Guillaume Musso — Ce-as fi eu fara tine

GUILLAUME MUSSO 


CE-AŞ FI EU 
FĂRĂ TINE? 


GUILLAUME MUSSO 


CE-AŞ FI EU FĂRĂ TINE? 


Traducere din limba franceză şi note de Diana Morăraşu 
Titlul original: QUE SERA/S-/E SANS TOI, 2009 


Cuprins 


1 În vara aceea de demult... 
Prima parte - Sub cerul Parisului 
2 Cel mai mare dintre hoţi... 


3 Fratele meu întru singurătate 
4 Doi bărbaţi prin oraş 
5 Amanţii de pe Pont Neuf 
6 Parisul se trezeşte 
7 Dueliştii 
8 Cheia Paradisului 
9 Domnişoara Ho 
10 Vârtejul vieţii 
11 Ziua în care vei pleca 
12 Lasă-mă să vărs o lacrimă 
13 Jumătatea lipsă 
Partea a doua - Străzile din San Francisco 
14 Valentine 
15 Alter ego 
16 California, here I come! 
17 Setea de celălalt 
18 Amintiri, dar şi regrete... 
19 Vezi, n-am uitat nimic... 
20 Two lovers 
21 Cât de mult ne-am iubit 
22 Scrisoarea Valentinei 
23 Halfway to hell 
Partea a treia - În preajma îngerilor 
24 Marea evadare 
25 Zona de plecare 
26 Frumoasele lucruri ale cerului 
27 Anywhere out of the world 
28 Te voi iubi mereu... 
29 Eternally yours 
Epilog 
Între noi 


Guillaume Musso (născut în 1974) este unul dintre cei mai 
populari scriitori francezi contemporani. Se prezintă simplu: 
„Guillaume Musso, născut la Antibes, romancier.” Încă de la 
vârsta de zece ani a fost sigur că va scrie romane. Mama lui, 
bibliotecară, i-a trezit gustul pentru literatură, hrănindu-l cu 
„Proust la biberon”. La nouăsprezece ani, Musso a plecat în 
Statele Unite ale Americii, unde s-a îndrăgostit de New York. S-a 
întors în Franţa plin de idei pentru romanele sale. A debutat în 
2001, cu romanul Sk/idamarink. ldeea romanului care i-a adus 
celebritatea (Et Après, 2004) i-a venit după ce a trecut printr-o 
experienţă terifiantă: la douăzeci şi patru de ani, a suferit un 
grav accident de maşină, care l-a făcut să reflecteze la sensul 
vieţii şi la posibilitatea ca ea să se sfârşească pe neaşteptate. 

Următoarele sale romane - Sauve-moi (2005), Vei fi acolo? 
(Seras- tu là? 2006; Editura ALLFA, 2010), Parce que je t'aime 
(2007), Je reviens te chercher (2008), Ce-as fi eu fără tine? (Que 
serais-je sans toi? 2009; Editura ALLFA, 2011), Fata de hârtie (La 
fille de papier, 2010; Editura ALLFA, 2010) - au fost la fel de 
bine primite de public, unele fiind în curs de adaptare 
cinematografică. 


Vocea autorului: „Întotdeauna mi-am dorit să scriu romane 
populare - în sensul bun al termenului - adică romane sinonime 
cu plăcerea de a citi.” 

Guillaume Musso 


Lui Ingrid, 


această poveste scrisă în magia 
dureroasă a acelei ierni de demult... 


Am crezut întotdeauna că nebunia pasiunilor 
e de preferat înțelepciunii indiferenței. 
Anatole FRANCE 


O cunoaştem cu toții prea bine... 
Singurătatea asta care ne roade când şi când. 
Care ne sabotează somnul, care ne face zorile să putrezească. 


E tristețea primei zile de şcoală. 

E atunci când el sărută o fată mai frumoasă în curtea liceului. 
E Orly sau Gara de Est când o iubire ia sfârşit. 

E pruncul pe care nu-l vom mai zămisli niciodată împreună. 


Uneori sunt eu. 
Uneori eşti tu. 


Dar când şi când e de ajuns 
doar o întâlnire... 


1 


În vara aceea de demult... 
Prima iubire e întotdeauna şi ultima. 
Tahar BEN JELLOUN 


San Francisco, California 
Vara lui 1995 


Gabrielle are douăzeci de ani. 

E americancă, studentă în anul trei la Universitatea Berkeley. 
În vara aceea de demult, se îmbrăca de obicei cu o pereche 
de blugi decoloraţi, o cămaşă albă şi o geacă din piele strânsă 
în talie. Pletele lungi, drepte şi ochii ei verzi cu sclipiri aurii o 
fac să semene cu fotografiile lui Françoise Hardy! făcute de 
Jean-Marie Périer? în anii 1960. În vara aceea, îşi împărțea 
zilele între biblioteca din campus şi activitatea de pompier 
voluntar la cazarma din California Street. 

În vara aceea de demult, va trăi prima ei mare iubire. 


Martin are douăzeci şi unu de ani. 

E francez şi tocmai şi-a luat licenţa în Drept la Sorbona. 

În vara aceea de demult, a plecat de unul singur în Statele 
Unite, pentru a-şi perfecționa engleza şi pentru a 
descoperi ţara din interior. Cum nu avea o para în 
buzunar, şi-a luat slujbe mărunte, muncind mai bine de 
şaizeci de ore pe săptămână: chelner, vânzător de 
îngheţată, bucătar... 

În vara aceea de demult, pletele lui negre, nici lungi, nici 
scurte, îl făceau să semene cu Al Pacino, cel de la 
începutul carierei. 

În vara aceea de demult, va trăi ultima lui mare iubire. 


Cafeneaua Universităţii Berkeley 
— Hei, Gabrielle, o scrisoare pentru tine! 
Tânăra, aşezată la o masă, îşi ridică ochii din carte: 


1 Actriţă, cântăreaţă şi astrolog din Hexagon care a devenit un adevărat 
simbol al modei, muzicii şi inefabilului stil franțuzesc. 

Fotograf şi regizor francez care a imortalizat-o pe cântăreaţa Françoise 
Hardy, alături de alte vedete, într-un ciclu de imagini devenite emblematice 
pentru stilul şi cultura anilor 1960. 


— Cum? 

— O scrisoare pentru tine, frumoasa mea! repetă Carlito, 
administratorul localului, punând un plic de culoare crem alături 
de cana ei cu ceai. 

Gabrielle se-ncruntă: 

— De la cine? 

— De la Martin, francezu'. Şi-a încheiat treaba pe-aici, dar a 
trecut de dimineaţă şi-a lăsat asta. 

Gabrielle se uită nedumerită la plic, şi-l strecoară în buzunar 
şi iese din cafenea. 

Imensul campus verde, dominat de clopotniţă, este scăldat 
într-o atmosferă estivală. Gabrielle bate în lung şi-n lat aleile şi 
potecile parcului până găseşte o bancă liberă, la umbra 
copacilor seculari. 

Acolo, în singurătate, deschide scrisoarea cu un amestec de 
teamă şi curiozitate. 


26 august 1995 
Dragă Gabrielle, 


Voiam doar să-ți spun că mâine plec înapoi în Franța. 

Să-ţi spun doar că pentru mine, din toată această vacanță 
californiană, nimic nu a însemnat mai mult decât cele câteva 
momente pe care le-am petrecut impreună în cafeneaua 
campusului, vorbind despre cărți, despre filme, despre muzică, 
şi punând lumea la cale. 

Să-ţi spun doar că, nu o dată, tare mi-ar fi plăcut să fiu un 
personaj de ficțiune. Pentru că într-un roman sau într-un film 
eroul ar fi fost mai puțin neîndemânatic în a o face pe eroină să 
înțeleagă că o place cu adevărat, că îi face mare plăcere să stea 
de vorbă cu ea şi că simte ceva aparte ori de câte ori o priveşte. 
Un amestec de blândețe, de durere şi de intensitate. O 
complicitate tulburătoare, o intimitate aleasă. Ceva rar, ce nu a 
mai simțit înainte. Ceva ce nici măcar nu avea habar că există. 

Să-ţi spun doar că într-o după-amiază, când ne-a surprins 
ploaia în parc şi ne-am adăpostit sub portalul bibliotecii, am 
simţit, ca şi tine, cred, acel moment de tulburare şi de atracţie 


care, pret de-o clipă, ne-a destabilizat. În ziua aceea, ştiu că a 
fost cât pe ce să ne sărutăm. Nu am făcut pasul pentru că tu mi- 
ai povestit despre iubitul tău, care se află în vacanță în Europa 
şi căruia nu-i puteai fi necredincioasă, dar şi pentru că nu voiam 
să fiu, în ochii tăi, un tip „ca toţi ceilalți”, care te agaţă fără 
ruşine şi adeseori fără respect. 

Cu toate astea, ştiu că, dacă ne-am fi sărutat, aş fi plecat cu 
inima plină de fericire, fără să-mi pese de ploaie sau de vreme 
bună, câtă vreme aş fi însemnat ceva, cât de puțin, pentru tine. 
Știu că sărutul acela m-ar fi însoțit peste tot, vreme îndelungată, 
ca o amintire prețioasă de care m-aş fi putut agăța în 
momentele de singurătate. Dar, la urma urmelor, mulți spun că, 
de fapt, cele mai frumoase poveşti de iubire sunt cele pe care 
nu am apucat să le trăim. Aşadar, cine ştie, poate că şi 
sărutările pe care nu le primim sunt cele mai intense... 

Voiam doar să-ți spun că, atunci când te privesc, mă gândesc 
la cele douăzeci şi patru de cadre pe secundă ale unei imagini 
cinematografice. La tine, primele douăzeci şi trei de cadre sunt 
luminoase şi radioase, dar al douăzeci şi patrulea emană o 
tristeţe profundă, ce contrastează cu lumina pe care o porți în 
tine. E ca o imagine subliminală, o breşă întunecată în această 
strălucire, o falie care te defineşte cu mai multă sinceritate 
decât înşiruirea calităților sau succeselor tale. De multe ori m- 
am întrebat ce te face să fii atât de tristă, de multe ori am 
sperat că o să-mi vorbeşti despre asta, dar nu ai făcut-o 
niciodată. 

Voiam doar să-ți spun să ai mare grijă de tine, să nu te laşi 
contaminată de melancolie. Să-ţi spun doar să nu permiti celei 
de-a douăzeci şi patra imagini să triumfe. Să nu îi dai prea des 
voie demonului să i-o ia înainte îngerului. 

Să-ţi spun doar că şi mie mi-ai părut magnifică şi solară. Dar 
asta ti se tot spune, desigur, de cincizeci de ori pe zi, ceea ce, în 
cele din urmă, mă transformă şi pe mine într-un tip ca toți 
ceilalți... 

În sfârşit, să-ți spun doar că nu te voi uita niciodată. 


Martin 


Gabrielle îşi înalţă capul. Inima i-a luat-o razna, căci nu se 
aştepta la aşa ceva. 

Încă de la primele rânduri şi-a dat seama că scrisoarea era cu 
totul specială. Ştia şi ea prea bine despre ce era vorba, fireşte, 
dar nu tocmai din această perspectivă. Priveşte în jur, de teamă 
ca nu cumva chipul să îi trădeze emoţiile. Când a simţit că ochii 
i se umplu de lacrimi, a părăsit campusul şi a luat metroul spre 
centrul oraşului San Francisco. 

Şi, cum stătea ea aşa pe un loc din vagonul metroului, mintea 
îi pendula între uimirea stârnită de scrisoarea lui Martin şi 
plăcerea dureroasă pe care o resimţise citind-o. Căci doar nu-i 
acorda cineva acest gen de atenţie toată ziua, bună ziua. Şi nu 
zăboveşte prea des cineva mai curând asupra personalităţii tale, 
decât asupra tuturor celorlalte calităţi. 

Toată lumea o credea puternică, sociabilă, în timp ce ea era 
fragilă şi puţin dezorientată de contradicţiile ei de femeie 
tânără. Oameni care o cunosc de ani buni habar n-au de toate 
aceste furtuni din sufletul ei, în timp ce el a ştiut s-o citească şi 
să-nţeleagă totul în doar câteva săptămâni. 

În vara aceea nepereche, căldura a pârjolit coasta 
californiană, neocolind San Francisco, în ciuda microclimatului 
său. În vagon, călătorii sunt fără vlagă, de parc-ar fi fost 
buimăciţi de toropeala estivală. Dar Gabrielle nu este acolo, 
printre ei, căci s-a transformat brusc într-o eroină medievală, 
cufundată într-o epocă a cavalerismului. Epoca în care îşi făcea 
apariţia amorul curtenesc. Chrétien de Troyes? tocmai i-a trimis 
un răvaş şi e hotărât să transforme în ceva mai profund 
prietenia pe care ea i-o poartă... 

Citeşte şi reciteşte scrisoarea care îi face bine, care îi face 
rău. 

„Nu, Martin Beaumont, nu eşti un tip ca toţi ceilalţi...” 

Citeşte şi reciteşte scrisoarea care o lasă fericită, disperată, 
nehotărâtă. 

Atât de nehotărâtă, încât uită să coboare la staţia ei. O staţie 
în plus de străbătut prin căldură pentru a ajunge acasă. 

Bravo! Halal eroină, n-am ce zice! Well done!‘ 


3 Chrétien de Troyes (cea. 1135 - 1185), poet francez, considerat unul dintre 
primii autori de romane cavalereşti. 
4 „Bună treabă!” (engl. în original). 


A doua zi 
Ora 9 dimineaţa 
Aeroportul San Francisco SFO 


Plouă. 

Încă pe jumătate adormit, Martin îşi înăbuşă un căscat şi 
strânge bine bara autobuzului cu suspensii obosite, care se 
clatină la un viraj. E îmbrăcat cu o haină din moleschin aruncată 
pe umeri, o pereche de blugi găuriţi, bascheţi uzaţi şi un tricou 
cu emblema unui grup rock. 

În vara aceea nepereche, toţi tinerii par să aibă ceva din Kurt 
Cobain. 

În mintea lui se bulucesc toate amintirile celor două luni 
petrecute în Statele Unite. Are gândurile şi sufletul pline. 
California l-a purtat atât de departe de Evry şi de periferia 
pariziană! La începutul verii, se gândea să dea concurs pentru 
postul de ofiţer în poliţie, dar vacanţa asta care a semănat cu un 
rit de trecere a schimbat totul. Puştanul din suburbii a căpătat 
încredere în el însuşi în această ţară în care viaţa e la fel de 
dură ca oriunde altundeva, dar în care oamenii şi-au păstrat 
speranţa şi ambiția de a-şi realiza visele. 

lar visul lui este să scrie. Poveşti care să-i înduioşeze pe 
oameni, poveşti ale unor persoane obişnuite cărora li se 
întâmplă lucruri extraordinare. Pentru că realitatea nu îi este de 
ajuns şi pentru că ficţiunea a fost mereu prezentă în viaţa lui. De 
când era mic, eroii săi preferaţi l-au ajutat adesea să scape de 
suferinţe, i-au alinat necazurile şi dezamăgirile. l-au alimentat 
imaginaţia, i-au rafinat emoţiile, ajutându-l să privească viaţa 
dintr-o perspectivă care s-o facă acceptabilă. 

Cursa venită dinspre Powell Street îşi lasă călătorii în faţa 
terminalului internaţional. În aglomeraţie, Martin îşi înşfacă 
chitara de pe raftul pentru bagaje. Incărcat ca un catâr, coboară 
ultimul din autobuz, se scotoceşte prin buzunare după bilet şi, 
cu nasu-n vânt, încearcă să se orienteze în acest labirint urban. 

Nu o vede imediat. 

Ea şi-a parcat maşina aiurea, pe două locuri, lăsând-o cu 
motorul pornit. 

Gabrielle. 


E udă de ploaie. Îi e frig. Tremură puţin. 

El, Ea se recunosc. El, Ea aleargă unul spre celălalt. 

Se strâng în braţe, cu inimile bubuind, aşa cum o facem doar 
prima oară, când încă mai credem. 

Apoi ea zâmbeşte şi-l provoacă: 

— Aşa, vasăzică, Martin Beaumont, chiar crezi că sărutările pe 
care nu le primim sunt cele mai intense? 

Şi se sărută. 

Gurile lor se caută, răsuflările se amestecă, pletele ude li se 
încâlcesc. El îşi ţine mâna pe ceafa ei, ea - pe obrazul lui. In 
pripă, schimbă stângace vorbe de iubire. 

Ea îi cere: 

— Mai rămâi! 

Mai rămâi! 

El nu ştie încă, dar nu va avea parte de ceva mai bun toată 
viaţa lui. Ceva mai pur, mai luminos sau mai intens decât ochii 
verzi ai Gabriellei care scânteiază în ploaie în dimineaţa acelei 
veri nepereche. 

Şi decât vocea ei care îl imploră: 

— Mai rămâi! 


San Francisco 
28 august - 7 septembrie 1995 


După ce a plătit un supliment de 100 de dolari, Martin şi-a 
putut amâna data plecării. O sumă care îi va permite să trăiască 
cele mai importante zece zile din viaţa lui. 

Se iubesc. 

Prin librăriile de pe strada Berkeley, unde încă mai pluteşte 
parfumul boemei. 

Într-un cinematograf de pe strada Reid, unde nu au apucat să 
vadă mare lucru din Leaving Las Vegas, într-atât s-au pierdut în 
mângâieri şi săruturi. 

Într-un restaurant micuţ, în faţa unui enorm hamburger 
hawaiian cu ananas şi a unei sticle de Sonoma. 

Se iubesc. 

Se prostesc, se joacă precum puştanii, se ţin strâns de mână 
şi aleargă de-a lungul plajei. 


Se iubesc. 

într-o cameră de cămin, în care el improvizează pentru ea la 
chitară o versiune inedită a melodiei La Valse à mille temps, a 
lui Jacques Brel. Ea dansează pentru el, la început languros, apoi 
din ce în ce mai repede, învârtindu-se, ridicând braţele, cu 
palmele îndreptate spre cer ca un derviş rotitor. 

El îşi lasă instrumentul şi se alătură transei. Formează un 
titirez care sfârşeşte prin a se prăvăli pe podea, unde... 

„„„se iubesc. 

Plutesc, zboară. 

Sunt Dumnezeu, sunt îngeri, sunt singuri. 

Lumea din jurul lor dispare şi se reduce la un simplu decor de 
teatru, ai cărui unici actori sunt ei. 

Se iubesc. 

Cu o iubire care le-a intrat în sânge. 

Într-o beţie permanentă. 

În clipă şi întru eternitate. 

Şi, în acelaşi timp, teama e pretutindeni 

Teama de lipsa celuilalt. 

Teama de a se trezi fără oxigen. 

E certitudine şi confuzie. 

E, deopotrivă, tunet şi nimicire. 

E cea mai frumoasă dintre primăveri, cea mai violentă dintre 
furtuni. 

Şi totuşi, se iubesc. 


Îl iubeşte. 

În miez de noapte. 

In maşina ei, pe care a oprit-o într-o parcare din Tenderloin, 
cartierul fierbinte al oraşului. Radioul maşinii vibrează în sunete 
de gangsta rap şi „Smells Like Teen Spirit”5. 

E drogul primejdiei, trupul celuilalt care se unduieşte în plin 
balet al farurilor, sub ameninţarea de a fi atacați de vreo gaşcă 
sau surprinşi de gabori. 

De data asta, nu e amor gen „buchet de trandafiri”, un amor 
de „vorbe dulci”. E o iubire „încinsă ca fierul înroşit în foc”, în 
care mai mult smulgi decât dai. În noaptea asta, între ei, e 


5 Celebră melodie a trupei Nirvana. 


injecţia cu heroină, e liniuţa de cocaină, e iureşul de energie al 
drogatului. Vrea să îi arate cealaltă faţă a ei, zona aceea mai 
aspră, din spatele imaginii romantice: breşa de întuneric, cel de- 
al douăzeci şi patrulea cadru pe secundă al imaginii 
cinematografice. Vrea să vadă dacă o va urma pe acest teren 
sau dacă o va abandona în drum. 

In noaptea asta, nu mai este iubita, ci amanta lui. 


Because the night belongs to lovers 
Because the night belongs to us. 


* 


O iubeşte. 

Cu blândete. 

Pe plajă, în zori. 

Ea a adormit pe haina lui. El şi-a pus capul pe pântecul ei. 

Doi iubiţi tineri, învăluiţi de vântul călduţ, sub lumina roşiatică 
a cerului californian. 

Cu trupurile relaxate, cu inimile cusute, lipite una de cealaltă, 
în timp ce micul aparat radio pus pe nisip difuzează o baladă de 
demult. 


8 septembrie 1995 
Ora 9 dimineaţa 
Aeroportul San Francisco 


Sfârşitul visului. 

Se ţin de mână în holul aeroportului, în mijlocul mulţimii şi 
zgomotului. 

Realitatea a sfârşit prin a câştiga meciul cu iluzia unei iubiri în 
afara timpului. 

Şi e brutal. Şi doare. 

Martin caută privirea Gabriellei. În dimineaţa asta, din ochii ei 
au dispărut sclipirile aurii. Nu ştiu ce să-şi mai spună. Şi atunci 


6€ „Pentru că noaptea e a îndrăgostiţilor/ Pentru că noaptea e a noastră” (engl. 
în original) - versuri dintr-un cântec scris de Patti Smith şi Bruce Springsteen, 
apărut în 1978. 


se strâng în braţe, se agaţă unul de altul, fiecare încercând să 
găsească în celălalt forţa care îi lipseşte. Gabrielle e mai tare 
decât el la jocul ăsta. Ea ştiuse că fura de la viaţă acele zile de 
fericire, pe când el crezuse că vor dura veşnic. 

Cu toate astea, ei îi este frig. Atunci el îşi scoate haina din 
moleschin şi i-o pune pe umeri. Ea refuză la început, ca şi cum 
ar vrea să spună „Sunt o dură”, „N-am păţit nimic”, dar el 
insistă, pentru că vede prea bine că tremură. La rându-i, ea îşi 
desface de la gât lănţişorul din argint, de care atârnă o micuță 
Cruce a Sudului. li strecoară bijuteria în palmă. 

Ultimul apel. Sunt obligaţi să se despartă. 

El o întreabă pentru ultima oară: 

— Chiar îl iubeşti pe prietenul ăla al tău care călătoreşte prin 
Europa? 

Dar, ca de fiecare dată, ea îi pune un deget pe buze şi îşi 
coboară privirea-n pământ. 

Atunci cele două trupuri se desfac şi el se îndreaptă spre zona 
de îmbarcare, fără să-şi dezlipească privirea de ea. 


* 


9 septembrie 
Paris 
Aeroportul Charles de Gaulle 


După două escale şi multe întârzieri, zborul Aer Lingus 
aterizează pe Aeroportul Roissy la sfârşitul după-amiezii. La San 
Francisco era încă vară. La Paris, e deja toamnă. Cerul e negru, 
cerul e sumbru. 

Puțin debusolat, cu ochii roşii de nesomn, Martin îşi aşteaptă 
bagajele. Pe un ecran de televizor, o blondă siliconată urlă: 
„Domnul mi-a dat credinţa.” A părăsit America lui Clinton 
dimineaţa, a ajuns în Franţa lui Chirac seara. Îşi detestă ţara, 
căci țara lui nu e a Gabriellei. 

Işi recuperează valiza şi chitara, apoi pune la punct planul 
pentru drumul spre casă: RER B’ până la staţia Châtelet-Les 
Halles, RER D în direcţia Corbeil-Essonnes până la Evry, apoi 
autobuzul spre cartierul Pyramides. Ar fi vrut să se rupă de lume 


7 Réseau Express Regional d'Île de France (RER), sistem feroviar de transport 
în comun care deserveşte Parisul şi împrejurimile. 


cu ajutorul muzicii, dar bateriile wa/kman-ului îşi dăduseră de 
mult sufletul. E descumpănit, dezorientat, ca şi cum i s-ar fi 
injectat venin în inimă. Apoi devine conştient că lacrimile îi 
şiroiesc pe obraji şi că o mână de golănaşi din cartier se 
holbează, bătându-şi joc de el. Încearcă să-şi vină în fire: nu se 
cade să dai semne de slăbiciune în Evry, într-un autobuz care 
merge spre Pyramides. Aşa că întoarce capul, dar îşi dă seama, 
pentru prima oară, că nu va dormi cu ea în noaptea asta. 
Şi lacrimile încep să-i curgă iar. 


* 


Miezul nopții. 

Martin părăseşte cămăruţa pe care o ocupă în apartamentul 
social? al bunicilor săi. 

Liftul e stricat. Nouă etaje de coborât la pas! Cutii poştale 
smulse, certuri pe casa scărilor. Aici chiar nu s-a schimbat nimic. 

Caută mai bine de o jumătate de oră o cabină telefonică 
nevandalizată, introduce cartela de cincizeci de unităţi şi 
formează numărul transatlantic. 


La 12.000 de kilometri distanţă, în San Francisco, e 
douăsprezece şi jumătate. In cafeneaua campusului Berkeley 
sună telefonul. 


49, 48,47... 

Cu un gol în stomac, închide ochii şi pur şi simplu spune: 

— Eu sunt, Gabrielle. Credincios întâlnirii noastre de la prânz. 
Ea râde la început, pentru că e surprinsă şi pentru că e 
bucuroasă, apoi izbucneşte în suspine, pentru că e mult 
prea greu de îndurat că nu mai sunt împreună. 

„„.38, 37, 36... 


3 Habitation à loyer modéré (HLM), „locuinţă cu chirie modică”, parte dintr-un 
sistem de locuinţe sociale parţial subvenţionate, care pot fi închiriate la un 
preţ mai mic decât cel al pieţei. 


El îi spune cât de mult îi lipseşte, că o adoră, că nu poate trăi 
fără... 

„„.„Ea îi spune cât şi-ar dori să fie acolo, de-adevăratelea, 
alături de el, să doarmă cu el, să-l sărute, să-l mângâie, 
să-l muşte, să-l ucidă cu atâta dragoste. 

...25,24,23... 

El îi ascultă vocea şi toate amintirile par să răbufnească la 
suprafaţă: aluniţa ei, mireasma nisipului, vântul în pletele ei, 
şoaptele ei: „te sărut”... 

„„„Şoaptele ei „te sărut”, mâna care se agaţă de gâtul lui, 
pletele lui care par să le caute pe ale ei, violenţa şi 
blândeţea îmbrăţişărilor. 

...20, 19, 18... 

El se uită îngrozit la ecranul telefonului public: e o adevărată 
tortură să vadă cum unităţile cartelei telefonice zboară atât de 
repede. 

...11, 10,9... 

Apoi nu mai spun nimic, căci vocile li se frâng. 

Doar îşi ascultă bătăile inimilor care bubuie la unison şi 
blândeţea răsuflărilor care izbutesc să se amestece, în ciuda 
blestematului ăstuia de telefon. 

ati 2 LO 


* 


Pe-atunci, nici vorbă nu era încă de internet, e-mail, Skype 
sau Messenger. 

Pe-atunci, scrisorile de dragoste care plecau din Franța făceau 
zece zile până în California. 

Pe-atunci, când scriai „te iubesc”, trebuia să aştepţi trei 
săptămâni ca să capeţi răspunsul. 

Şi nu-i uşor lucru să aştepţi trei săptămâni un „te iubesc” 
când ai douăzeci de ani! 


Apoi, puţin câte puţin, scrisorile Gabriellei au devenit tot mai 
rare, până ce au dispărut cu totul. 


După aceea, nu a mai răspuns aproape deloc la telefon, nici la 
cafenea, nici în camera ei de cămin, lăsând-o pe colega ei să îi 
preia mesajele. 

Într-o noapte, exasperat, Martin a smuls telefonul şi l-a izbit 
de peretele de sticlă al cabinei telefonice. Din cauza mâniei, a 
ajuns să facă exact ceea ce condamnase întotdeauna la alţii. 
Devenise asemenea celor pe care îi detesta - cei care 
deteriorează bunurile publice, cei care simt nevoia să dea gata 
un pachet de şase beri înainte de a adormi, cei care fumează 
haşiş toată ziua, bătându-şi joc de toate: de viaţă, de fericire, de 
nefericire, de ziua de ieri şi de ziua de mâine. 

Cuprins de disperare, ajunsese să regrete că îşi întâlnise 
marea iubire, pentru că nu mai ştia cum să trăiască în 
continuare fără ea. În fiecare zi încerca să se convingă că mâine 
îi va fi mai bine, că timpul le vindecă pe toate, dar în ziua 
următoare se afunda încă şi mai adânc. 


* 


Dar iată că, într-o bună zi, Martin îşi spune că nu o va putea 
recuceri pe Gabrielle decât dacă-şi va pune pe tavă inima. Dacă- 
i va dezvălui tot ce are pe suflet. Aşa că găseşte în acţiune 
puterea de a reface aparențele. Se întoarce la facultate, se 
angajează la Carrefour Evry ca magazioner. Noaptea munceşte 
ca paznic într-o parcare şi începe să pună deoparte fiecare 
băânuţ. 

În acea perioadă ar fi avut nevoie de un frate mai mare, de un 
tată, de o mamă, de un prieten bun, de cineva care să îl 
sfătuiască să nu îşi ofere niciodată în totalitate inima cuiva. 
Căci, dacă faci una ca asta, rişti să nu mai poţi iubi niciodată 
după aceea. 

Numai că Martin nu are de cine să asculte, nu are decât 
„inima lui mare, de mare fraier”. 


10 decembrie 1995 


Gabrielle, dragostea mea, 


Dă-mi voie să îti mai spun aşa, chiar de-ar fi să fie pentru 
ultima oară. 

Nu îmi fac multe iluzii, simt că îmi scapi printre degete. 

In ceea ce mă priveşte, absența nu a făcut decât să îmi 
întărească sentimentele, sper că şi tie îti e putin dor de mine. 

Sunt acolo, Gabrielle, cu tine. 

Mai aproape decât am fost vreodată. 

Deocamdată, suntem ca doi oameni care îşi fac semne de pe 
cele două maluri ale unui râu. Uneori se întâlnesc câteva clipe la 
mijlocul unui pod, petrec câteva minute împreună, la adăpost de 
vânturile vrăjmaşe, apoi fiecare se intoarce pe malul lui, 
aşteptând să se reintâlnească mai târziu, pentru mai multă 
vreme. Căci ori de câte ori închid ochii şi îmi imaginez cum vom 
fi peste zece ani, am în minte imagini fericite, care nu îmi par 
deloc nerealiste: soare, râsete de copii, privirile complice ale 
unui cuplu în continuare îndrăgostit. 

Și nu vreau să pierd şansa asta. 

Sunt acolo, Gabrielle, de cealaltă parte a fluviului. 

Te aştept. 

Podul care ne desparte poate să pară gata să se prăbuşească, 
dar să ştii că e unul solid, construit din trunchiurile unor arbori 
care au înfruntat multe furtuni. 

Înţeleg că ţi-e teamă să îl traversezi. 

ȘI mai ştiu că, poate, nu îl vei traversa niciodată. 

Dar lasă-mi măcar o speranță! 

Nu îţi cer promisiuni, răspunsuri, angajamente... 

Vreau doar un semn de la tine. _ 

Și ai un mijloc foarte simplu pentru a-mi da acest semn. In 
scrisoarea mea vei găsi un cadou special de Crăciun: un bilet de 
avion spre New York pentru 24 decembrie. În ziua aceea voi fi în 
Manhattan şi te voi aştepta toată ziua în cafeneaua DelLalo, de 
lângă Empire State Building. Vino să ne întâlnim dacă crezi că 
avem un viitor împreună... 


Te sărut, 
Martin. 
26 


24 decembrie 1995 
New York 
Ora 9.00 dimineaţa 


Zăpada proaspătă scrâşnea sub paşii lui Martin. Era un ger 
de-a dreptul polar, dar cerul era de un albastru senin, tulburat 
doar de câte o adiere uşoară, ce ridica în aer câţiva fulgi de nea. 

New  yorkezii curăţau trotuarele de zăpadă cu o bună 
dispoziţie alimentată de decoraţiunile de Crăciun omniprezente 
şi de colindele care răzbăteau până şi din cel mai amărât 
magazinaş. i 

Martin împinge uşa cafenelei DeLalo. Işi scoate mănuşile, 
căciula şi fularul şi îşi freacă mâinile pentru a se mai încălzi. Nu 
a mai dormit de două zile şi se simte febril, surescitat, ca şi cum 
i s-ar fi făcut o perfuzie cu cofeină. 

Locul e călduros şi respiră spiritul Crăciunului, plin de 
ghirlande, îngeraşi din zahăr şi figurine din turtă dulce care 
atârnă din tavan. În aer plutesc miresme amestecate de 
scorţişoară, nucşoară şi clătite americane cu banane. Ca fundal 
sonor, la radio alternează colindele cu melodii pop 
contemporane. În iarna aceea e la apogeu nebunia stârnită de 
trupa Oasis, iar la radio se difuzează din oră-n oră Wonderwall. 

Martin comandă o ciocolată caldă şi bezele, se instalează la o 
masă de lângă fereastră. 

Gabrielle va veni, e sigur. 

La ora 10 verifică pentru a mia oară orarul înscris pe biletul pe 
care i l-a trimis: 


Plecare — 23 decembrie: 22.55 — San Francisco SFO 
Sosire — 24 decembrie: 07.15 — New York JFK 


Nu-şi face griji: cu zăpada asta, multe zboruri vor avea ceasuri 
bune de întârziere. De cealaltă parte a ferestrei, o mare de 
oameni se revarsă pe trotuar, ca o armată paşnică ce şi-a 
schimbat flintele pe câni acoperite cu capace din plastic. 

La 11.00 Martin răsfoieşte un USA Today lăsat de un client pe 
o masă. În ziar se dezbate la nesfârşit despre achitarea lui O.J. 
Simpson, despre creşterile acţiunilor la Bursă şi despre 
ER/Spitalul de urgență, cel mai recent serial care a stârnit 
pasiuni în Statele Unite. În iarna aceea, Bill Clinton nu o întâlnise 


încă pe Monica şi înfrunta vajnic Congresul pentru a-şi apăra 
măsurile sociale. 

Gabrielle va veni. 

La prânz, Martin îşi pune căştile walkmanului pe urechi. 
Privind în gol, păşeşte alături de Bruce Springsteen pe „Străzile 
din Philadelphia”. 

Va veni. 

La 13.00 îşi cumpără un hot-dog de la un vânzător ambulant, 
neslăbind din ochi intrarea în cafenea, în caz că... 

Va veni. 

La 14.00 începe De veghe în lanul de secară, romanul pe care 
şi l-a cumpărat din aeroport. 

O oră mai târziu, abia dacă reuşise să citească patru pagini... 

Sigur va veni! 

La 16.00 îşi scoate Game Boy-ul şi pierde cinci partide de 
Tetris în mai puţin de cinci minute. 

Poate că va veni... 

La 17.00 angajaţii cafenelei încep să se uite ciudat la el. 

O şansă din două să vină. 

La 18.00 localul îşi închide uşile. E ultimul client care 
părăseşte cafeneaua. 

Chiar ajuns afară, încă mai crede. 

Şi totuşi... 


San Francisco 
Ora 15.00 


Cu inima strânsă, Gabrielle păşeşte pe plaja oceanului. 
Vremea e după chipul şi asemănarea stării ei: Golden Gate e 
înecat în ceaţă, nori grei se îngrămădesc peste insula Alcatraz şi 
vântul se dezlănţuie. Ca să se apere de frig, s-a înfofolit în haina 
lui Martin. 

Se aşază turceşte pe plajă şi scoate din geantă pachetul de 
scrisori pe care i le-a trimis. Reciteşte câteva pasaje: „Când mă 
gândesc la tine, inima îmi bate mai repede. Aş vrea să fii aici, în 
mijlocul nopţii mele. Aş vrea să închid ochii şi să îi deschid 
asupra ta...” Scoate dintr-un plic micile daruri pe care i le-a 


trimis: un trifoi cu patru foi, o floare de colţ, o fotografie veche, 
alb negru, a lui Jean Seberg şi Belmondo în Cu sufletul la gură. 
Ştie prea bine că tot ce-a fost între ei e ceva aparte, rar. O 
legătură foarte puternică, pe care nu are habar dacă o va mai 
întâlni vreodată. ŞIi-l imaginează aşteptând-o la New-York, în 
cafeneaua în care i-a dat întâlnire. Şi-l imaginează şi plânge. 


* 


La New York, cafeneaua s-a închis de o jumătate de oră, dar 
Martin încă o aşteaptă, încremenit şi îngheţat. În clipa aceea nu 
ştie nimic despre adevăratele sentimente ale Gabriellei. Nu ştie 
cât de bine i-a făcut relaţia lor, câtă nevoie avusese tânăra de 
el, cât de pierdută şi împrăştiată se simţise înainte de a-l întâlni. 
Nu ştie că, într-un moment delicat al vieţii ei, o împiedicase să 
se prăbuşească... 


Începe să plouă peste nisipul din San Francisco. În depărtare 
se aude urletul lugubru al orgii mării care vibrează la sunetul 
valurilor ce se năpustesc în ţevile ei de stâncă. Gabrielle se 
ridică pentru a prinde funicularul care urcă de-a lungul pantei 
abrupte din Fillmore Street. Ca un robot, străbate traseul care o 
duce cu două blocuri în spatele Catedralei Grace, la Centrul 
Medical Lenox. 

Înfofolită în haina lui Martin, lasă în urmă, una după alta, uşile 
glisante. În ciuda decoraţiilor festive, holul spitalului e trist şi 
mohorât. 

Doctorul Elliot Cooper, aflat lângă un automat de băuturi, îi 
recunoaşte chipul şi îşi dă seama că a plâns: 

— Bună ziua, Gabrielle! spune bărbatul, încercând să îi ofere 
un zâmbet liniştitor. 

— Bună ziua, doctore! 


Martin a aşteptat-o până la 23.00, singur în frigul muşcător al 
nopţii. Acum are inima pustiită şi îi este ruşine. Ruşine că a ieşit 


în prima linie fără a-şi acoperi spatele, cu inima la bandulieră, cu 
tot entuziasmul juvenil şi cu candoarea lui. 

Mizase totul şi pierduse totul. 

Aşa că rătăceşte pe străzi: 42nd Street, barurile, bodegile, 
alcoolul, întâlnirile despre care ştii că îţi fac rău. În iarna aceea, 
New Yorkul era tot New York. Nu chiar cel al lui Warhol sau al 
trupei Velvet Underground, dar nici oraşul sterilizat, aseptic pe 
care-l va cunoaşte el mai târziu. E un New York mereu periculos 
şi mereu mahalagesc pentru cei care acceptă să-şi deschidă 
tainiţele inimii în faţa demonilor cetăţii. 

În noaptea aceea, în ochii lui Martin au apărut pentru întâia 
oară bezna şi duritatea. 

Nu va fi niciodată scriitor. Va fi poliţist, va fi vânător. 

În noaptea aceea, nu şi-a pierdut doar iubirea. 

Şi-a pierdut şi speranţa. 


lată! 

Povestea asta nu vorbeşte decât despre lucruri obişnuite, ale 
vieţii. 

E povestea unui bărbat şi a unei femei care aleargă unul spre 
altul. 

Totul a început cu un prim sărut, într-o dimineaţă de vară, sub 
cerul oraşului San Francisco. 

Totul a fost cât pe ce să se termine într-o noapte de Crăciun, 
într-un bar newyorkez şi un spital californian. 


Şi anii au trecut... 


Prima parte - 
Sub cerul Parisului 


2 


Cel mai mare dintre hoţi... 
Urâm sau iubim o persoană pentru exact aceleaşi motive. 
Russel BANKS 


Paris, malul stâng al Senei 
29 iulie 
Ora 3.00 dimineaţa 


Hoţul 
Parisul era scăldat în noaptea senină a miezului de vară. 
Pe acoperişurile Muzeului Orsay, o umbră se furişează, 
alunecând parcă în spatele unei coloane, pentru a se 
contura apoi pe haloul unei Luni în primul pătrar. 
Inveşmântat cu straie întunecate, Archibald McLean 
înnoadă cele două corzi de escaladă de cureaua care-i 
strânge talia. Işi potriveşte fesul de lână neagră care îi 
cobora până deasupra ochilor deschişi la culoare, ieşind în 
evidenţă pe obrazul mânjit cu unsoare neagră. Hoţul îşi 
leagă rucsacul şi priveşte spre oraşul care se întinde 
dinaintea lui. Acoperişul celebrului muzeu oferă o vedere 
impresionantă a monumentelor de pe malul drept: 
imensul palat Luvru, plin de sculpturi, bazilica Sacre Coeur 
cea care pare făcută din bezele, cupola lui Grand Palais, 
roata cea mare de căluşei de lângă Jardins du Tuileries şi 
domul în verde şi auriu al Operei Garnier. Cufundată în 
noapte, capitala avea un aspect atemporal. Era Parisul lui 
Arsene Lupin?, cel al fantomei de la Operă”. 
Archibald îşi trage mănuşile de protecţie, îşi destinde 
muşchii şi desfăşoară coarda de-a lungul zidului din piatră. 
In seara asta, partida va fi riscantă şi dificilă. Dar tocmai în 
asta consta marea ei frumuseţe. 


Copoiul 
— Da’ asta-i curată nebunie! 


? Celebru personaj de ficţiune creat de scriitorul francez Maurice Leblanc în 
1905, odată cu apariţia romanului Arestarea lui Arsene Lupin. 

1 Le Fantôme de l'Opéra, roman al scriitorului francez Gaston Leroux, apărut 
în 1910. 


La pândă în maşina lui, căpitanul de poliţie Martin Beaumont 
se uita prin binoclu la cel pe care-l urmărea de mai bine de 
trei ani: Archibald McLean, cel mai vestit hoţ de tablouri al 
epocii moderne. _ 

Tânărul copoi era în culmea exaltării. In noaptea asta, va 
opera arestarea unui hoţ ieşit din comun, o arestare cu care 
nu te întâlneşti decât o dată într-o viaţă de poliţist. Era un 
moment pe care-l aştepta de multă vreme. O scenă pe care o 
jucase în mintea lui de nenumărate ori. Un act pentru care îl 
va invidia şi Interpolul, precum şi toţi detectivii privaţi angajaţi 
de miliardarii pe care Archibald îi jefuise. 

Martin îşi reglă binoclul pentru a obţine o imagine mai clară. 
Umbra greu de zărit a lui Archibald ţâşni, în sfârşit, din 
întuneric. Cu inima bubuindu-i, Martin îl privi cum îşi 
desfăşoară coarda de pe acoperiş şi cum alunecă de-a lungul 
peretelui muzeului, până în dreptul unuia dintre cele două 
orologii monumentale care dădeau spre Sena. 

Preţ de o clipă, copoiul speră să întrezărească trăsăturile 
vânatului său, dar Archibald era prea departe şi, în plus, 
stătea cu spatele spre Martin. Oricât de incredibil ar părea, în 
douăzeci şi cinci de ani de carieră nimeni nu zărise vreodată 
adevăratul chip al lui Archibald McLean... 


* 


Archibald s-a oprit în fața orologiului de sticlă care licărea în 
lumina palidă. Lipit de cadranul cu un diametru de şapte metri, 
îi era cam greu să nu simtă apăsarea timpului. Ştia că riscă să 
fie reperat în orice moment, cu toate astea, nu aruncă nicio 
privire în stradă. Cheiul era liniştit, fără a fi pustiu: când şi când 
mai treceau taxiuri, câţiva plimbăreţi nocturni umblau agale, iar 
alţii se duceau la culcare după vreo petrecere prelungită. 

Fără a se grăbi, hoţul se sprijini pe marginea din piatră şi 
scoase de la curea o ruletă cu vârfuri împodobite cu diamante. 
Cu o mişcare rapidă, amplă şi regulată, zgârie suprafaţa vitrată 
în locul în care armăturile din alamă se încrucişau pentru a 
delimita cea de-a şasea oră. Aşa cum se aştepta, ruleta abia 
dacă zgârie sticla, pe o suprafaţă de mărimea unui inel. 
Archibald fixă acolo un set de trei ventuze, apoi scoase un 
cilindru din aluminiu de lungimea unei lanterne. Cu dexteritate 


şi siguranţă, plimbă de mai multe ori fasciculul de-a lungul liniei 
desenate de diamant. Adevărat fir de tăiat sticla, raza laser îi 
permitea să facă o incizie fină şi profundă. Spărtura se propaga 
rapid, urmând linia inciziei. Când sticla fu pe punctul de a ceda, 
Archibald împinse setul de ventuze. Ca o uşă grea din sticlă, 
bucata se desprinse întreagă, fără cioburi, fără linii de spargere 
care să se propage, şi se lipi uşurel de sol, eliberând un pasaj 
circular, ascuţit ca o ghilotină. Cu agilitatea unui acrobat, 
Archibald se strecură prin deschizătura care îi asigura accesul 
într-unul dintre cele mai frumoase muzee din lume. Incepând 
din acel moment, avea treizeci de secunde până la declanşarea 
alarmei. 


Cu nasul lipit de geamul maşinii sale, lui Martin mai că nu-i 
venea să-şi creadă ochilor. Archibald reuşise o lovitură de geniu, 
pătrunzând în muzeu în mod spectaculos, dar alarma urma să 
se declanşeze dintr-o clipă în alta. Securitatea de la Orsay 
fusese zdravăn întărită după ce în anul anterior o gaşcă de 
beţivi intrase prin efracţie în muzeu, spărgând o ieşire de 
incendiu. Beţivanii rătăciseră prin galerii minute bune înainte de 
a fi prinşi. Răstimp pe care l-au folosit cum s-au priceput ei mai 
bine, vandalizând Podul din Argenteuil, celebrul tablou al lui 
Monet. 

Cazul făcuse vâlvă. Ministrul Culturii declarase că era 
inadmisibil să se intre şi să se iasă din Orsay ca dintr-o crâşmă. 
În consecinţă, deficienţele muzeului fuseseră trecute prin ciur şi 
prin dârmon. Ca membru al OCBC, Biroul Central de luptă 
împotriva traficului de bunuri culturale - Martin Beaumont 
fusese consultat pentru a inventaria şi a spori securitatea 
tuturor căilor de acces posibile. Teoretic, celebrele galerii 
impresioniste deveniseră, de atunci înainte, inviolabile. 

Dar, în cazul ăsta, de ce nu se declanşa odată blestemata aia 
de alarmă? 


Archibald ateriză pe una dintre mesele din cafenea. Marele 
orologiu din sticlă dădea direct în Cafe des Hauteurs, aflată la 


ultimul etaj al muzeului, aproape de sălile consacrate 
impresioniştilor. Hoţul îşi privi ceasul: încă douăzeci şi cinci de 
secunde. Sări pe podea şi urcă cele câteva trepte care duceau 
către galerii. Ochelarii cu infraroşu alcătuiră în faţa ochilor săi o 
armată invizibilă de fascicule cu bătaie lungă, ce acopereau un 
plan de detecție care se întindea pe cei cincizeci de metri de 
holuri. Reperă cutia alarmei, scoase panoul de protecţie şi 
conectă la ea un mic calculator portabil, doar cu puţin mai mare 
decât un iPod. Pe ecran, cifrele se succedau cu o viteză 
ameţitoare. Cele două camere cu senzori termici instalate în 
tavan se vor declanşa în scurt timp. Mai puţin de zece 
secunde... 


Cum nu mai avea răbdare, Martin cobori din maşină şi se 
întinse, trosnindu-şi articulațiile. Stătea la pândă de mai bine de 
patru ore şi începuse să simtă furnicături în picioare. Işi pierduse 
deprinderea. Pe vremuri, când îşi făcuse debutul în meserie, i se 
întâmplase adesea să facă lungi nopţi albe stând la pândă în 
condiţii greu de crezut: în portbagajul vreunei maşini, în vreo 
ghenă de gunoi, după un tavan fals. Vântul se stârni pe 
neaşteptate. Se înfioră şi îşi încheie fermoarul gecii. | se făcuse 
pielea ca de găină, ceea ce nu era tocmai neplăcut în acea 
noapte caldă de vară. De când lucra la OCBC, nu mai cunoscuse 
niciodată aşa o surescitare. Cele mai recente puseuri de 
adrenalină le avusese cu vreo cinci ani în urmă, pe vremea când 
era mare şi tare la Antidrog. O meserie de câine, care se lega de 
o perioadă grea din viaţa lui, pe care nu regreta că o lăsase 
definitiv în urmă. Prefera postul ăsta atât de aparte, de „copoi 
de artă”, care îmbina pasiunea pentru cultură şi angajarea în 
poliţie. 

În Franţa, doar vreo treizeci de oameni urmaseră cursuri de 
perfecţionare de înalt nivel, sub patronajul Muzeului Luvru, care 
le permiseseră să intre în acest serviciu de elită. Chiar dacă de 
atunei înainte anchetele lui se desfăşuraseră în mediul călduţ al 
muzeelor şi sălilor de licitaţie, iar el frecventase mai degrabă 
anticari şi colecționari decât traficanţi şi violatori, Martin 
rămăsese, înainte de toate, poliţist. Ba chiar un poliţist cât se 
poate de ocupat. Cu mai bine de trei mii de furturi pe an, Franţa 


era o ţintă privilegiată a „jefuitorilor de patrimoniu”, al căror 
trafic genera fluxuri financiare comparabile cu cele ale traficului 
de arme sau stupefiante. 

Martin dispreţuia vagabonzii care jefuiau capelele de prin 
sate, şterpelind potire sau statuete ale îngerilor sau Fecioarei. 
Nu suporta prostia vandalilor care se distrau ciobind sculpturi 
prin parcuri. Ura jefuitorii care lucrau la comandă pentru cine 
ştie ce colecționar sau anticar veros. Căci, contrar 
prejudecăţilor, hoţii de obiecte de artă nu erau gentlemeni 
singuratici. Cei mai mulţi erau mână-n mână cu membrii 
clanurilor de crimă organizată şi cu cei mai duri bandiți care 
deveniseră stăpânii filierelor de „albire” a pânzelor furate, 
organizându-le ieşirea din ţară. 

Sprijinit pe capota bătrânului său Audi, Martin îşi aprinse o 
ţigară, fără a slăbi din priviri faţada muzeului. Prin binoclu 
distingea gura imensă deschisă în orologiul de sticlă. Incă nu se 
declanşase nicio alarmă, dar ştia că era o problemă de secunde 
până ce un strigăt strident avea să sfâşie tăcerea nopţii. 


* 


Trei secunde. 

Două secunde. 

O se... 

Când cele şase cifre încremeniră pe ecranul computerului 
minuscul, o expresie de uşurare lumină chipul lui Archibald. 
Combinația câştigătoare pâlpâi, dezactivând astfel senzorii de 
mişcare. Exact cum prevăzuse! Într-o bună zi, poate va face o 
greşeală. Într-o bună zi, fără doar şi poate, va comite un furt 
care-l va înfunda. Dar nu în seara asta! Calea era liberă. 
Spectacolul putea să-nceapă. 


3 
Fratele meu întru singurătate 


Oamenii sunt de două feluri. Cei care trăiesc, 
joacă şi mor. Şi cei care nu fac niciodată altceva 
decât să se menţină în echilibru pe creasta vieții. 
Există actorii. Şi există dansatorii pe sârmă. 
Maxence FERMINE 


Martin îşi aprinse încă o ţigară, fără a izbuti să se calmeze. De 
data asta era sigur că ceva se întâmpla în muzeu. Alarma ar fi 
trebuit să se declanşeze de mai bine de un minut! 

In sinea lui, tânărul nu era deloc supărat. Oare nu asta 
sperase în taină, să-l înhaţe singur pe Archibald, fără ajutorul 
paznicilor sau al copoilor de la Poliţia judiciară, oferindu-şi astfel 
un duel de la bărbat la bărbat, fără martori? 

Martin ştia că mulţi dintre colegii lui erau fascinaţi de 
„isprăvile” lui Archibald, şi că urmărirea unui astfel de criminal li 
se părea aducătoare de satisfacţii. E drept că McLean nu era un 
hoţ ordinar. De douăzeci şi cinci de ani le tot dăduse sudori reci 
tuturor directorilor de muzee şi reuşise să acopere de ridicol 
toate poliţiile din lume. Adeptul gesturilor frumoase, ridicase 
cambriolajul la rang de artă, în fiecare dintre spargerile sale 
dând dovadă de virtuozitate şi originalitate. Nu recursese 
niciodată la violenţă, nu trăsese nici cel mai mic foc de armă, nu 
vărsase niciun strop de sânge. Având drept singure arme 
viclenia şi îndrăzneala, nu ezitase să jefuiască oameni periculoşi 
- pe oligarhul mafiot Oleg Mordhorov sau pe baronul drogurilor, 
Carlos Ortega - cu riscul de a se trezi cu mafia rusă pe urme şi 
cu un preţ pe capul lui pus de cartelurile sud-americane. Martin 
era în permanenţă exasperat de felul în care instituţiile media 
relatau fărădelegile hoţului. Jurnaliştii îl pictau pe Archibald în 
culori îngăduitoare, considerându-l mai degrabă un artist decât 
un răufăcător. 

Paradoxal, copoii nu ştiau mare lucru despre Archibald 
McLean: nici naționalitatea, nici vârsta, nici ADN-ul. Omul nu 
lăsa niciodată amprente în urmă. Pe casetele camerelor de 
supraveghere rareori i se distingea faţa şi, arunci când i se 
întrezărea, nu era niciodată aceeaşi, căci omul era maestru şi în 
arta deghizării. Oricât promisese FBl-ul recompense frumoase 


oricui i-ar fi furnizat indicii în măsură să ducă la arestarea lui, nu 
reuşise să adune decât informaţii contradictorii. Archibald era 
un adevărat cameleon, capabil să îşi schimbe înfăţişarea şi să 
intre în pielea personajelor ca un veritabil actor. Niciun tăinuitor, 
niciun complice nu încălcase vreodată legea tăcerii. Tot atâtea 
semne care te făceau să crezi că Archibald lucra singur, pe cont 
propriu. 

Spre deosebire de colegii lui şi de presă, Martin nu căzuse 
pradă fascinaţiei faţă de personaj. In ciuda aureolei sale, 
McLean nu era decât un infractor. 

Pentru Martin, furtul unui bun cultural nu se compara cu nimic 
altceva. Dincolo de valoarea ei de piaţă, orice creaţie artistică 
avea ceva sacru şi participa la transmiterea unui patrimoniu 
cultural acumulat în decursul veacurilor. Aşadar, furtul unei 
opere culturale constituia un atentat grav împotriva valorilor şi 
fundamentelor înseşi ale civilizaţiei noastre. 

lar cei care se dedau la aşa ceva nu meritau nicio indulgență. 


* 


Tăcere religioasă, niciun zgomot, nicio prezență: muzeul era 
ciudat de calm. Archibald pătrunse în sălile de expoziţie ca într-o 
biserică, în aceeaşi stare de reculegere. Sistemul nocturn de 
iluminare al muzeului, în tonuri verde-smarald şi albastru-cobalt, 
cufunda sălile într-o atmosferă de castel bântuit. Archibald se 
lăsă furat de privelişte. Dintotdeauna crezuse că noaptea 
muzeele îşi recăpătau suflul, în tăcere şi penumbră, departe de 
exclamaţiile mulțimilor şi de bliţurile turiştilor. Din dorinţa de a 
supraexpune frumuseţea operelor, oare nu sfârşim prin a le 
denatura integritatea şi, în cele din urmă, prin a le distruge? 
Astăzi, în numai un an de zile, o pânză poate fi expusă la tot 
atâta lumină cât odinioară în cincizeci de ani! Astfel exhibate, 
tablourile îşi pierd puţin câte puţin strălucirea, golindu-se de 
sevă şi de viaţă. 

Ajunse în prima sală, consacrată lui Paul Cezanne. De peste 
douăzeci de ani, Archibald „vizitase” zeci de muzee şi-i 
trecuseră prin mâini câteva dintre cele mai mari capodopere; cu 
toate astea, de fiecare dată simţea aceeaşi emoție, aceeaşi 
cutremurare dinaintea evidenţei geniului. In sala aceea se aflau 


câteva dintre cele mai frumoase pânze ale lui Cezanne: 
Scăldătoarele, Jucătorii de cărți, Muntele Sainte Victoire... 

Hoţul fu nevoit să facă un efort de-a dreptul violent ca să se 
smulgă din contemplaţie. Scoase de la curea o tijă fină, din 
titan, pe care o înfipse zdravăn în pragul care separa galeria 
aceasta de următoarea. 

Căci nu pentru Paul Cezanne venise Archibald... 


* 


Martin zdrobi chiştocul sub tocul cizmei şi se întoarse în 
maşină. Nu era momentul să se lase văzut. Un lucru reţinuse din 
cei zece ani de serviciu: până şi cel mai strălucit dintre infractori 
sfârşeşte prin a comite o greşeală. Aşa e natura umană: mai 
devreme sau mai târziu, încrederea atrage după sine relaxarea, 
iar relaxarea te conduce la săvârşirea unei greşeli - fie ea cât de 
neînsemnată - care va fi suficientă pentru a te trimite după 
gratii. Şi de un lucru putea fi sigur: în cursul ultimelor luni, 
Archibald îşi înmulţise loviturile de geniu, comiţând o serie de 
furturi cum nu se mai văzuseră vreodată în lumea artei - printre 
multele comori însuşite se numărau Dansul lui Matisse din 
Ermitajul din Sankt Petersburg, o inestimabilă partitură în 
manuscris a simfoniilor lui Mozart de la Biblioteca Morgan din 
New York, un sublim nud de Modigliani de la Londra... În sfârşit, 
cu trei luni în urmă, pe când se afla în weekend pe iahtul său, 
miliardarul rus Ivan Volynski avusese neplăcuta surpriză de a se 
trezi prădat de celebrul său N° 666 de Jackson Pollock, 
achiziţionat într-o licitaţie Sotheby's pentru aproape nouăzeci de 
milioane de dolari. Un furt care-l enervase foarte rău pe 
oligarhul rus, despre care se zvonea că ar fi achiziţionat acest 
tablou pentru a-i face pe plac noii sale tinere partenere. 

Martin aprinse plafoniera şi scoase din buzunar un carneţel cu 
coperte din moleschin, unde recapitulase furturile recente. 


DATA NUMELE OPEREI NUMELE DATA MORŢII 

FURTULUI DE ARTĂ ARTISTULUI ARTISTULUI 

3 noiembrie Dansul Matisse 3 noiembrie 1954 

5 decembrie Manuscrise Mozart 5 decembrie 
1791 


24 ianuarie Nud de femeie Modigliani 24 ianuarie 1920 


6 februarie Adèle, portret Klimt 6 februarie 1918 


8 aprilie Cerşetorul Picasso 8 aprilie 1973 
16 aprilie Maja desnuaa Goya 16 aprilie 1828 
28 aprilie Triptic funebru Bacon 28 aprilie 1992 


Prea multe erau corespondenţele, pentru a le mai putea crede 
doar simple coincidenţe: ca un ucigaş în serie, Archibald nu 
lovea la întâmplare, ci urma un modus operandi precis. Ca 
pentru a le aduce un ultim omagiu, părea să-şi fi organizat 
furturile în funcţie de aniversarea morţii artiştilor pe care-i 
venera! Semn de vanitate supremă sau, poate, un mod de a lua 
peste picior poliţia şi de a-şi construi o legendă, hoţul îşi 
semnase fiecare dintre aceste furturi, lăsând la locul faptei o 
carte de vizită împodobită cu Crucea Sudului. Hotărât lucru, 
tipul era incalificabil! 

Când i-a înţeles modul de operare, primul reflex al lui Martin a 
fost să scotocească prin notele Interpolului, dar nu a găsit acolo 
nicio urmă a deducţiilor sale. Se părea că fusese singurul 
anchetator din lume care făcuse legătura între data furtului 
operelor şi cea a morţii artiştilor! Tânărul poliţist a ezitat să îşi 
anunţe superiorul, pe locotenent-colonelul Loiseaux, şeful OCBC. 
In cele din urmă, a preferat să păstreze informaţia doar pentru 
el şi să acţioneze ca un pistolar singuratic. Suferea de păcatul 
orgoliului? Fără doar şi poate, dar şi de o problemă de caracter: 
Martin era un solitar, nu foarte în largul lui şi deloc performant 
în munca de echipă. Işi dădea adevărata măsură doar când 
putea lucra de capul lui, în felul lui. Exact asta avea să facă şi în 
seara aceea, când îi va servi Biroului pe tavă capul lui Archibald. 
Ca de fiecare dată, colonelul Loiseaux şi colegii lui nu vor ezita 
să îşi atribuie meritele, dar pentru Martin asta nu avea nicio 
importanţă. Doar nu se făcuse poliţist ca să caute onoruri sau 
recunoştinţă! 

Cobori iute geamul vechiului său coupe. Era o noapte 
apăsătoare, plină de ameninţări şi promisiuni. Undeva, sus, prin 
ferestrele de pe faţada muzeului, se întrezăreau candelabrele 
monumentale, mărturii ale fastului de odinioară. 

Işi privi ceasul, un Omega Speedmaster de colecţie, cadou de 
la o fostă iubită, demult dispărută din viaţa lui. 

De câteva ore era 29 iulie. 

Aniversarea morţii lui Vincent Van Gogh. 


— Aniversare plăcută, Vincent! rosti Archibald în timp ce 
pătrundea în sala următoare, cea care aduna laolaltă câteva 
dintre cele mai cunoscute pânze ale lui Van Gogh: Siesta, 
Portretul doctorului Gachet, Biserica Auvers-sur-Oise... 

Bărbatul a făcut câţiva paşi prin încăpere şi s-a oprit în faţa 
celui mai cunoscut dintre autoportretele artistului. Aureolat de 
vibrații misterioase, tabloul, în culorile lui turcoaz şi verde-absint 
care străluminau în penumbră, avea ceva fantomatic. 

Din rama lui de lemn aurit, Van Gogh îi aruncă o privire 
piezişă, fixă şi îngrijorătoare. O privire care părea să-l 
urmărească şi să-l ocolească, deopotrivă. Tuşe haşurate 
dezvăluiau trăsăturile aspre şi emaciate ale artistului. Coama 
roşcovană a pictorului şi barba lui de culoarea focului îi devorau 
chipul ca nişte flăcări, în timp ce în fundalul tabloului se 
încolăceau arabescuri halucinante. 

Archibald privi pânza cu intensitate. 

Ca şi Rembranat sau Picasso, Van Gogh s-a luat adesea pe 
sine însuşi drept model. Prin intermediul autoportretelor 
succesive, realizate în stilul său inimitabil, îşi căutase adevărata 
identitate până la completa ameţire a sinelui, până la vertij. 
Fuseseră inventariate şi autentificate mai bine de patruzeci de 
autoportrete: oglinzi nemiloase care permiteau urmărirea 
evoluţiei bolii şi a tumultului său lăuntric. Dar această pânză 
anume era recunoscută drept cea mai dragă lui Vincent. Poate 
pentru că fusese pictată în timp ce era internat în Azilul Saint- 
RE&my-de-Provence, cu mai puţin de un an înainte de a se 
sinucide, în timpul uneia dintre cele mai fecunde, dar şi dintre 
cele mai dureroase perioade din viaţa lui. 

Aproape compătimitor, Archibald se simţea cuprins de o reală 
tulburare în faţa acestui chip torturat. In acea seară, pânza îi 
transmitea hoţului imaginea unui frate întru singurătate. 

Ar fi putut fura tabloul acela cu zece sau chiar douăzeci de ani 
în urmă. Dar preferase să aştepte noaptea aceea, care avea să 
fie apogeul carierei lui de hoţ. 

La etajul inferior se auzi un zgomot de paşi, dar Archibald nu 
izbutea să-şi desprindă privirea de ochii pictorului olandez, 


hipnotizat de acest geniu care, într-un anumit sens, triumfase 
asupra propriei nebunii. 

Întrebările ridicate de Van Gogh prin autoportretele lui 
trimiteau la întrebări legate de propria lui existenţă, pe care 
Archibald însuşi şi le punea. Cine era cu adevărat? Luase, oare, 
chiar cele mai bune hotărâri în momentele decisive ale vieţii 
sale? Ce avea de gând să facă în zilele care îi mai rămăseseră 
de trăit? Şi, mai ales, va avea oare curajul să facă într-o bună zi 
un pas spre Ea - singura femeie care conta pentru el - şi să-i 
ceară iertare? 

— Haide, Vincent, mergem? întrebă în şoaptă. 

Printr-un joc al luminii, privirea lui Van Gogh păru a scânteia 
mai puternic. Archibald hotărî să ia acest semn drept o 
încuviinţare. 

— Bine, pune-ţi centura de siguranţă! S-ar putea să fii zgâlţâit 
un pic! îl avertiză, desprinzând tabloul din locaşul lui. 

Tot atunci se declanşa alarma şi un urlet strident răsună în tot 
muzeul. 


Alarma puternică răsună până-n stradă. Aflat deja în alertă, 
Martin nu aşteptase decât acest semnal pentru a acţiona. 
Deschise portiera şi sări pe trotuar, nu înainte de a-şi recupera 
arma de serviciu din torpedou: pistoletul semi-automat Sig- 
Sauer 9 mm cu care erau echipați majoritatea poliţiştilor şi 
jandarmilor Franţei. Verifică încărcătorul cu cincisprezece 
gloanţe şi potrivi ţeava în toc. 

„Numai de n-aş fi nevoit să-l folosesc!” 

Îi cam lipsea antrenamentul. De când se mutase la OCBC, nu 
mai trăsese nici măcar un foc, în timp ce la Antidrog îşi folosea 
arma cu regularitate. 

Martin traversă cele două alei pentru a se instala în curtea 
muzeului, perpendicular pe cheiul Senei. Rue de la Legion 
d'Honneur era pustie, cu excepţia a doi oameni ai străzii, care 
zăceau în saci de dormit la intrarea în gara subterană a liniei 
sistemului de tranzit rapid RER C. Tânărul poliţist se ascunse în 
spatele unui totem publicitar stradal şi îşi reluă pânda de la noul 
post de observaţie. Cu capul ridicat către acoperişuri, cu 
binoclul la ochi, reperă o nouă coardă întinsă de-a lungul fațadei 


muzeului, care îi permitea lui Archibald să ajungă la unul dintre 
balcoanele de la primul etaj. 

Inima începu să-i bată mai repede. 

