
ional și a Studioului cele mai 
multe roluri principale este fără 
îrrdoială d. Mihai Popescu. Ast- 
fel, dacă vom încerca să facem 
o recapitulare, vom constata că 
dânsul a interpretat rolurile prin- 
cipale din piesele: „Vlaicu Vodă”, 
„Madame Bovary“, „Fascinaţie“, 
„Irtr'o vară la moşie“, „Lucrezia 
Borgia” „Mira”, „Jocul dragos- 
tei” (reluare din trecuta stagiu- 





MIHAI POPESCU 


ne) „Destin” ș. a. S'au găsit oa- 
meni cari să-și exprime nemul- 
țumirea în faţa acestei acaparări 
de roluri, Bine înţeles, acești oa- 
meni n'au dreptate. Ar trebui să 
se gândească mai bine la vre- 
murile de tristă amintire când 
toate rolurile principale erau in- 
terpretate de acel domn Nicky 
Atanasiu, cu glasul spart şi cu 
desâvârșire lipsit de orice fel de 
talent. In orice caz domnul Mihai 
Popescu: este de preferat acestui 
cu desăvârşire ateatral domn. 


Am scris nota de mai sus, de- 
oarece am auziţ vorbindu-se în 
ultimul timp despre viitoare dis- 
tribuiri ale domnului care, din fe- 
ricire, în. această stagiune, a fost 
cu desăvârșire ignorat. Și bietele 
noastre urechi, şi bieţii noștri 
ochi nu au greșit cu nimic penrtu 
ca să li se impună din nou cazna 
de a-l asculta și vedea pe peri- 
fericul Nicky Athanasiu. 


Aflăm că în viitoarea stagiune 


6e va prezenta pe scena Teatru- 
hi Naţional, piesa Ini Dumas: 
„Dama cu camelii”*. Găsim că a- 
ceasta ar fi o foarte bună idee, 
mai ales fiindcă printre actorii 
tineri ai Naţionalului există doui 
interpreţi ideali ai eroilor lui 
Dumas. Armand Duval: Mihai 
Popescu. Marguerite Gauthier: 
Lilly Carandino. 


Se vorbește foarte des despre 
un viitor teatru de păpuși la noi 
Nouile vedete de câlți sau de 
lemn vor face, bănuim, serioasă 
concurență vedetelor de reviste, 
posesoare ale unei frumuseți așa 
zise „le păpuşe“, 


George  Groner este vedeta 
masculină a spectacolului dela 
Teatrul Marconi, sugestiv  înti- 


tulat: „Femeile nu mint  nicio- 
dată”. In schimb „femeile ne- 
mincinoase” ni se par cu desă- 
vârşire de nesemnificative şi „a- 
nonime”. 


Un frumos succes a dobândit 
domnul Emil Botta dublând ro- 
lul principal în piesa „Suroriln 
Aman”. Nu pricepem, de altfel 
de ce n'a fost distribuit dela pre- 
mieră în acest rol care i se po- 
trivea mult ma: bine, decât dom- 
nului Toma Dimitriu. 








TEATRUL MĂSCĂRICI 





LULU SAVU 





„Pe scurt SCCVA-— 


Gronica 


ALHAMBRA: „Atlantida” fante- 
zie muzicală de H. Nicolaide şi 
Puiu Maximilian 


La începutul stagiunei trecute, 
am însemnat adesea in aceste 
coloane frumoasele eforturi de- 
puse de H .Nicolaide pentru a 
reabilita genul perimat al revi- 
stelor. 

Procedeul „grecului” era des- 
tul de simplu: Dânsul dramatiza 
române celehre sau prezența 
versiuni noui ale pieselor cu- 
noscute. 

Asifel, primul spectacol prezen- 
tat de Nicolaide, „Luna ştie dar 
nu spune”, avea la bază mai 
multe din romanele luj Jules 
Verne, iar cel de al douilea, 
„Frate cu dracul”, se inspira din 
drama lui Goethe „Faust”. 

Bine înţeles, Nicolaide nu pă- 
stra decât „ideea” iluştrilor săi 
înaintaşi,  permiţându-şi orice 
extravaganţă ca aceea de a ne 
prezenta o „Margaretă” bătrână 
sau câţiva eroi ai lui Jules Ver- 
ne, dansând în ritm de jazz. 

Spectacolele Ini Nicolaide, pre- 
zentate într'o sală centrală, ar fi 
ocazionat un „succes de cassă”, 
şi nu numai unul „de stimă”, 
aşa cum a fost cazul spectacole- 
lor dela Baraşeum. 

Așa că năstruşnicul Nicolaide, 
silit să joace într'o sală compro- 
misă și care putea să fie identi- 
ficată de spectatori doar cu aiu- 
torul unor planuri expuse pe 
diverşi pereţi, a constatat la 
sfârşitul stagiunei că, deși pre- 
zentase cele mai bune spectacole 
revuistice, mult superioare prin 
nota lor occidentală, tuturor ex- 
hibiţiitor dela  Cărăbuş şi Al- 
hambra, rezultatul material nu 
era nici măcar acceptabil, ci de-a 
dreptul dezastruos: 

Contribuise la acest insucces 
comoditatea spectatorilor noştri 
obișnuiți să meargă doar „în 
centru” şi convinşi că revistă 
bună nu-i poate prezenta decât 
Tănase sau Alhambra. 

După trista experienţă dela 
Baraşeum, Nicolaide sa  văzuţ 
silit să renunțe la veleităţile di- 
rectoriale şi, pentru stagiunea de 
vară a redevenit „salariat”, sa- 
tariat al acelui domn Puiu Maxi- 
milian căruia destul de greu îi 
este să înțindă mâna atunci când 
i se spune „bună ziua”, dar şi 
maâi greu îi e s'o întrebuințeze 
atunci când e vorba să-şi scrie 
„spectacolele”, pe care, de alt- 
fel, destul de uşor le iscăleşte. 

Aşa că H. Nicolaide s'a înhă- 
mat din nou la stăpân și a pro- 
cedat așa cum îi este obiceiul: 
cinstit, consumând muită ener- 
gie şi făcându-şi destul sânge 
rău, pentru ca să-i ofere dom- 
nului P. M. un cât mai mare 
câştig material. 


Rezultaţul ? La Alhambra s'a 
prezentat, în sfârşit un spectacol 
excelent. Ingeniozitatea lui Ni- 
colaide a avut de  astădată la 
îndemână mijloace cu ajutorul 
cărora a izbutit să-şi prezinte 
ultima „fantezie muzicală” în 
cele mai bune condiţii. 

„Atiantida”, celebrul roman al 
Jui Benoit îi prilejueşte comicu- 
lui de clasă care este H. Nico- 
laide un nou vis (acelaş proce- 
deu ca în „Frate cu Qracul” și 
„Luna ştie dar nu spune”), un 
vis extrem de original care îi 
transpune şi pe spectatori în 
țara de basm a „Atlantidei”. 

Bine înţeles, eroii lui Benoit 
Sau modernizat oarecum în visul 
lui Nicolaide. Sunt toţi mari a- 
matori de rumbe şi seamănă tare 
mult la înfăţişare cu oamenii pe 
cari „adormitul” i-a întâlnit în 
viaţa de toate zilele. 








lramatică 


kk i 


E drept că verva „grecului” a 
fost, pe ici, pe colo, stăvilită de 
„principiile” oamenilor atotfăcă- 
tori dela Alhambra: 

Dar Nicolaide a ştiut să se 
strecoare prin toate aceste res- 
tricţiuni şi piedici şi ne-a pre- 
zentat totuși un spectacol „oc- 
cidenta!”, din care, din fericire 
lipsesc cu desăvârşire apropos- 
urile în legătură cu actualitatea, 

Un mănunchiu de actori bine 
aleşi, a ştiut să servească destul 
de bine textul spumos al spec- 
tacolului. 

Doamna Florica Demion ne-a 
prezintat o Antinee „lascivă” că- 
reea a ştiut să-i împrumute tot 
humorul de bună calitate cu care 
este înzestrată, humor care încă 
pe scena Naţionalului sa dovedit 
a fi neîntrebuinţabil. 

Nicolaide și-a ales rolul „gras” 
al căpitanului de care se îndră- 
gosteşte Antineea (ce să-i faci? 
cine *mparte, parte-și face), is- 
butind să-l ințerpreteze așa cum 
ne-a obişnuit: în condiţii exce- 
lente. 

Intr'o formă în care nu l-am 
mai întâlnit de multă vreme, ni 
s'a părut partenerul său direct, 


[ Oil În 7 
Tarta 


UNIVERSUL LITERAR 


domnul Gărdescu, care în rolul 
lui Boubouche a știut să specu- 
leze Ja maximum fiecare situa- 
ție amuzantă. Comicul  burlesc 
al domnului Gărdescu, uimitor 
de agil pențru numeroasele sale 
kilograme, merge „direct” la pu- 
blic, smulgându-i ropote de a- 
plauze. 

Domnișoara Elisabeta Henţia şi 
domnul Puiu Şerbu, în mare pof- 
tă de cântec şi dans, au consti- 
tuit o perche agreabilă, aşa cum 
rar intâlnim pe alte scene de 
teatru, Astfel, „tinerii îndrăgo- 
stiţi” din alte teatre sunt sau 
urâţi şi talentaţi, sau frumoși şi 
supărător de netalentaţi. „Pere- 
chea” actuală a teatrului Alham- 
bra întruneşte aceste două cali- 
tăţi: frumuseţea şi talentul (ne 
gândim doar la scenele cântate 
şi dansate, mu şi la acelea „vor- 
bițe”). 

Acest spectacol i-a dat ocazia 
şi domnişoarei Valerica Cevie să 
etaleze o nouă serie de rochii. 
De altfel, în programul teatrului 
dânsa ţine să-i facă şi reclamă 
croitoresei sale, dându-i şi nu- 
mărul de telefon. 

Despre talentul  domnișoarei 
Cevic n'avem ce să spunem: 

Are domnişoara Valerica rochii 
frumoase ? 

Are .?... 

Ce-i mai trebue şi talent!.., 


Domnii Colea Răutu (cu un 
glas plăcut),  Gilodariu (clasice 
comper) şi domnișoarele Ileana 


Symm (un talent încă nepus în 
adevărata sa valoare) şi Flory 
Marinescu (dansaioare cu mult 
temperament) au întregiţ ansam- 
blul acestui spectacol la succe- 
sul căruia au contribuit melodi- 
ile domnului Kirculescu şi ba- 
letele domnului Siomin. 


TRAIAN LALESCU 





Teatrul „Măscărici“: 
Fructul oprit 


In vara aceasta, Capitala pă- 
rea să fie lipsită de spectacole 
în aer liber, din pricina restric- 
țiilor impuse cu privire la camu- 
fiaj. Organele militare au ară- 
tat totuşi destulă înţelegere 
atunci când au permis curagio- 
şilor iniţiatori și înfăptuitori — 
puţini la număr — de teatru fără 
zăpuşeală şi batiste de rezervă 
să continue și în această vară o 
tradiție ce-şi croise un drum fru- 
mos în ultimii zece ani, aceea a 
„teatrului de grădină”. 

Avântul tineresc al d-lui Ro- 
meo Lăzărescu, neastâmpărul cu- 
les în decursul peregrinărilor sale 
peste hotare, nu i-au dat pace, — 
atunci când i-ar fi fost aşa de 
ușor să intre în solda unui direc- 
tor din cei mulţi cari l-ar fi 
primit cu brațele și... buzunarele 
deschise -— până ce nu şi-a al- 
cătuit o trupă proprie de tea- 
tru cuprinzând nume dintre 
cele mai cunoscute în lumea ram- 
pei. In ziua în care buchetul 
de actori fusese strâns, piesa 
pusă în repetiție și grădina în 
reparație, a luat naştere com- 
pania „Măscărici”, 

Așa cum sa mai scris aci, pe 
„„şantierul” de lângă hala Traian, 
sa muncit pe tăcute şi (în ter- 
meni tehnici) pe echipe: echipa 
actorilor, echipa zidarilor, aceea 
a tâmplarilor, în așteptarea unor 
alte echipe de nopte şi oarecum 
permanente : spectatorii. 

Desigur, în timpul minim în 
care s'a făcut înjghebarea „Măs- 
căriciului” şi în condițiunile în 
care sa lucrat, sa obţinut un 
lucru de care directorul și cola- 
boratorii săi pot fi pe deplin 
mulțumiți, pentrucă buna pri- 


Concurența în creaţie 


-.S'a dus vremea lui Apgop, cel 
cu bășica de porc? Desigur, aşa 
ne place să credem. Era pe vre- 
muri în Cişmigiu un actor, nu 
mai ştiu dacă era turc sau ar- 
mean, care abia lega câteva vorbe 
românești, și acelea scâlcite, dar 
care „juca” eu soţia sa şi cu un 
actor ţânăr, angajatul său, o co- 
medie in care improvizau o ac- 
ţiune cu o soţie ce-şi primeşte 
pe geam amantul, — fiind sur- 
prinsă, în hazul spectatorilor de 
bărbatul gelos, care se "'nfurie, 
face tot felul de giubuşlucuri, 
cabotinării pentru ca ia urmă să 
spargă o băşică de porc, pentru 
mai mult haz. 
Angajatul u ducea bine, dacă 
era băiat de treabă și, făcea tot 
ce-i spunea patronul. Să-l fi fe- 
rit D-zeu să aibă succes, să râdă 
cineva de mimica lui, să aibe haz 
şi să mai ia şi apliuze. Agop îl 
chema, ii punea în mână plata 
pe ziua aia, şi-i dădea paşapor- 
tul: „Aici comice eu, nu mergem 
| doi sabia la un teaca”. 
| Vremurile lui Agop sau dus 
din fericire. Actorii au devenit 
artiștii. Unii bătrâni, mai au încă 


în fire, urme rămase dela stră- 
moşul lor cabotin Agop: admit 
greu „două săbii într'o teacă”, 
La cei ţineri însă nu se pome- 
nește aşa ceva. Cum vi sar pă- 
rea d-voastră să auziţi de pildă 
că Marcel Anghelescu să zicem, 
care încă păzueşte abia să ajun- 
gă actor prim (cum atât de gre- 
şit şi rău se zice încă în teatrul 
de azi, care este de ansamblu, toţi 
actorii trebuind să fie „primi“) ar 
tace, să zicem Marcel Anghetes- 
cu îaţă de un tânăr absolvent de 
conservator, care din păcate are 
talent, ar face pe Agop şi ar pre- 
tinde impresarului trupei — ve- 
deți că am evoluat — să-l dea 
afară: „Ori el ori eu!” Nu-i aşa 
că este imposibil? Marcel An- 
ghelscu este un artist. Mentali- 
tatea usta agopiană a dispărut. 
Tinerii de azi îşi dau seama că 
arta nu se face de unul singur; 
cu cât există mai mulţi actori ti- 
neri talentaţi, concurenţa e un 
stimulent al creaţiei şi nu trebue 
să fie o piedică a ei. 

Dece să spui: „dă-l afară pe 
cutare actor tânăr, fiindcă are 


mire pe care publicul a făcut-o 
„Fructului oprit” (mai accesibil, 
totuş decât toate celelalte fruc- 
te adevărate, ce nu se pot con- 
suma, ca şi cel de pe sscenă: 
decât cu ochii) a răsplătit mun- 
ca nepregelată a mănunchiului 
dela ,„„Măscărici”, 

Comedia (de data asta ne-mu- 
zicală, și e bine!) a lui Lacroix, 
Fructul oprit nu are pretenţia să 
fie mai muit decât toate bunele 
comedii din acelaş neam cu ea. 
O intrigă abil concepută, cu ne- 
lipsitele complicații — tot atâtea 
prilejuri de haz — din care nu 
lipsesc : cunoscutul triungh: amo- 
ros, soacra şi raisonneur-ul şi pe 
care o privim şi ascultăm fără să 
ne îngrijim prea mult de soarta 
personagiilor;, suntem siguri mai 
dinainte că vor ști să se des- 
curee în ultima scenă şi cortina 
se va lăsa, veselă şi ea, peste 
happy-end-ul nostru cel ge toate 
serile, Subiectul unei astfel de 
comedii nu poate fi și nu trebue 
povestit. Spectatorul n'are nimic 
de câștigat de pe urma uni 
astfel de sistem; dimpotrivă. 

Cu privire la interpretare, nu 
avem de spus decât lucrur: bune; 
pentru aceasta, e deajuns să dăm 
numele câtorva protazoniști 
Romeo Lăzărescu, N. N. Matei, 
Victor Negoescu și d-nele: Mia 
Steriade, Lulu Savu, Miţa Stoe- 
nescu, Lulu Popescu. 

Regia și decorurile au fost fă- 
cute cu grija umui cât mai bun 
spectacol şi-au reușit să fie la 
înălțimea interpretării unui text 
foarte corect tradus de d. Ro- 
meo Lăzărescu. 


INTERIM 


Pa o a aa a a ar ta ay Eta aa TD A 2 pc ana E a E a EI 


talent”. Şi să nu-ţi zici: „stai 
mă, uite unu! cu talent, ia să-mi 
impintenez cu forţele, să fiu şi 
mai mult decâţ ce-am fost până 
acum.” 


Credţi că cu un singur actor, 
oricât ar fi el de unic, de ge- 
nial, vom putea avea primăvara 
teatrului românesc pe care o aş- 
tejităm ? 





Mulţi, cât mai mulţi şi cât mai 
buni. Și toţi să se concureze, dar 
o concurență leală, stimulent al 
creației şi nu una de sforării, de 
intrigi sau sistem „Agop”. 


Lăsaţi-l îngropat pe  Agop- 
Dece să-i furăm sistemele ? 
Concurenţă da, dar în creație. 


