Scott Turow — Eroi obisnuiti

Scott Turow 
EROI OBIȘNUIȚI 


editura rao 


Cuprins 


EROLOBIŞSNUIT BNR ORE PRICE RER IT RAR 0 III RENE PR RN TIR RIO NEI INTRE 2 
1. STEWART: TOȚI PĂRINȚII AU SECRETE... eee 7 
2. DAVID: CHESTIUNI LEGATE DE ACUZAȚIILE ÎMPOTRIVA MEA....... 18 
3. DAVID :-OEINE RALIU sec amatoare eat atena davai edenica ilaa 32 
4. STEWART: AVOCATUL TATĂLUI MEU... nenea 43 
5. DAVID: MAIORUL ROBERT MARTIN... nenea 49 
6. PRINCIPIU ceia ee ian dea ad i la Ai aaa i daia i 64 
7. STEWART: LEACH, URSUL setea soti io iale na baza 81 
8. DAVID: SECRETELE LUI TEEDLE..<s isca setea aia ii ae a 89 
9. ALTE IORDDIINIE e se ne ae eta at Dia a na ie ia) 100 
10. LA SALINE ROYALE: nn cau a ta ii ta la a a a ta 113 
il SAC IILNIE ste e ee en aere odaia nl iata ie 120 
12. PETRECEREA, ceea sau pt aa i tă iai E aa i ir 131 
i e ja ARRP PR ERAI RR NR IAR RI PRI RR ARI RR 146 
A BCN ce ema e deea si sa a ei d aaa it aa a 150 
15; SARITURÅ avu atacanti ind e tatea 163 
16. O VIZITĂ ÎN TOIUL NOPȚII... nene nenea 179 
17. AMI CO NU e a ocina ni Aa aaa a a ar aa ea i 189 
18. ADEVĂRUL GOL-GOLUȚ..... nenea ana naanaeanaaa aee 205 
19. CE PI, te a tt aa ia Dai ape net 213 
20. NU LE SPUNE COPIILOR sm cent cent n ia a ca 229 
21 LUPTA o BERII RENT EREI E E IDR EN SE 232 
22. RĂMĂŞIŢELE. ace out aa st sta aie i a aa 246 
23 REVEDERE A scai sotaeleaaieo) lega alătură nea sa tea allee i 257 
24. ÎN NA AI A secat ta aaa ai ea bila ei 270 
25. ALEGERE (ORIE ȘT A mancam ae ae et tal a a iti 281 
26 CAPTIV ee oma oana o ae Dai Sa i aa Sa i 286 
274, 100 NI) OA OO 297 


28. 
29. 
30. 
31. 
32. 
33. 


VIZITA e a Na el ae a faca a 00 alai 309 
VIETIORIE zona mac sertar aaa id daca 312 
BANNG EN aa ee ta a aa a a Dalla it Dat at Betta 321 
GITA LODZ DESIGUR mentona apei sal at aa bee de alai acd 334 
URSUL SEAR SIT ss caza a Aa 020 na Aa aa Ata aaa ut pa i 348 
EROI OBISNUITI 20 ce eee a aa a a aaa aci aa a aa aaa R 362 


DESPRE SURSELE DE INSPIRAȚIE... ceea 370 


În amintirea tatălui meu 


Lt. David Dubin 

Dra Grace Morton Wiberly Road, nr. 37 Kindle County 
16 SUA 

0446022 

APO 405 o/o Postmaster N.Y. 

19 martie 1944 Atlantic, a cincea zi pe SS King 
Henry 


Scumpa mea Grace, 

Răul de mare mi-a trecut și te iubesc, și mi-e dor 
de tine mai mult decât oricând! Ieri, când m-am 
trezit, mă simteam minunat și m-am grăbit să iau micul 
dejun, si de atunci m-am simtit bine. Incep să mă 
familiarizez cu rutina la bordul acestei nave de 
croazieră preluate de Către Armată, pe care a rămas 
însă majoritatea personalului civil — inclusiv un tip 
din India care îi servește pe ofițeri în cabinele lor. 
De asemenea, mai avem și o formație grozavă care, de 
trei sau patru ori pe zi, cântă muzică clasică 
romantică în fosta sală de mese de la clasa I, încă 
decorată cu candelabre și draperii din catifea roșie. 
Militarii se bucură și de alte condiții de lux, dar 
până și ei știu că asta reprezintă o mare diferență 
față de situația de pe majoritatea vechiturilor din 
marină. 

Ascultându-l pe Ceaikovski, uit câteodată că ne 
aflăm într-o zonă de război și în ape deosebit de 
periculoase. Totuși, având atât timp liber, cred că 
este firesc ca relele ce s-ar putea să se afle în fata 
mea să mă preocupe doar ocazional. In acele prime 
patru zile de după plecarea din Boston, când am avut 
rău de mare, evident că am petrecut lungi perioade pe 
punte. În ciuda tuturor sofisticăriilor pe care îmi 
place să cred că le-am deprins la Colegiul Easton și 
la Facultatea de Drept, sunt tot un provincial din 
Vestul Mijlociu. Până acum, n-am mai fost niciodată pe 
un vas, doar cu barca pe râul Kindle, și au existat 
momente când imensitatea Atlanticului mi s-a părut 


terifiantă (aplecându-mă peste bord, realizez cât de 
departe sunt de casă, cât de singur sunt și cât de 
fără importanță este viata mea pentru acest ocean și 
pentru majoritatea oamenilor din jurul meu. 

Desigur, o dată cu transferul meu la JAG, am mult 
mai puține motive de temere decât atunci când mă 
antrenam ca ofițer de infanterie. Probabil că mă voi 
apropia de un neamt doar dacă va fi cazul să-i dau un 
sfat legal în eventualitatea că va ajunge prizonier de 
război. Știu cât de ușurați vă simtiti tu și părinții 
mei, dar am momente când simt că-mi place marea. (Ho, 
ho!) 


0446022 

APO 405 o/o Postmaster N.Y. 

19 martie 1944 Atlantic, a cincea zi pe SS King 
Henry 

Lt. David Dubin 


Dra Grace Morton Wiberly Road, nr. 37 Kindle County 
16 SUA 

Nu știu de ce Dumnezeu îi stârnește pe oameni unii 
împotriva altora, în război — de fapt, nici nu sunt 
sigur de cred în Dumnezeu. Dar stiu că trebuie să-mi 
joc rolul. Toti trebuie să o facem, voi, acasă, noi, 
aici. Este în joc tot ce ne-au învățat părinții noștri 
— ai mei și ai tăi, indiferent cât de diferiti sunt. 
Stiu că acest război este drept. Si că asta fac 
bărbatii — americanii, în special. Luptă pentru ceea 
ce este drept în lume, chiar își dau vietile dacă este 
necesar. Incă simt același lucru ca atunci când m-am 
înrolat, că, dacă nu particip la această luptă, nu voi 
fi bărbat adevărat. Trebuie să fiu. Sunt clipe în care 
sunt cu adevărat gelos pe soldații împreună cu care 
călătoresc, chiar dacă uneori îi văd cuprinși de o 
apatie despre care ştiu că este spaimă. Îsi imaginează 
gloanțele zburând spre ei în vreme ce se află în 
tranșee, cutremurele si fulgerele produse de 
artilerie. Dar invidiez ceea ce vor deveni în focul 
bătăliei. 

Iti promit însă că o asemenea nebunie îmi va trece 
repede și că voi fi fericit să rămân un simplu avocat, 
nu un infanterist. Este târziu acum și se spune că 
apele sunt tulburi în fața noastră. Ar trebui să dorm 
cât timp pot. 

Noapte bună, draga mea. 0 să ne întâlnim în visele 
mele. 

Cu dragoste, pentru totdeauna, 

David 


1. STEWART: TOŢI PĂRINŢII AU SECRETE 


Toţi părinţii au secrete faţă de copiii lor. Însă se pare că tatăl 
meu a avut mai multe de ascuns decât majoritatea părinţilor. 

Primul indiciu a apărut o dată cu moartea tatei, în februarie 
2003, la 88 de ani, după o navigare sfâșietoare prin boli ce 
formau un veritabil Triunghi al Bermudelor - boală de inimă, 
cancer la plămâni și emfizem - toate cauzate mai mult sau mai 
puţin de cei 60 de ani de fumat. In stilul ei caracteristic, mama 
a refuzat să lase detaliile înmormântării pe seama mea și a 
surorii mele și a venit cu noi să îl întâlnească pe directorul de 
la firma de pompe funebre. A ales un sicriu suficient de mare 
încât să permită un ornament pentru capac, apoi, în timp ce 
antreprenorul citea necrologul propus, a fost atentă la fiecare 
cuvânt. 

— David a fost veteran? A întrebat el. 

Antreprenorul era omul cu aspectul cel mai îngrijit pe care îl 
văzusem vreodată, cu unghii lăcuite, sprâncene pensate și un 
ten atât de fin, încât îl suspectam că apelează la electroliză. 

— Al Doilea Război Mondial! a ţipat Sarah, care, la 52 de ani, 
încă se grăbea să răspundă înaintea mea. 

Directorul de la pompe funebre ne-a arătat mica decorație - 
una neagră cu stele și dungi care avea să apară pe hârtie, în 
dreptul numelui tatălui, însă mama deja clătina nervoasă din 
cap, agitându-și micile bucle gri. 

— Nu, a spus ea. Nici un război. Nu pentru acest David 
Dubin. 

Când era supărată, mama obișnuia să facă greșeli de 
gramatică. lar eu și sora mea știam că era indicat să ne 
abținem să vorbim atunci când o vedeam într-o astfel de stare. 
Războiul, cu excepţia unor detalii legate de modul în care tata, 
ofițer american, și mama, deţinută într-un lagăr de concentrare 
german, se îndrăgostiseră, practic la prima vedere, fusese un 
subiect mult prea neplăcut pentru a fi discutat de-a lungul 
vieților noastre. Dar eu am presupus mereu că tăcerea fusese 
păstrată de dragul ei, nu al lui. 

Spre sfârșitul vizitei lor de exprimare a condoleanţelor, 
mama s-a simţit în stare să facă față sortării bunurilor tatei. 
Sarah a anunţat că este prea tensionată ca să poată da o mână 


de ajutor, preferând să se întoarcă în Oakland, la activităţile ei 
de contabilă; fără îndoială, se simţea cumva superioară în faţa 
mea, un biet neangajat. Luni dimineaţă, mama m-a pus să fac 
ordine prin dulapul tatei, insistând să iau o mare parte din 
haine. Totul era îngrozitor de demodat și doar mama mă putea 
vedea pe mine, grăsan de când mă știu, intrând vreodată în 
asemenea haine strâmte. Am ales câteva cravate, ca să o fac 
fericită, și am început să depozitez în cutii restul de costume și 
cămăși vechi, pentru a le dona Paradisului, agenţia de caritate 
evreiască la a cărei înființare ajutase și mama în urmă cu 
câteva decenii, și pe care a dezvoltat-o timp de 20 de ani ca 
director executiv. 

Insă nu eram deloc pregătit pentru emoţiile care puseseră 
stăpânire pe mine. Îl cunoșteam pe tata ca fiind om distant, 
circumspect, foarte ordonat în aproape orice, genial, studios, 
întotdeauna politicos. El prefera lucrul, în favoarea 
angajamentelor sociale, însă avea și o politeţe caracteristică, 
plină de șarm. Totuși, marele său succes l-a înregistrat în 
fortăreaţa atotputernică a legii. Oriunde în altă parte, nu prea 
se simţea în largul lui. Acasă, ceda întotdeauna în faţa mamei, 
făcând mereu aceeași glumă învechită timp de mai bine de 50 
de ani. Niciodată, obișnuia el să spună, nu ar putea avea atâta 
abilitate avocăţească încât să câștige vreo polemică în faţa 
mamei. 

Talmudul zice că un tată trebuie cu o mână să își apropie fiul 
și cu cealaltă să și-l îndepărteze. Tata a eșuat practic la ambele. 
Am simţit un interes permanent din partea lui, pe care l-am 
considerat afecţiune. Spre deosebire de mulţi alţi taţi, el a fost 
un campion, mai ales într-o generaţie al cărei tată ideal era cel 
care „susținea material familia”. Însă, în esență, era evaziv, ca 
și când n-ar prea fi vrut să mă lase să îl cunosc prea bine. În 
fața provocărilor obișnuite pe care i le-am pricinuit în copilărie, 
răspundea de cele mai multe ori retrăgându-se sau având grijă 
să mă predea mamei. Am o amintire foarte vie a momentelor 
din copilărie când eram singur cu el în casă, furios pe tăcerea 
lui. Știa oare că mă aflam acolo? Sau îi păsa de asta? 

Acum, că tata plecase dintre noi, eram extrem de conștient 
de tot ceea ce plănuisem vreodată să fac împreună cu el - în 
majoritatea cazurilor, nici măcar nu începusem. li părea rău că 
nu m-am făcut avocat, ca el? Ce părere avea despre fiicele 


mele? Credea că lumea era bună sau rea? Și cum putea explica 
faptul că cei de la Trappers, pentru care păstrase o pasiune 
entuziastă, nu au reușit niciodată să acceadă în Liga Mare la 
baschet? Copiii și părinţii nu pot ajunge la un consens chiar la 
toate. Însă era dureros să descopăr că el a rămas la fel de 
enigmatic chiar și în moarte. 

Și astfel, faptul că trebuia acum să ating lucrurile pe care le 
atinsese și tata sau să-i miros pudra de talc Mennen și spuma 
de ras Canoe îmi provoca din când în când sentimente de 
absenţă și dor. Apropierea de obiectele sale personale era ceva 
foarte intim, un lucru pe care nu l-aș fi îndrăznit niciodată dacă 
el ar fi fost încă în viaţă. Mă simţeam îndurerat, dar și profund 
emoționat în fiecare minut și am plâns în hohote, ascunzându- 
mă în colţul cel mai îndepărtat al dulapului ca să nu mă audă 
mama. Ea însăși încă nu își dăduse frâu liber lacrimilor și, fără 
îndoială, credea că tipul ăsta de stoicism era mult mai adecvat 
pentru un bărbat de 56 de ani. 

După ce am terminat de împachetat hainele, am început să 
mă uit prin maldărul de cutii de carton descoperite într-un colţ. 
Aici era o colecţie remarcabilă de obiecte, multe dovedind un 
sentimentalism care credeam că îi lipsise tatei. Păstrase 
obiectele de Sfântul Valentin pe care le făcuserăm eu și Sarah 
pentru el ca proiecte de artă la școală și medalia de la 
campionatul Kindle County pe care o câștigase în liceu. Zeci de 
pachete întunecate de filme Kodachrome developate, ce 
reflectau viaţa tinerei sale familii. În cutia de jos, am găsit 
amintiri din al Doilea Război Mondial, un teanc de hârtii fragile, 
mai multe banderole roșii, naziste, pe care, îmi imaginam eu, le 
confiscase ca trofee de război și un teanc îndoit la colţuri de 
instantanee doi pe doi, fotografii alb-negru interesante, care 
sigur fuseseră făcute de altcineva, de vreme de tata apărea în 
cele mai multe dintre ele, slab și taciturn. În sfârșit, am mai 
descoperit și un teanc de scrisori într-o veche cutie de 
bomboane pe care era legat un bilet cu o aţă verde, decolorată 
de timp. Cu un scris ferm de mână era notată data 14 mai 
1945. 


Dragă David, 
Returnez familiei tale scrisorile pe care le-ai trimis în 
perioada cât ai fost plecat. Presupun că acestea pot avea o 


oarecare semnificaţie pentru tine în viitor. De vreme ce ești 
hotărât să ieși din viața mea, trebuie să accept că, o dată cu 
trecerea timpului, când suferința mea se va diminua, ele nu vor 
mai însemna nimic pentru mine. Sunt sigură că tatăl tău ti-a 
spus că i-am returnat inelul luna trecută. 

Pentru toate astea, David, nu pot să mă supăr pe tine. Pentru 
că ai pus capăt logodnei noastre. Când am fost la tatăl tău, mi-a 
zis că acum ești judecat de curtea marţială și că s-ar putea să 
ajungi la pușcărie. Mi-e foarte greu să cred asta despre cineva 
ca tine, însă nu aș fi crezut nici că m-ai părăsi. Tatăl meu spune 
că bărbații înnebunesc adesea în vreme de război. Dar eu nu 
mai pot aștepta până iţi vii tu în fire. 

Când plâng noaptea, David - și nu mă voi preface de dragul 
tău că nu fac asta -, cel mai mult mă deranjează un lucru. 
Petrec atâtea ore rugându-mă lui Dumnezeu să te aducă acasă 
în siguranță; l-am implorat să te lase să trăiești și, dacă este 
bun, să te lase să te întorci întreg. Acum, că luptele de acolo s- 
au terminat, nu-mi vine să cred că rugăciunile mele au fost 
ascultate și că am fost atât de prostuţă încât să cer ca, atunci 
când te vei întoarce, să fie acasă la mine. 

Îți urez mult noroc cu problemele tale actuale. 

Grace 


Scrisoarea asta m-a lăsat mască. Curtea marțială! Ultimul 
lucru pe care mi l-aș fi putut imagina despre tatăl meu lipsit de 
orice scânteie războinică era să fi fost acuzat vreodată de vreun 
delict serios. Sau să fie un bărbat care frânge inimi. Nu 
auzisem niciodată nimic despre niciuna dintre aceste 
întâmplări. Dar, în acest tunel al timpului, mai mult decât de 
surpriză, m-am simţit străpuns de durerea acestei femei, ca o 
lumină emisă cu zeci de ani în urmă de stele îndepărtate. 
Cumva, lipsa înţelegerii pe care o simţise ea se potrivea cu 
propriile mele sentimente de iubire confuză, dezamăgită și 
frustrată, inspirându-mi instantaneu o curiozitate feroce de a 
afla ce se întâmplase de fapt. 

Moartea tatei venise într-o perioadă în care deja mă 
confruntam cu una dintre cumpenele vieţii. La sfârșitul anului 
trecut, după ce împlinisem 55 de ani, mă pensionasem anticipat 
de la ziarul Tribune din Kindle County, unicul meu angajator de 
când devenisem adult. Era și timpul. Cred că am fost considerat 


un reporter excelent - dovadă erau premiile de pe perete însă 
nimeni nu a pretins, iar eu cu atât mai puţin, că aș fi avut 
interesul sau abilitatea relaţionării cu oamenii pentru a deveni 
editor. Până atunci, fusesem prins în ritmul tribunalului 
aproape două decenii. Ţinând cont de natura eternă a 
sentimentelor umane, mă simţeam ca un critic de televiziune 
care trebuia să se ocupe doar de reluări. După 33 de ani 
petrecuţi la ziar, pensia mea împreună cu o primă generoasă 
era aproape cât salariul, iar cinismul meu faţă de capitalism îmi 
dezvoltase un oarecare simţ în domeniul bursei de valori. 
Pentru că nu eram prea pretenţioşi, eu și Nona nu mai aveam 
de ce să ne facem griji în privinţa banilor. Cât încă mai 
dispuneam de energia necesară, îmi doream să-mi îndeplinesc 
visul oricărui jurnalist: acela de a scrie o carte. 

Dar nu s-a întâmplat. În primul rând, nu aveam un subiect. 
Cui naiba i-ar fi păsat de procesul vechi de zeci de ani al 
procurorului-șef adjunct care odinioară reprezenta un subiect 
incitant? În schimb, de trei ori pe zi, la masă mă trezeam 
holbându-mă la Nona, iubita mea din liceu, și treptat devenea 
destul de clar că nici unuia dintre noi nu-i mai plăcea ceea ce 
vedea. Îmi doream să pot relata ceva melodramatic, cum ar fi o 
relaţie de iubire sau ameninţări cu moartea, pentru a explica 
tot ce nu a mers. Dar adevărul este că scrisul de mână 
rămăsese pe zid! atât de mult timp, încât am ajuns să îl 
considerăm un obiect de decor. După 30 de ani, mariajul părea 
că își pierduse pentru totdeauna rostul după nașterea fiicelor 
noastre. La nouă săptămâni după moartea tatei, eu și Nona am 
decis să ne despărţim. Mai luam cina împreună o dată pe 
săptămână, când ne discutam amiabil problemele, ne făceam 
unul pe celălalt să fim frustraţi într-un stil deja clasic și nu 
arătam vreun semn de dor sau răzgândire. Fiicele noastre au 
fost devastate, însă eu eram de părere că ambii meritam puţină 
apreciere pentru că am avut curajul să sperăm la ceva mai bun 
la o asemenea vârstă. 

Oricum, mă simțeam deja secătuit încă dinainte să moară 
tata. În momentul înmormântării, eram deja gârbovit, pe 


1 Scrisul de pe perete se referă la un fapt din Biblie (5:5-31) 
când un profet interpretează niște cuvinte misterioase de pe 
peretele palatului drept o profeție că regele Belșazar își va 
pierde tronul, (n.red.) 


jumătate dornic să intru lângă el în groapă. Dar am știut că, 
mai devreme sau mai târziu, mă voi ridica și voi merge mai 
departe. Scriam articole ca liber-profesionist la două reviste, 
una locală și cealaltă naţională. La 1,70 metri și 98 de 
kilograme, nu sunt neapărat o mare frumuseţe, însă așteptările 
vârstei mijlocii sunt mult mai reduse la bărbaţi decât la femei și 
vedeam mereu semne că o să îmi găsesc o tovarășă, dacă și 
oricând aș fi pregătit. 

Pentru moment însă, fără slujbă și iubire, eram mult mai 
interesat de cotaţiile bursiere. Viaţa mea era cât se poate de 
normală. Unele lucruri mergeau bine, altele nu. Însă acum 
eram preocupat mai mult de eșecuri, și toate păreau să fi 
început o dată cu tatăl meu. 

Astfel că, în lunea aceea, când mama credea că mă chinui să 
intru în pantalonii tatei, am rămas în fața dulapului lui și i-am 
citit zecile de scrisori din timpul războiului, majoritatea având 
ștampila Army V-mail?, care fuseseră imprimate pe microfilm în 
străinătate și tipărite acasă de către oficiul poștal. M-am oprit 
abia după ce am auzit-o pe mama strigându-mă din bucătărie, 
sugerându-mi să fac o pauză. Am găsit-o la masa ovală, pliantă, 
care încă poartă urmele a mii de mese luate în familie în anii 
1950. 

— Ştiai că tata a fost logodit înainte să te cunoască pe tine? 
Am întrebat-o de pe hol. 

Ea s-a întors încet. Băuse niște ceai, sorbind printr-un cub de 
zahăr pe care îl ţinea între dinţii din faţă, un obicei pe care îl 
căpătase de la comunitatea shtetl’. A așezat pe marginea 
farfurioarei restul maroniu de zahăr. 

— Cine ţi-a spus asta? 

I-am povestit despre scrisoarea lui Grace. Stăpână a tot ce se 
afla în casă, mama a cerut să o vadă imediat. Chiar și la 80 de 
ani, rămăsese o femeie frumoasă, atinsă de vârstă, dar cu 
trăsături netede și o piele prea puţin veștejită. Era minionă - 
mereu am dat vina pe ea că nu am crescut la fel de înalt ca tata 
însă oamenii nu o vedeau deloc mică, datorită forței agresive a 


2 Modalitate de corespondenţă în al Doilea Război Mondial, 
care presupunea copierea scrisorilor pe microfilme și tipărirea 
lor la destinaţie, economisindu-se astfel spaţiul de transport, 
(n.red.) 

3 Mică comunitate evreiască din Europa de Est (n.red.) 


inteligenţei sale, care îţi dădea senzaţia că te întâmpină în 
armură, cu sabia ridicată. Acum, mama examina scrisoarea de 
la Grace Morton atât de intens, încât părea că, dacă ar fi fost 
posibil, ar fi aprins pagina în orice moment. Când a lăsat-o jos, 
expresia ei abia dacă arăta o vagă urmă de zâmbet. 

— Săraca, a rostit ea. 

— Ştiai de ea? 

— Dacă știam? Sigur că știam. Stewart, se terminase demult 
când l-am întâlnit pe tatăl tău. Pe atunci, era război. Cuplurile 
erau despărțite ani întregi. Fetele întâlneau alţi băieţi. Sau 
invers. Ai auzit de scrisorile lui John, nu-i așa? 

— Dar ce înseamnă restul? Curtea marțială? Ştiai că tata a 
fost adus în faţa curții marţiale? 

— Stewart, eu eram într-un lagăr de concentrare. De-abia 
dacă vorbeam engleza. Au fost niște probleme legale la un 
moment dat, cred. O neînțelegere. 

— Neînţelegere? Aici scrie că au vrut să-l trimită la 
închisoare. 

— Stewart, l-am cunoscut pe tatăl tău, m-am căsătorit cu 
tatăl tău, am venit aici cu el, în 1946. Din asta îţi poţi da seama 
că nu a ajuns la închisoare. 

— Dar de ce nu mi-a spus? Mamă, timp de douăzeci de ani, 
am scris despre toate cazurile de delicte majore din Kindle. Am 
vorbit cu el despre aproape jumătate din aceste procese. Nu 
crezi că, la un moment dat, ar fi trebuit să-mi dezvăluie că el 
însuși a fost nevoit să se apere într-un proces? 

— Mă gândesc că s-a simţit stânjenit, Stewart. Un tată are 
nevoie să fie admirat de fiul său. 

Din anumite motive, acest răspuns a fost mai frustrant decât 
orice altceva de până atunci. Nici acum nu îmi puteam da 
seama dacă pe tata l-a interesat vreodată părerea mea despre 
el. Iarăşi cu lacrimi în ochi, am resimţit aceeași veche suferinţă. 
Ce om tainic a putut să fie! Cum a putut să trăiască și să moară 
fără să mă lase să îl cunosc cu adevărat? 

Nu s-a întâmplat niciodată, nici măcar un moment, să mă 
îndoiesc de afecțiunea mamei. Ştiu că își dorise să semăn puţin 
mai mult cu tata, să am o stăpânire de sine mai mare, însă am 
putut să văd cum îmi absoarbe sentimentele ca o mamă, de 
parcă le-ar fi smuls din rădăcină. A scos un oftat apăsător, ce 
părea o șoaptă din Lumea Veche. 


— Tatăl tău, a început ea, însă s-a oprit să ia un cub de zahăr 
pe limbă și să își aleagă cuvintele. Apoi, mi-a confirmat singura 
problemă pe care știa că am avut-o în legătură cu el. Stewart, a 
zis ea, tatăl tău a avut o relaţie dificilă cu el însuși. 

În acea zi, când am ieșit afară, vedeam încă în minte 
scrisorile tatei. Chiar și la vârsta mea, mi se părea mai simplu 
să o păcălesc pe mama decât să îi ţin piept. Și aveam nevoie de 
timp să îmi dau seama ce era acolo. Tata relatase destul de 
colorat despre război, însă corespondenţa lui dădea senzaţia 
unei calamităţi neexprimate, la fel ca muzica înfricoșătoare pe 
care o auzi într-un film înainte să se întâmple ceva rău. 
Păstrase o aură de vitejie cu Grace Morton, însă, în momentul 
când a întrerupt pe neașteptate relaţia, în februarie 1945, se 
părea că viaţa de soldat îl zguduise de la rădăcină, fapt pe care 
l-am corelat imediat cu procesul în faţa curții marţiale. 

Mai mult, acea impresie a întărit suspiciunea pe care o 
avusesem dintotdeauna și căreia nu-i dădusem niciodată glas 
până atunci: ceva trebuie să i se fi întâmplat lui tata. În lumea 
legii, dacă eu, ca fiu, pot să-mi dau cu părerea, tata a fost 
admirat de toată lumea. A fost consilier general la Asigurări 
Moreland timp de 15 ani și era renumit pentru fermitate, 
pentru șarmul lui taciturn și pentru abilitatea deosebită de a-și 
croi drum printre nenumăratele complicații ale legii 
asigurărilor. Însă, ca toți ceilalţi, avea și o viață privată, iar 
acasă parcă avea o aură aspră și încărcată de traume. Mai erau 
și ţigările, la care nu putea renunţa, și cele trei degete de 
scotch pe care le dădea pe gât în fiecare seară, ca pe un 
medicament, ca să aibă parte de măcar patru sau cinci ore de 
somn înainte să fie trezit brusc de vise urâte. Membrii familiei 
spuneau uneori că, în tinereţe, ar fi fost mai comunicativ. 
Teoria bunicii, pe care rareori o ţinea doar pentru ea, era că 
Gilda, mama, îl împiedicase adesea pe David să vorbească, 
pentru că întotdeauna o făcea ea prima și cu maximă 
autoritate. Insă el a mers prin viaţă de parcă un demon i-ar fi 
ţinut mâna pe umăr, trăgându-l înapoi. 

O dată, când eram mic și am ieșit cu bicicleta, cu prietenii, a 
văzut că o mașină fusese gata să mă calce, dar mă ocolise 
milimetric. Tata m-a înșfăcat de o mână, ridicându-mă de pe 
asfalt, și m-a târât astfel până când m-a aruncat pe iarba din 
curte. Deși eram destul de mic, am înţeles că era mai enervat 


de panica pe care i-am provocat-o decât de pericolul care mă 
pândise. 

Acum, șansa de a afla ce îl frământase pe tata devenea o 
mare provocare. Ca reporter, eram recunoscut pentru 
obstinaţia mea, pentru Școala de Jurnalism Câinele care gâfâie, 
așa cum eu însumi am descris-o, și care mă făcea să-mi 
urmăresc subiectele până când nu mai erau de interes. Am 
obţinut o copie a dosarului 201 al tatei, dosarul lui personal din 
armată, de la Centrul Naţional de Rapoarte ale Personalului din 
St. Louis, și astfel au urmat câteva scrisori către 
Departamentul de Apărare și Arhivele Naţionale. Prin iulie, 
funcţionarul-șef al Departamentului Judiciar al Armatei din 
Alexandria, Virginia, a confirmat că găsise înregistrările privind 
cazul tatălui meu de la curtea marţială. Abia după ce am plătit 
copierea acestora mi-a scris să mă informeze că documentele 
pe care le doream erau inaccesibile publicului, fiind declarate 
drept strict confidenţiale, nu de către Armată, ci, dintre toate 
agenţiile posibile, chiar de CIA. 

Ideea că tatăl meu a fost implicat, în urmă cu 60 de ani, în 
vreo acţiune care merita să fie considerată astăzi o problemă 
de securitate naţională era în mod cert absurdă. Am trimis o 
avalanșă de faxuri urgente, apeluri telefonice, scrisori și e- 
mailuri mai multor birouri din Washington, însă acestea nu au 
fost considerate altceva decât mesaje spam. În cele din urmă, 
congresmenul meu, Stan Sennett, un prieten vechi, a făcut un 
aranjament prin care guvernul a fost de acord să mă lase să 
văd câteva documente de la curtea marţială, în timp ce CIA 
revizuia statutul de secretizare al dosarului. 

_ Astfel, în august 2003, am mers la Centrul Naţional de 
Înregistrări Washington, în Suitland, Maryland. Clădirea 
seamănă puţin cu un portavion într-un doc uscat, un bloc din 
cărămidă roșie, de dimensiunea a patruzeci de terenuri de 
fotbal. Zonele publice din interior sunt limitate la un singur 
coridor al cărui decor este pur guvernamental, echivalentul 
pantofilor comozi: ziduri de cărămidă, tavane cu plăci acustice 
și lumină fluorescentă din abundență. Aici mi s-a permis să 
citesc - însă nu și să copiez - aproximativ zece pagini care 
fuseseră extrase din înregistrările procedurale compilate în 
1945 de procurorul curţii marţiale. Foile deveniseră cam șterse 
și aveau o textură ca de tapet, dar străluceau în fața mea mai 


ceva ca o comoară. În sfârșit, aveam să aflu adevărul. 

Imi spusesem că sunt pregătit pentru orice și că tot ceea ce 
voi citi avea să fie foarte precis, informaţii scrise în limba 
ostentativ neutră a legii, formalizate și mai mult de 
terminologia militară. Insă, pe măsură ce citeam, mă simțeam 
de parcă aș fi căzut direct în cap. Patru capete de acuzare 
fuseseră formulate împotriva tatei, fiecare dintre ele referindu- 
se la același incident. In octombrie 1944, tata, care avea 
funcţia de militar pentru Armata a Treia, fusese însărcinat să 
investigheze acuzaţiile aduse de generalul Roland Teedle din 
Divizia 18 a Armatei maiorului Robert Martin, ceea ce ar fi dus 
la un eventual proces la curtea marţială. Martin fusese atașat 
la Departamentul pentru Operaţiuni Speciale al Biroului de 
Servicii Strategice, OSS, predecesorul CIA-ului, care fusese 
înființat în al Doilea Război Mondial (și, presupun, motivul 
pentru care CIA își bagă nasul acum în acest caz). Tata primise 
ordin să îl aresteze pe maiorul Martin în noiembrie 1944. În 
schimb, tata îl arestase pe Martin în aprilie 1945, undeva lângă 
Hechingen, în Germania, unde, potrivit stipulărilor, „i-ar fi 
permis în mod deliberat lui Martin să fugă, aducând un mare 
prejudiciu securităţii și bunăstării Statelor Unite”. Problema 
era ceva mai mult decât retorică. Cea mai gravă acuzaţie, 
nesupunerea voită în fața unui ofiţer superior, se pedepsea cu 
execuţia. 

A urmat un proces de o săptămână, în iunie 1945. Relatarea 
care ar fi condus la plutonul de execuţie a fost eliminată din 
start, însă cele trei acuzaţii rămase puteau duce la o pedeapsă 
de 30 de ani. Despre acestea am găsit alt formular decolorat, 
etichetat JUDECATA. 

A început procesul și președintele a anunţat că acuzatul se 
face vinovat de toate stipulările și acuzaţiile II, III și IV; mai 
departe, în urma unui vot secret în scris, două treimi dintre 
membrii prezenţi au căzut de acord să fie condamnat la cinci 
ani de detenţie în penitenciarul american de muncă silnică Fort 
Leavenworth, și să fie eliberat imediat și fără onoruri din 
Armata SUA, iar o notă a demiterii sale să fie afișată la locuinţa 
sa. 

Am citit foaia aceasta de mai multe ori, tot sperând să 
însemne altceva. Inima și mâinile îmi îngheţaseră. Tata era un 
infractor. 


Sentința tatei a fost confirmată rapid de Comitetul de 
Recenzii pentru Teatrul de Război European - echivalentul 
militar al unei curţi de apel permițându-i generalului Teedle să 
își desfășoare sentinţa. In schimb, la sfârșitul lui iulie 1945, 
generalul a revocat acuzaţiile pe care el însuși i le adusese. Pur 
și simplu, a debifat o casetă dintr-un formular fără nicio 
explicație suplimentară. Însă nu a fost vorba de o eroare a unui 
funcţionar. Juraţii curţii marţiale au fost convocați din nou 
săptămâna următoare la ordinul generalului, și au emis o 
găselniţă de un rând prin care era anulat tot ceea ce făcuseră 
cu doar o lună și jumătate în urmă. Tata, care stătuse în arest 
din aprilie, a fost eliberat. 

Spatiile goale din această poveste m-au făcut extrem de 
curios; mă simţeam ca Samson, orb și înlănţuit în templu. Nici 
Armata, nici CIA și nici altcineva nu aveau să mă împiedice să 
aflu răspunsul la o întrebare fundamentală în privinţa 
moștenirii mele: eram eu oare fiul unui condamnat care și-a 
trădat ţara și a scăpat basma curată în urma unei erori tehnice 
sau, poate, fiul unui om care a îndurat o nedreptate de demult, 
pe care o îngropase în trecut? 

Am completat nenumărate formulare guvernamentale și am 
traversat continentul de mai multe ori cât am pus lucrurile cap 
la cap, vizitând zeci de arhive și biblioteci militare. Cele mai 
productive drumuri le-am făcut în Connecticut, unde am 
obținut în cele din urmă înregistrările lui Barrington Leach, 
avocatul care l-a apărat fără succes pe tata la proces, înainte ca 
generalul Teedle să revoce acuzaţiile. 

Aproape imediat ce am început călătoriile, am fost hotărât să 
pun pe hârtie povestea tatălui meu. Tata a fost singurul 
membru al magistraturii militare adus în fața curții marţiale în 
al Doilea Război Mondial, iar asta nu a fost decât o mică parte 
din ceea ce a făcut ca experienţele lui să fie deosebite. Am 
trudit fericit pe coridoarele întunecate ale bibliotecilor și 
arhivelor și am scris aproape jumătate de noapte. Aceasta avea 
să devină nu doar o carte, ci cartea mea; o carte măreaţă, o 
carte care, precum cea mai rudimentară deus ex machina, avea 
să îmi ridice viaţa din prezent pe o culme mai înaltă decât 
oricare alta atinsă până atunci. Și apoi, la fel ca avocaţii din 
sălile de judecată penale, pe care îi studiasem atât de mulţi ani, 
am făcut greșeala fatală: am pus o întrebare prea mult și am 


descoperit acel unic fapt, singurul detaliu imaginabil care ar fi 
putut să îmi scape în toată povestea asta despre tata. 
El însuși o scrisese. 
2. DAVID: CHESTI UNI LEGATE DE ACUZAȚIILE 
IMPOTRIVA MEA 


CONFIDENTIAL 
COMUNICARE CLIENT-AVOCAT 


CĂTRE: Locotenent-colonelul Barrington Leach, procuror 
adjunct asociat, Sediul Central, Teatrul European de 
Operaţiuni, Armata SUA (EPOUSA) 

DE LA: Căpitanul David Dubin 

PRIVIND: Acuzaţiile împotriva mea 

DATA: 5 mai 1945 


Am decis să vă urmez sugestia de a relata detaliile majore pe 
care mi le amintesc privind investigaţiile mele legate de 
maiorul Robert Martin din OSS și despre evenimentele care au 
urmat, și care mă vor aduce în scurt timp în faţa acestei curți 
marţiale. De vreme ce nu am nici o intenţie de a discuta 
această problemă cu nimeni altcineva, nici cu dumneavoastră, 
avocatul meu, consider respectiva relatare o alternativă mai 
acceptabilă, deși, trebuie să recunosc, intenţia mea prezentă 
este de a nu vă aduce la cunoștință nimic legat de acest lucru. 
Știu că tăcerea mea vă nemulțumește și vă face să credeţi că 
nu sunt în măsură să evaluez pe deplin gravitatea situaţiei în 
care mă aflu, însă fiţi sigur că perspectiva de a ajunge în faţa 
unui pluton de execuţie mi-a atras atenţia. Totuși, ca membru 
al Departamentului JAG* care a acuzat, dar a și apărat militari 
în sute de procese în faţa curţii marţiale în perioada de 
aproximativ un an cât am fost în afara ţării, sunt pe deplin 
convins că nu am nimic de spus în favoarea mea. Generalul 
Teedle mă acuză că, luna trecută, la Hechingen, am permis în 
mod deliberat ca maiorul Martin să scape în timp ce se afla în 
custodia mea. Și acest lucru este adevărat. Așa am și făcut. L- 
am lăsat pe Martin să plece. Intenţionez să pledez vinovat, 


+ Judge Advocate General - corp de avocaţi și procurori al 
magistraturii militare, în SUA(n.red.) 


pentru că sunt vinovat. Motivele pentru care l-am eliberat pe 
Martin sunt nerelevante în faţa legii și, sincer, reprezintă o 
chestiune personală. Totuși, permiteţi-mi să vă asigur că 
relatarea întregii întâmplări nu mi-ar îmbunătăţi cu nimic 
situația. 

Aș putea la fel de bine să încep prin a prezenta mai în detaliu 
câteva dintre informaţiile pe care le solicit și eu de obicei 
clienţilor mei. Provin din Vestul Mijlociu, m-am născut în 1915 
în orașul Dusable, în Kindle County. Ambii părinţi au fost 
imigranţi, originari din orașe mici din vestul Rusiei. Nu au altă 
educaţie în afară de liceu. Tata a lucrat de la 14 ani ca cizmar 
și este proprietarul unui butic într-un bloc cu trei etaje, unde 
am crescut eu împreună cu sora mai mare și fratele meu mai 
mic. 

Am fost un elev bun în liceu și, de asemenea, am câștigat 
campionatul din Kindle County la cursa de 100 de metri. Aceste 
calități m-au ajutat să primesc o bursă integrală la Colegiul 
Easton. Easton se află la doar 32 de kilometri de apartamentul 
părinților, însă la o lume întreagă distanță, locul de instruire 
dintotdeauna al elitei mondene. Ca bărbat cu părinți al căror 
vis suprem era ca toți copiii lor să devină „americani 
adevărați”, m-am acomodat la Easton din toate punctele de 
vedere, până la haina de raton, ukulele şi pipă. Am fost 
membru al Phi Beta Kappa, apoi am intrat la renumita 
Facultate de Drept din Easton. După aceea, am fost suficient de 
norocos să îmi găsesc de lucru în Departamentul Juridic de la 
Asigurări Moreland. Părinţii mei au subliniat că par a fi primul 
evreu pe care Moreland l-a angajat în alt post decât la 
corespondenţă, însă eu m-am străduit întotdeauna să văd altfel 
lucrurile. 

Timp de doi ani, m-am ocupat de procese care aveau ca 
subiect mici cazuri de vătămare corporală, la Curtea 
Municipală, însă, în septembrie 1942, m-am înrolat în război. 
Nimeni dintre cei cărora le păsa de mine nu a fost de acord cu 
alegerea mea. Atât părinţii, cât și iubita mea, Grace Morton, 
doreau să aștept până când se termină recrutările, sperând 
inutil să nu fiu acceptat, sau cel puţin să stau cât mai departe 
de pericol, însă nu mai doream să evit să-mi fac datoria. 

O întâlnisem pe Grace cu trei ani înainte, când i-am găsit o 
pereche de pantofi de bal în raionul de încălțăminte de la 


magazinul Morton, unde mai făceam un ban de buzunar în 
timpul colegiului și al facultăţii. În puloverul cu guler rotund și 
cu fusta ei plisată, Grace era imaginea tipică a fetei americane. 
Dar ce m-a atras cel mai mult la ea nu a fost părul ei scurt și 
blond sau felul ei sfios de a fi, ci noblețea sufletească. Ea este 
cel mai bine intenţionat om pe care l-am întâlnit vreodată. 
Grace lucra ca profesoară în asprul North End și a așteptat mai 
multe luni până să îmi spună că familia ei deţinea magazinul 
unde am văzut-o pentru prima dată. Când m-am hotărât să mă 
înrolez, am cerut-o de soţie, pentru a rămâne împreună, cel 
puţin câtă vreme eram detașat în Statele Unite. A fost de acord 
imediat, însă planurile noastre de căsătorie s-au lăsat cu 
scântei în ambele familii, care au fost potolite doar prin 
amânarea nunții. 

După o instruire de bază la Fort Riley, am fost admis la 
Școala de ofițeri de infanterie de la Fort Benning, în Georgia. 
Am fost numit sublocotenent la 6 aprilie 1943. Două zile mai 
târziu, am fost transferat mai departe la magistratura militară. 
Tocmai împlinisem 28 de ani, ceea ce mă făcea eligibil pentru 
JAGD, și un superior grijuliu mă trecuse pe lista de 
redistribuire. În stilul clasic al armatei, nimeni nu m-a întrebat 
ce prefer și poate că nu știu nici acum răspunsul la această 
întrebare, încă nehotărât, m-am pomenit în patrulaterul 
impunător al Facultăţii de Drept de la Universitatea din 
Michigan, unde am fost trimis pentru a învăţa despre Legislaţia 
Războiului. Absolvirea în jumătatea superioară a promoției 
mele m-a promovat direct la gradul de locotenent. 

Când am intrat în Departamentul JAG, am solicitat detașarea 
în Pacific, gândindu-mă că era mai probabil să ajung în preajma 
unei lupte efective, însă, în august 1943, am fost trimis la Fort 
Barkley, Texas, pentru o perioadă de ucenicie, așa-numita 
instruire practică, în calitate de avocat asistent în campus. Mi- 
am petrecut majoritatea timpului explicându-le opţiuni legale 
soldaţilor care primiseră scrisori de despărțire de la soţii și, ca 
alternativă ciudată, rezolvând numeroasele solicitări de pensie 
de întreţinere pe care le primise armata de la cele cinci femei 
cu care un soldat pe nume Joe Hark se căsătorise în cele cinci 
locuri unde fusese cantonat, în niciunul dintre cazurile 
anterioare vreun divorţ prealabil. 

În martie 1944, am fost trimis în sfârșit în afara ţării, însă de 


această dată la Staţia Bazei Centrale din Londra, nu în Pacific. 
Totuși, am fost norocos să ajung sub comanda colonelului 
Halley Maples. Avea 50 de ani și era avocat. Avea o înălţime de 
peste 1,80 metri, era slab, cu părul sur și mustață lată. Părea 
să aibă o părere foarte bună despre mine, poate pentru că și 
eu, la fel ca el, am absolvit Facultatea de Drept de la 
Universitatea din Easton. Cam prin iulie, la doar câteva 
săptămâni după Ziua Z, colonelul a fost desemnat avocat de 
personal al nou înfiinţatei Armate a Treia și am fost încântat 
când m-a rugat să îi devin asistent. Am traversat Canalul la 16 
august 1944, la bordul navei USS Holland, ajungând în sfârșit 
în preajma teatrului de război. 

Avocaţii de personal făceau parte din detașamentul lui 
Patton, situat departe de front, și am călătorit împreună cu el în 
vreme ce Armata a Treia traversa Europa. A fost o misiune 
avantajoasă. Nu am purtat nici o bătălie, însă am intrat adesea 
în sate și orășele franceze ce sărbătoreau cu bucurie eliberarea 
după ani de ocupaţie nazistă. Din benele camioanelor de 
jumătate de tonă și ale transportoarelor de trupe blindate, 
infanteriștii aruncau ţigări și ciocolată mulţimii, în timp ce 
francezii desfăceau sticle de vin pe care le ascunseseră de 
germani ani întregi și ne pupau cu foc, mai mult, din păcate, 
bărbaţi mustăcioși decât fete binevoitoare. 

In oraşele eliberate, rareori exista vreo autoritate 
desemnată, în vreme ce zeci de partide politice franceze se 
luptau pentru putere. Localnicii se strângeau în grupuri mari la 
secţia de poliţie și la sediul nostru militar, pentru a obţine 
permise de călătorie sau încercând să-și găsească fiii și taţii 
deportaţi de nemți. Ferestrele magazinelor de propagandă 
aprovizionate cu bunuri germane erau sparte cu pietre din 
caldarâm, în timp ce crucea de Lorena, simbol al rezistenţei 
franceze, era pictată pe fiecare svastică imposibil de 
îndepărtat. Colaboratorii naziști erau puși pe fugă de mulțime. 
In Brou, am văzut o barmaniţă încercuită de șase sau șapte 
bărbaţi care purtau banderole ale Rezistenței, care îi tăiau 
părul ca pedeapsă pentru că se culcase cu naziști. A îndurat 
tunsoarea cu o umilinţă care probabil că nu era foarte diferită 
de felul în care și-a acceptat amanţii germani. Nu a scos nici un 
cuvânt, de-abia dacă a plâns și a rămas absolut nemișcată, cu 
excepţia unui braţ care s-a urnit involuntar, ridicându-se într-o 


parte ca aripa unei păsări domesticite ce încearcă în zadar să 
își ia zborul. 

Patton era preocupat de felul în care trupele vor fi afectate 
de tot haosul din jur și i-a căutat pe colonelul Maples și echipa 
lui pentru a impune disciplină. Eu și omologul meu, Anthony 
Eisley, un tânăr căpitan îndesat de la Dayton, care practicase 
dreptul la firma tatălui său timp de mai mulţi ani, am fost 
însărcinaţi să participăm la numeroasele procese de la curtea 
marţială care începuseră să aibă subiecte serioase - crimă, viol, 
asalt, jafuri și nesupunere multe dintre aceste crime fiind 
comise împotriva civililor francezi. În alte comandamente, 
aceste cazuri, mai ales apărarea acuzaților, erau gestionate de 
ofițeri ca datorie auxiliară, însă colonelul Maples a dorit ca 
avocaţi instruiți în Legislaţia Războiului să trateze problemele 
ce puteau duce la sentinţe de ani grei în închisoare sau chiar la 
moarte prin spânzurare. 

Principalul impediment în îndeplinirea acestei misiuni era 
faptul că abia se înființase instanţa și eram în permanenţă pe 
drum, pentru că armata lui Patton mărșăluia într-un ritm foarte 
alert de-a lungul Franţei. Coloanele de soldaţi înaintau cu toată 
viteza în teritoriu chiar înainte ca hărţile să poată fi publicate la 
sedii. Le-am pus oamenilor vieţile la încercare în corturi 
militare, după unele mărturii adesea abia posibil de auzit în 
bubuitul bombelor și tunetele mortierelor. 

M-am simţit recunoscător să mă aflu în prima linie a istoriei - 
sau cel puţin în apropierea acesteia - și l-am apreciat pe 
colonelul Maples în calitate de comandant. Printre ofițerii din 
armată, dintre care cei mai mulţi și-au obţinut gradul pe bandă 
rulantă, era un fapt obișnuit, chiar și printre superiori, să 
găsești comandanţi care nu trăseseră nici un foc de armă în 
bătălie, însă Maples nu a fost un simplu avocat distins care își 
căpătase faima la o firmă bine cunoscută din St. Louis, ci și un 
veteran al Marelui Război, ocazie cu care ajunsese prin multe 
dintre aceste orășele. 

La începutul lunii septembrie, cartierul general s-a mutat din 
nou la Marson, din La Chaume, aducându-ne aproape de 
Mame. Colonelul m-a rugat să merg cu el cu mașina în căutarea 
unui câmp unde reușise să supraviețuiască celei mai aprigi 
bătălii în care luptase. Acum, era o simplă pășune, însă Maples 
a recunoscut un gard lung de piatră ce separa acest teren de 


cel al vecinilor. Pe atunci, era un sublocotenent de 25 de ani 
îngropat într-una dintre tranșeele săpate de-a lungul acestui 
ținut înverzit, la nu mai mult de 90 de metri de nemti. 

De curând, aici se mai dăduse o bătălie. In pădurile din 
apropiere, tirurile de artilerie doborâseră numeroși copaci, iar 
șenilele tancurilor săpaseră adânc în pământ. Ostașii morţi și 
materialele folosite fuseseră îndepărtate, însă mai rămăseseră 
câteva animale, vaci și cai ai armatei, cadavre umflate și urât 
mirositoare, peste care roiau muștele. Totuși, bătălia de acum 
un sfert de secol fusese evenimentul care l-a impresionat pe 
colonel. În vreme ce mergeam pe câmpul devastat, și-a amintit 
de un prieten care ieșise din tranșee să se ușureze și a fost 
împușcat în cap. 

— Așa a murit, cu pantalonii în vine și chiar în latrină. A fost 
groaznic. Totul a fost groaznic, a spus el și s-a uitat la mine. 

Dincolo de gard, pe partea vecinilor, într-un canal de 
scurgere îngust, am descoperit un soldat german mort, cu fața 
în apă. O mână era pe mal, acum putrezită și cu pielea 
scorojită, care avea să dezvăluie în curând oasele. A fost primul 
mort pe care l-am văzut pe câmpul de luptă, iar colonelul a 
examinat cadavrul o vreme, pe când eu încercam să-mi 
stăpânesc emoția puternică. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu, a spus el. 

— Domnule? 

— Mulţumesc lui Dumnezeu, David, că voi fi prea bătrân să 
mă întorc în locul acesta în timpul altui război. 

Aflaţi din nou în jeep, am întrebat: 

— Credeţi că este posibil să mai luptăm în alt război mondial, 
domnule? 

Eisley, colegul meu, credea că războiul cu sovieticii era 
iminent și că putea începe chiar înainte să ne așteptăm noi. 

La auzul acestei idei, colonelul a răspuns cu o gravitate 
excepțională: 

— Nu trebuie să se întâmple așa ceva, Dubin, a zis el de 
parcă ar fi dat cel mai important ordin. Nu trebuie să se 
întâmple. 

Spre sfârșitul lunii septembrie, marșul lui Patton de-a lungul 
Europei practic încetase. Diviziile noastre armate își epuizaseră 
proviziile, iar tancurile prăfuite și restul de vehicule 
rămăseseră pe loc în așteptarea combustibilului, în timp ce 


vremea devenea tot mai mohorâtă, făcând loc în curând celei 
mai umede toamne de până atunci. Frontul se întindea pe o 
linie statică pe aproximativ 16 km la sud de munţii Vosgi. Pe 
acest aliniament, infanteria a renunţat la blindaj și s-a îngropat 
în vizuini de vulpi care, ca un ecou al Marelui Război, se aflau 
la doar câteva sute de metri de cele ale inamicului. Se zvonea 
că friţii le aruncau ironii nocturne. „Babe Ruth” e negru ca 
tăciunele. Sunt negri la tine acasă, în pat cu nevastă-ta.” Aveam 
destui vorbitori de limba germană în armată, puști din New 
York, Cincinnati și Milwaukee care strigau observaţii proprii 
despre cât de mici sunt testiculele lui Hitler, ascunse sub 
rochie. 

Personalului administrativ, inclusiv avocaţilor curții marţiale, 
li s-a permis să își stabilească primul sediu permanent la 
Nancy, la începutul lunii octombrie. Studiind limba franceză în 
liceu, am rămas cu impresia că, în Franţa, nu ar exista decât un 
oraș de care să se merite a se vorbi. Insă centrul din Nancy 
fusese construit în secolul al XVIII-lea de către un rege fără 
țară, Stanislaw Leszezynski, devenit ulterior duce de Lorena, 
cu o grandoare și un fast egale cu imaginea pe care o aveam 
despre Paris. Cartierul general al lui Patton era în Palais du 
Gouverneur, o reședință regală de la capătul unei arcade de 
arbori ce se asemăna cu peisajele pe care le văzusem pentru 
Tuileries. Birourile noastre, precum și celelalte anexe, se aflau 
la o distanţă de aproximativ cincisprezece minute de mers pe 
jos prin oraș, în Lycee Henri Poincare, cea mai veche școală din 
Nancy. 

Pentru a procesa restul de cazuri care se strânseseră în timp 
ce noi încercaserăm să nu rămânem în urmă cu Patton, 
colonelul Maples le-a cerut nababilor de la personalul din G-l să 
programeze două ședințe ale curţii marţiale. În cele din urmă, 
ei au atribuit nouă ofițeri fiecăreia, permiţând membrilor 
acestora să participe la celelalte activităţi în zile alternative. 
Totuși, eu și Eisley eram la tribunal în fiecare zi din săptămână, 
zece ore pe zi. Pentru a întrerupe rutina, am căzut de acord să 
preluăm prin rotaţie rolurile de procuror și avocat al acuzaților. 

Tribunalul militar a fost amenajat în fosta sală de bal a școlii, 
unde fuseseră alipite trei mese de la internat. In centru se afla 
ofițerul cel mai în vârstă, pe post de președinte al curţii 


5 Renumit baschetbalist american, 1914-1935 (n.red.) 


marțiale, iar pe margine, de o parte și de alta, se aflau patru 
ofiţeri subalterni. Mai departe, la stânga, Eisley sau eu stăteam 
cu clientul nostru, iar la capătul opus se afla persoana care în 
ziua respectivă era procuror. În mijlocul camerei, la o masă, 
lucra o echipă de stenografi care notau mărturiile, în timp ce 
singurul scaun cu spătar era rezervat martorilor. Președintele 
unuia dintre completele de judecată era locotenent-colonelul 
Harry Klike, un subofițer mărunt de dinaintea războiului, care 
dobândise acest grad fiind în serviciul intendenţei și era 
hotărât să afișeze o imagine de om cult, pe care el o credea 
adecvată pentru un ofițer și un gentleman. In fiecare zi, 
sesiunea se încheia cu anunţul oficial al lui Klike: „Curtea 
marţială este suspendată până mâine la orele opt dimineaţa, 
când ne vom reîntâlni să ne dispensăm de actul de justiţie”. Din 
câte îmi amintesc, nimeni nu a avut curajul să îl corecteze. 

Am continuat în același ritm alert și rezolvam adesea două 
sau chiar trei cazuri pe zi. În pauzele de după suspendarea 
ședinței, eu și Eisley ne plimbam adesea pe strada Gambetta, 
spre minunata Place Stanislas, cu clădirile sale frumos 
ornamentate și porți elaborate, cu vârfurile poleite cu aur. La o 
cafenea din piață, beam câte un coniac mic și admiram femeile 
frumoase din oraș, cu talii subţiri și păr ciufulit. Tony, căsătorit, 
dar complet liber la cinci mii de kilometri distanță de casă, 
lăuda imaginaţia femeilor franceze și stilul lor pătimaș de a 
face dragoste. Am ascultat fără să comentez în timp ce patronul 
încerca să-i alunge pe copiii francezi care apăreau lângă masa 
noastră cu mâinile întinse, fiecare stăpânind cel puţin o 
propoziţie în limba engleză: „O gumă, nene?” 

Pe bulevard treceau coloane militare lungi, care veneau sau 
se întorceau de pe front. Unităţile cele mai afectate treceau 
aproape lipsite de expresie - oameni abătuţi, amărâţi și 
nefericiţi, pe feţele cărora se puteau vedea cu ochiul liber 
repercusiunile războiului. Cordoane de ambulanţe treceau 
uneori în viteză, transportând răniții la spitalul local. Insă 
trupele de schimb care mergeau la luptă lăsau o imagine 
tulburătoare. Pe străzi se așternea o liniște de mormânt când 
treceau soldaţii în camioane, holbându-se în jos, la noi. Pe 
feţele lor se putea vedea disperarea și furia pentru loteria plină 
de cruzime care nouă ne oferea siguranţă, iar pe ei îi obliga să 
facă faţă unui pericol de moarte. În momente ca acelea, mă 


întrebam adeseori, foarte stânjenit, de ce oare succesele 
Armatei a Treia erau descrise în bazele militare folosind 
cuvântul „noi”. 

Intr-un final, eu și Tony începeam să ne pregătim pentru ziua 
următoare. Când crimele implicau atacuri la adresa rezidenţilor 
locali, ieșeam să intervievăm împreună martorii. Având 
avantajul de a fi studiat franceza în liceu, citeam bine și puteam 
înţelege, însă era mai dificil să port o conversaţie. Totuși, îmi 
îmbunătăţisem considerabil cunoștințele în cele două luni 
petrecute pe continent și, cu ajutorul gesticulării, de cele mai 
multe ori, ne puteam face înţeleși fără un translator la aceste 
întâlniri. 

Cel de la poliția militară care ne-a dus de cele mai multe ori 
cu mașina, sergentul de stat-major Gideon Bidwell, era numit 
Biddy, o versiune prescurtată a poreclei Iddy Biddy pe care o 
primise de la „deștepţii” din bază. Era lat în umeri ca un scaun 
de autobuz și avea cel puţin 1,85 metri înălțime, păr negru, 
ondulat și fața rozalie, nas lat și ochi verzi. Bidwell era foarte 
competent, însă destul de posomorât. Era unul dintre recruţii 
care își dădeau seama că ei sunt de fapt adevărata armată, 
obligaţia lor fiind să câștige războiul și, în același timp, să facă 
astfel încât ofiţerii să nu îi transforme în instrumente. A băgat 
în viteză și a pornit jeepul, și a întors harta astfel încât să mă 
pot uita la ea corect, însă totul cu un aer rezervat, care îl făcea 
oarecum inabordabil. Când mă luase din Cherbourg, unde 
aterizasem, după perioada petrecută la Fort Benning, am 
recunoscut un accent de Georgia în felul în care vorbea, însă ca 
răspuns la întrebările mele mi-a spus doar că părinţii lui 
plecaseră din Georgia cu mulţi ani în urmă. A rămas în general 
rezervat în privința propriei persoane, nu nesupus în mod 
evident, ci cu o privire amară, care avea tendinţa să spună că 
nu prea îi mai păsa de cineva. Am avut presimţirea că, mai 
devreme sau mai târziu, vom avea un conflict. 

Intr-o seară, ne-am oprit la închisoarea militară pentru a-mi 
intervieva clientul în legătură cu procedurile legale din 
următoarea zi. Biddy era cu mine când am intrat în perimetrul 
împrejmuit de două rânduri de sârmă; trei șiruri lungi de 
corturi fuseseră ridicate într-o formaţie anormal de înghesuită. 
Când clientul meu a ieșit afară din arest cu lanţuri la picioare și 
cătușe, Biddy și-a stăpânit un oftat puternic. 


— De ce sunt mereu colorați? S-a întrebat el, însă suficient 
de tare cât să îl aud. 

Destul de multe idei din Georgia păreau să fi ajuns în nord o 
dată cu Bidwell, așa că am preferat să nu îi aud răspunsul. l-am 
aruncat o privire piezișă, care l-a făcut să se crispeze, dar a 
avut bunul-simţ, să se îndepărteze. 

În mod ciudat, remarca lui Biddy m-a provocat să mă 
gândesc bine la întrebarea lui, deși din alt punct de vedere. 
Pentru că eram foarte mișcat de familiile franceze care apăreau 
atât de des ca victime în instanţă, aproape că nu observasem că 
mulți dintre soldaţii condamnaţi la pedepse lungi în cazărmi 
disciplinare erau de culoare. Totuși, Biddy avea dreptate, cel 
puţin în legătură cu această tendinţă, iar următoarea dată când 
am rămas singur în prezenţa colonelului Maples, l-am întrebat 
de ce crede că negrii apar atât de des printre cei trimiși în 
judecată. 

— Negri? Maples s-a uitat la mine cu o privire pătrunzătoare. 
Ce vrei să sugerezi, Dubin? Sunt destul de mulţi albi în arest. 

Desigur că erau. Numeroși soldaţi ajunseseră în armată doar 
pentru că un judecător le dăduse această alternativă la 
închisoare. Hoţii cu braţe puternice și traficanţii de droguri de 
acasă nu își schimbaseră neapărat năravurile, nici măcar pe 
câmpul de luptă. 

— Te îndoiești că băieţii ăștia ar fi vinovaţi? 

In majoritatea cazurilor de care m-am ocupat, soldaţii erau 
treji câtă vreme se întâlneau cu mine și, nespus de rușinaţi, 
pledau vinovaţi. lar crimele de care se făceau vinovaţi erau 
rareori minore. Cu câteva zile în urmă, fusesem procurorul 
unui soldat de culoare care rupsese la propriu ușa unei fete 
după ce aceasta îl refuzase; și-a făcut treaba cu ea abia după ce 
le-a tras o bătaie serioasă părinţilor ei. M-a uimit faptul că, în 
general, trupele de culoare păstraseră atât de bine ordinea în 
Anglia, însă deveneau tot mai indisciplinate pe continent. 

— Sunt vinovaţi, domnule, în mod cert. Dar, dacă tot mă 
gândesc la asta, mă întreb dacă înțelegem cu adevărat trupele 
de culoare. 

Nu aveam nevoie să mentionez nici un incident anume, 
pentru că, în săptămâna aceea, evaluaserăm cazul unui ofițer 
decorat care fusese pe front încă din Ziua Z. Când a văzut un 
șir de prizonieri germani trecând pe acolo, și-a ridicat brusc 


carabina și a început să tragă, omorând trei oameni și rănindu-i 
grav pe alţi patru. Singura explicaţie a lui a fost: „Nu mi-a 
plăcut cum se uitau la mine”. Colonelul Maples a decis să îi 
dăm o pedeapsă de doar trei ani. 

— Negrii ăștia nu sunt pe câmpul de bătălie, Dubin, cei mai 
mulți dintre ei nu sunt. Nu îi putem trata la fel ca pe cei care au 
trecut prin asta. 

Aș fi putut să subliniez că batalioanelor de culoare nu prea li 
se oferea de fapt această opţiune, dar am simţit că mersesem 
destul de departe. 

— Spirtoasele și femeile sunt vinovate, Dubin, a adăugat 
colonelul. Tu ești un bărbat suficient de deștept să stai departe 
de băutură și femei. 

Mi-am dat seama că întrebările mele îl supăraseră pe 
colonel, și nu am fost deloc mirat, două zile mai târziu, când m- 
a chemat la el în birou. Era fostul cartier general al elevului de 
serviciu al școlii, o cameră cu vitrine înalte, vechi, din lemn de 
stejar. 

— Uite, Dubin, nu știu cum să îţi spun asta, așa că voi vorbi 
direct. Apropo de remarcile făcute zilele trecute? Ar trebui să 
ai grijă la treburi dintr-astea, omule. Nu ai vrea ca lumea să 
creadă că ești tipul nechibzuit de evreu. Ti se pare exagerat? 

— Sigur că nu. 

In realitate, vorbele colonelului îmi stârniseră obișnuitele 
sentimente neplăcute, pe care moștenirea mea le provoca în 
mod inevitabil. Părinţii mei erau socialiști care discreditau 
practica religioasă. Așadar, pentru mine, sensul principal al 
condiţiei de evreu însemna ceva ce oamenii îmi reproșau, o 
barieră de depășit. Mă străduisem toată viața să cred într-o 
lume a egalităţii, unde fiecare merita să poarte o singură 
etichetă - american. 

Armata, se pare, vedea altfel lucrurile. Am petrecut o 
săptămână cu instrucţia de bază până am descoperit că litera H 
de pe eticheta mea însemna „evreu”, ceea ce m-a iritat peste 
măsură, de vreme ce italienii și irlandezii nu erau etichetaţi cu 
nici un I. Insă forțele armate erau părtinitoare pe față. Bărbaţii 
recrutaţi nu își puteau vorbi fără epitete. Spic, Polonezul, 
Meridionalul, Mick, Biscuit, Mocofanul, Okie, Macroul. Fiecare 
avea o poreclă. Să nu mai vorbim de negri și de asiatici, pe care 
armata prefera nici să nu îi primească. Totuși, ofiţerii 


Departamentului JAG erau îndeosebi episcopali și prezbiterieni 
bine-crescuţi, cu maniere excelente, care nu se pretau la 
insulte grosolane. Colonelul Maples făcuse toate eforturile să 
explice clar că nu tolera prejudecățile, dar mi-a spus o dată că, 
atunci când vom ajunge la Berlin, avea de gând să mărșăluiască 
prin Reichstag cu cuvântul „luda” scris pe cască. Însă remarca 
sa devenise acum un memento al faptului că tăcerea colegilor 
mei în legătură cu familia mea nu însemna că îmi uitaseră 
originile. 

Câteva zile mai târziu, colonelul mi-a cerut iarăși să îl vizitez. 

— Poate că ai nevoie de o pauză de la procesele astea zilnice 
la curtea marţială, a spus el. Destul de obositor, nu-i așa? 

Gândindu-mă prin ce trecuseră soldaţii de pe front, nu mi-aș 
fi permis niciodată să mă vait, dar colonelul avea dreptate. Nu 
puteam pretinde că ceva din activităţile mele zilnice era o 
binefacere pentru spirit, de vreme ce îi trimiteam în închisori 
militare pe băieții care veniseră aici să își riște viaţa în numele 
patriei. Însă colonelul avea de gând să ne dea tuturor o pauză. 
Fisley avea să fie înlocuit câteva săptămâni de maiorul 
Haggerty, procurorul delegat care examinase condamnările și 
oferise consultanţă legală ca jurist într-una dintre instanţe. 

Cât despre mine, eu urma să conduc investigaţiile într-un caz 
care viza încălcarea regulii 35, ceea ce implica posibilitatea 
trimiterii unui ofițer în faţa curţii marţiale. 

— Sunt câteva probleme cu personalul generalului. Britanicii 
au o vorbă: „kerfuffle”. Doamne, tare dor îmi este de ei. Ce 
limbă bogată au! Camarazii mă făceau să urlu de fericire de 
atâtea ori pe zi. Dar, da, despre asta este vorba, o mare 
agitaţie. Presupun că ai auzit de Roland Teedle. 

Generalul Teedle era practic o legendă, fiind considerat 
adesea preferatul lui Patton din rândul generalilor de brigadă. 
Divizia 18 Blindate a sa fusese în prima linie a frontului în 
întreaga Franţă. 

— Teedle era cu o falcă în cer și cu una-n pământ din cauza 
unui maior OSS care operase pe flancul lui. Ce știi despre OSS, 
Dubin? 

Nu mai mult decât aflasem din ziare. 

— Spioni și trupe de comando, am răspuns. 

— Cam așa ceva, a spus colonelul. Şi e foarte adevărat dacă 


e€ „Vâzoleală" (în lb. engleză, în original) 


ne gândim la un individ anume. Maiorul Robert Martin. Un fel 
de expatriat. A luptat în Spania, pentru republicani. Trăia la 
Paris când a avut loc cucerirea nazistă. OSS l-a recrutat, se 
pare, și el s-a descurcat destul de bine. A rămas ceva vreme pe 
continent, încă din 1942. A condus un grup operaţional în 
spatele liniilor germane - o colecţie de spioni aliaţi și forțe de 
rezistenţă franceze care au sabotat operaţiunile naziste. După 
Ziua Z, el și oamenii lui au fost plasați sub comanda lui Teedle. 
Au deraiat trenurile de provizii, au organizat ambuscade 
împotriva cercetașilor germani, i-au năucit pe naziști, în vreme 
ce Divizia 18 se năpustea asupra lor. 

Am zis că Martin pare destul de curajos. 

— Foarte curajos, a spus Maples. Asta e absolut sigur. Un 
erou, sincer să fiu. A obţinut Crucea Pentru Servicii 
Excepţionale. 

Și a mai primit și Steaua de Argint de două ori. Și să nu mai 
vorbim de panglicile pe care i le-a pus pe piept de Gaulle. 

— Doamne, am rostit eu pe nerăsuflate. 

Colonelul a făcut o plecăciune solemnă în timpul acestei 
scurte tăceri, una dintre acelea care se lăsa adesea între soldaţi 
atunci când era vorba de o dovadă a curajului altui bărbat. 
Amândoi am avut atunci același gând: „Oare aș putea face și eu 
asta?” 

— Dar vezi, a reluat colonelul, iată o ironie din aia 
diavolească. Care cred că a dus la problemele lui Martin. A fost 
prea mult timp un lup singuratic. Nu îi este teamă de nimic. 
Nici de inamic, nici măcar de propriii superiori. În armată nu 
au ce căuta individualiștii. Colonelul petrecuse ceva vreme 
gândindu-se la acest caz, asta era sigur. Și-a netezit marginile 
mustăţii sale late și a continuat: Nu cunosc detaliile. Asta e 
treaba ta. Dar Teedle susține că Martin i-ar fi sfidat ordinele. 
De mai multe ori la rând. Spune că Martin stă undeva într-un 
castel, făcându-i viaţa grea lui Riley și bătându-și joc de el. Se 
pare că la mijloc ar fi o fată. Colonelul s-a oprit puţin, 
gândindu-se probabil din nou la avertismentele sale frecvente, 
că femeile și luptătorii reprezentau o combinaţie nepotrivită. 
Oricum, a spus el, trebuie să se facă o investigaţie legată de 
Articolul 35. Citește manualul. Interoghează-l pe Martin. Apoi, 
vezi ce zice și generalul. Discută cu martorii. Ocupă-te de 
examinările formale. Pregătește un raport. Și fii diplomat. 


Practic, un ofițer tânăr nu ar trebui să-și ia la întrebări 
superiorii. Am încredere în tine, David, că nu te vei umfla în 
pene. Nu uita, acţionezi în numele meu. 

— Da, domnule. 

— G-l speră că acest maior Martin își va băga minţile în cap 
atunci când va constata că treburile devin foarte serioase. Un 
proces la curtea marțială poate avea urmări tragice, sincer să 
fiu. Teedle și prietenul său Martin sunt amândoi soldaţi 
deosebiți, Dubin. Generalul Patton nu suportă tipul ăsta de 
șicanări. Fă-l pe Martin să își vină în fire, dacă poţi. Dar ai 
grijă. Nu uita că, în cele din urmă, Roland este cel care îl poate 
influenţa pe Patton. Colonelul a ocolit biroul și mi-a pus o mână 
pe umeri, iar în acest gest am simţit apăsarea afecțiunii de 
unchi cumsecade pe care o avea pentru mine. Mă gândeam că 
te vei bucura de pauza asta, David. Că te va aduce puţin mai 
aproape de front. Ceva e pe cale să se întâmple din nou acolo. 
Știu că ti-ar plăcea asta. Și poate că nu vor mai fi prea multe 
ocazii. Se zvonește că Monty a făcut un pariu cu Ike pe cinci 
dolari că războiul se va termina înainte de Anul Nou. Asta chiar 
că ar fi un cadou perfect de Crăciun pentru toţi, nu-i așa? 

Era foarte vesel, până când ceva făcu ca expresia să îi 
îngheţe expresia pe neașteptate. Își dăduse seama, cred eu, că 
sărbătoarea Crăciunului însemna mult mai mult pentru el decât 
pentru mine. Dar eu am răspuns „Da, domnule” în stilul meu 
politicos și l-am salutat înainte să mă duc să aflu cele necesare 
despre maiorul Robert Martin. 


3. DAVID: GENERALUL 

Divizia 18 Blindate campase la aproape 40 de kilometri la 
nord și est de Nancy, nu prea departe de Arracourt, unde se 
bucura de o perioadă de odihnă și refacere. Când eu și Biddy 
am apărut la baza auto să luăm un jeep care să ne ducă unde 
trebuia să-l intervievăm pe generalul Teedle, ni s-a spus că, din 
cauza unei economii serioase la benzină, trebuia să mai luăm 
cu noi patru băieţi de la Infanteria 134, care rataseră plecarea 
convoiului lor. Infanteria 134 avea misiunea de a ajuta trupele 
din Corpul XII, iar acești soldaţi, care văzuseră deja destule pe 
câmpul de luptă, erau tovarăși de drum destul de mohorâţi. 
Ostașul din spatele meu, un băiat pe nume Duck, din Kentucky, 
a început să recite câteva versuri din Mairzy Doats, până când 
camarazii săi au ajuns la un acord comun ferm - ca Duck să 
tacă naibii din gură. 

Aerul rămăsese umed și, pe măsură ce ne apropiam de front, 
posomoreala nu mai ţinea doar de condiţiile meteo, ci se agăța 
de soldaţii care mergeau pe drum târându-și picioarele. 
Semnele bătăliilor recente erau vizibile peste tot. Pământul era 
pârjolit și răscolit, iar fermele franceze pitorești, cu acoperișuri 
din paie ce le dădea un aspect de poveste, cumva din Hansel și 
Gretel, erau în mare parte niște ruine. Chiar și cele rămase în 
picioare erau de obicei fără acoperișuri, arătând ca un om fără 
pălărie. Bușteni erau doborâţi la pământ și, adesea, tot ce mai 
rămăsese dintr-o clădire ce adăpostise zeci de ani, sau chiar 
secole, o familie, era un coș alb sau un zid izolat. Dărâmăturile 
fuseseră împinse de buldozere la marginea drumului, însă din 
când în când se vedeau urmele tulburătoare ale civililor uciși, o 
păpușă decapitată, rănită la fel ca stăpâna sa, ori o haină fără o 
mânecă. 

Din cauza stării drumurilor, ne-a luat câteva ore să ajungem 
la Divizia 18. Se răspândise de-a lungul unor pante mai uscate 
ale câtorva pășuni și câmpuri de fasole. Pentru că ne 
confruntasem cu pretenţiile teritoriale pe care le stârniseră 
trupele noastre în Anglia, îmi puteam imagina acum bucuria 
fermierilor francezi care puteau primi o compensație pentru 
folosirea terenurilor pe care recoltele lor erau deja distruse. 

Cei din Divizia 18 Blindate fuseseră eroii fiecărui buletin de 
știri pe care îl văzusem luni la rând, trupele care acţionaseră 
energic în Franţa și aveau să îl urmărească pe Hitler într-un fel 


de groapă din Berlin și să arunce o bombă acolo, ca să se 
descotorosească de el pentru totdeauna. Aici, chipurile erau 
dârze și vocile puternice, datorită faptului că oamenii 
supravieţuiseră pe front. In timp ce aștepta combustibilul, 
ordinele și rațiile, Patton dăduse ordin ca multe dintre diviziile 
de infanterie să fie supuse unei instrucțţii intense, însă pentru 
Divizia 18, cu tancurile sale și artileria mobilă, economia severă 
de benzină nu i-a lăsat prea multe de făcut în fiecare zi, doar să 
curețe armele și să scrie scrisori lungi pentru cei de acasă. 

Traversând tabăra și uitându-ne la cartierul general al lui 
Teedle, eu și Biddy ne-am holbat unul la celălalt plini de 
resentimente. Uniformele noastre erau ca noi, fără pete de 
grăsime sau rupturi, iar căștilor noastre le lipsea camuflajul 
pestrit destinat bătăliilor. O dată sau de două ori am trecut pe 
lângă soldaţi care făceau gesturi batjocoritoare prin care ne 
acuzau de lașitate, dar dimensiunea impresionantă a lui Biddy 
era suficientă pentru a îngheţa majoritatea insultelor pe care 
mă obișnuisem să le aud de la convoaiele de trupe care treceau 
prin Nancy. 

Mai degrabă decât să-și stabilească un sediu în oraș, așa cum 
ar fi făcut alţi generali, Teedle rămăsese cu oamenii lui într-un 
cort mare, care servea, în stil militar, drept loc de cantonament 
și cartier general. Camuflajul greu care împiedica să fie văzuți 
pe timpul nopţii fusese îndepărtat. Înăuntru fusese montată o 
podea lată, formată din secţiuni și erau mai multe birouri, două 
dintre ele faţă în faţă, unde câţiva caporali se ocupau de niște 
arme Remington. Alt birou mai mare era neocupat, lângă un 
pat pliant care era în mod cert al generalului. Alături se aflau 
două cufere așezate unul peste altul și o lampă cu petrol 
deasupra, pentru lecturi nocturne. 

M-am apropiat de primul din cei doi caporali, care lucra cu 
un creion strâns între dinţi, și i-am spus numele și unitatea. Era 
un individ foarte slab, cu o privire confuză. A dat să se ridice. 
Am spus „Pe loc repaus”, însă el mi-a aruncat un salut scurt de 
pe scaun. 

— Caporal Billy Bonner, furier la Marele Stat-Major. 

— Nu-i drăguţ? A spus al doilea caporal, fără să se oprească 
din treabă. Bonner o să se ducă din nou la Teatrul de Varietăţi 
după ce se termină războiul. 

Bonner i s-a adresat celuilalt caporal cu Frank și i-a spus să 


tacă. S-au ciorovăit o clipă. 

— Atunci, nu mai vorbi deloc cu mine, a răspuns Frank 
ridicând vocea și clătinând din cap plin de dramatism. 

Eu am făcut un schimb de priviri cu Biddy, care rămăsese la 
intrarea în cort. Nu mai era nevoie să mă întreb de ce ăsta nu a 
mers pe câmpul de luptă. 

Plin de frustrare, Bonner s-a ridicat și s-a îndreptat 
șchiopătând spre Biddy, făcându-mi semn să-l urmez. Bonner s- 
a dovedit suficient de prietenos, așa că mi-am permis să-l întreb 
ce s-a întâmplat cu piciorul lui. Mi-a răspuns că fusese 
împușcat la Anzio, și preferase mai degrabă să devină 
funcţionar decât să se întoarcă acasă. Recompensa pentru 
devotamentul lui, a spus el, era faptul că putea lucra pe lângă 
Frank. 

— Bun venit în armată! a adăugat el. 

Ascultându-l, mi-am adus aminte de un sergent de la o 
instrucție de bază care mă avertizase să nu spun nimănui că 
pot dactilografia, un sfat bun, după cum putea recunoaște acum 
și Bonner. 

Caporalul tocmai terminase de explicat că Teedle era ocupat 
momentan cu inspecția instalaţiilor când l-a văzut pe general și 
a fugit spre biroul său ca un școlar. 

Am devenit atent în timp ce Teedle trecea grăbit pe lângă 
noi. Era urmat de un soldat de la Transmisiuni, care transporta 
un radio-telefon uriaș în timp ce Teedle tipa în receptor, 
răstindu-se alternativ la bietul individ de la celălalt capăt al 
firului și la tehnician, de fiecare dată când sunetul se auzea mai 
slab. 

— Spune-i că am două batalioane reduse la o raţie pe zi. Nu, 
la naiba! Două batalioane, o singură raţie. O raţie! O armată se 
mișcă în funcţie de ce are în stomac. Întreabă-l dacă a auzit de 
asta. Una e ca băieţii să fie omorâţi de naziști, iar alta e, să fiu 
al naibii, să suport să îi văd cum propria ţară îi lasă să moară 
de foame. 

Auzisem că trupele din prima linie erau adesea înfometate. 
Cu toată degringolada, pentru ofițerii din Nancy se găsea 
mâncare din plin - alimente la conservă, foitaje de patiserie cu 
miere, ceai, nescafe. Mesele de prânz erau adesea extrem de 
bogate. Carnea de vită și de pasăre cumpărată de la localnici 
era preparată cu sosuri consistente. 


Teedle i-a dat rapid telefonul tehnicianului și i-a cerut să 
plece, apoi s-a trântit în scaun, uitându-se nefericit la hârtiile 
stivuite pe birou. A trebuit totuși să își scoată casca. Generalul 
a strigat deodată la Bonner: 

— Vrei să spui că Halley Maples l-a trimis pe tinerelul ăsta să 
îi ţină piept lui Martin? 

Din câte vedeam, nici măcar nu se uitase la mine. Bonner s-a 
întors spre mine și a zis, cu zâmbetul său subversiv: 

— Generalul vă va primi acum. 

Când am auzit pentru prima dată numele lui Teedle, mă 
așteptam la un tip cumva mic și rotunjor, care se potrivea de 
minune într-un film tehnicolor ca Vrăjitorul din Oz. Dar 
generalul lăsa impresia unui soldat adevărat din toate punctele 
de vedere, genul căruia îi plăcea să fie numit un nemernic dur 
și gata de orice. Teedle era un om cu o față mare și roșie, și un 
piept la fel de rotund ca al unui cocoș, și ochi mici, deschiși la 
culoare, bulbucaţi în spatele pleoapelor congestionate, probabil 
de extenuare sau, poate, din cauza vreunei alergii ori chiar de 
la plâns, aș presupune. 

Ajuns în faţa biroului generalului, m-am aflat iar în centrul 
atenţiei. Mi-am spus numele, rangul și unitatea, am explicat că, 
cu permisiunea sa, aș dori să-i iau o declaraţie, în baza 
Articolului 35, în privinţa lui Martin. Teedle m-a studiat cu 
atenţie. 

— Unde ai făcut liceul, Dubin? 

— La Easton. 

— Aha. Eu sunt din Kansas. N-ai să vezi şcoli dintr-astea 
sofisticate în Kansas. Dar Dreptul? 

— Tot la Easton. Dacă îmi permiteți, domnule general, am 
studiat cu bursă. 

— A, am înțeles. Un băiat inteligent. Asta vrei să Îmi spui? 

— Nu sugeram asta, domnule. 

— Ei bine, dacă primul lucru pe care Îl spui cuiva este cât de 
deştept eşti, nu pot zice deloc că eşti inteligent, nu-i aşa, 
locotenente? 

Nu am răspuns. Se uita fix la mine și cam asta era și ideea. 
Teedle era doar unul dintre acei comandanți care doreau ca 
trupele lor să știe că el era mai grozav decât oricare dintre ei. 
S-a oprit o secundă să își așeze casca pe birou. Părul lui, puţin 
cât mai rămăsese, era undeva între roșu și blond și stătea 


ridicat în fire răzlețe. Își găsise bidonul și i-a desfăcut capacul. 
Chiar și la o distanță de doi metri, puteam simţi aroma de 
whisky. A luat o dușcă sănătoasă. 

— În regulă, deci ce trebuie să îţi spun despre Martin? 

— Cât de multe puteţi, domnule. 

— A, nu o să fac asta. O să începi să crezi că Martin este un 
tip minunat. Oricum, e foarte posibil să crezi că este un tip 
minunat. Îţi voi spune ceva chiar acum, Dubin. O să ajungi să îţi 
placă de Robert Martin mult mai mult decât îţi place de mine. 
Este șarmant, un om cu un limbaj persuasiv. Și viteaz. Cred că 
Martin e cel mai viteaz nenorocit din teatrul de război 
european. Ai văzut luptele, Dubin? 

— Nu, domnule, dar mi-ar plăcea să văd. 

— Nu mai spune! a zâmbit afectat și și-a îndreptat privirea 
spre insigna Departamentului JAG de pe gulerul tunicii mele. Ei 
bine, dacă o să te afli vreodată în mijlocul bătăliei, locotenente, 
nu vei vedea în jurul tău decât o mână de oameni morţi de 
frică, așa cum ar trebui să fie de fapt, și unul sau doi nenorociţi 
care aleargă în sus și în jos și se comportă de parcă ar fi imuni 
la gloanţe. Ăștia sunt împușcați mai devreme sau mai târziu, 
crede-mă, dar durează mult mai mult decât crezi. Martin e unul 
dintre aceștia. Se crede invincibil. Nici mie nu îmi place asta. 
Un soldat căruia nu îi este frică să moară e un pericol pentru 
toţi. 

— E vreo problemă cu asta, domnule? De unde se trag toate 
astea? 

— Nici vorbă. Problema, dacă vrei să-i spui așa, e că 
nemernicul acesta nu vrea să respecte ordinele. A dus la capăt 
numeroase operaţiuni fără acordul meu, deși se presupune că 
ar fi sub comanda mea. Operaţiuni reușite, într-adevăr, nu 
contest acest lucru, mai mult sabotaj de căi ferate, pentru ca 
bestiile alea de naziști să nu poată trimite trupele și proviziile 
spre locurile unde ne îndreptam noi. E un maestru la treburile 
astea. 

Fiecare muncitor al căilor ferate din Franţa pare că face 
plecăciuni la picioarele lui Martin. Însă de două ori am trimis 
trupe acolo unde trebuia, fiindcă nu știam că deja pusese 
bombe pe liniile alea. A trebuit să ţin pe loc artileria, pentru că 
am aflat foarte târziu că Martin și oamenii lui ajunseseră în 
zona-ţintă fără vreun preaviz de la mine. Şi am amânat 


misiunile de mai multe ori pentru că Martin era plecat să îi 
zăpăcească pe germani, în loc să finalizeze misiunile care îi 
fuseseră încredințate. Şi nu mă preocupă doar disciplina, 
locotenente. Deși cred în disciplină la fel de mult ca oricare alt 
general pe care l-ai întâlnit. Ce mă face să mi se ridice părul pe 
cap e că oamenii au fost în pericol de fiecare dată, oameni care 
nu era cazul să fie uciși. Nu în ziua aia. Nu în locul ăla. Și eu 
treaba asta o iau personal. 

Faţa mea trebuie să fi exprimat un oarecare dubiu legat de 
cuvintele pe care le alesese. 

— M-ai auzit, locotenente, a zis el și s-a așezat în spatele 
biroului. Este personal. Mă scol în fiecare dimineaţă cu gândul 
că tineri de sub comanda mea vor muri - chiar și acum, când nu 
se întâmplă nimic special, pierd treizeci de oameni pe zi, iar ei 
îmi vor rămâne în minte toată viața, Dubin. Vorbesc serios. Cât 
timp trăiesc pe acest pământ, mereu va fi o oarecare umbră de 
tristeţe. Îmi doream steaua aceea așa de tare, că aș fi fost în 
stare să omor pe cineva pentru ea, dar nu-mi dădeam seama că 
moartea se ţine scai de generali. Ii jeleam pe toţi cu grade mai 
mici care muriseră sub comanda mea, iar durerea mi-a trecut, 
Dubin, dar acum a revenit și, când i-am întrebat pe alţii, tot ce 
mi-au spus a fost că asta-i situaţia. S-a oprit din vorbit ca să 
vadă cum reacţionez. Faţa și mai ales nasul mare și cărnos i se 
înroșiseră, și a luat altă dușcă din bidon. În câteva cuvinte, 
asta-i ce nu-mi place la Robert Martin. Am fost soldat toată 
viaţa, Dubin, știu cum stau lucrurile și îmi dau seama că nu 
ajung nicăieri cu cei din comandamentul general dacă mă plâng 
de vitejiile lui Martin. Dar am strecurat o vorbă celor de la 
OSS, zicându-le că a stat cam mult pe aici și nu ne mai e de 
folos. În cele din urmă, au fost de acord. Mi-au zis să-l trimit 
înapoi la Londra. lar acum suntem în plină melodramă, pentru 
că Martin nu vrea să plece. Ticălosul n-are de gând să plece. I- 
am dat ordin în scris de trei ori, dar stă aici de parcă ar fi în 
vacanţă. L-am tolerat pe nemernic când n-am avut încotro, dar 
acum îi vin eu de hac, m-am săturat de mizeriile lui. S-a înţeles? 
Bate la mașină doar ultima parte de aici ca s-o semnez. 

— Credeam că e ceva legat de o femeie, domnule. Asta mi-a 
sugerat colonelul Maples. 

Teedle a izbucnit deodată în râs. Era un râs atât de năvalnic 
și de necruţător, că mi-a venit să sar în picioare. Puteam să 


pariez că omul din faţa mea nu avea nici un motiv să râdă. 

— Așa... O să-ţi spun adevărul, Dubin. Nu dau nici o ceapă 
degerată pe femei. Soldaţilor lui Patton le pasă - normal că vor 
aceleași reguli pentru toată lumea. Inainte de Ziua Z, Martin a 
comandat un grup operaţional aici, pe continent parcă-i zicea 
SideWinder. Spionau și le făceau naziștilor viața grea cu 
acţiunile lor de comando, de tipul „lovește și fugi”. Probabil că 
avea treizeci de oameni în subordine, câţiva spioni ai Aliaților 
care debarcaseră ca și el, dar majoritatea celor din trupa lui de 
comando erau belgieni și francezi din Rezistență. Francezii au 
întins-o acasă, pradă de război și alte fleacuri. Cred că ticăloșii 
o să se bată între ei în legătură cu cine să conducă operaţiunile. 
Au mai rămas câţiva amărâţi cu Martin, probabil că nu-i vrea 
nimeni altcineva. Și unul dintre ei e o femeie, o bucăţică bună, 
așa am auzit. A recrutat-o la Marsilia, acum câţiva ani, și este 
mâna lui dreaptă, îl ajută la toate șiretlicurile la care recurge 
de obicei OSS. Femeile din OSS sunt al naibii de eficiente, 
Dubin. Nu le subaprecia. li știi pe ticăloșii ăia de friți, se cred 
domni, așa că nu le bănuiesc niciodată pe femei, deși ar trebui. 
Fata asta se dă uneori drept infirmieră. In toiul războiului, poţi 
să mergi unde vrei în uniformă de infirmieră. Treaba stă așa: ea 
e cu vreo douăzeci de ani mai tânără decât Martin, iar el sigur 
că se culcă cu ea, poate o și iubește, sau are doar impresia. 
Bănuiesc că șefii de la Londra cred că de asta nu vrea să se 
întoarcă. Părerea mea e că se bucură să-mi pună beţe-n roate. 
Cât despre faptul că i s-a pus pata pe fată sau că luptă 
împreună cu gagica lui, s-ar putea să nu le placă deloc celor de 
la Comandamentul General, să creadă că dă un exemplu prost 
soldaţilor, dar mă doare-n cot. Soldaţii vor numai sex, și știi de 
ce? 

— Pentru că sunt departe de femei, am răspuns eu. De soțiile 
lor, de iubitele lor. 

— Crezi că se reped la neveste așa cum dau năvală băieţii 
ăștia la franţuzoaice? Eu nu cred. Se gândesc că vor muri, 
Dubin. Cei care au minte. Eu asta cred. Şi, dacă ai să lupti, așa 
cum zici c-ai vrea, o să gândești și tu așa. Iar când știi c-ai să 
mori, nu vrei să fii singur. Izolarea e faza următoare, cea din 
sicriu. Nu dorești altceva decât să-ţi trăieşti viaţa din plin, să 
guști din plăcerile ei. Ai nevoie de sex. Și de Dumnezeu. Băieţii 
ăștia au nevoie și de Dumnezeu. Vor să fută. Mai vor și să se 


roage. Asta își dorește un soldat când nu-și dorește să plece 
acasă. lartă-mă că-ţi dau lecţii, dar ești boboc în treburi din 
astea și este mai bine să te obișnuiești cu adevărul. Așa că să 
nu-ți pese dacă Martin se culcă cu fata aia sau cu vreo vacă de 
la marginea drumului. Avem câţiva răcani care fac asta, ni s-au 
plâns fermierii. Culcă-te cu cine vrei, din partea mea. Dar 
execută ordinele. Așa că scrie ce am de semnat, iar apoi spune-i 
nemernicului ăluia să nu mi se arate la faţă, sau are să fie dus 
sub escortă la barăcile disciplinare. Asta-i tot. 

Teedle și-a dus din nou bidonul la gură. Era la a cincea sau a 
șasea dușcă. Trebuie că-și făcuse plinul, dar ardea așa tare de 
furie că alcoolul probabil se evapora deja când îl dădea pe gât. 

Nu prea știam ce să cred despre generalul Teedle, mai ales 
că se grăbise să-mi atragă atenţia că nu trebuie să-mi placă de 
el. Părea să fi fost în copilărie unul dintre acei băieţi de care se 
luau toţi colegii, care a crescut cu gândul de a ajunge mai dur 
decât cei care-l bătuseră, dar care tot mai suferea că este altfel 
decât alţii. Dar sinceritatea lui neașteptată m-a impresionat, 
mai ales că a mers atât de departe, încât să recunoască în faţa 
mea că e nefericit. 

După întrevederea cu generalul Teedle, părea mai indicat să 
nu mă întorc la Nancy, ci să-l caut pe maiorul Martin, care era 
în apropiere. Generalul îi ordonase subordonatului său să ne 
ajute, iar aghiotantul, locotenent-colonelul Brunson, ne-a dat 
mai multe informaţii și a trimis după hărţi. Când am terminat, 
ne-am întors la parcul auto, unde sergentul de serviciu ne-a 
spus că trimiseseră jeepul nostru în altă parte și nu ne puteau 
da altă mașină până dimineaţă. Biddy s-a prins imediat. 

— Consumă benzina noastră, nu pe-a lor, mi-a șoptit el. 

Avea perfectă dreptate, dar tot nu aveam să primim o 
mașină. Așa că ne-am dus fiecare pe cont propriu să ni se dea 
ordinele de cazare. Căpitanul de la cartierul general mi-a găsit 
un pat într-un cort de patru persoane și mi-a arătat unde se 
servește cina: la popota ofiţerilor, amplasată în două corturi de 
campanie. Masa, când a fost servită, era o raţie de tip B” ce 
consta doar dintr-un piure verzui, dar nimeni de acolo nu se 
plângea, pentru că și celor de la cartierul general, care mâncau 
de obicei mai bine, li se redusese numărul de mese la două. 


” Termen folosit în Armata Statelor Unite pentru masa servită 
soldaţilor, care era pregătită din alimente conservate, (n.tr.) 


Unul dintre cele mai jenante mici secrete ale mele era că, în 
timpul instrucției, descoperisem că nu mă deranjau rațiile de 
campanie, nici măcar alimentele conservate de tip B sau C: 
carne cu legume, carne cu fasole, carne cu spaghete. Toţi se 
văitau că arată ca mâncarea pentru câini și are același gust. 
Dar mie, mare parte din ea mi se părea exotică. Părinţii mei, 
deși nu erau din cale-afară de credincioși, nu cumpărau 
niciodată carne de porc. Fasolea cu carne de porc nu se 
număra printre preferatele mele, dar șunca mi se părea așa o 
delicatesă, că îmi plăcea chiar și cea din conservele Spam. 

După aceea, m-am dus în zona de așteptare, unde recruţii 
erau repartizaţi în corturi, ca să mă asigur că Bidwell își găsise 
un loc. Acolo era un adevărat oraș de corturi pentru mai multe 
batalioane. Avea farmecul lui. Șirurile de corturi triunghiulare 
erau perfect aliniate pe sute de metri, la intervale regulate erau 
săpate gropi pentru latrine, iar toate erau luminate de focurile 
strălucitoare pe lângă care încă se agitau bucătarii. M-am 
plimbat pe acolo, salutându-mă cu soldaţii care mă observau, 
încercând să găsesc cartierul general al diviziei la care Biddy 
trebuia să fie încartiruit. 

De câte ori întrebam de drum, încercam să fac schimb de 
romane cu fiecare om. Îmi îndesasem cărţi în toate buzunarele 
uniformei înainte să plec din Nancy, în dorinţa de a citi ceva 
nou. Aveam uneori impresia că citisem toate romanele care se 
găseau în oraș. Pusesem mâna pe două cărţi de succes, 
Orizontul pierdut de James Hilton și Sanctuar de William 
Faulkner, ultima foarte solicitată datorită porcăriilor făcute de 
Popeye cu un știulete. Speram să mai citesc ceva de Faulkner și 
chiar am avut norocul să găsesc la un soldat cu părul roșu din 
Texas. Am mai primit și un roman de James Gould Cozzens în 
schimbul romanului Ultima citadelă. 

Nici nu pot spune cât de importante erau pentru mine cele 
câteva minute pe care le petreceam citind în fiecare seară. Mă 
gândeam cu emoție la părinţi, la fratele și sora mea sau la 
Grace. Nu mă puteam lăsa ispitit să mă imaginez trăind din nou 
printre ei acea viaţă plăcută și liniștită pe care o lăsasem în 
urmă, căci știam că voi înnebuni de dor și mă va chinui regretul 
că fusesem așa de hotărât să-mi fac datoria faţă de ţară. Dar 
șansa de a mă afla în altă lume, nici aici, nici acasă, era un 
minunat act de clemenţă, o dovadă concludentă că viaţa va fi 


din nou la fel de bogată și de fericită ca pe timp de pace. 

Nu l-am găsit pe Bidwell. Însă, după ce am încheiat ultima 
mea tranzacţie literară, am dat nas în nas cu Billy Bonner. 
Băuse la greu și ţinea în mână o sticlă de coniac aproape goală. 

— Încerc să mă adaptez la obiceiurile locului, domnule 
locotenent-major, a zis Bonner. Mare descoperire au făcut 
francezii cu chestia asta. 

A încercat să ducă sticla la gură, dar nu a reușit de prima 
dată. Jumătate din soldaţii în permisie pe care îi întâlnisem în 
Franţa erau beţi, după ce dăduseră pe gât cantităţi uriașe de 
vin și se cinstiseră cu pernod sau benedictină, băuturi care nu 
existau în Statele Unite. Nici ofiţerii nu erau mai breji. Aceia 
dintre noi care se aflau la cartierul general încă își primeau 
raţia lunară de alcool, și chiar ofițerii din tranșee trebuiau să 
capete un litru de scotch, cam jumătate de litru de gin, două 
sticle de șampanie și o sticlă de brandy, deși rareori le 
parveneau, din cauza problemelor de aprovizionare. Eu 
vindeam mare parte din ce primeam. Chiar și la Colegiul 
Easton, unde prohibiţia transformase consumul de alcool într-o 
adevărată aventură, obișnuiam să mă abtin să beau, căci nu mă 
dădeam în vânt după senzațiile pe care ţi le produce băutura. 

— Pari foarte cufundat în studiul culturii locale, Bonner. 

— Da, domnule. Atâta timp cât mă mai pot rostogoli din pat 
dimineaţă. 

Bonner a văzut cartea de buzunar din mâna mea și ne-am 
împărtășit un timp impresiile despre romane. l-am promis să-i 
fac rost de Lumină de august când ne vom revedea. Tocmai 
plecam când l-am auzit pe Bonner în spatele meu spunând 
răspicat: 

— Te-au pus să anchetezi pe cine nu trebuie, locotenente. 

M-am întors și m-am uitat fix la el. 

— Teedle și Martin? A zis el. Anchetezi pe cine nu trebuie. 
Cel puţin așa cred eu. Ar trebuie să-i mai întrebi și pe alţii. 

— Atunci, am să încep cu tine, caporale. Zi-mi ce înseamnă 
asta. 

Bonner s-a uitat pe îndelete prin gâtul sticlei, de parcă acolo 
era răspunsul. 

— Înseamnă că probabil am băut prea mult, a spus el după o 
vreme. 

Mi-a adresat acel zâmbet vag, cu subînţeles, și, fără să mai 


aștepte un răspuns, a tulit-o spre tabăra cufundată în întuneric. 


4. STEWART: AVOCATUL TATALUI MEU 

Conform dosarului de urmărire întocmit tatălui meu de către 
curtea marţială, un avocat de rang înalt din Departamentul JAG 
de la cartierul general al lui Eisenhower, Barrington Leach, l-a 
apărat pe tata. Numele lui nu mi-era complet necunoscut și, 
căutându-l pe internet, mi-am dat seama de ce. În 1950, Leach 
plecase de la renumita firmă de avocatură Hartford, la care era 
asociat, ca să devină consilier-șef al senatorului Estes Kefauver 
în investigaţiile sale în privinţa crimei organizate. Audierile 
televizate conduse de Kefauver i-au inițiat pe americani în 
tainele Mafiei și, nu printr-o coincidenţă, în privilegiul de a nu 
se auto incrimina. De atunci înainte, cuvintele „Refuz să 
răspund conform prevederilor celui de-al cincilea 
amendament” le aminteau tuturor de un șir de domni în 
costume negre și scumpe care răspundeau la orice întrebare 
recitându-și drepturile scrise pe niște bileţele lipite de palme. 
Cel mai adesea, Leach conducea audierile și scotea untul din ei. 

După ce s-a întors în Connecticut, Leach a devenit cu timpul 
judecător, iar în cele din urmă a fost desemnat la Curtea 
Supremă de Justiţie. Numele lui apărea și în câteva articole din 
timpul președintelui Johnson, ca potenţial candidat pentru 
Curtea Supremă de Justiţie a Statelor Unite. 

Incepusem să fac cercetări în privinţa lui Leach în lunile în 
care guvernul îmi punea beţe-n roate ca să nu-mi vâr nasul în 
dosarul de la curtea marţială. (L-am obţinut în final, în iunie 
2004, numai pentru că am reușit să demonstrez până atunci că 
știam practic toate informaţiile din el.) Crezusem că Leach, un 
avocat pledant cu experienţă în 1945 și puţin mai în vârstă 
decât tata, trebuia să fi murit și speram doar că familia îi 
păstrase documentele. Spre sfârșitul lunii octombrie 2003, am 
sunat la Curtea Supremă din Connecticut ca să întreb cum i-aș 
putea găsi rudele. 

A murit? M-a întrebat funcţionarul. A pus jos receptorul și l-a 
întrebat alarmat pe unul dintre colegii săi: A murit judecătorul 
Leach? 

Am auzit întrebarea repetându-se în încăpere până când 
funcţionarul a revenit la telefon. Nu a vrut să-mi dea nici o 


8 Amendament prin care o persoană poate refuza să răspundă 
la întrebări, pe motiv că s-ar auto incrimina. (n.tr.) 


adresă sau număr de telefon, dar a promis să-mi trimită 
corespondenţa unde trebuia. Peste o săptămână, am primit un 
mesaj cu adresa expeditorului: Azilul Northumberland din West 
Hartford, scris de o mână tremurândă care amintea de vechea 
jucărie pentru copii numită Etch A Sketch?. 


Sigur că-mi amintesc că l-am apărat pe tatăl tău. Procesul lui 
David Dubin de la curtea marțială rămâne unul dintre cele mai 
ciudate cazuri din cariera mea de avocat, și sunt dispus să-l 
discut cu dumneata. În urma solicitării dumitale, am selectat 
câteva documente pe care probabil că le dorești. După cum 
vezi, mi-e extrem de greu să scriu scrisori la vârsta mea. Am 
putea vorbi la telefon, dacă este necesar, dar îmi permit să te 
rog să-mi faci mai bine o vizită, dacă ai posibilitatea. 

Deși îmi face plăcere să îți spun ce-mi amintesc și să îţi ofer 
aceste documente, nu e prea legal ce fac, pentru că tatăl 
dumitale mi-a fost client. Vei liniști conștiința unui om bătrân 
ca mine dacă, atunci când vei veni, vei aduce o scrisoare de la 
toți moștenitorii legali ai tatălui dumitale - mama, dacă mai 
este în viață, și eventualii frați - în care să declare că nu au nici 
un fel de obiecții fată de dezvăluirile pe care o să ti le fac. Ti-as 
sugera să iei legătura cu avocatul care se ocupă de moștenire 
pentru a te ajuta. Voi fi încântat să discut cu el, în caz că o 
dorește. 

Fără să te alarmez, ti-as atrage atenția asupra faptului că am 
96 de ani și nu mai sunt cel de dinainte. Aștept cu nerăbdare să 
ne vedem în curând. 

Cu cele mai sincere urări, Barrington V.S. Leach 


Văzând că străbăteam toată ţara, petreceam ore întregi în 
biblioteci din subsoluri cu igrasie și ziceam că CIA îmi pune 
beţe-n roate, cei din familia mea erau convinși că nu sunt în 
toate minţile. Nona considera comportamentul meu o dovadă 
concludentă că divorțase de mine la timp, iar fetele mele 
dădeau o explicaţie succintă oricui întreba ce e cu mine: „Iata 
ia droguri”. 

Mama nu zicea mai nimic, dar cred că era cea mai nefericită 
dintre toţi. Era la fel de posesivă cu tata și acum, când nu mai 
era lângă ea. li alesese costumul și cravata în fiecare zi și 


” Jucărie mecanică pentru desen (n.tr.) 


rămăsese principalul lui sfătuitor în treburile complicate din 
lumea comercială, în care trebuia să fii mereu cu ochii-n patru, 
dar el era adesea indus în eroare de tendinţa înnăscută de a 
vedea orice problemă ca pe o chestiune de principii. Dar, în 
casa mea, depindeam cu toţii de energia și simţul practic al 
mamei, care scăpase cu viaţă din lagăr și știa cel mai bine de ce 
ai nevoie ca să trăieşti. Credea că greșeala cea mai mare a mea 
era că nu fusesem destul de deștept să mă însor cu cineva ca 
ea. 

În lumina acestor lucruri, era normal să nu-i convină că și eu 
pretindeam o parte din viața tatălui meu. Nu vorbea mult, 
strecura doar câte o remarcă din care reieșea că ei i se părea 
dezgustător că îmi făceam din secretele militare ale tatei un 
proiect profesional. În viziunea ei, era de parcă aș fi bătut toba 
cu oase dezgropate din cimitir. Era și mai rău decât cruda 
ironie că mă preocupam de o perioadă atât de chinuitoare, pe 
care se străduiseră toată viaţa s-o uite. 

lată de ce scrisoarea cerută de Leach constituia o problemă. 
Soră-mea avea să facă ce-i zicea mama. Dar va trebui să duc 
muncă de lămurire cu mama ca s-o semneze. M-am gândit la 
diverse strategii timp de cel puţin o săptămână. Apoi, într-o 
dimineață, când m-am dus s-o văd ca de obicei, am rugat-o să 
se așeze la masa din bucătărie, unde aveau loc majoritatea 
consiliilor de familie, și i-am spus despre ce era vorba. M-a 
ascultat cu mult interes, fixându-mă cu ochii ei mici și negri, și 
mi-a cerut o zi sau două de gândire. Am plecat încrezător. 

Dar, peste o săptămână, când am venit iar la ea, mi-am dat 
imediat seama că nu aveam nici o șansă. Făcuse rugelach!, 
prăjiturile noastre preferate, și le pusese pe masă. Ar fi putut 
folosi cornuleţele pe post de majuscule ca să scrie PRAJITURI 
DE CONSOLARE. Fiind cum eram, am mâncat, iar ea, fiind cum 
era, a așteptat să ajung în pragul nebuniei până a început să 
vorbească. 

— Stewart, a zis ea, să vorbim despre avocat și actele lui. 

Stewart, m-am gândit foarte bine. 

— Îţi spun cu toată sinceritatea că tatăl tău, alav hashalom!!, 
ar fi mișcat până la lacrimi să știe că ai făcut atâtea eforturi să-i 
înţelegi viaţa. Și singura întrebare pe care mi-am pus-o în 


10 Cornulete - prăjitură tradiţională evreiască (n.tr.) 
11 Odihnească-se în pace! (în 1b. ebraică, în original) 


ultimele zile a fost dacă asta l-ar face să se răzgândească. 
Pentru că sunt de acord cu ce ai zis tu, Stewart, când a murit 
tata, că probabil a hotărât să nu vorbească despre asta cu 
familia. Iar tu îmi ceri să renunţ la loialitatea faţă de el. Nu e 
treaba mea să-mi închipui ce alte decizii ar lua tatăl tău acum, 
Stewart. Are tot dreptul să-l sprijin în hotărârile luate în 
privinţa a ceea ce voia să spună despre viaţa lui. 

Sigur că am protestat pe un ton plângăreţ. Eram băiatul lui, 
am zis. Aveam dreptul să știu. Acea remarcă a stârnit-o. 

— Stewart, unde scrie că un părinte trebuie să devină subiect 
de presă? Să dai viaţă unui copil, Stewart, este oare același 
lucru cu a candida pentru o funcţie publică, situaţie în care ți 
se întoarce viața pe toate părțile? Nu e oare dreptul unui 
părinte să fie înţeles așa cum vrea el? Vrei să spui că fetele tale 
știu tot ce-ai făcut tu în tinereţe? 

Era o lovitură sub centură, dar își atinsese scopul. Am stat o 
clipă să mă gândesc. 

— Mamă, nu vrei să știi și tu ce s-a întâmplat? 

— Stewart, știu singurul lucru care contează, și îl știu de 
când m-am îndrăgostit de tatăl tău, în lagărul de concentrare. 
David Dubin a fost un om bun. Era inteligent, cult. Un evreu. 
Mi-am dat imediat seama că era un om loial, cu principii 
morale. Ce poate conta mai mult pentru mine sau pentru tine? 
Atunci. Sau acum? 

Normal că i-am telefonat surorii mele. Mama putea găsi orice 
fel de justificări, i-am spus, pretinde că îi respectă tatei 
dorinţele, dar de fapt e vorba de ea. Să deţină mereu controlul. 

— O, Doamne, Stewie, de ce susţii mereu că ea e de vină? Şi 
ce dacă-i vorba de ea? A trăit cu omul ăsta cincizeci și opt de 
ani. Acum, vii și-i spui că bărbatul ei a fost un pușcăriaș? Sigur 
că nu vrea să audă mai multe. Las-o în pace. Dacă trebuie s-o 
faci, fă-o după moartea ei. 

I-am amintit lui Sarah că Leach are 96 de ani. 

— Uite, i-am propus, îţi jur că n-o să-i zic nimic din ce aflu. 

— O, Stew, a spus soră-mea, ești șarlă ca de obicei, când ai 
fost tu în stare să ţii un secret? Nu ţi-ai dat încă seama de ce-ţi 
place meseria de reporter? O să semnez orice vrei, dar după ce 
moare mama. Nu mai insista. Poate că ar trebui să-ţi faci timp 
să te întrebi de ce te agiţi așa să afli toate astea. 

Deja o făcusem. Zi și noapte. Motivul era simplu și trebuia să 


i-l spun și lui Sarah: era tatăl meu. În adolescenţă, toți visăm la 
eroul care vrem să ajungem, apoi ne petrecem vârsta adultă 
încercând să ne împlinim visul, dar, mai devreme sau mai 
târziu, fiecare dintre noi își dă seama că opţiunile îi sunt 
limitate de ereditate, de acel ADN pe care ni-l dau părinţii și de 
amprenta copilăriei. Când eram tânăr, nu credeam că semăn cu 
tata. Acum, când mă uit la fotografiile lui din tinereţe, sunt 
clipe în care mi-e greu să spun dacă omul din ele este tata sau 
eu. Acel trup care nu ne mai aparţine nici unuia din noi de ani 
de zile era aproape la fel: aveam aceeași ţinută adusă de spate, 
care se lăsa în jos de la nivelul omoplaţilor, aceeași privire 
caldă în ochii negri, aceeași derută în fața aparatului foto, 
pentru că nu știam cât să-i arătăm din noi. Unii zic că am nasul 
lui, iar câteodată și privirea lui de obsedat. De la tata am 
moștenit gustul pentru mâncare sărată, precum și resemnarea 
în faţa înfrângerilor echipei Trappers, pe care le iau ca pe 
jocuri ale sorții. 

În decursul cercetărilor mele, am descoperit multe lucruri pe 
care i le datorez tatei. Citindu-i cu atenţie scrisorile și, mai 
târziu, corespondenţa cu Leach, m-au izbit întorsăturile de 
fraze ale bătrânului. Tata citea două ore în fiecare seară orice 
roman pe care putea pune mâna, un obicei atât de adânc 
înrădăcinat, încât avea două fâșii de piele netăbăcită pe 
scăunelul unde își punea picioarele. Nu-mi trecuse niciodată 
prin minte că tata fusese probabil cel care îmi trezise interesul 
pentru scris, cu toate că mă simțeam întotdeauna încurajat de 
faptul că era mândru de articolele mele, deși nu o spunea. 
Acum, revăzând trecutul, îmi dau seama că el insistase pe lângă 
mama să nu mă mai bată la cap cu Facultatea de Drept. 

Însă nu acele lucruri care îmi plăceau la mine m-au 
determinat să caut cu atâta îndârjire să aflu cu ce greșise. La 
urma urmei, mă tem că durerea resimţită făcuse din mine un 
observator pasionat al proceselor penale timp de zeci de ani: 
voiam să cunosc eșecurile tatei, ca să mă simt mai bine în 
privinţa alor mele. 

Dat fiind ce s-a întâmplat pe urmă, acceptarea de sine nu 
este atât de bună pe cât se spune. Dar eu am acţionat 
întotdeauna din impuls, fără să examinez cu atenţie faptele. 
Când mă uit în oglindă, văd un tip îngrijit, dar stânjenit de 
povara celor câteva zeci de kilograme în plus, care parcă 


aparțin altcuiva. Asta se întâmplă pentru că tipul mai slab, plin 
de bune intenţii, este cel care sălășluiește în sufletul meu. Ţin 
tot timpul regim, la restaurant comand doar puţină salată cu o 
felie subţire de somon fiert - asta înainte să mănânc cartofii 
prăjiţi din farfuriile celor cu care stau la masă. Întotdeauna 
vreau să scap de acest prost obicei atunci când pofta mi-e mai 
mare decât pot suporta. Cel mai mare necaz din cariera mea de 
reporter acreditat la tribunal mi s-a întâmplat la începutul 
anilor 1990, când, trecând pe lângă camera juraţilor, mi-am 
lipit fără să vreau urechea de ușă, sperând să dau o știre de 
senzaţie în privința unui verdict important. După ce m-a prins 
un aprod, am fost suspendat de ziar pentru 30 de zile, dar cel 
mai rău a fost că asupra oricărui succes al meu de dinainte sau 
de după a planat mereu suspiciunea. Așa mi s-a întâmplat 
întotdeauna în viaţă. Rezist. Mă lupt. Mă dau și bătut 
câteodată. 

Așa s-a întâmplat și când i-am răspuns lui Barrington Leach: 
nu numai că am stabilit o zi când să-l vizitez, dar l-am și 
eliberat de orice răspundere pentru ce avea să-mi dezvăluie. 
Cum? Simplu, i-am scris că mama murise de câţiva ani și că nu 
aveam fraţi sau surori. Ca și escrocii despre care am scris timp 
de 20 de ani, m-am gândit că n-o să afle nimeni niciodată. 


5. DAVID: MAIORUL ROBERT MARTIN 


2 octombrie 1944 Cu Armata a Treia în Franța 

Scumpa mea Grace, 

Am fost trimis pe front (unde totul e liniştit, nu 
trebuie să-ţi faci griji) să fac o mică anchetă în 
privința politicilor aplicate în armată față de 
ofițerii superiori. Dat fiind că am reușit să împrumut 
o mașină de scris, am ținut să te întreb cum o mai 
duci și să-ţi spun că mă gândesc tot timpul la tine. 

Ieri a fost o zi minunată, pentru că am primit de la 
tine patru scrisori par avion și una fotocopiată. Le- 
am luat pe toate cu mine să le citesc a doua oară (și 
a treia!). Draga mea, în scrisoarea fotocopiată, îmi 
spui că ai răcit.. te rog să ai grijă de tine. Dacă nu 
te simți bine, nu te duce la școală. Nu vreau să ţi se 
întâmple ceva.. însemni prea mult pentru mine și avem 
tot viitorul înainte, așa că nu trebuie să riști 
deloc. 