„Nu întârzia prea mult, Archie. Sunt deja aici. Te aştept.” 


* 


Imediat ce Archibald a luat tabloul din cui, grilajele de 
securitate au coborât cu o vitează ameţitoare pe cele două 
laturi ale încăperii, pentru a prinde intrusul în capcană, 
blocându-i fuga. Acelaşi sistem de protecţie există astăzi în 
toate marile muzee ale lumii: nu e căutată atât împiedicarea 
intrării răufăcătorilor în clădiri, cât garanţia că aceştia nu vor 
mai putea ieşi din ele. 

În câteva secunde, o adevărată armată de paznici scotocea 
deja ultimul etaj al muzeului. 

— Acolo e, în camera 34! strigă şeful securităţii, pătrunzând 
pe coridorul care ducea spre galerii. 

Fără a cădea pradă panicii, Archibald îşi trase o mască de 
respirat, îşi puse ochelarii albăstrui şi fini de protecţie şi îşi 
scoase din rucsac efectele cele necesare „dispariţiei”. 

Patrula se apropia, venind în goana mare spre galeriile 
impresioniste. Când paznicii au ajuns în faţa grilajului de oţel, au 
fost primiţi cu trei grenade gata amorsate, aruncate pe parchet. 
Încremeniţi de spaimă, au rămas locului. Apoi proiectilele s-au 
declanşat, eliberând un gaz de culoare violacee. Instantaneu, un 
fum dens şi înţepător a învăluit încăperea, cufundând-o într-o 
ceaţă care duhnea a plastic ars. 

— Ticălosul naibii! Ne  afumă! zise responsabilul cu 
securitatea, dându-se câţiva paşi îndărăt. 

Detectoarelor de fum nu le luă prea mult până să reacționeze, 
şi alarma de incendiu se declanşă imediat, sporind şi mai mult 
vacarmul din jur. Tot atunci, o perdea metalică cu lamele plate 
se desfăşură de jur-împrejurul încăperii, pentru a proteja 
tablourile de potopul extinctoarelor automate care se puneau 
neîntârziat în funcţiune când temperatura din sală creştea prea 
mult. 


În acelaşi moment, comisariatul Arondismentului al Vil-lea a 
primit în direct imagini digitale de la camerele de luat vederi 
instalate în Muzeul Orsay. Sistemul de supraveghere de la 
distanţă care lega alarma muzeului de serviciul Poliţiei Judiciare 
se declanşa câteodată din greşeală, dar de data asta s-a 
considerat că alerta e serioasă şi, fără a mai pierde vremea, trei 
maşini de poliţie au pornit în trombă, cu sirenele urlând, spre 
celebrul muzeu de pe malul stâng. 


* 


— Nu pricep de-a ce se joacă! bombăni şeful securității 
muzeului, cu o batistă lipită de față, pentru a se apăra de fum. 

Inşfăcă stația de emisie-receptie şi îşi lătră ordinele spre 
postul de securitate: 

— Trimiteţi nişte oameni pe scările din spate. Nu vreau să-l 
pierdem din ochi! 

In spatele zăbrelelor grilajului nu se distingea decât o umbră 
informă care se deplasa prin Sala Van Gogh. Înainte ca fumul să 
înece toată galeria, şeful securităţii scrută încăperea prin 
ochelarii cu infraroşu. În mod aprioric, nu exista niciun motiv 
pentru care hoţul să îi facă vreo figură: din câte putea vedea, 
barele metalice din celălalt capăt al încăperii erau şi ele 
coborâte, curmând orice posibilitate de fugă. „Copoilor nu le va 
rămâne decât să-l culeagă după ce vom debloca ieşirile”, îşi 
spuse în sinea lui, uşurat. 


Ceea ce nu văzuse însă şeful pazei era tija fină din titan care 
oprise coborârea grilajului la cincizeci de centimetri deasupra 
solului... 


Un zâmbet abia schiţat lumină chipul lui Archibald, în timp ce 
se strecura pe sub zăbrele, pentru ca mai apoi să iasă din 
muzeu exact pe unde intrase. Toată operaţiunea nu-i luase mai 
mult de cinci minute. 


Cinci minute care i-au fost suficiente pentru a smulge din 
perete un tablou de o valoare inestimabilă. 


4 
Doi bărbaţi prin oraş 
Numai duşmanii îşi spun adevărul; prietenii şi amanţii 
se mint mereu, prinşi în capcană de plasa datoriei. 
Stephen KING 


După o cursă pe acoperişuri, Archibald prinse coarda, 
înnodând-o de carabină, şi se lăsă să alunece până în balcon. 
Fără a mai sta să-şi tragă răsuflarea, sări peste balustradă şi 
ateriza pe sticla groasă, şlefuită, care atârna deasupra intrării 
muzeului. După aceea, cu o supleţe de felină şi aproape fără să- 
şi ia avânt, sări câţiva metri buni şi ajunse în curte. 

„Nu-i rău deloc numărul tău, acrobatule...” îşi spuse Martin, 
ascuns în continuare după totemul publicitar din stradă. Tânărul 
poliţist îşi scoase arma, gata să intervină. In sfârşit, îşi atingea 
scopul! Fără să-şi dea seama de ce anume, celebrul hoţ sfârşise 
prin a-i bântui gândurile până la obsesie. Işi jurase că îi va afla 
primul secretele. În ciuda lipsei de informaţii despre McLean, 
încercase să-i încropească un portret psihologic, străduindu-se 
să gândească asemenea lui, pentru a-i anticipa şi înţelege 
logica. Nu era vorba despre fascinaţie. Era altceva: o nestăvilită 
curiozitate, dublată de legătura invizibilă care uneşte doi 
jucători de şah. Era legătura care-i unea pe Broussard!! şi 
Mesrine, pe Roger Borniche şi Emile Buisson?, pe Clarice 
Sterling şi Hannibal Lecter”... 

„Gata, nu mai bate câmpii! leşi din ascunzătoare şi leagă-l!” 

Cu toate astea, în ciuda îndemnurilor raţiunii, Martin rămase 
încremenit, spectator pasiv al unui film în care nu el avea rolul 
principal. 

Tocmai acum, când urmărirea era pe punctul de a-şi atinge 
scopul, simţea un gol ciudat în stomac. De unde ezitarea asta? 

De ce nevoia asta smintită de a se juca de-a şoarecele şi 
pisica? 

11 Robert Broussard (n. 1936), comisar de poliţie, apoi prefect al Parisului, 
care a participat în anii 1970 la rezolvarea unor cazuri celebre, printre care s- 
a numărat şi cel al gangsterului francez Jacques Mesrine. 

12 Roger Borniche (n. 1919), inspector de poliţie şi scriitor francez, celebru 
pentru că l-a urmărit, după Al Doilea Război Mondial, pe gangsterul Emile 
Buisson. 

15 Personajele principale ale romanului „Tăcerea mieilor”, scris de Thomas 
Harris în 1988. 


„Ca să-mi prelungesc plăcerea?” 

Cât despre Archibald, acesta nu pierdea vremea. Ager ca 
fulgerul, dispăru preţ de câteva clipe în spatele unui chioşc de 
ziare de pe Rue de la Legion d'Honneur, pentru a ieşi de acolo 
complet metamorfozat. 

„Aşadar, priceperea lui într-ale deghizării nu e doar o 
legendă”, îşi zise Martin. Mai mult decât îmbrăcămintea, până şi 
ţinuta hoţului părea schimbată: mai greoaie şi mai încovoiată, 
ca şi cum Archibald ar fi îmbătrânit cu zece ani în zece secunde. 

Dar ce era mai uimitor abia acum avea să urmeze. 

„Bine, dar asta-i nebunie curată!” 

În lumina felinarelor, tânărul poliţist se holba la hoţul care se 
cocoţa pe... un Vélib’: una dintre cele douăzeci de mii de 
biciclete gratuite pe care municipalitatea le punea la dispoziţia 
parizienilor şi turiştilor. În doar câteva luni, silueta masivă pe 
două roţi, de culoare cenuşie, se impusese ca unul dintre 
simbolurile distinctive ale străzilor capitalei. Pare-se că şi 
McLean o aprecia, chiar dacă o folosea într-un mod cu totul 
aparte; nu de alta, dar, înainte să-şi înceapă căţărarea pe 
acoperişul muzeului, avusese mare grijă să o lege cu un lanţ 
încuiat cu lacăt de un stâlp de iluminat! 

In timp ce un concert de sirene anunţa sosirea poliţiştilor de 
la comisariatul Arondismentului al VIl-lea, Archibald ajungea pe 
Quai Anatole France. Martin ezită să îşi ia maşina şi, în cele din 
urmă, renunţă. Cu tânărul căpitan pe urme, Archibald urcă de-a 
lungul Senei, întorcând spatele clădirii Adunării Naţionale şi 
pedalând spre lle de la Cite. Cele trei maşini ale poliţiei s-au 
oprit în Piaţa Henry de Montherlant, chiar în faţa intrării 
muzeului. Din ele au coborât o duzină de agenţi în uniformă, 
care s-au năpustit ca un singur om spre intrarea principală. 

Nicio clipă nu le-a dat prin gând că biciclistul cu care li se 
încrucişase drumul cu câteva clipe în urmă era tocmai bărbatul 
pe care veniseră să îl aresteze. 


Luat pe neaşteptate, Martin se întreba ce să facă în 
continuare. Archibald trecuse pe trotuarul care mărginea cheiul 
şi pedala într-un ritm mai degrabă liniştit, pe contrasens. Nici 
măcar o dată nu a întors capul să vadă dacă era urmărit. De pe 


trotuarul opus, Martin nu-l slăbea din priviri. Din fericire, 
bicicleta era vizibilă - avea benzi reflectorizante pe roţi, faruri 
puternice şi în faţă, şi în spate - ceea ce îi permitea să nu îşi 
scape din ochi prada. In plus, Velib-ul avea o ditamai caroseria, 
târând după el o armură care-i ascundea cablurile şi frânele, dar 
care, probabil, cântărea mai bine de-o tonă, ceea ce-i tăia 
biciclistului orice imbold de-a o face pe Bernard Hinault‘. 

Vântul începuse să sufle cu putere, agitând mănunchiul de 
steaguri din faţa hotelului Caisse des Dépôts. Martin era 
tensionat, dar avea situaţia sub control: chiar dacă Archibald îl 
repera, nu avea cum să îi scape. Nu de la distanţa asta. Martin 
făcea cu seriozitate jogging în fiecare dimineaţă, fugind până la 
epuizare şi punându-şi mereu la încercare limitele. Dacă celălalt 
va încerca să accelereze, nu îl va lăsa să-i scape. Oricum ar fi 
fost, era obligat să rămână în stare de alertă, nedorind să îşi 
asume riscul de a-l lăsa să se depărteze. 

Cei doi bărbaţi au depăşit Pont Royal, care, cu platforma lui 
proeminentă şi arcadele boltite, lega Rue de Beaune de 
Pavilionul Flore. 

S-ar fi zis că lui Archibald îi făcea plăcere plimbarea nocturnă, 
căci pedala cu nonşalanţă, adulmecând aerul nopţii cu 
delectarea unui turist. In partea din faţă a bicicletei, două 
mânere susțineau un coş metalic care slujea drept spaţiu de 
depozitare. Archibald înghesuise acolo un rucsac soldăţesc de 
culoare kaki, care părea ieşit dintr-un depozit al armatei. Un 
rucsac care conţinea un tablou de Van Gogh de vreo sută de 
milioane de euro... 

Pe Quai Voltaire şi-a permis luxul de a încetini şi mai mult, 
pedalând agale prin faţa galeriilor, a librăriilor de artă şi a 
vitrinelor anticariatelor şic. 

„Asta-i bună, acum o face pe turistul!” suspină Martin. 

Totuşi, aproape în ciuda voinţei sale, tânărul poliţist se lăsă şi 
el în voia farmecului cartierului. În miez de noapte, Quai Voltaire 
părea în afara timpului, şi nu îţi trebuia prea mult ca să îţi 
închipui că te afli cu un veac în urmă. În vremea în care Ingres şi 
Delacroix îşi aveau atelierele în cartier, iar Baudelaire îşi scria 
Florile răului într-un hotel din imediata apropiere... 

Reclama agresivă care acoperea pereţii unui refugiu de 
autobuz a fost cea care l-a adus pe Martin la realitate. Acum 


14 Ciclist francez care a câştigat de cinci ori Turul Franţei. 


Archibald pedala prin faţa tonetelor metalice ale buchiniştilor. 
Câteva fuseseră recent mâăzgălite, iar mesajele nu erau dintre 
cele mai isteţe: „Djamila, te iubesc” - „Regis e un tâmpit” - 
„Sarko Facho”15 - „În politică, Sego'$ e un fel de Paris Hilton în 
cultură”. 

Chiar înainte de Pont du Carrousel, hoţul a aruncat o privire 
de cunoscător spre magazinul Sennelier, Les Couleurs du quai, 
de unde se aprovizionaseră, la vremea lor, cu pânze şi vopseluri 
şi Cezanne, şi Modigliani, şi Picasso. Alături, doi soldaţi care 
făceau de planton sporovăiau în faţa reşedinţei fostului 
preşedinte Chirac. Archibald trecu prin faţa lor zâmbind. 

Apoi hoţul se plictisi s-o facă pe turistul şi grăbi ritmul. Dar nu 
îndeajuns pentru ca Martin să se simtă în pericol. Stâlpii de 
iluminat erau destul de numeroşi pe porţiunea asta de drum. In 
timp ce la orizont începea să se profileze scheletul metalic al 
Pont des Arts, circulaţia părea să dea semne de însufleţire, mai 
multe taxiuri dând năvală în trombă pe banda rezervată 
autobuzelor. Pe partea Senei, doi măturători făceau curăţenie 
pe puntea unui şlep lung, transformat în restaurant. Un vehicul 
în verde şi alb, pe care era inscripţionat „Proprietate a 
Parisului”, parcase pe un colţ de trotuar, cu farurile aprinse şi 
motorul pornit, dar şoferul se evaporase. 

Acum Archibald pedala de zor. Trecu iute ca săgeata prin faţa 
cupolei Institutului, obligându-l pe Martin să fugă într-un ritm din 
ce în ce mai susţinut. In mintea tânărului poliţist se amestecau 
intenţii contradictorii. Trebuia să îl oprească pe McLean imediat 
sau să rişte şi să îl urmărească în continuare, cât mai departe cu 
putinţă? Căci, până şi cu Archibald pus la poprire, nu exista vreo 
garanţie că îi va putea descoperi într-o bună zi prada fabuloasă 
şi că va putea recupera zecile de tablouri pe care acesta le 
făcuse dispărute. Tânărul poliţist îşi aminti preţ de-o clipă de 
„Acul scobit”, ascunzătoarea mitică a lui Arsene Lupin, 
amenajată în falezele din Etretat, şi unde acesta îşi depozitase 
comoara: Gioconda, cele mai vestite Botticelli-uri, cele mai 
sumbre pânze ale lui Rembrandt... mai mult ca sigur, peştera lui 
McLean nu era cu nimic mai prejos. 


'5 joc de cuvinte în limba franceză, însemnând „Sarkozy fascistul”. 

16 Poreclă sub care este cunoscută politiciana Ségolène Royal, 
contracandidata lui Nicolas Sarkozy în turul doi al alegerilor prezidenţiale din 
2007. 


„Eu l-am găsit. Sunt mai puternic decât el. Îl pot aresta în 
orice clipă...” 

Pe sub arborii stufoşi de pe Quai de Conti, Archibald adoptă 
din nou un ritm mai lent, ceea ce nu putea să îi displacă lui 
Martin. Pe chei patrula o maşină de poliţie, nu departe de 
vedeta pompierilor, dar copoii îi vânau mai degrabă pe oamenii 
străzii decât pe hoţi. Archibald nici măcar nu clipi, continuându- 
şi plimbarea spre Île de la Cité. 

Când la orizont începu să se contureze Pont Neuf, Martin îşi 
puse pentru prima oară întrebarea: Cât de sigur putea fi că în 
vânătoarea asta de oameni nu el era prada? 


* 


Pe cheiul Grands Augustins hoțul îşi lăsă bicicleta lângă 
fântâna Wallace, ale cărei patru cariatide susțineau cu grație o 
amforă din fontă, împodobită cu statui de delfini şi divinități 
fluviale. 

Archibald îşi recuperă rucsacul militar, şi-l puse pe umăr şi o 
porni pe Pont Neuf. Luat prin surprindere, Martin îşi scoase din 
nou arma, ca din reflex, dar nu avu de ales - fu nevoit să se ţină 
din nou după Archibald, urmărindu-l fără să se ferească, de pe 
acelaşi trotuar. 

Cel mai vechi pod din Paris, cu balcoanele lui în semicerc şi cu 
sutele de figuri fantastice care îi împodobeau cornişele, era şi 
cel mai fascinant. Douăsprezece bolți traversau cele două braţe 
ale Senei, desenând o linie elegantă frântă, a cărei curbură 
culmina cu o platformă centrală, spre lle de la Cite. 

Podul era, în mod straniu, pustiu şi măturat de o rafală 
puternică de vânt. Ca un adevărat cameleon, Archibald îşi 
regăsise supleţea şi rezistenţa. Ritmul lui de alergător de cursă 
lungă nu avea nimic de-a face cu viteza biciclistului bătrâior pe 
care-l urmărise Martin până atunci. In câteva secunde, hoţul 
trecuse de cele două terase în semicerc de deasupra cornişelor. 

Gâfâind şi transpirat tot, cu braţul înarmat ţinut oblic, cu 
teava îndreptată spre sol, tânărul poliţist fu străbătut de un atac 
de panică. Cine ştie, poate de undeva va răsări un complice, 
care îi va da o mână de ajutor hoţului. De data asta, riscul de a-l 
pierde pe Archibald era prea mare ca să-şi mai continue filajul. 


Martin ridică piedica, trase arcul culasei şi lansă o primă 
somaţie: 

— Stai, poliţia! 

Hoţul îşi încetini brusc cursa. 

— Stai sau trag! continuă Martin, profitând de efectul 
surprizei. 

Fără a fi nevoie să i se spună de două ori, Archibald se supuse 
şi, pentru prima oară, Martin putu să vadă trăsăturile hoţului. 

Archibald era un bărbat la vreo şaizeci de ani, care se ţinea 
cât se poate de bine. Părul grizonat şi barba tăiată scurt 
străluceau în noapte. Ochii, de un verde deschis, aproape 
zâmbitori, luminau un obraz cu trăsături armonioase, pe care se 
mai observau câteva urme fumurii lăsate de unsoarea de 
camuflaj. Nimic din expresia lui nu oglindea teama sau uimirea. 
Din contră, totul în el respira amuzament şi seninătate. 

— Salut, Martin, frumoasă seară, nu-i aşa? 

Tânărul copoi simţi că îi îngheaţă sângele în vene... 

„La dracu', de unde ştie cine sunt?” 

„„„Dar încercă să nu-şi trădeze uimirea. 

— Apleacă-te şi pune rucsacul jos! 

Archibald lăsă din mână rucsacul, care îi căzu la picioare. Pe 
foaia de cort a genţii, Martin observă că era cusut ecusonul 
Royal Air Force, aviația armatei britanice. 

— Dacă ai fi vrut cu adevărat să mă arestezi, în faţa muzeului 
ar fi trebuit să o faci, Martin. 

„De unde ştie că...” 

— Ai avut parte de şansa ta şi ai lăsat-o să-ţi scape printre 
degete, conchise hoţul. 

Bărbatul avea o voce de bas şi un accent scoţian, rulând r- 
urile. Martin se gândi la vocea lui Sean Connery, care îşi păstra 
cu mândrie accentul pronunţat al ţării de origine, indiferent de 
naționalitatea personajului pe care îl întruchipa. 

— Întinde mâinile! strigă Martin, scoțând o pereche de cătuşe 
din buzunarul hainei. 

De data asta, scoţianul nu se supuse. 

— O singură greşeală ai făcut, dar pe cea mai rea dintre 
toate: ţi-ai oferit posibilitatea de a pierde, când puteai câştiga. O 
ezitare de fiecare dată fatală... 

Martin era paralizat de brusca schimbare de roluri. Archibald 
continuă: 


— Învinşii sunt de fiecare dată înfrânți de ei înşişi, nu de 
adversarii lor, dar asta cred că o ştii prea bine. 

Vântul sufla şi mai puternic. O rafală ridică un nor de praf, iar 
Martin fu nevoit să îşi protejeze faţa. Imperturbabil, McLean 
reluă: 

— Uneori, e mai uşor să pierzi decât să plăteşti preţul pe care- 
| cere victoria, nu? 

Cum Martin nu răspundea, Archibald insistă: 

— Recunoaşte măcar că ţi-ai pus întrebarea! 

— Ce întrebare? făcu Martin, aproape fără voia lui. 

— „Dacă l-aş aresta acum pe McLean, ce sens ar mai avea 
viaţa mea de mâine-ncolo?” 

— Condliţionalul nu-şi are rostul: te voi aresta astăzi. Acum. 

— Hai, zău aşa, fiule, recunoaşte că numai pe mine mă ai. 

— Nu-s fiul tău, OK? 

— Soţie n-ai, copii n-ai, nici măcar o iubită stabilă nu mai ai 
de-un veac. Părinţii? Morți amândoi. Colegii? Pe cei mai mulţi 
dintre ei îi dispreţuieşti. Superiorii? Ţi se pare că nu-ţi apreciază 
cum se cuvine munca. 

Chiar dacă era sub ameninţarea unei arme, McLean îşi păstra 
o extraordinară siguranţă de sine. Martin avea o armă, Archibald 
avea doar forţa cuvântului. Dar deocamdată vorbele erau mai 
eficiente decât un pistol automat. 

Ca pentru a-şi sublinia spusele, ochii lui Archibald scânteiară. 
Emana din el un amestec de asprime şi rafinament. 

— De data asta, ţi-ai evaluat greşit forţele, băieţică! 

— Nu prea cred, minţi Martin. 

Incerca să se încurajeze strângând patul armei, dar pistolul 
era greu, de parcă ar fi cântărit o tonă. Avea mâinile umede şi, 
în ciuda curelei de siguranţă din jurul patului, Sig-Sauer-ul îi 
aluneca din mână. 

— Ar fi trebuit să-ţi chemi colegii în seara asta, i-o trânti 
scoţianul. 

Işi înşfacă rucsacul din foaie de cort de la picioare ca şi cum 
ar fi venit timpul să se retragă; scoase autoportretul lui Van 
Gogh şi, apucându-l cu o mână, îl ţinu suspendat deasupra 
hăului. 

— Eu sau tabloul! ameninţă, prefăcându-se a-l arunca în 
fluviu. 


Martin simţi că înnebuneşte. Nu-şi putea dezlipi ochii de pe 
tabloul al cărui albastru intens forma un halou hipnotic. 

Dar ceva nu se potrivea deloc. Din câte ştia el, Archibald era 
un estet, un adevărat cunoscător. Nu era genul de om care să 
rişte să distrugă un asemenea tablou, nici măcar pentru a-şi 
asigura spatele. Sigur, anul trecut izbutise să iasă în evidenţă 
sabotând expoziţia polemică a lui Jeff Koons de la Versailles. 
Bomba artizanală pe care o plasase pe homarul gigantic agăţat 
într-unul din saloane  pulverizase sculptura artistului 
contemporan. Dar Jeff Koons nu era Vincent van Gogh... 

— N-o face pe prostul, McLean! 

— Nu-i o alegere uşoară, nu? 

— Nu vei îndrăzni! îl sfida Martin. Te cunosc mai bine decât 
crezi. 

— Atunci... hasta la vista, fiule! strigă Archibald, aruncând din 
toate puterile pânza în apele întunecate ale fluviului. 

Cuprins de panică, Martin se caţără pe marginea terasei care 
se ridica deasupra cornişei. Din cauza vântului, Sena vuia la fel 
de tare ca o mare agitată. Lui Martin nu-i plăcuse niciodată să 
înoate şi nu mai pusese piciorul într-o piscină de la concursul 
pentru obţinerea postului de locotenent de poliţie, când fusese 
cât pe ce să ia o notă eliminatorie. Dar ce altceva putea face în 
noaptea asta? 

Îşi luă avânt şi sări în apa neagră. 

Viaţa lui Van Gogh era în mâinile lui. 


* 


Archibald traversă al doilea braţ al Senei şi coborî către Port 
du Louvre, unde era parcată o maşină englezească de colecție. 
Se instală la volan, o apucă pe Quai François Mitterrand şi se 
pierdu în noapte. 


5 


Amanţii de pe Pont Neuf 
Două inimi ar fi trebuit să am, prima, insensibilă, 
a doua, mereu îndrăgostită; pe aceasta din 
urmă aş fi încredințat-o celor pentru care bate, 
iar cu cealaltă aş fi trăit fericit. 
Amin MAALOUF 


Quai Saint Bernard, 3.20 


— Mişcaţi-vă, băieţi, avem o intervenţie la Pont Neuf! 

Căpitanul Karine Agneli intră în camera de odihnă a cartierului 
general al Brigăzii Fluviale a Parisului. 

— Diaz şi Capella, veniţi cu mine. Un tip s-a aruncat în apă. 

Cei doi locotenenţi se repeziră pe urmele „patroanei” şi, 
câteva secunde mai târziu, cei trei poliţişti îşi ocupau poziţiile 
pe „Le Cormoran”, una dintre vedetele de patrulă utilizate 
pentru supravegherea fluviului parizian. 

Ambarcaţiunea aluneca pe apele uleioase în care se reflecta 
aurul lichid revărsat din felinare. 

— Te scot din sărite sinucigaşii ăştia! bombăni Diaz. E al 
patrulea pe săptămâna asta! 

— Mda, ar putea şi ei să se arunce mai degrabă sub trenuri! 
încuviinţă Capella. 

— Terminaţi cu prostiile astea, băieţi! le-o reteză Karine. 

Indiferent de anotimp, podurile Parisului atrăgeau toţi 
disperaţii, mobilizând permanent brigada, care izbutea să evite 
mai bine de o sută de sinucideri pe an. Dar vara, când cheiurile 
erau pline de oameni, intervenţiile se multiplicau. Din cauza 
pariurilor prosteşti făcute la sfârşitul petrecerilor sau partidelor 
de consumat droguri pe „Plaja Parisului”, din ce în ce mai mulţi 
oameni se aruncau cu capul înainte în apele fluviului. În ciuda 
promisiunilor făcute de un fost primar al Parisului, în Sena 
scăldatul era în continuare interzis. Cu tot traficul fluvial intens, 
riscul de a fi zdrobit de vreo şalupă era cât se poate de real 
pentru orice temerar. Fără a mai vorbi de riscul de a contracta 
leptospiroză, o bacterie răspândită prin urina şobolanilor. Care 
te-mbolnăvea de-o chestie tare urâtă, ce te putea lăsa paralizat 
sau, mai rău, te putea omori. 


Şalupa îşi continuă cursa - Quai d'Orleans, Pont Saint Michel, 
Quai des Orfevres... - apoi încetini în apropiere de Pont Neuf. 

— Vezi ceva? întrebă Capella. 

— La dracu', unde-o fi imbecilu' ăla? adăugă Diaz. 

Cu binocilul lipit de ochi, Karine Agneli încerca să îşi păstreze 
calmul. Băieţii erau cam nervoşi zilele astea. Săptămâna 
trecută, în dreptul cheiului Tournelle, una dintre navele de 
croazieră ale companiei turistice Bateaux Mouches intrase în 
coliziune cu o şalupă închiriată de turişti. Zdrobit de piciorul 
podului, vasul de croazieră a intrat la apă. Brigada a intervenit 
rapid, dar nu îndeajuns de iute pentru a putea salva un băieţel, 
un ţânc de trei ani care a murit înecat. Cei de la Fluvială au 
făcut totul ca la carte. Degeaba: dispariţia copilaşului a fost 
trăită ca un traumatism personal de către toţi angajaţii Brigăzii. 

— E aici! strigă dintr-odată Karine, arătând cu degetul înspre 
scuarul Vert Galant. 

Ambarcaţiunea se apropie încetişor de țărm. 

— Mă duc eu, hotărî tânăra femeie, trăgându-şi costumul şi 
punându-şi masca. 

A plonjat înainte ca vreunul din cei doi bărbaţi să apuce să 
emită şi cea mai măruntă obiecţie. Trup întins ca un arc, 
picioare suple şi mişcări ample ale braţelor: nu i-au trebuit decât 
câteva secunde pentru a veni în ajutorul bărbatului care încerca 
să înoate spre țărm. 

Când ajunse în dreptul lui, îşi dădu seama că individul încerca 
să se agaţe de un tablou ca de o planşă. 


* 


— Sunteţi nişte amatori! Nu nişte profesionişti! 

Degetul arătător al ministrului de Interne se mişca 
ameninţător dinspre directorul muzeului spre şeful securităţii 
instituţiei, şi de la directorul Poliţiei judiciare la şeful OCBC. În 
mai puţin de o jumătate de oră, în incinta Muzeului Orsay se şi 
organizase o reuniune de criză. 

— N-o să scăpaţi aşa de ieftin! tună ministrul. 

Dat fiind că era prima persoană născută la periferie şi se 
trăgea din imigranţi care ajunsese să ocupe o poziţie atât de 
înaltă, supraexpunerea mediatică o transformase pe doamna 
ministru într-un simbol republican. inteligentă şi ambițioasă, 


întruchipa atât deschiderea spre stânga, cât şi diversitatea. Era 
recunoscută pentru stilul ei direct, dar şi pentru loialitatea 
neştirbită faţă de şeful Republicii, care o numea uneori 
„Condoleeza Rice a Franţei”. 

— Sunteţi nişte incapabili! 

Într-un taior gri Paul Smith şi o cămaşă albă agnès b., de cinci 
minute bune bătea în lung şi-n lat Sala Van Gogh şi îşi vărsa 
nervii pe cei pe care-i considera responsabili de acest furt. 
Pletele de abanos îi cădeau în şuviţe drepte şi încadrau o privire 
înnegrită cu dermatograf, rece şi tăioasă precum cristalul. 
Alături de ea, omologul de la Cultură nici nu îndrăznea să 
intervină. 

— S-ar spune că vă distrează să fiţi bătaia de joc a hoţului 
ăstuia! ţipă ea, arătând cartea de vizită pe care Archibald 
McLean o ţintuise în perete, în locul autoportretului lui Van 
Gogh. 

Holul lung consacrat impresioniştilor era înţesat de poliţişti şi 
se transformase într-o anexă a comisariatului. Toate grilajele din 
oţel fuseseră ridicate, iar proiectoarele agresive înlocuiseră 
lumina blândă şi albăstruie, menţinută de obicei pe timp de 
noapte, în Sala Renoir, anchetatorii de la Direcţia a lIll-a de 
Poliţie judiciară interogau personalul de securitate. In Sala 
Monet, alţi ofiţeri vizionau pe un ecran de control imaginile 
furnizate de camerele de supraveghere, în timp ce o echipă a 
poliţiei ştiinţifice se juca de-a Expertii în Sala van Gogh. 

— Trebuie să găsim tabloul ăsta cât mai repede, concluzionă 
ministrul. Carierele voastre sunt în joc. 


* 


O superbă DB5 argintie urca pe strada Georges Pompidou. 
Maşina venea din alte vremuri, din anii 1960, epoca de aur a 
companiei Aston Martin. La volan, Archibald se simțea ca şi cum 
s-ar fi aflat într-o lume aparte, rămăşiţă a unor timpuri 
dispărute: cele ale adevăratului lux britanic, elegant fără a fi 
ostentativ, sportiv fără a fi grosolan, rafinat, şi totuşi masculin. 
O maşină care îi semăna. 

Acceleră uşor şi depăşi Quai de la Rapee, Pont de Bercy, apoi 
o luă pe şoseaua de centură. Pentru o maşină de epocă, bătrâna 
DB5 ţinea bine la drum lung. Pentru că el considerase 
întotdeauna că maşinile sunt adevărate opere de artă, Archibald 


nu conducea decât exemplare unicat. lar DB5 avea o poveste 
specială, căci „jucase” în primele filme cu James Bond, 
Thunderball şi Goldfinger. Construit într-o vreme în care filmele 
nu ajunseseră încă să fie poluate de efectele digitale, bolidul îşi 
păstrase arsenalul de dispozitive ieşite din comun, menținute în 
stare de funcţionare de proprietarii succesivi: mitraliere ascunse 
în faruri, plăcuţe de înmatriculare rotative, sistem de perdea de 
fum, parbriz blindat, mecanism pentru deversat ulei şi cuie pe 
şosea, lame retractabile pentru a distruge cauciucurile 
urmăritorilor prea grăbiţi... 

În urmă cu doi ani, după o memorabilă licitaţie de infarct, 
intens mediatizată, maşina fusese vândută pentru mai bine de 
două milioane de dolari unui om de afaceri scoţian. 


* 


— Martin Beaumont! exclamă Karine Agneli, încă aflată în 
apă. 

Diaz şi Capella, cei doi ofițeri de la Brigada Fluvială rămaşi pe 
barcă, îl traseră pe Martin pe vedetă şi-i aruncară o pătură. 

— Ce naiba cauţi în Sena, în miez de noapte, cu un tablou pe 
post de placă de nataţie? întrebă tânăra, apucând mâna unuia 
dintre locotenenţi şi alăturându-li-se pe barcă. 

Tânărul poliţist, clănţănind din dinţi, se înfăşură în pătură. Miji 
ochii şi privi în direcţia vocii familiare care îl interpelase. 

Păr deschis la culoare, tuns scurt, câţiva pistrui, alură sportivă 
şi agilă: Karine Agneli nu se schimbase. Era aceeaşi fată 
frumuşică, entuziastă şi bine dispusă. Exact opusul lui. 
Lucraseră împreună la Antidrog vreme de doi ani. Fusese 
partenera lui în mai multe misiuni de infiltrare. Pe vremea 
aceea, munca de teren era toată viaţa lor. Pentru ei, nu existase 
nicio diferenţă între slujbă şi viaţa inimii. Fusese o perioadă 
deopotrivă pasionantă şi teribilă. Joaca de-a agenţii infiltraţi îţi 
dezvăluia aspecte ale personalităţii pe care ai fi preferat să nu le 
cunoşti niciodată, obligându-te să te aventurezi pe teritorii de 
unde nu te întorceai niciodată neşifonat. Pentru a evita 
prăbuşirea, se iubiseră. Sau, mai bine spus, se agăţaseră unul 
de altul. O relaţie punctată de momente de graţie, dar care nu 
şi-a aflat niciodată echilibrul. 


Preţ de câteva clipe, amintiri otrăvitoare au urcat la suprafaţă 
ca prin efracţie. Povestea lor fusese tot ce cunoscuseră ei mai 
bun, dar şi mai rău, deopotrivă. Fusese ca un drog. 

La lumina felinarelor, Karine îl privea pe Martin. Apa îi şiroia în 
plete, căzând în stropi repezi pe barba nerasă de trei zile. Îi păru 
slăbit şi obosit, chiar dacă chipul lui păstrase ceva copilăresc. 

Simţindu-se cercetat, Martin i-o trânti: 

— Ştii că eşti al naibii de sexy în costumaţia asta a ta? 

În loc de răspuns, femeia îi aruncă un prosop în faţă, pe care 
el îl folosi pentru a tampona cu delicateţe tabloul lui Van Gogh. 

Karine era frumoasă ca o sirenă şi părea a fi înflorit. Ca şi el, 
părăsise Brigada Antidrog pentru un serviciu mai puţin 
distructiv. În ochii oamenilor, poliţiştii de la Fluvială erau mai 
degrabă un soi de sanitari specializaţi în acordarea primului- 
ajutor decât nişte poliţişti adevăraţi, ceea ce nu făcea decât să 
le aducă un plus de consideraţie. 

— Tabloul ăsta e originalul? îl întrebă Karine, aşezându-se 
alături. A 

În ritmul unui vas de croazieră, şalupa depăşea Île Saint Louis 
şi se pregătea să acosteze în portul Saint Bernard. Martin zâmbi: 

— Numele Archibald McLean îţi spune ceva? 

— Hoţul? Ba bine că nu! 

— L-am avut în cătarea armei, bombăni Martin. 

— El te-a împins în apă? 

— Se poate spune şi aşa. 

— E ciudat, pentru că... 

Karin se opri, tulburată, aşa că bărbatul insistă: 

— Pentru că...? 

— Tipul care a sunat la sediul Brigăzii Fluviale pentru a 
semnala plonjonul tău a spus că îl cheamă Archibald. 


* 


Liniile simple şi pure ale bolidului Aston Martin despicau 
noaptea în mare viteză. În habitaclu, Archibald inspira cu nesat 
mireasma de lemn preţios şi de mochetă din lână pură. Alături 
de el, pe scaunul din piele patinată, îşi pusese rucsacul în 
culorile Royal Air Force, pe care îl păstra din vremea serviciului 
militar. 


Cu câteva minute în urmă, pe Pont Neuf, în faţa tânărului 
copoi, simţise un val de adrenalină. O emoție neaşteptată, pe 
care nu şi-o putea explica. Dincolo de faţada pe care-o afişa, de 
tip îndrăzneţ, băiatul ăla avea ceva înduioşător. Îşi amintea mai 
ales de privirea lui: o privire de copil trist şi singuratic, care mai 
avea încă multe de învăţat. 

Când intră pe autostrada A6 - faimoasa Autostradă a Soarelui 
- Archibald ambală motorul de şase cilindri, eliberând cei 280 de 
cai putere. Îi plăcea viteza, îi plăcea să se simtă viu. 


* 


Karine şi Martin au sărit în acelaşi timp pe pontonul portului 
Saint Bernard. 

— Trebuie să mă duci la Muzeul Orsay, spuse el. 

— Schimbă-ţi mai întâi hainele, eşti ud leoarcă. Capella o să-ţi 
dea nişte ţoale şi între timp eu scot maşina. 

Martin îl urmă pe locotenent în sala lungă de pe malul 
fluviului. Când ieşi de acolo, se simţea cam ciudat, împopoţonat 
cum era în uniforma stil „anii 1980” pe care i-o împrumutase 
polițistul şi care semăna mai curând a deghizare decât a ţinută 
de intervenție: bluză albastră, pantalon marinăresc din 
poliester, fâş mărimea XXL. 

O camionetă Land Rover echipată cu apărătoare laterale şi 
platformă de remorcare se opri în dreptul lui. 

— Urcă, îl invită Karine, deschizându-i portiera pasagerului. 
Eşti frumuşel ca un... 

— Scuteşte-mă de răutăţi, rogu-te! 

Camioneta 4x4 demară cu scrâşnet de pneuri. 

Chiar dacă circulaţia era lejeră, împrejurimile muzeului 
deveniseră inaccesibile. În piaţa Henry de Montherlant, 
autovehiculele Scenic şi 307 ale poliţiei se amestecau de-acum 
cu vehiculele oficiale şi cu cele ale reporterilor. 

— Hai, du-te şi fă-o pe eroul! glumi Karine, oprind imediat 
dincolo de curtea muzeului. 

Martin îi mulţumi. Se pregătea să coboare din maşină, când 
femeia îl opri: 

— Încă mai porţi ceasul, spuse tânăra, arătând spre Omega 
Speedmaster-ul argintiu pe care i-l dăruise cu cinci ani în urmă. 

— lar tu, inelul, răspunse el. 


Mâna dreaptă a fetei bătea uşor ritmul pe volan iar cele trei 
cercuri înlănţuite ale inelului ei Trinity de Cartier!” scânteiau în 
primele licăriri ale zorilor: aur roz, aur alb, aur galben. 

Un schimb de daruri de nepreţuit pentru neînsemnatele lor 
salarii de poliţişti. Pe vremea aceea, dăduseră pe ele toată 
prima lor de merit, plus ceva pe deasupra. Un gest pe care 
niciunul nu îl regreta. 

Pentru câteva clipe, gândul că, cine ştie, poate povestea lor 
nu se terminase, îşi făcu loc la suprafaţă. Viaţa îi adusese din 
nou împreună în circumstanţe stranii. Poate era un semn. Sau 
poate că nu... 

Apoi momentul de îndoială se risipi. Martin deschise portiera 
şi luă autoportretul. Înainte de a traversa strada, privi pentru 
ultima oară spre Land Rover. Karine lăsă jos geamul şi strigă 
după el, zâmbind: 

— Fă-i o favoare fundului tău drăgălaş, Martin, şi învaţă să 
înoţi. Nu voi fi mereu prin preajmă să te pescuiesc! 


* 


— O haită de neisprăviţi, asta sunteţi! 

În timp ce Martin se apropia de Sala Van Gogh, recunoscu 
supărătoarea voce hârâită a ministrului de Interne. Se opri în 
pragul încăperii în care, între două valuri de înjurături, puteai s- 
auzi şi musca: 

— O adunătură de neputincioşi, de nulităţi... 

Martin zări silueta familiară a şefului său, locotenent-colonelul 
Loiseaux, precum şi faţa crispată a directorului Poliţiei judiciare, 
cu care avusese de-a face pe când lucra pe Quai des Orf&vres. 
În dreapta lor stătea Charles Rivière, preşedintele şi, totodată, 
directorul executiv al Muzeului Orsay. 

— ...O adunătură de fricoşi inutili! 

Cei trei bărbaţi aveau mutre pleoştite şi nu îndrăzneau să-i 
ţină piept ministrului. Până ajunseseră să ocupe poziţiile înalte 
din acel moment, trecuseră cu bine prin şcoala linguşirii 


Inel devenit emblematic, prezentat de Maison Cartier în 1925, în cadrul 
Exhibition Internationale des Arts Decoratifs et Industriels Moderne de la 
Paris. Cele trei inele îngemănate, din aur de diferite culori, semnifică cele trei 
stadii ale iubirii. 


superiorilor şi învăţaseră şi să încaseze înjurăturile fără să 
clipească. 

— Haideţi! Mişcaţi-vă şi găsiţi-mi blestematul ăsta de... 

— Blestematul ăsta de tablou e aici, doamnă, glăsui Martin, 
înaintând spre ea. 

Instantaneu, toate privirile se întoarseră spre el. Din mijlocul 
sălii, flutura autoportretul la nivelul capului, aşa cum făcuse 
Archibald pe pod. 

Rămasă cu gura căscată, ministrul de Interne îl cântări bine, 
arcuindu-şi, mirată, sprâncenele: 

— Cine sunteţi? întrebă ea, în cele din urmă. 

— Căpitanul Martin Beaumont, de la OCBC. 

Charles Rivière se şi năpusti la el, smulgându-i tabloul din 
mâini. 

Hotărât să joace cu cărţile pe masă, Martin se lansă într-o 
poveste completă, vorbindu-le despre cum reuşise să identifice 
modul de operare al lui McLean, ceea ce îl făcuse să pândească 
în faţa muzeului, sperând că-l va prinde în flagrant delict. 
Tânărul nu era naiv şi nu se aştepta la felicitări: nu reuşise să 
pună mâna pe Archibald dar, pentru prima oară, hoţul dăduse 
greş. 

Când îşi termină expunerea, urmă un moment de buimăceală. 
Ministrul se uita la Loiseaux, care, în încercarea de a-şi regăsi 
autoritatea, nu găsi ceva mai bun de făcut decât să îşi verse 
nervii pe Martin: 

— L-am fi putut prinde pe McLean dacă ne-ai fi anunţat din 
timp, Beaumont! Dar nu, ai preferat să lucrezi de capul iau! Tu 
şi infatuarea asta a ta faţă de propriii colegi! 

— Dar fără mine tabloul ar fi dispărut! se apără Martin. 

— Să nu crezi că o să scapi aşa de ieftin, căpitane! 

Ministrul ridică mâna şi îl fulgeră pe Loiseaux din priviri, 
punând astfel capăt reproşurilor acestuia. Bucătăria asta internă 
nu o interesa câtuşi de puţin. Dimpotrivă, femeia vedea în toată 
povestea o şansă de a întoarce situaţia în favoarea sa. In faţa 
presei, va trebui să-l prezinte pe polițistul ăsta tinerel drept 
erou. Poliţia franceză recuperase tabloul în timp record. Pe asta 
trebuia să se insiste, nu pe disfuncţionalităţile serviciului. Nu era 
cazul să mintă. Pur şi simplu, nu va fi spus tot Adevărul. Va face, 
pur şi simplu, politică. În plus, Martin Beaumont ăsta era 
frumuşel, presa se va da în vânt după el. In cele din urmă, 


eşecul arestării lui McLean se va transforma într-o frumoasă 
lovitură de imagine pentru poliţie, aşadar pentru ea. Dacă toate 
vor merge bine, va putea poza pentru Paris Match în jeanşi şi 
geacă de motociclist Schott Perfecta, înconjurată de Van Gogh- 
uri şi de poliţişti mai bine făcuţi decât zeii stadioanelor. 

Ideea asta seducătoare s-a spulberat când directorul muzeului 
a rostit pe un ton consternat: 

— Îmi pare rău, Martin Beaumont, dar ai fost dus de nas cu 
mare artă. 

— Cum adică? se îngrijoră Martin. 

— Tabloul e bine imitat, dar e un fals. 

— Imposibil! L-am văzut cum l-a scos din rucsac şi nu l-am 
slăbit din ochi. 

— Uită-te singur: semnătura. 

— Semnătura? Ce sem... 

„Van Gogh nu şi-a semnat niciun autoportret!” 

Martin se aplecă spre pânza pusă pe un trepied. Vincent van 
Gogh şi-a semnat foarte puţine lucrări - se pare că una din 
şapte - iar, când a făcut-o s-a semnat de fiecare dată cu 
prenumele, ca în cazul celebrei F/oarea-soarelui. Or, pe tabloul 
pe care-l avea în faţa ochilor nu prenumele Vincent se detaşa cu 
litere răsfirate, ci o altă mâzgălitură, redactată cu un alfabet 
şugubăţ: 


ARCHIBALD 


* 


Autoturismul Aston Martin ieşi de pe autostradă şi o luă spre 
Fontainebleau, apoi intră pe şoseaua departamentală care 
ducea la Barbizon. Archibald îşi privi ceasul şi nu se putu 
împiedica să zâmbească la gândul mutrei pe care o va face 
flăcăul când îşi va da seama de păcăleală. Cu precauţie, desfăcu 
rucsacul mare din foaie de cort şi trase afară un colţ al 
autoportretului - de astă dată, cel adevărat - apoi îşi continuă 
dialogul imaginar cu pictorul. 

— Ce zici, Vincent, bună gluma noastră, nu? 

La lumina felinarelor, privirea tulbure a pictorului păru să 
strălucească. Archibald întreținea o relaţie complicată cu 
capodoperele pe care le fura. Niciodată nu se simţise cu 


adevărat proprietarul vreunei opere. La drept vorbind, nu 
tablourile îi aparţineau lui, ci el le aparţinea tablourilor. Chiar 
dacă îi venea greu să recunoască, era conştient că furtul era 
pentru el ca un fel de drog. La intervale regulate, ajungea să îi 
simtă lipsa. Trupul şi creierul lui cereau o altă operă, o altă 
aventură, un alt pericol. 

La radio, un post de muzică clasică difuza o înregistrare cu 
Glenn Gould interpretând Variațiuni/le Goldberg. Hoţul se strădui 
să încetinească, pentru a nu ajunge prea repede la destinaţie, 
dar, mai ales, pentru a nu strica acel moment magic pe care 
tocmai îl trăia. O plimbare sub clar de lună cu Van Gogh şi Bach; 
putea exista o companie mai bună? 

Pentru ca plăcerea să fie completă, scoase din buzunarul 
interior al impermeabilului o sticluţă plată, argintată, plină cu 
whisky scoţian vechi de patruzeci de ani. 

— În cinstea ta, Vincent! rosti, trăgând o duşcă de nectar 
arămiu. 

Alcoolul îi arse plăcut esofagul. Gâtul i se umplu de o 
multitudine de arome: migdală prăjită, ciocolată neagră, 
nucşoară... 

Apoi se concentră asupra şofatului şi ieşi de pe şoseaua 
interdepartamentală în dreptul Bois Dormant, intrând pe un 
drumeag de ţară. După câţiva kilometri, ajunse la o proprietate 
înconjurată de un zid, aflată la marginea pădurilor 
Fontainebleau şi Malesherbes. Cu un clic al telecomenzii, 
Archibald deschise grilajul electric şi maşina înaintă pe aleea 
care traversa parcul şi ducea la o frumoasă reşedinţă de la 
începutul secolului al XIX-lea, năpădită de iederă şi străjuită de 
castani seculari. Toate obloanele erau trase, dar locul nu părea 
a fi lăsat în paragină: gardurile vii erau tăiate, iar peluza fusese 
tunsă recent. 

Bărbatul parcă Aston Martin-ul în fostele grajduri transformate 
într-un depozit imens, în interiorul căruia se mai aflau o maşină 
de teren, un fost Jeep al armatei, un ataş de motocicletă de 
dinainte de război, precum şi un Bugatti vechi, în întregime 
dezmembrat. Dar cea mai importantă parte a spaţiului era 
ocupată de un elicopter Colibri ultimul răcnet, în culori bordo şi 
negru. Archibald inspectă aparatul, verifică nivelul carburantului 
şi îl scoase din hangar cu ajutorul carului de ghidaj. Odată suit în 
carlingă, îşi puse o cască, porni turbina şi mări progresiv 


presiunea gazelor. Aşezase elicopterul cu faţa spre direcţia din 
care bătea vântul, aşa că nu trebui decât să tragă de manşă 
pentru a-l face să decoleze. 

— Deschide bine ochii, Vincent! Sunt sigur că îţi va plăcea 
lumea văzută de sus. 


6 


Parisul se trezeşte 
Turnului Eiffel îi e frig la picioare 
Arcul de Triumf s-a însufleţit [...] 
Oamenii se trezesc, aleargă de ici, colo 
E ceasul la care mă duc la culcare 
E ora cinci, 
Parisul se deşteaptă 
E ora cinci, 
lar eu n-am somn. 
Il est cing heures, muzică de Jacques Dutronc, 
pe versuri de Jacques Lanzmann şi Anne Segalen 


Quai Anatole France 
Ora 5.02 


— Hei! Aia-i maşina mea! 

Abia ieşit din muzeu, Martin avu neplăcuta surpriză de a-şi 
vedea bătrânul Audi luat pe sus de firma de remorcare. 

— Ce naiba faceţi acolo? îi strigă el agentului constatator. 

— Îmi pare rău, domnule, dar aţi parcat pe banda 
autobuzelor, iar remorcarea a început deja. 

— Sunt poliţist! Stăteam la pândă în maşină! 

— Vehiculul acesta nu aparţine parcului poliţiei naţionale, 
obiectă agentul. Ne-am fi dat seama, când am introdus numărul 
de înmatriculare pentru verificarea de rutină. 

— Acum sunt aici. Aşa că faceţi bine şi daţi-mi rabla înapoi, 
bine? 

— Dacă sunteţi poliţist, cunoaşteţi procedura: pentru a opri 
remorcarea, trebuie să achitaţi o amendă, precum şi cheltuielile 
aferente ridicării. _ 

Martin îşi privi bătrâna lui TT, model 1998. Ilnhăţată în 
ghearele remorcherului, îşi arăta cu vârf şi-ndesat vârsta, ba 
chiar şi ceva pe deasupra: uşile înfundate, caroseria plină de 
zeci de zgârieturi... Tot atâtea cicatrice de pe vremea când lucra 
la Antidrog. Dispreţuind litera legii, întotdeauna preferase să-şi 
folosească la slujbă vehiculul personal, nu Citroenul oribil din 
dotarea poliţiei. Pe spatele Audi-ului se vedea chiar şi urma unui 
glonţ rătăcit, amintirea unei arestări cu scântei a unui dealer. 
Cine ştie, poate venise, totuşi, timpul s-o schimbe. Numai că nu 


dorinţa îi lipsea, ci o sumă ceva mai consistentă în contul din 
bancă. 

— Bine, o să plătesc, suspină Martin. 

Se scotoci prin buzunarul scurtei, dar nici urmă de portofel: îl 
lăsase, cu haină cu tot, în biroul celor de la Fluvială. 

Resemnat, luă fişa descriptivă a stării vehiculului pe care i-o 
întindea agentul şi se uită lung după remorcherul care se 
îndepărta. 

Îşi întoarse buzunarele pe dos: nu avea niciun euro pentru un 
taxi sau măcar pentru un bilet de metrou. Asta e, ce mai, era 
numai bun pentru o plimbare matinală de la un capăt la altul al 
Parisului. 

„Mai ai parte şi de zile de-astea...” 


* 


Elicopterul Colibri survola ținutul normand. 

Aparatul era dotat cu o cabină spațioasă de zbor, oferind un 
confort apreciabil şi o vizibilitate excelentă. In plus, rotorul cozii 
sale aerodinamice îl făcea foarte silențios. 

Archibald comută pe pilot automat şi trase încă o duşcă de 
whisky. Închise ochii, pentru a se pierde mai bine în miresmele 
alcoolului. Nu era deloc rezonabil, dar puţine lucruri din viaţa lui 
erau, aşa că... 

După o oră de zbor, trecuse razant peste muntele Saint 
Michel, apoi peste Saint Malo. Odată traversat şi Golful Saint 
Brieuc, se lăsă în voia frumuseţii peisajelor de la nord de 
Finistère, unde plajele de nisip alternau cu golfuleţe şi porturi de 
pescuit. Apoi reperă insula Batz, din largul Roscoff-ului. GPS-ul 
emise un semnal care îl avertiză că se afla la trei minute de 
locul de aterizare. Decuplă pilotul automat, făcu o manevră în 
direcţia vântului, care sufla dinspre vest, şi se aşeză în parcul 
împădurit al uneia dintre cele mai frumoase case de pe insulă. 
Dăltuită în stâncă, reşedinţa avea picioarele în apă, un ponton 
lung, cu binte pentru amarare şi un garaj cu cală. 

Archibald nu rămase decât câteva minute pe pământ breton, 
exact cât să-şi refacă rezerva de carburant. Inspiră aerul iodat şi 
înviorător şi fixă busola spre Scoţia. 


* 


Mort de oboseală, Martin urca pe bulevardul Raspail. Fusese o 
noapte lungă, marcată de frenezie şi decepţie. Se crezuse mare 
poliţist, dar era clar că nu avea stofă de aşa ceva. McLean îl 
jucase pe degete, iar el se lăsase manipulat ca un prostănac, 
căzând cu mâinile legate în capcanele acestuia. Se crezuse mai 
viclean decât colegii lui şi, mai rău decât atât, îşi subestimase 
adversarul: bătrânul nu avea doar creier, ci şi boaşe. Era în stare 
să îşi asume riscuri enorme şi să blufeze ca un jucător de 
pocher. De data asta, Martin nu avusese altceva de făcut decât 
să capituleze: într-adevăr, insolenţa şi inteligenţa hoţului îi 
stârneau, vrând-nevrând, admiraţia. 

Tânărul poliţist traversă Place Le Corbusier şi ajunse în 
dreptul Hotelului Lutetia. Fațada Art deco a palatului Saint 
Germain des Près scânteia în mii de focuri în albastrul diluat al 
zorilor. Pe covorul roşu de la intrare, portarul şi şoferul aşteptau 
ieşirea a doi clienţi bogaţi, stând de vorbă în faţa unui 
Lamborghini ultimul răcnet şi a unei berline germane cu 
geamuri fumurii. Luxul locurilor îi aminti lui Martin de viaţa lui 
măruntă de funcţionar, care nu era în stare să îşi cumpere o 
maşină nouă şi care nu era capabil să-şi valorifice şansa vieţii 
când aceasta îi ieşea în cale. 

Carrefour Vavin, Boulevard du Montparnasse. Balzac, dăltuit 
în piatră de Rodin, drapat în maiestuoasa lui robă de călugăr, 
avea o alură fantomatică. Martin se gândea la viitorul lui 
profesional, serios compromis de eşecul din seara aceea. Poate 
că nu-şi va pierde postul, dar următoarele şase luni vor fi cât se 
poate de grele. Loiseaux îl va trage pe linie moartă şi îl va 
trimite în misiune de consiliere pe lângă ministerul Culturii, 
lăsându-l fără munca de teren şi fără acţiune. 

Arondismentul al XIV-lea, clădirea avangardistă a Fundaţiei 
Cartier. Toată transparentă, cu o faţadă din sticlă care lăsa 
vederii o imensă grădină interioară, în care sute de specii 
vegetale evoluau de-a lungul anotimpurilor, sub privirile 
trecătorilor. Dar în dimineaţa asta Martin nu avea niciun chef să 
admire plantele. Nu izbutea să se desprindă de amintirea lui 
Archibald. li observase până şi cele mai mărunte gesturi, îi 
pândise orice inflexiune a vocii, încercând să descopere în 
bătrân vreun adevăr ascuns, un început de explicaţie. îşi 
amintea de siguranţa pe care o degaja, de privirea şi de 


capacitatea hoţului de a-l citi ca pe o carte deschisă. Archibald 
nu era deloc aşa cum şi-l închipuise. În trei minute de 
confruntare aflase mai multe despre el decât în patru ani de 
anchetă. Acum îi cunoştea chipul şi vârsta. Nutrea convingerea 
că toate aceste furturi aveau un sens ascuns. Era sigur că nu 
banii erau principala motivaţie a lui Archibald. Altceva era la 
mijloc, ceva mai tainic şi mai intim. 

Place Denfert Rochereau: circulaţia începea să se intensifice. 
Lângă pavilionul din stânga, câţiva turişti japonezi stăteau deja 
la coadă pentru a vizita catacombele şi pentru a se cutremura 
străbătând galeriile subterane în care erau conservate milioane 
de oseminte ale parizienilor, foşti „locatari” ai Cimitirului 
Inocenţilor. 

Martin îşi înăbuşi un căscat. Avea chef de-o cafea, de-o ţigară 
şi de-un duş bun. Mica lui baie în Sena îl procopsise cu un 
guturai şi, pe deasupra, târa după el un miros îndoielnic. 

Pe Avenue Reille, dădu peste contururile liniştitoare ale 
rezervorului din faţa Parcului Montsouris, cel mai mare rezervor 
de apă potabilă al oraşului, camuflat sub un deluşor cu 
povârnişuri verzi. Locul era tot o grădină, de parcă ai fi ajuns la 
ţară, dar, în acelaşi timp, era protejat de o mulţime de camere 
de luat vederi: apa colectată aici provenea din râurile din sud- 
estul Parisului şi aproviziona o bună parte din cartierele 
capitalei. 

Ajungând în Scuarul Montsouris, se strădui să îşi alunge din 
gând imaginea obsedantă a lui Archibald. Chipul fostei lui 
partenere Karine, i se impuse progresiv în minte. O făcuse pe 
răutăciosul în faţa ei, dar revederea îl înduioşase. Amintirea 
zâmbetului şi a ochilor ei veseli era, deopotrivă, dureroasă şi 
liniştitoare. Răspundea ca un ecou singurătăţii ăsteia care îi tot 
dădea târcoale încă din copilărie. O singurătate pe care o 
cultiva, ca pe o platoşă, dar care va sfârşi prin a-l distruge. 


* 


Elicopterul survola nordul mării Irlandei şi se apropia de 
coasta Highlands a Scoției. Purtat de un vânt dinspre sud-vest, 
Colibriul străbătuse şapte sute de kilometri, iar rezervoarele 
erau aproape golite. Archibald zări imensul iaht cu trei punți, 


lung de cincizeci de metri, care arbora pavilionul Insulelor 
Caiman. 

Capabil să încarce 70.000 de litri de carburant, Covach 5000 
putea traversa Atlanticul în zece zile, cu o viteză de treizeci de 
noduri pe oră. Pentru Archibald, nava aceasta funcţională era un 
adevărat sanctuar. O fortăreață cu aspect avangardist, 
concepută să navigheze pe orice vreme, în cele mai îndepărtate 
colţuri ale lumii. Un adevărat 4x4 al mărilor, gata să înfrunte 
vijeliile şi situaţiile de urgenţă. 

Ateriză încetişor pe upper deck’, pe o platformă vastă 
transformată în heliport, îşi luă rucsacul şi sări din elicopter. 
Vântul bătea, dar în zare nu se vedea niciun nor. Un soare 
fierbinte mătura puntea de pe care patru bărbaţi din echipaj - 
foşti membri ai Marinei care nu îi cunoşteau adevărata 
identitate - îşi salutară patronul. Archibald schimbă câteva 
vorbe cu ei şi urcă scara care ducea spre puntea principală. 

— Bună ziua, Effie! 

— Bună ziua, Archie! 

Cu părul strâns într-un coc, cu ţinuta ei riguroasă şi alura 
distinsă, miss Euphenia Wallace semăna cu o guvernantă 
englezoaică de cea mai pură speţă. De zece ani, acest medic 
„SCOS la pensie” de Secret Intelligence Service era omul de 
încredere fidel al lui McLean. Guvernantă, gardă de corp şi 
confidentă, Effie apăra identitatea patronului ei, fiind şi singura 
care o cunoştea. Cu aerul ei o/d school!*, această campioană la 
tir şi posesoare de centură roşie la taekwondo avea ceva şi de 
bodyguard, şi de Mary Poppins. 

— A mers bine totul? 

— Fără nicio problemă. 

Uşile din sticlă s-au deschis şi cei doi au intrat într-un salon cu 
decoraţii luxoase şi minimaliste, cu aplice din cristal şi mobile cu 
linii simple. Un uimitor perete vitrat oferea o panoramă de 360 
de grade şi inunda salonul cu lumină, creând senzaţia că te afli 
încă afară. 

Archibald scoase tabloul din rucsac şi i-l arătă. Ea rămase fără 
grai preţ de câteva clipe, contemplând autoportretul cu o reală 
emoție. 

— Şi tânărul polițist? întrebă ea. 


18 Upper deck (engl. în original), „punte superioară”. 
19 Old school (engl. în original), „de modă veche”. 


— A muşcat momeala, aşa cum am prevăzut. 

— Cu atât mai bine. 

— Erai îngrijorată? 

— l-am recitit dosarul. Copoiul ăsta mi se pare imprevizibil. 
Cred că ţi-ai asumat prea multe riscuri. 

— Dar miza a meritat toate eforturile, nu? iscodi el, arătând 
spre Van Gogh. Şi apoi, am identificat toţi poliţiştii care mă 
urmăresc. Îi supraveghez. Ştiu mai multe despre ei decât ştiu ei 
despre mine. 

— Ăsta e altfel. 

— Nu, e ca toţi ceilalţi. 

— A ghicit treaba cu aniversările pictorilor, obiectă Effie. 

— Ei, na! pufni Archibald, ridicând din umeri. Orice dobitoc ar 
fi putut ghici. 

— Te urmăreşte de trei ani. 

— FBl-ul mă urmăreşte de douăzeci şi cinci! 

Cu braţele încrucişate, hoţul fixa cu un aer gânditor marele 
ecran plat care, graţie unei camere submarine, transmitea în 
direct viaţa subacvatică din jurul navei. 

— Tinerelul ăsta mai are multe de învăţat, conchise el după 
câteva clipe. E nerăbdător, nu se simte bine în pielea lui şi are 
accese de îngâmfare pe un fond de lipsă totală de încredere în 
sine. E prea pretenţios în privinţa calităţilor de poliţist, dar când 
vine vorba de toate celelalte, suferă de o evidentă lipsă de 
respect de sine. 

— Ar putea deveni periculos. 

— Pentru a fi periculos ar trebui să se instruiască; iar ca să se 
instruiască, ar trebui să fie mai puţin orgolios. 

McLean se instală la măsuţa din sticlă pe care un bucătar 
aduse repede una dintre mâncărurile lui preferate: fileuri Rossini 
şi cartofi noi sote cu cimbru. 

Apreciind că discuţia luase sfârşit, Effie tocmai se pregătea să 
părăsească salonul cu o evidentă proastă dispoziţie, când 
Archibald o strigă. 

— Tipul ăsta, Martin Beaumont... 

— Da? 

— Mi-ar plăcea să-i recitesc dosarul. 

— ŢI-l aduc. 


Martin o luă prin Scuarul Montsouris şi intră pe o străduţă 
pavată, în pantă, care amintea de cele mai frumoase colţuri ale 
cartierului Beacon Hill, din vechiul Boston. De-a lungul cărării 
lungi, străjuite de arbori, se înşiruiau atelierele pictorilor şi 
pavilioanele burgheze, construite în Anii Nebuni, în epoca de 
glorie a curentului Art Nouveau. Cu cât intra mai mult pe 
străduţă, cu atât vegetaţia devenea mai luxuriantă. ledera 
năpădea fațadele, glicinele înmiresmau aerul, iar arhitectura era 
tot mai barocă: unde întorceai privirea, dădeai de porumbare 
multicolore, balcoane sculptate, mansarde cu vitralii şi 
decoraţiuni din mozaicuri. Acest paradis verde respira calm şi 
trecea drept una dintre cele mai şic străzi ale capitalei. Un loc în 
care un poliţai care câştigă două mii de euro pe lună nu ar fi 
putut locui niciodată... 

Totuşi, Martin împinse portiţa unei grădiniţe care ducea spre 
un atelier de pictură cu un perete vitrat. 

Casa aparţinea unei englezoaice bătrâne, Violet Hudson, 
muza şi ultima soţie a pictorului american Henry Hudson, unul 
dintre cei mai importanţi artişti ai grupării Les Nabis?!, persoane 
pasionate de ezoterism şi spiritualitate, care participaseră la 
toate luptele avangardei de la începutul secolului XX. Hudson 
murise în 1955, lăsându-i soţiei o bună parte din lucrările sale. 
De-a lungul anilor, preţul picturilor urcase exponențial, dar 
Violet a refuzat întotdeauna să se despartă de tablourile ei, nişte 
nuduri excepţionale şi senzuale, care o reprezentau în toată 
splendoarea frumuseţii ei, cu pletele unduindu-se şi cu trupul 
mângâiat de pânze vaporoase, care aminteau atât de Klimt, cât 
şi de Mucha. 

Cu doi ani în urmă, în miez de noapte, bătrâna doamnă fusese 
agresată şi legată, în timp ce atelierul fusese jefuit de o bună 
parte dintre pânze. OCBC preluase cazul, iar Martin, care se 
dădea în vânt după pictură, condusese ancheta. Furtul cu 
violenţă nu era o treabă de profesionist, nici nu vădea vreo 
înţelegere prealabilă cu cine ştie ce colecţionar. Mai degrabă, 


2 Années folles (fr.) sau Roaring Twenties (engl.) este denumirea sub care a 
rămas în istorie perioada 1920-1929, care a precedat Marea Criză, o epocă 
de maximă dezvoltare economică, efervescenţă culturală, reînnoire artistică 
şi culturală. 