N. MASSIM 








CCRAN—70Y£R 


Medalion 





RALUCA ZAMFIRESCU 








PS _ 

„„Nu este un nume „cap de 
afiş“. Este însă revelația noas- 
tră, a celor cari am urmăril-o 
din primul an de Conservator. 
Ducă până anul acesta, când 
producția unei colege i-a prile- 
juit o apariţie în „Fedra“, Ralu- 
ca Zamjirescu w'a fost întâlnită 
în distribuțiile examenelor tre- 
cute, totuși, pe podium-ul clasei 
profesorului Ion Manolescu, şi-a 
cizelat zi de zi bogăţia posibili- 
tăților ei de ingenuă dramatică. 

Tot aici e locul să spunem că. 
cei optsprezece ani ai Ralucăi 
Zamţirescu înmănunchiază gân- 
durile bune şi frânte în drum 
atât de devreme, ale tatălui ei, 
dramaturgul George Mihuil Zam- 
firescu. 

Deci nu ne miră deloc regă- 
sirea acelorași lumini ale tată- 
lui, amplificate în ochii fiicei 
lui; aceeași dragoste și devoţiu- 
ne pentru munca arlistică — dă- 
ruirea pănă la uitarea de sine, 
între cei trei pereţi de carton ai 
scenei. 

Raluca Zamfirescu aștepta o 
mână care să-i se întindă; o mă- 
nă care să-i prilejuiască contura» 
rea unei personalităţi pretimpurii. 
A găsit-o din prima zi la pro-= 
pria-i mamă, dar mai târziu la a- 
cest mare dascăl al teatrului, Ion 
Manolescu, Scenele pe care le-a 
lucrat, la clasa profesorului ei 
se angrenau de minune în jires- 
cul celor opisprezece ani ai Ra- 
lucăi Zamfirescu. (Ne amintim: 
cândva, Raluca, sa opri, din- 
naintea acelei complexe perso- 
nalităţi femenine, realizată de 
tată-său, în domnișoara Nasta- 
sia. A încercat-o — și mai pre- 
sus de curajul arătat. a dovedit 
că îşi poate împrăștia cu folos, 
între graniţele acelui personayiu 
care o depășea, temperament 
şi meșteșugul câștigat alături de 
maestru). 

Ce ne-a uimit atunci, în plus, 
a fost pietatea cu care s'a apro- 
viat de textul operei tatălui ei! 

Raluca Zamfirescu mai are un 
an de cursuri la Conservator. 


Raluca Zamfirescu ne-a spus, cu 
curajul tinereţii ei, că se gân- 
dește la primul ei examen greu: 
Producția cu „Inocenta“ lui H.- 
R. Lenormand,. 

Noi o așteptăm pe această La 
Tocca, în hainele şi sufletul Ra- 
lucăi Zamfirescu, cu cea mai 
exrplicbailă nerăbdare. 

C. CRISTOBALD 

N. R. — Ca o confirmare a 
celor scrise, Raluca Zamfirescu 
de data aceasta e nevoită să-și 
inceapă cariera artistică mai 
îmainte de examenul de Produc= 
ție: a fost angajată de d. Vie- 
tor Ion Popa. Un om de teatru 
care nu poate aștepta: Raluca 
repetă în „Pentru d-voastră 
doamnă“ de Niccola Manzari şi 


“în „Brânduşa“, 





ECRAN 


CINEMA ARO: 
„O AVENTURĂ ROMANTICA“ 


După cum întro dragoste 
nouă experiențele anterioare 
nu folosesc de cele mai multe 
ori, la nimic, tot așa oridecâte- 
ori odraslele sentimentale ho- 
tărăsc să-și complice existența 
cu ajutorul ofițerului de stare 
civilă, parte din respectivii pă- 
rinți sunt nemulțumiți. Adu- 
când tinerilor“ aceleaşi argu- 
mente cari au fost ascultate 
de ei cu zeci de ani în urmă şi 
cu și mai mulţi zeci de ani de 
întreg arborele. genealogic al 
familiei. 

„O aventură romantică“ re- 
comandă'mn asemenea cazuri 
irăirea retrospectivă a împre- 
jurărilor sn cari au devenii 
legitimi“ cei cari sunt destinaţi 
a face parte din proaspăta ge- 
neraţie 'de socri. 

Fermecătoarea și talentata 
Asia Norris și infimit mai pu- 
țin fermecătorul Gino Cervi 
sunt interpreţii principali ai 
acestui film dulceag care, dacă 
nu-i prea mult disecat, place. 

ADRIANA NICOARĂ 





TEATRUL MĂSCĂRICI 





VICTOR NEGOESCU 





Artisti si pubiie 


(Urmare din pag, I-a) 


artă), numai didacticismul ri- 
gid, condus superficial, după 
grătarele unei optici de școa- 
lă elementară mai poate pre- 
fera pe al doilea. Maniera este 
însă, pe cât se pare, şi ea în- 
trucâtva _ „meşteşug“, după 
cum splendida, spontana bro- 
dire a unei forme din jocui 
însuşi al materiei cu proprii- 
le-i legi, nu merită mai puţin 
numele de „artă“. 

Intreprinderea  chimistului 
care urmărește  într'o  gulie 
informă şi într'un nap, crista- 
lina apariţie a unu: poliedru 
de zahăr, nu este nici ea mai 
puţin plină de consecinţe spi- 
rituale decât cataliza g'ganti- 
că operată în conștiințe de mi- 
tul prometeilor de tot îelul, 
cu sau fără ficaţi, de-asupra 
sau sub stânci, sub sau de-a- 
supra piscului de vulturi. Da- 
că Arghezi este astăzi ce este 
— şi ce va îi, eheei! cât va 
mai exista cultură — exXpe- 
riența sa de laborant  într'o 
fabrică e răspunzătoare tot a- 
tât cât ierodiaconia de care 
sa lepădat. 


Recunoscând că fiecare act:- 
vitate ţinde spre stadiui artei 
— (ideala îmbinare a efortului 
cu jocul gratuit, a libertăţii 
cu necesitatea), facem numai 
pe jumătate din ceeace „ne in- 
cumbă'“, (cu un termen de 
cancelarie). Recunoașterea de- 
opotrivă a faptului contrar, — 
artă este fiece activitate ajun- 
să conștientă de scopurile sale, 
şi îndrăgindu-şi-le liber — 
însemnează de-abia o datorie 
împlinită. Asimilarea artistu- 
lui cu muncitorul poate să su- 
pere: ea nu e mai puţin con- 
semnarea de jure a unui fapt, 
La vremea sa, afirmarea apar- 
tenenţei omului Ja regnul ani- 
mal, care, dacă nu mă înşel, 
este unanim acceptată astăzi, 
a stârnit mai multe împotri- 
viri, fără să fie totuși mai pu- 
țin zdrobitoare în adevărul ei, 
pentru argumentele partizani- 
lor unui „regn uman“. 

Artistul „regn: aparte“ a dis- 
părut sau va dispare, în fa- 
voarea ărtistului om, 


ION FRUNZETTI 


Maicuta dup, ct a E a a aa a = arenei. (n A. Puii a primea re ecua o 


Valoarea incertitucinii şi certitudinile care vin 


(Urmare din pag. I-a) 


Fiecare descoperire a omului 
marchează o culme a civilizaţiei 
și chiar această culme indică îc- 
nomenul ei de coborâre; peste o 
anume culme — care este culmea 
tu'uror formelor de civilizaţie — 
omul nu poate trece, prin natura 
lui. Astfel „legea de conustanţă 
intelectuală” funcţionează irnpla- 
cabil, cu dublu efect păstrând 
valorile omului, dar și distrugân- 
du-le, când ele au năzuit prea 
sus. 

Nu vi se pare că această lege 
Se aplică foarte bine şi la tot ce 


se petrece cu noi, de treizeci de 
ani încoace, în sens istoric? 

Fiindcă din tot ce ea a distrus 
până astăzi, mâine va trebui să 
păstreze, oferindu-ne un alt gen 
de certitudini, ca într'o balanţă 
veşnică, Şi tot dorul nostru de 
certitudine şi de echilibru — a- 
Jică dar de viaţă — va căpăta 
alte forme, indiferent care, pen- 
tru a realiza aceeaşi neobosită 
împlinire a inimilor şi a Spiri- 
tului. 


DAN PETRAŞINCU 


1] 


'Laforgus, 


IULIE 1942 





Mai pe larg 


NEPREVEDEREA IN TEATRU 


Niciodată n'am înţeles uşurin- 
ţa cu care pornesc unii direc- 
tori de teatru la alcătuirea unui 
repertoriu. Nu ne gândim decât 
la scenele particulare, care au 
dovedit, cu prisosință, o totală 
lipsă de orientare şi de angre- 
nare a repertoriului în tempo-ul 
vremurilor noastre. 


A face teatru de efermeridă, 
credem, a fost gândul călăuzitor, 
dar deloc de afacerist al „direc- 
torilor de pasaj“. Or, ceeace au 
Pus în scenă ne confirmă p ne- 
pricepere a mentalităţii actuale, 
dublată de neprevederea destăşu- 
rării unui repertoriu închegat, 
(De altfel, repertoriu  închezat 
n'a existat în teatrul particular). 
Criteriul de selecţie și continui- 
talea — mai cu seamă continui- 
tatea, — alcătuesc ființa teatru- 
lui. Nesocotinţa lor, duce la fali- 
ment. 


„Iată ce se întâmplă la tea- 


tre.e ,„.Comoedia“ şi „Tudor Mu- - 


șatescu“; mecontinuitatea — și 
ceeace mărturiseşte totodată ne- 
selecţia repertoriului. Deci, nu se 
poate vorbi de „o stagiune“ la 
teatrul  „Comoedia“, la ţeatrul 
„Mușatescu“... 

Aceste teatre, în prag de sta- 
giune, orbecăind într'o saladă bu- 
levardieră, aleg până nu mai aleg. 
Și pun în repetiţie o singură piesă 
—— căreia augurii culiselor i-au 
dat cu banul succes mare... de 
cassă. Această singură piesă, deo- 
biceiu, însă, cade! Şi se produce 
inevitabilul go! teatral: nu se 
poate juca o piesă „căzută“ (chel- 
tueliie inutile!) — şi în lipsă de 
alta, — închidem îieatrul! Confir- 
marea celor spuse, în stagiunea 
actua.ă: „Accident-Palace“, „Doi 
sergenţi“, şi scoaterea din repe- 
tiții a „Barbarei“ (1?) — Teatrul 
Nostru, 

Oare se poate vorbi de o grijă 
pentru viaţa Teatrului Românesc? 
Dacă mu în culoarea repertoriu- 
lui — baremi în existenţa lui! 
Poate ne va desminţi „Teatrul 
Nostru“ în care 


INCĂ MAI CREDEM, 


Căci aceustă companie, în ciu- 
da  fricțiunilor  directoriale, a 
reuşit să marcheze, ceeace înde- 
obșste tinerelul nostru actoricesc 
poartă în el, — năzuința unut 
teatru mai artistic, 

Teatrul nu trebuie să fie o afa- 
ce'e, un joc de curse, — unde se 
pontează pe cultura unui popor, 
pe sănătatea lui. Randamentul 
nu este acelaș! Teatrul în esen- 
ţa lui este şcoală: primară, se- 
cundară, universitară, Ori, la noi 
se uită tocmai această categori= 
sire: se face teatru prea prust — 
trecându-se sporadic la teatru 12 
artă — fără pregătire. Această 


| pregătire care e cea mai preten- 


țioasă în cultură, în mic, a fă= 
cut-o „Teatrul Nostru“, Singurul 
teatru particular care s'a gindit 
la această tresărir=, din platitu- 
dinea artistică în care domnim. 
Dela Maria Ventura și soții Bu- 
laudra — cari au fost trecuțe la 
inactivitate tocmui da către stat! 
Chr. Etterlă. Dina Cocea și 
Eug. Zaharia sunț revirimentul 
vieţii noastre teatrale, 





UN BILANŢ AL STAGIUNII 


care şi-a lăsat  obloanele la 
Teatrul Naţional ar putea fi o re- 
velație a cecace teatrul oficial a 
realizat cu amprentă burgheză. 
Intr'un câmp de piese siropoase, 
cu succese efemere, din veacul 
trecui, cu improvizații româneşti 
— într'o  siagiune  înireagă: 
„Mirra“ lui  Alfieri, în  di- 
recţia de scenă a d-lui Fernando 
de Crucciati, duce în spinare pre- 
stigiul Teatrului Naţional. 


UN TEATRU DE ARTĂ 


Ziarele nc-au adus vestea; 
ne-am interesat și nu ne putem 
opri din a nu împărtăși și celor 
mulți-puţini cititori ai paginei a 
doua cole ce urmează: o sală 
centrală (Palatul Mica) de circa 
400 de locuri, cu scenă amenajată 
pentru cele mai pretențioase în- 
scenări. Repertoriul are înscrise 
până acum piese de Giraudoux, 
Pirandello,  Lodovici, 
Coward, Wiedor, O'Neill. 





este încredin- 
țată unui grup teatral tânăr, de 
actori şi regisori, 

Ne grăbim să anticipăm — des- 
chiderca stagiunii va fi probabil 
în a doua jumătate a lunei Au- 
gust — revirimentul pe care îl 
va produce în Teatrul Românesc, 


Realizarea lui 


NEALTE 


IULIE 


—_ 1 


Note italiene |Barada compasiunii | 


FRANCO CARDINALI 


Semnează în pagina rezervată 
„Literaturii străine“ — din Me- 
ridiano di Roma, 7 Iunie a. c. — 
um articol întitulat: „Livio Re- 
breanu'“. Deşi cele cinci coloane 
ale articolului cuprind un spa- 
țiu mult prea mic pentru chiar 
și o sumară analiză a operei pro- 
zatorului, român, încercarea de a 
prezenta publicului italian pe u- 
nul dintre cei mai mari scriitori 
ai noștri în viață, rămâne o îni- 
țiativă care merită să fie sem- 
naiată. Am mai amintiţt — tot 
în cadrul acestor note săptămâ- 
nale — că literatura noastră e 
foarte puțin cunoscută în Italia; 
în timp ce a vecinilor noștri dela 
apus e larg difuzată în elegante 
„IStorii și în aproape lunare tra- 
duceri din tot ce are mai de sea- 
mă literatura ungară. Impreju- 
vare din care vecinii noştri trag 
toate foloasele. 

Franco Cardinali se vădește un 
bun cunoscător al operei lui Re- 
breanu, — un cunoscător chiar 
al literaturii noastre contempo- 
rane — și a reușit să pătrundă 
şi să înfeleagă atmosfera din 
„lon“ și din „Pădurea Spânzura- 
ților“. 

Stilul din „lon'“* care i se pare 
„un povero stile d; cronaca“, at- 
inosfera întregului roman „un po 
desolata 2 nuda“, nu opresc pe 
criticul pomenit să facă și jude- 
căți de valuare în termenii ur- 
mnători: su... se eliberează cu o 
artă indiscutabilă conceptul care 
justifică sforțarea autorului, con- 
sacrându-l: strigătul triumfător 
de dragoste şi de pasiune pe care 
această massă de oameni uneori 
slabi și plini de defecte, îl ridică 


spre soare, spre viitorul care e' 


al lor, ca și pământul acela din 
Transilvania de care sunt legați 
cu un lanț care nu se poate des- 
fuce, mai tenace şi de aceea su- 
..perior legii moralei comune, su- 
perior până la delici“, 

Totuși lupta pentru pământ, 
dragostea Românului pentru pă- 
mânt — un sentiment pur țără- 
nesc — gu rămas străine sufle- 
tului lui Franco Cardinali: a în- 
țeles aceste lucruri numai Cu 
mintea, de aceea v'a prins esen- 
ţa romanului, ci l-a privit doar 
din afară, deşi admirativ. 

O mai mare înțelegere pare să 
dibă. criticul italian pentru ,Pă- 


durea Spânzuraţilor“, din care a-. 


preciază în deosebi analiza stă- 


1942 








şi misterioase relevări, Obsesia 
care e la baza tuturora nu poate 
să displacă. Cu ajutorul acesteia, 
se ivesc pagini de un înalt lirism 
care par noui și mișcătoare, pre- 
zentând un aspect neobișnuit şi 
vrednic de stimă al scriitorului“. 

După ce vorbește de romanul 
Adam, şi Eva şi de volumul „Me- 
tropole“, criticul italian încheie 
astfel articolul său, făcând și ca- 
racterizarea operei romancierului 
nostru: „Și dacă Rebreanu d 
știut să creeze situaţii cărora 
tâta vivacitate şi cu atâta dra- 
matism, dacă a știut să animeze 
cu atâta energie peisagiul. chiar 
când e vorba de descărnatele 
descrieri naturale şi, mai ales, a 
ştiut să creeze situații pe care 
numai vârtejul vieţii, nu cărţile, 
le poate da naștere; și toate ace- 
stea, întipărite cu o vioiciune şi 
personalitate nu obişnuite, care 
fac ca proza lui narativă să poa- 
tă fi stimată pentru o inegulabilă 
valoare estetică și este demnă de 
a fi din abundență difuzală și 
cunoscută“, 


PERCHE SI SCRIVE 


Am putea pune și noi între- 
barea „dece se scrie ?“, așa cum 
ace Amalia Bordiga în acelaș 
număr din Meridiano di Roma. 

Se scrie şi la noi enorm de 
muit; poezii, nuvele, romane, a- 
par cu zecile de volume în fie- 
care lună, şi se uită toate în lunu 
următoare. Pentrucă nici unul 
din aceste volume cu viață de 
efemeride n'a fost scris din ne- 
voia aceea interioară de care 
vorbește Rilke. „Prozatorului — 
spune Amalia Bordiga — nui se 
cere rațiunea oboselii sale, nici 
nu se crede că aceasta ascultă 
de o chemare ascunsă dar puter- 
nică; astăzi, când se scrie atâta, 
şi când atâția se improvizeazii 
scriitori și reușesc să publice ig- 
norând de cele mai multe ori 
gramatica și neavând nimic de 
spus, s'a statornicit în public 
credința că o carte se scrie din 
vanitate, din complozenţă, din 
mațive economice, entrucă res- 
pectivii mau ce face câteva ore 
pe zi, şi nu pentrucă ar avea 
ceva de spus...“ 

Ne putem atunci consola că nu 
numai la noi „scriitorii nu ştiu 
gramatică, mau simţul limbii şi 
nici. mau nimic de spus. 