În noaptea asta, voi dormi într-un cort, aducându-mi 
aminte cu tristeţe de viața plăcută din Nancy. Eu și 
Eisley am găsit altă cazare, la madame Vaillot, al 
cărei soț a fost arestat de nemți și dus Dumnezeu știe 
unde. Ea ne aduce, în fiecare dimineață la 6.30, câte 
o cafea tare și rufele spălate, pentru care nu ne ia 
nici un ban. Ne spune într-o franceză foarte corectă: 
„Suntem plătiți cu vârf și îndesat pentru că ne 
apărați și îi ţineţi pe nemți departe de noi”. Ce-i 
mai putem zice? Camera noastră e frumoasă, dar 
friguroasă din cauza ploii necontenite, iar 
combustibil se găsește așa de greu, că facem focul 
doar când suntem treji, ceea ce se întâmplă rar. 

Mă gândesc la câți bani am să pun deoparte până mă 
întorc. Cu tot cu sporuri, ar trebui să câștig 350 de 
dolari pe lună când voi fi înaintat în grad (în 1 
noiembrie, mi-au promis). 0 să-i trimit mamei 300 de 
dolari prin transfer bancar Clasa E, ca să-i pună în 
contul meu de economii. (Spune-i, te rog, tatei s-o 
convingă pe mama să-și cumpere din banii ăștia o 
rochie nouă sau altceva ca dar de ziua ei din partea 


mea. Dacă nu insiști tu, n-o s-o facă.) 0 să fie cam 
300 de dolari care mi se vor da când voi fi 
demobilizat, plus poliţa de asigurare de 250 de dolari 
pe care mi-am făcut-o, și 15—20 de acţiuni de război. 
Una peste alta, cred că ai dreptate că ar trebui să-mi 
deschid propriul birou de avocatură. Poate că ne mai 
rămâne ceva ca să cumpărăm și o rablă de mașină. Ar fi 
bine să mă bucur de banii ăștia. Alţi băieți au făcut 
mai mult ca să-i câștige, dar nu e floare la ureche 
nici să stau atât timp departe de voi. Tot mai am în 
portmoneu cheia de la casă. Ai să crezi că am 
înnebunit, dar, de câteva ori pe zi, îmi duc mâna la 
buzunarul din spate și o pipăi prin pielea 
portmoneului, convingându-mă astfel că am un loc unde 
să mă întorc. 

Încep să devin prea sentimental, așa că am să închei 
aici. 

Te voi iubi mereu, 

David 


Locotenent-colonelul Brunson,  aghiotantul generalului 
Teedle, a spus că Martin și ce mai rămăsese din grupul lui 
operaţional erau încartiruiţi la conacul contesei de Lemolland, 
la vest și sud, lângă capătul liniei frontului, unde era hărțuit 
inamicul. Brunson nu putea explica în ce fel își aranjase Martin 
cazarea într-un loc așa frumos, dar era evident că multora 
dintre ofiţerii lui Teedle, care stăteau în corturile amplasate pe 
pământ umed și rece, nu le scăpase și bombăneau. 

A doua zi se făcuse aproape ora prânzului când parcul auto a 
catadicsit să ne dea un jeep, și am avut o clipă impresia că 
Bidwell era cât pe ce să-l ia la pumni pe răcanul care ne umplea 
rezervorul și care ar fi putut la fel de bine să folosească o 
pipetă. 

— Nu ne-ai pus decât o treime din benzina cu care am venit, 
a remarcat Biddy. 

— Sergent, i-a zis băiatul, astea-s ordinele pe care le-am 
primit. Mai bine te-ai uita la harta aceea decât să stai cu ochii 
pe mine. Nemţălăii sunt la cam trei kilometri de locul în care vă 
duceţi. O manevră greșită, sergent, și războiul se va termina 
mai repede pentru tine. 


În timp ce conduceam spre nord, către dealuri, soarele a 
apărut pe cer ca o explozie de bucurie, aruncându-și razele 
asupra pâlcurilor izolate de copaci cu frunze în toate culorile 
toamnei. Acesta era peisajul de la ţară, format mai ales din 
câmpuri deschise, foarte asemănător cu cel din Wisconsin, 
unde ne duceau părinţii în copilărie, duminică, să facem lungi 
excursii cu mașina împrumutată de unchiul meu Manny. După o 
zi petrecută împreună, Bidwell devenise mai simpatic și am râs 
amândoi de răcanul care ne dăduse așa puţină benzină de 
parcă nu se aștepta să ne mai întoarcem. După o jumătate de 
oră, când am auzit dinspre est zgomot de obuze și răpăit de 
mitraliere, nu mai eram așa de veseli. 

L-am întrebat pe Biddy dacă mai fusese vreodată atât de 
aproape de front. A izbucnit într-un râs sardonic. 

— Ziua Z, a spus el. Asta contează, nu-i așa, locotenente? Z 
plus unu, de fapt. Întreaga mea companie MP1 a aterizat pe 
Omaha. Era nevoie de noi ca să-i luăm în custodie pe prizonierii 
de război, dar trebuia să ne luăm zborul de pe plaja aia ca toţi 
ceilalţi. 

— Ziua Z! O, Doamne, cred că, după așa ceva, misiunea asta 
ți se pare o plictiseală. 

L-a amuzat ideea. 

— Nu, sub nici o formă, locotenente. A fost ceva prin care n- 
aș mai vrea să trec. Să-ţi spun drept, nu prea mi-a păsat când 
m-au repartizat la poliţia militară, deși voiam să mă dea la o 
unitate de întreţinere, să fiu mecanic de camioane. Acasă, la 
doi ani după terminarea liceului, am început să repar mașini, 
așa că mi se părea logic. Dar așa e-n armată. Când mi-a venit 
ordinul care zicea „Secţiunea Provost Marshal”, a trebuit să 
întreb ce dracu' e asta și, când am aflat, am scos o înjurătură. 
N-am nimic împotriva polițiștilor, locotenente, dar nu asta 
voiam să fac. Dar existau și părţile bune. În general, poliția 
militară nu apare decât după ce se termină bătălia, iar băieţelul 
mamei, pe care îl vezi aici, i-a jurat să facă orice ca să nu fie 
omorât. Tu poţi continua lupta, locotenente. Dar eu nu vreau 
decât să fac niște poze și să mă car naibii acasă. 

Ca jumătate din soldaţii pe care îi cunoșteam, care se purtau 
ca turiștii, Bidwell avea tot timpul un aparat foto în mână. 
Pentru că era așa firav, părea chiar delicat când și-l punea la 
ochi. Majoritatea soldaților făceau poze cu distrugerile 


războiului sau cu tovarășii lor, dar Biddy părea mai dedicat 
artei fotografice, pentru că era un om singuratic, și pleca 
uneori să surprindă în obiectiv anumite lucruri și scene care 
altora nu li se păreau demne de interes. Pe când mergeam ieri 
cu mașina, am dat de un convoi al Diviziei 134 și ne-am oprit ca 
și ei să ne golim vezica în șanțul de la marginea drumului. 
Şoferii erau soldaţi negri, ca mai mereu, iar șase sau șapte 
dintre ei formaseră un grup, deoarece albii nu voiau de obicei 
să aibă de-a face cu ei. Din spatele unui camion, Biddy a luat 
câteva instantanee cu negrii care vorbeau și fumau. M-a 
deranjat că nici măcar nu le ceruse voie. 

Când mi-am adus aminte de acel incident, m-am gândit că 
Biddy era originar din Georgia și l-am întrebat când au plecat ai 
săi de acolo și unde au ajuns. Părea că nu vrea să-mi răspundă. 
Așa se purta el în armată. In tabăra de instrucţie erau tipi care 
îţi arătau pozele părinţilor, ale iubitelor și spuneau tot despre 
ei, inclusiv mărimea la pantofi, iar alţii nu voiau să vorbească 
despre ai lor într-un loc atât de groaznic. Eu făceam oricum 
parte din ultima categorie, dar acum eram insistent, căci voiam 
să fiu sigur, înainte de a-l critica pe Biddy pentru atitudinea lui 
faţă de oamenii de culoare, dacă a avut șansa să afle care este 
diferența dintre Nord și Sud. 

— Tata avea acolo o fermă luată în arendă. Ai săi lucraseră 
acel pământ de Dumnezeu știe când, o sută, două sute de ani, 
dar nu mai avea nici un rost pentru el, căci erau timpuri grele. 

În 1935, ne-a luat pe toţi și ne-a dus în Nord. Credea că o să 
găsească de lucru la o fabrică, așa bănuiesc. 

— Da, dar unde v-aţi stabilit? 

S-a uitat la drum și a zâmbit o clipă. 

— Ai auzit vreodată de Kindle County? 

— Doamne Dumnezeule, Biddy! Am strigat eu. Cred că m-ai 
auzit vorbind cu Eisley de o mie de ori despre cei de-acasă. De 
ce n-ai zis nimic? Sunt peste ţări și mări și aflu că mă-nvârt de 
colo-colo cu un vecin. 

— Așa a fost să fie, locotenente. N-aveam prea mari șanse să 
fim vecini. 

— Nu fi așa sigur, Biddy. Nu mă trag din părinţi bogați. 
Taică-meu era cizmar. Rareori spusesem cuiva asta, de teamă 
că mi-ar putea știrbi autoritatea atât faţă de ofiţeri, cât și faţă 
de soldaţi și, așa cum mă așteptam, Biddy era surprins. Tata a 


învățat meseria asta de mic, imediat după ce am ajuns în 
Statele Unite. L-a luat ucenic un unchi al lui și l-a învăţat. Am 
crescut într-un apartament de trei camere de pe Deering Road. 
Ai mei stau tot acolo. Dar tu? 

Biddy a clătinat din cap de parcă n-ar fi știut răspunsul. 

— Noi am umblat peste tot, a zis el. Ştii cum e când cauţi de 
lucru. La sfârșitul lunii, tata și proprietarul nu se puteau vedea 
în ochi. Trebe’ că aveam aproape nouăsprezece ani când am 
încetat să întreb de ce nu ne mutam în timpul zilei, ca alţii. 

A zâmbit amintindu-și, apoi și-a ridicat ochii verzi să vadă 
dacă am înţeles. Deși, ca băiat de cizmar, știam bine ce 
înseamnă viaţa grea. În timpul Marii Crize, tata avea mult de 
lucru, pentru că oamenii nu aveau bani să-și ia pantofi noi. Dar 
mulți nu puteau să-i plătească nici cele câteva parale cât costa 
reparația. Dregea câteva perechi pe datorie, dacă avea 
încredere în client, dar chiar și când era sigur că nu-și va primi 
niciodată banii. Însă taică-meu ar fi lăsat mai degrabă pe cineva 
în picioarele goale decât să fie tras pe sfoară. 

După ce am auzit împușcăturile, ne-am oprit de mai multe ori 
să-i întrebăm pe localnici dacă mergeam în direcţia bună. În 
cele din urmă, un fermier călare ne-a luat-o înainte și ne-a 
arătat drumul care ducea la conacul contesei, pe care am fi 
putut foarte bine să nu-l zărim din cauza vegetației bogate. 
Reședința Lemolland era înconjurată de un vechi zid de piatră 
și avea un acoperiș tipic franțuzesc, din ţiglă roșie, dar poarta 
era deschisă și am luat-o pe un dâmb de lângă vie, unde 
trudeau câţiva lucrători printre vrejurile întortocheate de viță- 
de-vie. Via, care se agăța de suporturi lungi, de sârmă, părea să 
fi fost culeasă de curând. 

În vârf, am găsit un complex pătrat de clădiri nisipii, lipite 
una de cealaltă. Mă ducea cu gândul la o fortăreață, dar cred 
că ansamblul acela voia să imite, la scară mai mică, un castel 
medieval. Fiecare aripă avea câteva etaje, cu ferestrele 
adâncite în zid și împodobite cu jaluzele lungi și roșii, care erau 
date în lături, și acoperișul mansardat și foarte înclinat. Ușile 
masive de lemn erau larg deschise spre pasajul acoperit, care 
trecea prin clădirea din fața noastră, așa că am intrat cu 
mașina într-o vastă curte interioară pietruită. La capătul 
acesteia se afla casa. Aceasta cuprindea un turn rotund, ce data 
probabil din Evul Mediu, conferind reședinței aspectul unui 


castel de dimensiuni reduse. 

Un muncitor neras, cu o sapă în mână, s-a uitat îngrijorat la 
noi pe când opream mașina. Dincolo de un colţ al castelului 
contesei, se zărea un coteţ dărăpănat de găini și o pășune pe 
care dădeau din coadă două vaci. 

Ajuns în faţa casei, am tras de mai multe ori de cordonul 
soneriei până a apărut în ușă un om voinic, cu pielea închisă la 
culoare, cu un chiștoc în colțul gurii și un ochi închis pentru a-l 
feri de fum. Era un ţigan cu fața smeadă și cu părul lung ca al 
unei femei legat la spate. Am întrebat de maiorul Martin. 
ŢȚiganul s-a mai uitat o dată iscoditor la uniformele noastre, 
apoi ne-a lăsat să intrăm și a zbierat ceva în faţa scării din 
dreapta lui. 

— Ro-bert, a strigat el, pronunţând numele în franţuzește, 
fără „t”-ul final. Un moment, ne-a zis, apoi a dispărut pe ușa pe 
care am intrat noi. 

Eu și Biddy am rămas câteva minute în holul de la intrare. 
Casa cea veche avea pereţi de o grosime impresionantă. Era 
întunecoasă și tăcută, în afară de bucătăria puternic luminată, 
pe care o zăream în capătul holului. De acolo, auzeam voci și 
scârţâitul unei pompe manuale și simţeam mirosuri plăcute - 
de lemn ars și mâncare. Stând acolo, mi-am amintit cum o 
așteptam pe Grace în holul cel mare al impunătoarei sale case 
de piatră, ca s-o scot undeva seara. Erau clipe chinuitoare 
pentru mine, mai ales când era și tatăl ei prin preajmă, căci el 
era convins că sunt un vânător de zestre. De fapt, antipatia era 
reciprocă. În adâncul sufletului, știam că Horace Morton nu 
credea în bunele mele intenţii, pentru că el însuși nu s-ar fi 
tinut după o fată care n-ar fi avut un cont gras la bancă. 

Un om nici înalt, nici scund, într-un bluzon kaki de ofiţer 
cobori tropăind scara cea masivă. Nu purta cravată sau trese, 
dar, pe lângă baioneta din teacă, mai avea prins la centură un 
cuţit pentru lupta corp la corp. Era, fără îndoială, maiorul 
Martin. 

Eu și Biddy l-am salutat. Din politeţe, și-a dus zâmbind mâna 
la tâmplă, mimând un salut. 

— Nu facem asta pe-aici, a zis el. 

Grupurile operaţionale, așa cum aveam să aflu, nu se prea 
sinchiseau de regulamentele militare. Exista un „lider” de la 
care primeau instrucţiuni, dar aceste GO aveau în componenţă 


nu numai membri ai forțelor armate ale mai multor naţiuni, dar 
și civili din Rezistență, care nu erau obligaţi să respecte 
regulile din armată. 

— De unde sunteţi? A întrebat Martin, când i-am spus cum 
mă cheamă. 

l-am repetat că lucram pentru Corpul Judecătoresc al 
Armatei a Treia, ceea ce l-a făcut să izbucnească în râs. 

— Nu, văd coronița de pe buzunarul de la piept, fiule. Unde 
stai în State? Unde ţi-e căminul din care te-a smuls războiul? 

Când i-am zis că e Kindle County, s-a luminat la faţă. 

— Oho, e un loc grozav, am petrecut clipe plăcute acolo. 

Și-a amintit de barurile clandestine din North End, apoi m-a 
întrebat de familia mea și ce școli am urmat. Nu erau genul de 
întrebări pe care le-ar fi pus un ofiţer superior la prima 
întâlnire, dar m-a bucurat atenţia pe care mi-o acorda. I-a pus 
întrebări asemănătoare și lui Biddy, care, așa cum am prevăzut, 
i-a răspuns monosilabic. 

Martin nu avea mai mult de 1,75 metri, dar era o figură 
remarcabilă, cu părul lui negru, maxilarele puternice și energia 
care îi emana prin toţi porii. Ca și Grace, arăta ca un american, 
cu trăsăturile lui regulate și plăcute, înfățișare pe care eu, cu 
nasul meu lung și ochii negri și bulbucaţi, o invidiasem 
întotdeauna. O buclă neagră îi căzuse lui Robert Martin pe 
frunte și, chiar coborând scările în fugă, dădea impresia unei 
agilități ieșite din comun. Deși mi se adresase cu „fiule”, nu 
părea să aibă cu mult peste 40 de ani. 

M-a întrerupt când am încercat să-i spun cu ce misiune 
venisem acolo. 

— Da, am auzit de asta, a zis el cu un zâmbet fugar pe faţă, 
apoi ne-a făcut semn cu mâna să-l urmăm. 

Când am intrat în bucătărie, am văzut o femeie care se spăla 
pe cap în chiuvetă, sub pompa din fier forjat. Era minionă și îţi 
atrăgea atenţia, căci era îmbrăcată într-o uniformă de camuflaj 
mult prea mare pentru ea. M-a măsurat imediat cu privirea. 
Faţa îi era micuță, aproape ca de copil, dar avea o expresie de 
femeie mai în vârstă, dură și crudă. Mi-am dat imediat seama 
că femeia asta era problema. 

Câtuși de puţin impresionată, s-a dus înapoi la chiuveta din 
aramă să-și clătească pletele scurte și ondulate. Pe când se 
spăla, i s-a adresat lui Martin: 


— Qui sont-ils? Cine-s ăștia? 

Martin i-a răspuns în franceză: 

— Locotenentul e trimis de Teedle. 

— Merde!” A exclamat ea. Zi-le să plece. 

S-a aplecat și și-a aprins o ţigară. 

— Ia-o încet, i-a răspuns el. 

Martin a așteptat până și-a uscat ea părul cu prosopul, apoi a 
făcut prezentările în engleză. Femeia era Gita Lodz, membră a 
GO Stemwinder și a FTP, Franc-Tireurs et Partisans”, una 
dintre cele mai numeroase grupări ale Rezistenței, aflată în 
legătură cu sindicatele, și probabil cu vederi comuniste. Când 
Martin ne-a spus numele, ea ne-a adresat câte un zâmbet și ne- 
a făcut o plecăciune de complezenţă. 

— Enchante, am răspuns eu crezând că așa le dau de înţeles 
că le-am priceput conversaţia, dar ei au luat-o doar ca pe o 
dovadă de bunăvoință din partea unui turist. 

— Scuzaţi-mă, vă rog, a spus Gita în engleză, trebuie să plec. 

Avea un puternic accent slav, pe care nu-l sesizasem când 
vorbise franţuzește. Pe când ieșea din încăpere, și-a luat în 
grabă ţigara de pe marginea chiuvetei. 

Se pregătea ceva de mâncare și o servitoare cu un șorţ la 
brâu amesteca într-o uriașă oală de tuci de pe soba neagră de 
gătit. Bucătăria, ca și restul casei, avea un aspect rustic, dar 
era mare și luminoasă. Tigăi de aramă cu fundul înnegrit 
atârnau de grinzile din tavan, iar pereţii erau decoraţi cu 
farfurii din ceramică de Delft, o dovadă concludentă că acest 
loc fusese până acum cruțat de război. 

— Bine v-aţi aranjat, domnule maior! Am remarcat eu. 

— Destul de bine, a zise el, Stemwinder se odihnește acum, 
că războiul s-a mai domolit. Aici pare foarte departe. A făcut o 
mișcare largă cu brațul. Contesa de Lemolland este o mare 
patriotă și prietenă a grupului nostru operaţional. 

Casa, ne-a mai spus el, fusese reședința de la ţară a familiei 
contesei, bancheri din Nancy de pe vremea lui Napoleon. A 
păstrat-o și după ce se măritase cu contele de Lemolland, după 
Primul Război Mondial, când reședința ei principală devenise 
un castel din Cotes-du-Nord. Proprietatea aceasta nu suferise 
așa mult ca altele sub ocupaţia germană. SS-ul rechiziționa 


12 Rahat! (fr.) 
'3 Franctirori și partizani (în lb. franceză, în original) 


periodic casa ca hotel pentru ofițeri, iar o garnizoană germană 
venea aici în fiecare toamnă să confiște recolta și vinul. Cu 
toate acestea, de când se întorsese contesa, via și ferma 
începuseră să prospere. Însă contesei, ne-a mărturisit Martin, 
nu-i mergea așa de bine. Fiul ei, Gilles, membru al unei alte 
grupări din rezistenţă, Forces Françaises de I'lInterieur!t, FFI, 
fusese capturat și ars de viu de naziști luna asta. Bătrâna s-a 
retras în sine de atunci. 

— Totuși, a adăugat Martin, nu cred că m-ar ierta dacă nu aș 
lăsa-o să spună câteva vorbe de bun venit unui ofițer american 
care ajunge în vizită la ea acasă. O să-ţi facă plăcere s-o 
cunoști. Este o nobilă doamnă cu totul remarcabilă. 

Pe când se pregătea s-o cheme pe contesă, Martin a 
observat-o pe mademoiselle Lodz aruncând o privire pe furiș în 
bucătărie, ca să vadă dacă nu se descotorosise de noi. Femeia 
era acum în costum de ţărancă, purta o bluză cu mâneci 
încreţite și o fustă înflorată, cu șorț și volane. 

— Va leur parler - Vorbește cu ei - i-a spus el făcându-i semn 
să intre. Nouă ne-a zis: Vă rog, băieţi, să mă scuzati o clipă, vă 
las în compania Gitei. Îi atrase atenţia pe un ton scăzut: Sois 
plaisante!?. 

Biddy se retrăsese într-un colț, lăsându-mă față-n faţă cu Gita 
în deplină tăcere. Era zveltă ca o căprioară, totuși avea forme 
plăcute ochiului, dar, când m-am uitat mai bine la ea, am 
hotărât că era departe de a fi frumoasă. Uscat, părul ei era 
acum de un blond-arămiu. Avea nasul lătăreţ, iar dinţii mici și 
strâmbi. Având în vedere ochii ei negri, faţa îi era ciudat de 
albă. Dar îl avea pe vino-încoace, te atrăgea ca un magnet, mai 
întâi prin atitudinea ei semeaţă și sigură pe sine, pe care o 
simţeai și din colţul opus al camerei. 

Am încercat să fac puţină conversaţie. 

— Pot să vă întreb ceva despre numele dumneavoastră, 
mademoiselle Lodz? Sunteţi din acel frumos oraș polonez? Din 
Lodz? 

I-am vorbit într-o franceză foarte corectă, ceea ce a lăsat-o cu 
gura căscată, dovedindu-mi astfel că nu-mi acordase prea mult 
credit. Dar mi-a răspuns în aceeași limbă, încântată că nu 
trebuia să-și bată capul cu engleza. 


14 Forțele Franceze din Interior (în 1b. franceză, în original) 
15 Fii drăguță. (în lb. franceză, în original) 


— Da, sunt poloneză, dar nu din Lodz. De fapt, nu e numele 
nimănui. Sunt copil din flori. 

Mi-a spus toate astea cu multă indiferenţă, dar ochii ei mici 
și negri nu mă slăbeau. Credeam că învățasem din westernuri 
cum să nu-mi clintesc nici un mușchi al feţei, ca la poker, dar 
mi-a fost imediat teamă să nu fi reacţionat la sinceritatea ei, 
așa că m-am simţit ușurat când și-a urmat vorba. 

— Pe mama o chema Lodzka, a precizat ea - „Woidjka”, așa-l 
pronunţa - după primul ei soţ. Nu-l mai văzuse de ani de zile, 
dar mie normal că-mi convenea să-i port numele. Bineînţeles că 
francezii nu știu să vorbească decât franțuzește, așa că-i mai 
simplu aici să-mi spun Lodz. Dar numele tău care e? M-a 
întrebat ea. Cum se scrie? 

— Du-biin? A zis ea după ce i l-am rostit pe litere. 

L-am repetat și a mai încercat o dată. 

— Du-biin? 

Am dat din umeri, fiind de acord că era destul de aproape de 
pronunția corectă. 

— Dar ce fel de nume-i ăsta? Nu-i franțuzesc, nu-i așa? 

Am răspuns imediat: 

— American. 

— Da, dar toţi americanii se trag din Europa. Unde în Europa 
întâlnești un nume ca Du-biin? 

I-am zis că în Rusia, dar nu prea avea încredere că-i spun 
adevărul. 

— În ce parte a ţării? M-a întrebat. 

I-am zis numele satului unde se născuseră amândoi părinţii 
mei. 

— Lângă Pinsk? Dar numele tău nu sună ca unul rusesc. 

— Era Dubinsky pe vremuri, i-am răspuns după o clipă, dar 
nespunându-i încă totul. 

Totuși, am reușit să-i smulg un zâmbet. 

— Ca și „Lodzka”, a remarcat ea. 

Preţ de o clipă, ne-am mai gândit amândoi cum să continuăm 
conversaţia acum, că găsisem un subiect cât de cât comun. În 
cele din urmă, am întrebat-o de unde era din Polonia, dacă nu 
din Lodz. 

— Ei, mi-a răspuns, un oraș. Pilzkoba. Un punct minuscul pe 
hartă. Que de cretins, a adăugat ea cu amărăciune în glas. Toţi 
niște idioţi. Am fugit de acolo în 1940, după ce nemţii mi-au 


omorât mama. 

Mi-am exprimat condoleanţele, dar ei nici nu i-a păsat. 

— În Europa, avem acum cu toţii asemenea povești. Dar n-am 
mai putut să rămân. Normal că-i uram pe nemti. Și pe polonezi, 
pentru că și ei mă urau. Bastarzii nu sunt iubiţi în orășelele din 
Polonia, Du-biin. Așa că am plecat. Înţelegi? 

— Da, am spus. l-am citat din Exod în engleză. Am fost mereu 
un străin într-o ţară străină. 

S-a luminat la faţă. I-au plăcut cuvintele. 

— Parfait! a declarat ea și a repetat ce-i spusesem, cu 
pronunția ei defectuoasă. 

Atunci a apărut Martin și s-a dus în spatele ei. 

— Dar pentru mine nu ești străină! a zis el luând-o de talie și 
ridicând-o în braţe. 

Ea a încercat să-i desfacă mâinile și să scape. 

— Îmi place discuţia asta, i-a spus ea în franceză. 

— Deci, îţi plac americanii? A întrebat-o Martin. 

— Da, îmi plac americanii, a răspuns ea. Poate că asta m-a 
atras la tine. Pas mal, a adăugat ea - Nu-i rău - se referea la 
felul în care arătam, apoi mi-a făcut cu ochiul, cu Martin în 
spatele ei. 

Era clar că nu voia ca el să știe ce înţelesesem. 

— Crezi că are ciorapi de mătase și tablete de ciocolată? A 
întrebat-o Martin. 

— Merde. Ești tot timpul gelos. 

— Nu fără motiv, a afirmat el. 

— Da, dar n-ai dreptul. 

— Ehei, a răspuns Martin. 

Se tachinau. Amândoi râdeau. El s-a întors spre mine și mi-a 
spus că va cobori contesa din clipă în clipă. 

Când apăruse iar Martin, îmi scosesem un carneţel din 
uniformă și îl întrebasem pe maior dacă, până venea contesa, 
nu puteam să discutăm despre misiunea mea. l-am înmânat 
ordinul de la aghiotantul generalului Patton, prin care se 
autoriza ancheta în conformitate cu Articolul 35, dar Martin nu 
a citit decât primele rânduri. 

— Teedle, a zis el de parcă ar fi fost cel mai plicticos cuvânt 
din orice limbă. Ce vrea? Nu-ţi mai da osteneala. Consideră 
adevărat orice spune. Cu totul adevărat. „Insubordonat.” 
„Rebel.” Oricum dracu’ vrea să-mi zică. Scrie acolo în carneţel: 


Vinovat ca naiba. Armata încă nu știe ce să facă cu mine. 

Râse ca atunci când își amintise de barurile clandestine ale 
negrilor. M-am apropiat de el în bucătărie. 

— Eu nu aș lua-o așa ușor, domnule maior. Teedle v-a adus 
acuzaţii grave. 

I-am explicat lui Martin ce drepturi avea - putea să dea chiar 
el o declaraţie sau să-mi indice alți martori. Dacă prefera să 
discute cu un ofițer superior, avea dreptul s-o facă. Și, desigur, 
putea să ia cunoștință de toate capetele de acuzare care îi erau 
aduse. 

— Dacă trebuie s-o faci, a răspuns el și a ciugulit de pe o 
farfurie cu struguri. 

— Generalul Teedle susține că vi s-a ordonat să vă dizolvaţi 
grupul operaţional și să vă întoarceţi la Londra. Mai zice și că 
aţi refuzat. 

— Refuzat? Ce tâmpenie! Sunt aici din ordinul OSS Londra, 
iar Londra mi-a dat instrucţiuni să continui ca și înainte. Eu și 
Gita, și cu ceilalţi ne vom termina treaba în Franţa, apoi vom 
continua în Germania. Am creat reţele aici, Dubin. Vrem s-o 
facem până la capăt. La naiba cu Teedle și cu prostiile pe care 
le îndrugă despre faptul că am refuzat să execut ordinele! 

— Atunci e vorba de o neînțelegere? 

— Dacă vrei să-i spui așa. 

Eram oarecum ușurat că treaba s-ar putea rezolva repede. L- 
am rugat pe Martin să-mi arate ordinele primite de la OSS, 
ceea ce i-a adus un zâmbet indulgent pe buze. 

— Nu prea știi multe despre OSS, așa-i, Dubin? 

De fapt, încercasem să aflu cât mai multe cu putinţă, dar, în 
afară de un vechi articol propagandistic din ziarul Stars and 
Stripes și ce am spicuit la Divizia 18 din dosarul incomplet 201 
al lui Martin, nu știam mare lucru. 

— Un ofițer OSS nu primește ordine scrise, mi-a spus el. 
Naziștii au zis răspicat că îi vor omori pe toţi membrii OSS pe 
care-i vor prinde. Teedle o știe foarte bine. Dar și ordinele pe 
care le primesc eu tot ordine sunt. 

— Îmi permiteţi să vă întreb, domnule, cine vă dă acele 
ordine? 

— Ofiţerul meu operativ din Londra. De fapt, mi s-a dat ordin 
să mă întâlnesc cu el săptămâna trecută, în septembrie. 

— Îmi puteţi da numele lui? 


Martin a zâmbit din nou de parcă aș fi fost copil. 

— Dubin, OSS are reguli stricte în privința păstrării 
secretului. Doar cei din Londra îţi pot da informaţia asta. N-ai 
decât să le-o ceri. Vor confirma totul. 

M-am încruntat. 

— Asta-i bună, Dubin. Te-ndoiești de mine? Uită-te în jurul 
tău. Stau aici, la ţară, în câmp deschis, găzduit și hrănit de un 
cunoscut membru al Rezistenței. Dacă cei din Londra n-ar fi 
vrut asta, crezi că n-ar fi informat reţeaua locală de partizani, 
Forțele Francezilor Liberi, cu care sunt mână-n mână de ani de 
zile? Crezi că doamna contesă i-ar sfida? Sunt aici cu acordul 
deplin al OSS. 

Avea sens ce spunea el, dar știam că nu-mi pot încheia 
ancheta doar cu lucruri subînțelese. Oricum, Martin nu-mi mai 
dădea atenţie. În prag apăruse o femeie mai în vârstă, extrem 
de slabă, trasă la faţă, dar care se ţinea foarte dreaptă. Părul ei 
încărunţit era lins și prins la spate, purta o rochie simplă, 
strânsă în talie cu un cordon, și nu avea alte bijuterii în afară 
de o camee care îi atârna la gât. Eu și Biddy i-am fost 
prezentaţi contesei de Lemolland. Am făcut o scurtă plecăciune 
și i-am strâns mâna întinsă. 

Ni s-a adresat în engleză. 

— Le sunt profund recunoscătoare tuturor americanilor 
pentru curajul dovedit în lupta pentru ţara mea. 

— Eu nu sunt decât un avocat, contesă. Maiorului Martin 
trebuie să-i mulţumiţi, nu mie. 

— Şi contesa este o eroină, a intervenit Martin. 

— Nu e deloc adevărat, i-a răspuns ea. 

— Atunci, contesă, îmi permiteţi să spun toată povestea, iar 
locotenentul să judece singur? 

Sprijinindu-se de marele butuc de măcelărie din mijlocul 
bucătăriei, Martin a făcut pe „raconteurul””, rol care îi făcea 
evident plăcere. A spus că atunci când veniseră naziștii, în 
1940,  rechiziționaseră casa strămoșească a contelui de 
Lemolland din Cotes-du-Nord, în care locuia contesa, atunci 
văduvă de trei ani. Nemţii transformaseră castelul într-un 
centru de comunicaţii. Contesa a fost obligată să stea ca 
oaspete în propria casă, într-un apartament de câteva camere. 
Deoarece nemţii se dădeau în vânt după rangurile nobiliare, i- 
au arătat oarecare respect, însă tot chefuiau cu prostituatele, 


agăţau hărţi pe lambriurile din salon și își băteau joc de 
servitorii ei. Fetele în casă au fost violate de două ori. 

Una dintre servitoarele ei era membră a Rezistenței, și ea a 
fost cea care i-a prezentat-o pe Agnes de Lemolland lui Martin. 
Contesa a fost de acord să se instaleze în salonul ei aparatură 
de ascultare, adică un microfon cât un nasture, legat cu un fir 
care ducea la o cască micuță, aflată în sufragerie. Acolo asculta 
contesa, în fiecare zi, toate informaţiile de la centrul de 
comunicaţii amplasat la parter, apoi raporta ce auzise. Când s- 
au întocmit planurile pentru Ziua Z, contesa a înţeles că din 
acest centru vor fi trimise întăriri spre Normandia. Fără să i-o 
ceară Martin, aristocrata a hotărât să-i fie bombardată casa 
după ce începea invazia, ea urmând să fugă cu servitorii cu 
câteva minute înainte să cadă prima bombă. 

— Maiorul Martin a rostit doar adevărul, i-am zis contesei. 

I-am făcut încă o plecăciune, dar mă durea să-mi dau seama 
că această femeie bătrână și firavă contribuise mai mult la 
câștigarea războiului decât o făcusem eu vreodată. 

— N-am făcut mare lucru, a afirmat ea cu modestie, dar, 
dacă într-adevăr crezi că sunt așa de importantă, locotenente, 
trebuie să profit de situaţie și să insist ca dumneata și tovarășul 
dumitale să mă onoraţi cu compania voastră la cină. 

Fără să mai aștepte răspuns, i-a cerut lui Sophie, servitoarea 
care era lângă soba de gătit, să mai pună două tacâmuri. 

M-am dus să-l caut pe Bidwell, pe care l-am găsit afară, 
rezemat de jeep și făcând poze. Uitându-mă înapoi, în plină 
lumină a zilei, la micul castel al contesei, mi se părea că tocmai 
ieșisem dintr-un parc de distracții. 

— Sunt grozavi, nu-i așa? l-am întrebat pe Biddy. Mă 
impresionaseră cu toţii, amabila contesă, apriga mademoiselle 
Lodz și, desigur, Martin. Cred că maiorul Martin este primul 
adevărat erou pe care l-am întâlnit în războiul ăsta, am spus. 

Drept răspuns, Biddy mi-a aruncat o privire furioasă, la un 
pas de indisciplină. 

— Fără supărare, domnule locotenent, dar nu știu cum o să 
se termine toată nebunia asta d-aici. Toţi vorbesc aiurea, știu 
eu, ca băiat de la ţară ce sunt. Inchise capsele de la husa de 
piele a aparatului foto. Dar mâncarea miroase grozav, a zis el și 
a intrat în castel. 


6. PRINCIPII 

Cina la contesa de Lemolland a fost o încântare. În mica 
încăpere de lângă bucătărie, am mâncat la o masă lungă din 
lemn bine lăcuit, savurând o tocană minunată. Părea să fie de 
vițel, deși nu se găseau prea multe bucăţi de carne printre 
legumele rădăcinoase care erau principalele ingrediente. 
Totuși, cunoscutul talent gastronomic al francezilor făcea ca 
mâncarea să fie mult mai gustoasă, deși mai puţin consistentă, 
chiar și decât cele mai bune raţii de la cartierul general. Am 
apreciat și mai mult cina datorită vinului nou al contesei, care 
era la discreţie. Însă, cu timpul, mi-am dat seama că adevăratul 
farmec al cinei de la contesa de Lemolland era că nu mă mai 
simțeam militar. Predomina o atmosferă normală, de viaţă 
civilă și bune maniere. Stăteam lângă bătrâna doamnă, care ne 
vorbea în engleză despre istoria regiunii. Când ne-am așezat la 
masă, Biddy a șovăit, nefiind sigur că nu-i deranjează pe ofiţeri, 
dar Martin i-a făcut semn spre un scaun. Sophie, care gătise, a 
luat și ea loc la masă. Tiganul pe care îl văzusem mai devreme, 
numit Antonio, se așezase la capătul celălalt al mesei și vorbea 
în franceză cu Peter Bettjer, un belgian blond și roșu la faţă, 
care era expertul în comunicaţii al grupului operaţional. 

Ultima care a venit la masă a fost mademoiselle Lodz, care s- 
a așezat pe scaunul gol din dreapta mea. În vreme ce mâncam, 
i-am simţit privirea scrutându-mă. Mă studia fără nici un pic de 
jenă. 

— Mă gândesc la tine, Du-biin, mi-a spus în franceză. 

Mi-era clar acum că niciodată n-avea să-mi pronunţe numele 
altfel. 

— Sunt încântat că vă preocupă persoana mea. Şi ce gândiţi 
despre mine, mademoiselle? 

— Dacă într-adevăr sunteţi Dubinsky din Pinsk - a strâns ea 
din buze, apoi m-a fixat cu privirea - vous etes juif. 

Asta era. În atmosfera de vis din casa contesei, m-am simţit 
profund jignit, ceea ce cred că mi se citea și pe faţă. I 

— N-are de ce să vă fie rușine, mi-a zis ea în franceză. În 
orașul meu erau mulţi evrei. li cunoșteam bine. 

— Nu mi-e rușine, i-am răspuns imediat. 

— Sunt mulţi soldaţi evrei în armata americană? 

— Câţiva. 

— Şi stau împreună cu ceilalți soldaţi? 


— Sigur că da. Facem parte din aceeași naţiune. 

— Dar am văzut că negrii sunt șoferi și se ocupă de 
transportul echipamentului. Evreii nu au batalioane separate, 
ca negrii? 

— Nu. E cu totul altceva. Negrii au fost sclavii unora dintre 
bunicii noștri americani, care, din păcate, nu pot uita trecutul. 

— Şi soldaţii ăștia evrei... Arată toţi ca dumneata? Nu aveţi 
perciuni. Nu vă puneţi tsitsis!* sub haine? 

— Nu sunt un astfel de evreu. 

— În orașul meu, Dubin, erau toţi la fel. Red Yiddish?” m-a 
întrebat ea. 

Aceasta era a treia limbă în care îmi vorbea, iar zâmbetul i-a 
dezvăluit un spaţiu întunecat între dinţii din faţă. 

— Ayn bisel. Yich red besser am franzosich.!% 

Bunicii mei, care au venit cu tata în Statele Unite, vorbeau 
idiș, dar părinţii mei nu foloseau decât engleza în prezenţa 
copiilor, căci voiau să facă din ei adevăraţi americani. Nu știam 
idiș nici pe departe cât franceza, așa cum tocmai îi spusesem. 

— Ach mir ayn bisel, a răspuns ea. Și eu știu doar un pic. 

Martin, care stătea vizavi de ea, a întrebat-o în franceză: 

— Ce limbă e asta? 

— Vorbim în idiș, Robert. 

— Evreiește? Credeam că nu-ţi plac evreii. 

— Nu-i așa, i-a spus ea aruncându-i o privire aspră. Nu-i 
deloc așa. Greșești grozav, pentru că nu asculţi niciodată ce-ţi 
zic despre orașul meu natal. Singurii mei prieteni din copilărie 
erau evrei. Doar ei mă invitau în casele lor. De ce nu mi-ar 
plăcea? 

— Dar te-au refuzat cu dispreţ. 

— Ca mireasă, Robert. 

El s-a întors să-i ceară niște pâine lui Sophie, iar 
mademoiselle Lodz și-a urmat vorba: 

— C “est une histoire compliquee, mi-a zis ea. E o poveste 
lungă, Dubin. Mama dorea să mă mărit cu un evreu. Imi 
spunea: „Nu sunt betivi ca alţii și rareori își bat nevestele”. 

Cu siguranță că mama lui mademoiselle Lodz nu-l cunoscuse 


16 Sunteţi evreu. (în lb. franceză, în original) 
17 Stii idiș? (idiș) 
18 Un pic. Știu mai bine franceza, (idiș) 


pe Julius Klein, care locuia la etajul trei, deasupra noastră, 
când eram copil, și ai cărui nevastă și copii fugeau adesea să 
scape cu viaţă când furia lui de betiv îi speria pe toţi vecinii. 

— Dar bineînţeles că nici un evreu nu voia să mă ia de 
nevastă. 

— Eşti catolică? 

— Doar în ochii unui evreu. N-am intrat niciodată într-o 
biserică. 

— Aşa că v-aţi simţit, așa cum zice maiorul, refuzată și 
umilită? 

A clătinat din cap dintr-o parte în alta, de parcă acum se 
gândea pentru prima oară la lucrul acela. 

— Polonezii erau mult mai răi. Cei care se credeau 
respectabili nu i-ar fi adresat nici un cuvânt maică-mii - și nici 
familiei ei. Așa că am trăit fericite printre evrei. Și, dacă aș fi 
avut un soţ evreu, aș fi fost deportată cu el. La urma urmei, a 
fost un noroc pentru mine. 

— Deportată? 

— Vous m “etonnez!!“ Nu știți nimic de asta? Din orașul meu 
au dispărut toţi evreii. Naziștii i-au luat și i-au dus în ghetoul 
din Lubin, unde-i ţineau ca pe vite, în spatele unui gard. Asta s- 
a întâmplat peste tot. Și în Franţa. La Vichy, Petain i-a strâns 
pe evrei chiar înainte să i-o ceară nemţii. Ca soldat evreu, ar 
trebui neapărat să fiți aici, să luptaţi contra lui Hitler. 

Când m-am înrolat, prima mea dorință a fost să lupt 
împotriva lui Tojo% și a ticăloșilor de japonezi care au lansat 
atacul mișelesc de la Pearl Harbour. Cât despre Hitler, știam 
de războiul crunt pe care îl pornise împotriva evreilor, mai 
știam și că le distrusese magazinele și le confiscase casele, și 
simțeam imboldul de a-l dobori, dar nu era același lucru cu 
sentimentul că fusesem atacat la mine acasă, pe care îl 
avusesem când căzuseră bombele japonezilor pe pământ 
american. 

Nu prea voiam să-i vorbesc despre toate astea lui 
mademoiselle Lodz. În schimb, mi-am îndreptat atenţia asupra 
lui Martin, care îl delecta pe Bidwell cu povești despre acţiunile 
grupului operaţional din anii de dinaintea invaziei. Ca să-i 


19 Mă uimiţi! (în 1b. franceză, în original) 
2 Prim-ministru și general japonez în timpul celui de-al Doilea 
Război Mondial. A condus atacul de la Pearl Harbour. (n.tr.) 


prezinte pe Antonio și Bettjer, Martin a istorisit în detaliu cel 
mai amuzant succes al lor împotriva naziștilor, care avusese loc 
într-un orășel din vest. Acolo, podgorenii vindeau vin ordinaire 
din butoaie pe două roţi, pe care le trăgeau pe străzi și din care 
sătenii își umpleau carafele prin cepul din fundul lor. Antonio și 
Bettjer puseseră o scândură în unul dintre butoaie, sub care 
era vinul. În jumătatea de sus se strecurase Bettjer, printre 
doage. Din acea micuță ascunzătoare, îi transmitea prin radio 
lui Martin informaţii despre localizarea unei divizii germane de 
tancuri Panzer care trecea prin oraș, în timp ce Antonio 
împingea butoiul pe stradă, așa că mesajul nu putea fi depistat 
de camioanele germane cu aparate de radiolocaţie, care periau 
zona în căutarea membrilor din Rezistență care transmiteau 
ilegal. 

— Totul a mers de minune, a zis Martin, doar că bietul Peter 
s-a îmbătat de la aburii de alcool. Când am deschis butoiul, era 
leșinat. 

Cei din jurul mesei au izbucnit în râs și au spus câteva glume 
despre Bettjer și alcool, cu care era evident că se obișnuise. 
Chiar și acum, era roșu la faţă de cât băuse. Eu am băut cu 
măsură, ceea ce nu se putea afirma despre ceilalţi, care râdeau 
din ce în ce mai mult, în timp ce Martin continua să le 
povestească tot felul de aventuri. 

— Domnule maior, se pare că aţi fost sortit unei astfel de 
vieţi, i-am spus în cele din urmă. 

— Nu prea, mi-a răspuns. Organizam un transport 
internaţional de muncitori prin Paris, când naziștii au decis să 
mărșăluiască pe acolo. Nu aveam nici o dorinţă să mai lupt în 
război, Dubin. Trecusem prin destule în Spania. Îi condusesem 
pe alţi americani în brigada Abraham Lincoln, apoi am devenit 
ofițer de comando după ce au fost trimiși acasă soldaţii străini. 
Îţi spun sincer că totul a fost îngrozitor. Nu mai voiam să-mi 
văd prietenii și camarazii torturati și uciși de fasciști. După ce a 
căzut Parisul, m-am întors la Madrid, am fost delegat cu 
transporturile în cadrul unei companii petroliere. Spania era o 
țară neutră și, cu un pașaport spaniol, puteam merge oriunde, 
chiar și în Germania, de aceea m-a contactat OSS-ul. La 
început, am crezut că va trebui doar să transmit informaţii. Dar 
un lucru duce la altul. Nu mai voiam să lupt în armată, dar nu 
puteam să-i refuz când mi-au cerut să comand GO-ul. 


Ieri, la Diviza 18, revăzusem o tăietură din Stars and Stripes 
în dosarul lui Martin, în care se dădeau detalii despre formarea 
grupurilor operaţionale. Colonelul Donovan, fondatorul Office 
of Strategic Services, recrutase luptători duri de peste tot: 
imigranţi ruși, veterani ai Războiului Civil din Spania, ca 
Martin, și vorbitori de italiană din New York, Boston și 
Chicago. Cu toţii au fost antrenați la Congressional Country 
Club din afara D.C.2!, unde au făcut alergare de rezistenţă pe 
terenul de golf și au fost instruiți în arta spionajului, 
criptografie, judo, învățând să ucidă în tăcere, să pună bombe, 
să facă transmisii secrete, să spargă o ușă, să spargă coduri și 
să instaleze aparatură de ascultare. Rapoartele în privinţa 
eficienţei lui Martin din acea perioadă erau toate excelente, în 
afară de cele referitoare la codul Morse, în care nu reușea să 
bată mai mult de douăsprezece cuvinte pe minut. 

După antrenament, potrivit locotenent-colonelului Brunson, 
aghiotantul lui Teedle, care m-a informat, Martin și doi dintre 
camarazii săi, împreună cu opt parașute de aprovizionare, cu 
radiouri, arme și tot ce era necesar, precum bani francezi, au 
fost parașutați în Franţa, în octombrie 1942, de către un 
bombardier care zbura la joasă înălțime. Fiecare om avea acte 
de identitate false, un permis de muncă și o capsulă cu cianură. 
Naziștii văzuseră, nu se știe cum, că fuseseră parașutați. 
Englezul care era cu ei a fost împușcat, iar Martin și un sergent 
francez, care credeam că era tiganul Antonio, acum aflat în 
capătul mesei, au stat două zile în pădure, de-abia reușind să se 
ferească de nemti. 

În timp, s-a închegat totuși GO-ul. Mulțumită activităţilor sale 
sindicale de dinainte de război, Martin a reușit să formeze o 
rețea activă de muncitori de la căile ferate, pe mulţi 
cunoscându-i de ani de zile. Împreună, au sabotat 370 de 
trenuri în următoarele luni, distrugând șine, terminale de linii, 
dând foc la locomotive și depozite de combustibil și atacând 
convoaie germane în mișcare. După Ziua Z, în vreme ce Armata 
a Treia înainta spre nord, Stemwinder a supravegheat mișcările 
trupelor germane și a aruncat în aer poduri de pe Loire. In 
dosar erau mai multe comunicate apreciative de la comandanții 
recunoscători. În afară de Teedle. 


21 District of Columbia (n.tr.) 


— Şi înainte de Spania? Pot să vă întreb ce m-aţi întrebat 
dumneavoastră pe mine? I-am spus eu. Unde e căminul din care 
v-a smuls războiul? 

A început să râdă, dar vinul băut îl făcea nostalgic. 

— Bravo, Dubin! E o întrebare de milioane. Dar totul a rămas 
demult în urmă. Zâmbetul i-a pălit când a adăugat: Răspunsul 
s-a pierdut în negura timpului, ca și ruinele Greciei antice. 

După cafea - nescafe - despre care contesa și-a îngăduit o 
remarcă melancolică în privința plăcerilor de altădată - l-am 
rugat pe Martin să mă ajute să găsesc probe că OSS îi dăduse 
ordin să rămână aici. Foarte beat acum, i-a luat o clipă să se 
adune, iar din expresia confuză de pe faţa lui, am înţeles că îl 
enerva hotărârea de care dădeam dovadă. Dar, în cele din 
urmă, a râs și m-a bătut pe spate. 

— Ce băiat serios ești tu, Dubin. 

— Da, aşa e. 

Primul gând care i-a trecut prin minte a fost să-mi arate 
radioul cu unde ultrascurte prin care primiseră ordine de la 
Londra, dar îmi trebuia ceva mai convingător. Pe Martin l-a 
enervat din nou încăpăţânarea mea și s-a consultat în franceză 
cu cei din Stemwinder rămași la masă. 

— Londres? Les documents des corn, non?’ a întrebat 
Bettjer. 

Martin a râs. 

— Ce idee bună. Desigur. 

Cretinii erau ofiţerii de la Financiar din OSS, erau aceiași 
zgârciobi insistenţi ca peste tot, care îi cereau lui Martin să 
țină socoteala exactă a fondurilor date în avans grupului 
operaţional. Dacă nu aș fi fost în armată, poate că nu l-aș fi 
crezut pe Martin că ordinele de a organiza un atac de comando 
nu se dădeau niciodată în scris, dar trebuia ţinută evidenţa 
exactă a fiecărui bănuț cheltuit. Mademoiselle Lodz spusese că 
ea ţinea registrele împreună cu radioul, așa că m-am dus după 
ea afară să le caute. La ora trei după-amiază, lumina era încă 
puternică și, ieșind din casa întunecoasă, mai ales că băusem, a 
trebuit să-mi pun mâna la ochi. 

— Cela vous derange și je fume? M-a întrebat ea. Vă 
deranjează dacă fumez? 

Era un gest de politeţe inutil, pentru că își aprinsese deja 
tigara cu bricheta, un Zippo american. Nu fumase la masă din 


respect pentru contesă, care nu accepta ca femeile să aibă 
acest viciu. Altfel, mademoiselle Lodz ar fi avut între degete 
aproape mereu o ţigară Lucky Strike. Am pus pe seama 
fumatului vocea ei răgușită și senzuală, precum cea a lui June 
Allyson. Am refuzat când mi-a oferit și mie una, spunându-i că 
nu am acest obicei. 

— Raţiile C sunt groaznice, a zis ea. Dar ţigările? Sunt cel 
mai bun lucru pe care ni l-au adus americanii. Şi-a strâns la 
piept pachetul verde de Lucky. In Vichy, femeilor li se 
interzicea să cumpere ţigări cu pachetul. Martin spune că de- 
asta am intrat în Rezistență. 

A râs de ea însăși. 

La cină, Martin a povestit din nou câteva dintre isprăvile 
Gitei. De pildă, în Ziua Z, femeia întorsese cu mult calm la 90 
de grade semnele de circulaţie dintr-o intersecţie și stătuse 
acolo destul timp ca să direcţioneze un întreg batalion de 
naziști spre sud, în loc de vest. Potrivit lui Martin, mai târziu în 
acea după-amiază, distruseseră mare parte din acea unitate, 
după ce Gita și el mânaseră o turmă de oi la capul de pod pe 
care naziștii sperau să-l treacă. Câtă vreme nemţii alungau 
animalele, Antonio se strecurase sub pod și pusese detonatoare 
și dinamită care au explodat atunci când au trecut tancurile. 

— Martin își povestește isprăvile cu mult talent. 

— Chiar mai bine decât au fost în realitate, a zâmbit ea. 

M-am împleticit pe scări, iar ea a izbucnit din nou în râs. 

— Noi, care am fost cu Martin, mi-a mărturisit ea, avem 
impresia că suntem mai grozavi decât în realitate atunci când 
vorbește despre ce am făcut. Dar este un atât de bun 
povestitor, că îl credem cu toţii. Așa e el. Câteodată, nimeni nu 
știe dacă spune adevărul sau nu. Nici nu sunt sigură că numele 
lui adevărat e Martin. În OSS, toţi își iau noms de guerre. Ce 
suntem noi, Dubin, dacă nu poveștile pe care le spunem despre 
noi, mai ales dacă le credem? Mama îmi zicea mereu asta. 

Nu mai auzisem niciodată pe cineva afirmând așa ceva, că 
avem puterea să ne recreăm pe noi înșine. Totuși, era o idee 
care mă atrăgea și m-am gândit o clipă, încercând să aflu dacă 
viaţa ne îngăduia o asemenea libertate și cât de departe putem 
merge. 

— Cu tot respectul pentru mama dumitale, e mai bine sau nu 
ca poveștile astea să fie și adevărate? 


— Dar cine vorbește de adevăr, Du-biin? În orașul meu, 
lumea spunea că mama este o târfă. Era croitoreasă, dar avea 
amanți bogaţi și le păpa banii. Ea se considera o 
nonconformistă, o artistă. Voia să se creadă așa, iar eu o 
credeam la fel. 

— Sunt sigur că așa și era, am zis eu înclinându-mă în faţa 
blândei melancolii care o cuprinsese pe mademoiselle Lodz pe 
când își amintea de mama ei. Cred că aţi suferit enorm când a 
murit, i-am spus încetișor. 

— Așa a și fost. O simt lângă mine mereu. De nu ar fi fost 
asasinii ăia, ar fi trăit până la o sută de ani. În familia mea, 
toate femeile trăiesc până la adânci bătrâneţi. Mama zicea că 
noi eram problema, ea și cu mine. Aveam prea multă poftă de 
viaţă. Parcă eram nebune în tinereţe. lar ea a avut parte de 
multe necazuri din cauza asta. 

Și-a dus mâna la piept și a zâmbit trist. 

— Şi, după ce a murit, aţi fugit din Polonia. Unde v-aţi dus 
mai întâi? 

— Am ajuns la Marsilia. Aveam șaptesprezece ani. Mă 
vedeam ca Sarah Bemhardt. Un vis îndrăzneţ, nu? Nu știam 
mai deloc franceza, dar am făcut ce trebuia. Mama mă învățase 
să cos, așa că am găsit o slujbă la spălătoria unui spital, unde 
cârpeam cearșafurile. În curând, am fost „promovată” să golesc 
ploștile. A râs din nou răgușit de ea însăși. Mi-am găsit drumul 
în viaţă. Vino, a zis, o să vă arăt lucrurile care vă interesează. 

Mergând cu pași repezi, a ajuns la grajdul din capătul 
celălalt al curţii interioare, care, ca și clădirile alăturate, fusese 
construit din pietre mari acoperite cu un strat de ciment și 
nisip. La etaj, erau camerele personalului. Judecând după șirul 
de ferestre cu perdele care ne înconjura, contesa probabil că 
avusese pe timpuri mult mai mulţi angajaţi decât acum. 

În vechiul hambar, aerul era încărcat de mirosul greu al 
animalelor și al fânului mucegăit. După ce a intrat în grajdul 
vacilor, mademoiselle Lodz a luat un scăunel vechi, folosit la 
muls. Cu o șurubelniță, a desprins o placă metalică de pe 
fundul scaunului, dând la iveală radioul și bateria. 

— Peter zice că, acum câţiva ani, radiourile erau enorme. De 
zece-douăsprezece kile. Dar acum... Scoase un mic 
transmiţător și mi-l dădu. Era lung de cam 15 centimetri și nu 
cântărea nici jumătate de kilogram. Înainte de Ziua Z, a spus 


ea, ordinele se transmiteau încifrate la știrile BBC-ului de la ora 
nouă. 

În prezent, mesajele erau transmise în ambele direcţii, o dată 
pe săptămână, atunci când un avion al OSS dotat cu un 
radioreleu cu Londra le trecea pe deasupra capului. Am dat din 
cap afirmativ, dar mă interesau mai mult documentele și le-am 
adus din nou în discuţie. 

— Voila.” 

Mademoiselle Lodz a scos niște hârtii din scăunel. Era acolo 
o copie galbenă a unui formular standard 1012a, voucherul de 
călătorie al lui Martin, semnat și parafat de casierul de la Baza 
Centrală din Londra, care conţinea detalii în privinţa călătoriei 
lui Martin acolo și a întoarcerii, între 26 și 30 septembrie. Mai 
erau și bonuri de la cele două mese pe care le luase Martin pe 
drum și un credit de război. Itinerarul lui Martin era exact așa 
cum spusese: OSS îl trimisese din nou aici cu peste trei 
săptămâni în urmă. Când i-am cerut să-mi dea documentele, 
mademoiselle Lodz a ezitat, dar i-am promis că i le voi înapoia 
într-o săptămână. În schimbul lor, voia să ştie despre ce era 
vorba. I-am vorbit vag despre plângerea lui Teedle. 

— Cei de la Londra tocmai l-au trimis pe Martin înapoi, a zis 
ea. Puteţi să vedeţi singur. Fără îndoială că era așa conform 
actelor. Una peste alta, îţi dădea impresia unui SNAFU? tipic 
din armată. Teedle e dornic să creadă ce e mai rău, a spus ea. 
Bon sang.” Teedle și Martin - proastă combinaţie. Nu s-au 
înghiţit de la bun început. 

— Teedle este superiorul lui. 

— II a une dent contre lui. li poartă pică. E adevărat că lui 
Martin nu-i place să primească ordine în luptă. Preferă să cadă 
la pace cu comandanții lui. Teedle nu vrea decât să i se dea 
ascultare. 

— Așa stau lucrurile în armată. Inferiorul trebuie să execute 
ordinele superiorului său. 

— În război, disciplina nu rămâne decât o intenţie. E pentru 
generali, nu pentru soldaţi. Tu te mets le doigt dans l'oeil. Vă 
amăgiţi singur, asta însemnă că am fost o proastă. 


22 lată-le. (în lb. franceză, în original) 

233 Situation normal: all fucked up - acronim care înseamnă că o 
situaţie normală a luat o turnură foarte proastă, (n.tr.) 

24 La naiba! (în lb. franceză, în original) 


— Totuși, sunt avocat. Trebuie să apăr legea. 

— Avocaţii sunt funcţionari. Oameni mărunți. Eşti și 
dumneata un om mărunt, Dubin? Nu s-ar părea. 

— Eu nu văd legea ca pe o seamă de reguli neînsemnate. O 
văd ca pe o încercare de a da vieţii rațiune și demnitate. 

— Dreptatea dă rațiune și demnitate, Dubin. Nu regulile. 
Regulile mărunte și marile nedreptăţi sunt o combinaţie 
proastă. Eu nu vă știu regulile. Dar știu ce înseamnă 
nedreptatea. Ca și Martin. Naziștii fac nedreptăţi. Luptaţi-vă cu 
ei. Asta-i singura regulă care ar trebui să conteze. Nu dacă 
Martin îi face pe plac lui Teedle sau nu. 

— Vorbiţi bine, i-am spus. Dacă Martin ar avea nevoie de un 
avocat, ar trebui să vă ia pe dumneavoastră. 

A râs din toată inima de ideea asta, apoi a înecat-o tușea, ca 
pe un fumător înrăit. M-a impresionat explozia de râs răgușit a 
lui mademoiselle Lodz, care părea îndrăzneață în comparaţie 
cu Grace, care își punea mâna la gură când o amuza ceva. Am 
ieșit iar la soare. Mademoiselle Lodz și-a dus mâna la ochi ca să 
se uite la mine. 

— Îmi stârniţi interesul, Du-biin. 

— Mă simt flatat, mademoiselle. E pentru că sunt avocat sau 
american, ori evreu? 

— Qa ne rime a rien. N-are nici un sens, însemnând că 
vorbeam prostii. Ești ceea ce ești, nu? 

— Așa cred. Și, dacă-mi  permiteţi, cine sunteți 
dumneavoastră, mademoiselle Lodz? 

— Cine credeţi că sunt, Dubin? 

— Păreţi a fi un soldat sau un filosof. 

A râs din nou din toată inima. 

— Nu, a zis ea, sunt prea tânără să fiu filosof. Vorbesc bine, 
dar nu trebuie să mă luaţi în seamă. În afară de asta, nu am 
încredere în intelectuali. Cred prea mult în idei. 

— Probabil că și eu mă fac vinovat de asta. 

— Așa se pare. 

— Dar principiile contează, nu? 

— Sigur că da. Dar sunt mai presus de orice? 

— Sper că da. Nu e oare de dorit să ţii seama de principii mai 
înainte de toate? 

— C “est impossible, a zis ea. 

Mi-am exprimat îndoiala, iar ea mi-a spus că sunt naiv. 


— Poate, i-am răspuns, dar, dacă aș fi avocat - sau filosof v-aș 
spune că argumentele convingătoare trebuie să se bazeze pe 
dovezi. 

— Dovezi? A zâmbit ea cu satisfacţie. E ușor să aduci dovezi. 

— Cum așa? 

— Ei, Du-biin, încă sunteţi inocent. Am să vă arăt, dacă 
trebuie. Un moment. A dispărut din nou în hambar, dar m-a 
strigat imediat: Veniţi! 

M-am întors în întunericul plin de mirosuri jilave. La început, 
n-am văzut pe nimeni. 

— Aici sunt, a zis ea din spatele meu. 

Când m-am întors spre ea, Gita Lodz își ridicase fusta până-n 
talie - i se vedeau picioarele subţiri și lenjeria de corp, un fel de 
pantalonași de bumbac până la genunchi. I se lipeau de corp, 
scoţându-i în evidenţă slăbiciunea, iar dacă mă uitam mai bine, 
îi zăream muntele lui Venus și umbra triunghiului întunecat de 
acolo. 

— Mai sunt principiile pe primul loc, Dubin? 

Demult timp îmi dădusem seama că partea cea mai grea a 
vieții dintr-o zonă de război era că adesea nu exista nici un 
program fix, nici o ordine, nimic pe care să te poţi baza. Apărea 
ceva nou în fiecare clipă. Dar priveliștea de acum depășea toate 
limitele. Am rămas mut de uimire. 

— Touche, am zis în cele din urmă, singurul cuvânt care mi-a 
venit în minte și care a făcut-o să izbucnească iar în râs în timp 
ce își lăsa fusta în jos. 

Din pură întâmplare, reușisem o replică spirituală. 

— Suntem oameni primitivi, Dubin. Dacă n-am fi așa, ne-am 
cere ajutorul unul altuia. Dar, mai întâi, trebuie să știm cine 
suntem. 

N-am făcut decât să încuviinţez din cap. Mulțumită de 
demonstraţia ei de forță, mademoiselle Lodz a ieșit din grajd și 
s-a uitat la mine din plină lumină, cu un zâmbet de femeie 
înţeleaptă. Eu am rămas în întuneric. Va considera totul o 
glumă, dar, putând să mă uit mai bine la ea din umbră, mi-am 
dat brusc seama ce sentimente de revoltă stăteau la baza 
îndrăznelii ei. Fiind crescută în cultul disprețului, nu avusese 
altă șansă în viaţă decât să sfideze opinia publică, însă, în ciuda 
siguranţei afișate și a poveștilor pe care dorea să le creadă, am 
simţit aproape fizic că personalitatea ei se formase dintr-o 


imensă mânie, iar sub aceasta era multă suferinţă. Când am 
ieșit din nou în lumină, cred că era ceva trist în felul în care am 
privit-o, ceea ce mi se părea cu totul neașteptat. Pe când ne 
uitam unul la altul, ceva parcă s-a schimbat între noi, iar ea s-a 
întors imediat cu spatele la mine și a luat-o înspre casă. 

Am ajuns-o din urmă și am mers un timp unul lângă celălalt 
în deplină tăcere. Ea a fost cea care a vorbit prima, pe când mă 
apropiam de micuțul castel. 

— V-am jignit cu ceva, Dubin? 

— Sigur că nu. V-am provocat. Aţi reacţionat. Convingător. 

— Dar sunteţi șocat. 

— Nu mă băgaţi în seamă. Sunt ușor de șocat, mademoiselle 
Lodz. 

— Ce bine pentru dumneata, a remarcat ea. În Franţa, 
nimeni nu recunoaște că-i burghez. 

Am râs. 

— În America, toți aspiră la asta. Dar tot trebuie să dau 
dovadă de corectitudine. Am fost trimis să anchetez un om. 
Imparţialitatea mea ar putea fi pusă sub semnul întrebării dacă 
m-aș simţi atras de farmecele femeii lui. 

— Nu sunt femeia lui. Nu trăiesc cu Martin, Dubin. Asta s-a 
terminat între noi, cu mult timp în urmă. 

M-am gândit cum o îmbrăţișase Martin în bucătărie. 

— I-am auzit pe mulţi spunând că sunteţi iubita lui. 

— Ne convine amândurora. Sunt soldaţi peste tot, Dubin. E 
mai bine să se știe că suntem împreună. Nu vă simțţiţi respins 
de dragul lui Martin. Doar din vina dumitale. Mi-a zâmbit cu 
șiretenie. A la prochaine, mi-a zis - Pe curând - și a ieșit repede 
pe ușă, din nou sigură pe ea. 

Biddy mă aștepta acolo. Trebuia să ne întoarcem la Divizia 
18 înainte să se întunece, dar eu eram încă profund emoţionat. 
Erau luni de când nu mai avusesem de-a face cu o femeie, în 
afara celor pe care le interogam ca martore, și uitasem ce 
înseamnă dorinţa pe care o simţi în toate fibrele corpului. 
Fusesem hotărât să-i rămân credincios lui Grace chiar și în 
atmosfera de bordel din Londra, unde circula bancul că toţi 
chiloţii fetelor au un defect: tragi de ei și cad imediat”. 

Acolo știam la ce să mă aştept. Se făcea sex peste tot - 


25 Joc de cuvinte intraductibil; „yank“ înseamnă și „american" și 
„a trage", (n.tr.) 


auzeai gemete când te duceai într-un adăpost antiaerian ce 
părea gol sau când treceai noaptea prin Hyde Park. Soldaţii 
americani, care foloseau deodorantele Arrid și Odo-Ro-No, 
păreau înstăriți și dichisiţi în comparaţie cu amărâţii de englezi 
care aveau o singură uniformă și bocanci cu blacheuri ce 
făceau zgomot la fiecare pas. Acum, eu și Biddy ne uitam la 
cadrul ușii prin care plecase Gita. 

— Ai o iubită acasă, Biddy? L-am întrebat. 

— Nu. Am avut una, dar m-a lăsat. Joyce Washington o 
chema. I-am făcut curte tot liceul. Trebuia să ne căsătorim. Şi-a 
găsit un post de dactilografă la First Naţional Bank. Era un tip 
acolo, locotenente, cred că s-a îndrăgostit lulea de ea. Și ea de 
el, cu inelul de la mine pe deget. A venit la mine să-mi spună, 
iar eu am întrebat-o: „Cum poţi să faci una ca asta, să fugi cu 
alt bărbat când urma să ne căsătorim?” Și știi ce mi-a zis? Mi-a 
spus: „Gideon, are un Hudson”. Poţi să-ţi închipui așa ceva? 
Sincer să fiu, locotenente, nu cred că m-a deranjat așa mult că 
m-a părăsit, ci cât de prost am putut să fiu să iubesc o femeie 
ca aia. Se uita în gol, iar durerea l-a copleșit din nou, apoi și-a 
revenit la normal. M-am descurcat foarte bine cu fetele alea din 
Anglia, a zis el, dar pe franţuzoaicele astea nu le înţeleg deloc. 
Toată vrăjeala asta merge la Paris, dar în rest sunt fete de la 
ţară, locotenente, la fel ca alea din Georgia, mamele le spun 
mereu să nu-și desfacă picioarele până în ziua măritișului, fie 
că-i război sau nu. Dar dumneata, locotenente? Te distrezi? 

Fără să vrea, s-a uitat spre ușă. 

— Am o logodnică acasă, Biddy. 

Ştiam amândoi că nu era un răspuns ca lumea. Eisley, care 
avea nevastă în Ohio, putea să explice pe un ton foarte serios? 
că toate formalităţile, mai ales jurămintele de credinţă 
schimbate la căsătorie, nu mai erau valabile pe timp de război. 
Dar n-am mai adăugat nimic. 

Martin ieșise din casă, încă roșu la faţă de la vin și zâmbind 
cu gura până la urechi. Am dedus că avusese o discuţie cu Gita 
și venise să-și ia rămas-bun de la noi. 

— Am auzit că ţi-ai găsit preţioasele hârtii. Eram sigur că 
aveai o impresie greșită când ai venit aici. Fii atent ce-ţi spun, 


2 Automobil american construit între 1901-1902 (n.red.) 


27 


Dubin, Teedle încearcă să agite apele. Dă ordine acolo unde nu 
are dreptul. 

— Mademoiselle Lodz zice că el vă poartă pică. 

— E și ăsta un fel de a spune. Și-a fixat ochii albaștri în zare, 
era prima dată când îl vedeam că își căuta cuvintele. Uite, 
Dubin, mai devreme sau mai târziu, ai să-ţi dai seama despre ce 
e vorba. Nu trebuie să-ţi spun j 'accuse. 

— Dacă preferaţi, n-am să-i zic generalului Teedle ce mi-aţi 
răspuns. 

— Mă doare-n cot de Teedle. Uite, Dubin, nu-i așa simplu. El 
crede că sunt comunist. Pentru că am luptat în Spania. După 
Axă, sovieticii sunt următorii. Eu sunt noul inamic. Sau așa 
crede el. 

— Şi sunteţi? 

— Inamic al Statelor Unite? Aș zice că nu. 

— Comunist, domnule. 

— Am luptat prea mult timp, Dubin, ca să mă mai consider 
într-un fel. Cred în forța celor fără putere, în faptul că trebuie 
să le dăm de mâncare celor flămânzi, adăpost celor fără casă. 
Asta înseamnă că sunt revoluţionar? lată, Dubin, totul se 
reduce la asta. Omul te face să pierzi timpul și o știe foarte 
bine. Intenţionez să-mi îndeplinesc misiunea. N-o să-l las pe 
Teedle să-mi stea în cale sau să mă împiedice cu tâmpeniile lui. 

Pot să mă fac nevăzut fie aici, fie oriunde de-aici și până la 
Berlin, dacă chiar vreau. 

Mi-a aruncat o privire intensă. Eram șocat de sinceritatea cu 
care vorbea de insubordonare, dar nu mai aveam cum să i-o 
spun, căci amândurora ne-a atras atenţia huruitul de avioane 
care treceau pe deasupra noastră. Martin a intrat imediat în 
alertă, ca un câine de vânătoare, mijindu-și ochi ca să scruteze 
cerul cu privirea. Dar avioanele erau ale noastre. 

— Sunt B26, a zis el atunci. O să profite de schimbarea în 
bine a vremii ca să bombardeze. 

Întocmai cum prezisese, după câteva minute, am auzit 
răsunând explozii puternice. La început, bombardamentul a 
sunat ca răpăitul de ploaie, dar, cu cât treceau mai multe 
escadrile peste capetele noastre, cu atât zgomotul se auzea mai 
aproape. S-a ridicat în aer un zid de fum și praf care oprea 
lumina și plutea peste pământurile contesei, răspândind un 
miros de praf de pușcă. Auzeam antiaeriana germană 


ripostând. La peste un kilometru distanţă, am văzut un avion în 
flăcări și parașute înflorind pe cer. 

Câţiva muncitori de la fermă, precum și Antonio, au venit să 
privească spectacolul cu noi. Martin l-a întrebat pe ţigan de 
poziţiile Unităţii de Infanterie 26, ca să se asigure că vor putea 
ajunge la parașutiștii care aterizau. In timp ce discutau, a mai 
trecut o escadrilă zburând la joasă înălţime. Ne treceam unul 
altuia un binoclu pe care îl adusese cineva din casă, iar când 
mi-a venit rândul, am văzut cum se deschid trapele pentru 
bombe de pe burta avioanelor. Tocmai îi spuneam lui Martin, 
când am auzit o explozie și o coloană de foc s-a înălțat de pe 
dealul de lângă noi. 

— Doamne Dumnezeule! a zis Martin. O să avem mare noroc 
dacă nu ne pică și nouă o bombă-n cap. 

S-a mai uitat o dată la cer, apoi s-a repezit în micul castel, 
zbierând întâi la Gita, apoi la toţi ceilalţi. In câteva secunde, a 
apărut în spatele contesei și a servitorilor ei. Le-a ordonat 
tuturor în engleză și franceză să se ascundă în vechea pivniţă 
de piatră de sub casă. Stătea în prag, mânându-ne pe toţi la 
subsol, ordonându-ne să ne grăbim. Muncitorii au venit într-un 
suflet de pe câmp, unii încă în cizmele înalte pe care le purtau 
pe terenurile inundate. Eu eram deja în pivnița cu pământ pe 
jos, când s-au auzit reverberaţiile altei explozii, mai aproape 
decât prima. M-am uitat spre intrare după Martin, iar el a 
apărut într-o clipă, a trântit ușa după el și a coborât repede 
scările. Pivnița nu avea mai mult de doi metri înălțime și nu era 
luminată. Îl văzusem pe Biddy aplecat într-un colţ, lângă 
rafturile cu borcane de gem și peretele alăturat cu suporturi 
pline de sticle prăfuite cu vin. Trebuie să fi fost cam 20 de 
oameni înghesuiți în întuneric. Aerul a devenit repede 
irespirabil. Se făceau obișnuitele glume. Una dintre femei a zis: 
„Tineţi mâinile la locul lor”. Un bărbat i-a răspuns: „Și tu”. 
Undeva, într-un colţ, se auzea o pisică mieunând. 

— D “ici peu, ori va se sentir torn comme des cons, a afirmat 
cineva din capătul celălalt al pivniţei. Peste puţin timp, o să ne 
simţim toţi ca dracu'. 

De-abia a terminat omul de vorbit, că am și simţit zguduitura 
unei explozii violente chiar deasupra noastră. 

Nemţii încă mai aveau în Vosgi tunuri de artilerie de 280 mm 
pe calea ferată, îndreptate spre Nancy, iar o dată sau de două 


ori pe zi se dădea alarma și toţi cei adunaţi în ședință la curtea 
marţială coborau în pivnița de la Lycee, așteptând înfioraţi să 
audă exploziile răsunătoare ale marilor proiectile. Nu te puteai 
pregăti să fii bombardat. Suflul exploziei părea să mă lovească 
precum o ușă trântită, apoi înceta pentru a mă izbi din nou, iar 
pământul se cutremura sub picioarele noastre. Am simţit șocul 
în tot corpul - chiar și obrajii și globii oculari îmi erau 
comprimaţi. lar sunetul era și mai rău. Nu înţelesesem până 
acum că doar zgomotul, chiar și când știai de unde vine, poate 
fi atât de tare, încât să te îngrozească. Mi s-au înfundat complet 
urechile, iar când s-au desfundat, palpitau. 

În clipa următoare, am crezut că fusese lovită casa și că se va 
prăbuși peste noi, dar nu s-a întâmplat așa ceva. În schimb, era 
lumină acum. În cele din urmă, mi-am dat seama că ușa de 
lemn a pivniţei sărise în aer. Martin a ieșit primul și ne-a strigat 
nouă, celor de jos, că puteam urca, pentru că nu mai era nici un 
pericol. Când am ieșit la lumina zilei, am observat că bocancii 
îmi musteau de vin. 

Craterul făcut de bombă, de adâncimea și mărimea unui iaz 
mai mic, răvășise terenul de pe drumul spre casă, dar 
adevăratul punct de impact părea să fi fost la 150 de metri 
depărtare, pe imaș. Toţi cei care fuseseră în pivniţă s-au 
răspândit să vadă ce stricăciuni se făcuseră. S-a stabilit repede 
că nu erau victime, deși unii dintre cei care stătuseră lângă 
pereţii pivniţei fuseseră loviți de sticlele care căzuseră și câţiva 
aveau tăieturi de la cioburi, inclusiv Biddy, care își scosese din 
braţ un fragment de sticlă de mărimea unui vârf de săgeată. 

La fermă, puii contesei și vaca nu erau de găsit, iar un cal 
murise cu burta în sus, ca o jucărie în mărime naturală, cu gura 
înspăimântător de larg deschisă dezgolindu-i dinţii enormi. 
Câinele familiei fusese făcut bucățele. Zgarda lui de piele se 
afla la 100 de metri de casă. Bănuiam că suflul exploziei ce 
aruncase în aer ușa de la pivniță provocase și moartea câinelui, 
care se aciuase probabil acolo. 

Cât despre micul castel, nu suferise mari stricăciuni. Toate 
ferestrele din spate fuseseră spulberate, împreună cu 
obloanele. O bucată de acoperiș fusese smulsă precum colțul 
unei bucăţi de hârtie. Inăuntru, am văzut că se spărseseră mare 
parte din vasele de ceramică. Pentru contesa de Lemolland era 
prea mult. Făcuse faţă cu demnitate morţii soțului și a fiului ei, 


precum și distrugerii castelului bărbatului ei, dar pierderea 
unei vechi farfurii de Delft, pe care o pusese mama ei pe perete 
în urmă cu 60 de ani, aproape că-i frânse voinţa, și așa puţină, 
de a mai face ceva în viaţă. Stătea în genunchi pe podeaua din 
bucătărie, cu poalele înfoiate, strângând cioburile cu mâinile 
goale și bocind încetișor. Gita o ţinea de umăr, încercând s-o 
consoleze. 

Am ieșit repede afară, unde Martin tot mai cerceta cerul cu 
binoclul, ca să fie sigur că nu mai era nici o primejdie. 

— Şi-au pierdut oare coordonatele? Am întrebat. 

— Poate, a zis Martin, apoi a izbucnit într-un râs amuzat. 
Poate că nu. Și-a luat de la ochi binoclul și s-a uitat la mine. 
Cred mai degrabă, Dubin, că generalul Teedle ne-a dat un semn 
de viaţă. 


7. STEWART: LEACH, URSUL 

Azilul Northumberland, care ocupa un teren întins în West 
Hartford, era alcătuit dintr-un grup de clădiri din lemn cu 
acoperiș alb, cuprinzând tot felul de amenajări pentru bătrâni, 
de la locuinţe separate la ospiciu, și alte câteva ce 
corespundeau diferitelor stadii de la declin și până la moarte. 
Sosind devreme, l-am așteptat pe judecătorul Barrington 
Leach, avocatul tatălui meu cu mult timp în urmă, în sala de 
primire a azilului. Cu mochetă albastră pe jos și cu mobilier 
modern semnat de Ethan Allen, încăperea avea un aspect cu 
mult mai plăcut decât obișnuita hazna în care ne duceam mulţi 
dintre noi viaţa. 

Dat fiind tot ce întreprinsesem ca să ajung la Leach, inclusiv 
faptul că mă dădusem drept orfan, mă făcuse să îl aștept acolo 
plin de speranţă. La urma urmei, Leach fusese multă vreme un 
nume în avocatură, iar iscusința lui îi permisese să facă 
oarecum uitată pierderea procesului și îl convinsese pe 
generalul Teedle să revoce condamnarea tatălui meu și 
pedeapsa cu închisoarea. Așa că n-am putut să nu fiu dezamăgit 
când o infirmieră împinse scaunul cu rotile al bătrânului în 
încăpere. Judecătorul Leach mi-a făcut impresia unei frunze 
veștede căzute toamna din copac, atât de subțire că îi ieșeau 
nervurile în relief. Capul lui chel și pătat de-abia se ridica de pe 
rezemătoarea scaunului cu rotile, și din nas îi ieșea tubul de la 
aparatul de oxigen. Era așa de împuţinat de bătrâneţe, încât 
parcă plutea în costumul său Donegal de tweed, poate mai în 
vârstă ca mine, dar acum mult prea mare pentru el, iar pielea îi 
căpătase o transparenţă albicioasă, care era un semn că și 
învelișul începuse să cedeze. 

Însă nimic din toate acestea n-a mai contat o dată ce a 
început să vorbească. Vocea îi tremura la fel ca și mâinile lungi, 
cu degete deformate de artrită, dar mintea îi era vioaie. Era 
perfect lucid. Să afirmi că Barrington Leach se mai bucura de 
viaţă ar fi fost o banalitate și probabil departe de adevăr. Soţia 
judecătorului și singurul său copil, o fată, muriseră de cancer la 
sân. Cei trei nepoți ai lui, acum oameni în toată firea, locuiau în 
California, unde fuseseră crescuţi, iar el rezistase la toate 
rugămințţile lor de a-l lua de la Hartford. Prin urmare, se simţea 
foarte singur aici și suferea de Parkinson, pe lângă alte câteva 
boli. Mă îndoiesc că găsea viața plăcută sau amuzantă în 


majoritatea timpului. 

Dar niciuna dintre suferinţele lui nu reușise să-i stingă marea 
curiozitate în privinţa oamenilor. Era un om spiritual, dar nu 
răutăcios, și accepta din tot sufletul slăbiciunile oamenilor, așa 
cum se și minuna cu respect în faţa victoriilor noastre. Ajung 
ușor să invidiez pe cineva, dar, în cazul lui Barrington Leach, 
când meditam, ca de obicei, de ce nu pot să devin ca el, o 
făceam cu admiraţie autentică. Era un exemplu pentru mine. 

Prima mea sarcină cu Leach era să pun lucrurile la punct, nu 
în privinţa mamei sau a surorii mele, ci a numelui meu. Imi 
scrisese adresându-mi-se cu „Dle Dubin”, dar, în 1970, îmi 
schimbasem numele cu cel purtat de bunicul meu în Rusia și 
am fost cunoscut de atunci ca Stewart Dubinsky. Povestea 
acestei schimbări de nume, prea complicată pentru a o istorisi 
acum, a adus o oarecare tensiune în relaţiile cu tatăl meu. 
Leach mi-a pus mai multe întrebări exploratorii înainte să 
treacă la cele despre munca mea, părinţi și, desigur, viaţa 
tatălui meu. Mă întreba cu atâta precizie, dar și cu o oarecare 
prudenţă, încât, la început, mi-a fost teamă că știa că-l 
minţisem în privința mamei, însă a reieșit că avea altceva în 
minte. 

— Ştii, Stewart, cred că vrei să cinstești memoria tatălui, dar 
ar fi o neglijenţă din partea mea să nu te avertizez. Dacă îţi 
continui cercetările, ai putea descoperi lucruri pe care un fiu 
iubitor nu s-ar bucura să le afle. Am fost întotdeauna convins că 
există multă înțelepciune în proverbul: „Trebuie să ai mare 
grijă ce îţi dorești”. 

L-am asigurat că reflectasem asupra acestui lucru. După ce 
cutreierasem sălile de judecată ani de zile, știam că era foarte 
posibil ca tata să fi fost condamnat pentru un delict grav, în 
baza unor motive întemeiate. 

— Ei bine, începutul e bun. Dar detaliile sunt întotdeauna 
mai rele decât ideea generală. Și presupun că ţi-ai făcut o idee 
de ansamblu. Ai putea descoperi, Stewart, că ai alergat 
năvalnic purtând ochelari de cal. 

I-am spus că eram hotărât. Orice s-ar fi întâmplat, voiam să 
știu. 

— Ei bine, ar fi o problemă, a zis Leach. 

— Mai sunt și altele, domnule judecător? 

— Zi-mi mai bine Ursul. 


N-am fost niciodată sigur dacă porecla se referea la fizicul lui 
din tinereţe - acum nu mai arăta nici pe departe ca un urs - 
sau, mai probabil, era forma scurtă a numelui lui mic, adoptată 
într-o perioadă în care să fii „lipsit de acoperire” era prea 
riscant.2 

— Mărturisesc că am petrecut ceva timp, Stewart, de când 
m-ai contactat, întrebându-mă ce drept am să-ţi spun toate 
astea. Şi acum mă gândesc cu afecţiune la David. Era un tânăr 
minunat, elocvent și cu o minte brici. Și era dorinţa lui să nu 
vorbesc despre asta cu nimeni, o dorinţă pe care cred că a 
avut-o toată viața. Mai mult, în afară de loialitatea faţă de el ca 
om, eram și avocatul lui, obligat prin lege să nu-i dezvălui 
secretele. 

Pe de altă parte, am lucruri de la tatăl tău, un document al 
lui, așa cum am menţionat, care îţi aparţine ţie ca moștenitor. 
N-am niciun drept să-l ascund de tine și de aceea, având în 
vedere cele dezvăluite acolo, cred că sunt liber să vorbesc. In 
orice caz, pe asta se va baza apărarea mea atunci când vor 
începe procedurile de demitere din barou. 

Avea cataractă avansată la un ochi, foarte vizibilă, dar care 
nu putea ascunde licărirea de plăcere ce îi apărea în privire la 
o glumă bună. 

— Dar tu și eu, a continuat Leach, trebuie să ajungem la o 
înţelegere înainte de a începe. Dar nu pot să trec peste cee 
scris. Pot să-ţi răspund la multe întrebări, dar nu la toate. S-a 
înţeles? 

Am încuviinţat imediat. Atunci am tras amândoi aer în piept, 
înainte să pun prima întrebare care mi se părea logică, și 
anume cum i se dăduse lui Leach cazul tatălui meu. 

— A fost printr-o intervenţie. În decursul războiului, am fost 
în sanctuarul care era cartierul general al lui Eisenhower, mai 
întâi în Bushy Park, de lângă Londra, iar mai târziu, în 1944, la 
Versailles. În acea perioadă, eram considerat un factor de 
decizie. Am fost numit procuror aici, în Hartford, și aveam ceva 
experienţă în domeniul legal, dar contactele mele cu curtea 
marțială se limitau la câteva dosare cu stenograme din procese, 
care ajunseseră pe masa lui Eisenhower pentru decizia finală, 
majoritatea cazuri de spânzurătoare. Comandantul tatălui tău, 


28 Formularea se bazează pe un joc de cuvinte: „bear“ (urs) și 
„bare“ (lipsit de acoperire, gol) se pronunţă la fel. (n.tr.) 


Halley Maples, îl cunoscuse pe fratele meu mai mare la 
Princetown, iar Maples le solicitase personal superiorilor mei 
să mă desemneze apărătorul lui. Nu prea aveam de ales, nu că 
aș fi regretat vreodată, deși tatăl tău a fost un client destul de 
dificil. 

Ultima remarcă a fost însoţită de un râs răgușit. 

La 96 de ani, Ursul Leach era ceea ce se cheamă un om 
bătrân demult timp, de cel puţin 20 de ani, așa că se învățase 
cu unele privilegii și solicitări specifice vârstei. Fusese întrebat 
ce-și amintea de un lucru sau altul atât de des, încât, așa cum 
glumeam uneori cu el, nu fusese nevoit să-și aștearnă amintirile 
pe hârtie. Avea multă fluenţă în vorbire. În următoarele câteva 
luni, când ne-am împrietenit mai mult, i-am adus un 
magnetofon, în speranţa că-l va folosi pentru a înregistra pe 
bandă cele mai importante întâmplări din viaţa lui. Dar era 
prea modest ca să creadă că fusese o personalitate, iar ideea 
mea nu l-a interesat. A fost, așa cum zicea mereu, doar un 
avocat pledant. Prefera să vorbească în fața unui public, iar eu 
eram încântat să joc acel rol. 

— Era pe la sfârșitul lunii aprilie 1945 când am ajuns prima 
dată la Regensburg, în Germania, să mă întâlnesc cu tatăl tău. 
Ofițerii care trebuiau să fie deferiți curţii marţiale erau de 
obicei ţinuţi în arest la domiciliu, în așteptarea procesului, iar 
tatăl tău se afla la castelul Regensburg, unde își avea Armata a 
Treia cartierul general permanent. Acesta era un Schloss” 
locuit de secole de familia Thum und Taxis, un palat așa cum și- 
l imaginau americanii, care ocupa câteva cvartale. Interiorul 
era oarecum în stil baroc, cu coloane de marmură colorată, cu 
arcade romane încastrate cu mozaicuri minunate și statui 
clasice. Am mers vreo douăzeci de minute prin castel până să 
ajung la tatăl tău, căruia i se restrânsese spaţiul de locuit la un 
apartament de dimensiunile unei sufragerii, poate un pic mai 
mare, dar plin cu antichităţi minunate. Tatăl tău avea să 
rămână în acest loc splendid până când armata se va hotări să-l 
împuște. Chiar dacă-ţi place ironia, nu ţi-ar reuși mai bine 
decât militarilor Statelor Unite, permite-mi să ţi-o spun. Leach 
a zâmbit în felul său, un gest limitat de vârstă și boală, așa că 
falca i s-a dus într-o parte. Tatăl tău era un bărbat elegant, înalt 
de aproape 1,85 metri din câte îmi amintesc, un model de ofiţer 


29 Castel (în lb. germană, în original) 


și gentleman. Avea o mustață fină și bine aranjată, ca steaua de 
cinema William Powell, cu care și semăna. De prima dată când 
l-am văzut, ideea că David Dubin nu se supusese cu bună știință 
ordinelor primite mi s-a părut absurdă. Dar să dovedesc asta a 
fost cel mai greu lucru din cariera mea. 

— De ce? 

— Pentru că omul insista să pledeze vinovat. Nu era nimic 
neobișnuit în asta, desigur. Există oameni acuzaţi de crimă care 
înţeleg că au făcut rău. Dar tatăl tău nu-mi dădea nici un fel de 
explicaţii în afară de asta. Orice întrebări îi puneam despre 
evenimentele care îl conduseseră la decizia de a-l lăsa în 
libertate pe maiorul Martin se loveau ca de un zid de răspunsul 
că nu avea rost să discutăm despre asta. Era foarte politicos în 
această privinţă, dar de neclintit. Era de parcă l-aș fi 
reprezentat pe Bartleby*, cu excepţia faptului că tatăl tău 
spunea „Sunt vinovat”, în loc de „Prefer să nu răspund”, ca 
replică la orice solicitare de informaţii. Am fost obligat să 
investighez întreaga situaţie fără ajutorul său. Am aflat foarte 
puţine despre ce făcuse tatăl tău în timpul războiului, dar 
aproape nimic despre ce se petrecuse între el și Martin. 

În cele din urmă, am avut inspiraţia să-i sugerez tatălui tău 
că, dacă îi era așa de greu să vorbească despre ce se aflase 
deja, măcar ar trebui să facă efortul de a așterne totul pe hârtie 
cât îi era încă proaspăt în minte. Dacă nu voia să-mi arate ce 
scrisese, așa să fie, dar, în caz că se răzgândea, aș fi avut la 
dispoziţie o modalitate de a mă informa. Nu prea i-a convenit 
propunerea mea în momentul în care i-am făcut-o, dar nu avea 
cu ce să-și ocupe timpul pe atunci. li plăcea să citească - peste 
puţin timp, m-a rugat să-i aduc zeci de cărți, dar am înţeles că 
și el, ca mulţi alţi soldaţi, fusese înnebunit să scrie scrisori, dar 
că această activitate nu-i mai aducea aceleași satisfacţii. Din 
câte îmi amintesc, își dezamăgise crunt logodnica, iar apoi își 
îngrozise familia cu veștile despre situaţia grea în care se afla. 
Pare-se că să aștearnă pe hârtie evenimentele care 
conduseseră la destituirea lui îi aducea alinare și, după ce 
șovăise la început, s-a consacrat cu entuziasm acestei 
îndeletniciri. De câte ori îl vizitam în apartamentul său, bătea la 
mica lui mașină de scris Remington pusă pe un birou Ludovic al 
XIV-lea, o altă nepreţuită piesă de mobilier din vechime, care se 


3 Erou al povestirii cu același nume, de Herman Melville (n.tr.) 


clătina când apăsa pe taste. După o lună, când m-am dus la el, 
am arătat spre teancul de foi pe care își sprijinea cotul. Avea 
deja peste doi centimetri grosime. O să ajungă o operă 
impresionantă, i-am zis eu. Nu vrei să-mi arăţi și mie ceva din 
ea? 

Așteptam să-mi arate ce scrisese când va voi el, dar, cum 
audierea se apropia, eram îngrijorat că nu voi mai avea timp să 
citesc ceea ce promitea să devină un volum de mari dimensiuni, 
mai ales dacă îmi oferea noi piste de urmat. 

— Sunt zile în care vreau, altele în care nu vreau, colonele. 

— Şi de ce nu? 

— Nu cred că o să mă ajute. 

— Pentru că o să-mi fac o impresie proastă despre tine? Sau 
că o să accept ideea că ești vinovat? Ştii doar, Dubin, că nimic 
nu mă va împiedica să te apăr. 

— Chiar așa. Dacă vei citi asta, colonele, ai să-ţi potolești 
curiozitatea. Și va dovedi că am dreptate să pledez vinovat. Dar 
nu va schimba verdictul. Sau poate va face lucrurile mai ușoare 
pentru dumneata. Sau dimpotrivă. 

În clipele mele de slăbiciune, mă gândeam să mă uit pe furiș 
la ce scrisese sau să-i fur hârtiile, dar avea dreptate că era 
treaba lui. Dar l-am tot bătut la cap să-mi arate. De fiecare 
dată, părea să-mi asculte cu atenţie argumentele, iar apoi, după 
ce se mai gândea, le respingea. Și tot așa, a venit și ziua 
procesului. La început, David a înaintat o declaraţie de 
vinovăţie. În schimb, procurorul acceptase să-și retragă 
acuzaţiile cele mai grave, dar tot a continuat să demonstreze că 
erau întemeiate, pentru că așa se obișnuia la curţile marțiale. 
Era o practică total diferită de cazurile obișnuite, în care 
pledoaria de vinovăţie evita procesul, așa că mi-era greu s-o 
accept. Am luat interogatorii încrucișate cu îndârjire, pentru că 
niciuna dintre mărturii nu explica faptul că un militar nu-și 
făcuse datoria din proprie voinţă. De multe ori, stăteam 
noaptea și mă gândeam dacă procedasem corect, doar ca să-mi 
amintesc că omul pe care îl apăram recunoscuse deja 
validitatea acuzațiilor. 

Manualul pentru curțile marțiale din acel timp - și de acum, 
din câte știu - îi dădeau acuzatului dreptul de a face o ultimă 
declaraţie în faţa completului de judecată, chiar înaintea 
dezbaterilor finale. Când noaptea de dinainte de audiere a luat 


sfârșit, am încercat pentru ultima dată să-l conving pe tatăl tău 
să înainteze curţii relatarea lui scrisă, sau măcar părți din ea. 
Inima mi-a tresăltat de bucurie când l-am văzut a doua zi 
dimineaţă intrând în sala de judecată cu manuscrisul aflat în 
două mape sub braţ, dar nu l-a arătat. A făcut o declaraţie 
scurtă în fața curţii, spunând pur și simplu că, lăsându-l în 
libertate pe Martin, nu avusese nici o intenţie să facă rău 
Statelor Unite, considerând că este cea mai mare onoare să fie 
în serviciul lor. Doar când și-a terminat mărturia, mi-a înmânat 
cele două mape. Cred că a vrut să-mi arate recunoștinţa lui, să 
mă răsplătească pentru eforturile făcute pentru el și să accept 
verdictul cu sufletul împăcat. Mi-a spus să citesc totul, dacă 
asta voiam, iar când terminam, să i-l dau înapoi. A adăugat cu 
hotărâre în glas că avea să-i dea foc după aceea. 

Chiar și în acel stadiu, tot mai nutream speranţa că voi găsi 
în relatarea lui ceva care îmi va permite să redeschid cazul. 
Curtea s-a retras duminică pentru deliberări. Mi-am petrecut 
întreaga zi citind, de dimineaţă până seara, și am terminat cu 
câteva clipe înainte să mă duc la curte luni, la 8 dimineaţa. 

— Şi ce scria acolo? 

Eram ca un copil care asculta poveștile spuse la focul de 
tabără, care voia să știe ce vor toţi copiii să afle: sfârșitul 
basmului. 

Ursul mi-a adresat un râs sec, în loc de răspuns. 

— Ei bine, Stewart, nu există multe povești celebre care pot 
fi rezumate într-o propoziţie sau două, nu? 

— V-aţi folosit de manuscris? 

— Sigur că nu. 

— De ce? 

— Pentru că tatăl tău avea dreptate. Era un avocat bun. 
Foarte bun. Și raţionamentul lui era corect. Dacă membrii 
curţii marţiale ar fi știut întreaga poveste, lucrurile s-ar fi 
înrăutățit. Poate chiar foarte mult. 

— Cum așa? 

— Erau multe chestii complicate, a zis el, care ar fi stârnit 
îngrijorare. Așa cum am spus, tineam la tatăl tău, nu vorbesc 
aiurea. Dar un avocat pledant învaţă să privească faptele cu 
sânge rece. Şi le-am studiat ca un avocat, ce putea da bine și ce 
rău, și mi-am dat seama că nu avea să iasă nimic bun dacă 
arătam curţii manuscrisul. De fapt, puteam aduce prejudicii 


serioase speţei tatălui tău. 

— Nu vorbiţi prea clar, domnule judecător. Ce era așa de 
rău? 

Ursul Leach, care nu făcea de obicei economie de cuvinte, s- 
a jucat o clipă cu cravata care-i atârna ca o funie de gulerul 
cămășii vechi, acum la vreo cinci centimetri de gâtul său 
zbârcit. 

— Când am citit manuscrisul tatălui tău, mi-am dat seama că 
ar fi putut beneficia de pe urma presupunerii că procurorul l-ar 
fi putut considera neîntemeiat, întrucât faptele care stăteau la 
baza lui erau mai bine cunoscute. 

— Daţi dovadă de delicateţe, domnule judecător, i-am zis eu, 
întinzând mâna spre el. 

— Este, fără îndoială, o situaţie în care e nevoie de 
delicateţe, Stewart. li vorbesc unui fiu despre tatăl lui. 

— M-aţi avertizat. Dar vreau să știu. 

Leach a făcut un efort considerabil să-și pună din nou tubul 
de oxigen în nas. 

— Stewart, tată tău a fost acuzat că a lăsat cu bună știință un 
prizonier să evadeze. Toate probele arătau că Robert Martin 
fusese văzut de mai mulţi soldaţi din Unitatea 406 Tancuri în 
custodia tatălui tău. El a recunoscut că îl lăsase pe Martin să 
plece, îi scosese cătușele de la mâini și de la picioare și îl 
condusese afară din bivuac. Acuzaţia de evadare a luat de bun 
faptul că Martin fugise de acolo. Dar ceea ce scrisese tatăl tău 
sugera o posibilitate mult mai îngrijorătoare, care s-a adeverit 
apoi, cel puţin în mintea mea, prin tăcerea încăpăţânată a 
tatălui tău. 

— Ce posibilitate? 

— Stewart, era doar o idee care mi-a trecut prin cap. 

— Vă rog. Ce posibilitate? 

Leach a dat în cele din urmă din cap, cât a putut. 

— Ca tatăl tău să-l fi omorât pe Martin. 


8. DAVID: SECRETELE LUI IEEDLE 

Când eu și Biddy ne-am întors la Divizia 18 de la contesa de 
Lemolland, nu am găsit pe nimeni în cortul generalului Teedle. 
Polițistul militar de afară ne-a spus că ambele ordonanţe erau 
libere, iar Teedle supraveghea batalioanele. După un timp, m- 
am dus din nou în zona recruţilor. Bombardamentul de la 
castelul contesei îmi stârnise iarăși curiozitatea în privinţa 
remarcii lui Billy Bonner, cum că nu anchetam omul potrivit. 

Spaţiul aerian fusese închis încă o dată, iar avioanele nu mai 
puteau zbura. Nemaifiind acum vorba de camuflaj, oamenii 
făcuseră focuri și se distrau în obișnuita atmosferă de bar. 
Cineva pornise radioul pe postul forţelor armate, care se auzea 
printr-un megafon. Harry James era în formaţia Command 
Performance și m-am oprit să-l ascult cântând magistral 
„Cherry”. Mi-am dat brusc seama ce mult îmi lipsea muzica, de 
care avusesem o dată nevoie ca de aer. În aceste zile, acea 
dorinţă se potolise din cauza maldărelor de tratate de drept pe 
care le consultam și a concentrării maxime de care aveam 
nevoie în cele șapte zile petrecute la curtea marţială. Închizând 
ochii doar o clipă, mi-am simţit mâna ţinând-o pe Grace de talie 
în vreme ce dansam. 

Am dat de Biddy pe neașteptate. Stătea mai departe și făcea 
poze cu cei patru oameni care jucau cărţi la lumina lanternei, 
într-un cort mizerabil. Se duseseră înăuntru ca să nu le ia 
vântul banii pe care jucau, franci francezi tipăriţi în Statele 
Unite. Toţi stăteau cu picioarele rășchirate pe câte o cutie 
goală de cartușe, iar în chip de masă puseseră o ladă de 
gloanţe pentru bazooka. 

— Doamne sfinte! a exclamat unul dintre oameni. Joacă-ţi 
naibii cartea, Mickey! O să fii mort luna viitoare pe vremea asta 
și tot o să te-ntrebi ce atu trebuia să etalezi. 

— Nu vorbi așa, Mortenson. 

— Crezi că ne-ascultă nemţălăii? 

— Nu, dar parcă mi-ai aduce ghinion. 

— Tacă-ţi dracu” fleanca, cretinule, și joacă. 

— Nu te-nfuria! 

— Mânca-mi-ai curul. 

— Mai stau și alţii la rând pentru privilegiul ăsta. 

— Tâmpitu' ăla de Mickey încă nu și-a revenit după ce s-a 
luptat cu franțuzoaica aia. Jumate de pluton o babardise, iar ea 


tot nu se lăsa. 

— Mint de îngheaţă apele. Fata era de treabă. Voiam doar să- 
i iau o cola. 

— Nu cola voiai tu să-nghită. 

— Aoleu, ce fel de pervers ești tu, Mort? 

— Ascultă, puștiule, franțuzoaicele astea o fac cu gura. 

— Nu cu mine. E o perversiune. 

— Mai tăceţi naibii din gură, băieţi. Se dă trezirea până-și 
joacă blegul ăsta cartea. 

Îmi plăcea de Tony Eisley, dar nu exista camaraderie 
adevărată între ofițerii de la JAG. Nu mă agreau. 29 de ani li se 
părea prea mult băieţilor ăstora, iar prezenţa unui ofiţer îi 
intimida, chiar nu le plăcea deloc. Raitele prin zona recruţilor 
îmi aminteau de întoarcerea mea acasă, la Dusable, de la 
Easton, când vecinii întrebau de „băiatul cu facultate” pe un 
ton câtuși de puţin admirativ. O să fac bani buni, ziceau ei. O să 
plec de acolo, de lângă ei. Printre cei recrutaţi în zilele astea, 
erau destui băieţi cu facultate, pentru că, mai înainte în acest 
an, Congresul desființase Programul de instrucţie al armatei 
desfășurat în universităţi, care trimitea soldaţi deja instruiți, în 
celălalt capăt al taberei, erau și câţiva recruți în perioada pre 
mobilizării. Totuși, ai fi putut pune în zonele recruţilor și ale 
ofițerilor panouri pe care să scrie SĂRACI și BOGAŢI, încă nu 
reușisem să înţeleg de ce armata credea că disciplina sau orice 
alt scop militar profita de pe urma acestor inegalităţi. Insă 
știam în adâncul sufletului meu că aici mă aflam printre 
adevărații soldaţi. Poate că numele generalilor aveau să fie 
consemnate de istorici, dar aceștia erau oamenii care luptau cu 
adevărat în război. 

După ce am ieșit din cort, m-am plimbat ceva timp, apoi l-am 
zărit pe Billy Bonner lângă un foc, împreună cu alţi soldaţi, toţi 
având în mâini sticle de vin de culoare închisă. Era clar că 
Bonner îl vedea în mine pe reprezentantul legii, așa că a rămas 
cu braţul în aer, ceea ce i-a făcut pe doi sau trei dintre prietenii 
lui să se sperie, dar le-am zis: 

— Pe loc repaus. 

Am făcut cu Bonner câţiva pași mai încolo și i-am spus că se 
părea că Teedle era plecat. 

— O, are să se întoarcă. Generalului îi place să-și petreacă 
nopţile în cortul lui. 


Această remarcă a fost însoţită de o privire șmecheră. 

— Bonner, nu pari să-l respecţi prea mult pe general. 

— Nu-i așa, domnule, a zis el. E cel mai bun ofițer de rang 
înalt din armată. 

— Dar? 

Bonner a clătinat din cap și a strâns din buze, dar eu eram 
insistent în seara aceea. După ce s-a lăsat rugat un timp, m-a 
luat cu el mai departe de tovarășii săi. 

— N-aţi auzit asta de la mine, a zis Bonner. Apoi, a dus din 
nou sticla la gură să-și facă puţin curaj. Ticălosul e un fătălău. 

— Ce-ai spus? 

— Teedle i-o poamă, ce naiba! 

— In ce sens? 

— În sensu' ăsta. Ce Dumnezeu, domnule locotenent, nu știți 
ce-i aia un poponar? 

— Doamne sfinte, Bonner! 

I-am zis că, dacă n-ar fi fost beat, l-aș fi dat pe mâna poliţiei 
militare. 

— Nu uitaţi ce-aţi spus, domnule locotenent. De-aia nu ia 
nimeni măsuri în privința asta. 

— În ce privinţă? 

— V-am zis deja. Omul e homosexual. Ştiţi, generalul este 
cazat chiar aici, în cortul ăsta. Chipurile, lucrează toată ziua. 
Dar nu-i asta. Poponaru' dracului îl apucă chefu' - mai tare 
decât de obicei - și-l trimite pe Frank după vreun recrut. 
Intotdeauna e unu’ care parcă a ieșit dintr-o căpiță de fân, 
aduce flăcăi de la ţară, blonzi. Mie mi se ordonă să plec când 
ajung ei. Din când în când, mă întorc dimineaţa, și amărâţii ăia 
sunt tot acolo. Unii, Dumnezeu să le ierte păcatele, dorm ca 
niște mielușei. Dar trebuie să fi fost și câţiva care s-au luptat, 
că generalul a încasat-o, avea un ochi învineţit, care nu trece 
nici într-o săptămână. Vă spun, locotenente, am fost acolo și doi 
sau trei dintre băieţii ăștia au ieșit - cred că nici nemtii nu le-ar 
face niște chestii așa oribile. Propriul lor comandant de unitate. 
Doar să-i vezi pe copiii ăștia ce zăpăciţi sunt. Nu mai știu nimic. 

Nu credeam să mai fi auzit vreodată ceva atât de revoltător. 

— Ticălosul dracului, am zis eu. Şi de ce n-ai vorbit cu un 
ofițer? 

— Ei bine, îţi spun dumitale, locotenente. Generalul Patton n- 
a mai trecut în ultimul timp pe aici, să stea de vorbă cu noi. Da' 


cine zice că n-am inventat toată povestea? Niciunul dintre 
băieţi nu vrea să discute despre asta, nici cei cărora le place, și 
mai ales cei cărora nu le place. Credeam că tipul care l-a pocnit 
pe general în ochi, un soldat pe nume Lang, mi-am închipuit că 
o să vorbească, dar sergentul lui nici n-a vrut s-audă. Nu voia 
să-și pună soldatul în situaţia de a se bate cu vedeta asta, nu 
pentru așa ceva, nu în armata lui. Dar poate că dumneata o să- 
ți dai drumul la gură. Nu știu nimic de căpitanul Martin, a zis 
Bonner. Da’, dacă generalul Teedle ţine mortiş să fie judecat de 
curtea marțială, începeţi de la el. 

La 7.30, când am sosit, generalul Teedle era în cort și discuta 
cu maiorul Michaels. Ca ofițer operativ, Michaels nu prea 
avusese ce face în ultima vreme, dar astăzi întinsese mai multe 
hărţi mari de război pe biroul generalului Teedle. Asta era o 
treabă - să planifici mișcările trupelor clipă de clipă, etapă cu 
etapă - în care excelasem la antrenamentul de ofițer de 
infanterie de la Fort Benning. În acest stadiu, înainte să zboare 
gloanţele, era un exercițiu pur intelectual, o combinaţie între 
șah și jocul cu soldăţeii de plumb, dar deciziile însemnau viaţă 
sau moarte când erau puse în aplicare, iată de ce erau cei doi 
bărbaţi atât de tensionaţi. Văzându-i, mi-am dat imediat seama 
că alte tranșe de combustibil și muniţie erau pe drum. Odihna 
Diviziei 18 avea să se termine curând. 

Pe când așteptam la intrarea în cort, m-am trezit gândindu- 
mă la acuzaţia lui Bonner în timp ce-l cercetam cu privirea pe 
Teedle, cu atitudinea lui semeaţă și faţa roșie, de beţiv. Gândul 
la comportamentul generalului mă trezise de câteva ori din 
somn în timpul nopţii. În cele din urmă, am revenit la problema 
concretă pe care o aveam de rezolvat. Pentru că-l plăceam pe 
Billy Bonner, îl crezusem pe cuvânt. Dar numai Dumnezeu știe 
câte motive avea să mintă. În sfârșit, pe la ora 4.00 dimineaţa, 
am hotărât să aștept să rămân singur cu generalul ca să-i 
strecor o vorbă. Câteodată, lungul drum din armată de la un 
subordonat la superiorul său prezenta unele avantaje. Dacă 
aveai o problemă importantă, puteai s-o pasezi altcuiva. 

Chiar și așa, nu prea credeam că n-o să transpir de emoție 
când mă va primi Teedle. Eram mulțumit că Bonner nu era de 
serviciu, așa că nu trebuia să dau ochii cu el. 

— Şi așa, ce făcea drăguţul de Bob? M-a întrebat Teedle de la 
birou, înainte să-l salut. E fermecător, nu-i așa? Te-a primit ca 


pe un rege, nu? 

— Mai mult sau mai putin. 

— A flirtat iubita lui cu tine, nu? E la fel de deşteaptă ca și 
Martin. Le-a făcut ochi dulci tuturor celor pe care i-am trimis 
acolo. Nu merge nimic cu ăia doi. 

Cuvintele lui Bonner fuseseră de ajuns ca să nu mă mai 
întorc așa des cu gândul la Gita Lodz. Totuși, Teedle reușise să 
mă dezamăgească puţin zicându-mi că nu eram primul dintre 
trimișii lui pe care pusese ochii mademoiselle Lodz și căruia îi 
spusese cât de mult o interesează. Pe de altă parte, nu eram 
prea mirat că o femeie care își ridica fusta ca să-și susțină 
punctul de vedere era îndrăzneață cu bărbaţii. Dar, nu știu 
exact din ce motiv, eram tentat să-i ţin partea. 

— N-aș zice că mi-a făcut ochi dulci, domnule general. 

— Asta mă miră, Dubin, un tânăr chipeș ca tine... 

M-a privit intrigat, cu gura căscată. În asemenea împrejurări, 
comentariul lui 'Teedle aproape că m-a făcut să sar în sus. 

— Sunt logodit, domnule, am izbucnit. 

— Bravo ţie, a zis el, apoi m-a întrebat ce spusese Martin ca 
să se disculpe. 

Mă întrebasem cum am să-l chestionez pe generalul Teedle 
în privinţa afirmațiilor lui Martin - nu aveam niciun drept să-i 
cer unui general să-mi răspundă. Dar Teedle era mult prea 
volubil ca să prezinte vreo problemă. 

— Astea-s minciuni, a răspuns el când i-am explicat că Martin 
îmi spusese că OSS îl trimisese de la Londra la sfârșitul lunii 
trecute cu ordine clare să se ducă în Germania. 

Când i-am arătat lui Teedle hârtiile lui Martin, generalul a 
rămas fără glas. 

— Fir'aș al naibii să fiu, a zis el uitându-se peste ele. E prima 
dată că aud așa ceva, recunosc. Tot ce știu e că OSS mi-a zis 
acum două săptămâni că sunt în sfârșit liber să-i spun lui 
Martin să-și facă bagajele. Le-o cerusem de mai multe ori 
înainte. Nu pot să-ţi spun ce i-a făcut să se răzgândească. 

— Domnule general, singura cale de a rezolva treaba asta e 
să cereţi o confirmare în scris de la OSS, în care să confirme 
dacă i-au dat lui Martin alte ordine. 

— În scris? Teedle s-a foit pe scaun. Isuse, deci așa stă 
treaba! Ce spion e banditul ăsta! Armata n-a avut niciodată 
spioni ca lumea, Dubin, dar Martin este unul dintre cei mai 


buni. OSS nu are să scrie nimic despre operaţiunile speciale și 
n-o să trimită nici un mesaj în apropierea frontului. Soldaţii 
sunt luaţi prizonieri, dar spionii sunt împușcați, Dubin. Martin 
știe toate astea. Mesajele de la OSS sunt transmisiuni radio 
încifrate și „C$D”. Citește și distruge. Generalul s-a gândit o 
clipă. E-n regulă. Mă ocup eu de asta. 

Şi-a notat ceva. Ar fi fost mai bine ca eu sau colonelul Maples 
să luăm legătura cu OSS decât Teedle, acuzatorul, dar 
generalul nu părea să aibă dispoziția necesară pentru a mai 
auzi de alte chichiţe ale legii. 

— Ce mai e? Hai să auzim toate tâmpeniile lui Martin, ca să 
mă pot ocupa de toate deodată. Sunt sigur că s-a exprimat 
despre mine în cuvinte alese. 

l-am descris bombardamentul. Teedle, la rândul lui, a 
întrebat de victime. 

— Am auzit ceva despre asta, a zis atunci Teedle. Generalul 
Roy de la Divizia 19 TAC m-a anunţat ieri-seară. Zicea că a avut 
o escadrilă care se rătăcise și care s-ar putea să fi aruncat 
bombe asupra trupelor noastre. li părea al dracului de rău. 
Dacă știam că-i vorba de Martin, i-aș fi trimis un bilet de 
mulțumire. 

— Domnule, dar eram și eu acolo. 

Teedle mi-a aruncat o privire ironică. Nu prea înţelesesem ce 
înseamnă să fii general, voia să spună această privire, dacă mă 
aşteptam să-și facă griji pentru asta. L-a strigat pe Frank și i-a 
cerut ca personalul din conducerea departamentului său JAG să 
se ocupe imediat de revendicările contesei în privinţa 
stricăciunilor. 

— Acv’, zi-mi cum m-a împroșcat Martin cu noroi? A pretins 
cumva că deţin controlul asupra forţelor aeriene ale armatei și 
c-am aranjat să-l bombardeze? 

— S-a întrebat cum de-a fost posibil. 

Teedle mi-a răspuns cu un râs grosolan. 

— Sunt o mulţime de rangul meu, Dubin, care nu s-ar deranja 
să facă o anchetă conform Articolului 35 când au un ofițer 
indisciplinat. l-ar fi dat personal ordin lui Martin să meargă în 
cercetare pe vârful dealului păzit de o întreagă companie de 
nemți și n-ar fi pierdut nici o clipă. Dacă aș fi vrut să fac asta, 
nu m-aș mai fi dus la cartierul general, nu? 

— Aveţi perfectă dreptate, domnule. 


— Nu mă lua pe mine cu „aveţi dreptate”. Dacă nu mă crezi, 
spune. 

— Cred că e logic ce spuneţi, domnule general. 

Şi ce spuneam eu avea logică, dar Teedle părea o fire prea 
complicată, ca să mă aştept ca toate acţiunile lui să fie 
raţionale. Deși avusesem un minut de gândire la dispoziţie, tot 
nu pricepeam de ce se scuzase generalul Roy față de Teedle. 
Corpul 26 de Infanterie, și nu unitatea lui Teedle, fusese 
bombardat de avioanele lui Roy. Doar dacă Roy uitase că își 
schimbaseră poziţiile. Era și asta posibil. 

— Ce alte calomnii a mai zis Martin la care ai vrea să-ţi 
răspund? 

— Pot vorbi liber, domnule? 

— Tocmai m-ai acuzat că am încercat să-mi bombardez unul 
dintre ofițeri. Cred că nu prea ai reţineri, dar continuă. 