21 Mişcare artistică postimpresionistă, apărută în Parisul sfârşitului de secol al 
XIX-lea ca o reacţie împotriva picturii academice. 


dădea în vileag improvizaţia de amator şi graba hoţilor. Martin 
pariase pe faptul că fusese mâna unui toxicoman, grăbit să 
jefuiască o bătrânică pentru a face rost cât mai uşor de ceva 
bani. Mulțumită câtorva informatori pe care şi-i păstrase de pe 
vremea când lucra la Antidrog, dăduse uşor de urma hoţului, 
izbutind să găsească şi cea mai mare parte a tablourilor în 
consignaţiile de la Gare du Nord. 

Martin se împrietenise apoi cu Violet, apreciind cultura şi 
excentricitatea ei. In timpul anchetei, bătrâna doamnă îl rugase 
să supravegheze instalarea unui sistem de alarmă şi să o 
sfătuiască în privinţa asigurării patrimoniului. Violet se afla în 
căutarea unui chiriaş pentru a-şi mai rotunji veniturile la sfârşit 
de lună, iar tânărul poliţist ştiuse să-i câştige încrederea. 

Fără a face zgomot, pentru a nu-şi trezi gazda, o luă pe 
scăriţa în spirală care ducea direct la primul etaj al casei - 
fostul atelier de pictură - acolo unde se instalase. După ce 
rămase vreme îndelungată sub duş, se aruncă pe pat şi căzu 
într-un somn agitat. 


7 
Dueliştii 
Acum ştiu ce face dintr-un bărbat, 
un idiot: incapacitatea de a urma 
bunele sfaturi pe care şi le dă sieşi. 
William FAULKNER 


— Salut, Mister Bad Guy”?! 

Cu un aer gânditor, Archibald scarpină pe căpşor pisica ce i se 
freca de picioare. Animalul începu să toarcă de plăcere şi se 
întinse cât era de lung, etalându-şi blana neagră înspicată cu 
roşu, care strălucea în soare precum o carapace de broască 
țestoasă. 

McLean se ridică de la masă, luă pisica în braţe şi se duse să 
se aşeze într-un colţ al canapelei. Pescui o Cohiba lungă şi fină 
din cutia de ţigări deschisă în faţa lui şi puse mâna pe raportul 
consacrat lui Martin Beaumont. 

Redactat de un birou privat, acesta era bine garnisit: 
fotografii furate, dări de seamă de la filaje, extrase ale facturilor 
telefonice, date bancare... Şi, mai ales, era acolo şi copia 
integrală a dosarului profesional al poliţistului, cu antetul 
Prefecturii de poliţie. Tot atâtea date colectate în cea mai mare 
ilegalitate, dar într-o perioadă de război economic şi de înflorire 
a sistemului de informaţii private, mulţi poliţişti corupți îşi 
vindeau lesne accesul la aşa-zisele fişiere securizate ale 
administraţiei. 

„Orice om are un preţ; ia să vedem care-i al tău”, îşi spuse 
Archibald, punându-şi ochelarii de vedere cu rame fine. 


Martin Beaumont, născut din tată necunoscut în 5 iunie 
1974, în Antibes, sudul Franţei. Mama, Mylène, lucrează la o 
firmă de întreţinere. Ani de-a rândul, face seara menajul la 
Biblioteca Municipală. Adesea, îşi ia cu ea fiul care profită de 
ocazie pentru a-şi face temele şi a se iniţia în lectură. 

Mai 1988: Mylène moare într-un accident de maşină la Nisa, 
lângă Promenade des Anglais. Fiul ei de paisprezece ani e grav 
rănit. Stă două zile în comă, dar trei luni mai târziu iese din 
spital fără alte sechele, decât câteva cicatrice pe piept. 


22 „Domnule Băiat Rău” (engl. în original). 


Până la bacalaureat, Martin locuieşte la bunici, lucrători 
modeşti domiciliaţi în cartierul Pyramides al oraşului Évry. 
Fotocopiile fişelor şcolare arată că a fost un elev serios şi 
conştiincios, mai ales la materiile umaniste. 

În 1992, alege totuşi să-şi dea bacalaureatul în ştiinţe, pe 
care îl ia mai curând datorită punctajului bun de la istorie (19), 
filosofie (17) şi franceză (18), decât al celui de la matematică (7) 
şi fizică (6). Obține şi un al doilea atestat, de la conservator: 
vioară. 

În acelaşi an, părăseşte apartamentul bunicilor după ce obţine 
o bursă şi o cameră în campusul universitar. 

1995: licenţa în Drept la Sorbona. Pleacă apoi două luni la 
San Francisco, pentru a-şi perfecționa engleza. Işi găseşte o 
slujbă măruntă la cafeneaua Universităţii Berkeley. 

1996: dublă licenţă: în Drept şi Istoria Artei, pe care o ia cu 
calificativul „foarte bine”, graţie unei dizertaţii finale consacrate 
colaborării dintre Alfred Hitchcock şi graficianul Saul Bass. 

1997-1999: îşi ia din prima încercare examenul de ofiţer de 
poliţie şi îşi face specializarea la Şcoala Naţională Superioară de 
Ofiţeri de Poliţie de la Cannes Ecluse, unde termină al treilea din 
promoţie. 

2000: cere să fie trimis la Brigada Antidrog de la Nanterre, 
sub pretextul că i-a murit cel mai bun prieten din copilărie din 
cauza unei supradoze înainte de a-şi sărbători cea de-a 
optsprezecea aniversare. În scurt timp, calităţile lui îi sunt 
remarcate şi devine unul dintre stâlpii brigăzii, participând la 
numeroase  descinderi în bombele pariziene. Mulțumită 
înfăţişării lui de student, ia parte activă la destructurarea 
reţelelor de trafic de droguri din universitate. O afacere 
mediatizată, care se încheie cu confiscarea câtorva mii de 
comprimate de Ecstasy, a patru sute de grame de cocaină şi a 
primelor mostre de GHB”. 

2002: urmându-şi şeful, ajunge la Brigada Antidrog din Paris. 
Acolo, lucrează la cazuri mai delicate. Cu trei ani înainte ca 
Legea Perben să legalizeze dispozitivul, face parte, alături de o 
duzină de alți poliţişti, dintre agenții selecționați să 
supravegheze din interior reţelele de traficanţi. O lume închisă, 


3 Gama-hidroxi-butirat (GHB), un psihotrop folosit în scopuri medicale sau 
ilegal, ca drog; în această ultimă utilizare, este cunoscut sub numele „drogul 
violului”. 


aflată la marginea legii şi ierarhiilor clasice. O lume de „zombi”, 
după porecla pe care şi-a atribuit-o grupul, şi care făcea 
trimitere la înfăţişarea lor fizică, ce le permitea să se piardă 
printre toxicomani. „Să se piardă” însemna şi să le furnizeze 
arme, vehicule şi acte false, să cumpere şi să transporte 
droguri, dar şi să accepte, când se ivea ocazia, să tragă pe nas o 
linie de cocaină sau să-şi injecteze un strop de heroină, ca să 
capete mai multă credibilitate. Asta fără ca numele lor să apară 
vreodată în vreun dosar. 

In acea perioadă, Martin a început o relaţie amoroasă cu 
Karine Agneli, „acoperirea” lui, polițistul însărcinat să îl 
urmărească de la distanţă şi să redacteze rapoartele. 

Meseria e grea, dar permite multe lovituri de răsunet: 
desfiinţarea mai multor laboratoare clandestine de metadonă, 
interpelarea, pe Autostrada Sudului, a unui convoi de trei bolizi 
plecaţi în trombă de la Barcelona, urmată de capturarea a două 
sute de kilograme de canabis şi a patru kilograme de cocaină. 
Tot atâtea cazuri care i-au permis să obţină în timp record 
gradul de căpitan. 

Apoi, pe la sfârşitul lui 2003, lucrurile se complică. Dintr- 
odată, Martin pare a nu mai suporta rolul de agent sub 
acoperire. După o afacere confuză şi încâlcită, cere să fie 
eliberat, iar solicitarea îi e refuzată. Şefii preferă să-l trimită la 
psihologii poliţiei care, în câteva rapoarte vagi, îl califică drept 
asocial, cu o personalitate de tip borderline, sau îl anunţă că 
suferă de tu/burări bipolare. 

După o luptă de mai bine de un an, în ianuarie 2005, obţine, 
în cele din urmă, transferul la OCBC, Biroul Central de luptă 
împotriva traficului de bunuri culturale. Sub ordinele colonelului 
Loiseaux, redevine polițistul performant de odinioară, având cea 
mai bună rată de elucidare a cazurilor din Birou. 

In acelaşi timp, urmează cursuri de perfecţionare la Institutul 
de Studii Superioare în Artă, unde obţine rezultate bune. Noua 
muncă pare a-l pasiona. Cu toate acestea, comportamentul lui 
Beaumont se radicalizează: devine refractar la munca în echipă, 
se închide în singurătate şi întoarce spatele celor mai mulţi 
dintre colegi. Loiseaux îl lasă-n pace, căci lui Martin îi place să 
lucreze de capul lui şi, pe deasupra, are bunul-simţ de a nu ieşi 
în evidenţă, permițându-i lui să îşi asume meritele muncii 
subalternului. OCBC are nevoie de rezultate, mai ales când vine 


vorba de furturile mediatizate, cum a fost cazul „înstrăinării” 
celor două pânze de Picasso din reşedinţa pariziană a nepoatei 
pictorului. Din nou, Martin e cel care obţine firul principal al 
anchetei ce conduce la arestarea celor trei infractori de către 
BRB?*. Estimate la cincizeci de milioane de euro, Maya cu 
păpuşă şi Portretul lui Jacqueline sunt găsite în stare bună şi 
Loiseaux are parte de cele cincisprezece minute de glorie ale 
sale la telejurnal. 

Archibald întoarce paginile raportului cu tot mai mult interes. 

Ultimele file sunt consacrate unor aspecte mai personale din 
viaţa poliţistului. Numele tânărului a apărut de două ori în Stic, 
baza de date gigantică a infracţiunilor, în care sunt înregistrate 
numele tuturor victimelor şi persoanele menținute sub 
supraveghere. Două afaceri legate de prostituție care implică 
aceeaşi femeie: o ucraineană cunoscută sub numele de Nico, 
care îşi făcea veacul lângă Poarta Asnières. Fotografiile în care 
apăreau împreună nu erau clişee sordide, din contră, aveau un 
aer oarecum romantic: o după-amiază de duminică în Jardin du 
Luxembourg, o plimbare pe Champs de Mars, o seară de 
primăvară în caruselul de la Tuileries, o masă în doi la un 
restaurant din Place Dauphine. 

O altă zonă întunecată: vizitele lui săptămânale la Solenn, 
instituţia medicală din Arondismentul al XV-lea specializată în 
îngrijirea adolescenților abuzaţi. În ciuda eforturilor sale, 
detectivul care l-a urmărit nu a izbutit să afle identitatea 
tânărului pacient vizitat de Beaumont. 

Archibald închise gânditor dosarul. Absorbit de biografia lui 
Martin, uitase să îşi aprindă ţigara. 

In orice caz, Effie avusese dreptate: polițistul acesta era altfel 
decât ceilalţi. 


Martin simţi o cum o limbă micuță şi băloasă îi gâdilă faţa. 

— Mandoline! Lasă-mă în pace! 

Dar cockerul englez nu părea dispus să îl asculte. Aşa că 
Martin sfârşi prin a se juca minute bune cu căţeluşa. Mandoline 
era o adevărată pacoste: nu suporta singurătatea şi rodea tot 


2 Brigade de Répression du Banditisme (BRB), „Brigada de reprimare a 
banditismului”. 


ce-i cădea sub lăbuţe. O adunase din stradă, după o percheziţie 
la un tăinuitor din Montparnasse. Tipul se făcuse nevăzut de zile 
bune, abandonându-şi câinele, care se dădea de ceasul morţii, 
urlând în faţa porţii. Martin o îmbarcase în maşină, cu gând să o 
ducă la refugiul de la SPA Orgeval. In jumătate de oră de drum, 
Mandoline izbutise performanţa să îşi umple lesa de bale şi să 
lase păr peste tot. Cu toate astea, când au ajuns în parcare, i-a 
jucat ca la carte scena cu suspinele şi privirile triste, iar el s-a 
lăsat păcălit... 

Se uită la ceas: trecuse de amiază. Martin se ridică şi traversă 
fostul atelier, îndreptându-se spre colţul afectat bucătăriei. 
Etajul era conceput, pe toată lungimea lui, ca un pod luminos. 
Fără a fi chiar un talmeş-balmeş, spaţiul era „decorat” într-un 
mod eclectic şi amestecat, care traducea perfect personalitatea 
locatarului. Pe o bibliotecă din lemn cernit, o colecţie de benzi 
desenate japoneze zăcea lângă clasicii din biblioteca Pleiade, 
romanele marilor scriitori ruşi se amestecau cu albumele lui 
Sempé”, în vreme ce o figurină războinică Darth Vader 
ameninţa cu sabia laser un Tintin?! din răşină, ieşit parcă direct 
din Lotus bleu”. 

Într-un colţ al încăperii, la picioarele ultimei sculpturi a lui 
Henry Hudson - chipul unei tinere fantomatice care răsărea 
dintr-un bloc de marmură - o consolă Playstation se năruia sub 
greutatea unei grămezi de jocuri video. Pe pereţi, afişe ale unor 
expoziţii recente: Modigliani la Palais du Luxembourg, Nicolas de 
Staël la Centre Georges Pompidou, Picasso la Grand Palais. 
Lângă bibliotecă, pe etajerele metalice era înghesuită o colecţie 
de DVD-uri: operele integrale ale lui Hitchcock, Truffaut, 
Lubitsch, Kubrick, Tarantino, zeci de seriale americane 
descărcate la negru de pe reţele P2P, câteva filme din Hong 
Kong, câteva porno... 

Martin deschise uşa frigiderului şi îşi luă o cutie de Cola Zero 
şi o tăviţă de unt. Găsi în dulap câteva felii moi de pâine şi îşi 
pregăti patru tartine specialitatea lui: jumătate Nutella, 
jumătate lapte concentrat. Intre două îmbucături dulci, înghiţi 


25 Jean-Jacques Sempé (n. 1932), celebru ilustrator francez. 

26 Tintin, personaj de bandă desenată creat de desenatorul belgian Hergé în 
1929. 

?7 Unul dintre albumele de bandă desenată ce îl are pe tânărul reporter Tintin 
drept personaj principal. 


un comprimat de Effexor şi unul de Veratran: un coctail uşor de 
antidepresive şi anxiolitice pentru a reduce la tăcere zgomotele 
din copilărie, frisoanele, fantomele trecutului şi teama zilei de 
mâine. Da, fireşte, mult mai bine ar fi fost să îşi tragă bascheţii 
şi să se ducă la alerge o oră, dar nu era într-un din zilele lui 
virtuoase. Mâncând, îşi porni iPod-ul conectat la boxe şi 
programă o listă eteroclită de melodii. 

Era frumos. Lumina orbitoare care poleia grădina îl îmbia să 
se aşeze pe terasă. Înainte de a ieşi, îşi trase un tricou care 
acoperi cu totul „steaua care răsărea deasupra dunei”, desenul 
tatuat sub clavicula lui, cel de pe ultima pagină a Micului Prinţ, 
„cel mai frumos şi cel mai trist din lume”, căci pe acolo apăruse 
copilul în lume şi tot pe acolo dispăruse. 

Îşi puse laptopul şi cutia începută de coca-cola pe o măsuţă 
din fier. Cufundat în gânduri, porni computerul, amintindu-şi de 
întâmplările din ajun. Monitorul său avea mare nevoie de 
curăţenie. Ecranul era plin de documente şi articole descărcate. 
Dar, cu toată dezordinea asta, un icon mai strălucitor decât 
altele îi sări imediat în ochi. Dosarul, ilustrat cu o Cruce a 
Sudului, se numea sobru: ARCHIBALD. Făcu clic pe icon şi avu 
acces la zecile de gigabiţi de date care compilau toate 
informaţiile adunate despre McLean: articole de presă scanate, 
comunicate ale Interpolului, rapoartele detaliate ale furturilor 
comise pe teritoriul francez, descrieri şi imagini ale lucrărilor 
furate, filme de actualitate. Undeva, în  măruntaiele 
calculatorului ăstuia, se afla secretul lui Archibald McLean. Toate 
aceste furturi aveau un sens ascuns. Martin era sigur de asta. 
Punctul slab al „regelui hoţilor” nu ţinea de tehnica lui, ci de 
motivaţia furturilor. Ce-l punea în mişcare pe McLean? Martin nu 
îl va putea aresta niciodată dacă nu va afla mai întâi răspunsul 
la această întrebare. 

Descurajat de amploarea sarcinii, se întoarse în casă. Se 
trânti pe pat şi, dintr-un plic de carton, trase două foiţe de ţigară 
pe care le umezi şi le lipi. Apoi îşi luă pachetul de Dunhill şi 
scoase o ţigară pe care o desfăcu, pentru a recupera tutunul. In 
sfârşit, din rezerva personală, luă un mic beţigaş de canabis 
împachetat în hârtie din aluminiu. Îi dădu foc la un capăt cu 
bricheta şi împrăştie scrumul deasupra tutunului. Tocmai când 
era pe punctul de a-şi aprinde ţigara cu drog, o forţă invizibilă îl 


împinse să se întoarcă pe terasă şi să se aşeze din nou în faţa 
calculatorului. Archibald era mai puternic decât drogul. 

Martin îşi făcu mai întâi o cafea, apoi începu să parcurgă 
metodic documentele pe care le citise deja de zeci de ori. Spera 
ca, în lumina recentei întâlniri cu McLean, să găsească un 
indiciu, o pistă pe care înainte se putea să o fi neglijat. Cariera 
hoţului se întindea pe aproape douăzeci şi opt de ani şi era 
punctată de un impresionant număr de lovituri de mare 
maestru: 


1982 - Primul furt cunoscut al lui Archibald: jaful de la Lloyd's 
Bank, din plin centrul Londrei, una dintre cele mai mari lovituri 
date vreodată în Marea Britanie. A fost pentru prima oară când 
şi-a lăsat la locul faptei celebra carte de vizită împodobită cu 
Crucea Sudului. 

1983 - Paris: o serie de furturi la cei mai celebri bijutieri din 
Place Vendôme: Cartier, Van Cleef & Arpels, Boucheron. Numere 
de deghizare demne de Fregoli?* şi o pradă fabuloasă. 

1986 - Muzeul Naţional al Suediei. Cinci minute i-au fost 
suficiente pentru a pune mâna pe două tablouri de Renoir şi un 
Watteau. 

1987 - Muzeul Guggenheim, New York: furtul unui Kandinsky 
şi al unui Modigliani. 

1990 - Anvers: înarmat cu un paşaport fals, Archibald 
reuşeşte să câştige încrederea unei angajate a băncii 
negustorilor de diamante. Tânăra i-a dat un permis de acces VIP 
la sala seifurilor, permițându-i astfel să facă nevăzute treizeci de 
diamante albastre care valorau un fleac de douăzeci de milioane 
de dolari. 

1993 - Paris: a pătruns în reşedinţa din oraş a lui Pierre 
Beres, cel mai mare librar din lume, şi a ieşit cu bijuteria 
bibliotecii lui, cartea perfectă: un exemplar original din Un 
anotimp în infern, cu dedicaţia poetului: „Lui Paul Verlaine, A. 
Rimbaud”. 

1998 - Boston: cel mai mare furt de opere de artă, din toate 
timpurile, de pe teritoriul american. McLean a făcut o razie la 
Fundaţia Rebecca Stewart: două Rembrandt-uri, un Velazquez, 


28 Leopolde (Luigi) Fregoli (1867-1936), actor, ventriloc şi muzician italian 
renumit pentru rapiditatea cu care îşi schimba costumele, ajungând să joace 
peste o sută de roluri diferite în acelaşi spectacol. 


un Manet, un vas chinezesc din timpul dinastiei Ming, precum şi 
un bronz de Rodin. O pradă estimată la trei sute de milioane de 
dolari. Nici până în prezent FBl-ul nu a clasat cazul, iar 
procurorul general al Bostonului repetă la toate conferințele de 
presă că nu se va pensiona până ce nu va pune mâna pe 
McLean. 

2001 - Din seiful unei bănci din Philadelphia, pune mâna pe 
One Cent Magenta din 1856: unul dintre cele mai scumpe 
timbre din lume, un dreptunghi de hârtie care cântăreşte mai 
puţin de un gram şi abia dacă are un centimetru. Graalul 
filateliştilor. 

2005 - Furtul pe care Anglia nu i-l va ierta niciodată. McLean 
umileşte familia regală pătrunzând în castelul de la Balmoral, 
reşedinţa de vară a reginei, şi ieşind cu Vermeer-ul preferat al 
suveranei, precum şi cu o duzină de schiţe de Leonardo da 
Vinci. Dând cu tifla Scotland Yard-ului, Archibald îşi permite 
luxul de a le lăsa un mesaj pe perete: „Acum n-aveţi decât să vă 
jucaţi de-a Sherlock Holmes!” 

2007 - Anul miliardarilor francezi: mai întâi este „călcat” 
François Pinault, pe care îl desparte de un Andy Warhol de la 
Palazzo Grassi din Veneţia. Urmează apoi Bernard Arnault, jefuit 
de un frumos Basquiat. 


Absorbit de munca lui, Martin avu nevoie de câteva secunde 
bune până să îşi dea seama că bătea cineva la uşă. 

— Intraţi! strigă el, strecurându-şi ţigara cu canabis în 
buzunar. 


Archibald cobori din micul ascensor de sticlă care ducea direct 
în camera lui. Cabina principală ocupa cea mai mare parte a 
punţii superioare. Mobilată în stil Art deco, era mai călduroasă 
decât salonul, avea şemineu şi un mobilier geometric, încrustat 
cu abanos şi sidef. 

Archibald se instală la masa de lucru. Pe neaşteptate, îl 
copleşi o tristeţe grea. Cu pleoapele închise, îşi frecă tâmplele, 
încercând să alunge un început de migrenă. După toate furturile 
de anvergură îl cuprindea un fel de moleşeală, ceva în genul 


baby-blues””. Dar de data asta era altceva, niciodată nu fusese 
aşa de epuizat; fu nevoit să facă un efort serios ca să-şi ţină 
ochii deschişi. In mijlocul biroului, un plic mare era pus la 
îndemâna lui. Pipăi conţinutul, fără a se hotărî să îl deschidă. De 
douăzeci de ani, în fiecare săptămână, primea acelaşi plic: 
raportul unui detectiv privat californian, însărcinat cu un filaj 
foarte strâns. 

Desfăcu plicul cu o strângere de inimă şi se cufundă în lectura 
dării de seamă cu un amestec de curiozitate şi repulsie. In 
interior, fotografiile unei tinere, precum şi un raport minuţios al 
programului ei şi date despre persoanele pe care le frecventa. O 
transcriere a  conversaţiilor telefonice şi a conţinutului 
mesajelor, diagnosticul unui doctor pe care-l consultase şi lista 
medicamentelor prescrise. Fotografiile fuseseră făcute la San 
Francisco şi la Sausalito, un orăşel din golf. In ele, o femeie în jur 
de treizeci de ani, de o frumuseţe sălbatică şi melancolică, dar 
cu o privire dură şi piezişă. 

Ea. 

Ca de fiecare dată, Archibald încerca să se convingă pe sine 
că era pentru ultima oară când încălca intimitatea fiicei sale. 
Trebuia să găsească puterea de a-i vorbi. Trebuia să treacă de 
la frică la iubire. 

Căci mare era iubirea lui! 

Dar de fiecare dată frica avea câştig de cauză. 


* 


— Dacă o să te mai hrăneşti aşa de prost, vei sfârşi prin a te 
îmbolnăvi. 

Doamna Hudson intră în camera chiriaşului şi, cu un gest 
hotărât, depuse un platou cu gustări pe măsuţa de pe terasă. 
Bătrâna  englezoaică  încropise un English breakfast”, 
specialitatea ei: pâine prăjită cu marmeladă de ceapă, un bol cu 
porridge, tartă sărată cu rinichi, un jeleu tremurător de culoarea 
grenadinei... 


2% Sindrom depresiv caracteristic mamelor, după naştere, cunoscut şi sub 
denumirea „depresie post-partum”. 

3 English breakfast (engl. în original), „mic-dejun englezesc”, masă în mod 
tradiţional foarte copioasă. 


— Hm, miroase frumos, făcu Martin, fără prea mare 
entuziasm. 

Gazda lui nu era tocmai cea mai rafinată femeie din lume, dar 
îi era recunoscător pentru micile ei atenţii. Avea grijă de el cam 
la fel cum avea grijă şi de ea însăşi. 

— Ţi-am ridicat poşta şi un pachet care ţi-a fost livrat 
dimineaţă. Ca să nu te trezesc, mi-am permis să semnez fişa de 
livrare în locul tău. 

Martin îi mulţumi. Poşta lui se rezuma la factura France 
Telecom şi la publicaţia trasă în ţiplă pe care o edita instituţia lui 
o dată la două luni. Aruncă plicurile fără ca măcar să le fi 
desfăcut şi se opri asupra pachetului: un Chronopost?! ce 
conţinea o cutie din lemn de santal marcată. 

Martin deschise cutia şi descoperi o sticlă de şampanie 
culcată în locaşul ei. 


Dom Pérignon 
Rose Vintage 1959 


Se încruntă şi cercetă cutia în căutarea unei cărţi de vizită. 

Nimic! 

Se întoarse spre ambalajul Chrono: pachetul fusese expediat 
în ajun, puţin înainte de prânz, de la un birou din Arondismentul 
al VI-lea. In orice caz, admiratorul secret nu îşi bătuse joc de el. 
Dom Pérignon era cea mai faimoasă marcă de şampanie din 
lume. O asemenea sticlă, cu an de producţie specificat“, trebuie 
să fi costat o avere. 

intuiţia îl duse în faţa calculatorului, unde intră în programul 
TREIMA. Fototeca OCBC era unică în lume şi conţinea descrierea 
detaliată şi imaginile a peste optzeci de mii de bunuri culturale 
furate în Franţa şi în străinătate. Graţie acestui instrument, un 
obiect găsit în timpul unei percheziţii putea fi imediat identificat 
şi restituit proprietarului. Martin îşi instalase baza de date a 
programului pe laptop, în aşa fel încât să îl poată avea cu el pe 
teren. Introduse câteva date şi, aproape instantaneu, programul 
îi dădu răspunsul: sticlele fuseseră furate cu un an în urmă, în 
circumstanţe neelucidate încă, imediat după o licitaţie. Martin 


31 Filială a grupului francez La Poste, specializată în livrarea de colete. 
32 Un vin vintage (engl.) sau mi/lesimee (fr.) este obţinut din strugurii unei 
singure podgorii, într-un anumit an. 


dădu clic pe link-ul care trimitea la un comunicat de presă în 
care se evoca vânzarea: 


Licitaţie record la o vânzare istorică la New 
York! 


În 25 aprilie a avut loc la sediul Sotheby's o 
excepţională vânzare a unor sticle de şampanie, 
printre care şi două recipiente istorice de Dom 
Pérignon Rose Vintage 1959, adjudecate pentru 
suma de 84.700 dolari. 

Considerat giuvaerul şampaniilor Dom Pérignon, 
din acest vin mitic au fost îmbuteliate numai 
trei sute de sticle şi nu a fost niciodată 
comercializat. 

Majoritatea sticlelor au fost consumate în 1971, 
la faimoasele reuniuni mondene prilejuite de 
sărbătorile somptuoase organizate cu ocazia 
aniversării întemeierii Imperiului persan. 

De atunci, sticlele vintage au dispărut de pe 
piaţă, pentru a reveni în forţă cu ocazia acestei 
vânzări istorice. 


Tânărul poliţist nu-şi putea crede ochilor: sticla pe care o avea 
în faţa ochilor valora mai bine de 40.000 de dolari! Continuă 
lectura cu febrilitate. Despre furtul în sine nu se ştia aproape 
nimic. Doar un lucru era sigur: când cumpărătorul s-a prezentat 
să intre în posesia bunurilor, sticlele dispăruseră, fiind înlocuite 
cu cea mai temută carte de vizită din lumea artei. 


Martin rămase o clipă încremenit, paralizat de „cadoul” pe 
care tocmai îl primise. 

În mintea lui se luptau două impulsuri contradictorii. Sigur că 
sticla aceasta nu îi aparţinea! Era un obiect cu vechime şi 
greutate, care trebuia restituit proprietarului, dar... 

— Pot să vă ofer o cupă, doamnă Hudson? 

— Nu te refuz, răspunse bătrâna englezoaică, luând loc pe 
terasă. Aşa mai uit şi eu de gustul de sherry. 

Martin desfăcu sticla cu infinite precauţii, curios să afle dacă, 
după cincizeci de ani, şampania îşi mai păstra bulele. Ciocni cu 


doamna Hudson şi duse cupa la buze. Nu fu dezamăgit: vinul 
era sublim, aveai impresia că bei aur curat sau un elixir de viaţă 
lungă. 

Şi atunci, ca regenerat, Martin înălţă cupa spre cer. Ca un 
adevărat filosof, îşi spuse că valoarea unui om se judecă şi după 
calitatea duşmanilor lui. 

Pierduse prima partidă, dar lupta era abia la început. 


* 


Îmbrăcat cu un pulover pe gât, Archibald se duse după Effie, 
în partea din față a celei mai înalte zone a iahtului, amenajată 
ca sală de sport în aer liber. Cu un prosop în jurul gâtului, 
englezoaica îşi începuse exerciţiile de mai bine de o oră: haltere, 
Power Plate, sac de box, bandă de alergare... Archibald îi 
propuse un aperitiv, dar ea scutură din cap, arătând spre sticla 
de apă minerală. Hoţul ridică din umeri, dar nu fu uimit. Effie 
trăia ca o ascetă, interzicându-şi multe dintre plăcerile vieţii: 
mâncăruri rafinate, vinuri fine, sex facil... 

Archibald se instală în fotoliul din răchită, cu faţa spre mare. 
Aerul era proaspăt, iar soarele la asfinţit împărțea cerul cu norii. 
Din încleştarea lor ţâşneau dâre de sânge purpuriu şi stacojiu, 
care îmbrăţişau cerul. Luă sticla de şampanie pusă într-o 
frapieră alături de el şi zâmbi, verificându-i eticheta: 


Dom Pérignon 
Rosé Vintage 1959 


Deschise sticla cu grijă, îşi turnă o cupă şi ridică paharul în 
direcţia sud-est. 

Acolo unde era Franţa. 

Acolo unde era Parisul. 

Ciocni cu duşmanul invizibil căruia îi dăduse prima lovitură de 
spadă. 


8 


Cheia Paradisului 
Viața noastră e o carte care se scrie singură. 
Noi suntem nişte personaje de roman care nu 
înțeleg întotdeauna prea bine ce vrea autorul. 
Julien GREEN 


Cinci luni mai târziu 
Luni, 20 decembrie, ora 7.00 dimineaţa 
Nanterre, sediul OCBC 


— Şefule, de data asta ar cam trebui să mă ascultați! 

Cu părul vâlvoi, palid şi cu obrazul invadat de o barbă nerasă 
de câteva săptămâni, Martin încerca să intre în biroul şefului 
OCBC. 

Inflexibil, şeful OCBC stătea ferm în prag, hotărât să nu 
cedeze în faţa subordonatului. 

— Nu ai ce căuta aici, Beaumont! 

— Trebuie să vorbim. 

— Nu avem ce să vorbim. Eşti detaşat la Ministerul Culturii 
până în februarie. 

— Mi-am luat porţia de misiuni imbecile. Ştiţi unde m-au 
trimis azi? La Rouen, pentru a face instructajul angajaţilor de la 
Muzeul Ceramicii. 

— Ei, şi? Sunt sigur că e un muzeu foarte frumos. 

— Terminaţi odată cu bătaia asta de joc şi trimiteţi-mă iar pe 
teren! Acolo mă pot face util. 

Polițistul se înfurie: 

— Căpitane, singur ai intrat în rahat, şi deocamdată nu am 
niciun chef să te scot. Şi apoi... 

Ezită puţin, după care dădu frâu liber indignării: 

— Şi apoi, pune mâna şi te înţoleşte şi tu altfel, ce dracu’! Eşti 
ofiţer de poliţie, nu puştan de liceu! 


Martin suspină. E drept că nu arăta tocmai răpitor: blugi 
jerpeliţi, nişte bascheţi pe trei sferturi rupţi, o haină de piele pe 
care o purta deja de ani de zile, ca pe o a doua piele. Fără a mai 
vorbi de cearcănele din jurul ochilor, care vorbeau despre o lipsă 
cronică de somn. 


Aceste ultime luni fuseseră tare grele. În ciuda faptului că era 

tras pe linie moartă, îşi continuase ancheta de unul singur, 
făcând aproape zilnic turul informatorilor, procedând în această 
lume a artei precum în cea a drogurilor: le permitea micilor 
traficanţi să prospere, pentru ca, la momentul potrivit, să poată 
prinde un fir care să-l ajute să distrugă o reţea serioasă. A 
protestat când i-au fost suspendate codurile de acces 
informatic, dar, fără a fi un hacker redutabil, s-a descurcat cum 
s-a priceput şi a piratat o parolă, pentru a avea în continuare 
acces la baza de date confidenţiale, aşa încât să poată urmări în 
continuare anchetele care îl interesau. 
__ Nopțile şi le petrecea în faţa laptopului sau cufundat în cărţi. 
Işi pusese în ordine toată ancheta despre Archibald, recitise 
toate documentele disponibile, ba chiar se deplasase pe 
cheltuiala lui pentru a interoga ipotetici martori din cazuri mai 
vechi. Dar mai ales devorase lucrări de psihologie şi se întorsese 
să discute cu psihiatrii care îl scoseseră atât de tare din sărite 
pe vremea când era la Antidrog. Oficial, o făcea pentru 
consultaţii personale; în realitate, pentru a afla mai multe 
despre psihologia hoţului. Avea o singură obsesie: să se pună în 
pielea lui McLean, să intre prin efracţie în mintea lui. Să devină 
Archibald. 

Hoţul nu mai dăduse niciun semn de viaţă de mai bine de 
cinci luni. Gata cu furturile şi cu provocările! Martin s-a simţit 
destabilizat, văduvit de obiectul muncii sale. Apoi a înţeles: 
după autoportretul lui Van Gogh, pur şi simplu Archibald nu ştia 
ce ar putea să mai fure! In logica lui, furturile urmaseră un drum 
ascendent, fiecare operă furată având menirea să provoace o 
emoție sau o dificultate suplimentară, procurându-i astfel doza 
necesară de adrenalină. Hoţul prefera să aştepte, pândind 
ocazia potrivită, iar Martin era obligat să facă acelaşi lucru. 
Tocmai când perioada de aşteptare începuse să i se pară prea 
lungă, situaţia s-a deblocat brusc, graţie unui anunţ al casei de 
licitaţii Christie's intrat în contul lui de e-mail la miezul nopţii 
anterioare. Celebra companie anunţa o vânzare excepţională şi 
misterioasă la San Francisco, în ajunul Crăciunului. După patru 
telefoane şi alte câteva cercetări, Martin a căpătat convingerea 
că Archibald va lovi din nou. Dar investigaţiile lui nu foloseau la 
nimic dacă Loiseaux nu îl lăsa să plece în Statele Unite! 

— Beaumont! O să pierzi trenul spre Rouen! 


Martin ridică din umeri. Şeful OCBC introduse câteva monede 
în distribuitorul de zoaie considerate cafea şi îi întinse un pahar 
cartonat. 

— Reintegraţi-mă astăzi şi vă aduc pe tavă cazul vieţii 
dumneavoastră! 

Privirea lui Loiseaux licări. Era un poliţist bun, un specialist al 
poliţiei ştiinţifice, fusese unul dintre principalii artizani ai bazei 
de date franceze cu amprente genetice, pusă la punct imediat 
după afacerea Guy Georges. Avusese rezultate onorabile în 
fruntea OCBC, dar niciodată nu se apropiase prea mult de 
Martin; poate şi pentru că Loiseaux nu era pasionat de artă. 
Şeful OCBC era mânat de ambiţie şi îşi considera postul o simplă 
treaptă în obţinerea unor funcţii mai prestigioase. 

— Despre ce caz vorbeşti? 

— Arestarea lui Archibald McLean. 

— Hotărât lucru, ai un fix! 

— Fiecare cu damblaua lui. 

— Ultima oară ar fi trebuit să mă cauţi, Beaumont. Când 
McLean era în Franţa. 

— Spuneţi odată, vreţi să-l arestaţi sau nu? 

In loc de răspuns, Loiseaux deschise uşa biroului. Martin îl 
urmă, cu laptopul sub braţ. Incăperea era rece şi impersonală, 
un „birou de şef” spaţios şi funcţional, amenajat ca sală de 
şedinţe. Dincolo de ferestre, Nanterre zăcea sub un cer 
mohorât. Înecate în ceaţă, turnurile din cartierul Prefecturii te 
făceau să îţi doreşti să te afli oriunde altundeva. Martin îşi 
conectă MacBook-ul la retroproiector şi începu să ruleze pe 
ecranul de proiecție de perete slide-show-ul pe care-l 
programase. 

Prima imagine reprezenta o vedere din avion a oraşului San 
Francisco. 

Loiseaux se instala în fotoliu. 

— Ce-o să mai fure de data asta Archibald al tău? Podul 
Golden Gate? 

— Mai mult de-atât. 

Şeful OCBC îşi încrucişă braţele şi îşi ridică, nedumerit, 
sprâncenele. 

— Adică? 


33 Criminal în serie francez, supranumit „Bestia Bastiliei”, condamnat pentru 
uciderea a şapte femei între 1991 şi 1997. 


— Cheia Paradisului. 


New York 
Spitalul Staten Island 
Ora 16.00 


Cafeneaua spitalului era situată la primul etaj şi domina un 
părcuşor acoperit de zăpadă. 

Archibald McLean, aşezat pe banca unei mese solitare, nu se 
atinsese de cafea. Cu spatele încovoiat, cu chipul marcat de 
oboseală, se simţea singur, părăsit, pierdut. De câteva 
săptămâni, dureri ascuţite îi torturau abdomenul şi spatele. 
Slăbise, avea un ten îmbâăcsit şi cenuşiu şi îşi pierduse cu totul 
pofta de mâncare. 

După ce respinsese în mod repetat ideea, se hotărâse să îşi 
facă o programare la această clinică, unde în ajun fusese supus 
mai multor investigaţii. | s-au făcut analize de sânge, i-a fost 
palpată vezica, i s-a făcut ecografie abdominală, ba chiar i s-a 
introdus un tub în duoden. | s-au promis rezultatele şi o primă 
opinie medicală înainte de sfârşitul zilei. Acum, era lipsit de 
vlagă, avea amețeli, dureri de cap şi îi venea să vomite. 

Şi, mai presus de toate, îi era frică. 

In acest sfârşit de după-amiază, sala mare a cafenelei era 
aproape goală. Fulgii de nea se agăţau de ferestre, venind, 
parcă, în completarea decoraţiunilor de Crăciun ceva cam 
desuete care împodobeau pereţii. Lângă tejghea, vocea gravă a 
lui Leonard Cohen se înălța dintr-un aparat de radio, lovindu-l pe 
Archibald în plin. Cuprins de emotie, se strădui să bea o gură de 
cafea, îşi frecă pleoapele şi închise ochii. Cântecul deştepta în el 
amintiri pe care îşi făcuse obiceiul să le alunge. Imagini însorite, 
încărcate de nostalgie: California, la începutul anilor 1970. O 
epocă învolburată, liberă şi tolerantă, care încă vibra de o 
energie contestatară şi pacifistă. 

O paranteză fermecată. Un cuplu de tineri îndrăgostiţi 
zburând într-o decapotabilă. 

Valentine... 

Fusese vremea hohotelor de râs, a iubirii complice şi a lipsei 
de griji. 


Fusese vremea trupei Pink Floyd, a lui Grateful Dead, a 
rockului psihedelic şi a San Francisco Sound. 

Valentine, luminoasă şi radioasă, avea accent franțuzesc şi un 
fel aparte de a-i pronunţa prenumele. 

Fusese vremea mic dejunurilor la pat, a plimbărilor cu barca, 
a înflăcărării trupurilor, a înflăcărării inimilor. 

Valentine, respiraţia ei, căldura ei, urma sărutărilor ei care îi 
pecetluia încă buzele... 

Valentine, pletele ei despletite, mireasma ei de lavandă, 
muzica bătăilor inimii ei, harta comorilor desenată de aluniţele 
ei... 

O vreme în care fuseseră fericiţi. 

Apoi viaţa s-a ofilit, s-a estompat, s-a întunecat şi fericirea s-a 
infectat cu venin. 

Archibald a deschis ochii ca şi cum s-ar fi trezit din somn, 
tresărind. Se simţea abătut, măcinat de o tristeţe abisală care 
ameninţa să îl înghită şi împotriva căreia lupta de treizeci de 
ani. De aceea devenise „Archibald McLean”, hoţul căutat de 
toate poliţiile lumii. Când trăieşti pe muchie de cuţit, eşti obligat 
să fii mereu la pândă, cu mintea trează. Era singurul expedient 
pe care a fost în stare să-l găsească pentru a scăpa de fantoma 
Valentinei. 

O arsură intensă iradie dintr-odată în spate şi sub coaste. Se 
aplecă înainte pentru a-şi ostoi durerea şi fu cât pe ce să scape 
un țipăt. Cu mâna dreaptă, căută sticluţa cu whisky în buzunarul 
interior al hainei. O destupă şi o duse la buze. 

— În locul dumneavoastră nu aş face asta. i 

Prins cu mâţa-n sac, Archibald ridică privirea. In fața mesei 
stătea un bărbat cu o statură impozantă, cu un dosar cartonat 
sub braţ. 


— Ce-i această Cheie a Paradisului? întrebă Loiseaux. 

— E un diamant, răspunse Martin. Un diamant blestemat şi 
mitic, înconjurat de mistere şi legende. 

Biroul şefului OCBC era scăldat în lumina mohorâtă a zorilor. 


34 Curent al muzicii rock care a luat naştere la mijlocul anilor 1960, în San 
Francisco; a fost asociat cu contracultura hippy. 


Martin apăsă o tastă, iar pe perete apăru imaginea unei pietre 
preţioase de formă ovală, care arunca luciri de un albastru 
intens, pigmentat cu umbre cenuşii. 

— Are 65 de carate şi o lungime de trei centimetri, preciză 
tânărul poliţist. Dar în special culoarea lui e cea care-i 
fascinează pe oameni de mai bine de trei veacuri. 

Loiseaux fixa ecranul, intrigat de diamantul albastru. 

— Piatra are reputaţia de a aduce ghinion posesorului, îi 
explică Martin. 

— De unde vine? 

Slide-show-ul defila în continuare, afişând imagini pe care 
Martin le comenta: 

— Conform legendei, diamantul provine din fabuloasele mine 
Golconda, din India. Încastrat în statuia unei zeițe, a fost furat 
dintr-un templu de un contrabandist, Jean-Baptiste Charpentier. 
Un sacrilegiu pentru care jefuitorul avea să plătească scump. 

Colonelul îl invită pe Martin să continue. 

— Charpentier aduce diamantul în Europa şi reuşeşte să i-l 
vândă lui Henric al IV-lea, dar moare sfâşiat de o haită de câini 
turbati. Cât despre rege, acesta a pus ca piatra să fie şlefuită în 
formă de inimă şi i-a oferit-o Gabriellei d'Estrees, marea lui 
dragoste. 

Pe ecran apăru portretul unei tinere frumoase, cu bucle aurii 
şi talie de viespe. 

— Câteva zile mai târziu favorita, însărcinată în şase luni, 
moare în chinuri groaznice. Unii au văzut în asta mâna unui 
otrăvitor, ba chiar s-a zvonit că a fost sugrumată de Diavolul 
însuşi, atât de teribile i-au fost chinurile. 

— Şi diamantul? 

— A fost îngropat cu defuncta, dar a reapărut în mod 
misterios la gâtul Mariei Antoaneta. Se spune că îl purta în timp 
ce a fost arestată la Varennes... 

— Şi ce s-a întâmplat cu bijuteria în perioada Revoluţiei? 

— Fără doar şi poate, a fost furată împreună cu alte bijuterii 
ale Coroanei, pentru a reapărea la Londra, în 1860, în posesia 
unei bogate familii de industriaşi, ai cărei membri vor avea 
parte, în numai câţiva ani, de cele mai sinistre răsturnări ale 
norocului: depravare, ruină, sinucideri. 


Imaginii unui vechi conac englezesc îi urmă cea a unei arme 
de foc de odinioară, un puşcoci care i-ar fi putut aparţine şi lui 
Sherlock Holmes. 

Acum Loiseaux era captivat cu totul de poveste. Ca într-un 
roman poliţist bun, voia să cunoască urmarea şi îi făcu semn lui 
Martin să nu se oprească. 

— Cheia Paradisului şi-a schimbat cu regularitate posesorul la 
începutul secolului XX. Un prinţ din Europa orientală a oferit-o 
unei femeiuşti de la Folies Bergere, pe care a omorât-o în cele 
din urmă cu un foc de revolver. lar când sultanul Abdulhamid a 
pus mâna pe ea, câteva luni mai târziu a pierdut tronul 
Imperiului Otoman... 

— Eşti sigur că toate datele astea sunt atestate istoric? 
întrebă neîncrezător Loiseaux. 

— Cele mai multe, da, afirmă Martin. În anii 1920, piatra a 
aterizat la bijutierul Pierre Cartier, care a tăiat-o în forma 
actuală, pentru a o vinde ulterior unui bancher bogat, 
îndrăgostit nebuneşte de Isadora Duncan. 

— Dansatoarea? 

— Da, iar ea a primit bijuteria cu numai câteva zile înainte de 
a-şi afla moartea la Nisa, sugrumată de eşarfa care i s-a prins în 
spiţele roții maşinii ei decapotabile. Cât despre bancher, el şi-a 
pierdut averea şi s-a sinucis în timpul Marii Crize. 

Pe ecran defilau acum articole de ziar care povesteau despre 
moartea tragică a starului interbelic, urmate de imagini ale Marii 
Crize din anii 1930: oameni fără adăpost îngrămădindu-se la 
mesele gratuite, oameni de afaceri ruinaţi în doar câteva ceasuri 
aruncându-se de pe acoperişurile clădirilor. 

— Şi după aceea? 

— Diamantul a ajuns în mâinile omului de afaceri Joe 
Kennedy, care l-a oferit ca dar de nuntă fiului său cel mare, 
Joseph, menit încă de la naştere să ajungă într-o bună zi 
preşedintele Statelor Unite. 

— Numai că bombardierul lui Joseph a explodat în 1944 
deasupra Canalului Mânecii. 

— Întocmai, încuviinţă Martin. O moarte prematură, care va 
determina destinul politic al mai tânărului său frate, John 
Fitzgerald, până atunci un tânăr diletant, cu o sănătate fragilă, 
preocupat mai curând de femei şi de jurnalism decât de 
politică... 


— Şi JFK chiar a recuperat diamantul blestemat? 

— Nimeni nu poate spune cu certitudine, recunoscu Martin. 
După unii, diamantul albastru ar fi fost găsit la gâtul lui Marilyn 
Monroe în noaptea morţii sale; după alţii, JFK l-ar fi avut în 
buzunar în timpul asasinatului de la Dallas. În sfârşit, alţii se jură 
că se afla la gâtul lui Carolyn Bessette în 1999, când avionul 
privat al soţului ei, John-John Kennedy, s-a prăbuşit în Atlantic. 
Dar nimic nu e sigur. 

— Şi cui aparţine astăzi diamantul? 

— Lui Stephen Browning, miliardarul american, sau, mai bine 
zis, Grupului Kurtline, al cărui principal acţionar este. E un mare 
fond american de investiţii ale cărui acţiuni... 

— ...Şi-au pierdut o mare parte din valoare, ghici Loiseaux. 

În loc de confirmare, Martin afişă pe ecran un grafic care 
arăta prăbuşirea bursieră a grupului, precum şi un e-mail care 
anunţa viitoarea vânzare la licitaţie a Cheii Paradisului. Era 
limpede că sărmanul Kurtline decisese să scape de bijuterie... 

— E, totuşi, ceva ce nu pricep: de ce încearcă toată lumea să 
pună mâna pe diamantul ăsta care e limpede că atrage după 
sine un întreg cortegiu de nenorociri? 

— Cheia Paradisului simbolizează puritatea. Legenda spune 
că aduce ghinion dacă nimereşte în mâna unui necredincios sau 
a unui zgârcit. În caz contrar, se spune că e izvor de viaţă lungă 
şi noroc. 

— Şi ce caută Archibald McLean în toată povestea asta? 

— Ascultaţi-mă, domnule colonel, cei mai mulţi experţi 
credeau că piatra a dispărut sau, în orice caz, că nu va mai 
apărea niciodată pe piaţă. Are o valoare inestimabilă, iar 
preţurile vor exploda. După informaţiile mele, mulţi colecționari 
sunt gata să dea o avere pe ea. Ruşii, chinezii... cu toţii sunt pe 
fir şi pariez că tranzacţia va depăşi 50 de milioane de dolari. 

Loiseaux clătină din cap cu un aer neîncrezător. Martin nu îi 
oferi răgaz să obiecteze: 

— Nestemata asta nu e un diamant oarecare: e o legendă, un 
vis. lar ăsta e singurul lucru care îl mai interesează acum pe 
McLean. 

— Şi ce dovezi concrete ai? 

Martin hotărî să blufeze: 

— Nu am nevoie de dovezi: îl cunosc pe McLean ca nimeni 
altul, simt ce simte şi el, gândesc cum gândeşte şi el. Ştiu că are 


de gând să fure diamantul ăsta, ştiu cum o va face şi ştiu cum 
să-l opresc. Puneţi-mă în contact cu FBl-ul şi daţi-mi voie să mă 
duc acolo să fac investigaţii. 

— Fără date concrete, nici nu se pune problema, doar o ştii 
foarte bine. 

— Dar cei de la echipa Art Crime ne cunosc, nu i-am ajutat 
anul trecut cu afacerea furtului acelui Hopper, când am acceptat 
ca un agent FBI să colaboreze la ancheta noastră?! Ştiu că 
suntem profesionişti! 

Loiseaux scutură din cap: 

— Asta nu are nimic de-a face cu discuţia noastră, atunci 
aveam dovezi: înregistrări telefonice, fotografii, filaje... De data 
asta nu avem decât basme! 

O tăcere grea se lăsă peste cei doi bărbaţi. Cu aerul lui de 
adolescent întârziat, Martin se aşeză cu fundul pe biroul de 
sticlă al şefului şi, cu un gest provocator, îşi aprinse o ţigară. 

Locotenent-colonelul se uită la Martin cu indulgență. În 
dimineaţa asta, comportamentul secundului nu izbutea nici 
măcar să îl agaseze. Nu simţea decât o tristeţe amestecată cu o 
umbră de mânie. 

— După ce naiba alergi, pe toţi sfinţii! explodă el. 

Intrebarea pluti în aer, amestecându-se cu fumul de ţigară. 
Loiseaux insistă: 

— Chiar dacă vei izbuti să îl arestezi pe McLean într-o bună zi, 
ce crezi că va schimba asta pentru tine? Să nu cumva să-ţi 
închipui că arestarea lui va rezolva fie şi cea mai neînsemnată 
dintre problemele vieţii tale! 

Martin contraatacă. 

— Şi dumneavoastră, domnule colonel? După ce alergaţi? 

— Eu nu mai alerg, nu mai caut, eu am găsit! Şi, de lao 
anumită vârstă, miza jocului e să păstrezi ceea ce ai deja. 

— Şi dumneavoastră ce-aţi găsit? 

— Ceea ce ar trebui să caute toată lumea: jumătatea care-mi 
lipsea. 

Martin nu avea niciun chef să afle mai multe. Cunoştea 
zvonurile: Loiseaux îşi părăsise recent soţia şi copiii şi se mutase 
cu o tânără care avea grad de locotenent, o fată abia ieşită de 
pe băncile şcolii de poliţie. Criza vârstei a doua? Iluzia pasiunii? 
lubire adevărată? 


Se gândi la Karine, la mesajele pe care fata i le lăsase pe 
robot şi cărora nu le dăduse curs. Ea să fie jumătatea lui? Nu, 
era sigur că nu. Dar expresia se insinua în el asemenea 
veninului după o muşcătură de şarpe, împrăştiindu-i cristale de 
gheaţă în vene şi fisurând zidul de piatră care îi proteja inima. 
Preţ de o secundă, simţi că se pierde cu firea, ca prins de-o 
ameţeală puternică. 

Închise ochii şi se trezi cu cincisprezece ani în urmă, într-o 
dimineaţă ploioasă de vară, în faţa terminalului de pe aeroportul 
din San Francisco. Plete ude care se amestecau cu ale lui, ochi 
verzi, scânteind în ploaie, şi o voce care îl implora: „Mai rămâi!” 

Mai rămâi! 


New York 
Cafeneaua spitalului Staten Island 


Doctorul Garrett Goodrich se aşeză în faţa lui Archibald 
McLean. 

Întinse pe masă mai multe dosare care conțineau rezultatele 
analizelor prin care trecuse. 

În ciuda avertismentului doctorului, Archibald ridică sticla cu 
whisky şi trase un gât zdravăn din preţiosul nectar, mai mult din 
sfidare decât de poftă. Nimeni nu-i dăduse vreodată un ordin, şi 
nu era cazul ca treaba asta să înceapă azi. Înşurubă capacul 
sticlei argintii şi îl privi drept în ochi pe Goodrich. 

Cei doi bărbaţi semănau: aceeaşi vârstă, aceeaşi constituţie, 
nu neapărat înalţi, dar bine făcuţi. Amândoi aveau carismă şi o 
prezenţă care nu putea fi trecută cu vederea. 

— Ei, cum stau, sunt pe moarte, nu? 

Din obişnuinţă, Archibald căuta o confruntare deschisă şi 
directă. 

Goodrich îi susţinu privirea. Simţea o stranie simpatie pentru 
acest pacient care i-ar fi putut fi frate, prieten, alter ego... Ce şi- 
ar fi dorit dacă ar fi fost în locul lui: o abureală plină de chestii 
zaharisite sau adevărul cel mai crud? Optă pentru a doua 
soluţie. 

— Aveţi o tumoare la pancreas care s-a extins deja la 
ganglionii limfatici şi la ficat. 


Archibald încasă lovitura fără să se clintească. Goodrich 
continuă: 

— Extinderea o face inoperabilă şi trebuie să recunosc că 
arareori mi-a fost dat să văd ceva mai păcătos. Pentru a vă 
atenua durerile abdominale, am putea încerca o chirurgie 
derivativă sau chimioterapie, dar mă îndoiesc că ar fi mai 
eficiente decât simpla administrare de analgezice. Dacă mă 
întrebaţi de date sau de probabilităţi, vă răspund că şansele 
dumneavoastră de a supravieţui mai mult de trei luni sunt 
aproape nule. 

Archibald închise ochii şi simţi că inima începe să i se încingă. 
Măcar acum lucrurile deveniseră clare: era cu spatele la perete, 
obligat să dea o ultimă luptă a cărei miză o cunoştea prea bine. 

Câteva minute bune, cei doi bărbaţi s-au privit îndelung, fără 
a scoate o vorbă. Apoi Garrett Goodrich s-a ridicat, s-a dus la 
bar şi a cerut un pahar gol. S-a întors, s-a aşezat la masă şi şi-a 
turnat un strop de whisky, pentru a bea şi el împreună cu 
pacientul. 

Archibald îşi dădu seama că bătăile inimii i s-au mai domolit, 
în mod ciudat, acest diagnostic crepuscular îl eliberase de 
spaimă: teama de ce poate fi mai rău e mult mai teribilă decât 
certitudinea răului. 

Duşmanul adevărat e teama. 

Intotdeauna. 


9 


Domnişoara Ho 
EI plângea cu lacrimi de sticlă, 
Care răspândeau o muzică 
Ingerească şi fantomatică 
Ori de câte ori atingeau pământul. 
Michel POLNAREFF 


Gara Saint Lazare 
Ora 20.10 


Expresul de la Rouen a ajuns cu o întârziere de jumătate de 
oră. Grevă? O problemă tehnică? Incidente pe parcurs? 
Dezamăgit şi ostenit, Martin nu şi-a mai bătut capul să înţeleagă 
ce se întâmplase. 

A coborât pe peron printre primii. Cu mâinile în buzunarele 
hanoracului, cu gluga trasă pe cap, cu iPod-ul protector dat la 
maximum urlându-i în urechi, s-a strecurat prin mulţime, grăbit 
să părăsească decorul urban şi îngheţat al gării. 

Când a ajuns pe la mijlocul scării rulante, a simţit în chip 
nedesluşit că se ţinea cineva prea aproape de el, aşa că a întors 
capul şi a văzut o asiatică uriaşă, clădită ca un luptător de 
sumo. Strânsă ca-n chingi într-un costum italienesc şi 
împodobită cu ochelari negri, părea coborâtă direct din filmele 
lui John Woo. 

Apoi, din spatele trupeşei luptătoare răsări o siluetă felină. O 
femeie încă tânără, îmbrăcată cu un trenci strâns în talie, cu un 
aer de regină, cobori o treaptă pentru a ajunge lângă tânărul 
poliţist. Cufundat în etanşa lui bulă muzicală, Martin nu putu 
decât să îi citească pe buze: 

— Good evening, mister Beaumont! 

Işi scoase căştile şi-şi miji ochii. Chipul ei îi amintea vag de 
cineva. 

— Moon Jin-Ho, se prezentă, întinzându-i mâna. 

„Domnişoara Ho! «Pantera din Seul»!” 

— Cred că avem multe să ne spunem, domnule Beaumont. 
Îmi permiteţi să vă spun Martin? 

„Multe să ne spunem?...” 

Martin se încruntă. Se holbă îndelung la mâna întinsă a 
coreenei înainte de a se hotări să o atingă. 


— Spune-mi, te rog, pentru liniştea mea, rosti femeia, 
apropiindu-se şi mai mult de el, ţi-ai pierdut cumva graiul? 

Martin nu schiţă nici măcar un surâs. Ştia că, dincolo de 
farmec şi amabilitate, se ascundea o doamnă de fier cu o 
ambiţie fără limite. Domnişoara Ho era o celebritate în lumea 
poliţiştilor. Presa începuse să vorbească despre ea cu cinci ani în 
urmă, pe când lucra la Biroul procurorului general din cadrul 
poliţiei din Seul. În fruntea unei brigăzi formate din cincizeci de 
anchetatori, reuşise să decapiteze triadele şi să bage la răcoare 
principalii capi ai Jopok, mafia coreeană. O operaţiune „cu 
mâinile curate” care curăţase Seulul de o bună parte din 
reţelele criminale ce controlau prostituţia şi jocurile ilegale prin 
şantaj şi intimidări. Acest succes făcuse din ea o eroină, daro şi 
condamnase să-şi trăiască toată viaţa sub protecţia unei gărzi 
de corp, căci triadele juraseră că-i vor lua capul. Martin ştia că 
acum lucra pentru filiala americană a Lloyd's Brothers, unul 
dintre cele mai mari grupuri de asigurări din lume. 

— Acordă-mi o cină, îi ceru coreeana. O cină pentru a te 
convinge. 

— De ce anume să mă convingeţi? 

— Ai o voce foarte frumoasă. 

— De ce anume să mă convingeţi? repetă Martin. 

— Să lucrezi pentru mine. 

— Nu lucrez pentru nimeni, spuse el, scuturând din cap. 

— Lucrezi pentru un stat care nu-ţi recunoaşte meritele. 

Martin se întoarse spre femeie. Gara era plină de oameni, dar 
statura luptătoarei de sumo le servea drept paravan şi îi proteja 
de mulţime. 

— Vino să lucrezi cu mine, nuanţă coreeana. Poate că 
amândoi am avea o şansă... 

— Ce şansă? 

— Să-l prindem pe Archibald McLean. 


* 


Bentley-ul cu geamuri fumurii tăie succesiv Rue Saint Lazare 
şi Boulevard Haussmann, apoi o luă spre Place de la Concorde. 
Interiorul maşinii mirosea a nou. La volan, mastodontul cu 
ochelari negri conducea cu o uimitoare delicateţe, ascultând o 
versiune epurată a unei mese de Bach. Pe bancheta din spate, 


Martin, pierdut în gândurile lui, contempla fără a vedea prea 
bine miile de beculeţe albăstrui care scânteiau ca nişte cascade 
azurii în arborii ce străjuiau Champs Elysee. Aşezată alături de 
el, domnişoara Ho îl privea pe furiş. Zăbovi asupra părului prea 
lung, asupra bărbii nerase de trei zile, asupra glugii cu bordură 
din blană a hanoracului kaki, pe care nu-şi dăduse osteneala să 
şi-o dea jos, asupra anchiorului puloverului care lăsa să se 
întrezărească un tatuaj melancolic, asupra pansamentului lipit 
lângă buză. | se păru că aduce cu un tânăr prinţ al oraşului, trist 
şi rătăcit, care degaja o frumuseţe incertă, deopotrivă romantică 
şi hardcore. Preţ de o secundă, izbuti să îi surprindă privirea. De 
un albastru deschis, ochii lui aveau o putere de atracţie 
asemănătoare cu aceea a anumitor bărbaţi care au renunţat să 
mai încerce să placă şi să seducă, dar aveau şi o lucire care te 
lăsa să ghiceşti o inteligenţă scăpărătoare. 

Maşina traversă Sena şi viră la dreapta, pe Quai d'Orsay, apoi 
îşi continuă drumul pe Quay de Branly şi pe Avenue de Suffren. 

Domnişoara Ho îşi dădu seama că i se făcuse frig. Infruntase 
cei mai duri criminali, obținuse condamnarea la moarte a celor 
mai sângeroşi şefi de bandă, fusese urmărită ani de-a rândul de 
ucigaşi pe care mafia îi pusese pe urmele ei. Totuşi, în maşina 
asta, alături de bărbatul ăsta, începuse să i se facă frică. Teamă 
de ea însăşi, de tulburarea care o copleşise dintr-odată, 
neaşteptată şi copleşitoare. Era plătită cu o avere pentru 
capacitatea ei de a citi oamenii, de a le descoperi slăbiciunile, 
de a le ghici cicatricele. Teoretic, îl cunoştea pe Martin pe de 
rost. Compania de asigurări pentru care lucra îl pusese sub 
urmărire pe tânărul poliţist de luni bune. Domnişoara Ho îi 
analizase dosarul din scoarţă-n scoarță, îi citise e-mailurile, 
intrase în computerul lui, îi ascultase convorbirile telefonice 
private şi personale. Crezuse că va păşi pe un teren sigur, 
cunoscut, dar nu prevăzuse efectul magnetic pe care tânărul 
poliţist îl va exercita asupra ei. 

Închise câteva clipe ochii, luptând pentru a înăbuşi acea 
dorinţă pe cale de a se naşte. Ştia că, de cele mai multe ori, 
sentimentele erau mai distructive şi mai periculoase decât un 
glonţ de 9 mm sau decât lama tăioasă a unei săbii. 

Bentley-ul se opri aproape de Champ de Mars. Luptătoarea de 
sumo deschise portiera şi o trânti în spatele lor. 


Era frig. Mercurul termometrului flirta cu gradaţia zero, iar 
vântul aducea cu el un amestec de stropi de ploaie şi fulgi de 
zăpadă. 

— Sper că nu suferi de vertij, spuse ea, arătând spre silueta 
metalică a Turnului Eiffel, luminată în albastrul Europei”. 

În căutarea unei iluzii de căldură, Martin îşi aprinse un Dunhill 
şi slobozi un rotocol sidefiu de fum. 

— Din contra, îmi place să stau agăţat deasupra vidului, 
afirmă el sfidător. 


Martin se lăsă condus de coreeană în piaţeta Turnului Eiffel, 
apoi pe sub paravanul care ducea la intrarea privată a 
Restaurantului Jules Verne:$. Ascensorul îi duse la al doilea etaj 
al frumoasei structuri pe care francezii o numesc, „Doamna de 
Fier”, acolo unde era ascuns celebrul restaurant. Şeful de sală îi 
îndrumă prin încăperea care urma contururile celor patru stâlpi 
ai turnului, desenând un fel de cruce de Malta. 

Mochetă cafenie, pian discret, fotolii cu design italian, o 
panoramă care îţi tăia răsuflarea: locul era absolut magic. Masa 
lor dădea spre spectaculos iluminatul Trocadero. 

Au comandat rapid, apoi domnişoara Ho a scos din geantă un 
plic dreptunghiular de culoarea nisipului, pe care i l-a întins 
interlocutorului. 

Polițistul îl deschise. În interior, doar un cec pe numele lui, 
provenind de la compania de asigurări Lloyd's Brothers. Suma 
înscrisă pe filă era de 250 000 euro. 

Salariul pe zece ani al unui poliţist! 


* 


Martin (împingând cecul): Ce vreţi, de fapt? 
Domnişoara Ho: Consideră-l un avans. O primă de instalare 
pentru a te face să părăseşti poliţia. 


35 În perioada iulie-decembrie 2008, Franţa a deţinut Preşedinţia Consiliului 
Uniunii Europene. Pentru a marca ocazia, Turnul Eiffel a fost decorat cu 
steagul Uniunii Europene şi luminat în fiecare seară în albastrul caracteristic. 
3 Restaurantul Jules Verne, în prezent deţinut de maestrul bucătar de 
renume mondial Alain Ducasse, este unul dintre cele mai exclusiviste din 
Paris. 


(Martin nu răspunse. Se uita buimac la somonul lui marinat, 
cu „lămâie, caviar şi vodcă”, în timp ce ea se desfăta cu fiecare 
înghițitură din scoicile Saint Jacques la grătar.) 

Martin: Ce aşteptaţi de la mine? 

Domnişoara Ho: [i-am spus. Vreau să mă ajuţi să-l prind pe 
Archibald. 

Martin: De ce eu? 