CONSTANȚA TUDOR 





Frate-al umbrei, domn sub lună, 
Greerul, prietenul meu, 

An de an, lună ce lună, 

Tot mă *'ntreabă de-o du: bună, — 
Că, şi el, întinde-o strună, 
Pentru'un vis, pentr'o cunună, — 
Şi-are cântul, frânt, mai greu, 
Greerul, prictenul meu... 


Umbrei şi câmpului frate, 
Greerul, prietenul meu, 
Spre ciudăţenii s'aba:e: 
Gând să-l urmeze nu poate, 
Că 'mtrebând se tot socoate, 
Punând la inimă toate, — 
Rob şi schivnic, tot mereu, 
Grezsrul, prietenul meu. 


Umbrei frate, prin fânețe, 
Greerul, prietenul meu, 

N'a fost el, tânăr, (tristeţe!) 
Dornic de moarie s'o înveţe? 
Azi, de-i dă floarea bineţe, 
Schimbă'n jur doar feţe, feţe, 
Şi tacen sirânsw'-antereu, 
Greerul prietenul meu! 


Fnate-al umbrei din moşie, 
Greerul, prietenul meu! 
Pierde-va, el, săntârzie, 
Din ocol, zarea'n vecie? 
Mic «, singur entr'o mie, 
Dar drumul ce-a luat şi-l ştie... 
Drumu-i drept, la Dumnezeu... 
Greerul, prietenul meu! 
ŞTEFAN STĂNESCU 


| POPAS BIBLIC 


Ca fluviile 'nchipuirii, iureşu! 
străbate 'ntinderi de gând. 
Rămas tovarăş cu Mureșul, 
îl opresc din când în când. 


Ii arăt peste hotar, un sat 

unde "n ţundre casele se 'nbracă, 
făcând loc drumului aureolat, 
cu Isus spre stele să treacă, 


Şi din opaițul orelor din ceaţă, 
vin raze spre biblica 'ntâmplare. Ş 
Pe Dumnezeu îl simt aproape de viaţă... 
Intre noi nu e nici o depărtare. 
ION TH. ILEA 


MEANDRE 


Departe de porţile 'n steme, 
De negrele tipografii, 

Curg apele — !l:mpezi poeme — 
Prin vastele orografii, 


Pe prunâuri albastre curgând 
In susurul apelor tandre, 
Tristeţile 'n maluri rozând 
Imi sapă in suflet meandre, 


UNIVERSUL LITERAR 


a e 


+] 


e 











Note germane - 


ORIGINAL ȘI COPIE 


se numeşte esseul d-lui Mans 
W. Hagen publicat în numărul 
5? din 5 Iulie 19432 a' revista 
Das Reich, 

„Omul german, trăindu-şi în 
mod conștient prezentu! şi hotă- 
ririle lui“, — scr:e autorul, — 
„nu se găseşte numui într'o lup- 
lă pentru afirmarea ființei ger- 
mâne și pentru reuşita noii idei 
în faţa lumii, ci, la fel, şi în 
lupta unei deciziuni în pro- 
priul său sgufiet”. 

Vorbind despre actuala și to- 
tala angajare a voinţei germa- 
ne de a frânge toate rezistenţe.e 
unei lumi duşman», a. Hans W. 
[Hagen îngiobează si arta în ma- 
reie iuroș armat al zilelor noas- 
tre. 

„Această 
toate manifestările vieţii, 
şi pentru probiemele artei”. 


luptă se dă pentru 
deci 


' 
pari stă 2 Păi 


FYEHRLE Afrodita 

Aserţiunea e limpede. Răz- 
boiu! actual nu e numai o mă- 
surare a potenţiaielor economi- 
ce şi tehnice și nic numai răz- 
boiu pentru drepturile la via- 
ță a unor popoare cari au fost 
sau se consideră prejudiciate în 
însăși miezul intereselor primor- 
diale de existenţă liberă, ci ac- 
tuala conflagrație poartă sen- 
suri şi are proposţii cosmica. 
Este vorba de o nouă orânduire 
a lumii, de o nouă ierarhizare 
a valorilor ei. 

Așa fiind, întrebarea pe care 
şi-o pune d. Hans W. Hagen, — 





rilor de inconștiență, a obsesir- 
lor: căci toată evoluţia spiritua- 
lă și sufletească a lui Apostol 
Bologa este, pentru Cardinali, o 
subliniere a unor trăsături o0b- 
scure și înconștiente din sufletul 
eroului. „Obositorul salt al su- 
țlelului protagonistului e redat 
Prin întuiţii, nepregătite senzaţii 








Intors dintro lume uitată 


Iar timpul 1e tae 'n verizi. 


“Cele patru vârste 


(Urmare din pagina I-a) 


nu e angrenat efectiv în „strugagle for life. Dar 
e aproape de această luptă, Problemale ei i se 
pun ca iminente. Moralmente, e preocupat să 
ejunaă, chiar dacă acest lucru i se reprezintă sub 
aspectul vreunui așa numit idealism, în alte pla- 
nuri și alte fonme decât obișnuitele ambiţii ale 
părinţilor. 

Detașate de lupta pentru existență, preocup&- 
rile copiilor şi bătrânilor se .ezoivă îu plomuri 
dezinteresate. Atenţia lor e îndrep'ată către va- 
lori de ordin spiritual, concentrate în bogăţia şi 
intensitatea vieţii intericare. Dapănarea nostarl- 
gică și tomdră a cumintirilor, dragostea pentru ai 
lor, primează în viața interioară a bătrânilor, sub 
semnul profundei și imensei probleme pe care o 
constitue imimenţa merţii. Dreamatica resemnare 
a bătrânitor în fața: rnurții care se apropie este de 
o grandoare mult mai autentică decât cine știe ce 
pseudo-tilosofări închipuite și pretențioase ale a- 
dolescentutui care ia atitudine meditativă faţă de 
„Ideiia Morţii". 

Viața interioară a copilu e cu deosebire ca 
racteristică și interesantă. Copilul e in plină ela- 
borare a valori:or, La el e toxund şi activ rapoz= 
tul de opoziţie și legătură pe care-l constitue eul 
față cu lumea. Copilul, luând contact cu fenome- 
nale ce-l inconjoară, constati poziția sa centrică 
în complexul universal. El ia cunoștință de arcii- 
vitățile inteme ale spirtului uman prin propria lu: 
ființă, şi le raportează prin analog.e lo ceilalţi, o- 
biectivându-și experiența int.me  Reprezentării> 
sale sunt mai puțin t;po'ogice și mai mult psiho- 
logice. Copilu! diferențiază oamenii după gradul 
lor de legătură cu el, după coraciere ce-l intere- 
sează direct sau îi ațâță curiczitatea. Ceiladţi sunt 
pentru el o masă de indivizi necaracterizați, oa- 
recum abstractă. Dar proprit'e lui stări de con- 
ştiinţă le atribue tuturor. i socoate pe toți egal de 
interesaţi în micile lui probleme, satisfacţii sau ne- 
cazuri. Și atenția lui faţă de fenomenele cari-l în- 
conjoară este cu atât mai rmbeorbani& şi mai amix= 
litică cu cât ele sunt un material nou și bogat 
pentru setea lui de cunoaștere, care-i cu atât mci 
activă cu cât aceast material 3 departe de ca fi e- 
puizat. 

Raportâmd prin analogie experiența lui intimă 
la ceilalți, copil vede în ormeni nu atât tipuri 
circumscrise, cât ecluze de scurgere pentru stările 
de conștimţă. Proust, care a adus în exploatarea 
literară a meondrelor psihica „noutatea cea m-ii 
comp'exă şi mai profundă”, după cum se expri- 
mă despre el Paul Zarifopol, „n'a ieşit din odaia 
copiilor”, spune acelaș critic. Atitudinea şi mreto- 


dele copilului constitue fundamentul bogăției de 
experiență a operii lui Proust. 

Copilul e preocupat de el imsuși nu din infa- 
ture şi nici din arivism, ci pentrucă propria lui 
experiență intimă este mijocul lui de cunoaştere. 
Adolescentul, din potrivă, se crede sincurul a 
care cutare sau cutare gâmd sciu sentimeni atin- 
ge proporții pe cari el le supra-evaluează. Dura- 
rea lui, dragostea lui, bucuria lui, sunt numai ale 
lui și nimeni nu le poate sunoaște măreţia. Cât 
daspre adult, viaţa practică x pus atâta stăpă- 
nire pe el, încât n'are vrame de pierdut cu ana- 
lize și psihologie. Stările de conștiință le expe- 
diază ca pe niște realități mir.ore, substituibile ș. 
neglijabile. 

Egocentrismul copilului e un fapi de experiaa- 
ță. La adolescent și la adult face loc unui egoism 
deziderartiv. 

Adolescentul doreşte să devină mare scriitor, 
mare conduzăior de cemeni, sic. Poziţia de su- 
proom pe care şi-o visează ;.resupune dorinta 
une! recunoașteri ca atare din partea lumii. Prin 


urmare, avem de cface aci nu atât cu ua ego-. 


centrism experimental ca la copil, cât cu un ari- 
vism de ordin moral. Mai terre-ă-terre, cdultul 3 
condus în cmbiţiiie sale de clireciivele unu: ari- 
vism de ordin materii. 

Asemenea impuls.uni de purvenire, la copil na 
au dece să existe. În jocurile lui copilul este, or.- 
când, în deplină conștiință şi. cu o aristocratică 
obișnu.nță: rege, împărat, comemdontr de armate, 
explorator, etc. 

Un lucru important şi caracteristic la copil e 
femptul că se joacă, Jocurile lu: nu sunt divertis- 
menteie ster.le şi omoste ale adultului care în mo- 
mentele de răgaz își palioză golul interior şi le- 
nea intelectuală cu goif, biliced, poker, table scara 
pasienţe. Jocurile copilului sunt veritabile activi- 
tări creaioare, cu dramele și durerile lor inerenta. 
fucându-se, copilul întrebuințeuză două facultăți 
cerebrale fundamentare: distingerea esențialului 
și imaginaţia. Un copil care se plimbă prin casă 
seu prin grădină zbâmâmd şi cloăxonând din gu- 
ră, și învârtind în mâini um obiect în formă de 
disc care-i figurează volomul umui cutomobil, «e 
rădus m-atericrul jocului său la ceeace îi este e- 
sențial: volomul, prin care el şa integrează în pro- 
pria lui creație, complectată ci imaginația. 

Caracteristică în atitudimea intelectuală a co- 
pilului este orientarea sa că!re precisiune, cătra 
analiza cuprinsului noțiunilor. Îmi aduc cuminte 
că în copilărie eram șocat de teiul impropriu în 
care ocmenii mari desemnau unele hucruri, spu- 


Mai singur în tine te 'nchizi. 
Meandre:e morții crese — roată 





sau mai corect, —— întrebările pi 
cari şi le pune dumnealui sur 
și interesante și serioase în or 
dinea urgențelor iin planul pre 
cunărilor artistice. 

„Opera de artă a prezenţului 
și viitorului nostru, își găsești: 
ea împlinirea în sfera pur este- 


| 
| 
| 
| 
| 


E Sp eee ee Peer E 


nând de pi:dă „shste galbene !'sau roșii)” la ceva 
care nu era nici ghete, ci pastofi, şi nici galben, 
ci marron. 

Aţi putea răspunde că la oumenii mari, deni- 
mirea de „ghete galbene” desemna o noţiune 
abstractă ce cărei implicaţii sunt  subinţelese. 
Cred mai degrabă că e simpiomul une: gândiri 
simplisie şi expaditive. 

Adu.ţii confundă precizia cu simplicitatea, Ei 
pun et:cheta de „preciziune” exprimăritor lor sim= 
piiste și eliptice, negiijând seu elminând nuan- 
țete și complexităț.le. Or, precizia nu e o calitate 
a lucrurilor, ci o atitudine inte.ectuală cu atât mai 
prețioasă, cu câ! vime în atingere cu fenomene 
mai complexe și mai nucmțate. 

In fond, copilul e cel mai cutentic inielectual, 
întrucât distingerea fenomenelor, descrierea și 
precizarea lor, consegquența 1vgică, sunt activi- 
tăţile specifice ale atitudinii curat intelectuale. 

Seiea de cunoaştere și de ințelegere a copiilor 
se momitestă și prim insisientee lor întrebări. 
(„Mamă, dece cutare lucru e aşa? Dar dece face 
așa? Dar dece etc. eic.?') Rău iac oamenii mari 
că le dau deobicei răspunsuri idioate şi halom- 
dala, carei dezorientează, 

E interesecmt fslul cum copii: exprimă anumite 
procese mentale ale lor, Am cruzi! odată o fetiță 
de cinci ani, cere se juca cu niște crătănii din 
curte, şi urmărită de ele s'a ascuns sub un liliac 
tânăr, spunemdu-mi: „M'am ascums întrun subli- 
lia”. Acestă exprimore anată o noiicnalizare a 
spaţiului de sub acel arbore. 

La adolescent, viața interiosră, despre bogăția 
căre'a lumea este atât de cornmsă şi pentru ce- 
lebrarea cărsia s'a risipit alăta eloovență scrisă 
sau orală, mi se pere cu totul lipsită de profun- 
zime și de valoare. E caractar.zată de o contnuă 
masturbare mentală. Adolescenhul se crede ge- 
nic, toate preocupările sale se scaldă într'o ilu- 
zorie groncoare seu întrum saăi:mism de rău gust. 
Gândurile si sentmentele lu: pcartă majuscuă, 
Sentimentalismele lui sarbeda +mintesc de textul 
romomţelor cu suaces la mahala. Toate gânduri!e 
lui sunt haotice, incoherente, ofensând cel mai 
elementar control critic. (|n id.ia lui, ele sunt fră- 
mântări metafizice, aspirații ercice, etc.) Adolos- 
centul se zbate în cea mai iresponsabil impreci- 
zie, într'o permanentă ebrietate meninlă. Un his- 
trion pentru el însuşi și un otraznic infotuat în- 
tre oameni. Francezii mumese ndoleacența „lâage 
ingrat”; mai pe şleau, românul i-a zis admirebil: 
„vârsta măgarului”. 

Lecturile nedigerate și gânauea fără ccoperire 
ale adolescentului îl carasterizzază ca pe un se 
midect patent. 

Pe mulii, mom'festările ado'escentului îi încân- 
tă poate; personal mărturisesc că nu sunt suge 
tibi la farmecul vorbirii în bokote, 


AL. PALEOLOGU 


lică, sau, oare, ar tiebui s'o de- 
pășească, adresându-se omului 
întreg, zguduind și: antrenân- 
du-l ? Există o steră 'estetică in 
sira, sau se găseşte și ea situa- 
tă în totalitatea a-toate-cuprin- 
zătoare a vieţii, aşa cum a ce- 
rut-o, pentru prima dată, revo- 
luţia noastră în cadtu! unei de- 
săvârșite unități a vieţii?“ 
Trecând peste perimatul im- 
presionism, care definea arta 
drept „un fragment de natură 
văzut printr'un temperament“ și-i 
cerea să fie interesantă, şi peste 
la fel de perimatul expresio- 
nism ca stadiu de încheere a e- 
pocei culturale occidentale care 
incrude, ca un fel de paranteză 


stilistică, evenimentul cel mai 
mare al vremii: războiul mon- 
dial din 1914—19'8, Hans W. 


Hagen constată că estetica a 
postulat şi a obținiit, pentru ar- 
tă, — o viaţă proprie şi o ro- 
tunjire după modul concepţizi 
care vedea în om un MiCrocosm. 
„Acest ins uman, autonom din 
punct de vedere spiritual-etic-es- 
tetie, era măsura lucrurilor”, — 
şi, ca atare, şi-a putut permite, 
să plăsmuiască „după legi proprii 
şi numai în virtu-ea propriei sale 
forțe spirituale, o lume care-i 
convenea atât ca schemă episte- 
mologică mai adecuat sau mai 
antinomic trasată, cât şi ca sis- 
tem de norme etice sau estetica, 

„Câtă vreme, — scrie d. Hans 
W. Hagen, — omul se găsea în 
cuprinsul  armonici  cumpenite 
dintre lume şi eu, a fost în stare 
să creeze, și în aceste condiții 
spirituale, volari eterne pentru 
cari lumea invidinză încă şi as- 
tăzi contribuția culturii germane. 
Dar aceste fundamente ale vieţi 
se schimbă în ziua de azi şi nu 
mai pot fi repetate, — ceeace 
nu înseamnă că, din direcția 107, 
nu ne-ar mai butea înrâuri mari 
energii vitale. Ceezce ne-au lă- 
s_t acaste timpuri, rămâne pro- 
prietate etnică germană; cine 
însă încearcă să structureze, cu 
ținuta forma.ă și spirituală a a- 
celor premergătoaze timpuri, pre- 
zentu! şi viitorul rostru, îşi do- 
vedeşte numai ființa de epigon. 


Omul german se află, astăzi, 
întrun alt loc spiritual”. 
„In momentul nostru sSpiri- 


tual şi istoric păşim, luptând, 





Dame ati = dă 


CAPUL DE CÂINE 


peste pragul către o nouă ima- 
gine a lumii în cadru! căreia o- 
mul german se înjelege iarăşi în 
legăminte noi, şi anume atât în 
legătura sa firească faţă de rasă, 
cât și în obligația morală faţă 
de popor”, 

Acesta fiind punctul inițial al 
unei poi regăsiri etnice, pentru 
artistul neamţ, sa pune proble- 
ma orientării în sensul integră- 
rii în idealul comun. Arta pentru 
artă nu-şi Mai poate avea ros- 
tul. Datoria scriitoru.ui, compo- 
nistului, sculptorului, pictorului, 
artistului german €e să Se rea- 
lizeze conform postulatelor ţim- 
puiui dacă vrea —— şi este necs- 
sar să o voiască, — să aibe priză 
asupra celor ce privesc înspre €l 
ca înspre un tălmaci al semna- 
lor au Ca înspre iegâiul lor ară- 
tător de drumuri. 