Aveam și altele de făcut decât să-l combat pe Teedle scoțând 
în evidenţă ce fusese spus înainte și de către cine. Se distra cu 
întorsături de fraze, știind că are rangul de partea lui. Cu toată 
fanfaronada lui, nu credeam că vrea să mă hărţuiască din 
răutate, ci doar ca să mă testeze. Era un om ciudat. Sincer, 
încăpățânat. Dur. Însă nu părea logic, dacă aveai în vedere 
mobilitatea feţei lui, felul în care trecea de la tonul autoritar la 
cel amical și sinceritatea cu care te provoca să îl displaci, să te 
gândești că toate ciudăţeniile lui Teedle mergeau așa de 
departe cum susţinea Bonner. Dar nu neapărat până la 
cruzime. Cruzimea ţine de natura umană, bănuiam că ar spune 
generalul. Cu toţii eram răi. Dar el nu era mai rău decât mulţi 
alții. 

— Domnule, Martin zice că vreţi să vă descotorosiţi de el 
deoarece credeţi că e comunist. 

Când a auzit asta, Teedle și-a pus picioarele pe scăunelul de 
alături, în vreme ce zâmbea și își mângâia bărbia. Era prima 
dată când îl vedeam oprindu-se din vorbit ca să se gândească, 
deși discutam tot despre Martin. În tot acest timp, clătina parcă 
admirativ din capul cu un smoc de păr roșu în creștet. Nu știa 
niciodată ce va face Martin. Asta părea să însemne. 

— Ei bine, Dubin, întâi și întâi, nu cred că Martin e comunist. 
Știu că este comunist. Era membru al partidului la Paris, când 
s-a dus să lupte în Spania. Asta-i motivul principal pentru care 
l-a vrut OSS. Pentru influența pe care o avea în sindicatele 


comuniste. Dar să lăsăm asta. Nu-l acuz pentru orientarea lui 
politică nepotrivită. Îl acuz de insubordonare și pentru că a pus 
în pericol viaţa altor soldaţi. Chiar și în Rusia e la fel ca aici, 
doar că mi-ar spune tovarășe general și dacă i-aș zice să 
îngenuncheze și să mă pupe în fund, ar trebui s-o facă. 

Până să facă această remarcă, mi-l scosesem cu totul din 
minte pe Bonner. 

— Acu', dacă activitatea lui politică este motivul pentru care 
OSS a fost de acord cu mine că e timpul să-l trimită pe Martin 
în altă parte, nimeni n-a zis asta, dar sincer, e o presupunere 
corectă și logică. Stars and Stripes și jurnalele de la cinema nu 
ne zic totul, Dubin, despre ce pun la cale preţioșii noștri aliaţi, 
rușii. Ai idee ce s-a întâmplat în Polonia, în august? 

Nu auzisem prea multe, iar Teedle s-a bucurat să mă pună la 
curent. Având armata sovietică la graniță, mii de patrioţi 
polonezi din Varșovia se ridicaseră împotriva naziștilor. Mulţi 
dintre ai noștri, a spus Teedle, credeau că Stalin dăduse de 
înţeles Armatei Populare poloneze că sovieticii vor intra în 
Polonia și îi vor alunga pe naziști împreună. Dar rușii n-au făcut 
nici o mișcare. De fapt, Stalin nici nu le-a permis Aliaților să-i 
ajute pe polonezi parașutându-le arme și provizii. Așa că 
Armata Populară a fost zdrobită. Mii de oameni au fost 
executaţi, împușcați pe loc sau închiși în clădiri cărora li se 
dădea foc în timp ce naziștii au ras de pe faţa pământului 
centrul Varșoviei. 

— Şi de ce, m-ai putea întreba, au făcut sovieticii așa ceva? 
De ce nu i-au ajutat rușii pe partizanii polonezi, deoarece le-ar 
fi redus pierderile la recucerirea Poloniei? Ai idee? 

Nu-mi venea nimic în minte. 

— Pentru că, Dubin, un patriot care se opune ocupaţiei 
naziste s-ar putea opune și sovieticilor. Stalin i-a lăsat pe 
naziști să facă în locul lui treaba asta murdară în Polonia. 
Atunci, Comandamentul Suprem, Roosevelt, Churchill, toţi 
știau cu certitudine ce aveau de gând rușii. Stalin ar fi putut la 
fel de bine să-i ceară flotei sale aeriene s-o scrie pe cer cu litere 
mari. Scopul lor era să cucerească și să ocupe Europa de Est. 
Voiau să înlocuiască regimul nazist cu cel sovietic. Și ai al 
naibii de multă dreptate, nu avem nevoie de cineva care să 
opereze înaintea trupelor noastre și care să fie de partea 
sovieticilor. Martin are mulţi prieteni în rândul comandanților 


din armata sovietică. A luptat în Spania pentru cel puţin trei 
generali sovietici. Şi aș paria pe o sumă consistentă că acordă 
mult mai multă atenţie ordinelor lor decât alor mele. Așa că, 
da, faptul că e comunist mă îngrijorează. Mă îngrijorează chiar 
foarte mult. Mai ales de când nu mai ascultă de blestematele 
astea de ordine. Dacă n-ar fi insubordonat, puţin mi-ar păsa 
dacă-și pune pijama roșie în fiecare noapte. 

Generalul s-a aplecat în faţă și și-a pus pumnii strânși pe 
birou. 

— Acv’, de la bărbat la bărbat, Dubin, spune-mi adevărul, te 
deranjează asta? Pentru că, ascultându-te, am crezut că boul 
ăla se plânge că-l persecut din cauza convingerilor lui politice 
am avut impresia că v-aţi înțeles bine. 

Am tăcut un timp, dar știam că nu o să dau înapoi în faţa 
generalului 'Teedle. Nu trebuia. 

— Domnule general, există o mulţime de socialiști care sunt 
loiali Statelor Unite. Îl urăsc pe Stalin. 

Întâmplător, doi dintre ei trăiau într-un apartament din 
Kindle County și m-au crescut pe mine. Nu i-am spus-o, nu 
obișnuiam s-o spun. Cine și de unde eram era secretul meu 
personal. Dar Teedle era destul de perspicace pentru a-și da 
seama că vorbeam din proprie experienţă. 

— Eşti și tu unul dintre ei, Dubin? Asta voiai să spui? Eşti un 
american socialist și loial în același timp? 

— Sunt un american loial, domnule. Nu sunt întru totul de 
acord cu socialiștii. Problema mea este că am întâlnit doar 
puţini și nu mi s-au părut deloc idealiști. li urăsc pe cei bogaţi 
pentru că îi invidiază. 

Bineînţeles că, în liceu și la facultate, m-am tot gândit la 
socialism şi la atitudinea mea faţă de el. La Easton, 
cunoscusem mulţi oameni pe care părinţii mei i-ar fi ponegrit, 
și chiar Grace intra în această categorie, deși ea refuza să 
profite de pe urma privilegiilor familiei sale. Noi doi discutam 
adesea dacă eram socialiști sau nu. Sunt atâtea lucruri care 
merg prost pe lumea asta din cauza sărăciei. Dar nu mi-a plăcut 
niciodată moralitatea socialistă a părinţilor mei, conform căreia 
ei erau îndreptăţiţi să-și dorească mai multe, iar bogaţii erau 
obligaţi să-și dorească mai puţine. 

— Interesant, Dubin, foarte interesant. 

Nu aveam nici o îndoială că Teedle chiar asta voise să spună. 


A aruncat un creion în sus și l-a prins imediat. 

— Tu și eu gândim cu totul altfel. Ce am eu împotriva 
comuniștilor este exact ce îţi dorești tu mai mult. Nu-mi plac, 
Dubin, pentru că sunt nebuni. Nebuni de legat. Niște idealiști 
nefericiţi, care vor să creadă că oamenii vor să împartă totul cu 
alții și să se gândească mai mult la alţii decât la ei înșiși, ceea 
ce nu e cazul. Niciodată. Și pentru că nu ne văd așa cum 
suntem, Dubin, nu-și dau seama ce brute egoiste suntem, și de- 
asta cred că ne putem descurca fără Dumnezeu. Uite de ce nu-i 
plac deloc. Pentru că sunt convinși că omenirea poate fi bună și 
fără ajutorul Lui. Dar, o dată ce o luăm pe căi greșite, Dubin, 
suntem pierduţi. Pur și simplu, pierduţi. Pentru că avem nevoie 
de Dumnezeu, Dubin. Orice om are nevoie de Dumnezeu. Și nu 
ca să-i salveze sufletul sau să-l apere de toate relele, niciuna 
dintre chestiile astea. Ştii de ce avem nevoie de Dumnezeu, de 
ce trebuie să existe El, Dubin? Chiar știi? 

— Nu, domnule. 

Nu credeam mai mult în Dumnezeu decât în socialism, dar 
era unul dintre acele momente în care Teedle se înfierbânta și 
se înfuria așa de tare, că nu era bine să-l contrazic. 

— Ei bine, Dubin, am să-ţi spun eu de ce avem nevoie de 
Dumnezeu. Ca să ne ierte, a zis el apoi, iar furia i s-a 
transformat imediat în tristeţe. În ochii lui mici și posomorâţi 
am văzut lacrimi, iar toate îndoielile în privința vorbelor lui 
Bonner s-au spulberat. Pentru că, atunci când se va termina 
războiul ăsta, de asta o să avem nevoie toţi cei care am făcut ce 
ne cere un război sau, mai rău, ce ne permite, de asta o să 
avem nevoie, pentru a fi în stare să trăim ce ne-a mai rămas din 
viaţă. 

Teedle s-a dus să-și ia bidonul pentru prima dată de când 
eram acolo. După ce a băut, s-a șters la gură cu podul palmei 
ca un beţiv la cârciumă, dar în ochii lui ca de pasăre, cu 
margini roșietice, pe care îi aţintea asupra mea, se citea trista 
cunoaștere a exceselor războiului și misterul sumbru al unui 
Dumnezeu care, înainte să ierte, îngăduia să se întâmple 
asemenea lucruri. 


9. ALIE ORDINE 

În cele două săptămâni după întoarcerea noastră la Nancy, 
ne-a devenit clar că ritmul războiului se accelera din nou. 
Primisem în sfârșit benzină. Alte materiale de campanie - 
corturi, pături, vestoane - nu erau îndeajuns, dar statul-major 
dăduse la schimb Armatei a Șaptea 10 000 de galoane cu ulei 
de motor nr. 10 pentru o cantitate egală de motorină, și puteam 
paria că înaintarea lui Patton în Germania avea să înceapă în 
curând. 

Deși se schimbase atmosfera, viaţa în Nancy încă era la fel 
de liniștită ca într-o staţiune, dacă o comparam cu cele trei zile 
petrecute în apropierea frontului. Așa cum prevăzuse colonelul 
Maples, mă bucurasem de senzaţii tari și chiar simţisem o 
satisfacție egoistă că  scăpasem cu viaţă dintr-un 
bombardament, indiferent că fusese întreprins de propriile 
forțe armate. Una peste alta, întrevederile avute cu Teedle, 
Martin și Gita Lodz au fost probabil primele momente de când 
mă înrolasem în care mi s-au împlinit unele dintre speranţe. 

În 3 noiembrie, a intrat în sala de judecată o ordonanţă care 
mi-a spus că Maples voia să mă vadă după ce ne terminam 
treaba pe ziua respectivă. De îndată ce Klike a renunţat să mai 
împartă dreptatea, m-am dus la etaj, unde colonelul mi-a arătat 
niște documente luate de Divizia 18 Blindate. Teedle îmi 
ordonase să i le dau lui Robert Martin. 


CARTIERUL GENERAL, DIVIZIA 18 BLINDATE APO"! 403, 
ARMATA STATELOR UNITE 

EXTRAS 

1. Maiorul Robert P. Martin, 04264192, este eliberat imediat 
din funcţia de la această divizie și desemnat la Baza Centrală 
din Londra, Anglia. WP*2 se raportează fără întârziere sosirea la 
OC3 pentru prezentarea la datorie. Govt. T este autorizat. 
ECMR:: 1 noiembrie 1944 PRIN ORDINUL GENERALULUI DE 
BRIGADĂ TEEDLE Oficial: 


31 Army Post Office — Oficiul poștal al Armatei 

32 Weather Permitting — Permiţând vremea 

3 Oficiul Central 

3 Acronim pentru Effective Date Conceming Moming Report — 
Data intrării în vigoare a raportului de dimineaţă 


James Camello Maior AC 

Adjunct al șefului de stat-major 

Expeditor: 

Colonel Bryant Winters Armata Statelor Unite 68 Brook 
Street Londra * 

In afară de existența unei copii către colonelul Winters, care 
am dedus că era comandantul OSS al lui Martin, ordinul nu se 
deosebea prea mult de altele pe care le văzusem. Erau totuși 
atașate documente de călătorie identice cu cele pe care mi le 
arătase Gita când fusesem la contesă. Erau emise tot de Baza 
Centrală din Londra, iar în ele i se ordona lui Martin să se 
întoarcă imediat în Anglia și includeau un ordin de plată în 
binevoitor lui Martin. Întrucât OSS nu dădea ordine scrise unui 
ofițer operativ, autorizaţia de călătorie era cea mai bună probă 
că șefii săi îl sprijineau pe Teedle. 

— Ei bine, asta explică treaba, a zis colonelul Maples după ce 
i-am amintit că aveam nevoie de ceva scris de la OSS ca să 
dovedesc afirmaţiile lui Martin care susţinea că primise alte 
ordine. Când a sunat, generalul Teedle mi-a vorbit în treacăt și 
de tine. Zicea că ești un pic prea tipicar pentru gustul lui. 

— Cred că așa sunt avocaţii, domnule colonel. Tipicari. 

— Teedle consideră că e un neajuns. Așezat la biroul lui mare 
din lemn de stejar, masiv ca un tanc, Maples zâmbea, ducându- 
și ca de obicei, mâna la mustață ca să se consoleze. Apropo, e 
cam același lucru ca și cu clienţii de la biroul meu particular de 
avocatură, care scrâșnesc din dinţi înainte să discute cu 
avocatul lor. Pentru unii este la fel de neplăcut ca și mersul la 
biserică duminica. 

— Nu vreau să creez probleme, domnule colonel, dar, oricât 
m-aș gândi la treaba asta, tot nu-i dau de cap. De ce și-ar sfida, 
așa deodată, un ofițer decorat comandantul? Fata prea insistă 
că povestea de iubire dintre ea și Martin s-a terminat. 

— Poate că Martin s-a săturat de război. N-ar fi primul. Dar 
datoria noastră nu este să aflăm de ce, David. Ti-am mai spus 
că nu trebuie să-ţi faci un dușman din Rollie Teedle. Termină 
ce-ai de făcut aici și pleacă. Teedle vrea ca Martin să se care la 
Londra înainte de plecarea ta. 

— Da, domnule. 

Avertismentul reînnoit al lui Maples în privinţa lui Teedle mi- 
a tăiat orice chef să mai pomenesc de acuzaţiile lui Bonner. 


Ezitasem când l-am informat pe colonel, la întoarcerea mea, 
dându-mi seama că, o dată intrat în biroul lui, Maples ar 
considera aceste acuzaţii nebunie curată și nu i-ar plăcea ca eu 
să trag cuiul acestui gen de grenadă de mână, iar apoi să i-o 
pun lui pe birou. Adevărul era că în prezenţa colonelului, un om 
cu principii blânde, dar ferme, nici nu știam în ce cuvinte să 
redau ce îmi spusese Bonner. 

Cu ordinul lui Teedle în mână, eu și Biddy n-am avut 
probleme să primim un jeep și am plecat la puţin timp după 
răsăritul soarelui, în 4 noiembrie, îndreptându-ne spre 
Bezange-la-Petite. Era acum aglomeraţie pe drumurile mai 
mici, plecau șiruri de camioane și tancuri. Inaintam cu greu, iar 
în cele din urmă ne-am oprit în spatele unui batalion de tancuri 
care se împotmolise pe drumul lui spre nord. În batalionul 761 
toți erau negri, cu excepţia câtorva ofițeri. Erau primii negri pe 
care îi văzusem în luptă și păreau la fel de speriaţi ca oricine s- 
ar fi îndreptat spre front. 

După o oră, am coborât din jeep și m-am dus să văd ce se 
întâmpla cu ambuteiajul, dovedindu-se că trei convoaie își 
întretăiaseră calea. Doi tipi de la poliția militară sosiseră pe 
motociclete și stăteau în intersecţie dirijând traficul, cum 
făceau agenţii de circulaţie la orele de vârf pe străzile din 
centrul orașelor americane. 

Când m-am întors, Biddy schimba câteva cuvinte cu un soldat 
de culoare. Biddy îl ameninţa cu degetul pe soldat, sergent ca 
și el, și-i spunea tacă din gură. Tipul a întins o mână în direcția 
lui Biddy și a plecat când am apărut eu. 

— Ce-a fost asta? 

— Doar un băiat din Georgia care căuta scandal. Zicea că e 
din orașul în care am crescut cu. 

Biddy încă îl urmărea pe tip cu privirea. 

— Şi chiar era? 

— Poate. Dar n-aveam nevoie să-mi trezească amintiri. 

Melancolia care îl cuprinsese pe Biddy în timp ce vorbea cu 
negrul era evidentă. Oricât de mult nu voiam să profit de 
rangul meu, sau să stric amiciţia care se înfiripase între noi, am 
simţit că trebuie să-i zic ceva. 

— Oamenii de culoare sunt la fel ca noi, Gideon. 

Asta îmi spuneau mereu părinţii. Când șoimii aveau să 
termine cu negroteii, știam cu toţii cine va urma. 


— Am avut mai mulţi prieteni negri la liceu, tipi cu care 
cântam la instrumente și învăţam, erau la fel de drăguţi și de 
deștepţi ca și alţii. Nu uit că ești din Georgia, Biddy. Nu pot să- 
ţi schimb modul de a gândi, dar nu vreau să te aud exprimând 
asemenea idei. S-a înţeles? 

Gideon m-a fixat câtva timp cu privirea, însă părea mai mult 
speriat decât sfidător. 

— Da, domnule, a zis el în cele din urmă. 

Tancurile din faţa noastră începeau în sfârșit să se pună în 
mișcare. 

Când am parcat mașina în curtea din faţa micuţului castel, 
era acolo și Gita, care tocmai cobora din Citroenul de culoarea 
flăcărilor al contesei, condus de Antonio. Era îmbrăcată ca o 
doamnă de la oraș, într-o fustă ecosez, iar părul ei arămiu și 
ondulat era prins într-un coc. 

— Du-biin! a strigat ea și m-a salutat în franțuzește. Așadar, 
v-aţi întors. 

M-a întâmpinat radioasă și m-a sărutat pe amândoi obrajii. 
Eram deja prieteni vechi. Am remarcat că nu era îmbrăcată 
pentru luptă. 

— Pentru spionaj, mi-a răspuns. Ne-am dus să ne întâlnim cu 
niște tipi din Strasbourg. Martin va avea nevoie de ei în curând. 
Antonio ne-a adus de la gară. 

Strasbourg era la peste 100 de kilometri distanţă, cu mult în 
spatele liniilor germane. 

— Doamne sfinte! V-aţi dus până acolo? 

— Pourquoi pas? În documentele noastre scrie că suntem 
din Arracourt și ne ducem la bunica lui Robert, care trage să 
moară. Naziștii sunt niște boi. Și un șarpe cu acte în regulă s-ar 
putea urca în tren. Așa e viața noastră de ani buni, Dubin. 

În spatele ei se vedea casa contesei, la care se făceau 
reparaţii după bombardament. Prelate grele acopereau multe 
dintre ferestrele sparte, deși unele dintre ele, la care obloanele 
rămăseseră intacte, erau pur și simplu închise. Avea să fie 
oricum destul pentru o iarnă grea. După explozie, se vorbea că 
în decembrie contesa avea să se mute în corpul de clădire al 
servitorilor, din partea cealaltă a curţii, care nu fusese afectat. 

De pe partea opusă a mașinii a răsărit și Martin. Până atunci, 
fusesem prea concentrat asupra Gitei ca să observ și altceva. 


35 Și de ce nu? (în lb. franceză, în original) 


Purta un costum și o pălărie de fetru, arătând îngrijit ca un 
burghez. L-am salutat, iar el mi-a răspuns cu un zâmbet vag, 
manifestând mult mai puţin entuziasm decât Gita. 

— Te-ai întors repede, Dubin. 

l-am amintit de promisiunea mea de a-i da înapoi 
documentele. 

— Şi v-am mai adus câteva. 

A citit o vreme, dând din cap aprobator. 

— Foarte bine, a zis el. Mi-a dat înapoi ordinele, cu un 
zâmbet luminos pe chip. Cred că am câștigat runda asta. 

— Cum, domnule? 

— Dovedesc ce am spus, nu? Teedle a renunţat la pretenţia 
de a-mi fi comandant. Sunt sub comanda OSS. Iar cei de la 
Londra mi-au dat ordin să vin aici. Asta-i datoria mea. Aș zice 
că totul e clar acum. 

— Domnule maior, conform acestor documente, trebuie să 
plecaţi imediat la Londra. 

— Da, așa am și făcut, iar cei de la Londra m-au trimis înapoi. 
Ai dovada în mâna cealaltă. Trebuie oare să fiu deferit curţii 
marțiale pentru că mi-am executat deja ordinele? 

Martin mi-a adresat un alt zâmbet radios, de parcă astea nu 
erau prostii. Pe de altă parte, nu erau prea multe care să-l 
contrazică. Nimic nu indica implicarea OSS sau că vreun casier 
îndatoritor nu-i trimisese documentele de călătorie la cererea 
lui Teedle. Era o idee care nu-mi trecuse prin minte până acum. 

— Domnule maior, cu tot respectul, chiar dacă s-a strecurat 
vreo greșeală, s-ar fi rezolvat toate imediat, dacă le-aţi fi cerut 
celor de la OSS să-l contacteze pe comandantul Armatei a Treia 
sau pe colonelul Maples. 

— Ei, Dubin, chiar este o greșeală, e cât se poate de clar, 
pentru că am primit ieri, prin radio, aprobarea pentru o 
operaţiune care a fost planificată de luni de zile. Și, întrucât 
singurul lucru asupra căruia suntem de acord acum și eu, și 
Teedle este că eu îmi primesc ordinele de la OSS și le voi 
executa doar pe acelea, o să mă ocup de documentele tale 
imediat ce ne întoarcem. 

L-am întrebat în ce consta noua operaţiune, dar Martin a 
clătinat din cap. 

— Nu am voie să vorbesc despre asta, Dubin. Ceilalţi membri 
ai Stemwinder nici nu au încă detaliile. În munca noastră, 


nimeni nu trebuie să știe prea multe. Există mereu riscul să fim 
prinși, Dubin. Dar cu ce te-ar ajuta dac-ai ști? 

— Nu fac decât să caut un mod prin care să vă confirm 
spusele. 

După ce a ascultat totul, Gita a exclamat: 

— Laisse-le venir. 

Martin s-a dat un pas înapoi. Gita spusese: „Lasă-l să vină cu 
noi”. 

— Tres dangereux, non? %* a zis el. 

— Demande-lui. Întreabă.-l. 

Martin s-a gândit un pic, apoi a arătat de parcă ar fi avut o 
revelaţie. 

— Doamne sfinte, ea are dreptate. Ce minunată ești tu, Gita, 
mă uimești mereu, l-a încolăcit talia cu braţul și a sărutat-o în 
creștetul capului, ca un tată. Vrei probe în privinţa ordinelor pe 
care le primesc de la OSS? Vino cu mine și vezi cum le execut. 
Ai spus că pot aduce orice probe vreau în anchetă, nu? 

— Da, domnule. 

Astea erau regulile. 

— Bine. Patton se va pune în mișcare în scurt timp, iar 
operaţiunea asta îi va netezi calea. Ești mai mult decât bine- 
venit ca observator, locotenente, să vezi cu ochii tăi o dată 
pentru totdeauna că sunt sub comanda OSS și nu stau aici în 
vacanţă, sau orice altceva își închipuie Teedle. O să pun capăt 
tuturor acestor întrebări. Dacă hotărăști să nu vii cu noi, nu 
mai pot face altceva pentru tine. 

Bineînţeles că nu aveam idee la ce trebuia să răspund cu da. 
Doar că auzisem cuvântul „periculos”. Era de fapt o provocare 
lansată de un om al acţiunii unui birocrat, iar Martin era 
probabil convins că nu aveam să accept. Dar logica lui era 
impecabilă. Dacă refuzam, i-aș fi răpit ultima șansă de a-mi da 
singura dovadă pe care o avea. În fapt, conform legii, puteam fi 
acuzat de neglijenţă în serviciu. l-am spus că trebuie să mă 
consult cu Maples. 

— Cum vrei. Dar să știi că plecăm în după-amiaza asta, 
Dubin. Trebuie să te duci și să te întorci înainte de ora trei. 

Era imposibil, mai ales acum, când mișcările de trupe de pe 
drumuri ne puteau întârzia foarte mult. Martin, care nu-și luase 


3 Prea periculos, nu? (în lb. Franceză, în original) 


mâna de pe spatele Gitei, s-a întors să plece, iar ea mi-a 
aruncat iute o privire dezaprobatoare, apoi a luat-o după el. Nu 
eram decât omul de nimic de care își bătuse joc săptămâna 
trecută. Și, mai rău, mă simțeam ca un laş. 

— Vin cu voi, i-am zis lui Martin. 

Martin nu a tresărit când s-a întors cu fața la mine, chiar 
dacă știa probabil că îi descoperisem cacealmaua. 

— Bravo, Dubin. O să te pun la curent în câteva cuvinte. Mă 
bucur că vii cu noi, a spus el și și-a văzut de drum spre casă, tot 
cu braţul în jurul mijlocului Gitei. 

x 

L-am găsit pe Bidwell cu Antonio, tiganul, și alţi câțiva 
muncitori de la fermă, cărora le arăta cu mândrie pozele pe 
care le făcuse data trecută când fuseserăm aici. Erau micuţe, 
de cinci pe cinci centimetri, iar el se plângea de materialele cu 
care era nevoit să lucreze. 

— Nu pot să fac rost de filme mai mari. Am mare noroc că le- 
am găsit și pe astea. I-am rugat pe ai mei să-mi trimită niște 
filme de dimensiune medie, dar toţi sunt niște zgârciobi. 

Deși erau mici, pozele impresionau. După bombardament, 
Biddy fotografiase interiorul întunecat al casei printr-un geam 
spart. Acolo, zăreai forma unui șifonier înalt, în oglinda căruia 
se reflectau copacii dezrădăcinaţi de afară, strânși împreună ca 
beţele unui cort indian, iar mai încolo, în fundal, Antonio, cu 
părul său lung și ochii negri și scânteietori, se uita ţintă la 
aparat. Biddy mai luase un instantaneu și din craterul făcut de 
bombă, de unde se uita în sus la două dintre animalele moarte. 
Mai erau și niște poze cu căpiţele de fân de pe câmp, pe care le 
făcuse ultima dată când am fost în drum spre castel. 

— Îmi amintesc de niște tablouri de la Muzeul de Artă, a zis 
el. Le-ai văzut? 

Da, le văzusem. Erau pânze în tonuri aprinse, ale unui mare 
pictor impresionist, al cărui nume îmi scăpa. 

— E aceeași idee, a adăugat Biddy, dar în alb și negru. Crezi 
că-s bune? 

Erau niște poze frumoase. L-am întrebat ce-l deranja. 

— Nu știu, a spus el. Pare-se că, atunci când faci o poză, 
trebe’ să te gândești la ce vezi, nu la alte tablouri. Dar eu 
aveam în minte doar pânzele alea. 

— Ai studiat pictura, Biddy? 


— La naiba, locotenente, tata ar fi dat colţu' dacă i-aș fi zis că 
mă duc la școala de artă. Doar îmi plăceau tablourile, să văd 
cum e lumea noastră redată în două dimensiuni. Mă duceam 
pe-acolo de câte ori puteam. Multe dintre chestiile pe care le 
fac pictorii azi mă dau pe spate, știi cum e. 

Maică-mea mă târa mereu la muzeu, în speranţa că o să-mi 
placă ceva, dar eu nu înţelegeam nimic din tablourile care îl 
impresionau așa tare pe Biddy. 

— Cred că sunt prea pragmatic pentru arta modernă, Gideon. 
Și artă, și operă. Și mamei îi plac lucrurile astea. Dar îmi plac 
fotografiile tale, mi se par reușite. 

— Prin obiectivul ăsta, a zis Biddy clătinând din cap, vezi, 
locotenente, niște lucruri pe care nu le surprinzi cu ochiul liber. 
Şi-mi place cum mă simt când mă uit cu aparatu’ ăsta între 
mine și restul lumii. Aici, în toată porcăria asta, reușesc să mă 
detașez, uneori sunt parcă la mii de kilometri. Se uită la mine. 
Nu știu ce naiba vorbesc. 

— Are sens tot ce spui, Biddy. Nu te lăsa. Poate că ar trebui 
să mergi la școala de artă. 

— Poate. Dacă scăpăm de aici. 

Chiar de asemenea cuvinte aveam nevoie. l-am zis de 
discuţia cu Martin. În timp ce se întuneca la faţă, vedeam că 
de-abia se abţinea să bage cuțitul în mine. 

— Cu tot respectul, locotenente, da' ce naiba vrei să faci? 

Am încercat să-i explic logica regulilor care îmi cereau să 
plec cu Martin. 

— Aici, a zis Biddy, legea n-are nici o treabă. Se pare că 
Martin o folosește împotriva dumitale. Nici n-avem idee în ce 
belele o să ne bage banditu’ ăsta, locotenente. 

— Asta-i treaba mea, Biddy. Nu trebuie să vii cu mine. 

— Pe naiba! Crezi că au trimis aici cu tine un sergent din 
poliţia militară doar ca să conducă mașina? În nici un caz n-am 
să te las să te duci de unu' singur. Doar că mă gândeam că un 
om în toată firea ar fi putut să întrebe despre ce e vorba înainte 
să spună da. 

Biddy nu-mi mai vorbise până acum așa deschis, dar, după 
muștruluiala pe care i-o trăsesem pe drum, părea că are de 
gând să spună ce gândește. Și nu-i puneam la îndoială 
loialitatea. Încă dând din cap dezaprobator, s-a îndreptat 
împreună cu mine spre micuțul castel, să vadă ce ne-așteaptă 


acolo. 

La 3.30 după-amiază, am luat-o din loc. Pentru acele vremuri, 
când nu se găsea mai nimic, Martin era foarte bine 
aprovizionat. Poate că fusese persecutat de generalul Teedle, 
dar, în acele locuri, era respectat de multă lume, iar 
intendentul de la Divizia Yankee? îi dăduse maiorului, cu o lună 
în urmă, tot ce avea nevoie în misiunea lui. Eu și Biddy ne-am 
putut alege armele și muniţia, cartușierele și carabinele M1 A1. 
Nu mai trăsesem cu o armă din perioada de instrucţie militară, 
așa că am stat câtva timp cu pușca în mână până mi-am amintit 
cum se face. Venisem cu hainele de ploaie pe noi, pe care ni le- 
am împăturit și ni le-am pus în spate, peste centuri, urmând 
exemplul echipei noastre, care era alcătuită din Gita, Martin, 
Antonio și doi localnici, Christian și Henri. Aceștia, tată și fiu, 
erau oameni simpli, amândoi uscăţivi ca niște smochini. 
Mergeau cu greu, în tăcere, lângă Martin, cu puștile lor 
americane în bandulieră, părând să fie ghizi. Alături de mine 
era Gita, îmbrăcată cu o salopetă și purtând o cască militară a 
cărei curea era strânsă la maximum ca să nu-i cadă de pe cap. 

— Vă place să luptaţi, mademoiselle Lodz? 

— Nimănui n-ar trebui să-i placă, Dubin. E prea groaznic. 
Dar Martin reușește mai bine atunci când nu se trage nici un 
foc. O să vedeți. 

— Totuşi, mi se pare ciudat să văd o femeie luptând. 

Ea a râs, dar fără veselie. 

— Qa, e “est le comble! Asta-i culmea. Bărbaţii cred că sunt 
singurii care pot lupta. Cu puștile? Cu avioanele? Cu artileria? 
Cine n-are destulă putere să apese pe trăgaci, Dubin, sau să 
arunce o grenadă? 

— Așa e, dar un bărbat care nu luptă este numit laș. Nimeni 
nu le consideră așa pe femei. Dimpotrivă. Credeţi că lupta este 
în firea femeii la fel de mult ca în cea a bărbatului? 

— Să se știe ce e bine stă în firea oricui. Recunosc, Dubin, 
nu-mi place să lupt. Dar și mulţi bărbaţi simt la fel, și totuși 
luptă. 

Martin s-a întors spre noi și ne-a făcut semn să tăcem, 
deoarece ieșiserăm de pe pământurile contesei. Tot nu prea 
știam încotro ne îndreptam. Martin avea să ne spună când 


3 Divizia 26 Infanterie, supranumită astfel, care a luptat în 
Franţa în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, (n.tr.) 


urma să ne oprim să înnoptăm. Acum, voia să profităm de 
lumina zilei ca să înaintăm. Ne-am continuat drumul spre nord, 
trecând pe lângă mai multe ferme. Știind unde sunt gardurile și 
vechile drumuri, Henri ne conducea într-un ritm susţinut. 
Ploaia se oprise, dar pământul era moale în ţinuturile 
mlăștinoase și treceam în drumul nostru prin băltoace, iar eu 
îmi udasem pantalonii de stofă și șosetele din bocanci. 

Când s-a lăsat întunericul, am fost sigur că ne aflam în 
spatele liniilor germane. Eu, Martin și Biddy eram în uniformă 
și, dacă ne prindeau nemţii, aveam măcar șansa să fim luaţi 
prizonieri, în loc să fim executaţi. Francezii care erau cu noi 
aveau să fie, cu siguranţă, împușcați pe loc. Dar nu se vedea 
nici un neamt. Localnicii de prin părţile acelea erau cu toţii de 
partea Francezilor Liberi, iar Martin era sigur că primise 
informaţii corecte despre poziţiile inamicului. Totuși, ori de 
câte ori puteam, rămâneam de partea cealaltă a dealurilor 
joase, ca să nu fim văzuţi de pe drum, sau ne piteam după 
copaci dacă eram lângă un podeţ de lemn. Când nu aveam 
încotro și trebuia să traversăm un câmp deschis, mergeam 
agale doi câte doi, de parcă eram într-o excursie. 

La un moment dat, ne-am oprit să ne umplem bidoanele la un 
izvor. Martin se întoarse să vadă ce-i cu mine. Gita și Antonio 
ţineau zona sub supraveghere, așa că aveam timp să schimbăm 
o vorbă în liniște. 

— Cum reziști? 

Mă chinuiam să car tot echipamentul. Aveam la mine un sac 
de dormit, un bidon, o baionetă și muniţie, și nu mai 
participasem de multă vreme la manevre, așa că Martin nu 
greșea când presupunea că obosisem. l-am zis că mă simțeam 
foarte bine. 

— N-ai mai făcut așa ceva înainte, nu? M-a întrebat. 

— Am făcut instrucţie ca ofițer de infanterie, dar, în afară de 
asta, nimic altceva. 

— Vei avea parte de aventură, nu glumă. Ai să-i mulţumești 
Gitei că te-a îndemnat să vii. Făcu o pauză. Se pare că i-ai căzut 
cu tronc. 

— Chiar așa? Sunt onorat. E fermecătoare. Apoi, pentru a 
evita alte întrebări, am adăugat: Femeia dumneavoastră e 
încântătoare. 

— Da, e minunată. Dar nu știu dacă Gita are să fie de acord. 


— Cu ce? Că e fermecătoare? 

— Că e femeia mea. Sincer, mă întreb dacă Gita are nevoie 
doar de un bărbat. In afară de asta, a zis el, este mult prea 
tânără pentru mine. S-a uitat în sus la ea, care era pe deal, iar 
vântul îi răvășea buclele arămii care îi ieșiseră de sub cască. 
Nu-mi doresc decât un singur lucru pentru ea. Mai presus de 
toate, Dubin, vreau s-o știu în siguranţă. Asta-i ultima mea 
dorință. Dacă am dreptul la una. I-o datorez. 

Întâlnind privirea lui Martin, Gita s-a încruntat. 

— Vezi, nu e niciodată mulțumită cu mine. Și-a coborât 
privirea în pământ. Vorbește urât despre mine? 

Nu înțelegeam ce se petrecea între ei, știam doar că mă 
amăgeau. 

— Dimpotrivă, i-am răspuns. Vă admiră. 

— Desigur că nu întotdeauna. Imi spune în față că-s 
mincinos. 

— Chiar așa? 

Eram sigur că Martin știa exact ce-mi spusese Gita dala 
trecută când venisem. 

— Așa e viaţa, Dubin. Undeva, în străfundurile memoriei, mai 
există încă omul care eram înainte să devin Robert Martin, își 
pronunța numele întreg de parcă ar fi fost franțuzesc: „Ro-ber 
Mar-tan”. Și am fost învăţat să fiu altcineva. Dar e bine așa, 
Dubin. Nici un bărbat sau femeie nu mai e după război ca 
înainte. Ai să înveţi și tu asta în curând. 

A scos din buzunar o vergea mică și îndoită de metal și a lovit 
ușurel de două ori limba de oţel, punând astfel capăt discuţiei 
noastre. Coborând de pe deal, Gita a ajuns în fruntea șirului 
nostru, dar, în scurt timp, și-a croit drum înapoi spre mine, de 
parcă am fi mers pe un drumeag întortocheat dintr-o pădurice. 
Își auzise pomenit numele și voia să afle ce zisese Martin. Am 
încercat să-i satisfac curiozitatea cu cea mai anodină replică pe 
care o rostisem vreodată. 

— Mi-a spus că speră să fiţi în siguranță. Când se termină 
războiul. 

— Minte. Ca întotdeauna. Nu asta speră. Ar prefera să murim 
împreună în luptă. Tellement romantique.*% 

Cu mult timp în urmă, învăţasem să nu mă amestec în 
certurile dintr-un cuplu, era o lecţie pe care o știam din 


3 E așa romantic. (în lb. franceză, în original) 


copilărie. Cu cât aflam mai multe despre Gita și Martin, cu atât 
mai nedumerit eram în privința relaţiei dintre ei. Se pare că 
nici ei nu știau prea bine. M-aș fi simţit mai în largul meu dacă 
schimbam subiectul, așa că am întrebat-o de Betţjer, 
telegrafistul, a cărui absență nu-mi scăpase din vedere. 

Peter? Nu mai avem ce să facem cu el. Pentru unii, curajul e 
ca sângele. Ai prea mult în corp. Era foarte curajos, foarte 
îndrăzneţ, dar, după o lună în care a stat și s-a gândit la 
situaţiile din care a scăpat cu viaţă, l-au copleșit toate temerile 
pe care nu le cunoscuse înainte, de parcă ar fi fost prins într-o 
avalanșă. A băut trei sticle de coniac în ziua în care am plecat. 
Ainsi va la guerre, a adăugat ea pe un ton tragic. Așa-i la 
război. 

Discuţia despre Bettjer și temerile sale a fost oarecum o 
supapă pentru propriile îngrijorări. Mă simţeam din ce în ce 
mai nervos, cu cât înaintam. Acum, când auzisem că Bettjer 
fusese paralizat de frică, am căzut pradă unor îndoieli 
groaznice. Se pare că nu prea reușeam să mi le ascund. 

Nu trebuia să vorbim despre așa ceva, a zis Gita. Trebuia să 
vă fi spus altceva. Martin va fi cu ochii pe dumneata. Așa ne 
supraveghează pe toţi. Şi nu trebuie să vă aruncaţi în luptă 
când va începe operaţiunea. 

— Dacă vă pot fi de ajutor, aș vrea să iau și eu parte la ea. M- 
aș simţi ca un copil doar uitându-mă la voi din adăpost. 

— Asta s-o zică Martin. Dar și așa, o să vă descurcaţi bine, 
Dubin. Sunteţi un om cu principii, nu? Dacă ai principii, ai și 
curaj. Un om cu principii poate folosi frica în avantajul său. 

— Credeam că vă îndoiţi de existenţa principiilor. 

— Touche, a răspuns ea, adresându-mi un zâmbet diabolic, 
dar fugar. Nu mă-ndoiesc de forța principiilor, Dubin. Spun 
doar că e o iluzie că sunt cel mai important lucru din viaţă. E o 
iluzie după care tânjim cu toţii - mai bine principiile decât 
abisul, totuși o iluzie. De aceea, trebuie să fim atenţi ce 
considerăm a fi chestiuni de principiu. Dispreţuiesc principiile 
mărunte, încăpăţânate, care proclamă binele sau răul în lucruri 
neimportante. Dar există și principii generoase, măreţe, pe 
care le au majoritatea oamenilor, Dubin, și pe care le ai și 
dumneata. 

Mi-a adresat un zâmbet plăcut și m-a bătut ușurel pe mână 
ca să mă liniștească. 


În faţă, Martin se oprise la marginea unui alt câmp. A bătut 
din nou în vergeaua metalică să ne îndemne să tăcem, iar Gita 
ne-a făcut și ea semn să înaintăm, apoi și-a ocupat locul din 
fruntea șirului. Antonio a apărut în spatele meu. Amândoi ne 
uitam la ea cum aleargă, aruncându-și picioarele înainte ca o 
fetișcană, până a ajuns lângă Martin. Era extraordinară. Nu 
încăpea nici o îndoială. 

— Ce e între ei? l-am întrebat deodată pe Antonio. 

El a râs zgomotos și și-a scuturat pletele de parcă i-aș fi pus 
eterna întrebare. 

— Cred că Martin e mândru de ea, mi-a răspuns el. Când se 
uită la ea, își amintește ce credea o dată. 


10. LA SALINE ROYALE 

5 noiembrie 1944 

Dragă Grace, 

Mâine voi vedea cum se desfășoară prima mea operațiune în 
teren. E prea complicat să-ți explic de ce (oricum cenzura îmi 
va șterge cuvintele). Dar te rog să reții cuvântul „vedea“. Mă 
duc doar ca observator pentru o zi și, până când vei primi 
această scrisoare, mă voi fi întors deja teafăr și nevătămat și-ți 
voi fi și scris despre asta. O să trimit ambele scrisori o dată, ca 
să nu te îngrijorezi. Mă simt așa cum mi-am și imaginat, de 
parcă n-ar fi trupul meu, deci mă îndoiesc că voi putea să dorm. 
Însă, orice s-ar întâmpla, rămân entuziast. 

Începem dis-de-dimineaţă, așa că mă opresc aici. Te iubesc 
foarte mult și mă gândesc mereu la tine. 

Da vid 

x 

7 noiembrie 1944 

Dragă Grace, 

M-am întors la cartierul general teafăr și nevătămat. Sunt 
prea dezamăgit de mine însumi ca să-ți mai spun altceva. O sã- 
ti trimit altă scrisoare mai târziu în cursul acestei săptămâni. 

David 


Saline Royale, Salina Regală, se deschisese în 1779 pentru a 
pune capăt competiției acerbe dintre episcopi și nobili pentru 
controlul absolut asupra a ceea ce ei considerau o mină de aur. 
Regele se declarase stăpânul sării din Franţa și o vânduse la 
licitaţie negustorilor europeni din pieţele în aer liber de aici, 
din Marsal, unde se extrăgeau granulele preţioase. 

După invadarea Franţei, naziștii rechiziționaseră salinele, ale 
căror puțuri adânci și întortocheate erau ideale ca depozite de 
arme, și care ajunseseră cele mai mari din Lorraine. Salinele 
erau construite ca niște fortărețe înconjurate de ziduri înalte de 
șase metri din calcar și cărămidă pentru a ţine hoţii la distanţă, 
iar albia râului Seille forma un fel de șanț de apărare la 
marginea din nord. Și, dat fiind că armamentul, ce consta în 
mare parte din proiectile de artilerie, era depozitat la peste 200 
de metri sub pământ, erau invulnerabili în cazul unui atac 
aerian, iar o garnizoană germană era staționată în fostele 
birouri din mină, ca măsură de siguranţă. 


Martin și grupul lui operativ fuseseră trimiși în apropierea 
acestei saline la începutul lunii septembrie pentru a distruge 
depozitul de armament, dar operaţiunea fusese amânată pentru 
momentul când lupta se mai domolea. Acum, zicea Martin, cei 
de la Londra voiau ca misiunea să fie încheiată. Intre timp, 
nemţii își măriseră stocul de armament, făcând din Saline 
Royale o ţintă și mai atractivă. 

Ne strânsesem la aproximativ doi kilometri distanță de 
saline, în coliba unui păstor, aflată pe câmpul unui fermier care 
făcea parte din Rezistenţa locală sau reseau. Stând pe podeaua 
murdară, toţi șase l-am ascultat pe Martin, care ne arăta planul 
operaţiunii la lumina unui felinar Coleman. Martin scosese din 
buzunarul de la haină un pachet de cărți de joc și trăsese una 
câte una, așezându-le în șiruri, până au format o hartă a 
salinelor și a zonei din jur. Eu și Biddy ne zâmbeam reciproc. 
Ingeniozitatea celor de la OSS nu era o vorbă în vânt. 

Erau două breșe, spunea Martin, în fortificațiile salinelor. 
Singurul lucru pe care îl puteam face era să ne apropiem 
dinspre nord de porțile masive de oţel din faţă, dincolo de care 
așteptau trupele nemților. La vest, între ziduri era un spaţiu de 
câţiva metri, prin care trecea o cale ferată secundară, ce 
cobora în mină. Șinele, inițial proiectate pentru transportul 
sării, erau acum folosite pentru livrarea și scoaterea 
armamentului și ieșeau la picioarele podului de peste Seille, 
unde se întâlneau cu punctul terminus al căii ferate de pe malul 
vestic. 

Un atac terestru asupra barierei căii ferate nu avea prea 
multe șanse de reușită. Să trecem prin vadul râului Seille fără 
să avem un pod era aproape imposibil. „Seille” înseamnă 
găleată, iar numele i se trage de la adâncimea râului îngust și 
cenușiu ce curge între malurile abrupte. Chiar și când se 
depășeau cotele de inundație, apele rămâneau la cam trei metri 
sub zidurile de piatră ale digului, acoperite acum cu mușchi și 
plante agăţătoare. Iar ceea ce era mai rău, acolo unde șinele 
treceau prin zidul minei, erau postați soldaţi cu două mitraliere 
MG42 de mare calibru. Totuși, Martin a pus vârful creionului 
acolo pe hartă și a spus că noi șapte vom ataca acea breșă. 

— Rahat, a rostit Henri. 

— Tu perds la tete, i-a zis Christian lui Martin cu un aer 
jovial. Ţi-ai pierdut minţile. 


— Există o cale, i-a răspuns Martin și, în lumina palidă a 
lanternei, s-a uitat la noi ca o guvernantă, ca să vadă dacă 
ghicea cineva în ce consta planul. 

— Cu trenul, am spus. 

— Bravo, Dubin. 

Trecutul lui Martin mi-a oferit soluția. Membrii din fostul lui 
sindicat, Internaţional Transport Workers, erau atât de dedicați 
Rezistenței, încât înainte de Ziua Z, germanii trebuiseră să 
preia controlul asupra căilor ferate franceze, aducând aproape 
50 000 de muncitori de la căile ferate germane. Pe când Aliaţii 
avansau, majoritatea echipelor de civili fuseseră trimise acasă 
sau pur și simplu plecaseră. Depourile erau mereu patrulate, 
dar naziștii nu avuseseră altă soluţie decât să-i lase pe francezi 
să conducă trenurile în Franţa pe care o controlau nemţii. 

În acea seară, mecanicii de la depoul din Dieuze, aflat la 
câţiva kilometri spre est, aveau să ajungă la concluzia că 
locomotiva trenului de aprovizionare pentru naziști avea nevoie 
de reparaţii. Urma să fie dusă la atelierul de reparaţii din 
capătul îndepărtat al șantierului și va rula încet până acolo. Un 
kilometru mai departe, Antonio avea să urce în locomotivă, 
înlocuindu-l pe inginer și restul echipajului, și să s-o conducă în 
plină viteză spre depozitul de armament din mină. Dimineaţa, 
după operaţiune, Rezistenţa locală îi va lega fedeleș pe membrii 
echipajului, lăsându-i în tufișuri de-a lungul drumului, unde, 
dacă erau descoperiţi, ar fi pretins că fuseseră atacați de zeci 
de sabotori cu mult timp înainte. 

Martin nu credea că vor surveni impedimente, însă era 
posibil ca la Salina Regală să apară unele probleme. Dacă 
nemţii de aici își dădeau seama ce se întâmplă, aveau să arunce 
în aer sau să blocheze șina care ducea la mină, așa că trebuiau 
să acţioneze pe ascuns. Erau două gărzi la un macaz aflat la 
cam doi kilometri de locul unde eram noi, pentru a împiedica 
traficul neautorizat. Trebuiau să fie neutralizaţi în tăcere. După 
aceea, dacă se făcea o diversiune în partea cealaltă a salinei, 
aceasta ar fi acoperit zgomotul locomotivei care se apropia. 
Asta era sarcina lui Henri și a lui Christian. 

— Aţi mai văzut așa ceva? Martin ne-a dat un obiect de 
mărimea unui măr, kaki, cu o plăcuţă galbenă pe care scria TI3. 

După inelul de deasupra, mi-am dat seama că era o grenadă 
de mână, dar de două ori mai mare decât una obișnuită. 


— Se numește Beano. Și mai am al dracu’ de puţine. E ca o 
grenadă, dar e mai eficientă. Explodează în momentul 
impactului. Nimeni nu o dă la o parte din drum și nici nu o 
aruncă în râu. Și, dacă trebuie să o ţii în mână după ce i-ai scos 
cuiul, poţi s-o faci. Totuși, nu aș merge cu ea în buzunar, dar 
am ţinut una timp de câteva minute. 

Acea grenadă Beano - de fapt două dintre ele, erau pentru 
Christian și Henri. Cu toţii urma să ne apropiem dinspre sud, 
urcând dealurile din spatele minei, iar Christian și Henri aveau 
să se ducă spre porţile principale. Aveau aruncătoare de 
grenade la mitralierele lor MIS, care, chiar dacă trăgeau cu 
ceva de mărimea unei Beano, acopereau o rază de 90 de metri. 
Ţinta lor erau cisternele de benzină care aprovizionau 
garnizoana. Dacă benzina lua foc, toţi soldaţii s-ar fi grăbit să 
stingă focul ce ar fi ars periculos de aproape de intrarea din 
lemn spre puțuri și tonele de muniţie din ele. Dar chiar dacă 
fiul și tatăl ratau ţinta, nemţii ar fi strâns soldaţii aflaţi în 
permisie, pentru a începe să scotocească dealurile învecinate. 
În acest timp, locomotiva avea să ia viteză pe terasament, să 
sfărâme bariera și să ajungă în mină. Exista și șansa ca 
impactul locomotivei cu vagoanele pline cu obuze să producă o 
explozie, dar, decât să se bazeze pe așa ceva, Martin avea de 
gând să umple o raniţă cu explozibil, al cărui fitilul îl va aprinde 
chiar înainte de a sări din tren. 

Explozia din mină ar fi avut oarecum efectul unei bombe 
artizanale, iar puţurile ar fi canalizat suflul exploziei din fiecare 
capăt. Dacă ne întorceam după deal, pe unde veniserăm, am fi 
scăpat nevătămațţi. Martin nu se gândea la siguranţa lui, dar nu 
pricepeam cum ar fi putut să scape cu viață din moment ce 
trebuia să rămână în locomotivă pentru a o conduce peste pod. 
Cât despre mine și Biddy, Martin plănuise să așteptăm pe 
panta dealului. Am fi văzut bine ce se petrecea, dar am fi avut 
nevoie de doar câteva secunde ca să ajungem în vârf și apoi 
iarăși la baza dealului. 

— Dar fiți atenţi la friţi, ne-a spus Martin. Ar putea patrula, 
în căutarea sabotorilor care au aruncat grenadele. 

Urma să începem la 5.00 a.m. Ne mai rămâneau cam șase 
ore de somn, dar eram prea surescitat ca să încerc. 

Înainte să mă culc, Gita a venit să vadă cum mă simțeam, 
încă mai era îngrijorată că-mi spusese prea multe cu poveștile 


ei despre Bettjer. 

— Sunt în regulă, am liniștit-o eu. Sunt sigur că, înainte să 
adorm, mă voi gândi la cei pe care i-am lăsat acasă și mă voi 
întrista, asta simt de obicei soldaţii. Dar, în cele din urmă, sunt 
fericit că știu ce se simt soldații. 

— Sunt norocoasă, a spus ea. Nu am casă. A vârât un băț în 
pământ și s-a uitat la el. Lui Robert nu-i place să vorbim despre 
ce-i acasă, a zis ea încetișor. Spune că nu le face bine 
soldaţilor. Dar nu ar fi normal să uite complet, nu-i așa? 

— Bineînţeles, i-am zis eu. 

Ea a rămas cu privirea coborâtă, dar a zâmbit cu nostalgie pe 
când răscolea pământul. 

— Dubin, v-am zis vreodată că mama mea a fost ucisă pentru 
că adăpostea evrei? 

— Nu. Nu mi-aţi spus că a fost o eroină. 

— Nu, a răspuns Gita cu hotărâre. Nu a fost eroină. A făcut-o 
pentru bani. Evident că-i ura pe naziști. Era mereu îngrijorată 
că mă vor trimite în Germania ca să devin nemţoaică, așa cum 
făcuseră cu zeci de copii polonezi din orașul meu. Dar un 
bărbat, Szymon Goldstein, a venit la ea când naziștii începuseră 
să-i aresteze și să-i deporteze pe evrei la Lublin. Goldstein era 
patronul unei tăbăcării și fusese bogat înainte de război. Și 
fusese o dată și iubitul mamei. Legătura lor se sfârșise prost, ca 
mai toate pe care le-a avut mama. Se purtau urât unul cu 
celălalt, dar ea era singura poloneză suficient de îndrăzneață ca 
să primească bani de la el. Era o sumă enormă. Chiar și așa, 
Dubin, nu am fost deloc de acord cu asta. Dar mama mea 
refuza cu obstinaţie să asculte sfaturile înțelepte ale altor 
oameni. Așa că, în toiul nopţii, Goldstein, nevasta lui și cei 
patru copii s-au furișat în căsuţa noastră și au locuit în pivniţă 
de atunci. Acea lună pe care au petrecut-o la noi a fost ciudată 
- mama mea sub același acoperiș cu madame Goldstein, care o 
dispreţuia, acești șase oameni ale căror zgomote le auzeam 
mereu de dedesubt, de parcă ar fi fost niște șoricei. Apoi, au 
fost trădaţi. Naziștii mai găsiseră un evreu care se ascunsese în 
pădure. Ca să-și scape pielea, le-a spus unde se afla familia 
Goldstein. Cei de la SS au intrat în casă, i-au găsit pe mama și 
pe toţi din familia Goldstein și i-au împușcat. În acea zi, 
încercam să fac rost de cărbuni. Când m-am întors, cadavrele 
erau puse unul peste altul în faţa ușii, ca un avertisment pentru 


cei care ar fi vrut să facă la fel ca ei. Mă gândeam că, dacă m- 
aș fi întors la timp, i-aș fi putut salva. Dar n-am idee cum. 
Oamenii îmi spun ce norocoasă am fost că n-am murit și eu, dar 
cum pot să-mi amintesc de așa ceva ca de o mană cerească? 
Cât timp vorbise, înfipsese acel băț în pământ. Dubin, ce părere 
aveţi? _ 

— Cred că e o poveste îngrozitoare. Imi pare foarte rău 
pentru dumneata. 

— Da. Nu a mai zis nimic câteva clipe, apoi a scos băţul și l-a 
aruncat. În această seară ne vom gândi amândoi cum erau cei 
de acasă înainte să devenim soldaţi. 

Înainte să se ducă la culcare, mi-a luat mâna într-ale ei. I-am 
fost recunoscător Gitei că-mi istorisise povestea ei, pentru că 
îmi amintea pentru ce luptam, dar asta nu mă ajutase să 
adorm. În schimb, m-am uitat la Martin cum împacheta 
materialul explozibil în raniță. Avea o sticlă de coniac, din care 
mi-a dat și mie, iar eu am tras o dușcă zdravănă, în speranţa că 
mă voi amețţi. Era clar că Martin voia să radă toată sticla. Nu 
mi se părea o alegere inspirată, dar pregătea încărcătura cu 
agilitate. Era mai mult dinamită, 16 batoane de TNT fixate pe 
un strat de rumeguș, fiecare cântărind peste jumătate de 
kilogram. Martin avea să le lege pe toate în jurul unui 
detonator, dar mai întâi trebuia să pregătească fitilul. Stătea 
afară, aprinzând și reaprinzând fitiluri de diferite mărimi și 
notând cât de repede se ardeau. Plănuia să agaţe explozibilul la 
fereastra locomotivei, ca acesta să-și facă efectul scontat, dar 
sincronizarea era totul. Dacă explozibilul era detonat prea 
repede, avea să arunce locomotiva în Seille; dacă explozibilul 
lua foc prea târziu, nemţii ar fi avut timp să stingă flăcările. I- 
am ţinut capetele fitilurilor, uitându-mă la flama ce se îndrepta 
spre mine. Trei metri, 15 centimetri, a calculat el în cele din 
urmă. Avea cam patru minute să scape cu viaţă. Când a 
terminat, a pus încărcătura într-un sac verde, din pânză. 

— E timpul să ne culcăm, mi-a spus el. M-a bătut pe umăr. E 
palpitant, nu? 

— Domnule maior, i-am zis eu. Aș vrea să fac ceva mai mult 
decât să asist. 

— Dubin, tu ești aici pe post de observator. 

— Sincer, domnule, dacă ceva merge prost, nu cred că le va 
păsa nemților de ce suntem aici. Mai bine am participa și noi. 


— Vom vedea. Acum, culcă-te. Mi-a zâmbit. Poţi să cari ranița 
dimineaţă. E a naibii de grea. 

Biddy adusese un cort triunghiular pentru noi doi. Totul se 
desfășura aici conform unor ciudate reguli casnice. Credeam că 
sunt o persoană ordonată, dar Bidwell era de-a dreptul tipicar: 
bocanci, armă, raniţă, toate puse în perfectă ordine. Dormind 
cu fratele meu în bucătăria părinţilor, mă gândeam câteodată 
că m-aș simţi ca acasă într-o tabără militară. Când am traversat 
oceanul, ofițerii se lăfăiau în cabinele de sus, iar soldaţii de 
dedesubt dormeau cu schimbul în șirurile de paturi de 
campanie suspendate între stâlpi aflaţi la câte 60 de centimetri, 
ca niște rafturi. Puntea era înţesată ca un stup de albine, ceea 
ce făcea ca buna dispoziţie a trupelor să fie mai mare - și mai 
de invidiat. 

Acum, m-am strecurat înăuntru și am găsit o coală de hârtie 
și un creion în haină și m-am dus afară să le scriu scrisori lui 
Grace și părinţilor mei la lumina focului. Nu aveau să 
primească scrisorile dacă planul nu dădea roade, dar era un 
ritual pe care mă simțeam obligat să-l duc la bun sfârșit. După 
ce-am terminat, m-am băgat în cort. Deși nu am făcut zgomot, l- 
am trezit pe Bidwell. 

— Pot să vă vorbesc, domnule? Rareori făcea Biddy uz de 
acest limbaj regulamentar. Locotenente, a zis el, nu m-ai înţeles 
bine azi. Și mă tot apasă pe suflet. În legătură cu soldatul ăla 
negru cu care n-am mai vorbit? Nu mă simt mai bun decât el, 
locotenente. Deloc. Îi știa pe mama și pe tata, iar pe acasă se 
tot certau și nu voiam să-mi aud vorbe. Dar nu-l dispreţuiam că 
era de culoare. Mă jur pe ce am mai sfânt. 

Avuseseră loc prea multe incidente, dar nu prea era vreme să 
le dezbatem. 

— Mă bucur să aud asta, Biddy. 

— Da, domnule. 

Nu ne-am mai spus altceva. 


11. ACŢIUNE 

M-am trezit încă visând muzică. Biddy era deja în picioare, își 
făcea meticulos bagajul, și am strâns cortul împreună. 

— Biddy, m-am visat cântând la clarinet. 

— Asta făceai tu, cântai la bucata aia de lemn? 

— Da. Acum, n-a mai rămas nici măcar muștiucul. Credeam 
că sunt Benny Goodman, Gideon. Dar nimeni nu era de acord 
cu mine. 

El a râs și am vorbit despre muzică. L-am întrebat ce 
muzicieni preferaţi are. 

— Duke, mi-a răspuns el. E grozav! 

— Cred și ed. 

— Locotenente, ai făcut parte dintr-o formaţie? 

Aici, pe dealurile din Lorraine, gata să-mi risc viața pentru 
prima dată de când plecasem la război, am simţit blândeţea 
nopţilor de vară când cântam pe veranda lui Mo Freeman. 
Când eram boboci, vecinii nu erau foarte entuziasmați, dar 
când am ajuns în ultimul an, reușiserăm să atragem un public 
numeros. 

— Mortal, am spus eu repetând complimentul pe care ni-l 
adresam reciproc după ce improvizam câte ceva. Nu am mai 
cântat așa de ani de zile. 

— Ce s-a întâmplat cu voi? 

— Eh, ne-am maturizat cu toţii. Eu m-am dus la Colegiul 
Easton. Mo merita bursa mai mult decât mine, dar era negru. 
Totuși, a ajuns și el bine. L-am văzut înainte să plec. Ştii cum e, 
am trecut pe la toţi cei care voiam să-și aducă aminte de noi 
dacă se întâmpla ceva și le-am cântat. S-a dus la Medicină. Mai 
erau doi negri cu el în grupă, dar trecuse de ce era mai greu. A 
și terminat facultatea. Râdea, întrucât cei de la recrutări nu 
știau ce măsuri să ia cu el. Nu voiau să recruteze un doctor de 
culoare. Dacă e aici, e soldat în trupele de negri. Și asta nu-i în 
regulă, Biddy. 

— Nu domnule, sigur nu-i în regulă. 

Mi-era greu să cred că-i schimbasem părerile peste noapte, 
dar părea sincer. 

Antonio era plecat de peste două ore. Cei șase care mai 
rămăseserăm ne-am pus în mișcare după 5.30, urcând cu 
precauţie primele dealuri. Când ne-am oprit la un moment dat, 
Henri ne-a arătat un cuib de barză, de mărimea unui coș pentru 


recoltă, pe acoperișul unei ferme de lângă un iaz. 

La jumătatea drumului, în spatele salinei, ne-am despărțit de 
Henri și de Christian. Fiecare dintre noi le-a urat mult noroc. 

— Rahat, a răspuns Henri. 

Nu cred că am mai auzit vreo veste de la el în următoarele 
douăsprezece ore. În întuneric, avea să-și ocupe fiecare poziţia 
pe un deal alăturat dinspre nord. Nemţii patrulau pe lângă 
zidul salinei pe timpul zilei, dar noaptea se bazau pe santinelele 
postate în turnuri. Dacă Henri și Christian nu făceau zgomot, 
puteau să arunce grenadele și să plece aproape imediat. Zidul 
avea să-i protejeze de forțele inamicului, cărora avea să le ia 
mult timp să iasă. 

Pentru a le da lui Henri și Christian semnal să tragă, 
locomotiva condusă de Martin avea să șuiere o dată, indicând 
că gărzile de la macaz fuseseră anihilate. Nemţii nu aveau cum 
să facă prea mult zgomot dacă veneau de pe linia principală, 
dar, după un minut, grenadele aveau să explodeze printre 
hambarele cu sare. 

Rămas fără călăuzele sale, Martin a apăsat un buton de pe 
tunica de sub haina sa și o busolă i s-a deschis pe piept; era cu 
susul în jos ca să poată citi ecranul fosforescent. Fusesem atât 
de absorbit, încât uitasem în mare parte de ce venisem. Dar, 
văzând cât de elaborat era planul, dispozitivele ingenioase pe 
care le primise Martin de la OSS și cooperarea celor din 
Rezistență, nu era urmă de îndoială că Martin acţiona la 
comanda celor de la OSS. Teedle se înșela, chit că era vorba de 
prejudecăţi de ordin politic, de egoism sau de lipsă de 
comunicare. 

Despărțirea de Henri și Christian îi împovărase pe Martin și 
Gita, care ne ghidau într-o tăcere apăsătoare pe când urcam. 
Uneori, Martin lua o fâșie de pânză din sacul lui și o agăța de 
ramura câte unui crușin sau a altui copăcel, ca să marcheze 
drumul de întoarcere. Nu eram sigur dacă se lumina de ziuă, 
căci mai era o oră până în zori sau dacă mi se obișnuiseră ochii 
cu întunericul, dar se vedeau fuioare de ceaţă sub pătura de 
nori. Când am ajuns în vârf, Martin a luat încărcătura de 
explozibil de la Bidwell. Mă chinuisem să o car, dar Biddy mi-o 
luase, cărând-o; de parcă n-ar fi fost mai grea decât un sufertaș 
cu masa de prânz. 

— Domnilor, a spus Martin. Aici ne vom despărţi. Vă 


sfătuiesc să coborâţi cam o sută de metri. Veţi vedea foarte 
bine ce facem. Și nu uitaţi, fiţi cu ochii în patru după nemţălăi. 

— Şi dacă vrem să ajutăm? Am întrebat eu. 

Martin a dat din umeri de parcă nu-l interesa. 

— Cred că Gita ar avea nevoie de un ajutor, în locul lui 
Bettjer. 

M-am uitat la Biddy. Judecata lui era mai simplă. 

— Domnule locotenent, mi se pare că e mai bine să fim cu 
oameni care știu ce fac. 

Îmi dădeam seama că Martin se așteptase la aceste 
răspunsuri, nu pentru că Biddy ar fi fost un om deosebit, ci 
dimpotrivă. Era un omagiu adus soldaţilor noștri, care ar fi 
făcut aceeași alegere. 

Înainte să-și ia la revedere, Martin mi-a slăbit curelușa de la 
cască. 

— Nu cred că vrei să ai așa ceva în jurul gâtului când va avea 
loc explozia, Dubin. Ar putea să te sufoce. Ţine-te după Gita, 
mi-a zis el. O să te îndrume. 

Rolul nostru era să-l acoperim pe Martin. Am coborât dealul 
în spatele lui. La bază, se afla câmpia de lângă Seille, la vreo 
400 de metri la sud și est de macaz. Înaintea noastră erau 
șinele de tren și am sărit peste ele unul câte unul, aruncându- 
ne în vegetaţia înaltă de pe maluri. Gita îl urma pe Martin, iar 
eu pe ea; Biddy venea în spatele meu. Ne mișcăm încet. Martin 
dădea la o parte crengile ca pe o draperie, dar tot mi s-au 
agăţat hainele de niște tufișuri cu spini, care m-au zgâriat pe 
față și m-am împiedicat de câteva ori pe pământul moale. Ne- 
am tot târât pe drumul ăsta vreo jumătate de oră, până când 
Martin s-a oprit brusc și și-a ridicat mâna. 

Văzuse în faţă doi nemți care păzeau macazul. Bineînţeles, 
erau niște puști. Stăteau pe două cutii de muniţie, iar pe a treia 
o foloseau ca masă pentru jocul de cărți, pariind pe ţigări și 
blestemându-și soarta la fiecare pot pierdut. Erau îmbrăcaţi în 
uniforme, cu căștile pe cap. Mitralierele le aveau la spate, dar 
nu vor avea timp să ajungă la ele, căci vor fi doborâţi înainte să 
facă vreo mișcare; erau patru soldaţi contra două santinele. 
Martin a făcut niște gesturi cu mâinile, care însemnau că el va 
înainta până când se va afla în spatele celor două santinele. 
Când va ţâșni din tufișuri, somându-i să se predea, noi trei ne 
vom grăbi să-i înconjurăm. 


Martin făcuse vreo zece pași prin tufăriș, când s-a oprit din 
nou. Soldaţii erau concentrați asupra jocului, dar, după o clipă, 
am auzit același lucru ca și Martin: zgomotul făcut de 
locomotivă, care creștea în intensitate. 

Cei doi nemți au auzit zgomotul în același timp, amândoi 
stând încă jos, dar cu mitralierele în mână. Credeam că 
procedau într-un anumit fel cu trenurile care treceau, dar 
fuseseră luaţi prin surprindere și zbierau unul la altul, neștiind 
ce să facă. Unul a luat-o repede spre calea ferată, ajungând la 
câţiva metri de ascunzătoarea noastră din tufișuri, apoi s-a 
grăbit să se apropie de zgomotul locomotivei, la cotul pe care îl 
făcea dealul. Celălalt se uita peste umăr, pe când își căuta 
stația de emisie-recepţie. Se îndrepta fix spre locul unde se 
ascunsese Martin, în tufișurile de pe mal. 

Martin l-a ucis repede. Era un expert, dacă te luai poveștile 
pe care le istorisea. Când soldatul s-a întors ca să vadă ce face 
camaradul său, Martin a ţâșnit din tufiș, ghemuindu-se ciudat, 
de parcă voia să-și atenueze căderea sau măcar să nu fie văzut 
în caz că auzise cineva bufnitura. Când s-a apropiat de băiat, a 
aruncat o pietricică pentru a-i distrage atenţia. Neamţul își 
îndreptase pușca în direcţia din care venea zgomotul când 
Martin i-a sărit în spate, l-a prins de gât cu o sârmă, a strâns-o, 
l-a prăvălit pe soldat pe locul lui și și-a înfipt genunchiul în 
spatele soldatului până când l-a dovedit. Singurul zgomot care 
s-a auzit a fost cel al cizmelor grele ale băiatului, care loveau 
pământul întărit de sare. 

Văzusem cadavrele mutilate, eviscerate și fără mâini sau 
picioare care erau transportate în mașinile Crucii Roșii la 
Nancy și mai văzusem oameni morţi pe când eram cu colonelul 
Maples, dar nu văzusem decât o dată pe cineva murind, atunci 
când fusesem trimis ca reprezentant al departamentului să 
asist la o spânzurare. M-am uitat imediat în altă parte când am 
auzit trapa deschizându-se. Dar acum, moartea acelui soldat mi 
s-a părut mult mai puţin spectaculoasă decât mă așteptam. 
Viaţa se îndreaptă spre acest moment și noi o știm cu toții, 
oricât ne străduim să uităm. Robert Martin și-a șters sârma de 
mănuși înainte să o bage în buzunarul lateral al hainei; se 
pricepea de minune la asta. Nu părea deloc afectat de isprava 
lui. 

Ne-a făcut semn să înaintăm, iar el s-a dus spre locomotivă. 


Când am ajuns acolo, celălalt soldat neamţ era la pământ, cu 
fața plină de sânge. Antonio oprise locomotiva condusă de 
tânărul soldat, apoi îi zdrobise băiatului obrazul cu o cheie fixă, 
pe când încerca să urce scara spre cabină. Acum, gemea, 
scoțând un sunet gutural. După cum arăta, nu credeam că va 
supravieţui, dar Martin a îndesat un pumn de frunze în rana 
care fusese o dată gura băiatului și l-a legat cu șireturile de la 
bocancii pe care-i purtase sub jambiere. 

Apoi, am stat în tăcere în faţa uriașei locomotive cu aburi pe 
care Antonio o furase, ajutat de cei din Rezistență. Era de 
înălțimea a patru bărbaţi și lungă de vreo 30 de metri, pe șase 
roţi de oţel și un boiler negru în spatele farului din faţă. Spre 
deosebire de trenurile americane, turbina era expusă. Nu prea 
aveam timp să-o admirăm. Gestul lui Martin a făcut-o pe Gita să 
o rupă la fugă, iar eu și Biddy ne-am luat după ea. Când m-am 
uitat în urma mea, Antonio și Martin se aplecau să schimbe 
macazul. 

Ne-am întors, alergând pe malului râului atât cât ne permitea 
vegetaţia. După 30 de metri, în spatele unui cot în zid, am 
traversat din nou șinele și am început să urcăm dealul în patru 
labe pe o potecuţă care suia abruptă pe coama dealului. 

La trei sau patru minute după ce l-am părăsit pe Martin, am 
auzit șuieratul locomotivei. Trenul se pusese în mișcare, în timp 
ce alergam, am numărat până la 60, iar imediat după aceea s-a 
auzit zgomotul făcut de grenadele aruncate de Henri și de 
Christian. Eram suficient de aproape de salină ca să auzim 
strigătele alarmate din garnizoana germană - ţipete de groază 
și un urlet de sirenă - și să vedem o pată de culoare în dreptul 
norilor. Am continuat să urcăm până am văzut de sus salina și 
terasamentul aflate la vreo 200 de metri de bariera pe care 
Martin se pregătea s-o atace. Părea să fie un singur trăgător. 
Inăuntrul zidurilor înalte, flăcările se zăreau doar parțial, iar în 
lumina pe care o răspândeau am putut vedea furnicarul de 
soldaţi care se revărsa în acea direcţie. 

Atunci, locomotiva a început să gâfâie la curbură, mergând 
cu doar 15 kilometri pe oră și legănându-se pe vechiul 
terasament. Cei trei mitraliori se întorseseră ca să se uite la 
foc, dar zgomotul făcut de tren i-a atras atenţia unuia dintre ei. 
A luat-o spre terasament cu mâinile în șold, zăbovind pentru o 
clipă nesfârșită, dar apoi, fără să-și schimbe poziţia, a început 


să le facă semne disperate tovarășilor săi, pentru că-și dăduse 
seama că grenadele și locomotiva care venea înspre ei făceau 
parte din strategia aceluiași atac. 

Uitându-mă de sus, m-am panicat pentru scurt timp când mi- 
am dat seama ce s-ar întâmpla dacă mitraliorii erau suficient de 
isteţi încât să tragă în șină. Cu nouă sute de gloanţe pe minut, 
mitralierele MG42 ar fi putut afecta îmbinările, făcând trenul 
să deraieze, poate chiar să cadă în Seille. Dar evident că nu se 
gândiseră la acea alternativă și se pregătiră să-și doboare 
atacatorii într-un mod mai direct. Un soldat a fixat mai bine 
mitraliera MG42 pe trepied, în timp ce trăgătorul și-a pus casca 
pe cap, iar cel de-al treilea membru al echipei a încărcat banda 
cu muniţie. Lângă noi, Gita a ridicat pușca semiautomată MI și 
ne-a făcut semn mie și lui Biddy să ne dăm din drum. Înainte ca 
germanii să tragă, am început să-i împușcăm noi. Nu aveam o 
poziție prea bună la început, iar trăgătorii își îndreptaseră 
armele spre noi. Când ţeava lungă a mitralierei mi-a apărut în 
câmpul vizual, am tremurat de groază și am început să trag cu 
sete, până când unul dintre gloanţele noastre, poate chiar al 
meu, l-a doborât pe trăgător. După asta, ceilalţi doi s-au retras 
în interiorul zidurilor, târându-l pe cel împușcat după ei. 

Când am lăsat jos pușca, inima îmi bătea să-mi spargă 
pieptul și nu mai aveam aer. Participam la război. Eram în toiul 
bătăliei. Însemnătatea acestui lucru m-a pătruns deodată, dar 
deja simţeam că încep să fiu dezamăgit. Jos, locomotiva înainta 
pe șină ca o găină beată, iar sacul de pânză cu explozibili se 
vedea acum în cabina conductorului. 

Atunci l-am zărit pe Martin care se târa de-a lungul porțiunii 
de teren dintre râu și zidul înalt al salinei. Atunci când 
locomotiva a trecut pe lângă el, s-a ridicat din nou în picioare și 
a luat-o la fugă pe calea ferată, profitând de faptul că 
locomotiva din fier îl ascundea vederii. După ce a trecut de 
curbura zidului, și-a luat rucsacul și a scos două funii, ambele 
cu cârlige de prindere, pe care le-a înfipt în crăcanele a doi 
copăcei. Sprijinindu-se astfel, s-a întors cu spatele la râu, iar 
apoi, fără să ezite, a alunecat pe anrocamentul din beton al 
malului, dispărând în apă. 

Am auzit brusc lătratul unei mitraliere în stânga mea. Am 
tresărit înainte să-l aud pe Biddy strigând. El trăgea, iar Gita i 
se alăturase imediat. Unul dintre mitraliori se întorsese la 


MG42. Am tras și eu, reculul făcând să-mi sară pușca de pe 
umăr și să mă izbească în obraz, dar mitraliorul se retrăsese 
deja în spatele zidurilor. Unul dintre nemti închisese poarta 
joasă din fier, dar era subţire și nu reprezenta un obstacol 
pentru locomotiva care a sfărâmat-o, după care a luat-o în jos, 
spre mină. Gita a scos un țipăt, iar noi am rupt-o la fugă. 

O dată ce am ajuns în vârf, Gita s-a ghemuit și s-a rostogolit 
de pe deal ca o minge. Mi-am dat și eu drumul, dar m-am 
răsucit și m-am lovit de un ciot de copac. Biddy a venit și el 
rostogolindu-se ca un bolovan. Am alergat câţiva metri, apoi m- 
am împiedicat și am reușit să fac ce voisem, adică să mă 
rostogolesc pe o parte de pe deal, să aterizez dureros și să fac 
un salt înainte. 

In toiul acestor evenimente, am auzit din tunel un zgomot 
puternic de metal ce se ciocnea și mi-am dat seama că 
locomotiva se izbise de vagoanele pline cu armament. Fizicienii 
ar fi spus că avuseseră loc de fapt două explozii, cea din sacul 
de pânză, iar apoi cea a armamentului, dar eu am auzit un 
singur bubuit asurzitor, urmat de o lumină puternică și de o 
căldură groaznică, suflul ridicându-mă de la pământ. Am zburat 
prin aer cam o secundă, apoi am aterizat cu o izbitură. Uitându- 
mă în sus, am văzut coloane de foc enorme dincolo de deal, iar 
în apropiere, o grămadă de fiare contorsionate fumegând, o 
bucată din locomotivă care se împlântase în pământ ca o 
săgeată. În mod inexplicabil, genunchiul îmi pulsa de durere. 


— Acoperă-te, a zbierat Biddy la mine. 

Casca îmi zburase de pe cap. Am văzut-o mai sus pe deal, dar 
mă împresura o ploaie de noroi, pietre și metal încins. Timp de 
un minut, au căzut din cer tot felul de resturi, crengi și 
fragmente de obuze, cu un zgomot asemănător urletului unui 
lup, apoi a plouat cu șiroaie de apă din râu și noroi de pe 
maluri. Spre sfârșit, aerul s-a umplut de frunze și de un praf 
dens și strălucitor. Aproape apucasem casca când se auzi oa 
doua explozie care mă aruncă la pământ, ca și prima. Suflul 
acesteia a fost mai puţin violent, dar flăcările s-au ridicat mai 
sus, iar rămășițele fierbinţi a ceea ce fusese distrus au căzut 
din cer un timp mai îndelungat. 

Imi mai tineam mâinile deasupra capului când Gita m-a 
plesnit peste fund. Am tresărit imediat și am auzit-o râzând. 


— Allons-y! 

A pornit-o în jos pe deal. Biddy se pusese deja în mișcare și 
am luat-o la fugă după el. Alerga bine pentru un bărbat de 
dimensiunile lui, dar nu avea rezistență. Eu mai aveam 
capacitatea pulmonară a unui înotător, așa că l-am întrecut în 
cele din urmă, însă nu mă puteam compara cu Gita, care fugea 
ca o vulpe printre fâșiile de pânză pe care le agățase Martin, 
oprindu-se numai când am ajuns la ultimul câmp pe care-l 
traversasem în acea dimineaţă. La marginea unei păduri, Gita 
s-a uitat să nu fie nemti, dar știam cu toţii că focul care ieșise 
din tunel ca din gura unui dragon trebuia să fi distrus 
garnizoana. Biddy a ajuns și și-a pus mâinile pe coapse, 
gâfâind. 

— Dar Martin? Am întrebat-o eu când mi-a făcut semn că 
totul era în regulă. 

— Nu ne facem griji niciodată în privinţa lui Martin, a zis ea. 

— Pentru că e în siguranţă? 

— Pentru că altfel am înnebuni. Regarde! 

Traversând câmpul, Henri și Christian veneau agale înspre 
noi, amândoi părând atât de ușuraţi, faţă de cât de trişti erau 
când plecaseră, că nici nu i-am recunoscut la început. Își 
lăsaseră puștile ca să nu pară prea ameninţători și se apropiară 
cu bocancii lor noroioși și salopetele umede, zâmbind cu gura 
până la urechi. Se părea că lui Henri îi lipseau majoritatea 
dinţilor din faţă. Au îmbrăţișat-o întâi pe Gita, apoi pe Biddy și 
pe mine. Henri m-a ridicat practic de la pământ și m-a strâns 
zdravăn în braţele lui puternice; simţindu-i mirosul masculin, 
m-a învăluit un sentiment de mândrie pentru ceea ce 
realizaserăm împreună și pentru mica mea contribuţie. 

— Le-am arătat noi, a spus Henri în franceză. 

Ne-a zis că drumul până la coliba oierului fusese fără 
primejdii. Acolo făcuseră focul și umpluseră o damigeană cu 
apă de la un izvor din apropiere. Am stat cu toţii pe jos, bând și 
încălzindu-ne în timp ce-i așteptam pe Antonio și Martin. Pe 
când ne aminteam fragmente disparate din operaţiune, fiecare 
frântură ne făcea să râdem, dar în fond nu exista glumă mai 
reușită decât că eram încă în viaţă. 

Când m-am încălzit, mi-am suflecat pantalonii de stofă ca să 
văd ce aveam la genunchi. Era o rană doar de un centimetru 
lăţime, dar adâncă, o gură căscată în mijlocul unei mari pete 


purpurii. Nu știam cum se întâmplase. Examinând marginile 
rănii, n-am simţit că ar fi intrat ceva în ea. 

— Pentru asta vrea o Inimă purpurie? îl întrebă Gita pe Biddy 
în engleză, când m-a văzut cercetându-mi rana. 

Găsisem trusa de prim ajutor în buzunarul de la haină, iar 
Gita m-a ajutat să curăţ rana cu tifon. Peste tăietură a presărat 
sulfamidă dintr-un pliculeţ, apoi a făcut un bandaj din tifonul 
rămas. În timp ce-mi bandaja genunchiul, mi-a spus că va dura 
în jur de o săptămână până să mai dansez la cabaret. 

— Mademoiselle Lodz, vă pricepeţi foarte bine să faceţi un 
bandaj. Cum aţi învăţat? 

— În Marsilia, la spital. Am văzut și am învăţat. 

— De asta aţi vrut să lucraţi într-un spital? Ca să bandajaţi 
pacienţi? 

— Deloc. Am vrut să fur opium. 

Mi-a zâmbit larg. Mai mult decât orice, Gitei Lodz îi plăcea să 
șocheze, iar eu eram o pradă ușoară. 

— Vă drogaţi? _ 

— Un pic. Ca să-mi mai alin durerile. În mod obișnuit, le 
vindeam drogaţilor. Războiul este nemilos cu acești oameni, 
Dubin. Am supravieţuit datorită dependenţei lor - până l-am 
întâlnit pe Robert. Dar sunt o infirmieră bună. Am ceea ce 
trebuie: un stomac de fier și o inimă miloasă. Chiar și un om pe 
care l-aș disprețui și ar fi sănătos tot mi s-ar părea că e invalid. 

— Nu credeţi că e un paradox să fii soldat și infirmieră în 
același timp? 

Ea a ridicat impasibilă din umerii ei mici. 

— V-am spus, Dubin, nu lupt ca să omor oameni. Sau să 
cuceresc. 

— Atunci de ce? 

Mi-a tras pantalonii în jos până la bocanci și i-a netezit. Apoi, 
s-a așezat din nou pe vine. 

— Dubin, îţi voi spune exact cum stă treaba cu mine. Lupt 
pentru că naziștii greșesc și noi avem dreptate, iar ei trebuie să 
piardă. Dar lupt și împotriva morţii. O văd în butoiașul fiecărei 
arme, pe chipul fiecărui neamţ, iar când îi învingem pe 
dușmani, mă gândesc de fiecare dată că astăzi am supravieţuit. 
Tu comprends??? 

Și-a încheiat monologul ridicând amuzată din sprâncene, dar 


3 Înţelegi? (în lb. franceză, în original) 


ochii ei căprui scăpărau. Ştiam că îmi spusese ceva 
extraordinar, dar nu am pătruns sensul vorbelor sale. Acum, 
eram bucuros că eram teafăr și mă simţeam puternic cât zece 
oameni. 

— Mi-e teamă că sunt prea limitat ca să înţeleg, 
mademoiselle. 

— Nu, Dubin, nu înseamnă că ești încet la minte. Stătea 
zâmbind cu buzele strânse. Înseamnă că ești norocos. 

Planul presupunea să rămânem în coliba ciobanului până 
când ne strângeam cu toţii, iar cei din Rezistenţa locală ne 
asigurau liberă trecere. Christian a coborât până la fermă să 
vadă dacă era vreun pericol. 

— Totul e-n regulă, ne-a zis el. 

Se zvonea că armata lui Patton înaintează. Nemţii aveau 
treburi mai urgente decât să hăituiască vreo câţiva luptători de 
comando rătăciţi pe teritoriul lor. 

Antonio a ajuns după jumătate de oră și s-au repetat 
îmbrăţișările, în ciuda faptului că faţa și uniforma îi erau pline 
de noroi. 

— Nom de nom“, a zis el. Ditamai explozia! Eram la mai mult 
de un kilometru distanţă și m-a izbit atât de tare de malul 
râului, încât am crezut că mă sufoc. Când m-am uitat în sus, nu 
mai era nici un copac pe o rază de cinci sute de metri de la 
tunel. 

Când am auzit această descriere a exploziei, m-am îngrijorat 
și mai tare în privinţa lui Martin, dar Gita nu-și făcea deloc 
probleme. Exact cum spusese, Martin a apărut după o oră și 
jumătate. Nu mai avea raniţă și cască, iar genunchiul îi ieșise 
prin pantalonii rupţi. Era ud până la piele, dar bucuros. 
Fluierând, venea zburdând pe câmp. 

Când cei de la OSS plănuiseră operaţiunea, în toamnă, 
inginerii lor calculaseră că Martin avea să supraviețuiască 
exploziei sărind de pe calea ferată în Seille și înotând. Știind 
cât timp mai avea, va plonja înainte ca totul să explodeze, acolo 
unde apa era suficient de adâncă pentru a nu fi lovit de 
resturile care cădeau. 

Dar acel plan fusese pus la punct înainte de ploile 
necontenite din toamnă. Seille, un râu destul de liniștit, își 
depășise cu trei metri cotele normale, iar acum curgea 


% La naiba! (în lb. franceză, în original) 


învolburat. De aceea Martin pusese acele frânghii, ca nu cumva 
să-l poarte curentul înapoi spre tunel. În practică a fost cu totul 
altfel când a explodat puţul. 

— Ce idioțenie am făcut, ne-a zis el. Bine că nu mi-am distrus 
braţele. 

Când s-a produs explozia, frânghiile i-au intrat în carne, 
arzându-i palmele, deși purta mănuși, iar suflul ei l-a scos pe 
Martin din apă. A fost luat de ape mai departe, dar era prea 
năucit ca să încerce să se sprijine cu picioarele sau cu mâinile 
și a fost purtat de curent cel puţin 100 de metri, până s-a oprit 
într-un baraj de noroi și piatră aruncate de explozie în Seille, 
chiar în direcţia opusă atacului. Inotând spre malul stâng, s-a 
târât în grabă pe deal, așteptându-se să fie împușcat în orice 
clipă, dar de sus nu a văzut nici un soldat mișcându-se prin 
fumul care nu se mai risipea. Se părea că garnizoana fusese 
ștearsă de pe faţa pământului. 

— Ce locomotivă frumoasă! a spus Martin pe când trecea din 
nou în revistă ce se întâmplase. Locomotivă Hochdruck 
proiectată de Henschel. Pe când își amintea, fericirea și 
uimirea îi dispărură de pe chip. Ce ghinion au avut băieţii ăia, a 
zis el brusc. 

Nimeni nu a mai spus nimic despre cei morţi. 

După ce am traversat alt câmp, am ajuns la șosea, unde un 
fermier bătrân venea spre noi într-o căruţă trasă de cai și 
încărcată cu struguri proaspăt culeși. Cu feţele lor pline de 
praf, tovarășii mei arătau ca norii de pe un cer întunecat. 
Martin ne-a ordonat să ne croim drum până la căruţă ca să ne 
ascundem. Eu și Biddy am fost primii. Simţeam cum strugurii 
se strivesc sub greutatea mea, iar sucul lor îmi păta uniforma. 
M-am așezat pe o parte ca să-mi protejez genunchiul, apoi am 
auzit zgomotul pe care-l făcea Gita mișcându-se printre 
ciorchini. M-am trezit deodată cu ea peste mine, cu piciorul 
peste al meu, cu faţa și bustul la mică distanţă de mine, sucul 
fructelor scurgându-se între noi, dar nu a făcut nici un efort să- 
și schimbe poziţia și nici eu, și am rămas așa până când 
fermierul a ajuns înapoi la contesa de Lemolland. 


12. PETRECEREA 

La contesa de Lemolland avea loc o petrecere. Explozia se 
auzise chiar și aici, iar flăcările uriașe, de un portocaliu 
fosforescent se înălţaseră pe cer la aproape doi kilometri. Cei 
din casă se întrebau dacă supraviețuiserăm. Contesei nici nu-i 
trecuse prin gând că nu și, de îndată ce candelabrele au încetat 
să se miște, a poruncit să înceapă pregătirile pentru une 
grande fete’. Când am ajuns noi, câteva zeci de localnici, toţi 
simpatizanți ai Rezistenței, se strânseseră în curte. Se repetau 
scenele atât de bine cunoscute - îmbrăţișări, strigăte și un 
pahar de coniac în fiecare mână. Un miel întreg era pus la 
frigare în curte, aproape de grajduri. Noi șapte - eu și Biddy, 
Henri, Christian, Antonio, Gita, Martin - stăteam unul lângă 
altul printre struguri, arătându-ne pumnii și lăudând Franţa și 
America, în râsetele și aplauzele tuturor. Era trei după-amiază, 
iar eu și Biddy am fi putut ajunge la cartierul general până se 
întuneca, dar nu m-am gândit la asta. Cu braţul în jurul 
mijlocului subţire al Gitei, iar cu cealaltă mână pe umerii laţi ai 
lui Biddy, mă simţeam euforic și liber, așa cum nu mai fusesem 
vreodată. 

Mirosul cărnii care se rumenea mi-a trezit pofta de mâncare, 
dar cel mai mult îmi doream să-mi dau jos uniforma plină de 
noroi, suc de struguri, sânge, ca să nu mai zic ce umedă și 
încălzită era. Gita îl trimise pe Bettjer, care era beat, să ne 
aducă niște salopete uscate mie și lui Biddy; ne-am schimbat în 
dormitorul fermierului, de deasupra hambarului. Genunchiul 
îmi amorțise, dar chiar și acest disconfort îmi trezea amintiri 
plăcute. 

— Uită-te la mine, mi-a spus Bidwell. 

Pantalonii îi ajungeau până la jumătatea gambelor. M-am 
oferit să facem schimb, dar și ai mei aveau aceeași lungime, iar 
lui Biddy îi convenea să se prostească. Francezii au fost 
încântați când și-a făcut apariţia în „culottes”. 

Nu mi-au plăcut niciodată petrecerile, dar se pare că, în 
trecut, nu prea avusesem ce să sărbătoresc. Când a început din 
nou să plouă, ne-am dus cu toţii înăuntru, unde am băut și le- 
am repetat câtorva francezi care se strânseseră în jurul meu ce 
se întâmplase în timpul atacului. Aproape toţi contribuiseră cu 
ceva la operaţiune, lunile care trecuseră cât fusese plănuită, 
fiind sau iscoade care pescuiau în Seille ca să cerceteze 


terenul, sau santinele tăcute care stăteau de pază când ne 
strecuram noi în spatele liniilor germane. Forţa exploziei, 
despre care se aducea mereu vorba, era o dovadă grăitoare a 
riscului asumat și a victoriei obţinute. 

În cele din urmă, am discutat despre ce se mai întâmplase în 
război. Se zvonea că armata lui Patton se îndrepta spre Metz. 
Majoritatea francezilor credeau că luptele se vor termina 
curând, că în câteva luni aveau să revină la o viață normală, iar 
americanii se vor întoarce în State. Ca răspuns la întrebările 
despre viaţa mea, mi-am scos pozele din portofel și le-am pus 
pe masa cea mare din sufragerie, la care mă așezasem, un pic 
ameţit de la coniacul din care tot sorbisem. Instantaneele erau 
întru câtva zgâriate cu cheia de la casă care se imprimase pe 
ele, dar asta nu i-a descurajat pe cei care mă ascultau și făcură 
aprecieri laudative când se uitară cu atenţie la fotografiile cu 
părinţii mei, sora mea, fratele meu mai mic și Grace. 

Mi-am dat seama că Gita se sprijinea de umărul meu. Era din 
nou îmbrăcată în civil, cu o bluză și o fustă care nu ajungeau 
deloc atenţia. A luat fotografia lui Grace de pe masă cu tupeul 
ei obișnuit. Toţi se purtaseră cu acele poze de parcă ar fi fost 
niște relicve sacre, care nici măcar nu trebuiau atinse. 

— Ta soeur? Sora ta? 

— Logodnica mea. 

S-a uitat fix la mine, iar apoi mi-a zâmbit din vârful buzelor. 

— Mes felicitations, a zis ea și a plecat. 

Câteva minute mai târziu, pe când mă pregăteam să iau 
pozele de pe masă, Biddy s-a postat lângă mine și mi-a cerut să 
le vadă și el. Fiindcă era ameţit de băutură, s-a uitat îndelung 
la fiecare. 

— Nu-s cum le faci tu, i-am spus eu, dar mă ajută să-mi 
amintesc cum arată ai mei. Biddy, tu ai poze cu familia ta? 

A clătinat solemn din cap. 

— Cum nu? l-am întrebat eu. Așa un fotograf împătimit ca 
tine? 

— E mai bine așa, locotenente. 

Și-a dus mâna la inimă, apoi la cap. 

Schimbul nostru de replici în engleză i-a făcut pe francezi să 
ne părăsească. Gideon a strâns cu grijă pozele și mi le-a dat. 

— Ai o familie mare, Biddy? 

— Nu, în comparaţie cu alţii. Eu, mama, tata și doi fraţi. 


— Fraţii sunt în armată? 

— Nu, domnule. Cel mai mare e prea bătrân, iar cel mijlociu 
nu a fost mobilizat niciodată. 

— A vrut să se înroleze ca voluntar în marină? Știu câţiva tipi 
care au vrut asta și nu au fost acceptaţi. 

— Nu. Comisia de recrutare nu l-a acceptat. 

— Patru calificative foarte slabe? 

— Fizic sănătos, nu c-ar fi zis vreodată. 

A dat din umeri, surprins ca noi toţi de deciziile aberante ale 
armatei. 

L-am întrebat dacă mai auzise ceva de ei. 

— De la mama. Știi cum sunt mamele. Primesc de la ea patru 
scrisori în fiecare săptămână. Fratele meu mijlociu nu le are cu 
scrisu', și nici tata. Dar tata îmi mai trimite chestii, știi tu, 
articole decupate din reviste și alte fleacuri. Le e greu că-s aici. 
Ai mei s-au certat cumplit înainte să intru în armată și încă nu 
s-au împăcat. Ştii și tu cum e-n familie. 

— Asta știu. Ai mei sunt tot supăraţi pe mine că o să mă însor 
cu fata asta. 

— Cum așa, domnule locotenent? Arată de milioane. 

— E mai deşteaptă și mai drăguță decât pare. Dar familia lui 
Grace e episcopaliană, iar eu sunt evreu, Biddy. M-am oprit să 
mă gândesc dacă am spus-o vreodată la fel de răspicat de când 
mă înrolasem. Această diferenţă nu le-a convenit nici alor mei, 
nici alor ei. 

La auzul veștii că o cerusem în căsătorie, Horace Morton 
făcuse o criză de nervi. Grace mi-a povestit doar că zisese că 
sunt „șmecher”, dar sunt sigur că „evreu” fusese următorul 
cuvânt. Totuși, mama lui Grace mi-a luat apărarea și, cu timpul, 
cele două femei l-au îmbunat pe domnul Morton. În curând, mi- 
a fost îngăduit să intru în măreaţa casă de piatră ca să-i cer 
mâna fiicei lui. În timp, pentru a evita istericalele familiei ei, m- 
am oferit să mă convertesc la religia episcopaliană ca să mă pot 
căsători cu Grace la biserica ei. 

Din cauza aversiunii părinţilor mei față de religie, eram 
foarte convins că acest amănunt nu avea să-i preocupe. Ştiam 
că mama nu era de acord să mă căsătoresc cu cineva atât de 
diferit de mine, dar mi-am spus că așa gândeau bătrânii. Mai 
târziu, am aflat că tata o convinsese pe mama să nu mai scoată 
o vorbă, căci oameni de vază precum cei din familia Morton nu 


și-ar fi lăsat niciodată fata să se căsătorească cu cineva inferior 
ei. Când le-am zis că o cerusem de nevastă și că voiam să mă 
convertesc la religia ei, mama simţise cumva că fusese trasă pe 
sfoară. Oricum, s-a ridicat de la masa din bucătărie, spunând 
tot ce avea pe suflet. 

— E o nebunie, David, a zis ea, folosind înadins varianta idiș 
a numelui meu, cum făceau părinţii mei de obicei. Tu crezi că 
un preot poate să te atingă cu bagheta magică și, puf, puf, puf, 
din găină te faci rață? Pentru oamenii ăia o să fii mereu un 
evreu de mâna a paișpea și nimic altceva. 

Drept răspuns, i-am descris ceremonia nupţială așa cum și-o 
imaginaseră Grace și mama ei, sperând să-i demonstrez că mă 
acceptaseră. Maică-mea a început să suspine. 

— Nu merg la o sinagogă, mi-a răspuns ea. Ar trebui să mă 
duc să mă rog pentru că fiul meu a uitat de unde a plecat? Pfui! 
a exclamat ea. Mai bine mor. Nici pentru tot aurul din lume. 
Dacă așa vrei să te însori, atunci eu nu mai am ce discuta cu 
tine. 

— Vorbește serios, David, mi-a zis tata și a adăugat: Şi eu la 
fel. 

Am evitat zile întregi să-i zic lui Grace cum reacţionaseră 
părinţii mei, pentru că nu avea cum să-i spună maică-sii. 
Doamna Morton credea în iubirea noastră, iar în mintea ei 
consfințirea acesteia putea să aibă loc doar în muzică de orgă și 
în lumina soarelui de după-amiază care să pătrundă prin 
vitraliul naosului. Neavând timp să stau să negociez, ne-am 
gândit să fugim, dar nu puteam pleca la război știindu-mi 
familia supărată pe mine. Şi așa m-am trezit plecând la 
instrucţia de bază, iar Grace încă mi-era logodnică, nu soţie. 

l-am spus lui Biddy mai pe scurt povestea, dar l-a 
impresionat, căci era beat. 

— Nu e groaznic, domnule locotenent, când oamenii se 
ceartă așa? Într-o zi, oamenii o să fie doar oameni. 

Părea confuz și prost dispus, iar faţa i se strâmba când tot 
repeta „Mmm, mmm, mmm” pe un ton dezaprobator. l-am pus 
mâna pe umăr ca să-l consolez, iar Biddy mi-a zâmbit, uimit de 
gestul meu, și m-a fixat cu privirea ceva timp. 

— Ești în regulă, domnule locotenent. Nu te mai gândi atâta 
și du-te în lume; ești în regulă. 

— Mersi, Biddy. Și tu ești de treabă. Și azi, cu siguranţă, am 


fost în lume. 

— Da, domnule, sigur am fost. Neam de neamul meu n-o să 
mai vadă așa ceva. L-am judecat greșit pe Martin ăsta, 
locotenente. Cred că și el e de treabă. 

Deși trecusem prin multe primejdii, știam că imaginea lui 
Martin sărind în apele repezi ale râului Seilles îmi va rămâne 
mult timp în minte. 

Câţiva francezi își umpleau farfuriile cu mâncarea de pe 
bufetul din bucătărie; de abia așteptam să înfulec și eu ceva. 
Chiar și după mesele relativ îmbelșugate de care avusesem 
parte la Nancy, mielul era o delicatesă nemaipomenită, chiar și 
pentru localnici, după atâţia ani de austeritate din pricina 
războiului. Mi s-a spus că animalul fusese ascuns de nemti. Nu 
fusese sacrificat în sezon, iar un fermier a zis că era suficient 
de bătrân să fie berbec, dar mie mi se părea foarte gustos. 

In cele din urmă, a ajuns și Martin în bucătărie, se duse 
lângă soba din fier și ne făcu semn tuturor să tăcem. Ne-a 
lăudat pe toţi cei prezenţi pentru reușitele și curajul nostru și i- 
a mulțumit încă o dată admirabilei contese pentru dârzenia de 
care dădea dovadă și pentru ospitalitatea pe care le arătase în 
săptămânile de așteptare. 

— Un toast în cinstea celor care au fost de partea mea. Ca să 
facem ceea ce facem, dar să și supravieţuim, probabil că 
suntem foarte norocoși. Voi toți mi-aţi purtat noroc azi. 

S-au auzit ropote de aplauze, felicitări, și în cele din urmă, 
vocea Gitei din colţul opus al încăperii. 

— Eu îţi port tot timpul noroc, a spus ea. E plictisitor. De 
fiecare dată este același lucru. Martin se luptă, eu îl salvez. 
Martin se luptă, eu îl salvez. 

Vorbise în zeflemea, iar felul în care a imitat accentul unei 
soţii arțăgoase de la ţară îi făcu pe toţi să râdă, ameţiţi cum 
erau de băutură. Entuziasmată de reacţia publicului, Gita s-a 
urcat pe un scaun ca să continue monologul, căci era fata care- 
și dorise să fie noua Sarah Bemhardt. Acum, povestea cu patos 
cum fusese Martin prins de gestapoviști la începutul anului 
1943. Naziștii nu-și dăduseră seama că era american. În 
schimb, bănuind că e un francez care avea legături cu mișcarea 
de rezistenţă, l-au băgat într-o celulă de la primăria locală cât 
timp făceau ei investigaţii. Știind că nu avea multă vreme la 
dispoziţie, Gita și-a umplut fusta cu paie și a ajuns în holul 


primăriei, insistând să-l vadă pe comandantul german. Când a 
dat ochii cu el, a izbucnit în lacrimi, blestemându-l pe 
nenorocitul care o lăsase gravidă și acum se ducea la pușcărie 
fără s-o ia de nevastă. După douăzeci de minute de făcut 
scandal, comandantul era pregătit să-i dea o lecţie lui Martin și 
a trimis patru soldaţi din trupele de comando să-l aducă 
încătușat la catedrală, ca să se poată oficia căsătoria. 
Bineînţeles că nu a mai avut loc. Cei patru soldaţi care i-au 
escortat pe Martin și Gita au fost atacați de 12 maquisards, 
luptători de gherilă, care i-au eliberat repede pe amândoi. 

— Blestem soarta care nu ne-a lăsat să ne căsătorim atunci, a 
strigat Martin în franceză și și-a ridicat paharul în cinstea ei. 
Mă căsătoresc cu tine acum. 

— Prea târziu, a zis ea și s-a întors să plece, cu nasul pe sus 
și cu un braţ ridicat pentru a-l ţine la distanţă. Calul tău l-a 
mâncat pe Je bebe. 

Scena dintre ei a fost întâmpinată cu râsete și aplauze. 
Câteva clipe mai târziu, pe când plecau primii oaspeţi, Martin 
s-a așezat pe scaunul de lângă mine. Eu abia mă ridicasem de 
pe scaun. Coniacul mă ameţise. 

— Te-ai descurcat bine azi, Dubin. 

I-am spus cu sinceritate că nu făcusem altceva decât să trag 
cu mitraliera MI de câteva ori, dar mi-a reamintit că fusesem cu 
toţii în pericol când se deschisese focul în direcţia noastră. 
Apoi, el s-a oprit și s-a uitat la coniacul din paharul lui. 

— A fost o tragedie ce au păţit soldaţii ăia tineri. Nu mă 
deranjează să omor pe cineva care mă ameninţă cu o armă, dar 
asta nu mi-a făcut deloc plăcere. Spre deosebire de el, eu încă 
nu mă gândisem deloc la acei soldaţi. Eram îmbătat de succes 
și de faptul că eram considerat un erou. Cu siguranţă, eram cu 
totul alt om. 

— Când eram de vârsta lor, a spus el despre cei doi nemti, aș 
fi crezut că au avut parte de un sfârșit bun. E o prostie, nu? Dar 
tânăr fiind, m-am trezit de multe ori de dimineaţă presimţind că 
va fi ultima mea zi. Eu și Gita avem acest lucru în comun. Am 
recunoscut la ea același gen de fatalism. Târgul pe care l-am 
făcut cu mine însumi ca să-mi reprim asemenea gânduri a fost 
să mor pentru glorie. Așa că în clipa în care glonţul mi-ar fi 
intrat în creier, mi-aș fi spus că făcusem ca lumea aceasta să fie 
mai bună. Căutam de ani întregi un loc unde să lupt, până când 


l-am găsit în Spania. Dar sunt un laș, Dubin. Sunt încă în viaţă, 
dar acum un cal bătrân de război. 

— Domnule maior, nu sunteţi nici pe departe laș. 

Martin s-a strâmbat. 

— Îmi spun în fiecare zi că nu-mi va fi frică de moarte, dar 
bineînţeles că mi-e. Și mă întreb la ce bun. 

— Credeţi, cu siguranţă, în cauza războiului, domnule maior. 

— În scopurile lui? Fără îndoială. Dar mă războiesc de zece 
ani, Dubin, plus sau minus doi ani. Am luptat pentru cauze 
nobile. Cauze importante. Dar plâng pentru fiecare om pe care 
l-am omorât, Dubin. Și nu pentru că a ucide e ceva îngrozitor, 
ci pentru că nu are nici un sens să moară atâţia oameni. Băiatul 
ăsta care a murit azi? L-am ucis ca să ne salvăm toţi pielea. Dar 
nu mă amăgesc spunându-mi că a fost absolut necesar, mai ales 
zecile, sutele din garnizoană pe care i-am omorât sau schilodit. 
Lui Hitler i-am declarat război. Cum era și normal. Dar 
milioane de oameni ne stau împotrivă și mor pentru Führer. Tu 
ce crezi? Câţi oameni trebuie să omorâm ca să câștigăm 
războiul ăsta? Zece? Cu siguranţă, nu mai mult de o sută. Daro 
să moară milioane de oameni. 

— Drama războiului, am zis eu. 

— Da, dar e o tragedie pentru fiecare din noi, Dubin. Fiecare 
clipă de groază înseamnă o lună plină de coșmaruri mai târziu. 
Și orice crimă comisă te îndepărtează și mai mult de fericire. 
Când începi să omori, îţi spui: „Știu cine sunt. Nimic nu mă 
poate atinge. Niciodată”. Nu e așa. Nu credeam că războiul 
este atât de îngrozitor, că-ţi poate răpi orice bucurie a vieţii. 
Dar, din păcate așa se întâmplă, Dubin. 

Am fost surprins de discursul lui, dat fiind că eram 
binedispus. lar Martin nu era singurul om care se întrista când 
bea. Ca să-l consolez, am repetat ce auzisem în acea seară, și 
anume că nu ne vom mai lupta mult timp cu nemţii, iar Martin 
mi-a răspuns dând din umeri. L-am întrebat ce o să facă atunci. 

— Bănuiesc că o să aștept următorul război, mi-a răspuns el. 
Nu cred că mă pricep la altceva, de aia zic că, dacă nu fac un 
bine lumii, îmi pun capăt zilelor. Chiar nu pot să-mi mai 
imaginez cum mai e viața pe timp de pace. Adică, o cameră 
confortabilă de hotel și o femeie bună, dar ce înseamnă asta? Și 
eu nu sunt atât de diferit de alţii, Dubin. Curând, toată lumea 
va fi la fel. Se vor război din ce în ce mai mult. 


— Domnule maior, credeţi că ne vom lupta cu rușii? 

— Cred că da. Dubin, tu nu vezi ce se întâmplă? Nimeni nu 
mai poate face nici o alegere. Nici aici și nici acasă. 
Intotdeauna am crezut că omenirea va progresa, adică mai 
puţină suferință și mai multă libertate pentru oameni, 
sfărâmându-se astfel lanțurile sărăciei și ale tiraniei. Dar nu 
asta văd când mă uit spre viitor. Sunt doar niște nenorociţi care 
declară război altora. Iar libertatea tuturor este pusă în pericol. 

— Domnule maior, sunteţi militar. Armata n-a fost niciodată 
paradisul libertăţii. 

— Da, așa e. Dar uite ce s-a întâmplat pe frontul de acasă. 
Am primit scrisori, am citit presa. Războiul a interzis libertatea 
de orice fel. Revistele sunt pline de propagandă, la fel și 
filmele. Cărţi și conserve date cu ţârâita. Cântă cântecele și 
recită versurile. Nu mai există libertate de nici un fel. Încă un 
război, Dubin, și societatea civilă nu-și va mai reveni niciodată. 
Profitorii de pe urma războiului, militariștii, alarmiștii - ăștia o 
să ne conducă tot timpul. Ascultă bine ce-ţi zic. Omenirea o ia 
pe un drum greșit și intră într-un tunel întunecat. Dubin, ne 
întoarcem în Evul Mediu. De asta mi se rupe mie sufletul. 
Credeam că fascismul este un flagel, dar de fapt războiul e. 
Războiul este. 

S-a uitat din nou în pahar. 

Pe când vorbea, mă gândeam la Teedle. Mă întrebam dacă 
Martin și el purtaseră vreodată o asemenea discuţie. Sau dacă 
credeau același lucru. Amândoi erau de părere că lumea se 
ducea naibii. Consideram că îngrijorarea lor era lăudabilă. Pe 
majoritatea bărbaţilor, inclusiv pe mine, ne preocupa gândul 
întoarcerii acasă. 

— Să înţeleg că am scăpat de acuzaţii? A întrebat apoi 
Martin. 

I-am spus că aș recomanda asta cu siguranţă, dar că era cel 
mai sigur, date fiind ordinele pe care le primise, să se întoarcă 
la Nancy a doua zi dimineaţă cu mine, ca să rezolve problema. 
S-a gândit și el, dar, în cele din urmă, a dat din cap că da. 

— O să stau acolo câteva ore, a zis el, dar trebuie să mă apuc 
de următoarea misiune. Se referea la operaţiunea din Germania 
de care auzisem când am ajuns aici prima dată, cea pentru care 
fusese trimis înapoi la Londra. Dubin, cred că va fi cea mai 
importantă misiune din viața mea. Putem salva nenumărate 


vieţi. 

Și-a ridicat privirea, gândindu-se la acea perspectivă, apoi m- 
a întrebat când să pornim de dimineaţă. 

— În zori, i-am spus, ar fi cel mai bine, dat fiind că am fost 
plecaţi foarte mult timp. 

Cu această ocazie, mi-am amintit că trebuia să-mi iau 
uniforma. Genunchiul mi-era amortit, iar eu o căutam cu 
privirea pe Gita. Se dusese afară să-și ia rămas-bun de la 
localnici. M-am întâlnit cu ea în salon, unde Bidwell se tolănise 
pe una dintre canapelele roșii din catifea ale contesei și aţipise 
sub un șal de dantelă luat de pe spătarul divanului. 

— Lasă-l, mi-a spus ea. 

— Așa o să și fac, dar nu pot să-l duc la cartierul general în 
pantalonași scurți. 

Gita s-a sfătuit cu Sophie, menajera care ne spălase 
uniformele și le lăsase la uscat deasupra aceluiași foc unde 
fusese pus și mielul la frigare. Când am ieșit, Gita mă luă de 
braţ, iar eu am început să șchiopătez printre băltoacele ce se 
vedeau în lumina lumânărilor din casă. Turnase cu găleata ceva 
vreme, dar acum se oprise, deși apa se mai scurgea de pe 
acoperișuri și din copaci. Ceilalţi musafiri ai contesei plecaseră 
cu toţii în jos, iar gălăgia pe care o făceau pe drum, beti fiind, 
răsuna în noaptea umedă și rece. 

I-am spus Gitei despre ce discutasem cu Martin. 

— Așa de trist e tot timpul? 

După? Da, așa e tot timpul. Dubin, ai cunoscut jucători 
împătimiţi? Întotdeauna m-am gândit că, dacă nu era război. 
Martin ar fi jucat. Majoritatea jucătorilor sunt așa. Exultă 
atunci când joacă, pariază tot, dar se deprimă când câștigă. 
Voilă la raison. Martin spune adevărul când afirmă că este 
nefericit fără război. Așa era când l-am cunoscut eu. 

— La Marsilia? 

— Da. l-am vândut opiu când a venit în vizită din Spania. 

Am reușit să-mi stăpânesc orice reacţie nepotrivită. Eram 
pregătit pentru orice când venea vorba de ea. 

— A fumat prea mult, dar și-a revenit câteva luni mai târziu, 
când a plecat în State să facă instrucţie pentru trupele de 
comando. 

— Un alt pariu? 

Mă gândeam la felul în care îi sclipiseră lui Martin ochii când 


adusese vorba de noua misiune în Germania. 

— Exact, mi-a răspuns Gita. 

Uniformele se aflau lângă intrarea în hambar, iar acum 
miroseau a fum, dar erau uscate. M-a ajutat să le împăturesc și 
i le-am pus sub braţ. 

— Martin spune că regretă că nu mai e cum era, i-am zis. 

— Da? Era surprinsă. Şi-a mijit ochii în întuneric. Ei bine, 
cine e? Oare eram aceeași persoană când m-am dus la Marsilia, 
la 17 ani? Totuși, a spus ea, e adevărat că suferă. 

Din ce-mi zisese ea, se părea că Martin suferise întotdeauna. 

— D “accord. Dar nu suferă tot timpul la fel de mult, nu? 
Acum, se frământă în somn noaptea. li vede pe cei morți. Dar 
poate că asta nu e cel mai grav lucru. Dubin, războiul nu se 
bazează pe principii. lar Martin a fost în războaie atât de multă 
vreme, încât nu mai are principii. Nu eram sigură dacă și-a dat 
seama. 

— Ah, din nou cuvântul ăla, am spus eu. 

Stăteam în ușa întredeschisă a hambarului, în praful și 
mirosul de animale aduse de vânt. Sprâncenele ei stufoase se 
uniră în timp ce se gândea la înţelesul vorbelor mele. 

— Principii, am repetat eu. 

Ea a zâmbit bucuroasă că a fost prinsă din nou pe picior 
greșit. 

— Dar am dezbătut subiectul, a replicat ea. 

— Am impresia că tu ai făcut-o cel mai mult, i-am răspuns eu. 

— Da, ţi-am zis de principiile mele. 

Am râs amândoi, dar apoi s-a lăsat tăcerea între noi și, o dată 
cu ea, presimţirea că urma un moment de cotitură, iar ochii 
Gitei, mici, negri și uneori plini de dorinţă, mă studiau din cap 
până în picioare. 

— Să-ţi arăt din nou care-s principiile mele, Du-biin? 

Ştiam prea bine cât de mult o doream pe acea femeie. 

Având în vedere emoţiile puternice prin care trecuserăm 
astăzi, contactul fizic dintre noi părea normal, chiar de dorit, 
așa că nu era de mirare unde voiam să ajungem. Dar eram la 
fel de sigur că va interveni raţiunea, care ne va opri să mergem 
mai departe. Acum, îmi dădeam seama că nu se va întâmpla 
așa. M-a trecut un fior de groază, dar astăzi învăţasem cum să 
trec peste acest sentiment, ajutat și de cantitatea de alcool pe 
care o băusem. Dar nu băutura era motivul. Gita făcea parte 


din asta, din locul ăsta, din aventurile prin care trecusem. l-am 
zis doar atât: 

— Te rog. 

După aceea, ea și-a apucat fusta subţire cu vârfurile 
degetelor și și-a tras-o încetișor peste cap, până când a rămas 
în fața mea ca în urmă cu două săptămâni, oferindu-se privirii 
mele. Apoi, mi s-a cuibărit în braţe. Mi-au venit trei lucruri în 
minte: cât de mică și ușoară era, cum îi miroseau părul și 
degetele a tutun și cât de mult o doream. 