Domnişoara Ho: Pentru că eşti singurul poliţist din lume care 
i-a văzut chipul şi care l-a avut în cătarea armei. Pentru că ai 
pierdut nopţi întregi încercând să intri în mintea lui şi pentru că 
eşti aproape sigur că viaţa dumitale e inextricabil legată de a 
lui... 

Martin: Ce vă face să spuneţi asta? 

Domnişoara Ho (ducând la buze o cupă cu şampanie rosé): 
S-o spunem pe şleau, Martin: ştiu totul despre dumneata - ce 
măsură avea bunică-ta la sutien, prenumele învăţătoarei din 
şcoala generală, cel mai neînsemnat dintre rapoartele tale de 
serviciu, marca de hârtie a foiţelor din care îţi rulezi ţigările cu 
iarbă, lista site-urilor tale porno preferate... 

(Bărbatul nu-şi putu reprima un zâmbet. De câteva săptămâni 
îşi dăduse seama că e filat şi că în calculatorul lui fusese instalat 
un soft de supraveghere. Crezând că e vorba despre o anchetă 
de la IGS, se străduise să protejeze esențialul: Nico, micuța 
Camille şi dosarul lui secret despre Archibald. Coreeana îşi 
închipuia că-l cunoaşte, dar era departe de a avea habar de 
singurele lucruri care contau cu adevărat în viaţa lui. 

Ea îi ghici disprețul, îşi dădu seama că nu se afla pe drumul 
cel bun şi că nu va reuşi să îi obțină colaborarea intimidându-l. 
Aşa că puse pe masă şi ultima carte.) 

Domnişoara Ho: îţi imaginezi că ştii totul despre Archibald, 
dar e fals. 

Martin (impasibil): vă ascult. 

Domnişoara Ho: Pentru tine, McLean e un hoţ de geniu. 
Pentru noi, e un răpitor. 

(Martin se încruntă.) 

Domnişoara Ho: Oficial, răpirea operelor de artă nu există, 
căci o recunoaştere oficială ar duce la explozia acestui gen de 
practici. În mediul nostru, e un subiect tabu şi nimeni nu va 
încălca legea tăcerii: nicio companie de asigurări, niciun director 


de muzeu nu va admite vreodată că a plătit o răscumpărare 
pentru a recupera un tablou. 

Martin (dând din umeri): În realitate, ştiu şi eu că altfel stau 
lucrurile... 

Domnişoara Ho: Da, iar McLean a devenit maestru în genul 
ăsta de exerciţii: cu excepţia câtorva tablouri de care nu a vrut 
niciodată să se despartă, negociază cu regularitate cu 
companiile de asigurări pentru a restitui operele, contra unor 
sume foarte consistente. Dar şi mai uimitoare e întrebuinţarea 
pe care o dă acestor bani... 

(Ea tăcu, creând intenţionat un moment de suspans. Martin se 
strădui să rămână neclintit, prefăcându-se că se delectează cu 
racii prăjiți cu trufe, care tocmai îi fuseseră aduşi. Apoi se uită la 
ea ca şi cum ar fi privit o operă de artă dintr-un muzeu. Pielea 
femeii era uimitor de luminoasă, aproape rozalie. Inaltă şi suplă 
ca un manechin, purta o fustă învoaltă neagră şi o cămaşă albă, 
care o făceau să semene în egală măsură şi cu Audrey Hepburn, 
dar şi cu Gong Li.) 

Domnişoara Ho: Conform IRS?!, Archibald a pus la punct un 
sistem sofisticat de societăţi-paravan pentru a spăla banii 
rezultați în urma fărădelegilor lui, bani ale căror urme au fost 
găsite în contabilitatea unor societăţi umanitare. 

(Fulgii de nea dansau în vârtejuri la câtiva centimetri în fata 
lor, înainte de a se lovi de pereții din sticlă. Ea vorbea în 
continuare, dar Martin nu o mai asculta. Aşadar, Archibald era 
un soi de Robin Hood modern, care îşi folosea pasiunea pentru 
artă în scopuri caritabile! În mintea lui se bulucesc zeci de 
ipoteze care ajung, toate, la aceeaşi întrebare: Pentru ce păcat 
încearcă hotul să se facă iertat?) 

Domnişoara Ho: Cunoşti compania Lloyd's Brothers? 

(Martin încuviințează din cap. Lloyd's Brothers e un actor 
major în lumea artei: un fel de conglomerat de companii de 
asigurări care, în decursul anilor, pentru a-şi întări o poziţie de 
monopol, izbutise să işi înghită principalii concurenți, punând 
mâna pe toate contractele mari de pe piață.) 


37 Actriţă chineză, cunoscută pentru contribuţia ei la filmele care se 
revendicau de la curentul contestatar. 

38 Internal Revenue Service (IRS), serviciu american însărcinat cu colectarea 
taxelor şi impozitelor. 


Domnişoara Ho: De cinci ani, Lloyd's Brothers alocă cea mai 
mare parte a primelor sale pentru a acoperi nelegiuirile 
săvârşite de Archibald. 

Martin (dând din umeri): Asta e problema voastră, nu a 
mea... 

Domnişoara Ho: Anul ăsta, dată fiind îndesirea loviturilor 
date de McLean, grupul s-a trezit într-o situaţie financiară 
delicată, fiind obligat să umble la rezerve pentru a acoperi zecile 
de milioane de euro... 

Martin: Asta e, ce să-i faci, criza nu iartă pe nimeni... 

Domnişoara Ho (încercând să îşi stăpânească nervii): Nu 
mai putem tolera asta, iar FBl-ul nici atât! Lucrăm mână-n mână 
cu agenţii federali şi suntem hotărâți să reglăm problema 
Archibald definitiv. 

Martin: Tare mi-ar plăcea să aflu cum aveţi de gând să 
procedaţi. 

Domnişoara Ho: Compania noastră a acceptat să asigure un 
diamant faimos, Cheia Paradisului, care va fi scos la licitaţie la 
San Francisco. Ca şi dumneata, cred că Archibald va încerca să 
pună mâna pe el, dar de data asta va fi un furt ratat, pentru că 
vei fi acolo pentru a-l împiedica... 

(ŞI, fără a-i da răgaz să spună ceva, puse pe masă un bilet de 
avion.) 

Domnişoara Ho: Lucrez în strânsă legătură cu agenţii 
federali americani şi aş vrea să fii partenerul meu în această 
misiune. Fie că vei accepta, fie că nu, ai un sfert de oră pentru 
a-mi da răspunsul. După aceea, oferta cade. 

(Martin privi biletul: era un drum dus spre San Francisco, 
pentru poimâine. Aşadar, asiatica acţiona în forță: fără doar şi 
poate, acesta era genul de pariu pe care era obişnuită să-l 
câştige, dar tânărul polițist avea un as în plus în mânecă.) 

Martin: Vreau o acreditare din partea FBI pentru a putea 
purta armă pe pământ american, cu o derogare care să mă 
abiliteze să îl rețin eu însumi pe Archibald McLean. 

Domnişoara Ho: Nu, e imposibil. 

Martin: În ţara aia totul e negociabil, asta e forţa şi 
slăbiciunea ei, o ştiţi la fel de bine ca şi mine. 

Domnişoara Ho: Imposibil! 

Martin: Ascultaţi-mă bine: puteţi mobiliza FBI, IRS, chiar şi 
armata americană, dacă vreţi, şi tot nu veţi izbuti să-l arestaţi 


pe McLean, câtă vreme nu aveţi habar cine e cu adevărat. Nu 
cunoaşteţi nimic, nici din trecutul, nici din motivațiile lui. Nu 
aveţi niciun punct solid de care să vă agăţaţi, niciun element 
biografic serios. In vreme ce eu... 

(Scoase din buzunar o punguță din plastic transparent, din 
cele folosite la recoltarea probelor.) 

Martin: Am ceea ce voi nu veţi avea niciodată: amprenta lui 
Archibald! 

(Domnişoara Ho il privi cu un aer neincrezător. Bărbatul 
explică.) 

Martin: Acum şase luni mi-a trimis o sticlă de şampanie. Un 
fel de provocare, poate un joc. Oricum, a lăsat pe etichetă o 
amprentă clară. O amprentă care nu a fost înregistrată în nici un 
dosar şi pe care doar eu o cunosc. Am efectuat deja o cercetare 
în Fişierul automat al amprentelor digitale, dar trebuie încercat 
şi în Eurodac şi, mai ales, în IAFIS, baza FBl-ului. 

(Femeia întinse o clipă mâna, ca şi cum ar fi sperat că Martin 
îi va da ei punguta. Apoi privirile lor se înfruntară vreme de 
câteva secunde, înainte ca tânărul poliţist să îi propună un ultim 
târg.) 

Martin: Amprenta, pentru acreditarea din partea agenţilor 
FBI de a-l reţine eu însumi pe Archibald în Statele Unite. (Se 
ridică de la masă fără să fi gustat sufleul de ciocolată amăruie şi 
o avertiză:) Nu vă dau un sfert de oră de gândire. Aveţi cinci 
minute. 


10 
Vârtejul vieţii 
Și atunci am intrat amândoi 
În vârtejul vieţii, 
Am continuat să ne învârtim 
Amândoi înlănțuiți, 
Amândoi înlănțuiţi...%* 
Muzica: Georges DELERUE, 
Versuri: Cyrus BASSIAK (Serge REZVANI) 


Turnul Eiffel 
Restaurantul jules Verne 
Ora 22.03 


Condus de şeful de sală, Martin se îndreptă spre ieşirea din 
restaurant, dar mai întâi trecu prin faţa uşilor mari, vitrate, care 
ascundeau bucătăriile. In acest templu al luxului, nici măcar un 
electron nu era lăsat de capul lui, dar, dispreţuind orice regulă, 
pătrunse în perimetrul interzis, deschise frigiderul barului şi 
înşfăcă o cutie de Cola Zero înainte de a părăsi sala. 

Cobori cu ascensorul, îşi trase până sus fermoarul hanoracului 
şi îşi puse căştile: acelaşi rap agresiv şi tăios pe care-l asculta în 
anii 1990, când era licean, apoi student, aceleaşi cântece 
devenite melodii cult odată cu trecerea anilor: „J'appuie sur la 
gâchette”, „Paris sous les bombes”, „Pose ton gun”... Asta era 
muzica lui: cea a unui copil din mahalalele din Essonne, acel 
freestyle al mâniei care ba exploda, ba se stingea. În orice caz, 
muzica unui tip care n-avea ce căuta într-un restaurant pentru 
turiştii aflaţi în luna de miere. 


Pe Champ de Mars, aerul era îngheţat. Martin îşi frecă mâinile 
pentru a le încălzi şi făcu vreo câţiva paşi pe Quay Branly. Atras 
irezistibil de fluviu, ajunse la podul léna, care lega Turnul Eiffel 
de Trocadero. Acolo, pe malul Senei, privirea lui se pierdu în 


3 Le Tourbillon de la vie - „Vârtejul vieţii”, cântec desemnat de revista Time 
drept una dintre cele mai bune zece coloane sonore din toate timpurile. 

4 Titlurile unor piese celebre ale trupei franceze de hip-hop Supreme NTM, 
faimoasă pentru violenţa versurilor care vizează poliţia. 


baletul şlepurilor şi al luminilor care scânteiau ca nişte licurici. 
Fulgii continuau să danseze în aer, dar îşi schimbaseră aspectul: 
nu mai erau mari şi pufoşi, ci aveau fineţea pudrei de cocaină. 

Scoase din buzunar biletul de avion pe care avusese grijă să 
nu-l lase pe masa restaurantului. 

San Francisco... 

La simpla evocare a numelui oraşului, se cutremură, cuprins 
de frisoane. O senzaţie ambivalentă, mai întâi toropeala 
înşelătoare a nostalgiei, apoi un val devastator care îl obligă să 
lupte din toate puterile ca să nu piardă controlul. 

Din nou sentimentul ăsta sfâşietor al vidului care măcina în 
gol amintirile celor câteva zile mitizate ale acelei veri de demult, 
protecţia oferită de braţele Gabriellei, singura dată când 
avusese impresia că ea şi el sunt un singur suflet. 

De ce e iubirea un drog aşa de puternic? 

De ce suferi atât de mult când iubeşti? 

Muzica unei flaşnete îl readuse cu picioarele pe pământ. 
Recunoscu melodia antrenantă a minunatului film al lui Truffaut, 
îşi aminti chiar şi de titlul ei - „Vârtejul vieţii”. 

E adevărat, cam aşa e viaţa... 

Uneori, un vârtej care ne farmecă, asemenea unui tur în 
căluşei din copilărie. 

Alteori, un vârtej de iubire şi beţie, ca atunci când adormim 
unul în braţele celuilalt într-un pat prea îngust şi ne luăm micul 
dejun la prânz, pentru că am făcut dragoste până târziu în 
noapte. 

Şi câteodată e un vârtej devastator, un taifun violent care ne 
trage la fund. lar atunci, purtaţi de furtună ca o biată coajă de 
nucă, ne dăm seama că trebuie să înfruntăm singuri valul. 

Şi înţelegem că ne este frică. 


— Martin! 

Îşi aude numele pronunţat în stilul anglo-saxon: Marteen. 

La câţiva metri în spatele lui, domnişoara Ho, escortată de 
gorila ei, îi făcea semn să vină spre ea. 

Martin e sigur că ea va ceda şi că a câştigat deja. 

Dreptul de a continua să-l urmărească pe Archibald în Statele 
Unite. 


Dreptul de a-şi continua duelul cu cel mai mare dintre hoţi: 
era singurul ţel pe care a fusese în stare să şi-l găsească pentru 
a nu claca şi pentru a da un sens vieţii lui. 

Dar e şi singurul lucru care încă îl face să creadă că fiecare 
are destinul lui în lumea asta. 

Şi că al lui e să-l aresteze pe Archibald McLean. E o credinţă 
iraţională, prinsă cu lanţuri de piciorul lui, ca o ghiulea, o 
credinţă pe care o târăşte după sine de ani buni. 

Şi, cu ajutorul amprentei ăsteia prelevate de pe sticla de 
şampanie, Martin e sigur că îşi va atinge scopul. 

Chiar dacă ştie, de asemenea, că e o amprentă prea limpede, 
prea bătătoare la ochi, prea evidentă pentru a nu fi o momeală. 

Archibald nu ar fi făcut niciodată o asemenea greşeală. 

Nu el a găsit amprenta asta, Archibald i-a dat-o. 

Căci regulile jocului s-au răsturnat: nu mai e el cel care-l 
vânează pe Archibald, ci Archibald e cel care încearcă să-l 
atragă la el. 

Dar de ce? 


11 


Ziua în care vei pleca 
Dar iată care-i cel mai cumplit lucru: 
arta vieţii constă în a le ascunde fiinţelor 
cele mai dragi nouă însăşi bucuria pe 
care o simţim fiindcă le avem alături, din 
teama ca nu cumva să le pierdem. 
Cesare PAVESE 


A doua zi, marţi, 21 decembrie 
Sediul Poliţiei judiciare pariziene 
Ora 10.40 


Când şi-a depus demisia, Martin a simţit cum i se face pielea 
ca de găină. S-a revăzut tânăr, în ziua în care debarcase pentru 
întâia oară în această clădire mitică, la doi paşi de Catedrala 
Notre Dame: numărul 36, Quay des Orf&vres. 

S-a revăzut bătând holurile înguste, coborând scările din alt 
veac, căutând fantomele poliţiştilor legendari care lucraseră în 
acest loc îmbătrânit, prea mărunt, prea puţin adaptat 
constrângerilor poliţiei moderne, dar păstrând o emoție 
puternică faţă de toţi cei care munciseră vreodată acolo. 

Cu perioada de la Antidrog şi cu cea de la OCBC, făcea zece 
ani în „casa lui Big Brother”. O casă în care nu se simţise 
niciodată acasă, o casă în care nu-şi găsise o familie, dar o casă 
pe care îi venea greu s-o părăsească. 

O jumătate de oră mai târziu ieşea din citadelă. Un soare 
auriu lumina trotuarele de pe malul Senei. Işi predase insigna, 
legitimaţia, arma şi perechea de cătuşe. 

Se simţea despuiat. Un amestec de apăsare şi uşurare. Gata, 
nu mai era poliţist. 

Sau abia de acum înainte va trebui să devină... 


* 


Casa de sănătate pentru adolescenți 
Boulevard Port Royal 
Ora 15.30 


Din stradă, clădirea Solenn semăna cu un imens pachebot din 
sticlă, cu două braţe întinse spre oraş, ca o invitaţie de a intra. 
Martin traversă o esplanadă înverzită şi o luă pe aleile unei 
grădiniţe care ducea spre clădirea primitoare. De trei ani, venea 
aici o dată pe săptămână. 

Holul spitalului era mare şi luminos: şase sute de metri pătraţi 
inundaţi de lumină, cu podelele acoperite de un parchet gălbui 
şi un plafon aflat la o înălţime considerabilă, de care atârnau 
afişe mari, care vorbeau despre greutăţile vieţii de adolescent. 

Martin se simţea ciudat de bine în locul ăsta care te ducea cu 
gândul la orice, numai la un spital nu: spaţii vaste, faţade în 
întregime transparente şi un peisaj care făcea imposibil orice 
sentiment de claustrare. 

Urcă direct la al treilea etaj, cel dedicat vindecării cu ajutorul 
mijloacelor culturale, unde se înşirau, una după alta, o 
mediatecă, o bucătărie, o sală de dans şi de muzică, un studio 
radio... 

Martin nu aştepta mare lucru, dar avea încredere în virtuțile 
terapeutice ale artei, în cultură ca mijloc de reclădire a imaginii 
de sine, în puterea unificatoare a creaţiei. 

Işi strecură capul prin uşa atelierului de pictură: 

— Bună ziua, Sonia! 

— Salut, Martin, ai ajuns mai repede! răspunse tânăra în halat 
alb. 

II sărută cu familiaritate pe obraz şi îi făcu semn să intre în 
camera care gemea de lucrările locatarilor aşezământului. De 
fiecare dată, Martin era impresionat de forţa acestor creaţii: 
tablouri învolburate, în care plana umbra morții, îngeri păzitori 
din ipsos, demoni nimicitori, mulaje după trupuri descărnate ale 
tinerelor paciente anorexice, făcute în momentul spitalizării, 
apoi aceleaşi trupuri, care-şi regăsiseră formele şi kilogramele, 
peste şase luni. În sala asta, îngerii şi demonii păreau a se ciocni 
năprasnic într-o luptă cu miză incertă. 

Ca în orice viaţă... 

— Martin, vrei să mă ajuţi să mut suporturile? 

Cu dragă inimă, tânărul se pregătea să dea o mână de ajutor, 
interesându-se: 

— A ieşit de la consultaţie? 

— Da, i-am spus că o să mergi sus, la ea. 

— Vii cu mine? 


— Martin, doar eşti băiat mare! 

— Vreau să-ţi spun ceva, Sonia. 

Ea îl urmă pe hol şi, în timp ce aşteptau ascensorul, îi lansă o 
provocare: 

— Hai pe scări, grăsan leneş ce eşti! Ultimul ajuns îl invită pe 
celălalt la restaurant. 

Nici nu-şi termină bine vorbele, că o şi luă la fugă, sărind câte 
patru treptele care duceau spre acoperiş. 

Martin o ajunse cu greu din urmă şi o lipi de perete. 

— Trebuie să-ţi spun ceva. 

— Că mă iubeşti? Dar nu se poate, doar ştii că am deja un 
iubit... 

— Fii şi tu puţin serioasă, o rugă, slăbindu-şi strânsoarea. 

— Ce vrei să-mi spui? Că o să pleci? Dar nu mie trebuie să-mi 
spui asta. Ci Camillei... 


Martin o cunoscuse pe doctoriţa Sonia Hajeb, şefă de clinică şi 
pedopsihiatru, cu trei ani în urmă, când femeia se prezentase în 
biroul lui, la OCBC. 

Era o persoană subţire, cu un aer juvenil şi cu pletele negre 
ca pana corbului strânse la spate cu un elastic. Cu puţin mai în 
vârstă decât el, purta o pereche de blugi şi o haină de piele, 
locuia în cartierul Saint Denis şi ar fi putut fi sora pe care nu o 
avusese niciodată. 

În munca ei, lupta zilnic cu anorexia, bulimia, depresia şi 
conduitele distructive care îi conduceau pe adolescenţi la 
sinucidere. 

Încă de la primele cuvinte, Martin îşi dăduse seama că Sonia e 
un om bun. 

— Ceea ce doresc să dezvălui este total interzis prin lege şi 
prin profesia mea. 

Lui îi plăcuse această introducere care presupunea o 
personalitate puternică şi o hotărâre de nezdruncinat. 

— Şi, ca să fiu sinceră până la capăt, îmi risc slujba... 

— Şi atunci de ce o faci? 

— Pentru că am impresia că asta ar putea ajuta o fetiţă să se 
simtă mai bine... 


Martin se încruntase. Nu înţelegea ce-l privea pe el povestea 
asta. 

— Îţi aminteşti de Camille? 

El dăduse din umeri. 

— Cunosc o mulţime de Camille. 

— Da, femei, se prea poate, domnule Casanova, dar puştoaice 
de cinci ani... 

Martin închisese ochii pentru câteva secunde. 

Câteva secunde în care simţise cum adrenalina îi pulsează în 
vene. 

Şi peste altă secundă, toate amintirile îi reveniseră violent în 
minte. 


2000, iarna. 
Cartierul Luth, la nord de Gennevilliers. 


Şiruri de blocuri de douăzeci de etaje înălțime şi de două sute 
de metri lungime. 

Ploaie măruntă, murdară şi cenuşie. Nu-i decât cinci după- 
amiaza, dar e aproape întuneric. 

Peugeot-ul 309 bleumarin parchează în faţa clădirii C. 

E unul dintre cei trei poliţişti care se duc să interogheze iubita 
unui traficant căutat de poliție. Bate la uşă, debitează formulele 
uzuale. Niciun răspuns. Unul dintre colegi izbeşte uşa de perete. 
Cu arma în mână, Martin intră primul în apartament. 

Femeia e întinsă pe o saltea. Are febră, pupilele dilatate, 
încheieturile crestate. Halatul e ud de sânge şi urină. Alături, o 
pipă artizanală pentru droguri: o sticlă din plastic de coca-cola în 
care zace un tub de pix Bic care face oficiul de pai. Stă la 
căpătâiul ei până cheamă o ambulanţă. Îşi dă seama că e prea 
târziu. Se stinge, se stinge... Până ajunge ambulanta, femeia a 
murit. 

Percheziția nu le aduce cine ştie ce: o duzină de bețişoare de 
canabis, puțină cocaină, câteva pietricele de kecra”!. 

Zi de rahat. 

Întoarcerea la comisariatul din Nanterre, hârțogărie, proceduri 
de finalizat, îi vine să vomite, să urle, să fie oriunde altundeva, 


1 Stupefiant derivat din cocaină. 


întoarcerea acasă, somnul care nu mai vine, senzația că trece 
pe lângă esenţial, ultima privire a femeii, care nu-i dă pace... 

Noapte de rahat. 

Martin se trezeşte, se suie iar în maşină, goneşte spre zonele 
mărginaşe: periferia, Saint Ouen, Gennevilliers, cartierul Luth. 
Bate puțin la picior mahalaua, interoghează nişte golănaşi care 
sprijină pereții, urcă iar în apartament. Caută ceva, nu ştie ce, 
scotoceşte dormitorul, bucătăria, coboară, se opreşte pe casa 
scărilor, se uită prin cutiile poştale, verifică tavanul fals al 
ascensorului, caută ceva... Afară, noapte, frig, blestemata asta 
de ploaie, caută ceva, parcarea, împrejurimile, scuterele, 
containerele din care se revarsă gunoaie... caută ceva... pe 
cineva. Un țipăt? O intuiţie venită nu se ştie de unde? Deschide 
prima pubelă şi începe să scormonească în interior. Frisoane. E 
acolo! Ştie că e acolo inainte de a-l găsi. Intr-o pungă mare de 
supermarket: un bebeluş de câteva ore, gol, degerat, învelit 
într-un pulover şi un prosop. Mai are bucăţi de placentă pe 
căpşor. Nu mai respiră. Ba da, încă respiră. In sfârșit, poate, cine 
ştie... Nu se mai chinuie să cheme o ambulanţă. Inveleşte nou- 
născutul în haina lui, îl pune pe scaunul din dreapta, scoate 
girofarul şi goneşte spre est, către Ambroise Paré. Sângele de 
pe halatul femeii nu fusese doar de la încheieturile tăiate, ci şi 
de la o naştere. Şi imbecilii de la ambulanță nici măcar nu-şi 
dăduseră seama! Sună la spital pentru a-și anunța venirea. 
Aruncă o privire spre bebeluş. O fetiță. In sfârşit, îşi spune. E 
deopotrivă fascinat şi înspăimântat de dimensiunile ei. E 
limpede că sarcina nu fusese dusă la termen, dar oare cât timp 
o fi stat în burta mamei? Şapte luni? Opt luni? 

Spitalul... Luarea în primire... Trebuie completate hârtii. 
Numele, prenumele copilului? La început nu ştie ce să răspundă. 
Trebuie să facă un efort ca să îşi amintească numele mamei. 
Drept prenume, singurul care îi vine acum în minte e Camille. 
Apoi aşteaptă ceasuri bune, aşteptare care nu îi aduce nimic. Se 
întoarce a doua zi. Asemenea drogaţilor, copilul a căzut pradă 
unui sevraj violent. Trebuie să aştepte. Dar de ce e aşa micut? 
Pentru că drogul antrenează o scădere a irigării placentei, care 
întârzie creşterea fătului. Se întoarce a doua zi, bebeluşul luptă. 
Ar vrea să poată lupta alături de el. A treia zi i se spune ce 
poate fi mai rău: greul perioadei de sevraj a trecut, dar 
bebeluşul e purtător de HIV şi va rămâne, fără doar şi poate, cu 


sechele, mai precis, cu malformații. A patra zi nu se duce la 
spital, zace bună parte din noapte într-un bar mizerabil şi bea 
voacă. Camille era prenumele preferat al Gabriellei. Cel pe care 
i-ar fi plăcut să i-l dea fiicei sale. A şasea zi, îşi zăvorăşte 
această amintire în memorie şi îşi interzice să se mai gândească 
la Camille. 

Apoi anii trec. 

Și, într-o bună dimineață, Sonia Hajeb năvăleşte în biroul lui... 


* 


Terasa panoramică de pe acoperişul spitalului era amenajată 
ca o grădină plină de arbori, împodobită cu câteva mese şi 
şezlonguri împletite din răchită. 

Păr scurt, nas cârn, minionă. Fetiţa de vreo zece ani pare 
absorbită de Quartier lointain, „Cartierul îndepărtat”, manga- 
cult a lui Jiro Taniguchi. 

— Hello, Camille! 

— Martin! 

Ridică ochii din carte şi fuge să-l îmbrăţişeze. O saltă în braţe 
şi o învârte cât de repede poate, respectând un ritual la care ţin 
amândoi. 

Cu trei ani în urmă, când Camille traversa un moment dificil în 
familia ei adoptivă, Sonia Hajeb, psihiatrul care se ocupase de 
copilă de la cea mai fragedă vârstă, a considerat că e bine să îi 
povestească adevărul despre naşterea ei. Atunci, Camille a 
insistat să găsească acest ciudat frate mai mare care o 
readusese la viaţă. Regăsirea secretă a avut un efect benefic 
asupra fetiţei, validând pariul făcut de Sonia. 

Orice s-ar fi întâmplat, se vedeau o dată pe săptămână, de 
fiecare dată în acelaşi loc, de fiecare dată miercurea. 

Camille era frumoasă, plină de energie şi de sănătate. Când 
Martin se uita la ea, vedea viaţa, înflorirea, dovada că existenţa 
nu-ţi rezervă doar mizerii, e în stare să îţi facă şi câte un cadou 
neaşteptat. Dispărute erau riscurile malformaţiilor! Suprimat era 
virusul HIV! înlăturată complet fatalitatea unui destin de 
victimă! 

— Hei, frigul e cam muşcător! exclamă Martin, frecându-şi 
înfrigurat mâinile. Nu vrei să mergem înăuntru? 


— Nu, vreau să profit de soarele ăsta frumos! Şi apoi, îmi 
place frigul, mă înviorează! 

Se aşeză alături de ea şi privirea i se pierdu în zare, în 
oceanul de acoperişuri ale Parisului. 

— Cum sunt benzile astea desenate, manga-urile astea? 

— Mortale! se entuziasma Camille. Mulţumesc că mi le-ai 
recomandat. 

— You're welcome!” 

Îşi desfăcu rucsacul şi scoase micul iPod verde-deschis pe 
care i-l dăruise în urmă cu câteva luni. 

— Uite, ţi-am făcut plinul cu muzică bună: Marvin Gaye, The 
Cure, U2, Jacques Brei... 

— Da’ voiam Beyonce şi Britney Spears! 

— De ce nu şi Spice Girls? 

Se trase mai aproape de copilă şi îşi luă un aer serios: 

— Uite, trebuie să vorbim ceva... 

ÎI privi cu intensitate, simțind primejdia care ameninţa 
echilibrul precar pe care se întemeia viaţa ei. 

— Ai auzit vreodată de proverbul „ochii care nu se văd, se 
uită”? 

Ea îşi plecă, mâhnită, capul. 


În timp ce el îi explica de ce proverbul ăsta lor nu li se va 


aplica niciodată, un înger plutea în lumina din jurul lor, atingând 
uşor cu aripile ultimele raze ale soarelui de iarnă. 


2 „Cu plăcere!” (engl. în original). 


12 


Lasă-mă să vărs o lacrimă 
Trebuie să ne păstrăm fragilitatea, căci 
ea e cea care ne apropie unii de alții, în 
vreme ce puterea ne îndepărtează. 
Jean-Claude CARRIERE 


Avenue Kleber 
Motocicleta goneşte în noapte. 
Place de l'Étoile 
Martin şterge stropii de ploaie care se preling pe viziera 
căştii. 
Un ultim lucru de făcut înainte de a părăsi Franţa. 
Avenue Wagram 
O ultimă persoană de văzut. 
O femeie. 
Din nou... 


Prima dată a întâlnit-o pe Nico într-o seară ca oricare alta, 
când stătea la coadă la casă la Carrefour Ulis. 

Martin se afla acolo din întâmplare: bunicii lui locuiau într-un 
azil, la Bures-sur-Yvette. Nu se împăcase niciodată prea bine cu 
ei, dar era de datoria lui să îi viziteze o dată pe lună, în general 
pentru a asculta o litanie de reproşuri. La întoarcere, s-a oprit în 
zona comercială pentru câteva cumpărături: spaghete cu pesto, 
lapte condensat, Cola Zero, cel mai recent roman al lui Connelly, 
cel mai recent sezon din serialul Sub pământ SRL... 

Tânăra din faţa lui nu putea trece neobservată: mai curând 
înaltă, blondă, cu un chip frumos şi o expresie fragilă. l-a 
remarcat accentul slav când a schimbat câteva cuvinte cu 
casiera. Şi, mai ales, a întrezărit în ochii ei sclipirile unor stele 
stinse, dar încă fascinante, care i-au amintit de alţi ochi cu 
scânteieri aurii. 

Şi-a plătit cumpărăturile, apoi s-a depărtat cu pas grăbit. Ca 
să n-o piardă din vedere, Martin şi-a lăsat cumpărăturile pe 
banda rulantă de la casă, apoi a urmărit-o printre rafturi, împins 
de un imbold pe cât de brusc, pe atât de neaşteptat. 

— Domnişoară! 


Când s-a întors spre el, i-a venit în gând imaginea unui 
flamingo roz în faţa unui prădător. l-ar fi plăcut să îi spună „Nu 
te teme”, dar, în loc de asta, şi-a scos legitimaţia şi a anunţat-o: 

— Poliţia, controlul identităţii! Actele dumneavoastră, vă rog! 


* 


O jumătate de oră mai târziu, era în maşina lui. A condus-o în 
faţa blocului ei, un turn al municipalităţii din Dauniere, unde 
împărțea un apartament cu o prietenă. Se numea Svetlana, dar 
toată lumea îi spunea Nico, din cauza asemănării cu solista de la 
Velvet Underground. Avea o diplomă în Istoria Artei care nu îi 
folosise la mare lucru şi plecase de la Kiev la Moscova, unde 
trăise de azi pe mâine ca manechin la o agenţie măruntă, până 
când agentul ei îi fluturase pe dinainte un viitor de aur în 
Occident. 

Un Eden înşelător, care a constrâns-o să vândă amor pe 
trotuare, îmbătrânind tot mai mult cu fiecare zi. 

A mers până într-acolo încât a întrebat-o care-i sunt tarifele. 
Nu a plecat privirea şi i-a răspuns: de la 50 la 200 de euro, în 
funcţie de plăcerea dorită. l-a întins 200 de euro, ordonându-i: 

— Închide ochii şi lasă-te în voia mea. 

— Aşa... în maşină? 

— Da. 


Ea a închis ochii. El a băgat cheia în contact şi a pus CD-ul 
acela după care se dădea în vânt: Ella Fitzgerald cântând în 
duet cu Louis Armstrong; apoi a luat-o pe Autostrada 118, spre 
Paris. 

Nu se aştepta la asta, dar s-a lăsat în voia lui, păstrându-şi 
ochii închişi pe toată durata drumului, legănată de vocile celor 
doi. 

O jumătate de oră mai târziu, erau în vârful roții caruselului 
din Place de la Concorde. Ea se mai relaxase, deşi nu era întru 
totul liniştită, dar viaţa o învățase că farmecul stă în degustarea 
clipei efemere. 

Nico se minuna ca un copil în faţa beculeţelor care însufleţeau 
Champs Elysee. Când cabina în care se aflau a ajuns în punctul 


cel mai înalt, ea şi-a dat capul pe spate, ca o ofrandă. Martin a 
privit-o: în ochii ei, ploaia de stele se amesteca acum cu 
perdeaua scânteietoare a iluminaţiilor. 

Mai târziu, a dus-o să mănânce ravioli cu ciuperci şi biscotti à 
la polenta” într-un mic restaurant din Rue de Bassano. 

Apoi s-au întors la Ulis, lângă blocul ei. 

Şi-apoi mâna lui Nico a urcat de-a lungul piciorului lui, 
mângâindu-i genunchiul, coapsa, şi... 

— Nu, a spus el simplu, punându-şi mâna peste mâna fetei. 

Svetlana a coborât din maşină şi l-a privit plecând. 

Era fericită şi nefericită în acelaşi timp. 


* 


S-au revăzut săptămâna următoare, apoi cu regularitate, 
vreme de un an. De fiecare dată, acelaşi tarif: 200 de euro. 
Pentru el, siguranța că nu se va îndrăgosti. Pentru ea, siguranţa 
că nu îşi va face iluzii. 

El şi-a propus să îi ofere o scăpare regulată din cotidianul 
sordid: sexul oral din maşini, partidele scurte din cabinele 
telefonice, cocaina şi heroina drept sprijin ucigaş, sentimentul 
de a fi prizonieră şi de a nu-şi putea controla propria viaţă. 

Îşi aminteşte de fiecare dintre ieşirile lor: patinoarul în aer 
liber din piaţeta din faţa Primăriei, Circul de larnă Bouglione, 
concertul trupei Police în Stade de France, Picasso şi Courbet la 
Grand Palais, La vie devant soi“ la Teatrul Marigny... 

Păstrase în memoria telefonului său mobil toate e-mailurile pe 
care ea i le trimitea în ziua următoare fiecărei întâlniri, după 
fiecare seară împreună; dar nu a răspuns niciodată. 

Ca un prost ce era... 


De la: svetlana.shaparovahotmail.fr 
Subiect: Viaţa nu merită trăită.. 

La: 12 februarie 2008 08.03 

Către: martin.beaumont1974Ggmail. com 


43 Specialităţi ale gastronomiei italiene. 
+ Piesă de teatru regizată de Didier Long, adaptată după romanul omonim 
scris de Romain Gary. 


E frig. Iau metroul ca să mă duc la „lucru”, cu o 
mână îmi târăsc după mine valijoara pe roţi. Cu 
cealaltă, strâng la piept cartea pe care mi-ai 
dăruit-o. În urechi îmi răsună cântecul lui Serge 
Gainsbourg pe care mi l-ai pus, Javaneza aia care 
susţine că „viaţa nu merită trăită fără iubire”... 
Mulţumesc pentru cina magică de ieri seară, în 
restaurantul de deasupra teatrului de pe Avenue 
Montaigne. Să domin Parisul preţ de câteva clipe, să 
zbor deasupra lumii, să împart cu tine un colţişor 
de viaţă, cu zâmbetul pe buze şi înconjurată de 
atâta atenţie! Până şi oboseala a ştiut să se dea 
bătută. M-am simţit bine. M-am simţit bine. 
Mulţumesc, mulţumesc, mulţumesc. Nu mi-e dor de 
McDonald's. 


I'm yours”. 
Cenuşăreasa ta. 


Boulevard Malesherbes 
Motocicleta goneşte pe asfaltul ud, depăşeşte Boulevard 
Berthier şi periferia. 
Avenue de la Porte-d'Asnieres 
Martin încetineşte şi îşi ridică viziera căştii. 
Rue Victor Hugo 


Întoarce peste scuar. 

Trei fiice ale Estului, cu ţinute sugestive, îşi aşteaptă clienţii în 
ploaie, în apropierea unui panou cu informaţii istorice, un panou 
Histoire de Paris“. El se apropie de grup, încetineşte. La început 
îl iau de client, apoi Svetlana îl recunoaşte. Bărbatul îi întinde o 
cască şi îi face semn să urce. Ea tremură, e slabă, are ochii 
stinşi şi goi. Martin ştie că fata nu mai doarme aproape deloc, 
că, zilnic, cea mai mare parte a banilor i se duce pe droguri. 


s „Rămân a ta” (engl. în original). 
4 Panneau Histoire de Paris - mic panou care prezintă istoricul unei clădiri 
sau al unui monument din Paris. 


— Hai! 

Ea scutură din cap, se îndepărtează. Bănuieşte ce are el de 
gând şi se teme. Se teme de represaliile violente ale reţelei 
mafiote care a obligat-o să se prostitueze, se teme de presiunile 
pe care tipii ăştia le vor exercita asupra familiei rămase acasă. 

Dar nu poţi trăi o viaţă-ntreagă fiindu-ţi teamă. 

Atunci, Martin o prinde din urmă pe trotuar. E aşa de slăbită, 
încât renunţă repede să mai opună rezistenţă. O cuprinde de 
după umeri, o conduce până la motocicletă, promiţându.-i: 

— O să fie bine, o să fie bine. 


O oră mai târziu sunt în Montparnasse, într-un hotel discret 
din Rue de l'Abbé Grégoire. Ea a făcut un duş, el o înfăşoară în 
halat şi o frecţionează, ca s-o încălzească. Din cauza lipsei 
drogului, pupilele i se contractă, e scuturată de spasme şi 
tremurături. Îi observă braţele, zgâriate până la sânge din cauza 
mâncărimilor, şi aude cum îi ghiorăie matele. 

Înainte ca ea să intre în baie, a obligat-o să înghită trei 
lingurite de metadonă, pentru a încetini apariţia simptomelor 
sevrajului. Sonia i-a explicat că primele efecte analgezice apar 
după un interval de 30-60 de minute. Până atunci, o ajută să se 
cuibărească în aşternut şi o ţine strâns de mână, până ce simte 
primele semne de relaxare. 


— De ce, Martin? întreabă Svetlana, cu accentul ei slav. 

Întinsă pe pat, pare relaxată, aproape senină. Sigur că liniştea 
asta e artificială şi chimică, dar e, totuşi, primul pas. 

— Nu poţi ieşi singură din asta. 

— Dar ei mă vor găsi... 

— Nu. 

Se ridică, îşi ia rucsacul din piele din care scoate un paşaport 
uzat. 

— E mai adevărat decât unul adevărat, îi explică el, 
deschizându-l la prima pagină. De acum înainte, nu te mai 
numeşti Svetlana, ci Tatiana. Nu mai eşti născută la Kiev, ci la 
Sankt Petersburg. 


Asta a făcut în ultima lui zi de poliţist: i-a încropit o nouă 
identitate. 

— Al doilea lucru, spuse, punând pe pat un bilet de avion. 
Mâine dimineaţă pleci la Geneva, la Clinica Jeanne d'Arc. O să 
vezi, ei te vor pune pe picioare. 

— Dar cum?... 

— Totul e achitat, răspunse Martin, anticipându-i întrebarea. 

Dar are grijă să nu îi dezvăluie că, pentru asta, şi-a golit azi 
după-amiază contul în care avea toţi banii economisiţi pentru a- 
şi cumpăra o casă. 

Apoi îi dă cartea de vizită a Soniei Hajeb. 

— La cea mai mică problemă, sună la numărul ăsta. E o 
femeie, o psihiatră, o prietenă: ştie cine eşti şi e gata să te 
ajute. 

Ochii Svetlanei se umplu de lacrimi, lacrimi care curăţă, care 
fac bine şi care însufleţesc o privire pe care o credeai stinsă 
pentru totdeauna. 

— Martin... de ce faci asta? 

Tânărul îi pune degetul pe buze pentru a o face să înţeleagă 
că unele întrebări nu au întotdeauna răspuns. Îi spune că e 
târziu şi că trebuie să doarmă acum. 

Se întinde alături de ea şi o ia de mână, aşteptând ca somnul 
să îi poarte departe. 


În miez de noapte, într-un cartier de locuinţe ieftine, în 
Essonne. 

Un apartament social, cu toate luminile stinse. 

În dreptul soneriei, un nume cu rezonanţe slave. 

În interior, totul e trist şi cenuşiu. 

În cameră, pe o etajeră, câteva cărţi pe care el i le-a 
recomandat, un walkman cu cântecele pe care el i-a spus să le 
asculte. 

Pe perete, afişe ale filmelor pe care le-au văzut anul ăsta, Two 
Lovers”, La nuit nous appartient“, Into the wild“. 

Pe pat, o cutie muzicală frumoasă. 


+ Melodramă americană regizată de James Gray (2008). 
48 Film poliţist american, regizat de James Gray (2007). 
+9 Film american în regia lui Sean Penn (2007). 


Când deschizi cutia, o melodie tradiţională inundă cu 
nostalgie încăperea. 

În cutie, câteva hârtii şi fotografii îngălbenite dintr-o copilărie 
ucraineană. 

Tot atâtea pietricele... 

În fundul cutiei, un plic. 

În plic, bancnote. Toţi banii daţi de el la fiecare dintre 
întâlnirile lor. Nu s-a atins niciodată de ei, nu a cheltuit niciun 
euro, nici măcar în cele mai rele momente, nici măcar atunci 
când ar fi fost în stare să facă orice pentru a-şi cumpăra un 
gram de heroină. 

Tot atâtea pietricele, tot atâtea dovezi că între ei se 
întâmplase ceva anul ăsta, în cele câteva luni de când Martin 
intrase în viaţa ei. 

Şi de când şi ea intrase, 

puţin, 

în viaţa lui. 


13 


Jumătatea lipsă 
Zi după zi, 
lubirile moarte 
Mor iar şi iar, puțin câte puțin. 
Serge GAINSBOURG 


Ea 
San Francisco 
Ora 7.00 dimineaţa 


Primele lumini ale zilei. Gust sălciu în gură. Cap greu, trup 
trist, inimă sfâşiată. 

Gabrielle s-a ridicat fără zgomot, pentru a nu-l trezi pe 
bărbatul care dormea alături de ea: Mister Connara”, căruia i-a 
uitat până şi numele şi pe care nu îl va mai vedea niciodată. 
Mister Connard are o maşină de teren 4x4 ecologică, o slujbă în 
hi-tech şi un apartament pe malul mării. 

Ea îşi culege lucrurile şi se îmbrăcă pe fugă în baie: o pereche 
de blugi decoloraţi, pulover negru pe gât, haină de piele strânsă 
în talie, ghete cu toc înalt. 

Din frigiderul din bucătărie, ia o sticluţă cu apă minerală. 

Are chef de-o ţigară, are chef să simtă un Lexomil sub limbă, 
să uite de ghemul ăsta care îi strânge stomacul şi de 
singurătatea care îi dă târcoale din copilărie. 

Razele de soare mângâie golful limpede cu deschidere spre 
port, Oceanul Pacific şi insula Alcatraz. Condusă de lumină, 
părăseşte casa şi traversează lunga fâşie de peluză. Se 
stârneşte vântul, care aduce cu el sunetul sirenelor de ceaţă de 
pe feriboturi. 

Înaintează pe plajă, îşi scoate încălţările şi face câţiva paşi de- 
a lungul valurilor. Nisipul e călduţ. Stropi de foc îi mângâie 
pletele. De departe, cineva ar fi putut crede că dansează pe 
ţărmul oceanului şi că e fericită. 

Cu toate astea, inima ei zdrenţuită nu e decât un pustiu 
îngheţat. 


5 Apelativ jignitor, aproximativ „Domnu' Imbecil”. 


În dimineaţa aceasta împlineşte treizeci şi trei de ani şi, ca în 
fiecare an la această dată, se trezeşte singură, faţă în faţă cu ea 
însăşi. 

Atât de singură! 

Închide ochii, desface braţele şi îşi oferă chipul rafalelor de 
vânt şi aerului marin. Ştie că nu-i e bine. 

„De ce am dat drumul mâinii tale?” 

Se simte absorbită de vid şi pâlpâie ca o flacără. Şi atunci 
luptă. Nu trebuie să se stingă. Nu trebuie să cadă. Căci, dacă va 
cădea, nu va fi nimeni acolo, să o prindă înainte de a se zdrobi. 


* 


El 
Paris 
Ora 1.00 dimineața 


Camera de hotel e cufundată în penumbră. 

Intins în pat, cu braţele încrucişate, Martin zace cu ochii larg 
deschişi. Alături de el, Svetlana a adormit. Ştie că nu va închide 
ochii toată noaptea: somnul nu a fost niciodată punctul lui forte. 

Se ridică fără zgomot, se apleacă spre ea şi trage cuvertura 
peste un umăr fragil. Îşi îmbracă haina, stinge lumina şi 
părăseşte încăperea. 

In ascensor, cade pradă unei îndoieli violente, ca un fel de 
genune care se deschide dintr-odată. O lipsă pe care îi e greu să 
o identifice. O tristeţe nesfârşită care ia forma unui ghem ce îi 
macină stomacul. 

Trece pe lângă aurăriile holului, îl salută pe angajatul de la 
Recepție şi iese în stradă. 

Plouă, plouă veşnic. 

Incalecă pe motocicletă, apasă pe acceleraţie şi pleacă în 
trombă în noapte. 

In meseria lui de copoi s-a jucat adeseori cu focul, şi 
câteodată s-a ars. În seara asta se simte deopotrivă invincibil şi 
de o mare vulnerabilitate, sfâşiat de dorinţe contradictorii, între 
dorul de o îmbrăţişare şi cel de o ruletă rusească, precum un 
echilibrist care merge pe o sârmă întinsă între două stânci. 

In stomacul lui, ghemul devine tot mai apăsător. 

Crede că e mânia care creşte în el. 


Încă nu ştie că, de fapt, e iubirea. 


* 


Ea 
San Francisco 
Ora 7.30 dimineața 


Lătratul unui câine o scoate pe Gabrielle din însingurare. 
Deschide ochii şi îşi revine în simţiri. Pe plajă, un labrador cu 
blana deschisă la culoare latră în jurul ei, adulmecând-o. Il 
mângâie şi se joacă puţin cu el. 

Apoi se îndreaptă spre trotuarele falezei, unde se înşiră, pe 
malul oceanului, case pitoreşti. Maşina ei sare-n ochi de 
departe: un Mustang coupe decapotabil din 1968, de un roşu 
aprins, care i-a aparţinut mamei sale. O maşină anti-ecologică, 
de dinaintea crizei petrolului şi a încălzirii globale. O aberaţie, 
probabil, în aceste vremuri dominate de corectitudine politică. 
Cu toate astea, ei i se pare că are un farmec nepieritor şi o 
conduce cu mare plăcere. 

Bagă cheia în contact şi o ia de-a lungul lui Marina Boulevard, 
apoi pe Redwood Drive, după care intră pe Golden Gate. 

Îi place la nebunie acest pod suspendat peste care trece 
zilnic, îi place culoarea lui roşu aprins, cele două turnuri imense 
pornite parcă să cucerească cerurile; ca toţi locuitorii oraşului, e 
mândră de el. 

Ceva mai destinsă, pune o casetă cu Lou Reed şi dă sonorul 
mai tare la melodia „Walk On The Wild Side”. 

Cu pletele în vânt, are senzaţia că zboară deasupra mării, că 
urcă spre cer şi atinge lumina. Şi atunci, cu brutalitate, durerea 
pune iar stăpânire pe ea şi senzaţia de vid i se strecoară din nou 
în suflet. 

În loc să încetinească, accelerează. 

„Dacă m-aş face fărâme, nimeni nu mi-ar simţi lipsa.” 


* 
El 


Paris 
Ora 1.30 dimineața 


Cu căştile iPod-ului pe urechi, cu chipul şfichiuit de vânt, 
Martin traversează în goană perdeaua de ploaie care s-a abătut 
asupra şoselei de centură, alunecoasă ca un patinoar. Porte des 
Vincennes, Porte de Bagnolet, Porte de Pantin. 

Sute de lumini îi defilează prin faţa ochilor, se învârt în jurul 
lui, îi înceţoşează vizibilitatea. În căştile de pe urechi, Brel cântă 
despre căutarea unei stele inaccesibile, despre iubirea nebună a 
unor foşti iubiţi, despre „curvele din Amsterdam, din Hamburg 
sau de-aiurea”. 

Accelerează, se strecoară printre maşini, mai curând ghiceşte 
obstacolele decât le vede. Cuprins de febră, udat până la piele 
de ploaia călduţă, se lasă în voia drumului, ca într-o beţie. 

Accelerează şi mai mult, se pune voit în pericol, provoacă 
destinul, ca şi cum nu ar mai fi el cel aflat la comandă, ca şi cum 
i-ar cere unei mâini invizibile să îl conducă spre ceva sau spre 
cineva... 


Doi bolizi porniţi unul spre celălalt, încă despărțiți de un 
ocean. 

Două stele căzătoare care vor intra în coliziune. 

O regăsire prea mult amânată. 

O regăsire periculoasă. 

Căci „amor” şi „mor” se află la doar o literă distanţă. 


Partea a doua - 
Străzile din San Francisco 


14 
Valentine 
Dacă doi oameni se iubesc, 
nu poate exista niciun sfârşit fericit. 
Ernest HEMINGWAY 


A doua zi 
22 decembrie 
Deasupra Atlanticului 


— Puţină şampanie, domnule? 

La mai bine de douăzeci de mii de picioare deasupra solului, 
Zborul 714 îşi continuă zborul spre San Francisco, plutind ca o 
pasăre argintie deasupra mării de nori. 

Martin refuză oferta stewardesei. În jurul lui, pasagerii de la 
clasa întâi se delectează cu foie gras cu smochine, servit pe felii 
de pâine prăjită cu mirodenii. În stânga lui, domnişoara Ho, 
escortată de aceeaşi luptătoare de sumo, soarbe cu înghiţituri 
mici un Martini alb. 

— Aţi avut dreptate, recunoscu ea, scoțând un plic gros din 
mapa ei cu documente. 

Martin privi plicul cu antet. Purta însemnele FBl-ului şi 
menţiunea „Strict Secret”. 

— Aţi primit rezultatele analizei amprentei digitale a lui 
Archibald? 

Ea dădu din cap şi-l încurajă să arunce o privire în dosar. 

— ŢIi-l prezint pe Joseph A. Blackwell, fost deţinut la 
închisoarea San Quentin până în 1981, sub numărul IB070779. 

Uitându-se la vraful de documente din faţa lui, Martin simţi 
cum un frison de excitare îi străbate şira spinării. Se hotărî să 
deschidă plicul, iar în ochi prinse a-i juca o licărire cristalină. 


* 


Fotografia fusese făcută la Comisariatul San Francisco, la 
arestarea unui oarecare Joseph Archibald Blackwell, în noaptea 
de 23 spre 24 decembrie 1975, sub acuzația de „lovituri cu risc 
mortal”. Imaginea în alb-negru înfăţişa un bărbat de vreo 
treizeci de ani, cu ochii încercănaţi şi chipul răvăşit de durere. 

O scurtă notă biografică rezuma „cariera” subiectului. 


S-a născut la Fountainbridge, o mahala din Edinburgh, din 
mamă croitoreasă şi tată - pictor care nu a vândut în viaţa lui 
niciun tablou. Elev dotat, dar împrăştiat, îşi abandonează 
studiile la paisprezece ani şi începe să îşi ia slujbe mărunte: 
zidar, mecanic, decorator de sicrie, om bun la toate la Şcoala de 
Arte Frumoase din Edinburgh. 

La douăzeci de ani, intră în Royal Air Force ca simplu mecanic, 
dar reuşeşte cumva să îşi ia brevetul de aviator. Cinci ani mai 
târziu, îl regăsim ca pilot al asociaţiei Médecins Volants, 
însărcinaţi cu evacuarea răniților din Australia centrală. Mai 
multe fotografii din această perioadă îl înfăţişează cu faţa 
bronzată, lângă un Cessna vechi, în mijlocul preriei aride 
australiene. 

Apoi, o altă serie de fotografii vorbesc despre angajamentul 
lui în diferite misiuni umanitare, în sânul unei alte asociaţii, 
Aripile Speranţei: în Biafra, însoţind copiii care aveau nevoie 
urgentă de îngrijiri, evacuând refugiații bolnavi, ducând produse 
farmaceutice în Nicaragua, transportând echipe de ajutor după 
un cutremur în Sicilia... Tot atâtea poduri aeriene aducătoare de 
speranţă. Câţiva stropi de apă peste vâlvătaia unui rug. Câţiva 
stropi de apă care nu puteau schimba nimic. Câţiva stropi de 
apă care puteau schimba totul... 

Martin era hipnotizat de fiecare dintre aceste imagini. Aşadar, 
în tinereţe, hoţul fusese un pionier al umanitarismului, un 
aventurier singuratic, cu obrazul supt şi o privire dură care trăda 
melancolie, revoltă şi lipsa iubirii. 

Ultimele două imagini contrastau cu celelalte. Cea dintâi 
înfăţişa un Archibald îmbrăţişând o tânără pe o plajă. In spatele 
lor, o mare de un albastru întunecat, munţi înzăpeziţi şi 
meterezele unei cetăţi fortificate pe care Martin o cunoştea 
foarte bine. 

Intrigat, fostul poliţist întoarse fotografia. Pe spate, o 
inscripţie decolorată scrisă cu stiloul - „Antibes, ianuarie 1974” - 
care preceda un mesaj în limba franceză: 


Ţine-mă lângă tine. 
Pentru totdeauna. 
Te iubesc. 
Valentine 


Aşadar, în anul în care el se năştea, Archibald era în vacanţă 
pe Coasta de Azur. Descoperirea asta îi întări convingerea că 
destinele lor erau înlănţuite. 

Lui Martin îi displăcea profund să pătrundă în intimitatea 
cuiva fără să fi fost invitat. Aşa că se opri asupra însoţitoarei lui 
Archibald cu o strângere de inimă: o femeie pe care o puteai 
ghici frumoasă, cu faţa pe jumătate ascunsă sub şuviţele lungi şi 
castanii, pe care vântul i le adusese în faţa ochilor. Hotărât 
lucru, bunul gust al hoţului nu se oprea doar la operele de artă... 

Ultima imagine era un prim-plan al lui Archibald pe terasa 
unui restaurant provensal. Soarele care îi lumina chipul îi dădea 
o expresie blândă. Toate trăsăturile lui erau relaxate. Era chipul 
unui bărbat dezarmat, dar căruia nu îi era teamă să se arate 
astfel. Era chipul unui bărbat îndrăgostit, care nu se uită spre 
obiectiv, ci spre zâmbetul binevoitor al unei femei. 

Imaginea nu avea nicio adnotare pe verso, dar Martin ar fi 
putut paria că această Valentine a fost cea care a făcut 
fotografia. 

Cine era? Şi ce ar fi putut face Archibald de ajunsese în 
închisoare? 

Din ce în ce mai captivat, continuă lectura dosarului, care 
includea un interogatoriu luat de poliţie, un act de acuzare, 
precum şi procesul-verbal al procesului. 

Totul începuse într-o noapte de decembrie, în 1975. 

O noapte care ar fi trebuit să fie cea a tuturor bucuriilor din 
lume. 

Şi care a fost cea a tuturor nenorocirilor. 


* 


San Francisco 
Luni 23 decembrie 1975 
Ora 5.00 dimineața 


— lubitule, mi-e rău! 

Archibald deschide ochii, tresărind. 

Lângă el, Valentine se chirceşte de durere. E însărcinată în 
luna a şasea. De ceva vreme, are nişte arsuri teribile de stomac. 


Şi-a pierdut pofta de mâncare şi vomită frecvent. Generalistul 
pe care l-a consultat a diagnosticat doar o gastro-enterită, dar 
starea ei s-a înrăutățit. 

— Mergem la spital! hotărăşte el, aşezându-se la căpătâiul ei. 

O mângâie pe frunte şi o ajută să se ridice. Abia s-a întors în 
miez de noapte dintr-o misiune în Africa. Avionul lui a avut o 
întârziere de trei zile, căci de o săptămână Statele Unite erau 
lovite de un val de frig fără precedent: furtuni de zăpadă, 
înghețuri şi viscole măturau ţara de la un capăt la altul, 
provocând pene de curent şi perturbând traficul rutier şi aerian 
în plină vacanţă de Crăciun. Chiar şi în California, frigul dăduse 
totul peste cap: unele tronsoane de autostradă fuseseră închise 
şi, la San Francisco, şase zile consecutiv fuseseră înghețuri. 
Niciodată nu se mai văzuse aşa ceva. 

Din fericire, patul lor e încercuit de trei radiatoare mici, 
electrice, care răspândesc o căldură îmbietoare şi fac locuibilă 
casa lor pe apă, doar cu puţin mai mare decât un iglu. 

Susţinută de Archibald, Valentine se scoală cu mare greutate. 
Are picioarele umflate, o senzaţie din ce în ce mai puternică de 
rău şi o durere de cap care îi dă greţuri. 

Au ieşit şontăc-şontâc. Afară, micul port Sausalito e cufundat 
în întuneric. Parbrizul Mustang-ului coupe roşu pe care tocmai şi 
l-au cumpărat, parcat în faţa locuinţei lor lacustre, e acoperit de 
gheaţă. 

Archibald o ajută pe Valentine să se instaleze, apoi începe să 
zgârie stratul de gheaţă direct cu unghiile. 

— E o racletă în portbagaj, iubitule... îi atrage ea atenţia cu 
blândeţe. 

Zis şi făcut. Cheia în contact, motorul se ambalează şi repede, 
repede în direcţia spitalului! 

— De data asta nu mai riscăm şi mergem la Lenox! 

— Nu, Archie, mergem la Misiune, doar ăla e spitalul unde va 
trebui să nasc! 

Archibald nu vrea să o contrazică, dar nu are niciun fel de 
încredere în doctorul Alister, ginecologul care se ocupă de ea.E 
un tip arogant şi prea sigur de el, cu care nu se poate sta 
niciodată de vorbă. 

Aşa că încearcă să o convingă: 

— La Lenox e Elliot Cooper. 

— Elliot e chirurg cardiac, dragule... 


El o priveşte. În ciuda durerii, ea îi zâmbeşte dulce şi ai spune 
că aproape se amuză de mica lor neînțelegere. 

Cum ea are, ca întotdeauna, dreptate, la ieşirea de pe Golden 
Gate, „Archie” o ia pe Richardson Avenue. 

— Muzică nu pui, iubitule? 

— Bine, Valentine, dar acum... 

— Nu mai comenta atâta şi dă drumu’ radioului! Vreau să mă 
gândesc şi la altceva decât la durere! 

Vocea gravă a lui Leonard Cohen e cea care îi însoţeşte în 
dimineaţa asta de la postul de radio, în timp ce străbat dealurile 
lui Divisadero Street, până la Pacific Heights şi Haight Ashbury. 

Valentine e frumoasă. În ciuda junghiurilor, a migrenei şi a 
greţii, este frumoasă. 

Se uită la el şi îi zâmbeşte. 

Încă nu ştiu că e ultimul cântec pe care îl vor asculta 
împreună... 


Au ajuns la Castro - un loc care începuse să fie numit „zona 
gay”, de când municipalitatea ratificase Gay Bill of Rights”, 
împotriva discriminării sexuale. Au făcut apoi la stânga, au 
depăşit Parcul Dolores şi au ajuns la Mission District, sectorul 
hispanic. Locul acesta disprețuit de turişti şi care nu apare în 
niciun ghid turistic este, totuşi, cel mai vechi din oraş. Acolo, în 
1776, spaniolii au pus piatra de temelie a primei lor capele, 
ajunse centrul de evanghelizare franciscană din regiune. 

Archibald urăşte acest cartier care i se pare jegos, violent şi 
dărăpănat. Dar Valentine îl adoră, părându-i-se colorat, 
strălucitor şi plin de viaţă. 

De luni bune, din cauza uriaşului şantier al BART", calea 
ferată de la periferie care a transformat oraşul într-o mare de 
gropi, intrarea în spital se face prin spate, ceea ce-i obligă să 
ocolească clădirea. Panourile luminoase ale barurilor cu taco şi 
quesadillas clipesc în noapte. Chiar şi cu ferestrele închise, tot 
se simt mirosurile dinspre bucătării: chili, burrito, porumb cu unt 
topit. 


5 „Declaraţia pentru drepturile homosexualilor” (engl. În original). 
2 Bay Area Rapid Tranzit (BART), sistem de transport public rapid care leagă 
San Francisco de orăşelele din zona Golfului. 


Chiar din clipa când debarcă, în cele din urmă, la urgenţe, 
sunt şocaţi de dezordinea care domneşte acolo. Sala de 
aşteptare e arhiplină, iar spitalul duce lipsă de personal. Mai 
mult, holul e invadat de drogaţi şi de vagabonzi care aşteaptă o 
consultaţie la clinica gratuită ce funcţionează în acelaşi imobil. 

E latura întunecată a oraşului: numărul celor fără adăpost 
creşte de la o zi la alta şi, într-o indiferenţă aproape 
generalizată, militarii traumatizaţi întorşi din Vietnam bântuie pe 
coridoarele spitalelor de psihiatrie, înainte de a ajunge să 
doarmă în cutii de carton ori pe băncile de la metrou. Dar cele 
mai teribile ravagii sunt rezultate ale democratizării drogurilor: 
San Francisco plăteşte din greu preţul exceselor mişcării hippy. 
Nu, LSD-ul şi heroina nu au înălţat spiritele şi nici nu au eliberat 
conştiinţele. Doar că i-au transformat pe cei care nu au ştiut să 
se oprească la timp în nişte Zombi descărnaţi, care crapă în 
plină stradă, cu acul în venă şi voma pe buze. 

— Plecăm! hotărăşte Archibald, întorcându-se spre Valentine. 

Tânăra femeie deschide gura ca să protesteze, dar respiraţia i 
se blochează brusc şi se prăbuşeşte la podea. 


* 


— Cum e? 

Într-un birou pretenţios, Archibald stă în faţa doctorului 
Alister, care tocmai a primit primele rezultate ale analizelor 
Valentinei. 

Cei doi bărbaţi au aproape aceeaşi vârstă. Ar fi putut fi frați 
sau prieteni, dar încă de la prima întâlnire au simţit cum între ei 
se înfiripă o ostilitate surdă. 

Unul e născut în stradă, celălalt la Beacon Hill. 

Unul poartă jachetă, celălalt are cravată. 

Unul are experienţa vieţii, celălalt are diplome. 

Unul este instinctual, celălalt raţional. 

Unul iubeşte, celălalt vrea să fie iubit. 

Unul nu e foarte înalt, nici prea frumos, dar e un bărbat şi 
jumătate. Celălalt are o mutră plăcută de seducător şi se 
pricepe să jongleze cu complimentele. 

Unuia viaţa nu i-a dat nimic, aşa că şi-a luat singur. Celuilalt 
viaţa i-a dat totul, aşa că n-a mai apucat să înveţe să spună 
„mMulţumesc”. 


Unul a luptat ani de-a rândul ca să capete dreptul de a se 
trezi dimineaţa lângă singura, unica femeie din lume. Celălalt s- 
a însurat cu prima iubită din facultate şi acum înghesuie 
asistente stagiare în lumina chioară din sala de radiologie. 

Unul detestă tot ceea ce înseamnă celălalt. 

lar ăsta e un sentiment reciproc. 

— Cum e? repetă Archibald, pierzându-şi răbdarea. 

— Analizele sângelui arată o cădere a procentului de 
trombocite: de la patruzeci de mii, la un minim de o mie cinci 
sute. Bilanţul hepatic nu e prea bun, dar... 

— Ce intenţionaţi să faceţi? 

— l-am dat medicamente pentru a-i scădea tensiunea şi o 
vom pune la transfuzie, pentru a-i creşte procentul de 
trombocite. 

— Şi după aceea? 

— Aşteptăm. 

— Ce să aşteptăm? izbucni Archibald. Hipertensiune, 
albumine în urină... e clar: face o preeclampsie. 

— Nu neapărat. 

— Trebuie să îi faceţi întrerupere de sarcină. 

Alister scutură din cap: 

— Nu, dacă reuşim să stabilizăm starea generală a soţiei 
dumneavoastră, am putea să prelungim sarcina. Deocamdată, 
semnele biologice sunt minore şi nimic nu ne îndreptăţeşte să 
credem că vor evolua într-un sens nedorit. 

— Minore? Glumiţi, probabil! 

— Ascultaţi-mă, domnule, doar nu sunteţi doctor! 

— E adevărat, admise Archibald, dar în Africa am văzut mai 
multe femei decât dumneavoastră murind în urma unei 
eclampsii. 

— Ei bine, aici nu suntem în Africa. lar soţia dumneavoastră e 
doar în a douăzeci şi cincea săptămână. A face o cezariană 
acum ar însemna să condamnăm copilul. 

Chipul lui Archibald îşi schimbă expresia, şi căpătă un aer dur 
şi amar. 

— Nu-mi pasă, spuse, eu pe soţia mea vreau s-o salvez. 