Creatorul de vaiori estetice sa 
văzut, întotdeauna între Scila și 
Curibăa nunite criginal şi co- 
pie. Ce trebuie să facă plăsmui- 
torul de opere de artă? Să co- 
pieze natura, redând cât mo: 
fidel cesace vede și simte sau să 
dea chip unor opere origina.e 
întrevăzute în mol ideal. Amân- 
două posibilităţile figurează tu 
cinste în esteticele ce Sau suc- 
codat. Amândouă par o fi justi- 
ficate. Totuşi, remarcă d. Hans 
W. Hagen, meșterul Leului din 
Braunschweig n'a dat vre-o co- 
pie fidelă a leului. Ş:, totuşi, ma- 
jestatea regelui animalelor a 
fost mai măreț schițată gecât ar 
îi putut-o sugera vreun sculptor 
neiubitor de  abstracţiuni este- 
țice. 

Iată şi un alt exemplu: Co- 
rabia wikingiană Oseberg care 
se găseşte într'un muzeu de lân- 
gă Oslo, e împodobită cu o 
sculptură în lemn reprezentând 
un cap de câine. Este oare nu- 
mai un cap canin” Nu! Căci e 
mai mult. Este însăși „ideia” u- 
nui furios paznic al vasului le- 
gendarilor cuceritori. E însăși 
neliniştea sufletului nordic in 
maxima-i iposlază expresivă a 
voinţei de a cunoaşte. 


N 


La fel stau luvcruriie cu arta 
tipic germană a unui Dărer. La 
fel în muzica ]jui bach şi Beetho- 
ven și la fel în Faustul lui Goe- 
the sau în pasionatul idealism al 
lui Schiller și în pătimașul pa- 
triotism a! lui Feist, 

Primatul voințai și realizarea, 
în toate planurile vieţii a acestui 
primat, — iată ce e caracteris- 
tic germanului. - 

„Care artă e arta timpului 
nostru? — se întreabă Hans W. 
Hagen. 

In nici un caz arte pură, for - 
mal perfectă şi întemeiată nu- 
mai pe normele redării câțt mai! 
desăvârşite a lumii din jurul su- 
fletului. a i i 

„Arta trebuie să fie ca un or-, 
din cure-] sileşte pe omul che- 
mat să accepte inexorâbila sa 
faptă. Cu aceasia ca ce scoasă din 
modalitatea ei real existenţiaiă 
şi ridicată în lumea ideală a 
postulatului moral. Cum însă a 
păăsiţ lumea existenţei reale, 
arta a încetat să mai fie re-pre- 
zentativă  (abbildnerisch).” 
rămâne, deci, dscât calea plăs- 
muirii originale in şi 
voinţă puternică și puternic în- 
dreptată înspre cu-eriri ge idea- 
luri noi. 


Am fi bucuroşi dacă 
note şi părer: ale esseistului ger- 


man ar provoca și la noi o dis- 


cuţie oarecare. 
FILOSOFUL 


şi pedagogul berlinez Eduard 
Spranger a împiinit 60 de an. 
Operele sale celebre Lebensfor- 
men (1914), Psycho.ogie des Ju- 


Nu-i: -- 


aceste -: 


intr - 


gendalters (1924), Begabung und . 


Studium (1917), Humanismus und 


Jugendpsychologie (1922) şi 
Verstehen und Erklăren (1927) îl 
situează în rândul marilor cuga- 
tători ai lumii. Lebensformen, 
carte de răspâniie pentru toţi 
psihologii, ar merita să fie tra- 
dusă şi în româneşte. 


ACADEMIA 


noturaliştiior din Halle a hotărât 


editarea scrierilor științifice ale .. 


lui GOETHE. 


COMEDIA 


„Oswald Hahnckamm” a lui 
Chrisiian Morgenstern, 
regăsită şi-şi va cunoaște pre- 
miecra Ja Berlin. 


a fost 


LA EXPOZIȚIA DE ARTE 


plastice din Munchen au luat a- 
nul acesta, aproape 600 de ar- 
tişii parte. Au fost expuse circa 
1250 de opere. Reproducem A-. 
phrodite, plastică de 3. W. Fehrie 
şi Im Lebensfriihling (In primă- 
vara vieţii) tablou de Johann 
Schult,. 


CAPUL DE CÂINE 


reprodus în cadrul notei Original 


şi copie este o sculptură în lemn 
de pe cea mai frumoasă corabie 
uikingiană (Oseberg) care ni s'a 
păstrat şi se găseşte în muzeul 


din Byd6 lângă Oslo, capitala 
Norvegiei. 
RECOMANDĂM 





iubitorilor de biografii, vieţi ro- 


manţate şi studii Qespre oameni! |, 


mari următoarele cărţi: 

Stephan Ley, BEETHOVEN (E- 
ditura Propyiăen, Berlin 1938). 
Ludwig  Englert, PARACEL= 


SUS MENSCH UND ARZT (E-.. 


dit. Wilhelm  Limpart, 
1941). 





Rudolph Huch, 


SHAKESPEARE (Ediţ. Hansea= 


Berlin. 


tische Verlagsanstalt, Hamburg, . 


1941). ci 


WILLIAM” 


Joset Frank, SHAKESPEARE= ” 


GALILFI-RUBENS. (Edit, Fran 
ckh'sche 


Berlagsbuchandlung, 


Stuttgart, 1941). a 


Helimuith  Ungtr, ROBERT 





KOCH. Roman în Colecţia Der, 
Deutsche Tauschnitz. (Edit. Bernz.;.. 
hard 'Tauchnitz. Leipzig, 1941), . 2. ș 


at 


TRAIAN CHELARIU * 














DIN NOU PRINTRE PRIETENI 


Cunoaşteţi poate acea strân- 
gere de inimă, acea ușoară ne- 
linişte și îngrijorare pe care le 
simte călătorul când trece o 
frontieră ? Dintr'odată, te găsești 
în faţa altor orânduiri, alţor în- 
țelegeri de viaţă, altei lumi, ase- 
mănătoare, la prima vedere, cu 
cele din jur, dar, atât de diferită, 
în atâtea privinţi, de ele. 

Este o clipă în care o rigoare 
specială se desluşește, parcă, în 
atmosferă. 

„Nimic mai puţin valabil decât 
“pentru S.ovacia. 

O constat iarăș, ca la toate tre- 
cutele mele sosiri pe pământul 
slovac. 

Ca niște autentici emisari ai 
primitoarei Slovacii însăși, ai 
Slovacilor în mijlocul cărora am 

„încă odată impresia că mă aflu 
în intimitatea caldă a unei mari 
familii de prieteni, reprezentan- 

„ii autorităților își fac apariţia, 
în „bolidul“ aerodinamic denu- 
„mit „expresul Dunărea“ adre- 
sând fiecăruia cuvintele salutu- 
lui naţional „Na straj“ și proce- 
dând fără rigidităţi, fără aerele 


polițiste ale  căutătorului de 
„mâţe în saci“, la aplicarea for- 
melor strict necesare  irecerii 


dintr'o ţară într'alta. 

In câteva minute, pe nesim- 
țţite, totul e terminat. Passportul 
meu românesc îmi atrage un 
zâmbet” amica! particular, în 
timp ce năluca  automotorului 
străpunge ultimii kilometri, pa 
sub colinele aşternute cu pusde- 
rie de vii, unul din belșiwgurile 
truculente ale mănoasei Slovacii. 
Fabrica de explozibile,  „Dina- 
mitka“, către care se aşterne 
cuminte la drum un tramvai ce- 
nușiu, apoi case pe care fumul 
apropiat al trenurilor le-a pati- 
nat dându-le un aspect parizian, 


se rânduesc pe stânga. Iată şi 
gara. 
Afară invită deopotrivă ele- 


gantul troleibus care aiunecă ra- 
pid pe netezimea fără cusur a 
străzilor Capitalei slovace şi 
tramvaiul A, care străbate cu 
vagoanele lui roşii tot centrul şi 
ajunge la Dunăre. 

Acolo ministere, universitatea, 
marele hotel Carlton-Savoy în 
al cărui „Cercle“ sau terasă și 
cafenea lumea intelectuală a 
Bratislavei abundă ca pe vre- 
muri la neuitata „terasă“ bucu- 
reșteană, muzeul național, opera, 
teatrul, se învecinează imediat. 

In ' foarte puţine minute, tra- 
geele sunt în întregime parcurse, 
căci Bratisiava nu este un oraş 
prea întins. 


In parte cățărat pe umbroase 
coline, cu alei uimitor de încli- 
nate, scări și serpentine pentru 
vehicule, cu un centru mic dar 
foarte viu, de cel mai modern 
ritm, cu câteva clădiri de arhi- 
tectura cea mai nouă și un sim- 
patic şi cochet sgârie nori „Man- 
derla“, contrastând cu apropia- 
tele vechi și picturale biserici şi 
cu cartierul din alte secole din 
preajma cetăţii, Bratislava are 
toată animația unei Capitale şi 
toată ambianța şi seducția unui 
vechi oraș dunărean, impregnat 
de vestigiie trecutului. Orașul 
în care, la doi paşi de trepidaţia 





-- Note şi impresii de drum — 


trebue să mă despart repede de 
Bratislava, pentru a porni mai 
deparie, prin roditoarea S.ovacie. 

Minis:erul Propagandei slovac 
îmi pune la dispoziţie, prin bu- 
năvoinţa d-lui secretar general 
Kaustz un bilet liber de drum de 
fier pe traseul pe care mi-l aleg. 

Stau de vorbă cu un bun prie- 
ten, ziaristul Palkovic, care e un 
inepuizabil rezervor de iniţiere 
în cele mai felurite domenii și 
care are câte o îndrumare și 
câte un sfat bine venite pentru 
fiecare din centrele itinerariului 
ce mi-am ales. 

Cancelarul nostru, d. Dumi- 
trescu, îmi dă de asemeni pre- 
țioase indicaţii, de pe urma unei 
frumoase experienţe turistice 
dealungul Slovaciei, 


anzans 


as 
„.» 
TI 
.. 
m 
Si ui 


SI 


i 
E 


La Leopoldov, altă oprire, e 
mare răscruce de trenuri. Fe- 
mei cu coșuri cu căpşuni în spi- 
nare, cu bomboane de tot soiul, 
turtă dulce și alte variate măr- 
furi, trec dela un tren la altul, 
traversând dealatul vagonul no- 
stru. 

Nimeni 
contra, li se face loc, 
bunăvoința. 

Piestany celebra stațiune bal- 
neară, Trencinul cu parcul lân- 
gă calea ferată, cu pitorești ru- 
ine, cu vie mișcare, Zilina, cu c 
mare gară în construcţie, oraș 
industrial foarte răsărit şi apoi 
imediat, un defileu cu poduri, 
tuneluri, printre munţi  pădu- 
roși, poarta parcă înspre masi: 
vul Tairei. 


nu protestează. Din 
cu toată 





Piaţa Hlinka din Bratisiava 


Nu-mi rămâne decât să plec 
şi cât mai curând, pentru a fo- 
losi tot ceeace pot din vremea 
limitată de care dispun. 


SPRE TATRA 


Pentru opt zile, nevoile ur- 
gente de transport ale războiu- 


lui au impus măsura suspendă- 
rii tuturor acceleratelor, afară 
de acelea internaţionale, din 


care sunt destule pe liniile fe- 
rate slovace. Prind, la 14.12, pe 
unul din cele trei rămase în cir- 
culaţie chiar şi în aceste opt 
zile, pe traseul Tatrei, accelera- 
tul Bratislava-Berlin. Normal, nu 
sunt mai puţin de zece, fiecare 
realizând o medie orară de a- 
proximativ 60 de km., ceea ce 
pentru o linie care urcă până la 
900 metri altitudine, e excelent. 
Rapidul Tatra le întrece pe toa- 
te, realizând performanța unei 
iuţeli mijlocii, inclusiv  purlena 
muntoasă, de aproape 80 de km 
pe oră. 

Dar, nefiind internaţional, ra- 
pidul e pentru opt zile în con- 
cediu, la depou. 

Trenul e foarte aglomerat, de 
pe urma restricţiilor relative ule 
celor 8 zile. Am cu acest prile; 
o dovadă mai mult a caracteru- 
lui blând, plăcut, împăciuitor, a 
slovacului. Nimeni nu ridică 
pretenţii speciale, nimeni nu-și 
pierde răbdarea, nimeni nu se 
arată incomodat și nu caută un 
confort propriu în detrimentu. 
aceluia cuvenit și celorlalți. Și, 





Banska Bystrica 


șetății noi, te poţi izola în liniş- 
d tea plină de evocări care o îm- 
presoară, imediat. 

Cu parcul orășenesc aninat pe 
una din înălțimile dominante, de 
unde, din desiș de verdeață, a- 
pare orașul întreg, cu Dunărea 
șerpuită printre codri, cu ceta- 
tea și meterezele ei, cu turla de 
șeapte secoli ce străjueşte „bise- 
rica încoronării“, cu clopoiniţe şi 
coperișuri arhaice în jurul svel- 
telor siluete geometrice a zdi- 
rilor recente. 

Cu malul umbros al Dunării, 
cu molcomitele lui plimbări. 

Cu zidurile bătrâne și drumea- 
gurile de coastă ascunse prin 
frunziș, de pe unde nu poţi bă- 
nui că eşti în incinta unei Ca- 
pitale din Europa Centrală. 

Revăd câţ mai curând fiecare 
dee în parte, căci de această dată 


e voe bună, în ciuda lipsei de 
locuri, 

Pornim, Curând, convoiul a- 
leargă pe sub dealuri dungate 
des cu nesfârșite vii, prinire la: 
nuri frumos pieptănate, printre 
holde abundente. Din lvuc în loc, 
muncitorii câmpului ne salută. 
de printre îngrijiiele lor semă- 
nături, femeile rumene cu rochii 
largi, pestrițe, mai întotdeauna 
purtând basmale, bărbaţii şepci. 
Pe unii îi așteptă bicicletele, cu 
care au venit din sat. Alţii sunt 
veniți cu trăsurica orășenească 
de mână a pruncului, lăsat în 
marginea lanului, în vederea pă- 
rinților. Sate minuscule au te- 
renul lor de fooiball. Oprim la 
Trnava, ale cărei nenumărate și 
felurite turle de biserici se văd 
încă multă vreme, după ce ne 


depărtăm. 


Prin gări de bifurcaţie ale Li- 
miilor mai mici, observ material 
rulant special. Vagoane combi- 
nate poștă-bagaj-clasa III-a, în- 
irunul singur. 

Aulomotoare cu cabina meca- 
nicului deasupra vagonului, la 
mijloc. 

Vagoane cisternă compuse din 
două impunătoare butoaie de 
lemn. Să fie oare pentru vin. 
gândesc, însetat ? 

keguunea devine 
centuat muntoasă. 


tot mai ac- 


RUZOMBEROK ! 


Prima mea etapă. Cobor. Inăl- 
țimi acoperite de pajiști bogate 
Sau păduroase înconjură, mai de 
aproape, mai de departe, acest 
orășel în care odihneşte părintele 
Hlinca, către care întreaga ve- 
neraţie recunoscătoare a poporu- 
lui slovac şi a prietenilor lui se 
va îndrepta întotdeauna, 

Prin el, Slovacii şi-au realizat 
recenta şi meritata lor imdepen- 
denţă, pentru care caractere et- 
nice atât de viguros afirmate, o 
vrednicie constructivă exempla- 
ră şi o veritabilă identificare cu 
marile idealuri de reclădire și 
generare a Europei, aduceau 
indiscutabile temeiuri. 

Mausoleul întemeietorului, că- 
tre care urcă şi convera din mai 
multe părţi scări de piatră, se 
inalţă sobru, impunător, domi- 
nând glia căreia neamul slovac 
îi pregăteşte acum cu hărnicie un 
viitor ce va fi din cele mai în- 
fioritoare în Europa nouă. 


Orăşelul, cu un zăvoi răcoros 
pe malul unei ape repezi, cu o 
capelă și o cruce pe un dâmb 
înverzit ge peste râu, cu largi 
vederi înspre munţii acoperiţi de 
codri şi poeni din jur, care se 
profilează în toate părţile, unii 
chiar la capătul imediat al stră- 
zilor, e zâmbilor, pitoresc, curat. 
Pornesc pe firul principalelor 
mici străzi. Magazinele sunt mari, 
spaţioase, cu vitrine în care ca- 
litatea celor expuse e aceeaş ca 
în capitală iar preţurile sunt, 
dacă este posibil, și mai modes- 
te. Se găseşte orişice, în toate 
ramurile comerţului. 

Hotelurile sunt ireproşabile, 
iar tarifele camerelor, cât şi ale 
excelentelor restaurante nu re- 
zervă nici cea mai mică supriză 
neplăcută vizitatorilor. !O spun 
pentru Ruzomberok şi ar trebui 
s'o repet pentru Poprad, pentru 
Preşov, pentru :Banska-Bistrica 
şi pentru toată Siovacia în care 
specula este necunoscută iar os- 
pitalitatea şi bunăvoința oame- 
nilor completează peste tot ra- 
ționarea cea mai cinstită şi mai 
conștiincioasă a, costului vieţii. 
In cele opt luni, în care am fost 
de trei ori în Slovacia, am pu- 
tuț constata o ridicare generală 
de preţuri care nu depăşeşte o 
scumpire de 15%, cceace denotă 
un echilibru economic, o orga- 
nizare şi o probitate pentru care 
poporul slovac trebue felicitat 
şi, pe cât este posibil... imitat, 
pretutindeni. 