Timp de o secundă, am crezut că o s-o facem chiar acolo, în 
hambar, printre animale, în fân, dar m-a tras spre scările 
înguste și ne-am furișat în camera micuță unde ne schimbasem 
eu și cu Biddy. Bluza ei era desfăcută, iar unul din sânii mici îi 
ieșise din ea. Şi-a dat repede jos pantalonașii și, fără să ezite, a 
dus o mână la cureaua mea și mi-a descheiat șliţul, ocupându- 
se de mine ca o infirmieră pricepută. Ne-am împleticit până în 
pat, iar apoi am fost împreună, o împreunare bruscă, disperată, 
dar asta ne doream amândoi, să ajungem la clipa supremă a 
posesiei și a confirmării. Pe toată durata actului, genunchiul 
mi-a pulsat, ceea ce mi s-a părut potrivit. 

După aceea, ea și-a pus capul pe pieptul meu. Stăteam întins 
pe patul nefăcut, cu pantalonii încă în jurul gleznelor, inhalând 
mirosul de mucegai al saltelei și cel de bălegar și de păsări din 
hambar, în timp ce mă gândeam cine sunt cu adevărat. 

Așa deci. Așa. Fusese ceva animalic în acest act sexual, nu 
între mine și Gita, ci în faptul că se întâmplase. Acum îmi venea 
în minte Grace, ceea ce mă umplea de disperare, nu pentru că 
nu mă gândisem la ea deloc în ultimul timp, ci pentru că aveam 
impresia că nici nu existase vreodată. Oare avea Gita dreptate? 
În război nu exista nici un principiu și deci nici oamenii care 
luptau în el n-aveau principii? Era vorba de ziua respectivă, m- 
am gândit, de acea anume zi. Mi-am închipuit că Grace avea să 
înţeleagă dacă știa întreaga poveste, deși nu-mi făceam nici o 
iluzie că-i voi spune vreodată. 

Gita și-a apropiat faţa ei micuță de a mea și mi-a șoptit. 
Auzeam sforăiturile argaţilor care dormeau de partea cealaltă a 
pereţilor subţiri din lemn, pe care francezii îi numeau ziduri. 

— A quoi penses-tu, Du-biin? La ce te gândești? 

— La multe lucruri. Mă gândesc mai mult la mine. 

— Spune-mi și mie. 


— Îţi dai și tu seama. Am o iubită acasă. 

— Tu ești aici, Dubin. 

Pentru moment, acesta trebuia să fie un răspuns mulţumitor. 

— Şi mă gândesc și la tine, i-am zis eu. 

— Vas-y. La ce te gândești? 

— Mă întreb dacă am mai întâlnit vreodată o femeie ca tine. 

— Asta înseamnă că ai întâlnit doar bărbaţi? 

Am râs zgomotos, iar ea mi-a pus mâna pe gură. 

— Asta e singura ta problemă? M-a întrebat ea. 

— Nici pe departe. 

— Continue. 

— Vrei adevărul? 

— Bien sur.] 

— Mă întreb dacă te culci cu toţi bărbaţii cu care lupti. 

— Chiar te interesează, Dubin? 

— Bănuiesc că da, din moment ce te întreb. 

— Nu sunt îndrăgostită de tine. Nu-ţi face griji, Dubin. Nu 
avem nici o obligaţie unul față de celălalt. 

— Dar Martin? Ce se întâmplă cu adevărat între tine și 
Martin? Sunteţi ca un cuplu căsătorit de mulţi ani. 

— i-am mai spus, Dubin. Îi datorez mult lui Robert, dar nu 
suntem un cuplu. 

— Ar spune și el același lucru? 

— Să spună? Cine poate ști ce-o să spună Martin? Dar el știe 
adevărul. Fiecare face cum îl taie capul. 

Nu prea înţelegeam, dar am făcut un gest de parcă aș fi 
priceput. 

— Nu ești de acord? M-a întrebat ea. 

— Ţi-am mai zis o dată. Sunt burghez. 

— lartă-mă, dar asta nu mă preocupă acum. 

— Dar Martin este grija mea acum. Și tu vrei să stai cu 
Martin. 

— Nu sunt acum cu el, Dubin. Eu sunt cu tine. 

— Dar eu o să plec și tu o să rămâi cu Martin, nu-i așa? 

— Pentru moment. Acum, stau cu Martin. Spune că-i e 
groază de clipa când voi pleca. Dar rămân cu Martin ca să lupt, 
Dubin. Oare m-ar lăsa americanii să mă înrolez în armata lor? 

— Mă îndoiesc. 

S-a ridicat în capul oaselor și s-a uitat în jos, la mine. Chiar și 
în întuneric, vedeam că este slabă și drăguță. Mi-am trecut 


mâna de pe umărul ei spre talie, dar ea m-a privit cu aceeași 
intensitate. 

— Tu câte femei ai avut Dubin? Multe? 

Mi-era jenă, nu să fac sex, ci să vorbesc despre asta. La 29 
de ani, experienţa mea sexuală era foarte restrânsă. Câteva 
prostituate, câteva partide când eram beat. Puteam să rezum 
cel mai bine printr-o propoziţie pe care o folosise un coleg de 
facultate cu referire la el, dar care mi se potrivea și mie 
perfect: nu mi-am tras-o niciodată fără pantofi în picioare. În 
această seară, i se confirmau spusele. 

— Nu prea multe, i-am răspuns eu. 

— Nu? Scuză-mă, dar nu te cred. Nu după cum am făcut 
dragoste, Dubin, ci după cum ești acum. Și cum e cu iubita ta 
de-acasă? 

Am vrut să dau înapoi, apoi mi-am dat seama că acea 
întrebare nu era foarte diferită de cele pe care i le pusesem eu. 

— Încă nu s-a întâmplat nimic. 

— Chiar așa? 

— E logodnica, nu soţia mea. 

— Asta a vrut ea? 

Credeam că hotărâserăm de comun acord. Nu că am fi 
discutat prea mult pe tema asta. Eu și Grace aveam aceleași 
convingeri, potrivit cărora relaţia dintre un bărbat și o femeie 
avea ceva special. 

— O ador pe Grace, i-am spus Gitei. 

Ăsta era cuvântul perfect, „adoraţie”. Până acum, nu-mi 
dădusem seama că nu puteam să afirm că o doream. 

— Dubin, ea ar fi trebuit să insiste. Nu știa unde te trimite. 

De asta îmi dădeam și eu seama. 

Gita s-a dus în hambar să-și facă toaleta. Mânerul pompei s-a 
auzit scârțâind. Majoritatea bărbaţilor neînsuraţi pe care-i 
știam se tot lăudau cu câte femei se culcaseră. Dar eu nu prea 
aveam experienţă. Când voiam sex, mă simţeam cuprins de un 
val de tandreţe, ca atunci când am plătit-o cu patru dolari pe 
nebuna de Mary Picioare-luţi ca să mă dezvirgineze. Acum, că 
Gita nu mai era lângă mine, voiam să vină înapoi. Stăteam 
acolo și mă întrebam dacă mai cunoscusem oameni ca Martin și 
Gita, care să mă facă atât de repede să mă îndoiesc de mine 
însumi. 

S-au auzit pașii ei ușori pe scări și se furișă înăuntru, venind 


lângă pat. Văzând-o îmbrăcată, m-am aplecat și mi-am ridicat 
pantalonii. 

— Trebuie să plec, Dubin, mi-a şoptit ea. În curând, o să mă 
caute. Au revoir. Se uită lung la mine, dar cu tandreţe. Du-biin, 
cred că o să mai avem parte de asemenea momente. 

— Da? Habar n-aveam dacă-mi mai doream, dar i-am spus că 
probabil o să mă mai întorc să-i dau lui Martin ultimele acte în 
legătură cu ancheta mea. 

— Ei bine, mi-a răspuns ea. 

Ezită un pic, dar tot s-a aplecat și m-a sărutat apăsat. Era 
mai mult o concesie decât un sărut. Mi-a spus din nou „au 
revoir”. 

Trecusem prin atâtea în acea zi și eram așa de tulburat, încât 
nu credeam că voi putea dormi, dar cum se întâmpla în ultimul 
timp, mă înșelam. Intenţionat nu trăsesem obloanele din lemn 
și m-am trezit la 7.30, cum îmi și doream, o dată cu răsăritul 
soarelui palid, ce se profila printre nori. Deșteptându-mă, mi- 
am dat seama că genunchiul mă duruse, ceea ce mă trezise din 
somn periodic, pe toată durata nopţii. Piciorul era umflat și 
rigid și m-am ridicat ușor din pat, mi-am pus uniforma pe mine, 
prinzându-mi din nou tresele. Când m-am dus înspre casa 
principală să-l trezesc pe Bidwell și să văd ce face Martin, am 
auzit zgomotul asurzitor al obuzelor. Divizia 26 Infanterie era 
pe cale să cucerească Bezange-la-Petite. Eu stăteam acolo, 
încercând să-mi dau seama de unde se auzeau exploziile, când 
Bettjer, care mai avea sticla de coniac în mână, se împletici 
prin curte. 

L-am întrebat dacă știe unde e Bidwell. Peter mi-a răspuns 
într-o engleză fără cusur. 

— În casă. Acum s-a trezit. Ceilalţi au plecat de câteva ore. 

— Cine? 

— Martin, Antonio, fata. Și-au luat lucrurile și au plecat de 
tot. M-au lăsat pe mine în urmă. După tot ce s-a întâmplat, m- 
au lăsat în urmă. 

— Au plecat? 

— Da, nici nu se luminase de ziuă. Acum câteva ore. Au 
încercat să se furișeze, dar contesa a plâns amarnic. Probabil 
că ai dormit buștean dacă n-ai auzit-o. 

— Chiar au plecat? Am întrebat eu din nou. 

Bettjer, un betiv notoriu, neras și cu hainele în dezordine, 


arăta oribil în uniforma sa maro belgiană, cu jumătate de 
cămașă pe afară; a ridicat sticla în cinstea mea. Căzuse în 
timpul nopţii, iar acum îi curgea sânge din nas și, când a 
zâmbit, am văzut că-și pierduse jumătate dintr-un dinte când se 
împiedicase atunci, sau poate altădată. Totuși, se distra grozav 
pe seama mea. N 

— Înţeleg, a zis el. Înţeleg. 

— Ce înţelegi, Peter? 

— De ce te-au lăsat și pe tine în urmă. 


13. INOT 

Tata învățase să înoate când era copil, în lacul Ellyn, un lac 
artificial care era de fapt un bazin de retenţie din South End, 
amenajat pentru ca râul Kindle să nu se reverse în sezonul 
ploios. Și părinţilor lui le plăcea apa, pentru că sunt multe 
fotografii cu întreaga familie în acele ridicole costume de baie 
întregi, ţopăind pe malul apei sau în Băile Garfield, un bazin 
acoperit, plin de lume, o distracţie preferată de familiile din 
Kindle County, până când băile au devenit un focar de 
poliomielită și au fost închise în anii 1950. 

Mi se părea fascinant să mă uit la tata cum înota. Avea o 
anumită graţie în apă și stilul neglijent în care stropea cu apă 
nu se potrivea cu felul de a fi pe uscat. Același lucru era valabil 
și pentru corpul lui în costumul de baie. Era un bărbat normal, 
de 1,80 metri și destul de musculos, deși nu ca Charles Atlas. 
De câte ori îi ghiceam trupul solid sub cămașa și cravata pe 
care le purta în fiecare zi, până când mergea la culcare, eram 
uimit. Deci așa arăta aici. M-am simţit în același timp liniștit și 
uimit. 

În cele din urmă, când aveam vreo 14 ani, tatăl meu, care nu 
prea se lăuda, a recunoscut ca răspuns la întrebările mele că 
fusese campion la 100 de metri fluture în liceu. Chiar și atunci 
voiam să aflu orice despre el, așa că, într-o zi, când a trebuit să 
mă duc la U High Athletic Association, căci scriam un articol 
pentru revista liceului, The Argonaut’, m-am decis să arunc un 
ochi în arhive ca să-l găsesc pe tata. 

Și l-am găsit. Sau așa ceva. Pe campionul din 1933 Ia 100 
metri fluture nu îl chema David Dubin, ci David Dubinsky. 
Ştiam că toţi imigranții își americanizaseră numele. Cohens 
devenise Coles, Wawzenskis Walters. Dar nu prea-mi convenea 
că operase această schimbare înainte de a se duce ca student 
bursier la Colegiul Easton, acel bastion al ne-evreilor. Ce 
ipocrizie să-ţi renegi trecutul și, mai rău, să capitulezi în faţa 
americanilor care îi marginalizară pe foarte mulţi, în special pe 
cei cu pielea mai închisă la culoare, care făceau notă 
discordantă. Când am aflat că tata îi convinsese pe ai lui să 
urmeze exemplul, pentru a nu-i fi descoperită adevărata 
identitate, nu m-am putut abţine să nu-l înfrunt. 

S-a apărat așa cum făcea de obicei, fără să vorbească prea 
mult. 


— Mi se părea mai ușor așa, mi-a zis el. 

— Eu să știi că nu-mi ascund originile, i-am spus tatei. Nu 
știu cum te-ai simţit tu, dar mie nu mi-e rușine. 

N-a fost o lovitură sub centură. La noi în casă, mama pusese 
accentul pe educaţia și tradiţiile evreiești. Vineri seară, luam 
masa de Sabat, noi, copiii, mergeam la o școală ebraică și 
exista chiar și ceva cușer în bucătărie, unde puteam mânca 
traife“! de toate felurile, inclusiv sendvișurile cu şuncă ce îi 
plăceau atât de mult mamei, cu condiţia să fie servite pe 
farfurii de plastic și puse pe un anumit raft în frigider. Tata nu 
prea se pricepea la chestiile astea, poate pentru că nu primise 
o educaţie religioasă, dar, pe de altă parte, nu mă îndoiesc nici 
o clipă că o sprijinea necondiţionat pe mama. Totuși, când eram 
în ultimul an de colegiu, în 1970, i-am copt-o tatei când am 
trecut legal la numele de dinainte. De atunci, toată lumea știe 
că nu cheamă Stewart Dubinsky. 

Evident că soarta se răzbună. Prima mea fiică mi-a spus, de 
la șase ani, că urăște numele Dubinsky (căci colegii ei de clasă 
îi ziceau „Răhăţinsky”) și se jurase că va lua numele oricărui 
bărbat cu care se va căsători, chiar dacă era Bozo A. Clown. Și 
nu i-am făcut mai mult rău tatei decât îi făcuse și el la rândul 
lui tatălui său. Bunicul meu, cizmarul, mai avea puţin de trăit 
când mi-am schimbat eu numele și a fost foarte încântat. Dar, 
când m-am străduit, pe toată durata anului 2003, să aflu ceea 
ce tatăl meu nu a vrut să-mi spună, întotdeauna mi se strângea 
inima ori de câte ori îmi aminteam cum ascundeam singurul 
lucru pe care-l aveam de la el. 

Asta a fost prima poveste pe care i-am spus-o Ursului Leach, 
după ce l-am văzut prima oară în salonul de la Northumberland 
Manor. Ursul a scos toată povestea de la mine punându-mi 
întrebări abile și a zâmbit ironic când i-am împărtășit jalnicele 
îndoieli pe care le aveam în privinţa schimbării numelui. 

— Ei bine, Stewart, mi-a zis el, câteodată am impresia că 
nimic nu merge bine între părinţi și copii. Unele chestii le 
resping, altele le acceptă. 

Ultimul pe listă era manuscrisul tatălui meu, de care m-am 
gândit în cele din urmă să-l întreb pe Leach. În acel moment, 
presupuneam că tata chiar îl arsese, așa cum ameninţase. Când 
mi-am exprimat temerea, Leach s-a sucit chinuit ba la dreapta, 


^4 Argonautul (în lb. engleză, în original) 


ba la stânga, mormăind până ce a găsit un Redweld pe care l-a 
sprijinit de spițele din crom ale scaunului său cu rotile. Din 
mapa groasă a scos un teanc de hârtii de cel puţin trei 
centimetri puse alandala, pe care mi l-a înmânat și, răsfoindu- 
le, am recunoscut imediat scrisul îngrijit de mână al tatălui 
meu. Cum sunt un neghiob, am stat acolo pe un scaun și am 
plâns. 

Citisem fiecare rând până când m-am întors acasă, terminând 
în cele trei ore petrecute în aeroport după ce coborâsem din 
avion, incapabil să mai aștept deznodământul încă jumătate de 
oră, cât dura să ajung cu mașina până acasă. Sunt sigur că se 
uitau toţi la mine, un bărbat slab, de 50 și ceva de ani, care 
citea absorbit în zona goală de pasageri, iar călătorii din sala 
de așteptare îmi aruncau priviri îngrijorate chiar și când se 
duceau grăbiţi spre porţile de îmbarcare. 

În ziua în care Ursul îmi dăduse manuscrisul dactilografiat, l- 
am întrebat cum de pusese mâna pe el. 

— Stewart, trebuie să-ţi mărturisesc că întotdeauna am avut 
impresia că am în posesie acest document din raţiuni încă 
neclare. Cum ţi-am spus, tatăl tău era hotărât să-l ardă după 
ce-l citeam și, când am terminat, am simţit că ar fi fost o 
pierdere imensă dacă l-aș fi lăsat să facă așa ceva. Din acest 
motiv am păstrat manuscrisul, susținând că am nevoie de el ca 
să clarific anumite chestiuni legate de apelurile pe care le 
făcusem. Apoi, pe la sfârșitul lunii iulie 1945, tatăl tău a fost 
eliberat pe neașteptate și a plecat în grabă din Regensburg, așa 
că a avut altele pe cap. Mă așteptam să-mi ceară înapoi 
manuscrisul, dar nu s-a mai întâmplat niciodată, nici în Europa 
și nici când ne-am întors în SUA. De-a lungul anilor, m-am 
gândit din când în când să-l caut, mai ales când mutam 
manuscrisul dintr-un birou în altul, dar am ajuns la concluzia că 
tatăl tău a făcut o alegere pe care el o credea cea mai bună 
pentru noi toţi, și mai ales pentru el, aceea de a-și continua 
viața fără a mai relua legătura cu mine, dorind să evite 
eventualele complicaţii și amintiri neplăcute. Manuscrisul a fost 
în arhivele Curţii Supreme din Connecticut timp de câţiva ani, 
împreună cu un bilet prin care li se cerea executorilor mei să-l 
contacteze pe David Dubin sau pe moștenitorii săi pentru a 
decide cum să procedeze cu el. M-am bucurat să aud vești de la 
tine, căci i-ai scutit pe nepoţii mei de o treabă. 


— Dar de ce să-l ardă? l-am întrebat eu. Din cauza uciderii lui 
Martin? 

— Cel puţin la început, așa am crezut și eu. Ursul s-a oprit 
din vorbit, căci îl deranja ceva, probabil ideea că depășea o 
anumită limită în privinţa a ce putea spune și ce nu. Stewart, 
ce-ţi pot zice cu siguranţă e ce am aflat de la David. 

— Și anume? 

— În mod ciudat, eu și tatăl tău nu am purtat niciodată o 
conversaţie despre ce scrisese, în adevăratul sens al 
cuvântului. Chiar și după ce am citit manuscrisul, nu a vrut să 
discute cu mine despre evenimentele pe care le descrisese 
acolo, iar eu l-am înţeles. A fost cât pe ce să-mi zică la o zi sau 
două după pronunţarea sentinţei. Tatăl tău urma să rămână în 
arest la domiciliu până la apel, dar începuse să se obișnuiască 
cu gândul că va face cinci ani de muncă silnică. I-am spus ce le 
ziceau mereu avocaţii de drept penal clienţilor în această 
situaţie, că mai era speranţă și viaţă după aceea și că, mai 
târziu, va privi toată această experienţă cu alţi ochi. Și, în acest 
context, am adus vorba de manuscris, pe care îl lăsasem pentru 
orice eventualitate în biroul meu din Frankfurt. „Dubin, cred că 
ar trebui să-l păstrezi, i-am zis eu. Poate că îi va interesa pe 
copiii tăi. Sigur că nu te poţi preface, Dubin, că ai scris așa 
ceva doar pentru mine. Și în nici un caz ca după aceea să faci 
totul scrum.” S-a gândit la asta suficient de mult încât să cred 
că am atins o coardă sensibilă, dar și-a încleștat maxilarul și a 
clătinat ferm din cap. Și Stewart, în acel moment, mi-a dat 
singura explicaţie pentru care voia să distrugă ce așternuse pe 
hârtie, „îmi doresc din tot sufletul, mi-a spus el, ca urmașii mei 
să nu audă niciodată această poveste.” 


14. SIOP 

16 noiembrie 1944, încă în Nancy Scumpă Grace, 

lartă-mă că n-am mai dat nici un semn de viaţă. Din câte ai 
auzit la radio, trupele se deplasează din nou, iar ritmul nostru 
de lucru s-a accelerat și el. Incidentele de pe câmpul de luptă 
au un caracter urgent, iar noi știm că mutarea cartierului 
general este doar o chestiune de timp. Sperăm să fie în 
Germania. Sau, și mai bine, la Berlin. 

Mă simt mai bine decât atunci când am scris ultima dată. 
Probabil că te întrebi ce era cu scrisorile alea pe care ţi le-am 
expediat în grabă, în urmă cu câteva săptămâni, când avusesem 
o clipă de răgaz în mijlocul „acţiunii”. O dată cu trecerea 
timpului, m-am hotărât să nu mă mai gândesc la acea 
experienţă. Asta îţi spun soldaţii experimentați să faci: să lași 
trecutul în urmă și să-ţi dai seama că prăpastia dintre război și 
viața obișnuită este mai adâncă decât Marele Canion și nu 
trebuie trecută. Crede-mă, draga mea, când se va termina totul, 
vreau să fii lângă mine, ca să-ţi pot mângâia părul, în vreme ce 
mă gândesc prin ce-am trecut. Dar să nu te superi dacă nu o să 
am prea multe de zis. 

Într-o notă mai optimistă, cel mai recent pachet de la tine, 
nr. 15, a ajuns astăzi. Doar două dintre prăjiturele erau întregi, 
dar tot m-am bucurat de ele, crede-mă. Mulţumesc mult pentru 
sticluța de Arrid pe care mi-ai trimis-o; știu că nu prea se 
găsește și de aceea mulţi mă invidiază. Din cauza lipsei de 
combustibil, apa caldă e un lux, ceea ce înseamnă că nu prea 
facem duș. Să-i spui fratelui tău cât de mult apreciez gestul 
său. Poţi să zici ce vrei, dar câteodată este un avantaj să ai 
propriul tău magazin. Că veni vorba, aș vrea să-ţi cer o favoare. 
Dacă George găsește vreun film de 620, mă voi declara 
mulțumit. Sergentul meu Biddy este un fotograf priceput și nu 
prea găsește filme. E unul dintre cei mai de ispravă tipi pe care 
i-am întâlnit în armată și-aș vrea să-l ajut. 

A venit iarna. Nu este mai umezeală, ci foarte frig. Mai plouă, 
dar acum cad din cer ace de gheaţă care te înţeapă și care se 
solidifică în câteva ore. Port mănușile din lână când scriu la 
birou, deși în sala de judecată e puţină căldură. Alternarea de 
ploaie și gheaţă e mai gravă pentru băieţii din tranșee. Piciorul 


de tranșee“? este o tulburare des întâlnită. Potrivit estimărilor, 
o treime din trupe suferă de asta, iar unii fac forme atât de 
grave, încât trebuie spitalizaţi. Patton a comandat 85 000 de 
perechi de șosete și se spune că le-a ţinut o predică soldaţilor 
cum că, în război, igiena piciorului este mai importantă decât 
spălatul pe dinţi. Galoșii sunt foarte căutaţi. Băieţii ăia mă 
uimesc, pentru că sunt foarte curajoși și hotărâți. 

Eu nu trec prin aceleași greutăţi ca ei, căci continui să duc o 
viață sigură din punct de vedere financiar, dar plictisitoare, ca 
avocat pledant. Dar am și noutăţi bune. 

Am primit ieri vestea avansării (a întârziat doar patru luni). 
Acum sunt căpitanul Dubin, iar cuvântul „activ” mi-a fost scos 
din titulatura de avocat asistent. Mi-am pus gradaţiile de argint 
și m-am plimbat toată ziua, fiind foarte mândru de mine ori de 
câte ori un locotenent mă saluta când trecea pe lângă mine. 

Să ai parte de o Zi a Recunoștinței minunată, draga mea. Pe 
vremea asta, la anul, sper să fiu cu tine acasă. 

Te iubesc și mă gândesc mereu la tine, 

David. 

Într-o după amiază din a doua săptămână a lunii decembrie, 
un funcţionar mi-a lăsat corespondenţa pe birou - trei scrisori 
și o felicitare. Le îndesam în tunică, pentru a le citi pe 
nerăsuflate mai târziu, când aveam să fiu singur, dar felicitarea 
mi-a atras atenţia. Pe o parte era o fotografie alb-negru a unei 
clădiri cu frontoane, care avea turle înguste și două arcade 
concentrice deasupra ușii. Pe partea cealaltă scria că era 
sinagoga din Arlon, cea mai veche din Belgia. Dar cel mai mult 
m-a uimit biletul scris de mână. 

Dubiu, 

Pare rău că te-am păcălit. Robert a spus că nu era altă 
soluție. Tu băiat bun. Te rog să nu mă judeci. Poate ne vom 
vedea când război nu mai e. La evrei e bine să spui Joyeux 


^2 Afecţiune ce apare în urma imersiei prelungite a piciorului 
sau a mâinii în apă sau noroi rece - cel mai frecvent la 
temperaturi sub 10 grade C. Zonele afectate sunt iniţial reci și 
insensibile, ulterior devenind fierbinţi și dureroase, apoi palide 
sau cianotice. Mai târziu, la nivelul piciorului pot apărea 
hemoragii, necroze, leziuni nervoase periferice, infecţii. Apare 
la soldaţi, alpiniști, muncitori constructori, (n.tr.) 


Noel”? 

Scrisul Gitei Lodz era ascuţit și nu prea îngrijit, exact cum 
bănuisem. Scrisese în engleză, știind că un mesaj în franceză ar 
fi trecut în câteva luni de cenzorii armatei. 

Cred că am citit ce scria pe felicitare de 20 de ori, încercând 
să-mi dau seama dacă avea vreun înțeles ascuns. De ce se 
chinuise să-mi scrie? Oare chiar îmi păsa? În cele din urmă, am 
început să mă întreb dacă era într-adevăr în Belgia sau dacă 
era un alt șiretlic pus la cale de Martin. Am întrebat un 
funcţionar de la poștă dacă știa de unde fusese expediată 
felicitarea care avea timbrul mov și rotund al poștei militare. 
Codul de trei cifre din mijloc era de la cartierul general al 
Armatei 1 din Belgia, de lângă Spa. 

După ce am stat pe gânduri, am trimis o cablogramă la 
cartierul general al lui Teedle, la Divizia 18 Blindate, spunându- 
i că primisem informaţii despre locul unde se afla Martin. Până 
acum, Divizia 18 se întorsese în luptă, trecând de Metz și 
ajungând în Luxemburg, unde se tot încăierau cu nemţii, care 
se retrăgeau spre fortificațiile masive ale liniei Siegfried, ce 
înconjurau Germania. Cu aprobarea statului-major, la doar 
câteva zile după ce Martin s-a făcut nevăzut, Teedle emisese un 
mandat de arestare pe numele lui, punând astfel capăt anchetei 
mele. Ușurat, mă străduisem să nu mă gândesc nici la Robert 
Martin, nici la Gita Lodz, care mă induseseră în eroare și îmi 
provocaseră neplăceri. Când m-am dus la Teedle în ziua în care 
dezertase Martin, am primit o mustrare la care mă așteptam, 
dar nu pentru că-i pierdusem urma maiorului. Patton era opărit 
din cauza exploziilor de la salinele regale, iar, potrivit lui 
Teedle, voia  „boașele lui Martin la masa de Ziua 
Recunoștinței”. Raidul asupra depozitului de armament fusese 
planificat de OSS în toamnă, dar, după câte se vedea, nimeni 
nu-i dăduse lui Martin permisiunea de a acţiona acum. Se pare 
că era o aventură pe care nu o putea rata înainte să se 
ascundă. Divizia 21 Panzer a nemților fusese speriată de 
explozie și nu înaintase până în regiunea de lângă Marsal, 
evitând astfel fără să vrea ciocnirea cu trei batalioane 
americane de luptă antitanc pe care Patton le aliniase în 
așteptare. 

Mesajul meu pentru Teedle a fost foarte concis. Mai târziu în 


s Crăciun fericit. (în lb. Franceză, în original) 


aceeași zi, a trebuit să ies din sala de judecată, căci primisem 
un telefon urgent. Urcând în fugă la etaj, l-am găsit pe Billy 
Bonner la celălalt capăt al firului. Teedle era la un telefon de 
campanie și voia să-mi vorbească personal. Se auzea slab și 
hârșâit, iar când Bonner s-a dus după general, s-a auzit pe fir 
bubuitul artileriei. 

— Am primit nenorocita ta de cablogramă, Dubin, mi-a spus 
brusc Teedle, și e prea al dracu’ de avocăţească, așa ca de 
obicei. Am nevoie de informaţii ca să-i pot contacta pe cei din 
Corpul VIII de armată. Ce fel de materiale ai primit? 

— O felicitare, domnule. 

— O felicitare? Boul ăla ţi-a trimis o felicitare? Cine mama 
mă-sii se crede, Zorro? 

— E de la ea, domnule. 

— Gagică-sa? 

— Da, deși nu cred că e iubita lui, domnule. 

— A, da? Dubin, ești un tip mult mai interesant decât 
credeam. Ei bine, oricum vrei să-i spui, se ţine ca scaiul de el, 
nu? 

— Da, se pare că e cu el, domnule. Dar nu cred că ar face 
ceva să-l pună în pericol. De aceea nu eram sigur dacă să vă 
deranjez cu asta. Știu că sunteţi ocupat până peste cap, 
domnule general, dar numai dumneavoastră puteţi ordona 
arestarea lui. 

— Foarte bine ai făcut, Dubin. Nu-ţi face griji în privinţa 
noastră. Îi batem de le sună apa în cap nenorociţilor ăstora. Nu 
că nu ar merge mai bine dacă președintele ar fi mai ferm cu 
rușii. Ar trebui să fim în Saarbrücken, dar lui FDR“ îi e teamă 
că, dacă ne ducem în Germania prea repede, Stalin o s-o ia 
razna. 

Teedle s-a abținut, dându-și seama că nu era prea bine să 
zică asemenea lucruri într-o convorbire pe care putea să o audă 
oricine. Zgomotul artileriei s-a auzit din nou, iar legătura s-a 
întrerupt. 

Câteva zile mai târziu, pe 15 decembrie, eram la popota 
ofițerilor pe la 7 dimineaţa, mâncând cu Tony omleta din praf 
de ouă de la micul dejun, când un tânăr soldat plin de coșuri, 
un proaspăt recrut care în orice împrejurare găsea un prilej să 


“ Franklin Delano Roosevelt, președinte al Americii între 1933 
și 1945. (n.tr.) 


se isterizeze, a venit să-mi spună să mă duc în camera de 
telegrafie. Era Teedle, de data asta la celălalt capăt al unei 
mașini de scris în limbaj încifrat. De îndată ce telegrafistul i-a 
zis că sunt acolo, mașina a început să scoată o bandă pe care 
cititorul de coduri a transferat-o cu mult zgomot pe teancul de 
hârtie galbenă din mașină. 

„L-am localizat pe ticălos, a scris Teedle. Lângă orașul 
Houffalize, în sectorul Corpului Vili de armată. Se crede acum 
Robin Hood. Toată gaşca lui e cu el. I-a spus comandamentului 
Corpului Vili că OSS i-a ordonat să cerceteze poziţia nemților. 
Du-te la Flouffalize ca să-l arestezi.” 

— Eu? l-am zis telegrafistului, care m-a întrebat dacă voiam 
să transmit acel răspuns. 

Am ales ceva mai diplomatic, spunând că această sarcină i s- 
ar potrivi mai bine șefului poliției militare. _ 

„Nu. Îl vei recunoaște pe subiect, mi-a scris el înapoi. Îi știi și 
toată povestea. Poliția militară de aici răspunde de prizonierii 
de război. În caz că n-ai uitat, purtăm un război.” 

Mi-am trecut în revistă alternativele, dar în cele din urmă i- 
am zis că am înţeles ordinele. 

Teedle mi-a scris: „Subiectul trebuie să se întoarcă în 72 de 
ore. Momentan, este căutat în spatele liniilor inamicului”. „Cât 
de posibil e să se întoarcă?” 

„Foarte probabil. A lăsat-o pe femeie în urmă. Pleacă 
imediat. Vei informa Londra de arestarea iminentă.” 

M-am dus de îndată la colonelul Maples. Cu Teedle nu voiam 
să intru în detalii, știind că nu le va tolera, dar era o problemă 
extrem de importantă. Am luat un exemplar din Manualul 
pentru curțile marțiale aflat pe biroul colonelului și l-am 
deschis la Articolul 20. 

20. CURTEA MARŢIALĂ - PROCEDURA ÎNAINTE DE 
PROCES - AREST Și IZOLARE - CINE POATE DISPUNE: 
METODA - URMĂTOARELE PERSOANE CARE FAC OBIECTUL 
LEGII MARŢIALE VOR FI ARESTATE SAU IZOLATE 
CONFORM ARTICOLULUI DE RĂZBOI 69, DUPĂ CUM 
URMEAZĂ: 

OFIŢERII DOAR DE CĂTRE OFIŢERII SUPERIORI, PRIN 
ALŢI OFIŢERI, PRIN VIU GRAI, ORDIN SCRIS SAU ANUNT. 
AUTORITATEA CARE VA ARESTA SAU IZOLA RESPECTIVELE 
PERSOANE NU VA FI DELEGATĂ. 


Cu alte cuvinte, Martin putea fi arestat doar de cineva aflat 
în subordinea directă a lui Teedle, un membru al Diviziei 18 
Blindate. După discuţiile care au avut loc la emiterea 
mandatului de arestare, conducerea noastră ajunsese la 
concluzia că Teedle, mai degrabă decât Winters de la OSS, era 
comandantul lui Martin, căci acesta din urmă nesocotise 
ordinul prin care i se cerea să se întoarcă. Dar eu, cu siguranţă, 
nu răspundeam în faţa generalului. Dacă da, nu-l puteam aresta 
pe Martin fără să pun în primejdie procesul ce urma. 

Maples și-a luat între degete mustaţa, care albise complet în 
ultimele luni, iar acum semăna cu o dâră de pastă de bărbierit. 
Ca de obicei, nu voia să-l înfrunte pe Teedle, așa că a venit cu o 
soluție avocăţească. Avea să le ceară celor de la Armata a Treia 
să mă transfere la Divizia 18 doar pentru a putea să-l arestez 
pe Martin. 

— Va trebui să punem la punct toată hârţogăria. Dar trebuie 
să vii aici, David. Patton nu va fi încântat dacă Martin ne scapă 
din nou. Ce situaţie ciudată! Colonelul a dat din capul acoperit 
cu păr cărunt. Comportamentul uman, David. E mai multă 
imaginaţie și mister acolo decât în lumea artei. 

— Pot să-l iau pe Bidwell cu mine, domnule colonel? 

— Da, bineînţeles. 

M-a trimis să găsesc pe cineva care să mă înlocuiască la 
tribunal. 

Până la prânz, eu și Biddy aveam actele la noi și ne aflam din 
nou pe drum. Era umezeală, ceața se așternuse ca fumul pe 
dealuri, iar noi aveam panouri laterale prinse de capota de 
pânză a jeepului. Houffalize abia se distingea pe hartă, dar se 
afla undeva în apropiere de Saint-Vith, la vreo 240 de km 
distanță. Urma să ne apropiem de zone de luptă și ne-am gândit 
că ar fi bine să ajungem până în seara următoare. Neștiind 
exact cum avea să fie vremea, am călătorit cu raniţele pline și 
cu mantale de iarnă. 

Când ne-am apropiat de Metz și de teritoriul pe care-l 
ocupaseră americanii în ultimele săptămâni, am văzut 
indicatoare pe care trupele nemţești în retragere scriseseră 
ACHTUNG MINEN%. Nu eram sigur dacă erau avertismente 
pentru trupele lor sau o formă de război psihologic. Când am 
făcut un popas, i-am întrebat pe cei de la Divizia 6, care mi-au 


4 Atenţie, mine. (în lb. Germană, în original) 


raportat că au fost văzute mașini de cules mine pe drum și ne- 
au sfătuit să înaintăm cu grijă. 


— Nu ai fi primul, căpitane, care s-ar duce după un tufiș să 
facă pipi și s-ar trezi fără un picior, mi-a spus un sergent. 

Cum nu aveam camioane ale Crucii Roșii, au fost 
rechiziționate jeepuri, iar răniții erau puși pe capote sau pe 
banchetele din spate. Când s-a făcut aproape 4.30 și după ce 
ne-am gândit unde să înnoptăm, am dat peste un baraj al 
armatei. Un poliţist care se uita cruciș la noi și-a băgat tot 
capul în mașină. Am scos ordinele din buzunarul interior al 
hainei, dar nu s-a obosit să se uite peste ele. 

— Unde locuiește Li'l Abner“? M-a întrebat el. 

— Eşti băut, soldat? 

— Răspunde la întrebare, căpitane. 

— Dogpatch“. 

— Și cum se numește echipa de baseball din Brooklyn? 

Arăta înspre Biddy, care conducea. 

— Dodgers, a răspuns el îmbufnat. Și nici măcar nu-s cine 
știe ce echipă. 

Surprinzător, răspunsul lui l-a făcut pe soldat să râdă și să se 
liniștească. Polițistul ne-a zis că toată ziua primiseră informaţii 
că impostori nemți îmbrăcaţi ca soldaţii americani traversaseră 
liniile noastre ca să ne saboteze, tăind linii telefonice, scoțând 
indicatoare și uneori spunându-le diviziilor noastre să o ia pe 
unde erau trupele lor, așa cum făcuse și Gita în ziua Z. 

— Dacă se mai întâmplă, mi-a zis polițistul, arată-le cartea de 
identitate. Pe ale lor scrie „Doar pentru identificare? Pe actele 
ofițerilor noştri e o greșeală intenţionată de tipar, 
„Indentificare”, strecurată de cei recent desemnaţi, ca să arate 
că nu fuseseră promovați degeaba. Vreun nemţălău bătut în 
cap nu s-a putut abţine să nu-i corecteze pe americani la 
engleză. 

Am intrat în zona ocupată de Armata întâi și ne-am petrecut 
noaptea în Luxemburg, la un hotel folosit pe post de cartier 
general de către ofițerii inferiori din Divizia 9 Blindate. 
Ajunseserăm mai departe decât ne așteptam și se părea că vom 


+ Personaj dintr-o serie de benzi desenate (n.tr.) 
+ Localitatea fictivă unde are loc acţiunea din benzile desenate 
Li ’l Abner. (n.tr.) 


fi în Houffalize până a doua zi la prânz. Am fost trezit din somn 
la 5.30 dimineaţa de un bombardamentul masiv dinspre nord. 
Ne îndreptam fix în aceeași direcţie și l-am întrebat ce se 
întâmpla pe maiorul care se ocupase de ordinul de încartiruire. 

— Nu vă faceţi griji. Nemţilor le place să tragă cu armele cât 
timp mai au. Nu pleacă nicăieri. Bradley și-a retras Corpul al 
VIII-lea de armată pentru moment. Nu prea avem oameni în 
prima linie, dar nemţii știu că ar da piept cu o forță imensă 
dacă ar continua atacul. Bubuiturile nu o să dureze mai mult de 
o oră. 

Pe când ieșeam din oraș, un soldat tânăr cu o bazooka ne-a 
întrebat cu un accent ciudat dacă puteam să-l ducem și pe el 
până la unitatea lui, aflată la 16 kilometri distanţă, și s-a urcat 
în spate, lângă raniţele noastre. Era un băiat surprinzător de 
voios și total nepăsător în privința războiului, dintr-un orășel 
din Pennsylvania unde încă se mai vorbea un dialect germanic. 
Ne-a cântat cu o voce de tenor câteva cântece pe care le 
învățase acasă, chiar dacă nu lua mereu acutele, și tocmai era 
în mijlocul unei balade despre o tânără servitoare care se 
frângea de dorul iubitului plecat la război când jeepul sări 
deodată în aer, răspândind în jurul său un val de zgomot și 
murdărie. Următorul lucru pe care l-am conștientizat a fost că 
mă aflam într-un șanț umed de pe marginea drumului. Când m- 
am uitat în sus, pe câmpul de lângă mine era o groapă care 
fumega, probabil de la un obuz. Jeepul zăcea la câţiva metri 
depărtare, înclinat într-un unghi de 30 de grade, iar roţile din 
faţă și din spate erau și ele în șanț. Acoperișul din pânză prin 
care fusesem aruncat flutura în vânt, iar tânărul olandez din 
Pennsylvania era pe câmp, încă zâmbind pe când se ridica în 
picioare. Am tipat la el să fie atent la mine, dar am văzut că 
racheta îi căzuse din bazooka și ajunsese în noroi, lângă mine. 
M-am uitat la proiectilul din apa stătută, fiindu-mi teamă să îl 
ating, ca nu cumva să se armeze singur. Mă îndepărtam, când 
am auzit un alt obuz căzând la circa un kilometru distanţă și 
formând un crater chiar în mijlocul drumului. Se pare că nemţii 
erau mult mai aproape decât se estimase. 

L-am strigat de două ori pe Bidwell. Se părea că fusese 
aruncat doar pe podeaua mașinii, așa că scoase capul afară. 
Jeepul încă mai avea motorul pornit, dar Biddy nu l-a luat în 
seamă și mi-a spus, că din cauza unghiului în care era mașina, 


diferenţialul nu lăsa roţile din spate să vireze. Am înjurat 
chestia aia de parcă era vorba de un cal șchiop și am încercat 
să punem din nou mașina pe drum, perfect conștienți că în 
orice moment putea să mai cadă un obuz. 

Un mic convoi a ajuns în spatele nostru. Locotenentul secund 
aflat la comandă a coborât din camion să ne ajute și și-a trimis 
sergentul în faţă ca să vadă cum aveau să treacă de acel crater. 

— Se duc bătălii crâncene în faţă, căpitane, mi-a spus el, 
când i-am explicat încotro ne îndreptam. Nu ţi-ai găsit o zi bună 
pentru a-ţi exercita profesia. Se pare că Hitler s-a hotărât să 
facă ultima mișcare. Ne-a sugerat să o luăm spre vest. 

Cu ajutorul mai multor soldaţi, am reușit să scoatem jeepul 
din șanț și am schimbat și cauciucul din spate de pe partea 
dreaptă. Tipul cu bazooka și-a asamblat arma și s-a urcat într- 
unul dintre camioanele din convoi, iar eu și Biddy ne-am 
îndreptat spre Neufchâteau. Acoperișul sfâșiat flutura în timpul 
mersului, strecurându-se astfel aer rece în mașină. 

Cerul era prea acoperit și întunecat ca să zboare avioanele, 
dar zgomotul de artilerie grea se auzea constant. După o oră, 
am ajuns la o intersecţie unde drumurile o luau în toate 
direcţiile, având indicatoare pentru Aachen, Luxemburg, 
Dusseldorf, Neufchâteau și Reims. Doi polițiști stăteau în 
mijlocul intersecţiei, oprind fiecare vehicul. Când unul dintre ei 
a venit la noi, ne-a cerut actele, pe care le-a studiat ceva vreme. 

— Dacă vă duceti spre nord, de ce o luaţi spre vest? 

I-am spus de bombardamente. 

— Aha, a făcut el. Și de când sunteţi staţionaţi în Nancy? 
Când i-am răspuns, m-a întrebat: Cum se numește piaţa 
principală de acolo? 

I-am răspuns din nou, dar mi-am scos actul de identitate din 
portofel. 

— Uită-te! 

Biddy a arătat spre cuvântul „Identitate”, dar polițistul 
privea în gol, de parcă vorbeam în altă limbă. 

— Sergent, nu vrei să te asiguri că nu suntem impostori 
germani? l-am întrebat eu. 

— Cu tot respectul cuvenit, căpitane, dar vreau să mă asigur 
că nu ești un dezertor. 

— Dezertor? 

Simpla noţiune mă înfuria. 


— Crede-mă. Da, domnule. Dacă nu te superi pe mine, 
căpitane, băieţii ăia de la RIC, a spus el referindu-se la trupele 
de rezervă, habar n-au ce să facă atunci când zboară 
proiectilele prin aer. Se pare că juma' din Divizia 28 a fugit 
mâncând pământul. I-am găsit pe câţiva pe lângă cadavre, de 
parcă ar fi căutat un doctor. Altul îmi spunea că-i curier, numai 
că nu-și amintea ce mesaj avea de transmis. Mulţi alţii fluturau 
steagul alb și se predau nemților fără să tragă un glonț. Am 
auzit că aproape zece mii de băieţi de la 106 s-au predat deja 
nemților. Și nu doar soldaţii, nu. Mulţi ofițeri fugeau azi din 
calea gloanţelor, zicând că se duceau la batalioanele lor. 

— Vorbim despre americani? Am întrebat eu. Ce naiba se 
întâmplă? 

— Necazuri mari în nord. Cică toată nenorocita de Divizie a 
6-a Panzer a SS se ascundea printre copaci. Von Rundstedt a 
ieșit de acolo cu tancuri și artilerie, intrând în armata noastră 
ca-n brânză. Cei de la Divizia 8 sunt bătuţi măr chiar acum. Aud 
tot felul de chestii nebunești. Unii spun că sunt tancuri 
germane la optzeci de kilometri vest. Am avut un batalion 
antiaerian în retragere care a venit acum douăzeci de minute, 
iar unii dintre soldaţi au zis că ordinele lor sunt să se retragă și 
să apere Parisul. lţi spun un lucru, căpitane, războiul ăsta 
nenorocit e departe de a se termina. 

De acolo, am luat-o spre nord, dar, după ce am mers 
jumătate de oră, așa cum ne avertizase polițistul, drumul 
deveni plin de camioane și vehicule blindate care se duceau 
spre sud, retrăgându-se. Majoritatea acelor unităţi erau într-o 
dezordine totală, despărțite de comandamentele lor și mergând 
în continuare, doar ca să se pună la adăpost. Am dat de un 
batalion de blindate oprit pe marginea drumului, căci rămăsese 
fără benzină. Un puști, un recrut, stătea pe o roată, plângând 
deznădăjduit și uitându-se în jur, de parcă se aștepta să-i spună 
cineva cum să se oprească. Mai venea câte un soldat și-l bătea 
ușor pe spate. Sergentul ne-a explicat că prietenul cel mai bun 
al puștiului fusese făcut bucățele în această dimineaţă, în fața 
lui. 

— Domnule, nu-i vreme să arestăm pe nimeni, nu în iureșul 
bătăliei, mi-a spus Biddy. 

— Am primit ordine, Biddy. 

Chiar nu știam ce să fac. 


— Eu vă zic, domnule, că trebuie să vă executaţi cumva 
ordinele. Mai bine rămânem aici o zi sau două, până se liniștesc 
treburile. Oriunde ar fi Martin, căpitane, sigur e în mișcare, 
poate chiar vine înspre noi. 

Avea sens ce spunea. Ne-am îndreptat din nou spre vest, 
unde am fost opriţi de două ori de patrule de poliţie care îi 
trimiteau înapoi pe dezertori. Când aproape se însera, am ajuns 
în cele din urmă la Neufchâteau. Era un oraș ca o felicitare, cu 
clădiri drăguţe și mici și străzi înguste, pietruite, dar haosul 
domnea. Ne-am prezentat la cartierul general al Corpului VIII, 
aflat la Palais du Justice, cel cu multe coloane, unde se primeau 
rapoarte sumbre de la comandamentul din Bastogne, de pe 
linia frontului. Oamenii intrau și ieșeau din fiecare birou, 
zbierând că informaţiile pe care le dăduse altcineva erau 
incorecte. Mai multe regimente se predaseră fluturând steagul 
alb, dar nu se știa nimic de alte unităţi. De câte ori reușeam să 
atrag atenţia cuiva, acela se tot uita pe fereastră, așteptându-se 
să zărească tancurile nemților în orice clipă. Funcţionarii erau 
pe holuri împachetând hârtii, punând de-o parte ce trebuia să 
ia cu ei, pentru ca restul să fie ars înaintea retragerii. 

După ce am așteptat o mulţime în camera telegrafului, am 
reușit să-l pun pe un caporal să-i transmită generalului Teedle 
un mesaj în care îi comunicam poziția actuală și îi ceream 
indicaţii. Am început să mă interesez unde voi fi încartiruit. Am 
fost îndrumat spre sediul ofițerilor, care fusese stabilit la două 
străzi mai departe, în primărie. În timp ce mergeam pe 
coridoare și mă uitam după un pat liber, m-am întâlnit cu mici 
grupuri de ofiţeri aflaţi în timpul lor liber, care-și treceau de la 
unul la altul o sticlă de whisky și vorbeau în șoaptă. Niciunul nu 
era în stare să accepte ce se întâmpla la nici o zi de când 
debarcasem în Europa, iar germanii înaintaseră masiv de-a 
lungul liniei frontului. Un tip care susținea că văzuse cele mai 
recente hărți zicea că noi fuseserăm înșelaţi să înaintăm prea 
mult către est, iar naziștii erau pe cale să-și desfășoare Corpul 
XII de armată, despărţind Armata întâi de a Treia și pe a Noua 
de celelalte două, și urmau să aibă loc acţiuni de învăluire pe 
flancurile din nord și sud. Nimeni nu știa cât de mult 
înaintaseră nemţii până astăzi, dar era clar că erau în avantaj, 
iar câţiva dintre acești ofițeri vorbeau de rapoartele anterioare 
asupra mișcărilor naziștilor, pe care generalul Bradley nu le 


luase în seamă. Pe toate feţele se citeau aceleași gânduri: n- 
aveam să plecăm acasă prea devreme. N-aveam să câștigăm 
războiul până de Crăciun sau Anul Nou, nici măcar până la 
Sfântul Valentin. Când m-am întins pe pat, mi-am pus 
întrebarea pe care nimeni nu îndrăznea să o rostească: oare 
vom câștiga războiul? 

Da, m-am gândit atunci. Trebuia. Trebuia să câștigăm 
războiul ăsta. Mi-aș fi dat viaţa să-l opresc pe Hitler. Și eram 
convins că, în ciuda panicii care cuprinsese trupele de rezervă 
ce dezertaseră de pe front, majoritatea ofițerilor cu capul pe 
umeri care dormeau în această clădire gândeau ca și mine. Am 
stins lumina și de-abia atunci mi-am dat seama că nu 
mâncasem nimic. Aveam o raţie K în raniță, dar eram prea 
obosit și dezamăgit ca s-o scot de acolo. 

După câteva ore, m-a trezit lumina. La început, am crezut că 
era altă explozie, dar nu înţelegeam cum de nu auzisem 
zgomotul, apoi l-am văzut pe tânărul caporal de la 
Transmisiuni, care luase mesajul meu către Teedle, ţinându-și 
lanterna în dreptul feţei, ca să-l pot recunoaște. Ceasul arăta 
ora 2.10 a.m. Mi-a vorbit în șoaptă, ca să nu-i trezească pe cei 
cinci ofiţeri care sforăiau în jurul meu, și m-a dus pe hol, încă în 
şort. 

— Domnule căpitan, tocmai am primit acest mesaj, pe care 
scrie „Urgent”. 

Îmi puteam da seama după expresia de pe faţa băiatului că 
citise telegrama din plic și se gândea că trebuia să mi-o 
înmâneze imediat. Era de la Teedle și sosise încifrată, spus 
băiatul și trebuise să fie descifrată de criptografi. 


Informaţie clasificată / Strict Secret / Citește și 
arde 

OSS susține că omul căutat e spion sovietic STOP 
Arestează imediat STOP Instrucţiuni ulterioare prin 
radio 0600 STOP 


15. SARITURA 

Teedle nu a mai prins nici o legătură pe 17 decembrie. Multe 
dintre centrele de comunicaţie ale Aliaților de lângă Saint-Vith 
fuseseră neutralizate de către nemti. Deși ne aflam la sud, 
liniile și releele rămase erau folosite pentru a trimite vești mult 
mai importante decât soarta unui singur om, chiar dacă era 
spion, așa că mi-am petrecut aproape 40 de ore pe un scaun din 
camera de Transmisiuni a Corpului VIII de armată, așteptând 
să iau legătura cu generalul. 

La Neufchâteau, ca și în alte locuri, camera de Transmisiuni 
era în unul dintre birourile prăfuite ale PTT - Postes, 
Telegraphes et Telephones, care se afla într-o clădire de 
culoare roz, de pe colţ. În vârf avea o cupolă ciudată, din fier, 
așa că arăta de parcă ar fi purtat o cască. De pe scaunul pe 
care stăteam, le vedeam pe tinerele femei date cu ruj deschis la 
culoare și cu coafuri la modă, ce trebuiau să intre sub căști, 
băgând și scoțând firele din panourile înalte. Soldaţii americani 
se plimbau încoace și încolo, stând cu ochii pe ele, așa cum 
făcuseră și nemţii cu câteva luni în urmă. Uneori, mai intrau și 
civili să expedieze o scrisoare sau un colet, pe care funcţionarii 
acriţi îl primeau, dar fără să le dea asigurări că respectivul 
pachet va ajunge la destinaţie. 

Singurul lucru bun în așteptarea de acum a fost că această 
clădire era locul în care se vehiculau cele mai multe informaţii 
din Neufchâteau. Nu am pus nici o întrebare, dar îi auzeam 
fără să vreau pe trimișii și aghiotanţii care tot urcau și coborau 
pe scări și puneam cap la cap informaţiile. Veștile nu erau 
deloc îmbucurătoare. Divizia 6 Blindate a lui Sepp Dietrich se 
deplasa încet, dar sigur în direcţia noastră, depășind numeric 
Corpul VIII de armată. Nici nu era clar dacă puteau să le vină 
în ajutor alte forțe, din moment ce Divizia 5 Blindate înainta 
spre sud ca să-l oprească pe Patton. 

Ascultând veștile din avanpostul meu de pe scaun, mi-era 
greu să nu admir strategia naziștilor, oricât îi displăceam. Dat 
fiind că îndrăzneţul Dietrich se infiltra în teritoriu, planul lui 
Runstedt era să separe forțele americane, apoi să treacă Meuse 
și să înainteze spre Anvers. Dacă naziștii aveau succes, trupele 
Aliaților din Olanda și din nordul Belgiei aveau să fie complet 
separate, fără posibilitatea de a fi retrase. Dunkirk avea să 
pară, prin comparaţie, o problemă insignifiantă. Cu o treime 


din forţele aliate ţinute ostatice, Hitler ar fi putut negocia un 
armistițiu. Sau, dacă înnebunea de-a binelea, putea să le 
distrugă și apoi să o ia spre sud, cu alte forţe care veneau din 
Germania într-un ultim efort de a recâștiga Europa de Vest. Cei 
din camera de Transmisiuni pariau că, nebun sau nu, Hitler 
avea să ceară pace, fie și numai pentru a-și reface efectivele. 
Așezat pe scaun, mă gândeam necontenit la previziunile lui 
Martin despre acest război și izbucnirea altora. Era greu de 
conceput că o victorie care păruse iminentă putea fi 
primejduită în câteva zile. La câteva minute, mă cuprindea 
același sentiment de hotărâre pe care îl aveam de când 
ajunsesem aici. Trebuia să câștigăm acest război. Trebuia să 
pun și eu umărul la treabă. 

Uneori, cuprins de disperare, traversam strada spre cartierul 
general din Palais de Justice, o clădire vastă cu coloane din 
piatră portocalie, ca să văd dacă ordinele mele fuseseră 
transmise greșit acolo. Mai trecea și Biddy pe la mine, și ne mai 
plimbam în sus și în jos pe străzile înguste și în pantă din 
Neufchâteau, deși pietrele caldarâmului erau îngheţate și 
nesigure în zonele mai abrupte. A nins în ambele zile, fulgi mari 
căzând din cerul care ni se părea că este la doar câţiva metri 
deasupra capetelor noastre. Hitler fie a avut un plan bun, fie 
noroc, căci plafonul de nori de deasupra nu ne permitea să 
lansăm avioane în aer, decât dacă voiam să zboare fix deasupra 
antiaerienei nemților. 

La început, nu știam dacă să-i zic și lui Biddy de mesajul 
strict secret de la Teedle, dar am hotărât că trebuie să-i spun, 
ca să înțeleagă ce se va întâmpla în continuare. 

— Un spion! 

Mă așteptam ca Biddy să spună tot timpul îl bănuise pe 
Martin, dar se pare că și lui îi venea greu să se obișnuiască cu 
ideea. 

— Căpitane, se poate după ce am văzut? 

Mă gândisem și eu la asta, dar ceea ce nu-mi dădea pace de 
două zile era faptul că operaţiunea de la Saline Royale, la care 
ne alăturaserăm de bunăvoie, fusese în realitate întreprinsă 
pentru a pune bețe în roate Armatei SUA în beneficiul 
sovieticilor. În ciuda supărării lui Patton în legătură cu 
momentul exploziilor, nu prea înţelegeam problema, dar mi-am 
dat seama că așa aveau succes spionii, pretinzând că sunt 


patrioţi. Probabil că oamenii de la OSS aveau probe pentru 
afirmaţiile lor. 

În 19 decembrie, la 4 a.m., același caporal Lightenall m-a 
trezit din somn de pe banca unde dormeam. Teedle reușise să 
prindă o linie, folosind un telex. M-am așezat în faţa panoului 
de comandă. Învăţasem să folosesc mașinăria cât timp 
așteptasem. 

„Confirmă primirea cablogramei de pe 16/12/44.” 

Așa am făcut. 

„Nici măcar eu nu m-am gândit la asta, a continuat Teedle. 
Cei de la Londra insistă că există probe.” 

Fără teamă de a fi interceptat, generalul mi-a dat multe 
detalii. Mi l-am imaginat după o zi de bătălie, cu un bidon în 
mână, cum ţipă la telegrafist și, în toiul unei alte nopţi 
nedormite, cum se distrează contrându-se și cu mine. Dialogul 
dintre noi era și mai ciudat din cauza intervalului lung, după 
care primeam răspunsul său precedat de un păcănit violent. 

L-am întrebat încifrat lucrul la care mă gândeam, dacă 
operaţiunea la care luaserăm parte la Saline Royale a fost 
cumva în favoarea noilor stăpâni ai lui Martin. 

„N-am idee. Londra tot vorbește cifrat. Se pare că omul 
nostru nu lucrează împotriva celor buni din bătălia actuală. În 
schimb, se pregătește pentru următoarea, făcând tot posibilul 
să-i informeze pe roșii de mișcările noastre și să încerce să ne 
încetinească. Dacă echipa noastră nu ajunge să se încaiere cu 
echipa roșie, echipa roșie primește o felie mai mare când se 
termină jocul ăsta. Ai priceput?” 

„S-a înţeles.” 

„Cei de la Londra vor neapărat să-l aresteze, dar, ca de 
obicei, nu vor să întocmească documentaţia. Aș vrea să nu le 
explic celor 531 de fani din Washington cum a început o vedetă 
să joace pentru cealaltă echipă. Execută-mi ordinele în 
continuare. Omul nostru mai avea încredere în Corpul VIII de 
armată. Contactează-l pe generalul Middleton ca să facă 
arestarea.” 

I-am explicat problemele pe care le aveam cu acel ordin. 
Până acum, Middleton se hotărâse să părăsească Bastogne, 
cartierul general folosit în înaintare. Artileria sa, compusă din 
șase sau șapte batalioane care aveau arme de 155 de milimetri 
și obuziere de 20 de centimetri, începuseră deja o retragere 


organizată, dar nici unii dintre ei nu fuseseră în stare să-și 
ocupe poziţiile stabilite din ariergardă, căci tancurile Panzer i- 
au atacat foarte repede. Practic, fugeau. Divizia 101 
Aeropurtată, care se mișca mai repede, avea să preia 
conducerea și venea dinspre Reims. l-am spus generalului că 
era puţin probabil să mai putem comunica. Și, ce era mai 
important, existau chestiuni de natură juridică. Precum 
discutasem și cu colonelul Maples, doar cineva sub directa 
comandă a lui Teedle putea să-l aresteze pe Martin. Teedle a 
reacţionat exact cum m-am așteptat. 

„Nenorocita asta de armată e futută de când l-au urcat pe 
Washington pe cal.” 

„Astea sunt regulile, domnule general. Am fi nevoiţi să-l 
eliberăm.” 

Am așteptat mult timp răspunsul lui. Eram sigur că Teedle se 
gândea cum le va explica acest lucru atât celor de la OSS, cât și 
lui Patton, dacă Martin le scăpa printre degete din cauza unei 
chichițe juridice. 

În cele din urmă, Teedle a scris: „Te oferi tu voluntar?” 

Degetele mele nu mai nimereau tastatura. Dar am înţeles 
logica lui. Eu și Bidwell eram cei mai apropiaţi soldaţi pe o rază 
de 240 de kilometri care erau întru câtva în subordinea lui 
Teedle. Nu puteam să-mi închipui cum doi oameni într-un jeep 
se puteau deplasa pe un teren asaltat de tancuri Panzer, dar 
îmi rămăsese în minte ideea la care mă gândisem trei zile. 
Trebuia să fac orice ca să câștigăm războiul. 

I-am scris: „Da, domnule”. 

„Bine”, mi-a răspuns el într-o clipită. 

„Domnule, avem nevoie de informaţii mai precise despre 
locul unde se află omul nostru. Nu cred că mai e la Houffalize.” 

Biddy îmi spusese o poveste uluitoare, pe care îmi jurase că o 
auzise de la polițiștii militari care fuseseră la Houffalize, în 17 
decembrie. Poliţia americană și cea germană stătuseră spate în 
spate într-o intersecţie din oraș, dirijând traficul, ambele părţi 
fiind prea preocupate și prea puţin înarmate ca să se înfrunte. 
Americanii le făceau semne trupelor să se retragă, în timp ce 
germanii le semnalizau trupelor de cercetare și deminare, care 
deschideau drumul tancurilor Panzer aflate la doar câţiva 
kilometri în spatele lor. Deja acum, Houffalize căzuse în mâinile 
inamicului. 


„Londra a contactat deja Comandamentul Suprem, ceea ce 
înseamnă că treaba e extrem de urgentă. Le voi cere ajutorul. 
Așteaptă următoarele ordine.” 

Am crezut că am terminat, dar, după o secundă, iar mi-a 
scris: 

„Cât de rău e acolo?” 

„E bine aici, am tastat eu. E un iad la câţiva kilometri în 
faţă.” 

„Spune-le să aștepte. Vine cavaleria. Ne vedem la linia 
Siegfried. Sper să-l aduceţi în lanţuri pe nenorocitul ăla. 
Terminat.” 

A mai durat două zile până am primit o cablogramă cu noi 
ordine. 

Confirmare ofițer căutat la batalionul de comandă NW din 
Bastogne STOP Du-te la pista de aterizare Virton din cadrul 
Forţelor Aeriene Regale pentru transport ca să faci arestarea 
STOP 

În seara de 21 decembrie, eu și Biddy mergeam cu mașina 
spre sud. Zăpada era atât de mare, încât părea că presărase 
cineva din cer praf de copt toată noaptea; ninsoarea s-a domolit 
când a venit o masă de aer rece ce semăna cu expresul 
canadian care se apropia de Kindle County în toiul iernii. 

Așa-numita pistă de aterizare de la Virton s-a dovedit a fi nu 
mai mult decât un drum de pământ ce tocmai fusese nivelat 
printr-un câmp plin de zăpadă, dar i-am găsit așteptându-ne pe 
cei din personalul terestru, format mai ales din tehnicieni. Nu 
erau hangare, pentru că ar fi fost o nebunie să ai avioane în est, 
în faţa ofensivei, dar englezii aterizau aici pe întuneric, de 
câteva zile, aducând provizii pe care le luau de la forțele lui 
Montgomery și care apoi erau trimise trupelor noastre cu 
camioanele. Soldaţii americani, care trebuiau să intre ca în 
brânză prin nemti, nu mai aveau de nici unele, cu excepţia 
benzinei, în mod ironic, căci se făcuseră provizii în vederea 
înaintării fulgerătoare. 

— Tu ești ăla care merge la Bastogne, nu? M-a întrebat un 
mecanic de bord. Locul e aproape înconjurat, domnule. Nemţii 
trag ca apucaţii de pretutindeni. Toate drumurile mari trec pe 
acolo, așa că Jerry“ nu poate să înainteze fără să cucerească 


18 Soldaţi germani (n. Red.) 


orașul. 

Munţii Ardeni fuseseră un loc excelent pentru a ascunde 
Panzerele, dar singurul motiv pentru care Bradley și Middleton 
nesocotiseră rapoartele, potrivit cărora acolo se strângeau 
tancurile germane, a fost că pădurea nu era o zonă propice 
pentru un atac cu tancuri. Era mai ușor să calci oameni în 
picioare decât copaci. O dată ce Panzerele ieșiseră din pădure, 
tot nu puteau fi manevrate cu ușurință, pentru că toamna prin 
care trecusem transformase jumătate din terenuri în mlaștini. 
Auzisem adesea că tancurile noastre se pot împotmoli în noroi. 
Panzerele erau considerate mașinării mai bune - tancurile 
noastre Sherman puteau lua foc așa de ușor că le spuneam 
Ronson, dar și ale nemților se puteau împotmoli ca și ale 
americanilor, iar greutatea celui mai mare tanc nemtesc, King 
Tigers, putea să-l îngroape la propriu în pământul umed. Cum 
cei care manevrau tancurile se limitau la drumurile existente, 
soluţia era ca ai noștri să rămână cât mai mult timp posibil pe 
potecile și drumurile lăturalnice pentru a-i încetini pe nemti și 
a ne permite să ne regrupăm ca să începem contraofensiva. Se 
zvonea că Patton ar fi ocolit Divizia 5 Panzere și înainta 
vertiginos spre nord, să dea o mână de ajutor. 

— Se pare că va fi greu de aterizat acolo, i-am spus 
sergentului. 

— Să aterizăm? Avea o cheie fixă în mână și meșterea la o 
piesă de motor, dar acum își întoarse complet spre mine faţa lui 
colțuroasă de englez. Nu, amice. Nu știi că o să te lansezi? 

— O să mă lansez? 

— Cu parașuta. Ştii tu, un cearșaf mare pe cer? Zâmbetul i-a 
îngheţat pe chip. Domnule, ești soldat parașutist, nu-i așa? 

— Sunt avocat. 

— O, Doamne! 

Reacţia lui făcea cât o mie de cuvinte. Situaţia era atât de 
absurdă, încât am râs zgomotos. Pe când plecam să-i spun și lui 
Biddy, l-am auzit pe sergent explicând echipajului situaţia mea. 
„Săracu' de el, zicea omul, credea că se duce la Bastogne în 
caleașca regală.” 

Biddy nu a putut nici măcar să schiţeze un zâmbet. 

— Parașutare? Rahat, căpitane, mie mi se înmoaie genunchii 
când mă sui pe acoperișul casei. Eu nu știu nimic despre 
parașutele astea. Dumneata ai idee? 


Nici eu nu știam mai nimic. Dar de trei zile îmi tot spuneam 
că voi face orice ca să câștig războiul. Făcusem un jurământ și 
acum trebuia să mi-l respect. Dacă Martin voia cu tot 
dinadinsul să împiedice trupele noastre să intre în Germania, 
trebuia să fac asta. 

— Biddy, nu trebuie să mergem amândoi. 

— Pe dracu', căpitane. Ştii că glumeam. Nu te las io de 
izbeliște acum, așa că să nu ne mai răcim gurile de pomană. 

Planul, așa cum ne-a fost explicat, era în mare parte un 
experiment. Momentan, trupele din Bastogne nu puteau fi 
aprovizionate. Drumul principal de la Neufchâteau fusese 
închis, iar din cauza condiţiilor meteo, piloţii nu aveau 
vizibilitate pentru a face aprovizionarea de la înălţimi sigure, 
astfel încât să nu fie doborâţi de antiaeriană. Piloții din RAF 
fuseseră de acord să încerce să zboare pe timpul nopţii, la 
altitudine joasă, gândindu-se că, dacă va merge, mai multe 
avioane vor zbura la fel în noaptea următoare. Trei cutii cu 
medicamente aveau să fie parașutate împreună cu noi. Dacă eu 
și Biddy reușeam, aveau să vină și doctori după noi. 

Mai erau câteva ore până decolam și, între timp, am primit 
niște instrucțiuni de aterizare: degetele de la picioare în jos, 
poziția ghemuit, privirea drept înainte. Am tăcut eforturi să 
exersăm rostogolirea când atingeam pământul cu bocancii. 
Genunchiul la care mă tăiasem când explodase depozitul de 
armament se vindecase și nu mă mai durea de câteva 
săptămâni, dar acum aveam impresia că-mi pulsează de câte ori 
repetam aterizarea. După prima jumătate de oră, era clar că 
instructorii noștri, cu o singură excepţie, nu mai săriseră nici ei 
niciodată. Totuși, ne-au spus că, dacă parașuta se deschidea 
prea târziu, nu aveam altceva de făcut decât să nu ne rupem 
picioarele când atingeam pământul. Antrenamentul adevărat, 
care cuprindea manevrele ce trebuiau executate în caz că 
parașuta se rupea sau se răsucea, sau dacă se rupeau 
suspantele sau hamul, nu prea ne era folositor dacă eram la 
150 de metri în aer. Niciuna dintre problemele acelea nu putea 
fi rezolvată în timp util. 

— Îţi spun adevărul, căpitane, nu săritura trebe’ să te- 
ngrijoreze. Dacă atârni ca un măr în pom, iar Jerry își dă seama 
că ești acolo - asta-i o problemă, domnule. 

Echipajul ne-a împachetat parașutele, apoi ne-au îndesat 


mantalele dedesubtul pachetelor cu materiale sanitare care 
aveau să cadă în spatele nostru. Ne-am pus costumele de 
parașutiști peste uniformele din lână, apoi am schimbat căștile 
cu unele speciale, pentru parașutiști, care aveau apărători de 
piele pentru bărbie, care atenuau șocul provocat de 
deschiderea parașutei. Apoi, am așteptat. La fiecare zece 
minute, m-am dus afară să fac pipi. Aveam temperatura 
corpului foarte scăzută. Nici nu puteam să-mi dau seama cum 
mai puteam să fiu în viaţă peste două ore. 

Când s-a făcut aproape 8.30, convoaiele care aveau să 
transporte proviziile de la aparatul de zbor ce trebuia să 
sosească au început să se formeze pe câmp, dar încă nu se 
vedea nici un avion. Până la ora 9, am ajuns să cred că nu o să 
mai vină și mă întrebam dacă mă puteam preface că sunt 
dezamăgit, când simplul gând că n-aveam să fiu parașutat mă 
făcea să mă simt atât de ușurat. 

Iar apoi au ajuns. Insectele ar fi putut face acel zgomot, dacă 
era alt anotimp. Echipajul de la sol a aprins zeci de lanterne 
Coleman, pe care le-au folosit în chip de balize, iar avioanele au 
aterizat la nici 30 de secunde între ele. Echipele din convoi s-au 
grăbit să descarce proviziile din avioane. 

Sergentul-major de aviaţie care mă asistase mă ajuta acum 
să-mi pun pe mine tot echipamentul de parașutist. Mai întâi era 
o vestă de salvare numită Mae West“, absolut necesară, căci 
nu exista nici o garanţie că nu aveam să aterizăm într-un lac 
sau iaz, apoi mi-am pus hamul, un păienjeniș de bretele și 
curele care se strângeau de o parte și de cealaltă a picioarelor. 

— Nu-s cei mai confortabili chiloţi, dar ouăle tale o să mai 
zăngăne și când aterizezi, căpitane. 

Echipamentul deja era foarte greu, dar abia de-acum 
începeau adevăratele probleme. Din moment ce ajungeam pe 
teritoriul inamic, sergentul mi-a pus și un pistol-mitralieră 
Thompson în talie și mi-a prins de costum două cutii de muniţie 
a câte două kilograme, după care mi-a legat de picior un cuţit 
de luptă și, pentru orice eventualitate, o grenadă Hawkins de 
bocanc, aceasta arătând ca o cutie de diluant. Mi-a transformat 
brâul într-o centură de război, agăţând de el o lopată de săpat 


+ Porecla de „Mae West“ dată vestei de salvare se trage de la 
numele celebrei actrițe americane (1893-1980). Cine își umfla 
acea vestă părea la fel de planturos ca ea. (n.tr.) 


tranșee și un bidon, pistolul în toc, un colac de funie, un clește 
de tăiat sârmă și un cuţit de vânătoare. Mi-a pus o lanternă sub 
o bretea de la piept. Apoi, când am crezut că a terminat, mi-a 
mai înfășurat o parașută de rezervă de jur împrejurul burtii. 

Mă așteptam să mă dezechilibrez în orice clipă. Chiar și 
Biddy, care era mătăhălos, părea depășit de situaţie. 

— Călătorești cu strictul necesar, prietene, pen’ că n-ai mai 
făcut asta niciodată. De obicei, parașutiștii poartă subraţ o 
trusă Griswold. 

Eu și Biddy am fost duși cu jeepul la avion, un bombardier 
ușor Hampden. Avea două motoare, fuzelaj argintiu, iar botul 
de sticlă lăsat în jos îl făcea să arate ca o ţestoasă zburătoare. 
Am stat cu greu pe capota mașinii și, sprijiniți de doi oameni, 
am urcat scara care trecea prin compartimentul bombelor și 
ducea până în pântecele de metal al avionului. 

Inăuntru era un echipaj format din patru oameni - un pilot, 
un ochitor-bombardier, un mitralior și un radiotelegrafist - care 
ne-au tratat cu destul de multă răceală, deși erau britanici. Mă 
întrebam dacă oamenii din RAF ar fi încercat această manevră 
fără ca Teedle - sau OSS - să insiste pe lângă Comandamentul 
Suprem că era extrem de urgent ca eu și Biddy să ajungem la 
Bastogne. Poate că aceștia patru nu voiau să se atașeze de 
niște osândiţi. 

Cu tot echipamentul pe noi, am putut să ne așezăm doar cu 
jumătate de fund pe scaunele rabatabile fixate cu șuruburi de 
fuzelaj, dar radiotelegrafistul ne-a pus pe noi un harnașament 
folosit la securizarea încărcăturii descărcate. Pilotul, un ofițer 
al forțelor aeriene britanice, a venit în spate să ne dea ultimele 
instrucţiuni. Ne-a spus că aveam să ajungem la Bastogne în 20 
de minute. Când se deschidea compartimentul pentru bombe 
din podeaua argintie din faţa noastră, trebuia să ne legăm 
corzile de frânghia de sus și să ieșim repede. Zona în care ne 
parașutam era un câmp la vest de Bastogne, lângă orașul Savy. 
Dacă nemţii își dădeau seama că eram în aer, mitraliorul și 
telegrafistul aveau să tragă cu mitralierele Vickers asupra 
tunurilor antiaeriene din fața noastră, ca să ne acopere. Totuși, 
pilotul credea că naziștii nu vor vedea parașutele în întuneric, 
pentru că zgomotul produs de avion avea să le distragă atenţia, 
așa că o să tragă doar în direcţia acestuia. Avea un aer 
profesionist, dar a spus-o pe șleau că ei ar fi câștigat dacă ar fi 


concurat la titlul de cei mai proști oameni. Acum am înţeles 
primirea călduroasă pe care ne-o făcuseră. 

Așteptând ca avionul să decoleze, m-am simţit complet 
detașat de mine însumi. Credeam că renunţasem la viaţă, dar, 
când motoarele au prins viaţă, mi-a ieșit un scâncet de protest 
din piept. „E o nebunie ce fac, îmi spuneam. O nebunie. 
Oamenii de jos o să încerce să mă omoare, oameni care nu m- 
au văzut niciodată, oameni cărora nu le-am făcut niciun rău.” 
Deodată, nu mai pricepeam care era rostul. 

Am luat viteză, iar la o secundă după decolare am avut 
senzaţia de imponderabilitate. Mi-am îndreptat privirea spre 
Biddy, dar el se uita ţintă la podea, încercând să se 
stăpânească. Pe când luam altitudine, mi-am amintit că 
petrecusem atâta vreme așteptând, fără să-i scriu familiei mele 
sau lui Grace, dar nu știam ce să zic, în afară de „Vă iubesc și 
vă voi părăsi de dragul unei nebunii”. 

Pe când zburam, în interior se făcea insuportabil de cald, dar 
încercam să fac abstracţie de vezica și măruntaiele mele. 
Ochitorul-bombardier s-a apropiat și s-a ghemuit lângă mine. 
Era un puști brunet și drăguţ cu grad de sergent. 

— Sari pentru primă oară? 

A trebuit să repete de câteva ori, căci în burta avionului se 
auzea zgomotul motoarelor. 

Am dat din cap că da și am cerut indicaţii de ultim moment. 

A zâmbit. 

— Să-ţi pui dop în fund. 

Aproape imediat, Biddy a vomitat în faţa lui și a rămas acolo 
clătinând din cap, evident rușinat. 

— E din cauza căldurii, am ţipat eu. 

În interiorul avionului era ca într-un cuptor și puţea a gaze 
produse de evacuările motoarelor. Şi eu mă simțeam ametit. 
Sergentul se purta de parcă mai trecuse prin asta de multe ori. 

— O să te simţi mai bine acum, i-a spus el lui Biddy. 

Când beculeţul telefonului de lângă trapă s-a aprins, 
aviatorul l-a înșfăcat, apoi ne-a făcut semn să ne punem căștile 
pe cap. 

— Așadar, a zbierat el, cine-i primul? 

Nu discutaserăm despre asta, dar Biddy a ridicat mâna 
temător, spunând că vrea să iasă. S-a agăţat de cârlig, iar apoi 
s-a târât până la trapă. Ușile s-au deschis încet, iar un curent 


rece a intrat în burta avionului. O anumită parte a creierului 
meu încă mai funcționa, căci mi-am dat seama că bombardierul 
fusese supraîncălzit în vederea frigului pe care urma să-l 
îndurăm. Trapa pentru bombe nici nu se deschisese complet 
când Gideon și-a coborât capul și a dispărut brusc, fără să se 
mai uite înapoi. 

După ce m-am prins cu cârligul, am încercat să stau în 
picioare, dar îmi erau moi ca gelatina și mi-era foarte greu, 
dată fiind tona de echipament pe care o aveam pe mine și 
oscilaţia avionului. Ca și Biddy, m-am așezat în patru labe, 
amintindu-mi prea târziu să evit băltoaca pe care o lăsase în 
urma lui. În momentul în care Biddy a dispărut, eu stăteam pe 
margine, aplecându-mă în faţă și simțind aerul îngheţat care-mi 
lovea faţa. Obrajii mi-au amortit pe dată, așa că m-am uitat în 
jos, la forma neclară a reliefului care se mișca în întuneric. 
Mâinile mele cu mănuși albe din piele se încleștară de 
marginea compartimentului pentru bombe.  Ochitorul- 
bombardier mi-a spus direct în faţă: 

— Căpitane, mi-e teamă că trebuie să sari acum. Altfel, va 
trebui să-ţi dau un șut în fund. 

„Mamă, ce să fac? Mă gândeam eu. Ce fac?” Și apoi m-am 
gândit că trebuie să fac asta, căci este de datoria mea, iar dacă 
nu-mi fac datoria, viaţa mea nu o să valoreze nici cât o ceapă 
degerată. 

Totuși, trupul nu voia să se supună minţii. 

— Trage-mi un șut în fund! i-am zbierat sergentului. 

Parcă mă scufundam într-o piscină - șocul provocat de frigul 
năprasnic, dispariția bruscă a oricărui sunet. Am făcut o 
rostogolire completă în aer și am ajuns în poziţie dreaptă, cu 
inima care pompa doar frică, în timp ce un gând mă asalta cu o 
convingere de nezdruncinat. Pe când mi se deschidea parașuta 
și eram proiectat în înaltul cerului, o durere albă îmi 
străfulgeră braţele. Uitasem să apuc hamul, căzând cu mâinile 
întinse în faţă ca un copil care cade pe gheaţă, și m-am temut o 
secundă că-mi dislocasem umerii. Dar nici măcar asta n-a fost 
suficient să mă facă să-mi uit gândul. Pentru că, în acea 
secundă în care căzusem, îmi dădusem seama că nu venisem 
să-l găsesc pe Martin. Acea siluetă pe care o văzusem în timp 
ce sfredeleam cerul era a Gitei Lodz. 

Până la jumătatea distanţei spre pământ, nu am auzit nimic 


și nu am simțit nimic, cu excepţia unei senzaţii de frig 
pătrunzător. Am văzut doar pământul în întunericul de catran, 
o formă vălurită, fără nici o perspectivă. lar apoi noaptea, 
precum coaja unui ou care se crapă, a fost brusc scăldată în 
lumină. Mingile de foc trase de antiaeriană veneau din cel puţin 
trei direcţii, iar rachetele treceau pe lângă mine, zumzăind ca 
niște gândaci monstruoși, aducători de moarte. Apoi, fără nici 
un avertisment, o masă de flăcări roșii a luminat cerul. Am 
văzut parașuta lui Biddy sub mine și m-am mai îmbărbătat, 
știind că nu eram singur, dar imediat m-a trecut un fior de 
groază când mi-am dat seama că nemţii trăgeau în noi. 
Antiaeriana încă mai trăgea și mai treceau pe lângă noi gloanţe 
mai mici, ca niște stele. Într-o străfulgerare, am văzut unul 
dintre gloanţe făcând o gaură în parașuta lui Biddy, care 
începea să coboare din ce în ce mai repede. Totuși, dacă 
supravieţuia, era bine să iasă din raza de acţiune a 
antiaerienei. 

Când am fost o dată la cinema, într-o sâmbătă după-amiază, 
am auzit în difuzoarele din sală sunetul gloanţelor care treceau 
pe lângă Tom Mix. Dar adevăratul sunet al unui glonţ care-și 
ratează ţinta este doar un șuierat sinistru și un curent de aer 
iscat brusc, un bâzâit de albină care-ţi trece pe la ureche, 
urmat imediat de pocnitura puștii din care ieșise. Slavă cerului 
că infanteria germană nu învățase să tragă în ţinte care 
cădeau. O duzină de gloanţe ne-au ratat la doar câţiva metri. 
Dar cu cât ne apropiam mai mult de pământ, cu atât mă durea 
mai tare urechea. 

Îmi amintesc doar că zăceam în zăpadă. Biddy îmi dădea pe 
la nas cu o fiolă de amoniac pe care o scosese din trusa de prim 
ajutor aflată în partea din faţă a căștii sale. 

— Haide, căpitane. Ăia din Divizia 88 o să ajungă în orice 
clipă la noi. ; 

Eu zăceam în continuare și încercam să mă adun. Între timp, 
mi-am dat seama că-mi tăiase legăturile de la parașută. M-a 
ridicat în picioare. M-am aplecat să-mi ridic raniţa, pe care o 
luase tot el, apoi m-am oprit, surprins de ce simțeam în partea 
inferioară a pulpei. Mi-am amintit de acea senzaţie pe care o 
trăisem și în copilărie. Mă scăpasem pe mine. 

În spatele lui Bidwell, alergam aplecat pe un câmp unde 
zăpada ne ajungea până la genunchi, până când am ajuns la 


marginea unei păduri. Ne făcusem atâtea griji în legătură cu 
parașutarea, și aterizaserăm pe o pernă. După ce focurile de 
armă au încetat, știam că forţele americane aveau să ne caute, 
presupunând că eram într-o zonă controlată de ei. In vreme ce 
Biddy se chinuia să citească pe întuneric busola legată de braţ, 
mi-am scos hamul parașutei și m-am dus în tufișuri, unde mi-am 
dat jos ambele perechi de pantaloni. Nu erau mai mult de 
minus 10 C, dar tot preferam să stau gol decât să merg cu 
rahatul prelingându-mi-se pe picioare. Mi-am tăiat șortul cu 
cuțitul de la curea, m-am curăţat cât am putut de bine și mi-am 
aruncat lenjeria în tufișuri. Biddy se uita la mine, dar nu mi-a 
cerut nici o explicaţie. 

Un grup de cercetare a ajuns cinci minute mai târziu. Ne-am 
grăbit să adunăm materialele sanitare înainte ca artileria 
germană să tragă în noi, apoi ne-am suit în spatele a două 
camioane de două tone, aparţinând unităţii de artilerie care 
venise aici. Pe când vehiculele veneau înspre noi, Biddy era 
lângă mine și mi-a atins casca. Când a scos-o, am văzut o 
adâncitură în oţel, deasupra urechii drepte și o fisură care 
ajungea la vreo cinci centimetri de margine. Mă alesesem cu 
asta de la gloanţele care mă făcuseră să-mi pierd controlul. Am 
clătinat din cap, de parcă aș fi vrut să înţeleg de ce nu mă 
nimeriseră gloanţele, dar nu mi-a venit nimic în minte. Erau vii 
și morți. Eu nu eram mort. De ce sau cât de aproape trecusem 
de moarte n-avea nici o importanţă, căci eram în viaţă. 

Am mers vreo 800 de metri, până când am auzit aparatul de 
radiorecepţie urlând din cabina șoferului. Cineva nu fusese 
găsit. 

— Britanicii, mi-a spus Biddy. Bombardierul Hampden a fost 
doborât după ce aţi aterizat. 

Antiaeriana nemților îl lovise în plin și se făcuse o minge 
mare de foc și fum, mi-a zis el, dar acum era deja la est de noi, 
căzând peste germani. Mă gândeam la cei patru bărbaţi cu care 
zburaserăm, dar nu înţelegeam de ce muriseră, la fel cum nu 
pricepeam cum supravieţuisem eu. În schimb, m-am întors spre 
Biddy ca să mă plâng de frig. 

Soldaţii care ne luaseră făceau parte din Regimentul de 
Infanterie 100 al Diviziei 28 Infanterie, a cărei retragere fusese 
zădărnicită, așa că ajunsese aici și se comasase cu Divizia 101 
Aeriană, principala forţă care apăra Bastogne. Ne-au dus la 


postul de comandă din satul Savy. Orășelul consta din câteva 
clădiri joase, făcute din piatra din partea locului. În cea mai 
mare dintre ele, un staul de vite, își stabilise cartierul general 
comandantul echipei de comando, locotenent-colonelul Hamza 
Algar. 

Algar lucra la un birou mic din mijlocul încăperii, când am 
intrat să raportăm. Ordonanţele se chinuiseră să curețe locul, 
dar tot era un hambar, cu boxe pe ambele părți și grinzi 
deasupra, și mirosea de la animalele care fuseseră ţinute acolo. 
Patru ofiţeri stăteau în jurul lui Algar, iar el studia liste și hărți 
la lumina unei lanterne. Aveau pe ei mantale și mănuși, dar tot 
erau zgribuliți de frig. Era mai bine înăuntru, căci nu bătea 
vântul, însă tot nu era cald. 

Algar s-a ridicat în picioare ca să-mi răspundă la salut, apoi 
mi-a întins mâna. 

— Cât antrenament ai făcut pentru parașutare, doctore? M-a 
întrebat el. A fost foarte curajos din partea ta. Dar, doctore, ai 
ajuns în locul unde trebuia. Din nefericire. 

Era a treia sau a patra oară de la aterizare când mi se 
spunea „doctore”. Poate din cauza contuziei sau datorită 
faptului că supravieţuisem, dar mi-am dat seama de-abia acum 
că acest salut nu-mi era adresat în stilul nonconformist Bugs 
Bunny. 

— Îmi cer scuze, colonele, dar mi-e teamă că vă înșelaţi. Eu 
sunt avocat. 

Algar era scund, avea cam 1,70 metri, așa că era foarte atent 
la aspectul lui, ca să compenseze. Avea o mustață despicată 
deasupra buzei superioare, bine aranjată chiar și pe câmpul de 
bătaie, iar părul îi era dat cu briantină. Dar era peste măsură 
de uimit. 

— Mi s-a spus că aţi aterizat cu materiale sanitare. 
Sulfamidă. Bandaje. Plasmă. Algar s-a așezat și li s-a adresat 
ajutoarelor sale. Acum ne parașutează avocaţi, a zis el. Dar 
muniție? Sau întăriri? Isuse! 

După o secundă, m-a întrebat de ce sunt acolo. O dată ce i- 
am zis cine sunt, s-a uitat la mine mai îndelung decât când îi 
zisesem că nu eram doctor. 

— Martin? A făcut el. Bob Martin? Te-au trimis să-l arestezi 
pe Bob Martin? Ei nu știu ce dracu' se petrece aici? Toţi trag cu 
arma, inclusiv bucătarii. Am trei divizii în subordinea unor 


subofiţeri. Am doi locotenenţi secunzi care au împreună o 
săptămână de experienţă în Europa. Și ei vor să-l arestezi pe 
unul dintre cei mai buni ofițeri? 

— Domnule, astea sunt ordinele. 

— Ei bine, căpitane, eu îţi dau alte ordine. Dacă încerci să-l 
arestezi pe maiorul Martin sau pe oricine altcineva apt de 
luptă, care trage asupra nemților, nu te voi aresta, te împușc, 
căpitane Dubin, și să nu crezi că glumesc. 

M-am uitat la ceilalţi ofițeri care stăteau în cerc. 

— De azi în trei zile, mi-a spus Algar, sau patru, cât ne-o lua 
să negociem cu nemţii, putem să rezolvăm problema. Meauliffe 
o să discute cu Teedle. Pot să se certe cu Patton dacă vor. Sau 
cu Eisenhower. Vor tranșa situaţia la vârf. Acum, încercăm cu 
toţii să salvăm nenorocitul ăsta de cătun. Și pe noi înșine. S-a 
înţeles? 

Nu am răspuns. A urmat un moment de tăcere până când 
Algar a mai zis ceva. 

— De curiozitate, Dubin, ce se presupune că a făcut Martin? 

M-am gândit o clipă ce să răspund, apoi i-am cerut să vorbim 
între patru ochi. Era prea frig ca Algar să le ceară ofiţerilor lui 
să iasă, dar le-a spus să se ducă într-un colţ. 

— Colonele, i-am șoptit eu, este o chestiune de loialitate. 

Algar s-a aplecat spre mine așa de repede, încât am crezut că 
vrea să mă pocnească. 

— Ascultă, Dubin, Bob Martin s-a luptat cu cei de la 110 timp 
de o săptămână, a condus o unitate și s-a descurcat al naibii de 
bine. Ca voluntar. A trecut prin iad ca noi toţi, iar acum este 
într-o misiune care-i cere mai mult curaj decât simţ practic. Pot 
să jur că e loial. 

— Nu Aliaților, domnule. Contează cui îi ești loial. 

Algar se uita la mine încă o dată, încercând să ghicească ce 
fel de om sunt. Era foarte nervos, căci își tot mușca mustata, 
dar asta era doar un fel de a-și ţine furia sub control. 

— Înţeleg, mi-a zis el. Comuniștii? Asta e? Am văzut ofiţeri 
superiori tratându-i cu răceală pe cei din Rezistenţa franceză, 
ale căror preferinţe politice nu-i interesează, bărbaţi și femei 
care au riscat totul pentru ţara lor, în timp ce jumătate din 
Franța se preda la Vichy. Ei bine, Dubin, nu mă interesează. 
Deloc. Să-ţi spun drept, căpitane, îmi pare rău de tine. Ai avut 
curaj să te parașutezi. Și pentru nimic. Şi acum n-ai sărit din 


lac în put, ci în ditamai oceanu’. Nemţii ne încolţesc din toate 
părțile. Mai avem puţină mâncare, puţină muniţie și singurele 
materiale sanitare pe care le-am văzut sunt cele care au venit 
cu voi. Așa că nu știu ce dracu’ o să faci, dar îţi promit - nu-l vei 
aresta pe Bob Martin. Ralph, a rostit el. Găsește-le un loc să 
doarmă căpitanului Dubin și sergentului său. Domnilor, atât pot 
să fac pentru voi. Sunteţi liberi acum! 


16. O VIZITA IN TOIUL NOPŢII 

Eu și Biddy am fost duși la aproximativ doi kilometri de 
orașul Hemroulle, unde se afla o fermă cu clădiri cenușii, cu o 
bisericuţă de piatră în mijloc, la care am înnoptat împreună cu 
unitatea de infanterie aflată sub comanda lui Algar. Eu am 
dormit într-o strană de stejar, prea îngustă ca să fie comodă, 
dar era totuși mai bine decât pe jos. Din cauza ecoului produs 
de gloanţele trase afară, n-am prea reușit să dorm și in-am 
trezit ușor când am auzit doi americani ţipând unul la altul în 
spatele altarului. Altcineva le-a zbierat să se ducă în altă parte 
să se certe. Cadranul luminos al ceasului îmi arăta aproape ora 
3 a.m. Am mai stat o clipă întins și hotărât să dorm, apoi am 
recunoscut brusc ambele voci care se certau. 

Când m-am ridicat în capul oaselor, l-am văzut pe Biddy în 
lumina lumânării de lângă ușă, târându-l pe Robert Martin de 
gulerul hainei și arătând ca un părinte care are de-a face cu un 
băiat neascultător. Mi-a mai luat o clipă să mă conving că eram 
treaz, după care mi-am înșfăcat mitraliera și am alergat într- 
acolo. Brâul lui Biddy era legat în jurul mâinilor lui Martin. 
Maiorul era furios. 

— Cum se face oare că, atunci când îi spui chiar și unui om 
de treabă că e poliţist, se transformă într-un bătăuș? A întrebat 
Martin când a dat cu ochii de mine. 

După Bidwell, Martin apăruse doar cu o clipă în urmă, când 
Bidwell se întorcea de la latrină. 

— Zâmbește ca o mătușă care a venit să ne vadă și întreabă 
de tine, a zis Biddy. Am ordin să-l arestez și chiar asta am și 
făcut. 

Ştiam că Biddy pusese mâna pe Martin doar din plăcere, 
având în vedere toate prin care trecusem. Nu-l învinuiam. Dar 
Algar avea să spună că este o revoltă. 

— Lasă-l în pace, Gideon. 

S-a uitat la mine în felul său. 

— La naiba, căpitane, a înjurat el. 

— Știu, Biddy, dar dezleagă-l. Mai întâi trebuie să lămurim 
lucrurile. 

Unul dintre oamenii din pluton, care dormea în spatele 
nostru, s-a ridicat în strană și ne-a spus că suntem niște labagii 
și să ieșim naibii afară. 

Ne-am dus la intrarea îngustă a bisericii, aflată chiar dincolo 


de altar. În colţuri erau puse două lumânări pentru cei care 
mergeau la latrină. De îndată ce Biddy l-a dezlegat, Martin a 
trântit de perete ușile vechi de lemn. Am crezut că pleacă, dar 
maiorul s-a întors imediat cu butelca lui metalică în mână. 
Probabil că o pierduse după ce îi dăduse lui Bidwell să tragă o 
dușcă. Cunoștinţele de judo ale lui Martin ar fi fost un avantaj 
chiar și împotriva lui Gideon, dar Biddy se aruncase asupra lui 
pe neașteptate, în timp ce el îi oferea de băut. 

Am fost uimit să-l văd pe Martin. Dacă știa că suntem aici, 
trebuia să știe și de ce. 

— Aţi venit aici să râdeţi de noi, domnule maior? 

— Nu, doar să vă salut și să lămuresc lucrurile. Până am dat 
de Gigi Dura’ ăsta. Cred că voi eraţi ăia doi parașutiști asupra 
cărora s-a tras ieri noapte. Dubin, cât te-ai antrenat pentru 
asta? 

Nu eram sigur dacă voiam să-i răspund, dar am clătinat un 
pic din cap. 

— Un adevărat act de eroism! a exclamat Martin. Sper că nu 
ai făcut-o ca să-mi calci pe urme. 

I s-a părut amuzant ce spusese. Martin era îmbrăcat ca la 
Saline Royale, cu o haină și pantaloni de camuflaj, având o 
vestă plină cu arme. Era murdar, nebărbierit și-și freca una 
dintre încheieturi, care probabil că-l durea un pic după ce-l 
legase Gideon. Din când în când, se apleca să-și dea jos zăpada 
care i se pusese pe pantaloni când Bidwell îl ţintuise pe treptele 
bisericii. 

— Nu prea am stofa de erou, domnule maior. Nu merit să mi 
se zică așa. Oricum, nu m-aș mândri cu asta. 

— Dubin, e asta o remarcă personală? 

Era, dar nu voiam să recunosc. 

— Am admirat ce aţi făcut, domnule maior. 

— De asta ai venit să mă arestezi? 

A spus că auzise de ordinele pe care le primisem de la Ralph 
Gallagher, șeful de stat-major al lui Algar. Incă mai aveam o 
copie a ordinelor scrise date de Teedle în buzunarul interior al 
tunicii, acum mototolită și umezită de sudoare. După ce a 
despăturit-o, Martin s-a apropiat de lumina unei lumânări s-o 
citească, iar umbra din spatele său părea enormă. Biddy stătea 
pe vine, sprijinit de peretele lambrisat din faţă. Avea mâna pe 
mitralieră și nu-l scăpa din ochi pe Martin. 


— Se pare că toată lumea e supărată pe mine, Dubin, mi-a zis 
Martin pe când îmi dădea hârtia înapoi. Inclusiv tu. 

— M-aţi minţit, domnule maior. Și v-aţi luat tălpășiţa în 
miezul nopții. 

— Ţi-am zis că trebuia să plec într-o misiune, Dubin, de când 
ai ajuns la contesă. 

Tu te refereai la explozia depozitului de muniții de la Saline 
Royale. 

— Da? Ai înţeles greșit și-mi pare rău. Ai vorbit cu cei de la 
OSS? Ce ţi-au spus despre ordinele mele actuale? 

Atunci mi-am dat seama că de aceea se potolise Martin. Voia 
să știe ce credea OSS despre dispariţia lui - dacă aveau 
impresia că înnebunise, dezertase sau dacă, mai grav, lucra 
pentru ruși. Eram decis să nu-l lămuresc. 

— Londra a aprobat arestarea dumitale, domnule maior. 

— Rahat. Pot paria, Dubin, că nimeni de la OSS nu ţi-a zis așa 
ceva. Ei m-au trimis aici. Nu-ţi amintești? Ti-am spus de câteva 
ori că voi fi trimis în Germania. 

Ca să ia legătura cu vechea reţea și să salveze vieţi, așa îmi 
spusese. Fără îndoială că indivizii de la OSS aveau nevoie de 
susţinători germani în acest stadiu. 

În prag, Bidwell își muta privirea de la Martin la mine, ca să 
fie sigur că nu sunt tras pe sfoară din nou, dar nu trebuia să se 
îngrijoreze. Nu uitam de principiul dreptului roman. Falsus in 
uno, falsus in omnibus. Cine este nesincer față de unul, e 
nesincer faţă de toți. O singură minciună era suficientă ca să 
decredibilizeze orice martor, iar ale lui Martin erau gogonate, 
în ciuda ironiei, mă încredeam în sinceritatea lui Teedle. Era 
prea direct ca să mintă. Am clătinat din cap. 

— Să te duci la Londra, Dubin, și să vorbești cu colonelul 
Winters. O să vezi că spun adevărul. 

— Spre binele dumitale, domnule maior, sper că da. Dar 
ordinele mele sunt foarte clare. Trebuie să vă arestez. Când 
vom putea să trecem în siguranţă spre vest, eu și Bidwell vă 
vom escorta spre cartierul general al Armatei a Treia. Ca ofiţer, 
veţi fi ţinut în arest la domiciliu până la proces. 

— Arest la domiciliu? A tușit un pic. E ca în copilărie. Și nu 
va fi Teedle mulţumit? 

Acel gând l-a făcut să se piardă cu firea. S-a sprijinit de 
peretele din faţa lui Bidwell și și-a deschis butelca. Mi-a oferit o 


gură, dar l-am refuzat. Nu mai voiam ca Robert Martin să fie 
generos cu mine. 

— L-ai citit pe Nietzsche, Dubin? M-a întrebat pe Martin 
după o clipă. 

— Da. 

— Şi eu. Și să fii sigur că și generalul Teedle l-a citit pe 
Nietzsche. „Lecţia de viață a războiului: ce nu mă omoară, mă 
face mai puternic.” E o prostie, a zis el. lar leedle nu e 
Superman. Ştii de ce generalul vrea ca lumea să creadă că el 
este un om de acţiune, cu braţele încrucișate? L-ai văzut cum 
stă așa la buletinele de știri? Generalul e homosexual, a spus 
Martin. Ţi-ai dat seama de asta până acum? 

Nu am scos o vorbă. 

— Nu mă deranjează poponarii, a continuat Martin. Câţiva au 
făcut unele lucruri al dracu' de bune pentru mine de-a lungul 
timpului. Unul dintre ei era chelner la Paris. Nu-ţi poţi închipui 
ce aud chelnerii, Dubin. Dar el era un poponar subţire, pe care 
nu-l deranja asta. Generalul se crede doar un bărbat care se 
culcă cu alți bărbaţi. 

— Vreţi să ziceţi că asta îi alimentează pica pe care o are 
pentru dumneata, domnule maior? 

— Cine știe? Poate că nu. Pe Teedle îl deranjează că s-ar 
putea să fiu comunist. L-ai întrebat asta? 

Mi-a luat o secundă să mă gândesc ce să răspund. Nu 
puteam să dau frâu liber curiozităţii acum, că adusese în 
discuţie subiectul. 

— Domnule maior, Teedle spune că sunteţi membru de 
partid. La Paris. 

Râzând rareori, Martin s-a hlizit un pic. 

— Ei bine, întotdeauna mi-a plăcut o glumă bună, a zis el. Şi 
pentru asta vrea să mă aresteze? 

— Veţi fi arestat din cauza insubordonării, domnule maior. 
Dar generalul Teedle vă va spune în faţă că bănuiește că atunci 
când armatele noastre se vor întâlni, veţi executa ordinele 
generalilor ruși, și nu pe ale lui. 

Dată fiind experienţa pe care o aveam cu Martin, negarea nu 
mi s-ar fi părut de încredere. Dar am fost surprins că nici 
măcar nu a încercat. În schimb, a chicotit din nou. 

— Poţi să pariezi o sumă frumușică pe asta, Dubin. Mai bine 
primesc ordine de la un papagal decât de la Teedle. Noroc că 


sunt aici în subordinea unui comandant de seamă. O să vezi că 
n-am probleme cu Algar. 

— Locotenent-colonelul v-a spus că veţi pleca în altă misiune, 
domnule maior? 

Da. O luăm din loc cam într-o oră. Mă așteptam să invoce 
confidenţialitatea, dar aparent toată lumea știa de misiunea 
asta. Situaţia din jurul orașului Bastogne era mai gravă decât 
estimaseră mecanicii de la Virton. Cu o zi în urmă, germanii 
blocaseră ultimele drumuri și încercuiseră complet zona. 
Acuma, aveau să-și întărească poziţiile, până când vor distruge 
trupele americane. Situaţia noastră era dezavantajoasă, dar 
oamenii pe care-i întâlnisem, adică Algar, iar acum Martin, 
rămâneau calmi. Se zvonea că Patton e pe drum, dar trupele 
știau că au nevoie doar de gloanţe și echipament ca să 
riposteze la ofensivă. Acesta era scopul operaţiunii lui Martin. 

În 19 decembrie, nemţii se postaseră la sud și vest de 
Bastogne și opriseră un tren de aprovizionare lângă Vaux-les- 
Rosieres, blocând șinele cu tancuri și lăsând trenul acolo, 
așteptând probabil să vadă dacă puteau folosi ei înșiși ceva din 
el. Alături de câteva efective din Regimentul 110, la comanda 
căruia era de o săptămână, scopul lui Martin era să ajungă la 
acele vagoane pline cu muniţie. Ideea era că, atunci când 
trupele lui și cele trei distrugătoare de tancuri Hellcat o luau 
printre liniile nemților, naziștii aveau să dea înapoi ca să-și 
întărească poziţiile, crezând că era o acţiune concertată a 
americanilor pentru a le străpunge blocada. Probabil că Martin 
și oamenii săi nu urmau să aibă probleme ca să ajungă la tren. 
Dacă Martin putea să pornească locomotiva, aveau să ajungă în 
Bastogne. Dacă nu, vor descărca majoritatea muniției de 75 de 
milimetri și a gloanţelor pentru arme mai mici și se vor retrage 
în grabă, înainte să atace nemţii din nou. 

Cel mai greu lucru, se gândea Martin, era să reușească din 
prima. 

— Infanteriștii-s puţini, a zis el. O să trecem repede de ei. 
Divizia Panzer-Lehr e pe acolo pe undeva, dar chiar și Meauliffe 
crede că este un plan beton, a spus el referindu-se la 
comandantul Regimentului 101, care conducea apărarea zonei 
Bastogne. Chiar dacă apare Divizia Lehr, putem să dăm înapoi. 
Şi dacă reuşim, să trecem, șansele de reușită sunt foarte mari. 

— Trenuri și muniţie, am replicat eu. Se pare că aveţi un 


motiv solid, domnule maior. 

— Câinele bătrân știe trucuri vechi, mi-a răspuns el. E al 
naibii de plictisitor să fii specialist. Niciodată când eram tânăr 
nu am vrut să mă specializez în ceva. Dar apoi mi-au plăcut 
foarte mult trenurile. 

L-am întrebat dacă era genul de om care avea locomotive de 
jucărie, care treceau pe șine, printre copaci și gări în 
miniatură. 

— N-am avut niciodată răbdare cu astea. Eram destul de 
agitat când eram mic. Bănuiesc că încă mai sunt. Nu, pasiunea 
mea pentru trenuri a venit mai târziu. Am plecat de acasă la 
șaptesprezece ani. M-am suit într-un tren de marfa. M-am 
simţit liber când trenul a ieșit din Poughkeepsie. Atunci m-am 
hotărât că invenţia cea mai măreaţă a omului a fost calea 
ferată. Îmi plăcea să fiu în preajma trenurilor. Când m-am dus 
la rudele mamei din Paris, după ce m-am retras de la colegiu, 
am căutat de lucru în domeniul transporturilor. Am început ca 
hamal. În cele din urmă, inginer. Faptul că eram un muncitor 
de rând îl îngrozea pe tata, dar pe mine mă încânta. 

— Domnule maior, nu cred că v-am auzit vorbind vreodată de 
părinţii dumneavoastră. 

— Ai dreptate, Dubin. A mai tras o dușcă din butelcă și s-a 
uitat la lumânări. Tatăl meu e profesor de limbi romanice la 
Colegiul Vassar. A cunoscut-o pe mama când era la Sorbona. 

Tata-i un tip foarte rafinat. Și cel mai rău om care s-a născut 
vreodată. Sunt de acord cu el în absolut orice privinţă: politică, 
muzică. Nu-mi place cum se îmbracă, pălăriile lui. Dar gusturile 
nu sunt totul. E un ticălos și jumătate. 

— E dur cu dumneata? 

— Foarte. Şi se poartă și mai rău cu mama. Ea nu a putut să 
scape suindu-se într-un tren, așa că și-a zburat creierii când eu 
aveam șaisprezece ani. 

Pe când vântul se înteţea afară, ușile din lemn se loveau, iar 
lumânările pâlpâiau, dar nu și-a mutat privirea din colţul unde 
și-o aţintise. I-am zis că-mi pare rău. 

— Ei bine, a spus el, a fost greu, bineînţeles. Oribil. Dar nici 
înainte nu era mirific. Mama stătea mereu în pat, o femeie ireal 
de frumoasă, dar foarte ursuză. Abia pot să-mi amintesc cum 
arăta, căci nu o vedeam decât într-o cameră întunecată. El bea 
și se uita pe pereţi. Dubin, să știi că nu prea povestesc des așa 


ceva. 

Îmi dădeam și eu seama de asta. Însă am observat că Martin 
încerca să atragă atenţia asupra lui oriunde se afla. Șarmul îi 
fusese subminat de minciunile pe care le îndruga, iar acum voia 
să-l căinez. Sau să facă caz de orientarea lui Teedle. 

— Domnule maior, cred că e mai bine să vă însoțesc în 
această operaţiune. N 

Mă gândisem la asta de ceva vreme. În prag, Biddy nu se 
putea abtine. 

— Sfinte Isuse, s-a tânguit el. 

Am găsit o pietricică pe jos și am aruncat-o în el, apoi mi-am 
repetat rugămintea față de Martin. 

— TȚi-e frică să nu fug, Dubin? 

— Au mai fost precedente, domnule maior. 

— Ei bine, acum îi ai pe nemți pe cap. Toate drumurile au 
fost blocate. Iar zăpada e mare. Și trebuie să aduc o echipă 
înapoi. 

I-am zis că tot voiam să mă duc cu el. 

— Nu fi dobitoc, Dubin. Nu vii pentru misiune. O să fii acolo 
ca să stai cu ochii pe mine. Ceea ce înseamnă că o să fim 
amândoi în pericol. Şi-mi vei sta în drum. 

— Nu v-am stat în drum la salină. 

— Dubin, la mina de sare ai stat într-un singur loc. Asta e o 
operaţiune mobilă. Cu vehicule blindate pe care nu ai nici un 
fel de antrenament. 

— O să vorbesc cu Algar. 

— Nu e decizia lui Algar. Este a mea. Şi eu nu te vreau acolo. 

Șansele ca Algar să-i anuleze decizia lui Martin erau minime, 
dar trebuia să încerc, dată fiind situaţia creată. L-am întrebat 
pe Martin dacă era dispus să mă ducă înapoi la cartierul 
general al lui Algar, ca să-i pot prezenta versiunea mea 
locotenent-colonelului. A clătinat din cap neîncrezător, dar a 
zâmbit că m-a văzut la fel de încăpățânat, ca de obicei. 

— Trebuie să mă pregătesc, Dubin, dar te las acolo. Vino cu 
mine! 

l-am spus lui Biddy să rămână și să doarmă. Nu părea 
convins. 

— Are o mitralieră la el, sergent, a spus Martin. Cred că o să 
aibă șanse egale împotriva mea. 

Martin i-a zis lui Gideon „Durule” când și-a luat la revedere. 


Pe când eram în jeep, Martin mi-a spus: 

— Nu mă întrebi de Gita? 

— Sper că face bine, am rostit eu după o clipă. 

— Şi eu sper asta. 

— Am înţeles că e lângă Houffalize. 

— Nu ai să o găsești dacă o cauţi acolo, Dubin. 

Martin și-a întors privirea de la drum - era aspră și 
pătrunzătoare și timp de câteva secunde ne-am uitat unul la 
celălalt. A fost singurul moment tensionat dintre noi, fără nici o 
urmă de ironie. Voia să-l întreb unde era ea, iar eu nu doream 
să-i dau această satisfacţie. Chiar și așa, divergenţa asta mi-a 
amintit de greșeala pe care o făcusem cu ea. 

— Dacă vreţi să-mi reproșaţi ceva în ceea ce o privește pe 
mademoiselle Lodz, domnule maior, spuneţi ce aveţi pe suflet. 

— Nimic, a rostit el repezit. Ea nu ar fi de acord cu așa ceva. 
E stăpână pe viaţa ei. Așa a fost mereu și așa va fi și de-acum 
încolo. Era un răspuns stăpânit, ca al unui soldat care primește 
ordine. E în Luxemburg. Cel puţin așa sper. In Roder. 
Supraveghează graniţa cu Germania. Amândoi i-am trimis 
rapoarte lui Middleton că nemţii au tancuri masive, dar nimeni 
nu a vrut să audă de asta. Dumnezeu să binecuvânteze Armata 
SUA. 

A clătinat din cap cu amărăciune, apoi a tras vehiculul în fața 
hambarului unde eu și cu Biddy fuseserăm cu câteva ore 
înainte. Când Martin mi-a întins mâna, am dat să i-o strâng, 
dar, în loc să facă asta, a arătat spre șoldul meu. 

— Aș vrea să-mi dai mitraliera aia, Dubin. Pe acolo nu avem 
așa ceva. E posibil să-mi fie de folos și ai cuvântul meu că ţi-o 
voi da înapoi. Îţi dau în schimb semiautomatul meu M1 pentru 
câteva ore. 

M-am uitat la mitralieră. Mă bucuram că nu era Bidwell aici, 
așa că nu trebuia să-i aud comentariile la ideea de a-i da ceva 
lui Martin. 

— Promiteţi-mi că vă veţi preda, domnule maior, când vom 
reuși să plecăm de-aici? 

Martin a râs. 

— Oh, Dubin, a zis el. S-a uitat la zăpada din întuneric. Da, 
mă voi preda. Cu condiţia să te duci personal la OSS, înainte să 
mă dai lui Teedle. 

Am bătut palma, i-am dat arma și o cutie cu muniţie pe care 


o aveam la mine. 

— O să ţi-o dau în câteva ore, mi-a promis Martin înainte să 
demareze. 

Nici nu plecase bine, când o santinelă care stătea în alina 
hambarului mi-a spus că Algar se dusese să se uite pe hărți 
pentru ultima oară, cu Martin și echipa lui. A adăugat că 
Martin și Algar stabiliseră acea întâlnire cu doar jumătate de 
oră înainte, când Martin se oprise prima oară aici. Stăteam 
acolo, în bătaia vântului. Nu eram suficient de isteţ să mă 
războiesc cu Martin. Nici măcar nu eram furios pe mine însumi. 
Asta era situaţia. 

M-am gândit să mă întorc pe jos la Hemroulle, dar încă mai 
speram că Algar își va face apariţia până să plece echipa lui 
Martin. De staul era lipit un planșeu înclinat pentru ca nutreţul 
să poată fi aruncat din spatele camionului sau al căruţei printr- 
o deschizătură din afară. Santinela mi-a spus că dormiseră 
trupe aici în ultimele două nopţi. Mi-a promis că mă trezește 
când se întoarce Algar. 

În toiul iernii rămânea puţin fân, dar mirosul lui dulceag 
persista în aer. Cei de dinaintea mea curăţaseră ce mai 
rămăsese și improvizaseră niște paturi; m-am întins pe unul 
dintre ele și am adormit imediat. Visele mele erau triste și 
răscolitoare, genul de vise care te fac să tipi în toiul nopţii, dar 
am rămas timp de multe ore pe acel tărâm, căci era preferabil 
decât să mă trezesc iar în Belgia cea bombardată. 

Am tresărit când mi-am auzit numele. Hamza Algar, arătând 
obosit și jucându-se cu mustata, stătea la câţiva metri de mine 
în hambar. Mi-a dat mitraliera înapoi. 

— Martin le-a spus oamenilor săi să se asigure că primești 
asta înapoi, mi-a zis el și s-a întors. 

Pe când mă sculam din pat, Algar s-a dus la biroul său din 
mijlocul staulului. Lumina soarelui se vedea prin despărțitura 
dintre zidurile din piatră și acoperișul de tablă al clădirii. După 
ce s-a așezat, Algar și-a îngropat faţa în mâini. 

— Cum s-au descurcat? l-am întrebat pe Algar. 

A oftat. 

— Prost. Nemţii i-au blocat, iar apoi, la prima oră, i-au 
bombardat. Cei care au supravieţuit au venit pe jos. 

— Şi Martin? 

Nu mai e, mi-a zis Algar. 


Așa-mi spusese și Bettjer când mă trezisem în casa contesei, 
după ce aruncasem în aer depozitul de armament. Ştiam că așa 
se va întâmpla. Am trecut în revistă ultimele evenimente - 
groaza prăbușirii, împușcătura și rușinea de a fi făcut pe mine 
iar Martin îmi scăpase din nou. Mă simțeam ca Sisif. 

— Aveţi idee unde s-a dus? L-am întrebat. 

Algar m-a fixat nedumerit. Până acum, în conversațiile 
noastre a domnit mai mult tăcerea. Locotenent-colonelul a oftat 
îndelung din nou. 


— Ei bine, căpitane, dacă ordinul de arestare este valabil, 
atunci s-a dus în iad. Căpitane Dubin, nu m-ai înţeles. Bob 
Martin e mort. 


17. CAMPIONI 

Din 16 decembrie, Robert Martin se aflase la comanda 
unităților militare care fuseseră izolate de Regimentul 110 
Infanterie în timpul retragerii de la Skyline Drive din 
Luxemburg la primele ore ale acelei dimineţi. Regrupându-se 
aici cu ce mai rămăsese din regiment, cele două companii de 
pușcași ale lui Martin și cele două tunuri remorcate de la un 
batalion antitanc fuseseră comasate cu un pluton M18 Hellcats. 
Pe aceste trupe le condusese Martin spre Vaux-les-Rosieres, 
unde trenul cu muniţie fusese lăsat de izbeliște. La nord și la 
vest de orașul Monty, ei trecuseră de liniile noastre de apărare 
și ajunseseră la poziţiile strategice ocupate de nemti, cu puţini 
oameni, așa că au răzbătut destul de ușor. 