— Problema nu se pune în mod necesar în aceşti termeni, 
nuanţă doctorul Alister. Căutăm un termen de naştere 
compatibil atât cu viaţa copilului, cât şi cu protejarea în 
siguranţă a vieţii mamei. 


— Singurul lucrul pe care îl veţi reuşi aşa va fi să-i distrugeţi 
de tot creierul, ficatul, rinichii... 

— Am stat deja de vorbă despre asta cu doamna, soţia 
dumneavoastră. E conştientă că pot apărea riscuri, dar 
deocamdată nu doreşte să i se facă cezariană. 

— Nu ea e cea care hotărăşte. 

— Nu, eu hotărăsc. Şi nu văd niciun motiv medical pertinent 
pentru ca această sarcină să nu fie dusă până la termen. 


* 


Archibald s-a întors în camera Valentinei. Aşezat lângă ea, o 
mângâia cu duioşie pe obraz. Şi-a amintit de lungul drum pe 
care-l străbătuseră amândoi pentru a ajunge să trăiască o iubire 
care nu ar fi trebuit să înflorească niciodată. Şi-a amintit de 
toate obstacolele pe care le-au depăşit, de toate spaimele pe 
care le-au învins. 

— Nu vreau cezariană! imploră ea. 

Are tenul cenuşiu, ochii încercănaţi şi înecaţi în lacrimi. 

— lubitule, sunt doar în douăzeci şi cinci de săptămâni! Lasă- 
mă să-l mai păstrez puţin! 

Valentine are nevoie de el, dar Archibald e neputincios. l-a 
promis să-i fie alături, la bine şi la rău, în zile cu sănătate şi în 
zile de boală. l-a promis să o apere şi să vegheze asupra ei, dar 
mereu promitem mai mult decât putem face. 

Ea îl priveşte şi face ochii mari: 

— Lasă-mă să-i mai insuflu un strop de putere... 

— Dar rişti să mori, dragostea mea! 

Ţintuită între tuburile de perfuzie, Valentine izbuteşte să se 
agate de braţul lui şi, în ciuda durerii care îi taie răsuflarea, 
şopteşte: 

— Vreau copilul ăsta pentru tine. Îl simt atât de viu în 
pântece! E fetiţă, să ştii, sunt sigură de asta! O s-o iubeşti, 
Archie, cum o s-o mai iubeşti! 

El e pe punctul de a-i răspunde că, de iubit, doar pe ea o 
iubeşte. Dar o vede dându-şi ochii peste cap. Apoi muşchii 
faciali şi mâinile i se contractă brusc şi... 


* 


— O să faci blestemata aia de cezariană, fir-ai tu să fii! 

Archibald se repede spre Alister, urlând în mijlocul holului. 

Blocat, doctorul îl vede cum se năpusteşte spre el, fierbând 
de mânie şi gata să-l pocnească. 


* 


În patul ei, Valentine îşi muşcă limba când dinții i se 
încleştează. Braţele şi picioarele îi devin rigide, căile respiratorii 
se contractă şi se blochează. 


Pe nesimţite, paznicul s-a apropiat de Archibald şi, cu arma în 
mână, înaintează pe la spatele lui. E obişnuit să imobilizeze 
drogaţii, adesea violenţi, cărora li se refuză dozele de Subutex. 

Numai că Archibald nu e un drogat. Ghicindu-i prezenţa, se 
apleacă brusc şi, dintr-o mişcare pe cât de neaşteptată, pe atât 
de violentă, întinde piciorul, îi pune o piedică şi îl şi izbeşte 
zdravăn. Căzut grămadă la podea, paznicul scapă arma şi 
Archibald se repede să pună mâna pe ea. 


* 


Valentine e cutremurată de spasme violente. O spumă albă şi 
sangvinolentă i se prelinge pe la colţurile gurii şi începe să o 
sufoce. 


— Are convulsii, nenorocitule! 

Mai târziu, la proces, Archibald va spune că nu a vrut decât să 
îl amenințe cu arma pe doctor, că a vrut să îl intimideze, că 
glonţul a plecat singur şi că niciodată nu a intenţionat să apese 
pe trăgaci. La rândul lui, paznicul a recunoscut că arma era 
prost întreţinută şi că asemenea lucruri neplăcute i se mai 
întâmplaseră deja de două ori. In orice caz, caracterul accidental 
al gestului nu a schimbat cu nimic rezultatul: doctorul Alister a 
primit un glonţ de 9 mm în plămânul drept. 


Archibald scăpa arma din mână când soţia lui îşi pierdea 
cunoştinţa şi intra în comă. A fost apoi imobilizat, aruncat cu 
faţa la pământ, i s-au pus cătuşe într-o hărmălaie de nedescris. 

Când era târât de poliţie, s-a întors spre camera Valentinei şi i 
s-a părut că aude internul de gardă strigând: 

— O pierdem! 

Apoi vocea infirmierei, care constata: 

— E fetiţă. 


În acea zi de joi, serviciul de Terapie Intensivă al spitalului 
public de la Mission District a primit o fetiţă născută cu trei luni 
înainte de termen. Cântărea 510 grame şi abia dacă măsura 30 
de centimetri. Ca mulţi dintre prematuri, era un copil bine 
proporţionat cu o feţişoară graţioasă, cu pielea gelatinoasă şi 
fină prin care se întrezăreau venele. 

Doctorul chemat de urgenţă pentru a asista la naştere a ezitat 
puţin înainte de a încerca să o resusciteze şi, chiar şi după cea 
făcut-o, n-ar fi pariat nici măcar un dolar pe supraviețuirea ei. 

A fost, totuşi, dusă la incubator şi pusă pe respiraţie asistată. 

Moaşa care s-a ocupat de ea se numea Rosalita Vigalosa. 
Locuia de douăzeci de ani în cartier şi pe acolo toată lumea îi 
spunea Mamma. Ea a fost cea care, o dată la trei ore, a curăţat 
plămânii încă imaturi ai copilei pentru a-i ajuta să devină 
autonomi. 

In fiecare dimineaţă, în drum spre slujbă, îşi făcuse obiceiul să 
facă un ocol, ca să aprindă o lumânare la capela misiunii, la 
Dolores, şi să se roage pentru supraviețuirea acestui prunc. 
După câteva zile, a sfârşit prin a-l numi „pruncul minunii”. 

Când a trebuit trecut un prenume pe brăţara de naştere, 
Rosalita şi-a spus că acest prunc va avea mare nevoie de 
ajutorul îngerilor pentru a câştiga lupta cu viaţa. 

Aşa se face că, asemenea unui talisman, a ales să-i dea 
numele celui dintâi dintre îngeri: 

Gabrielle. 


15 


Alter ego 
În sufletul nostru există multe lucruri la care nici 
măcar nu ştim cât de mult ținem. Sau, dacă ajungem 
să trăim fără ele, o facem pentru că amânăm 
de la o zi la alta să le luăm în stăpânire, de teamă 
că vom da greş sau că vom suferi. 
Marcel PROUST 


— Doamnelor, domnilor, în scurt timp avionul nostru îşi va 
începe coborârea spre San Francisco. Vă rugăm să vă puneţi 
centurile de siguranţă şi să îndreptaţi spătarele scaunelor! 

Încă năucit de ceea ce citise, Martin rămase surd la apelurile 
stewardesei-şefe. 

„Prenumele ăsta... Data asta de naştere...” 

Cu capul cufundat în dosar, cu mâinile umede şi cu inima 
bubuindu-i, se grăbi, cu febrilitate, să termine de citit raportul 
asupra procesului. Un proces la capătul căruia Archibald a fost 
condamnat la zece ani de închisoare pentru rănirea gravă a 
doctorului Alister. 

Fotocopia dosarului de încarcerare la penitenciarul San 
Quentin menţiona câteva certuri care l-au lipsit de posibilitatea 
reducerii pedepsei, precum şi prezenţa asiduă la bibliotecă şi la 
cursurile de istoria artei, ţinute de un profesor voluntar de la 
Stanford. 

Încă şi mai uimitor era faptul că în închisoare Archibald nu 
primise absolut nicio vizită. Niciun prieten care să-i spună „[ine- 
te tare!”, nicio rudă care să-i aducă veşti despre familie, nimeni 
care să-i aducă fiica, să şi-o cunoască... 

Apoi, în noiembrie 1981, i s-a pierdut cu totul urma în 
vâltoarea evadării. Joseph A. Blackwell s-a  volatilizat, 
transformându-se în Archibald McLean, regele hoţilor... 

Martin examina acum ultima filă, o fotocopie recentă, datată 
în ajun. Fără îndoială, o anchetă complementară sumară, 
efectuată de urgenţă de agenţii FBl-ului şi completată cu o 
fotografie pe care şi-o dorea, dar de care se şi temea: cea a unei 
tinere cu chip amăgitor, cu ochelari de soare pe nas, la volanul 
unui Ford Mustang de culoare roşu aprins. O tânără cu plete 
lungi, netede, ai cărei ochi verzi strălucind în ploaie nu-i uitase 


nicio clipă. O tânără care, la sfârşitul unei veri, îl rugase: „Mai 
rămâi!” 

Pentru a-şi ascunde tulburarea, întoarse capul spre hublou. 
Dincolo de munţii arizi, se ghiceau coasta californiană, valurile 
Pacificului şi golful San Francisco. 

Îşi dădu seama că el şi Archibald aveau în comun aceeaşi 
iubire ratată. 

Dar, mai presus de toate, îşi dădu seama că urmărirea lui 
Archibald reprezenta mult mai mult decât arestarea unui 
infractor. Era o anchetă asupra lui însuşi, o adevărată terapie. 
Nu una dintr-acelea pe care le urmăm stând cu fundul pe 
canapeaua unui psihiatru, ci o confruntare cu propriul trecut, cu 
temerile ascunse şi cu zonele cele mai obscure ale personalităţii 
noastre. 


Lui Archibald nu i-a trebuit mai mult de o jumătate de 
secundă pentru a descuia broasca locuinţei lacustre în care trăia 
Gabrielle. 

Intră cu sentimentul că pătrunde într-un sanctuar şi emoția îl 
copleşi pe neaşteptate, ca o fiară care-ţi sare la beregată. In 
această casă plutitoare se trezise alături de Valentine, acum 
treizeci şi trei de ani, în dimineaţa aia blestemată de decembrie, 
care avea să le transforme vieţile într-un coşmar. 

Intră cu prudenţă în casă. În aer pluteau miresmele 
beţişoarelor parfumate. Camera era goală, dar plină de amintiri. 
Recunoscu dintr-o privire mobilele din lemn lăcuit pe care le 
pictaseră din nou amândoi, dulapul micuţ cumpărat pe mai 
nimic de la târgul de vechituri din Carmel, oglinda cu picior 
recuperată de la o consignaţie din Monterey... 

O adiere uşoară se strecură prin uşa rămasă deschisă, 
învolburând perdelele vaporoase care filtrau lumina. 

Intră apoi în bucătărie, unde frânturi de trecut ţâşniră dureros 
la suprafaţă: prânzurile lor de îndrăgostiţi, pregătirea faimoasei 
lui reţete de paste cu pesto, mâncarea preferată a Valentinei, 
clinchetul paharelor de vin, hohotele de râs, buzele care se 
găsesc şi se regăsesc, iar şi iar. 

Pentru a lupta cu aceste imagini venite din trecut, deschise 
robinetul şi îşi clăti faţa cu apă rece. Cu două zile în urmă, 


cancerul care îi rodea pancreasul îl lăsa atât de lipsit de vlagă, 
încât nu putea face nici cel mai mic efort. Astăzi, se simţea 
uimitor de bine. Analgezicele, administrate în doze mari, îşi 
făcuseră efectul, ajutându-l să suporte boala şi oferindu-i o 
remisiune de scurtă durată, care îi va lăsa, poate, răgazul să 
stea de vorbă cu Gabrielle pentru ultima oară. 

O ultimă oară care va fi, deopotrivă, şi cea dintâi. 


* 


În închisoare, durerea a fost cât pe ce să-i ia mințile. A refuzat 
permanent să-şi recunoască paternitatea. Gabrielle a fost dată 
în grija bunicii, o franțuzoaică destul de capricioasă, măritată cu 
un viticultor din Sonoma Valley. După ce a evadat din San 
Quentin, la începutul anilor 1980, s-a informat discret despre 
fiica lui. Aşa a aflat că i s-a spus că tatăl ei a murit într-un 
accident de alpinism cu mult înainte ca ea să vină pe lume, că 
familia lui locuia în Scoţia, iar Scoţia era tare departe. 

La urma urmelor, poate era mai bine aşa. 

Totuşi, nu s-a putut abţine să o aştepte la ieşirea de la şcoală, 
s-o vadă măcar o dată. A privit-o de la distanţă şi ceea ce a 
simţit l-a umplut de groază. li purta pică acestei copile! li purta 
teribil de mult pică pentru că o smulsese de lângă el pe femeia 
iubită. 

Era nedrept şi irațional, dar nu putea face nimic împotriva 
resentimentului ăstuia... 

Atunci a ales să dispară, şi ştia exact ce avea de făcut în 
continuare... 


Închisoarea San Quentin 
Octombrie 1977 


— Şi ai reuşit să scapi din mâinile lor? 

— După cum ţi-am spus, măi, băieţică. Dar la vremea aceea, 
plămânii mei nu fuseseră încă ciuruiţi. 

Aşezaţi pe saltelele lor, Archibald şi colegul lui de celulă Ewan 
Campbell vorbeau la nesfârşit despre trecutul lor. La drept 


vorbind, Campbell era cel care povestea, Archie mulţumindu-se 
de cele mai multe ori să asculte. 

Cei doi bărbaţi împărțeau aceeaşi celulă de câteva luni. După 
un început destul de dificil, între ei se tesu o adevărată 
complicitate, întărită de originea lor scoțiană comună. 

Campbell ispăşea o pedeapsă de ani grei pentru furt de 
tablouri. Cu firea lui ironică şi comunicativă, izbutise să îi ridice 
moralul lui Archibald, care, de când intrase în închisoare, căzuse 
într-o depresie profundă. 

— Astăzi, cu toate sistemele noi de securitate, nu ai mai 
putea ieşi, sublinie Archibald, făcând o strâmbătură. 

— Te-nşeli amarnic. Oamenii îşi închipuie că, imediat ce o 
muscă se aşază pe un tablou, năvălesc deja douăzeci de copoi 
cu girofaruri. Asta se întâmplă doar în filme. Realitatea e alta. 
Crede-mă, nu există muzeu în lume care să nu poată fi spart: e 
suficient să-i cunoşti punctele slabe. 

— Şi tu, unul, le cunoşti? 

— Mai cunosc câteva. Mda, mai cunosc destule... 

Bătrânul afişă un zâmbet satisfăcut, apoi adăugă, venind în 
întâmpinarea dorinţei ascunse a lui Archibald: 

— Vrei să te învăţ câteva şmecherii? 

Archibald clătină încet din cap şi răspunse rânjind: 

— Nu ţin să-mi sfârşesc viaţa ca tine. 

Apoi, pentru a-i arăta că discuţia era închisă odată pentru 
totdeauna, se întinse pe saltea şi îşi reluă lectura romanului 
preferat: Contele de Monte Cristo, de Alexandre Dumas. 

Dar tovarăşul lui nu era dispus să cedeze: 

— Mai vedem noi, băieţaş, mai vedem noi... 


* 


Şi aşa, în decursul câtorva luni bune, înainte de a-şi da ultima 
suflare în închisoare, răpus de un cancer de plămâni, Ewan 
Campbell l-a învățat tot ce ştia într-ale jafurilor. 

Când a venit momentul să-şi schimbe viața, Archibald a 
hotărât să profite de ceea ce învățase şi să împrumute, parțial, 
personalitatea „maestrului” său. Adio, Archibald Blackwell, bun 
venit, Archibald McLean! 

Aşa se face că acest personaj prinţ al hoţilor l-a obligat să fie 
mereu cu ochii-n patru, să ducă o viaţă de fugar, să-şi schimbe 


frecvent identitățile, vizuinile şi loviturile de geniu. O gimnastică 
atât intelectuală, cât şi fizică, una care l-a ţinut în viaţă, 
împiedicându-l să zăbovească prea mult asupra remuşcărilor şi 
regretelor. 

O vreme a mers. Apoi, a înţeles că încăpăţânarea de a nega 
existenţa fiicei sale nu semăna deloc cu ceea ce şi-ar fi dorit 
Valentine. În nopţile din ce în ce mai scurte, se trezea de fiecare 
dată din cauza aceluiaşi coşmar, care se termina cu un strigăt: 
„E fetiţă, să ştii, sunt sigură de asta! O s-o iubeşti, Archie, cum o 
s-o mai iubeşti!” 

Ca o chemare venită de nicăieri, care îi arăta drumul. 

Aşa se face că, în ziua celei de-a cincisprezecea aniversări a 
Gabriellei, a luat hotărârea de a o căuta, pentru a-i spune 
adevărul şi pentru a da explicaţii. 

Dar cu toate că avea voinţă, nu avea strop de curaj. 

Căci îi era atât ruşine de comportamentul lui - pe care nu ştia 
cum să şi-l justifice - cât şi teamă de reacţia fetei. Dacă 
puştoaica semăna cu maică-sa, trebuie să fi avut un caracter 
dat naibii, şi ceva îi spunea că nu-l va primi cu braţele deschise 
în viaţa ei. 

Pentru a nu pleca totuşi cu mâinile goale, fără a fi schimbat 
câteva vorbe cu ea, a găsit un singur mijloc: travestirea. 

23 decembrie 1990: şoferul de taxi care o duce la aeroport: el 
e. 

23 decembrie 1991, bătrânul domn excentric cu care rămâne 
blocată în ascensorul unui centru comercial: el e. 

23 decembrie 1992: tipu' vesel şi fără adăpost care cântă la 
acordeon pe Market Street şi căruia ea i-a dat un dolar: ele. 

23 decembrie 1993: florarul care îi livrează un buchet de o 
sută unu trandafiri din partea unui admirator secret: el e. 

El, el, el... prezent, dar de fiecare dată incognito, la toate 
aniversările ei, şi care sunt tot atâtea reminiscenţe fatale pentru 
el. 

La fiecare întâlnire faţă către faţă cu ea îşi spune că a venit, 
în sfârşit, clipa cea mare, că timpul deghizărilor şi minciunilor s- 
a dus; dar renunţă de fiecare dată. 

Cu toate acestea, întâlnirile fugare cu Gabrielle au deşteptat 
în el sentimente paterne de care nu se credea în stare. 
Îngrijorat, a luat hotărârea de a angaja un detectiv particular, 
pentru a fi permanent la curent cu viaţa cotidiană a fetei. Un 


demers nu prea moral, nici prea onest, dar totuşi singurul mijloc 
eficient care îi permitea să joace, din umbră, rolul de înger 
păzitor. 

Un tip cu contul din bancă descoperit, un iubit prea violent, o 
gaură în contabilitate, cheltuieli medicale neaşteptate: rezolvă şi 
anticipează toate necazurile. E mai bine decât nimic, dar e aşa 
de puţin... 

Acum ştie că boala nu-i mai dă posibilitatea de a alege; iar 
asta, într-un anumit sens, simplifică lucrurile. 


* 


Archibald deschise frigiderul şi-şi desfăcu o sticlă de Corona. 

Cu berea în mână, rătăcea prin salon, inspectând fiecare 
bibelou, descoperind cu aviditate cărţile pe care ea le citea, 
filmele pe care le îndrăgea. 

Işi uitase telefonul Blackberry la încărcat pe o noptieră. 
Manevră aparatul şi îi consultă fără ruşine emailurile şi SMS- 
urile: tot soiul de mesaje nu foarte subtile de la tipi întâlniți pe la 
petreceri, invitaţii la un pahar, derbedei care nici măcar nu-şi 
dădeau numele. De ce le-o fi dând Gabrielle numărul de telefon 
tuturor nenorociţilor ăstora? 

Pe etajeră, doar două fotografii. Pe prima o cunoştea prea 
bine, doar el o făcuse. Zâmbetul Valentinei stropit de valuri, pe 
stâncile lui Cap d'Antibes, în timpul vacantei lor în Franţa. Cea 
de-a doua era a unui tânăr la vreo douăzeci de ani: Martin 
Beaumont, în timpul verii lui 1995. 

Acelaşi Martin Beaumont care îl hărţuia de ani de zile. Acelaşi 
Martin Beaumont cu care se juca de-a şoarecele şi pisica, 
amuzându-se, şi pe care îl ademenea pe urmele lui de luni bune. 

Archibald îşi căută ochelarii, pentru a cerceta poza cu mai 
multă atenţie. Văzuse zeci de fotografii ale lui Martin Beaumont, 
dar asta era diferită. Chipul ăsta îi amintea de un altul. Chipul 
unui bărbat dezarmat, căruia nu îi era teamă să se arate astfel. 
Chipul unui bărbat care se uita la zâmbetul binevoitor al unei 
femei. Chipul unui bărbat care iubea pentru prima oară. 

Din reflex, scoase fotografia din ramă. Din spatele fotografiei, 
pe podea pică o foaie de hârtie împăturită în patru. Archibald o 
ridică şi o desfăcu. Era o scrisoare datată 26 august 1995, care 
începea cu următoarele cuvinte: 


Dragă Gabrielle, 

Voiam doar să-ți spun că mâine plec înapoi în Franța. 

Să-ţi spun doar că pentru mine, din toată această vacanță 
californiană, nimic nu a însemnat mai mult decât cele câteva 
momente pe care le-am petrecut împreună... 


Complet năucit, rămase neclintit vreme îndelungată, în 
picioare, citind şi recitind această declaraţie. 

Când aşeză rama pe etajeră, la locul ei, fixă portretul lui 
Martin în ochi şi îi aruncă un soi de sfidare: 

— Las’ că vedem noi din ce aluat eşti făcut, măi băieţică! 


16 


California, here I come!” 
Harta vieţii noastre e astfel împăturită, încât nu 
vedem niciuna dintre marile autostrăzi care o 
traversează, dar, pe măsură ce harta se desface, 
întrezărim mereu câte o nouă cărare. 
Jean COCTEAU 


San Francisco 


Lumina... 

Blândeţea climei... 

Adierea uşoară... 

Cerul primăvăratic... 

Un cântec al trupei Beach Boys la radioul maşinii... 

La volanul unui roadster”? închiriat, Martin străbătea în goană 
străzile în pantă, mărginite de case victoriene, străzi care 
unduiau ca un montagnes russes. Chiar dacă mai erau doar 
două zile până la Crăciun, soarele inunda oraşul şi se simţea că 
marea era acolo, aproape, ca şi cum s-ar fi aflat pe malul 
Mediteranei. 

Acest oraş atipic era parcă pictat în tonuri pastelate şi îşi 
păstrase atmosfera destinsă şi magia îmbătătoare pe care le 
cunoscuse în tinereţe. Îşi amintea totul: zgomotele care veneau 
dinspre port, aerul proaspăt al oceanului, tramvaiele cu roţi 
dinţate coborâte parcă direct din anii 1950, cu lambriurile şi 
clopotele lor din alamă. 

Depăşi un troleibuz care arbora un steag pro-Obama, apoi zări 
golful turcoaz înconjurat de coline; cobori spre faleză. 

Pentru prima oară în viaţa lui, traversă în maşină cei doi 
kilometri ai Golden Gate, admirând în retrovizoare priveliştea 
oraşului scăldat de apele golfului. Luă apoi virajele strânse ale 
străduţei care ducea la Sausalito. Casele luxoase construite pe 
povârnişul dealului înlocuiseră de mult locuinţele ridicate la voia 
întâmplării de primii hippy. Dar în tot acest cadru somptuos 
Martin nu se putea gândi decât la un singur lucru: se ducea să o 
vadă pe Gabrielle. 

Aici începuse povestea lor, sub soarele verii lui 1995. 

55 „California, păzea, că vin!” (engl. în original). 
5 „Maşină sport, decapotabilă” (engl. în original). 


Şi fusese cât pe ce să se termine într-o noapte de Crăciun, în 
frigul şi durerea unui bar din Manhattan. 

Treisprezece ani mai târziu, destinul amestecase din nou 
cărţile, oferindu-le o partidă pe care niciunul din ei nu o mai 
credea cu putinţă. 


— La naiba, pe toţi dracii! înjură Gabrielle, trântind capacul 
trusei cu scule. lar s-a nenorocit carburatorul! 

Aplecată deasupra motorului hidroavionului, sări la pământ cu 
o agilitate de felină. 

— Nu-i grav, o consolă Sunny, îl reparăm noi! 

— Cu tine, nimic nu-i niciodată grav! Şi eu cum îmi mai 
plătesc facturile, dacă nu mai pot transporta clienţii? 

— Mai avem Cessna. 

— Da, sigur, cu trei locuri în loc de şase, şi jumătate din 
încasările mele se duc pe apa sâmbetei! 

Işi propti mâinile-n şolduri şi rămase acolo o clipă, admirând 
obiectul enervării ei: „Crucea Sudului”, un Latecoere 28 din 
vremuri de demult, un elegant hidroavion cu un singur motor, 
din cedru lăcuit, protejat cu o husă. Cu nuanțele lui bordo, 
înviorate de marginile aurii care scânteiau în soare, avionul era 
sublim şi atrăgea atenţia tuturor plimbăreţilor. 

La prima vedere, avionului i-ar fi stat mai bine mai bine într- 
un muzeu decât pe luciul apei, dar Gabrielle îl restaurase cu 
mare artă, pierzând cu el săptămâni bune şi investind în 
reparaţii mare parte din economii. Impreună cu casa pe apă şi 
bătrânul Mustang, erau singurele lucruri moştenite de la mama 
ei, şi ţinea la ele ca la lumina ochilor. 

Tânăra verifică nodurile marinăreşti care amarau aparatul de 
ponton şi se întoarse în cabana micuță, din buşteni, în care 
Sunny se ocupa de rezervări şi vindea îngheţată şi băuturi celor 
care se plimbau pe acolo. 

Extremitatea golfului semăna cu un lac înconjurat de o pădure 
de pini. In acest sfârşit de după-amiază, lumina era blândă, 
aerul curat, iar albastrul senin al cerului se oglindea, fremătând, 
pe suprafaţa apei. 

Gabrielle lucra în acest parc natural de zece ani. După multe 
demersuri, izbutise să capete autorizaţia de a-şi exploata cele 


două hidroavioane, oferind turiştilor un zbor de neuitat deasupra 
golfului. Sunny, un hipiot bătrân, o asista în munca ei. Depăşise 
de mult vârsta pensionării, dar, cu ţinutele lui colorate, cu coada 
de cal şi tatuajele vechi de-o jumătate de veac, bătrânul asigura 
spectacolul, povestindu-le turiştilor amintirile sale din vremea 
Summer of Love” şi a San Francisco-ului mitic al anilor 1960. 

Vara, „lacul” era invadat de înotători, de caiace, de jet-schiuri 
şi bărci cu pânze. Dar în această după-amiază de iarnă, pe luciul 
apei, pe care trăiau în bună vecinătate stârci, cormorani şi 
flamingi, plutea un calm bucolic. 

Cu o expresie îngrijorată, Gabrielle se îndreptă spre bar. 
Sunny îi întinse o sticluţă cu apă minerală, pe care ea o dădu 
peste cap dintr-o înghiţitură. 

— Necazuri cu aparatul? 

Se întoarse către vocea care o interpela. Bărbatul se sprijinea 
cu coatele pe tejghea, sorbind o Corona rece, cu o cască de 
motociclist alături. Avea vreo şaizeci de ani, păr negru, în 
neorânduială, o barbă nerasă de trei zile şi o eleganţă relaxată: 
blugi şi pulover negru pe gât, haină sport din tweed. Nu era 
genul bunicuţ, nici genul moşneag frumos. Şi nici genul cu 
implanturi. Cine ştie, poate nici măcar Viagra nu lua încă. 

— Motorul îşi face de cap? 

— Mda, răspunse ea, aşezându-se pe taburet, alături de 
bărbat. 

El ridică sticla în direcţia ei, ca şi cum ar fi închinat în 
sănătatea fetei. 

Se hotărî să intre în joc: 

— Adu-mi o bere, Sunny. Domnul m-a invitat. 

Era regula ei numărul unu: să le-o ia înainte de la început, să-i 
ia tare, pentru a le putea aprecia reacţia. Să-i vadă dacă sar 
asupra prăzii şi se discreditează sau îşi câştigă dreptul de a 
rămâne în cursă. 

Bătrânul schiţă un zâmbet abia sesizabil şi se prezentă: 

— Mă numesc Archibald. 

— Gabrielle. 


55 „Vara iubirii” (engl. în original), denumire sub care a devenit cunoscută 
vara anului 1967, când mii de tineri din întreaga lume s-au întâlnit la San 
Francisco, proclamând în faţa întregii lumi naşterea subculturii hippy. 


La rândul ei, îşi ridică sticla de Corona spre necunoscut şi, 
înainte de a bea o înghiţitură, muşcă dintr-un sfert de lămâie 
verde. 

Îi simţi privirea aţintită asupra ei şi ridică ochii. 

Nu-i privea nici sânii, nici fundul, nici gura. Doar ochii. De pe 
chipul lui transpărea o tandreţe adevărată. Nu o tandreţe de 
bunic, nicio tandreţe de soţ care încă îşi iubeşte nevasta, dar nu 
prea mai pune mâna pe ea. Nu, era o tandreţe diferită: o 
adevărată tandreţe de bărbat. Ceva ce Gabrielle nu mai văzuse 
în ultima vreme. 

Se gândea uneori la cursurile ei de filosofia limbajului. „De 
gândit, gândim în cuvinte”, spunea Hegel, „căci cuvântul e cel 
care dă gândirii cea mai înaltă şi mai adevărată existenţă a sa.” 

Cu toate astea, din ce în ce mai adesea, cuvintele sunau dogit 
în gura bărbaţilor care încercau să se apropie de ea. Cei mai 
mulţi jucau scena aceloraşi abureli, cu aceleaşi vrăjeli, aceleaşi 
întâlniri nasoale, aceleaşi texte laconice, goale şi lipsite de 
imaginaţie. Şi atunci, se agăța de inefabil: gesturile, privirea, 
expresiile chipului, posturile... 

Dar acest Archibald degaja atâta încredere în sine, încât nu 
avea nevoie să supraliciteze. Era ceva bizar, deopotrivă distant, 
familiar şi liniştitor. 


Cu ajutorul indicaţiilor sistemului de navigare GPS, Martin a 
ajuns până la golful unde lucra Gabrielle. A parcat sub pini şi a 
rămas minute bune în maşină, ezitând în alegerea paşilor pe 
care avea să-i facă în continuare. Citise din scoarţă-n scoarță 
raportul FBI, care nu menţiona niciun contact între Archibald şi 
fiica lui, dar câtă încredere putea avea în acel document? Pe de 
altă parte, odinioară el însuşi îi pusese aceeaşi întrebare tinerei, 
care îi spusese că nu-şi cunoscuse niciodată părinţii. De ce s-ar 
îndoi astăzi? 

Pentru că Gabrielle era o femeie tainică şi misterioasă. Pentru 
că trăia în San Francisco şi pentru că Archibald nu va întârzia să 
ajungă în oraş pentru a pune mâna pe diamant. Asta dacă nu 
cumva era deja aici... 

Martin apăsă un buton şi, în câteva secunde, cele două 
elemente ale acoperişului din aluminiu se închiseră unul 


deasupra celuilalt, transformând roadster-ul într-un coupe cu 
linii frânte. Când ieşi ca să încuie decapotabila, nu se recunoscu 
imediat în imaginea care se reflecta în geamul portierei. Trebuie 
spus că cei de la Lloyd's Brothers îşi făcuseră bine treaba: când 
se întorsese la hotel, găsise acolo trei costume Smalto, croite pe 
măsura lui, cu mânecile tăiate perfect, cu umeri şi aspect 
impecabile. Şi mai uimitor încă, în cameră îl aşteptase un frizer, 
pentru a transforma tânărul poliţist bărbos şi pletos într-un erou 
dintr-o serie televizată a lui Jerry Bruckheimer“f. Noua înfăţişare 
îl făcea să se simtă în pielea altuia. Mai prezentabil, mai lustruit, 
dar parcă tot nu era el însuşi, cum nu era el nici copoiul 
neurastenic care îşi tara bascheţii jerpeliţi pe pavajul parizian. 
De altminteri, oare de când nu mai fusese împăcat cu sine? 

„De pe vremea când eram cu ea...” 

Suspină consternat şi porni spre „lac”. Locul era calm, 
luminos şi îi amintea de ţinutul Provence al copilăriei sale. Nu 
lipseau decât greierii pentru ca tabloul să fie complet. 

Se îndreptă spre cabana din buşteni aşezată pe malul apei, 
care făcea oficiul de cafenea. 

Şi atunci îi văzu... 


— Vreţi să mă uit un pic la motor? întrebă Archibald cu o voce 
amabilă. 

— Sunteţi mecanic? 

— Nu tocmai. Lucrez în domeniul artei. 

— Atunci, cred că nu ar folosi la nimic, răspunse Gabrielle, 
schiţând un zâmbet. E o lucrătură mecanică foarte capricioasă, 
un avion foarte vechi... 

— Da, ştiu, un Late 28.3. 

Gabrielle  înălţă o  sprânceană, deopotrivă mirată şi 
neîncrezătoare. 

Archibald deveni şi mai tehnic: 

— Motorul nu e originalul spaniol, nu? Cu ce l-aţi înlocuit? 

— Cu un Chevrolet. 

— De 640 de cai putere? 


5 Celebru producător american, care a creat mai multe seriale de televiziune 
ce aduc în prim-plan activitatea poliţiştilor - CS/: Crime şi investigații, 
Dispăruţi fără urmă, Cu sânge rece etc. (N. a.) 


— Da... da, aşa e. 

Nu mai avea nicio îndoială: tipul se pricepea al naibii de bine 
la mecanică. 

— Pot să mă duc să arunc o privire? 

Într-o ultimă tentativă de a-l împiedica, ea îi arătă mâinile 
pline de păcură. 

— O să vă mânjiţi tot! 

Dar Archibald îşi scotea deja haina şi îşi ridica mânecile 
puloverului. 

— La urma urmelor, dumneavoastră aţi vrut-o! zise tânăra 
zâmbind şi întinzându-i lada cu scule. 

Amuzată, îl urmă la ponton, unde bărbatul se căţără pe 
fuzelajul hidroavionului, de parcă asta ar fi făcut toată viaţa. 

— Ce-mi daţi în schimb dacă reuşesc să-l repar? întrebă el, 
deschizând capota. O cină? 

Ea clipi des. Inima i-o luă razna. 

Duş rece. 

Ştia că avea chestia asta aparte în ea. Chestia asta care 
plăcea tipilor, care-i făcea să creadă că totul era posibil cu ea şi 
care-i incita să-şi încerce norocul. Toţi ajungeau aici, cu mai 
multă sau mai puţină subtilitate, iar tipu' ăsta nu era altfel decât 
toţi ceilalţi. 

Să nu-şi arate nici tulburarea, nici decepţia. Să se poarte ca şi 
cum s-ar amuza: 

— Ei, ei, ia te uită la noi... ne dăm aere de gentleman, dar 
până la urmă tot aici ajungem: o cină, un păhărel, o partidă de 
sex... 

Archibald se prefăcu a nu fi auzit nimic. Ea insistă: 

— În cele din urmă, sunteţi la fel ca toţi ceilalţi. 

— Poate că da, admise el, ridicând nasul din motor, sau poate 
că nu. 

— OK, îl sfidă femeia, o cină dacă reuşiţi să reparaţi motorul. 


* 


Cu inima bubuindu-i, Martin se refugie în decapotabilă. Ca şi 
cum ar fi fost cuprins de febră, deschise torpedoul şi îşi luă 
pistolul Glock 19 Parabellum, pe care i-l dăduse domnişoara Ho. 
Coreeana se ţinuse de cuvânt, îi dăduse arma şi o acreditare 
vizată de FBI. Într-un compartiment mai găsi o lanternă, o 


rachetă de avertizare, un cuţit de vânătoare şi un binoclu. Puse 
mâna pe binoclu şi privi în direcţia lacului. 

Gabrielle stătea de vorbă cu tatăl ei. 

Purta un pulover lung, împletit, peste o pereche de blugi 
uzaţi, care-i acopereau cizmele. Martin îşi simţi mâinile 
tremurând uşor. Nu o văzuse pe Gabrielle de treisprezece ani, 
dar era ca şi cum s-ar fi despărţit cu doar o zi în urmă. Ca şi 
odinioară, părul castaniu deschis, aproape blond, îi ascundea 
adesea ochii, fără ca ea să-şi dea osteneala să-l înlăture. Lumina 
asfinţitului îi punea în valoare armonia chipului, făcând-o să 
iradieze ceva care se stinse brusc. 

Şi atunci Martin a înţeles că nici timpul, nici distanţa nu-i 
domoliseră dragostea. 

Dar, oare, o dragoste care te face să înduri suferinţe 
groaznice, mai e cu adevărat dragoste? 


* 


Motorul hidroavionului tuşi, păru a se sufoca, de parcă ar fi 
tras o duşcă direct în plămâni, apoi îşi reluă suflul, după care 
începu să pârâie şi să toarcă. 

Fără triumfalisme, Archibald cobori prudent de pe hidroavion 
şi îşi şterse mâinile cu o cârpă. 

— Problema nu era la carburator, ci la una dintre chiulase. 
Chiar dacă o să mai ţină o vreme, ar trebui să vă gândiţi să le 
schimbaţi. 

Îşi puse haina, îşi aranja puloverul şi se întoarse spre 
Gabrielle, zâmbind: 

— Restaurantul a fost o glumă, fireşte. În sfârşit, dacă 
dumneavoastră insistaţi... 

Destabilizată, tânăra avu un moment de ezitare. Avea chef să 
prelungească această clipă, avea chef să-l cunoască mai bine pe 
acest bărbat, dar preferă să nu-şi arate interesul. 

— Nu, nu insist. 

Archibald acceptă verdictul. Îşi luă casca şi o salută: 

— La revedere, Gabrielle. 

— La revedere. 

Bătrânul se îndepărtă de cabana din buşteni, ajungând în 
spaţiul parcării. 


Acum, Gabrielle nu mai dorea ca el să plece. Avea chef să-l 
asculte, căci vorbele lui îi făceau bine. Avea chef să afle ce 
anume o tulbura la el. Avea chef, dar nu îndrăznea. 

Archibald încălecase deja pe motocicleta lui impunătoare, 
când se întoarse şi o întrebă: 

— Vasăzică, nu acceptaţi să ieşiţi decât cu bărbaţi care nu vă 
plac, despre asta e vorba, nu-i aşa? 

— Da, răspunse dintr-o suflare. 

— De ce? 

— Pentru că pe ceilalţi mi-e frică să nu-i pierd, admise 
Gabrielle. 

Renunţase să mai lupte. Ştia că bărbatul ăsta o citea ca pe o 
carte deschisă. Îi descoperise falia, abisul, ruşinea, cicatricea 
care sângera încă, profunzimea rănilor, fălcile care-i devorau 
pântecele. 

El îşi puse casca, ridică viziera şi o privi pentru ultima oară. 

Tânăra avea ochii vii şi sclipitori, de parcă ar fi plâns. 

În picioare, în mijlocul pontonului, se simţea vulnerabilă şi 
lăsa impresia că vântul ar fi putut să o ridice şi să o poarte ca 
pe-o frunză. 

Ceva se petrecea între ei. Nu era seducţie, nu era dorinţă, dar 
era ceva care se impunea cu forţa evidenţei. 

Archibald apăsă demarorul şi motocicleta cu patru cilindri 
prinse a se zgudui. Tocmai băga în viteza a doua, când Gabrielle 
veni după el în fugă şi sări în şa, în spatele lui. Simţi cum îi 
cuprinde mijlocul şi îşi lasă capul pe umărul lui. 

Atunci, Archibald acceleră şi motocicleta se topi în soarele 
asfinţitului. 


17 


Setea de celălalt 
Fiecare dintre noi ascunde în inimă o odaie regească; 
pe a mea am zidit-o, dar nu am dărâmat-o. 
Gustave FLAUBERT 


— Ticălosul! 

Fierbând de mânie, Martin se dădea de ceasul morții ca să se 
poată ţine după motocicleta lui Archibald. La Paris, ar fi avut un 
girofar şi o staţie ca să-şi alerteze colegii; aici, se simţea singur 
şi neajutorat. 

Bolidul hoţului, un amestec de aluminiu, crom şi oţel, se 
strecura printre maşini. Pe celălalt sens, automobilele circulau 
bară la bară, dar pe sensul spre oraş circulaţia era mai fluidă şi 
Archibald respecta limitele de viteză. Nu ţinea deloc să se facă 
remarcat de motocicliştii şi ofiţerii membri ai California Highway 
Patrol, şi nici să pună în pericol viaţa fiicei lui, care nu purta 
cască. 

Martin nu ştia cum să interpreteze scena la care tocmai 
asistase. Gabrielle şi Archibald se vedeau pentru prima oară? 
Oare tânăra ştia adevărul despre tatăl ei? 

La ieşirea de pe pod, motocicleta traversă zonele împădurite 
din Presidio, apoi o luă pe bulevardul care se întindea de-a 
lungul oceanului. Soarele la asfinţit care îmbrăţişa cerul le 
permitea turiştilor să imortalizeze imagini de carte poştală; dar 
pentru Martin, apropierea crepusculului nu făcea decât să 
îngreuneze şi mai mult reperarea motocicletei. 

Pe Russian Hill pierdu din vedere silueta masivă şi puternică a 
motorului Yamaha, dar câteva minute mai târziu o regăsi la 
intrarea în Cartierul Italian. 

Acum, bolidul cu patru cilindri era pe Embarcadero, artera 
care se întindea dinaintea mării. Această fostă zonă industrială 
se transformase spectaculos după cutremurul din 1989. Docurile 
cedaseră locul unui bulevard larg, străjuit de palmieri, care se 
întindea de-a lungul coastei pe o lungime de zece kilometri, spre 
bucuria bicicliştilor şi a celor care se dădeau cu patinele cu 
rotile. 

Archibald trecu de terminalul feriboturilor, al cărui turn de 
şaptezeci de metri, încadrat de patru orologii, supravieţuise 
tuturor cutremurelor. Bolţile din cărămidă şi pavajul din 


marmură dădeau clădirii un farmec cât se poate de iberic. Parcă 
erai la Miami, la Lisabona, la Sevilla... 

Apoi motocicleta intră pe un doc elegant, care înainta în 
interiorul Pacificului, oferind câtorva privilegiați accesul la un 
restaurant de lux ridicat în ocean. 

Luat pe neaşteptate, Martin frână cu brutalitate şi parcă de 
urgenţă într-un loc destinat autobuzului, în timp ce un şofer se 
ocupa de motocicleta lui Archibald, iar şeful de sală îi găsea 
acestuia o masă pe terasă. 


Se lăsase seara. i 

Zgârie-norii din cartierul business străluceau în penumbră. In 
depărtare, pe colina Telegraph Hill, Coit Tower ardea în noapte 
ca o spadă protectoare. 

Flacăra unui Zippo lumină câteva clipe habitaclul maşinii, iar 
Martin trase un fum adânc. 

Din nou în aşteptare. 

Din nou, cu binoclul aţintit spre Archibald, întrebându-se dacă 
era sau nu oportun să intervină. 

Dar acum altfel stăteau lucrurile. Nu mai era hoţul genial care 
îl fascina, era tatăl Gabriellei şi iubitul Valentinei. 

Acest bărbat îndrăgostit care semăna atât de mult cu el... 


* 


„Ce mama dracului caut eu aici?” 

Gabrielle se privi în oglindă. De cum au ajuns în restaurant, s- 
a îndreptat spre toaletă. Avea nevoie de câteva clipe de răgaz şi 
trebuia să se şi aranjeze cumva. Ce forţă stranie o împinsese să- 
| urmeze pe bărbatul ăsta? De ce o asemenea impulsivitate? 

Cu gândurile aiurea, se spălă pe mâini şi îşi aranjă în viteză 
părul, regretând că e atât de prost îmbrăcată în locul ăla luxos. 

Nu era deloc în largul ei în momentul acela, şi nici măcar nu 
încerca să se convingă de contrariu. Muncea mult, ieşea 
frecvent şi dormea puţin. Îşi păstrase rolul de voluntar în cadrul 
organizaţiei Aripile Speranţei, organizaţia umanitară creată de 
mama ei, şi nu întrerupsese nici colaborarea cu pompierii: de 
fiecare dată când apărea un incendiu în golf, imediat sărea la 


manşa unuia dintre avioanele Canadair cu turbină care scoteau 
apă din lacurile şi smârcurile din împrejurimi. 

O viaţă plină, închinată semenilor ei. O viaţă căreia încerca să 
îi dea un sens pozitiv. O viaţă de care şi-ar fi dorit să fi fost 
mândră. Totuşi, această hiperactivitate nu era decât o fugă, 
dorinţa de a se îmbăta cu mişcarea, asemenea unui fluture care, 
în noapte, se izbeşte cu încăpățânare, iar şi iar, de bec. Să nu se 
domolească niciodată, să nu se oprească din a da din aripi, cu 
riscul de a se epuiza, cu riscul de a se arde. Să nu-şi lase răgazul 
de a recunoaşte în sinea ei ceea ce oricum ştia: că avea nevoie 
de o busolă care s-o conducă, de un braţ care s-o ocrotească şi 
de pumni care s-o apere. 

Îşi scoase tubul de rimel, pe care-l avea mereu cu ea. Cu 
pensula îmbibată în produs, îşi perie cu delicateţe genele, 
dându-le mai multă lungime şi accentuându-le curbura. 

Da, să se machieze. Dar nu pentru a se face frumoasă, ci 
pentru a se ascunde. 

O lacrimă îi rătăcea pe obraz; o şterse cu un gest maşinal şi 
se îndreptă spre terasă, unde o aştepta Archibald. 


x 


Martin regla butonul aflat între cele două corpuri ale binoclului 
pentru a ajusta imaginea. 

Între cer şi ocean, terasa acoperită a restaurantului oferea o 
vedere panoramică şi le dădea clienților iluzia că iau masa pe 
apă. Elegant şi sobru, decorul miza pe rafinament: sofisticate 
aranjamente florale cu orhidee în tonuri de bej şi alb, în timp ce 
fotoliile drapate şi luminile discrete creau o ambianţă intimă. 

Marin îşi stinse ţigara în clipa în care Gabrielle veni să se 
aşeze alături de Archibald. 

Inima tânărului o luă razna, mintea i se înceţoşa, sfâşiată de 
dorinţe contradictorii. 

Dorinţa de a-şi dovedi că e în stare să-l aresteze pe Archibald. 

Dar şi dorinţa de a afla mai multe despre el. 

Dorinţa de a o iubi pe Gabrielle, căci era limpede că ea era 
jumătatea lui. 

Dar şi dorinţa de a-i întoarce răul pe care ea însăşi i-l făcuse 
odinioară. 


Căci sufletul tău pereche poate fi, în acelaşi timp, şi sufletul 
tău blestemat. 


Când văzu că Gabrielle tremură uşor, Archibald îi făcu semn 
ospătarului să apropie aparatul de încălzire. 

Tânăra îi mulţumi, cu un zâmbet chinuit. În ciuda atmosferei 
primitoare a locului, nu izbutea deloc să se destindă, într-atât de 
tulburată era. Pentru a-şi învinge jena, ea fu cea care deschise 
vorba: 

— S-ar zice că vă pricepeţi la avioane! 

— Am pilotat câteva la viaţa mea, mărturisi Archibald. 

— Chiar şi hidroavioane? 

Bărbatul încuviinţă printr-un semn din cap, servindu-i un 
pahar din vinul alb pe care-l comandase. 

— Nu prea am înţeles bine cu ce vă ocupați. Mi-aţi spus că 
lucraţi în... domeniul artei, nu? 

— La drept vorbind, fur tablouri. 

Tânăra schiţă un zâmbet, gândindu-se că îşi bate joc de ea, 
dar Archibald rămase imperturbabil. 

— Asta e adevărata dumneavoastră meserie? Furaţi tablouri? 

— Da, recunoscu el foarte serios. 

— Dar de la cine le furaţi? 

— Păi, cam de la toată lumea: din muzee, de la miliardari, de 
la regi, de la regine... 

Pe măsuţa de servit aflată lângă masa lor, ospătarul puse un 
platou din argint, pe care erau aranjate aperitive servite în 
boluri de sticlă: stridii g/ace cu caviar, salată de melci cu cireşe, 
creveţi la grătar cu unt de arahide, o combinaţie de homar şi 
picioruşe de broască aux pistaches... 

Cu un amestec de curiozitate şi reţinere, începură să testeze 
savorile originale ale acestor specialităţi culinare. Incetul cu 
încetul, atmosfera se încălzea. Archibald glumea, Gabrielle se 
destinse, el îi turnă vin, ea ajunse chiar să şi râdă. In timp ce 
tânăra se lăsa în voia vocii lui învăluitoare, bătrânul nu o slăbea 
din priviri. La lumina lumânării, remarcă ridurile fine, de 
oboseală, din jurul ochilor fetei; şi apoi, ca prin farmec, ridurile 
s-au atenuat şi privirea ei şi-a regăsit strălucirea. Semăna atât 
de mult cu Valentine! Acelaşi mod de a-şi înclina capul într-o 


parte când zâmbea, acelaşi obicei de a-şi răsuci mecanic o 
şuviţă pe deget, aceeaşi expresie de blândeţe când trăsăturile 
feţei i se relaxau. Aceeaşi lumină în străfundul ochilor, în stare 
să facă „gelos până şi cerul de după ploaie”“”, cum spune 
poemul. 

„Spune-i! Spune-i acum că eşti tatăl ei! Măcar o dată în viaţa 
ta, fii curajos cu Gabrielle! Dacă dai înapoi în seara asta, n-o să 
mai izbuteşti niciodată...” 

— Şi în afară de tablouri, mai furaţi şi altceva? întrebă tânăra, 
râzând. 

— Da, îi răspunse, bijuterii. 

— Bijuterii? 

— Diamante şi... telefoane. 

— Telefoane? 

— Telefoane ca ăsta, spuse Archibald, strecurându-i sub 
şervet Blackberry-ul pe care i-l şterpelise cu câteva ceasuri în 
urmă. 

Când îşi recunoscu telefonul, Gabrielle lăsă paharul de vin pe 
masă şi râsul îi îngheţă pe buze. 

„Ce naiba înseam...” 

Ştia că îl uitase acasă de dimineaţă. Aşadar, bărbatul ăsta pe 
care nu îl cunoştea îi scotocise apartamentul şi îi violase 
intimitatea. Peste ce dezaxat a mai nimerit şi de data asta? 

Archibald puse o mână pe braţul fiicei sale, dar aceasta se 
smuci, îşi împinse cu violenţă scaunul şi se ridică de la masă. 

— Aşteaptă, Gabrielle, lasă-mă să-ţi explic! îi strigă în 
franceză. 

Preţ de o secundă, ea fu descumpănită de disperarea care 
răzbătea dintr-odată din tonul acestui bărbat. De ce vorbea în 
franceză? Şi de ce o tutuia? 

Dar, mânioasă pentru că abuzase de încrederea ei, părăsi 
terasa fără a mai sta să îl asculte şi începu să fugă pe ponton, 
ca şi cum ar fi urmărit-o cineva. 


Martin lăsă jos binoclul când o văzu pe Gabrielle bătând în 
lung şi-n lat Embarcadero, în căutarea unui taxi. leşi din 
decapotabilă fără a se lăsa văzut şi rămase ghemuit, cu ochii 


3” Vers din poemul Les yeux d'Eisa, al lui Louis Aragon. 


fixaţi asupra lui Archibald, care, de partea cealaltă a străzii, 
părea resemnat cu plecarea fiicei. 

Martin renunţă pentru moment să traverseze şoseaua. La ora 
aceea, circulaţia era intensă şi nu ţinea deloc să dea nas în nas 
cu Gabrielle. 

În sfârşit, o maşină se opri în dreptul fetei. Ea era pe punctul 
de a dispărea în taxi, când telefonul îi vibră în mână. Ezită 
câteva secunde, apoi... 


— Nu închide, Gabrielle, te implor! Lasă-mă să-ţi vorbese! De 
douăzeci şi şapte de ani încerc să fac asta... 

Gabrielle se întoarse. Debarcaderul era în continuare înţesat 
de lume. O mulţime pestriță se înghesuia să prindă ultimele 
feriboturi sau să bea ceva în cafenelele şi cluburile de pe 
marginea bulevardului. 

La celălalt capăt al firului, Archibald continua, cu o voce 
gâtuită: 

— Trebuie să-ţi explic... 

Ea îl căută din priviri. Nu înţelegea. Nu voia să înţeleagă. 

— Nu am murit, Gabrielle... 

În cele din urmă, fata îl zări, cincizeci de metri mai jos, la 
intersecţia dintre dig şi debarcader. 

Bătrânul îi făcu un semn de încurajare cu mâna şi îşi continuă 
confesiunea: 

— Te-am abandonat, e drept... 

Ea renunţă la taxi şi rămase încremenită, paralizată în 
mijlocul trotuarului. 

— ...Dar am dreptul să-ţi explic de ce. 

Archibald îşi simţea inima bubuind prea repede şi prea 
puternic în bătrâna ei carcasă ruginită. Cuvintele astea, rămase 
blocate de ani de zile în gât, îi ieşeau acum pe gură şi curgeau 
precum lava pe povârnişurile unui vulcan. 

Tata... 

După un moment de ezitare, Gabrielle se hotărî să se ducă în 
întâmpinarea lui. La rândul lui, el îi făcu un semn cu mâna şi... 

— Atenţie! 


Gabrielle a fost cea care a ţipat pentru a-şi avertiza tatăl. De 
pe cealaltă parte a trotuarului, se apropia un bărbat cu arma-n 
mână. lar acest bărbat era... 


— Freeze! Put your hands overhead”? îi strigă Martin hoţului. 

Luat prin surprindere, Archibald ridică încet braţele. Din mâna 
dreaptă, deasupra creştetului, o voce îngrijorată răsună din 
telefonul mobil: 

— Tată? Tată? 

Cu braţele încordate, cu palmele împreunate în jurul patului 
pistolului semiautomat, Martin îl avea pe Archibald în vizor. Erau 
despărțiți doar de valul de maşini care goneau de la vest la est. 

De data asta era hotărât să termine cu toată povestea asta: 
trecutul, fascinația pe care o dezvoltase pentru acest infractor 
împotriva voinţei lui, iubirea absurdă şi smintită pe care i-o 
purta Gabriellei. II va băga la răcoare pe Archibald, se va 
întoarce în Franţa şi se va maturiza. Va deveni, în sfârşit, 
bărbat... 

— Stick your hands up! Stick'em up”? strigă, pentru a acoperi 
zgomotul circulaţiei. 

Scoase  legitimaţia plastifiată marcată cu cele trei litere 
magice - FBI - atât pentru a respecta legea, cât şi pentru a 
linişti trecătorii neîncrezători şi înnebuniţi de spaimă. Dar, mai 
ales, pentru a-l aresta conform legii, fără a comite greşeli sau 
cine ştie ce vicii de procedură. 

Când încerca să traverseze şoseaua cu două benzi, un claxon 
strident îl ţintui locului şi un autobuz lung, cu burduf, se şterse 
în goană de el. Archibald profită de diversiune pentru a o lua la 
goană spre chei. 

Când fostul poliţist izbuti, în sfârşit, să ajungă pe celălalt 
trotuar, hoţul avea deja ceva avans. Martin îşi reînnoi somaţia, 
trase un foc în aer. Dar era nevoie de mult mai mult pentru a-l 
speria pe Archibald... 

Martin schimbă atunci strategia şi se îndreptă spre maşină, 
pentru a bloca fuga duşmanului. 


58 „Stai pe loc! Mâinile sus, deasupra capului!” (engl. în original). 
5 „Ţine mâinile sus! Mâinile sus!” (engl. în original). 


Sfidând toate regulile,  decapotabila dărâmă incinta 
împrejmuită care permitea accesul în mica parcare de lângă 
restaurant. Dar Archibald încălecase deja pe motocicletă şi îşi 
pusese casca. Martin îl luă în vizor de-a lungul cheiului, şi de 
data asta nu mai trase în aer, ci ţinti motocicleta. Două 
împuşcături răsunară în noapte. Primul glonţ găuri una dintre 
valvele din aluminiu ale furcii unei roţi, iar cel de-al doilea ricoşă 
din amortizor. In ciuda gloanţelor, Archibald nu se lăsă atras 
spre ocean, ci reuşi să intre pe şosea. Năvăliră aproape în 
acelaşi timp pe bulevard, dar, în vreme ce Martin îşi făcea 
probleme că motocicleta se va pierde prea uşor în trafic, 
Archibald dădea impresia că vrea să urce Embarcadero pe 
contrasens. 

„N-o să îndrăznească!” 

Era un pariu nebunesc, aproape sinucigaş, şi totuşi... 

... Totuşi, Archibald se agăţă de ghidon şi eliberă cei 200 de 
cai putere ai monstruoasei maşinării, accelerând fulgerător. Sub 
această comandă brutală, pneul lăsă o urmă lungă pe asfalt şi, 
asemenea unei rachete, motocicleta fu propulsată în vâltoarea 
traficului. 

Martin ezită, apoi intră şi el în şuvoiul de maşini. În mijlocul 
concertului de claxoane şi semnalizări cu faruri, vehiculele se 
prelingeau prin faţa ochilor lui ca o ploaie de asteroizi. Nu izbuti 
să păstreze direcţia decât vreo sută de metri, apoi fu constrâns 
să o ia spre Fountain Plaza, ca să evite un accident. Conştient că 
tocmai trecuse pe lângă o catastrofă, îşi simţea inima bubuind 
să-i spargă pieptul, iar mâinile îi tremurau pe volan. 

Întoarse maşina. 

Din nou jucase şi pierduse! 


O căută peste tot: în restaurant, pe trotuar, pe chei... 
O căută multă vreme. 
Dar Gabrielle nu-l aşteptase. 


18 


Amintiri, dar şi regrete... 
Dacă există un lucru la care tii mai presus decât 
la orice altceva, nu încerca să-l ţii cu forța. 
Dacă e să fie al tău, al tău va fi, pentru totdeauna. 
Dacă nu e să fie al tău, înseamnă că 
nu a fost al tău dintru începuturi. 
Extras din filmul Propunere indecentă 


Ora 1.00 dimineaţa 


Martin s-a întins pe plajă, cu capul pe nisip, cu obrazul în 
bătaia vântului, cu ochii la stele. 

O sunase pe Gabrielle pe mobil, dar tânăra nu-i răspunsese. O 
căutase peste tot: la cabana din buşteni de lângă hidroavion, în 
locurile unde obişnuiau să meargă odinioară. Dar nu dăduse de 
ea. 

Povestea vieţii lui... 

Ca la douăzeci de ani, când era tânăr şi melancolic, eşuase 
din nou pe această plajă din spatele lui Marina Boulevard, între 
portul turistic şi Golden Gate. 

In noaptea asta Luna era aproape plină, iar dinspre ocean se 
ridica un susur enigmatic. In ciuda orei târzii, ţărmul era departe 
de a fi pustiu. Ignorând panourile cu interdicții, un grup de it 
girls* aprinseseră un foc şi îşi băteau joc de un bunic costumat 
în cosmonaut care testa o bărcuţă cu pânze. Cu picioarele în 
apă, un asiatic cu sex incert - ochelari mari, chimonou violet 
decoltat, dar cu un tors bine lucrat la sală - manevra un zmeu 
enorm, în formă de dragon. Cu căştile ultimul răcnet pe urechi, 
omul se simţea bine în pielea lui. Fiecăruia, după chef şi 
posibilităţi: asta era filosofia acestui oraş, farmecul, beţia, dar şi 
repulsia pe care le stârnea... 

Departe de țărm, la adăpostul unor stânci, un cuplu de tineri 
se pipăiau cu timiditate, de parcă atunci ar fi descoperit deliciile 
iubirii. 

— Nu ţi se pare că seamănă cu noi? întrebă o voce în spatele 
lui. 


© Tinere la modă, celebre doar pentru că sunt celebre (engl. în original). 


Martin tresări, recunoscând-o pe Gabrielle, care se aşezase la 
un metru de el, cu bărbia pe genunchi. 

încercă să rămână impasibil. Abia dacă îndrăzni să întoarcă 
privirea spre tânărul cuplu, pentru a încuviinţa: 

— Da, parcă suntem noi, de demult. 

— În sfârşit, ei par ceva mai cuminţi. Nu ştiu dacă îţi mai 
aminteşti ce am făcut noi pe plaja asta... 

— Asta a fost demult. _ 

— Nu chiar atât de demult, nuanţă ea. |ţi aminteşti pasajul din 
Faulkner pe care mi l-ai scris într-una din scrisorile tale: The past 
is never dead. It's not even past.” 

El nu încercă să îşi ascundă amărăciunea: 

— Constat că, deşi nu mi-ai răspuns niciodată, măcar mi-ai 
citit scrisorile... 

— „„.Şi mi le amintesc şi astăzi, după treisprezece ani. 

Pentru prima oară, el o privi cu adevărat şi simţi că începe să 
clipească mai repede, de parcă ar fi stat scris undeva că 
momentele petrecute cu Gabrielle nu puteau fi decât fugitive şi 
că trebuia să se grăbească să înscrie această imagine în creierul 
lui. 

Când s-au despărţit, era mai mult adolescentă decât femeie. 
Astăzi era invers, cu toate că tânăra păstrase o doză de băieţoi, 
ceea ce o făcea specială. 

— Ai venit la San Francisco ca să mă vezi? 

— Nu, am venit să-l arestez pe tatăl tău. 

— Aşadar, Archibald ăsta e cu adevărat... 

— Da, Gabrielle, e tatăl tău. 

— Şi de când ştii asta? 

— De azi-dimineaţă. 

— E tatăl meu şi ai încercat să-l omori! 

— Asta mi-e meseria. 

— Meseria ta e să omori oameni? 

— Sunt poliţist, Gabrielle, în sfârşit, am fost... 

— Ştiu că eşti poliţist. 

— De unde? 

— N-ai auzit de Google? 

Martin dădu din umeri şi preciza: 


& „Trecutul nu moare niciodată. Nu-i nici măcar trecut” - William Faulkner, 
Recviem pentru o călugăriță. (N. a.) 


— Nu am încercat să-l omor, am tras doar în motocicletă, 
ceea ce e altceva. 

— Ah, da, sigur că da! Ai tras doar în motocicletă! Ce soi de 
om ai devenit, Martin Beaumont? 

El se enervă: 

— Tatăl tău e un infractor şi trebuie să plătească pentru 
faptele lui. 

— E un simplu hoţ de tablouri! 

— Un simplu hoţ! Toate poliţiile din lume îl vânează de ani de 
zile! 

A început să bată vântul, iar valurile au devenit mai violente. 
Câteva clipe bune, fiecare a rămas aşa, singur cu gândurile lui, 
cu privirile pierdute în zare, cu mintea torturată de amintiri care 
deschideau răni vechi. 

— E pentru prima oară când îl vezi pe tatăl tău? 

— Da! se jură ea. 

— Ce ţi-a spus? 

— Că voia să-mi explice de ce m-a abandonat. 

Chipul Gabriellei era scăldat în lumina Lunii. Ochii strălucitori 
îi trădau durerea şi emoția. 

— M-ai lăsat fără explicaţia asta, îi reproşă ea. 

— Nu, e scris aici totul, răspunse el, desfăcând rucsacul pus 
alături, pe nisip. Îi întinse dosarul FBI: Şi pentru asta doream să 
te văd, ca să afli şi tu adevărul. 

— Nu sunt sigură că vreau să cunosc adevărul, Martin. 

— Nu ai de ales şi trebuie să ştii că, în ciuda actelor sale, tatăl 
tău e un om bun. 

— Un om bun? 

— Da, în sfârşit, e mai complicat. În orice caz, a iubit-o cu 
adevărat pe mama ta: o iubire rară, profundă, plină de 
pasiune... 

— Şi dacă tot e un om atât de bun, de ce vrei să-l arestezi? 

— Poate ca să te rănesc, Gabrielle. 

Ea plecă fruntea, îngrozită şi afectată de răspunsul lui Martin, 
îşi simţea rănile încă vii, durerea imposibil de domolit. 

— Nu! Martin pe care-l ştiu nu e în stare să-mi facă niciun rău. 
De aceea l-am şi iubit: pentru blândeţea şi... 

— Incetează cu afecțiunea şi cu toate complimentele tale, 
care numai complimente nu-s! În orice caz, Martin pe care l-ai 
cunoscut nu mai există! Şi numai tu eşti de vină! 


— Pentru că n-am venit la întâlnirea la New York? Nu ţi se 
pare o explicaţie cam facilă? 

— Două luni de zile am muncit ca să fac posibilă întâlnirea 
aia! Te-am aşteptat toată ziua şi toată seara la cafeneaua 
DeLalo! Nu numai că n-ai apărut, dar, pe deasupra, nu mi-ai dat 
niciodată o explicaţie! Aveai numărul meu, aveai adresa mea, 
aveai... 

— Dar nici tu nu ai mai încercat niciodată să mă cauţi după 
aceea! Ai renunţat cam repede pentru un tip care spunea că 
sunt femeia vieţii lui! Nu ai încercat niciodată să afli de ce nu 
am venit. 

— Pentru că erai cu altul, nu? 

— Ce mai contează acum, dacă la prima piedică, tu... 

Şocat de atâta rea-credinţă, el nu o lăsă să îşi termine fraza: 

— Te urăsc pentru că ai îndrăznit să spui asta! 

— Şi totuşi, ăsta e adevărul! rosti ea, articulând rar fiecare 
cuvânt în parte. Domnul a fost jignit. Domnul şi-a văzut călcată 
în picioare mărunta lui demnitate de bărbat şi nu a suportat una 
ca asta. Şi atunci, domnul s-a închis în mânia lui şi a hotărât să 
stea bosumflat treisprezece ani! Am crezut că eşti altfel decât 
ceilalţi, că eşti mai presus de toate astea! 

— Mai presus de ce? Mi-ai frânt inima, Gabrielle! 

— Nu, Martin, tu singur ai vrut să ţi-o frângi! Şi, făcând asta, 
ai frânt-o şi pe a mea! 