In zorii zilei următoare, cu 
primul jtren, iau mai departe 
drumul munţilor culminanţi ai 
Siovaciei, Tatra. Convoiul urcă 
repede prin ţinuturi tot mai 
accidentate, tot mai răcorite de 
aerul înălțimilor, 


Conductorul caută, din pro- 
prie inițiativă, de indată ce con- 
stată după cartea mea de libera 
circulaţie că sunt un străin în 
călătorie de documentare, să-mi 
dea cât mai multe lămuriri. Şi. 
nu mă uită. De câte ori ne apro- 
piem de vreun punct mai inere- 
sant din traseu, își: face apariţia 
şi înur'o germană pe care i-o in- 
vidiez, îmi dă tot feiul de relaţii. 

Ne apropiem de Pupad-Tatry 
răspântia cea mai însemnată a 
căilor către Janţul 'Tatrei, care se 
afiă ia Nord, la vreo zece-doi- 
sprezece km. în linie dreaptă. 

Benevolul și simpaticul meu 
cicerone, care nu şi-a pierdut 
vremea prin trenuri şi știe mul- 
te, îmi arată, puţin înainte de 
Poprad, sanatoriul model dela 
Lucivno, specia] amenajat şi în- 
zestrat pentru tratamentul și 
vindecarea în cele mai desăvâr- 
şite condiţii, a] copilior tubercu- 
loşi, până la 16 ani. 

Apoi imensele îabrici Bata, di: 
unde în special încălțăminte de 
o durabilitate şi icfiinătate re- 
cord dar şi multe alte articole 
sunt distribuite în nenumărute 
magazine din toată S.ovacia. Lu 
bricile Baia pot fi vu justă mân- 
drie a industriei Slovace. 


IN MUNYI 


Incă 8 km. şi ne oprim în Po 
prad Tatry. Zidurile semeţe ale 
dolomiticilor pereți de stâncă ai 
masivului Tatra sc desfăşoară, i. 
capătul platoului inalt pe care 
linia ferată 
cu ei. Lanţul e apreciabil mai 
lung de cât al Bucegilor şi nu- 
mără trei vârfuri de peste 260) 
de metri. De:a Poprad până Ja 
poalele Tatrei, un tren electric 
străbate drumul în mult mai pu- 
ţin de o oră, traversând la capă- 
tul platoului o avanteardă de 
codri prin care urcă, ajungând 
la un fel de prag, lat de câteva 





P.aţa vechii primării din 
Bratislava 


sute de metri, care se află în 
faţa masivu.ui, în toată lungimea 
lui. Pe e] au răsărit minunate 
stațiuni  ciimaterice, în neîntre- 
rupt şirag de vile, de mari ho- 
teluri, de minunate parcuri, um 
paradis alpin asemănător cu cele 
mai încântătoare ţinuturi tiro- 
leze sau elveţiene, dar prin con- 
figuraţia lanţului ge creste şi 
aspecte generale, cu pitorescul 
'or propriu unic. Aititudinile a- 
cestor staţiuni variază între 1000 
şi 1350 metri, ultima atinsă de 
Sirbske Pleso, ale cărui unde de 
cleștar sclipesc sub brădetul în- 





i ea 





o m raita 


înaintează  paralet 





tunecat și sub abrupturile cele 
mai aspre şi mai superbe ale Ta- 
trei. 

Un tren electric ieagă adela pri- 
mul până la cel din urmă toate 
aceste cuiburi de bucurie a via- 
ţii, în plin munte. Dela Smoko- 
vec, unul din ele, iau funicularul 
cu şină dinţată care duce spre 
inima muntelui, ja aproape 1400 
de metri, la Hrebienok. Prin văi 
aJânci mugește o tumultoiisă 
cascadă în drumul ei cu nernu- 
mărate salturi, care de care mai 
vijelios, unele de impresionantă 
înălțime. 

Dea Tatranska-l.omnica, rută 
stațiune din cununa Tatrei, por- 
n=şte însă unul d:n cele mai în- 
d::ăsneţe fuiculare pe cabiu din 
Europa şi unul din cele mai lungi 


de ROMEO 


Inclinaţia se apropie de verti- 
cală. Printre stânci consolidate 
cu beton armat, ne alăturăm de 


piscu] izolat Lomnickiji, și, în 
oscilări mai blânde,  încheiem 
fantastica ascensiune, după ce 
am străbătut ullima diferență 


de altitudine de 900 de metri nu- 
mai în zece minute. 

Labirintul de mas:ve, de vâr- 
furi, de ziduri năpraznice, imen- 
sele depozite de zăpadă rămase 
prin văgăuni, nesfârşitul orizont 
care se deschide, peste miile de 
mușuroaie ale munţilor păduroşi 
din jur, ne aduc toate darurile 
cu care muntele răsplăteşte pe 
turist, chiar când su l-a urcat 
prin propriile lui puteri, trudin - 
du-se din greu, pas cu pas, să-i 
înfrângă potecile :stuvitoare. Cea- 


o AS d Es) "2 PIZ cs iz 
> CE Su 2 * Sp Pc ate 
sp al? NR “ă A) ea 


(a, 





Lacul 


şi de mai mare variaţie de ni- 
vel. 

Este  „teiefericul” Tatranska- 
Lomntca (898 m. altitudine) L.om- 
nisky stit (2634 m.). Nu sunt de- 
butant în folosirea acestui acro- 
batic mijloc modern de locumo- 
ție alpină. Cu atât mai mult, 
comparând cu atâtea altele la 
care cu nesaţ am făcut apel pen- 
tru a fi cât mai repede pe cres- 
tele munţilor şi a porni de acola 
și spre alte țeluri, prin Italia, 
Germania şi Franţa, pot atirma 
că prin splendoarea şi mureţia 
iocurilor şi temeritatea inpre- 
sionantă a traectului, aces: fu- 
nicular oferă priveliști şi... €- 
moţii unice. Prima parte a dru- 
mului, plutim, la înălțimi de 
multe zeci de metri, peste co- 
dri deși, prin potecile cărora 
vedem grupuri de turiști care 
urcă din greu. A doua parte, își 
măreşte inclinaţia și se te:mină 
la stația Skolnate pleso (17154). 

Un mare observator metaoro- 
logic, cu bogat utilaj modern, 
hotel, ospătărie strălucitoare de 
curăţenie și atrăgător amenaja- 
tă, sunt aşezate pe malul lacului 
de munte Skolnate, prin limpe- 
zimea desăvârşită a căruia apar 
toate lespezile funăului. Ari se 
schimbă cabina pentru o alta 
mai mică. 

Inclimaţia devine extremă. Ca 
frunza la vânt pare că se clati- 
nă, peste prăpăstii înfricoşate, 
sub peretele vertiginos al mun- 
teiui, celula sburătoare, pe care 
trecerile pe la vârfurile pilk»ane- 
lor, atât de depărtate unul de 
altul, pe care se reazămă cublu!, 
o sdruncină amenințător. Vede- 
rea devine mereu mai vastă. me- 
reu mai vuiturească, Asprimea 
tot mai mare a aerului se adân- 
cește tot mai vguros în plămâni. 








Pa RE i 
Vestamentul lui “Jraian 


Să ducă scribi și meșteri și târgoveţi de seamă 
Invăţători din Roma, acolo cât mai mulți, 
Că'n ţara ceea curge şi aur și aramă 

Pe râurile clare ce isvorăsc din munți. 


Din Tisa pân'la Pontus, vă spun că'n viitor, 
Din mâinile romane, va naște un neam latin : 
Iar Roma-i va fi mamă acelui brav popor, 
Deşi va sta departe, ursit de-al său destin. 


Când neamuri noi cu vremea, barbare, vor veni 
Din Răsărit spre dânsul, să-l cutropească greu, 

Şi viaţa lui plăpândă de ele s'o izbi 

Al Romei glas să strige : „Acesta-i neamul meu !'“. 


Acesta-i testamentul ! iar Roma să'ngrijească 
De frateie ce strigă acolo'n depărtare. 

Şi dacă Roma tace, Columna să vorbească, 
Atunci chiar când imperiul, ar fi în destrămare. 


Atât cât va fi Roma puternică'n lumină 

Şi'n lumea cunoscută cu lauri vrea să îie, 
Dreptatea s'o arate razi mare, mai sublină, 
De asta azi e mândră, şi mândră să rămâe, 


THEORDOR 'ŢUCANOVICI 


e. 


Strbske. 


surile trec şi mă decid să plec 
abia cu ultimul druimn a! căsuţei 
fermecate, aninate peste abisuri. 
Perforăm o masă compactă de 
nori şi nu mai vedem nimic până 
la lac. Panorama se strâmtează. 

Nu s'ar putea oare, la întoar- 
cere să se meargă mai încet?! 
Suntem atât de repede jos... lu 
aproape 1000 de metri! 

Iarăşi tramvaiul de munte şi 
după o zi de basm, în care nu 
pot piicepe 'câte s'au putut acu- 
mula, Popradul. 


PREŞOV 


Este târgul. ge răsărit aj Slo- 
vaciei, la peste patru sute de ki- 
lometri de Bratis.av-+. Dela Io- 
prad, trenul mai străbate lungi 
defileuri pentru ca în cei din 
urmă din ei, priveiistea să in un 
caracter  pronnuțat  submunatos. 
Preșovul se aseamănă mult cu 
frumoasa noastră  Bistriţa-Nă- 
săud, până şi la direcția aşezări: 
faţă de coline, de upă, Ja impu- 
nătorul dom, din larga arteră 
principală. 

Vitrine cu unelte agricole, să- 
teni care încearcă în fața ne- 
gustori.or coase, isbindu-le cu 
meşteșug de pietrele pavajului, 
piața îmbelșugată şi iefțină, aş- 
teruntă pe mese și ștergare, dea- 
lungul unei străzi paralele cu cea 
principală, de către sute de ţă- 
rănci, trădează viaţa rurală vie 
şi înstărită din jurul Preşuvului. 

Și aci, curăţenia, ordinea, în- 
grijirea străzilor şi peluzelor cu 
flori care înfrumusețează nume- 
roase locuri, impun admiraţia. 
Ca în fiecare oraș văzut, marfa 


g: 


+ 


/ 


"E 
| 


E: 


v, 
Că 


LE 





——— 
——_ 


IULIE 1942 


ALEXANDRESCU . - 


catedră de limba română, remar- 
cabil de activ deținută de profe- 
sorul Anton Boleh. [i vizitez în 
cancelaria şcoulei, Deși prevenit, 
rămân totuși surprins de dexte- 
ritatea şi corectitudinea cu care 
inimosul țţână. prplesor se ex- 
primă în limba ncastră și de 
cunoștințele întinse pe care le 
are despre literațura noastră 
veche și actuală. Cursurile pe 
care le ţine au atras nu mai pu- 
țin de douăzeci dz studenţi, 

Profesorul Boleh îmi istoriseş- 
te că a urmat o vară întreagă 
cursuri'e dela Vălenii de Munte 
şi a cercetat timp de o lună bi- 
bliotecile din București, De alt- 
fel, a urmat cursuri şi la Dijon, 
după terminarea studiilor uni- 
versitare făcule la Praga şi Kra- 
kovia. , 

Insufleţit prieten al României, 
profesorul Bc'eh ţinea cursuri de 
limba şi literatura română la 
radio Preșov și a tradus poezi! 
de Cioșbuc și alți poeţi români. 

Cu a-est milej, amintesc că 
sa ma: tradus în 'imba slovacă 
şi „Rusoaica“ de Gib. Mihăescu, 
de către talentata ziaristă şi cu- 
noscuta prie:enă a României, 
d-na Suzana Dovalova, care în 
calitate de redactoare la cotidia- 
nul „Gardista” din Bratislava, 
Sa ocupat intens de țara, arta, li- 
teratura, poiitica ţării noastre şi 
de reprezentanții ei. 

Profesorul Boleh insistă cu 
modestie asupra caructerului pri- 
vat al activităţii sale și îmi mai 
„duce la cunoştinţă îmbucurătoa- 
rea veste că în curând o asocia- 
ţie slovaco-română își va avea 
bazele la Preșov. 


INTRF'UN SAT OARECARE 


Dela Preşov, iau drumul în- 
toarcerii către Bratislava, dar pe 
altă arte:ă a drumului de fier, 
mai puțin frecuentată decât a- 
ceea internațională a Popradului, 
mai depăriiată de Tatra, dar de 
un pitoresc care nu cedează cu 
nimic în faţa drumului principal. 

Suspendarea totală pe această 
Inie a acceleratelor, pentru cele 
opt zile hotărite, mă obligă să 
aştept o legătură de trenuri, 
două ore, într'o gară mică de 
munte, la Margecany. 

Pornesc imediat pe ulițele sa- 
tului. O mână de case, o biserică 
mică şi sveltă pe un dâmb, şi sa- 
tul e terminat. 

Dar ce sătuc dichisit, cât de 
gospodăresc, avâna în centrul 
de o palmă de !oc, cubul unei 
case cu etaj, al unui depozit de 
desfacere Bata, lâugă care, copii 
din sat, lipesc, atCuţi şi serioşi, 
afişe atrăgător colorate care re- 
prezintă o ţărancă slovacă, ru- 
menă şi voioasă, cu snopul de 
grâu sub braţ, purtând pantoful 
cu talpă articulată Qe lemn, noul 
model] rural al fbricei, cu preţul 
de 35 de coroane perechea (sub 
două sute de Lei). Excelente vest- 
minte sătești, cu aceleaşi incre- 
dibile prețuri, în special ciorapi, 
sunt expuși de asemeni, din bel- 
şug. 

Alături, un magazin de articole 
electrice, Gemn de orice oraș, 
precum sunt și celelalte trei pa- 
tru negustorii loca:e. 


Dă Xe 


îi 


Cor de ţărănci slovace 


din vitrine e de ireproşabilă ca- 
litate. Sunt şi aci pălării, stofe, 
pânzeturi, minunate porţelănă- 
rii, articole de jibrărie, care de- 
monstrează încă odată nivelul 
superior de aprovizionare gene- 
rală al provinciei siovace și me- 
ritele categorice ale industriei 
slovace și chiar aie importului 
din străinătate şi aci găsindu-se 
la cost cât se poate de raţionai, 
mărfuri germane, italiene, cehe. 

In faţa expozițiilor de băuturi 
ale magazinelor alimentare, cu- 
noscătorii ar avea motive să se 
extazieze în faţa adevăratelor 
muzee de specialităţi care e stau 
în faţă. 

La Preşov se găsește o aca- 
demie de comerț care are și n 


La capătul satului, unde încep 
potecile pădurii şi a înălțimilor, 
marcaje colorate şi indicatoart, 
deşi, repet, saltul nu e nici sta- 
țiune climafțerică, nici măcar in 
apropierea pici auei staţiuni sau 
oraş. 

Incă odată aâmir munca slova- 
că, destoinicia slovacă, 4reaptă 
atât de frumoasă Ja care se sta- 
tornicește din toale punctele de 
vedere acesti popor plin de cali- 
tăți şi de suflet, acest popor în 
care am Siinţiţ necontenit reci- 
procitatea calcă a prictenici noaa- 
tre, care nc Jeagă și ne va lega 
trainic în viaţa luminoasă: de 
mâine a lunii, pentru care Slo- 
vacia aduce astăzi jertfa eroiei- 
lor ei ostași. 





IULIE  '942 


me 








Cronica literară 





CAI DE APOCALIPS 


poeme, de Radu Boureanu 
(Editura Contemporană Bucureşti, 1942) 


Cărturari de bună credinţă 
suspectează poezia modernă de 
mistificare pentrucă nu o înţeleg. 
Dar înțelesurile sunt consecinţe 
ale relaţiilor sociale iar logica c 
funcţie necesară vieţii în comun. 
Omul grăbit este a toate înţele- 
gător, cine întârzie în preajma 
înţelesurilor acela întâlneşte nu- 
mai prilejuri de mirare. 

Poctul este insul care se miră. 
Ceea. ce este i se pare să fie și 
ezitând între îndoială și certitu- 
dine o sfială îl reţine să spună 
pe nume lucrurilor, cu vorbele 
tuturor, într'o lume a cărei e- 
sență îl nedumereşte, 

Cuvintele care sunt semnele 
realităților și folosite ca atare. 
ca semne convenţionale adică, 
pentru înlesnirea vieţii în co- 
mun, își regăsesc în poezie o li- 
bertate asociativă  nestânjenilă 
de logica  realităţilor sociale. 
Drumul cuvintelor în poezie nu 
decurge dintr'un imperativ prac- 
tic și nu urmează itincrariul pu- 
plic al cugetării prozaice către 
concluzia unui înțeles obligator. 
Asculţaţi mărturia poetului în- 
suşi : 


Uneori poemele pornesc fără pri- 
cină, 

cum credem că se stârnesc vân- 
toasele 

din convoiuri negre de păduri, 
ies în lumină 

cuvintele, și se întrec ca frumoa- 
sele. 


Unul aduce luceafărul serii, 
cătând să-şi privească obrazul 


în el, 

dar rămâne mirat în pădurea 
tăcerii, 

câna vede că-i rotund și gol ca 
un înel. 


Toate cuvintele pornesc necău- 
tate, 

drumul mărgelelor fără sârmă, 

fără ţârmul întregitor. 

pierdut corăbiilor fără cârmă. 


Fie-ne îngăduit acum să amă- 
nunţim în proză revelațiile poe- 
mului citat. In primul rând, miș- 
carea interioară, fluența şi legă- 
narea gândului poetic sub cal- 
mult aparent, egal şi neturburat, 
de ape vechi. Sugestia mișcării 
este neîntreruplă, ca un mur= 
mur ascuns în cuvinte, dela pri- 
mul vers și până la ultima ima- 
gine a „corăbiilor fără cârmă“ 
navigând departe de „țârmul în- 
tregilor““: poemele pornesc cum 
se stârnesc vântoasele, cuvintele 
ies în lumină şi se întrec, etc. 
Gratuitatea lucrului poetic este 
dela început afirmată: poemele 
pornesc fără pricină, cuviniele 
ies în lumină într'o întrecere de- 
sinteresată. Totul se petrece sub 
semnul tainic al mirării, fără ca 
să se simtă nevoia unei înțele- 
geri explicative. 