Totuși, cu vreo 800 de metri înainte, au fost atacați de 
Panzer Lehr, divizia de tancuri formată din unităţi naziste de 
instrucţie. Forţele mai temătoare s-ar fi retras ca să formeze o 
linie de apărare mai puternică, așa cum anticipaseră Meauliffe 
și Algar, dar cei din Panzer Lehr se mândreau că nu se retrag 
din calea nimănui și se desfășuraseră ca să atace detașamentul 
lui Martin, în timpul schimbului prelungit de focuri ce a urmat, 
Martin și oamenii săi au ajuns în vârful unui deal, ceea ce le-a 
permis să distrugă câteva tancuri nemţești. Când aproape se 
lumina de ziuă, Panzer Lehr s-a retras. Martin și comandanții 
de divizii se duseseră la al doilea etaj al unei cabane de pe deal 
ca să stabilească dacă mai aveau o șansă să ajungă la trenul cu 
muniţie. De acolo, au văzut că nemţii se retrăseseră din cauza 
unui batalion american de tancuri care venise ca o fantomă 
prin zăpada care cădea. Patton ajunsese. 

Chiar și atunci când primul proiectil a venit șuierând spre 
Martin de la turela tunului care se apropia, nimeni din 
subordinea sa nu își dăduse seama că tancurile pe care le 
vedeau fuseseră capturate de naziștii de la Divizia 9 Blindate. 
Nereușind să se apere, din unitatea lui Martin mai 
supravieţuiseră doar câţiva oameni. Chiar și maiorul pierise 
când primul obuz se izbise de fereastra la care stătea el. Cel 
puţin alte patru proiectile loviseră clădirea, transformând-o 
într-o torţă. 

Toate astea mi-au fost povestite de un băiat numit Bames, în 
dimineața de după ce am ajuns în Savy. Avea probabil 1,57 
metri și era slab ca un ţâr. I-a curs nasul tot timpul cât am 


vorbit cu el și tresărea ori de câte ori exploda un proiectil în 
depărtare. Ín acel moment, luptele se dădeau la câţiva 
kilometri distanţă, la nord și la est. 

— Căpitane, ne-au făcut harcea-parcea, pur și simplu, așa a 
fost. Adică alea era tancuri americane. Cum era să le 
deosebim? 

Algar îl luase deoparte pe băiat, dar unul dintre puţinii 
supraviețuitori din trupa lui Martin, caporalul Dale 
Edgeworthy, și alţi doi stăteau cu mine și cu Biddy pe scaunele 
de lemn din colțul hambarului gol. 

— Martin s-a descurcat bine la începutul atacului, a spus 
Edgeworthy. Asta se auzea prin radio. Toţi am văzut cum arde 
clădirea, căpitane. Era singura casă care stătea în picioare. A 
fost ca atunci când arunci un pepene dintr-un camion și se 
izbește de pământ. Era moloz peste tot. După aceea, sergentul 
a preluat comanda. Dar nu pentru mai mult de cincisprezece 
minute. Curând, căpitane, toți fugeau ca niște potârnichi să-și 
scape pielea. Nu aveau altă soluţie, domnule, decât să-i lase în 
urmă pe cei morţi și răniţi. 

Edgeworthy, un bărbat înalt, la vreo 30 de ani, a început să 
plângă. Tot spunea că fuga rămăsese singura soluţie. 

Mă pregăteam să-i las în pace, când m-am gândit la încă o 
întrebare. Mi-am zis să nu le-o pun, dar apoi am făcut-o. Acești 
oameni stătuseră cu Martin aproape o săptămână. 

— Dar femeia? Am înţeles că, la început, era o femeie cu 
Martin. 

Bames și Edgeworthy s-au uitat unul la altul. 

— Nu știu, căpitane, a răspuns Bames. În 16, când a început 
ofensiva, eram pe lângă Marnach, în Luxemburg. În prima 
noapte, după ce maiorul a preluat comanda care-i fusese 
încredinţată colonelului Gordon, Martin ne-a dus la ferma asta 
după ce s-a lăsat întunericul. Erau trei oameni acolo, fermierul 
ăsta, grasa aia de nevastă-sa și fiica lor. Se știau cu Martin, cel 
puţin așa credeam eu, pen' că era clar c-o să vină nemţii ș- 
acolo, dar tot ne-au lăsat înăuntru doar pe câţiva deodată, să ne 
încălzim cât timp ne înfulecam rațiile. Dar asta a durat doar 
câteva ore. Nemţii nu au încetat să lupte în acea noapte. Își 
vopsiseră tancurile în alb, ca să se confunde cu zăpada, 
reflectoarele lor luminau până în nori și veneau chiar înspre 
dealul ăla. Acum, tot teritoriul ăla e al lor. 


— Câţi ani avea fiica fermierului? 

— Era tânără. Bames și-a șters nasul cu mâneca. Ştii, 
căpitane, sunt ca orice alt tip, dar am fost așa de bucuros că am 
scăpat de frig și nu aveam de gând să-mi arăt disprețul față de 
fată. Era mică, a spus Bames și a zâmbit pentru prima dată 
înjumătăţea de oră de când eram cu el. Ştii, eu sunt mai tot 
timpul cu ochii în patru după femeile scunde. Cam asta am avut 
să-ţi zic. Îmi amintesc că avea înălţimea potrivită. 

După ce au plecat, eu și Biddy am așteptat să se întoarcă 
Algar, flecărind cu soldaţii și ofițerii care treceau pe la cartierul 
general. Bombardamentul de artilerie continua la o oarecare 
distanţă. Începuse în zori; se oprea și se relua cu intermitențe. 

Părerile în privinţa înaintării lui Patton erau împărţite. Fie 
cineva spunea că Armata a Treia câștigase teren, fie alţi doi 
auziseră că trupele rămăseseră pe loc. Între timp, lipsa 
mâncării și a muniției devenise o problemă foarte gravă, ca să 
nu mai vorbim de absenţa totală a materialelor sanitare. 
Nimeni nu trebuia să se rănească. Infirmeria Diviziei 101 și cei 
18 doctori de acolo fuseseră capturați în 19 decembrie. Cu o zi 
în urmă, unităţile de artilerie americane, poziționate la sud de 
trupele nemților, încercaseră să aducă cu tancurile bandaje și 
plasmă ascunse în obuze, dar ploaia de proiectile făcuse totul 
praf. Toți cei cu care ne întâlneam ne mulțumeau pentru 
materialele sanitare care fuseseră parașutate o dată cu noi. 

Totuși, oamenii aceștia își doreau cel mai mult câteva grade 
în plus în termometre. Nu-i mai spuneau satului Savy. Toată 
lumea, inclusiv ofiţerii, îi spuneau „Save me”%, căci își doreau 
doar să scape de frig. Turelele tancurilor și rezervoarele de 
benzină îngheţaseră, iar adesea soldaţii nu-și puteau folosi 
semiautomatele Ml până când nu loveau șuruburile cu 
grenadele de mână. De câteva zile, unii dintre soldaţii, care 
începuseră să sufere degerături, mi-au spus că le fusese atât de 
frig atât de mult timp, încât încetaseră și senzațiile de arsură. 
Trupele de soldaţi își spuneau „căţei” și toată lumea făcea 
aceeași glumă pe seama lor: „Căţelul ăsta nu-și simte lăbuţele”. 

A venit și Algar, călcând apăsat ca să-și dea jos zăpada de pe 
bocanci. M-a întrebat dacă eram mulţumit după seria de 
interogatorii. 

— Nu vreau să par sadic sau cinic, domnule colonel, dar 


5 Salvează-mă. (în lb. engleză, în original) 


vreau să văd cu ochii mei rămășițele pământești când vor fi 
descoperite. Martin a fost foarte șmecher, iar cei de la Londra 
au nevoie de dovezi concrete. Și eu aș vrea să mă asigur. 

Iar îl enervasem pe Algar. Mi-a spus că nu aș mai fi afirmat 
așa ceva dacă aș fi văzut o clădire din lemn bombardată de 
patru proiectile de tanc. Dar mi-a promis că, atunci când se 
înseninează și vin proviziile, o să ne ducem cu toţii pe dealul 
ăla, nu neapărat de dragul meu, ci ca să-i îngropăm pe cei care 
muriseră acolo, inclusiv pe Martin. La biroul lui, Algar a pufăit 
din pipă timp de un minut. 

— Şi ai avut vreme să te gândești ce ordine s-ar putea să-ţi 
dea Teedle acum, căpitane? 

Algar nu părea să insinueze nimic, de parcă nu ar fi fost o 
întrebare importantă. Eu și Biddy discutaserăm îndelung 
despre asta în această dimineaţă, când Gideon venise aici. 

— Domnule, eu și cu Bidwell am chemat un taxi ca să 
ajungem la Nancy, dar operatoarea mi-a spus că mașina va veni 
cu întârziere, așa că ne-am gândit că am putea să vă fim de 
folos între timp. 

Biddy bombănise când i-am zis că trebuia să luptăm ca 
voluntari, dar am înţeles că așa îi stătea în fire înainte să facă 
acte de vitejie. Ştia cum stătea treaba. Dacă nu ne ofeream noi 
voluntari, Algar avea să ne dea el ordine. Oricum, nu aveam de 
ales. Orașul era încercuit. Trebuia să luptăm ca să 
supraviețuim. 

— Bănuiesc că voi doi nu aveţi experienţă în luptă, căpitane. 

I-am spus că Bidwell luptase pe Plaja Omaha”!. Și Algar 
fusese acolo. 

— Ce nenorocire, i-a zis el lui Biddy. 

— Iadul pe pământ, domnule. 

— Cam așa ceva. lar tu, Dubin? 

I-am spus că s-a tras asupra mea doar de două ori, inclusiv 
noaptea trecută. 


5 Plaja Omaha este numele de cod dat unui punct principal de 
aterizare al Aliaților din timpul invaziei germane ce a ocupat 
Franţa, pe teritoriile Normandiei în data de 6 iunie 1944. Plaja 
este situată pe coasta Normandiei, faţă în față cu Canalul 
Mânecii, la 9 km distanţă la est de Sainte-Honorine-des-Pertes 
și la vest de Vierville-sur-Mer, pe malul drept al estuarului 
râului Douve. (n.tr.) 


— Dar am făcut instrucţie ca ofiţer de infanterie înainte să 
mă duc la JAG, domnule. 

Algar a sărit de pe scaun ca ars. 

— Chiar ești ofițer de infanterie? Sfinte Dumnezeule! a 
exclamat el. S-a întors spre aghiotantul său, Ralph, care tocmai 
ce ajunsese acolo. Un adevărat ofițer de infanterie ne-a căzut 
din cer, Ralph. A venit Crăciunul mai devreme. 

Regimentul 110 de Infanterie, sau ce mai rămăsese din el, 
fusese comasat cu o unitate de luptă pe care Algar și ofițerii săi 
o numiseră Trupa SNAFU. Ei se aflau acum în subordinea 
Diviziei 101  Aeropurtată, înlocuind pierderile, așa cum 
hotărâse generalul Meauliffe, și coordonându-și acţiunile cu 
Regimentul 502 Infanterie. Am fost pus la comanda unei 
companii de artilerie refăcute dintr-un batalion restructurat. 
Dată fiind lipsa mea de experienţă, aș fi avut probleme în 
calitate de comandant de pluton, dar, pe de altă parte, 
Compania G, care în formaţie completă ar fi avut un număr de 
193 de soldaţi, avea acum 98. Nu erau locotenenţi, doar trei 
sergențţi, inclusiv Biddy, care conduceau trei plutoane, și foarte 
puţin personal auxiliar. 

În după-amiaza de 22 decembrie, Compania G, proaspăt 
refăcută, se adunase în centrul satului Savy. În lumina 
dimineţii, Salvează-mă era cam la fel ca în toiul nopţii, un 
complex de ferme construite din pietre mici, de culoarea 
ardeziei, îmbinate cu mortar galben. Acoperișurile din tablă 
fuseseră adăugate de-a lungul secolelor, iar ferestrele și ușile 
erau de mărimi și înălţimi diferite, arătând de parcă ar fi fost 
aruncate la nimereală pe clădiri. 

Sergentul meu major, Bill Meadows, era și locotenent-major. 
Când ne-am întâlnit, Meadows m-a salutat de parcă ieșeam 
împreună să ne îmbătăm. 

— Ca să vezi, căpitane! 

Mi-a zâmbit larg și era pe punctul de a mă bate prietenește 
pe umăr. Bill Meadows era un tip corpolent, la vreo 40 de ani, 
care purta ochelari cu rame metalice. Ca orice soldat pe care îl 
avusesem, nu se bărbierise, iar după o săptămână de lupte faţa 
îi era neagră de la transpiraţie, praf de pușcă și resturile iscate 
de explozia proiectilelor. 

— Ei bine, băieţi, li s-a adresat el soldaţilor. Ascultaţi aici. 
Căpitanul Dubin ne va da ordine. 


Depășită numeric și ca armament de aproape oricine, Trupa 
SNAFU fusese staționată la vest de Bastogne, căci aici era cel 
mai puţin probabil să fim atacați. Majoritatea tancurilor și 
artileriei nemților rămăseseră la nord și la est. Date fiind 
dificultăţile pe care le-ar fi întâmpinat dacă ar fi luat-o pe 
dealurile înzăpezite, mai ales din cauza pământului moale din 
zonele de câmpie, sorții nu ar fi fost de partea nemților în caz 
că ar fi hotărât să declanșeze o ofensivă din acea direcţie. De 
fapt, nici nu trebuiau să facă asta. Din cauza apărării foarte 
slabe din vest, Trupa SNAFU fusese incapabilă să-i oprească pe 
nemți să o încercuiască, flancându-ne la sud, înspre oraș, unde 
se aflau acum. 

Așa că nici o localitate din jurul orașului Bastogne nu era 
sigură. Cu o zi în urmă, avusese loc o ambuscadă lângă 
Champs, când o trupă de grenadieri și o auto blindată cu roţi și 
șenile apăruseră pentru scurt timp acolo. Dar, așa cum 
Meauliffe îl poziționa pe Algar ca să fie cât mai puţin în pericol, 
Algar îi plasa pe cei de la G undeva unde să nu fie atacați. 
Treaba noastră era să blocăm un drum de ţară îngust, care 
venea dinspre vest, prin Champs și Hemroulle, și se întâlnea cu 
drumul principal la Savy. Algar voia ca trupa G să se ducă la 
lăsarea întunericului și să se instaleze într-o depresiune 
împădurită de la nord de Champ, pe un teren înalt, de pe care 
se vedeau drumul, calea ferată și o pășune la vest. Teoretic, 
nemții puteau veni dinspre oricare dintre aceste locuri. [i 
înlocuiam pe cei de la Compania E, care se aflaseră mai 
aproape de Flemroulle și fuseseră bombardaţi intens de 
artileria germană. Compania E, care mai avea 72 de oameni, 
urma să constituie cartierul general și să aștepte întăriri în 
cazul unui atac. 

Algar era convins că acea ciocnire din ziua precedentă, de 
lângă Champs, fusese o diversiune. Dacă nemţii porneau 
ofensiva pe flancul stâng, atunci aveau să ajungă cu siguranţă 
la Savy, care se afla pe unul dintre principalele drumuri spre 
Bastogne. Şoseaua o lua la nord spre Longehamps și era 
suficient de lată pentru a fi vulnerabilă în fața tancurilor 
nemţești. Din acest motiv, Algar își ţinea lângă el orice vehicul 
blindat. Dacă nemţii trimiteau o coloană de blindate spre 
Champs, avea să-și folosească tancurile, autoblindatele și 
tunurile antitanc ca să ne sprijine. Treaba noastră era doar să 


ținem drumul blocat pentru o perioadă scurtă de timp, până 
când ajungeau blindatele ușoare, dar sarcina noastră era foarte 
dificilă, dat fiind că aveam așa de puţină muniţie la dispoziţie. 
Algar ne-a dat ordin să nu deschidem focul chiar dacă se trăgea 
asupra noastră, în afară de cazul în care aveam e ţintă umană 
în cătare. Eram cu Algar când a sunat colonelul Hunt, 
comandantul Regimentului 502, iar Algar i-a spus că regiunea 
Champs va fi apărată de „câţiva soldaţi cu puștile aproape 
goale”. Nu s-a arătat foarte încrezător. 

I-am trimis pe toţi să se pregătească, spunându-le să fie în 
formaţie la 16.15. Meadows ne-a dat rațiile insuficiente la care 
aveam dreptul și a strâns hărţile. La 16.15, pe când se lăsa 
întunericul, m-am plimbat printre rânduri, i-am inspectat pe 
toți, l-am salutat pe fiecare în parte și le-am verificat 
echipamentul. Niciunul nu avea manta. Purtau doar vestoane, 
uneori chiar mai multe. Toţi erau murdari, posomorâţi și 
nedormiţi, dar eram mândru să fiu comandantul lor. Erau 
pregătiți de luptă și, trebuia să recunosc, asta voiam să aflu - 
pentru ce merita să luptăm. 

Sentimentul de admiraţie nu era reciproc. Majoritatea m-au 
detestat de când m-au văzut și au fost cel puţin morocănoși 
când i-am salutat. Unu la mână, aveam haine mai călduroase pe 
mine și o mitralieră Thompson la care nu aveam să renunţ nici 
chiar după ce am aflat că soldaţii de la 101, care nu mai aveau 
de nici unele, fuseseră instruiți să împuște pe oricine purta o 
manta, bazându-se pe ideea că erau impostori germani Dar nu 
invidia era motivul principal al nemulțumirii soldaţilor mei. 
Știau că se află sub comanda unui om fără experienţă în luptă, 
așa că puteau la fel de bine să fie conduși de un copil. 

În acel moment, nu-mi prea păsa prin ce trecuseră băieţii 
ăștia, dat fiind că nimeni nu mai vorbea de înfrângerea pe care 
o suferise Divizia 110 în săptămâna care trecuse. După ce 
stătusem în camera de telegrafie a Unităţii a VIII-a, știam că 
Divizia 57 Panzer ștersese de pe faţa pământului Divizia 28 
Infanterie, din care făcea parte și Divizia 110. Dar, cu doar 
două din trei batalioane poziționate de-a lungul Skyline, 
autostrada pietruită care mergea paralel cu graniţa dintre 
Luxemburg și Germania, cei de la 110 suferiseră cel mai mult 
de pe urma atacurilor inițiale, când trupele Panzer traversaseră 
noaptea râul Our cu bărci pneumatice și îi atacaseră prin 


surprindere, în zori. 

Disperată că nu îi avea pe americani să le acopere 
retragerea, Divizia 110 primise ordin să nu se predea și îi 
atrăsese pe germani în lupte de gherilă în orașe ca Clervaux, 
Consthum şi Holzthum. Majoritatea soldaţilor pe care-i 
comandam erau în viață doar pentru că fugiseră când se 
spărseseră liniile și, date fiind ordinele pe care le primiseră, nu 
știau cum să-și scape pielea. Majoritatea trupelor mele erau și 
ele de rezervă, având și mai puţină experienţă decât mine, dar 
toți credeau că nu-și încheiaseră socotelile cu nemţii, în ciuda 
oricăror pericole. 

La 16.30, Meadows le-a spus tuturor: 

— Domnilor, lăsaţi-vă în pace sula și puneţi mâna pe arme, că 
plecăm! 

Am mărșăluit spre sud câteva străzi, până la intersecţie, apoi 
am ieșit din oraș, luând-o spre nord, apoi către vest, înaintând 
astfel cam 1 500 de metri. In ciuda gerului, nimeni nu se 
plângea, știind că le-ar fi fost mai frig dacă ar fi stat într-un 
camion. Când am ajuns la jumătatea traseului, am trecut pe 
lângă Compania E, care era în marș. Comandant era un 
sergent, pentru că toţi ofițerii muriseră, iar el și eu ne-am 
salutat regulamentar. Soldaţii au fost mai puţin formali. Câţiva 
ne-au urat noroc. Alţii le-au sugerat oamenilor mei să le scrie 
chiar atunci soțiilor și iubitelor lor că nu vor mai avea niciodată 
o familie. 

— Ouăle o să vă folosească doar pe post de cuburi de gheaţă. 

Meadows a pus capăt flecărelii. Mergeam pe jos pentru că 
era necesar să ajungem neobservaţi. Nemţii erau aproape, 
ambuscada de ieri era dovada grăitoare. Ofițerii de 
contrainformaţii din Divizia G-2 a lui Meauliffe credeau că 
grenadierii sunt ascunși în pădure la nord și la vest de noi. 

Când am ajuns la locul în care trebuia să ne instalăm tabăra, 
am găsit o rețea de tranșee în zigzag, amplasate la o distanţă 
de cinci metri între ele. Cu siguranţă, fuseseră săpate vara 
târziu de către unităţile nemţești din ariergardă, care se apărau 
de forțele aliate care veneau dinspre sud. După ce m-am 
consultat cu Meadows, le-am ordonat majorităţii soldaţilor să 
refacă acele tranșee, decât să mai săpăm noi altele. Fiecare 
dintre cele trei plutoane avea o mitralieră Browning cu 
dispozitiv de răcire cu apă, o armă grea, de mare calibru, de 


care se ocupa o echipă formată din trei soldaţi; am dat ordine 
ca mitralierele Browning să fie amplasate în trei puncte 
strategice de la marginii pădurii. Apoi, am ordonat ca două 
trupe de cercetași să găsească poziţii defensive în perimetrul 
nostru, și în spate, și în faţă. Trupa din spate a dat peste o 
veche casă a pompelor. Era o veste bună, căci se mai puteau 
adăposti câţiva soldaţi de vântul tăios. 

Când au înlăturat zăpada din tranșee, au descoperit resturile 
lăsate de nemți - conserve și ranițe goale, muniţie consumată, 
puști ruginite și butelci. In ciuda frigului, în aer plutea o 
miasmă. Această zonă fusese eliberată la jumătatea lunii 
septembrie de către Corpul V din Armata întâi, dar eu nu-mi 
aminteam să fi auzit de vreo luptă majoră la Hemroulle. 
Compania nazistă ce fusese înaintea noastră aici - probabil cei 
de la SS, dată fiind dificultatea misiunii - trebuia să-i atace pe 
Aliați și să-i încetinească, știind că nu le vin întăriri. Două 
dintre gropi fuseseră lovite de artileria Aliaților, acestea 
ajungând semisfere cu o adâncime de două ori mai mare decât 
celelalte. Bănuiam că încă mai persista mirosul soldaţilor nemti 
care fuseseră sfârtecaţi și care se descompuneau acum, sub un 
strat de zăpadă de câţiva centimetri. 

Când am terminat de săpat, am tăiat crengi din brazii din jur 
și le-am pus peste fiecare groapă, ca să facem un fel de covor. 
Câteva crengi de pini mai rămăseseră la marginea tranșeelor, 
dar urmau să fie folosite ca acoperământ împotriva zăpezii, 
atunci când soldaţii aveau să meargă la culcare. Nu era nici o 
urmă de îndoială că forțele germane erau prin pădure, pentru 
că, atunci când vântul sufla dinspre nord, simțeam mirosul 
focului făcut de ei, un lux pe care noi nu ni-l puteam permite 
dacă voiam să-l luăm prin surprindere. 

Fiecare pluton răspundea de un flanc al celor trei perimetre 
principale, așa că am făcut un program de pază și le-am 
ordonat soldaţilor să se culce, iar mulţi au fost încântați, pentru 
că încă le era cald de la atâta săpat. Cum aveam să aflu, când 
ți-era prea frig, nu puteai să adormi. 

Eu și Biddy ne-am băgat în aceeași tranșee, care părea să fi 
aparținut comandamentului de dinainte, căci felul în care arăta 
ne amintea de precizia germană. Avea o formă perfectă de 
trapez, care permitea ca doi soldaţi să tragă unul lângă altul, 
dar mai lăsa și loc între ei. În faţă exista un zid întărit din 


scânduri, în care era un raft pentru obiectele personale. Am 
pus acolo cărți, câteva grenade de mână și aparatul de ras, nu 
că aș fi avut apă curentă. Mi se părea ciudat să despachetez ca 
într-o cameră de hotel, dar gândul mi-a fost repede întrerupt de 
înjurăturile lui Biddy, 

— Mi-am lăsat periuţa de dinţi în oraș, mi-a zis el. Nu tu 
bărbierit, nu tu duș. Măcar poţi să te speli pe dinţi. Futu-i! 

Am înţeles pe dată că periuţa de dinţi reprezenta un simbol 
al siguranţei la care renunțaserăm când am pornit în căutarea 
acestui om care murise, așa că i-am oferit-o pe a mea. 

— Putem să o împărţim, i-am zis eu. Nu va fi cel mai oribil 
lucru pe care-l împărțim în tranșeea asta. 

Dat fiind că primisem ordine să nu ne facem simțită 
prezenţa, nu aveam să ne ducem la latrină în timpul zilei. Iar eu 
și Biddy depășiserăm punctul în care tineam cont de mândrie 
sau intimitate. Ne trecuse orice urmă de reţinere când m-a 
ridicat de pe câmpul ăla plin de zăpadă, iar eu făcusem pe 
mine. _ 

Dar Biddy a fost foarte impresionat de gestul meu. Inainte să 
o ia, s-a uitat la periuţa de dinţi de parcă ar fi fost încinsă. 

La aproape 9.00 p.m., când majoritatea soldaţilor se 
instalaseră pentru noapte, am auzit un zgomot de motoare în 
spatele nostru și pe unul dintre mitraliorii de la post cerând 
parola. Le făcusem semn lui Biddy și unui soldat de-al său să 
vadă despre ce-i vorba, iar el s-a întors să-mi spună că erau de 
la Transmisiuni. Conduseseră până aici cu farurile stinse, ceea 
ce era o manevră destul de riscantă în întunericul dens 
pricinuit de pătura grea de nori, ca să prelungească liniile 
telefonice de campanie de la mine spre Algar și spre fiecare 
pluton. M-am bucurat că nu eram singuri aici, dar 
transmisioniștii mi-au spus să folosesc cu măsură telefoanele și 
doar cu un limbaj codat. Convorbirile de la sol puteau fi 
interceptate și de la doi kilometri distanţă, ceea ce însemna că 
ne puteau asculta și nemţii din pădure. Mai aveam și un radio 
portabil SCR-300, în caz că eram obligaţi să ne schimbăm 
poziţia. 

Înainte de a ne culca, eu și Biddy am inspectat amândoi 
poziţiile. El s-a dus să se îngrijească de plutonul său, în timp ce 
eu inspectam poziţiile strategice ale echipelor Browning. 

— Fulger, a rostit un artilerist. 


— Tunet, i-am răspuns eu. 

Era parola pe care cei de la G o folosiseră toată săptămâna, 
după spusele lui Meadows. Tranșeele echipelor Browning erau 
săpate mai adânc decât celelalte. În cele mai vizibile locaţii, 
oamenii trebuiau să fie complet sub pământ, dar să-și poată 
învârti arma în toate direcţiile, în cazul unui atac. Cele trei 
echipe mi s-au părut extenuate. Bărbaţii zăceau în tranșee, cu 
tălpile bocancilor sprijinite de tălpile celorlalţi, ca să nu 
adoarmă. 

Întorcându-mă înaintea lui Biddy în tranșeea noastră, mi-am 
dat seama imediat că ranița nu mai era unde o lăsasem. La 
lumina lanternei, am văzut că scotocise cineva prin ea. O 
pereche de pantaloni și una de mănuși dispăruseră. Deja mă 
hotărâsem să renunţ la ce nu purtam pe mine, dar mi-a părut 
rău că un hoţ se bucura acum de prada obţinută. Imi luase și 
din obiectele personale, inclusiv trei scrisori de la Grace pe 
care le aveam cu mine. Și felicitarea de la Gita. 

În tranșeele de alături, din care auzisem șoapte când mă 
apropiam, oamenii deja puseseră crengi de brad și ponchouri 
peste groapă. Mi-am trecut în revistă opţiunile, apoi m-am dus 
în fugă la sergentul Meadows să-i spun că „intrase cineva în 
posesia” unei părți din echipamentul meu. Mi-a zis că asta se 
întâmpla în Compania G de la început. 

— Căpitane, nu e nici o logică în toată treaba asta. Știu că-i o 
nebunie să stai lângă un om și apoi să-i furi lucrurile, știu că-i o 
nebunie, da-ţi spun că nu ești primul. 

— Dar nu s-a întâmplat fără să observe nimeni, domnule 
sergent. 

— Probabil că nu, domnule. Se uită în spatele lui. Căpitane, 
nu le place cineva nou, și mai ales un ofiţer. 

— De ce? 

— Pentru că nu înţelegi, căpitane. Ascultă la mine, soldaţii 
ăștia o să lupte pentru tine. l-am văzut și eu. Sunt oameni de 
ispravă și o să se bată pentru că știu că altfel o să moară. Te 
urăsc pentru că nu vor să fie aici. Singura cale de scăpare 
dintr-o companie este să mori sau să fii rănit. Ca acele bariere 
rotative care se mișcă într-o singură direcţie. Te lasă să intri, 
dar apoi nu mai poţi ieși. Nu e nici un om aici, domnule, care 
nu începe să se roage la un moment dat: „Doamne, fă să fiu 
rănit ca să mă pot întoarce acasă”. Mulţi și-ar da o mână sau un 


picior să se întâmple asta. Îţi spun la ce se gândește fiecare 
soldat. Și văd că nu mă crezi. Și de aia te urăsc, căpitane. 
Pentru că tu ai o părere mai bună despre tine decât au ei 
despre ei, iar ei știu că au dreptate. Dar nu-ţi face griji, 
căpitane. Nimic din astea n-o să prea conteze dacă nu ne 
luptăm. lar dacă da, n-o să mai aibă nimic cu tine. 

M-am chinuit două ore să adorm, iar apoi am intrat în 
schimbul de noapte. Ca ofițer, nu eram obligat să fac asta, dar 
eram prea puţini ca să mai ţinem la formalităţi și am crezut că 
o să le crească moralul. Pe drum, m-am oprit la casa pompelor, 
o cutie de cărămidă săpată în dealul din spatele nostru, aflată 
sub pământ, ca să nu îngheţe pompele hidroelectrice. Nu erau 
ferestre pe singurul perete spre exterior, ci doar o ușă din 
lemn, pe care o spărseseră soldaţii mei. Înăuntru, i-am găsit pe 
majoritatea soldaţilor din a doua echipă a plutonului lui 
Meadows jucând cărţi la lumina unei lanterne Coleman, în loc 
să doarmă. S-au ridicat cu toţii în picioare, iar eu i-am liniștit. 
Pompa, o ditamai piesă de oţel, cobora în puț, iar bărbaţii se 
răspândiseră în jur. L-am întrebat pe fiecare dintre cei opt 
soldaţi de unde era, dar am primit același răspuns posac, așa 
că am plecat. 

— Eşti cumva ovrei, căpitane? 

Când m-am întors, nimeni din casa pompelor nu mai stătea 
cu nasul în cărți. Cel care vorbise, un soldat din Mississippi, pe 
nume Stocker Collison, se uita cu luare-aminte la mine. 

Toţi cei care fuseseră la OTS*% învățau același lucru. Regula 
numărul unu - să fii respectat. Dacă te plac, e în regulă. Dar 
dacă nu, intimidează-i. 

— Așa se zice în sud? l-am întrebat pe Collison. 

— Intrebam și io așa. 

— Contează pentru tine, Collison? 

Bineînţeles că da. Probabil că interesa pe jumătate din 
companie, poate chiar pe mai mulţi. 

— Nu, domnule. 

Bine. Când intri de pază, Collison? 

— La trei, domnule. 


5:2 Oakley Training School - școală de corecție din Hinds, 
Mississippi (n.tr.) 


53 


— De ce nu faci acum un tur al perimetrului, ca să vezi dacă 
totul e în regulă. 

S-a uitat îndelung la mine până să plece. Ceilalţi n-au scos o 
vorbă. Eram mai priceput la asta decât crezusem iniţial, dar 
știam pe cine imitam. Pe Teedle. Trebuia să mă gândesc la asta. 

Stăteam de gardă cu plutonul lui Sal Masi, un tip viclean și 
scund din Boston, al treilea sergent al meu. Fusese avansat în 
grad pe câmpul de luptă, de la caporal, și tot avea plăcuţele la 
gât. Împreună cu doi soldaţi ai lui Masi, trebuia să supraveghez 
dealul din spate, o poziţie pe care mi-o alesesem, căci era la 
cea mai înaltă altitudine și deci cea mai expusă la vânt. 

Locul unde stăteam era la 13 metri de casa pompelor, iar 
coșul din tablă care ieșea din acoperiș era făcut pentru 
aerisirea pompei vara, dar acum transmitea sunetele de 
dinăuntru, de parcă ar fi fost un radio. În prima noapte 
petrecută acolo, soldaţii de dinăuntru nu și-au dat seama. În 
consecinţă, mi-am petrecut mare parte din cele două ore de 
pază să ascult discuţiile lor, purtate de vântul din nord, inclusiv 
ceea ce spuneau despre mine, discuţii care au început atunci 
când Collison s-a întors din patrularea pe care o făcuse în 
perimetru. 

— Ce puia mea, Collison. De ce dracu' nu i-ai zis să-și scoată 
sula afară ca să-l verifici? 

— Ar trebui să zică dacă e sau nu. Nu tre’ să se ascundă. 

— Pana mea, tu ești ţărănoi și nu te văd cu o pancartă la gât. 

— Hai mai lasă-mă în puii mei, O'Brien. Problema cu 
nenorociţii ăștia de evrei e că nu-ţi dai seama dacă sunt ori ba. 

— Mănânci rahat, Collison, i-a mai spus cineva. Se vede după 
trăsături. Tu nu vezi pentru că ești un bou ignorant din 
Mississippi. 

— N-ai voie să vorbeşti așa cu mine, poliţaiule! 

— Ce e, Collison, te-a jignit? O să plâng, să știi că nu 
glumesc. Deja mi-au dat lacrimile. N-am mai plâns așa de când 
am citit My Friend Flicka”. 

Ceea ce a zis O'Brien, un băiat slab, cu faţa colţuroasă, din 
Baltimore a dezlănţuit râsete în casa pompelor. O'Brien a prins 


5 Roman apărut în 1941, scris de Mary O'Hara despre Ken 
McLaughlin, fiul unui fermier din Wyoming, și calul lui, Flicka 
(n.tr.) 


curaj și a început să se ia și mai tare de Collison. 

— Ştii cum se deosebește o grădină zoologică din nord de 
una din sud? 

Collison nu i-a răspuns. 

— În sud, nu scriu doar numele animalului pe cușcă, ci mai e 
și o reţetă. 

Iarăşi s-au auzit râsete zgomotoase. 

— Ştii cum i se spune unui fermier din Mississippi cu o oaie 
sub fiecare braţ? Pește. 

Se pare că O'Brien a decis că îi spusese destule lui Collison. 
Bărbaţii se apucaseră să joace din nou poker, nescoţând un 
sunet, în afară de mormăielile iscate când câștiga cineva. Fără 
să fiu distras de nimic și fără să văd nimic pe câmp în faţa mea, 
am început să-mi fac griji. Nu știam dacă frica nu mă va 
paraliza în mijlocul luptei, cum se întâmplase când sărisem cu 
parașuta, și ce avea să se petreacă atunci cu soldaţii pe care 
trebuia să îi conduc. Acele clipe cât am stat avion încă îmi mai 
stăruiau în minte, ca senzaţia de slăbiciune de după febră, îmi 
furaseră ceva din mine, din fiecare respiraţie și fiecare lucru pe 
care-l vedeam. Eram un laș. Nu mă așteptam să nu-mi fie frică. 
Dar am fost surprins să constat că nu puteam să depășesc acest 
sentiment. Cel care se oferise să sară, americanul care credea 
în dreptate, nu-mi controla și cealaltă parte a creierului. Era 
exact ca atunci când Gita își ridicase fusta, încercând să-mi 
spună: Totul e o prefăcătorie, în afara instinctului. 

Sperând să-mi vină și alte gânduri, am început să mă uit în 
sus pe cer. Nu erau mulţi nori spre sud. Dacă aveam dreptate, 
aveau să vină avioanele cu provizii, poate chiar și cu întăriri. 
Incă eram nesigur, neștiind dacă voiam să fiu înlocuit până la 
atacul nemților. Dacă eram retrogradat la postul de comandant 
de pluton, eram pregătit să fac ce mă pricepeam. Dacă venea 
Meadows, trebuia să-l sun pe Algar din oră în oră pentru 
instrucţiuni. 

Pentru că se apropia ora 5 a.m., altcineva care stătuse treaz 
pentru veghea de noapte a intrat în casa pompelor, un alt 
membru al echipei, care a primit o relatare completă a serii, 
inclusiv suma imensă pe care o câștigase Bronko Lukovic și 
confruntarea dintre mine și Collison. 

— A, Collison, da’ știi cum să te porţi. Ce impresie bună i-ai 
făcut noului comandant! 


— Îmi place ca ordinele să-mi vină de la un creștin, atâta tot, 
a spus Collison. De aia și purtăm războiul ăsta, să-i salvăm pe 
nenorociţii ăștia de ovrei. 

— Isuse,  ciocu'mic, Collison!  Vorbești ca părintele 
Coughlin”. 

— Asta zici tu. Nu naziștii ne-au atacat la Pearl Harbor. Ce 
dracu' ne pasă ce face Hitler? Îți zic io, or fost ovreii ăia de pe 
lângă Roosevelt. De aia luptăm acum. 

— Collison, cu toții luptăm din acelaşi motiv. Pentru că 
trebuie. Pentru că nimeni nu ne-a dat de ales. 

— Plutonul ăsta, i-a răspuns Collison, a fost ăl mai năpăstuit 
de pe front. Doar ne-am luat-o în freză. Nu fac mişto. Două 
treimi din oamenii noștri sunt morți, iar acum ne trimit ofițeru’ 
ăsta ovrei, când noi suntem înconjurați. 

— Rahat, Collison. Nu te mai agita atât în privința lui Dubin. 
I-am pierdut pe toții ofițerii pe care i-am avut. Şi ştiau ce fac. 
Cât timp crezi că o să treacă până încasează și ăsta un glonţ? 
Tot se mai uită prin pădure să găsească toaleta bărbaţilor. 

Au râs cu toţii. Un minut mai târziu, am auzit o voce 
cunoscută. Biddy venise să mă înlocuiască. 

— Liniștiţi-vă cu toţii! Se aude de la cincizeci de metri de aici 
din groapă, ca la un meci de fotbal. 

Apoi, tăcere. Puneam pariu că mare parte din ei se întrebau 
cât de departe eram. 

— Şi să vă mai spun ceva. Căpitanul e de ispravă, o să vedeţi 
voi. 

— Se pricepe? L-am auzit pe O'Brien întrebând. Nu-i înghit 
pe ofiţerii ăia care nu știu decât ce au citit în manualul de 
instrucţiuni. 

— Se pricepe, i-a răspuns Biddy. 

A ajuns lângă mine în câteva minute. Nu a spus nimic, dar m- 
a salutat când l-am lăsat și m-am dus să mă culc. 


5 Controversat preot romano-catolic (1891-1979), antisemit 
(n.tr.) 


18. ADEVARUL GOL-GOLUT 

Bill Meadows m-a trezit puţin după 7.00 a.m., când abia se 
lumina de ziuă. Voia să trecem în revistă ordinele din acea zi. 
Pentru a rămâne nevăzuţi, nu puteam risca să-i contactăm pe 
cei care erau de pază sau să-i degrevăm de sarcini o dată ce 
răsărea soarele. Meadows voia să înlocuiască echipele care 
îngheţaseră toată noaptea, iar eu i-am spus să-o facă. 

Înainte să plece, am inspectat perimetrul un timp. Colinele - 
fânețele și pajiștile unde pășteau vitele - erau acum îngropate 
sub un strat gros de zăpadă, iar toate animalele dispăruseră. 
Mi-am închipuit că majoritatea fuseseră ucise sau mâncate cu 
mult timp în urmă. La nord de noi, dincolo de șinele de tren și 
de nămeţii aflaţi ici și colo pe șosea, se găseau câteva câmpuri, 
separate între ele doar de șiruri de pietre. Cu binoclul la ochi, 
am văzut că se dăduseră lupte pe acel teren. Nemţii care 
stătuseră în tranșeele unde eram noi acum fuseseră loviți cu 
putere înainte să se retragă. Silueta neagră a unui Panzer încă 
mai era acolo, zăpada acoperind șenilele și turela, și mai 
distingeam axul și aripa unui camion. Bănuiam că mai multe 
vehicule fuseseră avariate, iar inginerii noștri le remorcaseră 
pentru a putea improviza barajul rutier care se afla la câteva 
sute de metri de noi. Era format din tractoare rechiziționate și 
din două tancuri arse în întregime, unul nemţesc și altul 
american. 

Spre vest, în depărtare, se afla o pădure deasă și înaltă de 
pini, unde probabil se ascundeau grenadierii nemti. Chiar și la 
lumina zilei, pădurea părea întunecată și de nepătruns. Mă 
gândeam la poveștile fraţilor Grimm, cu spiridușii și fantomele 
lor care se ascundeau printre copaci ca să fure suflete și să 
arunce blesteme asupra nefericiților. 

Ultimul lucru pe care mi l-a arătat Meadows a fost locul pe 
care-l ocupam, unde erau tot pini subţiri, cu ramuri groase, 
care se înșirau pe drum, și foioase, majoritatea fagi, care încă 
mai aveau câteva frunze arămii. Nemţii trăgeau focuri de 
artilerie asupra unui sector întins, oriunde credeau ei că se 
poziționaseră americanii ca să bareze drumurile, adeseori 
folosind tunuri antiaeriene de 20 de milimetri, care se 
dovediseră eficiente ca arme de atac, sau tunuri de 88. 
Amplasate pe tractoare sau semi șenile, tunurile erau înclinate 
în faţă și trăgeau în coroanele copacilor. Rezultatul nu era la fel 


de impresionant precum cel al unei bombe care explodează în 
aer, aruncând o ploaie de șrapnele asupra celor de jos. Algar ne 
trimisese la nord de tranșeele Companiei E, în speranţa că 
nemţii nu vor trage în direcţia asta, dar coroanele copacilor 
erau desfrunzite, de parcă ar fi fost mâncate de molii. 
Majoritatea fagilor nu mai aveau crengi aproape deloc, iar 
trunchiurile arătau ca niște membre amputate și înnegrite de 
explozia obuzelor. Cu alte cuvinte, era vai și amar de noi. 
Nemţii deschiseseră focul după ce răsărise soarele și înainte să 
apună, adică atunci când erau siguri că avioanele noastre, care 
puteau să zboare doar pe lumină pe așa o vreme, nu aveau să 
fie pe cer. 

— Vreau să le spun băieţilor să stea potoliţi când se trage, 
mi-a zis Meadows. Sau să iasă din tranșee și să se suie în 
copaci. 

— Foarte bine. 

— Dar sergențţii trebuie să fie cu ochii-n patru. N-ar fi prea 
plăcut ca infanteria Panzer să iasă din pădure cât timp noi stăm 
pe vine. 

— Foarte bine, am zis eu din nou. 

A comanda împreună cu Bill Meadows ca subofițer era ca și 
cum ai merge la drum cu un șofer. Ne-am salutat reciproc, dar 
Meadows a spus șovăind: 

— Căpitane, am înţeles că ţi-a dat Collison de furcă ieri- 
noapte. 

— A fost o conversaţie scurtă, Bill. N-ai motiv să te 
îngrijorezi. 

— Căpitane, nu-l lăsa pe Collison să te necăjească. Nu e un 
tip rău, mai ales când se obișnuiește cu tine. Sunt mulţi băieţi 
de la ţară, aidoma lui, în armată, și nu contează dacă sunt din 
Mississippi sau din zona North Woods. Prima oară când a avut 
și el closet înăuntru a fost în timpul instrucției. Băieţii ăștia au 
trecut prin multe, căpitane. Câteodată, scot numai tâmpenii pe 
gură. 

După ce Meadows a plecat, Gideon și-a tras bocancii și 
uniforma pe el ca să le transmită celor din pluton ordinele pe 
ziua în curs. Se întorsese în tranșee de doar câteva minute și 
folosea periuţa mea de dinţi pentru prima dată, când a început 
focul de artilerie. Nu le puteai reproşa nemților că nu sunt 
punctuali. 


În toiul bătăliei, aveam să descopăr că îmi rămăseseră 
întipărite în minte unele expresii, ca și cum creierul meu ar fi 
fost un disc de gramofon care tot reda aceeași bucată. În acea 
zi, expresia era „paza bună trece primejdia rea”, în special 
pentru că se dovedise complet neadevărată. Nemţii aplicau o 
tehnică numită TOT5%, pe care o învăţasem în școala de 
infanterie. Ideea era că proiectilele lor zburau înspre mai multe 
ţinte deodată, înainte ca soldaţii să apuce să se ascundă în 
tranșee. Neștiind exact unde eram, nemţii calibraseră fiecare 
armă pentru intervale de aproximativ 30 de metri. 

Prima rafală a venit șuierând spre noi; erau proiectile 
propulsate de rachete, care cădeau cu un scârţâit înfiorător, 
precum cauciucurile unei mașini ambreiate brusc, dar asta nu 
însemna nimic în comparaţie cu groaza care m-a cuprins când 
au început să tragă tunurile. Nu credeam că va fi mai groaznic 
decât bombardamentele din jurul castelului contesei, dar nu 
aveam cum să-mi dau seama de impactul emoţional devastator 
al bombardamentului constant. Era un zgomot infernal - pur și 
simplu urechile nu pot percepe un zgomot mai asurzitor - care, 
împreună cu pământul care se zguduia, mă aducea într-o stare 
de panică primitivă ori de câte ori auzeam sunetul tunurilor de 
88. Semăna cu o tuse puternică. Proiectilele au explodat 
răspândind flăcări, zăpadă și noroi, cădea o ploaie de șrapnele 
fierbinţi, iar bucăţile de 30-60 de centimetri ricoșau de 
trunchiurile copacilor, în timp ce se prăbușeau crăci înjurai 
nostru. Cea mai apropiată explozie, care a avut loc la vreo 45 
de metri distanţă, mi-a făcut ochii să-mi joace în orbite și 
pieptul să se comprime atât de tare, încât am crezut că mi se 
rupsese ceva. După fiecare detonare, îmi spuneam să rezist, că 
era ultima, încercând să cred asta până când auzeam iarăși 
zgomotul asurzitor al artileriei și șuierai următorului proiectil 
care venea să ne facă una cu pământul. 

După exact o oră, nu s-a mai tras nici un proiectil, iar în aer 
plutea ceața și mirosea a cordită. In tăcerea bruscă lăsată 
dintr-odată, se puteau auzi doar vântul și zgomotul făcut de 
crengile care tot cădeau din copaci. După primele minute de 
bombardament, între explozii, cineva ţipase după un doctor, iar 


5 În origina], Time on Target-coordonarea mai multor arme din 
artilerie în așa fel încât proiectilele să ajungă la ţintă în același 
timp. (n.tr.) 


acum urla din nou. Am sunat la Plutonul 2. Masi mi-a spus că 
doi soldaţi din aceeași tranșee fuseseră loviți de un copac. Nu 
știam ce era cazul să fac în calitate de comandant, dar nu 
credeam că trebuie să mă ascund, așa că m-am dus repede 
acolo, făcându-mi drum printre crengile de jos. Oricum, nemţii 
nu prea aveau ce să vadă cu tot fumul și praful din aer. 

Când am ajuns, l-am găsit mort pe Hunt, un puști roșcat, ucis 
de o bucată de șrapnel care venise ca o săgeată trasă de un zeu 
malefic și i se împlântase sub claviculă, drept în inimă. Stătea 
întins în tranșee nemișcat, cu ochii încă deschiși. Cel mai mult 
m-a șocat poziţia braţelor sale, aflate într-un unghi imposibil 
pentru un om viu. 

Celălalt om de acolo era îngrijit de un doctor. Piciorul îi era 
făcut zob sub genunchi. Osul era sfărâmat, iar el plângea de 
durere, dar doctorul credea că o să supraviețuiască. La căderea 
nopţii, aveau să-l ia de acolo, chiar dacă oricum nu avea să-i 
meargă prea bine. Dată fiind starea lui actuală, șansele de 
supravieţuire ale lui Kelly erau la fel de mici precum cele ale 
unui soldat rănit în timpul Războiului Civil. Medicii foloseau 
sulfamida pe care o găsiseră cu câteva zile în urmă în trusele 
de prim ajutor ale morților, în speranţa de a-i dezinfecta rana. 
Kelly avea să fie transferat la un punct de prim ajutor pe care 
Algar îl improvizase în biserica în care dormiserăm la 
Hemroulle. Întors în tranșeea mea, am primit de la celelalte 
plutoane rapoarte prin telefon. Doar doi răniți. Dacă stăteam să 
socotesc, mi-am dat seama că ne ținuserăm tare pe poziţii. 

În timpul asaltului începuse să ningă. Mă gândeam că este 
prea frig să ningă - asta spuneam acasă dar se pare că vremea 
din Belgia nu respecta regulile din Midwestern. Nu era viscol. 
Fulgii mari pluteau în aer. Ca majorităţii puștilor, zăpada mi se 
părea o distracţie grozavă. Era interesant. Era distractiv. Dar 
nu o îndurasem niciodată în tranșee. A tot nins timp de peste 
două ore. Când eu și Biddy încercam să îndepărtăm zăpada de 
pe noi, se punea imediat la loc. In cele din urmă, am fost uzi 
până la piele și îngheţaţi. Și tot ningea. Având mantale pe noi, 
eu și Biddy eram într-o situaţie mai bună decât restul soldaţilor, 
care stăteau în tranșeele lor înveliţi în ponchouri și pături, cu 
semiautomatele M1 strânse la piept, pentru a nu îngheţa 
mecanismul de tragere. Dar nu-mi mai simțeam mâinile și 
picioarele și mă tot miram cum de încă nu-mi îngheţase sângele 


în vine. 

Lupta cu frigul era o chestiune de voinţă. Eram disperat să- 
mi ţin ocupată mintea cu altceva, așa că m-am hotărât să-mi 
aprind una dintre ţigări. Tigările erau printre puţinele lucruri 
ce se găseau din belșug, deși soldaţii se plângeau întruna că 
numai mărcile ieftine - Chelsea, Raleigh, Wings - fuseseră 
trimise pe front. 

Cerul era atât de întunecat, încât lumina părea a fi ulei 
turnat picătură cu picătură. Număram păsările. Era greu de 
crezut, dar mai rămăseseră câteva. Focurile de artilerie le 
omorâseră pe multe, iar în timpul ocupaţiei germane alimentele 
erau așa o raritate, încât auzisem zvonuri că localnicii mâncau 
vrăbii. Câteva ciori se hrăneau cu stârvurile din pădure, iar 
câteva coţofene cu coada lungă au trecut glonţ pe lângă noi. I- 
am arătat un șoim lui Biddy, dar el a clătinat din cap. 

— Nu-i șoim, căpitane, mi-a zis el. Ala de colo-i un uliu. 

Până la amiază, ne-am dat seama că nu prea mai erau șanse 
să fim atacați din nou. Ofensivele aveau loc în jurul nostru - 
cerul se cutremura din pricina focului de artilerie, iar mirosul 
de la mitraliere și puști, care erau la o distanţă de aproape doi 
kilometri într-o direcţie sau în alta, ajungea până la noi. Luând 
în calcul toate aspectele, mă hotărâsem că mai bine era să îi 
ajutăm pe ai noștri dacă nemţii atacau Savy. Dar, dacă se 
întâmpla asta, avea să fie a doua sau a treia zi. Cât era lumină, 
nu prea aveai ce face, decât să te ascunzi și să înfrunţi frigul. 

— Crezi că e vreodată așa frig în Kindle County? l-am 
întrebat pe Biddy. : 

— Din câte îmi amintesc, domnule, da. Incă-mi mai aduc 
aminte când mergeam opt străzi până la liceu, căpitane, iar 
mercurul coborâse foarte mult în termometru. Era mai mult de 
minus douăzeci de grade. 

Și eu făcusem acele drumuri și acum râdeam când îmi 
aminteam. Fiind foarte mândru de mine ca adolescent, nu 
voiam să port căciulă. Mi-o amintesc pe mama cum tipa la mine 
de pe veranda din spate și senzaţia pe care o aveam când 
ajungeam în holul liceului, că, dacă mă izbeam de ceva, aveau 
să-mi cadă urechile. 

În plină zi, s-au auzit ţipete în jurul nostru. Am sărit cu 
mitraliera din tranșee, încredinţat că nemţii se furișaseră în 
spatele nostru, dar am găsit doar doi oameni din plutonul lui 


Biddy care descoperiseră în tranșeea lor un pistol Luger al 
cărui mecanism de tragere se stricase, așa că se luaseră la 
pumni, pentru că nu se înțelegeau cine să ia suvenirul. Am 
încercat să-i despart - era tardiv totuși - și le-am zis că echipele 
Browning, care fuseseră pe poziţii fără să comunice ore întregi, 
puteau să tragă la sorți când terminau. Trebuia să repartizăm 
doi soldaţi în alte tranșee și, cu toate că am cerut să fie liniște, 
îi auzeam pe amândoi cum își spuneau „s-o fut pe mă-ta” pe 
când plecam. De obicei, ofițerii erau mai bine educați și nu 
înjurau. 

— Tu ai auzit de cineva care să-și fi futut mama? l-am 
întrebat pe Biddy. 

— Aveam un prieten în liceu care s-a futut cu una dintre 
mamele prietenilor noștri. De asta am mai auzit. 

— Ei, nu-i chiar același lucru. 

— Nu, domnule, chiar deloc. 

Amândoi n-am mai scos o vorbă ceva vreme. 

— Biddy, tu la ce liceu ai fost? 

Mi-a spus că nu a absolvit niciunul. Familia lui avea nevoie 
de bani. 

— N-ai de unde să-l știi, domnule. 

— Nu fi așa sigur. Cred că am concurat împotriva tuturor 
liceelor din Kindle County la proba de înot. 

N-ai auzit niciodată de Thomas More, domnule. Pe acolo nu 
erau înotători. 

— Thomas More? În North End? Nu era ăla pentru negri? Nu 
știam că erau albi în școala aia. 

— Nu erau, mi-a zis el. Două fete albe. Albi nu erau. 

Mă uitasem spre cer, dându-mi seama abia acum că albastrul 
începea să se întrevadă printre norii cenușii. Asta însemna că 
avioanele vor zbura. Când am înţeles în cele din urmă vorbele 
lui Gideon, nu credeam că am înţeles bine. Își scosese casca și 
l-am văzut holbându-se la mine, punându-și fără să vrea degetul 
pe insigna pe care scria MP cu alb. 

— M-ai auzit bine, căpitane. 

— Ce dracu” tot încerci să-mi spui acolo, soldat? 

Am încredere în tine. Deși instinctul îmi spune să nu. 

Deodată, am înţeles ce voia să spună. După focul de artilerie, 
eram prea epuizat ca să mai fiu șocat, dar mă simțeam total 
pierdut. 


— Acum, la ce te mai gândești? M-a întrebat el. 

— Sincer? Nu te cred. 

— Ar fi bine să mă crezi. Nu-mi răcesc gura de pomană. 

Era ursuz și mai uimit de sine însuși decât mine. Totuși, 
vorbele lui avură efectul scontat. 

Acum, că zisese acest lucru, mă uitam la el, la nasul și părul 
lui, şi-mi dădeam seama că putea fi de culoare. Dar soldaţii din 
următoarea tranșee, Rapazzalli și Gomez - ca să nu mă mai pun 
pe mine la socoteală - erau mai închiși la ten, însă niciunul nu 
avea ochii verzi ca ai lui Biddy. 

— Când am primit ordinul de încorporare, a spus el, am venit 
aici. Nu am zis că aș fi una sau alta. Doar s-au uitat la mine și 
m-au acceptat. Ştii tu, toţi se întrebau cum de reușeam să-i 
păcălesc. Când eram copil în Georgia și eram departe de casă, 
știam că mă pot duce în orice locuri, liber ca pasărea cerului, 
dar frații mei nu puteau. Oricum, nu prea conta o dată ce am 
ajuns în nord. Dar acolo eram acum. Am venit acasă și le-am zis 
alor mei. 

„Ai minţit?” m-a întrebat tata. 

„N-am spus nici un cuvânt.” 

— Mama și el s-au certat monstru. Voia să mă duc glonţ 
acolo și să le zic adevărul. Dacă armata nu voia să lupt, ea nu 
avea de gând să se bage. Dar tata nu voia să audă de așa ceva. 
„Ce-i aia adevăr? Că, deși arată la fel de bine ca orice alt 
bărbat, deși este la fel de bun ca oricare altul, nu ar trebui 
tratat la fel pen’ că-i de culoare? Asta-i adevărul? N-a venit ziua 
aia când o să las io un copil de-al meu să zică așa ceva. Încă n-a 
sosit clipa. Nici măcar acum nu sunt sigur că s-au împăcat de 
tot. 

— Dar, căpitane, n-am mai zis nimic pentru că eram ca tine. 
Voiam să mă lupt. Voiam să fiu ca Jesse Owens și să-i bag 
mutra aia lui Hitler în mocirlă până când rămânea fără mustata 
aia nenorocită. Și știam că ei n-o să vadă soldaţi de culoare în 
apropierea frontului. O dată ce am ajuns pe Plaja Omaha, m-am 
gândit din nou la asta. Mi-era indiferent, chit că le spuneam 
adevărul și plecam înapoi în Anglia. Mă băgasem în ditai 
nebunia. Nu trece o zi fără să mă gândesc că mai bine o 
ascultam pe maică-mea. Câteodată, mi se pare că nu sunt 
cinstit cu ai mei, deși nu am minţit niciodată pe nimeni. Şi-mi 
zic tot timpul că trebuie să ajung în viață acasă, ca să nu zică 


nimeni de acolo că un negru nu poate să facă un alb. E-o 
încurcătură de zile mari. 

Se uită din nou la mine și se aplecă spre raft, după periuţa 
mea de dinţi, pe care o scosese din gură și o aruncase când 
începuseră bombardamentele. 

— O vrei înapoi? 

Eram cât pe ce să spun „da”, când deodată am izbucnit: 

— Da, fir-ar al naibii, o vreau înapoi, am spus atunci și i-am 
smuls-o din mână și mi-am băgat-o în gură. Pasta de dinți 
îngheţase bocnă. Nu am avut când s-o folosesc de dimineaţă. 
Mâine sunt primul. Poimâine poţi s-o folosești tu primul. 

S-a uitat la mine câteva secunde. 

— Da, domnule, mi-a zis el. 


19. CERUL 

Mai târziu în acea zi, avioanele americane de luptă C47 
trecură pe deasupra capetelor noastre. Uitându-mă în spate, 
spre satul Savy, am putut vedea parașutele și pachetele care 
coborau din avioane și dârele luminoase ale antiaerienei 
nemților venind spre ele ca niște cărăbuși. Parașutele, roșii, 
galbene, albastre, semănau cu florile, o priveliște superbă pe 
un cer limpede, dar una de care nu ne-am bucurat prea mult 
timp. Bombardierele naziste și soldaţii au apărut din cealaltă 
direcţie, căci ferocitatea artileriei antiaeriene a dus la 
limpezirea cerului. O dată ce avioanele noastre au dispărut de 
pe cer, nemţii și-au repoziționat armele și au început din nou să 
tragă asupra noastră. Le era teamă că, dacă cei de la 
antiaeriană erau ocupați, americanii aveau să-și deplaseze 
forţele terestre, iar noul bombardament a durat de două ori mai 
mult decât cel de dimineaţă. Pe când ne strângeam unul lângă 
altul în tranșee, simțeam cum dinţii mi se încleștau atât de tare, 
încât am crezut că-mi spărsesem unul dintre molari. 

Când s-a terminat, a sunat telefonul de campanie. Era Algar, 
care-și alesese numele de cod „Liban”. 

— Cum e pe acolo, domnule avocat? 

Mai aveam doi răniţi de la ultimul bombardament, dar nimic 
grav. Un soldat trebuia dus în oraș, împreună cu celălalt, rănit 
la picior. Algar mi-a promis că ambulanţele vor sosi după 
lăsarea întunericului. 

— Am înţeles că generalul vostru a ajuns în sud, mi-a spus 
Algar. A reușit să facă o breșă, așa mi s-a zis. Ar trebui să vină 
și întăririle. Să le spui și soldaţilor tăi. Am avut o sută șaizeci 
de parașutări de pachete. Nu e suficient. Dar acum avem ceva 
muniție și medicamente. 

— Da, domnule. 

Veștile despre Patton erau îmbucurătoare, dar oamenii nu 
aveau să-l creadă pe cuvânt. Totul nu rămânea decât un zvon. 

— Cum stau cu moralul? 

I-am spus că stăteau bine, având în vedere ce se întâmplase. 
Soldaţii și-au dat seama că nu aveau ce face în privinţa frigului, 
dar cel mai adesea se plângeau că nu aveau voie să iasă din 
tranșee ziua, ca să-și facă nevoile. Ordinul era să faci în cască 
dacă era nevoie, dar, cum nimeni nu voia să și-o dea jos când 
cădeau copaci în fiecare zi, soldaţii erau puși în niște situaţii 


jenante. 

După aceea, înserarea s-a lăsat repede, un moment foarte 
solemn, care anunţa că primejdia nu mai era așa de mare. 
Tancurile Panzer nu aveau să vină pe timp de noapte în 
asemenea condiţii, când se puteau împotmoli foarte ușor dacă 
se abăteau de la drum. lar nemţii, după masiva ofensivă care 
ne-a alungat din Ardeni, aveau acum prea puţină muniţie să se 
angajeze în acţiuni de hărţuire a artileriei, care în mod normal 
s-ar fi desfășurat noaptea. Trebuia să fim în alertă după 
iscoadele nemților, care se puteau furișa ca să ne verifice 
poziţia, dar tot ce știam era că supravieţuiserăm și că puteam 
ieși în curând din adăposturi. Soarele tot intra și ieșea din nori 
de ore bune, răzbătând prin perdeaua de nori și răspândind o 
lumină arămie peste pădurea de lângă câmp. Biddy și-a luat 
aparatul, vrând să surprindă imaginea în alb-negru. 

Meadows m-a sunat și am trasat sarcinile din acea seară. Bill 
avea o rugăminte. Soldaţii voiau să facă focul în casa pompelor. 
Nu avea să fie lumină. Problema era cu fumul, care ne putea 
trăda poziţia. Dar vântul tot bătea din nord, ceea ce însemna că 
avea să ducă mirosul în oraș. Era un risc calculat, dar ne-am 
hotărât că merita. Mă îndoiam că, în cazul în care vântul își 
schimba direcția, nemţii puteau să deosebească fumul nostru 
de al lor. Fiecare echipă avea voie în casa pompelor pentru 
jumătate de oră ca să-și mănânce rațiile, plus 15 minute înainte 
și după tura de noapte. Mitraliorii, care stătuseră la posturile 
lor toată ziua fără să comunice, aveau să rămână acolo de două 
ori mai mult și vor fi primii. 

Ambulanţa a ajuns la 6.00 a.m., împreună cu un camion de 
aprovizionare. Întendenţii trebuiau să distribuie rațiile de a 
doua zi, dar aveau doar două containere cu provizii pentru 
Compania C. Asta însemna că în ziua următoare le voi de 
mâncare oamenilor doar o dată. 

— Colonelul speră ca de Crăciun să fie mai bine, mi-a spus 
sergentul intendent. 

Ştiam că economisește alimentele ca să avem mai mult de 
Crăciun, dar înfometarea soldaţilor până atunci nu era o idee 
pe placul lor. 

— Totuși, a trimis astea. Le-a rechiziţionat de la o cafenea 
din Bastogne. Proprietarul a cam făcut tărăboi, dar oricum nu 
prea are clienţi acum. 


Mi-am băgat cuțitul într-una dintre cutiile din lemn de pin și 
am găsit feţe de masă. Mi-a luat ceva timp ca să mă prind, apoi 
i-am chemat pe cei trei subofițeri ai mei, Meadows, Biddy și 
Masi, pentru a le distribui plutoanelor lor. 

— Ce naiba? A întrebat Meadows. 

I-am explicat că soldaţii puteau folosi feţele albe de masă pe 
post de camuflaj, dacă trebuiau să părăsească tranșeele pe 
timpul zilei. Eram norocoși că feţele de masă fuseseră apretate. 
Altfel ar fi fost folosite la bandajarea răniților. 

După ce a împărţit feţele de masă și șerveţelele, Meadows s- 
a întors. Mi-a spus că oamenii mei au apreciat foarte mult 
gestul, dar aveau să mă urască din nou când vor face foamea a 
doua zi. Totuși, am apreciat că Meadows voia să-mi ridice 
moralul. 

— Bill, dacă Algar avea ceva în cap, te-ar fi făcut 
comandantul companiei. 

— Să-ţi spun un secret, căpitane, a făcut el. Nu am eu stofă 
de ofițer. Sincer, a fi locotenent secund e cel mai groaznic lucru 
din armată. Cel puţin la Infanterie. 

Biddy a mormăit aprobator din tranșee. Auzisem statisticile, 
dar i-am răspuns: 

— Mâncarea e mai bună la cartierul general. 

— Se prea poate, a zis Meadows. Nu prea sunt genul care 
primește ordine, domnule. Nu în luptă. 

— De ce? 

— Pentru că, dacă tu supravieţuiești și oamenii tăi nu, eu nu 
vreau să trăiesc cu așa o povară, domnule. 

Era o altă problemă pe care nu o luasem în calcul, pentru că 
eram prea necopt, așa că am reflectat în tăcere, în timp ce 
Meadows se îndepărta. 

În calitate de căpitan, îmi păstrasem ultima tură la casa 
pompelor, așa că am încercat să dorm înainte. Mi-am scos 
mantaua. Zăpada îngheţase complet pe ea, iar acum stătea 
băţoasă, sprijinită de un perete al tranșeei. Mi-era prea frig ca 
să pot aţipi. Spre sfârșit, așteptându-mi rândul să intru în casa 
pompelor, am început să număr în gând. Când am intrat acolo, 
căldura a fost una dintre cele mai încântătoare senzaţii din 
viața mea, deși mâinile și picioarele mă ardeau rău când se 
dezgheţau. Soldaţii din a doua echipă a lui Meadows erau din 
nou acolo, mâncându-și pe îndelete rațiile, ca să profite de 


căldură. Mi-am dat seama că stătuseră prea mult după cum au 
sărit cu toţii când am intrat pe ușă. 

— Nu vă deranjati, domnilor. 

O'Brien mi-a zis să mă apropii încet de foc. Soldaţii știau 
riscurile degerăturilor. 

— Căpitane, a spus O'Brien, pot să te întreb ceva? Ai auzit de 
vreun tip căruia să-i îngheţe sula? Lui Collison îi e frică să nu-i 
cadă mătărânga. 

Nu mai auzisem de așa ceva. Mă gândeam la biologia pe care 
o studiasem la liceu și i-am explicat că extremităţile lor erau în 
pericol din cauza distanţei faţă de inimă. 

— Ti-am zis io, Collison, a făcut O'Brien. Eşti așa de bou. Ştii 
ce-ai tu între urechi? Un tunel. Ştii ce ai în comun cu o sticlă de 
bere? Amândoi sunteţi goi de la gât în sus. 

Stând pe vine, Collison se uita spre foc, pe când O'Brien se 
tot lua de el. Bănuiam că O'Brien făcea mișto de el de dragul 
meu, după ce se întâmplase noaptea trecută. 

— Nu te mai ambala așa, O'Brien. Păstrează-ţi energia 
pentru restul războiului. 

Collison s-a uitat puţin în direcţia mea, neașteptându-se să îl 
scap de O'Brien. 

— Cum de-și amintește toate astea? Io nu-mi amintesc nici un 
banc. 

— Asta pentru că tu ești o poantă ambulantă, Collison, i-a 
întors-o O'Brien. 

Atunci a intrat Meadows ca să-i trimită pe cei din echipe în 
tranșeele lor. Acum era rândul primei echipe. M-am tras mai 
aproape de foc, iar Meadows a stat cu mine un minut ca săi se 
încălzească ochelarii cu rame metalice, care îngheţau ușor. 
Avea adâncituri roșii pe fiecare parte a nasului. 

— Bill, ce făceai înainte de război? 

— Eu? Nu prea bine, căpitane, dacă vrei să știi. Am crescut 
în California, aproape de Petaluma. Ai mei erau fermieri, dar eu 
m-am dus la Frisco, am lucrat ca docher și am scos ceva bănuți. 
Dar prin '34, '35, nu mai aveam de muncă. Atunci am ajuns la 
cuțite cu nevastă-mea. Imi cam plăcea băutura. Așa că s-a dus 
împreună cu cei doi băieţi ai noștri la Denver, de unde era, șia 
încercat să-i suporte pe ai ei. Eu am început să mă ocup de 
întreținerea vagoanelor de marfă. Da' erau mulţi ca mine care 
stăteau în fiecare depou din fiecare oraș. Au fost vremuri foarte 


grele, căpitane. Am fost primu' la recrutare când a început 
mobilizarea în anii '40. Războiu' ăsta a fost mană cerească 
pentru mine. Asta dacă o să supraviețuiesc. Nevastă-mea s-a 
recăsătorit, dar nu i-a mers, așa că-i foarte pisicoasă când îmi 
scrie. Chiar vreau să-mi văd băieţii. Cel mai are șaisprezece 
ani. Sper să se termine naibii războiu' ăsta până să se înroleze. 
Nu știu dacă aș putea suporta să-l știu și pe el băgat în mizeria 
asta. Crezi c-o să se termine repede? _ 

Da, așa crezusem cu o săptămână în urmă. În momentul de 
față mi se părea că naziștii aveau mai multă forţă în ei decât se 
așteptase vreunul dintre noi. Totuși, mi se părea important să 
le spun oamenilor că mai aveam puţin și izbândeam. Meadows 
s-a uitat cu luare-aminte la mine să vadă dacă într-adevăr 
credeam ce spuneam. 

Am mâncat un biscuit din raţia K și m-am hotărât să mai 
păstrez și pentru dimineaţă. Am dormit două ore, apoi m-am 
încălzit din nou în casa pompelor înainte să stau iarăși de pază. 
Soldaţii din plutonul lui Masi, prea puţini pentru a fi împărțiți 
pe echipe, au început să vină și ei. Eu și Meadows aveam 
același orar și am plecat împreună. 

— Frate, mi-a zis Meadows punându-și din nou mănușile, 
cum de au luat un tip din California și l-au trimis în teatrul de 
operaţiuni din Europa? 

— Doar nu te aștepți ca armata să aibă vreo logică, sergent? 
l-a întrebat unul dintre soldaţii care intra în casa pompelor. 

Am râs cu toţii. Eu am stat afară și i-am ascultat pe oamenii 
mei timp de vreun minut, pe când vorbele lor ieșeau în noapte 
prin COȘ. 

— Crezi că avem ghinion că suntem aici, și nu în Pacific? 

— E mai cald la Pacific, asta-i sigur. 

— În fiecare scrisoare pe care o primesc de la frate-miu, a zis 
altcineva, mi se spune cât de al naibii de cald e acolo. Se tot 
aleg cu iritaţii. A zis că-i cresc tot felul de chestii pe el, nici 
măcar nu știa că pielea unui om poate să aibă așa o culoare. Și 
ca să-ţi iei ceva de băut tre’ să ai un noroc porcesc. Nu-i ca aici, 
în Europa, unde e atâta vin și coniac, nici pe departe. În cel mai 
fericit caz, se mai găsește câte unul care are pile la intendent, 
așa că pune mâna pe un borcan cu piersici și își face o băutură 
cu gust de lac de unghii. Ăștia beau așa multă Aqua Velva, că 


5 Marcă de after-shave (n.tr.) 


intendentul nu are niciodată în stoc. Și se bat între ei ca să 
pună mâna pe o sticlă. 

— Dar nu-i frig acolo. 

— Da, da' mai degrabă mă las omorât de un alb, pe bune. 

— Da” ce legătură are, în pana mea? L-a întrebat altul. 

— Așa văd eu lucrurile. Nu-ţi cer să simţi la fel, Rudzicke. 

— Nu fi bou! 

— Dæ’ așa simt. Ar fi mai bine să mor așa. Nu vreau ca ultima 
mutră pe care o văd să fie a unui gălbejit. 

— Asta înţeleg și eu, a făcut alt soldat. 

— Să-ţi mai zic ceva, a spus un tip pe nume Gams, japonezii 
ăștia e niște sălbatici. E ca indienii ăia sălbatici, îți mănâncă 
inima din piept. Cred că noi suntem niște specii inferioare, ca 
maimuţele. Chiar asta cred. 

— Da’ ei arată ca maimuţele. Nu-i așa? Măcar nemţii te 
tratează omenește dacă te iau prizonier. Un prieten de-al meu 
mi-a scris cum se lupta pe insula asta și cum japonezii le-au 
prins unul dintre oameni. I-au despicat șira spinării cât mai era 
în viaţă, apoi i-au pus acolo praf de pușcă și i-au dat foc 
amărâtului ăluia. Poţi să-ţi închipui? Iar restul plutonului lui se 
ascunde și ascultă ce i se întâmplă. 

Erau multe povești sinistre din Pacific. Auzisem de multe ori 
că japonezii le tăiau urechile prizonierilor. 

— Da, da' măcar e cald, a spus cineva. 

Au râs cu toţii. 

— Nu-i bine nicăieri unde-i război, a mai zis cineva. 

— Mai sunt și gagicele alea din Polinezia. Un prieten mi-a 
scris că au ajuns în locuri în care fetele nu aveau bluze pe ele. 
Și se fut cu tine ca și cum ar da bună ziua. 

— Nici o femeie nu se fute ca și cum ar da bună ziua. Nici o 
femeie nu face asta decât dacă are ceva de câștigat. Mi-a zis 
tata asta și până acu' nu s-a înșelat. 

— Da, dar tipele astea din Pacific sunt altfel. Prietenul ăsta al 
meu mi-a spus că una dintr-astea putea să apuce o monedă cu 
știi-tu-ce. Cuiva i-a venit ideea să-și scoată mătărânga și să 
pună și moneda acolo, iar fata le-a luat pe ambele. Cre' c-a fost 
o priveliște. 

— Crezi că e adevărat ce se spune? 

— Ce anume? 


— Că naziștii călătoresc cu prostituate după ei. 

— Tot ce se poate cu naziștii ăștia. A 

— Da, suntem americani. Credem în libertate. În libertatea 
de a nu ţi-o trage. 

Meadows a venit prin zăpadă. Mi-a făcut cu ochiul, apoi a 
deschis ușa să le spună soldaţilor să vorbească mai încet. 

— Nemţii sunt încă aici, a zis. 

Când am plecat, un soldat, Coop Biesche, își cresta numele 
pe scoarţa unui fag roșu, pe la jumătatea distanţei față de locul 
unde stăteam de gardă. Două nopţi stătuse acolo ca să-și 
termine treaba. Mă gândeam să-l întreb ce era așa de 
important, dar nu eram sigur că Biesche ar fi fost în stare să-mi 
explice. Poate că plănuia să se întoarcă aici după război, sau 
poate că-și dorea ca familia lui să știe locul unde murise. Sau 
poate că dorea să lase o urmă pe pământ. Mă uitam la el cum 
își scrijelea numele, neobservând pe nimeni în preajma lui apoi 
am început să urc dealul. 

După ce am stat de pază, m-am întors la casa pompelor, apoi 
m-am dus în tranșee, înainte să-mi îngheţe din nou bocancii, 
așa că m-am așezat cu picioarele sub mine, sperând să se 
încălzească și să nu se întărească peste noapte. Dar degeaba. 
Când m-am trezit, crăcii pantalonilor îmi îngheţaseră și mi-a 
fost greu și să mă ridic în picioare. 

În dimineaţa de 24 decembrie, nu era nici un nor pe cer, iar 
avioanele noastre survolau spaţiul aerian la puţin timp după 
revărsatul zorilor. Pe când bombardierele și avioanele P-47 le 
zumzăiau deasupra capetelor ca să-i apere, soldaţii mei le 
făceau cu mâna din tranșee. Antiaeriena nemților se ţinea tare 
pe poziţie, mai ales când avioanele noastre au intrat în raza ei 
de acţiune. Vedeam dârele roșii ale antiaerienei, iar câteodată 
avioanele explodau în aer. Dar timp de cinci ore au tot venit 
bombardiere și avioane cu provizii, lăsând în urma lor dâre ce 
făceau cerul să pară un câmp arat. Trupele patrulau peste tot, 
sperând să găsească luptători nemti, în vreme ce parașutele cu 
pachete tot cădeau din cer, în apropiere de Savy. Când se mai 
domolea vântul, auzeam zgomotul camioanelor care duceau 
medicamente, hrană și muniţie în Bastogne. 

Soldaţii au rămas în tranșee, dar, datorită camuflajului, 
puteam să ies ca să verific poziția noastră. Am luat-o la goană 
prin pădure, învelit într-o faţă de masă, cu un șerveţel din 


pânză în jurul capului, care arăta ca broboada bunicii. Când m- 
am dus la tranșeele lor, câţiva soldaţi s-au uitat la mine și mi-au 
spus: „Ne daţi ori nu ne daţi”. 

În cea mai mare parte a timpului, eram în tranșee cu Biddy, 
încercând să-mi spun că rezistasem ieri frigului, așa că și azi 
puteam să îndur. Îmi spuneam că azi va fi mai ușor, căci știam 
că vor face mai târziu focul în casa pompelor. Dar poate că asta 
era și mai rău, că îmi aminteam cum era să-ţi fie cald. 

La fiecare oră, fumam câte o ţigară. Până când o aprindeam 
pe următoarea, inspiram mirosul de ţigară de pe mănușile 
mele. Nu pricepeam ciudata senzaţie de bine pe care o aveam 
datorită acestui lucru, până când m-am gândit la Gita Lodz și la 
parfumul puternic al părului și hainelor ei. Mă întrebam dacă o 
voi mai vedea vreodată. Sau dacă mai voiam. Apoi, m-am 
întrebat același lucru și în privinţa lui Grace. Și a alor mei. 
Dacă trebuia să-l aleg doar pe unul dintre ei, cu care să fiu în 
ultima clipă, cine ar fi fost? 

— Isuse, Biddy, i-am zis eu deodată, orice om ar lua-o razna 
să nu facă nimic și să stea în groapa asta. 

Biddy a mormăit ceva în semn de aprobare. 

— Mă întreb dacă n-ar fi mai bine să vină nemţii și să 
terminăm odată. 

— Căpitane, crede-mă că nu vrei asta. 

L-am rugat să-mi spună cum a fost pe Plaja Omaha. 

— Nu știu, căpitane. Nu e altfel decât cum va fi aici. A fost 
cam ca în Ziua Z. Am fost acolo și după Ziua Z. Şi peste tot erau 
bătălii, domnule. Navele de război erau în spatele nostru și 
trăgeau spre nemţii de pe stânci, iar nemţii trăgeau și ei. 
Bombardierele noastre erau sus, iar antiaeriana nemților făcea 
un zgomot asurzitor. Mii de soldaţi alergau pe plajă, împușcând 
pe oricine. Se duceau lupte peste tot, toată lumea scotea 
strigăte războinice, iar cei răniţi se văitau și urlau de durere. 
Transportatorul ne-a lăsat acolo, iar noi ne croiam drum prin 
apă, iar nisipul era roșu de la sânge și nu ne puteam da seama 
cum vom ajunge la punctul de întâlnire. Erau cadavre peste tot. 
Nu puteai să nu dai peste un cadavru dacă mergeai în linie 
dreaptă. La fiecare pas, mă uitam la ele și mă gândeam: „N-o să 
mai fac nici un pas, că o să mor și eu”. Când am strâns echipa, 
m-am întors și mi-am dat seama că totul era exact cum îmi 
închipuisem. Toată viaţa îmi imaginasem asta. 


— Războiul, Biddy? 

— Nu, domnule, iadul. Era iadul, să fii sigur de asta. Stăteam 
în biserică, iar predicatorul îmi spunea cum aveau să-și 
găsească răsplata păcătoșii în iad și mă gândeam atât de intens 
la asta, încât chiar am văzut scena. Zgomotele, durerea, 
urletele. Chiar și mirosul bombelor și al focului de artilerie. E o 
vorbă, domnule: războiul e un iad. E foarte adevărat. Sufletele 
care ţipă și își iau zborul. Când mă gândeam la asta, mă 
întrebam dacă nu murisem. A clătinat din cap cu putere, ca și 
cum ar fi vrut să-l golească de orice gând. Nu-mi place să tot 
vorbesc despre asta, căpitane. 

I-am spus că-l înțeleg. Nu a mai scos nici o vorbă câteva 
clipe. 

— Ştii de Martin, căpitane? 

— Ce-i cu el? 

— Oameni ca el, care au fost în război de ani de zile. Să știi 
că înţeleg de ce fac asta. Asta-i adevărul, domnule, e iadul pe 
pământ. Și ăsta-i adevărul. Nimic pe lumea asta nu este mai 
adevărat. Îţi dai seama ce-ţi spun? 

Nu prea. Dar ideea mă înfiora la fel de mult ca nemţii care se 
pregăteau de atac. 

Mai era o oră până apunea soarele, când s-a auzit un bâzâit 
deasupra noastră. M-am gândit că erau rachetele teleghidate V- 
l] de care mai auzisem, dar, când mi-am pus binoclul la ochi, am 
văzut că era un avion cu un singur motor. Telefonul de 
campanie a început să zbârnâie imediat. Era Meadows, care mi- 
a spus că aparatul de zbor era un avion nazist de cercetare și 
că ar trebui să le spunem tuturor să-și ia fețele de masă și să se 
bage în tranșee la cât mai mare adâncime. Dar, după cinci 
minute, avionul tot se rotea deasupra capetelor noastre. Când 
am auzit motorul a treia oară, am știut că am fost reperaţi. L- 
am alertat pe Meadows. 

— E posibil să nu ne fi văzut? 

— Nu, domnule. 

— Atunci, hai să încercăm să-l doborâm. 

— Nu avem suficientă muniţie, căpitane. 

Am căzut de acord că echipele Browning erau singurele care 
puteau să lovească o ţintă la 150 de metri și amândoi ne-am 
grăbit să mergem la ei să le dăm ordinele. Le-a luat o veșnicie 
echipelor compuse din trei soldaţi să ridice mitralierele, dar, 


chiar și așa, au reușit să spulbere o bucată din aripa stângă a 
aparatului, până când a dispărut din raza lor. 

L-am sunat pe Algar. 

— Rahat, a spus el. E posibil să fi doborât avionul? 

Era o posibilitate, dar tot se mai afla pe cer ultima oară când 
l-am văzut. Dacă nu fusese doborât, aveam să fim carne de tun 
pentru artileria nemților. Trebuia să ne mutăm, dar nu până nu 
găseam o altă poziție defensivă la fel de bună ca aceea pe care 
o părăseam. Algar voia să știe dacă echipa noastră de cercetași 
își dăduse seama unde anume se ascundeau nemţii în pădure. 
Când am pus telefonul în furcă, mă gândeam la același lucru ca 
toți soldații mei. Dacă ne schimbam poziţia, renunțam la casa 
pompelor. 

Algar m-a sunat după câteva minute. Cei de la contraspionaj 
și cercetare credeau că nemţii își repoziţionau mare parte din 
artilerie în urma zborurilor de cercetare de dimineaţă, în acest 
caz, nu erau încă gata să tragă în noi, iar ofițerii G-2 și G-3 se 
îndoiau că friții aveau să riște să tragă un foc de baraj noaptea, 
fiindcă astfel aveau să-și dea de gol noile poziţii ale artileriei 
față de avioanele de cercetare și, prin urmare, riscau să fie 
bombardati la răsăritul soarelui. 

— E alegerea ta, mi-a spus Algar când am sugerat să 
rămânem pe loc. Oricum vă vom repoziţiona până mâine- 
dimineaţă. 

Asta a fost prima mea decizie adevărată în calitate de 
comandant. De dragul casei pompelor și al focului, am hotărat 
să rămânem aici, dar în următoarea jumătate de oră, foșnetul 
copacilor când vântul sufla printre ei ni se părea că este 
zgomot de proiectile. Stăteam în tranșee, cercetând cerul, 
sperând să simt mirosul focului de artilerie, ca un prepelicar. 
Telefonul de campanie a sunat imediat ce întunericul s-a lăsat 
asupra noastră. Era Meadows. 

— Căpitane, soldaţii ar vrea să facă focul. E Ajunul 
Crăciunului, domnule. Vor să facă o mică slujbă. Cred că 
Dumnezeu îi va apăra în această seară. Le-am dat permisiunea. 

Dat fiind că în ziua anterioară mă dusesem ultimul la casa 
pompelor, azi puteam să merg mai curând și așa am și făcut, 
înainte să înceapă slujba. Cum prevăzuse și Meadows, soldaţii 
mă priveau cu alţi ochi după ce le adusesem feţele de masă. Am 
găsit înăuntru una dintre echipele lui Biddy, care avea gânduri 


mai bune faţă de mine. Hovler, un texan deșirat, se pusese pe o 
piatră lângă foc și se uita la mine cum îmi încălzeam mâinile 
lângă el. 

Căpitane, ești căsătorit? 

— Logodit, am spus, deși viaţa în tranșee făcea acest lucru să 
pară din ce în ce mai îndepărtat. 

Eram atât de departe de casă. 

— Mișto, a fost de acord Hovler când mi-am găsit portofelul. 
Asta-i Grace a mea, mi-a zis el. 

— Grace. Așa o cheamă și pe a mea. 

Era o coincidenţă care ne-a surprins. Grace a lui era fericită 
și plinuţă. In fotografie, părul îi flutura pe spate din pricina 
vântului care-i ridica și fusta. 

— Arată bine. 

— Da, așa e, a zis el. Așa e. Dar mă roade ceva. Crezi că 
Grace a ta o să te aștepte? 

In Nancy, eu și Eisley împărţiserăm un pat la Madame cu doi 
tipi ale căror iubite le trimiseseră scrisori de despărţire. Mă 
întrebam cum ar fi dacă Grace afla despre aventura mea cu 
Gita și mă părăsea. Eu puteam să pun totul pe seama 
războiului, dar dacă Gita nu vedea la fel lucrurile? Grace mai 
avea doi peţitori acasă, băieţi cu care ieșise înainte de mine, 
unul inapt pentru serviciul militar pentru că avea un ochi de 
sticlă, iar altul conducea o fabrică de mare importanţă pentru 
bunul mers al războiului. Uneori, când îi auzeam pe unii ca 
Hovler care se îngrijorau că fetele lor îi vor părăsi, ideea că 
Grace ar putea să-l aleagă pe unul din cei doi băieţi mă 
străpungea ca o săgeată. Nu credeam că avea să facă așa ceva. 
Era simplu. Plictiseala, dorul, singurătatea - sau chiar gelozia, 
sau furia - nu erau lucruri care s-o facă pe Grace să cedeze. 
Până să o întâlnesc pe Gita, le-aș fi putut numi principii. Dar, 
chiar dacă Gita avea dreptate, iar orice bărbat sau femeie erau 
o poveste pe care o inventau despre ei înșiși și încercau să o 
creadă, atunci aceasta era a lui Grace - era o persoană cu 
atâtea calităţi, încât nici nu părea a fi de pe acest pământ. Nu 
putea să-mi facă una ca asta. Pentru că avea să se autodistrugă 
dacă o făcea. 

— Sper, i-am răspuns. 

— Când stau aici, mă tot gândesc că n-o să mă aștepte. Dacă 
are minte, știe că oricum sunt aproape pe ducă. Și, dacă ajung 


casă, sigur o să fiu fără vreo mână sau un picior. De ce să mă 
mai aștepte? Acasă sunt băieţi inapti pentru serviciul militar, 
tipi deștepţi și conducători ai USO®?, care fac bani frumoși pen’ 
că nu mai e mulţi bărbaţi acolo. De ce să nu-și găsească un 
iubit? 

Încă mai aveam poza în mână. 

— Nu pare genul de femeie care să facă așa ceva, Hovler. 

— Sper să nu. N-aș suporta să trec prin toate astea ca să 
ajung acasă și să mi se frângă inima. Nu știu ce m-aș face. Cred 
că aș bate-o. 

Acest gând l-a întristat așa de tare, încât a plecat de lângă 
foc și s-a dus înapoi în tranșee. 

La 9.00 p.m., a venit un jeep. Fusesem chemat în oraș să mă 
întâlnesc cu Algar. Era la același birou la care ne 
cunoscuserăm, care acum avea intarsii din lemn de pin. Işi 
ţinea pipa în mână, dar, după miros, mi-am dat seama că fusese 
nevoit să o umple cu tutun din ţigări. 

— Crăciun fericit, David! 

Mi-a întins mâna. El și ofițerii săi se gândiseră la situaţia în 
care se afla compania mea și cum se integra în imaginea de 
ansamblu. Apropiindu-se din ce în ce mai mult, nemţii îl 
somaseră pe Meauliffe să se predea, iar el le-ar fi răspuns: 
„Canci!” Se pare că luase o decizie înţeleaptă. Forţele lui 
Patton avansau pe Assenois spre Bastogne, iar peste 1 200 de 
pachete cu provizii fuseseră parașutate în cursul zilei. Drept 
rezultat, statul-major era convins că nemţii nu aveau de ales 
decât să pornească un atac a doua zi. Nu puteau să-și 
poziţioneze tancurile ca să-l atace pe Patton fără a renunţa la 
Bastogne. Știau că, o dată cu trecerea timpului, proviziile erau 
împărţite forțelor periferice, ceea ce însemna că, dacă mai 
așteptau, rezistenţa avea să fie mai puternică. 

Dat fiind avionul de cercetare care se tot rotise pe cer, Algar 
s-a gândit că era posibil ca nemţii să atace dinspre vest, poate 
prin Savy. Poate chiar prin Champs. Nu știa sigur. Și oricum, 
forțele din pădure aveau să avanseze și să ne atace pentru o 
vreme, ca să țină compania în loc. Așa că Algar și ofițerii săi ne 
voiau pe poziţii ca să blocăm drumul. Aveau să ne mute puţin 
mai departe în pădure pe flancul de est, pentru a reduce 


Organizaţie nonprofit care oferă servicii recreaţionale și 
terapie soldaţilor armatei americane, (n.tr.) 


posibilitatea ca armele nemților să fie aţintite asupra noastră. 
Dacă eram noi primii atacati, trebuia să ne ducem spre nord și 
să dăm piept cu dușmanul. Cu puţin noroc, aveam să-i luăm 
prin surprindere și să încercuim Panzerele. Oricum, mai bine 
atacam decât să-i așteptăm pe nemti să se adune și să ne atace 
ei. Dacă noi eram atacați primii, Algar urma să trimită tancuri 
și întăriri, chiar și sprijin aerian, dacă vremea era propice. Era 
mai probabil să fim chemaţi să apărăm Savy. Acelea au fost 
ordinele. 

Ralph, comandantul adjunct, a venit să raporteze o 
conversaţie cu ofiţerii lui Meauliffe în Bastogne, care erau 
brusc demoralizaţi de înaintarea lui Patton. 

— Hmm, nu știu ce să zic, dar tipul ăsta Murphy voia să-mi 
sugereze că poate Bastogne este un fel de momeală. 

— Cum adică momeală? 

— IĪke® vrea să strângă forțele nemților în jurul orașului, iar 
apoi să-l bombardeze. Vrea să se asigure că nu o să mai existe 
niciodată o ofensivă ca asta. E o strategie bună pe termen lung. 

Algar s-a gândit la asta, apoi a clătinat cu putere din cap. 

— Patton ar putea să-și bombardeze propriile trupe. Dar 
Eisenhower niciodată. Asta să rămână între noi, Ralph. 

— Da, domnule. 

După ce a plecat Ralph, Algar s-a uitat la mine. 

— Şi mai vreau să-ți spun ceva care să rămână între noi, 
David. Câteva lucruri. Nu-mi place să le spun, dar mai bine să 
dăm cărţile pe faţă. Nu-ţi lăsa soldaţii să se predea forţelor 
Panzer. Numele, rangul și numărul de serie nu o să le fie de 
prea mult folos. După treaba pe care am făcut-o cu Luftwaffe, 
majoritatea informaţiilor pe care le obţin nemţii sunt de la 
soldaţii noștri, pe care-i bat de le sună apa. O dată ce au 
obținut ce au dorit, nemernicii nu au cum să-i țină prizonieri. Şi 
nici nu vor. Umblă zvonul că au împușcat zeci de soldaţi la 
Malmedy. Dar înţelege ce-ţi spun. Eram cu Fuller la Clervaux, 
iar Cota nu ne-a lăsat să ne retragem. Eu n-o să dau un 
asemenea ordin. Nu vreau să pierd drumul ăla. Dar nu vreau 
nici ca un grup de soldaţi înarmaţi cu mitraliere să oprească 
tancurile. Luptaţi-vă cu ghearele și cu dinţii, cât de mult timp 
puteţi, dar protejează-ţi oamenii. Acestea sunt ordinele tale. 


5 Porecla lui Dwight D. Eisenhower, 1890-1969, general și 
președinte al SUA între 1953 și 1961 (n.tr.) 


L-am salutat. 

Am trecut de întăriturile noastre spunând parola. L-am 
întâlnit pe un alt soldat din plutonului lui Masi, Massimo 
Fortunato, un tip arătos, care era de pază. După ce emigrase, 
Massimo spunea că a trăit la Baston „mult timp”, dar abia 
putea să zică două vorbe în engleză. Chiar și Masi, care 
susținea că știe italiană, comunica cu Massimo prin semne, ca 
toţi ceilalți. Fortunato înlocuia pe cineva, dar avea experienţă 
în luptă, ceea ce însemna că nu își bătea nimeni joc de el. 
Luptase în Africa de Nord și în Italia, până când un comandant 
înţelegător l-a trimis în Europa, în urma unui incident: 
Fortunato a crezut că a tras într-un băiat cu care crescuse 
împreună. 

L-am întrebat pe Fortunato dacă era liniște acum. 

— Destul, mi-a răspuns el. Destul de. 

M-am întors la casa pompelor să-l caut pe Meadows. O'Brien 
îl ajuta pe Collison să scrie o scrisoare acasă, așternând pe 
hârtie ceea ce îi zicea Stocker, câteodată alegând el cuvintele 
potrivite. Eu și Bill am fost de acord ca el să trimită un grup în 
cercetare peste drum ca să evalueze poziţia noastră. După 
aceea, aveam să le ordonăm soldaţilor să-și strângă lucrurile. 
Bill a ieșit să-și ducă sarcina la bun sfârșit, pe când intra 
plutonul lui Biddy. 

— Crezi că o să mai avem vreodată un Crăciun mai nasol 
decât ăsta, căpitane? M-a întrebat secundul lui Biddy, un 
caporal pe nume Forrester. 

— Sper să nu. 

— Nu. La următorul Crăciun, o să fim morți sau se termină 
războiul, nu? 

— O să se termine. O să fii acasă. Atunci, o să ai parte de cel 
mai frumos Crăciun din viaţa ta. 

El a dat din cap că da. 

— O să fie bine. Nici nu cred că am avut vreun Crăciun 
reușit. 

Nu i-am răspuns nimic, dar sunt sigur că pe chip mi se citea 
curiozitatea. 

— Am fost adoptat, căpitane. Taică-miu a murit la Verdun. Pe 
maică-mea nu am mai interesat-o, așa că niște prieteni de-ai 
mătușă-mii m-au luat la ei. Mai aveau șase copii ai lor. Nu știu 
de ce m-au luat la ei. Cred că erau oameni de treabă. Erau 


irlandezi. Doar de Crăciun era ciudat. Erau catolici, se duceau 
la slujba de la miezul-nopţii. Familia mea era prezbiteriană, toţi 
nemți get-beget. Nu era mare lucru, dar, de Crăciun, mă tot 
gândeam că ăștia nu-i fraţii mei. Mama și tata nu-i tata și mama 
mea. La vârsta aia, când m-au adoptat, nu mi se părea nimic 
adevărat în viaţă. Nu cum era la alți oameni. 

S-a uitat din nou la mine. Nu știam ce să fac, așa că l-am 
bătut ușurel pe braţ, dar gestul meu l-a făcut să zâmbească. 

Când m-am întors la poziţia noastră din faţă, le-am scris 
părinţilor mei și lui Grace, așa cum făcusem și înainte să 
acționăm la Saline Royale, sperând ca scrisorile să ajungă la ei 
cumva, chiar dacă lucrurile se înrăutăţeau. Mi-era din ce în ce 
mai greu să-i scriu lui Grace. Ştiam ce să-i spun, dar cu fiecare 
zi ce trecea credeam din ce în ce mai puţin în vorbele mele. Și 
nici măcar nu era din pricina aventurii cu Gita Lodz. Dar avea 
ceva legătură cu sentimentele mele pentru Grace, care nu mai 
erau atât de puternice. După ce stătusem acolo cu Hovler, 
gândindu-mă dacă Grace ar putea să mă înșele cu altul, acum 
îmi părea oarecum rău că ea nu vedea cu ochi buni 
infidelitatea, căci așa ar fi fost mai bine pentru ea. 

În timp ce scriam, mi-am dat seama că se auzea muzică. 
Soldaţii nemți erau în pădure și cântau colinde de Crăciun, iar 
vocile lor erau purtate de vânt. Majoritatea colindelor îmi erau 
cunoscute, în ciuda limbii în care erau cântate, dar anumite 
cuvinte mai prindeam datorită faptului că știam puţin idiș. 
Cântau „Stille Nacht, Heilige Nacht”. Rudzicke a venit în 
grabă în tranșeea mea. 

— Căpitane, voiam să cânt și eu, mi-a zis el. Mulţi din noi au 
vrut, dat fiind că oricum plecăm de aici. 

Șovăiam, cumpănind avantajele și dezavantajele, așa cum 
probabil făcea din instinct un comandant cu experiență. Aveam 
să-i induc în eroare dimineaţa pe nemti în legătură cu poziţia 
noastră sau ne-am fi dat de gol? Avea să aibă loc un atac, așa 
că de ce să le refuz soldaţilor o mică bucurie de Crăciun? Și 
cum să nu sper inconștient că această dovadă de camaraderie 
avea să-i mai îmblânzească pe nemti la venirea zorilor? 

— Cântaţi, i-am spus eu. 

Și, pe când ne strângeam lucrurile, compania G cânta, ba 
chiar și eu. Nu exista Crăciun la mine acasă și nu mă simțeam 


© Noapte liniștită; noapte sfântă (în lb. germană, în original) 


ca fiind participant la spiritul, voia bună și solidaritatea pe care 
le reprezenta această sărbătoare. Dar acum cântam. Am cântat 
cu dușmanii noștri. A durat cam vreo oră, iar apoi s-a așternut 
din nou liniștea, în așteptarea atacului despre care soldaţii din 
ambele tabere știau că urma să aibă loc. 


20. NU LE SPUNE COPIILOR 

La mult timp după ce am citit ce-i scrisese tatăl meu lui 
Barrington Leach, o întrebare nu-mi dădea pace: De ce spusese 
tata că nu voia sub nici o formă să știe copiii lui această 
poveste? Da, povestea se termina cu un episod de o naivitate 
sfâșietoare, ca să nu mai pomenesc de un delict foarte grav. 
Dar, înainte de astea, existaseră multe fapte de vitejie. De ce 
voia să ne protejeze tata? Mă gândeam că văzuse destule ca să 
creadă că oricine putea fi pus la adăpost de nesfârșitele 
suferințe provocate de alţi oameni. In schimb, decizia tatei de a 
ascunde totul era doar din cauza firii sale retrase, un alt motiv 
de regret. Ar fi însemnat enorm pentru mine când creșteam să 
fi știut măcar o părticică din ce scrisese. 

Ca orice băiat de vârsta mea, care se uita în anii '50 la 
filmele despre al Doilea Război Mondial la cinema sau acasă, 
îmi dorisem ca tatăl meu să fi luat parte la așa ceva - ce bine ar 
fi fost să fie un al doilea Audie Murphy sau cel puţin să ne 
mândrim cu el că luptase în Europa. Dar întrebările mele 
despre război erau ignorate de ambii părinţi. 

Tăcerea lui era atât de deplină, încât nu știam dacă tata 
luase parte la vreo operaţiune. Eu credeam că da, pentru că 
stătea nemișcat când se uita la scenele de bătălie din al Doilea 
Război Mondial din cadrul programului lui preferat de la TV, 
The Way It Was$!. Era prima emisiune cu imagini din război, 
găzduită cu solemnitate de inteligentul Eric  Sevareid. 
Urmăream imaginile alb-negru la care tata se uita, fără să 
clipească nici măcar o dată. Erau mereu tunuri de artilerie care 
trăgeau salve, obuzele masive care împroșcau noroi când intrau 
în pământ, în timp ce pe cer avioanele se roteau deasupra 
capetelor celor de jos. Soldaţii murdari, prinși în obiectiv, 
reușeau câteodată să zâmbească. Era o onoare pentru mine că 
și tata fusese unul dintre ei, ceea ce le spuneam adesea 
prietenilor care-mi istoriseau isprăvile taţilor lor din timpul 
războiului. 

Tot ce știam cu siguranţă era că părinţii mei considerau 
războiul o calamitate cu care sperau ca eu și Sarah să nu avem 
de-a face. Nimeni nu era mai hotărât ca tata să nu mă duc în 
Vietnam, când mi-a venit rândul, în 1970. Erau gata să 


& Așa cum a fost (în lb. engleză, în original) 


angajeze avocaţi, chiar și să părăsească ţara, orice decât să mă 
înrolez. Când îl vedea pe Richard Nixon la televizor, pe tata îl 
apucau pandaliile. Simţea că pactul pe care îl făcuse el cu 
America era încălcat. Pe scurt, el se dusese la război ca să nu 
mai meargă copiii lui, nu ca să o facă și ei. 

Poate că acea perioadă ar fi fost mai liniștită pentru mine 
dacă aș fi știut prin ce a trecut tatăl meu în război. La 
universitate, între cei care erau împotriva războiului aveau loc 
tot felul de discuţii despre cât era de etic să eviţi înrolarea. Era 
logic că un alt puști din clasa muncitoare sau sărac lipit 
pământului avea să-mi ia locul. Deși au trecut 40 de ani, tot nu 
regret că am reușit să mă strecor, fiind scutit de serviciul 
militar pentru o deviație de sept care-mi bloca nările, ceea ce, 
teoretic, ar fi putut să ducă la probleme respiratorii pe câmpul 
de luptă. Mai presus de toate, răspundeam pentru faptele mele. 
Dându-mi seama cât de greșită era intervenţia în Vietnam, nu 
voiam să omor pe nimeni - sau să mor - acolo. 

Dar o întrebare ne chinuia pe noi, cei care nu mergeam la 
război. Eram privilegiați, moraliști și uneori mârlani. Dar eram 
lași? Stăpâneam alte teritorii. Înainte de Vietnam, să înfrunte 
moartea pentru a-și apăra ţara era măsura curajului unui 
american, o idee transmisă din generaţie în generaţie, ca o 
moștenire de familie. Dacă aș fi știut ceva despre cum trecuse 
tata acest crud test al patriotismului și al forței poate că aș fi 
crezut că pot și eu să fac asta și aș fi fost mai sigur că eram 
curajos, și nu un laș. 

În schimb, tot ce știam despre experienţa tatei în război 
auzisem de la bunicul meu, cizmarul. Bunicul era un povestitor 
cu talent, în tradiția evreiască și, când tata nu era prin 
preajmă, mi-a spus de mai multe ori cum se înrolase fiul lui în 
armată, în 1942, după ce tata se hotărâse că nu mai putea să 
aștepte să-și facă datoria, se dusese la examenul medical și 
fusese respins din cauza deviaţiei de sept pe care am moştenit- 
o și eu de la el (iar atunci când am primit ordinul de recrutare, 
mi-a sugerat să mă consulte un ORL.ist). 

Tatăl meu a fost atât de supărat că a fost respins, încât l-a 
convins pe bunicul meu să meargă cu el la Punchy Berg, 
membrul democrat al comitetului local, care era în stare să 
schimbe cursul majorităţii treburilor din Kindle County. Punchy 
primea solicitări importante la subsolul primăriei locale, unde 


cutii cu arhive erau puse pe rafturi din oţel. Acolo, la lumina 
unui singur bec, Punchy stătea lângă acoliţii săi la birou și se 
gândea la cererile făcute. Ori spunea nu, ori nimic. Când se 
făcea liniște, unul dintre tovarășii lui Punchy făcea un pas 
înainte și-i șoptea persoanei respective - cinci dolari ca să 
aprobe transferul unui copil la o școală mai bună, 15 dolari să 
obţină permisul de conducere după ce picase la examen. Se 
puteau obţine și verdicte favorabile la tribunalele din Kindle 
County, dar la preţuri exorbitante pentru un muncitor. 

Tatăl meu s-a dus la Punchy și s-a plâns că nu putea să-și 
servească ţara. Punchy se așteptase la altceva, la rugămintea 
ca un ordin de recrutare să fie amânat sau, mai bine, pierdut. 
Bunicul meu mi-a zis că Punchy, un fost boxer, al cărui nas îi 
era întins pe faţă ca lama unei lopeţi, a clătinat din cap preţ de 
un minut. 3 

— Băiete, mai bine te mai gândești. Il știu pe taică-tu demult. 
Schmuel, de când nu mi-ai mai reparat pantofii? 

Bunicul meu nu-și mai amintea asta. 

— De mult timp, a spus Punchy. Tu eşti primul născut. Eşti 
important pentru părinţii tăi. 

Această remarcă a fost singura încurajare de care avea 
nevoie bunicul pentru a-și expune părerea în legătură cu ce 
voia tatăl meu. Bunicul credea că tatăl meu e smintit de-a 
binelea. El venise aici, în America, ca și frații săi, ca să nu fie 
persecutați de sovietici, aşa cum erau evreii. Iar fiul sãu voia să 
traverseze același ocean și să lupte cot la cot cu rușii? 

— Are dreptate bătrânul tău, a fost de acord Punchy. 

Tatăl meu era de neclintit. 

— Ei bine, a spus Punchy, e greu să-mi dau seama. Din câte 
știu, pe familii le costă cam 1 200 de bătrâne ca fiii lor să nu 
facă armata. Dar să se înroleze? Punchy își frecă bărbia. In 
regulă, băiete, i-a zis el. Trebuie să-ţi spun că și eu sunt patriot. 
Juma’ de zi mă plâng că-s prea bătrân ca să mă duc acolo și să-l 
mușc pe Hitler de sulă. Dacă vrei să intri în armată, ești ca și 
intrat. lar atunci Punchy a dovedit ce patriot era. Puștiule, i-a 
zis el, nu te costă nimic. 


21. LUPIA 

24/12/1944 - Pe front 

Dragă Grace, 

Iti scriu ca să-ţi urez ţie și familiei tale un Crăciun fericit. Vă 
și văd pe toți laolaltă, stând în fața focului, dar poate doar 
încerc să-mi găsesc alinare, pentru că acum mi-e frig cum nu 
mi-a fost vreodată în viața mea. Momentan, sunt absolut 
convins că trebuie să plecăm în luna de miere în Florida și 
încerc să mă încălzesc cu gândul ăsta. 

Presupun că ai auzit despre ofensiva declanșată de nemți, 
dar comandanții de aici sunt optimisti. Este o țară minunată, cu 
peisaje feerice, dealuri împădurite, pline cu zăpadă și orășele 
adăpostite printre ele, dar, din cauza luptelor, multe au fost 
șterse de pe fața pământului. Am ajuns aici ca membru al unei 
echipe de investigație, cum ţi-am mai scris, dar am fost forțat 
de împrejurări să preiau comanda unei unități militare. Am în 
sfârșit ocazia de a pune în practică ce știu! O să am ce să vă 
povestesc tie și copiilor noștri. Eu nu prea le am cu rugăciunile, 
așa că te rog mult să spui câteva și pentru mine. Am nevoie de 
tot ajutorul din lume. 

Te las, am pălăvrăgit prea mult. 

Nu uita că te iubesc, draga mea. 

David 

La 2.00 a.m., am luat-o pe drumul făcut de trupa de 
cercetași, de-a lungul marginii pădurii, ţinându-ne după urmele 
lor prin zăpadă. Ordinele ajungeau șoptite, din om în om. 
„Iscoadele sunt întotdeauna primele. Disciplinat. In tăcere. Ne 
mișcăm repede și pe nesimţite. Nu-l pierdeţi din vedere pe cel 
din faţa voastră.” 

Cu toţii am avansat vreo 350 de metri până la altă pantă de 
pe partea dinspre est a drumului și ne-am stabilit tabăra într-o 
mică depresiune în pădure. Nu era o poziţie la fel de bună 
precum cea pe care o părăsiserăm. Eram la vreo 30 de metri de 
drum și, nici chiar atunci când ne-am răspândit în evantai, nu 
prea aveam vizibilitate la nord. Totuși, exista albia unui pârâiaș 
la est de noi, un bun perimetru de apărare. Cred că era 
alimentat de un izvor subteran, căci încă mai curgea, chiar și 
pe frigul ăsta necruţător. 

Nu-și mai stabilise nimeni tabăra aici, ceea ce însemna că 
soldaţii trebuiau să sape în zăpada și pământul îngheţat. Era o 


muncă grea și am fost de acord să punem patru soldaţi să 
doarmă cu schimbul într-o tranșee. Eu și Bidwell încă mai 
săpam cu lopeţile când a venit Masi. Şi-a întors lanterna ca să- 
mi arate o conservă nemţească. Nu avea rugină pe ea, iar 
fâșiile de carne care atârnau de margine nu îngheţaseră încă. 

— Era o grămadă de rahat la nu mai puţin de zece metri de 
conservă, căpitane. Destul de cald ca să facă o gaură în zăpadă 
și era încă moale când am băgat un băț în ea. 

I-am dus conserva lui Meadows. 

— Unde sunt? l-am întrebat pe Bill. 

— Undeva în spate, a zis el arătând înspre pădure, la vreo 
800 de metri. Probabil că s-au dus după avionul de cercetare, 
căpitane. Bine că ne-am schimbat poziţia. 

Eu nu eram așa încrezător. Nemţii erau cu ochii pe noi, dacă 
nu cumva voiau să o ia pe drumul ăsta. Am fost de acord să 
trimitem iscoade dis-de-dimineaţă, să vadă unde duc urmele și 
unde se stabiliseră nemţii. Am dublat și paza de noapte. Era 
mai bine oricum, dată fiind lipsa confortului de orice fel. 

În ciuda grijilor pe care mi le făceam, îmi păstram calmul. 
Sistemul meu nervos era probabil epuizat, ca al unui soldat 
adevărat. Dacă se întâmplă, asta e. Am dormit cam o oră, până 
când m-au trezit niște bubuituri și am văzut lumini pe cer 
venind dinspre Bastogne. Germanii bombardau acolo, făcându-i 
generalului Meauliffe un cadou de Crăciun, în urma urărilor 
călduroase pe care li le trimisese. Atacul aerian a durat 
aproape 20 de minute. 

Am aţipit până când m-a trezit Biddy, ca să stau de pază o 
oră mai târziu. Mă visasem acasă. Acolo era debandada 
obișnuită. Băteam la ușa din faţă și nu puteam să intru. Dar, 
prin fereastră, îi vedeam pe părinţii mei, pe sora mea și pe 
fratele meu în jurul mesei din bucătărie. Mama, trupeșă și 
volubilă, turna supă cu polonicul, iar prin geam simţeam 
căldura și mirosul din castroanele puse pe masă. Când mi-am 
amintit această imagine, am scos un geamăt abia audibil. 

— Ce e? M-a întrebat Biddy. 

Se instala în culcușul său. Deja se lumina de ziuă, dar noi 
stătuserăm treji aproape toată noaptea. În depărtare, artileria 
nemților deja începuse bombardamentul. Nemţii erau matinali. 

I-am spus că mă visasem acasă. 

— Nu-i bine, mi-a zis el. Eu încerc pe cât posibil să nu mă 


gândesc la asta. Te simţi rău fizic dup-aia. 

Așa gândise și Martin în privinţa Gitei. 

— Crezi că o să te întorci, acasă, Biddy? Mă refer după 
război. Ştii tu. Adică rămâi de tot? 

Mă tot gândeam de câteva zile dacă să-l întreb asta sau nu. 

— Vrei să spui dacă o să mă întorc acasă și o să fiu eu 
însumi? Cine eram o dată? Sau o să merg în altă parte și să fiu 
cum sunt acum? 

Asta voiam să spun. Pieptul său lat s-a umflat și s-a dezumflat 
pe când a oftat prelung. 

— Căpitane, m-am gândit la asta așa mult, că mi s-a acrit. Să 
fiu sincer, îmi place să fiu aici, să nu fiu cioroiul oricărui alb. E 
bine... în mare parte a timpului. Acolo, în Anglia, multor 
englezoaice le plăcea de soldaţii de culoare, spuneau că-s mai 
politicoși, iar eu am încercat să mă combin cu una și aia mi-a 
tras una când i-am zis că-s negru. În rest, a fost în regulă. 

Dar nu pot să mă duc acasă și să cer ce-i al meu. Nu pot să 
merg pe stradă și să mă fac că nu-i cunosc pe prietenii mei, pe 
cei cu care băteam mingea sau cu care mă jucam prinselea. 
Băiatul cu care m-am certat săptămâna trecută - de asta a fost 
vorba și voiam să mă târăsc într-o gaură după ce m-ai dojenit. 
Nici nu pot să fac asta. Și nu pot să le întorc spatele celor care 
mă iubesc. O să mă întorc. Asta cred c-o să fac. Oricum ar fi, 
căpitane, n-o să fie bine. N 

— Totul va fi la fel, Biddy. Intoarce-te şi du-te înapoi la 
şcoală, să te specializezi în fotografie. Totul va fi la fel. 

— Căpitane, doar nu crezi asta. 

— Ba da, Biddy. Ştiu cum a fost. Dar nu putem să acceptăm 
aceleași tâmpenii acum. Aici, am avut de-a face și cu cei din 
sud, din nord, cu bogaţi, săraci, imigranti de peste tot, care se 
luptă și mor pentru această ţară. Oamenii nu se pot întoarce 
acasă și să-și spună că suntem cu toţii diferiţi, când nu suntem 
așa. Fii tu însuţi, Biddy, nimeni nu te va judeca, fie el alb sau 
negru. 

— Căpitane, mi-a zis el. A stat pe gânduri câteva secunde, 
apoi a continuat: Căpitane, vreau să știi ceva. Ești un om de 
ispravă, chiar ești. Eşti cel mai corect și onest ofițer pe care l- 
am văzut vreodată. Și nu umbli cu nasu’ pe sus... ṣi nu te iei 
foarte în serios. Dar, căpitane, habar n-ai despre ce vorbești. Şi 
asta-i ultima dată când mai deschidem subiectul ăsta. 


Nu am mai avut când să-mi spun părerea, că primul proiectil 
de artilerie a venit șuierând spre noi. A aterizat la aproximativ 
200 de metri distanţă, zguduind pământul și producând flăcări 
care au străpuns întunericul. M-am ridicat în picioarele goale și 
am tipat la toţi să se lase jos, la timp ca să văd o altă explozie al 
cărei suflu l-a izbit pe un soldat de un copac gros. Era Hovler, 
texanul îngrijorat că iubita lui îl va părăsi. Suflul exploziei i-a 
zvârlit braţele și picioarele în spate cu o asemenea forță că a 
îmbrățișat trunchiul copacului, înainte să se prăbușească 
secerat la pământ. 