— Nu răsturna rolurile cu tirade de roman, rogu-te! 

O rafală de vânt îi luă prin surprindere, obligându-i să-şi apere 
ochii de norii de nisip. Ea se ghemui în haină, iar el recunoscu 
scurta trei sferturi din moleschin pe care i-o dăduse în urmă cu 
treisprezece ani. Bărbatul îşi suflecă mânecile cămăşii, scoase 
bricheta şi-şi aprinse o ţigară. Când şi când, se auzeau sirenele 
ambulanţelor şi ale maşinilor de poliţie, apoi plaja îşi regăsea 
zgomotele familiare: vuietul valurilor, ţipetele pescăruşilor, 
şuieratul vântului. 

— De ce nu ai venit la întâlnirea aceea? întrebă el, pe un ton 
mai puţin violent. 

— Aveam douăzeci de ani, Martin, douăzeci de ani! Nu ştiam 
nimic despre viaţă, despre iubire! Tu voiai certitudini, jurăminte 
măreţe! 

— Nu, voiam doar un semn. 

Încercă să îi surâdă şi, cu o voce plină de speranţă, îi spuse: 


— Hai, Martin, hai să terminăm odată cu trecutul! Ne-am 
regăsit amândoi în acelaşi loc, la treisprezece ani distanţă, e 
ceva aproape magic, nu? 

Într-un elan de tandreţe, întinse mâna ca să-l mângâie pe 
obraz, dar el o respinse cu duritate. Ochi în care nu mai vedea 
scânteieri aurii. Ochi în care nu voia să mai vadă nimic. La urma 
urmelor, poate nu mai simţea nimic pentru ea. Cine ştie, poate 
ăsta era cel mai bun lucru care i se putea întâmpla. 

Se ridică, îşi încheie haina şi se îndreptă spre maşină fără să 
privească în urmă. 


În noaptea aceea, Gabrielle nu a închis ochii. 

S-a întors acasă la două dimineaţa. Şi-a făcut un termos de 
ceai şi s-a conectat la internet pentru a afla mai multe despre 
acest Archibald McLean, despre ale cărui „isprăvi” auzise doar 
sporadic, cu deformările bruiajului mediatic. 

Se cufundă apoi în dosarul gros pe care i-l lăsase Martin. 

Citind, îşi descoperi un tată despre care nimeni, niciodată, nu- 
i povestise, dar îşi văzu şi mama dintr-o perspectivă cu totul 
diferită: o femeie îndrăgostită şi hotărâtă să îşi aducă pe lume 
pruncul, cu orice preţ, fie şi cu riscul propriei vieţi. 

Apoi... Gabrielle plânse îndelung, convinsă că naşterea ei 
dăduse peste cap patru vieţi. Cea a mamei, mai întâi, apoi cea a 
lui Archibald, trimis pe nedrept la închisoare. A ei, mai apoi, 
orfană singuratică şi ursuză, care nu şi-a găsit cu adevărat locul 
nicăieri. În sfârşit, pe cea a lui Martin, pe care l-a făcut să sufere 
împotriva voinţei ei. 


La patru dimineaţa renunţă la ceai pentru vodca zdravănă cu 
zmeură şi scotoci prin dulapul din pivniţă, în căutare de albume 
vechi. Privi fotografiile mamei cu ochi noi şi descoperi că unele 
imagini - cele în care Valentine părea cel mai fericită - erau 
decupate cu foarfeca. O cenzură metodică din partea bunicii, 
care eliminase prezenţa unei siluete pe care o bănuia ca fiind a 
lui Archibald. Cunoştea aceste fotografii pe de rost - căci nu-i 
rămăseseră prea multe de la mama ei - cum a fost cu putinţă să 
nu îşi pună niciodată întrebări despre această „editare grafică” 
demnă de epoca stalinistă? 


Sau poate o făcuse, dar inconştient. Deja în mintea ei se 
buluceau amintiri legate de bunici: fraze ambigue, priviri cu 
subînţeles, care la vremea aceea o intrigaseră, dar pe care abia 
astăzi le înţelegea. Ca toate secretele de familie, drama în care 
fusese învăluită naşterea ei o apăsase, fără doar şi poate, ca o 
mantie invizibilă de plumb, sufocându-i copilăria şi adolescenţa 
şi provocând pagube pe care încă îi era greu să le înlăture. 


La cinci dimineaţa, renunţă la vodcă şi îşi făcu o cafea, 
recitind vechile scrisori înflăcărate ale lui Marin. Imaginea 
tânărului îndrăgostit se confunda şi se contrazicea cu aceea a 
bărbatului dur pe care-l descoperise în seara precedentă. De la 
un rând la altul, de la o secundă la alta, trecea de la bucurie la 
tristeţe. Acum avea zâmbetul pe buze şi, în clipa următoare, era 
dărâmată, cu capul în palme, dând frâu liber durerii. 

Îl iubise atât de mult, îl iubea atât de mult, nu a încetat 
niciodată să-l iubească! De la primul sărut, nu, de la prima 
scrisoare! Cea care începea cu: 


„Voiam doar să-ţi spun că...” 


La şase a făcut un duş lung. Se simţea mai uşoară, ca 
eliberată de o greutate. 

Contrar celor pe care le gândise cu câteva ceasuri în urmă, 
acum i se părea că împrejurările tragice în care se născuse nu 
făceau decât să dea mai multă valoare existenţei sale. Nu 
trebuia să se arate demnă de o asemenea existenţă? 

Cu toate că făcuse dintotdeauna parte din categoria 
oamenilor predispuşi la nefericire, acum simţea cum se înfiripă 
în ea însăşi o nouă hotărâre: pentru prima oară în viaţă, era 
hotărâtă să-şi asume riscul de a fi fericită. 


La şapte, Gabrielle ridică storurile şi descoperi luminile 
străvezii ale zorilor care poleiau golful. O nouă zi, încărcată de 
promisiuni, se ridica peste San Francisco. 

În ajun, printr-un curios concurs de împrejurări, cei mai 
importanţi doi bărbaţi din viaţa ei au ieşit la iveală în acelaşi 
moment. 

Astăzi, era hotărâtă să nu-i mai lase să plece. 


Spera doar să nu fie niciodată nevoită să aleagă între ei... 


19 


Vezi, n-am uitat nimic... 
Iubirea e dreptul de a ne persecuta, 
pe care i-l dăm celuilalt. 
Fiodor DOSTOIEVSKI 


23 decembrie 
Ora 8.00 dimineaţa 


Acele din aur şi argint străluceau în lumină. 

Fine ca nişte fire de păr, lungi de zece centimetri, se 
învârteau prin aer mânuite cu gesturi agile şi sigure de 
domnişoara Euphenia Wallace. 

Effie i s-a alăturat lui Archie în frumoasa reşedinţă cocoţată pe 
colină, pe care acesta o închiriase. Pe jumătate gardă de corp, 
pe jumătate guvernantă, englezoaica, absolventă a Facultăţii de 
Medicină de la Manchester, îi administra şefului o şedinţă de 
acupunctură, pentru a-i mai domoli durerea. 

Cu o mişcare rapidă, înfipse vreo treisprezece ace pe toată 
suprafaţa corpului lui Archibald, variind unghiul şi profunzimea 
implantării, pentru a influenţa cât mai bine fluxurile energetice. 

Întins pe burtă, hoţul închise ochii. 

Suferea. 

În ajun, izbutise să îşi domine durerea, dar în dimineaţa asta 
ea revenise în forţă, de două ori mai puternică. 

Cu părul blond prins în coc, cu trupul longilin şi musculos 
strâns într-un trening roşu aprins, Effie îşi continua manevrele. 
Odată acele inserate, le potrivi pentru a spori efectele 
terapeutice, trăgând de unele, învârtind altele şi răsucindu-le 
între arătător şi degetul mare. O artă subtilă şi sofisticată care, 
asemenea celei a iubirii, cerea blândeţe şi dexteritate. 

Archibald se lăsă în voia senzaţiilor dintre cele mai diverse: 
amorţeli, frisoane, fierbinţeli, spasme musculare, mici descărcări 
electrice... 

Cât de eficient era acest gen de tratament? La drept vorbind, 
nu avea nicio idee. De săptămâni bune, lua analgezice cu 
pumnul cât era ziua de lungă. leri îşi făcuseră datoria, dar astăzi 
avea nevoie de altceva. lar Effie avea harul de a concilia 
medicina occidentală modernă şi medicina chineză, veche de 
veacuri. 


Odată acele fixate, englezoaica ieşi din încăpere, lăsându-şi 
pacientul să se destindă complet. Archibald încercă să respire 
adânc. Era îmbătat de mireasma beţişoarelor parfumate care 
ardeau în cele patru colţuri ale încăperii, amestecându-se cu 
aceea şi mai îmbătătoare, de pelin negru. Notele în surdină ale 
lui Erik Satie îl alinau întrucâtva, amintindu-i de imaginile şi de 
emoţiile din ajun: confesiunea în faţa Gabriellei şi duelul cu 
Martin. 

Se strădui să zâmbească. Băieţaşul nu se dăduse bătut: l-a 
urmărit până în California şi aseară a fost cât pe ce să pună 
mâna pe el. Dar „a fi cât pe ce” nu înseamnă a reuşi. „A fi cât 
pe ce” nu-i suficient. Martin s-a dezumflat din nou în ultima clipă 
şi nu a avut curajul să-l urmărească, angajându-se cu maşina pe 
contrasens. 

Sentimentele lui faţă de tânărul francez erau din ce în ce mai 
ambigue: simpatia era însoţită de gelozie, simţea în acelaşi timp 
dorinţa de a-l provoca şi de a-l proteja, de a-l ajuta şi de a-l pune 
pe fugă. 

Se strâmbă de durere. Nu îi mai rămăsese decât foarte puţin 
timp pentru a afla din ce aluat era cu adevărat plămădit Martin 
Beaumont. Căci nu avea de gând să joace în prelungiri: voia să 
moară cu stil, nu ca un infirm, țintuit de un pat de spital. 

Până acum băieţaşul nu-l dezamăgise, dar testul nu se 
terminase. 


Cocoţat pe un taburet, la etajul localului Lori's Diner, Martin 
ciugulea un mic-dejun bio: pâine integrală, musli, nişte mere 
zbârcite, o cafea neagră. Prin fereastra cu vitralii, se uita 
căscând la mulţimea care zumzăia pe Powell Street. 

— Ca să vezi! Parcă erai mai mâncăcios! 

Vocea îl scutură şi parcă îl trezi din somn. 

Proaspătă şi dichisită, Gabrielle îl privea zâmbind. Îşi pusese o 
pereche de blugi deschişi la culoare, o cămaşă albă şi geaca 
aceea maro de piele pe care parcă o purta şi cu treisprezece ani 
în urmă. 

— Bun, făcu ea, aşezându-se în faţa lui, dă-mi meniul, să 
comandăm ceva mai consistent. 

— M-ai urmărit? 


— Nu eşti prea greu de găsit. S-ar zice că faci un pelerinaj la 
locurile tinereţii noastre. Îşi aminteşti câte banana split-uri am 
împărţit aici? Îţi lăsam întotdeauna cireaşa de deasupra, pentru 
că ştiam că-ţi place. Îţi aminteşti ce drăguță ţi se părea că 
eram? 

El scutură din cap, suspinând: 

— Ce faci aici? 

Ea îşi regăsi tonul serios: 

— Mai întâi, am venit să-ţi mulţumesc pentru asta, spuse, 
înapoindu-i dosarul pe care i-l dăduse în ajun. 

— Bun, şi altceva? 

— Păi, ce altceva? Am venit să iau un mic dejun zdravăn cu 
tine. 

Chemă chelneriţa şi comandă un espresso, friganele vanilate 
cu fructe de pădure şi ouă Benedict cu somon. 

Martin întoarse capul şi se prefăcu interesat de decor. Locul 
încerca să recreeze atmosfera anilor 1960: tonomat, mese de 
Pinball, expoziţie de motociclete Harley Davidson, afişe ale 
filmelor cu James Dean sau Marilyn Monroe. 

— Azi-noapte am citit multe despre tata, îi mărturisi Gabrielle. 
De mult încerci să-l arestezi? 

— De mulţi ani. 

— Şi nu ţi s-a părut ciudat? 

— Ce anume? 

— Ca bărbatul pe care îl urmăreşti de ani de zile să fie tocmai; 
tatăl meu... 

Martin se încruntă. Întrebarea asta-l ţinuse şi pe el treaz toată 
noaptea. E drept, era greu de crezut în pura şi simpla 
întâmplare, dar ce altă explicaţie putea exista? 

A venit comanda Gabriellei. Ca în vremurile bune de demult, 
îşi împărţi plăcinta în două părţi egale. Cu toate că Martin îi 
refuză oferta, ea se prefăcu a nu fi afectată de refuzul lui şi 
continuă conversaţia: 

— Ce te-a făcut să te preocupi de Archibald? 

Bărbatul ridică din umeri. 

— Sunt poliţist specializat în furtul obiectelor de artă, iar el e 
cel mai mare hoţ de tablouri din lume. Asta e o motivaţie 
suficientă, nu? 

Sorbi o înghiţitură din cafeaua cu gust de zeamă lungă şi se 
strâmbă. 


— Dar ce te-a fascinat la el la început? continuă Gabrielle, 
întinzându-i cana ei cu espresso. 

— Află că nimic. Nu simţeam decât furie. 

— Ai o amintire anume? 

Martin se gândi câteva clipe. 

— În februarie 2005 a furat Sărutul, pânza lui Gustav Klimt, 
dintr-un muzeu din Viena. Era tabloul meu preferat şi... 

— Era tabloul nostru preferat, i-o reteză tânăra. 

— Bun, şi unde vrei, de fapt, să ajungi? 

— Nici asta nu ţi se pare ciudat, că a furat tocmai acest 
tablou, la scurt timp după ce tu ai intrat în OCBC? 

Bărbatul bătu în retragere: 

— Da' văd că te-ai interesat serios de cariera mea. 

— Archibald a făcut totul ca să-ţi atragă atenţia, şopti 
Gabrielle. El e cel care trage sforile de ani de zile şi mi se pare 
că a venit vremea să-ţi dai şi tu seama. 

Martin se ridică, supărat. Poate Gabrielle avea dreptate, dar, 
pentru a fi sigur, trebuia să îl prindă pe Archibald. Cu orice preţ. 

Puse pe masă trei bancnote de un dolar şi traversă încăperea 
restaurantului fără a arunca vreo privire spre fiica duşmanului 
său. 

— Luăm prânzul împreună? îi strigă femeia. 

Dar el nu întoarse capul. 


O oră mai târziu 


Hotelul Palace se afla pe Montgomery Street, între cartierul de 
business al oraşului şi Union Square. 

Martin şi domnişoara Ho străbăteau sala de la parter - 
prestigioasa Garden Court - care găzduia expoziţia şi urma, 
ulterior, să găzduiască şi licitaţia dedicată Cheii Paradisului. 

Protejat în spatele unui geam blindat, celebrul diamant 
albastru arunca luciri hipnotice. În ciuda orei matinale, O 
mulţime compactă se înghesuia deja să admire bijuteria. In 
mijlocul încăperii, un cvartet de coarde cânta muzica din filmul 
Mic dejun la Tiffany. 

Luxul şi rafinamentul acelui spaţiu ofereau un cadru somptuos 
acestui eveniment. Hotelul era locul de întâlnire al celor mai 
vechi familii din oraş, care veneau aici să ia masa duminicile şi 
să-şi organizeze cu mare fast petrecerile de nuntă sau de botez. 


Dar, mai ales, era un loc încărcat de istorie: Oscar Wilde fusese 
găzduit aici, precum şi tenorul Caruso sau preşedintele 
Roosevelt. Cât despre Sarah Bernhardt, ea stârnise o adevărată 
răzmeriţă, când debarcase însoţită de tigrul ei domesticit. 

Fosta curte, în care intrau odinioară caleştile, fusese 
transformată într-o magnifică grădină de iarnă, cu bolți 
maiestuoase, acoperite de o cupolă uriaşă. Martin se extazie în 
faţa _vitraliilor domului, candelabrelor din cristal austriac, 
coloanelor din marmură _italienească şi  sfeşnicelor din 
chihlimbar cu foiţă de aur. Era suficient să închidă ochii ca să-şi 
închipuie atmosfera unei săli de bal din epoca victoriană. In 
acelaşi timp însă, zecile de palmieri luxurianţi, plantați în 
ghivece mari, din sticlă, scăldaţi în lumină naturală, dădeau 
încăperii aspectul unui atrium modern. 

— Cum ţi se pare? întrebă coreeana. 

— E magnific, recunoscu Martin, dar în privinţa securităţii... 

— Cum e? 

— E o adevărată sită! 

S-au îndreptat spre cartierul lor general, amenajat într-unul 
dintre apartamentele situate la ultimul etaj al hotelului. Un 
perete de monitoare plasate pe o masă lungă, lăcuită, difuzau 
imagini luate de camerele de supraveghere instalate în Garden 
Court. 

Martin scrută monitoarele cu o privire sumbră şi o expresie 
îngrijorată: 

— Sunt găuri peste tot! 

Domnişoara Ho se aplecă peste umărul lui; emana un parfum 
discret, de flori proaspăt tăiate. 

— Exagerezi: toate ieşirile sunt păzite, agenţii de securitate 
patrulează la toate etajele, iar diamantul se află într-un recipient 
de sticlă fixat în podea. Ce vrei mai mult? 

Martin se ridică, pentru a se sustrage fascinaţiei invizibile a 
coreenei. 

— Locul e plin de lume! Archibald ar putea stârni o stare de 
confuzie cât ai clipi din ochi: un început de incendiu, o alarmă 
care se declanşează inopinat, o împuşcătură... Ar urma o 
învălmăşeală totală şi o busculadă de toată frumuseţea. 

Domnişoara Ho îi respinse argumentul: 

— Toată lumea a fost instruită să gestioneze cum se cuvine o 
evacuare. 


Martin rămase în picioare şi începu să tasteze la laptop, 
pentru a consulta programul paznicilor. 

— Da, sunt mulţi agenţi de securitate pe timpul zilei, dar pe 
durata nopţii sunt mult mai puţini. Şi apoi, hai să fim serioşi, să 
expui diamantul sub un clopot de sticlă... S-ar spune că o faceţi 
intenţionat! Aţi uitat de câte ori Archibald a apărut din văzduh? 
Asta e specialitatea lui! 

Domnişoara Ho rămase tăcută, ca şi cum şi-ar fi dat brusc 
seama de lacunele strategiei sale. 

Martin se îndreptă spre postul lui de observaţie şi începu să-şi 
descarce în laptopul personal planurile hotelului, pe care 
conducerea tocmai ce i le trimisese. Era pe punctul de a le 
scoate la imprimantă, când telefonul lui emise un bip vibrant şi 
metalic, avertizându-l de primirea unui SMS: 


„Deranjez?” 


Privi numărul: era al Gabriellei. Preferă să nu răspundă, dar, 
peste nici două minute, ea reveni: 


„Deranjez?” 
„Da!” 
„„îi răspunse el agasat. 
Folosind SMS-urile ca pe nişte mesaje de chat, ea îşi continuă 
tirul întrebărilor: 
„Vrei să luăm masa împreună?” 
„Nu. ” 
„Ce faci?” 
„Meseria.” 


„Omori oameni?” 


„Încetează, Gabrielle.” 


„Îţi aminteşti cum era când făceam 
dragoste?” 


Ca prins în flagrant delict, Martin ridică privirea spre 
domnişoara Ho. De la celălalt capăt al biroului, pe jumătate 
ascunsă după ecranul MacBook-ului ei, coreeana îl observa, 
plină de curiozitate. 

„Sper că nu m-au pus sub supraveghere electronică”, îşi 
spuse în sinea lui, întorcându-se la telefon, pentru a bate pe 
tastele minuscule: 


„Încetează odată!” 


„Clipele de iubire au fost mereu 
plăcute, au fost tandre, au fost 
duioase. Au fost alături de tine.” 


A fost din nou pe punctul de a-i cere să înceteze, dar acum nu 
mai avea niciun chef. Încremenit, aşteptă două minute bune cu 
ochii lipiţi de ecranul micuţ, sperând în sosirea unui nou mesaj. 

lar acesta nu întârzie prea mult: 


„Pentru mine, niciodată nu a fost 
atât de bine, de puternic, de 
senzual.” 


De data asta, n-o mai lăsă să-i scape: 


„Dacă tot a fost aşa de bine, de ce 
nu ai venit la întâlnire?” 


Fără a-i răspunde la întrebare, Gabrielle continuă să-şi evoce 
amintirile, printr-un şuvoi de mesaje fierbinţi: 


„Îţi aminteşti de sărutările şi de 
mângâierile noastre? 


Îţi aminteşti de mâinile tale pe 
sânii mei? 


Îţi aminteşti de sânii mei între 
buzele tale? 


Îţi aminteşti de trupul tău într- 
al meu? 


Îţi aminteşti de capul tău între 
mâinile mele, de limba ta în.” 


Dintr-odată, fu prea mult pentru Martin. Se opri din lectură şi 
azvârli cu toate puterile telefonul, care se zdrobi de peretele 
biroului. 


Urcă pe Market Street, trecu în goană de Geary Street şi intră 
pe Grand Avenue, oprindu-se în faţa cafenelei Des Anges. Era 
sigur că o găseşte acolo! 

Aflată la intrarea în Cartierul Chinezesc şi la câteva străzi de 
consulatul francez, braseria părea un colţişor din Franţa 
transplantat în mijlocul oraşului San Francisco. Cu toate că 
localul nu vindea ţigări, arbora o tăbliță cu „Bar-tabac”, 
asemenea fațadelor vechilor bistrouri pariziene din anii 1950. 

Martin împinse uşa şi intră. 

Locul primei lor întâlniri de îndrăgostiţi. 

Farmecul localului avea acelaşi efect: cu şerveţelele lui în 
carouri, cu barul din zinc şi scaunele din lemn, te simţeai ca într- 
un film franțuzesc şi, când te uitai la clienţi, parcă te aşteptai să- 
| vezi răsărind pe Lino Ventura ori pe Bernard Blier şi te 
surprindeai ciulind urechea să prinzi un dialog în stilul lui 
Audiard“?. 

Meniul, afişat pe o tăbliță, mirosea dinainte a Franţa: ouă cu 
maioneză, heringi cu cartofi în ulei, praz cu sos vinegret, 
tocăniţă de vită, friptură de vită cu legume prăjite în sos şi vin 
roșu, friptură de cocoş cu vin, burtă de vită à la Caen... 

In spatele tejghelei, un calendar al Poştei, cărţi poştale vechi 
cu Turul Franţei, care lăudau isprăvile lui Jacques Anquetil şi 
Raymond Poulidor. Alături, o masă veche de fusbal, cu figurine 
de jucători gata osteniţi. Până şi muzica era pe măsura 


6 Pierre Michel Audiard (1920-1985), celebru scenarist şi regizor francez. 


atmosferei: Edith Piaf remixată, Renaud“ cu „micile lui baluri de 
sâmbătă seara”, Zaza Fournier** cu „omul ei”... 

După ce s-a interesat la chelner, Martin a găsit-o pe Gabrielle 
instalată la cea mai romantică masă din restaurant, izolată de 
un mic grilaj, pe care se căţărau lăstari de viță-de-vie. 

— Dacă vrei să joci jocul ăsta, foarte bine! i-o trânti, 
aşezându-se în faţa ei. 

— Vrei nişte haşe de porc, ca antreu? 

— Cum ai izbutit să pui mâna pe masa asta? 

— Ca şi tine în prima seară: am mituit chelnerul. 

— Ce vrei, de fapt? 

— Vreau să-l regăsesc, rosti ea, închizând meniul. 

— Pe cine? 

— Pe Martin, cel pe care l-am cunoscut, cel pe care îl iubesc. 

— Nu poţi reînvia trecutul. 

— lar tu nu ai niciun drept să-l distrugi! 

— Nu vreau să-l distrug, vreau să-/ înțeleg: să înţeleg de ce nu 
ai venit la întâlnirea aia. 

Amândoi ridicaseră tonul. Aşa că ea îşi îndulci vocea şi îi 
propuse: 

— Nu vrei, mai bine, să priveşti înainte? 

Bărbatul îşi feri privirea. Dar Gabrielle continuă: 

— Se spune că fericirea nu bate niciodată de două ori la 
aceeaşi poartă, dar noi doi avem această a doua şansă, Martin! 
Să n-o ratăm! Suntem încă tineri, dar nu chiar aşa necopţi ca 
odinioară. Avem ceva mai mult timp în faţa, decât în urma 
noastră, dar nu cu mult. Încă mai putem face copii, însă ar 
trebui să începem de acum... 

Gabrielle roşi până-n vârful urechilor, îngrozită de îndrăzneala 
declaraţiei, care îl lăsă însă complet rece pe bărbat. 

Dar Gabrielle nu se descurajă: 

— Acum treisprezece ani nu eram pregătită. Nu eram la 
înălţimea ta, nu eram destul de puternică, mă îndoiam de tot şi 
de toate. Şi nici tu nu erai pregătit, în ciuda a ceea ce vrei cu 
orice chip să crezi... 


5 Renaud Sechan, zis Renaud (n.1952), autor, compozitor şi interpret 
francez, celebru în Hexagon şi în lumea francofonă pentru mesajul angajat al 
cântecelor sale. 

6 Zaza Fournier, „Acordeonista” (n. 1986), cântăreaţă franceză, exponentă a 
noului val al muzicii franceze, retro-kitsch. 


El făcu o mutră neîncrezătoare. Ea îşi urmă spusele: 

— Acum sunt pregătită. Vezi tu, iubirea e ca oxigenul, dacă te 
lipseşti prea mult de ea, sfârşeşti prin a muri. M-ai iubit atât de 
mult preţ de câteva luni, că mi-am făcut rezerve de iubire 
pentru ani întregi. Mulțumită lor am putut înfrunta multe 
necazuri, dar am ajuns la fundul rezervelor mele, Martin! 

Femeia îşi trecu o mână peste gât, mângâindu-şi părul de pe 
ceafă, ca un semn de încurajare pe care era nevoită să şi-l ofere 
singură, întrucât nimeni nu i-a fost vreodată alături să o facă în 
locul ei. 

— Ţi-am făcut rău, ştiu. lartă-mă, încheie Gabrielle. 

Intr-un sfârşit, Martin deschise gura pentru a spune şi el ce 
avea pe suflet: 

— Nu durerea a fost problema. Durerea te face să suferi, dar 
nu te doboară. Problema a fost singurătatea pe care o aduce cu 
sine durerea şi care e ceea ce te omoară fierbându-te la foc mic, 
te rupe de ceilalţi şi de lume. Şi scoate la lumină tot ce-i mai rău 
în tine. 

Ea nu încercă să fugă de discuţie: 

— Martin, întotdeauna e periculos să iubeşti. A iubi înseamnă 
a spera să câştigi totul, riscând totul. Dar uneori mai înseamnă 
şi să accepţi riscul de a fi iubit mai puţin decât iubeşti tu însuţi. 

— Ei bine, Gabrielle, spuse bărbatul ridicându-se de la masă, 
cred că eu nu mai sunt pregătit să îmi asum acest risc. 


* 


Martin se întoarse la cartierul general din hotel şi îşi petrecu o 
mare parte din după-amiază lucrând la planurile de securitate 
de la Garden Court. Apoi îl aştepta o şedinţă cu şeful brigăzii de 
paznici angajaţi de Lloyd's Brothers şi cu cei câţiva agenţi FBI 
care cercetaseră locul. 

Soarele începea să apună când Martin începu să redacteze un 
lung raport pentru domnişoara Ho: o listă de măsuri care vizau 
întărirea securităţii pentru paza diamantului. Încercă să o 
contacteze pe coreeană, dar aceasta nu era de găsit la niciunul 
dintre numerele de telefon cunoscute lui. Îi trimise un e-mail şi 
un SMS, apoi cobori în sala de expoziţie. 

In Garden Court era mare aglomeraţie. De câteva zile, 
vânzarea diamantului ţinea capul de afiş al presei, iar jurnaliştii 


îşi propuseseră să transforme expunerea acestuia într-un fel de 
ieşire turistică obligatorie pentru acea vacanţă de Crăciun. O 
asemenea afluenţă îl îngrijora pe Martin, căci îi complica mult 
sarcina. 

Amestecându-se în mulţime, închise puţin ochii, ca pentru a 
se concentra mai bine. Trebuia să reuşească să intre în pielea 
hoţului. „Cum aş fura diamantul dac-aş fi Archibald?” 

În după-amiaza aceea, creierul lui a lucrat aproape fără 
încetare, procesând o impresionantă cantitate de informaţii, ca 
un computer. lar în acest început de seară toate se învălmăşeau 
în mintea lui, înainte de a se aşeza progresiv în ordine, 
asemenea pieselor unui puzzle. 

„Cum aş fura diamantul dac-aş fi Archibald?” 

Zeci de imagini îi defilau prin faţa ochilor: clopotul de sticlă, 
prea multele căi de acces, numărul prea mare de vizitatori, 
baletul regulat al gărzilor de securitate... 

„Cum aş fura diamantul dac-aş fi Archibald?” 

Şi, dintr-odată, răspunsul i se impuse cu limpezime: dacă ar fi 
fost Archibald, nu ar încerca niciodată să fure Cheia Paradisului! 

Pentru că era prea uşor! 

„Totul nu-i decât o punere în scenă! O momeală!” 

Martin îşi dădu seama că nu era decât un pion pe o tablă de 
şah, jucând un rol într-o partidă care îl depăşea. 

Nici măcar o clipă, nici Lloyd's Brothers, nici domnişoara Ho 
nu doriseră să protejeze diamantul! 

Din contra, nu încercaseră decât să-l atragă pe Archibald într- 
o cursă. 

Această vânzare-surpriză în ultimul minut şi efervescenţa 
mediatică pe care o suscitase nu erau decât o nadă pentru a-l 
forţa pe Archibald să se arunce în gura lupului. 


Diamantul expus nu putea fi adevăratul diamant... 


20 


Two lovers” 
Tatăl meu mi-a dat o inimă, 
dar tu ai făcut-o să bată. 
Honore de BALZAC 


Când Martin ajunse la Sausalito, soarele îşi arunca ultimele 
raze asupra Pacificului, colorând cerul şi oceanul într-o 
trecătoare nuanţă purpurie. 

Găsi loc în parcarea satului plutitor în care locuia Gabrielle. 
Amestec eteroclit şi colorat de case pe piloni şi vase, era unul 
dintre cele mai insolite locuri din California. Oraşul din boat 
houses, „case pe apă”, devenise unul dintre simbolurile culturii 
anilor 1960, când o gaşcă de hipioţi şi marginali puseseră 
stăpânire pe acest petic de teren, construind acolo un habitat 
după chipul şi asemănarea lor, cârpind bărci vechi, amenajând 
şlepuri şi construind barăci pe apă. 

Astăzi, locul se îmburghezise: reamenajate de arhitecţi la 
modă, locuinţele se vindeau cu preţuri exorbitante. De o bună 
bucată de vreme, maşinuţe 4x4 ecologice şi decapotabile 
Porsche  înlocuiseră  jeep-urile  jegoase şi microbuzele 
Volkswagen ale hippioţilor cool. 

Martin a străbătut cheiurile împodobite cu noiane de flori, 
arbuşti şi bănci din lemn pictat. Multe dintre casele plutitoare 
aveau pereţi mari, vitraţi, care dădeau impresia că puteai 
pătrunde în intimitatea oamenilor: doi bătrâni îşi beau aperitivul 
pe terasă, privind agitația oamenilor, un puşti îşi termina temele 
aplecat asupra caietelor, o adolescentă, singură în camera ei, se 
dezlănţuise pe o coregrafie a lui Britney Spears, un tânăr cuplu 
spilcuit făcea schimb de... „amabilităţi”: „Aşadar, ai fost la 
curviştina ta, nu?”, „Mai întâi, află că Rita nu-i o curviştină”, 
„Vasăzică, la ea ai fost, nu?”... 

Oamenii, vremurile, viaţa... 

A recunoscut casa graţie hidroavionului Cessna amarat lângă 
micul ponton de lemn, comun celor două locuinţe învecinate, 
aşa că a luat-o pe cheiul de îmbarcare până la verandă şi... 

— Intră, e deschis! îi strigă Gabrielle de la fereastră. 


65 „Doi îndrăgostiţi” (engl. în original). 


Martin împinse uşa şi se trezi direct în salon. Locul avea 
farmec şi degaja o adevărată bună dispoziţie. Un buchet mare, 
de orhidee multicolore, înveselea o încăpere tapetată cu 
lambriuri, în vreme ce un perete vitrat, în formă de semicerc, 
lăsa să pătrundă înăuntru lumina împuţinată a înserării. 

— Ai venit să faci pace? îl întrebă, întâmpinându-l. 

— Oarecum. 

— Atunci, eşti binevenit la mine. 

Martin îi întinse o sticlă cu vin. 

— Am căutat un cadou original... 

Gabrielle îşi plecă privirea şi exclamă: 

— Un Château-Margaux 1961! Dar eşti complet nebun! 

— L-am găsit în pivniţa „secretă” a Hotelului Palace. 

— Cum adică „l-ai găsit”? 

— Adică l-am furat, preciză el. 

— Hotărât lucru, nu eşti cu nimic mai bun ca el! 

Martin preferă să ignore remarca, mulţumindu-se să adauge: 

— Se pare că a fost un an excepţional. 

Dar Gabrielle refuză să se lase antrenată pe acest teren. 

— Cobor s-o duc în pivniţă şi am s-o înapoiez la hotel când voi 
putea. 

Tânăra dispăru câteva clipe, iar Martin se prefăcu ofensat: 

— Dacă-i pe-aşa, să ştii că nu-ţi mai dăruiesc nimic, niciodată! 

— Cum ai izbutit să pătrunzi în pivniţa lor? îl întrebă, curioasă, 
când reveni în încăpere. 

— Am planurile clădirii. 

— Sper că nu ai lăsat urme compromiţătoare. 

— Nu, ăsta e marele avantaj al unei şcoli bune... 

Gabrielle îl invită să se aşeze, dar el preferă să rămână în 
picioare. 

— Mă ajuţi să aleg? îl rugă apoi, conducându-l spre etajera 
dedicată muzicii. 

Ea nu băgă în seamă iPod-ul de un roz ţipător pus pe o boxă şi 
îl îmbie să cotrobăiască împreună prin colecţia de discuri vechi, 
din vinil, a mamei ei. 

Martin intră în joc şi, preţ de câteva minute, îşi regăsiră 
complicitatea de odinioară, parcurgând împreună discoteca 
bogată şi comentând albumele artiştilor mitici pe care Valentine 
le cumpărase la vremea ei: Janis Joplin, Beatles, Pink Floyd, 
David Bowie, Joni Mitchell... 


Au sfârşit prin a se pune de acord asupra unuia dintre 


concertele lui Bob Dylan, care conţinea şi melodia Lay Lady Lay. 


Când Martin punea discul în pick-up, Gabrielle remarcă: 
— Mare noroc ai avut că m-ai găsit acasă. De obicei, la ora 


asta sunt încă la slujbă. 


— Şi de ce te-ai întors mai devreme? 
— Aveam ceva de făcut... 

— Ce? o întrebă el, ridicându-se. 

— Asta, rosti ea, sărutându-l. 


Răsuflările lor s-au amestecat, buzele li s-au atins, limbile au 


început să se caute, să se provoace. 


Ea îi atinge obrazul; el o mângâie pe ceafă. 
Ea îi scoate vesta; el îi desface blugii. 
Ea îl eliberează de cămaşă, care cade pe parchet; el îi ridică 


puloverul, îi linge umerii, se desfată cu pielea ei. 


Şi-atunci timpul o ia razna, trecutul năvăleşte în prezent. 

Şi teama iese iar la suprafaţă. 

Teama. 

Încrustată în trupuri, ghemuită în umbra spiritului. 

Teama care tot creşte. 

Teama care nu cunoaşte margini. 

Şi pe care doar iubirea o poate învinge. 

La început, teama infectează totul. 

La început, teama îi face să le fie teamă şi îi pune pe fugă. 

În ciuda a tot şi a toate, mâinile lor se împreunează, trupurile 


lor se lipesc unul de altul. 


a 


Ea se agaţă de el ca de o plută. 

El îşi găseşte puterea să ancoreze în ea. 

Ea izbuteşte să se înece în el. 

Privirea lui o caută pe a ei. O ademeneşte, se opreşte pentru 
contempla strălucirea luminilor portului: trupul lui străluceşte 


în noapte şi îi luminează chipul. Ea îi zâmbeşte, se vrea 
strălucitoare pentru el. Işi trece mâinile prin părul lui; limba lui 
rătăceşte pe pieptul ei. 


Sigur că am putea reduce sărutările lor la un schimb de 


salivă, la câteva grame de fildeş emailat care se ciocnesc... 


Şi totuşi... 


Totuşi, preţ de-o zbatere de pleoape 
Trupurile lor tremură şi teama dă înapoi. 


* 


Înfăşurat în cearşafuri şi cuverturi, Martin ieşi primul pe 
terasă. Se lăsase noaptea, dar în locul ăsta era în continuare 
destul de cald, nu ca în altele, căci era protejat de vântul 
Pacificului şi beneficia de un microclimat uimitor, care 
transforma seara de iarnă într-un început de primăvară. 

Tăcut, Martin privi în jur. Veranda oferea o vedere panoramică 
spre ocean. Pe un alt chei, un bătrân din cartier, ieşit parcă din 
vremurile de odinioară, se instalase cu undiţa şi cu un aparat de 
radio. Ascultând uvertura din La Traviata, se juca, şugubăţ, cu 
pescăruşii veseli, ale căror ţipete sacadate sfârşeau prin a face 
parte din operă. 

Un clinchet de cristal îl scoase din contemplare. 

Învelită într-un pled cu carouri, Gabrielle i se alătură țopăind, 
cu două pahare goale în mână. Il sărută şi îşi lăsă capul pe 
umărul lui. Apoi, cu un zâmbet ştrengăresc: 

— Dacă am desface sticla ta de vin? 

Martin nu se lăsă rugat de două ori: 

— Mă duc s-o aduc! 

Rămasă singură pe verandă, tânăra simţi cum, încetul cu 
încetul, i se face toată pielea de găină; pe obraz, i se prelingea o 
lacrimă stingheră. 

Lacrima asta era un concentrat de recunoştinţă. 

Recunoştinţă faţă de viaţă, de hazard, de karma, de noroc, 
faţă de providenţă, faţă de Marele Arhitect care ne guvernează 
destinele, faţă de Dumnezeu însuşi, dacă va fi existând... Ce mai 
conta! Martin se întorsese în viaţa ei! Şi de data asta, ştia că era 
pentru totdeauna. Printr-o alchimie stranie, buna potrivire dintre 
trupurile lor a fost încununată de o bună potrivire între suflete. 
Acum erau amândoi pregătiţi nu atât să o ia de la zero, cât să 
continue o iubire care supravieţuise unei îndelungate hibernări, 
vreme de aproape treisprezece ani. Martin avea dreptate când 
spunea că nu poţi privi cu seninătate spre viitor, dacă mai întâi 
nu îţi înţelegi şi nu îţi asumi trecutul. 


Nu mai erau nişte călători fără bagaje. Nu mai aveau douăzeci 
de ani. Amândoi trăiseră din plin, amândoi suferiseră unul fără 
celălalt. Amândoi se rătăciseră unul fără celălalt. 

Fiecare încercase să iubească alţi bărbaţi, alte femei... 

Dar toate astea luaseră sfârşit... 

De acum înainte, îi va spune total, îi va explica total, începând 
cu adevăratul motiv al absenței ei de la întâlnirea din New York. 

Îi va vorbi şi despre iubiții ei, despre senzaţia aceea pe care o 
avusese mereu, încă din adolescenţă, că e un soi de momeală, o 
pradă lăsată în voia unui joc la care nu voia cu adevărat să 
participe şi pe care nu îl câştiga niciodată. Multă vreme, în 
relaţiile ei cu bărbaţii, spusese adesea „nu”, apoi spusese 
adesea „da”. Căci atunci când nu ai încredere în tine şi sfârşeşti 
prin a spune da cuiva asta poate însemna a-i spune un nu mai 
puternic decât un simplu nu. Ştia că Martin o va înţelege... 

În timp ce s-au îmbrăţişat, platoşa lui a căzut la pământ în 
acelaşi timp cu a ei. 

De acum înainte, nu mai aveau nevoie de platoşe, căci aveau 
iubirea. 

De acum înainte, nimic nu le mai putea tulbura fericirea. 

În afară de... 

— Bună seara, Gabrielle... 


Ea tresări, surprinsă. 

Obrazul lui Archibald se decupa în lumina unei lanterne în 
formă de torţă. 

— Ce faci aici? 

— Am venit să reînnod conversaţia noastră. 

— Nu în seara asta. 

— Ba cred că ori în seara asta, ori niciodată. 

— De ce? 

— Am să-ţi explic. 

— Nu, pleacă! îi porunci ea, împingându-l. Martin e aici. 

— L-am văzut, spuse el, aşezându-se pe canapea. 

Tânăra îl imploră, copleşită de panică: 

— Nu-mi distruge seara asta, te rog mult, mult de tot. 

— Toate cărţile sunt în mâna ta, Gabrielle. Dacă vrea să mă 
aresteze, de data asta nu mă mai opun. Alege tu ce-ţi doreşti: 


să ai o ultimă discuţie cu tatăl tău sau să-l trimiţi să-şi 
sfârşească zilele în închisoare. 

— Dar unde vrei să stăm de vorbă? 

— Am o idee, spuse el, arătând spre micul hidroavion. 

— De ce îmi ceri asta? De ce îmi ceri să aleg între tine şi 
Martin? 

— Pentru că a trăi înseamnă a alege, Gabrielle. Dar asta cred 
că o ştii deja... 

Preţ de două secunde, ea rămase încremenită, îngrozită de 
ceea ce-i cerea Archibald. Apoi se năpusti în casă şi cobori în 
fugă până la pivniţă. 

— Am găsit sticla! strigă Martin, când o auzi venind. 

Era pe punctul de a închide refrigeratorul, când Gabrielle îşi 
strecură capul prin deschizătura uşii: 

— lartă-mă, dragostea mea... 

— Cum? 

Înainte ca el să apuce să priceapă ce i se întâmplă, femeia 
întoarse de două ori cheia în broască, încuind încăperea. 

— lartă-mă, bâigui ea cu voce spartă, îndreptându-se către 
Archibald. 


21 


Cât de mult ne-am iubit 
A iubi pe cineva înseamnă a-l despuia de sufletul lui 
şi de a-i arăta, prin chiar acest rapt, cât de mare, 
inepuizabil şi limpede e sufletul acela al lui. Pe toți 
ne macină aceeaşi suferință, de a nu fi fost furati 
îndeajuns. Suferim din cauza forțelor care clocotesc 
în noi şi pe care nimeni nu ştie să ni le jefuiască, 
pentru a ne ajuta să le descoperim. 
Christian BOBIN 


Cu pântecul rotund şi cu plutitoarele lui mari, hidroavionul 
semăna cu un pelican. 

Archibald îşi puse ochelarii eleganţi de vedere pe nas şi se 
instală la manşă, în vreme ce Gabrielle făcea, în linişte, ultimele 
verificări. El ambală motorul, lăsându-l să toarcă la putere 
scăzută, ca să se obişnuiască şi el cu aparatul, dar şi ca să 
protejeze elicea de rafalele sporadice care măturau suprafaţa 
apei. 

Cerul nopţii era senin, dar briza rapidă şi valurile îngreunau 
orice manevră delicată, învârtind avionul ca pe o giruetă, 
aducându-l în bătaia vântului. Archibald se îndepărtă cu 
prudenţă de ponton, până izbuti să găsească un culoar de zbor, 
unde apa era mai puţin agitată. Miji ochii, atent să evite buştenii 
şi alte epave care pluteau la suprafaţă şi riscau să deterioreze 
plutitoarele. 

Când hidroavionul căpătă siguranţă, Archibald ridică voleurile 
şi maneta, apoi degajă progresiv etrava plutitoarelor, care se 
izbeau de valuri. 

Când mări presiunea gazului, avionul se transformă într-un 
aeroglisor care mângâie suprafaţa oceanului şi se smulse din 
apă, trecând cu graţie de la un element la altul. 

Luă altitudine, survolă centrul oraşului, cu şirul său de zgârie- 
nori, Bay Bridge şi Insula Angel, după care se îndreptă spre sud. 


* 


Cu picioarele goale şi în izmene, Martin făcea spume la gură 
de furie. Pivniţa nu avea nicio fereastră, singura deschidere era 


uşa metalică pe care Gabrielle i-o încuiase în nas. De trei ori la 
rând o izbi cu umărul, dar nu izbuti decât să se rănească. 

Gabrielle îl umilise din nou. L-a dezarmat, l-a lăsat descoperit, 
l-a făcut să lase garda jos doar ca să-l trădeze mai bine, şi asta 
la numai câteva minute după ce i se dăruise. 

Nu înţelegea, nu va înţelege niciodată. 

Acum, suferinţei şi fricii li se adăuga şi o ură feroce. 

Profund frustrat, înşfacă sticla de bordeaux şi o izbi de uşa din 
oţel. 


Cessna îşi găsise obişnuita viteză de croazieră. Depăşise 
Carmel-ul şi gonea spre sudul golfului Monteray, survolând 
şoseaua panoramică înghesuită între pădurea Los Patres şi 
faleza Big Sur, care cădea vertical în ocean. 

Pe durata zborului, Gabrielle nu i-a adresat nicio vorbă tatălui 
ei, mulţumindu-se să-l asiste la pilotare. Hoţul îşi regăsea 
afinități cu şoseaua care, câteva zeci de metri mai jos, şerpuia 
în serpentine strânse, de-a lungul coastei stâncoase, sălbatice şi 
golaşe. Din când în când, privirile îi rătăceau în larg, unde îşi 
imagina, fără a le vedea, balenele cenuşii care migrau în tăcere 
din Alaska până-n Mexic, ducându-se să se reproducă sub ceruri 
mai blânde. Cât despre Gabrielle, ea nu se gândea decât la 
Martin... 

Cu puţin înainte de San Simeon, Archibald reduse viteza 
avionului, pregătindu-se de coborâre. Gabrielle ştia că era o 
manevră delicată, căci vânturile îşi schimbau mereu direcţia. 

Archibald cabră uşor aparatul, încercând să amerizeze la 
intrarea într-un golfuleţ. Noaptea era atât de înstelată, iar Luna, 
atât de strălucitoare, încât hidroavionul se reflecta în apă ca 
într-o oglindă, îngreunând şi mai mult evaluarea altitudinii. În 
ciuda efectului înşelător, izbuti să coboare lin la suprafaţa apei. 

Archibald era un hoţ dat naibii, dar şi un pilot formidabil... 


* 


Apa care scălda golfuleţul era calmă şi strălucea feeric. 
Accesul la plajă nu era posibil decât dinspre mare, ceea ce-i 
permisese locului să-şi păstreze un aspect sălbatic. 


— Golful ăsta era unul dintre locurile preferate ale mamei 
tale, îi explică Archibald, în timp ce acostau pe țărm. 

Sfâşiată între curiozitate şi furie, Gabrielle îl întrebă: 

— Şi mama? Cum ai cunoscut-o? 

— Pe vremea aceea eram pilot şi, timp de o vară, am lucrat 
pentru ea, în sfârşit, pentru organizaţia umanitară fondată de 
ea: Aripile Speranţei. Acolo am cunoscut-o, în timpul unei 
misiuni în Africa. 

Valuri uşoare încreţeau suprafaţa oceanului şi o briză călduţă 
le mângâia chipurile. 

— Şi între voi a fost dragoste la prima vedere? 

— Eu am iubit-o de cum am văzut-o, o asigură. Ea... ei i-au 
trebuit vreo cinci ani în plus! 

— Cinci ani! 

— Înainte de mine, mama ta fusese îndrăgostită de solistul 
unei trupe rock destul de cunoscute: un nenorocit care o făcuse 
să sufere mult în decursul anilor... 

Preţ de câteva secunde, privirea lui Archibald se tulbură şi 
gândul lui rătăci în abisul anilor 1970, printre meandrele unui 
trecut încă dureros: 

— Un tip care a luat multe de la ea, fără a-i dărui cine ştie ce 
în schimb şi, mai ales... 

— Mai ales, ce? întrebă Gabrielle, pentru a-l obliga să-şi 
încheie fraza. 

— A obligat-o să avorteze de două ori. 

Tăcerea se prăvăli peste ei, mai grea decât adineauri. Apoi, 
fără să se fi înţeles, au sărit la unison cu picioarele-n apă şi s-au 
îndreptat spre plajă. 

În timp ce legau hidroavionul pentru a-l împiedica să 
plutească în derivă, Gabrielle reluă: 

— Şi a rămas multă vreme cu cântăreţul ăla? 

— Şase ani, mi se pare. În sfârşit, cu intermitente. 

— Şase ani! 

Cum ochii Gabriellei erau întrebători, Archibald continuă: 

— Cu cât bărbatul o făcea să sufere mai tare, cu atât ea îl 
iubea mai mult. Viaţa e ciudată, nu? Uneori, totul se întâmplă ca 
şi cum ne-am pedepsi singuri pentru a ispăşi astfel o greşeală 
pe care nouă înşine ne este greu să o identificăm. 


Au făcut câţiva paşi de-a lungul țărmului. Locul era de o 
frumuseţe care-ţi tăia răsuflarea: o plajă naturală, în formă de 
corn, apărată de vânturi de o uriaşă faleză din granit. 

— Dar tu, tu ce făceai în tot răstimpul ăsta? 

— Eu o aşteptam. O aşteptam, îndurându-i refuzurile 
repetate. 

— Şi ai sperat mereu? 

— La început, da. Spre sfârşit, deja nu mai nădăjduiam mare 
lucru. 

Tinerei îi plăcea sinceritatea răspunsurilor lui. 

— Aşadar, ai suferit? 

— Da, recunoscu bărbatul. Ba chiar a fost... mai mult decât 
suferinţă: un fel de destrămare, un supliciu, o tortură. 

— Dar cum te-ai putut îndrăgosti de la prima privire de o 
femeie pe care nu o cunoşteai? 

— Ştiu, e greu de înţeles, încuviinţă Archibald. Am impresia că 
vedeam în ea ceea ce nimeni altcineva nu vedea, calităţi de 
care nici măcar mama ta nu era conştientă. Am impresia că 
vedeam deja în ea femeia care avea să devină mai târziu. 

— Asta se întâmplă numai în romane şi-n filme, tată... 

— Se mai întâmplă uneori şi-n realitate, o asigură bătrânul. 

— Şi cum îţi explici că i-au trebuit cinci ani ca să-şi dea seama 
că erai bărbatul vieţii ei? 

Bărbatul o privi în ochi: 

— Pentru că faptul de a fi iubit înspăimântă. Pentru că viaţa e 
complicată şi pentru că de multe ori se distrează, scoţându-ţi în 
cale omul potrivit, la momentul nepotrivit. 

— Şi mai iubisei înainte de-a o cunoaşte pe mama? 

— Înainte de Valentine fusesem căsătorit câţiva ani cu o 
infirmieră de la Crucea Roşie. 

— Şi ai părăsit-o pentru mama? 

— Nu, am părăsit-o pentru că mă gândeam prea mult la 
mama ta, chiar dacă la vremea aceea ea nici nu voia să audă de 
mine. Am părăsit-o pentru că, de obicei, începem să-l înşelăm 
pe cel de lângă noi mai întâi în gând. 

— Şi într-un sfârşit, după cinci ani, mama a spus da. 

— Nu mi-a spus da, mi-a spus pur şi simplu că am vindecat-o. 

— Că ai vindecat-o? 

— Da, şi asta a făcut cât toate declaraţiile din lume. 


Spre capătul golfului, îi arătă o cascadă care cădea direct în 
ocean. Plaja era mărginită de sequoia, sălcii, eucalipţi şi 
sicomori: 

— Aici, în golful ăsta, ne-am sărutat şi ne-am iubit pentru 
prima oară. Şi, fără îndoială, aici ai fost concepută. 

— Bun, gata, scuteşte-mă de detalii! 

Bătrânul îşi scoase o ţigară din buzunarul cămăşii. 

— Profită de peisaj, căci nu vei mai apuca să-l vezi aşa: sunt 
pe punctul de a construi o cale pietonală pentru a-l lega de 
parcarea Cuibului Vulturului. 

— Ce deprimant! se întrista Gabrielle. 

— Asta-i viaţa, spuse resemnat vârstnicul, mângâind învelişul 
fin şi uleios al havanei. 

— Ce încerci să-mi spui, că nimic nu durează? 

— Da, totul dispare, totul trece şi totul se năruieşte. Nu 
contează decât clipa. 

Archibald reteză capătul havanei, apoi trase din ţigara 
neaprinsă. Gabrielle îl înfruntă: 

— Nu, există lucruri care rezistă, există lucruri care durează. 

— Cum ar fi? 

— lubirea? se hazarda ea. 

— lubirea! Nu există nimic mai fragil, mai efemer. lubirea e ca 
un foc într-o zi ploioasă: trebuie să îl protejezi tot timpul, să îl 
alimentezi şi să ai mare grijă de el, altminteri se stinge... 

— Există iubiri care durează. 

— Nu, de durat durează doar durerea care rămâne după 
iubire. 

— Nu-mi place ce spui. 

— Dacă te temi să auzi anumite răspunsuri, atunci ar fi mai 
bine să nu mai pui anumite întrebări. 

Cu chipul opac, Archibald încercă un chibrit, apoi altul, pentru 
a aprinde complet capătul havanei. 

— Dar tu încă o iubeşti pe mama! 

— Da, recunoscu el. 

— Aşadar, câtă vreme îţi aminteşti de un om care te-a iubit şi 
pe care îl iubeşti încă, faci iubirea să dureze. 

— Asta le place oamenilor să audă, dar eu, unul, nu cred că 
aşa stau lucrurile. 


Gabrielle, gânditoare, renunţă să mai continue discuţia. Se 
mulţumi să fixeze capătul trabucului, care strălucea roşiatic în 
întuneric. Vântul era la fel de călduţ, iar clipocitul valurilor la 
țărm - cât se poate de lin. 

— Voiam să-ţi dau ceva: o scrisoare, spuse bărbatul, 
scotocind prin gentuţa din piele pe care o purta de-a curmezişul 
pieptului. 

— O scrisoare? 

— Da, ştii tu, chestia aia pe care o foloseau oamenii pentru a 
comunica, înainte de inventarea e-mailurilor... 

— Ştiu ce-i o scrisoare! Am şi primit vreo câteva, dacă vrei să 
ştii... 

— Da, sigur, de la Martin al tău... 

— Încetează, rogu-te! 

— Bun, uite, voiam să-ţi dau scrisoarea asta, ca să ai şi tu 
ceva din perioada aceea, spuse el, întinzându-i un plic albastru 
deschis, decolorat de trecerea anilor. Mama ta mi-a trimis-o, la 
începutul relaţiei noastre. Un mijloc prin care a încercat să mă 
facă să pricep că voia un copil de la mine. De când am primit-o 
nu m-am despărţit niciodată de ea, şi aş prefera să o citeşti 
când vei fi singură. 

Gabrielle se prefăcu a nu auzi ultimele lui cuvinte. Se aşeză 
pe nisip şi desfăcu plicul. 


Lungit pe plajă, sprijinit pe coate, Archibald se uita în zare, la 
linia orizontului. 

Aşezată lângă el, Gabrielle îşi termina lectura. Ca şi cum i s-ar 
fi luat o mare greutate de pe suflet, plângea. Aceleaşi lacrimi ca 
în ajun. Lacrimi de recunoştinţă. Recunoştinţa de a-şi fi putut 
cunoaşte, în sfârşit, părinţii şi de a-i putea iubi. 

Archibald trăgea încet din ţigara lui de foi, fumuri scurte, 
savurând pe-ndelete miresmele suave care-i gâdilau papilele. Să 
trăiască clipa... să încerce să dilate puţinul răgaz care-i mai 
rămăsese... 

— Am o tumoare pe pancreas, Gabrielle. 

Îndelung rumegate, cuvintele au ieşit singure. 

— Ce? 

Tatăl contemplă cu tandreţe obrazul scăldat în lacrimi. 


— Am un cancer în fază terminală. Sunt pe moarte. 

Tânăra îl privi neîncrezătoare. 

— O să mori? 

— În câteva săptămâni. Cel mult trei luni. 

— Eşti sigur? Ai făcut toate analizele? 

— Da, nu se poate face nimic, draga mea. 

Bulversată, ea îşi cuprinse capul în palme şi îl întrebă cu o 
voce gâtuită: 

— De când ştii? 

Lui Archibald i se opriră vorbele-n gât: 

— Cu certitudine? De vreo două zile... 

Ea îşi şterse lacrimile şi exclamă, plină de mânie: 

— Şi atunci de ce te-ai întors? Abia mi-am regăsit tatăl de nici 
câteva ceasuri şi iată, trebuie să-l părăsesc! De ce-mi faci una 
ca asta? _ 

— Pentru că trebuia să ştii că nu te-am părăsit! In toţi anii 
ăştia am fost acolo, lângă tine, în umbră. 

— Cum adică în umbră? 

Pentru a o linişti, îi puse o mână pe braţ. Apoi îi povesti cum, 
de aproape douăzeci de ani, încercase în van să reînnoade 
legătura cu ea, pentru a-i spune adevărul. li împărtăşi ruşinea, 
vinovăția şi tristeţea care l-au încercat în faţa propriei neputinţe. 

Îi vorbi şi de stratagemele pe care le pusese la punct pentru a 
petrece câteva clipe cu ea, incognito, în fiecare an, pe data de 
23 decembrie. 

Prin faţa ochilor tulburaţi ai fetei se perindară amintiri încă 
proaspete. Întâlniri care o marcaseră, de care nu fusese cu totul 
conştientă şi care, iată, acum căpătau o cu totul altă 
semnificaţie. 

Vânzătorul de peste drum care, în schimbul unui coltuc de 
pâine, i-a dat ultimul model de laptop Premium, exact în 
săptămâna în care al ei o lăsase. 

El era! 

Clovnul hoinar, filosoful al cărui spectacol a mişcat-o şi a 
pasionat-o într-atât, încât a avut impresia că vorbele lui îi sunt 
destinate ei personal. 

El; 

Grădinarul care tăia tufe de trandafiri în Japanese Tea Garden 
şi care o făcuse să râdă în hohote într-o zi în care nimic nu 
mergea cum trebuie, ca şi cum i-ar fi ghicit tristeţea. 


Tot el... 

Tot atâtea discuţii faţă către faţă fugare, care astăzi nu lăsau 
în urmă decât regrete. Dacă ar fi ştiut din vreme... 

Dar regretele s-au amestecat cu mânia când Archibald i-a 
povestit despre detectivul pe care-l angajase şi care o urmărea 
de ani buni. 

— Cum ai îndrăznit să te amesteci în viaţa mea, fără acordul 
meu? întrebă ea scandalizată. 

— Nu am vrut decât să te ajut, pleda Archibald. 

— Să mă ajuţi? 

— Nu eşti fericită, Gabrielle. 

— Dar ce ştii tu? 

Bărbatul deschise geanta din piele pusă alături şi scoase mai 
multe „dovezi”: fotocopii ale jurnalelor intime ale fiicei sale, 
fotografii făcute la sfârşitul petrecerilor, în care nu apărea 
niciodată cu acelaşi bărbat. Archibald se interesase despre unii 
dintre ei: tipi nocivi, egoişti, uneori violenţi, alteori cruzi, ba 
chiar atât de răi, încât de unul dintre ei fusese nevoit să se 
„ocupe” chiar el. 

— De ce faci asta, draga mea? 

Fata înălţă spre el nişte ochi din care amenințau să ţâşnească 
lacrimi. Îi era jenă că era nevoită să se justifice în faţa tatălui 
pentru ceva ce ea însăşi nu era în stare să analizeze. 

— Păi, vezi, cred că e exact ce-ai spus adineauri: uneori, 
încerci să te pedepseşti pentru ceva, fără ca tu însuţi să ştii prea 
bine de ce... 


Gabrielle se cufundase în tăcere, iar Archibald - în amintirile 
lui. 

Se gândea la prima noapte de primăvară pe care o petrecuse 
aici cu Valentine, singuri pe lume, în mijlocul irişilor şi al macilor. 

Acum, în amurgul vieţii, putea spune cu mâna pe inimă că 
niciodată nu simţise ceva mai puternic decât senzaţia aceea de 
a fi una cu cel de lângă tine. Senzaţia aceea atât de rară că nu 
mai eşti singur. 

Îşi privi fiica şi, fără a se mai învârti în jurul cozii, i-o trânti: 

— Îl iubeşti cu adevărat pe Martin ăsta? 

Gabrielle ezită la început, apoi răspunse: 


— Da, îl iubesc de multă vreme. Nu are nimic de-a face cu toţi 
ceilalţi. 

— Şi el te iubeşte? 

— Cred că da, dar, ţinând cont de ceea ce i-ai făcut, cred că 
va fi greu să-l recuperez... 

— Dar nu i-am făcut absolut nimic, răspunse Archibald, cu un 
zâmbet subţire. Doar tu l-ai închis în pivniţă în fundu’ gol! Şi da, 
sunt de acord că nu-i va plăcea trebuşoara asta şi vei avea ceva 
de lucru ca să-l recuperezi! 

— S-ar zice că îţi face plăcere! 

Archibald ridică din umeri şi mai trase un fum din havană. 

— Dacă te iubeşte cu adevărat, se va întoarce. Ba chiar îi va 
face bine să afle că nimic nu e gata câştigat. Pentru mama ta eu 
m-am luptat cinci ani de zile, înainte să-mi spună da! 

— Dar el mă aşteaptă deja de treisprezece ani... 

— A aştepta nu înseamnă a te lupta! i-o reteză Archibald. 

Fata clătină din cap; tatăl încercă să înţeleagă. 

— De ce l-ai făcut să aştepte atâta vreme, dacă tot îl iubeşti? 

Gabrielle răspunse, de parcă ar fi fost ceva de domeniul 
evidenţei: 

— Pentru că mi-era teamă. 

— Teamă de ce? 

— Teamă de toate. 

— De toate? 

— Teamă să nu fiu la înălţimea aşteptărilor lui, teamă să nu 
ştiu cum să-l iubesc, teamă să nu mă trezesc într-o dimineaţă şi 
să nu-l mai iubesc, teamă să nu-i pot face copiii pe care şi-i 
doreşte... 

Archibald se încruntă imperceptibil. Cuvintele fiicei lui îi 
aminteau de cele ale Valentinei. Cuvinte pe care nu-i plăcea să 
le audă, căci nu însemnau nimic pentru el: 

— Ţie cum ţi se pare Martin? îndrăzni Gabrielle. 

— Abstracţie făcând de faptul că a încercat să-mi trimită două 
gloanţe-n burtă? 

— Da, zâmbi fiica. 

Archibald se strâmbă: 

— Păi, nu ştiu dacă va fi în stare. 

— Ce să fie-n stare? 

— Să te protejeze. 


— Dar nu sunt copil! se înfurie Gabrielle. Şi nu am nevoie de 
un bărbat care să mă protejeze! 

— Ce tâmpenie! Orice femeie are nevoie de... 

— Termină cu discursurile astea învechite ale tale! i-o reteză 
ea. Şi apoi, află că Martin e mai puternic decât crezi. 

— Ca să vezi! Nu a fost în stare să te apere nici măcar de 
mine! Până şi tu ai putut să-l încui dezbrăcat într-o pivniţă! 

— Şi ţi se pare că sunt mândră de chestia asta? 

Dar Archibald nu terminase cu reproşurile: 

— Mi se pare prea tandru, prea sensibil, prea sentimental... 

— Şi tu erai sentimental la vârsta lui, îi aduse Gabrielle 
aminte. 

— Tocmai, din cauza sentimentelor mi-am pierdut sângele 
rece, mi s-a întunecat judecata. Din cauza sentimentelor nu am 
izbutit să o protejez pe mama ta... 

— Ce vrei să spui? 

— Niciodată n-ar fi trebuit să mergem la spitalul ăla, niciodată 
n-ar fi trebuit să trag în doctorul ăla, niciodată n-ar fi trebuit să 
distrug şi viaţa ta, şi pe-a mea, niciodată nu ar fi trebuit să... 

Vocea lui tremură, apoi se frânse într-un suspin. 

Vântul se făcu dintr-odată rece şi tăios şi se năpusti cu un 
zgomot surd printre arbori. 


Şi, pentru prima dată în treizeci şi trei de ani, un tată şi fiica 
lui au putut să se cuibărească unul în braţele celuilalt. 


22 


Scrisoarea Valentinei 
Viața fiecăruia dintre noi nu este o tentativă 
de a iubi. Este unica noastră încercare. 
Pascal QUIGNARD 


San Francisco, 13 aprilie 1973 
Archie, dragostea mea. 


La început, noaptea. 

La început, răul. 

Tot ceea ce ne face rău. 

Tot ceea ce ne omoară. 

Spaimele noastre, fantomele trecutului nostru. 

Toate sunt acolo, iar noi le înfruntăm: prima ta iubire, prima 
mea iubire, vertijul vidului, cântăreţul „frumuşel” care mi-a 
distrus inima şi trupul, dar pe care l-aş fi urmat şi-n iad; prima ta 
soție: acel înger blond care te-a induioşat cu altruismul său. 

E important să ştim să privim în fată în întreaga lor seductie, 
e important să ştim şi că nu ne vor lăsa prea uşor în pace, că va 
veni o zi în care cântărețul mă va suna pentru a-mi spune că 
încă se gândeşte la mine şi că de data asta e disponibil, că mi-a 
scris un cântec ca să-mi spună „te iubesc” şi că, chiar dacă 
ultima oară când ne-am întâlnit m-a tratat ca pe-o târfă şi mi-a 
tras o palmă, nu era el însuşi când a făcut asta; şi apoi, a făcut-o 
doar pentru că mă iubea... 

Și atunci, poate că îl voi crede, fie numai şi pentru câteva 
secunde... 