Un poet celebral ca Paul Va- 
lery recunoștea geneza poeziei 
într'o împrejurare  necontrola- 
bilă prin rațiune, anume în ace; 
„vers donne“ cum îi spunea, — 
vers dăruit sau hărăzit — gra- 
ție numai hazarăului și sub în- 
demnul căruia poetul va desă- 
vârşi ceea ce se chiamă un 
poem. In sensul mărturisirii au- 
torului Tin€rei Parce pornesc şi 
cuvintele: „necăutate“ — pe dru- 
mul pocmelor d-lui Radu Bou- 
reanu: 
drumul mărgelelor fără sârmă, 
fără ţârmul întregitor, 
pierdutț corăbiilor fără cârmă. 

Versuri:e ilustrează sugestia 
nesfârşitei libertăţi asociative a 
gândului poetic în lirica moder- 
nă; „sârmă“ fiind suportul 10- 
gic al gândirii prozaica, de care 
poezia se poate lipsi şi se lipseş- 
te, ca şi de „ţârmul întregitor“ 
al înțelesului-limiță şi limitativ 
totodată, concluzie a raţiona- 
mentului silogistic. Metafora poa- 
te fi în acelaş timp şi o aluzie 
la idealul de rotunditate şi fini- 
saj artistic al unor forme prozo- 
dice fixe preferate in poezia cla- 
sică. 

Am insistat cu o stăruință pe- 
dantă poate asupra unor elemen- 
te de artă poetică a căror prezen- 
ță, în cartea d-lui Radu Bou- 
reanu, nu are nimic programatice. 
Dimpotrivă „Cai de Apocalips* 
relevă una din cele mai pure 
naturi poetice şi în acelaş timp 
o conștiință artistică lucidă, a- 
dânc exersată, Uneori gândul 
poetic al autorului urmăreşte cu 
intensitate extraordinară, o vi- 
ziune în care fantasticul des- 
criptiv covârşește semnificaţia 
simbolică (.„Inorog'"). Al'eori, ca 
în „Pădurea tinereţii“ simbolul 


ge o turburătoare frumuseţe 
sporeşte simfonic adunând în 
matca lui melodică toate suges- 
ţiile poemului. Este admirabila 
idee poetică a stejarului unanim, 
arbore genealogic al omenirii: 
In jurul stejarului părăsit de 
veacuri, 
departe de burgul medieval, 

pătrund pe sub amintire, pe sub 

nedefinitu-i portal 
care se schimbă cu fiecare bătaie 
a sângelui, 

în pădurea ce desface printre 
ramuri marile lacuri. 


Sub stejarul acela, care-și lasă 

cu încetul 
destinul vegetal, pregătindu-şi 

scheletul, 
crengile se întind pietroase, albe, 
numărând veacurile. 

Lângă rădăcinile lui se leagănă 
, lacul, 

pădurea pe maluri își deschide 
cerdacurile 


Pădurea, şi verde și cafenie, 
care spre munţi ca o negură 
Ă întârzie. 
unde mesteceni rari se profilează, 
pădurea aceasta e moartă, — 
amintirea ei vibrează. 


Ai zice: un cuvânt magic a 
deschis, ai trecut 
în peisagii veșnice pe statornicii 

de tut. 

Im jurul stejarului paraniisul 
adună: 
cerbul care nu ştie că leagănă 
pădurea, 

de câte ori, în aţă, rădăcina-i 
adapă, 

corbul bătrân pe care l-au 

pierdut legendele, 

și pasărea cu pene de lună. 


Adam şi jemeea au trecut mai 

departe 

de semnele lor rămase în carte? 

Sunt umbrele de lângă stejarul 
cel mare, 

pe care le-am uitat și care ne-au 
văzut 

cum ne năşteam, cum am trecut, 

cum ne'ndrep'ăm spre moarte 


Umbrele lor stau toi acolo, lângă 
prima zi 

care-i aduse şi-i isgoni. 

Noi venim și plecăm, şi trezim 


goarne de alamă, 
în pădurea unde năzălim cu 


tinerețea, 
fără să simțim că stejarul ne 
chiamă, 
sub crengile care numără 
, veacurile 
și cu umbra ne mângâie 
tristețea. 
Cuvintele par realităţi vii în 
poezia d-lui Radu Boureanu. 


Afinităţile ce le asociază sar 
zice că sunt atracţii elective ale 
unor fiinţe care se presimt și 
se caută instinctiv, — fără su- 
portul obișnuit al vorbelor în- 
şirate pe „sârma“  înţelesurilor 
gândirii conceptuale. Ceea ce 
sar putea numi muzicalitatea 
poemeior din Cai de Apocalips 
nu are nimic din relieful sonor 
al unei melodii, ci doar aminti- 
rea mişcării ei unditoare, mai 
mulț un dor melodic, ca o îm- 
plinire pe care nici muzica nu 
ar putea-o dărui, cum sugera 
între alții Keats, în versurile 
celebre : 
Heard melodies are sweet 
But those unheard are sweeter 
Cuvintele nici n'ar putea nă- 
zui la un mai nobil destin şi la 
o preţuire mai înaltă a menirii 
lor ca în poemul „Mângâierez 
vine de acolo“: 


Mângâierea vine de acolo de 
unde 
care-a trecut, nu 
pornește 
steaua căzând nu strălucește, 
tăcerea în tăcere pătrunde. 


vântul, 


Mângâierea cea mai apropiată 
trece ca negura albă pe munte, 
chiar dacă peste frunte 

se aşează mână din Paros tăiată. 


Cuvintele luate de adiere, 
lasă în urmă goluri de veacuri 
dincolo de dungatele lacuri, 
pătrunde tăcerea în tăcere. 


MIHAI NICULESCU 





Note românești 


ULTIMUL NUMĂR 


aj revistei GÂNDIREA (lunie- 
Iulie 1942) este închinat în între- 
gime literaturii și artei bulgare, 
in scopul unei cât mai temeinice 
cunoaşi€ri şi înţelegeri pe toate 
planurile de creaţie între ţara 
noastră şi vecinii dela sud, în ca- 
darul nouti forme spirituale spre 
care se indraptă Europa. 
Numărul se deschide cu un 
interesant studiu al legăturilor— 
puține Ia număr până acum =— 
dinire Români şi Bu:gari. Geo- 
graficește, aşezare unul lângă 
altul cele două popoare vecine 
mau făcut decât să exercite o 
susținută pândă la graniţe şi o 
păgubitoare tăcCre în ce priveşte 
creaţia culturală. Rostul apropie- 
rii ce se caută de-o parte şi de 
alia este acela al unei cât mai te- 
meinice şi juste înţelegeri. 
Colaborează : G. Konstantinov, 
Hristo Botev, Ivan Vazov, LI. Ior- 
kov,  Pencio  Slaveikov, Sirak 
Skiitnik etc., cu studii, schiţe şi 
versuri. In acelaş număr ne sunt 
prezentate opt reproduceri din 
sculptura şi pictura bulgară, 


RADU BOUREANT!: SPĂTARUL 
NICOLAE MILESCU 


Figura spătarului Milescu este 
una din cele mai interesante din 
câte cunoaște istoria noastră po- 
litică şi culturală de acum două 
veacuri. Minte luminată și spi- 
rit întreprinzător, boeru moldo- 
vean are o viaţă sbuciumată dar 
plină de rodnice realizări. 


*. 


Prezentarea ei de către d. Ra- 
du Boureanu întro amplă mo- 
nografie bazată pa date contro- 
late — carte apărută de curând 
la ed. Contemporana, în ediţia 
IV-a — este bine venită . 


GOTTFRIED KELLER: HAINA 
FACE PE OM 


Editura „Tiparul românesc“ a 
început de curând editarea unei 
serii de cărți, în traducere ro- 
"nânească, într'o impecabilă pre- 
zentare și îreproșabilă transpu- 
nere în limba noastră, a celor 
mai importante opere ale litera- 
turii germane. 

După ce, acum câteva săptă- 
mână, au apărut două nuvele ale 
lui Conrad Ferdinand Meyer 
„Pajul lui Gustav Adolf“ și 
„Amuletul“, a ieşit de sub tipar, 
zilele acestea, al doilea volum 
cuprinzând două nuvele alese ale 
lui Gottfried Keller „Haina face 
pe om” şi „Romeo şi Julieta la 
țară“. 

Atragem atenţia cititorilor 
noștri asupra acestor apariții şi 
ne vom ocupa în acest loc de 
cărțile ce vor apare în viitor. 


„EDITURA GORIAN“ 


va lansa în curând: Vintilă Ho- 
ria: Acolo și stelele ard (roman); 
Anişoara Odeanu: Ciudata viaţă 
a poetului; Ion Băleanu: Ordin 
de misiune (reportaj de război); 
Paul Constant: Râia (român); J. 
£, Schall: Suez—poarta popoare- 
lor (roman); Mayne Reyd: Quar- 
terona (roman); H. Dominik: 
Forța cerului (roman). 





In editura „Universul“ a apărut 
cartea de mare succes 


CAND ERA BUNICA FATĂ 


de C. COSCO 


În paginile ei întâlnim Capitala patri- 
arhală și pitorescă de acum 50 ani 





a 


UNIVERSUL LITERAR 


O NOTĂ : 


Inirun ziar de dimineaţă ni 
se atrage atenţia asupra titluri- 
lor din revista noastră. Cotidia- 
nul în chestiune, anume Viaţa» 
are îndeobşte cuvinte bine cân- 
tărite asupra problemei reviste- 
lor literare la noi, şi deaceea am 
rămas întru totul surprinşi de 
afirmaţia care spunea, printre 
altele, de „felul naiv“ în care 
sunt alcătuite titlurile noastre, 
de „inspiraţia trăsnită“, de „cu- 
bismul'“ lor. 

Fără îndoială, autorul acestor 


cuvinte se gândea la altceva 
decât la obiectivitate, când a 
așternut pe hârtie asemenea 


epitete. 

O revistă, prin însăşi menirea 
ei, trebue să acorde cititorilor 
nu numai un material brut, ci şi o 
prezentare grafică deosebită. Nu 
avem pretenţia să fi isbutit în 
această direcţie cum nimeni alt 
până astăzi. Insă literele pe cari 
le iîntrebuințăm noi la titluri 
sunt culese din almanachurile 
grafice, și nu, cum răutăcios re- 
levă notiţa, din „naivitate“. Ele 
sunt tăeturi speciale pentru lu- 
crările de artă, şi nu inspira- 
țiuni „trăsnite“. Iar în ceeace 
priveşte  ocuzaţia de cubism, 
fără îndoială, domnia-sa nu cu- 
noaște exact limitele noţiunii a- 
cesteia. Ne pare rău că la acea- 
stă rubrică prea scurtă nu pu- 
tem da o definiţie a cubismu- 
lui, dar îl trimetem pe cel care 
dorește lămuriri, la articolele 
publicate de d-nul Ion Frunzetti, 
nu de mult, în aceste pagini. A- 
colo, pentru cei cari fac afirma- 
ţii tără a avea pregătirea nece- 
sară: se găsea o bună explicare 
a termenilor „cubism“, şi alţii. 

„L'habit fait l/homme“ spunea 
cineva; și pe drept cuvânt. Noi 
încercăm să  îmbrăcăm revista 
cu o aşezare în pagină deosebi- 
tă. Pentru aceasta ne folosim de 
titluri şi litere stilizate. 











ÎS ——= 





Dacă acestea sunt 


găsite ca 
naive, trăzhite și cubiste, proba- 
bil cei ce fac astfel de observa- 
ţii, nu privesc cu întreaga luare 
aminte revista. Şi ne pare rău 


pentru celelalte judi- 


cioase ! 


notițe 


„ ASCEZĂ ” 


ş:-a întitulat poetul Marin Radu 
Voinea o culegere de poesii, a- 
părută mai acum. câteva luni, 
trecând neobservată prin mulţi- 
mea celorlalte- Am răsfoit, sub 
lampă, cartea acestui autentic 
poet şi cu o neţărmurită bucurie 
am remarcat că Marin Radu 
Voinea e un prețios poet. „Asce- 
ză” conţine atâtea frumuseți în- 
cât se ridică,  dintr'odată, cu 
câteva trepte peste  obicinuita 
producţie de fiecare zi. Modestia 
lirică și fina discreţie a acestui 
poet sunt un semn în plus, încă 
unul, pentru ceeace am spus mai 
sus. Colaborator sporadic al 
publicaţiilor, harnic meșteșugar 
al versului autentic, poetul Ma- 
rin Radu Voinea este nu un 
nume, ci o afirmare pe care o 
reținem ca atare. Şi plini de 
bucurie, 





Ş a | L LS) 

fantastică 

” Obraji de bronz. Ochii selipiri metalice, 
Halucinant luna râde în lar. 


Pădurea a 'ncremenit. Vieţile tac. 
Ecoul viezure cu hohote satanice. 


Dinţii lumii mestec'o fâșie de cer 
şi-albastru coboară în carne. 
Gândul e galben. Stă să răstoarne 
înaltul cu stele de ger. 


Șopârla-și taie drum fulgerător. 
Ierburile-au tresărit. Speriată, 
moartea a 'mbrăţișat o umbră 
si viezurele-a râs sfâşietor. 


ELENA DIACONU 





| O ine suie 


Pe-armăsar de volburi 
Drumurile, peste creste... 


Altă retezare 
Calea-i 


- 


(ângă seară 


saltă 


*naltă 
haiducească este... 


Ape 'ncep să se desfacă 
Unde-i sfărâmată puntea... 
Codri 'm faţă i se pleacă 

Până la pământ, cu fruntea... 
Nu-i stă piatră, nu-i stă ceață, 
Imipotrivă şi vicleană... 

Nu e vânt să-l bată'n față, 
Ploaia nu-l izbește *n geană... 
Când ibovnica-l așteaptă, 

Are, mândru, băetanul, 
Cuşma, pe sprânceana dreaptă, 
Și pe umăr stâng, sumanul,,, . 
Şi domol, cu fruntea lată, 
Merge fără să se-ascunză, 
Când pe valea *niiorată, 
Spune cântece din frunză... 
Dar, de ce ne prinde dorul, 
Tot de fluere şi flinte 

Și de drum, uitat poporul, 
Peste dealuri, înainte? 

În priviri, culege, roată, 
Câmpul, munţii, cerul, vara... 
Când se uită câte-odati, 
Strânge par'că toată ţara... 
Cine suie lângă seară, 


Din parânguri de 


cavile 


Şi cu murgu=i sprinten, sboară, 
Fluerând, în vânt, pistoale? 


FLORIN DUMITRANA 


CC 


oumină înflorită 


Ghirlande de argint mi- 


-"sa 


au înflorit grădina, 


Incât un scump prieten mi-i fiecare pom, 
Cu care-ascult cum sună ca un țambal stupina, 
Când seara lung vibrează în fiece atom. 


Și dacă-i strâng la piept, năva!mic, şi-i sărut, 
Când ziua își adună lumina de pe-alei, 

Eu simt cum mă ridic cu seva lor, din lut, 
Din somnul de pământ, şi înfloresc în ei. 


ION SCUTARU 


GAFĂ 


Aflăm dintr'un număr trecut 
a! „Timpului“ că s'au împlinit 
zilele trecute 75 de ani dela naş- 
terea lu; Pirandello. ici 

Domnul care nu  binevoește 
să-și iscălească rândurile, ter- 
mină astfel articolul său: 

„Cu o operă care a cunoscut 
aprobarea unanimă, dela iniţiaţi 
până la marele public, cu suc- 
cesul real al tuturor scenelor 
europene, cu premiul Nobel în 
urma sa, Luigi Pirandello poate 
să-și privească, tânăr și entu- 
ziast, cu o retrospectivă optimi- 
stă, monumentul nepieritor ce şi 
l-a ridicat el însuși cu migală şi 
irudă de geniu“. 

Toate bune!... Şi totuși Luigi 
Pirandello nu poate „să-și pri- 


vească“ tânăr şi entuziast, cu o 
retrospectivă optimistă,  monu- 
mentul  nepieritor, etc... etc... 
etc...“ 


Și toate acestea dintr'o pricină 
foarte normală: Luigi Pirandello 
a murit acum câţiva ani, 


Iar gafa articolului din „Tim- 
pul“ vine să se adauge la lun- 
gul şirag de prostii pretenţioase 
ale foarte junilor studenți, pro'e- 
jaţi de Miron Paraschivescu, 


INGENIOZITATE 


După un succes de cincizeci de 
spectacile cu „Napoleon Unicul“, 
pe scena Naţionalului bucureș- 
fean (aceasta s'a petrecut acum 
o decadă, sub directoratului unui 


iscusiţ om de teatru!) — impre- 
sarul oficial Lică Tcoderscu, și-a 
alcătuit o distribuţie „subţire“ 
pentru un turneu în ţară. 

Pe lângă „accesoriile“: umane, 
— ca să nu le mai numim irenă 
de distribuţie, — în actul doi, al 
Incoronării, regia cerea acompa- 
niament muzical, și dacă va fi 
posibil în provincie, fanfară mi- 
litară. (Aceasta pentru a nu ne- 
cesita, cheltueli în plus?) 

Htrun oraș din Banat, toate 
cercetările făcute de impresar ca 
să găsească doui trei trompeți, au 
rămas fără rezultat. (Localurile 
de petrecere nu aveau decât or- 
chestre cu țambal, cobză şi naiu). 
Scăparea, natural, era Garni- 
zoana militară din capitala de 
judeţ. 

In biuroul Comandantului: un 
actor fruntaş şi impresarul du- 
ceau tratative: 

ACTORUL: D-ie Comandant, 
societarii de onoare ai primei 
scene a ţării, cu deosebit respect, 
vă roagă... etcaeiera..., eteaeiera... 

Comandantul nu dă nicio aten- 
ție. Impresarul vede infructuozi- 
tatea insistențelor siropoase ale 
actorului, și luându-și atitudine 
de gradat subaltern — dă ra- 
portul: 

— Domnule Comandant, Na- 
poleon Impăratul vă ordonă să-l 
primiţi cu muzică! 