Ce a urmat a fost de două ori mai puternic decât focul de 
baraj. Nu era întâmplător că bombardau la intervale de 30 de 
metri cu antiaeriana ușoară sau cu obuzierele. Trăgeau cu 
tunurile germane mai mari, de 88 de milimetri, și cu arme 
chimice Nebelwerfer, ţinteau cu precizie și păreau să acopere 
fiecare centimetru din porțiunea de pădure ocupată de noi. La 
impact, proiectilele împroșcau flăcări, zăpadă și pământ în 
întuneric, parcă formând niște coloane romane imense. M-am 
dat înapoi, mi-am pus bocancii în picioare, ascultând strigătele 
din jurul meu și mi-am dat seama că nemţii știau exact unde ne 
aflăm, în ciuda repoziţionării noastre. Pământul se zguduia, iar 
tot felul de lucruri erau luate pe sus, așa cum se spunea în 
buletinele de știri despre tornade - mitraliere, soldaţi și 
trunchiuri de copaci zburau prin aer în lumina portocalie a 
exploziilor și a incendiilor. Bucăţi de metal sfârâiau pe când se 
înfigeau în copaci, de unde ieșea fumul ca un șuvoi de sânge. 
Dar zgomotul era cel mai groaznic lucru: șuieratul metalului 
care cădea, bubuitul proiectilelor și, în cele câteva secunde 
dintre explozii, se adăugau tipetele deznădăjduite ale soldaţilor 
mei care strigau cuprinși de panică după doctori, implorând să 
fie ajutaţi. Când m-am uitat, am văzut că două tranșee din 
perimetru fuseseră lovite, iar trupurile soldaţilor morţi zburau 
prin aer, înspre mine. În lumina difuză, unul dintre ei, Bronko 
Lukovic, campionul la poker, părea că se face bucățele la 
impactul cu solul. S-a izbit de pământ la 20 de metri de mine. 
Braţele și picioarele îi erau întinse de parcă plutea într-o 
piscină în lumina soarelui, dar nu mai avea cap, ci doar un 
șuvoi de sânge care-i ţâșnea din gât, ca funda de pe o cutie de 
cadouri. 

— Să-i luăm de aici! Am început să zbier. 


M-am chinuit să ies din tranșee, dând din braţe și ordonându- 
le lui Biddy, Masi și Forrester. Dar nici urmă de Bill Meadows. 
Am dat de el învârtindu-se prin tranșeea lui în patru labe. 

— Mi-am pierdut ochelarii, căpitane, și nu văd nimic. 

Am sărit și eu în tranșee, bâjbâind împreună cu el vreme de 
câteva secunde, apoi am ieșit afară, alergând de la tranșee la 
tranșee ca să-i pun în mișcare pe cei din plutonul său. Ştiam că, 
dacă nu ne mișcăm mai repede, aveam să fim sfârtecaţi, iar cei 
care supravieţuiam aveam oricum să murim în ofensiva terestră 
care urma. Chiar și așa, câţiva soldaţi se pierduseră cu firea în 
timpul bombardamentului neîncetat. Într-o tranșee, un soldat 
pe nume Pamek stătea în genunchi, plângând în hohote pe când 
încerca să facă cu mâinile goale o gaură în pământul îngheţat. 
Un alt soldat din echipa sa, Frank Schultz, nu voia să plece 
pentru că nu-și găsea casca. 

— Unde mi-e casca? tipa el. Unde mi-e casca? T 

L-am apucat de umeri ca să-i spun că o are pe cap. O atinse 
și o rupse la fugă. 

Cu pârâul în spate, nu puteam decât s-o luăm pe drum și, pe 
când coboram panta, auzeam bubuitul tancurilor care se 
apropiau. Soldaţii mei au luat-o la goană, chiar și răniții care se 
puteau deplasa. O'Brien, atoateștiutorul din Baltimore, 
șchiopăta în spatele meu. Își pierduse partea de jos a piciorului, 
chiar și pantalonii, și își folosea semiautomatul MI pe post de 
cârjă. Pe când intram în luminiș, îi urmam pe Biddy și pe 
plutonul lui, iar soldaţii lui s-au aruncat deodată la pământ. 
Iniţial, am vrut să le spun să se ridice în picioare, până când am 
văzut ţeava neagră, de 75 de milimetri a unui tanc îndreptată 
spre noi, la nu mai mult de 100 de metri. Pe când mă 
prăbușeam în zăpadă, o rachetă ne-a trecut pe deasupra 
capetelor, explodând în mijlocul tranșeelor pe care tocmai le 
părăsiserăm. Mare parte din plutonul lui Meadows mai era 
acolo și i-am auzit pe oameni cum urlă de durere. În stânga, un 
pistol-mitralieră a început să scoată un zgomot asurzitor, iar 
imediat s-a auzit foc de mitralieră din tranșeele pe care le 
abandonaserăm noaptea trecută. Acum erau două tancuri pe 
drum, amândouă Mark IV, vopsite în alb, cu turelele aruncând 
scântei și dându-se înapoi pe când aruncau cu proiectile în 
pădure. Erau aproape 15 infanteriști pe fiecare tanc și 
deschideau focul în direcţia noastră. 


Haosul domnea. Fortunato era în picioare, uitându-se mirat, 
cu dispozitivul radio portabil SCR-300 în spate. Cine oare îi 
dăduse aparatul unui soldat care nu vorbea engleza? Mai mulţi 
dintre soldaţii noștri erau acolo, nefăcând nimic. 

Trageţi, am țipat eu, și mi-am ridicat mitraliera Thompson. 

Eram sigur că nu mă aude nimeni, dar un grenadier de pe 
tanc a fost lovit și s-a prăbușit în zăpadă. La trei metri în stânga 
mea, Rudzicke, care voise să cânte colinde de Crăciun, a fost 
împușcat în spate. Glonţul i-a făcut o gaură de parcă ar fi fost 
făcut de la un burghiu lat. După cum a făcut un salt în față, mi- 
era teamă că fusese împușcat de unul dintre soldaţii mei, dar 
nemţii ne înconjuraseră din toate părțile, iar ai mei nici nu știau 
încotro să ţintească. În spatele nostru, în pădure, explodau 
grenade, iar prin incendiul care a izbucnit, i-am întrezărit pe 
Volksgrenadieri, o trupă regulată de infanterie, care se 
furișaseră, camuflaţi în uniforme albe de luptă. Îi ciuruiau pe 
oamenii lui Meadows care rămăseseră în tranșee. Pe lângă 
zgomotul de mitraliere și armamentul de calibru mic, se auzeau 
multe voci, unele strigând ordine, dar erau și soldaţi îngroziţi, 
care urlau de durere. Stocker Collison venea și el împleticindu- 
se, ţinându-se cu mâinile pline de sânge de burtă. Mi s-a părut 
că avea o conopidă pe burtă până să-mi dau seama că acea 
masă amorfă albă-albastră reprezenta intestinele sale. 

Biddy și echipa lui de lansatori de rachete antitanc au 
deschis focul asupra tancurilor, dar nu au tras mai mult de 
câteva proiectile, și o grenadă a explodat în mijlocul lor. Voiam 
ca Masi să se întoarcă alături de plutonul său ca să-i atace pe 
grenadierii cățăraţi în copacii din spatele nostru, dar acesta a 
căzut la pământ până să ajung la el. Era grav rănit la picior. Un 
șuvoi de sânge negru-albăstrui țâșnea la fiecare bătaie a inimii 
sale. S-a uitat la mine deznădăjduit, dar, până să-i fac un garou, 
s-a lăsat pe spate. A mai curs puţin sânge, iar apoi inima i s-a 
oprit de tot. 

Când a început focul încrucișat, două treimi din companie 
ieșiseră din pădure și se împrăștiaseră pe o suprafaţă de peste 
35 de metri. Cel puţin jumătate au fost seceraţi în mai puţin de 
un minut. În agitația ce a urmat, ne-am întors cu 180 de grade. 
Soarele răsărea, iar în lumina dimineţii, lumea mi se părea mult 
mai clară, de parcă tot ce se vedea era îngroșat cu negru. Era 
acel moment sublim pe care l-am trăit o dată sau de două ori 


într-un muzeu, dar de data asta era mai intens, căci 
întrezăream frumuseţea vieţii. 

Cumva, în acea clipă, mi-am dat seama că aveam o singură 
alternativă. Algar îmi spusese să nu mă predau, o manevră 
inteligentă, dat fiind ce se întâmplase în spatele meu în pădure. 
În schimb, am rupt-o la fugă printre soldaţii mei, urlând același 
ordin la nesfârșit: „Faceţi pe mortii, faceţi pe morţii, faceţi pe 
morții”. Fiecare din ei s-a executat, iar eu m-am prăvălit cu fața 
în zăpadă. După câteva minute, bombardamentul a încetat. 
Auzeam zgomotul asurzitor al tancurilor Panzer și ordinele date 
în germană. Normal că Algar se ţinuse de cuvânt. Obuzierele se 
auzeau de aproape. Am înţeles că Algar își adusese soldaţii 
repede și intrase în luptă cu tancurile la aproape doi kilometri 
distanță, unde se mai auzea zgomot de mitraliere și de rachete 
de tanc. Lângă noi, întrezăream tot felul de vehicule, probabil 
transportoare blindate de trupe, în care se urca acum divizia 
care-mi omorâse soldaţii, pentru a participa la bătălia ce se 
dădea mai departe. Pe când ţipetele conteneau, două grenade 
au explodat în luminișul unde stăteam noi, zguduind pământul, 
lăsând în urmă soldaţi care urlau de durere. 

Asta se auzea acum: soldaţi care se tânguiau și ţipau de 
durere. Stocker Collison striga: „Mamă, mamă”, văitându-se 
așa de ceva vreme. Răniţii aveau să moară repede pe așa o 
vreme. Plini de sânge, aveau să îngheţe în curând, chiar mai 
repede, pentru că și pierdeau sânge. Când nu s-a mai auzit nici 
un neamt, am sperat să găsesc aparatul radio. 

Mă pregăteam să mă ridic când s-a auzit o singură 
împușcătură, de parcă s-ar fi rupt un băț. Nenorociţii lăsaseră 
un lunetist în urma lor, care probabil trăsese când s-a mișcat 
cineva. M-am gândit să-i avertizez, deși m-aș fi dat de gol, iar el 
și-ar fi dat seama ca mulţi dintre cei de aici mai erau în viaţă. 
Speram ca soldaţii mei să priceapă și singuri. 

În schimb, ca să nu mă dau de gol, am încercat să respir mai 
încet. Mirosul mă făcea să vomit. Nimeni nu mi-a spus că pe 
câmpul de luptă miroase a cordită și a sânge, a dejecţii și, în 
cele din urmă, a moarte. Imi alesesem și o poziţie foarte 
proastă - stăteam pe pistolul-mitralieră și, după câteva minute, 
patul armei mi s-a înfipt în coapsă, așa că mă învinețeam sub 
povara propriei greutăţi. Dar trebuia să îndur. Intr-un fel, mă 
bucuram că mă durea, căci dădusem greș în calitatea mea de 


comandant. Mă întrebam cum ne găsiseră nemţii. Iscoadele lor 
erau în întuneric și s-au ţinut după urmele noastre lăsate în 
zăpadă. Cred că ne-au și văzut traversând drumul. Mi-am trecut 
în revistă deciziile pe care le luasem. Trebuia să fi realizat că 
nu puteam să ţinem piept unei forţe atât de numeroase? N-ar fi 
fost mai bine să fi rămas în primele tranșee și să luptăm de 
acolo? Puteam oare să-i ţinem la distanță pe nemți mai mult 
timp și să le provocăm mai multe pierderi de vieţi omenești? 
După ce am suferit zile întregi în frig, nu îi respinsesem pe 
nemți mai mult de câteva minute, pe când veneau pe drum. 

Evident că îngheţasem de frig. De zile întregi muream de 
frig, dar să stau în zăpadă fără să mă mișc era și mai rău. Mă 
ardeau membrele de parcă aveam un foc pe dinăuntru. Lângă 
mine, cineva cerea apă, iar Collison tot plângea după maică-sa. 
A mai ţinut-o așa vreo oră, iar apoi s-a auzit un singur glonţ 
tras de un lunetist și vociferările au luat sfârșit. Mă întrebam 
dacă l-au împușcat din milă sau din dispreţ. Dar peste o 
secundă s-au mai auzit gloanţe, iar din fiecare soldat împușcat 
ieșea un zgomot sinistru. Lunetiștii - acum eram sigur că sunt 
doi - păreau să ne împuște sistematic răniții. Îmi aşteptam 
rândul. Pe tot parcursul bătăliei, care durase câteva minute, nu 
mi-a fost frică, dar acum, când mi-am dat seama că împușcau 
pe oricine era în viață, am simţit cum mă trece un fior de 
groază. Deodată, m-a străfulgerat un gând: aveam să-l întâlnesc 
pe Dumnezeu. 

Dar nu am murit. După cinci sau șase împușcături, s-a lăsat 
liniștea. Cei răniţi, cel puţin cei care gemeau sau cereau apă 
sau ajutor, amuţiseră, iar acum se așternuse o tăcere 
apăsătoare în luminiș. Auzeam zgomotele de dimineaţă, vântul 
sudând printre copaci și ciorile care croncăneau. Încă mai 
aveam pistolul-mitralieră sub mine. De la ultimele împușcături, 
credeam că lunetiștii erau încă peste drum, în pădurea pe care 
o părăsiserăm. Nu știam câţi dintre soldaţii care zăceau acolo 
mai erau încă în viaţă. Poate zece. Dar, dacă ne ridicam în 
picioare și trăgeam, puteam să-i omorâm pe lunetiști înainte să 
ne facă felul. Acestea aveau să fie ordinele mele în caz că 
lunetiștii începeau din nou să tragă. 

Cum aici era liniște, bătălia care se dădea mai jos se auzea 
mai bine. Bubuitul exploziilor răsuna iarăși și iarăși printre 
dealuri. Dimineaţă târziu, am auzit bâzâitul avioanelor, iar 


bombele au început să pice din cer. Speram că acele bombe 
aveau să cadă pe tancurile Panzer, dar nu eram sigur. 

După câteva ore, am deschis ochii pentru scurt timp. Lângă 
mine zăcea înjunghiat Forrester, care fusese abandonat de 
mama sa, văduvă. În ceafa avea o gaură de glonţ. Sângele i se 
scurgea din ea, pătându-i haina, și se scăpase pe el înainte să 
moară, iar mirosul acela a persistat ceva vreme. Dar nu m-am 
uitat în jurul meu să-i număr pe cei morţi, sau chiar pe cei vii. 
Cu avioanele deasupra noastră, știam că cerul se limpezea și 
mai tânjeam să văd o dată acel cer albastru și senin, atât de 
plin de promisiuni. M-am uitat cât am avut îndrăzneala, apoi 
am închis ochii. Deja mi-era dor de toată lumea. 

Mă durea vezica. Urina avea să ajungă în zăpadă și să mă 
dea de gol față de lunetiști. Dar mai grav era că mă puteam uda 
și muri de frig. M-am hotărât să număr, doar ca să știu cât timp 
trecea. În cele din urmă, m-am gândit la cei de acasă. Stând 
acolo, îmi părea rău de Gita. Săptămâni întregi fusesem prea 
confuz să-mi dau seama cât de rușine îmi era cu adevărat. 
Frânturi din visul de dimineaţă mă bântuiau ca un reproș. 
Voiam să ajung acasă. Voiam să stau la căldură și să am lângă o 
mine o soţie și copii. Vedeam acel bungalou drăguţ pe dinafară, 
de parcă eram la cinema. Lumina care se zărea prin fereastra 
mare din față parcă mă invita. Simţeam căldura casei, a focului 
care mocnea înăuntru, a vieţii de acolo. 

Cineva a trecut printre copaci. Oare veniseră nemţii să ne 
termine? Dar cel care venea pășea ușor și foarte repede. Am 
ajuns la concluzia că un animal ne dădea târcoale, mă temeam 
să nu fie unul care se hrănea cu stârvuri, ceea ce ar fi însemnat 
că trebuia să stau acolo cât îi mânca pe cei morţi. Am auzit din 
ce în ce mai aproape de mine zgomotul de pași. 

Am recunoscut imediat căldura și mirosul respirației pe faţa 
mea și m-am forțat să nu zâmbesc când câinele mi-a atins fața 
cu botul lui rece. Dar bucuria mi s-a transformat în groază. 
Dacă nemţii foloseau câinele pe post de cercetaș? Oare câinele 
putea să facă diferenţa între vii și morţi sau oare îl trimiseseră 
să ne verifice reacţiile? Nu m-am mișcat, deși simțeam că 
potaia îmi dădea târcoale. Și-a coborât botul ca să mai 
adulmece o dată sau de două ori și, la un moment a scheunat 
cum fac câinii, de mi-a frânt inima. Îl auzeam mergând tiptil, 
mirosindu-i pe ceilalţi. A mai chelălăit o dată, apoi s-a făcut 


nevăzut. 

După-amiază târziu, bătălia părea să se apropie de noi. M-am 
gândit la asta. Învinsesem. Trebuia să fi câștigat. Se auzeau 
împușcături de la doar 100 de metri distanţă, pe partea stângă 
a drumului, unde fuseserăm și noi cu o zi în urmă. Asta 
însemna că americanii erau aproape. O oră mai târziu, am auzit 
engleză și nu eram sigur dacă să strig. M-am hotărât că atunci 
când se întuneca aveam să ne punem în mișcare. 

Când am deschis ochii din nou, se însera. Patruzeci de 
minute mai târziu, nu mai era lumină și am început să mă 
târăsc pe coate prin luminiș. Am vrut să mă duc înspre 
americani, dar împușcăturile lunetiștilor veneau de acolo, așa 
că m-am tupilat din nou în pădure, unde atâţia soldaţi ai 
Companiei G fuseseră omorâţi în această dimineaţă. Mă târâm 
pe burtă într-un labirint întunecat, prin zăpadă, sânge, rahat și 
Dumnezeu mai știe ce, gândindu-mă ca un tâmpit la șarpele din 
Grădina Paradisului. 

Atingeam fiecare trup pe lângă care treceam. Era ușor să-mi 
dau seama care era în viaţă, chit că purtam mănuși grele ca 
plumbul. În întuneric, vedeam ochi care se deschideau și am 
arătat spre pădure. Am văzut pe cineva care semăna cu Biddy 
și am ezitat. „Te rog”, mă gândeam. Era în viaţă. 

M-am târât vreo oră, adunându-i pe soldaţii care se puteau 
mișca și trimiţându-i în pădure, ca pe niște țestoase care 
migrau. Eram transpirat leoarcă acum și îmi julisem pielea de 
pe coate și genunchi. Distingeam copacii în faţa mea, dar m-am 
oprit când am auzit voci. Să fi fost nemți? După tot ce se 
întâmplase, intram iarăși în ghearele nemților? Dar eram prea 
amărât ca să mă gândesc la alte soluţii. Apropiindu-mă de 
liziera pădurii, mi-am dat seama că se furișa cineva în spatele 
meu. Mi-am apucat arma în timp ce celălalt continua să se 
târască pe burtă. Apoi, am văzut simbolul Crucii Roșii pe casca 
lui. 

— Te descurci? Mi-a șoptit el. 

Când am ajuns la copaci, alţi doi medici au venit să mă ia. Pe 
când mă ridicam în picioare, vezica aproape mi-a cedat și abia 
am ajuns la un fag să mă ușurez, uitându-mă cum ceața caldă 
se ridica în aerul rece. Aveam un cârcel groaznic la picior și mi- 
era teamă să nu cad și să arăt ca o arteziană. 

Doctorii mi-au explicat situaţia. Nemţii care trecuseră pe aici 


fuseseră puși pe fugă. Meauliffe adusese întăriri, iar luptele 
duraseră suficient demult ca bombardierele americane să 
ajungă și să spulbere toate tancurile Panzer de pe șosea. Mai 
mult de 100 de tancuri se predaseră, dar un detașament se 
retrăsese printre copacii de pe partea cealaltă a drumului. 
Algar avea să cheme artileria, dar a cerut ca doctorii să-i ia 
întâi pe supraviețuitorii din Compania G. Infirmierii veniseră în 
jeepuri pe pajiștea dinspre vest, apoi au mers pe jos cam 
jumătate de kilometru până când ne-au văzut pe noi, vreo 12 
oameni, cum ne târâm pe burtă prin zăpadă. 

Aici, în ce mai rămăsese din tranșeele în care stătusem de 
dimineaţă, doctorii îi aruncau pe cei morți, verificându-le 
venele de la încheieturi și gât ca să vadă dacă nu aveau cumva 
puls, și, când nu detectau nimic, cum se întâmpla adeseori, le 
scoteau plăcuţele de la gât, de sub cămașă, ca să le fie mai ușor 
celor de la morgă să-i identifice. M-am sfătuit cu infirmierii cum 
să-i aducem pe răniții care încă mai erau în luminiș. Cu 
siguranţă, erau nemti în pădurile de peste drum, dar doctorii și- 
au dat seama că nu puteam pleca fără cei opt soldaţi pe care îi 
găsiserăm în luminiș și care încă respirau, dar nu se puteau 
mișca. Eu și Biddy ne-am târât înapoi pe burtă, împreuna cu doi 
infirmieri. Am făcut un fel de tărgi legându-i cureaua fiecărui 
soldat sub braţe, apoi i-am tras haina peste cap și i-am 
înfășurat mitraliera în ea. Unul dintre infirmieri mi-a făcut un 
semn, așa că m-am ridicat primul și am început să-l târăsc pe 
soldatul meu, O'Brien, înspre copaci. Iarăşi mă gândeam că voi 
muri, dar, după câţiva metri, mi-a fost clar că nu se afla nimeni 
pe partea cealaltă, oricum nimeni care avea de gând să tragă 
cu arma și să se dea de gol. Pe când îl trăgeam pe O'Brien după 
mine, câinele venea după noi. 

Din pădure, infirmierii au chemat prin radio un convoi și 
ambulanţe, care au venit pe partea cealaltă a pârâului, unde 
pășunea dădea în pădure. În lumina vehiculelor, am văzut în 
zăpadă un biscuit învelit în celofan, care făcea parte din raţia 
Companiei C. L-am împărţit cu ceilalți trei bărbaţi care 
așteptau cu mine. Mi-am mâncat bucata într-o tăcere 
mormântală. 

— La naiba! a exclamat în sfârșit unul dintre ei, pe nume 
Hank Gams. 

În câteva minute, am ajuns la cartierul general al lui Algar și 


am intrat în hambarul rece. Eram 13. Numărându-i pe cei 
răniți, am constatat că 22 de soldaţi din Compania G mai erau 
în viaţă, din 92 iniţial. Meadows și Masi muriseră. 

— Isuse, a fost groaznic, a spus un negru pe nume Jesse 
Tomillo. Am scăpat târându-ne pe burtă. 

— Mda, a făcut Gams. Cred c-ai dreptate. Nu mi-am dat 
seama până n-ai zis tu. 

Gams zâmbea și nu părea să realizeze că tremura din tot 
corpul, de parcă îl trecea un fior mortal. 

— Căpitane, mi s-a adresat Tomillo, cred că potaia aia a 
dumitale ne-a salvat vieţile. 

Nu mi-am dat seama că animalul mă urmase înăuntru și se 
uita la noi, așezați în cerc, de parcă urmărea conversaţia, o 
corcitură neagră, cu o stea maro pe piept și cu o lăbuţă cafenie. 

— Când a început să schelălăie, or fi crezut lunetiștii ăia c-am 
murit cu toţii. Tomillo s-a aplecat să scarpine câinele după 
urechi. Ne-a salvat viaţa, a rostit el. Îţi place? Zăceam acolo, 
ascultând în timp ce scormonea pe acolo. Când mi-am dat 
seama, hombre, că-i un câine, mi-am dorit un singur lucru: 
Doamne, tot îmi spuneam, dacă mă împușcă nemţii, te rog nu-l 
lăsa pe câinele ăsta să se pișe pe capul meu. 

Am crăpat cu toţii de râs, fericiți că eram în viaţă. Nu am 
vorbit deloc de morți. Într-un cuvânt, pieriseră. Nu mă îndoiam 
că acei soldaţi, care se știau de luni întregi, îi jeleau. Dar nu am 
vorbit despre ei. Ei erau morți. Noi trăiam. Nu avuseserăm 
noroc și nici nu ne fusese scris? Pur și simplu așa se 
întâmplase. 

Algar a intrat, iar eu i-am dat raportul. 

— Bine gândit, bine gândit. 

Algar tot spunea așa de când i-am zis că ne prefăcuserăm 
morți ca să supravieţuim. 

— A fost o ambuscadă, colonele. 

Ştiam amândoi că Compania G primise o misiune imposibilă. 
Nu aveam suficiente efective sau muniţie ca să blocăm drumul, 
indiferent de poziţia noastră. Nu i-am spus-o, dar nici nu era 
nevoie. 

Dubin, mi-a zis Algar, îmi pare rău. Mie îmi pare cel mai rău 
din toată armata. 

M-am dus la punctul de prim ajutor al batalionului ca să văd 
cum se simțeau răniții de la Compania G, dar fuseseră deja 


transportaţi cu ambulanţa la spitalul de campanie. Acum erau 
medici în Bastogne, adică patru chirurgi care veniseră în 
această dimineaţă cu planorul. 

Când m-am întors, Algar îi găsise pe bucătari și le-a ordonat 
să redeschidă popota ca să ne servească masa de Crăciun. Am 
mâncat niște carne prăjită și cartofi deshidrataţi, iar la desert 
am avut mere la fel de uscate. Aveam și sfeclă proaspătă, ca un 
fel de delicatesă. Luasem o singură masă în ultimele două zile, 
și mi-am dat seama cât de foame mi-era când am simțit căldura 
și aroma mâncării cum mi se ridica la nas. Imi amintesc de acea 
masă de Crăciun luată în popota rece ca fiind una dintre cele 
mai rafinate experienţe culinare din viața mea. 

Biddy stătea lângă mine. Nu am prea vorbit cât am mâncat, 
dar s-a întors spre mine după ce am terminat. 

— Nu uit de câine, căpitane, dar dumneata ne-ai salvat 
vieţile. 

Și alți bărbaţi au fost de acord. Nu voiam să fiu tratat ca un 
erou. Au fost unele momente când chiar mi-am condus soldaţii, 
mergând de la tranșee la tranșee sub primul foc de artilerie, 
chiar și când le-am făcut semn să vină înspre luminiș, ceea ce s- 
a dovedit a fi un dezastru. În acele clipe, vocea tainică din 
inima mea îmi vorbise cu uimire. Uită-te la mine, îmi spunea, 
sunt comandant. Sau cel mai adesea: Ia te uită, n-am fost 
împușcat. Dar nu am fost eu mare erou. Toţi putem îndeplini un 
rol pentru câteva minute. Și nu eram ca Martin - și la el mă 
gândeam - care putea să facă asta din nou și din nou. 

Adevăratul David Dubin se trântise la pământ și se prefăcuse 
mort, lăsându-se pradă spaimei. Le dădusem soldaţilor mei 
soluţii salvatoare pentru că asta îmi dorisem să fac, să zac ca 
un copil mic și să sper că atacul - războiul - avea să se termine 
curând. E drept că a fost cel mai inteligent lucru de făcut. Dar 
luasem această decizie pentru că eram un laș în adâncul 
sufletului. lar pentru asta eram acum lăudat. Eram 
recunoscător că nu mă simțeam șocat sau rușinat. Știam cine 
sunt. 

Soldaţii au început să vorbească despre ce se întâmplase, în 
special despre cele opt sau nouă ore petrecute în zăpadă. 

— Slavă cerului că astea-s cele mai scurte zile din an. 

— Săracu' C'ollison! N-o să mai dorm bine trei nopţi cu 
gândul la el. 


Pe când stăteam acolo, terminându-mi cina, singurul lucru pe 
care voiam să-l fac era următorul: să nu mai pun în viața mea 
piciorul pe un câmp de luptă. 


22. RAMASITELE 

Dorinţa mea de a evita luptele nu mi s-a îndeplinit, ca multe 
altele. Au avut loc mai multe bătălii, dar niciuna nu s-a 
comparat cu cea de Crăciun. Efectivele lui Patton au început să 
înainteze spre Bastogne dinspre sud, iar foarte multe provizii 
au ajuns la noi. Ca un public în extaz, chiuiam de fiecare dată 
când vedeam un camion în care erau pachete de raţii C legate 
cu sârmă, cutii verzi-maro cu muniţie sau ţevi gri de carton 
care conţineau obuze sau rachete antitanc. 

Pe 27 decembrie. Regimentul 110 a fost completat cu oameni 
din Regimentul 502 Parașutiști. Algar a devenit comandantul 
batalionului. Compania G se numea acum Compania E, dar tot 
eu am rămas la comandă. Cu cele șase zile pe câmpul de luptă, 
eram cel mai experimentat ofițer pe care îl avea Algar. Un 
locotenent pe nume Luke Chester, care absolvise OCS de o 
lună, era secundul meu. Era un tânăr soldat de ispravă, care își 
petrecea timpul liber citind Biblia. Dar nu era un al doilea Bill 
Meadows. 

Am înaintat pe drum, trecând prin Champs, unde muriseră 
atâţia dintre oamenii mei, apoi am luat-o spre nord și est, către 
Longchamps. Deși părea imposibil, vremea se înrăutăţea - nu 
mai ningea așa mult, dar era la fel de frig ca atunci când 
credeam, în liceu, că o să-mi cadă urechile. Totuși, misiunea pe 
care o aveam ne permitea să stăm înăuntru câteva ore pe 
noapte. Algar îmi proteja compania. Nu am fost în linia întâi în 
multe operațiuni. Noi urmam după infanteria blindată, 
acoperind flancurile. Purtam lupte scurte, de două sau trei ori 
pe zi, respingeam divizii mai mici ale nemților sau comandouri, 
securizam poziţiile pe care alte forţe le ocupaseră deja și luam 
adesea prizonieri pe care îi ţineam până când venea poliţia 
militară. 

Dar tot război era. Încă luptam în bătălii care, după cum 
spunea Biddy, păreau desprinse din infernul dantesc: morţi cu 
chipuri împietrite de groază, soldaţi paralizaţi de teamă, care 
plângeau, vehicule cuprinse de flăcări, ai căror pasageri încă 
mai urlau înăuntru, soldaţi fără mâini sau picioare, care zăceau 
într-o baltă de sânge și noroi și alții care mergeau împleticindu- 
se, orbiti de răni și durere. 

În fiecare dimineaţă, mă trezeam îngrozit la gândul că sunt 
aici să lupt. Mă gândeam atât de mult la aceleași lucruri, încât 


nici nu mai păreau gânduri. Întrebările păreau să-mi treacă 
prin creier o dată cu fluxul sangvin. 

De ce m-am născut? 

De ce se luptă oamenii între ei? 

De ce trebuie să mor acum, înainte să-mi trăiesc din plin 
viața? 

Aceste întrebări nu-și aveau răspuns, iar acest lucru mă 
făcea să sufăr. Parcă mă izbeam iar și iar de un zid. Singura 
consolare - care nu prea mă încălzea - era că toţi soldaţii se 
gândeau la aceleași lucruri. Aceste gânduri dansau ca niște 
balerine scheletice pe membrana subţire ce separa totul de 
suprafaţa arzătoare care era frica mea. 

Abia am supravieţuit până în 1945. Îi alungam pe nemti, dar 
nu prea eram siguri cine deţinea controlul. Liniile naziștilor, pe 
vremuri atât de strict trasate în jurul orașului Bastogne, 
fuseseră sparte, dar nu tot timpul cu suficientă forță pentru a-i 
îngenunchea pe nemti. Pe hărţi, poziţiile ocupate de nemti și 
americani arătau ca degetele unor mâini împreunate. 

În 31 decembrie, Algar ne-a trimis să apărăm un deal aflat de 
partea cealaltă a orașului Longchamps. Focul nostru de 
artilerie fusese deschis toată ziua, iar inamicul se retrăsese, 
dar, când a înaintat primul pluton, de sus au început să se 
tragă gloanţe. Doi soldaţi au murit și doi au fost răniţi. Eu eram 
în spate, dar am alergat să le ordon tuturor să se lase la 
pământ. Un glonţ a ricoșat de o piatră aflată lângă piciorul 
meu. L-am văzut pe neamţul care trăsese. Era sus pe deal, la 
vreo 200 de metri, uitându-se de după o latrină, îmbrăcat cu 
mantaua lui verde, cu gulerul ridicat și casca pe cap, ceea ce 
mi se părea că-i făcea pe toţi nemţii să arate ridicol, de parcă 
ar fi avut pe cap o găleată pentru cărbuni. Pe când se uita prin 
cătarea mitralierei, îmi dădeam seama că nu era sigur dacă să 
mă omoare sau nu. Am avut tupeul să dau din cap în direcţia 
lui, iar apoi m-am așezat în patru labe, lăsându-i puţin timp de 
gândire infanteristului german. Când m-am uitat în urma mea, 
dispăruse. Mi-am jurat că îl voi cruța pe unul dintre ei când se 
va întoarce roata. Am încercat să-mi dau seama cât ar fi durat 
până să se ajungă la un armistițiu dacă fiecare soldat ar fi 
cruțat pe un altul. N 

Bineînțeles că am omorât și eu oameni. Imi amintesc că 
încercuiserăm un cuib de mitralieră și îi împușcaserăm pe toţi 


de acolo. Un soldat german practic ţopăia de câte ori îl 
împușcam, de parcă aș fi tras într-o conservă. Toţi acești morți 
amplificau cumva puterea mitralierei Thompson de calibru 45 
cu care mă parașutasem și pe care mi-o înapoiase Robert 
Martin, așa că uneori credeam că, atunci când ridicam arma, 
parcă foloseam o baghetă magică. 

Aveam și impresia că mi se dezvolta un instinct animalic. 
Ştiam că nemţii erau pe aproape chiar și când nu puteau fi 
auziţi sau văzuţi. În acele clipe, până să înceapă lupta, treceam 
printr-o stare ciudată. Trebuia să renunţ la viaţa care mi se 
părea așa de banală, atât de la îndemână. Acum aveam să trec 
peste podul ce lega ființa de neființă. Mi-am dat seama cu 
tristeţe că asta însemna războiul. Nu viaţă adevărată, cum 
credeam într-o oarecare măsură, ci o zonă de haos între viaţă și 
moarte. Iar apoi gloanţele aveau să zboare, iar eu aveam să 
trag la rându-mi. 

În ultima zi a anului, după ce am luat-o către est, spre 
Recogne, am dat peste soldaţi din trupele SS. Erau doar patru. 
Se ascunseseră după niște pini doborâţi în pădure, și ar fi 
trebuit să ne lase să trecem indiferent ce intenţii aveau, fie că 
voiau să ne prindă într-o ambuscadă, fie doar să raporteze 
poziția noastră. În schimb, unul dintre ei s-a speriat și a tras 
când a zărit uniformele noastre. Cei patru nu aveau nici o șansă 
în faţa unei companii. Trei erau morţi la nici un minut după ce 
am deschis focul, în timp ce câţiva dintre soldaţii mei au văzut- 
o pe a patra iscoadă cum se tupila după un tufiș. Când am ajuns 
la cele trei cadavre, am văzut dâra de sânge pe care o lăsase 
neamţul care o rupsese la fugă, și am trimis plutonul lui Biddy 
să-l caute pe soldatul care voia să ajungă la unitatea lui. 

Când s-a întors Bidwell, după jumătate de oră, era 
posomorât. 

A sângerat până la moarte, căpitane. Zăcea acolo în zăpadă, 
cu ochii săi albaștri larg deschiși, uitându-se la poza din mână. 

Biddy mi-a arătat o fotografie mică, de genul pe care le făcea 
el tot timpul, dar aici era familia soldatului, nevasta slabă și 
băieţii, pe care îi privise pe când a murit. 

Pe 2 ianuarie 1945, Compania E a primit întăriri, aproape 50 
de soldaţi, cu toţii proaspăt sosiți pe front. Îi uram cu aceeași 
intensitate cu care mă detestaseră ai mei cu doar câteva zile în 
urmă. Abia puteam să-i comand pe acești soldaţi. Nu-mi plăcea 


să răspund pentru ei, știind la câte pericole ne puteau expune. 
Unul dintre ei, Teddy Wallace din Chicago, îi spunea oricui îl 
asculta că avea o familie acasă. Taţii fuseseră ultimii recrutați 
și, dacă el păţea ceva, era îngrijorat în privinţa fiilor săi, de 
parcă noi nu aveam acasă oameni care ne iubeau sau care 
aveau nevoie de noi. Prima misiune presupunea ca plutonul său 
să neutralizeze echipa de tunari germani. Două echipe îi 
încercuiseră și apoi aruncaseră o grenadă. Când am ajuns, l-am 
găsit pe Wallace la pământ. După ce s-a lovit de o piatră, și-a 
suflecat cracul de la pantaloni ca să se uite la vânătaie, 
frecând-o de mai multe ori în timp ce mai mulţi soldaţi 
împușcați gemeau de durere la câţiva metri de el. 

A murit a doua zi. Fuseserăm prinși în capcană în pădure în 
vreme ce înaintam cu greu către nord și est, spre Noville. Focul 
nostru de artilerie îi nenorocise pe nemti, dar doi lunetiști se 
suiseră în copaci, încercând să ne împuște de sus, de parcă ar fi 
vânat căprioare. Procedând astfel, s-au lăsat expuși, dar, în loc 
să tragem cu rachete antitanc în ei, am cerut prin radio tancuri 
și le-am ordonat oamenilor mei să ne ducem de partea cealaltă 
a uneia dintre fermele belgiene cu ziduri groase. Deodată, 
Wallace s-a ridicat de parcă era dimineaţă și se scula din pat. 
Nu știu ce a fost în capul lui, o fi crezut că i-am omorât pe 
lunetiști sau poate că nu mai raţiona. În clipa în care l-am 
văzut, părea că voia să întrebe ceva, dar un glont l-a desfigurat. 
Un alt soldat l-a tras în jos. Mă gândeam că Wallace se va 
întoarce la familia lui, chit că nu avea nas sau gură, dar, când 
m-am dus într-acolo, nu mai era. Le-am scris nevestei și fiilor 
lui în noaptea aceea, spunându-le cât de curajos fusese. 

Inainte de bătălie, una dintre grijile companiei mele, ca a 
oricăreia, era să  colecţioneze  „suvenire”. Lugerele și 
Mauserele, arme de foc nemţești, erau printre cele mai râvnite, 
iar toată lumea, inclusiv eu, a făcut rost de una. Unul dintre 
soldaţi a găsit o lentilă fotografică Zeiss și i-a dat-o lui Biddy. 
Soldaţii mei luau ceasuri, steaguri, fanioane, banderole - chiar 
le-au tăiat câtorva urechile, până când am pus capăt acestor 
barbarii. Inţelegeam nevoia de trofee, dorința de a avea ceva 
palpabil, ca să simtă că au avut și ceva de câștigat de pe urma 
războiului. 

În ziua în care a murit Wallace, după ce două tancuri 
Sherman veniseră și aruncaseră în aer copacii unde stăteau 


lunetiștii nemți, am văzut un alt soldat, pe Alvin Liebowitz, cum 
se apropia de cadavrul lui Wallace. Dintre cei nou-veniţi, pe 
Liebowitz îl detestam cel mai mult. Era un băiat sfrijit, roșcat și 
avea o aroganță specifică newyorkezilor. În decursul scurtelor 
lupte pe care le-am dus, el parcă dispărea. El și Wallace 
veniseră împreună, iar eu credeam că Liebowitz se apleca să-i 
dea o ultimă binecuvântare. Am fost șocat când soarele a trimis 
o rază înainte ca el să-și bage mâna în buzunar. 

M-am apropiat ca o furtună. 

— Ce e? A întrebat Liebowitz cu o inocenţă ridicol de 
prefăcută. 

— Arată-mi buzunarul tău drept, Liebowitz. 

— Ce? M-a întrebat din nou, dar a scos ceasul lui Wallace. 

Ar fi putut să-mi spună că avea să-l trimită familiei lui 
Wallace, dar apoi ar fi trebuit să li-l dea. Alvin Liebowitz nu era 
genul care să renunţe la ceva. 

— Ce naiba faci cu ăla, Liebowitz? 

— Căpitane, nu cred că Wallace o să mai aibă nevoie de el. 

— Pune-l la loc, Liebowitz. 

— Ce căcat, căpitane, sunt peste tot soldaţi care jefuiesc 
cadavrele nemților. Care-i diferenţa dacă e german sau 
american? 

— Ăștia sunt morţii noștri, Liebowitz. Contează al naibii 
demult. Ceasul ăsta o să fie poate singurul lucru pe care fiii lui 
Wallace o să-l aibă de la tatăl lor. 

— Da' ăsta-i un ceas bun, căpitane. O să dispară până când 
ajunge Wallace acasă. N 

Așa era Liebowitz. Lua totul în bășcălie. In armată era plin de 
oameni ca el, dar a reușit să mă enerveze ca nici un altul, și am 
simţit cum mă înfurii mai tare decât oricând. Am sărit la el cu 
baioneta, iar el s-a dat în spate, icnind. 

— Ce pula mea ai, frate? M-a întrebat el, dar a pus ceasul jos. 

A plecat uitându-se în urmă, de parcă el era partea vătămată. 

Biddy fusese martor la incident. Când ne-am instalat în 
vagonul de tren gol unde am rămas în acea noapte, mi-a zis: 

— Mare chestie ai făcut, căpitane. Soldaţilor le-a plăcut că l- 
ai pus pe Liebowitz la respect, dar li s-a părut că tu chiar voiai 
să-l tai. 

— Am vrut, Biddy, dar nu l-am nimerit. 

S-a uitat cu luare-aminte la mine. 


— Cre’ că noi toţi suntem mai aspri cu ai noștri, căpitane. 

Până în 8 ianuarie, soarta bătăliei se schimbase. În fiecare zi, 
securizam câte un teritoriu extins pe care nemţii îl cuceriseră 
în ofensiva lor. M-am trezit într-o dimineaţă; mai visasem 
același lucru o dată sau de două ori, și anume că eram mort. 
Rana, arma, clipa - am simţit cum îmi intră glonţul în piept și 
cum sufletul îmi plutea deasupra trupului meu. l-am văzut pe 
cei de la morgă cum se apropiau de mine și mă luau. Complet 
treaz, nu puteam să spun decât ce ziceau și ceilalţi: Așa se va și 
întâmpla. 

Bidwell m-a trezit pe neașteptate. Periuţa mea de dinţi îi 
ieșea din gură. Eram încartiruiţi într-o școală de catehism, iar 
Biddy, fără să se simtă prost, a luat puţină apă din vasul cu 
agheasmă. 

— Am visat că am murit, Biddy. Tu ai visat vreodată așa 
ceva? 

— Căpitane, nu ai cum altfel să trăiești chestia asta. 

Apoi, a arătat înspre ușă, în pragul căreia stătea un soldat 
tânăr. Venise să-mi spună că locotenent-colonelul Algar voia să 
mă vadă în partea cealaltă a orașului Noville. 

Ca de obicei, Algar stătea la biroul său, studiind hărţile. 
Făcuse rost de ţigări de foi și avea una în gură ori de câte ori îl 
vedeam zilele astea. Mi-a răspuns la salut, apoi mi-a făcut semn 
să mă așez pe un scaun pliant. 

— David, am primit o telegramă de la maiorul Camello. E 
adjunctul generalului Teedle, sau aghiotant. Incercau să-și dea 
seama unde ești. Când le-am răspuns că ești aici, mi-a scris, 
dorind să știe când îţi poţi relua misiunea. Sunt îngrijoraţi în 
ceea ce te privește. 

Erau îngrijoraţi în privinţa lui Martin, cel puţin Teedle. L-am 
întrebat dacă le-a spus că Martin e mort. 

— M-am gândit să te las pe tine să le zici. Mai ales că tu vrei 
să-i vezi cadavrul. I-am solicitat generalului Teedle serviciile 
tale pentru încă o săptămână. O să mai fie nevoie de ceva 
vreme până îl izgonim pe Dietrich din Ardeni. Dacă lucrurile 
merg bine, sper să-ţi trimit toată unitatea în refacere. 

Mi s-a părut foarte amuzant faptul că Teedle, încă treaz în 
mijlocul nopţii, tot mai era furios din cauza lui Martin. Aș fi râs 
dacă n-aș fi știut că aveam să mor într-o săptămână. Era un 
lucru cert. Dacă nu eu, atunci Biddy avea să fie ucis. Dar i-am 


Zis: 

— Da, domnule. 

— Ţi-ai făcut datoria. E un locotenent-major la Acare e gata 
să-ţi preia compania. Așa că, din 15 ianuarie, te eliberez din 
funcţie. Pe tine și pe Bidwell. Trebuie să urmaţi ordinele 
anterioare și, când terminati, să-i raportați lui Teedle. 

Divizia 18 Blindate se luptase cu a 6-a Panzere și o ţinuse în 
loc, iar acum o împingea înapoi. Erau la sud de noi, în 
Luxemburg. 

Algar ne-a spus că va avea ordinele scrise de dimineaţă. O 
dată cu ele, aveam să descoperim că ne conferise medalii mie și 
lui Bidwell. Steaua de argint, a scris el. Pentru că ne-am 
parașutat și că ne-am oferit să luptăm. 

— Mai bine ne-ar da afară din armată din cauza unei boli 
mintale, am zis eu. 

Mi-a replicat că meritam mai degrabă o Cruce pentru Servicii 
Deosebite, dar asta presupunea demararea unei investigaţii 
care ar fi dat în vileag starea în care se găseau pantalonii mei 
când mă parașutasem în Savy. 

Am râs și ne-am strâns mâinile. I-am spus că a fost o onoare 
să-mi fie comandant. 

— O să te caut, David, dacă ajung în Kindle County. 

I-am promis să fac și eu la fel când ajungeam în New Jersey, 
o altă dorinţă care nu mi s-a împlinit. Hamza Algar a murit în 
iulie 1945, în Germania, după ce s-au predat nemţii, când a 
trecut cu jeepul peste o mină. Până în 1945, 4 500 de soldaţi 
din cei 5 000 ai Regimentului 110 care făcuseră faţă primului 
atac al nemților din campania din Ardeni, de-a lungul Skyline 
Drive, erau morți sau răniţi. Din câte știau, Hamza Algar a fost 
ultima victimă. 

În dimineaţa de 15 ianuarie, Luke Chester a adunat 
Compania E, iar locotenentul-major Mike Como a preluat oficial 
comanda. Fusese o săptămână grea. Nemţii păreau să-i facă 
față lui Patton și Diviziei 11 Blindate, în spatele căreia 
luptaserăm și noi, cu mai multă înverșunare decât manifestau 
armatele lui Montgomery și Hodges, care veneau dinspre nord. 
Cred că Dietrich nu voia să renunţe la visul său de a cuceri 
Bastogne sau poate că dorea să își reverse furia pe forțele care- 
] împiedicaseră să reușească. Compania mea a mai pierdut șase 
oameni în acea săptămână și alţi 13 au fost răniţi, din care doar 


patru grav. Majoritatea unităţilor de infanterie din Divizia 502, 
inclusiv Compania E, au fost înlocuiţi de Divizia 75 Infanterie. 
Soldaţii mei aveau să se ducă la Theux pentru o săptămână de 
relaxare în stil cazon, ceea ce însemna un dormitor încălzit și 
apă curentă. Cu toate acestea, le-am spus că voi fi foarte 
invidios pe ei pentru că toţi soldaţii aveau dreptul la o baie. 
Trecuse o lună de când ne spălaserăm ultima oară, cu excepţia 
momentelor când încălziserăm zăpadă într-o cască, deasupra 
unui aragaz de campanie, ceea ce însemna cam un bărbierit 
rapid o dată pe săptămână cât timp ne aflam într-un spaţiu 
închis. Fumul și unsoarea de la armele noastre ni se lipea de 
piele, așa că toţi eram lipicioși. Arătam ca un grup de 
menestreli, iar eu și cu Biddy am făcut câteva glume pe seama 
asta. Acum, stând lângă Como, le-am spus soldaţilor că a fost 
cea mai mare onoare pentru mine să-i comand și că aveam să-i 
ţin minte toată viața. Nu cred că am vorbit vreodată mai serios 
decât atunci. 

Câinele, pe care soldaţii îl botezaseră Hercule, avea o 
problemă. Era surd, probabil pentru că explodase vreun obuz 
lângă el. A rupt-o la fugă schelălăind la prima străfulgerare de 
lumină, și de aceea am bănuit că stăpânul său îl izgonise. În 
ciuda handicapului, devenise extrem de iubit în ultimele două 
săptămâni, pentru că se dovedise un vânător abil. Prindea 
iepuri în pădure, pe care mi-i punea la picioare de câteva ori pe 
zi. Îi ţineam în zăpadă până când prindea suficienţi ca bucătarii 
să ne dea o bucăţică de carne ca un fel de trataţie, în plus faţă 
de rație. Hercule stătea lângă foc și mânca măruntaiele și, după 
ce termina, soldaţii îl mângâiau și îl lăudau. Îl consideram un 
fel de mascotă a companiei, dar, pentru că eu și Biddy îl 
hrăneam, a sărit în jeepul nostru după ce am predat comanda. 
L-am dat afară de vreo trei ori, dar el se suia iarăși înapoi, așa 
că am renunţat în cele din urmă. Jumătate de companie și-a 
luat la revedere de la Hercule, arătându-i mai multă afecţiune 
decât mie sau lui Gideon. 

Apoi, am condus spre sud și vest, dincolo de Monty, ca să 
aflăm ce se întâmplase cu Robert Martin și oamenii săi. Dealul 
pe care suferiseră înfrângerea fusese recapturat abia în 
ultimele 36 de ore, iar cadavrele celor care muriseră încă nu 
fuseseră luate de acolo. Veniseră cei de la morgă, dar mare 
parte din ei erau la treabă pe un dâmb din vest. Cu mănuși pe 


mâini, căutau plăcuţele de identificare pe sub hainele 
victimelor, punând în pungi de plastic orice aparţinea mortului, 
iar apoi li le legau de glezne. Apoi, triau cadavrele după 
mărime, astfel încât să reziste cordonul pe care aveau să-l facă. 
Intendentul Salvage era cu ei și culegea ce mai rămăsese. Prin 
septembrie, în timpul unei perioade de acalmie, Salvage s-a dus 
pe mai multe câmpuri de luptă și a fost atât de conștiincios, 
încât, după plecarea lui, nu mai găseai o bucată de sârmă 
ghimpată sau vreun înveliș metalic. Dar acum era interesat să 
găsească arme, muniţie și materiale sanitare nefolosite. Chiar 
și până să se ocupe de cadavre cei de la morgă, am văzut că li 
se luaseră hainele și bocancii. Probabil că nemţii făcuseră asta, 
dar poate că și soldaţii noștri erau vinovaţi, sau poate chiar 
localnicii. Nu i-am condamnat pe nici unii, pentru că voiau să se 
apere împotriva frigului. 

Eu și Biddy am luat-o în sus pe deal. Majoritatea oamenilor 

din trupa pe care o condusese Martin fuseseră împușcați pe 
când fugeau din raza mitralierelor de pe tancurile Panzer. 
Cadavrele lor erau îngheţate ca niște statui. Un bărbat așezat 
în genunchi probabil că murise implorând îndurare. Am mers 
printre morţi, folosindu-mi casca pentru a îndepărta stratul de 
zăpadă ce le acoperea chipurile, acordându-i fiecărui soldat o 
clipă de respect. Pielea lor căpătase un aspect gălbui și am 
văzut un soldat al cărui cap fusese smuls. Materia cenușie 
îngheţată, precum crusta formată pe carnea lăsată prea mult la 
cuptor, era peste tot. Moalele capului se păstraseră cumva 
intacte, arătând ca un castron de porțelan, din care ieșea în 
afară șira spinării. 
_ Eu și Biddy am petrecut câteva minute căutându-l pe Martin. 
În urmă cu patru săptămâni, încă nu văzusem așa ceva. Acum 
era ceva sinistru, dar nu ieșit din comun. Și totuși, m-am trezit 
vorbind cu Dumnezeu. De ce sunt în viață? Când va fi rândul 
meu să mor? Și întrebarea fundamentală: De ce vrei să fie 
tratate creaturile tale în acest fel? 

Căsuţa pe care Martin o folosise drept post de observaţie era 
la vreo 45 de metri spre vest. Potrivit lui Bames și Edgeworthy, 
căzuse ca un castel din cărți de joc. Totul se prăbușise, mai 
puţin partea de jos a zidului din spate. Craterul lăsat de 
proiectilele de tanc ajunsese până la fundaţie și era plin cu 
resturile fumegânde ale clădirii - cenușă, sticlă, bucăţi de 


cherestea și pietrele înnegrite ale pereţilor exteriori. Vedeam 
priveliștea pe care o zărise Martin când se uita spre vest, unde 
tancurile americane apăruseră ca niște fantome din viscolul 
acelei dimineţi. Murise într-un loc frumos, având o panoramă 
superbă a dealurilor acoperite de zăpadă. 

L-am chemat pe ofiţerul superior, iar el a adus un picamăr 
pentru a săpa în moloz, dar, nici după o oră, nu au fost în stare 
să găsească un cadavru întreg. În filme, oamenii mor atât de 
frumos - se crispează și cad pe o parte. Aici, oamenii fuseseră 
făcuţi bucăţi. Carnea și oasele, rahatul și sângele camarazilor 
se împrăștiaseră peste tot. Soldaţi din compania mea muriseră 
tot așa în ziua de Crăciun și, pe lângă povara pe care o duceam, 
pe lângă sentimentul de mulţumire că muriseră ei și nu eu, mă 
mai simţeam și puţin rușinat de scârba pe care o simţeam când 
eram împroșcat de sângele soldaţilor mei. Dacă rămăsese ceva 
din Robert Martin, probabil fusese ars. Biddy mi-a arătat un 
copac aflat la vreo 20 de metri distanță. De ramuri erau 
atârnate măruntaie omenești îngheţate, dar care se mișcau în 
bătaia vântului, ca un zmeu. 

Edgeworthy și Barnes îl postaseră pe Martin la fereastra de 
la etaj ca să supravegheze retragerea nemților, când venise 
înspre ei primul proiectil de tanc. Dacă o luai de la fundaţie, îţi 
puteai da seama unde era locul, dar rămășițele puteau fi 
împrăștiate pe o rază de 200 de metri. Sergentul i-a pus pe 
oamenii să sape în zona zidului dinspre vest aproape o oră. Au 
găsit niște plăcuţe de identificare, dar niciuna nu era a lui 
Martin. 

— De obicei, nu ard, mi-a spus sergentul, referindu-se la 
plăcuţe. 

El spera să-l identifice cumva pe Martin. Cu ajutorul fișelor 
dentare, amprentelor, etichetei de la spălătorie, inelelor de la 
școală. Dar avea să dureze săptămâni întregi. Pe când ne 
pregăteam să plecăm, au descoperit un braţ și o mână, dar era 
un inel de logodnă pe al treilea deget. Nu era al lui Martin. 

— Cei de la tancuri nu au luat mulţi prizonieri, a zis 
sergentul, dar așa-s nemţii. Ar fi tratat un ofițer mai bine, dacă 
îl găseau în viaţă. Numai că aceia care au rezistat nu au trăit 
foarte mult. Trebuiau să te ducă într-un spital pentru prizonieri 
de război, nu crezi? Şi nemţii nu au medicamente nici pentru ai 
lor. Nu cred că omul tău ar fi într-o stare foarte bună. 


I-am trimis o telegramă lui Camello, în care i-am spus ce am 
descoperit și i-am cerut ca Armata a Treia să contacteze 
Crucea Roșie, cea care raporta numărul de prizonieri de război. 
Ar fi durat cel puţin o lună să se asigure că nemţii nu-l aveau pe 
Martin și chiar și așa nu s-ar fi terminat tevatura. Generalul 
Teedle a mai avut o idee despre cum să investigheze ce s-a 
întâmplat cu Martin. Îmi venise și mie ideea, dar nu voiam să o 
pun în practică. De când stătusem în ziua de Crăciun pe câmpul 
nins, nu mai eram așa de curios. Acum, aveam un ordin direct, 
trimis prin telegraf: 

Găsește-o pe fată. 


23. REVEDEREA 

Nu l-am crezut pe Martin când mi-a spus, în Savy, unde se 
afla Gita, deși informaţia îmi fusese oarecum confirmată de 
soldatul Barnes, care-și amintise de fata din familia aceea de la 
fermă, pe care o contactase Martin lângă Skyline Drive. În 
schimb, ne-am hotărât să verificăm informaţia inițială, conform 
căreia Gita se afla în apropiere de Houffalize. După mai multe 
telegrame, am fost sfătuiţi să ne vedem cu liderul mișcării de 
rezistență belgiene, Gehem Leiger, armata secretă, o femeie pe 
nume Marthe Trausch. 

Ne-a luat două zile să ajungem acolo, pentru că Houffalize nu 
a fost eliberat până pe 16 ianuarie, când Divizia 84 Infanterie a 
Armatei întâi și Divizia 11 Blindate a lui Patton au tăcut 
joncţiunea în oraș și au luat-o apoi spre est. Ca majoritatea 
localităţilor din regiunea Ardenilor, Houffalize se afla într-o 
vale împădurită, săpată de râul Ourthe, un afluent al Meusei, în 
care ninsese recent, dar orașul era aproape șters de pe faţa 
pământului. Bombardierele americane răseseră orice clădire 
suficient de încăpătoare ca să fie folosită de nemți pe post de 
centru de comandă, omorând sute de naziști, dar și zeci de 
localnici. Nu am fost primiţi cu prea mult entuziasm. Când era 
vorba de război și soldaţi, pentru acești oameni nu prea conta 
din ce tabără făceai parte. 

Madame Trausch era o hangiță de 70 de ani, o văduvă 
trupeșă, care purta o fustă viu colorată, până în pământ. 
Preluase rolul soţului ei în Rezistență, după ce acesta murise, 
căci cârciuma era un loc perfect ca să tragi cu urechea la ce 
vorbeau naziștii și să auzi tot felul de informaţii. Aproape 
jumătate din hanul de piatră rezistase la explozii și am găsit-o 
măturând molozul cu doi dintre nepoţii ei. Limba ei maternă 
era luxemburgheza“?, iar din cauza accentului cu care vorbea, 
mi-era greu să o înțeleg și în franceză, dar mi-a răspuns imediat 
când am întrebat-o de Martin și Gita. 

Se pare că Robert Martin nu minţise de data aceasta. 
Madame Trausch mi-a spus că Martin voia cu orice preţ să 
ajungă în sudul Germaniei și a rugat-o să-i găsească Gitei o 
locuinţă în Luxemburg, în apropiere de graniţa cu Germania. 


€ Idiom germanic, forma scrisă a graiului francon mosclan a 
germanei (n.tr.) 


Luxemburghezii nu se împotriviseră la fel de mult naziștilor ca 
belgienii, dar exista o facțiune care îi ajuta pe cei de la Geheim 
Leger când se putea. Cu mai mult de o lună în urmă, Gita 
fusese plasată la o familie care deţinea o fermă aproape de râul 
Ourthe, pe colinele abrupte de mai jos de Mamach. Gita făcea 
pe lăptăreasa, ducând vacile familiei la păscut în fiecare zi. 
Aceste plimbări i-au permis să supravegheze mișcarea trupelor 
nemţești de pe dealuri și până la râu, trimițând informaţii pe 
care nu le-a luat nimeni în seamă despre mișcarea tancurilor 
lângă orașul nemţesc Dasburg. 

— În război, e numai zgomot, nimeni nu stă să asculte, mi-a 
zis madame Trausch. 

Nu știa dacă Gita, fermierul sau casa supravieţuiseră 
atacurilor. Nu auzise de nimeni, dar nu era clar dacă nemţii 
fuseseră împinși până acolo. Am început dinspre est, am rămas 
blocaţi din cauza luptelor și nu am ajuns în satul Roder decât în 
după-amiaza de 19 ianuarie. Până atunci, luptele se dăduseră la 
vreo trei kilometri spre est. 

Aici, ca și în Belgia, fermele și hambarele, în loc să fie 
râspândite peste tot, erau dispuse într-o manieră feudală în 
jurul unei curţi comune, iar pământul fiecărei familii se 
întindea în spatele reședinței acesteia. Noţiunea medievală era 
de protejare a bunurilor, dar această dispunere făcea casele 
foarte vulnerabile în faţa bombelor. Toate casele erau avariate, 
iar una se prăbușise complet, având numai doi pereţi din piatră 
care se înălțau precum colții unui dragon. Grinzile rotunde ale 
acoperișului stăteau răsucite între pereţi, lângă un morman de 
cherestea și pietre pe care se suiseră o familie și niște vecini. 
Căutau cu hotărâre și stoicism orice fel de rămășițe. În vârful 
grămezii de moloz, un bărbat a găsit bucăţi de hârtie, le-a 
sortat, punând unele în buzunarele de la pantaloni, iar altele în 
haină. Cineva dădea cu ciocanul în bucăţile desprinse de 
mortar pentru a-l îndepărta de pe pietrele extrase din vreo 
carieră cu probabil un secol în urmă și le stivuia ca să poată fi 
folosite la reconstrucţia casei. 

Am simţit că aici trebuia să o caut pe Gita, nu neapărat 
datorită informaţiilor furnizate de madame Trausch, ci în urma 
discuţiei avute cu soldatul Bames. Spusese despre stăpâna 
casei că era ca „o păpușă grasă și bătrână”, și nici că putea să 
o descrie mai bine pe femeia care șchiopăta în vârful grămezii 


de moloz. 

Tocmai începusem să mă îndrept spre ea, când mi-am auzit 
numele. În spatele grămezii, Gita ţinea o mână la ochi. Era 
îmbrăcată cu o uniformă improvizată - o eșarfă, o haină din 
stofă cu manşete din blană la mâneci și pantaloni rupti. 

— Du-biin? 

Părea doar ușor surprinsă să mă vadă, de parcă presupunea 
că o căutasem de săptămâni întregi. S-a urcat zâmbindu-mi și 
m-a bătut pe umăr, vorbindu-mi în engleză. Doar înfățișarea 
mea o mira. 

— Tu, soldat! a tipat ea. 

În ciuda tuturor promisiunilor pe care mi le făcusem pe 
câmpul de luptă, mă bucura admiraţia ei. I-am oferit o ţigară. A 
tipat când a văzut pachetul și a tras din ţigară cu atâta sete, 
încât am crezut că o s-o fumeze până la filtru dintr-o răsuflare. 
I-am spus să ia pachetul, pe care l-a strâns cu putere la piept, 
în semn de mulțumire. 

Am început să vorbim în franceză, l-am zis că îl căutam pe 
Martin. 

— Pourquoi?% Tot treaba aia cu Teedle? 

— Am să-i pun niște întrebări. L-ai văzut? 

— Moi? 

A râs mirată. Păpușa grasă se tot plimba prin jurul meu. 
Curând, toată familia îmi descria ce se întâmplase în ultima 
lună. În Mamach, ca peste tot, cei care colaboraseră cu nemţii 
fuseseră aspru pedepsiţi când au preluat Aliaţii controlul și 
astfel, după ce s-au întors nemţii, cei care îi ajutaseră pe 
americani erau în pericol, dar nu le era frică de SS-iști, ci de 
vecinii lor ranchiunoși. Gita și familia Hurie fuseseră cât pe-aci 
să o păţească. Timp de câteva zile, fugiseră ca șoriceii prin 
pădure, în cele din urmă furișându-se aici și rămânând în 
șopronul unor prieteni de familie. Nimeni nu avea mâncare și 
nu se știa care din părți avea să-i bombardeze sau să-i împuște 
prima. Familia Hurie tot nu avea habar cine le distrusese casa, 
și nici nu conta. Totul era pierdut, cu excepţia a două dintre 
cele douăsprezece vaci. Dar tatăl, mama și cele două fete 
măritate erau în siguranţă, cu toţii continuând să spere că 
băieţii lor care, ca majoritatea tinerilor din Luxemburg, 


& De ce? (în lb. franceză, în original) 
4 Eu? (în lb. franceză, în original) 


fuseseră înrolați în armata germană și trimiși pe Frontul de Est, 
au să scape cu viaţă. Madame Hurie a rămas de partea 
americanilor, dar își dorea să se grăbească să câștige războiul. 

— Qu “est-ce qu 'ils nous ont mis! Nemţii, mi-a zis ea, ne-au 
bătut măr. 

— Dar nici o veste de la Martin? Am întrebat-o pe Gita. Nu 
mi-a răspuns la întrebare. 

— Quelle mouche  t'apique? M-a întrebat ea. Ce te 
nemulțumește? Eşti furios pe Martin, nu? Pentru că te-a 
păcălit. Și cu mine cred c-a făcut la fel. 

— Am primit felicitarea ta, i-am răspuns. 

— Robert a fost foarte supărat când i-am zis că ţi-am scris. 
Dar trebuia să-ţi spun ceva. Mă temeam că o să te simţi trădat 
când o să te trezești. 

— Şi așa am și fost. 

— A fost un impuls de moment, Dubin. La război se 
acţionează din impuls. 

— Așa credeam și eu înainte de asta. 

— Aha, a făcut ea. Așadar, facem pace? 

— Bineînţeles, i-am zis. Zâmbeam amândoi, deși un pic 
rușinaţi. Dar trebuie să știu unde e Martin. Spune-mi când l-ai 
văzut ultima oară. 

— Acum o lună. Sau mai mult de atât. De când stau la familia 
Hurie. Când se termină lupta, mă va găsi aici. Așa face mereu. 

Era veselă, chiar copilăroasă în convingerea ei. Analizându-i 
reacţiile, întrebarea mea părea să-și fi găsit răspuns. Martin nu 
scăpase ca prin minune, nu trimisese emisari în secret. 

— Atunci, mi-e teamă că Martin e mort, i-am zis eu. 

— Qu “est-ce que tu dis? 

Am repetat. Pe faţa ei s-a așternut mirarea, ștergându-se 
astfel privirea încăpăţânată care era tot timpul acolo. Apoi, s-a 
jucat puţin cu buclele și mi-a zis în engleză, ca să se facă bine 
înţeleasă. 

— Spus înainte. Multe ori. El nu mort. 

— Oamenii din companie l-au văzut la pământ, Gita. 
Proiectilele de tanc au lovit clădirea unde stătea. A murit ca un 
erou. 

— Non! Mi-a zis ea într-o franceză nazală. 

Mă studiasem în timpul acestui schimb de replici cu ea. Nici 


s Ce tot spui acolo? (în lb. franceză, în original) 


chiar acum, nu puteam să fac abstracţie de cât de șocat eram 
că ţinea atâta la Martin. Dar mi se rupea sufletul și pentru ea. 
Pe când mă întrebam unde avea să se ducă pe urmă, mi-am dat 
seama de ce era așa de atașată de el. Era din nou acea orfană 
poloneză într-o ţară sfâșiată de conflicte. Fără Martin, 
îndatoririle ei de soldat luau sfârșit. 

— Nu mi-am făcut mari speranţe, Gita. Am sperat și când nu 
mai era nimic de sperat. De asta am venit. Dacă supravieţuia, 
eram sigur că te va contacta. 

Ea a fost de acord cu mine. Mă jucasem cu adevărul în rolul 
meu de anchetator, iar ea ar fi putut să nu-mi spună adevărul. 
Până la urmă, voia să fie ca Bernhardt. Dar durerea ei nu era 
prefăcută. A coborât singură de pe mormanul de resturi. Dar 
nu plângea. Oricum mă întrebam dacă Gita plângea vreodată. 
Stătea singură, uitându-se spre un câmp unde o vacă zăcea 
moartă îngheţată în zăpadă. 

L-am întrebat pe Biddy cum i se părea Gita. 

— N-am încredere în ea, mi-a răspuns el. Cre’ că ne 
păcălește. 

În câteva minute, am ocolit grămada de moloz ca să ajung la 
ea. 

— Ar trebui să vii cu noi, i-am spus eu. Nu avea unde să se 
ducă. Până și vacile de care aveai grijă nu mai sunt. lar 
superiorii mei s-ar putea să-ţi pună câteva întrebări. Mai bine 
să ai de-a face cu ei acum. 

Bănuiam că tipii de la OSS voiau să scoată de la ea cât mai 
multe despre Martin. 

Ea a dat din cap aprobator. 

— Pentru ei sunt o altă gură de hrănit, mi-a zis ea, uitându-se 
îndărăt spre familia Hurie. 

x 

Ne-am îndreptat spre Bastogne. Biddy conducea, iar eu 
stăteam în spate, fumând ţigări și flecărind, în timp ce Gita îl 
mângâia pe Hercule, care s-a ataşat imediat de ea. Cu toții am 
fost de acord că fostul lui stăpân fusese o femeie. 

În cea mai mare parte a drumului, am vorbit despre cele prin 
care trecuserăm în ultimele săptămâni. l-am spus cum ne-am 
parașutat în Savy și în ce stare erau pantalonii mei. La 
facultate, un profesor mi-a zis o dată că orice poveste cu un 
final fericit e o comedie, așa că parașutarea noastră într-o zonă 


de conflict ne-a făcut pe toţi trei să ne tăvălim pe jos de râs 
până la urmă. 

— Dar de ce trebuie să ajungem la Bastogne? M-a întrebat 
ea. 

Îi spusesem prea multe, așa că trebuia să-i mărturisesc 
adevărul. 

— Să-l arestaţi pe Martin! a izbucnit ea. Astea-s niște ordine 
tâmpite, Dubin. Martin i-a păcălit. Nu e o infracţiune gravă. Nu 
a pus în pericol armata americană. 

I-am spus că Teedle era de altă părere. 

— Merde. Teedle est fou. Martin est un patriote. 

— Nu mai contează acum, i-am zis eu cu tristeţe. 

Drept răspuns, și-a ţinut ochii închiși câteva clipe. I-am oferit 
altă ţigară. Făcusem rost de o brichetă Zippo pe drum și i-am 
aprins întâi ei ţigara. Ea a arătat înspre ţigara mea. 

— Așa știu că ești soldat acum. 

I-am arătat bătătura de pe degetul mare, pe care o făcusem 
de la brichetă. 

— Vezi, într-un fel, Martin ţi-a fost de ajutor, Dubin. Ar trebui 
să-i fii recunoscător, nu? Tot ţi-ai dorit să lupti. 

Eram surprins că intenţiile mele fuseseră atât de evidente. 
Dar acea iluzie era de domeniul trecutului. Nu găsisem o cale 
să-i scriu lui Grace sau părinţilor mei despre ce se întâmplase 
în ziua de Crăciun, dar i-am spus Gitei toată povestea în șoaptă. 
Biddy s-a oprit și s-a dat jos din jeep. A zis că avea nevoie de 
indicaţii pentru Bastogne, dar eu bănuiam că nu voia să mai 
audă ce se întâmplase, l-am spus cum zăceam în zăpadă în acel 
luminiș, așteptând să-mi vină sfârșitul în timp ce soldaţii de 
lângă mine se stingeau, iar eu mă simțeam așa de vinovat că 
voiam să trăiesc. 

— În ultimele mele clipe, m-am gândit și la tine, i-am spus eu. 

A ridicat din sprâncene, iar eu m-am grăbit să o lămuresc. 

— Nu cu dragoste, i-am zis eu. 

— A, nu? Dar cum? Cu regret? 

Mă tachina, dar era atentă. 

— Aș spune că mă gândeam la tine cu mintea limpede, i-am 
zis eu în cele din urmă. Clipele petrecute cu tine mi-au limpezit 
gândurile. Mi-era dor de patria mea și de căminul meu. O viaţă 
normală. Să stau cu familia mea în jurul unui foc. Să am copii. 

Ea îmi luase bricheta Zippo și ţinu flacăra în dreptul ţigării 


mult timp. Prin pânza albastră, mă străpungea cu privirea atât 
de intens, încât simţeam că-mi stă inima în loc. 

— Şi eu ce sunt Dubin? O cerșetoare? Crezi că mie nu-mi 
pasă de lucrurile astea? De foc, de o masă caldă, de copii? 

— Îţi pasă? Am întrebat-o eu prostește. 

— Tu crezi că eu nu vreau să am un rost în viaţă, ca alţi 
oameni? Să-mi doresc orice-și dorește cineva? Să am o viaţă, și 
nu doar să supraviețuiesc? Crezi că eu nu merit asta, ca toată 
lumea? 

— Nu asta am vrut să spun. 

— Nu, a zis ea. Am auzit. Nu sunt făcută pentru o viaţă 
decentă. 

Deodată, nu a mai suportat să mă vadă. A deschis portiera și 
a ieșit din mașină, iar eu am simţit că trebuia să mă iau după 
ea. Ochii ei negri erau înlăcrimaţi când am ajuns-o din urmă 
dar chipul îi era schimonosit de ură. M-a înjurat în franceză iar 
apoi, ca să-și întărească spusele, mi-a aruncat pachetul de 
țigări în faţă. 

Eram șocat. Așa cred că se simt bărbaţii când rănesc 
sentimentele unei femei. Dar ar fi trebuit să tac. O 
descoperisem pe Gita în momentul în care își ridicase fusta în 
hambar. Avea să fie mereu odrasla părăsită a curvei orașului. 
Toată firea ei era construită pe un abis de durere. 

Am urmat-o mai departe, prin zăpadă. Deja atrăgea atenţia 
unor soldaţi care stăteau de pază în apropiere. Își ţinea faţa în 
mâini și i-am atins umerii. 

Îl jelesc pe Martin, mi-a spus ea. Să nu crezi că flecăreala ta 
m-a supărat. 

— Nici nu mă gândeam la asta. M-am abținut să-i spun că-și 
plânge de milă. Oricum, iartă-mă. N-ar fi trebuit să-ţi spun așa 
ceva. Așa gândeam eu. Nu-mi era dor de tine. Îmi pare rău. 

Nu ţi-era dor? lar se aprinse. Era și mai furioasă decât 
înainte. Crezi că mie îmi pasă de asta? Crezi că asta mi-a rănit 
mândria? Şi-a stins ce mai rămăsese din ţigară cu piciorul și s-a 
apropiat de mine, vorbind mai încet: Mă dezgustă că ai o 
părere așa proastă despre mine, și nu că nu-ţi pasă de mine. 
Habar n-ai de nimic, Dubin. Ești un tâmpit. Nu ţi-e dor de mine, 
a pufnit ea. Nici măcar nu te cred, Dubin. Apoi, s-a apropiat de 
fața mea, rămânând doar un centimetru între noi. Și nici măcar 
tu nu crezi ce spui, mi-a șoptit ea. 


Bineînţeles că m-a tratat cu răceală pe toată perioada 
călătoriei, rămânând tăcută ca un mormânt, mai puţin când îi 
vorbea în șoaptă câinelui care nu putea să audă. Stăteam în 
faţă cu Biddy, dar el a simţit că avusese loc o ceartă între noi și 
n-a mai spus multe lucruri. Pe când ne apropiam de Bastogne, 
Gita ne-a zis că ea vrea să fie dusă la spitalul militar, unde avea 
să găsească de lucru ca asistentă. Intr-o zonă de război, 
personalul calificat nu era niciodată refuzat. Cu alte cuvinte, 
voia să spună că nu avea nevoie de nici un ajutor din partea 
mea. 

Când am ajuns în Bastogne, am fost mirat de cât de mic era. 
Era greu de crezut că mii de oameni muriseră pentru apărarea 
unui oraș atât de mic. Avea doar o stradă principală, Rue 
Sablon, deși pe bulevard se găseau clădiri impresionante, ale 
căror faţade impozante din piatră erau avariate sau distruse de 
șrapnele și gloanţe. Balcoanele mici, din fier forjat mai existau 
sub ferestrele din care, în mare parte, rămăseseră doar găuri 
negre. Ici și colo, acoperișurile înalte, caracteristice regiunii, 
erau în ruină ca rezultat al bombardamentelor, dar vremea 
nefavorabilă împiedicase atacurile aeriene devastatoare asupra 
orașului Bastogne. Catedrala fusese bombardată, un cadou de 
Crăciun de la nemți, un gest urât din partea lor, căci 
localnicilor din Bastogne li se lua și bucuria de a se ruga de 
sărbători, dar molozul de la clădirile care fuseseră lovite fusese 
deja făcut grămezi pe străzi, apoi încărcat în căruțele 
localnicilor. Noaptea trecută ninsese iarăși abundent, iar 
soldaţii mergeau cu greutate pe jos, în timp ce jeepurile și 
convoaiele de pe Rue Sablon alunecau ușor pe bulevardul în 
pantă. 

Nu mai aveam timp de pierdut cu Gita, așa că am întrebat 
unde era spitalul american de campanie. Acesta se afla într-una 
dintre cele mai mari clădiri din oraș, o mănăstire cu trei etaje, 
L'Etablissement des Soeurs de Notre Dame de Bastogne. In 
ciuda faptului că nu mai avea acoperiș, primele două niveluri 
erau locuibile, iar maicile părăsiseră școala din cărămidă roșie 
și clădirea din spatele complexului lor ca să se îngrijească de 
cei răniţi și bolnavi. Zăpada de pe stradă fusese adunată pe 
trotuar, iar unele mormane erau cât un om de înalte. Intre ele 
erau parcate mai multe ambulante, aceleași camionete Ford 
care serviseră acasă drept dube de poliție acum erau folosite 


de Crucea Roșie. Gita a smuls micul pachet pe care îl luase 
dintre ruinele casei familiei Hurie și s-a dus înăuntru. Am 
urmat-o, în caz că trebuia să garanteze cineva pentru ea. 

La recepţie stătea o călugăriță a cărei față, ieșind din 
veșmântul scrobit și imaculat, arăta ca o piersică dată în pârg, 
aflată pe un platou alb. Figură ei senină contrasta cu intrarea 
distrusă. Erau găuri de la gloanţe în pereţi și în balustradele 
impunătoare din lemn în stil rococo ale scărilor care duceau la 
etajele superioare, iar un proiectil de artilerie făcuse un fel de 
crater în podeaua acoperită cu gresie, gaură care ajungea până 
în pivniţă. După un scurt schimb de cuvinte, Gita și călugărița 
păreau să fi ajuns la un consens. 

Uitându-mă de la distanță, am fost surprins să-mi aud 
numele. 

— David? 

Un doctor în halat verde de operaţie și cu o bonetă pe cap își 
desfăcuse braţele înspre mine; era scund și oacheș, și semăna 
puţin cu Algar. O dată ce și-a dat jos boneta, l-am recunoscut 
pe Cal Echols, prietenul surorii mele în primii lui doi ani de 
Medicină. Toţi din familie îl simpatizaseră pe Cal, căci era isteţ 
și sociabil, dar îi murise mama când avea patru ani, iar Dorothy 
spunea că o înnebunise până la urmă pentru că se tot agăța de 
ea. Bineînţeles că noi nu l-am văzut niciodată așa. Acum, eu și 
Cal parcă eram ca doi frați. 

Sfinte Doamne, mi-a zis el când m-a împins un pic în spate ca 
să se uite bine la mine, ce cauţi pe aici? Credeam că voi, 
avocaţii, știți cum să scăpaţi din orice situație. 

Am ajuns într-un moment nepotrivit, i-am spus eu. 

El a crezut că am venit la spital ca să văd un soldat, iar eu m- 
am rușinat imediat din cauză că preocuparea mea pentru Gita 
m-a împiedicat să-mi dau seama că soldaţii răniţi din compania 
mea erau probabil aici. Cal își terminase tura și s-a oferit să mă 
ajute să-i caut. Când m-am dus la recepţie ca să-mi iau rămas- 
bun de la Gita, nu mai era acolo. 

După ce Biddy a găsit un loc de parcare pentru jeep, ne-am 
uitat cu Cal în registrul spitalului. Patru dintre oamenii noștri 
încă mai erau în spital. Un caporal pe nume Jim Harzer fusese 
rănit de un obuz în timpul unei lupte, pe un deal de lângă 
Noville. Făcea parte din trupele înlocuitoare, era tatăl a două 
fetițe și, când l-am văzut ultima oară, zăcea la pământ, iar un 


infirmier se îngrijea de el. I-au făcut un garou deasupra 
genunchiului; acolo unde fusese o dată bocancul era acum un 
ciot înroșit. În ciuda acestui lucru, Harzer radiase de bucurie. 

— Am terminat, căpitane, mi-a spus el. Mă duc acasă. O să- 
mi pup fetiţele. A 

Și azi l-am găsit într-o dispoziţie bună. Își pierduse piciorul 
drept, dar a zis că a văzut mulţi tipi care nu mai aveau piciorul 
stâng, așa că voia să păstreze legătura cu ei ca să 
economisească la pantofi. 

În mănăstire, toate sălile de clasă fuseseră transformate în 
saloane de spital. Băncile din lemn din faţa tablei, în care 
stătuseră elevii, erau acum folosite ca paturi, iar între ele 
puseseră și mai multe paturi de campanie. Materialele 
didactice de preţ, ca de exemplu păsările împăiate, recipientele 
de laborator și microscoapele fuseseră păstrate în dulapuri. 

Aproape toţi pacienţii suferiseră o intervenţie chirurgicală, 
iar celor mai norocoși li se scosese doar șrapnel din răni. Dar în 
saloane erau și cei fără mâini sau picioare, desfiguraţi, 
împușcați în stomac, care adesea mai aveau puţin și mureau. 
Pivniţa care se întindea sub toată clădirea era folosită pe post 
de morgă. 

La capătul primului etaj, un soldat stătea în fața unui salon 
plin cu prizonieri de război nemți. 

— Ne îngrijim mai bine decât de ai noștri, asta-i sigur, mi-a 
spus Cal. 

Într-adevăr, mai mulţi nemti i-au făcut cu mâna lui Cal când 
l-au recunoscut în pragul ușii. 

— E un tip de treabă din Munchen, mi-a zis Cal despre unul 
dintre ei. Vorbește bine engleza, dar ambii părinţi sunt membri 
ai partidului nazist. 

— Ştie că ești evreu? 

— Asta i-am spus de prima dată. Evident că prietenii lui cei 
mai buni erau evrei. Mi-a dat o listă întreagă, a zâmbit el slab. 

Cal venise aici în ziua de după Crăciun, iar eu am început să-l 
întreb despre ceilalţi soldaţi din compania mea, care fuseseră 
aduși cu ambulanţele de pe câmpul de luptă. Și-a amintit de 
unii dintre ei. Prea mulţi muriseră, dar erau și vești bune. 
Însuși Cal îl operase pe Mike O'Brien - cel care îl luase la mișto 
pe Stocker Collison pe care îl târâsem din luminiș în ziua de 
Crăciun. Trăia. La fel și Massimo Fortunato, din a cărui coapsă 


Cal scosese o bucată de șrapnel de mărimea unei mingi de 
baseball. Fusese transferat la un spital din Luxemburg, dar 
Massimo se refăcea atât de repede, încât Cal credea că va fi 
trimis la fosta mea unitate într-o lună sau două. 

Cal ne-a oferit cazare în mănăstire, pe care am acceptat-o 
imediat, întrucât mă scutea să caut ceva în orașul 
supraaglomerat. Pentru soldaţi și cea mai mare parte din 
corpul medical se puseseră paturi într-o sală de clasă spațioasă, 
transformată în cameră de dormit. Grupurile sanitare erau 
aproape și oamenii nu se plângeau, zicea Cal. Clădirea avea 
electricitate de la un generator de campanie și încălzire 
centrală pe bază de cărbuni, deși nu era încă apă curentă în 
băile cu faianţă și sălile cu dușuri. Şi mai bine, soldaţii erau 
foarte aproape de sala de mese, la același etaj cu infirmierele și 
călugărițele, despre care se zvonea că unele făcuseră și altfel 
de tratamente. Adevărat sau nu, doar ideea i-a făcut pe oameni 
să se însuflețească. 

Doctorii erau cazaţi la primul etaj, în fostele chilii ale 
călugăriţelor, pe care ele insistaseră să le pună la dispoziţie. 
Erau încăperi modeste, de doi pe trei metri și în fiecare exista o 
saltea din puf, o măsuţă și un crucifix pe perete, însă era prima 
cameră separată pe care o aveam de o lună. Camera lui Cal era 
la două uși mai încolo. Primise un pachet de acasă doar cu o zi 
în urmă și mi-a oferit o ciocolată, râzând din toată inima când 
mi-a văzut expresia de pe faţă după prima înghiţitură pe care o 
luasem. 

— Ai grijă, a zis el. Mai ai un pic și faci stop cardiac. 

Mai târziu, am luat cina la popota ofiţerilor și le-am povestit 
din nou ce se întâmplase de Crăciun. În ciuda tuturor luptelor 
pe care le-am văzut după aceea, nu eram în stare să istorisesc 
și altceva. 

— Războiul ăsta, a spus Cal. E un paradox să fii doctor. Așa 
zic eu, David. Încerci din răsputeri să le salvezi viaţa și faci o 
treabă a naibii de bună, dar asta nu înseamnă decât că le mai 
acorzi o șansă să moară. Ieri a venit la noi un tânăr sanitar. A 
fost a treia oară într-o lună. Primele două dăţi a avut răni 
ușoare, dar ieri îi fusese spulberată aproape jumătate de corp. 
Ce băiat grozav. Chiar și în delir, îmi răspundea la toate 
întrebările cu: „Da, domnule” sau „Nu, domnule”. Am stat toată 
ziua cu el, încercând să-l conving să trăiască, dar a murit la 


zece minute după ce am ieșit din salon. Cal privi în gol, 
gândindu-se la pierderea suferită. Mulţi dintre băieţii ăștia ne 
urăsc când își dau seama că se întorc pe front. Doar știi zicala: 
singurul lucru pe care ţi-l poate da un doctor este o pastilă și o 
încurajare, dar un doctor din armată nu ţi-o mai dă pe cea de-a 
doua. 

Era aproape 8.00 p.m. Acum, iar tura lui Cal trebuia să 
înceapă. Avea să opereze până la 4.00 a.m. Sala de operaţie nu 
era niciodată goală. Înainte să se întoarcă la lucru, a adus în 
camera mea o sticlă de Pernod. După ce am luat două guri, am 
adormit cu bocancii în picioare. 

M-am trezit în toiul nopţii, când am auzit ușa deschizându-se. 
La început, am crezut că era de la vânt, dar apoi a apărut o 
siluetă conturată de lumina de pe hol. 

— Ton chien te cherche“, a zis Gita. T 

S-a strecurat pe ușă, a închis-o și a aprins lumina. Îl ţinea pe 
Hercule de brâul din pânză pe care unul dintre oamenii cu care 
vorbisem i-l dăduse în chip de lesă. Părul și-l prinsese în sus, 
sub boneta albă de infirmieră și purta o uniformă cenușie și 
prea mare pentru ea. Câinele pe care Biddy îl lăsase afară, în 
garajul mănăstirii, fusese găsit plimbându-se prin saloane. 
Harzer și alţii l-au recunoscut și s-au jurat că Hercule venise 
să-i salute înainte de a pleca în căutarea lui Biddy sau a mea. 
Când i-a dat drumul, câinele a venit la mine. L-am scărpinat 
după urechi, înainte să mă întorc spre ea. 

In urma poveștilor pe care le spunea Cal despre infirmierele 
care alergau noaptea pe holuri, îmi trecuse prin minte gândul 
că Gita ar putea să ajungă aici. Părea puţin probabil, având în 
vedere felul în care ne despărţiserăm, dar, înainte să ne 
certăm, m-am gândit pentru o clipă dacă să-i spun să rămână 
sau să plece. Dar, în clipa aceea, nu aveam de ales. Ca 
întotdeauna, ea reprezenta o provocare, însă mă îndoiam că era 
așa de îndrăzneață doar ca să-mi demonstreze ce mult o 
doream. Dorinţa ei era la fel de evidentă ca și a mea, la fel de 
imposibil de controlat cu mintea, ca și spaima prin care 
trecusem când m-am parașutat în zona Savy. l-am făcut semn 
cu mâna, lumina s-a stins și iat-o lângă mine. 

În timp ce o îmbrăţișam, mi-am cerut scuze că eram murdar 
și miroseam urât, dar am făcut dragoste cu toată delicateţea 


* Te caută câinele tău. (în lb. Franceză, în original) 


care lipsise primei noastre întâlniri, parcă îmblânziţi de cele 
prin care trecuserăm între timp. Chiar pe când îi mângâiam cu 
încântare pielea de pe stomac și spate, înnebunit de atingerea 
unei ființe atât de graţioase și minione, o parte din mine 
continua să se întrebe dacă această poveste de iubire nu era o 
prefăcătorie sau o disperată încleștare din timpul războiului. 

Poate că nu era decât ce-mi spusese Teedle. Când omul este 
redus la condiţia de brută, instinctele îi guvernează viața. Dar 
asta nu mai conta acum, când stăteam întinși unul lângă 
celălalt în micuța chilie. În vâltoarea pasiunii, Gita stârnea în 
mine și altceva în această noapte. Fusesem fascinat de la 
început de inteligenţa și îndrăzneala ei; și o doream mai mult 
decât pe oricare altă femeie. Dar în noaptea asta, îmi tresălta 
inima de o recunoștință infinită. Am strâns-o în braţe atât de 
tare, de parcă speram să mă contopesc cu ea. Am sărutat-o 
iarăși și iarăși, dorindu-mi să o învălui în iubirea mea, în așa fel 
încât eu, David Dubin, să regăsesc măcar o clipă bucuria de a fi 
din nou David Dubin. 


24. IN VIATA 

Am mai rămas încă două zile în Bastogne. Îl anunţasem pe 
Teedle că Gita era aici, în caz că OSS avea să-i pună întrebări, 
și am așteptat ordinul său de a renunţa la arestarea lui Martin. 
Până să primesc un răspuns, am întocmit un raport asupra 
celor întâmplate luna trecută pentru colonelul Maples, care se 
mutase la noul cartier general al Armatei a Treia din orașul 
Luxemburg. În fiecare dintre cele două zile, am petrecut câteva 
ore cu oamenii care fuseseră sub comanda mea și care fuseseră 
spitalizaţi aici. Dar fiecare minut trecea încet și chinuitor, căci 
așteptam să se întunece, să iasă Gita din tură și să se strecoare 
în camera mea. 

— Eşti o femeie neobișnuită, i-am spus iarăși în prima noapte 
când a venit la mine, pe când vorbeam în șoaptă în patul cel 
îngust. 

— De-abia acum ai observat? M-a întrebat ea râzând. Dar nu 
cred că vrei să mă lauzi, Dubin. Ce găsești așa neobișnuit la 
mine? 

— Că-l jelești pe Martin și că ai venit la mine. 

— Niciun soldat din Europa nu și-a căutat moartea cu atâta 
înverșunare, Dubin, a zis ea după ce s-a gândit o clipă. Ştiam 
asta, deși încercam adesea s-o ascund. În afară de asta, dacă 
mi-ar fi murit tatăl sau fratele, ar fi nepotrivit să caut alinare? 

— Martin nu ţi-a fost nici tată, nici frate. 

— Nu, a zis ea și a căzut pe gânduri. Mi-a fost și una, și alta. 
Și izbăvirea mea. M-a salvat, Dubin. Când l-am întâlnit, 
clocoteam tot timpul de mânie, în afara clipelor când nu-mi 
doream decât să mor. El mi-a spus: „Dacă ești furioasă, luptă. 
Dacă vrei să mori, așteaptă până mâine. Azi, mai poţi face bine 
cuiva”. Ştia ce trebuie să-mi zică, pentru că-și spusese și lui 
aceleași vorbe. 

— Dar nu-l jelești ca pe un iubit? 

— Qu “est-ce qui te prend?” Şi-a ridicat capul de pe pieptul 
meu. De ce contează așa mult pentru tine legătura mea cu 
Martin? Te temi că mi-a plăcut Martin mai mult decât îmi placi 
tu? 

— Crezi că ăsta-i motivul? 

— Asta e câteodată problema cu toţi bărbaţii. Este o prostie. 


© Ce-ţi veni? (în lb. franceză, în original) 


Fiecare om e altfel, Dubin. Nu mai rău sau mai bun. Este ca o 
voce, nu-i așa? Nici o voce nu-i la fel, dar există mereu dialog. 
Îţi place o persoană pentru vocea ei sau pentru ce spune? Ceea 
ce spune e mult mai important, nu-i așa? 

Am încuviințat, dar am chibzuit în întuneric. 

— Du-biin, a zis ea în cele din urmă, mai apăsat decât de 
obicei, ţi-am zis doar. Între mine și Martin nu mai există 
pasiune de mult timp. A devenit imposibil. 

— Dar de ce? 

— Pentru că nu mai poate să facă dragoste. 

Am înţeles în cele din urmă. 

— A fost rănit? 

— În suflet. N-a mai fost bun de așa ceva de câtva timp. 
Poate că se auto pedepsește pentru că îi place prea mult să 
omoare. S-a agăţat de mine doar pentru că nu crede că va mai 
exista o femeie în viaţa lui după mine. „Comprends-tu ? 5 

Ciudat, dar rămăsese ceva nelămurit. Mi-am aţintit privirea 
în întuneric, căutându-mi cuvintele, de parcă încercam să-mi 
stăpânesc agitația din piept. 

— Când mă gândesc la Martin, am zis eu pe urmă, mă întreb 
ce ai găsit la mine. Duc o viaţă așa de anostă, iar a ta cu el a 
fost atât de palpitantă. 

— Tu ne me comprends pas bien. Nu m-ai înţeles bine. 

— Bine? Ești cea mai misterioasă fiinţă pe care am întâlnit-o. 

— Sunt o fată simplă, cu puţină școală. Tu ești școlit, Dubin. 
Uneori ai și umor și destul curaj. Ești un tip de încredere, 
Dubin. Ai bea și ţi-ai bate nevasta? 

— Nu în același timp. 

— Tu m “as fait craquer. Am cedat, adică n-am putut rezista. 
În afară de asta, ești un american bogat. 

— Taică-meu e cizmar. 

— Evidemment! Les cordonniers sont toujours les plus mal 
chausses. Cizmarul n-are niciodată pantofi. N-am socotit bine. 
După ce am râs amândoi un timp, ea a adăugat: Tu ai 
conștiință, Dubin. Pe timp de război, e o calitate importantă la 
un bărbat. 

— Conștiinţă? Să stau aici cu tine când am promis altei femei 
să-i fiu soț? 

— Eh, mi-a răspuns ea. Dacă eraţi sortiți unul celuilalt, v-aţi 


s Înţelegi? (în lb. franceză, în original) 


fi căsătorit înainte să pleci. Ce femeie e aia care iubește un 
bărbat și-l lasă să plece la război fără să i se dăruiască? 

— N-a fost doar alegerea ei. 

— Cu atât mai mult atunci. Aici nu-ţi faci atâtea scrupule 
când nu ai la ce să te aștepți. Mi-a pus un deget direct pe vârful 
penisului ca să-și întărească spusele. Ai ales să fii liber, Dubin. 
Nu? Qui se marie a la hate se repent a loisir. Cine se ia în 
grabă, se căiește apoi toată viaţa. 

Observaţia Gitei, făcută în stilul ei declarativ obișnuit, părea 
prea pedantă ca să fie adevărată, dar nu puteai s-o uiţi ușor. 

Plângeam după aura care o înconjura pe Grace ca un nor - 
bunele ei maniere, părul blond și puloverele moi, felul în care 
parcă plutea prin viaţă, frumuseţea ei tipic americană. Dar nu 
era destul ca să mă despartă de părinţii mei în modul acela 
irevocabil care ar fi însemnat căsătoria noastră. Decizia mea 
bruscă de a mă înrola, în loc să aștept ordinul de încorporare 
care putea să nu mai vină, părea foarte ciudată acum, când mă 
aflam pe un pat dintr-o mănăstire din Belgia. Dar așa era și 
balsamul pe care aceste concluzii îl ofereau conștiinței mele. 

— În orice caz, Dubin, ești cu mine acum! Chiar dacă nu mai 
simţi dorinţă. M-a mângâiat acolo unde-și pusese mai înainte 
degetul, iar eu am reacţionat imediat. Aha! zise ea. Încă o dată 
te trădează corpul, Dubin. 

— Nu, nu, o fac doar ca să nu te jignesc. 

— Atunci mai bine mă opresc, a spus ea. 

— Nu, nu, îmi pasă prea mult de tine ca să ţi-o permit. 

După aceea, am adormit amândoi, dar, la un moment dat, am 
fost trezit de un mârâit. Il auzisem un timp ca prin vis, dar 
devenea din ce în ce mai tare, așa că m-am foit, gata să-l cert 
pe Hercule. În schimb, mi-am dat seama că Gita sforăia așa. 
Patima ei pentru fumat îi afectase sinusurile. M-am ridicat într- 
un cot și am studiat-o în lumina care venea de pe hol. Părea 
copilăroasă, așa cum suntem toţi când dormim, și în somn se 
mișcau mușchii feţei ei mici și ascuţite. A plescăit puţin, și-a 
pus braţul ca să se apere și ochii i-au tresărit sub pleoape. 
Eram impresionat de cât de micuță părea când nu-i mai ieșea în 
evidență personalitatea debordantă. M-am uitat la ea câteva 
minute. Așa cum încercase să-mi spună, era în fond o ființă 
mult mai simplă decât credeam eu. 

După ce Gita se furișase la parter în prima noapte de când 


sosisem în Bastogne, m-am întâlnit cu Cal la micul dejun de la 
popota ofițerilor, așa cum plănuiserăm. El stătuse în sala de 
operaţii până la 4.00 a.m., apoi le făcuse vizite pacienţilor săi. 
Mai purta încă halatul pătat de sânge și băga ceva în el înainte 
să prindă câteva ore de somn. Se părea că el fusese acela care-i 
arătase Gitei unde e camera mea și m-a făcut imediat să pricep 
că știa ce făcusem. 

— Cum ţi-a plăcut camera? Patu-i cam îngust, nu-i așa? 

Simţeam că mă înroșisem, iar apoi, ca un telefonist care bagă 
fișele în contact, am făcut o serie de legături care, o dată 
terminate, mi-au deschis mintea. Cal avea să scrie acasă că mă 
văzuse. Avea să spună că eram aici cu o femeie. După un timp, 
avea să afle și Grace. 

— O, nu-ţi face griji, m-a liniștit el când mi-a văzut expresia 
de pe faţă. Și-a dus degetul la gură ca semn că o să păstreze 
secretul, dar tot îmi venea în minte cum are să reacționeze 
Grace la aceste vești. Avea să se consoleze cu gândul că așa 
sunt bărbaţii? Sau avea să dea vina pe război? Mintea continua 
să mi se rostogolească pe scări în jos, făcându-și tot felul de 
gânduri despre ce s-ar putea întâmpla când va auzi Grace de 
purtarea mea, până când m-am prăbușit în fundul prăpastiei. 
La figurat, am fost surprins că eram încă întreg, dar speriat - 
nu aveam vânătăi, nici oase rupte - și am știut în acel moment 
cu claritate și siguranţă că nu mă voi căsători cu Grace Morton. 
Dar Grace mi-era foarte dragă. Nu mă vedeam omorându-i cu 
ferocitate speranţele, dar ea nu făcea cu adevărat parte din 
mine. Rolul pe care l-a jucat Gita în toate astea părea doar o 
intervenţie a sorții. Problema nu era să aleg o femeie în 
detrimentul celeilalte, pentru că și acum mă îndoiam că 
interesul Gitei pentru mine va dăinui, dar, în lumina celor 
întâmplate astăzi, lucrul de care îmi dădusem seama stând 
lângă Gita rămânea valabil. Grace era un idol, un vis frumos, 
dar nu mi-era sortită. 

Un pic amuzat, Cal îmi urmărise gândurile, așa cum mi se 
citeau pe faţă. 

— Da' cine-i fata asta, David? Le-am întrebat de ea pe 
călugărițe. Mi-au spus că știe meserie, că e isteaţă și că 
muncește din greu. Și arată bine, a zis Cal, dacă nu te superi. 
Fiecare bărbat din acest spital te va invidia, chiar și cei de la 
morgă. 


I-am zâmbit și i-am spus câte ceva despre Gita. Fuga, exilul, 
comandoul. 

— E ceva serios între voi? M-a întrebat. 

Am clătinat din cap de parcă nu știam, dar o voce din 
depărtare mi-a șoptit la ureche că răspunsul corect era da. Era 
foarte serios. Nu ce vrusese Cal să zică. În schimb, era la fel de 
serios ca și lupta, pentru că nu știam exact dacă am să 
supraviețuiesc sau nu. 

Munca de infirmieră a Gitei presupunea și să-i spele pe 
pacienţii imobilizaţi la pat. Imaginându-mi-o făcând asta, 
începea să mă roadă invidia, deși îi spusesem că nu eram sigur 
dacă eram gelos pe ei că îi atingea sau că le făcea baie. Când a 
venit în cea de-a doua noapte, a intrat pe ușă cu o găleată 
metalică plină cu apă fierbinte, singura modalitate prin care te 
puteai spăla în lipsa apei curente. 

— Ești un înger. Unul ud. 

Mânecile uniformei ei lăbărţate erau negre. 

— Nu mai suporţi nici tu mirosul meu. 

— Miroși precum cineva care a murit, Dubin. Dar nu mai 
suport să te plângi atâta. Hai, ridică-te! Doar n-am să te spăl în 
pat ca pe-un invalid. 

Adusese și un prosop și un alt vas. Mi-am dat jos hainele și 
am rămas gol în faţa ei, pe când mă freca și îmi ștergea fiecare 
porţiune de piele. Pulpele, coapsele. Era un preludiu minunat, 
înainte să ajungă mai sus, la stomac. 

— Zi-mi de America, a spus ea continuându-și treaba. 

— Vrei să știi dacă umblă câinii cu covrigi în coadă? Sau dacă 
King Kong încă se caţără pe Empire State Building? 

— Nu, vreau doar adevărul. Îţi place America? 

— Da, foarte mult. Ţara, oamenii. Şi mai ales ideea de bază. 
Toţi oamenii sunt egali. Și liberi. 

— Asta e ideea și în Franţa, dar se aplică în America? 

— Dacă se aplică? În America nu au fost niciodată regi. Nici 
măcar un Napoleon. Dar e mult mai bine să fii bogat decât 
sărac. Însă este adevărat că majoritatea americanilor preţuiesc 
idealurile. Tata și mama au venit dintr-un oraș asemănător cu 
Pilzkoba. Acum, s-au eliberat de temerile din tinereţe. Pot 
spune ce gândesc. Pot să voteze. Pot să deţină proprietăţi. Își 
dau copiii la școli publice, iar acum pot să spere, și nu fără 
motiv, că eu, sora și fratele meu vom avea o viaţă chiar mai 


bună decât a lor. 

— Dar nu-i urăsc americanii pe evrei? 

— Da, dar nu așa mult ca pe negri. Era o glumă neinspirată, 
iar ea a părut chiar mai puţin amuzată decât mine de umorul 
meu negru. Nu e ca în regimul lui Hitler, i-am zis. Fiecare 
american a venit din altă parte. Fiecare dintre ei este urât 
pentru ce a adus deosebit de ceilalţi. Trăim în pace, dar nu este 
ușor. Dar e pace, pentru majoritatea. 

— Şi e frumoasă America? 

— Magnifique. 

I-am vorbit despre Vest, aşa cum Îl surprinsesem din tren, în 
drum spre Fort Barkley. 

— Dar orașul tău? 

— Noi ne-am construit peisajul. Sunt peste tot clădiri 
enorme. 

— Ca aceea pe care s-a cățărat King Kong? 

— Aproape la fel de înalte. 

— Da, a zis ea. Vreau să merg în America. Europa e bătrână. 
America e încă tânără. Americanii sunt deștepţi că se bat pe 
teritoriul altora. Europa o să aibă nevoie de un secol să se 
refacă. Și poate că în curând va izbucni alt război. 

Apres la guerre“, o să mă duc în America, Dubin. Tu trebuie 
să mă ajuţi. 

— Sigur că da, i-am spus. Sigur că da. 

În dimineaţa următoare, se părea că toată lumea din 
Bastogne știa ce se întâmplase în camera mea noaptea trecută. 
Gita făcuse mult zgomot când urcase scările cu găleata ei. Imi 
făceam griji că măicuţele aveau să ne dea afară pe amândoi, 
dar ele păstrau o tăcere demnă. Dar soldaţii care nu se puteau 
abţine mă salutau cu șoapte de genul „amorezule” ori de câte 
ori treceam pe lângă ei. 

Armata a Treia își stabilise centrul de comandă în Bastogne, 
iar eu și Biddy am mers până acolo la fiecare trei ore să vedem 
dacă veniseră ordinele lui Teedle. Timp de două zile nu mai 
căzuseră obuze, iar civilii se plimbau pe străzi, văzându-și de 
treburile lor. Erau politicoși, dar ocupați, nedorind să mai 
greșească din nou și să creadă că această perioadă de acalmie 
era într-adevăr pace. 

Pe când străbăteam străzile în pantă, i-am spus: 


© După război. (în lb. franceză, în original) 


— Văd că mă vorbește toată lumea, Gideon. 

Nu mi-a răspuns la început. 

— Ei bine, domnule, mi-a zis el în cele din urmă, se cam 
mișcă lucrurile în toiul nopţii. 

Am râs zgomotos amândoi. 

— E o femeie deosebită, Biddy. 

— Da, domnule. Are vreun viitor, căpitane? 

M-am oprit brusc. Eram foarte conștient de mine însumi de 
când am vorbit la micul dejun cu Cal, dar, cum aveam 
încredere în Biddy mai mult decât în oricine, lucrurile erau mai 
limpezi când mă aflam în compania lui. L-am luat de braţ. 

— Biddy, ţi s-ar părea o nebunie dacă ţi-aș spune că o iubesc 
pe femeia asta?” 

— Căpitane, mă bucur. 

— Nu, am făcut eu imediat, pentru că  întrezăream 
complicațiile, nu e bine. Nu e bine dintr-o mie de motive. Poate 
că intră în conflict cu îndatoririle mele. Și nu se va sfârși bine. 

Eram absolut sigur în această privinţă. Ştiam că inima-mi va 
fi frântă. 

— Căpitane, mi-a zis el, nu are rost să te frămânţi atâta. Mai 
degrabă știu cum va fi vremea mâine decât cum e cu dragostea. 
Nu tre’ decât să stai să vezi cum va fi. 

Așa mă gândeam și eu când Gita a venit în patul meu în acea 
noapte. 

— Cuvintele tale mi-au rămas întipărite în minte, i-am spus 
eu. 

— Lesquelles? 7! 

— „Apres la guerre. ” Toată ziua m-am gândit ce o să se 
întâmple după război. 

— Dacă războiul se sfârșește, atunci va fi pace, nu? Cel puţin 
pentru o vreme. 

— Nu, mă refer la tine. Și la mine. M-am gândit toată ziua ce 
se va întâmpla cu noi. Te surprinde chestia asta sau te face să 
dai înapoi? 

— Te cunosc, Dubin. M-ar fi surprins dacă ai fi avut alte 
gânduri. N-aș mai ţine așa mult la tine. 

Am făcut o pauză. 

— Deci ţii la mine? 

70 


” Care? (în lb. franceză, în original) 


— Je suis la. Sunt aici. 

— Şi pe viitor? 

— Când a început războiu', mi-a zis ea, nimeni nu se gândea 
la viitor. Era prea îngrozitor să te gândești că naziștii vor sta 
multă vreme aici. Toţi cei din Rezistență trăiau doar în prezent. 
Ca să lupte acum. Singurul viitor era noua misiune și speranţa 
că tu și tovarășii tăi veţi supraviețui. Dar, de la debarcarea din 
Normandia, lucrurile s-au schimbat. Printre maquisards nu se 
aude decât atât: Apres la guerre. Și eu aud aceste cuvinte în 
minte. Nu ești singurul. 

— Şi cum crezi că va fi? 

— Războiul nu s-a terminat, Dubin. Câte unul se suie până în 
vârful zidului și aruncă o privire, dar situaţia rămâne 
neschimbată. Dacă te uiţi doar înainte, poţi pierde din vedere 
pericolele din apropiere. Însă am văzut murind mulţi oameni de 
ispravă. Mi-am jurat să trăiesc pentru ei, iar acum îmi doresc 
să trăiesc și pentru mine. 

— Asta e bine. 

Dar mi-ai spus ce vezi, nu-i așa? Patria ta, casa ta. Așa e? 

— Da. Ăsta era un lucru cert. Et toi?” 

— Je sais pas.” Dar dacă trec cu bine de război, o să fiu mai 
norocoasă decât mulţi alţii. Am învăţat ceea ce trebuia. 

— Și anume? _ 

— Să preţuiesc lucrurile obișnuite, Du-biin. În război, simţi 
cel mai mult lipsa acestora. Rutina, banalul. Chiar și eu îmi 
doresc o viaţă așezată. 

— Şi vei fi fericită așa? Să fii la fel ca mine? Casa, căminul, să 
fii o nevastă respectabilă, iar copiii să se zbenguie pe lângă 
tine? Sau vei fi ca Martin, care mi-a zis că va căuta să meargă 
la alt război? 

— Nu va mai fi nici un alt război. Nu pentru mine, cel puţin. 
Mi-ai spus că o femeie are de ales, iar eu voi face această 
alegere. „Nevastă respectabilă?” Nu știu ce să zic. Spune-mi, 
Dubin, mi-a zâmbit ea drăgălaș, mă ceri de soţie? 

Așa de ușor cum a zis-o, o cunoșteam suficient de bine ca să 
știu ce era în joc. Avea să râdă dacă o ceream, dar urma să fie 
furioasă dacă o respingeam. Însă mă putea face la fel de bine și 
bucățele dacă eram nesincer cu ea. Dar, cum cu o zi în urmă 


'2 Dar tu? (în 1b. franceză, în original) 
3 Habar n-am. (în lb. franceză, în original) 


renunțasem la o logodnă, nu eram pregătit să mai fac alte 
promisiuni, nici măcar în glumă. 

— Ei bine, să știi că voi fi foarte atentă la ce-mi vei răspunde. 

— Parcă ești avocat. 

Am râs amândoi. 

— Martin a spus o dată că nu te vei mulțumi cu un singur 
bărbat. 

— Se consola cu gândul ăsta. Crede-mă, Dubin, știu cam totul 
despre bărbaţi. Și despre relaţia mea cu ei. Dar să stau cu 
cineva pentru totdeauna? Timp de mulţi ani mi s-a părut o 
condamnare. 

— Poate era cumva vina mamei tale? 

— Nu cred. Mama mea, dacă ar fi exercitat vreo influență 
asupra mea, mi-ar fi zis să găsesc un tip ca tine, decent și 
statornic, și să-i fiu alături. „Oamenii tânjesc după liniște”, asta 
spunea ea mereu. 

S-a ridicat în lumina de împrumut. Gita era mai slabă decât 
mă aşteptam și mă bucuram să o văd înălțându-și sânii cu 
sfârcuri închise la culoare. 

— Dar ea nu a reușit. 

— A încercat, Dubin. Când avea șaptesprezece ani, fiul unui 
vânzător de lână din oraș a fost atras de ea. Ea credea că e 
bogat, frumos și rafinat, așa că s-a căsătorit cu el din impuls. 

— Asta era Lodzka? Am încercat eu să pronunt corect. 

— Da, Lodzki. Evident că era un mojic. Bea, se culca cu alte 
femei, cu ea era zgârcit. Se certau, chiar se luau la pumni și ea 
îi încasa pe cei mai mulţi. Într-o zi, l-a părăsit. S-a întors în 
Pilzkoba și le-a spus celor de acolo că soţul ei murise de gripă. 
Curând, a avut parte de alţi peţitori. Se recăsătorise de o lună 
când s-a aflat că Lodzki era încă în viaţă. A fost un scandal 
monstru. A avut noroc că n-au spânzurat-o. Spunea tot timpul 
că va pleca, dar le-ar fi dat prea mare satisfacţie celor din 
Pilzkoba. Gita s-a oprit și a zâmbit cu nostalgie. Deci, a spus ea. 

— Deci, i-am răspuns eu și am tras-o mai aproape de mine. 
Oamenii tânjesc după liniște. 

A doua zi, pe când treceam prin saloanele spitalului 
improvizat, un soldat de la camera de transmisiuni m-a găsit și 
mi-a dat o telegramă. Teedle îmi răspunsese în cele din urmă. 

Divizia 7 Blindate a preluat controlul asupra Oflag XII-D 
lângă Saint-Vith ieri-dimineaţă STOP Maior Martin în viaţă în 


spitalul pentru prizonieri STOP Du-te imediat STOP Arestează-l 

Eram cu caporalul Harzer, soldatul care-și pierduse piciorul, 
când mesagerul mi-a pus în mână plicul galben. 

— Căpitane, n-arăţi prea bine, mi-a zis el. 

— Nu, Harzer. Am văzut o fantomă. 

L-am găsit pe Bidwell. Urma să plecăm a doua zi la prima 
oră. Apoi, m-am plimbat prin Bastogne, pe străzile și aleile 
pline cu zăpadă. Ştiam că-i voi spune Gitei. Cum să nu? Dar 
voiam întâi să fiu împăcat cu mine însumi. Nu aveam nici un un 
dubiu cui îi era loială. Avea să mă lase de izbeliște. Dacă asta 
se întâmpla, asta era, îmi tot spuneam, dar mi se făcea rău de 
câte ori mă gândeam la această posibilitate. M-am gândit cum 
să-i dau vestea, dar mi-am dat seama că eram foarte agitat și- 
mi doream să isprăvesc cât mai repede. Am așteptat-o să iasă 
din salonul unde lucra și i-am arătat telegrama. 

Mă uitam la ea cum o studia. Părăsise salonul fumând și, 
când își tot trecea mâna în care ţinea ţigara prin bucle, mă 
întrebam dacă avea să dea foc bonetei de infirmieră. Buzele i se 
mișcau în timp ce încerca să înţeleagă textul telegramei. Dar a 
priceput. Când s-a uitat la mine cu acei ochi negri ai ei, părea 
alarmată. 

— Íl est vivant?” 

Am dat din cap că da. 

— Astea sunt ordinele tale? 

Am dat din cap din nou. 

— Plecăm în noaptea asta, mi-a șoptit ea. 

Și iarăși am dat din cap. 

Trecuse bine de miezul nopţii când mi-am dat seama că nu 
mai vine, așa că zăceam cu lumina aprinsă deasupra capului, 
încercând să mă împac cu gândul. Durerea mea era de 
nedescris. Cu Martin în viaţă, ea nu putea să fie cu mine. Asta 
era clar ca lumina zilei. Legătura lor, indiferent de ce fel, era 
mai puternică decât a noastră. 

Dimineaţa, pe când Bidwell pregătea jeepul, am căutat-o să- 
mi iau la revedere. Nu știam dacă puteam să-mi maschez 
amărăciunea sau dacă aș fi cedat și aș fi implorat-o să mă 
aleagă pe mine. 

— Gita e aici? Am întrebat-o pe sora Mărie, călugărița de 
serviciu. 


7 E în viaţă? (în lb. franceză, în original) 


— Elle est partie.” 

Am întrebat-o de cât timp plecase. „De aseară”, mi-a răspuns 
măicuţa. 

Până la Saint-Vith se făceau nouă ore și mi-am dat seama ce 
voi găsi acolo. Polițistul de la Oflag XII-D mi-a spus că o 
infirmieră de la Crucea Roșie, însoţită de doi brancardieri, 
venise în urmă cu câteva ore pentru a-l transporta pe maiorul 
Martin la spitalul local. Ne-am dus acolo și, după cum 
anticipasem, nimeni nu știa nimic de infirmieră, brancardieri 
sau Robert Martin. 


75 A plecat. (în lb. franceză, în original) 


25. ALEGERE GRESITA 

Când eram în ultima clasă de liceu, mă îndrăgostisem lulea 
de Nona Katz, femeia cu care m-am căsătorit șase ani mai 
târziu. Doar gândul că ne vom despărți ca să merg la facultate 
îmi făcea rău. Am fost admis cu o bursă la universitatea de aici, 
din Kindle County. În schimb, Nona nu s-a prea omorât cu 
învățătura. A avut noroc să fie primită la State, numită înainte 
State Agricultural College”, o instituţie care nu se ridica nici 
pe departe la nivelul universităţilor din nord. Nu trebuie uitat 
nici faptul că, fiind admis în Programul de burse, mi se plăteau 
taxele și un stipendiu de 1 500 de dolari pentru cazare și masă. 
Părinţii mei recurseseră la orice ca să merg acolo. Din Kindle 
County și până la State, ziceau ei, nu făceai cu mașina mai mult 
de cinci ore, chiar și iarna. Îmi promiseseră să mă ajute să-mi 
cumpăr o mașină second-hand și să-mi plătească facturile de 
telefon. 

— Nu înţelegeţi, le-am spus. Nu înţelegeţi ce simt eu. 

— Sigur că nu, a zis mama. Cum am putea înţelege? Doar noi 
nu ne-am luat din dragoste. 

— Mamă, nu-ţi bate joc de mine. 

— Tu ești acela, Stewart, care nu înţelege. L-am întâlnit pe 
tatăl tău într-una dintre cele mai groaznice perioade prin care a 
trecut omenirea. Înţelegem foarte bine ce e iubirea. Dar mai 
sunt și alte lucruri la care trebuie să te gândești. 

— Care altele, mamă? Ce e mai important decât dragostea? 