Va veni o zi când te vei încrucişa, în drumul tău, cu infirmiera 
blondă, şi când iţi vei aminti că au existat şi dimineţi perfecte 
alături de ea şi când, poate, pret de câteva secunde, te va 
încerca dorința de a o proteja din nou, pe ea, cea care te iubea 
atât de mult, tocmai pentru că te credea „altfel decât ceilalţi”... 

E important să ştim şi că seductia va îmbrăca şi alte chipuri: 
că vor exista poate şi alți bărbați care îmi vor căuta privirea, că 
vor exista şi alte femei a căror fragilitate te va induioşa. 

lată-le, sunt toate acolo, în fața noastră: amenințările trecute 
şi cele viitoare; dar fantomele, stelele înşelătoare şi seducțiile 


facile sfârșesc prin a se estompa. Cu toate acestea, încă mai 
rezistă, se agaţă unele de celelalte, formează un nor gros. 

Pământul se cutremură, un fulger năprasnic zgâlțăie uşile şi 
ferestrele, lăsând vântul să năvălească-n cameră. Suflul lui 
puternic nu face decât să ne mângăie, dar în acelaşi timp să 
alunge cu furie ceața amenințătoare. 

Apoi vântul se calmează şi ne regăsim amândoi, singuri, în 
micul nostru apartament ridicat pe apă. Razele soarelui 
încălzesc parchetul. Tu mă tii de mână, eu te ţin de mână. Tu 
îmi zâmbeşti, eu îti zâmbesc. Spaima ne-a traversat fără a ne 
atinge. 

Imaginea noastră se reflectă în oglindă: e imaginea unui cuplu 
încă tânăr, ce are o viaţă întreagă înainte. 

Ce-i mai frumos abia acum urmează. Ce-i mai frumos sunt anii 
care vor veni, zecile de ani care se deschid dinaintea noastră. 

Suntem tineri, dar am trecut deja prin destule, pentru a cu- 
noaşte prețul fericirii. 

Suntem tineri, dar ştim deja că în marele joc al vieții, cei mai 
nefericiti sunt aceia care nu şi-au asumat riscul de a fi fericiți. 

lar eu nu vreau să fac parte dintre ei. 

Odinioară, pentru a-şi păstra bărbații, femeile le acceptau 
legăturile şi le făceau copii. 

Astăzi, lucrurile nu mai merg aşa. 

Ce mijloc ne-a mai rămas pentru a-l ţine lângă noi pe cel pe 
care-l iubim? 

Habar n-am. 

Nu pot decât să-ţi promit că voi fi mereu aici pentru tine, 
mereu, indiferent ce s-ar întâmpla. 

La bucurie şi la necaz în bogăţie şi în sărăcie 

Cât timp mă vei dori 

Eu voi fi aici. 

îți zâmbesc, îmi zâmbeşti. Lumina năvăleşte din toate părțile. 
O lumină atât de frumoasă... 

Căsuța noastră are şi o fereastră magică. O fereastră prin 
care, uneori, se întrezăresc imagini ale viitorului. 

La început, suntem reticenti. Ne e atât de bine amândurora, 
aici şi acum. Ne e atât de cald, cu inimile şi trupurile 
împreunate, cu gura ta pecetluindu-mi buzele. 

De ce să ne asumăm riscul de a cunoaşte ziua de mâine? 

— Hai, vino, Archie! Să mergem! 


Mână-n mână, ne apropiem de fereastră şi ne uităm prin ea: 

Noi suntem, într-un salon de spital. Și 

Da, e un spital, dar noi nu suntem bolnavi. Incăperea e plină 
de căldură, de lumină blândă şi de buchete de flori. In încăpere 
e un leagăn, iar în leagăn, un nou-născut. 

Tu mă priveşti, eu te privesc. Ochii noştri strălucesc. E pruncul 
nostru. 

E o fetiță. Deschide ochii. Ne priveşte şi ea şi, dintr-odată, noi 
trei suntem una. 

Dintr-odată, suntem o familie. 

Archie, dragostea mea, când eşti cu mine, nu mi-e frică de 
nimic. 


Archie, dragostea mea, 
Te iubesc 
Valentine 


23 


Halfway to hell“ 
Destinul ne aşteaptă întotdeauna la colțul străzii. 
În chip de derbedeu, de curvă ori de vânzător 
de loterie: cele trei întruchipări preferate 
ale sale. Dar nu va da buzna peste noi în casă. 
Va trebui să ieşim în întâmpinarea lui. 
Carlos Ruiz ZAFON 


24 decembrie 
Ora 5.00 dimineaţa 


Când Gabrielle a ajuns la reşedinţa ei din mijlocul sătucului 
plutitor Sausalito, nu se crăpase încă de ziuă. Spera din tot 
sufletul că Martin o aşteptase şi că vor putea avea o discuţie 
serioasă. Nu mai avea niciun chef să se lupte, nu îşi mai dorea 
decât încredere şi înţelegere reciproce. Voia, cu orice preţ, să îi 
explice gestul ei, să se deschidă în faţa lui şi să îi încredinţeze 
tot ceea ce îi dezvăluise Archibald. 

Uşa pivniţei era spartă. In interior, pe jos era plin de cioburi 
de sticlă, pereţii erau pătaţi de vin, iar lada frigorifică era 
răsturnată. Gabrielle îşi dădu seama că Martin o folosise ca să 
spargă broasca. 

Astfel izbutise să se elibereze şi să plece înainte de 
întoarcerea ei. 

Fără prea multe speranţe, sună la hotelul lui şi îi lăsă mesaje 
pe mobil, apoi se sui în maşină şi făcu un tur al locurilor din 
tinereţe. 

De data asta însă, Martin era de negăsit. 

Intotdeauna ne închipuim că unele relaţii sunt atât de 
puternice, încât vor putea rezista oricăror încercări; dar nu e 
deloc adevărat. Increderea care se stinge, plictiseala, alegerile 
proaste, stelele înşelătoare ale seducţiei, susurul ademenitor al 
nenorociţilor, picioarele lungi ale nenorocitelor, nedreptăţile 
destinului: toate acestea contribuie la uciderea dragostei. În 
genul ăsta de luptă inegală, şansele de izbândă sunt slabe şi ţin 
mai mult de excepţie, decât de regulă. 


se „La jumătatea drumului spre iad” (engl. în original). 


Ajungând la mica plajă de lângă port, Gabrielle se aşeză pe 
nisip şi privi în zare. Era ostenită. Ochii, uscați, o înţepau şi o 
usturau. Mereu aceeaşi durere, aceeaşi singurătate, aceeaşi 
haină grea pe umerii ei. 

Se spune că poţi recunoaşte o mare iubire atunci când îţi dai 
seama că singura fiinţă care te-ar putea consola este tocmai 
aceea care ţi-a făcut rău. Martin era marea ei dragoste. 

Şi Gabrielle îl pierduse. 


Ora 6.00 dimineaţa 


Abia se lumina de ziuă în Alamo Square, micuța grădină 
publică a cartierului rezidenţial Western Addition. Zorii se ridicau 
deasupra oraşului şi ofereau o panoramă Bay Bridge şi cupola 
clădirii Primăriei. 

Un şir de case elegante, cu arhitectură victoriană, mărgineau 
grădina: vestitele „Doamne Sulemenite”, numite astfel datorită 
culorilor pastelate, bleu-lavandă, verde-acvatic, galben-pai... 

Archibald cunoştea şi el, ca toată lumea, aceste reşedinţe 
tipice ale oraşului San Francisco, dar niciodată nu-i dăduse prin 
minte că va ajunge, într-o bună zi, să se strecoare într-una 
dintre ele. 

Casa îi aparţinea lui Stephen Browning, principalul acţionar al 
grupului Kurtline, cel care scotea la vânzare diamantul. Odată 
intrat, hoţul dezactiva cu uşurinţă alarma şi sistemul de 
supraveghere video, apoi se îndreptă spre scara care ducea 
spre subsol. De ani de zile se gândea să fure Cheia Paradisului, 
dar până acum izbutise să reziste tentaţiei. A o face astăzi, într- 
o manieră artizanală şi fără a întâmpina piedici, în timp ce zeci 
de imbecili îl aşteptau proţăpiţi în jurul unei capcane grosolane, 
era cu adevărat excitant. Ajunse într-un hol larg, cotit, care îl 
conduse la intrarea într-o încăpere fortificată. O panic room*! 
Ultima fantasmă la modă printre bogătaşi: să-şi amenajeze un 
seif gigantic în care să se poată refugia în caz de agresiune 
exterioară. 

Cu balamalele întărite şi uşa blindată, buncărul de oţel 
semăna cu un adăpost antiatomic. Profitând de valul obsesiilor 


6&7 „Cameră de refugiu” (engl. în original). 


cu securitatea din perioada Bush, birourile de arhitectură 
promiteau clienților bogaţi să le construiască o citadelă 
inviolabilă. 

Cu toate astea, Archibald ştia foarte bine că întreaga 
combinaţie nu i-ar rezista nici câteva secunde cutiuţei lui 
electronice; dar astăzi avea chef să lucreze pe-ndelete, să 
prelungească plăcerea a ceea ce va fi, fără doar şi poate, 
ultimul său furt. Aşa că se puse pe lucru după moda veche. Işi 
lăsă jos cutia cu scule, scoase de acolo un întreg arsenal, 
precum şi un aparat demodat de radio, un K7, şi, în sunetele 
Sonatei pentru violoncel a lui Bach, se apucă de meşterit ca-n 
vremurile bune de-altădată. 


Uşa s-a deschis cu un scârţâit metalic. 

Mai multe neoane s-au aprins simultan, inundând interiorul cu 
o lumină crudă. 

Archibald se încruntă. În mijlocul încăperii, un bărbat şi o 
femeie erau aşezaţi spate în spate, legaţi şi cu căluş la gură. 
Înfofolit într-un halat de casă care se desfăcea peste un 
abdomen proeminent, bătrânul Stephen Browning era imobilizat 
în spatele amantei lui, frumoasa domnişoară Ho, sexy ca o 
eroină dintr-o manga japoneză, într-o cămăşuţă satinată din 
dantelă turcoaz. 

— Asta cauţi? 

Archibald tresări şi se întoarse brusc. 

Sprijinit de peretele holului, Martin învârtea diamantul între 
degete. Cheia Paradisului strălucea cu limpezimea opalescentă 
a Pietrei Lunii. 

Pe chipul lui Archibald, respingerea şi furia se estompară, 
făcând progresiv loc acceptării. 

În treizeci de ani de jafuri, era pentru prima dată când cineva 
i-o lua înainte. Cu toate astea, nu era prea surprins. La urma 
urmelor, nu el provocase acest duel? Nu el fusese cel care-şi 
alesese un adversar pe măsură, cu toate riscurile care 
decurgeau de aici? 

— E frumos, nu? întrebă Martin, pândind reacţia lui Archibald 
şi uitându-se prin diamant ca printr-un ochean. 

Archibald avu un rictus: 


— Se spune că aduce nefericire celui care pune mâna pe el pe 
căi necinstite. Nu te sperie chestia asta? 

— Nu, îl asigură Martin. Oricum, nu mai am nimic de pierdut. 

Archibald clătină din cap. Nu-i plăcea deloc genul ăsta de 
remarce definitive. 

Martin îşi desfăcu pulpanele hainei, arătându-i că nu avea 
asupra sa arme şi, totodată, că nu avea niciun gând să-l 
aresteze. 

Avea ochii injectaţi, înroşiţi de nesomn, de furia umilirii şi de 
dorinţa de răzbunare. 

În panic room, domnişoara Ho şi amorezul ei bătrân chiţcăiau 
înăbuşit pe sub banda adezivă, dar niciunul dintre cei doi 
„duelişti” nu-i băga în seamă. 

— Şi ce facem acum? întrebă Archibald. 

Ca şi cum ar fi jucat cap şi pajură, Martin aruncă diamantul în 
aer cu o mână şi îl prinse cu cealaltă, bătându-şi astfel joc de 
hoţ, înainte de a-i arunca provocarea: 

— Dacă-l vrei, vino să-l iei. 

Şi plecă fără să se mai uite-n urmă, urcând în goană scara 
îngustă şi abruptă care ducea la parter. 

Archibald suspină. Nu îşi dădea seama ce urmărea Martin 
acţionând astfel. Îi trecu prin minte gândul că poate era beat 
sau drogat. Adineauri i se păruse că hainele lui duhneau a 
alcool. Oare ce-o fi făcut cât stătuse încuiat în pivniţă? Un lucru 
era sigur: băieţaşul o luase razna rău. El însuşi era epuizat: 
spatele îi era varză, îi era greață, avea articulațiile fragile 
precum cristalul, dar nu avea de ales, trebuia să ridice mănuşa 
şi să se ţină după copoi. l-o datora Gabriellei, trebuia să încerce 
să limiteze, pe cât posibil, pagubele de care era în mare măsură 
responsabil. În orice caz, nu mai avea de ce să rămână în casa 
aceea. 


Încă din zori, San Francisco era învăluit în ceaţă: o masă 
groasă şi amenințătoare care plutea deasupra oraşului şi îl 
cufunda într-o atmosferă de film noir. 

Martin „împrumutase” Lexus-ul roşu aprins al domnişoarei Ho 
şi gonea spre ocean, pe Divisadero Street. Pe urmele lui, 


motocicleta lui Archibald înfrunta vălătucii opaci care-i dădeau 
impresia că se afundă în nori. 

Pentru prima oară în viaţa lui, Archibald a înţeles că mersese 
prea departe. Confruntarea cu Martin atinsese un asemenea 
paroxism, încât el însuşi nu mai ştia exact cine era vânătorul şi 
cine - prada. Dorise să tragă sforile din umbră, să o protejeze pe 
Gabrielle şi să-i asigure fericirea. Apoi îi intrase în cap să-l pună 
la încercare pe Martin. Prima şi adevărata mare iubire a fetei. 
Dar nu te poţi juca prea mult cu sentimentele şi nici nu poţi 
dispune de fericirea oamenilor cum ai tu chef, fără ştirea şi fără 
voia lor. Din cauza lui, Martin părăsise poliţia şi sărise calul de 
mai multe ori. Acum avea datoria să-i mărturisească adevărul şi 
să salveze ce mai putea fi salvat, în interesul Gabriellei. 

Pe Lombard Street încercă să preia iniţiativa şi, dintr-o 
apăsare pe acceleraţie, ajunse în dreptul lui. Câţiva zeci de 
metri vehiculele merseră unul lângă altul, izbindu-se reciproc, 
refuzând să cedeze fie şi un deget de şosea. 

Fără doar şi poate, de impulsurile lor exagerate era vinovată 
şi biologia: blestematul de testosteron care transformă bărbaţii 
în prădători, stârnindu-le poftele dominatoare. Dar cei doi 
duceau şi o luptă mai aparte. O confruntare intimă a fiecăruia cu 
sine însuşi, împotriva propriei singurătăţi, a propriilor temeri şi 
limite, a propriei înclinații către moarte. 

Unul căuta să ucidă un tată, ca singură modalitate de a spăla 
ofensa adusă unei iubiri ratate. 

Celălalt, ros de boală şi pândit de moarte, nu ştia cum să 
atenueze o vinovăţie care îl devora de mai bine de treizeci de 
ani. 

Amândoi erau în impas. 

Maşina coupe sport se angaja în viteză pe Route 101, care 
traversa spaţiile împădurite din Presidio. 

Parcă niciodată oraşul nu îşi meritase mai bine porecla de 
„oraş al ceţurilor” decât în acea dimineaţă. In lumina farurilor 
motocicletei, Archibald vedea cum îi dansează dinainte o brumă 
alburie care îneca vehiculele, înghiţea trotuarele şi indicatoarele 
de semnalizare rutieră. 

Încetini şi se angajă din nou în spatele maşinii. Nu avea nicio 
idee despre jocul pe care-l făcea Martin, nici despre locul spre 
care încerca să-l ademenească. 


Nu se vedea nimic la trei metri în faţă. Când Lexus-ul părăsi 
parcul şi o luă pe Golden Gate, ceața era aşa de densă, de parcă 
ar fi înghiţit podul. Simbolul şi mândria oraşului San Francisco îşi 
pierduse până şi frumoasa culoare roşu-aprins. Ceaţa persista, 
desfăşurându-şi unduirile mohorâte care şerpuiau ca nişte liane 
în jurul structurii metalice şi al miilor de cabluri. 

Pe la jumătatea podului, Martin încetini şi sfârşi prin a se opri 
pe banda dreaptă. 

Archibald ezită puţin, apoi îşi parcă şi el motocicleta în spatele 
maşinii, conştient că îşi asumă un risc enorm. Deja un concert 
de claxoane îi admonesta cu duritate. Staţionarea era absolut 
interzisă în acel loc şi, în nici câteva minute, vor apărea poliţiştii 
care le vor controla identitatea şi îi vor lua la întrebări. 

În ciuda orei matinale, Golden Gate era foarte circulat în acest 
ajun de Crăciun. Pe toate cele şase benzi de circulaţie maşinile 
se încrucişau, se frecau unele de altele, se depăşeau, într-o 
hărmălaie de nedescris, cu claxoane, înjurături şi scrâşnet de 
pneuri. 

Martin trânti portiera şi sări peste grilajele care delimitau 
aleea rezervată bicicliştilor. La fel cum făcuse Archibald cu şase 
luni în urmă, cu autoportretul lui Van Gogh. Martin agita 
diamantul cu o mână amenințătoare, ca şi cum ar fi avut de 
gând să-l arunce în ocean. 

— Eşti gata să te duci după el în infern? îi strigă el, cu o voce 
exaltată. 

Dar Golden Gate nu era Pont Neuf. 

Comparativ cu măreţia lui, te simţeai redus la dimensiuni 
minuscule. Turnurile podului se înălţau la mai bine de două sute 
de metri deasupra apei amenințătoare şi dezlănţuite. 

Archibald, la rândul lui, i se alătură pe pista cicliştilor. 

— Hai, întoarce-te, băieţaş, nu fi tâmpit! urlă el, pentru a 
acoperi zgomotul vântului. 

Bariera de securitate era înaltă, dar nu suficient de înaltă 
pentru a descuraja zecile de persoane care se sinucideau în 
fiecare an, sărind în gol. 

— Ce faci, vii sau nu? strigă tânărul, exasperat. 

Cheia Paradisului, pe care o ţinea între degete, strălucea 
acum precum o flacără intensă care, în ciuda luminii cenușii, 
forma un halo hipnotic, aproape ireal. 


Apoi Martin vâri diamantul în fundul buzunarului şi începu să 
se caţere pe balustradă. 

— Nu mă interesează deloc diamantul ăsta! îi strigă Archibald. 

Se aplecă instinctiv, privind în jos. Spectacolul era de o 
frumuseţe teribilă, care îţi dădea ameteli. Cu toate că nu se 
vedeau, puteai ghici valurile care se izbeau de stâlpii titanici, 
ancoraţi în Pacific. 

Archibald ştia că timpul îi presa. Podul era echipat cu camere 
de supraveghere şi, peste nici câteva secunde, vor răsuna 
sirenele maşinilor de poliţie sau cele ale patrulei de la 
Transportation District. 

— Hai, fiule, nu strica totul acum! Coboară de acolo! Trebuie 
să vorbim! 

Se apropie şi mai mult şi încercă să-l tragă pe Martin de poala 
hainei, dar francezul izbuti să-l împingă. Când Archibald încercă 
un nou asalt, Martin îi trânti cu violenţă un pumn în faţă. În 
încercarea de a-l evita, Archibald se agăţă de adversarul lui şi 
cei doi bărbaţi se luptară corp la corp până ce, la un moment 
dat, Martin se lăsă pe neaşteptate pe spate. Hoţul încercă să-l 
reţină pe tânăr, dar acesta se zbătu şi, fără a-şi fi dorit cu 
adevărat, îl trase pe Archibald după el, în curenţii îngheţaţi ai 
Pacificului. 


Un salt de şaptezeci de metri în gol. 

O cădere de aproape patru secunde. 

Patru secunde înseamnă mult, mai ales când ştii că sunt 
ultimele clipe din viaţa ta. 

La sfârşitul celor patru secunde, corpul se izbeşte de 
suprafaţa apei cu peste 100 km/h. Şocul e la fel de violent ca şi 
cum ai ateriza pe beton. 

În timpul acestor patru secunde nu îţi revezi firul vieţii, ca într- 
un film derulat cu viteză sporită. 

În timpul acestor patru secunde, ţi-e frică. 

In timpul acestor patru secunde nu te încearcă decât 
regretele. 

Chiar dacă te-ai aruncat de bună voie, există întotdeauna un 
moment, în mijlocul căderii, când ai da orice să te poţi întoarce 
îndărăt. 


Aşa e mereu. 

Intotdeauna. 

In timp ce cădea, Archibald îşi spuse că a încercat să facă tot 
ce-a putut, dar a dat greş. Nu a ştiut decât să distrugă vieţile 
celor din jur şi, în dorinţa lui de a-şi îndrepta greşelile, nu a făcut 
decât să comită altele, şi mai teribile. Şi, într-o ultimă tentativă 
de a nu muri înecat de amărăciune şi resentiment, îl strânse cu 
putere în braţe pe cel căruia îi spunea „fiule”. 

Cât despre Martin, el se gândea la Gabrielle. Ea a fost enigma, 
iubirea şi rana lui. Dintotdeauna şi pentru totdeauna. Căci există 
în viaţă dureri de care nu te poţi vindeca. 

Acum, înaintea plecării finale, şi-a amintit de scrisoarea pe 
care i-o scrisese, cu toată naivitatea şi idealismul celor douăzeci 
de ani ai lui: 


„„.„Ori de câte ori închid ochii şi îmi imaginez cum 
vom fi peste zece ani, am în minte imagini fericite, 
care nu Îmi par deloc nerealiste: soare, râsete de 
copii, priviri complice ale unui cuplu în continuare 
îndrăgostit... 


Ce să-ţi spun! N-a existat niciodată soare, poate doar câteva 
raze, intense, dar de fiecare dată trecătoare. 
N-a existat decât suferinţă, întuneric, teamă şi... 


__ Partea a treia - 
In preajma îngerilor 


24 


Marea evadare 
Pentru a-şi lua mai bine zborul, ceva mai lesne, 
Cu pupilele strălucind, cu pletele-n vânt 
Inainte de potop, înainte ca sania 
Să părăsească drumul şi apoi... 
„„„Apoi nimic, s-a terminat. 
CLARIKA, „Escape Lane” 


Cartierul Nob Hill 
24 decembrie 
Ora 8.00 dimineaţa 


Cu toate sirenele pornite, ambulanţa năvăli în parcarea 
destinată urgenţelor a Spitalului Lenox. 

Echipa medicală care primea răniții se scinda în două, pentru 
a-i prelua în grijă. 


— Ce avem? 
— Bărbat, 34 de ani, în comă, cu politraumatism. 


— Ce avem? 
— Bărbat, 60 de ani, în comă, cu politraumatism. 


Cu răniții puşi pe două tărgi, brancardierii au pornit o 
adevărată cursă pe holurile spitalului, pentru a afla care intră 
primul în blocul operator, care trece primul de ecograf, care va fi 
operat de cel mai bun chirurg... Ca şi cum duelul dintre 
Archibald şi Martin s-ar fi prelungit şi dincolo de porţile morţii. 


— Ce avem? 

— S-a aruncat de pe Golden Gate acum treizeci de minute... 
— A fost pescuit de Poliția Maritimă... 

— Fracturi multiple... 


— Ce avem? 

— ...Cădere de pe pod, de la şaptezeci de metri... 
— „„„Mai puțin de trei minute după şoc... 

— ...Numeroase leziuni interne... 


Cei doi bărbaţi au fost intubaţi la locul accidentului. Sedaţi şi 
ventilaţi, purtau fiecare câte un guler cervical, precum şi câte un 
cateter de care atârnau cinci fire de perfuzie. 

Fire prinse de stative, care îi legau încă de viaţă; dar pentru 
câtă vreme, oare? 


Întâmplarea a făcut ca, în acea dimineaţă, Elliot Cooper, unul 
dintre cei mai vechi chirurgi ai spitalului, să traverseze pe jos 
parcarea după o noapte grea de gardă, exact în momentul în 
care ambulanţa cu cei doi bărbaţi pescuiţi din ocean după 
căderea de pe Golden Gate îşi croia drum printre maşini. 

Cu treizeci şi doi de ani în urmă, llena, femeia pe care o 
iubise, se aruncase de pe acelaşi pod blestemat, punându-şi 
capăt zilelor. De atunci, acest simbol al oraşului San Francisco 
exercita asupra lui o fascinaţie dureroasă, care-l determinase să 
militeze activ pentru instalarea unei bariere de prevenire a 
sinuciderilor, înălţată deasupra balustradei. O măsură care nu 
avea însă întotdeauna efect. 

Maşinal, Elliot ciuli urechile şi urmări din priviri cele două 
echipe medicale care se agitau în jurul răniților: un tânăr 
francez, Martin Beaumont, şi un bărbat de seama lui Elliot, cu 
identitate necunoscută. 

Un fel de al şaselea simţ îl împinse să iasă în faţa tărgilor, 
pentru a le da colegilor o mână de ajutor. Ca administrator al 
spitalului, ştia că în acest ajun de Crăciun personalul nu era prea 
numeros. Dar trebuia să mai verifice ceva. Silueta pe care o 
întrezărise culcată pe brancardă... profilul acvilin cu păr 
grizonat... bărbatul cu identitate misterioasă... era posibil, 
oare... 

Când chirurgul se aplecă deasupra celei de-a doua tărgi, îl 
recunoscu pe vechiul lui prieten, Archie Blackwell. Imediat, Elliot 
luă hotărârea să îşi treacă numele pe lista medicilor de gardă. 
Se schimbă şi, înainte de a-şi închide telefonul mobil, formă 
numărul Gabriellei. 


„Întotdeauna, eu şi numai eu trebuie să dau peste dezastre 
de-astea...” 

Claire Giuliani, unul dintre internii care erau de gardă, 
constată cu groază amploarea rănilor pacientului, un tânăr 
francez puţin mai în vârstă decât ea: vertebrele şi coastele 
fracturate, ambele picioare rupte, plus laba unuia dintre ele, 
clavicula făcută praf, cuşca toracică înfundată, şoldul şi umărul 
drept deplasate. Fără a mai pune la socoteală leziunile interne 
care impuneau tratament de urgenţă: explozia splinei, ruptură 
de intestine... 


Elliot era îngrozit: şocul fusese atât de violent, că l-ar fi putut 
ucide pe Archibald. Acesta căzuse pe spate, ca şi cum ar fi 
încercat să-l protejeze pe Martin şi să ia asupra lui cea mai mare 
parte a brutalităţii impactului. 

Avea bazinul şi vertebrele fracturate, rinichii distruşi, splina şi 
vezica îi explodaseră, prezenta un edem cerebral şi multiple 
leziuni interne. Nu trebuia să fii doctor ca să îţi dai seama că, în 
stadiul ăsta, şansele de supravieţuire erau nule şi că, până şi în 
cazul unei minuni, leziunile probabile la coloana vertebrală şi 
măduva spinării nu îi vor mai permite niciodată prietenului său 
să se ţină pe picioare. 


Vremea prânzului 


Pe holurile care duceau spre blocurile operatorii, acolo unde i 
se permisese să aştepte, Gabrielle, cuprinsă de febrilitate, 
încerca să zărească gesturile chirurgilor care, în spatele uşilor 
din sticlă mată, încercau să-i salveze pe cei doi bărbaţi ai vieţii 
ei. 

Chiar dacă nu ştia exact cum de Martin şi Archibald 
ajunseseră să facă saltul mortal de pe pod, era convinsă că 
acest sfârşit tragic se înscria în logica nemiloasei lor înfruntări. 

A refuzat să aleagă între ei, a vrut să-i păstreze pe amândoi, 
să îi apropie, să-i iubească împreună; dar, fără îndoială, există 
dueluri a căror miză inevitabilă nu poate fi decât moartea. 


Ora 20.00 


Când Claire Giuliani ieşi din sala de operaţie, cu ochii 
încercănaţi şi chipul sleit de oboseală, era deja întuneric de 
câteva ceasuri bune. Morocănoasă, îşi aruncă mănuşile şi 
halatul la pubelă, apoi îşi scoase boneta de chirurg şi îşi eliberă 
pletele jilave de transpiraţie. O şuviţă roşcată îi căzu pe ochi, 
dar nu se osteni s-o dea la o parte. Işi luă o cafea de la un 
automat şi ieşi în parcare. In seara aceea aerul era îngheţat, 
ceea ce nu putea să îi displacă. Nu se afla decât de câteva 
săptămâni la San Francisco şi deja îi era dor de Manhattan. Se 
săturase de aşa-zisa viaţă fără griji, de toţi oamenii ăştia 
încântători şi grozavi, de spiritul pozitiv care contamina totul. Ea 
nu era nimic din toate astea: nici grozavă, nici încântătoare, nici 
pozitivă. Târa după ea un pesimism persistent şi prefera 
asprimea iernii newyorkeze zilelor călduţe de pe coasta 
californiană. Işi înăbuşi un căscat. O usturau ochii: din cauza 
oboselii - doar operase toată ziua - dar şi din cauza frustrării că 
munca ei nu fusese prea de folos. „Frumuşelul” era făcu zob şi 
nu prea mai funcţiona la parametri normali: traumatism facial, 
contuzie pulmonară, pneumotorax... Şi, date fiind rezultatele 
tomografiei, ar fi putut paria că va face un hematom cerebral 
peste noapte. In cazul ăsta, va trebui să-l opereze din nou şi, 
dată fiind starea lui generală, era puţin probabil că avea să 
reziste. Şi chiar dacă-şi va reveni din comă, cine ar putea crede 
că o asemenea cădere nu va provoca leziuni rahidiene care îl 
vor condamna definitiv la paralizie? 

Furioasă, îşi smulse plasturele cu nicotină lipit de braţ, apoi 
scotoci prin cutia din bordul maşinii după un pachet vechi de 
ţigări. 

Sprijinită de capota mormanului ei de fiare - un Volkswagen 
Beetle revopsit de mântuială, într-un mov intenţionat hidos - îşi 
aprinse prima ţigară după două luni, cu un amestec de 
capitulare şi sfidare. 

„Hai, blestemăţie de nicotină, hai şi mă perpeleşte la foc 
mărunt!...” 

Cu ţigara în dreapta şi telefonul în stânga: suma tuturor 
dependenţelor ei. Toată ziua Claire aruncase priviri îngrijorate 
către ecranul Blackberry-ului, dorindu-şi cu disperare să vadă 


clipind luminiţa roşie care indică primirea unui SMS sau a unui e- 
mail. Aştepta un telefon sau un semn de la un bărbat. Un bărbat 
de care totuşi fugise, când părăsise New York-ul. Un bărbat care 
o iubise, dar căruia ea nu-i spusese niciodată „te iubesc”. 

Un bărbat cu care se purtase urât. Un bărbat pe care-l 
înşelase, îl dezamăgise, îl rănise. Doar pentru a vedea dacă o 
poate iubi în continuare. Doar pentru a vedea dacă e în stare să 
îndure ce putea fi mai rău. Pentru că ea nu ştia să iubească 
altfel. Şi poate că într-o bună zi, dacă bărbatul îi va fi în 
continuare alături, dacă va avea încăpăţânarea şi răbdarea să o 
aştepte, va izbuti să-şi deschidă inima în faţa lui şi să-i spună 
acele cuvinte care vor schimba totul. 

Îşi pipăi telefonul mobil. Bărbatul nu o mai sunase de o 
săptămână. Poate că renunţase şi el, ca atâţia alţii. Încercă să 
şi-l alunge din gând şi se conectă maşina! la serverul spitalului. 
Sărind de la o pagină web la alta, dădu peste o teză coordonată 
de Elliot Cooper, consacrată accidentelor de pe Golden Gate. 
Află de acolo că, din 1937, de la inaugurarea podului, 1.219 
oameni se  sinuciseseră aruncându-se în ocean: aproape 
douăzeci în fiecare an. Şi din 1.219 oameni, doar 27 
supravieţuiseră! 

„Nici măcar 2%...” îşi spuse în sinea ei cu tristeţe. 

Din experienţă, ştia că genul ăsta de statistici cu greu puteau 
fi înşelate. 


Ora 20.15 


Piuitul repetat al unui sonar de submarin. 

O încăpere rece, cufundată într-o lumină albăstruie: sala de 
reanimare a spitalului Lenox. 

Două tărgi din oţel, aflate la o distanţă de câţiva metri. 

Între cele două tărgi, o femeie, aşezată pe un scaun, cu 
spatele încovoiat, cu faţa-n palme, obosită de atâta plâns. 

O păzitoare, o veghetoare. 

Pe tărgi, doi bărbaţi cu ochii închişi, în comă. 

Doi bărbaţi care s-au luptat, în loc să încerce să se înţeleagă. 

Doi bărbaţi care iubeau aceeaşi femeie, fiecare în felul lui. 

Sau, mai degrabă, care nu ştiau cum s-o iubească. 


Ora 20.30 


Claire Giuliani îşi zdrobi ultima ţigară şi se-ncheie la haina 
militară, cu gulerul plin de petliţe mari, cu butoane argintii. 
Teoretic, serviciul ei se terminase. Era seara de 24 decembrie. 
Urma să împlinească treizeci de ani. Dacă ar fi fost o fată 
normală, acum ar fi fost pe cale să petreacă alături de familie 
sau de un iubit, ori poate chiar în sala de gardă, pe care internii 
o împodobiseră cu ocazia sărbătorilor. Dar Claire nu era pur şi 
simplu în stare să se adapteze. Nu-i plăcea decât exclusivitatea 
dureroasă a relaţiilor în doi şi, în lipsa acestora, învățase să se 
mulţumească doar cu singurătatea, la cultivarea căreia şi 
meseria ei avea un cuvânt greu de spus. O meserie care, 
obligând-o să trăiască în preajma morţii, o distrugea tot mai 
mult în fiecare zi, permițându-i, în acelaşi timp şi împotriva 
tuturor uzanțelor, să ţeasă nişte legături invizibile între ea şi 
pacienţi. Legături care o mențineau pe picioare şi care, în seri 
precum aceasta, păreau a fi singura ei punte de legătură cu 
restul lumii. 

Aparent, Claire reuşise în viaţă. Era chirurg şi, dacă şi-ar fi 
acordat puţin timp şi ceva mai multă atenţie, ar fi putut fi chiar 
drăguță, ba chiar ar fi putut juca, în viaţa de zi cu zi, rolul eroinei 
din Anatomia lui Grey, cu trup mlădios şi minte sexy. Dar ea nu 
era aşa... 

Se uită iar la ecranul telefonului. Luminiţa roşie tot nu clipea. 

Şi dacă l-ar suna ea? 

Dacă şi-ar asuma riscul de a se arăta fragilă în faţa unui 
bărbat? O făcuse cândva, demult, şi ieşise zdrenţe din povestea 
aia, fără vlagă, ca un pământ ars şi pustiit. Işi promisese să nu 
mai retrăiască niciodată aşa ceva dar, odată cu trecerea 
timpului, înţelesese că era mult mai lesne de trăit cu 
remuşcările decât cu regretele. 

Afişă pe ecranul micuţ al telefonului agenda cu contacte şi se 
opri în dreptul numărului atribuit enigmaticului Him®®, 


6 „EI” (engl. în original). (N.a.) 


Puse un deget tremurător pe butonul de apel, mai cugetă 
câteva secunde apoi, într-un moment de avânt, hotări să facă 
pasul când... 

O altă ambulanţă năvăli în trombă, oprindu-se exact în faţa 
porţilor automate şi debarcând o targă pe care zăcea o fată 
foarte tânără, fără suflare, cu obrazul mânjit de urme de rimel. 

Claire se apropie. De ce nu era nimeni aici, ca să întâmpine 
pacienta? 

Maşinal, se aplecă asupra tărgii. Puştoaica purta o pereche de 
blugi cu talie joasă (prea joasă), un tricou roz mulat (prea 
mulat), împodobit cu o inscripţie ambiguă: „Nici sfântă, nici 
uşuratică”. 

— Ce ai aici? îl întrebă pe unul din brancardieri. 

— O adolescentă de paisprezece ani, cu tentativă de suicid 
prin ingestie de produse toxice: clorat de sodiu, erbicid Glifosat 
şi pentaclorofenol. 

„Claire, ce faci?” întrebă un murmur îndepărtat. Ea îşi plecă 
privirile spre telefon. Era vocea lui, vocea lui. Ezită o frântură de 
secundă, apoi alese să închidă aparatul pentru a se ocupa de 
pacienta „ei”. 

O tentativă serioasă de sinucidere la numai paisprezece ani... 

Hotărât lucru, în seara asta trecutul se întorsese s-o 
hărţuiască în mod straniu. 


25 


Zona de plecare 
Nu te gândi la lucrurile pe care nu le ai ca 
şi cum ele ar fi deja aici; fă mai curând 
socoteala celor mai prețioase bunuri pe care 
le posezi şi încearcă să-ți închipui cât de mult 
le-ai fi căutat, dacă nu le-ai fi avut. 
MARC AURELIU 


Întuneric. 

Întuneric. 

Întuneric. 

Un murmur: 

„„„Dragostea mea... 

Întuneric 

Un bâzâit. 

Piuitul regulat al unui submarin. 

Un suflu puternic şi cadenţat ca o respiraţie mecanică. 

O lumină abia ghicită, apoi... 

Martin îşi deschise cu greu ochii. Transpira, avea capul greu şi 
gâfâia. Pleoapele i se lipeau, îi erau pline de un lichid cleios şi 
vâscos. Îl ardea faţa; se şterse la ochi cu dosul mânecii şi se uită 
în jur. Era într-un aeroport, prăbuşit într-un fotoliu metalic, într-o 
sală de aşteptare. Se scutură şi, dintr-un salt, fu în picioare. 

Aruncă o privire spre ceas: 25 decembrie, ora opt şi zece 
minute dimineaţa. 

In fotoliul de alături, o adolescentă cu plete de un blond 
deschis avea parte de aceeaşi trezire dureroasă. li remarcă 
aerul îngrozit, rimelul scurs pe faţă şi tricoul roz pal, cu inscripţia 
„Nici sfântă, nici uşuratică”. 

Unde se afla? 

Inaintă spre peretele din sticlă. Aerogara era toată numai 
lumină şi spaţii deschise: o catedrală futuristă din oţel şi sticlă, 
un dom transparent în formă de elipsă, cu un capăt care înainta 
în mare, ca o navă imensă. Pe pistele de decolare, aliniate în şir 
indian, avioanele argintii aşteptau răbdătoare să-şi ia zborul. 

Scăldată într-o lumină caldă şi aurie, clădirea semăna cu o 
bulă cristalină aşezată lângă apă, în care nu răzbătea niciun 
zgomot din exterior. 


Raiul? ladul? Purgatoriul? Nu. Cu toate că, puştan fiind, Martin 
urmase orele de catehism, nu crezuse niciodată nici în dogmele 
Bisericii, nici în reprezentarea lor schematică. 

Şi atunci, ce să fi fost? Un vis? 

Nu, era prea precis, prea clar pentru a fi altceva decât 
realitatea. Îşi masă tâmplele şi ceafa cu degetele mari. Îşi 
amintea tot ce făcuse în aceste ultime ceasuri: trădarea 
Gabriellei, furtul diamantului, înfruntarea de pe pod cu 
Archibald, căderea lor de la şaptezeci de metri înălţime. Pe-asta 
n-o mai visase, aşadar nu putea fi decât... mort. _ 

Încercă să-şi înghită saliva, dar avea gâtul uscat. Îşi şterse 
transpiraţia de pe faţă. 

La capătul şirului de uşi de îmbarcare, zări un chioşc cu 
băuturi, ale cărui mese dădeau spre piste: Golden Gate Cafe. 

„Un nume predestinat”, îşi spuse în sinea lui, înaintând spre 
tejgheaua în spatele căreia servea o mulatră superbă, cu ochi 
deschişi la culoare, într-un pantalon scurt minuscul şi un maiou 
decoltat. 

— Ce să fie, pentru domnul? 

— Păi... Puţină apă, se poate? 

— Minerală sau plată? 

— Aveţi Evian? 

Ea-şi flutură pletele strălucitoare şi se uită la el ca la un 
necioplit: 

— Evident! 

— Da' Coca-Cola aveţi? 

— Dar de unde veniţi, mă rog? 

El îşi plăti sticla cu apă şi doza de suc - 10 dolari! - apoi se 
întoarse la şirul de fotolii metalice. Adolescenta cu tricou 
provocator era tot acolo, tremurând şi clănţănind din dinţi. 
Martin îi întinse sticla lui cu apă, dându-şi seama că fata murea 
de sete. 

— Cum te cheamă? 

— Lizzie, răspunse ea, după ce goli dintr-o sorbitură zdravănă 
aproape jumătate de sticlă. 

— Te simţi bine? 

— Dar unde suntem? întrebă puştoaica, smiorcăindu-se. 

Martin se prefăcu a nu fi auzit întrebarea. Era leoarcă de 
sudoare, corpul îi era străbătut de frisoane. In vulnerabilitatea 
ei, îi amintea de Camille, fetiţa asupra căreia veghease ani de-a 


rândul, îi oferi şi cutia cu suc şi o lăsă singură puţin, cât să facă 
nişte cumpărături la unul dintre buticurile de suveniruri de la 
capătul terminalului. 

Când se întoarse la ea, îi aruncă un hanorac cu glugă, în 
culorile Universităţii Berkeley. 

— Pune-ţi ăsta, o să răceşti. 

Fata îi făcu un semn timid din cap, care probabil că însemna 
„mulţumesc” în limbajul adolescenților rătăciţi, apoi îşi trase 
bluza pe ea. 

— Câţi ani ai? 

— Paisprezece. 

— Unde locuieşti? 

— Aici, în San Francisco, lângă Pacific Heights. 

— Îţi aminteşti care-a fost ultimul lucru pe care l-ai făcut 
înainte de a te trezi aici? 

Lizzie îşi şterse lacrimile care îi şiroiau pe obraji. 

— Nu mai ştiu nimic. Eram acasă... Am plâns mult, apoi am 
înghiţit nişte chestii... nişte chestii ca să mor. 

— Ce chestii? Pastile? 

— Nu, că mama a pus lacăt pe dulăpiorul cu medicamente. 

— Atunci ce? 

— M-am dus în ghereta din fundul grădinii şi am înghiţit ce-am 
găsit acolo: otravă pentru şobolani şi erbicid. 

Martin era consternat: 

— Dar de ce ai făcut asta? 

— Din cauza lui Cameron. 

— Cine-i? lubitul tău? 

Ea încuviinţă din cap. 

— Nu mă mai iubeşte. Şi totuşi, era aşa de puternică iubirea 
noastră... 

O privi cu tristeţe. La cincisprezece, douăzeci, patruzeci ori 
şaptezeci şi cinci de ani era de fiecare dată aceeaşi poveste: 
nenorocita asta de boală a iubirii care distruge totul în calea ei, 
momentele astea atât de trecătoare de fericire pentru care 
trebuie să plătim întotdeauna un preţ exorbitant... 

Martin încercă totuşi să glumească: 

— Dacă de la paisprezece ani încerci să-ţi pui capăt zilelor din 
cauza tipilor înseamnă că mai ai multe de tras, mititico! 

Dar Lizzie simţea că, totuşi, ceva era în neregulă: 

— Unde suntem? întrebă din nou, cu o privire îngrozită. 


— Habar n-am, recunoscu Martin, ridicându-se în picioare, dar 
îţi promit că o să ieşim noi cumva de aici! 


* 


Fugea. 

Cu puştoaica în spatele lui, Martin fugea. 

Nu-l mai interesa realitatea acestui loc, era sigur că trebuie să 
iasă de acolo, cu cât mai repede, cu atât mai bine. 

Nu era un vis, nu era nici raiul, nici iadul - doar în ceruri nu se 
vindeau cutii de coca-cola la cinci dolari. Era altceva. 

Şi de acest „altceva” trebuia să fugă. 

Hotări să aibă încredere în tăbliţele indicatoare şi le urmă 
metodic pe cele pe care scria „leşire-Taxi-Autobuz”. Ele au fost 
cele care i-au condus până în zona duty free, pe un coridor 
foarte lung, unde toate mărcile de lux, de la Hermes la Gucci, 
aveau câte un butic. Apoi au traversat marele food court care, 
împănat cu vreo douăzeci de panouri, oferea un evantai bogat 
de specialităţi culinare: hamburgeri, salate, sushi, pizza, cuş- 
cuş, kebab, fructe de mare... 

La intervale regulate, Martin se întorcea spre Lizzie, 
încurajând-o să grăbească pasul. 

Au luat un lift, apoi o scară rulantă de mare viteză, 
interminabilă, asemenea celor din Gara Montparnasse din Paris, 
numai că aceasta din aerogara nu era în pană. 

Construită pe lungime, clădirea era liniştitoare, curată şi 
luminoasă. Mai multe echipe de curăţenie ştergeau pereţii 
vitraţi, a căror suprafaţă se unduia precum luciul apei, în ritmul 
variațiilor luminii aurii. 

Era o mulţime densă, care se îngrămădea într-o atmosferă de 
început de vacanţă. Bonete, eşarfe, nasuri cu guturai, pachete- 
cadou: unele grupuri se pregăteau de Crăciun. Altele, din 
contră, arborau culorile verii, purtând bermude colorate şi un 
bronz de surferi. 

Martin o înşfacă pe Lizzie de mână şi grăbi pasul, împingând 
câţiva pasageri care le stăteau în cale: tipi şifonaţi care o făceau 
pe oamenii de afaceri, adolescenţi adormiţi pe sub căştile iPod- 
urilor... 

Peste tot, pe pereţi, orologiile aminteau de timpul care trece. 


Cu nasu-n vânt, atent la panourile indicatoare, Martin fugea, 
stăpânit de sentimentul de urgenţă. Acum, ieşirea era aproape. 
O trase de braţ pe Lizzie pentru a accelera şi mai mult. 

Gata, au ajuns în marele hol al plecărilor! Pentru prima oară, 
Martin auzea activitatea de afară: zgomotele circulaţiei, 
atmosfera mai puţin aseptică, asperităţile, viaţa... 

În clipa în care au depăşit uşile glisante care dădeau spre 
trotuar, au simţit un soi de aspirare violentă, care le-a sfârtecat 
timpanele şi le-a înceţoşat vederea. 

Când Martin deschise din nou ochii, se afla în faţa aceluiaşi şir 
de scaune metalice ca la trezire. În spatele lui, acelaşi butic cu 
suveniruri, acelaşi Golden Gate Café, cu chelneriţa mulatră cu 
plete scânteietoare. 

O privi pe Lizzie cu un aer dezolat: se întorseseră de unde 
plecaseră! 


— N-are rost să cauţi ieşirea, băieţaş! Suntem prinşi aici. 

Martin întoarse capul. 

Cu chipul impasibil şi privirea pătrunzătoare, Archibald trase 
cu sete dintr-o havană şi slobozi un nor de fum. Se vedea treaba 
că în aeroport nu era interzis fumatul. Aşadar, era adevărat: 
Dumnezeu însuşi fuma ţigări de foi... Sau poate că a face un 
cancer odată ce erai mort era mai puţin grav decât să-l faci cât 
mai erai încă în viaţă... 

— Totul e numai din vina ta, începu Martin, îndreptând spre 
bătrân un deget acuzator. 

— E şi vina ta, pe cât e şi a mea, nuanţă Archie. Dacă n-ai fi 
încercat să joci în stil mare, am fi încă acolo, jos. 

Archibald se simţea în formă. Oboseala, durerile şi greţurile 
cauzate de boală dispăruseră ca prin farmec. 

— Ne-ai omorât pe amândoi, se înfurie Martin. Din cauza 
orgoliului tău nemăsurat! 

— În privinţa orgoliului, cred că şi tu eşti un mare specialist, 
băieţaş. 

— Şi nu-mi mai spune tu mie „băieţaş”! 

— Ai dreptate, scuză-mă, băieţaş. Dar te înşeli când spui că 
suntem morţi. 


— Gândeşte-te şi tu puţin: am căzut de la cel puţin şaptezeci 
de metri în apa îngheţată. Îţi poţi închipui carnajul! 

— E drept, recunoscu Archibald strâmbându-se, dar, cu toate 
astea, nu am murit. Cel puţin nu încă. 

— Bun, foarte bine, şi atunci unde suntem? 

— Chiar aşa: unde? interveni şi Lizzie. 

Archibald îi zâmbi adolescentei apoi, cu o fluturare din mână, 
îşi invită interlocutorii să-l urmeze. 

— Trebuie să cunoaşteţi pe cineva. 

— Nu! refuză Martin, nu înainte de a şti unde ne aflăm. 

Archie dădu din umeri, apoi le răspunse, ca şi cum ar fi fost 
un lucru evident: 

— Suntem în comă. 


Martin, Archibald şi Lizzie au împins uşa Spaţiului pentru 
Rugăciune al aerogării. Locul era alcătuit dintr-un birou de 
primire şi mai multe săli micuţe, destinate principalelor 
confesiuni: o capelă creştină, o sinagogă, o moschee, un 
sanctuar budist şi unul shintoist. 

Responsabil de acest loc era părintele Shake Powell, parohul 
aeroportului: un negru înalt, la fel de masiv ca un practicant de 
catch, care purta adidaşi Nike Air, pantaloni bufanţi, o vestă cu 
glugă şi un tricou cu inscripţia Yes we can“ cu chipul lui Obama. 

Shake Powell îşi primi musafirii în biroul său, o încăpere 
confortabilă, dar golaşă, care dădea spre piste. Cu toate că era 
foarte ocupat, preotul era gata să răspundă întrebărilor nou- 
veniţilor. Le oferi câte o cană cu cafea şi, fără a se lăsa prea 
mult rugat, le spuse povestea lui. 

Originar din New York, Powell se afla în vizită la fratele lui, în 
San Francisco, cu zece luni în urmă, când s-a trezit cu un cuţit 
înfipt în spate, pe când intervenea în cearta dintre doi oameni ai 
străzii. Odată ajuns în Zona de plecare, fusese instruit de fostul 
paroh al aeroportului, înainte ca acesta să plece spre ceruri. 

Sarcina sa îl pasiona. Aici, susţinea el, Domnul era 
pretutindeni: în arhitectură, în lumină, în pereţii de sticlă 


© Sloganul folosit în campania prezidenţială din 2008 de actualul preşedinte 
al Statelor Unite, Barack Obama. 


deschişi spre cer. Uneori, i se întâmpla chiar să celebreze nunţi 
sau botezuri. 

Zona de plecare era o frontieră, un fel de no man’s land, un 
loc propice rugăciunii şi cugetării. In acest „altundeva”, oamenii 
se trezeau puşi în faţa celor mai intime dintre temerile lor. La 
ceasul plecării, simțeau nevoia să se spovedească. Părintele 
Powell nu încerca să-i judece, ci să-i înţeleagă. In cazul unora, 
avea de-a face cu teama de necunoscut, cu remuşcări şi 
regrete. In cazul altora, acest soi de refugiu era o oportunitate 
prețioasă şi neaşteptată, care le permitea să devină oameni mai 
buni sau să se împace cu ei înşişi. 

— In Zona de plecare, am văzut sufletul omenesc în toată 
vastitatea lui: cu măreţia, dar şi cu toată micimea lui, explică 
preotul, terminându-şi cana cu cafea. 

Martin l-a lăsat pe Shake Powell să-şi ducă raţionamentul 
până la capăt. Din spusele lui, a dedus că toţi călătorii de pe 
acest aeroport misterios erau oameni intraţi în comă, după un 
accident sau o tentativă de sinucidere; dar rămăsese o 
întrebare: 

— Mereu vorbiţi despre Zona de plecare... începu el. 

— Exact. 

— Dar e o zonă de plecare încotro? 

Powell se uită pe rând când la Marin, când la Lizzie, apoi 
clătină din cap: 

— Uitaţi-vă la avioane, îi îndemnă, întorcându-se spre 
fereastră. 

Martin îşi îndreptă privirea spre spaţiul pentru decolare şi 
aterizare. Se vedeau clar două piste paralele şi un şir de avioane 
de transport de capacitate mare, cenuşii, care străluceau în 
soare şi aşteptau semnalul de la turnul de control ca să 
decoleze în direcţii opuse. 

— Nu pot exista decât două destinaţii, îi anunţă Shake Powell 
încheindu-şi vesta de jogging, pe sub care se întrezăreau nişte 
muşchi impresionanţi. 

— Întoarcerea la viaţă sau plecarea spre moarte... completă 
cu tristeţe Martin. 

— Ai priceput, băieţaş, încuviinţă Archibald. 


* 


Lizzie privea gânditoare palmele enorme ale preotului, care îşi 
tatuase pe falange literele L.I.F.E. Şi D.E.A.T.H. - „viaţă” şi 
„moarte”. 

Tremurând toată, îşi luă inima-n dinţi şi întrebă: 

— Dar cum ne putem cunoaşte destinaţia? 

— E trecută pe biletul vostru. 

— Ce bilet? întrebă Martin. 

— Cel pe care-l primeşte fiecare călător din Zona de plecare. 

— Un bilet ca ăsta, interveni Archibald, punând pe masă 
propriul tichet de îmbarcare. 


Plecare Destinaţie Dată Oră Loc 
Zona de plecare Viaţă 26.12.08 07.05  32F 


Martin se încruntă. Purta aceleaşi haine ca în momentul 
accidentului: costumul care îi venea ca turnat oferit de 
domnişoara Ho şi o cămaşă şifonată, care îi ieşise din pantaloni. 
Se scotoci prin buzunarele hainei, îşi găsi portofelul, telefonul şi 
un cartonaş pe care-l puse, la rândul lui, pe masă: 


Plecare Destinaţie Dată Oră Loc 
Zona de plecare Moarte 26.12.08 09.00 6A 


— N-ai noroc, băieţaş! se strâmbă Archibald. 

Apoi, cei doi bărbaţi se întoarseră spre Lizzie, cu feţe 
întrebătoare. _ 

Pierdută în hanoracul ei, copila era îngrozită. Işi întoarse cu 
neîndemânare buzunarele jeanşilor pe dos şi sfârşi prin a pescui 
un tichet de îmbarcare îndoit în patru, pe care-l despături cu o 
mână tremurătoare. Cartonaşul era purtătorul unei veşti 
sumbre: 


Plecare Destinaţie Dată Oră Loc 
Zona de plecare Moarte 26.12.08 09.00 6B 


26 


Frumoasele lucruri ale cerului” 
Şi atunci, pentru ultima dată, am văzut Pământul: 
un glob stabil, de un albastru strălucitor, 
călătorind în imensitatea eterului. lar eu, fragilă 
fărâmă de praf dotată cu suflet, pluteam tăcut în 
vid, despărțindu-mă de acest albastru îndepărtat 
pentru a mă avânta întru necunoscut. 
William HOPE HODGSON 


Zona de plecare 
Ora 23.46 


Bolta Celestă era cel mai luxos restaurant din Zona de 
plecare. 

Treizeci de mese rotunde, acoperite cu feţe de masă de 
culoare crem, erau armonios aranjate într-o sală frumoasă, cu 
un design modern şi elegant. Pe perete, o draperie uimitoare, 
luminescentă, ţesută din sute de fibre optice, învăluia încăperea 
într-o lumină filtrată, blândă, creând o atmosferă călduroasă şi 
rafinată. 

În centrul sălii, un şemineu contemporan adăuga ansamblului 
o notă de confort catifelat. 

Până şi aici, la porţile cerurilor, clienţii semănau cu cei 
prezenţi în orice local de lux: chinezi şi ruşi proaspăt îmbogăţiţi, 
magnați ai petrolului din Orientul Mijlociu, elita globalizată louis- 
vuitton-izată... 

În mijlocul acestui areopag, Martin şi Archibald se instalaseră 
la o masă din apropierea imenşilor pereţi vitraţi în care se 
reflecta lumina pistelor de pe care, în ciuda orei înaintate, 
avioanele decolau unul după altul. 

— Nu prea pari în largul tău, băieţaş, remarcă Archibald, 
delectându-se copios cu chifteluţele din timus de vițel, cu 
garnitură de tăieţei de casă cu ciuperci. 

Martin abia se atinsese de mielul lui gătit după o reţetă din 
Aveyron. 

— E clar că ai chef să-ţi umpli burdihanul când ştii că vei ieşi 
viu de-aici! Îţi amintesc, totuşi, că eu o să mor! 

70 Titlul unui roman de Dinaw Mengestu, inspirat dintr-un vers al lui Dante. 
(N.a.) 


— Toţi o să murim într-o bună zi, obiectă Archibald. 

— Da, numai că mie chestia asta o să mi se întâmple mâine 
dimineaţă! 

— Ai dreptate, e complet nedrept, admise hoţul. Eu am de 
două ori anii tăi şi, pe de-asupra, recunosc că sunt cel care te-a 
tras în nenorocirea asta... 

Işi umplu din nou paharul cu vin şi puse sticla pe măsuţa de 
servit de lângă ei: Mouton-Rothschild 1945, Romanee-Conti 
1985. Cele mai alese soiuri pentru o seară cu totul specială. 

— Eşti sigur că nu vrei să guşti vinul? insistă Archibald. Ar fi 
păcat să mori fără să fi încercat minunăţia asta. 

— Du-te naibii cu vinul tău cu tot! răspunse Martin pe un ton 
dur, dar cu o voce fără vlagă. 

_ Lizzie adormise pe banchetă, cu capul sprijinit de umărul lui. 
In faţa ei se aflau resturi de Burger Royal, cu adaos de şuncă şi 
brânză de capră. 

Archibald scoase din buzunar o cutie de chibrituri, pescui un 
băț şi, cu cuțitul, îşi ciopli o scobitoare; nărav vechi, care se 
potrivea cu locul ăsta discret şi rafinat ca nuca-n perete. 

— Mă întreb dacă nu cumva, înainte de desert, ar trebui să 
mă las ispitit de porumbelul ăsta dezosat cu garnitură de pateu 
din ficat de gâscă, spuse el, frunzărind meniul. Tu ce crezi? 

De data asta, Martin preferă să nu mai răspundă provocării. 

Privea pe fereastră, admirând cerul şi stelele. Şi, mai presus 
de orice, era fascinat de astrul strălucitor pe care-l luase drept 
Luna, dar care poate că era chiar Pământul: planeta albastră 
care plutea, îndepărtată, cu locuitorii ei care se iubeau, se 
ucideau şi o distrugeau metodic. 

Planeta asta pe care se simţise mereu singur, dar de care, 
iată, nu izbutea să se despartă. 

— Trebuie să vorbim, băieţaş... 

Martin ridică ochii. Deasupra paharelor de cristal, privirea lui 
Archibald strălucea ca o flacără. Trăsăturile i se înăspriseră şi pe 
faţa slabă a hoţului se vedea limpede că ceasul glumelor 
trecuse. 

— Şi despre ce-ai vrea să vorbim? 

— Despre Gabrielle. 

Martin suspină: 

— Ce vrei să ştii? Ce intenţii am cu ea? 

— Exact. 


— Am avut cele mai nobile intenţii din lume, dar nu mai are 
rost, pentru mine oricum s-a terminat... 

Se hotări să-şi toarne un pahar cu vin înainte de-a continua. 

— Şi apoi, află de la mine un lucru: fiică-ta e periculoasă! La 
fel de periculoasă ca şi tine! O ţicnită care se năpusteşte să 
distrugă orice urmă de fericire de îndată ce o adulmecă. 

Se înfiinţă un ospătar care le luă farfuriile. Cum nu se putea 
hotărî asupra desertului, Archibald comandă, autoritar, două 
cafele. 

— Fiule, în seara asta am două veşti pentru tine, una bună şi 
una proastă. 

Martin suspină: 

— În halul în care sunt, poţi începe cu aia bună. 

— Vestea bună e că eşti singurul bărbat pe care l-a iubit 
vreodată. 

— De unde naiba ştii tu asta? Nu te-ai ocupat deloc de fiică-ta 
în ultimii treizeci de ani! N-o cunoşti. 

— Aşa crezi tu. Dar am să-ţi spun ceva. 

— Dă-i drumul... 

— Chiar dacă aparențele sunt împotriva mea, o cunosc pe 
Gabrielle mai bine ca oricine altcineva. 

— Mai bine decât mine? 

— Da, în mod sigur, da' asta nici nu a fost prea greu. 

Văzând mânia care sclipea în ochii lui Martin, Archie ridică 
mâna, încercând să-l domolească: 

— Gabrielle e o femeie extraordinară. S-ar zice că ai fost în 
stare să remarci acest lucru chiar foarte tânăr fiind, ceea ce îţi 
face cinste. 

Ştiind că mai vârstnicul lui companion era foarte zgârcit cu 
complimentele, Martin îi acceptă lauda cu satisfacţie. 

— Gabrielle e un om integru, sincer şi generos, continuă 
Archie. E drept, uneori e puţin cam prea complicată, ca toate 
femeile... 

Martin încuviinţă din cap. Pe terenul ăsta, bărbaţii se înţeleg 
întotdeauna. 

— Gabrielle, continuă Archibald, e o femeie pentru toată 
viaţa, o piatră prețioasă unică, mai rară chiar decât diamantul 
pe care voiam să-l fur. 

Li s-au adus cafelele, însoţite de un platou cu bunătăţi. 

Archie se şi repezi la o tartă de fructe cu smochine. 


— Gabrielle are caracter şi personalitate, dar dacă ai răbdare 
şi încerci să pătrunzi dincolo de aparenţe, întrezăreşti în ea 
cicatricele pe care i le-a lăsat viaţa. Dar ştiu că ţi-ai dat repede 
seama şi de asta. 

— Bun, unde vrei să ajungi? se enervă Martin, înainte de a 
sorbi o gură de cafea fierbinte. 

— Unde vreau să ajung, băieţaş? Nu s-ar spune că eşti prea 
perspicace, nu? Gabrielle nu are nevoie de un fătălău necopt 
care rămâne blocat în trecut. Nu are nevoie de încă un tip care 
să o facă să sufere chiar mai mult decât alţii. Are nevoie de un 
bărbat care să fie totul pentru ea: prieten, amant, confident, 
îndrăgostit, uneori chiar şi duşman... Pricepi ce înseamnă asta? 

— Eram bărbatul ăsta, ticălosule, şi aşa ar fi fost şi astăzi, 
dacă nu ţi-ai fi băgat tu coada. 

Exasperat, Martin se ridică de la masă şi... 


* 


Spitalul Lenox 
Ora 1.09 


— Doctor Giuliani, treziţi-vă! 

Infirmiera aprinse neoanele cămăruţei de odihnă rezervate 
medicilor de gardă. Claire deschise ochii. Nu dormea. De altfel, 
nu mai dormea de ani de zile. Abia ce ațipea câteva minute 
când şi când, câteva fărâme de somn furate nopţii. Fărâme de 
somn care nu izbuteau să o pună pe picioare şi care îi dădeau o 
impresie constantă de uzură, acompaniată de cearcăne precoce 
şi deja de neşters. 

— Uitaţi rezultatele tomografiei lui Martin Beaumont. E în 
hipertensiune! 

Claire îşi pescui ochelarii de vedere şi se uită la radiografie în 
lumina neonului. Această a doua tomografie craniană era 
alarmantă: între duramater şi creier se acumulase sânge, 
formând un hematom de mărime îngrijorătoare. Mai multe 
ramuri ale cine ştie cărei artere trebuia să se fi spart în acelaşi 
timp în interiorul membranelor meningeale pentru a putea 
genera o asemenea hemoragie. Hematomul comprima creierul 
în interiorul cutiei craniene şi, dacă nu se acţiona imediat, 


vasele sanguine urmau să se comprime la rândul lor, lăsând 
celulele fără oxigen şi antrenând leziuni ireversibile. 

Trebuia operat de urgenţă pentru a avea o şansă să-l 
evacueze, dar organismul lui Martin era atât de slăbit, încât 
Claire se îndoia că va supravieţui. 

— Anunţaţi anestezistul, îl ducem în blocul operator! 


* 


Zona de plecare 
Ora 1.12 


Archibald împinse uşa localului numit Harry’s Bar. 

Ambianța confortabilă şi plăcută amintea de cluburile 
londoneze, cu tâmplăria din lemn de acaju, cu fotolii 
Chesterfield din piele patinată şi banchete tapetate cu catifea 
vişinie. 

Traversă fumoarul şi dădu de Martin, care se instalase la bar, 
sorbind un Mojito. 

Văzând cocteilul tânărului poliţist, nu-şi putu reţine o 
strâmbătură sceptică: 

— Asta nu-i mai degrabă o băutură de gagici? 

Martin hotărî să-l ignore. 

Archibald cântări din priviri, ca un adevărat cunoscător, 
impresionanta selecție de sticle de whisky, ordonate în spatele 
barului precum cărțile vechi într-o bibliotecă. Privirea i se lumină 
dintr-odată când zări o adevărată comoară: un Glenfiddich Rare 
Collection din 1937, cel mai vechi scotch din lume. 

Îşi comandă un pahar şi contemplă plin de satisfacție aspectul 
chihlimbariu al preţiosului lichid. 

— Lasă sticla pe masă, băiete! îi cerul el barmanului. 

Martin îl privea cu coada ochiului. Archibald inspira efluviile 
din pahar cu o neascunsă plăcere, delectându-se cu aromele de 
caramel, ciocolată, piersică şi scorţişoară. Apoi sorbi o 
înghiţitură din acest malţ unic şi savură îndelung aromele 
subtile. 

Turnă un pahar şi i-l oferi lui Martin: 

— Gustă asta, băieţaş! O să vezi, e altceva decât poşirca ta. 

Martin  suspină, dar Archibald izbutise să-i stârnească 
curiozitatea. Sorbi şi el o înghiţitură de whisky şi, fără a fi un 


specialist, se lăsă sedus de parfumurile complexe ale 
puternicului nectar. 

— Ei, cum e? Ce zici? 

— E drept că te arde! recunoscu Martin, luând încă o 
înghiţitură. 

— Ştii că începi să-mi placi! Hai, vino, să ne aşezăm undeva în 
linişte, propuse el, luând şi sticla de Glenfiddich. 

Martin ezita să-l urmeze. Era teribil de supărat pe Archibald, 
dar nu avea curajul să-şi petreacă ultimele ceasuri singur. ŞI 
apoi, compania duşmanului lui dintotdeauna îi plăcea la fel de 
mult pe cât de tare îl indispunea. 