„La care Şeful de unitate 
zâmbi şi aprobă imperativul in- 
genius al impresarului. 


BARBĂ RARĂ 





CANTECE NOU! 





Comentarii fugare 


DINTRE ATÂTEA 


şi atâtea mai mici sau mai 
mari publicaţii consacrate ex- 
cluisiv poesiei, au rămas în via- 
ță puține de tot, Unele dintre 
eie au trăit doar cât înfloreşte 
o roză, îar altele au crezut 
nimerit să-şi schimbe linia de 
conduită iniţială, consucrându- 
se altor îndeletniciri. 

Am fost, nu odată, martori 
la aceste lupte cu „morile de 
vânt“ şi întotdeauna ne-am 
mpropiat de ele cu o inimă 
de frate, plină de emoție. Fie 
că sau numit „Claviaturi“, 
„Adonis“, „Game“, sau mai 
ştiu eu cum, aceste publicaţii 
aveau, dintr'um început, un 
puncl câștigat! Bătălia acea- 
sta cu totul gratuilă, te cuce- 
reşte chiar fără să vrei, 

De-un timp încoace însă, 
poeţii au început, ca să zicem 
așa, să se individualizeze, ie- 
şind dim grupuri şi manifes- 
tându-se mai mult pe cont 
propriu, renunțând la acest 
spirit de echipă, care orice 
s'ar zice, era plin şi de farmec 
şi de semnificaţie. Iată că una 
din ultimele „redute“ de acest 
gen, revista constănţeană „Li- 
toral““ ne trimite caeţelul ei pe 
luna Mai. Truda poetului Di- 
mitrie Olariu face să apară pe 
malul mării acest caet, care ori 
de câte ori apare, cuprinde în 
ciudatele-i pagini cel puţin o 
poasie remamcabilă. Și de astă 
dată. Dar observăm cu o țusti- 
ficată tristețe că și gici cân- 
tăreţii au obosit. Lirele sunt 
mai bolnave și din nu știm ce 
motive, sună mai gol. Actul de 
prezenţă pe care confrații din 
orașul lui Ovidiu ni-l trimit — 
atât de rar! — ar trebui să în- 
semne ceva mai mult. Și, ge- 
neralizând spusele noastre, ne 
adresăm din acest loc tuturor 
celor ce cred încă la fel cu 
moi. 


NU DE MULT 


a apărut o carte de versuri 
purtând cindatul titlu „Taver- 
nale”. Autorul ei, Ben. Corla- 
ciu cultiva poesia stranie, lu- 
gubră, fantomaltică, poesie ce-şi 
trage easenţele poate din feli- 
narul tui Nerval, De curând, 
Ben, Corlaciu ne-a mai dăruit 
o plachetă de versuri, întitu. 
lată „Pelerinul serilor”. Ne-a 
plăcut ceeace e poesie în car- 
tea sa, dar (dace n'am spu- 
ne-o?) mai sunt acolo anumite 
violențe de limbaj, din care 
lirismul propriu zis nu are 
cine știe ce de câștigat. Căci 
dacă te iei de piept cu Dumne- 
zeu și cu viața, spunând a- 
cestor lucruri pe nume, pe 
şleau, nu se creiază poesie. Ha- 
rul e puţin dinicolo de acestea, 

Poemul-afiș, poemul mani- 
fest sau pumn, îşi are un rost 
cu totul bine stabilii, pe limi- 
tele poesiei, fixat în timp. Dar 
noi mu credem că Ben. Corla- 
ciu a vrut să facă asta. Ori- 
cum, cartea sa e mărturia u- 
nui talent şi poate și a unui 
om chinuit — adică a unui om 
— care dincolo de dulcegăriile 
madrigalnului desuet, ştie să 


spună și să vadă. Ne place să 
remarcăm aceasta, mai ales că 
Ri Sa imputat că avem „pre- 
ferințe” în domeniul poesiei, 
Pilda lui; Corlaciu e evidentă 
şi ducă am scris marginaliile 
de mai sus, am făcut-o nu ca 
să ne împlinim o datorie, ci 
ca să se ştie că acolo unde e 
talentui, este și preocuparea 
noastră. Adică înțelegere ca- 
maraderească şi fără ocoluri. 


DIVAGAȚII NOCTURNE 


Am în fața mea un teanc de 
cărți, Foarte multe cărţi de 
poesie, poposite pe masa de lu- 
cru din toate colțurile țării, 
Sub lampă, paginile tor par 
mai aibe decât sunt, şi din 
miezul lor se desprinde acel 
aer de calm și de claritate, pe 
care îndeobşte ţi-l oferă cul- 
mile. 

Cu timpul, vom poposi pe 
marginea lor, mâsgălind şi câ- 
te-un comentariu. Dar ustăzi, 
vraja lor e topită de-o alta, 
de-o vraje a umbrei, a aştep- 
tării, de-o poasie autentică, pe 
care o identificăm la hotarul 
dintre aşteptare şi moarte. 

Căci sunţ ceasuri când cli- 
pele te lovesc pe umeri ca 
nişte mâimi şi când toate lu- 
crurile care te înconjoară în- 
cep să devină mai depărtate 
decât cele depărtate. Imi aduc 
acuma aminte de Rilke: „Cine 
acuma n'are casă, multă vreme 
n'o să-și clădească” și din vra- 
ja asta tristă caut să-mi încheg 
o viață pe care poate că nici eu 
nu o știu. 

Oare cine vine din toate a- 
cele cărţi, cine trace prin scoar- 
țele lor, za să-mi umple odaia 
cu durere? Știu: întrun colț 
de lume trebuie să fie o pre- 
zenţă care dă suflet tuturor a- 
cestor năzăriri, întru aștepta- 
rea cărora versijicăm meeu. 
In clipa asta, nu mă gândesc la 
nici unul din acei înţelepţi co- 
mentatori proşti, care își în- 
moaie condeiul în otravă de 
șvarţ, ca să te pironească a- 
poi în cerneala propriei lui 
măgării, lătrându-te subțire. 
Nu cunosc pe nimeni, şi din- 
colo de cercul lămpii, parcă 
nici nu mai este o altă lume, 
O, poate că am scris și eu, 
cândva, un vers, o carte. Dar 
nu mă ştiu aşa. Cadranele 
astea blestemate care-mi joacă 
în faţă nu mai ţin seamă de 
nimica și-mi şuşotesc în clipa 
care fuge pe ele: ascultă! 

Și eu ascult, cum dincolo de 
toţi bunii sau răi poeți pe ca- 
re-i citesc zi de zi, viața mea 
dintre pagini, sau adevărata 
mea viaţă, mi se fură, ca să nu 
o mai pot preface DECĂT în 
vers. Ca ei toţi! 


ȘTEFAN BACIU 


N.B. —— Manuscrisele se trimit 
la redacţie, menţionându-se pe 
plic: pentru Şi. B. Și răspunsu- 
rile: C. C. Mih, Silvestru D., A, 
Mih., Teodor Exn., Melinte V. A., 
Iril D., Simion Bărb., N. Orlăț, 
V. P. Nect., Unghianu I. P., G. 
Carn.: Nu! N. Ver. M. 1. Cos, 
Othmar, M. Miasn., Simion Val: 
Altele: Nic. Pred., |. Log.: Da 











u 


La o săptămână, așa cum aranjase cu avocatul. se 
duse pentru organizarea societății. Şi aci, voia lui 
Dumnezeu se împlini. Se strânseră câțiva asociaţi şi 
capitaluj crescu aşa fel că dintru început se puteau 
cumpăra câteva autobuze noi. Se încheiară actele cu 
participarea fiecăruia, se stabili în puncte drepturile 
fiecărui asociat și după câtva timp societatea luă fiin- 
ță iegală. Nechita mai primi și funcţia de controlor. 
Cins ea lui fusese recunoscută şi ce făcea el era bun 
făcut. 

Viaţa i se împlinise după gânduri şi când Smaranda 
îi dărui primul copil, Nechita se mută într'o casă mai 
încăpătoare, cu grădină şi verdeață multă, să a.bă 
unde i se juca pruncul când va merge pe picioare. 
Lăsară părinţii în casa lor, aşa după cum le făgă- 
duise, iar lipsa lor de acolo, Nechita o plăti în bani. 
Să aibă bătrânii pâinea asigurată şi soacra să nu mai 
bage toată ziua zâzanie în casă, îşi zicea Nechita. Cât 
au stat împreună, numai de asta se ocupa soacră-sa, 
să amărască sufletul Smarandei cu fel de fel de in- 
trigi, 

— Tu nu vezi, Smarandă, zicea bătrâna, el toată 
dziua îi plecat. Ari alia, că di n'ar ave, ar tragi acasă. 

— Păi matali nu ştii mămucă, că-i controlor şi 
trebui să wmbii pi maşini, să vadă ce-i şi cum ii, să 
nu cumva să facă vre-o pungășie personalul. 

— Aşi, ai undi? Te-o legat la ochi, pezevenghiul, 
mânca-l-ar scorpia, şi tu ti ofileşti ca floarea fără apă. 

— Bini, mămucă, răspundea Smaranda. D-ta nu vezi 
că tăt ci câştigă aduci în casă. Navem de tăte, pe 
Dumneavoastră nu vă ţini? V'a îmbrăcat, va cum- 


— - 


părat mobilă, aista-i bărbat aşa cum dzici D-ta? 

Dar nu se putea înțelege cu bătrâna şi când Nechita 
îi aduse vestea mutării, o primi cu sufletul uşurat 
de toate necazurile ce i le pricinuia zilnic maică- sa. 

In noua locuinţă viața se scurgea tihnită şi după în- 
tâiul copil, veni a! doilea, apoi al treilea. 

% 

Și acum pe drumuri, Ja concentrare. Trenul se 
opri în Chişinău. 

Scobori din vagon și ca niciodată se simțea străin 
în propria lui ţară. In Chișinău stătuse doar doi ani 
de z.le. Şi toate concentrările le făcuse tot aci. 

Căută să se liniștească, agățându-se cu gândul de 
Smaranda lui pe care o iubea ca şi în prima zi când 
a văzut-o pe stradă în Cernăuţi. Nu se putea dumiri 
de loc. Fresimţiri ciudate i se aninară de suflet și o 
moleșeală a inimii îl făcu să-și piardă curajul. Oa- 
menii pe lângă care trecea i se părea că se uiță pie- 
ziş la el. Şoapte tot mai nelămurite circulau pe buzele 
tuturor. Dinspre răsărit vân.ul pustiitor ducea arşiţa 
secetii peste Nistru, distrugând încet încet, v.goarea 
pământului moldovan. 

Oare să fie adevăra:? Și Nechita intră în cazar- 
mă cu sufletul prins de desnădejde. Regimentul tot 
era în curte. Se echipa de plecare. Unde? Nu știa ni- 
meni. În 48 de pre gata de mișcare, direcţia răsărit. 

Ut! și ce secetă, Doamne! Soarele ardea pu:ernic. 
Către Nistru, nori prevestitori de furtună, Și Sma- 
randa lui, rămasă cu trei copii, pironită în pat de un 
junghiu la coapsa dreaptă. 

UfI, Doamne, tare mai e rău năduful din suflet! 

II — 


— Mămucă, de amu s'o sfârşit! ideabia putu vorbi 
Smaranda. ia copchuul cel m.c, pe Vasui și J-oi duci 
mata la leagăn. ku nu l-oiu mai pute hrăni. Și se 
opri din vorbă. O tuse seacă o făcu să se ridice pe 
pernă. Un zgâlţâit uşor şi trupul tu prins în intr.gu- 
rarea morţii. Deschise ochii, mari şi secaţi de boală, 
cercând prin ei s'o facă pe maică-sa să înțeieagă du- 
recrea ei cea mare, Sumţea starşitul. Dar cel care tre- 
buia să fie lângă ea — tatăl copiilor ei — era departe, 
dus la concentrare. Şi ea va muri. Sfârşitul ei se 
apropie. Respiratia grea, înnecăcioasă şi tusea seacă 
ce-i măcinase plămânii, o doboriseră. O roșeață pa- 
ternică îi înv.oră taţa palidă ca ceara. li veni în min- 
te atunci clipa când se luase Nechi:a după ea şi vor- 
bele pe care i le spusese atunci în viata casei: 
— „Te-oi mărita cu mini dac'oi vrea, Jujducă. Mi-i 
sufletul legat de cum mi-ai eşit în cale. Şi-o să fie 
b:ni, că's muncitor şi dornic să fac casă, Iaca, mi 
s'o pus un cuţit în piept de dor”. Simţea şi ea ceva a- 
semănător la inimă. Un fel de valuri care plecau 
din mijlocul inimii, împrăştiindu-se în tot cupr.nsul 
şi o moleșeală în picioare. Dar începu să râdă a să-și 
ascundă emoția întâielor cuvinte de dragoste auzite, 
Il îndrăgise de amnci, dar parcă tot mai mult o iu- 
bea el. Când venea acasă, vo-nic ca un munte, o lua 
în braţe și se plimba cu ea prin cameră, cântându-i 
cântece bucovinene, aşa ca să-i facă ei plăcere, Apoi 
îi dădea drumul să-i pregătească de mâncare, pen- 
trucă el trebuia să plece cu controlul pe mașini. Și 
cum aștepta noaptea să se întoarcă Nechita! şi cum 
î! căuta prin buzunarele pline de fel de fel de cofe- 
tur:! Sau. câte alte lucruri bune de mâncat! 

— Doamne, să mai trăesc până s'o întoarce Nechita, 

Un val de căldură îi înfășură trupul, Apoi adormi 
cuprinsă de dulcea amintire a lui Nechita, Incet, res- 
p:rația deveni greoaie, pulsul scăzu, O răceală ae 
plumb ţintui picioarele, apoi braţele. Se întinse odată 


e e eee 

















în lungul patului și rămase cu mintea pironită într'o 
ceaţă haotică. 

Târziu, când maică-sa se înapoiase dela leagăn, îi 
păru că doarme cu faţa lumina.ă de un zâmbet ca de 
copil ce visează. Se retrase liniștită. I-o spune mai 
târziu cum a aranjat cu copilul. Până atunci să fiar- 
bă laptele, că so scula Smaranda și i-o £ bine să-l 
bea călduț. Puse laptele la fiert, mai aranjă prin 
bucătărie, apoi când soarele ajunse deasupra caszi, 
se duse la Smaranda. 

Scoală, mămucă, și-o: be lapte călauţ. Scoală, mă- 
mucă. laca, deamu s'or întoarce și băeți: cu fratele lui 
Nechita, c'o vinit azi dimineaţă să ti vadă. Mămucă, 
nu m'auzi? * 

De câteva zile pe frontiera de răsărit a Patxiei 
începuse să se adune puhoiul bolșevic. Din sus, din- 
spre Bucovina şi până la vărsarea Nistrului, clopo- 
tele mânăstirilor dăngăneau a jale. Şoapie tot mai 
ucigătoare căaeau din văzduh, pironind în ghi:arele 
bolșevice sufletul bucovinean şi basarabean. Armata. 
pe graniță, aștepta tăcută clipa dăruirii, pentru patrie, 
Nimeni nu crâcnea. Un singur gând dumnezeesc Je- 
gase sufle'ește soldat și ofițer pe frontiera de răsărit, 
Pământul Patriei. Ori unde moare un soldat, tot ţa- 
rină românească e. Ei vor să lupte. Tranşee, caze- 
mate, tunuri în baterie. Clocot de războiu. Şin loc 
de războiu, răvașe diplomtice. In patru zile, pă- 
mântul Jui Vodă Ștefan să rămână sterp de Moldo- 
veni. Armata plecă fruntea. Cu spatele la Nistru, 
călca tăcută cărările bătuie odinioară de mazili şi de 
răzeși, 

Doar Nechita rămase cu ochii înfipţi într'o bu- 
cată de hârtie: Nu mai înțelegea nimic. Smaranda 





lui! Oare? Să rămână pe mână bolșevică? Pămân- 
tul care-i dăruise singura fericire în viaţă, nu mai 
este al lui. Şi Smaranda în pământul cu:ropit de cei 
„fără de lege”! - 

— Domnule căpitan, mi-o murit soția și-o rămas 
copchiii pi drumuri şi fimeia me în pământ călcat 
di păgân. 

— Știu, sergent Nichita, Eu ţi-am trimis telegra- 
ma prin secreiar. Uite biletul de voie. Te desleg de 
însărcinările tale, pentrucă ne-au deslegat pe toţi 
împrejurările. 

Du-te sergent Nechita. Dumnezeu s'o ierte, Poate 
vei salva copiii”. 

* 

Pe străzile Cernăuţilor, forfoteală de oameni, de 
căruţe, mașini mili:are, camioane şi peste tot fugari 
mânaţi de groaza bolșevică. Totul era cuprins de 
jale şi zăpăceala stârnită întrezărea dezastrul și 
groaza. 





UNIVERSUL LITERAR = 


&e NECHITA BALAN 





- - i ee 


Nechita intră în Cernăuţi-ul odinioară româ- 
nesc, pe partea cimitirului. Să-i jure ma: întâi cre= 
dință Smarandei până când îi va sosi şi lui ceasul. 
Apoi luă un săculeț și puse ţărână din mormântul 
iubirii lui, s'o ducă în Moldova; ca să fie mai aproape 
de el. Plecă spre casă, să vadă de copii, dar pe drum 
se răsgânai. Să meargă mai întâi Ja atelierul cu ma- 
ș:ni. Poate găseşte vreuna și fuga îi va fi mai ușoară. 
Când ajunse aci, șeful atelierului, înfocat naţionalist 
pe vremuri, se dăduse cu noua stăpânire. Puse mâna 
pe o maşină și plecă în goană spre casa lui, să-şi ia 
copiii. Dar străzile erau pline Ge trupele mo'orizate 
Tuse. Ca să se strecoare mai ușor, smulse un steag 
roșu dela poarta unei case de evreu şi-l agăță la 
mașina lui. Ajuns acasă, își găsi numai socrii. 