Tata își drese glasul și interveni în discuţia noastră, deși o 
tăcea destul de rar. 

— Iubirea, Stewart, așa cum o vezi tu acum, nu rămâne 
mereu la fel. Nu poţi să-ţi trăieşti viaţa fără să te gândești și la 
altele. 

Vorbele lui m-au bulversat. Mai întâi, pentru că mama părea 
să fie de acord cu el. Și, în al doilea rând, pentru că tata le 
rostise cu atâta indiferență. Descopeream că mai există și 
altceva pe lume, dar Nona fusese aceea care adusese lumina în 
adolescența mea tristă. Afirmația blazată a tatălui meu că 
iubirea nu durează era pentru mine ca și cum mi-ar fi spus 
cineva că voi fi aruncat din nou în temniţă. 

— N-ai dreptate, i-am zis. 


76 Colegiul de Agronomie de Stat 


— Gândește-te că s-ar putea să am. Te rog, Stewart. Cu 
timpul, dragostea devine mai trainică, dar mai puţin pătimașă. 
Și trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru asta! Altfel, 
nimeni n-ar mai ieși din dormitor. Omul trebuie să muncească, 
să aibă grijă de familia lui. Iubirea se schimbă, Stewart, iar tu 
trebuie să fii pregătit pentru tot ce te-așteaptă în viaţă. 

N-am auzit ce a mai zis. Acel „să-i mulțumim lui Dumnezeu” 
mi-a rămas pentru totdeauna întipărit în minte, căci exprima 
cât de ușurat se simţea tatăl meu că scăpase de ceva atât de 
răvășitor și de solicitant ca pasiunea. 

Totuși, era același bărbat din braţele Gitei Lodz, așa orbit de 
pasiune, că se tăvălea prin fânul dintr-un grajd, lângă animale, 
iar apoi, chiar mai revoltător, făcea sex în patul unei călugărițe. 
Nu mă simțeam atât de penibil pe cât credeam că mă voi simţi 
când îmi veneau în minte acele scene. Când ești destul de 
matur și ai o zi proastă, în care vrei să-ţi înlocuiești cântarul 
din baie cu unul precum cele cu care se cântăresc mașinile pe 
autostradă, atunci accepţi unul dintre cel mai îmbucurătoare 
adevăruri din viaţă Toată lumea se fute. Sau măcar o dorește. 

Deși americanii fac mai multă reclamă sexului, acesta se face 
peste tot în lume. Adevărul gol-goluţ a fost că, după câteva 
săptămâni de despărţire, Gita Lodz mi s-a părut o bucăţică 
faină. Mi-au plăcut întotdeauna femeile scunde, ca și tatei - 
Nona n-are mai mult de 1,50 metri înălțime. 

Dar știam cum se sfârșise povestea. Mademoiselle Lodz nu 
fusese decât o aventură în drumul tatălui meu de la Grace 
Morton până la maică-mea. Şi pentru că viaţa e o ironie, 
Stewart, ajuns acum între două vârste, stătea în sala de 
așteptare a aeroportului Tri-Counties și citea sfârșitul relatării 
tatălui său, atrăgându-i tânărului David atenţia să se gândească 
mai bine. Are să se sfârșească prost, îi spuneam. Fiind sigur că 
va fi vorba de un tren distrus, nu m-am mirat că era unul în 
final. 

Când m-am dus a doua oară la Ursul Leach, în noiembrie 
2003, la cinci săptămâni după ce-i făcusem prima vizită la 
Northumberland Manor, am vrut să știu ce se întâmplase cu 
toate personajele din povestea tatălui meu. Această dorinţă a 
mea ne-a dus într-o direcţie în care Ursul îmi zisese că n-ar 
trebui să se îndrepte, lucru care îl făcea să-și aleagă cu grijă 
cuvintele. De fapt, știa multe despre soarta lui Robert Martin și 


chiar câte ceva și despre generalul Teedle. Dar când l-am 
întrebat de Gita, n-a spus nimic. Adusesem cu mine 
manuscrisul tatălui meu și i-l pusesem lui Leach în poală. El l-a 
răsfoit un timp, încercând parcă să-și împrospăteze memoria în 
privinţa Gitei. 

— Ei bine, a zis el în cele din urmă, poate e mai bine să-ţi 
spun totul, Stewart. La început, mi-a fost greu să dau de 
domnișoara Lodz, care credeam că va depune mărturie pentru 
reducerea sentinţei. Asta era tot ce puteam face, dată fiind 
intenția tatălui tău de a pleda vinovat. Misiunea lui David de 
lângă Bastogne rămânea asul meu din mânecă; era foarte bine 
descrisă în documente, mai ales în cele care îl recomandau 
pentru Steaua de argint și care fuseseră aprobate la 
Departamentul de Război, dar nu i se acordase decorația 
pentru că fusese deferit curţii marţiale. Totuși, voiam să 
demonstrez, dacă se putea, că David luptase cot la cot cu 
Martin. Nu ar fi fost o scuză că îl eliberase pe Martin, dar orice 
militar demn de acest nume din completul de judecată al curții 
marţiale ar fi înţeles un act de clemenţă faţă de un tovarăș de 
arme. 

— În consecință, speram să am depoziţia unui martor ocular 
la operaţiunea în care tatăl tău ajutase la distrugerea 
depozitului de muniţie de la Salinele Regale, lucru de care 
aflasem de la Agnes de Lemolland. Am făcut presiuni asupra 
armatei pentru a afla unde erau toţi cei care participaseră la 
operaţiune. Când i-am spus tatălui tău toate acestea, a devenit 
extrem de agitat. „Fata, nu”, mi-a zis. Întrucât tot nu voia să-mi 
zică nimic despre ce se aflase totuși, mă simțeam foarte 
frustrat și i-am zis-o. 

— Nici nu-ncape vorbă, a replicat el. Ar fi o mare nenorocire. 

— Pentru cazul tău? L-am întrebat. 

— Sigur că da. Și pentru mine ca om. 

— Dar ce-ai de pierdut? Am întrebat. 

El a cedat încet, dar tot a mai păstrat un timp tăcerea, după 
care a spus doar: 

— Logodnica. 

L-am întrerupt pe Leach. 

— Grace Morton? 

— Cu siguranţă, nu. Se terminase totul între ei pe-atunci. 

— Mama? 


Leach a făcut o pauză, apoi mi-a zâmbit rezervat. 

— Uite ce e, Stewart, nu am fost de faţă când te-ai născut, 
dar tu-mi spui că mama ta a fost deţinută în lagărul de la 
Balingen, iar ăsta e chiar locul unde se afla femeia pe care voia 
s-o ia de nevastă tatăl tău pe atunci. 

M-a studiat cu privirea lui mereu înțelegătoare, ca să vadă 
cum puneam cap la cap lucrurile aflate. 

— Deci așa zicea taică-meu, că ar fi fost o nenorocire dacă 
mama se întâlnea cu Gita Lodz? Sau dacă afla de ea? 

Ca un om bătrân, Ursul plescăi un timp din gură, ca și când 
ar fi încercat să simtă gustul vorbelor corecte. 

— David nu mi-a spus mai mult decât ce-am zis adineauri. Am 
tras concluziile care mi se păreau logice atunci. Normal că mi- 
am făcut o imagine mult mai de ansamblu când am citit ce 
scrisese tatăl tău, ca și tine mai târziu. Am hotărât, în cele din 
urmă, să nu-l mai întreb nimic despre problemele lui personale. 
Dar, ca avocat, eram ușurat că tatăl tău avusese dreptate. Așa 
cum am mai spus, făcea raționamente extraordinare ca avocat 
pledant. S-o chem la bară pe domnișoara Lodz ca martor și s-o 
supun unui interogatoriu încrucișat ar fi făcut foarte rău 
cazului său. 

Întrucât citisem până atunci toată povestea, am priceput. 
Dacă și-ar fi spus mademoiselle Lodz versiunea, decizia tatei de 
a-l elibera pe Martin n-ar mai fi putut trece drept o dovadă de 
milă față de un tovarăș de arme, nici măcar pentru un avocat 
așa de experimentat ca Leach. Într-adevăr, așa cum spusese 
Ursul luna trecută, unui procuror cu imaginaţie i-ar fi putut 
trezi bănuiala că a fost vorba de crimă. 

Dar cred că tatei nu-i păsa prea mult de asta. Probabil că nu 
voia să afle mama de ultima lui aventură. Însă eram sigur că cel 
mai mult și mai mult dorea să-și protejeze propria imagine. 
Deoarece acum exista altă femeie în viaţa lui, ultimul lucru de 
care avea tata nevoie era s-o vadă din nou pe Gita Lodz. Ar fi 
fost foarte trist pentru el să stea acolo, știind prea bine că el 
era în rapidul de Leavenworth, și să se uite prin sala de 
judecată la femeia aia care se folosise de orice tertipuri ca să-l 
ajute pe Martin să fugă de atâtea ori, inclusiv să-i frângă inima 
tatălui meu, după cum s-a dovedit. 

Eram conștient că Ursul mă urmărea cu privirea, dar eram 
copleșit de iluzia că în cele din urmă aflasem adevărul despre 


tata și mi-am amintit brusc de sfatul pe care el mi-l dăduse 
când aveam 18 ani. Spunându-mi să-mi aleg facultatea dintr- 
alte motive decât acela că mă excitam doar când mă gândeam 
la Nona, tata, îmi dădeam seama acum, îmi vorbea din proprie 
experienţă, nu doar din pricina firii lui precaute. Voia să mă 
ferească să gust din același fel de mâncare pe care Gita Lodz i-l 
servise lui rece cu câteva zeci de ani în urmă. 


26. CAPIIV 

În faţa fostului sediu al garnizoanei franceze, care fusese 
transformat în spital civil la Saint-Vith, eu și Biddy așteptam să 
se organizeze un detașament al poliţiei militare, în timp ce eu 
fumam, în ciuda aerului rece. Războiul făcuse ravagii și în acest 
oraș. Aproape nici o clădire nu mai era în picioare. Spitalul 
scăpase neatins doar pentru că avea o enormă cruce roșie 
zugrăvită pe acoperiș. 

Locotenentul de poliţie care îl predase pe Martin unei 
infirmiere drăguţe a fost înnebunit când a aflat că maiorul era 
un om căutat de poliţie, dar a insistat că nu ar fi putut să 
ajungă prea departe. Explozia din decembrie, care distrusese 
cabana, îi spulberase lui Martin mâna stângă și o bucată de 
coapsă, precum și părul și pielea de pe o parte a capului. Și 
după o lună, tot mai avea răni deschise, și părăsise spitalul într- 
un scaun cu rotile. 

— Dacă nu-i găsim, i-am zis lui Biddy, Teedle are să mă 
trimită în faţa curţii marţiale. Nu uita ce-ţi spun. Să-i arăt 
ordinele cunoscutei consoarte a unui spion - ce-a fost în capul 
meu? 

Biddy a ridicat o sprânceană la auzul cuvântului „consoartă”. 

— Hai, gata, a zis el în cele din urmă, acu’ să punem mâna pe 
ei. 

Durerea resimţită pentru eșecul meu profesional era nimic în 
comparaţie cu cea care îmi sfâșia inima din cauza Gitei. 
Bănuiam că femeia are să mă dezamăgească, dar nu credeam 
că mă va juca pe degete în așa un hal. O întrebare nu-mi dădea 
deloc pace. Era ea într-adevăr noua Sarah Bernardt? Oare felul 
în care se purtase cu mine făcea parte dintr-un rol? Chiar și 
atunci când inima mi se zbătea să găsească alt răspuns, 
rațiunea știa că singurul posibil era da. Ea și Martin erau soiul 
cel mai rău, am conchis eu, animale de pradă care se hrăneau 
cu sentimentele altora. Dacă nu aș fi gândit așa, puteam foarte 
bine să-mi zbor creierii. 

Potrivit trupelor Statelor Unite care luaseră în stăpânire 
Oflag” XII-D, Martin fugise cu o căruţă trasă de cai pe care îi 
strunea un ţigan cu plete. S-a format o echipă a poliţiei militare 
ca să răscolească orașul. Eu și Biddy ne-am dus la depou, dar 


7” Lagăr german pentru prizonierii de război ofiţeri (n.tr.) 


nu pleca nici un tren, nici măcar al armatei, așa că părea 
imposibil ca Martin să fi scăpat pe calea lui preferată. Am 
înţeles ceva din asta. Martin avea puţini aliaţi aici, în Belgia. 
Avea mai multe șanse în Franţa - sau Germania, unde se putea 
baza pe ce mai rămăsese din vechea lui reţea. Mergând într- 
acolo, Martin ar fi putut să lucreze în continuare pentru 
sovietici. Dar, oriunde s-ar fi dus, tot avea nevoie de îngrijiri 
medicale - sau cel puţin de materiale sanitare. Și pe cele mai 
bune le-ar fi găsit la armata americană. Una peste alta, avea de 
gând să meargă pe urmele trupelor lui Patton, unde încă avea 
prieteni, mai ales că, la insistenţele OSS, nu se prea știa că 
Martin este căutat de poliţie. 

I-am trimis o cablogramă lui Camello, în care îi spuneam că 
Martin ne scăpase și că avem nevoie de ordinul lui ca să ne 
continuăm misiunea și să-l arestăm. Am primit de la Teedle un 
răspuns laconic: „Arestaţi-l”. Nu eram prea sigur pe care din ei 
doi îl urmăream. 

Deși era de parcă am fi jucat baba-oarba, eu și Biddy am 
hotărât să ne ţinem de Regimentul 87 Infanterie, care pleca din 
Saint-Vith către Priim. Ne întâlniserăm în oraș cu comandanții 
de batalion din Regimentul 374 Infanterie și fuseseră de acord 
să îi însoțim. 

Practic, tot teritoriul pierdut în ofensiva din Ardeni fusese 
recâștigat, iar câteva trupe ale lui Patton luau acum cu asalt 
masivele fortificaţii ale liniei Siegfried de la graniţa cu 
Germania. Trupele înaintau centimetru cu centimetru, ceea ce 
era un avantaj pentru mine și Biddy, pentru că Martin nu putea 
ajunge prea departe. Eu și Biddy mergeam cu mașina în spatele 
câmpului de luptă, deplasându-ne de la un spital de campanie 
la altul. În a treia zi, am primit informaţii din două surse că o 
infirmieră minionă de la Crucea Roșie se prezentase la punctele 
de prim ajutor ale batalionului. Dăduse o mână de ajutor la 
îngrijirea răniților, iar apoi plecase pe neașteptate cu o mulțime 
de materiale sanitare. 

Linia frontului se muta mereu, fiecare dintre părţi făcând 
incursiuni rapide și apoi retrăgându-se. Eu și Biddy ne-am 
trezit de mai multe ori că ne șuieră gloanţele pe la ureche. Deși 
încet, americanii înaintau și aveau cu totul altă stare de spirit 
decât în timpul ofensivei din Ardeni. Nu se simțeau doar mai 
încrezători, ci și mai îndârjiți de faptul că se aflau acum pe 


teritoriul inamicului. Mai târziu, în cea de-a treia zi de 
călătorie, eu și Biddy ne-am întâlnit cu un pluton de infanterie 
care cucerise un deal în vârful căruia se înălța casa unui 
burghez bogat. 

Un sergent a venit în întâmpinarea noastră. 

— Vă puteţi închipui că asta-i Germania? Ne-a întrebat. 

Nu știam niciodată dacă ne aflam în Belgia, Germania sau 
Luxemburg, dar ne-am uitat pe hărţi și am fost de acord cu 
localizarea lui. Apoi, le-a făcut semn soldaţilor, iar ei au năvălit 
în casă, ieșind de acolo cu orice obiect de valoare pe care l-au 
putut găsi. Porţelanuri. Candelabre. Tablouri. Așternuturi. Doi 
soldaţi se străduiau să scoată pe ușă o tapiserie veche. Habar 
n-aveam cum își închipuiau că ar putea să o ducă în Statele 
Unite. Stăpânii casei se făcuseră nevăzuţi, în schimb rămăsese 
acolo o servitoare bătrână, care se lua după soldaţi, ţipa la 
fiecare obiect luat și încercase o dată sau de două ori să le 
smulgă din mâini „trofeele”. Nu se lăsa cu una cu două, așa că 
un soldat slab a trântit-o la pământ, unde stătea și plângea. Un 
caporal i-a dat sergentului un set de cupe de vin lucrate în 
argint, iar acesta din urmă ne-a oferit câteva mie și lui Biddy. 

— Eu nu beau vin, a zis Biddy, ceea ce nu era adevărat. 

— Atunci, apucă-te, l-a îndemnat sergentul, după care a 
insistat să ne fie duse la jeep. 

Ne-am petrecut noaptea în acea casă, în care tot plutonul 
parcă se hotărâse să bea orice strop de alcool din sticlele găsite 
în pivniţă. Unul dintre ei a intrat în comă. Atunci când un 
tovarăș de-al lui a încercat să-l readucă la viaţă aruncându-i în 
faţă niște rachiu, lichidul s-a prelins în soba cu lemne din 
mijlocul încăperii, iar flacăra a sărit în sticlă, care a explodat. 
Câţiva oameni au fost răniţi de cioburi, iar canapeaua și covorul 
au luat foc. Soldaţii erau atât de beţi, încât au scos chiote de 
bucurie în timp ce încercau să stingă focul, în schimb 
locotenentul era în culmea furiei, pentru că a trebuit ca patru 
dintre soldaţi să fie duși la punctul de prim ajutor. 

Dimineaţa, eu și Biddy am luat-o spre sud. Eram pe teritoriul 
ocupat de americani, la mai puţin de un kilometru de acea casă, 
când vreo șase nemți, îmbrăcaţi în haine negre de piele și 
înarmaţi cu  pistoale-mitralieră Schmeisser, au sărit din 
șanțurile de pe marginea drumului și au înconjurat jeepul. 
După insigna cu cap de mort de sub cozoroc și runele naziste 


de pe haine, mi-am dat seama că erau din SS, nu din 
Wermacht?. 

Instinctul îmi dicta să fac o remarcă stupidă de genul „ne 
scuzaţi” și să o luăm în cealaltă direcţie, dar, când cei șase s-au 
repezit la noi să ne dezarmeze, mi-am dat pe deplin seama de 
gravitatea situaţiei. Erau zece zile de când nu mai fusesem pe 
câmpul de luptă, dar senzaţia de acolo nu mă părăsise și cred 
că nu o va face niciodată. Sufletul mi s-a strâns ca o nucă mică 
și dură și mi-a trimis obișnuitul mesaj resemnat: „Dacă mori, 
asta e”. 

Ne-au ordonat să ieșim din jeep și au dus mașina în tufișurile 
dese de pe marginea drumului, împingându-ne și pe noi după 
ea. Pe când mergeam prin zăpadă, Hercule stătea pe bancheta 
din spate, precum Cleopatra în barca ei, supraveghind întreaga 
scenă cu o curiozitate nedisimulată, aidoma câinelui din logoul 
REA” holbându-se în pâlnia gramofonului. 

— Uită-te la câine, a mormăit Biddy, iar apoi am reușit să 
râdem amândoi. 

După ce au ascuns jeepul, nemţii au început să ne 
percheziționeze, luându-ne tot ce aveam de folos la noi. Busola. 
Cuţitele pentru lupta corp la corp. Grenadele. Ceasurile. Şi, 
desigur, aparatul foto al lui Biddy. Unul dintre nemți s-a uitat la 
obiectiv și a văzut că e german. 

— Woher hast du die?“ L-a întrebat el pe Biddy. 

Biddy s-a prefăcut că nu înţelege, iar SS-istul și-a ridicat 
Schmeisserul și a repetat întrebarea. Din fericire, atenţia i-a 
fost distrasă când ceilalţi au dat peste rațiile noastre K. Au rupt 
câteva cutii, aruncând cartoanele cu semne vălurite, și au 
început să mănânce cu o poftă animalică. 

— Oare au fost izolaţi de unitatea lor? l-am întrebat pe Biddy. 

El a încuviinţat din cap. Era evident că nu mai mâncaseră de 
zile întregi. 

— Vrei să fugim? M-a întrebat el. 

Tot mă mai gândeam când locotenentul german s-a apropiat 
de noi și a început să-mi pună întrebări într-o engleză foarte 
stricată. 

— Und americani? Und germani? 


78 Armata terestră germană (n.tr.) 
7 Radio Broadcasting of America (n.red.) 
5 De unde-l ai? (în lb. germană, în original) 


Cu siguranţă voiau să se întoarcă la unitatea lor. 

l-am spus numele, rangul și codul meu de identificare. 
Nemţii erau prea disperaţi ca să-și mai facă probleme în 
privinţa Convenţiei de la Geneva. Locotenentul i-a chemat pe 
doi dintre oamenii săi, care m-au ţinut de umeri în timp ce el 
mi-a dat trei pumni în stomac. Mi-a venit imediat în minte 
curtea școlii, locul unde fusesem ultima dată cuprins de panică, 
pentru că nu puteam respira, deoarece diafragma nu se mai 
mișcă după ce te lovește cineva cu putere în măruntaie. Acum a 
fost și mai rău, mi-am vomitat micul dejun pe bocancii 
locotenentului. Ca să se răzbune, mi-a tras una peste față cu 
pumnul lui înmănușat. 

Se pare că vomitatul meu i-a atras atenţia lui Hercule. Până 
atunci, câinele cel surd manifestase mai mult interes faţă de 
cutiile cu raţii risipite pe jos, dar când am fost lovit a doua 
oară, a ţâșnit de pe locul lui ca o rachetă. Nu l-a atacat pe 
locotenentul german, a ajuns la cam un metru de el, s-a pus pe 
labele din spate și a început să latre, iar răsuflarea caldă îi 
ieșea din bot ca niște rotocoale asemănătoare cu semnele de 
punctuație. Nemţii s-au uitat imediat spre drum, încercând în 
zadar să potolească câinele: îi făceau semn să tacă, zbierau la 
el, iar în cele din urmă au reușit să-l liniștească. Atunci când 
oamenii au venit după el, Hercule a sărit la unul, l-a înhăţat de 
mână și l-a mușcat prin mănușa de piele, ceea ce i-a smuls 
neamţului un scâncet jalnic. 

Apoi s-a auzit un singur foc de armă. Omul care îl 
chestionase pe Biddy își scosese acum pistolul. Din armă a ieșit 
fum și, în clipa următoare, câinele zăcea nemișcat pe drumul 
acoperit cu zăpadă, cu o gaură cât o piersică însângerată în 
locul unde îi fusese unul dintre ochi. Câţiva dintre camarazii lui 
au început să strige la soldatul care trăsese, căci le era frică să 
nu fi auzit cineva împușcătura. În zăpăceala creată, Biddy a 
intervenit: 

— Unde naiba vreţi să vă duceţi și de ce? A întrebat el. 

Neamţul care își scosese pistolul automat Schmeisser nu 
părea să știe cum să răspundă la toate învinuirile care i se 
aduceau. Când Biddy a făcut câţiva pași înainte, cu gând să 
vadă de câine, neamţul s-a dat un pic înapoi și a tras din nou. 
Gideon s-a prăbușit rostogolindu-se pe spate, cu trei găuri de 
glonţ în stomac. Se întâmplase așa brusc și iute, dar și fără 


rost, că primul meu gând a fost că nu era adevărat. Cum se 
putea schimba așa demult lumea pe care o cunoșteam în doar 
două sau trei secunde? 

— O, Doamne! Am urlat. 

Am ţipat din nou, un vaiet lung, și m-am smucit pentru o 
clipă din strânsoarea celor doi oameni care mă ţineau, dar ei și 
locotenentul m-au târât înapoi în șanț. M-am zbătut 
blestemându-i, până când locotenentul mi-a înfipt ţeava 
pistolului drept în frunte. 

— Schrei nicht. Schweigen Sie. Wir helfen deinem Freund!” 
Ajutăm. 

Am tăcut să văd dacă se ţin de cuvânt și-l ajută pe Biddy, iar 
unul dintre ei s-a urcat din nou pe drum. A ajuns înapoi într-o 
clipă. 

— Er ist tot“, a zis el. 

Locotenentul și-a dat seama că înţelesesem și mi-a pus 
imediat în frunte ţeava rece a pistolului. Mi-a trecut vag prin 
minte gândul să opun rezistenţă, dar era inutil. Deja aflasem pe 
câmpul de luptă secretul umilitor că eram disperat să trăiesc cu 
orice chip, așa că n-am zis nimic, lăsându-mă târât de nemti. 

Cu un dram de noroc, am fi întâlnit trupele americane, dar 
nu a fost deloc o zi norocoasă. Nemţii din apropiere porneau la 
atac, așa că bandiții care mă prinseseră se duceau în direcţia 
din care se auzea zgomot de luptă. La căderea serii, au ajuns la 
unitatea germană Antitanc, care, așa cum aveam să aflu, luase 
mai mulți prizonieri din cadrul forţelor aliate. Unitatea era în 
mișcare, așa că am mărșăluit la capătul coloanei, cu mâinile la 
ceafă. Cum eram singurul ofițer, am fost despărțit de cei vreo 
12 soldaţi de rând doar de un om de pază, care m-a înjurat. 

Eram cu siguranţă în Germania, căci la un moment dat am 
trecut printr-un sat în care localnicii au ieșit din case ca să se 
zgâiască la noi. O băbuţă a venit alergând din căsuţa ei și l-a 
scuipat pe primul american din coloană. A urmat o alta, mai 
tânără, care a început să ţipe și s-a strâns și mai multă lume. 
Poate ca să-i potolească, unul dintre ofițerii germani a ordonat 
să ne dăm mantalele sătenilor. N-am înţeles prea bine ce se 


3 Nu striga. Taci. O să-l ajutăm pe prietenul tău. (în lb. 
germană, în original) 


s E mort. (în lb. germană, în original) 


întâmplase acolo. Probabil că aproape același lucru ca și în alte 
sate. Încă mai erau cadavre de soldaţi americani și germani 
împinse de o parte și de alta a drumului. 

În noaptea aceea, am dormit sub cerul liber. Unul dintre 
prizonieri credea că suntem undeva pe lângă Priim. Ni s-a dat 
fiecăruia o pătură militară uzată, dar nimic de mâncare. Unul 
dintre oameni, un englez, era deja prizonier de două zile. Zicea 
că era a doua oară când fusese prins. Prima dată se întâmplase 
în timpul operaţiunii Market Garden, din cadrul invaziei în 
Ţările de Jos, și fusese trimis într-un lagăr german din Belgia, 
nu prea departe de aici, din care scăpase, ca și ceilalţi 
prizonieri, atunci când fusese bombardat. Fiind singurul 
veteran aflat în captivitate, s-a străduit să-și păstreze 
optimismul. Dacă aș fi fost în starea sufletească în care îţi sunt 
dragi oamenii, l-aș fi plăcut cu siguranţă. 

— Nu e sfârșitul lumii să fii prizonier, amice, cel puţin eu așa 
cred. Mâncarea nu-i ca la un restaurant de lux, dar în armata 
mea au fost zile când n-am mâncat deloc. Dacă mă-ntrebi pe 
mine, tipii ăia de colo, asupra cărora se trage, au cel mai mult 
de furcă. Aici, la noi, e plictiseală. 

Unul dintre soldaţi l-a întrebat cum era lagărul de prizonieri 
de război în care stătuse. 

— Nemţii sunt total săriți de pe fix. Toată ziua ne numărau, 
amice. Sus, jos. Finz, zwei, drei* Nu că ne-ar fi dat ceva. 
Mâncarea însemna pâine o dată pe zi, iar de câteva ori 
mizerabila lor tocană de cartofi. Într-o zi, a venit comandantul. 
„Am vești bine și proaste. Vești bine: azi va primi fiecare un 
schimb de lenjerie. Vești proaste: trebe să-l schimbe cu cel de 
lângă el. Doar o glumă”, a adăugat el. 

Râsetele noastre au atras atenţia gărzilor germane, care au 
venit la noi, cerându-ne să tăcem. Oricum, n-am mai vorbit 
mult. Mai devreme sau mai târziu, aveam să fim predaţi celor 
de la poliția militară a nemților. Englezul nu credea că o să 
ajungem într-un lagăr. Înainte să fie prins, auzise că îi duceau 


8 Operaţiune concepută de generalul britanic Bernard 
Montgomery, prin care Aliaţii ar fi preluat controlul asupra 
podurilor de pe Rin din Olanda și Germania. Forţele aliate au 
fost înfrânte de germani, (n.tr.) 


“ Unu, doi, trei (în lb. germană, în original) 


pe prizonieri în orașele germane pe care Aliaţii începuseră să le 
bombardeze. 

De data asta, când ne-au auzit vorbind, cei doi gardieni nu 
ne-au mai dat nici un avertisment. S-au repezit la noi, lovindu- 
ne în cap cu patul puștilor. De-abia mi-am ferit capul când a 
venit la mine un soldat și m-a lovit, dar nu am prea reacţionat. 
Durerea mi s-a răspândit în tot trupul, însă nu-mi păsa din cale- 
afară. Mai devreme sau mai târziu, mi-am dat seama, aveau să 
ne percheziționeze și să observe litera „H” de pe plăcuţa mea 
de identificare. Iar atunci, lucrurile aveau să se înrăutățească 
simţitor. Dar nu-mi făceam griji în privinţa asta. Nu mai 
simțeam că fac parte din această lume. Era de parcă mă 
cufundasem adânc în mine. Mă întreb câteodată dacă o să mă 
întorc vreodată de-a binelea. 

Nemţii ne-au trezit la puţin timp după revărsatul zorilor. Ni 
s-a dat raţia pe o zi, o pâinică la doi oameni. 

— Mâncaţi-o imediat, ne-a zis englezul. Are să v-o fure careva 
dacă o păstraţi pentru mai târziu. 

După ce gărzile ne-au zis să ne ridicăm în picioare, a trecut 
pe lângă noi locotenentul SS care îmi pusese pistolul la cap. 

— Wie gehts?” M-a întrebat el, simțindu-se mai în largul său 
acum, când era din nou printre ai lui. 

Credea că vorbesc mai bine germana decât eram eu în stare. 
O amestecam cu dialectul idiș învăţat de la bunicii mei, așa că 
am dat doar din umeri, în loc să-i răspund. Chiar și așa, tot mă 
simțeam ca un laş. M-a fixat o clipă cu privirea minunaţilor săi 
ochi albaștri. Bald schissen wir nicht mehr“, a șoptit el 
adresându-mi un zâmbet obosit. Imi spunea că războiul se va 
termina în curând și nu părea să-și facă iluzii că o să-l câștige 
nemții. 

Am mers aproape toată dimineaţa. Nu știu unde voiau să se 
ducă nemţii, probabil să întărească trupele pe care le 
auziserăm luptând, dar n-au ajuns niciodată acolo. Pe când 
treceam de o pădure, a apărut, nu se știe de unde, o unitate de 
tancuri. Şase Shermanuri veneau din toate direcţiile, cu 
tunurile ridicate. Comandantul german s-a predat fără să tragă 
nici un foc. Probabil că avea aceeași părere despre mersul 
războiului ca și locotenentul. 


s5 Cum îţi merge? (în lb. germană, în original) 
s În curând n-o să mai tragem. (în lb. germană, în original) 


Soldaţii americani s-au repezit la noi. Nemţii care ne 
prinseseră au fost puși în genunchi, cu mâinile la ceafă, iar noi 
am fost întâmpinați ca niște eroi. Doi dintre oamenii care 
fuseseră prizonieri aveau răni ușoare și au fost trimiși să 
primească îngrijiri medicale. Restul am fost urcați într-un 
camion și duși la cartierul general al regimentului, în timp ce 
nemţii mergeau pe jos în urma noastră sub ameninţarea 
armelor. Acesta era Regimentul 66 Tancuri din Divizia 4 
Blindate. Deși celei mai mari părţi a diviziei i se permisese o 
clipă de răgaz la Luxemburg, după lupta de la Bastogne, acești 
tanchiști fuseseră aduși să flancheze Regimentul 87 Infanterie. 
Făceau o treabă a naibii de bună, cel puţin în ceea ce mă 
privea. 

Cartierul lor general mobil, aflat la cam trei kilometri în 
spatele liniei frontului, consta dintr-o serie de corturi militare 
instalate pe un câmp înzăpezit. Fiecare dintre americanii 
eliberaţi era chestionat de ofițerul de contrainformaţii al 
regimentului. Întrucât eram singurul ofițer dintre prizonieri, 
șeful lui, maiorul Golsby, m-a luat în cortul lui să-mi pună 
întrebări. Era nedumerit de ordinele mele, pe care încă le 
aveam în buzunar, căci erau singurul lucru de care nu mă 
deposedaseră nemții. 

— Trebuie să mă întorc la Departamentul de Justiţie al 
Armatei a Treia, i-am zis. 

Dacă poliţia militară nu-i găsise până acum pe Martin și pe 
Gita, nu mai avea rost să-i urmărească, pentru că aveau alte 
două zile avans. Și pe deasupra, eu îmi pierdusem complet 
interesul pentru misiune. Ştiam sigur că Biddy murise din 
cauza mea. Fascinaţia mea adolescentină pentru Martin și Gita 
dusese, ca toate greșelile fatale, la luptă, captivitate și, în cele 
din urmă, la moartea lui Biddy. 

Când i-am spus lui Golsby ce păţise tovarășul meu, mi-am dat 
seama că vocea îmi suna ca de la mare distanţă. 

— Ieri, am plâns în hohote, am adăugat. 

Era o minciună gogonată. Nu vărsasem încă nici o lacrimă, în 
schimb, durerea resimţită la moartea lui Biddy îmi deșteptase 
în minte alt gând obsedant: de ce nu reușisem niciodată să-i 
spun să-mi zică David. 

— Au împușcat un prizonier de război? M-a întrebat maiorul 
de mai multe ori. Neînarmat? Stai aici. 


S-a întors cu locotenent-colonelul Coleman, comandantul 
adjunct al regimentului. Acesta arăta ca un fost fotbalist, înalt 
și solid, și iute la mânie, iar acum era furios, așa cum se și 
cuvenea să fie, din cauza împrejurărilor în care murise Biddy. 

— Cine l-a omorât pe sergentul tău? Este printre oamenii pe 
care i-am luat prizonieri? 

Coleman i-a ordonat unui locotenent secund și unui sergent 
să meargă cu mine prin tabără să-i caute pe SS-iști. Sergentul 
avea la el un pistol-mitralieră Thompson. Arma era destul de 
deosebită ca să mă întreb dacă nu cumva era a mea, cea pe o 
luaseră de la nemţii care mi-o confiscaseră. Nemţălăii 
prizonieri tocmai sosiseră pe jos și erau așezați în rânduri, cu 
mâinile împreunate la ceafa. Cei de poliţia militară le 
ordonaseră să-și scoată bocancii, ca să fie siguri că n-o să fugă. 
Am mers în sus și în jos printre rânduri. Nu-mi făceam iluzii în 
privinţa a ceea ce se va întâmpla. 

SS-istul care îl omorâse pe Biddy m-a văzut venind spre el. 
Privirile ni s-au întâlnit aproape automat de câteva ori în 
ultimele două zile. Pe furiș mă uitam la el cu ură, dar, când îi 
întâlneam ochii, îmi îndepărtam repede privirea în altă parte. 
Nu era în vârstă, putea să aibă vreo 22 de ani. 

— Asta e, i-am zis locotenentului secund. 

— Ridică-te! Locotenentul îi trase una în picior. Hai, scoală! 

Neamţul nu urma să aibă parte de o moarte ușoară. 

— Ich habe nichts getan. N-am făcut nimic, a ţipat el de mai 
multe ori. 

Locotenentul secund i-a zis să tacă din gură. 

— Cine mai era cu el? 

M-am uitat la chipurile nemților. Am mai găsit trei, printre 
care și locotenentul german care îmi spusese că războiul avea 
să se termine curând. Și-a ridicat minunaţii lui ochi albaștri 
spre mine, aruncându-mi o singură privire imploratoare, dar 
demnă, apoi și-a lăsat ochii în pământ. Luptase în război de 
prea mult timp ca să mai spere ceva. 

Cei patru au fost duși desculți prin zăpadă la locotenent- 
colonel. Doi dintre ei erau chiar în picioarele goale, căci le 
ieșeau degetele din ciorapii plini de găuri. 

— Care dintre ei e făptașul? A întrebat Coleman. 

I l-am arătat. 

Coleman s-a uitat la om, apoi și-a scos pistolul și l-a pus la 


tâmpla neamţului. Tânărul SS-ist plângea și striga pe limba lui 
că nu făcuse nimic. Dar era prea înspăimântat să miște capul, 
fie și la câţiva centimetri de ţeava pistolului. 

Coleman s-a uitat la el cu oarecare satisfacţie, apoi și-a pus 
pistolul în toc. Neamţul continua să suspine și să protesteze, 
dar pe un ton mai scăzut. 

— Du-i în spate, i-a cerut Coleman locotenentului secund. 

M-am dus și eu după ei, ca simplu spectator, brusc nesigur în 
legătură cu ce urma să se întâmple. Îmi fusese teamă că 
locotenent-colonelul îmi va da mie pistolul și fusesem 
dezamăgit că nu apăsase pe trăgaci. Acum mi se părea că luase 
cea mai bună decizie. 

Locotenentul secund i-a dus pe oameni în spatele cortului lui 
Coleman de la marginea taberei și le-a ordonat celor patru să 
se întoarcă și să-și pună mâinile la ceafă. S-a uitat înspre mine, 
dar nu destul timp ca să pot reacţiona, apoi i-a făcut semn 
sergentului cu arma, care a părut că începe să tragă chiar 
înainte de a ochi. După aceea, mi-am închipuit că sergentul 
voise să se termine mai repede totul. Mi-a trecut prin minte 
gândul să pun o vorbă bună pentru locotenentul german, dar n- 
am făcut-o. Lătratul spasmodic al mitralierei a răsunat în 
câmpul învăluit până atunci în tăcere, iar cei patru nemți s-au 
prăbușit la pământ ca niște marionete ale căror sfori fuseseră 
tăiate. 

Auzind zgomotul, locotenent-colonelul a ieșit din cort și a 
venit la noi. Coleman a trecut de la un corp la altul ca să vadă 
dacă mai trăia vreunul. 

— O să ardeţi în iad, le-a spus el cadavrelor. 

Urmărisem totul cu privirea, mintea nefiindu-mi cu totul 
acolo. Nu reușisem să mă clintesc din loc până n-au căzut toţi 
nemţii. Fusesem foarte mulțumit de groaza întipărită pe faţa 
SS-istului. Acum parcă bâjbâiam prin fiinţa mea, încercând să- 
mi găsesc inima. 


27. LONDRA 

5 februarie, 1945 

Dragii mei, 

La Londra m-am odihnit și relaxat. Am în sfârșit ocazia să vă 
spun prin ce am trecut, dar acum nu mă simt în stare să 
retrăiesc niciuna dintre acele întâmplări. Dar, gândindu-mă 
mereu la tot ce am văzut, voi fi cu siguranță pacifist când mă 
voi întoarce acasă. Calculele militare sunt nemiloase - așa și 
trebuie să fie, calcule realiste despre cum să câștigi războiul și 
câţi trebuie să moară pentru asta. Dar, folosind aceeași logică 
lipsită de sentimente, este greu să întelegi cum de războiul - 
cel puțin acesta - a avut vreun sens. Victimele pe care le-ar fi 
făcut în fiecare zi Hitler în ţările cucerite, chiar și ani în șir, nu 
pot egala suferințele și distrugerile cauzate pentru a-l opri. Da, 
Europa și-ar fi pierdut libertatea. Dar acum e în ruine. Și merită 
o chestie de guvernare să sacrifici milioanele de vieţi care s-au 
pierdut în acest măcel? Am ajuns să cred că libertatea n-are 
preț. Dar acum știu că doar viața este de nepretuit. 

Vă iubesc pe toți. De-abia astept să fiu iar cu voi. 

David 

M-am întors la cartierul general al Armatei a Treia din orașul 
Luxemburg la 1 februarie 1945. Deoarece se considera că 
luxemburghezii făcuseră o greșeală primindu-i la ei pe nemti, 
Patton îi privise cu foarte puţină simpatie și practic îi evacuase 
pe oamenii în vârstă de la Fundaţia Pescatore, o casă pentru 
veteranii de război, instalându-și acolo cartierul general. Era o 
clădire cât un castel, construită din piatră de calcar, care avea 
două aripi proeminente, destul de încăpătoare ca să găzduiască 
personalul de comandă din eșaloanele din avangardă și 
ariergardă. Colonelului Maples i se făcuse o favoare dându-i-se 
salonul de la etajul al doilea, unde stăteau la soare înainte 
invalizii în razele ce intrau pe ferestrele înalte, și era foarte 
mulțumit de priveliște. M-a dus la fereastră să-mi arate defileul 
adânc de câteva sute de metri care străbătea orașul 
Luxemburg. Mobilierul din biroul său, ca și cel din încăperile 
ofiţerilor superiori, fusese dăruit de vărul Marelui Duce, a cărui 
generozitate nu făcea decât să întărească bănuielile că ar fi 
colaborat cu nemţii. Colonelul și-a făcut puţin timp ca să-mi 
atragă atenţia asupra carapacei de broască ţestoasă suflată cu 
aur care era încastrată în biroul său, dar și asupra bufetelor 


care erau neprețuite moșteniri de familie în stil Ludovic al XIV- 
lea, create de meșterul artist Boulle. Buștenii care ardeau în 
căminul de marmură răspândeau o lumină roșiatică: eu și 
colonelul ne-am tras lângă foc două scaune tapițate cu damasc. 
Era un contrast izbitor între acel loc și tranșeele îngheţate în 
care stătusem cu doar câteva săptămâni în urmă, dar mintea 
mea nu știa ce să creadă. Nu existau concluzii, în afară de 
faptul că viaţa și, desigur, războiul erau absurde, lucru pe care 
îl simţisem în toate fibrele corpului. 

Colonelul s-a aplecat să-mi pună mâna pe umăr. 

— Arăţi mai rău decât de obicei, David. Eşti mai slab și nu 
mai ai sclipire aceea în ochi. 

— Nu, domnule. 

— Am văzut că ești propus pentru o medalie. Ai făcut o 
treabă excelentă. _ 

I-am vorbit colonelului despre eșecurile mele. Imi pierdusem 
cel mai bun om pe care îl avusesem și îi dădusem drumul lui 
Martin din cauza lăcomiei mele. Acest gen de candoare era o 
caracteristică a relaţiilor mele cu toată lumea. Am respins 
repede și ferm slugărnicia unor colegi ca Tony Eisley, și chiar 
m-au înfuriat unul sau doi tipi care s-au purtat cu mine de 
parcă aș fi fost absent fără învoire sau, mai rău, în vacanţă. 
Adevărul era că niciuna dintre aceste reacţii nu-mi plăcea. Dar, 
întrucât colonelul Maples luptase în tranșee cu un sfert de 
secol înainte, mi-am pierdut ceva din perpetua mea amărăciune 
în prezenţa lui. Dacă nu altceva, măcar respectul meu pentru 
el, niciodată nefondat, crescuse când aflasem că se oferise să 
se întoarcă pe front. Eu n-aș fi făcut niciodată așa ceva. Nici nu- 
mi închipuiam că voi avea vreodată bunăvoința lui de unchi. 
Acum, nu mă vedeam decât ca pe un bătrân irascibil. 

Colonelul m-a ascultat un timp, uitându-se la mine cu ochii 
săi blânzi și cenușii. 

— Suferi, David. Nimeni nu spune că durerea face parte din 
război. Ai nevoie de timp. 

Mi se dăduseră două săptămâni de odihnă și relaxare. Mulţi 
ofițeri în permisie se duceau la Paris, unde se bucurau de 
libertate într-o atmosferă de desfrâu, fără să-și facă probleme, 
dar mie nu mi se prea potrivea așa ceva. Am hotărât să merg la 
Londra, unde am găsit un mic hotel pe lângă Govemor's 
Square. N-aveam alte planuri, în afară de a sta ore întregi în 


cada cu apă fierbinte și de a mă ocupa de maldărul de scrisori 
pe care le găsisem în orașul Luxemburg. Voiam să dorm, să 
citesc mai multe romane și, când eram în stare, să scriu câteva 
scrisori. 

Când mă gândesc la trecut, cred că am traversat Canalul 
Mânecii cu gândul nerostit de a fi din nou cel care eram când 
am pus piciorul pe continent. Dar n-am scăpat de război. De- 
abia dacă mai dormeam două, trei ore în șir de când eu și Biddy 
fuseserăm trimiși să-l arestăm pe Martin. Acum, eram speriat 
că nu mai puteam dormi deloc. Nu mai stătusem noaptea fără 
să fie nimeni în jurul meu și între pereţi solizi, așa că aveam 
senzaţia că o să cadă pe mine. Adesea, nici nu puteam să închid 
ochii de frică. A doua zi, am cumpărat o sticlă de scotch. Dar 
cele câteva înghiţituri de alcool nu m-au ajutat prea mult. 
Fantomele războiului nu-mi dădeau pace. De fiecare dată când 
aţipeam, se repezea asupra mea o amintire înspăimântătoare 
de natură senzorială - urletul artileriei, imaginea lui Collison cu 
intestinele în mâinile sale pline de sânge, cele trei găuri din 
burta lui Biddy, bubuitul mitralierei de 88 sau frigul 
insuportabil de la Champs. Şi îmi apăreau în față morţii sau, și 
mai rău, muribunzii care strigau după ajutor. 

După toate astea, cred că mă așteptam să simt recunoștință 
pentru că eram în viaţă. Dar viaţa fusese ceva mult mai plăcut 
înainte să mă confrunt cu frica de moarte. Mă obișnuisem așa 
de mult să-mi fie frică, încât teama mi-era acum o a doua 
natură, chiar și în relativa siguranţă din Londra. Mă așteptam 
la rafale de artilerie și în parc, vedeam lunetiști în orice copac. 
Mi-era rușine de temerile mele, iar adesea mă și mâniam. 
Voiam să fiu singur, pentru că nu știam dacă mă puteam purta 
frumos cu oricine altcineva. 

Mi-era greu să scriu scrisori. Erau prea multe care nu se 
puteau exprima prin cuvinte. Am încercat să-i scriu familiei lui 
Biddy timp de mai bine de două zile, aruncam la gunoi ciornă 
după ciornă, iar în final am scris ceva cam cât un bilet. Mi-era 
imposibil să descriu împrejurările în care murise, încercând să 
aducă alinare unui câine, după ce își dovedise în nenumărate 
rânduri vitejia. Singura consolare pe care puteam să le-o ofer 
era să pun în plic sutele de fotografii pe care le găsisem printre 
lucrurile lui. Am promis că îi voi face o vizită familiei Bidwell 
dacă aveam norocul să mă întorc acasă. In zilele în care 


compusesem scrisoare după scrisoare, mă gândeam ce-ar fi să 
pun tocul jos și să plâng din tot sufletul, nederanjat de nimeni. 
Dar n-am fost niciodată un plângăcios, nici măcar în copilărie, 
iar lacrimile nu-mi veneau, așa că rămâneam într-o stare de 
agitaţie, fără să pot găsi alinare. 

Mai era și Grace. În cele două zile de captivitate la nemti, 
după moartea lui Biddy și fuga Gitei, când eram sigur că am să 
mor de durere, mă gândisem mai bine la Grace. Era frumoasă, 
deșteaptă și fermă. Singurul lucru pe care îl putem spune cu 
toată sinceritatea era că doream s-o văd, pentru că învăţasem 
că prezenţa unui om înseamnă totul. Dar, fără să mă uit la poza 
ei, de-abia puteam să mi-o închipui. Dacă am fi fost împreună, 
dacă aș fi ţinut-o în braţe, poate aș fi avut o șansă să-mi 
amintesc de viața noastră. „E aici, aici, aici”, îmi tot spuneam 
ori de câte ori mă gândeam la ea, simţindu-mă foarte furios că 
un lucru atât de înălţător și etern ca dragostea putea fi înfrânt 
de distanță. Dar amintirea Gitei, a pielii ei și a clipelor în care 
se părea că sufletele noastre se contopiseră, era tot vie, 
indiferent de faptul că acum ne despărțeau mii de kilometri și 
nu o mai văzusem de multe luni. Până acum, eram dispus să-mi 
spun doar în adâncul inimii că nu o regretam prea tare pe Gita. 
Lui Biddy îi zisesem că sunt îndrăgostit de ea. Părea ridicol. 
Fusesem genul de bărbat nebun după sex. Dar și așa, mi-o 
imaginam adesea extrem de provocatoare. O vedeam iar și iar 
goală peste mine, excitându-mă fără rușine. Îmi tot închipuiam 
cum aveam s-o regăsesc printre ruinele fumegânde ale Europei, 
chiar dacă uneori mă imploram pe mine însumi să nu renunţ la 
viaţa îndestulată și tihnită pe care puteam s-o am cu Grace. 

Dar nu era momentul pentru rațiune. O doream pe Gita în 
ciuda oricărei logici și imposibilitatea de a-mi stăpâni pasiunea 
făcea parte intrinsecă din perioada grea petrecută între pereţii 
strâmţi și reci ai camerei de hotel. 

Mă străduiam să mă plimb cât mai mult, dar chiar și pe 
străzile Londrei îmi închipuiam că trec prin faţa mea mai multe 
scene de teatru luminate de reflectoare, pe care diverse figuri, 
cei dragi și cei morți, și cei care-mi inspirau groază, săreau pe 
neașteptate pe scena din centru. Adesea îi vedeam acolo pe 
Robert Martin și Roland Teedle. În majoritatea timpului, îi 
uram pe amândoi, pentru că declanșaseră șuvoiul de 
evenimente în care mă înecam eu acum. Când aveam momente 


mai bune, îmi dădeam seama că obstacolul din calea redresării 
mele era faptul că încă nu știam pe care dintre ei să-l cred. Îl 
disprețuiam pe Martin pentru înșelătoriile lui, dar, în adâncul 
sufletului, nu eram convins că omul pe care îl văzusem 
aruncându-se în Seille ca un înotător de performanţă s-ar fi 
înjosit să spioneze. Chiar și acum, când era târziu, unele lucruri 
care mi se spuseseră păreau să nu fie adevărate, și asta părea 
să-și aibă originea în totala lipsă de stăpânire pe care o 
sesizasem la Teedle. Având în vedere necazurile pe care le 
avusesem, îndoielile mele în privința bunei-credinţe a 
comandanților, care mă expuseseră pericolului și îmi stricaseră 
viaţa, păreau inadmisibile. 

În plimbările mele prin West End, am ajuns de mai multe ori 
pe Brook Street. Mi-am amintit adresa din ordinul dat de 
Teedle lui Martin să se întoarcă la Londra. Ce am găsit la 
numărul 68, la o stradă distanţă de Ambasada SUA și vizavi de 
Claridge's, a fost o clădire obișnuită în West End, de tip vagon, 
cu etajul al treilea mansardat, din piatră la parter și cu o 
intrare acoperită. Probabil că era sediul OSS sau cel puţin o 
parte din agenţie. Nu era nici o plăcuţă pe care să scrie numele 
ocupanților, dar, după ce am trecut de câteva ori pe lângă casă, 
am observat că intra și ieșea destulă lume ca să mă conving că 
acolo trebuia să fie o organizaţie de un fel sau altul, iar în a 
cincea sau a șasea dimineaţă pe care am petrecut-o în Londra, 
am tras zăvorul de la poarta de fier și am luat-o spre ușă. Ajuns 
înăuntru, am întrebat-o pe femeia îngrijită și între două vârste 
de la recepţie dacă puteam vorbi cu colonelul Bryan Winters. I- 
am spus cum mă cheamă. 

— În ce privinţă? 

— Despre maiorul Robert Martin. 

A rămas aproape impasibilă. Mi-a făcut semn spre scaunul cu 
spătarul drept din faţa biroului. Avea alte treburi, dar în cele 
din urmă a vorbit la telefon. 

Ştiam foarte puţine lucruri despre OSS înainte să fiu 
desemnat în cazul lui Martin, dar miturile care circulau în 
legătură cu agenţia luaseră proporții enorme în mintea mea și a 
majorităţii soldaţilor din teatrul de război. Poveștile despre 
acţiunile sale nesăbuite din Franţa, Italia și Africa, chiar dacă 
neadevărate, erau grozave și deveniseră jaloane în bârfeala 
continuă și scrierile apocrife care făceau sarea și piperul vieţii 


de zi cu zi a soldaţilor: OSS îi omorâse pe rând pe toţi soldaţii 
dintr-un batalion de artilerie german otrăvindu-le rațiile. 
Agenţii Serviciilor Speciale se parașutaseră, încercuiseră cortul 
lui Rommel și îl obligaseră să se întoarcă la Roma, unde a fost 
interogat. 

Totuși, în biroul particular, atmosfera nu era câtuși de puţin 
epatantă. Era mai degrabă foarte asemănătoare cu cea de la 
Yale Club din Manhattan, în care intrasem o dată, unde toată 
lumea vorbea în șoaptă și unde am simţit că evreii și catolicii 
erau trataţi cu politeţe, dar nu primiţi cu braţele deschise. Nu-i 
de noi, după cum ar fi spus unii băieţi manieraţi din frăţia de la 
Easton. Bărbaţii de aici erau oameni de vază în America și 
mulți dintre ei renunțaseră la uniforma militară pentru haine de 
stofă. Ceva din ambianța de aici m-a îngrozit, mai ales că îmi 
dorisem așa ceva ca un câine înfometat care stă sub masă. 
Orice mi se întâmplase, trecusem demult de asta. 

Mă gândeam intens la toate astea, când mi s-a prezentat un 
bărbat înalt. Am sărit să-l salut. Era colonelul Winters. Mi-a 
zâmbit ca o gazdă amabilă. 

— Căpitane, nu ne-ai anunţat că vii. Aghiotantul meu e acolo, 
în spate, răsfoind cablogramele, dar eu ţi-am recunoscut 
numele. Avocat, așa e? Ai dat de necaz, nu? 

Am ridicat din umeri, obișnuitul gest de neputinţă din 
armată. 

— Bine, vino cu mine. 

Avea un birou mic, plin cu rafturi de cărți aflate între pilaștri 
proaspăt zugrăviți în alb, în care nu era loc decât pentru două 
scăunele de abanos, pe care ne-am așezat faţă-n față. Biroul 
său mare era plin de teancuri de rapoarte. Pe când închidea 
ușa, și-a permis să râdă ca un om manierat. 

— Ai stârnit un pic de agitaţie. La noi nu vin oameni de pe 
stradă să vorbească despre agenţii noștri. 

— Nu, sigur că nu. Dare o treabă oficială. 

Am încercat să evit o minciună, dar n-am zis nimic care să-i 
zdruncine convingerea că Maples mi-ar fi anunţat dinainte 
venirea. Am spus doar că, fiind în Londra pentru un timp, 
hotărâsem că era mai bine să lămuresc unele lucruri din 
ancheta mea, care trebuiau terminate în caz că Martin avea să 
fie într-o zi deferit curții marţiale. 

— Desigur, desigur, a răspuns Winters. 


Era fără cusur, cu faţa lui prelungă și frumoasă și cu părul 
dat cu briantină și despărţit de o cărare. Dar avea un aer 
degajat. În ciuda uniformei lui Winters, nu aveam impresia că 
eram într-un mediu militar. Nici un colonel, nici chiar Maples, 
nu ar fi venit să mă salute și pe urmă să discutăm pe un ton 
amical despre Londra și război. M-a întrebat ce era pe front. 
Urmează să câștigăm, i-am zis. Aveam din nou această 
convingere, i-am vorbit despre locotenentul german care se 
aștepta ca războiul să se termine în curând, dar nu i-am 
pomenit de moartea lui. 

— Bine, bine, a zis Winters. Și spune-mi acum, căpitane, ce 
informaţii vrei de la noi? 

I-am menţionat cele câteva lucruri pentru care aveam nevoie 
de confirmarea OSS, recitându-le pe un ton monoton, menit să 
sugereze regretele mele că eram sclavul rigorilor legii. In 
primul rând, trebuia să confirmăm că Martin primise ordin de 
la OSS să revină la Londra. În al doilea rând, că nu OSS îi 
ceruse să arunce în aer depozitul de muniţie de la Salinele 
Regale. În al treilea rând, că maiorul Martin era spion sovietic. 

La ultima mea solicitare, Winters s-a încruntat vizibil. 

— Așa zice Teedle, că e spion sovietic? 

Când am spus că da, Winters s-a aplecat, făcându-și de lucru 
cu manșeta pantalonilor. 

— Pot să-ți confirm că Martin a fost insubordonat, că nu s-a 
supus ordinelor directe și că a condus operaţiuni militare 
importante fără să fie autorizat. Și că OSS este de acord cu 
arestarea lui. 

— Dar să fie deferit curţii marțiale? 

— După toate probabilitățile. Dar după ce vorbim noi cu el. 

— Dar nu va fi acuzat de spionaj? 

Winters s-a uitat pe fereastră, la copacii de pe Brook Street. 

— Corectează-mă, căpitane, dacă greșesc. Nu ești tu cel 
parașutat în Bastogne? 

— De fapt, am fost doi, i-am zis. Eu și sergentul meu. Şi pe 
Bidwell n-a trebuit să-l împingă nimeni ca să se arunce în gol. 

Winters a zâmbit. În timpul războiului, agenţii operativi ai 
OSS făcuseră lucruri ca acesta. Asemenea acţiuni erau de fapt 
cartea de vizită a agenţiei și am considerat o ironie amară 
faptul că tipii ăștia blajini și pedanţi se mândreau cu astfel de 
isprăvi. Dacă nu m-aș fi parașutat, probabil că Winters m-ar fi 


lăsat și acum să aştept în holul de la recepţie și nu s-ar fi 
deranjat să mă primească. Dar nu mă simţeam la fel ca ei. 
Soldaţii de pe front nu-și prea făceau iluzii în privinţa a ceea ce 
îi aștepta. Acești oameni, mulțumiți de ei, având senzaţia că 
noblețea obligă, se hrăneau cu propriile legende și probabil că 
refuzau să-și dea unul altuia informaţiile de maximă importanţă 
de care cei implicaţi în operaţiuni riscante aveau o nevoie 
disperată. În această privință, Winters arăta ușor diferit și 
părea încântat că nu încercam să-l impresionez. 

— Şi ai sărit pentru că Teedle ţi-a zis că Martin e spion 
sovietic? 

Nu-mi mai aminteam de ce o făcusem. Poate pentru că încă 
nu înțelesesem ce groaznic era să mori. Dar recunoșteam o 
întrebare importantă când mi se punea, așa că am dat din cap 
că da. Colonelul Winters și-a dus mâna la gură. 

— Am mare respect pentru Rollie Teedle, este un comandant 
grozav. Nici un general de brigadă nu poartă pe umeri atâta 
responsabilitate ca el. Trebuia să i se dea demult o a doua stea, 
dar cu toate bârfele astea... 

Nu m-am mai deranjat să-l întreb care erau bârfele. 

— N-am nici o îndoială că o persoană de aici i-a trezit lui 
Teedle toate bănuielile astea, a zis Winters. Așa cred aproape 
toţi. Dar e doar o presupunere. Sincer, căpitane, nimeni nu știe 
ce are Martin de gând să facă. Cu siguranţă, nu ce i-am spus 
noi. Ceea ce ne duce cu gândul că este în serviciul altcuiva. 
Având în vedere trecutul lui, rușii ar fi singura concluzie logică. 
Așa că-i clar că nu ne putem permite să-l lăsăm în libertate 
acolo. E o situaţie foarte periculoasă. 

Chiar și eu îmi dădeam seama de asta. 

— Au existat semne anterioare că nu vă este loial? 

— Nu, dar nu a fost niciodată pus la încercare. Banditului 
ăstuia de Martin i s-au dat informaţii strict secrete aici, la 
Londra, în privinţa unei operaţiuni pe care voiam s-o execute el 
în Germania. Și informaţiile pe care le-a aflat atunci erau 
extrem de importante pentru sovietici. A făcut pe atunci câteva 
remarci care i-au îngrijorat pe cei de aici. De aceea, după ce 
ne-am gândit mai bine, i-am ordonat să se întoarcă. Nu era 
omul potrivit pentru treaba asta, așa am hotărât. Până nu a 
fugit, nimeni nu s-a gândit că se va duce drept în braţele 
rușilor. Dacă ai cunoaște detaliile, ai fi de acord că asta-i 


concluzia cea mai logică. Îmi pare rău, Dubin, că nu-ți pot 
spune mai multe. 

I-am zis că înţeleg. 

— Personal, a adăugat Winters, sunt prea sentimental să 
cred corecte concluziile astea. Dar e un punct de vedere pe 
care nu-l împărtășesc nimănui, pentru că, sincer să fiu, nu am 
alte explicaţii pentru atitudinea lui. 

— A avut cineva mai mult noroc decât mine să-l găsească? 

Renunțasem să-l mai caut pe Martin de când mă întorsesem 
în Luxemburg și nu mai auzisem nimic de el. Robert Martin nu 
mi-a adus decât necazuri. Dacă aș fi avut de gând să mă răzbun 
pe el, poate că m-aș fi bucurat să-l văd în cătușe. Dar simțeam 
că modul cel mai bun de a onora memoria lui Biddy era să 
renunţ să-l mai caut pe Martin, căci această urmărire îi fusese 
fatală prietenului meu. 

— O să-l prindem în timp util. Nu vrem ca șeful poliţiei 
militare să publice un buletinul informativ care să le dea pontul 
rușilor. Am vrea să-l arestăm pe Martin fără să se facă vâlvă. 
Dar i-a recrutat pe mulţi dintre oamenii noștri din Germania, și 
majoritatea au vederi de stânga, sindicaliști, așa că nu știi prea 
bine de care parte sunt, a sovieticilor sau a Aliaților. Și, în afară 
de asta, este greu să le propui să-i întoarcă spatele omului pe 
care l-au crezut întotdeauna reprezentantul acestei agenţii. 
Este o chestiune destul de delicată. Am primit câteva rapoarte 
după acţiune. Martin este în legătură cu unii dintre vechii lui 
oameni de contact și cere ajutor doar ca să-și facă drum mai 
departe. Se consideră într-o misiune foarte delicată. O dată sau 
de două ori, a cerut să fie ascunși. El și fata. 

— E și fata cu el? 

— Înţeleg că ai văzut-o. E ispititoare, așa cum se spune? 

— În felul ei, am răspuns. 

— N-am avut niciodată plăcerea. Pe aici, circulă o legendă 
despre ea. Martin a recrutat-o la un spital din Marsilia, unde 
lucra ca infirmieră. Își joacă de minune rolul, oricare ar fi acela, 
și e dispusă la orice. Chiar și la sacrificiul suprem, dacă înţelegi 
ce spun. Acum câţiva ani, a stors informaţii de la un ofiţer 
neamt care îi fusese pacient și care a continuat să se ţină după 
ea. Informaţii de maximă importanţă despre bombardarea 
Londrei. Merită o decorație, dacă mă întrebi pe mine, dar tipii 
din clădirea asta fac mutre când e vorba să recunoască orice a 


făcut ea. Cea mai veche șmecherie din spionaj, să te culci cu 
inamicul, dar să rămână între noi. 

Colonelul a zâmbit, bucurându-se de vorbele sale cu 
subînţeles. Apoi, mi-a spus povestea în care Gita l-a salvat pe 
Martin din ghearele Gestapoului, pretinzând că este însărcinată 
cu el. Era bine că Winters tot vorbea, căci eu nu eram în stare. 
Să te culci cu dușmanul. Mă uitam la modelul complicat al 
covorului din biroul colonelului, pe care pășiseră oameni timp 
de un secol, încercând să-mi dau seama ce însemna asta pentru 
mine. De câte ori credeam că știu totul despre femeia asta, mai 
auzeam ceva nou. 

— Dar fata e și ea de partea sovieticilor? Am întrebat. 

— Nu-i clar, a zis Winters dând din umeri. Dacă Martin chiar 
joacă această carte, nu cred că a spus ceva cuiva. Și apoi... Și-a 
ridicat mâna în semn că nu zisese chiar totul. Oricum, ne-am 
cam îndepărtat de la subiect. 

M-am ridicat în picioare. Mi-a sugerat să luăm cina împreună 
într-una dintre serile pe care le mai petreceam la Londra, dar 
eu mă îndoiam, după toate câte îmi spusese, că o să am curajul 
să mă mai văd cu el. Nu i-am promis nimic, i-am zis doar că o 
să-l sun dacă aveam ceva timp liber. 

La fel de proaste ca și perioada prin care trecusem, veștile 
pe care mi le dăduse Winters despre Gita m-au tulburat și mai 
mult, nemaireușind să mă concentrez asupra a ce se întâmpla 
în jurul meu. M-am dus în Green Park și am descoperit că, după 
o oră, tot mai stăteam la marginea unei alei, cu mâna pe 
grilajul rece de fier, răvășit de zbuciumul din sufletul meu. 
Când m-am uitat în oglindă, am văzut un om cu o înfățișare 
normală, dar aveam impresia că eram pe dinafară ca dosul unui 
ecran de cinema. De partea cealaltă rula un maraton 
cinematografic, cu imagini și sunete care nu se mai sfârșeau, 
toate acele filme torturându-mă. Adesea, când mă refugiam pe 
străzi, mă gândeam că aveam o cădere nervoasă și că eram 
propulsat din nou în prezent doar de panica din gândurile mele. 

Mi-am făcut bagajele cu trei zile înainte să plec. I-am scris o 
scrisoare scurtă lui Grace. Părăsit de Gita, nu mă mai puteam 
întoarce la Grace. N-am să-mi explic niciodată de ce, înșelându- 
mă în privinţa unei femei, a murit dragostea mea pentru alta, 
dar așa era. Grace era demnă de toată stima. Dar reprezenta o 
parte din viața mea la care nu aveam să mă întorc niciodată. 


Măcar asta se terminase. Așa cum mi se sfârșea și permisia.. 
Orice zăbavă mi-ar fi făcut rău. Aveam nevoie de muncă. Mă voi 
duce înapoi în orașul Luxemburg. Voi mai avea procese. 
Oameni de spânzurat. 

Dar simțeam că nici problemele legale nu mai aveau să-mi 
stârnească interesul. Dacă rămâneam în această prăpastie, 
aveam o singură șansă. Am știut imediat care era și nu mi-am 
considerat hotărârea o ironie a sorții. Am să solicit mutarea la 
un detașament de infanterie și mă voi întoarce la război. Lupta 
disperată de a rămâne în viaţă, de a ucide mai degrabă decât să 
fii omorât, era singurul lucru care mă putea distrage de la 
zbuciumul meu sufletesc. 

Doar după ce am închis ușa camerei de hotel, cu raniţa în 
spate, am înţeles întreaga semnificaţie a planurilor mele și, nu 
știu cum, parcă îmi vorbea Gita. I-am ascultat vocea în aceeași 
stare de furie și abandon care mă chinuise de multe zile, dorind 
și s-o aud și să n-o aud, în același timp. 

— Tu ești Martin, îmi spunea ea. 


11 februarie 1945 

Dragă Grace, 

Mi-am petrecut ultima săptămână în Londra, încercând să 
mă refac după ce s-a aflat ce se întâmplase. Acum, după lunile 
în care ti-am împărtășit impresiile mele, știu că nu ti-am dat 
prea multe detalii despre lupte. Dar nici nu trebuie să-ți spun 
mai multe. Imaginează-ți ce e mai rău. Este mult mai groaznic 
decât atât. Am traversat oceanul regretând că nu aveam să fiu 
decât un așa-zis soldat. Dar am fost soldat cu adevărat în 
ultimele luni, ceea ce regret și mai mult. 

Acum știu, Grace, că n-am să fiu în stare să mă întorc acasă 
la tine. Mă simt distrus în așa măsură, că n-am Să-mi revin 
niciodată. Când am venit aici, am crezut că iubirea poate 
învinge totul. Dar a fost una dintre multele iluzii pe care mi le- 
am făcut. Pentru mine, iubirea noastră dulce s-a terminat. 

Știu că vei avea un șoc când vei citi scrisoarea mea. Mă 
copleșesc vina și rușinea pentru ce îţi fac. Dar acum sunt într-o 
stare sufletească în care trebuie să renunţ la toate iluziile, 
inclusiv la cea că mă voi întoarce și voi fi un soț iubitor pentru 
tine. 

Te voi purta mereu în gând. Respectul și admirația mea 


pentru tine vor dura în veci. 
Te rog, iartă-mă, 
David 


28. VIZIIA 

Timp de mai mulţi ani, în fiecare vară, când eu și Sarah eram 
mici, mama ne îmbrăca frumos și ne urca în Chevy-ul nostru 
condus de tata. Ni se strângea un pic inima, pentru că tata nu 
mergea în multe locuri fără mama, cu excepţia meciurilor de 
baseball, pe care ea nu le înțelegea. Era vară, eu și Sarah eram 
în vacanţă, iar acest drum cu mașina era ultimul lucru pe care 
îl doream noi doi. Înainte să ajungem prea departe de casă, eu 
și Sarah pretindeam că aveam rău de mașină. Dar tata nu ne 
băga în seamă și mai conducea vreo 20 de minute, până în 
inima cartierului negrilor, apoi o lua pe străzile mărginite de 
case dărăpănate, până ajungeam la un bloc îngrijit, cu trei 
apartamente. Acolo, ne cobora pe mine și sora mea din mașină, 
cu toate protestele noastre. 

Intram în clădire și o vizitam pe doamna Bidwell, o negresă 
mai deschisă la culoare, cu o voce groasă. Era vizibil că aceste 
vizite nu făceau plăcere nimănui. După atât drum, nici tata, nici 
doamna Bidwell nu păreau că au ce să-și spună. Deși copil, îmi 
dădeam seama că eu și sora mea eram aduși acolo îndeosebi ca 
subiecte de conversaţie, pentru ca bătrâna să poată exclama ce 
mult am crescut, iar tata să încuviințeze. Nu culoarea pielii era 
problema. Părinţii mei stăteau în University Park, unul dintre 
primele cartiere locuite de toate rasele, și le plăcea să stea la 
taclale cu vecinii lor negri. 

Beam câte un pahar cu limonada excelentă în sufrageria 
doamnei Bidwell, apoi ne vedeam de drum. De fiecare dată 
când îl întrebam de ce a trebuit să ne ducem acolo, tata îmi 
răspundea că doamna Bidwell era mama unui băiat pe care l-a 
cunoscut odată. Doar atât. Nici nu m-am gândit la ea când am 
început să citesc jurnalul tatălui meu, pentru că era neagră, iar 
Gideon Bidwell alb - un alt tren pe care l-am pierdut. 

Cu ani în urmă, am publicat o poveste despre un avocat 
asistent de la biroul procurorului din Kindle County, a cărui 
patimă pentru joc îl făcuse să se îndatoreze la cămătarii de prin 
partea locului. Sursa mea era un agent FBI, care era îngrijorat 
pe bună dreptate de pericolul pe care îl putea reprezenta un 
asistent al procurorului aflat la cheremul unor criminali, și tipul 
chiar mi-a arătat stenogramele marelui juriu federal, ca să-mi 
liniștesc editorii înainte de a publica ceva. 

Am dat o mare lovitură. Singura problemă era că procurorul 


respectiv, Rudy Patel, mi-era prieten destul de bun. Amândoi 
eram pasionaţi de baseball, făceam parte dintr-un grup care își 
împărțea biletele pentru un întreg sezon de meciuri ale echipei 
Trappers. Stăteam adesea unul lângă altul și blestemam 
ghinionul constant pe care îl aveau cei de la Trappers, bătând 
palma când marcau, de parcă noi am fi lovit mingea, și-i 
ocăram pe jucători pentru lovituri și greșeli. Să suferi pentru 
echipa Trappers era un ritual în Kindle County și ne-a unit și 
mai mult pe mine și pe Rudy. Am scris reportaje despre mai 
toate procesele lui. Dar apoi l-am făcut să-și piardă slujba. 

Din fericire pentru Rudy, s-a înscris într-un program pentru 
avocaţii dependenţi, în Jucătorii Anonimi, evitând astfel să fie 
dat afară din barou și pus sub acuzaţie. Normal că a trebuit să 
fie concediat și să trăiască cu infamia de a fi fost alungat de 
mine. În cele din urmă, a ajuns profesor la o facultate de drept 
destul de bună din zonă și și-a continuat viaţa, deși nu mai era 
considerat un avocat promiţător. Am avut eu grijă de asta. 

Eu și Rudy încă locuiam în aceeași zonă prin care trecea 
autobuzul spre Nearing, așa că ne întâlneam din când în când 
în staţie. De fiecare dată când îl vedeam, simţeam cum se 
redeșteaptă în mine afecțiunea pentru cel care-mi fusese 
prieten bun, iar lui i se lumina din nou faţa, până când își 
amintea ce se întâmplase și începea să mă deteste. De-a lungul 
timpului, ura din privirea lui s-a mai domolit. Trebuia să știe că 
îmi făcusem doar meseria. Dar ajunseserăm într-un punct mort. 
Chiar dacă mă ierta din toată inima, prietenia noastră 
aparținea trecutului, pe care ni-l aminteam, dar peste care 
trecuserăm. 

Am adus vorba de asta, deoarece îmi amintește puţin de 
vizitele pe care i le făcea tata doamnei Bidwell. Era clar că 
aceste întâlniri scurte îl tulburau pe tata. Pe drumul de 
întoarcere, era distrat, strângea și lăsa din mâini volanul. Nu 
știu ce iluzie îl aducea în North End. Că era dator să-i rămână 
credincios prietenului său și să-i păstreze vie memoria? Că, 
arătându-i pe copiii lui, reușea să aline cumva durerea femeii 
care nu avea să-și mai vadă niciodată fiul? Dar, după ultima 
dintre aceste vizite, când eu aveam vreo zece ani, tata s-a uitat 
la mama imediat ce ne-am întors acasă și i-a spus: „Nu mai pot 
să fac asta”. Mamei i se citeau pe faţă blândeţea și mila. 

Sunt sigur că tata s-a ţinut de cuvânt și nu s-a mai dus la 


doamna Bidwell. N-a existat niciodată loc pentru război în viaţa 
tatălui meu. Nu era viaţă, era război. Loialitatea nu putea să 
înfrângă așa ceva. 

Sincer să fiu, nu cred că doamna Bidwell a mai încercat 
vreodată să ia legătura cu el. Când mă gândesc la trecut, sunt 
șocat că nu i-am văzut nici pe domnul Bidwell, nici pe fraţii lui 
Biddy pe acolo. Poate că ei nu se puteau resemna cu gândul că 
au pierdut un fiu și un frate ale cărui șanse egale cu ale albilor 
i-au adus moartea. 

În cele din urmă, relaţia dintre doamna Bidwell și tata nu era 
precum cea dintre mine și Rudy. Aveau ceva în comun în trecut, 
dar nu-l puteau schimba. In mod inexplicabil, soarta îl 
avantajase pe unul din ei, și nu pe celălalt. Și, pentru că nu 
aveau ce face, tot ce le rămânea era să-și amintească de trecut 
cu durere în suflet, apoi să-și vadă de vieţile lor atât de diferite. 


29. VICTORIE 

Următoarele rânduri sunt din Nu fi fraier în Germania! Un 
pamflet publicat de Grupul Armatei a 12-a, pe care l-am găsit 
printre hârtiile tatălui meu: 

Faptele din această broșură au fost adunate de șeful Poliţiei 
Militare a Armatei a 9-a, constituind un ghid pentru soldaţii 
aflaţi în Germania. Această broșură conţine experienţele prin 
care au trecut membrii Rezistenței din Franţa, Olanda și 
Belgia, care lucrează acum pentru armata americană. Ei știu 
cum să se descurce. De aceea, au rămas în viaţă și vă dau 
aceste informaţii. 

SĂ NU CREZI 

Să nu crezi că există nemți „buni” în Germania. Sigur că ai 
cunoscut germani de treabă la tine acasă. Ei au avut destul 
curaj și bun-simţ ca să părăsească Germania cu mult timp în 
urmă. 

Să nu crezi că doar guvernul nazist a cauzat acest război. 
Orice popor își are guvernul pe care îl dorește și îl merită. Doar 
o mână de oameni s-au opus naziștilor. N-ai să-i întâlnești; 
naziștii i-au lichidat de mult. 

Un maior belgian, rănit de două ori în două războaie cu 
Germania, a fost staționat în Germania din 1918 până în 1929. 

El spune: „Neamţul e mincinos din fire. Singur, este un om 
pașnic, dar când sunt mai mulţi, nemţii devin cruzi”. 

Dacă se va forma o mișcare de rezistenţă în Germania, va fi 
crudă. Va fi condusă de SS-iști și gestapoviști care ucid fără să 
clipească. Vor avea agenţi peste tot. Fiecare neamt, bărbat, 
femeie sau copil, trebuie suspectat. Pedeapsa trebuie să fie 
rapidă și aspră. Nu-i același lucru cu brutalitatea. Forţele aliate 
trebuie să-și arate puterea, dar numai când este necesar. 

Am câștigat războiul. În februarie și martie, forțele terestre 
ale Aliaților au înaintat. Nemţii și-au dat în sfârșit seama că 
erau copleșiți numeric - decimaţi în Bătălia de la Bulge (așa 
numeau oamenii ce se întâmplase în Ardeni), cu forţele aeriene 
depășite de cele ale Aliaților, și confruntaţi cu masiva ofensivă 
a rușilor pe Frontul de Est. „Bald schissen wir nicht mehr.” 
Pentru Armata a Treia, principalele probleme erau vremea și 
terenul. Cea mai grea iarnă din ultimii 50 de ani s-a terminat cu 
un dezgheţ timpuriu, care a umflat apele râurilor și ale 
pâraielor din zona muntoasă prin care trecea linia Siegfried. 


Cursurile de apă pe care forţele noastre le puteau trece cu 
piciorul necesitau acum construirea de poduri, iar trupele 
trebuiau să aștepte. Dar Patton înainta, ca totdeauna. 
Comandamentul 19 al aviaţiei sprijinea înaintarea coloanelor 
din avangardă. In 22 martie, Patton a sfidat Comandamentul 
Suprem și a organizat în secret un atac masiv peste Rin, 
văduvindu-l astfel pe Montgomery de onoarea de a fi primul 
general care a pus piciorul pe pământ german. Vulpea“ a tot 
dat târcoale cartierului general timp de câteva săptămâni după 
aceea, și n-am nici o îndoială că mica revoltă a lui Patton a 
contribuit mult la demiterea lui de la comanda Armatei a Treia. 

Deși sfârșitul era previzibil, înaintarea noastră nu a stârnit 
nici pe departe atâta entuziasm ca eliberarea Franţei. Oamenii 
noștri luptaseră de prea mult timp ca să se bucure de victorie 
și, pe deasupra, vedeau zi de zi că se bătuseră de fapt pentru 
europeni. Am întâlnit un lung șir de nemti alungaţi din casele 
lor de război, care își duceau în spate cele mai de preţ bunuri. 
Trăiau în cete sub cerul liber, în mizerie, ceea ce avea să ducă 
la izbucnirea unei epidemii de tifos. Pe când treceam pe lângă 
ei, cineva a fluturat steagul Statelor Unite, dar noi eram aceia 
care le omorâseră fiii și taţii și le bombardaserăm sau 
jefuiserăm casele. În general, exista multă suspiciune între ei și 
noi, mai ales de când aflaserăm că mulţi soldaţi germani își 
îngropaseră uniformele și se ascunseseră prin convoaiele de 
oameni care plecau de acasă. 

Cu toate că mulţi nemti dezertaseră, Armata a Treia a luat 
300 000 de prizonieri germani în acele săptămâni. Erau duși în 
camioane, murdari, flămânzi, înfrânți, spre locuri înconjurate 
de sârmă ghimpată, și mulţi dintre ei, dacă îi întrebai, se rugau 
să se termine războiul, lucru care, conform prevederilor 
Convenţiei de la Geneva, le-ar fi permis să se întoarcă acasă. 

Cât despre mine, eram tot dezolat și uneori îmi sărea 
țandăra. Nu m-am ţinut niciodată de promisiunea de a mă oferi 
să merg pe front. In schimb, mi-am văzut de meseria mea 
plictisitoare de avocat militar cu eficiență și dezinteres. 
Rapoartele despre furturi, violuri și crime săvârșite asupra 
nemților se adunau pe birourile noastre, dar erau în general 
ignorate. Nu dădeam curs decât delictelor grave comise 
împotriva soldaţilor noștri. Nu doar că nemţii erau dușmanii 


8 Poreclă dată generalul britanic Montgomery (n.tr.) 


noștri. Mulţi comandanţi de armată, inclusiv generalul Maples - 
fusese avansat în 1 aprilie - erau de părere că ar trebui să 
ocupăm Germania nu atât din răzbunare, ci pentru ca nemţii să 
simtă pe pielea lor ce dezastru făcuseră în restul lumii. N-am 
contestat niciodată acest punct de vedere. 

Sau foarte puţin. Pentru mine, războiul se terminase. Ca și în 
orașele vest-europene, turlele mele erau în ruină. Voiam să 
merg acasă și să-mi găsesc timp să scormonesc prin moloz. Mă 
simțeam legat de civilii descurajaţi la fel demult ca și de 
soldații noștri. 

De acasă, tot primeam scrisori imploratoare de la Grace 
Morton, care nu putea să accepte că n-o să ne căsătorim 
niciodată. „Dragul meu, îmi scria ea, știu ce groaznică a fost 
pentru tine această perioadă și la câte tragedii ai fost martor. 
În curând, vom fi din nou împreună, vei uita această nebunie și 
vom fi uniţi în faţa lui Dumnezeu.” 

I-am răspuns cu cea mai mare delicateţe de care eram în 
stare, zicându-i că ne-ar scuti pe amândoi de suferință dacă ar 
accepta hotărârea mea. Ca răspuns, scrisorile ei au devenit din 
ce în ce mai stăruitoare. Când nu-i răspundeam, parcă i se 
topea demnitatea. Într-o zi, am primit o diatribă despre 
necredința mea, apoi o altă scrisoare în care se gândea cu 
regret și senzualitate la cât de mult greșiserăm că nu 
făcuserăm dragoste înainte de plecarea mea. Am făcut eforturi 
să citesc fiecare cuvânt, deși îmi provoca mâhnire. Eram uimit 
de forţa contaminatoare a războiului, care trimisese nebunia 
mea peste ocean ca s-o molipsească și pe ea. 

Armata a Treia și-a mutat cartierul general de două ori într-o 
săptămână, ajungând la începutul lunii aprilie la Frankfurt am 
Main, oraș care fusese necontenit bombardat înainte de sosirea 
noastră. Din unele străzi rămăseseră acum doar mormane de 
piatră şi cărămizi pe care se așternuse praful stârnit de vânt. În 
zona de lângă principala gară, mai erau și alte case în picioare, 
dar poliția militară și-a stabilit sediul într-o fostă clădire 
comercială de pe Poststrasse. Mie mi s-a dat un birou spaţios, 
care aparținuse unui director important și, în 6 aprilie, când îmi 
despachetam lucrurile, a intrat un tânăr ofiţer grăsuţ, care își 
tot sucea chipiul în mâini. Era Herbert Diller, aghiotant al 
comandantului adjunct al Statului-Major al Armatei a Treia, 
care dorea să mă vadă. Am luat-o împreună cu el la fugă pe 


stradă, chiar înainte să pomenească numele lui Teedle. 

Nu-l mai văzusem pe general la faţă de când mă întorsesem 
de la contesa de Lemolland ca să-i raportez că Martin 
dispăruse. Din câte știam, Teedle primise rapoartele mele în 
scris, deși nu-mi răspunsese. De la Diller am aflat că, la 1 
aprilie, generalului Teedle i se retrăsese comanda Diviziei 18 
Blindate, care fusese scoasă din linia întâi pentru refacere. 
După aceea, Roland Teedle ajunsese comandant adjunct în 
statul-major al lui Patton. În timp ce eu și Diller străbăteam în 
grabă sălile vaste ale fostului minister, l-am auzit pe Teedle 
zbierând. Omul la care ţipa s-a dovedit a fi caporalul Frank, 
care fusese transferat odată cu el. 

Generalul Teedle părea mai bătrân și mai împuţinat la trup în 
biroul unde l-am găsit, o încăpere întunecoasă, cu tavan și 
ferestre înalte. Stătea în picioare și se uita uimit la biroul pe 
care hârtiile păreau pur și simplu aruncate. Am fost întrucâtva 
mirat că am simţit o oarecare simpatie pentru el când l-am 
văzut, dar, după vizita mea la OSS din Londra, ajunsesem să 
recunosc că avusese dreptate în cea mai mare parte. Oricum aș 
fi privit lucrurile, Robert Martin era un tip nesincer și un factor 
distructiv pentru armată. Nu că aș fi uitat complet de acuzaţiile 
lui Bonner. Mi-a trecut o clipă prin minte că se putea ca Teedle 
să fi fost mutat la statul-major ca să fie supravegheat mai bine. 
Dar n-am avut niciodată certitudinea dacă Bonner spunea 
adevărul sau interpretase greșit comportamentul generalului, 
sau, chiar dacă avea dreptate, unde trebuia să-l încadrez pe 
Teedle printre mulţi alţi travestiţi din armată. 

L-am felicitat pe general pentru noua sa poziţie. O dată cu 
aceasta, mai obținuse încă o stea. Ca de obicei, nu-i plăcea să 
fie flatat. 

— Au început deja să schimbe caii, Dubin. Unii cred că, în 
locul nostru, ar trebui să vină diplomaţii. Următoarea etapă a 
războiului va fi politică. Mai bine m-aș ocupa de vite decât să 
stau la un birou, dar mai e treabă de făcut. Patton vrea să 
ajungă la Berlin la sfârșitul lunii, și cred că așa va face. Şi acu’, 
zi-mi, Dubin, cum ţi-a plăcut războiul? E o javră, nu? 

Probabil că a priceput ceva din mutra pe care am făcut-o ca 
răspuns la batjocura lui, căci m-a privit îngrijorat. 

— Ştiu că ţi-a fost greu, Dubin. Nu vreau să crezi că o iau în 
glumă. 


— Nu cred că sunt singurul care are lucruri triste de 
povestit. 

— Sunt trei milioane de oameni care vor avea coșmaruri 
când se vor întoarce acasă, și cam un milion de partea cealaltă 
a lumii. Mă gândesc ce fel de nație vom mai putea fi. Toată 
civilizaţia asta s-a creat doar în perioadele dintre războaie. 
Construim lucruri, apoi le dărâmăm. Uită-te la biata Europă. 
Mă gândesc uneori la toate bătăliile care s-au dat aici și mă 
aştept să văd ţâșnind sânge din pământ. 

— Vorbiţi ca Martin, domnule general. 

Ca întotdeauna, eram uimit de cât de insolent puteam fi cu 
Teedle. Dar el părea să se aștepte la asta. 

— O, nu prea, Dubin. Sunt sigur că Martin vrea să pună 
capăt războiului. O iau drept o caracteristică a condiţiei umane. 

Ca răspuns la vorbele lui Teedle, o expresie îndurerată mi s-a 
așternut pe faţă, dar nu sunt sigur dacă pentru că mă 
împotriveam viziunii lui Teedle sau deoarece o consideram ca 
fiind crudul adevăr. Studiindu-mă, Teedle s-a rezemat de spătar 
și a început să bată darabana cu un creion pe pantalonii lui de 
stofă. 

— Ştii ce înseamnă războiul, Dubin? 

Teedle îl lăsase pe Diller să aștepte afară, de unde auzeam 
din ce în ce mai multe voci, semn că urma să înceapă o altă 
întrunire, probabil cu ofițeri superiori mie în grad. Dar nu am 
fost mirat că generalul voia să mai prelungească discuţia dintre 
noi. Nu mă îndoisem niciodată că, pentru Teedle, lupta cu 
Martin era foarte importantă. Era exact opusul lui Martin - 
aventurierul solitar care se credea mai inteligent decât 
mașinile de război, un spion care prefera viclenia asaltului 
frontal, și, desigur, un comunist care ar fi dat oricărui om după 
nevoi, ceea ce se opunea vrerii de neînțeles a lui Dumnezeu. 

L-am întrebat dacă se referea la Tratatul de la Versailles. 

— Să le ia naiba de tratate! a spus el. Mă refer la ce e-n joc. 
Pe termen lung. 

Ştiam că Teedle îmi apreciază seriozitatea, așa că am 
încercat să nu fiu superficial, dar adevărul era că nu aveam 
idee despre asta, ceea ce i-am și mărturisit. Normal că Teedle 
avea un punct de vedere. 

— Cred că luptăm pentru ceea ce ne unește. Cred că toate 
chestiile astea pe care le iubim așa mult - calea ferată, 


telegraful și telefonul, automobilul, radioul, camera de filmat, 
avionul și Dumnezeu mai știe ce - ne-au schimbat felul de a 
vedea viața. Un păstor care se îngrijea de turma lui, un fierar 
care lucra la fierăria lui, oameni care nu-și cunoșteau decât 
concetăţenii vorbesc acum cu cei de la mii de kilometri 
distanţă, fiind astfel prezenţi în viaţa lor. Și nu știu exact ce au 
în comun cu acești tovarăși de departe. Acu’, vin comuniștii și-i 
spun păstorului că interesul comun e binele oamenilor, așa că 
ar trebui să le dea câteva oi săracilor din orașul învecinat. Şi- 
apoi îl avem pe Hitler, care le zice compatrioţilor săi că trebuie 
să-i unească dorinţa de a ucide sau subjuga pe oricine nu e la 
fel ca ei. Pe urmă, venim noi, Aliaţii. Avem noi o viziune care să 
se compare cu cea a tovarășului Stalin sau a domnului Hitler? 
Ce oferim noi? 

— Ei bine, Roosevelt și Churchill ar spune „libertate”. 

— Care înseamnă? 

— Libertate personală. Carta Drepturilor Omului. Votul. 
Libertate și egalitate. 

— In ce scop? 

— Domnule general, trebuie să vă spun că mă simt din nou 
student la Facultatea de Drept. 

— În regulă, Dubin. Te aud. Eu cred că luptăm pentru 
Dumnezeu. Nu Hristos sau Iahve, sau spiridușii din păduri, 
pentru nici un Dumnezeu anume. Ci pentru dreptul de a crede 
într-unul. Pentru a spune că există ceva mai presus de această 
societate obștească și că există ceva mai important pentru 
fiecare om luat în parte, pe care trebuie să-l găsească el însuși. 
Dar noi încercăm să le avem pe ambele, Dubin, să trăim în 
societate și să fim individualiști în același timp, iar asta o să ne 
aducă necazuri. Nu-i înghițim pe fasciști sau pe comuniști, care 
vor ca toţi să fim la fel. Sau pe capitaliști, dacă vrei să știi 
adevărul. Toţi vor să fim materialiști. Iar asta înseamnă tot 
colectivism și trebuie s-o recunoaștem ca atare. 

— Există un pic de colectivism și în religie, domnule general, 
oameni care vor, ca dumneavoastră sau ca mine, să facem 
exact cum cred ei că e bine. 

— Asta-i natura umană, Dubin. Şi cred că suntem așa cum se 
și așteaptă Dumnezeu. Şi este misiunea oamenilor să întâmpine 
cu bucurie orice competitor rezonabil. 

Nu mai pricepeam și i-am zis-o. Teedle a dat ocol biroului, 


apropiindu-se de mine și părând luat prin surprindere, ceea ce 
nu-i stătea în obicei. 

— Cred în democraţie, a spus, din același motiv ca și 
Jefferson. Pentru că Domnul ne-a făcut pe toţi, așa diferiți cum 
suntem. Deosebirile dintre oameni sunt expresia resurselor 
Sale infinite. Dar lumea Lui încă aparţine celor care se 
străduiesc să-și îndeplinească misiunea. El a ales pentru ei, fie 
că-i vorba de un călugăr care meditează în tăcere din vrerea 
Lui sau de un gigant care călărește lumea. Dacă Dumnezeu a 
populat lumea cu un miliard de oameni diferiţi, trebuie că s-a 
așteptat și să se lupte între ei. Dar n-ar fi putut să creeze o 
lume în care să triumfe o singură viziune, pentru că asta ar fi 
însemnat doar o unică viziune asupra Lui. 

— Atunci, războiul e dorit de Dumnezeu, domnule general? 

— Cu toţii ne gândim la asta, Dubin. Nu pot să-ţi dau un 
răspuns. Tot ce știu este că El vrea să perseverăm. A luat o 
hârtie de pe birou. Ieri am primit rapoarte dintr-un loc numit 
Ohrdruf. Ai auzit de el? 

— Nu, domnule. 

— Trei mii de deţinuţi politici de un fel sau altul zac acolo în 
gropi puţin adânci, înfometați până la moarte de naziști. Cei 
câţiva care au rămas în viaţă sunt într-o stare deplorabilă. 
Comunicatele tot repetă că nu poate fi descrisă prin cuvinte. 
Dumnezeu vrea ca noi să luptăm împotriva celor care au făcut 
asta, Dubin. 

Am dat din umeri, căci nu voiam să abordez acest gen de 
discuţie, iar generalul a continuat să mă studieze. Doar atunci 
am înţeles ce mă atrăsese la Teedle de la bun început. li păsa 
de sufletul meu. 

— E-n regulă, Dubin. Să vorbim de lucruri mai plăcute. Am o 
misiune pentru tine, dar cred că trebuie să discutăm mai întâi. 
Am auzit de vizita ta la Londra și că m-ai verificat. 

— Am făcut ce v-am spus întotdeauna că trebuie să fac, 
domnule general. Să confirm detaliile. 

— M-ai verificat. Nu mă supără, Dubin. Cred că acum îl 
urăști pe Martin mai mult decât mine. 

— Am ajuns să nu simt nimic, ca să vă spun adevărul. Nu-mi 
dau seama ce joc joacă. Poate fi doar nebun, în felul lui. 

— E spion, Dubin. E foarte simplu. E de cealaltă parte a 
baricadei. 


Nu era nici o îndoială că Martin și generalul se situau pe 
poziţii diferite. Dar așa eram și eu cu Teedle. N-aș putea spune 
care tabere anume. 

— Cum doriţi, domnule general, dar n-am încercat să dau 
dovadă de insubordonare. Am vrut doar să-mi clarific lucrurile, 
ca să pot trage o concluzie logică. 

— Dar n-ai făcut-o, nu-i așa, Dubin? Ticălosul tot mai sare 
într-un picior pe undeva. 

— S-ar putea să fi murit, din câte am auzit, domnule. 

— Dar, din păcate, nu-i așa. Teedle a răsfoit hârtiile de pe 
birou, apoi, exasperat, s-a dat bătut și a zbierat după Frank, 
care se părea că plecase de acolo. La naiba cu hârţogăria asta! 
mi-a zis. Cam cu patruzeci și opt de ore înainte, un batalion de 
rezervă al Diviziei 101 Infanterie a întâlnit un om fără o mână, 
care pretindea că este ofițer OSS. Asta s-a întâmplat lângă 
orașul Pforzheim. Spunea că e într-o misiune specială și are 
nevoie de provizii. Un ofiţer cu capul pe umeri a contactat OSS, 
dar, până să anunţe el poliţia militară. Martin se făcuse 
nevăzut. 

— Așa că iar ne-a scăpat. Uimitor. Ai idee cum de-a aflat fata 
că era în spital data trecută? M-am tot întrebat în ultimele luni. 

— Eu i-am spus. A fost o prostie. 

Generalul a făcut o grimasă. 

— Mă gândeam eu că s-ar fi putut. E mai mult decât o 
tâmpenie, Dubin. S-a culcat cu tine, nu? 

Nu i-am răspuns. 

— Trebuia să fii mai deștept, Dubin. 

Dar în ochii lui am zărit o sclipire amuzată, parcă râdea de 
nebunia mea. Oricât de complicată i-ar fi fost moralitatea, 
convingerile lui Teedle se confirmau. Sexul, ca și războiul, era 
ceva la care Dumnezeu nu se aștepta ca oamenii să reziste. 

— N-am procedat bine, domnule general, sunt conștient de 
asta. L-a costat viaţa pe un om foarte bun. O să am remușcări 
toată viaţa. 

Mi-a aruncat o privire mai blândă decât m-aș fi așteptat și 
mi-a zis: 

— Dacă ai fi avut plăcerea să fii general, ai fi spus-o de o mie 
de ori. E o meserie împuţită asta în care alți oameni mor din 
cauza greșelilor tale, nu? 

— Da, domnule. 


— Dar asta presupune. 

— Da, domnule. 

S-a oprit o clipă din vorbit, apoi a spus: 

— Așa stă treaba. De câteva luni, execut dansul celor șapte 
văluri cu cei de la OSS. Donovan n-a vrut ca armata să confirme 
că unul de-ai săi a luat-o pe căi greșite. Ziceau că așa mai pot 
avea o șansă să-l folosească pe Martin împotriva rușilor, dar 
toate astea-s politică, dacă mă-ntrebi, iar acum am pus piciorul 
în prag. Am dat un buletin informativ tuturor celor din poliţia 
militară, Armatei a Treia, Armatei a Șaptea, britanicilor, 
tuturor din Europa. Şi aș vrea ca tu să te ocupi de asta, Dubin. 
Ai o experienţă de care trebuie să profit. Ştii cum arată Martin. 
Și, mai mult, îi cunoști tertipurile. Nimeni altcineva nu poate fi 
mai prudent ca tine. În afară de asta, îţi dau o șansă să-ţi 
răscumperi vina. E corect, nu? 

N-am răspuns. Corect nu era cuvântul potrivit și o știam 
amândoi. 

— Ştiu că te-ai săturat de misiunea asta, Dubin. Dat fiind ce 
ai spus - sau nu ai spus - înţeleg și de ce. Ai făcut bine că te-ai 
dat deoparte. Dar suntem în război și avem nevoie de tine. Am 
vorbit și cu Maples. Și ne-am pus de acord. Astea-s ordinele 
tale, Dubin. Pune mâna pe Martin. 

Generalul a dat decretul plecându-și capul și întărindu-l cu o 
privire urâtă și amenințătoare. Fără îndoială că generalul voia 
să-mi dea o lecţie. Prinderea lui Martin avea să mă 
convertească pe de-a-ntregul la viziunea lui asupra lumii. Iar în 
această privinţă, cred că avea dreptate. 

— Sper că nu mai trebuie să-ţi zic să-ţi ţii pușca cealaltă în 
teacă? Când te-ai fript o dată, sufli și-n iaurt, nu? 

Am încuviințat din cap. 

— Eşti liber, mi-a spus. 


30. BALINGEN 

M-am dus cu mașina spre sud ca să-i pun întrebări ofițerului 
care îl văzuse pe Martin la Pforzheim. Orășelele prin care 
treceam mi-au amintit de ceasurile cu cuc, căci aveau case mici 
și înguste, așezate ordonat ca dinţii unui pieptene, și erau toate 
împodobite cu decoraţiuni de lemn pictat de jur împrejurul 
bazei acoperișului. Ofiţerul care vorbise cu Martin, maiorul 
Farell Beasley, l-a descris ca fiind viguros, în ciuda mutilării 
vizibile, și a insistat că ar putea fi folosit la operaţiuni speciale 
chiar și fără o mână. Beasley, ca mulţi alţii înaintea lui, fusese 
vrăjit de Martin și nu-i venise să creadă că un soldat atât de 
bun ca el ar fi putut să facă ceva rău. De fapt, Martin dăduse 
informaţii preţioase despre trupele germane aflate la peste un 
kilometru distanţă și care încercau să împiedice Batalionul 100 
să traverseze râul Neckar. Cât despre propriile scopuri, Martin 
refuzase să vorbească, spunând doar că avea să iniţieze o mică 
operaţiune prin apropiere. Nu l-am întrebat dacă avea vreo 
bănuială că Martin călătorea cu o femeie. 

Am rămas lângă Pforzheim 24 de ore, ca să organizez 
urmărirea lui Martin. Nemţii din partea locului nu prea voiau să 
colaboreze, iar despre Martin se bănuia că era pe undeva pe 
dealurile din jur și se deplasa în spatele frontului. 

În următoarele câteva zile după ce m-am întors la Frankfurt, 
am aflat că mesajul transmis de Teedle polițiștilor militari din 
întregul teatru de război din Europa avusese efectul scontat: se 
raportase că omul cu o singură mână fusese văzut în mai multe 
locuri. Dar niciunul dintre cei văzuţi nu avea pe braţul stâng 
arsurile extinse pe care le observase maiorul Beasley. Mai 
târziu, pe 11 aprilie, am primit o telegramă din Londra, de la 
colonelul Winters, cel cu care mă întâlnisem. 

Omul nostru prins STOP Comunicăm 0600 

mâine prin canale sigure. 

A telefonat de îndată. În ultimele trei sau patru zile, zicea el, 
forțele Armatei a Șaptea, de lângă Balingen, în sud-vestul 
Germaniei, negociaseră cu comandantul lagărului unde se aflau 
deținuți politici. Naziștii speraseră să-i dea la schimb pentru 
propriii prizonieri de război, dar americanii doar așteptaseră să 
plece nemţii ca să preia ieri controlul asupra lagărului. Când au 
intrat, americanii au fost îngroziţi de cât de slabi și bolnavi 
erau deţinuţii. 


— Au zis că era ceva groaznic. Bineînţeles că majoritatea SS- 
iștilor au fugit. Dar, când ofițerii de contrainformaţii s-au dus 
să adulmece prin jur, deţinuţii le-au indicat un tip fără o mână, 
care apăruse printre ei cu câteva zile în urmă. Ei credeau că 
era unul dintre gardienii nemți din lagăr, care nu putuse să 
fugă din cauza handicapului său. El pretindea că e deţinut, un 
evreu spaniol care lucra în Germania când a fost deportat într- 
un alt lagăr de concentrare, dar era clar că minţea. Unu la 
mână, era prea viguros și, pe deasupra, vorbea foarte prost 
germana. lar când l-au pus să-și dea jos pantalonii, toată lumea 
a văzut că nu era evreu. A mai îndrugat niște povești, ultima 
fiind că era ofițer OSS american și că-l chema Robert Martin. 
Pe asta i-au smuls-o cei care îl interogau, când l-au ameninţat 
că-l dau pe mâna deţinuţilor, care sfâșiaseră câţiva gardieni cu 
mâinile goale. La propriu, Dubin, la propriu. Nici nu pot să-mi 
imaginez ce iad s-a dezlănțuit acolo. Dar îţi garantez un lucru: 
Martin n-are să scape. L-au pus în lanţuri fixate de perete. Ti-l 
vor preda doar ţie. 

L-am întrebat pe Winters dacă avea idee de ce se dusese 
Martin acolo. 

— Aș zice, Dubin, că oamenii de aici, care l-au luat pe Martin 
drept trădător, sunt cei care se vor bucura mai mult. După ce-l 
aduci la Frankfurt, ne-ar plăcea să trimitem niște tipi care să-l 
interogheze mai pe îndelete. 

Discuţia s-a încheiat cu obișnuitele lui scuze că nu poate 
spune mai mult. Eu am dat ordin să mi se pregătească un 
convoi înarmat pentru transportul prizonierului și m-am 
îndreptat de îndată spre sud înaintea acestuia, ca să-l arestez 
pe Martin. 

Și așa, cu un alt sergent la volan, cu care de-abia schimbam o 
vorbă, am plecat spre Balingen. Era 12 aprilie 1945, o 
dimineaţă frumoasă cu un cer senin, fără nici un nor, iar aerul 
era plin de miresme încântătoare. Se auziseră multe despre 
lagărele de concentrare, chiar se publicaseră una sau două 
mărturii ale celor care reușiseră să evadeze. Însă cei care le 
scriseseră fugiseră cu luni în urmă, înainte ca regimul lui Hitler 
să se clatine. Şi chiar afirmaţiile făcute de puţinii 
supraviețuitori din lagărul de la Natzweiler, din Franţa, de care 
auziseră unii dintre noi, erau uneori respinse ca fiind 
propagandă sau ultimul dintre zvonurile alarmiste, dar 


nefondate, care se răspândeau de obicei în rândul soldaţilor 
americani, ca de exemplu: rușii s-au predat și Stalin s-a sinucis. 
Sau că 200 de piloţi kamikaze distruseseră mare parte din Los 
Angeles. Ori că naziștii exterminau mii de deţinuţi politici. 
Această ultimă poveste a apărut după ce sovieticii au intrat 
într-un așa-zis lagăr al morţii din Polonia, pe nume Auschwitz, 
la sfârșitul lunii ianuarie, dar acum nimeni nu punea bază pe ce 
ziceau rușii. 

Văzut de afară, lagărul din Balingen nu ieșea cu nimic din 
comun, era o fostă cazarmă mare, de la periferie, construită pe 
o colină înaltă, printre pinii și laricile din Pădurea Neagră. Era 
înconjurat de un gard înalt, de sârmă ghimpată, care avea în 
vârf noduri maronii de electrificare, iar la intrare se aflau 
clădirile din cărămidă galbenă ale administraţiei. Dar poarta 
era deschisă, iar lângă singurul măr înflorit de acolo zăcea un 
soldat tânăr, probabil gardian SS, cu faţa în jos, sub un panou 
din lemn pe care scria ARBEIT MACHT FREI. Munca te 
eliberează. Soldaţii noștri trecuseră cu mașinile pe lângă trupul 
neînsufleţit - se vedeau urme de tancuri și tanchete, apoi am 
trecut și noi. 

Nu ajunseserăm departe când șoferul meu a apăsat cu putere 
pe frână, deodată copleșit de putoare - excremente, var 
nestins, carne în putrefacție. Era îngrozitor, dar a devenit și 
mai rău după ce am luat-o în sfârșit din loc. Şi acum simt 
mirosul acela în nări, de obicei atunci când am un șoc de 
oarecare natură. În acele clipe, îmi imaginez că duhoarea a fost 
atât de puternică încât a rămas impregnată pe veci în nervii 
mei olfactivi. 

Primii soldaţi care intraseră în lagăr erau de la Divizia 101 
Infanterie, aceeași ale cărei regimente de rezervă îl reținuseră 
scurt timp pe Martin la Pforzheim. Erau prezenţi acum câţiva 
ofițeri de artilerie din divizie, dar majoritatea soldaţilor pe i-am 
întâlnit a doua zi erau de la unităţile blindate și păreau șocați 
de ce vedeau. Stăteau lângă vehiculele lor în timp ce vreo zece 
dintre foștii deţinuţi, în uniformele lor vărgate și tocite de atâta 
purtat, se adunau în jurul lor clătinându-se pe picioare, părând 
fiinţe înfricoșătoare din altă lume. Mulţi dintre ei slăbiseră atât 
de mult, încât mi se părea imposibil ca niște oameni să ajungă 
așa, adevărate schelete învelite în piele, cu încheieturile de la 
mâini și degete umflate groaznic și cu ochii așa de afundaţi în 


orbite, încât păreau orbi. Mai mulţi dintre ei erau în picioarele 
goale, iar unii aveau pete mari de fecale și urină pe haine. Toţi 
se mișcau atât de încet că nu păreau să fie vii, clătinându-se 
puternic și parcă neștiind unde trebuiau să meargă. Unul dintre 
ei, un bărbat cu braţele ca două bete, a venit la mine de îndată 
ce m-am dat jos din mașină și și-a ridicat ambele mâini într-o 
rugăminte lipsită de rușine. 

Nu știu nici acum ce voia, mâncare sau doar înţelegere, dar 
am împietrit acolo, cutremurat până în adâncul sufletului meu 
chinuit și cuprins de scârbă. Bărbatul acela și cei ca el m-au 
înspăimântat mai mult decât moartea pe câmpul de luptă, 
pentru că am văzut imediat în ei la ce degradare poate ajunge 
un om și câte poate îndura în dorinţa lui de a trăi. 

A mai trecut ceva timp până am văzut un locotenent care se 
îndrepta cu greu spre mine ca să mă salute. Un bărbat înalt, cu 
părul nisipiu, de la artilerie, mi-a spus că se numea Grove și că 
fusese anunţat că sosesc. A făcut un semn spre locul spre care 
mă uitam. 

— Ăștia sunt cei norocoși, a zis el, încă se ţin pe picioare. 

— Ce sunt? l-am întrebat. 

— Evrei, a răspuns el. Majoritatea. Mai sunt și niște polonezi 
și francezi în altă parte a lagărului. Și câţiva nemti pe care îi 
urăște Hitler, mai ales ţigani și homosexuali, se află în alt loc 
din lagăr. Dar cei mai mulţi dintre tipii de aici par să fie evrei. 
Abia dacă i-am pus pe categorii. E prea mult tifos aici, ne e 
frică. 

Mi s-a tăiat respiraţia și era să mă sufoc când mi-am dat 
seama din ce era alcătuit mormanul aflat la o sută de metri în 
spatele locotenentului. Era format din cadavre, o grămadă de 
trupuri goale și emaciate, contorsionate de spaima morţii. Din 
instinct, am făcut câţiva pași într-acolo. Grove m-a apucat de 
mânecă. 

— Ai să mai vezi multe din astea, dacă simţi nevoia. 

Oare chiar voiam? 

— Să aruncăm o privire, a zis Grove. Poate vrei să le spui și 
altora ce-ai văzut aici. 

Am luat-o din loc. Grove mi-a zis că erau vreo 20 000 de 
oameni ţinuţi aici, dintre care mulţi sosiseră în ultimele zile. 
Unii fuseseră aduși pe jos de la alte lagăre de concentrare și 
mulţi muriseră pe drum. Alţii, mai ales cei bolnavi, fuseseră 


azvârliţi aici din trenuri. Toţi au fost îngrămădiţi în barăci 
improvizate din lemn, fiecare de vreo 50 de metri lungime, în 
care erau găuri, în loc de uși sau ferestre. Nici nu-mi puteam 
închipui cum trăiseră oamenii de aici în timpul acestei ierni 
cumplite, pentru că majoritatea nu avea decât uniformele rărite 
ca să se apere de frig. 

Latrinele erau în aer liber și din ele se revărsau dejecţii, 
pentru că se înfundau din când în când cu trupurile morţilor. 
Faptul că americanii bombardaseră cu câteva săptămâni în 
urmă staţia de pompare pusese capăt apei curente, iar deţinuţii 
nu mai primeau regulat mâncare de la începutul lunii martie, 
când comandantul german suprimase majoritatea meselor pe 
crudul motiv că așa împiedica răspândirea dizenteriei și a 
tifosului care izbucniseră în lagăr. Săptămâna trecută, când 
lagărul fusese încercuit, deţinuţii nu primiseră nimic de 
mâncare. Unii dintre cei care treceau pe lângă noi, îmbrăcaţi în 
zdrenţe și cu privirile cutremurător de goale, ne implorau să le 
dăm câteva firimituri de pâine. Grove mi-a atras atenţia să nu 
manifest generozitate faţă de ei. Soldaţii care veniseră cu o zi 
în urmă le dăduseră dulciuri și conserve primilor deţinuţi pe 
care îi văzuseră. Au început să se încaiere și cei care au 
câștigat cumplita luptă care a urmat au murit, pentru că 
intestinele le-au cedat de la atâta mâncare. 

Barăcile în care stătuseră acești oameni erau mizerabile, 
întunecoase și împuţite. Grămezi de fecale se vedeau ici-colo pe 
pământul acoperit cu paie, iar pe priciurile suprapuse zăceau 
cei bolnavi și înfometați, alături de cadavre. Puteai să-i 
deosebești pe cei vii doar prin gemetele pe care le scoteau din 
când în când, iar pe cei morţi prin mulţimea de păduchi de pe 
ei, care se mișcau ca niște valuri. Sute de deţinuţi muriseră 
începând de ieri, a spus Grove. Doctorii din divizie veniseră în 
dimineața asta, dar le era foarte greu să facă un plan de 
acţiune care să aibă șanse de reușită în cazul celor bolnavi și la 
ce materiale sanitare să apeleze pentru a evita răspândirea 
tifosului, mai ales la soldaţii americani. 

În consecință, a zis Grove, nu controlam situaţia decât 
parţial. Din întâmplare, am dat peste rămășițele unei femei 
gardian, de care Grove mi-a spus că fusese omorâtă în această 
dimineaţă. Un grup de deţinute o găsiseră ascunzându-se sub 
una dintre clădiri și o trăseseră afară de păr. Femeia ţipase și 


le înjurase pe deţinute, însă toate au călcat-o în picioare și au 
scuipat-o. La urmă, au venit și câţiva bărbaţi cu niște scânduri 
în mâini și au bătut-o până a murit. Deţinuţii îi omoară de o zi 
pe supraveghetori - majoritatea criminali trimiși aici din 
închisorile germane - și pe gardienii din Wermacht, pe care SS- 
iștii i-au abandonat. Ieri, au făcut dintr-un castel de apă o 
spânzurătoare improvizată, iar soldaţii noștri s-au oferit să-i 
ajute la spânzurat. 

In spate, lângă grupul de case din cărămidă galbenă 
aparținând administraţiei, invizibilă dinspre barăci, era o 
clădire de formă pătrată, în mijlocul căreia trona un enorm 
cuptor de cărămidă. Grove a deschis cu ambele mâini ușile 
mari din fier forjat și am văzut înăuntru două trupuri pe 
jumătate arse. Orbitele goale ale unuia dintre cranii erau parcă 
îndreptate spre mine și m-a străbătut un fior. În faţa cuptorului 
se găsea un butuc de măcelărie, care era folosit la scoaterea 
plombelor de aur din dinţii morţilor, după cum recunoscuseră 
unii dintre gardienii interogaţi. 

Dar moartea venise în ultimul timp prea repede pentru prea 
mulţi dintre deţinuţii de la Balingen ca să încapă toţi într-un 
singur cuptor. Peste tot - pe lângă barăci, pe aleile din lagăr, 
după fiecare colţ de care treceam - erau cadavre, sinistre 
mormane cenușii-albicioase de ființe umane moarte, aflate în 
diverse stadii de descompunere, în pielea goală și descărnate 
de viermi. Grămezile de aici nu erau nimic, a spus Grove. La 
capătul lagărului, se afla o groapă plină de cadavrele pe care 
deţinuţii care se mai puteau ţine pe picioare fuseseră obligaţi 
să le târască până acolo în ultimele zile. Cineva de la Artilerie, 
care încerca să găsească un mod de a le zugrăvi scena 
superiorilor săi, începuse să numere morţii din lagăr, dar 
renunţase când ajunsese la 8 000. De câte ori mă uitam la acele 
movile de trupuri, atât de jalnice în goliciunea lor, cu membrele 
lor ca beţele și organele genitale expuse vederii, simţeam 
aceeași panică, pentru că nu puteam distinge cu cine începe 
sau se termină mormanul. 

Am observat în câteva rânduri că unele cadavre aveau burta 
spintecată. 

— De ce? l-am întrebat pe Grove. Aveau ceva în burtă pe care 
îl dorea altcineva? 

— Mâncare, a zis locotenentul uitându-se la mine. 


La Balingen, am plâns pentru prima dată de când începuse 
războiul. La o clipă după ce am intrat în singura baracă în care 
am fost, m-am dus repede în spatele ei și am vomitat. Apoi, am 
plâns. Am încercat vreme de câteva minute să-mi vin fire, dar 
am renunţat și am mers mai departe cu locotenentul, plângând 
încetișor și durându-mă ochii de la soarele puternic. 

— Şi eu am plâns ca un copil, mi-a zis el la un moment dat. Și 
nu știu dacă nu-i mai rău că m-am oprit. 

Dar nu numai suferința sau amploarea cutremurătoare a 
cruzimii m-au făcut să plâng, ci și unicul gând care îmi venise 
în minte după primele minute petrecute în lagăr, una dintre 
acele propoziţii care mi se tot învârtea înnebunitor prin minte. 
Cuvintele erau: „Nu ai de ales”. 

Eram pe vechiul continent de șase luni, jumătate de an, cât 
un semestru de școală, dar mi-era imposibil să-mi amintesc 
cum fusesem înainte. Mă luptasem înspăimântat și învăţasem 
să dispreţuiesc războiul. Nu exista nici un pic de glorie în 
bestialitățile pe care le văzusem. Era doar brutalitate, 
perfecționată de ambele părţi cu ajutorul științei, pentru care 
fusese necesară multă ingeniozitate ca să se alcătuiască acele 
mașinării uriașe de ucis. Nu exista nimic căruia să-i fii loial și 
nu aveai nici un motiv să fii mândru. Dar acolo, la Balingen, am 
plâns pentru omenire. Pentru că nu avusese de ales. Pentru că, 
știind totul acum, mi-am dat seama că acest război oribil 
trebuia să aibă loc, cu tot sângele vărsat și distrugerile 
absurde, și că se putea foarte bine să mai fie și altul. Dacă 
oamenii puteau face așa ceva, părea de neînțeles cum ne-am 
mai putea salva vreodată. La Balingen, era incontestabil 
făptuită  bestialitatea ajunsese legea supremă în întregul 
univers. 