Cei doi bărbaţi s-au instalat pe canapelele din piele care 
încadrau o măsuţă joasă din lemn de acacia şi mango lăcuit. 

Cu mobilierul lui de lux, locul respira spiritul unui gent/leman's 
club din vremurile bune de odinioară, când bărbaţii se adunau în 
astfel de încăperi pentru a savura o havană şi un coniac pe 
muzica lui Sinatra, înainte de a începe o partidă de bridge. 

— Îţi ofer o ţigară? 

Martin refuză propunerea: 

— Cunoşti şi alte plăceri ale vieţii în afară de a bea, a fuma şi 
a fura tablouri? 

— Hai, las-o baltă, doar n-o să-mi dai tu mie lecţii cu iarba ta 
şi cu Coca Zero. Crezi că astea-s mai bune pentru sănătate? 

Martin înălţă din sprâncene. Archibald zâmbi pe sub mustață: 

— Ei bine, da, şi eu te cunosc puţin, Martin Beaumont... 

— Şi ce anume cunoşti, mai precis? 

— Ştiu că eşti un tip curajos şi sincer. Ştiu că eşti un idealist, 
că se poate avea încredere în tine şi că, în felul tău, ai o inimă 
mare. 

— Dar... 

— Dar ce? 

— Când se începe cu un car de complimente, de obicei, se 
încheie cu un potop de reproşuri, nu? 

Archibald făcu ochii mari: 

— Reproşuri? Da, pot să-ţi fac câteva, dacă ţii neapărat. 

Martin ridică mănuşa: 

— Hai, nu te jena. 

— În primul rând, nu înţelegi femeile. 

— Eu! Eu nu înţeleg femeile! 


— Da. În sfârşit, e drept că vezi în ele chestii pe care alţii nu-s 
în stare să le vadă, dar nu înţelegi ce vor să îţi spună de fapt 
când îţi vorbesc. Nu ştii să le decodifici spusele. 

— Nu, zău? la explică-mi şi mie cum vine asta... 

Archibald miji ochii, căutând un exemplu. 

— Când o femeie îţi spune „nu”, asta înseamnă de cele mai 
multe ori „da, dar mi-e teamă”. 

— Hm, continuă. 

— Când îţi spune „poate”, asta înseamnă de cele mai multe 
ori „nu”. 

— Şi când spune „da”? 

— Când spune „da” înseamnă „da, poate”. 

— Dar despre „da” pur şi simplu ce zici? 

Archie ridică din umeri: 

— „Da” pur şi simplu nu există în limbajul feminin. 

Martin era destul de neîncrezător: 

— După părerea mea, eşti mai bun hoţ, decât psiholog... 

— E drept, s-ar putea să-mi lipsească experienţa recentă, 
acceptă Archibald. 

— Da’ nu mai bine am vorbi despre Gabrielle? 

— Dar despre ea vorbeam, băieţaş, credeam c-ai înţeles... 

— De ce ai încercat să ne desparţi? 

Archie înălţă privirea spre cer: 

— Dar e exact pe dos, nătângule! Eu sunt cel care a venit să 
te caute, eu am făcut totul ca să-mi iei urma, eu te-am atras la 
San Francisco, şi asta numai ca s-o regăseşti, căci ştiam că nu 
te-a uitat! 

Tonul era destul de ridicat. 

— Şi după aceea? întrebă Martin. 

— După aceea, e drept că mi s-a făcut teamă şi am vrut să te 
testez, recunoscu Archibald. 

— Ai stricat totul! 

— Nu, pentru că fără mine, nu ai fi avut niciodată curajul să 
vii aici şi s-o regăseşti! Asta e problema ta, Martin Beaumont: te 
temi! 

Martin nu era prea sigur că pricepe. Archie insistă: 

— Ştii spusa lui Mandela: „Lumina, nu umbra noastră, e cea 
care ne înspăimântă cel mai mult.” Ceea ce te sperie pe tine, 
băieţaş, sunt calităţile, nu defectele tale. E teribil, nu-i aşa, să 
ajungi să-ţi spui că ai prea mulţi aşi în mânecă?! E mult mai 


liniştitor să te scalzi în mediocritate, blestemând întreg 
pământul... 

— Ce vrei să-mi spui de fapt? 

— Încerc să-ţi dau un sfat: lasă-ţi temerile deoparte şi asumă- 
ţi riscul de a fi fericit. 

Martin se uită la Archibald. Pe chipul lui, nici urmă de 
ameninţare ori animozitate. Doar înţelegere. Pentru a doua 
oară, Martin se simţi legat de el printr-o stranie fraternitate. 

— Mi-ai spus adineauri că ai două veşti, una bună şi una rea. 

— Exact aici voiam să ajung. 

— Care e vestea proastă? 

Archibald tăcu puţin, pentru a crea un efect mai puternic, apoi 
îl vesti: 

— Vestea proastă e că tu eşti cel care se va întoarce, fiule! îi 
aruncă, punându-i dinainte tichetul lui de îmbarcare, ca şi cum 
ar fi pus pe masă un careu de aşi. 


Plecare Destinaţie Dată Oră Loc 
Zona de plecare Viață 26.12.08 07.05 32F 


— Nu înţeleg. 

— Ce credeai, că s-a terminat cu iubirile şi cu necazurile? Ei 
bine, nu-i chiar atât de uşor: te întorci în locul meu. 

— Un troc? 

— Da. Tichetele de îmbarcare nu sunt nominale. Nimic nu ne 
împiedică să le schimbăm. 

— De ce faci asta? 

— Să nu-ţi imaginezi că mă sacrific. Oricum, nu mai aveam 
nici puterea, nici posibilitatea de a-mi realiza visele. 

— Eşti bolnav? 

— Mai curând condamnat: un nenorocit de cancer. 

Martin plecă fruntea, iar în ochi îi cobori vălul tristeţii. 

— Şi... de ce eu? 

Acum, barul era gol. Mai era doar barmanul care, îndărătul 
tejghelei, îşi vedea de ştersul paharelor. 

— Pentru că tu, băieţaş, eşti singurul care a ştiut să rezolve 
ecuaţia. Pentru că ai avut curajul de a mă urmări până aici. 
Pentru că ai fost mai viclean decât FBl-ul, mafioţii ruşi şi toţi 
poliţiştii din lumea asta la un loc. Pentru că tu gândeşti cu capul, 
dar şi cu inima. Pentru că ai încasat destule lovituri, dar ai 


rămas mereu în picioare. Pentru că, într-un anumit sens, tu eşti 
eu, cu diferenţa că vei izbuti acolo unde am dat greş: tu vei şti 
să iubeşti... 

McLean turnă ultimele două pahare, iar sticla se goli de tot. Le 
ridicară, ciocniră şi schimbară biletele. 

Apoi, Archie se uită la ceas şi se ridică de pe scaun. 

— Acum te rog să mă scuzi, dar nu mi-a mai rămas prea 
multă vreme şi am un ultim lucru de făcut înainte de a se lumina 
de ziuă. 

Îşi puse haina şi, după o scurtă ezitare: 

— Ştii, apropo de Gabrielle... Poate părea complicată, dar, în 
realitate, e limpede precum cristalul. Să n-o faci să sufere, nici 
măcar o secundă. 

— Îţi promit, spuse Martin. 

— Bun, asta e, nu mă prea pricep la despărţiri... 

— Baftă. 

— Baftă şi ţie, băieţaş. 


27 


Anywhere out of the world”! 
Și mie ce-mi rămâne, după ce te-am iubit? 
Îmi rămâne doar vocea, văduvită de ecoul neaşteptat 
Îmi rămân doar degetele, care nu se mai agaţă de nimic 
Îmi rămâne doar pielea, care-ţi caută mâinile 
Și mai ales teama, teama de a te iubi şi mâine. 
Aşa, aproape mort. 
Charles AZNAVOUR 


Spitalul Lenox 
Ora 3.58 


Pentru prima oară, după foarte multă vreme, un zâmbet 
adevărat lumină chipul lui Claire Giuliani. Operația se 
desfăşurase extraordinar de bine. Deschisese cutia craniană şi 
evacuase hematomul din capul lui Martin. 

Intervenţia era pe sfârşite. Se uită la monitoare: constantele 
erau bune. Tânărul francez avea o constituţie cu adevărat 
zdravănă! 

Claire era mulţumită. Din iPod-ul ei racordat la boxe se auzea 
un cântec de Bob Marley. 


Zona de plecare 
Ora 3.50 


„No Woman No Cry” al lui Bob Marley răsuna din difuzoarele 
date la maximum ale aerogării. 

Martin rătăcea prin faţa peretelui de sticlă care dădea spre 
pistele mărginite de balize luminoase. Ariile de staţionare se 
întindeau cât vedeai cu ochii, găzduind zeci de avioane identice: 
aparate mari, de cursă, cu patru reactoare şi punte dublă, a 
căror coregrafie regulată era orchestrată de un imens turn de 
control, cu ziduri albăstrui. 

Animat de poftă de viaţă şi de o încredere renăscută, Martin 
depănă în gând firul ultimelor şase luni: de la prima lui 


7 N'importe ou hors du monde, „Oriunde în afara lumii”, poem de Charles 
Baudelaire. (N. a.) 


înfruntare cu Archibald pe un pod din Paris, până la ciudata 
discuţie din noaptea asta, dintr-un bar out of the world”. Şase 
luni în care trăise, fără a-şi da seama, o transformare radicală şi 
violentă, care-l făcuse să devină bărbat. Această ultimă 
conversaţie îl eliberase de toate temerile. De acum înainte se 
simţea ales, învestit cu o misiune. 

Pe lungul culoar învăluit în lumină, strângea în mână tichetul 
de îmbarcare încredinţat de Archibald: propriul lui „Sesam, 
deschide-te!”, biletul lui de întoarcere la viaţă şi la iubire. 

Pe lungul culoar învăluit în lumină, îi venea să alerge şi să-şi 
strige uşurarea. 

Pe lungul culoar învăluit în lumină, trăia din nou. 


x 


Zona de plecare 
Ora 4.22 


Restaurantul era gol. Fuseseră stinse toate lustrele din sala 
cea mare. Lumina slabă care se ridica dinspre plinte crea o 
ambianță de club de noapte tăcut, din care au plecat toţi 
dansatorii. 

Ghemuită pe bancheta ei, cu şuvițele lipite de chipul 
descompus, Lizzie era cufundată într-un somn agitat. 

Martin o acoperi cu haina lui, apoi se aşeză în fotoliul din faţa 
fetei. 

Avea paisprezece ani; el va face curând treizeci şi cinci. 

Ar fi putut să-i fie fiică. 

Nu o cunoştea decât de câteva ceasuri, dar se simţea deja 
răspunzător pentru ea. 

Işi aprinse o ţigară, pe care o fumă în tăcere, închizând ochii. 

Copilăria... 

Copilăria lui... 

Amintirile îl copleşeau, dar nu erau nici bune, nici rele. Un 
ecou pe care l-ar fi dorit îndepărtat, dar care răsuna de fiecare 
dată prea puternic. 

Periferia, Evry... 

Atmosfera uneori de carceră a curţii şcolii în recreaţii. 


72 „Din altă lume” (engl. în original). 


Pentru a se pune în acord cu sine însuşi, luase întotdeauna 
apărarea celor mai slabi, câteodată cu riscul de a plăti scump: 
excluderea, represaliile, lipsa de recunoştinţă din partea celor 
pe care-i ajutase. 

| se părea că nu a avut niciodată niciun merit făcând ceea ce 
a făcut. 

Faptul că, întotdeauna, cel mai puternic trebuie să îl apere pe 
cel mai slab, în loc să-l oprime ori să-l ignore: purta sentimentul 
ăsta în el, ca pe un fel de ideal de fraternitate. 

Un ideal care-l condusese întotdeauna şi care-i permisese, 
chiar şi în cele mai întunecate ceasuri ale meseriei lui, să se 
privească în oglindă fără a întoarce privirea. 


* 


Zona de plecare 
Ora 4.35 


Archibald grăbi pasul. Solul era neted şi argintat, ca o oglindă. 

Străbătuse deja câţiva kilometri buni, dar, oriunde s-ar fi 
îndreptat, avea senzaţia că aeroportul se multiplica la nesfârşit. 

A traversat un şir de hale, a urcat pe o duzină de scări 
rulante, a străbătut mai multe galerii comerciale, dar degeaba: îi 
era imposibil să se depărteze de pereţii ăştia vitraţi, imenşi şi 
transparenţi, care ştergeau orice urmă de diferenţă dintre 
clădire, cer şi mare. 

Asemenea celui de la Hong Kong, aeroportul părea să se 
înalte pe o insulă artificială. În interior, toate erau curate, 
moderne, prea noi, de parcă ar fi fost o clădire care îşi aştepta 
inaugurarea. 

Archie privi ora înscrisă pe panourile de afişaj şi mâna i se 
crispă pe tichetul de îmbarcare. Mai avea numai câteva ore 
până la plecare, dar, de când nimerise în acest colţ din afara 
lumii, un lucru i se impusese cu forţa evidenţei. Poate era naiv, 
poate mergea pe o pistă greşită, dar trebuia să-şi ducă ideea 
până la capăt. Ori de câte ori dădea de un „locuitor permanent” 
al aeroportului - om de pază, chelner, vânzător, personal de 
întreţinere - îl oprea şi îi punea aceeaşi întrebare. La început n-a 
făcut mare lucru, dar vânzătoarea de produse de patiserie de la 
standul Ladurée l-a orientat pe o pistă. Şi i-a redat speranţa. 


Simţea că se apropia de ceasul adevărului, de momentul în 
care îşi va putea răscumpăra toate păcatele. 

La urma urmelor, în tot noianul ei de nenorociri, viaţa îţi 
oferea uneori adevărate momente de graţie. De ce moartea ar fi 
altfel? 


Zona de plecare 
Ora 6.06 


Pe Lizzie a trezit-o mirosul de cacao. _ 

Când deschise ochii, deasupra pistei se ridicau zorile. In 
curând, soarele îşi va trimite primele raze pe un cer încă roz şi 
violaceu. 

In ciuda unei nopţi de somn, copila nu era prea vioaie: avea 
hainele şifonate, pletele în neorânduială, unghiile roase până la 
sânge. 

Se frecă la ochi; avu nevoie de câteva minute bune ca să-şi 
dea seama unde se află şi se uită cu groază la orologiul mural, 
apoi la ecranul de sticlă translucidă care afişa programul 
plecărilor. 

Se scotoci prin buzunar şi scoase biletul de avion: 


Plecare Destinaţie Dată Oră Loc 
Zona de plecare Moarte 26.12.08 09.00 6B 


Încă trei ore. Trei ore până la... 

— laurt grecesc, zmeură proaspătă, litchi, pâine prăjită şi o 
ciocolată caldă! rosti Martin pe un ton zglobiu, punând pe masă 
tava cu micul dejun. 

li zâmbi, se instala alături de ea pe banchetă şi îi unse cu unt 
o felie de pâine. 

Ea sorbi o gură de cacao, apoi muşcă zdravăn din felia de 
pâine prăjită. Nu se putea trăi doar cu apă chioară şi iubire, nici 
măcar în zona de plecare... 

— la te uită, tocmai ce a trecut poştaşul pe aici, glumi el, 
întinzându-i un plic. 

Cu privirea nehotărâtă, ea rămase neclintită, cu plicul în 
mână. 


— Hai, deschide-l! 
Adolescenta desfăcu plicul şi găsi în el un bilet nou de avion: 


Plecare Destinaţie Dată Oră Loc 

Zona de plecare Viaţă 26.12.08 07.05 32F 

— Ora de plecare a fost devansată, îi explică Martin, iar 
destinaţia nu mai este aceeaşi. 

— Asta înseamnă că n-o să mai mor? întrebă fata, plină de 
speranţă. 

— Nu, Lizzie, n-o să mai mori. 

li tremurau buzele, avea vocea gâtuită: 

— Dar cum... 

— Archibald, îi explică Martin, bărbatul care a fost cu noi 
aseară. Ţi-a lăsat ţie biletul lui. 

— Dar de ce a făcut asta? 

— Pentru că el e foarte bolnav şi oricum nu mai avea mult de 
trăit. 

— Dar nici măcar nu i-am mulţumit! 

— Lasă, am făcut-o eu pentru tine, o linişti Martin. 

In ochii adolescentei apărură lacrimi... 

— Şi tu? 

— Nu-ţi face griji pentru mine, răspunse bărbatul, străduindu- 
se să zâmbească. In schimb, aş vrea să te rog să îmi faci un 
serviciu. 

— Un serviciu? întrebă ea, ştergându-se la ochi cu mâneca. 

— Mi-ai spus că locuiai în Pacific Heights... 

— Da, încuviinţă fata, chiar în spatele Parcului Lafayette. 

— Aşadar, dacă suntem cu adevărat în comă, te vei trezi la 
Spitalul Lenox. 

— Acolo m-au dus când mi-am despicat bărbia pe când jucam 
baschet! 

li arătă o cicatrice fină, care pornea din colţul buzelor. 

— Uau! se extazie Martin. Trebuie să te fi durut cam tare! 

— Ba nu, sunt o tipă dură! spuse ea, cu o anumită mândrie. 

Martin îi făcu ştrengăreşte cu ochiul şi apoi îi explică ce 
anume aştepta de la ea: 

— După ce vei fi în stare să vorbeşti, spune-le că vrei să vezi 
o femeie pe nume Gabrielle. 

— E vreo doctoriţă? 


— Nu, e femeia... e femeia pe care o iubesc. 

Adolescenta nu-şi putu stăpâni curiozitatea: 

— Şi ea, ea te iubeşte? ; 

— Da, răspunse Martin cu o uşoară ezitare. In sfârşit, e mai 
complicat... dar ştii cum e, nu? 

— Mda. Cu poveştile de dragoste e complicată treaba, chiar şi 
pentru adulţi, nu? 

El încuviinţă din cap: 

— Da, e mereu acelaşi chin. Doar că într-o bună zi, când dai 
de omul potrivit, la momentul potrivit, toate devin simple şi 
clare. 

Fata clătină din cap: 

— Şi Gabrielle e omul potrivit? 

— Da, zâmbi Martin. Şi e şi momentul potrivit. 

— Şi ce trebuie să-i spun? 


Spitalul Lenox 
Ora 6.15 


— Domnule doctor, avem o problemă cu pacientul misterios! 

Elliot luă rezultatul ecografiei hepatice pe care i-l întindea 
infirmiera. 

Archibald avea o hemoragie la nivelul ficatului. 

Îşi luă ochelarii: rana era profundă, cauzând o acumulare 
abundentă de lichid în spatele lobului drept. 

Dar cum a fost cu putinţă? Cu câteva ore înainte, la prima 
intervenţie, nu suspectase nimic de genul acesta. 

Trebuia să-l deschidă din nou, de urgenţă, chiar dacă o nouă 
laparotomie risca să-l omoare. 

„La dracu!” 


Zona de plecare 
Ora 6.56 


— Hei, Lizzie! 


Şirul de pasageri din faţa Porții 6 se subţia pe măsură ce 
progresa îmbarcarea celor care aveau norocul de a se 
„întoarce”. 

Copila se întoarse. Martin o prinse din urmă, pentru a-i spune 
pentru ultima oară: 

— De acum înainte, fără prostii, OK? 

Ea îşi plecă privirea. Martin continuă: 

— O laşi baltă cu raticidele, insecticidele, venele tăiate şi 
medicamentele, de acord? 

— De acord, răspunse ea, schiţând un zâmbet. 

Primul după foarte multă vreme. 

— Şi apoi, nu-ţi face griji: iubirea e grozavă, dar nu e singurul 
lucru din lumea asta. 

— Ah, nu? întrebă ea cu seriozitate. 

„Ba da, doar asta contează. Doar asta e cu adevărat 
importantă...” îşi spuse în sinea lui. Dar preferă să se arate ceva 
mai încurajator: 

— Familia, prietenii, călătoriile, cărţile, muzica, nici astea nu-s 
prea rele, ce zici? 

— Mda, acceptă fata fără prea mult entuziasm. 

Acum, adolescenta era singurul pasager care nu se urcase 
încă la bord. 

— Hai, fugi, drum bun, îi spuse Martin, bătând-o prieteneşte 
pe umăr. 

— Pe curând? întrebă ea, întinzându-i biletul stewardesei. 

Martin îi zâmbi şi îi făcu un ultim semn cu mâna. 

Apoi puştoaica dispăru. 


Ora 7.06 


Claire Giuliani se aplecă pe fereastra maşinii: 

— Hai, tataie, înaintează! îi strigă şoferului imensei berline 
care se tara în faţa ei. 

Beetle-ul ei mov era blocat în ambuteiaj. 

— Nu se poate! Şapte dimineaţa, ziua de Crăciun şi deja 
ambuteiaje! explodă Claire. 

Pe deasupra, ploua de se rupea cerul şi rabla ei nu agrea 
deloc apa. 


Habitaclul afumat era saturat de acordurile de chitară ale 
trupei Doors şi de lălăielile alcoolizate, dar geniale, ale lui Jim 
Morrison, pe o versiune-pirat a „L.A. Woman”. 

Exact la mijlocul melodiei, unui muzician i-a venit smintita 
idee să cânte la clavecin o arie de Mozart. 

Claire îşi stinse ţigara şi se încruntă. 

Nu, asta nu era în cântec, era pur şi simplu tonul de apel al 
telefonului ei mobil. 

La celălalt capăt al firului, infirmiera ei preferată, căreia îi 
lăsase instrucţiuni să o ţină la curent cu evoluţia stării de 
sănătate a celor doi pacienţi „ai ei”. 

Era limpede, starea lui Martin Beaumont se degradase rapid. 
Rezultatele ecografiei dezvăluiseră o hemoragie necontrolată la 
nivelul pancreasului. Ciudat! Pe ecografia de astă-noapte 
leziunile nu i se păruseră chiar atât de grave... 

Trebuia să-l deschidă iar, dar oare cât va mai rezista 
organismul acestui bărbat la un asemenea tratament? 


* 


Spitalul Lenox 
Sala de reanimare 
Ora 7.11 


Globule roşii, leucocite, trombocite, plasmă... 

Sângele... 

Sângele murdar şi otrăvit al unei puştoaice de paisprezece 
ani. 

Vreme de ceasuri bune, lichidul roşu a fost filtrat prin dializor 
pentru a fi curăţat de substanţele toxice, pentru ca mai apoi, 
odată epurat, să se întoarcă în venele lui Lizzie. Un tratament- 
şoc, care a realizat într-un timp record ceea ce rinichii ar fi făcut 
în două zile. 

Lungită, cu ochii închişi, adolescenta a trecut şi printr-o 
spălătură intestinală. | s-au administrat cărbune activ şi doze 
puternice de vitamina K1, pentru a-i curăța sângele, a cărui 
coagulare era blocată de otrava pentru şobolani. 

Acum, pe monitor, constantele erau bune. 

Acum, nimic nu o mai împiedica pe Lizzie să deschidă ochii. 

Ceea ce şi făcu. 


Spitalul Lenox 
Sala de aşteptare de la Urgenţe 
Ora 7.32 


Gabrielle introduse două monede în automatul de cafea. 

Nu mai dormise de 48 de ore. 

Cu urechile vâjâind, cu picioarele moi, cu trupul străbătut de 
frisoane, nu mai ştia nici măcar dacă era zi sau noapte, amiază 
sau miez de noapte. 

Vorbise cu Elliot, pe care-l cunoştea de multă vreme, precum 
şi cu chirurgul care se ocupase de Martin. Cei doi medici nu-i 
dăduseră nicio speranţă. 

— Sunteţi Gabrielle? 

Cu ochii înceţoşaţi, se întoarse şi se trezi în faţa unui bărbat 
cam de vârsta ei, cu hainele la fel de şifonate, la fel de tras la 
faţă şi cu ochii la fel de încercănaţi. Numai că în privirea lui juca 
un licăr de uşurare. 

— Fiica mea, Lizzie, tocmai a ieşit din comă după o 
intoxicație, îi explică. Şi primul lucru pe care l-a spus a fost că 
vrea să stea de vorbă cu dumneavoastră. 

— Poftim? 

— Susţine că are un mesaj pentru dumneavoastră. 

— Trebuie să fie o greşeală, nu cunosc nicio Lizzie, răspunse 
Gabrielle laconic, la fel de împietrită în durerea ei. 

El încercă să o reţină, aproape implorând-o. 

— In ultimii trei ani, de când m-am despărţit de soţia mea, 
cred că nu mi-am dat seama că fata mea a crescut. În orice caz, 
sunt sigur că nu am vorbit destul de mult cu ea sau, mai curând, 
nu am ştiut să o ascult. Acum cred că suntem gata amândoi să 
încercăm să stăm de vorbă şi să avem încredere unul în altul. M- 
a pus să-i promit că voi face totul ca să vă duc la ea, aşa că îmi 
permit să insist: acordaţi-i câteva minute, vă rog. 

Gabrielle făcu un efort supraomenesc să iasă din apatie: 

— Spuneţi că are un mesaj pentru mine? 

— Da, un mesaj de la un anume Martin. 


* 


Spitalul Lenox 
Sălile de operaţii 1 & 2 
Ora 7.36 


Elliot deschise abdomenul lui Archibald printr-o incizie largă, 
de la pubis până la stern. 


Claire inciză peretele abdominal al lui Martin. 
„la să vedem acum ce ai tu de fapt în burtă, handsome” !” 


Elliot comprimă ficatul cu amândouă mâinile, inspectând 
fiecare leziune şi încercând să oprească hemoragia. 


„E plin de sânge peste tot!” 
Tamponări, hemostaze, drenaje: Claire a făcut tot ce i-a 
stat în puteri ca să-şi stabilizeze pacientul. 


Rana era profundă şi sângera abundent. Elliot depărtă 
marginile pentru a curăța ce se putea curăța, apoi făcu o triplă 
clampare, sperând că va putea sutura breşa cu fir resorbabil. 


Claire încerca să evalueze rana prin ochelarii de chirurg şi 
ceea ce vedea o îngrijora. Suspecta o ruptură de Wirsung, 
principalul canal excretor al pancreasului, asociată cu o 
leziune duodenală. 

„Nu eşti prea norocos, nu-i aşa?” 

Pentru moment, nu putea face mare lucru. După ce va fi 
complet stabilizat, va trebui să-l deschidă pentru a treia 
oară şi să încerce o chirurgie digestivă mai amplă. 

Dar va mai trăi, oare, până atunci? 


Elliot se străduia din răsputeri, dar simţea că Archibald nu va 
câştiga această ultimă bătălie. Suferise deja transfuzii masive şi 
îndurase mai multe decât poate suporta de obicei un corp 
omenesc. Vârsta, boala, rănile multiple, organele care-l lăsau 
care mai de care... 

Când corpul îşi atinge propriile limite, când viaţa se stinge, ce 
altceva poţi face, decât să-l laşi să plece? 


73 „Frumosule” (engl. în original). 


Spitalul Lenox 
Sala de reanimare 
Ora 7.40 


— Tatăl tău mi-a spus că vrei să-mi vorbeşti? 

— Da. 

Lizzie avea un nod în gât şi tenul diafan. O privea pe Gabrielle 
cu un amestec de fascinaţie şi compasiune. 

— Am fost acolo, jos, cu ei, începu fata. 

— Unde „acolo, jos”? Care „ei”? întrebă Gabrielle pe un ton 
rece. 

— Am fost în comă, cu Martin şi cu Archibald. 

— Ai fost în comă în acelaşi timp cu ei, o corectă Gabrielle. 

— Nu, insistă Lizzie cu tărie, în ciuda vocii încă slabe. Am fost 
cu ei. Am stat de vorbă cu ei şi Martin m-a rugat să vă transmit 
un mesaj. 

Gabrielle ridică mâna, pentru a o împiedica să continue. 

— Ascultă-mă, îmi pare rău. Trebuie să fii foarte obosită şi 
puţin tulburată de ceea ce ţi s-a întâmplat, numai că eu nu cred 
în astfel de lucruri. 

— Ştiu. Martin m-a avertizat că n-o să mă credeţi. 

— Şi? 

— Şi m-a pus să învăţ câteva propoziţii pe de rost: „Dragă 
Gabrielle, voiam doar să-ţi spun că mâine plec înapoi în Franţa. 
Să-ţi spun doar că pentru mine, din toată această vacanţă 
californiană, nimic nu a însemnat mai mult decât cele câteva 
momente pe care le-am petrecut împreună în cafeneaua 
campusului, vorbind despre cărţi, despre filme, despre muzică, 
şi punând lumea la cale.” 

Gabrielle închise ochii şi un fior rece îi străbătu şira spinării. 
Primele rânduri din prima scrisoare, cea de la care începuse 
totul... 

— Martin mi-a dat sarcina să vă spun că s-a schimbat, 
continuă Lizzie. Că a înţeles unele lucruri şi că tatăl 
dumneavoastră era un tip cumsecade. 


În ciuda durerii, Gabrielle nu era dispusă să înghită orice, dar 
de data asta trebuia să se încline în faţa evidenţei: spusele 
acestei copile nu erau simple aberaţii. 

— Şi ce altceva ţi-a mai spus? o întrebă pe Lizzie, venind să se 
aşeze pe marginea patului, lângă copilă. 

Acum, puştoaica tremura în pijamaua subţire, de spital. Plecă 
pleoapele, încercând să se concentreze mai bine. 

— Nu vrea să fiţi îngrijorată pentru el... 

Într-un elan matern, Gabrielle o înveli cu pătura şi îi dădu la o 
parte o şuviţă care i se lipise de obraz. 

— Martin susţine că va găsi un mijloc de a se întoarce... 

Lizzie vorbea din ce în ce mai greu: 

— Când închide ochii şi îşi închipuie cum veţi arăta amândoi 
peste ani, are mereu în minte aceleaşi imagini: soare şi râsete 
de copii. 

Gabrielle auzise destul. O mângâie pe Lizzie pe frunte, dându- 
i de înţeles că acum se putea odihni. 

Se ridică. leşi din cameră ca o somnambulă şi traversă mai 
multe holuri, apoi se prăbuşi pe un scaun, cu capul în mâini. 

Undeva, în mintea ei înceţoşată, îşi croia cale o voce anume. 
O voce apropiată şi totodată îndepărtată, o voce venită din 
trecut, şi care citea rândurile unei scrisori vechi de aproape 
cincisprezece ani: 


Sunt acolo, Gabrielle, de cealaltă parte a fluviului. 

Te aştept. 

Podul care ne desparte poate să pară gata să se 
prăbuşească, dar să ştii că e unul solid, construit din 
trunchiurile unor arbori care au înfruntat multe 
furtuni. 

Înţeleg că ţi-e teamă să îl traversezi. 

Și mai ştiu că, poate, nu îl vei traversa niciodată. 
Dar lasă-mi măcar o speranță! 


Se ridică brusc. Teama întipărită pe chipul ei fu înlocuită de 
hotărâre. Dacă tot ceea ce îi povestise Lizzie era adevărat, 
poate mai exista o persoană care i-ar fi putut ajuta pe Martin şi 
pe Archibald. 


Chemă liftul pentru a se îndrepta spre parcarea subterană, 
unde îşi lăsase maşina. După câteva clipe de aşteptare, cum nu 
mai avea răbdare, o luă la goană pe scări, cu inima bubuind. 

„Stai să vezi, Martin Beaumont, dacă mi-e frică să traversez 
podul. 

Stai să vezi dacă mi-e frică să vin după tine...” 


* 


Zona de plecare 
Ora 7.45 


Archibald continua să înainteze în Zonă. 

Tot mai repede, tot mai departe. 

Cu cât înainta mai mult, cu atât Zona se golea: dar pământul 
era din ce în ce mai strălucitor, coridoarele erau tot mai lungi, 
inundate de aceeaşi lumină care îţi dădea ameteli. 

Acum, ştia că acest teritoriu nu mai era periculos, căci îi 
trecuse toate încercările şi îi dejucase toate capcanele. 

Zona nu era un loc în care se termina totul, ci locul în care 
toate începeau. 

Zona nu era un loc al întâmplării, ci unul al întâlnirilor. 

Zona era un loc în care trecutul, prezentul şi viitorul se 
întâlneau. 

Un loc în care credinţa înlocuia raționalitatea. 

Un loc în care se trecea de la frică la iubire. 


* 


Ora 8.01 


O ploaie încăpăţânată, presărată de fulgere şi tunete, se 
abătuse de ceasuri bune asupra oraşului. 

Gabrielle ridicase plafonul maşinii, dar violenţa furtunii inunda 
parbrizul sub un potop de şuvoaie cărora ştergătoarele vechiului 
ei Ford Mustang nu le făceau faţă. 

Oricât ar fi cunoscut tânăra drumul pe de rost, fu nevoită să 
se concentreze pentru a nu rata ieşirea 33, care ducea spre un 
cartier lipsit de farmec, din periferia de sud, unde se aflau 
grupate mai multe clădiri administrative. 


Se opri în parcarea deschisă a unei clădiri cenuşii, cu zece 
etaje: centrul de îngrijire Mount Sinery. 

În hol, recepţionera o întâmpină cu familiaritate şi-i dădu un 
ecuson de vizitator. Gabrielle îi mulţumi, apoi luă ascensorul 
până la ultimul etaj: cel al pacienţilor internaţi pe durată lungă. 

De aproape cincisprezece ani, gesturile astea repetate o dată 
pe săptămână deveniseră mecanice. 

Ultima cameră de pe ultimul coridor avea numărul 966. 

Gabrielle intră în încăpere, înaintă spre fereastră şi ridică 
storul, pentru a lăsa să pătrundă lumina cenuşie de afară. 

Apoi se întoarse spre pat: 

— Bună, mamă! 


28 


Te voi iubi mereu... 
Când orchestra va tăcea, eu voi dansa în continuare... 
Când avioanele nu vor mai zbura, eu voi pluti singur... 
Când timpul se va opri, eu tot te voi iubi... 
Nu ştiu unde, nu ştiu cum... 
Dar te voi iubi mereu... 
„Timpul care ne-a mai rămas”, cântec 
scris de Jean-Loup DABADIE, 
interpretat de Serge REGGIANI 


Zona de plecare 
Ora 8.15 


— Bună, Valentine! 

Cu un foarfece într-o mână şi o stropitoare din metal lăcuit în 
cealaltă, Valentine se pregătea să-şi deschidă buticul. In mijlocul 
pereţilor din sticlă şi al zidurilor albe, imaculate, vitrina ei sărea 
în ochi. Avea farmecul şi pecetea vremurilor de odinioară, 
semănând cu tarabele florăreselor din cartierele pariziene. 

Valentine se întoarse. Îmbătrânise, fără doar şi poate. Chipul 
ei purta urmele timpului, dar părul tuns scurt, alura sportivă şi 
intensitatea privirii aminteau de femeia strălucitoare care fusese 
în tinereţe. Şi, mai presus de orice, îşi păstrase acel nu-ştiu-ce 
magic care, în ochii lui Archibald, o făcea mai delicată decât o 
sculptură de Michelangelo, mai armonioasă decât o pânză de Da 
Vinci, mai senzuală decât un model al lui Modigliani. 

Amândoi şi-au pierdut graiul, s-au căutat din priviri, iar ochii li 
s-au umezit. 

— Ştiam că vei veni, odată şi-odată, spuse ea, apoi se repezi 
în braţele lui. 


Periferia oraşului San Francisco 
Centrul de îngrijire Mount Sinery 
Ora 9.01 


Gabrielle se apropie de pat şi cuprinse mâna mamei în palme. 
Valentine avea chipul senin, se vedea că respiră, dar ochii ei, 
deşi larg deschişi, priveau cu disperare în gol. 

— Nu mi-e bine, mamă, mă simt rătăcită... 


Valentine intrase în comă în decembrie 1975, în urma 
accidentului cardio-vascular de după naştere. De treizeci şi doi 
de ani, doar o împletitură de perfuzii şi o sondă de alimentare o 
mențineau artificial în viaţă, fără a uita, fireşte, de ajutorul unei 
infirmiere şi de acela al unui kinetoterapeut, care o masa în 
fiecare zi, pentru a evita necrozarea pielii. 

Gabrielle mângâie cu duioşie fruntea mamei, dând la o parte 
o şuviţă de păr, de parcă ar fi vrut să o coafeze. 

— Mamă, ştiu că nu e vina ta, dar mi-ai lipsit atât de mult în 
toţi aceşti ani... 

În primele luni de la accident, doctorii au diagnosticat o stare 
vegetativă persistentă. Din punctul lor de vedere, nu exista nicio 
îndoială: Valentine nu era conştientă şi nu exista nicio şansă de 
restabilire. 

— De atâta vreme mă simt singură şi părăsită, mărturisi 
Gabrielle. 

Chiar dacă presa mediatiza din când în când cazuri 
miraculoase de ieşire din comă, pentru corpul medical era 
limpede că, dacă vreme de un an pacientul nu dădea niciun 
semn de conştientă, şansele lui de revenire la o activitate 
cerebrală normală erau aproape nule. 

Şi totuşi... 

Totuşi, era atât de tentant să speri încă. 

Valentine avea cicluri de trezire, urmate de perioade de 
somn. Respira neasistat, gemea, se foia, tresărea, chiar dacă se 
spunea că era vorba despre reflexe, nu de gesturi voluntare. 

— Fără cineva alături, nu mai am puterea să continui. Fără 
cineva alături, trăitul mă ucide. 

Gabrielle citise zeci de cărţi, vizitase sute de site-uri web. Şi-şi 
dăduse repede seama că, până şi pentru specialişti, starea 
vegetativă rămânea un mister. Nimeni nu ştia cu adevărat ce se 
petrece în capul bolnavilor... 

— Mamă, toate astea trebuie să aibă un sens! Ai supravieţuit 
mai bine de treizeci de ani închisă în tăcerea ta. Dacă trupul tău 
a rezistat toţi aceşti ani, trebuie să o fi făcut cu un anumit scop, 
nu? 

La zece ani după accident, mama Valentinei fusese ispitită să 
renunţe. La ce-i folosea încrâncenarea asta? La ce-i folosea să 
refuze doliul? În repetate rânduri fusese pe punctul de a-şi da 
acordul să se oprească alimentarea artificială a fiicei pentru ca 


aceasta să se stingă prin deshidratare. Dar nu se putuse hotărî 
niciodată, în privinţa asta, rolul lui Elliot Cooper fusese 
determinant. Chirurgul se implicase mult în urmărirea stării de 
sănătate a Valentinei, înnoindu-i an de an analizele şi RMN-ul, 
pentru a ţine astfel pasul cu ritmul progresului imagisticii 
medicale. 

Examinând materia albă a creierului Valentinei, Elliot 
căpătase convingerea că prelungirile neuronale disociate de 
accident se regeneraseră lent, dar nu suficient pentru a o face 
să iasă din comă. 

Pentru el, creierul pacientei nu se stinsese. Era, mai degrabă, 
în stare de veghe, după ce traversase o succesiune de stări, 
mergând de la comă până la starea vegetativă, pentru ca mai 
apoi să se stabilizeze într-o stare de conştientă minimală. 

Gabrielle se apropie şi mai mult de mama ei. Afară, furtuna se 
dezlănţuise şi turna cu găleata; şuvoaiele se izbeau în geamuri 
şi făceau să se cutremure storurile vechi şi şubrede. 

— Dacă există un strop de adevăr în ceea ce se spune... dacă 
de acolo, de departe, mă poţi, totuşi, auzi... dacă şi tu eşti acolo, 
jos, cu ei, atunci trebuie să mă ajuţi! 

Adeseori avusese impresia că mama ei schiţa un zâmbet când 
intra în încăpere sau când îi povestea ceva amuzant. li plăcea să 
creadă că ochii Valentinei se umezeau când îi împărtăşea 
necazurile ei sau că mama o urmărea discret, din priviri, când se 
mişca de ici, colo. Era însă aceasta realitatea sau doar ceea ce 
voia să creadă? 

— Fă o minune, mamă! o imploră Gabrielle. Găseşte un mijloc 
să mi-l aduci pe Martin înapoi. E singurul bărbat pe care-l vreau, 
singurul pe care-l iubesc şi singurul care mă poate face să devin 
cea care vreau să fiu... 


Zona de plecare 
Ora 8.23 


Valentine şi Archibald, unul în braţele celuilalt, erau 
înconjurați de flori proaspete: trandafiri de culoarea lavandei, 
streliţia cu reflexe roşiatice, orhidee şi crini sidefaţi. 


— Vezi, glăsui Archibald, mi-am ţinut promisiunea de a te 
căuta până la capătul lumii, dacă într-o bună zi va fi să te pierd. 

Ea se uită cu tandreţe la el: 

— Nu m-ai pierdut niciodată, Archie. 

— Dar fericirea noastră a fost atât de scurtă! Doar câteva 
luni... ` 

— Dar nu ne-am despărţit niciodată cu adevărat. In toţi aceşti 
ani, am fost acolo pentru Gabrielle şi pentru tine, am vegheat 
mereu asupra voastră. 

Ea respira seninătate şi încredere. Archibald, din contra, era 
tulburat, plin de remuşcări şi sentimente de vinovăţie. 

— Pari fericită, observă el. 

— Ţie îţi datorez asta, dragostea mea. Ţi-am spus deja: tu eşti 
cel care m-a vindecat. Fără amintirea, fără prezenţa ta, nu aş fi 
avut niciodată curajul să aştept atâta vreme. 

— Am stricat totul, Valentine, iartă-mă. Nu am ştiut să o cresc 
pe fata noastră, nu am ştiut s-o ocrotesc, nu am ştiut s-o iubesc. 
Pentru mine, viaţa fără tine nu... Nu mai avea sens. 

Valentine îl mângâie pe obraz: 

— Archie, ştiu că ai făcut tot ce ţi-a stat în puteri. Şi să nu 
cumva să-ţi închipui că sunt supărată pe tine. 

Archibald privi ceasul micut de lângă casa de marcat. 
Minutele defilau în viteză pe ecran. Abia ce o regăsise pe 
Valentine şi iată, trebuia să o părăsească din nou. 

— Trebuie să plec, îi explică, scoţându-şi biletul. 

O lacrimă neaşteptată se prelinse pe obrazului bărbatului şi i 
se pierdu în barbă. Prima după treizeci şi doi de ani. 

— E peste puterile mele să te pierd a doua oară! rosti el, 
plecându-şi fruntea. 

Valentine nu apucă decât să deschidă gura pentru a 
răspunde, când un zgomot violent îi făcu pe amândoi să se 
întoarcă. 

Înainte ca ei să-şi dea seama ce se-ntâmplă, culoarul pe care 
venise Archibald se închisese. Acum, era blocat de un perete de 
sticlă în care bătea cu putere un bărbat, care încerca să ajungă 
la ei. 

„Martin!” 

Archibald se apropie de geam. 

Băieţaşul nu plecase! 


Fireşte că nu. Pesemne că-i dăduse biletul său puştoaicei, dar 
asta nu era deloc o surpriză. 

După loviturile cu piciorul, au urmat izbiturile cu umărul, tot 
fără rezultat. 

Atonei Archibald înşfacă unul dintre scaunele metalice aflate 
la intrarea în butic şi-l izbi cu toate puterile în peretele 
transparent. Degeaba, se întoarse îndărăt ca un bumerang. 
Repetă manevra, dar avu parte de acelaşi eşec. 

„Nu-i absolut nimic de făcut!” 

Acum, cei doi bărbaţi se aflau faţă în faţă, despărțiți de mai 
puţin de un metru. Atât de departe, atât de aproape... 

Simţeau răsuflarea morţii, care le dădea târcoale. 

De ce Zona îi supunea şi acestei ultime încercări? 

Archibald se uită la Valentine, sperând să afle în ea stropul de 
înţelepciune care lui îi lipsea. 

Se apropie şi femeia de perete. Ea ştia că în interiorul Zonei, 
aşa cum se întâmplă în fiecare dintre noi, se dă o permanentă 
luptă între forţe contradictorii. 

Lupta dintre lumină şi întuneric. 

Lupta dintre înger şi demon. 

— Tot ceea ce se întâmplă are o logică, spuse bătrâna, 
întorcându-se spre Archibald. Toate acţiunile noastre au un 
sens. Şi, de fiecare dată, noi suntem cei care trebuie să găsim o 
soluţie. 

Martin, de cealaltă parte a peretelui, auzise totul. 

Această barieră de sticlă era frica lui, o simţea. Frica pe care 
nu izbutise niciodată să şi-o depăşească. 

Dacă iubirea era singurul antidot la frică şi dacă soluţia este 
de fiecare dată în noi, atunci... 

Diamantul! 

Cheia Paradisului! 

Scotoci prin buzunarele hainei: diamantul oval era tot acolo, 
fascinant, strălucind, de un albastru uşor întunecat, simbol al 
purității şi norocului, cu condiţia să nu cadă în mâinile vreunui 
zgârcit. 

Apropie piatra legendară de geam. 

Va fi având, poate, toate defectele din lume, dar zgârcit nu a 
fost niciodată. 


Căci, dacă stăteai să te gândeşti bine, din dragoste pentru 
Gabrielle ajunsese el să pună mâna pe diamant. O iubire 
stângace, imatură, dar atât de puternică şi de sinceră! 

Puse vârful bijuteriei pe perete şi, cu un gest amplu, zgârie 
suprafaţa vitrată, desenând o dâră circulară. 

„Bine jucat, băieţaş!” îşi spuse Archibald în sinea lui, apucând 
scaunul şi azvârlindu-l în geam. 

De data asta, geamul zbură în mii de ţăndări, eliberând o cale 
de trecere pentru Martin. 

— Şi acum, ce facem? întrebă Archibald. 

— Acum, mă laşi pe mine să vorbesc, răspunse Valentine. 


* 


Zona de plecare 
Ora 8.40 


O rază de soare lumina vitrina micii florării a Valentinei şi 
poleia lemnăria exterioară. 

Valentine îl invitase pe Martin să se aşeze la o măsuţă lungă, 
pe rotile, aflată în faţa magazinului. Aceasta era încărcată de 
vase în care se aflau compoziţii florale ce surprindeau prin 
originalitate şi creativitate. Stânjenei sălbatici se amestecau 
acolo cu maci aprinşi, cu strălucitoare floarea-soarelui, cu lalele 
multicolore şi garoafe roşii ca sângele. 

— Ştii, eu te cunosc bine, începu Valentine. 

Destupă un termos învelit în piele şi le servi două căni cu 
ceai, apoi continuă: 

— În toţi aceşti ani, Gabrielle mi-a vorbit numai şi numai 
despre tine: că Martin aşa, că Martin pe dincolo... 

Gesturile femeii erau calme şi ferme, ca şi cum ar fi rămas 
indiferentă la urgenţa situaţiei. 

— Şi el mi-a vorbit adesea despre tine, adăugă, arătând spre 
soţul ei. 

La ceva distanţă, Archibald se dădea de ceasul morţii lângă 
poarta de îmbarcare. Incepuse îmbarcarea pasagerilor şi o 
mulţime compactă şi tăcută se înghesuia cu docilitate pentru a 
se instala în interiorul avionului în care cei doi bărbaţi aveau 
locuri rezervate. 


— Nu trecea o săptămână fără să îmi dea veşti despre 
„Păieţaş”, glumi Valentine. 

Martin o privea fascinat: aceeaşi inflexiune a vocii ca şi fiica 
ei, aceeaşi ţinută mândră a capului, aceeaşi intensitate a privirii. 
— Ştii de ce Gabrielle nu a venit la întâlnirea de la New York? 

Faţa lui Martin se crispă şi, vreme de câteva secunde, această 
întrebare care-l chinuise atâţia ani pluti dureros în aer, înainte 
ca Valentine să îi dea explicaţia: 

— În toamna lui 1995, când bunica Gabriellei a murit, i-a lăsat 
o scrisoare prin care îi mărturisea existenţa mea. ţi dai şi tu 
seama: timp de douăzeci de ani propria mea fiică m-a crezut 
moartă, în timp ce eu eram în comă! 

Martin se resimţi în urma şocului. Întoarse capul şi privirea i 
se pierdu printre bulele colorate ale unei sculpturi florale, care 
reprezenta o floare a Lunii” părea acoperită de o chiciură 
translucidă. 

— Gabrielle a aflat vestea la începutul vacanței de Crăciun, 
continuă Valentine. Îşi făcuse deja bagajele ca să vină la 
întâlnirea cu tine, dar această dezvăluire a dat-o peste cap. La 
început, şi-a petrecut zilele la spital, încremenită la căpătâiul 
meu, implorându-mă să mă trezesc. 

Din difuzoarele aeroportului, o voce chema ultimii pasageri să 
se prezinte la ghişeele de înregistrare. 

Indiferentă la toată această agitaţie, Valentine sorbi o gură de 
ceai, apoi continuă: 

— Nu ai de ce să te temi, Martin. Gabrielle este exact aşa cum 
ai intuit-o: îndrăgostită şi credincioasă, visând să ofere totul 
celuilalt. Câtă vreme vei fi acolo pentru ea, va fi acolo pentru 
tine. 

— Dar nu mă mai pot întoarce, spuse Martin, arătându-i 
biletul. 

— Ba da, poţi, afirmă Valentine, scoțând din buzunarul vestei 
un carton gălbui, străpuns de vârful din inox al unui ac de flori. 

Martin examină documentul. Era un vechi bilet de avion, e 
drept, ceva mai aparte: 


Plecare Destinaţie Dată Oră Loc 


74 Epiphyllum oxypetalum, adesea numită „floarea Lunii”, este o plantă care 
nu înfloreşte decât o dată pe an, la căderea nopţii, şi se usucă în dimineaţa 
următoare. (N.a.) 


Zona de plecare Viață - = f 


— De ce nu sunt trecute data şi ora întoarcerii? 

— Pentru că e un bilet open”, răspunse ea. Pleci când vrei. 

Martin făcu ochii mari. Nu prea era sigur că înţelesese bine: 

— Timp de treizeci şi trei de ani ați avut posibilitatea să vă 
întoarceţi? Dar de ce nu aţi...? 

Ea ridică mâna, întrerupându-l: 

— În coma mea, aud totul, Martin, mai ales diagnosticele 
sumbre ale doctorilor. M-aş fi putut întoarce la viaţă, dar în ce 
stare? După accidentul vascular cerebral, corpul meu a rămas 
încremenit într-o paralizie completă şi ireversibilă. Nu am vrut 
să fiu o greutate nici pentru Archibald, nici pentru Gabrielle. 
Alegând să rămân aici, mi-am oferit rolul de Frumoasa din 
Pădurea Adormită. Un rol mai uşor de jucat decât acela de legu- 
mă cu ochi vii. Înţelegi? 

El făcu un semn afirmativ din cap. 

— Acum vreau să-mi faci un serviciu, Martin. 

— Vreţi să accept biletul dumneavoastră? 

Valentine plecă fruntea. Pulberea soarelui la răsărit mângâia 
crenguţele de liliac aranjate în faţa ei, într-un vas din porțelan 
chinezesc. 

— În primul rând, vreau să mi-l dai pe-al tău... 


75 Bilet care impune o dată de plecare, dar oferă călătorului posibilitatea să 
îşi aleagă după bunul său plac data de întoarcere. (N. a.) 


29 
Eternally yours”* 
Un sărut face mai puțin 
zgomot decât un tun, 
dar ecoul lui durează mai mult. 
Olivier WENDELL HOLMES 


Zona de plecare 
Pista nr. 1 
Ora 9.00 


Avionul ajunse în capul pistei şi se opri. 

— Un minut până la decolare, anunţă o voce de femeie, de la 
postul de pilotare. 

Aparatul avea hublouri mari, scaune confortabile şi culoare 
luminoase. 

Valentine se agăţă de mâna lui Archibald. 

— Ştii, e prima oară când luăm împreună avionul... 

— Ţi-e frică? întrebă el. 

— Cu tine, niciodată. 

Se aplecă spre ea şi o sărută, cu timiditate aproape, ca şi cum 
ar fi fost întâia oară. 


Zona de plecare 
Pista nr. 2 
Ora 9.00 


Ajuns în capul pistei, avionul se opri brusc, aşteptând 
autorizaţia de decolare. Cele patru motoare torceau 
încetişor. 

Aşezat la hublou, Martin simţea că-l ustură ochii. Să fi fost 
din cauza oboselii? A soarelui orbitor care se reflecta pe 
asfalt? A tensiunii acumulate în aceste ultime zile? A 
golului pe care-l simţea în stomac din cauza acestei 
călătorii în  străfundurile fiinţei sale, pe cât de 
împovărătoare, pe atât de mântuitoare? 


* 


76 „Al tău, pe vecie” (engl. în original). 


Cele două avioane se aflau faţă-n faţă, pe piste paralele, 
având ca puncte de plecare destinaţii radical opuse. 

Şi-au luat elan în acelaşi moment, făcând să duduie bitumul 
sub roţile trenurilor principale. 

Când s-au încrucişat, un fel de interferenţă a zgâlţâit cele 
două aparate, amintindu-le călătorilor că „amor” şi „mor” se află 
la doar o literă distanţă. 

— Acum, vom fi împreună pentru totdeauna, observă 
Valentine. 

Archibald încuviinţă din cap şi strânse şi mai tare mâna soţiei 
lui. Din ziua în care o văzuse, nu-şi mai dorise nimic altceva. 

Doar să fie cu ea. 

Pe vecie. 


Ajunse la capătul pistei, cele două avioane s-au cabrat cu 
graţie. 

Când aeronava s-a ridicat în aer, Martin a simţit o durere 
brutală iradiind din fiecare bucăţică din trupul lui, ca şi cum ar fi 
luat foc. 


Şi apoi totul s-a făcut alb... 


San Francisco 
Spitalul Lenox 
Ora 9.01 


Aflat la căpătâiul prietenului său, doctorul Elliot privea fix 
monitorul, cu dâra lui disperat de plată. Lângă el, tânăra 
internistă care-l asista nu înţelegea ce-l oprea pe mentorul ei să 
pronunţe ora decesului. 

— S-a sfârşit, doctore?! 

Elliot nici măcar n-o auzi. Archibald era de seama lui. Erau din 
aceeaşi generaţie şi se cunoşteau de mai bine de treizeci şi cinci 
de ani. Era dureros pentru el să-l vadă plecând. 

— S-a sfârşit, doctore, nu? repetă internista. 


Elliot se uita la faţa lui Archibald. Părea uşurat, aproape senin. 
Hotări să păstreze în memoria această impresie. 

— Ora decesului, nouă şi două minute, anunţă el încetişor, 
închizându-i pleoapele. 


Periferia oraşului San Francisco 
Centrul de îngrijire Mount Sinery 
Ora 9.01 


Gabrielle chemase un medic şi o infirmieră. 

Starea de sănătate a mamei sale se degradase văzând cu 
ochii, fără niciun motiv aparent. După ce bătuse câteva minute 
nebuneşte, inima Valentinei era acum pe punctul de a ceda. 

— Incarcă la două sute de Jouli! ceru doctorul, aplicând pentru 
a doua oară paletele pe torsul Valentinei. 

Primul şoc electric nu a permis sincronizarea contracţiilor 
muşchilor miocardului. Nici a doua încercare nu a avut mai mulţi 
sorţi de izbândă. Medicul a încercat şi un masaj cardiac, 
comprimând pieptul femeii cu palmele împreunate, într-un ritm 
regulat; dar omul îşi dăduse dintru început seama că lupta era 
deja pierdută. 

Rămasă singură cu mama ei, după ce a fost declarată moartă, 
Gabriellei i s-a părut că are o expresie liniştită şi luminoasă, 
ceea ce o alina întrucâtva. 

— La revedere, mamă! şopti ea, sărutând-o pentru ultima 
oară. 


San Francisco 

Spitalul Lenox 

Sala de odihnă a personalului medical 
Ora 9.02 


Claire Giuliani introduse două monede de câte cincizeci de 
cenți în automatul de cafea. Apăsă pe butonul pentru 
cappuccino, dar aparatul nu îi distribui şi un pahar, aşa că 


lichidul cremos se împrăştie pe grătarul metalic, apoi începu să 
se prelingă pe pantofii ei. 

„Numai mie mi se poate întâmpla una ca asta!” se necăji ea. 

Furioasă, începu să izbească în aparat, atât pentru a-şi 
descărca nervii, cât şi cu speranţa de a recupera măcar fisele. 

Şi, ca să înrăutăţească şi mai mult lucrurile, pagerul îi clipi, 
emițând un sunet strident. Părăsi începerea şi se năpusti spre 
sala de reanimare. 

— E incredibil! strigă o infirmieră, de cum o văzu. Pacientul 
dumneavoastră s-a trezit! 

„Ce vorbeşti acolo, toanto? Cum vrei să se trezească, la cât 
anestezic am băgat în el?” 

Se aplecă deasupra lui Martin. Cu ochii închişi, neclintit, 
respira cu regularitate. Claire profită de ocazie pentru a verifica 
şi constantele, care erau mulţumitoare. 

Era pe punctul de a ieşi când... Martin deschise ochii. 

Privi încet de jur-împrejur; apoi, cu un gest eliberator, îşi 
smulse perfuziile care-i străpungeau gâtul, nasul şi braţele. 


Se întorsese. 


Epilog 
San Francisco 
După 6 luni 


În lumina palidă a răsăritului se ivi un Mustang roşu-aprins. 

Vechiul coupe ajunse în faţa Muzeului de Artă Modernă, aflat 
în sudul Financial District, la câţiva paşi de grădinile 
primăvăratice şi jeturile de apă de la Yerba Buena Center. 
Templu al artei contemporane, clădirea cu arhitectură 
inovatoare semăna cu un cilindru de sticlă care ţâşnea, 
asemenea unei fântâni arteziene de lumină, dintr-o suprapunere 
de cuburi din cărămizi portocalii. 

— Dacă e fetiţă, Emma mi se pare foarte frumos. Sau 
Léopoldine, dacă vrem să fim cu adevărat originali... zise Martin. 

Aşezat pe scaunul din dreapta şoferului, purta în continuare 
un guler flexibil în jurul gâtului, amintire a accidentului. Era 
prima lui escapadă de la ieşirea din comă, după şase luni de 
spital şi recuperare. 

— Léopoldine! Tu eşti zdravăn la cap? Îți amintesc că mai 
întâi trebuie să faci copii, şi abia după aia să le alegi numele. Şi 
acum serios, în dimineaţa asta avem alte treburi de rezolvat... 

Cu graţie şi agilitate, Gabrielle sări din maşină. În această 
dimineaţă de duminică drumul era pustiu, încă scăldat în 
răcoarea şi calmul aurorei. 

Martin se extrase cu greu din automobil, sprijinindu-se într-un 
baston din lemn de nuc, cu mânerul răsucit. 

Gabrielle nu se putu împiedica să-l tachineze: 

— Ce sexy eşti aşa, iubitule! Parc-ai fi „Doctor House”! 

El ridică din umeri şi se aplecă în spatele maşinii, pentru a 
desface banda care ţinea laolaltă trei lăzi din lemn, lipite una de 
cealaltă. 

— Lasă-mă pe mine, spuse Gabrielle ridicând-o pe prima, din 
care ieşea colţul unei pânze de Picasso, reprezentând un chip 
destructurat. 

Lăzile conţineau comorile furate de Archibald în decursul 
ultimilor douăzeci de ani. Erau picturile lui preferate, pentru care 
nu ceruse niciodată răscumpărare: pânzele mitice ale lui Ingres, 
Matisse, Klimt ori Goya... care în curând aveau să-şi regăsească 
locul cuvenit în diferite muzee ale lumii. 


Cu titlu de moştenire, în timpul discuţiei deopotrivă dureroase 
şi mântuitoare din micul golf Saint Simeon, Archibald îi dăduse 
fiicei sale adresa secretă unde erau depozitate tablourile. 

În nici două minute, din trei drumuri dus-întors, Gabrielle 
depusese toate cele trei lăzi la intrarea celebrului muzeu. 

Când se întoarse la maşină, observă că mai rămăsese un 
tablou, pe jumătate ascuns în spatele banchetelor: Autoportretu/ 
lui Van Gogh, cu privirea halucinantă a pictorului, cu barba şi 
coama lui de foc, care ieşeau în evidenţă pe fundalul turcoaz. 

— Poate l-am putea păstra pe ăsta, îndrăzni Martin. 

— Sper că glumeşti! 

— Hai! Doar unul! insistă el. În amintirea tatălui tău! Tabloul 
primei noastre întâlniri de pe Pont Neuf! 

— Nici nu încape vorbă! Am ales să fim cinstiţi, atunci aşa 
trebuie să fim până la capăt! 

Dar Martin nu era dispus să renunţe: 

— Recunoaşte şi tu că ar arăta bine în apartamentul nostru! 
Ar da un aer clasic salonului. Nu am nimic cu mobilele tale de la 
Ikea, dar... 

— Mobilele mele arată foarte bine, i-o reteză Gabrielle. 

— Mda, depinde de perspectivă. 

Cu o urmă de regret, se hotărî într-un sfârşit să restituie 
capodopera. Clătinându-se, făcu la rându-i cei câţiva paşi până 
la muzeu, pentru a depune la intrare tabloul „Omul cu urechea 
tăiată”. 

Apoi se întoarse la maşină, care demară în trombă. 

Fordul Mustang cobori pe Van Ness Avenue, apoi se întoarse 
pe Lombard Street. 

Soarele la răsărit scălda oraşul într-o lumină intensă, în 
nuanţe trandafirii, care-şi schimba tonul de la un minut la altul, 
în vreme ce vântul din larg aducea dinspre sud o mireasmă 
marină estivală. 

În depărtare, învăluită într-o ceaţă fină, lăptoasă, se detaşa 
silueta imensă şi familiară a Golden Gate, salutată de un concert 
neîncetat de semnale de ceaţă, emise de feriboturi şi vase cu 
pânze. 

Pentru a ajunge la pod, Gabrielle o luă pe scurtătură şi opri pe 
banda dreaptă, exact acolo unde Martin şi Archibald avuseseră 
ultimul lor duel. 

— E rândul tău! spuse ea. 


La fel ca în urmă cu şase luni, Martin trânti portiera şi sări 
peste gardul de protecţie care mărginea pista cicliştilor. 

Se uită în jos cu o strângere de inimă şi văzu valurile 
înspumate care se izbeau de pilonii înfipţi zdravăn în ocean. Cu 
chipul biciuit de vânt, fu frapat de miraculoasa şansă care i se 
oferise, aceea de a fi încă în viaţă. 

Cu o mână în buzunar, pipăia faţetele netede ale diamantului 
pe care-l învârtea între degete. 

— Fă un legământ! îi strigă Gabrielle. 

Scoase pumnul din buzunarul hainei şi îl deschise în bătaie 
vântului. În palma lui, Cheia Paradisului strălucea precum o mie 
de sori. 

Văzând-o sclipind astfel, nu puteai să te mai îndoieşti că 
această piatră le adusese numai nefericire celor prin mâna 
cărora trecuse. 

Nu se punea problema să o păstreze; nu se punea problema 
să o restituie grupului financiar căruia îi aparţinea şi care, de 
altminteri, nici nu îndrăznise să o reclame. 

Martin aruncă o ultimă privire preţioasei pietre şi, cu toată 
puterea, o azvârli în Pacific. 

„Din partea «băieţaşului»!” îşi spuse în sinea lui, adresându-i 
un ultim gând mut lui Archibald. 


Antibes, 6 iunie 2008 
Montrouge, 16 martie 2009 


Intre noi 

Drumurile ni se încrucişează dimineaţa, în metroul şi 
autobuzele pariziene. 

Drumurile ni se încrucişează după-amiaza, pe terasele 
cafenelelor şi pe băncile grădinilor publice. 

Drumurile ni se încrucişează la sfârşit de săptămână şi la 
început de vacanţă, în vagoanele TGV-ului ori pe scaunele 
înguste ale avioanelor. 

Drumurile ni se încrucişează adesea şi, câteodată, am norocul 
de a vă vedea citindu-mi poveştile, de a vă auzi vorbind despre 
personajele mele. 

Drumurile ni se încrucişează în miile de mesaje pe care îmi 
faceţi onoarea de a mi le trimite şi pe care le citesc pe toate, 
fără excepţie. 

Drumurile ni se încrucişează în librării, în timpul lansărilor 
urmate de semnarea de autografe. 

Câteva cuvinte schimbate, un zâmbet, o privire: nu e nevoie 
să spui sau să faci prea multe. Înţeleg şi eu, înţelegeţi şi voi. 

Drumurile ni se încrucişează şi asta îmi face bine. 

Pentru că asta îmi stârneşte dorinţa de a continua să vă spun 
poveştile mele. 

Dorinţa de a perpetua această relaţie stranie şi frumoasă, 
înfiripată de-a lungul cărţilor. 

Dorinţa de a prelungi această legătură aparte, pe care 
articolele din presă sau emisiunile televizate nu vor fi niciodată 
în stare să o traducă. 

Dar nu acesta este esenţialul. 

Pentru mine, esenţial este să vă mulţumesc. 

să vă mulţumesc că îmi aşteptaţi poveştile. 

Să vă mulţumesc că le daţi viaţă. 

să vă mulţumesc că le împărtăşiţi. 


Pe curând, între două pagini... 


Guillaume 
24 martie 2009 


EDITURA @ ALLFA 


Strada Ficţiunii - Bestseller 


Inima Gabriellei este sfâșiată între două feluri de iubire. 
Cea pentru tatăl ei şi cea pentru Martin, bărbatul de care 
s-a îndrăgostit cândva. Primul este un poliţist pasionat de meseria lui, 
celălalt este un hoț celebru. Însă amândoi au dispărut cu cincisprezece 
ani în urmă. Într-o bună zi, la aceeaşi oră, tatăl rătăcitor şi iubitul 
rămas pe un alt continent reapar, în chip straniu, în viaţa ei. Curând, 
Gabrielle îşi dă seama că cei doi sunt prinși într-o cursă mortală 
Destinele lor nu pot fi separate, Pe cine să salveze 


şi pe cine să piardă? 


> 


„Guillaume Musso este un alchimist al usccesului. Ce-aş fi eu fără tine : 


este, în același timp, o poveste de iubire pasionala mr ~~--' 
de film poliţist, o călătorie fanta: ce asr eu raa tin || | 


24.90 lel 
Pret recomandat ds edura 
„Un roman fenomenal, despre destine i TU | 
cu personaje fermecă Mut | 
à MU$80 
AL02179 e arate DOI 


www.all.ro 


SƏN 978-973-724-349-2 


XII 


3492 


i 
| 
g7 


X