— Copchiii i-o fost luat frati-tău Niculai, Doar 
ceala mic, Vasili, l-am dus la Leagăn, că aşă o spus 
Smaranda. 

Şi Niculai o plecat la Botoșăni, ieri cu trinul de 
dimineaţă. 

— Bini, mămucă. Să mă duc la Leagăn să văd ci-o 
fi cu Vasili. 


Cu bini şi nădejdi, că lucrurile n'or rămâni așă cu 


nelegiuiţii iștia. 

— Am v-nit să-mi iau copehilul, se adresă el Direc- 
țiunei, pi Vasili Balan ; să țăt aibă opt luni deamu. 
Dar nu se putu înţelege cu Direcțiunea. 

— Cum să ei D-ta copilul în nenorocirea aceasta ? 
Unde vrei să mergi, când peste tot sunt numai ar- 
mate sovietice ? 

— Să-mi daţi copchilui. I-al meu și-oi vide eu ci s'a 
pute faci. Aci nu-l lăs de ştiu că mor pi drum cu e). 

Şi plecă Nechita cu copilul în braţe şi cu un bibe- 
ron cu lapte în buzunar, Dar nu se mai putu a- 
propia de poarta Leagănului unde își lăsase ma- 
șina. Ajunseseră acolo iscoadele ge poliţie comunis- 
tă, aşa că fu nevoit să sară gardul pe din dos şi 
fuga pesie câmp, apucă pe şcseaua ce duce spre 
satul Plaiul Cosminului. 

Cu copilul în brațe prin arşița soarelui de vară, 
ajunse către seară la Cosmin. Un prieten îi înlesni 
o căruţă cu un cal care trebuia să-l ducă până la 
gara din apropiere; gara Cosminului, Un tren de 
marfă aştepta plecarea spre România liberă. Intră 
într'un vagon şi găsi aci un soldat ascuns, care aş- 
tepia înfrigurat semnalui de pornire. Şi trenul plecă 
asemenea minunilor din povești, către Adâncata, du- 
când cu el doar amintirile scumpe ge cea rămasă în 
pământul cutropit. Gândurile îl făcură să-și piro- 
nească ochii pe copil. Il cercetă cu de-a-mănuntul și 
se bucură de asemănarea cu Smaranda. Luă copilul 
în braţe și-l strânse la piepiul lui lat și puternic 
ca pe o comoară scumpă. Scâncetele copilului îi 
amintiră însă, că viaţa la opt luni îşi are tainele ej 
pe care numai femeea este în stare să le înţeleagă. 
Rămase nedumeriţ în fața lui Vasile, care începuse să 
plângă bine. 

— I-o fi foami, o fi ud, îl lămuri soldatul! 

— O fi sărmanul, că d: eri nu s'o mai uitat niminea 
la el. Şi pelinci n'am. Di undi li-oi lua, di-o fi cop- 
chilul ud? 

Destăcu eopilul aşa cum se pricepu. Scoase cămașa 
lui, o făcu bucăţi şi schimbă pelincile copilului. Le 
strânse pe ceie murdare și le puse deoparte. „Li-oi 
spăla eu când oi ajungi la Botoşăni. Până atunci, va 
să văd di mâncari”, 

Când sosi în gara Adâncata, lăsă copilul în seama 
soldatului şi el se duse să caute lapte. In gară a- 
ceiaș forfoteală, aceiaş groază. Alergă prin jurul gă- 
rii, și după multă căutăiură se îndură o femee să-i 
spele biberonul şi să-i fiarbă lapte. 

Se înoptase deabinelea. Prin bezna din gară se 
îndreptă peste linii să-şi caute vagonul. Dar trenul 
plecase şi cu el comoara sfântă. Turburat de mânie, 
se întoarse în gară. Să vorbească la telefon cu sta- 
țiile, poate o vrea Dumnezeu și-o da de urma tre- 
nului. Cu mare greutate, obținu legătura cu gara Va- 
dul Siret. Aci află că personalul s'a evacuat şi n'a 
rămas decât șeful de staţie ca să dea în primire Ru- 
şilor gara. 

— Oare, un copchil nu s'o găsit în trin? Rămăsese 
cu un soldat. Trinul ciala plecat din Adâncata. 

— Ba s'a găsit un copil înfășurat într'o haină. Era 
lăsat în iarbă și plânsul copilului fusese auzit de ser- 
vitoarea şefului de staţie, care îl căută, şi-l aduse în 


casă. 


11 IULIE 1942 





de CORNELIU PENESCU 


Buimăcit, Nechita, luă drumul spre Vadul Siret, 
purtând în suflet amărăc:unea unei soarte potrivnice. 

Pe șosea îl ajunse patrulele motorizate sovietice. 
Bănuindu-l spion, îl arâstară, apoi îl urcară într'o 
maşină să-l dea pe mâna politriucului. 

In gara Vadul Siret, îl închiseră întrun beciu pâ- 
pă-i va veni sorocul judecății, 

Cu pumnii strânși, nu se gândea decât la copil şi la 
toată nenorocirea pe care o trăia. Căzu în genunchi. 
Cu capul în mâini, încredință Smarandei sufletul co= 
pilului şi pe al lui. Credea în puterea morţilor, în tai- 
na acelui nepătruns în, fața căruia mintea stă nepu- 
tincioasă şi nu înţelege altceva decât că totul nu-b 
decât ţărâna din care am purces și în care intrăm, 
când ne eliberăm de viaţă. 

Se sculă în picioare şi rămase cu ochii pierduţi pe 
diziule de lumină ale dimineţii ce intrau pe uşile be- 
cialui. 

„Oiu vidă lumina şi copehilul?” Descurajarea tre- 
cuse peste orice margine de închipuire, când prinse 
discuţia sentimentelor. Invăţase rusește bine, dela 
megieșii de prin mahalalele Cernăuţilor. 

„Un spion. Se judecă azi, apoi gata. Scăpăm de el”, 
Atât putu prinde din toată vorba sentinelelor. | 

Prin nălucirea morţii, sufletul lui Nechita, răvășit 
de toată durerea, căuta mângâiere în propria lui con= 
ştunţă 

„Mă vor ucide ca pe un netrebnic, dar nu-mi pare 
rău- Mă duc lângă Smaranda. Sunt împăcat. Dar co- 
piii mei! Trup din trupul Smarandei, cui vor rămâne? 
Și din mila cui vor trăi?” 

Gândurile, sbuciumul sufletului ce-şi caută sțaţor.: 
nicia, îi fuseseră curmate de vocea sentinelei. 

— Scoală, să mergi la tovarăș politriuc, 


Și plecă la judecată. Consiliul, format din politriuc, 
uni ofițer şi un subofițer, puse pe acuzat să se apere. 

— Am fost la Cernăuţi, să-mi iau copchiii. Aci 
m'am găsit decât pi cel mic. Ceilalţi doi, mai mari, 
plecaseră la Botoşăni. Acolo am casă și rost. Mi-or ră- 
mas la Cernăuţi, numai socrii și soția la cimitir. Pi 
drum am pierdut copchilul rămas în trin. Și-și spuse 
Nechita toată nenorocirea, cu graiul lui moldovenesc 
turnat în slovă rusă. 

Consiliul ascultă o dramă înfiripată — dintre a- 
tâtea multe câte or mai f: fost printre oamenii simpli 
pe cari cârmuirea rusească îi credea doritor: de raiul 
comunist. Și rămase politriucul nedumerit de atâta 
hulă întâlnită la o lume pe care o voiau scoasă de sub 
tiran:a românească, 

— Să iasă acuzatul, ordonă ofiterul, până la pro- 
nunţarea senținţei. 

Și Nechita eși, cu desperarea aciuiaţă în inima lui 
bună. Copilul, unde i-o fi copilul! Şi cum ar fugi cu 
e], să-l ducă în locurile unde a gângurit el întâia oară 
graiul românesc ! 

— Este un specialist al minciunii, începu subofiţe- 
rul. Povestea cu copilul am mai auzit-o eu. Se svo- 
nise dela Cernăuţi de unul care aleargă cu o maşină 
să-și caute odrasla. Trebuie să fie mare spion de a 
reuşit să ajungă până aci, printre atâtea trupe. 

— 'Tovarăş Politriuc, zise ofițerul, care-i hotărîrea? 
Ce facem cu el? 

—Să-l mai ținem închis. Poate până atunci mai 
descoperim ceva la el. 

— Ba nu, tovarăș Politriuc, răspunse subofiţerul. 
Nu mai este timp de așa ceva. Acum suntem în 
război. Trebue condamnat. 

Consiliul intră iar în deliberare, Ofiţerul se codea 
să-și dea părerea. Doar subofițerul și Politriucul că- 
zură de acord.... 

Nechita nu ma: așteptă rezultatul. Găsi ocazia să 
fugă și luă Qrumul satului, să-și caute copilul, trup 
din trupul Smarandei. Din gară fugi printre arături, 
prin porumbişte şi ajunse în sat. Aci dete peste o ca- 
loană 'de camioane sovietice. Pe aripa unei maşini 
zăr: copilul. Se apropie timid, dar spuse cu voce tare 
că-i trimis de Politriuc să ia copilul, să-l prezinte la 
judecată. E vorba de un spion și e nevoe de copil. 
Spune spionul că e tatăl copilului care s'a pierdut... 

Și plecă Nechita, cu copilul, purtând în suflet pe 
Smaranda, pe drumul care-l duse peste Siret, în ţi- 
nutul Botoşanilor. 


o a ta a a a a Ra a aa aaa i RE 


IPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL“ BUCURESTI. STR. 


Ceva despre tristeţe 


(Urmare din pag. 1-a) 


In cel dintâi caz, tristețea 
îşi datorește calitatea ei este- 
tică faptului că ea este starea 
sufletească cu cele mai largi 
repercusiuni melodice în lu- 
mea eului. Opera poetică 
fiind un produs al acestui eu, 
mu se pome sustrage imiztiu- 
mii tristeţii în sânul ei. Fără 
îndoială, există uneori mMo- 
mente de încleștare tragică 
sau de exuberanţă extremă 
în poezie. Sunt momente În 
care atmosfera pur poetică e 
însă depășită. Acel „je ne 
sais quoi“ al aba:elui Bou- 
hours, din care e constituită, 
se risipește lăsând în locu-i 
goluri, umplute cu elemente 
care chiar dacă sunt estetice. 
pentru cazul nostru Sunt a- 
poetice. 

Intr'o conversație—se spu- 
me — Schubert, întrigat de 
faptul că cineva vorbea des- 
pre muzica lui, caracterizân- 
d-o drept muzică veselă, a 
exclamat: „Nu cunosc decât 
muzică tisă“. 'Pransplan- 
tând apos!rofa lui Schubert, 
am putea exclama, cu mai 
multă dreptate desigur: „Nu 
cunoaștem decât poezie tris- 
tă“... 

Prezența permanentă a 
„stimmung“-ului în opera 
poetică, iar în „stimmung“ a 
tristeții. reprezintă latura su- 
biectivă a acestor două feno- 
mene, Prin tris'ețe — apanaj 
ai „stimmung“-ului poetic — 
sufletul participă şi el la o- 


BREZOIANII 93 


pera poetică, alături de cele- 
alte elemente. Prin tristeţe 
se face resimţit în opera poe- 
tică interiorul artistului crea- 
tor. Prin tristețe apoi se rea- 
lizează, în bună parie, comu- 
niunea simpatetică dintre 
contemplator şi creator. In 
orice caz, tristețe, „stim- 
mMung“, subiectivitate, sunt 
noțiuni ideal corelate în ope- 
ra poetică majoră. Căci chiar 
și atunci când sentimentul 
predominant  într'o poezie 
oarecare este altul decât tri- 
stețea, cu cât poezia este mal 
realizată axiologie vorbind, 
cu atât „atmosfera“ ei va fi 
mai mult impregnată de tris- 
tețe. Iar ca un exemplu de 
ceeace poate categoria triste- 
ții în poezie, iată această 
strofă aleasă la întâmplare 
din Rimbaud, în care în ciu- 
da exuberanţei afişate cu tot 
dinadinsul, îşi face totuș loc 
cu strigență, insinuanta  „at- 
mosferă“ a tristeţii rimbau- 
diene : 
„Je m'en allais, les poings 
dans meş poches crevâes. 
Mon paletot aussi devenait 
ideal. 
Jallais sous le ciel, Muse, et 
jetais ton feal: 
Oh 1ă Jă, que d'amours 
spiendides j'ai râvees 1“ 
(Ma boheme) 
In ordinea „atmosferei“ li- 
vice, tristețea e ceeace am 
putea numi „sarea oricărei 
poezii“, 





Al doilea mod de manifes- 
tare ai tristeții în opera lirică 
este intervenția ei ca element 
catalizator în desfăşurarea 
poetică, intervenţia ei ca ele- 
ment de procedură poetică, ca 
„principiu care  poetizează“. 
Ca element de atmosferă tri- 
stețea e — am văzut — o co- 
ordonată necesară şi generală 
poeziei lirice. Ca „principiu 
care poetizează“ tristețea este 
um procedeu liric, printre 
celelalte. O relevăm totuși 
pentrucă deși în această ipo- 
stază tristețea nu reprezintă 
o coordonată general necesa- 
ră, ea apare totuși extrem de 
frecvent, mai ales în poezia 
ultimelor decenii. 

Tristețea se manifestă decit 
şi pe planul expresiei lirice, 
tăci ea este şi un mod firesc 
de a exprima poetic. Pe când 
însă pe planul „atmosferei“ 
lirice, tristețea este o mani- 
festare de ordin subiectiv, pe 
planul tehnic („principiu care 
poetizează') tristețea se ma- 
nifestă oarecum obiectivat. In 
acest sens ca orice stare su- 
fletească obiectivată, ea nu 
este altceva decât aplicarea 
unui fenomen interior la lu- 
mea obiectivă, printr'un pro=- 
cedeu magic și simpatetic, 1] 
se recunoaște lumii extertoa- 
re și obiectelor din ea, o cali- 
tate pe care, de fapt, numai 
noi oamenii o posedăm, nu și 
lumea obiectivă. Această per- 
sonijicare, această însuflețire 
a lumii f,einfiihlung“) ali- 
mentează apoi propria noas- 
tră stare sufletească. O stare 
sufletească oarecare este deci 
nu numai un fenomen gene- 
ral uman. dar şi un feno- 
men generalizant. Căci lunea 


externă este văzută prin pris- 
ma imteriorității noastre. Și 
după cum această  interiori- 
tate este dominată de unul 
sau de atuul din multele a- 
fecte care se perindă prin ea, 
lumea externă este văzută 
când veselă, când îndurera- 
tă, când disperată, când pli- 
nă de melancolie — pe când, 
de fapt, ea e întotdeauna a- 
ceoași, Când poetul spune: 
»Lă chair est triste, helas, 
et Jai lu tous les livres“ acor- 
dând unui obiect material 
calitatea psihică față de care 
acest obiect este însă indife- 
rent, nu face decât să „poeti- 
zeze'i, adică să utilizeze -un 
procedeu magic și simpatetie 
prin care să îşi alimenteze 
propria sa stare interioară, 
Acest principiu „Ânsufleţi- 
for“ este desigur un princi- 
piu frecvent în orice artă. 
Dar mai frecvent ca oriunde, 
el se găseşte în poezie. ŞI în 
sânul poeziei cel mai frecvent 
îl regăsim în poezia lirică, 
Celebrul stilist francez 
Chateaubriand vorbea undeva 
despre o tristețe care planea- 
ză dincolo de noi, peste noi, 
O tristețe care nu știm de un- 
de vine și încotro se îndreap- 
tă — o tristețe, așa zicând, 
apsihică. Judicioasa intuiție a 
marelui scriitor francez «e 
menită să ne releveze ceea ce 
am putea numi „aspectul o- 
biectiv al tristeţii“, aspect care 
este și el un mod de a parti- 
cipa poetic al tristeţii, Triste= 
țea de dincolo de noi, trigte- 
țea care planează pe deasu- 
pra noastră, fără să ştim de 
unde vine și încotro se în- 
dreaptă, tristețea despre care 
poetul vorbește ca despre un 


-. „n 


obiect de sine stătător, o fin- 
ță în carne şi oase, indepen- 
dentă de subiectivitatea noas- 
tră, suficientă steșt, e un mod 
irie al tristeții, atât de tipic, 
încât ne îndoim că el se poa- 
te regăsi în alte activităţi ar- 
tistice. Versul bacovian 
„In pare regretele plâng iar" 
acordă  regretului calitatea 
obiectivă de a fi o fiinţă de 
sine stătătoare (regretul este 
şi el un factor adecvat al ca- 
tegoriei fristeţii), cu proprie- 
tăți suficiente ei însăși și cua 
natură umană. Când un poet 
spune 
Stau de vorbă cu tristețea“ 
el imaginează tristețea ca 
pe un dat asubiectiv, îindepen- 
dent și oarecum umanizat. 
Desigur şi sub acest al ţrei- 
lea aspect a! ei tristețea, ca și 
sub aspectul de „principiu 
care poetizează'" este tot un 
procedeu poetic, cum, de fapt, 
și ca „atmosferă“ este tot un 
fel de procedeu poetic. Este 
și motivul pentru care am 
considerat. tristețea, în toate 
schițările noastre de maj sus, 
ca o „categorie lirică“. 
Incontestabil, liniamente 
excluzive nu se pot totuşi 
stabili. O personalitate artis- 
tică, ca și un gen de artă, 
sunt mult mai complexe de: 
cât să se supună complect în- 
carcerărilor excluzive, Ceea ce 
este demn de reținut, e că da- 
că tristeţea, ca „principiu 
care poetizează” ca „obiect 
de sine stătător“, nu apare 
decât la unţi poeți, tristețea 
ca ,„stimmung', ca atmosferă 
creatoare, apare la toți, fără 
deosebire. ; 


RADU STANCA 


Lp dC a ta DAR OR DR tame 


Mava mnetală mIX4t4ă Dn nn nene mmm Pan aa Y_se