Gândindu-mă la toate astea, aproape că uitasem de ce 
venisem aici. Atunci când Grove a intrat într-una dintre 
clădirile galbene de lângă poartă, mă așteptam să-mi arate alte 
grozăvii. În schimb, m-a dus pe un rând de trepte, unde era 
răcoare, până la o pivniţă, a cărei ușă metalică era păzită de un 
polițist. Nu-mi închipuiam la ce le trebuise nemților o 
închisoare aici, până când mi-am amintit că lagărul fusese 
înainte o cazarmă. Asta părea să fi fost un fel de pușcărie. Erau 
acolo opt celule, fiecare având pereţii de piatră și gratii la 
intrare. Josef Kandel, fostul comandant al lagărului, cunoscut în 


zilele noastre sub numele de Bestia de la Balingen, stătea într- 
una, ţinându-se drept în uniforma lui impecabilă, dar fără 
pantofi în picioarele înlănţuite. In celulele alăturate, se aflau 
doi ofițeri SS care trecuseră fără îndoială printr-un 
interogatoriu dur. Unul se ghemuise pe jos, iar celuilalt îi lipsea 
majoritatea dinţilor și încă îi mai curgea sânge pe bărbie. Și, în 
celula cea mai îndepărtată, maiorul Robert Martin de la OSS 
stătea pe un scăunel. Zdrenţele pe care le luase de la un 
cadavru ca să se deghizeze fuseseră arse și apoi înlocuite cu o 
frumoasă uniformă de ofiţer alcătuită dintr-o cămașă roşie- 
cafenie, peste care avea un veston de stofă fără mâneci, iar pe 
guler frunzele de stejar se aflau la locul lor. 

Ştiam că aveam faţa umflată de plâns, dar el era cu siguranţă 
mai schimbat decât mine. Pe partea stângă a feţei, pielea îi 
strălucea, era roz ca zorile, iar din ureche îi rămăsese un ciot 
înfipt lateral, peste care avea o zonă fără păr de câţiva 
centimetri. Din mâneca stângă nu ieșea nimic. 

— Domnule maior, te arestez din ordinul generalului Teedle 
și vei apărea în faţa curţii marţiale la o dată ce se va stabili cât 
mai repede cu putinţă. 

El a zâmbit în chip de răspuns și mi-a făcut un semn amical 
cu mâna care-i mai rămăsese. 

— Lasă astea, Dubin. Vino aici să stăm de vorbă. 

Fascinaţia pe care o exercita asupra mea era încă mare, așa 
că a fost cât pe ce să mă apropii de el, fără să-mi dau seama. 
Chiar și cu o mână, Martin era în stare să mă subjuge și să 
pună la cale o altă evadare. 

— Cred că nu. 

Martin a râs, clătinând cu putere din cap. 

— Atunci, ia-ţi un scaun și stai acolo, dacă așa trebuie. Dar 
tot o să stăm de vorbă. 

M-am uitat la locotenentul Grove, care a cerut să mă 
informeze. Mergând prin sala întunecoasă, mi-a șoptit ce aflase 
când îl închisese ieri pe Martin. În timp ce îl duceau spre 
celulă, le-a spus temnicerilor săi ceva despre un munte aflat la 
300 de kilometri de aici, unde nemţii ar fi depozitat toate 
comorile furate din Europa. Mii de lingouri de aur și bijuterii 
erau strânse în peșteri, inclusiv monede americane de aur, de 
10 și 20 de dolari. Un detașament al Armatei Statelor Unite, 
zicea el, s-ar putea strecura acolo, susținând că trebuie să ia în 


primire comoara ca s-o ducă în America, iar apoi ar fi ajuns toţi 
milionari. Martin se oferise să-i conducă acolo. Auzind de 
poveste, lui Grove i s-a părut absurdă. Dar, când a luat legătura 
cu OSS, Winters i-a confirmat că doar cu câteva zile în urmă, 
Regimentul 35 Infanterie cucerise mina de sare din Kaiseroda, 
în munţii Harz, unde găsiseră o mare comoară în galeriile 
subterane: tablouri, pietre preţioase, încăperi cu bani și 
monede. Valora miliarde. Grove credea că mina de la Kaiseroda 
fusese întotdeauna obiectivul lui Martin. 

— Dar OSS ce crede? 

— Tipii ăia nu zic niciodată ce gândesc. 

Am cântărit un timp lucrurile. M-ar fi tentat să cred că scopul 
lui Martin nu fusese niciodată să spioneze. Mai degrabă ar fi 
fost să lase baltă războiul și să se îmbogăţească pentru toată 
viaţa. Poate. Dar mă împăcasem cu gândul că n-am să înţeleg 
niciodată raţiunile din care acţiona Martin. Doar el ar fi putut 
să le explice, dar nu l-ar crede nimeni. 

După câteva minute, la ordinul lui Grove, un poliţist mi-a 
adus un scaun greu, de stejar. Stăteam în faţa celulei lui 
Martin, iar el și-a tras scăunelul mai aproape de gratii. Părea 
binedispus, chiar dacă făcea pași mici din cauza lanțurilor de la 
picioare. 

— Așa, a zis Martin. Așa cum ţi-ai dorit demult. Să mă vezi în 
lanţuri. Știu că acea chestie cu arestul la domiciliu a fost o 
tâmpenie. 

— Ești mult mai bine tratat de orice deţinut de aici. 

Mi-a primit dojana cu un zâmbet forțat. 

— Chiar și aici, jos, se simte mirosul. 

Avea dreptate, deși era destul de vag ca să pot simţi și 
cunoscutul miros de mucegai din pivniţa umedă. 

— Nici eu nu aveam idee ce să fac. Copoii tăi erau pe urmele 
mele, Dubin. Și lagărul cât pe ce să fie abandonat, așa că mi-am 
zis să mă amestec printre oameni și pe urmă să plec. O dată ce 
am ajuns aici, mi-a fost clar că n-o să reușesc să trec drept 
deținut, cu toate vătămările mele. Dar nu mă lăsa inima să plec. 
În trei nopţi, Dubin, am omorât patru SS-iști. Au fost ușor de 
prins pe când încercau să scape pe poarta din spate în miez de 
noapte. Doar am întins o sârmă, să se împiedice de ea. A pufnit, 
de parcă nu ar fi crezut ce spune. N-o să am remușcări din 
cauza asta. 


Ca întotdeauna, nu știam dacă să-l cred sau nu. 

— Şi ce-i cu planul tău de a ajunge bogat ca Cresus? L-am 
întrebat. Voiai să renunti la el? 

— Doar nu crezi așa ceva, nu-i așa, Dubin? A fost un joc, 
recunosc. Mă distra să-i fac pe băieţii ăia să creadă că-l puteam 
transforma pe fiecare într-un Rockefeller. Dar suntem la 300 de 
kilometri depărtare. Dacă voiam să merg la Kaiseroda, aș fi 
ajuns deja acolo până acum. 

— Dar încotro voiai să te duci, Martin? 

— Vrei să-mi afli planul? De asta stai acolo? Ei bine, o să-ţi 
zic, Dubin. Gita știe, are să ţi-l spună oricum când o s-o găsești. 
Vrei s-o găsești, nu? 

Ostilitatea faţă de Gita îl storsese de puteri, așa că pe faţă îi 
apăru un rânjet viclean. Eram mirat și oarecum ușurat că 
Martin dăduse dovadă de meschinărie - îi șifona un pic 
imaginea de om perfect, dar altă reacţie nu am observat la el 
când i-a pomenit numele. Nu azi. 

— Poţi să le spui prietenilor mei din OSS ce puneam la cale, 
ca să nu piardă prea mult timp. Oricum, prefer să vorbesc cu 
tine. 

Nu i-am dat nici un răspuns. 

— Ştii, Dubin, n-ar trebui să te superi pe mine. M-am ţinut de 
cuvânt în Savy. În privinţa predării? Am avut intenţia. Doar nu 
crezi că prefer asta, nu-i așa? 

Și-a ridicat braţul fără mână în așa fel că i s-a văzut ciotul de 
un roșu aprins, o bucată diformă de carne, ieșind din mânecă. 
Puteam să mai discut cu el motivul pentru care mă lăsase să 
plec, când știa că nu aveam să-l găsesc pe Algar la cartierul său 
general, sau despre cele două luni și jumătate în care Martin 
căutase să scape de poliţie, de când îl ajutase Gita să fugă de 
Oflag XII-D. Dar am descoperit că aveam o problemă cu Robert 
Martin, mai presus de toate celelalte. 

— Ai profitat de respectul meu pentru dumneata, domnule 
maior. M-ai făcut să cred că ești un erou pe un cal alb și te-ai 
folosit de admiraţia mea ca să scapi. 

— Am avut motive întemeiate, Dubin. Ai să înţelegi până la 
urmă. Naziștii lucrează la o armă secretă care poate distruge 
lumea... 

Am izbucnit în râs. Era un zgomot tare nepotrivit într-un 
asemenea loc, și a răsunat pe tot coridorul săpat în stâncă. 


— N-ai decât să râzi, Dubin. Dar este adevărat. E singurul 
mod în care nemţii pot câștiga războiul, chiar și acum tot mai 
speră. Aliaţii știu de mult asta. Germanii și-au pus pe treabă cei 
mai buni fizicieni. Gerlach. Diebner. Heisenberg. In ultimele 
luni, principalul loc în care au lucrat a fost un oraș pe nume 
Hechingen, la doar câţiva kilometri de aici. Munca lor se 
bazează pe teoremele lui Einstein și ale altora. Vor să 
construiască o armă, Dubin, care să fracționeze atomul. Ar 
avea destulă forță ca să șteargă un oraș mare de pe faţa 
pământului. 

Ca de obicei, Martin părea fascinat de prostiile pe care le 
spunea. Nu eram om de știință, dar tot știam ce e atomul și 
înțelegeam că este o particulă infimă. Nimic de aceste 
dimensiuni minuscule nu putea avea forța ucigătoare de care 
pomenise Martin. ‘ 

— Acum are loc o întrecere, Dubin. Intre serviciile de spionaj 
americane și cele sovietice. Fiecare vrea să pună mâna pe 
oamenii de știință germani, pe hârtiile lor, pe munca lor. Pentru 
că acela care va avea arma asta, Dubin, va conduce întreaga 
lume. Întreabă-ți amicii de la OSS. Întreabă-i dacă nu e 
adevărat. Întreabă dacă nu există chiar acum un grup de 
fizicieni în Germania care lucrează mână-n mână cu OSS. 
Numele de cod e Alsos. Doar întreabă. O să ți se spună că sunt 
pe urmele acestor fizicieni chiar acum, când vorbim noi. 

— Acolo te duceai? La Hechingen? 

— Da, da. 

M-am rezemat de spătarul tare al scaunului. Părul negru al 
lui Martin era căzut pe frunte și avea un aer de băiețandru 
zburdalnic, în ciuda relativei imobilităţi a părții de față arse. 
Eram uimit de uriaşa importanță a ceea ce-mi spusese probabil 
fără să vrea. 

— Dacă tot ce zici este chiar așa, dacă există măcar un dram 
de adevăr în toate aiurelile astea despre o armă secretă, o să te 
spânzure. Martin. Şi bine ar face. 

— Să mă spânzure? 

— Bineînţeles că nu lucrezi pentru OSS. De asta sunt sigur. E 
clar că voiai să te duci la Hechingen ca să pui mâna pe savanții 
ăia și să-i dai repede sovieticilor. 

— Nu-i adevărat, Dubin. Nu-i câtuși de puţin adevărat. Nu 
vreau să învingă nici unii. Nu vreau să-i văd nici pe comuniști, 


nici pe capitaliști conducând lumea. 

— Atunci, cum de știi toate astea? Planurile americanilor? Și 
ale sovieticilor? Dacă nu lucrezi pentru ruși, cum de le știi 
intenţiile? 

— Te rog, Dubin. OSS mi-a zis toate astea în septembrie anul 
trecut. Când m-am întors la Londra. Și nu sovieticii. Ti-am spus, 
Dubin, că nu sunt nici de o parte, nici de alta. 

— Așa ar zice și sovieticii? 

— Habar n-am ce-ar zice. Dar ascultă-mă, ascultă! Mă 
duceam la Hechingen. Dar nu pentru ţara mea. Scopul meu era 
să distrug. Totul. Rezultatele. Documentaţia. Și oamenii. Astfel 
ca secretul lor îngrozitor să moară o dată cu ei. Nu-ţi dai 
seama? Aveam șansa să închid toate relele la loc, în cutia 
Pandorei. Dacă ar exista arma asta, indiferent cine o va avea, 
ar fi un război continuu, învingătorii ar domni asupra învinșilor, 
învinșii ar complota s-o obţină, iar în cele din urmă, nu 
contează care parte pune mâna pe ea, ci că, dacă ar exista, ar fi 
folosită. Nu s-a mai pomenit să se inventeze o armă și să nu fie 
folosită. Oamenii pot să-i spună cum vor, chiar și curiozitate, 
dar invenţiei ăsteia o să i se dea drumul în lume. Să ferim 
lumea de așa ceva. 

Era deștept. Dar o știam demult. Nimeni - nici Teedle, nici eu 
- nu am fi putut dovedi că lucra pentru sovietici, și nu pentru o 
lume în care să fie pace. El și Wendell Wilkies. Era, așa cum 
prevăzusem, o poveste care îi oferea acoperire perfectă. 

— Dubin, găsește-o pe Gita. Găsește-o pe Gita. Ea o să-ți 
confirme că-ţi spun adevărul. Astea sunt planurile mele. Și încă 
mai e timp să le îndeplinesc. Nu mai mult de câteva zile. 
Forţele americane o să ajungă în scurt timp la Hechingen, în 
funcţie de cum merg luptele. Este doar la câţiva kilometri 
distanță. Găsește-o pe Gita, Dubin. 

Ce șmecher era. Ce convingător. Găsește-o pe Gita. Ea te va 
convinge să-mi îmbrăţișezi cauza. Şi înlesnește-mi o nouă 
evadare. 

E aici, Dubin. În partea din lagăr cu polonezi. Acolo sunt 
evrei din orașul ei. Ea le dă îngrijiri medicale. Du-te acolo, la 
polonezi. O s-o găsești. Ea o să-ţi spună adevărul. 

— Nu, am zis eu și m-am ridicat în picioare. Gata cu 


ss Wendell Wilkie (1892-1944) a fost un avocat renumit în SUA. 
(n.tr.) 


minciunile. Gata cu fanteziile. Gata cu evadările. Mergem la 
Frankfurt. De îndată ce sosesc mașinile blindate. Ai să-ţi spui 
poveștile acolo, Martin. Poate ai impresia că sunt copil. 

— Îţi zic doar adevărul, Dubin. Cuvânt cu cuvânt. Întreab-o 
pe Gita, te rog. 

M-am întors cu spatele la el în timp ce îmi tot repeta numele 
ei. 


31. GITA LODZ, DESIGUR 

Femeia aceasta, Gita Lodz, este, desigur, mama mea. 

N-am nici o scuză pentru că nu mi-am dat seama luni de zile 
sau că am inventat tot felul de povești în acest timp ca să neg 
adevărul. Cred că toți oamenii se agaţă de lumea pe care o știu. 
Vorbele din final ale Ursului Leach au fost o dovadă de nobleţe 
sufletească: „Suntem întotdeauna copiii părinţilor noștri”. 

Dar, stând pe aeroportul Tri-Cities și citind ultimele rânduri 
pe care le scrisese tata, am tras următoarea concluzie: înșelat 
din nou de Gita Lodz, tata și-a distrus viaţa dându-i drumul lui 
Martin. lar apoi, nu se știe cum, pe când începuse să priceapă 
ce greșeală ireparabilă făcuse, probabil că a întâlnit-o la 
Balingen pe cealaltă femeie, Gella Rosner, și s-a schimbat. A 
fost o iubire în care și-a găsit refugiul, firul de pai de care se 
agaţă omul care se îneacă. 

Când mă uit în urmă, totul mi se pare o farsă. Dar am 
acceptat-o luni de zile, fiind frustrat și nedumerit pentru că tata 
omisese ceva: nu-mi pomenise niciodată de tânăra și curajoasa 
evreică din lagăr, de care ajunsesem să cred că se îndrăgostise 
la prima vedere. 

Pe Barrington Leach l-am întrebat din când în când ce se 
întâmplase cu Gita Lodz, iar el înţelesese că fusesem indus în 
eroare. Dar nu s-a străduit să mă corecteze, deși veneam des 
să-l văd, în încercarea mea de a face lumină în privinţa tuturor 
lucrurilor pe care și le amintea despre tata. Ursul era un om 
amabil și inteligent și, având în vedere că mă prevenise de la 
început, era clar că hotărâse să nu-mi spună decât ce păream 
dornic să aflu. Mi-a expus faptele așa cum apăreau în 
documente. Era la latitudinea mea să trag concluziile ce se 
impuneau. Ursul și-a ţinut gura mai mult de dragul meu decât 
al părinţilor mei. 

Într-o zi, în aprilie 2004, sora mea mi-a dat un telefon ca să 
vorbim despre sănătatea mamei, care se deteriora. Sarah voia 
să mă întrebe dacă ar fi cazul să-i facă o vizită mamei în iunie, 
cam când pica aniversarea căsătoriei părinţilor, perioadă care 
fusese extrem de grea pentru mama în 2003, cu puţin timp 
înainte să moară tata. Ştiam că părinţii mei avuseseră o 
căsnicie de aproape 58 de ani. Nu făceau nici un secret din 
faptul că se căsătoriseră pe 16 iunie 1945. Dar până acum, nu 
făcusem niciodată legătura cu ce se întâmplase atunci. Am 


rămas cu receptorul în mână, cu gura căscată, în timp ce Sarah 
îmi striga numele și mă întreba dacă mai sunt pe fir. 

Pe atunci, îmi făcusem un obicei din a-l vedea pe Barrington 
Leach o dată pe lună. Mă duceam la el mai ales pentru că îmi 
plăcea compania lui, dar îmi justificam cheltuielile cu drumul 
prin faptul că Ursul mă ajuta să redactez manuscrisul tatălui 
meu în vederea publicării. (Din cauza șiretlicului la care 
recursesem cu mama și sora mea, intenționam pe atunci să le 
spun că jurnalul tatei era scris de mine, pe baza cercetărilor 
mele îndelungate.) Când mă întâlneam cu Ursul, îi dădeam 
ultimele pagini scrise, iar el făcea comentarii asupra lucrului 
meu din luna ce trecuse. La puţin timp după ce a fost adus cu 
scaunul cu rotile în sala de vizite, pentru întrevederea noastră 
de la sfârșitul lunii aprilie, i-am spus ce îmi trecuse prin minte 
în timp ce vorbeam la telefon cu sora mea cu o săptămână în 
urmă. 

— Mi-am dat seama doar acum câteva zile că părinţii mei s- 
au căsătorit cu puţin timp înainte ca tata să fie judecat de 
curtea marțială. Aţi știut acest lucra? 

— Mărturisesc că da, mi-a răspuns Ursul. Eu sunt cel care a 
făcut aranjamentele. 

— Aţi aranjat căsătoria? : 

— Nu, ei s-au întâlnit și s-au plăcut, a zis Ursul. In schimb, eu 
am intervenit pe lângă autoritățile militare să le dea 
permisiunea de a se căsători, da, asta am făcut. Tatăl tău era 
îngrijorat, și pe bună dreptate, că, atunci când va fi condamnat, 
ceea ce nu se putea evita, avea să fie trimis la o închisoare 
militară din Statele Unite. Era disperat să se însoare cu ea 
înainte de proces, pentru ca mama ta, fiind măritată cu un 
ofițer american, să aibă dreptul de a emigra în State. Ea era 
încă deținută într-un lagăr improvizat pentru refugiați care 
fusese construit după ce se arseseră barăcile de la Balingen. 
Condițiile erau, cu siguranță, mult mai bune, dar tot nu era 
liberă. Au fost necesare nenumărate petiții către armată și 
autoritățile de ocupație, dar, în cele din urmă, mamei tale și 
unui rabin închis și el la Balingen li s-a dat voie să-i facă tatălui 
tău o vizită de jumătate de oră la castelul Regensburg pentru a 
se oficia căsătoria. Eu am fost cavaler de onoare. In ciuda 
împrejurărilor, a fost foarte emoţionant. Tinerii păreau să se 
iubească foarte mult. 


Ursul n-a mai zis altceva și și-a îndreptat privirea către 
paginile pe care i le dădusem, îngăduindu-mi să mă gândesc 
mai bine la informaţia pe care o primisem. Deși văzuse cu ochii 
ei grozăviile care se petrecuseră în lagăr, fără să știe cum e în 
armată și fără să prea vorbească pe atunci engleza, cineva 
dotat cu atâta intuiţie și inteligenţă ca mama nu se poate să nu 
fi sesizat în ce situaţie se afla tata. Știa că era arestat și 
probabil că era foarte îngrijorată pentru proaspătul ei soţ. Era 
clar că mama își amintea mult mai bine de procesul lui tata 
decât era dispusă să-mi mărturisească. Chiar și atunci, primul 
meu impuls a fost să-i interpretez șovăiala ca o dovadă că 
respecta dorinţa tatălui meu de a se păstra tăcerea. 

Dar, nu știu cum, m-am întors cu gândul la întrebarea care 
mă frământa de jumătate de an. De ce spusese tata că spera 
din tot sufletul să nu-i afle niciodată copiii povestea? Dincolo de 
ferestrele împărțite în pătrate ale sălii de vizite din 
Northumberland Manor, lumina cădea pe bobocii roșii de artar, 
care stăteau să înflorească și, privindu-i o clipă cu atenţia 
concentrată de care tata scrisese că ai nevoie într-un muzeu, 
am văzut în ei adevărul. Era simplu. Vorbele tatei despre faptul 
că nu trebuiau să știe copiii nu aveau nimic filosofic în ele. Erau 
de ordin practic. Tata nu voise să se afle adevărul la proces sau 
să-i supravieţuiască, pentru că ar fi pus-o în primejdie pe soţia 
lui și minciuna cu care era obligată să trăiască. De aceea ar fi 
fost o nenorocire să fie citată Gita Lodz ca martor. De aceea a 
sperat că noi nu vom afla niciodată povestea lui - pentru că 
tăcerea ar fi însemnat că ei trăiseră ca soţ și soţie. 

Ursului i-a căzut capul în timp ce citea în scaunul lui cu 
rotile, așa că i-am strâns încet mâna pătată, cu degete 
deformate de boală. 

— E mama mea, nu? Gita Lodz? 

Ursul a tresărit de parcă l-aș fi trezit din somn. Ochii lui 
încețoșaţi aţintiţi asupra mea încă mai reflectau înţelepciunea 
bătrâneţii, iar falca i-a căzut și a zâmbit strâmb. Apoi, a 
chibzuit cu sângele rece al unui avocat. 

— Așa cum am spus, Stewart, nu am fost acolo când te-ai 
născut. 

— Dar femeia cu care l-ai văzut pe tata căsătorindu-se... era 
Gita Lodz? 

— Tatăl tău nu mi-a spus niciodată, a răspuns el. Orice, dar 


nu asta. Mi-ar fi periclitat grav situaţia să știu asta, mai ales că 
mă rugasem luni de zile de autorităţile militare să-i permită lui 
David căsătoria cu o supraviețuitoare a unui lagăr de 
concentrare cu alt nume. Aș fi fost obligat să împiedic 
comiterea unei înșelăciuni. Cred că de asta nu a mai luat 
legătura cu mine după ce ne-am întors amândoi în State - ca să 
nu mă mai tulbure și alte gânduri în această privinţă. 

Cu toate că bâjbâisem prin beznă luni de zile, acum mi-a fost 
foarte ușor să trag concluzii. Am înţeles pe dată de ce Gita 
Lodz, eroină a Rezistenței franceze, venise aici pretinzând că e 
Gella Rosner (al cărei nume fusese americanizat din Gilda), 
mireasa lui David din timpul războiului, chipurile salvată din 
iadul numit Balingen. În primăvara anului 1945, părinţii mei 
aveau toate motivele să creadă că OSS nu i-ar fi permis 
niciodată lui Robert Martin, cel suspectat că e spion sovietic, să 
intre în Statele Unite. Într-adevăr, fiind complicea lui Martin în 
repetatele sale evadări, Gita era în pericol să fie trimisă în 
judecată dacă OSS și Teedle puneau mâna pe ea. O nouă 
identitate era singura ei salvare. Una care n-ar putea fi 
niciodată tăgăduită, căci erau peste tot mii de cadavre. Încă un 
rol pentru noua Bernhardt, pe lângă multe altele pe care le 
jucase impecabil. Și unul care îi garanta Gitei că va fi bine 
primită în familia lui David. O mireasă evreică. Așa cum doreau 
părinţii lui. Şi cum voise și Gita să fie o dată, când era tânără. 

Și, probabil, nu lipsită de importanţă mai era și o declaraţie 
care atârna greu pentru tatăl meu. În 1970, când îmi 
schimbasem numele de familie, tata nu reacţionase niciodată 
cu adevărat la gestul meu de a anula un act de renunțare la 
nume făcut cu zeci de ani în urmă. Era doar un lucru pe care 
voia să-l clarifice. 

— Să nu te-ndoiești, Stewart, mi-a zis el o dată, că Balingen a 
făcut din mine un evreu. 

Deoarece știam că nu va vorbi niciodată despre ce văzuse 
acolo, nu am mai continuat discuţia. Dacă mă gândesc mai 
bine, am luat vorbele lui ca pe un alt mod de a-mi spune cât de 
devotat îi era maică-mii. Și nici acum nu sunt sigur de natura 
exactă a transformării la care făcea aluzie. Nu știu dacă 
vrusese să spună că și-a dat seama, ca și mulţi alţii din 
Germania, că nu puteai să scapi de această identitate sau, mai 
degrabă, așa cum înclin să bănuiesc, că le datora miilor de 


oameni exterminați acolo un omagiu pentru că nu se 
lepădaseră de moștenirea care îi condamnase la moarte. 
Bineînţeles că era și un omagiu mișcător adus noii persoane a 
Gitei, care îngăduia uneia dintre milioanele care pieriseră nu 
doar să-i fie respectată memoria, ci și să fie readusă la viaţă. 
Dar înţeleg că tata se referea mai ales la el însuși, la ce putea 
un om să rabde și să spere când se confruntă cu puterea 
imensă a istoriei. 

Eu, pe de altă parte, care mi-am reluat cu mândrie numele de 
Dubinsky, care mi-am dat fetele la o școală ebraică și care 
insistam să luăm masa de Sabat în fiecare seară de vineri, eu 
stăteam acum în sala de primire în stil neo federal a unei case 
de bătrâni din Connecticut și îmi dădeam seama că, potrivit 
tradiţiilor străvechi ale unei religii, care stabileau întotdeauna 
credința copilului după cea a mamei, nu sunt evreu cu 
adevărat. 

Iată ultimele pagini din jurnalul tatălui meu: 

Am ieșit iarăși din întunericul pușcăriei la lumina puternică a 
zilei și am simţit imediat duhoarea din Balingen. Cred că omul 
se dă înapoi din instinct când îi vine în nări mirosul de carne în 
descompunere și m-am luptat o clipă cu senzaţia de vomă care 
îmi venise. 

Grove mă aștepta. Credeam că vrea să știe cum mersese 
interogatoriul lui Martin, dar avea alte vești să-mi dea. 

— A murit Roosevelt, mi-a zis. Truman e președinte. 

— Nu-ţi bate joc de mine. 

— E pe toate posturile de radio ale armatei. Spun că FDR a 
avut un atac. Nu râd de dumneata. 

Fusesem crescut în cultul lui Roosevelt. Mama, care îl privea 
pe președinte ca pe un prieten de nădejde, avea să fie 
disperată. Și atunci m-am uitat la cel mai apropiat morman de 
cadavre. În fiecare dintre momentele paradoxale în care mă 
aşteptam să înțeleg mai bine viața eram doar și mai 
dezorientat. 

L-am întrebat pe polițistul care mă însoțea dacă ni se dăduse 
ora aproximativă a sosirii tanchetei care avea să-l ducă pe 
Martin înapoi. Dar moartea lui Roosevelt îi zăpăcise pe toţi și 
lucrurile mergeau mai încet. Totuși, nu mă încânta gândul de a 
mai petrece o noapte la Balingen. La orice oră vine convoiul, 
am zis, voiam ca Martin să fie transferat. Puteam campa la 


Unitatea 406 Blindate, la doi, trei kilometri de aici, lângă 
Hechingen. 

Cam o oră mai târziu, au ajuns niște vehicule în lagăr, dar nu 
erau cele pe care le așteptam. Transportau personal de la 
Crucea Roșie. l-am urmărit ca un om cu experienţă în război pe 
acei bărbaţi și femei obișnuiți să muncească zi și noapte ca să 
salveze vieţi, cum începeau să înțeleagă imensa problemă cu 
care se confruntau. Un tânăr doctor francez a leșinat când a 
văzut primul morman de cadavre. În mod inexplicabil, una 
dintre nălucile care se învârteau prin lagăr, un om în vârstă, 
care reușise cumva să trăiască până în ziua eliberării, a căzut 
mort la pământ doar la câţiva metri de doctorul care își 
pierduse cunoștința. Ca și în alte dăţi, eram toţi ca paralizațţi. 
Dacă s-ar fi prăbușit cerul peste noi, așa cum se temea Henny 
Penny*, cred că tot așa am fi reacționat. 

Mulţi dintre infanteriștii americani se strânseseră în mici 
grupuri, dându-și cu presupusul despre efectul pe care l-ar 
putea avea moartea președintelui asupra capitulării naziștilor și 
a războiului din Pacific. Observam că șocul fusese întru câtva 
bine-venit, căci le dădea ocazia să se mai gândească un timp și 
la altceva. 

Tancheta pe care o așteptam, un vehicul german 251 care 
fusese revopsit, și-a făcut în sfârșit apariţia la 2.30 după- 
amiază. 

Într-un minut sau două, Grove a venit după mine. Ne 
pregăteam să-l urcăm pe Martin. El avea să poarte lanţuri la 
picioare și două arme aveau să fie mereu îndreptate spre el. 

— Te caută o deţinută, mi-a zis Grove. Îţi știe numele. 

Ştiam cine era. Îmi închipuisem de multe ori, cu rușine și 
oboseală, că Gita ar putea să apară pe neașteptate, așa cum o 
făcuse mereu, chiar dacă încercasem să-mi alung acest gând. 

— Poloneză? Am întrebat. 

— Da, din partea poloneză a lagărului. Arată destul de bine, a 
adăugat el, dar sunt și câteva femei drăguţe pe aici. Nu a mai 
adăugat nimic despre felul în care se descurcaseră probabil 
femeile acelea. 

Gita era într-un birou al regimentului care se instalase în cea 


8 Personaj de poveste, o găină care crede că vine sfârșitul 
lumii, (n.tr.) 


mai mare dintre clădirile galbene părăsite de SS mai înainte în 
acea săptămână. Camera era goală, lambrisată până la 
jumătate din înălțime cu panouri lăcuite, iar din tavan atârna 
de o sârmă o lampă de școală spartă. Sub ea, Gita Lodz stătea 
pe un scaun de lemn, singura mobilă din încăpere. A sărit în 
picioare când m-a văzut. Mai purta uniforma cenușie pe care i-o 
dăduseră călugărițele la Bastogne, deși era zdrenţuită la 
ambele mâneci și murdară, și avea o stea galbenă în piept. 

— Du-biin, a zis Gita și, când mi-am auzit numele rostit de ea, 
nu numai văzând-o, am crezut că-mi crapă biata inimă în piept. 

Nu mai era cazul s-o întreb cum de știa că sunt aici. Probabil 
că supraveghease clădirea cât timp era Martin la închisoare. 

Mi-am luat un alt scaun de lemn de pe hol și m-am așezat la 
câţiva metri de ea. Stăteam așa, unul în fața celuilalt, fără să 
avem între noi decât acest spaţiu, amândoi cu picioarele pe 
podeaua uzată. Eram prea mândru ca să-mi trădez emoția și am 
așteptat să-mi treacă tremurul feţei ca să scot câteva cuvinte. 

— Şi uite că ne întâlnim din nou în iad, i-am spus în franceză. 

Mi-am simţit inima și mintea luând-o razna din nou, 
confruntate cu asemenea întorsături în viaţă. lată-mă aici, cu 
femeia asta ușuratică și mincinoasă, chinuit și mânios, încă 
ameţit de izul atrocităţii, stând în locul în care a fost stăpân 
doar cu o săptămână în urmă unul dintre cei mai sălbatici 
monștri din istorie. Roosevelt murise. Eu eram în viaţă. 

Deși n-am întrebat-o, ea tot mi-a povestit ce se întâmplase în 
ultimele câteva zile. Ea și Martin se strecuraseră în lagăr prin 
aceeași spărtură din gardul din spate pe care fugiseră și SS- 
iștii. In doar câteva ore, recunoscuse patru oameni pe care îi 
știa din Pilzkoba și pe care îi văzuse ultima dată în camioanele 
în care îi suiau naziștii pe cei deportaţi la Lublin. Unul dintre ei 
era o fată mai tânără decât Gita, care încă se juca cu păpușile 
și era singura supraviețuitoare din familia ei. Cei doi copii mai 
mici, fratele și sora ei, fuseseră smulși din braţele părinţilor 
când au ajuns într-un lagăr pe nume Buchenwald și nimeni nu i- 
a mai văzut de atunci. Tot acolo, în anul următor, tatăl ei fusese 
bătut în faţa ei de un supraveghetor până a murit, la doar două 
săptămâni după ce mama ei se prăpădise de pneumonie. Totuși, 
această fată din Pilzkoba supravieţuise. Făcuse până aici sute 
de kilometri, cu picioarele înfășurate în zdrenţe și fără să aibă 
nimic de mâncare, drum pe care murise alt frate al ei. Dar ea 


ajunsese la Balingen într-o stare relativ bună. Iar apoi, murise 
ieri de una dintre bolile care făceau ravagii prin lagăr. 

— In Normandia, Dubin, când am condus trupele aliate prin 
hăţișuri, am văzut atâtea cadavre pe câmpurile de luptă, că nu 
puteai trece fără să calci pe ele. Mi-am zis că n-am să văd 
niciodată ceva mai groaznic, iar acum uite ce e aici. Și sunt 
oameni aici, Dubin, care spun că nemţii au făcut lucruri și mai 
rele în alte lagăre. Cum de e posibil? Ny a-t-il un fond, meme 
dans les oceans les plus profonds? N-au fund și cele mai adânci 
oceane? 

După aceea, a început să plângă, iar lacrimile ei m-au făcut și 
pe mine să plâng. Așa cum stăteam, la patru metri distanţă, 
plângeam amândoi, iar eu îmi luasem capul în mâini. 

— Sunt atâtea lucruri pe care nu le înţeleg, am zis eu în cele 
din urmă, și n-am să le înțeleg niciodată. Uitându-mă acum la 
tine, mă întreb cum este oare posibil ca durerea sufletească să 
fie cea mai mare dintre toate? 

— Mă critici, Dubin? 

— Oare mai trebuie? i-am răspuns cu unul dintre acele 
proverbe franceze pe care îi plăcea să-l citeze. Conscience 
coupable n'a pas besoin d'accusateur. Nimeni nu mai trebuie să 
acuze o conștiință încărcată. Dar sunt sigur că ţie nu ţi-e 
rușine. 

Și-a scuturat buclele arămii. Era slabă și palidă. Dar, culmea, 
tot era frumoasă. Cum de era posibil? 

— Eşti rău cu mine, a zis ea. 

— M-ai omorât cu minciunile tale. 

— Nu te-am minţit niciodată, Dubin. 

— Spune-i cum vrei. Ti-am dezvăluit niște secrete și tu le-ai 
folosit împotriva mea, a ţării mele. Totul de dragul lui Martin. 

— Entre l'arbre et l '“ecorce il faut ne pas mettre le doigt. Nu 
trebuie să pui degetul între ciocan și nicovală. 

In discuţia noastră, ea era prinsă între ciocan și nicovală. 

— Nu e drept ce erai să faci... ce vei face acum. Martin pus 
în lanţuri de propriul popor? Și-a riscat de mii de ori viaţa 
pentru America, pentru Aliați, pentru libertate. Este cel mai 
curajos om din Europa. 

— Americanii cred că spionează pentru sovietici. 

Și-a închis ochii de parcă ar fi suferit. 

— Lucrurile pe care ţi-au cerut să le crezi, șopti ea. C “est 


impossible. Martin îl urăște pe Stalin. N-a fost niciodată 
stalinist și, după pactul lui Stalin cu Hitler, a zis că rusul e cel 
mai rău din cei doi. Crede că Stalin și Hitler sunt amândoi 
creaturi ale aceluiași diavol. 

— Atunci, ce-a făcut în toate lunile astea în care și-a 
nesocotit ordinele, a fugit de OSS, de Teedle și de mine? Ţi-a 
zis care-i scopul lui? 

— Acum? Nu, dar în ultimul timp da. Până să ajungă în 
Ardeni, am crezut și eu ce ţi-a spus ţie - că era în misiune 
pentru OSS, ca întotdeauna. Nu zicea unde urma să meargă, 
dar așa era el. 

— Dar acum îl crezi? 

— Eu zic că spune ce crede. 

Când am întrebat-o în ce crede Martin, s-a uitat în jos, la 
mâinile ei mici împreunate în poală, fiindu-mi clar că nici acum 
nu era dispusă să dezvăluie secretele lui Martin. Totuși, am fost 
prudent, căci reacţia ei putea fi doar un joc. 

— De când l-am luat de la spitalul din Saint-Vith, a spus ea 
într-un final, Martin susţine același lucru. Zice că naziștii fac o 
mașinărie care poate distruge lumea. Vrea să-i omoare pe toţi 
cei care știu despre ea și să îngroape secretul o dată cu ei. E o 
nebunie, dar nebunia l-a caracterizat întotdeauna pe Martin. S- 
ar acoperi de glorie. El pretinde că asta-i soarta lui. In 
majoritatea timpului, m-am simţit ca ăla mic care umbla cu Don 
Quijote, cum Dumnezeu îl chema? 

— Sancho Panza. 

— Da, eu sunt Sancho Panza. N-are rost să-i spui lui Martin 
că e o nebunie. Nici nu mai încerc, Dubin. Savanţii sunt la 
Hechingen. Martin o știe. Dar o singură armă care să poată 
șterge Londra de pe faţa pământului? Sună a fantasmagorie, ca 
multe dintre spusele lui Martin. Dar, cu siguranţă, va fi ultima. 

— De ce? 

— Pentru că va muri încercând s-o facă. Un om cu o singură 
mână? De-abia se mai poate folosi de piciorul stâng. Il doare 
așa rău noaptea, de la nervii care au fost arși, că plânge în 
somn. Și n-are pe nimeni să-l ajute. 

— În afară de tine. 

— Nu, eu nu mă implic în asta, Dubin. Nu mi-a cerut-o. Și nu 
m-aș duce. Am fost membră a Rezistenței, nu justițiar. Nu are 
aliaţi în treaba asta. Dar pentru el înseamnă totul. 


— Dar nu o face pentru sovietici? 

— Dubin, așa vrea să moară. Chiar dacă nu recunoaște, 
moartea este, în mod cert, scopul lui. E mutilat și are tot timpul 
dureri mari. lar când va muri, așa cum sigur se va întâmpla, se 
va crede salvatorul lumii. Este exact gloria pe care și-a visat-o. 
Asta vrei tu să-i refuzi. El zice că americanii o să-l spânzure 
dacă îl prind. Așa e? 

Cam așa ceva îi spusesem și eu lui Martin cu câteva ore 
înainte și, având timp să cumpănesc lucrurile, am hotărât că nu 
era o exagerare. Povestea pe care mi-o zisese Martin era de 
ajuns ca să-l trimită la spânzurătoare. Fie că lucra pentru 
sovietici, așa cum credea majoritatea superiorilor lui, fie că 
voia să fie noul Superman, recunoscuse că era un soldat 
american care încerca să submineze forțele americane și să le 
refuze o armă considerată ca esenţială pentru siguranţa 
Statelor Unite. Acest lucru ar fi făcut din el cel puţin un 
trădător și un rebel. Legea nu trebuia să facă mari eforturi ca 
să-l pedepsească. 

— Şi e drept, Dubin? M-a întrebat ea, iar eu am dat din cap 
afirmativ. 

— Drept? Comparând cu tot ce s-a întâmplat aici, e drept. 
Martin și-a nesocotit ordinele. Și-a făcut rău cu mâna lui. 

— Dar asta vrei tu să vezi, Dubin? Pe Martin cu funia de gât? 

— N-am de ales, Gita. Trebuie să-mi fac datoria. 

— Așa zic și gardienii de aici. Că au făcut ce li s-a ordonat. 

— Te rog. 

— Te întreb din nou dacă asta e ce vrei pentru el. 

— Nu sunt eu cel care hotărăște soarta lui Martin, Gita. 
Legea nu-mi permite. Ar spune că sunt orbit de gelozie. Și ar 
avea perfectă dreptate în acest sens. 

— Gelozie? S-a uitat la mine cu ochii goliţi de expresie, până 
a priceput ce voiam să spun. Dubin, ţi-am zis de multe ori că nu 
trebuie să fii gelos pe Martin. 

— Şi asta a fost o altă minciună de-a ta. Te-ai culcat cu mine 
ca să afli ce dovezi am împotriva lui Martin și apoi m-ai părăsit 
ca să-l salvezi pe el. Gelozie e puţin spus. 

Se îndreptase de spate. Ochii ei negri păreau de sticlă, ca ai 
unei păpuși. 

— Crezi că de-asta m-am culcat cu tine? 

— Da. 


M-a privit chiorâș și a făcut un gest de parcă ar fi vrut să 
scuipe pe jos. 

— Ce crezi tu, Dubin? Că sunt de piatră și că nimeni nu-mi 
poate face rău? Am nevoie de stima ta, Dubin. Mai mult decât 
crezi tu. Nu-ţi pot îndura disprețul. 

— Îţi admir tăria, Gita. Încă. 

A închis ochii o vreme. 

— N-ai decât să fii furios, să te simţi rănit, Dubin. N-ai decât 
să crezi că m-am jucat cu sentimentele tale. Dar te rog să nu 
crezi că am făcut dragoste cu tine având intenţii atât de urâte. 
Mă consideri o prostituată? Pentru că sunt fiica unei târfe? 

— Te văd așa cum ești, Gita. O femeie care știe cum să facă 
ce trebuie. 

I-am repetat povestea pe care mi-o spusese Winters despre 
ofițerul german din Marsilia căruia îi cedase ca să obţină 
informaţii despre bombardarea Londrei. Şi, chiar când îi 
ziceam cum râseseră cei de la OSS de ea pentru că se culcase 
cu inamicul, mi-am dat seama că așteptasem această clipă de 
luni întregi doar pentru ca ea să-mi spună că nu era adevărat. 
Dar nu mi-a spus. 

— Qui n 'entend qu 'une cloche n 'entend qu 'un son. Orice 
monedă are două feţe. 

Voia să spună că există cel puţin două versiuni ale aceleiași 
povești. 

— Așa ceva, Dubin, e ușor de judecat când nu ești implicat. 

Am persiflat-o cu alt proverb: Qui veut la fin veut les moyens. 
Scopul scuză mijloacele. 

— Nu-i adevărat? În locul ăsta, Dubin, sunt mii de oameni 
care au făcut lucruri mult mai rele doar ca să-și scape pielea, 
să nu mai vorbim de alte sute. Au fost mii de femei cărora li s-a 
cruțat viața pentru că au făcut ca și mine. Am făcut multe 
greșeli, Dubin, pe care nu pot să mi le iert așa ușor. Eram 
tânără. A fost o idee proastă doar pentru că nu înțelegeam că 
inima, chiar dacă ar purta armură, tot fragilă rămâne. Mă 
gândeam că o pulă nu-i mare lucru, Dubin. Și Martin, că veni 
vorba, el n-a știut nimic de asta înainte, și m-a implorat pe 
urmă să nu mai fac niciodată așa ceva, măcar de dragul lui, 
dacă nu de al meu. Dar lasă-mă să-ţi spun, Dubin, care a fost 
chestia cea mai idioată. Acel bărbat, un ofiţer nazist, a fost 
drăguţ cu mine. Avea și ceva bun în el. Și să aflu asta despre el, 


când eu mă prefăceam - asta a fost cel mai greu pentru mine. 

— Sunt sigur că ai spus același lucru și despre mine. 

— Nu-i la fel, Dubin! Nu plec de aici cât timp mai crezi asta. 
Stătea în continuare cât se poate de dreaptă, dar faţa îi era 
schimonosită de furie. Ţin la tine, Dubin. Foarte mult. Și tu o 
știi. Uită-te la mine! Nu simţi asta chiar și de la patru metri 
distanță? Ştiu că da. 

— Şi de-asta mi-ai frânt inima. Pentru că ţii la mine? 

— Singura mea scuză este cea despre care trebuie să 
recunoști și tu că e adevărată. Te-am părăsit înainte să mă 
părăsești tu. 

— Cum zici. E o scuză. Credeam că te iubesc. 

— Nu mi-ai vorbit niciodată de dragoste. 

— Ai plecat înainte să am ocazia. Dar, te rog, nu spune că 
asta a contat. Ce simţeam și cum ţi-o arătam era clar ca lumina 
zilei. Mi-ai răsplătit iubirea cu minciuni. Inainte să vin aici, 
credeam că ăsta e cel mai crud lucru din lume. 

— Da, a zis ea. N-a fost frumos ce-am făcut. Dar încearcă să 
înţelegi, te rog, Dubin. lubindu-te, cum aș fi putut să stau și să 
te văd luându-l pe Martin în lanţuri ca să fie spânzurat? El mi-a 
oferit o nouă viaţă. Trebuia oare să-l condamn pentru că eram 
fericită cu altul? 

— Nu cred că așa ai gândit. 

— Uite cum am gândit, Dubin, că un om educat ca tine, un 
adevărat domn, nu și-ar lega viața de o ţărancă poloneză fără 
școală. Așa am văzut eu lucrurile. Că ai să te întorci în America 
la cărțile tale de drept, la logodnica ta. Așa am gândit. Vreau să 
am copii, ca și tine. Visez să nu mai lupt în război, să am un 
cămin fericit. Dar pentru mine, visul ăsta probabil că n-o să se 
împlinească niciodată. 

— Astea sunt scuze. 

— Ăsta-i adevărul, Dubin! Din nou în lacrimi, a dat din mâini 
de furie în direcţia mea. Zici că n-am să-l părăsesc pe Martin 
pentru tine. Dar și tu trebuie să ai idolii tăi. Dacă aș fi rămas și 
te-aș fi implorat să nu-ţi faci datoria în privinţa lui Martin, m-ai 
fi refuzat? 

— Mi-ar plăcea să cred că răspunsul meu ar fi fost „da”. Dar 
mă îndoiesc. Mă tem, Gita, că aș fi făcut orice pentru tine. 

— Şi ce s-ar fi ales de tine după aia, Dubin, fără preţioasele 
tale principii? 


— Nu știu. Dar aș fi fost ce am ales să fiu. Mi-aș fi putut 
spune asta. Mi-aș fi putut spune că am ales iubirea, care 
trebuie să fie pe primul loc într-o viață așa de grea ca a 
noastră. 

Stătea nemișcată, privindu-mă ca de obicei, cu atâta 
intensitate, încât credeam că o să iau foc. Apoi, m-a întrebat 
dacă aveam vreo cârpă, adică o batistă. A luat-o de la mine și s- 
a așezat iarăși pe scaunul ei să-și sufle nasul. Într-un final, s-a 
ridicat și a bătut din palme. 

— Chiar crezi ce ai zis adineauri? Vorbești din inimă, Dubin, 
sau e doar o pledoarie de avocat? 

— E adevărul, Gita. Sau era. Totul a trecut. 

— De ce să fie așa? Să profităm de clipa asta, aici, acum. 
Totul poate fi cum îţi place ţie. Cum îmi place mie. Vom face 
dragoste. Vom aparţine unul celuilalt. Dar dă-i drumul, Dubin. 
Redă-i libertatea lui Martin, iar eu voi rămâne cu tine. O să am 
grijă de tine, am să-ţi gătesc și am să-ţi port copiii, Dubin. Așa 
voi face. Asta vreau. Dar dă-i drumul. 

— Să-i dau drumul? 

— Da. 

— Nici nu-mi închipui cum aș putea face asta. 

— O, Dubin, ești atât de deștept. N-are să-ţi ia nici o oră să 
născocești un plan care să reușească. Dubin, te rog. Te rog. A 
venit la mine și a îngenuncheat. Te rog, Dubin, Dubin, alege 
asta. Alege iubirea. Alege-mă pe mine. Dacă îl dai pe Robert pe 
mâna călăului, acest lucru va sta întotdeauna între noi. Aici, în 
iad, Dubin, poţi alege cel mai bun lucru. Lasă-l pe Don Quijote 
să se lupte cu morile de vânt. Nu-l lăsa pe Martin să moară 
acoperit de rușine. A trăit ca un erou. Pentru el, ar fi mai rău 
decât tortura să moară ca un trădător. 

— Ai face orice pentru el, nu? 

— Mi-a salvat viaţa, Dubin. M-a învăţat să descopăr toate 
lucrurile bune în care cred. Chiar și dragostea pentru tine, 
Dubin. 

— Ai renunţa la iubirea noastră, ţi-ai da viaţa doar ca să 
moară într-un fel, și nu în altul? 

— Dubin, te rog. E și viaţa mea. Mi-ești drag, Dubin. Dubin, 
te rog. N 

Incet de tot, mi-a luat mâna. Întregul meu trup îi simțea 
atingerea, însă tot m-am gândit: „O să-i pună la cale încă o dată 


evadarea”. Dar o iubeam. Așa cum spunea Biddy, raţiunea nu 
avea nimic de-a face cu asta. Plângea ţinându-mi mâinile. 

— Te rog, Dubin, te rog. 

— Eşti un tiran, Gita. Vrei să faci din mine un supus, doar ca 
să ai o impresie mai bună despre tine. 

În ciuda lacrimilor care îi scăldau obraji, a schiţat un zâmbet. 

— Acum îmi știi secretul, Dubin. 

— Ai să râzi de mine că sunt burghez. 

— Așa voi face, a zis ea. Îţi promit. Dar voi fi încântată, în 
ciuda voinţei mele. Și-a ridicat faţa înspre mine. Du-mă în 
America, Dubin. la-mă de nevastă. Dă-i drumul lui Martin. Să 
aparţină trecutului. Eu să fiu viitorul. Te rog. 

Mi-a sărutat mâna de nenumărate ori, strângând-o într-ale ei 
și mângâindu-mi fiecare deget. Ceea ce voia să fac era desigur 
o nebunie. Dar nu ceva mai nebunesc decât îi vedeam pe 
oameni făcând de luni de zile. Nu mai nebunesc decât să te 
parașutezi într-un oraș asediat. Nu mai nebunesc decât lupta în 
care soldaţii își dădeau viaţa pentru fiecare centimetru de 
pământ cucerit, sau decât dușmăniile generalilor. În aceste 
împrejurări, iubirea, chiar speranţa că se va împlini cândva, era 
cea mai bună alegere. I-am luat mâinile și i le-am sărutat. Apoi, 
m-am ridicat în picioare și m-am uitat la ea. 

— Când ai să mă trădezi, Gita, ceea ce știu că vei face, n-o 
să-mi mai rămână nimic. Voi fi întors spatele ţării mele, iar tu 
vei pleca. Onoarea îmi va fi pătată. N-o să mai cred în nimic. N- 
o să mai reprezint nimic. 

— Mă vei avea pe mine, Dubin. Jur. Vei avea parte de 
dragostea mea. Jur, Dubin. N-am să te trădez. Jur. O jur. 

Gita Lodz este mama mea. 


32. URSUL: SFARSIT 

Când am citit prima dată jurnalul tatălui meu, m-a dezamăgit 
sfârșitul brusc. Nu numai că nu pomenea deloc de mama, dar 
nici nu spunea ce se întâmplase cu Martin. Probabil că, 
scriindu-l ca să-i explice lucrurile avocatului său, tata nu 
preciza dacă Martin fugise, cum zicea el, sau fusese omorât, 
așa cum se temea Ursul. 

Potrivit documentului de la curtea marţială, târziu, pe 12 
aprilie 1945, Martin fusese urcat sub ameninţarea armei în 
vehiculul blindat pe care îl așteptase tata. Formând un convoi 
cu mașinile poliției militare, au mers vreo doi, trei kilometri de 
la Balingen spre Hechingen, către bivuacul Unităţii 406 
Blindate. Acolo, Martin a fost prins cu lanțul de un stâlp al 
gardului până când s-a ridicat un cort în jurul lui. In jur de 3.00 
a.m., a apărut tata și le-a spus celor doi polițiști care îl păzeau 
pe Martin că nu putea să doarmă și că o să le ţină locul pentru 
două ceasuri. Când s-au întors, tata mai era acolo, dar Martin 
dispăruse. Tata le-a spus fără înconjur gărzilor că îi dăduse 
drumul lui Martin. Peste o zi, s-a întors la Frankfurt și a 
recunoscut același lucru în faţa lui Teedle. 

A doua oară când m-am dus să-l văd pe Leach la Hartford, în 
noiembrie 2003, am trecut direct la subiect. 

— Ce a scris tata nu-mi dă răspuns la întrebarea 
dumneavoastră. 

— Intrebarea „mea”? 

— Dacă tata l-a omorât pe Martin după ce l-a eliberat. 

— O, asta era. Ursul a râs în felul lui sec și gâfâit. Ei bine, tu 
ce crezi, Stewart? 

Inainte să citesc paginile pe care mi le dăduse Ursul Leach, 
suspiciunile lui păreau uimitoare, dar, o dată ce am înţeles că 
tata renunţase la totul pentru Gita Lodz, am priceput logica lui 
Leach. Așa cum îi spusese și tata, dacă ea l-ar fi trădat din nou, 
n-ar fi rămas cu nimic. Pe de altă parte, dacă murea Martin, ea 
n-ar mai fi putut să fie cu el. Tatei nu îi era deloc teamă că va fi 
descoperit dacă îl omora pe Martin. Nu exista practic nici o 
șansă ca trupul lui să fie identificat printre miile de cadavre în 
descompunere din groapa cea mare de la capătul lagărului. 
Bineînţeles că tata era înarmat. După cât luptase, dobândise o 
experienţă tristă în a ucide. 

Cu alte cuvinte, tata avusese atât mobilul, cât și ocazia, iar 


ani de zile îi auzisem pe procurori spunând că acestea erau 
elementele de bază ale unui caz solid de crimă. Dar credința 
mea în nevinovăția lui, care părea și acum mai palpabilă chiar 
decât trupul său, a rămas nezdruncinată. Aflând tot ce nu 
știusem despre viaţa lui, mi se părea incapabil de crimă și i-am 
spus-o și lui Leach. Ursul a fost încântat să audă asta de la 
mine și mi-a acordat unul dintre zâmbetele lui strâmbe și 
amuzate. 

— Bravo ţie, Stewart. 

— Dar am oare dreptate? 

— Sigur că da. Avea o mare importanţă pentru mine să 
găsesc răspunsul la propria întrebare, mai ales după ce se 
dăduseră verdictul și sentința. Cât se poate de sincer, Stewart, 
dacă era să descopăr un delict mai grav, ar fi trebuit să mă 
gândesc de două ori înainte să fac apel. Cinci ani pentru 
asasinarea unui ofițer, chiar și unul căutat de poliţie, nu era 
deloc un rezultat prost, dacă chiar așa se petrecuseră lucrurile. 

— Martin era totuși în viaţă, nu? 

— Când l-a văzut tatăl tău ultima dată? Fără îndoială. Unde- 
mi sunt hârtiile? 

Dosarul Redweld, comoara Ursului, se afla jos, rezemat de 
spițele cromate ale scaunului cu rotile, așa că i l-am dat. Leach 
l-a răsfoit cu degetele sale deformate. Trebuia să atingă o 
pagină de mai multe ori ca s-o ia de acolo și s-o ducă aproape 
de ochi ca s-o citească. 

— Nu, zicea el și continua să facă la fel, scuzându-se pentru 
încetineala exasperantă. Iat-o! a exclamat în cele din urmă. 


LABORATORUL 
SPITALULUI 60 DE CAMPANIE 
APO% #758, ARMATA SUA 


APO 
16 mai 1945 
RAPORT DE AUTOPSIE 
C- 1145 
NUME: (nume, rang, unitate și organizație 
necunoscute) 


% Army Post Office - Oficiul Poștal al Armatei 


VÂRSTĂ: aprox. 42 RASĂ: albă SEX: masculin 

DATA NAȘTERII: necunoscută 

DATA INTERNĂRII: nu a fost internat în acest spital 
DATA DECESULUI: aprox. 9 mai 1945 

AUTOPSIE: 1230, 13 mai 1945 


DIAGNOSTIC CLINIC 
1. Malnutriţie, deshidratare, ambele grave 


DIAGNOSTIC PATOLOGIC 

DIVERSE: malnutriție, deshidratare, arsuri grave de 
gradul III, parţial vindecate 

BOALA ACTUALĂ: Acest pacient a fost găsit mort pe o 
canapea, în Hochshaus Hotel din Berlin, Germania 
(Grila Q-333690), când au ajuns trupele SUA în acest 
sector, în jurul datei de 11 mai 1945. Era îmbrăcat cu 
uniforma de ofițer a Armatei SUA, cu mai multe frunze 
de stejar pe gulerul cămășii, în dreapta, dar fără 
alte însemne sau plăcuţe de identificare. Este clar că 
a fost deținut o perioadă de timp și a murit de foame. 

EXAMEN FIZIC: Examenul efectuat la cimitir nu a 
constatat leziuni externe recente. Leziunile 
pacientului, produse în urma arsurilor grave de acum 
câteva luni, sunt în curs de vindecare; îi lipsește 
mâna stângă. 


REZULTATELE AUTOPSIEI 

Corpul este al unui bărbat solid, dar extrem de 
emaciat, de aprox. 40 de ani, măsurând 1,77 metri în 
lungime și cântărind 48 de kilograme. Rigiditatea și 
lividitatea sunt absente. Capul este acoperit cu păr 
lung și negru, în afară de zona cicatricială de 
deasupra urechii stângi, în care nu mai există 
foliculi piloși, probabil din cauza arsurii. Partea 
anterioară a ochilor săi afundaţi mult în orbite este 
sub porţiunea laterală a marginii orbitale. Barba, 
lăsată să crească mai multe săptămâni, îi acoperă faţa 
și conţine fire de păr cărunt în faţa fiecărei urechi. 
Toți dinții sunt în alveole. Cavitatea toracică este 
foarte proeminentă și peretele abdominal anterior e 


subțire şi stă doar puţin deasupra coloanei 
vertebrale. 

Există urme de arsuri recente de gradul III și în 
partea distală a piciorului și a toracelui, țesutul 
cicatricial este vânăt și întins, fiind lucios în mai 
multe locuri. Mâna stângă lipsește de deasupra 
încheieturii.  Ciotul neuniform prezintă aceleaşi 
cicatrici de la arsuri, care sugerează că mâna ar fi 
putut fi retezată de o explozie sau amputată ulterior. 

Cicatricile de la suturi indică o intervenţie 
chirurgicală recentă. 


INCIZIA PRIMARĂ: Incizia obișnuită scoate la iveală 
un milimetru de ţesut adipos subcutanat, muşchi 
subțiațţi, organe plasate normal în cavitatea 
abdominală şi cavităţi normale  pericardice și 
pleurale. 


TRACTUL GASTROINTESTINAL: Stomacul conţine doar o 
cantitate mică de mucus albicios, intestinele sunt 
goale, iar în colon există o cantitate minimă de 
materii fecale. 


NOTĂ: Aproape tot țesutul adipos din corp a dispărut 
și este substanțial diminuat chiar și în jurul 
rinichilor și al inimii.  Țesuturile nu prezintă 
turgescență, ceea ce indică deshidratare severă. 
Absența  traumelor externe recente și existenţa 
exclusivă a mucusului în tractul gastrointestinal par 
să indice faptul că acest om a murit din cauza 
malnutriției și a deshidratării. 

Semnat/ Nelson C. Kell 
Căpitan, 

Corpul medical 

Ofiţer de laborator 


— Am primit asta în iunie 1945, a zis Ursul, de la doctorul 
prieten cu tatăl tău, Cal Echols, la doar câteva zile după 
verdictul curții marțiale. Cal fusese transferat la spitalul 
cartierului general din Regensburg și îl vizitase des pe tatăl tău 


înainte și după proces. De când îl căutam pe Martin, îi cerusem 
lui Cal să-mi spună dacă auzise ceva despre un bolnav fără o 
mână care suferise și arsuri grave. Mă gândeam că Martin avea 
nevoie de tratament medical. In schimb, pe biroul lui Cal 
ajunseseră rezultatele autopsiei, care făceau obiectul unei 
curiozități considerabile. 

— Când au intrat trupele americane în Berlin, sovieticii le-au 
indicat acel cadavru, pretinzând că era o altă atrocitate 
săvârșită de nemți. Dar fii atent la concluzia patologului, că 
Martin murise în ultimele 72 de ore. Nemţii au predat Berlinul 
rușilor în 2 mai. Bărbatul ăsta n-a murit decât peste o 
săptămână. Doctorii americani bănuiau că el era în mâinile 
rușilor, nu ale nemților. 

— Să-l fi omorât rușii pe Martin? 

— Ei bine, așa se pare. După câteva săptămâni, Administraţia 
cimitirelor încă nu reușise să identifice cadavrul. Dar 
împrejurările morții, mai ales implicarea sovieticilor, au stârnit 
mare interes, care, în cele din urmă, a dus la efectuarea 
autopsiei de către Corpul medical, deși nu acesta ar fi trebuit 
să primească o asemenea sarcină. După ce m-am gândit mult 
timp, am hotărât să-i raportez generalului Teedle care era 
situația. 

— Teedle? 

— Mai vorbeam cu el din când în când. Nu ne înţelegeam 
prea bine. În timpul interogatoriului încrucișat, aveam senzaţia 
că are să se ridice de pe scaun și să-mi sară la beregată. Dar 
Teedle rămăsese preocupat de cazul tatălui tău, pe care îl 
considera o mare enigmă. Îmi transmisese că mă va asculta cu 
atenţie ori de câte ori aveam să vin cu o probă zdrobitoare. Şi îl 
credeam. A recunoscut imediat ce importanţă avea autopsia. 

— Şi care era? 

— Ei bine, era greu de crezut că sovieticii își omorâseră un 
agent loial, mai ales lăsându-l să moară de foame. Erau mai 
multe alternative - poate că Martin se certase cu șefii lui 
sovietici dar, fiindcă tatăl tău fusese acum condamnat la 
închisoare, Teedle a admis că, în urma autopsiei, existau 
îndoieli mari că Martin fusese spion. După ce a predat-o celor 
de la OSS, aceștia au trimis o echipă să identifice cadavrul. Ca 
de obicei, OSS voia să păstreze pentru sine rezultatul 
investigației ulterioare, dar Teedle nu a fost de acord. 


— În cadrul acesteia, s-a dovedit că tot ce-i spusese Martin 
tatălui tău despre misiunea Alsos era foarte adevărat. OSS 
recrutase echipe de fizicieni care străbăteau Germania, în 
speranța de a da de savanții atomiști înaintea sovieticilor. Şi 
Hechingen, locul unde se strânseseră cei mai iluștri fizicieni 
germani, era principala ţintă a lui Alsos. A curs multă cerneală 
pe chestia asta. 

Ursul a scos din dosar câteva fotocopii de documente, pe 
care mi le-a înmânat și pe care m-am uitat repede. Hechingen 
era sectorul din Germania spre care își îndreptau Francezii 
Liberi întregul efort de luptă, dar, datorită secretelor deţinute 
de atomiștii germani, forțele americane au străpuns în număr 
mare frontul francezilor, fără a le cere permisiunea, și au intrat 
în Hechingen pe 24 aprilie 1945. Au pătruns în laboratorul lui 
Heisenberg, ascuns într-o fostă fabrică de lână de pe 
Haigerlocherstrasse, cu vedere spre centrul orașului, unde au 
găsit mai mulţi fizicieni germani de renume, printre care și 
Otto Hahn, Cari von Weizsäcker și Max von Laue, precum și 
două tone de uraniu, două tone de apă grea și zece de carbon. 
Cercetând locul, americanii au găsit și însemnările privitoare la 
cercetările oamenilor de știință într-un canal din spatele casei 
lui Weizsäcker. 

— Heisenberg, a spus Ursul, cel mai renumit fizician din 
grup, și Gerlach nu erau acolo. La interogatoriul luat de OSS, 
colegii lor au mărturisit rapid că Heisenberg și Gerlach 
fugiseră de vreo zece zile, în urma unui incident ciudat. Un om 
singur, fără o mână, fusese arestat pe când se pregătea să 
detoneze o încărcătură masivă de explozibil, care ar fi aruncat 
în aer zidurile de cărămidă ale fabricii, omorându-i pe toţi cei 
dinăuntru. Atentatorul nu avea plăcuţe de identificare și a 
pretins la început că era francez, dar când au venit cei de la SS, 
l-au identificat ca fiind ofiţer american doar după frunzele de 
stejar, pentru că nu purta alte însemne. Dată fiind misiunea lui 
și faptul că se strecurase în oraș cu mult înaintea forțelor 
americane, ofițerii SS au tras concluzia că nu putea fi decât 
agent OSS. 

— Savanţii germani de la Hechingen prevăzuseră că Aliaţii, 
inclusiv sovieticii, vor vrea să pună mâna pe ei ca să afle totul 
despre cercetările lor. Acesta era într-un fel un factor 
demoralizator, pentru că presupuneau că vor fi condamnaţi la 


ani lungi de captivitate, dar s-au gândit că oricine îi prindea - 
ar fi preferat să fie americanii sau englezii - trebuia să-i ţină în 
viaţă ca să le smulgă secretele. Acest atentat nereușit era însă 
mult mai tulburător, întrucât sugera faptul că americanii 
intenționau să-i omoare pe toţi. Hahn, Weizsäcker și Laue au 
hotărât să stea cu familiile lor și să-și accepte soarta. Dar 
Heisenberg, Gerlach și încă unul sau doi au fugit ca să-și 
salveze viața, însă americanii i-au găsit după zece zile. 

În fotocopiile Ursului apărea arestarea lui Heisenberg. 
Desigur că niciunul dintre oamenii de știință nu a fost omorât. 

În schimb, așa cum anticipaseră, au fost duși cu toţii într-o 
clădire pe care o deţineau serviciile de spionaj britanice la 
Farm Hill, în Anglia, unde, după ce au fost interogaţi o perioadă 
îndelungată, s-a stabilit că echipa lui Heisenberg era cu mult în 
urma celor implicaţi în Proiectul Manhattan. 

— Şi-a dat seama OSS că soldatul fără o mână era Martin? 

— Imediat. 

— Asta a fost la sfârșitul lunii aprilie, nu? Înainte de audierea 
de la curtea marţială. V-au spus ei despre tentativa de atentat? 

— Nici o vorbă. Nu uita, Stewart, că bomba atomică era 
secretul cel mai bine păzit al Americii. OSS n-ar fi zis nimic 
despre asta sau Alsos - nici lui Teedle, nici procurorului, și cu 
atât mai puţin mie. Dar obsesia lor de a ţine în secret orice 
avea legătură cu bomba a fost în avantajul nostru. Procuror în 
cazul lui David a fost un avocat pe nume Meyer Brillstein, care 
părea mult mai pornit împotriva tatălui tău decât Teedle. 
Bănuiam și de ce. Dar mai încolo - sunt sigur că la insistentele 
OSS, Brillstein s-a oferit să renunţe la pedeapsa capitală în 
acest caz, cerând în schimb ca David să pledeze vinovat și 
încheierea unui acord mutual, conform căruia să nu se caute 
sau să nu se aducă nici o probă în privinţa activităţii lui Martin 
la OSS, în afară de cele la care asistase David. Atât tatăl tău, 
cât și eu am privit această ofertă ca pe proverbialul cal de dar, 
deoarece judecătorii de la curtea marţială nu aveau să afle 
niciodată că David eliberase cu bună știință un om suspectat a 
fi spion sovietic. Dacă ar fi aflat, nici nu vreau să mă gândesc 
câţi ani de închisoare ar fi luat tatăl tău. 

Desigur, acum e clar că Martin știa mult mai puţin decât 
credea el. Fusese pregătit pentru Alsos la Londra, în 
septembrie 1944, în ideea că va duce o echipă de fizicieni 


americani pe teritoriul german. Cu toate că Martin fusese 
obligatoriu informat despre programul atomic german, în 
această lume în care informaţiile circulă repede, nimeni nu i-a 
pomenit de 

Proiectul Manhattan. Nici măcar nu bănuia că SUA erau 
aproape de a realiza bomba atomică pe cont propriu, așa că nu 
putea să prevadă că, în mai puţin de patru luni, se va deschide 
cutia Pandorei, cum zicea el, și se va dezlănţțui iadul asupra 
orașelor Hiroshima și Nagasaki. Bineînţeles că superiorii din 
OSS au fost și mai motivaţi să îl ţină în ignoranță, deoarece își 
exprimase deschis îndoielile în privinţa faptului că bomba ar 
trebui să fie în mâna vreuneia dintre naţiuni. Până în octombrie 
1944, deja spusese multora ce gândea. Cei de la Londra au 
decis să-l retragă. Iar Martin să-i sfideze. 

La OSS, când s-a aflat, în aprilie 1945, de tentativa lui 
Martin, s-a crezut că e o dovadă că sovieticii își dăduseră 
seama că nu vor ajunge primii la Hechingen, așa că-l 
trimiseseră pe Martin să distrugă laboratorul, ca nu cumva 
savanții să cadă în mâinile americanilor. Hocus pocus, se și 
hotărâse că Martin era spion. Doar o mică facțiune din OSS, 
condusă de colonelul Winters, susținea că era puţin probabil ca 
sovieticii să fi sprijinit o acţiune cu șanse atât de puţine de 
reușită. Potrivit fizicienilor de la Hechingen, Martin asamblase 
un dispozitiv rotund din obuze neexplodate, călătorea cu un 
jeep american cu aprindere scurtcircuitată, nu se părea că are 
oameni care să-l ajute și nu reușise pentru că nu putea să 
aprindă un chibrit cu o singură mână. 

În iunie, când a apărut autopsia în care se arăta că Martin 
avusese o moarte groaznică în mâinile sovieticilor, în sânul OSS 
au reînceput discuţiile în contradictoriu în privinţa loialității lui 
Martin. Winters a lansat ideea că Martin pornise în cruciadă de 
unul singur, ca să-și pună în aplicare convingerea că asemenea 
armă nu trebuia să aparţină nici unei naţiuni. În consecinţă, 
OSS și-a dublat eforturile de a-i căuta pe ofițerii naziști care îl 
arestaseră pe Martin la Hechingen. La începutul lunii iulie, doi 
dintre ei au fost găsiţi în orașele lor natale aflate la un capăt și 
la altul al Germaniei. Amândoi își arseseră uniformele și 
inventau tot felul de povești cum că nu făcuseră niciodată parte 
din armata germană. Americanii i-au făcut repede să-și dezlege 
limbile și cei doi ofiţeri au spus cu totul alte povești. 


SS-iștii care păziseră orașul Hechingen fuseseră încântați să 
pună mâna pe Martin, dar nu pentru informaţiile pe care le 
putea furniza. Spre mijlocul lunii aprilie, știau deja că războiul 
se terminase. Cu toate acestea, un ofițer OSS american le 
propusese să-i lase liberi după ce ajungeau americanii acolo, cu 
condiţia să-l predea pe Martin. 

Din acest motiv, ei au susținut că nici nu l-au interogat pe 
prizonier. Raţiile erau insuficiente, așa că la început, când ela 
refuzat apa și mâncarea, nu prea și-au făcut probleme. 
Pretindea că are o infecţie intestinală gravă și ei au luat-o de 
bună, pentru că nu putea să le treacă prin minte că omul ar 
prefera să moară de foame, în loc să se întoarcă la ai săi din 
armată. 

— Dar Martin știa că va fi spânzurat, nu? 

— Sunt sigur că-i spusese tatăl tău. Oricum, SS-ul părăsise 
Hechingen cu o zi înainte să intre americanii în oraș și îl 
luaseră și pe Martin cu ei. Trupele germane se retrăgeau de la 
Oder în speranţa de a străpunge încercuirea Berlinului de către 
ruși, care începuse deja. Le urmau cei de la SS, iar când au fost 
înconjurați de sovietici, au încercat să-și răscumpere libertatea 
dându-le la schimb același trofeu pe care îl oferiseră și 
americanilor: un ofițer OSS american. Mulţi istorici n-au înţeles 
de ce a fost Stalin dispus să piardă mii și mii de soldaţi în 
asediul Berlinului și nu le-a cerut ajutor aliaţilor, mai ales că și- 
a ţinut în cele din urmă promisiunea de a împărți orașul după 
căderea acestuia. Unii susțin că sovieticii aveau tot dreptul să 
se răzbune pe nemti, ceea ce cu siguranţă că au și făcut. Au 
fost violate 100 000 de femei în timpul primei săptămâni 
petrecute de ruși în Berlin, Stewart. Ursul s-a oprit din vorbit și 
a clătinat din capul său de om bătrân, ca unul pe care îl 
impresionau ticăloșiile săvârșite în război. Dar cea mai 
importantă teorie de astăzi, bazată și pe documentele găsite în 
arhiva KGB-ului, este că Stalin a vrut să ajungă singur la Berlin, 
pentru că Institutul KLaiser Wilhelm de acolo deţinea singurele 
piese din programul nuclear german pe care americanii nu 
puseseră mâna. Într-adevăr, sovieticii au găsit la institut o 
mulțime de oxid de uraniu cu ajutorul căruia și-au dezvoltat 
programul atomic rămas în urmă. 

O dată ce ofiţerii SS au luat legătura cu rușii și le-au spus în 
ce împrejurări îl prinseseră pe Martin, au aflat că serviciile de 


contraspionaj ale armatei sovietice erau dispuse să-i elibereze 
pe cei din SS în schimbul americanului și a tot ce știau despre 
Hechingen. Când i s-a spus că va fi predat sovieticilor, Martin, 
care era deja foarte slăbit, le-a cerut germanilor, ca unor 
gentlemeni ce erau, să-l împuște. Când aceștia au refuzat, el a 
încercat să evadeze, în ciuda puterilor sale împuţinate. Aceasta 
a fost ultima dată când l-au văzut ofiţerii SS pe Martin: preluat 
de sovietici la cam 100 de kilometri de Berlin. 

— Şi de ce a preferat Martin să moară când era prizonier la 
nemți, nu la ruși? 

— Nu pot decât să presupun. Având în vedere ce îi spusese 
tatălui tău, cred că Martin și-a dat seama că rușii erau în stare 
de orice ca să afle tot ce se putea despre progresele 
americanilor în privința bombei atomice, precum și despre 
suspiciunile lor. Bineînţeles că lui Martin nu-i surâdea ideea să 
moară după ce le-ar fi dezvăluit rușilor sub tortură tot ce știa 
despre americani și planurile lor. 

Eu și Ursul am păstrat tăcerea un timp, gândindu-ne la acel 
aspect. 

Alt lucru care mă intriga în acel moment era cum de aflase 
Ursul toate acestea. Unele, mi-a răspuns el, de la Teedle. Dar 
cele mai multe erau rodul curiozităţii lui constante în privinţa 
cazului tatălui meu. Citise toate cărţile de istorie care 
apăruseră de-a lungul anilor. Dar păstrase și legătura cu 
colonelul Winters, comandantul OSS al lui Martin, care 
devenise în ultimul timp un ofiţer de contraspionaj de rang înalt 
la CIA. 

— După ce Bryant s-a retras din agenţie, m-am întâlnit să 
beau ceva cu el la Mayflower. Winters mi-a zis că avusese, cu 
câţiva ani înainte, o discuţie ciudată cu un sovietic cu același 
grad cu el, care i-a spus că participase la interogatoriul lui 
Martin de la Berlin, o acţiune pe care rușii o negau și în ziua de 
astăzi. Martin refuzase să vorbească, desigur. Ofițerul sovietic 
a recunoscut că ar fi vrut să-l tortureze, dar Martin era așa 
slăbit de greva foamei, că nu puteau fi siguri că nu-i va ceda 
inima. Singurul mod în care au putut să afle mai multe de la 
Martin despre numele, rangul și numărul lui de serie a fost o 
pură întâmplare, când au chemat doctorul, care a propus să i se 
facă prizonierului o injecție intravenoasă. Atunci, maiorul a 
acceptat să răspundă la întrebări cu condiţia să-l lase să moară. 


L-au interogat pe Martin o după-amiază întreagă. După două 
zile, el și-a găsit sfârșitul. Și, desigur, s-a dovedit că fiecare 
cuvânt pe care Martin îl rostise constrâns era o minciună 
gogonată. 

Ursul s-a oprit din vorbit ca să se șteargă la gură. M-am 
gândit că vorbise prea mult, dar el a insistat să continue. Se 
străduise prea mult să afle totul ca să nu spună și altuia. 

— De-a lungul anilor, a reluat el, m-am gândit de multe ori la 
sfârșitul lui Martin. Era desfigurat și avea dureri mari de la 
arsuri, iar națiunea în serviciul căreia căpătase aceste răni 
intenţiona să-l spânzure. Totuși, nu ne-a trădat. În schimb, a 
acceptat moartea ca singura opţiune onorabilă. A fost ironia 
sorții că, murind în mâinile sovieticilor, OSS l-a crezut până la 
urmă de bună credinţă, mai ales după ce a vorbit cu ofiţerii SS. 
Acum, îl considerau un dezertor, dar nu spion sovietic, mai 
degrabă ca pe un om căruia îi cedaseră nervii din cauza 
grozăviilor războiului decât un cameleon hotărât să-i ajute pe 
dușmanii Americii. 

Am stat un timp să mă gândesc la ce îmi spusese Ursul. Era 
interesant până aici, dar mi-era greu să fac legătura cu modul 
în care reușise tata să evite pedeapsa cu închisoarea, astfel 
încât să-mi potolesc și ultima curiozitate. I-am zis și Ursului, 
care mi-a răspuns cu obișnuita lui clătinare din cap, scurtă și 
strâmbă. 

— Înţeleg că e departe de a fi totul clar, dar aceste 
evenimente au contribuit la eliberarea tatălui tău. OSS aflase 
despre toate astea - autopsia și relatarea ofițerilor SS despre 
predarea lui Martin sovieticilor - până în iulie 1945, doar cu 
câteva zile înainte ca Truman, Stalin, Churchill și Attlee să 
discute la Potsdam despre aranjamentele de după război. S-a 
adus vorba și despre Robert Martin în aceste discuţii, pentru că 
diplomaţii noștri își dăduseră seama că soarta lui le-ar putea 
aduce unele avantaje. Era o bombă incendiară faptul că aliaţii 
noștri sovietici reținuseră un ofițer OSS american, în loc să-l 
repatrieze, că îl interogaseră ca să-i afle secretele și că-l 
omorâseră prin înfometare. Demonstra că Stalin nu ne era 
câtuși de puţin aliat, ci chiar se pregătea să ne declare război. 
Rușii au continuat să nege la nivel oficial că Martin murise în 
mâinile lor, dar rapoartele medicale erau clare, iar 
împrejurările morții maiorului îi obligau pe ruși să rămână în 


defensivă. Mai mult, dovada că ei doreau să-și însușească 
bomba atomică a dus la cea mai mare revelaţie a întrunirii de la 
Potsdam, anunţul făcut de Truman lui Stalin că de fapt 
americanii perfectaseră deja arma. Nu vreau să exagerez 
importanța morţii lui Martin, dar se vedea clar în discursul 
Aliaților că intenționau să-l facă pe Stalin să respecte acordul 
de la Ialta în privinţa graniţelor naţionale și a poziţiilor trupelor 
- și astfel, în mod ironic, să se evite izbucnirea unui nou război. 

Totuși, pentru a începe să învârtim hora diplomatică, în care 
principala notă muzicală era indignarea noastră față de soarta 
lui Martin, trebuia să-l descriem pe maior ca fiind un mare erou 
american, și nu un escroc. Insubordonarea lui Martin, ordinul 
pentru arestarea lui și evadările sale din mâinile americanilor, 
toate trebuiau șterse din memoria colectivă, ceea ce desigur 
însemna că procesul lui David de la curtea marţială nu mai 
urma să fie consemnat de către istorici. 

Pe 26 iulie 1945, am fost chemat la cartierul general al 
Armatei a Treia de către Teedle, care m-a anunţat că s-au 
retras toate acuzaţiile împotriva tatălui tău. Îmi spunea puţinul 
pe care îl știa, căci nici lui nu i se dăduseră prea multe detalii. 
Totuși, generalul era de acord cu orice ne-ar fi creat un avantaj 
asupra sovieticilor. Şi, în viziunea lui, cazul tatălui tău nu mai 
avea nici o importanţă acum, că OSS susţinea că Martin nu 
lucrase pentru ruși. Teedle era sincer necăjit că fusese indus în 
eroare. 

Invăţasem din procese să nu pun sub semnul întrebării nici o 
decizie judecătorească favorabilă mie. I-am mulțumit lui Teedle 
din toată inima și mă pregăteam să ies cu documentele de 
revocare a acuzațiilor în mână, dar Teedle nu m-a lăsat. Ba, mai 
mult, s-a ridicat de la birou și s-a apropiat de mine. 

— „De ce naiba faci asta, Leach?” m-a întrebat referindu-se 
la tatăl tău. Exista în Teedle o ferocitate de animal de pradă. 
Nu era un bărbat solid, dar când voia, devenea înspăimântător, 
căci părea pe punctul de a ataca. M-am simţit stânjenit 
deoarece credeam că vrea să-mi încalc contractul de 
confidențţialitate încheiat cu clientul meu. Dar generalul avea 
propria teorie. 

— „Cred că Dubin era convins că Martin nu e spion sovietic 
și îi era teamă că, din cauza acuzațiilor mele și ale OSS, omul 
va fi oricum spânzurat. Sunt pe-aproape?” Ştiam că n-am să 


plec fără să-i spun ceva generalului, iar ce afirmase el era 
destul de adevărat. M-am gândit să-i fac plăcere zicându-i că 
presupunerea lui era corectă, dar el devenea din ce în ce mai 
solemn. 

— „Am bănuit demult timp că treaba asta nasoală cu Dubin a 
fost greșeala mea”, a zis el. 

— Era un om foarte trist Roland Teedle, aprig și activ, dar 
ursuz în fond și pe deplin conștient de defectele sale, din cauza 
cărora simţea că își făcuse o părere greșită despre Martin. Nu 
știu dacă ai aflat asta, Stewart, dar, după război, a făcut 
teologia și și-a dobândit o oarecare faimă ca preot. A și publicat 
câteva cărți. Principala lui teorie, atât cât mă pricep eu la 
chestii din astea, era: credința este rațiunea omului de a trăi, 
chiar dacă păcatul reprezintă realitatea crudă a vieţii. Scopul 
societăţii e să nu pună stavilă religiei, deoarece credinţa este 
singura care ne poate izbăvi. Foarte complicat. Ca războinic și 
teolog, Teedle a stârnit interesul a doi biografi după moartea 
sa. Una dintre cărți a fost necruțătoare - îl descria ca pe un 
alcoolic care își bătea nevasta și se încăiera prin baruri la 
vârsta de 70 de ani, dar autorul nu sufla o vorbă despre 
purtarea scandaloasă de care îi vorbise Bonner tatălui tău. Nu 
m-ar mira să găsești una sau două dintre lucrările lui Teedle în 
caz că ai căuta prin biblioteca tatălui tău. 

De fapt, acolo se găseau toate cărţile scrise de Teedle sau 
despre el, fiecare citită și răscitită după felul în care arătau 
paginile. 

— Nu prea aveam ce să-i spun lui Teedle când a afirmat că 
întregul episod a fost din vina lui, a zis Ursul. Era Teedle pe de- 
a-ntregul. Inclinaţia lui de a-și asuma responsabilitatea era 
admirabilă, în timp ce egocentrismul care îl făcea să creadă că 
el era forța motrice în tot ce se întâmplase era cel puţin 
amuzant. Dar, pe de altă parte, motivul principal al 
neînțelegerii care domnea între tatăl tău și Teedle îl 
reprezentau scopurile lui Martin, pe scurt, faptul că Martin era 
un om bun sau rău. Într-un final, generalul părea dispus să-i 
dea dreptate tatălui tău și, acestea fiind zise, m-a lăsat să plec 
ca să-i dau veștile cele bune clientului meu. 

— Care presupun că s-a bucurat, nu? 

— Foarte mult. Fusese mare agitaţie când apăruse autopsia, 
așa că simţeam amândoi că se schimbase ceva, dar nu 


îndrăzneam să sperăm că toate acuzaţiile vor fi retrase. David a 
reacţionat în consecinţă. A sărit în picioare și mi-a luat din 
mână actul prin care era exonerat de orice vină, l-a citit de mai 
multe ori și, de îndată ce și-a dat seama că nu mai era arestat 
la domiciliu, a insistat să-mi dea ceva de băut. M-am așteptat 
să-mi ceară înapoi manuscrisul, pe care ar fi trebuit să i-l dau, 
dar nu a făcut-o niciodată. Poate că voia să fac ce sugerasem, 
adică să-l păstrez pentru copiii lui. Asta, cel puţin, e scuza mea, 
Stewart, pentru că ţi-am dat ce a scris tatăl tău. In drum spre 
cafenea, David se bucura de aerul cald al verii, dar, după ce ne- 
au fost aduse două pahare de șampanie, s-a întristat. Eram 
sigur că avea remușcări pentru tot ce pierduse urmărindu-l pe 
Martin, dar nu-l preocupau asemenea gânduri în acel moment. 

— „În cinstea ta, Ursule, mi-a zis. Acum, bea și tu în 
sănătatea mea. Urează-mi noroc.” 

— „Sigur, am făcut eu”, dar el mi-a spus că-mi scăpase ce era 
mai important. 

— „Trebuie să mă duc la Balingen, a afirmat el, să văd cum 
reacționează soţia mea când am să-i spun că acum sunt liber 
să-mi trăiesc viaţa alături de ea.” 


33. EROI OBISNUITI 

Dacă o întrebai pe mama, așa cum făceam eu uneori în 
copilărie, ea l-ar fi descris pe tata ca fiind iubirea vieţii ei, eroul 
care, ca și Orfeu, o salvase de Hades și a cărui pasiune o 
adusese înapoi pe tărâmul celor vii. Asta era povestea ei și se 
ținea de ea cu dinţii. Şi cred că era adevărată în cea mai mare 
parte. În ciuda îndoielilor pe care și le exprimase tata în 
prezenţa lui Leach în ziua eliberării, mama i-a rămas 
întotdeauna loială soţului, iar el ei. Sigur că existau obișnuitele 
certuri mărunte, dar părinţii mei se tratau cu respect și 
blândeţe. Orice s-ar spune despre viața lor, legătura strânsă 
dintre ei rămâne pentru mine un fapt real. Era ca forţele tainice 
care unesc atomii între ei și reprezenta principalul factor de 
coeziune în casa unde am fost crescut. Întotdeauna și-au 
aparținut unul altuia. 

Descoperirile pe care le făcusem treptat în privinţa a ce 
avusese de îndurat în timpul războiului tânărul David Dubin, 
atât de hotărât, moral și adesea nesăbuit, au avut în final darul 
să mă facă să suport mai ușor unele defecte ale lui ca tată. 
Rareori era blând, la fel ca mulţi alți bărbaţi din generaţia lui, 
dar acum pricep că, pur și simplu, își epuizase resursele de 
cutezanţă în Europa. Mizase totul pe mama și, câștigând, își 
pierduse interesul pentru joc. Grozăviile văzute pe câmpul de 
luptă, cruzimile la care asistase și zdruncinarea celor mai 
ferme convingeri ale sale erau o povară care îl împiedica mereu 
să meargă înainte. Totuși, consider că merită răsplătit, pentru 
că a realizat singurul lucru care li se cere oamenilor: și-a făcut 
cu prisosinţă datoria. 

Insă, când am aflat cine a fost mama, m-am cutremurat până 
în străfundurile fiinţei. Cum de a putut ea să ne inducă în 
eroare pe mine și pe sora mea în privința moștenirii noastre 
genetice? Cum de și-a putut nega propriul trecut? De-abia dacă 
am pus geană pe geană timp de mai multe săptămâni. Lumea, 
așa cum o știam, îmi părea atât de mult schimbată, de parcă aș 
fi aflat că eram progenitura unei broaște. 

Am acceptat întotdeauna că era ceva alunecos în caracterul 
mamei. De obicei, era sinceră, dar putea și să mintă de minune 
când trebuia. Când am mai crescut, mi-am dat seama că 
papagalul meu, a cărui colivie n-o curățăm niciodată, nu și-ar fi 
putut pur și simplu lua zborul când aveam șapte ani. Se 


pricepea grozav să ne înșire povești cu totul imposibile, dar pe 
care le credea folositoare pentru noi - cum ar fi că făcuse 
pneumonie în copilărie pentru că ieșise afară fără să-și pună 
jacheta pe ea. 

Dar, când ne vorbea despre viaţa ei, nu mai spunea minciuni 
inofensive, mai ales când își atribuia statutul respectat de 
supravieţuitor al unui lagăr de concentrare. Cum de putuse să 
facă așa ceva? Luni de zile mi-au umblat prin minte aceste 
cuvinte ale ei. 

Dar timpul mi-a domolit încetul cu încetul furia. Toţi părinţii 
au secrete faţă de copiii lor. În cele din urmă, mi-am dat seama 
că nici ea, nici tatăl meu n-ar fi putut prevedea că evreii vor 
aduce așa un omagiu fierbinte celor care suferiseră în numele 
poporului lor. Desigur că această presupusă apartenenţă la 
comunitatea evreiască îi permitea câteodată mamei să exercite 
o considerabilă influență emoţională asupra mea și a surorii 
mele, precum și asupra familiei tatălui meu, dar refuza 
categoric să fie omagiată pentru ce îndurase, insistând 
întotdeauna că ea avusese mult mai mult noroc decât alţii, însă 
fără să intre în detalii. 

Foarte important era că acum acceptam că părinţii mei chiar 
că nu avuseseră de ales. Pășiseră pe această cale înainte să se 
afle că Martin murise în mâinile sovieticilor și au trebuit să 
meargă tot pe ea și după ce tata a fost eliberat. Falsificarea 
identităţii Gitei ar fi fost un act nesăbuit, el ar fi riscat să fie din 
nou acuzat, iar ea, după toate probabilitățile, n-ar fi fost 
niciodată lăsată să intre în SUA. În această situaţie, ar fi avut 
de înfruntat rigorile legii, atât el, un avocat autorizat, cât și ea. 
Ironia sorții era că, de câte ori guvernul găsea vreun fost nazist 
și îl expulza din ţară pentru că intrase ilegal, probabil că li se 
redeșteptau vechile temeri. Sigur că nimeni nu ar fi spus un 
secret atât de periculos unor fiinţe cu gura așa de slobodă 
precum copiii. Au trecut anii. Și refuzul lor comun de a vorbi 
despre război le-a întărit hotărârea de a nu ne zice nimic nici 
mie, nici lui Sarah. Suferinţa și dezorientarea pe care le-am 
simţit când am descoperit adevărul au fost, în mod ciudat, 
dovada că părinţii au vrut să ne ferească de durere. 

Nu cred că procedând așa le-a fost mai ușor. Oricine a suferit 
atât de mult că a trebuit să recurgă la un tratament de 
specialitate știe că lucrurile dureroase din trecut nu se uită 


niciodată. Dacă nu sunt rezolvate, se pot infiltra până la cea 
mai rezistentă fundaţie. Mama era inimoasă, puternică și 
curajoasă. Punea mult suflet pentru cei nevoiași, salvase sute 
de persoane prin Haven, asociaţia de sprijin pe care o 
conducea. Dar niciodată nu mi-am făcut iluzii că era fericită. Cu 
cât se îndepărta trecutul de ea, cu atât mai dificilă și mai 
mânioasă devenea. Parte din această furie s-ar fi domolit dacă 
ar fi fost liberă să recunoască rușinea îndurată pentru că fusese 
singurul copil din flori din oraș, în loc să pretindă că provenea 
dintr-o familie iubitoare de evrei, care avuseseră o soartă 
tragică. Totuși, părinţii mei fuseseră profund impresionați de 
mitul lui Orfeu, și nu se puteau întoarce pe lumea celor vii 
decât dacă nu se uitau îndărăt. 

Nu sunt aici ca să-i judec. Tot nu-mi dau seama cât au suferit 
și ce multe au văzut, ca de altfel milioane de oameni. Mama 
vorbea atât de des de „cea mai sumbră perioadă din istoria 
omenirii”, încât cuvintele ei își pierduseră sensul pentru mine - 
putea la fel de bine să spună: „Lucrurile merg mai bine de când 
avem coca-cola”. Dar săpăturile mele m-au adus în cele din 
urmă faţă-n faţă cu cruntul adevăr pe care încerca ea să-l 
comunice. Din 1937 și până în 1945, au fost uciși mai mulţi 
oameni în Europa decât în orice altă perioadă istorică. Da, șase 
milioane de evrei. Dar și 20 de milioane de ruși. Alte trei 
milioane de polonezi. Un milion și un sfert de oameni în 
Iugoslavia. 350 000 de englezi. 200 000 de americani. Și, să-i 
ierte și pe ei Dumnezeu cel milostiv, peste șase milioane de 
germani. Cu totul, 40 de milioane de suflete. Bine i-a zis mama. 
Nu doar sumbră, ci de-a dreptul neagră. 

În iunie 2004, așa cum intenţiona, sora mea s-a dus s-o vadă 
pe mama, care se simțea din ce în ce mai rău. Captiv al 
propriilor minciuni, mă gândisem luni în șir la ce aveam să-i 
spun lui Sarah. Avea și ea același drept ca și mine la povestea 
părinţilor noștri. Nu eram sigur că are să mă creadă dacă i-o 
împărtășeam. Totuși, în ziua plecării ei, mi-am adunat tot 
curajul de care eram în stare și i-am dat o copie bătută la 
mașină a manuscrisului tatei împreună cu rezumatul scris de 
mâna lui Leach. L-a citit în prezența mea pe acesta din urmă, 
care, în ciuda explicaţiilor sofisticate, suna ca în zilele noastre. 

— Te dau în judecată, a zis soră-mea. 

— Şi ce-ai să obţii cu asta? 


— la-ţi un avocat, Stewart. 

L-am luat pe Hobie Tuttle, prietenul meu din liceu, dar nu am 
primit nici o citaţie. Sarah mi-a telefonat după două săptămâni. 
Tot fierbea de mânie - o auzeam chiar gâfâind în receptor, 
totuși, a recunoscut că fusese mișcată de povestea tatălui 
nostru. 

— Dar restul, Stewart? Despre mama, că a fost această altă 
femeie. Minti, întotdeauna ai născocit lucruri. Realitatea nu a 
fost niciodată destul de bună pentru tine. Tata n-a scris nici un 
cuvânt despre asta. 

Am fost de acord cu ea pentru o clipă să-l las deoparte pe 
Leach, care nu prezenta încredere în ochii ei, zicând că e un 
bătrân smintit, de 96 de ani. De ce altceva l-ar fi eliberat tata 
pe Martin? Cu care altă femeie s-ar fi putut el căsători, dat fiind 
faptul că Teedle ordonase să fie arestat la o zi sau două după 
ce-l lăsase liber pe Robert Martin? Până atunci, făcusem ordine 
prin zecile de copii ale fotografiilor lui Biddy, pe care tata le 
păstrase după ce trimisese toate lucrurile lui familiei. Am găsit 
una în care tata, în uniformă, vorbea cu o femeie care era cu 
siguranță mama. Stăteau în curtea din fața unui mic castel 
construit în jurul unui turn, un „castelaș”, dacă fusese vreodată 
așa ceva. Sarah avea o copie a acestei poze, dar pretindea că 
fusese făcută la altădată și în alt loc. 

— Crede ce vrei, i-am zis. 

— Așa o să fac, mi-a răspuns ea. Dar am ajuns la capătul 
răbdării. Las-o în pace pe mama. Dacă îi arăţi doar o pagină din 
chestia asta, n-o să mai vorbească niciodată cu tine. Și, dacă 
vorbești cu oricine altcineva despre asta cât timp mai e ea în 
viaţă, jur pe tot ce am mai sfânt că o să te dau în judecată. 

Pe atunci, mama suferea. La un an după moartea tatei, 
începuse, în mod ciudat, să aibă simptomele multelor boli care 
îl răpuseseră pe el. Avea o pată pe un plămân și îi erau grav 
afectate vasele din jurul inimii. Trupul își are secretele sale. 
Cum se putea agrava o boală a corpului, așa cum se 
întâmplase, din cauza dispariţiei tatei? Chirurgii i-au extras un 
lob din plămânul stâng. Cancerul a apărut iarăși la examenele 
microscopice efectuate după două luni. Trecusem prin asta și 
cu tatăl nostru. Ea era curajoasă și senină - cum fusese și el. 
Dar avea din ce în ce mai puţin de trăit. Avusese parte și de 
bucurii, și de necazuri. Dar, văzându-l murind pe tata, știam că, 


dacă aveam să-i spun vreodată ceva, trebuia s-o fac cât mai 
repede. 

Mă duceam la ea în fiecare zi, ducându-i alimente sau alte 
lucruri de care avea nevoie. Nu a vrut să-și ia o infirmieră 
permanentă, dar noi am găsit pe cineva care stătea cu ea 
câteva ore în fiecare după-amiază. Într-o dimineață, pe când 
eram singuri în bucătărie și vorbeam ca de obicei despre toate, 
de la bârfele din familie și până la problemele lumii, am adus în 
discuţie cartea pe care o scriam despre tata. 

— Am hotărât să întrerup un timp scrisul, i-am zis. 

Era lângă aragazul cel alb, la care făcuse ceaiul, și s-a întors 
încet spre mine. 

— A, da? 

— Cred că am realizat ce mi-am dorit. Poate o să reiau într-o 
bună zi. Dar am mult de lucru acum și nu am timp s-o termin 

— Cred că e o decizie înţeleaptă, Stewart. 

— Probabil că da. Mai e un singur lucru pe care aș vrea să-l 
știu. Poate că nu-ţi amintești. 

Ea își scutura deja buclele cenușii, același refuz categoric de 
a-mi răspunde de care mă izbisem de aproape doi ani încoace. 

— Doar ascultă, mamă. Ar putea fi ceva ce ai vrea să știi. 

Oftând, s-a așezat la vechea masă de stejar din bucătărie, pe 
care era istoria familiei noastre consemnată cu pete și 
zgârieturi. Se împuţinase, din femeia minionă care era, 
ajunsese piele și os. l-am citit singurul paragraf pentru care 
obţinusem permisiunea surorii mele după ce am implorat-o luni 
de zile, și iată ce i-am spus: 

— Tata cunoștea o femeie pe nume Gita Lodz. Era 
extraordinară, mamă. Deșteaptă, frumoasă și făcea parte dintr- 
un comando din Rezistență care colabora cu OSS. Rămăsese 
orfană în Polonia și reușise să ajungă la Marsilia. Semăna cu 
Femeia fantastică”. Era de zece ori mai curajoasă decât 
majoritatea militarilor decoraţi. Cred că a fost cea mai 
remarcabilă persoană de care am auzit vreodată. 

Mama s-a uitat la mine cu aceiași ochi de obsidian pe care îi 
descrisese tata de atâtea ori. 

— Şi? Care-i întrebarea? 

— Doar mă întrebam dacă tata vorbea vreodată despre ea. 

— Probabil că o cunoscuse înainte să ajungă la Balingen. N-a 


1 Personaj din benzile desenate (n.tr.) 


pomenit niciodată numele ei cât timp am fost împreună. 

Negându-se pe ea însăși, mama a rămas de un calm olimpian, 
același cu care noua Sarah Bernhardt îl salvase pe Martin de 
atâtea ori. Dar adevărul era, așa cum îmi dădusem seama, că 
trăise viața pe care și-o dorise. Cine suntem noi, întrebase ea o 
dată, dacă nu poveștile pe care le spunem despre noi și în care 
credem? Fusese Gilda Dubin din 1945, de aproape 60 de ani, 
mult mai mult timp decât fusese Gita Lodz, femeia pasională și 
ingenuă care îl vrăjise pe tata. Gita, ca și milioane de alţi 
oameni, fusese înmormântată în Europa. Ca doamna David 
Dubin, mă crescuse cu dragoste. Se dusese la sute de 
comemorări ale Holocaustului și slujbe la sinagogă, muncise 
neobosită la Haven ca să-i ajute pe evreii nevoiași, majoritatea 
supraviețuitori sau imigranţi ruși. Își schimbase identitatea de 
nevoie, dar îi era loială, așa cum îi fusese și tatei. 

Credincios cuvântului dat lui Sarah mai înainte, după această 
scurtă digresiune, am renunţat la subiect. Spusesem ce 
dorisem. l-am verificat medicamentele ca să fiu sigur că și le 
luase și m-am pregătit de plecare. Ca de obicei, mama m-a 
întrebat de Nona, cu al cărei statut de soţie a mea nu fusese 
niciodată de acord, chiar dacă acum începusem să mă văd cu 
altă femeie. 

Când m-am îndreptat spre ușă, mi s-a adresat din spate. 

— Stewart, a zis mama, o cunoști pe Emma Lazar? 

— Sigur că da, mamă. 

Emma, o supraviețuitoare de la Dachau, era cea mai bună 
prietenă a mamei. 

— Emma își amintește în fiecare zi. Mereu povestește 
altceva. Merge pe stradă, își amintește - de o femeie care a fost 
violată de un gardian, de un om care a murit pentru că 
mâncase o bucăţică de carne stricată pe care o găsise, de clipa 
când i-a atins pentru ultima oară mâna tatălui ei înainte de a fi 
despărțiți. Cu asta trăiește ea. Trebuie, desigur. N-o învinuiesc. 
Dar asta nu e viaţă, să nu mergi înainte. Asta este amprenta 
groaznică pe care au lăsat-o naziștii asupra ei. 

Când am venit aici, mi-am promis o nouă viaţă. O viaţă în 
care să uit trecutul. Asta e viaţa. A întins mâna spre masa de 
lemn și a luat o portocală frumoasă din vârful grămezii de 
fructe din bolul de acolo. Chiar acum. Asta e viaţa. Ştii ce zic 
filosofii? Prezentul continuă mereu. Nu există decât prezentul. 


Trădezi viaţa dacă trăiești în trecut. Nu-i așa? 

— Sigur că da. 

— Trecutul nu se poate schimba. Bun sau rău. Sunt mama ta, 
Stewart. Ăsta e prezentul și adevărul. Și tatăl tău ţi-a fost tată. 
Și ăsta e un adevăr. Pe cine a cunoscut sau nu, n-am insistat 
niciodată să-mi spună. El m-a salvat. A ales să mă iubească 
atunci când era cea mai curajoasă alegere cu putinţă. De 
atunci, amândoi am jurat să privim înainte. Pentru mine, a fost 
un erou. _ 

— Şi pentru mine, mamă. lar acum mai mult decât oricând. Il 
văd ca pe un erou. Dar și tu, mamă, ai fost o eroină. O mare 
eroină. Voi sunteţi amândoi eroii mei. Nu vreau decât să știi 
asta. 

Când lumea îi zicea „eroină” pentru că supravieţuise unui 
lagăr, mama nici nu voia să audă, lăudând în schimb curajul a 
milioane de oameni. Nici astăzi nu a acceptat să i se spună așa. 

— Am cunoscut oameni, Stewart, care și-au dorit să fie eroi, 
să trăiască precum niște supermeni, pentru că monotonia vieţii 
li se părea o mare nefericire, și care, de aceea, erau 
condamnaţi la dezamăgire. Dar eu sunt un om obișnuit, 
Stewart, care a avut șansa să-și dea seama că dorea o viață 
obișnuită. Ca și tatăl tău de altfel. În împrejurări deosebite, noi 
am făcut ce-a trebuit ca să mai avem posibilitatea de a ne 
întoarce la o viață normală. Am avut mult mai mult curaj decât 
își poate cineva imagina. Cu cât înaintez în vârstă, Stewart, mă 
minunez în fiecare zi de cât de mult curaj îţi trebuie ca să 
mergi înainte, să suporţi loviturile pe care ţi le dă viaţa atât de 
des. Eu îmi duc povara și sunt recunoscătoare că am 
supravieţuit pentru a putea duce viaţa obișnuită pe care mi-am 
dorit-o, împreună cu tatăl tău, cu Sarah și cu tine, o viaţă care 
înseamnă mult mai mult pentru mine decât tot ce a fost în 
trecut. Oare asta - m-a întrebat în așa fel încât am crezut că 
așteaptă un răspuns - oare asta face din mine o eroină? 

Amândoi sunt morţi deja. Ca să citez dintr-un autor preferat, 
„Moartea adâncește misterul”. 

Mi-am dat seama de asta în lunile nesfârșite în care am 
corectat, refăcut și uneori rescris multe dintre pasajele din 
manuscrisul tatei, în vederea publicării. În acest stadiu, cu 
manuscrisul pus deoparte și așteptându-mă ca mama să plece 
brusc de pe această lume, uneori nu mai știu cine a scris aceste 


pagini pe care le întorc. 

Aș putea reveni la manuscrisul original al tatei ca să mă 
lămuresc, dar, sincer să fiu, nu-mi prea pasă. Am făcut cât de 
bine am putut. Mai bine de atât nu pot să-mi descriu părinţii 
așa cum îmi apar în minte, încercând să fiu cât se poate de 
sincer cu alţii și cu mine însumi. Dar există întotdeauna limite. 
Când părinţii ne vorbesc despre viaţa lor, ne transmit ce cred ei 
că este mai bine atât pentru ei, cât și pentru noi. Și noi, fiind 
copii, auzim ce dorim, credem ce putem și, pe măsură ce trece 
timpul, cercetăm, judecăm și ne întrebăm, în funcţie de nevoile 
noastre. Îi înţelegem în acest fel. Și, când istorisim lumii 
poveștile părinţilor noștri, sau chiar nouă înșine, povestea este 
întotdeauna a noastră. 


DESPRE SURSELE DE INSPIRAȚIE 

Această carte este rodul ficţiunii, fiind totuși inspirată din 
documentele istorice ale vremii, însă rareori fidelă acestora. 
Am pornit de la evenimentele de care auzisem, dar acţiunea 
întregului roman este imaginată de mine, întreprinsă de 
personaje care, cu excepţia marilor personalităţi istorice, sunt 
în întregime fictive. 

Am început să scriu având ca principală sursă de inspiraţie 
poveștile despre al Doilea Război Mondial pe care le auzisem în 
copilărie de la tata, înainte să se debaraseze de acele amintiri 
și să se închidă în tăcere. Tatăl meu, dr. David D. Turrow, a 
străbătut Europa ca și David Dubin, în calitate de comandant al 
Spitalului de campanie 413, care fusese atașat Armatei a Treia 
în octombrie 1944. De la tatăl meu, care a fost chirurg la 
spitalul militar înființat la mănăstirea Notre Dame din 
Bastogne, am auzit multe povești de neuitat: despre saltul cu 
parașuta în Bastogne, când a făcut pe el, despre cum a fost luat 
prizonier de soldaţii nemți care îi omorâseră inutil șoferul, 
despre groaza resimţită de primele echipe de medici care au 
intrat în Dachau și Bergen-Belsen. 

Poveștile tatălui meu sunt mult schimbate în Eroi obișnuiți; 
acestea au fost doar punctul de plecare. David Dubin nu este 
câtuși de puţin un portret al tatălui meu. Celor care eventual s- 
ar întreba, le spun că mama mea, Rita Pastron Turrow, era 
profesoară la o școală din Chicago în timpul celui de-al Doilea 
Război Mondial. Îi mulţumesc din tot sufletul că mi-a dat 
însemnările, fotografiile și scrisorile tatălui meu (din care am 
luat mai multe pasaje pentru scrisorile din roman), deoarece 
am găsit în ele multe lucruri pe care un copil nu le-ar afla 
niciodată, inclusiv iubirea profundă pe care i-o purta tatăl meu 
mamei când s-a căsătorit cu ea. li datorez multe mulţumiri și lui 
Peggy Davis, care mi-a furnizat fotografiile și memoriile tatălui 
ei, sergentul Donaldnutt de la Departamentul Tehnic, care îl 
ajuta pe tata cu hârțogăria. 

După apariţia televizată în care am afirmat că următorul meu 
roman va fi despre al Doilea Război Mondial, domnul Robert 
Freeman din Tequesta, Florida, m-a contactat la insistenţele 
soţiei sale, Julie Freeman, și s-a oferit să-mi permită accesul 
gratuit la diversele materiale pe care le păstrase de la vărul 
său, Cari Cohen, un infanterist găsit mort de foame într-o 


clădire din Ludweiller, Franţa, la sfârșitul războiului. Le sunt 
recunoscător domnului și doamnei Freeman, precum și surorii 
lui Cohen, Dottie Bemstein, din Bennington, Vermont, pentru 
că mi-au pus la dispoziţie aceste materiale, deși n-am reușit să 
dezleg misterul care învăluie căderea lui Cohen în mâinile 
germanilor sau faptul că tovarășii lui au raportat eronat că-l 
văzuseră murind pe câmpul de bătălie. 

Întrucât sursele istorice au fost insuficiente sau 
contradictorii, ca acestea, romanul a constituit mai mult rodul 
imaginaţiei. De exemplu, toate acțiunile lui Robert Martin sunt 
inventate, deși uneori amintesc de operațiunile OSS. Nu exista 
nici un depozit de muniţie la Saline Royale, care se află, de 
fapt, la câţiva kilometri de locul descris de mine. Un grup de 
soldaţi americani a avut, în jur de 22 decembrie 1944, o 
tentativă de a salva un tren cu muniții împotmolit lângă 
Bastogne, dar nu exact în modul descris în roman. Heisenburg 
chiar a fugit din Hechingen, dar nu pentru că încercase cineva 
să arunce în aer locaţia secretă a Institutului Kaiser Wilhelm de 
pe Haigerlocherstrasse. Moartea lui FDR a fost anunţată peste 
ocean aproape de miezul nopţii, nu în după-amiaza de 12 
aprilie 1945. La Balingen exista un lagăr de concentrare, dar 
era mult mai mic și nu așa de groaznic cum l-am descris, 
inspirându-mă în schimb din relatările despre Bergen-Belsen. 

Acestea fiind spuse, am încercat să respect istoria, mai ales 
cronologia războiului și mișcările de trupe, precum și să prezint 
cât mai realist și convingător tragediile prin care au trecut 
soldaţii americani, fiecare în parte. Bibliografia cu toate sursele 
pe care le-am consultat poate fi accesată la 
www.Scottturrow.com. 

În munca mea de cercetare, am fost ajutat enorm de câteva 
persoane cărora le mulțumesc pe această cale. Colonelul 
Robert Gonzales, Armata SUA, în rezervă, un fost ofiţer JAG, 
acum angajat la Fort Sam Houston, Texas, mi-a oferit 
manuscrisul remarcabilei sale istorii a Departamentului JAG în 
timpul celui de-al Doilea Război Mondial, care cuprinde 
interviuri cu numeroşi membri ai acestui departament. Am luat 
legătura cu colonelul Gonzales după ce m-au ajutat mulți 
oameni binevoitori, începând cu Carolyn Alison, ofiter de 
afaceri publice la Departamentul JAG al Marinei. Prin 
amabilitatea şefului ei, viceamiralul Michael F. Lohr, procuror 


general al Marinei, doamna Alison m-a pus în legătură cu o 
serie de istorici militari, începând cu colonelul William R. 
Hagan, Armata SUA, în rezervă, un alt fost membru al Corpului 
JAG, care este acum angajat civil la Camp Shelby din 
Mississippi, și care mi-a fost tot timpul de mare ajutor. Bill 
Hagan a făcut tot ce i-a stat în putere să mă pună în legătură 
cu unii dintre colegii săi, cărora le sunt îndatorat, inclusiv cu 
Mitch Yockelson de la Administraţia Arhivelor Naţionale. Dan 
Lavering, administratorul Bibliotecii Universitare Militare a 
JAG din Charlottesville, Virginia, mi-a furnizat cu generozitate 
multe materiale, inclusiv numere ale revistei The Judge 
Advocate General, buletinul informativ al Departamentului JAG 
din timpul celui de-al Doilea Război Mondial și ediţia revizuită 
în 1943 a Manualului pentru curțile marţiale. Armata SUA. 
Mary B. Dennis, secretar adjunct al Curţii de Justiţie a Armatei, 
a răspuns favorabil solicitării mele de a obţine o stenogramă a 
curții marţiale care să-mi servească drept model. Alan Kramer, 
director al Washington Naţional Records Center din Suitland, 
Maryland, a fost o gazdă îndatoritoare și un ghid excelent când 
am vizitat instituţia. Trebuie să-mi exprim recunoștinţa pentru 
ajutorul acordat în munca mea de documentare și prietenilor 
mei de la Biblioteca Publică din Glencoe (Illinois) și de la 
Facultatea de Drept Western New England. Multe mulțumiri și 
lui Henri Rogister și lui Roger Marquet de la Center of 
Research and Information on the Battle of Bulge (CRIBA) 
pentru răspunsurile pe care mi le-au dat la întrebările puse. Și 
lui Michel Baert, fost reprezentant al Oficiului de Turism 
belgian, îi sunt deosebit de recunoscător pentru că mi-a fost 
ghid în excursia pe care am făcut-o în 2004, pe traseul urmat 
de David. Era extrem de bine informat și, în același timp, un 
tovarăș de drum foarte simpatic. 

Mai mulţi veterani ai campaniei din Europa m-au ajutat prin 
comentariile oferite asupra schițelor iniţiale ale romanului, 
ferindu-mă astfel să fac și mai multe greșeli: Martin Rosen din 
New York, asociat la firma mea de avocatură, Sam L. Resnick 
din Bayside, New York, președinte al Asociaţiei Diviziei 100 
Infanterie, și Harold Tauss din Wilmette, Illinois. Le mulţumesc 
de asemenea lui Bill Rooney și altor membri ai World War Rond 
Table, cât și bibliotecarilor de la Biblioteca Publică din 
Wilmette. 


Am primit comentarii literare critice, dar pertinente, de la cei 
care mi-au citit primii romanul: Rachel Turrow, Jim Memanus, 
Howard Rigsby, Leigh Bienen, Jack Fuller. Dr. Cari Boyar mi-a 
răspuns la întrebările din domeniul medical, așa cum a făcut-o 
de multe ori înainte. Asistenţii mei, Kathy Conway, Margaret 
Figueroa și Ellie Lucas, m-au menţinut în formă, iar Kathy a 
avut o contribuţie specială, care a constat în corectarea de text 
până la redactarea bibliografiei postate pe internet. Agentul 
meu la CCA, Bob Bookman, asociatul meu la firma de 
avocatură, Julius Lewis, Violaine Huisman și editorul meu 
francez, Isabelle Laffont, toţi au contribuit la corectarea 
multelor greșeli existente în franceza mea de baltă, lucru 
pentru care trebuie să-mi cer scuze față de vorbitorii de 
franceză din întreaga lume. Îi adresez mulţumiri și lui Sabine 
Ibach, care s-a străduit să-mi corecteze greșelile făcute în 
germana pe care mi-o mai aminteam din liceu. Robert Marcus 
mi-a fost consultant-șef pe probleme evreiești. Eve Turrow mi-a 
dat sfaturi competente în privinţa prezentării acestei cărți. Şi 
desigur că întregul edificiu se sprijină pe trei stâlpi de 
rezistență: editorul meu, Jonathan Galassi, agentul meu, Gail 
Hochman, iar în centru se află soţia mea, Annette. 

N-am să încep prin a-mi face mea culpa pentru erorile care 
trebuie să se fi strecurat în text, în ciuda eforturilor mele de a 
le evita. Sper că niciuna dintre aceste greșeli nu pune în umbră 
admirația mea fața de bărbaţii și femeile care au purtat acest 
război oribil, dar necesar. Pot doar să parafrazez remarca 
bătrânului meu mentor Tillie Olsen, care este citată la sfârșitul 
romanului: Timpul adâncește misterul.